Mihail Sadoveanu — Zodia-cancerului-sau-vremea-Ducai-voda (1969)

T SVA agi e aE AA Pi ayre nee derdana TEN Pb vre ere S eL N oa a a, 
PEA DI ia A Va Lp ITI ; j i s 4 i _ . ş tog 
A A da i e d a arie pei a dz oma ae A Ş beep Yz, TES uj y T i 
e He i D YS d. e J Vya a t. - . . 
` paie rap. A. Ae s 
N a PE i a < 
4 $} 
> 92 ` 
. — s ” 
= j Fi 
Z = 4 
, ) E 
N ~ j 5 vă + 
s a —— Í | z y 
m i| =, d 
> Pa Ir] 
pm me O - d 
O 4 RA = / 
- = pa S e. 
A Zair Tira 
7 pm . Se a 
X ea [x] [7 RE a 2 ns 
ap ( ) AD dă Y: ai Á 
Ta -= 
: Da on Ez 
E3 Q i 
i >S 
- á Lă 
| CN 
Fo p% Kehe) è y 
i Q e í 
D s n N 
ni : 
fà A) Yi PĂNĂ DN | 
. AEF IAA erp 
ji E: TEAN | 
- = - - > - - - - > =.” = - i ` » 20 a = z 
ie m TIL AXAT TI | — D T — m D a ‘M s O — — DS i — — - — i — ATO O . —— — — _ — i 
Ean A ou a em "Aa n! ca ng -4 


i 


A e dna Aa pi imn Pa e e Pe de e e le a ma ae pm .., 


-a 


PL 


AR r Aa S 
ZEAL A 
-eean umy D Aa 


R p 


O eng 
———— v- 


DACE 
fa 


ri 


.. -aa o 


tii = ~% 
AN 


& 
SI 


Zsa 


MIHAIL SADOVEANU 


ZODIA CANCERULUI 


SAU 
VREMEA DUCAI-VODA 


ROMAN ISTORIC 


E-book realizat după editia 1969 
Editura pentru literatură-Bucureşti. 


Ss, SS 
SEC 


N, 


SS DEI SAS ZI 5) 


ÎN CARE SE VEDE CUM INTRĂ ÎN MOLDOVA UN CĂLĂTOR DINTR-O TARĂ 
DEPĂRTATĂ ŞI CUM ILIE TURCULEȚ NU-I NUMAI CĂPITAN DE STEAG, CI ŞI 
QETITOR DE STELE 


brumărel, anul nou de la zidirea lumii 7188, iar de la Hristos 1679. 

Vara fusese fierbinte şi secetoasă. Bucatele puţine, cît îngăduise 
Dumnezeu să se facă, fuseseră strînse de mult de năcăjiții pămînteni. În 
podgorii, culesul se isprăvea şi roada viilor fusese bogată, — de aceea 
începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin 
nou, trecînd printre costişe pleşuve şi imaşuri arse. Măcar miîngiierea 
aceasta a vinului nu uitase Cel-a-toate-cumpănitor s-o agonisească 
Moldovei. După cum şi norodul cel prost zice: vinul e bun şi la bucurie, şi la 
scîrbă. Şi cum, deasemeni, psalmistul cel vechi adaogă: vinul veseleşte 
inima omului şi foloseşte mădularelor lui. 

De cîteva zile trecuse din Țara Leşască hotarul un străin, care venea de 
mai departe şi urma, cu tovarăşi, drumul cel mare din valea Siretului. Era 
un cuvios personagiu eclesiastic din ordinul sfintului Augustin. Sub 
mantaua-i largă de postav întunecos se gicea un trup, de şi scund, încă 
destul de voinic şi destul de sprinten; iar de sub glugă privea o față blindă 
cu trăsături fine şi spirituale. Şi alte semne ascunse ale întregii lui ființi 
dovedeau că haina aceea umilită nu acoperea un călugăr de rînd. Călărea 
pe-un murg mărunt bucovinean, împodobit, de-a dreptul pe păr, c-un 
lăvicer vristat, strîns c-o chingă de funie. Calul n-avea alte podoabe, nici 
scări: călătorul purta însă pinteni şi se ținea ca un vechi călăreț. 

Într-adevăr, călugărul acesta nu era numai fratele întru Hristos Paul; ci 
era domnul abate de Marenne dintr-o familie veche franțuzească, scăpătată 
şi dăruită de Dumnezeu cu prea mulți copii, însă şi cu destule protecţii la 
vremea lor. Domnia sa domnul abate de Marenne, după cît se putuse 
înțelege de la servii lui aproape muţi, călătorea din Apus spre Răsărit la 


E: la sfirşitul lunii septemvrie care, în Moldova, se chiamă 


necredincioşi, ca să le ducă lumina cea adevărată. În realitate, poate, era 
însărcinat c-o solie tainică. Dar nimeni nu ştia că poartă o asemenea solie. 
Căci marchizul de Croissy, secretar al Regelui Soare la afacerile străine, îi 
încredințase strict personal misiunea în cabinetul său din Paris, la mijlocul 
lunii august, şi domnul abate de Marenne era obişnuit cu asemenea 
însărcinări şi ştia să păstreze secretul. Neştiindu-se că-i vorba de un secret, 
nimeni de altfel nu încerca să-l ispitească; cel puţin deocamdată. Cei care 
nu credeau în opera-i de misionar tăceau zimbind şi credeau ce pofteau. 
Oarecare greutăți avusese pe drumurile nemțeşti, greutăți în legătură mai 
ales cu poliția foarte curioasă a măritului împărat Leopold; de aceea 
domnul de Marenne umblase încet şi păruse că se duce dintru-ntăi la 
miază-noapte; dar, după ce păşise în Republică, leşii îl lăsaseră să treacă 
fără nici un năcaz, deoarece raporturile lor cu țara franțuzească erau bune. 

Slujitorii care-l întovărăşeau pe domnul abate, călări şi ei pe mirțoage 
slabe, erau în număr de patru. Doi erau valeţii lui de credinţă şi de casă, 
care veneau cu el de la Paris. Ceilalţi doi erau oameni năimiți, nişte străini 
pe jumătate clerici dintr-o mănăstire pravoslavnică de lingă Liov, care se 
nimeriseră să cunoască puțin limba moldovenilor şi care vorbeau destul de 
bine tătărăşte şi turceşte. Avea nevoie de ei nu numai la laşi şi-n Moldova, 
ci mai ales la serascherul de la Obluciţa, la Odrii şi la Stambul. De ce neam 
erau aceşti cunoscători de limbi barbare nu se putea şti bine şi abatele de 
Marenne, de cînd îi luase cu el, îşi bătea capul să descurce această 
interesantă problemă. 

Călăuzul era oştean, moldovan de seminţia lui, în slujba leşilor. Era om 
cunoscut în marginea Ţării Leşeşti şi a celei moldoveneşti; îl cunoşteau şi 
cazacii şi mai ales tătarii: aceştia din urmă pentru multe răutăți şi pagube 
pe care le suferiseră de la el. Nici moldovenii nu puteau spune că-l cunosc 
din faima binefacerilor. Chiar şi pentru cei de-un neam cu dinsul, slujba lui 
fusese de multe ori crudă. Era Ilie Turculeţț, — căpitan de steag de 
strinsură, slujind în amestecurile şi războaiele necurmate ale acelor 
timpuri. Drumurile din ara-de-Sus erau în bătaia podgheazurilor de 
mazuri, cazaci şi poleci; cetățuia Neamţu şi cetatea Sucevei erau ţinute de 
companii regulate şi tari de nemți, pe cînd Camenița poloneză căzuse sub 
domnia Sultanului. Puterea lui Georgie Duca-Vodă, Domn şi stăpin peste 
Moldova, se retrăsese deocamdată de deasupra acestui drum din valea 
Siretului. 

Mai erau două ceasuri pînă la asfinţitul soarelui şi drumul cătră Roman 
fugea şi cotea gol, sub zboruri piezişe de cioare şi grauri. Domnul abate de 
Marenne, întorcîind față spre slujitorii lui, întrebă ceva într-o limbă leşască 
încilcită. Cei doi frați mănăstireşti bătură cu călcăiele în coastele căluților, 
apropiindu-se. 

— Ce doreşte sfinția ta? întrebă unul din ei, uscat şi subțire. 


> be” 


~ 


SL E 
IPAD PI A ase 
$ (EA ca 


a - 
a > P-A SESE 
= m < pi T 
E aea, iz > DS pc 


Celălalt, bălan şi bucălat, părea că dormitează. Ridică fruntea şi întinse 
şi el urechea. 

— Rugaţi pe căpitan să-mi spuie dacă mai avem mult pînă la Săbăoani, 
zise abatele. 

Căpitanul Ilie Turculeţ călărea înainte. Avea ureche ageră. Se opri. 

— Mai avem un ceas de drum, vorbi el întorcînd obrazu-i smead, cu 
ochi împungători şi sprincenați. Ajungem la vreme în astă sară. 

— Atunci e bine, încuviinţă franțuzul. 

— E bine din două pricini, părinte, adăogi Turculeţ, luînd rînd alături 
de abate, cu calu-i roib bine încăpăstrit şi bine înşeuat. 

— A! din două pricini? Să vedem. 

— Da. Întăi, că vremea are de gînd să se schimbe; şi putem să ne 
punem la adăpost în casa părintelui Ambrozie Ungurul, în Săbăoani. Al 
doilea, că avem să ne întălnim, înainte de a ajunge în sat, la Fîntina Lepşei, 
cu prietinul despre care s-a vorbit cuvioşiei tale şi după care am trimes încă 
de alaltăieri pe cei doi călăreți ai mei... 

— Ne întîlnim aici, la fintîna aceea, cu domnul Alexandru Ruset? 

— Întocmai precum spun. 

— Vestea e bună, ca şi cea a popasului, a mesei şi a odihnei. Mă bucur 
că mă intămpin cu acest prietin pe care încă nu-l cunosc şi pe care-l 
preţuiesc din ceea ce mi s-a spus de el. Aş vrea să ştiu însă, domnule, ce 
astrolog ai consultat la Liov, de ştii că are să se tulbure vremea în ziua de 
luni 27 septemvrie, la apusul soarelui. 

— Cuvioase părinte, n-am cerut sfat nici unui cetitor în stele; văd însă 
graurii în cîrduri cu cioarele şi cu stăncile, şi cunosc mai ales după glasul 
acelor cioare şi acelor stănci că vremea se strică. Pe lingă asta ştiu că-n 
sara asta se pişcă lumina lunii. Şi am mai băgat de samă că vintul, care 
azi-dimineaţă ne aburea în față, a stat de la amiază; ş-acum alt vînt, cu alt 
cîntec şi alt ascuțiş, a prins a sufla din spatele nostru, de cătră miezul 
Nopții... 

Abatele de Marenne privi zimbind cu admiraţie pe căpitanul Ilie. 

— Observațiile acestea, zise el, trebuie să le comunic unora dintre 
prietinii mei de la Academie. Cu cît merg mai spre răsărit, cu atit oamenii 
sint mai aproape de natură şi de Dumnezeu. 

— Aşa va fi fiind cum spune cuvioşia voastră, îngăimă Turculeţ, fără să 
priceapă comentarul abatelui; da' de plouat trebuie să ploaie, ori vine o 
furtună. Asta poate s-o înțeleagă orişicine. Şi dacă întrebi cuvioşia ta pe 
Istratie şi pe Afanasie, au să-ţi spuie şi ei că aşa este precum arăt eu. 

— Nu mă îndoiesc, zimbi de Marenne. Să întrebăm dacă doreşti; eu aş 
fi totuşi de părere să ne lipsim de discursurile unor oameni pe care i-am 
luat pentru altceva. Sînt în stare să găsească un izvor şi să adape caii, 
să-mi aducă un fagure de miere ş-o bucată de pită, să parlamenteze pentru 


găzduirea într-un bordei de troglodiţi, — bănuiesc însă că astrologi nu sînt 
ca domnia ta. 

Se întoarse spre Istratie, cel uscat şi subțire: 

— Frate Istratie, ce zici, are să se schimbe ori nu vremea? 

Istratie slobozi un glas de bas profund, în desăvirşită nepotrivire cu 
ființa lui firavă. 

— Cum, a vra Dumnezeu, se umili el închinîndu-se pînă pe coama 
calului; cum a vra Dumnezeu şi cum spune domnia sa domnul căpitan Ilie. 

— Dar părerea ta, Afanasie, care este? 

— Bine este, îngînă subțire celălalt frate, şi se închină şi el cu evlavie; 
bine este cum spune dumnealui căpitanul Ilie, şi cum are să se 
milostivească Domnul Dumnezeu. 

Valeţii franțuji ascultau nepăsători şi respectuoşi, neînțelegind absolut 
nimic. Abatele de Marenne se veseli la răspunsurile ucrainţilor, aruncînd o 
privire de înțelegere spre Turculeţ. Apoi oftă, privind visător în lungul 
drumului şi aşteptind popasul şi odihna. 

Peisagiul se desfăşura pustiu. În ponoare depărtate abatele bănuia 
aşezări omeneşti, sub picle de fum. 

— Crezi că ne întîlnim cu prietinul nostru? întrebă el după un răstimp, 
cu oarecare grijă. 

— Îl aud venind, răspunse căpitanul Turculeţ. 

Abatele întoarse urechea, săltind din umeri. N-auzea nimic. Apoi 
tresări, înălțind nasul. De pe-o vale, la o cotitură de colnic, veniră pînă la el 
tropote grăbite de cai. 


ICPE FINA Aa 


* 
i _ my ` 
D a E nm >o 2D 


[| 
APARE BEIZADE ALECU RUSET $I CETESTE O SCRISOARE DE LA UN PRIETIN 


An lumina oblică a soarelui de toamnă scăpărară arme. Apăru un pile 
de opt ori zece călăreţi, în fruntea cărora se vădea un boier tînăr 
moldovan pe-un arăbesc roib. Purta cizme roşii, contăş, cu guler şi 

minicuţi de jderi, şi gugiuman de aceeaşi pelcică. Călărea în şa naltă, cu 
scări scurte, după moda necredincioşilor ismailiteni, ceea ce nu plăcu 
deocamdată domnului abate de Marenne. Straiul nu-i era strălucit, aşa 
precum ar fi fost de aşteptat de la un fecior de Domn desmierdat şi fără 
frică, cum îi mersese numele lui beizade Alecu. Purta puţine arme ca şi 
căpitanul Turculeţ: junghi la cingătoare în dreapta, sabie în stinga şi 
pistoale la coburi. De şi avea nume de bun oştean, se înfățişa palid şi 
subțiratic; ochii priveau fără nici o străşnicie şi avea pe obraz un zîmbet 
nesilit. 

După el veneau cei doi călăreți oşteni ai lui Turculeţ; şi-n urmă oameni 
de ţară cu contăşuri proaste de suman şi căciuli de oaie, în spate însă cu 
sănețe lungi, lucru pe care abatele de Marenne ştiu să-l preţțuiască precum 
se cuvine. 

— E el, zise căpitanul Turculeţ cu mulțămire. Ne întîmpină mai curînd 
decît credeam. Şi vine grăbit: se va fi întîmplat ceva. Prea cuvioase părinte, 
nu descălica. 

De Marenne voise să descalece şi se opri. 

Beizade Alecu îşi struni fugarul, apoi se plecă pe coama lui, scoțindu-şi 
de pe plete gugiumanul şi închinîndu-se cătră străin. Îl salută într-o destul 
de bună limbă franțuzească, ceea ce făcu o plăcere nespusă abatelui. 

— Am cinstea să văd în fața mea pe domnul abate Paul de Marenne? 

— Da, domnule. Cinstea-i de partea mea, căci mi se dă prilejul 
nenădăjduit să fiu oaspetele şi protejatul unui prinț. 

— Dă-mi voie, domnule abate, să te socotesc prietin şi să-ți spun de la 
început că, în țara asta şi-n împrejurările în care ne aflăm, protecția mea 
nu înseamnă mare lucru. Calitatea de francez, strălucirea şi puterea regelui 
domniei tale sînt un scut mult mai bun. 


— Asta se poate, domnule, atît cît nu sînt între duşmani. Şi mi se pare 
că n-am trecut de locurile primejdioase, 

Beizade Alecu Ruset avu un ris scurt, care nu era tot aşa de plăcut ca 
zimbetul. 

— E adevărat, domnule abate. Zona e încă primejdioasă. De aceea m-ai 
văzut grăbindu-mă; şi Turculeţ poate a înțeles de ce nu v-am aşteptat lingă 
Fîntîna Lepşei şi am venit cît am putut mai iute cătră dumneavoastră. 

— S-a întîmplat ceva? 

— Mare lucru nu; însă ceva s-a întimplat; ş-am să fac judecător nu atit 
pe Turculeţ, cît pe domnul abate. 

— Ce este, domnule? Mă vezi neliniştit, cum eram înainte de a trece 
granița Poloniei. 

— Nu-i decit atît, că la Săbăoani în sat, venind slujitorii Domniei pentru 
strîngerea dărilor, au fost împresurați şi loviți de ostaşi nemți. Cei care au 
scăpat au strigat ş-au chemat de la ţinutul Cîrligăturii şi de la scaunul 
Domniei ajutor. Venind steagul de răzăşi, care e de rind la slujba 
domnească, a pus stăpinire pe sat. Dar şi nemților le-a căzut ajutor de la 
margine; ş-a fost acolo învăluire şi bătaie. Aşa că ungurii din sat au pus 
mîna pe ce-au avut şi unii stau să-şi apere ce-i al lor, iar alții, lepădind tot, 
vor să fugă ca să-şi scape viețile... Asta-i. 

— Cum? au pătruns nemţii pînă la Săbăoani? întrebă surprins de 
Marenne. 

— Au pătruns, şi mă mir. Slujba lor, la leşi, este să ţie trecătorile 
muntelui şi cetățile de la poale. Au ieşit în valea Siretului fără poruncă şi cu 
primejdie -— căci, oricît vor fi fiind de viteji, sînt putini, şi steagurile 
Domniei îi pot împresura şi apuca de grumaz. 

— Au atacat Săbăoanii? 

— Da. 

— Atunci nu putem trece. 

— Ba da; căci căpitanul Ilie Turculeţ e-n slujba craiului leşesc, ca şi 
nemții. lar din partea steagului Domniei n-ai a te îngriji, căci măria sa 
Duca-Vodă ştie că vii şi te-aşteaptă, dînd porunci la toate dregătoriile pînă 
la laşi să fii bine primit şi petrecut. 

— Totuşi, nu putem trece, urmă, neliniştit, abatele de Marenne. 

Beizade Alecu avu iar risul lui: 

— Deci am avut dreptate să mă grăbesc, domnule abate; şi asta să-ţi fie 
cea mai mare dovadă a prietiniei mele. 

— Nu înţeleg, prinţule. 

— Zonele nemțeşti sînt pretutindeni primejdioase, chiar în afară de 
hotarele măriei sale împăratului Leopold. Aşa încît aflind şi nemţii craiului 
leşesc de la nemții împărăteşti că la păgîni umblă misionari franțuji, vor fi 


cugetat că nu-i bine asta şi păginii să fie lăsați mai bine cu legea şi 
blăstămul lor. 


— Se poate. 

— O, eu sint sigur de asta; mai ales că măria sa împăratul Leopold 
presupune, fără nici o dreptate, că domnia ta duci la Țarigrad un mesagiu 
al slăvitului crai Ludovic al paisprezecelea, un mesagiu ca multe altele, 
îndemnînd pe turci să nu mai aşeze niciodată pace cu nemții şi să ţie întru 
una războiul. Asta-i veche şi bună politică franțuzească, rămasă de la un 
mare om şi înțelept cancelar care se chema Richelieu, — ş-atunci nemții, 
cînd aud de curier de la Paris, văd roş. 

— Prinţule şi prietine, vorbi grav abatele de Marenne, te rog să nu crezi 
nimic din toate aceste vorbe şi fantasmagorii pe care le întreține, din motive 
uşor de înțeles, poliția împăratului Leopold. N-am nici o scrisoare şi nici un 
mesagiu şi nu sînt decît un misionar în răsăritul cel întunecat de nourii 
unor credinți minciunoase. Asta ţi-o poate dovedi, domniei tale ş-o scrisoare 
pe care o am de la pan Vladislav, castelan de Katowice, prietinul nostru 
comun. 

— Cum, domnule abate? ai o scrisoare de la pan Vladislav, şi nu-mi 
spui mai curind? Pan Vladislav e un bun prietin al meu, cu care am 
petrecut ani frumoşi la Cracovia, pe cînd eram acolo amindoi la învățătură. 
Te rog, fă să mă bucur cu o clipă mai curînd. 

— lată scrisoarea şi te bucură, domnule, zise zimbind abatele de 
Marenne. Şi de vreme ce eşti de părere că, în orice caz, nu-i bine să trecem 
printr-o localitate unde s-a iscat tulburare şi unde nu putem avea popas de 
noapte, mă las în sama domniei tale. Fă cum crezi că-i mai bine, şi 
porunceşte. 

— Da, răspunse cu grabă beizade Alecu, pe cînd desfăcea epistola 
castelanului leşesc, rupîndu-i peceţile. Domnule abate, cred de mai nainte 
tot ce-mi poate spune prietinul meu Vladislav în ceea ce priveşte misiunea 
domniei tale. Nu cred nimic din ce-am spus eu însumi. De căpitanul 
Turculeţ, aici de față, n-ai a te îngriji, deoarece el limba în care vorbim n-o 
înțelege. Poţi fi liniştit şi dinspre partea asta. Ca să fii şi mai liniştit, lăsăm 
Săbăoanii, unde n-avem nici o plăcere să stăm de vorbă cu nemții Crăiei, şi 
abatem în stinga. Cunosc eu drumuri bune. Mergînd pe ele potrivit, 
ajungem în locuri sigure şi mă voi simți fericit să te găzduiesc la o mică şi 
săracă a mea proprietate cu vie, lingă tirgul Hîrlău, aproape de Cotnari. 

— A, aproape de Cotnari... 

— Da, aproape de Cotnari, rise beizade Alecu, aproape de acel loc 
încîntat unde a lăsat Dumnezeu să crească la soare podgorii bune, din vinul 
cărora a gustat şi pan Vladislav. El îţi va fi vorbit de Cotnari şi-ţi va fi 
lăudat vinul lui. 


— Pare că da, prințule, mărturisi de Marenne, cu zimbetu-i fin. De 
şi-mi plac lucrurile bune — pe care Dumnezeu desigur nu le-a făcut nici 
pentru proşti, nici pentru nevrednici — totuşi am dreptul să pomenesc 
localitatea aceea, pentru slujitorii credinţii mele, care se găsesc acolo. La 
Cotnari se află, după cît ştiu, un abate cu mitră, slujind într-o sfintă 
catedrală care ţine de Roma. 

— Da, se află, domnule de Marenne, dar Dumnezeu se vădeşte acolo 
mai mult în podgorii decît în biserici. 

Beizade Alecu se întoarse spre Turculeţ, şi de Marenne îl privi cu 
plăcere oftind uşor. 

— Prietine Ilie, zise Alecu Ruset lui Turculeţ, vorbindu-i moldoveneşte; 
după cît am înțeles din răvaşul dumnitale, l-ai primit în samă la Liov pe 
părintele franțuz de faţă şi, fiind încredințat cinstei dumnitale, răspunzi de 
el cu capul. 

— Nu cumva nu putem trece la Săbăoani? întrebă oşteanul, înălțind 
nasu-i ascuţit şi adulmecînd oarecum cu el în depărtare. 

— Noi putem trece, căci la Săbăoani au lovit nemți. Dar nu poate trece 
părintele franțuz. Căci pe lumea asta totdeauna Franțuzul şi Neamţul au 
trăit ca mița cu cîinele. Va fi venit nemților noştri vreo ştire şi vreo bănuială 
de la nemţii cei din lăuntru şi-i bine să fim cu grijă cît purtăm cu noi lucru 
scump. Domniei tale ţi-a fost încredințat acest franțuz de un hatman al 
Coroanei la Liov. Mie mi-l încredințează cel mai bun prietin al meu din țara 
Lehiei. Dumneata şi eu fiind, iarăşi, buni prietini, — uşor ne putem înțelege 
să abatem la stinga şi şă luăm alt drum cătră laşi. lar popasul care va fi 
să-l facem e locul meu, unde am vremelnică şi proastă aşezare în această 
țară a Moldovei, — însă vin bun. 

— Măria ta, răspunse Turculeţ, eu fac cum porunceşti, căci înțeleg că 
aşa-i bine şi ai dreptate. Asta în privința acestui popă. lar în privința 
popasului de la Hirlău, ştii că am avut totdeauna bucurie de cîte ori l-am 
văzut de departe. Şi mai tare m-am bucurat cînd l-am văzut de aproape, 
căci, ca drept moldovan, dau mare cinste şi laudă vinului de la Cotnari. 

— Atuncea-i bine, prietine Turculeţ. Întoarcem în loc fără întîrziere ş-o 
luăm de-a dreptul prin valea aceasta, pînă ce pălim la Heleşteieni. De-acolo 
aveam drum curat la Costeşti şi la Hirlău. 

Pilcul lui de oameni se amestecă cu cel al domnului de Marenne. Lăsînd 
pe Turculeţ în stinga abatelui, beizade îşi luă loc în dreapta. Franțuzul se 
împotrivi, din politeță, pentru atita cinste cu care-l covirşea un fecior de 
domn. Însă beizade Alecu îl rugă să primească din prietine această 
rinduială. De altminteri protocolul nu putea să dureze mult. După cîteva 
sute de paşi, locurile se găsiră aşa de strimte, de rupte şi prăpăstioase, încît 
fură siliți să se înşire ca cocorii. Beizade Alecu rămase în frunte şi Turculeţ 
trecu la coadă. Părintele de Marenne urma îndată după prinţ. 


Încă era lumină şi boierul moldovan putu în sfirşit, să cetească 
scrisoarea pe care de un pătrar de oră o ţinea desfăcută în mina stingă. 

lată ce-i scria Vladislav, castelanul de Katowice: 

«Prea iubitului meu Alexandru Ruset, la Hirlău, în Moldova. 

Eu Vladimir Kaminski, castelan de Katowice, îi trimet frățeşti salutări. 

Întîmplindu-se să am mare plăcere a trecerii prin munţii noştri a 
domniei sale domnului abate Paul de Marenne, nobil francez şi persoană de 
credință a unor oameni foarte sus puşi în această lume, am stat cu domnia 
sa la vorbă şi la petrecere şi foarte mi-a priit. Îți fac cunoscut că domnul 
abate de Marenne este un om prea cultivat şi mai ales filosofii cei vechi elini 
şi latini îi cunoaşte pe cele zece degete ale miînilor sale, la care putem 
adăoga şi degetele miînilor noastre. Foarte în onoare sînt la domnia sa 
lucrurile cărturăreşti, dar deopotrivă prețuieşte şi o masă îmbielşugată cu 
vin bun. Petrecînd aicea la noi, mîncările i-au plăcut, şi aş putea spune că 
şi-a sărutat unele degete pe care a numărat filosofii; însă în ceea ce priveşte 
vinul n-am putut să fim noi, năcăjiții în stinci de piatră, la înălțime. Noi 
i-am dat ce ni s-a părut că avem mai bun — nimerindu-se însă să aibă 
rămase în buclucurile sale numai două sticle de Burgund roş, domnul 
abate ne-a biruit, dovedindu-ne că noi ne îndeletnicim cu oţeturi pe care 
le-am botezat vinuri. Aşa ruşinîndu-ne şi neputindu-i sta înainte cu nimic, 
ni s-a mai îndulcit scîirba, aflind că domnia sa trece la Turc prin ţara 
Moldovei. La care Turc nu se duce pentru trebi politice şi diplomatice, ci 
numai din dragoste creştinească şi curiozitate ştiinţifică. Aflind că va trece 
prin Moldova, mi-am adus aminte de petrecerile noastre cu anume vin, pe 
care-l aduceai cu mare grijă în butelci pecetluite de la viile domniei tale 
părinteşti de la Cotnari, pe cînd eram amindoi la învățătură; şi de care vin 
am gustat şi cînd am fost în petrecere şi desfătare, la Domnia slăvitului tău 
părinte Antonie-Vodă. Atita am gustat două zile şi două nopți, avînd şi 
lăutari lingă noi şi chipuri de muieri cu slăvită frumuseţă, încît acele 
ceasuri nu le voi uita pînă ce Dumnezeu va hotărî sfîrşitul zilelor mele. 

Despărţindu-ne deci de domnia sa domnul abate Paul de Marenne, pe 
de o parte am închis un ochi cu lacrimi, blăstămiînd ticăloasele noastre 
afaceri şi slujbe care ne împiedică să-i ținem tovărăşie pînă la domnia ta, 
iar pe de alta am deschis celălalt ochi cu zîmbet, gîndindu-ne că îl putem 
trimete pe acest oaspete ca să-i dai să guste din acel vin; să vadă că nu-i pe 
lume numai Burgundul său roş şi că avem şi noi măcar prietini, în țările cu 
soare, care pot să-i steie înainte cu ceva tot aşa de bun. Adăogind lăutari, 
pot spune că-i ceva şi mai bun. 

Am aflat de războaiele şi timpurile neaşezate care sînt la Moldova şi să 
nu crezi domnia ta că noi huzurim. Ci şi noi trăim întru griji şi năcazuri. 

E adevărat însă că înspre acel hotar al necredincioşilor acuma s-au 
stricat de tot treburile. Ş-am auzit că nu sînt numai năvăliri, şi tăieri, şi 


e DD n M 


robiri, ci şi ciumă şi foamete, lucru care mult mă întristează, rugînd pe 
Dumnezeu drept şi bun să aibă întru mila sa ţările şi semințţiile creştineşti. 
lar pe domnul abate de Marenne ţi-l dau în grijă şi-n samă ca pe-un 
prietin. 
Fiind şi eu al domniei tale, cel mai bun şi care te doreşte mai mult, 
frate.» 


rl 

AICI SE VEDE CĂ TRECEREA SIRETULUI SE FACE ÎNTR-UN CHIP CU TOTUL 
DEOSEBIT, SE VEDE $I CINE-I VÎLCU PÎRLĂDEANU, APOI ÎNCEP SĂ SE IVEASCĂ 
AUTOHTONI 


mîna stingă în care o ţinea, beizade Alecu întoarse spre oaspetele 
său ochii albaştri, încă înegurați de amintiri. 

— Rog pe domnul abate, zise el, să binevoiască a mă ierta. 

— Minunată hrană pentru inimă sînt scrisorile plăcute, îi răspunse de 
Marenne. Văzindu-te cu ce luare aminte ceteai, te invidiam. Şi mă gîndeam 
că numai astfel poate plăti invenţia scrisului veninul pe care-l toarnă în noi 
misivele cu veşti rele. 

— Prea adevărat, încuviință boierul cu glas deodată schimbat; şi, fără 
voie, ridică în dreptul inimii scrisoarea desfăcută, apăsind-o asupra 
contăşului. 

Rămase privind în lungul văii cuprinse de umbră. În urmă, soarele 
căzuse în asfințit şi-n nouri. Abatele, ca om încercat şi bun cunoscător al 
sufletului omenesc, înțelese, fără să aibă nevoie de întrebări, că la pieptul 
tovarăşului său, unde se alipise scrisoarea cea bună, sta păturită în haină 
alta, stropită de slove înveninate. 

Beizade Alecu îşi scutură fruntea, părind a alunga țințari nevăzuțţi şi 
strecură în coburul din stinga scrisoarea castelanului de Katowice. 

— Încă o dată mă rog de iertare, domnule abate de Marenne; mai ales 
că, pe lingă grosolănia pe care o săvirşesc, răpesc timp călătoriei noastre şi 
întirziem în locuri deşerte. Abia ajungem la malul Siretului şi mai avem încă 
drum, după ce scăpăm dincolo. 

— Avem de trecut apa Siretului? se interesă domnul de Marenne. 
Atunci asta-i încă o întîrziere. 


[ree să mai cetească o dată scrisoarea şi lăsînd în lungul coapsei 


— De ce? 


— Pentru că tovarăşul nostru, domnul Turculeţ căpitanul, nu e numai 
oştean, ci şi cetitor de stele; şi domnia sa mi-a prevestit schimbarea vremii. 

— Cum se poate? 

— Aşa precum am cinstea a-ți vorbi. Argumentele sale se bazează pe 
lucruri disparate: paseri, vînt şi lună; cu toate acestea sînt argumente. Şi 
dacă prorocirea se împlineşte, deşi voi fi cu totul dezolat, îl voi felicita. 

— Atunci greşala mea se agravează, vorbi beizade Alecu încruntind 
sprinceana. Cu toate acestea obrazul lui părea că nu poate fi părăsit de 
zimbet. Să silim caii şi să ne aducem aminte că majoritatea profeţiilor nu se 
realizează. 

— Doresc şi eu domnului Turculeț să fie profet mincinos; îţi 
mărturisesc însă că şi-a făcut prognosticul într-un chip cu totul 
impresionant şi sigur. De altminteri observ nouri în urmă, la apus, şi mi se 
pare că vîntul sporeşte. 

— Profeţia lui Turculeţ nu mă miră, domnule abate, căci şi oamenii 
noştri cei proşti de la sate pot cunoaşte lucruri ale naturii pe care noi le 
învăţăm din cărți; însă nu-mi place şi n-aş voi s-o cred. 

— Atuncea să n-o cred nici eu, prințule; dar să grăbim caii. 

— Să-i grăbim. 

— Hm! lesne de spus. Încercarea pentru mine prezintă oarecare 
greutate. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici şi bine hrăniți. Cînd am pus 
banul de argint în palma ţăranului de la care l-am cumpărat, i-am putut 
număra coastele. Atunci, omul, ruşinîndu-se, a mai adăogit şi acest lăvicer. 
Cu ceea ce mai am dedesubt şi mi-a rămas de la şaua furată cu tot cu calul 
meu şi cu ceilalți cai ai slujitorilor mei, — pot călări la pas potrivit, dînd 
laudă lui Dumnezeu. Ca vintul care suflă nu voi putea însă merge 
niciodată. Mai ales că suflă din ce în ce mai grăbit. 

— Ce-i de făcut atunci? vorbi beizade Alecu mai mult cătră sine-însuşi. 
lată cum lectura unor scrisori poate împuţina inteligența omenească. 
Rogu-te să mă ierți a treia oară, domnule de Marenne, că n-am înţeles un 
lucru atît de simplu. 

— Care lucru, domnul meu? 

— Am socotit că ţii să umbli ca Domnul nostru Hristos pe asinul său 
ş-am scăpat din vedere că un nobil trebuie să călărească altfel. Nici n-am 
observat că ţi-au rămas pintenii şi n-ai ce face cu ei. Dar lucrurile se pot 
drege... Am ajuns la malul apei şi am un om pe care-l chiamă Vilcu 
Birlădeanu, care are să ne scape din încurcătură. Birlădene! strigă el, 
înălțindu-se şi întorcîndu-se în scări. 

— Aici-s, măria ta, tresări cu răcnet unul din ţărani, grăbindu-şi calul 
şi înfățişindu-se. 


ISS pa AI Se pa IL pa ERA 
IE TA A AAS 


b. + JOS ra) 
-i A N EN > S zi A k 
e Smi A. é - J 5 E, a i Er 


Era un fel de uriaş adus puţin din şale, cu pletele cărunte curgîndu-i pe 
umeri. Avea sprincenele groase ca şi mustățile şi privea ascuţit de după ele 
ca de după nişte tufe. 

— Acesta-i un pădurar al meu, lămuri beizade Alecu. Ascultă, 
Birlădene. Aici părintele descalică şi-l trecem apa. 

— Am înţeles, măria ta. 

— Şi după ce trecem apa, Birlădene, dai sfinţiei sale calul tău, să 
putem umbla mai repede, căci sfinția sa nu poate călări cum se cuvine pe 
mirțoaga asta fără şa. 

— Am înțeles, măria ta. 

— Iar tu, Birlădene, te vei nevoi pe acest căluț şi te-i ţinea de noi cum 
vei putea. 

— Mă ţin, măria ta, de ce să nu mă ţin? 

— Cată să ne grăbim, Birlădene, căci, după cît spun unii şi alţii, are de 
gind să vremuiască. 

— Asta-i numaidecît, măria ta. La noapte, plouă. 

— lată o confirmare a profeției căpitanului Turculeţ, se adresă cătră 
abate boierul. Birlădeanul meu prevesteşte şi el ploaia. 

— Atuncea nu ne rămîne, prințule, decît să ne plecăm capetele şi să ne 
resemnăm; căci se mai iveşte o greutate. 

— Nu înţeleg. Ce greutate? 

— Nu văd, prinţule, nici pod fix, nici pod umblător. Ai cumva de gînd să 
încercăm o baie în această frumoasă apă?... Anotimpul mi se pare cam 
nepotrivit. 

— Deocamdată să descălicăm, răspunse beizade Alecu. Mă bucur tot 
mai mult că am un tovarăş cum îmi place mie şi te rog să ne ierți pentru 
mijloacele noastre primitive şi ruşinoase de a trece riurile. 

— După cit înțeleg, sîntem la un vad, oftă abatele de Marenne. 

La glasul lui beizade Alecu, pilcul de oameni se bulucise în marginea 
luncii de sălcii. Zimţuit şi tulbure, Siretul fugea pe pietrişul vadului, 
murmurînd uşor în singurătate şi-n pustie. Vintul scutura asupră-i foiți 
galbene. 

Căpitanul Ilie Turculeţ ieşi înainte şi trecu cel dintăi. Oştenii şi oamenii 
intrară după el cu desăvirşită nepăsare, luînd între dinşii, cu îndemnuri 
mute, pe slujitorii de limbă străină. 

Birlădeanu într-o clipă zvirlise din picioare în năsip ciubotele şi 
lepădase ițarii de lină. Grămădindu-şi buclucurile în suman, le potrivi şi le 
legă pe căluțul bucovinean al abatelui. Înodă frîul căluțului bucovinean al 
abatelui de coada calului său. Apoi, gătind toate, se întoarse cătră oaspetele 
străin, aşteptind. Ca om deosebit de ager ce se afla, abatele de Marenne 
înțelese ce i se cere. Se urcă, ajutat de beizade Alecu, în spatele 
Birlădeanului şi-şi potrivi în echilibru trupul bine hrănit. 


emam ——— 


E Spezia 


== 


` LR OR 
ENN SEA pă 


a 


Ri 


— Țin'te vîrtos, îi zise pădurarul, în limba lui moldovenească. 

Abatele de Marenne înțelese şi acest îndemn, nu crezu însă de cuviință 
să răspundă franțuzeşte. 

Birlădeanu apucă frîul calului său şi îndată se mişcă şi căluțul din 
urmă. Cu caii după el şi cu abatele deasupra, intră în vad şi-l trecu liniştit, 
udîndu-se pînă la briu. Beizade Alecu veni şi el în urmă, călare ca şi cei 
dintăi. 

La celălalt mal ţăranul intră iar în ciubote şi-n ițari, îşi înfăşură pe el 
sumanul şi-şi trecu în spate săneața. Privi cu mirare cît de uşor încalecă 
străinul în şaua lui şi clătină din cap cătră stăpinul său: 

— Văd că papistaşii ştiu să încalice ca şi popii noştri. 

De data asta de Marenne nu înţelese şi ceru lămuriri lui beizade Alecu: 

— Ce spune? 

— Domnule de Marenne, Birlădeanu îşi exprimă admiraţia pentru felul 
cum te-ai ridicat în şa. 

Abatele se simţi cu deosebire măgulit şi întoarse o privire prietinoasă 
cătră om. Dar Vilcu Bîrlădeanu sărise pe calul cel mărunt şi, bătindu-l cu 
călciîiele, îl făcu să zvicnească într-un umblet iute şi şerpuitor. Dintre toate 
lucrurile cîte se petrecuseră într-un pătrar de ceas, acesta i se păru 
abatelui de Marenne cel mai bizar. 

— Căluțul meu îmi arată că nu l-am cunoscut, mărturisi el, uimit. Sînt 
nevoit, în această țară, să încep nişte tablete nouă; e vădit că am de 
însemnat fapte vrednice de amintire. Aş fi curios, prințule, urmă el puţin 
malițios, şi cunosc podurile de piatră pe care le aveţi aruncate peste rîuri. 

— Domnule de Marenne, răspunse beizade Alecu, la dorința aceasta, 
Birlădeanul meu ti-ar răspunde că aşa ceva nu se poate vedea în țara 
noastră. Noi, de la dacii cei vechi, am păstrat mijloace mai simple şi mai 
sigure de trecut apele. Tot Birlădeanu ti-ar spune, iubite domnule abate, că 
dispreţuieşte orice arhitectură meşteşugită, preferind bordeiele şi peşterile 
pe care Domnul Dumnezeu le pune mai cu uşurinţă la îndămiîna făpturilor 
sale. 

De Marenne se uită cu îndoială spre boier. Îl văzu serios şi grav, — cu 
toate acestea era încredințat că glumeşte. 

Privi în urmă, la dunga de nouri a asfinţitului, înflăcărată de soare, 
apoi la cerul înalt de deasupra şi judecă în sine că sara vine cu linişte şi 
pace. — «Vorbele acestor oameni înşală, — cugetă el veselindu-se în sine, — 
numai rînduielile eterne ale lui Dumnezeu sînt sigure. Să grăbim cu 
încredere spre odihna zilei.» 

Pilcul de călăreți grăbea într-adevăr, în urma căpitanului Turculeţ, care 
şi el acuma galopa în urma lui Vilcu Birlădeanu, cunoscător al locurilor. 
Pădurarul fugea înainte ca o nălucă — deasupra siluetă de uriaş şi jos 
ginganie cu picioare mărunte. De Marenne îşi sili fugarul cu pintenii, 


ţinîndu-se alături de Alecu Ruset. Şi după ce sui dealul, privirile-i fură 
izbite de o privelişte cu totul nouă, ca şi cum ţara, cu lumina şi peisagiul, 
s-ar fi schimbat printr-un farmec. 

Cavalcada fugea cotii, iepureşte, pe valea cealaltă — fugea într-o vale de 
umbră, care părea că nu se mai isprăveşte, O pădure începea în dreapta şi 
îmbrăcă pămîntul în valuri, spre zări nesfirşite. Vintul suna în stejarii din 
margine. Undeva, în fundul adincului, în direcția unde se cufundau 
călăreţii înşiraţi cîte unul, lucea un lac. Era o fantasmagorie de vis de 
nespusă frumuseţă, ca un pămînt feciorelnic descoperit întăi. Nicăieri nu se 
bănuia prezența omului. 

Lăsînd îndărăt lucirea măreaţă a asfințitului, abatele de Marenne 
începu să coboare, întrebindu-se ce căi minunate şi cotite îi rezervă clipa 
viitoare în aceste singurătăți. Dintr-odată, pe neaşteptate, într-o ripă 
nebănuită, în partea pădurii, îi apăru omul. 

Tresări, căci această apariție nu era în armonie cu sentimentul şi cu 
aprecierile sale din clipa precedentă. Nu era în armonie nici cu ceea ce în 
chip obişnuit cunoştea el despre această nobilă operă a 
Celui-prea-puternic. Din risipiturile cîtorva colibe acoperite cu stuh, 
grămădite în rovină, o ființă în zdrenţe răsări amenințătoare, înarmată c-un 
par, rupt din lăstarii de-aproape. Privea spăriată, printre pletele pe care i le 
zbătea vintul dinaintea ochilor, încîlcindu-i-le cu barba zbirlită. O droaie de 
cîini slabi, — arcuiți şi cu cozile subpuse, un fel de lupi ai foametei, — ieşise 
la cărare, în juru-i, lătriînd sălbatic şi urlînd. 

Tovarăşii dinainte se opriseră. Se opri şi de Marenne lingă beizade 
Alecu. 

— Ce se întămplă? întrebă abatele, neliniştit. 

Omul răcnea nedesluşit, ameninţind cu parul. 

— E un fiu al pămîntului. răspunse riziînd boierul. 

— Ce doreşte? 

— Să vedem. 

Alecu Ruset îşi făcu loc. Birlădeanu sărise de pe căluț, apucase brațul 
omului şi-i smulsese arma preistorică. Lupii foametei, într-un concert 
înfricoşat, se împrăştiară loviți în dreapta şi în stinga. Rămaseră lătrind şi 
chelălăind la distanţă. 

— Ce vrei, măi creştine? strigă Vilcu. 

Aşteptind să fie izbită, arătarea se dădu înapoi. 

— N-auzi, măi? Răspunde ce vrei. 

— Oameni buni! strigă deodată un glas nou: fie-vă milă şi iertați-mă! 

Omul îşi plecă fruntea. Răspunse numai corul îndărătnic al cînilor. 

— De ce să ne fie milă şi de ce să te iertăm? 

Căpitanul Ilie îşi îndemnă calul, care lovi cu capu-n pieptul omului. 

— Aici e sat, care se chiamă Năstureni, lămuri Vilcu Birlădeanu. 


— Unde-s gospodarii? Cine-a prădat satul? întrebă căpitanul Turculețţ. 

— Oi, boierilor şi domnilor, se tingui deodată omul c-o voce nefirească; 
parcă eu pot şti cine ne-a prădat? Zic să fi fost cazaci ori leşi. Alții socot 
c-au fost oamenii stăpiînirii care împlinesc birul. Acu-i săptămîna, ne-au 
luat vitele. Şi sculindu-se satul, s-a bătut cu ei. Aşa că ne-au zdrobit şi 
ne-au tăiat, prădîndu-ne. Un sat sărac şi mititel ca al nostru nu se poate 
apăra. 

— Unde-s oamenii? 

— Unii au căzut şi nu s-au mai sculat. Alţii s-au îndirjit cu ce-au putut, 
ţinîndu-se după dinşii, cum se ţin cînii. Puţini s-au întors, fără izbindă. 
Ş-acu, cei care am rămas ne-am mutat în pădure! 

— Unde în pădure? 

— Apoi aici în pădure, în loc afund, unde avem poieni şi locuri ferite. 
Acolo stringem ce ne-a mai rămas. De spus nu vă spun unde, căci nu ştiu 
cine sinteți. Mie nu aveți ce-mi lua. Doar viața. M-am întors numai după 
javrele acestea, care or să vrea să meargă. lar eu pe omul ista nalt îl cunosc 
a fi din părțile noastre, creştin moldovan ca şi noi. Dacă nu sînteţi oameni 
răi ori pagini, dați-mi drumul să mă duc. 

— Du-te, omule, în drumul tău, la ale tale... vorbi cu dispreț Alecu 
Ruset. Slujitorii mei nu ţi-au pricinuit nici o sminteală. De ce ai ieşit cu 
parul? 

Omul rămase aplecat şi neclintit, proiectat pe lăstari şi păriînd, ca şi ei, 
crescut din pămînt. 

— lată răspuns la întrebările noastre, se întoarse beizade Alecu spre 
abate. Nici el nu ştie ce vrea. 

— Dar ce este? ce i s-a întîmplat? Parcă a încercat să spuie ceva. 

— Nu-i decit un sat prădat. 

— De cine? 

— Nu se poate şti. 

— Nu înţeleg. Ce face poliția domnească? 

— Probabil că face ceea ce se vede... răspunse beizade Alecu. 

— Dreptatea şi ordinea sînt primele elemente ale unui stat, obiectă 
abatele de Marenne, jignit de nepăsarea tovarăşului său. 

— Se poate, domnule abate, iată însă daruri cu care Dumnezeu ne va 
face surpriză într-un veac viitor. Am onoarea a atrage domniei tale 
marea-aminte că întindem şi se întunecă. Avem de făcut încă drum lung. 
Să lăsăm deci pămîntului pe fiul său şi să ne grăbim. 

— Domnul meu, încercă să obiecteze abatele; datorăm asistență unui 
om care, mi se pare, crede în Isus, ca şi noi. 

— O, de asta te rog să nu te îngrijeşti, domnule de Marenne, căci are un 
protector mai bun. 

— Mi se poate explica ce protector poate avea, în afară de Dumnezeu? 


mn n [.[|... —— .._—.—.. a 


ToL Pa a e 25 ERA 
A IE TA A AAS 


i g ERDA 
Q pă _— a S S E 
-i p -7 EES - > z SE TA: - EUR 
7 "ză A > ÎL r DRD O rA 


D A 
— Nu-i destul? Dumnezeu a dat pădurea care se vede. Şi-n această 
pădure fiii pămîntului ştiu să găsească adăpost şi protecția de care domnia 
ta se îngrijeşte. Să mergem. Ia-o înainte, Birlădene. 
Caravana porni cu grabă la vale, lăsînd pe om tăcut şi pe cîni urlind. 
Abatele de Marenne se supuse, împotrivă inimii lui. Nemulțămirea şi-o 
manifestă lovind mai tare şi mai îndesat calul cu pintenii. 


IV 
URMEAZĂ ALTE APARIȚII DIN CE ÎN GE MAI MINUNATE 


rămasă la biblioteca naţională parisiană, cuprinde lungi 

consideraţii morale şi filosofice asupra acestei călătorii Vers le 
grand Turc. Omul timpului, său pe de altă parte nu putea să nu amestece 
tot ceea ce era necesar folosului său personal, slăvind epoca Regelui Soare 
şi adăogînd laude protectorului său domnul Charles Colbert marchiz de 
Croissy, ministru de externe, fratele marelui Colbert. Toate aceste lucruri 
acum ne interesează mai puţin. Preferăm să-l urmărim pe călătorul nostru 
în nişte amănunte de care ne mirăm acum şi care, pe vremea lui, poate 
păreau ridicole. Îndată după apariţia grotescă a sălbaticului cu parul, 
abatele, trecînd iarăşi în locuri singuratice cu tovarăşii săi, văzu o fintîna cu 
cumpănă. Lîngă ea se înălța un frumos măr rotat, care mai păstra încă pe 
smicelele virfului cîteva poame roşii ca sîngele. Fintîna era veche după cît 
arătau ghizdelele şi furca de stejar; avea însă cumpănă nouă şi ciutură de 
curind pusă. Mai la vale de măr şi de fintina, cîteva movili proaspete de 
țărînă şi citeva cruci albe de lemn abia cioplite. 

Domnul de Marenne împărtăşi tovarăşului său impresia şi părerea pe 
care o avea despre mormintele proaspete: 

— Fără îndoială că aici au fost îngropați acei oameni sărmani despre 
care mi s-a vorbit şi care au pierit luptind cu hoţii pentru avutul lor. 

— Nu rămîne îndoială, răspunse Alecu Ruset. 

— Nu înțeleg însă ce rost are o fintîna construită aici. Cine-a putut avea 
această idee bizară şi la ce i-a folosit osteneala? Am lăsat în urmă Siretul şi 
se mai vede încă în fundul văii, în ceața amurgului, lacul. 

— Odată am avut şi eu această mirare, domnule abate, răspunse 
boierul, şi mi-am pus aceeaşi întrebare. Şi am aflat răspunsul de la 
slujitorul acela al meu care-ţi este domniei tale simpatic. 

— De la Birlădeanu? 


Pana manuscriptă a domnului Paul de Marenne, abate de Juvigny, 


— Da. E fintîna pentru călători străini, întru amintirea morților. Bind 
cei vii, îşi potolesc şi cei morți setea, pe cealaltă lume. O superstiție ca 
multe altele. 


— Cine ştie... răspunse visător abatele de Marenne. Atunci şi mărul 
acela cu fructe de sînge este tot al morților. 

— Aşa se pare. Deşi mă vezi întrucîtva ruşinat, domnule abate, de 
primele impresii pe care le poți avea călătorind în țara mea, vei întilni în 
multe locuri dovezi de circumstanţe atenuante. Trăim timpuri grele şi nu 
înțeleg de ce Dumnezeu a găsit cu cale să ne aşeze aşa de rău. 

— Nu se vede asta, prințule. Dumnezeu a pus aici un paradis. 

— E adevărat: un paradis devastat. 

— Hm! crezi că pentru barbarie şi devastare e vinovat Dumnezeu? 
Domnule, nu blăslăma. 

— Poate ai dreptate, domnule de Marenne; în ce mă priveşte însă, nu 
vreau să fiu pus între cei din urmă dintre oameni, căci am avut şi plăcerea 
şi fericirea să văd țara domniei tale, să studiez în Polonia, să trăiesc o parte 
din timp şi la Stambul, între urmaşi ai Bizanțului. Cîte-odată, domnule 
abate, cuget cu întristare că am avut o soartă vitregă. S-ar fi cuvenit să mă 
nasc în timpuri de pace — căci țara-i îmbielşugată şi grasă. Totuşi, prin 
contrast, odihna poate părea mai bună, mierea mai dulce şi vinul mai fin. 
Să ne plecăm fruntea, căci, după cum spune un compatriot al meu, 
cărturar ca şi domnia ta, nu sînt vremile sub cîrma omului. 

— Nu înţeleg, prințule, ce se întîmplă aici, căci populaţia pămîntului e 
din familia noastră creştină şi găsesc oameni ca domnia ta. 

— Nedumerirea domniei tale e justificată, domnule abate; nu-mi cere 
însă explicaţii, căci n-aş putea să le dau. Nu m-am ocupat în viața mea de 
asemenea studii grave. Constat însă că domnia ta vii dintr-un stat care 
trăieşte rinduit şi fericit sub mîna Domnului său. Ştiu că la răsărit, — 
începînd de la Țarigrad unde-i în slavă Sultan Mehmet, şi sfirşind la India, 
unde-i mare împărat şi han Aurengzeyb, Dumnezeu a grămădit comori de 
clădiri, aur şi nestimate. Aicea însă, între lumi fericite, Domnul Dumnezeu 
a însemnat cu degetul hotar. Împărații lui Belzebut şi împărații Mielului 
lumii aici au ales loc al războiului lor. Fiind aşa, țara cade şi se pustieşte de 
oameni. 

Abatele de Marenne călări o vreme în tăcere, gînditor şi mîhnit, alături 
de tovarăşul său. Sara acoperise valea şi de pe răsărit năştea luna, din 
nouri şi codri. 

Alecu Ruset avu risul lui pripit. 

— Domnule de Marenne, zise el, turcii, care sînt buni oşteni şi proşti 
filosofi, au totuşi o vorbă potrivită. 

— Ce vorbă? vreau s-o cunosc şi eu. 

— Toate trec. Deci vor trece şi aceste neplăceri. 


— Îmi atribui, domnul meu, un sentiment pe care nu-l am. 

— Vor trece toate, domnule de Marenne, ca şi ploaia care vine. 

— Adevărat să fie? Vine ploaia? Unde-i adăpostul de care avem nevoie? 
Mai este mult pînă la un sat, ori un oraş? 

Beizade Alecu rise iar. 

— Prinţule, ai dreptate să rizi. Am pierdut însă din vedere să 
complectez descrierea năcazului meu, după ce am rămas fără cai. Furii de 
la marginea Ţării Leşeşti au găsit de cuviință să ia cu ei şi balotul meu de 
haine, — cu care n-au ce face. Desigur că, după ce au înțeles asta, le-au 
aruncat. Şi eu şi ei sintem păgubaşi. Ei au totuşi hainele lor: eu pe-ale mele 
nu le am. La vreme de ploaie înțeleg că proasta mea aventură e un adevărat 
dezastru. 

— Mîngiie-te, domnule abate. Căutind, vom găsi tot ce ne trebuie. Dacă 
n-avem noi, vom lua de la alții. Aici aşa sîntem deprinşi. 

Abatele de Marenne mormăi cu îndoială o mulțămire. Punind mîna 
dreaptă pe crupa calului şi sucind capul, văzu nourii care se îmbulzeau 
deodată din apus deasupra văii. Pe neaşteptate, peste vintul care curgea lin, 
se prăvăli altul, furios şi rece, cu zvon de frunze moarte. 

Beizade Alecu se înălță, chemind: 

— Birlădene! 

— Porunca, măria ta! strigă pădurarul oprindu-şi căluțul. 

— Birlădene, este moară la heleşteul din vale? 

— Este, măria ta, cum nu? moara lui Popa Nicoară. Chiar dac-o găsim 
pustie, putem intra cu caii într-insa pînă ce trece vintoasa asta. Ca să nu 
rebegească papistaşul. Am înțeles de la slujitorii lui franţuji că i-au furat 
blana nişte ruşi calici, la Colomeea. 

— Atuncea, Bîrlădene, bate-n cal şi chiuie la toți să se lese la vale de-a 
roata, că iaca, ne-ajunge virtej din urmă. 

Rupîndu-se de lingă stăpin, pădurarul se repezi dînd chiot cu 
străşnicie. începu o goană, pe care abatele o socoti sălbatică, totuşi, cu 
mindria nobleţii şi tinereții lui trecute, se tinu dirz şi-şi lăsă calul să 
galopeze pină ce-l simți plin de spumă. Atunci începură a bate şi picăturile 
de ploaie, ca halicele. 

— Am ajuns! se auzi înainte strigătul lui Birlădeanu. Beizade Alecu 
împărtăşi din fugă oaspetelui său vestea, şi abatele dădu laudă lui 
Dumnezeu. Pe cînd cu toţii descălecau îmbulzindu-se, furtuna se rupse 
într-o ploaie compacta. 

— Este aici o moară, strigă boierul; ş-o lumină de jar îi izbi. 

Nu era însă nicăieri nici moară locuită, nici moară pustie. Era o bucată 
de ruină spircuită şi pe jumătate arsă: ajungea pînă la dinsa lucoarea unei 
vetre, în care ardeau în vilvătăi dărimături de copaci. Acest foc uriaş pilpiia 
într-un fel de colibă naltă, întruchipată între două furci de fagi bătrîni 


dintr-o plasă de acoperiş de şindrilă a morii stricate. Sub şandrama, un 
uncheş lucra aplecat, cu barda sub pletele-i albe căzute. în jurul focului, 
bolovani şi trunchiuri arătau locuri de sfat. 

— Aici, cu citeva clipe înainte de a sosi noi, au stat oameni... observă 
abatele privind mirat în juru-i. 

Şi beizade Alecu, şi Turculeț căpitanul băgaseră de samă scule de 
lemnărie şi trăisti risipite pe lingă locurile de şedere. 

Birlădeanu ieşi în ploaie şi-n vintul domolit de pilcul de pădure şi dădu 
un chiot: 

— Întoarceţi-vă, măi oameni buni, că nu-s tătarii | 

— Ce spune pădurarul? întrebă abatele. 

— Chiamă pe locuitorii insulei... răspunse boierul. 

Oştenii şi ţăranii îngrămădeau caii în marginea adăpostului. Nimeni nu 
răspunse la strigătul năprasnic al Birlădeanului amestecat cu freamătul 
ploii. 

Bătrinul, care lucra aplecat, se înălță din locul lui şi rămase într-o 
atitudine de spaimă holbată. Făcu din gitlej: Ha! — şi barda-i scăpă din 
mină. 

— Ce-i moşule? întrebă pădurarul. 

Înfricoşat, bătrînul slobozi acelaşi sunet răguşit şi dădu înapoi, voind 
să se mistuie undeva, ca o dihanie. 

— Bătrinul e surd... observă, rizind, beizade Alecu. 

Constatarea aceasta răspundea unui adevăr. Oamenii îl împresurară cu 
întrebări amestecate. Moşul, văzînd în juru-i risete şi fețe fără duşmănie, se 
îmblinzi şi se întoarse. Căută cu ochii tovarăşii pe care-i ştia în preajma lui 
şi, negăsindu-i, înțelese. Culese de lingă lemnul pe care-l cioplea un corn şi, 
înălțindu-l, suflă în el de cîteva ori, cu înmlădieri scurte. 

— Au s-audă ş-au să se întoarcă, zise el c-un fel de stranie veselie, în 
care pătrundea încă o rămăşiţă de teamă. 

Abatele de Marenne pricepu întrucitva jocul acesta grăbit de gesturi. Cu 
milă, văzu apărind cîteva capete hirsute şi, din umbra de aproape, lucrătorii 
lemnari intrară înlăuntru, şiroind de ploaie. Se înfățişară şi se închinară. 
Văzură că au de-a face cu boieri şi domni străini şi rămaseră în picioare, cu 
capetele descoperite şi plecate. 

— Ce s-a întimplat aici, oameni buni? întrebă beizade Alecu. 

Ţăranii tăceau. Slujitorii boiereşti îi împinseră de la spate. Birlădeanu îi 
îndemnă: 

— Pas la măria sa şi spuneți. 

— Apoi ce să se întimple, măria ta? se hotărî unul din ei să înceapă. Nu 
s-a întîmplat nimica, fără decit a ars moara. l-au dat foc săptămîna trecută, 
cînd au prădat în sat la Năstureni. 

— Cine-a prădat? Cine-a dat foc? 


cc. E a e m a mn a 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal CEI a EENT Cat x. 


a EA 
-i A N ESS > S zi A k 
e Sni A. é - J 5 SE, a i Er 


— Apoi noi de unde să ştim, măria ta? Au fost oameni răi şi varvari, 
care s-au arătat de cîtăva vreme pe lume. Moş Irimia Surdu zice că de-acu 
iese Antihrist între noroade. Au ars şi moara, şi noi acu ne silim s-o ridicăm 
iar. Asta-i moara lui Popa Nicoară ş-o stăpinesc răzăşii de la Costeşti. Ei 
ne-au trimes s-o tocmim. În două săptămîni cred că-i gata iar. 

O clipă vorbitorul se opri şi privi în juru-i. Bătrinul Irimia Surdu îi făcu 
un semn. 

— Aşa-i, reluă omul cu grabă, iaca, şi moşneagul şi noi vă poftim cu 
dragă inimă la sărăcia noastră: da' n-avem cu ce vă sta înainte; şi ne rugăm 
de iertare. Numai socot aşa că, dacă se alină ploaia, numaidecit cade la 
coliba asta răzăşul nostru pe care-l slujim şi la care lucrăm. El şi-a face 
datoria, că are de unde. 

— Ce răzăş? Cum îl chiamă? 

— Lăzărel Griga, şătrar, măria ta. 

— Ce treabă are aici la vremea asta? 

— Apoi trece cătră Costeşti, la aşezarea lui, venind din Fundu-Negru. 
Are el în pădure, depărtare de-aici un ceas, două prisăci în două poieni, în 
acel loc căruia-i zice Fundu-Negru. Şi s-a abătut să-şi vadă şi vecinii de la 
Năstureni care-s aşezaţi pe pămîntul Costeştilor: acei vecini pe care i-au 
fărmat şi i-au prădat răii. Acuma s-au tras în pădure şi şi-au săpat în grabă 
bordeie, într-un loc ferit. lar dumnealui Lăzărel Griga şătrar s-a dus să-i 
vadă şi să-i deslege de foame şi de groază. 

— Cum să-i deslege? 

— Le-a deschis o groapă de orz, măria ta, ca să se sature şi să aibă şi 
pe iarnă. Cum stă ploaia, trece pe-aici întorcîndu-se la dumnealui acasă. 

Oameni şi animale se liniştiră în adăpost, — caii cu capetele plecate 
spre umbră, oamenii cinchiți pe vine în jurul pojarului. Bătrinul cel surd 
mai zvirli în foc o creangă de copac, apoi se întoarse la barda şi la lemnul 
lui, începînd iar a bocăni ş-a ciopli. Beizade Alecu pofti pe domnul abate de 
Marenne să ia loc pe un butuc de fag şi, după ce-l aşeză ca pe-un jilt 
scump, îi lămuri convorbirea cu oratorul locului. 

Oaspele străin privi încă o dată pe sălbaticii pămînteni, cu mare 
curiozitate, apoi rămase tăcut la locul său, primind în față dogoarea 
flăcărilor, pe cînd deasupra vintul contenea şi răminea numai ploaia, 
fremătîind. 


7 
DOMNUL ABATE DE MARENNE FACE CUNOȘTINȚĂ CU DUMNEALUI 
LĂZĂREL GRIGA, ŞĂTRAR 


scuturături ale ploii. Oamenii îl vestiră cînd era încă departe şi 
dădea din cînd în cînd cîte un strigăt, înfruntînd singurătatea. 

— Aista-i dumnealui răzăşul nostru, zise lemnarul, rizind. 

În revărsarea văpăii, se văzu calul sosind, un cal cuminte şi domol, cu 
botul plecat spre pămînt. În spatele lui, înfăşurat în contăş, se cumpănea 
dumnealui Lăzărel Griga, într-un chip cu totul deşănțat: cînd pe spate, cînd 
în dreapta, cînd în stînga, cînd spre coama calului. Animalul se ținea bine 
şi liniştit şi-şi urma poteca, fără să aibă nevoie de friu. Din cînd în cînd 
contăşul îngheboşat tresărea în sus ş-atunci pătrundea prin noapte acel 
răcnet întăritat, împotriva nimănui — ori mai curînd împotriva umbrei ori a 
duhurilor. 

Calul veni la foc şi se opri. Şătrarul se cumpăni înainte, mai repezit 
decît de obicei, şi se prăvăli cu umărul pe lîngă coamă, dar nici acum nu 
căzu, după legea pe care a rînduit-o Dumnezeu băutorilor. Resortu-i de oţel 
îl aduse iar la loc. Se răsti mai supărat şi mai întăritat decît pînă atunci. 

— Cine-i acolo, măi? 

— Noi sintem, jupine şătrarule, răspunse cu bunăvoință oratorul 
lemnarilor. Descalică şi dă-ne pita şi brinza: şi primeşte oaspeţii care ti-au 
sosit. 

— Ce vorbeşti tu, măi Birliba? Tu eşti, măi Birliba? 

— Eu sint. 

— Ce vorbeşti tu, măi Bîrliba? Eşti beat? 

Birliba întoarse un zîmbet plin de admiraţie spre oaspeţi, fără să dea 
răspuns. 

— N-auzi, măi? Care oaspeţi? 

— Au căzut oameni străini la vreme de sară, jupine şătrarule; şi i-a 
ținut aici ploaia. 


(O se potoli deplin vintul, iată sosi şătrarul, prin ultimele 


— Care ploaie? Asta-i ploaie? Eu nu vreau să ştiu de ploaie. Eu, cu 
calul meu, mă duc unde-mi place şi pe ploaie şi pe soare şi nu-mi pasă. Tu 
socoti că dacă-s aşa cum mă vezi, măi Birliba, poți să-mi vorbeşti mie 
astfel? Să nu îndrăzneşti a-mi spune minciună, căci îți strămut fălcile. 
Care-s aceia şi unde-s? 

— Aicea-s, jupine şătrarule. 

Atuncea Lăzărel Griga, răzăşul de la Costeşti, făcu o mişcare strimbă şi 
se prăvăli de pe cal pînă la pămînt; apoi se înălță, după legea stării lui, — 
însă nu se înălță mai sus decît urechile calului. 

Era un moldovan îndesat şi mărunţel. Se scutură cu fudulie, îşi scoase 
în afară pieptul şi desfăcu în laturi contăşul. Mina dreaptă în care purta 
harapnicul şi-o puse în şold, cu stinga îşi dădu pe ceafă cuşma şi privi 
aprig adunarea de la foc. Gura, împresurată de mustăţi tuşinate şi barbă 
scurtă căruntă şi țăpoasă, rînji cu dispreţ. 

— Care sînteți voi, măi, şi ce căutaţi aici? tresări el, ascuţit şi semet. 

Bîrlădeanu se puse între el şi foc. 

— Tu eşti, măi? 

— Nu-s eu, jupine Lăzărel. 

— Dar cine-i? 

— E măria sa Alecu beizade, jupîne Lăzărel, cu dumnealui căpitanul Ilie 
Turculeţ şi c-un popă din ţara franțuzească. 

— Ce spui tu, bre? se minună, rînjind, şătrarul. 

Mişcîndu-se mai repede decît s-ar fi putut părea că-i îngăduie starea 
lui, ocoli pe Vilcu Birlădeanu şi veni sub şopron. Calul rămase neclintit şi 
cuminte în urmă. 

Răzăşul îşi sclipi ochii de jur împrejur şi descoperi pe călătorii străini. 
Atunci tresări şi păru că-şi intră deodată în sine. Rinjetul îi pieri. Încruntă 
sprinceana, înălță mina stingă şi-şi trase în laturi cuşma de pe plete. Zise 
cu alt glas: 

— Buna vremea şi bine-aţi venit la noi! 

De Marenne se sculă din locul lui, înclinîndu-se, înțe-legînd din glas că 
era vorba de-o salutare amicală. Beizade Alecu socoti că trebuie să se ridice 
şi el. 

— Care-i Ilie Turculeț? întrebă răzăşul. Acela-i mare ticălos şi bun 
viteaz. 

— Eu sînt, jupine, răspunse oşteanul, cu veselia îngăduitoare pe care o 
au oamenii mari pentru copii. 

— Bun; mă închin cu plecăciune! Dumneata eşti omul care-mi place 
mie. Acu mă uit şi să nu credeţi că nu înțeleg care-i măria sa Alecu beizade. 
Mă închin şi-l poftesc să-mi întindă mina, ca să i-o sărut. 

Alecu Ruset îi întinse mîna. 

— Măria ta, aista-i franțuzul? 


n n .[| n. —— .._—... a 


ToL Pa a e 25 ERA 
IE TA N AAS 


ă + JC ra 
A Ai CEEA EN ALEN 
e Sni Ka o J a 7 De pa 


— Acesta-i tovarăşul meu, şătrarule, şi-l chiamă ava Paul. 

— Bine-ai venit la sărăcia noastră, ava Pavăle, vorbi răzăşul 
închinîndu-se iarăşi. 

De Marenne salută şi el din nou, zimbind. 

— Sint surprins şi interesat, se întoarse el cătră Alecu Ruset. Aş vrea să 
ştiu ce doreşte. 

— Şătrarule, zise beizade, îți mulțămim pentru închinăciune şi pentru 
vorbă bună. Află că ne-a apucat ploaia în locuri singuratice şi ne-am oprit 
la moara dumnitale. 

— Nu mai este moară, măria ta, dar se face iar. 

— Văd. Ş-acuma, dacă stă ploaia, trecem mai departe cătră Hirlău, 
unde socotesc s-ajungem în noaptea asta. 

Răzăşul cel mărunt înălță iar semeț fruntea. 

— Asta nu se poate! hotărî el. 

— Nu înţeleg. De ce nu se poate? 

— Asta nu se poate! strigă Lăzărel Griga. S-au desfundat puhoaiele şi 
s-au astupat drumurile. La vreme de noapte, nu mai puteți răzbate. 

— Avem să trecem, şătrarule. 

Griga se dădu înapoi doi paşi. 

— Nu se poate! strigă el iar cu îndărătnicie. Măria ta, dacă eşti subt 
acoperămîntul meu, mai bine păleşte-mă în frunte şi mă omoară decit să-mi 
spui asemenea vorbă. Cum pot eu să vă lăs — fără să vă stau înainte cu 
pîine şi sare, ca un bun creştin ce sînt? Cum să vă lăs la vreme de noapte în 
locuri rele? Mă pun la pămînt şi treceţi peste mine! Zdrobiți-mă şi gata! 

Nu fără demnitate, şătrarul se dărimă la pămînt, amestecîndu-se cu 
contăşul. Abatele de Marenne îl privea din ce în ce mai uimit, fără să 
înțeleagă nimic. 

— E un om cu care greu avem s-o scoatem la capăt, îl lămuri murmurat 
Alecu Ruset. 

— Pot să aflu şi eu ce doreşte? 

— Domnule de Marenne, omul acesta îndărătnic se socoteşte ofensat şi 
nenorocit dacă nu-l urmăm la casa lui, ca să ne cinstească cu pîine şi sare. 

— Hm! ciudat! Aş vrea să ştiu dacă locuieşte departe. N-aş dori să-i fiu 
displăcut. 

În realitate, abatele se simţea foarte trudit şi foarte flămînd. Beizade 
Alecu înțelese uşor asta, cugetind la starea în care se afla el însuşi. 

Griga se ridică de jos, dirz. 

— Măria ta, vorbi el iar, să nu te uiţi că mă vezi băut. Aşa-mi place mie 
să umblu la vreme de noapte şi cîteodată şi ziua. Am fost de mi-am văzut 
prisăcile în Fundu-Negru. Acolo, Timofte prisăcarul mi-a dat să cinstesc 
mied vechi de patru ani. De şi mie mai mult îmi place vinul căci e mai cu 
dreptate, — am cinstit mied. Într-adevăr, am priceput iar că miedul e mai 


m re” 


TeL g ZA CAE 2 E i 


(cas sd 
KS Ea ate IN Re SNN 


viclean decît vinul. Dar să n-ai măria ta grijă; pin-acasă, mă trezesc. Sînt eu 
în stare să stăpinesc cîteva păcătoase ulcele. Am fost ş-am rinduit şi pe 
mişeii cei de la Năstureni şi le-am dat ca să aibă hrană. Acu lăs lemnarilor 
mei brinza şi pita care li se cuvine. Împlinindu-mi datoriile, sînt slobod şi 
am mare plăcere să cinstesc în casa mea oaspeți. 

Beizade Alecu zimbi şi se hotări. 

— Bine, şătrarule, mergem, dacă nu-i departe. 

— Da' de unde, măria ta? Nu-i departe. 

— Şi dacă nu ne ţii mult. 

— Unde se află, măria ta! Cît pofteşti. Cum se face ziuă, vă sînt eu 
călăuz pînă la Hîrlău. 

— De asta nu-i nevoie. Am pe Birlădeanu, care cunoaşte locurile. El ne 
duce şi prin întuneric. 

— Apoi nu, asta nu se poate, măria ta. Pe întuneric nu se poate. 

— Bine, fie. Nu te supăra. Mergem. 

Obrazul şătrarului se lumină ca de soare. 

— lată, aşa îmi plac mie oamenii, se veseli dumnealui. Să se-nduplece 
pentru un gust şi pentru o plăcere. Vă sînt eu mulțămitor şi măriei tale şi 
lui ava Paul, popa franțuzesc. Şi poftesc şi pe toți cīți aveți cu 
dumneavoastră: tovarăşi şi slujitori; iar mai ales pe căpitanul Ilie Turculeţ, 
cu care am să am eu o vorbă la un pahar da vin. Umilit, vă rog să veniți 
după mine. 

După ce zvirli de la oblinc merindea oamenilor şi le lepădă cu asprime 
citeva porunci, Lăzărel Griga se aburcă pe cal cu oarecare greutate. 

Ploaia contenise. 


CANN 


* 
i _ my ` 
D a E nm >o 2D 


VI 

VORBEŞTE TOT DESPRE DUMNEALUI RĂZĂȘUL GRIGA ŞI DESPRE UN VIN 
DE LA MATIAS, PRECUM ŞI DESPRE NIŞTE LĂUTARI ŞI NIŞTE SARMALE, — TOTUL 
SPRE DESFĂTAREA DOMNULUI ABATE PAUL DE MARENNIE 


şi-n întuneric. Caii, cu friiele slobode, umblau unul după altul în 
şirag liniştit. 

— Măria ta, zise glasul lui Griga, aista-i drum tainic al nostru. Cine 
nu-l cunoaşte, se duce în prăpăstii; şi pe cine nu ni-i prietin îl putem vina 
ca pe lup. Fără decit noi, nimeni nu îndrăzneşte să intre aici. 

— Să nu fie cu înconjur, şătrarule? întrebă glasul boierului. 

— Măria ta, după asemenea ploaie, drumurile cu înconjur sînt cele 
bune, pentru că cele de-a dreptul vrea Dumnezeu să nu mai fie. Aicea la 
noi, măria ta, nu-i ca-n țara acestui avă franțuz: să ai pe drum împărătesc 
piatră bătută cu ciocanul, şi poştă rînduită, şi toate ca-n palmă. Aici la noi 
Domnul Dumnezeu ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne 
găsească duşmanii. Dacă n-avem oştile crailor, ne împresurăm de pustie. 

Domnul abate Paul de Marenne era curios să afle ce vorbe pot schimba 
oamenii pe asemenea drum cotit şi pe asemenea întuneric de păcură. Ceru 
lămurire cu glas scăzut lui Alecu Ruset şi beizade îi tălmăci cu plăcere 
numaidecit observările filosofice ale şătrarului. Toate şoaptele conteniră şi 
urechile se ciuliră, ascultind fără să înțeleagă limba străină de la marginea 
pămîntului, care suna în acel colț îndepărtat al lumii, pe tărimul celălalt. 

«Pf! pufni mai mult în sine şi mai mult cătră urechile calului, cu 
dispreț, şătrarul Lăzărel; pe mine nu m-ajunge mintea cum se pot pricepe 
oamenii cu asemenea vorbe pocite.» 

Beizade auzi observarea şi, rizind singur, voia s-o tălmăcească abatelui. 
Dar dintr-odată, brusc, ca şi cum s-ar fi tras o perdea, codrul se desfăcu în 
dreapta şi-n stinga şi, în lumina lunii atiîrnate în cer, sclipi o poiană largă 


D:a sporit cu călăuzul cel din frunte, intră dintro-dată în codru 


din toate ierburile ei udate de ploaie. Izbucniră mugete. Umbre se mişcară 
năprasnic şi, cu salturi agile, pieriră sub bolțile de întuneric în partea 
dimpotrivă. 

— Aiştia-s boii pădurii, zise Griga întorcînd capul şi sticlindu-şi dinţii în 
lună. 

— Ce este? întrebă, mişcat, de Marenne. 

— Am tulburat păşunea zimbrilor, răspunse Alecu Ruset. 

Abatele se simţi pătruns de un simțămînt de evlavie, privind minunea 
dumnezeirii, într-o clipă strălucită şi fără păreche în eternitate. Îi păru că 
are nevoie de vorbe explicative şi de elanuri lirice; dar tovarăşii săi îşi 
urmau calea, nepăsători. Dădu şi el pinteni calului, înţepat în inimă încă de 
o nemulțămire. Apoi se mingiie, cugetind că-i obosit şi-l aşteaptă, la capătul 
acelei cărări cotite, odihna. 

În fruntea şiragului, dumnealui şătrarul, pătruns de puterea miedului 
şi de umezeala caldă a contăşului, se aplecase cu totul înainte şi abatele nu 
mai avu îndoială că acel care-i călăuzea prin templul lui Dumnezeu doarme, 
ori cel puțin dormitează, cu obrazul în coama calului, singura perină pe 
care o avea la îndemînă. Înţelese îndată însă că nu şătrarul era adevăratul 
călăuz, ci animalul cel cuminte al şătrarului, care păşea harnic pe drum 
ştiut, cumpănindu-şi spre pămînt botul şi afirmîndu-şi la fiecare pas 
înțelepciunea. Din lumina poienii, dădură iar în întuneric şi umblară aşa 
multă vreme. Domnul de Marenne fu şi el ispitit să imiteze pe şătrar şi, cu 
greutate mare, izbutea să se ţie treaz şi dirz în şa, socotind slăbăciunea cu 
care lupta drept o înfrîngere a națţiei sale ş-a regelui său. Biruinţa-i fu 
îndoielnică, totuşi nimene nu putea să se laude că l-ar fi văzut oscilind în 
şa, deoarece toți trecuseră prin eclipsele plăcute ale somnului. Toţi se 
priviră însă treji şi semeți cînd Lăzărel Griga, împlinindu-şi timpul, se opri 
în marginea codrului şi dădu un strigăt ascuţit şi spăriat. 

A doua oară bătea luna, şi, subt o piclă argintie, pe-o costişă, se zăriră 
aşezări negre de oameni. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, măria ta... vorbi şătrarul. 
Acum îmi dai voie, măria ta, să mai răcnesc o dată. 

— Răcneşte, şătrarule, dacă ai plăcere, se învoi rizind beizade Alecu. 

Răzăşul slobozi încă un chiot ascuţit. Îndată se aprinse o lumină la 
casele cele mai apropiate, în livezi şi între saraiuri. 

— Aista-i semnul meu, măria ta, ca să ştie baba că nu mă-ntorc singur 
acasă... 

Oftînd cu plăcere, de Marenne se opri la porți. Apoi împreună cu soțiile 
sale intră în gospodăria şătrarului într-o larmă întărîtată de cîni. În casa 
cea mare ardeau luminări, în casa cea mică pilpiia focul în vatră. În pragul 
acestei din urmă încăperi, gospodina îşi aştepta domnul şi oaspeții, 
potrivindu-şi cu grabă părul cărunt subt o broboadă neagră de matasă. 


— Avramie! strigă şătrarul descăleciînd şi lăsînd calul să se ducă singur 
la ale sale; iată. Ti-am adus oaspeţi de soi. Vină şi te închină în fața măriei 
sale beizade Alecu. Şi să ştii că lingă el se află un popă vestit de la țara 
Franțuzului. Fiind papistaş şi iritic, adică nefiind de-o nație şi de-o lege cu 
noi şi neştiind nici limba noastră, lui să nu-i săruți mîna, însă de ospătat 
să-l ospătăm, muiere, ca să-şi aducă aminte în toate zilele vieţii lui. Aşa 
doreşte şi măria sa beizade, după cît am înțeles. 

— Şătrarule, răspunse Ruset. Noi nu cerem decît o fărimă de pită ş-un 
ceas de odihnă. Rugăm pe cinstita gospodină să nu se tulbure şi să nu se 
ostenească. 

Gospodina se închină în fața beizadelei, sărutindu-i mina întinsă, fără 
s-o atingă cu degetele sale. 

— Măria ta, zise ea, bine-ai venit la noi şi te rugăm să nu te superi de 
pat rău şi de hrană puţină. Din ce ne-a dăruit Dumnezeu, dăm şi noi cu 
dragă inimă. 

— Ai spus vorbă potrivită, Avramie, îşi lăudă şătrarul soţia. Măria ta, te 
rog să afli că această femeie a mea, cu care trăiesc în bună înțelegere de 
treizeci de ani, cunoaşte slovă şi a primit în pruncie învăţătură la 
mănăstirea Agapiei. Am fost binecuvîntat cu patru feciori şi două fecioare. 
Toţi, şi băieți şi fete, au ajuns cu bine stăpîni în gospodăriile lor. Ş-acuma 
trăind noi amindoi singuratici şi aşteptind sfirşitul cel de obşte, avem mare 
bucurie de oaspeți. 

Fără a mai rosti vreo vorbă, jupineasa Avramia se întoarse cătră cele 
două serve ale sale, care aşteptau la uşa casei mici şi, aplecîndu-se spre ele, 
le şopti porunci pripite. 

Pe cînd oaspeţii se suiau în casa cea mare, domnul abate de Marenne 
auzi cîrcîiri de spaimă şi bătăi de aripi în poiată şi-l gidilă o ascuţită 
plăcere, uitind cu desăvirşire filosofia şi sentimentul milei. Gospodina 
împresură numaidecit, în odaie, pe cei doi oaspeţi de soi şi pe Turculeţ, 
oaspetele deosebit al şătrarului, cu care avea el o vorbă: le împinse scaune 
acoperite cu poclăzi, încarcă pe braţe hainele groase, ca să le usuce de 
jilăveală la focul de jos; apoi se întoarse îndată şi aruncă din fugă pe masă 
față albă de pinză de in. Aşeză sfeşnicele de alamă cu luminări de ceară pe 
aceeaşi față şi, între ele, o pită mare de grîu. Lingă pită, brînză de burduf în 
strachină de lut. Lîngă brînză, cepe. Şi lingă cepe, un ulcior de vin. 

— Slujitorii şi oamenii dumneavoastră îşi au rînduiala lor în casa cea 
mică, lămuri ea cu umilință, plecîndu-se cătră beizade Alecu. 

— Dar şătrarul Lăzărel unde-i? 

— Vine şi dumnealui numaidecit, măria ta, după ce tocmeşte cele de 
cuviință. Vă rog să nu vă supăraţi şi să gustați puţin din ce se găseşte gata, 
pînă oe-aducem altele. 


Şătrăreasa se retrase cu grabă. Domnul abate de Marenne înțelegea că 
au loc jertfe şi încep oficii culinare. îi reveniră mai mult sub limbă decit în 
imaginație savuroase rețete de mîncări care se puteau face din acele jertfe, 
pe care şi le închipuia jumulite, trecute prin pară de foc, albe şi grase. 
Tinînd socoteală însă de acea — după cît se părea — brînză primitiv 
conservată şi de acele legume usturătoare, bune numai în compoziții de 
sosuri, se îndoia că va avea parte să vadă înainte-i o bunătate de pasere 
domestică măcar străpunsă de ţiglă şi rumenită în ton de aur vechi. Se 
hotărî să guste întăi vinul. Era un vin acruț, pe care-l preţui de puţină 
valoare. 

Oftă după obicei, căci avea inima cam grasă, şi se întoarse c-o figură 
destul de jalnică spre însoțitorii săi. Ei nu păreau impresionați de 
frugalitatea şi lipsa de fineță a gustării. Căpitanul Ilie Turculeţ, cu gravitate, 
cuprinsese în mîna stîngă o ceapă, care i se păruse mai în culoarea racului 
fiert. Potrivind-o la marginea mesei şi țţinînd-o strîns, izbi scurt cu pumnul 
drept, zdrobind-o. Plecîndu-şi spre ea nasul, alese o bucată albă de miez, o 
presură cu sare, frînse o margine de pîne şi începu să mestece cu plăcere, 
din aceste două elemente, adăogind şi brînză. După ce înghiţi de cîteva ori, 
îşi turnă o ulcică din vinul acrişor ş-o deşertă pe nerăsuflate, c-o poftă 
nemaipomenită. 

— Domnule abate, îi zise zimbind Alecu Ruset, care-l pîndea de cîteva 
clipe cu viclenie; aşteptind o mîncare caldă, poate n-ar fi rău să încerci şi 
domnia ta metoda căpitanului Turculeţ. 

— Să încercăm, răspunse domnul de Marenne, după o clipă de şovăire. 
Într-adevăr, n-avem de-a face cu ceea ce vedem, primitiv, simplu şi gol, ci 
cu o complicaţie întreagă în care intră şi foamea, setea şi truda. 

Pregătindu-şi gustarea după metoda oşteanului, o înghiți şi se miră: 

— Pine, ceapă şi filosofie: bun lucru! 

— Cu condiţie să nu fie prea des, adaose Ruset. 

De Marenne gustă din nou vinul şi-l aprobă, cu desăvirşilă îngăduință. 
Atunci, păşind cuviincios, se înfățişă oaspeţilor săi şi dumnealui şătrarul 
Lăzărel Griga. Era cu capul gol şi cu pletele pieptănate. Ochii şi-i stropise 
cu apă rece. Se închină cătră oaspeţi şi le zise: 

— lertaţi-ne şi primiţi ce avem. 

Fără să se aşeze, se îndreptă spre boier. 

— Măria ta, am două rugămințţi şi te poftesc umilit să-mi îngăduieşti a 
le arăta. Măria ta, baba mea, ca muiere ce se află şi cum e obiceiul 
muierilor, nu s-a putut stăpîni să nu înceapă c-un şiretlic, punînd pe masă 
bucate reci şi proaste înainte de a aduce zama şi sarmalele, pe care le ţinea 
în spuză, pregătite pentru soțul său. Te rog s-o ierți. 

Cum sfirşi şătrarul aceste cuvinte, jupineasa Avramia intră cu zama de 
găină aburind în străchini, avînd şi pe servele sale după sine, cu alte 


străchini de zamă şi de sarmale. Domnul de Marenne primi în nări 
mireasma şi ochii i se înduioşară. 

— Poftiti... şopti gospodina, cu fruntea plecată, împărțind linguri albe 
de lemn de paltin, şi ieşi îndată cu femeile. 

Şătrarul aştepta să-şi vadă musafirii gustind. Cînd observă pe fața lui 
ava Paul ceea ce aştepta şi ceea ce dorea, rînji uşor în colțul stîng al gurii, 
între ţepii de arici ai bărbii, însă nu cu înfruntare. Aşteptă pe franțuz să-şi 
deie părerea în limba lui străină, cătră beizade, şi înțelese că se spun 
lucruri de laudă, deşi puţine, căci lingura nu dădea pas. 

Luîndu-şi răgaz, după ce împinse la o parte strachina înflorită cu smalţ, 
abatele privi curios la sarmale. Ochii nu mai văzuseră aşa ceva, însă nările 
îi dădeau o bună înştiinţare; aşa încît urmă pilda boierului ş-a căpitanului 
Ilie, aducînd cu lingura la buzele-i cărnoase unul din bulzişorii aurii. Îndată 
ochii îi crescură rotunzi şi sprincenele i se înălțară. 

Şătrarul rise în sine cu fudulie şi nu-şi uită rînduiala vorbirii lui, 
înturnîndu-se iarăşi cătră beizade Alecu. 

— Măria ta, grăi el, sînt foarte bucuros că vă plac aceste bucate ale 
Avramiei, însă ştiu că vinul nostru de-aici nu-i vrednic de obraze ca ale 
domniilor voastre. De aceea să-mi dai îngăduință, măria ta, să fac a doua 
rugare. 

— Slobod, şătrarule; vorbeşte. 

— Măria ta, să dai învoire să spun o istorisire. 

Răzăşul aşteptă cu respect pînă ce măria sa mestecă şi înghiți o 
sarmală prea fierbinte. Atunci i se rosti învoirea. 

— Ascult, şătrarule. 

— Mulțămesc, măria ta. Deci dar, ducîndu-mă eu odată la Cotnari, am 
făcut o petrecere cu unul Matiaş, care — zice el — ar fi fiind strănepot 
acelui vestit Feltin Sasu, pivnicer al lui Ştefan-Vodă Bătrinul. Măcar că-i 
papistaş, eu cu dinsul m-am înțeles; ş-am petrecut noi ca frații. Acu, la 
despărțire, zice acel Matiaş că tare i-a plăcut întîlnirea şi lucrarea aceea a 
noastră şi că el vra să pomenească precum ştie prietinia pe care am legat-o. 
Am, zice el, în nişte ulcioare bine smălțuite şi bine pecetluite, cu ceară, un 
vin vechi de la părintele meu, care vin mie foarte mult îmi place. Vreau să-ţi 
dau din el, ca, gustind ciîte-odată, să-ți aduci aminte de mine. Acesta vin — 
zice Matiaş — are asemenea putere într-însul încît, cînd vrea Vlădica nostru 
cel bătrîn de la Cotnari să slujească, apoi bea numai un pahar — şi se poale 
scula şi poate umbla şi sluji. Altfel nu poate. Deci, iubite al meu prietin — 
zice Matiaş, — primeşte aceste ulcioare care au rămas de la cei vechi 
pivniceri şi adă-ţi aminte de mine. — Aşa, măria ta, eu am adus în pivniță 
la mine zece ulcioare. Şi patru le-am băut cu oaspeţi pe care i-am avut. lar 
cele rămase ți le închin măriei tale şi acestui popă franțuz, dînd 
deocamdată la o parte vinul cel tînăr şi fără putere. 


— Foarte bine şi foarte frumos! răspunse cu tărie beizade Alecu. Cum oi 
spune vestea bună lui ava Paul, el are să te binecuvinteze. 

— Întăi s-aduc un ulcior să-l gustăm... răspunse, cumpănit, şătrarul. 
lar pentru binecuvintare să mă leşi. măria ta, s-aduc pe popa nostru 
Nicoară, moşul meu după mama. 

Griga ieşi şi se întoarse curînd c-un ulcior smălțuit verde cu carele 
împingea dintr-o lăture înaintea sa pe părintele Nicoară. Clericii se salutară 
cu frățească dragoste, fiind la o omenească îndeletnicire; şi domnul Paul de 
Marenne observă cu oarecare mirare, însă discret, coada lungă împletită la 
spate a popei şi virită subt anteriu, precum şi barba revărsată în 
neorînduială, ca un măturoi cărunt, pe pieptul şi pe pîntecele său. 

Griga cobori ulciorul cu grijă între ochii aţintiți, şi de Marenne aşteptă 
întăi să vadă ce cuprinde, după povestea pe care i-o tălmăcise Russet. 
Ulciorul cuprindea bun lucru. Ochii săi se sfințiră şi se limpeziră. 

— Binecuvintează, părinte! grăbi şătrarul pe popa Nicoară. 

— Binecuvintează, Doamne, masa aceasta! cuvintă părintele, făcînd cu 
dreapta semnul crucii asupra bucatelor. 

De Marenne înclină o clipă fruntea în fața semnului; apoi mai gustă o 
dată: 

— A! a! a! făcu el pe trei tonuri felurite şi binecuvintă şi el. Bonum fuit 
istud, optimum hoc est! 

— Ce zice papistaşul? întrebă popa Nicoară. 

— Zice că n-a fost rău nici celălalt, dar decît aista altul mai bun nu 
poate fi. 

— Bune sînt toate, măria ta, mormăi apăsat preotul, cu privirea piezişă. 
Toate sînt bune, căci sînt de la Dumnezeu. Spune-i asta, măria ta. 

— Părinte Nicoară, răspunse beizade, îi spun orice vrei şi te vestesc că 
ava Paul nu se dă înapoi să dezbată cu sfinția ta orice fel de lucruri 
filosofeşti, căci e bărbat învăţat. 

— Ba asta nu, căci eu nu-s om învățat, măria ta. Noi aicea abia ne 
vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu ştiubeiele, ba cu vinul. Ba cu 
botezurile, ba cu înmormiîntările. Fug de colo-colo calare şi nu pot dovedi. 
Nici n-am vreme să slujesc la biserică. Aşa citeodată mă opreşte acest 
nepot, din fugă, la un pahar de vin. Spune-i aşa papistaşului că noi n-avem 
ştiinţă multă, dar slujba ne-o facem; şi că nu vreau să mă clănțănesc cu el 
pentru că Dumnezeu vede şi înțelege. 

Ruset tălmăci abatelui această cugetare. 

— Foarte adevărat şi adînc spus! zise de Marenne zimbind cătră preot; 
şi îşi aplecă spre ulcică ochii înduioşați. 

— Măria ta, urmă cam înfierbîntat părintele Nicoară; dacă vra 
papistaşul să cunoască ştiinţă de învăţătură, apoi, cînd a ajunge la laşi, să 
se înfățişeze la înalt prea sfinția sa kirio kir Dosoftei. Acela ştie nu numai 


sirbeşte, ci şi elineşte şi latineşte. Să se ieie amindoi la harţă, să se taie în 
vorbe ca-n săbii; ş-apoi a vedea franțuzul pe dracu! 

Cu aceeaşi întăritare, părintele cel zbirlit se repezi la mîncări şi-şi turnă 
îmbielşugat din vinul acruţ. El nu voia să ştie de saşi şi de papistaşi, nici de 
vinuri din alt loc decît din satul lui şi din podgoria răzăşască, pe care le-au 
băut moşi şi strămoşi. Griga nu era de aceeaşi părere, şi preţuia în virful 
limbii şi-n nări noblețea anilor vinului de la Cotnari. Domnul abate de 
Marenne împingea plăcerea şi mai departe: simțind în el năvală de 
sentimente de recunoştinţă, şi le înfrina şi tăcea într-o reculegere pioasă, 
gustind necontenit, puţintel şi delicat. 

Într-această primă parte a ospăţului, răzăşița lui Griga intră cu claponii 
în ţiglă. Atunci şi Griga, se duse la beciul lui şi mai aduse un ulcior 
pecetluit. Cu rinduială şi domol lucrind, pricepură atît domnul abate, cît şi 
beizade, cît şi ostaşul, că la acea gospodărie, din pătrar în pătrar de ceas, 
toate ale mîncării şi băuturii par mai bune. 

Într-o vreme, părintele Nicoară găsi de cuviinţă să cînte ceva. Dar Griga 
Lăzărel îşi astupă urechile cu spaimă şi, mergînd spre uşă şi diînd-o de 
părete, făcu semn la lăutarii lui, care de mult aşteptau, să păşească înainte. 
Strecurindu-se ţiganii cu diblele şi cu ţimbala lor, începură a cînta o 
melodie care nu fermeca deloc urechile abatelui; totuşi, întovărăşind-o cu 
vinul neprețuit, o găsi acceptabilă şi în armonie cu pădurile şi cu 
sălbătăciile săracei Moldove. Mai mult decit suspinurile şi plingerile 
instrumentelor îl interesau chipurile negre cu ochi scăpărători ale robilor, şi 
zdrenţele lor petecite şi felurit colorate şi gurile lacome cu dinţi albi de fiară 
tinără. — «De ce-or fi suspinînd aşa aceşti țigani? se întreba întruna, fără 
să afle răspuns, abatele; şi de ce s-au întristat tovarăşii mei? De ce mai ales 
plinge acest popă, cu coama împletită şi cu barba fără sfirşit>» 

— Vinul însă e fără rival... vorbi el cătră Ruset, cercînd să-l scoată din 
gînduri negre. 

Atunci boierul, fără să mai păstreze nici cel mai mic respect pentru 
cîntările artiştilor, le făcu semn să tacă şi răcni la ei, zvirlindu-le cîteva 
bucăţi de pîine şi rămăşiţi de friptură; şi ţinu domnului de Marenne un 
discurs. Întăi crezu de cuviinţă să rîdă zgomotos. 

— Domnule abate de Marenne, zise el, bine e să bei vin bun; rău e să 
umbli după aceea. Deci, să mai stăm aici, cît avem ulcioare. Bine-i să taci; 
dar mai bine-i să spui prostii. Rău e să nu bei. Şi mai rău e să bei vin prost, 
după ce ai băut vin bun. Aşa că trebuie să isprăvim ulcioarele pecetluite. 
Căci vinul ales, domnule abate de Marenne, îmblînzeşte mădularele, mintea 
şi sufletul. Îmblinzindu-le, face pe om mai bun. Îmbunătățind pe om, 
Dumnezeu îl va primi bine la judeţul său. 


Abatele ascultă cu luare-aminte şi aprobă. Trei lucruri — susținu el la 
rindul său, — trei lucruri, dacă nu sînt foarte bune, — sînt rele: carmina, 
vina, pepo; stihurile, vinul, harbuzul. 

Ca şi cum s-ar fi înțeles deplin asupra unor grave chestii, amindoi 
deodată se îmbrăţțişară; ceea ce văzînd lăutarii, începură din nou să 
hăulească şi să plingă. Atunci beizade Alecu, înălțind fruntea, îi privi crunt 
şi le porunci să-şi închidă clonţurile. 

Jupineasa gazdă se strecură grăbită pe uşă aducînd veste nouă: 
plăcintele. Dumnealui şătrarul puse la locul de cinste alt ulcior. Şi de 
Marenne făcu altă profesie de credință în ceea ce priveşte nemaipomenita 
potrivire între acea băutură veche şi acele lucruri fierbinți şi picante, cu 
crusta aurie. Ceru numaidecit rețeta şi începu s-o scrie în tabletele sale. 
N-ajunse să înţeleagă însă raporturile şi proporțiile, din pricină că toți din 
jurul-său ajunseseră la o însufleţire înaltă. Îndeosebi căpitanul Ilie avea o 
figură disperată şi prietinul său  şătrarul îl mîngiia sărutindu-l, 
îndemnîndu-l să uite toate şi să dea totul la spate în noaptea aceea. 

— Prinţule, zise domnul abate, deschizindu-şi tot sufletul şi tot 
zimbetul, cătră tovarăşul său; nu mă înşel afirmînd că aceşti doi oameni 
sint cu desăvirşire fericiți în felul lor. Eu, după cît ai putut să te 
încredinţezi, sînt în stare să fac față celor mai ciudate feluri de bucate şi să 
le apreciez. Pot să le şi onorez îmbielşugat, udindu-le în aceeaşi măsură cu 
vin generos; însă desfid pe oricine în această lume să mă vadă în starea în 
care se află domniile lor. 

— Adevărat, răspunse Alecu Ruset; şi mă miîndresc că-n privința 
aceasta pot sta alături cu domnia ta. Frăția noastră începe bine şi se cuvine 
să ne îmbrățişăm şi noi. 

— Nu însă înainte de a istovi cu desăvirşire ulciorul care ne desparte... 
încuviință domnul abate. 

După ce istoviră ulciorul, binecuvîntind conţinutul lui, domnul Paul de 
Marenne, avind spiritul limpede şi foarte uşor, îşi simți deodată picioare de 
marmură. Primi de la soțul său sărutarea de frăție cu oarecare nelinişte; 
după aceea se veseli nespus, absolut fără nici o pricină. 

Fără îndemn, lăutarii îşi porniră iar tinguirea lor bizară — ca un 
freamăt al pădurilor şi ca un susur teluric. Dar beizade Alecu zvirli între ei 
oala, care se făcu țăndări, şi ei amuţiră, plecindu-şi grumazurile. 

— O, prietinule al meu nepreţuit, zise suspinind beizade Alecu, 
plecîndu-se spre abate şi cuprinzindu-i palmele pline şi moi ca nişte piniți 
proaspete; dă-mi voie să-ți spun că trebuie să aduci laudă lui Dumnezeu că 
te-a făcut om şi nu fiară, — franțuz şi nu moldovan, — nobil şi nu prost, — 
abate şi nu sfint... Căci astfel poţi vedea mişelia întru care ne nevoim aici, 
noi dezmoşteniţii, la hotarul barbarilor... 


— Avind asemenea vinuri şi asemenea rețete de plăcinte, puteţi fi 
nefericiți? întrebă cu nevinovăție abatele, fără să izbutească a se clinti din 
loc. 


— Putem fi, căci nimic nu poate răscumpăra dezechilibrul nostru. Ai 
putut să te încredințezi că trăim, domnule de Marenne, într-un loc unde 
nasc şi trec vîrtejurile lui Dumnezeu ş-ale oamenilor; unde calamităţile stau 
în lucruri ca mierea în flori. Aici ne veselim şi în altă parte pier oamenii de 
ciumă şi de sabie. Dumnezeu a îngăduit împăraţilor, foametei şi molimelor 
să-şi aducă aici cortegiul. Aici, pe acest colț de pămînt, care a fost cîndva 
paradis, nu mai este nimic statornic. Şi domniile îndeosebi sînt mai 
schimbătoare decît toate. Pentru asta mă vezi pe mine, nobil şi fecior de 
voievod, stind alături de oameni de rînd şi de sclavi, pe cînd părintele meu, 
care a fost uns cu mir, îşi pleacă fruntea în pulbere la Belzebut, avind 
asupră-i sabie amenințătoare. Vai de noi! — mai ales cînd se întîmplă să ne 
lovească şi altă nefericire, mai cumplită decît toate! 

— Pot să aflu şi eu, prinţule, ce altă nenorocire mai poate avea loc după 
atitea cîte mi-ai înşirat? 

— Pentru mine, domnule şi iubite prietine, cea mai crudă este iubirea. 

— Ah! dumneata numeşti asta nenorocire? Faci probabil o greşală de 
dicționar. 

— Ba o numesc astfel şi am dreptate. Am aici, la piept, o scrisoare de la 
acea care mă iubeşte şi căreia mă închin. Această scrisoare cuprinde puţine 
cuvinte şi multe lacrimi. Stăpinii fireşti ai aceleia care mi-i dragă, domnule 
abate, n-ar primi niciodată să mă vadă alături de dinsa. 

— De ce, prietine? 

— Sintem despărțiți cu blăstăm, domnule abate. Părintele meu a căzut, 
aşa cum am avut cinstea şi durerea să-ți spun. Antonie-Vodă Ruset e mazil 
la Țarigrad. Asemenea cădere şi soartă — i-a pregătit cel care-a venit la laşi 
luîndu-i locul, adică Georgie Duca-Vodă. Eu, pe de altă parte, sînt pentru 
acest Domn nou un spin pe care cu greu îl sufere şi pe care ar dori să-l 
smulgă şi să-l calce în picioare. Nu poate face asta pentru unele legături 
bune ale mele cu serascherul de la Obluciţa. Mă îngăduie în ţară şi 
deoarece mă socoate nebun şi cu puţină minte — căci îmi plac prea mult 
petrecerile şi vinul. Ai să înţelegi îndată de ce-ţi spun toate acestea, cînd vei 
afla că dragostea de care-ţi vorbesc o am cu domnița Catrina, fata lui 
Duca-Vodă. 

Domnul de Marenne suspină, neavind nimic de adăogat acestei 
catastrofe. Beizade Alecu urmă, rizînd cu amărăciune: 

— Să nu crezi, iubite domnule de Marenne, că nu-mi dau socoteală de 
ce spun. Dar tocmai starea în care mă aflu îmi îngăduie să-mi deschid 
sufletul. Pricep că nu te interesează nimic din această complicaţie a vieții 
mele. Totuşi şi domnia ta eşti în situația de a mă înţelege. 


— Sînt! mărturisi cu nobleță domnul de Marenne. 

— Eşti deci în stare de a mă înțelege şi poți să mă compătimeşti. 

— Pot! întări abatele, şi vreau să-ți dau un semn de simpatie şi legătură 
eternă între noi, însă nu mă pot clinti din locul în care mă aflu. 

Se priviră amindoi ca din depărtări, întinzînd braţele pe deasupra 
mesei, găsindu-se şi stringîndu-şi mînile. 

— Pot să-ţi povestesc, întrebă cu ochii umezi Ruset, cum s-a întîmplat 
această nefericire a vieții mele? 

Blajin şi cu glas dulce, abatele îşi înclină fruntea: 

— Cedamus amori... Să vorbim de nefericirea domniei tale, prințule. Mă 
grăbesc s-o proclam fericire, — orice ai spune. Aş dori să mai pot suporta şi 
eu asemenea lovituri, dar nu mai este cu putinţă; ş-atunci mă mulțămesc 
să filosofez asupra lor. După cît se pare, prinţule, v-aţi văzut şi v-aţi iubit: 
povestea nu poate începe altfel. 

— Aşa este, domnule abate. Ar trebui să mă mir de unde ai aflat. Totuşi 
sînt în stare să nu mă mai mir şi să mai bem o ulcică din vinul lui Griga 
sau mai bine zis al lui Matiaş, nepotul lui Feltin Sasul. Am văzut-o la 
mănăstirea Neamţului, iubite domnule de Marenne. 

— Nu cumva iubita domniei tale e călugărită? Atunci ai duşman pe 
însuşi Dumnezeu. 

— Nu. E fecioară de domn şi-i şi logodită fără voia ei c-un om schilod pe 
care nu-l poate suferi. E vorba de Ştefan, feciorul Radului-Vodă, — pe care 
aş dori să-l ştiu mort ori nebun cu desăvirşire. Am văzut-o prin urmare, la 
mănăstirea Neamţul. Acolo se dusese cu maică-sa Nastasia-Doamna, de 
sărbătoarea înălțării, anul trecut. leşind de la o vizită pe care o făcuseră 
amîndouă acelei faimoase Ruxanda de care desigur ai auzit, am văzut-o 
prin mulțimea îmbulzită, cîteva clipe copila s-a pierdut de Doamna 
Anastasia. Privea în juru-i spăriată. M-am apropiat, i-am dat mina, ş-am 
dus-o la maică-sa. l-am spus atunci cîteva cuvinte. 

— Înţeleg şi ştiu ce cuvinte... oftă abatele. Atita este? 

— Atita. Intrind apoi şi eu la domnița Ruxanda, care mi-e rudă şi 
mătuşă, eram aşa de aprins, încît i-am mărturisit mai multe decit se 
cuvenea. Atunci bătrina a suspinat şi şi-a adus aminte de iubirile şi 
nefericirile tinereţilor ei şi m-a mîngiiat, încredințindu-mă că va găsi vreme 
să şoptească fetei ceea ce doream. 

— lată ce se chiamă operă de binefacere. Această domniță Ruxanda, 
prințule, este desigur aceea despre care am auzit în Franţa şi-n Polonia. A 
fost fiică a Voievodului Vasile Lupu şi soață nefericită a lui Timus 
Hmelnițki, hatmanul căzăcesc. Am admirat, la Cracovia, un portret al ei din 
tinereță şi îți mărturisesc că am avut obscure păreri de rău... 

— Într-adevăr, răspunse Ruset, a fost o minune a lui Dumnezeu şi 
acum e o biată ființă întristată. Ea a fost mesagerul iubirii mele. 


În această clipă se înălță cu putere glasul şătrarului, dînd învățături 
căpitanului Turculeţ: 

— Să ştii tu, îi zicea, că mie, cînd mă îmbăt, îmi vin felurite gînduri care 
mă bucură, căci ele mă deosebesc de ceilalți oameni. Ei umblă pe spatele 
calului; eu vreau să umblu cu calu-n spate. Ei umblă pe-o cărare; eu vreau 
să umblu pe două. 

— Are dreptate, aprobă Ruset, şi începu să explice domnului abate 
descoperirea răzăşului. 

Nu izbuti însă deplin; şi din această clipă, fiind foarte fericiți amindoi, 
zimbind şi înțelegîndu-se, părăsiră discursurile ca ceva cu totul nefolositor. 
Curînd se răsuciră în două poziţii felurite şi călătoriră spre visuri. Şătrarul 
făcu lui Turculeţ semn spre ei, cu ochiul stîng şi cu colțul gurii încrețit 
disprețuitor. Artiştii pămînteni puteau hăuli în voie. Îi asculta părintele 
Nicoară, mîncînd încă şi gustind cu îndărătnicie din vinul strămoşesc. 


VII 
UNII SFĂTUIESC, ALŢII DORM 


unei respirații cîntate. Mina dreaptă îi era pe masă, cu degetele ca o 

ghiară alături de ulcică, cu stinga căzută în lungul trupului. Cu 
spatele sta bine rezemat de turnul de perini, poclăzi şi lăicere, clădit în 
fundul patului celui mare, în ungherul de la miazănoapte al odăii. Obrazul 
lui slobozit din stăpînirea voinţii, arăta trăsături de bătrinel, muiate şi 
rotunzite într-un fel de bunătate copilărească. 

Figura palidă a lui beizade Alecu era concentrată, cu fruntea încrețită 
între sprincene. Somnul lui nu era senin ca al lui ava Paul. Boierul nu-şi 
isprăvise neliniştea zilei şi urma să trăiască întreg şi cu putere în vis. 

I se arătă ceva cu totul ciudat, însă aeve. Îi sta înainte Dumnezeu, 
cărunt şi bărbos, cu mîinile în şolduri, cu giubeaua filfiind, cu ciubote mari 
în picioare. Îl mustra c-un glas înfricoşat: 

— Tu eşti acel cocon nebun, carele nu te-ai temut de nimic pe lumea 
asta? 

— Eu sînt... suspină beizade. 

— Nu le-ai temut de nimica şi de nimene, căci te-ai ştiut feciorul lui 
Antonie-Vodă: şi fiind subt ocrotirea părintelui tău, ai săvirşit multe 
blăstămăţii, cu alți feciori buiaci ca şi tine, nărăvindu-te în jocuri şi beţii... 

— Doamne, sfinția ta nu osindeşti pe băutorii de vin. Aşa spun şi 
prietinii mei ava Paul şi părintele Nicoară. 

— Pentru vin nu te osîndesc. Însă ai furat de prin sate muieri şi 
fecioare, care ţi-au plăcut, ş-ai petrecut cu dinsele în desmierdări. 
Bătindu-ţi astfel joc de ele, s-au burzuluit creştinii blăstămîndu-te şi 
pîrîndu-te. Însă Vodă, fiindu-ţi părinte, nu te-a certat precum se cuvenea, 
nici cu toiagul, nici măcar cu vorba. 

— Doamne, părintele meu a fost bun, şi blind, şi, cît a stătut el în țara 
asta, n-a scos rînduieli nouă, şi norodul a trăit în bielşug şi pace. Dacă a 


Di: abate era mai trudit. Cu gura uşor căscată, dădea drumul 


greşit ceva — pedeapsa lui a fost crincenă, căci necredincioşii l-au muncit 
ca pe Domnul Hristos. Iar pentru cele care le-am făptuit eu, de care vorbeşti 
sfinția ta că sînt rele, de ce să mă pedepsească? N-au fost rele, ci bune — 
aşa mărturisind acele cîteva muieri şi fecioare cu care mi-am petrecut 
primăverile. 

— Cum îndrăzneşti beizade, a vorbi astfel? 

— Îndrăznesc, Doamne, căci nimeni nu poate petrece cu o femeie fără 
voia ci. Aşa ai zidit-o sfinţia ta şi altfel nu poate să fie. 

Atunci Domnul Dumnezeu a zimbit a ride. Şi beizade văzu în fața sa pe 
popa Nicoară, fără a-şi mai aduce aminte că era Dumnezeu. Îi făcea un 
semn cu cana de vin şi bău un gît. 

— Ascultă, beizade, îi zise, să ştii că de acele fapte are ştiinţă şi 
Duca-Vodă. Şi a pus pe unii mazili să facă piră, cu jalobă scrisă. Vrea să te 
supuie şi să te lovească. 

— De ce, părinte? Eu, lui Duca-Vodă, nu i-am pricinuit nici un rău. 

— Nu i-ai făcut nici un rău, zici tu, iar eu nu te cred; şi el te socoteşte 
printre duşmani. Aflind şi de domnița Catrina că ţi-ar fi scris răvaş, s-a 
încruntat ş-a hotărît să stingă neamul lui Antonie-Vodă. 

— Într-adevăr, părinte Nicoară, mi-a scris domnița Catrina carte pentru 
mucenicia vieții sale. Mărturisind drept, eu pe măria sa Georgie Duca îl 
socotesc duşman şi varvar — pentru toate cîte-a uneltit împotriva părintelui 
meu. Floarea pe care o are în grădină n-aş lua-o numai din dragoste, ci şi 
pentru ura mea împotriva lui. Eu, Doamne, te rog să-mi ajuţi a-mi îndeplini 
socotinţile şi-ţi făgăduiesc luminări şi slujbe la nouă sfinte mănăstiri. 

Dumnezeu ori popa Nicoară se apropie binecuvintindu-l şi-l bătu pe 
umăr. C-un suspin, beizade Alecu deschise ochii şi văzu lîngă el pe 
căpitanul Ilie Turculeţ. 

Alungind cu mina fantoma din fața ochilor, cercă să-şi aducă aminte de 
ce i s-a întîmplat c-o clipă mai nainte şi nu izbuti. Întrebă cu tulburare: 

— Ce este? 

Apoi zimbi, privind în juru-i: 

— Mi se pare că popa nostru franțuz doarme. 

— Doarme de două ceasuri, măria ta. 

— Atuncea numai noi doi sîntem treji. Ceilalți unde sînt? 

— Măria ta, părintele Nicoară şi cu Griga şătrarul, veselindu-se foarte, 
au luat cu ei lăutarii şi au ieşit în sat pe la prietini, ca să-i scoale din somn, 
să cinstească cu dinşii. Socot că nu tirzie vreme au s-aducă aicea tot satul. 
După cît am înţeles, vor să rînduiască pe loc un botez ş-o cumetrie. 

— Atuncea popasul nostru-i cu întirziere, prietine Ilie. Mie asta-mi 
place. 

— Nici eu nu pot să spun că mă scîrbesc, măria ta. Însă măcar că n-am 
lepădat nici o oală cu care m-a cinstit răzăşul şi vede orişicine că m-am 


îmbătat şi eu cum se cuvine, — măria ta, nu pot să uitcă pe popă mil-a 
dat pan Valerie în samă cu poruncă să-l pun viu şi nevătămat pe ziua de 
mini în tîrg la Iaşi, la scaunul lui Duca-Vodă. Aşa că trebuie să porunceşti 
măria ta ce este de făcut. 

Alecu Ruset rămase gîndindu-se. Înlătură cu luare-aminte dopul 
ulciorului, îşi turnă puţin vin în ulcică şi gustă. Astupă iar ulciorul. 

— Asta îți arată, Ilie, că de şi sînt şi eu într-o stare ca a ta, nu-mi pierd 
rinduiala. Mi se pare c-am hotărît drum pînă la Cotnari şi Hirlău. 

— Dumnezeu ne-a îndreptat cărarea altfel, măria ta. 

— Ştiu, Ilie. Nu pentru proastă fală aş vrea să mă abat la casă mea cu 
ava Paul; căci după ceea ce am săvirşit aici, nu mai rămîne bucurie pentru 
altele. Ca-n dragoste, — cele de pe urmă par sarbede pe lingă cele dintăi. 
Aşteptam o carte de la Iaşi. Răvaşul tău m-a pornit de acasă înainte de a 
primi ce aşteptam. Aflînd şi cele întîmpate la Săbăoani, am vrut să abat din 
nou la Hirlău, ca să văd dacă nu s-a întors călărețul care ne slujeşte. 

— Răvaş de la domnița Catrina? întrebă şoptit căpitanul Ilie. 

— De la ea. Am nevoie să ştiu dac-a plecat din nou ştafetă cătră 
Balaban, la Liov. 

— Alta, măria ta? Poate-i nevoie s-o prind şi pe asta? 

— Nu. Ai prins pe una şi-i destul. Nici nu visează Duca-Vodă cine i-a 
robit sluga. Şi nici prin minte-i trece că cel care a cetit răvaşul a înţeles ce 
scrie în el. Acuma, dacă trimete alt răspuns acelui om al său de încredere 
Balaban, eu pricep că n-are linişte, şi pune preţ de moarte pe anume cărți 
cu iscălitura şi pecetea sa, aflate la Liov. 

—  Acestea-s treburile şi socotelile măriei tale, zise cu nepăsare 
Turculeţ. Dacă ce-am făcut eu ţi-a folosit, mă bucur. 

— Acuma, căpitane Ilie, dacă am vestea pe care o aştept, apoi eu mă 
pot înfăţişa fără grijă la laşi şi pot chiar sta de vorbă cu luminăţia sa Vodă. 

— Măria ta, acest gînd e cam cu primejdie. Eu dau pe ava Paul pe samă 
şi mă întorc la ale mele. Duca-Vodă e om cu toane. 

— Cu toate acestea, zimbi beizade, eu am să fac ceea ce spun. 

Turculeţ clătină din cap, aşteptind ziua şi trezia, cu alte gînduri mai 
cuminţi. Ruset îl pricepu. 

— Prietine Ilie, mi se pare că mă cunoşti. Mintea asta n-o strică 
niciodată petrecerile şi vinul. M-am fudulit c-aş fi stat treaz. Dar dac-am 
dormit două ceasuri, mi-am venit în fire pe jumătate. Jumătatea cealaltă 
rămînînd neatinsă, mă pot socoti om întreg. 

— Aştept ceas fără laudă, măria ta. 

Beizade rise şi-şi bătu tovarăşul pe umăr. 

— Adevărat, Ilie, că cu tine nu mă pot măsura într-acestea. Tu eşti din 
seminţia celor de fier şi nu te-am văzut căzut la beţie niciodată. Sint şi alții 
însă, care, umblind pe arcuri moi, se cufundă şi se înalță fără a cădea. 


Aşa-i acest şătrar care ne-a cinstit cu bun vin. Mai sînt unii care la vin bun 
îşi ascut judecata şi înțelegerea. Aşa sînt eu. Însă cel mai vrednic e ava 
Paul, care doarme. 

Domnul abate de Marenne oftă prelung prin somn. 

— Atuncea ce facem, măria ta? întrebă Turculeţ. 

— Iată ce facem, Ilie. Dai din partea mea poruncă lui Vilcu Birlădeanu 
să pornească pe loc la Hirlău. Dac-a sosit răvaş ori răspuns, îmi aduce 
răvaşul ori răspunsul, — aici, ori pe drum spre laşi. Cînd Dumnezeu a 
binevoi să ne descurce de-aici, plecăm şi ducem pe ava franțuz la scaun. 
Acolo, Ilie, ai să afli că m-am înfăţişat lui Vodă, ca să mă cunoască şi să se 
teamă de mine. Să se teamă de mine, ca să mă lese să trăiesc la pămîntul 
meu — şi să fie cu frică să nu mi se clintească un fir de păr din cap. Să-mi 
văd de ale mele petreceri, pînă ce va veni vremea să îndeplinim fapta de 
care am vorbit. 

— Asta o putem face şi mai degrabă, măria ta. O domniță nu-i mai greu 
de furat decit o fată de rind. 

— Nu, Ilie, nu-i vremea. Aştept mazilia lui Duca: Vreau să aibă două 
bucurii. 

— Cum socoti, măria ta, şi cum porunceşti. Eu mă duc să trimet pe 
Biîrlădeanu. 

Beizade Alecu rămase cităva vreme singur şi privi neliniştit în juru-i. 
Abatele se lăsase treptat în ungherul patului celui mare. Îşi urma cîntarea 
uşoară a respirației şi trupul i se odihnea bine. Pe cînd în sine, cu toate că 
n-avea oboseală, Ruset simțea un painjeniş ghimpos. Visul i se ştersese, 
veninul lui îi rămăsese însă în inconştient, şi-i pătrundea şi-n ceasul de 
trezie prin preocupări nouă care-l chinuiau. Printr-o hotărire pe care ştia 
s-o ia în împrejurări deosebite, cerca să se scuture de ultimele fumegări ale 
beţiei. Obrazu-i rămăsese dungat în frunte şi-n ochii aţintiți se perindau 
icoane care nu erau decit răsfringeri ale judecăților, prepusurilor şi 
planurilor lui. 

«Trebuie să fim totuşi cu luare-aminte...» murmură el. 

În tăcerea odăii, răzbătură trîmbiţările cucoşilor de-afară. 

«Cîntă cucoşii straja a treia, socoti beizade în sine: nu mai avem decit 
două ceasuri pînă la ziuă.» 

Alte glasuri de cucoşi răspundeau din satul risipit pe vale. Un tropot de 
cal dudui în bătătură. 

«Pleacă Birlădeanu», gîndi Ruset şi-şi înălță ochii spre ferestre, unde 
bătea încă lumina lunii pline. 

— Am trimes pe Vilcu, grăi Turculeţ intrînd. Şi-ţi mai dau, măria ta, o 
veste bună. Gospodina de gazdă pregăteşte potrocul cel de cuviință. 

— Toate sînt bune, prietine Ilie, şi vom gusta acel potroc, după cum e 
datina, ca să risipim fumurile vinului. Să ne nevoim a deşerta şi ulcioarele 


care au mai rămas şătrarului. Vom face tot, ca oameni cumsecade, care nu 
disprețuiesc petrecerile. Nu uităm însă ale noastre. 

— Măria ta, văd că te gîndeşti bine la ceea ce trebuie. 

— Nu se poate, prietine, să nu ne gindim. Mai ştiu, Ilie, că nu-i înţelept 
acel care se bizuie pe zile frumoase de april, pe desmierdările femeilor şi pe 
mila celor mari. Aşa că am a fi cu mare băgare de samă la lasi, la 
Duca-Vodă. 

— Precum am avut cinstea să spun şi eu măriei tale. 

— Ale mele gînduri şi judecăţi sînt mai tari, căci eu cunosc mai multe 
decît tine, prietine Ilie. Totuşi, bine cumpănind toate, văd că pot îndrăzni 
mult. 

— Măria ta, oare este într-adevăr nevoie să îndrăzneşti? 

— Este nevoie, Ilie, să ajung la laşi şi să mă aflu măcar o noapte acolo. 
Şi-n sara ori noaptea cît voi sta în laşi, am nevoie să văd numaidecit pe 
domnița Calrina. 

Turculeț clătină din cap. 

— De ce catini din cap? Mă socoti nebun şi prăpădit de dragoste? Am 
nevoie s-o văd, nu ca să-i spun vorbe deşarte, ci ca s-o leg prin jurământ. 
Nu-s destul cărțile mele; trebuie să ajung şi eu lingă dinsa. 

Beizade avu risu-i scurt, c-o încreţitură răutăcioasă a buzelor şi c-o 
privire piezişă. Abatele de Marenne se suci o clipă în locul lui şi deschise 
ochii. Ruset se înălță în picioare şi-l salută ceremonios. 

— Ce este? plecăm? întrebă zimbind domnul de Marenne şi apoi căscă 
prelung. Mi se pare c-am dormit puţin. Sînt gata să continui, dacă se poate. 
Mă scol numaideciît să încalic, dacă e nevoie. 

— Plecăm, răspunse grav beizade. 

De Marenne se ridică din colțul lui şi privi cu luare-aminte pe tovarăşul 
său. 

— Ce s-a întîmplat, prințule? nu cumva vinul îți conferă o severitate 
hursuză? Eu; dimpotrivă, mă simțesc uşor şi bine şi marmura picioarelor 
mele s-a topit. Dacă doreşti, plecăm pe loc la Iaşi. 

— Mai întăi la Cotnari şi la Hirlău... sugeră cu glas serios beizade. 

— A da, uitasem. Vinul vechi şi petrecerea ne-au ieşit însă în drum pe 
neaşteptate. Aş prefera să isprăvim aici ceea ce avem datoria să îndeplinim 
acolo. Două împrejurări fericite nu pot avea loc în acelaşi ceas. Mă 
mulțămesc cu aceasta, dacă nu te superi. Dacă însă porunceşti altfel, nu 
mă împotrivesc, căci am descoperit în mine, în puţină vreme, o mare iubire 
ş-o mare admiraţie pentru domnia ta. 

— Fie, răspunse zîmbind Ruset. Îmi rămiîi însă dator, domnule de 
Marenne, cu satisfacția şi plăcerea la care deocamdată am renunțat. 

— A, ştiam că am de-a face cu un prietin nepreţuit... cîntă înduioşat 
abatele. Am dat o luptă, prințule, cu acest şătrar, şi-mi recunosc 


înfringerea. De mai mult nu mă simt în stare. îți mulțămesc că hotărăşti 
plecarea la laşi. Probabil că şi domnul Griga doarme. Vom avea grijă, 
luîndu-ne rămas bun de la doamnă, să-i lăsăm salutări şi mulțămiri. Nu-l 
mai tulburăm. Aşa cere buna-cuviinţă. 

— Să plecăm, hotări beizade. Nimic mai uşor. Dar, mai întăi, să ne 
supunem legii. 

— Este o lege? 

— Este legea pămîntului, care aici e absurdă, de şi se chiamă tot 
bună-cuviinţă. Trebuie să sorbim tot în acest loc o zamă acră care se 
chiamă potroc. Din punct de vedere medical, se pare că-i folositoare 
deoarece alungă nourii vinului. 

— Cum se chiamă? 

— Potroc. 

— Curios; trebui s-o însemn; şi dacă-i bună de ceea ce spui, mă 
interesează foarte mult reţeta. Între lucrurile bune ale vieţii, fără îndoială 
vinul trebuie foarte sus pus, dacă n-ar avea inconvenientul unei deşteptări 
penibile. Corectivul de care-mi vorbeşti e vrednic să fie cunoscut. Eu mă 
supun. Şi pe urmă, imediat, plecăm. 

— Desigur, domnule de Marenne, — după ce vom bea cu răzăşul 
ulcioarele hotărite. Mai avem citeva. 

— Dar domnul Griga mi-ai spus că doarme. 

— Rog să fiu iertat; eu n-am spus asta. Nu doarme; s-a dus să deştepte 
prietini şi neamuri, ca să-i aducă, aici, la ivirea zorilor, să dea mai multă 
amploare serbării sale. S-a dus să deştepte satul cu muzică. E un luptător, 
pe cît se vede, remarcabil. 

— Hm! îngînă de Marenne; bătălia încă nu s-a isprăvit. Curaj. Să 
primim provocarea. 

— Cu toate acestea, domnule de Marenne, astăzi ar urma să fim la laşi. 
Măria sa Duca-Vodă ne aşteaptă, după răspunsul care i s-a trimes. 

— Atunci cum facem, prințule? După ce mi-am pierdut toate ale mele la 
granița polonilor, ar fi posibil să rămîn şi eu pierdut pe drum? Asta ar fi mai 
presus de orice închipuire. Dă-mi voie să declar că solul regelui Ludovic 
trebuie să fie strict la datoria sa. Pe cît se poate... adăogi el blind, destupînd 
şi el cu grijă ulciorul început şi turnîndu-şi un strop de vin roz-alb. 

Domnul abate de Marenne înghiți picăturile de soare lichid cu 
delicateță, cum avea obiceiul, şi, înviorat, se săltă şi începu să facă cîteva 
mişcări prin odaie, ca şi cum în urechi i-ar fi sunat un accent de menuet. 
Apoi rămase ascultind. Muzica închipuită urma să se audă într-adevăr, 
înăbuşită şi de departe. 

— Mă înşel? întrebă el, ascultind cu capul plecat. Vine domnul Griga? 
Prin urmare e adevărat? 

Ruset ridea, însă cu dunga din frunte nedescreţită. 


ITS dt TI oa i 
= ENTS 


LL + 
— Prietine Ilie, zise el cătră oştean, ava franțuz e un om de care cu greu 4 
am să mă despart; căci, pe cît văd, lipsea vieții mele. Aştept de la dinsul, 
cînd vom ajunge la Iaşi, o slujbă pe care nu mi-o poate face nimeni altul. 
Cu atît mai vîrtos cată să nu întirziem mai mult decît trebuie. Rinduieşte 
deci să fie oamenii gata. 


VIII 
MOLDOVENII CUNOSC LEAC PENTRU MAHMURI, ORI DE CE NAȚIE AR FI 


supusă, intră şi aşeză pe masa ospăţului potrocul bun pentru 
mahmuri, abatele ceru rețeta. 

— Întăi gustă, domnule abate, îl îndemnă rîzînd Alecu Ruset. 

Abatele de Marenne gustă şi-şi simți coroana de păr din jurul tunsorii 
monahale zbîrlindu-se. Închise ochii şi strînse fălcile. Apoi aştepta atent să 
vadă ce i se întîmplă. Sorbitura acră şi fierbinte îi răcori deodată arşița 
lăuntrică, ş-atunci simți nevoia să mai guste o lingură. Cercă ş-a treia oară, 
uitînd de reţetă. Însă Ruset i-o dădu cu bunăvoință. 

— Asemenea preparat, domnule de Marenne, nu vei întilni nicăieri, în 
cuprinsul lumii civilizate. Carnea de pasere bine îngrăşată nu-i gătită cu 
apă, care, după o zicală a breslei noastre, nu-i vrednică de nimic. 
Moldovenii, oameni cu imaginaţie, adaogă că nu-i bună de pus nici în 
ciubote. Dacă vrei, notează ş-acest dicton. Apa acestei fierturi e înşelată şi 
prefăcută printr-o fermentație de tăriță de grîu şi mei. I se adaogă o creangă 
de cireş. Şi după ce-i aşezată pe cuptor, la căldură, gospodina care a oficiat, 
după un ritual străvechi, asmuţă glas de ceartă asupra cuiva mai tînăr. Îl 
asupreşte şi-l loveşte chiar. Numai astfel fermentația capătă aciditatea 
necesară. Eu bănuiesc că se spun şi vorbe de descîntec, dar le ştiu numai 
femeile... 

De Marenne înțelegea cum stau lucrurile şi afirma că înregistrează bine 
în memorie ce i se spune. N-avea însă vreme să întrebuinţeze tabletele, căci 
minile îi erau ocupate cu lingura de lemn. 

— În orice caz, se întoarse el mirat cătră Ruset, zama asta nu 
m-aşteptam să-mi pară aşa de rea la început şi aşa de bună pe urmă. E o 
chimie pe care noi n-o cunoaştem şi rețeta, mărturisesc cu ruşine, am 
uitat-o îndată ce mi-ai comunicat-o. Am reținut numai cearta şi bătaia; 
desigur însă că nu sînt îndestulătoare. 


(= gospodina lui Lăzărel Griga, cu aceleaşi mişcări de servă 


Pe cînd îşi urma iar cu hărnicie sorbiturile, se auzi afară glasul lui 
Griga, în zvonul lăutarilor. Venea cu prietini şi neamuri. Larma rămase 
afară; el intră semet înăuntru, dar se închină cuviincios. 

— Cinstiților oaspeţi, zise el cu tărie, am venit să isprăvim ce-am 
început. 

— Se poate, răzăşule, se învoi Ruset. Noi ne facem datoria; şi la 
răsăritul soarelui încălicăm şi pornim la drum. 

— Mă supun şi încuviințez, măria ta, răspunse Lăzărel Griga, 
închinîndu-se iar. Caii au fost scoşi, slujitorii aşteaptă şi nu rămîne decit să 
isprăviți această sorbitură şi vinul care ne-a rămas în acele ulcioare vechi 
pe care le am dar de la prietinul meu Matiaş. Domniilor voastre au fost 
juruite. Cu alții nu mai pot gusta din ele. Iar dacă veţi binevoi a gusta şi din 
cofăielele pe care le-au adus stăpinii acestui sat şi ai acestor podgorii, 
venind cu mine şi cu lăutarii, ei foarte mult s-or bucura. De nu veți putea, 
s-or mîhni şi pe urmă le-a trece. Însă ce-i legat cu jurămînt nu puteţi 
lepăda. Aşa că, cele rămase ulcioare în număr de două, stau după uşă şi 
aşteaptă să fie uşurate, ca să răsufle şi ele şi să meargă la hodină. 

— Doresc să cunosc discursul acestui om de treabă... vorbi de 
Marenne, împingînd strachina la o parte şi înlorcîndu-se cătră tovarăşul 
său. 

Beizade Alecu îl vesti despre primejdia care-i amenința afară. Abatele 
rămase gînditor. 

— În privinţa vinului din ulcioare, cinstitul şătrar are dreptate... hotări 
el. 

Ruset se veseli şi simți şi-n el, cum simțea şi-n oaspete, ațițarea de 
viclean îndemn a drojdiilor nopţii. Hotărirea lui totuşi era mai dirză şi mai 
trează. 

Gustă din potrocul gospodinei Avramia, se înălță şi se încinse. Zimbetul 
obişnuit al feţei lui era o mască, după care se încilceau preocupări subtile. 

— Domnule abate, sînt la dispoziția domniei tale, rosti el, curtenitor. 

— Într-adevăr, e nevoie de atîta grabă? oftă de Marenne, găsind iarăşi 
plăcere în ulciorul lui Matiaş. E ciudat, ce bun pare iarăşi vinul după 
această zamă neaşteptată. Surprizele pe care le rezervă Dumnezeu 
oamenilor sint nesfirşite. Prințule, cît avem de umblat pînă la capitala 
Moldovei? 

— Domnule de Marenne, avem de făcut ceva mai mult de două poşte. 
Umblind bine şi fără întirziere, la ceasul al patrulea din zi după modă 
orientală, cînd Vodă se aşază la masă, putem intra la Curtea Domnească. 

— Să dăm laudă lui Dumnezeu. Avem vreme destulă. 

Griga, oficiind, deşertă urciorul în ulcele. Luă pe-a sa, puse pe-ale 
cinstiților săi oaspeţi în minile lor şi, deschizind uşa, dădu un răcnet cătră 
neamuri şi prietini. Ruset ieşi în cerdac. Odihnind o clipă ulcica, trăgiîndu-şi 


mantia în grabă şi apucînd iarăşi ulcica, de Marenne îşi urmă soțul. Griga 
veni şi el, cu vinul înălțat, jucîndu-l în lumina rece a dimineții. Larmă 
sălbatică îi întimpină. De Marenne văzu fețe felurite de bărbați, — prea 
vesele pentru acel ceas. lertă însă acea izbucnire distonantă gîndindu-se şi 
la omeneasca sa îndeletnicire din vremea nopţii. Un orator ridicase glasul 
cu o silință nefirească, din pricina răguşelii, şi cu un nas care-i dădea drept 
să iasă în fruntea tuturor prin mărime şi coloare. 

— Ce doreşte? Ce doreşte? se interesă abatele cu bunăvoință. 

— Ne explică, domnule de Marenne, pricina nefericirii lor. 

— Care nefericire? Nu înțeleg nimic. Îi văd într-o stare care exclude 
acest cuvint. 

— Domnule abate răzăşul cel cu nasul roş ne informează textual că 
altceva n-a mai rămas oamenilor, în zilele acestea rele, decît să plingă ori să 
petreacă. Ei preferă a doua alternativă. Aici, în țara asta, zice el, nu-i sigur 
nimic decît birul şi moartea. De aceea veselia lor e fiică a disperării. Mai cer, 
domnule abate, să bem din cofele cu vin nou pe care le-au adus — fiecare 
din via sa. 

Abatele de Marenne se simți tulburat, nu atît de acest din urmă 
îndemn, pe care nu-l socoti decît o glumă, cît de asociaţia de idei şi tablouri, 
care îi apăru deodată în contrast întunecos, unind apariția trogloditului în 
această deşartă larmă care-l împresura. Îi sîngeră inima, împunsă de-un 
spin, şi-şi plecă fruntea aburită. El se lăsase întreg şi docil prietiniei şi 
petrecerii, pe cînd în cei din juru-i ora era picurată de venin. La lumina 
zilei, Turculeţ îi apăru sumbru şi aspru ca un simplu mercenar de jaf; 
Lăzărel Griga, c-un rînjet strimb; pînă şi figura simpatică şi nobilă a lui 
beizade Alecu părea a avea altă mască şi zimbea în altă lumină. Se îndoi 
totuşi de sine însuşi şi de propria-i judecată, umilindu-se şi socotindu-se şi 
el altul decît în zilele în care nu avea a-şi face nici o mustrare. 

Încalecă, alături de Ruset. lar şătrarul, rămînînd neînduplecat în 
hotăririle şi jurămintele luate, aduse două ulcioare rămase de la Matiaş. Au 
trebuit amîndouă deşertate, stînd călare, cu armele puse şi cu friiele 
strinse. Griga fu în sfirşit mulțămit şi rînji. Abatele fu mai puţin mulțămit, 
însă zimbi. 

— Prinţule, vorbi el în clipa din urmă, te rog transmite şătrarului şi 
doamnei sale cele mai calde mulțămiri pentru acest ospăț, pe care nu-l voi 
uita. Trebuie să-mi însemn asupra lui mai multe lucruri, între care, mai 
ales, două rețete. Şi te-aş ruga stăruitor să-mi comunici în taină partea mea 
de contribuţie bănească, pentru această găzduire, care, drept vorbind, nu 
poate fi plătită. 

— Domnule de Marenne, răspunse Ruset, ţara n-are oteluri şi hanuri şi 
particularii nu cunosc altfel de răsplată decit aceea pe care o vezi. Dacă 


observi, nu numai Griga, dar şi părintele Nicoară sînt foarte întristați de 
plecarea domniei tale şi nu m-aş mira dacă i-aş vedea plingînd. 

Avînd încă generozitatea vinului lui Matiaş în partea cea mai delicată a 
ființii sale, abatele nu se putu opri, auzind aceasta, să nu descalece pripit. 
Se lăsă spre Griga, îmbrăţțişindu-l. Se întoarse spre fratele său întru 
Hristos, preotul Nicoară. Şi crezu de cuviinţă să nu uite nici pe jupineasa 
Avramia, care se retrase îndată ruşinată şi uimită, cu mîna la gură. După 
această din urmă ispravă, încalecă iar, ajutat de zeci de braţe. Zvonind cu 
glasuri felurite, răzăşii cu vinul, deşertară cîte o leacă din cuprinsul cofelor 
în pulbere, întru pomenirea morților lor trecuţi la hodină şi în cinstea 
oaspeților străini. Şi abatele de Marenne, împresurat de larmă şi țipăt de 
strune, putu în sfirşit pleca spre laşi, cu tovarăşii săi. 


X 
DRUM SPRE IAŞI 


rumul cel mare spre scaunul ţării trecea şi într-acea vreme prin 

valea Bahluiețului ş-a Bahluiului. I se zicea drum mare pentru că 

era drum vechi de cînd lumea. Nici unui rînd de oameni, însă, nu-i 
trecuse prin minte, în curgerea anilor mulți, să facă din această cale veche 
un drum adevărat. Era o urmă cotită de cară, copite şi paşi, bătută bine şi 
lucie ca o curea în vreme de secetă, mlaştină cleioasă în vremea ploilor. Apa 
cerului o pătrundea în scurt, vintul şi soarele o zbiceau cu grăbire. 

Părea a merge la întîmplare şovăind spre Tirgul-Frumos ori 
Podul-lloaiei, da într-o rîpă, suia într-un deal, isprăvea însă bine, 
împlinindu-şi destinul. Bahluiul curgea leneş prin păpurişuri. De la 
păpurişurile lui se desfăşurau finațuri pe care brumele şi omăturile le 
dărimau necosite. Pe dealuri, la dreapta şi la stînga, creşteau pădurile lui 
Dumnezeu, în care putea intra cu barda orişicine. Lupii se mutau, cînd 
venea vremea, de la pădure în stuh. Ori din stuh la pădure şi căutau mai 
ales preajmă de sate, ca să poată da război vitelor omului. Rămăseseră 
însă, în Domnia lui Duca-Vodă, puţine aşezări de creştini pe acea vale 
bogată, căci, cu puţini ani înainte, iernaseră tătarii fărîmînd şi spircuind, 
urmînd după dinşii răutățile prădăciunilor leşeşti, foametea neaşezării şi 
ciuma lui Dumitraşcu-Vodă. lazurile Bahluiului se potmoliseră, morile 
stătuseră, hanurile se cumpăneau în trei pereţi cu acoperişurile arse, — 
locurile satelor pustii se cunoşteau abia, în dudaie nalte; fintini spurcate de 
leşuri, cruci însemnind morţi năprasnice, toată priveliştea fericitelor aşezări 
de odinioară arăta mila domnilor şi-a împăraţilor, precum şi binefacerile 
năvălirilor şi războaielor care nu mai aveau contenire. Părinţii călugări de la 
sfinta mănăstire Neamţu dăduseră veste pretutindeni în Ţara-de-Sus că se 
vor arăta şi alte semne cumplite, nefiind departe sfirşitul lumii. Aşa că nu 
era alta de făcut pe acest ticălos pămînt decit să se întoarcă omul cătră 
sufletul său la rugăciune şi post, lepădind tot, îmbrăcăminte, podoabe şi 
bani, spre a se afla gol, curat şi în rugăciune, atunci cînd va suna trimbița 


de aramă a judecății. Un călugăr adusese ş-o scrisoare de la sfintul 
mormiînt din Rusalim, găsită sub piatră de altar şi avînd iscălitura şi 
pecetea Prea-Curatei, îndemnînd lumea la pocăinţa din urmă. 

Moldovenii ascultau cu luare-aminte aceste istorisiri şi veşti. Femeile 
suspinau cu amar şi se gîndeau pentru întâia oară la păcatele lor. Plănuiau 
rugăciuni şi daruri preoților şi monahilor. Dar bărbaţii, după ce aflau, îşi 
trăgeau căciula deasupra nasului şi cugetau că, dac-a fi să fie sfirşitul, apoi 
are să fie al tuturor şi nici cuvioşii părinți de la Neamţu ori de la alte 
mănăstiri nimic n-or folosi din jertfele cerute. Nici Sfinta Fecioară nevoie 
n-are de bucate, vin şi undelemn, fiind în lumină veşnică lîngă Tatăl Ceresc. 
Mai bine încarcă ce au şi trec hotarul, oploşindu-se undeva, în nişte munți 
ori în nişte pustietăți, la un liman de linişte. 

Astfel Moldova se găsea în mare parte goală pe tracturile cele mari şi 
cinstiții părinți ai mănăstirilor se tinguiau cu drept cuvint, în toate 
rugăciunile şi slujbele lor, de puţina credință a proştilor pămiînteni. 
Asemenea batjocoritori ai poruncilor sfinte îşi meritau într-adevăr osînda la 
care erau supuşi. 

Pe acest drum mare, în cele dintăi ceasuri de dimineaţă, călăreau 
beizade Alecu şi abatele Paul de Marenne. Boierul dădu străinului toate 
aceste lămuriri şi altele. Ajunşi apoi de truda nopții, rămaseră tăcuți şi 
părură a dormita o vreme în şa, lăsîndu-şi caii la pas. 

De Marenne fusese bucurat de numele oraşului, pe care-l auzise rostit 
şi prin care aveau a trece. Dar Tirgul-Frumos era departe de a răspunde 
imaginii zimbitoare pe care o evoca. Puţine dugheni cu frică şi prevedere 
deschise, subt un fel de şoproane de şindrilă, un han cu bolțile dărimate şi 
citeva căsuțe nu de mult înălțate şi gata de a cădea în risipă. Bordeie de 
țigani robi, în jurul unor şandramale mai răsărite. — Acolo stă boierul, 
adică nobilul locului — lămurea beizade Alecu, nemărturisind anume că 
acelea erau curți domneşti. Abatele de Marenne încerca să înțeleagă ceea ce 
nu se poate înțelege. De cîteva zile văzuse destule şi auzise deasemeni — ca 
să se convingă că toate în acest hotar barbar au o pulsaţie proprie şi o lege 
a vieţii anumită. 

— Hotărit, prințule, acest tirg, oricît ar fi de frumos, e cu totul altceva 
decît îmi închipuiam, zise el, încercînd să se trezească deplin. Nădăjduiesc 
în altă întîlnire. Ce localitate deosebită ne mai aşteaptă? 

— Celălalt loc, domnule; abate, pe care văd că-l aştepţi cu nerăbdare, 
poartă numele unei femei care se zice că a fost deosebit de frumoasă. 

— Podul-lloaiei! se miră abatele, după ce auzi tălmăcirea numelui. lată 
în sfirşit un pod în țara aceasta. 

Domnul abate de Marenne avu într-adevăr o surprindere. Mai întăi nu 
era nici un pod. Al doilea, nu era nici un oraş. Era o imagine repetată a 
tirgului cu nume pompos, şi-n preajma lui bălțile Bahluiujui răsfringeau, pe 


e DD n M 


lingă subiecte de pictură, acelaşi cer verziu de toamnă, în strălucirea calmă 
de aur vechi a soarelui. 


Făcură un popas la o filosofică fintîna cu cumpănă, care li se închină 
şi-i cinsti cu apă. După aceea porniră iar. 

— Prea iubite domnule de Marenne, zise beizade Alecu, după o lungă 
tăcere, dă-mi voie să mă folosesc încă o dată de prietinia pe care binevoieşti 
să mi-o arăţi. În vremea prea scurtă de cînd ne aflăm împreună, am avut 
puţin prilej să ne cunoaştem într-adevăr. 

— Prinţule, protestă de Marenne, prietinia mea îți este definitiv 
asigurată, mai ales că, pe lingă alte multe lucruri simpatice, am găsit în 
domnia ta un om în desăvirşit dezacord cu ceea ce îl înconjură. Domnia ta 
eşti mai mult al nostru decît al Orientului. 

— Mulțămesc, domnule abate, pentru aceste cuvinte. Ţin totuşi să-ți 
dovedesc şi mai mult, că nu te înşeli acordindu-mi încredere şi amiciţie. 
Vreau să-ți spun o poveste. 

Abatele de Marenne privi zimbind spre boier: 

— Calitatea mea, domnule Ruset, se pare că-mi dă dreptul s-ascult 
confesiuni. O parte din mărturisire ai început-o astă-noapte. Să nu crezi 
c-am uitat. 

— Cu atit mai bine. Acuma vreau să mă întorc ceva mai în urmă. Nu 
prea mult însă. N-au trecut doi ani, iubite domnule de Marenne, de cînd 
peste această țară şi peste acest popor stăpinea părintele meu 
Antonie-Vodă. Nu vreau să-l laud pentru că-i sînt fiu. Îl laudă faptele lui şi 
amintirea care a rămas după el. Eu, domnule de Marenne, n-aş putea 
spune că am umblat în viața mea pe calea adevărului: am greşit mult, mai 
ales am făcut destule prostii, şi ai să fii mirat poate cînd îți voi declara că 
nu simțesc nici o mustrare de conştiinţă. Faptele părintelui meu au fost 
însă altfel şi poporul a simţit într-atit blindeţa lui, încît pot circula fără grijă 
prin lume, ocrotit de lumina amintirii lui. Nebuniile mele au făcut vilvă; sînt 
însă feciorul lui Antonie-Vodă. Legi n-au fost să mă pedepsească, iar 
oamenii m-au iertat. N-aş putea spune că nu mi-au rămas duşmani destui 
de rangul meu, dar aceia îşi au şi ei ale lor greşale şi toleranța este 
reciprocă. Vorbesc de prostime; primirea de astă-noapte, din care te-ai 
împărtăşit şi domnia ta, stă dovadă. 

Ceea ce ai văzut domnia ta în aceste cîteva zile, domnule abate, de cînd 
ai intrat în domnia războiului şi a invaziei, a molimei şi a foametei, acum 
doi ani nu exista. Antonie-Vodă. a fost om cu noroc. Şi țara asta, cînd 
Dumnezeu se milostiveşte asupra ei, înfloreşte de azi pe mini, ca o grădină 
în primăvară după urgia iernii. Toate în Moldova, domnule de Marenne, sînt 
scurte, trecătoare şi viforoase: şi cele bune şi cele rele. Acum doi ani aceste 
locuri erau înflorite şi populate. Acum nu mai sînt. 


Vina, pe lingă toate cele pomenite, o are omul care cîrmuieşte acum 
țara. Tuturor răutăţilor pomenite, se adaogă şi calamitatea unui jaf fiscal pe 
care, socot eu, nici o regiune a pămîntului n-o cunoaşte. Acest sistem 
propriu al Voievodului cade, din nefericire, în împrejurări cu deosebire 
excepţionale. Antonie-Vodă, părintele meu, n-a înțeles să adune comori, 
după moda tiranilor orientali; a zimbit bielşugului public şi a fost mazilit 
sărac. Duca-Vodă însă a organizat hoţia domnească. 

La toate acestea, iubite prietine, se mai alipeşte o considerație. 
Surparea părintelui meu se datoreşte măritului Domn de astăzi. În ţara 
aceasta tronul se cîştigă de la tiranii agareni, obijduitorii creştinătăţii, prin 
intrigă şi bacşişuri. E adevărat că aceeaşi soartă îi aşteaptă şi pe 
Duca-Vodă; dar eu nu pot uita că el a pricinuit căderea părintelui meu. Mai 
ales că rechemarea diplomatică, — cum ați spune domniile voastre în 
Franța, — a lui Antonie-Vodă a fost însoţită de lanţuri şi închisoare. Nu 
pentru vreo vină, pentru plingerea norodului, ori trădare. Stăpinii de la 
Stambul l-au schingiuit, l-au împuns cu ace de foc, i-au bătut pene de 
trestie subt unghii, l-au pus să înghită tulpane de mătasă şi i-au tras 
intestinele la gură. Au făcut toate acestea ca să-l facă să mărturisească 
unde are ascunse comorile sale. Era o sugestie binevoitoare a lui 
Duca-Vodă, nemărturisită şi neştiută, — dar eu o cunosc. 

Părintele meu, domnule de Marenne, n-a murit. A fost iertat şi trăieşte 
liber şi sărac la Țarigrad. Cu mila lui Dumnezeu, se va întoarce poate iar 
domn. Aici vine cheia mărturisirii mele, făcîndu-te să înţelegi că de aceea 
trăiesc eu aici. 

Deşi nimene nu crede că mă pot îndeletnici cu lucruri serioase, eu 
totuşi, în ceasurile cînd nu petrec, mă ocup şi cu de-acestea. Aşa se face că 
mi-am agonisit pe de o parte bune prietinii la scaunul-necredincioşilor. Am 
fost chemat de cîteva ori la Țarigrad; ca fiu de domn am fost mustrat şi 
pentru unele fapte de care s-a dus vestea pînă acolo — însă turcii, domnule 
de Marenne, asociază uneori o ciudată toleranţă cruzimii lor. Am găsit în 
serascherul Şişman Ibraim paşa, care atuncea era la Oblucița şi-acum e la 
Juravna, un admirator şi mai ales un prietin. E un bărbat care prețuieşte 
foarte mult vinul şi petrecerile. 

— Prinţule, întrerupse abatele, mă îndoiam că necredincioşii pot avea 
asemenea destoinicie. 

— Au, domnule abate, spre norocul binecredincioşilor. Pe lingă această 
prietinie şi altele, am legături în țara leşilor. De la aceşti prietini creştini am 
aflat un lucru surprinzător. Duca-Vodă, după căderea din a doua a sa 
domnie, într-un moment de răzvrătire, a căutat sprijin de la creştini. Toţi 
cei îngenunchiaţi de hanger, domnule abate, nădăjduim biruinţa crucii; şi o 
nădăjduim cît mai grabnică. Deci şi Duca-Vodă a scris cărți — două — unui 
castelan de margine, apropiat mie prin prietinul meu Vladimir Kaminski. 


— Îmi dai voie, prinţule, întrerupse iar abatele. De şi însărcinările mele 
n-au nici o legătură cu politica, pot să-ți confirm că am luat şi eu 
cunoştinţă de aceste documente prin domnia sa pan Nicoiaus Zaborowski, 
mare demnitar în cancelaria Republicii şi socru al amicului nostru comun 
pan Vladimir Kaminski. 

— Domnule abate, reluă Ruset, confirmarea domniei tale îmi 
pricinuieşte o deosebită bucurie. De şi nu te ocupi de asemenea chestii, 
mi-am închipuit totuşi că poate, din întîmplare, între ştirile adunate din 
Polonia, să se găsească şi aceasta. Aveam nevoie să mă încredințez că 
scrisorile există. Ele alcătuiesc pentru mine o armă dublă. 

Abatele de Marenne privi pieziş pe beizade Alecu şi-şi muşcă buzele. 

— Să nu fii supărat, iubite prietine, urmă Ruset, că mi-ai trecut un mic 
secret diplomatic. E o binefacere creştinească. Pe lingă acele scrisori, mai 
am cunoscuți boieri fugiți de binele Ducăi-Vodă, fie în Lehia, fie la munteni, 
care lucrează aşa cum se obişnuieşte în ţările noastre cîrmuite de capriciile 
vremilor, ale turcilor şi, aş putea zice, ale lui Dumnezeu. — Deci iată, 
domnule de Marenne, că te întovărăşesc la laşi punîndu-mă puţin şi sub 
protecția domniei tale — căci îţi închipui că Duca-Vodă nu mă poate privi, 
în oraşul său de reşedinţă cu prea mare simpatie. Am şi-n laşi prietini 
care-şi mai aduc aminte de Antonie-Vodă şi care nu iubesc pe stăpinul de 
azi. Am nevoie să cunosc veştile pe care le au ei; mai sînt în sfirşit şi altele, 
care poate nu te interesează. Lucrul cel mai de căpetenie însă, domnule de 
Marenne, după toate acestea, e legătura mea de iubire, pe care ţi-am 
povestit-o bînd vin în casa cinstitului nostru prietin şătrarul. 

— Într-adevăr, găsi de Marenne prilej şi timp să-şi arate mirarea 
stăpinită, doresc foarte mult să mă faci a înțelege, domnule Ruset, cum 
împaci domnia ta acest sentiment cu toate cîte mi-ai spus acum. 

— Domnule de Marenne, domniile în Moldova sînt trecătoare. 
Duca-Vodă, nădăjduiesc că va pleca. Domnița Catrina va rămînea aici. Şi 
vom aştepta amindoi timpuri mai bune. Vom ierta atunci poate de o parte şi 
de alta. Deocamdată, mă apăr de războiul pe care mi-l poartă bătrinul, — 
nu fățiş, ci încurcat în rețele suprapuse, după metoda strămoşilor noştri de 
la Bizanț. Am făcut acest lung ocol, iubite domnule de Marenne, ca să 
isprăvesc printr-o rugăminte. 

Abatele îi cuprinse mîna în tăcere. 

— Îndrăznesc să te rog, vorbi cu voce mai scăzută Ruset, să spui, dacă 
ai prilej, un cuvînt de mingiiere şi de încurajare aceleia pe care o iubesc. 
Din toate cite se petrec, suferinţi şi catastrofe, poate nu va supraviețui decît 
acest sentiment. 


De Marenne oftă. 


— Prinţule, sentimentul acesta l-aş dori pur. Să nădăjduim că va urca 
deasupra, ca un ulei fără prihană. Îţi făgăduiesc ce-mi ceri, numai să am 
prilejul să văd pe stăpîna inimii domniei tale. 

— Domnule abate, vei vedea-o dacă-ţi vei exprima dorința cătră Domn. 
Vei cunoaşte astfel şi pe Doamna Anastasia, care este o sfintă şi nobilă 
prințesă. 

Părerea lui Ruset despre Doamnă s-ar fi putut exprima în cuvinte mai 
mici; însă boierul simțea că abatele are nevoie de un accent mai înalt. 
Într-adevăr ava franţuz păru convins. 

— Dacă într-adevăr mă pot bizui pe asemenea sprijin pe care niciodată 
nu-l voi uita, sfirşi beizade Alecu, atunci nădăjduiesc că, ştiindu-mă 
aproape, domnița Catrina va încerca să mă vadă. 

— E foarte cu putinţă, zimbi abatele. Din toată povestea, prinţule, am 
înțeles multe şi triste lucruri. Voi vedea pe Antonie-Vodă la Constantinopol 
şi, cine ştie, poate-i voi fi de folos. Vei vedea pe domniță — şi doresc iubirii 
să biruiască tot ceea ce nu-i iubire. În sfîrşit, cu puţină ruşine, trebuie să 
mai adaog că acum regret şi mai mult despărțirea noastră care se apropie. 
Nu sînt diplomat, dar mi-ar fi folosit lecţiile domniei tale. 

Beizade oftă — stringîndu-şi şi el buzele subțiri, o clipă. De Marenne îi 
văzu fața palidă uşor însuflețită şi-i strînse mîna, corectind în chip delicat 
ironia sfirşitului său de frază. 

Tăcerea se statornici iar între ei, despărțindu-i oarecum, şi-n acest 
răstimp sosi din urmă Birlădeanu, pe-un cal proaspăt din grajdurile de la 
Hirlău. Din fugă se alătură de Russet şi-i trecu, aproape neobservat, o 
tăşcuţă de piele cuprinziînd poate scrisorile aşteptate. 


X 
SCAUNUL ȚĂRII MOLDOVEI, MĂRIA SA GEORGIE DUCA-VODĂ $I CURTEA SA 


bine de ani aflîndu-se capitală statornică a Moldovei, mahalalele i se 

umflaseră, ulițile din mijloc i se îmbulziseră de case nouă ale 
negustorilor şi boierilor, iar Curtea Domnească îşi înoise turnul, rîndurile 
de sus şi odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate 
strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, rămăsese o aşezare a Orientului. Nu se 
cunoştea, în rinduiala sau mai degrabă în neorînduiala uliților lui, nici un 
plan. Fiecare pămîntean, aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se 
clădească, rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa 
după fantazia momentului, avind chiar o deosebită plăcere să întoarcă 
dosul ori coasta cătră alții, ghiontindu-i, aşa că, fiind casele ca de un vînt 
vesel semănate, în chipul cel mai capricios, în grădinile şi ogrăzile lor, 
trecătorul se rătăcea, ca să găsească ce-i trebuia, în uliți, ulicioare şi 
fundături cotite, printre garduri de nuiele, zaplazuri dărîmate, ziduri 
risipite, bălți urit mirositoare şi mlaştini de cişmele, urmărit de urlete şi 
zăpăituri întăritate. Lîngă o curte de cărămidă şi piatră de Orhei boiereşte 
răsfăţată, se tupila o căsuță strimbă de bîrne acoperită cu paie ori cu stuh. 
De multe ori căsuţa avea o podoabă de flori înaintea uşii. pe cînd curtea de 
alături, pustie, lăsa să-i cadă tencuielile şi olanele şi să-i atirne ca aripi 
moarte ferestrele. Asemenea mărit şi slăvit tirg părea că nu ţine să fie curat 
şi spălat, nici să-şi arate fața: dimpotrivă. Şi nici voia să amăgească pe 
străinii iubitori de forme goale. Gunoaiele şi hoiturile stăteau aruncate pe 
toate drumurile şi-n toate medeanurile şi cînii dădeau lupta în jurul lor cu 
porcii. Aceşti cîni, de la zăvozi pînă la cotei, înfățişau varietăți şi măşti 
extraordinare. Luptătorii ceilalți păreau nişte mistreți degenerați; grozav de 
slabi, însă de-o îndirjire nespusă. Războiul lor prezintă întrucîtva, pentru 
tirg, un avantaj sanitar. 


f era şi-n vremea aceea un oraş vechi şi cu faimă. De o sută şi mai 


Ondulind ca pe valuri, căruțele şi chervanele negustorilor şi prostimii 
străbăteau acele locuri primejdioase numite uliți şi făceau popas în 
medeanul cel mare de lingă Beilic. Acolo, în zile de sfintă duminică şi-n 
sărbători, erau deschise crişme, cîntau lăutari, hăuleau cerşetori schilozi 
ori orbi, şi negustori din toate breslele îşi aveau înşirate tărăbi, 
aşteptindu-şi cu răbdare mugşteriii. 

Mănăstirile cele mari, Golia, Sfintu-Sava, Trisfetitele, precum şi altele 
mai mici, stăteau închise în zidurile lor; şi bine-credincioşii egumeni graşi 
îşi rinduiau gospodăriile pline ca stupii, deosebind partea cuvenită 
Atonului, Rumeliei şi Rusalimului. Sub bolțile luminate cîntau slăvi elineşti 
sfinți părinţi, legănindu-se în strane, visînd cele cereşti într-un veac de apoi 
şi cele pământeşti în acea zi şi-n acel ceas. 

Acest amestec de chinovii, de curți, de căsuțe, de dugheni, gloduri, 
toloace şi medeanuri ținea din ulița de sus de la Sfintul-Neculai cel Sărac 
pină-n Căcaina şi Bahlui şi pînă la Cetăţuia Curţii Domneşti. Acolo, în 
preajma Curţii, era temeiul negustorimii, cu carvasaraua şi hanurile. lar în 
ripa Bahluiului se prăvăleau bordeiele țigănimii, a breslei calicilor şi 
lăutarilor pină-n iazul cel mare de la Frumoasa, în luciul căruia se 
oglindeau între scai voiniceşti, furcile spinzurătorii răilor. Peste Bahlui se 
vedeau poduri spre Repedea, Hlincea şi Biîrnova, cătră popasul domnesc de 
la Şanta. Şi pe tanc, deasupra Frumoasei, mănăstirea cea nouă cu ziduri 
albe a Cetăţuii. Tot peste Bahlui, la asfințit, mănăstirea Galatei, între alte 
ziduri. lar cătră miazănoapte viile din preajma cişmelei Păcurarului şi 
dealul şi pădurile Copoului. 

Aici stăpinea Duca-Vodă cu topuzul său şi cu cele două tuiuri în a treia 
a sa domnie. Lingă biserica cea veche de la Ştefan-Voievod Bătrinul, a 
Sfintului-Nicolaie cel Bogat, în capătul uliții mari, se înălța poarta cu turn 
şi paraclis, păzită de slujitori armaţi. De la turn, zidul mergea în patru 
laturi, avînd la colţuri turnulețe cu meterezuri. În cuprinsul acestor ziduri, 
casa cea mare a Domnului, a spătăriei şi a divanului era deosebită de 
casele cele mici ale Doamnei. Spre Sfeti-Neculai mai era o poartă joasă, cu 
odăi, a drăganilor, şi spre Bahlui alta, cu alte odăi, a siimenilor. Mestecate 
în neorinduială, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne, 
acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. Era o forfotă neîntreruptă în toate, 
căci de la întăiul ceas din zi Vodă era sculat, după obiceiul său, şi coborise 
în divanul cel mic, ca să cunoască treburile zilei, să ieie socotelile vistieriei 
şi să împărțească dreptate norodului. Porţile cele mari erau deschise; 
deasemeni uşa divanului; şi o samă de prostime aştepta în genunchi, cu 
căciula alături, cu fruntea plecată, cu pletele în ochi. Se aflau alți pricinaşi 
care aşteptau în picioare, însă cu prea multă cuviință, strigarea aprozilor. 
Erau răzăşi sosiți călări ori cu căruțele încă de cu noapte, pentru 
înfăţişarea sorocită de luminatul Divan. Aducind, în tăşti de piele, 


îndreptări şi mărturii, urice şi ispisoace, veneau pentru vechi procese, — cu 
multă îndoială față de judecăţile vremelnice şi cu o nedesluşită credință în 
judecata fără greş, cea din veci şi de obşte. Întăi mîncaseră de nădejde în 
chilnele căruţelor ori la coburul calului, de cum răsărise soarele; ş-acuma 
puteau aştepta şi pînă în sară pe lingă ziduri şi pe sub streşini. 

Mai erau şi alții care nu stăteau cu fruntea în pulbere. Aceia veniseră 
cu jalobă cumplită împotriva starostelui lor. Erau o samă din mişeii 
tirgului, unii calici de-o mînă ori de-un picior, alții chiori şi orbi, alții în 
plină şi înfloritoare sănătate — şi mai cu samă aceştia aveau glasuri 
frumoase de cîntăreți. Pentru nedreptăţi de împărțire a vadurilor de cerşit 
se înfățişaseră buluc, cu straşnică scîrbă şi îndirjire. Aşteptau la cerdacul 
cel clădit de Antonie-Vodă, cătră odăile Doamnei. Nădăjduiau să-şi poată 
răcni plingerile lor cătră Vodă Georgie însuşi, cînd va trece la Doamna sa 
Anastasia, ori cătră Doamnă, cînd, lăsîndu-şi o clipă gospodăria, s-ar 
îndupleca să s-apropie de ei. Lor le trebuia alt staroste — căci al lor, Agapie 
Chioru, nu era beteag numai de ochi, ci şi de minte. Ş-atita răutate a stirnit 
în breaslă, cît nu-i chip altfel decit să-l bată măria sa cu buzduganul, ori 
mai bine să puie pe nişte siimeni să-l zvirlă în Bahlui, dacă nu cumva 
luminata socotință gospod n-a găsi că-i mai potrivit juvăţul şi furca pentru 
asemenea puturoasă dihanie. 

Boierii soseau la divan, cei mai mulți călări. Cel dintăi, înaintea 
tuturora, se înfățişase Sandu Buhuş, hatmanul. Cum descălecase, 
trimesese cuvint de veste grabnică lui Vodă, şi măria sa îl şi primise, în 
chilia lui de taină, lîngă divanul cel mic. 

Buhuş era cărunt, mai înalt decît Domnul şi tot aşa de gros. Avea ochi 
bulbucaţi şi vorbirea repezită. 

Duca-Vodă îl cercetă ager. înțelese că hatmanul Sandu plesneşte de-o 
veste deosebită, deci s-a petrecut ceva peste noapte în țara Moldovei. Voi 
să-şi cuprindă barba, căutînd ori aşteptind cele dintăi vorbe, dar îşi stăpîni 
gestul obişnuit, pentru că de abia îşi cănise această parte a obrazului. 
Naramzi grecul, bărbierul lui, întrebuințase un ceas la această lucrare, în 
dimineața aceea. 

— Ce ai a-mi spune dumneata, hatmane? întrebă Domnitorul, 
încruntind puţin sprinceana şi micşorindu-şi privirile. Nu cumva s-a 
întîmplat ceva acelui sol de la Franțuz, pe care-l aşteptăm? Ar fi într-adevăr 
lucru urit asta. 

— Măria ta, nu numai urit, ci şi păgubitor pentru noi. Mai ales acuma, 
cînd craiul franțuzesc arată mai mare prietinie lui Mehmet-Sultan, vrind 
să-l îndirjească pe cît a putea mai rău împotriva împăratului. Pătimind ceva 
solul, s-ar burzului agarenii şi noi cei credincioşi măriei tale am avea mare 
mihnire. Dar franțuzul n-a pătimit nimica. Am bună veste, poţi fi măria ta 
fără grijă dinspre partea asta. 


m e 


“o 


man sto A CIP a -— 
E E VAE I E EA 
LENIN RA EN N e 


„i T - 
S pă 


— Prin Săbăoani cum a trecut? 


— Putea trece; însă n-a trecut. Turculeţț, care-l întovărăşeşte, a înţeles 
se vede că este ceva înaintea lor; ş-au ocolit. Acel Turculeț este vrednic 
oştean şi eu l-aş dori în slujba măriei tale. 

— Bine; om vedea. Mie nu mi-s dragi pămîntenii care se bagă slugi la 
străini. 

— Măria ta, trebuie să căutăm la braţul, nu la mintea lor. Aşa am făcut 
ieri cu Constantin serdarul, care, în vremea lui, a fost rohmistru la Craiul. 
Cum am oblicit că la Săbăoani s-a schimbat vremea, l-am trimes pe el cu 
steag de slujitori, după porunca măriei tale. Le-a dat nemților mare 
dezghin; pe unii i-a tăiat; ş-a prins şi limbă. Apoi măria ta ai avut dreptate 
să te gîndeşti c-ar fi nişte lotri şi nişte derbedei, scrisoarea de la Leah dînd 
bună credință de pace. Nu putea pune pan Valerie pe de altă parte nemți să 
prindă ori să prade solul, — cunoscînd noi prea bine pe pan Valerie ca un 
şleahtic cu credinţă şi dreptate. Ca dînsu' sînt puţini leşi; şi-i şi prietin 
măriei tale, nu pe față, aşa cerînd vremurile, dar bun prietin. Aşa, de la 
neamțul prins, Cantemir a înțeles că acei nebuni care au năzuit pînă în 
valea Siretului n-au fost cu ştirea leşilor. Vor fi fost împinşi de o tainică 
poruncă dinlăuntru, de la comisarii împărăteşti? Socot că asta este. 

— După cum ţi-am spus ieri... amestecă Vodă cuvînt. 

— Întocmai după bănuiala măriei tale; aşa este. Mare lucru să fi scăpat 
vreunul pînă la margine. Dacă s-au împrăştiat, îi omoară ţăranii. Pe cel viu 
l-am vîrît la beci. În privinţa franțuzului, nu-i un ceas de cînd am primit 
răspuns printr-un călăraş al lui Turculeţ, că ei au pălit pe la Tirgul-Frumos. 
Au mas acolo într-un sat. Înaintea amiezii au să intre în laşi — aducînd pe 
sol în bună stare la scaunul măriei tale. Cu dinşii vine şi Alecu Ruset 
beizade. 

— Cum? Am auzit bine? tresări Domnul, fulgerînd cu ochii în lături. 

Dar hatmanul nu-şi slobozea nici acum vestea. Se ținea încă. 

— Da; am cercetat pe om. Vine pîn-aici din prietinie pentru franțuz. Ar 
fi cunoscînd pe popă de mult; şi vorbesc ei cu mare dragoste pe limbă 
latinească. Dar de la Alecu Ruset supărare nu mai putem avea, măria ta. Şi 
dinspre partea asta sînt bune toate, măria ta. 

— Hm! cu acel nebun mai am eu şi altele. Să-l pofteşti să se înfățişeze 
aici, la porunca mea. 

— Va veni, măria ta, să n-ai grijă. Trebuie să se supuie puterii. Măcar 
că are bun prietin cu trei tuiuri pe serascher Şişman, înțelege că trăieşte cu 
noi, nu cu acela. Măria ta, am a-ți pune la picioare alte veşti, pe care mi le-a 
adus căpitanul de Orhei Decusară. 

— Ce veşti? 

— Veşti rele, măria ta! se dezumflă Buhuş, holbat. 


Fără să se clintească, Vodă privi ţintă, cu luare-aminte, pe marele 
hatman. Îşi scutură capul. 

— Hatmane, dac-ar fi fost ceva într-adevăr aşa de rău, mi-ai fi lepădat 
vestea cum ai intrat şi n-ai fi aşteptat nici o clipă. 

— Nu-i ceva care să privească de-a dreptul pe măria ta, răspunse 
Buhuş. Priveşte țara. 

— Vorbeşte! porunci Domnul, cu linişte prefăcută. 

— Măria ta, orheienii şi lăpuşnenii umblă să se burzuluiască iar. 

— Ha! vor să-i mănînce iar corbii şi viermii? Spune! Cine zici că ţi-a 
adus vestea? Căpitanul Decusară? Ce ştie el? Vor să se burzuluiască? Cum 
vor să se burzuluiască? Nu s-a mintuit neamul răzvrătiților? Au uitat 
patimile celor care s-au potrivit lui Mihalcea Hîncu? 

Începu să umble deodată prin chilie cu mînile la spate şi cu barba-n 
piept. După ce trecu de două ori pe dinaintea lui Buhuş, se opri făcîndu-i 
față şi pufnind cu supărare: 

— Ei? 

— Măria ta, răspunse bătrinul hatman, am spus că au de gînd. De la 
sfat şi vorbă pină la faptă — mai este cale. Decusară, ieri chiar, a prins cărți 
la mîna orheienilor. I le-au adus cunoscuți ai lui. Acele cărți, din partea lui 
Dumitraşcu  Cantacuzin-Vodă, făgăduiesc unele şi altele răzvrătiților, 
îndemnînd să se mişte, să iasă cu zurbale şi piri... 

— Cum din partea lui Dumitraşcu Cantacuzin? Se poate asta? Vorba 
nu este de crezut. 

— Măria ta, cu toate acestea Decusară mi-a adus cărțile. lată, le pun 
subt ochii măriei tale. Le-a înfățişat răzăşilor şi mazililor orheieni Lupul 
sulgerul. 

— Ha! Lupul sulgerul? se veseli, mînios, Vodă, şi smulse scrisorile pe 
care le scotea de sub contăş hatmanul. Adă-le încoace. Lupul sulgerul pe 
care l-am miluit şi l-am pus în pîine? Se vădeşte ş-acum ca totdeauna, 
hatmane, că binele n-are niciodată răsplată. El a dus cărțile şi le-a dat? 

— El, măria ta. Aşa spune Decusară. 

Vodă, tăcind şi gifiindu-şi mînia stăpinită, desfăcu pripit hiîrtiile şi le 
cercetă în fugă. Îşi apropie ochii de iscălituri şi de peceţi, amirosi oarecum 
asupra lor şi înălță fruntea, privind ţintă spre Buhuș. 

— Ce zice Decusară? 

— Măria ta, el a încălicat şi a ţinut o fugă pînă aici, oprindu-se numai 
ca să schimbe caii. În urma lui a lăsat încă linişte; dar în acel ţinut răzăşii 
şi mazilii s-au dovedit în multe rînduri vicleni. 

— Te întreb ce zice Decusară de cărți. Le-a văzut şi le-a înțeles? 

— Bag de samă că măria ta eşti cu îndoială, ca şi mine. Decusară, 
care-i om ascuţit, deasemeni a stat ş-a cugetat. Nu poate fi un țărigrădean 
aşa de lipsit de judecată încît să deie în lume scrisori cu iscălitură şi pecete. 


Poate trimete vorbe, dar nu slove. Întocmai aşa precum socoteşte măria ta. 
Aşa au socotit şi mazilii care au adus lui Decusară scrisorile, temindu-se 
de-o capcană. 

— Nu înţeleg. 

— Măria ta, pe nişte oameni ca aceia îi poți ierta. Au îndrăznit a-şi 
închipui că aceste cărți sînt mincinoase şi că ele vin, nu de la Țarigrad, ci 
de la Domnie, ca să-i mişte pe dinşii şi să-i facă vinovaţi, — pentru ca să 
poată intra apoi slujitorii în ei cu sabia. De cum te-ai întors iar în țară, se 
tem de mînia măriei tale. Ştiu că i-ai urit de cînd s-au sculat cu Hincu. Li 
s-a părut că răsuflă cînd a vrut Dumnezeu să ne părăseşti. Acuma iar stau 
cu frică, de cînd a vrut Dumnezeu să te aşezi de iznoavă cu bine în scaun. 

— Nu judecă rău, răspunse încruntat Duca; de ceea ce se tem, nu 
scapă. Avem să vedem degrabă dacă aceste cărți au purces de la Iaşi. 
Ascultă. Porunca mea este astfel: pe loc, în acesta ceas, să plece un om 
harnic, cu slujitori destui, aleşi dintre siimeni, să prindă pe Lupul sulgerul, 
credincioasă a noastră slugă, oriunde l-ar găsi şi să-l aducă în taină, fără 
oprire, la Domnie. Cum îl aduce, intră în zidurile curții, îl închide în beciul 
de sub casa cea mică, singur, şi mă înştiințează. Dacă-i noapte şi dorm, mă 
trezeşte din somn. lar alt om de credinţă şi viteaz să ia cu sine alți lefegii 
două sute şi răzăşi vasluieni, care intră în slujba rinduită, şi să steie pe 
hotarul zurbagiilor: ca să-i ieie de grumaz cum s-ar mişca. Cel dintăi cap 
care se ridică îl taie şi mi-l trimete să-l cunosc şi eu. 

— E bună rînduiala, măria ta, şi tare, dacă încuviințezi să te slujească 
întru aceasta oamenii cei mai harnici pe care-i cunosc eu de cînd 
hătmănesc. Unu-i Gheorghiţă Ciudin: el e cel mai sprinten, ş-a aduce pe 
Lupul. Al doilea-i Constantin serdarul Cantemir: el e cu mintea mai coaptă 
şi cu mîna mai grea. Îl întorc de cătră nemți şi-i poruncesc să meargă la 
Orhei, dîndu-i şi spor de săbii. 

— Bine. 

După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai avind ceva după 
perdea. Toată întortocherea fusese pricinuită de bătrinul curtean, care, ca 
om încercat, voia să aibă deplină credință că nu încurcă vreo rinduiala 
tainică a Domnului. Acuma lucrul fiind dat pe față şi pe jumătate înţeles, 
vestea avea mare greutate; la asta cugetau amindoi. Lupul nu putea fi decât 
o unealtă. Capetele vicleniei se vor fi găsind între veliții din jurul scaunului, 
ca totdeauna, aşa fiind blăstămatul obicei al boierilor pămiînteni, totdeauna 
tresărind şi împungind în toate părțile, cu inimă uşoară şi cugete 
nestatornice. 

— Prietine şi cumnate Sandule, zise blind Duca, eu în puţini am 
credință, şi domnia ta eşti dintre aceia. Ca şi mine, domnia ta ai un 
Dumnezeu, ş-un jurămiînt. 


Amiîndoi se întoarseră cu frunţile plecate spre candela care ardea la 
răsărit subt icoana lui sfintul Neculai, mare episcop al Miralichiilor. 

— La ce te gîndeşti, măria ta? 

— Mă gindesc că dincolo, la divan, poate au intrat făptaşii pe care nu-i 
cunoaştem. Fii deci mut. Nimeni să nu simtă nimic, pînă ce nu deslegăm, 
cu cheie de foc, limba sulgerului Lupu. Du-te, şi, după ce slobozi poruncile, 
întoarce-te dincolo, dindu-mi răspuns cu glas, despre sosirea solului 
franțuz. Văzindu-mă pe mine vesel şi nebănuind nimic, dacă sînt lingă noi, 
unii din vinovaţi nu vor scăpa. 

— Măria ta, voi face precum porunceşti. lar franțuzului îi iese înainte 
Fliondor armaşul cu douăzeci de coconi, pe care mi i-ai spus măria ta. L-or 
duce în grabă la popii unguri, ca să fie el cu papistaşii lui. Şi mini îl 
înfățişăm măriei tale. 

— Aşa este; bine este, prietine. Du-te. 

Hatmanul ieşi pe uşa cea mică, trecînd prin ea pieziş. Duca rămase o 
vreme cugetind, cu mînile împreunate sub pîntece şi cu grumazul aplecat. 
Apoi îşi înălță fruntea, îşi netezi cu palmele părul pieptănat lins în două 
părți şi-şi făcu semnul crucii, înturnîndu-se iar spre sfinta icoană. Deschise 
uşa cea mare cătră divan şi intră cu bucurie, zimbind zilei şi oamenilor. 

Boierii se închinară adînc şi Vodă-i pofti pe scaune. Îi întrebă pe unii şi 
pe alţii de treburi ale lor, de jupinese şi coconi, cu o blindeţă pe care o arăta 
destul de rar. Fără să pară, cercetă cu luare-aminte neadormită fiecare 
chip, fiecare mişcare, fiecare schimb de priviri. Erau totuşi în juru-i oameni 
care-i dovediseră credință în două domnii şi de care-i venea greu să se 
îndoiască. Erau unii care fuseseră fugari şi-i iertase: aceia erau acum cei 
mai harnici în slujba lui. 

Se aflau în divan boieri mari ca Miron logofătul, Neculai Racoviţă, 
vel-spătarul Ion Milescu, Tudose Dubău, Toderaşu Cantacuzin feciorul lui 
Iordachi cel bătrîn, Savel Zmucilă vel-medelnicer, Ion Paladi, Ion Motoc, Ilie 
Ţifescu, Vasile Gheuca vel-vistiernic, Gheorghe Bogdan vel-jitnicer şi alții 
mai mărunți, deci şi boieri tineri de la logofeţie. La aceştia din urmă 
Domnitorul nici nu catadicsi să-şi alunece privirile. Pe cei mai de frunte, 
mai bogaţi şi mai cu neamuri îi cernea ca printr-un ciur, aducîndu-i cătră 
sine necontenit cu privirea. Cel mai cu grea avere dintre toți, Ursachi 
bătrinul, nu se afla de față. «Nu mi-ar părea rău să fie acela amestecat, 
gindea Duca-Vodă, căci are atitea prisăci, herghelii, cirezi şi hanuri şi mai 
ales atitea pungi de aur, încît ar avea cu ce-şi plăti viclenia.» 

— lubiţi ai mei boieri, vorbi el, privind cu plăcere în juru-i, ca şi cum ar 
fi vrut să îmbrăţişeze acel cinstit divan, cînd este rinduită, în spătărie, masă 
întru cinstea acelui prea învățat boier şi popă franţuz, care trece pe la noi la 
împărăţia slăvitului stăpin al nostru, biruitorul tuturor limbilor, Sultan şi 
Padişah Mehmet. Vă poftesc pe toți câţi vă aflați aici. 


> be” 


~ 


w E 
IPAD PI A a Se 
$ (EA ca 


a - 
= A pă SESE 
= m <= pi T 
E aea, iz > DOS rA 


— Vom fi aici, măria ta, răspunse logofătul Miron. 

— Mai ales de domnia ta am nevoie mare, iubite jupine Miroane, ca să 
ne fii tălmaci, deoarece nu cred să cunoască franțuzul altă limbă decît 
latinia lui. Nici elineşte, nici turceşte, nici leşeşte nu cred să ştie. 

— Dumnealui logofăt Miron e bun pentru latinie, se amestecă Țifescu, 
boier dintre cei mai tineri şi falnic din firea lui. lar dacă domnia sa are 
cumva altă socotință, aş putea şi eu, măria ta, să mă înțeleg cu acel străin, 
ca să cunoască toate cele slăvite ale noastre. Învăţînd şi eu în Lehia, ca şi 
jupinul logofăt Miron, am văzut multe şi cunosc lumea, putind să 
încredințez pe măria ta şi pe cinstiții ceilalți boieri că, oricît ar fi alții, la alte 
neamuri, de bogați şi de mindri, nici la avere, nici la ştiinţă şi deşteptăciune 
nu pot întrece pe unii dintre ai noştri. 

— Se îndoieşte cineva de asta? întrebă zimbind Miron. Cunoaştem toți 
vrednicia întru toate a domniei tale. Sint gata să te lăs pe domnia ta, 
Ţifescule, să ispiteşti şi să descoşi în amănuntul pe ava Paul de Marenne, 
franțuzul. 

— Asa-l chiamă? 

— Da. 

— Şi-i avă? 

— Se-nțelege, adică stareț de mănăstire, prea-învățat, — iar de neamul 
lui boier, cum îl arată alcătuirea numelui. 

— Apoi atuncea rămii tot domnia ta, cinstite logofete Miroane, că eu nu 
vreau să mă-ncurc în vorbe c-un călugăr. Poate să-mi spuie ceva care nu 
înțeleg ori ceva care să mă supere. Eu sînt om iute. Altfel însă îmi trece 
repede. Aşa, vorbeşte domnia ta, ş-apoi ţi-a spune el toate cîte sînt pe la 
dinşii. în privinţa boierilor lor, îi cunosc eu şi-i ştiu. Au. ale lor, dar şi noi le 
avem pe-ale noastre... 

— Cinstite boier Țifescule, îl întrerupse Duca-Vodă, zimbind; ai să fii şi 
domnia ta mini ş-om vedea ce-om face cu franțuzul. 

— Numaidecit, măria ta. 

— A şti ale noastre, bine. N-a şti, iarăşi bine; căci va şti logofătul Miron 
ale sale. 

— Ştiu şi eu, măria ta, dar e adevărat că dumnealui logofătul Miron le 
ştie mai bine. 

— Mulţămesc domniei tale pentru vorbă bună... răspunse Miron. 

Boierii rideau în bărbile lor, şi-şi aruncau priviri, plăcîndu-le foarte 
semeția Țifescului, care nu se socotea întru ale sale mai prejos decit nimeni 
şi avea hirtii bine alcătuite, dovedind că se trage din oameni tot aşa de aleşi 
ca şi dinsul, împărați vechi țărigrădeni. 

— Să ne începem divanul pentru pricinile sorocite astăzi... hotări Vodă. 

Ridicîndu-se, trecu în uşa deschisă asupra curţii, unde aşteptau 
oamenii. C-o mînă în şold, aruncă o privire mîndră şi posomorită asupra 


E Pa a E 3 


cu Da 7, AI ~ pres d T 
MED ANENE LAAS 
7 "d Ka = J 5 De pa 


lor. Apoi îşi luă locul în jilț şi spătarul Ion Milescu se aşeză îndărătul său cu 
spada şi buzduganul. 

Atunci intră şi hatmanul Buhuş. 

— Măria ta, vorbi el, toate ale oaspetelui franțuz sînt bine puse la cale. 
Armaşul Toader a pornit chiar acum să-l aştepte la cişmeaua Păcurarului. 

Duca privi în juru-i încă o dată, fără să poată ceti nimic prin măştile 
care-l înconjurau. Oftă, înghițind veninul care i se suise în fundul gurii şi 
ridică degetul arătător al mînii drepte lingă barbă. 

Aprodul de la uşă porni atunci să răcnească, după izvodul pe care-l 
ținea în mină, nişte nume de răzăşi şi de mazili. Parcă era supărat pe ei 
aşa-i răsucea, îi trintea şi-i lepăda. La răcnetele lui începură s-alerge 
oameni, îmbulzindu-se la uşă, cu căciulile în mîni. 

Judecata divanului începu; dar Duca-Vodă nu era cu luare-aminte 
decît la judecățile dinlăuntrul său. 


XI 
POPAS LA IAŞI 


părintele abate Paul de Marenne intră în laşi printre vii şi făcu popas 

la cişmeaua Păcurarului. Aici îl întimpină armaşul Toader Fliondor cu 
cîțiva oşteni călări şi cu ceva mai mulţi feciori de boieri dintre Racoviţeşti şi 
Buhugşeşti, care erau în cinste mare la Duca-Vodă, avind între ei ca mai de 
frunte, de şi mai tînăr, pe feciorul marelui logofăt Miron Costin. Neculăieş 
Costin n-avea decit optsprezece ani şi de abia prindeau să-i deie tuleiele 
bărbii ş-ale mustăţilor; venise însă de la leşi cu multă învățătură ciştigată 
în şcolile lor cele mai înalte. Se aflau şi între Mileşti, ca şi între alte 
neamuri, băieți învățați, dar feciorul logofătului Miron venise c-o mare 
faimă; lăudat şi slăvit de dascălii lui, aşezat mai presus decit toți coconii 
Lehiei, prin agerimea priceperii. Țiere de-minte ca dînsul n-avea nime şi 
putea să numere pe rînd toate neamurile, semințţiile şi împărații, de la 
Aclam pînă în zilele lui Mehmet şi Leopold. Avînd ş-o limbă mlădioasă, el 
fusese hotărît de Buhuş hatmanul să iasă alături de Fliondor, pentru orația 
de bunăvenire. 

Ava Paul se opri, contemplind acel tineret care îşi strunea în friie caii, 
jucîndu-i cu neastimpăr. Preţuia în sine nu numai bogăţia podoabelor ş-a 
straielor, nu numai rasa harmasarilor arăbeşti şi asturcani, ci mai ales 
scînteierea din acei ochi copilăreşti şi trufaşi în acelaşi timp. 

— Şi cai şi călăreţi par animale de rasă... vorbi el încet, cătră beizade 
Alecu. 

— Recunosc cîțiva pui de şerpe... răspunse pe acelaşi ton Ruset. Unul 
mi se pare că-şi ascute limba. 

Fliondor armaşul se descoperise, c-o închinăciune. Din ochi, c-un 
zimbet prietinesc, salutase şi pe beizade Alecu. De Marenne descăleca 
îndată. Într-o clipă şi coconii puseră piciorul pe pămînt, zvîrlind drăganilor 
friiele. Neculăieş îşi rosti orația cu patos şi gesturi în cîteva fraze pe care i le 
ascultase şi tatăl său. De Marenne mulțămi cu potrivite vorbe, preamărind 


fe ziua de 28 septemvrie, marți, înainte de amiază cu două ceasuri, 


pe renumitul şi binecredinciosul prinț creştin Georgie-Vodă, care avea 
bunătate să-i trimeată o escortă aşa de aleasă, condusă de un armaş atît de 
simpatic şi rostindu-se printr-un interpret aşa de tînăr şi aşa de savant. 

Ascultă atent numele tuturor tinerilor, fără să ție minte nici unul. Găsi 
prilej să întrebe îndată după aceea despre armaş şi vorbitor, pentru 
însemnările din tablete. 

Beizade Alecu îl servi îndată, dindu-i şi celelalte veşti de care avea 
nevoie şi pe care i le trecuse, în şoaptă, Toader Fliondor. 

Măria sa Duca-Vodă a crezut de cuviință, ascultind rugările părinților 
catolici din capitală, să lese în această zi, întiia, pe oaspete, să se 
odihnească între ai săi, la gazda misiunii franciscane. Aşa că armaşul şi 
coconii au să-l petreacă acolo. Bătrinul pater-praefectus Guido Celeşti îl 
aşteaptă cu mare nerăbdare, părindu-i numai foarte rău că slăbăciunile 
vîrstei l-au împiedicat să-i iasă înainte. 

Miercurea, a doua zi, măria sa îl roagă pe ava Paul sa i-o deie lui, 
poftind la curte, unde va sta de vorbă cu măria sa şi va ospăta cu măria sa, 
văzînd şi cunoscînd pe toți boierii măriei sale şi ascultind şi meterhaneaua 
măriei sale, întocmită tot aşa de bine ca a lui Mehmet, Sultan şi Padişah. 
După ce-l va şti cu plăcere oaspete în al său scaun domnesc, atit cît va 
binevoi să steie, îi va da strajă care să-l întovărăşească pînă la hotarul 
Dunării, spre împărăție, unde ştie că i-i drumul şi solia. 

— Comunică, te rog, domnului armaş, iubite prințule, că nu am nici o 
solie deosebită cătră turci, vorbi zimbind abatele. 

Ruset îşi făcu datoria cătră armaş. Tinerii coconi ască nu am nici o 
solie deosebită cătră turci, vorbi zimbiră, fără să creadă nimic. 

Locul consacrat popasurilor, vechi şi celebru, cişmeaua aceea a 
Păcurarului, era un monument alcătuit dintr-o lespede de piatră cioplită în 
patru muchi şi străpunsă de o ţeava de aramă prin care se arunca, într-un 
arc, izvor limpede. Ca la toate monumentele similare ale pămîntenilor, nici o 
inscripţie trufaşă nu arăta numele binefăcătorului creştin care, anonim, 
ținuse numai să-şi aibă asigurate ale sale şi în lumea de pe tărimul celălalt. 
Apa se aduna, cu sunet cristalin, într-un jghiab de piatră spre potolirea 
arşiței animalelor. Oamenii aveau dreptul să se îndestuleze de-a dreptul din 
țeava. În jurul lespedei ş-a jghiabului o mlaştină bine frămîntată de copite 
şi picioare era dovadă a tractului bogat şi neîntrerupt cătră luminatul 
scaun al Moldovei. 

Cît oaspetele schimbă vorbe tălmăcite cu armaşul şi coconii, caii 
trecură pe la jghiab; căci nu se putea să intre în laşi cal neadăpat la 
cişmeaua Păcurarului. Îşi făcură datoria şi oştenii. Apoi, încălecînd şi 
ocolind mlaştina, alaiul se grăbi spre turlele bisericilor şi mănăstirilor, care 
scînteiau în piîlcuri de verdeață. Împresurat strîns, ava Paul n-avu putinţa 
să vadă toate cîte-ar fi dorit să vadă din marginea acelui renumit oraş. I se 


păru totuşi că locuinţile mărginaşe dovedeau aproape pretutindeni 
nestatornicia timpurilor; în schimb, între gardurile căzute, se răsfățau la 
soarele de toamnă minunate canafuri roşii ale unor plante fantastice, 
spinoase şi decorative, cărora localnicii le zic ciulini. 

— Frumos nume şi frumoasă plantă! observă de Marenne cătră beizade 
Alecu. 

Pe uliți întortochiate (din dibăcie strategică probabil) ava Paul ajunse la 
gazda lui într-un galop falnic şi-ntr-un mare nimb de pulbere. Acolo se 
despărți de tovarăşi mai mult cu complimenturi şi surisuri decît cu vorbe. 
Beizade Alecu se descoperi şi el şi de Marenne îi strînse mîinile. 

— Prin urmare, ne despărțim, prințule? Aşa de curind? 

— Domnule abate, trebuie să te las la odihnă, răspunse Ruset, 
privindu-l drept, c-o prietinie de care ava Paul nu se mai îndoia. De 
altminteri, nu s-ar putea spune că n-avem amindoi nevoie de aşa ceva, 
după încercările prin care am trecut astă-noapte. Dar ne vom vedea cît de 
degrabă şi voi avea bucuria să aflu şi unele veşti bune de la domnia ta în ce 
priveşte năcăjită mea soartă şi bietul meu suflet. Mai adaog că astăzi, cît de 
curînd, am poruncă să mă înfățişez la măria sa Georgie-Vodă să dau samă 
de purtările mele, mai ales de cele neştiute decit de cele ştiute. 

— E adevărat asta? 

— Precum am avut cinstea să-ți lămuresc, iubite domnule de Marenne; 
însă fii fără grijă şi nu mă visa rău. 

Beizade Alecu aşteptă şi pe căpitanul Ilie, să-şi arate dorinţa lui pentru 
o scrisoare, că l-a pus pe ava Paul cu bine în scaunul Iaşilor, ca s-o arate 
stăpînilor săi, la Liov. Încalecă, despărțindu-se cu oamenii săi şi de franţuz 
şi de Turculeţ şi de părinții minoriti. 

De Marenne îmbrăţişă ca pe nişte frați buni, de şi acum îi vedea întăia 
oară, pe cei trei călugări ai misiunii. Erau cărunțţi şi cu înfăţişare tristă în 
hainele lor sărace. Locuiau într-o căsuță joasă, împresurată de zaplaz. 
După obiceiul pămîntului, aveau gospodărie puţină şi un cerdac frumos de 
lemn, încununat de viță. O bisericuţă pitică, fără podoabe şi turnuri, cea 
mai umilită dintre toate casele închinate lui Dumnezeu, se înălța alături. 
Acolo, servea, pe cît îl țineau puterile, bătrinul Guido Celeşti, ajutat de frații 
Ludovic şi Laurenţiu, încărunțiți şi ei în această slujbă anevoioasă, departe 
de civilizație şi de alma mater. Nu mai văzuseră Roma de ani lungi şi uitaţi. 

— Iubite al nostru frate, îi zicea bătrinul pater-praefectus conducînd pe 
oaspete cu paşi mărunți în cerdac şi aşezindu-l la loc de cinste, în singurul 
jilt care se găsea în toată casa; binevoieşte a lua loc şi a gusta din puţinul 
pe care-l avem. Vei fi fiind ostenit de cale şi flămînd. Avem aici puțină 
brînză şi fructe ş-un pateu rece de pasere, după rețeta bucătăriei franceze. 
Ş-un pahar de vin bun. Încercînd a te restaura, te rog să binevoieşti a 


ascultă unele din plingerile şi suferințile noastre, dindu-ne şi frăția ta veşti 
din lumea cealaltă. 


— Am părăsit de mult Franța, pater Guido, răspunse abatele, şi n-aş 
putea spune că am părăsit-o cu părere de rău, avind prilej să călătoresc în 
țări pe care nu le cunoşteam. 

— A, suspină bătrinul, călătorul se întoarce, pe cînd exilatul are puţină 
nădejde. Trăim aici, iubite frate, într-o țară pe care Dumnezeu a alcătuit-o 
îmbielşugată, dar oamenii se silesc s-o strice. 

— Am început a o cunoaşte, confirmă oaspetele. Îmi vorbise de ea 
monseniorul episcop de Leopol, cît am stat în Polonia, şi mi-o vestise ca 
pe-o curiozitate. Am vrut să văd şi pe părinţii de la Cotnari, şi n-am avut 
putinţa. Mă bucur că mă pot întreţine cu cîrmuitorul misiunii de la laşi, ca 
să aflu ceea ce nu sînt în stare să înțeleg eu singur. 

— Treci, iubite frate, printr-o ţară vrednică de luare-aminte, zimbi eu 
tristeță bătrinul pater Guido. De pildă, în ţara aceasta, după vechi tratate, 
turcii n-au drept să-şi clădească moschei. De şi sint deplin stăpîni, ţinînd 
deasupra acestui pămînt sabia lor, nu îndrăznesc să-şi calce legea, pe care 
au sigilat-o acum un veac şi jumătate. În schimb dau din cînd în cînd 
poruncă tătarilor lor din Bugeac ori din Crim să vie să ardă şi să dărime 
lăcaşurile lui Hristos de aici. Aşa, nu de mulţi ani, am văzut noi cu groază 
pe acei nomazi. Aveam o bisericuță a noastră din vechi clădită. Au ars-o 
ş-au dărimat-o subt ochii noştri, deşi îi imploram în genunchi s-o cruţe. 
Rinjind, au sărit peste noi cu caii, lăsînd în urmă mirosul cojoacelor lor şi 
pojarul. Cu greu am putut înjgheba, peste cenuşa veche, o altă căsuță 
umilită lui Dumnezeu, din nuiele împletite pe stilpi şi lipite cu lut; asta-i 
bisericuța pe care o vezi. În ea ne nevoim, primind şi mîngîind pe 
credincioşii noştri şi temîndu-ne de ziua de mîine. Căci trăim, iubite al 
nostru frate, la hotarul lumii barbarilor. 

În anii din urmă am avut invazii şi molime şi oamenii săraci s-au risipit 
cu spaimă. lar dacă vrei poate să cunoşti rîinduiala curții ş-a nobililor, unde 
urmează să te afli mini, apoi te înştiințez că, în aceasta, lumea de aici nu se 
deosebeşte de cea apuseană, Ş-aici, ca pretutindeni, nobilii au aceleaşi vitii; 
lene, trufie, dorința de a se îmbogăţi fără muncă. Întorcînd adevărului 
spatele, zimbesc acelor femei care se numesc linguşire, viclenie, uitarea 
angajamentelor. Folosul ţării e cel din urmă lucru la care se gindesc; li-i 
frică de virtutea Domnului lor, nădăjduind ocrotire de la slăbăciunile lui. Şi 
rid de săraca onestitate văduvă, împingiînd-o la o parte cu cotul. 

— Dar despre Voievodul ţării ce mi-ai putea spune, pater Guido? 
întrebă abatele. 

Se simțea profund înduioşat de mihnirea acelei firave jertfe a 
creştinătăţii. 


— Pe-acest Voievod de-acum Dumnezeu îl va judeca, pentru omeneşti 
scăderi, respectabile frate. Eu nu-mi permit asta; căci preţuiesc la el unele 
virtuți pe care le poartă ca pe nişte diamante. Pietatea lui Duca-Vodă se 
vădeşte în lăcaşurile dumnezeieşti pe care le-a clădit şi le-a împodobit 
măreț. Aş putea să mai adaog viața severă şi castă pe care-o impune 
familiei sale. În privința asta mi-a făcut revelații înalt prea sfinţia sa 
Dosoftei mitropolitul, prea învăţat bărbat care binevoieşte a ne primi din 
cînd în cînd, şi cu care discutăm, în mod delicat, lucruri ale credinţii. Între 
Voievod şi Doamnă se poate arde smirnă sub sfintul crucifix. Odaia lor e-o 
chilie de monahi care viețuiesc fără prihană, ca odinioară fericiții Andronic 
şi Anastasia. 

— E foarte interesant, murmură de Marenne, căscînd. 

Urma să guste din cele de pe masă, ascultind vorbirea însuflețită a 
bătrinului minori. Franțuzeasca lui, cu puternic accent toscan, se dovedea 
fluidă şi bogată, după legea singuraticilor condamnaţi îndelung la muţenie. 
El vorbea încă, explicînd şi altele, cînd observă că oaspetele său, pătruns de 
zdrobitoare trudă, dormita în jilt, aprobindu-l cu clipiri din ochi şi cu 
zimbete pierdute... Atunci tăcu şi-l lăsă să-şi plece cu linişte, într-o parte, 
fruntea, sub cununa de viță ruginită de toamnă şi-n miîngiierile soarelui 
palid. 


Sp alee ra ATI AE SSA; 


SI DO Nasa Ai 


4 Py -= ` € 
- -A A, De n az n 4 e O <i LDE 


XII 
BEIZADE ALECU RUSET DOVEDEŞTE DEODATĂ O PUTERE TAINICĂ 


An vremea aceasta, beizade Alecu, hotărînd slujitorilor săi gazdă 
(urermeinică la hanul turcesc din Beilic, grăbi singur la Curtea 
Domnească, ajungînd din urmă pe Toader Fliondor. Armaşul tocmai 
descăleca în ogradă şi arunca friul. Ruset cobori lingă el şi-l cuprinse de 
braț. 

— Cinstite armase Toadere, îi zise el cu glasu-i prietinesc, arată-ți față 
de mine bunătatea, vestind pe măria sa Vodă că am lăsat pe ava franțuz şi 
am dat fuga fără întirziere la poruncă, după cum mi-a hotărît prin domnia 
ta. 

— Te poftesc, beizade, să intri după mine, răspunse Fliondor. 

Erau amîndoi oameni cam de-o vîrstă şi n-aveau unul împotriva altuia 
pricină de zavistie. Cu toată amenințarea care părea că înourează asupra 
lui Ruset, Fliondor nu-i arăta obraz neprietinesc. Lucrurile sînt 
schimbătoare în ţara asta şi oamenii sînt deprinşi cu amestecurile de soare 
şi zloată ca în zilele de aprilie. 

Ruset urmă pe Fliondor pînă în cămara cea mică de taină a Domnului, 
unde fusese dimineaţă sfat pentru vestea de la Orhei. Armaşul îl lăsă 
singur. El stătu în picioare atent, ascultindu-i un răstimp paşii. Apoi, 
aruncîndu-şi cuşma pe divanul acoperit cu macat roş, îşi trecu palmele 
peste plete şi răsuflă prelung, încet şi stăpinit, părînd gînditor. Ochii lui. 
însă se furişau în toate colțurile şi urechea căuta să prindă cel mai uşor 
zgomot. Era poate cineva în dosul uşii celeilalte, care dădea în odăile 
Domnului? Sub divan nu putea să steie nimeni; el cunoştea casa şi 
lucrurile, căci fusese stăpîn acolo, nu de multă vreme. Toate păreau 
neschimbate; numai candela de argint de la icoana sfintului Neculai era a 
altui închinător. 


ne aaa cerem Gaana 


pa A p DEE III ae Ia a D 
= j o 4 y j ”, > — t> - Eg > A tcn - 
EPESA RIG e ANCARS A EN O 
TG) < , 


- CAR = ap 
PI g- LN N = X Sar 
— > o: SA AN AES Ne 


- 
à J P, 
- i 
> . > 


SS 


Auzi paşi pe sala unde ieşise armaşul, — paşi grei şi rari. Fără voie îşi 
pipăi jungherul scurt pe care-l avea ascuns la piept, sub contăş. Altă armă 
nu-şi păstrase. Şi sabia o lăsase în mîna curteanului, care-i păzea jos calul. 

Duca-Vodă intră, privindu-l posomorît. Îl observă că n-are arme şi asta 
nu-i displăcu. Ruset înainta domol şi se plecă, cu brațul întins, cerînd 
Voievodului mîna dreaptă, pentru sărutare. Duca păru a stă o clipă la 
îndoială, pe urmă i-o dădu. 

— Vra să zică, beizade, după atitea vorbe, amestecuri şi fapte, care 
nu-ți sînt de laudă, ai îndrăznit în sfirşit să te înfățişezi Domnului tău. Mi 
se pare că faci asta cu semețţie şi ca să mă înfrunți. 

— Măria ta, răspunse Ruset cu supunere, eu țara n-am părăsit-o. N-am 
socotit că trebuie să pribegesc, ca unii duşmani ai măriei tale. Nu m-am 
înfățişat la laşi pentru că nu se cădea să fac asta, ca fecior de domn mazil 
ce mă aflu. Am aşteptat porunca şi voia-bună a măriei tale. Pentru 
schimbările care au fost, eu nu m-am socotit vrednic a mă face judecător. 
Aşa au voit stăpinii, aşa a încuviințat Dumnezeu a toate văzător şi ştiutor, 
şi eu m-am supus. lar acuma, nu ca să înfrunt Domnia am intrat în laşi, ci 
ca tovarăş şi călăuz al părintelui abate de Marenne, solul franțuz, care se 
duce la împărăție. 

— E sol într-adevăr? 

— Măria ta, el nu mărturiseşte. Pare să fie deci un sol de samă. 

Duca tăcu, fără să-şi descrețească sprinceana. Apoi, făcînd cîțiva paşi, 
ocolind şi revenind, se aşeză în jilt, lingă fereastră, tinîind pe Ruset în 
picioare în fața sa, cu obrazul în lumină. Toată această mişcare a 
Domnului, ocolită şi zgomotoasă, nu împiedicase auzul fin al lui Alecu 
Ruset să deosebească alți paşi afară, în sală, la uşa cămării. Erau paşi de 
slujitori înarmați de bună-samă, care aşteptau numai bătaia din palme a 
stăpinului. Obrazul lui rămăsese însă neclintit şi zimbitor. 

— Ştii dumneata, beizade Alecu, vorbi Duca-Vodă, cu glas deodată 
aspru, că am primit din nou plingeri pentru nebuniile pe care le-ai săvirşit>? 

— Măria-ta, nebuniile mele au contenit de cînd Dumnezeu a apăsat 
asupra noastră mîna sa. Pentru ceea ce am săvirşit cînd eram buiac şi fără 
grijă, m-a judecat la Stambul vizirul şi n-a socotit că trebuie să-mi ieie 
capul. Omeneşti greşale au fost, măria ta. Dumnezeu le iartă. E adevărat că 
oamenii cei proşti nu sint atit de iertători, dar măria ta vei lua pildă de la 
acel care stă asupra noastră, a tuturora. 

— Să iau pildă de la necredincios, beizade? 

— De la Dumnezeu, măria ta. Necredincioşii să zicem că-mi sînt prietini 
şi nu pot să-i dau pildă măriei tale. 

— Într-adevăr, serascher Şişman şi marele vizir te-au acoperit. Dar 
zimbetul pe care l-au avut pentru blăstămăţiile tale trece, şi de la ei se 
poate întoarce cu aceeaşi uşurinţă urgie — precum ştii că se întîmplă ades. 


Te-au iertat şi te-au uitat; ş-acuma se cade să te judece Domnul ţării, atit 
pentru acele fapte cît şi pentru altele. Deci teme-te, beizade Alecu, de 
supărarea mea... 

— Doamne, mă tem, căci viața mea este în mîna măriei tale. Dacă 
slobozi un strigăt, ori dai un semn bătind din palme, ştiu că uşa asta se 
poate deschide. Slujitorii, intrînd, mă iau de grumaz şi mă viră la 
închisoare, unde un vinovat, ca şi un nevinovat, poate găsi cazne şi moarte. 

— Nu eşti nevinovat! strigă Duca fulgerindu-l cu privirea. Eşti viclean, 
amestecat în toate uneltirile duşmanilor mei. 

— Măria ta, ştii bine că în privința asta sînt fără de nici o vină şi n-ai 
nici o dovadă. Eu îmi cunosc mai bine ale mele. Voi fi avînd scăderi dar de 
prostie Dumnezeu a binevoit să mă lipsească. Căzut şi sărăcit cum sînt, 
avînd ochi de bănuială asupră-mi, cuminte ar fi să mă amestec în uneltiri? 
Afară de asta, zimbi el subţire, îndulcindu-şi glasul, socotința cea fără de 
greş a măriei tale înțelege că nu-i nevoie să mă mişc şi să uneltesc eu. Fac 
alții ăsta. Nu-i nevoie nici de alţii, căci aşa-i obiceiul țărigrădenilor: lăcomia 
lor nimene şi nimic n-o poate istovi. 

— Strici liniştea casei mele! strigă Duca iarăşi mai întăritat. 

— Măria ta, ştiu ce vrei să spui. Domnița Catrina m-a cunoscut într-o 
împrejurare, care a fost plăcută şi pentru mine atunci. Dar vremurile s-au 
schimbat, şi nici măria ta nu poţi privi bine, ca părinte, visurile unei copile: 
nici eu nu pot fi neînțelept, ca să nu mă trag în năcazurile mele, ca melcul 
în găoacea lui. Măria ta, — adăogi îndată Ruset, c-un glas mai repede şi mai 
hotărît, — eu ştiu că poţi pune mina pe acel buzdugan la care priveşti. 
Înainte însă de-a pune mîna pe el, ori de-a da strigătul, ori de-a bate din 
palme, îndură-te şi ascultă puţine vorbe de la supusul măriei tale. E 
adevărat că prietiniile mele cu unii şi cu alții, mai ales cu serascher Şişman, 
pot să treacă, nefiind nimic neschimbător. E adevărat că măria ta poți găsi 
iertare dacă scurtezi pe un fiu de voievod. Deşi-i cu primejdie dacă-i iei 
capul, dar poți găsi iertare. Ştiu că măria ta eşti prea înțelept ca să faci 
singur asta. Poţi pune pe alții, — şi poţi face ca aceia să fie iertați, ori să nu 
fie iertați. Toate sint cu putinţă la Turc. La Dumnezeu însă nu. După 
credința mea, Dumnezeu vrea altfel, cruțind pe măria ta de primejdie. 

— Îndrăzneşti a-mi vorbi astfel? rînji Duca şi se îngrămădi în scaun, 
întinzind asupra buzduganului mîna. Poate ridica duşmanul meu fruntea, 
fără pedeapsă? 

— Măria ta, mă grăbesc a te linişti. Dacă aş fi într-adevăr duşman 
măriei tale, atunci aş fi sporit şi eu cu îndemnul pe prietinii mei de la Liov 
şi de la Varşovia, ca să trimeată, cu sol, anume cărți pe care le au ei, scrise 
de măria ta, cînd ai fost supărat pe necredincioşi la a doua mazilie. Atunci, 
în acele cărți, ai arătat leşilor că eşti gata a-i sluji, punindu-le în cunoştinţă 
şi unele lucruri tainice ale agarenilor. De atunci, măria ta împăcindu-te cu 


m ———_. 


ET LIFE II 

CE ET ZE PR RE 
a DESEN WX za Că 
J 3-— 


` <9 2 p 
= r > IREE 
n 5 A pi 


-i —. = 
S aiun 


Stambulul, ai stricat prietinia cu leşii. lar eu, fiind de-aproape prietin cu 
acei care au în mînă cărțile măriei tale, i-am oprit de-a le vădi. 

Duca stătuse neclintit, ascultind cu uimire. Deodată prinse a se 
frămiînta în scaun, crişnind. 

— Ştii asta? gifii el. Şi vii aici, sub mîna şi sub buzduganul meu? 

— Vin, măria ta, răspunse liniştit Ruset, căci ştiu că n-ai să loveşti; şi 
dimpotrivă, ai să mă ocroteşti cu mila măriei tale. Făcînd altfel, cărțile de 
care am vorbit se mişcă şi purced la Țarigrad. Asta poate fi primejdie, nu 
însă pentru acest cap al meu. 

— Nebune! strigă Duca, află că noi am scris şi altora asemenea cărți. 
Am scris, în a noastră întiie domnie, lui Mehmet Gherei, hanul de la Crim, 
însă, precum se ştie, cu îndemnul lui Ahmed Paşa vizir. Tot asemenea şi cu 
cărțile la leşi. 

— Măria ta, eu ştiu că în Liov trăieşte un negustor, om de credinţă al 
măriei tale, cu numele Balaban. În cîteva rînduri acest Balaban a primit 
poruncă, fie vorbită, fie scrisă, de la măria ta, ca să dobîndească îndărăt, 
prin orice mijloace, acele cărți scrise leşilor într-un ceas de scîrbă. Este un 
răvaş cătră Balaban, care stă lingă acele cărți de care vorbim, întărindu-le. 

Duca se zvirli în sus pufnind şi începu să se plimbe cu mare tulburare 
prin cămară. Trecu de două ori prin dosul lui Ruset, privindu-l pieziş, cu 
ură. Apoi se întoarse şi se aşeză iar în scaun, c-o răsuflare prelung oftată. 

— De ce nu trimeteţi cărțile? întrebă el, întunecos. Dacă-mi sinteţi 
duşmani, asta trebuie să faceți. Poate nu le mai aveți. 

— Doamne, eu stau la sfat cu sufletul meu şi nu găsesc în el atita 
duşmănie pentru măria ta, încît să-ți vreau pieirea. Afară de asta, eu fiind 
trăitor în Moldova, sub braţul măriei tale, avînd atîțtia duşmani şi înconjurat 
de-atitea prepusuri, cum aş putea viețui, dacă nu mi-aş fi agonisit o 
ocrotire ca aceasta? Cărțile stau acolo, în mîna lui Dumnezeu. Nu se slobod 
decît atunci cînd s-ar clăti asupra mea o primejdie. Măria ta însă vei şti să 
mă aperi. 

Domnul împinse brusc buzduganul pe masă, spre părete. 
Stăpîinindu-se, holbă ochii şi privi lung pe feciorul cel nebun al lui Antonie. 
încercă să zimbească. 

— Numele pe care l-a purtat părintele tău ţi s-ar potrivi mai bine ţie... 

Lăsă să cadă aceste cuvinte ca o glumă acră. Lui Antonie-Vodă îi zicea, 
înaintea domniei, Chiriţă Dracu. Beizade Alecu crezu potrivit să zimbească 
şi el, însă cu mindria biruinții. 

— N-aş putea într-adevăr să spun, beizade, că am dovezi de viclenia ta, 
ci mai mult unii, pe care ni-i socotim prietini, au pus vorbe rele între noi. 
Văzind pe de altă parte că nebuniile ajung să se cumințească, ţin socoteală 
de cîte mi-ai spus şi te lăs în pace. N-ai să ai din partea nimănui nici o 


sminteală atît cît vei dovedi înțelepciunea pe care-o arăţi acuma. Altfel, mila 
domnească are margine şi mînia omului poate covirşi toate. 

— Măria ta, înțeleg. Mai ales voi fi mut, ca şi pînă acuma. Îţi mulțămesc 
umilit că te milostiveşti asupra mea. 

— Bine, beizade. Dumnezeu e martor şi vede aici. Nu din vreo proastă 
teamă mă înduplec, ci pentru a nu supăra mai mult pe Cel Prea înalt. Nu-l 
supăra nici domnia ta. Pasă, te rog, şi deschide uşa aceea, poruncind 
slujitorilor să meargă la ale lor. 

Ducă-Vodă mai aştepta o şovăire de la potrivnicul său. Dacă ar fi 
şovăit, i-ar fi dat a înţelege că nu-i stăpîn pe toate armele. Însă beizade 
Alecu păşi liniştit pînă la uşă, o deschise dintrodată şi dădu poruncă celor 
patru slujitori care aşteptau acolo. 

«Mai avem vreme să cugetăm şi să vedem ce-avem de făcut», se gindea 
Duca-Vodă, măcinînd în minte gînduri amare şi izbutind a se potoli deplin. 

— Mini, beizade, pofteşte şi domnia ta la masa pe care o dăm în cinstea 
călugărului franțuz, adăogi el trecînd spre divan, aşa încît să audă slujitorii 
şi unii din boieri. 

Ruset se închină şi sărută mîna Domnului; apoi trecu mindru la ieşire. 
Fliondor îl păşi din urmă şi porunci unui aprod să vadă numaidecit unde se 
află calul lui beizade Alecu şi să-i fie adus îndată de comişel la scară. 

«Pînă în sară au să afle toți boierii de această minune a lui Duca-Vodă, 
cugetă în sine Ruset, rizind cătră armaş, ca şi cum i-ar fi arătat aceluia 
prietinie. Să mergem acuma fără întirziere la lucrurile noastre, — cu mare 
băgare de samă însă, căci supravegherea ne împresoară de aproape.» 

— Unde socoteşti să-ţi alegi gazdă, beizade? întrebă Toader Fliondor. 

— Tocmai la asta mă gindeam şi eu, cinstite armase, că stăpînirea 
pofteşte să-mi cunoască locul unde mă aşez. Casa noastră din laşi e pustie 
şi-n risipă; aşa că, două-trei zile, cît va fi să stau aici, am să rog pe-un 
creştin bun să mă primească; dumneata, ori Abăza clucerul, ori altcineva. 

— Mai am musafiri, beizade, şi casa mi-i cam strimtă. Am să poftesc eu 
singur pe clucer, ca din partea măriei sale, să-ți deschidă aşa cum se 
cuvine casa. 

— Îţi mulțămesc, cinstite armase... răspunse beizade, înălțindu-se în 
scări. 

Fliondor îl privi cum pleacă şi nu-i venea a crede că asemenea om a 
putut ieşi întreg din cămara domnească. 

Se petrec, poate, gindea el, lucruri mari în țara Moldovei, pe care încă 
nu le cunoştea. Intrînd în divan, cercetă furiş cu ochii pe Domn, şi-l văzu 
mai obosit şi mai gînditor ca de obicei. 


XIII 
SE VEDE CĂ ŞI CEI DOI LIOVENII NU SÎNT NIŞTE NEVREDNICI 


de la divan. Trecea în casa cea mică, unde îl aştepta Doamna 

Anastasia. Fără ceremonie deosebită, numai între copii şi soție, 
îndeplinea această slujbă a vieţii cu gravitate şi-n tăcere. Minca însă bine 
feluri moldoveneşti îmbielşugate şi grase, isprăvind cu sarailii şi baclavale 
turceşti. Îi plăcea să şi beie cîteva cupe de vin. Stolnicii şi cuparii mici 
slujeau în puţin număr, după rînduiala condicei. Avea însă o dată pe 
săptămînă, duminica, şi cîteodată şi-n alte zile de sărbătoare, mese mari în 
casa de sus. 

Odăile Doamnei erau pline de scorțuri şi horbote; unele pe divanuri şi 
măsuțe, altele închise, cu argintăriile, în lăzi ferecate. Vădite erau şi 
icoanele cu candelile. Măriţii soți erau plini de osîrdie, începînd şi isprăvind 
toate ale vieţii, ca şi hrana cea de toate zilele, cu rugăciunile creştineşti. 
Despre treburile țării, la această masă mică, nu se rostea nici o vorbă. 
Despre ale gospodăriei lor particulare îndrăznea să vorbească Doamna 
Anastasia, care era cea mai vrednică gospodină a Moldovei. «Albină 
harnică», îi zicea Georgie-Vodă. De cum se zărea de ziuă, era şi ea în 
picioare, primind daruri, îndatoriri şi puţine cumpărături de băcănie, pe 
care le rinduia singură în cămară, avind sub mina ei cîteva slujitoare şi 
roabe de credință. După cum însemna tot ce-i intra, ținea deasemeni 
catastif de tot ce ieşea pentru masa domnească, pentru cuhnia slujitorilor, 
pentru daruri de mănăstiri şi pentru toate celelalte nevoi, întru care de 
altminteri nu făcea nici un fel de risipă. Cămările Doamnei şi beciurile ei 
din Curte cuprindeau şi lucruri care se vindeau cu ban bun. Ştiinţa şi grija 
ei se întindeau şi asupra moşiilor, hanurilor, morilor, stinilor şi 
tamazlicurilor — din care iarăşi, cu chibzuinţă şi asprime, se scotea destulă 


Di: a avea obicei să măniînce înaintea amiezii, îndată ce ieşea 


sAn 


-o — — 
S s > ` 
E i - mim. 
AOAN a 


LDS 


folosință. Duca-Vodă el însuşi apleca fruntea zilnic asupra acestor socoteli, 
adăogind şi veniturile vistieriei domneşti, împovărat fiind de groaznică 
nevoie de bani, ca să plătească mucaremeaua, adică înoirea domniei, şi ca 
să stringă putere pentru zile grele. La virsta la care se găseau, şi el şi 
Doamna, se înțelegeau deplin în evlavia şi smerenia pe care le arătau sfintei 
biserici răsăritene, în curăţenia şi simplicitatea vieţii lor şi în această aprigă 
strădanie de agonisire. 

Îndată după prînz, Domnul îşi bău cafeaua în iatac şi se lăsă într-un 
cot, pe divan, ca să-şi facă odihna. Era însă neliniştit şi gînditor. Aţipeala 
care-i întovărăşea totdeauna mistuirea nu venea ca de obicei să-l cuprindă 
într-o moleşire plăcută. Stătu treaz şi ațițat. Avea nevoie de cel mai de 
aproape şi mai de credinţă sfetnic. Se gîndea să trimeată după Buhugş, deşi 
veşti nouă încă nu-i putea aduce, cînd hatmanul îşi vesti sosirea singur. 

Domnul îi auzi în odăile de aproape glasul, amestecat cu al Doamnei. 
Atunci se sculă gemînd uşor, îşi încheie haina, îşi frecă fruntea şi timplele 
cu palmele şi deschise uşa, trecîndu-şi prin ea cu oarecare silă trupu-i 
scurt şi gros. 

— Ce este, cumnate Sandule? întrebă el. 

— Socoteam că hodineşti, măria ta. 

— Nu. Astăzi văd că nu este ceas pentru asta. Ai vreo veste nouă? 

— Încă nu, măria ta, dar va veni. Am despre altele a-ţi vorbi. 

Doamna Anastasia, în picioare, învălită în caţaveica-i uşoară, îl 
împunse pe rînd cu ochii şi-şi subție buzele, închizind întrebări curioase. 

Domnul trecu îndată spre cămara lui de taină, în care ţinuse sfat cu 
hatmanul şi dimineaţă. Sandu Buhuş îl urmă. Cuprinsul Curţii Domneşti 
era pe deplin liniştit. Slujitorii intraseră şi ei în aceeaşi slujbă pe care îşi 
închipuiau c-o îndeplineşte şi stăpînul. Doi oameni numai, cu spinările 
încovoiate şi cu frunţile plecate, aşteptau la scara casei mari. Îi vedea şi 
Anastasia-Doamna, privindu-i pe geam şi ferită după perdea, din casa cea 
mică. 

— Măria ta, zise Buhuş, intrînd după Domn şi închizînd uşa; au venit 
aceşti doi oameni la mine, spunînd că astfel le-a poruncit să facă jupîn 
Balaban, îndată ce vor ajunge la Iaşi. 

— Veste de la Balaban? strigă Duca, tresărind. Chiamă-i îndată aici. 

— l-am adus, măria ta, prin poarta cea mică de la siimeni, ca să nu fie 
cumva văzuți intrînd la Curte. 

— Ama mă teme oare de cineva în scaunul domniei mele şi la curtea 
mea? 

— Sint oameni a lui ava franțuz, măria ta. 

Domnul privi cu mirare pe Buhuş, neînțelegînd. 

— Solul, măria ta, a avut nevoie de oameni de la Liov, care să ştie a grăi 
turceşte şi tătărăşte. Ş-atunci s-a nimerit aşa, cu voia lui Dumnezeu şi prin 


alte împrejurări, să cadă alegerea pe aceşti doi frați rusnaci, oameni, pe cât 
văd, destoinici. Astfel, Balaban a putut trimete, cu primejdie mai puţină 
decît oricînd, răvaşul său. 

— Este răvaş? 

— Este. 

— Atunci să vie să-l deie. 

— Îndată, măria ta. Pe lîngă răvaş, ei şi-au luat datorință pentru dînşii 
singuri, plătită cu bune parale, ca să cerceteze. îndată ce vor putea, dacă 
nu cumva se găsesc cărți şi hirtii în buclucurile franțuzului. 

— Înţeleg. Şi ce-au făcut? 

— N-au făcut nimic. Oameni răi, cu totul alții decît dinşii, au prădat la 
marginea Lehiei pe ava franțuz. I-au luat cai, şăi şi agarlic, atît al lui cît ş-al 
slujitorilor; dar se vede că nu s-a găsit în toate nici o hirtie de trebuinţă. 
Trebuie să-l urmeze şi să-l împresure mai departe aceşti frați de la Balaban, 
ca să înțeleagă dacă n-are chiar asupra sa acele hirtii şi răvaşe. 

— Socoti că vor cuteza să-l cerceteze şi să-l prade chiar pe popă? 

— Aceşti frați, măria ta, sînt în stare să facă multe, cu atita bună 
chibzuinţă, încît, după aceea, oricine ar putea fi bănuit, ei însă nu. 

— Să-i văd. Adă-i aici. Să-mi deie scrisoarea pe care au adus-o. 

Buhuş deschise uşa şi făcu semn cu mina. Cei doi aşteptau şi se 
strecurară îndată pe uşă unul după altul, întăi cel uscat, pe urmă cel 
bucălat şi rumăn. Amiîndoi, plini de umilință, îngenunchiară, bătind 
mătanie. 

Duca-i privi sever. 

— Cum vă chiamă? Ştiţi moldoveneşte? 

— Pentru măria ta ştim. Pe mine mă chiamă Afanasie, glăsui cel mare 
şi dolofan c-o voce femeiască. Pe istalalt îi chiamă Istratie. 

— Pe mine mă chiamă Istratie, confirmă gros cel firav. 

Duca rise de-această descumpănire. 

— Ar trebui să vă cheme altfel, ori să vă schimbaţi glasurile. 

Riseră şi ei, cu frunțile plecate şi cu ochii holbați în sus. 

— Aţi adus răvaş de la Balaban? 

— Da, măria ta, răspunse glasul subţire. 

— Adă. 

Afanasie se răsuci, aşezindu-se pe duşumea. Cu repeziciune, îşi trase 
din piciorul stîng ciubota enormă de iuft şi, scoțind de sub rantie jungher, o 
crestă în tureatca răsfrintă şi cusută. Din crestătură, cu unghii lungi, 
desprinse o hirtie îndoită, întinzînd-o. 

Duca-Vodă o smunci ş-o desfăcu. 

Răvaşul cuprindea puţine vorbe, scrise greceşte: 

«Cu umilință, al măriei tale rob, fac cunoscut că aceşti doi oameni sînt 
credincioşi ai mei. Cu cărțile pentru care de mult mă străduiesc, încă 


nimica n-am putut isprăvi. Dar am nădejde bună, rugînd pe Dumnezeu să 
mă pot bucura şi de-acuma înainte, ca şi pînă acum, de mila măriei tale, 
mai ales în privința pricinei pe care o am la divan cu acel boier al măriei 
tale, Ursachi.» 

— Hm! mormăi Domnul, această hirtie nu-mi aduce nimic. Voi ştiţi 
ceva? 


— Nu ştim nimic, măria ta, scînci Afanasie, cu mare umilință. Ştim 
numai atita că, dacă ne-a ajuta Dumnezeu, avem să prădăm pe franțuz şi 
de cele ce are asupra lui. Şi dacă găsim, în ce are el asupra lui, şi cărți, apoi 
le-om aduce tot aici, la picioarele măriei tale ca să alegi pe acele de care ai 
nevoie. 

— Ce cărți» 

— Cărţi cu iscălitura măriei tale. Cu altele n-avem ce face. Poate 
nemților să le folosească. Dar noi mai mult pentru cele cu iscălitura măriei 
tale ne străduim, nădăjduind de la măria ta multă milă. 

— Balaban e om cu minte şi cu grijă, vorbi Domnul cătră Buhuş. 
Duşmanii mei s-ar putea folosi de sol străin, ca să treacă prin țara mea, 
Turcului, scrisorile mele, însă am ştiinţă că ele stau unde sînt. 

Se întoarse spre rusnaci. 

— Plecaţi! 

— Da, măria ta, ne ducem degrabă la franțuzul nostru: 

Bătură iar mătanie, se ridicară şi se strecurară pe uşă. 

— Putem avea credință în asemenea oameni? murmură Duca-Vodă pe 
gînduri. 

— Eu i-am cercetat mai de-aproape, măria ta. Cel puţin, par foarte 
îndeminatici. 

— Se poate. În privința acelor scrisori, eu am primit veşti şi din altă 
parte. Am avut tot aici subt ochii şi sub brațul meu pe feciorul lui Chiriţă 
Dracu. Şi el mi-a arătat că scrisorile stau ş-aşteaptă. 

— Ştie el asta? 

— Ştie, cumnate hatmane, şi s-a şi pus subt ocrotirea lor. Am să-ţi 
spun cum înțelege acel ticălos să înfrunte minia mea şi să mă facă nu 
numai să-l sufăr, dar să şi am grijă de el, ca de un ou de preț. Dar asta cît 
poate dura? Spune, hatmane, cît poate dura? Cînd am să pot avea linişte, 
să-l miluiesc cum se cuvine şi unde se cuvine, cu acest buzdugan? Acum 
îmi scapă; dar nu se poate să nu mă izbăvească mila lui Dumnezeu de toți 
duşmanii pentru jertfele mele, pentru osirdia şi credința mea! Au să ajungă 
şi rugăciunile noastre la scaunul cel prea înalt, cu luminile pe care le 
aprindem, cu tămiia pe care o ardem, între zidurile pe care le înălțăm! 

Buhuş privea şi asculta uimit. Tulburarea Domnului izbucnise deodată. 
Cu ochii usturaţi de lacrimi de înfrîngere şi minie, Duca se îndreptă spre 
icoana lui ocrotitoare, în fața căreia ardea steluța neclintită a candelei. Îşi 


Tia i 2 a 9 > e 2 
sal CEI a ENT Cat x. 


i € - : a 
-i A N ES > S zi A k 
e Sni A. é - J 5 SE, i i aa 


făcea încă a treia sau a patra oară semnul crucii, pe cînd gura-i încrețită de 
rinjet povestea lui Buhuş convorbirea cu Alecu Ruset. 

Tulburările lui Duca erau însă trecătoare. Îndată îşi dobindi stăpînirea 
de sine, întorcînd spatele marelui episcop al Miralichiilor şi coborind glasul, 
ca sfintul să nu-i vadă obrazul şi să nu-i audă şoaptele, isprăvi printr-o 
poruncă plină de cuminţenie. 

— Trebuie să-l apărăm, adevărat este, căci deocamdată n-avem ce face. 
Să nu uităm însă a pune în preajma lui bună priveghere pentru folosul 
nostru. Cată să ştiu cum se mişcă şi cu cine se adună, hatmane; şi mai ales 
vreau să ştiu dacă intră la el ori ies de cătră dinsul răvaşe în privința unei 
înțelegeri pe care domnia ta o cunoşti ca şi mine. Nebunul a vrut să mă 
încredințeze că a fost un vînt care a suflat ş-a trecut. Dar eu nu pot crede în 
ce spune el şi am datorinţa să fiu cu grijă. 

— Măria ta, asta o poți afla cercetind şi priveghind şi-n altă parte. Eşti 
Domn şi părinte şi copila măriei tale nu poate a-ţi ascunde nimic. 

Vodă oftă. 

— Ea nu-mi ascunde şi se supune; cel puţin aşa arată. O ştii însă pe 
Catrina ce inimă dîrză are şi cît samănă cu bunică-sa, Dafina-Doamna. 

— Mama într-adevăr a avut în ea criță şi ştia să plece lumea din jurul 
ei; numai vremurile au fost potrivnice şi țara prea mică, suspină hatmanul 
Sandu. 

— Aşa, copila noastră, ştiind cât ţin la dinsa, îmi arată şi ea dragoste şi 
supunere. Însă pot eu ceti în sufletul ei? Şi supunerea aceasta nu ştiu eu 
că nu însemnează nimic în ceasul cînd va hotărî ea să fie nebună?... De 
aceea, nebizuindu-mă nici pe cumințenia ei, nici pe firea femeiască, bine 
este să priveghem şi-ntr-o parte şi-n alta. 

— Vom face cum porunceşti, măria ta. Am să chem la mine pe aga 
Bucşan ş-am să-i rinduiesc ce să facă. Va întrebuința pe cei mai ageri 
oameni pe care-i are, înştiințindu-mă de toate, în orişicare ceas din zi şi din 
noapte. 

— Foarte bine, prietine, îți mulțămesc, vorbi Domnul, iarăşi cu glas 
întreg şi mişcîndu-se din locul său. Acuma putem grăi şi despre altele. Cu 
Anastasia-Doamna m-am înțeles pentru masa de mîine, la care am poftit pe 
solul franțuz. Va face ea astfel încît ava să-şi aducă aminte de bunătățţile 
casei noastre. 

— Îşi va aduce aminte. Doamne. Din cîte am înţeles de la rusnacii care 
au stat mai înainte îngenunchiați la măria ta, apoi popa acesta se pricepe 
nu numai la latinia lui. Ştie să şi măniînce, şi mai ales să beie bine. S-a luat 
pe cale, într-un loc, la întrecere cu feciorul lui Chiriţă Dracu şi măria ta ştie 
cît poate beizade Alecu. 


— Ştiu şi bine ar fi fost să rămîie numai la faima asta. Atuncea fiind şi 
ava franțuz om din bună tagmă, să-i dăm luptători lingă el, ca să cunoască 
ce pot şi boierii noştri. 

— Măria ta, grăi Buhuş, cu mîndrie, întru această treabă nu cred să fie 
boierii lor mai vrednici decît ai noştri. 

Domnul, uitîindu-şi năcazurile, rise cu mulțămire. 

— Atuncea, hatmane, adunîndu-te cu logofătul Miron, rinduiți izvodul. 
lar ţeremonia să fie cum îmi place mie. Să nu uitaţi pe lingă luptătorii de 
care am vorbit, să-i puneţi aproape pe înalt prea sfinţia sa Dosoftei şi să 
stea într-ajutor însuşi dumnealui Miron logofăt, ca să cunoască franțuzul 
că nici într-ale duhului nu stăm prejos. 


— : - - 
Fa 


EN G 


= Da e ci 


XIV 
VESTE DE LA DOMNIȚA CATRINA 


vale de palatul domnesc. Acolo boierul avea gospodărie bine 

sprijinită cu zaplaz înalt de scînduri: căci înspre Galata şesul 
Bahluiului era pustiu, iar înspre Podul Roş viermuiau țiganii şi mişeii. 
După zaplaz, hămăiau dulăi ciobăneşti, care ziua stăteau în lanț iar 
noaptea umblau slobozi: atunci se ațineau în toate colțurile ogrăzii unde se 
simțea mişcare dinafară şi se izbeau cu minie crincenă în străini. 

Slujitorii îi dădură drumul, deschizind în două laturi canaturile porții şi 
cunoscură pe beizade. Jupiîn Neculai Abăza, om bătrin, de sama mazilului 
Antonie-Vodă, îi ieşi înainte şi se arătă bucuros de musafiri, însă foarte 
mirat. După ce-l pofti în cerdac, apoi în iatacul său, această mirare nu şi-o 
putu tălmăci în vorbe şi aşteptă lămurirea oaspetelui său. 

— Cinstite jupin Abăza, îi vorbi Ruset. privindu-l pieziş; nu mă îndemni 
să stau? Îndeamnă-mă, căci sînt trudit. Şi nu porunceşti să-mi aducă 
şerbet şi apă rece? Căci sînt însetat. Aş dori mai ales să beau din acea apă, 
care a fost adusă pe olane la cişmeaua sfintului Neculai, din porunca şi cu 
cheltuiala măriei sale Antonie-Vodă, părintele meu, om de credinţă şi 
privighetor al lucrării fiind boierul şi prietinul său Abăza clucer... 

— Pofteşte pe divan, beizade, răspunse boierul, încurcat. În casă la 
mine n-ai nevoie de îndemnul meu, căci eşti stăpiîn măria ta. 

— Îţi mulțămesc, cinstite jupîne, şi aştept apa. 

Abăza bătu din palme şi o roabă ţigancă, tînără şi cu ochii iscoditori, se 
înfățişă ca să primească porunca. După ce se retrase, gazda rămase tăcut şi 
oaspetele urmă a-l privi lung, c-un zîmbet îndoielnic. 

— Văd, jupiîne, că trebuie să vorbesc eu ca să-ţi liniştesc grija. De ce nu 
mă întrebi de unde vin şi cum îndrăznesc să intru aşa, în scaunul măriei 
sale Duca? Şi mai ales de ce aduc primejdie într-o casă de creştin cu frică 
de Dumnezeu şi de Vodă? 


Ai: Ruset bătu la poarta lui Abăza clucerul pe ulița Socolei, de la 


— Beizade, nu cutez să te întreb nimic. 

— Ba întreabă-mă, căci am să-ţi răspund. În această clipă eu vin de la 
Curtea Domnească. 

Clucerul îşi pocni palmele, cu mare nedumerire: 

— Să fie cu putință? 

— Este cu putinţă, de vreme ce-i aşa cum îți spun. Şi chiar cu ştirea 
măriei sale am bătut la domnia ta în poartă. Dumnezeu vrea ca Vodă să 
nu-mi puie suliță în coastă şi buzdugan în piept. Dumnezeu binevoieşte 
mai mult, hotărînd să am de la Vodă ocrotire. 

Abăza dădu din cap. 

— Eu te-am ştiut, beizade, se hotări el a vorbi, te-am ştiut totdeauna cu 
gluma pe buze, dar şi foarte cu grijă pentru afacerile măriei tale. Bănuiesc 
c-or fi pricini ascunse care au adus asemenea schimbare. Poate mai bine 
făceai stînd departe. 

— Cu toate acestea, am venit aici. 

— Văd, măria ta. 

— Cu toate acestea am stat mai înainte de vorbă cu măria sa 
Duca-Vodă; şi ne-am despărțit cu blindeţă, dacă nu cu prietinie. Şi ştiu că 
nu se va clăti un fir de păr din capul meu, cum nu se va clăti nici dintr-al 
domniei tale. Fii fără teamă şi dă-mi şerbetul cel mai bun pe care-l ai. 

Abăza oftă. 

— Bătrîne prietine, urmă Ruset, nebuniile mele, pentru care am fost 
certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire, ca să nu fiu bine înarmat 
făcînd asemenea pas. Deci crede fără a cerceta şi fii încredințat că ai să-ți 
păstrezi cu bine şi cu sănătate şi de-acum înainte capul. 

— Ştiu, beizade, că te bucuri de prietinia lui Şişman Paşa şi de-a 
vizirului. 

— Nu-i destul, jupine Abăza. Nebunii găsesc puteri şi mai mari, ca să-şi 
apere pielea. 

— Le va fi venit înţelepciunea... zimbi bătrinul. 

— Aşa este, jupin Abăza, înțelepciunea lucrurilor ş-a împrejurărilor, de 
care au învățat a se folosi... 

— Atuncea-i bine, măria ta, şi să îndulcim acest ceas cu şerbetul cel 
mai bun de naramze pe care-l am; iar după aceea să te ospătez cum se 
cuvine unui fecior al Domnului meu, pe care l-am iubit. 

Abăza se retrase peste puţină vreme, iar Alecu Ruset rămase singur, 
cugetind că totuşi gazda sa a rămas în îndoială. El însuşi fiind, însă, fără 
nici o grijă şi cu sufletul întărit de izbindă, se desfăcu de contăş şi de arme 
şi se răsturnă pe divanul moale c-un oftat de mulțămire. 

După şerbet şi după masă, după ciubuc şi cafea, Abăza şi-aduse 
aminte că are de rinduit cîteva grabnice afaceri care nu puteau suferi 
întîrziere. Beizade Alecu îl lăsă să plece, ştiind că acele afaceri sînt la agie şi 


m = re” 


Ta sa CAE 2 


Kez RRR IN Ee z 


la Curtea Domnească mai ales, la Buhuş hatmanul şi la Fliondor armaşul. 
Prietiniile acelui timp erau primejdioase şi amestecate. Binefacerile 
domnilor cădeau în adiîncul unei mări furtunoase şi nu se aflase încă 
peştele de aur care să iasă din întunericul fundului să înghită vreuna, ca să 
se împlinească sub soare o singură dată minunea recunoştinței. Ruset 
zimbea amintindu-şi de această parabolă arăbească şi încercă, întins pe 
divanul moale, să găsească un ceas de odihnă în somn. Gîndurile însă nu-l 
lăsau. Aţițate, umblau pe drumul pe care-l străbătea Abăza şi, mai înainte 
decît el, ajungeau la Curte, pătrunzind într-o chilioară albă, unde bănuia că 
stă domnița Catrina, neştiutoare cu totul că dorința şi dragostea se 
apropiaseră şi-i ard în preajmă. Ruset cugetă multă vreme cum ar face să 
poată da o veste la Curte cît de curînd. în făgăduinţa abatelui de Marenne 
n-avea încredere şi pînă a doua zi i se părea prea mult. Nădăjduia numai în 
vintul întîmplării, care poartă veştile ca frunzele, şi-n zvonul fără odihnă al 
neamului femeiesc. 

«Cine ştie!» 

Aceste două vorbe tresăriră în el cu nădejde şi cu mihnire. De şi nu-şi 
amintea, în toată viaţa lui, să fi păcătuit prin slăbăciune faţă de această 
mare patimă a neamului omenesc, de şi desmierdările şi nebuniile lui 
n-avuseseră o ţintă unică şi iubea femeia ca un bun al vieţii; de şi în acest 
început de legătură urmărea ceva tulbure în care se amestecau porniri 
împotriva bătrinului Georgie Duca, — totuşi, în adîncimea ființii lui, 
ca-ntr-o prăpastie de zări cu nouri, părea că clipeşte o stea. 

În jurul lui era tăcere şi întreaga casă ţiriia, pustie, între somn şi trezie 
işi auzea, în timpla rezemată de pumn, bătaia inimii, ca un ornic al vieții. 
încerca, fără izbindă, să-şi întruchipeze, în pleoapele închise, imaginea 
Catrinei Duca. Nu i se vădea, din înfăţişarea ei de umbră, decît ochii negri 
şi tari sub sprîncenele jos arcuite asupra lor. Într-adevăr, ochii aceia îl 
izbiseră întiia oară cînd o văzuse. Prin ochii aceia îi plăcuse. Şi pentru 
prima oară îl străpunsese, prin ei, de la umbra-i nedesluşită, un fior 
necunoscut. Descoperi în el o jumătate de adevăr: a venit la laşi s-o vadă. A 
venit totuşi pentru altele; dar hotăririle mărturisite chiar cătră tine însuți 
pot fi înşelătoare. Ajuns aici, nu se poate să n-o vadă. Altfel ar suferi. 
Descoperirea aceasta în el îl făcu să se mire, ca de ceva străin. Zimbi ochilor 
umbrei şi hotări în sine să-i păstreze înaintea lui, stînd aşa, cu pleoapele 
închise şi izgonind încleştarea moale a divanului. 

Abăza clucer îl găsi încă dormind. Sosise vesel, cu ştiri destul de bune, 
şi-şi lăsă oaspetele să doarmă. Apoi — cînd îl simți că s-a trezit, îi trimese, 
fără nici o întirziere, pe roaba care slujea la iatac să ducă alt şerbet şi altă 
cană de apă proaspătă. În vremea şerbetului intră şi el, tot aşa de dulce. 

Beizade Alecu zimbi, văzindu-l. 


a — 


p 


ETLE . rar zi CI La 3 
E CEE N E 
PAS E o SEA tea ISS raita O tei 


“a —. > 
S pă 


— Jupîn Abăza, îi zise el, văd că treburile ţi s-au întocmit bine şi mă 
bucur, ca prietin ce-ţi sînt. 

— Măria ta, te rog să ierți, răspunse clucerul, pe acelaşi ton vesel. La 
Moldova noastră treburile sînt totdeauna încurcate. Dar pe ziua de azi 
Dumnezeu m-a izbăvit. Şi te rog frumos, măria ta, să fii aşa de bun, a da 
poruncă unde să trimet un om de credinţă al meu ca să-ți aducă slujitorii. 
Trei zile, cît vei sta în laşi, eşti musafir al meu, cu toți oamenii măriei tale; 
şi te poftesc să te socoteşti ca-n casa părinților măriei tale. 

— Îţi mulţămesc, jupîne Abăza. Cei care ţi-au rînduit pricina ţi-au 
arătat deci că n-am a sta mai mult decit trei zile în scaunul Domniei? 

— Aşa mi-au spus, măria ta. Am greşit întrebind? Mă rog să fiu iertat. 

— N-ai greşit întrebind, prietine. N-ai greşit nici neîncrezindu-te în 
mine, căci deprinderile şi vorbele mele n-au fost totdeauna prea statornice. 
Dar suferința învaţă; şi se pare că am gustat şi eu din această doftorrie. Aşa 
că trimete la hanul turcesc. Acolo să întrebe omul dumnitale de 
credinciosul meu Vilcu Birlădeanu. Or veni şi ceilalți oameni, dar acesta îmi 
trebuie mai mult decît oricare şi numaidecit. 

Abăza, părînd iar în îndoială, ieşi să împlinească porunca. 

Cînd sosi Vilcu, înserase. Găsi pe stăpinul său după perdele trase cu 
îngrijire, gînditor, între două lumiînări de ceară, care ardeau în sfeşnice de 
alamă, pe masa de lîngă divan. 

— Vilcule, îi zise beizade Alecu, rinduieşte-ți oamenii. Mincaţi mult, 
însă beți puțin. 

— Am înțeles, măria ta. 

— Vorbeşte încet, Vilcule. Porţile fiind închise şi cînii slobozi, tu stai 
treaz şi să bagi de samă ca şi cum am fi împresurați. Pe cei care ne 
priveghează dinafară lasă-i în pace, căci, priveghind numai, nu ne pot face 
nici o stricăciune. Bagă de samă numai cine intră. Îndată să ştiu şi eu. lar 
la o nevoie, calul meu du-l la portița de din dos dinspre Bahlui şi voi, la 
cuvintul meu, ieşiţi eu zvon pe porțile cele mari, ca să mă pot strecura eu 
nesupărat în calea mea. Aceste toate, Birlădene, ţi le spun pentru că n-am a 
mă teme de nimica. 

— Ştiu, măria ta, n-avem a ne teme de nimic, dar ceasul care vine nu-l 
cunoaştem. Cît te-am slujit, măria ta, am învățat asta, şi învăţătura ne-a fi 
ş-acuma cu priință. Grija — după vremi. 

— Şi după oameni, Vilcule. Du-te, — şi vorbeşte încet. Bagă de samă 
că-ţi poruncesc asta a treia oară. 

Birlădeanu ieşi, fără să mai cricnească nici o vorbă. 

La al treilea ceas al nopţii, casa clucerului dormea, ca şi tirgul, ca şi 
Curtea Domnească. De nicăiri nu răzbătea foc; ulițile şi fundacurile zăceau 
în întuneric; numai deasupra clădirilor, din văzduhul răsăritului, plutea 
slabă lumină de la finarul lui Dumnezeu, fulgerind în clopotniţile 


mănăstirilor. Străjerul din turnul de la poarta Curţii strigase din surla lui 
astuparea focurilor: Vodă trecuse la hodină. 

Abăza, înainte de culcare, se tinguise puţin cătră soția sa despre 
neplăcuta întimplare a zilei şi despre oaspetele nepoftit care le căzuse în 
casă. Suspinînd, se mîngiiase, apoi, închinîndu-se fierbinte la icoana Maicii 
Domnului, avînd tovărăşie la mătănii pe jupineasă. Cluceroasa, mai grasă 
şi mai greoaie, rămînea necontenit în urmă şi, cînd se ridica ea, gîfiind, 
Abăza se apleca. Din cînd în cînd o aştepta, certind-o nemulțămit pentru 
încetineala ei. Maica Domnului îi privea nedumerită, din dosul candelii. În 
patul larg se aşezară spate la spate şi adormiră îndată. 

În această vreme, Alecu beizade se pregătea de somn, ca pentru o 
plecare. Spălase de pe el colbul la ligheanul de alamă şi se pieptănase. Îşi 
aşezase armele la îndemiînă şi sta descins la marginea divanului, însă 
încălțat. Privea cu ochii ațintiți înainte-i, aşteptind de la noaptea aceea ori o 
tulburare năprasnică şi fugă, ori o izbăvire. 

Deocamdată veni altceva: un zgrepțănat uşor la uşă, ca şi cum s-ar fi 
cerut o miță înăuntru. 

Ruset puse mîna pe jungheru-i scurt şi păşi pe scoarța de lină. Întinse 
urechea şi auzi şoaptă cunoscută. Desfăcu clempuşul şi dădu drumul lui 
Vilcu. Slujitorul purta o furcă scurtă cu colți de fier. Era îmbrăcat, însă 
desculț, ca să nu i se simtă umbletul. 

— Ce-i, Bîrlădene? întrebă Ruset. În noaptea asta te-ai făcut stafie? 

— Da, măria ta, şopti pădurarul. Şi-ţi aduc la scaunul judecății un 
suflet de dădacă ţigancă. 

— Ce ţigancă, Vilcule? N-am nevoie de nici o ţigancă. 

— Măria ta, o ţigancă de la Curtea Domnească. 

Ruset tresări, aprins. 

— Nici n-am simtit-o cînd şi pe unde a intrat, urmă a şopti Vilcu, nici 
n-am auzit cînii bătind. Pe urmă am înțeles că a virit-o în ogradă, pe la 
cuhnii, cămărăşița de-aici. Cînd şi cum s-or fi răspuns, n-am cum pricepe. 


Aşa, — cămărăşița de-aici numai mi-o aduce. Zice că are de spus puţine 
vorbe, însă în taină, măriei sale lui beizade Alecu. 
— E aici? 


— Da, măria ta. 

— Spune-i să intre şi stai tu de pază în tindă. 

Birlădeanu se feri şi se retrase. Pe uşă intră o bătrină curat îmbrăcată, 
în straie cernite. Era foarte grasă şi revărsată din sîni şi şolduri, însă, păşea 
sprinten, învăluindu-şi abia simţit fusta des încrețită. Făcu plisc, ca şi cum 
ar fi vrut să ciocnească mina întinsă a lui Ruset, i-o sărută. Şi deodată 
zimbi larg cu obrazu-i unsuros, ațintind cu îndrăzneală pe boier. 


Ruset scociori în punga împletită, trase un zlot de argint şi i-l aruncă. 
Ea îl prinse ca pe-un fluture din zbor şi-i dădu drumul în sîn, printre 
mărgelele de la git. 

— Banu-i al tău, îi zise Ruset, dacă vii de unde aştept veste. 

— De-acolo vin, măria ta. Cu veste bună. 

Ruset se aşeză pe marginea divanului şi o privi icîntărind în sine 
felurite întrebări, care năşteau în ei. Era o solie de la domniţă dar se putea 
să fie ş-o ispită, de la neprietini. 

— Măria ta, nu te îndoi, se grăbi să-l încredințeze tiganca. Nimene pe 
lume nu cunoaşte semnele şi vorbele care s-au făcut şi s-au spus între 
măria ta şi domnița Catrina. Eu le ştiu, căci în mine domnița are credința 
mai mult decît într-o mamă, eu fiind aceea care am adăpat-o cu laptele 
meu. Am hrănit-o, ş-am crescut-o, ş-am scăpat-o de boli, descîntindu-i; şi 
i-am dovedit în bobi şi-n ghioc această dragoste, cînd i-a venit ceasul. 
Nimene nu ştie de scrisori, iar eu ştiu; căci eu le-am repezit în cinci rînduri 
la Hirlău, printr-un nepot al meu, Nastratin, căruia măria ta i-ai dat cîte 
cinci zloți, nu cîte unul. 

— Atuncea-ți mai datoresc şi ţie patru, dacă spui adevărul. 

— Eu ştiu de ce te temi, măria ta, urmă în şopot ţiganca; şi-ntr-adevăr 
venind aici, am văzut iscoada rinduită în preajma casei clucerului. Dar 
măria ta n-ai de ce ieşi, căci te ştii sub priveghere; iar aici la măria ta n-are 
cine intra, căci măria ta n-ai venit pentru prostiile altor oameni. Pentru ce 
ai venit măria ta în laşi, dacă nu pentru dragostea pe care o ai? 

— De unde ştii asta? 

— Ştiu, pentru că te-am chemat. Domnița întăi m-a rugat, pe urmă 
mi-a poruncit şi nu s-a putut să nu mă înduplec, de şi vraja nu se face, 
măria ta, fără primejdie. 

Ruset se descreţi, vesel. 

— Cum te chiamă? 

— Măgdălina, măria ta. 

— Vra să zică tu m-ai adus la laşi, Măgdălina? 

Dădaca se posomori şi făcu iar clont. 

— Măria ta, faci rău că n-ai credinţă. Ţi s-a părut măriei tale că vii c-un 
popă franțuz, care va fi fiind nebun de vreme ce umblă aşa prin lume, fără 
treabă. Ti s-a părut poate că vii pentru alte pricini. Dar eu ştiu că ai venit 
pentru noi. Şi astăzi, stind singur aici, m-ai aşteptat s-aduc veste. Şi 
aşteptind, ai văzut înaintea ochilor pe domniţă, şi ţi-ai adus aminte de cele 
două daţi cînd v-aţi întîlnit la mănăstirea Neamţului. Întăi în mijlocul 
norodului. Şi pe urmă, la trei zile după aceea, în casă la mătuşa măriei tale, 
domnița Ruxanda. Atuncea ai spus copilei mele că ţi-i dragă. Şi ea te-a 
crezut. 

— Mi-i dragă, dădacă. 


n n .[|... — .._—.—.. a 


IS PAI SL IPS Lp ERA 
sal E a x ENT INES 


; a EA 
4 A N ES > S zi A k 
e Sni A. é - J 5 SE, a i Er 


Țiganca nu răspunse. 

— Măgdălina, ai auzit ce-am spus? 

— Am auzit, măria ta. Cunosc eu dragostele măriei tale. Su nu te 
superi; dar asta-i meseria noastră, s-auzim despre toate şi să cunoaştem 
toate. Dar, aici, măria ta, nu-i măr să-l muşti şi să-l lepezi. Eu te-am adus, 
— dar eu îți spun că dragostea asta, fiind cu primejdie, nu-i ca celelalte. 

Alecu Ruset zimbi şi trase din punga-i de horbotă ceilalți patru zloți. 
TȚiganca-i strecură iar printre mărgele. 

— Spune-mi de ce-ai venit, o îndemnă beizade. Acuma te-am cunoscut 
şi poţi vorbi. Am înţeles şi eu că mărul acesta are venin. ÎI preţuiesc însă 
mai mult decît viața. 

Tiganca se apropie de el, învăluitoare, ca şi cum ar fi vrut să-l cuprindă 
şi să-l desmierde între sîni. 

— Beizade, şopti ea, descîntind parcă iubirea ei; domnița vrea să te 
vadă şi trebuie să vă întilniți. 

— Se poate asta, Măgdălina? Atuncea, peste zloți ca de-un venetic de 
aur. 

— Se poate, măria ta, căci sînt eu la mijloc. Pe copilă am învăţat-o să se 
supuie părinţilor cu vorba şi să nu te vreie şi să nu te ştie. Cunoscînd noi 
cite-au fost de la măria sa Vodă Duca împotriva părintelui măriei tale, am 
înțeles că ne împresură osinda şi că nevoite sintem să închidem în noi 
toate, ca într-o peşteră. Nimeni să nu vadă, nimeni să n-audă, nimeni,să nu 
simtă carte scrisă şi repezită; toate să fie făcute cu mare meşteşug şi-n 
taină. Căci celui tare nu i se poate împotrivi decît cel viclean. Aici nu se 
poate să vă vedeți, măria ta, căci ar fi ca şi-n mijlocul uliții. Nu se poate nici 
la Curte, căci ai intra ca guzeanul în capcană. 

— Atuncea cum? 

— Nu se poate, măria ta, decît altfel de cum s-aşteaptă oamenii. Ei ştiu 
că şopirla nu zboară şi niciodată nu s-aşteaptă s-o vadă zburind. Noi însă 
s-o facem să zboare. Aşa că fiind şi domnița Catrina o fată cum puţine se 
află pe lume şi binecuvîntind-o Dumnezeu cu destul vicleşug, asta se poate. 
Numai să fii şi măria ta întru toate următor ia cele ce ţi-oi spune eu. 

— Vorbeşte! porunci, nerăbdător, beizade. 

Atuncea roaba se lăsă în genunchi la marginea patului şi se alătură de 
Ruset, învăluindu-l c-un miros tare de busuioc şi cu şoapte care i se 
strecurau în ureche, ca nişte puişori de viperă. Cu ochii pe jumătate 
închişi, urma să vorbească pentru domnița Catrina, ca şi cum ar fi vorbit 
pentru sine. 


cc. a e m a mn a 


IS PA SL IPS Lp ERA 
sal E a, x EENT INES 


; a EA 
4 A N ES > S zi A k 
e Sni A. é > J 5 SE, a i Er 


XV 
DESPRE TULBURĂRI ÎN ȚARĂ ŞI VIOLENIA UNOR BOIERI DIVANTI 


dînd veste străjerilor să se cheme şi ei şi să se deştepte unii pe alții 

din covruri. Pe cucoşi n-avea nimeni putere să-i oprească, fiind din 
firea lor ornice ale lui Dumnezeu, după cum luna era finar. Pe străjeri îi 
opreau însă porunci, ca să nu facă larmă şi să tulbure pe măria sa din 
somn. Căci măria sa avind grija unei țări întregi, atitea pricini judecînd, 
atitea biruri ridicînd, atitea podvezi rinduind, atitea pedepse, dînd şi atiția 
sfinți slujind într-atitea dumnezeieşti lăcaşuri, era totdeauna trudit foarte 
şi, cum se făcea sară, urma pilda găinilor. Ziua-i pentru muncă; noaptea 
pentru hodină. Deci, lepădînd straiele măririi sale şi rămîniînd numai într-o 
cămaşă lungă şi-n papuci, se înfățişa la sfintele icoane pentru rugăciunile 
obişnuite. După aceea, cînd se hurduca şi suna duşameaua, slujitorii din 
odăile de dedesubt ştiau că măria sa Vodă s-a suit în pat şi se răsuceşte, 
căutind starea cea mai potrivită pentru somn. 

În noaptea aceea, din partea slujitorilor n-avea pricină de supărare. Dar 
după cîteva ceasuri de somn, iată îl deşteptară cucoşii. Îl deşteptă poate şi 
lumina lunii, care se înălțase la miazăzi şi împrăştia asupra tirgului şi 
asupra curții painjeniş de argint. Uliţile, casele şi bisericile dobindiseră 
deodată o înfăţişare de taină şi de frumuseţă, pe care nu le mai avuseseră 
nicicînd şi pe care, în afară de acest ceas, nu le-a mai avut nici de-atunci 
vreodată; căci fiecare oră îşi are ființa sa scrisă deosebit în veşnicie. Dar 
poate nu numai luna şi nu numai cucoşii îl scoseseră din visuri pe Vodă, 
ținîndu-l cu ochii treji spre sîmburele de aur al candelii; ci gînduri lăuntrice 
care ațipiseră numai pe jumătate şi tresăriseră singure din sămința lor ca 
nişte flori ale grijii. 

Vechi scîrbe şi miînii se întovărăşeau cu gindurile nouă ale lui 
Georgie-Vodă. Tara aceasta neaşezată, cu oamenii aşa de răi şi de 
schimbători, cu boierii vicleni, stînd iepureşte pe două hotare, cu piră, cu 
bunturi, nu-şi simțea îndeajuns blăstămul lui Dumnezeu în bolişti, 


[: Curtea Domnească trimbițau cucoşii la ceasurile cunoscute lor, 


războaie şi secete, — i se cuvenea un spor de pedeapsă şi din partea lui. 
Căci a avut mai ales ela suferi în două domnii. Ş-acuma sufere şi-n a treia. 
Cu dreptatea lui tare şi cu sprijin de la Dumnezeu, pe care l-a cîştigat cu 
atîtea lăcaşuri şi daruri, trebuie să izbească înfricoşat în cuibul răilor, să-l 
spargă în sfirşit. Şi trebuie să-i urmărească pe toți aceia care-i viclenesc 
vistieria — lăsîndu-l răspunzător cu viața lui în fața ismailitenilor şi a 
cămătarilor de la Țarigrad, care sînt mai păgini decit ismailitenii. Au să 
cunoască ei toți brațul lui Duca-Vodă, împlinindu-şi drepturile sale. Căci 
un domn are două datorii: să judece pricinile bine şi să urmeze legea 
pravoslavnică; şi două drepturi: să urmărească birui său şi să sfărime 
fălcile viclenilor. 

Cucoşii cîntau cu darabani de aripi afară, la găinăriile Doamnei 
Anastasia, slăvind aceste drepte cugetări. Vodă căscă prelung şi se întoarse 
pe cealaltă coastă, cu fața cătră părete, cerînd în gînd, de la Maica 
Domnului, linişte. Pentru atitea daruri şi binefaceri i se cuvenea măcar atît 
în acest pătrar al nopții; rămîind celelalte la vremea lor, fiecare pedeapsă, 
fiecare lovitură la ceasul său. 

Însă nu putea să doarmă. Avea acum şi alte griji, de care, în asemenea 
timpuri grele mai bine ar fi să fie scutit. Ce căuta acel popă franțuz, tocmai 
acum, la scaunul său — pentru a se jertfi, întru îndestularea lui, claponi 
graşi şi iezi tineri şi miere şi unt din cămările Doamnei Anastasia? 

Dar lăsînd acestea şi ridicîndu-se în capul oaselor, se întreba mai ales, 
muşcat de-o supărare proaspătă, ca de un purice, de ce strigă străjerul din 
turnul de la poartă, cînd cunoaşte că Domnul său are nevoie mai mult decât 
oricînd să-şi odihnească oasele? 

— Cine-i? striga prelung străjerul, a treia oară. 

Un glas depărtat răspunse. La porți sunară zăvoare şi lanţuri. 

Bănuind ce poate să fie această mişcare, Domnul săltă cu hărnicie din 
chilota de puf şi-şi căută încălțările. Trase în grabă pe el straiele şi-şi 
acoperi pletele cu comanac. La lumina candelii pipăi buzduganul şi-l strînse 
cu tărie în dreapta. Apoi îşi aținti urechea. Paşi furişaţi se apropiau. 
Aprodul de rînd bătu la uşă. Vodă îl cunoştea după glas. 

— Tu eşti, Constandine? 

— Eu, măria ta. S-a întors dumnealui Gheorghiță Ciudin serdarul şi 
pofteşte pe măria ta să te cobori jos. 

Fără a întreba mai mult, Domnul deschise uşa şi trecu suflind prin 
tinda îngustă, apoi cobori scările, Jos, în laturea caselor Doamnei, la uşile 
deschise ale beciului, aşteptau siimeni descălecați. Gheorghiţă Ciudin păşi 
înainte şi i se închină. După aceea, ferindu-se în laturi, descoperi la pămînt, 
ghemuit şi legat în funii, pe Lupul sulgerul. 

— Aha! scrîşni Duca. Încep a cădea răii la judecată! Coboriţi-l jos şi 
aprindeți făchii. Slujitorii să treacă la hodină. Să nu rămiie cu mine decît 


serdarul; şi să fie adus pe loc Buga Sirbul, carele are de împlinit slujbă în 
noaptea asta. Du-te, Constandine şi mi-l chiamă. 

Oştenii se retraseră, cu caii de căpestre. Numai doi din ei, rinduiți de 
Ciudin, prăvăliră pe scări, în beci, pe boierul legat. Cobori şi Vodă după 
diînşii tocmai cînd aprindeau bețe de pucioasă şi ațițau de la ele flăcări în 
răşina făchiilor. Umezeala neagră sclipi, apoi se tulbură de un abur roşcat. 

Punîndu-şi barba în piept, Duca-Vodă privi crunt pe Lupu, frămîntînd 
în dreapta mînerul buzduganului. Porunci cu glas repezit: 

— Deslegaţi-l! 

Cei doi slujitori înțepeniră miînerele făchiilor în năsip. Grămădindu-se 
asupra prizonierului, îl răsuciră, frămîntindu-l. Traseră cuţitele şi tăiară 
funiile. Sulgerul rămase în genunchi, cu fruntea plecată spre Duca. 

Ameninţind spre el cu buzduganul, Duca începu a-i pune întrebări, 
căutînd a-şi înfrina mînia. 

— Tu, viclene, eşti acel care ai dus cărți la Orhei? 

— Am greşit, măria ta, neştiind ce duc şi îndemnat fiind de alţii. 

— Tu eşti cel care-ai dus cărțile? 

— Eu, măria ta. 

— Cărți mincinoase, nemernicule, îndemniînd norodul să se rocoşească 
împotriva Domniei! 

Sulgerul îşi pleacă fruntea în tină, tăcînd. 

— Ai muţit? 

Sulgerul nu răspunse. Pe treptele beciului sunară paşi amestecați şi 
hatmanul Buhuş se înfățişă gifiind în fumegarea luminii. Se închină cătră 
Domn şi veni alături de el. În urma lui Buhuş, un om mare, oacheş şi 
buzat, cu nădragi roşii şi cu miînicile cămeşii suflecate pînă la cot, se opri 
cuviincios, cu fruntea închinată, aşteptând poruncile Domniei. 

— Credinciosul nostru sulger, rînji Duca înturnindu-se cătră Sandu 
Buhuş, a uitat dintr-odată moldoveneşte. Ori a amuţit. Cu toate aceste, 
limba încă nu i-i tăiată. 

Păru atunci a vedea pe gide. 

— Tu eşti, Buga? Ai venit? 

— La porunca măriei tale. 

— Îţi sînt ascuţite bricele? 

— Am tot ce-mi trebuie, măria ta. 

— Atunci să încercăm a face limba aceea să grăiască. 

Buga Sirbul făcu un pas. 

—  Milostiveşte-te, Doamne! strigă dintr-odată cu groază sulgerul, 
apărindu-se cu palmele de cătră gide. 

— Atunci vorbeşte şi spune că ştiai ce cuprind cărțile. 

— Ştiam, măria ta. 


— Şi cunoşteai că a fost plăsmuită iscălitura lui Dumitraşcu-Vodă 
mazilul? 


— Am ştiut şi asta, măria ta. Dar am greşit, ca un nebun ce-am fost. Să 
ierți, măria ta, aducîndu-ți aminte că pînă acum te-am slujit cu credință. 

— Bine. S-auzim numai cine a pus acea iscălitură mincinoasă pe cărți 
şi cine te-a trimes la orheieni. 

— Măria ta, nu-i cunosc. Dar neizbinda lor li-i destulă pedeapsă. 

— Hm! Aşa crezi tu? cinstitule şi credinciosule al meu sulger? Buga, tu 
ai meşteşug să faci pe îndărătnici să cînte. Îi poţi ş-acestuia face slujbele 
cele de trebuință, ca să-şi aducă aminte. Crestează-i limba cu briciul şi 
presară-i-o cu sare. Găteşte spini şi aşchii ca să i le baţi subt unghii, 
pedepsind degetele care au păcătuit. Suceşte-i şi desfă-i picioarele care au 
alergat împotriva stăpinului său. Şi numai după ce va birui toate aceste 
încercări, taie ce-ai sărat şi pune ia fum. Atuncea, poate să tacă. 

— Spun tot, spun tot ce pofteşti, măria ta! urlă cu spaimă boierul 

— Auzi tu, gidea? Eu îi cer să-mi spuie numai adevărul. 

— Aud, măria ta, răspunse cu umilinţă şi cu linişte Buga. Înainte de a-l 
lăsa să mărturisească, se cuvine să-l răcorim, ca să nu spuie decit 
adevărul, avînd pe Dumnezeu martor. 

Păşind în întuneric, Buga Sirbui trase din hruba uneltelor lui un ciubăr 
cu apă, pe care-i împinse între făchii. Cu brațele-i cu vine ca de fringhie 
apucă pe sulger, îi răsuci la spate miînile şi i le cuprinse în laba lui stingă. 
Cu dreapta îl încleşta de după grumaz şi, încălecîndu-l, îl cufundă în apă 
cu capul. Ținu trupul strîns ca-n minghinele pînă ce-l simți că se 
cutremură şi slăbeşte. Atunci îl trase în sus şi-l scutură spre Domn. 

— Aşa începe a cunoaşte durerea, măria ta, lămuri el, privind cu 
luare-aminte la sulger, care se zbătea pe jumătate înăbuşit, trăgînd cu răget 
în piept un fir subțire de aer. Pe urmă îi împlinesc şi toate celelalte, după 
meşteşugul meu şi după porunca pe care am primit-o, 

— Spun! izbuti să scuipe glas sulgerul. 

— Atunci să ascultăm, se amestecă deodată hatmanul. Măria ta, 
porunceşte tuturor, după rinduiala ştiută, să se suie sus în capul scărilor. 
Mărturisirea se face numai cătră Domn şi cătră Dumnezeu. 

— Hatmane Sandu, porunci Duca. Poţi sta şi tu aici ca s-asculți şi să fii 
martur. Ceilalți, vă pogoriți cînd vă dau semn. 

Slujitorii şi gidele suiră treptele. Lupul gemea jos opintind încă apa din 
măruntaie, 

— Vorbeşte. 

— Măria ta, întreabă. Spun tot, numai cruță-mă şi aibi milă de soția 
mea şi de copiii mei. 

— Spune cine te-a trimes! 


— Milostive Doamne, m-au trimes la Orhei doi boieri ai măriei tale: 
dumnealui vel-vistiernicul şi dumnealui vel-jitnicerul. 

Domnul se dădu doi paşi înapoi ca izbit în piept. 

— Cum? Oamenii mei de credință, pe care i-am oploşit în slujbe şi 
mănîncă pîinea mea? Gheuca şi Bogdan? 

— Da, măria ta, domniile lor m-au trimes. 

— Cu jurămînt mărturiseşti asta înaintea lui Dumnezeu? 

— Mărturisesc cu jurămint, milostive Doamne. 

Sulgerul îşi făcu semnul crucii şi, aplecîndu-se, sărută pămîntul. 

— Ei au alcătuit cărțile şi au plăsmuit iscălitura? 

— Asta nu pot şti cu adevărat, luminate Doamne, şi n-aş putea pune 
mîna pe cruce, arătînd pe cineva anume, poate tot ei să fi săvirşit şi asta. 
Ori poate să fie amestecați şi alții, după cît am înțeles şi bănuiesc. 
Iscălitura poate s-o fi alcătuit dumnealui Ion Milescu, spătarul, care-i bun 
meşter cu pana. De ştiut anume însă nu ştiu. De ce să-mi încarce sufletul? 

Duca duse mîna dreaptă la frunte, apoi coborind-o, strînse cu tărie 
braţul credinciosului său Buhuş. 

— Ai auzit, prietine? 

— Am auzit, măria ta. 

— Ai auzit care-i credința, în această ţară blăstămată a Moldovei? 
Liniştea apei ş-a vintului — asta-i partea lor; şi credința demonului 
Belzebut! Hatmane, trebuie să spargem casa răilor şi s-o curățim de 
spurcăciune. Să coboare slujitorii! înălță el glasul, cu mare mînie. Aduceţi-i 
lanțuri acestui nemernic. Puneţi-i mîinile în belciug la zid şi picioarele în 
butuc. Nimene, afară de gide, să nu-l vadă. Nimene să nu-i lepede cuvînt, 
pină ce va hotărî asupra lui divanul judecății... 

Izbi în prins cu piciorul, apoi cu buzduganul; şi se întoarse spre ieşire. 

— Buga, cheia beciului rămîne în mîna ta şi-mi răspunzi de acest rob 
cu viața. 

— Am înțeles, Doamne, răspunse gidele înălțind ochii holbaţi de 
deasupra păcătosului, pe care-l răsucea şi-l fereca, smuncit şi cu grabă. 


XVI 
MARE MASĂ DOMNEASCĂ 


hatmanul său, a doua zi, nu părea nimic schimbat în Curtea 

Domnească. Toate întimplările nopţii rămăseseră parcă ale altei 
lumi, într-un domeniu de lună imaginară. Rămăseseră mai ales în mintea 
lui Duca-Vodă; dar pe chipul lui nu se putea cunoaşte nimic. Ţinind şi 
respingînd în el orice semn al supărării, se îngriji dis-de-dimineaţă şi de 
aproape de tot ceea ce privea ospăţul întru cinstirea solului franțuz. 

În al patrulea ceas, armaşul, adunîndu-şi iarăşi slujitorii şi coconii cei 
tineri, porni spre gazda minoriților arătînd tirgoveţilor fantazia şi încurind 
caii cu meşteşug, stîrnind deasemeni multă pulbere, cît părea că ninge cu 
cenuşă pe unde treceau acei călăreți. lar mai ales muierile bătrine, 
spăimintate ca la o zi de apoi, stupeau după dinşii şi-şi făceau cruce. 

La umilita gospodărie a părintelui Guido se opriră, înconjurind butca 
de mai înainte adusă, cu patru cai şi cu slujitori robi. Slujitorii purtau 
straie după moda ţarigrădeană, cepchene cu ceaprazuri şi şireturi, iar caii, 
hamuri Împodobite cu sîrmă de argint. Domnul Paul de Marenne ieşi cu 
gravitate din cerdacul încununat cu viță, avind alături, în dreapta sa, pe 
pater-praefectus. Îi erau straiele scuturate de colb şi călcate cu îngrijire; şi 
împrumutase ceea ce-i lipsea în îmbrăcămintea de ceremonie, un guleraş şi 
minicuți de horbotă, de la gazdele sale. Deşi călugăr închis în mantie şi 
rinduieli aspre la mănăstirea sa, abatele era şi om de lume şi, neuitind pe 
Dumnezeu şi jurămiîntul, ţinea socoteală de oameni. Ținea socoteală şi de 
plăcerea sa. De aceea, se bucură văzind şi pe Alecu Ruset, care tocmai 
atunci se arăta, cînd cuvioşia sa ieşea în uliţă. Şi zimbi, luminindu-i-se 
ochii şi aducîndu-şi aminte de noaptea petrecută la Griga şătrar. Trecătoare 
ceasuri — pe care le-ar fi dorit să steie. 

— A, nu se poate! şopti el lui Ruset, întimpinindu-l, stringîndu-i mîinile 
şi aducîndu-i aminte cu melancolie de ulcioarele lui Matiaş. Fugit 
irreparabile tempus... 


DI poruncile cu străşnicie date şi după înțelegerea dintre Domn şi 


— Adevărat... oftă cu nevinovăție bunul pater Guido; am îmbătrinit, 
respectabile domnule abate, în această datorie a credinții mele şi am nevoie 
de braţul unui tînăr, ca să mă pot urca în butcă, lingă domnia ta. 

Alaiul se mişcă la pas, pe uliţile cotite, şi în curînd fu înconjurat de o 
droaie de copii, unii desculți, alții cu capul gol, cei mai mulți cu obrazurile 
şi cu boturile nespălate. Fiind vremea poamelor ş-a nucilor, stigmatele 
acestea erau fireşti şi nu dovedeau atit neîngrijirea muierilor, cît lipsa de 
garduri la livezile din apropiere, ori bielşugul acestor livezi şi nepăsarea 
stăpinilor lor. La copii se adaoseră şi oameni mari, în straie nu tocmai 
întregi, însă într-o deplină veselie, deşi era un ceas de dimineață. Erau 
nemernici fără căpătii, ori mişei ai tirgului, care se luau aşa, din obicei, 
după adunare de oameni, nădăjduind într-o îngropare ori într-un praznic. 

La porţi ieşeau în rind mahalagii, oameni aşezaţi şi gospodari, cu 
muieri şi copii, privind neclintiți şi cu ochii rotunzi butcii şi ceata de 
călăreți. După ce-şi strimbau capetele multă vreme, îşi închipuiau c-au 
lăsat-o să treacă şi-şi făceau felurite întrebări, răspunzind cu felurite 
presupuneri. Cea mai bună, mai sigură şi mai potrivită judecată a fost a 
femeilor, căci soarele nu suise încă la amiază şi prin tîrg începu să umble 
zvon despre peţitori pentru domnița Catrina. 

Desfăcind de mişei şi de copii alaiul cu ajutorul harapnicelor, slujitorii 
îl lăsară să intre pe poarta cea mare şi-l primiră, înşiraţi pe două rînduri, 
pină la scara casei Domnului. Acolo Duca-Vodă însuşi cobori trei trepte, 
avînd în urma sa boieri, şi primi cu bunăvoie pe ava franțuz şi pe însoțitorul 
său. 

Domnul avea în spate ca baniţă şi în cap cucă cu întreit surguci. La 
cheutorile straiului îi sticleau bumbi împodobiţi cu rubinuri. Se purta falnic 
şi cu mişcări cumpănite. Logofătul Miron pofti bună-venire oaspetelui străin 
pe lătinie, avînd şi el în glas şi-n înfăţişare semeţia cuvenită celui mai mare 
boier al țării, deşi era încă tînăr. 

Urcind scările, de Marenne găsi sus binecuvintarea înalt prea sfinției 
sale părintelui Dosoftei. I-o dadu înălțind braţul drept, fără mindrie. Se 
simți deodată cîştigat de figura aceea cu ochii mari, cu obrazul smead şi 
pălit de vegheri, umbrit de camilafca neagră ca de o întristare. «lată un 
lucru la care nu m-aşteptam, cugetă domnul de Marenne. Căci mie îmi plac 
prelații dirzi, care ştiu să poarte sabie pentru Hristos. Sînt însă primejdioşi 
la discuţii, într-o ţară străină, mai ales, îl prefer pe acesta.» 

Părintele Dosoftei era îndeosebi bucuria lui pater Guido Celeşti. 
Adeseori mitropolitul îi îngăduia intrarea la el şi amindoi se pierdeau în 
grădinile credinţii, oprindu-se la izvoarele de adevăr ale trecutului şi 
adăpindu-se îndelung.. 

— E o băutură ascetică, spuse enigmatic de Marenne. 


a — 


p 


ETE - riore CI EN 
ENEE N E a 
a 20 SANE ENE E S NAO 


„i T > 
S pă 


— Într-adevăr, răspunse cu căldură părintele minorit. Şi beţia ei ne 
incintă aşa fel, încît sfinția sa rosteşte şi stihuri ale regelui David, tălmăcite 
de el în limba țării. 

— E curios, într-adevăr, mie îmi plac însă mai mult ulcioarele. 

Acest răspuns rămase cu totul întunecos pentru blajinul franciscan. Nu 
pricepea la ce carte şi la ce pasagii fratele său întru credință făcea aluzie şi 
se simți umilit, păstrind, ruşinat, tăcerea. 

Domnul pofti pe oaspeți la masă. Aşezindu-se Ia locul de cinste, arătă 
abatelui scaun la stinga sa. Mitropolitul i se aşeză la dreapta. Logofătul cel 
mare Miron Costin fu rinduit lingă franțuz, ca să-i deie lămuriri şi să-l 
încînte cu vorbe meşteşugite, cercînd a-i pricepe din subințelesuri solia 
tainică. lar pater Guido, avind încă o dată bucurie de vecinătatea 
mitropolitului, se fericea ca de-o rinduire cerească şi ca de-o răsplată a 
muncilor şi a jertfelor sale în slujba Mielului lumii. 

Ospăţul avea loc în odaia cea mare a spătăriei. Era o sală împodobită 
c-un mic iconostas şi cu trei candele în colțul răsăritului şi cu mărcile 
ținuturilor Moldovei zugrăvite de jur împrejur pe păreţii albi. În dosul 
jilțului lui Vodă, unde se ţinea spătarul Ion Milescu, se afla încă o 
zugrăveală proaspătă a armelor lui Duca, pe scut rotund. Alte podoabe nu 
mai erau, afară de perdele de buhur roş la ferestre şi la uşă. Masa era însă 
toarte bine împodobită cu blide şi tacîmuri de argint. Lui de Marenne îi 
plăcură îndeosebi furcuţele cu doi colți, — lucru nu prea obişnuit la prinții 
timpului. Stolnicul începu a servi şi cuparul a drege, — ajutaţi de boierii lor 
de al doilea şi al treilea rang. 

Între bucate, de Marenne regăsi cu plăcere sarmalele, care atit îi 
plăcuseră la gospodăria răzăşului Lăzărel. Vinul nu i se păru tot atit de 
bun. 

Stolnicul punea înaintea lui Vodă vasul de argint, cu felul de mîncare 
rinduit, ridicînd capacul, şi cu lingura lui gusta. în văzul tuturora. 
Deasemeni cuparul, dregiînd, sorbea credința din cupa aurită şi pe urmă o 
aşeza înaintea stăpinului său. La cea dintii cupă pe care Duca-Vodă o înălță 
la slăvitele lui buze, trăsni un sacaluş sub ferestre, cutremurînd încăperea. 
De Marenne tresări şi boierii se veseliră în bărbi, privindu-se cu coada 
ochiului. 

Îndată după ce Vodă gustă din vin a treia oară, la al treilea rînd de 
miîncări, alt zgomot porni, c-o larmă amestecată de tunete şi fluiere. 

Erau ţipete de disperare parcă ale unei dihănii, în care cineva dădea 
lovituri de buzdugan cu învierşunare. Fu rîndul abatelui de Marenne să 
zimbească, recunoscînd faimoasa meterhane țarigrădeană, cu tobe şi multe 
flaute. 

Boierii mîncau bine, ca şi Vodă, şi se pricepeau să ostenească braţele 
cuparilor. Asta-i plăcea lui de Marenne. Îi plăceau şi straiele de modă 


leşască de catifea şi mătasă. Armele erau însă orientale, cu încrestături de 
sidef, argint şi aur. Îi plăcu fala Țifescului, care, adresîndu-i peste masă 
citeva vorbe greceşti, păru a-l întreba dacă-i place junghiul lui cu mănunchi 
de fildeş şi teacă de piele de şarpe. Era într-adevăr o lucrătură delicată şi de 
preţ, pe care abatele o cîntări în virfui degetelor. 

— Prea cinstite logofete Miroane, se bucură boierul Ilie, văd câ-i 
zimbeşte lui ava lucrul pe care i-l arăt. într-adevăr, mă costă preţ de doi 
harmasari. Spune-i pe lă-tinie că i-! dăruiesc lui. — Memento! memento! 
îngină şi el cu patos, în urma logofătului Costin, privind cu fudulie în jurul 
său. 

— E un dar regesc, răspunse de Marenne, atins. Ce dar aş putea 
întoarce acestui nobil, eu, care am fost prădat de toate şi mă găsesc sărac 
ca lov? 

— Plăcerea mea e destulă răsplată, răspunse Tifescu c-un ton care 
amintea în închipuirea lui, pe strămoşii săi de la Bizanţ. 

— E un bărbat încîntător, mărturisi zimbind abatele lui logofătul 
Costin. 

— Negreşit, domnule abate. Avem şi lucruri care plac, în biata noastră 
țara, 

— Le ştiu preţui pe toate, domnule logofăt. 

— Nu mă îndoiesc. Ar fi trebuit să cunoşti între noi, domnule abate, pe 
acel moldovan care a dovedit o ambiţie necunoscută la alte neamuri. La 
hotarul țării cătră munteni, la un pod peste o apă care se chiamă Milcov. 
s-a întiinit cu un cunoscut al său din țara vecină, pe care l-a provocat la un 
duel: nu însă cu spadele, ci cu oalele de vin... 

— Asta şi mai mult îmi place, se grăbi să-l încredințeze de Marenne, Şi 
care a fost. rezultatul? Mă interesează nespus. 

— Biruința a fost de partea noastră, domnule abate. S-au luptat din 
oale, bînd cu putere, pînă ce duşmanul a căzut înlemnit, şi l-au dus soții 
săi pe braţe. lar pe omul nostru l-au lăudat toți şi Vodă l-a făcut nobil. 
Avem slăbiciunea să ne mîndrim şi cu asta, domnule abate. 

— Aprob că a fost făcut nobil, se bucură de Marenne. Fapta lui e o 
virtute. 

— Epigrama domniei tale o primesc cu fruntea plecată, domnule abate. 
Am ajuns într-adevăr aici. Odinioară, părinții noştri au ţinut sabia în mînă 
şi-au fost destul de vrednici să biruiască pe necredincioşi. Pari a mă privi 
cu mirare, domnule abate, neputindu-ţi închipui o mărire trecută, cînd ai în 
față cele de azi. Totuşi săraca această ţară a avut cîndva oameni care n-au 
ruşinat-o, fiind cu adevărat urmaşi de descălecători de la împărăţia Romei. 

Deodată acel boier mindru, înfierbîntindu-se, intră în istorie, ştiinţă şi 
teorie, ca să puie probe înaintea nedumeririi nobilului francez. De Marenne 
nu era numai nedumerit, ci cu totul neîncrezător. Nimic în acest hotar 


barbar nu putea aminti măreţia fiilor lupoaicei. «Manie de savant şi basme 
de necrezut, cugeta el, ascultind distrat pe tovarăşul său. 

Adevărat, vremea a arătat că învățatul logofăt avea dreptate; însă mai 
multă dreptate avea abatele, căci chestia nu-l interesa deloc. Mai avea 
dreptate din pricină că logofătul nu-i era tocmai simpatic, pentru o pricină 
de care se năcăjea să-şi aducă aminte. În sfîrşit, întîlnind privirea lui 
beizade Alecu, se lămuri: Acesta-i arătase pe Miron drept unul din 
uneltitorii căderii lui Vodă Antonie. lată, ş-aceasta i se părea cu totul 
deosebit de năravurile apusene. La aceeaşi masă erau aşezaţi şi alții care 
uneltiseră acea duşmănoasă lucrare. Era Buhuş hatmanul; era însuşi Vodă 
Duca. Totuşi beizade Alecu stătea în fața lor, zimbind prefăcut. Şi nici în 
taină n-avea braț înarmat pentru moartea lor. Acţiunea acestor discipoli 
bizantini era mai puţin directă şi mai puţin brutală; însă veninoasă şi 
ascunsă, țintind să se asimileze lui Dumnezeu şi destinului. 

Logofătul Miron, văzînd că străinul se interesează de Buhuş, i-l înfățişă 
drept unul dintre cei mai viteji oameni ai timpului. Încălecînd pînă la aceşti 
ani ai bătrineții şi bătind tare cu sabia, era în renume mare la turci. Făcuse 
isprăvi de mirare în războiul leşesc şi-n cel căzăcesc. Aşa i-a fost dată lui 
vitejia, ca un dar al firii. Unii poartă în ei o inimă de leu; alții de iepure. 

Meterhaneaua izbucnindu-şi iarăşi tunetele şi larma un răstimp, 
logofătul Miron putu lăsa în pace pe ava franțuz, dîndu-i răgaz să observe 
în voie pe Domn, care de cîtva timp îi atrăgea luarea-aminte. Fără să pară, 
de Marenne înțelegea că se petrece ceva, de şi nu ştia bine ce. Domnul, grav 
de obicei şi încruntat, avea cătră unii boieri ai săi o nuanţă de bună 
dispoziție şi deosebită bunăvoință. Se întorcea des cătră spătarul său, care-i 
stătea îndărătul jilțului, apoi spre vistiernicul Vasile Gheuca, pe care şi-l 
aşezase în față, de cealaltă parte a mesei. Părea a le adresa şi glume, ceea 
ce mira şi pe Miron logofătul. Iar cei doi boieri schimbau priviri, din care nu 
radia bucurie pentru o atît de înaltă favoare. 

Într-această bună dispoziţie, Duca rosti cuvînt de salutare pentru 
oaspete şi ascultă cuvîntul de răspuns. Şi, fără să se grăbească, mincă pînă 
la cea din urmă îmbucătură baclavaua sa cu miere şi cu migdale. Apoi 
sparse ospăţțul, poftind pe musafiri la cafea, în divanul cel mic. 

La uşile odăilor şi la intrarea cea mare păzeau siimeni, în frumoase 
straie roşii cu brandenburguri albastre, avînd sabia la mînă şi pistoalele în 
soleafuri. Măria sa schimbă puţine, cuvinte cu Toader Fliondor armaşul,; 
apoi veni cătră mitropolit. 

— Înalt prea sfinte, dacă dumnealui ava franțuz doreşte, după cît mi-ai 
spus, şi are plăcere să vadă pe Doamna Anastasia, să trecem cu el în casa 
cea mică, luînd cu noi numai pe înalt prea sfinția ta, pe Miron logofătul şi 
pe pater-praefectus. Noi bem cafeaua acolo. Doamna ne-aşteaptă. lar 
cinstiții boieri, ridică el glasul, au să binevoiască să adeste aici, 


îndeletnicindu-se, pe lîngă cafea, c-o vutcă tare bună de vişine, pe care le-o 
trimite Doamna. Poftesc pe cinstitul vistiernic să fie el mai mare peste acest 
mic divan, pînă ce ne-ntoarcem noi. Nu lipsim decît un pătrar de ceas; şi 
întorcindu-mă, am să dau o veste. 

— Vodă are bun chef astăzi, observă dumnealui Ţifescu. Trebuie să-i fi 
venit plăcut răvaş. Şi nu m-aş mira aflînd că se va fi rînduit ceva de cătră 
capuchehaia măriei sale, la Țarigrad, pentru hătmănia Ucrainei. 

— Eşti aproape de adevăr, Tifescule, răspunse pe jumătate serios 
hatmanul Buhuş. Cazacii de peste Nistru, cît i-a cuprins împărăţia după 
războiul din urmă, cer la înalta Poartă hatman. 

— Ştiam eu că altceva nu poate să fie. 

— Totdeauna m-am mirat, Ţifescule, de repeziciunea cu care pătrunzi 
treburile politiceşti. 

Rizînd grav numai el singur, hatmanul se grăbi să urmeze pe Domnul 
său. O clipă se opri în foişor, amintindu-şi că mai are o datorie. Cu risul 
pierit, cobori el însuşi la slujitorii care ţineau porțile şi dădu căpiteniei lor, 
în patru ochi, cuvenita poruncă. 

Vodă intră la Doamna Anastasia cu tovarăşii săi şi cu oaspetele. De 
Marenne se văzu într-o odaie destul de joasă, cu divanuri acoperite de 
scorțuri şi măsuţe înflorite cu sidef, pe care abureau cafelele, în filigene 
turceşti. Doamna, gătită cu rochie lungă de catifea, în roşul grenadelor, cu 
blăniță de samur la gît şi la mînici, dreaptă, albă la faţă şi încă frumoasă şi 
cu părul lung negru, îşi primi cu fruntea plecată musafirii. 

Sărută mina iui Vodă ş-a părintelui Dosoftei, se înclină în fața lui de 
Marenne ş-a celuilalt papistaş, fără să-i privească. Abatele făcu asupra ei, 
c-un gest plin de nobleţă şi cuvioşie, semnul binecuvîntării, înturnîndu-l 
apoi, deosebit de amabil şi zimbitor, cătră domnița Catrina. 

Era cam micuță domnița, însă bine legată în formele-i rotunjoare. Purta 
un costum ca ş-al Doamnei, şi, ca şi maică-sa, avea o pieptănătură bogată, 
sporită, peste cununița de mărgăritare, c-un puf de struț. «Ochi dulci, 
aceasta fu caracterizarea pe care-o găsi în prima clipă de Marenne. Ochii 
erau dulci şi umezi, însă gura era sensuală şi voluntară. «Adevărul e aici, 
judeca abatele, nu în ochii înşelători.» 

Glasu-i avea un sunet îndrăzneţ. De Marenne fu surprins auzind-o că-i 
vorbeşte în limba lui. Vodă încruntă sprinceana. Copila nu rostise însă decît 
citeva cuvinte de salutate. Nu mai spuse nimic, tot timpul cît se bău 
cafeaua. Era însă în ochii aceia ceva deosebit, care scînteia spre străin, 
intermitent, ca şi cum s-ar fi închis şi s-ar fi deschis pleoape de pisică. 
«nteresanţi, aceşti ochi de smoală lucie», zimbea în sine de Marenne, 
contemplîndu-i prin aburul parfumat al cafelei. 


Se sculă de la locul său, ca să admire, pe-un scrin, o răcliță persană de 
fildeş, lucrată mărunt şi filigranat. Cînd îşi plecă nasul asupra ei, simţi în 
nări mireazmă de ulei de dafin. Domnița Catrina era alături. 

— Frumos lucru, zise el, privind mai mult spre fată decit spre răcliță, 

— E un odor vechi al meu, răspunse domniţa. Îl am în dar de la 
bunică-mea, Doamna lui Istratie-Vodă. 

De Marenne aprobă din cap, cugetind cum să întocmească fraza lui 
meşteşugită, în serviciul lui Alecu Ruset. 

— Cum o chema? 

— O chema ca pe floarea al cărei parfum îl simțim. Eu îi spun mamei că 
aici e închis sufletul bunicăi şi ea ride. Domnia ta ce spui? 

— Pot spune, prințesă, că ai mai multă dreptate decît îți închipui. 

În aceeaşi clipă ochii fetei se înăspriră. De Marenne, foarte atent la ce 
se petrecea în juru-i, înțelese pricina. Domnitorul se aplecase spre 
Anastasia-Doamna şi-i şoptise cîteva cuvinte, îndată ce observă pe străin 
trecînd spre Catrina. Se întorsese apoi spre urechea lui Buhuş cu alte 
şoapte. Hatmanul se ridicase greoi din jilt şi venise la spatele Doamnei. 
Poftită să se scoale, Anastasia-Doamna se mişcă zimbind spre franțuz, 
urmată de fratele său. Ca şi cum ar fi voit să se răcorească mai la o parte, 
se aşezară oftînd în scaune, de o parte şi de alta a fetei. Îndată, la spatele 
lor, sosi şi Miron logofătul, iar Domnul se pregăti şi el să se alăture acestui 
sfat nou. 

— Ce zice domnul abate? întrebă cu interes Anastasia-Doamna. 

— Vorbim despre sufletul bunicăi... răspunse Catrina. 

Doamna rămase cu gura deschisă şi cu ochii holbaţi. 

— Mai am de la bunică-mea un dar, se întoarse Catrina cătră oaspete. 

— Într-adevăr? se crezu dator franțuzul să se mire, amuzat de comedia 
care se juca. 

— Da. Am o icoană veche ferecată în argint. A fost adusă de 
Istratie-Vodă de la locurile sfinte. Ştiu ş-o istorioară frumoasă, cum a 
dobîndit această icoană Istratie-Vodă de la un necredincios, căruia i-a fost 
oaspete într-o noapte cu furtună. 

— Cum se poate? Doresc prea mult să cunosc întimplarea. 

— Dar icoana nu te interesează, domnule de Marenne? 

— Ba da; vreau să văd şi icoana. 

C-o înclinare rotunjită de bărbie, domnița pofti pe oaspete s-o urmeze, 
şi-l duse în colțul de la răsărit, unde ardea candelă. C-un deget cu 
unghioară trandafirie, îi arătă iconița de argint vechi. De Marenne se înclină 
spre ea şi simți îndată cum rămăşița adunării se mişcă şi-i împresură şi-n 
colțul acela. Nu văzu nimic din ce era înainte, căci atenţia îi era legată de ce 
se petrecea îndărăt. 

— Istorisirea? întrebă şoptit de Marenne, zimbind pieziş. 


— Vei sta mult la Stambul, domnule? întrebă ea, părăsind deodată firul 
convorbirii. 


— Nu pot răspunde, domniţă. Atîrnă de felurite împrejurări. 

— Te vei întoarce însă pe la noi? 

— Aşa nădăjduiesc. 

— Dacă vei întîrzia, urmă Catrina, se poate să venim noi acolo. Îţi 
rămîn oricum datoare c-o frumoasă istorisire. 

Îl salută învăluindu-l cu privirea, apoi îşi înălță gâtul şi bărbia şi trecu 
dirză pe lîngă ceilalți, părăsind odaia. 

De Marenne rămase încîntat; şi era încredințat că şi-a împlinit 
misiunea pentru care-l rugase Ruset. 

Astfel se încheie această sărbătoare, la al şaptelea ceas din zi. Tot cu 
ceremonie, după închinăciuni şi vorbe alese, de Marenne fu petrecut la 
gazda sa. Şi nu trecu decit jumătate de ceas de cînd sta de vorbă cu 
părintele Guido, care era fericit şi mulțămit îndeosebi, cînd beizade Alecu, 
intrînd în cerdacul încununat de viță, îi aduse lămurirea bunei dispoziții a 
lui Vodă cătră credincioşii săi boieri de aproape. La ieşirea de la cafea, 
cîteva clipe în urma plecării lui de Marenne, Ion Milescu mare spătar, Vasile 
Gheuca mare vistiernic şi Georgie Bogdan mare jitnicer fuseseră înconjurați 
de slujitori, izbiţi în laturi şi închişi. Gheuca în vistieria lui din tumul 
porții, Bogdan la siimeni şi Ion Milescu în beciul casei celei mari. 


XVII 
ÎNTÎLNIRE DE DRAGOSTE, CU CARE PRILEJ DĂDACA MĂGDĂLINA ÎŞI 
DOVEDEŞTE MEŞTEŞUGURILE 


asupra domniței; dacă n-ar fi fost această copilă ceea ce este, nu 
mi-aş pune capul ca să mă întîlnesc cu ea. De astă-noapte trăiesc 
subt această hotărire. Pentru asta m-am şi grăbit să vin la domnia ta. 

Abatele începu a ride. 

— Te aşteptai s-o găseşti aici? E la Curtea Domnească, sărmane 
prietine, sub puternicul braț al părintelui său. 

— Cred că nu-i la Curtea Domnească, iubite domnule de Marenne. 
Soarta hotărînd de la începutul lucrărilor s-o caut în această zi şi-n acest 
ceas, plec s-o caut. Drumul meu trece pe-aici. Doi destoinici slujitori ai agiei 
s-au ținut de mine, adulmecîndu-mă ca pe un vînat. Eu am intrat aici, ei 
s-au oprit în apropierea porții şi dormitează, aşteptindu-mă să ies. Eu însă 
voi ieşi pe din dos, prin grădină şi pe cărarea care dă înspre cîmp. Acolo 
m-aşteaptă un om al meu, pe care domnia ta îl cunoşti. Îmi aruncă în spate 
o burcă, îmi aşează în cap o căciulă; şi ne ducem în treaba noastră, fără să 
ne cunoască nimeni. După ce am îndeplinit misiunea acestei zile, mă întorc 
pe acelaşi drum, cu acelaşi om. Şi ies pe poartă, ca să se bucure copoii care 
aşteaptă, căscînd. Stăpinii copoilor au să afle că am stat cîteva ceasuri la 
sfat cu domnia ta şi au să se bucure şi ei. 

— Atuncea, prietine, să mergem în livada acestor buni părinţi. Mai au 
cițiva meri şi cîțiva peri tirzii, care aşteaptă să fie culeşi, şi cîteva tufe de 
viță. După o masă ca aceea la care am stătut, un fruct ori un strugure nu 
strică. 

Pater Guido îşi făcea siesta în jilțul lui, cu bărbia în piept şi cu mîinile 
împreunate pe genunchi. Bielşugul prinzului îi pusese plumb în picioare şi-i 
rumenise nasul. Cei doi tovarăşi trecură din tindă în grădină, ca doi oameni 


f= domnule de Marenne, zise Ruset, după ce ascultă părerile 


fără grabă, care voi să-şi omoare vremea. Peste puţin, abatele rămase 
singur sub meri. 

Întovărăşit de Birlădeanu şi ascuns în strai prost, Ruset ieşi prin 
ulicioare strimbe, la ripa Bahluiului. Acolo, printre rogozuri şi gunoaie, 
trecu o punte dintr-un lemn îngust, aruncat din mal în mal peste apa 
scăzută. După ce intră în mahalaua ţigănimii şi o străbătu, se opri o clipă, 
căutindu-şi calea spre Bucium. Atunci îi apăru în cărare o fată smolită, cu 
picioarele desculțe şi cu capul gol, purtind în braţe un paner de mere roşii 
ca şi fusta ei. Ruset o întrebă de drumul cel mai scurt cătră vii. Fără să-i 
răspundă cu glas, țigăncuşa o luă pe cărare, repegior, înaintea celor doi. 
Printre şanţuri şi valuri de cătină, într-o mare singurătate de toamnă cu 
funigei, fata trecea fără să întoarne capul şi Ruset o urma de departe, ca şi 
cum era străin de ea. Sări un pirleaz după dinsa, coti pe cărări ascunse; şi 
deodată se trezi într-o gospodărie ferită, cu căsuţă şi cu cramă, cu soare în 
bătătura curată şi c-o miță neagră care dormea pe prispă. Tigăncuşa le 
arătă obrazul, c-o dungă albă de ris, şi dispăru. Birlădeanu trecu pe urma 
ei, în casă. Curînd se strecură afară şi făcu semn stăpinului. Ruset intră şi 
el. Ograda îşi reluă un timp singurătatea; apoi țigăncuşa apăru cu cofa şi 
trecu la fintina de la poarta dinspre drum, în partea din potriva cărării pe 
care sosise. Rămase sub cumpănă, aşteptind parcă un ceas de tainică 
rinduiala, cînd izvoarele din fundul pămîntului împing spre lumină anume 
apă. leşi, plecîndu-şi fruntea la prag, şi Vilcu Birlădeanu cu capul gol şi c-o 
bardă în mînă, ca un slujitor care şi-a făcut somnul ş-acu se îndură să 
urmeze lucrul stăpinului său, ascuţțind haragi, sub şopronul de lingă 
cramă. Îi lua dintr-o stivă, îi cioplea pe-un trunchi şi-i zvîrlea la altă stivă, 
în cealaltă parte. 

Soarele cobora spre clipa cînd şi pe monahi îi scoală din somn osirdia 
lor cătră Domnul Dumnezeu, cătră Isus Hristos şi Maica Fecioară. Deci în 
liniştea zilei se auzi sunînd slab toaca de la Cetăţuia ori de la mănăstirea 
Balicăi. Se opriră în două răstimpuri şi porniră ş-a treia oară; apoi 
rămaseră numai spiralele ecourilor, pînă ce se stinseră şi ele, la poarta 
cerului. 

La acest ceas, domnița Catrina, cînd era vremea frumoasă, avea obicei 
să purceadă la plimbare cătră verdeață, într-un rădvan descoperit. Dădaca 
Măgdălina o întovărăşea totdeauna, stind cinchită pe-un scăunaş dinaintea 
ei, cu spatele la surugiu. lar doi drăgani ş-un armăşel îi făceau pază şi 
cinste. Drăganii călăreau înainte, deschizind drumul şi întrebuințind la 
nevoie şi biciul, împotriva prostimii; iar armăşelul, fecior de boier, avea 
rinduit să umble într-o lature a trăsurii. 

Fiind însă drumurile foarte strimte, de cele mai multe ori călărea în 
urmă. Ca să nu se înece şi să nu se prăpădească în colb, domnița, cînd îl 


=- — m -a e e e a ii 


“o 


man sto A CIP a -— 
ENEAN E E 
Ka 2e = gz ENNE Sate E HZ A 


„i —. - 
S pă 


ştia în urmă, poruncea să se domolească fuga cailor, şi umblau mai mult în 
pas. 

În ziua aceea domniţa Catrina, cînd se urcase în rădvan la scara 
caselor maicei sale, poruncise cu glas tare plimbare spre pădurea de la 
Copou. Atunci Doamna Anastasia, cu cheile de la cămări în mînă, se 
aplecase pe fereastră ş-o îndrumase în altă parte. 

— Măria sa doreşte, zise Doamna, să umblaţi astăzi mai bine spre viile 
noastre de la Socola. 

Domnița îşi subţie buzele în semn de împotrivire şi nu răspunse. 
Armăşelul Ioniță Corjescu făcu semn c-a înțeles porunca. Rădvanul ieşind 
pe porți, armăşelul veni în aripa dreaptă, cu cuşma în mînă, temîndu-se de 
minia domniței. 

— Măria ta, nu ne putem împotrivi poruncii lui Vodă. 

— Fă atunci după poruncă, armăşele Ioniță, răspunse dirz Catrina, 
încruntînd sprincenele-i subțiri. 

Ioniță oftă, aşteptindu-se la vreo poznă. Deocamdată se socotea 
mulțămit că măcar începutul era bun. Supărarea domniței fu în curind 
pentru el vădită. Cînd coboriră în colbăria dinspre Bahlui, la locuri strimte, 
unde el nu putea călări decît în urma rădvanului, Catrina, posomorită, 
nu-şi descleştă gura ca să deie obişnuita poruncă. Ioniță începu a tugi, abia 
trăgîndu-şi sufletul şi simțind că intră, cu ochii holbaţi, într-un ceas de 
mucenicie. 

Colbul se domoli la opustul iazului de la Frumoasa. Acolo Catrina 
porunci surugiului să puie caii în pas, ca să poată privi imaginea tremurată 
a mănăstirii celei de sub luciu. Dincolo de opust, caii porniră iarăşi repede 
şi armăşelul se întreba cu ce-a greşit înaintea lui Dumnezeu, de-i începe 
iarăşi osînda. În sfirşit, la un colnic, domnița dădu iar porunca din zilele 
bune şi se milostivi să întoarcă un zîmbet spre Ioniță Corjescu. 

— Bine c-a dat Dumnezeu! răsuflă el alinat. 

Locul era singuratic şi numai ici-colo, în dreapta şi-n stînga drumului, 
se deschideau ogrăzi de vii şi înegreau căsuțe după valurile de cătină. Din 
cînd în cînd se deschideau hudiţi şi fundacuri. În aerul liniştit plutea un 
miros de fum şi-n nişte nuci bătrîni cîrcîiau țărci. În acest loc, şi-n această 
clipă, de la un bordei de sub nuci şi de sub țărci, o dihanie răsări cu 
mormăiri grozave, năzuind la drum înaintea cailor. Era un urs țigănesc. 
Atîrna după el lanţul aninat în zgardă şi-n veriga buzei. 

Caii drăganilor şi caii de la rădvan, fornăind cu spaimă, se prăvăliră în 
laturi, apoi, strinşi în friie, se azvirliră în două picioare, bătind în aer cu 
copitele de dinainte spre fiară. 

Stăpinul ursului, un ţigan bătrin şi mărunt, se şi repezise din urmă, de 
la bordei. Apucase lanțul şi-l smuncise, pusese şi ciomagul cu clonț în 
verigă, şi trăgea dihania îndărăt după el. Ursul îl urmă; dar, la fiecare 


smuncitură, slobozea răcnete de minie şi durere. Atiît drăganii cît şi 
surugiul fură nevoiţi să cîrmească la dreapta în deschiderea unei hudiţi. În 
vălmăşeala cailor, în zguduirea aproape de răsturnare a rădvanului, 
domnița Catrina dădu un țipăt. Părea mai mult de miînie decît de spaimă. 
Dar era de spaimă, căci se făcu palidă şi se lăsă moale într-o parte. C-un alt 
țipăt, acesta grozav şi sfredelitor;, dădaca Măgdălina se aruncase asupra ci, 
sprijinind-o. 

— Staţi! răcnea prelung tiganca dădacă. Pentru numele lui Dumnezeu, 
staţi! Jupiîne Ioniță, nu ne lăsa! 

Armăşelul sărise sprinten din şa. Lăsînd calul să se ducă, se aruncase 
la scară, cătră femei. Drăganii făcuseră acelaşi lucru şi se întoarseră asupra 
cailor de la rădvan, oprindu-i şi abătindu-i unul peste altul. 

— Slavă Domnului, strigă armăşelul, nu s-a întîmplat nimic! 

— Vai de mine! vai de mine! se tînguia dădaca încercînd să-şi smulgă 
părul de la timple de sub broboadă. Ce ne facem noi acuma? Unde-o ducem 
noi acuma, ca să-i descînt de spaimă şi să se liniştească? 

— Este-aici o casă, dădacă; s-o coborim şi s-o ducem. 

— Numaidecit, jupiîne armăşele; iaca închide ochii şi abia mai cască 
pliscul, ca o păsărică. 

Ioniță Corjescu privi năucit în juru-i şi văzu o ţigăncuşa cu fusta roşă, 
care sta cu cofa la fintîna de lîngă poartă şi privea, fără să se clintească. 

— Fată hăi! vină-ncoace! strigă el eu oțărire holbiîndu-se la dinsa. 
Păşeşte mai repede, că altfel te iuțesc cu harapnicul! 

Fata puse jos cofa, se izbi în portiță şi ieşi în drum. Săltind ca o mîță cu 
picioarele-i goale într-o clipă fu lingă dădacă şi amîndouă prinseră de 
subsuori pe domniță. O coboriră domol. Armăşelul feri portița şi se răsti iar 
cătră țigăncuşa: 

— Aveţi, fată hăi, o încăpere curată, ca să se hodinească un sfert de 
ceas măria sa? 

— Avem, boierule. Aici e via Gheuculesei... 

— Bine; atunci, dădacă, ai unde-o duce pe măria sa. Poate nu s-a 
întîmplat nimic. Eu mă-ntorc s-apuc de gît pe ticălosul acela de ursar, din 
pricina căruia ni s-a iscat asemenea lucru, care pot zice că-i primejdie de 
moarte. Unde-i? Să mi-l prindeţi! răcni el după drăgani. 

Dar drăganii fugeau, după caii slobozi. lar dădaca prinse a se tingui 
ascuțit: 

— Unde se află, jupîne armăşele, să ne leşi singure aici şi dumneata să 
te duci? Ai mare răspundere în fața lui Vodă. Dă-i pace ursarului, bată-l 
Dumnezeu să-l bată, că nici el n-a fi bucuros că i-a scăpat ursul; şi pentru 
asta Vodă îl spînzură şi ne încărcăm sufletele de păcat... Stai colea la poartă 
şi ne-aşteaptă, rinduind rădvanul, ca să ne întoarcem înapoi cînd a hotărî 


domnița. Eu intru cu ea aici, s-o liniştesc puţintel. Fată! îndemnă ea pe 
țigăncuşa, scoate degrabă din fintîna apă neîncepută şi vină după mine, 

Ioniță Corjescu, descumpănit, începu a se învirti pe loc. Apoi se repezi 
la surugiu, cu mînie. 

— Nici eu nu-s vinovat, boierule! se apăra vizitiul, ținîndu-şi caii şi 
rinduind hăţurile. 

Dădaca şi ţigăncuşa ajutară domniței să intre în căsuță. Omul care 
cioplea haragii sub şopron, lingă cramă, se ridicase din locul lui, privind, cu 
barda în mînă. Apoi iar se aşezase la lucru. Fata veni în fugă, ţopăind pe 
cărare cu tălpile goale, întorcîndu-se ca în bătaie de vînt. 

Drăganii aduseră caii scăpați, apoi ajutară surugiului să îndărăpteze 
rădvanul pînă la drum. Armăşelul, întorcîndu-se iar, ca-ntr-un cerc, la 
gindul şi la supărarea dintăi, se abătu la bordei, ca să apuce de gît pe 
ursar. Dar şi ţigan şi urs se făcuseră nevăzuţi. Erau undeva, pe cărările 
întortochiate dintre vii. Nu putea să-i mai urmărească, datoria lui nefiind 
asta. La urma urmei, dac-a fi nevoie, i-or descoperi alții, deşi poate-i mai 
bine să nu se ştie nimic despre întîmplare. Dă-i dracului, şi urs şi țigan! 
Dac-a hotărî domniţa tăcere, ca să nu-şi mai supere părinții şi ca să nu i se 
oprească plimbările, dă el poruncă drăganilor să nu sufle o vorbă, ş-au să 
tacă, fiind toată lumea la curte cu dragoste cătră copilă şi cam cu 
împotrivire ascunsă spre Vodă, din pricina asprimilor lui. 

loniță Corjescu se întoarse la via Gheuculesei şi intră în ogradă. 
Țigăncuşa sta în uşă; slujitorul cioplea haragii. Deci e bine şi nu s-a 
întîmplat nimic rău. Tocmai cînd ajungea el în mijlocul ogrăzii, dădaca 
Măgdălina îl întimpină veselă: 

— Jupiîne armăşele, am scăpat amindoi de scîrbă şi de grijă. Cum i-am 
descîntat, parcă i-am luat cu mîna. A rămas liniştită, s-a luminat. Acuma 
hodineşte puţintel; după asta plecăm. Cred că ticălosul cel de ţigan cu 
ursul s-a dus. 

— S-a dus, dădacă. 

— Bine că s-a dus. Domnița se îngrijea să n-auda iar mormăind. Asta 
mai ales i-a pricinuit mare tulburare... Mulțămesc lui Dumnezeu că s-a 
întimplat numai atita. Doamne, păzeşte de mai rău! 

Dădaca îşi făcu cruce. Armăşelul se simţi pe deplin liniştit. 

În umbra odăiţii, domniţa Catrina sta pe patul din fund. Ferit puţin mai 
la o parte, în picioare, cătră sobă, beizade Alecu o privea încă uimit, 
neîndrăznind a crede că i-a sosit deodată, ca prin farmec, acel dar rivnit. 
Aşteptase şi nădăjduise, nădejdea şi aşteptarea lui fuseseră însă întunecate 
de o mare îndoială. 

Dădaca stătuse o vreme de piîndă în tindă. Cît stătu ea, Ruset nu socoti 
potrivit să rostească vorbe fierbinți. După ce-o văzu plecată întru 


întimpinarea armăşelului, beizade. simțind o primejdie în preajmă, nu mai 
găsi în el cuvintele pregătite. 

— [ți mulțumesc, domniță, c-ai venit. 

— Mi-ai mai spus o dată asta, beizade Alecu, îi răspunse zimbind 
Catrina şi privindu-l fix. Am venit nu pentru că m-ai chemat, ci pentru că 
am dorit eu să ne vedem. De aceea ţi-am trimes pe dădacă. 

— Aşa este; mie mi-a fost greu să te pot vesti din cel dintăi ceas. 

— Eu însă am simțit, ş-am aflat. Răvaşele noastre, beizade Alecu, le 
socotesc lucruri moarte; numai vorbele sînt vii. Unul totuşi mi-a adus ştirea 
bună, că ai găsit putință şi deslegare să intri în laşi. Am stat cu grijă şi 
pindind, pînă mi-a căzut în poală bucuria. lar acum aştept să-mi spui ce nu 
se poate scrie şi ce ai început a şopti odată, în fugă. 

Ruset tăcu. Ea scutură din cap. încruntîndu-se uşor la el. 

— Cu toate acestea, beizade, domnia ta ai obiceiul vorbelor acestora. 
Le-ai spus în multe rînduri şi multora. 

— Au fost vorbe deşarte: domniță Catrina, Nu îndrăznesc a le mai rosti. 
Acuma stă înaintea mea altcineva. 

— Le-ai spus prea des? Eram doritoare să le aud şi eu. Un om despre 
care a vorbit toată țara şi împotriva căruia s-au burzuluit toți, mie mi s-a 
părut că nu-i un om de rînd. De aceea am plecat urechea, cînd s-a apropiat 
de mine, la mănăstire la Neamţu, în chilia domniței Ruxanda. Dar mi-a 
spus puţin lucru; nu era vreme: mama era la doi paşi. Ai mărturisit 
Măgdălinei că se află un măr — pe care-l preţuieşti mai mult decît viața. 

— Am mărturisit, domniță Catrina. De cînd sînt aici bag samă că încep 
a amuti. Toate ale mele prostii şi nebunii s-au risipit ca un fum. Le cunoşti 
şi totuşi nu te depărtezi. Sint duşmănit şi prigonit de măria sa 
Georgie-Vodă şi totuşi vii cătră mine. Ce pot să-ți spun eu, decît că-ți pun 
viața mea la picioare?... 

Catrina clăti capul, cu împotrivire. 

— Pune-o, dar nu cu întristare, căci n-ai s-o pierzi. Eu, beizade Alecu, 
astăzi nu mă simțesc deloc miîhnită ca domnia ta şi sînt cu inima veselă, 
deşi m-a spăriat ursul. Defăimat eşti, prigonit deasemeni, însă asta-i spre 
folosul domniei tale, căci altfel aş fi trecut pe lingă domnia ta fără să te bag 
în samă. Ştiu că eşti ş-un om cu vorbă ascuţită, beizade, deci să nu 
socoteşti că mă înşeli oftind în fața mea. Puţintel dragă ştiu eu că-ţi sînt, de 
aceea îți dau voie să-mi spui cît de multe. 

Alecu Ruset tăcu iar. Desprinziîndu-se deodată de la locul lui, făcu un 
pas, îngenunche repede, se aplecă şi sărută pe rînd picioarele domniţei, 
încălțate în conduri de marochin roş. Rămase jos, cu fruntea plecată. 

Catrina Duca tresări într-un țipăt uşurel spăriat; apoi rise, 
retrăgindu-se în fundul patului. 


— Vino lingă mine, beizade, zise ea. N-aş putea spune că nu-mi place 
obiceiul acesta leşesc, dacă arată, într-adevăr, ceea ce socotesc eu. 
Grăbeşte-te, nu pot sta mult. 

— De-abia te-am văzut şi iarăşi te pierd, oftă el, luiîndu-i o mină. 

Ea şi-o dădu şi pe-a doua., 

— Ne mai vedem, să n-ai grijă. Am eu lingă mine un demon, care 
m-ajută. Pe de altă parte, mă rog şi Maicii Domnului şi sfintei Parasehiva de 
la Trisfetite. 

— Dar trebuie să mă depărtez de laşi. 

— Ştiu; aşa va fi fiind rinduiala Iui Vodă. Dar dacă ţi-s dragă putintel, 
beizade, aşa cum bănuiesc eu şi te îndărătniceşti a nu-mi spune, atuncea ai 
să fii aşa de bun să vii din cînd în cînd într-ascuns, în locul acesta unde ne 
aflăm acum. Vii noaptea şi-n mare taină. Aici ai să găseşti pe Zoiţa, 
țigăncuşa pe care-ai văzut-o şi care te-a adus în-tr-acoace. E-o nepoată, din 
multele nepoate ale dădacei mele. Cum vii, într-acelaşi ceas Zoița vesteşte 
pe Măgdălina şi primeşti îndată răspuns. Aşa poate vei ajunge să fii mai 
vesel. Vreau să ştii, beizade, că asta am riînduit-o eu, în capul meu, cu mare 
hotărire. Eu, dacă vei fi băgat de samă, sînt o ființă cam rea şi aspră, 
neascultindu-mi părinții şi neiubindu-i îndestul. Nici cămărăşiță ca mama, 
cîntărind şi drămuind, nu vreau să ajung, nici roabă a lui Ştefan, feciorul 
Radului-Vodă, după porunca tatei... 

— Într-adevăr, de copilă eşti juruită urîtului şi nebunului aceluia. 

— Aşa. Crezi că m-am zbătut ş-am plins numai cît ţi-am spus? Am 
plins mai mult. Pe urmă am tăcut, şi, închizindu-mă în mine, am luat 
hotărire să trăiesc singură între ai mei. Nu mă-mpotrivesc poruncii lor, dar 
făptuiesc ce cred eu. Sufletul meu al meu fiind, nu vreau să-l dau decit 
celui pe care-l aleg. Să fie însă vrednic de mine. 

— Domniţă, şopti Ruset, privind-o ca şi cum abia atunci o vedea întăi; 
porunceşte şi voi face întocmai. 

— Îţi poruncesc să leşi deoparte acum vorbele pe care vroiai să le spui 
la început şi nu le-ai spus. 

— Acelea, murmură Ruset, au fost flori pentru altele şi s-au veştezit. 
Pentru acelea, iartă-mă. Cresc altele în mine, care sînt fără moarte. 

Catrina închise pe jumătate ochii, lunecînd spre Ruset scînteierea lor 
de smoală topită. El întinse braţul, s-o cuprindă. 

— Sărută-mi mîna, zise ea zimbind. Nu face decit ce-ţi poruncesc. 

El îi sărută mîna. 

— Trebuie să ne despărțim. Pleacă din laşi, şi, după ce vei fi departe, 
întoarce-te, căci eu te-aştept. 

Săltind ca pe teluri de oţel, copila trecu pe dinaintea lui, foarte aproape, 
foşnindu-şi fustele, şi ieşi, fără a întoarce capul. 


Ruset rămase amețit şi străpuns. Abia într-un tirziu îşi dădu samă că 
afară au sunat voci şi duruiri de roate, într-adevăr plecase şi trebuia 
negreşit s-o mai vadă, căci începea a o simți în inimă şi-n sînge, parcă i-ar fi 
dat să beie un venin de dragoste. 


e aaa cepe Gaana 


a IP = ii Po dee > Li T >. Par pia Mite 
x E (Si -—> IC, Aa +» AS = Ag i SA, 
-s 3: 


XVIII 
HIOTĂRÎRILE QINSTITULUI DIVAN AL MĂRIEI SALE 


An cămara de taină intrînd şi Miron, logofătul, chemat în pripă joi 

(aimineat găsi pe Vodă, plimbîndu-se încruntat cu minile la spate, de 

la uşă la fereastră şi înapoi. Buhuş, în picioare, mai la o parte, cu 

braţele subpuse, urmărea pe gînduri această mişcare. Cînd păşi Miron 
pragul, Duca se opri şi se întoarse repezit. 

— Logofete Miroane, strigă el înălțind braţele, mulțămesc că te-ai grăbit 
să vii. Te aştept de jumătate de ceas. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că cei 
în adevăr vrednici de credință sînt aşa de puţini în jurul meu. Mă mingii 
totuşi că te afli şi domnia ta între dinşii. Mai presus însă decit toți vă 
preţuiesc pe aceştia care sînteți aici. îmi pare rău că lipseşte din laşi 
postelnicul Ciobanu, căci l-aş fi dorit şi pe dînsul alăturea de domniile 
voastre. 

Costin privi pe Sandu Buhuş, apoi pe Vodă. 

— Măria ta, ce te face să vorbeşti astfel? 

— Miroane, se tingui Vodă cu glas prielinesc, sînt împresurat de 
înşelăciune şi viclenie. 

— Care cap încununat n-a suferit de boala aceasta, măria ta? 

— Ţi-ai fi putut închipui că se află atiția vicleni în jurul scaunului lui 
Duca? 

— Să fie într-adevăr aşa de mulți, măria ta? Eu nu cred. 

— Îi spuneam şi eu asta măriei sale, cinstite logofete Miroane, se 
amestecă Sandu Buhuş, dar măria sa e prea tulburat de întîmplare. 

— Nu sînt tulburat; nu sînt tulburat, cît mîhnit. Mîhnit de moarte este 
sufletul meu, cum zice cartea psalmilor. Cercetind pe vinovaţii care stau 
închişi, am bănuit că fapta lor e ca un izvor din care s-au adăpat mai mulți. 
Aducînd pe Buga Sîrbul ca să vadă şi el mai de aproape acea apă şi acel 
izvor, iată că şi-au deschis gurile şi Bogdan, şi Gheuca, şi Milescu. 


~. 


SRE CO 


5 


-è : dai E <a ai 
eas a i ee l 


Na s5 


pr ă 


— Au arătat şi pe alții? 

— Au arătat, logofete Miroane. 

— Însă, măria ta, se poate ca vorbele lor să nu fie toate adevărate. Pot 
arunca năpăşti asupra altora din răutate, ori din prostie, socotind a-şi 
uşura vina lor. Firea boierilor noştri, măria ta, aşa de mult s-a coborit, încît 
amestecă adevărul cu minciuna fără frică de Dumnezeu şi fără o lege a 
dreptății. 

— Nu te teme, cinstite logofete Miroane, căci toate au o margine. Nu 
îndrăzneşte nimeni cu uşurinţă să amestece pe un nevinovat, căci eu îi cer 
dovadă. Şi chiar acea dovadă eu o cern de două ori, căci nu vreau să-mi 
încarc sufletul. Şi se află, cinstite logofete, şi oameni pe care nimic nu-i 
poate stropi, stind prea sus. Pe aceia îi chemăm la sfatul nostru. 

Logofătul Miron se închină cătră Vodă şi aşteptă lămuriri. 

— Descoperirea a dovedit amestecul celor mai de aproape boieri veliți ai 
mei, urmă Domnul. Căci spătarul meu Milescu îmi ţine semnele puterii 
mele, şi Gheuca îmi ţine vistieria şi se întîmplă să fie şi soţ unei vere 
primare a Doamnei mele, dar aceasta nimic nu-i va folosi. Stînd astfel şerpii 
în cămara mea, la patul meu, mai pot avea odihnă? Iată că aceştia arată pe 
alții tot aşa de apropiați mie. Au rostit numele Racoviţeştilor, logofete 
Miroane. lar Buhuş întoarce capul şi nu vrea să creadă. 

— Măria ta, grăi cu întristare Buhuş, mîni au să mă arate pe mine. 

— N-am să-i cred, prietine. 

— Dacă n-ai să crezi mîni despre mine, nu crede astăzi despre alții. 

— Logofete Miroane, şi eu şi domnia ta îl ştim pe hatman prietin cu 
Racoviţeştii. Crezind a le face lor bine, poate strica Domnului său. Domnia 
ta ce zici? 

— Nu ştiu ce pot spune, măria ta. Cei prinşi îi arată într-adevăr cu 
dovadă că-i au amestecați în fapta lor? 

— Vor aduce dovezi.. 

— Eu de mai înainte nu vreau să cred în ele, măria ta. Chiar ieri, după 
masa măriei tale, am stat de vorbă cu Neculai Racoviţă. Şi el îmi arăta că 
bine a făcut măria ta virind în beciuri pe vinovaţi şi supunîndu-i la pedepse. 
Căci fiecare, după faptă, urmează a-şi primi plata. 

— Ţi-a vorbit el aşa? 

— Întocmai, măria ta. Acuma, dacă am învoire, am să mă străduiesc a 
chibzui ce-ar fi de făcut. Să zicem că nici Neculai Racoviţă, nici ceilalți 
Racoviţeşti n-au amestec în faptă. Năcăjindu-i, mi-i fac duşmani, şi sînt 
destul de mulți. Dar să zicem că ar fi cunoscînd şi ei cele puse la cale şi 
chiar s-ar fi amestecat întruciîtva, după obiceiul pămîntului. Bine este oare 
a-i zădări ş-a-i împunge, a-i închide ş-a-i tăia, fiind boieri de ţară, aşa de 
mulți, cu atitea neamuri şi încuscriri? Dacă ei grăiesc toţi la fel cu Neculai 
Racoviţă, atuncea-i lăsăm în pace, şi nu mergem mai departe cercetind; şi 


eu, măria ta, chiar îi pun să steie la divan şi ei, să judece şi pe Bogdan, şi 
pe Milescu, şi pe Gheuca, şi pe Lupul. 

— Să-i judece ei? Îi judec mai bine eu. Şi nu numai pe aceştia, ci pe toţi 
cei vinovaţi. Fiind domnul lor al tuturora, le pot lua capetele. 

— Măria ta, bine este să fie o pedeapsă drept pildă. Prea multe capete, 
nu-i bine să cadă. Am avea să dăm samă, şi să nu fie prea tirziu, căci înapoi 
nu le mai putem pune pe umerii care le-au purtat. Aşa, ei judecă, ei 
hotărăsc şi armaşul împlineşte. Pedeapsă este, pildă se dă, iar răspundere 
noi n-avem. Această învățătură diplomaticească, măria ta, eu socot că nu 
ţi-a aduce decit folos. Eu zic nici pe Milescu să nu-l scurtezi, căci e un 
bărbat prea dibaci, care ştie să scrie şi să iscălească frumos precum ştia şi 
unchiul său Neculai Cîrnul, credinciosul lui Alexci ţar. Credinciosul unui 
țar rosienesc ne poate aduce un folos, ne poate aduce o pagubă, 
cunoscîndu-ne şi fiind de-o lege şi de-o limbă cu noi. După ce i s-a tăiat lui 
nasul într-o împrejurare la fel, bine este să i se cruțe acuma nepotul. De 
care nepot se poate măria ta să aibă nevoie, plătindu-şi el o parte din 
greşala de-acum. lar pentru cealaltă parte îl ținem închis: astfel îl şi avem la 
îndămiînă. 

Ascultind, Duca-Vodă începu iar să se plimbe. Buhuş îi urmărea 
mişcarea feţei. Îl cunoştea de mult şi i-o cetea lesne. Sugestiile lui Costin 
aveau asupra lui Duca o înriurire vădită; îi descrețiră încet-încet fruntea. 
De cîteva ori ridică ochii, ca şi cum ar fi căutat deasupra lui o hotărire. 
Aplecîndu-i, observa furiş pe boieri. Nu le împărtăşi însă ideea care-l 
fulgerase deodată, în legătură cu grija lui necontenită pentru cărțile aflate 
în Lehia, la mîna duşmanilor lui. Se putea într-adevăr încerca ceva cu acest 
dibaci nepot al Milescului, ori pentru dobîndirea acelor cărți, ori pentru 
cufundarea feciorului lui Chiriţă Dracu. Va vedea el ce este de făcut, — 
vremea aduce învățăminte. lar pentru Racoviţeşti, sfatul este bun. 

— Ai dreptate, cinstite logofete Miroane, ai dreptate, îngînă el. Cu cât 
cuget mai mult, cu atit văd că asta-i calea cea bună. Mai ales cu 
Racovițeştii. 

Miron înțelese că lui Vodă îi plăcuse mai mult sfatul în privința 
Milescului. Nu stărui să afle şi să înţeleagă ce pricini ascunse îl ciştigaseră 
pe Duca. Ştia că asta nu se poate c-un bătriîn încercat şi fin, şi pe lingă 
asta, ascuns în sine întru toate ale lui. 

— Măria ta, mă bucur că nu m-ai chemat zadarnic, zise el 
închinîndu-se. 

— Îţi mulțămesc, cinstite logofete Miroane. Îți mulțămesc şi ţie, 
cumnate Alecu. Şi domnia ta ai văzut bine, ceea ce mă întăreşte mai mult în 
judecata mea. Sînteţi prin urmare de părere să facem divan cît de degrabă 
şi să judecăm pe făptaşi. Aşa îngrozim pe cei care nu s-au dat încă pe față 


şi mai cu samă dăm veste de puterea braţului nostru la orheieni şi la 
lăpuşneni. 

— Pentru asta are acolo grijă Constantin serdarul, adaose Buhuş. Are 
să le deie strinsoare mare, ca să le vie la loc cumințenia. 

— Deci, dacă facem divan, urmă Duca, — la acel divan vinovaţii vor fi 
aduşi şi-i vom întreba de ce-au viclenit pe domnul lor şi ţara. Şi ei vor arăta 
ce-au scris şi răzăşilor şi mazililor, că pentru dări şi prigoniri s-au scîrbit. 
Asta a mărturisit în fața mea şi Gheuca. El fiind vistiernic mare, fiind sluga 
mea şi avind a-mi sluji mie cu credință, în loc să împlinească poruncile 
mele, le judecă. Jurămîntul pe care l-a făcut îl calcă. Sint eu oare aşa de 
tiran şi sărăcesc noroadele? Vistieria mea e goală şi datornicii mei ţipă. 
Domniile voastre ce spuneţi? 

— Norodul a fost lăsat de Dumnezeu ca să plătească bir... răspunse 
sibilic Miron logofătul. 

Duca se mulțămi cu acest răspuns. 

— Atunci să plătească, hotărî el. Să plătească de-asemeni cu capul şi 
cei care tulbură liniştea țării, viclenind. Veniţi deci la divan mîni dimineaţă. 
Mai ales pe domnia ta, logofete, te rog să pofteşti mai devreme, ca să am cu 
cine mă sfătui înainte de a deschide uşile. Şi să nu uiţi să aduci şi pe 
Neculai Racoviţă cu toţi ai săi, încredințindu-i de mila noastră. 

Logofătul se retrase. După el veni îndată şi Buhuş, ca să nu i se pară 
lui Miron că Domnul îl socoteşte pe hatman sfetnic mai de taină. Amîndoi, 
avînd multe de spus unul altuia, umblară totuşi tăcuți, apăsaţi de cugetări 
mihnite ca de un nour de vreme rea. 

Cei închişi nu erau oameni de rind din prostime. Rar, urgia care-i 
aştepta cădea asupra unor boieri, căci aşa sînt lucrurile rînduite în astă 
lume şi mai ales în această țară, că cei din oase sfinte nu cunosc moarte 
ruşinoasă. Ori cad în război, ori îi blagosloveşte şi-i împărtăşeşte un slujitor 
al lui Dumnezeu, poftindu-i cu cinste pe calea raiului. Ocna şi pieirea 
blăstămată sînt pentru ţigani şi mojici; pe aceştia-i bat pravilele; pe 
aceştia-i bat hiîrtiile vistieriei. 

Pe asta se putea cunoaşte cît s-a stricat ţara şi cit s-au înrăutățit 
vremurile. 

Vinovaţi sint aceşti bieți boieri, cugeta logofătul; mincinoşi însă nu sînt. 
S-au făcut vinovaţi pentru că s-au ridicat asupra Domniei. lar Domnia fiind 
de Dumnezeu rinduită, trebuie s-o răbdăm. Nu sînt însă minciunoşi, pentru 
că pricinile pe care le pun ei sînt vădite şi ştiute. 

— Ce hotărire poate să iasă de la divan, logofete Miroane? întrebă 
hatmanul Sandu. 

— Nu poate ieşi decît hotărire bună, cinstite hatmane, răspunse Costin; 
căci pe fiecare dintre județi are să-i cerceteze la noapte Dumnezeu în somn. 


Acest Dumnezeu, urma a cugeta în sine logofătul, cuprinde în ființa lui 
frica, interesele, zavistia şi toate măruntele patimi omeneşti. 

Cei doi boieri se despărțiră fără a-şi încredința unul altuia gîndurile 
cele mai dinlăuntru. Fiecare se duse la gazda sa, unde-i aşteptau adunaţi 
prietini şi rude. În fiecare casă mare boierească, în acea zi, avea a se aduna 
sfat al îngrijorării. 

Numai prostimea, care nu cunoaşte decit cele ale pintecelui, nu părea 
supărată pentru surparea unor case boiereşti. Bind vin nou în crişme şi 
împungînd Domnia pentru nesăţioasele dări, se credea totuşi mai uşurată 
aşteptind priveliştea pe care în curînd avea să le-o deie vel-armaşul Toader 
Fliondor. 

Divanul se deschise în ziua următoare, vineri, între obraze care se 
cercetau cu luare-aminte. Cinstiţii boieri apărători ai Domniei îşi înfățişară 
unul altuia bărbi prin care-şi treceau cu nelinişte degetele. Aşteptau pe 
Vodă ca să vadă care li-i hotărîrea, şi părură a se bucura cînd auziră pe 
dumnealui Neculai Racoviță pecetluind cu fier roş fapta ticăloasă şi 
nevrednică de boieri şi creştini a celor închişi în beciuri. înțeleseră mulți 
atunci că pot rivni la caftanul vistiernicului, jitnicerului şi spătarului, dacă 
se vor scîrbi şi se vor supăra mai tare decit alții. 

Cînd Vodă şi înalt prea sfinția sa mitropolitul intrară, găsiră linişte ca 
înaintea unei furtuni. Duca, încruntat şi cu barba în piept, îşi luă locul în 
jilțul său şi privi în jur cu luare-aminte, cercetind rînd pe rînd fețele. Buhuş 
şi logofătul Miron îşi dăduseră de mai înainte samă de însărcinările lor şi 
Domnul putea ceti pe multe obraze ceea ce dorea el. 

— Înalt prea sfinte, grăi el cu blîndeţă, şi prea cinstiţilor şi 
credincioşilor ai mei boieri, v-am chemat la un județ care mie îmi sîngerează 
inima. lată, pe masa divanului, dovezi fără greş a unor dregători ai noştri, 
pe care i-am pus în pîine şi care ne-au jurat credință. De trei ori ne-a rinduit 
Dumnezeu păstor în această ţară a Moldovei şi într-atiția ani, cît am avut 
mila sfinției sale asupra noastră, nu ni s-a mai întîmplat decit o dată 
asemenea ruşine, atunci cînd Hiîncu şi Durac s-au sculat asupra noastră cu 
armele. Dar Cel ce judecă bine a pedepsit bine, şi făptaşii şi-au primit 
osinda. Acum a doua oară Domnul Dumnezeu dă în mîna noastră pe alți 
nelegiuiți. Urmînd pilda Hincului şi a lui Durac, au purces pe aceleaşi căi. 
N-au apucat însă a făptui şi Dumnezeu i-a pus sub judeţul şi sub 
buzduganul nostru. Cercetaţi, vă rog, cărțile acestea pe care le-a dus la 
orheieni Lupu sulgerul. Aceste cărți îndeamnă la răzvrătire şi la moartea 
noastră. Lupul sulgerul mărturiseşte fapta fără nici un înconjur. Va 
mărturisi cu gura lui şi în fața cinstitului domniei voastre județ. El arată că 
a fost trimes de vel-vistiernicul nostru Vasile Gheuca şi de vel-jitnicerul 
nostru Georgie Bogdan, care şi ei au mărturisit. Cumpăniţi domniile voastre 


=- -m -n l — — 


p 


ETE - rar zy CI La 3 
E CEE N E a 
PAS 20 o SEA tea NAO 


“a —. > 
S pă 


cum poate fi plătită asemenea faptă. Dumnezeu luminîndu-vă, ei vor primi 
osînda pe care o veți hotărî. 

Domnul îşi opri cuvîntarea, oftînd. Diacul cel mare se sculă şi înfățişă 
înalt prea sfinției sale cărțile vinovate. De la înalt prea sfinția sa trecură 
subt alte bărbi, care le măturau cu uimire ca şi cum ar fi vrut să le curețe 
de colbul păcatului. Nu mai rămînea nici o îndoială; fapta era vrednică de 
grea osînda. 

Domnul porunci vel-armaşului Fliondor să aducă pe Lupul. 

Îndată sulgerul fu împins înlăuntru de doi slujitori siimeni cu săbiile 
scoase. Îl ţineau între ei cu mînile legate la spate şi cu fruntea adînc 
plecată. Era plin de tină, cu straiele rupte, cu barba încilcită şi cu obrazul 
palid. 

Înalt prea sfinția sa mitropolitul îi porunci să vorbească. El ridică ochii 
fulgeraţi de groază, slăbi din mijloc şi căzu în genunchi. 

— Slugerule Lupu, întrebă cu glas blind prea sfinţitul Dosoftei; 
mărturiseşti fapta ta, în faţa lui Dumnezeu şi a măriei sale? 

— Mărturisesc, înalt prea sfinte. Am greşit. 

— Ai dus cărțile plăsmuite? 

— Le-am dus. Nu le-am ştiut a fi plăsmuite. 

— Cine te-a trimes? 

— Am mărturisit şi întăresc din nou. M-au trimes dumnealui Georgie 
vel-jitnicer şi dumnealui Vasilie vel-vistiernic. Mi-au dat şaptezeci de zloți 
cheltuială şi mi-au poruncit unde să mă duc. Mi-au dovedit că ţara are să 
se scoale la îndemnul lui Dumitraşcu-Vodă, căci nu mai poate răbda 
asupririle şi birurile măriei sale. Eu m-am supus. Însă acuma înţeleg că am 
făcut rău. Pentru copiii mei care rămîn cruzi şi fără ajutor, nu mă osîndiți 
să pier tînăr. Pentru dragostea de Hristos, iertați-mă! 

Cinstiţii boieri nu se priviră. Părintele mitropolit plecă fruntea. 

— Duceţi-l, vorbi el apoi lui armaş. Şi aduceţi pe biv spătar Milescu. 

Slujitorii săltară de subsuori pe Lupul şi-l traseră după ei. Aprozii 
ținură uşile deschise pînă ce intră Milescu, tot între săbii, însă cu braţele 
slobode. Era un bărbat uscat, cu nasul ascuţit şi barba roşcată. Aruncă o 
privire iute spre adunare, aținti o clipă pe Vodă, apoi rămase palid, cu 
minile căzute. 

Prea sfințitul Dosoftei înălță iar cuvînt: 

— Boier Milescule, răspunde cinstitului acestuia divan ce ştii despre 
cărţile care au fost trimese la orheieni în chip viclean, ca fiind din partea lui 
Dumitraşcu-Vodă? 

— Am aflat că au fost trimese, înalt prea sfinte de doi boieri ai noştri. 
Nu ştiu cînd şi cum, căci eu n-am nici un amestec. 

— Nici unul? 


— Nici unul. 


mam e o u a 


ESEN 


== 


SR e a E RS 


Oh ao S 


- 


pat 
e 


— Cunoşti această iscălitură? 

— O cetesc, înalt prea sfinte, şi văd că este a lui Dumitraşcu-Vodă. 

— Ş-o cunoşti drept a lui? Se spune că ar fi alcătuită de altcineva. 

— Se poate, înalt prea sfinte. Se zice, pe cît am înţeles, că ar fi alcătuită 
de mine. Într-adevăr, avînd pană dibace, m-am îndeletnicit uneori, la 
petreceri, cu asemenea jocuri; însă nu ca să stric stăpînului meu şi țării. Ca 
să fiu vinovat, trebuie să am ştiinţa lucrului. lar eu mă jur pe sufletul meu 
şi pe al copiilor mei, ca şi cum aş fi față la judeţul cel înfricoşat de apoi, că 
n-am pus cu ştiinţă asemenea iscălitură pentru a vătăma stăpinului meu. 

Logofătul Miron privi zimbind spre hatmanul Sandu, apoi îşi înălță 
privirile în bagdadie. Prea sfințitul nedumerit de asemenea încurcată 
mărturisire se întoarse cătră Domn, aşteptind. 

Duca-Vodă nu părea nici mişcat, nici atins, nici mînios. Îşi păstra 
stăpînirea de sine. 

— Bine, zise el, cinstitul divan va judeca şi va chibzui. Să-l duceți pe 
acesta la locul său şi să aduceţi pe fruntaşii faptei. Într-adevăr, adăogi el, în 
parte, cătră înalt prea sfințitul; nici Lupul nu-l arătă şi nici nu-l ştie pe 
Milescu. Vinovat pare să fie, dar este şi îndoială. Vom face cum e drept şi 
bine. 

De mult Neculai Racoviţă se frămînta în locul său, dorind cuvînt. 
Acuma găsi prilej să se desfacă în sus, greoi şi pletos. 

— Luminate Doamne, se grăbi el, se cuvine să lăudăm blindeța măriei 
tale. Te rugăm însă noi toți, care ştim cîtă scădere aduc țării asemenea 
răutăţi şi zurbale, să dai o pildă neînțelegătorilor. Mai cu samă, măria ta, 
alegînd grîul de neghină, pe lingă viclenie, trebuie să loveşti şi răutatea, 
care cearcă să amestece pe cinstiți oameni nevinovaţi într-o faptă, ca 
aceasta. Se poate ca Milescu să n-aibă vina care se spune: măria ta vei 
socoti. lar dacă nu va fi fiind vinovat, pedeapsa celor care-l amestecă pe 
nedrept să fie mai aspră. 

Domnul încuviinţă din cap, liniştit şi posomorit. 

— Mulţămesc, grăi el, cinstitului boier pentru luminatele sale cuvinte. 

Fliondor armaşul aduse între slujitori pe ceilalți doi vinovaţi. Erau 
ş-aceştia cu miînile la spate. Pentru boieri, aceasta era semn fără sminteală, 
arătindu-le de mai nainte înţelesul județului. 

Gheuca era un om mai mult bătrin, firav, slăbănog şi spinatic. Georgie 
Bogdan, vel-jitnicerul, înfruntă pe cei de față cu privirile lui negre şi-şi 
repezi înainte barba scurtă şi creață c-o mişcare de dispreț a buzelor. Era 
un om cunoscut pentru tăria şi semeţia lui şi avea mulți duşmani., 

— Da, am trimes cărțile, răspunse el cu hotărire la întrebare. 

— Pentru ce ai săvirşit această rătăcire? întrebă părintele Dosoftei, 
privindu-l cu mîhnire. 


— Înalt prea sfinte, iartă-mă dacă-ţi întorc vorba şi-ţi spun că n-a fost 
rătăcire. Căci fapta mi-am cugetat-o. Acest tovarăş de osînda al meu mi-a 
arătat în mai multe rînduri care sînt rînduielile pe care le scoale Domnia 
pentru pieirea acestei sărace țări. Tablele vistieriei se lungesc şi se umplu; 
zlotaşii se pregătesc să cuprindă lumea şi s-o stingă cît a mai rămas, mai 
rău decit păginii. După ciumele care au fost, asta-i una nouă. Şi ne-am 
gîndit la această nebunie, să sculăm pe acei pămiînteni care au mai rămas 
cu inimă şi cu ruşine. Cei fără inimă şi fără ruşine pleacă nasul şi ne 
judecă acum. Dar eu nu cunosc alt județ decît al lui Dumnezeu, şi la el mă 
înfățişez cu inima dreaptă. 

— Şi cu scrisori plăsmuite, sărace Bogdane... adăogi cu voce moale 
Duca. 

Jitnicerul încruntă sprinceana şi rămase privind în gol, fără a 
răspunde. 

— Ce ai de mărturisit domnia ta, boierule? se îndreptă mitropolitul 
cătră Vasile Gheuca. 

— Înalt prea sfinţite, eu cunosc prea bine pe Domnul meu şi ştiu care 
va fi milostivirea lui, răspunse cu prefăcută umilinţă vistierul. Eu sînt un 
biet om care le-am isprăvit toate. M-am spăriat de -o pedeapsă mai 
cumplită, cînd va fi să mă înfățişez la judele meu cel mare, care este şi al 
înalt prea sfinţiei tale, şi al lui Vodă şi al tuturor. Văzind că mi se pune în 
mină cuţit ca să belesc țara, l-am lepădat. 

Privi spre toți cu umilință, dar fără frică. 

— Judecaţi-mă şi veți da socoteală. 

Vodă făcu semn. Slujitorii plecară săbiile şi luară în piepturi pe 
vinovaţi, scoțindu-i afară şi lăsînd în urmă o tăcere înlemnită. 

Duca-Vodă suspină amar. 

— lată răsplata bunătăţilor mele, şopti el, ca şi cum ar fi vorbit 
sufletului său. Cinstiţilor boieri, urmă el, chibzuiți cum veţi socoti că-i mai 
bine. 

Atunci crezu de a sa datorie să se mai salte încă o dată dumnealui 
Neculai Racoviţă, unul dintre cei mai mari şi mai grei oameni ai Moldovei. 
Casa lui de lingă carvasara, la Sfintul Lazăr, era din piatră de Orhei zidită, 
cu pivniți afunde. Şi credincioşi ai lui țineau vama, cu condici, şi bună 
rinduiala, întru folosul Domniei. 

— Slăvite Doamne, grăi el închinîndu-se, şi înalt prea sfinte, am auzit 
cu toţii cele mărturisite şi ne-am întristat. După cum şi dumnealui marele 
logofăt Miron, prea învăţat şi cuminte bărbat, îmi spunea, înainte de a intra 
aici la divan. — uşor este a făptui, mai greu este a osîndi, — văd că măria 
sa, înainte de a pleca asupra acestor vinovaţi buzduganul său, cugetă cu 
creştinească milă. Fiind cătră măria sa vinovaţi aceştia, eu socotesc, boieri 
dumneavoastră, să-i dăm în mîna măriei sale. 


Duca-Vodă, cu capul plecat pe-un umăr privea zîmbind pe Racoviţă. În 
cugetul său, da dreptate logofătului Costin. Racoviţă i se vădea cu mare 
ajutorință şi supus, deci nu putea să aibă amestec în prostiile altora. Pe 
lingă asta Racoviță avea foloase de la vămile domneşti, foarte bine 
înmulțindu-şi starea. Deci nu putea să aibă amestec în faptele proştilor. 

Boierii încuviințară cu mare grabă propunerea, descărcindu-se astfel 
de-o răspundere. Miron, de altminteri, şi prea sfințitul Dosoftei arătară în 
cuvinte meşteşugite că aşteptau mult de la îndurarea domnească şi se 
alăturară şi ei părerii. Obşteasca hotărire statornicindu-se astfel, diecii 
logofeţiei o scriseră cu pene de giscă în condica cea mare, şi asupra 
vinovaţilor rămase atîrnată sabia Domniei. 

Încă nu se ştia ce hotărîre va lua Vodă, şi pe faţa lui închisă nu putea 
încă nimeni ceti. Mulți din cei mai tineri erau încredințaţi că vinovaţilor 
viața le va fi lăsată. Are un domnitor destule pedepse cu care poate certa pe 
boierii săi. înclina şi mitropolitul după inima sa blindă. Miron logofătul 
clătină din cap: nu se putea şti nimic. 

După-amiaza aduse oarecare bucurie la curte. Toderaş Cantacuzin se 
înfățişă ca să primească din mîna Domnului caftanul de vel-vistiernic şi 
Tudose Dubău pe cel de vel-spătar. Duca părea mai luminat la chip; pofti 
pe noii săi dregători şi pe ceilalți boieri în spătăria cea mică la cafea şi 
ciubuc; se bucură de vremea bună şi de scrisorile de la capuchehaia sa din 
Tarigrad, Cuparul cel  bătrin, care-i aduceau dorite vorbe de pace, dar 
nimene nu-l putu face să-şi descopere gindul ascuns, în privința 
vinovaţilor. 

Erau încă la acel sfat, în jurul filigenelor, cind aprodul cel mare vesti că 
ava Paul franțuzul vine la scaun, ca să-şi ieie rămas-bun, avînd a-şi urma 
chiar de a doua zi drumul său la împărăție. 

Îndată Domnul îşi părăsi jilțul şi pofti şi pe boieri să vie cu el pentru a 
face cinste solului. Îi ieşiră lui de Marenne întru întîmpinare la scară. Duca 
făcu semnele de prietinie, poftind atit pe ava de Marenne cît şi pe soțul său 
franțuscanul părintele Guido, să binevoiască a se osteni pînă în spătăria 
mică. Vorbele acestor îndemnuri cuviincioase le rostea Miron logofătul, şi 
Duca zimbi aşezindu-şi oaspeţii în scaun, ca şi cum le-ar fi rostit el. 

— Trebuie numaideciît să plece cinstitul sol? Se grăbeşte aşa de mult? 
Vremea nu-i împotrivă şi ar mai putea petrece în laşi, unde şederea sa face 
deosebită plăcere Domniei. 

— Mulțămesc luminatului şi binecredinciosului prinț... întoarse cuvint 
abatele. Nu-mi pot prelungi şederea mai mult. Am să am încă poate bucuria 
să văd pe măria sa la Constantinopol, unde ştiu că se duce din cînd în cînd. 

— Mergem într-adevăr din cînd în cînd, pentru nevoile ţării. 
Însemnează, prin urmare, că cinstitul sol are să petreacă mai multă vreme 
la Țarigrad? 


a — m. 


D 


zE . De La A 
SS EA E AT Ri 
o. pa -3 ~ 7, > = + FLU? 
“a J~ 


PL care 


ms e = 
-3 ae 


: > T AT yos 
a 2 m i 
n 3 ăi r D 


— Da, se poate să steie mai multă vreme. Socoate însă de a sa datorie 
să atragă luarea-aminte binevoitoare a măriei sale asupra împrejurării că el, 
umilit soldat al lui Hristos, deşi nobil de veche viţă, nu s-a bucurat de o 
anumită însărcinare diplomatică din partea marelui rege Ludovic, care l-ar 
îndritui să se cheme sol, ci se duce mai mult pentru treburile sale 
ştiinţifice, avînd a face anume comunicări Institutului. 


Într-adevăr, aşa este, încuviință zîmbind Duca-Vodă, acest lucru 
ne-a mai fost spus o dată de prea cinstilul avă franțuz; dar noi avem atitea 
treburi, atitea griji şi mai ales atitea mihniri în slujba țării, încît ne poate fi 
îngăduit să uităm. 

Domnul oftă şi privi întristat pe oaspeţii săi. 

De Marenne înțelese că poate pleca. Se sculă în picioare şi ură 
prosperitate şi sănătate îndelungată slăvitului Domn. 

— Rămiîn îndatorat prea cinstitului avă, răspunse Domnul, şi-l poftesc 
să-şi aducă aminte de noi şi să ne ierte dacă i-am greşit cu ceva. Să afle 
cuvioşia sa că ne-am îngrijit de plecarea cuvioşiei sale şi-i dăm slujitori 
care să-l petreacă pînă la Dunăre, pe unde va porunci cuvioşia sa, pe 
drumul care-i va plăcea; iar noi l-am îndemna să apuce drumul domnesc 
cătră Galaţi. Căpitan Brahă, cu cincisprezece slujitori, e rînduit pentru 
asta, avînd scrisoare domnească la mînă, oriunde va ajunge să poată 
porunci găzduire pentru cuvioşia sa, spre a nu-i lipsi nimic. Ajungiînd la 
împărăție, să nu uite ava de toate acestea şi să binevoiască a pomeni de ele 
unde va socoti de cuviinţă. 

Cu ceremonie, de Marenne se despărți de curte. Se închină el, se 
închinară boierii şi iar se închină el. Pînă la calul său, din proaspăt 
împodobit de sahaidacarul domnesc, îl petrecu Miron, căruia îi strînse 
mîinile, încredințindu-l, cu ochii în lacrimi, că nu-l va uita în rugăciunile 
sale niciodată, pentru serviciul pe care i l-a făcut tălmăcindu-i sentimente 
şi gînduri nobile ale unui aşa de slăvit şi cuminte prinţ, cum se arată a fi 
Georgie Duca-Vodă. 

În sfirşit plecă. 

Domnul păru ostenit şi boierii se retraseră şi ei. Se mai întrebau care va 
fi hotărirea lui Vodă în privinţa vinovaţilor şi mai ales în privința contăşului 
de vel-jitnicer, pe care nu-l pusese încă pe umerii nimănui. 

Înainte de a se întinde la hodină pe divanul său, în chilia din casele 
Doamnei, Vodă stătu de vorbă puţintel cu soţia sa. 

Doamna îl ruga pentru o pricină. Slujitorii n-auzeau bine despre ce-i 
vorba, dar bănuiau că poate să fie în privința lui Gheuca, deoarece 
Gheuculeasa, vara măriei sale Doamna Anastasia, intrase la măria sa 
dis-de-dimineaţă. Doamna îndrepta o rugăminte repede şi moale cătră 
măritul său soț; la care Vodă răspunzind aspru, ea începu a se tingui ş-a 
plinge cu lacrimi. Atunci Vodă o linişti cu vorbe blinde. Totdeauna acest 


mărit Domn şi acea bună Doamnă aveau obiceiul înțelegerii şi se închinau 
unul cătră altul cuviincios, chiar cînd nu-i vedeau slujitorii şi boierii. 

— Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau 
împrejurarea cu urechile lipite de uşi, la pîindă. 

Măria sa hodini puţină vreme, căci nu-l iertau treburile. Chemă la sine 
pe unii din diecii vistieriei dindu-le porunci tari. Apoi trimese răspuns 
armaşului să se înfățişeze. 

Fliondor veni numaidecit, căci îşi păzea necontenit ceasul şi porunca în 
odaia lui de sus. Dar Domnul nu-i vorbi despre ce se aştepta. 

— Vel-armaşe Toadere, îi zise Vodă cu glas netulburat, dă poruncă să 
fie gata butca şi slujitorii, căci doresc să ascult în astă-sară sfintele 
rugăciuni la mănăstirea  Goliei. Vesteşte pe cuvioşia sa Nectarie 
arhimandritul. Şi să mă întovărăşeşti şi domnia ta, stind lingă mine pînă ce 
ne întoarcem la Curte. 

Cu slujitori şi facle de răşină, marele armaş duse pe Vodă pînă la 
mănăstirea cea mare a Goliei. Se grăbiră a veni şi unii din boierii care 
aflaseră de acest ceas de rugăciune al măriei sale. Domnul stătu neclintit în 
strana sa aurită, cufundat în rugăciune şi-n gînduri. Cuviosul Nectarie 
slujea cu înalt glas, avind în jurul său sobor şi cadelnițind cu mirezme 
proaspete. Măria sa se umili în genunchi la cetirea sfintei evanghelii şi 
credinciosul său Fliondor şopti unora din preajmă că l-a auzit pe măria sa 
suspinind de trei ori. 

În zvon de clopote, Domnul ieşi de la Golia la ceasul al treilea. Caii, 
purtaţi de paici, îl duseră în pas pînă la Curte, între făchii, avind în jur 
slujitori şi îngrămădire de norod prost. 

Porţile se închiseră cu zgomot în urma alaiului. Domnul însă nu trecu 
la somn ca-n alte zile. Atît la casa cea mare cit şi la cea mică, rămaseră 
lumini lucind prin perdele. Măria sa pofti pe armaş în odaia lui obişnuită de 
taină. 

Slujitorii aşteptau în tindă. Dumnealui Toader Fliondor ieşi de la Vodă 
c-un obraz destul de mulțămit şi dădu poruncă să fie adus Ion Milescu. 

— Să fiți gata, adaose el, să-mi aduceţi şi pe ceilalți. 

Duca se plimba, după obiceiul lui, cu miînile la spate prin chilie şi era 
plin de năcazurile zilei pe care le pufnea din cînd în cînd în barba-i cănită. 
Sfintul lon Gură de Aur, cătră carele Vodă se legase să-i clădească bun 
lăcaş în Beilic, nu-i îndeplinise încă slujba lui cătră Dumnezeu, pentru care 
fusese fierbinte rugat în sara aceea. Fără îndoială acolo în cer, în palatul de 
olmaz din grădinile raiului, el se înfățişase la Marele Stăpinitor a toate şi 
sprijinea cu limba-i dulce-meşteşugită pe bine-credinciosul ctitor al 
mănăstirii sale. Curind bătrinul are să-şi încline barba şi are să deie 
deslegare: să fie după dorința robului nostru Georgie şi să nu i se scrie 
păcat în catastifele noastre. 


Armaşul ciocni la uşă. 

Vodă se opri şi se întoarse. 

— Deschide, strigă el, încruntîndu-şi sprinceana şi rezemîndu-şi în 
piept barba. Lasă-mi aici pe vinovat, armase, şi aşteaptă dincolo poruncile 
mele. 


Milescu intră slobod şi rămase la uşă cu fruntea coborită, în pilpiirea 
luminărilor. 

Vodă tăcu o vreme, privindu-l. După aceea făcu uri pas spre dînsul şi 
se opri iar. 

— Milescule, îi zise cu glas domol, însă foarte hotărît; am stat şi am 
cugetat la fapta ta, puniînd-o în cumpănă înaintea lui Dumnezeu care ne 
vede, şi n-aş putea spune că nu te găsesc vinovat. 

— Luminate Doamne, nădăjduiesc la bunătatea măriei tale, răspunse 
cu umilință boierul. Mila măriei tale se va sui ca o tămiie la scaunul 
dreptului judeţ şi va fi bine primită. 

— Vom vedea, răspunse Domnul. N-am hotărît încă nimic. 

Milescu se lăsă în genunchi, fără să înalțe ochii, şi păru copleşit de 
înfrîngere. 

— Ascultă, grăi Domnitorul, se poate ca în noaptea asta să nu te visez 
sub braţul lui Buga Sîrbul şi soarele de mini să-ți lumineze ziua cu pace. 
Dacă va fi aşa, să te bucuri dar să ştii că n-ai scăpat cu desăvirşire. 
Deasupra ta va urma să atirne sabie, pină ce Dumnezeu va hotărî să-mi fii 
de folos şi să te pot deplin ierta. 

— Măria ta, îngînă Milescu îndrăznind pentru întiia oară a-şi ridica 
pleoapele, ceartă-mă cum vei socoti, numai dăruieşte-mi viața. Dac-am 
păcătuit din prostie ori neştiințţă, pune-mă să răscumpăr. 

Vodă trecu ginditor spre sfeşnice. 

— lată ce se poate întîmpla, se întoarse el deodată cu glas schimbat şi 
aproape şoptit. Se poate întimpla să avem nevoie de pana ta care s-a 
dovedit dibace; să avem nevoie nu pentru fapte rele ca acelea în care eşti 
amestecat, ci pentru izbinda dreptăţii. Avem prietini în care nu ne putem 
pune credința; avem duşmani pe care dorim să-i cufundăm: s-ar putea să 
fii cîndva de folos. 

— Luminate Doamne, porunceşte. Viața mea-i în mîna măriei tale şi-ţi 
sînt rob. 

— Încă n-a venit, vremea, răspunse Duca. În această clipă îngroapă în 
tine ce-ai auzit; şi uită, dacă doreşti să uităm şi noi. Să nu-ţi aduci aminte 
decît cînd va veni ceasul cu porunca; şi după aceea să uiţi iar. Altfel 
primejdia nu te ocoleşte. 

— Cuvintele măriei tale au intrat într-un mormiînt... vorbi repezit 
Milescu, bătindu-şi pieptul. Doamne, mă rog să tinzi dreapta care m-a 
cruțat s-o sărut, mulțămind ca lui Dumnezeu. 


E ZE RSI AL aie 


E a e PLES 


-~ 


i - : a 
4 A N ES > S zi a a 
-~ IRT ani Eg pa: 


Domnul îi atinse buzele c-un deget, apoi bătu în palme. Vel-armaşul 
deschise uşa. 

— Ia şi trimite pe acest boier la locul său, porunci Duca, şi să se ştie că 
viața i-a fost cruțată. Dar rămîne închis pînă ce-i va veni altă îndurare a 
noastră. 

Toader vel-armaş se retrase cu robul, îl încredință slujitorilor, apoi 
se-ntoarse pentru alte porunci. Vodă îl primi în picioare, cu brațele 
încrucişate pe piept, cu privirea-i posomorită din zilele cele rele. Fliondor 
înțelese că ceilalți boieri zadarnic aşteaptă să urce treptele beciurilor. Totuşi 
mai răminea o nădejde: să plătească numai unul pentru toți, cu sînge. 
Acela putea fi Georgie Bogdan vel-jitnicerul, căruia semeţia nu se putea să 
nu-i doboare la urma urmei căpățina în pulbere. 

— Vel-armaşe Toadere, zise Duca cu glas foarte liniştit; prin rînduiala 
cinstitului divan fiind hotărită pedeapsa cea mare vinovaţilor, noi ne-am 
milostivit pentru unul, a-i lăsa deocamdată viața. Pe ceilalți sîntem supăraţi 
că nu-i putem ierta. Să facem altfel, nu ne îngăduie grija de această 
sărmană ţară. Ai să-i scoţi deci mini dimineaţă între slujitori la cişmea, în 
fața porții domneşti, şi acolo le vor cădea capetele pentru fapta lor. lar ca să 
fie şi pentru alții îngrozire şi norodului pildă, şi leşurile şi căpăținile să 
rămînă lepădate acolo pînă în sară. Atunci să îngădui neamurilor să le 
ridice spre a le îngropa la bisericile lor. Mă voi ruga şi eu pentru sufletele lor 
nădăjduind de la Dumnezeu deplină iertare pentru cealaltă a lor viață. Aşa. 

Vel-armaş se închină în tăcere. Domnul trecu pe dinaintea lui. Păşi 
printre slujitori fără a-i privi şi se duse la odihnă. Curtea se cufundă în 
linişte. Tirgul dormea fără lumini, subt un cer perdeluit de nouri. Dar de la 
Curte, prin întuneric şi tăcere, vestea tresări ca o dihanie zbirlită cu ochi de 
fosfor. Începu a alerga din uliţă în uliţă, din ogradă în ogradă, pufnind în 
geamuri, ciocănind la uşi. Trecerea ei era semn de moarte răscolind casele 
şi tulburînd somnul binecredincioşilor frați creştini. 

La al doilea ceas al dimineţii de simbătă, la poarta Curţii şi la Sfete 
Neculai cel Bogat era mare îmbulzeală, nu numai de norod prost, ci şi de 
neamuri. Veniseră în privelişte toți, cu frică şi curiozitate. Stătea mai la o 
parte, în laturea bisericii, dar văzînd toate, şi Alecu Ruset, cu Birlădeanu în 
preajmă. 

Bătură clopote în paraclisul turnului domnesc. Răspunseră cele de la 
Sfintu-Neculai, apoi se auziră şi altele mai depărtate, la Golia, unde 
Domnul era în rugăciune. 

Siimeni stăteau înşirați în patru laturi împrejurul cişmelei de la poartă. 
Era o hazna de piatră, cu trei colțuri, avînd în trei fețe şuruburi de aramă 
prin care scînteia cîte un arc de apă. 

Vel-Armaş dădu poruncă înălțind toiag şi daulgiii bătură din tobe. 
Atunci ieşiră din Curte pe sub bolta turnului alți slujitori, ducînd între săbii 


ZA CSE 


Jo 


ea ——— 1 mmm ae 
a RE PE IPS A A Ra 
(ez EIN Io 
EENE E 


pe cei trei osindiți. înaintea lor umbla părintele Petre, duhovnicul cel bătrin 
de la biserica Dancului, în odăjdii. în urmă cu paloşul la umăr, Buga 
Sirbul, în strai roş. 

Cum ajunseră la cişmea, părintele Petrea dădu osîndiţilor crucea s-o 
sărute. Îndată ce-o sărutară, slujitorii îi cuprinseră şi-i dărimară în 
genunchi. Buga îşi lepădă tunica-şi rămase cu braţele goale. Cu mişcări iuți 
se dădu în dosul şi-n laturea lui Bogdan jitnicerul, cumpănindu-şi fierul. 
Era un gealat meşter, cunoscut şi la Țarigrad. Ca şi cum ar fi fulgerat un 
disc, paloşul căzu descăpăținind pe osîndit. Trupul se prăvăli într-o parte 
țişnind şi bulbucind singe. Capul merse de-a dura de cîteva ori şi se opri cu 
ochii fioroşi clipind în soare. 

Gidea şterse repede fierul cu postav cîrmiz şi-i cercetă de aproape 
ascuţişul. Trecu la vistiernicul Gheuca pe care-l desfăcu, într-acelaşi chip şi 
îndată, de capu-i palid şi mihnit. Sări fără a mai cerceta paloşul, şi la 
Lupul, care se zbătea şi plingea în legături. 

În această clipă două muieri începură a vorbi în apropiere de Ruset. 

Una din ele, sprintenă şi cu fustă vişinie, avea a încredința celeilalte o 
taină. 

— Ascultă şi bagă de samă, îi zicea ea; nu întirzia mult în laşi. Du-te la 
ale tale şi stai totdeauna cu pază. Nu mă uita şi vină cît de degrabă, dar să 
nu te ştie nici pămîntul. 


- A 


XIX 
ABATELE PAUL IESE DIN TÎRGUL IAȘILOR, URMÎND CALEA SPRE ÎMPĂRĂȚIE, 
PE ALTE DRUMURI FĂRĂ PĂREQHE ÎN LUME 


dimineață şi dăduse oamenilor săi ordin de plecare. Se înfățişase şi 

căpitanul Brahă cu cei cincisprezece călăreți ai săi. Din porunca 
Domnului, o căruță uşoară trebuia să-l încarce pe franţuz cu lucrurile lui 
şi, cu cai de menzil, schimbaţi la poştele rinduite, avea să-l ducă şi să-l 
puie, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Dunăre în mîna oamenilor împărăției, 
dindu-l pe samă în bună stare. Nu se ştia de ce Vodă îşi schimbase gîndul 
în privința drumului şi trimesese rugăminte lui ava să nu se supere şi să 
pornească pe tractul tătărăsc, în lungul Prutului. 

— Care să fie pricina acestei schimbări? se întreba beizade. 

Era şi el de față, gata să întovărăşească pe prietinul său o parte din 
cale. 

— Nu-mi închipuiesc să fie altă pricină decît schimbul cailor, răspunse 
de Marenne, mirîndu-se mai mult de întrebarea lui Ruset decît de rinduiala 
lui Duca. 

— Poate fi şi asta. Noi sintem însă obişnuiţi a ceti altfel poruncile 
domniilor. La noi, bănuiala stă totdeauna ca o fantomă nevăzută lingă Vodă 
şi-i şopteşte la ureche vorbe de îndoială. Pe drumul celalalt, trebuie să fi 
repezit o ştafetă mai grabnică, hotărindu-i să ajungă la Țarigrad mai curind 
decît domnia ta. 

— De ce? 

— Nu se ştie de ce. Orice semn din cer şi de pe pămînt devine o 
amenințare. Stăpinii noştri turci sînt, pe de altă partea oameni cu rele 
năravuri. Pentru cele mai neînsemnate pricini, schimbă domnii. N-au 
încredere în noi şi au nevoie de paralele noastre. Căci trebuie, să-ţi spun 
dacă nu ştii, iubite domnule de Marenne, că la Moldova, această domnie 


Ai Paul de Marenne urma să iasă din Iaşi chiar în acea sîmbătă 


slăvită, pe care ai preţuit-o cu laude, se dobîndeşte cu multe intrigi, dar mai 
ales cu mult aur. 


— Ş-atunci? 

— -atunci ştafeta lui Duca se grăbeşte, pe drumul cel mai bun, la 
capuchehaia țarigrădeană a Moldovei, ca să-l puie în cunoştinţă că vine un 
sol franțuz la Poartă. Nu se ştie cum, nu se ştie de ce. Acest sol stăruieşte 
să declare că nu-i sol, dar tocmai de aceea noi îl credem sol. A trecut pe la 
nemți, a trecut pe la leşi. Vine cu ştiri de la stăpînul său, ori de la aceşti 
duşmani; ori nu vine cu nici o ştire şi nu duce nici o primejdie; bine este să 
aflăm. Dacă este ceva, să avem apărarea de mai nainte întocmită. Dacă nu-i 
nimic, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să mai clădim o sfintă mănăstire. 

— Poate să fie şi aşa, prinţule. Nouă nu ne pricinuieşte nici o neplăcere. 

— Mai ales mie nu, domnule de Marenne. îngrijorările acestea mie 
nu-mi displac. Deci te însoțesc pe orice cale, rugîndu-te să primeşti 
tovărăşia mea. 

— O primesc cu recunoştinţă, căci o preţuiesc şi o ştiu fără interes. 

— Mulţămesc. Eu sînt gata. Mi-am trimes oamenii la Hirlău şi nu ţin cu 
mine decît pe Biîrlădeanu, prietinul nostru. Domnia ta ai pe cei doi slujitori 
de-acasă şi pe cei doi lioveni. Ţi-ajung. Căpitanul Brahă îţi face alaiul. E un 
om prea cuminte însă, care nu se pricepe la mîncări şi vinuri. Asemenea 
om, oricît de vrednic, face ruşine Moldovei. lartă-l şi primeşte-l aşa cum 
este. Cît despre interes, dă-mi voie să-ți spun că te înşeli întru-cîtva. 

— Nu înţeleg. 

— Ai să înţelegi uşor, căci n-am a-ți ascunde nimic. Vreau să-mi fac din 
domnia ta un aliat şi un protector. Nu protesta. Convin şi eu că n-ai 
însărcinări oficiale şi că te grăbeşti a te duce la Stambul pentru a cunoaşte 
cu o oră mai înainte o mulțime de lucruri pe care omenirea civilizată nu le 
ştie, şi, neştiindu-le, se simte nenorocită. Totuşi fiind acolo şi avînd prilej să 
admiri bărbile măriei sale strălucitul şi întocmai ca soarele Padişahul şi a 
luminăţiei sale vizirului, vei binevoi să-ți aduci aminte de nefericirile 
singurului prietin al domniei tale din această ţară. Nu e nevoie să vorbeşti, 
nu e nevoie să stăruieşti, ci numai adă-ți aminte şi mi-i destul. 

— Totdeauna am ştiut să-mi aduc aminte de prietini, răspunse de 
Marenne, închinîndu-se. 

— Nu mă îndoiesc. Şi puteam să mă bizui pe prietinia domniei tale 
chiar neţinîndu-ţi înainte tovărăşie. Însă vreau să adaog interesului meu un 
excedent, în care-nu se găseşte decit prietinie pură. 

— Prinţule, răspunse de Marenne, rizind, observ că domniei tale îţi 
place a complica lucrurile. Cu toate acestea eu te iubesc aşa cum eşti. 
Probabil că şi oarecare domniță, pe care am admirat-o alaltăieri, face ca 
mine. 


Ruset se mulțămi şi el să ridă, fără a răspunde, în clipa aceea 
Birlădeanu vîrî capul pe uşă. 

— Măria ta, zise el clipind din ochi, a venit un boier care vrea să-ți 
spuie două vorbe. Dumnealui aga Bucşan. 

— Aga? răsări neliniştit beizade. Ce pofteşte? Să intre. Rămii şi domnia 
ta, domnule de Marenne. Pentru prietini n-am secrete. Afară de asta, sînt 
sigur că nu vei înțelege nimic din ce se va spune. 

De Marenne rise iar, clătinînd din cap, şi se cufundă mai bine în 
scaunul său. 

Slujbaşul domnesc intră pe uşa rămasă deschisă. Se întoarse ş-o 
închise el singur, cu grijă. Se ploconi în fața abatelui ş-a lui beizade. Îşi 
miîngiie barba şi se îndreptă privind cu mulțămire. N-avea nimic duşmănos 
în înfăţişare. Dimpotrivă. Ruset îl aținti cu luare-aminte. 

— Prea cinstite agă Bucşan, îi zise el, nor ne cunoaştem mai de demult. 
Înţeleg că vii să-mi aduci o poruncă din partea măriei sale. 

— Aşa este, beizade, răspunse aga. Te-am căutat la gazda domniei tale 
ş-am înţeles că te găsesc aici. Văd că nici nu era nevoie să vin; erai gata de 
plecare. 

— Da. Întovărăşesc pînă la Huşi pe cuvioşia sa. Ai venit să-mi aminteşti 
că petrecerea mea în laşi se isprăveşte? 

— De asta am venit, beizade, rugîndu-te să nu-ţi fie cu supărare. 

— N-am nici o supărare şi sînt următor poruncii. Mai este şi altceva? 

— Din partea măriei sale nu mai este, fără decit să-i vesteşti măriei sale 
cînd ai mai avea treburi, ca să-ți învoiască intrarea. 

— Voi face întocmai, cinstite agă. Atita este? 

— Atita, beizade, şi te rog, beizade, să-ți aduci aminte de mine ca de un 
prietin supus. 

Ruset privi iarăşi pe musafir. Zimbea mîngiindu-şi barba. 

— Asta, cinstite agă, tot din partea măriei sale mi-o spui? 

— Nu, o spun din partea inimii mele, beizade. 

— Hm! 

— Vreau să-ți adaog citeva lucruri, beizade, ca să înţelegi că porunca 
măriei sale e una şi ale mele sînt altele. Eu pricep că eşti cu bănuială; şi ai 
dreptate. De şi eu am fost, beizade, bun slujitor al slăvitului domniei tale 
părinte Antonie-Vodă, primind de la el multă milă, poţi să n-ai credinţă, 
căci oamenii sint de obicei înşelători şi răi. Eu totuşi îmi aduc aminte de 
stăpinul pe care l-am avut şi de la carele am mîncat pită. Văzind că 
îndrăzneşti a intra în laşi, m-am temut să nu ţi se întîmple ceva rău. Am 
băgat de samă cu bucurie că nimic nu ţi s-a întîmplat. Am băgat de samă şi 
mai mult: că Vodă, dindu-mi poruncă în privința măriei tale, posomorit şi 
aspru cum are el obicei, mi-a hotărît să fiu cu mare grijă spre a nu ţi se 
întîmpla nici o supărare. M-am mirat, şi chiar din acea zi, de marți, am 


înțeles că măria ta vii aici fără frică, avînd sprijin tare la alții mai sus decit 
Vodă. 


— A! îl întrerupse zimbind Ruset; şi domnia ta înţelegînd că-s tare, te-ai 
gîndit că n-ar strica să cheltuieşti o vorbă bună pentru a-ţi agonisi în viitor 
răsplată, cine ştie! 

— Întocmai aşa m-am gîndit, beizade, aducîndu-mi aminte şi de 
dragostea pe care o am pentru părintele măriei tale. 

— Se poate, cinstite agă. Dar deocamdată slujeşti pe măria sa 
Georgie-Vodă. 

— ÎI slujesc, beizade; asta-i adevărat. Am să-ți dovedesc, însă, că ştiu 
să te slujesc şi pe măria ta. Ți-am spus de-a dreptul cugetul meu. Ti-am 
arătat că, văzînd la măria sa o slăbăciune ca asta, mi-am adus aminte că 
domniile sînt schimbătoare. Acuma, beizade, să-ți arăt alta. Ştiu că 
miercuri ai ieşit de aici, ferit şi-n strai schimbat, şi te-ai dus spre vii, peste 
Bahlui. 

Ruset lasă să cadă asupra agăi o privire tăioasă. Răspunse cu linişte: 

— Boierule, te înşeli. 

— Nu mă înşel, beizade. Nimene, afară de mine, nu ştie; aşa că să n-ai 
grijă. 

— Încă o dată îţi spun că te înşeli. 

— Beizade, întări cu umilință aga, nu mă înşel. În faţa porții, aici, au 
stat doi slujitori mai proşti ai mei, care îmi închipuiesc că au dormit, după 
obiceiul slujbei lor. lar dindos, ca şi la jupîn Abăza, stătea unul care nu 
dormea. Aici am avut pe oarecare Arvinte, un mişel calic de picioare, pe care 
nici nu l-ai băgat în samă. L-am pus pe acesta anume, ca să nu te poată 
urmări; dar despre ieşirea măriei tale am aflat. Acuma, dacă mă întrebi 
măria ta de ce-am făcut aşa, eu am să-ţi răspund că am avut poruncă să te 
priveghez. Te-am privegheat, însă ce-am aflat am ţinut pentru mine. Am 
ținut pentru mine, ca să dovedesc lui beizade că n-am uitat bunătăţile de 
care m-am bucurat în vremea domniei slăvitului Antonie-Vodă. Drept aceea, 
anume punînd aşa privighetor, care nu s-a putut lua după măria ta, nici eu 
n-am vrut să ştiu mai mult. Acuma, urmă Bucşan, şoptit, folosindu-mă de 
porunca lui Vodă Duca, eu vorbesc şi despre ale mele. Iar ca să dovedesc şi 
mai mult că cele ce spun eu sînt fără viclenie, am să mai aduc una, pentru 
acest avă franțuz. Are el doi slujitori străini, pe lingă franțujii lui. Să ştii, 
beizade, că acei slujitori au fost la Curtea Domnească. 

Ruset tresări şi se întoarse spre de Marenne; apoi veni iar, cu 
prefăcuta-i linişte, spre Bucşan. 

— Spui că i-ai văzut? Pentru asta sint şi mai cu luare-aminte, căci e 
vorba de acest bun prietin al meu. 

— Da; nu înţeleg ce au căutat; dar i-am văzut. 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal CEI a (27 Cat x. 


m — — p- 9 < EIN 
a E > > ES ata i ast 
Le mi ru E De SE ete at 


Ruset se întoarse iar spre de Marenne şi abatele înțelese că s-a petrecut 
ceva care-l priveşte. Avu în ochi un fulger, care nu scăpă lui beizade Alecu. 

— Ce este, prietine? întrebă el. Pari neliniştit din pricina mea. 

— Aflu cu mirare, răspunse beizade, că cei doi călugări ai domniei tale 
de la Liov au fost chemați la Curtea Domnească. Ți-au spus ei ceva despre 
asta? 

— Nu mi-au spus nimic. 

— Atunci n-au fost chemaţi. S-au dus ei singuri. 

— Să fie cu putință? 

— Este cu putință, domnule abate. Să n-ai însă grijă prea mare. 
Deoarece ştim asta, vom fi în stare să aflăm şi altele. Cinstite agă, urmă el, 
răsucindu-se spre Bucşan, mai ales pentru această ştire îți sînt mulțămitor. 
Aşa încît cred şi celelalte. Dumnezeu va ține samă de toate cele bune cîte le 
faci şi-mi voi aduce aminte la vreme de prietinia domniei tale. 

Aga se bucură cuviincios, mîngiindu-şi barba. După aceea, 
închinîndu-se, ieşi grăbit, ducîndu-se să deie samă Domniei de însărcinarea 
ce avusese. 

De Marenne se despărți, cu mulțămire şi delicate cuvinte, de pater 
Guido. Îmbrăţişîndu-l, îi simțea lacrimile şi-i înţelegea întristarea. Era un 
ascet slăbănog, pus într-o răscruce de furtuni. Nu nădăjduia decît în 
alinarea morţii. Cu totul altfel se înfățişau ceilalți doi frați franțuscani, 
tovarăşii părintelui Guido. Erau încă în puterea vîrstei, cu nasurile prea 
rumene, cu mijlocurile prea umflate şi cu rasele pătate de grăsimile 
mincărilor. Nădăjduind totdeauna în mila şi bunătatea lui Dumnezeu şi a 
sfintei Fecioare, nu găseau viața rea nici în acest colț de lume. Le păruse 
bine de sosirea abatelui şi nu le părea rău de plecarea lui. Întru această 
cumpănă a vieţii, ştiind a găsi ce-i bun atît la bucurie cît şi la întristare, 
urmaseră o bună învăţătură şi pildă a pămiîntenilor. Astfel se învățaseră a 
preţui vinul Moldovei. 

Abatele de Marenne îi binecuvîntă, dorindu-le izbindă asupra diavolului 
şi asupra necredincioşilor, şi se aburcă în vehiculul pe care i-l trimesese 
Domnia. Era o căruță uşoară, avind părțile şi fundurile zăbrelite cu speteze 
subțiri de paltin. N-avea arcuri, dar era plină de fin bine îndesat, aşa încît 
călătorul, deşi stînd cu genunchii cam sus, se afla destul de apărat de 
zdruncin. Patru căi mărunți erau înhămaţi doi cîte doi şi avea stăpinire 
asupra lor un surugiu ţigan, îmbrăcat cu zăbun albastru înflorit roş, 
călărind pe telegarul din stinga de la roate. Cu o mină ţinea hățurile şi cu 
cealaltă o puhă de cînepă cu minerul scurt, dar cu şfichi lung şi subţire de 
mătasă. 

Cînd ava franțuz mormăi ceva în limba lui şi beizade strigă de pe căi 
hai! — tiganul slobozi un chiot şi, învirtind puha pe deasupra capului, 
pocni din şfichi ca din pistol, de două ori. Zvicnind în gurile lor de ham, 


căluții smunciră căruța şi domnul abate avu o clipă impresia că are să se 
întoarcă prin aer între părinții franțuscani, care-i făceau saluturi şi semne 
prietineşti din poartă. Îşi căută un sprijin, se înțepeni în mîni cuprinzînd 
loitrele şi se întoarse în poziția cea bună, încredințind, c-un Oftat, lui 
Dumnezeu, zilele şi oasele sale. 

Duruind, săltînd şi stirnind colb, căruța trecu în goană, urmată de 
alaiul căpitanului Brahă. În uliţa boierească, spre Curtea Domnească, 
bubui cu adinci tunete pe podul de lemn. Trecu în vederea palatului şi a 
cişmelei de piatră, unde zăceau în singe trupurile descăpăţinate ale celor 
trei boieri. Călăreţii lui Brahă învăluiră laturea dreaptă a căruței, ca 
s-astupe acea crincenă vedere, cruțind ochii străinului. După ce răzbiră în 
ulița Rusească, surugiul mai domoli, fuga căluților. Apoi, cînd coboriră în 
ripa Căcainei, îi lăsă la pas prin hiîrtoape şi făgaşuri de glod vechi. Abia 
după ce scăpară la cîmp, pe drumul de țarină neted şi luciu ca o curea, o 
luară iar în trap iute. 

Funigei de toamnă începeau a pluti, pe adieri de vînt, în valea Jijiei. În 
dreapta, aveau dealuri cu podgorii şi păduri; în stinga, întinderile Prutului, 
cu revărsări de ape. Stoluri de gişte sălbatice treceau din cînd în cînd prin 
înălțime, chemîndu-se cu găgăiri muzicale. Aici, la confluența Jijiei cu 
Prutul, erau stuhării şi păpurişuri nestrăbătute, gîrle nenumărate şi 
cotloane încurcate de bălți: unele convoiuri de gişte poposeau, altele se 
ridicau, urmînd calea sudului. Sub zborurile giştelor, se încrucişau grăbit 
cirduri de rațe, de nagîți de grauri. Era un început din sălbatica domnie a 
apelor şi mlaştinilor, ținut pustiu, necunoscut şi nestrăbătut ca şi codrii cei 
mari de la munte, în toată regiunea aceasta, abatele de Marenne nu văzu 
sate; şi beizade Alecu îi lămuri că şi mai cătră miazăzi nu va vedea decit 
foarte puţine în tot lungul drumului, deoarece calea pe cale o urmau era un 
drum de oşti turceşti şi tătăreşti, deci un drum de pradă. 

De Marenne găsea întruna prilej să-şi fixeze în minte lucruri şi 
împrejurări vrednice de tabletele saie. Ochiul lui curios era necontenit 
satisfăcut. Aici era o dezolare a singurătăţilor, pe care amicii săi rămaşi în 
Franţa nici n-o puteau bănui, ori de cîtă imaginație ar fi fost înzestrați; căci 
la antipodul civilizaţiei se găsesc uneori asemenea lucruri, rămase 
neschimbate dintru începutul creației, păstrindu-şi frumuseța lor 
misterioasă. Drumul însă era în asemenea stare, încît domnia sa îşi punea 
citeodată întrebarea dacă nu plăteşte prea scump privilegiul de a admira 
privelişti unice. Cu tot finul meşteşugit aşezat în căruță, anume părți ale 
trupului său erau necontenit în suferință. Surugiul din cînd în cînd pocnea 
din harapnic şi trecea fără păsare prin hiîrtoape. Atunci tendinţa vehiculului 
era cînd să-l trimeată spre zborul giştelor sălbatice, cînd să-l proiecteze spre 
păpurişul mlaştinilor. 


a — m. 


— mii m 
CEE a Azi i 
RAZ ee SNC e e 


Trecură în sfirşit într-o regiune de dealuri. Abatele dădu laudă lui 
Dumnezeu fără a-şi muşca limba, căci caii nu puteau umbla aici decit în 
pas. Dealurile erau foarte pieptişe şi văile abrupte. Ciudată i se păru 
împrejurarea că nu erau un deal ş-o vale, ori două dealuri şi două văi, ca în 
toate ţările cunoscute lui, cuminte şi fără exces rinduite; ci erau dealuri şi 
văi fără întrerupere şi fără logică, unele mai sălbatice şi mai absurde decit 
altele. E adevărat că de pe fiecare ţanc regiunea avea un aspect nou şi-n 
fiecare vale se dezvolta o reşedinţă de nimfe şi de fauni cu dumbravă şi 
pîraie; însă, socotind şi cumpănind în sine, călătorul le găsea mai potrivite 
pentru poeme cetite în fotoliu dinaintea unui cămin, decît pentru o 
călătorie. Erau contraste ascuțite, în armonie numai cu firea acestui popor 
primitiv. 

Întîlni cîteva tabere de cară cu mărfuri, înjugate cu cîte patru şi şase 
trăgători. Erau producte ale Asiei, a căror mişcare înceată, pe drumuri lungi 
şi cotite, o supravegheau, de săptămîni şi luni, neguţători turci şi armeni. 
Ţăranii pămînteni îndemnau cu strămurări boii şi bivolii la dealuri, răcnind, 
blăstămind şi stupindu-şi sufletul. Era cu neputinţă să se treacă pe acolo 
cu asemenea poveri. Cu toate acestea treceau. 

— Cum e cu putință aşa ceva, prințule? întrebă abatele, uimit. 

— Oamenii de aici au un meşteşug al lor, domnule de Marenne, 
răspunse Ruset. Cu el pot trece prin complicațiile oricărei călătorii. Mai 
întăi se bizuie pe ajutorul lui Dumnezeu şi-şi fac cruce, plecînd cu bine la 
drum drept. Cînd ajung la dealuri imposibile ca acestea, înțeleg că au 
nevoie şi de al doilea ajutor. Atuncea, invocă pe diavol. Toate răcnetele 
furibunde pe care le-ai auzit să ştii că sînt sudălmi — adică chemări ale 
puterii necurate. Punînd pe, lingă acestea bicele şi strămurările, izbîndesc 
şi ajung sus. Acolo iar se împacă cu Dumnezeu şi-şi fac cruce. 

— Dacă nu mă înşel, acesta e un fenomen de magie. 

— Nu te înşeli, aşa este, domnule de Marenne. Fără o forță ca aceasta 
ar fi greu pentru oameni în asemenea timpuri şi pe asemenea drumuri. 

— Greu, prințule, mai ales pentru bietele animale, care nu cunosc 
formulele magice. 

— Greu pentru toţi, domnule de Marenne; şi unii şi alții stau pe acelaşi 
plan; şi asupra unora şi asupra altora apasă acelaşi destin al ticăloşiei. 
Numai acest pact cu demonii mai ajută pe bietul pămiîntean să poată trece 
punţile nenorocirii. Şi la asta, precum vei fi observat, se adaogă şi vinul 
foarte bun al podgoriilor. lar Dumnezeu, fiind milostiv, îi iartă toate şi-i 
dăruieşte după năcazuri o inimă uşoară şi grabnică uitare. 

Aceste privelişti şi impresii care se ciocneau aşa de viu isprăviră într-o 
deplină împăcare, atunci cînd alaiul făcu popas la un corn de pădurice, 
într-o vălcică, lingă un izvor. Oamenii descălecară, abatele cobori din 
căruță, — îşi pipăi şi-şi mingiie încheieturile şi gustă apa în pumni, aşa 


=-— -m -= —- — [M 


ap: De IL a A 

tre ZE ras e area Rita 
a CSS ROOTS 
J 


N 9. pa a 
e ~ < AR = 
> o simi GW — DRED NA 


cum făceau toți. Erau lacrimi ale pămîntului, limpezi şi reci ca cristalul de 
ghiață. Adăogînd îndată un foc năprasnic, căruia Birlădeanu îi înfățişă un 
hartan de berbece în ţiglă, adăogînd şi vinul în ulcioare puse la bătaia rece 
a izvorului, viața păru iarăşi bună lui ava franțuz. 


ÎNTÎMPINĂ PE DOMNUL ABATE O MICĂ PLOAIE DE ÎNCEPUT DE TOAMNĂ 


închinări, cîteva lucruri, pe care căpitanul Brahă, om blajin şi 
cuminte de şi încă tînăr, le primi cu deplină nepăsare. 

Era vorba întăi de tovărăşia pe care o făcea domnia sa beizade 
părintelui abale. Socotise să meargă numai pînă la Huşi. Pe drum, avind 
bucuria unui soare de toamnă aşa de frumos, s-a răzgîndit, şi s-a hotărît să 
meargă mai departe, pină la Galaţi. N-a văzut de mult apa Dunării şi vrea 
să se încredințeze că nu şi-a schimbat fața. 

Lucrul al doilea privea celelalte tovărăşii ale părintelui abate. Toate se 
opresc la hotarul împărăției. Părintele abate se desparte acolo şi de drăgani, 
şi de căpitanul lor Brahă, şi de cei doi slujitori lioveni; şi nu mai rămîne 
decît cu franțujii lui. Au să-l primească ş-au să-l ducă mai departe oamenii 
serascherului de la Babadag, care a fost din vreme înştiinţat şi care îi va fi 
trimes fără îndoială la locul lor, pe celălalt țărm dunărean. Astfel au fost 
totdeauna rinduielile împărăției. 

— Iubite prietine, zise în franțuzeşte beizade cătră de Marenne; te rog 
să observi, fără a avea aerul, pe cei doi slujitori cu care ai venit de la leşi. 
Au înțeles, din ce spun eu căpitanului, că nu vor merge decit pînă la 
Dunăre. Mai înţeleg ei că-ţi voi ţine şi eu tovărăşie pînă acolo. Stau atenți, 
cu capetele înălțate, şi se uită din cînd în cînd unul la altul. Dacă te-au 
întovărăşit în Moldova c-un plan, atuncea trebuie să păşească la îndeplinire 
şi să se dea pe faţă; ceasurile sînt numărate. Astfel vom afla şi noi ce 
legătură este între ei şi Domn. 

— Mă întreb, domnule Ruset, ce legătură poate fi. Nu înţeleg nimic. Nici 
n-aş crede că m-au întovărăşit pînă aici cu ginduri ostile. Şi-au făcut 
necontenit datoria supuşi şi în tăcere, pîndind în ochii mei mulțămirea, ca 
nişte cîni. 


[i acest popas Alecu Ruset dădu a se înțelege, mai mult printre 


— Domnule de Marenne, să nu intrăm în acest întuneric. Să stăm la 
intrarea peşterii şi să aşteptăm pînă ce duşmanii singuri se vor vădi la 
lumină. 


— Bine, prințule, să aşteptăm, încheie abatele oftind cu nemulțumire. 
— Căci ora aceea aşa de plăcută, cu friptură aşa de bună şi cu vin aşa de 
gustos, îi era tulburată de viermele unei griji. 

Aşezindu-se iar în căruța cu fin, abatele îşi trecu ziua între aceleaşi 
privelişti, interesante, priveghindu-şi buna stare a ființii sale. 

Cel dintăi popas mare de sară îl făcură într-un sat, ferit între dealurile 
ținutului Faldului. Sara veni repede, ca o negură care năştea din păduri, 
tirîndu-se cătră ei. Coboriră la o gospodărie de creştin şi, într-o odăiță cu 
fin aşternut pe jos, trimesul domnului de Colbert marchiz de Croissy se 
grăbi să-şi odihnească oasele. Era aşa de trudit şi-i era aşa de somn, încît 
îşi plecă timpla pe braț cu sentimentul unei fericiri supreme, uitînd cu 
desăvirşire orice griji şi bănuieli. Leagănul somnului însă i se dovedi îndată 
spinos, căci toate zdruncinăturile zilei i se întoarseră în ființă şi pînă tîrziu 
avu visuri rupte de tresăriri, socotindu-se încă în căruța uşoară, pe 
hîrtoapele drumurilor rele, amenințat să fie repezit cînd spre stuhuri şi 
mlaştini, cînd spre zboruri de gişte fantastice, care umpleau cerul într-un 
număr înspăimîntător. 

Căpitanul Brahă trimese oameni să caute cai de schimb. Ruset intră la 
hodină, lingă ava Paul, într-un tirziu, după ce riînduielile drumului de a 
doua zi fură îndeplinite. Vilcu Birlădeanu se aşeză de strajă în uşă, 
aprinzind foc şi veghind cu slujitorii franțuji şi lioveni. 

Ferestrele căsuței erau cît pumnul; uşa de stejar era încuiată pe 
dinlăuntru. Pe fin, la căpătai, între el şi franțuz, Ruset îşi potrivi pistoalele 
şi sabia. Noaptea se petrecu în linişte. Dar spre ziuă se ridică un vint iute 
de cătră asfințit, aducînd de la munte nouri. lar cînd trupa se găti de 
plecare, începură să cadă stropi reci. 

Ava Paul hotărind să meargă înainte, alaiul se alcătui ca şi în ajun şi 
ieşiră iarăşi la tract. Aveau de străbătut drumul pînă la Huşi în acea zi. 

— Să ne rugăm lui Dumnezeu, zise abatele cătră prietinul său, să ne 
scutească de întirzieri. După cît am înțeles, în Moldova ploile sînt repezi şi 
scurte. 

— Am întrebat pe Birlădeanu, răspunse beizade, şi el şi-a spus 
cuvîntul. 

— Aşa este, prințule, omul domniei tale are uimitoare cunoştinți 
meteorologice, ca şi căpitanul Turculeţ. Poţi să-mi comunici şi mie părerea 
lui? 

— Negreşit. Birlădeanu crede că vintul are să contenească. 

— Asta mă bucură; înseamnă că nu mai aduce ploaia. 


— Dimpotrivă, domnule abate. Cu regret trebuie să-ți comunic, că 
Birlădeanu hotărăşte ploaie. Dacă stă vintul — zice el — plouă negreşit. 
Sint nevoit să adaog că în țara asta cad şi ploi lungi. 

Abatele primi cu îndoială prognosticul. Dorinţa lui era alta şi, în chip 
logic, o atribui şi elementelor. Mai întăi nădăjdui că vintul nu va sta şi deci 
va purta nourii suri aiurea. Dar vintul se alină încet-încet. Şi pe măsură ce 
vintul contenea, spori ploaia. Era o ploaie cu totul alta decit în valea 
Siretului. Cenuşie, măruntă şi deasă, — şi, mai ales, stăruitoare. Sub 
dulamele lor de şiac, drăganii, împresurind căruța, avură în curînd 
înfățişări de vedenii estompate. Dintre ei ava Paul nu-l mai deosebi nici pe 
Ruset, înfăşurat din creştet pînă la scări de mantaua-i largă. În curînd nu 
mai văzu pe nimeni, căci se ghemui şi se strînse şi el ca un arici în dulama 
domnească; îşi acoperi picioarele, mîinile şi ochii şi nu mai voi să ştie nimic 
de această lume, blăstămînd-o. 

Numai surugiul îşi mistuise cuşma lui frumoasă sub şa, ca să nu i-o 
ponosească apa cerului; şi, cu capul gol, cu ploaie şiroind în plete, urma 
să-şi îndemne telegarii din glas şi din puhă. 

Din cînd în cînd, domnul Paul de Marenne desfăcea un colț al 
învălişului în care se concentrase şi inspecta împrejurimea, nădăjduind o 
bruscă schimbare. Totdeauna însă brațul îi cădea descurajat şi jochii i se 
înălțau spre cer. „Se înălțau spre cer” îşi dădea domnia-sa bine samă că nu 
era decit o deşartă figură de stil. Cerul coborise foarte jos, sprijinit pe 
dealuri, şi era alcătuit dintr-un fel de cenuşă udă. Zările se îngustaseră şi 
ele, apropiindu-se la o zvirlitură de băț. Într-această lume vizibilă cu totul 
redusă, curgea apă în şiraguri de hurmuzuri fine, şiraguri dese, străpunse 
din vreme în vreme de săgeți de vint, 

Cit putea să dureze această situaţie? Nu se putea şti. Dura de un ceas 
ori două. Putea să dureze oricît, deoarece apa părea a curge dintr-o sită a 
nepăsării eterne. Animale şi oameni mergeau înainte în tăcere, încovoiați 
sub destin. Dar într-o vreme şi înaintarea deveni anevoioasă, din ce în ce 
mai înceată. Drumului îi crescuseră brațe şi căngi, care cuprindeau roțile 
căruţei şi copitele cailor. Pămîntul clisos se desfăcea cu plescăiri — şi calea 
începea să samene cu două brazde de arătură, întortochiate şi viermuite. În 
sfirşit se opriră, urmind ca locul să se desfacă şi să-i înghită. Tiganul 
începu a bate în cai ş-a sudui c-o energie înfricoşată. 

La porunca lui Brahă, doi oşteni descălecară şi puseră umerile la loitre. 
Căluţii se încordară şi izbutiră să tragă din clisa mocirloasă căruța. O tiriră 
pufnind şi gifiind o vreme, apoi iar se opriră, cu moțurile dintre ochi şiroind 
de ploaie şi atiîrnînd în glod. 

Atunci Brahă, surugiul şi beizade ţinură un prim sfat, aplecînd unul 
spre altul frunţile. Rezultatul acestui sfat îl simţiră îndată caii. Muşcaţi de 
harapnice şi îngroziți de sudălmi. Se întinseră cu silinți cumplite în 


a — [M 


e pa a - n mms mam o 


S 7 = Sad 
A y D — i `~ vx z = Ze 


ştreanguri, ajunseră într-un pisc rupt, coboriră într-o vale, şi acolo, în fund, 
se opriră ca într-o mlaştină, închizînd ochii Ia lovituri şi aşteptind moartea. 
Surugiul descăleca în sfirşit şi le dădu ocol. Se scărpina lingă ureche şi-i 
admira. Tremurau din toate încheieturile, aburind în ploaia nemilostivă. 

Urmă al doilea sfat. Domnul abate desfăcu apărătoarea întărită de 
curgerea apei şi făcu loc unui ochi desnădăjduit. Alecu Ruset veni lingă el şi 
se aplecă în şa. Ca să fie auzit, crezu de trebuinţă să ridice glasul: 

— Domnule abate, se pare că am ajuns într-o poziție destul de grea. 

— Văd, prinţule, de şi mă folosesc numai de jumătate din mijloacele 
mele vizuale. Ce-i de făcut? 

— Mărturisesc că nu ştiu. Totuşi țiganul crede că are o soluție. Capul 
său, udat de ploaie, s-a păstrat mai rece decît al nostru. El pretinde că 
domnia ta ar trebui să cobori şi să urmezi drumul călare, în şaua lui. 

— Dacă se poate asta, să încercăm. El însă ce va face? 

— El rămîne aici, aşteptind sfirşitul lumii. Pînă atunci noi poate izbutim 
să ne salvăm într-un adăpost. 

— Bine, primi domnul abate, să ne supunem acestei inspirații. 

Calul fu scos dintre ştreanguri, ava franțuz fu aburcat în şa şi-n scări. 
Căruţța, cu trei cai şi surugiul, rămase în mlaştina văii şi ceilalți porniră la 
deal, nădăjduind întru mila celui care are totdeauna grijă de zidirile sale. 

Într-acea zi ar fi trebuit să ajungă la tîrgul Huşilor. Acuma însă nu se 
mai ştia unde vor ajunge. La capătul lumii, la sfirşitul vremurilor, orişiunde 
era cu putinţă printr-o minune; negura de apă îi închidea de pretutindeni, 
purtîindu-i, cu mişcare de broască țestoasă, în necunoscut, sau ținîndu-i pe 
loc ca să frămînte un pămînt descompus în elementele-i primare. 

— Aş voi să întreb unde mergem, vorbi într-o vreme cu disperare 
domnul Paul de Marenne; însă nu îndrăznesc. Ploaia îmi umple gura de 
apă. 

— Într-adevăr, domnule abate, asta-i tot ce poate fi mai displăcut. 
Totuşi întreabă. Îţi voi răspunde că nici eu nu știu., 

— Să fie cu putinţă, prinţule? Nu se găseşte în apropiere un tîrg, ori un 
sat? ori măcar o fermă? 

— Domnule abate, lămuri rizind beizade Alecu, tătarilor le plac 
orizonturi deschise. Pămintenilor, dimpotrivă, le plac pădurile, deoarece îşi 
pot adăposti în ele avutul, şi viața. Tătarii arzindu-le, ca să deschidă zarea, 
oamenii s-au retras, cătindu-le mai înlăuntru. Păduri şi sate s-au 
împuținat: aici domneşte lege de pustie şi de pradă. Totuşi sper să găsim un 
han. Tovarăşul nostru căpitanul Brahă mă încredințează că pe aici pe 
undeva, dacă nu se va fi scufundat. 

De Marenne crezu şi el de cuviință să ridă; însă, cugetind puţin, simţi 
în sine o mustrare pentru asemenea absurditate. Elementele nu cunosc 
această aptitudine specială omului, şi nepăsarea lor severă devine activă în 


fața blasfemiei. Găsi sub risul său realitatea, adică o tristeță umedă ş-o 
foame neliniştitoare. 

— Ce facem, în privința prinzului, prințule? întrebă el cu glas înăbuşit. 

Beizade Alecu îşi arătă iarăşi dinţii, ceea ce era fără îndoială un semn 
de nebunie. Abatele îşi trase peste obraz gluga şi urmă a călări la pas, în 
tăcere. 

Tirziu, la un ceas pe care nu-l putea socoti, auzi lătrat de cîni. Era un 
semn al lui Dumnezeu; singura aspirație a vieţii lui găsea în sfirşit o 
izbăvire. 

— Prinţule, aici să fie hanul de care mi-ai vorbit? tresări el, aprig. 

— Aici, domnule abate. 

Mirîndu-se că tovarăşii săi n-au bucuria lui, abatele îşi îndemnă calul 
cu călciiele. Dar, ca şi oamenii, nici calul nu părea grăbit. Urmă a călca 
încet ş-a luneca prin pămîntul desfundat cu aceeaşi resemnare a fatalității, 
pînă la şandramaua neagră, care acoperea ziduri de cetățuie. 

Lumea dinlăuntru stătea închisă cu drugi şi zăvoare. Căpitanul Brahă 
bătu în porți. Printr-o ferestruică zăbrelită, un cap holbat ii cercetă şi puse 
întrebări. 

— Slujba Domniei! strigă Brahă, 

Zăvoarele scrişniră. Sub bolta dinlăuntru stăteau grămădite cară cu 
poveri. Negustori turci înălțară capetele, ca să vadă pe musafiri. Între boi 
şi-ntre roți, cărăuşi pămînteni ospătau pită şi brînză. De Marenne îi socoti 
deplin fericiți. 

Stăpînul locului era un om uscăţiv, cu obraz mongolic şi bărbuţță 
căruntă. Purta anteriu şi cealma de culoare întunecoasă, albastră. Era cel 
dintii oriental pe care-l vedea domnul Paul de Marenne. Îl interesă felul lui 
de a se închina cri gravitate, ducîndu-şi mîna dreaptă la inimă, la buze şi la 
frunte, oferindu-i cu asemenea gest mut toate însuşirile ființii sale. 

— Aş dori mai degrabă odihnă şi mîncare, zise de Marenne cătră Alecu 
Ruset. N-am ce face nici cu inima, nici cu vorba, nici cu ştiinţa lui. 

— Să-i cerem, răspunse liniştit beizade, şi ne va da poate, dacă cei care 
au căzut înaintea noastră n-au istovit totul. După cit ştiu, căci am mai 
poposit aici şi l-am mai văzut, acest jidov de la Crim are numele Zeida. 

— Aşa mă chiamă, stăpîne, răspunse hangiul, auzindu-şi numele rostit. 

— Răspunde, omule, dacă se găseşte aicea foc, să ne încălzim şi să ne 
zbicim de ploaie... 

— Se găseşte, stăpine. 

— Dacă avem unde ne odihni... 

— Am o casă mare, stăpîne. În care poate încăpea toată lumea. 

— Pîn-acuma-i bine. Mai răspunde dacă ne poţi da de mîncare. 

— Se poate şi asta, măria ta. Căci aceşti negustori de la Anatolia, fiind 
de legea lui Mahomet, mi-au mîncat numai luminările de seu, pe care le-am 


topit ca să le fac lor scrob cu ouă. Fiind opriţi a bea vin, s-au mulțămit cu 
apă. Eu asta niciodată n-am putut înțelege la dinşii şi nu ştiu ce cap a avut 
prorocul lor. Iar cărăuşii îşi au mîncare de-acasă, ca totdeauna. Aşa că, din 
mila lui Dumnezeu, se găseşte cît poftiți şi ce poftiți. Eu nu mă feresc de 
cîştig şi banul boieresc îmi place. 

Zeida rise cu prietinie lui de Marenne, înțelegind foarte bine ce-i explica 
Ruset, de şi pentru întăia oară auzea limba franțuzească. 

Hanul avea o singură odaie mare, în care se putea îngrămădi o parte 
din drumeţi, pe rogojini întinse în lungul păreţilor. Ruset încerca să facă pe 
franțuz a înțelege că un pat cu polog nu s-a văzut niciodată pe aceste 
meleaguri. De Marenne era însă prea mulțămit că Dumnezeu i-a îngăduit să 
ajungă pînă la această arcă a lui Noe, şi, aşteptind mîncarea, binecuvînta 
focul de sub horn, ca cea mai mare mîngiiere a clipei prezente. Îşi lepădase 
mantaua şi se destindea cu scîncete de satisfacție în bătaia pojarului. 

— Ce om admirabil şi binefăcător al omenirii e acest Zeida al 
dumneavoastră, observă el. Cu primejdia vieţii se aşează în pustie, 
pregătind foc, odihnă şi mîncare. 

— Foc, odihnă, mîncare şi vin, completă Russet. 

— Într-adevăr, cu atît mai mult îi mulțămesc şi cu atît mai mult îl 
admir. Îmi închipui că e un protejat al cerului ori are mijloace deosebite de 
apărare. 

— Că-l ocroteşte Dumnezeu, domnule abate, nu rămîne îndoială: 
poporul lui de mult a făcut în această privință contract cu Iehova. Însă ştie 
să se şi apere, trăind în înțelegere şi cu oamenii cinstiți, şi cu ceilalți. 
Tuturora li-i de folos. lar banii pe care-i agoniseşte nu-i ține aici, îi trimete 
c-un fecior ori c-un frate la Iaşi, în sama zarafului lor Mindila, la carele din 
cînd în cînd şi eu mă duc nu ca să dau, ci ca să iau. lau bani puţini pentru 
juvaeruri bune, — ceea ce dovedeşte că şi acel Mindila e un binefăcător. 

— Cunoaştem instituția şi ştim şi noi a ne folosi de ea, zimbi abatele. 

Zeida umbla cu repeziciune, pregătind ţigle cu buturi de berbece. Găsi 
vremea să lepede şi-un cofăiel de vin în preajma, unor oameni trudiți şi 
însetați. Ca şi cum n-ar fi vrut să fie băgat în samă lăsă pe colțul vetrei pită 
de grîu ş-un burduf cu brinză. Străchini n-avea, cuțite n-avea, mese n-avea, 
lumînări de seu nu mai avea, cu toate acestea abatele nu-şi aducea aminte 
să fi fost vreodată în viaţa lui mai mulțămit decît în acel ceas. 


cc. a e m a mn a 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal CEI Ia EENT Cat x. 


a EA 
-i A N ESS > S zi A k 
e Sni A. é - J 5 SE, a i ai 


XXI 
UNDE SE VĂDEŞTE MAI BINE VREDNICIA FRATILOR LIOVENI 


coviltirele carălor, îşi căutară loc de hodină într-un ungher din 

fundul odăii. Intrară unul după altul, cinci, în papuci, păşind grav, 
cu fundurile şalvarilor atîrnînd pînă în dreptul genunchilor. Înturnîndu-şi 
cu toții odată trupurile şi obrazurile bărboase cătră Meca, se rugară tainic, 
numai din buze, fără să murmure; pe urmă se lăsară pe rogojini, oftînd şi 
cuibărindu-se îndelung. Brahă găsi loc lingă rogojinile turcilor pentru el şi 
pentru trei drăgani; ceilalți se viriseră prin ungherele grajdului şi prin 
cotloanele cu fin. Tuspatru slujitorii abatelui se lăsară pe pămîntul lipit, 
între uşă şi horn. Lor li se adaose şi Vilcu Birlădeanu, după ce mai hrăni o 
dată focul c-un braț de lemne. În sfirşit, de partea cealaltă a hornului, în 
colțul cel mai cald şi mai adăpostit, se întinseră în voie pe fin şi-ntre straie 
zbicite Alecu Ruset şi abatele de Marenne. 

Afară, pe acoperişul nalt de şindrilă, se auzi ploaia sunînd încă o 
vreme, monoton. Apoi stătu. De la înserat şi de la cină, trecuseră trei 
ceasuri. Atunci începu să cînte un cucoş în boltă, dintr-un prepeleac de 
deasupra cărăuşilor. Bătea din aripi şi striga singur în tăcerea pustiei, 
îngînînd alți cucoşi de pe tărimul celălalt, ori din generaţiile moarte pe care 
le purta în el. După ce-şi făcu datoria trezind pe toată lumea, închise ochii 
şi-şi urmă somnul pe înălțimea lui. 

Unul din slujitorii de lingă uşă găsi de cuviinţă să iasă în boltă. Îi era 
uşor, căci dormea îmbrăcat. Numai stăpînii se hotăriseră să lepede de pe ei 
straiele, ca să le fie odihna mai plăcută. Slujitorul se întoarse îndată c-un 
braţ de paie — ceea ce dovedea că se răsucise tot timpul pe pămîntul gol, în 
colțurile şi monturile oaselor. Era liorveanul cel uscat şi nalt, cu numele 
Istratie. Îşi potrivi culcuşul, trezi focul, şi, lepădiîndu-se oarecum la locul 
său, îşi urmă şi el somnul ca şi cucoşul, adăogind îndeosebi acestui somn 
un sforăit tremurat. 


O samă din negustorii anadoleni, cîti nu încăpuseră pe sub 


În tăcerea pe care o aşezase văzduhul asupra hanului cu încetarea 
curgerii de apă, din cînd în cînd pufneau boii cărăuşilor. Cei treziți uitaseră 
de cucoş şi se pregăteau să călătorească iar spre visuri. Atunci se auziră 
tropote, răcnete şi zăpăituri de cîni afară, la poarta cetățuii, şi Birlădeanu, 
cu ochii grei de somn, îşi făcea socoteala că trebuie să fi ajuns la han cu 
căruţa şi cu caii lui, şi surugiul domnesc. 

Zeida întreba din ferestruica lui cu gratii. Nu voia să dea drumul. Cel de 
afară începu să amestece amenințări şi sudălmi. Zeida îl potolea iar cu 
întrebări. Atunci Vilcu Birlădeanu, c-un oftat prelung şi c-un miriit de 
nemulțămire, se smulse din locul său şi ieşi ca să fie martur celui de afară 
şi să dea hangiului lămuririle trebuitoare. 

Cum căzu uşa în clampă în urma lui Vilcu, alt slujitor se mişcă. Părea 
tulburat în somnul lui. Un baltag ori o săneaţă păru a cădea din nebăgare 
de samă asupra focului. Jarul se risipi şi cîțiva cărbuni se rostogoliră de pe 
vatră. Paiele luară foc într-o clipă. Cel care se mişcase tresări cu spaimă, 
simțind cel dintii primejdia. Zvicni în picioare, scuturind în juru-i flăcările 
ca pe nişte fluturi. Cuibarul de foc se prefăcu în vilvătaie. C-un strigăt îl izbi 
cu picioarele spre uşă. Apoi, din pricina tulburării, îl repezi în partea 
dimpotrivă, spre culcuşul stăpînilor. 

Într-o clipă alt slujitor fu în picioare. Se mişcară drăganii şi căpitanul 
Brahă, cu strigătul de primejdie: foc! foc! Ameţiţi de somn, ava Paul şi Alecu 
Ruset se treziră în aceste răcnete şi-n aceste scăpărări de fulger. 

Cea dintăi mişcare a lui beizade fu să întindă mina la căpătai asupra 
pistolului. Îndată însă îşi dădu socoteală că, împotriva dușmanului care se 
vedea, mai bună era o altă apărare. Îşi strînge hainele şi armele în braţe şi 
se năpusteşte afară. Această idee tresărise şi mai grabnic în ava Paul. El se 
şi apleca să-şi adune toate ale lui, cînd beizade Alecu lepăda pistolul. 
Atunci îi veni un ajutor, ca o binefacere la timp rinduită de Dumnezeu. 
Slujitorii de lingă uşă, năpustindu-se, îl luară aproape pe sus. Smucindu-l 
puţintel şi trăgîndu-l unul de la altul, îl săltară la uşă şi-l scoaseră cel 
dintăi. 

Ava franțuz se socoti în siguranță. Sub boltă şi şandrama era răcoare, 
ceea ce-i aminti starea în care îl găsise clipa de primejdie. Era desculț şi 
aproape gol, însă îşi stringea cu putere la piept şi pe pîntece toate ale sale. 
Băgă de samă că răcoarea-i venea, ca un pirău scăpat din zăgaz, dinspre 
porțile deschise. Auzi glasul lui Vilcu şi al surugiului țigan şi înțelese ce 
este. 

Mai puţin uşor îi veni să înțeleagă altceva. Slujitorii voiau să-l uşureze 
de sarcina pe care o purta. El îşi avea pesemne socotelile şi rînduielile lui şi 
ținea să păstreze strîns asupra lui ce era al său. Dar slujitorii stăruiau atit, 
încît unul îi cuprinse o mînă de sub cot răsucindu-i-o şi-i strecură căngi 
puternice în beregată. 


=- — m -a e e e a a ii 


p 


-SEn . hear zi Îi -- 
Sly sE, CR AVARE A ice 
Ka ce ASE Se Sa e pă 


“a —. - 
S -e 


În sfîrşit, lumina care izbucnise înlăuntru se aprinse şi-n înțelegerea 
domnului abate. Holbind ochii, zări, prin lucirea care venea din urmă de la 
uşa deschisă, că-l stringea de git cuviosul frate Afanasie. lar pentru 
boclucurile pe care le apăsa cu disperare sub vintre, lupta tăcut şi rinjind 
fratele Istratie. 

Domnul de Marenne dădu un strigăt de ajutor, un strigăt scurt, îndată 
înăbuşit. Cuviosul Afanasie îşi slăbi ghiarele de la beregata părintelui abate 
şi-i astupă gura cu palma. La strigătul de chemare, apărură şi slujitorii 
franțuji. În acea clipă, c-o putere pe care nimeni nu i-o putea bănui, firavul 
frate Istratie dădu acestor slujitori două lovituri de pumn. Erau două 
lovituri grozave c-un buzdugan scurt, mlădios şi cu o boambă de plumb la 
capăt. Slujitorii se prăbuşiră îndărăt. 

Ava, în înfăţişarea lui obişnuită, părea a fi un om greoi. Deodată însă 
tresări, ca şi cum l-ar fi împuns primejdia. Obrazul lui Istratie se înturna 
spre el: eliberindu-şi mîna dreaptă brusc, îl săgeta în ochi cu degetul 
arătător şi cel mijlociu desfăcute în chip de furcuţă. Lioveanul se cumpăni 
pe spate, c-un răcnet înfricoşat. 

Atunci şi beizade Alecu puse pistolul în tîmpla lui Afanasie. 

Gifiind, ava franțuz îşi pipăi lucrurile şi căuta mai ales o haină subțire 
de matasă, pe care obişnuia s-o poarte dedesubt. O cerceta în căptuşelile ei, 
mîngiind-o cu degetele. 

Izbucnind în laturi pe neaşteptate cu braţele, liovenii prăvăliră pe cei 
care-i împresurau. Fratele Istratie smunci din mîna părintelui abate chiar 
acea haină subțire; ş-amindoi, dintr-un salt, se năpustiră la porţile 
deschise. 

Era un amestec aşa de mare de oameni, negustori şi dragam, încît 
beizade Alecu rămase cu pistolul înălțat, fără a putea aprinde. Cuvioşii frați 
izbiră la o parte pe Zeida, ca pe un adevărat necredincios care a răstignit pe 
Domnul nostru Hristos. Îndată după aceea trăiseră de sub rasele lor 
junghere. 

Mai era însă cineva, care-i piîindea de cum ieşiseră pe uşă şi 
îmbrăţişaseră prea strîns pe ava franțuz. Birlădeanu repezi îndărăt 
canaturile porții, închizindu-le. Cei doi lioveni se abătură cu piepturile şi cu 
braţele asupra zăvoarelor. Peste ei se îmbulziră toţi cei din urmă. Într-o 
clipă nu se mai putură mişca. Rămaseră prinşi ca într-o minghinea, şi 
beizade Alecu, răzbind pînă la ei, aplecă din nou pistolul. 

Afanasie ridică braţele. Istrătie întinse haina de matasă. Domnul de 
Marenne o trase pe deasupra capetelor, o strinse lingă sine şi o pipăi 
grabnic. 

— Nu-i ucide! strigă el cătră beizade. 


— Nu-i ucid, dacă vor mărturisi de ce au săvirşit asemenea faptă... 
răspunse Ruset. Dacă nu mărturisesc pe dată, viața lor s-a încheiat în clipa 
aceasta. 


Istratie înălță şi el braţele: 

— Viața noastră, măria ta, e a luminăţiei sale slăvitul Duca-Voievod, 
strigă el c-un glas gros, care nu izbucnea din spaimă, ci din îndirjire. 

Clipa de primejdie trecuse, căci în loc să ucidă scurt şi mut, oamenii 
vorbeau. 

— Ne punem capetele noastre la picioarele dumnealui căpitanului 
Brahă... îngînă cu smerenie şi fratele Afanasie. 

Ruset înălță glasul aprig: 

— Cum îndrăznit-aţi voi, mişeilor, să ridicaţi labele asupra stăpînului 
vostru? Să vie îndată aici căpitanul Brahă să vă puie sub sabie! 

— Nu sînt vinovat, măria ta, nu sînt vinovat! scîncea Afanasie 
făcîndu-şi semnul crucii cu repeziciune. Dumnezeu din cer mi-i martur că 
n-am vrut să fac nici un rău părintelui franțuz. Am vrut numai să-l sprijin, 
să-i dau ajutor, să-l uşurez de sarcină... Numai atita am vrut, cinstite 
căpitane Brahă! 

Căpitanul se opri lingă lioveni, cu bărbia în piept. Îi privi crunt, la 
lumina unui tăciune înălțat deasupra capetelor de o mină din mulțime. 

— În noaptea asta v-aţi scris moartea... vorbi el cu voce joasă. 

Se întoarse spre drăgani: 

— Legaţi-i şi cetluiți-i strîns. Păziți-i bine. Sînt şerpi vicleni. 

Între piepturile şi braţele care-l apăsau, Istratie îşi încorda grumazul şi 
se înălță, furişind în jur privirea-i ascuțită. 

— Cinstite căpitane, zise el cu linişte, dacă avem vreo greşală, măria sa 
Vodă va judeca. Dacă am făcut rău apărînd viața părintelui franțuz, măria 
sa va cumpăni. 

— Aţi vrut să ucideţi şi să prădațţi pe stăpînul vostru. 

— N-am vrut să-l ucidem! n-am vrut să-l prădăm! scînci Afanasie. 

— Au vrut să-i fure hiîrtiile şi cărțile... lămuri Ruset. Se opri, căci 
Istratie fulgerase spre el c-o privire şi c-un rînjet. 

— Se poate să fie asta, cinstite căpitane, se grăbi el să adaoge. Noi nu 
putem da samă despre asta decit măriei sale Vodă, fiind şi supuşi ai 
Craiului şi ştiind chiar măria sa rînduielile noastre... 

— Legaţi-i! hotărî Brahă. 

Drăganii îi smunciră în două părți, îi legară cetluindu-i şi-i prăvăliră pe 
coaste. 

— Domnule abate, vorbi Ruset cătră tovarăşul său, în franțuzeşte; cred 
că nu mă înşel: ticăloşii aceştia nu sînt la sfirşitul carierei lor. Sint mai tari 
şi mai şireţi decit bănuiam. Dacă au trecut întiiul sfert de ceas nepedepsiți, 
ne scapă. 


IS PA SL IPS Lp ERA 
sal a, x EENT INES 


Q La E — T = a d d aj 
4. A r S a ~ > N & 7 = E > 4 =- = 
7 =. A >. = DEDS Na SII 


— Iubite prietine, răspunse abatele zimbind, viața ori moartea lor mă 
interesează mai puţin. Fiind aici cam umed şi rece, dă-mi voie să mă îmbrac 
în grabă, spre a putea avea o înfăţişare cuviincioasă. M-ar interesa mai 
mult să ştiu ce-au voit ei de la mine, urmă abatele, trăgind cu grabă pe el 
straiele. Şi asta mai ales nu pot nici într-un chip s-o înțeleg, deoarece eu 
n-am de ascuns nimic. Asta ţin eu să se ştie. Ei totuşi au urmat, pe cît se 
vede, unei porunci. Am putea pricepe, ori putem bănui a cui unealtă sînt? 

— Mă întreb şi eu, domnule abate. Acest hoţ cu înfăţişare de viperă mai 
are, desigur ceva de şoptit în taină căpitanului şi-i vă şopti, — după care îi 
vom vedea purcegînd la scaunul Domniei. Dacă de-acolo trec sănătoşi spre 
hotar, trebuie să înțelegem ce este de înțeles. 

Abatele urma a zimbi c-o nepăsare ce i se părea lui beizade prefăcută. 

— Crezi că au vreo legătură cu Domnia? 

— Aşa se pare. Musafirul pe care l-am avut la laşi în momentul plecării 
ne-a vestit întruciîtva această lovitură a lor. 

— Atunci ar însemna să socotesc pe Domn duşman al meu? 

— Aici în țara asta, n-ai decit un prietin, iubite domnule abate. De asta 
te rog să-ți aduci aminte cînd va veni vremea. Hotăriîrea lui Vodă ne va 
lumina deplin. Am aici pe omul meu credincios, care-i va urma la laşi; şi el 
ne va ajunge pe drum cu ştirea. 

— Să vedem, prințule, şi s-aşteptăm. Se pare că ai dreptate. În orice 
caz, în călătoria aceasta a mea, observ că mi se prezintă interesante enigme. 
Aş dori să le desleg; totuşi mai bine să amînăm şi să ne ducem la culcare. 
N-a fost decît un foc de paie. 

O trimbiță puternică izbucni deodată în înălțime. Negustorii anadoleni, 
cărăuşii şi oştenii îmbulziți în jur ridicară capetele cu spaimă, apoi se 
priviră rizind. Cucoşul vestea miezul nopții. 

— Să se aleagă patru oameni, hotări căpitanul Brahă, care să păzească 
pe aceşti nemernici cu străşnicie. Mini dimineaţă îi cercetăm. 

— Cinstite căpitane, vorbi Istratie cu vocea-i joasă, eu mai am a spune 
domniei tale cîteva cuvinte în taină şi poţi hotărî pe loc plecarea noastră la 
laşi. 

Urechea atentă a lui Ruset prinse aceste vorbe. Înţelese că cercetarea şi 
caznele pe care voia să le puie la cale în cursul nopţii erau un plan fără 
îndeplinire. Chemă pe Birlădeanu lingă el şi-i dădu în pripă porunci. 

Într-adevăr, după ce se aşezară iarăşi la hodină în colţul lor, cu 
slujitorii franțuji aproape şi cu armele gata, de şi nu mai era nici o 
primejdie, la al şaptelea ceas al nopții, cînd încă stăteau treji, ascultind 
atent zgomotele hanului, Vilcu intră înfăşurat în dulamă, gata de drum, şi 
se plecă asupra culcuşului stăpînului său. Îi şopti cîteva cuvinte şi se duse. 

— Îi pornesc la Iaşi... zise cătră de Marenne, Alecu beizade. 


— Am înțeles, zise abatele, căscînd. Acuma pot să dorm liniştit. Una din 
enigme se desleagă singură. 

Rămăşița de noapte se petrecu fără altă tulburare. Dimineaţa, abatele 
se urni de la locul său, pipăindu-şi cu mulțămire straiele cu care dormise 
îmbrăcat. Erau bine rinduite pe el, de la cel mai subţire de dedesubt pînă la 
cel mai gros de deasupra, de şi le trăsese pe el aşa de precipitat. 

Ziua era astupată de o piclă groasă — ca o tălăzuire neclintită de fire de 
păpădie. Umezeala lucea întunecos pretutindeni, în împrejurimile 
mocirloase ale hanului. Negustorii turci nu-şi mişcară tabăra. După 
spălaturile ritualice şi rugăciune, se aşezară cu picioarele încrucişate subt 
ei în coviltire şi-n unghere, tăcînd şi aşteptind bunăvoința lui Zeida. Ţăranii 
se îngrijiră de hrană dis-de-dimineaţă. 

Traseră dinaintea boilor fin; şi între boturi şi coarne desfăcură, pentru 
sine, trăistile cu pită, brînză şi ceapă. 

Hangiul umbla de colo-colo printre muşterii, cu mantia lui dungată în 
spate şi cu tfilinele înfăşurate de braț şi la frunte, tinguindu-se cînd cătră 
beizade, cînd cătră căpitanul Brahă. 

— Oi, domnilor şi stăpinilor, nu ştiu ce să fac cu aceşti oaspeţi de la 
Anatolia. Au istovit lumînările de seu şi nu m-ajută mintea ce să le mai dau 
de mîncare. Cînd au să isprăvească de tăcut, au să tragă iataganele să mă 
taie pe mine. 

Se oprea şi murmura cătră Dumnezeul singur şi fără, nume rugăciuni, 
bătindu-şi pieptul cu pumnul. 

Într-un târziu totuşi găsi şi pentru turci ceva, şi le puse sub nas. Iar pe 
frații săi creştini îi fu mai uşor să-i împace, adăogîndu-le, la friptură rece şi 
brînză, vin bun din podgoriile Huşilor. 

Cătră amiază se topi negura în soare şi tabăra de cară, cu scîrțiiri de 
osii şi îndemnuri de glasuri, se puse în mişcare spre laşi. Abatele se cuibări 
şi el în căruță şi porni în jos, împresurat de straja domnească. Zeida 
rămase în prag ploconindu-se cu mîna dreaptă la inimă şi cumpănindu-şi 
în palma stingă zloții cu zimți. 

Un vînt subţire biziia de cătră amiază, împuţinind bălțile şi zbicind 
glodurile. Pînă la tirgul Huşilor, unde ajunseră cătră sară, abatele văzu, nu 
fără mirare, că drumul se alegea singur din mlaştină, ca după o poruncă a 
Celui prea înalt, întărindu-se şi lucind între văi şi colnice ca o piele ele 
balaur rămas după potop. 

Şi beizade Alecu şi ava Paul erau înnegurați de preocupări pe care nu şi 
le mărturiseau, precum şi de apropiata despărțire. 

În tîrg la Huşi îi întîmpinară zvonuri despre tulburările de la Orhei, 
unde, după cît se spunea, Constantin serdarul Cantemir învăluise pe 
mazilii şi răzăşii care se rocoşiseră împotriva Domniei, spircuindu-i cu sabia 
şi prigonindu-i pînă la Codru. Căpitanul Brahă asculta aceste ştiri fără 


zimbet şi fără cuvînt; şi localnicii păreau şi ei închişi în muţenie, fiind cu 
luare-aminte numai la chemările de toacă şi clopot ale vecerniilor, aşteptind 
deslegare spre rău şi spre bine de la slăvitul Stăpîn din ceruri care toate le 
rinduieşte după păcatele noastre. 

Ruset măcina în sine şi alte gînduri deosebite, căci tremura în el, 
ațițîndu-se din ce în ce, o flacără. În lumina ei, izolindu-se singur cu 
sufletul său, i se apropia tulburătoare fiica lui Georgie-Vodă. Se dusese 
cătră ea zimbind; se depărta de ea cu suferință; şi dorea aprig să se 
întoarcă iarăşi cătră dinsa. Îi trimesese veste de dragoste, care-l străbătea 
pină-n fundul fiinţii ca o picătură de venin. Calea pînă la Dunăre i se arăta 
lungă de şi se scurta, iar întoarcerea spinoasă, şi mai ales întortochiată, în 
întuneric şi nesiguranţă. 

La o zi de cale dincolo de tirgul Hugşilor, i-ajunse din urmă Birlădeanu 
cu cei patru drăgani ai căpitanului Brahă. Oştenii aduceau carte gospod 
pentru ava franțuz. Pe cînd silabisea căpitanul, Ruset o urmărea c-un ochi 
de alături, şi c-o ureche asculta cele ce-i adăogea Vilcu despre întimplarea 
de la laşi în privința fraţilor întru Hristos lioveni. 

Cum fuseseră înfățişați Domniei, cu scrisoarea lui Brahă şi cu mărturia 
drăganilor, Vodă se posomorise şi poruncise să vie armaşul. Aşa arătau 
oştenii care fuseseră de față. Cuvioşii Afanasie şi Istratie îngenunchiaseră şi 
ceruseră milă, cu îndrăzneală. Măria sa zimbise fără a rosti cuvînt şi se 
trăsese în chilia lui de taină, cu domnia sa Fliondor armaş. Îndată după 
aceea venind slujitorul cel mare, a poruncit să fie deslegați acei ticăloşi; de 
care lucru ei s-au bucurat foarte, dînd slavă măriei sale. Trecindu-i 
drăganii, după porunca marelui armaş, devale, cătră poarta dinspre Bahlui, 
la odăile siimenilor, acolo le-a poruncit să se oprească. Rizind cătră oşteni, 
îşi desmorțeau ciolanele şi pofteau un ulcior de apă, ca să-şi potolească 
setea. Atuncea s-a arătat Buga. pe care ei dintru-ntăi nu l-au cunoscut cine 
este. lar mai pe urmă i-au cunoscut şi abia au avut vreme să holbeze ochii, 
fără a putea da un strigăt. Le-a aruncat pe rînd după grumaz cîte-un juvăţ, 
doborindu-i la pămînt; şi ajutoarele lui Buga, repezindu-se, i-au tirit afară 
de Curte, pe poartă, cătră Bahlui, pălindu-i după cap cu măciuci de fier. 
Trupurile lor, purtate cu grabă dincolo de apă, le-au înălțat în furcile de 
osînda, pe malul iazului, împotriva mănăstirii lui Balica, ce-i zice şi 
Frumoasa. 

lar în cartea pe care o ţinea încă în mină Brahă căpitanul, Domnia 
arăta că, scirbindu-se de o nelegiuire ca aceea a ticăloşilor acelora tilhari, 
fără întirziere i-a supus pedepsei, ca să fie pildă şi altora, rugîndu-se să 
ierte cuvioşia sa ava franțuz acea urită întîmplare şi adăogînd rugăciune 
cătră Dumnezeu pentru cale luminoasă cuvioşiei sale, la locul unde merge, 
în hotarul fericitului şi slăvitului Mehmet-Sultan-Padişah. 


=- —_ m o‘ l oa‘ ľ —oo‘ I IoeŇl iii 


p 


zE . hear zi TE me 
a LAAN pe A E E 
ASI E KES ES NA ERL 
ENAN R E CES ce 


-k —. = 
A -e 


Domnul abate de Marenne ascultă cu luare-aminte tălmăcirea cărții şi 
nu păru aşa de uimit pe cît se aştepta beizade Alecu. Rămase mai mult 
întristat şi oftă. 

— Prietine, zise el, enigma rămîne enigmă, şi numai de asta îmi pare 
rău. Mă mai gîndesc, pe lingă asta, că simt încă degetele fratelui Afanasie în 
beregată, ca şi cum mi-ar fi rămas de la el ceva viu. El însă şi-a isprăvit 
cariera şi-l ciugulesc hultanii. 

— Cum, domnule abate? n-ai nimic de zis în privinţa acestei purtări a 
lui Duca-Vodă? 

De Marenne clătină din cap cu blindeţă: 

— N-am nimic de zis, domnule Ruset. 

— E totuşi o purtare neomenească. 

— N-am nimic de zis, deoarece cunosc, în această privinţă, cele ce-a 
scris un celebru italian, signor Nicolo, ale cărui opere de bună-samă şi 
domnia ta le preţuieşti. Morala prinților e una şi a particularilor alta. Să ne 
urmăm drumul, căci domnia ta te grăbeşti mai mult decît mine. 

— Nu mă grăbesc deloc, domnule cfe Marenne, şi-ţi țin cu plăcere 
tovărăşie. 

— Mărturiseşte totuşi că te-ai întoarce cu plăcere şi mai mare pe un 
drum mai drept decît acela pe care am venit. Drumul dragostei nu cunoaşte 
cotituri. 

Beizade Alecu strînse mina abatelui, fără a-i răspunde şi ochii iui 
dinlăuntru i se aprinseră de imagini ațițătoare, ca şi cum în peisagiul de 
toamnă din juru-le ar fi răsărit pe neaşteptate primăvara. 

«Într-adevăr, cugeta el cu viclenie, nici nu bănuiam că abia aştept 
ceasul cînd voi îmbrățişa şi voi da sărutare de despărţire acestui avă 
franțuz.» 


XXII 
ALTE PUTERI ALE MĂGDĂLINEI DĂDACA 


prostime multă, sosită din toată ţara şi chiar de peste Nistru, 

aşteptind slujba de vecernie la mănăstirea Trisfetitelor. A doua zi, în 
14 ale lunii lui octomvrie, era sărbătoare cu mare slavă legată încă din 
domnia lui Vasile-Vodă-Lupu, întru cinstirea sfintei noastre maice 
Paraschiva. Părinţii monahi deschiseseră sicriul cu moaştele aşezindu-se cu 
răbdare şi cu tărie de strajă, ca să privegheze trecerea în bună rinduială a 
închinătorilor şi să primească daniile. Toată noaptea de priveghere şi toată 
ziua următoare avea a curge norod fără întrerupere, viind fiecare cu plată şi 
cu jalobă pentru felurite nevoi. Se dovedise în alte dați că, dînd sărutare 
prea cuvioasei, unele babe vrăjitoare ori descîntăloare aveau blăstămat 
obicei să rupă cu colții lor negri şi s-ascundă între buze aşchii din sfintele-i 
ciolane; aşa că straja monahicească trebuia să aibă priveghere 
neînduplecată întru această privință. Apoi unele muieri aveau alt nărav, să 
cadă plingînd lingă sicriu şi să spuie sfintei toată povestea lor, întirziind 
peste samă şiragurile care aşteptau îmbulzite. Şi cătră acestea vrednicii 
părinți aveau a arăta cuvenita asprime, împingîndu-le de spate în curgerea 
şiragului. Apoi erau slăbănogi de toate felurile şi bolnavi de lepre, care-şi 
descopereau m adulări le ca să le vadă numaidecit cuvioasa şi-i cereau în 
gura mare sprijin la scaunul împărăției dumnezeieşti; iar aceştia, făgăduind 
luminări şi undelemn pentru izbăvire, se dovedeau a fi nişte mişei 
mincinoşi, care înălțau numai glas şi nu lăsau să cadă în tipsii nimic: deci 
şi pentru ei era nevoie de brațe virtoase. Bine primiți cu zîmbet. şi 
închinăciuni erau cinstiții boiarini şi jupinese cu coconii şi duducile lor, 
căci arătau fețe frumoase şi straie scumpe şi aduceau nu numai făclie 
aprinsă, ci şi bun dar, pe care cuvioşii călugări ştiau să-l prețuiască, iar 
mai ales îl prețuia sfinta, bucurindu-se în racla sa. 


fe scaunul Domniei, la laşi, mişuna pe toate ulițile şi la toate hanurile 


După ce ornicul din turn vesti al zecelea ceas, cuviosul Gherontie, mare 
meşter al ciocanelor, dădu semn în toacă, ş-apoi bătu un cîntec, care părea 
că zboară în împrejurimi cu veselie, pe aripi sprintene. Clopotarii şi ei aleşi, 
pentru sfinta zi care era numai una într-un an, cîntară din clopote, cît 
stăteau noroadele ascultind cu gura căscată. 

Dumnezeu rînduise, pentru cinstea sfintei, tihnă văzduhului; vînturile 
stăteau legate în peştera lor, la marginea pămîntului. Soarele se lăsa spre 
dealul Galatei împrăştiind ca o bură de aur asupra tirgului şi cerul se 
boltea fără nouri. Era o zi lină de toamnă. lar domnița Catrina asculta prin 
fereastra chiliei sale de la palatul, domnesc cîntarea de toacă şi de clopote. 

Ochii ei păreau mihniți. Totuşi, cînd zvonul se alină, se întoarse cu 
obraz vesel cătră dădaca ei Măgdălina, care pregătea pentru noapte candela 
de la icoane. 

— Ai isprăvit, dădacă? o întrebă ea, cu glasu-i subțire. 

— Isprăvit, sufletul mămucăi. 

— Ai adus ce ţi-am poruncit? 

— Adus. 

— Atuncea nu mă mai face s-aştept. 

Dădaca îşi încrucişa brațele pe piept, aţintind-o cu dragoste ca pe un 
odor scump, s-apropie ş-o sărută pe umărul stîng, apoi, înturnîndu-se, 
trase de după sobă sita cu bobi. Veni iar lingă domniță, o împinse lin pe 
divan şi i se aşeză lingă genunchi, jos, cu fusta revărsată falduri în juru-i. 
Potrivi sita de păr în poală şi meni bobii, mîngiindu-i cu palma dreaptă şi 
despărțindu-i în două. 

— Sufletul mămucăi, şopti ea cu glas schimbat, întăi să-i alegem cîte 
patru. lată, rămîne bob stingher. Cel la care te gîndeşti stă singur şi 
întristat, dorindu-te, pe cînd alții petrec în adunări 

— Se poate, dădacă, să fie singur, însă nu se ştie dacă nu se gîndeşte la 
altceva. 

— Nu se poate, domniță. Măria ta ştii bine ce-am menit, ş-aici nu se 
poate să fie minciună. Să-i alegem şi să-i menim în cite trei, sufletul 
mămucăi. lată, găsim bobul însoţit, gînd la gînd. 

Domnița rămase o clipă serioasă, apoi îşi scutură capul. 

— Să vedem ce minciuni îmi mai poți spune, dădacă Măgdălina. 

— Vai, domniţă, nu se cade să vorbeşti astfel. Cine nu crede-n bobi, 
păcătuieşte. Stai cuminte, cugetă la el şi meneşte. Eu amestec, menesc, 
despart şi aleg cite doi. Uită-te singură, sufletul mămucăi, şi nu te mai 
îndoi. Rămîne bob stingher iarăşi, adică bob sositor, întăi cu mîhnire şi la 
urmă cu bucurie. 

— Să fie asta adevărat? 

— Să deie Dumnezeu şi Maica Domnului, sufletul mămucăi, să n-ajung 
a mă închina mini la racla sfintei, dacă mi s-a întîmplat vreodată să fiu 


amăgită. Toate avind rînduiala lor, bobii nu le pot arăta decit aşa cum sînt. 
Mai ales cînd avem credinţă, altfel nu pot fi. Nici mamei, nici bunicăi ştiu că 
nu le-a arătat vreodată greşală. De aceea, crede. Iar ca să vezi şi mai deplin 
adevărul, pot să întind cărțile. 

— Le-ai adus? 

— Le-am adus, măria ta. 

— Ce pot să spuie cărțile, dădacă? Să zicem c-au să arate ca şi bobii. 
Dar mi-ai mai dat în bobi şi mi-ai mai căutat în cărți. Sosirea asta mi-ai mai 
vestit-o, fără ca să văd pe nimeni. Nu vreau să spun că mi-i dor, dar vreau 
să ştiu ce este. Cuvint de dragoste de la mine n-a auzit şi nici nu cred 
s-audă. Pentr-un asemenea crăişor, mai ales eu nu mi-oi strica tihna. Facă 
ce ştie. Dorm bine şi nici nu mă gîndesc la el. 

— Sufletul mămucăi, de cine vorbeşti? 

— Vorbesc de cine ştii, dădacă. 

— De ce zimbeşti, sufletul mămucăi? Vorbeşti de Ştefan beizade. 

— Se poate, Măgdălina. Dar mai degrabă poate vorbesc de altcineva. 

— Apoi dacă vorbeşti de altcineva, domniţă, crede în ceea ce arată bobii 
şi cărțile. Adevărat că nu s-a împlinit ieri ori alaltăieri ce s-a arătat; dar se 
poate împlini mini. 

— Poate. Dacă vrei numaideciît, întinde şi cărțile. 

— Aşa, mămucuţă. lată crăița de spatii. Pune-o la buze şi meneşte-o. 

Domnița Catrina primi dama de treflă, îşi acoperi cu ea buzele ca rodia 
şi-i şopti, puţintel cam îndelungat, o mare taină. Apoi o întinse țigăncii. 

Dădaca desfăcu jocul pe sită şi găsi în colțul din stînga, sus, mare 
adunare de crai şi de crăițe. Lipsea din sobor numai craiul de ghindă, care 
se afla la dreapta jos, cu aprodul de aceeaşi maslă, adică cu dorul său, şi 
alături cu şapte de spatii, adică cu lacrimile sale. 

— Priveşte, suflețelul mămucăi, zise dădaca, întinzînd gheara-i neagră, 
şi ceteşte singură. Şi dacă ai plăcere să mai ceteşti o dată, să prefac cărțile 
şi să le mai înşir iarăşi. Ceteşte-le ş-acuma şi spune dacă nu vezi drum de 
sară şi bucurie la aşternut, adică dragoste. 

Domnița cetea cu oarecare uimire, căci învățase să tălmăcească şi ea 
bine acele tainice arătări. Cu toate acestea făcu semn cu mîna, ca şi cum ar 
fi vrut să înlăture ceva. 

Dădaca oftă, făcu bot înnegurată şi rămase privind ca-ntr-un vis jocul 
desfăcut. În acea clipă se auzi un pas uşor în tindă ş-o mînă zgrepţenă la 
uşă. Domnița se grăbi să salte în picioare şi trecu la fereastră. Măgdălina 
învălmăşi cărțile, le aruncă în sită şi împinse sita sub divan. Se ridică în 
picioare şi-şi pături fusta. 

— Dădacă, zise domnița, adă o făclie şi aprinde candela. 

Țiganca trecu la uşă ş-o deschise. Domnița întoarse capul. În umbra 
pragului ş-a tinzii sta Zoița, nepoata Măgdălinei, ţigăncuşa cea cu fustă 


roşă. Acuma însă nu mai era desculță. Venise încălțată cu ciuboţele 
galbene, de care se vedea a fi tare fudulă; înainte de a intra, le privi cu 
admiraţie. 

— Tu eşti, Zoiță? Intră! şopti pripit dădaca. Ce este? 

Domnița avu o răsucire din mijloc, ca şi cum ar fi vrut să pornească 
spre uşă. Dar se opri cu spatele spre ţigancă, dar cu urechea atentă. 

— Mătuşă Măgdălina, vorbi moale şi trăgănat ţigăncuşa; a venit la vie şi 
aşteaptă măria sa beizade. 

Dădaca se întoarse de cătră nepoată-sa c-un obraz înflorit de bucurie; 
veni repegior pînă la domnița Catrina, o ocoli gudurîndu-se ş-o sărută iar, 
de data asta pe sîn, deasupra inimii. 

— Ai auzit, sufletul mămucăi? 

Domnița nu răspunse, însă o flacără i se suise în obraji şi-n ochi. 

— Ce facem, mămucuţă? 

Domnița înălță din umeri, cu nepăsare. 

— Du-te, Zoiţă, şopti Măgdălina, întorcîndu-se iar la uşă: du-te şi 
m-aşteaptă în tindă. Vin şi eu îndată după tine. Aşa. Ce facem, mămucuţă? 
urmă ea revenind spre odrasla domnească. Vremea-i cătră sară şi-n acelaşi 
loc nu ne mai putem întoarce. 

— Dădacă, vorbi rizînd deodată domnița, uită-te în ochii mei şi spune 
drept că tu ai ştiut de sosirea lui beizade Alecu. 

— Vai de mine, mămucuţă, dar unde se află una ca asta? Să deie 
Dumnezeu să mă măniînce corbi şi viermi la răspintene de drumuri, dac-am 
ştiut pînă într-această clipă ceva. N-am ştiut nimica, sufletule, ş-acuma 
aflu şi eu cu mare bucurie, şi mă gîndesc ce putem face. 

— Nu se poate face nimica, Măgdălina, căci drumurile mele sînt 
rinduite şi privegheate. Socot că tot astfel sînt privegheate şi mişcările lui 
beizade Alecu. Ştiind el că-n aceste zile intră în laşi atita norod, cu mare 
îmbulzeală şi mare amestec, foarte bine a cugetat că mai uşor s-a putea 
apropia. Bine era să mă gindesc şi eu la asta; dar nemaiputindu-i scrie, nu 
m-am putut nici gîndi. Tu, care eşti meşteră la toate, vei fi cunoscînd vreun 
farmec. 

— Nu ride de mine, domniță, se tîngui dădaca. Dacă-i nevoie, fac şi 
asta. Dac-aş avea măcar un fir din straiele sfintei, în noaptea asta de 
priveghere, care-i noaptea ei aş putea îndrăzni să fac lucru mare. Ştii că 
pentru odorul pe care l-am crescut, hrănindu-l cu laptele meu, îmi dau şi 
sufletul. Acesta lucru îmi trebuie, măicuţă, ş-atuncea putem avea nădejde. 
Spre vii nu putem ieşi şi din altă pricină, căci, fiind slujbă împărătească la 
Trisfetite în sara asta, se duce ca totdeauna măria sa cu toată casa şi nu se 
poate să lipseşti. 


cc. a e m a mn a 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal CEI Ia EENT Cat x. 


> = ERA 
e Sni Ka o J Tari e De aa Ne 


— Aşa este, Măgdălina. Ştiam şi uitasem. Crezi tu că ducîndu-mă după 
poruncă acolo, ca o roabă, am să am vreun folos? Îmi poate şopti sfinta 
ceva la ureche, cînd mă voi apleca asupra ei? 

— Sufletule, şopti dădaca, aţintind-o aprig, are să-ți spuie că poți trage 
din straiul ei un fir de sîrmă ori de matasă. 

— Vai, dădacă, lasă-mă să cuget şi eu singură. Acuşi mă chiamă la cină 
ş-am să stau iar moartă în colțul meu, ascultind cum mă ceartă maica de o 
parte şi tata de alta pentru năcazurile lor şi pentru al meu. Nu te depărta, 
dădacă, mai stai puţin şi răspunde dacă ai cugetat la cele ce ţi-am mai 
spus. Ştii să dai veştile. Trebuie să ştii să coşi gurile şi să faci pe uriți să se 
pustiască şi să nu se mai întoarcă în lume. 

Domnița şoptea abia auzit aceste cuvinte ţigăncii, rizînd, cu ochii în 
abur de lacrimi. 

— Sufletul mămucuţei, rabdă pînă ce vine vremea... o alină dădaca. 
Este leac pentru toate. Du-te-la masă, unde te aşteaptă stăpînii. la ceva în 
gură, ca să nu-ţi bănuiască, şi mai ales fii veselă şi supusă. Şi să fii gata în 
orice clipă ştiind că şi eu sînt aproape. 

Domnița rămase la fereastră, privind culoarea de stinjenel a amurgului. 
Era sfertul de ceas al lacrimilor, după care toată lumea avea s-o vadă rizind 
şi muşcînd cu dințişorii ei. 

Dădaca închise domol uşa şi căută într-un cotlon de tindă pe 
țigăncuşă. Paşii slujitorilor sunau spre sufragerie, în celălalt capăt. Totuşi 
pătrina îşi suci gitul în toate felurile, spionind împrejur. 

— Fată, grăi ea nepoatei cu glas de mustrare; văd că ai frumoase 
ciuboțele galbene şi bag de samă în salba ta un irmilic nou; însă află de la 
mine că nu trebuie să te semețeşti cu asemenea daruri în orice loc. Aicea 
mai ales niciodată. 

— Irmilicul e din cealaltă dată, mătuşă Măgdălina. 

— Eşti o proastă şi nu înţelegi nimica, ori eşti mai şireată decit am fost 
eu la virsta ta. Dă fuga înapoi la vie şi adă-l numaidecit pe beizade la 
Trisfetite în astăsară. Să intrați pe portița de din dos. Eu aştept acolo. Dă 
fuga cu ciuboţelele tale şi, cum ajungi, spune-i veste bună din partea 
domniței şi-l porneşte la vale, ne mai întirziind pentru nerozii ori daruri. 

Țigăncuşa începu în şoaptă a se jura ş-a se apăra de mustrări. Rizind, 
dădaca o împinse de umeri, fără s-o mai asculte; o scoase la uşa de afară 
ş-acolo o scăpă din mînă ca pe-o zvirlugă în umbra înserării. Se auzi în 
sufragerie bătind din palme şi slujitorii se grăbiră la uşă. Domnița trecu 
încet de la chilia ei, prin tinda fără lumină. Din colțul în care se oprise, 
Măgdălina o auzi cum murmură o frintură de cîntec subțirel. O aşteptă să 
intre la părinţii ei, sub sprincenele pururi posomorite de cităva vreme ale lui 
Vodă şi subt ochii reci ai Doamnei Nastasia. Pentru această Doamnă 
curată, severă şi strins-rinduită, dădaca de mulți ani descînta nouă ghimpi 


de păr pădureț, zimbindu-i ca o roabă supusă în față şi duşmănind-o în 
taină din felurite pricini, dar mai ales pentru că asuprise pe domnița 
Catrina cu acel timp şi slut beizade Ştefan, cu care o logodise de pe cînd era 
numai o copilită crudă. 

Trecu la cuhnii şi luă o făclioară, cu care se întoarse în chilia goală a 
stăpinei sale. Aprinse candela de la icoane. Trase de sub divan sita cu 
cărțile şi le întinse iar, întrebîndu-le. 

— Af-af-af! oftă ea, cufundată în gînduri, sfredelind cu ochii în ceasul 
viitor. 

Dădaca nu duşmănea într-ascuns numai pe Nastasia-Doamna, ci pe 
toți acei care puneau o umbră pe sufletul domniței Catrina. Unse pe rînd pe 
dascălii de elineşte, de franțuzeşte şi de danț de la Țarigrad şi nu uita să-i 
pomenească în şoaptele ei tainice, ca pe nişte demoni pentru care trebuiau 
desciîntece de deslegare. Numai cu beizade Alecu se împăca — şi-l privea 
ş-acuma fix şi-l cunoştea în craiul de ghindă, întristat şi singuratic, sub 
lumina, făclioarei de ceară. Aştepta de la el cumaş de rochie pentru sine şi 
galbini pentru salbă, iar pentru copilă mare bucurie, aşa cum e rinduită de 
Dumnezeu tuturor primăverilor şi tuturor tinereţelor. 


XXIII 
SE VEDE CUM BEIZADE ALECU POATE ALUNECA SPRE O MARE PRIMEJDIE 
ŞI CE PĂRERE ARE DESPRE ASTA VÎLCU BÎRLÄDEANU 


facle şi călăreți, ca să facă cu mare pohfală drumul scurt pînă la 

risfetite, după rînduiala rămasă de la  binecinstitorul 

Vasilie-Voievod. lar domnița Catrina îi urmă de-aproape în caleaşca ei, ne 
mai bucurindu-se de paza lui Ioniță Corjescul. 

Podul de lemn din ulița cea mare era înțesat de roiuri de oameni. Unii 
stăteau la focuri pe sub zaplazuri, cinînd din merindele aduse în căruțe. 
Alţii se îmbulzeau fremătind spre turnul Trisfetitelor. O samă se cățăraseră 
şi pe zidul de împrejmuire al mănăstirii, ca să vadă trecînd alaiul domnesc. 
Drăganii deschideau loc cu caii, şi chiverele lor scînteiau în pilpi:irile 
luminilor. Cînd răzbătură în ograda sfintului lăcaş, chimvalele sunară cu 
zvon asurzitor în turn şi soborul, în odăjdii, cu prea cuvioşia sa starețul în 
frunte, ieşi întru întimpinare, cu cîntări de slavă. Primiră pe măriții oaspeți 
cu închinăciuni şi sprijiniră pe Vodă de subsuori, urmîndu-l cu capetele 
plecate-iîn biserică, pe cînd măria sa călca domol, privind în jur cu 
posomorita-i trufie. 

Domnița Catrina urmă după Doamnă, printre credincioşii tălăzuiți în 
două laturi, într-un miros greu de mulțime, tămiie şi ceară. Se opri şi ea la 
sicriul sfintei, plecînd fruntea şi atingînd cu mîna-i mică straiul de fir şi 
matasă. Apoi se aşeză în strana mică dintre uşa veşmiîntăriei şi tronurile 
Domniei, zimbind fumului, lumînărilor, oamenilor şi sfinților zugrăviți, fără 
a vedea nimic. Se zbătea în pieptul ei inima într-o fierbințeală dulce, 
aşteptind necunoscutul, dorindu-i şi bănuindu-l în mulțime, ori după ziduri 
ori undeva în altă parte, în noaptea tulbure. Nu putea spune — se gîndea ea 
— că iubeşte pe Alecu beizade; cu toate acestea îl doreşte şi în aceiaşi timp 
se teme de el. Însă are să-l înfrunte fără frică. 


a al treilea ceas al nopţii, Vodă se sui cu Doamna în rădvan, între 


Privi furiş spre maică-sa. Cu tot roşul pe care-l pusese în umerii 
obrajilor, Doamna Anastasia nu putea ascunde decît mulțimii oboseala care 
îi încovoia grumazul. Catrina îi ceti în ochi preocupările care astupau 
îndirjirea datoriei. Toată ziua stătuse în picioare descintind slujitori, boieri 
şi negustori, primind ştofe, bani şi mărfuri pentru cămări, sămile oilor de la 
munte, a boilor de la Bohotin, a hergheliei din braniştea de la Neamţ — căci 
la sfinta Paraschiva hotărise ea sorocul tuturor acestor dara veri. lar a doua 
zi avea din nou să fie în picioare la revărsatul zilei, ca să isprăvească, să 
vădească unora minciunile şi înşelările, iar pe slugile cele bune să le 
răsplătească c-o vorbă de milă — căci la bani şi straie se ştia că Doamna 
Anastasia e zgîrcită. Îndată după aceea trebuia să drămăluiască în cămară 
cele de cuviință, pentru ospățul curții din acea zi mare, să vadă 
aducîndu-se subt ochii ei toate, să deie pe samă bucătarilor lucru cu lucru, 
bucăţică cu bucăţică, rămiînîndu-i pe urmă celelalte ceasuri să pindească 
pe fiecare la datoria lui, ca să nu se părăduiască un fir de orez ori un strop 
de undelemn. 

Doamna căscă prelung, cu ochii înlăcrimaţi şi bătuţi de gînduri. 
Catrina zimbi întorcîndu-şi în altă parte obrazul. 

Pe lingă toate acestea, care erau înlăuntrul ei, Doamna simțea 
îngroşindu-se aerul pe care-l înghițea; avea sub limbă gust de funingine, 
amestecat şi cu duhoarea tuturor acelor cojoace ale prostimii, îmbulzită 
trup lingă trup, cap pletos lingă cap pletos, cu ochii holbaţi spre ea. Se mai 
adăogeau şi mişei cu braţe ori picioare schiloade, descoperite vederii. Cu 
toată paza şi lupta cuvioşilor călugări, ei răzbeau; şi fiind unii amețiți de 
rachiu slobozeau glas de ceartă, arătînd că poftesc să vadă nu numai pe 
sfinta, ci şi pe măria sa Vodă, decît care nici un crai pe lumea asta nu se 
află să aibă straie mai podobite şi mai falnice. 

Ochii trudiți ai Doamnei Anastasia crescură ca de-o spaimă în orbite. 
Atunci domnița, văzind-o bolnavă, trecu lingă ea ş-o sprijini. Vodă mormăi 
nemulțămit deocamdată, apoi, la şoaptele iuți ale Catrinei, înțelegînd ce 
este, porunci cu blindeţă soţiei sale să iasă fără a tulbura prea mult lumea 
— şi să se ducă la Curte, spre a se linişti, avind vreme destulă şi pentru 
hodină, ca să nu fie treburile smintite a doua zi dimineaţă. 

Fiind o clipă de întrerupere în slujbă, pe cînd ieromonahii se aflau 
intrați în altar şi eclesiarhii, desfăşuraseră la uşile de aur perdele de matasă 
purpurie, Doamna putu cobori din strană. Se închină spre racla cuvioasei şi 
urmă pe Catrina, care o petrecu prin uşa veşmintăriei. Cum ajunseră în 
noaptea lină de afară, Doamna respiră prelung, amețeala şi greaţa îi 
trecură. Se gîndea chiar dacă n-ar fi bine, după ce va sta aşa cîtva, să se 
întoarcă îndărăt, ca să aştepte sfirşitul slujbei. Catrina se împotrivea — cu 
mare grijă şi frică — deoarece slujba avea să mai ţie cel puţin două ceasuri, 
dacă nu şi mai mult. În sprijinul domnitei se înfățişară grăbiţi şi slujitori ai 


a — e 


maaa m . - mame —n— 
SE EEE Ra a a 
x ba sri Ha N a we oT 
ESS RAER 
» ~ 


i > rA - 
= e ap e 
n 5 SS pa 


EC ASA 


A e = 
-3 ae 


curții care văzuseră, în biserică, ceea ce se petrecuse; ş-acuma chiar 
dăduseră poruncă rădvanului să înainteze în laturea altarului, la uşa cea 
mică a veşmiîntăriei. 

— Atuncea rămii tu, domniță, numaideciît; şi te întoarce lingă măria sa, 
hotări Doamna. 

Catrina plecă fruntea cu supunere, bucurind pe maica sa, simțindu-se 
ea însăşi şi mai bucuroasă. Acum începea să aibă încredințarea că în acele 
două ceasuri va avea putinţa să vadă pe beizade Alecu. Altfel îi rămîne să 
găsească neapărat un mijloc pe a doua zi, în vremea ospățului domnesc. 
Totuşi, mai bine ar fi să-l vadă în astă-sară. 

Rădvanul plecase. Mulțimea, o clipă desfăcută, se încheiase la loc, 
frămîntindu-se în tot cuprinsul ogrăzii, pînă la porți şi pînă la stăreție şi 
chiliile monahilor. Numai sus, în cerul cu stele, era pace, şi de-acolo privea 
sufletul maicei noastre sfinta Paraschivă trupul său din racla Trisfetitelor — 
foarte mult plăcîndu-i slujba şi năvala omenirii, în acea clipă îi plăceau 
toate şi domniței. Cu toate acestea, nu putuse trage din straiul moaştelor 
nici un fir de matasă ori de sirmă. 

Se pregătea să intre în biserică şi sta încă nehotărită. Atunci, prin 
mulțimea iarăşi desfăcută, văzu trecînd caleaşca ei. Se gîndi: «într-adevăr 
nu mai am nevoie de ea; mă pot întoarce cu tata.» Totuşi avu o mişcare s-o 
oprească. Cineva o atinse pe umăr. Cunoscu îndată, la ureche, şoapta 
dădacei: 

— Măria ta, întoarce-te în biserică şi las-o să se ducă. 

— Tu eşti, dădacă? rise domnița. M-ai spăriat. 

— Eu sînt, măicuţă, şi te-aştept în acest loc; dacă-i putea, să vii iar. 

Domnița trecu pe dinaintea fratelui care păzea uşa, printre sipetele de 
stejar, şi, intrînd prin cealaltă uşă ascunsă, pătrunse la locul său. Se 
apropie de Domn, care-o întrebă din ochi. Ea răspunse încet: 

— E bine. S-a dus la Curte. 

Vodă păru mulțămit şi-i zimbi cu bunătate. 

Copila intră în strana ei şi-şi aşeză coatele în sprijinitori. Mulțimea era 
tot aşa de deasă şi tot aşa de puţin bine-mirositoare, cu toată tămiia 
cadelniților; şi făcliile fumegau, îi veni în gînd că ar putea să se simtă şi ea 
rău, şi închise ochii. Apoi îi deschise. Nu-şi simțea nimic tulburat în ființă. 
Dimpotrivă, era bine încredințată că o aşteaptă o bucurie. Dădaca era afară, 
avînd în palmă firul de matasă şi descîntindu-l. 

Întoarse privire spre tatăl său. Vodă îi făcu semn să se apropie. Ea se 
aplecă spre cuvîntul lui. Îi porunceşte să se ducă şi ea la Curte. 

— Dacă vrei să te duci... 

Ea, fără îndoială, deocamdată, se împotriveşte. Apoi se supune. Vodă o 
urmări mulțămit cu privirea cum se strecoară prin acelaşi cotlon tainic. În 
aceeaşi clipă perdelele de purpură lunecară în laturi şi porțile împărăteşti 


se deschiseră. Vodă îşi plecă urechea slăvitelor cîntări, cu mare desfătare a 
inimii. 


Domnița zîmbi fratelui paznic. El i se închină smerit. Afară, aceeaşi 
boare de sănătate şi murmurul mulțimii. Dădaca îi cuprinse cotul stîng ş-o 
conduse, cotit, cătră bolta turnului de la poartă. Acolo, îi aruncă pe umeri 
şi pe cap un şal. Ocolind, o întoarse cătră chilii. Într-un fund de cerdac, la o 
uşă scundă, o opri. Tiganca ciocăni o singură dată cu degetul. 

— Dădacă, să nu mă leşi singură, şopti domnița cu frică. Intră şi tu cu 
mine. 

— Intru şi eu, suflețelul mămucuței. Şi nici mult nu putem sta. 

Uşa se deschise singură. Măgdălina rămase afară. 

— Intră şi tu, dădacă, şopti ea uşii închise. Apoi tresări de surprinderea 
pe care o aştepta. Beizade Alecu îi cuprinse mînile. Înlănţuind-o cu celălalt 
braţ pe după grumaz, îi sărută ochii. Ea se zbătu şi se hotărî să ţipe. Atunci 
glasul îi fu înăbuşit. Încordîndu-se cu mînie îşi sprijini mînile în pieptul 
duşmanului său. Apoi îşi plecă fruntea în acelaşi loc şi-şi lăsă braţele să 
cadă, supunîndu-se. 

— Dădacă! suspină ea. 

— Îndată! îndată! îi răspunse uşa, înăbuşit. 

Încredinţată de acest sprijin mare şi ştiindu-şi vremea aşa de scurtă, îşi 
sui braţele pe după gitul lui beizade şi-l privi rizind de jos în sus. 

În chilia îngustă, pe măsuţa din fund de la fereastra oblonită, ardea o 
lumînare slabă de seu. Cu toată putina ei lucire, domnița putu băga de 
samă că obrazul lui beizade e slab şi pălit. 

— Ce ai, beizade? îl întrebă ea retrăgîndu-şi braţele şi făcînd un pas 
îndărăt. Te văd slăbit. 

— N-am nimic, domniță, răspunse Ruset c-un zîmbet, de cît cred c-aş fi 
pierit, dacă n-aveam bucuria de-acum. 

Într-adevăr, în ochii lui copila văzu ceea ce o putea face fericită şi ceea 
ce o înfricoşa. 

El se apropie grav, cu zimbetul pierit. Ea se retrase, încercînd să ridă,; 
privi spre uşă; se întoarse la el cu hotăriîre şi se lăsă îmbrățişată iar şi 
sărutată. Şi iar zimbi cînd el găsi de cuviință să-i facă mărturisirea 
supunerii şi robiei lui pînă la moarte. Atunci uşa dădu semn şi se deschise, 
lăsînd pe dădacă să intre. 

Domnița se aşeză pe divan. Ruset rămase în picioare. Măgdălina culese 
de jos şalul căzut şi trecu în fund ca să rupă mucul luminării. Se întoarse 
după aceea la uşă stind cu urechea la pîndă. 

— Spune repede ce-ai făcut în vremea asta, de cînd nu ne-am văzut, 
îndemnă cu vioiciune domnița. 

— Am dus pe ava franțuz pînă cătră Galaţi, domniță, ş-am fost bucuros 
să capăt învoire de la el pentru a mă întoarce. Am avut vreme rea şi 


întîmplări neplăcute, pe care pot să ţi le spun, dacă ai vreme să mă asculți. 
lar cum m-am văzut slobod, am venit în preajma Iaşilor, aşezindu-mă la 
pindă şi aşteptind vreme cu prilej. Am şi eu un om priceput cum ai domnia 
ta pe această dădacă fără preț, şi el mi-a adus aminte de hramul sfintei 
mucenice Paraschiva. Atuncea m-am aşezat citeva zile la odihnă la mine, la 
Hirlău. Şi cînd a trebuit, m-am sculat ca de pe boală şi m-am grăbit să vin. 

— Atita-1? 

— Atita. Crezi, domniţă, că eu trăiesc acuma pentru altceva? 

— Cugetă bine, beizade, şi nu spune vorbe mari, căci această dădacă 
ştie să dea în bobi şi să caute în cărți, şi ea cunoaşte toate răutățile. 

— Cuget, domniţă, şi nu găsesc nimic altceva. Între Hirlău şi clipa asta 
a fost pustie. Şi n-am văzut pe nimeni. Ba am văzut, în fugă şi mare taină, 
pe Mindila zaraf. l-am dus amanet cinci olmazuri. 

— Ai nevoie de bani? Pleci undeva? 

— Nu. Dar vreau să fiu gata. 

— Atuncea ştii că am să mă duc eu cu părintele meu la Stambul? 

— Ştiu, şi am să te urmez ş-acolo, dacă-mi îngădui. 

— Vai, beizade, acest drum pe care trebuie numaidecit să-l facem, e în 
legătură cu scîrba vieţii mele. Beizade, îşi schimbă domniţa tonul glasului 
sub năvala lacrimilor, nu ştiu cum şi nu înțeleg cum am să-mi pot lumina 
viața din partea acelui om pe care am ajuns să-l urăsc. S-a făcut cîndva 
între mine şi el o legătură pentru care eu n-am nici o vină, nedorind-o şi 
neînțelegînd-o. Acuma el ştie că eu nu-l voiesc şi totuşi stăruieşte. Tata 
şovăieşte ca un părinte şi, cu toate încruntările lui, socot că l-aş îndupleca. 
Dar este mama, care, în înțelepciunea ei, socoate folosul. lată, vine înnoirea 
Domniei; iată, are să iasă hotărire de la împărăție pentru hătmănia Ucrainei 
turceşti, iată că domnia sa Ştefan beizade a căzut cu jalobă la măritul 
Sultan, că noi ne împotrivim nunții şi dorim să stricăm logodna. Mama 
îndeamnă să facem nuntă. lar eu socot mai degrabă să pun hobot de 
moarte. 

— Ce-ai hotărît, domniță? întrebă, cu grijă. Ruset. 

— N-am hotărît nimic, căci eu n-am puterea să sfărim ce-au hotărît 
alții. Dar am să mă înfățişez şi eu la Stambul şi voi spune şi eu ce mă 
ajunge mintea la divanul împărăției. Pe urmă, cum va da Dumnezeu. Pînă 
atuncea, sfirşi ea înălțind ochii spre Ruset, mă pot bucura puţintel de viaţă. 

— Eu te urmez ş-acolo, domniță, zise beizade Alecu, îngenunchind, şi 
voi face cum îţi va fi porunca. 

— Dădacă Măgdălina, rise subțirel copila. Să-l primim şi pe beizade 
Alecu să meargă? 

— Să-l primim, sufletul mămucăi. 

— Acolo avem să ne putem vedea? 

— Am să merg şi eu, mămucuţă, şi are să ne ajute Maica Domnului. 


— Vra să zică, oftă beizade. pe alt țărm şi subt alt cer poate vom fi mai 
norocoşi decît aici. Acolo se află locuri încîntate în care am petrecut 
altădată fără grijă. Am să te fur, odată într-o luntre, măcar pe două ceasuri, 
să trecem în taină peste Boaz la Scudar. 

Domnița Catrina simţi o stringere plăcută şi fierbinte deasupra inimii, 
în locul unde o sărutase dădaca Măgdălina, cînd îi vestise acest drum de 
sară cu bucurie de dragoste. Cuprinse minile lui Ruset ca să-l atragă spre 
ea; apoi îl depărta încet, zimbindu-i cu ochii în lacrimi. 

— Cind ai să pleci, domniță? 

— Nu pot încă şti... se tingui ea. Tata are încă multe şi încurcate 
treburi şi grele griji, cu bunturile şi birurile țării. Dar cînd va fi, te vestesc. 
Dacă întirziem, pînă atuncea nu se poate să nu ne vedem iarăşi. Vină în 
locul cunoscut şi dă ştire. 

Dădaca Măgdălina suspină de lingă uşă: 

— Cu sprijinul Maicei Domnului, vom mai găsi ceas şi cale. La asta nu 
se poate pune nimeni împotrivă. lar acuma, nu întirziați, căci s-aud 
clopotele bătind. Eu mă duc să văd ce este afară şi dau îndată semn de 
ieşire. 

Dădaca se strecură pe uşă. 

— Ne despărțim într-adevăr? 

Aceeaşi întrebare şi-o punea şi domnița. Fără a răspunde, lăsă pe 
Ruset să vie asupra ei, acoperind-o într-o îmbrăţişare şi sărutare prelungă. 
Făcindu-se mică, îi scăpă din brațe, apucă de pe-un scaun şalul, 
îimbodolindu-se cu el, şi fugi la uşă. Ruset rămase rănit, ca şi cum ar fi 
pierdut-o pentru totdeauna. De la uşă mai întoarse o dată spre el ochii şi 
zimbetul ca o lumină. Porni s-o cuprindă iar. Atunci sună în uşă o bătaie. 
Ea deschise şi dispăru. 

Alecu beizade păşi înainte ca ameţit de o băutură tare. Ştiind bine că 
nu se găseşte în față-i decit lemn, înainta repede şi se izbi de două ori cu 
fruntea de locul pe unde ieşise domnița Catrina, găsind încă o plăcere în 
această suferință. Se întoarse şi începu a ride cătră sine însuşi. 

Birlădeanu intră. Stătuse afară, alături de uşori, ca un zăvod şi auzise 
pătăile, 

— Măria ta, m-ai chemat? 

— Cum? Da, Birlădene, te-am chemat. Stai acolo unde eşti şi uită-te la 
mine. Răspunde dacă mă cunoşti. 

Vilcu nu răspunse. 

— Ce zici, măi Birlădene? se întoarse iar Ruset cu masca-i de zîmbet 
întristat. Ai fi crezut tu vreodată să mă vezi astfel? 

— Dă, măria ta, ce să zic? Nu zic nimica. 

— După atitea blăstămăţii şi rele pe care le-am trecut cu bine şi le-am 
lăsat în urmă, acuma a venit vremea să-mi plec grumazul. 


m a Eee tz ate 


To at, ra NP, Eyar 
A ACI ANEDE pe ANI 
e Sni Ka o J i 7 pe Pa 


— Asta-i socoteala căpcăunilor, măria ta, şi aşa-i rînduit ticălosului om 
de lut; n-avem ce-i face. Pînă ce nu plăteşte vamă, nu scapă. 

— Într-asemenea capcană şi vamă îşi lasă lupul pielea, Vilcule. 

— Poate n-a fi chiar aşa, stăpiîne. Nu moare omu de asta. 

— Ce ştii tu, bre Birlădene? strigă Ruset, umblind pe dinaintea 
slujitorului şi cercetindu-l cu ochii în toate felurile, ca şi cum ar fi vrut să-l 
cumpere. Nu-i, bre Birlădene, cum ştii tu: să furi fata şi s-o duci pe cuptor 
la tatu-tău acasă, cum ai făcut tu, şi pe urmă să te-mpaci şi să bei cu socrii 
o vadră de vin. Asta-i fată care nu se fură. Şi dac-o fur e cu primejdia vieții. 
lar dacă rămîn aşa; nu înţeleg unde pot ajunge. Tu eşti un prost, Vilcule, şi 
nu poți înțelege nimica; iar eu mi se pare că am intrat în anul morții. 

— Măria ta, rinji Birlădeanu, muindu-şi glasul, poate să te mai 
domoleşti cînd s-a îmblinzi de istov. Acuma, pe cît înțeleg, are ghiare. 

— Are şi-mi stringe în ele inima. lar dacă n-ar face astfel, nu m-aş simți 
atit de fericit. Dar parcă tu poți pricepe ce spun eu? 

— Ca un cap prost, măria ta, nu pot într-adevăr pricepe că altele nu 
ți-au fost dragi ş-ai umblat cu ele din zburdălnicie; iar asta ti-i dragă şi-i 
plăteşti ei şi pentru celelalte. Riînduit este de la Dumnezeu, precum am 
spus, să nu scape omul de asta, cum nu scapă de moarte. Venindu-ţi şi 
măriei tale vremea, supune-te. 

— Asta fac, omule, strigă beizade măsurindu-l şi prețăluindu-l; mă 
supun. 

— Atuncea-i bine, măria ta. Ne chiamă, — venim. Ne spune să ne 
ducem, — ne ducem. Aicea nu-i cum vrem noi; facem după poruncă. 

— Aşa-i, Biîrlădene; nu eşti tu chiar aşa de prost pe cît se pare. 

Vilcu rînji iar; 

— De-acu ne ducem ca frunza pe apă, măria ta. 

— Şi asta-i adevărat. Du-te, Vilcule, şi păzeşte în cerdac. Aştept să vie 
dădaca, să-vedem ce răspuns îmi mai aduce şi pe urmă ne întoarcem la 
Hiîrlău, la osînda. 

Vilcu trecu în cerdac afară şi se sprijini de uşor. Clătină din cap şi stupi 
cu dispreț într-o parte. 

Nu după tirzie vreme, din mulțimea întunecoasă care foia murmurînd 
în apropiere, se desprinse o umbră şi veni cătră el. Se apropie şi-l cunoscu; 
deschise uşa şi intră. 

Dădaca Măgdălina găsi pe Ruset în aceeaşi stare în care-l lăsase 
pădurarul. Se plimba neliniştit, ca într-o colivie. 

— Ce facem, dădacă? izbucni el, venind cătră dinsa. Cînd o mai pot 
vedea? Mîni? 


— Nu se poate, măria ta, ştii bine care-s greutăţile şi primejdiile 
noastre. 
— Atuncea cînd? 


rd - EEN E > g ai sF < 
G a i 7 Dr pa 


— Nu putem şti. Vină-n două săptămîni. Alege o vreme lină, ca să 
putem ieşi la plimbare. Şi precum am avut ajutor pînă acum de la Aceea 
care stă sus văzînd toate şi ocrotind, tot aşa şi de-acum înainte să 
nădăjduim la dinsa. Eu oi face tot ce pot, măria ta; mai mult decît mine nu 
poate nimene, căci am şi ajutor de la dragostea domniței. Fiind aşa, vină. 
Dacă nu-i nici un chip şi te întorci fără s-o vezi, îți rămîne nădejdea pe altă 
dată. 

— Ascultă, dădacă, vorbi întunecos şi nemulțămit Ruset, asta 
însemnează să mă jupuieşti de viu pe de o parte şi să mă întrebi dacă-mi 
place şi pe cealaltă. 

Dădaca Măgdălina îşi încrucişa mînile pe pîntece şi-şi plecă fruntea. 

Beizade o privi pieziş. Apoi se pipăi şi trase din buzunar doi icosari de 
aur de mai nainte pregătiți. 

— lată pentru salba ta, dadacă. 

Dădaca primi banii sărutind mîna care i-i dădea. 

— Mulțămesc măriei tale, îşi subție ea glasul, şi mai aştept ş-o păreche 
de ciuboțele galbene. 

— Se poate, zimbi Ruset, dacă nu te gîndeşti la o prostie şi dacă-mi dai 
drumul de-aici c-o încredințare. 

— Încredinţare îţi pot da, măria ta, nu de atîta preţ, ci cât toate bogăţiile 
lumii. Slove din carte n-am învăţat a ceti, dar sufletul oamenilor l-am 
deprins. Şi eu cetesc la domnița noastră cîntec dulce pentru măria ta. 

— Fie: să mă duc, să mă-ntore şi să mă zbat. Ceea ce spui, dacă-i 
adevărat, prețuieşte şi mai mult. Să nu cuget decit la asta: cînd o mai văd; 
căci mai încolo e întuneric. Nici măcar un răvaş nu mai pot primi? 

— Mai ales asta nu se mai poate, măria ta, căci de oara trecută, cînd 
te-ai înfățişat măriei sale, s-a pus mai cumplită pază asupra noastră. După 
cit poți auzi şi înțelege şi măria ta, acest Georgie-Vodă se îngraşă de 
veninuri şi răutăți. Din ce în ce mai varvar se face şi prigonirea lui o simțim 
şi noi. Venind acuma îndărăt de la Curte, auzeam norodul şi calicimea 
blăstămind. De aceea stau cu mare spaimă şi cu zilele în palme, 
aşteptindu-l pe Buga Sirbul. Fii şi măria ta cu grijă. lar eu nu pot face decât 
să vă slujesc, nu pentru ciuboțelele cele galbene şi salbă, ci pentru inima 
domniței noastre. 

Dădaca se închină, veni lingă Ruset şi, descîntind, îl atinse cu gura sub 
umărul stîng în locul unde sărutase şi pe domniţă. 

Rămas singur, beizade Alecu trase pe miînici burca şi îndesă pînă la 
sprîncene cuşma, îşi strecură în minică un jungher mic italienesc şi ieşi în 
cerdac; iar de-acolo, urmat de Birlădeanu ca de-o umbră, se cufundă în 
valul de norod. 

În acelaşi ceas, înainte de a porni spre Hirlău, bătu la uşa de stejar a 
lui Mindila, în ulița mare boierească. Intrind în odăița boltită şi oblonită a 


zarafului, îşi scoase jungherul şi despărți pulpana hainei de dedesubt într-o 
cusutură. Trase alte pietre scumpe, pe care nădăjduise să le cruțe şi le puse 
pe măsuța acoperită cu catifea neagră, sub barba albă şi respectabilă a 
jidovului. Aplecindu-se foarte aproape de ele cu o lentilă mică, Mindila le 
cercetă îndelung, apoi, cuviincios, şi închinîndu-se înaltului şi cunoscutului 
său oaspete, îi făcu prețul amanetului. Puse olmazurile într-o răcliță, dădu 
însemnare şi se retrase într-o cameră necunoscută, de unde se întoarse c-o 
pungă de monede de aur pe care le numără, petrecîndu-le pe fiecare printre 
degetele sale şi pe subt ochii lui beizade, pentru încredințare. 

Ruset primi banii şi-i cumpăni în mînă. Întrebă cu dispreţ privind de 
sus pe jidov: 

— Nu socoteşti tu că-i prea puțin? 

— Vai, stăpîne, se tingui Mindila cu blindeţă: trăim în vremuri aspre şi 
banii s-adună greu. Era mai bine în domnia slăvitului măriei tale părinte. 
Acuma stăm cu sufletul la gură. 

El ofta încă şi se tînguia, închizind cu cheia uşa ferecată de stejar şi 
punînd zăvoarele, cînd beizade era departe cu pădurarul, în căruța lor de 
negustori de ţară, trasă de doi cai cu mult mai tari şi mai repezi decît 
arătau după înfăţişarea lor umilită. 


XXIV 
DESPRE CELE ŞASE SEMNE CARE S-AU ARĂTAT ÎNTR-O IARNĂ, ÎN ZILELE 
DUCĂI-VODĂ 


An vremea aceea, îndată după Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, la 
(parcesuu iernii, au început a se arăta pe acest pămînt semne, care pe 
urmă s-au dovedit vestitoare creştinilor de multe nenorociri şi 
cumpene. Pentru păcatele noastre astfel a voit să ne certe Dumnezeu, mai 
întăi prin nesătula lăcomie a Ducăi-Vodă, care a adus ridicarea noroadelor, 
apoi sărăcia şi risipa lor. După asta au venit tătarii, războaiele şi molimele, 
care sînt rinduite totdeauna pedeapsă ticăloşilor moldoveni. 

S-a arătat semn la sfinta icoană a Maicei Domnului de la mănăstirea 
Neamţu, cea zugrăvită de Luca Evanghelistul şi dăruită cu veacuri în urmă 
lui Alexandru-Vodă Bătrinul de cătră Ion Paleologul împăratul de la Bizanţ. 
Acea icoană a vădit lacrimi, la slujba de priveghere a Arhanghelilor, care 
lacrimi le-au cules părinţii într-o tipsie de argint, suflată cu aur, 
mărturisind apoi cu jurămînt minunea. De aşa lucru auzind norodul s-a 
înfricoşat dînd vestea pretutindeni. 

lar apoi la şapte zile, în noaptea de 13 spre 14 a lunii lui noemvrie, s-a 
cutremurat pămîntul şi s-a auzit în adîncimi huiet venind de cătră miazăzi. 
Unele ziduri de la sfintele mănăstiri au crăpat. Şi s-a găsit într-o risipitură, 
subt o lespede, la mănăstirea lui Barnovschie-Vodă, scrisoare, tălmăcind 
războiul pe care nu mult după aceea l-a pornit puternicul Sultan Padişah 
Mehmet asupra crailor creştinătăţii. 

După cutremur, la trei zile, a venit de cătră asfinţit un vifor mare, cu 
pietre de ghiață amestecate cu ninsoare, care asta n-o văzuseră şi n-o 
pomeniseră bătrinii de cînd e lumea şi de cînd ţineau ei minte. Şi părintele 
nostru Dosoftei mitropolit a tălmăcit acest semn în taină drept minie a lui 
Hristos Dumnezeu şi biruinţă a crucii asupra spurcatului Ismailitean. Dar 
nimeni nu îndrăznea să spuie pe față această mare taină, ca să nu afle 
negustorii şi agalele de la împărăție, veniţi în acea lună în scaunul Domniei 


pentru datoriile şi carnetele lui Georgie Duca-Vodă cătră dinşii şi pentru 
daruri cuvenite slujitorilor celor mari de la Țarigrad. 

Iar în luna lui dechemvrie 10 zile, cursul anilor fiind 7188, s-a arătat, 
noaptea, pe cer, stea cu coadă, căreia latinii îi zic cometa, adică mătură. 
Începînd dintr-un sîmbure cu mare lumină din zarea ţării ungurești, 
cuprindea în sus cu lungimea sa jumătate de cer între amiază şi apus. Şi zi 
cu zi scurgîndu-se, se tot urca în sus cătră miezul-nopţii, învîrtindu-se 
precum este umbletul cerului, cu stelele, cătră apus. Acesta semn a fost 
scris şi-n letopiseţți — şi învățații oameni ai țării şi vlădicii, stringindu-se în 
sobor, au arătat că este tot mare veste a lui Dumnezeu, însă nu sfirşitul 
lumii cum răcnea şi se spăimînta prostimea de la ţară. 

A doua zi sîmbătă, în 11 dechemvrie, s-a fost oprit la Tîrgu-Frumos, în 
curțile domneşti de-acolo, aga Roşea, aducind cu slujitorii săi pe fiastrul 
Hiîncului Donie, care era staroste la ţinutul Putnei. Din porunca Domniei, 
Roşea îl călcase noaptea şi-l ridicase din pat de lîngă jupîneasă, pornindu-l 
într-aceeaşi clipă de la Focşani cătră scaun. lar pe cale, într-a doua noapte, 
s-a arătat cometa. 

Umblind călare lingă agă, între slujitori, Donie se mira de ce-l va fi 
chemînd năprasnic Domnia. 

— Căci eu, cinstite agă Roşea, mă ştiu drept, cu mare credinţă lui 
Dumnezeu şi stăpînului meu. Eu norodul nu l-am asuprit şi lacrimile 
sărmanilor şi văduvelor le-am şters. Pe cei răi i-am prigonit şi posturile 
le-am ţinut cu rinduiala. 

— Prea cinstite staroste Donie, răspunse aga, gîndurile lui Vodă noi nu 
le putem şti, după cum nu putem cunoaşte voia lui Dumnezeu, care s-arată 
în acest semn de spaimă. Socot că n-a fi nimic rău şi are numai nevoie de 
domnia ta să-ţi deie o poruncă, ori să-ți ceară un sfat. 

— Se poate, încuviință Donie, cu inimă curată. De cînd s-au tulburat 
iarăşi mazilii şi răzăşii de la Orhei, măria sa stă cu grijă, cu toate că 
serdarul Constantin îi stropşeşte pretutindeni pe unde-i ajunge. Nu poate 
însă uita măria sa trecuta oară, cînd a burzuluit țara Hîncu, bărbatul de-al 
doilea al maicii mele. Se îndoieşte că buntul va putea fi supus degrabă, şi, 
ştiind că eu atuncea l-am urit pentru fapta sa pe tatăl meu cel vitreg, Vodă 
mă chiamă să-mi deie şi mie slujba lui Cantemir serdar. Ori poate vrea să 
mă-ntrebe dacă nu cunosc eu anume pe unii făptaşi din trecut, care ar fi 
amestecați în tulburările de-acuma. Ara aflat într-adevăr de unii care au 
fost ş-atunci şi care s-au sculat ş-acuma. 

— Se poate... răspunse la rindul său aga. 

Despre aceasta au mai vorbit iarăşi într-alt chip: Donie se întorcea la 
grija sa ca cerbul cătră adăpătoare, găsind-o însă uscată, căci de la aga 
Roşea n-avea de unde scoate mai mult. Apoi, cînd s-a arătat steaua cea cu 
coadă pe cerul nopții, au ascultat în lungul drumului felurite vorbe de 


————.——. 


——.- mamiy sae 
Ea pe Aa D Er Rei 
ACA CSS N et Co 
= o GANEN ASE 


înfricoşare care l-au tulburat pe agă, iar pe Donie l-au făcut să puie peste 
grija dintăi altă grijă mai mare. Astfel au ajuns ia Tirgu-Frumos în amurg 
ş-au descălecat în ograda caselor domneşti în popas. 

Acolo, un călăraş aştepta pe aga, c-o însemnare pecetluită, în picioare, 
între slujitorii săi descălecaţi, Roşea a desfăcut-o ş-a vrut s-o cetească în 
zarea luminii. Neputiînd, a intrat în casă, la o făclie. Cînd a ieşit, a privit cu 
frică parcă împrejur şi şi-a întors ochii spre steaua cea nouă. 

— Veste bună? îl întrebă starostele de Putna. 

— Dumnezeu ştie... răspunse Roşea, oftînd. 

— Te uiţi cătră acel pojar tainic din cer? îl întrebă iar Donie. Nici eu 
nu-mi pot lua ochii de la el. Şi tot astfel ca noi, stau şi privesc cu uimire 
toate sufletele de pe acest pămînt fără a-l înțelege. Stau privind copiii mei şi 
soața mea, în casa noastră de la Focşani, şi se tem, cugetind că eu sînt 
călător şi poate mă duc cătră o primejdie. 

— Cinstite şi iubite staroste Donie, acuma mă gîndesc că steaua 
aceasta poate să fie semn împotriva tiranilor, mormăi Roşea, aşa încît să 
nu-l audă slujitorii. 

Apoi chemînd patru dintre oamenii lui la poruncă, intră iarăşi în casă 
pentru puţină vreme. 

Curînd ieşiră; şi cei patru slujitori înaintară spre Donie, fără ca să li se 
audă paşii prin omătul moale. Dome nu-i auzea şi din pricină că se uita cu 
luare-aminte spre o pasere străină care se aşezase pe-un vârf de mesteacăn 
bătrîn în laturea casei şi se cumpănea legănîndu-se lin pe crenguța mlădie, 
în lucirea dulce a serii. Era o vreme de moină, fără pic de vînt. 

Aga Roşea ridică şi el ochii şi văzu paserea străină. Era cît un corb, 
însă avea pene albastre ş-un ciont încovoiat. În lucirea de la asfințit îi 
fulgerau ochii ca două rubinuri mari. În acel minut, slujitorii cei patru care 
ieşiseră cu poruncă strinseră pe Donie între piepturi şi-l cu-prinseră de 
grumaz. Cînd îl simţiră răsărind, se abătură asupra lui zugrumîndu-l, după 
ticălosul obicei al paginilor. Donie n-avu vreme, în clipa morţii, să sloboadă 
decît un răcnet scurt, un fel de zbucnire a groazei, care n-avea nimic 
omenesc. Paserea cea străină din mesteacăn răspunse întocmai, cu acelaşi 
sunet, căscind pliscul de trei ori. Desfăcind aripi ascuţite, filfii în înălțime 
ocolind mortul şi observindu-l cu ochii ei de jar; apoi lunecă spre asfințit. 
Aga Roşea rămase la locul său îngrozit, urmărind-o cu privirile şi fiind 
încredințat că s-a suit spre steaua cu coadă. într-adevăr, toată lumea care a 
aflat de întîmplare nu s-a mai îndoit de aceasta şi nici paserea n-a mai fost 
văzută vreodată de-atunci pe pămînt, — rămînînd numai ca un semn al 
acelei vremi. 

Duminică, dechemvrie 12, s-a vestit măriei sale la curte, în laşi, că a 
sosit Constantin serdar cu robii orheieni. După ce spîrcuise satele sculate, 
punînd asupra celor supuşi şi iertați grea dajdie de bani şi vite oşteanul 


Domniei se întorsese asupra răilor care se trăseseră în Codru. Urmărindu-i 
din ascunziş în ascunziş, hărțuindu-i, împresurîndu-i şi ţinind toate 
drumurile, a ajuns să-i flămînzească şi să-i sălbătăcească desăvirşit. lar 
apoi dezgolindu-se codrii de frunzişuri şi venind şi iarna, au ieşit acei 
buntuşnici, ca lupii, în văi, cătră sate, şi i-a prins pe toţi Cantemir de 
grumaz. 

Georgie-Vodă îi lăsă să steie pînă ce-şi isprăvi rugăciunea, făcînd de trei 
ori cruci mari din creştetul capului pînă sub vintre, şi la umeri cît putea 
ajunge cu brațul. Se aplecă spre icoane, dindu-le oarecum buna-dimineaţă, 
apoi, îmbrăcînd contăş şi punînd în cap gugiuman. Apucă buzduganul cel 
mic şi ieşi în foişor, unde îl aşteptau vel-hatman şi vel-armaş, precum şi 
mulți slujitori domneşti. 

Călăreţii lui Cantemir aveau caii bine hrăniți şi straie bune pe dinşii, 
ceea ce băgînd de samă Vodă, zimbi cu plăcere, ştiind de unde au mîncat 
acei cai şi de unde s-au îmbrăcat acei călăreți ai săi, scutindu-i cheltuielile. 
Roata călăreţilor desfăcindu-se în două laturi cind apăru Domnul, se 
arătară şi cei pe care-i roseseră caii şi-i dezbrăcaseră oştenii. Erau cincizeci 
ori şaizeci de oameni, slabi şi cu puţine straie rupte şi proaste. Unii erau 
fără cuşme şi îmbrobodiți cu nişte petici, ca muierile. Tirau în picioare 
opinci ori zdrenţe legate cu aţe de tei. Umiliţi de bătăi şi foame, îşi plecau 
frunţile, şi la ieşirea măriei sale căzură în genunchi. Duca-Vodă îi privi 
întunecos. Întoarse o clipă zîmbet spre închinarea lui Cantemir serdar; 
apoi, înălțind barba, lăsă să cadă cu greață vorbe de întrebare: 

— Aceştia sînt nelegiuiții care s-au sculat împotriva domniei mele? 

— Aceştia sînt robii, cîți au mai rămas, măria ta, răspunse serdarul. 
Alţii au pierit, alții au fugit. 

— Ha-ha! au pierit ş-au fugit? Asta-i bătaia lui Dumnezeu, că s-au 
sculat împotriva sfinției sale, care rinduieşte domn şi lege. 

— lar aceştia, măria ta, s-au supus, căzind în genunchi la mila măriei 
late. 

— La mila mea? strigă Vodă ridicînd o clipă buzduganul şi lăsîndu-l iar 
în lungul coapsei. 

— La mila măriei tale, Doamne! scînciră ticăloşii robi, plecîndu-şi 
fruntea în omăt. 

Vodă îi privi cu asprime. 

— Acum acele locuri ş-acele sate s-au potolit toate? 

— S-au potolit, măria ta, răspunse serdarul. 

— Datoria lor cătră vistierie au plătit-o? 

— O plătesc, măria ta. Au primit pe dotaşi şi fac socoteli drepte. Cel ce 
are dă pentru cel ce n-are. Averea satului răspunde pentru toți. Fiind 
îndărătnici de multă vreme, acuma li s-a împlinit tot, pînă la un capăt de 
aţă. Mai rămîne să răspundă pentru nebunia şi îndrăzneala lor. 


Domnul se întoarse cătră prietinul său Buhuş hatman, căutînd a-i ceti 
pe obraz părerea. Dar nici Buhuș nici Fliondor armaş nu puteau fi pătrunşi 
în ființa lor lăuntrică, şi obrazurile le stăteau neclintite. 

În acea clipă dinspre bolta turnului de la intrare răzbiră glasuri. Cineva 
chema într-ajutor. Străjerii îl repezeau îndărăt, cu vorbe aspre. 

— Ce este? întrebă Vodă. Cinstite vel-armaş, vezi domnia ta, şi adă la 
mine pe cei care mă chiamă, nădăjduind întru dreptatea mea. Eu pe buni îi 
apăr, pe răi îi zdrobesc. 

Înţelegîndu-şi soarta, robii suspinară, închinîndu-şi iar frunţile. 

Vel-armaş veni de cătră poarta cea mare c-un bătrîn gîrbov şi slab, care 
înainta încet şi sprijinit de doi flăcăuaşi cuviincios îmbrăcați în straie 
răzăşeşti, de lină sură. Erau bălani, numai cu puf sub nas. Cum ajunseră 
în preajma lui Vodă, lingă grămada robilor, îşi traseră cuşmele de pe plete 
eu frică, neîndrăznind să-şi înalțe privirile cătră luminăţia sa. În aceeaşi 
vreme unul din ei se aplecă la urechea bătrinului, îngînîndu-i cîteva 
cuvinte. Bătrinul se opri, se descoperi şi se îndreptă puţin de şale, săltind 
în sus fruntea. Atuncea Domnul şi boierii săi putură băga de samă că acest 
moşneag, alb ca năgara, era orb. 

Robii, sucind cătră el capetele, îl cunoscută şi-şi şoptiră numele lui. Îl 
cunoscu şi Constantin serdar. Făcind un pas înainte, dădu lămurire 
Domniei. 

— Măria ta, zise el, acesta-i un bătrin care s-a înfățişat şi la mine, 
cerind iertarea vieţii pentru răzăşii săi. lar eu încredințindu-l că numai 
măria sa Vodă ţine în dreapta sa cumpăna vieţii şi a morții, el a purces în 
urma noastră cu aceşti doi nepoți ai săi într-o căruță şi acuma se 
înfăţişează şi el cu rugămintea lui. Ticăloşii aceştia, pe care i-am adus eu, îl 
cunosc şi mi-au spus că numele lui este moş Tudor, şi că în vremea 
tinereţelor lui a fost şi el rohmistru la leşi. lar mai apoi, la domnia 
Tomşei-Vodă, a venit în ţară, şi a fost căpitan în oastea acelui domn, 
făcîndu-se cunoscut pentru isprăvi; care şi pînă astăzi mulți ştiu de faima 
lui şi-i zic căpitanul Tudor. E orb şi slab precum se vede, dar are neamuri 
care stau în jurul său. 

— Ce ţi-i voia, moşule? întrebă cu bunătate Domnul. 

— Măria ta, porni glas slab bătrinul, bulbucind albuşurile ochilor, am 
venit la Domnul meu şi la stăpiînul meu, pe care l-a rinduit Domnul 
Dumnezeu asupra ţării, ca să-mi scot nepoţii şi neamurile de la pieire. 

— Spune, moşule, cine eşti şi ce vrei? 

— Precum a spus cinstitul boier Constantin serdar, eu sînt acuma un 
moşneag slab, măria ta, dar în zilele mele am fost ostaş nu numai la leşi, ci 
şi la alți crai şi împărați creştini. lar la Vodă Tomşa am tras sabia cu toţi 
orheienii şi lăpuşnenii sprijinind Domnia, şi de la acel domn ne-am bucurat 
de multă milă eu şi neamurile mele. Pe urmă de la alți voievozi n-am mai 


avut acea milă, şi am mers în scădere, împuţinindu-ni-se moşia şi averea. 
Pînă ce s-au sculat unii dintre ai noştri în vremea Hîncului şi a lui Durac. 
Durac-Vodă întăi a fugit de ei; iar apoi, întorcîndu-se cu putere, i-a stins de 
pe fața pămîntului. Atuncea s-au prăpădit mulți care erau neamuri ale 
mele, din Şoimăreşti. lar acuma, slăvite Doamne, sculindu-se iarăşi 
noroadele, Domnia le-a bătut şi le-a supus iar. 

— Ei, şi ce vrei, bătrinule? 

— Slăvite şi luminate Doamne, mă rog să ierți şi să slobozi din lanț pe 
acei care au greşit. 

— De ce să-i iert şi să-i slobod? Pentru că păcătuiesc împotriva lui 
Dumnezeu? pentru că se scoală asupra Domnului lor? Pentru aceste 
ticăloşii nu se cuvine să plătească? 

— Slăvite şi luminate Doamne, neamurile mele au plătit totdeauna cu 
dreptate. Au plătit nu numai cu ban şi rod; au plătit cu singe; căci ei din 
veci stau aici pe această moşie, de la voievozii cei de demult. Şi să ştii, 
slăvite şi luminate Doamne, că noroadele nu se tulbură din pricina binelui. 

La aceste cuvinte nechibzuite, ale unui bătrin slab de minte, 
Duca-Vodă s-a oţărit şi a strigat cu minte: 

— Dar de ce se tulbură, moşneag nebun şi neînțelept? Căci în țara asta 
Dumnezeu a rinduit destul bielşug, iar la divanul meu se judecă totdeauna 
cu sfintă dreptate. 

Bătrinul a tăcut, întunecîndu-şi albuşurile ochilor, sub sprintene. Apoi 
a ridicat iar glasul: 

— Doamne, nebunia şi slăbăciunea mea sint de la acel care ţine în 
mîinile sale văzduhul şi pămîntul şi care împărăţiile ca pleava le vîntură. 
Mulțămeşte-le, măria ta, cu banii noştri, cu vitele şi cu rodurile pămîntului 
şi cu mierea ştiubeielor noastre; nu-ţi încărca sufletul cu singe. Căci se suie 
pină la cer plingerile obijduiților, iar moşnegii cei neînțelepți şi orbi te 
blastămă să mori neiertat şi singur! 

Atunci Vodă, scuturînd buzduganul, a crişnit. Boierii, slujitorii şi robii 
s-au înfricoşat nu de minia lui Duca-Vodă, ci de fapta pe care voia ş-o 
săvirşească. 

Bătrinul, cu ochii cei morți aţintiți, şi-a pus palmele pe capetele 
nepoților săi, care-i stăteau de o parte şi de alta, şi i-a mîngiiat. 

— Măria ta, a cuvîntat el apoi, fără frică; aştept să mă loveşti, ca să pier 
de buzduganul măriei tale, cum a pierit şi părintele meu de buzduganul lui 
Aron-Vodă. 

Pufnind, Duca-Vodă s-a sucit, spre Buhuş. Înţelegînd puţin din ochii 
prietinului său, s-a întors cătră zid, singur, descărcîndu-şi într-acolo obida. 
A stat aşa un răstimp ca-ntr-o rugăciune şi după aceea şi-a arătat iar 
obrazul, c-un zîmbet de milă, spre moşneag, şi i-a zvirlit un ban de aramă, 
pe care orbul nu l-a văzut şi nici copiii nu l-au cules. 


— Cei săraci cu duhul, a grăit el cu mare stăpiînire, sînt subt aripă 
dumnezeiască. Scoateţi-l şi lăsaţi-l să se ducă. 

Oştenii au împins spre poartă pe orb, între nepoţii lui. 

— Iar acestor ticăloşi, a urmat Duca-Vodă, tinzînd buzduganul asupra 
robilor, iertată să le fie viața; şi să-i viriți în beciuri, să steie în obezi pînă ce 
satele lor vor plăti de două ori cît arată tablele vistieriei. 

Robii s-au sculat, luminaţi la chipuri că li s-a iertat viața de cătră măria 
sa, şi slujitorii lui Cantemir, încălecînd, i-au luat înainte, spre temnicurile 
de osînda, pe cei mai slabi repezindu-i de la spate caii cu frunțile. 

Vodă, trecînd în casele cele mari, a chemat la sine pe Fliondor şi i-a dat 
poruncă tare împotriva acelui orb smintit, care a spurcat cu blăstăm sfinta 
zi de duminică. În mare taină, armaşul a purces slujitori pe urmele 
pătrinului, hotărindu-le să-l aducă la sine în acela ceas, fără ca nimeni să 
simtă cumva. Slujitorii au cercetat, au întrebat ş-au aflat de trecerea 
sărmanului, însă nu l-au putut găsi atunci. Prea mare fiind supărarea 
armaşului, ei s-au întors iară; pînă ce abia într-un tirziu au adus ştire 
despre el. Dar acea ştire acuma nu mai era tainică, deoarece despre ea 
zvonea tot tîrgul umplut de prostime, ca în orice zi de iarmaroc. 

— Măria ta, ar fi zis Fliondor, intrind la Domnul său, acel ticălos a 
mers, dus de nepoţii săi, pînă la sfinta mănăstire la Golia, ş-acolo s-a rugat 
de cuvioşii părinţi să-l miluiască c-un duhovnic, carele să-l spovedească şi 
să-i deie sfinta împărtăşanie. lar starețul, milostivindu-se, i-a dat duhovnic. 
La sfirşitul sfintei slujbe, cînd l-au dus să-l împărtăşească, el a primit 
trupul şi sîngele lui Hristos, a căzut în genunchi şi a strigat: Mă duc la 
morți; căci în această viață şi-n această lume s-a arătat Antihrist! Şi a 
îndrăznit acel mişel să rostească numele luminatului şi binecredinciosului 
Domn al țării. Sărind monahii din strane, l-au împresurat. Dar el n-a mai 
aşteptat, nici vorbă n-a mai rostit. Întinzîndu-se pe lespezi, şi-a dat 
suflarea. Şi-n acea clipă a bătut singur clopotul cel mare din turn, iar 
cuvioşii părinţi au răsărit, privindu-se unul pe altul cu teamă. 

Astfel, spuneau bătriînii şi muierile, a fost al şaselea semn, la domnia 
lui Duca, la începutul acelei ierni, anul de la zidire 7188. Însă, după firea 
moldovenilor, ş-aceasta putea să fie numai o scornitură; cu toate că şi 
scorniturile, ca şi cîntecele. răspund unor afunde tainiți ale sufletului. 


IS PAI SL IPS Lp ERA 
sal E a, x EENT INES 


; a EA 
4 A ES > S zi A k 
e Sni A. é > ÎL r a 7 SE, a i ai 


XXV 
MILA DUCĂI-VODĂ 


nainte de sărbătoarea dulcii Naşteri cu două săptămîni, s-a ţinut iar 
mare divan pentru pricina dintre Ursachi şi Balaban. Era o veche piră 
între acest semet boier Grigorie Ursachi şi Alexa Balaban, negustorul 
de la Liov. Încă din trecuţi ani moldovanul pîrîse pe negustor la judeţii 
Craiului leşesc şi-l prigonise pentru nişte bude şi dobîndise de la divanurile 
Craiului dreptate. Şi nu numai aceasta făcuse, ci mînase plingere mare 
pînă la Stambul şi împotriva Ducăi-Vodă, cînd fusese Duca-Vodă în a doua 
domnie, cum că l-ar părtini pe acel Alexa. Jăluise şi pentru alte multe, dar 
mai cu samă pentru asta. lar acum, în a treia domnie a măriei sale, se 
sculase Alexa Balaban împotriva lui Ursachi la cinstitul divan al Moldovei; 
şi s-a nimerit să aleagă măritul județ lui Alexa Balaban dreptate, hotărînd 
boierului să plătească negustorului patru sute pungi bani buni, 
despăgubire şi dobîndă pentru cîte suferinți şi răutăți îndurase. lar boierul 
neîmplinind banii, Alexa Balaban îl scosese acum iar la județ; şi divanul îl 
pusese pe Grigorie Ursachi sub mîna lui Vodă. Deci l-au prins armaşii şi 
l-au virit la închisoare, cu picioarele în butuc, pînă ce-i va veni minte să 
plătească şi vistieriei şi lui Balaban cele după cuviinţă şi după judecată. 

În dimineaţa în care s-a fost arătat orbul cel nebun, măria sa a trecut 
în divanul mic, dînd poruncile sale lui armaş şi stînd de vorbă şi cu alți 
boieri, zimbindu-le unora cu bunătate. După aceea un aprod s-a înfățişat, 
dindu-i o ştire în şoaptă. Vodă a ascultat cu spriînceana încruntată, privind 
într-o parte spre colțul odăii. A răspuns cu nepăsare: 

— Bine; să-l viriți în cămara mea de taină şi să aştepte. 

Slujitorul s-a retras închinîndu-se, şi îndată după aceea şi măria sa şi-a 
isprăvit poruncile, orînduind boierilor săi alte ceasuri. leşind, a intrat în 
cămara sa şi acolo a găsit pe negustorul de la Liov. 

Alexa Balaban era frumos om: nu era numai voinic şi gras, dar avea ş-o 
barbă mare cît o mătură, acoperindu-i tot pieptul. O şubă scumpă, cu guler 
lat, strînsă peste pîntece în curea cu paftale de argint, îi dădea o înfăţişare 


— 


LE a AT A A ASA 


-0 


m 
w 


eS 


Te RIC (aa 


şi mai bună. Se închină Domnului, zimbind cu obrazu-i roş şi plin şi-i 
sărută mina. 

— Care sînt cele din urmă veşti pe care mi le poţi da, kir Alexa? întrebă 
greceşte Vodă, căci Balaban era de baştină lui din Rumelia. 

— Dumnezeu vrea să nu fie rele, măria ta. Din îndurarea lui, pe urmă 
vor fi şi mai bune. 

— Ţi s-au întors oamenii pe care i-ai trimes la Liov? 

— Mi s-au întors asară, şi au adus carte. Iat-o. Binevoieşte, măria ta, a 
nu ceti cuprinsul cărţii, căci el nu arată nimic şi vorbeşte despre treburi 
negustoreşti; să bagi de samă numai, măria ta, la nişte semne care se află 
în trei locuri. 

Vorbind, Alexa Balaban ţinea departe cartea, cu mîna stingă, în vederea 
lui Vodă; şi cu o unghie lungă a degetului celui mic de la mîna dreaptă îi 
arăta anumite semne. 

— Cum tălmăceşti aceste semne, prietine Alexa? 

— Măria ta, răspunse Balaban, mingiindu-şi barba cu scrisoarea; 
precum se vede, semnele sînt trei. Trei pricini ale noastre, adică ale măriei 
tale, au ieşit bine. 

— Se poate, prietine Balabane, şi să ascultăm cu plăcere, aşezindu-ne 
pe acest divan şi poftindu-te şi pe domnia ta să te aşezi în scaun, aproape 
de mine, ca să putem grăi cu glasuri cît de încete. 

— Mulţămesc măriei tale de cinste, se închină negustorul liovean, 
aşezindu-se. Cea dintăi pricină, urmă el c-o voce care gilgiia în bunătăţile 
grăsimii lui, cea dintăi pricină este a nemernicilor acelora care au fost dați 
slujitori franțuzului. De sub mîna mea au ieşit şi aveau poruncă, pe lingă 
ale noastre, să împlinească şi slujbă pentru împărăție. Fiind supuşi ai 
împăratului, canțelaria de la Viena a găsit de cuviință să ceară socoteală 
pentru pieirea lor. A făcut întrebare la mine; eu am răspuns că nu ştiu 
nimica, rugînd în acelaşi timp cinstita canțelarie să aibă încredere în mine, 
căci voi cerceta şi voi da samă. Eu am mai spus întruciîtva măriei tale ce 
amenințări de plingere la înalta Poartă au ei gata, numai să-le repeadă — 
arătînd pe măria ta ca un tulburător a rinduielilor şi a păcii dintre 
împărăţii. Venind la scaunul Moldovei pentru ale mele, nemţii au ştiut că 
am venit şi pentru acea cercetare a lor. Am trimes de-aici lămurire, aşa 
precum am înțeles eu de la măria ta, că vina este a unui oarecare Alecu 
Ruset, fecior al lui Antonie-Vodă, mazilul. Aici în carte, vorbirea de la pontul 
întăi începe aşa: Binecuvintat fie Domnul, pentru veştile bune şi celelalte. 
Asta înseamnă că-i bine. 

Duca încuviinţă din cap, zimbind. 

— Înţeleg. Rămîne numai să dai lămuriri şi dovezi, ceea ce nu-i prea 


uşor. 


— Dumnezeu va lumina pe măria ta, oftă negustorul, clipind din ochii 
lui mici şi ageri. 

— Într-adevăr, numai de la Dumnezeu putem nădăjdui cele bune. Să 
vedem ce mai este. 

— Al doilea lucru este pentru acel franțuz. Primind ştire, măria ta, de Ia 
capuchehaia măriei tale, cum că nu mai poate fi îndoială asupra rinduielii 
acelui călugăr papistaş, care cum a ajuns a şi dat la iveală scrisoare cătră 
Cara Mustafa vizir, eu am făcut ştire nemților mei. Ei răspund: bine este; şi 
mulțămesc măriei tale pentru veste. Pontul doi din carte se găseşte la 
sfirşit, unde zice: mulțămind Domniei de la Moldova... şi celelalte... 

— Mina a doua poate spăla pe întăia, îngînă Vodă. lată una din dovezi 
gata... 

— Bună ş-această dovadă, măria ta, pentru turci. Acuma să trecem la 
al treilea pont, unde zice: Aici toate fiind neschimabte, primeşte, cinstite 
stăpine, închinare de la sluga ta. Aici, măria ta, este vorba despre acele 
blăstămate cărţi, care se află în mîna leşilor. Nemţii, supărîndu-se pe măria 
ta, au aflat la leşi sprijin şi încredințare că au ei în stăpinire şi păstrează 
pentru ceasul potrivit cărți ale măriei tale, scrise şi iscălite de mina măriei 
tale, care cînd vor ajunge la Poarta împărăției, la Stambul, vor răpune capul 
măriei tale. Cărţile sînt deci la locul lor şi asta ai vrut să ştii măria ta, că 
stau neclintite şi n-au pornit. 

— Asta-i cea mai bună veste, cinstite prietine, grăi Duca-Vodă, punînd 
înaintea sa pe masă cartea cu ponturile şi privind-o ginditor. Acele cărți 
minciunoase au putut să ne dăuneze, deşi nici noi nu sintem lipsiți de 
sprijin la împărăție. A venit însă vremea, ştiind acea primejdie, să facem 
lumină, arătind nu numai că sînt minciunoase acele cărți, dar dovedind 
cine le-a plăsmuit, ca să-şi ieie pedeapsa: 

Balaban privi cu luare-aminte la Vodă. 

— Măria ta, numai acel desmăţat fecior al lui Antonie a putut săvirşi 
atare faptă, otrăvit fiind de pizmă împotriva măriei tale. A săvirşit aceasta, 
precum a săvirşit şi cealaltă cu slujitorii pe care i-am dat, la Liov, 
călugărului franțuz; însă mă rog cu umilință măriei tale a-mi îngădui să-i 
spun că trebuiesc dovezi unor oameni neîncrezători cum sînt nu numai 
turcii, dar şi frații noştri creştini. 

— Aceste dovezi vor veni la vreme, foarte curînd, prietine Alexa. 

— Dovezi bune şi grele, măria ta... 

— Dovezi bune şi grele ca aurul, prietine; tot aşa de bune ca acelea pe 
care le-ai pus la divan împotriva lui Grigorie Ursachi, boierul nostru. Se vor 
dovedi cu cărți drepte toate. Dacă-i nevoie, se vor dovedi şi ca jurăminte. 
Am mare încredere în sprijinul lui Dumnezeu pentru faptele mele, căci nu 
încep nimica fără a iîngenunchia cu umilință în fața sa, cerindu-i 
blagoslovenie. 


— Atunci, măria ta, toate sînt bune; şi întocmai ca slăvitul măriei tale 
ocrotitor, marele ostaş al lui Hristos, Georgie, poţi bate cu sabia capetele 
balaurului şi poţi pune piciorul pe leşul lui. Şi te poţi înfățişa cu tărie la 
Stambul, ca să dobindeşti încă o cinste ş-o putere, spre întărirea 
creştinătăţii. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc într-adevăr să nu-mi steie 
nimic împotrivă şi voi dobindi hătmănia Ucrainei. Am primit şi-n noaptea 
asta veste bună de la Capuchehaia noastră din Stambul. Numai cît nu pot 
fi toate desăvirşit de bune. Ş-acest trandafir îşi are spinii lui. Nesăţioasa 
lăcomie de-acolo e ca un pojar care usucă tot. Oricit aş abate ca un pirău 
spre gura ei, tot mai trebuie, şi tot se mai cere. lar eu aici cu greu mă 
nevoiesc a agonisi, adunînd picătură cu picătură şi asudînd singe. 

— Vremurile sînt grele, măria ta, şi tara în scădere şi săracă. 

— Vremurile nu sînt uşoare, într-adevăr, dar țara-i mai mult vicleană 
decit săracă şi-i deprinsă a se împotrivi totdeauna Domnului său. Dar 
acuma-i învăţ pe toți minte, ca să se supuie legii mele. Poruncă dau să se 
plece toți vistieriei, plătind rînduielile pînă la o para şi pînă la un bob de 
linte. Nu vor scăpa mai ales cei semețţi, pe care noi cu osebire nu-i putem 
suferi; şi vor pătimi ca acest Ursachi, pe care-l scot în fiecare zi din butuc 
slujitorii şi-l bat la tălpi ca să-şi plătească datoriile, fie cătră negustorul 
liovean, fie cătră Domnul său. 

— Dintr-ale mele, eu îi mai pot ierta, Doamne, ca să se poată îndestula 
şi vistieria. 

— Domnia ta vei face cum vei crede de cuviinţă, prietine; eu n-am să-i 
iert nimica, deoarece în toate ceasurile zilelor mele, cînd ridic ochii spre 
sfintele icoane, îmi aduc aminte de duşmanii mei şi de pirile lor. Nu m-au 
iertat ei; nu-i iert nici eu. 

Alexa Balaban, încuviințind din cap, tăcu, spre a lăsa lui Vodă timp 
să-şi pufnească supărarea deodată trezită. 

— Astfel, mărite Doamne, zise el, după aceea, pe cît se vede din ştirile 
pe care le avem, pot dobîndi de la luminăţia ta învoire să mă întorc la locul 
meu. 

— Da, vei putea pleca, prietine Alexa; iar pînă în două zile am să pun 
subt ochii domniei tale acele dovezi de care este nevoie să se încredinţeze 
nemții şi leşii, ca să nu-i mai am potrivnici. Îndată după aceea se va 
încredința şi vizirul că trebuie să-şi tragă brațul de deasupra răilor, şi 
atunci, cu ajutorul Precistei şi al sfinților mari mucenici, voi putea avea în 
mîna mea pe Alecu Ruset, cum am pe Grigorie Ursachi. Nici la leşi nici la 
nemți nu va mai avea primire, din pricina atitor uneltiri şi minciuni; nici la 
poarta seraiului nu va putea năzui, fără a se teme de ştreangul muţilor: 

— Slăvite Doamne, răspunse mişcat Alexa Balaban, Dumnezeu ştie să 
toarne ca un undelemn bun înțelepciune sub cununile stăpinitorilor de 


noroade. Ca unui care mă bucur de toate izbinzile măriei tale, rog să fiu 
iertat a pune la picioarele slăvite ale măriei tale puţine şi proaste daruri 
care mi-au venit de la Liov, odată cu această carte. Te poftesc din toată 
inima mea, slăvite, să primeşti cîteva blăni de soboli pe care le am de la 
muscali, şi cîteva brățări de aur lucrate la Veneţia. Pe lingă aceasta un cal 
pentru măria ta, cu tot tacimul său. Şi alte cîteva mărunțişuri care se află 
într-un sunducel de argint, pentru mărita Doamnă Anastasia. lar pentru tot 
ce-mi datoreşte dumnealui Grigorie Ursachi, am nădejde, că vei şti măria ta 
a mă despăgubi, după judecata divanului şi după sfinta dreptate. 

— Aşa va fi, prietine Alexa, şi să n-ai grijă. Îţi multămesc pentru 
darurile domniei tale şi poate vom avea a ne spune şi alte veşti bune în ziua 
cînd vei pleca. 

— Nu voi lipsi să fiu atunci la genunchii măriei tale... răspunse 
Balaban, sărutînd mîna Domnului şi retrăgîndu-se. 

Îndată slujitori ai negustorului liovean intrară cu mare umilință 
îngenunchind şi înfățişind darurile, iar unul din ei îndrăzni a pofti pe măria 
sa să privească pe fereastră ca să vadă un harmasar arab de patru ani, 
sprinten, numai nervi şi fiori. 

Vodă făcu semn cu dosul minii să fie lăsat singur. Slujitorii se retraseră 
cu dosurile înainte, şi măria sa cerce tă darurile, cumpănindu-le în mini şi 
prețăluindu-le. Apoi trecu la geam şi privi, cu plăcere încă tînără, calul. 

Stătu aşa o vreme cugetînd, pînă ce veni. la ceasul care-i fusese hotărît, 
Toader Fliondor armaşul. Ceru prin aprod voie să se înfățişeze, şi Domnul îl 
primi numaidecit. 

— Cinstite vel-armaş, îi zise Vodă privindu-l cu voie-bună, ziua de 
astăzi am  hotărit-o multor iertări. Cugetind şi cîntărind,  socot 
îndestulătoare pedeapsa pe care am riînduit-o boierului nostru Ion Milescu 
pentru greşala lui. Deci îl deslegăm şi-l slobozim din închisoare. Binevoieşte 
a-l aduce la noi, ca să ne sărute mîna şi să-l iertăm. 

— Măria ta, în odaia pe care i-ai rinduit-o în această din urmă 
săptămînă, boier Milescu se putea socoti ca şi la dumnealui acasă, avind 
pană de scris şi cărți de cetit. Bine are să-i pară că-l slobozim, rău are să-i 
pară că se desparte de noi. El de mai multă vreme simte mila măriei tale 
asupra sa. 

— Bine. adă-l la noi, cinstite vel-armaş. 

Slujitorii aduseră pe Milescu. Era gătit, curat şi cu barba tunsă. 
Intrînd, îngenunche şi Vodă îi dădu dreapta spre sărutare. Stătu astfel, cu 
fruntea plecată, pină ce slujitorii ieşiră şi se retrase şi Fliondor. 

— A venit vremea, Milescule, vorbi grav Domnul, să se întoarcă iarăşi 
asupra ta mila Domnului tău. 

— Stăpine, răspunse Milescu înăbuşit, nu voi uita asta pînă la ceasul 
morții. 


— Să te întorci la casa domniei tale fără grijă, să-ţi iei în stăpinire toate 
cite le-ai fost avut şi să ne slujeşti cu credință de azi înainte fără a mai 
şovăi. lată, icoana sfintului Nicolai în fața domniei tale. Nalțţă ochii, fă-ți 
sfinta cruce, bate mătanie şi jură pe sufletul tău, ş-al copiilor tăi, ş-ai soţiei 
tale, şi pe mormîntul părinţilor tăi, care dorm în ctitoria lor la Sfintul 
Teodor, că nu vei mai greşi şi vei ţinea lacată asupra gurii tale pentru cele 
pe care nu trebuie să le spui. 

— Jur, măria ta, în faţa icoanei sfintului Nicolai, pe sufletul meu, ş-al 
copiilor, ş-al femeii mele şi pe mormîntul părinților mei. Amin. lată cărțile 
de care măria ta are nevoie, pentru a-şi vădi dreptatea şi pentru a cufunda 
pe duşmanii săi. Întocmai precum le-ai poruncit, aşa le-am alcătuit, şi 
iscălitura lui Ruset este întocmai, ca-n sinetul cătră Mindila, pe care-l pun 
aici, cu toate celelalte, nădăjduind şi de-acum înainte, ca şi pînă acum, să 
mă bucur de bunăvoința măriei tale. 

Trăgînd de sub haină cărțile şi sinelui, Milescu le înfățişă. Duca-Vodă le 
primi desfăcindu-le şi cercetindu-le. 

— Poate să n-am nevoie de ele, murmură el oftînd, căci inima mea 
înclină cătră milă. 

Milescu găsi de cuviință să ofteze şi el. Domnul îl îndemnă să se ridice, 
îi întinse iar dreapta spre sărutare şi-i dădu drumul. 


ICPE FINA Aa 


* 
i i. S — = ` 
- n i SE - e <i sD 


XXVI 
DOMNIȚA CATRINA ÎNCEPE SĂ PORUNCEASCĂ 


surorile ei mai mici şi cu dădacele roabe, împungînd cu acul în 

ghergheful întins pe veşca de sită, alegea un trandafir. În gîndul ei 
mîhnit, acel trandafir era inima sa. Cu obrazul încerca din cînd în cînd să 
zimbească şi rostea cuvinte plăcute, întrebînd şi răspunzind; însă dădaca 
Măgdălina o cunoştea că-i plină de otravă. Uneori o simțea oftiînd: însă 
numai ea o simțea. Stind cuviincioasă la locul său, pe scăunaş, dădaca 
avea în sine o lumină de ris, căci, ştiind boala stăpînei sale, îi cunoştea şi 
leacul. 

Beizade Alecu mai răzbise de trei ori la laşi în vremea sărbătorilor de 
iarnă. Întîia oară, nu-i fusese cu putinţă în nici un chip domniţei să ajungă 
pînă la el, din pricina viscolului, care bîntuise în tustrele zilele Crăciunului 
ca o minie a lui Dumnezeu. Mult nu putea sta pe loc fără primejdie beizade, 
nu pentru viața, ci pentru dragostea lor, şi fusese nevoit să fugă cu 
vifornița. Se întorsese după două săptămîni şi atunci Catrina îl văzuse, la 
via Gheuculesei. Roaba îşi amintea cu mirare ascunsă de acea întîlnire, 
judecînd nebuniile oamenilor la această vîrstă ca un foc şi ca o pedeapsă în 
care Dumnezeu îi aruncă şi-i amestecă. Încercase şi ea destul în vremea ei 
şi cunoscuse şi la alții, dar aici era ceva de care ar fi trebuit să ridă, dacă 
nu era mai curind împrejurare de plins. Părea că stă prăpăd deasupra lor, 
aşa se cufundau unul în altul şi rosteau vorbe nebune, mai ales beizade, ca 
în cartea aceea grecească pe care domnița o ceteşte cu glas murmurat cînd 
e singură. 

Cartea aceea Catrina o avea sub pieptar şi acum, şi o atingea din cînd 
în cînd ca pe un talisman. Era povestea a doi amorezaţi rătăcitori, 
Theaghene şi Haricleea, scrisă cu paisprezece veacuri în urmă de grecul 
Heliodor. Pe aceleaşi țărmuri înflorite ale mării şi subt acelaşi cer ca o boltă 
de dragoste, ar fi vrut să se găsească şi ea cu beizade Alecu. Acolo nu-i 


f: una din zilele iernii, Catrina se afla în odaia maicei sale la lucru, cu 


iarnă, nici viscol. Bine ar fi să nu fie nici rînduielile proaste ale oamenilor, 
nici robiile muririi, nici ruşinea unei lumi în care nu mai poţi încăpea. 

Doamna Anastasia îşi lăsase o clipă horbota pe o măsuţă şi scoase din 
dulap catastiful, în care îşi adusese aminte că mai are de însemnat ceva. 
Muie pana de giscă în cerneală şi scrise cu slove mascate. Domniţele cele 
mici, uitîndu-se pe sub sprîncene una la alta, găsiră de cuviință să ridă. 
Erau în număr de cinci: domnița Ileana, domnita Sanda, domnița Măria, 
domnița Safta şi domnița Nastasia. Stăteau, după rinduiala, în stinga 
Catrinei, pe scăunaşe la fel şi îmbrăcate în acelaşi chip, cu pieptăraşe de 
catifea şi fuste înfoiate de matasă subţire, cu aceeaşi pieptănătură, cu 
acelaşi conci, cu spelci de aur, de la cea mai mare pînă la cea mezină. 

— De ce rideți? le întrebă Catrina, cu glas de ceartă. 

Ele întoarseră toate odată capetele privind-o mirate, căci n-o văzuseră 
încă pină atunci rostind şi privind ca tatăl lor. 

— Eşti drept tatăl tău... observă Doamna Anastasia. 

— Se poate... răspunse scurt Cat rina, împungindu-şi iară trandafirul şi 
inima. 

— Astăzi nu te-ai plimbat încă. 

— Nici nu mă plimb. Văd în toate părțile, şi în Curte şi pe uliți, oameni 
uriîți şi obraznici. 

— Care oameni urîți? Aşa i-a lăsat Dumnezeu! Şi ce obraznici? 

— l-ai văzut, mamă, şi măria ta. Slujitorii au vîrît în beciuri şi la odăile 
siimenilor oameni de toate felurile, în care se află şi bărbi, şi giubele. Au 
virit şi muieri de rînd şi jupinese. l-am auzit cum zvirl vorbe după mine. 
Parc-ar zvirli pietre! 

— Aceştia sînt sărmanii care nu şi-au răspuns datoriile cătră vistierie. 
Eu am rugat pe măria sa de multe ori să-i îngăduie, sau, şi mai bine, să-i 
ierte. 

— Să nu-i îngăduie şi să nu-i ierte! răspunse făcînd botişor domnița 
Catrina. 

— Atuncea de ce te plingi? 

— Să nu-i văd în calea mea! 

Anastasia-Doamna privi lung pe domniță, după aceea îşi isprăvi 
însemnarea. Riînduind catastiful, pana şi cerneala la locul lor, îşi luă 
horbota şi veni lingă Catrina. 

O întrebă încet greceşte, ca să nu înțeleagă roabele. 

~ (Celeste? 

Catrina nu răspunse. 

— Ţi-a mai spus măria sa ceva? Viră-ţi, copilă, mințile în cap şi nu-ți 
închipui că poţi ieşi vreodată din hotărîrea lui. Toate cele ce vezi, strinsorile 
acestea ale slujitorilor şi mulțimile care ţi se par obraznice, sînt o nevoie de 
care şi inima noastră sîngeră, căci şi noi sîntem creştini şi milostivi. Dar ce 


s = 
ERA Eee SR 


"d EN 5 Due, 


putem face împotriva îndărătniciei? Avînd atita nevoie să răspundem şi noi 
celor care ne cer nouă, cată să stringem. Plingem şi dăm, — căci ni se cere. 
Trebuie să deie toți, — căci le cerem. Şi pe lingă împăratul lumesc avem să 
mulțămim pe cel din cer, zidind biserici şi înzestrindu-le cu cele cuvenite, 
ca să poată viețui în ele sfinții părinţi. lată, vine vremea înnoirii domniei, 
cînd va să răspundem la Țarigrad mucarerul — bani grei. lar apoi hătmănia 
Ucrainei, cu care vrea să-l cinstească împărăţia pe măria sa, nu se poate 
primi fără jertfă de bani. Toate cele bune şi frumoase sînt scumpe în lumea 
asta. De aceea, pentru ca să iasă toate bune, unii trebuie să aducă bani, — 
iar alții ascultare. 

Domnița Catrina oftă şi-şi plecă fruntea. 

— Mamă, ai dreptate, murmură ea; şi, în acelaşi timp, îşi pipăi sub 
pieptar cartea dragostei sale. De atitea ori mi le-ai spus acestea, de atitea 
ori le-am auzit şi de la tata, încît nu se poate să nu-mi fi intrat în cap. 
Supunerea nu-i de trebuință numai în această viață. Ca o mucenicie, poate 
să fie folositoare şi-n cealaltă. 

Fu rîndul Doamnei să ofteze, cu obrazul întunecat de nemulțămire. 

Atunci un aprod deschise uşa şi vesti pe măria sa Vodă. 

Dădacele se săltară din locurile lor şi-şi strinseră lucrul, gata să se 
strecoare pe o uşă lăturalnică. Domnul intră răsuflind ca după o grabă. 

Pe cînd dădacele ieşeau, domnițele se ridicară odată cu mama lor, 
închinindu-i-se. Atunci îl vedeau pe măria sa întăia oară, în acea zi. Veniră 
pe rînd şi-i sărutară mîna dreaptă. El îşi punea barba pe fruntea lor. 

— Duceţi-vă în cămările voastre, zise măria sa domnițelor cele mici. 
Poate să rămiie numai domnița Catrina. 

Domniţele trecură printre Doamnă şi Vodă închiniîndu-se cu ochii 
plecaţi, pe rînd, după mărime, pînă la cea mai mărunțică. Aceasta, 
închizind uşa, aruncă o privire iute de spioană în urma ei. Domnul le 
ascultă paşii, cu urechea aplecată. După aceea se mişcă pînă la uşa pe 
unde ieşiseră dădacele şi o deschise, cercetind de cealaltă parte. 
întorcindu-se spre soața sa şi spre Catrina, zise cu linişte, zimbind: 

— Înainte de a vorbi de ale noastre, aflați că dumnealui beizade Alecu 
Ruset a fost asară văzut în laşi şi, dacă nu mă înşel, pînă acuma trebuie să 
fi fost prins. 

Domnița Catrina primi în plin lovitura şi inima i se ghemui sub năvala 
singelui. Dacă ar fi fost în picioare, s-ar fi cumpănit. Aşa, se ţinea tare pe 
scaunul ei. Într-o fulgerare îşi făcu judecata acelei veşti, despicînd-o, 
desfăcind-o şi lepădînd-o în jurul ei ca pe o floare falsă. Dacă Alecu beizade 
a fost prins, el n-are de ce se teme, căci asupra vieţii lui numai Sultanul 
hotărăşte. Şi chiar dacă ar avea a se teme pentru viața lui, fără îndoială că 
nu va rosti nici cel mai mic cuvînt despre taina care-i leagă. L-a simţit, în 
ziua întilnirii din urmă, la via Gheuculesei, că poate să piară pentru ea. 


Atunci ce scop au aceste vorbe rostite în fața ei şi mai ales îndreptate ei? 
Numai pentru asta avea să se întrebe. Sînt o cercătură, pentru un rest de 
îndoială asupra simțţirilor ei şi asupra împotrivirilor ei necontenite? 

Duca o observa. Ea îşi strînse domol lucrul şi se pregăti să plece. 

— Mi se pare că şi eu sînt de prisos aici, zise ea c-un glas liniştit. N-am 
nimic cu vestea asta. Numai dacă vrei măria ta să-mi spui de ce trebuie să 
mă bucur. 

— Rămii, răspunse Vodă. 

— Bine, rămîn. 

— Ştii, domniţă Catrina, urmă Domnul, că acest nebun s-ar fi lăudat 
cîndva că ar putea să-mi fie ginere fără voie? 

— De la un nebun, măria ta, nu poţi auzi decit o nebunie. 

— Aşa. Şi i-am hotărît să nu-l mai văd în scaunul domniei mele. Mai 
întăi, ca să se stingă vorbele. Al doilea, pentru că-l ştiu duşman al meu. Al 
treilea, pentru că-l cunosc îndrăzneţ şi în stare să săvirşească orice faptă 
smintită. 

Înfricoşată numai de gîndul acesta, se amestecă Doamna Anastasia. 

— Măria ta, asta nu se poate. 

— Vreau să înțeleg de ce faptă smintită poate fi vorba, întrebă, cu 
nedumerire, domnița. 

— Dintre cele ce a mai făptuit! Ca un desfrinat ce se află, nu ştiţi oare 
cîte muieri şi fete a răpit, încît a ajuns plingere pînă la Poarta împărăției? 
Ca să ne facă rău şi să ne strice tocmai acum, asemenea zănatic îşi poate 
pune şi viața în primejdie; ca acela care, în desnădejdea înecului, te 
cuprinde şi te duce cu el la fund. 

— Măria ta, îndrăzni domnița, cu glas însă potolit; greu lucru socot că 
este pentru el să răpească o fată de rînd, căci, pe lingă îndrăzneala, lui, mai 
trebuie şi voia ci. lar pentru o domniță, nu mi se pare a fi mai uşor. Dar 
dacă a fost prins, măria ta, atunci nici nu-i nevoie să mai vorbim; fapta nu 
mai este cu putinţă. 

— Adevărat, mormăi Domnul, fapta nu mai este cu putinţă. 

— Măria ta, se întoarse Catrina cu îndrăzneala sporită: să-l lăsăm 
atunci la judecata împărăției. 

— De ce? îl pot judeca şi eu. Găsesc eu mijlocul să-l judec. 

— Atunci judecă-l. 

— Îl judec, după ce-l voi avea în mîinile mele şi după ce-i voi tăia toate 
ghiarele. 

— Atuncea, măria ta, mai ai şi alte pricini de teamă din partea lui? 

— Le-am avut, rînji Duca; le-am avut ş-acuma nu le mai am. Au fost 
căiți care se aflau la mîna unor prietini ai lui, în Tara Leşască; cărți care 
zicea el că ar fi fiind ale mele, închinîndu-mă prin ele Craiului şi lepădind 
supunerea mea cătră Sultan Padişah. Dar acuma au ieşit la iveală alte 


SIT RS IE RAT a RSA 


2/4 Sa = EAF 
Dy ENN N & Pi d Pee 
mi A. é - J r Pi: E, - O La DI 


cărți, care arată minciunile lui şi răstoarnă uneltirile pe care din zavistie 
le-a pornit împotriva noastră. Asta-i va aduce pieirea. Încă puţin şi 
împărăția îşi trage de deasupra lui mîna, dacă mîna asta a fost asupra lui, 
cum se lăuda el. 

Măria sa, aşezindu-se în scaun, se umilă de un fel de mulțămire 
cugetind la împrejurările viitoare în care încă un duşman al său va cădea, 
ca să nu se mai scoale. Domnița Catrina îl observa mai liniştită. Înţelesese, 
deşi-i mai rămineau tulburi îndoieli, că beizade Alecu stă încă teafăr, în 
afară de primejdie. Totuşi îl aştepta o primejdie în ceasul viitor. 
Descătuşîndu-şi răsuflarea, aruncă o privire de dragoste tatălui său şi se 
simți gata să-l îmbrățişeze. Dar se stăpîni la timp. 

— Tot nu înțeleg, vorbi ea vesel, de ce slăvitul meu părinte mi-a dat 
acea veste întăi şi întăi mie, şi nu mamei, care se afla şi ea de față. 

— Ai să înţelegi, domniță, mai tirziu, răspunse Domnul, cînd vei 
cunoaşte năcazuri şi dureri ca noi, cînd vei fi trecut prin ispite şi cînd vei fi 
la casa ta, avînd copii şi mai ales copile. 

— Ca să am copii şi copile, trebuie să am întăi soț. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, vei avea, domniță, dacă într-adevăr eşti 
ascultătoare părinţilor, dorindu-le binele şi dacă nu ti-i cugetul la altele. 

— Vra să zică asta a fost, măria ta? N-ai avut credinţă în mine şi ţi-a 
mai rămas în suflet o bănuială? 

Doamna Anastasia îşi puse mîna dreaptă pe umărul copilei. 

— Am crescut-o curată ca o floare, îndreptă ea, cu ochii în lacrimi, 
cuvint cătră măritul său soț; şi nu s-a atins de sufletul ei nici umbra 
prefăcătoriei; aşa încît o obijduieşti avind îndoieli, măria ta. Chiar mai 
înainte de a veni măria ta aici a arătat înțelegere pentru năcazurile noastre, 
supunîindu-se tatălui şi Domnului său. 

— Mă supun şi maicei mele, adaose Catrina, cuprinzind şi sărutind 
mina Doamnei, căci o văd mihnită; dar rog pe tatăl meu să întirzie pentru 
totdeauna, dacă se poate, acel ceas al însoțţirii cu uritul, pe care eu îl 
socotesc ceas de moarte. 

— Bine, bine; lasă pe părintele tău să călăuzească luntrea vieţii tale 
spre liman... zise Domnul cu bunătate. Vom încerca să facem cum e potrivit 
pentru folosul nostru, înlăturînd piedicile şi duşmanii, calea cea bună se 
deschide. 

—  Necontenit piedici, necontenit duşmani... suspină domniţa, 
gîndindu-se aiurea. 

Doamna Anastasia suspină şi ea, dintr-o inimă dreaptă. 

— Sint şi ne luptăm cu ei şi-i biruim ca pe balaur, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, grăi Duca-Vodă. Unul care ne-a hulit şi ne-a ponegrit, 
fălindu-se cu haznalele fără fund ale averii lui şi sprijinindu-şi cu mult 
bpănărit jalobele la împărăție, stă la pămînt. L-am oborit ş-am pus piciorul 


pe el. Nu noi îl batem, ci legea; noi numai împlinim hotăririle ei. Acesta-i 
dumnealui Grigorie Ursachi, decît care se părea că nu este altul mai presus 
în ţara Moldovei. Au mai fost şi alţii, care au fugit la leşi. Vin la mîna 
noastră pe rînd. Acuma, iată s-alege şi-n privinţa feciorului celui nebun al 
lui Chiriţă Dracu. Îi vor cunoaşte leşii minciunile. Îi va judeca şi Stambulul 
viclenia. Părăsindu-l împărăţia în mina mea, eu nici n-am nevoie să ridic 
buzduganul; ci las slobodă asupra lui ura acelora pe care i-a necinstit, 
răpindu-le muierile ori fetele, pentru desfrinările lui. 

Domnița cobori pleoapele, ca să nu privească spre tatăl său cu spaimă, 
ori cu duşmănie. 

— Într-adevăr, zimbi ea deschizînd ochii înainte-i, asemenea om se 
cuvine să fie hăituit ca un lup în codru. 

Vodă păru mulțămit de acest cuvint. Cu mîinile la spate, se mişcă prin 
odaie pe dinaintea femeilor. Scurt şi burduhos, părea încercuit într-un 
butoi, pe care-l clătina, ca să mai trezească drojdii de îndoieli. Catrina îl 
urmărea cu privirea-i ascuţită. 

— Este nevoie, începu el iar, să mă duc la Stambul, ca s-astup gurile 
cele flămînde, să deştept prietiniile, să îndestulez vistieria lui Mehmet, să 
fac să curgă daruri în harem. Dacă dă Dumnezeu, după înnoirea domniei, 
să ne alegem şi cu hătmănia Ucrainei, putem îndrăzni să şedem la tocmeală 
în privința lui Ştefan beizade, care nici nouă nu ne este prea drag. Se poate 
să scăpăm de el, cu ajutorul tău, domniță Catrina, dacă te-ai hotărî să faci 
un drum atît de lung. 

Catrina stătea la îndoială pentru răspuns, bănuind iar o cursă. 

— Părintele meu, vorbi ea blind, adevărat este că drumu-i greu, însă 
l-am mai făcut, şi nu numai o dată. Dacă socoți că-i mai bine să rămîn aici, 
voi răminea. Avind încredințarea că vei scoate totul după dorința mea, 
urmind să-mi alegi apoi un soț vrednic de o domniţă nu numai a Moldovei, 
ci şi a Ucrainei; care, dacă va binevoi Maica Precista, va fi şi Voievodului de 
la munteni soră. Căci şi pentru domnia Munteniei a lui Constantin, fratele 
meu, ai să te trudeşti, măria ta, la Stambul; şi pentru aceasta e nevoie de 
destule cheltuieli şi strădanii. Fiind împovărat cu atît de multe, poate n-ar fi 
rău să fiu şi eu acolo, apăripd şi eu ființa şi inima mea, cum oi socoti mai 
bine, nădăjduind de la Dumnezeu putere şi minte. lar dacă măria ta socoti 
că nu-i bine să mă duc, voi sta pe loc. Cum vei hotărî, aşa va fi. 

Vodă privi cu plăcere pe copila sa, uimit de înțelepciunea ei. 

— Vei merge cu mine, grăi el: aceasta este hotărîrea cea bună. 

— Cea mai bună, fără îndoială, încuviinţă Doamna Anastasia, ca un 


ecou. 

Catrina plecă fruntea cu supunere. Ridicîndu-se apoi de pe scăunaş, 
sărută mina tatălui său şi a maicei sale şi le ceru îngăduinţă să se retragă. 
Tocmai asta dorea şi Duca. deoarece venise mai cu samă pentru sfatul lui 


obişnuit cu Doamna Anastasia în privința gospodăriilor lor împănate în 
toată țara — hanuri, mori, iazuri, prisăci, tamazlicuri, turme şi herghelii, — 
neuitind suma care creştea ca apa în vistierie. Cu multă trudă se 
privegheau şi se lucrau toate, dar amindoi soții erau vrednici de laudă 
pentru hărnicie şi binecuvintați întru deplina lor înțelegere. 

Catrina ieşi liniştită: dar cum închise uşa, grăbi paşii şi intră aproape 
în fugă în chilia ei. Dădaca Măgdălina o primi în braţe, observind-o cu 
luare-aminte. Domnița se desfăcu din îmbrăţişare şi se abătu cu fața în jos 
pe divan. 

— Ce s-a întîmplat, sufletul mămucuţei? şopti dădaca, urmind-o şi 
aplecîndu-se asupra ei. Totdeauna mi-i teamă, cînd îl văd venind astfel pe 
măria sa, c-un zîmbet pe care i-l cunosc. Ascultă, sufletul măicuței;, am 
primit iar veste prin Zoița. Nu ştiu dacă s-a putea să-l vezi, dar a venit. 

Domnița răsări, se îndreptă pe divan şi cuprinse umerii ţigăncii. 

— Adevărat? Mai spune-mi o dată. 

— Îţi mai spun, mămucuţă. A venit. 

— Aşa este. Nu era de crezut ce lăsa tata să se înțeleagă. Acuma, în 
sfirşit, răsuflu: căci stăruia în mine frica, de şi judecata arăta altfel. 

— Ce dădea a înțelege măria sa, sufletul mămucuţei? 

— Că beizade ar fi căzut în mîna slujitorilor agiei. 

— Asta nu, mămucuţă. Vai de mine! cum pot minţi oamenii astfel! Mai 
nainte a sosit într-un suflet Zoiţa. L-a lăsat în bună stare la via 
Gheuculesei. 

— Da, se vede că aşa este, dădacă. Însă a fost văzut de oamenii 
domneşti. 

— Se poate, sufletule. Destulă primejdie este şi asta. Va fi fost iarăşi la 
jidovul lui, la care leapădă pietrele pe care le mai are. Mie nu-mi place 
treaba asta a lui beizade. 

— Dădacă, să te duci să i-o spui lui asta, dacă ai asemenea 
îndrăzneală, rise domnița. Să te duci şi pentru că eu nu pot ieşi nici într-un 
chip. M-am mai gîndit şi găsesc orice-drum al meu cătră el, acuma, cu 
primejdie. Stau oameni care pindesc. Şi nu vreau să cred că n-ar îndrăzni 
să mă urmărească şi pe mine, dacă astfel li s-a poruncit. Deci numai tu, 
dădacă, poţi ajunge la el. Încă şi pentru tine mă tem. Dar trebuie 
numaidecit, deoarece este de dus o veste mare. 

— Te temi şi pentru mine? Ai dreptate, sufletul mămucăi. Dacă te-ar 
putea urmări pe măria ta, de ce nu m-ar urmări pe mine? Însă este chip să 
găsim o chibzuinţă, căci orice lucru îşi are umbra lui şi orice treabă 
chibzuinţă şa. Măria ta porunceşti săniuța; ieşi la plimbare şi te 
întovărăşesc şi eu, ca totdeauna. Atuncea bag de samă ce şi cum. 

— Nu ies. Măgdălina, căci nu vreau să întirzii nimica. 

— Atuncea nu ieşi. mămucuţă, şi să ne gîndim la altceva. 


— N-ar fi bine, dădacă, într-o împrejurare ca asta, să vezi ce spun 
cărțile tale? 

— Mie-mi pare bine, sufletule, că rizi: să ştii că ele sînt totdeauna mai 
înțelepte decit noi. Dacă măria ta socoti potrivit să aştepţi aicea, atunci am 
să mă reped eu pînă în ţigănie la noi. Am acolo cumătri, fini şi nepoți cît 
lumea. Dacă sînt iscoade cate se țin de mine, pînă acolo am să le văd ş-am 
să le cunosc. lar cînd oi ajunge între cînii de la bordeie şi între toţi ai noştri, 
fac eu o nuntă ş-o încurcătură, din care numai eu am să iesă singură şi 
neştiută, pe-un drum cotit, cum numai drumul raiului poate să fie, 
mămucuţă, şi mă duc unde am treabă şi dau vestea pe care mi-o 
porunceşti. 

— Să te întorci însă degrabă, Măgdălina, ca să mai fiu o dată 
încredințată că nu i s-a întimplat nimic. Şi să-i spui aşa, că asupra lui 
acuma s-a ridicat o primejdie, încît nu poate să mai steie în țară şi cît mai 
degrabă să scape undeva. La leşi nu-i bine să se ducă, pentru că şi-acolo 
s-au pus împotriva lui vorbe. Mai degrabă la munteni, ori la unguri: dat nici 
acolo nu-i bine, pentru că ne despărțim. Totuşi, pentru scăparea vieţii lui, 
să primească această suferință. Dar dacă poate să se bizuie pe Şişman 
serascher de la Juravna şi pe Soliman paşa de la Obluciţa şi, cu prietinia 
lor armat, să ajungă cu bine la Stambul — să încerce mai bine asta. Acolo, 
după cît mi-a spus, are ocrotirea lui Cara Mustafa. Mă întorc iar şi cuget că 
pe prietiniile necredincioşilor nu se poate bizui multă vreme; ochii lor se pot 
întoarce cătră aurul şi peşcheşurile de la Moldova. Mai potrivit ar fi să caute 
dragostea pe care i-a arătat-o acel cuvios părinte franțuz, cît l-a întovărăşit 
în drumul lui cătră hotarul împărăției. Asta să-i spui. 

— Întocmai, sufletule. Am să-i spun să se ducă la Țarigrad şi să caute 
pe popa cel franțuz. 

— Aşa; dacă poate, Măgdălina. Acolo să se ducă; pentru că, după 
porunca măriei sale, şi eu voi fi la Țarigrad nu peste multă vreme, pentru a 
mă apăra de logodnicul pe care nu-l poftesc. Cu ajutorul Maicei Domnului 
mă voi duce; şi am mare dorință să ne vedem acolo. Într-acel loc încîntat 
cum nu se află altul pe pămînt. Dacă şi beizade Alecu hotărăşte aşa, atunci 
drumul lui să fie în cea mai mare taină, şi şederea sa la Țarigrad să i-o ştie 
numai cel mai de samă al său prietin. Numai aşa avem să putem fi alături. 
Altfel, la primejdia vieţii lui se adaogă primejdia să nu ne mai vedem poate 
pină la sfirşitul zilelor noastre. 

— Am să-i spun toate, sufletul mămucuţei. Să se ducă şi să te aştepte 
în mare taină. Am să-i mai spun eu şi altele. 

— Poţi să-i spui, dădacă, mai ales că m-ai văzut lăcrămînd pentru 
soarta lui. Ai putea să-l săruți pentru mine, însă nu se poate şi nu 
primeşte. 


— Ştiu, sufletule, căci sînt bătrină şi urîtă. Ar trebui să fiu cu patruzeci 
de ani în urmă. În vîrsta Zoiţei. Mă duc: şi să ştii că n-ai să aştepţi multă 
vreme. 

Dădaca trase pe minici cațaveica de vulpe cu fața albastră şi se învăli 
cu şal turcesc pină la ochi şi pină la nas. Şalul era naramziu şi fața 
cațaveicei ca piatra vinătă, semne vii şi tari, pe care anume gindea să le 
lepede şi să le schimbe într-un bordei din ţigănimea domnească de la malul 
Bahluiului. Păşind cît putea mai uşor cu ciubotele-i de marochin roş cu 
turetci, se strecură prin tinzi şi ieşi pe la cuhnii, coborind cătră odăile 
siimenilor, la portița dinspre iaz. Înainte de a trece mai departe, se opri la o 
privelişte la care se strinsese toată argățimea şi slujitorimea Curtii. 

Armăgşeii scoseseră din beciul siimenilor pe ticălosul boier Grigorie, 
asupra căruia răcnea în fiecare zi Domnia, şi-l băteau la tălpi cu toiege în 
opt muchi. Îl întinseseră cu pîntecele pe omăt şi-l băteau. Alt chin şi altă 
pedeapsă erau oprite. Trebuiau să-i rupă şi să-i siîngereze toate rănile vechi. 
Į se cuvenea aşa pedeapsă, deoarece nu se mai pomenise asemenea bătrin 
îndărătnic, ţinîndu-şi încleştați dinţii şi ne voind să mărturisească 
ascunzişurile banilor câți îi mai rămăseseră. 

— Doamne Dumnezeule! bolborosea îndărătnicul rugăciune, icnind cu 
spaimă sub lovituri; milostiveşte-te, Doamne, şi pune sfirşit durerii, 
luîndu-mi zilele puţine cîte mi-au mai rămas! 

Slujitorii se îndemnau rînjind: 

— Vedeţi că ştie să vorbească? Dar nu spune ce trebuie. Daţi-i vîrtos! 

Bătrinul arătă o mască galbenă asudată cu sînge şi închise ochii, 
istovit. 

Dădaca privi curioasă un timp, apoi se deslipi de lingă grămada la care 
se alăturase şi dispăru pe portiță. Unii argați o ştiau lingă ei şi dintrodată 
n-o mai văzură. Riziînd, stupiră în locul unde stătuse, şi-şi făcură cruce. 

Înserarea de iarnă veni grăbită, c-o negură de ninsoare. Domnița stătu 
în neclintire la fereastră, privind cum creşte întunericul, ca şi neliniştea din 
ea. Cînd se făcu noapte deplină deasupra omăturilor cenugşii, se trase, lingă 
soba lungă. Înăuntru ardeau despicături mari de lemn; le adusese, gîfiind 
sub greutate, o roabă şi le aruncase peste jarul vechi. La lumina flăcărilor, 
domnița deschise istorisirea minunată a lui Theaghene şi a Haricleei, şi, 
lingă amorezaţii aceia din veacuri vechi, intră cu propria ei dragoste, 
amestecînd timpurile, locurile şi ființile, — pînă ce dădaca Măgdălina se 
întoarse cu veste. 

O auzi scuturindu-se de omăt în tindă şi tresări. De mult cartea-i 
căzuse pe genunchi. Măgdălina intră. 

— Veste bună, dădacă? 


— Bună, sufletule. Se duce unde i-ai poruncit. Ca şarpele cel înțelept 
stă tupilat în Stambul şi te-aşteaptă să vii, ascuns şi de nimeni ştiut. lar 
semnul venirii noastre să i-l dăm la casa franțujilor, în Pera. 

— Bine, dădacă Măgdălina. Ţi-ai cîştigat cu vrednicie cerceii. Ş-am să şi 
te sărut. 

— Şi una şi alta am avut şi din partea lui beizade... miorlăi cu glas de 
tinereță dădaca. 


XXVII 
DEPĂRTATĂ CALE SPRE RAI 


de drumurile cătră miazănoapte, apus şi răsărit, unde prietiniile 

poate-i fuseseră surpate de uneltiri; nici de întoarcere în sălaşul lui 
de la Hirlău: acolo ameninţa să rămiie stăpînă pustia; nici chiar de nourul 
cu furtună care se grămădea la Stambul venind împotrivă-i; cît de lipsa 
domniței Calvina. După hotărîrea ei, care părea luminată de înțelepciune, el 
trebuia să părăsească tara. Dar părăsea mai ales izvorul din care i se adăpa 
viața. Aşteptările înfiorate, fericirile fără nume ale întilnirilor şi durerea 
despărțirilor — care durere cuprindea şi ea destulă fericire, însoţită fiind de 
nădejdea altei întilniri, toate acestea rămineau căzute în noaptea şi îngheţul 
iernii. 

Se mai putea întoarce un răsărit al vieţii? Fără îndoială, căci pentru 
asta trăia el. lar acea lumină nouă de aur avea să încununeze marea 
albastră de la miazăzi. 

Pornind cu luare-aminte din preajma Iaşilor; beizade Alecu se lăsă cu 
sania lui de ţară, cu doi căluți şi cu Birlădeanu, spre Vaslui, nu pe drumul 
cel mare al Şantei, ci printre păduri, urmînd pirtii înguste. Mergea destul de 
încet, poposind la margini de sate şi rareori la hanuri, negustorind de la 
localnici piei de vulpe şi de lup. Ocoli tîrgul Vaslui şi coti la dreapta spre 
apa Siretului, trecînd-o pe ghiață la ţinutul Bacăului. Ferindu-se astfel de 
drumul domnesc al Galaţilor, îşi închipui că poate răsufla mai în voie. 

La ţinutul Bacăului, sui din muncel în muncel pînă la mănăstirea 
Caşin. Acolo era stareț cuviosul Teofan, unchi al său, frate cu maica sa 
Profira-Doamna, de mult trecută la odihna celor veşnice. Părintele Teofan, 
umilit stareț, venit de la Aton, era bun rinduitor al gospodăriei Caşinului 
şi-şi purta cei patruzeci de cuvioşi părinți de subt ascultarea sa ca un 
căpitan oştenii săi. Se afla încă în putere, ajuns la cărunteţă; ştia să 
măniînce şi să beie bine după monahiceasca rinduiala şi nu se sfia, în zile 


A: Ruset se simți şi mai strimtorat în viaţa lui. Nu era vorba atît 


IS pa == SL a a Q7 TR se = 


—y 


x RA z 


- 
`u La Saar D 
<I A 30 a 
£ JA NS 
e ) © Di Ne 


de post, să iasă la vînat în codru, cu argaţii şi cu cînii săi. În poarta acestei 
aşezări a Sfintului Munte bătu Alecu Ruset într-o sară, la începutul lunii 
martie, şi fratele portar îi primi cu bunăvoie ca pe-un străin călător. 

Acest călător străin dorea să vadă pe cuviosul părinte arhimandrit 
Teofan. 

Prea cuvioşia sa era în struna lui, în sfinta biserică, ascultind slujba de 
vecernie. 

Lăsind caii, sania şi pe Vilcu afară, la poarta deschisă, beizade Alecu 
pătrunse în biserică. Se opri la intrarea naosului, îşi făcu de trei ori semnul 
crucii şi trecu pe la icoane, sărutindu-le cu umilință. Ajuns în drept cu jilțul 
cuviosului stareț, se închină şi spre cuvioşia sa. lar cuviosul Teofan ca şi 
ceilalți cuvioşi monahi, îl privea cu mirare, însă şi cu plăcere, văzînd venind 
în chinovia lor om cu veşti din lume. Părea a fi un negustor: gros îmbrăcat 
cu şubă de oaie şi încălțat cu ciubote de iuft, cam nepieptănat şi prea 
bărbos pentru un mirean tînăr. Venind spre Teofan la sărutarea miînii, 
sfințitul stareț îl cunoscu şi tresări în scaunul său; dar îndată înțelese că 
nu-i bine să-l vădească în acel loc față cu toți; căci toată înfăţişarea acelui 
nepot iubit al său i-l arăta pribeag şi poate urmărit, aşa cum e, în această 
țară, soarta domnilor şi a feciorilor de domni, mai nefericită şi mai proastă 
soartă decît a oamenilor de rînd. 

Deci îi întinse mîna spre sărutare şi-l binecuvintă, fără a-i da semn pe 
față. Şi fără a se clinti din locul său, cuviosul Teofan ascultă sfinta slujbă 
pină la sfirşit. Ştia că străinul a rămas în biserică, în laturea şi-n umbra 
unui stilp; însă nu-şi întoarse ochii spre el. Numai după ce toate se 
isprăviră şi camilafcele cuvioşilor părinți se mişcară într-acolo, veni şi 
starețul; iar negustorul sărutindu-i din nou mina, se rugă de găzduire pe 
noapte, pentru sine, pentru o slugă a sa şi pentru sania cu doi cai. 

— Asta se cuvine oricărui călător, răspunse cu blindeţă Teofan. 

— N-am îndrăznit, prea cuvioase părinte, răspunse beizade, şi am 
socotit că am datorința să cer învoire şi binecuvintare întăi. 

— Datoria noastră creştinească, frate, ne porunceşte să primim pe 
aproapele nostru ca pe Hristos, şi să-l ajutăm în năcaz fără a-l întreba cine 
este şi de unde vine. 

La aceste vorbe străinul se bucură, zimbind. leşi, ca să deie poruncă 
slujitorului său. lar cuviosul stareț rîndui fratelui arhondar să pregătească 
cină şi chilie de odihnă, trimeţind în aceeaşi vreme şi răspuns acelui străin 
să bine-voiască a pofti în chilia prea cuvioşiei sale, pînă ce masa şi patul vor 
fi gata. 

Cuvioşii monahi înțeleseră acest drept al mai marelui lor să afle el cel 
dintăi ce s-a petrecut pe lumea asta de cînd asupra iernii s-a arătat steaua 
cu coadă; ce-a fost cu cutremurul şi cu moşneagul cel care a înviat din 
moarte în sfinta mănăstire Golia la laşi; cum şi despre paserea Roc, care iar 


a ieşit, vestind războiul împăraților. Căci acea pasere uriaşă cloceşte la un 
veac un ou în stincile mării, şi din acel ou iese un şarpe care scapă la uscat, 
printre munți şi ape, însemnînd, în trecerea sa, hotare nouă şi scornind 
zavistie şi pieire printre oameni. lar apoi, cînd se scrie şi se iscăleşte pacea, 
pocneşte şi piere şi se scufundă în ţărina pămîntului. Deci cuvioşiile lor 
aşteptau cu răbdare şi pindeau, virindu-şi bărbile în ferestruicile şi între 
gratiile chiliilor. 

Ruset intră la unchiul său şi, lepădîndu-şi blana de berbece lîngă uşă. 
Îl îmbrăţişa în tăcere. Sfinţitul Teofan împinse zăvorul, potrivi bine perdelele 
ferestrelor şi, punîndu-şi mîinile pe umerii nepotului său, îl întrebă şoptit: 

— Spune, ce este? 

— Părintele meu, răspunse beizade Alecu, am a-ți mărturisi multe; şi 
toate ţi le voi înşira pe rînd, cerîndu-ţi sfat în năcazurile mele. Deocamdată 
te rog să-mi spui dacă aicea sint destul de departe de slujitori domneşti şi 
de prietini ai lui Duca-Vodă. 

— Eşti departe, beizade, căci noi aici, cît ţine iarna, trăim singuri ca 
într-o pustie. Eşti prigonit şi ai nevoie să te ascunzi? 

— Cred că sînt prigonit, deşi pînă acuma am avut cuvint să mă 
socotesc eu mai tare decît Duca. Fiind mare meşter precum ştim, măria sa 
a găsit mijloc să mă zugrăvească în anumit chip prietinilor mei şi 
ocrotitorilor mei. Şi mă tem că brațele cele tari care mă sprijineau se vor 
trage de cătră mine. Asta încă n-ar fi nimic, dacă n-ar fi căzut asupra inimii 
mele un blăstăm, care mă osîndeşte să mă duc neapărat la Stambul. 
Trebuie să mă înfățişez acolo neştiut şi necunoscut, precum îți voi lămuri 
îndată. lar ca să pot ajunge acolo astfel, printre primejdii pe care nu le 
cunosc, am nevoie de sfatul şi de ajutorul sfinției tale... 

— Îmi vei spune toate, beizade, şi vom chibzui, răspunse cu liniştea lui 
de om gras şi bălan prea cuviosul părinte stareț. Se cade însă, înainte de 
aceasta, să-ți întăreşti trupul cu mîncare şi inima cu vin. Ştiu că asemenea 
bunătăți, de Dumnezeu rinduite năcăjitului om, nu le lepezi de cătră tine. 
lar vinul mai ales, să ştii că este din acel cu carele mă îndeletnicesc şi eu. 
Făcîndu-mi o bucurie ca asta, de a veni în brațele mele ca la un părinte al 
tău, după ce nu ne-am văzut atita vreme, se cade să cinstim ceasul, 
însemnîndu-l la răbuş printre cele puţine ale sărmanei vieţi. Închinînd 
pahare, să lepădăm din fiecare cîte un strop pentru toți cei iubiți ai noştri, 
unii în viață şi suferind, alții trecuți la veşnică hodină. Printre morți eu 
număr şi tinereţele mele; printre vii, tu numără dragostile tale. Şi te poftesc, 
beizade, un ceas să fii vesel, ca să putem pe urmă în tihnă vorbi despre 
mîhnirea ta. 

Aceste vorbe potrivite au fost ele singure ca o băutură întăritoare 
pentru Ruset. Şi cunoscînd pe cuvioşia sa unchiul său ca pe unul dintre cei 
mai vrednici întru ostenelile petrecerilor, s-a bucurat şi a zvirlit de pe sine 


şi cojocelul şi grija clipei. Şi-a frecat mîinile, s-a apropiat de pojarul din 
sobă, văzînd în vilvătăile lui un chip de departe, şi, cu privirile aprinse, a 
poftit cît mai degrabă pe masă, în faţa sa, vinul cel lăudat. 

— Să-l cunoaştem şi să-l bem pre el, a grăit cu aţițare, cuprinzind de 
după mijloc pe sfințitul părinte Teofan şi cercînd să-l salte în sus, ca pe un 
sac de mei. 

Dar cu toată silința de a părea vesel, beizade Alecu s-a oprit, cu mult 
înainte de vremea lui obişnuită, şi a început să se mărturisească unchiului 
său, spunîndu-i toate cîte avea de spus, pînă într-un tirziu ceas, în al 
treilea cîntat al cucoşilor. 

A doua zi, cătră amiază, părintele arhimandrit Teofan a poruncit să i se 
pregătească sania cea văpsită roş şi să-i puie la oişte doi cai pe care-i ştia 
prea cuvioşia sa mai iuți. Fraţii de la odaie împlinind porunca, prea cuvioşia 
sa a coborit de la stărețţie şi s-a aşezat singur în sanie, punînd pe sine blană 
de lup şi în jurul său cergi mițoase. Fratele surugiu, pocnind din puhă. a 
dat veste între ziduri de plecare şi a slobozit fugarii cu mare repeziciune pe 
poartă. 

Părintele arhimandrit n-a lipsit mai mult de trei zile, şi, în vremea asta, 
negustorul cel străin s-a oploşit bine între frați, ţinînd tare cu dinşii felurite 
probe de mîncare ori băutură şi mai ales încîntindu-i cu istorisiri care de 
care mai minunate, lumeşti lucruri cu mult mai de haz, orice s-ar spune, 
decît sfintele poveşti de la Metafrast, Damaschin şi alți părinţi care au scris 
şi au povestit. 

Venind sfințitul Teofan a treia zi, a chemat la sine pe negustor iarăşi în 
chilia de la stăreție, unde ardea foc mare în sobă şi erau trase perdelele. 
Poftind întăi pe părintele pivnicer să aducă puţintel vin din cel de care ştia 
el, au rămas amindoi, străinul şi cu părintele Teofan, singuri, sfătuind, pe 
cit spuneau cuvioşii monahi, despre o negustorie. 

— Ascultă, beizade, îi zise cuvioşia sa viind aproape şi cuprinzind cu 
dreapta grumazul nepotului său; am făcut precum mi-ai spus şi m-am dus 
pină la Tirgul-Ocnei şi am coborit şi mai departe la Bacău, ispitind pe unii 
şi pe alții dintre boieri şi slujbaşi. Apoi, într-adevăr, se spune că ar fi ieşit 
vorbă de la împărăție asupra domniei tale pentru nişte vicleşuguri pe care 
le-ai fi săvirşit, dar n-am înțeles că ar fi avînd cineva o poruncă să te 
poprească. Decit, zic ei, de-acu au să se spargă răutăţile care au mai rămas 
de la Antonie-Vodă. Şi-ndată după aceea, cum e năravul moldovenilor, 
suduie şi pe Duca Vodă ca pe un Antihrist, care ar fi ieşit în acest sfirşit de 
veac spre pieirea lumii. 

— Am înţeles că bine este să mă păzesc, precum, am început, zimbi 
Ruset; şi mai ales cată să găsesc mijloc să trec Dunărea şi s-ajung unde 
vreau, ascuns, din două pricini, într-o îndoită taină; să nu mă ştie prietinii 
mei păgîni şi să nu mă ştie duşmanul nostru Duca, pînă ce va veni vremea 


să ies la lumină pentru o singură ființă, fără de care viața mea nu mai are 
preț. 

— Această singură ființă, beizade, se pare că este primejdia cea mai 
mare a vieţii domniei tale. Nu te uita supărat la mine, căci n-am să cerc a te 
opri din drumul care ţi-a fost scris din veci. Du-te, şi te voi ajuta cum se 
cuvine. Bea acest pahar, ca să te îndulceşti; zimbeşte fratelui fericitei tale 
maici, care se află acum între sfinte, într-un liman fără vifor, şi ascultă bine 
care este sfatul meu. 

Aceasta a fost cea din urmă noapte pe care a petrecut-o Ruset la 
mănăstirea Caşin. Sculindu-se a doua zi, a sărutat mîna prea cuviosului 
stareț în văzul tuturor monahilor, primind binecuvîntarea, şi a purces la 
drum în munte cu săniuța lui cu cai şi cu Biîrlădeanu, avînd călăuz un frate 
tinăr, cu numele Nicodim. 

Era într-o miercuri, în opt zile ale lunii lui martie, şi tustrei călătorii 
şi-au făcut cruce, cerînd ajutor de la sfintul părinte Teofilact, care stăpinea 
acea zi, cît şi de la cei patruzeci de sfinți mucenici din Sevasta, a căror mare 
slujbă la mănăstire era a doua zi. Au umblat astfel încet patru zile. Lăsînd 
la un schit de sub Cernegură sania cu cai, au suit cu piciorul potecile pe 
sub cetini şi pe sub păreţi de stincă, trecînd hotarul muntenesc cătră apa 
Buzăului. 

Venea un vînt cu sunet mare de cătră miazăzi şi pălise soare cald pe 
tancuri. În ziua a şasea, beizade Alecu Ruset cunoscu, după fumegarea 
văilor, că pocnesc ghețurile şi porneşte zăporul primăverii. Atunci avu în 
sine bucurie, ca şi cum berbecele lunii martie ar fi spart pentru el peştera 
întunericului, dînd drumul luminii anului. În adevăr, în noaptea următoare, 
la straja a treia, fiind poposit la mănăstirea Cheia, auzi spre piscurile încă 
stăpinite de tăcere cîntarea cucoşilor sălbatici. lar în cealaltă noapte 
prinseră a bubui puhoaiele cătră văi. 

De la acea sfinta mănăstire Cheia, din muntele încă alb, au coborit spre 
cîmpie doi cuvioşi monahi, avînd la ei cărți şi daruri pentru S fin tul Munte. 
Au călătorit cu pace din sat în sat pînă la Brăila. Acolo au aşteptat să curgă 
ghețurile şi au putut trece cu luntrea la Macin subt ochii cavafilor 
împărăției. Erau acolo şi mulți alți slujbaşi cu cealmale, stînd pe vine în 
jurul tipsiilor de aramă pline de mangal aprins. Îi priveau zimbind cu 
nepăsare şi dormitind, apoi le făceau semn să-şi vadă de drum, ca unor 
oameni ai lui Dumnezeu. Unii harapi mormăiau în urma lor, dar nu 
îndrăzneau să-i atingă. Toţi, şi osmanlii şi creştini, se adunară o clipă ca la 
o petrecere, cît călugării neguțară de la un bulgar, doi asini. Se desfăcură, 
lăsîndu-i să treacă în calea lor, încălecaţi şi bălăbănind din picioare lungi 
pe animalul Domnului nostru Hristos. Apoi de-acolo au umblat tot cătră 
primăvară, descălecînd şi închinîndu-se la toate bisericile, şi cînd au 


străbătut dincolo de Etropol munţii care se chiamă Balcani, au găsit 
migdali înfloriți. 

Au mers cu asemenea rînduiala prin Rumelia şi au văzut primăvara în 
toiul ei, cu strălucire de argint şi purpură spre coasta mării. Dind laudă 
prea curatei Panaghii, au intrat pe drumul Sfintului Munte ei închinat, 
unde se înşiră şi se înalță în stinci, pe două țărmuri, cele douăzeci de mari 
mănăstiri ale creştinătăţii, c-o mie de biserici şi paraclisuri, c-un popor 
negru şi bărbos de monahi. Acolo bine primit este numai bărbatul, zidirea 
cea fără greş a Pantocratorului, neavînd intrare nici muiere, nici dobitoc 
femeiesc. Însă bine primită întru laudă pretutindeni este Aceea care a 
zămislit în sine pe răscumpărătorul păcatului omenesc. 

Acolo cei doi călători pe asini au intrat ca într-o altă lume, cu blind 
văzduh şi grădini încîntate. Li s-a îmbălsămat sufletul de miresme, li s-a 
bucurat auzul de murmur de ape, cîntece de paseri şi zboruri sunătoare de 
albine. Sus, pe piscuri, stătea tăcerea singurătăţii pădurilor, şi, din pacea 
văilor, li se deschidea aria nemărginită a mării. 

Aşa, umblind printre sfinte lăcaşuri unde cîntau simandrele de aramă, 
s-au oprit la Kiliandari, lăcaşul împăraţilor celor vechi de la Bizanţ şi şi-au 
dat, în taină, părintelui egumen, scrisorile şi îndreptările. S-a aflat îndată 
că acei străini monahi au adus sămi de la anumite metocuri din Moldova 
ale sfintului lăcaş şi s-au bucurat toți frații de sosirea lor, îmbrăţțişindu-i. 

Au hălăduit cei doi călători, în acea cetățuie a credinţii, două 
săptămîni, odihnindu-se de lung şi ostenitor drum; apoi s-au supus 
poruncii prea sfințitului egumen de a duce alte cărți şi alte sămi la sfintul 
patriarh de la Țarigrad, stăpinul tuturor dreptcredincioşilor creştini. Li s-au 
dat şi doi slujitori arvaniţi, cu arme bune, care să-i călăuzească şi să-i 
apere o parte din cale; şi astfel, la începutul lunii lui mai, urmînd coasta 
mării, smeriții călugări cu asinii lor au ajuns pe la miazăzi la Cetatea 
împărăției, cătră poarta de la Edi-Cule. Au trecut fără supărare pe lingă 
hamgerele stăpinirii în lungul zidurilor celor mari, şi au bătut în poartă la o 
sfinta mănăstire a legii noastre, închinîndu-se fratelui portar şi poftindu-i 
cu vesel glas ceas bun. 

— Kali ora! a răspuns fratele portar înclinîndu-şi barba şi a cunoscut 
îndată, pe carte, pecetea de la Kalian-dari, sărutind-o cu evlavie. 

A doua zi, la casa Crăiei franțuzeşti din Pora, în preajma grădinilor 
celor mari de harbuji, s-a înfățişat cu fruntea plecată şi cu mîinile 
încrucişate pe piept unul din cei doi călători. Slujitorii s-au mirat: ce caută 
un călugăr grec într-un loc unde nu se aflau decît ascultători ai sfintului 
părinte de la Roma; şi l-au întrebat cu ce poate fi îndatorat. Din înălțimea 
lui, cuviosul şi-a scuturat barba şi pletele, nedind răspuns cu glas. A scos 
din mînica largă a giubelei o scrisoare ş-a pus-o sub nasurile slujitorilor, ca 


a — 


p 


ETE . riore CI La 3 
E CEE N E a 
PAS E o SEA tea II Seitan 


“a —. - 
S -e 


să-i cetească însemnarea numelui, însă ţinind-o strîns între degetele-i 
groase. 

I-au cerut, prin semne, scrisoarea; el a virit-o binişor la loc, scuturînd 
iar din cap. Ş-atuncea l-au luat de dinapoi şi l-au virit întăi într-un cerdac, 
apoi într-o tindă lungă, după aceea într-o odaie cu aurării pe păreți, în care 
stăteau în jilțuri, la sfat, cîțiva boieri străini. Călugărul se miră de straiele 
lor de catifea şi matasă, de papucii cu călciie nalte şi de pieptănăturile lor; 
căci, păstrindu-şi tăcerea, îi judeca din cap pînă în picioare. 

Pe o uşă prea naltă intră şi veni cătră el un om scurt şi gros, în strai 
posomorît mai cuviincios. Văzindu-l, călugărul se lumină la obraz. 

— Ce este? întrebă domnul de Marenne, privind cu curiozitate pe 
musafir. 

Îl măsură şi el de jos în sus şi i se păru că-l cunoaşte; dar nu-şi putea 
deocamdată aduce aminte cum şi unde l-a mai văzut. Era un adevărat 
anâxios ieromonâhos, netrebnic călugăr, urmînd bine regula sfintului 
Vasile, care stăpineşte la Haghionoros şi care glăsuieşte astfel: «umilința 
monahului să se arate în cele dinafară sa: nepieptănat să-i fie părul, iar 
straiul neîngrijit şi scîrnav». Gulerul straiului, sub pletele unsuroase, îi era 
împodobit de un strălucitor slim. 

Domnul abate, fără a se apropia mai mult de el, îi adresă încă o dată 
întrebarea în greceşte. 

Cuviosul zimbi cu umilință, făcînd semn de împotrivire spre buze. 

— Pe cît se pare, se îndreptă vesel domnul de Marenne cătră boierii 
franțuji, acest frate al meu întru Hristos, de cînd nu l-am mai văzut, şi-a 
luat ca rînduiala a vieții muţenia. 

Monahul trase din mînică scrisoarea, şi, la acel gest, fără a-şi da sama 
de ce, abatele Paul îl cunoscu. 

— Închipuieşte-ţi! strigă el cu surprindere; nici nu mă aşteptam să 
întîlnesc aşa de curind aici şi aşa de departe de locul unde ne-am văzut 
întăi, pe prietinul nostru Birlădeanu. 

Acest nume ava Paul îl rosti în felul său, schimonosindu-l ciudat; însă 
cuviosul Vilcu îl pricepu şi-şi plecă fruntea în semn de încuviințare. 

Rupînd pecetea şi desfăcînd cartea, domnul de Marenne se trase la o 
parte, mai cătră lumină. Ceti repede cele cîteva rinduri şi se întoarse cu 
prefăcută bucurie spre tovarăşii săi. 

— În sfirşit, lămuri el, a sosit şi acea dorită zi, cînd voi putea să vizitez 
mănăstirea veche Balikli. Lenea poate m-ar face să amin iar, însă de data 
asta găsesc acolo un cunoscut de departe. 

— Îţi putem fi de folos la ceva, şi te putem întovărăşi, domnule abate? 
întrebă unul dintre cei de față. 

— Domnii mei, vă mulțumesc. Ştiţi bine că m-am deprins cu meandrele 
Stambulului ca şi cu cele ale Parisului, şi vă rog să nu vă ostenițţi, lipsind 


de la îndeletnicirile dumneavoastră obişnuite. îmi voi găsi singur drumul; 
mai cu samă că am tovarăş pe acest cuvios Birlădean. 

Nobilii măritului rege Ludovic rămaseră încredințaţi că acel nume 
reprezintă o titulatură religioasă şi importanţa lui Vilcu spori în ochii lor. Se 
înclinară în fața domnului abate, lăsîndu-l liber să se ducă la o aventură ori 
la o afacere importantă, şi-i poftiră zimbind izbindă. 

Deci domnul de Marenne neluînd cu sine decit un cavaf dintre oștenii 
pe care împărăţia îi rinduise slujitori la poarta casei franțuzeşti, porni cu 
Vilcu Bîrlădeanu spre mănăstirea Pighia, căreia necredincioşii îi zic Balikii. 
Cuvioşia sa mergea călare, iar Birlădeanu alaturi, la scara din stînga. 
Cavaful înainte, deschizind drum cu toiagul său. Astfel trecură cu pod 
umblător de vase peste Cornul-de-Aur. 

Era o zi dumnezeiască de primăvară şi grădinile risipeau de 
pretutindeni mirezme şi culori, într-un soare orbitor şi subt un cer de 
matasă sinilie. De Marenne înălță nasul său fin ca să primească adierile 
delicate ale florilor şi ale mării, ocolind cu grijă stirvurile şi gunoaiele din 
ulițile întortochiate. Medeanuri goale, minarete subțiri, bolți înțesate de 
negustorime şi mugşterii, hanuri şi cişmele, stoluri de copii gălăgioşi ca şi 
vrăbiile din copacii încovoiaţi peste ziduri: femeile în feregele şi iaşmacuri, 
umblind pilcuri cu chicote şi cicîiri de țărci; gravii osmanlii cu turban şi 
ciubuc, binecuvîntind prin tăcere tihna şi chieful: harahale purtate de boi 
cu podoabe în coarne, ducînd cucoane grecoaice ori armence, cu obrazurile 
descoperite, spre feredeie ori vizite: toate erau pentru franțuz de un interes 
necontenit împrospătat. Vilcu le privea c-un ochi nepăsător, ca şi cum s-ar 
fi aflat în sat la el, la ţinutul Hirlăului, în Moldova. 

Au trecut astfel de la Silivri-Capu, zidurile cele vechi de la Constantin 
cel Mare împărat, şi au răzbit pe sub chiparoşi la poarta mănăstirii Balikli, 
încărcată de trandafiri şi cununi de caprafoi. Cavaful a rămas afară în 
soare; apoi, auzind cucul cîntînd într-un platan, l-a ascultat şi s-a tras la 
umbra acelui cort de frunze. 

De Marenne străbătu între cerdacuri şi chilii şi intră cu toată cuviința 
în catolicon, ca să se încline în fața inconostasului. Asemenea purtare a 
unui papistaş plăcînd foarte mult părintelui egumen, l-a luat de mînă chiar 
prea cuvioşia sa şi l-a coborit sub pămînt, ca să-i arate izvorul sfint. Sub 
bolta aghezmatarului apa minunată curge şi bolboroseşte din ziua cea de 
jale cînd au pătruns ismailitenii în Bizanț, punînd asupra crucii ticăloasa 
lor stăpinire. Atuncea şi barbunii, pe care-i frigea pe grătar un cuvios 
monah cu numele Glicherie, au înviat ş-au sărit de pe foc în izvorul 
izbucnit, înotînd pînă astăzi, ca să se vadă semn de la Dumnezeu pentru 
viitoarea izbîndă a creştinătăţii. 

De Marenne asculta şi privea cu mirare şi nu găsea cuvinte destule să 
arate cîtă laudă se cuvine prea cuviosului egumen Ghelasie, fratele său, 


m — e 


p 


man sto A CIP a -— 
ENEAN E A 
Ka 2e = gz ENNE Sate E HE SR 


„i T - 
S -e 


pentru bunăvoința pe care i-o arată Domnul Hristos şi cinstita sa Maică, 
puniîndu-l stăpin cu vrednicie în acel sfințit loc. Fericitul Ghelasie îşi 
închină cu umilință barba-i albă şi obrazul uscat şi pofti în arhondaric pe 
străin, ca să se odihnească şi să se răcorească. 

Într-o odaia a arhondaricului, de Marenne găsi pe celălalt cuvios venit 
de la Sfintul Munte şi rămase uimit văzîndu-l slăbit şi cu barba aşa de 
crescută. 

Ruset închise cu grijă uşa, punind zăvorul, îşi lepădă rantia, şi în 
această stare domnul abate putu să-l îmbrățişeze. 

— Ce este, prințule? ce s-a întîmplat? întrebă el cu grijă. Cărei 
împrejurări se datoreşte enigma pe care mi-o înfățişezi? A trebuit poate să 
fugi din Moldova? 

— A trebuit să fug, domnule abate, răspunse Ruset. Asta pentru mine, 
însă, nu însemnează nimic. Mi s-a mai întîmplat să pribegesc, căci aşa-i 
soarta noastră. Măria sa Duca-Vodă a pus la cale lucruri care-mi pot 
primejdui viața din partea împărăției. Dar nu de teama morții mă vezi 
schimbat, slăbit şi umblind ascuns, ci din altă pricină, care nu-i greu de 
înțeles. 

— Plecările şi despărțirile sînt otrava vieţii noastre în tinereţă... zise 
abatele, cuprinzind mîna lui beizade. 

— Ai înțeles, şi nici nu-i greu, domnule de Marenne. Vei înțelege şi mai 
bine că moartea mea eu n-o aştept atât de la strălucitul Împărat-Padişah, cât 
de la o umbră care-mi zimbeşte în toate visurile nopților mele. Să ridem 
amindoi. dacă vrei: să ştii însă că sfirşitul meu nu poate fi altul. 

— Aici ai ajuns, prietine? întrebă de Marenne cu grijă, privindu-l lung. 

— Aici, domnule abate. Iubirea mea e tot ce poate fi mai fără înțeles. Cu 
atit mai fără înţeles, cu cît am pornit-o rizînd şi jucîndu-mă. Acuma am 
venit aici ca s-o aştept pe domnița Catrina. Trebuie să vie cu tatăl său la 
Stambul pentru nunta ei cu beizade Ştefan, împotriva căreia se zbate. 
Atunci înţelegi domnia ta ce interes mare am să ştiu cît preţ mai are viața 
mea în ochii celor care mi-au fost prietini în serai şi care poate acuma 
nu-mi mai sint. Dacă sînt căzut în ochii lor şi uneltirile lui Duca au crezare, 
mă rog să fiu cruțat pînă la o epocă pe care eu o socotesc fericirea din 
urmă. Am venit într-ascuns şi-n cea mai mare taină vreau să rămin — şi 
din pricina nesiguranţei în care mă aflu dinspre turci, şi pentru ca să nu 
mă simtă oamenii pe care-i are Duca-Vodă aici, la Poartă. Iubite domnule 
de Marenne, te rog să te osteneşti, dacă este cu putinţă, pentru acest 
năcăjit prietin al domniei tale, să afli de la Mustafa vizir zodia vieții mele. Să 
nu ştie că am ajuns aici, chiar dacă răspunsul său e bun. lar dacă în cartea 
lui scrie rău, să se întindă asupra mea o indulgență, pînă ce vor cădea 
florile şi iubirile acestui an. 


Vorbind frînt şi c-o veselie răutăcioasă pe care domnul de Marenne nu 
i-o cunoştea, Alecu Ruset urmă a mărturisi în amănunt toate prietinului 
său. Îi plăcea chiar să-şi desfăşure suferința, cu cruzime. După ce povesti 
toate, rămase împovărat la locul său şi-i tremurară mîinile cînd le ridică 
spre frunte. Privea ţintă pe fereastra deschisă, cătră strălucirea mării. Părea 
bolnav. 

Domnul de Marenne. mîhnit, îl cuprinse de după umeri. Ruset tresări. 

— Iubite prietine, îi zise abatele, pe mine nu mă nelinişteşte atit 
primejdia duşmăniei, cît a iubirii. 

— De ce? 

— Îţi spun numaidecît. Deşi, precum ştii, călătoria mea în împărăţia 
otomană n-a avut o ţintă politică, a trebuit, ca străin cu oarecare nume şi 
însemnătate, să cer intrare în serai, spre a înfățişa omagiile mele marelui 
Padişah. Aşa au fost împrejurările, încît m-am legat destul de amical, cu 
vizirul. Şi alte împrejurări au făcut să mă pot bucura de o deosebită 
bunăvoință din partea lui Mehmet-Sultan. Puţini europeni au avut şi au 
favoarea de care mă bucur eu, putind sta singur de vorbă cu maiestatea sa, 
spunîndu-i anecdote şi făcîindu-l să zimbească. Aşa încît sper să-ţi fiu de 
oarecare folos. 

Beizade Alecu apucă palmele domnului abate şi le strînse la pieptul 
său, unde-i bătea inima ca un ornic grăbit. 

— După cîte văd, urmă de Marenne, suferința e deosebit de gravă. Nu 
socoteşti, prințule, că ar fi potrivit să-ţi întorc măcar o parte din datoriile pe 
care le-am contractat față de domnia ta, într-o plăcută, noapte, într-un colț 
de lume? 

— Ceea ce vrei să faci e mai mult, răspunse cu însuflețire Ruset. 

— Asta e o datorie de altă natură, pe care eu înţeleg s-o rinduim între 
afacerile serioase ale vieţii. Datoriile celelalte privesc un vin bun din 
ostroavele Arhipelagului, o duzină de barbuni prăjiți în unt şi alte lucruri 
fine ale bucătăriei greceşti; căci eu cu baclavalele turcilor nu mă pot 
împăca. Cu acest prilej domnia ta ai putea să-mi mai arăţi ceva din voia 
bună cu care m-ai deprins. Voi încerca deci, pe de o parte, să domolesc 
duşmăniile; iar pe de alta să luminez iar această față cernită. Ai căzut 
într-adevăr într-o sclavie iremediabilă? 

— Am căzut, şopti beizade Alecu. Este de necrezut ce mi se întîmplă, cu 
toate acestea spun adevărul. Am pe mine cămaşa lui Nessus. 

Abatele suspină: 

— Am avut-o şi eu odată şi sînt fericit c-am schimbat-o. Îţi doresc 
s-ajungi cu bine, prietine, în anii liniştii mele. Viaţa e un mare medic. Îmi 
dai voie să filosofez. ştiind totuşi că rostesc zădărnicii? 

Ruset plecă fruntea şi lăsă pe prietinul său să-i spuie multă vreme 
lucruri zadarnice. 


XXVIII 
ARATĂ CĂ, ÎN INTIMITATE, ŞI CEL MAI ÎNFRICOSATI STĂPÎNITORI POT FI 
OAMENI, ŞI CĂ, UNEORI, O PARTIDĂ DE SAH O POŢI CÎŞTIGA PIER2ÎND-O 


cerce, la Poartă, treburile lui beizade. Domnia sa era gata oricînd să 
facă drumul pentr-un prietin căzut la năcaz; însă împărăţia nu era 
tot aşa de grăbită ca el; mergea pe altfel de roți decît Apusul. 

Cara Mustafa vizir trecuse pe celălalt țărm de mare, în Asia, ca să puie 
subt ochii slăvitului său stăpin Mehmet cele din urmă firmanuri, care de 
mult aşteptau să primească frumoasa lui iscălitură. 

Padişahul însă n-avea vreme de pierdut şi nu prea era mulțămit să fie 
tulburat în plăcerea lui de vinătoare întru care nu ostenea niciodată. Sosise 
cea mai potrivită vreme a rațelor la smircuri şi a potirnichilor la ierburi, cu 
proba celor din urmă cîni şi şoimi dresați. Corturile se mutau în fiecare zi 
din loc în loc cu tot calabalicul şi bucătăriile. Mustafa ajunse alaiul 
împărătesc între dumbrăvile de la Uzundere şi, după ce descăleca, vesti pe 
icioglanii strălucitului stăpin că stă cu fruntea în pulbere, aşteptind învoire 
să intre sub cortul de matasă. Mehmet îl primi numaidecit; şi servul său, 
intrind la el, îi sărută poalele straiului, desfăşură pergamentele şi se pregăti 
să scoată din răclița lor de argint penele pentru iscălit. Dar strălucitul 
Mehmet avea în mîinile sale arc şi la şold cucura de săgeți. Zimbindu-i, îl 
bătu pe umăr şi-l pofti să lese treburile lumii neclătite în ziua aceea şi să 
ieie şi el parte mai bine la o privelişte rară. Anume, vinătorii curții aveau să 
pună la încercare în desişurile văii un vultur mare caucazian, învățat 
împotriva vulpilor. Mustafa se închină şi făcu stăpiînului său această 
plăcere. Se minună chiar mai mult decît era nevoie de dibăcia bercuțului şi 
firitisi pe icioglanii care-i erau învățători. Căci aceşti icioglani erau cei mai 
apropiaţi tovarăşi ai măriei sale Sultanul, urechea lui şi sfatul lui de fiecare 


D= de Marenne n-a întîrziat multă vreme, ea să se ducă să 


ceas; şi cel dintăi slujbaş al împărăției nu se putea să nu ţie samă de acest 
fapt. 

În ziua a cincea, împăratul hotărî să se întoarcă la Stambul, 
aducîndu-şi aminte de o făgăduinţă a lui cătră frumoasa Rebia Gulnuk, 
sultană hasseki, adică favorită. Lămurit nu era despre ce anume fusese 
vorba, însă trebuia să-şi împlinească făgăduinţa pe care i-o dăduse în 
ceasul plecării, cînd ea îşi arătase dinții albi şi-şi mişcase la urechea lui 
buzele vopsite trandafiriu. 

Făcu semn şi corturile se dărimară. Vizirul îl urmă agale; şi se aşezară 
în ceamuri pe Marmarà, într-amurgul zilei a opta. Nici aici nu era potrivit să 
scoată firmanurile şi penele de giscă, căci sara era dintre cele mai tihnite. 
Plutiră fără facle pe sub cerul cu stele, cătră Virful-Seraiului şi Mehmet 
Padişah, în perinile-i moi, dorea pe Rebia Gulnuk, fără a-şi putea încă 
desluşi dacă făgăduinţa pe care o dăduse privea o moarte de om ori un 
colan de mărgăritare. 

În ziua a noua, domnul abate de Marenne se aburcă în şa. Cu slujitorul 
său în urmă şi cu cel împărătesc înainte, cobori din Pera la podul umblător, 
între catargurile de la Cornul-de-Aur. De aici sui ulița cea Atare a 
Stambulului cătră Sfinta Sofia şi o clipă făcu popas, ca să-şi mai desfăteze 
încă o dată ochii de priveliştea aceea unică în lume. Boazul era ca o oglindă; 
pe Marmarà licăreau fluturi de diamante; deasupra  Cornului-de-Aur 
cununa Stambulului se desfăşura cu minaretele-i subțiri şi cu cupolele vii 
ale geamiilor pînă în fund, la sumbrul Eyub. Bizanțul vechi dormea în 
mormiîntu-i de ruini şi palate scufundate sub mahalalele de case de lemn 
ale turcilor. De la Şapte-Turnuri pînă la Vlacherne, îl închideau zidurile 
uriaşe de la Sfintul Constantin şi de la Atila. Crucile coborite ale 
creştinătăţii — pajuri cu aripile neclintite — apăreau din cînd în cînd 
simbolic în cerul curat, la mari înălțimi. 

Domnul de Marenne oftă, cugetind că Dumnezeu a binevoit, pentru 
pedeapsa copiilor săi iubiți, să îngăduie necredincioşilor a se aşeza cu 
tabăra lor vremelnică în cea mai frumoasă grădină din lume, în acel serai 
încîntat pe care-l bate, fremătind dulce, marea clasică. 

Dincolo de Aghia-Sofia, după întreite zidiri de piatră, stau, sub 
chiparoşi, clădirile împăraţilor războiului. Între săbii, s-au grămădit 
comorile lumii. Subt unul din baldachinurile lui Mehmet, îşi aducea domnia 
sa aminte că a văzut cu uimire atîrnînd un smarand enorm cît un ou de 
lebădă. Acel juvaer nu va fi desigur şlefuit niciodată în fețe meşteşugite şi se 
va întoarce în mare, ori în pămînt, în starea-i primitivă, ca ş-acel popor de 
războinici, pe, care l-a împins aici vintul pustiei. 

Solul francez îşi îndemnă calul şi zimbi filosofic veşniciei, în soarele 
fierbinte al ceasului al patrulea al dimineţii, clipeau prin desişurile livezilor 
acoperişuri bombate de alamă deasupra streşinilor de chioşcuri. Suna 


a — M 


ap: PE DP IP PI e 

Sere ZE ras e Cere a Rita 
2 AS ne tă 
“2 


DE A 


N Le pa > 
_ 2 “= m i -= 
Si n P3= a eee 


susur de paseri în frunzişuri şi-n lianele care atiîrnau în draperii deasupra 
havuzurilor. Dar de şi după întiîiul zid şi după al doilea, şi-n mijlocul cel mai 
tainic, trăiau, în zeci de clădiri capricios rinduite, opt ori nouă mii de 
suflete, totuşi, deasupra chiparoşilor, ca deasupra unui ţintirim, părea că 
pluteşte un suflet al tăcerii. Şi marea era singuratică în acea parte, numai 
la zidurile de la malul apei aştepta, dormitînd în soare, flotila de bărci, 
împodobită cu purpură şi aurării, a marelui stăpîn. 

Domnul de Marenne ajunse la poarta dinafară a împărăției, care se 
chema, într-o limbă absurdă, Bab-i-Humaiun, şi se opri iarăşi. leniceri 
țineau straja, împodobiți cu chiverele lor cilindrice. Căpetenia de ortà 
cunoştea pe franțuz ca pe-un de-aproape prietin împărătesc şi-l pofti să 
treacă, făcîindu-i o temene... Domnul de Marenne îşi puse calul în trap, 
întorcînd spre mare privirile de cătră cupa de marmură unde gealațţii 
aruncau capetele sîngerate ale osindiţilor. 

La Bab-i-Selam, adică Poarta închinăciunilor, abatele descăleca 
protestind în sine, şi trecu singur pe sub boltă, printre două turnuri subțiri 
şi pe sub creneluri. Slujitorii erau înarmați pînă în dinți şi arătau ostentativ 
străinului obrazuri încruntate şi foarte mustăcioase. Alt agă se înfățişă şi-l 
cunoscu zimbindu-i cu semeție şi dindu-i drumul să treacă mai departe. 
De-aici începeau grădinile umbroase, cu balcoane, chioșcuri şi cafasuri, 
între scînteieri de cişmele, sub paza bostangiilor. 

Haremul era undeva, într-o tainiță, după alte ziduri, sub paza 
hadiîmbilor negri, necunoscut încă unui ochi străin. Casa divanului ş-a 
tronului erau dincoace, subt alte rînduri de chiparoşi. Umbra lor tragică 
acoperea nu numai pajiştile, dar şi trecutul cu înlănțuirea lui de 
necontenite morţi năprasnice. Muţii, care rînjeau de după gratiile cămărilor, 
păreau o întrupare a acestor tăceri posomorite. Aşa era legea locului: să nu 
se ridice glas şi sunet omenesc în jurul aceluia care era slăvit de toate 
limbile pămîntului, Padişah, prea strălucit împărat, căpetenie a 
credincioşilor, urmaş al prorocului şi umbra lui Dumnezeu pe pămînt. 

Mustafa vizir primi pe franțuz c-o gravitate întunecoasă ca şi barba lui, 
în odaia-i cu divanuri joase şi măsuţe în şase colțuri, înflorite cu fildeş. Nu 
erau alte podoabe pe păreţi decît arme şi trofee. Între ele, Cara Mustafa se 
socotea într-un loc mai plăcut decît între hirțoagele icioglanilor secretari, 
căci iscusința lui era îndeosebi războinică. La o vîrstă de patruzeci şi şase 
ori patruzeci şi şapte de ani, simțea în brațul lui toată puterea stăpinului 
său şi-a nebiruitelor oști osmanli. Asta îi plăcuse lui s-o lămurească 
franțuzului chiar de la început, cînd îl văzuse întiia oară. 

Bătind în palme, chemă slugi şi le porunci să aducă ciubuc, cafea şi jilt. 
Pofti pe musafir să şadă în acea unealtă evropienească şi el se aşeză pe 
divan, alături, după moda orientală. De Marenne înlătură ciubucul cu 


m e 


p 


man sto A CIP a -— 
SSE STAR E A EA 
SLNN RA EN N e 


„i T - 
S -e 


imame de chilimbar pe care i-l înfățişa ciubucciul, dar primi cafeaua, în 
filigean cu zarf de aur. 

Un icioglan, îmbrăcat cu anteriu violet de matasă, rămase în picioare la 
spatele stăpiînului său, pregătindu-se să tălmăcească sfatul. Faţa lui curată 
părea tînără, de şi era scrisă de uşoare crețuri, iar ochii, deştepţi şi vicleni, 
aveau o oboseală femeiască, cu umbre vinete dedesubtul lor. 

— Cu ce-aş putea fi plăcut şi folositor iubitului meu oaspete? întrebă 
vizirul. Nu l-am văzut de multă vreme; am avut îndeletniciri însemnate cu 
măritul meu stăpîn dincolo, peste Mare. De atunci poate au sosit ştiri nouă 
de la prea luminatul Rege, cel mai sus şi mai ales între domnii creştinătăţii, 
sau s-a aflat ceva de la duşmanii noştri de totdeauna, pe care-i dorim 
umiliți şi căzuți în pulbere... 

Domnul de Marenne asculta cu luare-aminte şi vorbele neînțelese, şi 
tălmăcirea lor pompoasă, şi-şi dădu răspunsul înclinîndu-se politicos: 

— Oarecare ştiri sînt, vorbi el. Suveranul meu urmează a socoti 
legătura de bună prietinie cu marele Padişah drept cea mai prețioasă dintre 
legăturile sale cu stăpînitorii popoarelor lumii. Tradiţia şi interesul legiînd 
două puteri, biruința lor împotriva unuia este asigurată. Aceste lucruri 
domnia sa domnul abate nu le spune ca un reprezentant oficial care 
rosteşte vorbe deşarte, ci ca prietin al măritului vizir. Bucuriîndu-se şi de 
favoarea Domnului său şi de aceea a puternicului Sultan, domnia sa se 
erede. în chip dezinteresat, fericit de buna legătură dintre ei. La casa 
franțuzească din Pera ar fi venit ştiri că împăratul de la Viena a poruncit 
din vistieria sa plăți însemnate pentru arme şi straie ostăşeşti. 

— E vorba deci de pregătiri? observă Cara Mustafa. 

— Pe cit se pare. 

— Atunci nu se va putea spune că războiul l-am dorit şi l-am aţițat noi. 

— Asta niciodată. Cel puţin maiestatea sa Regele meu iubeşte, pacea ca 
pe-un lucru de preţ, ca pe un diamant rar. 

— Şi eu socotesc pacea, declară Mustafa, ca cel mai prielnic lucru 
pentru împărați şi noroade. 

— Negreşit, aprobă domnul de Marenne, acesta este şi punctul meu de 
vedere personal. Nefiind însă prinț, ci un om din mulțime, eu n-o pot socoti 
ca un juvaer, ci cel mult ca o cafea bună pe care o cunosc cu simțurile de 
rind. Celui care mi-o răpeşte, şi mai ales celui care mi-o face rea, aş fi în 
stare să-i trimet o declaraţie ca cea pe care ne-o pregăteşte împăratul 
Leopold. 

Mustafa aprobă din barbă, zimbind. Apoi mai porunci o cafea pentru 
franțuz. 

— Astfel vreau să-mi întăresc dovezile mele de prietinie cătră domnul 
abate... zise el. 

Abatele mulțămi, c-un suris neclintit pe obrazu-i fin. 


— Alte veşti nu s-au mai primit din părțile Apusului? 

— Pe cât ştiu, alte veşti nu sunt, răspunse domnul de Marenne. 

În timbra şi tăcerea de la Divan-Yoluă, Cara Mustafa căscă şi se bătu 
peste barbă. Afacerile diplomatice îl plictiseau. Totuşi, după părerea lui, 
franțuzul a venit c-un scop. Cată să fie cu luare-aminte. 

Sosiră cafelele. 

— Am auzit un lucru, zise cu îndoială abatele, pe care eu unul nu vreau 
să-l cred. 

— Poate fi împărtăşită şi altora această taină, de cătră iubitul oaspete? 

— Fără îndoială. Nici nu-i o taină. Desigur înțeleptul vizir cunoaşte mai 
bine afacerea, deoarece interesează mai mult Poarta. 

— Despre ce este vorba? 

— Despre beiul de la Moldova, pe care eu îl preţuiesc... mărturisi 
abatele. Atrag luarea-aminte a înțeleptului vizir că ştirea vine de la leşi, care 
nu sînt prietini cu Georgie Duca. 

Vizirul tăcu, aşteptînd. 

— Leşii astăzi sînt în bună petrecere cu nemții, adăogi abatele. 

— Ştiu, încuviință vizirul. Noi n-am pus niciodată credinţă în leşi: de 
aceea împărăţia i-a lovit adeseori, pedepsindu-i pentru minciunile lor. 

— Diplomaţia nu cunoaşte acest cuvint... protestă de Marenne. 

— Ştiu, răspunse Mustafa; dar eu sînt oştean. Ce pot pune leşii în 
sarcina beiului nostru de la Moldova? 

— Îi pun în sarcină nişte cărţi, pe care Duca le-ar fi scris lor, într-o 
vreme cînd împărăţia i-a retras încrederea, mazilindu-l. Aceste, scrisori se 
zice că sînt în mîna unor nobili leşi. Repet că aşa ceva nu pot crede, 
deoarece, dacă aceste scrisori ar fi fost, ele ar fi ieşit pînă acum la iveală. 

Icioglanul tălmăci cugetarea franțuzului. Cara Mustafa îşi mingiie 
barba şi-şi micşoră ochii. 

— Totuşi aceste scrisori sînt, zise el cu linişte. Prietinul nostru poate 
afla acest adevăr. 

— Atunci mă găsesc destul de încurcat, declară domnul de Marenne; 
căci eu n-aş fi crezut pe Duca-Vodă capabil de asemenea faptă. 

— Scrisorile sînt, confirmă iar vizirul, sînt şi poartă semnătura beiului 
de la Moldova. 

— Să fie cu putință? Poarta e sigură de asta? 

— E sigură, zimbi Cara Mustafa. Chiar beiul ne-a adus faptul la 
cunoştinţă. 

— Înţeleg din ce în ce mai puţin. 

— Cu toate acestea lămurirea e uşoară şi o pot da nepreţuitului meu 
musafir. Nefiind diplomaţi, noi întrebuințăm arme mai puţin diplomaticeşti 
decît apusenii, însă tot aşa de bune. În părţile noastre deseori se întîmpla 
să umble dintr-un hotar în altul scrisori. De cele mai multe ori sînt numai o 


=> o A > w S, ra = aa 
X TEY s: 
I ru = Di pi ri AI e IS >= 


cercare, pentru a vedea răspunsul. Beiul nostru a mai făcut asemenea 
slujbă, față cu hanul de la Crim, după dorinţa împărăției. Se întîmpla însă 
ca asemenea cărți numai să pară adevărate, iar iscăliturile să fie plăsmuite. 
Să nu fie mirat oaspetele nostru. Asemenea încurcături pot stirni minia 
slăvitului nostru stăpîn. Mînia stăpînului nostru e ca furtuna şi supuşii săi 
sint în fața sabiei lui, ca iarba sub coasă. Mai tirziu se vede că au căzut 
capetele fără vină, dar morții rămîn morți. Aşa, de data asta, s-a întîmplat 
să cerce careva dintre duşmanii săi pieirea lui Duca. Beiul a simţit şi a 
vestit pe stăpiînii săi din vreme. 

De Marenne rămase o clipă pe gînduri; păru vesel. 

—  Îndeletnicirile rele ale omului, reluă el, se vede că sînt aceleaşi 
pretutindeni. În Apus ca şi-n Răsărit. Mă bucur că am avut dreptate. 

— Care bucurie şi care dreptate? 

— Dreptate, socotind pe beiul domniei voastre năpăstuit. 

Mustafa îşi mîngiie barba şi rise: 

— Cine ştie! Sufletul omului e ca marea fără fund, în care numai 
Dumnezeu poate vedea. 

Abatele încuviință din cap şi se grăbi să întărească această cugetare. 

— Numai Dumnezeu, şi uneori nici Dumnezeu. Să lăsăm acestea. 

— Dacă cinstitul nostru musafir vrea, să le lăsăm. Ar rămîne poate să 
aflu de ce domnul abate se îngrijeşte de soarta beiului de la Moldova. 

— Nu mă îngrijesc atît de soarta lui, cît de interesele aliaților noştri. 

— Mulțămim domnului abate. 

— De aceea, răspunzind îndoielilor domniei tale. mă cred dator să fac o 
observaţie. Scrisorile sînt — şi nu le-ar fi scris beiul. Împărăţia de la el află 
asta. Dacă nu le-a scris el, atuncea de unde a aflat că sînt? Pe lingă asta, 
aflind nu se ştie cum despre ele, de ce nu ştie cine anume le-a plăsmuit? 

— El zice că ştie. 

— Rog să fiu iertat dacă aceste două împrejurări mi se par deosebit de 
ciudate. Dacă le-a scris un duşman al lui Duca, pentru ca să-i dăuneze, 
acel duşman de ce nu le vădeşte? 

— Hm! hm! făcu marele vizir. Văd că şi judecata poate să fie 
întrebuințată ca o sabie. Cinstitul musafir are dreptate. Mai doreşte să 
cunoască ceva? 

— Nu. Ştiu numele celui pe care-l învinuieşte Duca-Vodă. 

— Hm! hm! făcu iarăşi marele vizir, crescîndu-şi ochii, stringînd buzele 
şi înălțind sprincenele 

— E vorba de Alecu Ruset beizade. 

Vizirul rinji în barba-i neagră. 

— Da, aşa este. împotriva acestui fecior zvinturat al mazilului Antonie 
sint şi alte piri. Stăpinul nostru l-a mai certat o dată pentru nebuniile lui. 


Tia i 2 a 9 > e 2 
sal Ea a ENT Cat x. 


m — — p- 9 < Sp 
a E > > ES ata ast 
Le mi ru z~ SENNA ate 


— E un bun prietin al meu, lămuri încet abatele, de care mă leagă 
plăcute amintiri. Să mă ierte înțeleptul vizir dacă am făcut un aşa de lung 
ocol ca s-ajung aici. Sint gata să recunosc că Duca nu-i vinovat cătră 
Poartă. Cît despre Ruset, chiar dacă ar fi păcătuit, nu-i vinovat decît cătră 
un duşman al tatălui său. 

— Hm! 

— Aş dori să aflu dacă măria sa vizirul nu simțeşte nevoie să se 
lumineze deplin. 

— Ba simţesc nevoie să mă luminez deplin; însă voi atrage băgarea de 
samă a iubitului meu musafir că acolo unde a înodat firul un grec, nu pot 
să-l mai descurce o mie şi unul de dreptcredincioşi. Trebuie să cadă sabia. 

— Asupra cui? 

— Asupra aceluia care are scris în cartea lui Allah acest sfirşit. 

Abatele de Marenne tăcu şi plecă fruntea. Vizirul zimbi cu voie-bună, 
mîngiindu-şi barba, apoi lepădă ciubucul. 

— Am să mai adaog, reluă el, că pentru acest fecior al lui Antonie 
simțim şi noi prietinie; însă împărăţia mai are nevoie de beiul de la 
Moldova, care se arată harnic şi încă destul de înțelept. Altfel, drept 
vorbind, în cumpăna noastră amindoi n-atîrnă nici cât un fir de puf. Totuşi 
inima de prietin a iubitului nostru musafir plăcîndu-mi foarte mult, îl 
sfătuiesc să puie două cuvinte la măritul stăpîn, care poate, ca şi 
Dumnezeu, lăsa viața supușilor săi după buna sa poftă. Să părăsim acestea 
şi să vorbim numai de ale noastre. 

Domnul de Marenne trecu la alte lucruri zimbind gazdei, cumpănind 
însă, în acelaşi timp, în sine, soarta prietinului său. După cît înțelegea el, şi 
după cît ştia din obiceiurile şi năravurile acelei curți asiatice, beizade Alecu 
era într-o primejdioasă cumpănă. Totuşi, Allah kerim! cum spun 
musulmanii, — Dumnezeu e mare, şi ajutoarele lui sînt neaşteptate. 

Un slujitor veni să vestească pe Mustafa vizir că strălucitul stăpin e 
singur şi poate îngădui părintelui franțuz să-l vadă, acest lucru făcîndu-i, 
ca totdeauna, plăcere. Domnul de Marenne se ridică de la locul său şi urmă 
pe slujitor prin coridorul umbros al porții a treia — Saadat — a fericirii. 
Domnia sa nici nu mai cugeta să aprecieze cum se cuvenea cinstea ce i se 
făcea. Era ginditor şi mihnit: şi pacea tristă a acestor aşezări ii sporea şi 
mai mult depresiunea sufletească. 

În umbra şi încăperile acelui serai viaţa era nesigură: apărea şi trecea 
ca o floare de lumină. Marele Soliman înțeleptul a mişcat un deget şi a 
poruncit astfel zugrumarea prea iubitului său fiu Mustafa. Mehmet al 
treilea a pus pe muţi să stringă în juvăţuri pe cei nouăsprezece frați ai săi. 
Alţii, care au ucis frați şi rude, au căzut la rîndul lor sub legea nemilostivă 
care-i comprima. Însuşi, Mehmet al patrulea, care-l aştepta acum în odaia-i 
împodobită cu somptuoase covoare, a fost nevoit, în cel dintăi ceas al suirii 


lui pe tron, să iscălească osînda bunicei sale valide Kösem. N-avea decît opt 
ani şi i-a tremurat mîna care de-atunci n-a mai tremurat. 

Intră sub coloanele subțiri de marmură de la Arz-Odasi. Eunucul alb 
dădu la o parte perdeaua şi făcu loc abatelui, c-o închinăciune adîncă. 
Marele stăpinitor îl primi cu zîmbet pe fața-i obosită, de o albeață mată. 
Sultan Mehmet avea atunci patruzeci de ani şi era un om cu înfăţişare 
blajină. Nimic din cruzimea strămoşilor nu ardea în privirile lui. Avea ochii 
albaştri ai maicii sale valide Targan, — roabă răpită de copilă din ţara 
muscălească şi adusă în serai de cătră tătari crimleni. 

Doi copii de casă — hadiîmbi blonzi — care cîntaseră pînă atunci din 
bandură şi țimbală, se ridicară şi ieşiră. De tălmaci nu era nevoie. Parte 
greceşte, parte franțuzeşte, cei doi oameni, aşa de deosebiți şi aşa de bizar 
adunați, izbutiseră totdeauna să se înțeleagă singuri. Şi asta era, pe lingă 
altele, una din plăcerile Sultanului. 

Mehmet se aşeză întăi în jilt şi rosti cu bună-voie primele vorbe de 
politeță. 

— Trebuie să socot acest ceas îndeosebi plăcut, zise el, cînd abatele îşi 
şfirşi plecăciunea prelungită. Am nevoie de un om liber între atîția robi. 

De Marenne se înclină iar: 

— Acest om liber e cu totul la dispoziția maiestăţii voastre. 

— Pe cît înțeleg, domnule abate, surise Sultanul, ai fost aşa de bun să 
împărtăşeşti unele ştiri politice marelui meu vizir. 

— Da, maiestate. 

— Pe mine vei fi şi mai bun, domnule abate, să mă scuteşti de ele? 

— Negreşit, dacă aceasta este dorința maiestăţii voastre. 

— Este. Vreau să uiţi că eşti un sol şi să-mi vorbeşti cu prietinie despre 
lucruri obişnuite. 

Abatele clătină din cap. 

— Se poate asta? în umbra unui împărat aşa de temut toate devin 
grave. Viaţa şi moartea e amestecă. 

Mehmet suspină. Atinse cu degetul un gong de aur umplind încăperea 
de sunet moale. Ca prin farmec icioglani, în lungi anterie de matasă 
galbenă, se strecurată înlăuntru, cu mişcări iuți. Se purtau ca umbre, fără 
cel mai mic zgomot, pe covoarele moi, rinduind şerbeturi, filigene de cafea şi 
narghilele. leşiră şi intrară cu alte măsuțe joase, acoperite discret cu 
năframe vişinii. Cînd le descoperiră, abatele cunoscu tabla de şah pe una şi 
o amforă de alabastru cu vin franțuzesc pe alta. Două cupe de cristal 
întovărăşeau amfora. 

Icioglanii  dispărură,  stingîndu-se odată cu  sonul  gongului. 
Mehmet-Padişah îşi părăsi jilțul şi trecu pe divan, aşezîndu-se cu picioarele 
subpuse. Se simţea mult mai bine în poziţia aceasta firească, moştenită din 


veacurile de pribegie ale strămoşilor, care n-aveau popas decît pămîntul gol, 
în jurul focului, sub cer. Aşa şi inima-i era mai aplecată spre blindeţă. 

— Domnule abate, zise el, Allah vrea ca un stăpiînitor să fulgere cu ochii 
şi să tindă asupra supuşilor săi buzduganul. Aceasta este legea noastră şi 
mulțimea nu trebuie să ne cunoască altfel. Pentru domnia ta însă pot fi 
altul şi-ţi pot da iertarea pe care bănuiesc că mi-o ceri pentru cineva. 

Abatele rămase cugetind, ori păru a cugeta, cu ochii spre fereastra 
deschisă care da în grădină. Mehmet sună iar şi făcu un semn abia văzut 
slujitorului care răsărise de după perdele. înaintînd, acesta deschise 
cişmeaua mică de marmură de lingă trandafirii ferestrei ş-un fir de apă 
tresări cu zvon şi murmur, căzind în havuz. De Marenne înțelese că poate 
vorbi fără grija de a fi auzit de vreo ureche omenească. Deci la sfatul cu 
vizirul fuseseră urechi. 

— N-am nici o taină, maiestate, zise el. Am de spus numai o mică 
istorisire de vinătoare. 

— Voi asculta-o cu plăcere, domnule abate. 

— Istorisirea aceasta, maiestate, nu mă priveşte pe mine, ci pe un 
prietin al meu. 

— E vinător? 

— Da, însă cu mult mai puţin dibaci decît maiestatea voastră. Acest 
vinător şi prietin al meu îmi povestea într-un rînd că se afla într-o pădure 
din Moldova. 

— După cît se vede, e un supus al meu. 

— Da, maiestate. Se afla în locuri pustii, în acea pădure din Moldova, 
singur şi rătăcit de tovarăşii săi. N-avea cu el nici cîni, nici sulița, nici 
baltagul; iar în ziua aceea vinătoarea stirnise mulți urşi. lată că-i iese în 
cărare una din aceste jivine, mormăind. Prietinul meu se fereşte, se întoarce 
şi caută altă ieşire. Însă şi-n cărarea a doua i se arată ursul. Încearcă în 
altă parte, în dreapta: dă de-o prăpastie; încearcă în stinga: îl opreşte un 
părete de stincă. Mormăirile se întețesc şi prietinul meu înțelege că se află 
într-un ceas de mare primejdie. 

Domnul de Marenne se opri. Măritul Padişah surise, aşteptind 
urmarea. 

— Ce-a făcut fără arme? întrebă el. 

— Ce putea face? 

— l-au sosit ajutoarele şi prietinii? 

— Nu i-au sosit. Erau departe de dînsul. 

— Atunci ce s-a întîmplat? 

— După cît îmi povestea prietinul meu, maiestate, altceva nu se putea 
întîmpla decît să-l mănînce urşii. Ceea ce s-a şi întîmplat. 

Mehmet îşi mîngiie barba rară, rizînd cu plăcere. 


IS PI AI SL IPS Lp ERA 
sal E a x ENT INES 


i € - : a 
4 A N ES > S zi a a 
e Sni A. é - J 5 SE, a i ai 


— Se vedea din istorisire că prietinul domniei tale face în adevăr parte 
din breasla noastră vinătorească. 


— Nebiruite şi puternice Padişah, zise cu patos domnul de Marenne, 
povestirea mea e în adevăr o anecdotă din țara Moldovei şi mi-a istorisit-o 
prietinul meu, într-o sară, la o petrecere. Anecdota răspunde însă unui 
adevăr, şi acel prietin al meu se află împresurat de sălbătăciunile de care 
vorbeşte. Acel prietin al meu e un bărbat de bun neam, pe care-l iubesc şi-l 
preţuiesc, şi, din cît am înţeles, e un supus credincios al maiestăţii voastre. 
Împotriva lui s-au ridicat duşmanii şi vor să-l zugrume. 

Mehmet întinse brațul spre amfora de alabastru, dar de Marenne se 
grăbi înaintea lui şi umplu cupele. Mehmet gustă ca un vechi cunoscător. 

— Aş putea, grăi el, să întreb de numele acelui prietin, domnule abate. 
Aducîndu-mi însă aminte că de cîteva ori l-ai pomenit povestindu-mi 
întîimplările trecerii domniei tale prin acea țară a mea, cred că nu este 
nevoie să mai stăruiesc. Astfel mă scutesc să cer lămurire lui Mustafa vizir 
de ce greutăți îl apasă şi ce greşeli va fi săvirşit. Să ţi-l dau fără a cerceta? 

— Îl primesc, nebiruite şi puternice Padişah, se învoi ava Paul. Dar sînt 
gata să-i dovedesc curăţia; căci nu pot pune cuvintul pentru un vinovat. 

— Aferim! rise Padişahul. E nevinovat într-adevăr? 

— E nevinovat, maiestate. 

O adiere trecu printre trandafiri şi prin zvonul cişmelei. Urmaşul 
prorocului trase pe nas mirezmele grădinii şi strănută c-o plăcere mare cît 
şi explozia. 

— Augurler ola! îl firitisi, închinîndu-se, ava Paul. Măritul stăpîn îi 
mulțămi, întinzînd mîna cu palma în jos, în semn de pace. 

— Îmi vei spune numele prietinului domniei tale şi-i vei dovedi 
nevinovăția mai tirziu. Acum ţi-l dau aşa. Dacă vrei să-l mai cîştigi într-un 
fel, atunci luptă pentru el cu mine pe această tablă. 

Maiestatea sa Mehmet era destul de tare jucător de şah. Chiar se 
credea cel mai tare din cuprinsul seraiului său. Dar legea aceasta nu-l 
putea atinge pe abatele Paul, care izbutise în mai multe rinduri să-i 
dovedească superioritatea apusenilor. Primi provocarea şi începu să lupte, 
îndemnîndu-şi cu glas cavalerii, pionii şi nebunii. În curînd oastea 
împărătească se găsi într-o mare strimtoare. 

Prea puternica umbră rămase într-o îndelungată cugetare, cu bărbia 
rezemată în palmă şi cu cotul pe genunchi, în sfirşit se hotări şi dădu o 
poruncă de îndrăzneață săritură unuia din cei doi călăreți negri ai săi. 

Ava Paul cugetă şi el mai îndelung şi văzu, în sine, chipul slăbit şi 
întristat de dragoste al prietinului său. Oftiînd, făcu mişcarea trebuitoare şi, 
ca prin minune, oastea împărătească dobîndi loc şi biruinţă desăvirşită. 

— Am pierdut! mărturisi cu glas jalnic domnul abate. 


D sA 
- — Dimpotrivă, ai cîştigat! răspunse cu bunăvoință cel mai mare şi mai 
puternic dintre stăpînii lumii. 

Cu toate acestea, întorcîndu-se călare la casa Crăiei franțuzeşti, 
domnul abate de Marenne nu credea îndeajuns în această primă a sa 
izbîndă; şi socoti că paza şi taina sub care sta Ruset trebuie să rămiie 
neclintite. 


XXIX 
NU NUMAI ABATELE PAUL FILOSOFEAZĂ, CI ŞI VÎLCU BÎRLÄDEANU 


ziua odihnei şi închinărilor, rînduită de proroc, prea strălucitul 

întocmai ca soarele Padişah ieşise cu alai la slujba cea mare de la 
moscheia lui Beyazid. Ulițile pe unde trecea astfel împărăția călare erau 
pustii, cu uşile şi ferestrele caselor oblonite, ca să nu se poată învrednici 
nici un ghiaur a vedea fața de idol, cu turban de fir şi surguci de nestemate 
a celui întăi, mai mare şi mai groaznic dintre biruitorii dreptcredincioşi. 
lenicerii îi făceau ziduri vii în laturi, iar alți ostaşi călăreți şi pedeştri 
alergau înainte, unii cu toiege, alții cu şfichiuri plumbuite, ca să întoarcă în 
hudiţi pe trecători, să abată pe oricine cu fruntea în pulbere, — să fie 
pretutindeni numai viermi şi tină. 

În una din aceste hudiţi se simţi luat ca de vînt şi zvirlit într-o parte 
Birlădeanu, călugărul cel mut de la Balikli. Se feri după un stilp de poartă 
şi stătu neclintit, mormăind, oricît era de mut, cîteva vorbe îndesate, al 
căror înțeles ar fi rămas tainic pentru oricare ureche, fie turcească, fie 
grecească; însă nu-l auzi nimeni. Strecurind o privire piezişă pe sub braț, 
zări împrejurimea pustie şi auzi numai în depărtare, sub văzduhul aprins, 
freamătul alaiului. Atunci se desfăcu de stilpul pe care-l îmbrățişase, 
pornind tupiluş pe sub ziduri. Nu-i era frică de nimica; un cuvios monah 
găseşte totdeauna la Stambul destulă acoperire în straiul tagmei lui; se 
ferea însă de soare, care, orice-ar fi spus dreptcredincioşii, era mai 
înfricoşat decit luminăţia sa Mehmet al patrulea. Vărsa o dogoare aşa de 
cumplită, încît Birlădeanu ar fi fost în stare să îndrepte ş-asupra lui vorbele 
tainice, dacă nu l-ar fi oprit o rînduială strămoşească, mai tare decit 
credința al cărei strai îl purta. Acea rinduială îl învățase a socoti totdeauna 
sfint acest izvor al vieţii. Într-o vreme, însă, nu mai putu răbda şi se opri, 
căutînd cu ochii împrejurul lui o scăpare, în clipă i se înfățişară în minte 
codrii de la Hirlău şi cele paisprezece şipote care izvorau în budăie, subt un 
deal poreclit Coman. Se simţi ars de pojar pînă în adîncurile măruntaielor. 
Dar tot atunci dădu binecuvintare lui Dumnezeu, căci zări o cişmea de 


E: într-o vineri. în vremea căldurilor celor mari ale lunii iunie. Fiind 


marmură la un colț de uliţă. Cîţiva copii desculți şi cu capetele goale, bine 
înzestrați însă din partea şalvarilor, stăteau împrejur cu ibrice şi căni de 
aramă, aşteptind rînd. Cum sosi acel călugăr mare, nalt şi bărbos, pufnind 
c-un fel de spaimă, copiii se dădură la o parte privindu-l uimiți şi 
aşteptindu-se la o minune. Bîrlădeanu îşi lepădă comanacul, fără a-i alege 
cuvenit loc de cinste; se dădu lingă firul de apă şi ţinu palmele potrivite în 
chip de căuş. Întăi voi să beie, dar văzu că are prea puţin. Încercă să se 
stropească şi să se răcorească: avea prea puțin. Cele paisprezece şipote de 
sub dealul lui Coman îi năluciseră în amintire numai ca o pedeapsă. 
Stropindu-şi obrazul aprins, înghițind cît putea din căuşul palmelor, iarăşi 
stropindu-se şi iar înghițind, se opri în sfirşit, suflind cu zgomot şi privind 
fioros în juru-i. Copiii se împrăştiau în fugă, ca să ducă acasă veste despre 
acel ceva nemaivăzut care s-a arătat la cişmea. 

Birlădeanu îşi şterse cu miînicile giubelei fruntea, obrazul şi barba. 
Ridicînd din colb comanacul, îl aşeză pe plete fără a-l mai scutura, şi porni 
iar prin umbră. Se lăsă la vale pe lîngă slăvită moscheie Nuri-Osmanie, 
năzuind spre cel mai scurt drum cătră casa franțuzească, dincolo de 
Cornul-de-Aur. În curînd începu să caute din nou, cu ochii, o cişmea. De 
mers mergea înainte, barba însă îi era sucită în laturi. La o răspîntie de 
ulicioară dădu peste o muiere; o păli cu pieptul, o prăvăli la pămînt. Şi, cînd 
întoarse ochii o găsi zbătindu-se sub dînsul şi țipînd cu desnădejde. 

Birlădeanu sări într-o parte, ca muşcat de ceva. Muierea îl binecuvînta 
într-o limbă pe care de mult n-o auzise. 

— Bată-te Dumnezeu să te bată şi te-ar lua dracu, şi n-ai mai ajunge... 

Birlădeanu se bucură de acest blăstăm; iar femeia se opri deodată, 
punîndu-şi palma la gură. Băgase de samă că are de-a face cu o cuvioasă 
față bisericească. 

Uitindu-se unul la altul, Birlădeanu căscă ochii şi se încovoie mai 
aproape, ca să vadă mai bine; iar muierea se înălță în sus, ca şi cum 
monahul o trăgea către dînsul. 

— Dumnezeu să mă trăsnească! ţipă ea, rotindu-şi brusc ochii în jur; 
să mă trăsnească, dacă aist călugăr bărbos nu-i Vilcu! 

— El este, mormăi Vilcu; nu ţipa şi scoală-te din colb. Să ştii că eu îs 
mut. 

— Cum eşti mut? Doamne fereşte şi apără, să nu fii cumva sărit din 
minte. 

— Nu, dădacă Măgdălina; altfel sînt întreg. Bine-ai face să muțeşti şi 
dumneata, ori măcar să-ți îndulceşti glasul. Oricât de mare ar fi Ţarigradul, 
mai bine este să vorbim ca şi cum ar fi cît o cămara. Unde te duceai aşa de 
aprig? 

— Mă duceam să vă caut la casa franțujilor. 


— Acolo mă duceam şi eu. Dacă vrei să ne găseşti, nu ne căuta acolo, ci 
în altă parte, de unde vin eu. 

— De găsit vă găseam orişiunde, chiar sub pămînt, rise dădaca. Te 
duceai să-l cauţi pe franțuz, să-l duci stăpinului tău? 

— De unde ştii? 

— Asta-i treaba mea, şi taina mea, Vilcule. Dar de-aici pînă la acea 
mănăstire departe-i? 

Birlădeanu privi pe ţigancă pieziş şi clătină din cap. 

— Mă duceam într-adevăr să i-l aduc pe popă lui beizade. Iar pînă la 
Balikli este destulă cale. Uitîndu-te la mine şi văzindu-mă asudat şi însetat, 
ai putut cunoaşte că vin de departe. Dar de unde ai ştiut că vin de lao 
mănăstire? 

— Asta-i altă taină. Poate pentru că eşti îmbrăcat în acest strai, pe care 
dumneata, se vede, ai uitat că-l porți. 

Vilcu oftă şi-şi şterse iar sudoarea, cu mînica. Dădaca păru a-şi aduce 
aminte: 

— La Balikli, la marginea cetăţii, ştiu eu drumul, căci l-am mai făcut şi 
altă dată, cu carul cu boi. 

— Măi, aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! Acuma ştii şi numele 
mănăstirii? 

— Sărace Vilcule! îl căina Măgdălina; căldura de la Țarigrad nu-ţi 
prieşte. Spune repede ce face beizade. 

— Ce să facă? Stă ascuns şi oftează. A căzut la suferință şi la 
slăbăciune. 

— Nu-i nimica. Acestea trec. Cum te-ntorci la diînsul, îi spui că domnița 
Catrina e aici, cu părintele său, la Bogdan-serai. Aşteaptă cu mare dor să-l 
întilnească. Spune-i asta şi se face sănătos. Să ne aştepte mini, cel mai 
tirziu poimini. Are să poftească domnița să se plimbe pină-ntr-acel loc, la 
izvorul aghesmei, şi are s-o vadă. Să fie însă cu băgare de samă. 

— N-ai grijă, nu-l ştie nimeni. Stă acolo ca-n mormint. Eu am canon 
muțenia, el singurătatea. Numai popa franțuz vine şi-l vede. Ca să-ţi mai 
spun altele, dădacă, nu-i nevoie. Aş vrea să am acu picioare de iepure. 
M-arăt numai să mă vadă popa şi ştie el ce este. Şi mă-ntorc înapoi cît oi 
putea mai degrabă, nu atita ca să dau lui beizade veste, cît ca să lepăd 
toate de pe mine şi să mă-ntind la pămînt subt un copac, cu fața în sus şi 
cu brațele în laturi, c-un ulcior de apă rece la îndămină. 

Vilcu rămase ginditor, cu ochii aţintiți într-o desfătare lăuntrică, 
întocmai ca un drept următor al legii prorocului. Îşi scutură barba. 

— Nu poţi să ştii, dădacă Măgdălina, zise el, la ce lucru mă gîndesc eu 
acuma. 

— Te-i fi gîndind cum de ne-am întîlnit noi dintr-o-dată într-un tirg aşa 
de mare ca Ţarigradul. Pesemne că vinde mergeam cătră acelaşi loc. 


Tia i 2 a 9 > e 2 
sal CEI a ENT Cat x. 


i € - : a 
-i A N ESS > S zi a a 
e Sni A. é - J 5 SE, i i ai 


— Hm! aşa este; însă mie nu mi-a venit în minte asemenea întrebare. 
Eu mă gîndesc la alta. Anume, ce-oi fi căutînd eu aicea în țara asta de lege 
străină? Acuma de dumneata nu zic. Ai venit cu şal şi nu pare a-ţi fi cald; 
cu cercei, inele şi salbă împodobită: poate să găseşti vreun turc să te ieie a 
patra nevastă. Dar ce caut eu — nu pricep. Poate ca să răscumpăr nişte 
păcate trecute. 

— Ce spui de turc, îmi place, Vilcule; dar nu se poate. Urmăm amindoi 
năcazul şi bucuria stăpinilor noştri. 

— Aşa este, oftă Birlădeanu, întrebuințind cu putere minica. 

Spre sară, cînd domnul abate Paul de Marenne intră în pacea de la 
Balikli, găsi pe beizade Alecu proaspăt spălat, şi pieptănat cu îngrijire, cu 
anteriul călugăresc desfăcut la piept. Ochii se desprinseseră din visul lor 
mohorit. Pe fereastra deschisă intra aer proaspăt, cu mirezme de flori. Cum 
închise uşa după intrarea lui de Marenne şi puse zăvorul, beizade cuprinse 
de după umeri pe prietinul său şi-l îmbrăţişa strîns. 

Abatele se desfăcu încet şi trecu la un divan. Ruset îl urmă şi-i împinse 
alături o măsuţă pe care stătea un ulcior între două cupe de argint. Se 
aşeza şi el în apropiere, jos, pe covor, ridicînd priviri în care domnul de 
Marenne îi ceti cu uşurinţă sufletul. 

— Am înţeles, îi zimbi el. Ţi s-a isprăvit ciclul de zile nefaste... 

— Într-adevăr. Acum încep cele fericite. 

— Şi după asta, — nu-i aşa? — urmează sfirşitul lumii. 

Ruset umplu cupele. Abia atunci îi ajunse la înțelegere observaţia 
prietinului său. 

— Ce vrei să spui, domnule de Marenne? 

— Vreau să spun că prudenţa este fiica înţelepciunii. Beizade iese c-un 
fel de întăritare: 

— Numai atît? 

— Vreau să-ți chem încă o dată luarea-aminte spre cele ce ţi-am mai 
spus, prietine, că nu văd deloc un desnodămînt acestei poveşti. 

— Nici eu. 

— Poate să fie o nuntă; nu vei fi însă domnia ta mirele. Nici nu poţi răpi 
pe mireasă, fără a o pierde şi fără a te pierde. Nici nu poți cobori pe-o fiică 
de prinţ, făcindu-i această siluire. Mi-ai spus singur că, la un asemenea 
act, ea nu s-ar învoi niciodată, fie din mîndrie, fie că nu te iubeşte îndestul. 
Nu-ţi rămîne decit să te întorci şi să priveşti ca un bărbat realitatea. Ce vrei 
să faci? 

— Iubite prietine, răspunse vesel beizade, nu vreau să fac nimic. Vreau 
să beau cu domnia ta un pahar, şi chiar mai multe, din acest vin destul de 
bun. Pe urmă las să curgă orele pînă la împlinirea destinului. După ce am 
răbdat ş-am suferit atît, acuma domnia ta pretinzi să n-o mai văd? 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal Ea Ia ENT Cat x. 


i € - : a 
-i A N ESS > S zi A k 
e Sni A. é - J 5 SE, a i Er 


— Nu pretind asta. S-o vezi, şi, dacă este cu putință, de mai multe ori. 
Între ceasurile de febră să laşi însă şi judecății loc. Situaţia pe care ţi-au 
creat-o duşmanii domniei tale e destul de grea. Am izbutit, după cît ştii, să 
îndepărtez sabia, care, în această ţară, îşi face slujba foarte cu uşurinţă. 

— Aici se întrebuinţează şi juvăţul, domnule de Marenne. 

— Veselia domniei tale mă mihneşle. Vrei să tac? 

— Nu, prietine, protestă beizade atingînd mina domnului abate; 
dimpotrivă; te rog, vorbeşte; te ascult. 

— N-am multe de spus, urmă de Marenne. Vreau întăi să ştiu dacă ţii 
să încerci una din cele două metode. 

— A, nu. Ţin la viață. 

— Atunci încep să răsuflu. 

— Ţin la viaţă, la vin şi la dragostea mea. 

— Ar fi bine dacă ai da preferință hotărită celor dintăi două. Căci 
dragostea domniei tale, dacă nu-i pui un hotar şi supraveghere, poate spori 
duşmăniile şi întărita pe stăpînii de aici, care, deocamdată, par că 
dormitează şi se prefac că uită. Crezi domnia ta că Duca vine neînarmat? Şi 
cum spuneai singur, oare numai o căruță, dintre cele care îl urmează, e 
plină cu saci de bani din vistieria lui? 

— Despre asta nu poate fi îndoială. Căci nu-i destul să aştepte pe 
strălucirea sa cînd iese la geamie, calare, ca să-i sărute scara slăvitului 
picior; nici nu-i destul să cadă şi să sărute poala strălucirii sale, cînd intră 
cu frică la el. E nevoie să verse bani mulți; numai cu aceasta se dobiîndeşte 
totul. 

— Atunci? 

— Atunci, ai dreptate. Îmi apăr viața ca şi pînă acum, cu prudenţă şi 
dibăcie, căci îmi apăr în acelaşi timp fericirea. 

— larăşi te întorci în cercul domniei tale, prințule, ca un cal orb. 

— Ai putea zice ca un catir, domnule de Marenne, căci ca el sînt 
îndărătnic şi, pe lingă asta, nerecunoscător. 

— Nu îndrăznesc, prințule, a merge aşa de departe; vreau numai să te 
încredințezi că acestei fericiri îi urmează un sfirşit. 

Beizade turnă iar vin şi închină. 

— Nu ne putem gîndi la moarte în toate zilele vieţii, suspină el; ni-s de 
ajuns cele din urmă clipe. 

După ce deşertă cupa, rămase privind într-o parte, pe fereastra 
deschisă, grădina, care punea o horbotă neagră pe albăstrimea serii. Venea 
dintr-acolo o răcoare uşoară cu miros de levănţică. Din biserica nevăzută 
răzbăteau cîntări, înăbuşite de ziduri. 

După ce stătu un lung răstimp neclintit, Ruset se întoarse din 
depărtarea unde rătăcise. Căută mina abatelui ş-o strînse prea tare, ca şi 
cum n-ar fi fost a unui prietin. 


ToL Pa ea e 25 ERA 
ENE TA A N AS 


: ~ z "AT G. 
4 A N ED > S zi a a 
e Sni A. é - J a 7 SE, i i ai 


— Citeodată o urăsc, şopti el, cu rînjetu-i rău; şi sînt convins că se 
joacă cu mine. 

Dar îndată se întoarse asupra acestei păreri, încredințind pe domnul 
abate că nu-i nimic adevărat. Domnul de Marenne zimbi cu bunătate, îl 
bătu pe umăr şi-i mîngiie timpla înfierbîntată. Apoi îl lăsă singur. 

Ruset răsuflă, parc-ar fi scăpat de o povară. Se întoarse de la uşă cătră 
fereastră şi se rezemă de prichici, privind noaptea plină de stele. Curind 
văzu, pe o mare calmă, fantomele din fiecare noapte ale iubirii lui. Pluti spre 
Buiuk-Dere, apoi spre Anadol, stringind la piept şi scufundind în sine pe 
fiica Ducăi-Vodă. Şi rămase îndelung rătăcind, fără vislaşi şi fără cîrmaci, 
c-o făclie albastră la proră. Era singur cu Catrina Duca, potolindu-şi patima 
ca pe-o sete în pustie, cînd ajungi la o oază. Ea nu mai era în stare să i se 
împotrivească şi-i zimbea, lăsîndu-se biruită. Astfel, cu mirare, într-un 
tirziu, băgă de samă că se apropie cătră livezi înflorite, la şipotele dulci ale 
Asiei. 


DESPRE DOBÎNZILE ÎNTÎRZIATE ALE LUI BEIZADE ALECU RUSET 


cu încredințarea că va veni. Nu se atinse de mincarea pe care i-o 

adusese Birlădeanu şi stătu toată vremea la fereastră, după 
perdea, pindind mişcarea ogrăzii, în preajma bisericii şi a izvorului de 
aghiasmă. 

Catrina nu veni. Nu se arătă nici dădaca. Ruset se trinti în culcuşul 
său, aruncind o privire de minie lui Birlădeanu; dar pădurarul îi aminti că 
țiganca n-a rostit vorbă hotărită, întrucît stăpiîna ei n-avea putinţă să iasă 
în ziua şi-n ceasul cînd ar fi dorit. 

— Dacă n-a venit azi, vine mini, mormăi el, aprinzind lampa grecească 
şi potrivindu-i mucul în clonț. Slavă Domnului, nu-i în noaptea asta 
sfirşitul lumii! 

Aşa era. Bîrlădeanu avea dreptate. Ruset se întoarse cu fața în jos şi se 
cufundă cu capu-n pernă, ca s-o întilnească măcar în sine pe cea dorită. 
Era însă o înşelare care-l istovea. Ş-a doua zi fu iarăşi în picioare, c-o 
nădejde nouă pentru ființa cea aeva, cu trup de sînge în care bătea inima ca 
o hulubiță spăriată. 

Domnița Catrina nu veni însă nici în ziua cealaltă. 

Ce poate să fie? Dacă ar fi bolnavă, ar fi dat un semn prin dădacă. 
Nădăjduia să-i vie măcar o veste, ca să se încredințeze că n-a căzut în viața 
ei o întîmplare năprasnică. 

Nu veni nici dădaca Măgdălina; şi Ruset se cufundă mai tare în negură. 
Birlădeanu îi observă ochii cu sclipiri duşmănoase spre el şi-l socoti, în 
sinea lui, pornit spre scădere, ca un cal care începe să-şi mănînce din preţ. 
O vrăjmăşie acră sporea în stăpîn din ceas în ceas în vorbe, în mişcări. În 
ziua a treia, pădurarul înlătură jungherul de sub perini; apoi stropi 
culcuşul cu apă din izvorul Pighiei. În rugăciunile lui de dimineaţă, îşi pipăi 
capul şi dorea fierbinte să-l găsească în acelaşi loc sara, căci cunoştea şi 
din alte împrejurări trecute mîniile beizadelei. Dar nu-i fu greu să vadă că, 


O aşteptă a doua zi pe domnița Catrina cu oarecare nelinişte, însă 


din zi în zi, şi puterea aceasta de miînie slăbise. Se topise în el de 
fierbințeala patimei. 

Într-o dimineaţă, intrînd în odaie, găsi pe Ruset zbirlit, cu straiele 
învălmăşite pe el, cu obrazul unsuros şi aburit de truda nesomnului. Îl 
privea de departe; îl întrebă cu glas răguşit: 

— A venit cineva? 

— N-a venit, măria ta. 

— Ai aflat vreo veste? 

— N-am aflat. 

— Atunci cum îndrăzneşti să te înfățişezi înaintea mea? 

— Ce pot face eu, măria ta, şi cu ce-s vinovat? 

— Eşti vinovat că nu te-ai dus pînă acuma la Bogdan-serai, să vezi, 
să-ntrebi oameni şi să-mi aduci ştire. 

Pădurarul privi spre stăpînul său c-o nedumerire în care se ascundea 
dispreţ. 

— Cum mă pot duce acolo fără poruncă? Şi chiar dacă ai porunci măria 
ta, mă duc degeaba, căci eu îs mut. Ca să pot avea glas, ar trebui să grăiesc 
greceşte. Altfel, cum oi începe moldoveneşte, pun cei de acolo mîna pe mine 
şi mă bagă-n butuc. 

— De ce nu ştii greceşte? rinji Ruset. De ce nu s-a întîmplat să fie 
tatu-tău grec? Acuma mi-ai fi de folos. 

— Măria ta, răspunse jignit pădurarul, că n-am avut părinte de soi, 
nu-i vina mea, ci a cîmpului cu flori. 

— Eşti un prost, Birlădene. Am să mă duc eu. 

— Aşa sîntem noi cei credincioşi, măria ta. În prostia mea, socot că nici 
măria ta nu te poți clinti de-aici fără primejdie de moarte. 

Beizade pufni şi bătu din picior. Vilcu ieşi la cuibarul lui subt umbră de 
copac şi acolo, cugetind îndelung şi sfătuindu-se cu sine însuşi, hotărî să 
înfrunte iar căldura nemilostivă şi setea, pînă la casa franțuzească. 

Domnul de Marenne nu răspunse chiar în ziua aceea la chemare. Avea 
treburi şi fu nevoit să amine, pînă ce sosi în una din zile, ca de obicei, în 
amurg. 

Nu se aştepta să găsească o situație aşa de gravă. Cu toată împotrivirea 
împrejurărilor, asupra cărora domnia sa ştia ceva, nădăjduia în puterile de 
rezistență ale lui Ruset. Lungile şi chinuitoarele aşteptări nu atacaseră 
numai trupul. Părea că i se descompune şi sufletul. 

Întorcînd de pe divanul lui numai capul cătră domnul de Marenne, 
Alecu Ruset zise, fără să se clintească şi zimbind neprietinos: 

— Domnule abate, vii să vezi pe cel mai ticălos om din lume? 

— Vin să văd un bărbat, sărmane prietine, şi găsesc ceva mai puţin 
decît o femeie. 


cc. a e m a mn a 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal CEI Ia EENT Cat x. 


> = ERA 
e Sni Ka o J Tari e De aa Ne 


— Spune tot ce vrei, iubite domnule de Marenne, şi categoriseşte-mă 
cum pofteşti; mi-i indiferent. Ieri mai nădăjduiam să vie; astăzi însă am 
aşteptat-o fără nici o nădejde. Probabil că a suferit o catastrofă. S-a 
îmbolnăvit brusc. Ori a plecat pe neaşteptate din Stambul, cu tot cu 
dădacă. Ori poate bătrinul o bănuieşte din nou, şi supunînd pe ţigancă la 
chinuri, a făcut-o să mărturisească. Mai curînd, însă, îmi vine să cred un 
lucru mai grozav: că domnița mea Catrina, pentru care am îngenunchiat, 
ş-am suferit ş-am umblat drumuri lungi, s-a întors cătră altul. M-a făcut să 
cred în iubire. Am fost un prost; căci am avut-o în aceste brațe... 

Acele braţe beizade le lepădă trudite în lungul trupului. Domnul abate îl 
privea atent: 

— Se poate să fie şi asta... zise el, domol. 

— Nu se poate! tresări Ruset. Trebuie să fie altceva, încearcă şi găseşte 
măcar domnia ta, care ai mintea limpede, o deslegare problemei. 

— Vom cerceta la Bogdan-serai chiar în astă sară, răspunse domnul 
abate. Pentru a aştepta rezultatul, îți cer să mai găseşti în domnia ta puţină 
tărie şi puțină răbdare. 

— Voi găsi, domnule abate. De altminteri nici nu pot face altfel. Vreau 
să ştiu adevărul. 

Birlădeanu bătu la uşă cu pumnul, cum îi era obiceiul. Ruset se sculă 
cu mişcări leneşe şi-i deschise. 

— Ce este? Iar îmi aduci mîncare? Tu nu înţelegi că-mi aduci otravă? 

— Aduc o veste neagră, mormăi Vilcu, privind într-o parte, ca şi cum 
i-ar fi fost silă să-şi ridice ochii la stăpînul său. A venit dădaca. 

— Cum? Ad-o aici, numaidecit! tresări Ruset, îndreptindu-se şi 
mişcîndu-se deodată cu vioiciune. 

Domnul de Marenne îl observa. Avu lămurirea acestei tresăriri îndată ce 
văzu pe ţigancă intrind. Dar îndată înțelese şi ce va urma, cînd văzu ochii 
de îngropăciune ai femeii. 

— Ce s-a întîmplat? izbucni Ruset repezindu-se şi cuprinzind-o cu 
amîindouă minile de umeri şi zguduind-o; e bolnavă? ori a murit? 

— Of! Doamne Dumnezeule! se tîngui dădaca; văd că-mi soseşte mie 
ceasul din urmă; domnița noastră mai are a se chinui, — sărăcuța! N-a 
murit, nu te teme: nu-i nici bolnavă. 

— Atunci ce este? 

— Vai de noi, beizade. Vai de noi. Femeile, care sîntem pedepsite în 
toată viata să nu facem după inima noastră! 

— Ai să spui ori n-ai să spui? 

— Am să spun, vai de păcatele mele: căci de asta am venit. În ce chip 
am scăpat şi cum am venit, numai eu ştiu. laca ce este. Îndată ce a ajuns 
aici măria sa Vodă şi s-a aşezat la Bogdan-serai, a chemat la sfat pe feciorul 
măriei sale, Constantin. După ce s-a sfătuit cu Constantin-Vodă, măria sa 


Duca-Vodă s-a sculat şi s-a dus calare la împărăție, ca să se sfătuiască şi 
cu Mustafa vizir. Cum s-a întors, a spus că toate sînt bune şi merg după 
voia măriei sale, numai pira care a virit-o la împărăție Ştefan beizade nu 
poate s-o înlăture. Că împărăţia cere să se binecuvinteze numaidecit iarăşi 
inelele lui Ştefan beizade ş-a domniței, şi pe urmă să se facă nuntă. Dacă 
nu se face după porunca împărăției, apoi şi celelalte treburi ale măriei sale 
Duca-Vodă cad jos şi rămîn rele. Ba poate să cadă şi domnia măriei sale. Şi 
avînd paginii şi alte obiceiuri proaste, poate să cadă şi capul măriei sale. 
Atuncea a îndrăznit să se scoale domnița Catrina, punîndu-se împotriva lui 
beizade Ştefan. A rostit asemenea vorbe îndrăznețe, cît măria sa Duca-Vodă 
s-a făcut ca pămîntul la obraz de miînie ş-a ridicat mîna s-o lovească. N-a 
lovit-o decit o dată ş-a prins a boncălui de se sculase toată casa, şezind 
toate slugile pe la uşi, cu urechile ciulite. Domnița nu se îndupleca nici la 
amenințările, nici la rugămințile măriei sale şi sta mută ca o piatră. S-a 
sculat Vodă iar ş-a bătut din picior, poruncind închisoare fetei, la 
mănăstirea de maici a sfintei Marii, în mahalaua grecească. De atuncea, 
beizade, domnița Catrina stă în chilie, sub zăvor, cu straşnică poruncă să 
nu intre nimeni la dumneaei, nici să vadă măcar pe fereastră pe cineva. 
Numai maica stareță intră la dinsa o dată pe zi. O mingiie şi-i spune vorbe 
de împăcare. Şi mă mai strecor şi eu lîngă uşă, zgrepţen, pun urechea, 
ascult şi răspund, dar nici eu n-am voie să ies pe poarta mănăstirii. Ne-am 
gindit ce să facem, ca să putem da o ştire. A rugat domnița astăzi 
după-amiază pe maică să mă trimeată cu veste la Ducă-Vodă, precum că ea 
se înduplecă şi se supune la porunca părintească, numai să i se sfirşească 
acel chin al singurătăţii. Cum am ieşit, am dus această bucurie lui Vodă. Pe 
urmă, m-am abătut degrabă aicea. După aceea mă întorc înapoi la 
mănăstire. Stăi, beizade, nu te uita aşa la mine, parcă ai vrea să mă loveşti. 
Cînd s-a duce Duca-Vodă ca să ierte pe copila lui, are să afle că dumneaei 
s-a răzgindit; iar se îndărătniceşte şi iar nu mai vrea. 

Dădaca vorbise eu mare grăbire, sunîndu-şi brățările de la mini şi 
învăluindu-şi fustele. Acuma gifiia şi se uita cu ochii holbaţi la popa 
franțuz, pe care-l bănuia cine este, dar atunci îl vedea pentru întiia oară. 

— Ai spus tot, dădacă? întrebă Ruset c-un glas istovit. 

— Tot, măria ta. 

— Ce doreşte domnița? 

— Doreşte să ştii întimplarea şi să n-o socoteşti pe dumneaei întru 
nimic vinovată. Zice că s-aştepţi. 

— Ce s-aştept? 

— Nu ştiu. Aşa a spus ea, s-aştepți. 

— Cit s-aştept? Şi ce s-aştept> Dacă nu se supune, bătrinul e în stare 
s-o îngroape acolo de vie. Dacă slăbeşte şi, la urmă, se supune, atunci 
aşteptarea mea e cea mai mare zădărnicie şi cea mai mare prostie. Du-te, 


e DP n M 


dădacă, şi spune-i c-am aflat. Spune-i că m-ai găsit gata să-mi sfirşesc 
viața; dar cum am aflat de întimplarea ei, am înviat. Mult n-are să treacă şi 
are să afle şi ea de la mine veste; aceea are să fie însă mai bună. 

Dădaca îl privi cu frică. 

— Ce vrei să faci, beizade? Nu îndrăzni în țară păgină să faci vreo 
nebunie, ca să nu-ți pierzi capul şi s-ajungă în chilia domniței numai 
numele măriei tale. 

— N-ai grijă, dădacă, sînt eu destul de cuminte. Ştiu ce am de făcut. 

Dădaca sărută mina lui beizade, privi furiş pe popa franțuz şi se 
strecură grăbită afară. 

După ce se închise uşa, Ruset rămase în picioare, aţțintind locul unde 
stătuse tiganca. Ca şi cum abia atunci îi intrase în înțelegere vestea, se 
cutremură ca de-o otravă înghițită şi începu a lămuri abatelui 
împrejurarea, c-un glas care era mai mult un şuier de disperare. Otrava 
părea că urmează să-l sfişie lăuntric, căci, cu ochii înflăcărați şi crescuți în 
orbite, începu a izbi amenințări spre păreţii goi, făcînd semne cu pumnii 
strinşi. 

— Spune, domnule abate, gifii el, cu obrazul strimbat; spune ce 
pedeapsă se cuvine acelui tiran burduhos şi buzat care, pentru lăcomiile 
lui, calcă în picioare tinereța şi viața unei copile? Pentru mine-i totuna. 
Dacă-i vorba s-o pierd astfel, mă duc să mă pierd şi eu. Îl pîndesc undeva, 
cînd iese ori cînd trece; mă reped şi-l apuc de barba cănită pentru care nu 
i-i ruşine la bătrineţă; şi-l pălesc cu jungherul în gitlej, pe unde a scos 
blăstăm şi vorbe de ocară, şi-i zdrobesc mîna care a lovit-o pe dinsa! 

Urmă a se zvircoli, vorbind ca-ntr-o nălucire în care şi-l închipuia de 
față pe duşmanul său. Apoi prinse a-şi smulge părul şi a-şi rupe hainele, 
ceea ce păru domnului de Marenne cu totul lipsit nu numai de demnitate, 
dar şi de înţeles. 

— Asta nu mi-am putut închipui şi n-am aşteptat-o de la domnia ta! 
strigă el ridicîndu-se cu hotărire în faţa lui Ruset şi pregătindu-se să plece. 

Bolnavul îl privi uimit şi se retrase doi paşi. 

— Ce este, domnule abate? am greşit cu ceva față de domnia ta? 

Abatele nu răspunse şi urmă a-l privi. Beizade se lăsă să cadă pe divan 
cu fața în sus şi cu braţele răstignite în laturi. Avu sughițuri de plins, care-l 
muşcau pînă în măruntaie. Domnul de Marenne se aşeză alături şi aşteptă 
să-l vadă întrucîtva domolit. Atunci îi apucă mîna. 

— Prinţule, zise el blind, cred că ai isprăvit cu vărsările de sînge care 
nu-ți pot da înapoi ce-ai pierdut deocamdată. 

Ruset oftă. 

— lartă-mă, domnule de Marenne. şopti el. Sint un biet om care nu mai 
pot cugeta. E o izbitură care m-a dat jos. 

— Văd. Duca îşi mătură uşor potrivnicii din cale. 


— Cum? Nu-i mătură; căci am să mă scol ş-am să-i stau în față. 

— lar? Logic este să faci altceva. 

Beizade Alecu se sculă şi, rămînînd ghemuit pe divan, îşi puse coatele 
pe genunchi şi fruntea în palme. Ferindu-şi după aceea degetele, privi lung 
pe abate. Păru a înțelege, căci îi apăru rînjetul. 

— Şi nici asta nu-i cuminte, adăogi abatele Paul. 

— Ce? tresări Ruset. S-o fur? Ba da; asta numaidecit! 

— Stăruiesc în părerea mea, prințule; nici asta nu-i cuminte. 

— Ştiu. Cuminte este să stau cu brațele încrucişate şi s-aştept să se 
împlinească ce-i scris. 

— De cînd sînt între orientali, pricep mai bine adîncimea acestei 
discipline; şi, în împrejurarea de față, mi-o însuşesc cu desăvirşire. Mai ales 
că nu poţi întrebuința violența acolo unde nu ţi se cere. Lasă să se 
isprăvească întăi războiul care s-a deschis între tată şi fiică. Dacă fata îl 
pierde, mai este încă vreme să te amesteci. 

— Numai să nu fie prea tirziu. 

— De ce? Crezi că domnița Catrina are să piară în chilia de la 
mănăstire? Să-ţi iasă asta din cap. În împrejurarea în care se află ea, şi 
vrăjmăşia şi iubirea sporesc. Pe lingă asta, copila lui Duca e o ființă care 
ştie să-şi apere viaţa şi ființa, unguibus et rostro. 

Ruset rămase ginditor, păriînd a cumpăni în sine sfatul. Nu cumpănea 
însă nimic; îl judeca pe abate, cu părerile lui, ca pe un străin care 
dintrodată i se pune în cale. Totuşi întrebuința blindeţă în întrebare: 

— Domnia ta, domnule abate, eşti deci, hotărît, împotriva unei 
asemenea fapte? 

— Hotărit, căci vreau să te foloseşti deplin de bunăvoința pe care ţi-am 
dobîndit-o. O partidă de şah ca aceea pe care am pierdut-o se joacă numai 
o dată pentru viața unui om. lartă-mă că-ți amintesc asta; însă e necesar. 

Ruset se simţi totuşi atins şi depărta de la sine şi mai mult pe acest 
prietin, rămînînd el singur, cu hotărîrea lui ascunsă. 

— Bine, vorbi el cu prefăcută voie-bună; mă supun prietiniei şi 
înțelepciunii. 

Abatele îl privi ascuţit, la rîndul său bănuitor. Se sculă să plece. 
Beizade Alecu nu-l opri. Avea în el o preocupare bolnavă, cu ochii întorşi 
înlăuntru, la nebunia lui. 

Domnul de Marenne vru să afle încă o dată numele mănăstirii de 
monahii, unde era închisă domnița Catrina. Îl uitase; şi rugă pe Ruset să i-l 
rostească şi să i-l lămurească. 

— L-am uitat şi eu, domnule de Marenne, răspunse beizade. 

Pe urmă şi-l aduse aminte. Însă viclenia aceasta nu-l mai putea înşela 
pe abate. Domnul de Marenne plecă încredinţat că Alecu Ruset pregăteşte o 
lovitură, ca şi cum ar coace în el o bubă; şi merge spre pieire. Nici nu fusese 


petrecut pînă la uşă ca-n alte dați: şi, înainte de a scobori treptele sălii, 
auzise chemarea cătră Birlădeanu. 

«Se grăbeşte, gîndea abatele. Turcii au dreptate: fatalitatea ne apasă şi 
ne îmbrinceşte în prăpastia eternității. De data aceasta însă vreau să 
propun, acestor vorbe pompoase şi catastifului lui Dumnezeu, o mică 
rectificare.» 

În vremea asta Ruset ţinea pe Birlădeanu în picioare în fața sa, şi, 
înainte de a-i da poruncă, se desfăta din nou povestind slugii nenorocirea şi 
tăvălindu-se în durere ca-n spini. 

— Înţelegi tu, Bîrlădene? 

— Înţeleg, măria ta. 

— Nu înţelegi nimica, Birlădene; căci, dacă ai înțelege, ai şti că asta-i 
moarte pentru mine. 

Birlădeanu clătină din cap, neîncrezător. Mişcarea aceasta întărită pe 
beizade. 

— Şi tu eşti ca popa franțuz? strigă el. Te socoteşti mai înțelept decît 
mine? 

Birlădeanu tăcu. socotindu-se mai înțelept. 

— N-auzi ce te întreb eu? Te socoteşti mai înțelept? 

— Nu mă socotesc mai înțelept. 

— Atunci nu crezi că-i mare greşală să furăm pe domniţă de la 
mănăstirea sfintei Marii? 

— De ce să fie greşală? Nu-i nici o greşală. Am mai făcut noi asemenea 
lucruri. Am furat chiar trup sfințit da călugăriță. Dumnezeu poate-a ierta, 
căci a fost cu învoirea cuvioasei. Mi se pare c-o chema Virvara. 

— Birlădene, adă-ți aminte că eşti mut, şi răspunde la ce te întreb. 

— Eu pot să şi tac, măria ta, şi să împlinesc numai ce-i binevoi să-mi 
porunceşti măria ta. Dacă-i vorba să sărim zidul, să-l sărim. Ajutindu-ne 
Dumnezeu, poate nu ne-om lăsa capetele pe aceste meleaguri. 

Russet îşi încruntă sprinceana şi slujitorul tăcu, rămînînd neclintit lingă 
uşă. Beizade începu a umbla pe dinaintea lui, cîştigat deodată de o putere 
nouă, izvorită din adîncimea durerii. Această putere avea nevoie s-o 
cheltuiască pe loc, cu înfrigurare. 

Trebuiau să se înarmeze pe dedesubt şi să iasă cît mai era vreme, în 
cele dintăi ceasuri ale nopţii. Ajung la sfinta Măria Mugliotissa, în Fener, şi 
cunosc în astă-sară locul şi împrejurimile. Dacă găsesc un han aproape, ori 
o cămară într-o casă de creştin acolo, pot sta ziua următoare la pîndă; 
dacă-i nevoie, stau ş-a doua, ş-a treia zi, pînă ce cunosc rînduiala chiliilor 
şi iau cumva înțelegere cu Măgdălina. Atunci îşi întocmesc planul, îşi 
agonisesc scările de care au nevoie şi se tocmesc cu vreun căpitan grec de 
corabie, ca să-i primească şi să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov: la 
Crit, ori la Chipru. 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal Ea a ENT Cat x. 


i € - : a 
-i A N ESS > S zi A k 
e Sni A. é - J 5 E, a i Er 


Ruset era ațițat şi vedea limpede toate. Vorbea c-o hotărire nebiruită. 
Vilcu îl asculta supus, cu capul plecat, într-o deplină nepăsare. Era 
încredințat că, de cînd a pus pe el cuvios strai şi şi-a luat canon muțenia, 
înțelegerea lui a sporit aşa de mult, încît beizade a rămas cu totul în urmă; 
ş-acuma ar fi bun el de boier şi beizade de pădurar. 

— Să facem precum spui, măria ta, încuviinţă el, fără a ridica ochii. 
Bine ar fi să cîntărim la fața locului ce se poate şi ce nu se poate. Dacă 
găsim un loc ş-o chilie de pindă; dacă putem vedea pe tiganca domniţei; 
dacă găsim scările, dacă găsim grecul şi corabia şi cîte altele vor mai fi fiind: 
toate cată să le socotim. Şi dacă n-or fi turci pe dinafară şi creştini pe 
dinlăuntru, ş-om intra ca la noi acasă, ş-om ieşi ca de la noi de-acasă, ş-a 
vrea domniţa să vie cu noi, va fi bine şi mi-a plăcea şi mie, ca şi măriei tale. 


XXXI 
UNDE VILCU BÎRLĂDEANU CREDE TOT MAI MULT CĂ-I MAI CUMINTE DECÎT 
STĂPÎNIUL SĂU. DAR CEL MAI CUMINTE DINTRE TOŢI E ALTUL 


ascunsă ațițare bolnavă. Puse pe Vilcu să oblonească fereastra şi să 

cerce dacă-i bine pus zăvorul de la uşă. Ceru să-i tragă măsuța 
lîngă pat şi să curețe nucul lămpii. Sub limba de lumină, ajutat de slujitor, 
desprinse căptuşelile de la straiul de dedesubt, tăindu-le cu jungherul. 
Scoase şi înşiră pe măsuță monedele de aur şi cele citeva pietre care-i mai 
rămăseseră. Avea de-ajuns pentru toate; şi pentru plata corăbierului, şi 
pentru petrecere pe-un an de zile într-o țară din Apus. Căci din ostrovul 
Critului, ori de la Chipru, — lămurea el lui Birlădeanu. — trebuiau 
numaidecit să se depărteze. Numai cînd or ajunge la italieni, ori la franțuji, 
pot să se socotească slobozi de orice grijă. 

După această socoteală, îşi cusu comoara la loc cu dibăcie, 
împrăştiind-o potrivit la subsuori şi la şolduri şi păstrind în chimirul de 
piele, la spate, ceea ce-i era trebuitor pentru început. Veni, după asta, 
rindul armelor. Vilcu găsi de cuviință să deie sfat pentru cumpărare de 
pistoale de la un armurier. N-ar strica poate nici două sănețe. Cît despre 
săbii, apoi fără acelea nu se poate sfirşi nimic. 

— Sărace Vilcule, îl înfruntă rizind Ruset; căldura asta, de care te plingi 
tu de la o vreme, ţi-a topit înțelegerea. Tu socoti că avem să umblăm cu 
săneața în stînga, cu pistolul în dreapta şi cu sabia în dinți? Dacă-i vorba 
să ne batem, atuncea să ne ducem la un război. Aicea, cum s-a auzi 
bufnind pistolul, tăbărăşte asupra noastră o mahala întreagă. Aşa încît, să 
înlăturăm armele de foc. 

— Să le înlăturăm, se învoi Birlădeanu. Dacă-i vorba pe-aceea, să 
înlăturăm şi săbiile. 

— Asta nu, Vilcule, se împotrivi Rusei, judecind în sine toate. Să 
chibzuim de ce avem nevoie ca să ne scăpăm viețile la o primejdie. Căci se 


Pic Alecu Ruset îşi rîndui lucrarea lui c-o linişte sub care sta 


poate întîmpla să fim simtiti: ori să deie peste noi cineva. Fie singuri, fie cu 
domnița, trebuie s-avem cu ce ne apăra. Italienii spun că, în asemenea 
împrejurări, mai bun este jungherul. Eu am fost deprins mai mult cu sabia. 
Cu jungherul e bine împotriva unuia. Cu săbii bine ascuţite, putem ţine 
piept mai multora. 

— Atunci au să ne trebuiască două săbii, se învoi pădurarul. 

— Cînd om ieşi, atunci, nimic altceva decît două săbii. Le alegi tu mini, 
uşoare. Ş-ai să le tragi pe piatră cum ştii tu, ca să le faci ca briciul. 

Birlădeanul avu o nedumerire. 

— Măria ta, cum avem să încingem săbii peste straiul nostru 
călugăresc? Altfel, de ascuțit le-ascut, şi le fac agere, să taie ş-un fir de păr. 

— Vilcule, nu arăta mai puţină minte decit ai. De ce să-ncingem? 
N-avem nevoie decit de penele săbiilor, pe care le purtăm învălite în ceva. 
Trecem cuviincioşi, ca nişte buni monahi, şi nimene nu ştie că ducem la 
subsuoară primejdie. 

— Bună socoteală! se minună pădurarul, scuturindu-şi barba. Cînd 
ajungem la corabie, numai le lepădăm în mare şi gata! 

— Pînă la corabie avem drum greu, oftă Ruset. Deci cumperi două 
săbii. Cumperi, de la alt negustor, fringhioară, ca să întocmim scări, şi le 
înțepenim căngi într-un capăt, ca să se cațăre de zid cînd le-om zvirli. 
Acuma ne rămîne să găsim gazda, să pindim pe dădacă şi să socotim cu 
ochii. În vremea zilei, locul pe unde trecem şi unde avem s-ajungem. Eu 
n-am nici o îndoială în privința izbinzii. 

— Măria ta, dar dacă cumva domnița Catrina pune împotrivire? 

— Ai mai făcut o dată întrebarea asta Vilcule, şi m-am mai gîndit la ea. 
Socot că n-are să se împotrivească. Am uitat să socotesc, între cumpărături, 
o basma de matasă. 

— Aşa este, asta-i bună, încuviință pădurarul; s-o însemnăm la răbuş 
şi pe asta. 

Îmbrăcîndu-se şi încingîndu-se, Ruset se uită în juru-i fără părere de 
rău. Puse pe Birlădeanu să rinduiască patul şi să aşeze lucrurile la locurile 
lor: măsuța subt icoane, scaunul lingă fereastră, ş-un tom din Vieţile 
Sfinţilor în raft. Aprinseră candela şi pe măsuţă, lingă lampă, beizade 
potrivi un galbăn peste o foiţă de hirtie cu însemnare de pomelnic, în limba 
elinească: 


Pomeneşte, Doamne, 
pe Profira 

şi pe Antonie 

şi pe Alexandru, 
robii tăi. 


ISS pa AI Se pa IL pa ERA 
IE TA A AAS 


b. + JOS ra) 
4 A EN > S zi A k 
e Smi A. é - ÎL r a 7 E, a i Er 


După aceea, stinseră lampa şi ieşiră, închizind cu grijă şi virînd cheia 
pe sub uşă înapoi în chilie. 

Trecură pe la fratele portar, care-i cunoscu şi li se ploconi. Beizade îi 
lăsă şi lui un ban de aramă, pe prichiciul ferestrei. Cu fratele Birlădeanu 
alături şi puţintel în urmă, beizade înainta pe sub rîndurile de chiparoşi şi 
platani către ziduri. Îşi făcură loc printre neguţători cărăuşi pe la 
Silivri-Capă şi curind se amestecară în mişcarea de sară a Cetăţii. Ici-colo 
tremurau lumini pe la case şi dugheni. Uliţile curgeau întortocheate ca 
nişte gîrle de întuneric. Unii trecători începeau a umbla în tovărăşie, cu 
finare ori facle. Pe alocuri. la un ceas mai tirziu, era primejdie ca într-o 
pădure dinspre partea hoţilor, ori ca într-o strimtoare a mării din partea 
corsarilor. 

Beizade îi lămuri acestea lui Birlădeanu. Gindindu-se la o corabie 
necunoscută şi la un căpitan cu bună inimă. Pădurarul însă nu se temea 
de nimica. 

Aşa ajunseră în mahalaua romeilor, care se chiamă Fener. De-acolo, pe 
povirnişul pietros, fugeau ulicioare spre țărmul Cornului-de-Aur. Nu 
departe de biserica umilită a patriarhiei se adăpostea, după ziduri tăcute şi 
încununate de iederi, singura mănăstioară îngăduită de necredincioşi în 
cuprinsul Stambulului. Ruset cunoştea bine locurile şi găsi cu uşurinţă 
hanul de care avea nevoie. Ceru de mincare pentru sine şi pentru tovarăşul 
său şi dădu dovadă de o mare agerime de minte, poftind ş-o oală de vin de 
la stăpînul locului şi rugîndu-l şi pe el să guste, în sănătatea a doi frați ai 
săi creştini. Unul din aceşti frați are canon muţenia şi tace. Celuilalt însă îi 
plac prea mult sfaturile cu soții, mai ales cu negustorii cinstiți, şi le spune 
tot ce poftesc să afle: de unde vin, unde se duc, ce treabă au în Cetate. Vin 
de ia Sfintul Munte şi se duc la locurile sfinte, la Ierusalim. Pe unde au 
trecut, s-au bucurat de frățească primire. Şi stau ş-aici în Stambul cîteva 
zile, ca să se închine la sfintul patriarh. Astfel, numărînd toate cele care 
sint de văzut, cinstitul negustor îi pune în vedere vorbărețului că se înalță 
nu departe de-acolo ş-o mănăstioară a sfintei Marii cătră care să nu cumva 
să se facă vinovaţi de uitare. Foarte frumoasă mănăstire, în care s-au 
întimplat şi minuni. Chipul Maicei lui Dumnezeu, care se găseşte în 
biserica acestei mănăstiri, are o cunună cu totul de aur ş-o salbă de la 
împărăteasa Teodora. Nu este călător care să nu cerşească intrare şi să nu 
se închine acelei icoane bogate. Este ş-o istorisire despre Maria, fiica lui 
Mihail Basileus Paleologul, care a zidit lăcaşul. Trebuie numaidecit 
s-asculte şi istorisirea. 

Nici cei doi umiliți drumeţi nu se vor lipsi de asemenea binecuvintată 
bucurie, recunoaşte călugărul vorbăreţ, închinînd iar oala cătră cinstitul 
negustor. 


«Vinul acesta s-arată bun, cugeta Birlădeanu; socot că e neprefăcut, 
deoarece negustorul suge dintr-însul cu hărnicie. » 

Pe urmă înţelese că asemenea meşteşug e cel mai bun pe care-l poate 
găsi beizade, ca să afle tot ce pofteşte nu numai despre sfinta mănăstire a 
Mugliotissei, dar despre toate cîte au fost pe lumea asta. 

Într-adevăr, kir Teodor hangiul n-a lipsit să le spuie în amănunt istoria 
cu Maria Paleologhina, cea care a stat împărăteasă la Mongolia, fiind întăi 
soața hanului şi după aceea a feciorului hanului, şi a venit cu întristare 
să-şi sfirşească amurgul vieţii în acest lăcaş. Le-a spus şi altele, ba despre 
ticăloşiile paginilor, ba despre minunile sfintelor icoane ş-a sfintelor moaşte. 
Oricit îl cerca însă Ruset să-l facă a arăta anume întîmplări proaspete care 
s-au petrecut de curind la mănăstirea Mugliotissei, kir Teodor nu 
răspundea dorinţii lui şi avea mare plăcere să-i înşire numai lucruri din alte 
veacuri. 

De băut, bea bine; ştia să facă şi socoteli şi să le însemne cu cărbune 
pe dosul uşii. Cînd îl văzu că bolboroseşte, beizade îl privi cu dezgust şi-l 
lăsă în sama Birlădeanului, iar el se duse la hodină, ca să-şi clocească 
nădejdea. 

Cu aceeaşi neştirbită rinduiala, beizade şi-a urmat a doua zi pregătirile. 

Stăpinind sub degetul cel mare un galbăn de aur în palma minii stingi, 
Vilcu ieşi să caute săbii şi fringhioare de matasă. După ce umblă cu 
nepăsare pe sub bolți în Buiuk Cearşi, se opri şi cumpără întăi pînză de 
sac, după aceea se întoarse în alte părți, unde ochise săbiile. Făcea semne 
cu mîinile şi cu degetele şi se holba cu ochii, pînă ce ajungea să se facă 
înțeles şi să dobindească marfa ce poftea şi cusurul ce i se cuvenea. Astfel 
se întoarse pe furiş, cu săbiile învălite întăi în fringhioară ş-apoi în sac, şi le 
puse pe divan subt ochii lui beizade, descoperindu-le. 

Ruset le trase pe rînd, le cumpăni, le găsi bune. Îşi alese frînghioara şi 
începu să  înjghebe scările; pe cînd slujitorul se cinchea într-un colț al 
chiliei, cu ulciorul de apă şi cu piatra, ca să deie ascuţişul trebuitor fierului. 

Asta a fost în ziua întîia. Sara, au ieşit ş-au dat tîrcoale mănăstirii. În 
unele locuri zidul era astupat de case şi dugheni; în alte părți pietrăria, cu 
tencuiala învechită şi căzută, se păstra slobodă, sub cununile de iederă. 
Era într-un loc un colț, la o toloacă goală, unde, ziua, se jucau copiii în 
arşice. Acolo pămîntul se înălța puţin, subt umbră de arbori; şi de partea 
cealaltă nu se zăreau acoperişuri de chilii. Era cel mai potrivit punct de 
trecere. 

Toate acestea le socotea cu liniştea lui înşelătoare stăpinul: şi Vilcu le 
încuviință, cu fruntea plecată. Se întoarseră la han. Unul cu inima umflată 
de îndirjire, celălalt punindu-şi cu întristare credința numai în unul 
Dumnezeu. Pe dădacă n-o zăriseră. Nu numai pe dădacă n-o zăriseră, dar 
nici pe altcineva intrînd ori ieşind pe poarta pardosită cu fier a acelei cetăți 


moarte. Sunase numai simandra după ziduri, cătră amurg, stins, ca într-o 
pustie depărtare. 

După ce ospătară puţină friptură de batal şi băură vin dulce, beizade 
porunci lui Vilcu să zavoraşcă uşa şi înşiră pe divanuri scara, încercîndu-i 
nodurile. Trase din ascunzătoare săbiile şi, ținindu-le pe rînd cu stingă de 
miner, cu ascuţişul în sus, le pipăi cu degetul cel mare al mînii drepte. 

— Acuma, sîntem gata. Birlădene, încuviință Ruset, rizind. Uită-te Ia 
mine, urmă el punîndu-şi barba în piept şi înflăcărindu-şi privirile, uită-te 
la mine şi dă-ţi samă dacă am judecat bine şi am liniştea care trebuieşte. Ai 
putut vedea singur că locul pustiu de pe medean ne îngăduie să trecem 
vadul, pe țărmul cel dorit. 

— Încă n-am văzut pe dădacă, se împotrivi, moale, Birlădeanu. 

— Ai s-o vezi mini. Ai să baţi la poartă, rugîndu-te de intrare, ca un 
monah străin, fără cuvînt, numai punînd miînile pe piept şi închinîndu-te. 
Au să-ţi deie drumul ş-ai să te duci s-aprinzi făclii la icoana Panaghiei. 
Atuncea ai să bagi de samă ce este înlăuntru. leşind, ai să te uiţi cătră toate 
ferestrele chiliilor, şi nu se poate să nu te vadă şi să nu te cunoască țiganca 
domniței. 

— Aşa întocmai am să fac, stăpine... oftă Vilcu. 

— M-aş duce eu să bat la poartă, porni iar glas beizade, cu acelaşi pojar 
în priviri; însă eu abia îndrăznesc să ies de-aici, de Ia han, sara. Căci eu am 
petrecut cîțiva ani, în copilăria şi în tinereța mea, în aceste părți. Şi sînt 
mulți creştini de-ai noştri care îşi aduc aminte de chipul meu. Să ştii, 
Birlădene, şi alta. Că şi părintele meu Antonie-Vodă e trăitor în aceste părți 
şi-şi sfirşeşte zilele întru năcazuri. Acuma ai să înţelegi tu ce venin am eu în 
mine. Dacă-l părăsesc pe părintele meu şi mă întorc de cătră el spre acea 
domniță. Pînă ce n-o dobindesc, nu poate să aibă hodină trupul meu. 

— S-ar putea să fie vinovată, stăpine, şi ţiganca aceea cu salbă, 
amestecînd poate farmece ale ei. Ar fi bine s-o pălesc pe dînsa întîi cu sabia. 

Beizade crezu de cuviință să ridă şi urmă să umble prin chilie fără 
astimpăr, ca o fiară în cuşcă. Risul acela strimb şi slăbit îl înfricoşa pe 
Bîrlădeanu şi-l făcu să nu mai ridice plivirile. Îşi pregăti culcuşul în colț, 
lingă uşă, şi se cufundă în tăcerea-i întristată. 

În cealaltă zi, după amiază, Ruset îl împinse afară din odaieşi el se 
duse, cu capul plecat, pînă la poarta sfintei mănăstiri. Săltă ciocanul de 
lingă zăbrea şi-l lăsă să cadă; dar nimeni nu-i răspunse. Stărui ş-a doua, 
ş-a treia oară, fără altă izbindă. Dădu ocol zidului şi veni la han c-o mutră 
nedumerită. Beizade îi deschise, îl trase de guler după el şi-l puse într-un 
colț subt întrebări ca subt amenințarea unui cuțit. Vilcu strînse din umeri, 
neînțelegind nimic. 

Atunci se întîmplă să bată la uşă, nepoftit, kir Teodor şi să îndemne la 
un ulcioraş de vin proaspăt pe fraţii săi întru Hristos. Beizade mai curînd 


l-ar fi izbit îndărăt, c-un pumn în falcă, ne mai aşteptind nimic de la dinsul. 
Dar se nevoi să-l urmeze plictisit şi să beie vin prost. 

— Am uitat să vă spun o întîmplare rară... zise kir Teodor, rizind. Aţi 
fost astăzi la mănăstire? 

— A fost acest frate al meu, răspunse beizade, ş-a bătut la poartă, dar 
cei dinlăuntru s-au dovedit muţi ca şi dînsul. 

— Aha! apoi asta-i din pricina întimplării pe care nu v-am spus-o. 

Beizade tresări, dar obrazul îi rămase cu totul nepăsător. 

— A întîmplării pe care nu v-am spus-o, întări kir Teodor. De cîteva zile 
sfinta mănăstire a fost oprită cu carte pecetluită de la înalt prea sfinţitul 
nostru patriarh. Dacă vreți să ştiţi de ce... 

Beizade nu voia numaideciît să ştie de ce. 

— Dacă vreţi să ştiţi de ce, pot să vă spun că această poruncă a adus-o 
un slujitor de la sfinția sa îndată după ce a fost închisă aici copila lui 
Duca-Vodă, Domnul de la Moldova. 

Ruset se miră întruciîtva de întîmplare. 

— A fost închisă în sfinta mănăstire o domniţă de la Moldova? Din ce 
pricină a fost închisă această domniță de la Moldova? 

— Povestea e o trufanda care mi s-a adus, răspunse hangiul, ş-o vind 
aşa cum am cumpărat-o. Zice că această copilă a lui Duca s-ar fi făcut prea 
vinovată de neascultare cătră părinţii săi, căzind la dragoste pentru-un 
jidov, cu care s-ar fi pregătit să fugă. lar acuma au osîndit-o Duca-Vodă 
tatăl său şi părintele nostru patriarh să steie la întuneric, în hrubele de 
dedesubt, numai cu pîine de orz şi apă, cu rugăciuni de fiecare zi a preoților, 
pînă ce va lepăda demonii pe care-i are într-însa. 

Beizade se miră iarăşi şi găsi vinul ceva mai bun. După ce scăpă de 
hangiu, porunci lui Vilcu să coboare numaidecit la Cornul-de-Aur, să caute 
şi să tocmească, pentru noaptea aceea, corăbioara unui căpitan din 
ostroavele eline. 

— Te-a duce pe tine mintea, Vilcule, aşa mut precum eşti, să te înţelegi 
c-un căpitan grec. El ştie ce-i poţi cere; să fie gata şi să te-aştepte; şi pe 
degetele minilor faceți tocmeala. 

Vilcu găsi de cuviință să mormăiască, dar se duse. Şi tot mormăind se 
întoarse, nu după tirzie vreme, dînd răspuns că a năimit un vas cam vechi 
c-un preţ cam scump. 

— Cu cît? 

— C-un galbăn ori c-un zlot. 

— Pînă la Crit? 

— Asta nu i-am putut spune prin semne, măria ta. A merge pînă unde 
a vrea el. Numai să ne scoată de-aici. 

Beizade primi ş-această rînduiala şi pe loc începu pregătirile de ieşire. 


TEI Pa a e 25 s-a 
sat E N aa ENT Ca SA 


` € = = IO] 
- PR ` AN — Cy - E 
4. (cz = = EES > FE [i z 
7 "ză Ka a n: e m i ai 


Puse pe Vilcu să înşire înaintea sa scările de matasă şi să le înfăşoare 
pe bucăţi de lemn, ca să nu se încurce cînd le vor desface. Săbiile, 
îngemănate, le învălui singurel în sac. Aşteptă să se îndesească negura serii 
şi porunci plecarea. 

Plăti întîi hangiului, căci înapoi n-avea a se mai întoarce. Din acel ceas, 
drumul lui mergea drept înainte, pe mări. cătră ostrovul fericirii. 

Cu grabă, trecu pe ulițile povirnite, urmat de slujitorul său. Ajunse la 
zidul mănăstirii şi-l pipăi. Îi dădu ocol şi se opri subt arborele ştiut, la 
marginea medeanului. Atunci Birlădeanu îl auzi pe beizade suflind pripit; şi 
se nelinişti şi el cercetind cu ochii în jur şi întinzînd urechea. Pentru mintea 
lui, toată această strădanie era o nebunie curată. Sta cu luare-aminte, ca 
să deschidă pe undeva un drum de retragere, cînd dincolo de ziduri vor 
izbucni lătrături de zăvozi şi țipete de muieri. 

— Nebunia îmbracă strai de înțelepciune, mormăia el, desfăşurind 
scările. 

— Ai spus ceva? îl întrebă beizade, clănțănind de nerăbdare. 

— N-am spus nimica, stăpine. Cred că mai avem vreme să ne 
întoarcem. Dincolo de zid au să se deştepte cînii. 

— Zvîrle scara! scrişni Ruset, lovindu-l cu mînerele săbiilor. 

Bîrlădeanu zvîrli scara. Întîia oară căzu îndărăt. A doua oară se prinse 
în căngile de fier. 

— Ţine săbiile şi atirnă-te de scară cu toată greutatea, îi porunci Ruset. 
Dă-mi scara a doua. 

Vilcu primi săbiile, trecu cealaltă scară în mîinile reci ale lui beizade şi 
se atîrnă în fringhia de matasă. Beizade se repezi în sus. 

În acea clipă, cinci ori şase oameni răsăriră lîngă ei, parcă i-ar fi fătat 
pămîntul. Grămădiră pe Birlădeanu şi-i rupseră din braţe sacul cu săbiile. 
Doi se săltară după beizade şi-l traseră de picioare, prăvălindu-l la pămînt 
şi punîndu-se asupra lui cu piepturile. 

Şi Ruset şi Vilcu se simţiră răsuciți sub ghionturi, întorşi cu fața în jos, 
aduşi cu fața în sus şi cotrobăiți sub straie. 

Un glas gros îi judeca şi-i osîndea în limba romeilor. 

— Aha! cei mai puturoşi dintre toate dobitoacele! Ţapii lui Belzebut! Au 
adus cu dinşii nu numai săbii, ci şi pumnale! Țineţi-i bine. Vor să 
necinstească, blestemațţii, sfinta mănăstire şi pe miresele lui Hristos. Trage 
şi cealaltă scară, Panaioti, să-i legăm burduf! 

Beizade se zvircolea cu învierşunare nebună, muşcîndu-şi pînă la singe 
buzele. Pieirea pe care i-o vestise abatele franțuz era asupra lui. 

— Stăpîne, gemu lingă el pădurarul, ţine-te bine, căci vreau să-i lovesc 
şi să-i dărim. 

Trecînd, în aceeaşi clipă, de la vorbă la faptă, slujitorul îşi încorda 
arcurile picioarelor şi dădu peste cap pe cei doi care-l încălecaseră. Îi căzu, 


după ei, şi comanacul. Cu fruntea descoperită năpusti în cei de peste 
beizade lovituri de berbece, — două detunături una după alta, scurte şi 
înăbuşite. În acelaşi timp repezi şi pumnii în laturi cu străşnicie. Zvicnind 
de la pămînt, îl ajută şi Ruset, fulgerind cu pumnu-i osos în orice cap se 
înălța în preajmă. 

— Kirie eleison! se tîngui unul dintre năvălitori; aceştia nu-s călugări; 
aceştia-s dracu! Daţi năvală asupra lor, fraților, şi nu-i lăsaţi, că ne scapă! 

Birlădeanu împinse înaintea lui pe Ruset. Duşmanii veneau din nou 
asupra lor. În capul descoperit al lui Vilcu sunară de două ori toiegele ca-n 
piatră. În comanacul lui beizade se îngropară moale. Judecînd fără vorbe 
primejdia şi înțelegind în acelaşi chip scăparea, şi stăpinul şi slujitorul 
năvăliră unul după altul în întuneric, la vale, pe ripa Fenerului. După 
tropotul îngemănat al paşilor, se simțeau alături. Li se păru că duşmanii, 
rămaşi în urmă, au amestecat bețele unii asupra altora. Totuşi îşi sporiră 
fuga pînă ce, la o răspiîntie de hudiță, se socotiră destul de adăpostiți în 
cotitura unui zid şi în întuneric. Vilcu prinse pe beizade şi-l opri în pas. 
Apoi statură ca să răsufle foc, cu ochii holbaţi unul asupra altuia şi cu 
trupurile încovoiate. 

— Ei, acu ce facem, stăpine? întrebă pădurarul nu fără o ascunsă 
bucurie. Să ştii, măria ta, că ticăloşii aceştia ne cunosc cine sîntem. De 
cum am intrat la han ne pindesc şi se ţin în jurul nostru. 

— Se poate, Vilcule, răspunse cu amărăciune Ruset. Nici la Balikli nu 
mai îndrăznesc a mă întoarce. Ar fi fost mai bine să cad acolo, sub zid. 

— Cugetind cuminte, măria ta, mai bine este c-am scăpat. 

— Poate ai dreptate, mormăi, posomorit, beizade. Cît mai am viaţă în 
mine, merg înainte. 

— Să ne ţinem, stăpîne, ca lupu-n preajma oii; numai să ne păzim 
viața. Acuma eu spun că în altă parte decît la casa franțujilor nu putem 
hălădui. 

Îşi înălțară amîndoi frunţile, cu urechile la pîndă. Coborau din urmă de 
pe deal tropote şi glasuri amestecate. Sfişie noaptea ş-un fluierat prelung, al 
unui străjer turc. Dar nimeni, de la casele negre din preajmă, din uliți şi din 
ulicioare, nu îndrăznea să scoată capul şi să scapere lumină. Fără să se 
grăbească prea tare, cei doi fugari cotiră pe unde cădea umbra cerdacurilor, 
pînă ce tihna îi împresură de pretutindeni. La malul apei găsiră un caiagiu 
pătrin, care-i trecu dincolo. 

Fără alt năcaz, suiră în Pera, la casa prietinească şi Birlădeanu ciocăni 
la poartă. Îndată li se deschise, ca şi cum ar fi fost aşteptaţi; însă slujitorii 
se retraseră cu uimire cînd îi văzură. Înţelegînd că străinul pe care nu-l 
cunoşteau şi care părea stăpîn doreşte să vorbească numaideciît cu domnul 
abate Paul de Marenne, ţinură sfat, privind din cînd în cînd îndărăt, peste 
umăr, la noii veniți. Dincolo de ferestrele oblonite, în sălile dinlăuntru, 


lumea nu dormea: Unul din slujitorii franțuji ai părintelui Paul ieşi 
dintr-acolo c-o lumînare în mînă şi, apropiindu-se de adunare şi de vorbe, 
cunoscu pe Birlădeanu. Cunoscu îndată şi pe Ruset şi dădu fuga înapoi, 
înlăuntru. 

Peste puţină vreme abatele îşi primi oaspeții singur, într-o odaie în care 
părea că fuseseră şi alți musafiri, căci masa era întinsă, cu farfurii de 
mîncări reci şi cu sticle de vin roş. Domnul de Marenne se miră nespus de 
asemenea neaşteptată şi plăcută întîlnire. Văziînd însă obrazul otrăvit al lui 
Russet, îl rugă să-i aducă numaidecit la cunoştinţă ce i s-a întîmplat. Căci se 
vedea că s-a întîmplat ceva. 

Atunci beizade Alecu îi povesti tot, privind urit într-o parte. 

Domnul de Marenne îl ascultă în tăcere, fără deosebită simpatie, ceea 
ce îndirji întrucîtva pe boier. 

— Totuşi, eu nu sînt vinovat cu nimica, îi zise franțuzul cu blindeţă, 
cuprinzindu-i mina. Bine te-ai gîndit, prințule, să cauţi la noi scăpare. Aici 
eşti ca într-o cetățuie şi nimeni nu te poate vătăma. Nu încerc nici într-un 
chip să-mi lămuresc cum şi de ce palicarii aceia nebuni au sărit asupra 
domniei tale. De aflat, e cu putință să aflu, însă acuma avem ceva mai 
folositor de făcut. Fii bun şi te aşează pe acest scaun şi, ascultind alte veşti 
pe care vreau să ţi le împărtăşesc, întinde mina spre friptură şi spre un 
pahar de vin. De mult te-aştept, ca să-mi plătesc cu plăcere cătră domnia ta 
o datorie veche, 

— Nu mă simțesc în stare să pun mina pe nimic din bunătăţile 
pămîntului, răspunse cu desnădejde beizade Alecu. 

— Atunci ascultă veştile. 

— Ascult. Nici o veste nu mai poate fi bună pentru mine. 

— Nu sînt bune, într-adevăr, veştile mele; însă te interesează. Vreau 
să-ți spun, prințule, că, dacă ai fi avut prevederea să mă înştiințezi şi pe 
mine de încercarea domniei tale, ai fi fost scutit de neplăcerea din 
astă-sară. Din ziua cînd am fost la domnia ta, domnița Catrina nu se mai 
află la mănăstirea sfintei Marii Mugliotissa. 

Ruset tresări, fără să-şi dezvăluie ochii. 

— În ziua aceea, urmă de Marenne, Duca a ridicat-o, înfăţişind-o prea 
sfințitului patriarh, ca să primească de la el binecuvintare. A doua zi 
dimineața, urmînd porunca împărăției, s-a înfățişat cu ea la Divan-Yolu, ca 
să steie la pîra lui Ştefan beizade. Îmi închipuiesc că, la această înfăţişare, 
domnița a înțeles fie zădărnicia împotrivirilor ei, fie interesul de viață şi de 
moarte al părintelui său, legat nu numai de ciştigarea hătmăniei Ucrainei, 
ci şi de pierderea Moldovei. A plecat capul ş-a primit hotărîrea. Poate 
nădăjduieşte încă într-un ajutor al lui Dumnezeu. Să-l dorim şi noi şi să-l 
aşteptăm precum îl aşteaptă ea. 


Beizade Alecu nu făcu nici un semn, nu rosti nici un cuvint. Biîrlădeanu 
îl privea furiş de lîngă uşă. Înţelegea că se frămîntă în el o dihanie şi-l 
aştepta să cadă cu obrazul înainte în jos şi să piară; ori să se repeadă cu 
pumnii la gura zimbitoare a franțuzului. 

— Bine, răspunse în sfîrşit, greu, Ruset, înghițindu-şi întruna 
amărăciunea gurii; văd că nu-mi mai rămîne nimic de făcut. 

Domnul de Marenne păru mulțămit de acest răspuns ş-apucă iarăşi, cu 
bunătate, minile prietinului său. Dar le găsi moi şi moarte. Cu buzele 
strînse, beizade îl privea pieziş şi viclean, ca şi cum s-ar fi gîndit la altceva. 

— Au plecat spre ţară? întrebă el. 

— Da. 

— Bine. Eu rămîn atunci oaspetele domniei tale, pînă ce-mi va lumina 
Dumnezeu alte cărări. 

Atunci abia îi țişniră din ochi lacrimi şi, plecînd fruntea pe umărul 
prietinului său, dori să moară. 

— Aceste lacrimi sînt bune, zise blind de Marenne. După ce le vei 
înghiţi, ai să cugeţi mai liniştit ce ai de făcut. Îndrăzneşte a încerca acest 
piept de fazan, pe care l-a fript destul de bine bucătarul nostru. Şi ascultă 
un sfat pe care ţi-l dau din prisosul unor vechi dureri. Dumnezeu, iubite 
prietine, a înmulțit neamul Evei, prevăzind, în marea lui înțelepciune, 
suferinți ca ale domniei tale. 

Ruset împinse la o parte fazanul. 

— Domnule de Marenne, răspunse el cu zimbetu-i strimb, pentru mine 
domnița Catrina e singura femeie pe lume. 

— Cu toate acestea, ai ştiut şi de existenţa altora. 

— Nu-mi mai pot aduce aminte de nici una. 

— Încearcă a-ţi închipui altele. E o bună doctorie. Experienţa ne arată 
că instinctul acesta e crud şi înşelător, în oscilaţiile lui alternează 
dezgustul. Focul lui lasă totdeauna cenuşă rece. 

Ruset privi pieziş pe abate, închise ochii şi scrişni. 

— Cu toate acestea nu-ţi sînt duşman, zimbi domnul de Marenne. 

— O, nu. 

— Făgăduieşte-mi că vei încerca să fii cuminte. 

— Făgăduiesc. 

— Încearcă friptura pe care ai respins-o şi vinul care-ţi stă dinainte. Fii 
tare, ca acel răzăş al cărui nume nu-l mai țin minte. 

— Dacă doreşti, încerc. 

— Eşti hotărît într-adevăr să primeşti ospitalitatea mea cîtva timp? 

— Fără-ndoială. 

— Atuncea să bem un pahar de vin pentru pacea inimii domniei tale. 

— Primesc şi asta, oftă Ruset, cu pleoapele coborite. 


IS PAI SL IPS Lp ERA 
sal a, x ENT INES 


i € - : a 
4 A N ES > S zi A k 
e Sni A. é - J 5 SE, a i Er 


XXXII 
PREGĂTIRI DE MARE NUNTĂ DOMNEASCĂ 


neaşteptate şi fără ştirea domnului abate de Marenne. 
Planul lui, foarte ascuţit şi întru nimic atins de mormăirile lui 
Birlădeanu, tintea nu atit graba cît paza. Ştia că alaiul domnesc, cu 
rădvanuri şi cară, înainta încet din poştă în poştă pe drumul Odriiului. 

— Umblind calare, noi putem oricînd să-l întrecem, dădea el, cu 
întăritare, lămuriri tovarăşului său; însă nu voi face nebunia să umblu pe 
acelaşi drum, în bătaia duşmanilor mei. Nu vreau să mă întilnească 
slujitorii împărăției, nici mai ales să mă găsească oamenii solilor 
franțuzeşti. Multă pază s-avem dinspre duşmani: iar dinspre prietini şi mai 
multă. Prin urmare, fac un drum cu ocol chibzuindu-l bine. 

— Oricit am ocoli, mirii Birlădeanu, ştiu eu că tot în-tr-acelaşi loc 
ajungem. 

— Nu cumva ai voi s-ajungem în altă parte? Aşa că deocamdată ne 
pierdem urma, tot înspre asfințit, pe unde am venit. Lăsînd asinii, care nu 
sint buni la întoarcere, încălicăm cai iuți. Ajungînd în Salonic cu bine, 
pălim spre miezul nopții la Belgrad. Şi de-acolo intrăm în țara ungurească. 
N-am nici o grijă. Nimenea nu mă opreşte: nimenea nu mă ştie. Chiar dacă 
mă opreşte cineva, mă lasă cu Dumnezeu, neavînd cu mine nimica de 
împărțit. Mie îmi place foarte mult în țara ungurească. 

— Îmi place şi mie, încuviință Birlădeanu, căci m-apropii de ţara 
Moldovei şi de casă. 

— Nu chiar aşa degrabă cum socoti tu, Vilcule, căci eu mai am o 
socoteală. Dacă măria sa Duca-Vodă m-aşteaptă pe drumul Galaţilor 
cumva, eu am să vin de cătră Suceava. 

— Înţeleg. 


Vic fu că Ruset părăsi chiar a doua zi Stambulul, pe 


— Nu înţelegi; căci n-am să vin singur, nici numai cu tine; ci şi cu alți 
tovarăşi bine armațţi. Ce nu s-a putut face la mănăstirea Mugliotissei, fac eu 
la laşi. 

— Înţeleg şi asta, stăpîne. Turculeţ e oştean îndrăzneţ şi are braţ tare. 
Oricît i-ar plăcea galbinii cu zimţi, nu ştiu dacă s-a prinde; căci nici la laşi 
nu-i uşor; sînt ş-a-colo săbii vrednice. 

Beizade privi cu dispreţ pe soțul său. Apoi rămase întristat în sine, 
trudit de patima care-l rodea. Umblau pe-un drum plin de pulbere, printre 
livezi de smochini; şi-n stînga li se deschidea marea, strălucită şi neclintită 
sub soare, spre aburul misterios al Anatoliei. Cu trăisti trecute pe după 
umăr şi atîrnînd în stinga, cu toiege în mîna dreaptă, se încovoiau subt 
arşiță, avind înaintea lor calea necunoscută a destinului. 

În vremea asta Georgie-Vodă Duca umbla, cu alaiul său, pe drumul cel 
mare al împărăției, cătră țara Moldovei. Se ducea şi spre țara Moldovei, şi 
spre Ucraina turcească, al cărei tui îl dobîndise în ziua împăcării sale cu 
Ştefan beizade, față fiind Sultan Mehmet. Îmbrăcase caftan nou şi sărutase 
poala strălucită. Toate-i ieşeau bine; şi nu mai rămînea alta Cuparurui celui 
bătrîn, capuchehaia sa la Stambul, decit să scoată şi domnia ţării 
munteneşti pentru Duca cel tînăr Constantin. 

Greutatea mare răminea acuma numai dinspre partea paralelor. O 
asemenea călătorie, şi mai ales petrecere la împărăție, istoveşte pe un 
Domn. Acel Stambul blăstămat e ca o gură a Tartorului. Poţi să torni în el 
comorile lumii, nu se alină în veci. De aceea, în rădvanul său, lingă Catrina, 
străbătind drumul Adrianopolului, Duca bătrinul sta cufundat într-o tăcere 
plină de îngrijorare. Se mai adăugau acum la toate şi cheltuielile nunții. 
Fiind măria sa acum Voievod şi-n Moldova şi-n Ucraina, se cuvenea să facă 
țeremonia aceasta cu mare strălucire, ca un crai, ca să se pomenească şi-n 
alte țări şi la alte limbi de mărirea sa şi să rămiie însemnat şi-n letopiseţi. 

— Nădăjduiesc de la Domnul Dumnezeu, vorbi el mai mult cătră sine, 
că secerişurile s-au făcut cu bine în ţară şi holdele dau folos. Finațuri au 
fost bune pentru vite şi oi; şi fiind finăturile bune, au avut strinsură şi 
albinele; căci aceste gize, pe cît spune norodul, merg una cu oile. Om avea 
de unde stringe iar în vistierie. 

— Socot c-a avut destulă grijă şi mama, pentru asta, răspunse Catrina, 
şi n-a fost zi să nu deie cu boldul în cinstiții caimacani, ca să-i facă harnici. 
Cît despre nuntă, măria ta, poate să fie lăsată şi mai tîrziu şi mai ieftin, căci 
e destul o jertfă. 

Duca-Vodă privi nemulțămit pe fiică-sa şi găsi în obrazul ei slăbit şi 
palid ochi încă împungători. 

— Domniţă, îi răspunse el cu blindeță, pe cuvîntul şi pe învoirea ta 
m-am sprijinit eu la împărăție. 


Catrina oftă, îşi întoarse fața cătră priveliştile astupate de pulberi, ca să 
nu i-o mai observe părintele său. Atuncea văzu, în laturea drumului, prin 
mirişti de mult secătuite, pe fratele său Constantin. Călărea mişcîndu-se 
mlădios, c-un trup semeţ ş-un obraz plăcut, cu ochii negri ca ai ei. Zimbi 
cătră dînsa; însă ea nu-i răspunse şi fugi cu privirile, căci de ceea parte a 
lui Constantin sta strimb şi puţintel gheboşat în şa Ştefan beizade. Avea un 
obraz smolit, bucălat şi bun; însă domnița se simți iarăşi arsă înlăuntru de 
venin. Lingă Constantin-Vodă călărea osînda ei. Misirliu de mare preţ, 
împodobit cu sîrmă de aur, strai bogat, vorbe bune şi supuse, pentru toate 
Catrina avea o respingere din fundul măruntaielor, ca pentru o mîncare rea. 
Îi veneau prea ades şi subt ochi, şi-n nări, şi la auz, şi n-avea putinţă să le 
înlăture căci sta, ticăloasă, mititică, domesticită, subt umbra tatălui şi 
Domnului său. 

În fruntea alaiului umblau slujbaşii împărăteşti cu cele trei tururi; 
după obrazele domneşti, boieri şi slujitori de ţară, călări; iar la urmă carăle 
cu poveri. Popasurile erau destul de lungi şi costisitoare, deoarece 
pretutindeni se înfățişau oameni ai împărăției, de toată mina, ca să 
primească un dar de bani ori de postav. 

— laca, aşa ne mănîncă aceşti păgini bucăţică cu bucăţică, mormăi 
iarăşi Duca. 

Îndemna din nou la sfat blind pe fiica sa, simțind cătră dînsa, uneori, o 
datorie de milă. însă Catrina se păstra tot îndărătnică. Înălță cu nepăsare 
din umeri, fără a răspunde. 

— Abia după ce trecem Dunărea, urmă bătrinul, mă simţesc cu inimă 
bună, ca-ntr-o casă ş-o gospodărie a noastră. 

Domnița nu răspunse nici acum. Se întoarse iar spre Constantin. 
Îndată se simţi lovită şi dintr-acolo şi se ghemui iar spre tatăl său. 
Constantin se alăturase de rădvan. O strigă şi văzu că nu-i răspunde. 
Înţelese şi de ce, căci lîngă el sta mirele. Totuşi avea pentru Catrina 
prietinie şi ţinea să-i vadă obrazul zimbind. 

— Dragă şi frumoasă soră, îi zise el, plecîndu-se în şa, am aflat cu 
părere de rău că mița şi corbul fratelui meu beizade Ştefan n-au mîncat 
astăzi la amiază. l-au uitat bucătarii şi sînt în primejdie de moarte. 

Mirele rise, aţintind un ochi strimb spre domniţă. 

— Le-am găsit de mîncare, lămuri el; am dat bacşiş şi îndată s-a găsit. 

— Aşa este, îşi aduse aminte Catrina, îndreptindu-se spre Constantin; 
se pare că într-adevăr  beizade Ştefan are plăcere pentru asemenea 
dobitoace; n-am înțeles însă de ce. Căci le poartă cu sine şi le îngrijeşte cu 
mina sa. 

— Miţa a luat-o să vadă dacă zgârie, răspunse Constantin; iar corbul, ca 
să vadă dacă trăieşte o sută de ani. 

— Nu-i adevărat! nu-i adevărat! strigă rizind beizade Ştefan. 


— Ba da, urmă fratele; e adevărat. Căci Domnul Dumnezeu, care, în 
înțelepciunea lui, precum ştie beizade Ştefan, a pus moartea la sfirşitul 
vieţii, a dăruit corbului timp mai mult decît tuturor celorlalte viețuitoare. 

— Asta da; asta da. 

— Vra să zică, e adevărat. Şi deşi cuvîntul a fost dat omului ca să-şi 
ascundă gindirea, eu am înțeles chiar din vorbele lui beizade Ştefan că 
nădăjduieşte să ţie tovărăşie corbului pînă la acel veleat. 

— Asta nu-i adevărat. 

— Ba da. 

— Atuncea, catadicsi să zimbească domnița, mergem c-o mare noutate 
la laşi. 

— N-are să se schimbe nimic în tirg la laşi, şopti Constantin 
aplecîndu-se în şa spre urechea Catrinei, decît c-are să sporească numărul 
dihăniilor. 

Bătrinul Duca întoarse spre copiii săi un obraz nemulțămit, cu fruntea 
posomorită. Atuncea, în chip firesc, ca să arate o plăcere îndoită, Catrina 
încercă să ridă. 

În afară de aceste fantazii de tinereță ale lui Constantin, domnița 
Catrina sta cu buzele strînse şi cu ghimpii desfăcuţi, ca ariciul, 
legănîndu-şi, în umbletul rădvanului, amarele ei mîhniri. lar Duca-Vodă 
n-avea nici el pricini de desfătare, socotindu-se mai obijduit de griji decit 
toți oamenii care trăiau sub soare. Cugeta, în somnia legănării drumului, 
nu atit la orînduielile unei nunți ca aceea poruncită de însuşi Sultan 
Mehmet, cît la cheltuielile nouă — altele şi iar altele — care aveau să se 
îngreuie asupra lui ca un munte. 

Orînduielile le desluşi deplin îndată ce ajunse la Dunăre şi trecu la 
Galați. Acolo îl întimpinară boierii cu strălucit alai de călăreți. Miron Costin 
vel-logofăt şi Sandu Buhuş vel-hatman veneau în frunte, cu firitisiri din 
partea ţării. Fiind vreme bună şi văzduh curat, după ce au apucat de la 
Galaţi drumul Tecuciului, au făcut popas la o dumbravă zisă a lui Macarie 
şi au stat la prinzare sub saivan, cîntindu-le din cobze şi din lăute un taraf 
de ţigani adus de boierii de la Birlad. Atunci a ţinut sfat îndelung 
Duca-Vodă cu dregătorii săi cei mai de credinţă şi au hotărit să se deie zvon 
în ţară, făcindu-se poftire tuturor de la mic pînă la mare la laşi, în zilele 
nunții. Nimănui să nu-i fie cu silă, ci cu bună-voie, pentru bucuria pe care 
o are însuşi măria sa întorcîndu-se cu cinste nouă de la împărăție, aşezind 
lîngă semnele Moldovei buzdugan şi tui ale hătmăniei Ucrainei. 

Deci, dară poftiţi să fie toți mazilii şi boierii. Învoită este şi prostimea să 
vie cît şi cum va putea, însă pe de laturi, în priveală. lar cătră Domniile 
vecine să plece slujbaşi dintre cei mai sprinteni şi mai isteți cu cărți, poftind 
la săptămîna nunții soli din ţara muntenească, de la leşi şi de la cazacii din 
Ucraina cea mare de peste Bug. 


Îndată s-a aflat în ţară despre toate, ca şi cum de deasupra acelui 
saivan de la poiana lui Macarie s-ar fi înşurubat demonul veştilor pe vînt şi 
pe nouri, plouînd în toate cuprinsurile şi suflînd în toate urechile. 

În drumul cătră laşi, cu toate socotelile pe care le făcuse Vodă, au 
întirziat necontenit pe la intrări de sate şi pe la răscruci de drumuri. Căci 
ieşeau flăcăii călări, şi gospodarii ceilalți, muierile şi copiii pe jos, închinînd 
flori şi daruri miresei: mioare țigăi, bărbînțe de brînză, budăie de miere şi 
altele, cum se pricepeau şi ei după mintea şi inima lor. 

Atuncea au început a se zvoni şi altele, după cum e năravul norodului 
în țara asta, — că însoțirea domniței Catrina s-ar fi făcut sub silă, ceea ce 
nu era departe de adevăr. Îndată muierilor, cum l-au văzut, nu le-a plăcut 
mirele; însă se minunau de bogăția straielor lui. Tot atunci şi tot după vechi 
şi neistovit nărav, decît care nu se află altul mai urît pe lume, prostimea a 
scornit şi vorbe de cîntec, într-o privință pentru domnița mireasă, pe care o 
căinau muierile cu mîna la gură, şi într-o privință pentru ciuda Domniei: 


Decit să mănînc unt 
Şi să mă uit în pămînt, 
Mai bine pîine cu sare 
Şi să mă uit la soare! 


Au ieşit şi alte vorbe. De asta sînt buni moldovenii. Oamenii săraci, 
neavînd moşii de împărțit, tamazlicuri de vîndut şi bani de aur de numărat 
şi de frecat cu huşte, se pun de dimineaţă şi pînă în sară şi vorbesc. Îşi lasă 
şi boul să le moară, şi casa să le ardă şi năvălesc unde cade veste despre 
ceva. 

Aşa a fost în acea vreme a întoarcerii domniței şi a pornirii acelei nunți 
vestite, că s-au mai iscat, nu se ştie de la cine şi cum, nişte prepusuri 
despre ființa lui beizade Alecu Ruset. Multă vreme nu se ştiuse nimica 
despre el. Spuneau unii că s-ar fi amistuit în vreo ţară străină. Pe urmă, 
deodată, a fulgerat o ştire nouă cum că a răsărit în hotarul leşesc. De acolo, 
ori din zavistie, ori din alte răutăți ale inimii lui, ar pune la cale să tulbure 
desfătarea care pornise la Iaşi. Ar fi avînd putere şi bani de la duşmanii lui 
Duca-Vodă şi stă pitit pindind numai ceasul. 

În ziua cînd s-au fost înfăţişat solii străini cu darurile ş-au fost şi ei 
dăruiți şi trimeşi cu alai de slujitori la gazde, măria sa Georgie-Vodă a stat 
în sfat cu Miron logofăt şi cu Buhuş hatman, scriind chiar cu mîna sa izvod 
pe masa spătăriei celei mici. 

Hotărit a rămas să ţie desfătarea două săptămîni. 

Şi să cînte muzici la curte şi-n tîrg: meterhaneaua la fețele alese şi 
țiganii în alte părți. 

Iar cînd or sta muzicile, să sune clopotele bisericilor. 


După ce-or suna clopotele bisericilor, să bată pugştile. Cite zece 
încărcături de fiecare; în totul lui tot patruzeci de bubuituri în fiecare zi. Să 
se deie pulbere şi furtuială îndeajuns, ca să pocnească tare. 

La poarta Curţii să se arate, în vremea meselor domneşti, peilivani şi 
măscărici, ca să ridă prostimea. 

— Să ridă prostimea, a încuviințat zimbind logofătul Miron, şi cei 
flămânzi să uite mesele celor îndestulați. 

Nunta avea să înceapă a doua zi. Cum va pune mireasa hobot, să 
purceadă danțuri în ograda Curţii şi pe toate ulițile tirgului, cu toţi boierii şi 
jupinesele. Un cinstit vornic mare să poarte un cap de dant şi alt cinstit 
vornic mare alt cap de danț. Ş-atuncea, la pornirea danturilor, să se 
îmbulzească şi muzici, şi detunete de puşti, şi clopote odată, ca să se suie 
slava pînă la cer. (Să se deie osebit pulbere şi furtuială.) 

În acest sfert de ceas, cinstitul vel-hatman cu drăganii să ridice în scări 
pe domnul mire, la gazdă lui, aducindu-l la mănăstirea Goliei. O aduc şi pe 
domniță părinții săi şi druştele. Şi cînd a face semn vel-armaş din 
clopotniță, cu toiag cu flamură albă, stau danturile, muzicile şi pistoalele. 
Stau aşa tot tiîrgul şi noroadele, cum i-a găsit vremea, pînă ce înalt prea 
sfinția sa părintele mitropolit Dosoftei pune cununiile pe capetele slăviților 
miri şi dă binecuvîntarea. Atunci vel-armaş face iar semn şi muzicile, 
danturile, clopotele şi defunctele pornesc de iznoavă. 

(Să nu se uite şi pentru pistoale, osebit pulbere.) 

— Aşa; foarte bună riînduiala, încuviințează măria sa Vodă Duca, oftind 
trudit, însă cu mulțămire. Se cuvine, pentru sfatul la acest izvod, laudă 
celor mai buni ai mei prietini. 

— Măria ta, se cade să fie desfătarea noastră a moldovenilor mai presus 
decit a altora, răspunse logofătul Miron, cu semețţie. 

— Ai dreptate, cinstite logofete Miroane. După atitea năcazuri, măcar 
această mingiiere. 

— Puţină este mingiierea stăpinitorilor, însă strălucită, măria ta. 

— Drept şi adevărat cuvint, întăreşte vel-hatmanul Alecu Buhuşi. 

— Deci, iubiților mei, adaogă Vodă, să fie fieştecare la ale sale, mîni, la 
ceasul hotărit. Eu am ale mele şi Doamna are ale ei. 

În acea noapte, sîmbătă spre duminică, domnița Catrina a stătut în 
odaia maicei sale, plingind. Aşa este alt nărav la moldoveni: să plingă 
miresele, cînd se despart de vatra părintească. lar pe cînd fetele pling, 
neamurile rid, — căci le ştiu cu mare dorinţă să fie cît mai degrabă neveste. 
Dar aici Doamna Anastasia era prea supărată, căci vedea că lacrimile fetei 
nu-s prefăcute. Socotea asta ca un năcaz de care Maica Domnului ar fi 
făcut bine s-o scutească. 

Deci druştele pregăteau peteala şi Doamna Anastasia suspina şi ea cu 
oțărire împotriva fiicei sale. 


Văzînd pe maică plingînd, Catrina îşi întoarse fruntea şi-şi zvîntă ochii 
cu mişcări repezite. Apoi, prin altă cămară, trecu în cerdac, deasupra 
ogrăzii. Acolo dorea să steie singură. Unele din druşte încercară s-o urmeze. 
Ea le opri c-un gest şi c-un cuvînt neprietinos. 

În alte seri, la ceasul acela, în cuprinsul zidurilor era deplină linişte. 
Acuma slujitorii curții şi alții străini foiau în toate părțile, vorbind vesel şi 
pregătind lucrurile fără folos şi fără urmare ale nunții. Mai mult se 
încurcau unul pe altul, purtind şi aducînd lucruri, mişcînd căruțe, 
aprinzind focuri, cinstind băutură şi mincînd fără încetare. De dincolo de 
ziduri, din noapte şi din rîpa Bahluiului, se înălța zvonul tremurat şi 
monoton al miliardelor de broaşte. O adiere venea din cînd în cînd cu miros 
de baltă, umflind perdelele de borangic ale uşii deschise. 

Departe, înspre viile de la Bucium ori spre Dealul-lui-Păun, lucea 
steaua unui foc de cositori. 

Domnița Catrina avu deşteptată din nou în ea un fel de amintire a 
simțurilor şi, fără voie, chemă cu sufletul dintr-acolo o veste. 

Tresări. Îi atinsese umărul dădaca Măgdălina. 

— Stai singură, sufletul mămucuţei? 

Catrina nu răspunse. îşi feri umărul. 

— Lasă gîndurile, mămucuţă, îi strecură ţiganca vorbe şoptite; căci în 
acest ceas nu-ți sint de folos. Acu începe cu adevărat pentru o domniță 
viața, cînd scapă din strinsoare şi intră în lume. Slobodă este după asta să 
facă aşa cum îi place, mai cu samă dacă are dibăcia care se cuvine, ori un 
sfat priceput. 

— Dă-mi pace, dădacă! răspunse fata. 

— Toate ale copilăriei rămîn copilării, sufletul mămucăi, urmă dădaca 
Măgdălina. Nunta-i o hotărire de la Dumnezeu şi trebuie să ne supunem. 
Nu te mai uita într-acolo, căci nu mai poate veni nici o veste. Acel crăişor, la 
care te vei fi gîndind, îşi stecleşte ochii în altă parte şi şi-a început iar 
nebuniile. Eu într-însul n-am avut nici o încredere, măcar că-i fecior de 
domn. Sînt alții mai vrednici; sint alții mai bogați. 

Catrina întoarse capul, rizind răutăcios. 

— Dădacă, spune ce ţi-a mai dăruit iar Ştefan beizade? Cercei ori 
salbă? 

— Las' să-mi dăruiască, mămucuţă, că are de unde. Ai să-l vezi mini 
îmbrăcat în fir de aur ca un Făt-frumos; are să-ți fie soț ş-ai să-l iubeşti. 

— Închide-ţi clonţul, dădacă. Eşti o vicleană! 

— Vai, mămucuţă, cum poţi grăi astfel? Te-am crescut şi te-am făcut 
frumoasă; te-am apărat de boale şi ţi-am împlinit toate gusturile. Se cuvine 
s-asculți şi cu-vîntul meu. 

— Du-te, Măgdălina, şi lasă-mă! porunci domnița. 

Tiganca prinse a se tîngui, cu lacrimi. 


— Asta-i răsplata mea, sufletul mămucuţei? Vai de zilele mele! Bobii şi 
cărțile, care nu spun decit adevărul, te îndeamnă să fii cuminte şi să te 
supui. 

— Ţi-am spus să te duci! 

— Of! Dumnezeu şi Maica Domnului să-l bată pe acel pribeag care ţi-a 
tulburat viața. Credeam să te lăs să petreci ca o fată mare, să ai plăcerea 
unei jucării, aşa cum petrec fetele şi cum am petrecut şi eu în vremea mea. 
Dar cum a putut, blăstămatul, să-ți lese asemenea boală în oase! Să nu mai 
ajungă a vedea lumina de mîne-dimineaţă! Să-i intre în singe furnicile şi 
să-l înăduşe pară de foc! 

— Dădacă, nu blăstăma! Tu eşti vinovată. 

— Vai de mine şi de mine! Cum se poate să vorbeşti astfel, sufletul 
mămucăi, şi să mă osîndeşti? De cînd am pornit de la Țarigrad şi l-am 
lepădat pe celălalt, descînt şi fac deslegări; şi cer Maicei Domnului să-ți 
schimbe căutăturile spre istalalt, să-l vezi frumos şi drept şi să-ți fie drag în 
ziua nunţii. 

— A rămas însă tot cum îl ştiu. 

— Fii cuminte, mămucuţă, şi crede că bărbatul nu-i urit noaptea. 

Catrina se răsuci deodată aprig spre ţigancă. Smulgiîndu-şi un ac din 
conci, i-l repezi la subsuoară. Împunsă, dădaca îşi gemu răcnetele şi căzu 
în genunchi, cuprinzind poala domniţei şi sărutind-o. 

— Omoară-mă, sufletul mămucăi, dar să ştii că aşa-i cum spun eu. 

— Lasă-mă, suflă cu răutate, spre ea, copila. Du-te. Vreau să fiu 
singură. 

— Nu te mai gîndi la el, mămucuţă. 

— Vreau să-l mai văd o dată. 

— N-ai să-l mai vezi. 

— Ba am să-l mai văd. 

Îşi sticli iar acul. Țiganca se zvirli îndărăt printre perdele, ca subt 
amenințarea unei vipere. Acolo se tingui în şoaptă un timp; apoi rămase 
tăcută, pîndind. Catrina o simţi tot în preajma ei. 

— Vină-ncoace, dădacă! îi porunci ea într-un tirziu. 

Țiganca se tiri în briînci, gudurindu-se şi căutindu-i mina. 

— Stai aici, lingă mine, şi taci. Nici să nu te ştiu. 

Măgdălina se ghemui într-un colț al cerdacului, ca un cîne supus; şi 
domnița, cu acul încă în mînă, urmă a privi pe gînduri noaptea şi focul 
dinspre Dealul-lui-Păun. Virful acelui ac îl simţi şi-n inima ei. L-ar fi dorit 
în inima tuturor celor care o asupreau, robindu-i viața şi tinereţa. Ar fi vrut 
să mai plingă, dar amărăciunea înghețase în ea. 

Murmurul şi mişcarea ogrăzii domneşti urmau dedesubtul său. În una 
din cămările de aproape ale casei mici, unde era lumină mare şi ținea Vodă 


Tia i 2 a 9 > e 2 
IE PI E AAS 


: - z "AT G. 
< A N ED > S zi a a 
e Sni A. é - ÎL a 7 SE, i i ai 


sfat, auzi deodată glasuri crescute. Înţelese că părintele său e mînios. În 
noaptea aceea pesemne că nu-i era dat nimănui să fie cu sufletul împăcat. 

— Ce este iar? striga Vodă. 

— Măria ta, răspunse un aprod cu glas mai, slab, ca de departe; se 
roagă dumnealor vornicii de tirg Neculai Ciociîrlan şi Iordachi Ponici să 
binevoieşti a-i primi, avînd a pune o rugare la picioarele măriei tale. 

— Astăzi toți se roagă! Astăzi toţi cer! răcni Vodă cu dezgust. Asta nu-i 
nuntă, ci bir. Bănuiesc eu ce poftesc dumnealor. Să îndrăznească să intre. 
Să vedera ce au a cere. 

Prin lumina uşii, se strecurară în cămara măriei sale cei doi boieri, cu 
capetele plecate, stringîndu-şi, cu mîinile la piept, anteriile. 

Se făcu o clipă tăcere mai mare. 

— Spuneţi! porunci Vodă. 

— Măria ta, se ridică Un glas subțţiratic, tîrgu-i plin de oaspeți, după 
cum se ştie, care au venit, cu slugi, cu cai şi cu toate ale lor, la slăvită 
nuntă domnească. Pe lingă soli, pe care i-am aşezat pe toți după cuviinţă, 
au năvălit şi prea mulți boieri şi mazili, cărora iarăşi le-am dat gazde şi 
cuhnii. 

— Prea bine; aşa am poruncit eu, aşa trebuie să faceți. Ca să 
mulțămesc pe toți şi mai ales pe străini, am scos sodom de bani, din 
vistierie, singerindu-mă şi i-am vărsat ca pe gîrlă. l-am vărsat ori nu? 

— Aşa este, măria ta, dar atîta lume ca acum n-am pomenit în laşi 
niciodată. 

— Să fie. 

— Însă n-ajung paralele pentru tainuri, măria ta. 

— Cum? 

— Banii n-ajung, măria ta. lată, mini e veselia cea mare şi va să punem 
pe mese alte bucate şi vinuri, mai multe decît pînă acum. 

— Să se puie. De ce v-am rînduit? De ce v-am lepădat bani? 

— Nu ne-ajunge, măria ta. 

— Cum? N-am auzit bine: 

— N-ajunge, măria ta. 

Glasul lui Vodă se iuți deodată, c-o minie aspră. 

— De asta ați venit voi să mă tulburațţi în această sară a nunții fiicei 
mele? Asta e firitisirea pe care mi-o aduceţi? Voiți să mă jupuiţi de viu! Să 
vă dau şi iar să vă dau! alta nu ştiţi. De cinci zile dau fără contenire. Am 
dat tot. Luaţi-mi încaltea şi sufletul, ca nişte varvari ce sînteți! Ce-ţi făcut 
cu paralele vistieriei mele, pe care vi le-am încredințat? Ce-aţi făcut cu ceea 
ce v-am deşertat din cămările Doamnei? Ați putut hrăni o împărăție, — şi 
voi veniți şi cerşiți iarăşi? 

— Măria ta, noi nu cerem pentru noi, ci pentru nuntă; căci am istovit 
tot ce-am avut. 


TEI Pa ea e 27 i ca 
E ISI A ZE 


. ~ z "AT G. 
-i A N EEN > S zi a a 
e Smi A. é - ÎL a 7 SE, i i ai 


— Aha! aceştia sînteți voi? tună Duca. Aţi luat ş-ați istovit? leşiţi! 

— Luminate Doamne! îndrăzni cu tărie al doilea glas. 

— Cum? Tot aicea siînteți? Lipsiţi din ochii mei! 

— Unde să ne ducem, luminate Doamne? Cui să cerem? 

— Unde? Cui să cereți? Pe mine mă întrebaţi? Scoateți de unde ați 
agonisit! leşiţi la drumul mare şi prădați, cum m-aţi prădat pe mine! 

Glasul lui Vodă era aşa de învierşunat, încît domnița se cutremură. 

— Ce mai aşteptaţi? răcni Domnul. Îndrăzneala aceasta față de stăpinul 
vostru să nu socotiți că rămîne fără pedeapsă. 

Domnița văzu pe perdele mişcîndu-se, greoaie şi fără formă, umbra 
părintelui său. Înălță un braţ. Auzi, cu sunet năbuşit, bătaia buzduganului, 
şi căzu îndărăt, cu frică, în braţele dădacei Măgdălina. 

— Vai, sufletul mămucăi! scînci ţiganca. De acel buzdugan m-am temut 
eu totdeauna; şi de iazul de devale, în care mă poate zvirli, cusută în sac, 
Buga, — să mă măniînce racii. Nu te mai gîndi la nimica; primeşte ce ţi-i 
scris, căci a intrat în măria sa un balaur! 

Cu fruntea în palme, copila şovăi îndărăt şi intră iar în odaia în care 
Doamna Anastasia şi druştele pregăteau hobotul său de slăvită mireasă. 


XXXIII 
CEL DIN URMĂ, ÎN CARE DOMNIȚA CATRINA MAI VEDE O DATĂ PE 
BEIZADE ALECU 


Anspre sfinta duminică, înainte de a se lumina bine de ziuă, deodată 

(s-a iscat zvon în tirg de cătră feredeul turcesc, ca şi cum s-ar fi aprins 

un pojar. Acolo, la casa dumnealui boierului Ilie Ţifescu, avea gazdă 
Ştefan beizade, mirele. 

Zvonul se iuți şi se aprinse; era însă aşa de deşănțat, încât nici un cap 
cuminte nu voia să-i deie crezare. Numai prostimea, care-i gata la toate cu 
gura căscată, striga şi credea. 

Ilie Țifescu singur dăduse năvală, pe jumătate dezbrăcat, la Curtea 
Domnească, trecuse printre străji şi ceruse cu răcnete intrarea la măria sa 
Vodă. 

Sărind din pat, Domnul se mira nespus, adunînd pe el straiele cu grabă 
şi gifiind. 

— Ce este? s-a aprins tirgul, Ţifescule? De ce eşti într-o stare aşa de 
zbirlită şi te uiţi aşa de holbat la mine? 

— Bine ar fi fost să se aprindă tirgul, măria ta. Ar fi fost luminăţie. Aşa, 
e o poznă pe care numai un nebun o poate pune la cale. Am stat mult în 
cumpănă: să vin ori să nu vin; ş-acu, după ce-am venit, nu ştiu ce să fac; 
să spun, ori să nu spun. 

— Ce este, pentru Dumnezeu? Ai venit — de-acuma nu mai poți tăcea. 
Despre cine-i vorba? 

— Despre Ştefan beizade, măria ta. 

— Cum ai zis? E vorba de mire? Ce i s-a întîmplat? S-a îmbolnăvit 
tocmai azi? ori i-a venit o fierbințeală de fugă, precum i-a mai venit şi 
altădată? 

— Nu, măria ta. Mirele s-a arătat cuminte şi bucuros. Am stat pînă 
cătră miezul-nopţii cu el, la taifas, cinstind vin. Dar n-am băut mult; numai 
două-trei pahare... 


— Lasă asta, Tifescule. 

— Las, măria ta. Cum spun, după asta s-a dus în iatacul lui la culcare. 
I-am dat ş-o ţigancă mai virstnică, să-l scarpine la tălpi. Are năravul acesta, 
că nu poate adormi fără să-l scarpine cineva la tălpi. A ațipit în scurt ş-a 
dormit pînă acuma un ceas cînd l-au deşteptat nişte slujitori. Scoală, zice, 
că este poruncă de la măria sa Vodă. 

— Eu? pufni Duca, din ce în ce mai nedumerit, n-am trimes după 
nimeni. 

— Ştiu, măria ta; am înțeles eu asta numaidecit. Să se scoale! îi strigă 
acei slujitori, să se îmbrace şi să vie singur. Beizade Ştefan se scoală şi 
trage repede straiele pe dînsul. Eu stau întăi şi mă gîndesc: ce să fie? Şi mai 
auzind o dată glasul şi necunoscîndu-l nici într-un chip, mă scol din 
aşternut în starea în care mă vezi ş-acuma, măria ta. Deschid uşa, să 
întreb: cum, ce-i? Atuncea m-a poprit un oştean, punindu-mi mîna în piept. 
Era unul înalt şi pletos; se uita urit. Cînd văd că-mi pune mîna în piept, mă 
supăr de asemenea obrăznicie; mă răstesc la el şi-i strig să piară din fața 
mea. Eu sînt Ilie Ţifescu! zic. Dar el a rînjit şi iar mi-a pus mîna în piept. În 
vremea asta, aud pe mire grăind la scara cerdacului. Tot întreba ceva; tot îi 
răspundeau unii şi alții; el părea că se împotriveşte. Ş-odată, îl aud răcnind 
cu spaimă: 

Boierilor! fraţilor! slugile mele! nu mă lăsaţi!» Duca-Vodă, la acest punct 
al povestirii Ţifescului, îşi cuprinse capul cu palmele, răcnind şi el: 

— Cum se poate asta? Ce însemnează asta? Ce s-a întîmplat? 

— Stăi, măria ta, că-ți spun: am aflat îndată ce-i. Cum aud chemarea, 
pălesc cu dosul palmei pe slujitorul acela care-mi sta în cale şi trec. Începea 
să slăbească întunericul şi se zărea ca prin sită. Atunci, cum am văzut pe 
Alecu Ruset în capul scării, am înțeles. 

— Ce? Nebunul şi blăstămatul acela? răcni iar Duca. De ce? de unde? 
Poate-ai băut prea mult, Țifescule: ori visezi. 

— Nu, măria ta; nu, măria ta. Precum spun, era el, împreună cu 
Turculeţ şi cu alți blăstămațţi, pesemne nişte joimiri de la leşi, în straie 
schimbate moldoveneşti. 

— Cum îndrăzneşte! cum îndrăzneşte! strigă crişnind Duca şi trăgînd 
smuncit alte straie pe mînici — şi repezindu-şi picioarele în încălțări. De ce 
nu mi-ai spus dintr-odată asta? Şi ce-ai înțeles dacă l-ai văzut? L-au luat pe 
beizade Ştefan? 

— L-au luat, măria ta. 

— Aşa este! Şi tocmai într-o zi ca asta! S-a mai pomenit asemenea 
nelegiuire! Dar mai ales s-a mai pomenit o ruşine ca asta, să lipsească 
mirele de la biserică în ziua nunţii! Nu se poate să-l fi luat. Nu s-a zbătut? 
Nu i-a pălit cu sabia, cu pumnul? Nu i-a muşcat cu dinţii? 


— N-avea ce le face, măria ta. L-au luat; dar îl întoarcem noi, măria ta, 
n-ai grijă. 

— Cum să-i întorci, dacă zici că l-au luat şi l-au dus? Domnia ta eşti 
aici şi-mi spui: şi ei se duc cu el. Eu mă zbat şi-mi smulg părul şi slujitorii 
mei dorm cu toții. Cum să-l întoarcă şi cine să-l întoarcă? Ah! aceasta a fost 
soarta mea pe lume, să nu am în jurul meu decît gură lacomă, iar mie 
acuma îmi trebuiesc braţe de prietini. 

— Măria ta, milostiveşte-te şi-mi îngăduie. 

— Ce să-ţi îngădui? se holbă Vodă la boier. Oare nu-i înţelegi domnia ta 
planul acestui blăstămat Alecu Ruset? De mult coace el fapta aceasta; de 
mult o vede cu ochii lui de şopirlă! Face asta, să creadă împărăţia că eu 
pun la cale depărtarea mirelui. Noi nu l-am dorit; împărăţia ne-a silit să-l 
primim. Ş-acuma făptuieşte Duca asemenea viclenie. Înțelegi? 

— Înţeleg, măria ta. 

— Văd că înţelegi domnia ta asta; dar eu nu înţeleg cealaltă. Cum s-a 
putut lăsa astfel ca un nemernic beizade Ştefan, să-l ridice pe sus ca pe-un 
sac de făină? Dar domnia ta cum ai putut răbda să ţi se petreacă subt ochi 
asemenea ticăloşie? N-ai avut slujitori la care să strigi? N-a sărit lumea de 
pe uliţă? 

— Măria ta, rog cu umilință a-mi îngădui să isprăvesc cele începute. Nu 
ne certa şi nu ne osindi, măria ta; căci nici beizade Ştefan nu s-a lăsat să-l 
ridice ca pe-un sac; nici eu n-am stat cu mîinile în sîn. 

— Atunci vorbeşte; spune ce s-a făcut; nu mă lăsa astfel, Ţifescule! 
strigă Domnul bătind cu piciorul în duşamea şi cutremurînd-o. 

— Spun, măria ta; de asta am venit; milostiveşte-te şi mă lasă să 
isprăvesc. Cînd am văzut una ca asta ş-am înțeles ce este, am răcnit la 
slugile mele. Ca un leu am răcnit, cu mult mai tare decît răcneşti măria ta 
acum. Numai ce-au ieşit care dincotro de la grajduri şi oclăi; unii cu săbii, 
alții cu bețe, alții cu nimica — numai cu virtutea. lar beizade Ştefan a pălit 
cu palmele în hoţii care-l îmbrăţțişaseră, îi pălea şi-i suduia. Dar ei tăceau 
şi-l duceau. M-am repezit şi eu între dinşii. Atuncea am văzut pe Ruset la 
doi paşi numai, aşa cum te văd pe măria ta. Rinjea la mine, a ridicat braţul 
şi mi-a pus sabia în gît. A trebuit să dau îndărăt. 

— Nu l-ai întrebat cum îndrăzneşte? 

— Am întrebat, măria ta... Cum îndrăzneşti? zic. El răspunde: 
îndrăznesc bine. M-am îmbrăcat frumos şi m-am bărbierit pe ziua de azi şi 
am poftit şi eu la nuntă! S-a întors cătră Turculeţ, rizind. Amindoi s-au 
aruncat pe cai; l-au suit de aripi şi pe Ştefan beizade între ei pe alt cal, şi 
au dat năvală pe poartă. Atuncea au pălit în ei slujitorii mei ş-ai lui beizade 
Ştefan cu ce-au putut. S-a sculat şi ulița, răcnind foc. Ei îşi deschideau 
cale, slobozind pistoale în vînt. Pe loc am ţipat la Ghiţă Stavnicu şi 
frate-său, oamenii mei de credinţă, pe care-i ştiu sprinteni şi i-am repezit pe 


unul la domnia sa Buhuş hatman şi pe celălalt la Cantemir serdar. Acesta 
mai ales ştie treaba leşilor şi are slujitori descălicați în ogradă la dinsul. 

— Ai făcut asta, Ţifescule? 

— Am făcut, măria ta, se mîndri boierul, în straiele-i de noapte. De ce 
să nu fac, măria ta? Acest cap a învăţat să judece, chiar în cea mai mare 
primejdie. 

Domnul nu-şi putea veni în fire, scoțind întruna strigăte de mirare şi de 
minie. Tiri după el afară pe boier şi-l scutura de braț, răcnind în acelaşi 
timp cu glas răguşit, din foişor, cătră ograda înțesată şi frămîntată de lume 
şi de oşteni. 

— Să se tragă clopotele de primejdie! să se scoale toată slujitorimea 
asupra hoților! 

Buhuş venea spre foişor. Cînd auzi asemenea răcnet, întinse braţele, 
zbătindu-se spre Domnul său în semn de potolire: 

— Ce este, măria ta? Linişteşte-te! Vrei s-aduni aici prostimea? Ce-ai 
făcut, Ţifescule? Ai venit la măria sa Vodă în asemenea stare? 

— Ai auzit? ai aflat, vel-hamane? 

— Am auzit, măria ta; am aflat; ştiu tot, domoleşte-te. De mai bine de 
un ceas am dat porunci. Cinstitul acesta boier încă nu era hotărit să 
năvălească dezbrăcat asupra Curţii, să te tulbure pe măria ta, şi eu şi 
repezisem un pilc de călăreți cu Ciudin. Constantin serdar şi Dediu, care 
s-au nimerit sub mîna mea tot atunci, au fost şi ei pe cai în clipă. Şi dacă 
mai ales aceştia doi au pus picioru-n scară şi țin în mîna lor sabie, nu este 
om pe lume pe care să nu-l ajungă şi care să le steie împotrivă. 

Domnul pufnea încă precum îi era obiceiul şi-şi holba ochii în juru-i. 
Înţelegea însă, văzînd figura liniştită a lui Buhuş, că primejdia începe să fie 
cu mult mai mare pentru aceşti dezmetici care au cutezat peste ce se 
cuvine, decît pentru strălucita nuntă domnească. Izbuti să se domolească 
deplin. îi era acum în grijă să nu se întețească şi să crească în mulțime 
roiul zănatic al minciunilor. 

— Bine este, hatmane, se întoarse el cătră Buhuş, să nu se simtă 
nimic, şi beizade Ştefan să fie întors la locul său ca de la o plimbare. 

— Aşa este cuminte şi aşa se va face, măria ta! încuviință Buhuș. 

În acest răstimp, se făcuse ziuă deplin. Se arăta cunună trandafirie de 
soare în răsărit; şi la mănăstirile de pe dealuri, la Galata şi la Cetăţuie, 
sunau cele dintăi clopote. 

Buhuş cobori din foişor treptele şi slugile lui îl ajutară să încalece calul 
pe care i-l aduseseră. 

— Încotro îi alunga? intrebă din urmă Vodă. 

— Înspre viile de la Copou. Rog pe măria ta să n-aibă nici o grijă. Sînt 
poteci de-a dreptul; unii au să le iasă înainte şi-n coastă. Alţii îi alungă din 
urmă. Ori încotro ar face, cad ca într-un voloc. 


Domnul avu un rîs silnic. După spaimă, simţi înfiorarea bucuriei. În 
acelaşi timp îşi privi scîrbit straiele amestecate, aruncate şi trase în 
neorinduială pe el. Dădu îndărăt, spre cămara lui, rinjindu-şi din nou minia 
pe care o avea în gitlej ca pe o ragilă. Buzduganul cel mic, cu care bătuse în 
ajun pe vornicii de tirg, fu cel dintăi lucru pe care-l căută şi-l puse la 
îndămină, pe masă. 

Nu trecu vreme mai mult decît un ceas de la plecarea vel-hatmanului 
Sandu Buhuş, cînd Domnul simţi în curte freamăt nou. Îndată ieşi iarăşi în 
foişor. 

O samă de călăreți intraseră asudați şi colbăiți ca după o trudă 
năprasnică şi treceau spre odăi. Oamenii îi întrebau ce-a fost şi ei nu 
răspundeau; Vodă avu iarăşi un val de nelinişte. Dar Buhuş sosi îndată 
după ei, abătu spre Vodă. opri scurt şi descăleca. 

Duca n-avu nevoie să-l mai întrebe. Îi cunoscu vestea după faţă. Îi ceru 
lămurirea cea bună numai c-o mişcare în sus a sprincenelor şi c-o uşoară 
clătire din cap. 

— S-a isprăvit, măria ta, răspunse cu linişte vel-hatman. Să dai măria 
ta, poruncă să curețe slujitorii ograda, mînînd lumea devale, cătră odăile 
siimenilor. Să le deie acolo pită şi rachiu. Ca să poată drăganii care vin în 
urmă intra fără împiedicare. Să nu mai ştie prostimea toate. 

— Să le deie rachiu şi pită, încuviință Domnul. Să-i mîie încolo, la vale. 
Vra să zică, iubite al meu vel-hatmane, au prins pe tilhari. 

— Asta era mai greu, măria ta, căci n-au stătut. Au avut cai bine 
hodiniți. Şi s-au ţinut tari. Mai ales acel Turculeţ, care ş-acuma s-a dovedit 
viteaz. Au lepădat pe beizade şi s-au dus. Dar unul tot a rămas. 

— Cine? tresări Duca. 

Pe loc înţelese că izbînda lui în sfirşit se împlinea şi, făcînd o cruce 
mică în mijlocul pieptului, mulțămi sfintului Neculai episcopul Miralichiilor 
şi lui Georgie biruitorul balaurului şi Maicii lui Dumnezeu cea fără de 
prihană. După ce se închină spre răsărit, se întoarse: 

— L-au prins pe Ruset? 

— L-au prins, măria ta. 

— Şi l-au pus acolo, pe loc sub sabie? 

— Asta nu, măria-ta. N-aş fi cutezat nici eu să fac asta, ştiindu-l ocrotit 
din anume parte. 

Duca rînji şi pufni cu dispreț prin buzele-i groase. 

— A fost ceva de mirare, urmă Buhuş, fără a părea că bagă în samă 
mişcările frămîntate de nerăbdare ale Domnului său. Se pare că Alecu 
beizade s-a tulburat şi s-a rătăcit cu desăvirşire. Cînd a văzut că-l ajung din 
urmă oştenii măriei tale, a prins a bate cu latul sabiei într-ai lui, ca să-i 
oprească: să facă față. Aceia însă nu erau nebuni ca el. Nu se socoteau 
destui; se socoteau şi înşelați pesemne că au fost viriți într-un tirg plin nu 


ca un stup, ci ca un viespar. lar dintr-o lature, din altă parte, se arătau şi 
Cantemir şi Dediu cu oamenii lor. Văzind mare primejdie şi pieirea capului, 
s-au smuls de lingă dinsul, au descălicat pe beizade Ştefan, şi, luîndu-i 
calul numai cu şaua, s-au năpustit pe-o vale. Atuncea acest nebun a rămas 
singur ş-a făcut față, ca un lup rău. Striga de departe la el un slujitor al 
său: măria ta, încalică şi fugi, că te prăpădeşti! El a început să ridă. A tras 
sabia. O cumpănea în stînga şi-i cerca ascuţişul cu dreapta. Slujitorul lui 
acela a stupit într-o parte, a bătut în cal cu pana sabiei şi n-a mai aşteptat. 
S-a tot dus după ceilalți. Au venit cătră nebun serdarul Constantin şi 
Dediu. Le-a făcut față şi i-a ţinut pe amindoi în loc. Au trebuit să se 
ferească în mai multe rînduri de sabia lui, ca de nişte clănțănituri de colți, 
cînd ai vîrît fiara la strîmtoare. În sfîrşit, au sărit şi alții. A prăvălit pe cîțiva 
singerindu-i. Ceilalți l-au pus cu greutate la pămînt, legindu-i mîinile şi 
cetluindu-i gura; căci încleştează cu unghiile şi rupe cu dinţii. Acuma îl 
aduc. Vin îndată în urma mea. 

— Ha-ha! săltă glas măria sa, ca şi cum îl păleau stropituri reci de apă. 
Îl aduc îndată pe domnia sa beizade Alecu? Foarte se bucură sufletul meu. 
lar ceilalți s-au dus? 

— S-au dus. Am poruncit la o samă de drăgani să-i alunge întruna, dar 
nu socot că avem nevoie de altă izbindă. 

— N-am nevoie de altceva, prietine Alecule. Spune ce-aţi făcut cu mirele 
şi m-am luminat. 

— Mirele, măria ta, s-a întors la gazda lui fără nici o stricăciune. S-a 
arătat viteaz şi mi-a spus rizind că se duce la feredeu, ca să se curețe 
pentru sfinta cununie care-l aşteaptă. 

— Foarte bine, că s-a arătat viteaz, ca un ginere de domn. Ha-ha! Şi 
mi-l aduc aici pe domnia sa beizade Alecu? 

— Întocmai, măria ta; ar fi bine să-l primeşti cu linişte, cum se cuvine 
într-o zi ca asta. 

— Se-nţelege, cinstite vel-hatmane; nici nu se poate altfel. Am uitat 
toate cîte am suferit de la el. Am lepădat din mine tot veninul pe care mi l-a 
dat să-l beau. 

Duca ridică ochii crunțţi. Pilcul al doilea de slujitori, cu Constantin 
serdarul Cantemir, intrase buluc în grabă pe sub bolta porții celei mari, şi, 
prăvălind în dreapta şi-n stinga pe cei care mai stăruiau şi mai căscau 
acolo gura, se opri în vederea lui Vodă. Doi călăreți coboriră din şa o ființă 
slabă, palidă, cu mustăţile încurcate de aţe de singe. Gura îi era astupată,; 
mîinile răsucite şi legate la spate. 

Era o rămăşiţă dintr-un fudul beizade Alecu de anul trecut. Slujitorii îl 
puseră pe picioare. El se cumpăni. Îl aburcară de subsuori pe trepte. Duca 
îl aştepta cu ochii scăpărînd, cu gâtul şi cu barba întinse înainte. 


— Aduceţi-l aici! porunci Domnul încet, cu linişte. Voi l-aţi cruțat şi 
bine aţi făcut. Eu însă l-am cumpărat. L-am plătit bani mulți. 

Beizade Alecu îl privi fără ură, c-o oboseală nesfirşită sub pleoapele pe 
jumătate căzute. 

— Aduceţi-l aproape! porunci iar Vodă, cu glas tremurat. 

În aceeaşi clipă înălță de la spate în sus buzduganul şi păli în frunte, 
între ochi, pe Ruset. Prinsul se cumpăni; ochii i se încruntară şi partea de 
sus a feţei se coloră uşor trandafiriu sub năvala sîngelui. Pleoapele bătură. 
Apoi rămaseră deschise neclintit. Se abătu într-o parte, după aceea înainte 
şi căzu cu fața în jos, lovind cu fruntea lespezile. 

Sandu Buhugş îşi suci într-o parte obrazul şi-şi ridică mîna dreaptă la 
timplă, apărindu-şi privirea. Apoi se întoarse în grabă; aduse pe mort cu 
fața în sus. Scoţindu-şi de pe sine, repezit, straiul, îl aruncă deasupra şi 
închise ochii care-l priveau ţintă. 

Atunci, fiind soarele destul de înălțat şi auzindu-se de pretutindeni 
clopotele sfintelor biserici, chiotele nuntaşilor şi pocnetele pistoalelor, 
femeile ieşiră din odăile Doamnei, cum le fusese rînduit după izvod. Erau 
măria sa Anastasia-Doamna, mireasa, druşte şi jupînese multe de boier. 
Domnia sa cinstitul vel-hatman încă nu acoperise capul, cînd femeile, 
copilele şi Doamnele văzură pe mort şi-l cunoscură. Tipînd cu spaimă, îşi 
zbătură în sus braţele şi fugiră îndărăt, cu foşnet de fuste. 

Mai înfricoşată, căzută într-un colț de divan, păru mireasa, învăluită în 
hobotul ei strălucit. Privi înainte-i fără să vadă pe nimeni, apoi îşi încovoie 
fruntea pe genunchi, lăsindu-şi mîinile albe să atirne într-o parte, ca şi cum 
ar fi fost străine de dinsa. Veni cătră ea, cu spaimă, dădaca şi începu să-i 
sufle deasupra şi să-i descînte, ca să depărteze ceasul rău. 

De la măria sa Domnul intră, nu tîrzie vreme, poruncă să se urmeze 
fără schimbare rinduielile hotărite, şi femeile să iasă, căci leşul ticălosului a 
fost înlăturat. 


CUPRINS 


(ÎN CARE SE VEDE CUM INTRĂ ÎN MOLDOVA UN CĂLĂTOR DINTR-O TARĂ DEPĂRTATĂ 


ŞI CUM ILIE TURQULEŢ NU-I NUMAI CĂPITAN DE STEAG, CI ŞI GETITOR DE STELE .......... 3 
[[_APARE BEIZADE ALECU RUSET $I CETEŞTE O SCRISOARE DE LA UN PRIETIN „acra ) 
II AICI SE VEDE CĂ TRECEREA SIRETULUI SE FACE ÎNTR-UN CHIP CU TOTUL DEDSEEII, 

SE VEDE ȘI CINE-I VÎLGU BÎRLĂDEANU, APOI ÎNCEP SĂ SE IVEASGĂ AUTOHTONII.........12 
IV__ URMEAZĂ ALTE APARIȚII DIN CE ÎN CE MAI MINUNATE „aaa 20 
V__DOMNUL ABATE DE MARENNE FACE CUNOȘTINȚĂ CU DUMNEALUI LĂZĂREL GRIGA, 

T a e ere E cc ta 25 


VI__VORBEȘTE TOT DESPRE DUMNEALUI RĂZĂŞUL GRIGA $I DESPRE UN VIN DE LA 
MATIAS, PRECUM ȘI DESPRE NIŞTE LĂUTARI $I NIŞTE SARMALE, — TOTUL SPRE 


DESFĂTAREA DOMNULUI ABATE PAUL DE MARENNE „caca 24 
VALENI ANIe SEATUIESC ALȚII DORM... mancati nasa e PR E ana tă ul ata 40 
VIII__MOLDOVENII CUNOSC LEAC PENTRU MAHMURI, ORI DE CE NAȚIE AR FI vni A 
în Ain ongie FI A ET E PN, E T S4 
X__SCAUNUL TĂRII MOLDOVEI, MĂRIA SA GEORGIE DUCA-VODĂ $I CURTEA SA... S 
Pip inapt atins. AE E O EOR 66 
XII__BEIZADE ALECU RUSET DOVEDEŞTE DEODATĂ O PUTERE TAIMIOĂ -isoce 1 
X((1__SE VEDE CĂ $I CEI DOI LIOVENI NU SÎNT NIŞTE NEVREDMICI -viin X 
XIV VESTE DE (A DOMNIȚA CATRINA nana aaa 92 
XV_DESPRE TULBURĂRI ÎN TARĂ $I VICLENIA UNOR BOIERI DIVANI -~.i 94 


XVI__MARE MASĂ DOMNEASCĂ... nenea nea nea aaa aaa 4 


XVII__ ÎNTÎLNIRE DE DRAGOSTE, CU CARE PRILEJ DĂDACA MĂGDĂLINA ÎŞI DOVEDEȘTE 


cae. e Ma Ea = ate d ai Rae an «d E PRI ami si ONE oa 102 
XVIII___HOTĂRIRILE CINSTITULUI DIVAN AL MĂRIEI SALE... nenea nea 110 
XIX___ ABATELE PAUL IESE DIN TÎRGUL IAȘILOR, URMÎND CALEA SPRE ÎMPĂRĂTIE, PE 

ALTE DRUMURI FĂRĂ PÄRECHE ÎN LUME nnne 124 
XX __ÎL ÎNTÎMPINĂ PE DOMNUL ABATE O MICĂ PLOAIE DE ÎNCEPUT DE TOAMNĂ .......... 122 
XXI__UNDE SE VĂDEŞTE MAI BINE VREDNICIA FRAȚILOR LIOVENI cana 133 
XXII__ ALTE PUTERI ALE MĂGDĂLINEI DĂDACA...... manea ace 146 
XXIII__SE VEDE CUM BEIZADE ALECU POATE ALUNECA SPRE O MARE PRIMEJDIE ȘI CE 

PĂRERE ARE DESPRE ASTA VÎLCU BÎRLĂDEANU......... manea nea 152 
XXIV__DESPRE CELE SASE SEMNE CARE S-AU ARĂTAT ÎNTR-O IARNĂ, ÎN ZILELE 

E a a a RR INI E E S 161 
EES T OO) EE EEE A O A 168 
XĂVI__DOMNIIȚA CATRINA ÎNCEPE SĂ PORUNGEASCĂ....... mmm nana NU 
iii EDEDARTATA CALE SPRE RAI... neta amniotic 124 
XXVII_ARATĂ CĂ, ÎN INTIMITATE, $I CEI MAI ÎNFRICOŞAȚI STĂPÎNITORI POT FI 

OAMENI; $I CĂ, UNEORI, O PARTIDĂ DE SAH O POTI CÎŞTIGA PIER2ÎND-0.........144 
XXIX___NU NUMAI ABATELE PAUL FILOSOFEAZĂ, CI $I VÎLCU BÎRLÄDEANU ssnin 205S 
XXX DESPRE DOBÎNZILE ÎNTÎRZIATE ALE LUI BEIZADE ALECU RUSET... aaa 211 
XXXI___ UNDE VILCU BÎRLÄDEANU CREDE TOT MAI MULT CĂ-I MAI CUMINTE DECÎT 

STĂPÎNUL SĂU. DAR CEL MAI CUMINTE DINTRE TOȚI E ALTUL... nana 214 
XXXII __PREGĂTIRI DE MARE NUNTĂ DOMNEASCĂ... nana 224 
XXĂII1___CEL DIN URMĂ, ÎN CARE DOMNIȚA CATRINA MAI VEDE O DATĂ PE BEIZADE 

UCI e E E A EA E a L P L  P 234 


- — rm- 
4 
șa d 
YU 


<e 
5 Me d: 


d - OS PE