Sadoveanu Mihail — Zodia Cancerului sau vremea Ducai-Voda

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


Zodia Cancerului sau 
Vremea Ducai Voda. 


După Fraţii Jderi, apărut în 1979, volumele de faţă cuprind, 
în ordinea cronologică a primei apariţii, patru dintre cele 
mai cunoscute romane istorice ale lui Mihail Sadoveanu: 
Neamul Şoimăreştilor (1915), Zodia Cancerului sau Vremea 
Ducăi-Vodă (1929), Nunta domniţei Ruxanda (1932) şi 
Nicoară Potcoavă (1952). Textul este reprodus după ediţiile: 
Zodia Cancerului, Neamul Şoimăreştilor, Bucureşti, Editura 
pentru literatură. 1969; Creanga de aur, Măria sa puiul 
pădurii, Nunta domniţei Ruxanda. Bucureşti. Editura 
pentru literatură. 1969; Viaţa lui Ştefan cel Mare, Nicoară 
Potcoavă, Bucureşti, Editura Minerva, 1970. apărute sub 
îngrijirea lui Constantin Mitru. 


CUPRINS: 

I1 

În care se vede cum intră în Moldova un călător dintr-o 
ţară depărtată şi cum Ilie Turculeţ nu-i numai căpitan de 
steag, ci şi cetitor de stele 1 

II 3 

Apare beizade Alecu Ruset şi ceteşte o scrisoare de la un 
prietin 3 

III 5 

Aici se vede că trecerea Siretului se face într-un chip cu 
totul deosebit; se vede şi cine-i Vâlcu Bârlădeanu; apoi 
încep să se ivească autohtonii 5 

IV 9 

Urmează alte apariţii din ce în ce mai minunate 9 

V12 


Domnul abate de Marenne face cunoştinţă cu dumnealui 
Lăzărel Griga, şătrar 12 

VI 14 

Vorbeşte tot despre dumnealui răzăşul Griga şi despre un 
vin de la Matiaş, precum şi despre nişte lăutari şi nişte 
sarmale, - totul spre desfătarea domnului abate Paul de 
Marenne 14 

VII 19 

Unii sfătuiesc, alţii dorm 19 

VIII 22 

Moldovenii cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce nație ar 
fi: 22 

IX 23 

Drum spre laşi 23 

X 25 

Scaunul ţării Moldovei, măria sa Georgie Duca-Vodă şi 
curtea sa 25 

XI 28 

Popas la laşi 28 

XII 30 

Beizade Alecu Ruset dovedeşte deodată o putere tainică 
30 

XIII 32 

Se vede că şi cei doi lioveni nu sunt nişte nevrednici 32 

XIV 35 

Veste de la domniţa Catrina 35 

XV 38 

Despre tulburări în ţară şi viclenia unor boieri divaniţi 38 

XVI 41 

Mare masă domnească 41 

XVII 44 

Întâlnire de dragoste, cu care prilej dădaca Măgdălina îşi 
dovedeşte meşteşugurile 44 

XVIII 47 

Hotărârile cinstitului divan al măriei sale 47 

XIX 53 


Abatele Paul iese din târgul Iaşilor, ur-mind calea spre 
împărăție, pe alte drumuri fără păreche în lume 53 

XX 56 

Îl întâmpină pe domnul abate o mică ploaie de început de 
toamnă 56 

XXI 59 

Unde se vădeşte mai bine vrednicia fraţilor lioveni 59 

XXII 62 

Alte puteri ale Măgdălinei dădaca 62 

XXIII 65 

Se vede cum beizade Alecu poate aluneca spre o marc 
primejdie şi ce părere are despre asta Vâlcu Bârlădeanu 65 

XXIV 69 

Despre cele şase semne care s-au arătat într-o iarnă, în 
zilele Ducăi-Vodă 69 

XXV 72 

Mila Ducăi-Vodă 72 

XXVI 74 

Domnița Catrina începe să poruncească 74 

XXVII 79 

Depărtată cale spre rai 79 

XXVIII 82 

Arată că, în intimitate, şi cei mai înfricoşaţi stăpânitori pot 
fi oameni; şi că. uneori, o partidă de şah o poţi câştiga 
pierzând-o 82 

XXIX 87 

Nu numai abatele Paul filosofează, ci şi Vâlcu Bârlădeanu. 

XXX 90 

Despre dobânzile întârziate ale lui beizade Alecu Ruset 90 

XXXI 94 

Unde Vilcu Bârlădeanu crede tot mai mult că-i mai 
cuminte decât stăpânul său. Dar cel mai cuminte dintre toţi 
e altul 94 

XXXII 99 

Pregătiri de mare nuntă domnească 99 

XXXIII 104 


Cel din urmă, în care domniţa Catrina mai vede o dată pe 
beizade Alecu 104 


[. 

În care se vede cum intră în Moldova un călător dintr-o 
ţară depărtată şi cum Ilie Turculeţ nu-i numai căpitan de 
steag, ci şi cetitor de stele. 

Era la sfârşitul lunii septemvrie care, în Moldova, se 
chiamă brumărel, anul nou de la zidirea lumii 7188, iar de 
la Hristos 1679. Vara fusese fierbinte şi secetoasă. Bucatele 
puţine, cât îngăduise Dumnezeu să se facă, fuseseră strânse 
de mult de năcăjiţii pământeni. În podgorii, culesul se 
isprăvea şi roada viilor fusese bogată, - de aceea 
începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace 
goale, după vin nou, trecând printre costişe pleşuve şi 
imaşuri arse. Măcar mângâierea aceasta a vinului nu uitase 
Cel-a-toate-cumpănitor s-o agonisească Moldovei. După 
cum şi norodul cel prost zice: vinul e bun şi la bucurie, şi la 
scârbă. Şi cum, deasemeni, psalmistul cel vechi adaogă: 
vinul veseleşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui. 

De câteva zile trecuse din Ţara Leşască hotarul un străin, 
care venea de mai departe şi urma, cu tovarăşi, drumul cel 
mare din valea Siretului. Era un cuvios personagiu 
eclesiastic din ordinul sfântului Augustin. Sub mantaua-i 
largă de postav întunecos se gâcea un trup, de şi scund, 
încă destul de voinic şi destul de sprinten; iar de sub glugă 
privea o faţă blândă cu trăsături fine şi spirituale. Şi alte 
semne ascunse ale întregii lui fiinţi dovedeau că haina 
aceea umilită nu acoperea un călugăr de rând. Călărea pe- 
un murg mărunt bucovinean, împodobit, de-a dreptul pe 
păr, c-un lăvicer vrâstat, strâns c-o chingă de funie. Calul n- 
avea alte podoabe, nici scări: călătorul purta însă pinteni şi 
se ţinea ca un vechi călăreț. 


Într-adevăr, călugărul acesta nu era numai fratele întru 
Hristos Paul; ci era domnul abate de Marenne dintr-o 
familie veche franţuzească, scăpătată şi dăruită de 
Dumnezeu cu prea mulţi copii, însă şi cu destule protecţii la 
vremea lor. Domnia sa domnul abate de Marenne, după cât 
se putuse înţelege de la servii lui aproape muţi, călătorea 
din Apus spre Răsărit la necredincioşi, ca să le ducă lumina 
cea adevărată. În realitate, poate, era însărcinat c-o solie 
tainică. Dar nimeni nu ştia că poartă o asemenea solie. Căci 
marchizul de Croissy, secretar al Regelui Soare la afacerile 
străine, îi încredinţase strict personal misiunea în cabinetul 
său din Paris, la mijlocul lunii august, şi domnul abate de 
Marenne era obişnuit cu asemenea însărcinări şi ştia să 
păstreze secretul. Neştiindu-se că-i vorba de un secret, 
nimeni de altfel nu încerca să-l ispitească; cel puţin 
deocamdată. Cei care nu credeau în opera-i de misionar 
tăceau zâmbind şi credeau ce pofteau. Oarecare greutăţi 
avusese pe drumurile nemţeşti, greutăţi în legătură mai 
ales cu poliţia foarte curioasă a măritului împărat Leopold; 
de aceea domnul de Marenne umblase încet şi păruse că se 
duce dintru-ntâi la miază-noapte; dar, după ce păşise în 
Republică, leşii îl lăsaseră să treacă fără nici un năcaz, 
deoarece raporturile lor cu ţara franţuzească erau bune. 

Slujitorii care-l întovărăşeau pe domnul abate, călări şi ei 
pe mârţoage slabe, erau în număr de patru. Doi erau valeţii 
lui de credinţă şi de casă, care veneau cu el de la Paris. 
Ceilalţi doi erau oameni năimiţi, nişte străini pe jumătate 
clerici dintr-o mănăstire pravoslavnică de lângă Liov, care 
se nimeriseră să cunoască puţin limba moldovenilor şi care 
vorbeau destul de bine tătărăşte şi turceşte. Avea nevoie de 
ei nu numai la laşi şi-n Moldova, ci mai ales la serascherul 
de la Obluciţa, la Odrii şi la Stambul. De ce neam erau 
aceşti cunoscători de limbi barbare nu se putea şti bine şi 
abatele de Marenne, de când îi luase cu el, îşi bătea capul 
să descurce această interesantă problemă. 


Călăuzul era oştean, moldovan de seminţia lui, în slujba 
leşilor. Era om cunoscut în marginea Ţării Leşeşti şi a celei 
moldoveneşti; îl cunoşteau şi cazacii şi mai ales tătarii: 
aceştia din urmă pentru multe răutăţi şi pagube pe care le 
suferiseră de la el. Nici moldovenii nu puteau spune că-l 
cunosc din faima binefacerilor. Chiar şi pentru cei de-un 
neam cu dânsul, slujba lui fusese de multe ori crudă. Era 
Ilie Turculeţ, - căpitan de steag de strânsură, slujind în 
amestecurile şi războaiele necurmate ale acelor timpuri. 
Drumurile din Ţara-de-Sus erau în bătaia podgheazurilor 
de mazuri, cazaci şi poleci; cetăţuia Neamţu şi cetatea 
Sucevei erau ţinute de companii regulate şi tari de nemți, 
pe când Camenița poloneză căzuse sub domnia Sultanului. 
Puterea lui Georgie Duca-Vodă, Domn şi stăpân peste 
Moldova, se retrăsese deocamdată de deasupra acestui 
drum din valea Siretului. 

Mai erau două ceasuri până la asfinţitul soarelui şi drumul 
cătră Roman fugea şi cotea gol, sub zboruri piezişe de 
cioare şi grauri. Domnul abate de Marenne, întorcând faţă 
spre slujitorii lui, întrebă ceva într-o limbă leşască încâlcită. 
Cei doi fraţi mănăstireşti bătură cu călcâiele în coastele 
căluţilor, apropiindu-se. 

— Ce doreşte sfinţia ta? întrebă unul din ei, uscat şi 
subţire. 

Celălalt, bălan şi bucălat, părea că dormitează. Ridică 
fruntea şi întinse şi el urechea. 

— Rugaţi pe căpitan să-mi spuie dacă mai avem mult până 
la Săbăoani, zise abatele. 

Căpitanul Ilie Turculeţ călărea înainte. Avea ureche ageră. 
Se opri. 

— Mai avem un ceas de drum, vorbi el întorcând obrazu-i 
smead, cu ochi împungători şi sprâncenaţi. Ajungem la 
vreme în astă sară. 

— Atunci e bine, încuviinţă franţuzul. 

— E bine din două pricini, părinte, adăogi Turculeţ, luând 
rând alături de abate, cu calu-i roib bine încăpăstrit şi bine 


înşeuat. 

— A! din două pricini? Să vedem. 

— Da. Întâi, că vremea are de gând să se schimbe; şi 
putem să ne punem la adăpost în casa părintelui Ambrozie 
Ungurul, în Săbăoani. Al doilea, că avem să ne întâlnim, 
înainte de a ajunge în sat, la Fântâna Lepşei, cu prietinul 
despre care s-a vorbit cuvioşiei tale şi după care am trimes 
încă de alaltăieri pe cei doi călăreţi ai mei... 

— Ne întâlnim aici, la fântâna aceea, cu domnul Alexandru 
Ruset? 

— Întocmai precum spun. 

— Vestea e bună, ca şi cea a popasului, a mesei şi a 
odihnei. Mă bucur că mă întâmpin cu acest prietin pe care 
încă nu-l cunosc şi pe care-l preţuiesc din ceea ce mi s-a 
spus de el. Aş vrea să ştiu însă, domnule, ce astrolog ai 
consultat la Liov, de ştii că are să se tulbure vremea în ziua 
de luni 27 septemvrie, la apusul soarelui. 

— Cuvioase părinte, n-am cerut sfat nici unui cetitor în 
stele; văd însă graurii în cârduri cu cioarele şi cu stăncile, şi 
cunosc mai ales după glasul acelor cioare şi acelor stânci că 
vremea se strică. Pe lângă asta ştiu că-n sara asta se pişcă 
lumina lunii. Şi am mai băgat de samă că vântul, care azi- 
dimineaţă ne aburea în faţă, a stat de la amiază; ş-acum alt 
vânt, cu alt cântec şi alt ascuţiş, a prins a sufla din spatele 
nostru, de cătră miezul nopţii... 

Abatele de Marenne privi zâmbind cu admiraţie pe 
căpitanul Ilie. 

— Observațiile acestea, zise el, trebuie să le comunic 
unora dintre prietinii mei de la Academie. Cu cât merg mai 
spre răsărit, cu atât oamenii sunt mai aproape de natură şi 
de Dumnezeu. 

— Aşa va fi fiind cum spune cuvioşia voastră, îngăimă 
Turculeţ, fără să priceapă comentarul abatelui; da' de 
plouat trebuie să ploaie, ori vine o furtună. Asta poate s-o 
înţeleagă orişicine. Şi dacă întrebi cuvioşia ta pe Istratie şi 
pe Afanasie, au să-ţi spuie şi ei că aşa este precum arăt eu. 


— Nu mă îndoiesc, zâmbi de Marenne. Să întrebăm dacă 
doreşti; eu aş fi totuşi de părere să ne lipsim de discursurile 
unor oameni pe care i-am luat pentru altceva. Sunt în stare 
să găsească un izvor şi să adape caii, să-mi aducă un fagure 
de miere ş-o bucată de pită, să parlamenteze pentru 
găzduirea într-un bordei de troglodiţi, - bănuiesc însă că 
astrologi nu sunt ca domnia ta. 

Se întoarse spre Istratie, cel uscat şi subţire: 

— Frate Istratie, ce zici, are să se schimbe ori nu vremea? 

Istratie slobozi un glas de bas profund, în desăvârşită 
nepotrivire cu fiinţa lui firavă. 

— Cum, a vra Dumnezeu, se umili el închinându-se până 
pe coama calului; cum a vra Dumnezeu şi cum spune 
domnia sa domnul căpitan Ilie. 

— Dar părerea ta, Afanasie, care este? 

— Bine este, îngână subţire celălalt frate, şi se închină şi el 
cu evlavie; bine este cum spune dumnealui căpitanul Ilie, şi 
cum are să se milostivească Domnul Dumnezeu. 

Valeţii franţuji ascultau nepăsători şi respectuoşi, 
neînţelegând absolut nimic. Abatele de Marenne se veseli la 
răspunsurile ucrainţilor, aruncând o privire de înţelegere 
spre Turculeţ. Apoi oftă, privind visător în lungul drumului 
şi aşteptând popasul şi odihna. 

Peisagiul se desfăşura pustiu. În ponoare depărtate 
abatele bănuia aşezări omeneşti, sub pâcle de fum. 

— Crezi că ne întâlnim cu prietinul nostru? întrebă el după 
un răstimp, cu oarecare grijă. 

— Îl aud venind, răspunse căpitanul Turculeţ. 

Abatele întoarse urechea, săltând din umeri. N-auzea 
nimic. Apoi tresări, înălţând nasul. De pe-o vale, la o 
cotitură de colnic, veniră până la el tropote grăbite de cai. 

II. 

Apare beizade Alecu Ruset şi ceteşte o scrisoare de la un 
prietin. 

În lumina oblică a soarelui de toamnă scăpărară arme. 
Apăru un pâlc de opt ori zece călăreţi, în fruntea cărora se 


vădea un boier tânăr moldovan pe-un arăbesc roib. Purta 
cizme roşii, contăş, cu guler şi mânicuţi de jderi, şi 
gugiuman de aceeaşi pelcică. Călărea în şa naltă, cu scări 
scurte, după moda necredincioşilor ismailiteni, ceea ce nu 
plăcu deocamdată domnului abate de Marenne. Straiul nu-i 
era strălucit, aşa precum ar fi fost de aşteptat de la un 
fecior de Domn desmierdat şi fără frică, cum îi mersese 
numele lui beizade Alecu. Purta puţine arme ca şi căpitanul 
Turculeţ: junghi la cingătoare în dreapta, sabie în stânga şi 
pistoale la coburi. De şi avea nume de bun oştean, se 
înfăţişa palid şi subţiratic; ochii priveau fără nici o străşnicie 
şi avea pe obraz un zâmbet nesilit. 

După el veneau cei doi călăreţi oşteni ai lui Turculeţ; şi-n 
urmă oameni de ţară cu contăşuri proaste de suman şi 
căciuli de oaie, în spate însă cu săneţe lungi, lucru pe care 
abatele de Marenne ştiu să-l preţuiască precum se cuvine. 

— E el, zise căpitanul Turculeţ cu mulţămire. Ne 
întâmpină mai curând decât credeam. Şi vine grăbit: se va 
fi întâmplat ceva. Prea cuvioase părinte, nu descălica. 

De Marenne voise să descalece şi se opri. 

Beizade Alecu îşi struni fugarul, apoi se plecă pe coama 
lui, scoţându-şi de pe plete gugiumanul şi închinându-se 
cătră străin. Îl salută într-o destul de bună limbă 
franţuzească, ceea ce făcu o plăcere nespusă abatelui. 

— Am cinstea să văd în faţa mea pe domnul abate Paul de 
Marenne? 

— Da, domnule. Cinstea-i de partea mea, căci mi se dă 
prilejul nenădăjduit să fiu oaspetele şi protejatul unui prinţ. 

— Dă-mi voie, domnule abate, să te socotesc prietin şi să-ţi 
spun de la început că, în ţara asta şi-n împrejurările în care 
ne aflăm, protecţia mea nu înseamnă mare lucru. Calitatea 
de francez, strălucirea şi puterea regelui domniei tale sunt 
un scut mult mai bun. 

— Asta se poate, domnule, atât cât nu sunt între duşmani. 
Şi mi se pare că n-am trecut de locurile primejdioase, 


Beizade Alecu Ruset avu un râs scurt, care nu era tot aşa 
de plăcut ca zâmbetul. 

— E adevărat, domnule abate. Zona e încă primejdioasă. 
De aceea m-ai văzut grăbindu-mă; şi Turculeţ poate a 
înţeles de ce nu v-am aşteptat lângă Fântâna Lepşei şi am 
venit cât am putut mai iute cătră dumneavoastră. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Mare lucru nu; însă ceva s-a întâmplat; ş-am să fac 
judecător nu atât pe Turculeţ, cât pe domnul abate. 

— Ce este, domnule? Mă vezi neliniştit, cum eram înainte 
de a trece graniţa Poloniei. 

— Nu-i decât atât, că la Săbăoani în sat, venind slujitorii 
Domniei pentru strângerea dărilor, au fost împresuraţi şi 
loviți de ostaşi nemți. Cei care au scăpat au strigat ş-au 
chemat de la ţinutul Cârligăturii şi de la scaunul Domniei 
ajutor. Venind steagul de răzăşi, care e de rând la slujba 
domnească, a pus stăpânire pe sat. Dar şi nemților le-a 
căzut ajutor de la margine; ş-a fost acolo învăluire şi bătaie. 
Aşa că ungurii din sat au pus mâna pe ce-au avut şi unii 
stau să-şi apere ce-i al lor, iar alţii, lepădând tot, vor să fugă 
ca să-şi scape vieţile... Asta-i. 

— Cum? au pătruns nemţii până la Săbăoani? întrebă 
surprins de Marenne. 

— Au pătruns, şi mă mir. Slujba lor, la leşi, este să ţie 
trecătorile muntelui şi cetăţile de la poale. Au ieşit în valea 
Siretului fără poruncă şi cu primejdie - căci, oricât vor fi 
fiind de viteji, sunt putini, şi steagurile Domniei îi pot 
împresura şi apuca de grumaz. 

— Au atacat Săbăoanii? 

— Da. 

— Atunci nu putem trece. 

— Ba da; căci căpitanul Ilie Turculeţ e-n slujba craiului 
leşesc, ca şi nemţii. lar din partea steagului Domniei n-ai a 
te îngriji, căci măria sa Duca-Vodă ştie că vii şi te-aşteaptă, 
dând porunci la toate dregătoriile până la Iaşi să fii bine 
primit şi petrecut. 


— Totuşi, nu putem trece, urmă, neliniştit, abatele de 
Marenne. 

Beizade Alecu avu iar râsul lui: 

— Deci am avut dreptate să mă grăbesc, domnule abate; şi 
asta să-ţi fie cea mai mare dovadă a prietiniei mele. 

— Nu înţeleg, prinţule. 

— Zonele nemţeşti sunt pretutindeni primejdioase, chiar în 
afară de hotarele măriei sale împăratului Leopold. Aşa încât 
aflând şi nemţii craiului leşesc de la nemţii împărăteşti că la 
păgâni umblă misionari franţuji, vor fi cugetat că nu-i bine 
asta şi păgânii să fie lăsaţi mai bine cu legea şi blăstămul 
lor. 

— Se poate. 

— O, eu sunt sigur de asta; mai ales că măria sa împăratul 
Leopold presupune, fără nici o dreptate, că domnia ta duci 
la Țarigrad un mesagiu al slăvitului crai Ludovic al 
paisprezecelea, un mesagiu ca multe altele, îndemnând pe 
turci să nu mai aşeze niciodată pace cu nemţii şi să ţie întru 
una războiul. Asta-i veche şi bună politică franţuzească, 
rămasă de la un mare om şi înţelept cancelar care se chema 
Richelieu, - ş-atunci nemţii, când aud de curier de la Paris, 
văd roş. 

— Prinţule şi prietine, vorbi grav abatele de Marenne, te 
rog să nu crezi nimic din toate aceste vorbe şi 
fantasmagorii pe care le întreţine, din motive uşor de 
înţeles, poliţia împăratului Leopold. N-am nici o scrisoare şi 
nici un mesagiu şi nu sunt decât un misionar în răsăritul cel 
întunecat de nourii unor credinţi minciunoase. Asta ţi-o 
poate dovedi, domniei tale ş-o scrisoare pe care o am de la 
pan Vladislav, castelan de Katowice, prietinul nostru comun. 

— Cum, domnule abate? ai o scrisoare de la pan Vladislav, 
şi nu-mi spui mai curând? Pan Vladislav e un bun prietin al 
meu, cu care am petrecut ani frumoşi la Cracovia, pe când 
eram acolo amândoi la învăţătură. Te rog, fă să mă bucur cu 
o clipă mai curând. 


— lată scrisoarea şi te bucură, domnule, zise zâmbind 
abatele de Marenne. Şi de vreme ce eşti de părere că, în 
orice caz, nu-i bine să trecem printr-o localitate unde s-a 
iscat tulburare şi unde nu putem avea popas de noapte, mă 
las în sama domniei tale. Fă cum crezi că-i mai bine, şi 
porunceşte. 

— Da, răspunse cu grabă beizade Alecu, pe când desfăcea 
epistola castelanului leşesc, rupându-i peceţile. Domnule 
abate, cred de mai nainte tot ce-mi poate spune prietinul 
meu Vladislav în ceea ce priveşte misiunea domniei tale. Nu 
cred nimic din ce-am spus eu însumi. De căpitanul Turculeţ, 
aici de faţă, n-ai a te îngriji, deoarece el limba în care 
vorbim n-o înţelege. Poţi fi liniştit şi dinspre partea asta. Ca 
să fii şi mai liniştit, lăsăm Săbăoanii, unde n-avem nici o 
plăcere să stăm de vorbă cu nemţii Crăiei, şi abatem în 
stânga. Cunosc eu drumuri bune. Mergând pe ele potrivit, 
ajungem în locuri sigure şi mă voi simţi fericit să te 
găzduiesc la o mică şi săracă a mea proprietate cu vie, 
lângă târgul Hârlău, aproape de Cotnari. 

— A, aproape de Cotnari... 

— Da, aproape de Cotnari, râse beizade Alecu, aproape de 
acel loc încântat unde a lăsat Dumnezeu să crească la soare 
podgorii bune, din vinul cărora a gustat şi pan Vladislav. El 
îţi va fi vorbit de Cotnari şi-ţi va fi lăudat vinul lui. 

— Pare că da, prinţule, mărturisi de Marenne, cu zâmbetu- 
i fin. De şi-mi plac lucrurile bune - pe care Dumnezeu 
desigur nu le-a făcut nici pentru proşti, nici pentru 
nevrednici - totuşi am dreptul să pomenesc localitatea 
aceea, pentru slujitorii credinţii mele, care se găsesc acolo. 
La Cotnari se află, după cât ştiu, un abate cu mitră, slujind 
într-o sfântă catedrală care ţine de Roma. 

— Da, se află, domnule de Marenne, dar Dumnezeu se 
vădeşte acolo mai mult în podgorii decât în biserici. 

Beizade Alecu se întoarse spre Turculeţ, şi de Marenne îl 
privi cu plăcere oftând uşor. 


— Prietine Ilie, zise Alecu Ruset lui Turculeţ, vorbindu-i 
moldoveneşte; după cât am înţeles din răvaşul dumnitale, l- 
ai primit în samă la Liov pe părintele franţuz de faţă şi, fiind 
încredinţat cinstei dumnitale, răspunzi de el cu capul. 

— Nu cumva nu putem trece la Săbăoani? întrebă 
oşteanul, înălţând nasu-i ascuţit şi adulmecând oarecum cu 
el în depărtare. 

— Noi putem trece, căci la Săbăoani au lovit nemți. Dar nu 
poate trece părintele franţuz. Căci pe lumea asta totdeauna 
Franţuzul şi Neamţul au trăit ca mâţa cu cânele. Va fi venit 
nemților noştri vreo ştire şi vreo bănuială de la nemţii cei 
din lăuntru şi-i bine să fim cu grijă cât purtăm cu noi lucru 
scump. Domniei tale ţi-a fost încredinţat acest franţuz de un 
hatman al Coroanei la Liov. Mie mi-l încredinţează cel mai 
bun prietin al meu din ţara Lehiei. Dumneata şi eu fiind, 
iarăşi, buni prietini, - uşor ne putem înţelege să abatem la 
stânga şi să luăm alt drum cătră laşi. lar popasul care va fi 
să-l facem e locul meu, unde am vremelnică şi proastă 
aşezare în această ţară a Moldovei, - însă vin bun. 

— Măria ta, răspunse Turculeţ, eu fac cum porunceşti, căci 
înţeleg că aşa-i bine şi ai dreptate. Asta în privinţa acestui 
popă. lar în privinţa popasului de la Hârlău, ştii că am avut 
totdeauna bucurie de câte ori l-am văzut de departe. Şi mai 
tare m-am bucurat când l-am văzut de aproape, căci, ca 
drept moldovan, dau mare cinste şi laudă vinului de la 
Cotnari. 

— Atuncea-i bine, prietine Turculeţ. Întoarcem în loc fără 
întârziere ş-o luăm de-a dreptul prin valea aceasta, până ce 
pălim la Heleşteieni. De-acolo aveam drum curat la Costeşti 
şi la Hârlău. 

Pâlcul lui de oameni se amestecă cu cel al domnului de 
Marenne. Lăsând pe Turculeţ în stânga abatelui, beizade îşi 
luă loc în dreapta. Franţuzul se împotrivi, din politeţă, 
pentru atâta cinste cu care-l covârşea un fecior de domn. 
Însă beizade Alecu îl rugă să primească din prietine această 
rânduială. De altminteri protocolul nu putea să dureze 


mult. După câteva sute de paşi, locurile se găsiră aşa de 
strâmte, de rupte şi prăpăstioase, încât fură siliţi să se 
înşire ca cocorii. Beizade Alecu rămase în frunte şi Turculeţ 
trecu la coadă. Părintele de Marenne urma îndată după 
prinţ. 

Încă era lumină şi boierul moldovan putu în sfârşit, să 
cetească scrisoarea pe care de un pătrar de oră o ţinea 
desfăcută în mâna stângă. 

lată ce-i scria Vladislav, castelanul de Katowice: „Prea 
iubitului meu Alexandru Ruset, la Hârlău, în Moldova. 

Eu Vladimir Kaminski, castelan de Katowice, îi trimet 
frăţeşti salutări. 

Întâmplându-se să am mare plăcere a trecerii prin munţii 
noştri a domniei sale domnului abate Paul de Marenne, 
nobil francez şi persoană de credinţă a unor oameni foarte 
sus puşi în această lume, am stat cu domnia sa la vorbă şi la 
petrecere şi foarte mi-a priit. Îţi fac cunoscut că domnul 
abate de Marenne este un om prea cultivat şi mai ales 
filosofii cei vechi elini şi latini îi cunoaşte pe cele zece 
degete ale mânilor sale, la care putem adăoga şi degetele 
mânilor noastre. Foarte în onoare sunt la domnia sa 
lucrurile cărturăreşti, dar deopotrivă preţuieşte şi o masă 
îmbielşugată cu vin bun. Petrecând aicea la noi, mâncările i- 
au plăcut, şi aş putea spune că şi-a sărutat unele degete pe 
care a numărat filosofii; însă în ceea ce priveşte vinul n-am 
putut să fim noi, năcăjiţii în stânci de piatră, la înălţime. Noi 
i-am dat ce ni s-a părut că avem mai bun - nimerindu-se 
însă să aibă rămase în buclucurile sale numai două sticle de 
Burgund roş, domnul abate ne-a biruit, dovedindu-ne că noi 
ne îndeletnicim cu oţeturi pe care le-am botezat vinuri. Aşa 
ruşinându-ne şi neputându-i sta înainte cu nimic, ni s-a mai 
îndulcit scârba, aflând că domnia sa trece la Turc prin ţara 
Moldovei. La care Turc nu se duce pentru trebi politice şi 
diplomatice, ci numai din dragoste creştinească şi 
curiozitate ştiinţifică. Aflând că va trece prin Moldova, mi- 
am adus aminte de petrecerile noastre cu anume vin, pe 


care-l aduceai cu mare grijă în butelci pecetluite de la viile 
domniei tale părinteşti de la Cotnari, pe când eram amândoi 
la învăţătură; şi de care vin am gustat şi când am fost în 
petrecere şi desfătare, la Domnia slăvitului tău părinte 
Antonie-Vodă. Atâta am gustat două zile şi două nopţi, 

având şi lăutari lângă noi şi chipuri de muieri cu slăvită 
frumuseţă, încât acele ceasuri nu le voi uita până ce 
Dumnezeu va hotări sfârşitul zilelor mele. 

Despărţindu-ne deci de domnia sa domnul abate Paul de 
Marenne, pe de o parte am închis un ochi cu lacrimi, 
blăstămând ticăloasele noastre afaceri şi slujbe care ne 
împiedică să-i ţinem tovărăşie până la domnia ta, iar pe de 
alta am deschis celălalt ochi cu zâmbet, gândindu-ne că îl 
putem trimete pe acest oaspete ca să-i dai să guste din acel 
vin; să vadă că nu-i pe lume numai Burgundul său roş şi că 
avem şi noi măcar prietini, în ţările cu soare, care pot să-i 
steie înainte cu ceva tot aşa de bun. Adăogând lăutari, pot 
spune că-i ceva şi mai bun. 

Am aflat de războaiele şi timpurile neaşezate care sunt la 
Moldova şi să nu crezi domnia ta că noi huzurim. Ci şi noi 
trăim întru griji şi năcazuri. 

E adevărat însă că înspre acel hotar al necredincioşilor 
acuma s-au stricat de tot treburile. Ş-am auzit că nu sunt 
numai năvăliri, şi tăieri, şi robiri, ci şi ciumă şi foamete, 
lucru care mult mă întristează, rugând pe Dumnezeu drept 
şi bun să aibă întru mila sa ţările şi seminţiile creştineşti. 

Iar pe domnul abate de Marenne ţi-l dau în grijă şi-n samă 
ca pe-un prietin. 

Fiind şi eu al domniei tale, cel mai bun şi care te doreşte 
mai mult, frate.” 

III. 

Aici se vede că trecerea Siretului se face într-un chip cu 
totul deosebit; se vede şi cine-i Vâlcu Bârlădeanu; apoi 
încep să se ivească autohtonii. 

Dorind să mai cetească o dată scrisoarea şi lăsând în 
lungul coapsei mâna stângă în care o ţinea, beizade Alecu 


întoarse spre oaspetele său ochii albaştri, încă îneguraţi de 
amintiri. 

— Rog pe domnul abate, zise el, să binevoiască a mă ierta. 

— Minunată hrană pentru inimă sunt scrisorile plăcute, îi 
răspunse de Marenne. Văzându-te cu ce luare aminte 
ceteai, te invidiam. Şi mă gândeam că numai astfel poate 
plăti invenţia scrisului veninul pe care-l toarnă în noi 
misivele cu veşti rele. 

— Prea adevărat, încuviinţă boierul cu glas deodată 
schimbat; şi, fără voie, ridică în dreptul inimii scrisoarea 
desfăcută, apăsând-o asupra contăşului. 

Rămase privind în lungul văii cuprinse de umbră. În urmă, 
soarele căzuse în asfinţit şi-n nouri. Abatele, ca om încercat 
şi bun cunoscător al sufletului omenesc, înţelese, fără să 
aibă nevoie de întrebări, că la pieptul tovarăşului său, unde 
se alipise scrisoarea cea bună, sta păturită în haină alta, 
stropită de slove înveninate. 

Beizade Alecu îşi scutură fruntea, părând a alunga țânțari 
nevăzuţi şi strecură în coburul din stânga scrisoarea 
castelanului de Katowice. 

— Încă o dată mă rog de iertare, domnule abate de 
Marenne; mai ales că, pe lângă grosolănia pe care o 
săvârşesc, răpesc timp călătoriei noastre şi întârziem în 
locuri deşerte. Abia ajungem la malul Siretului şi mai avem 
încă drum, după ce scăpăm dincolo. 

— Avem de trecut apa Siretului? se interesă domnul de 
Marenne. Atunci asta-i încă o întârziere. 

— De ce? 

— Pentru că tovarăşul nostru, domnul Turculeţ căpitanul, 
nu e numai oştean, ci şi cetitor de stele; şi domnia sa mi-a 
prevestit schimbarea vremii. 

— Cum se poate? 

— Aşa precum am cinstea a-ţi vorbi. Argumentele sale se 
bazează pe lucruri disparate: paseri, vânt şi lună; cu toate 
acestea sunt argumente. Şi dacă prorocirea se împlineşte, 
deşi voi fi cu totul dezolat, îl voi felicita. 


— Atunci greşala mea se agravează, vorbi beizade Alecu 
încruntând sprânceana. Cu toate acestea obrazul lui părea 
că nu poate fi părăsit de zâmbet. Să silim caii şi să ne 
aducem aminte că majoritatea profeţiilor nu se realizează. 

— Doresc şi eu domnului Turculeţ să fie profet mincinos; 
îţi mărturisesc însă că şi-a făcut prognosticul într-un chip cu 
totul impresionant şi sigur. De altminteri observ nouri în 
urmă, la apus, şi mi se pare că vântul sporeşte. 

— Profeţia lui Turculeţ nu mă miră, domnule abate, căci şi 
oamenii noştri cei proşti de la sate pot cunoaşte lucruri ale 
naturii pe care noi le învăţăm din cărţi; însă nu-mi place şi 
n-aş voi s-o cred. 

— Atuncea să n-o cred nici eu, prinţule; dar să grăbim caii. 

— Să-i grăbim. 

— Hm! lesne de spus. Încercarea pentru mine prezintă 
oarecare greutate. Căluţul meu nu-i dintre cei voinici şi 
bine hrăniţi. Când am pus banul de argint în palma 
ţăranului de la care l-am cumpărat, i-am putut număra 
coastele. Atunci, omul, ruşinându-se, a mai adăogit şi acest 
lăvicer. Cu ceea ce mai am dedesubt şi mi-a rămas de la 
şaua furată cu tot cu calul meu şi cu ceilalţi cai ai slujitorilor 
mei, - pot călări la pas potrivit, dând laudă lui Dumnezeu. 
Ca vântul care suflă nu voi putea însă merge niciodată. Mai 
ales că suflă din ce în ce mai grăbit. 

— Ce-i de făcut atunci? vorbi beizade Alecu mai mult câătră 
sine-însuşi. lată cum lectura unor scrisori poate împuţina 
inteligenţa omenească. Rogu-te să mă ierţi a treia oară, 
domnule de Marenne, că n-am înţeles un lucru atât de 
simplu. 

— Care lucru, domnul meu? 

— Am socotit că ţii să umbli ca Domnul nostru Hristos pe 
asinul său ş-am scăpat din vedere că un nobil trebuie să 
călărească altfel. Nici n-am observat că ţi-au rămas pintenii 
şi n-ai ce face cu ei. Dar lucrurile se pot drege... Am ajuns la 
malul apei şi am un om pe care-l chiamă Vâlcu Bârlădeanu, 


care are să ne scape din încurcătură. Bârlădene! strigă el, 
înălțându-se şi întorcându-se în scări. 

— Aici-s, măria ta, tresări cu răcnet unul din ţărani, 
grăbindu-şi calul şi înfăţişându-se. 

Era un fel de uriaş adus puţin din şale, cu pletele cărunte 
curgându-i pe umeri. Avea sprâncenele groase ca şi 
mustăţile şi privea ascuţit de după ele ca de după nişte tufe. 

— Acesta-i un pădurar al meu, lămuri beizade Alecu. 
Ascultă, Bârlădene. Aici părintele descalică şi-l trecem apa. 

— Am înţeles, măria ta. 

— Şi după ce trecem apa, Bârlădene, dai sfinţiei sale calul 
tău, să putem umbla mai repede, căci sfinţia sa nu poate 
călări cum se cuvine pe mârţoaga asta fără şa. 

— Am înţeles, măria ta. 

— Iar tu, Bârlădene, te vei nevoi pe acest căluţ şi te-i ţinea 
de noi cum vei putea. 

— Mă ţin, măria ta, de ce să nu mă ţin? 

— Cată să ne grăbim, Bârlădene, căci, după cât spun unii 
şi alţii, are de gând să vremuiască. 

— Asta-i numaidecât, măria ta. La noapte, plouă. 

— lată o confirmare a profeţiei căpitanului Turculeţ, se 
adresă cătră abate boierul. Bârlădeanul meu prevesteşte şi 
el ploaia. 

— Atuncea nu ne rămâne, prinţule, decât să ne plecăm 
capetele şi să ne resemnăm; căci se mai iveşte o greutate. 

— Nu înţeleg. Ce greutate? 

— Nu văd, prinţule, nici pod fix, nici pod umblător. Ai 
cumva de gând să încercăm o baie în această frumoasă 
apă? Anotimpul mi se pare cam nepotrivit. 

— Deocamdată să descălicăm, răspunse beizade Alecu. Mă 
bucur tot mai mult că am un tovarăş cum îmi place mie şi te 
rog să ne ierţi pentru mijloacele noastre primitive şi 
ruşinoase de a trece râurile. 

— După cât înţeleg, suntem la un vad, oftă abatele de 
Marenne. 


La glasul lui beizade Alecu, pâlcul de oameni se bulucise în 
marginea luncii de sălcii. Zimţuit şi tulbure, Siretul fugea pe 
pietrişul vadului, murmurând uşor în singurătate şi-n 
pustie. Vântul scutura asupră-i foiţi galbene. 

Căpitanul Ilie Turculeţ ieşi înainte şi trecu cel dintâi. 
Oştenii şi oamenii intrară după el cu desăvârşită nepăsare, 
luând între dânşii, cu îndemnuri mute, pe slujitorii de limbă 
străină. 

Bârlădeanu într-o clipă zvârlise din picioare în năsip 
ciubotele şi lepădase iţarii de lână. Grămădindu-şi 
buclucurile în suman, le potrivi şi le legă pe căluţul 
bucovinean al abatelui. Înodă frâul căluţului bucovinean al 
abatelui de coada calului său. Apoi, gătind toate, se întoarse 
cătră oaspetele străin, aşteptând. Ca om deosebit de ager 
ce se afla, abatele de Marenne înţelese ce i se cere. Se 
urcă, ajutat de beizade Alecu, în spatele Bârlădeanului şi-şi 
potrivi în echilibru trupul bine hrănit. 

— 'Ţin'te vârtos, îi zise pădurarul, în limba lui 
moldovenească. 

Abatele de Marenne înţelese şi acest îndemn, nu crezu 
însă de cuviinţă să răspundă franţuzeşte. 

Bârlădeanu apucă frâul calului său şi îndată se mişcă şi 
căluţul din urmă. Cu caii după el şi cu abatele deasupra, 
intră în vad şi-l trecu liniştit, udându-se până la brâu. 
Beizade Alecu veni şi el în urmă, călare ca şi cei dintâi. 

La celălalt mal ţăranul intră iar în ciubote şi-n iţari, îşi 
înfăşură pe el sumanul şi-şi trecu în spate săneaţa. Privi cu 
mirare cât de uşor încalecă străinul în şaua lui şi clătină din 
cap cătră stăpânul său: 

— Văd că papistaşii ştiu să încalice ca şi popii noştri. 

De data asta de Marenne nu înţelese şi ceru lămuriri lui 
beizade Alecu: 

— Ce spune? 

— Domnule de Marenne, Bârlădeanu îşi exprimă admiraţia 
pentru felul cum te-ai ridicat în şa. 


Abatele se simţi cu deosebire măgulit şi întoarse o privire 
prietinoasă cătră om. Dar Vâlcu Bârlădeanu sărise pe calul 
cel mărunt şi, bătându-l cu călcâiele, îl făcu să zvâcnească 
într-un umblet iute şi şerpuitor. Dintre toate lucrurile câte 
se petrecuseră într-un pătrar de ceas, acesta i se păru 
abatelui de Marenne cel mai bizar. 

— Căluţul meu îmi arată că nu l-am cunoscut, mărturisi el, 
uimit. Sunt nevoit, în această ţară, să încep nişte tablete 
nouă; e vădit că am de însemnat fapte vrednice de amintire. 
Aş fi curios, prinţule, urmă el puţin maliţios, şi cunosc 
podurile de piatră pe care le aveţi aruncate peste râuri. 

— Domnule de Marenne, răspunse beizade Alecu, la 
dorinţa aceasta, Bârlădeanul meu ţi-ar răspunde că aşa 
ceva nu se poate vedea în ţara noastră. Noi, de la dacii cei 
vechi, am păstrat mijloace mai simple şi mai sigure de 
trecut apele. Tot Bârlădeanu ţi-ar spune, iubite domnule 
abate, că dispreţuieşte orice arhitectură meşteşugită, 
preferând bordeiele şi peşterile pe care Domnul Dumnezeu 
le pune mai cu uşurinţă la îndămâna făpturilor sale. 

De Marenne se uită cu îndoială spre boier. Îl văzu serios şi 
grav, - cu toate acestea era încredinţat că glumeşte. 

Privi în urmă, la dunga de nouri a asfinţitului, înflăcărată 
de soare, apoi la cerul înalt de deasupra şi judecă în sine că 
sara vine cu linişte şi pace. - „Vorbele acestor oameni 
înşală, - cugetă el veselindu-se în sine, - numai rânduielile 
eterne ale lui Dumnezeu sunt sigure. Să grăbim cu 
încredere spre odihna zilei.” 

Pâlcul de călăreţi grăbea într-adevăr, în urma căpitanului 
Turculeţ, care şi el acuma galopa în urma lui Vâlcu 
Bârlădeanu, cunoscător al locurilor. Pădurarul fugea înainte 
ca o nălucă - deasupra siluetă de uriaş şi jos gânganie cu 
picioare mărunte. De Marenne îşi sili fugarul cu pintenii, 
ţinându-se alături de Alecu Ruset. Şi după ce sui dealul, 
privirile-i fură izbite de o privelişte cu totul nouă, ca şi cum 
ţara, cu lumina şi peisagiul, s-ar fi schimbat printr-un 
farmec. 


Cavalcada fugea cotii, iepureşte, pe valea cealaltă - fugea 
într-o vale de umbră, care părea că nu se mai isprăveşte, O 
pădure începea în dreapta şi îmbrăcă pământul în valuri, 
spre zări nesfârşite. Vântul suna în stejarii din margine. 
Undeva, în fundul adâncului, în direcţia unde se cufundau 
călăreţii înşiraţi câte unul, lucea un lac. Era o 
fantasmagorie de vis de nespusă frumuseţă, ca un pământ 
feciorelnic descoperit întâi. Nicăieri nu se bănuia prezenţa 
omului. 

Lăsând îndărăt lucirea măreaţă a asfinţitului, abatele de 
Marenne începu să coboare, întrebându-se ce căi minunate 
şi cotite îi rezervă clipa viitoare în aceste singurătăţi. Dintr- 
odată, pe neaşteptate, într-o râpă nebănuită, în partea 
pădurii, îi apăru omul. 

Tresări, căci această apariţie nu era în armonie cu 
sentimentul şi cu aprecierile sale din clipa precedentă. Nu 
era în armonie nici cu ceea ce în chip obişnuit cunoştea el 
despre această nobilă operă a Celui-prea-puternic. Din 
risipiturile câtorva colibe acoperite cu stuh, grămădite în 
rovină, o fiinţă în zdrenţe răsări amenințătoare, înarmată c- 
un par, rupt din lăstarii de-aproape. Privea spăriată, printre 
pletele pe care i le zbătea vântul dinaintea ochilor, 
încâlcindu-i-le cu barba zbârlită. O droaie de câni slabi, - 
arcuiţi şi cu cozile subpuse, un fel de lupi ai foametei, - 
ieşise la cărare, în juru-i, lătrând sălbatic şi urlând. 

Tovarăşii dinainte se opriseră. Se opri şi de Marenne lângă 
beizade Alecu. 

— Ce se întâmplă? întrebă abatele, neliniştit. 

Omul răcnea nedesluşit, amenințând cu parul. 

— E un fiu al pământului. răspunse râzând boierul. 

— Ce doreşte? 

— Să vedem. 

Alecu Ruset îşi făcu loc. Bârlădeanu sărise de pe căluţ, 
apucase braţul omului şi-i smulsese arma preistorică. Lupii 
foametei, într-un concert înfricoşat, se împrăştiară loviți în 


dreapta şi în stânga. Rămaseră lătrând şi chelălăind la 
distanţă. 

— Ce vrei, măi creştine? strigă Vâlcu. 

Aşteptând să fie izbită, arătarea se dădu înapoi. 

— N-auzi, măi? Răspunde ce vrei. 

— Oameni buni! strigă deodată un glas nou: fie-vă milă şi 
iertaţi-mă! 

Omul îşi plecă fruntea. Răspunse numai corul îndărătnic al 
cânilor. 

— De ce să ne fie milă şi de ce să te iertâm? 

Căpitanul Ilie îşi îndemnă calul, care lovi cu capu-n pieptul 
omului. 

— Aici e sat, care se chiamă Năstureni, lămuri Vâlcu 
Bârlădeanu. 

— Unde-s gospodarii? Cine-a prădat satul? întrebă 
căpitanul Turculeţ. 

— Oi, boierilor şi domnilor, se tângui deodată omul c-o 
voce nefirească; parcă eu pot şti cine ne-a prădat? Zic să fi 
fost cazaci ori leşi. Alţii socot c-au fost oamenii stăpânirii 
care împlinesc birul. Acu-i săptămâna, ne-au luat vitele. Şi 
sculându-se satul, s-a bătut cu ei. Aşa că ne-au zdrobit şi ne- 
au tăiat, prădându-ne. Un sat sărac şi mititel ca al nostru nu 
se poate apăra. 

— Unde-s oamenii? 

— Unii au căzut şi nu s-au mai sculat. Alţii s-au îndârjit cu 
ce-au putut, ţinându-se după dânşii, cum se ţin cânii. Puţini 
s-au întors, fără izbândă. Ş-acu, cei care am rămas ne-am 
mutat în pădure! 

— Unde în pădure? 

— Apoi aici în pădure, în loc afund, unde avem poieni şi 
locuri ferite. Acolo strângem ce ne-a mai rămas. De spus nu 
vă spun unde, căci nu ştiu cine sunteţi. Mie nu aveţi ce-mi 
lua. Doar viaţa. M-am întors numai după javrele acestea, 
care or să vrea să meargă. lar eu pe omul ista nalt îl cunosc 
a fi din părţile noastre, creştin moldovan ca şi noi. Dacă nu 
sunteţi oameni răi ori păgâni, daţi-mi drumul să mă duc. 


— Du-te, omule, în drumul tău, la ale tale... vorbi cu 
dispreţ Alecu Ruset. Slujitorii mei nu ţi-au pricinuit nici o 
sminteală. De ce ai ieşit cu parul? 

Omul rămase aplecat şi neclintit, proiectat pe lăstari şi 
părând, ca şi ei, crescut din pământ. 

— Iată răspuns la întrebările noastre, se întoarse beizade 
Alecu spre abate. Nici el nu ştie ce vrea. 

— Dar ce este? ce i s-a întâmplat? Parcă a încercat să 
spuie ceva. 

— Nu-i decât un sat prădat. 

— De cine? 

— Nu se poate şti. 

— Nu înţeleg. Ce face poliţia domnească? 

— Probabil că face ceea ce se vede... răspunse beizade 
Alecu. 

— Dreptatea şi ordinea sunt primele elemente ale unui 
stat, obiectă abatele de Marenne, jignit de nepăsarea 
tovarăşului său. 

— Se poate, domnule abate, iată însă daruri cu care 
Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor. Am 
onoarea a atrage domniei tale marea-aminte că întindem şi 
se întunecă. Avem de făcut încă drum lung. Să lăsăm deci 
pământului pe fiul său şi să ne grăbim. 

— Domnul meu, încercă să obiecteze abatele; datorăm 
asistenţă unui om care, mi se pare, crede în Isus, ca şi noi. 

— O, de asta te rog să nu te îngrijeşti, domnule de 
Marenne, căci are un protector mai bun. 

— Mi se poate explica ce protector poate avea, în afară de 
Dumnezeu? 

— Nu-i destul? Dumnezeu a dat pădurea care se vede. Şi-n 
această pădure fiii pământului ştiu să găsească adăpost şi 
protecţia de care domnia ta se îngrijeşte. Să mergem. Ia-o 
înainte, Bârlădene. 

Caravana porni cu grabă la vale, lăsând pe om tăcut şi pe 
câni urlând. Abatele de Marenne se supuse, împotrivă inimii 


lui. Nemulţămirea şi-o manifestă lovind mai tare şi mai 
îndesat calul cu pintenii. 

IV. 

Urmează alte apariţii din ce în ce mai minunate. 

Relaţia manuscriptă a domnului Paul de Marenne, abate 
de Juvigny, rămasă la biblioteca naţională parisiană, 
cuprinde lungi consideraţii morale şi filosofice asupra 
acestei călătorii Vers le grand Turc. Omul timpului, său pe 
de altă parte nu putea să nu amestece tot ceea ce era 
necesar folosului său personal, slăvind epoca Regelui Soare 
şi adăogând laude protectorului său domnul Charles 
Colbert marchiz de Croissy, ministru de externe, fratele 
marelui Colbert. Toate aceste lucruri acum ne interesează 
mai puţin. Preferăm să-l urmărim pe călătorul nostru în 
nişte amănunte de care ne mirăm acum şi care, pe vremea 
lui, poate păreau ridicole. Îndată după apariţia grotescă a 
sălbaticului cu parul, abatele, trecând iarăşi în locuri 
singuratice cu tovarăşii săi, văzu o fântâna cu cumpănă. 
Lângă ea se înălța un frumos măr rotat, care mai păstra 
încă pe smicelele vârfului câteva poame roşii ca sângele. 
Fântâna era veche după cât arătau ghizdelele şi furca de 
stejar; avea însă cumpănă nouă şi ciutură de curând pusă. 
Mai la vale de măr şi de fântâna, câteva movili proaspete de 
ţărână şi câteva cruci albe de lemn abia cioplite. 

Domnul de Marenne împărtăşi tovarăşului său impresia şi 
părerea pe care o avea despre mormintele proaspete: 

— Fără îndoială că aici au fost îngropaţi acei oameni 
sărmani despre care mi s-a vorbit şi care au pierit luptând 
cu hoţii pentru avutul lor. 

— Nu rămâne îndoială, răspunse Alecu Ruset. 

— Nu înţeleg însă ce rost are o fântâna construită aici. 
Cine-a putut avea această idee bizară şi la ce i-a folosit 
osteneala? Am lăsat în urmă Siretul şi se mai vede încă în 
fundul văii, în ceața amurgului, lacul. 

— Odată am avut şi eu această mirare, domnule abate, 
răspunse boierul, şi mi-am pus aceeaşi întrebare. Şi am 


aflat răspunsul de la slujitorul acela al meu care-ţi este 
domniei tale simpatic. 

— De la Bârlădeanu? 

— Da. E fântâna pentru călători străini, întru amintirea 
morţilor. Bând cei vii, îşi potolesc şi cei morţi setea, pe 
cealaltă lume. O superstiție ca multe altele. 

— Cine ştie. răspunse visător abatele de Marenne. Atunci 
şi mărul acela cu fructe de sânge este tot al morţilor. 

— Aşa se pare. Deşi mă vezi întrucâtva ruşinat, domnule 
abate, de primele impresii pe care le poţi avea călătorind în 
ţara mea, vei întâlni în multe locuri dovezi de circumstanţe 
atenuante. Trăim timpuri grele şi nu înţeleg de ce 
Dumnezeu a găsit cu cale să ne aşeze aşa de rău. 

— Nu se vede asta, prinţule. Dumnezeu a pus aici un 
paradis. 

— E adevărat: un paradis devastat. 

— Hm! crezi că pentru barbarie şi devastare e vinovat 
Dumnezeu? Domnule, nu blăslăma. 

— Poate ai dreptate, domnule de Marenne; în ce mă 
priveşte însă, nu vreau să fiu pus între cei din urmă dintre 
oameni, căci am avut şi plăcerea şi fericirea să văd ţara 
domniei tale, să studiez în Polonia, să trăiesc o parte din 
timp şi la Stambul, între urmaşi ai Bizanțului. Câte-odată, 
domnule abate, cuget cu întristare că am avut o soartă 
vitregă. S-ar fi cuvenit să mă nasc în timpuri de pace - căci 
ţara-i îmbielşugată şi grasă. Totuşi, prin contrast, odihna 
poate părea mai bună, mierea mai dulce şi vinul mai fin. Să 
ne plecăm fruntea, căci, după cum spune un compatriot al 
meu, cărturar ca şi domnia ta, nu sunt vremile sub cârma 
omului. 

— Nu înţeleg, prinţule, ce se întâmplă aici, căci populaţia 
pământului e din familia noastră creştină şi găsesc oameni 
ca domnia ta. 

— Nedumerirea domniei tale e justificată, domnule abate; 
nu-mi cere însă explicaţii, căci n-aş putea să le dau. Nu m- 
am ocupat în viaţa mea de asemenea studii grave. Constat 


însă că domnia ta vii dintr-un stat care trăieşte rânduit şi 
fericit sub mâna Domnului său. Ştiu că la răsărit, - începând 
de la Țarigrad unde-i în slavă Sultan Mehmet, şi sfârşind la 
India, unde-i mare împărat şi han Aurengzeyb, Dumnezeu a 
grămădit comori de clădiri, aur şi nestimate. Aicea însă, 
între lumi fericite, Domnul Dumnezeu a însemnat cu 
degetul hotar. Împărații lui Belzebut şi împărații Mielului 
lumii aici au ales loc al războiului lor. Fiind aşa, ţara cade şi 
se pustieşte de oameni. 

Abatele de Marenne călări o vreme în tăcere, gânditor şi 
mâhnit, alături de tovarăşul său. Sara acoperise valea şi de 
pe răsărit năştea luna, din nouri şi codri. 

Alecu Ruset avu râsul lui pripit. 

— Domnule de Marenne, zise el, turcii, care sunt buni 
oşteni şi proşti filosofi, au totuşi o vorbă potrivită. 

— Ce vorbă? vreau s-o cunosc şi eu. 

— "Toate trec. Deci vor trece şi aceste neplăceri. 

— Îmi atribui, domnul meu, un sentiment pe care nu-l am. 

— Vor trece toate, domnule de Marenne, ca şi ploaia care 
vine. 

— Adevărat să fie? Vine ploaia? Unde-i adăpostul de care 
avem nevoie? Mai este mult până la un sat, ori un oraş? 

Beizade Alecu râse iar. 

— Prinţule, ai dreptate să râzi. Am pierdut însă din vedere 
să complectez descrierea năcazului meu, după ce am rămas 
fără cai. Furii de la marginea Ţării Leşeşti au găsit de 
cuviinţă să ia cu ei şi balotul meu de haine, - cu care n-au ce 
face. Desigur că, după ce au înţeles asta, le-au aruncat. Şi 
eu şi ei suntem păgubaşi. Ei au totuşi hainele lor: eu pe-ale 
mele nu le am. La vreme de ploaie înţeleg că proasta mea 
aventură e un adevărat dezastru. 

— Mângâie-te, domnule abate. Căutând, vom găsi tot ce ne 
trebuie. Dacă n-avem noi, vom lua de la alţii. Aici aşa 
suntem deprinşi. 

Abatele de Marenne mormăi cu îndoială o mulţămire. 
Punând mâna dreaptă pe crupa calului şi sucind capul, văzu 


nourii care se îmbulzeau deodată din apus deasupra văii. Pe 
neaşteptate, peste vântul care curgea lin, se prăvăli altul, 
furios şi rece, cu zvon de frunze moarte. 

Beizade Alecu se înălţă, chemând: 

— Bârlădene! 

— Porunca, măria ta! strigă pădurarul oprindu-şi căluţul. 

— Bârlădene, este moară la heleşteul din vale? 

— Este, măria ta, cum nu? moara lui Popa Nicoară. Chiar 
dac-o găsim pustie, putem intra cu caii într-însa până ce 
trece vântoasa asta. Ca să nu rebegească papistaşul. Am 
înţeles de la slujitorii lui franţuji că i-au furat blana nişte 
ruşi calici, la Colomeea. 

— Atuncea, Bârlădene, bate-n cal şi chiuie la toţi să se lese 
la vale de-a roata, că iaca, ne-ajunge vârtej din urmă. 

Rupându-se de lângă stăpân, pădurarul se repezi dând 
chiot cu străşnicie. începu o goană, pe care abatele o socoti 
sălbatică, totuşi, cu mândria nobleţii şi tinereţii lui trecute, 
se ţinu dârz şi-şi lăsă calul să galopeze până ce-l simţi plin 
de spumă. Atunci începură a bate şi picăturile de ploaie, ca 
halicele. 

— Am ajuns! se auzi înainte strigătul lui Bârlădeanu. 
Beizade Alecu împărtăşi din fugă oaspetelui său vestea, şi 
abatele dădu laudă lui Dumnezeu. Pe când cu toţii 
descălecau îmbulzindu-se, furtuna se rupse într-o ploaie 
compacta. 

— Este aici o moară, strigă boierul; ş-o lumină de jar îi izbi. 

Nu era însă nicăieri nici moară locuită, nici moară pustie. 
Era o bucată de ruină spârcuită şi pe jumătate arsă: 
ajungea până la dânsa lucoarea unei vetre, în care ardeau 
în vâlvătăi dărâmături de copaci. Acest foc uriaş pâlpâia 
într-un fel de colibă naltă, întruchipată între două furci de 
fagi bătrâni dintr-o plasă de acoperiş de şindrilă a morii 
stricate. Sub şandrama, un uncheş lucra aplecat, cu barda 
sub pletele-i albe căzute. în jurul focului, bolovani şi 
trunchiuri arătau locuri de sfat. 


— Aici, cu câteva clipe înainte de a sosi noi, au stat 
oameni... observă abatele privind mirat în juru-i. 

Şi beizade Alecu, şi Turculeţ căpitanul băgaseră de samă 
scule de lemnărie şi trăisti risipite pe lângă locurile de 
şedere. 

Bârlădeanu ieşi în ploaie şi-n vântul domolit de pâlcul de 
pădure şi dădu un chiot: 

— Întoarceţi-vă, măi oameni buni, că nu-s tătarii | 

— Ce spune pădurarul? întrebă abatele. 

— Chiamă pe locuitorii insulei... răspunse boierul. 

Oştenii şi ţăranii îngrămădeau caii în marginea 
adăpostului. Nimeni nu răspunse la strigătul năprasnic al 
Bârlădeanului amestecat cu freamătul ploii. 

Bătrânul, care lucra aplecat, se înălţă din locul lui şi 
rămase într-o atitudine de spaimă holbată. Făcu din gâtlej: 
Ha! - şi barda-i scăpă din mână. 

— Ce-i moşule? întrebă pădurarul. 

Înfricoşat, bătrânul slobozi acelaşi sunet răguşit şi dădu 
înapoi, voind să se mistuie undeva, ca o dihanie. 

— Bătrânul e surd... observă, râzând, beizade Alecu. 

Constatarea aceasta răspundea unui adevăr. Oamenii îl 
împresurară cu întrebări amestecate. Moşul, văzând în 
juru-i râsete şi feţe fără duşmănie, se îmblânzi şi se 
întoarse. Căută cu ochii tovarăşii pe care-i ştia în preajma 
lui şi, negăsindu-i, înţelese. Culese de lângă lemnul pe care- 
l cioplea un corn şi, înălţându-l, suflă în el de câteva ori, cu 
înmlădieri scurte. 

— Au s-audă ş-au să se întoarcă, zise el c-un fel de stranie 
veselie, în care pătrundea încă o rămăşiţă de teamă. 

Abatele de Marenne pricepu întrucâtva jocul acesta grăbit 
de gesturi. Cu milă, văzu apărând câteva capete hirsute şi, 
din umbra de aproape, lucrătorii lemnari intrară înlăuntru, 
şiroind de ploaie. Se înfăţişară şi se închinară. Văzură că au 
de-a face cu boieri şi domni străini şi rămaseră în picioare, 
cu capetele descoperite şi plecate. 


— Ce s-a întâmplat aici, oameni buni? întrebă beizade 
Alecu. 

Ţăranii tăceau. Slujitorii boiereşti îi împinseră de la spate. 
Bârlădeanu îi îndemnă: 

— Pas la măria sa şi spuneţi. 

— Apoi ce să se întâmple, măria ta? se hotări unul din ei să 
înceapă. Nu s-a întâmplat nimica, fără decât a ars moara. I- 
au dat foc săptămâna trecută, când au prădat în sat la 
Năstureni. 

— Cine-a prădat? Cine-a dat foc? 

— Apoi noi de unde să ştim, măria ta? Au fost oameni răi şi 
varvari, care s-au arătat de câtăva vreme pe lume. Moş 
Irimia Surdu zice că de-acu iese Antihrist între noroade. Au 
ars şi moara, şi noi acu ne silim s-o ridicăm iar. Asta-i moara 
lui Popa Nicoară ş-o stăpânesc răzăşii de la Costeşti. Ei ne- 
au trimes s-o tocmim. În două săptămâni cred că-i gata iar. 

O clipă vorbitorul se opri şi privi în juru-i. Bătrânul Irimia 
Surdu îi făcu un semn. 

— Aşa-i, reluă omul cu grabă, iaca, şi moşneagul şi noi vă 
poftim cu dragă inimă la sărăcia noastră: da' n-avem cu ce 
vă sta înainte; şi ne rugăm de iertare. Numai socot aşa că, 
dacă se alină ploaia, numaidecât cade la coliba asta răzăşul 
nostru pe care-l slujim şi la care lucrăm. El şi-a face datoria, 
că are de unde. 

— Ce răzăş? Cum îl chiamă? 

— Lăzărel Griga, şătrar, măria ta. 

— Ce treabă are aici la vremea asta? 

— Apoi trece cătră Costeşti, la aşezarea lui, venind din 
Fundu-Negru. Are el în pădure, depărtare de-aici un ceas, 
două prisăci în două poieni, în acel loc căruia-i zice Fundu- 
Negru. Şi s-a abătut să-şi vadă şi vecinii de la Năstureni 
care-s aşezaţi pe pământul Costeştilor: acei vecini pe care i- 
au fărmat şi i-au prădat răii. Acuma s-au tras în pădure şi şi- 
au săpat în grabă bordeie, într-un loc ferit. lar dumnealui 
Lăzărel Griga şătrar s-a dus să-i vadă şi să-i deslege de 
foame şi de groază. 


— Cum să-i deslege? 

— Le-a deschis o groapă de orz, măria ta, ca să se sature şi 
să aibă şi pe iarnă. Cum stă ploaia, trece pe-aici întorcându- 
se la dumnealui acasă. 

Oameni şi animale se liniştiră în adăpost, - caii cu capetele 
plecate spre umbră, oamenii cinchiţi pe vine în jurul 
pojarului. Bătrânul cel surd mai zvâărli în foc o creangă de 
copac, apoi se întoarse la barda şi la lemnul lui, începând 
iar a bocăni ş-a ciopli. Beizade Alecu pofti pe domnul abate 
de Marenne să ia loc pe un butuc de fag şi, după ce-l aşeză 
ca pe-un jilţ scump, îi lămuri convorbirea cu oratorul 
locului. 

Oaspele străin privi încă o dată pe sălbaticii pământeni, cu 
mare curiozitate, apoi rămase tăcut la locul său, primind în 
faţă dogoarea flăcărilor, pe când deasupra vântul contenea 
şi rămânea numai ploaia, fremătând. 

V, 

Domnul abate de Marenne face cunoştinţă cu dumnealui 
Lăzărel Griga, şătrar. 

Cum se potoli deplin vântul, iată sosi şătrarul, prin 
ultimele scuturături ale ploii. Oamenii îl vestiră când era 
încă departe şi dădea din când în când câte un strigăt, 
înfruntând singurătatea. 

— Aista-i dumnealui răzăşul nostru, zise lemnarul, râzând. 

În revărsarea văpăii, se văzu calul sosind, un cal cuminte şi 
domol, cu botul plecat spre pământ. În spatele lui, înfăşurat 
în contăş, se cumpănea dumnealui Lăzărel Griga, într-un 
chip cu totul deşănţat: când pe spate, când în dreapta, când 
în stânga, când spre coama calului. Animalul se ţinea bine şi 
liniştit şi-şi urma poteca, fără să aibă nevoie de frâu. Din 
când în când contăşul îngheboşat tresărea în sus ş-atunci 
pătrundea prin noapte acel răcnet întărâtat, împotriva 
nimănui - ori mai curând împotriva umbrei ori a duhurilor. 

Calul veni la foc şi se opri. Şătrarul se cumpăni înainte, 
mai repezit decât de obicei, şi se prăvăli cu umărul pe lângă 
coamă, dar nici acum nu căzu, după legea pe carea 


rânduit-o Dumnezeu băutorilor. Resortu-i de oţel îl aduse 
iar la loc. Se răsti mai supărat şi mai întărâtat decât până 
atunci. 

— Cine-i acolo, măi? 

— Noi suntem, jupâne şătrarule, răspunse cu bunăvoință 
oratorul lemnarilor. Descalică şi dă-ne pita şi brânza: şi 
primeşte oaspeţii care ţi-au sosit. 

— Ce vorbeşti tu, măi Bârliba? Tu eşti, măi Bârliba? 

— Eu sunt. 

— Ce vorbeşti tu, măi Bârliba? Eşti beat? 

Bârliba întoarse un zâmbet plin de admiraţie spre oaspeţi, 
fără să dea răspuns. 

— N-auzi, măi? Care oaspeţi? 

— Au căzut oameni străini la vreme de sară, jupâne 
şătrarule; şi i-a ţinut aici ploaia. 

— Care ploaie? Asta-i ploaie? Eu nu vreau să ştiu de 
ploaie. Eu, cu calul meu, mă duc unde-mi place şi pe ploaie 
şi pe soare şi nu-mi pasă. Tu socoti că dacă-s aşa cum mă 
vezi, măi Bârliba, poţi să-mi vorbeşti mie astfel? Să nu 
îndrăzneşti a-mi spune minciună, căci îţi strămut fălcile. 
Care-s aceia şi unde-s? 

— Aicea-s, jupâne şătrarule. 

Atuncea Lăzărel Griga, răzăşul de la Costeşti, făcu o 
mişcare strâmbă şi se prăvăli de pe cal până la pământ; 
apoi se înălţă, după legea stării lui, - însă nu se înălţă mai 
sus decât urechile calului. 

Era un moldovan îndesat şi mărunţel. Se scutură cu 
fudulie, îşi scoase în afară pieptul şi desfăcu în laturi 
contăşul. Mâna dreaptă în care purta harapnicul şi-o puse 
în şold, cu stânga îşi dădu pe ceafă cuşma şi privi aprig 
adunarea de la foc. Gura, împresurată de mustăţi tuşinate 
şi barbă scurtă căruntă şi ţăpoasă, rânji cu dispreţ. 

— Care sunteţi voi, măi, şi ce căutaţi aici? tresări el, ascuţit 
şi semeţ. 

Bârlădeanu se puse între el şi foc. 

— Tu eşti, mâi? 


— Nu-s eu, jupâne Lăzărel. 

— Dar cine-i? 

— E măria sa Alecu beizade, jupâne Lăzărel, cu dumnealui 
căpitanul Ilie Turculeţ şi c-un popă din ţara franţuzească. 

— Ce spui tu, bre? se minună, rânjind, şătrarul. 

Mişcându-se mai repede decât s-ar fi putut părea că-i 
îngăduie starea lui, ocoli pe Vâlcu Bârlădeanu şi veni sub 
şopron. Calul rămase neclintit şi cuminte în urmă. 

Răzăşul îşi sclipi ochii de jur împrejur şi descoperi pe 
călătorii străini. Atunci tresări şi păru că-şi intră deodată în 
sine. Rânjetul îi pieri. Încruntă sprânceana, înălţă mâna 
stângă şi-şi trase în laturi cuşma de pe plete. Zise cu alt 
glas: 

— Buna vremea şi bine-aţi venit la noi! 

De Marenne se sculă din locul lui, înclinându-se, înţe- 
legând din glas că era vorba de-o salutare amicală. Beizade 
Alecu socoti că trebuie să se ridice şi el. 

— Care-i Ilie Turculeţ? întrebă răzăşul. Acela-i mare 
ticălos şi bun viteaz. 

— Eu sunt, jupâne, răspunse oşteanul, cu veselia 
îngăduitoare pe care o au oamenii mari pentru copii. 

— Bun; mă închin cu plecăciune! Dumneata eşti omul 
care-mi place mie. Acu mă uit şi să nu credeţi că nu înţeleg 
care-i măria sa Alecu beizade. Mă închin şi-l poftesc să-mi 
întindă mâna, ca să i-o sărut. 

Alecu Ruset îi întinse mâna. 

— Măria ta, aista-i franţuzul? 

— Acesta-i tovarăşul meu, şătrarule, şi-l chiamă ava Paul. 

— Bine-ai venit la sărăcia noastră, ava Pavăle, vorbi 
răzăşul închinându-se iarăşi. 

De Marenne salută şi el din nou, zâmbind. 

— Sunt surprins şi interesat, se întoarse el cătră Alecu 
Ruset. Aş vrea să ştiu ce doreşte. 

— Şătrarule, zise beizade, îţi mulţămim pentru 
închinăciune şi pentru vorbă bună. Află că ne-a apucat 


ploaia în locuri singuratice şi ne-am oprit la moara 
dumnitale. 

— Nu mai este moară, măria ta, dar se face iar. 

— Văd. Ş-acuma, dacă stă ploaia, trecem mai departe 
cătră Hârlău, unde socotesc s-ajungem în noaptea asta. 

Răzăşul cel mărunt înălţă iar semeţ fruntea. 

— Asta nu se poate! hotări el. 

— Nu înţeleg. De ce nu se poate? 

— Asta nu se poate! strigă Lăzărel Griga. S-au desfundat 
puhoaiele şi s-au astupat drumurile. La vreme de noapte, 
nu mai puteţi răzbate. 

— Avem să trecem, şătrarule. 

Griga se dădu înapoi doi paşi. 

— Nu se poate! strigă el iar cu îndărătnicie. Măria ta, dacă 
eşti subt acoperământul meu, mai bine păleşte-mă în frunte 
şi mă omoară decât să-mi spui asemenea vorbă. Cum pot eu 
să vă lăs - fără să vă stau înainte cu pâne şi sare, ca un bun 
creştin ce sunt? Cum să vă lăs la vreme de noapte în locuri 
rele? Mă pun la pământ şi treceţi peste mine! Zdrobiţi-mă şi 
gata! 

Nu fără demnitate, şătrarul se dărâmă la pământ, 
amestecându-se cu contăşul. Abatele de Marenne îl privea 
din ce în ce mai uimit, fără să înţeleagă nimic. 

— E un om cu care greu avem s-o scoatem la capăt, îl 
lămuri murmurat Alecu Ruset. 

— Pot să aflu şi eu ce doreşte? 

— Domnule de Marenne, omul acesta îndărătnic se 
socoteşte ofensat şi nenorocit dacă nu-l urmăm la casa lui, 
ca să ne cinstească cu pâne şi sare. 

— Hm! ciudat! Aş vrea să ştiu dacă locuieşte departe. N-aş 
dori să-i fiu displăcut. 

În realitate, abatele se simţea foarte trudit şi foarte 
flămând. Beizade Alecu înţelese uşor asta, cugetând la 
starea în care se afla el însuşi. 

Griga se ridică de jos, dârz. 


— Măria ta, vorbi el iar, să nu te uiţi că mă vezi băut. Aşa- 
mi place mie să umblu la vreme de noapte şi câteodată şi 
ziua. Am fost de mi-am văzut prisăcile în Fundu-Negru. 
Acolo, Timofte prisăcarul mi-a dat să cinstesc mied vechi de 
patru ani. De şi mie mai mult îmi place vinul căci e mai cu 
dreptate, - am cinstit mied. Într-adevăr, am priceput iar că 
miedul e mai viclean decât vinul. Dar să n-ai măria ta grijă; 
pân-acasă, mă trezesc. Sunt eu în stare să stăpânesc câteva 
păcătoase ulcele. Am fost ş-am rânduit şi pe mişeii cei de la 
Năstureni şi le-am dat ca să aibă hrană. Acu lăs lemnarilor 
mei brânza şi pita care li se cuvine. Împlinindu-mi datoriile, 
sunt slobod şi am mare plăcere să cinstesc în casa mea 
oaspeţi. 

Beizade Alecu zâmbi şi se hotări. 

— Bine, şătrarule, mergem, dacă nu-i departe. 

— Da' de unde, măria ta? Nu-i departe. 

— Şi dacă nu ne ţii mult. 

— Unde se află, măria ta! Cât pofteşti. Cum se face ziuă, vă 
sunt eu călăuz până la Hârlău. 

— De asta nu-i nevoie. Am pe Bârlădeanu, care cunoaşte 
locurile. El ne duce şi prin întuneric. 

— Apoi nu, asta nu se poate, măria ta. Pe întuneric nu se 
poate. 

— Bine, fie. Nu te supăra. Mergem. 

Obrazul şătrarului se lumină ca de soare. 

— Iată, aşa îmi plac mie oamenii, se veseli dumnealui. Să 
se-nduplece pentru un gust şi pentru o plăcere. Vă sunt eu 
mulţămitor şi măriei tale şi lui ava Paul, popa franțuzesc. Şi 
poftesc şi pe toţi câţi aveţi cu dumneavoastră: tovarăşi şi 
slujitori; iar mai ales pe căpitanul Ilie Turculeţ, cu care am 
să am eu o vorbă la un pahar da vin. Umilit, vă rog să veniţi 
după mine. 

După ce zvârli de la oblânc merindea oamenilor şi le 
lepădă cu asprime câteva porunci, Lăzărel Griga se aburcă 
pe cal cu oarecare greutate. 

Ploaia contenise. 


VI. 

Vorbeşte tot despre dumnealui răzăşul Griga şi despre un 
vin de la Matiaş, precum şi despre nişte lăutari şi nişte 
sarmale, - totul spre desfătarea domnului abate Paul de 
Marenne. 

Pâlcul, sporit cu călăuzul cel din frunte, intră dintro-dată 
în codru şi-n întuneric. Caii, cu frâiele slobode, umblau unul 
după altul în şirag liniştit. 

— Măria ta, zise glasul lui Griga, aista-i drum tainic al 
nostru. Cine nu-l cunoaşte, se duce în prăpăstii; şi pe cine 
nu ni-i prietin îl putem vina ca pe lup. Fără decât noi, 
nimeni nu îndrăzneşte să intre aici. 

— Să nu fie cu înconjur, şătrarule? întrebă glasul boierului. 

— Măria ta, după asemenea ploaie, drumurile cu înconjur 
sunt cele bune, pentru că cele de-a dreptul vrea Dumnezeu 
să nu mai fie. Aicea la noi, măria ta, nu-i ca-n ţara acestui 
avă franţuz: să ai pe drum împărătesc piatră bătută cu 
ciocanul, şi poştă rânduită, şi toate ca-n palmă. Aici la noi 
Domnul Dumnezeu ne-a poruncit să n-avem căi statornice, 
ca să nu ne găsească duşmanii. Dacă n-avem oştile crailor, 
ne împresurăm de pustie. 

Domnul abate Paul de Marenne era curios să afle ce vorbe 
pot schimba oamenii pe asemenea drum cotit şi pe 
asemenea întuneric de păcură. Ceru lămurire cu glas 
scăzut lui Alecu Ruset şi beizade îi tălmăci cu plăcere 
numaidecât observările filosofice ale şătrarului. Toate 
şoaptele conteniră şi urechile se ciuliră, ascultând fără să 
înţeleagă limba străină de la marginea pământului, care 
suna în acel colţ îndepărtat al lumii, pe tărâmul celălalt. 

„Pf! pufni mai mult în sine şi mai mult cătră urechile 
calului, cu dispreţ, şătrarul Lăzărel; pe mine nu m-ajunge 
mintea cum se pot pricepe oamenii cu asemenea vorbe 
pocite.” 

Beizade auzi observarea şi, râzând singur, voia s-o 
talmăcească abatelui. Dar dintr-odată, brusc, ca şi cum s-ar 
fi tras o perdea, codrul se desfăcu în dreapta şi-n stânga şi, 


în lumina lunii atârnate în cer, sclipi o poiană largă din toate 
ierburile ei udate de ploaie. Izbucniră mugete. Umbre se 
mişcară năprasnic şi, cu salturi agile, pieriră sub bolțile de 
întuneric în partea dimpotrivă. 

— Aiştia-s boii pădurii, zise Griga întorcând capul şi 
sticlindu-şi dinţii în lună. 

— Ce este? întrebă, mişcat, de Marenne. 

— Am tulburat păşunea zimbrilor, răspunse Alecu Ruset. 

Abatele se simţi pătruns de un simţământ de evlavie, 
privind minunea dumnezeirii, într-o clipă strălucită şi fără 
păreche în eternitate. Îi păru că are nevoie de vorbe 
explicative şi de elanuri lirice; dar tovarăşii săi îşi urmau 
calea, nepăsători. Dădu şi el pinteni calului, înţepat în inimă 
încă de o nemulţămire. Apoi se mângâie, cugetând că-i 
obosit şi-l aşteaptă, la capătul acelei cărări cotite, odihna. 

În fruntea şiragului, dumnealui şătrarul, pătruns de 
puterea miedului şi de umezeala caldă a contăşului, se 
aplecase cu totul înainte şi abatele nu mai avu îndoială că 
acel care-i călăuzea prin templul lui Dumnezeu doarme, ori 
cel puţin dormitează, cu obrazul în coama calului, singura 
perină pe care o avea la îndemână. Înţelese îndată însă că 
nu şătrarul era adevăratul călăuz, ci animalul cel cuminte al 
şătrarului, care păşea harnic pe drum ştiut, cumpănindu-şi 
spre pământ botul şi afirmându-şi la fiecare pas 
înţelepciunea. Din lumina poienii, dădură iar în întuneric şi 
umblară aşa multă vreme. Domnul de Marenne fu şi el 
ispitit să imiteze pe şătrar şi, cu greutate mare, izbutea să 
se ţie treaz şi dârz în şa, socotind slăbăciunea cu care lupta 
drept o înfrângere a naţiei sale ş-a regelui său. Biruinţa-i fu 
îndoielnică, totuşi nimene nu putea să se laude că l-ar fi 
văzut oscilând în şa, deoarece toţi trecuseră prin eclipsele 
plăcute ale somnului. 'Toţi se priviră însă treji şi semeţi când 
Lăzărel Griga, împlinindu-şi timpul, se opri în marginea 
codrului şi dădu un strigăt ascuţit şi spăriat. 

A doua oară bătea luna, şi, subt o pâclă argintie, pe-o 
costişă, se zăriră aşezări negre de oameni. 


— Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, măria ta... vorbi 
şătrarul. Acum îmi dai voie, măria ta, să mai răcnesc o dată. 

— Răcneşte, şătrarule, dacă ai plăcere, se învoi râzând 
beizade Alecu. 

Răzăşul slobozi încă un chiot ascuţit. Îndată se aprinse o 
lumină la casele cele mai apropiate, în livezi şi între 
saraiuri. 

— Aista-i semnul meu, măria ta, ca să ştie baba că nu mă- 
ntorc singur acasă. 

Oftând cu plăcere, de Marenne se opri la porţi. Apoi 
împreună cu soțiile sale intră în gospodăria şătrarului într-o 
larmă întărâtată de câni. În casa cea mare ardeau luminări, 
în casa cea mică pâlpâia focul în vatră. În pragul acestei din 
urmă încăperi, gospodina îşi aştepta domnul şi oaspeţii, 
potrivindu-şi cu grabă părul cărunt subt o broboadă neagră 
de matasă. 

— Avramie! strigă şătrarul descălecând şi lăsând calul să 
se ducă singur la ale sale; iată. Ţi-am adus oaspeţi de soi. 
Vină şi te închină în faţa măriei sale beizade Alecu. Şi să ştii 
că lângă el se află un popă vestit de la ţara Franţuzului. 
Fiind papistaş şi iritic, adică nefiind de-o nație şi de-o lege 
cu noi şi neştiind nici limba noastră, lui să nu-i săruţi mâna, 
însă de ospătat să-l ospătăm, muiere, ca să-şi aducă aminte 
în toate zilele vieţii lui. Aşa doreşte şi măria sa beizade, 
după cât am înţeles. 

— Şătrarule, răspunse Ruset. Noi nu cerem decât o 
fărâmă de pită ş-un ceas de odihnă. Rugăm pe cinstita 
gospodină să nu se tulbure şi să nu se ostenească. 

Gospodina se închină în faţa beizadelei, sărutându-i mâna 
întinsă, fără s-o atingă cu degetele sale. 

— Măria ta, zise ea, bine-ai venit la noi şi te rugăm să nu te 
superi de pat rău şi de hrană puţină. Din ce ne-a dăruit 
Dumnezeu, dăm şi noi cu dragă inimă. 

— Ai spus vorbă potrivită, Avramie, îşi lăudă şătrarul soţia. 
Măria ta, te rog să afli că această femeie a mea, cu care 
trăiesc în bună înţelegere de treizeci de ani, cunoaşte slovă 


şi a primit în pruncie învăţătură la mănăstirea Agapiei. Am 
fost binecuvântat cu patru feciori şi două fecioare. Toţi, şi 
băieţi şi fete, au ajuns cu bine stăpâni în gospodăriile lor. Ş- 
acuma trăind noi amândoi singuratici şi aşteptând sfârşitul 
cel de obşte, avem mare bucurie de oaspeţi. 

Fără a mai rosti vreo vorbă, jupâneasa Avramia se întoarse 
cătră cele două serve ale sale, care aşteptau la uşa casei 
mici şi, aplecându-se spre ele, le şopti porunci pripite. 

Pe când oaspeţii se suiau în casa cea mare, domnul abate 
de Marenne auzi cârcâiri de spaimă şi bătăi de aripi în 
poiată şi-l gâdilă o ascuţită plăcere, uitând cu desăvârşire 
filosofia şi sentimentul milei. Gospodina împresură 
numaidecât, în odaie, pe cei doi oaspeţi de soi şi pe 
Turculeţ, oaspetele deosebit al şătrarului, cu care avea elo 
vorbă: le împinse scaune acoperite cu poclăzi, încarcă pe 
braţe hainele groase, ca să le usuce de jilăveală la focul de 
jos; apoi se întoarse îndată şi aruncă din fugă pe masă faţă 
albă de pânză de in. Aşeză sfeşnicele de alamă cu luminări 
de ceară pe aceeaşi faţă şi, între ele, o pită mare de grâu. 
Lângă pită, brânză de burduf în strachină de lut. Lângă 
brânză, cepe. Şi lângă cepe, un ulcior de vin. 

— Slujitorii şi oamenii dumneavoastră îşi au rânduiala lor 
în casa cea mică, lămuri ea cu umilinţă, plecându-se cătră 
beizade Alecu. 

— Dar şătrarul Lăzărel unde-i? 

— Vine şi dumnealui numaidecât, măria ta, după ce 
tocmeşte cele de cuviinţă. Vă rog să nu vă supăraţi şi să 
gustaţi puţin din ce se găseşte gata, până oe-aducem altele. 

Şătrăreasa se retrase cu grabă. Domnul abate de 
Marenne înţelegea că au loc jertfe şi încep oficii culinare. îi 
reveniră mai mult sub limbă decât în imaginaţie savuroase 
reţete de mâncări care se puteau face din acele jertfe, pe 
care şi le închipuia jumulite, trecute prin pară de foc, albe şi 
grase. Ţinând socoteală însă de acea - după cât se părea - 
brânză primitiv conservată şi de acele legume usturătoare, 
bune numai în compoziţii de sosuri, se îndoia că va avea 


parte să vadă înainte-i o bunătate de pasere domestică 
măcar străpunsă de ţiglă şi rumenită în ton de aur vechi. Se 
hotări să guste întâi vinul. Era un vin acruţ, pe care-l preţui 
de puţină valoare. 

Oftă după obicei, căci avea inima cam grasă, şi se întoarse 
c-o figură destul de jalnică spre însoțitorii săi. Ei nu păreau 
impresionați de frugalitatea şi lipsa de fineţă a gustării. 
Căpitanul Ilie Turculeţ, cu gravitate, cuprinsese în mâna 
stângă o ceapă, care i se păruse mai în culoarea racului 
fiert. Potrivind-o la marginea mesei şi ţinând-o strâns, izbi 
scurt cu pumnul drept, zdrobind-o. Plecându-şi spre ea 
nasul, alese o bucată albă de miez, o presură cu sare, 
frânse o margine de pâne şi începu să mestece cu plăcere, 
din aceste două elemente, adăogind şi brânză. După ce 
înghiţi de câteva ori, îşi turnă o ulcică din vinul acrişor ş-o 
deşertă pe nerăsuflate, c-o poftă nemaipomenită. 

— Domnule abate, îi zise zâmbind Alecu Ruset, care-l 
pândea de câteva clipe cu viclenie; aşteptând o mâncare 
caldă, poate n-ar fi rău să încerci şi domnia ta metoda 
căpitanului Turculeţ. 

— Să încercăm, răspunse domnul de Marenne, după o 
clipă de şovăire. Într-adevăr, n-avem de-a face cu ceea ce 
vedem, primitiv, simplu şi gol, ci cu o complicaţie întreagă în 
care intră şi foamea, setea şi truda. 

Pregătindu-şi gustarea după metoda oşteanului, o înghiţi 
şi se miră: 

— Pâne, ceapă şi filosofie: bun lucru! 

— Cu condiţie să nu fie prea des, adaose Ruset. 

De Marenne gustă din nou vinul şi-l aprobă, cu desăvârşilă 
îngăduinţă. Atunci, păşind cuviincios, se înfăţişă oaspeţilor 
săi şi dumnealui şătrarul Lăzărel Griga. Era cu capul gol şi 
cu pletele pieptănate. Ochii şi-i stropise cu apă rece. Se 
închină cătră oaspeţi şi le zise: 

— Iertaţi-ne şi primiţi ce avem. 

Fără să se aşeze, se îndreptă spre boier. 


— Măria ta, am două rugăminţi şi te poftesc umilit să-mi 
îngăduieşti a le arăta. Măria ta, baba mea, ca muiere ce se 
află şi cum e obiceiul muierilor, nu s-a putut stăpâni să nu 
înceapă c-un şiretlic, punând pe masă bucate reci şi proaste 
înainte de a aduce zama şi sarmalele, pe care le ţinea în 
spuză, pregătite pentru soţul său. Te rog s-o ierțţi. 

Cum sfârşi şătrarul aceste cuvinte, jupâneasa Avramia 
intră cu zama de găină aburind în străchini, având şi pe 
servele sale după sine, cu alte străchini de zamă şi de 
sarmale. Domnul de Marenne primi în nări mireasma şi 
ochii i se înduioşară. 

— Poftiţi. şopti gospodina, cu fruntea plecată, împărțind 
linguri albe de lemn de paltin, şi ieşi îndată cu femeile. 

Şătrarul aştepta să-şi vadă musafirii gustând. Când 
observă pe faţa lui ava Paul ceea ce aştepta şi ceea ce 
dorea, rânji uşor în colţul stâng al gurii, între ţepii de arici 
ai bărbii, însă nu cu înfruntare. Aşteptă pe franţuz să-şi deie 
părerea în limba lui străină, cătră beizade, şi înţelese că se 
spun lucruri de laudă, deşi puţine, căci lingura nu dădea 
pas. 

Luându-şi răgaz, după ce împinse la o parte strachina 
înflorită cu smalţ, abatele privi curios la sarmale. Ochii nu 
mai văzuseră aşa ceva, însă nările îi dădeau o bună 
înştiinţare; aşa încât urmă pilda boierului ş-a căpitanului 
Ilie, aducând cu lingura la buzele-i cărnoase unul din 
bulzişorii aurii. Îndată ochii îi crescură rotunzi şi 
sprâncenele i se înălţară. 

Şătrarul râse în sine cu fudulie şi nu-şi uită rânduiala 
vorbirii lui, înturnându-se iarăşi cătră beizade Alecu. 

— Măria ta, grăi el, sunt foarte bucuros că vă plac aceste 
bucate ale Avramiei, însă ştiu că vinul nostru de-aici nu-i 
vrednic de obraze ca ale domniilor voastre. De aceea să-mi 
dai îngăduinţă, măria ta, să fac a doua rugare. 

— Slobod, şătrarule; vorbeşte. 

— Măria ta, să dai învoire să spun o istorisire. 


Răzăşul aşteptă cu respect până ce măria sa mestecă şi 
înghiţi o sarmală prea fierbinte. Atunci i se rosti învoirea. 

— Ascult, şătrarule. 

— Mulţămesc, măria ta. Deci dar, ducându-mă eu odată la 
Cotnari, am făcut o petrecere cu unul Matiaş, care - zice el 
- ar fi fiind strănepot acelui vestit Feltin Sasu, pivnicer al lui 
Ştefan-Vodă Bătrânul. Măcar că-i papistaş, eu cu dânsul m- 
am înţeles; ş-am petrecut noi ca fraţii. Acu, la despărţire, 
zice acel Matiaş că tare i-a plăcut întâlnirea şi lucrarea 
aceea a noastră şi că el vra să pomenească precum ştie 
prietinia pe care am legat-o. Am, zice el, în nişte ulcioare 
bine smălţuite şi bine pecetluite, cu ceară, un vin vechi de la 
părintele meu, care vin mie foarte mult îmi place. Vreau să- 
ţi dau din el, ca, gustând câte-odată, să-ţi aduci aminte de 
mine. Acesta vin - zice Matiaş - are asemenea putere într- 
însul încât, când vrea Vlădica nostru cel bătrân de la 
Cotnari să slujească, apoi bea numai un pahar - şi se poale 
scula şi poate umbla şi sluji. Altfel nu poate. Deci, iubite al 
meu prietin - zice Matiaş, - primeşte aceste ulcioare care 
au rămas de la cei vechi pivniceri şi adă-ţi aminte de mine. 

— Aşa, măria ta, eu am adus în pivniţă la mine zece 
ulcioare. Şi patru le-am băut cu oaspeţi pe care i-am avut. 
Iar cele rămase ţi le închin măriei tale şi acestui popă 
franţuz, dând deocamdată la o parte vinul cel tânăr şi fără 
putere. 

— Foarte bine şi foarte frumos! răspunse cu tărie beizade 
Alecu. Cum oi spune vestea bună lui ava Paul, el are să te 
binecuvinteze. 

— Întâi s-aduc un ulcior să-l gustăm. răspunse, cumpănit, 
şătrarul. Iar pentru binecuvântare să mă leşi. măria ta, s- 
aduc pe popa nostru Nicoară, moşul meu după mama. 

Griga ieşi şi se întoarse curând c-un ulcior smălţuit verde 
cu carele împingea dintr-o lăture înaintea sa pe părintele 
Nicoară. Clericii se salutară cu frăţească dragoste, fiind la o 
omenească îndeletnicire; şi domnul Paul de Marenne 
observă cu oarecare mirare, însă discret, coada lungă 


împletită la spate a popei şi vârâtă subt anteriu, precum şi 
barba revărsată în neorânduială, ca un măturoi cărunt, pe 
pieptul şi pe pântecele său. 

Griga cobori ulciorul cu grijă între ochii aţintiţi, şi de 
Marenne aşteptă întâi să vadă ce cuprinde, după povestea 
pe care i-o tălmăcise Ruset. Ulciorul cuprindea bun lucru. 
Ochii săi se sfinţiră şi se limpeziră. 

— Binecuvintează, părinte! grăbi şătrarul pe popa 
Nicoară. 

— Binecuvintează, Doamne, masa aceasta! cuvântă 
părintele, făcând cu dreapta semnul crucii asupra 
bucatelor. 

De Marenne înclină o clipă fruntea în faţa semnului; apoi 
mai gustă o dată: 

— Alala! făcu el pe trei tonuri felurite şi binecuvântă şi el. 
Bonum fuit istud, optimum hoc est! 

— Ce zice papistaşul? întrebă popa Nicoară. 

— Zice că n-a fost rău nici celălalt, dar decât aista altul mai 
bun nu poate fi. 

— Bune sunt toate, măria ta, mormăi apăsat preotul, cu 
privirea piezişă. Toate sunt bune, căci sunt de la Dumnezeu. 
Spune-i asta, măria ta. 

— Părinte Nicoară, răspunse beizade, îi spun orice vrei şi 
te vestesc că ava Paul nu se dă înapoi să dezbată cu sfinţia 
ta orice fel de lucruri filosofeşti, căci e bărbat învăţat. 

— Ba asta nu, căci eu nu-s om învăţat, măria ta. Noi aicea 
abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu 
ştiubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu 
înmormântările. Fug de colo-colo calare şi nu pot dovedi. 
Nici n-am vreme să slujesc la biserică. Aşa câteodată mă 
opreşte acest nepot, din fugă, la un pahar de vin. Spune-i 
aşa papistaşului că noi n-avem ştiinţă multă, dar slujba ne-o 
facem; şi că nu vreau să mă clănţănesc cu elpentru că 
Dumnezeu vede şi înţelege. 

Ruset tălmăci abatelui această cugetare. 


— Foarte adevărat şi adânc spus! zise de Marenne 
zâmbind cătră preot; şi îşi aplecă spre ulcică ochii 
înduioşaţi. 

— Măria ta, urmă cam înfierbântat părintele Nicoară; dacă 
vra papistaşul să cunoască ştiinţă de învăţătură, apoi, când 
a ajunge la Iaşi, să se înfăţişeze la înalt prea sfinţia sa kirio 
kir Dosoftei. Acela ştie nu numai sârbeşte, ci şi elineşte şi 
latineşte. Să se ieie amândoi la harţă, să se taie în vorbe ca- 
n săbii; ş-apoi a vedea franţuzul pe dracu! 

Cu aceeaşi întărâtare, părintele cel zbârlit se repezi la 
mâncări şi-şi turnă îmbielşugat din vinul acruţ. El nu voia să 
ştie de saşi şi de papistaşi, nici de vinuri din alt loc decât din 
satul lui şi din podgoria răzăşască, pe care le-au băut moşi 
şi strămoşi. Griga nu era de aceeaşi părere, şi preţuia în 
vârful limbii şi-n nări noblețea anilor vinului de la Cotnari. 
Domnul abate de Marenne împingea plăcerea şi mai 
departe: simțind în el năvală de sentimente de recunoştinţă, 
şi le înfrâna şi tăcea într-o reculegere pioasă, gustând 
necontenit, puţintel şi delicat. 

Într-această primă parte a ospăţului, răzăşiţa lui Griga 
intră cu claponii în ţiglă. Atunci şi Griga, se duse la beciul 
lui şi mai aduse un ulcior pecetluit. Cu rânduială şi domol 
lucrând, pricepură atât domnul abate, cât şi beizade, cât şi 
ostaşul, că la acea gospodărie, din pătrar în pătrar de ceas, 
toate ale mâncării şi băuturii par mai bune. 

Într-o vreme, părintele Nicoară găsi de cuviinţă să cânte 
ceva. Dar Griga Lăzărel îşi astupă urechile cu spaimă şi, 
mergând spre uşă şi dând-o de părete, făcu semn la lăutarii 
lui, care de mult aşteptau, să păşească înainte. 
Strecurându-se ţiganii cu diblele şi cu ţimbala lor, începură 
a cânta o melodie care nu fermeca deloc urechile abatelui; 
totuşi, întovărăşind-o cu vinul nepreţuit, o găsi acceptabilă 
şi în armonie cu pădurile şi cu sălbătăciile săracei Moldove. 
Mai mult decât suspinurile şi plângerile instrumentelor îl 
interesau chipurile negre cu ochi scăpărători ale robilor, şi 
zdrenţele lor petecite şi felurit colorate şi gurile lacome cu 


dinţi albi de fiară tânără. - „De ce-or fi suspinând aşa aceşti 
ţigani? se întreba întruna, fără să afle răspuns, abatele; şi 
de ce s-au întristat tovarăşii mei? De ce mai ales plânge 
acest popă, cu coama împletită şi cu barba fără sfârşit?” 

— Vinul însă e fără rival... vorbi el cătră Ruset, cercând să- 
Il scoată din gânduri negre. 

Atunci boierul, fără să mai păstreze nici cel mai mic 
respect pentru cântările artiştilor, le făcu semn să tacă şi 
răcni la ei, zvârlindu-le câteva bucăţi de pâne şi rămăşiţi de 
friptură; şi ţinu domnului de Marenne un discurs. Întâi 
crezu de cuviinţă să râdă zgomotos. 

— Domnule abate de Marenne, zise el, bine e să bei vin 
bun; rău e să umbli după aceea. Deci, să mai stăm aici, cât 
avem ulcioare. Bine-i să taci; dar mai bine-i să spui prostii. 
Rău e să nu bei. Şi mai râu e să bei vin prost, după ceai 
băut vin bun. Aşa că trebuie să isprăvim ulcioarele 
pecetluite. Căci vinul ales, domnule abate de Marenne, 
îmblânzeşte mădularele, mintea şi sufletul. Îmblânzindu-le, 
face pe om mai bun. Îmbunătăţind pe om, Dumnezeu îl va 
primi bine la judeţul său. 

Abatele ascultă cu luare-aminte şi aprobă. Trei lucruri - 
susţinu el la rândul său, - trei lucruri, dacă nu sunt foarte 
bune, - sunt rele: carmina, vina, pepo; stihurile, vinul, 
harbuzul. 

Ca şi cum s-ar fi înţeles deplin asupra unor grave chestii, 
amândoi deodată se îmbrăţişară; ceea ce văzând lăutarii, 
începură din nou să hăulească şi să plângă. Atunci beizade 
Alecu, înălţând fruntea, îi privi crunt şi le porunci să-şi 
închidă clonţurile. 

Jupâneasa gazdă se strecură grăbită pe uşă aducând veste 
nouă: plăcintele. Dumnealui şătrarul puse la locul de cinste 
alt ulcior. Şi de Marenne făcu altă profesie de credinţă în 
ceea ce priveşte nemaipomenita potrivire între acea 
băutură veche şi acele lucruri fierbinţi şi picante, cu crusta 
aurie. Ceru numaidecât reţeta şi începu s-o scrie în 
tabletele sale. N-ajunse să înţeleagă însă raporturile şi 


proporţiile, din pricină că toţi din jurul-său ajunseseră la o 
însufleţire înaltă. Îndeosebi căpitanul Ilie avea o figură 
disperată şi prietinul său şătrarul îl mângâia sărutându-l, 
îndemnându-l să uite toate şi să dea totul la spate în 
noaptea aceea. 

— Prinţule, zise domnul abate, deschizându-şi tot sufletul 
şi tot zâmbetul, cătră tovarăşul său; nu mă înşel afirmând 
că aceşti doi oameni sunt cu desăvârşire fericiţi în felul lor. 
Eu, după cât ai putut să te încredinţezi, sunt în stare să fac 
faţă celor mai ciudate feluri de bucate şi să le apreciez. Pot 
să le şi onorez îmbielşugat, udându-le în aceeaşi măsură cu 
vin generos; însă desfid pe oricine în această lume să mă 
vadă în starea în care se află domniile lor. 

— Adevărat, răspunse Alecu Ruset; şi mă mândresc că-n 
privinţa aceasta pot sta alături cu domnia ta. Frăția noastră 
începe bine şi se cuvine să ne îmbrăţişăm şi noi. 

— Nu însă înainte de a istovi cu desăvârşire ulciorul care 
ne desparte... încuviinţă domnul abate. 

După ce istoviră ulciorul, binecuvântând conţinutul lui, 
domnul Paul de Marenne, având spiritul limpede şi foarte 
uşor, îşi simţi deodată picioare de marmură. Primi de la 
soţul său sărutarea de frăţie cu oarecare nelinişte; după 
aceea se veseli nespus, absolut fără nici o pricină. 

Fără îndemn, lăutarii îşi porniră iar tânguirea lor bizară - 
ca un freamăt al pădurilor şi ca un susur teluric. Dar 
beizade Alecu zvârli între ei oala, care se făcu ţăndări, şi ei 
amuţiră, plecându-şi grumazurile. 

— O, prietinule al meu nepreţuit, zise suspinând beizade 
Alecu, plecându-se spre abate şi cuprinzându-i palmele 
pline şi moi ca nişte pâniţi proaspete; dă-mi voie să-ţi spun 
că trebuie să aduci laudă lui Dumnezeu că te-a făcut om şi 
nu fiară, - franţuz şi nu moldovan, - nobil şi nu prost, - 
abate şi nu sfânt. Căci astfel poţi vedea mişelia întru care ne 
nevoim aici, noi dezmoşteniţii, la hotarul barbarilor... 

— Având asemenea vinuri şi asemenea reţete de plăcinte, 
puteţi fi nefericiţi? întrebă cu nevinovăție abatele, fără să 


izbutească a se clinti din loc. 

— Putem fi, căci nimic nu poate răscumpăra dezechilibrul 
nostru. Ai putut să te încredinţezi că trăim, domnule de 
Marenne, într-un loc unde nasc şi trec vârtejurile lui 
Dumnezeu ş-ale oamenilor; unde calamităţile stau în lucruri 
ca mierea în flori. Aici ne veselim şi în altă parte pier 
oamenii de ciumă şi de sabie. Dumnezeu a îngăduit 
împăraţilor, foametei şi molimelor să-şi aducă aici cortegiul. 
Aici, pe acest colţ de pământ, care a fost cândva paradis, nu 
mai este nimic statornic. Şi domniile îndeosebi sunt mai 
schimbătoare decât toate. Pentru asta mă vezi pe mine, 
nobil şi fecior de voievod, stând alături de oameni de rând şi 
de sclavi, pe când părintele meu, care a fost uns cu mir, îşi 
pleacă fruntea în pulbere la Belzebut, având asupră-i sabie 
amenințătoare. Vai de noi! - mai ales când se întâmplă să ne 
lovească şi altă nefericire, mai cumplită decât toate! 

— Pot să aflu şi eu, prinţule, ce altă nenorocire mai poate 
avea loc după atâtea câte mi-ai înşirat? 

— Pentru mine, domnule şi iubite prietine, cea mai crudă 
este iubirea. 

— Ah! dumneata numeşti asta nenorocire? Faci probabil o 
greşală de dicţionar. 

— Ba o numesc astfel şi am dreptate. Am aici, la piept, o 
scrisoare de la acea care mă iubeşte şi căreia mă închin. 
Această scrisoare cuprinde puţine cuvinte şi multe lacrimi. 
Stăpânii fireşti ai aceleia care mi-i dragă, domnule abate, n- 
ar primi niciodată să mă vadă alături de dânsa. 

— De ce, prietine? 

— Suntem despărțiți cu blăstăm, domnule abate. Părintele 
meu a căzut, aşa cum am avut cinstea şi durerea să-ţi spun. 
Antonie-Vodă Ruset e mazil la Țarigrad. Asemenea cădere şi 
soartă - i-a pregătit cel care-a venit la Iaşi luându-i locul, 
adică Georgie Duca-Vodă. Eu, pe de altă parte, sunt pentru 
acest Domn nou un spin pe care cu greu îl sufere şi pe care 
ar dori să-l smulgă şi să-l calce în picioare. Nu poate face 
asta pentru unele legături bune ale mele cu serascherul de 


la Obluciţa. Mă îngăduie în ţară şi deoarece mă socoate 
nebun şi cu puţină minte - căci îmi plac prea mult 
petrecerile şi vinul. Ai să înţelegi îndată de ce-ţi spun toate 
acestea, când vei afla că dragostea de care-ţi vorbesc o am 
cu domniţa Catrina, fata lui Duca-Vodă. 

Domnul de Marenne suspină, neavând nimic de adăogat 
acestei catastrofe. Beizade Alecu urmă, râzând cu 
amărăciune: 

— Să nu crezi, iubite domnule de Marenne, că nu-mi dau 
socoteală de ce spun. Dar tocmai starea în care mă aflu îmi 
îngăduie să-mi deschid sufletul. Pricep că nu te interesează 
nimic din această complicaţie a vieţii mele. Totuşi şi domnia 
ta eşti în situaţia de a mă înţelege. 

— Sunt! mărturisi cu nobleţă domnul de Marenne. 

— Eşti deci în stare de a mă înţelege şi poţi să mă 
compătimeşti. 

— Pot! întări abatele, şi vreau să-ţi dau un semn de 
simpatie şi legătură eternă între noi, însă nu mă pot clinti 
din locul în care mă aflu. 

Se priviră amândoi ca din depărtări, întinzând braţele pe 
deasupra mesei, găsindu-se şi strângându-şi mânile. 

— Pot să-ţi povestesc, întrebă cu ochii umezi Ruset, cum s- 
a întâmplat această nefericire a vieţii mele? 

Blajin şi cu glas dulce, abatele îşi înclină fruntea: 

— Cedamus amori... Să vorbim de nefericirea domniei 
tale, prinţule. Mă grăbesc s-o proclam fericire, - orice ai 
spune. Aş dori să mai pot suporta şi eu asemenea lovituri, 
dar nu mai este cu putinţă; ş-atunci mă mulţămesc să 
filosofez asupra lor. După cât se pare, prinţule, v-aţi văzut şi 
v-aţi iubit: povestea nu poate începe altfel. 

— Aşa este, domnule abate. Ar trebui să mă mir de unde ai 
aflat. Totuşi sunt în stare să nu mă mai mir şi să mai bem o 
ulcică din vinul lui Griga sau mai bine zis al lui Matiaş, 
nepotul lui Feltin Sasul. Am văzut-o la mănăstirea 
Neamţului, iubite domnule de Marenne. 


— Nu cumva iubita domniei tale e călugărită? Atunci ai 
duşman pe însuşi Dumnezeu. 

— Nu. E fecioară de domn şi-i şi logodită fără voia ei c-un 
om schilod pe care nu-l poate suferi. E vorba de Ştefan, 
feciorul Radului-Vodă, - pe care aş dori să-l ştiu mort ori 
nebun cu desăvârşire. Am văzut-o prin urmare, la 
mănăstirea Neamţul. Acolo se dusese cu maică-sa Nastasia- 
Doamna, de sărbătoarea înălţării, anul trecut. leşind de la o 
vizită pe care o făcuseră amândouă acelei faimoase 
Ruxanda de care desigur ai auzit, am văzut-o prin mulţimea 
îmbulzită, câteva clipe copila s-a pierdut de Doamna 
Anastasia. Privea în juru-i spăriată. M-am apropiat, i-am dat 
mâna, ş-am dus-o la maică-sa. l-am spus atunci câteva 
cuvinte. 

— Înţeleg şi ştiu ce cuvinte... oftă abatele. Atâta este? 

— Atâta. Intrând apoi şi eu la domniţa Ruxanda, care mi-e 
rudă şi mătuşă, eram aşa de aprins, încât i-am mărturisit 
mai multe decât se cuvenea. Atunci bătrâna a suspinat şi şi- 
a adus aminte de iubirile şi nefericirile tinereţilor ei şi m-a 
mângâiat, încredinţându-mă că va găsi vreme să şoptească 
fetei ceea ce doream. 

— lată ce se chiamă operă de binefacere. Această domniţă 
Ruxanda, prinţule, este desigur aceea despre care am auzit 
în Franţa şi-n Polonia. A fost fiică a Voievodului Vasile Lupu 
şi soaţă nefericită a lui Timus Hmelnițki, hatmanul căzăcesc. 
Am admirat, la Cracovia, un portret al ei din tinereţă şi îţi 
mărturisesc că am avut obscure păreri de rău. 

— Într-adevăr, răspunse Ruset, a fost o minune a lui 
Dumnezeu şi acum e o biată fiinţă întristată. Ea a fost 
mesagerul iubirii mele. 

În această clipă se înălţă cu putere glasul şătrarului, dând 
învățături căpitanului Turculeţ: 

— Să ştii tu, îi zicea, că mie, când mă îmbăt, îmi vin felurite 
gânduri care mă bucură, căci ele mă deosebesc de ceilalţi 
oameni. Ei umblă pe spatele calului; eu vreau să umblu cu 


calu-n spate. Ei umblă pe-o cărare; eu vreau să umblu pe 
două. 

— Are dreptate, aprobă Ruset, şi începu să explice 
domnului abate descoperirea răzăşului. 

Nu izbuti însă deplin; şi din această clipă, fiind foarte 
fericiţi amândoi, zâmbind şi înţelegându-se, părăsiră 
discursurile ca ceva cu totul nefolositor. Curând se răsuciră 
în două poziţii felurite şi călătoriră spre visuri. Şătrarul făcu 
lui Turculeţ semn spre ei, cu ochiul stâng şi cu colţul gurii 
încreţit dispreţuitor. Artiştii pământeni puteau hăuli în voie. 
Îi asculta părintele Nicoară, mâncând încă şi gustând cu 
îndărătnicie din vinul strămoşesc. 

VII. 

Unii sfătuiesc, alţii dorm. 

Domnul abate era mai trudit. Cu gura uşor căscată, dădea 
drumul unei respiraţii cântate. Mâna dreaptă îi era pe 
masă, cu degetele ca o ghiară alături de ulcică, cu stânga 
căzută în lungul trupului. Cu spatele sta bine rezemat de 
turnul de perini, poclăzi şi lăicere, clădit în fundul patului 
celui mare, în ungherul de la miazănoapte al odăii. Obrazul 
lui slobozit din stăpânirea voinţii, arăta trăsături de 
bătrânel, muiate şi rotunzite într-un fel de bunătate 
copilărească. 

Figura palidă a lui beizade Alecu era concentrată, cu 
fruntea încreţită între sprâncene. Somnul lui nu era senin 
ca al lui ava Paul. Boierul nu-şi isprăvise neliniştea zilei şi 
urma să trăiască întreg şi cu putere în vis. 

] se arătă ceva cu totul ciudat, însă aeve. Îi sta înainte 
Dumnezeu, cărunt şi bărbos, cu mânile în şolduri, cu 
giubeaua fâlfâind, cu ciubote mari în picioare. Îl mustra c- 
un glas înfricoşat: 

— "Tu eşti acel cocon nebun, carele nu te-ai temut de nimic 
pe lumea asta? 

— Eu sunt. suspină beizade. 

— Nu le-ai temut de nimica şi de nimene, căci te-ai ştiut 
feciorul lui Antonie-Vodă: şi fiind subt ocrotirea părintelui 


tău, ai săvârşit multe blăstămaţii, cu alţi feciori buiaci ca şi 
tine, nărăvindu-te în jocuri şi beţii. 

— Doamne, sfinţia ta nu osândeşti pe băutorii de vin. Aşa 
spun şi prietinii mei ava Paul şi părintele Nicoară. 

— Pentru vin nu te osândesc. Însă ai furat de prin sate 
muieri şi fecioare, care ţi-au plăcut, ş-ai petrecut cu dânsele 
în desmierdări. Bătându-ţi astfel joc de ele, s-au burzuluit 
creştinii blăstămându-te şi pârându-te. Însă Vodă, fiindu-i 
părinte, nu te-a certat precum se cuvenea, nici cu toiagul, 
nici măcar cu vorba. 

— Doamne, părintele meu a fost bun, şi blând, şi, cât a 
stătut el în ţara asta, n-a scos rânduieli nouă, şi norodul a 
trăit în bielşug şi pace. Dacă a greşit ceva - pedeapsa lui a 
fost crâncenă, căci necredincioşii l-au muncit ca pe Domnul 
Hristos. lar pentru cele care le-am făptuit eu, de care 
vorbeşti sfinţia ta că sunt rele, de ce să mă pedepsească? N- 
au fost rele, ci bune - aşa mărturisind acele câteva muieri şi 
fecioare cu care mi-am petrecut primăverile. 

— Cum îndrăzneşti beizade, a vorbi astfel? 

— Îndrăznesc, Doamne, căci nimeni nu poate petrece cu o 
femeie fără voia ei. Aşa ai zidit-o sfinţia ta şi altfel nu poate 
să fie. 

Atunci Domnul Dumnezeu a zâmbit a râde. Şi beizade văzu 
în faţa sa pe popa Nicoară, fără a-şi mai aduce aminte că 
era Dumnezeu. Îi făcea un semn cu cana de vin şi bău un 
gât. 

— Ascultă, beizade, îi zise, să ştii că de acele fapte are 
ştiinţă şi Duca-Vodă. Şi a pus pe unii mazili să facă pâră, cu 
jalobă scrisă. Vrea să te supuie şi să te lovească. 

— De ce, părinte? Eu, lui Duca-Vodă, nu i-am pricinuit nici 
un rău. 

— Nu i-ai făcut nici un rău, zici tu, iar eu nu te cred; şiel 
te socoteşte printre duşmani. Aflând şi de domniţa Catrina 
că ţi-ar fi scris răvaş, s-a încruntat ş-a hotărât să stingă 
neamul lui Antonie-Vodă. 


— Într-adevăr, părinte Nicoară, mi-a scris domniţa Catrina 
carte pentru mucenicia vieţii sale. Mărturisind drept, eu pe 
măria sa Georgie Duca îl socotesc duşman şi varvar - 
pentru toate câte-a uneltit împotriva părintelui meu. 
Floarea pe care o are în grădină n-aş lua-o numai din 
dragoste, ci şi pentru ura mea împotriva lui. Eu, Doamne, te 
rog să-mi ajuţi a-mi îndeplini socotinţile şi-ţi făgăduiesc 
luminări şi slujbe la nouă sfinte mănăstiri. 

Dumnezeu ori popa Nicoară se apropie binecuvântându-l 
şi-l bătu pe umăr. C-un suspin, beizade Alecu deschise ochii 
şi văzu lângă el pe căpitanul Ilie Turculeţ. 

Alungând cu mâna fantoma din faţa ochilor, cercă să-şi 
aducă aminte de ce i s-a întâmplat c-o clipă mai nainte şi nu 
izbuti. Întrebă cu tulburare: 

— Ce este? 

Apoi zâmbi, privind în juru-i: 

— Mi se pare că popa nostru franţuz doarme. 

— Doarme de două ceasuri, măria ta. 

— Atuncea numai noi doi suntem treji. Ceilalţi unde sunt? 

— Măria ta, părintele Nicoară şi cu Griga şătrarul, 
veselindu-se foarte, au luat cu ei lăutarii şi au ieşit în sat pe 
la prietini, ca să-i scoale din somn, să cinstească cu dânşii. 
Socot că nu târzie vreme au s-aducă aicea tot satul. După 
cât am înţeles, vor să rânduiască pe loc un botez ş-o 
cumetrie. 

— Atuncea popasul nostru-i cu întârziere, prietine Ilie. Mie 
asta-mi place. 

— Nici eu nu pot să spun că mă scârbesc, măria ta. Însă 
măcar că n-am lepădat nici o oală cu care m-a cinstit 
răzăşul şi vede orişicine că m-am îmbătat şi eu cum se 
cuvine, - măria ta, nu pot să uit că pe popă mil-a dat pan 
Valerie în samă cu poruncă să-l pun viu şi nevătămat pe ziua 
de mâni în târg la Iaşi, la scaunul lui Duca-Vodă. Aşa că 
trebuie să porunceşti măria ta ce este de făcut. 

Alecu Ruset rămase gândindu-se. Înlătură cu luare-aminte 
dopul ulciorului, îşi turnă puţin vin în ulcică şi gustă. Astupă 


iar ulciorul. 

— Asta îţi arată, Ilie, că de şi sunt şi eu într-o stare ca a ta, 
nu-mi pierd rânduiala. Mi se pare c-am hotărât drum până 
la Cotnari şi Hârlău. 

— Dumnezeu ne-a îndreptat cărarea altfel, măria ta. 

— Ştiu, Ilie. Nu pentru proastă fală aş vrea să mă abat la 
casă mea cu ava Paul; căci după ceea ce am săvârşit aici, nu 
mai rămâne bucurie pentru altele. Ca-n dragoste, - cele de 
pe urmă par sarbede pe lângă cele dintâi. Aşteptam o carte 
de la Iaşi. Răvaşul tău m-a pornit de acasă înainte de a 
primi ce aşteptam. Aflând şi cele întâmpate la Săbăoani, am 
vrut să abat din nou la Hârlău, ca să văd dacă nu s-a întors 
călăreţul care ne slujeşte. 

— Răvaş de la domniţa Catrina? întrebă şoptit căpitanul 
Ilie. 

— De la ea. Am nevoie să ştiu dac-a plecat din nou ştafetă 
cătră Balaban, la Liov. 

— Alta, măria ta? Poate-i nevoie s-o prind şi pe asta? 

— Nu. Ai prins pe una şi-i destul. Nici nu visează Duca- 
Vodă cine i-a robit sluga. Şi nici prin minte-i trece că cel 
care a cetit răvaşul a înţeles ce scrie în el. Acuma, dacă 
trimete alt răspuns acelui om al său de încredere Balaban, 
eu pricep că n-are linişte, şi pune preţ de moarte pe anume 
cărţi cu iscălitura şi pecetea sa, aflate la Liov. 

— Acestea-s treburile şi socotelile măriei tale, zise cu 
nepăsare Turculeţ. Dacă ce-am făcut eu ţi-a folosit, mă 
bucur. 

— Acuma, căpitane Ilie, dacă am vestea pe care o aştept, 
apoi eu mă pot înfăţişa fără grijă la Iaşi şi pot chiar sta de 
vorbă cu luminăţia sa Vodă. 

— Măria ta, acest gând e cam cu primejdie. Eu dau pe ava 
Paul pe samă şi mă întorc la ale mele. Duca-Vodă e om cu 
toane. 

— Cu toate acestea, zâmbi beizade, eu am să fac ceea ce 
spun. 


Turculeţ clătină din cap, aşteptând ziua şi trezia, cu alte 
gânduri mai cuminţi. Ruset îl pricepu. 

— Prietine Ilie, mi se pare că mă cunoşti. Mintea asta n-o 
strică niciodată petrecerile şi vinul. M-am fudulit c-aş fi stat 
treaz. Dar dac-am dormit două ceasuri, mi-am venit în fire 
pe jumătate. Jumătatea cealaltă rămânând neatinsă, mă pot 
socoti om întreg. 

— Aştept ceas fără laudă, măria ta. 

Beizade râse şi-şi bătu tovarăşul pe umăr. 

— Adevărat, Ilie, că cu tine nu mă pot măsura într-acestea. 
Tu eşti din seminţia celor de fier şi nu te-am văzut căzut la 
beţie niciodată. Sunt şi alţii însă, care, umblând pe arcuri 
moi, se cufundă şi se înalţă fără a cădea. Aşa-i acest şătrar 
care ne-a cinstit cu bun vin. Mai sunt unii care la vin bun îşi 
ascut judecata şi înţelegerea. Aşa sunt eu. Însă cel mai 
vrednic e ava Paul, care doarme. 

Domnul abate de Marenne oftă prelung prin somn. 

— Atuncea ce facem, măria ta? întrebă Turculeţ. 

— Iată ce facem, Ilie. Dai din partea mea poruncă lui Vâlcu 
Bârlădeanu să pornească pe loc la Hârlău. Dac-a sosit răvaş 
ori răspuns, îmi aduce răvaşul ori răspunsul, - aici, ori pe 
drum spre Iaşi. Când Dumnezeu a binevoi să ne descurce 
de-aici, plecăm şi ducem pe ava franţuz la scaun. Acolo, Ilie, 
ai să afli că m-am înfăţişat lui Vodă, ca să mă cunoască şi să 
se teamă de mine. Să se teamă de mine, ca să mă lese să 
trăiesc la pământul meu - şi să fie cu frică să nu mi se 
clintească un fir de păr din cap. Să-mi văd de ale mele 
petreceri, până ce va veni vremea să îndeplinim fapta de 
care am vorbit. 

— Asta o putem face şi mai degrabă, măria ta. O domniţă 
nu-i mai greu de furat decât o fată de rând. 

— Nu, Ilie, nu-i vremea. Aştept mazilia lui Duca: Vreau să 
aibă două bucurii. 

— Cum socoti, măria ta, şi cum porunceşti. Eu mă duc să 
trimet pe Bârlădeanu. 


Beizade Alecu rămase câtăva vreme singur şi privi 
neliniştit în juru-i. Abatele se lăsase treptat în ungherul 
patului celui mare. Îşi urma cântarea uşoară a respirației şi 
trupul i se odihnea bine. Pe când în sine, cu toate că n-avea 
oboseală, Ruset simţea un painjeniş ghimpos. Visul i se 
ştersese, veninul lui îi rămăsese însă în inconştient, şi-i 
pătrundea şi-n ceasul de trezie prin preocupări nouă care-l 
chinuiau. Printr-o hotărâre pe care ştia s-o ia în împrejurări 
deosebite, cerca să se scuture de ultimele fumegări ale 
beţiei. Obrazu-i rămăsese dungat în frunte şi-n ochii aţintiţi 
se perindau icoane care nu erau decât răsfrângeri ale 
judecăților, prepusurilor şi planurilor lui. 

„Irebuie să fim totuşi cu luare-aminte...” murmură el. 

În tăcerea odăii, răzbătură trâmbiţările cucoşilor de-afară. 

„Cântă cucoşii straja a treia, socoti beizade în sine: nu mai 
avem decât două ceasuri până la ziuă.” 

Alte glasuri de cucoşi răspundeau din satul risipit pe vale. 
Un tropot de cal dudui în bătătură. 

„Pleacă Bârlădeanu”, gândi Ruset şi-şi înălţă ochii spre 
ferestre, unde bătea încă lumina lunii pline. 

— Am trimes pe Vâlcu, grăi Turculeţ intrând. Şi-ţi mai dau, 
măria ta, o veste bună. Gospodina de gazdă pregăteşte 
potrocul cel de cuviinţă. 

— Toate sunt bune, prietine Ilie, şi vom gusta acel potroc, 
după cum e datina, ca să risipim fumurile vinului. Să ne 
nevoim a deşerta şi ulcioarele care au mai rămas şătrarului. 
Vom face tot, ca oameni cumsecade, care nu dispreţuiesc 
petrecerile. Nu uităm însă ale noastre. 

— Măria ta, văd că te gândeşti bine la ceea ce trebuie. 

— Nu se poate, prietine, să nu ne gândim. Mai ştiu, Ilie, că 
nu-i înţelept acel care se bizuie pe zile frumoase de april, pe 
desmierdările femeilor şi pe mila celor mari. Aşa că am a fi 
cu mare băgare de samă la Iaşi, la Duca-Vodă. 

— Precum am avut cinstea să spun şi eu măriei tale. 

— Ale mele gânduri şi judecăţi sunt mai tari, căci eu 
cunosc mai multe decât tine, prietine Ilie. Totuşi, bine 


cumpănind toate, văd că pot îndrăzni mult. 

— Măria ta, oare este într-adevăr nevoie să îndrăzneşti? 

— Este nevoie, Ilie, să ajung la laşi şi să mă aflu măcar o 
noapte acolo. Şi-n sara ori noaptea cât voi sta în Iaşi, am 
nevoie să văd numaidecât pe domniţa Calrina. 

Turculeţ clătină din cap. 

— De ce catini din cap? Mă socoti nebun şi prăpădit de 
dragoste? Am nevoie s-o văd, nu ca să-i spun vorbe deşarte, 
ci ca s-o leg prin jurământ. Nu-s destul cărţile mele; trebuie 
să ajung şi eu lângă dânsa. 

Beizade avu râsu-i scurt, c-o încreţitură răutăcioasă a 
buzelor şi c-o privire piezişă. Abatele de Marenne se suci o 
clipă în locul lui şi deschise ochii. Ruset se înălţă în picioare 
şi-l salută ceremonios. 

— Ce este? plecăm? întrebă zâmbind domnul de Marenne 
şi apoi căscă prelung. Mi se pare c-am dormit puţin. Sunt 
gata să continui, dacă se poate. Mă scol numaidecât să 
încalic, dacă e nevoie. 

— Plecăm, răspunse grav beizade. 

De Marenne se ridică din colţul lui şi privi cu luare-aminte 
pe tovarăşul său. 

— Ce s-a întâmplat, prinţule? nu cumva vinul îţi conferă o 
severitate hursuză? Eu; dimpotrivă, mă simţesc uşor şi bine 
şi marmura picioarelor mele s-a topit. Dacă doreşti, plecăm 
pe loc la Iaşi. 

— Mai întâi la Cotnari şi la Hârlău. sugeră cu glas serios 
beizade. 

— A da, uitasem. Vinul vechi şi petrecerea ne-au ieşit însă 
în drum pe neaşteptate. Aş prefera să isprăvim aici ceea ce 
avem datoria să îndeplinim acolo. Două împrejurări fericite 
nu pot avea loc în acelaşi ceas. Mă mulţămesc cu aceasta, 
dacă nu te superi. Dacă însă porunceşti altfel, nu mă 
împotrivesc, căci am descoperit în mine, în puţină vreme, o 
mare iubire ş-o mare admiraţie pentru domnia ta. 

— Fie, răspunse zâmbind Ruset. Îmi rămâi însă dator, 
domnule de Marenne, cu satisfacția şi plăcerea la care 


deocamdată am renunţat. 

— A, ştiam că am de-a face cu un prietin nepreţuit. cântă 
înduioşat abatele. Am dat o luptă, prinţule, cu acest şătrar, 
şi-mi recunosc înfrângerea. De mai mult nu mă simt în 
stare. îţi mulţămesc că hotărăşti plecarea la Iaşi. Probabil 
că şi domnul Griga doarme. Vom avea grijă, luându-ne 
rămas bun de la doamnă, să-i lăsăm salutări şi mulţămiri. 
Nu-l mai tulburăm. Aşa cere buna-cuviinţă. 

— Să plecăm, hotări beizade. Nimic mai uşor. Dar, mai 
întâi, să ne supunem legii. 

— Este o lege? 

— Este legea pământului, care aici e absurdă, de şi se 
chiamă tot bună-cuviinţă. Trebuie să sorbim tot în acest loc 
o zamă acră care se chiamă potroc. Din punct de vedere 
medical, se pare că-i folositoare deoarece alungă nourii 
vinului. 

— Cum se chiamă? 

— Potroc. 

— Curios; trebui s-o însemn; şi dacă-i bună de ceea ce 
spui, mă interesează foarte mult reţeta. Între lucrurile bune 
ale vieţii, fără îndoială vinul trebuie foarte sus pus, dacă n- 
ar avea inconvenientul unei deşteptări penibile. Corectivul 
de care-mi vorbeşti e vrednic să fie cunoscut. Eu mă supun. 
Şi pe urmă, imediat, plecăm. 

— Desigur, domnule de Marenne, - după ce vom bea cu 
răzăşul ulcioarele hotărâte. Mai avem câteva. 

— Dar domnul Griga mi-ai spus că doarme. 

— Rog să fiu iertat; eu n-am spus asta. Nu doarme; s-a dus 
să deştepte prietini şi neamuri, ca să-i aducă, aici, la ivirea 
zorilor, să dea mai multă amploare serbării sale. S-a dus să 
deştepte satul cu muzică. E un luptător, pe cât se vede, 
remarcabil. 

— Hm! îngână de Marenne; bătălia încă nu s-a isprăvit. 
Curaj. Să primim provocarea. 

— Cu toate acestea, domnule de Marenne, astăzi ar urma 
să fim la laşi. Măria sa Duca-Vodă ne aşteaptă, după 


răspunsul care i s-a trimes. 

— Atunci cum facem, prinţule? După ce mi-am pierdut 
toate ale mele la graniţa polonilor, ar fi posibil să rămân şi 
eu pierdut pe drum? Asta ar fi mai presus de orice 
închipuire. Dă-mi voie să declar că solul regelui Ludovic 
trebuie să fie strict la datoria sa. Pe cât se poate... adăogi el 
blând, destupând şi el cu grijă ulciorul început şi turnându- 
şi un strop de vin roz-alb. 

Domnul abate de Marenne înghiţi picăturile de soare 
lichid cu delicateţă, cum avea obiceiul, şi, înviorat, se săltă 
şi începu să facă câteva mişcări prin odaie, ca şi cum în 
urechi i-ar fi sunat un accent de menuet. Apoi rămase 
ascultând. Muzica închipuită urma să se audă într-adevăr, 
înăbuşită şi de departe. 

— Mă înşel? întrebă el, ascultând cu capul plecat. Vine 
domnul Griga? Prin urmare e adevărat? 

Ruset râdea, însă cu dunga din frunte nedescreţită. 

— Prietine Ilie, zise el cătră oştean, ava franţuz e un om de 
care cu greu am să mă despart; căci, pe cât văd, lipsea vieţii 
mele. Aştept de la dânsul, când vom ajunge la Iaşi, o slujbă 
pe care nu mi-o poate face nimeni altul. Cu atât mai vârtos 
cată să nu întârziem mai mult decât trebuie. Rânduieşte 
deci să fie oamenii gata. 

VIII. 

Moldovenii cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce nație ar 
fi. 

Când gospodina lui Lăzărel Griga, cu aceleaşi mişcări de 
servă supusă, intră şi aşeză pe masa ospăţului potrocul bun 
pentru mahmuri, abatele ceru reţeta. 

— Întâi gustă, domnule abate, îl îndemnă râzând Alecu 
Ruset. 

Abatele de Marenne gustă şi-şi simţi coroana de păr din 
jurul tunsorii monahale zbârlindu-se. Închise ochii şi 
strânse fălcile. Apoi aştepta atent să vadă ce i se întâmplă. 
Sorbitura acră şi fierbinte îi răcori deodată arşiţa lăuntrică, 


ş-atunci simţi nevoia să mai guste o lingură. Cercă ş-a treia 
oară, uitând de reţetă. Însă Ruset i-o dădu cu bunăvoință. 

— Asemenea preparat, domnule de Marenne, nu vei întâlni 
nicăieri, în cuprinsul lumii civilizate. Carnea de pasere bine 
îngrăşată nu-i gătită cu apă, care, după o zicală a breslei 
noastre, nu-i vrednică de nimic. Moldovenii, oameni cu 
imaginaţie, adaogă că nu-i bună de pus nici în ciubote. Dacă 
vrei, notează ş-acest dicton. Apa acestei fierturi e înşelată şi 
prefăcută printr-o fermentație de tărâţă de grâu şi mei. 1 se 
adaogă o creangă de cireş. Şi după ce-i aşezată pe cuptor, 
la căldură, gospodina care a oficiat, după un ritual 
străvechi, asmuţă glas de ceartă asupra cuiva mai tânăr. Îl 
asupregşte şi-l loveşte chiar. Numai astfel fermentația capătă 
aciditatea necesară. Eu bănuiesc că se spun şi vorbe de 
descântec, dar le ştiu numai femeile... 

De Marenne înţelegea cum stau lucrurile şi afirma că 
înregistrează bine în memorie ce i se spune. N-avea însă 
vreme să întrebuinţeze tabletele, căci mânile îi erau 
ocupate cu lingura de lemn. 

— În orice caz, se întoarse el mirat cătră Ruset, zama asta 
nu m-aşteptam să-mi pară aşa de rea la început şi aşa de 
bună pe urmă. E o chimie pe care noi n-o cunoaştem şi 
reţeta, mărturisesc cu ruşine, am uitat-o îndată ce mi-ai 
comunicat-o. Am reţinut numai cearta şi bătaia; desigur 
însă că nu sunt îndestulătoare. 

Pe când îşi urma iar cu hărnicie sorbiturile, se auzi afară 
glasul lui Griga, în zvonul lăutarilor. Venea cu prietini şi 
neamuri. Larma rămase afară; el intră semeţ înăuntru, dar 
se închină cuviincios. 

— Cinstiţilor oaspeţi, zise el cu tărie, am venit să isprăvim 
ce-am început. 

— Se poate, răzăşule, se învoi Ruset. Noi ne facem datoria; 
şi la răsăritul soarelui încălicăm şi pornim la drum. 

— Mă supun şi încuviinţez, măria ta, răspunse Lăzărel 
Griga, închinându-se iar. Caii au fost scoşi, slujitorii 
aşteaptă şi nu rămâne decât să isprăviţi această sorbitură şi 


vinul care ne-a rămas în acele ulcioare vechi pe care le am 
dar de la prietinul meu Matiaş. Domniilor voastre au fost 
juruite. Cu alţii nu mai pot gusta din ele. Iar dacă veţi 
binevoi a gusta şi din cofăielele pe care le-au adus stăpânii 
acestui sat şi ai acestor podgorii, venind cu mine şi cu 
lăutarii, ei foarte mult s-or bucura. De nu veţi putea, s-or 
mâhni şi pe urmă le-a trece. Însă ce-i legat cu jurământ nu 
puteţi lepăda. Aşa că, cele rămase ulcioare în număr de 
două, stau după uşă şi aşteaptă să fie uşurate, ca să răsufle 
şi ele şi să meargă la hodină. 

— Doresc să cunosc discursul acestui om de treabă... vorbi 
de Marenne, împingând strachina la o parte şi înlorcându- 
se cătră tovarăşul său. 

Beizade Alecu îl vesti despre primejdia care-i ameninţa 
afară. Abatele rămase gânditor. 

— În privinţa vinului din ulcioare, cinstitul şătrar are 
dreptate... hotări el. 

Ruset se veseli şi simţi şi-n el, cum simţea şi-n oaspete, 
aţâţarea de viclean îndemn a drojdiilor nopţii. Hotărârea lui 
totuşi era mai dârză şi mai trează. 

Gustă din potrocul gospodinei Avramia, se înălţă şi se 
încinse. Zâmbetul obişnuit al feţei lui era o mască, după 
care se încâlceau preocupări subtile. 

— Domnule abate, sunt la dispoziţia domniei tale, rosti el, 
curtenitor. 

— Într-adevăr, e nevoie de atâta grabă? oftă de Marenne, 
găsind iarăşi plăcere în ulciorul lui Matiaş. E ciudat, ce bun 
pare iarăşi vinul după această zamă neaşteptată. Surprizele 
pe care le rezervă Dumnezeu oamenilor sunt nesfârşite. 
Prinţule, cât avem de umblat până la capitala Moldovei? 

— Domnule de Marenne, avem de făcut ceva mai mult de 
două poşte. Umblând bine şi fără întârziere, la ceasul al 
patrulea din zi după modă orientală, când Vodă se aşază la 
masă, putem intra la Curtea Domnească. 

— Să dăm laudă lui Dumnezeu. Avem vreme destulă. 


Griga, oficiind, deşertă urciorul în ulcele. Luă pe-a sa, puse 
pe-ale cinstiţilor săi oaspeţi în mânile lor şi, deschizând uşa, 
dădu un răcnet cătră neamuri şi prietini. Ruset ieşi în 
cerdac. Odihnind o clipă ulcica, trăgându-şi mantia în grabă 
şi apucând iarăşi ulcica, de Marenne îşi urmă soţul. Griga 
veni şi el, cu vinul înălţat, jucându-l în lumina rece a 
dimineţii. Larmă sălbatică îi întâmpină. De Marenne văzu 
feţe felurite de bărbaţi, - prea vesele pentru acel ceas. lertă 
însă acea izbucnire distonantă gândindu-se şi la omeneasca 
sa îndeletnicire din vremea nopţii. Un orator ridicase glasul 
cu o silinţă nefirească, din pricina răguşelii, şi cu un nas 
care-i dădea drept să iasă în fruntea tuturor prin mărime şi 
coloare. 

— Ce doreşte? Ce doreşte? se interesă abatele cu 
bunăvoință. 

— Ne explică, domnule de Marenne, pricina nefericirii lor. 

— Care nefericire? Nu înţeleg nimic. Îi văd într-o stare 
care exclude acest cuvânt. 

— Domnule abate răzăşul cel cu nasul roş ne informează 
textual că altceva n-a mai rămas oamenilor, în zilele acestea 
rele, decât să plângă ori să petreacă. Ei preferă a doua 
alternativă. Aici, în ţara asta, zice el, nu-i sigur nimic decât 
birul şi moartea. De aceea veselia lor e fiică a disperării. 
Mai cer, domnule abate, să bem din cofele cu vin nou pe 
care le-au adus - fiecare din via sa. 

Abatele de Marenne se simţi tulburat, nu atât de acest din 
urmă îndemn, pe care nu-l socoti decât o glumă, cât de 
asociaţia de idei şi tablouri, care îi apăru deodată în 
contrast întunecos, unind apariţia trogloditului în această 
deşartă larmă care-l împresura. Îi sângeră inima, împunsă 
de-un spin, şi-şi plecă fruntea aburită. El se lăsase întreg şi 
docil prietiniei şi petrecerii, pe când în cei din juru-i ora era 
picurată de venin. La lumina zilei, Turculeţ îi apăru sumbru 
şi aspru ca un simplu mercenar de jaf; Lăzărel Griga, c-un 
rânjet strâmb; până şi figura simpatică şi nobilă a lui 
beizade Alecu părea a avea altă mască şi zâmbea în altă 


lumină. Se îndoi totuşi de sine însuşi şi de propria-i 
judecată, umilindu-se şi socotindu-se şi el altul decât în 
zilele în care nu avea a-şi face nici o mustrare. 

Încalecă, alături de Ruset. Iar şătrarul, rămânând 
neînduplecat în hotărârile şi jurămintele luate, aduse două 
ulcioare rămase de la Matiaş. Au trebuit amândouă 
deşertate, stând călare, cu armele puse şi cu frâiele 
strânse. Griga fu în sfârşit mulţămit şi rânji. Abatele fu mai 
puţin mulţămit, însă zâmbi. 

— Prinţule, vorbi el în clipa din urmă, te rog transmite 
şătrarului şi doamnei sale cele mai calde mulţămiri pentru 
acest ospăț, pe care nu-l voi uita. Trebuie să-mi însemn 
asupra lui mai multe lucruri, între care, mai ales, două 
reţete. Şi te-aş ruga stăruitor să-mi comunici în taină partea 
mea de contribuţie bănească, pentru această găzduire, 
care, drept vorbind, nu poate fi plătită. 

— Domnule de Marenne, răspunse Ruset, ţara n-are 
oteluri şi hanuri şi particularii nu cunosc altfel de răsplată 
decât aceea pe care o vezi. Dacă observi, nu numai Griga, 
dar şi părintele Nicoară sunt foarte întristaţi de plecarea 
domniei tale şi nu m-aş mira dacă i-aş vedea plângând. 

Având încă generozitatea vinului lui Matiaş în partea cea 
mai delicată a fiinţii sale, abatele nu se putu opri, auzind 
aceasta, să nu descalece pripit. Se lăsă spre Griga, 
îmbrăţişându-l. Se întoarse spre fratele său întru Hristos, 
preotul Nicoară. Şi crezu de cuviinţă să nu uite nici pe 
jupâneasa Avramia, care se retrase îndată ruşinată şi 
uimită, cu mâna la gură. După această din urmă ispravă, 
încalecă iar, ajutat de zeci de braţe. Zvonind cu glasuri 
felurite, răzăşii cu vinul, deşertară câte o leacă din 
cuprinsul cofelor în pulbere, întru pomenirea morţilor lor 
trecuţi la hodină şi în cinstea oaspeţilor străini. Şi abatele 
de Marenne, împresurat de larmă şi țipăt de strune, putu în 
sfârşit pleca spre Iaşi, cu tovarăşii săi. 

IX. 

Drum spre laşi. 


Drumul cel mare spre scaunul ţării trecea şi într-acea 
vreme prin valea Bahluieţului ş-a Bahluiului. 1 se zicea 
drum mare pentru că era drum vechi de când lumea. Nici 
unui rând de oameni, însă, nu-i trecuse prin minte, în 
curgerea anilor mulţi, să facă din această cale veche un 
drum adevărat. Era o urmă cotită de cară, copite şi paşi, 
bătută bine şi lucie ca o curea în vreme de secetă, mlaştină 
cleioasă în vremea ploilor. Apa cerului o pătrundea în scurt, 
vântul şi soarele o zbiceau cu grăbire. 

Părea a merge la întâmplare şovăind spre Târgul-Frumos 
ori Podul-Iloaiei, da într-o râpă, suia într-un deal; isprăvea 
însă bine, împlinindu-şi destinul. Bahluiul curgea leneş prin 
păpurişuri. De Ia păpurişurile lui se desfăşurau fânaţuri pe 
care brumele şi omăturile le dărâmau necosite. Pe dealuri, 
la dreapta şi la stânga, creşteau pădurile lui Dumnezeu, în 
care putea intra cu barda orişicine. Lupii se mutau, când 
venea vremea, de la pădure în stuh. Ori din stuh la pădure 
şi căutau mai ales preajmă de sate, ca să poată da război 
vitelor omului. Rămăseseră însă, în Domnia lui Duca-Vodă, 
puţine aşezări de creştini pe acea vale bogată, căci, cu 
puţini ani înainte, iernaseră tătarii fărâmând şi spârcuind, 
urmând după dânşii răutăţile prădăciunilor leşeşti, 
foametea neaşezării şi ciuma lui Dumitraşcu-Vodă. Iazurile 
Bahluiului se potmoliseră, morile stătuseră, hanurile se 
cumpăneau în trei pereţi cu acoperişurile arse, - locurile 
satelor pustii se cunoşteau abia, în dudaie nalte; fântâni 
spurcate de leşuri, cruci însemnând morţi năprasnice, toată 
priveliştea fericitelor aşezări de odinioară arăta mila 
domnilor şi-a împăraţilor, precum şi binefacerile năvălirilor 
şi războaielor care nu mai aveau contenire. Părinţii călugări 
de la sfânta mănăstire Neamţu dăduseră veste pretutindeni 
în Ţara-de-Sus că se vor arăta şi alte semne cumplite, 
nefiind departe sfârşitul lumii. Aşa că nu era alta de făcut 
pe acest ticălos pământ decât să se întoarcă omul cătră 
sufletul său la rugăciune şi post, lepădând tot, 
îmbrăcăminte, podoabe şi bani, spre a se afla gol, curat şi în 


rugăciune, atunci când va suna trâmbiţa de aramă a 
judecății. Un călugăr adusese ş-o scrisoare de la sfântul 
mormânt din Rusalim, găsită sub piatră de altar şi având 
iscălitura şi pecetea Prea-Curatei, îndemnând lumea la 
pocâinţa din urmă. 

Moldovenii ascultau cu luare-aminte aceste istorisiri şi 
veşti. Femeile suspinau cu amar şi se gândeau pentru întâia 
oară la păcatele lor. Plănuiau rugăciuni şi daruri preoţilor şi 
monahilor. Dar bărbaţii, după ce aflau, îşi trăgeau căciula 
deasupra nasului şi cugetau că, dac-a fi să fie sfârşitul, apoi 
are să fie al tuturor şi nici cuvioşii părinţi de la Neamţu ori 
de la alte mănăstiri nimic n-or folosi din jertfele cerute. Nici 
Sfânta Fecioară nevoie n-are de bucate, vin şi undelemn, 
fiind în lumină veşnică lângă Tatăl Ceresc. Mai bine încarcă 
ce au şi trec hotarul, oploşindu-se undeva, în nişte munţi ori 
în nişte pustietăţi, la un liman de linişte. 

Astfel Moldova se găsea în mare parte goală pe tracturile 
cele mari şi cinstiţii părinţi ai mănăstirilor se tânguiau cu 
drept cuvânt, în toate rugăciunile şi slujbele lor, de puţina 
credinţă a proştilor pământeni. Asemenea batjocoritori ai 
poruncilor sfinte îşi meritau într-adevăr osânda la care erau 
supuşi. 

Pe acest drum mare, în cele dintâi ceasuri de dimineaţă, 
călăreau beizade Alecu şi abatele Paul de Marenne. Boierul 
dădu străinului toate aceste lămuriri şi altele. Ajunşi apoi de 
truda nopţii, rămaseră tăcuţi şi părură a dormita o vreme în 
şa, lăsându-şi caii la pas. 

De Marenne fusese bucurat de numele oraşului, pe care-l 
auzise rostit şi prin care aveau a trece. Dar Târgul-Frumos 
era departe de a răspunde imaginii zâmbitoare pe care o 
evoca. Puţine dugheni cu frică şi prevedere deschise, subt 
un fel de şoproane de şindrilă, un han cu bolțile dărâmate şi 
câteva căsuțe nu de mult înălțate şi gata de a cădea în 
risipă. Bordeie de ţigani robi, în jurul unor şandramale mai 
răsărite. 


— Acolo stă boierul, adică nobilul locului - lămurea 
beizade Alecu, nemărturisind anume că acelea erau curţi 
domneşti. Abatele de Marenne încerca să înţeleagă ceea ce 
nu se poate înţelege. De câteva zile văzuse destule şi auzise 
deasemeni - ca să se convingă că toate în acest hotar 
barbar au o pulsaţie proprie şi o lege a vieţii anumită. 

— Hotărât, prinţule, acest târg, oricât ar fi de frumos, e cu 
totul altceva decât îmi închipuiam, zise el, încercând să se 
trezească deplin. Nădăjduiesc în altă întâlnire. Ce localitate 
deosebită ne mai aşteaptă? 

— Celălalt loc, domnule; abate, pe care văd că-l aştepţi cu 
nerăbdare, poartă numele unei femei care se zice că a fost 
deosebit de frumoasă. 

— Podul-Iloaiei! se miră abatele, după ce auzi tălmăcirea 
numelui. lată în sfârşit un pod în ţara aceasta. 

Domnul abate de Marenne avu într-adevăr o surprindere. 
Mai întâi nu era nici un pod. Al doilea, nu era nici un oraş. 
Era o imagine repetată a târgului cu nume pompos, şi-n 
preajma lui bălțile Bahluiujui răsfrângeau, pe lângă 
subiecte de pictură, acelaşi cer verziu de toamnă, în 
strălucirea calmă de aur vechi a soarelui. 

Făcură un popas la o filosofică fântâna cu cumpănă, care li 
se închină şi-i cinsti cu apă. După aceea porniră iar. 

— Prea iubite domnule de Marenne, zise beizade Alecu, 
după o lungă tăcere, dă-mi voie să mă folosesc încă o dată 
de prietinia pe care binevoieşti să mi-o arăţi. În vremea 
prea scurtă de când ne aflăm împreună, am avut puţin 
prilej să ne cunoaştem într-adevăr. 

— Prinţule, protestă de Marenne, prietinia mea îţi este 
definitiv asigurată, mai ales că, pe lângă alte multe lucruri 
simpatice, am găsit în domnia ta un om în desăvârşit 
dezacord cu ceea ce îl înconjură. Domnia ta eşti mai mult al 
nostru decât al Orientului. 

— Mulţămesc, domnule abate, pentru aceste cuvinte. Ţin 
totuşi să-ţi dovedesc şi mai mult, că nu te înşeli acordându- 
mi încredere şi amiciţie. Vreau să-ţi spun o poveste. 


Abatele de Marenne privi zâmbind spre boier: 

— Calitatea mea, domnule Ruset, se pare că-mi dă dreptul 
s-ascult confesiuni. O parte din mărturisire ai început-o 
astă-noapte. Să nu crezi c-am uitat. 

— Cu atât mai bine. Acuma vreau să mă întorc ceva mai în 
urmă. Nu prea mult însă. N-au trecut doi ani, iubite 
domnule de Marenne, de când peste această ţară şi peste 
acest popor stăpânea părintele meu Antonie-Vodă. Nu 
vreau să-l laud pentru că-i sunt fiu. Îl laudă faptele lui şi 
amintirea care a rămas după el. Eu, domnule de Marenne, 
n-aş putea spune că am umblat în viaţa mea pe calea 
adevărului: am greşit mult, mai ales am făcut destule 
prostii, şi ai să fii mirat poate când îţi voi declara că nu 
simţesc nici o mustrare de conştiinţă. Faptele părintelui 
meu au fost însă altfel şi poporul a simţit într-atât blândeţa 
lui, încât pot circula fără grijă prin lume, ocrotit de lumina 
amintirii lui. Nebuniile mele au făcut vâlvă; sunt însă 
feciorul lui Antonie-Vodă. Legi n-au fost să mă pedepsească, 
iar oamenii m-au iertat. N-aş putea spune că nu mi-au 
rămas duşmani destui de rangul meu, dar aceia îşi au şi ei 
ale lor greşale şi toleranța este reciprocă. Vorbesc de 
prostime; primirea de astă-noapte, din care te-ai împărtăşit 
şi domnia ta, stă dovadă. 

Ceea ce ai văzut domnia ta în aceste câteva zile, domnule 
abate, de când ai intrat în domnia războiului şi a invaziei, a 
molimei şi a foametei, acum doi ani nu exista. Antonie-Vodă. 
a fost om cu noroc. Şi ţara asta, când Dumnezeu se 
milostiveşte asupra ei, înfloreşte de azi pe mâni, ca o 
grădină în primăvară după urgia iernii. Toate în Moldova, 
domnule de Marenne, sunt scurte, trecătoare şi viforoase: 
şi cele bune şi cele rele. Acum doi ani aceste locuri erau 
înflorite şi populate. Acum nu mai sunt. 

Vina, pe lângă toate cele pomenite, o are omul care 
cârmuieşte acum ţara. Tuturor răutăţilor pomenite, se 
adaogă şi calamitatea unui jaf fiscal pe care, socot eu, nici o 
regiune a pământului n-o cunoaşte. Acest sistem propriu al 


Voievodului cade, din nefericire, în împrejurări cu deosebire 
excepţionale. Antonie-Vodă, părintele meu, n-a înţeles să 
adune comori, după moda tiranilor orientali; a zâmbit 
bielşugului public şi a fost mazilit sărac. Duca-Vodă însă a 
organizat hoţia domnească. 

La toate acestea, iubite prietine, se mai alipeşte o 
consideraţie. Surparea părintelui meu se datoreşte 
măritului Domn de astăzi. În ţara aceasta tronul se câştigă 
de la tiranii agareni, obijduitorii creştinătăţii, prin intrigă şi 
bacşişuri. E adevărat că aceeaşi soartă îi aşteaptă şi pe 
Duca-Vodă; dar eu nu pot uita că ela pricinuit căderea 
părintelui meu. Mai ales că rechemarea diplomatică, - cum 
aţi spune domniile voastre în Franţa, - a lui Antonie-Vodă a 
fost însoţită de lanţuri şi închisoare. Nu pentru vreo vină, 
pentru plângerea norodului, ori trădare. Stăpânii de la 
Stambul l-au schingiuit, l-au împuns cu ace de foc, i-au 
bătut pene de trestie subt unghii, l-au pus să înghită 
tulpane de mătasă şi i-au tras intestinele la gură. Au făcut 
toate acestea ca să-l facă să mărturisească unde are 
ascunse comorile sale. Era o sugestie binevoitoare a lui 
Duca-Vodă, nemărturisită şi neştiută, - dar eu o cunosc. 

Părintele meu, domnule de Marenne, n-a murit. A fost 
iertat şi trăieşte liber şi sărac la Țarigrad. Cu mila lui 
Dumnezeu, se va întoarce poate iar domn. Aici vine cheia 
mărturisirii mele, făcându-te să înţelegi că de aceea trăiesc 
eu aici. 

Deşi nimene nu crede că mă pot îndeletnici cu lucruri 
serioase, eu totuşi, în ceasurile când nu petrec, mă ocup şi 
cu de-acestea. Aşa se face că mi-am agonisit pe de o parte 
bune prietinii la scaunul-necredincioşilor. Am fost chemat 
de câteva ori la Țarigrad; ca fiu de domn am fost mustrat şi 
pentru unele fapte de care s-a dus vestea până acolo - însă 
turcii, domnule de Marenne, asociază uneori o ciudată 
toleranţă cruzimii lor. Am găsit în serascherul Şişman 
Ibraim paşa, care atuncea era la Obluciţa şi-acum e la 


Juravna, un admirator şi mai ales un prietin. E un bărbat 
care preţuieşte foarte mult vinul şi petrecerile. 

— Prinţule, întrerupse abatele, mă îndoiam că 
necredincioşii pot avea asemenea destoinicie. 

— Au, domnule abate, spre norocul binecredincioşilor. Pe 
lângă această prietinie şi altele, am legături în ţara leşilor. 
De la aceşti prietini creştini am aflat un lucru surprinzător. 
Duca-Vodă, după căderea din a doua a sa domnie, într-un 
moment de răzvrătire, a căutat sprijin de la creştini. Toţi cei 
îngenunchiaţi de hanger, domnule abate, nădăjduim 
biruinţa crucii; şi o nădăjduim cât mai grabnică. Deci şi 
Duca-Vodă a scris cărţi - două - unui castelan de margine, 
apropiat mie prin prietinul meu Vladimir Kaminski. 

— Îmi dai voie, prinţule, întrerupse iar abatele. De şi 
însărcinările mele n-au nici o legătură cu politica, pot să-ţi 
confirm că am luat şi eu cunoştinţă de aceste documente 
prin domnia sa pan Nicoiaus Zaborowski, mare demnitar în 
cancelaria Republicii şi socru al amicului nostru comun pan 
Vladimir Kaminski. 

— Domnule abate, reluă Ruset, confirmarea domniei tale 
îmi pricinuieşte o deosebită bucurie. De şi nu te ocupi de 
asemenea chestii, mi-am închipuit totuşi că poate, din 
întâmplare, între ştirile adunate din Polonia, să se găsească 
şi aceasta. Aveam nevoie să mă încredinţez că scrisorile 
există. Ele alcătuiesc pentru mine o armă dublă. 

Abatele de Marenne privi pieziş pe beizade Alecu şi-şi 
muşcă buzele. 

— Să nu fii supărat, iubite prietine, urmă Ruset, că mi-ai 
trecut un mic secret diplomatic. E o binefacere 
creştinească. Pe lângă acele scrisori, mai am cunoscuţi 
boieri fugiţi de binele Ducăi-Vodă, fie în Lehia, fie la 
munteni, care lucrează aşa cum se obişnuieşte în ţările 
noastre cârmuite de capriciile vremilor, ale turcilor şi, aş 
putea zice, ale lui Dumnezeu. 

— Deci iată, domnule de Marenne, că te întovărăşesc la 
Iaşi punându-mă puţin şi sub protecţia domniei tale - căci îţi 


închipui că Duca-Vodă nu mă poate privi, în oraşul său de 
reşedinţă cu prea mare simpatie. Am şi-n laşi prietini care- 
şi mai aduc aminte de Antonie-Vodă şi care nu iubesc pe 
stăpânul de azi. Am nevoie să cunosc veştile pe care le au 
ei; mai sunt în sfârşit şi altele, care poate nu te interesează. 
Lucrul cel mai de căpetenie însă, domnule de Marenne, 
după toate acestea, e legătura mea de iubire, pe care ţi-am 
povestit-o bând vin în casa cinstitului nostru prietin 
şătrarul. 

— Într-adevăr, găsi de Marenne prilej şi timp să-şi arate 
mirarea stăpânită, doresc foarte mult să mă faci a înţelege, 
domnule Ruset, cum împaci domnia ta acest sentiment cu 
toate câte mi-ai spus acum. 

— Domnule de Marenne, domniile în Moldova sunt 
trecătoare. Duca-Vodă, nădăjduiesc că va pleca. Domnița 
Catrina va rămânea aici. Şi vom aştepta amândoi timpuri 
mai bune. Vom ierta atunci poate de o parte şi de alta. 
Deocamdată, mă apăr de războiul pe care mi-l poartă 
bătrânul, - nu făţiş, ci încurcat în reţele suprapuse, după 
metoda strămoşilor noştri de la Bizanţ. Am făcut acest lung 
ocol, iubite domnule de Marenne, ca să isprăvesc printr-o 
rugăminte. 

Abatele îi cuprinse mâna în tăcere. 

— Îndrăznesc să te rog, vorbi cu voce mai scăzută Ruset, 
să spui, dacă ai prilej, un cuvânt de mângâiere şi de 
încurajare aceleia pe care o iubesc. Din toate câte se 
petrec, suferinţi şi catastrofe, poate nu va supravieţui decât 
acest sentiment. 

De Marenne oftă. 

— Prinţule, sentimentul acesta l-aş dori pur. Să nădăjduim 
că va urca deasupra, ca un ulei fără prihană. Îţi făgăduiesc 
ce-mi ceri, numai să am prilejul să văd pe stăpâna inimii 
domniei tale. 

— Domnule abate, vei vedea-o dacă-ţi vei exprima dorinţa 
cătră Domn. Vei cunoaşte astfel şi pe Doamna Anastasia, 
care este o sfântă şi nobilă prinţesă. 


Părerea lui Ruset despre Doamnă s-ar fi putut exprima în 
cuvinte mai mici; însă boierul simţea că abatele are nevoie 
de un accent mai înalt. Într-adevăr ava franţuz păru 
convins. 

— Dacă într-adevăr mă pot bizui pe asemenea sprijin pe 
care niciodată nu-l voi uita, sfârşi beizade Alecu, atunci 
nădăjduiesc că, ştiindu-mă aproape, domniţa Catrina va 
încerca să mă vadă. 

— E foarte cu putinţă, zâmbi abatele. Din toată povestea, 
prinţule, am înţeles multe şi triste lucruri. Voi vedea pe 
Antonie-Vodă la Constantinopol şi, cine ştie, poate-i voi fi de 
folos. Vei vedea pe domniţă - şi doresc iubirii să biruiască 
tot ceea ce nu-i iubire. În sfârşit, cu puţină ruşine, trebuie 
să mai adaog că acum regret şi mai mult despărţirea 
noastră care se apropie. Nu sunt diplomat, dar mi-ar fi 
folosit lecţiile domniei tale. 

Beizade oftă - strângându-şi şi el buzele subţiri, o clipă. De 
Marenne îi văzu faţa palidă uşor însufleţită şi-i strânse 
mâna, corectând în chip delicat ironia sfârşitului său de 
frază. 

Tăcerea se statornici iar între ei, despărţindu-i oarecum, 
şi-n acest răstimp sosi din urmă Bârlădeanu, pe-un cal 
proaspăt din grajdurile de la Hârlău. Din fugă se alătură de 
Russet şi-i trecu, aproape neobservat, o tăşcuţă de piele 
cuprinzând poate scrisorile aşteptate. 

X. 

Scaunul ţării Moldovei, măria sa Georgie Duca-Vodă şi 
curtea sa. 

laşii era şi-n vremea aceea un oraş vechi şi cu faimă. De o 
sută şi mai bine de ani aflându-se capitală statornică a 
Moldovei, mahalalele i se umflaseră, uliţile din mijloc i se 
îmbulziseră de case nouă ale negustorilor şi boierilor, iar 
Curtea Domnească îşi înoise turnul, rândurile de sus şi 
odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate 
strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, rămăsese o aşezare a 
Orientului. Nu se cunoştea, în rânduiala sau mai degrabă în 


neorânduiala uliţilor lui, nici un plan. Fiecare pământean, 
aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se clădească, 
rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa 
după fantazia momentului, având chiar o deosebită plăcere 
să întoarcă dosul ori coasta cătră alţii, ghiontindu-i, aşa că, 
fiind casele ca de un vânt vesel semănate, în chipul cel mai 
capricios, în grădinile şi ogrăzile lor, trecătorul se rătăcea, 
ca să găsească ce-i trebuia, în uliţi, ulicioare şi fundături 
cotite, printre garduri de nuiele, zăplazuri dărâmate, ziduri 
risipite, bălți urât mirositoare şi mlaştini de cişmele, 
urmărit de urlete şi zăpăituri întărâtate. Lângă o curte de 
cărămidă şi piatră de Orhei boiereşte răsfăţată, se tupila o 
căsuţă strâmbă de bârne acoperită cu paie ori cu stuh. De 
multe ori căsuţa avea o podoabă de flori înaintea uşii. pe 
când curtea de alături, pustie, lăsa să-i cadă tencuielile şi 
olanele şi să-i atârne ca aripi moarte ferestrele. Asemenea 
mărit şi slăvit târg părea că nu ţine să fie curat şi spălat, 
nici să-şi arate faţa: dimpotrivă. Şi nici voia să amăgească 
pe străinii iubitori de forme goale. Gunoaiele şi hoiturile 
stăteau aruncate pe toate drumurile şi-n toate medeanurile 
şi cânii dădeau lupta în jurul lor cu porcii. Aceşti câni, de la 
zăvozi până la cotei, înfăţişau varietăţi şi măşti 
extraordinare. Luptătorii ceilalţi păreau nişte mistreți 
degeneraţi; grozav de slabi, însă de-o îndârjire nespusă. 
Războiul lor prezintă întrucâtva, pentru târg, un avantaj 
sanitar. 

Ondulând ca pe valuri, căruțele şi chervanele negustorilor 
şi prostimii străbăteau acele locuri primejdioase numite uliţi 
şi făceau popas în medeanul cel mare de lângă Beilic. Acolo, 
în zile de sfântă duminică şi-n sărbători, erau deschise 
crâşme, cântau lăutari, hăuleau cerşetori schilozi ori orbi, şi 
negustori din toate breslele îşi aveau înşirate tărăbi, 
aşteptându-şi cu răbdare muşteriii. 

Mănăstirile cele mari, Golia, Sfântu-Sava, Trisfetitele, 
precum şi altele mai mici, stăteau închise în zidurile lor; şi 
bine-credincioşii egumeni graşi îşi rânduiau gospodăriile 


pline ca stupii, deosebind partea cuvenită Atonului, 
Rumeliei şi Rusalimului. Sub bolțile luminate cântau slăvi 
elineşti sfinţi părinţi, legănându-se în strane, visând cele 
cereşti într-un veac de apoi şi cele pământeşti în acea zi şi-n 
acel ceas. 

Acest amestec de chinovii, de curţi, de căsuțe, de dugheni, 
gloduri, toloace şi medeanuri ţinea din uliţa de sus de la 
Sfântul-Neculai cel Sărac până-n Căcaina şi Bahlui şi până 
la Cetăţuia Curţii Domnegşti. Acolo, în preajma Curţii, era 
temeiul negustorimii, cu carvasaraua şi hanurile. Iar în râpa 
Bahluiului se prăvăleau bordeiele ţigănimii, a breslei 
calicilor şi lăutarilor până-n iazul cel mare de la Frumoasa, 
în luciul căruia se oglindeau între scai voiniceşti, furcile 
spânzurătorii răilor. Peste Bahlui se vedeau poduri spre 
Repedea, Hlincea şi Bârnova, cătră popasul domnesc de la 
Şanta. Şi pe ţanc, deasupra Frumoasei, mănăstirea cea 
nouă cu ziduri albe a Cetăţuii. Iot peste Bahlui, la asfinţit, 
mănăstirea Galatei, între alte ziduri. lar cătră miazănoapte 
viile din preajma cişmelei Păcurarului şi dealul şi pădurile 
Copoului. 

Aici stăpânea Duca-Vodă cu topuzul său şi cu cele două 
tuiuri în a treia a sa domnie. Lângă biserica cea veche de la 
Ştefan-Voievod Bătrânul, a Sfântului-Nicolaie cel Bogat, în 
capătul uliţii mari, se înălța poarta cu turn şi paraclis, 
păzită de slujitori armaţi. De la turn, zidul mergea în patru 
laturi, având la colţuri turnulețe cu meterezuri. În cuprinsul 
acestor ziduri, casa cea mare a Domnului, a spătăriei şi a 
divanului era deosebită de casele cele mici ale Doamnei. 
Spre Sfeti-Neculai mai era o poartă joasă, cu odăi, a 
drăganilor, şi spre Bahlui alta, cu alte odăi, a siimenilor. 
Mestecate în neorânduială, se înşirau cătră ziduri chilii de 
slugi, grajduri de bârne, acareturi, cămări, lagumuri şi 
beciuri. Era o forfotă neîntreruptă în toate, căci de la întâiul 
ceas din zi Vodă era sculat, după obiceiul său, şi coborâse în 
divanul cel mic, ca să cunoască treburile zilei, să ieie 
socotelile vistieriei şi să împărţească dreptate norodului. 


Porţile cele mari erau deschise; deasemeni uşa divanului; şi 
o samă de prostime aştepta în genunchi, cu căciula alături, 
cu fruntea plecată, cu pletele în ochi. Se aflau alţi pricinaşi 
care aşteptau în picioare, însă cu prea multă cuviinţă, 
strigarea aprozilor. Erau răzăşi sosiți călări ori cu căruțele 
încă de cu noapte, pentru înfăţişarea sorocită de luminatul 
Divan. Aducând, în tăşti de piele, îndreptări şi mărturii, 
urice şi ispisoace, veneau pentru vechi procese, - cu multă 
îndoială faţă de judecăţile vremelnice şi cu o nedesluşită 
credinţă în judecata fără greş, cea din veci şi de obşte. Întâi 
mâncaseră de nădejde în chilnele căruţelor ori la coburul 
calului, de cum răsărise soarele; ş-acuma puteau aştepta şi 
până în sară pe lângă ziduri şi pe sub streşini. 

Mai erau şi alţii care nu stăteau cu fruntea în pulbere. 
Aceia veniseră cu jalobă cumplită împotriva starostelui lor. 
Erau o samă din mişeii târgului, unii calici de-o mână ori de- 
un picior, alţii chiori şi orbi, alţii în plină şi înfloritoare 
sănătate - şi mai cu samă aceştia aveau glasuri frumoase de 
cântăreţi. Pentru nedreptăţi de împărţire a vadurilor de 
cerşit se înfăţişaseră buluc, cu straşnică scârbă şi îndârjire. 
Aşteptau la cerdacul cel clădit de Antonie-Vodă, cătră odăile 
Doamnei. Nădăjduiau să-şi poată răcni plângerile lor cătră 
Vodă Georgie însuşi, când va trece la Doamna sa Anastasia, 
ori cătră Doamnă, când, lăsându-şi o clipă gospodăria, s-ar 
îndupleca să s-apropie de ei. Lor le trebuia alt staroste - 
căci al lor, Agapie Chioru, nu era beteag numai de ochi, ci şi 
de minte. Ş-atâta răutate a stârnit în breaslă, cât nu-i chip 
altfel decât să-l bată măria sa cu buzduganul, ori mai bine 
să puie pe nişte siimeni să-l zvârlă în Bahlui, dacă nu cumva 
luminata socotinţă gospod n-a găsi că-i mai potrivit juvăţul 
şi furca pentru asemenea puturoasă dihanie. 

Boierii soseau la divan, cei mai mulţi călări. Cel dintâi, 
înaintea tuturora, se înfăţişase Sandu Buhuş, hatmanul. 
Cum descălecase, trimesese cuvânt de veste grabnică lui 
Vodă, şi măria sa îl şi primise, în chilia lui de taină, lângă 
divanul cel mic. 


Buhuş era cărunt, mai înalt decât Domnul şi tot aşa de 
gros. Avea ochi bulbucaţi şi vorbirea repezită. 

Duca-Vodă îl cercetă ager. înţelese că hatmanul Sandu 
plesneşte de-o veste deosebită, deci s-a petrecut ceva peste 
noapte în ţara Moldovei. Voi să-şi cuprindă barba, căutând 
ori aşteptând cele dintâi vorbe, dar îşi stăpâni gestul 
obişnuit, pentru că de abia îşi cănise această parte a 
obrazului. Naramzi grecul, bărbierul lui, întrebuinţase un 
ceas la această lucrare, în dimineaţa aceea. 

— Ce ai a-mi spune dumneata, hatmane? întrebă 
Domnitorul, încruntând puţin sprânceana şi micşorându-şi 
privirile. Nu cumva s-a întâmplat ceva acelui sol de la 
Franţuz, pe care-l aşteptăm? Ar fi într-adevăr lucru urât 
asta. 

— Măria ta, nu numai urât, ci şi păgubitor pentru noi. Mai 
ales acuma, când craiul franțuzesc arată mai mare prietinie 
lui Mehmet-Sultan, vrând să-l îndârjească pe cât a putea 
mai rău împotriva împăratului. Pătimind ceva solul, s-ar 
burzului agarenii şi noi cei credincioşi măriei tale am avea 
mare mâhnire. Dar franţuzul n-a pătimit nimica. Am bună 
veste, poţi fi măria ta fără grijă dinspre partea asta. 

— Prin Săbăoani cum a trecut? 

— Putea trece; însă n-a trecut. Turculeţ, care-l 
întovărăşeşte, a înţeles se vede că este ceva înaintea lor; ş- 
au ocolit. Acel Turculeţ este vrednic oştean şi eu l-aş dori în 
slujba măriei tale. 

— Bine; om vedea. Mie nu mi-s dragi pământenii care se 
bagă slugi la străini. 

— Măria ta, trebuie să căutăm la braţul, nu la mintea lor. 
Aşa am făcut ieri cu Constantin serdarul, care, în vremea 
lui, a fost rohmistru la Craiul. Cum am oblicit că la Săbăoani 
s-a schimbat vremea, l-am trimes pe el cu steag de slujitori, 
după porunca măriei tale. Le-a dat nemților mare dezghin; 
pe unii i-a tăiat; ş-a prins şi limbă. Apoi măria ta ai avut 
dreptate să te gândeşti c-ar fi nişte lotri şi nişte derbedei, 
scrisoarea de la Leah dând bună credinţă de pace. Nu 


putea pune pan Valerie pe de altă parte nemți să prindă ori 
să prade solul, - cunoscând noi prea bine pe pan Valerie ca 
un şleahtic cu credinţă şi dreptate. Ca dânsu' sunt puţini 
leşi; şi-i şi prietin măriei tale, nu pe faţă, aşa cerând 
vremurile, dar bun prietin. Aşa, de la neamţul prins, 
Cantemir a înţeles că acei nebuni care au năzuit până în 
valea Siretului n-au fost cu ştirea leşilor. Vor fi fost împinşi 
de o tainică poruncă dinlăuntru, de la comisarii 
împărăteşti? Socot că asta este. 

— După cum ţi-am spus ieri... amestecă Vodă cuvânt. 

— Întocmai după bănuiala măriei tale; aşa este. Mare 
lucru să fi scăpat vreunul până la margine. Dacă s-au 
împrăştiat, îi omoară ţăranii. Pe cel viu l-am vârât la beci. În 
privinţa franţuzului, nu-i un ceas de când am primit răspuns 
printr-un călăraş al lui Turculeţ, că ei au pălit pe la Târgul- 
Frumos. Au mas acolo într-un sat. Înaintea amiezii au să 
intre în laşi - aducând pe sol în bună stare la scaunul măriei 
tale. Cu dânşii vine şi Alecu Ruset beizade. 

— Cum? Am auzit bine? tresări Domnul, fulgerând cu ochii 
în lături. 

Dar hatmanul nu-şi slobozea nici acum vestea. Se ţinea 
încă. 

— Da; am cercetat pe om. Vine pân-aici din prietinie 
pentru franţuz. Ar fi cunoscând pe popă de mult; şi vorbesc 
ei cu mare dragoste pe limbă latinească. Dar de la Alecu 
Ruset supărare nu mai putem avea, măria ta. Şi dinspre 
partea asta sunt bune toate, măria ta. 

— Hm! cu acel nebun mai am eu şi altele. Să-l pofteşti să 
se înfăţişeze aici, la porunca mea. 

— Va veni, măria ta, să n-ai grijă. Trebuie să se supuie 
puterii. Măcar că are bun prietin cu trei tuiuri pe serascher 
Şişman, înţelege că trăieşte cu noi, nu cu acela. Măria ta, 
am a-ţi pune la picioare alte veşti, pe care mi le-a adus 
căpitanul de Orhei Decusară. 

— Ce veşti? 

— Veşti rele, măria ta! se dezumflă Buhuş, holbat. 


Fără să se clintească, Vodă privi ţintă, cu luare-aminte, pe 
marele hatman. Îşi scutură capul. 

— Hatmane, dac-ar fi fost ceva într-adevăr aşa de rău, mi- 
ai fi lepădat vestea cum ai intrat şi n-ai fi aşteptat nici o 
clipă. 

— Nu-i ceva care să privească de-a dreptul pe măria ta, 
răspunse Buhuş. Priveşte ţara. 

— Vorbeşte! porunci Domnul, cu linişte prefăcută. 

— Măria ta, orheienii şi lăpuşnenii umblă să se 
burzuluiască iar. 

— Ha! vor să-i mănânce iar corbii şi viermii? Spune! Cine 
zici că ţi-a adus vestea? Căpitanul Decusară? Ce ştie el? Vor 
să se burzuluiască? Cum vor să se burzuluiască? Nu s-a 
mântuit neamul răzvrătiţilor? Au uitat patimile celor care s- 
au potrivit lui Mihalcea Hâncu? 

Începu să umble deodată prin chilie cu mânile la spate şi 
cu barba-n piept. După ce trecu de două ori pe dinaintea lui 
Buhuş, se opri făcându-i faţă şi pufnind cu supărare: 

— Ei? 

— Măria ta, răspunse bătrânul hatman, am spus că au de 
gând. De la sfat şi vorbă până la faptă - mai este cale. 
Decusară, ieri chiar, a prins cărţi la mâna orheienilor. I le-au 
adus cunoscuţi ai lui. Acele cărţi, din partea lui Dumitraşcu 
Cantacuzin-Vodă, făgăduiesc unele şi altele răzvrătiţilor, 
îndemnând să se mişte, să iasă cu zurbale şi pâri. 

— Cum din partea lui Dumitraşcu Cantacuzin? Se poate 
asta? Vorba nu este de crezut. 

— Măria ta, cu toate acestea Decusară mi-a adus cărţile. 
Iată, le pun subt ochii măriei tale. Le-a înfăţişat răzăşilor şi 
mazililor orheieni Lupul sulgerul. 

— Ha! Lupul sulgerul? se veseli, mânios, Vodă, şi smulse 
scrisorile pe care le scotea de sub contăş hatmanul. Adă-le 
încoace. Lupul sulgerul pe care l-am miluit şi l-am pus în 
pâne? Se vădeşte ş-acum ca totdeauna, hatmane, că binele 
n-are niciodată răsplată. El a dus cărţile şi le-a dat? 

— EL, măria ta. Aşa spune Decusară. 


Vodă, tăcând şi gâfâindu-şi mânia stăpânită, desfăcu pripit 
hârtiile şi le cercetă în fugă. Îşi apropie ochii de iscălituri şi 
de peceţi, amirosi oarecum asupra lor şi înălţă fruntea, 
privind ţintă spre Buhuşi. 

— Ce zice Decusară? 

— Măria ta, el a încălicat şi a ţinut o fugă până aici, 
oprindu-se numai ca să schimbe caii. În urma lui a lăsat încă 
linişte; dar în acel ţinut răzăşii şi mazilii s-au dovedit în 
multe rânduri vicleni. 

— Te întreb ce zice Decusară de cărţi. Le-a văzut şi le-a 
înţeles? 

— Bag de samă că măria ta eşti cu îndoială, ca şi mine. 
Decusară, care-i om ascuţit, deasemeni a stat ş-a cugetat. 
Nu poate fi un ţărigrădean aşa de lipsit de judecată încât să 
deie în lume scrisori cu iscălitură şi pecete. Poate trimete 
vorbe, dar nu slove. Întocmai aşa precum socoteşte măria 
ta. Aşa au socotit şi mazilii care au adus lui Decusară 
scrisorile, temându-se de-o capcană. 

— Nu înţeleg. 

— Măria ta, pe nişte oameni ca aceia îi poţi ierta. Au 
îndrăznit a-şi închipui că aceste cărţi sunt mincinoase şi că 
ele vin, nu de la '[arigrad, ci de la Domnie, ca să-i mişte pe 
dânşii şi să-i facă vinovaţi, - pentru ca să poată intra apoi 
slujitorii în ei cu sabia. De cum te-ai întors iar în ţară, se 
tem de mânia măriei tale. Ştiu că i-ai urât de când s-au 
sculat cu Hâncu. Li s-a părut că răsuflă când a vrut 
Dumnezeu să ne părăseşti. Acuma iar stau cu frică, de când 
a vrut Dumnezeu să te aşezi de iznoavă cu bine în scaun. 

— Nu judecă rău, răspunse încruntat Duca; de ceea ce se 
tem, nu scapă. Avem să vedem degrabă dacă aceste cărţi au 
purces de la Iaşi. Ascultă. Porunca mea este astfel: pe loc, în 
acesta ceas, să plece un om harnic, cu slujitori destui, aleşi 
dintre siimeni, să prindă pe Lupul sulgerul, credincioasă a 
noastră slugă, oriunde l-ar găsi şi să-l aducă în taină, fără 
oprire, la Domnie. Cum îl aduce, intră în zidurile curţii, îl 
închide în beciul de sub casa cea mică, singur, şi mă 


înştiinţează. Dacă-i noapte şi dorm, mă trezeşte din somn. 
Iar alt om de credinţă şi viteaz să ia cu sine alţi lefegii două 
sute şi răzăşi vasluieni, care intră în slujba rânduită, şi să 
steie pe hotarul zurbagiilor: ca să-i ieie de grumaz cum s-ar 
mişca. Cel dintâi cap care se ridică îl taie şi mi-l trimete să-l 
Cunosc şi eu. 

— E bună rânduiala, măria ta, şi tare, dacă încuviinţezi să 
te slujească întru aceasta oamenii cei mai harnici pe care-i 
cunosc eu de când hătmănesc. Unu-i Gheorghiţă Ciudin: el 
e cel mai sprinten, ş-a aduce pe Lupul. Al doilea-i 
Constantin serdarul Cantemir: el e cu mintea mai coaptă şi 
cu mâna mai grea. Îl întorc de cătră nemți şi-i poruncesc să 
meargă la Orhei, dându-i şi spor de săbii. 

— Bine. 

După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai având 
ceva după perdea. Toată întortocherea fusese pricinuită de 
bătrânul curtean, care, ca om încercat, voia să aibă deplină 
credinţă că nu încurcă vreo rânduiala tainică a Domnului. 
Acuma lucrul fiind dat pe faţă şi pe jumătate înţeles, vestea 
avea mare greutate; la asta cugetau amândoi. Lupul nu 
putea fi decât o unealtă. Capetele vicleniei se vor fi găsind 
între veliţii din jurul scaunului, ca totdeauna, aşa fiind 
blăstămatul obicei al boierilor pământeni, totdeauna 
tresărind şi împungând în toate părţile, cu inimă uşoară şi 
cugete nestatornice. 

— Prietine şi cumnate Sandule, zise blând Duca, eu în 
puţini am credinţă, şi domnia ta eşti dintre aceia. Ca şi 
mine, domnia ta ai un Dumnezeu, ş-un jurământ. 

Amândoi se întoarseră cu frunţile plecate spre candela 
care ardea la răsărit subt icoana lui sfântul Neculai, mare 
episcop al Miralichiilor. 

— La ce te gândeşti, măria ta? 

— Mă gândesc că dincolo, la divan, poate au intrat făptaşii 
pe care nu-i cunoaştem. Fii deci mut. Nimeni să nu simtă 
nimic, până ce nu deslegăm, cu cheie de foc, limba 
sulgerului Lupu. Du-te, şi, după ce slobozi poruncile, 


întoarce-te dincolo, dându-mi răspuns cu glas, despre 
sosirea solului franţuz. Văzându-mă pe mine vesel şi 
nebănuind nimic, dacă sunt lângă noi, unii din vinovaţi nu 
vor scăpa. 

— Măria ta, voi face precum porunceşti. Iar franţuzului îi 
iese înainte Fliondor armaşul cu douăzeci de coconi, pe 
care mi i-ai spus măria ta. L-or duce în grabă la popii 
unguri, ca să fie el cu papistaşii lui. Şi mâni îl înfăţişăm 
măriei tale. 

— Aşa este; bine este, prietine. Du-te. 

Hatmanul ieşi pe uşa cea mică, trecând prin ea pieziş. 
Duca rămase o vreme cugetând, cu mânile împreunate sub 
pântece şi cu grumazul aplecat. Apoi îşi înălţă fruntea, îşi 
netezi cu palmele părul pieptănat lins în două părţi şi-şi 
făcu semnul crucii, înturnându-se iar spre sfânta icoană. 
Deschise uşa cea mare cătră divan şi intră cu bucurie, 
zâmbind zilei şi oamenilor. 

Boierii se închinară adânc şi Vodă-i pofti pe scaune. Îi 
întrebă pe unii şi pe alţii de treburi ale lor, de jupânese şi 
coconi, cu o blândeţă pe care o arăta destul de rar. Fără să 
pară, cercetă cu luare-aminte neadormită fiecare chip, 
fiecare mişcare, fiecare schimb de priviri. Erau totuşi în 
juru-i oameni care-i dovediseră credinţă în două domnii şi 
de care-i venea greu să se îndoiască. Erau unii care 
fuseseră fugari şi-i iertase: aceia erau acum cei mai harnici 
în slujba lui. 

Se aflau în divan boieri mari ca Miron logofătul, Neculai 
Racoviţă, vel-spătarul Ion Milescu, Tudose Dubău, Iloderaşu 
Cantacuzin feciorul lui Iordachi cel bătrân, Savel Zmucilă 
vel-medelnicer, lon Paladi, lon Motoc, Ilie 'Ţifescu, Vasile 
Gheuca vel-vistiernic, Gheorghe Bogdan vel-jitnicer şi alţii 
mai mărunți, deci şi boieri tineri de la logofeţie. La aceştia 
din urmă Domnitorul nici nu catadicsi să-şi alunece privirile. 
Pe cei mai de frunte, mai bogaţi şi mai cu neamuri îi cernea 
ca printr-un ciur, aducându-i cătră sine necontenit cu 
privirea. Cel mai cu grea avere dintre toţi, Ursachi 


bătrânul, nu se afla de faţă. „Nu mi-ar părea rău să fie acela 
amestecat, gândea Duca-Vodă, căci are atâtea prisăci, 
herghelii, cirezi şi hanuri şi mai ales atâtea pungi de aur, 
încât ar avea cu ce-şi plăti viclenia.” 

— Iubiţi ai mei boieri, vorbi el, privind cu plăcere în juru-i, 
ca şi cum ar fi vrut să îmbrăţişeze acel cinstit divan, când 
este rânduită, în spătărie, masă întru cinstea acelui prea 
învăţat boier şi popă franţuz, care trece pe la noi la 
împărăţia slăvitului stăpân al nostru, biruitorul tuturor 
limbilor, Sultan şi Padişah Mehmet. Vă poftesc pe toţi câţi vă 
aflaţi aici. 

— Vom fi aici, măria ta, răspunse logofătul Miron. 

— Mai ales de domnia ta am nevoie mare, iubite jupâne 
Miroane, ca să ne fii tălmaci, deoarece nu cred să cunoască 
franţuzul altă limbă decât latinia lui. Nici elineşte, nici 
turceşte, nici leşeşte nu cred să ştie. 

— Dumnealui logofăt Miron e bun pentru latinie, se 
amestecă Ţifescu, boier dintre cei mai tineri şi falnic din 
firea lui. lar dacă domnia sa are cumva altă socotinţă, aş 
putea şi eu, măria ta, să mă înţeleg cu acel străin, ca să 
cunoască toate cele slăvite ale noastre. Învăţând şi eu în 
Lehia, ca şi jupânul logofăt Miron, am văzut multe şi cunosc 
lumea, putând să încredinţez pe măria ta şi pe cinstiţii 
ceilalţi boieri că, oricât ar fi alţii, la alte neamuri, de bogaţi 
şi de mândri, nici la avere, nici la ştiinţă şi deşteptăciune nu 
pot întrece pe unii dintre ai noştri. 

— Se îndoieşte cineva de asta? întrebă zâmbind Miron. 
Cunoaştem toţi vrednicia întru toate a domniei tale. Sunt 
gata să te lăs pe domnia ta, Ţifescule, să ispiteşti şi să 
descoşi în amănuntul pe ava Paul de Marenne, franţuzul. 

— Aşa-l chiamă? 

— Da. 

— Şi-i avă? 

— Se-nţelege, adică stareţ de mănăstire, prea-învăţat, - iar 
de neamul lui boier, cum îl arată alcătuirea numelui. 


— Apoi atuncea rămâi tot domnia ta, cinstite logofete 
Miroane, că eu nu vreau să mă-ncurc în vorbe c-un călugăr. 
Poate să-mi spuie ceva care nu înţeleg ori ceva care să mă 
supere. Eu sunt om iute. Altfel însă îmi trece repede. Aşa, 
vorbeşte domnia ta, ş-apoi ţi-a spune el toate câte sunt pe la 
dânşii. în privinţa boierilor lor, îi cunosc eu şi-i ştiu. Au. ale 
lor, dar şi noi le avem pe-ale noastre... 

— Cinstite boier 'Ţifescule, îl întrerupse Duca-Vodă, 
zâmbind; ai să fii şi domnia ta mâni ş-om vedea ce-om face 
cu franţuzul. 

— Numaidecât, măria ta. 

— A şti ale noastre, bine. N-a şti, iarăşi bine; căci va şti 
logofătul Miron ale sale. 

— Ştiu şi eu, măria ta, dar e adevărat că dumnealui 
logofătul Miron le ştie mai bine. 

— Mulţămesc domniei tale pentru vorbă bună. răspunse 
Miron. 

Boierii râdeau în bărbile lor, şi-şi aruncau priviri, 
plăcându-le foarte semeţia Ţifescului, care nu se socotea 
întru ale sale mai prejos decât nimeni şi avea hârtii bine 
alcătuite, dovedind că se trage din oameni tot aşa de aleşi 
ca şi dânsul, împărați vechi ţărigrădeni. 

— Să ne începem divanul pentru pricinile sorocite astăzi. 
hotări Vodă. 

Ridicându-se, trecu în uşa deschisă asupra curţii, unde 
aşteptau oamenii. C-o mână în şold, aruncă o privire 
mândră şi posomorită asupra lor. Apoi îşi luă locul în jilţ şi 
spătarul Ion Milescu se aşeză îndărătul său cu spada şi 
buzduganul. 

Atunci intră şi hatmanul Buhuşi. 

— Măria ta, vorbi el, toate ale oaspetelui franţuz sunt bine 
puse la cale. Armaşul Toader a pornit chiar acum să-l 
aştepte la cişmeaua Păcurarului. 

Duca privi în juru-i încă o dată, fără să poată ceti nimic 
prin măştile care-l înconjurau. Oftă, înghițind veninul care i 


se suise în fundul gurii şi ridică degetul arătător al mânii 
drepte lângă barbă. 

Aprodul de la uşă porni atunci să răcnească, după izvodul 
pe care-l ţinea în mână, nişte nume de răzăşi şi de mazili. 
Parcă era supărat pe ei aşa-i răsucea, îi trântea şi-i lepăda. 
La răcnetele lui începură s-alerge oameni, îmbulzindu-se la 
uşă, cu căciulile în mâni. 

Judecata divanului începu; dar Duca-Vodă nu era cu luare- 
aminte decât la judecăţile dinlăuntrul său. 

XI. 

Popas la laşi. 

În ziua de 28 septemvrie, marţi, înainte de amiază cu două 
ceasuri, părintele abate Paul de Marenne intră în laşi 
printre vii şi făcu popas la cişmeaua Păcurarului. Aici îl 
întâmpină armaşul Toader Fliondor cu câţiva oşteni călări şi 
cu ceva mai mulţi feciori de boieri dintre Racoviţeşti şi 
Buhuşegşti, care erau în cinste mare la Duca-Vodă, având 
între ei ca mai de frunte, de şi mai tânăr, pe feciorul marelui 
logofăt Miron Costin. Neculăieş Costin n-avea decât 
optsprezece ani şi de abia prindeau să-i deie tuleiele bărbii 
ş-ale mustăţilor; venise însă de la leşi cu multă învăţătură 
câştigată în şcolile lor cele mai înalte. Se aflau şi între 
Mileşti, ca şi între alte neamuri, băieţi învăţaţi, dar feciorul 
logofătului Miron venise c-o mare faimă; lăudat şi slăvit de 
dascălii lui, aşezat mai presus decât toţi coconii Lehiei, prin 
agerimea priceperii. Ţiere de-minte ca dânsul n-avea nime 
şi putea să numere pe rând toate neamurile, seminţiile şi 
împărații, de la Aclam până în zilele lui Mehmet şi Leopold. 
Având ş-o limbă mlădioasă, el fusese hotărât de Buhuş 
hatmanul să iasă alături de Fliondor, pentru oraţia de 
bunăvenire. 

Ava Paul se opri, contemplând acel tineret care îşi strunea 
în frâie caii, jucându-i cu neastâmpăr. Preţuia în sine nu 
numai bogăţia podoabelor ş-a straielor, nu numai rasa 
harmăsarilor arăbegşti şi asturcani, ci mai ales scânteierea 
din acei ochi copilăreşti şi trufaşi în acelaşi timp. 


— Şi cai şi călăreţi par animale de rasă... vorbi el încet, 
cătră beizade Alecu. 

— Recunosc câţiva pui de şerpe. răspunse pe acelaşi ton 
Ruset. Unul mi se pare că-şi ascute limba. 

Fliondor armaşul se descoperise, c-o închinăciune. Din 
ochi, c-un zâmbet prietinesc, salutase şi pe beizade Alecu. 
De Marenne descăleca îndată. Într-o clipă şi coconii puseră 
piciorul pe pământ, zvârlind drăganilor frâiele. Neculăieş îşi 
rosti oraţia cu patos şi gesturi în câteva fraze pe care i le 
ascultase şi tatăl său. De Marenne mulţămi cu potrivite 
vorbe, preamărind pe renumitul şi binecredinciosul prinţ 
creştin Georgie-Vodă, care avea bunătate să-i trimeată o 
escortă aşa de aleasă, condusă de un armaş atât de 
simpatic şi rostindu-se printr-un interpret aşa de tânăr şi 
aşa de savant. 

Ascultă atent numele tuturor tinerilor, fără să ţie minte 
niciunul. Găsi prilej să întrebe îndată după aceea despre 
armaş şi vorbitor, pentru însemnările din tablete. 

Beizade Alecu îl servi îndată, dându-i şi celelalte veşti de 
care avea nevoie şi pe care i le trecuse, în şoaptă, Ioader 
Fliondor. 

Măria sa Duca-Vodă a crezut de cuviinţă, ascultând 
rugările părinţilor catolici din capitală, să lese în această zi, 
întâia, pe oaspete, să se odihnească între ai săi, la gazda 
misiunii franciscane. Aşa că armaşul şi coconii au să-l 
petreacă acolo. Bătrânul pater-praefectus Guido Celeşti îl 
aşteaptă cu mare nerăbdare, părându-i numai foarte rău că 
slăbăciunile vârstei l-au împiedicat să-i iasă înainte. 

Miercurea, a doua zi, măria sa îl roagă pe ava Paul sa i-o 
deie lui, poftind la curte, unde va sta de vorbă cu măria sa şi 
va ospăta cu măria sa, văzând şi cunoscând pe toţi boierii 
măriei sale şi ascultând şi meterhaneaua măriei sale, 
întocmită tot aşa de bine ca a lui Mehmet, Sultan şi Padişah. 
După ce-l va şti cu plăcere oaspete în al său scaun domnesc, 
atât cât va binevoi să steie, îi va da strajă care să-l 


întovărăşească până la hotarul Dunării, spre împărăție, 
unde ştie că i-i drumul şi solia. 

— Comunică, te rog, domnului armaş, iubite prinţule, că 
nu am nici o solie deosebită cătră turci, vorbi zâmbind 
abatele. 

Ruset îşi făcu datoria cătră armaş. Tinerii coconi ască nu 
am nici o solie deosebită cătră turci, vorbi zâmbiră, fără să 
creadă nimic. 

Locul consacrat popasurilor, vechi şi celebru, cişmeaua 
aceea a Păcurarului, era un monument alcătuit dintr-o 
lespede de piatră cioplită în patru muchi şi străpunsă de o 
ţeava de aramă prin care se arunca, într-un arc, izvor 
limpede. Ca la toate monumentele similare ale 
pământenilor, nici o inscripţie trufaşă nu arăta numele 
binefăcătorului creştin care, anonim, ţinuse numai să-şi 
aibă asigurate ale sale şi în lumea de pe tărâmul celălalt. 
Apa se aduna, cu sunet cristalin, într-un jghiab de piatră 
spre potolirea arşiţei animalelor. Oamenii aveau dreptul să 
se îndestuleze de-a dreptul din ţeava. În jurul lespedei ş-a 
jghiabului o mlaştină bine frământată de copite şi picioare 
era dovadă a tractului bogat şi neîntrerupt cătră luminatul 
scaun al Moldovei. 

Cât oaspetele schimbă vorbe tălmăcite cu armaşul şi 
coconii, caii trecură pe la jghiab; căci nu se putea să intre în 
laşi cal neadăpat la cişmeaua Păcurarului. Îşi făcură datoria 
şi oştenii. Apoi, încălecând şi ocolind mlaştina, alaiul se 
grăbi spre turlele bisericilor şi mănăstirilor, care scânteiau 
în pâlcuri de verdeață. Împresurat strâns, ava Paul n-avu 
putinţa să vadă toate câte-ar fi dorit să vadă din marginea 
acelui renumit oraş. l se păru totuşi că locuinţile mărginaşe 
dovedeau aproape pretutindeni nestatornicia timpurilor; în 
schimb, între gardurile căzute, se răsfăţau la soarele de 
toamnă minunate canafuri roşii ale unor plante fantastice, 
spinoase şi decorative, cărora localnicii le zic ciulini. 

— Frumos nume şi frumoasă plantă! observă de Marenne 
cătră beizade Alecu. 


Pe uliţi întortochiate (din dibăcie strategică probabil) ava 
Paul ajunse la gazda lui într-un galop falnic şi-ntr-un mare 
nimb de pulbere. Acolo se despărţi de tovarăşi mai mult cu 
complimenturi şi surâsuri decât cu vorbe. Beizade Alecu se 
descoperi şi el şi de Marenne îi strânse mânile. 

— Prin urmare, ne despărţim, prinţule? Aşa de curând? 

— Domnule abate, trebuie să te las la odihnă, răspunse 
Ruset, privindu-l drept, c-o prietinie de care ava Paul nu se 
mai îndoia. De altminteri, nu s-ar putea spune că n-avem 
amândoi nevoie de aşa ceva, după încercările prin care am 
trecut astă-noapte. Dar ne vom vedea cât de degrabă şi voi 
avea bucuria să aflu şi unele veşti bune de la domnia ta în 
ce priveşte năcăjită mea soartă şi bietul meu suflet. Mai 
adaog că astăzi, cât de curând, am poruncă să mă înfăţişez 
la măria sa Georgie-Vodă să dau samă de purtările mele, 
mai ales de cele neştiute decât de cele ştiute. 

— E adevărat asta? 

— Precum am avut cinstea să-ţi lămuresc, iubite domnule 
de Marenne; însă fii fără grijă şi nu mă visa rău. 

Beizade Alecu aşteptă şi pe căpitanul Ilie, să-şi arate 
dorinţa lui pentru o scrisoare, că l-a pus pe ava Paul cu bine 
în scaunul Iaşilor, ca s-o arate stăpânilor săi, la Liov. 
Încalecă, despărţindu-se cu oamenii săi şi de franţuz şi de 
Turculeţ şi de părinţii minoriţi. 

De Marenne îmbrăţişă ca pe nişte fraţi buni, de şi acum îi 
vedea întâia oară, pe cei trei călugări ai misiunii. Erau 
cărunţi şi cu înfăţişare tristă în hainele lor sărace. Locuiau 
într-o căsuţă joasă, împresurată de zaplaz. După obiceiul 
pământului, aveau gospodărie puţină şi un cerdac frumos 
de lemn, încununat de viţă. O bisericuţă pitică, fără 
podoabe şi turnuri, cea mai umilită dintre toate casele 
închinate lui Dumnezeu, se înălța alături. Acolo, servea, pe 
cât îl ţineau puterile, bătrânul Guido Celeşti, ajutat de fraţii 
Ludovic şi Laurenţiu, încărunţiţi şi ei în această slujbă 
anevoioasă, departe de civilizaţie şi de alma mater. Nu mai 
văzuseră Roma de ani lungi şi uitaţi. 


— Iubite al nostru frate, îi zicea bătrânul pater-praefectus 
conducând pe oaspete cu paşi mărunți în cerdac şi 
aşezându-l la loc de cinste, în singurul jilţ care se găsea în 
toată casa; binevoieşte a lua loc şi a gusta din puţinul pe 
care-l avem. Vei fi fiind ostenit de cale şi flămând. Avem aici 
puţină brânză şi fructe ş-un pateu rece de pasere, după 
reţeta bucătăriei franceze. Ş-un pahar de vin bun. 
Încercând a te restaura, te rog să binevoieşti a ascultă 
unele din plângerile şi suferinţile noastre, dându-ne şi frăţia 
ta veşti din lumea cealaltă. 

— Am părăsit de mult Franţa, pater Guido, răspunse 
abatele, şi n-aş putea spune că am părăsit-o cu părere de 
rău, având prilej să călătoresc în ţări pe care nu le 
cunoşteam. 

— A, suspină bătrânul, călătorul se întoarce, pe când 
exilatul are puţină nădejde. Trăim aici, iubite frate, într-o 
ţară pe care Dumnezeu a alcătuit-o îmbielşugată, dar 
oamenii se silesc s-o strice. 

— Am început a o cunoaşte, confirmă oaspetele. Îmi 
vorbise de ea monseniorul episcop de Leopol, cât am stat în 
Polonia, şi mi-o vestise ca pe-o curiozitate. Am vrut să văd şi 
pe părinţii de la Cotnari, şi n-am avut putinţa. Mă bucur că 
mă pot întreţine cu cârmuitorul misiunii de la Iaşi, ca să aflu 
ceea ce nu sunt în stare să înţeleg eu singur. 

— Treci, iubite frate, printr-o ţară vrednică de luare- 
aminte, zâmbi eu tristeţă bătrânul pater Guido. De pildă, în 
ţara aceasta, după vechi tratate, turcii n-au drept să-şi 
clădească moschei. De şi sunt deplin stăpâni, ţinând 
deasupra acestui pământ sabia lor, nu îndrăznesc să-şi 
calce legea, pe care au sigilat-o acum un veac şi jumătate. 
În schimb dau din când în când poruncă tătarilor lor din 
Bugeac ori din Crâm să vie să ardă şi să dărâme lăcaşurile 
lui Hristos de aici. Aşa, nu de mulţi ani, am văzut noi cu 
groază pe acei nomazi. Aveam o bisericuţă a noastră din 
vechi clădită. Au ars-o ş-au dărâmat-o subt ochii noştri, deşi 
îi imploram în genunchi s-o cruţe. Rânjind, au sărit peste 


noi cu caii, lăsând în urmă mirosul cojoacelor lor şi pojarul. 
Cu greu am putut înjgheba, peste cenuşa veche, o altă 
căsuţă umilită lui Dumnezeu, din nuiele împletite pe stâlpi şi 
lipite cu lut; asta-i bisericuţa pe care o vezi. În ea ne 
nevoim, primind şi mângâind pe credincioşii noştri şi 
temându-ne de ziua de mâne. Căci trăim, iubite al nostru 
frate, la hotarul lumii barbarilor. 

În anii din urmă am avut invazii şi molime şi oamenii săraci 
s-au risipit cu spaimă. lar dacă vrei poate să cunoşti 
rânduiala curţii ş-a nobililor, unde urmează să te afli mâni, 
apoi te înştiinţez că, în aceasta, lumea de aici nu se 
deosebeşte de cea apuseană, Ş-aici, ca pretutindeni, nobilii 
au aceleaşi viţii; lene, trufie, dorinţa de a se îmbogăţi fără 
muncă. Întorcând adevărului spatele, zâmbesc acelor femei 
care se numesc linguşire, viclenie, uitarea angajamentelor. 
Folosul ţării e cel din urmă lucru la care se gândesc; li-i 
frică de virtutea Domnului lor, nădăjduind ocrotire de la 
slăbăciunile lui. Şi râd de săraca onestitate văduvă, 
împingând-o la o parte cu cotul. 

— Dar despre Voievodul ţării ce mi-ai putea spune, pater 
Guido? întrebă abatele. 

Se simţea profund înduioşat de mâhnirea acelei firave 
jertfe a creştinătăţii. 

— Pe-acest Voievod de-acum Dumnezeu îl va judeca, 
pentru omeneşti scăderi, respectabile frate. Eu nu-mi 
permit asta; căci preţuiesc la el unele virtuţi pe care le 
poartă ca pe nişte diamante. Pietatea lui Duca-Vodă se 
vădeşte în lăcaşurile dumnezeieşti pe care le-a clădit şi le-a 
împodobit măreț. Aş putea să mai adaog viaţa severă şi 
castă pe care-o impune familiei sale. În privinţa asta mi-a 
făcut revelații înalt prea sfinţia sa Dosoftei mitropolitul, 
prea învăţat bărbat care binevoieşte a ne primi din când în 
când, şi cu care discutăm, în mod delicat, lucruri ale 
credinţii. Între Voievod şi Doamnă se poate arde smirnă sub 
sfântul crucifix. Odaia lor e-o chilie de monahi care viețuiesc 
fără prihană, ca odinioară fericiţii Andronic şi Anastasia. 


— E foarte interesant, murmură de Marenne, căscând. 

Urma să guste din cele de pe masă, ascultând vorbirea 
însufleţită a bătrânului minori. Franţuzeasca lui, cu 
puternic accent toscan, se dovedea fluidă şi bogată, după 
legea singuraticilor condamnaţi îndelung la muţenie. El 
vorbea încă, explicând şi altele, când observă că oaspetele 
său, pătruns de zdrobitoare trudă, dormita în jilţ, 
aprobându-l cu clipiri din ochi şi cu zâmbete pierdute... 
Atunci tăcu şi-l lăsă să-şi plece cu linişte, într-o parte, 
fruntea, sub cununa de viţă ruginită de toamnă şi-n 
mângâierile soarelui palid. 

XII. 

Beizade Alecu Ruset dovedeşte deodată o putere tainică. 

În vremea aceasta, beizade Alecu, hotărând slujitorilor săi 
gazdă vremelnică la hanul turcesc din Beilic, grăbi singur la 
Curtea Domnească, ajungând din urmă pe Toader Fliondor. 
Armaşul tocmai descăleca în ogradă şi arunca frâul. Ruset 
cobori lângă el şi-l cuprinse de braţ. 

— Cinstite armase Toadere, îi zise el cu glasu-i prietinesc, 
arată-ţi faţă de mine bunătatea, vestind pe măria sa Vodă că 
am lăsat pe ava franţuz şi am dat fuga fără întârziere la 
poruncă, după cum mi-a hotărât prin domnia ta. 

— 'Te poftesc, beizade, să intri după mine, răspunse 
Fliondor. 

Erau amândoi oameni cam de-o vârstă şi n-aveau unul 
împotriva altuia pricină de zavistie. Cu toată ameninţarea 
care părea că înourează asupra lui Ruset, Fliondor nu-i 
arăta obraz neprietinesc. Lucrurile sunt schimbătoare în 
ţara asta şi oamenii sunt deprinşi cu amestecurile de soare 
şi zloată ca în zilele de aprilie. 

Ruset urmă pe Fliondor până în cămara cea mică de taină 
a Domnului, unde fusese dimineaţă sfat pentru vestea de la 
Orhei. Armaşul îl lăsă singur. El stătu în picioare atent, 
ascultându-i un răstimp paşii. Apoi, aruncându-şi cuşma pe 
divanul acoperit cu macat roş, îşi trecu palmele peste plete 
şi răsuflă prelung, încet şi stăpânit, părând gânditor. Ochii 


lui. însă se furişau în toate colţurile şi urechea căuta să 
prindă cel mai uşor zgomot. Era poate cineva în dosul uşii 
celeilalte, care dădea în odăile Domnului? Sub divan nu 
putea să steie nimeni; el cunoştea casa şi lucrurile, căci 
fusese stăpân acolo, nu de multă vreme. Toate păreau 
neschimbate; numai candela de argint de la icoana sfântului 
Neculai era a altui închinător. 

Auzi paşi pe sala unde ieşise armaşul, - paşi grei şi rari. 
Fără voie îşi pipăi jungherul scurt pe care-l avea ascuns la 
piept, sub contăş. Altă armă nu-şi păstrase. Şi sabia o lăsase 
în mâna curteanului, care-i păzea jos calul. 

Duca-Vodă intră, privindu-l posomorât. Îl observă că n-are 
arme şi asta nu-i displăcu. Ruset înainta domol şi se plecă, 
cu braţul întins, cerând Voievodului mâna dreaptă, pentru 
sărutare. Duca păru a stă o clipă la îndoială, pe urmă i-o 
dădu. 

— Vra să zică, beizade, după atâtea vorbe, amestecuri şi 
fapte, care nu-ţi sunt de laudă, ai îndrăznit în sfârşit să te 
înfăţişezi Domnului tău. Mi se pare că faci asta cu semeţie şi 
ca să mă înfrunţi. 

— Măria ta, răspunse Ruset cu supunere, eu ţara n-am 
părăsit-o. N-am socotit că trebuie să pribegesc, ca unii 
duşmani ai măriei tale. Nu m-am înfăţişat la laşi pentru că 
nu se cădea să fac asta, ca fecior de domn mazil ce mă aflu. 
Am aşteptat porunca şi voia-bună a măriei tale. Pentru 
schimbările care au fost, eu nu m-am socotit vrednic a mă 
face judecător. Aşa au voit stăpânii, aşa a încuviinţat 
Dumnezeu a toate văzător şi ştiutor, şi eu m-am supus. lar 
acuma, nu ca să înfrunt Domnia am intrat în laşi, ci ca 
tovarăş şi călăuz al părintelui abate de Marenne, solul 
franţuz, care se duce la împărăție. 

— E sol într-adevăr? 

— Măria ta, el nu mărturiseşte. Pare să fie deci un sol de 
samă. 

Duca tăcu, fără să-şi descreţească sprânceana. Apoi, 
făcând câţiva paşi, ocolind şi revenind, se aşeză în jilţ, lângă 


fereastră, ţinând pe Ruset în picioare în faţa sa, cu obrazul 
în lumină. Toată această mişcare a Domnului, ocolită şi 
zgomotoasă, nu împiedicase auzul fin al lui Alecu Ruset să 
deosebească alţi paşi afară, în sală, la uşa cămării. Erau 
paşi de slujitori înarmaţi de bună-samă, care aşteptau 
numai bătaia din palme a stăpânului. Obrazul lui rămăsese 
însă neclintit şi zâmbitor. 

— Ştii dumneata, beizade Alecu, vorbi Duca-Vodă, cu glas 
deodată aspru, că am primit din nou plângeri pentru 
nebuniile pe care le-ai săvârşit? 

— Măria-ta, nebuniile mele au contenit de când Dumnezeu 
a apăsat asupra noastră mâna sa. Pentru ceea ce am 
săvârşit când eram buiac şi fără grijă, m-a judecat la 
Stambul vizirul şi n-a socotit că trebuie să-mi ieie capul. 
Omeneşti greşale au fost, măria ta. Dumnezeu le iartă. E 
adevărat că oamenii cei proşti nu sunt atât de iertători; dar 
măria ta vei lua pildă de la acel care stă asupra noastră, a 
tuturora. 

— Să iau pildă de la necredincios, beizade? 

— De la Dumnezeu, maria ta. Necredincioşii să zicem că- 
mi sunt prietini şi nu pot să-i dau pildă măriei tale. 

— Într-adevăr, serascher Şişman şi marele vizir te-au 
acoperit. Dar zâmbetul pe care l-au avut pentru 
blăstămăţiile tale trece, şi de la ei se poate întoarce cu 
aceeaşi uşurinţă urgie - precum ştii că se întâmplă ades. Te- 
au iertat şi te-au uitat; ş-acuma se cade să te judece 
Domnul ţării, atât pentru acele fapte cât şi pentru altele. 
Deci teme-te, beizade Alecu, de supărarea mea... 

— Doamne, mă tem, căci viaţa mea este în mâna măriei 
tale. Dacă slobozi un strigăt, ori dai un semn bătând din 
palme, ştiu că uşa asta se poate deschide. Slujitorii, intrând, 
mă iau de grumaz şi mă vâră la închisoare, unde un vinovat, 
ca şi un nevinovat, poate găsi cazne şi moarte. 

— Nu eşti nevinovat! strigă Duca fulgerându-l cu privirea. 
Eşti viclean, amestecat în toate uneltirile duşmanilor mei. 


— Măria ta, ştii bine că în privinţa asta sunt fără de nici o 
vină şi n-ai nici o dovadă. Eu îmi cunosc mai bine ale mele. 
Voi fi având scăderi dar de prostie Dumnezeu a binevoit să 
mă lipsească. Căzut şi sărăcit cum sunt, având ochi de 
bănuială asupră-mi, cuminte ar fi să mă amestec în uneltiri? 
Afară de asta, zâmbi el subţire, îndulcindu-şi glasul, 
socotinţa cea fără de greş a măriei tale înţelege că nu-i 
nevoie să mă mişc şi să uneltesc eu. Fac alţii ăsta. Nu-i 
nevoie nici de alţii, căci aşa-i obiceiul ţărigrădenilor: 
lăcomia lor nimene şi nimic n-o poate istovi. 

— Strici liniştea casei mele! strigă Duca iarăşi mai 
întărâtat. 

— Măria ta, ştiu ce vrei să spui. Domnița Catrina m-a 
cunoscut într-o împrejurare, care a fost plăcută şi pentru 
mine atunci. Dar vremurile s-au schimbat, şi nici măria ta 
nu poţi privi bine, ca părinte, visurile unei copile: nici eu nu 
pot fi neînţelept, ca să nu mă trag în năcazurile mele, ca 
melcul în găoacea lui. Măria ta, - adăogi îndată Ruset, c-un 
glas mai repede şi mai hotărât, - eu ştiu că poţi pune mâna 
pe acel buzdugan la care priveşti. Înainte însă de-a pune 
mâna pe el, ori de-a da strigătul, ori de-a bate din palme, 
îndură-te şi ascultă puţine vorbe de Ia supusul măriei tale. 
E adevărat că prietiniile mele cu unii şi cu alţii, mai ales cu 
serascher Şişman, pot să treacă, nefiind nimic 
neschimbător. E adevărat că măria ta poţi găsi iertare dacă 
scurtezi pe un fiu de voievod. Deşi-i cu primejdie dacă-i iei 
capul, dar poţi găsi iertare. Ştiu că măria ta eşti prea 
înţelept ca să faci singur asta. Poţi pune pe alţii, - şi poţi 
face ca aceia să fie iertaţi, ori să nu fie iertaţi. Toate sunt cu 
putinţă la Turc. La Dumnezeu însă nu. După credinţa mea, 
Dumnezeu vrea altfel, cruţând pe măria ta de primejdie. 

— Îndrăzneşti a-mi vorbi astfel? rânji Duca şi se îngrămădi 
în scaun, întinzând asupra buzduganului mâna. Poate ridica 
duşmanul meu fruntea, fără pedeapsă? 

— Măria ta, mă grăbesc a te linişti. Dacă aş fi într-adevăr 
duşman măriei tale, atunci aş fi sporit şi eu cu îndemnul pe 


prietinii mei de la Liov şi de la Varşovia, ca să trimeată, cu 
sol, anume cărţi pe care le au ei, scrise de măria ta, când ai 
fost supărat pe necredincioşi la a doua mazilie. Atunci, în 
acele cărţi, ai arătat leşilor că eşti gata a-i sluji, punându-le 
în cunoştinţă şi unele lucruri tainice ale agarenilor. De 
atunci, măria ta împăcânduc-te cu Stambulul, ai stricat 
prietinia cu leşii. lar eu, fiind de-aproape prietin cu acei 
care au în mână cărţile măriei tale, i-am oprit de-a le vădi. 

Duca stătuse neclintit, ascultând cu uimire. Deodată 
prinse a se frământa în scaun, crâşnind. 

— Ştii asta? gâfâi el. Şi vii aici, sub mâna şi sub 
buzduganul meu? 

— Vin, măria ta, răspunse liniştit Ruset, căci ştiu că n-ai să 
loveşti; şi dimpotrivă, ai să mă ocroteşti cu mila măriei tale. 
Făcând altfel, cărţile de care am vorbit se mişcă şi purced la 
Țarigrad. Asta poate fi primejdie, nu însă pentru acest cap 
al meu. 

— Nebune! strigă Duca, află că noi am scris şi altora 
asemenea cărţi. Am scris, în a noastră întâie domnie, lui 
Mehmet Gherei, hanul de la Crim, însă, precum se ştie, cu 
îndemnul lui Ahmed Paşa vizir. Tot asemenea şi cu cărţile la 
leşi. 

— Măria ta, eu ştiu că în Liov trăieşte un negustor, om de 
credinţă al măriei tale, cu numele Balaban. În câteva 
rânduri acest Balaban a primit poruncă, fie vorbită, fie 
scrisă, de la măria ta, ca să dobândească îndărăt, prin orice 
mijloace, acele cărţi scrise leşilor într-un ceas de scârbă. 
Este un răvaş cătră Balaban, care stă lângă acele cărţi de 
care vorbim, întărindu-le. 

Duca se zvârli în sus pufnind şi începu să se plimbe cu 
mare tulburare prin cămară. Trecu de două ori prin dosul 
lui Ruset, privindu-l pieziş, cu ură. Apoi se întoarse şi se 
aşeză iar în scaun, c-o răsuflare prelung oftată. 

— De ce nu trimeteţi cărţile? întrebă el, întunecos. Dacă- 
mi sunteţi duşmani, asta trebuie să faceţi. Poate nu le mai 
aveţi. 


— Doamne, eu stau la sfat cu sufletul meu şi nu găsesc în 
el atâta duşmănie pentru măria ta, încât să-ţi vreau pieirea. 
Afară de asta, eu fiind trăitor în Moldova, sub braţul măriei 
tale, având atâţia duşmani şi înconjurat de-atâtea 
prepusuri, cum aş putea vieţui, dacă nu mi-aş fi agonisit o 
ocrotire ca aceasta? Cărţile stau acolo, în mâna lui 
Dumnezeu. Nu se slobod decât atunci când s-ar clăti asupra 
mea o primejdie. Măria ta însă vei şti să mă aperi. 

Domnul împinse brusc buzduganul pe masă, spre părete. 
Stăpânindu-se, holbă ochii şi privi lung pe feciorul cel 
nebun al lui Antonie. încercă să zâmbească. 

— Numele pe care l-a purtat părintele tău ţi s-ar potrivi 
mai bine ţie. 

Lăsă să cadă aceste cuvinte ca o glumă acră. Lui Antonie- 
Vodă îi zicea, înaintea domniei, Chiriţă Dracu. Beizade 
Alecu crezu potrivit să zâmbească şi el, însă cu mândria 
biruinţii. 

— N-aş putea într-adevăr să spun, beizade, că am dovezi 
de viclenia ta, ci mai mult unii, pe care ni-i socotim prietini, 
au pus vorbe rele între noi. Văzând pe de altă parte că 
nebuniile ajung să se cuminţească, ţin socoteală de câte mi- 
ai spus şi te lăs în pace. N-ai să ai din partea nimănui nici o 
sminteală atât cât vei dovedi înţelepciunea pe care-o arăţi 
acuma. Altfel, mila domnească are margine şi mânia omului 
poate covârşi toate. 

— Măria ta, înţeleg. Mai ales voi fi mut, ca şi până acuma. 
Îţi mulţămesc umilit că te milostiveşti asupra mea. 

— Bine, beizade. Dumnezeu e martor şi vede aici. Nu din 
vreo proastă teamă mă înduplec, ci pentru a nu supăra mai 
mult pe Cel Prea înalt. Nu-l supăra nici domnia ta. Pasă, te 
TOg, şi deschide uşa aceea, poruncind slujitorilor să meargă 
la ale lor. 

Ducă-Vodă mai aştepta o şovăire de la potrivnicul său. 
Dacă ar fi şovăit, i-ar fi dat a înţelege că nu-i stăpân pe 
toate armele. Însă beizade Alecu păşi liniştit până Ia uşă, o 


deschise dintrodată şi dădu poruncă celor patru slujitori 
care aşteptau acolo. 

„Mai avem vreme să cugetăm şi să vedem ce-avem de 
făcut”, se gândea Duca-Vodă, măcinând în minte gânduri 
amare şi izbutind a se potoli deplin. 

— Mâni, beizade, pofteşte şi domnia ta la masa pe care o 
dăm în cinstea călugărului franţuz, adăogi el trecând spre 
divan, aşa încât să audă slujitorii şi unii din boieri. 

Ruset se închină şi sărută mâna Domnului; apoi trecu 
mândru la ieşire. Fliondor îl păşi din urmă şi porunci unui 
aprod să vadă numaidecât unde se află calul lui beizade 
Alecu şi să-i fie adus îndată de comişel la scară. 

„Până în sară au să afle toţi boierii de această minune a lui 
Duca-Vodă, cugetă în sine Ruset, râzând cătră armaş, ca şi 
cum i-ar fi arătat aceluia prietinie. Să mergem acuma fără 
întârziere la lucrurile noastre, - cu mare băgare de samă 
însă, căci supravegherea ne împresoară de aproape.” 

— Unde socoteşti să-ţi alegi gazdă, beizade? întrebă 
Toader Fliondor. 

— Tocmai la asta mă gândeam şi eu, cinstite armase, că 
stăpânirea pofteşte să-mi cunoască locul unde mă aşez. 
Casa noastră din laşi e pustie şi-n risipă; aşa că, două-trei 
zile, cât va fi să stau aici, am să rog pe-un creştin bun să mă 
primească; dumneata, ori Abăza clucerul, ori altcineva. 

— Mai am musafiri, beizade, şi casa mi-i cam strâmtă. Am 
să poftesc eu singur pe clucer, ca din partea măriei sale, să- 
ţi deschidă aşa cum se cuvine casa. 

— Îţi mulţămesc, cinstite armase... răspunse beizade, 
înălțându-se în scări. 

Fliondor îl privi cum pleacă şi nu-i venea a crede că 
asemenea om a putut ieşi întreg din cămara domnească. 

Se petrec, poate, gândea el, lucruri mari în ţara Moldovei, 
pe care încă nu le cunoştea. Intrând în divan, cercetă furiş 
cu ochii pe Domn, şi-l văzu mai obosit şi mai gânditor ca de 
obicei. 

XIII. 


Se vede că şi cei doi lioveni nu sunt nişte nevrednici. 

Duca-Vodă avea obicei să mănânce înaintea amiezii, îndată 
ce ieşea de la divan. Trecea în casa cea mică, unde îl 
aştepta Doamna Anastasia. Fără ceremonie deosebită, 
numai între copii şi soţie, îndeplinea această slujbă a vieţii 
cu gravitate şi-n tăcere. Mânca însă bine feluri 
moldoveneşti îmbielşugate şi grase, isprăvind cu sarailii şi 
baclavale turceşti. Îi plăcea să şi beie câteva cupe de vin. 
Stolnicii şi cuparii mici slujeau în puţin număr, după 
rânduiala condicei. Avea însă o dată pe săptămână, 
duminica, şi câteodată şi-n alte zile de sărbătoare, mese 
mari în casa de sus. 

Odăile Doamnei erau pline de scorţuri şi horbote; unele pe 
divanuri şi măsuţe, altele închise, cu argintăriile, în lăzi 
ferecate. Vădite erau şi icoanele cu candelile. Măriţii soţi 
erau plini de osârdie, începând şi isprăvind toate ale vieţii, 
ca şi hrana cea de toate zilele, cu rugăciunile creştineşti. 
Despre treburile ţării, la această masă mică, nu se rostea 
nici o vorbă. Despre ale gospodăriei lor particulare 
îndrăznea să vorbească Doamna Anastasia, care era cea 
mai vrednică gospodină a Moldovei. „Albină harnică”, îi 
zicea Georgie-Vodă. De cum se zărea de ziuă, era şi ea în 
picioare, primind daruri, îndatoriri şi puţine cumpărături de 
băcănie, pe care le rânduia singură în cămară, având sub 
mâna ei câteva slujitoare şi roabe de credinţă. După cum 
însemna tot ce-i intra, ţinea deasemeni catastif de tot ce 
ieşea pentru masa domnească, pentru cuhnia slujitorilor, 
pentru daruri de mănăstiri şi pentru toate celelalte nevoi, 
întru care de altminteri nu făcea nici un fel de risipă. 
Cămările Doamnei şi beciurile ei din Curte cuprindeau şi 
lucruri care se vindeau cu ban bun. Ştiinţa şi grija ei se 
întindeau şi asupra moşiilor, hanurilor, morilor, stânilor şi 
tamazlâcurilor - din care iarăşi, cu chibzuinţă şi asprime, se 
scotea destulă folosinţă. Duca-Vodă el însuşi apleca fruntea 
zilnic asupra acestor socoteli, adăogând şi veniturile 
vistieriei domneşti, împovărat fiind de groaznică nevoie de 


bani, ca să plătească mucaremeaua, adică înocirea domniei, 
şi ca să strângă putere pentru zile grele. La vârsta la care 
se găseau, şi el şi Doamna, se înțelegeau deplin în evlavia şi 
smerenia pe care le arătau sfintei biserici răsăritene, în 
curăţenia şi simplicitatea vieţii lor şi în această aprigă 
strădanie de agonisire. 

Îndată după prânz, Domnul îşi bău cafeaua în iatac şi se 
lăsă într-un cot, pe divan, ca să-şi facă odihna. Era însă 
neliniştit şi gânditor. Aţipeala care-i întovărăşea totdeauna 
mistuirea nu venea ca de obicei să-l cuprindă într-o 
moleşire plăcută. Stătu treaz şi aţâţat. Avea nevoie de cel 
mai de aproape şi mai de credinţă sfetnic. Se gândea să 
trimeată după Buhuş, deşi veşti nouă încă nu-i putea aduce, 
când hatmanul îşi vesti sosirea singur. 

Domnul îi auzi în odăile de aproape glasul, amestecat cu al 
Doamnei. Atunci se sculă gemând uşor, îşi încheie haina, îşi 
frecă fruntea şi tâmplele cu palmele şi deschise uşa, 
trecându-şi prin ea cu oarecare silă trupu-i scurt şi gros. 

— Ce este, cumnate Sandule? întrebă el. 

— Socoteam că hodineşti, măria ta. 

— Nu. Astăzi văd că nu este ceas pentru asta. Ai vreo veste 
nouă? 

— Încă nu, măria ta, dar va veni. Am despre altele a-ţi 
vorbi. 

Doamna Anastasia, în picioare, învălită în caţaveica-i 
uşoară, îl împunse pe rând cu ochii şi-şi subţie buzele, 
închizând întrebări curioase. 

Domnul trecu îndată spre cămara lui de taină, în care 
ţinuse sfat cu hatmanul şi dimineaţă. Sandu Buhuş îl urmă. 
Cuprinsul Curţii Domneşti era pe deplin liniştit. Slujitorii 
intraseră şi ei în aceeaşi slujbă pe care îşi închipuiau c-o 
îndeplineşte şi stăpânul. Doi oameni numai, cu spinările 
încovoiate şi cu frunţile plecate, aşteptau la scara casei 
mari. Îi vedea şi Anastasia-Doamna, privindu-i pe geam şi 
ferită după perdea, din casa cea mică. 


— Măria ta, zise Buhuş, intrând după Domn şi închizând 
uşa; au venit aceşti doi oameni la mine, spunând că astfel 
le-a poruncit să facă jupân Balaban, îndată ce vor ajunge la 
laşi. 

— Veste de la Balaban? strigă Duca, tresărind. Chiamă-i 
îndată aici. 

— l-am adus, măria ta, prin poarta cea mică de la siimeni, 
ca să nu fie cumva văzuţi intrând la Curte. 

— Ama mă teme oare de cineva în scaunul domniei mele şi 
la curtea mea? 

— Sunt oameni a lui ava franţuz, măria ta. 

Domnul privi cu mirare pe Buhuş, neînţelegând. 

— Solul, măria ta, a avut nevoie de oameni de la Liov, care 
să ştie a grăi turceşte şi tătărăşte. Ş-atunci s-a nimerit aşa, 
cu voia lui Dumnezeu şi prin alte împrejurări, să cadă 
alegerea pe aceşti doi fraţi rusnaci, oameni, pe cât văd, 
destoinici. Astfel, Balaban a putut trimete, cu primejdie mai 
puţină decât oricând, răvaşul său. 

— Este răvaş? 

— Este. 

— Atunci să vie să-l deie. 

— Îndată, măria ta. Pe lângă răvaş, ei şi-au luat datorinţă 
pentru dânşii singuri, plătită cu bune parale, ca să 
cerceteze. îndată ce vor putea, dacă nu cumva se găsesc 
cărţi şi hârtii în buclucurile franţuzului. 

— Înţeleg. Şi ce-au făcut? 

— N-au făcut nimic. Oameni răi, cu totul alţii decât dânşii, 
au prădat la marginea Lehiei pe ava franţuz. I-au luat cai, 
şăi şi agarlăc, atăt al lui cât ş-al slujitorilor; dar se vede că 
nu s-a găsit în toate nici o hârtie de trebuinţă. Trebuie să-l 
urmeze şi să-l împresure mai departe aceşti fraţi de la 
Balaban, ca să înţeleagă dacă n-are chiar asupra sa acele 
hârtii şi răvaşe. 

— Socoti că vor cuteza să-l cerceteze şi să-l prade chiar pe 
popă? 


— Aceşti fraţi, măria ta, sunt în stare să facă multe, cu 
atâta bună chibzuinţă, încât, după aceea, oricine ar putea fi 
bănuit, ei însă nu. 

— Să-i văd. Adă-i aici. Să-mi deie scrisoarea pe care au 
adus-o. 

Buhuş deschise uşa şi făcu semn cu mâna. Cei doi aşteptau 
şi se strecurară îndată pe uşă unul după altul, întâi cel 
uscat, pe urmă cel bucălat şi rumân. Amândoi, plini de 
umilinţă, îngenunchiară, bătând mătanie. 

Duca-i privi sever. 

— Cum vă chiamă? Ştiţi moldoveneşte? 

— Pentru măria ta ştim. Pe mine mă chiamă Afanasie, 
glăsui cel mare şi dolofan c-o voce femeiască. Pe istalalt îi 
chiamă Istratie. 

— Pe mine mă chiamă Istratie, confirmă gros cel firav. 

Duca râse de-această descumpănire. 

— Ar trebui să vă cheme altfel, ori să vă schimbaţi 
glasurile. 

Râseră şi ei, cu frunţile plecate şi cu ochii holbaţi în sus. 

— Aţi adus răvaş de la Balaban? 

— Da, măria ta, răspunse glasul subţire. 

— Adă. 

Afanasie se răsuci, aşezându-se pe duşumea. Cu 
repeziciune, îşi trase din piciorul stâng ciubota enormă de 
iuft şi, scoțând de sub rantie jungher, o crestă în tureatca 
răsfrântă şi cusută. Din crestătură, cu unghii lungi, 
desprinse o hârtie îndoită, întinzând-o. 

Duca-Vodă o smunci ş-o desfăcu. 

Răvaşul cuprindea puţine vorbe, scrise greceşte: „Cu 
umilinţă, al măriei tale rob, fac cunoscut că aceşti doi 
oameni sunt credincioşi ai mei. Cu cărţile pentru care de 
mult mă străduiesc, încă nimica n-am putut isprăvi. Dar am 
nădejde bună, rugând pe Dumnezeu să mă pot bucura şi 
de-acuma înainte, ca şi până acum, de mila măriei tale, mai 
ales în privinţa pricinei pe care o am la divan cu acel boier 
al măriei tale, Ursachi.” 


— Hm! mormăi Domnul, această hârtie nu-mi aduce nimic. 
Voi ştiţi ceva? 

— Nu ştim nimic, măria ta, scânci Afanasie, cu mare 
umilinţă. Ştim numai atâta că, dacă ne-a ajuta Dumnezeu, 
avem să prădăm pe franţuz şi de cele ce are asupra lui. Şi 
dacă găsim, în ce are el asupra lui, şi cărţi, apoi le-om aduce 
tot aici, la picioarele măriei tale ca să alegi pe acele de care 
ai nevoie. 

— Ce cărţi? 

— Cărţi cu iscălitura măriei tale. Cu altele n-avem ce face. 
Poate nemților să le folosească. Dar noi mai mult pentru 
cele cu iscălitura măriei tale ne străduim, nădăjduind de la 
măria ta multă milă. 

— Balaban e om cu minte şi cu grijă, vorbi Domnul cătră 
Buhuş. Duşmanii mei s-ar putea folosi de sol străin, ca să 
treacă prin ţara mea, Turcului, scrisorile mele, însă am 
ştiinţă că ele stau unde sunt. 

Se întoarse spre rusnaci. 

— Plecaţi! 

— Da, măria ta, ne ducem degrabă la franţuzul nostru. 

Bătură iar mătanie, se ridicară şi se strecurară pe uşă. 

— Putem avea credinţă în asemenea oameni? murmură 
Duca-Vodă pe gânduri. 

— Eu i-am cercetat mai de-aproape, măria ta. Cel puţin, 
par foarte îndemânatici. 

— Se poate. În privinţa acelor scrisori, eu am primit veşti 
şi din altă parte. Am avut tot aici subt ochii şi sub braţul 
meu pe feciorul lui Chiriţă Dracu. Şi el mi-a arătat că 
scrisorile stau ş-aşteaptă. 

— Ştie el asta? 

— Ştie, cumnate hatmane, şi s-a şi pus subt ocrotirea lor. 
Am să-ţi spun cum înţelege acel ticălos să înfrunte mânia 
mea şi să mă facă nu numai să-l sufăr, dar să şi am grijă de 
el, ca de un ou de preţ. Dar asta cât poate dura? Spune, 
hatmane, cât poate dura? Când am să pot avea linişte, să-l 
miluiesc cum se cuvine şi unde se cuvine, cu acest 


buzdugan? Acum îmi scapă; dar nu se poate să nu mă 
izbăvească mila lui Dumnezeu de toţi duşmanii pentru 
jertfele mele, pentru osârdia şi credinţa mea! Au să ajungă 
şi rugăciunile noastre la scaunul cel prea înalt, cu luminile 
pe care le aprindem, cu tămâia pe care o ardem, între 
zidurile pe care le înălţăm! 

Buhuş privea şi asculta uimit. Tulburarea Domnului 
izbucnise deodată. Cu ochii usturaţi de lacrimi de 
înfrângere şi mânie, Duca se îndreptă spre icoana lui 
ocrotitoare, în faţa căreia ardea steluța neclintită a 
candelei. Îşi făcea încă a treia sau a patra oară semnul 
crucii, pe când gura-i încreţită de rânjet povestea lui Buhuş 
convorbirea cu Alecu Ruset. 

Tulburările lui Duca erau însă trecătoare. Îndată îşi 
dobândi stăpânirea de sine, întorcând spatele marelui 
episcop al Miralichiilor şi coborând glasul, ca sfântul să nu-i 
vadă obrazul şi să nu-i audă şoaptele, isprăvi printr-o 
poruncă plină de cuminţenie. 

— Trebuie să-l apărăm, adevărat este, căci deocamdată n- 
avem ce face. Să nu uităm însă a pune în preajma lui bună 
priveghere pentru folosul nostru. Cată să ştiu cum se mişcă 
şi cu cine se adună, hatmane; şi mai ales vreau să ştiu dacă 
intră la el ori ies de cătră dânsul răvaşe în privinţa unei 
înţelegeri pe care domnia ta o cunoşti ca şi mine. Nebunul a 
vrut să mă încredinţeze că a fost un vânt care a suflat ş-a 
trecut. Dar eu nu pot crede în ce spune el şi am datorinţa să 
fiu cu grijă. 

— Măria ta, asta o poţi afla cercetând şi priveghind şi-n 
altă parte. Eşti Domn şi părinte şi copila măriei tale nu 
poate a-ţi ascunde nimic. 

Vodă oftă. 

— Ea nu-mi ascunde şi se supune; cel puţin aşa arată. O 
ştii însă pe Catrina ce inimă dârză are şi cât samănă cu 
bunică-sa, Dafina-Doamna. 

— Mama într-adevăr a avut în ea criţă şi ştia să plece 
lumea din jurul ei; numai vremurile au fost potrivnice şi 


ţara prea mică, suspină hatmanul Sandu. 

— Aşa, copila noastră, ştiind cât ţin la dânsa, îmi arată şi 
ea dragoste şi supunere. Însă pot eu ceti în sufletul ei? Şi 
supunerea aceasta nu ştiu eu că nu însemnează nimic în 
ceasul când va hotări ea să fie nebună?... De aceea, 
nebizuindu-mă nici pe cuminţenia ei, nici pe firea 
femeiască, bine este să priveghem şi-ntr-o parte şi-n alta. 

— Vom face cum porunceşti, măria ta. Am să chem la mine 
pe aga Bucşan ş-am să-i rânduiesc ce să facă. Va întrebuința 
pe cei mai ageri oameni pe care-i are, înştiinţându-mă de 
toate, în orişicare ceas din zi şi din noapte. 

— Foarte bine, prietine, îţi mulţămesc, vorbi Domnul, 
iarăşi cu glas întreg şi mişcându-se din locul său. Acuma 
putem grăi şi despre altele. Cu Anastasia-Doamna m-am 
înţeles pentru masa de mâne, la care am poftit pe solul 
franţuz. Va face ea astfel încât ava să-şi aducă aminte de 
bunătăţile casei noastre. 

— Îşi va aduce aminte. Doamne. Din câte am înţeles de la 
rusnacii care au stat mai înainte îngenunchiaţi la măria ta, 
apoi popa acesta se pricepe nu numai la latinia lui. Ştie să şi 
mănânce, şi mai ales să beie bine. S-a luat pe cale, într-un 
loc, la întrecere cu feciorul lui Chiriţă Dracu şi măria ta ştie 
cât poate beizade Alecu. 

— Ştiu şi bine ar fi fost să rămâie numai la faima asta. 
Atuncea fiind şi ava franţuz om din bună tagmă, să-i dăm 
luptători lângă el, ca să cunoască ce pot şi boierii noştri. 

— Măria ta, grăi Buhuş, cu mândrie, întru această treabă 
nu cred să fie boierii lor mai vrednici decât ai noştri. 

Domnul, uitându-şi năcazurile, râse cu mulţămire. 

— Atuncea, hatmane, adunându-te cu logofătul Miron, 
rânduiţi izvodul. Iar ţeremonia să fie cum îmi place mie. Să 
nu uitaţi pe lângă luptătorii de care am vorbit, să-i puneţi 
aproape pe înalt prea sfinţia sa Dosoftei şi să stea într- 
ajutor însuşi dumnealui Miron logofăt, ca să cunoască 
franţuzul că nici într-ale duhului nu stăm prejos. 

XIV. 


Veste de la domniţa Catrina. 

Alecu Ruset bătu la poarta lui Abăza clucerul pe uliţa 
Socolei, de la vale de palatul domnesc. Acolo boierul avea 
gospodărie bine sprijinită cu zaplaz înalt de scânduri: căci 
înspre Galata şesul Bahluiului era pustiu, iar înspre Podul 
Roş viermuiau ţiganii şi mişeii. După zaplaz, hămăiau dulăi 
ciobăneşti, care ziua stăteau în lanţ iar noaptea umblau 
slobozi: atunci se aţineau în toate colţurile ogrăzii unde se 
simţea mişcare dinafară şi se izbeau cu mânie crâncenă în 
străini. 

Slujitorii îi dădură drumul, deschizând în două laturi 
canaturile porţii şi cunoscură pe beizade. Jupân Neculai 
Abăza, om bătrân, de sama mazilului Antonie-Vodă, îi ieşi 
înainte şi se arătă bucuros de musafiri, însă foarte mirat. 
După ce-l pofti în cerdac, apoi în iatacul său, această mirare 
nu şi-o putu tălmăci în vorbe şi aşteptă lămurirea oaspetelui 
său. 

— Cinstite jupân Abăza, îi vorbi Ruset. privindu-l pieziş; nu 
mă îndemni să stau? Îndeamnă-mă, căci sunt trudit. Şi nu 
porunceşti să-mi aducă şerbet şi apă rece? Căci sunt 
însetat. Aş dori mai ales să beau din acea apă, care a fost 
adusă pe olane la cişmeaua sfântului Neculai, din porunca 
şi cu cheltuiala măriei sale Antonie-Vodă, părintele meu, om 
de credinţă şi privighetor al lucrării fiind boierul şi prietinul 
său Abăza clucer... 

— Pofteşte pe divan, beizade, răspunse boierul, încurcat. 
În casă la mine n-ai nevoie de îndemnul meu, căci eşti 
stăpân măria ta. 

— Îţi mulţămesc, cinstite jupâne, şi aştept apa. 

Abăza bătu din palme şi o roabă ţigancă, tânără şi cu ochii 
iscoditori, se înfăţişă ca să primească porunca. După ce se 
retrase, gazda rămase tăcut şi oaspetele urmă a-l privi 
lung, c-un zâmbet îndoielnic. 

— Văd, jupâne, că trebuie să vorbesc eu ca să-ţi liniştesc 
grija. De ce nu mă întrebi de unde vin şi cum îndrăznesc să 
intru aşa, în scaunul măriei sale Duca? Şi mai ales de ce 


aduc primejdie într-o casă de creştin cu frică de Dumnezeu 
şi de Vodă? 

— Beizade, nu cutez să te întreb nimic. 

— Ba întreabă-mă, căci am să-ţi răspund. În această clipă 
eu vin de la Curtea Domnească. 

Clucerul îşi pocni palmele, cu mare nedumerire: 

— Să fie cu putinţă? 

— Este cu putinţă, de vreme ce-i aşa cum îţi spun. Şi chiar 
cu ştirea măriei sale am bătut la domnia ta în poartă. 
Dumnezeu vrea ca Vodă să nu-mi puie suliță în coastă şi 
buzdugan în piept. Dumnezeu binevoieşte mai mult, 
hotărând să am de la Vodă ocrotire. 

Abăza dădu din cap. 

— Eu te-am ştiut, beizade, se hotări el a vorbi, te-am ştiut 
totdeauna cu gluma pe buze, dar şi foarte cu grijă pentru 
afacerile măriei tale. Bănuiesc c-or fi pricini ascunse care 
au adus asemenea schimbare. Poate mai bine făceai stând 
departe. 

— Cu toate acestea, am venit aici. 

— Văd, măria ta. 

— Cu toate acestea am stat mai înainte de vorbă cu măria 
sa Duca-Vodă; şi ne-am despărţit cu blândeţă, dacă nu cu 
prietinie. Şi ştiu că nu se va clăti un fir de păr din capul 
meu, cum nu se va clăti nici dintr-al domniei tale. Fii fără 
teamă şi dă-mi şerbetul cel mai bun pe care-l ai. 

Abăza oftă. 

— Bătrâne prietine, urmă Ruset, nebuniile mele, pentru 
care am fost certat destul, nu mă pot duce până la orbire, 
ca să nu fiu bine înarmat făcând asemenea pas. Deci crede 
fără a cerceta şi fii încredinţat că ai să-ţi păstrezi cu bine şi 
cu sănătate şi de-acum înainte capul. 

— Ştiu, beizade, că te bucuri de prietinia lui Şişman Paşa 
şi de-a vizirului. 

— Nu-i destul, jupâne Abăza. Nebunii găsesc puteri şi mai 
mari, ca să-şi apere pielea. 

— Le va fi venit înţelepciunea. zâmbi bătrânul. 


— Aşa este, jupân Abăza, înţelepciunea lucrurilor ş-a 
împrejurărilor, de care au învăţat a se folosi... 

— Atuncea-i bine, măria ta, şi să îndulcim acest ceas cu 
şerbetul cel mai bun de naramze pe care-l am; iar după 
aceea să te ospătez cum se cuvine unui fecior al Domnului 
meu, pe care l-am iubit. 

Abăza se retrase peste puţină vreme, iar Alecu Ruset 
rămase singur, cugetând că totuşi gazda sa a rămas în 
îndoială. El însuşi fiind, însă, fără nici o grijă şi cu sufletul 
întărit de izbândă, se desfăcu de contăş şi de arme şi se 
răsturnă pe divanul moale c-un oftat de mulţămire. 

După şerbet şi după masă, după ciubuc şi cafea, Abăza şi- 
aduse aminte că are de rânduit câteva grabnice afaceri 
care nu puteau suferi întârziere. Beizade Alecu îl lăsă să 
plece, ştiind că acele afaceri sunt la agie şi la Curtea 
Domnească mai ales, la Buhuş hatmanul şi la Fliondor 
armaşul. Prietiniile acelui timp erau primejdioase şi 
amestecate. Binefacerile domnilor cădeau în adâncul unei 
mări furtunoase şi nu se aflase încă peştele de aur care să 
iasă din întunericul fundului să înghită vreuna, ca să se 
împlinească sub soare o singură dată minunea 
recunoştinţei. Ruset zâmbea amintindu-şi de această 
parabolă arăbească şi încercă, întins pe divanul moale, să 
găsească un ceas de odihnă în somn. Gândurile însă nu-l 
lăsau. Aţâţate, umblau pe drumul pe care-l străbătea Abăza 
şi, mai înainte decât el, ajungeau la Curte, pătrunzând într- 
o chilioară albă, unde bănuia că stă domniţa Catrina, 
neştiutoare cu totul că dorinţa şi dragostea se apropiaseră 
şi-i ard în preajmă. Ruset cugetă multă vreme cum ar face 
să poată da o veste la Curte cât de curând. în făgăduinţa 
abatelui de Marenne n-avea încredere şi până a doua zii se 
părea prea mult. Nădăjduia numai în vântul întâmplării, 
care poartă veştile ca frunzele, şi-n zvonul fără odihnă al 
neamului femeiesc. 

„Cine ştie!” 


Aceste două vorbe tresăriră în el cu nădejde şi cu mâhnire. 
De şi nu-şi amintea, în toată viaţa lui, să fi păcătuit prin 
slăbăciune faţă de această mare patimă a neamului 
omenesc, de şi desmierdările şi nebuniile lui n-avuseseră o 
ţintă unică şi iubea femeia ca un bun al vieţii; de şi în acest 
început de legătură urmărea ceva tulbure în care se 
amestecau porniri împotriva bătrânului Georgie Duca, - 
totuşi, în adâncimea fiinţii lui, ca-ntr-o prăpastie de zări cu 
nouri, părea că clipeşte o stea. 

În jurul lui era tăcere şi întreaga casă ţârâia, pustie, între 
somn şi trezie îşi auzea, în tâmpla rezemată de pumn, 
bătaia inimii, ca un ornic al vieţii. încerca, fără izbândă, să- 
şi întruchipeze, în pleoapele închise, imaginea Catrinei 
Duca. Nu i se vădea, din înfăţişarea ei de umbră, decât ochii 
negri şi tari sub sprâncenele jos arcuite asupra lor. Într- 
adevăr, ochii aceia îl izbiseră întâia oară când o văzuse. Prin 
ochii aceia îi plăcuse. Şi pentru prima oară îl străpunsese, 
prin ei, de la umbra-i nedesluşită, un fior necunoscut. 
Descoperi în el o jumătate de adevăr: a venit la Iaşi s-o 
vadă. A venit totuşi pentru altele; dar hotărârile mărturisite 
chiar cătră tine însuţi pot fi înşelătoare. Ajuns aici, nu se 
poate să n-o vadă. Altfel ar suferi. Descoperirea aceasta în 
el îl făcu să se mire, ca de ceva străin. Zâmbi ochilor umbrei 
şi hotări în sine să-i păstreze înaintea lui, stând aşa, cu 
pleoapele închise şi izgonind încleştarea moale a divanului. 

Abăza clucer îl găsi încă dormind. Sosise vesel, cu ştiri 
destul de bune, şi-şi lăsă oaspetele să doarmă. Apoi - când îl 
simţi că s-a trezit, îi trimese, fără nici o întârziere, pe roaba 
care slujea la iatac să ducă alt şerbet şi altă cană de apă 
proaspătă. În vremea şerbetului intră şi el, tot aşa de dulce. 

Beizade Alecu zâmbi, văzându-l. 

— Jupân Abăza, îi zise el, văd că treburile ţi s-au întocmit 
bine şi mă bucur, ca prietin ce-ţi sunt. 

— Măria ta, te rog să ierţi, răspunse clucerul, pe acelaşi 
ton vesel. La Moldova noastră treburile sunt totdeauna 
încurcate. Dar pe ziua de azi Dumnezeu m-a izbăvit. Şi te 


rog frumos, măria ta, să fii aşa de bun, a da poruncă unde 
să trimet un om de credinţă al meu ca să-ţi aducă slujitorii. 
Trei zile, cât vei sta în laşi, eşti musafir al meu, cu toţi 
oamenii măriei tale; şi te poftesc să te socoteşti ca-n casa 
părinţilor măriei tale. 

— Îţi mulţămesc, jupâne Abăza. Cei care ţi-au rânduit 
pricina ţi-au arătat deci că n-am a sta mai mult decât trei 
zile în scaunul Domniei? 

— Aşa mi-au spus, măria ta. Am greşit întrebând? Mă rog 
să fiu iertat. 

— N-ai greşit întrebând, prietine. N-ai greşit nici 
neîncrezându-te în mine, căci deprinderile şi vorbele mele 
n-au fost totdeauna prea statornice. Dar suferinţa învaţă; şi 
se pare că am gustat şi eu din această doftorrie. Aşa că 
trimete la hanul turcesc. Acolo să întrebe omul dumnitale 
de credinciosul meu Vâlcu Bârlădeanu. Or veni şi ceilalţi 
oameni, dar acesta îmi trebuie mai mult decât oricare şi 
numaidecât. 

Abăza, părând iar în îndoială, ieşi să împlinească porunca. 

Când sosi Vâlcu, înserase. Găsi pe stăpânul său după 
perdele trase cu îngrijire, gânditor, între două lumânări de 
ceară, care ardeau în sfeşnice de alamă, pe masa de lângă 
divan. 

— Vâlcule, îi zise beizade Alecu, rânduieşte-ţi oamenii. 
Mâncaţi mult, însă beţi puţin. 

— Am înţeles, măria ta. 

— Vorbeşte încet, Vâlcule. Porţile fiind închise şi cânii 
slobozi, tu stai treaz şi să bagi de samă ca şi cum am fi 
împresuraţi. Pe cei care ne priveghează dinafară lasă-i în 
pace, căci, priveghind numai, nu ne pot face nici o 
stricăciune. Bagă de samă numai cine intră. Îndată să ştiu şi 
eu. lar la o nevoie, calul meu du-l la portiţa de din dos 
dinspre Bahlui şi voi, la cuvântul meu, ieşiţi eu zvon pe 
porţile cele mari, ca să mă pot strecura eu nesupărat în 
calea mea. Aceste toate, Bârlădene, ţi le spun pentru că n- 
am a mă teme de nimica. 


— Ştiu, măria ta, n-avem a ne teme de nimic, dar ceasul 
care vine nu-l cunoaştem. Cât te-am slujit, măria ta, am 
învăţat asta, şi învăţătura ne-a fi ş-acuma cu priinţă. Grija - 
după vremi. 

— Şi după oameni, Vâlcule. Du-te, - şi vorbeşte încet. Bagă 
de samă că-ţi poruncesc asta a treia oară. 

Bârlădeanu ieşi, fără să mai crâcnească nici o vorbă. 

La al treilea ceas al nopţii, casa clucerului dormea, ca şi 
târgul, ca şi Curtea Domnească. De nicăiri nu răzbătea foc; 
uliţile şi fundacurile zăceau în întuneric; numai deasupra 
clădirilor, din văzduhul răsăritului, plutea slabă lumină de la 
fânarul lui Dumnezeu, fulgerând în clopotniţile mănăstirilor. 
Străjerul din turnul de la poarta Curţii strigase din surla lui 
astuparea focurilor: Vodă trecuse la hodină. 

Abăza, înainte de culcare, se tânguise puţin cătră soţia sa 
despre neplăcuta întâmplare a zilei şi despre oaspetele 
nepoftit care le căzuse în casă. Suspinând, se mângâiase, 
apoi, închinându-se fierbinte la icoana Maicii Domnului, 
având tovărăşie la mătănii pe jupâneasă. Cluceroasa, mai 
grasă şi mai greoaie, rămânea necontenit în urmă şi, când 
se ridica ea, gâfâind, Abăza se apleca. Din când în când o 
aştepta, certând-o nemulţămit pentru încetineala ei. Maica 
Domnului îi privea nedumerită, din dosul candelii. În patul 
larg se aşezară spate la spate şi adormiră îndată. 

În această vreme, Alecu beizade se pregătea de somn, ca 
pentru o plecare. Spălase de pe el colbul la ligheanul de 
alamă şi se pieptănase. Îşi aşezase armele la îndemână şi 
sta descins la marginea divanului, însă încălţat. Privea cu 
ochii aţintiţi înainte-i, aşteptând de la noaptea aceea ori o 
tulburare năprasnică şi fugă, ori o izbăvire. 

Deocamdată veni altceva: un zgrepţănat uşor la uşă, ca şi 
cum s-ar fi cerut o mâţă înăuntru. 

Ruset puse mâna pe jungheru-i scurt şi păşi pe scoarţa de 
lână. Întinse urechea şi auzi şoaptă cunoscută. Desfăcu 
clempuşul şi dădu drumul lui Vâlcu. Slujitorul purta o furcă 


scurtă cu colţi de fier. Era îmbrăcat, însă desculţ, ca să nui 
se simtă umbletul. 

— Ce-i, Bârlădene? întrebă Ruset. În noaptea asta te-ai 
făcut stafie? 

— Da, măria ta, şopti pădurarul. Şi-ţi aduc la scaunul 
judecății un suflet de dădacă ţigancă. 

— Ce ţigancă, Vâlcule? N-am nevoie de nici o ţigancă. 

— Măria ta, o ţigancă de la Curtea Domnească. 

Ruset tresări, aprins. 

— Nici n-am simţit-o când şi pe unde a intrat, urmă a şopti 
Vâlcu, nici n-am auzit cânii bătând. Pe urmă am înţeles că a 
vârât-o în ogradă, pe la cuhnii, cămărăşiţa de-aici. Când şi 
cum s-or fi răspuns, n-am cum pricepe. Aşa, - cămărăşiţa 
de-aici numai mi-o aduce. Zice că are de spus puţine vorbe, 
însă în taină, măriei sale lui beizade Alecu. 

— E aici? 

— Da, măria ta. 

— Spune-i să intre şi stai tu de pază în tindă. 

Bârlădeanu se feri şi se retrase. Pe uşă intră o bătrână 
curat îmbrăcată, în straie cernite. Era foarte grasă şi 
revărsată din sâni şi şolduri, însă, păşea sprinten, 
învăluindu-şi abia simţit fusta des încreţită. Făcu plisc, ca şi 
cum ar fi vrut să ciocnească mâna întinsă a lui Ruset, i-o 
sărută. Şi deodată zâmbi larg cu obrazu-i unsuros, aţintind 
cu îndrăzneală pe boier. 

Ruset scociori în punga împletită, trase un zlot de argint şi 
i-l aruncă. Ea îl prinse ca pe-un fluture din zbor şi-i dădu 
drumul în sân, printre mărgelele de la gât. 

— Banu-i al tău, îi zise Ruset, dacă vii de unde aştept 
veste. 

— De-acolo vin, măria ta. Cu veste bună. 

Ruset se aşeză pe marginea divanului şi o privi icântărind 
în sine felurite întrebări, care năşteau în ei. Era o solie de la 
domniţă dar se putea să fie ş-o ispită, de la neprietini. 

— Măria ta, nu te îndoi, se grăbi să-l încredinţeze ţiganca. 
Nimene pe lume nu cunoaşte semnele şi vorbele care s-au 


făcut şi s-au spus între măria ta şi domniţa Catrina. Eu le 
ştiu, căci în mine domniţa are credinţa mai mult decât într-o 
mamă, eu fiind aceea care am adăpat-o cu laptele meu. Am 
hrănit-o, ş-am crescut-o, ş-am scăpat-o de boli, 
descântându-i; şi i-am dovedit în bobi şi-n ghioc această 
dragoste, când i-a venit ceasul. Nimene nu ştie de scrisori, 
iar eu ştiu; căci eu le-am repezit în cinci rânduri la Hârlău, 
printr-un nepot al meu, Nastratin, căruia măria ta i-ai dat 
câte cinci zloți, nu câte unul. 

— Atuncea-ţi mai datoresc şi ţie patru, dacă spui adevărul. 

— Eu ştiu de ce te temi, măria ta, urmă în şopot ţiganca; 
şi-ntr-adevăr venind aici, am văzut iscoada rânduită în 
preajma casei clucerului. Dar măria ta n-ai de ce ieşi, căci 
te ştii sub priveghere; iar aici la măria ta n-are cine intra, 
căci măria ta n-ai venit pentru prostiile altor oameni. Pentru 
ce ai venit măria ta în laşi, dacă nu pentru dragostea pe 
care o ai? 

— De unde ştii asta? 

— Ştiu, pentru că te-am chemat. Domnița întâi m-a rugat, 
pe urmă mi-a poruncit şi nu s-a putut să nu mă înduplec, de 
şi vraja nu se face, măria ta, fără primejdie. 

Ruset se descreţi, vesel. 

— Cum te chiamă? 

— Măgdălina, măria ta. 

— Vra să zică tu m-ai adus la laşi, Măgdălina? 

Dădaca se posomori şi făcu iar clonţ. 

— Măria ta, faci râu că n-ai credinţă. [i s-a părut măriei 
tale că vii c-un popă franţuz, care va fi fiind nebun de vreme 
ce umblă aşa prin lume, fără treabă. [i s-a părut poate că 
vii pentru alte pricini. Dar eu ştiu că ai venit pentru noi. Şi 
astăzi, stând singur aici, m-ai aşteptat s-aduc veste. Şi 
aşteptând, ai văzut înaintea ochilor pe domniţă, şi ţi-ai adus 
aminte de cele două daţi când v-aţi întâlnit la mănăstirea 
Neamţului. Întâi în mijlocul norodului. Şi pe urmă, la trei 
zile după aceea, în casă la mătuşa măriei tale, domniţa 


Ruxanda. Atuncea ai spus copilei mele că ţi-i dragă. Şi ea te- 
a crezut. 

— Mi-i dragă, dădacă. 

Țiganca nu răspunse. 

— Măgdălina, ai auzit ce-am spus? 

— Am auzit, măria ta. Cunosc eu dragostele măriei tale. Su 
nu te superi; dar asta-i meseria noastră, s-auzim despre 
toate şi să cunoaştem toate. Dar, aici, măria ta, nu-i măr să-l 
muşti şi să-l lepezi. Eu te-am adus, - dar eu îţi spun că 
dragostea asta, fiind cu primejdie, nu-i ca celelalte. 

Alecu Ruset zâmbi şi trase din punga-i de horbotă ceilalţi 
patru zloți. Ţiganca-i strecură iar printre mărgele. 

— Spune-mi de ce-ai venit, o îndemnă beizade. Acuma te- 
am cunoscut şi poţi vorbi. Am înţeles şi eu că mărul acesta 
are venin. Il preţuiesc însă mai mult decât viaţa. 

Țiganca se apropie de el, învăluitoare, ca şi cum ar fi vrut 
să-l cuprindă şi să-l desmierde între sâni. 

— Beizade, şopti ea, descântând parcă iubirea ei; domniţa 
vrea să te vadă şi trebuie să vă întâlniți. 

— Se poate asta, Măgdălina? Atuncea, peste zloți ca de-un 
venetic de aur. 

— Se poate, măria ta, căci sunt eu la mijloc. Pe copilă am 
învăţat-o să se supuie părinţilor cu vorba şi să nu te vreie şi 
să nu te ştie. Cunoscând noi câte-au fost de la măria sa Vodă 
Duca împotriva părintelui măriei tale, am înţeles că ne 
împresură osânda şi că nevoite suntem să închidem în noi 
toate, ca într-o peşteră. Nimeni să nu vadă, nimeni să n- 
audă, nimeni,să nu simtă carte scrisă şi repezită; toate să 
fie făcute cu mare meşteşug şi-n taină. Căci celui tare nui 
se poate împotrivi decât cel viclean. Aici nu se poate să vă 
vedeţi, măria ta, căci ar fi ca şi-n mijlocul uliţii. Nu se poate 
nici la Curte, căci ai intra ca guzganul în capcană. 

— Atuncea cum? 

— Nu se poate, măria ta, decât altfel de cum s-aşteaptă 
oamenii. Ei ştiu că şopârla nu zboară şi niciodată nu s- 
aşteaptă s-o vadă zburând. Noi însă s-o facem să zboare. 


Aşa că fiind şi domniţa Catrina o fată cum puţine se află pe 
lume şi binecuvântând-o Dumnezeu cu destul vicleşug, asta 
se poate. Numai să fii şi măria ta întru toate următor ia cele 
ce ţi-oi spune eu. 

— Vorbeşte! porunci, nerăbdător, beizade. 

Atuncea roaba se lăsă în genunchi la marginea patului şi 
se alătură de Ruset, învăluindu-l c-un miros tare de busuioc 
şi cu şoapte care i se strecurau în ureche, ca nişte puişori 
de viperă. Cu ochii pe jumătate închişi, urma să vorbească 
pentru domniţa Catrina, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine. 

XV. 

Despre tulburări în ţară şi viclenia unor boieri divaniţi. 

La Curtea Domnească trâmbiţau cucoşii la ceasurile 
cunoscute lor, dând veste străjerilor să se cheme şi ei şi să 
se deştepte unii pe alţii din covruri. Pe cucoşi n-avea nimeni 
putere să-i oprească, fiind din firea lor ornice ale lui 
Dumnezeu, după cum luna era fânar. Pe străjeri îi opreau 
însă porunci, ca să nu facă larmă şi să tulbure pe măria sa 
din somn. Căci măria sa având grija unei ţări întregi, atâtea 
pricini judecând, atâtea biruri ridicând, atâtea podvezi 
rânduind, atâtea pedepse, dând şi atâţia sfinţi slujind într- 
atâtea dumnezeieşti lăcaşuri, era totdeauna trudit foarte şi, 
cum se făcea sară, urma pilda găinilor. Ziua-i pentru 
muncă; noaptea pentru hodină. Deci, lepădând straiele 
măririi sale şi rămânând numai într-o cămaşă lungă şi-n 
papuci, se înfăţişa la sfintele icoane pentru rugăciunile 
obişnuite. După aceea, când se hurduca şi suna duşameaua, 
slujitorii din odăile de dedesubt ştiau că măria sa Vodă s-a 
suit în pat şi se răsuceşte, căutând starea cea mai potrivită 
pentru somn. 

În noaptea aceea, din partea slujitorilor n-avea pricină de 
supărare. Dar după câteva ceasuri de somn, iată îl 
deşteptară cucoşii. Îl deşteptă poate şi lumina lunii, care se 
înălţase la miazăzi şi împrăştia asupra târgului şi asupra 
curţii painjeniş de argint. Uliţile, casele şi bisericile 
dobândiseră deodată o înfăţişare de taină şi de frumuseţă, 


pe care nu le mai avuseseră nicicând şi pe care, în afară de 
acest ceas, nu le-a mai avut nici de-atunci vreodată; căci 
fiecare oră îşi are fiinţa sa scrisă deosebit în veşnicie. Dar 
poate nu numai luna şi nu numai cucoşii îl scoseseră din 
visuri pe Vodă, ţinându-l cu ochii treji spre sâmburele de 
aur al candelii; ci gânduri lăuntrice care aţipiseră numai pe 
jumătate şi tresăriseră singure din sămânţa lor ca nişte flori 
ale grijii. 


Vechi scârbe şi mânii se întovărăşeau cu gândurile nouă 
ale lui Georgie-Vodă. Ţara aceasta neaşezată, cu oamenii 
aşa de răi şi de schimbători, cu boierii vicleni, stând 
iepureşte pe două hotare, cu pâră, cu bunturi, nu-şi simţea 
îndeajuns blăstămul lui Dumnezeu în bolişti, războaie şi 
secete, - i se cuvenea un spor de pedeapsă şi din partea lui. 
Căci a avut mai ales ela suferi în două domnii. Ş-acuma 
sufere şi-n a treia. Cu dreptatea lui tare şi cu sprijin de la 
Dumnezeu, pe care l-a câştigat cu atâtea lăcaşuri şi daruri, 
trebuie să izbească înfricoşat în cuibul răilor, să-l spargă în 
sfârşit. Şi trebuie să-i urmărească pe toţi aceia care-i 
viclenesc vistieria - lăsându-l răspunzător cu viaţa lui în faţa 
ismailitenilor şi a cămătarilor de la [arigrad, care sunt mai 
păgâni decât ismailitenii. Au să cunoască ei toţi braţul lui 
Duca-Vodă, împlinindu-şi drepturile sale. Căci un domn are 
două datorii: să judece pricinile bine şi să urmeze legea 
pravoslavnică; şi două drepturi: să urmărească birui său şi 
să sfărâme fălcile viclenilor. 

Cucoşii cântau cu darabani de aripi afară, la găinăriile 
Doamnei Anastasia, slăvind aceste drepte cugetări. Vodă 
căscă prelung şi se întoarse pe cealaltă coastă, cu faţa cătră 
părete, cerând în gând, de la Maica Domnului, linişte. 
Pentru atâtea daruri şi binefaceri i se cuvenea măcar atât în 
acest pătrar al nopţii; rămâind celelalte la vremea lor, 
fiecare pedeapsă, fiecare lovitură la ceasul său. 

Însă nu putea să doarmă. Avea acum şi alte griji, de care, 
în asemenea timpuri grele mai bine ar fi să fie scutit. Ce 
căuta acel popă franţuz, tocmai acum, la scaunul său - 
pentru a se jertfi, întru îndestularea lui, claponi graşi şi iezi 
tineri şi miere şi unt din cămările Doamnei Anastasia? 

Dar lăsând acestea şi ridicându-se în capul oaselor, se 
întreba mai ales, muşcat de-o supărare proaspătă, ca de un 
purice, de ce strigă străjerul din turnul de la poartă, când 
cunoaşte că Domnul său are nevoie mai mult decât oricând 
să-şi odihnească oasele? 

— Cine-i? striga prelung străjerul, a treia oară. 


Un glas depărtat răspunse. La porţi sunară zăvoare şi 
lanţuri. 

Bănuind ce poate să fie această mişcare, Domnul săltă cu 
hărnicie din chilota de puf şi-şi căută încălţările. Trase în 
grabă pe el straiele şi-şi acoperi pletele cu comanac. La 
lumina candelii pipăi buzduganul şi-l strânse cu tărie în 
dreapta. Apoi îşi aţinti urechea. Paşi furişaţi se apropiau. 
Aprodul de rând bătu la uşă. Vodă îl cunoştea după glas. 

— Tu eşti, Constandine? 

— Eu, măria ta. S-a întors dumnealui Gheorghiţă Ciudin 
serdarul şi pofteşte pe măria ta să te cobori jos. 

Fără a întreba mai mult, Domnul deschise uşa şi trecu 
suflând prin tinda îngustă, apoi cobori scările, Jos, în 
laturea caselor Doamnei, la uşile deschise ale beciului, 
aşteptau siimeni descălecaţi. Gheorghiţă Ciudin păşi înainte 
şi i se închină. După aceea, ferindu-se în laturi, descoperi la 
pământ, ghemuit şi legat în funii, pe Lupul sulgerul. 

— Aha! scrâşni Duca. Încep a cădea răii la judecată! 
Coborâţi-l jos şi aprindeţi făchii. Slujitorii să treacă la 
hodină. Să nu rămâie cu mine decât serdarul; şi să fie adus 
pe loc Buga Sârbul, carele are de împlinit slujbă în noaptea 
asta. Du-te, Constandine şi mi-l chiamă. 

Oştenii se retraseră, cu caii de căpestre. Numai doi din ei, 
rânduiţi de Ciudin, prăvăliră pe scări, în beci, pe boierul 
legat. Cobori şi Vodă după dânşii tocmai când aprindeau 
bețe de pucioasă şi aţâţau de la ele flăcări în răşina 
făchiilor. Umezeala neagră sclipi, apoi se tulbură de un 
abur roşcat. 

Punându-şi barba în piept, Duca-Vodă privi crunt pe Lupu, 
frământând în dreapta mânerul buzduganului. Porunci cu 
glas repezit: 

— Deslegaţi-l! 

Cei doi slujitori înţepeniră mânerele făchiilor în năsip. 
Grămădindu-se asupra prizonierului, îl răsuciră, 
frământându-l. Traseră cuţitele şi tăiară funiile. Sulgerul 
rămase în genunchi, cu fruntea plecată spre Duca. 


Ameninţând spre el cu buzduganul, Duca începu a-i pune 
întrebări, căutând a-şi înfrâna mânia. 

— Tu, viclene, eşti acel care ai dus cărţi la Orhei? 

— Am greşit, măria ta, neştiind ce duc şi îndemnat fiind de 
alţii. 

— Tu eşti cel care-ai dus cărţile? 

— Eu, măria ta. 

— Cărţi mincinoase, nemernicule, îndemnând norodul să 
se rocoşească împotriva Domniei! 

Sulgerul îşi pleacă fruntea în tină, tăcând. 

— Ai muţit? 

Sulgerul nu răspunse. Pe treptele beciului sunară paşi 
amestecați şi hatmanul Buhuş se înfăţişă gâfâind în 
fumegarea luminii. Se închină cătră Domn şi veni alături de 
el. În urma lui Buhuş, un om mare, oacheş şi buzat, cu 
nădragi roşii şi cu mânăcile cămeşii suflecate până la cot, se 
opri cuviincios, cu fruntea închinată, aşteptând poruncile 
Domniei. 

— Credinciosul nostru sulger, rânji Duca înturnându-se 
cătră Sandu Buhuş, a uitat dintr-odată moldoveneşte. Ori a 
amuţit. Cu toate aceste, limba încă nu i-i tăiată. 

Păru atunci a vedea pe gâde. 

— Tu eşti, Buga? Ai venit? 

— La porunca măriei tale. 

— Îţi sunt ascuţite bricele? 

— Am tot ce-mi trebuie, măria ta. 

— Atunci să încercăm a face limba aceea să grăiască. 

Buga Sârbul făcu un pas. 

— Milostiveşte-te, Doamne! strigă dintr-odată cu groază 
sulgerul, apărându-se cu palmele de cătră gâde. 

— Atunci vorbeşte şi spune că ştiai ce cuprind cărţile. 

— Ştiam, măria ta. 

— Şi cunoşteai că a fost plăsmuită iscălitura lui 
Dumitraşcu-Vodă mazilul? 

— Am ştiut şi asta, măria ta. Dar am greşit, ca un nebun 
ce-am fost. Să ierţi, măria ta, aducându-ţi aminte că până 


acum te-am slujit cu credinţă. 

— Bine. S-auzim numai cine a pus acea iscălitură 
mincinoasă pe cărţi şi cine te-a trimes la orheieni. 

— Măria ta, nu-i cunosc. Dar neizbânda lor li-i destulă 
pedeapsă. 

— Hm! Aşa crezi tu? cinstitule şi credinciosule al meu 
sulger? Buga, tu ai meşteşug să faci pe îndărătnici să cânte. 
Îi poţi ş-acestuia face slujbele cele de trebuinţă, ca să-şi 
aducă aminte. Crestează-i limba cu briciul şi presară-i-o cu 
sare. Găteşte spini şi aşchii ca să i le baţi subt unghii, 
pedepsind degetele care au păcătuit. Suceşte-i şi desfă-i 
picioarele care au alergat împotriva stăpânului său. Şi 
numai după ce va birui toate aceste încercări, taie ce-ai 
sărat şi pune ia fum. Atuncea, poate să tacă. 

— Spun tot, spun tot ce pofteşti, măria ta! urlă cu spaimă 
boierul 

— Auzi tu, gâdea? Eu îi cer să-mi spuie numai adevărul. 

— Aud, măria ta, răspunse cu umilinţă şi cu linişte Buga. 
Înainte de a-l lăsa să mărturisească, se cuvine să-l răcorim, 
ca să nu spuie decât adevărul, având pe Dumnezeu martor. 

Păşind în întuneric, Buga Sârbui trase din hruba uneltelor 
lui un ciubăr cu apă, pe care-i împinse între făchii. Cu 
braţele-i cu vine ca de frânghie apucă pe sulger, îi răsuci la 
spate mânile şi i le cuprinse în laba lui stângă. Cu dreapta îl 
încleşta de după grumaz şi, încălecându-l, îl cufundă în apă 
cu capul. Ţinu trupul strâns ca-n minghinele până ce-l simţi 
că se cutremură şi slăbeşte. Atunci îl trase în sus şi-l scutură 
spre Domn. 

— Aşa începe a cunoaşte durerea, măria ta, lămuri el, 
privind cu luare-aminte la sulger, care se zbătea pe 
jumătate înăbuşit, trăgând cu răget în piept un fir subţire 
de aer. Pe urmă îi împlinesc şi toate celelalte, după 
meşteşugul meu şi după porunca pe care am primit-o, 

— Spun! izbuti să scuipe glas sulgerul. 

— Atunci să ascultăm, se amestecă deodată hatmanul. 
Măria ta, poruncegşte tuturor, după rânduiala ştiută, să se 


suie sus în capul scărilor. Mărturisirea se face numai cătră 
Domn şi cătră Dumnezeu. 

— Hatmane Sandu, porunci Duca. Poţi sta şi tu aici ca s- 
asculţi şi să fii martur. Ceilalţi, vă pogorâţi când vă dau 
semn. 

Slujitorii şi gâdele suiră treptele. Lupul gemea jos opintind 
încă apa din măruntaie, 

— Vorbeşte. 

— Măria ta, întreabă. Spun tot, numai cruţă-mă şi aibi milă 
de soţia mea şi de copiii mei. 

— Spune cine te-a trimes! 

— Milostive Doamne, m-au trimes la Orhei doi boieri ai 
măriei tale: dumnealui vel-vistiernicul şi dumnealui vel- 
jitnicerul. 

Domnul se dădu doi paşi înapoi ca izbit în piept. 

— Cum? Oamenii mei de credinţă, pe care i-am oploşit în 
slujbe şi mănâncă pânea mea? Gheuca şi Bogdan? 

— Da, măria ta, domniile lor m-au trimes. 

— Cu jurământ mărturiseşti asta înaintea lui Dumnezeu? 

— Mărturisesc cu jurământ, milostive Doamne. 

Sulgerul îşi făcu semnul crucii şi, aplecându-se, sărută 
pământul. 

— Ei au alcătuit cărţile şi au plăsmuit iscălitura? 

— Asta nu pot şti cu adevărat, luminate Doamne, şi n-aş 
putea pune mâna pe cruce, arătând pe cineva anume, poate 
tot ei să fi săvârşit şi asta. Ori poate să fie amestecați şi alţii, 
după cât am înţeles şi bănuiesc. Iscălitura poate s-o fi 
alcătuit dumnealui Ion Milescu, spătarul, care-i bun meşter 
cu pana. De ştiut anume însă nu ştiu. De ce să-mi încarc 
sufletul? 

Duca duse mâna dreaptă la frunte, apoi coborând-o, 
strânse cu tărie braţul credinciosului său Buhuş. 

— Ai auzit, prietine? 

— Am auzit, măria ta. 

— Ai auzit care-i credinţa, în această ţară blăstămată a 
Moldovei? Liniştea apei ş-a vântului - asta-i partea lor; şi 


credinţa demonului Belzebut! Hatmane, trebuie să spargem 
casa răilor şi s-o curăţim de spurcăciune. Să coboare 
slujitorii! înălţă el glasul, cu mare mânie. Aduceţi-i lanţuri 
acestui nemernic. Puneţi-i mânile în belciug la zid şi 
picioarele în butuc. Nimene, afară de gâde, să nu-l vadă. 
Nimene să nu-i lepede cuvânt, până ce va hotări asupra lui 
divanul judecății... 

Izbi în prins cu piciorul, apoi cu buzduganul; şi se întoarse 
spre ieşire. 

— Buga, cheia beciului rămâne în mâna ta şi-mi răspunzi 
de acest rob cu viaţa. 

— Am înţeles, Doamne, răspunse gâdele înălţând ochii 
holbaţi de deasupra păcătosului, pe care-l răsucea şi-l 
fereca, smuncit şi cu grabă. 

XVI. 

Mare masă domnească. 

După poruncile cu străşnicie date şi după înţelegerea 
dintre Domn şi hatmanul său, a doua zi, nu părea nimic 
schimbat în Curtea Domnească. Toate întâmplările nopţii 
rămăseseră parcă ale altei lumi, într-un domeniu de lună 
imaginară. Rămăseseră mai ales în mintea lui Duca-Vodă; 
dar pe chipul lui nu se putea cunoaşte nimic. Ţinând şi 
respingând în el orice semn al supărării, se îngriji dis-de- 
dimineaţă şi de aproape de tot ceea ce privea ospăţul întru 
cinstirea solului franţuz. 

În al patrulea ceas, armaşul, adunându-şi iarăşi slujitorii şi 
coconii cei tineri, porni spre gazda minoriţilor arătând 
târgoveţilor fantazia şi încurând caii cu meşteşug, stârnind 
deasemeni multă pulbere, cât părea că ninge cu cenuşă pe 
unde treceau acei călăreţi. lar mai ales muierile bătrâne, 
spăimântate ca la o zi de apoi, stupeau după dânşii şi-şi 
făceau cruce. 

La umilita gospodărie a părintelui Guido se opriră, 
înconjurând butca de mai înainte adusă, cu patru cai şi cu 
slujitori robi. Slujitorii purtau straie după moda 
ţarigrădeană, cepchene cu ceaprazuri şi şireturi, iar caii, 


hamuri Împodobite cu sârmă de argint. Domnul Paul de 
Marenne ieşi cu gravitate din cerdacul încununat cu viţă, 
având alături, în dreapta sa, pe pater-praefectus. Îi erau 
straiele scuturate de colb şi călcate cu îngrijire; şi 
împrumutase ceea ce-i lipsea în îmbrăcămintea de 
ceremonie, un guleraş şi mânicuţi de horbotă, de la gazdele 
sale. Deşi călugăr închis în mantie şi rânduieli aspre la 
mănăstirea sa, abatele era şi om de lume şi, neuitând pe 
Dumnezeu şi jurământul, ţinea socoteală de oameni. Ţinea 
socoteală şi de plăcerea sa. De aceea, se bucură văzând şi 
pe Alecu Ruset, care tocmai atunci se arăta, când cuvioşia 
sa ieşea în uliţă. Şi zâmbi, luminându-i-se ochii şi aducându- 
şi aminte de noaptea petrecută la Griga şătrar. Trecătoare 
ceasuri - pe care le-ar fi dorit să steie. 

— A, nu se poate! şopti el lui Ruset, întâmpinându-l, 
strângându-i mânile şi aducându-i aminte cu melancolie de 
ulcioarele lui Matiaş. Fugit irreparabile tempus... 

— Adevărat. oftă cu nevinovăție bunul pater Guido; am 
îmbătrânit, respectabile domnule abate, în această datorie 
a credinţii mele şi am nevoie de braţul unui tânăr, ca să mă 
pot urca în butcă, lângă domnia ta. 

Alaiul se mişcă la pas, pe uliţile cotite, şi în curând fu 
înconjurat de o droaie de copii, unii desculți, alţii cu capul 
gol, cei mai mulţi cu obrazurile şi cu boturile nespălate. 
Fiind vremea poamelor ş-a nucilor, stigmatele acestea erau 
fireşti şi nu dovedeau atât neîngrijirea muierilor, cât lipsa 
de garduri la livezile din apropiere, ori bielşugul acestor 
livezi şi nepăsarea stăpânilor lor. La copii se adaoseră şi 
oameni mari, în straie nu tocmai întregi, însă într-o deplină 
veselie, deşi era un ceas de dimineaţă. Erau nemernici fără 
căpătâi, ori mişei ai târgului, care se luau aşa, din obicei, 
după adunare de oameni, nădăjduind într-o îngropare ori 
într-un praznic. 

La porţi ieşeau în rând mahalagii, oameni aşezaţi şi 
gospodari, cu muieri şi copii, privind neclintiţi şi cu ochii 
rotunzi butcii şi ceata de călăreţi. După ce-şi strâmbau 


capetele multă vreme, îşi închipuiau c-au lăsat-o să treacă 
şi-şi făceau felurite întrebări, răspunzând cu felurite 
presupuneri. Cea mai bună, mai sigură şi mai potrivită 
judecată a fost a femeilor, căci soarele nu suise încă la 
amiază şi prin târg începu să umble zvon despre peţitori 
pentru domniţa Catrina. 

Desfăcând de mişei şi de copii alaiul cu ajutorul 
harapnicelor, slujitorii îl lăsară să intre pe poarta cea mare 
şi-l primiră, înşiraţi pe două rânduri, până la scara casei 
Domnului. Acolo Duca-Vodă însuşi cobori trei trepte, având 
în urma sa boieri, şi primi cu bunăvoie pe ava franţuz şi pe 
însoţitorul său. 

Domnul avea în spate ca baniţă şi în cap cucă cu întreit 
surguci. La cheutorile straiului îi sticleau bumbi împodobiţi 
cu rubinuri. Se purta falnic şi cu mişcări cumpănite. 
Logofătul Miron pofti bună-venire oaspetelui străin pe 
lătinie, având şi el în glas şi-n înfăţişare semeţia cuvenită 
celui mai mare boier al ţării, deşi era încă tânăr. 

Urcând scările, de Marenne găsi sus binecuvântarea înalt 
prea sfinţiei sale părintelui Dosoftei. I-o dădu înălţând 
braţul drept, fără mândrie. Se simţi deodată câştigat de 
figura aceea cu ochii mari, cu obrazul smead şi pălit de 
vegheri, umbrit de camilafca neagră ca de o întristare. „lată 
un lucru la care nu m-aşteptam, cugetă domnul de 
Marenne. Căci mie îmi plac prelaţii dârzi, care ştiu să 
poarte sabie pentru Hristos. Sunt însă primejdioşi la 
discuţii, într-o ţară străină, mai ales, îl prefer pe acesta.” 

Părintele Dosoftei era îndeosebi bucuria lui pater Guido 
Celeşti. Adeseori mitropolitul îi îngăduia intrarea la el şi 
amândoi se pierdeau în grădinile credinţii, oprindu-se la 
izvoarele de adevăr ale trecutului şi adăpându-se îndelung. 

— E o băutură ascetică, spuse enigmatic de Marenne. 

— Într-adevăr, răspunse cu căldură părintele minorit. Şi 
beţia ei ne incintă aşa fel, încât sfinţia sa rosteşte şi stihuri 
ale regelui David, tălmăcite de el în limba ţării. 


— E curios, într-adevăr; mie îmi plac însă mai mult 
ulcioarele. 

Acest răspuns rămase cu totul întunecos pentru blajinul 
franciscan. Nu pricepea la ce carte şi la ce pasagii fratele 
său întru credinţă făcea aluzie şi se simţi umilit, păstrând, 
ruşinat, tăcerea. 

Domnul pofti pe oaspeţi la masă. Aşezându-se Ia locul de 
cinste, arătă abatelui scaun la stânga sa. Mitropolitul i se 
aşeză la dreapta. Logofătul cel mare Miron Costin fu 
rânduit lângă franţuz, ca să-i deie lămuriri şi să-l încânte cu 
vorbe meşteşugite, cercând a-i pricepe din subînţelesuri 
solia tainică. Iar pater Guido, având încă o dată bucurie de 
vecinătatea mitropolitului, se fericea ca de-o rânduire 
cerească şi ca de-o răsplată a muncilor şi a jertfelor sale în 
slujba Mielului lumii. 

Ospăţul avea loc în odaia cea mare a spătăriei. Era o sală 
împodobită c-un mic iconostas şi cu trei candele în colţul 
răsăritului şi cu mărcile ținuturilor Moldovei zugrăvite de 
jur împrejur pe păreţii albi. În dosul jilţului lui Vodă, unde 
se ţinea spătarul Ion Milescu, se afla încă o zugrăveală 
proaspătă a armelor lui Duca, pe scut rotund. Alte podoabe 
nu mai erau, afară de perdele de buhur roş la ferestre şi la 
uşă. Masa era însă toarte bine împodobită cu blide şi 
tacâmuri de argint. Lui de Marenne îi plăcură îndeosebi 
furcuţele cu doi colţi, - lucru nu prea obişnuit la prinții 
timpului. Stolnicul începu a servi şi cuparul a drege, - 
ajutaţi de boierii lor de al doilea şi al treilea rang. 

Între bucate, de Marenne regăsi cu plăcere sarmalele, 
care atât îi plăcuseră la gospodăria răzăşului Lăzărel. Vinul 
nu i se păru tot atât de bun. 

Stolnicul punea înaintea lui Vodă vasul de argint, cu felul 
de mâncare rânduit, ridicând capacul, şi cu lingura lui 
gusta. în văzul tuturora. Deasemeni cuparul, dregând, 
sorbea credinţa din cupa aurită şi pe urmă o aşeza înaintea 
stăpânului său. La cea dintâi cupă pe care Duca-Vodă o 
înălţă la slăvitele lui buze, trăsni un săcăluş sub ferestre, 


cutremurând încăperea. De Marenne tresări şi boierii se 
veseliră în bărbi, privindu-se cu coada ochiului. 

Îndată după ce Vodă gustă din vin a treia oară, la al treilea 
rând de mâncări, alt zgomot porni, c-o larmă amestecată de 
tunete şi fluiere. 

Erau ţipete de disperare parcă ale unei dihănii, în care 
cineva dădea lovituri de buzdugan cu învierşunare. Fu 
rândul abatelui de Marenne să zâmbească, recunoscând 
faimoasa meterhane ţarigrădeană, cu tobe şi multe flaute. 

Boierii mâncau bine, ca şi Vodă, şi se pricepeau să 
ostenească braţele cuparilor. Asta-i plăcea lui de Marenne. 
Îi plăceau şi straiele de modă leşască de catifea şi mătasă. 
Armele erau însă orientale, cu încrestături de sidef, argint 
şi aur. Îi plăcu fala Ţifescului, care, adresându-i peste masă 
câteva vorbe greceşti, păru a-l întreba dacă-i place junghiul 
lui cu mănunchi de fildeş şi teacă de piele de şarpe. Era 
într-adevăr o lucrătură delicată şi de preţ, pe care abatele o 
cântări în vârfui degetelor. 

— Prea cinstite logofete Miroane, se bucură boierul Ilie, 
văd că-i zâmbegşte lui ava lucrul pe care i-l arăt. într-adevăr, 
mă costă preţ de doi harmăsari. Spune-i pe lă-tinie că i-! 
dăruiesc lui. 

— Memento! memento! îngână şi el cu patos, în urma 
logofătului Costin, privind cu fudulie în jurul său. 

— E un dar regesc, răspunse de Marenne, atins. Ce dar aş 
putea întoarce acestui nobil, eu, care am fost prădat de 
toate şi mă găsesc sărac ca lov? 

— Plăcerea mea e destulă răsplată, răspunse Ţifescu c-un 
ton care amintea în închipuirea lui, pe strămoşii săi de la 
Bizanţ. 

— E un bărbat încântător, mărturisi zâmbind abatele lui 
logofătul Costin. 

— Negreşit, domnule abate. Avem şi lucruri care plac, în 
biata noastră ţara, 

— Le ştiu preţui pe toate, domnule logofăt. 


— Nu mă îndoiesc. Ar fi trebuit să cunoşti între noi, 
domnule abate, pe acel moldovan care a dovedit o ambiţie 
necunoscută la alte neamuri. La hotarul ţării cătră munteni, 
la un pod peste o apă care se chiamă Milcov. s-a întâinit cu 
un cunoscut al său din ţara vecină, pe care l-a provocat la 
un duel: nu însă cu spadele, ci cu oalele de vin... 

— Asta şi mai mult îmi place, se grăbi să-l încredinţeze de 
Marenne, Şi care a fost. rezultatul? Mă interesează nespus. 
— Biruinţa a fost de partea noastră, domnule abate. S-au 

luptat din oale, bând cu putere, până ce duşmanul a căzut 
înlemnit, şi l-au dus soţii săi pe braţe. lar pe omul nostru l- 
au lăudat toţi şi Vodă l-a făcut nobil. Avem slăbiciunea să ne 
mândrim şi cu asta, domnule abate. 

— Aprob că a fost făcut nobil, se bucură de Marenne. 
Fapta lui e o virtute. 

— Epigrama domniei tale o primesc cu fruntea plecată, 
domnule abate. Am ajuns într-adevăr aici. Odinioară, 
părinţii noştri au ţinut sabia în mână şi-au fost destul de 
vrednici să biruiască pe necredincioşi. Pari a mă privi cu 
mirare, domnule abate, neputânduc-ţi închipui o mărire 
trecută, când ai în faţă cele de azi. Totuşi săraca această 
ţară a avut cândva oameni care n-au ruşinat-o, fiind cu 
adevărat urmaşi de descălecători de la împărăţia Romei. 

Deodată acel boier mândru, înfierbântându-se, intră în 
istorie, ştiinţă şi teorie, ca să puie probe înaintea 
nedumeririi nobilului francez. De Marenne nu era numai 
nedumerit, ci cu totul neîncrezător. Nimic în acest hotar 
barbar nu putea aminti măreţia fiilor lupoaicei. „Manie de 
savant şi basme de necrezut, cugeta el, ascultând distrat pe 
tovarăşul său. 

Adevărat, vremea a arătat că învățatul logofăt avea 
dreptate; însă mai multă dreptate avea abatele, căci chestia 
nu-l interesa deloc. Mai avea dreptate din pricină că 
logofătul nu-i era tocmai simpatic, pentru o pricină de care 
se năcăjea să-şi aducă aminte. În sfârşit, întâlnind privirea 
lui beizade Alecu, se lămuri: Acesta-i arătase pe Miron 


drept unul din uneltitorii căderii lui Vodă Antonie. lată, ş- 
aceasta i se părea cu totul deosebit de năravurile apusene. 
La aceeaşi masă erau aşezaţi şi alţii care uneltiseră acea 
duşmănoasă lucrare. Era Buhuş hatmanul; era însuşi Vodă 
Duca. Totuşi beizade Alecu stătea în faţa lor, zâmbind 
prefăcut. Şi nici în taină n-avea braţ înarmat pentru 
moartea lor. Acţiunea acestor discipoli bizantini era mai 
puţin directă şi mai puţin brutală; însă veninoasă şi 
ascunsă, ţintind să se asimileze lui Dumnezeu şi destinului. 

Logofătul Miron, văzând că străinul se interesează de 
Buhuş, i-l înfăţişă drept unul dintre cei mai viteji oameni ai 
timpului. Încălecând până la aceşti ani ai bătrâneţii şi 
bătând tare cu sabia, era în renume mare la turci. Făcuse 
isprăvi de mirare în războiul leşesc şi-n cel căzăcesc. Aşa i-a 
fost dată lui vitejia, ca un dar al firii. Unii poartă în ei o 
inimă de leu; alţii de iepure. 

Meterhaneaua izbucnindu-şi iarăşi tunetele şi larma un 
răstimp, logofătul Miron putu lăsa în pace pe ava franţuz, 
dându-i răgaz să observe în voie pe Domn, care de câtva 
timp îi atrăgea luarea-aminte. Fără să pară, de Marenne 
înţelegea că se petrece ceva, de şi nu ştia bine ce. Domnul, 
grav de obicei şi încruntat, avea cătră unii boieri ai săi o 
nuanţă de bună dispoziţie şi deosebită bunăvoință. Se 
întorcea des cătră spătarul său, care-i stătea îndărătul 
jilţului, apoi spre vistiernicul Vasile Gheuca, pe care şi-l 
aşezase în faţă, de cealaltă parte a mesei. Părea a le adresa 
şi glume, ceea ce mira şi pe Miron logofătul. Iar cei doi 
boieri schimbau priviri, din care nu radia bucurie pentru o 
atât de înaltă favoare. 

Într-această bună dispoziţie, Duca rosti cuvânt de salutare 
pentru oaspete şi ascultă cuvântul de răspuns. Şi, fără să se 
grăbească, mâncă până la cea din urmă îmbucătură 
baclavaua sa cu miere şi cu migdale. Apoi sparse ospăâţul, 
poftind pe musafiri la cafea, în divanul cel mic. 

La uşile odăilor şi la intrarea cea mare păzeau siimeni, în 
frumoase straie roşii cu brandenburguri albastre, având 


sabia la mână şi pistoalele în soleafuri. Măria sa schimbă 
puţine, cuvinte cu Toader Fliondor armaşul; apoi veni câtră 
mitropolit. 

— Înalt prea sfinte, dacă dumnealui ava franţuz doreşte, 
după cât mi-ai spus, şi are plăcere să vadă pe Doamna 
Anastasia, să trecem cu el în casa cea mică, luând cu noi 
numai pe înalt prea sfinţia ta, pe Miron logofătul şi pe 
pater-praefectus. Noi bem cafeaua acolo. Doamna ne- 
aşteaptă. Iar cinstiţii boieri, ridică el glasul, au să 
binevoiască să adeste aici, îndeletnicindu-se, pe lângă 
cafea, c-o vutcă tare bună de vişine, pe care le-o trimite 
Doamna. Poftesc pe cinstitul vistiernic să fie el mai mare 
peste acest mic divan, până ce ne-ntoarcem noi. Nu lipsim 
decât un pătrar de ceas; şi întorcându-mă, am să dau o 
veste. 

— Vodă are bun chef astăzi, observă dumnealui Ţifescu. 
Trebuie să-i fi venit plăcut răvaş. Şi nu m-aş mira aflând că 
se va fi rânduit ceva de cătră capuchehaia măriei sale, la 
Țarigrad, pentru hătmănia Ucrainei. 

— Eşti aproape de adevăr, Ţifescule, răspunse pe jumătate 
serios hatmanul Buhuş. Cazacii de peste Nistru, cât i-a 
cuprins împărăţia după războiul din urmă, cer la înalta 
Poartă hatman. 

— Ştiam eu că altceva nu poate să fie. 

— Totdeauna m-am mirat, Ţifescule, de repeziciunea cu 
care pătrunzi treburile politiceşti. 

Râzând grav numai el singur, hatmanul se grăbi să urmeze 
pe Domnul său. O clipă se opri în foişor, amintindu-şi că mai 
are o datorie. Cu râsul pierit, cobori el însuşi la slujitorii 
care ţineau porţile şi dădu căpiteniei lor, în patru ochi, 
cuvenita poruncă. 

Vodă intră la Doamna Anastasia cu tovarăşii săi şi cu 
oaspetele. De Marenne se văzu într-o odaie destul de joasă, 
cu divanuri acoperite de scorţuri şi măsuţe înflorite cu sidef, 
pe care abureau cafelele, în filigene turceşti. Doamna, 
gătită cu rochie lungă de catifea, în roşul grenadelor, cu 


blăniţă de samur la gât şi la mânici, dreaptă, albă la faţă şi 
încă frumoasă şi cu părul lung negru, îşi primi cu fruntea 
plecată musafirii. 

Sărută mâna iui Vodă ş-a părintelui Dosoftei, se înclină în 
faţa lui de Marenne ş-a celuilalt papistaş, fără să-i 
privească. Abatele făcu asupra ei, c-un gest plin de nobleţă 
şi cuvioşie, semnul binecuvântării, înturnându-l apoi, 
deosebit de amabil şi zâmbitor, cătră domniţa Catrina. 

Era cam micuță domniţa, însă bine legată în formele-i 
rotunjoare. Purta un costum ca ş-al Doamnei, şi, ca şi 
maică-sa, avea o pieptănătură bogată, sporită, peste 
cununiţa de mărgăritare, c-un puf de struţ. „Ochi dulci”, 
aceasta fu caracterizarea pe care-o găsi în prima clipă de 
Marenne. Ochii erau dulci şi umezi, însă gura era sensuală 
şi voluntară. „Adevărul e aici, judeca abatele, nu în ochii 
înşelători.” 

Glasu-i avea un sunet îndrăzneţ. De Marenne fu surprins 
auzind-o că-i vorbeşte în limba lui. Vodă încruntă 
sprânceana. Copila nu rostise însă decât câteva cuvinte de 
salutate. Nu mai spuse nimic, tot timpul cât se bău cafeaua. 
Era însă în ochii aceia ceva deosebit, care scânteia spre 
străin, intermitent, ca şi cum s-ar fi închis şi s-ar fi deschis 
pleoape de pisică. „Interesanţi, aceşti ochi de smoală lucie”, 
zâmbea în sine de Marenne, contemplându-i prin aburul 
parfumat al cafelei. 

Se sculă de la locul său, ca să admire, pe-un scrin, o răcliţă 
persană de fildeş, lucrată mărunt şi filigranat. Când îşi 
plecă nasul asupra ei, simţi în nări mireazmă de ulei de 
dafin. Domnița Catrina era alături. 

— Frumos lucru, zise el, privind mai mult spre fată decât 
spre răcliţă, 

— E un odor vechi al meu, răspunse domniţa. Îl am în dar 
de la bunică-mea, Doamna lui Istratie-Vodă. 

De Marenne aprobă din cap, cugetând cum să 
întocmească fraza lui meşteşugită, în serviciul lui Alecu 
Ruset. 


— Cum o chema? 

— O chema ca pe floarea al cărei parfum îl simţim. Eu îi 
spun mamei că aici e închis sufletul bunicăi şi ea râde. 
Domnia ta ce spui? 

— Pot spune, prinţesă, că ai mai multă dreptate decât îţi 
închipui. 

În aceeaşi clipă ochii fetei se înăspriră. De Marenne, foarte 
atent la ce se petrecea în juru-i, înţelese pricina. 
Domnitorul se aplecase spre Anastasia-Doamna şi-i şoptise 
câteva cuvinte, îndată ce observă pe străin trecând spre 
Catrina. Se întorsese apoi spre urechea lui Buhuş cu alte 
şoapte. Hatmanul se ridicase greoi din jilţ şi venise la 
spatele Doamnei. Poftită să se scoale, Anastasia-Doamna se 
mişcă zâmbind spre franţuz, urmată de fratele său. Ca şi 
cum ar fi voit să se răcorească mai la o parte, se aşezară 
oftând în scaune, de o parte şi de alta a fetei. Îndată, la 
spatele lor, sosi şi Miron logofătul, iar Domnul se pregăti şi 
el să se alăture acestui sfat nou. 

— Ce zice domnul abate? întrebă cu interes Anastasia- 
Doamna. 

— Vorbim despre sufletul bunicăi. răspunse Catrina. 

Doamna rămase cu gura deschisă şi cu ochii holbaţi. 

— Mai am de la bunică-mea un dar, se întoarse Catrina 
cătră oaspete. 

— Într-adevăr? se crezu dator franţuzul să se mire, 
amuzat de comedia care se juca. 

— Da. Am o icoană veche ferecată în argint. A fost adusă 
de Istratie-Vodă de la locurile sfinte. Ştiu ş-o istorioară 
frumoasă, cum a dobândit această icoană Istratie-Vodă de la 
un necredincios, căruia i-a fost oaspete într-o noapte cu 
furtună. 

— Cum se poate? Doresc prea mult să cunosc întâmplarea. 

— Dar icoana nu te interesează, domnule de Marenne? 

— Ba da; vreau să văd şi icoana. 

C-o înclinare rotunjită de bărbie, domniţa pofti pe oaspete 
s-o urmeze, şi-l duse în colţul de la răsărit, unde ardea 


candelă. C-un deget cu unghioară trandafirie, îi arătă 
iconiţa de argint vechi. De Marenne se înclină spre ea şi 
simţi îndată cum rămăşiţa adunării se mişcă şi-i împresură 
şi-n colţul acela. Nu văzu nimic din ce era înainte, căci 
atenţia îi era legată de ce se petrecea îndărăt. 

— Istorisirea? întrebă şoptit de Marenne, zâmbind pieziş. 

— Vei sta mult la Stambul, domnule? întrebă ea, părăsind 
deodată firul convorbirii. 

— Nu pot răspunde, domniţă. Atârnă de felurite 
împrejurări. 

— 'Te vei întoarce însă pe la noi? 

— Aşa nădăjduiesc. 

— Dacă vei întârzia, urmă Catrina, se poate să venim noi 
acolo. Îţi rămân oricum datoare c-o frumoasă istorisire. 

Îl salută învăluindu-l cu privirea, apoi îşi înălţă gâtul şi 
bărbia şi trecu dârză pe lângă ceilalţi, părăsind odaia. 

De Marenne rămase încântat; şi era încredinţat că şi-a 
împlinit misiunea pentru care-l rugase Ruset. 

Astfel se încheie această sărbătoare, la al şaptelea ceas din 
zi. Tot cu ceremonie, după închinăciuni şi vorbe alese, de 
Marenne fu petrecut la gazda sa. Şi nu trecu decât 
jumătate de ceas de când sta de vorbă cu părintele Guido, 
care era fericit şi mulţămit îndeosebi, când beizade Alecu, 
intrând în cerdacul încununat de viţă, îi aduse lămurirea 
bunei dispoziţii a lui Vodă cătră credincioşii săi boieri de 
aproape. La ieşirea de la cafea, câteva clipe în urma plecării 
lui de Marenne, Ion Milescu mare spătar, Vasile Gheuca 
mare vistiernic şi Georgie Bogdan mare jitnicer fuseseră 
înconjurați de slujitori, izbiţi în laturi şi închişi. Gheuca în 
vistieria lui din tumul porţii, Bogdan la siimeni şi lon 
Milescu în beciul casei celei mari. 

XVII. 

Întâlnire de dragoste, cu care prilej dădaca Măgdălina îşi 
dovedeşte meşteşugurile 

— Iubite domnule de Marenne, zise Ruset, după ce ascultă 
părerile asupra domniţei; dacă n-ar fi fost această copilă 


ceea ce este, nu mi-aş pune capul ca să mă întâlnesc cu ea. 
De astă-noapte trăiesc subt această hotărâre. Pentru asta 
m-am şi grăbit să vin la domnia ta. 

Abatele începu a râde. 

— Te aşteptai s-o găseşti aici? E la Curtea Domnească, 
sărmane prietine, sub puternicul braţ al părintelui său. 

— Cred că nu-i la Curtea Domnească, iubite domnule de 
Marenne. Soarta hotărând de la începutul lucrărilor s-o 
caut în această zi şi-n acest ceas, plec s-o caut. Drumul meu 
trece pe-aici. Doi destoinici slujitori ai agiei s-au ţinut de 
mine, adulmecându-mă ca pe un vânat. Eu am intrat aici, ei 
s-au oprit în apropierea porţii şi dormitează, aşteptându-mă 
să ies. Eu însă voi ieşi pe din dos, prin grădină şi pe cărarea 
care dă înspre câmp. Acolo m-aşteaptă un om al meu, pe 
care domnia ta îl cunoşti. Îmi aruncă în spate o burcă, îmi 
aşează în cap o căciulă; şi ne ducem în treaba noastră, fără 
să ne cunoască nimeni. După ce am îndeplinit misiunea 
acestei zile, mă întorc pe acelaşi drum, cu acelaşi om. Şi ies 
pe poartă, ca să se bucure copoii care aşteaptă, căscând. 
Stăpânii copoilor au să afle că am stat câteva ceasuri la sfat 
cu domnia ta şi au să se bucure şi ei. 

— Atuncea, prietine, să mergem în livada acestor buni 
părinţi. Mai au câţiva meri şi câţiva peri târzii, care 
aşteaptă să fie culeşi, şi câteva tufe de viţă. După o masă ca 
aceea la care am stătut, un fruct ori un strugure nu strică. 

Pater Guido îşi făcea siesta în jilţul lui, cu bărbia în piept şi 
cu mânile împreunate pe genunchi. Bielşugul prânzului îi 
pusese plumb în picioare şi-i rumenise nasul. Cei doi 
tovarăşi trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără 
grabă, care voi să-şi omoare vremea. Peste puţin, abatele 
rămase singur sub meri. 

Întovărăşit de Bârlădeanu şi ascuns în strai prost, Ruset 
ieşi prin ulicioare strâmbe, la râpa Bahluiului. Acolo, printre 
rogozuri şi gunoaie, trecu o punte dintr-un lemn îngust, 
aruncat din mal în mal peste apa scăzută. După ce intră în 
mahalaua ţigănimii şi o străbătu, se opri o clipă, căutându-şi 


calea spre Bucium. Atunci îi apăru în cărare o fată smolită, 
cu picioarele desculţe şi cu capul gol, purtând în braţe un 
paner de mere roşii ca şi fusta ei. Ruset o întrebă de drumul 
cel mai scurt cătră vii. Fără să-i răspundă cu glas, ţigăncuşa 
o luă pe cărare, repegior, înaintea celor doi. Printre şanţuri 
şi valuri de cătină, într-o mare singurătate de toamnă cu 
funigei, fata trecea fără să întoarne capul şi Ruset o urma 
de departe, ca şi cum era străin de ea. Sări un pârleaz după 
dânsa, coti pe cărări ascunse; şi deodată se trezi într-o 
gospodărie ferită, cu căsuţă şi cu cramă, cu soare în 
bătătura curată şi c-o mâţă neagră care dormea pe prispă. 
Ţigăncuşa le arătă obrazul, c-o dungă albă de râs, şi 
dispăru. Bârlădeanu trecu pe urma ei, în casă. Curând se 
strecură afară şi făcu semn stăpânului. Ruset intră şi el. 
Ograda îşi reluă un timp singurătatea; apoi ţigăncuşa apăru 
cu cofa şi trecu la fântâna de la poarta dinspre drum, în 
partea din potriva cărării pe care sosise. Rămase sub 
cumpănă, aşteptând parcă un ceas de tainică rânduiala, 
când izvoarele din fundul pământului împing spre lumină 
anume apă. leşi, plecându-şi fruntea la prag, şi Vâlcu 
Bârlădeanu cu capul gol şi c-o bardă în mână, ca un slujitor 
care şi-a făcut somnul ş-acu se îndură să urmeze lucrul 
stăpânului său, ascuţind haragi, sub şopronul de lângă 
cramă. Îi lua dintr-o stivă, îi cioplea pe-un trunchi şi-i 
zvârlea la altă stivă, în cealaltă parte. 

Soarele cobora spre clipa când şi pe monahi îi scoală din 
somn osârdia lor cătră Domnul Dumnezeu, cătră Isus 
Hristos şi Maica Fecioară. Deci în liniştea zilei se auzi 
sunând slab toaca de la Cetăţuia ori de la mănăstirea 
Balicăi. Se opriră în două răstimpuri şi porniră ş-a treia 
oară; apoi rămaseră numai spiralele ecourilor, până ce se 
stinseră şi ele, la poarta cerului. 

La acest ceas, domniţa Catrina, când era vremea 
frumoasă, avea obicei să purceadă la plimbare căâtră 
verdeață, într-un rădvan descoperit. Dădaca Măgdălina o 
întovărăşea totdeauna, stând cinchită pe-un scăunaş 


dinaintea ei, cu spatele la surugiu. lar doi drăgani ş-un 
armăşel îi făceau pază şi cinste. Drăganii călăreau înainte, 
deschizând drumul şi întrebuinţând la nevoie şi biciul, 
împotriva prostimii; iar armăşelul, fecior de boier, avea 
rânduit să umble într-o lature a trăsurii. 

Fiind însă drumurile foarte strâmte, de cele mai multe ori 
călărea în urmă. Ca să nu se înece şi să nu se prăpădească 
în colb, domniţa, când îl ştia în urmă, poruncea să se 
domolească fuga cailor, şi umblau mai mult în pas. 

În ziua aceea domniţa Catrina, când se urcase în rădvan la 
scara caselor maicei sale, poruncise cu glas tare plimbare 
spre pădurea de la Copou. Atunci Doamna Anastasia, cu 
cheile de la cămări în mână, se aplecase pe fereastră ş-o 
îndrumase în altă parte. 

— Măria sa doreşte, zise Doamna, să umblaţi astăzi mai 
bine spre viile noastre de la Socola. 

Domnița îşi subţie buzele în semn de împotrivire şi nu 
răspunse. Armăşelul Ioniţă Corjescu făcu semn c-a înţeles 
porunca. Rădvanul ieşind pe porţi, armăşelul veni în aripa 
dreaptă, cu cuşma în mână, temându-se de mânia domniţei. 

— Măria ta, nu ne putem împotrivi poruncii lui Vodă. 

— Fă atunci după poruncă, armaşele Ioniţă, răspunse dârz 
Catrina, încruntând sprâncenele-i subţiri. 

Ioniţă oftă, aşteptându-se la vreo poznă. Deocamdată se 
socotea mulţămit că măcar începutul era bun. Supărarea 
domniţei fu în curând pentru el vădită. Când coborâră în 
colbăria dinspre Bahlui, la locuri strâmte, unde el nu putea 
călări decât în urma rădvanului, Catrina, posomorâtă, nu-şi 
descleştă gura ca să deie obişnuita poruncă. Ioniţă începu a 
tuşi, abia trăgându-şi sufletul şi simțind că intră, cu ochii 
holbaţi, într-un ceas de mucenicie. 

Colbul se domoli la opustul iazului de la Frumoasa. Acolo 
Catrina porunci surugiului să puie caii în pas, ca să poată 
privi imaginea tremurată a mănăstirii celei de sub luciu. 
Dincolo de opust, caii porniră iarăşi repede şi armăşelul se 
întreba cu ce-a greşit înaintea lui Dumnezeu, de-i începe 


iarăşi osânda. În sfârşit, la un colnic, domniţa dădu iar 
porunca din zilele bune şi se milostivi să întoarcă un zâmbet 
spre Ioniţă Corjescu. 

— Bine c-a dat Dumnezeu! răsuflă el alinat. 

Locul era singuratic şi numai ici-colo, în dreapta şi-n 
stânga drumului, se deschideau ogrăzi de vii şi înegreau 
căsuțe după valurile de cătină. Din când în când se 
deschideau hudiţi şi fundacuri. În aerul liniştit plutea un 
miros de fum şi-n nişte nuci bătrâni cârcâiau ţărci. În acest 
loc, şi-n această clipă, de la un bordei de sub nuci şi de sub 
ţărci, o dihanie răsări cu mormăiri grozave, năzuind la 
drum înaintea cailor. Era un urs ţigănesc. Atârna după el 
lanţul aninat în zgardă şi-n veriga buzei. 

Caii drăganilor şi caii de la rădvan, fornăind cu spaimă, se 
prăvăliră în laturi, apoi, strânşi în frâie, se azvârliră în două 
picioare, bătând în aer cu copitele de dinainte spre fiară. 

Stăpânul ursului, un ţigan bătrân şi mărunt, se şi repezise 
din urmă, de la bordei. Apucase lanţul şi-l smuncise, pusese 
şi ciomagul cu clonţ în verigă, şi trăgea dihania îndărăt 
după el. Ursul îl urmă; dar, la fiecare smuncitură, slobozea 
răcnete de mânie şi durere. Atât drăganii cât şi surugiul 
fură nevoiţi să cârmească la dreapta în deschiderea unei 
hudiţi. În vălmăşeala cailor, în zguduirea aproape de 
răsturnare a rădvanului, domniţa Catrina dădu un țipăt. 
Părea mai mult de mânie decât de spaimă. Dar era de 
spaimă, căci se făcu palidă şi se lăsă moale într-o parte. C- 
un alt țipăt, acesta grozav şi sfredelitor; dădaca Măgdălina 
se aruncase asupra ei, sprijinind-o. 

— Staţi! răcnea prelung ţiganca dădacă. Pentru numele lui 
Dumnezeu, staţi! Jupâne Ioniţă, nu ne lăsa! 

Armăgşelul sărise sprinten din şa. Lăsând calul să se ducă, 
se aruncase la scară, cătră femei. Drăganii făcuseră acelaşi 
lucru şi se întoarseră asupra cailor de la rădvan, oprindu-i 
şi abătându-i unul peste altul. 

— Slavă Domnului, strigă armăşelul, nu s-a întâmplat 
NIMIC! 


— Vai de mine! vai de mine! se tânguia dădaca încercând 
să-şi smulgă părul de la tâmple de sub broboadă. Ce ne 
facem noi acuma? Unde-o ducem noi acuma, ca să-i descânt 
de spaimă şi să se liniştească? 

— Este-aici o casă, dădacă; s-o coborâm şi s-o ducem. 

— Numaidecât, jupâne armaşele; iaca închide ochii şi abia 
mai cască pliscul, ca o păsărică. 

Ioniţă Corjescu privi năucit în juru-i şi văzu o ţigăncuşa cu 
fusta roşă, care sta cu cofa la fântâna de lângă poartă şi 
privea, fără să se clintească. 

— Fată hăi! vină-ncoace! strigă el eu oţărăre holbându-se 
la dânsa. Păşeşte mai repede, că altfel te iuţesc cu 
harapnicul! 

Fata puse jos cofa, se izbi în portiţă şi ieşi în drum. Săltând 
ca o mâţă cu picioarele-i goale într-o clipă fu lângă dădacă 
şi amândouă prinseră de subsuori pe domniţă. O coborâră 
domol. Armăşelul feri portiţa şi se răsti iar cătră ţigăncuşa: 

— Aveţi, fată hăi, o încăpere curată, ca să se hodinească un 
sfert de ceas măria sa? 

— Avem, boierule. Aici e via Gheuculesei... 

— Bine; atunci, dădacă, ai unde-o duce pe măria sa. Poate 
nu s-a întâmplat nimic. Eu mă-ntorc s-apuc de gât pe 
ticălosul acela de ursar, din pricina căruia ni s-a iscat 
asemenea lucru, care pot zice că-i primejdie de moarte. 
Unde-i? Să mi-l prindeţi! răcni el după drăgani. 

Dar drăganii fugeau, după caii slobozi. lar dădaca prinse a 
se tângui ascuţit: 

— Unde se află, jupâne armaşele, să ne leşi singure aici şi 
dumneata să te duci? Ai mare răspundere în faţa lui Vodă. 
Dă-i pace ursarului, bată-l Dumnezeu să-l bată, că nici el n-a 
fi bucuros că i-a scăpat ursul; şi pentru asta Vodă îl 
spânzură şi ne încărcăm sufletele de păcat... Stai colea la 
poartă şi ne-aşteaptă, rânduind rădvanul, ca să ne 
întoarcem înapoi când a hotări domniţa. Eu intru cu ea aici, 
s-o liniştesc puţintel. Fată! îndemnă ea pe ţigăncuşa, scoate 
degrabă din fântâna apă neîncepută şi vină după mine, 


Ioniţă Corjescu, descumpănit, începu a se învârti pe loc. 
Apoi se repezi la surugiu, cu mânie. 

— Nici eu nu-s vinovat, boierule! se apăra vizitiul, ţinându- 
şi caii şi rânduind hăţurile. 

Dădaca şi ţigăncuşa ajutară domniţei să intre în căsuţă. 
Omul care cioplea haragii sub şopron, lângă cramă, se 
ridicase din locul lui, privind, cu barda în mână. Apoi iar se 
aşezase la lucru. Fata veni în fugă, ţopăind pe cărare cu 
tălpile goale, întorcându-se ca în bătaie de vânt. 

Drăganii aduseră caii scăpaţi, apoi ajutară surugiului să 
îndărăpteze rădvanul până la drum. Armăşelul, întorcându- 
se iar, ca-ntr-un cerc, la gândul şi la supărarea dintâi, se 
abătu la bordei, ca să apuce de gât pe ursar. Dar şi ţigan şi 
urs se făcuseră nevăzuţi. Erau undeva, pe cărările 
întortochiate dintre vii. Nu putea să-i mai urmărească, 
datoria lui nefiind asta. La urma urmei, dac-a fi nevoie, i-or 
descoperi alţii, deşi poate-i mai bine să nu se ştie nimic 
despre întâmplare. Dă-i dracului, şi urs şi ţigan! Dac-a 
hotări domniţa tăcere, ca să nu-şi mai supere părinţii şi ca 
să nu i se oprească plimbările, dă el poruncă drăganilor să 
nu sufle o vorbă, ş-au să tacă, fiind toată lumea la curte cu 
dragoste cătră copilă şi cam cu împotrivire ascunsă spre 
Vodă, din pricina asprimilor lui. 

Ioniţă Corjescu se întoarse la via Gheuculesei şi intră în 
ogradă. Ţigăncuşa sta în uşă; slujitorul cioplea haragii. Deci 
e bine şi nu s-a întâmplat nimic rău. Tocmai când ajungea el 
în mijlocul ogrăzii, dădaca Măgdălina îl întâmpină veselă: 

— Jupâne armaşele, am scăpat amândoi de scârbă şi de 
grijă. Cum i-am descântat, parcă i-am luat cu mâna. A 
rămas liniştită, s-a luminat. Acuma hodineşte puţintel; după 
asta plecăm. Cred că ticălosul cel de ţigan cu ursul s-a dus. 

— S-a dus, dădacă. 

— Bine că s-a dus. Domnița se îngrijea să n-audă iar 
mormăind. Asta mai ales i-a pricinuit mare tulburare... 
Mulţămesc lui Dumnezeu că s-a întâmplat numai atâta. 
Doamne, păzeşte de mai rău! 


Dădaca îşi făcu cruce. Armăşelul se simţi pe deplin liniştit. 

În umbra odăiţii, domniţa Catrina sta pe patul din fund. 
Ferit puţin mai la o parte, în picioare, cătră sobă, beizade 
Alecu o privea încă uimit, neîndrăznind a crede că i-a sosit 
deodată, ca prin farmec, acel dar râvnit. Aşteptase şi 
nădăjduise, nădejdea şi aşteptarea lui fuseseră însă 
întunecate de o mare îndoială. 

Dădaca stătuse o vreme de pândă în tindă. Cât stătu ea, 
Ruset nu socoti potrivit să rostească vorbe fierbinţi. După 
ce-o văzu plecată întru întimpinarea armăşelului, beizade. 
simțind o primejdie în preajmă, nu mai găsi în el cuvintele 
pregătite. 

— Iţi mulţumesc, domniţă, c-ai venit. 

— Mi-ai mai spus o dată asta, beizade Alecu, îi răspunse 
zâmbind Catrina şi privindu-l fix. Am venit nu pentru că m- 
ai chemat, ci pentru că am dorit eu să ne vedem. De aceea 
ţi-am trimes pe dădacă. 

— Aşa este; mie mi-a fost greu să te pot vesti din cel dintâi 
ceas. 

— Eu însă am simţit, ş-am aflat. Răvaşele noastre, beizade 
Alecu, le socotesc lucruri moarte; numai vorbele sunt vii. 
Unul totuşi mi-a adus ştirea bună, că ai găsit putinţă şi 
deslegare să intri în Iaşi. Am stat cu grijă şi pândind, până 
mi-a căzut în poală bucuria. lar acum aştept să-mi spui ce 
nu se poate scrie şi ce ai început a şopti odată, în fugă. 

Ruset tăcu. Ea scutură din cap. încruntându-se uşor la el. 

— Cu toate acestea, beizade, domnia ta ai obiceiul 
vorbelor acestora. Le-ai spus în multe rânduri şi multora. 

— Au fost vorbe deşarte: domniţă Catrina, Nu îndrăznesc 
a le mai rosti. Acuma stă înaintea mea altcineva. 

— Le-ai spus prea des? Eram doritoare să le aud şi eu. Un 
om despre care a vorbit toată ţara şi împotriva căruia s-au 
burzuluit toţi, mie mi s-a părut că nu-i un om de rând. De 
aceea am plecat urechea, când s-a apropiat de mine, la 
mănăstire la Neamţu, în chilia domniţei Ruxanda. Dar mi-a 
spus puţin lucru; nu era vreme: mama era la doi paşi. Ai 


mărturisit Măgdălinei că se află un măr - pe care-l 
preţuieşti mai mult decât viaţa. 

— Am mărturisit, domniţă Catrina. De când sunt aici bag 
samă că încep a amuţi. 'Ioate ale mele prostii şi nebunii s-au 
risipit ca un fum. Le cunoşti şi totuşi nu te depărtezi. Sunt 
duşmănit şi prigonit de măria sa Georgie-Vodă şi totuşi vii 
cătră mine. Ce pot să-ţi spun eu, decât că-ţi pun viaţa mea 
la picioare...? 

Catrina clăti capul, cu împotrivire. 

— Pune-o, dar nu cu întristare, căci n-ai s-o pierzi. Eu, 
beizade Alecu, astăzi nu mă simţesc deloc mâhnită ca 
domnia ta şi sunt cu inima veselă, deşi m-a spăriat ursul. 
Defăimat eşti, prigonit deasemeni, însă asta-i spre folosul 
domniei tale, căci altfel aş fi trecut pe lângă domnia ta fără 
să te bag în samă. Ştiu că eşti ş-un om cu vorbă ascuţită, 
beizade, deci să nu socoteşti că mă înşeli oftând în faţa mea. 
Puţintel dragă ştiu eu că-ţi sunt, de aceea îţi dau voie să-mi 
spui cât de multe. 

Alecu Ruset tăcu iar. Desprinzându-se deodată de la locul 
lui, făcu un pas, îngenunche repede, se aplecă şi sărută pe 
rând picioarele domniţei, încălţate în conduri de marochin 
roş. Rămase jos, cu fruntea plecată. 

Catrina Duca tresări într-un țipăt uşurel spăriat; apoi râse, 
retrăgându-se în fundul patului. 

— Vino lângă mine, beizade, zise ea. N-aş putea spune că 
nu-mi place obiceiul acesta leşesc, dacă arată, într-adevăr, 
ceea ce socotesc eu. Grăbeşte-te, nu pot sta mult. 

— De-abia te-am văzut şi iarăşi te pierd, oftă el, luându-i o 
mină. 

Ea şi-o dădu şi pe-a doua., 

— Ne mai vedem, să n-ai grijă. Am eu lângă mine un 
demon, care m-ajută. Pe de altă parte, mă rog şi Maicii 
Domnului şi sfintei Parasehiva de la Trisfetite. 

— Dar trebuie să mă depărtez de Iaşi. 

— Ştiu; aşa va fi fiind rânduiala lui Vodă. Dar dacă ţi-s 
dragă puţintel, beizade, aşa cum bănuiesc eu şi te 


îndărătniceşti a nu-mi spune, atuncea ai să fii aşa de bun să 
vii din când în când într-ascuns, în locul acesta unde ne 
aflăm acum. Vii noaptea şi-n mare taină. Aici ai să găseşti pe 
Zoita, ţigăncuşa pe care-ai văzut-o şi care te-a adus în-tr- 
acoace. E-o nepoată, din multele nepoate ale dădacei mele. 
Cum vii, într-acelaşi ceas Zoita vesteşte pe Măgdălina şi 
primeşti îndată răspuns. Aşa poate vei ajunge să fii mai 
vesel. Vreau să ştii, beizade, că asta am rânduit-o eu, în 
capul meu, cu mare hotărâre. Eu, dacă vei fi băgat de samă, 
sunt o fiinţă cam rea şi aspră, neascultându-mi părinţii şi 
neiubindu-i îndestul. Nici cămărăşiţă ca mama, cântărind şi 
drămuind, nu vreau să ajung, nici roabă a lui Ştefan, 
feciorul Radului-Vodă, după porunca tatei... 

— Într-adevăr, de copilă eşti juruită urâtului şi nebunului 
aceluia. 

— Aşa. Crezi că m-am zbătut ş-am plâns numai cât ţi-am 
spus? Am plâns mai mult. Pe urmă am tăcut, şi, închizându- 
mă în mine, am luat hotărâre să trăiesc singură între ai mei. 
Nu mă-mpotrivesc poruncii lor, dar făptuiesc ce cred eu. 
Sufletul meu al meu fiind, nu vreau să-l dau decât celui pe 
care-l aleg. Să fie însă vrednic de mine. 

— Domniţă, şopti Ruset, privind-o ca şi cum abia atunci o 
vedea întâi; porunceşte şi voi face întocmai. 

— Îţi poruncesc să leşi deoparte acum vorbele pe care 
vroiai să le spui la început şi nu le-ai spus. 

— Acelea, murmură Ruset, au fost flori pentru altele şi s- 
au veştezit. Pentru acelea, iartă-mă. Cresc altele în mine, 
care sunt fără moarte. 

Catrina închise pe jumătate ochii, lunecând spre Ruset 
scânteierea lor de smoală topită. El întinse braţul, s-o 
cuprindă. 

— Sărută-mi mâna, zise ea zâmbind. Nu face decât ce-ţi 
poruncesc. 

EI îi sărută mâna. 

— Trebuie să ne despărţim. Pleacă din laşi, şi, după ce vei 
fi departe, întoarce-te, căci eu te-aştept. 


Săltând ca pe teluri de oţel, copila trecu pe dinaintea lui, 
foarte aproape, foşnindu-şi fustele, şi ieşi, fără a întoarce 
capul. 

Ruset rămase ameţit şi străpuns. Abia într-un târziu îşi 
dădu samă că afară au sunat voci şi duruiri de roate, într- 
adevăr plecase şi trebuia negreşit s-o mai vadă, căci 
începea a o simţi în inimă şi-n sânge, parcă i-ar fi dat să 
beie un venin de dragoste. 

XVIII. 

Hotărârile cinstitului divan al măriei sale. 

În cămara de taină intrând şi Miron, logofătul, chemat în 
pripă joi dimineaţă, găsi pe Vodă, plimbându-se încruntat cu 
mânile la spate, de la uşă la fereastră şi înapoi. Buhuş, în 
picioare, mai la o parte, cu braţele subpuse, urmărea pe 
gânduri această mişcare. Când păşi Miron pragul, Duca se 
opri şi se întoarse repezit. 

— Logofete Miroane, strigă el înălţând braţele, mulţămesc 
că te-ai grăbit să vii. le aştept de jumătate de ceas. Nu mi- 
aş fi închipuit niciodată că cei în adevăr vrednici de credinţă 
sunt aşa de puţini în jurul meu. Mă mângâi totuşi că te afli 
şi domnia ta între dânşii. Mai presus însă decât toţi vă 
preţuiesc pe aceştia care sunteţi aici. îmi pare rău că 
lipseşte din laşi postelnicul Ciobanu, căci l-aş fi dorit şi pe 
dânsul alăturea de domniile voastre. 

Costin privi pe Sandu Buhuş, apoi pe Vodă. 

— Măria ta, ce te face să vorbeşti astfel? 

— Miroane, se tângui Vodă cu glas prielinesc, sunt 
împresurat de înşelăciune şi viclenie. 

— Care cap încununat n-a suferit de boala aceasta, măria 
ta? 

— Ţi-ai fi putut închipui că se află atâţia vicleni în jurul 
scaunului lui Duca? 

— Să fie într-adevăr aşa de mulţi, măria ta? Eu nu cred. 

— Îi spuneam şi eu asta măriei sale, cinstite logofete 
Miroane, se amestecă Sandu Buhuş, dar măria sa e prea 
tulburat de întâmplare. 


— Nu sunt tulburat; nu sunt tulburat, cât mâhnit. Mâhnit 
de moarte este sufletul meu, cum zice cartea psalmilor. 
Cercetând pe vinovaţii care stau închişi, am bănuit că fapta 
lor e ca un izvor din care s-au adăpat mai mulţi. Aducând pe 
Buga Sârbul ca să vadă şi el mai de aproape acea apă şi 
acel izvor, iată că şi-au deschis gurile şi Bogdan, şi Gheuca, 
şi Milescu. 

— Au arătat şi pe alţii? 

— Au arătat, logofete Miroane. 

— Însă, măria ta, se poate ca vorbele lor să nu fie toate 
adevărate. Pot arunca năpăşti asupra altora din răutate, ori 
din prostie, socotind a-şi uşura vina lor. Firea boierilor 
noştri, măria ta, aşa de mult s-a coborât, încât amestecă 
adevărul cu minciuna fără frică de Dumnezeu şi fără o lege 
a dreptăţii. 

— Nu te teme, cinstite logofete Miroane, căci toate au o 
margine. Nu îndrăzneşte nimeni cu uşurinţă să amestece 
pe un nevinovat, căci eu îi cer dovadă. Şi chiar acea dovadă 
eu o cern de două ori, căci nu vreau să-mi încarce sufletul. Şi 
se află, cinstite logofete, şi oameni pe care nimic nu-i poate 
stropi, stând prea sus. Pe aceia îi chemăm la sfatul nostru. 

Logofătul Miron se închină cătră Vodă şi aşteptă lămuriri. 

— Descoperirea a dovedit amestecul celor mai de aproape 
boieri veliţi ai mei, urmă Domnul. Căci spătarul meu 
Milescu îmi ţine semnele puterii mele, şi Gheuca îmi ţine 
vistieria şi se întâmplă să fie şi soţ unei vere primare a 
Doamnei mele, dar aceasta nimic nu-i va folosi. Stând astfel 
şerpii în cămara mea, la patul meu, mai pot avea odihnă? 
lată că aceştia arată pe alţii tot aşa de apropiaţi mie. Au 
rostit numele Racoviţeştilor, logofete Miroane. lar Buhuş 
întoarce capul şi nu vrea să creadă. 

— Măria ta, grăi cu întristare Buhuş, mâni au să mă arate 
pe mine. 

— N-am să-i cred, prietine. 

— Dacă n-ai să crezi mâni despre mine, nu crede astăzi 
despre alţii. 


— Logofete Miroane, şi eu şi domnia ta îl ştim pe hatman 
prietin cu Racoviţeştii. Crezând a le face lor bine, poate 
strica Domnului său. Domnia ta ce zici? 

— Nu ştiu ce pot spune, măria ta. Cei prinşi îi arată într- 
adevăr cu dovadă că-i au amestecați în fapta lor? 

— Vor aduce dovezi. 

— Eu de mai înainte nu vreau să cred în ele, măria ta. 
Chiar ieri, după masa măriei tale, am stat de vorbă cu 
Neculai Racoviţă. Şi el îmi arăta că bine a făcut măria ta 
vârând în beciuri pe vinovaţi şi supunându-i la pedepse. 
Căci fiecare, după faptă, urmează a-şi primi plata. 

— "Ţi-a vorbit el aşa? 

— Întocmai, măria ta. Acuma, dacă am învoire, am să mă 
străduiesc a chibzui ce-ar fi de făcut. Să zicem că nici 
Neculai Racoviţă, nici ceilalţi Racoviţeşti n-au amestec în 
faptă. Năcâjindu-i, mi-i fac duşmani, şi sunt destul de mulţi. 
Dar să zicem că ar fi cunoscând şi ei cele puse la cale şi 
chiar s-ar fi amestecat întrucâtva, după obiceiul 
pământului. Bine este oare a-i zădări ş-a-i împunge, a-i 
închide ş-a-i tăia, fiind boieri de ţară, aşa de mulţi, cu atâtea 
neamuri şi încuscriri? Dacă ei grăiesc toţi la fel cu Neculai 
Racoviţă, atuncea-i lăsăm în pace, şi nu mergem mai 
departe cercetând; şi eu, măria ta, chiar îi pun să steie la 
divan şi ei, să judece şi pe Bogdan, şi pe Milescu, şi pe 
Gheuca, şi pe Lupul. 

— Să-i judece ei? Îi judec mai bine eu. Şi nu numai pe 
aceştia, ci pe toţi cei vinovaţi. Fiind domnul lor al tuturora, 
le pot lua capetele. 

— Măria ta, bine este să fie o pedeapsă drept pildă. Prea 
multe capete, nu-i bine să cadă. Am avea să dăm samă, şi să 
nu fie prea târziu, căci înapoi nu le mai putem pune pe 
umerii care le-au purtat. Aşa, ei judecă, ei hotărăsc şi 
armaşul împlineşte. Pedeapsă este, pildă se dă, iar 
răspundere noi n-avem. Această învăţătură 
diplomaticească, măria ta, eu socot că nu ţi-a aduce decât 
folos. Eu zic nici pe Milescu să nu-l scurtezi, căci e un 


bărbat prea dibaci, care ştie să scrie şi să iscălească frumos 
precum ştia şi unchiul său Neculai Cârnul, credinciosul lui 
Alexci ţar. Credinciosul unui ţar rosienesc ne poate aduce 
un folos, ne poate aduce o pagubă, cunoscându-ne şi fiind 
de-o lege şi de-o limbă cu noi. După ce i s-a tăiat lui nasul 
într-o împrejurare la fel, bine este să i se cruţe acuma 
nepotul. De care nepot se poate măria ta să aibă nevoie, 
plătindu-şi el o parte din greşala de-acum. lar pentru 
cealaltă parte îl ţinem închis: astfel îl şi avem la îndămână. 

Ascultând, Duca-Vodă începu iar să se plimbe. Buhuş îi 
urmărea mişcarea feţei. Îl cunoştea de mult şi i-o cetea 
lesne. Sugestiile lui Costin aveau asupra lui Duca o 
înrâurire vădită; îi descreţiră încet-încet fruntea. De câteva 
ori ridică ochii, ca şi cum ar fi căutat deasupra lui o 
hotărâre. Aplecându-i, observa furiş pe boieri. Nu le 
împărtăşi însă ideea care-l fulgerase deodată, în legătură cu 
grija lui necontenită pentru cărţile aflate în Lehia, la mâna 
duşmanilor lui. Se putea într-adevăr încerca ceva cu acest 
dibaci nepot al Milescului, ori pentru dobândirea acelor 
cărţi, ori pentru cufundarea feciorului lui Chiriţă Dracu. Va 
vedea el ce este de făcut, - vremea aduce învăţăminte. lar 
pentru Racoviţeşti, sfatul este bun. 

— Ai dreptate, cinstite logofete Miroane, ai dreptate, 
îngână el. Cu cât cuget mai mult, cu atât văd că asta-i calea 
cea bună. Mai ales cu Racoviţeştii. 

Miron înţelese că lui Vodă îi plăcuse mai mult sfatul în 
privinţa Milescului. Nu stărui să afle şi să înţeleagă ce 
pricini ascunse îl câştigaseră pe Duca. Ştia că asta nu se 
poate c-un bătrân încercat şi fin, şi pe lângă asta, ascuns în 
sine întru toate ale lui. 

— Măria ta, mă bucur că nu m-ai chemat zadarnic, zise el 
închinându-se. 

— Îţi mulţămesc, cinstite logofete Miroane. Îţi mulţămesc 
şi ţie, cumnate Alecu. Şi domnia ta ai văzut bine, ceea ce mă 
întăreşte mai mult în judecata mea. Sunteţi prin urmare de 
părere să facem divan cât de degrabă şi să judecăm pe 


făptaşi. Aşa îngrozim pe cei care nu s-au dat încă pe faţă şi 
mai cu samă dăm veste de puterea braţului nostru la 
orheieni şi la lăpuşneni. 

— Pentru asta are acolo grijă Constantin serdarul, adaose 
Buhuş. Are să le deie strânsoare mare, ca să le vie la loc 
cuminţenia. 

— Deci, dacă facem divan, urmă Duca, - la acel divan 
vinovaţii vor fi aduşi şi-i vom întreba de ce-au viclenit pe 
domnul lor şi ţara. Şi ei vor arăta ce-au scris şi răzăşilor şi 
mazililor, că pentru dări şi prigoniri s-au scârbit. Asta a 
mărturisit în faţa mea şi Gheuca. El fiind vistiernic mare, 
fiind sluga mea şi având a-mi sluji mie cu credinţă, în loc să 
împlinească poruncile mele, le judecă. Jurământul pe care L- 
a făcut îl calcă. Sunt eu oare aşa de tiran şi sărăcesc 
noroadele? Vistieria mea e goală şi datornicii mei ţipă. 
Domniile voastre ce spuneţi? 

— Norodul a fost lăsat de Dumnezeu ca să plătească bir... 
răspunse sibilic Miron logofătul. 

Duca se mulţămi cu acest răspuns. 

— Atunci să plătească, hotări el. Să plătească de-asemeni 
cu capul şi cei care tulbură liniştea ţării, viclenind. Veniţi 
deci la divan mâni dimineaţă. Mai ales pe domnia ta, 
logofete, te rog să pofteşti mai devreme, ca să am cu cine 
mă sfătui înainte de a deschide uşile. Şi să nu uiţi să aduci şi 
pe Neculai Racoviţă cu toţi ai săi, încredinţându-i de mila 
noastră. 

Logofătul se retrase. După el veni îndată şi Buhuş, ca să 
nu i se pară lui Miron că Domnul îl socoteşte pe hatman 
sfetnic mai de taină. Amândoi, având multe de spus unul 
altuia, umblară totuşi tăcuţi, apăsaţi de cugetări mâhnite ca 
de un nour de vreme rea. 

Cei închişi nu erau oameni de rând din prostime. Rar, 
urgia care-i aştepta cădea asupra unor boieri, căci aşa sunt 
lucrurile rânduite în astă lume şi mai ales în această ţară, 
că cei din oase sfinte nu cunosc moarte ruşinoasă. Ori cad 
în război, ori îi blagosloveşte şi-i împărtăşeşte un slujitor al 


lui Dumnezeu, poftindu-i cu cinste pe calea raiului. Ocna şi 
pieirea blăstămată sunt pentru ţigani şi mojici; pe aceştia-i 
bat pravilele; pe aceştia-i bat hârtiile vistieriei. 

Pe asta se putea cunoaşte cât s-a stricat ţara şi cât s-au 
înrăutățit vremurile. 

Vinovaţi sunt aceşti bieţi boieri, cugeta logofătul; mincinoşi 
însă nu sunt. S-au făcut vinovaţi pentru că s-au ridicat 
asupra Domniei. lar Domnia fiind de Dumnezeu rânduită, 
trebuie s-o răbdăm. Nu sunt însă minciunoşi, pentru că 
pricinile pe care le pun ei sunt vădite şi ştiute. 

— Ce hotărâre poate să iasă de la divan, logofete Miroane? 
întrebă hatmanul Sandu. 

— Nu poate ieşi decât hotărâre bună, cinstite hatmane, 
răspunse Costin; căci pe fiecare dintre judeţi are să-i 
cerceteze la noapte Dumnezeu în somn. 

Acest Dumnezeu, urma a cugeta în sine logofătul, 
cuprinde în fiinţa lui frica, interesele, zavistia şi toate 
măruntele patimi omeneşti. 

Cei doi boieri se despărţiră fără a-şi încredința unul altuia 
gândurile cele mai dinlăuntru. Fiecare se duse la gazda sa, 
unde-i aşteptau adunaţi prietini şi rude. În fiecare casă 
mare boierească, în acea zi, avea a se aduna sfat al 
îngrijorării. 

Numai prostimea, care nu cunoaşte decât cele ale 
pântecelui, nu părea supărată pentru surparea unor case 
boiereşti. Bând vin nou în crâşme şi împungând Domnia 
pentru nesăţioasele dări, se credea totuşi mai uşurată 
aşteptând priveliştea pe care în curând avea să le-o deie 
vel-armaşul Toader Fliondor. 

Divanul se deschise în ziua următoare, vineri, între obraze 
care se cercetau cu luare-aminte. Cinstiţii boieri apărători 
ai Domniei îşi înfăţişară unul altuia bărbi prin care-şi 
treceau cu nelinişte degetele. Aşteptau pe Vodă ca să vadă 
care li-i hotărârea, şi părură a se bucura când auziră pe 
dumnealui Neculai Racoviţă pecetluind cu fier roş fapta 
ticăloasă şi nevrednică de boieri şi creştini a celor închişi în 


beciuri. înţeleseră mulţi atunci că pot râvni la caftanul 
vistiernicului, jitnicerului şi spătarului, dacă se vor scârbi şi 
se vor supăra mai tare decât alţii. 

Când Vodă şi înalt prea sfinţia sa mitropolitul intrară, 
găsiră linişte ca înaintea unei furtuni. Duca, încruntat şi cu 
barba în piept, îşi luă locul în jilţul său şi privi în jur cu 
luare-aminte, cercetând rând pe rând feţele. Buhuş şi 
logofătul Miron îşi dăduseră de mai înainte samă de 
însărcinările lor şi Domnul putea ceti pe multe obraze ceea 
ce dorea el. 

— Înalt prea sfinte, grăi el cu blândeţă, şi prea cinstiţilor şi 
credincioşilor ai mei boieri, v-am chemat la un judeţ care 
mie îmi sângerează inima. lată, pe masa divanului, dovezi 
fără greş a unor dregători ai noştri, pe care i-am pus în 
pâne şi care ne-au jurat credinţă. De trei ori ne-a rânduit 
Dumnezeu păstor în această ţară a Moldovei şi într-atâţia 
ani, cât am avut mila sfinţiei sale asupra noastră, nu ni s-a 
mai întâmplat decât o dată asemenea ruşine, atunci când 
Hâncu şi Durac s-au sculat asupra noastră cu armele. Dar 
Cel ce judecă bine a pedepsit bine, şi făptaşii şi-au primit 
osânda. Acum a doua oară Domnul Dumnezeu dă în mâna 
noastră pe alţi nelegiuiţi. Urmând pilda Hâncului şi a lui 
Durac, au purces pe aceleaşi căi. N-au apucat însă a făptui 
şi Dumnezeu i-a pus sub judeţul şi sub buzduganul nostru. 
Cercetaţi, vă rog, cărţile acestea pe care le-a dus la 
orheieni Lupu sulgerul. Aceste cărţi îndeamnă la răzvrătire 
şi la moartea noastră. Lupul sulgerul mărturiseşte fapta 
fără nici un înconjur. Va mărturisi cu gura lui şi în faţa 
cinstitului domniei voastre judeţ. El arată că a fost trimes 
de vel-vistiernicul nostru Vasile Gheuca şi de vel-jitnicerul 
nostru Georgie Bogdan, care şi ei au mărturisit. Cumpăniţi 
domniile voastre cum poate fi plătită asemenea faptă. 
Dumnezeu luminându-vă, ei vor primi osânda pe care o veţi 
hotări. 

Domnul îşi opri cuvântarea, oftând. Diacul cel mare se 
sculă şi înfăţişă înalt prea sfinţiei sale cărţile vinovate. De la 


înalt prea sfinţia sa trecură subit alte bărbi, care le măturau 
cu uimire ca şi cum ar fi vrut să le curețe de colbul 
păcatului. Nu mai rămânea nici o îndoială; fapta era 
vrednică de grea osânda. 

Domnul porunci vel-armaşului Fliondor să aducă pe Lupul. 

Îndată sulgerul fu împins înlăuntru de doi slujitori siimeni 
cu săbiile scoase. Îl ţineau între ei cu mânile legate la spate 
şi cu fruntea adânc plecată. Era plin de tină, cu straiele 
rupte, cu barba încâlcită şi cu obrazul palid. 

Înalt prea sfinţia sa mitropolitul îi porunci să vorbească. El 
ridică ochii fulgeraţi de groază, slăbi din mijloc şi căzu în 
genunchi. 

— Slugerule Lupu, întrebă cu glas blând prea sfinţitul 
Dosoftei; mărturiseşti fapta ta, în faţa lui Dumnezeu şi a 
măriei sale? 

— Mărturisesc, înalt prea sfinte. Am greşit. 

— Ai dus cărţile plăsmuite? 

— Le-am dus. Nu le-am ştiut a fi plăsmuite. 

— Cine te-a trimes? 

— Am mărturisit şi întăresc din nou. M-au trimes 
dumnealui Georgie vel-jitnicer şi dumnealui Vasilie vel- 
vistiernic. Mi-au dat şaptezeci de zloți cheltuială şi mi-au 
poruncit unde să mă duc. Mi-au dovedit că ţara are să se 
scoale la îndemnul lui Dumitraşcu-Vodă, căci nu mai poate 
răbda asupririle şi birurile măriei sale. Eu m-am supus. Însă 
acuma înţeleg că am făcut rău. Pentru copiii mei care 
rămân cruzi şi fără ajutor, nu mă osândiţi să pier tânăr. 
Pentru dragostea de Hristos, iertaţi-mă! 

Cinstiţii boieri nu se priviră. Părintele mitropolit plecă 
fruntea. 

— Duceţi-l, vorbi el apoi lui armaş. Şi aduceţi pe biv spătar 
Milescu. 

Slujitorii săltară de subsuori pe Lupul şi-l traseră după ei. 
Aprozii ţinură uşile deschise până ce intră Milescu, tot între 
săbii, însă cu braţele slobode. Era un bărbat uscat, cu nasul 


ascuţit şi barba roşcată. Aruncă o privire iute spre adunare, 
aţinti o clipă pe Vodă, apoi rămase palid, cu mânile căzute. 

Prea sfinţitul Dosoftei înălţă iar cuvânt: 

— Boier Milescule, răspunde cinstitului acestuia divan ce 
ştii despre cărţile care au fost trimese la orheieni în chip 
viclean, ca fiind din partea lui Dumitraşcu-Vodă? 

— Am aflat că au fost trimese, înalt prea sfinte de doi 
boieri ai noştri. Nu ştiu când şi cum, căci eu n-am nici un 
amestec. 

— Niciunul? 

— Niciunul. 

— Cunoşti această iscălitură? 

— O cetesc, înalt prea sfinte, şi văd că este a lui 
Dumitraşcu-Vodă. 

— Ş-o cunoşti drept a lui? Se spune că ar fi alcătuită de 
altcineva. 

— Se poate, înalt prea sfinte. Se zice, pe cât am înţeles, că 
ar fi alcătuită de mine. Într-adevăr, având pană dibace, m- 
am îndeletnicit uneori, la petreceri, cu asemenea jocuri; 
însă nu ca să stric stăpânului meu şi ţării. Ca să fiu vinovat, 
trebuie să am ştiinţa lucrului. lar eu mă jur pe sufletul meu 
şi pe al copiilor mei, ca şi cum aş fi faţă la judeţul cel 
înfricoşat de apoi, că n-am pus cu ştiinţă asemenea 
iscălitură pentru a vătăma stăpânului meu. 

Logofătul Miron privi zâmbind spre hatmanul Sandu, apoi 
îşi înălţă privirile în bagdadie. Prea sfinţitul nedumerit de 
asemenea încurcată mărturisire se întoarse cătră Domn, 
aşteptând. 

Duca-Vodă nu părea nici mişcat, nici atins, nici mânios. Îşi 
păstra stăpânirea de sine. 

— Bine, zise el, cinstitul divan va judeca şi va chibzui. Să-l 
duceţi pe acesta la locul său şi să aduceţi pe fruntaşii faptei. 
Într-adevăr, adăogi el, în parte, cătră înalt prea sfinţitul; 
nici Lupul nu-l arătă şi nici nu-l ştie pe Milescu. Vinovat 
pare să fie, dar este şi îndoială. Vom face cum e drept şi 
bine. 


De mult Neculai Racoviţă se frământa în locul său, dorind 
cuvânt. Acuma găsi prilej să se desfacă în sus, greoi şi 
pletos. 

— Luminate Doamne, se grăbi el, se cuvine să lăudăm 
blândeţa măriei tale. Te rugăm însă noi toţi, care ştim câtă 
scădere aduc ţării asemenea răutăţi şi zurbale, să dai o 
pildă neînţelegătorilor. Mai cu samă, măria ta, alegând 
grâul de neghină, pe lângă viclenie, trebuie să loveşti şi 
răutatea, care cearcă să amestece pe cinstiţi oameni 
nevinovaţi într-o faptă, ca aceasta. Se poate ca Milescu să n- 
aibă vina care se spune: măria ta vei socoti. lar dacă nu va 
fi fiind vinovat, pedeapsa celor care-l amestecă pe nedrept 
să fie mai aspră. 

Domnul încuviinţă din cap, liniştit şi posomorit. 

— Mulţămesc, grăi el, cinstitului boier pentru luminatele 
sale cuvinte. 

Fliondor armaşul aduse între slujitori pe ceilalţi doi 
vinovaţi. Erau ş-aceştia cu mânile la spate. Pentru boieri, 
aceasta era semn fără sminteală, arătându-le de mai nainte 
înţelesul judeţului. 

Gheuca era un om mai mult bătrân, firav, slăbănog şi 
spânatic. Georgie Bogdan, vel-jitnicerul, înfruntă pe cei de 
faţă cu privirile lui negre şi-şi repezi înainte barba scurtă şi 
creaţă c-o mişcare de dispreţ a buzelor. Era un om cunoscut 
pentru tăria şi semeţia lui şi avea mulţi duşmani., 

— Da, am trimes cărţile, răspunse el cu hotărâre la 
întrebare. 

— Pentru ce ai săvârşit această rătăcire? întrebă părintele 
Dosoftei, privindu-l cu mâhnire. 

— Înalt prea sfinte, iartă-mă dacă-ţi întorc vorba şi-ţi spun 
că n-a fost rătăcire. Căci fapta mi-am cugetat-o. Acest 
tovarăş de osânda al meu mi-a arătat în mai multe rânduri 
care sunt rânduielile pe care le scoale Domnia pentru 
pieirea acestei sărace ţări. Iablele vistieriei se lungesc şi se 
umplu; zlotaşii se pregătesc să cuprindă lumea şi s-o stingă 
cât a mai rămas, mai rău decât păgânii. După ciumele care 


au fost, asta-i una nouă. Şi ne-am gândit la această nebunie, 
să sculăm pe acei pământeni care au mai rămas cu inimă şi 
cu ruşine. Cei fără inimă şi fără ruşine pleacă nasul şi ne 
judecă acum. Dar eu nu cunosc alt judeţ decât al lui 
Dumnezeu, şi la el mă înfăţişez cu inima dreaptă. 

— Şi cu scrisori plăsmuite, sărace Bogdane... adăogi cu 
voce moale Duca. 

Jitnicerul încruntă sprânceana şi rămase privind în gol, 
fără a răspunde. 

— Ce ai de mărturisit domnia ta, boierule? se îndreptă 
mitropolitul cătră Vasile Gheuca. 

— Înalt prea sfinţite, eu cunosc prea bine pe Domnul meu 
şi ştiu care va fi milostivirea lui, răspunse cu prefăcută 
umilinţă vistierul. Eu sunt un biet om care le-am isprăvit 
toate. M-am spăriat de -o pedeapsă mai cumplită, când va fi 
să mă înfăţişez la judele meu cel mare, care este şi al înalt 
prea sfinţiei tale, şi al lui Vodă şi al tuturor. Văzând că mi se 
pune în mână cuţit ca să belesc ţara, l-am lepădat. 

Privi spre toţi cu umilinţă, dar fără frică. 

— Judecaţi-mă şi veţi da socoteală. 

Vodă făcu semn. Slujitorii plecară săbiile şi luară în 
piepturi pe vinovaţi, scoţându-i afară şi lăsând în urmă o 
tăcere înlemnită. 

Duca-Vodă suspină amar. 

— lată răsplata bunătăţilor mele, şopti el, ca şi cum ar fi 
vorbit sufletului său. Cinstiţilor boieri, urmă el, chibzuiţi 
cum veţi socoti că-i mai bine. 

Atunci crezu de a sa datorie să se mai salte încă o dată 
dumnealui Neculai Racoviţă, unul dintre cei mai mari şi mai 
grei oameni ai Moldovei. Casa lui de lângă carvasara, la 
Sfântul Lazăr, era din piatră de Orhei zidită, cu pivniţi 
afunde. Şi credincioşi ai lui ţineau vama, cu condici, şi bună 
rânduiala, întru folosul Domniei. 

— Slăvite Doamne, grăi el închinându-se, şi înalt prea 
sfinte, am auzit cu toţii cele mărturisite şi ne-am întristat. 
După cum şi dumnealui marele logofăt Miron, prea învăţat 


şi cuminte bărbat, îmi spunea, înainte de a intra aici la 
divan. - uşor este a făptui, mai greu este a osândi, - văd că 
măria sa, înainte de a pleca asupra acestor vinovaţi 
buzduganul său, cugetă cu creştinească milă. Fiind cătră 
măria sa vinovaţi aceştia, eu socotesc, boieri 
dumneavoastră, să-i dăm în mâna măriei sale. 

Duca-Vodă, cu capul plecat pe-un umăr privea zâmbind pe 
Racoviţă. În cugetul său, da dreptate logofătului Costin. 
Racoviţă i se vădea cu mare ajutorinţă şi supus, deci nu 
putea să aibă amestec în prostiile altora. Pe lângă asta 
Racoviţă avea foloase de la vămile domneşti, foarte bine 
înmulţindu-şi starea. Deci nu putea să aibă amestec în 
faptele proştilor. 

Boierii încuviinţară cu mare grabă propunerea, 
descărcându-se astfel de-o răspundere. Miron, de 
altminteri, şi prea sfinţitul Dosoftei arătară în cuvinte 
meşteşugite că aşteptau mult de la îndurarea domnească şi 
se alăturară şi ei părerii. Obşteasca hotărâre statornicindu- 
se astfel, diecii logofeţiei o scriseră cu pene de gâscă în 
condica cea mare, şi asupra vinovaţilor rămase atârnată 
sabia Domniei. 

Încă nu se ştia ce hotărâre va lua Vodă, şi pe faţa lui 
închisă nu putea încă nimeni ceti. Mulţi din cei mai tineri 
erau încredinţaţi că vinovaţilor viaţa le va fi lăsată. Are un 
domnitor destule pedepse cu care poate certa pe boierii săi. 
înclina şi mitropolitul după inima sa blândă. Miron logofătul 
clătină din cap: nu se putea şti nimic. 

După-amiaza aduse oarecare bucurie la curte. loderaş 
Cantacuzin se înfăţişă ca să primească din mâna Domnului 
caftanul de vel-vistiernic şi Tudose Dubău pe cel de vel- 
spătar. Duca părea mai luminat la chip; pofti pe noii săi 
dregători şi pe ceilalţi boieri în spătăria cea mică la cafea şi 
ciubuc; se bucură de vremea bună şi de scrisorile de la 
capuchehaia sa din Țarigrad, Cuparul cel bătrân, care-i 
aduceau dorite vorbe de pace, dar nimene nu-l putu face 
să-şi descopere gândul ascuns, în privinţa vinovaţilor. 


Erau încă la acel sfat, în jurul filigenelor, când aprodul cel 
mare vesti că ava Paul franţuzul vine la scaun, ca să-şi ieie 
rămas-bun, având a-şi urma chiar de a doua zi drumul său 
la împărăție. 

Îndată Domnul îşi părăsi jilţul şi pofti şi pe boieri să vie cu 
el pentru a face cinste solului. Îi ieşiră lui de Marenne întru 
întâmpinare la scară. Duca făcu semnele de prietinie, 
poftind atât pe ava de Marenne cât şi pe soţul său 
franţuscanul părintele Guido, să binevoiască a se osteni 
până în spătăria mică. Vorbele acestor îndemnuri 
cuviincioase le rostea Miron logofătul, şi Duca zâmbi 
aşezându-şi oaspeţii în scaun, ca şi cum le-ar fi rostit el. 

— Trebuie numaidecât să plece cinstitul sol? Se grăbeşte 
aşa de mult? Vremea nu-i împotrivă şi ar mai putea petrece 
în laşi, unde şederea sa face deosebită plăcere Domniei. 

— Mulţămesc luminatului şi binecredinciosului prinţ... 
întoarse cuvânt abatele. Nu-mi pot prelungi şederea mai 
mult. Am să am încă poate bucuria să văd pe măria sa la 
Constantinopol, unde ştiu că se duce din când în când. 

— Mergem într-adevăr din când în când, pentru nevoile 
ţării. Însemnează, prin urmare, că cinstitul sol are să 
petreacă mai multă vreme la [arigrad? 

— Da, se poate să steie mai multă vreme. Socoate însă de 
a sa datorie să atragă luarea-aminte binevoitoare a măriei 
sale asupra împrejurării că el, umilit soldat al lui Hristos, 
deşi nobil de veche viţă, nu s-a bucurat de o anumită 
însărcinare diplomatică din partea marelui rege Ludovic, 
care l-ar îndritui să se cheme sol, ci se duce mai mult 
pentru treburile sale ştiinţifice, având a face anume 
comunicări Institutului. 

— Într-adevăr, aşa este, încuviinţă zâmbind Duca-Vodă, 
acest lucru ne-a mai fost spus o dată de prea cinstilul avă 
franţuz; dar noi avem atâtea treburi, atâtea griji şi mai ales 
atâtea mâhniri în slujba ţării, încât ne poate fi îngăduit să 
uităm. 

Domnul oftă şi privi întristat pe oaspeţii săi. 


De Marenne înţelese că poate pleca. Se sculă în picioare şi 
ură prosperitate şi sănătate îndelungată slăvitului Domn. 

— Rămân îndatorat prea cinstitului avă, răspunse Domnul, 
şi-l poftesc să-şi aducă aminte de noi şi să ne ierte dacă i-am 
greşit cu ceva. Să afle cuvioşia sa că ne-am îngrijit de 
plecarea cuvioşiei sale şi-i dăm slujitori care să-l petreacă 
până la Dunăre, pe unde va porunci cuvioşia sa, pe drumul 
care-i va plăcea; iar noi l-am îndemna să apuce drumul 
domnesc cătră Galaţi. Căpitan Brahă, cu cincisprezece 
slujitori, e rânduit pentru asta, având scrisoare domnească 
la mână, oriunde va ajunge să poată porunci găzduire 
pentru cuvioşia sa, spre a nu-i lipsi nimic. Ajungând la 
împărăție, să nu uite ava de toate acestea şi să binevoiască 
a pomeni de ele unde va socoti de cuviinţă. 

Cu ceremonie, de Marenne se despărţi de curte. Se 
închină el, se închinară boierii şi iar se închină el. Până la 
calul său, din proaspăt împodobit de sahaidacarul domnesc, 
îl petrecu Miron, căruia îi strânse mânile, încredinţându-l, 
cu ochii în lacrimi, că nu-l va uita în rugăciunile sale 
niciodată, pentru serviciul pe care i l-a făcut tălmăcindu-i 
sentimente şi gânduri nobile ale unui aşa de slăvit şi 
cuminte prinţ, cum se arată a fi Georgie Duca-Vodă. 

În sfârşit plecă. 

Domnul păru ostenit şi boierii se retraseră şi ei. Se mai 
întrebau care va fi hotărârea lui Vodă în privinţa vinovaţilor 
şi mai ales în privinţa contăşului de vel-jitnicer, pe care nu-l 
pusese încă pe umerii nimănui. 

Înainte de a se întinde la hodină pe divanul său, în chilia 
din casele Doamnei, Vodă stătu de vorbă puţintel cu soţia 
sa. 

Doamna îl ruga pentru o pricină. Slujitorii n-auzeau bine 
despre ce-i vorba, dar bănuiau că poate să fie în privinţa lui 
Gheuca, deoarece Gheuculeasa, vara măriei sale Doamna 
Anastasia, intrase la măria sa dis-de-dimineaţă. Doamna 
îndrepta o rugăminte repede şi moale cătră măritul său soţ; 
la care Vodă răspunzând aspru, ea începu a se tângui ş-a 


plânge cu lacrimi. Atunci Vodă o linişti cu vorbe blânde. 
Totdeauna acest mărit Domn şi acea bună Doamnă aveau 
obiceiul înţelegerii şi se închinau unul cătră altul cuviincios, 
chiar când nu-i vedeau slujitorii şi boierii. 

— Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care 
judecau împrejurarea cu urechile lipite de uşi, la pândă. 

Măria sa hodini puţină vreme, căci nu-l iertau treburile. 
Chemă la sine pe unii din diecii vistieriei dându-le porunci 
tari. Apoi trimese răspuns armaşului să se înfăţişeze. 

Fliondor veni numaidecât, căci îşi păzea necontenit ceasul 
şi porunca în odaia lui de sus. Dar Domnul nu-i vorbi despre 
ce se aştepta. 

— Vel-armaşe Toadere, îi zise Vodă cu glas netulburat, dă 
poruncă să fie gata butca şi slujitorii, căci doresc să ascult 
în astă-sară sfintele rugăciuni la mănăstirea Goliei. Vesteşte 
pe cuvioşia sa Nectarie arhimandritul. Şi să mă 
întovărăşeşti şi domnia ta, stând lângă mine până ce ne 
întoarcem la Curte. 

Cu slujitori şi facle de răşină, marele armaş duse pe Vodă 
până la mănăstirea cea mare a Goliei. Se grăbiră a veni şi 
unii din boierii care aflaseră de acest ceas de rugăciune al 
măriei sale. Domnul stătu neclintit în strana sa aurită, 
cufundat în rugăciune şi-n gânduri. Cuviosul Nectarie slujea 
cu înalt glas, având în jurul său sobor şi cădelniţând cu 
mirezme proaspete. Măria sa se umili în genunchi la cetirea 
sfintei evanghelii şi credinciosul său Fliondor şopti unora 
din preajmă că l-a auzit pe măria sa suspinând de trei ori. 

În zvon de clopote, Domnul ieşi de la Golia la ceasul al 
treilea. Caii, purtaţi de paici, îl duseră în pas până la Curte, 
între făchii, având în jur slujitori şi îngrămădire de norod 
prost. 

Porţile se închiseră cu zgomot în urma alaiului. Domnul 
însă nu trecu la somn ca-n alte zile. Atât la casa cea mare 
cât şi la cea mică, rămaseră lumini lucind prin perdele. 
Măria sa pofti pe armaş în odaia lui obişnuită de taină. 


Slujitorii aşteptau în tindă. Dumnealui Toader Fliondor ieşi 
de la Vodă c-un obraz destul de mulţămit şi dădu poruncă 
să fie adus Ion Milescu. 

— Să fiţi gata, adaose el, să-mi aduceţi şi pe ceilalţi. 

Duca se plimba, după obiceiul lui, cu mânile la spate prin 
chilie şi era plin de năcazurile zilei pe care le pufnea din 
când în când în barba-i cănită. Sfântul Ion Gură de Aur, 
cătră carele Vodă se legase să-i clădească bun lăcaş în 
Beilic, nu-i îndeplinise încă slujba lui cătră Dumnezeu, 
pentru care fusese fierbinte rugat în sara aceea. Fără 
îndoială acolo în cer, în palatul de olmaz din grădinile 
raiului, el se înfăţişase la Marele Stăpânitor a toate şi 
sprijinea cu limba-i dulce-meşteşugită pe bine-credinciosul 
ctitor al mănăstirii sale. Curând bătrânul are să-şi încline 
barba şi are să deie deslegare: să fie după dorinţa robului 
nostru Georgie şi să nu i se scrie păcat în catastifele 
noastre. 

Armaşul ciocni la uşă. 

Vodă se opri şi se întoarse. 

— Deschide, strigă el, încruntându-şi sprânceana şi 
rezemându-şi în piept barba. Lasă-mi aici pe vinovat, 
armase, şi aşteaptă dincolo poruncile mele. 

Milescu intră slobod şi rămase la uşă cu fruntea coborâtă, 
în pâlpâirea luminărilor. 

Vodă tăcu o vreme, privindu-l. După aceea făcu uri pas 
spre dânsul şi se opri iar. 

— Milescule, îi zise cu glas domol, însă foarte hotărât; am 
stat şi am cugetat la fapta ta, punând-o în cumpănă înaintea 
lui Dumnezeu care ne vede, şi n-aş putea spune că nu te 
găsesc vinovat. 

— Luminate Doamne, nădăjduiesc la bunătatea măriei 
tale, răspunse cu umilinţă boierul. Mila măriei tale se va sui 
ca o tămâie la scaunul dreptului judeţ şi va fi bine primită. 

— Vom vedea, răspunse Domnul. N-am hotărât încă nimic. 

Milescu se lăsă în genunchi, fără să înalțe ochii, şi păru 
copleşit de înfrângere. 


— Ascultă, grăi Domnitorul, se poate ca în noaptea asta să 
nu te visez sub braţul lui Buga Sârbul şi soarele de mâni să- 
ţi lumineze ziua cu pace. Dacă va fi aşa, să te bucuri dar să 
ştii că n-ai scăpat cu desăvârşire. Deasupra ta va urma să 
atârne sabie, până ce Dumnezeu va hotări să-mi fii de folos 
şi să te pot deplin ierta. 

— Măria ta, îngână Milescu îndrăznind pentru întâia oară 
a-şi ridica pleoapele, ceartă-mă cum vei socoti, numai 
dăruieşte-mi viaţa. Dac-am păcătuit din prostie ori neştiinţă, 
pune-mă să răscumpăr. 

Vodă trecu gânditor spre sfeşnice. 

— Iată ce se poate întâmpla, se întoarse el deodată cu glas 
schimbat şi aproape şoptit. Se poate întâmpla să avem 
nevoie de pana ta care s-a dovedit dibace; să avem nevoie 
nu pentru fapte rele ca acelea în care eşti amestecat, ci 
pentru izbânda dreptăţii. Avem prietini în care nu ne putem 
pune credinţa; avem duşmani pe care dorim să-i cufundăm: 
s-ar putea să fii cândva de folos. 

— Luminate Doamne, porunceşte. Viaţa mea-i în mâna 
măriei tale şi-ţi sunt rob. 

— Încă n-a venit, vremea, răspunse Duca. În această clipă 
îngroapă în tine ce-ai auzit; şi uită, dacă doreşti să uităm şi 
noi. Să nu-ţi aduci aminte decât când va veni ceasul cu 
porunca; şi după aceea să uiţi iar. Altfel primejdia nu te 
ocoleşte. 

— Cuvintele măriei tale au intrat într-un mormânt... vorbi 
repezit Milescu, bătându-şi pieptul. Doamne, mă rog să tinzi 
dreapta care m-a cruțat s-o sărut, mulţămind ca lui 
Dumnezeu. 

Domnul îi atinse buzele c-un deget, apoi bătu în palme. 
Vel-armaşul deschise uşa. 

— Ia şi trimite pe acest boier la locul său, porunci Duca, şi 
să se ştie că viaţa i-a fost cruţată. Dar rămâne închis până 
ce-i va veni altă îndurare a noastră. 

Toader vel-armaş se retrase cu robul, îl încredinţă 
slujitorilor, apoi se-ntoarse pentru alte porunci. Vodă îl 


primi în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, cu 
privirea-i posomorâtă din zilele cele rele. Fliondor înţelese 
că ceilalţi boieri zadarnic aşteaptă să urce treptele 
beciurilor. Totuşi mai rămânea o nădejde: să plătească 
numai unul pentru toţi, cu sânge. Acela putea fi Georgie 
Bogdan vel-jitnicerul, căruia semeţia nu se putea să nu-i 
doboare la urma urmei căpăţâna în pulbere. 

— Vel-armaşe 'Toadere, zise Duca cu glas foarte liniştit; 
prin rânduiala cinstitului divan fiind hotărâtă pedeapsa cea 
mare vinovaţilor, noi ne-am milostivit pentru unul, a-i lăsa 
deocamdată viaţa. Pe ceilalţi suntem supăraţi că nu-i putem 
ierta. Să facem altfel, nu ne îngăduie grija de această 
sărmană ţară. Ai să-i scoţi deci mâni dimineaţă între 
slujitori la cişmea, în faţa porţii domneşti, şi acolo le vor 
cădea capetele pentru fapta lor. lar ca să fie şi pentru alţii 
îngrozire şi norodului pildă, şi leşurile şi căpăţânile să 
rămână lepădate acolo până în sară. Atunci să îngădui 
neamurilor să le ridice spre a le îngropa la bisericile lor. Mă 
voi ruga şi eu pentru sufletele lor nădăjduind de la 
Dumnezeu deplină iertare pentru cealaltă a lor viaţă. Aşa. 

Vel-armaş se închină în tăcere. Domnul trecu pe dinaintea 
lui. Păşi printre slujitori fără a-i privi şi se duse la odihnă. 
Curtea se cufundă în linişte. Târgul dormea fără lumini, 
subt un cer perdeluit de nouri. Dar de la Curte, prin 
întuneric şi tăcere, vestea tresări ca o dihanie zbârlită cu 
ochi de fosfor. Începu a alerga din uliţă în uliţă, din ogradă 
în ogradă, pufnind în geamuri, ciocănind la uşi. Trecerea ei 
era semn de moarte răscolind casele şi tulburând somnul 
binecredincioşilor fraţi creştini. 

La al doilea ceas al dimineţii de sâmbătă, la poarta Curţii şi 
la Sfete Neculai cel Bogat era mare îmbulzeală, nu numai 
de norod prost, ci şi de neamuri. Veniseră în privelişte toţi, 
cu frică şi curiozitate. Stătea mai la o parte, în laturea 
bisericii, dar văzând toate, şi Alecu Ruset, cu Bârlădeanu în 
preajmă. 


Bătură clopote în paraclisul turnului domnesc. Răspunseră 
cele de la Sfântu-Neculai, apoi se auziră şi altele mai 
depărtate, la Golia, unde Domnul era în rugăciune. 

Siimeni stăteau înşiraţi în patru laturi împrejurul cişmelei 
de la poartă. Era o hazna de piatră, cu trei colţuri, având în 
trei feţe şuruburi de aramă prin care scânteia câte un arc 
de apă. 

Vel-Armaş dădu poruncă înălţând toiag şi daulgiii bătură 
din tobe. Atunci ieşiră din Curte pe sub bolta turnului alţi 
slujitori, ducând între săbii pe cei trei osândiţi. înaintea lor 
umbla părintele Petre, duhovnicul cel bătrân de la biserica 
Dancului, în odăjdii. în urmă cu paloşul la umăr, Buga 
Sârbul, în strai roş. 

Cum ajunseră la cişmea, părintele Petrea dădu osândiţilor 
crucea s-o sărute. Îndată ce-o sărutară, slujitorii îi 
cuprinseră şi-i dărâmară în genunchi. Buga îşi lepădă 
tunica-şi rămase cu braţele goale. Cu mişcări iuți se dădu în 
dosul şi-n laturea lui Bogdan jitnicerul, cumpănindu-şi 
fierul. Era un gealat meşter, cunoscut şi la Țarigrad. Ca şi 
cum ar fi fulgerat un disc, paloşul căzu descăpăţânând pe 
osândit. Trupul se prăvăli într-o parte ţâşnind şi bulbucind 
sânge. Capul merse de-a dura de câteva ori şi se opri cu 
ochii fioroşi clipind în soare. 

Gâdea şterse repede fierul cu postav cârmâz şi-i cercetă 
de aproape ascuţişul. Trecu la vistiernicul Gheuca pe care-l 
desfăcu, într-acelaşi chip şi îndată, de capu-i palid şi mâhnit. 
Sări fără a mai cerceta paloşul, şi la Lupul, care se zbătea şi 
plângea în legături. 

În această clipă două muieri începură a vorbi în apropiere 
de Ruset. 

Una din ele, sprintenă şi cu fustă vişinie, avea a încredința 
celeilalte o taină. 

— Ascultă şi bagă de samă, îi zicea ea; nu întârzia mult în 
laşi. Du-te la ale tale şi stai totdeauna cu pază. Nu mă uita 
şi vină cât de degrabă, dar să nu te ştie nici pământul. 

XIX. 


Abatele Paul iese din târgul Iaşilor, urmând calea spre 
împărăție, pe alte drumuri fără păreche în lume. 

Abatele Paul de Marenne urma să iasă din laşi chiar în 
acea sâmbătă dimineaţă şi dăduse oamenilor săi ordin de 
plecare. Se înfăţişase şi căpitanul Brahă cu cei 
cincisprezece călăreţi ai săi. Din porunca Domnului, o 
căruţă uşoară trebuia să-l încarce pe franţuz cu lucrurile lui 
şi, cu cai de menzil, schimbaţi la poştele rânduite, avea să-l 
ducă şi să-l puie, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Dunăre în 
mâna oamenilor împărăției, dându-l pe samă în bună stare. 
Nu se ştia de ce Vodă îşi schimbase gândul în privinţa 
drumului şi trimesese rugăminte lui ava să nu se supere şi 
să pornească pe tractul tătărăsc, în lungul Prutului. 

— Care să fie pricina acestei schimbări? se întreba 
beizade. 

Era şi el de faţă, gata să întovărăşească pe prietinul său o 
parte din cale. 

— Nu-mi închipuiesc să fie altă pricină decât schimbul 
cailor, răspunse de Marenne, mirându-se mai mult de 
întrebarea lui Ruset decât de rânduiala lui Duca. 

— Poate fi şi asta. Noi suntem însă obişnuiţi a ceti altfel 
poruncile domniilor. La noi, bănuiala stă totdeauna ca o 
fantomă nevăzută lângă Vodă şi-i şopteşte la ureche vorbe 
de îndoială. Pe drumul celalalt, trebuie să fi repezit o ştafetă 
mai grabnică, hotărându-i să ajungă la Țarigrad mai curând 
decât domnia ta. 

— De ce? 

— Nu se ştie de ce. Orice semn din cer şi de pe pământ 
devine o ameninţare. Stăpânii noştri turci sunt, pe de altă 
partea oameni cu rele năravuri. Pentru cele mai 
neînsemnate pricini, schimbă domnii. N-au încredere în noi 
şi au nevoie de paralele noastre. Căci trebuie, să-ţi spun 
dacă nu ştii, iubite domnule de Marenne, că la Moldova, 
această domnie slăvită, pe care ai preţuit-o cu laude, se 
dobândeşte cu multe intrigi, dar mai ales cu mult aur. 

— Ş-atunci? 


— Ş-atunci ştafeta lui Duca se grăbeşte, pe drumul cel mai 
bun, la capuchehaia ţarigrădeană a Moldovei, ca să-l puie în 
cunoştinţă că vine un sol franţuz la Poartă. Nu se ştie cum, 
nu se ştie de ce. Acest sol stăruieşte să declare că nu-i sol, 
dar tocmai de aceea noi îl credem sol. A trecut pe la nemți, 
a trecut pe la leşi. Vine cu ştiri de la stăpânul său, ori de la 
aceşti duşmani; ori nu vine cu nici o ştire şi nu duce nici o 
primejdie; bine este să aflăm. Dacă este ceva, să avem 
apărarea de mai nainte întocmită. Dacă nu-i nimic, să dăm 
slavă lui Dumnezeu şi să mai clădim o sfântă mănăstire. 

— Poate să fie şi aşa, prinţule. Nouă nu ne pricinuieşte nici 
o neplăcere. 

— Mai ales mie nu, domnule de Marenne. îngrijorările 
acestea mie nu-mi displac. Deci te însoțesc pe orice cale, 
rugându-te să primeşti tovărăşia mea. 

— O primesc cu recunoştinţă, căci o preţuiesc şi o ştiu fără 
interes. 

— Mulţămesc. Eu sunt gata. Mi-am trimes oamenii la 
Hârlău şi nu ţin cu mine decât pe Bârlădeanu, prietinul 
nostru. Domnia ta ai pe cei doi slujitori de-acasă şi pe cei 
doi lioveni. Ţi-ajung. Căpitanul Brahă îţi face alaiul. E un om 
prea cuminte însă, care nu se pricepe la mâncări şi vinuri. 
Asemenea om, oricât de vrednic, face ruşine Moldovei. 
Ilartă-l şi primeşte-l aşa cum este. Cât despre interes, dă-mi 
voie să-ţi spun că te înşeli întru-câtva. 

— Nu înţeleg. 

— Ai să înţelegi uşor, căci n-am a-ţi ascunde nimic. Vreau 
să-mi fac din domnia ta un aliat şi un protector. Nu 
protesta. Convin şi eu că n-ai însărcinări oficiale şi că te 
grăbeşti a te duce la Stambul pentru a cunoaşte cu ooră 
mai înainte o mulţime de lucruri pe care omenirea civilizată 
nu le ştie, şi, neştiindu-le, se simte nenorocită. Totuşi fiind 
acolo şi având prilej să admiri bărbile măriei sale strălucitul 
şi întocmai ca soarele Padişahul şi a luminăţiei sale vizirului, 
vei binevoi să-ţi aduci aminte de nefericirile singurului 
prietin al domniei tale din această ţară. Nu e nevoie să 


vorbeşti, nu e nevoie să stăruieşti, ci numai adă-ţi aminte şi 
mi-i destul. 

— Totdeauna am ştiut să-mi aduc aminte de prietini, 
răspunse de Marenne, închinându-se. 

— Nu mă îndoiesc. Şi puteam să mă bizui pe prietinia 
domniei tale chiar neţinându-ţi înainte tovărăşie. Însă vreau 
să adaog interesului meu un excedent, în care-nu se 
găseşte decât prietinie pură. 

— Prinţule, răspunse de Marenne, râzând, observ că 
domniei tale îţi place a complica lucrurile. Cu toate acestea 
eu te iubesc aşa cum eşti. Probabil că şi oarecare domniţă, 
pe care am admirat-o alaltăieri, face ca mine. 

Ruset se mulţămi şi el să râdă, fără a răspunde, în clipa 
aceea Bârlădeanu vâri capul pe uşă. 

— Măria ta, zise el clipind din ochi, a venit un boier care 
vrea să-ţi spuie două vorbe. Dumnealui aga Bucşan. 

— Aga? răsări neliniştit beizade. Ce pofteşte? Să intre. 
Rămâi şi domnia ta, domnule de Marenne. Pentru prietini n- 
am secrete. Afară de asta, sunt sigur că nu vei înţelege 
nimic din ce se va spune. 

De Marenne râse iar, clătinând din cap, şi se cufundă mai 
bine în scaunul său. 

Slujbaşul domnesc intră pe uşa rămasă deschisă. Se 
întoarse ş-o închise el singur, cu grijă. Se ploconi în faţa 
abatelui ş-a lui beizade. Îşi mângâie barba şi se îndreptă 
privind cu mulţămire. N-avea nimic duşmănos în înfăţişare. 
Dimpotrivă. Ruset îl aţinti cu luare-aminte. 

— Prea cinstite agă Bucşan, îi zise el, nor ne cunoaştem 
mai de demult. Înţeleg că vii să-mi aduci o poruncă din 
partea măriei sale. 

— Aşa este, beizade, răspunse aga. Te-am căutat la gazda 
domniei tale ş-am înţeles că te găsesc aici. Văd că nici nu 
era nevoie să vin; erai gata de plecare. 

— Da. Întovărăşesc până la Huşi pe cuvioşia sa. Ai venit să- 
mi aminteşti că petrecerea mea în laşi se isprăveşte? 


— De asta am venit, beizade, rugându-te să nu-ţi fie cu 
supărare. 

— N-am nici o supărare şi sunt următor poruncii. Mai este 
şi altceva? 

— Din partea măriei sale nu mai este, fără decât să-i 
vesteşti măriei sale când ai mai avea treburi, ca să-ţi 
învoiască intrarea. 

— Voi face întocmai, cinstite agă. Atâta este? 

— Atâta, beizade, şi te rog, beizade, să-ţi aduci aminte de 
mine ca de un prietin supus. 

Ruset privi iarăşi pe musafir. Zâmbea mângâindu-şi barba. 

— Asta, cinstite agă, tot din partea măriei sale mi-o spui? 

— Nu, o spun din partea inimii mele, beizade. 

— Hm! 

— Vreau să-ţi adaog câteva lucruri, beizade, ca să înţelegi 
că porunca măriei sale e una şi ale mele sunt altele. Eu 
pricep că eşti cu bănuială; şi ai dreptate. De şi eu am fost, 
beizade, bun slujitor al slăvitului domniei tale părinte 
Antonie-Vodă, primind de la el multă milă, poţi să n-ai 
credinţă, căci oamenii sunt de obicei înşelători şi răi. Eu 
totuşi îmi aduc aminte de stăpânul pe care l-am avut şi de la 
carele am mâncat pită. Văzând că îndrăzneşti a intra în laşi, 
m-am temut să nu ţi se întâmple ceva rău. Am băgat de 
samă cu bucurie că nimic nu ţi s-a întâmplat. Am băgat de 
samă şi mai mult: că Vodă, dându-mi poruncă în privinţa 
măriei tale, posomorât şi aspru cum are el obicei, mi-a 
hotărât să fiu cu mare grijă spre a nu ţi se întâmpla nici o 
supărare. M-am mirat, şi chiar din acea zi, de marţi, am 
înţeles că măria ta vii aici fără frică, având sprijin tare la 
alţii mai sus decât Vodă. 

— A! îl întrerupse zâmbind Ruset; şi domnia ta înțelegând 
că-s tare, te-ai gândit că n-ar strica să cheltuieşti o vorbă 
bună pentru a-ţi agonisi în viitor răsplată, cine ştie! 

— Întocmai aşa m-am gândit, beizade, aducându-mi 
aminte şi de dragostea pe care o am pentru părintele 
măriei tale. 


— Se poate, cinstite agă. Dar deocamdată slujeşti pe măria 
sa Georgie-Vodă. 

— Îl slujesc, beizade; asta-i adevărat. Am să-ţi dovedesc, 
însă, că ştiu să te slujesc şi pe măria ta. [i-am spus de-a 
dreptul cugetul meu. Ţi-am arătat că, văzând la măria sa o 
slăbăciune ca asta, mi-am adus aminte că domniile sunt 
schimbătoare. Acuma, beizade, să-ţi arăt alta. Ştiu că 
miercuri ai ieşit de aici, ferit şi-n strai schimbat, şi te-ai dus 
spre vii, peste Bahlui. 

Ruset lasă să cadă asupra agăi o privire tăioasă. Răspunse 
cu linişte: 

— Boierule, te înşeli. 

— Nu mă înşel, beizade. Nimene, afară de mine, nu ştie; 
aşa că să n-ai grijă. 

— Încă o dată îţi spun că te înşeli. 

— Beizade, întări cu umilinţă aga, nu mă înşel. În faţa 
porţii, aici, au stat doi slujitori mai proşti ai mei, care îmi 
închipuiesc că au dormit, după obiceiul slujbei lor. Iar 
dindos, ca şi la jupân Abăza, stătea unul care nu dormea. 
Aici am avut pe oarecare Arvinte, un mişel calic de picioare, 
pe care nici nu l-ai băgat în samă. L-am pus pe acesta 
anume, ca să nu te poată urmări; dar despre ieşirea măriei 
tale am aflat. Acuma, dacă mă întrebi măria ta de ce-am 
făcut aşa, eu am să-ţi răspund că am avut poruncă să te 
priveghez. Te-am privegheat, însă ce-am aflat am ţinut 
pentru mine. Am ţinut pentru mine, ca să dovedesc lui 
beizade că n-am uitat bunătăţile de care m-am bucurat în 
vremea domniei slăvitului Antonie-Vodă. Drept aceea, 
anume punând aşa privighetor, care nu s-a putut lua după 
măria ta, nici eu n-am vrut să ştiu mai mult. Acuma, urmă 
Bucşan, şoptit, folosindu-mă de porunca lui Vodă Duca, eu 
vorbesc şi despre ale mele. Iar ca să dovedesc şi mai mult 
că cele ce spun eu sunt fără viclenie, am să mai aduc una, 
pentru acest avă franţuz. Are el doi slujitori străini, pe 
lângă franţujii lui. Să ştii, beizade, că acei slujitori au fost la 
Curtea Domnească. 


Ruset tresări şi se întoarse spre de Marenne; apoi veni iar, 
cu prefăcuta-i linişte, spre Bucşan. 

— Spui că i-ai văzut? Pentru asta sunt şi mai cu luare- 
aminte, căci e vorba de acest bun prietin al meu. 

— Da; nu înţeleg ce au căutat; dar i-am văzut. 

Ruset se întoarse iar spre de Marenne şi abatele înţelese 
că s-a petrecut ceva care-l priveşte. Avu în ochi un fulger, 
care nu scăpă lui beizade Alecu. 

— Ce este, prietine? întrebă el. Pari neliniştit din pricina 
mea. 

— Aflu cu mirare, răspunse beizade, că cei doi călugări ai 
domniei tale de la Liov au fost chemaţi la Curtea 
Domnească. Ți-au spus ei ceva despre asta? 

— Nu mi-au spus nimic. 

— Atunci n-au fost chemaţi. S-au dus ei singuri. 

— Să fie cu putinţă? 

— Este cu putinţă, domnule abate. Să n-ai însă grijă prea 
mare. Deoarece ştim asta, vom fi în stare să aflăm şi altele. 
Cinstite agă, urmă el, răsucindu-se spre Bucşan, mai ales 
pentru această ştire îţi sunt mulţămitor. Aşa încât cred şi 
celelalte. Dumnezeu va ţine samă de toate cele bune câte le 
faci şi-mi voi aduce aminte la vreme de prietinia domniei 
tale. 

Aga se bucură cuviincios, mângâindu-şi barba. După 
aceea, închinându-se, ieşi grăbit, ducându-se să deie samă 
Domniei de însărcinarea ce avusese. 

De Marenne se despărţi, cu mulţămire şi delicate cuvinte, 
de pater Guido. Îmbrăţişându-l, îi simţea lacrimile şi-i 
înţelegea întristarea. Era un ascet slăbănog, pus într-o 
răscruce de furtuni. Nu nădăjduia decât în alinarea morţii. 
Cu totul altfel se înfăţişau ceilalţi doi fraţi franţuscani, 
tovarăşii părintelui Guido. Erau încă în puterea vârstei, cu 
nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate şi cu 
rasele pătate de grăsimile mâncărilor. Nădăjduind 
totdeauna în mila şi bunătatea lui Dumnezeu şi a sfintei 
Fecioare, nu găseau viaţa rea nici în acest colţ de lume. Le 


păruse bine de sosirea abatelui şi nu le părea rău de 
plecarea lui. Întru această cumpănă a vieţii, ştiind a găsi ce- 
i bun atât la bucurie cât şi la întristare, urmaseră o bună 
învăţătură şi pildă a pământenilor. Astfel se învăţaseră a 
preţui vinul Moldovei. 

Abatele de Marenne îi binecuvântă, dorindu-le izbândă 
asupra diavolului şi asupra necredincioşilor, şi se aburcă în 
vehiculul pe care i-l trimesese Domnia. Era o căruţă uşoară, 
având părţile şi fundurile zăbrelite cu speteze subţiri de 
paltin. N-avea arcuri, dar era plină de fân bine îndesat, aşa 
încât călătorul, deşi stând cu genunchii cam sus, se afla 
destul de apărat de zdruncin. Patru căi mărunți erau 
înhămaţi doi câte doi şi avea stăpânire asupra lor un 
surugiu ţigan, îmbrăcat cu zăbun albastru înflorit roş, 
călărind pe telegarul din stânga de la roate. Cu o mână 
ţinea hăţurile şi cu cealaltă o puhă de cânepă cu minerul 
scurt, dar cu şfichi lung şi subţire de mătasă. 

Când ava franţuz mormăi ceva în limba lui şi beizade 
strigă de pe căi hai! - ţiganul slobozi un chiot şi, învârtind 
puha pe deasupra capului, pocni din şfichi ca din pistol, de 
două ori. Zvâcnind în gurile lor de ham, căluţii smunciră 
căruţa şi domnul abate avu o clipă impresia că are să se 
întoarcă prin aer între părinţii franţuscani, care-i făceau 
saluturi şi semne prietineşti din poartă. Îşi căută un sprijin, 
se înţepeni în mâni cuprinzând loitrele şi se întoarse în 
poziţia cea bună, încredinţând, c-un Oftat, lui Dumnezeu, 
zilele şi oasele sale. 

Duruind, săltând şi stârnind colb, căruţa trecu în goană, 
urmată de alaiul căpitanului Brahă. În uliţa boierească, spre 
Curtea Domnească, bubui cu adânci tunete pe podul de 
lemn. Trecu în vederea palatului şi a cişmelei de piatră, 
unde zăceau în sânge trupurile descăpăţânate ale celor trei 
boieri. Călăreţii lui Brahă învăluiră laturea dreaptă a 
căruţei, ca s-astupe acea crâncenă vedere, cruţând ochii 
străinului. După ce răzbiră în uliţa Rusească, surugiul mai 
domoli, fuga căluţilor. Apoi, când coborâră în râpa Căcainei, 


îi lăsă la pas prin hârtoape şi făgaşuri de glod vechi. Abia 
după ce scăpară la câmp, pe drumul de țarină neted şi luciu 
ca o curea, o luară iar în trap iute. 

Funigei de toamnă începeau a pluti, pe adieri de vânt, în 
valea Jijiei. În dreapta, aveau dealuri cu podgorii şi păduri; 
în stânga, întinderile Prutului, cu revărsări de ape. Stoluri 
de gâşte sălbatice treceau din când în când prin înălţime, 
chemându-se cu găgăiri muzicale. Aici, la confluenţa Jijiei 
cu Prutul, erau stuhării şi păpurişuri nestrăbătute, gârle 
nenumărate şi cotloane încurcate de bălți: unele convoiuri 
de gâşte poposeau, altele se ridicau, urmând calea sudului. 
Sub zborurile gâştelor, se încrucişau grăbit cârduri de rațe, 
de nagâţi de grauri. Era un început din sălbatica domnie a 
apelor şi mlaştinilor, ţinut pustiu, necunoscut şi nestrăbătut 
ca şi codrii cei mari de la munte, în toată regiunea aceasta, 
abatele de Marenne nu văzu sate; şi beizade Alecu îi lămuri 
că şi mai cătră miazăzi nu va vedea decât foarte puţine în 
tot lungul drumului, deoarece calea pe cale o urmau era un 
drum de oşti turceşti şi tătăreşti, deci un drum de pradă. 

De Marenne găsea întruna prilej să-şi fixeze în minte 
lucruri şi împrejurări vrednice de tabletele saie. Ochiul lui 
curios era necontenit satisfăcut. Aici era o dezolare a 
singurătăţilor, pe care amicii săi rămaşi în Franţa nici n-o 
puteau bănui, ori de câtă imaginaţie ar fi fost înzestrați; 
căci la antipodul civilizaţiei se găsesc uneori asemenea 
lucruri, rămase neschimbate dintru începutul creaţiei, 
păstrându-şi frumuseţa lor misterioasă. Drumul însă era în 
asemenea stare, încât domnia sa îşi punea câteodată 
întrebarea dacă nu plăteşte prea scump privilegiul de a 
admira privelişti unice. Cu tot fânul meşteşugit aşezat în 
căruţă, anume părţi ale trupului său erau necontenit în 
suferinţă. Surugiul din când în când pocnea din harapnic şi 
trecea fără păsare prin hârtoape. Atunci tendinţa 
vehiculului era când să-l trimeată spre zborul gâştelor 
sălbatice, când să-l proiecteze spre păpurişul mlaştinilor. 


Trecură în sfârşit într-o regiune de dealuri. Abatele dădu 
laudă lui Dumnezeu fără a-şi muşca limba, căci caii nu 
puteau umbla aici decât în pas. Dealurile erau foarte 
pieptişe şi văile abrupte. Ciudată i se păru împrejurarea că 
nu erau un deal ş-o vale, ori două dealuri şi două văi, ca în 
toate ţările cunoscute lui, cuminte şi fără exces rânduite; ci 
erau dealuri şi văi fără întrerupere şi fără logică, unele mai 
sălbatice şi mai absurde decât altele. E adevărat că de pe 
fiecare ţanc regiunea avea un aspect nou şi-n fiecare vale 
se dezvolta o reşedinţă de nimfe şi de fauni cu dumbravă şi 
pâraie; însă, socotind şi cumpănind în sine, călătorul le 
găsea mai potrivite pentru poeme cetite în fotoliu dinaintea 
unui cămin, decât pentru o călătorie. Erau contraste 
ascuţite, în armonie numai cu firea acestui popor primitiv. 

Întâlni câteva tabere de cară cu mărfuri, înjugate cu câte 
patru şi şase trăgători. Erau producte ale Asiei, a căror 
mişcare înceată, pe drumuri lungi şi cotite, o supravegheau, 
de săptămâni şi luni, neguţători turci şi armeni. Ţăranii 
pământeni îndemnau cu strămurări boii şi bivolii la dealuri, 
răcnind, blăstămând şi stupindu-şi sufletul. Era cu 
neputinţă să se treacă pe acolo cu asemenea poveri. Cu 
toate acestea treceau. 

— Cum e cu putinţă aşa ceva, prinţule? întrebă abatele, 
uimit. 

— Oamenii de aici au un meşteşug al lor, domnule de 
Marenne, răspunse Ruset. Cu el pot trece prin complicațiile 
oricărei călătorii. Mai întâi se bizuie pe ajutorul lui 
Dumnezeu şi-şi fac cruce, plecând cu bine la drum drept. 
Când ajung la dealuri imposibile ca acestea, înţeleg că au 
nevoie şi de al doilea ajutor. Atuncea, invocă pe diavol. 
Toate răcnetele furibunde pe care le-ai auzit să ştii că sunt 
sudălmi - adică chemări ale puterii necurate. Punând pe, 
lângă acestea bicele şi strămurările, izbândesc şi ajung sus. 
Acolo iar se împacă cu Dumnezeu şi-şi fac cruce. 

— Dacă nu mă înşel, acesta e un fenomen de magie. 


— Nu te înşeli, aşa este, domnule de Marenne. Fără o forţă 
ca aceasta ar fi greu pentru oameni în asemenea timpuri şi 
pe asemenea drumuri. 

— Greu, prinţule, mai ales pentru bietele animale, care nu 
cunosc formulele magice. 

— Greu pentru toţi, domnule de Marenne; şi unii şi alţii 
stau pe acelaşi plan; şi asupra unora şi asupra altora apasă 
acelaşi destin al ticăloşiei. Numai acest pact cu demonii mai 
ajută pe bietul pământean să poată trece punţile 
nenorocirii. Şi la asta, precum vei fi observat, se adaogă şi 
vinul foarte bun al podgoriilor. lar Dumnezeu, fiind milostiv, 
îi iartă toate şi-i dăruieşte după năcazuri o inimă uşoară şi 
grabnică uitare. 

Aceste privelişti şi impresii care se ciocneau aşa de viu 
isprăviră într-o deplină împăcare, atunci când alaiul făcu 
popas la un corn de pădurice, într-o vâlcica, lângă un izvor. 
Oamenii descălecară, abatele cobori din căruţă, - îşi pipăi 
şi-şi mângâie încheieturile şi gustă apa în pumni, aşa cum 
făceau toţi. Erau lacrimi ale pământului, limpezi şi reci ca 
cristalul de ghiaţă. Adăogând îndată un foc năprasnic, 
căruia Bârlădeanu îi înfăţişă un hartan de berbece în ţiglă, 
adăogând şi vinul în ulcioare puse la bătaia rece a izvorului, 
viaţa păru iarăşi bună lui ava franţuz. 

XX. 

Îl întâmpină pe domnul abate o mică ploaie de început de 
toamnă. 

La acest popas Alecu Ruset dădu a se înţelege, mai mult 
printre închinări, câteva lucruri, pe care căpitanul Brahă, 
om blajin şi cuminte de şi încă tânăr, le primi cu deplină 
nepăsare. 

Era vorba întâi de tovărăşia pe care o făcea domnia sa 
beizade părintelui abale. Socotise să meargă numai până la 
Huşi. Pe drum, având bucuria unui soare de toamnă aşa de 
frumos, s-a răzgândit, şi s-a hotărât să meargă mai departe, 
până la Galaţi. N-a văzut de mult apa Dunării şi vrea să se 
încredinţeze că nu şi-a schimbat faţa. 


Lucrul al doilea privea celelalte tovărăşii ale părintelui 
abate. Toate se opresc la hotarul împărăției. Părintele abate 
se desparte acolo şi de drăgani, şi de căpitanul lor Brahă, şi 
de cei doi slujitori lioveni; şi nu mai rămâne decât cu 
franţujii lui. Au să-l primească ş-au să-l ducă mai departe 
oamenii serascherului de la Babadag, care a fost din vreme 
înştiinţat şi care îi va fi trimes fără îndoială la locul lor, pe 
celălalt țărm dunărean. Astfel au fost totdeauna rânduielile 
împărăției. 

— Iubite prietine, zise în franţuzeşte beizade cătră de 
Marenne; te rog să observi, fără a avea aerul, pe cei doi 
slujitori cu care ai venit de la leşi. Au înţeles, din ce spun eu 
căpitanului, că nu vor merge decât până la Dunăre. Mai 
înţeleg ei că-ţi voi ţine şi eu tovărăşie până acolo. Stau 
atenţi, cu capetele înălțate, şi se uită din când în când unul 
la altul. Dacă te-au întovărăşit în Moldova c-un plan, 
atuncea trebuie să păşească la îndeplinire şi să se dea pe 
faţă; ceasurile sunt numărate. Astfel vom afla şi noi ce 
legătură este între ei şi Domn. 

— Mă întreb, domnule Ruset, ce legătură poate fi. Nu 
înţeleg nimic. Nici n-aş crede că m-au întovărăşit până aici 
cu gânduri ostile. Şi-au făcut necontenit datoria supuşi şi în 
tăcere, pândind în ochii mei mulţămirea, ca nişte câni. 

— Domnule de Marenne, să nu intrăm în acest întuneric. 
Să stăm la intrarea peşterii şi să aşteptăm până ce duşmanii 
singuri se vor vădi la lumină. 

— Bine, prinţule, să aşteptăm, încheie abatele oftând cu 
nemulţumire. 

— Căci ora aceea aşa de plăcută, cu friptură aşa de bună şi 
cu vin aşa de gustos, îi era tulburată de viermele unei griji. 

Aşezându-se iar în căruţa cu fân, abatele îşi trecu ziua 
între aceleaşi privelişti, interesante, priveghindu-şi buna 
stare a fiinţii sale. 

Cel dintâi popas mare de sară îl făcură într-un sat, ferit 
între dealurile ținutului Faldului. Sara veni repede, ca o 
negură care năştea din păduri, târându-se cătră ei. 


Coborâră la o gospodărie de creştin şi, într-o odăiţă cu fân 
aşternut pe jos, trimesul domnului de Colbert marchiz de 
Croissy se grăbi să-şi odihnească oasele. Era aşa de trudit 
şi-i era aşa de somn, încât îşi plecă tâmpla pe braţ cu 
sentimentul unei fericiri supreme, uitând cu desăvârşire 
orice griji şi bănuieli. Leagănul somnului însă i se dovedi 
îndată spinos, căci toate zdruncinăturile zilei i se întoarseră 
în fiinţă şi până târziu avu visuri rupte de tresăriri, 
socotindu-se încă în căruţa uşoară, pe hârtoapele 
drumurilor rele, ameninţat să fie repezit când spre stuhuri 
şi mlaştini, când spre zboruri de gâşte fantastice, care 
umpleau cerul într-un număr înspăimântător. 

Căpitanul Brahă trimese oameni să caute cai de schimb. 
Ruset intră la hodină, lângă ava Paul, într-un târziu, după ce 
rânduielile drumului de a doua zi fură îndeplinite. Vâlcu 
Bârlădeanu se aşeză de strajă în uşă, aprinzând foc şi 
veghind cu slujitorii franţuji şi lioveni. 

Ferestrele căsuţei erau cât pumnul; uşa de stejar era 
încuiată pe dinlăuntru. Pe fân, la căpătai, între el şi franţuz, 
Ruset îşi potrivi pistoalele şi sabia. Noaptea se petrecu în 
linişte. Dar spre ziuă se ridică un vânt iute de cătră asfinţit, 
aducând de la munte nouri. lar când trupa se găti de 
plecare, începură să cadă stropi reci. 

Ava Paul hotărând să meargă înainte, alaiul se alcătui ca şi 
în ajun şi ieşiră iarăşi la tract. Aveau de străbătut drumul 
până la Huşi în acea zi. 

— Să ne rugăm lui Dumnezeu, zise abatele cătră prietinul 
său, să ne scutească de întârzieri. După cât am înţeles, în 
Moldova ploile sunt repezi şi scurte. 

— Am întrebat pe Bârlădeanu, răspunse beizade, şi el şi-a 
spus cuvântul. 

— Aşa este, prinţule, omul domniei tale are uimitoare 
cunoştinţi meteorologice, ca şi căpitanul Turculeţ. Poţi să-mi 
comunici şi mie părerea lui? 

— Negreşit. Bârlădeanu crede că vântul are să 
contenească. 


— Asta mă bucură; înseamnă că nu mai aduce ploaia. 

— Dimpotrivă, domnule abate. Cu regret trebuie să-ţi 
comunic, că Bârlădeanu hotărăşte ploaie. Dacă stă vântul - 
zice el - plouă negreşit. Sunt nevoit să adaog că în ţara asta 
cad şi ploi lungi. 

Abatele primi cu îndoială prognosticul. Dorinţa lui era alta 
şi, în chip logic, o atribui şi elementelor. Mai întâi nădăjdui 
că vântul nu va sta şi deci va purta nourii suri aiurea. Dar 
vântul se alină încet-încet. Şi pe măsură ce vântul contenea, 
spori ploaia. Era o ploaie cu totul alta decât în valea 
Siretului. Cenuşie, măruntă şi deasă, - şi, mai ales, 
stăruitoare. Sub dulamele lor de şiac, drăganii, 
împresurând căruţa, avură în curând înfăţişări de vedenii 
estompate. Dintre ei ava Paul nu-l mai deosebi nici pe 
Ruset, înfăşurat din creştet până la scări de mantaua-i 
largă. În curând nu mai văzu pe nimeni, căci se ghemui şi se 
strânse şi el ca un arici în dulama domnească; îşi acoperi 
picioarele, mânile şi ochii şi nu mai voi să ştie nimic de 
această lume, blăstămând-o. 

Numai surugiul îşi mistuise cuşma lui frumoasă sub şa, ca 
să nu i-o ponosească apa cerului; şi, cu capul gol, cu ploaie 
şiroind în plete, urma să-şi îndemne telegarii din glas şi din 
puhă. 

Din când în când, domnul Paul de Marenne desfăcea un 
colţ al învălişului în care se concentrase şi inspecta 
împrejurimea, nădăjduind o bruscă schimbare. Totdeauna 
însă braţul îi cădea descurajat şi jochii i se înălţau spre cer. 
„Se înălţau spre cer” îşi dădea domnia-sa bine samă că nu 
era decât o deşartă figură de stil. Cerul coborâse foarte jos, 
sprijinit pe dealuri, şi era alcătuit dintr-un fel de cenuşă 
udă. Zările se îngustaseră şi ele, apropiindu-se la o 
zvârlitură de băț. Într-această lume vizibilă cu totul redusă, 
curgea apă în şiraguri de hurmuzuri fine, şiraguri dese, 
străpunse din vreme în vreme de săgeți de vânt, Cât putea 
să dureze această situaţie? Nu se putea şti. Dura de un ceas 
ori două. Putea să dureze oricât, deoarece apa părea a 


curge dintr-o sită a nepăsării eterne. Animale şi oameni 
mergeau înainte în tăcere, încovoiaţi sub destin. Dar într-o 
vreme şi înaintarea deveni anevoioasă, din ce în ce mai 
înceată. Drumului îi crescuseră braţe şi căngi, care 
cuprindeau roţile căruţei şi copitele cailor. Pământul clisos 
se desfăcea cu plescăiri - şi calea începea să samene cu 
două brazde de arătură, întortochiate şi viermuite. În 
sfârşit se opriră, urmând ca locul să se desfacă şi să-i 
înghită. 'Ţiganul începu a bate în cai ş-a sudui c-o energie 
înfricoşată. 

La porunca lui Brahă, doi oşteni descălecară şi puseră 
umerile la loitre. Căluţii se încordară şi izbutiră să tragă din 
clisa mocirloasă căruţa. O târâră pufnind şi gâfâind o 
vreme, apoi iar se opriră, cu moţurile dintre ochi şiroind de 
ploaie şi atârnând în glod. 

Atunci Brahă, surugiul şi beizade ţinură un prim sfat, 
aplecând unul spre altul frunţile. Rezultatul acestui sfat îl 
simţiră îndată caii. Muşcaţi de harapnice şi îngroziţi de 
sudălmi. Se întinseră cu silinţi cumplite în ştreanguri, 
ajunseră într-un pisc rupt, coborâră într-o vale, şi acolo, în 
fund, se opriră ca într-o mlaştină, închizând ochii Ia lovituri 
şi aşteptând moartea. Surugiul descăleca în sfârşit şi le 
dădu ocol. Se scărpina lângă ureche şi-i admira. Tremurau 
din toate încheieturile, aburind în ploaia nemilostivă. 

Urmă al doilea sfat. Domnul abate desfăcu apărătoarea 
întărită de curgerea apei şi făcu loc unui ochi desnădăjduit. 
Alecu Ruset veni lângă el şi se aplecă în şa. Ca să fie auzit, 
crezu de trebuinţă să ridice glasul: 

— Domnule abate, se pare că am ajuns într-o poziţie destul 
de grea. 

— Văd, prinţule, de şi mă folosesc numai de jumătate din 
mijloacele mele vizuale. Ce-i de făcut? 

— Mărturisesc că nu ştiu. Totuşi ţiganul crede că are o 
soluţie. Capul său, udat de ploaie, s-a păstrat mai rece 
decât al nostru. El pretinde că domnia ta ar trebui să cobori 
şi să urmezi drumul călare, în şaua lui. 


— Dacă se poate asta, să încercăm. El însă ce va face? 

— El rămâne aici, aşteptând sfârşitul lumii. Până atunci noi 
poate izbutim să ne salvăm într-un adăpost. 

— Bine, primi domnul abate, să ne supunem acestei 
inspiraţii. 

Calul fu scos dintre ştreanguri, ava franţuz fu aburcat în 
şa şi-n scări. Căruţa, cu trei cai şi surugiul, rămase în 
mlaştina văii şi ceilalţi porniră la deal, nădăjduind întru mila 
celui care are totdeauna grijă de zidirile sale. 

Într-acea zi ar fi trebuit să ajungă la târgul Huşilor. Acuma 
însă nu se mai ştia unde vor ajunge. La capătul lumii, la 
sfârşitul vremurilor, orişiunde era cu putinţă printr-o 
minune; negura de apă îi închidea de pretutindeni, 
purtându-i, cu mişcare de broască ţestoasă, în necunoscut, 
sau ţinându-i pe loc ca să frământe un pământ descompus 
în elementele-i primare. 

— Aş voi să întreb unde mergem, vorbi într-o vreme cu 
disperare domnul Paul de Marenne; însă nu îndrăznesc. 
Ploaia îmi umple gura de apă. 

— Într-adevăr, domnule abate, asta-i tot ce poate fi mai 
displăcut. Totuşi întreabă. Îţi voi răspunde că nici eu nu 
ştiu., 

— Să fie cu putinţă, prinţule? Nu se găseşte în apropiere 
un târg, ori un sat? ori măcar o fermă? 

— Domnule abate, lămuri râzând beizade Alecu, tătarilor 
le plac orizonturi deschise. Pământenilor, dimpotrivă, le 
plac pădurile, deoarece îşi pot adăposti în ele avutul, şi 
viaţa. Tătarii arzându-le, ca să deschidă zarea, oamenii s-au 
retras, cătându-le mai înlăuntru. Păduri şi sate s-au 
împuţinat: aici domneşte lege de pustie şi de pradă. Totuşi 
sper să găsim un han. Iovarăşul nostru căpitanul Brahă mă 
încredinţează că pe aici pe undeva, dacă nu se va fi 
scufundat. 

De Marenne crezu şi el de cuviinţă să râdă; însă, cugetând 
puţin, simţi în sine o mustrare pentru asemenea 
absurditate. Elementele nu cunosc această aptitudine 


specială omului, şi nepăsarea lor severă devine activă în 
faţa blasfemiei. Găsi sub râsul său realitatea, adică o 
tristeţă umedă ş-o foame neliniştitoare. 

— Ce facem, în privinţa prânzului, prinţule? întrebă el cu 
glas înăbuşit. 

Beizade Alecu îşi arătă iarăşi dinţii, ceea ce era fără 
îndoială un semn de nebunie. Abatele îşi trase peste obraz 
gluga şi urmă a călări la pas, în tăcere. 

Târziu, la un ceas pe care nu-l putea socoti, auzi lătrat de 
câni. Era un semn al lui Dumnezeu; singura aspirație a 
vieţii lui găsea în sfârşit o izbăvire. 

— Prinţule, aici să fie hanul de care mi-ai vorbit? tresări el, 
aprig. 

— Aici, domnule abate. 

Mirându-se că tovarăşii săi n-au bucuria lui, abatele îşi 
îndemnă calul cu călcâiele. Dar, ca şi oamenii, nici calul nu 
părea grăbit. Urmă a călca încet ş-a luneca prin pământul 
desfundat cu aceeaşi resemnare a fatalităţii, până la 
şandramaua neagră, care acoperea ziduri de cetăţuie. 

Lumea dinlăuntru stătea închisă cu drugi şi zăvoare. 
Căpitanul Brahă bătu în porţi. Printr-o ferestruică zăbrelită, 
un cap holbat ii cercetă şi puse întrebări. 

— Slujba Domniei! strigă Brahă, Zăvoarele scrâşniră. Sub 
bolta dinlăuntru stăteau grămădite cară cu poveri. 
Negustori turci înălţară capetele, ca să vadă pe musafiri. 
Între boi şi-ntre roţi, cărăuşi pământeni ospătau pită şi 
brânză. De Marenne îi socoti deplin fericiţi. 

Stăpânul locului era un om uscăţiv, cu obraz mongeolic şi 
bărbuţă căruntă. Purta anteriu şi cealma de culoare 
întunecoasă, albastră. Era cel dintâi oriental pe care-l 
vedea domnul Paul de Marenne. Îl interesă felul lui de a se 
închina cri gravitate, ducându-şi mâna dreaptă la inimă, la 
buze şi la frunte, oferindu-i cu asemenea gest mut toate 
însuşirile fiinţii sale. 

— Aş dori mai degrabă odihnă şi mâncare, zise de 
Marenne cătră Alecu Ruset. N-am ce face nici cu inima, nici 


cu vorba, nici cu ştiinţa lui. 

— Să-i cerem, răspunse liniştit beizade, şi ne va da poate, 
dacă cei care au căzut înaintea noastră n-au istovit totul. 
După cât ştiu, căci am mai poposit aici şi l-am mai văzut, 
acest jidov de la Crâm are numele Zeida. 

— Aşa mă chiamă, stăpâne, răspunse hangiul, auzindu-şi 
numele rostit. 

— Răspunde, omule, dacă se găseşte aicea foc, să ne 
încălzim şi să ne zbicim de ploaie... 

— Se găseşte, stăpâne. 

— Dacă avem unde ne odihni... 

— Am o casă mare, stăpâne. În care poate încăpea toată 
lumea. 

— Pân-acuma-i bine. Mai răspunde dacă ne poţi da de 
mâncare. 

— Se poate şi asta, măria ta. Căci aceşti negustori de la 
Anatolia, fiind de legea lui Mahomet, mi-au mâncat numai 
lumânările de seu, pe care le-am topit ca să le fac lor scrob 
cu ouă. Fiind opriţi a bea vin, s-au mulţămit cu apă. Eu asta 
niciodată n-am putut înţelege la dânşii şi nu ştiu ce cap a 
avut prorocul lor. lar cărăuşii îşi au mâncare de-acasă, ca 
totdeauna. Aşa că, din mila lui Dumnezeu, se găseşte cât 
poftiţi şi ce poftiţi. Eu nu mă feresc de câştig şi banul 
boieresc îmi place. 

Zeida râse cu prietinie lui de Marenne, înțelegând foarte 
bine ce-i explica Ruset, de şi pentru întâia oară auzea limba 
franţuzească. 

Hanul avea o singură odaie mare, în care se putea 
îngrămădi o parte din drumeţi, pe rogojini întinse în lungul 
păreţilor. Ruset încerca să facă pe franţuz a înţelege că un 
pat cu polog nu s-a văzut niciodată pe aceste meleaguri. De 
Marenne era însă prea mulţămit că Dumnezeu i-a îngăduit 
să ajungă până la această arcă a lui Noe, şi, aşteptând 
mâncarea, binecuvânta focul de sub horn, ca cea mai mare 
mângâiere a clipei prezente. Îşi lepădase mantaua şi se 
destindea cu scâncete de satisfacţie în bătaia pojarului. 


— Ce om admirabil şi binefăcător al omenirii e acest Zeida 
al dumneavoastră, observă el. Cu primejdia vieţii se aşează 
în pustie, pregătind foc, odihnă şi mâncare. 

— Foc, odihnă, mâncare şi vin, completă Ruset. 

— Într-adevăr, cu atât mai mult îi mulţămesc şi cu atât mai 
mult îl admir. Îmi închipui că e un protejat al cerului ori are 
mijloace deosebite de apărare. 

— Că-l ocroteşte Dumnezeu, domnule abate, nu rămâne 
îndoială: poporul lui de mult a făcut în această privinţă 
contract cu Iehova. Însă ştie să se şi apere, trăind în 
înţelegere şi cu oamenii cinstiţi, şi cu ceilalţi. Tuturora li-i 
de folos. Iar banii pe care-i agoniseşte nu-i ţine aici, îi 
trimete c-un fecior ori c-un frate la Iaşi, în sama zarafului 
lor Mindila, la carele din când în când şi eu mă duc nu ca să 
dau, ci ca să iau. lau bani puţini pentru juvaeruri bune, - 
ceea ce dovedeşte că şi acel Mindila e un binefăcător. 

— Cunoaştem instituţia şi ştim şi noi a ne folosi de ea, 
zâmbi abatele. 

Zeida umbla cu repeziciune, pregătind ţigle cu buturi de 
berbece. Găsi vremea să lepede şi-un cofăiel de vin în 
preajma, unor oameni trudiţi şi însetaţi. Ca şi cum n-ar fi 
vrut să fie băgat în samă lăsă pe colţul vetrei pită de grâu ş- 
un burduf cu brânză. Străchini n-avea, cuțite n-avea, mese 
n-avea, lumânări de seu nu mai avea, cu toate acestea 
abatele nu-şi aducea aminte să fi fost vreodată în viaţa lui 
mai mulţămit decât în acel ceas. 

XXI. 

Unde se vădeşte mai bine vrednicia fraţilor lioveni. 

O samă din negustorii anadoleni, câţi nu încăpuseră pe 
sub coviltirele carălor, îşi căutară loc de hodină într-un 
ungher din fundul odăii. Intrară unul după altul, cinci, în 
papuci, păşind grav, cu fundurile şalvarilor atârnând până 
în dreptul genunchilor. Înturnându-şi cu toţii odată 
trupurile şi obrazurile bărboase cătră Meca, se rugară 
tainic, numai din buze, fără să murmure; pe urmă se lăsară 
pe rogojini, oftând şi cuibărindu-se îndelung. Brahă găsi loc 


lângă rogojinile turcilor pentru el şi pentru trei drăgani; 
ceilalţi se vârâseră prin ungherele grajdului şi prin 
cotloanele cu fân. Tuspatru slujitorii abatelui se lăsară pe 
pământul lipit, între uşă şi horn. Lor li se adaose şi Vâlcu 
Bârlădeanu, după ce mai hrăni o dată focul c-un braţ de 
lemne. În sfârşit, de partea cealaltă a hornului, în colţul cel 
mai cald şi mai adăpostit, se întinseră în voie pe fân şi-ntre 
straie zbicite Alecu Ruset şi abatele de Marenne. 

Afară, pe acoperişul nalt de şindrilă, se auzi ploaia sunând 
încă o vreme, monoton. Apoi stătu. De Ia înserat şi de la 
cină, trecuseră trei ceasuri. Atunci începu să cânte un cucoş 
în boltă, dintr-un prepeleac de deasupra cărăuşilor. Bătea 
din aripi şi striga singur în tăcerea pustiei, îngânând alţi 
cucoşi de pe tărâmul celălalt, ori din generaţiile moarte pe 
care le purta în el. După ce-şi făcu datoria trezind pe toată 
lumea, închise ochii şi-şi urmă somnul pe înălţimea lui. 

Unul din slujitorii de lângă uşă găsi de cuviinţă să iasă în 
boltă. Îi era uşor, căci dormea îmbrăcat. Numai stăpânii se 
hotărâseră să lepede de pe ei straiele, ca să le fie odihna 
mai plăcută. Slujitorul se întoarse îndată c-un braţ de paie - 
ceea ce dovedea că se răsucise tot timpul pe pământul gol, 
în colţurile şi monturile oaselor. Era liorveanul cel uscat şi 
nalt, cu numele Istratie. Îşi potrivi culcuşul, trezi focul, şi, 
lepădându-se oarecum la locul său, îşi urmă şi el somnul ca 
şi cucoşul, adăogind îndeosebi acestui somn un sforăit 
tremurat. 

În tăcerea pe care o aşezase văzduhul asupra hanului cu 
încetarea curgerii de apă, din când în când pufneau boii 
cărăuşilor. Cei treziţi uitaseră de cucoş şi se pregăteau să 
călătorească iar spre visuri. Atunci se auziră tropote, 
răcnete şi zăpăituri de câni afară, la poarta cetăţuii, şi 
Bârlădeanu, cu ochii grei de somn, îşi făcea socoteala că 
trebuie să fi ajuns la han cu căruţa şi cu caii lui, şi surugiul 
domnesc. 

Zeida întreba din ferestruica lui cu gratii. Nu voia să dea 
drumul. Cel de afară începu să amestece ameninţări şi 


sudălmi. Zeida îl potolea iar cu întrebări. Atunci Vâlcu 
Bârlădeanu, c-un oftat prelung şi c-un mârâit de 
nemulţămire, se smulse din locul său şi ieşi ca să fie martur 
celui de afară şi să dea hangiului lămuririle trebuitoare. 

Cum căzu uşa în clampă în urma lui Vâlcu, alt slujitor se 
mişcă. Părea tulburat în somnul lui. Un baltag ori o săneaţă 
păru a cădea din nebăgare de samă asupra focului. Jarul se 
risipi şi câţiva cărbuni se rostogoliră de pe vatră. Paiele 
luară foc într-o clipă. Cel care se mişcase tresări cu spaimă, 
simțind cel dintâi primejdia. Zvâcni în picioare, scuturând în 
juru-i flăcările ca pe nişte fluturi. Cuibarul de foc se prefăcu 
în vâlvătaie. C-un strigăt îl izbi cu picioarele spre uşă. Apoi, 
din pricina tulburării, îl repezi în partea dimpotrivă, spre 
culcuşul stăpânilor. 

Într-o clipă alt slujitor fu în picioare. Se mişcară drăganii şi 
căpitanul Brahă, cu strigătul de primejdie: foc! foc! Ameţiţi 
de somn, ava Paul şi Alecu Ruset se treziră în aceste 
răcnete şi-n aceste scăpărări de fulger. 

Cea dintâi mişcare a lui beizade fu să întindă mâna la 
căpătai asupra pistolului. Îndată însă îşi dădu socoteală că, 
împotriva duşmanului care se vedea, mai bună era o altă 
apărare. Îşi strânge hainele şi armele în braţe şi se 
năpusteşte afară. Această idee tresărise şi mai grabnic în 
ava Paul. El se şi apleca să-şi adune toate ale lui, când 
beizade Alecu lepăda pistolul. Atunci îi veni un ajutor, ca o 
binefacere la timp rânduită de Dumnezeu. Slujitorii de 
lângă uşă, năpustindu-se, îl luară aproape pe sus. 
Smucindu-l puţintel şi trăgându-l unul de la altul, îl săltară 
la uşă şi-l scoaseră cel dintâi. 

Ava franţuz se socoti în siguranţă. Sub boltă şi şandrama 
era răcoare, ceea ce-i aminti starea în care îl găsise clipa de 
primejdie. Era desculţ şi aproape gol, însă îşi strângea cu 
putere la piept şi pe pântece toate ale sale. Băgă de samă 
că răcoarea-i venea, ca un pârău scăpat din zăgaz, dinspre 
porţile deschise. Auzi glasul lui Vâlcu şi al surugiului ţigan şi 
înţelese ce este. 


Mai puţin uşor îi veni să înţeleagă altceva. Slujitorii voiau 
să-l uşureze de sarcina pe care o purta. El îşi avea pesemne 
socotelile şi rânduielile lui şi ţinea să păstreze strâns asupra 
lui ce era al său. Dar slujitorii stăruiau atât, încât unul îi 
cuprinse o mână de sub cot răsucindu-i-o şi-i strecură căngi 
puternice în beregată. 

În sfârşit, lumina care izbucnise înlăuntru se aprinse şi-n 
înţelegerea domnului abate. Holbând ochii, zări, prin 
lucirea care venea din urmă de la uşa deschisă, că-l 
strângea de gât cuviosul frate Afanasie. Iar pentru 
boclucurile pe care le apăsa cu disperare sub vintre, lupta 
tăcut şi rânjind fratele Istratie. 

Domnul de Marenne dădu un strigăt de ajutor, un strigăt 
scurt, îndată înăbuşit. Cuviosul Afanasie îşi slăbi ghiarele de 
la beregata părintelui abate şi-i astupă gura cu palma. La 
strigătul de chemare, apărură şi slujitorii franţuji. În acea 
clipă, c-o putere pe care nimeni nu i-o putea bănui, firavul 
frate Istratie dădu acestor slujitori două lovituri de pumn. 
Erau două lovituri grozave c-un buzdugan scurt, mlădios şi 
cu o boambă de plumb la capăt. Slujitorii se prăbuşiră 
îndărăt. 

Ava, în înfăţişarea lui obişnuită, părea a fi un om greoi. 
Deodată însă tresări, ca şi cum l-ar fi împuns primejdia. 
Obrazul lui Istratie se înturna spre el: eliberându-şi mâna 
dreaptă brusc, îl săgeta în ochi cu degetul arătător şi cel 
mijlociu desfăcute în chip de furcuţă. Lioveanul se cumpăni 
pe spate, c-un răcnet înfricoşat. 

Atunci şi beizade Alecu puse pistolul în tâmpla lui Afanasie. 

Gâfâind, ava franţuz îşi pipăi lucrurile şi căuta mai ales o 
haină subţire de matasă, pe care obişnuia s-o poarte 
dedesubt. O cerceta în căptuşelile ei, mângâind-o cu 
degetele. 

Izbucnind în laturi pe neaşteptate cu braţele, liovenii 
prăvăliră pe cei care-i împresurau. Fratele Istratie smunci 
din mâna părintelui abate chiar acea haină subţire; ş- 
amândoi, dintr-un salt, se năpustiră la porţile deschise. 


Era un amestec aşa de mare de oameni, negustori şi 
dragam, încât beizade Alecu rămase cu pistolul înălţat, fără 
a putea aprinde. Cuvioşii fraţi izbiră la o parte pe Zeida, ca 
pe un adevărat necredincios care a răstignit pe Domnul 
nostru Hristos. Îndată după aceea trăiseră de sub rasele lor 
junghere. 

Mai era însă cineva, care-i pândea de cum ieşiseră pe uşă 
şi îmbrăţişaseră prea strâns pe ava franţuz. Bârlădeanu 
repezi îndărăt canaturile porţii, închizându-le. Cei doi 
lioveni se abătură cu piepturile şi cu braţele asupra 
zăvoarelor. Peste ei se îmbulziră toţi cei din urmă. Într-o 
clipă nu se mai putură mişca. Rămaseră prinşi ca într-o 
minghinea, şi beizade Alecu, răzbind până la ei, aplecă din 
nou pistolul. 

Afanasie ridică braţele. Istrătie întinse haina de matasă. 
Domnul de Marenne o trase pe deasupra capetelor, o 
strânse lângă sine şi o pipăi grabnic. 

— Nu-i ucide! strigă el cătră beizade. 

— Nu-i ucid, dacă vor mărturisi de ce au săvârşit 
asemenea faptă. răspunse Ruset. Dacă nu mărturisesc pe 
dată, viaţa lor s-a încheiat în clipa aceasta. 

Istratie înălţă şi el braţele: 

— Viaţa noastră, măria ta, e a luminăţiei sale slăvitul Duca- 
Voievod, strigă el c-un glas gros, care nu izbucnea din 
spaimă, ci din îndârjire. 

Clipa de primejdie trecuse, căci în loc să ucidă scurt şi 
mut, oamenii vorbeau. 

— Ne punem capetele noastre la picioarele dumnealui 
căpitanului Brahă. îngână cu smerenie şi fratele Afanasie. 

Ruset înălţă glasul aprig: 

— Cum îndrăznit-aţi voi, mişeilor, să ridicaţi labele asupra 
stăpânului vostru? Să vie îndată aici căpitanul Brahă să vă 
puie sub sabie! 

— Nu sunt vinovat, măria ta, nu sunt vinovat! scâncea 
Afanasie făcându-şi semnul crucii cu repeziciune. 
Dumnezeu din cer mi-i martur că n-am vrut să fac nici un 


rău părintelui franţuz. Am vrut numai să-l sprijin, să-i dau 
ajutor, să-l uşurez de sarcină... Numai atâta am vrut, 
cinstite căpitane Brahă! 

Căpitanul se opri lângă lioveni, cu bărbia în piept. Îi privi 
crunt, la lumina unui tăciune înălţat deasupra capetelor de 
o mână din mulţime. 

— În noaptea asta v-aţi scris moartea... vorbi el cu voce 
joasă. 

Se întoarse spre drăgani: 

— Legaţi-i şi cetluiţi-i strâns. Păziţi-i bine. Sunt şerpi 
vicleni. 

Între piepturile şi braţele care-l apăsau, Istratie îşi încorda 
grumazul şi se înălţă, furişând în jur privirea-i ascuţită. 

— Cinstite căpitane, zise el cu linişte, dacă avem vreo 
greşală, măria sa Vodă va judeca. Dacă am făcut rău 
apărând viaţa părintelui franţuz, măria sa va cumpăni. 

— Aţi vrut să ucideţi şi să prădaţi pe stăpânul vostru. 

— N-am vrut să-l ucidem! n-am vrut să-l prădăm! scânci 
Afanasie. 

— Au vrut să-i fure hârtiile şi cărţile. lămuri Ruset. Se opri, 
căci Istratie fulgerase spre el c-o privire şi c-un rânjet. 

— Se poate să fie asta, cinstite căpitane, se grăbi el să 
adaoge. Noi nu putem da samă despre asta decât măriei 
sale Vodă, fiind şi supuşi ai Craiului şi ştiind chiar măria sa 
rânduielile noastre... 

— Legaţi-i! hotări Brahă. 

Drăganii îi smunciră în două părţi, îi legară cetluindu-i şi-i 
prăvăliră pe coaste. 

— Domnule abate, vorbi Ruset cătră tovarăşul său, în 
franţuzeşte; cred că nu mă înşel: ticăloşii aceştia nu sunt la 
sfârşitul carierei lor. Sunt mai tari şi mai şireţi decât 
bănuiam. Dacă au trecut întâiul sfert de ceas nepedepsiţi, 
ne scapă. 

— Iubite prietine, răspunse abatele zâmbind, viaţa ori 
moartea lor mă interesează mai puţin. Fiind aici cam umed 
şi rece, dă-mi voie să mă îmbrac în grabă, spre a putea avea 


o înfăţişare cuviincioasă. M-ar interesa mai mult să ştiu ce- 
au voit ei de la mine, urmă abatele, trăgând cu grabă pe el 
straiele. Şi asta mai ales nu pot nici într-un chip s-o înţeleg, 
deoarece eu n-am de ascuns nimic. Asta ţin eu să se ştie. Ei 
totuşi au urmat, pe cât se vede, unei porunci. Am putea 
pricepe, ori putem bănui a cui unealtă sunt? 

— Mă întreb şi eu, domnule abate. Acest hoţ cu înfăţişare 
de viperă mai are, desigur ceva de şoptit în taină 
căpitanului şi-i vă şopti, - după care îi vom vedea purcegând 
la scaunul Domniei. Dacă de-acolo trec sănătoşi spre hotar, 
trebuie să înţelegem ce este de înţeles. 

Abatele urma a zâmbi c-o nepăsare ce i se părea lui 
beizade prefăcută. 

— Crezi că au vreo legătură cu Domnia? 

— Aşa se pare. Musafirul pe care l-am avut la Iaşi în 
momentul plecării ne-a vestit întrucâtva această lovitură a 
lor. 

— Atunci ar însemna să socotesc pe Domn duşman al meu? 

— Aici în ţara asta, n-ai decât un prietin, iubite domnule 
abate. De asta te rog să-ţi aduci aminte când va veni 
vremea. Hotărârea lui Vodă ne va lumina deplin. Am aici pe 
omul meu credincios, care-i va urma la laşi; şi el ne va 
ajunge pe drum cu ştirea. 

— Să vedem, prinţule, şi s-aşteptăm. Se pare că ai 
dreptate. În orice caz, în călătoria aceasta a mea, observ că 
mi se prezintă interesante enigme. Aş dori să le desleg; 
totuşi mai bine să amânăm şi să ne ducem la culcare. N-a 
fost decât un foc de paie. 

O trâmbiţă puternică izbucni deodată în înălţime. 
Negustorii anadoleni, cărăuşii şi oştenii îmbulziţi în jur 
ridicară capetele cu spaimă, apoi se priviră râzând. Cucoşul 
vestea miezul nopţii. 

— Să se aleagă patru oameni, hotărî căpitanul Brahă, care 
să păzească pe aceşti nemernici cu străşnicie. Mâni 
dimineaţă îi cercetăm. 


— Cinstite căpitane, vorbi Istratie cu vocea-i joasă, eu mai 
am a spune domniei tale câteva cuvinte în taină şi poţi 
hotări pe loc plecarea noastră la Iaşi. 

Urechea atentă a lui Ruset prinse aceste vorbe. Înţelese că 
cercetarea şi caznele pe care voia să le puie la cale în 
cursul nopţii erau un plan fără îndeplinire. Chemă pe 
Bârlădeanu lângă el şi-i dădu în pripă porunci. 

Într-adevăr, după ce se aşezară iarăşi la hodină în colţul 
lor, cu slujitorii franţuji aproape şi cu armele gata, de şi nu 
mai era nici o primejdie, la al şaptelea ceas al nopţii, când 
încă stăteau treji, ascultând atent zgomotele hanului, Vâlcu 
intră înfăşurat în dulamă, gata de drum, şi se plecă asupra 
culcuşului stăpânului său. Îi şopti câteva cuvinte şi se duse. 

— Îi pornesc la Iaşi... zise cătră de Marenne, Alecu 
beizade. 

— Am înţeles, zise abatele, căscând. Acuma pot să dorm 
liniştit. Una din enigme se desleagă singură. 

Rămăşiţa de noapte se petrecu fără altă tulburare. 
Dimineaţa, abatele se urni de la locul său, pipâindu-şi cu 
mulţămire straiele cu care dormise îmbrăcat. Erau bine 
rânduite pe el, de la cel mai subţire de dedesubt până la cel 
mai gros de deasupra, de şi le trăsese pe el aşa de 
precipitat. 

Ziua era astupată de o pâclă groasă - ca o tălăzuire 
neclintită de fire de păpădie. Umezeala lucea întunecos 
pretutindeni, în împrejurimile mocirloase ale hanului. 
Negustorii turci nu-şi mişcară tabăra. După spălaturile 
ritualice şi rugăciune, se aşezară cu picioarele încrucişate 
subt ei în coviltire şi-n unghere, tăcând şi aşteptând 
bunăvoința lui Zeida. Ţăranii se îngrijiră de hrană dis-de- 
dimineaţă. 

Traseră dinaintea boilor fân; şi între boturi şi coarne 
desfăcură, pentru sine, trăistile cu pită, brânză şi ceapă. 

Hangiul umbla de colo-colo printre muşterii, cu mantia lui 
dungată în spate şi cu tfilinele înfăşurate de braţ şi la 


frunte, tânguindu-se când cătră beizade, când cătră 
căpitanul Brahă. 

— Oi, domnilor şi stăpânilor, nu ştiu ce să fac cu aceşti 
oaspeţi de la Anatolia. Au istovit lumânările de seu şi nu m- 
ajută mintea ce să le mai dau de mâncare. Când au să 
isprăvească de tăcut, au să tragă iataganele să mă taie pe 
mine. 

Se oprea şi murmura cătră Dumnezeul singur şi fără, 
nume rugăciuni, bătându-şi pieptul cu pumnul. 

Într-un târziu totuşi găsi şi pentru turci ceva, şi le puse 
sub nas. lar pe fraţii săi creştini îi fu mai uşor să-i împace, 
adăogându-le, la friptură rece şi brânză, vin bun din 
podgoriile Huşilor. 

Cătră amiază se topi negura în soare şi tabăra de cară, cu 
scârţâiri de osii şi îndemnuri de glasuri, se puse în mişcare 
spre laşi. Abatele se cuibări şi el în căruţă şi porni în jos, 
împresurat de straja domnească. Zeida rămase în prag 
ploconindu-se cu mâna dreaptă la inimă şi cumpănindu-şi în 
palma stângă zloţii cu zimţi. 

Un vânt subţire bâzâia de cătră amiază, împuţinând bălțile 
şi zbicind glodurile. Până la târgul Huşilor, unde ajunseră 
cătră sară, abatele văzu, nu fără mirare, că drumul se 
alegea singur din mlaştină, ca după o poruncă a Celui prea 
înalt, întărindu-se şi lucind între văi şi colnice ca o piele ele 
balaur rămas după potop. 

Şi beizade Alecu şi ava Paul erau înneguraţi de preocupări 
pe care nu şi le mărturiseau, precum şi de apropiata 
despărţire. 

În târg la Huşi îi întâmpinară zvonuri despre tulburările de 
la Orhei, unde, după cât se spunea, Constantin serdarul 
Cantemir învăluise pe mazilii şi răzăşii care se rocoşiseră 
împotriva Domniei, spârcuindu-i cu sabia şi prigonindu-i 
până la Codru. Căpitanul Brahă asculta aceste ştiri fără 
zâmbet şi fără cuvânt; şi localnicii păreau şi ei închişi în 
muţenie, fiind cu luare-aminte numai la chemările de toacă 
şi clopot ale vecerniilor, aşteptând deslegare spre rău şi 


spre bine de la slăvitul Stăpân din ceruri care toate le 
rânduieşte după păcatele noastre. 

Ruset măcina în sine şi alte gânduri deosebite, căci 
tremura în el, aţâţându-se din ce în ce, o flacără. În lumina 
ei, izolându-se singur cu sufletul său, i se apropia 
tulburătoare fiica lui Georgie-Vodă. Se dusese cătră ea 
zâmbind; se depărta de ea cu suferinţă; şi dorea aprig să se 
întoarcă iarăşi cătră dânsa. Îi trimesese veste de dragoste, 
care-l străbătea până-n fundul fiinţii ca o picătură de venin. 
Calea până la Dunăre i se arăta lungă de şi se scurta, iar 
întoarcerea spinoasă, şi mai ales întortochiată, în întuneric 
şi nesiguranţă. 

La o zi de cale dincolo de târgul Huşilor, i-ajunse din urmă 
Bârlădeanu cu cei patru drăgani ai căpitanului Brahă. 
Oştenii aduceau carte gospod pentru ava franţuz. Pe când 
silabisea căpitanul, Ruset o urmărea c-un ochi de alături, şi 
c-o ureche asculta cele ce-i adăogea Vâlcu despre 
întâmplarea de la Iaşi în privinţa fraţilor întru Hristos 
lioveni. 

Cum fuseseră înfăţişaţi Domniei, cu scrisoarea lui Brahă şi 
cu mărturia drăganilor, Vodă se posomorâse şi poruncise să 
vie armaşul. Aşa arătau oştenii care fuseseră de faţă. 
Cuvioşii Afanasie şi Istratie îngenunchiaseră şi ceruseră 
milă, cu îndrăzneală. Măria sa zâmbise fără a rosti cuvânt şi 
se trăsese în chilia lui de taină, cu domnia sa Fliondor 
armaş. Îndată după aceea venind slujitorul cel mare, a 
poruncit să fie deslegaţi acei ticăloşi; de care lucru ei s-au 
bucurat foarte, dând slavă măriei sale. Trecându-i drăganii, 
după porunca marelui armaş, devale, cătră poarta dinspre 
Bahlui, la odăile siimenilor, acolo le-a poruncit să se 
oprească. Râzând cătră oşteni, îşi desmorţeau ciolanele şi 
pofteau un ulcior de apă, ca să-şi potolească setea. Atuncea 
s-a arătat Buga. pe care ei dintru-ntâi nu l-au cunoscut cine 
este. lar mai pe urmă i-au cunoscut şi abia au avut vreme să 
holbeze ochii, fără a putea da un strigăt. Le-a aruncat pe 
rând după grumaz câte-un juvăţ, doborându-i la pământ; şi 


ajutoarele lui Buga, repezindu-se, i-au târât afară de Curte, 
pe poartă, cătră Bahlui, pălindu-i după cap cu măciuci de 
fier. Trupurile lor, purtate cu grabă dincolo de apă, le-au 
înălţat în furcile de osânda, pe malul iazului, împotriva 
mănăstirii lui Balica, ce-i zice şi Frumoasa. 

Iar în cartea pe care o ţinea încă în mână Brahă căpitanul, 
Domnia arăta că, scârbindu-se de o nelegiuire ca aceea a 
ticăloşilor acelora tâlhari, fără întârziere i-a supus 
pedepsei, ca să fie pildă şi altora, rugându-se să ierte 
cuvioşia sa ava franţuz acea urâtă întâmplare şi adăogând 
rugăciune cătră Dumnezeu pentru cale luminoasă cuvioşiei 
sale, la locul unde merge, în hotarul fericitului şi slăvitului 
Mehmet-Sultan-Padişah. 

Domnul abate de Marenne ascultă cu luare-aminte 
tălmăcirea cărţii şi nu păru aşa de uimit pe cât se aştepta 
beizade Alecu. Rămase mai mult întristat şi oftă. 

— Prietine, zise el, enigma rămâne enigmă, şi numai de 
asta îmi pare rău. Mă mai gândesc, pe lângă asta, că simt 
încă degetele fratelui Afanasie în beregată, ca şi cum mi-ar 
fi rămas de la el ceva viu. El însă şi-a isprăvit cariera şi-l 
ciugulesc hultanii. 

— Cum, domnule abate? n-ai nimic de zis în privinţa 
acestei purtări a lui Duca-Vodă? 

De Marenne clătină din cap cu blândeţă: 

— N-am nimic de zis, domnule Ruset. 

— E totuşi o purtare neomenească. 

— N-am nimic de zis, deoarece cunosc, în această privinţă, 
cele ce-a scris un celebru italian, signor Nicolo, ale cărui 
opere de bună-samă şi domnia ta le preţuieşti. Morala 
prinților e una şi a particularilor alta. Să ne urmăm drumul, 
căci domnia ta te grăbeşti mai mult decât mine. 

— Nu mă grăbesc deloc, domnule cfe Marenne, şi-ţi ţin cu 
plăcere tovărăşie. 

— Mărturiseşte totuşi că te-ai întoarce cu plăcere şi mai 
mare pe un drum mai drept decât acela pe care am venit. 
Drumul dragostei nu cunoaşte cotituri. 


Beizade Alecu strânse mâna abatelui, fără a-i răspunde şi 
ochii iui dinlăuntru i se aprinseră de imagini aţâţătoare, ca 
şi cum în peisagiul de toamnă din juru-le ar fi răsărit pe 
neaşteptate primăvara. 

„Într-adevăr, cugeta el cu viclenie, nici nu bănuiam că abia 
aştept ceasul când voi îmbrăţişa şi voi da sărutare de 
despărţire acestui avă franţuz.” 

XXII. 

Alte puteri ale Măgdălinei dădaca. 

În scaunul Domniei, la Iaşi, mişuna pe toate uliţile şi la 
toate hanurile prostime multă, sosită din toată ţara şi chiar 
de peste Nistru, aşteptând slujba de vecernie la mănăstirea 
Trisfetitelor. A doua zi, în 14 ale lunii lui octomvrie, era 
sărbătoare cu mare slavă legată încă din domnia lui Vasile- 
Vodă-Lupu, întru cinstirea sfintei noastre maice Paraschiva. 
Părinţii monahi deschiseseră sicriul cu moaştele aşezându- 
se cu răbdare şi cu tărie de strajă, ca să privegheze 
trecerea în bună rânduială a închinătorilor şi să primească 
daniile. Toată noaptea de priveghere şi toată ziua 
următoare avea a curge norod fără întrerupere, viind 
fiecare cu plată şi cu jalobă pentru felurite nevoi. Se 
dovedise în alte daţi că, dând sărutare prea cuvioasei, unele 
babe vrăjitoare ori descântăloare aveau blăstămat obicei să 
rupă cu colții lor negri şi s-ascundă între buze aşchii din 
sfintele-i ciolane; aşa că straja monahicească trebuia să 
aibă priveghere neînduplecată întru această privinţă. Apoi 
unele muieri aveau alt nărav, să cadă plângând lângă sicriu 
şi să spuie sfintei toată povestea lor, întârziind peste samă 
şiragurile care aşteptau îmbulzite. Şi cătră acestea 
vrednicii părinţi aveau a arăta cuvenita asprime, 
împingându-le de spate în curgerea şiragului. Apoi erau 
slăbănogi de toate felurile şi bolnavi de lepre, care-şi 
descopereau m adulări le ca să le vadă numaidecât cuvioasa 
şi-i cereau în gura mare sprijin la scaunul împărăției 
dumnezeieşti; iar aceştia, făgăduind luminări şi undelemn 
pentru izbăvire, se dovedeau a fi nişte mişei mincinoşi, care 


înălţau numai glas şi nu lăsau să cadă în tipsii nimic: deci şi 
pentru ei era nevoie de braţe vârtoase. Bine primiţi cu 
zâmbet. şi închinăciuni erau cinstiţii boiarini şi jupânese cu 
coconii şi duducile lor, căci arătau feţe frumoase şi straie 
scumpe şi aduceau nu numai făclie aprinsă, ci şi bun dar, pe 
care cuvioşii călugări ştiau să-l preţuiască, iar mai ales îl 
preţuia sfânta, bucurându-se în racla sa. 

După ce ornicul din turn vesti al zecelea ceas, cuviosul 
Gherontie, mare meşter al ciocanelor, dădu semn în toacă, 
ş-apoi bătu un cântec, care părea că zboară în împrejurimi 
cu veselie, pe aripi sprintene. Clopotarii şi ei aleşi, pentru 
sfânta zi care era numai una într-un an, cântară din clopote, 
cât stăteau noroadele ascultând cu gura căscată. 

Dumnezeu rânduise, pentru cinstea sfintei, tihnă 
văzduhului; vânturile stăteau legate în peştera lor, la 
marginea pământului. Soarele se lăsa spre dealul Galatei 
împrăştiind ca o bură de aur asupra târgului şi cerul se 
boltea fără nouri. Era o zi lină de toamnă. lar domniţa 
Catrina asculta prin fereastra chiliei sale de la palatul, 
domnesc cântarea de toacă şi de clopote. 

Ochii ei păreau mâhniţi. Totuşi, când zvonul se alină, se 
întoarse cu obraz vesel cătră dădaca ei Măgdălina, care 
pregătea pentru noapte candela de la icoane. 

— Ai isprăvit, dădacă? o întrebă ea, cu glasu-i subţire. 

— Isprăvit, sufletul mămucăi. 

— Ai adus ce ţi-am poruncit? 

— Adus. 

— Atuncea nu mă mai face s-aştept. 

Dădaca îşi încrucişa braţele pe piept, aţintind-o cu 
dragoste ca pe un odor scump, s-apropie ş-o sărută pe 
umărul stâng, apoi, înturnându-se, trase de după sobă sita 
cu bobi. Veni iar lângă domniţă, o împinse lin pe divan şi i se 
aşeză lângă genunchi, jos, cu fusta revărsată falduri în juru- 
i. Potrivi sita de păr în poală şi meni bobii, mângâindu-i cu 
palma dreaptă şi despărţindu-i în două. 


— Sufletul mămucăi, şopti ea cu glas schimbat, întâi să-i 
alegem câte patru. lată, rămâne bob stingher. Cel la care te 
gândeşti stă singur şi întristat, dorindu-te, pe când alţii 
petrec în adunări 

— Se poate, dădacă, să fie singur, însă nu se ştie dacă nu 
se gândeşte la altceva. 

— Nu se poate, domniţă. Măria ta ştii bine ce-am menit, ş- 
aici nu se poate să fie minciună. Să-i alegem şi să-i menim în 
câte trei, sufletul mămucăi. lată, găsim bobul însoţit, gând 
la gând. 

Domnița rămase o clipă serioasă, apoi îşi scutură capul. 

— Să vedem ce minciuni îmi mai poţi spune, dădacă 
Măgdălina. 

— Vai, domniţă, nu se cade să vorbeşti astfel. Cine nu 
crede-n bobi, păcătuieşte. Stai cuminte, cugetă la el şi 
meneşte. Eu amestec, menesc, despart şi aleg câte doi. 
Uită-te singură, sufletul mămucăi, şi nu te mai îndoi. 
Rămâne bob stingher iarăşi, adică bob sositor, întâi cu 
mâhnire şi la urmă cu bucurie. 

— Să fie asta adevărat? 

— Să deie Dumnezeu şi Maica Domnului, sufletul 
mămucăi, să n-ajung a mă închina mâni la racla sfintei, dacă 
mi s-a întâmplat vreodată să fiu amăgită. Toate având 
rânduiala lor, bobii nu le pot arăta decât aşa cum sunt. Mai 
ales când avem credinţă, altfel nu pot fi. Nici mamei, nici 
bunicăi ştiu că nu le-a arătat vreodată greşală. De aceea, 
crede. Iar ca să vezi şi mai deplin adevărul, pot să întind 
cărţile. 

— Le-ai adus? 

— Le-am adus, măria ta. 

— Ce pot să spuie cărţile, dădacă? Să zicem c-au să arate 
ca şi bobii. Dar mi-ai mai dat în bobi şi mi-ai mai căutat în 
cărţi. Sosirea asta mi-ai mai vestit-o, fără ca să văd pe 
nimeni. Nu vreau să spun că mi-i dor, dar vreau să ştiu ce 
este. Cuvânt de dragoste de la mine n-a auzit şi nici nu cred 
s-audă. Pentr-un asemenea crâişor, mai ales eu nu mi-oi 


strica tihna. Facă ce ştie. Dorm bine şi nici nu mă gândesc 
la el. 

— Sufletul mămucăi, de cine vorbeşti? 

— Vorbesc de cine ştii, dădacă. 

— De ce zâmbeşti, sufletul mămucăi? Vorbeşti de Stefan 
beizade. 

— Se poate, Măgdălina. Dar mai degrabă poate vorbesc de 
altcineva. 

— Apoi dacă vorbeşti de altcineva, domniţă, crede în ceea 
ce arată bobii şi cărţile. Adevărat că nu s-a împlinit ieri ori 
alaltăieri ce s-a arătat; dar se poate împlini mâni. 

— Poate. Dacă vrei numaidecât, întinde şi cărţile. 

— Aşa, mămucuţă. lată crăiţa de spatii. Pune-o la buze şi 
meneşte-o. 

Domnița Catrina primi dama de treflă, îşi acoperi cu ea 
buzele ca rodia şi-i şopti, puţintel cam îndelungat, o mare 
taină. Apoi o întinse ţigăncii. 

Dădaca desfăcu jocul pe sită şi găsi în colţul din stânga, 
sus, mare adunare de crai şi de crăiţe. Lipsea din sobor 
numai craiul de ghindă, care se afla la dreapta jos, cu 
aprodul de aceeaşi maslă, adică cu dorul său, şi alături cu 
şapte de spatii, adică cu lacrimile sale. 

— Priveşte, sufleţelul mămucăi, zise dădaca, întinzând 
gheara-i neagră, şi ceteşte singură. Şi dacă ai plăcere să 
mai ceteşti o dată, să prefac cărţile şi să le mai înşir iarăşi. 
Ceteşte-le ş-acuma şi spune dacă nu vezi drum de sară şi 
bucurie la aşternut, adică dragoste. 

Domnița cetea cu oarecare uimire, căci învățase să 
tălmăcească şi ea bine acele tainice arătări. Cu toate 
acestea făcu semn cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să înlăture 
ceva. 

Dădaca oftă, făcu bot înnegurată şi rămase privind ca-ntr- 
un vis jocul desfăcut. În acea clipă se auzi un pas uşor în 
tindă ş-o mână zgrepţenă la uşă. Domnița se grăbi să salte 
în picioare şi trecu la fereastră. Măgdălina învălmăşi cărţile, 


le aruncă în sită şi împinse sita sub divan. Se ridică în 
picioare şi-şi pături fusta. 

— Dădacă, zise domniţa, adă o făclie şi aprinde candela. 

Țiganca trecu la uşă ş-o deschise. Domnița întoarse capul. 
În umbra pragului ş-a tinzii sta Zoita, nepoata Măgdălinei, 
ţigăncuşa cea cu fustă roşă. Acuma însă nu mai era 
desculţă. Venise încălţată cu ciuboţele galbene, de care se 
vedea a fi tare fudulă; înainte de a intra, le privi cu 
admiraţie. 

— Tu eşti, Zoita? Intră! şopti pripit dădaca. Ce este? 

Domnița avu o răsucire din mijloc, ca şi cum ar fi vrut să 
pornească spre uşă. Dar se opri cu spatele spre ţigancă, dar 
cu urechea atentă. 

— Mătuşă Măgdălina, vorbi moale şi trăgănat ţigăncuşa; a 
venit la vie şi aşteaptă măria sa beizade. 

Dădaca se întoarse de cătră nepoată-sa c-un obraz înflorit 
de bucurie; veni repegior până la domniţa Catrina, o ocoli 
gudurându-se ş-o sărută iar, de data asta pe sân, deasupra 
inimii. 

— Ai auzit, sufletul mămucăi? 

Domnița nu răspunse, însă o flacără i se suise în obraji şi-n 
ochi. 

— Ce facem, mămucuţă? 

Domnița înălţă din umeri, cu nepăsare. 

— Du-te, Zoita, şopti Măgdălina, întorcându-se iar la uşă: 
du-te şi m-aşteaptă în tindă. Vin şi eu îndată după tine. Aşa. 
Ce facem, mămucuţă? urmă ea revenind spre odrasla 
domnească. Vremea-i cătră sară şi-n acelaşi loc nu ne mai 
putem întoarce. 

— Dădacă, vorbi râzând deodată domniţa, uită-te în ochii 
mei şi spune drept că tu ai ştiut de sosirea lui beizade 
Alecu. 

— Vai de mine, mămucuţă, dar unde se află una ca asta? 
Să deie Dumnezeu să mă mănânce corbi şi viermi la 
răspintene de drumuri, dac-am ştiut până într-această clipă 


ceva. N-am ştiut nimica, sufletule, ş-acuma aflu şi eu cu 
mare bucurie, şi mă gândesc ce putem face. 

— Nu se poate face nimica, Măgdălina, căci drumurile 
mele sunt rânduite şi privegheate. Socot că tot astfel sunt 
privegheate şi mişcările lui beizade Alecu. Ştiind el că-n 
aceste zile intră în laşi atâta norod, cu mare îmbulzeală şi 
mare amestec, foarte bine a cugetat că mai uşor s-a putea 
apropia. Bine era să mă gândesc şi eu la asta; dar 
nemaiputându-i scrie, nu m-am putut nici gândi. Tu, care 
eşti meşteră la toate, vei fi cunoscând vreun farmec. 

— Nu râde de mine, domniţă, se tângui dădaca. Dacă-i 
nevoie, fac şi asta. Dac-aş avea măcar un fir din straiele 
sfintei, în noaptea asta de priveghere, care-i noaptea ei aş 
putea îndrăzni să fac lucru mare. Ştii că pentru odorul pe 
care l-am crescut, hrănindu-l cu laptele meu, îmi dau şi 
sufletul. Acesta lucru îmi trebuie, măicuţă, ş-atuncea putem 
avea nădejde. Spre vii nu putem ieşi şi din altă pricină, căci, 
fiind slujbă împărătească la Trisfetite în sara asta, se duce 
ca totdeauna măria sa cu toată casa şi nu se poate să 
lipseşti. 

— Aşa este, Măgdălina. Ştiam şi uitasem. Crezi tu că 
ducându-mă după poruncă acolo, ca o roabă, am să am 
vreun folos? Îmi poate şopti sfânta ceva la ureche, când mă 
voi apleca asupra ei? 

— Sufletule, şopti dădaca, aţintind-o aprig, are să-ţi spuie 
că poţi trage din straiul ei un fir de sârmă ori de matasă. 

— Vai, dădacă, lasă-mă să cuget şi eu singură. Acuşi mă 
chiamă la cină ş-am să stau iar moartă în colţul meu, 
ascultând cum mă ceartă maica de o parte şi tata de alta 
pentru năcazurile lor şi pentru al meu. Nu te depaărta, 
dădacă, mai stai puţin şi răspunde dacă ai cugetat la cele ce 
ţi-am mai spus. Ştii să dai veştile. Trebuie să ştii să coşi 
gurile şi să faci pe urâţi să se pustiască şi să nu se mai 
întoarcă în lume. 

Domnița şoptea abia auzit aceste cuvinte ţigăncii, râzând, 
cu ochii în abur de lacrimi. 


— Sufletul mămucuţei, rabdă până ce vine vremea... o 
alină dădaca. Este leac pentru toate. Du-te-la masă, unde te 
aşteaptă stăpânii. Ia ceva în gură, ca să nu-ţi bănuiască, şi 
mai ales fii veselă şi supusă. Şi să fii gata în orice clipă ştiind 
că şi eu sunt aproape. 

Domnița rămase la fereastră, privind culoarea de stânjenel 
a amurgului. Era sfertul de ceas al lacrimilor, după care 
toată lumea avea s-o vadă râzând şi muşcând cu dinţişorii 
ei. 

Dădaca închise domol uşa şi căută într-un cotlon de tindă 
pe ţigăncuşă. Paşii slujitorilor sunau spre sufragerie, în 
celălalt capăt. Totuşi bătrâna îşi suci gâtul în toate felurile, 
spionând împrejur. 

— Fată, grăi ea nepoatei cu glas de mustrare; văd că ai 
frumoase ciuboţele galbene şi bag de samă în salba ta un 
irmilic nou; însă află de la mine că nu trebuie să te 
semeţeşti cu asemenea daruri în orice loc. Aicea mai ales 
niciodată. 

— Irmilicul e din cealaltă dată, mătuşă Măgdălina. 

— Eşti o proastă şi nu înţelegi nimica, ori eşti mai şireată 
decât am fost eu la vârsta ta. Dă fuga înapoi la vie şi adă-l 
numaidecât pe beizade la Trisfetite în astăsară. Să intraţi 
pe portiţa de din dos. Eu aştept acolo. Dă fuga cu 
ciuboţelele tale şi, cum ajungi, spune-i veste bună din 
partea domniţei şi-l porneşte la vale, ne mai întârziind 
pentru nerozii ori daruri. 

Ţigăncuşa începu în şoaptă a se jura ş-a se apăra de 
mustrări. Râzând, dădaca o împinse de umeri, fără s-o mai 
asculte; o scoase la uşa de afară ş-acolo o scăpă din mână 
ca pe-o zvârlugă în umbra înserării. Se auzi în sufragerie 
bătând din palme şi slujitorii se grăbiră la uşă. Domnița 
trecu încet de la chilia ei, prin tinda fără lumină. Din colţul 
în care se oprise, Măgdălina o auzi cum murmură o 
frântură de cântec subţirel. O aşteptă să intre la părinţii ei, 
sub sprâncenele pururi posomorite de câtăva vreme ale lui 
Vodă şi subt ochii reci ai Doamnei Nastasia. Pentru această 


Doamnă curată, severă şi strâns-rânduită, dădaca de mulţi 
ani descânta nouă ghimpi de păr pădureţ, zâmbindu-i ca o 
roabă supusă în faţă şi duşmănind-o în taină din felurite 
pricini, dar mai ales pentru că asuprise pe domniţa Catrina 
cu acel tâmp şi slut beizade Ştefan, cu care o logodise de pe 
când era numai o copilită crudă. 

Trecu la cuhnii şi luă o făclioară, cu care se întoarse în 
chilia goală a stăpânei sale. Aprinse candela de la icoane. 
Trase de sub divan sita cu cărţile şi le întinse iar, 
întrebându-le. 

— Afaf-af! oftă ea, cufundată în gânduri, sfredelind cu 
ochii în ceasul viitor. 

Dădaca nu duşmănea într-ascuns numai pe Nastasia- 
Doamna, ci pe toţi acei care puneau o umbră pe sufletul 
domniţei Catrina. Unse pe rând pe dascălii de elineşte, de 
franţuzeşte şi de danţ de la Țarigrad şi nu uita să-i 
pomenească în şoaptele ei tainice, ca pe nişte demoni 
pentru care trebuiau descântece de deslegare. Numai cu 
beizade Alecu se împăca - şi-l privea ş-acuma fix şi-l 
cunoştea în craiul de ghindă, întristat şi singuratic, sub 
lumina, făclioarei de ceară. Aştepta de la el cumaş de rochie 
pentru sine şi galbini pentru salbă, iar pentru copilă mare 
bucurie, aşa cum e rânduită de Dumnezeu tuturor 
primăverilor şi tuturor tinereţelor. 

XXIII. 

Se vede cum beizade Alecu poate aluneca spre o mare 
primejdie şi ce părere are despre asta Vâlcu Bârlădeanu. 

La al treilea ceas al nopţii, Vodă se sui cu Doamna în 
rădvan, între facle şi călăreţi, ca să facă cu mare pohfală 
drumul scurt până la Trisfetite, după rânduiala rămasă de 
la binecinstitorul Vasilie-Voievod. Iar domniţa Catrina îi 
urmă de-aproape în caleaşca ei, ne mai bucurându-se de 
paza lui Ioniţă Corjescul. 

Podul de lemn din uliţa cea mare era înţesat de roiuri de 
oameni. Unii stăteau la focuri pe sub zăplazuri, cinând din 
merindele aduse în căruţe. Alţii se îmbulzeau fremătând 


spre turnul Trisfetitelor. O samă se căţăraseră şi pe zidul de 
împrejmuire al mănăstirii, ca să vadă trecând alaiul 
domnesc. Drăganii deschideau loc cu caii, şi chiverele lor 
scânteiau în pâlpâirile luminilor. Când răzbătură în ograda 
sfântului lăcaş, chimvalele sunară cu zvon asurzitor în turn 
şi soborul, în odăjdii, cu prea cuvioşia sa stareţul în frunte, 
ieşi întru întâmpinare, cu cântări de slavă. Primiră pe 
măriţii oaspeţi cu închinăciuni şi sprijiniră pe Vodă de 
subsuori, urmându-l cu capetele plecate-în biserică, pe 
când măria sa călca domol, privind în jur cu posomorâta-i 
trufie. 

Domnița Catrina urmă după Doamnă, printre credincioşii 
tălăzuiţi în două laturi, într-un miros greu de mulţime, 
tămâie şi ceară. Se opri şi ea la sicriul sfintei, plecând 
fruntea şi atingând cu mâna-i mică straiul de fir şi matasă. 
Apoi se aşeză în strana mică dintre uşa veşmântăriei şi 
tronurile Domniei, zâmbind fumului, lumânărilor, oamenilor 
şi sfinţilor zugrăviți, fără a vedea nimic. Se zbătea în pieptul 
ei inima într-o fierbinţeală dulce, aşteptând necunoscutul, 
dorindu-i şi bănuindu-l în mulţime, ori după ziduri ori 
undeva în altă parte, în noaptea tulbure. Nu putea spune - 
se gândea ea - că iubeşte pe Alecu beizade; cu toate 
acestea îl doreşte şi în aceiaşi timp se teme de el. Însă are 
să-l înfrunte fără frică. 

Privi furiş spre maică-sa. Cu tot roşul pe care-l pusese în 
umerii obrajilor, Doamna Anastasia nu putea ascunde decât 
mulţimii oboseala care îi încovoia grumazul. Catrina îi ceti 
în ochi preocupările care astupau îndârjirea datoriei. Toată 
ziua stătuse în picioare descântând slujitori, boieri şi 
negustori, primind ştofe, bani şi mărfuri pentru cămări, 
sămile oilor de la munte, a boilor de la Bohotin, a hergheliei 
din braniştea de la Neamţ - căci la sfânta Paraschiva 
hotărâse ea sorocul tuturor acestor dara veri. lar a doua zi 
avea din nou să fie în picioare la revărsatul zilei, ca să 
isprăvească, să vădească unora minciunile şi înşelările, iar 
pe slugile cele bune să le răsplătească c-o vorbă de milă - 


căci la bani şi straie se ştia că Doamna Anastasia e zgârcită. 
Îndată după aceea trebuia să drămăluiască în cămară cele 
de cuviinţă, pentru ospăţul curţii din acea zi mare, să vadă 
aducându-se subt ochii ei toate, să deie pe samă bucătarilor 
lucru cu lucru, bucăţică cu bucăţică, rămânându-i pe urmă 
celelalte ceasuri să pândească pe fiecare la datoria lui, ca 
să nu se părăduiască un fir de orez ori un strop de 
undelemn. 

Doamna căscă prelung, cu ochii înlăcrimaţi şi bătuţi de 
gânduri. Catrina zâmbi întorcându-şi în altă parte obrazul. 

Pe lângă toate acestea, care erau înlăuntrul ei, Doamna 
simţea îngroşându-se aerul pe care-l înghiţea; avea sub 
limbă gust de funingine, amestecat şi cu duhoarea tuturor 
acelor cojoace ale prostimii, îmbulzită trup lângă trup, cap 
pletos lângă cap pletos, cu ochii holbaţi spre ea. Se mai 
adăogeau şi mişei cu braţe ori picioare schiloade, 
descoperite vederii. Cu toată paza şi lupta cuvioşilor 
călugări, ei răzbeau; şi fiind unii ameţiţi de rachiu 
slobozeau glas de ceartă, arătând că poftesc să vadă nu 
numai pe sfânta, ci şi pe măria sa Vodă, decât care nici un 
crai pe lumea asta nu se află să aibă straie mai podobite şi 
mai falnice. 

Ochii trudiţi ai Doamnei Anastasia crescură ca de-o spaimă 
în orbite. Atunci domniţa, văzând-o bolnavă, trecu lângă ea 
ş-o sprijini. Vodă mormăi nemulţămit deocamdată, apoi, la 
şoaptele iuți ale Catrinei, înțelegând ce este, porunci cu 
blândeţă soţiei sale să iasă fără a tulbura prea mult lumea - 
şi să se ducă la Curte, spre a se linişti, având vreme destulă 
şi pentru hodină, ca să nu fie treburile smintite a doua zi 
dimineaţă. 

Fiind o clipă de întrerupere în slujbă, pe când ieromonahii 
se aflau intraţi în altar şi eclesiarhii, desfăşuraseră la uşile 
de aur perdele de matasă purpurie, Doamna putu cobori 
din strană. Se închină spre racla cuvioasei şi urmă pe 
Catrina, care o petrecu prin uşa veşmântăriei. Cum 
ajunseră în noaptea lină de afară, Doamna respiră prelung, 


ameţeala şi greaţa îi trecură. Se gândea chiar dacă n-ar fi 
bine, după ce va sta aşa câtva, să se întoarcă îndărăt, ca să 
aştepte sfârşitul slujbei. Catrina se împotrivea - cu mare 
grijă şi frică - deoarece slujba avea să mai ţie cel puţin două 
ceasuri, dacă nu şi mai mult. În sprijinul domniţei se 
înfăţişară grăbiţi şi slujitori ai curţii care văzuseră, în 
biserică, ceea ce se petrecuse; ş-acuma chiar dăduseră 
poruncă rădvanului să înainteze în laturea altarului, la uşa 
cea mică a veşmântăriei. 

— Atuncea rămâi tu, domniţă, numaidecât; şi te întoarce 
lângă măria sa, hotărî Doamna. 

Catrina plecă fruntea cu supunere, bucurând pe maica sa, 
simțindu-se ea însăşi şi mai bucuroasă. Acum începea să 
aibă încredințarea că în acele două ceasuri va avea putinţa 
să vadă pe beizade Alecu. Altfel îi rămâne să găsească 
neapărat un mijloc pe a doua zi, în vremea ospăţului 
domnesc. Totuşi, mai bine ar fi să-l vadă în astă-sară. 

Rădvanul plecase. Mulțimea, o clipă desfăcută, se 
încheiase la loc, frământându-se în tot cuprinsul ogrăzii, 
până la porţi şi până la stăreţie şi chiliile monahilor. Numai 
sus, în cerul cu stele, era pace, şi de-acolo privea sufletul 
maicei noastre sfânta Paraschivă trupul său din racla 
Trisfetitelor - foarte mult plăcându-i slujba şi năvala 
omenirii, în acea clipă îi plăceau toate şi domniţei. Cu toate 
acestea, nu putuse trage din straiul moaştelor nici un fir de 
matasă ori de sârmă. 

Se pregătea să intre în biserică şi sta încă nehotărâtă. 
Atunci, prin mulţimea iarăşi desfăcută, văzu trecând 
caleaşca ei. Se gândi: „într-adevăr nu mai am nevoie de ea; 
mă pot întoarce cu tata.” Totuşi avu o mişcare s-o oprească. 
Cineva o atinse pe umăr. Cunoscu îndată, la ureche, şoapta 
dădacei: 

— Măria ta, întoarce-te în biserică şi las-o să se ducă. 

— Tu eşti, dădacă? râse domniţa. M-ai spăriat. 

— Eu sunt, măicuţă, şi te-aştept în acest loc; dacă-i putea, 
să vii iar. 


Domnița trecu pe dinaintea fratelui care păzea uşa, 
printre sipetele de stejar, şi, intrând prin cealaltă uşă 
ascunsă, pătrunse la locul său. Se apropie de Domn, care-o 
întrebă din ochi. Ea răspunse încet: 

— E bine. S-a dus la Curte. 

Vodă păru mulţămit şi-i zâmbi cu bunătate. 

Copila intră în strana ei şi-şi aşeză coatele în sprijinitori. 
Mulțimea era tot aşa de deasă şi tot aşa de puţin bine- 
mirositoare, cu toată tămâia cadelniţilor; şi făcliile fumegau, 
îi veni în gând că ar putea să se simtă şi ea rău, şi închise 
ochii. Apoi îi deschise. Nu-şi simţea nimic tulburat în fiinţă. 
Dimpotrivă, era bine încredinţată că o aşteaptă o bucurie. 
Dădaca era afară, având în palmă firul de matasă şi 
descântându-l. 

Întoarse privire spre tatăl său. Vodă îi făcu semn să se 
apropie. Ea se aplecă spre cuvântul lui. Îi porunceşte să se 
ducă şi ea la Curte. 

— Dacă vrei să te duci... 

Ea, fără îndoială, deocamdată, se împotriveşte. Apoi se 
supune. Vodă o urmări mulţămit cu privirea cum se 
strecoară prin acelaşi cotlon tainic. În aceeaşi clipă 
perdelele de purpură lunecară în laturi şi porţile 
împărăteşti se deschiseră. Vodă îşi plecă urechea slăvitelor 
cântări, cu mare desfătare a inimii. 

Domnița zâmbi fratelui paznic. El i se închină smerit. 
Afară, aceeaşi boare de sănătate şi murmurul mulţimii. 
Dădaca îi cuprinse cotul stâng ş-o conduse, cotit, cătră bolta 
turnului de la poartă. Acolo, îi aruncă pe umeri şi pe cap un 
şal. Ocolind, o întoarse cătră chilii. Într-un fund de cerdac, 
la o uşă scundă, o opri. Țiganca ciocăni o singură dată cu 
degetul. 

— Dădacă, să nu mă leşi singură, şopti domniţa cu frică. 
Intră şi tu cu mine. 

— Intru şi eu, sufleţelul mămucuţei. Şi nici mult nu putem 
sta. 

Uşa se deschise singură. Măgdălina rămase afară. 


— Intră şi tu, dădacă, şopti ea uşii închise. Apoi tresări de 
surprinderea pe care o aştepta. Beizade Alecu îi cuprinse 
mânile. Înlănţuind-o cu celălalt braţ pe după grumaz, îi 
sărută ochii. Ea se zbătu şi se hotări să ţipe. Atunci glasul îi 
fu înăbuşit. Încordându-se cu mânie îşi sprijini mânile în 
pieptul dușmanului său. Apoi îşi plecă fruntea în acelaşi loc 
şi-şi lăsă braţele să cadă, supunându-se. 

— Dădacă! suspină ea. 

— Îndată! îndată! îi răspunse uşa, înăbuşit. 

Încredinţată de acest sprijin mare şi ştiindu-şi vremea aşa 
de scurtă, îşi sui braţele pe după gâtul lui beizade şi-l privi 
râzând de jos în sus. 

În chilia îngustă, pe măsuţa din fund de la fereastra 
oblonită, ardea o lumânare slabă de seu. Cu toată puţina ei 
lucire, domniţa putu băga de samă că obrazul lui beizade e 
slab şi pălit. 

— Ce ai, beizade? îl întrebă ea retrăgându-şi braţele şi 
făcând un pas îndărăt. 'le văd slăbit. 

— N-am nimic, domniţă, răspunse Ruset c-un zâmbet, de 
cât cred c-aş fi pierit, dacă n-aveam bucuria de-acum. 

Într-adevăr, în ochii lui copila văzu ceea ce o putea face 
fericită şi ceea ce o înfricoşa. 

El se apropie grav, cu zâmbetul pierit. Ea se retrase, 
încercând să râdă; privi spre uşă; se întoarse la el cu 
hotărâre şi se lăsă îmbrăţişată iar şi sărutată. Şi iar zâmbi 
când el găsi de cuviinţă să-i facă mărturisirea supunerii şi 
robiei lui până la moarte. Atunci uşa dădu semn şi se 
deschise, lăsând pe dădacă să intre. 

Domnița se aşeză pe divan. Ruset rămase în picioare. 
Măgdălina culese de jos şalul căzut şi trecu în fund ca să 
rupă mucul lumânării. Se întoarse după aceea la uşă stând 
cu urechea la pândă. 

— Spune repede ce-ai făcut în vremea asta, de când nu ne- 
am văzut, îndemnă cu vioiciune domniţa. 

— Am dus pe ava franţuz până cătră Galaţi, domniţă, ş-am 
fost bucuros să capăt învoire de la el pentru a mă întoarce. 


Am avut vreme rea şi întâmplări neplăcute, pe care pot să ţi 
le spun, dacă ai vreme să mă asculţi. lar cum m-am văzut 
slobod, am venit în preajma Iaşilor, aşezându-mă la pândă şi 
aşteptând vreme cu prilej. Am şi eu un om priceput cum ai 
domnia ta pe această dădacă fără preţ, şi el mi-a adus 
aminte de hramul sfintei mucenice Paraschiva. Atuncea m- 
am aşezat câteva zile la odihnă la mine, la Hârlău. Şi când a 
trebuit, m-am sculat ca de pe boală şi m-am grăbit să vin. 

— Atâta-i? 

— Atâta. Crezi, domniţă, că eu trăiesc acuma pentru 
altceva? 

— Cugetă bine, beizade, şi nu spune vorbe mari, căci 
această dădacă ştie să dea în bobi şi să caute în cărţi, şi ea 
cunoaşte toate răutăţile. 

— Cuget, domniţă, şi nu găsesc nimic altceva. Între Hârlău 
şi clipa asta a fost pustie. Şi n-am văzut pe nimeni. Ba am 
văzut, în fugă şi mare taină, pe Mindila zaraf. I-am dus 
amanet cinci olmazuri. 

— Ai nevoie de bani? Pleci undeva? 

— Nu. Dar vreau să fiu gata. 

— Atuncea ştii că am să mă duc eu cu părintele meu la 
Stambul? 

— Ştiu, şi am să te urmez ş-acolo, dacă-mi îngădui. 

— Vai, beizade, acest drum pe care trebuie numaidecât să- 
l facem, e în legătură cu scârba vieţii mele. Beizade, îşi 
schimbă domniţa tonul glasului sub năvala lacrimilor, nu 
ştiu cum şi nu înţeleg cum am să-mi pot lumina viaţa din 
partea acelui om pe care am ajuns să-l urăsc. S-a făcut 
cândva între mine şi el o legătură pentru care eu n-am nici 
o vină, nedorind-o şi neînţelegând-o. Acuma el ştie că eu nu- 
| voiesc şi totuşi stăruieşte. Tata şovăieşte ca un părinte şi, 
cu toate încruntările lui, socot că l-aş îndupleca. Dar este 
mama, care, în înţelepciunea ei, socoate folosul. Iată, vine 
înnoirea Domniei; iată, are să iasă hotărâre de la împărăție 
pentru hătmănia Ucrainei turceşti; iată că domnia sa Ştefan 
beizade a căzut cu jalobă la măritul Sultan, că noi ne 


împotrivim nunţii şi dorim să stricăm logodna. Mama 
îndeamnă să facem nuntă. lar eu socot mai degrabă să pun 
hobot de moarte. 

— Ce-ai hotărât, domniţă? întrebă, cu grijă. Ruset. 

— N-am hotărât nimic, căci eu n-am puterea să sfărâm ce- 
au hotărât alţii. Dar am să mă înfăţişez şi eu la Stambul şi 
voi spune şi eu ce mă ajunge mintea la divanul împărăției. 
Pe urmă, cum va da Dumnezeu. Până atuncea, sfârşi ea 
înălţând ochii spre Ruset, mă pot bucura puţintel de viaţă. 

— Eu te urmez ş-acolo, domniţă, zise beizade Alecu, 
îngenunchind, şi voi face cum îţi va fi porunca. 

— Dădacă Măgdălina, râse subţirel copila. Să-l primim şi 
pe beizade Alecu să meargă? 

— Să-l primim, sufletul mămucăi. 

— Acolo avem să ne putem vedea? 

— Am să merg şi eu, mămucuţă, şi are să ne ajute Maica 
Domnului. 

— Vra să zică, oftă beizade. pe alt țărm şi subt alt cer 
poate vom fi mai norocoşi decât aici. Acolo se află locuri 
încântate în care am petrecut altădată fără grijă. Am să te 
fur, odată într-o luntre, măcar pe două ceasuri, să trecem în 
taină peste Boaz la Scudar. 

Domnița Catrina simţi o strângere plăcută şi fierbinte 
deasupra inimii, în locul unde o sărutase dădaca Măgdălina, 
când îi vestise acest drum de sară cu bucurie de dragoste. 
Cuprinse mânile lui Ruset ca să-l atragă spre ea; apoi îl 
depărta încet, zâmbindu-i cu ochii în lacrimi. 

— Când ai să pleci, domniţă? 

— Nu pot încă şti. se tângui ea. Tata are încă multe şi 
încurcate treburi şi grele griji, cu bunturile şi birurile ţării. 
Dar când va fi, te vestesc. Dacă întârziem, până atuncea nu 
se poate să nu ne vedem iarăşi. Vină în locul cunoscut şi dă 
ştire. 

Dădaca Măgdălina suspină de lângă uşă: 

— Cu sprijinul Maicei Domnului, vom mai găsi ceas şi cale. 
La asta nu se poate pune nimeni împotrivă. lar acuma, nu 


întârziaţi, căci s-aud clopotele bătând. Eu mă duc să văd ce 
este afară şi dau îndată semn de ieşire. 

Dădaca se strecură pe uşă. 

— Ne despărţim într-adevăr? 

Aceeaşi întrebare şi-o punea şi domniţa. Fără a răspunde, 
lăsă pe Ruset să vie asupra ei, acoperind-o într-o 
îmbrăţişare şi sărutare prelungă. Făcându-se mică, îi scăpă 
din braţe, apucă de pe-un scaun şalul, îmbodolindu-se cu el, 
şi fugi la uşă. Ruset rămase rănit, ca şi cum ar fi pierdut-o 
pentru totdeauna. De la uşă mai întoarse o dată spre el 
ochii şi zâmbetul ca o lumină. Porni s-o cuprindă iar. Atunci 
sună în uşă o bătaie. Ea deschise şi dispăru. 

Alecu beizade păşi înainte ca ameţit de o băutură tare. 
Ştiind bine că nu se găseşte în faţă-i decât lemn, înainta 
repede şi se izbi de două ori cu fruntea de locul pe unde 
ieşise domniţa Catrina, găsind încă o plăcere în această 
suferinţă. Se întoarse şi începu a râde cătră sine însuşi. 

Bârlădeanu intră. Stătuse afară, alături de uşori, ca un 
zăvod şi auzise bătăile, 

— Măria ta, m-ai chemat? 

— Cum? Da, Bârlădene, te-am chemat. Stai acolo unde eşti 
şi uită-te la mine. Răspunde dacă mă cunoşti. 

Vâlcu nu răspunse. 

— Ce zici, măi Bârlădene? se întoarse iar Ruset cu masca-i 
de zâmbet întristat. Ai fi crezut tu vreodată să mă vezi 
astfel? 

— Dă, măria ta, ce să zic? Nu zic nimica. 

— După atâtea blăstămaţii şi rele pe care le-am trecut cu 
bine şi le-am lăsat în urmă, acuma a venit vremea să-mi plec 
grumazul. 

— Asta-i socoteala căpcăunilor, măria ta, şi aşa-i rânduit 
ticălosului om de lut; n-avem ce-i face. Până ce nu plăteşte 
vamă, nu scapă. 

— Într-asemenea capcană şi vamă îşi lasă lupul pielea, 
Vâlcule. 

— Poate n-a fi chiar aşa, stăpâne. Nu moare omu de asta. 


— Ce ştii tu, bre Bârlădene? strigă Ruset, umblând pe 
dinaintea slujitorului şi cercetându-l cu ochii în toate 
felurile, ca şi cum ar fi vrut să-l cumpere. Nu-i, bre 
Bârlădene, cum ştii tu: să furi fata şi s-o duci pe cuptor la 
tatu-tău acasă, cum ai făcut tu, şi pe urmă să te-mpaci şi să 
bei cu socrii o vadră de vin. Asta-i fată care nu se fură. Şi 
dac-o fur e cu primejdia vieţii. lar dacă rămân aşa; nu 
înţeleg unde pot ajunge. Tu eşti un prost, Vâlcule, şi nu poţi 
înţelege nimica; iar eu mi se pare că am intrat în anul 
morţii. 

— Măria ta, rânji Bârlădeanu, muindu-şi glasul, poate să te 
mai domoleşti când s-a îmblânzi de istov. Acuma, pe cât 
înţeleg, are ghiare. 

— Are şi-mi strânge în ele inima. lar dacă n-ar face astfel, 
nu m-aş simţi atât de fericit. Dar parcă tu poţi pricepe ce 
spun eu? 

— Ca un cap prost, măria ta, nu pot într-adevăr pricepe că 
altele nu ţi-au fost dragi ş-ai umblat cu ele din zburdălnicie; 
iar asta ţi-i dragă şi-i plăteşti ei şi pentru celelalte. Rânduit 
este de la Dumnezeu, precum am spus, să nu scape omul de 
asta, cum nu scapă de moarte. Venindu-ţi şi măriei tale 
vremea, supune-te. 

— Asta fac, omule, strigă beizade măsurându-l şi 
preţăluindu-l; mă supun. 

— Atuncea-i bine, măria ta. Ne chiamă, - venim. Ne spune 
să ne ducem, - ne ducem. Aicea nu-i cum vrem noi; facem 
după poruncă. 

— Aşa-i, Bârlădene; nu eşti tu chiar aşa de prost pe cât se 
pare. 

Vâlcu rânji iar; 

— De-acu ne ducem ca frunza pe apă, măria ta. 

— Şi asta-i adevărat. Du-te, Vâlcule, şi păzeşte în cerdac. 
Aştept să vie dădaca, să-vedem ce răspuns îmi mai aduce şi 
pe urmă ne întoarcem la Hârlău, la osânda. 

Vâlcu trecu în cerdac afară şi se sprijini de uşor. Clătină 
din cap şi stupi cu dispreţ într-o parte. 


Nu după târzie vreme, din mulţimea întunecoasă care foia 
murmurând în apropiere, se desprinse o umbră şi veni 
cătră el. Se apropie şi-l cunoscu; deschise uşa şi intră. 

Dădaca Măgdălina găsi pe Ruset în aceeaşi stare în care-l 
lăsase pădurarul. Se plimba neliniştit, ca într-o colivie. 

— Ce facem, dădacă? izbucni el, venind cătră dânsa. Când 
o mai pot vedea? Mâni? 

— Nu se poate, măria ta, ştii bine care-s greutăţile şi 
primejdiile noastre. 

— Atuncea când? 

— Nu putem şti. Vână-n două săptămâni. Alege o vreme 
lină, ca să putem ieşi la plimbare. Şi precum am avut ajutor 
până acum de la Aceea care stă sus văzând toate şi 
ocrotind, tot aşa şi de-acum înainte să nădăjduim la dânsa. 
Eu oi face tot ce pot, măria ta; mai mult decât mine nu 
poate nimene, căci am şi ajutor de la dragostea domniţei. 
Fiind aşa, vină. Dacă nu-i nici un chip şi te întorci fără s-o 
vezi, îţi rămâne nădejdea pe altă dată. 

— Ascultă, dădacă, vorbi întunecos şi nemulţămit Ruset, 
asta însemnează să mă jupuieşti de viu pe de o parte şi să 
mă întrebi dacă-mi place şi pe cealaltă. 

Dădaca Măgdălina îşi încrucişa mânile pe pântece şi-şi 
plecă fruntea. 

Beizade o privi pieziş. Apoi se pipăi şi trase din buzunar 
doi icosari de aur de mai nainte pregătiţi. 

— lată pentru salba ta, dădaca. 

Dădaca primi banii sărutând mâna care i-i dădea. 

— Mulţămesc măriei tale, îşi subţie ea glasul, şi mai aştept 
ş-o păreche de ciuboţele galbene. 

— Se poate, zâmbi Ruset, dacă nu te gândeşti la o prostie 
şi dacă-mi dai drumul de-aici c-o încredințare. 

— Încredinţare îţi pot da, măria ta, nu de atâta preţ, ci cât 
toate bogăţiile lumii. Slove din carte n-am învăţat a ceti, dar 
sufletul oamenilor l-am deprins. Şi eu cetesc la domniţa 
noastră cântec dulce pentru măria ta. 


— Fie: să mă duc, să mă-ntorc şi să mă zbat. Ceea ce spui, 
dacă-i adevărat, preţuieşte şi mai mult. Să nu cuget decât la 
asta: când o mai văd; căci mai încolo e întuneric. Nici măcar 
un răvaş nu mai pot primi? 

— Mai ales asta nu se mai poate, măria ta, căci de oara 
trecută, când te-ai înfăţişat măriei sale, s-a pus mai 
cumplită pază asupra noastră. După cât poţi auzi şi înţelege 
şi măria ta, acest Georgie-Vodă se îngraşă de veninuri şi 
răutăţi. Din ce în ce mai varvar se face şi prigonirea lui o 
simţim şi noi. Venind acuma îndărăt de la Curte, auzeam 
norodul şi calicimea blăstămând. De aceea stau cu mare 
spaimă şi cu zilele în palme, aşteptându-l pe Buga Sârbul. 
Fii şi măria ta cu grijă. lar eu nu pot face decât să vă 
slujesc, nu pentru ciuboţelele cele galbene şi salbă, ci 
pentru inima domniţei noastre. 

Dădaca se închină, veni lângă Ruset şi, descântând, îl 
atinse cu gura sub umărul stâng în locul unde sărutase şi pe 
domniţă. 

Rămas singur, beizade Alecu trase pe mânici burca şi 
îndesă până la sprâncene cuşma, îşi strecură în mânică un 
jungher mic italienesc şi ieşi în cerdac; iar de-acolo, urmat 
de Bârlădeanu ca de-o umbră, se cufundă în valul de norod. 

În acelaşi ceas, înainte de a porni spre Hârlău, bătu la uşa 
de stejar a lui Mindila, în uliţa mare boierească. Intrând în 
odăiţa boltită şi oblonită a zarafului, îşi scoase jungherul şi 
despărţi pulpana hainei de dedesubt într-o cusutură. Trase 
alte pietre scumpe, pe care nădăjduise să le cruţe şi le puse 
pe măsuţa acoperită cu catifea neagră, sub barba albă şi 
respectabilă a jidovului. Aplecându-se foarte aproape de ele 
cu o lentilă mică, Mindila le cercetă îndelung, apoi, 
cuviincios, şi închinându-se înaltului şi cunoscutului său 
oaspete, îi făcu preţul amanetului. Puse olmazurile într-o 
răcliţă, dădu însemnare şi se retrase într-o cameră 
necunoscută, de unde se întoarse c-o pungă de monede de 
aur pe care le numără, petrecându-le pe fiecare printre 


degetele sale şi pe subt ochii lui beizade, pentru 
încredințare. 

Ruset primi banii şi-i cumpăni în mână. Întrebă cu dispreţ 
privind de sus pe jidov: 

— Nu socoteşti tu că-i prea puţin? 

— Vai, stăpâne, se tângui Mindila cu blândeţă: trăim în 
vremuri aspre şi banii s-adună greu. Era mai bine în domnia 
slăvitului măriei tale părinte. Acuma stăm cu sufletul la 
gură. 

El ofta încă şi se tânguia, închizând cu cheia uşa ferecată 
de stejar şi punând zăvoarele, când beizade era departe cu 
pădurarul, în căruţa lor de negustori de ţară, trasă de doi 
cai cu mult mai tari şi mai repezi decât arătau după 
înfăţişarea lor umilită. 

XXIV. 

Despre cele şase semne care s-au arătat într-o iarnă, în 
zilele Ducăi-Vodă. 

În vremea aceea, îndată după Sfinţii Arhangheli Mihail şi 
Gavril, la purcesul iernii, au început a se arăta pe acest 
pământ semne, care pe urmă s-au dovedit vestitoare 
creştinilor de multe nenorociri şi cumpene. Pentru păcatele 
noastre astfel a voit să ne certe Dumnezeu, mai întâi prin 
nesătula lăcomie a Ducăi-Vodă, care a adus ridicarea 
noroadelor, apoi sărăcia şi risipa lor. După asta au venit 
tătarii, războaiele şi molimele, care sunt rânduite totdeauna 
pedeapsă ticăloşilor moldoveni. 

S-a arătat semn la sfânta icoană a Maicei Domnului de la 
mănăstirea Neamţu, cea zugrăvită de Luca Evanghelistul şi 
dăruită cu veacuri în urmă lui Alexandru-Vodă Bătrânul de 
cătră Ion Paleologul împăratul de la Bizanţ. Acea icoană a 
vădit lacrimi, la slujba de priveghere a Arhanghelilor, care 
lacrimi le-au cules părinţii într-o tipsie de argint, suflată cu 
aur, mărturisind apoi cu jurământ minunea. De aşa lucru 
auzind norodul s-a înfricoşat dând vestea pretutindeni. 

Iar apoi la şapte zile, în noaptea de 13 spre 14a lunii lui 
noemvrie, s-a cutremurat pământul şi s-a auzit în adâncimi 


huiet venind de cătră miazăzi. Unele ziduri de la sfintele 
mănăstiri au crăpat. Şi s-a găsit într-o risipitură, subt o 
lespede, la mănăstirea lui Barnovschie-Vodă, scrisoare, 
tălmăcind războiul pe care nu mult după aceea l-a pornit 
puternicul Sultan Padişah Mehmet asupra crailor 
creştinătăţii. 

După cutremur, la trei zile, a venit de căâtră asfinţit un vifor 
mare, cu pietre de ghiaţă amestecate cu ninsoare, care asta 
n-o văzuseră şi n-o pomeniseră bătrânii de când e lumea şi 
de când ţineau ei minte. Şi părintele nostru Dosoftei 
mitropolit a tălmăcit acest semn în taină drept mânie a lui 
Hristos Dumnezeu şi biruinţă a crucii asupra spurcatului 
Ismailitean. Dar nimeni nu îndrăznea să spuie pe faţă 
această mare taină, ca să nu afle negustorii şi agalele de la 
împărăție, veniţi în acea lună în scaunul Domniei pentru 
datoriile şi carnetele lui Georgie Duca-Vodă cătră dânşii şi 
pentru daruri cuvenite slujitorilor celor mari de la Țarigrad. 

Iar în luna lui dechemvrie 10 zile, cursul anilor fiind 7188, 
s-a arătat, noaptea, pe cer, stea cu coadă, căreia latinii îi zic 
cometa, adică mătură. Începând dintr-un sâmbure cu mare 
lumină din zarea ţării ungureşti, cuprindea în sus cu 
lungimea sa jumătate de cer între amiază şi apus. Şi zi cu zi 
scurgându-se, se tot urca în sus cătră miezul-nopţii, 
învârtindu-se precum este umbletul cerului, cu stelele, 
cătră apus. Acesta semn a fost scris şi-n letopiseţi - şi 
învățații oameni ai ţării şi vlădicii, strângându-se în sobor, 
au arătat că este tot mare veste a lui Dumnezeu, însă nu 
sfârşitul lumii cum răcnea şi se spăimânta prostimea de la 
ţară. 

A doua zi sâmbătă, în 11 dechemvrie, s-a fost oprit la 
Târgu-Frumos, în curţile domneşti de-acolo, aga Roşea, 
aducând cu slujitorii săi pe fiastrul Hâncului Donie, care era 
staroste la ţinutul Putnei. Din porunca Domniei, Roşea îl 
călcase noaptea şi-l ridicase din pat de lângă jupâneasă, 
pornindu-l într-aceeaşi clipă de la Focşani cătră scaun. Iar 
pe cale, într-a doua noapte, s-a arătat cometa. 


Umblând călare lângă agă, între slujitori, Donie se mira de 
ce-l va fi chemând năprasnic Domnia. 

— Căci eu, cinstite agă Roşea, mă ştiu drept, cu mare 
credinţă lui Dumnezeu şi stăpânului meu. Eu norodul nu l- 
am asuprit şi lacrimile sărmanilor şi văduvelor le-am şters. 
Pe cei răi i-am prigonit şi posturile le-am ţinut cu rânduiala. 

— Prea cinstite staroste Donie, răspunse aga, gândurile lui 
Vodă noi nu le putem şti, după cum nu putem cunoaşte voia 
lui Dumnezeu, care s-arată în acest semn de spaimă. Socot 
că n-a fi nimic rău şi are numai nevoie de domnia ta să-ţi 
deie o poruncă, ori să-ţi ceară un sfat. 

— Se poate, încuviinţă Donie, cu inimă curată. De când s- 
au tulburat iarăşi mazilii şi răzăşii de la Orhei, măria sa stă 
cu grijă, cu toate că serdarul Constantin îi stropşeşte 
pretutindeni pe unde-i ajunge. Nu poate însă uita măria sa 
trecuta oară, când a burzuluit ţara Hâncu, bărbatul de-al 
doilea al maicii mele. Se îndoieşte că buntul va putea fi 
supus degrabă, şi, ştiind că eu atuncea l-am urât pentru 
fapta sa pe tatăl meu cel vitreg, Vodă mă chiamă să-mi deie 
şi mie slujba lui Cantemir serdar. Ori poate vrea să mă- 
ntrebe dacă nu cunosc eu anume pe unii făptaşi din trecut, 
care ar fi amestecați în tulburările de-acuma. Ara aflat într- 
adevăr de unii care au fost ş-atunci şi care s-au sculat ş- 
acuma. 

— Se poate... răspunse la rândul său aga. 

Despre aceasta au mai vorbit iarăşi într-alt chip: Donie se 
întorcea la grija sa ca cerbul cătră adăpătoare, găsind-o 
însă uscată, căci de la aga Roşea n-avea de unde scoate mai 
mult. Apoi, când s-a arătat steaua cea cu coadă pe cerul 
nopţii, au ascultat în lungul drumului felurite vorbe de 
înfricoşare care l-au tulburat pe agă, iar pe Donie l-au făcut 
să puie peste grija dintâi altă grijă mai mare. Astfel au ajuns 
ia Târgu-Frumos în amurg ş-au descălecat în ograda caselor 
domneşti în popas. 

Acolo, un călăraş aştepta pe aga, c-o însemnare pecetluită, 
în picioare, între slujitorii săi descălecaţi, Roşea a desfăcut- 


O ş-a vrut s-o cetească în zarea luminii. Neputând, a intrat 
în casă, la o făclie. Când a ieşit, a privit cu frică parcă 
împrejur şi şi-a întors ochii spre steaua cea nouă. 

— Veste bună? îl întrebă starostele de Putna. 

— Dumnezeu ştie. răspunse Roşea, oftând. 

— Te uiţi cătră acel pojar tainic din cer? îl întrebă iar 
Donie. Nici eu nu-mi pot lua ochii de la el. Şi tot astfel ca 
noi, stau şi privesc cu uimire toate sufletele de pe acest 
pământ fără a-l înţelege. Stau privind copiii mei şi soaţa 
mea, în casa noastră de la Focşani, şi se tem, cugetând că 
eu sunt călător şi poate mă duc cătră o primejdie. 

— Cinstite şi iubite staroste Donie, acuma mă gândesc că 
steaua aceasta poate să fie semn împotriva tiranilor, 
mormăi Roşea, aşa încât să nu-l audă slujitorii. 

Apoi chemând patru dintre oamenii lui la poruncă, intră 
iarăşi în casă pentru puţină vreme. 

Curând ieşiră; şi cei patru slujitori înaintară spre Donie, 
fără ca să li se audă paşii prin omătul moale. Dome nu-i 
auzea şi din pricină că se uita cu luare-aminte spre o pasere 
străină care se aşezase pe-un vârf de mesteacăn bătrân în 
laturea casei şi se cumpănea legănându-se lin pe crenguţa 
mlădie, în lucirea dulce a serii. Era o vreme de moină, fără 
pic de vânt. 

Aga Roşea ridică şi el ochii şi văzu paserea străină. Era cât 
un corb, însă avea pene albastre ş-un ciont încovoiat. În 
lucirea de la asfinţit îi fulgerau ochii ca două rubinuri mari. 
În acel minut, slujitorii cei patru care ieşiseră cu poruncă 
strânseră pe Donie între piepturi şi-l cu-prinseră de 
grumaz. Când îl simţiră răsărind, se abătură asupra lui 
zugrumându-l, după ticălosul obicei al paginilor. Donie n- 
avu vreme, în clipa morţii, să sloboadă decât un răcnet 
scurt, un fel de zbucnire a groazei, care n-avea nimic 
omenesc. Paserea cea străină din mesteacăn răspunse 
întocmai, cu acelaşi sunet, căscând pliscul de trei ori. 
Desfăcând aripi ascuţite, fâlfâi în înălţime ocolind mortul şi 
observându-l cu ochii ei de jar; apoi lunecă spre asfinţit. 


Aga Roşea rămase la locul său îngrozit, urmărind-o cu 
privirile şi fiind încredinţat că s-a suit spre steaua cu coadă. 
într-adevăr, toată lumea care a aflat de întâmplare nu s-a 
mai îndoit de aceasta şi nici paserea n-a mai fost văzută 
vreodată de-atunci pe pământ, - rămânând numai ca un 
semn al acelei vremi. 

Duminică, dechemvrie 12, s-a vestit măriei sale la curte, în 
laşi, că a sosit Constantin serdar cu robii orheieni. După ce 
spârcuise satele sculate, punând asupra celor supuşi şi 
iertaţi grea dajdie de bani şi vite oşteanul Domniei se 
întorsese asupra răilor care se trăseseră în Codru. 
Urmărindu-i din ascunziş în ascunziş, hărţuindu-i, 
împresurându-i şi ţinând toate drumurile, a ajuns să-i 
flămânzească şi să-i sălbătăcească desăvârşit. lar apoi 
dezgolindu-se codrii de frunzişuri şi venind şi iarna, au ieşit 
acei buntuşnici, ca lupii, în văi, cătră sate, şi i-a prins pe toţi 
Cantemir de grumaz. 

Georgie-Vodă îi lăsă să steie până ce-şi isprăvi rugăciunea, 
făcând de trei ori cruci mari din creştetul capului până sub 
vintre, şi la umeri cât putea ajunge cu braţul. Se aplecă 
spre icoane, dându-le oarecum bună-dimineaţa, apoi, 
îmbrăcând contăş şi punând în cap gugiuman. Apucă 
buzduganul cel mic şi ieşi în foişor, unde îl aşteptau vel- 
hatman şi vel-armaş, precum şi mulţi slujitori domneşti. 

Călăreţii lui Cantemir aveau caii bine hrăniţi şi straie bune 
pe dânşii, ceea ce băgând de samă Vodă, zâmbi cu plăcere, 
ştiind de unde au mâncat acei cai şi de unde s-au îmbrăcat 
acei călăreţi ai săi, scutindu-i cheltuielile. Roata călăreţilor 
desfăcându-se în două laturi când apăru Domnul, se arătară 
şi cei pe care-i roseseră caii şi-i dezbrăcaseră oştenii. Erau 
cincizeci ori şaizeci de oameni, slabi şi cu puţine straie 
rupte şi proaste. Unii erau fără cuşme şi îmbrobodiţi cu 
nişte petici, ca muierile. Târau în picioare opinci ori zdrenţe 
legate cu aţe de tei. Umiliţi de bătăi şi foame, îşi plecau 
frunţile, şi la ieşirea măriei sale căzură în genunchi. Duca- 
Vodă îi privi întunecos. Întoarse o clipă zâmbet spre 


închinarea lui Cantemir serdar; apoi, înălţând barba, lăsă să 
cadă cu greață vorbe de întrebare: 

— Aceştia sunt nelegiuiţii care s-au sculat împotriva 
domniei mele? 

— Aceştia sunt robii, câţi au mai rămas, măria ta, răspunse 
serdarul. Alţii au pierit, alţii au fugit. 

— Ha-ha! au pierit ş-au fugit? Asta-i bătaia lui Dumnezeu, 
că s-au sculat împotriva sfinţiei sale, care rânduieşte domn 
şi lege. 

— Iar aceştia, măria ta, s-au supus, căzând în genunchi la 
mila măriei late. 

— La mila mea? strigă Vodă ridicând o clipă buzduganul şi 
lăsându-l iar în lungul coapsei. 

— La mila măriei tale, Doamne! scânciră ticăloşii robi, 
plecându-şi fruntea în omăt. 

Vodă îi privi cu asprime. 

— Acum acele locuri ş-acele sate s-au potolit toate? 

— S-au potolit, măria ta, răspunse serdarul. 

— Datoria lor cătră vistierie au plătit-o? 

— O plătesc, măria ta. Au primit pe dotaşi şi fac socoteli 
drepte. Cel ce are dă pentru cel ce n-are. Averea satului 
răspunde pentru toţi. Fiind îndărătnici de multă vreme, 
acuma li s-a împlinit tot, până la un capăt de aţă. Mai 
rămâne să răspundă pentru nebunia şi îndrăzneala lor. 

Domnul se întoarse cătră prietinul său Buhuş hatman, 
căutând a-i ceti pe obraz părerea. Dar nici Buhuş nici 
Fliondor armaş nu puteau fi pătrunşi în fiinţa lor lăuntrică, 
şi obrazurile le stăteau neclintite. 

În acea clipă dinspre bolta turnului de la intrare răzbiră 
glasuri. Cineva chema într-ajutor. Străjerii îl repezeau 
îndărăt, cu vorbe aspre. 

— Ce este? întrebă Vodă. Cinstite vel-armaş, vezi domnia 
ta, şi adă la mine pe cei care mă chiamă, nădăjduind întru 
dreptatea mea. Eu pe buni îi apăr, pe răi îi zdrobesc. 

Înţelegându-şi soarta, robii suspinară, închinându-şi iar 
frunţile. 


Vel-armaş veni de cătră poarta cea mare c-un bătrân 
gârbov şi slab, care înainta încet şi sprijinit de doi flăcăuaşi 
cuviincios îmbrăcaţi în straie răzăşeşti, de lână sură. Erau 
bălani, numai cu puf sub nas. Cum ajunseră în preajma lui 
Vodă, lângă grămada robilor, îşi traseră cuşmele de pe plete 
eu frică, neîndrăznind să-şi înalțe privirile cătră luminăţia 
sa. În aceeaşi vreme unul din ei se aplecă la urechea 
bătrânului, îngânându-i câteva cuvinte. Bătrânul se opri, se 
descoperi şi se îndreptă puţin de şale, săltând în sus 
fruntea. Atuncea Domnul şi boierii săi putură băga de samă 
că acest moşneag, alb ca năgara, era orb. 

Robii, sucind cătră el capetele, îl cunoscută şi-şi şoptiră 
numele lui. Îl cunoscu şi Constantin serdar. Făcând un pas 
înainte, dădu lămurire Domniei. 

— Măria ta, zise el, acesta-i un bătrân care s-a înfăţişat şi 
la mine, cerând iertarea vieţii pentru răzăşii săi. lar eu 
încredinţându-l că numai măria sa Vodă ţine în dreapta sa 
cumpăna vieţii şi a morţii, el a purces în urma noastră cu 
aceşti doi nepoți ai săi într-o căruţă şi acuma se înfăţişează 
şi el cu rugămintea lui. Ticăloşii aceştia, pe care i-am adus 
eu, îl cunosc şi mi-au spus că numele lui este moş Tudor, şi 
că în vremea tinereţelor lui a fost şi el rohmistru la leşi. lar 
mai apoi, la domnia Tomşei-Vodă, a venit în ţară, şi a fost 
căpitan în oastea acelui domn, făcându-se cunoscut pentru 
isprăvi; care şi până astăzi mulţi ştiu de faima lui şi-i zic 
căpitanul Tudor. E orb şi slab precum se vede, dar are 
neamuri care stau în jurul său. 

— Ce ţi-i voia, moşule? întrebă cu bunătate Domnul. 

— Măria ta, porni glas slab bătrânul, bulbucind albuşurile 
ochilor, am venit la Domnul meu şi la stăpânul meu, pe care 
l-a rânduit Domnul Dumnezeu asupra ţării, ca să-mi scot 
nepoţii şi neamurile de la pieire. 

— Spune, moşule, cine eşti şi ce vrei? 

— Precum a spus cinstitul boier Constantin serdar, eu sunt 
acuma un moşneag slab, măria ta, dar în zilele mele am fost 
ostaş nu numai la leşi, ci şi la alţi crai şi împărați creştini. 


Iar la Vodă Tomşa am tras sabia cu toţi orheienii şi 
lăpuşnenii sprijinind Domnia, şi de la acel domn ne-am 
bucurat de multă milă eu şi neamurile mele. Pe urmă de la 
alţi voievozi n-am mai avut acea milă, şi am mers în scădere, 
împuţinându-ni-se moşia şi averea. Până ce s-au sculat unii 
dintre ai noştri în vremea Hâncului şi a lui Durac. Durac- 
Vodă întâi a fugit de ei; iar apoi, întorcându-se cu putere, i-a 
stins de pe faţa pământului. Atuncea s-au prăpădit mulţi 
care erau neamuri ale mele, din Şoimăreşti. lar acuma, 
slăvite Doamne, sculându-se iarăşi noroadele, Domnia le-a 
bătut şi le-a supus iar. 

— Ei, şi ce vrei, bătrânule? 

— Slăvite şi luminate Doamne, mă rog să ierţi şi să slobozi 
din lanţ pe acei care au greşit. 

— De ce să-i iert şi să-i slobod? Pentru că păcătuiesc 
împotriva lui Dumnezeu? pentru că se scoală asupra 
Domnului lor? Pentru aceste ticăloşii nu se cuvine să 
plătească? 

— Slăvite şi luminate Doamne, neamurile mele au plătit 
totdeauna cu dreptate. Au plătit nu numai cu ban şi rod; au 
plătit cu sânge; căci ei din veci stau aici pe această moşie, 
de Ia voievozii cei de demult. Şi să ştii, slăvite şi luminate 
Doamne, că noroadele nu se tulbură din pricina binelui. 

La aceste cuvinte nechibzuite, ale unui bătrân slab de 
minte, Duca-Vodă s-a oţărăt şi a strigat cu minte: 

— Dar de ce se tulbură, moşneag nebun şi neînţelept? Căci 
în ţara asta Dumnezeu a rânduit destul bielşug, iar la 
divanul meu se judecă totdeauna cu sfântă dreptate. 

Bătrânul a tăcut, întunecându-şi albuşurile ochilor, sub 
sprintene. Apoi a ridicat iar glasul: 

— Doamne, nebunia şi slăbăciunea mea sunt de la acel 
care ţine în mânile sale văzduhul şi pământul şi care 
împărăţiile ca pleava le vântură. Mulţămeşte-le, măria ta, cu 
banii noştri, cu vitele şi cu rodurile pământului şi cu mierea 
ştiubeielor noastre; nu-ţi încărca sufletul cu sânge. Căci se 


suie până la cer plângerile obijduiţilor, iar moşnegii cei 
neînţelepţi şi orbi te blastămă să mori neiertat şi singur! 

Atunci Vodă, scuturând buzduganul, a crâşnit. Boierii, 
slujitorii şi robii s-au înfricoşat nu de mânia lui Duca-Vodă, 
ci de fapta pe care voia ş-o săvârşească. 

Bătrânul, cu ochii cei morţi aţintiţi, şi-a pus palmele pe 
capetele nepoților săi, care-i stăteau de o parte şi de alta, şi 
i-a mângâiat. 

— Măria ta, a cuvântat el apoi, fără frică; aştept să mă 
loveşti, ca să pier de buzduganul măriei tale, cum a pierit şi 
părintele meu de buzduganul lui Aron-Vodă. 

Pufnind, Duca-Vodă s-a sucit, spre Buhuş. Înţelegând puţin 
din ochii prietinului său, s-a întors cătră zid, singur, 
descărcându-şi într-acolo obida. A stat aşa un răstimp ca- 
ntr-o rugăciune şi după aceea şi-a arătat iar obrazul, c-un 
zâmbet de milă, spre moşneag, şi i-a zvâărlit un ban de 
aramă, pe care orbul nu l-a văzut şi nici copiii nu l-au cules. 

— Cei săraci cu duhul, a grăit el cu mare stăpânire, sunt 
subt aripă dumnezeiască. Scoateţi-l şi lăsaţi-l să se ducă. 

Oştenii au împins spre poartă pe orb, între nepoţii lui. 

— lar acestor ticăloşi, a urmat Duca-Vodă, tinzând 
buzduganul asupra robilor, iertată să le fie viaţa; şi să-i 
vârâţi în beciuri, să steie în obezi până ce satele lor vor plăti 
de două ori cât arată tablele vistieriei. 

Robii s-au sculat, luminaţi la chipuri că li s-a iertat viaţa de 
cătră măria sa, şi slujitorii lui Cantemir, încălecând, i-au luat 
înainte, spre temnicurile de osânda, pe cei mai slabi 
repezindu-i de la spate caii cu frunţile. 

Vodă, trecând în casele cele mari, a chemat la sine pe 
Fliondor şi i-a dat poruncă tare împotriva acelui orb smintit, 
care a spurcat cu blăstăm sfânta zi de duminică. În mare 
taină, armaşul a purces slujitori pe urmele bătrânului, 
hotărându-le să-l aducă la sine în acela ceas, fără ca nimeni 
să simtă cumva. Slujitorii au cercetat, au întrebat ş-au aflat 
de trecerea sărmanului, însă nu l-au putut găsi atunci. Prea 
mare fiind supărarea armaşului, ei s-au întors iară; până ce 


abia într-un târziu au adus ştire despre el. Dar acea ştire 
acuma nu mai era tainică, deoarece despre ea zvonea tot 
târgul umplut de prostime, ca în orice zi de iarmaroc. 

— Măria ta, ar fi zis Fliondor, intrând la Domnul său, acel 
ticălos a mers, dus de nepoţii săi, până la sfânta mănăstire 
la Golia, ş-acolo s-a rugat de cuvioşii părinţi să-l miluiască c- 
un duhovnic, carele să-l spovedească şi să-i deie sfânta 
împărtăşanie. lar stareţul, milostivindu-se, i-a dat duhovnic. 
La sfârşitul sfintei slujbe, când l-au dus să-l împărtăşească, 
el a primit trupul şi sângele lui Hristos, a căzut în genunchi 
şi a strigat: Mă duc la morţi; căci în această viaţă şi-n 
această lume s-a arătat Antihrist! Şi a îndrăznit acel mişel 
să rostească numele luminatului şi binecredinciosului Domn 
al ţării. Sărind monahii din strane, l-au împresurat. Dar el 
n-a mai aşteptat, nici vorbă n-a mai rostit. Întinzându-se pe 
lespezi, şi-a dat suflarea. Şi-n acea clipă a bătut singur 
clopotul cel mare din turn, iar cuvioşii părinţi au răsărit, 
privindu-se unul pe altul cu teamă. 

Astfel, spuneau bătrânii şi muierile, a fost al şaselea semn, 
la domnia lui Duca, la începutul acelei ierni, anul de la 
zidire 7188. Însă, după firea moldovenilor, ş-aceasta putea 
să fie numai o scornitură; cu toate că şi scorniturile, ca şi 
cântecele. răspund unor afunde tainiţi ale sufletului. 

XXV. 

Mila Ducăi-Vodă. 

Înainte de sărbătoarea dulcii Naşteri cu două săptămâni, 
s-a ţinut iar mare divan pentru pricina dintre Ursachi şi 
Balaban. Era o veche pâră între acest semeţ boier Grigorie 
Ursachi şi Alexa Balaban, negustorul de la Liov. Încă din 
trecuţi ani moldovanul pârâse pe negustor la judeţii 
Craiului leşesc şi-l prigonise pentru nişte bude şi dobândise 
de la divanurile Craiului dreptate. Şi nu numai aceasta 
făcuse, ci mânase plângere mare până la Stambul şi 
împotriva Ducăi-Vodă, când fusese Duca-Vodă în a doua 
domnie, cum că l-ar părtini pe acel Alexa. Jăluise şi pentru 
alte multe, dar mai cu samă pentru asta. lar acum, în a treia 


domnie a măriei sale, se sculase Alexa Balaban împotriva lui 
Ursachi la cinstitul divan al Moldovei; şi s-a nimerit să 
aleagă măritul judeţ lui Alexa Balaban dreptate, hotărând 
boierului să plătească negustorului patru sute pungi bani 
buni, despăgubire şi dobândă pentru câte suferinţi şi 
răutăţi îndurase. Iar boierul neîmplinind banii, Alexa 
Balaban îl scosese acum iar la judeţ; şi divanul îl pusese pe 
Grigorie Ursachi sub mâna lui Vodă. Deci l-au prins armaşii 
şi l-au vârât la închisoare, cu picioarele în butuc, până ce-i 
va veni minte să plătească şi vistieriei şi lui Balaban cele 
după cuviinţă şi după judecată. 

În dimineaţa în care s-a fost arătat orbul cel nebun, măria 
sa a trecut în divanul mic, dând poruncile sale lui armaş şi 
stând de vorbă şi cu alţi boieri, zâmbindu-le unora cu 
bunătate. După aceea un aprod s-a înfăţişat, dându-i o ştire 
în şoaptă. Vodă a ascultat cu sprânceana încruntată, privind 
într-o parte spre colţul odăii. A răspuns cu nepăsare: 

— Bine; să-l vârâţi în cămara mea de taină şi să aştepte. 

Slujitorul s-a retras închinându-se, şi îndată după aceea şi 
măria sa şi-a isprăvit poruncile, orânduind boierilor săi alte 
ceasuri. leşind, a intrat în cămara sa şi acolo a găsit pe 
negustorul de la Liov. 

Alexa Balaban era frumos om: nu era numai voinic şi gras, 
dar avea ş-o barbă mare cât o mătură, acoperindu-i tot 
pieptul. O şubă scumpă, cu guler lat, strânsă peste pântece 
în curea cu paftale de argint, îi dădea o înfăţişare şi mai 
bună. Se închină Domnului, zâmbind cu obrazu-i roş şi plin 
şi-i sărută mâna. 

— Care sunt cele din urmă veşti pe care mi le poţi da, kir 
Alexa? întrebă greceşte Vodă, căci Balaban era de baştină 
lui din Rumelia. 

— Dumnezeu vrea să nu fie rele, măria ta. Din îndurarea 
lui, pe urmă vor fi şi mai bune. 

— i s-au întors oamenii pe care i-ai trimes la Liov? 

— Mi s-au întors asară, şi au adus carte. Iat-o. Binevoieşte, 
măria ta, a nu ceti cuprinsul cărţii, căci el nu arată nimic şi 


vorbeşte despre treburi negustoreşti; să bagi de samă 
numai, măria ta, la nişte semne care se află în trei locuri. 

Vorbind, Alexa Balaban ţinea departe cartea, cu mâna 
stângă, în vederea lui Vodă; şi cu o unghie lungă a degetului 
celui mic de la mâna dreaptă îi arăta anumite semne. 

— Cum tălmăceşti aceste semne, prietine Alexa? 

— Măria ta, răspunse Balaban, mângâindu-şi barba cu 
scrisoarea; precum se vede, semnele sunt trei. Trei pricini 
ale noastre, adică ale măriei tale, au ieşit bine. 

— Se poate, prietine Balabane, şi să ascultăm cu plăcere, 
aşezându-ne pe acest divan şi poftindu-te şi pe domnia ta să 
te aşezi în scaun, aproape de mine, ca să putem grăi cu 
glasuri cât de încete. 

— Mulţămesc măriei tale de cinste, se închină negustorul 
liovean, aşezându-se. Cea dintâi pricină, urmă el c-o voce 
care gâlgăia în bunătăţile grăsimii lui, cea dintâi pricină 
este a nemernicilor acelora care au fost daţi slujitori 
franţuzului. De sub mâna mea au ieşit şi aveau poruncă, pe 
lângă ale noastre, să împlinească şi slujbă pentru împărăție. 
Fiind supuşi ai împăratului, canţelaria de la Viena a găsit de 
cuviinţă să ceară socoteală pentru pieirea lor. A făcut 
întrebare la mine; eu am răspuns că nu ştiu nimica, rugând 
în acelaşi timp cinstita canţelarie să aibă încredere în mine, 
căci voi cerceta şi voi da samă. Eu am mai spus întrucâtva 
măriei tale ce ameninţări de plângere la înalta Poartă au ei 
gata, numai să-le repeadă - arătând pe măria ta ca un 
tulburător a rânduielilor şi a păcii dintre împărăţii. Venind 
la scaunul Moldovei pentru ale mele, nemţii au ştiut că am 
venit şi pentru acea cercetare a lor. Am trimes de-aici 
lămurire, aşa precum am înţeles eu de la măria ta, că vina 
este a unui oarecare Alecu Ruset, fecior al lui Antonie-Vodă, 
mazilul. Aici în carte, vorbirea de la pontul întâi începe aşa: 
Binecuvântat fie Domnul, pentru veştile bune şi celelalte. 
Asta înseamnă că-i bine. 

Duca încuviinţă din cap, zâmbind. 


— Înţeleg. Rămâne numai să dai lămuriri şi dovezi, ceea ce 
nu-i prea uşor. 

— Dumnezeu va lumina pe măria ta, oftă negustorul, 
clipind din ochii lui mici şi ageri. 

— Într-adevăr, numai de la Dumnezeu putem nădăjdui cele 
bune. Să vedem ce mai este. 

— Al doilea lucru este pentru acel franţuz. Primind ştire, 
măria ta, de la capuchehaia măriei tale, cum că nu mai 
poate fi îndoială asupra rânduielii acelui călugăr papistaş, 
care cum a ajuns a şi dat la iveală scrisoare căâtră Cara 
Mustafa vizir, eu am făcut ştire nemților mei. Ei răspund: 
bine este; şi mulţămesc măriei tale pentru veste. Pontul doi 
din carte se găseşte la sfârşit, unde zice: mulţămind 
Domniei de la Moldova... şi celelalte... 

— Mâna a doua poate spăla pe întâia, îngână Vodă. lată 
una din dovezi gata... 

— Bună ş-această dovadă, măria ta, pentru turci. Acuma 
să trecem la al treilea pont, unde zice: Aici toate fiind 
neschimabte, primeşte, cinstite stăpâne, închinare de la 
sluga ta. Aici, măria ta, este vorba despre acele blăstămate 
cărţi, care se află în mâna leşilor. Nemţii, supărându-se pe 
măria ta, au aflat la leşi sprijin şi încredințare că au ei în 
stăpânire şi păstrează pentru ceasul potrivit cărţi ale măriei 
tale, scrise şi iscălite de mâna măriei tale, care când vor 
ajunge la Poarta împărăției, la Stambul, vor răpune capul 
măriei tale. Cărţile sunt deci la locul lor şi asta ai vrut să ştii 
măria ta, că stau neclintite şi n-au pornit. 

— Asta-i cea mai bună veste, cinstite prietine, grăi Duca- 
Vodă, punând înaintea sa pe masă cartea cu ponturile şi 
privind-o gânditor. Acele cărţi minciunoase au putut să ne 
dăuneze, deşi nici noi nu suntem lipsiţi de sprijin la 
împărăție. A venit însă vremea, ştiind acea primejdie, să 
facem lumină, arătând nu numai că sunt minciunoase acele 
cărţi, dar dovedind cine le-a plăsmuit, ca să-şi ieie 
pedeapsa: 

Balaban privi cu luare-aminte la Vodă. 


— Măria ta, numai acel desmăţat fecior al lui Antonie a 
putut săvârşi atare faptă, otrăvit fiind de pizmă împotriva 
măriei tale. A săvârşit aceasta, precum a săvârşit şi cealaltă 
cu slujitorii pe care i-am dat, la Liov, călugărului franţuz; 
însă mă rog cu umilinţă măriei tale a-mi îngădui să-i spun că 
trebuiesc dovezi unor oameni neîncrezători cum sunt nu 
numai turcii, dar şi fraţii noştri creştini. 

— Aceste dovezi vor veni la vreme, foarte curând, prietine 
Alexa. 

— Dovezi bune şi grele, măria ta... 

— Dovezi bune şi grele ca aurul, prietine; tot aşa de bune 
ca acelea pe care le-ai pus la divan împotriva lui Grigorie 
Ursachi, boierul nostru. Se vor dovedi cu cărţi drepte toate. 
Dacă-i nevoie, se vor dovedi şi ca jurăminte. Am mare 
încredere în sprijinul lui Dumnezeu pentru faptele mele, 
căci nu încep nimica fără a îngenunchia cu umilinţă în faţa 
sa, cerându-i blagoslovenie. 

— Atunci, măria ta, toate sunt bune; şi întocmai ca slăvitul 
măriei tale ocrotitor, marele ostaş al lui Hristos, Georgie, 
poţi bate cu sabia capetele balaurului şi poţi pune piciorul 
pe leşul lui. Şi te poţi înfăţişa cu tărie la Stambul, ca să 
dobândeşti încă o cinste ş-o putere, spre întărirea 
creştinătăţii. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc într-adevăr să 
nu-mi steie nimic împotrivă şi voi dobândi hătmănia 
Ucrainei. Am primit şi-n noaptea asta veste bună de la 
Capuchehaia noastră din Stambul. Numai cât nu pot fi toate 
desăvârşit de bune. Ş-acest trandafir îşi are spinii lui. 
Nesăţioasa lăcomie de-acolo e ca un pojar care usucă tot. 
Oricât aş abate ca un pârău spre gura ei, tot mai trebuie, şi 
tot se mai cere. lar eu aici cu greu mă nevoiesc a agonisi, 
adunând picătură cu picătură şi asudând sânge. 

— Vremurile sunt grele, măria ta, şi tara în scădere şi 
săracă. 

— Vremurile nu sunt uşoare, într-adevăr, dar ţara-i mai 
mult vicleană decât săracă şi-i deprinsă a se împotrivi 


totdeauna Domnului său. Dar acuma-i învăţ pe toţi minte, ca 
să se supuie legii mele. Poruncă dau să se plece toţi 
vistieriei, plătind rânduielile până la o para şi până la un 
bob de linte. Nu vor scăpa mai ales cei semeţi, pe care noi 
cu osebire nu-i putem suferi; şi vor pătimi ca acest Ursachi, 
pe care-l scot în fiecare zi din butuc slujitorii şi-l bat la tălpi 
ca să-şi plătească datoriile, fie cătră negustorul liovean, fie 
cătră Domnul său. 

— Dintr-ale mele, eu îi mai pot ierta, Doamne, ca să se 
poată îndestula şi vistieria. 

— Domnia ta vei face cum vei crede de cuviinţă, prietine; 
eu n-am să-i iert nimica, deoarece în toate ceasurile zilelor 
mele, când ridic ochii spre sfintele icoane, îmi aduc aminte 
de duşmanii mei şi de pârile lor. Nu m-au iertat ei; nu-i iert 
Nici eu. 

Alexa Balaban, încuviinţând din cap, tăcu, spre a lăsa lui 
Vodă timp să-şi pufnească supărarea deodată trezită. 

— Astfel, mărite Doamne, zise el, după aceea, pe cât se 
vede din ştirile pe care le avem, pot dobândi de la luminăţia 
ta învoire să mă întorc la locul meu. 

— Da, vei putea pleca, prietine Alexa; iar până în două zile 
am să pun subt ochii domniei tale acele dovezi de care este 
nevoie să se încredinţeze nemţii şi leşii, ca să nu-i mai am 
potrivnici. Îndată după aceea se va încredința şi vizirul că 
trebuie să-şi tragă braţul de deasupra răilor, şi atunci, cu 
ajutorul Precistei şi al sfinţilor mari mucenici, voi putea 
avea în mâna mea pe Alecu Ruset, cum am pe Grigorie 
Ursachi. Nici la leşi nici la nemți nu va mai avea primire, 
din pricina atâtor uneltiri şi minciuni; nici la poarta 
seraiului nu va putea năzui, fără a se teme de ştreangul 
muţilor: 

— Slăvite Doamne, răspunse mişcat Alexa Balaban, 
Dumnezeu ştie să toarne ca un undelemn bun înţelepciune 
sub cununile stăpânitorilor de noroade. Ca unui care mă 
bucur de toate izbânzile măriei tale, rog să fiu iertat a pune 
la picioarele slăvite ale măriei tale puţine şi proaste daruri 


care mi-au venit de la Liov, odată cu această carte. le 
poftesc din toată inima mea, slăvite, să primeşti câteva blăni 
de soboli pe care le am de la muscali, şi câteva brățări de 
aur lucrate la Veneţia. Pe lângă aceasta un cal pentru măria 
ta, cu tot tacâmul său. Şi alte câteva mărunţişuri care se 
află într-un sunducel de argint, pentru mărita Doamnă 
Anastasia. lar pentru tot ce-mi datoreşte dumnealui 
Grigorie Ursachi, am nădejde, că vei şti măria ta a mă 
despăgubi, după judecata divanului şi după sfânta dreptate. 

— Aşa va fi, prietine Alexa, şi să n-ai grijă. Îţi mulţămesc 
pentru darurile domniei tale şi poate vom avea a ne spune 
şi alte veşti bune în ziua când vei pleca. 

— Nu voi lipsi să fiu atunci la genunchii măriei tale... 
răspunse Balaban, sărutând mâna Domnului şi retrăgându- 
se. 

Îndată slujitori ai negustorului liovean intrară cu mare 
umilinţă îngenunchind şi înfăţişând darurile, iar unul din ei 
îndrăzni a pofti pe măria sa să privească pe fereastră ca să 
vadă un harmăsar arab de patru ani, sprinten, numai nervi 
şi fiori. 

Vodă făcu semn cu dosul mânii să fie lăsat singur. Slujitorii 
se retraseră cu dosurile înainte, şi măria sa cerce ta 
darurile, cumpănindu-le în mâni şi preţăluindu-le. Apoi 
trecu la geam şi privi, cu plăcere încă tânără, calul. 

Stătu aşa o vreme cugetând, până ce veni. la ceasul care-i 
fusese hotărât, Toader Fliondor armaşul. Ceru prin aprod 
voie să se înfăţişeze, şi Domnul îl primi numaidecât. 

— Cinstite vel-armaş, îi zise Vodă privindu-l cu voie-bună, 
ziua de astăzi am hotărât-o multor iertări. Cugetând şi 
cântărind, socot îndestulătoare pedeapsa pe care am 
rânduit-o boierului nostru Ion Milescu pentru greşala lui. 
Deci îl deslegăm şi-l slobozim din închisoare. Binevoieşte a-l 
aduce la noi, ca să ne sărute mâna şi să-l iertăm. 

— Măria ta, în odaia pe care i-ai rânduit-o în această din 
urmă săptămână, boier Milescu se putea socoti ca şi la 
dumnealui acasă, având pană de scris şi cărţi de cetit. Bine 


are să-i pară că-l slobozim, rău are să-i pară că se desparte 
de noi. El de mai multă vreme simte mila măriei tale asupra 
sa. 

— Bine. adă-l la noi, cinstite vel-armaş. 

Slujitorii aduseră pe Milescu. Era gătit, curat şi cu barba 
tunsă. Intrând, îngenunche şi Vodă îi dădu dreapta spre 
sărutare. Stătu astfel, cu fruntea plecată, până ce slujitorii 
ieşiră şi se retrase şi Fliondor. 

— A venit vremea, Milescule, vorbi grav Domnul, să se 
întoarcă iarăşi asupra ta mila Domnului tău. 

— Stăpâne, răspunse Milescu înăbuşit, nu voi uita asta 
până la ceasul morţii. 

— Să te întorci la casa domniei tale fără grijă, să-ţi iei în 
stăpânire toate câte le-ai fost avut şi să ne slujeşti cu 
credinţă de azi înainte fără a mai şovăi. lată, icoana 
sfântului Nicolai în faţa domniei tale. Nalţă ochii, fă-ţi sfânta 
cruce, bate mătanie şi jură pe sufletul tău, ş-al copiilor tăi, 
ş-ai soţiei tale, şi pe mormântul părinţilor tăi, care dorm în 
ctitoria lor la Sfântul Teodor, că nu vei mai greşi şi vei ţinea 
lăcata asupra gurii tale pentru cele pe care nu trebuie să le 
spui. 

— Jur, măria ta, în faţa icoanei sfântului Nicolai, pe sufletul 
meu, ş-al copiilor, ş-al femeii mele şi pe mormântul 
părinţilor mei. Amin. lată cărţile de care măria ta are 
nevoie, pentru a-şi vădi dreptatea şi pentru a cufunda pe 
duşmanii săi. Întocmai precum le-ai poruncit, aşa le-am 
alcătuit, şi iscălitura lui Ruset este întocmai, ca-n sinetul 
cătră Mindila, pe care-l pun aici, cu toate celelalte, 
nădăjduind şi de-acum înainte, ca şi până acum, să mă 
bucur de bunăvoința măriei tale. 


Trăgând de sub haină cărţile şi sinelui, Milescu le înfăţişă. 
Duca-Vodă le primi desfăcându-le şi cercetându-le. 

— Poate să n-am nevoie de ele, murmură el oftând, căci 
inima mea înclină cătră milă. 

Milescu găsi de cuviinţă să ofteze şi el. Domnul îl îndemnă 
să se ridice, îi întinse iar dreapta spre sărutare şi-i dădu 
drumul. 

XXVI. 

Domnița Catrina începe să poruncească. 

În una din zilele iernii, Catrina se afla în odaia maicei sale 
la lucru, cu surorile ei mai mici şi cu dădacele roabe, 
împungând cu acul în ghergheful întins pe veşca de sită, 
alegea un trandafir. În gândul ei mâhnit, acel trandafir era 
inima sa. Cu obrazul încerca din când în când să zâmbească 
şi rostea cuvinte plăcute, întrebând şi răspunzând; însă 
dădaca Măgdălina o cunoştea că-i plină de otravă. Uneori o 
simţea oftând: însă numai ea o simţea. Stând cuviincioasă la 
locul său, pe scăunaş, dădaca avea în sine o lumină de râs, 
căci, ştiind boala stăpânei sale, îi cunoştea şi leacul. 

Beizade Alecu mai răzbise de trei ori la Iaşi în vremea 
sărbătorilor de iarnă. Întâia oară, nu-i fusese cu putinţă în 
nici un chip domniţei să ajungă până la el, din pricina 
viscolului, care bântuise în tustrele zilele Crăciunului ca o 
mânie a lui Dumnezeu. Mult nu putea sta pe loc fără 
primejdie beizade, nu pentru viaţa, ci pentru dragostea lor, 
şi fusese nevoit să fugă cu viforniţa. Se întorsese după două 
săptămâni şi atunci Catrina îl văzuse, la via Gheuculesei. 
Roaba îşi amintea cu mirare ascunsă de acea întâlnire, 
judecând nebuniile oamenilor la această vârstă ca un foc şi 
ca o pedeapsă în care Dumnezeu îi aruncă şi-i amestecă. 
Încercase şi ea destul în vremea ei şi cunoscuse şi la alţii, 
dar aici era ceva de care ar fi trebuit să râdă, dacă nu era 
mai curând împrejurare de plâns. Părea că stă prăpăd 
deasupra lor, aşa se cufundau unul în altul şi rosteau vorbe 
nebune, mai ales beizade, ca în cartea aceea grecească pe 
care domniţa o ceteşte cu glas murmurat când e singură. 


Cartea aceea Catrina o avea sub pieptar şi acum, şi o 
atingea din când în când ca pe un talisman. Era povestea a 
doi amorezaţi rătăcitori, Theaghene şi Haricleea, scrisă cu 
paisprezece veacuri în urmă de grecul Heliodor. Pe aceleaşi 
ţărmuri înflorite ale mării şi subt acelaşi cer ca o boltă de 
dragoste, ar fi vrut să se găsească şi ea cu beizade Alecu. 
Acolo nu-i iarnă, nici viscol. Bine ar fi să nu fie nici 
rânduielile proaste ale oamenilor, nici robiile muririi, nici 
ruşinea unei lumi în care nu mai poţi încăpea. 

Doamna Anastasia îşi lăsase o clipă horbota pe o măsuţă şi 
scoase din dulap catastiful, în care îşi adusese aminte că 
mai are de însemnat ceva. Muie pana de gâscă în cerneală 
şi scrise cu slove mascate. Domniţele cele mici, uitându-se 
pe sub sprâncene una la alta, găsiră de cuviinţă să râdă. 
Erau în număr de cinci: domniţa Ileana, domniţa Sanda, 
domniţa Măria, domniţa Safta şi domniţa Nastasia. Stăteau, 
după rânduiala, în stânga Catrinei, pe scăunaşe la fel şi 
îmbrăcate în acelaşi chip, cu pieptăraşe de catifea şi fuste 
înfoiate de matasă subţire, cu aceeaşi pieptănătură, cu 
acelaşi conci, cu spelci de aur, de la cea mai mare până la 
cea mezină. 

— De ce râdeţi? le întrebă Catrina, cu glas de ceartă. 

Ele întoarseră toate odată capetele privind-o mirate, căci 
n-o văzuseră încă până atunci rostind şi privind ca tatăl lor. 

— Eşti drept tatăl tău. observă Doamna Anastasia. 

— Se poate... răspunse scurt Cat rina, împungându-şi iară 
trandafirul şi inima. 

— Astăzi nu te-ai plimbat încă. 

— Nici nu mă plimb. Văd în toate părţile, şi în Curte şi pe 
uliţi, oameni urâţi şi obraznici. 

— Care oameni urâţi? Aşa i-a lăsat Dumnezeu! Şi ce 
obraznici? 

— I-ai văzut, mamă, şi măria ta. Slujitorii au vârât în 
beciuri şi la odăile siimenilor oameni de toate felurile, în 
care se află şi bărbi, şi giubele. Au vârăt şi muieri de rând şi 


jupânese. I-am auzit cum zvârl vorbe după mine. Parc-ar 
zvârli pietre! 

— Aceştia sunt sărmanii care nu şi-au răspuns datoriile 
cătră vistierie. Eu am rugat pe măria sa de multe ori să-i 
îngăduie, sau, şi mai bine, să-i ierte. 

— Să nu-i îngăduie şi să nu-i ierte! răspunse făcând botişor 
domniţa Catrina. 

— Atuncea de ce te plângi? 

— Să nu-i văd în calea mea! 

Anastasia-Doamna privi lung pe domniţă, după aceea îşi 
isprăvi însemnarea. Rânduind catastiful, pana şi cerneala la 
locul lor, îşi luă horbota şi veni lângă Catrina. 

O întrebă încet greceşte, ca să nu înţeleagă roabele. 

— Ce este? 

Catrina nu răspunse. 

— "Ţi-a mai spus măria sa ceva? Vâră-ţi, copilă, minţile în 
cap şi nu-ţi închipui că poţi ieşi vreodată din hotărârea lui. 
Toate cele ce vezi, strânsorile acestea ale slujitorilor şi 
mulțimile care ţi se par obraznice, sunt o nevoie de care şi 
inima noastră sângeră, căci şi noi suntem creştini şi 
milostivi. Dar ce putem face împotriva îndărătniciei? Având 
atâta nevoie să răspundem şi noi celor care ne cer nouă, 
cată să strângem. Plângem şi dăm, - căci ni se cere. Trebuie 
să deie toţi, - căci le cerem. Şi pe lângă împăratul lumesc 
avem să mulţămim pe cel din cer, zidind biserici şi 
înzestrându-le cu cele cuvenite, ca să poată vieţui în ele 
sfinţii părinţi. lată, vine vremea înnoirii domniei, când va să 
răspundem la Țarigrad mucarerul - bani grei. lar apoi 
hătmănia Ucrainei, cu care vrea să-l cinstească împărăţia 
pe măria sa, nu se poate primi fără jertfă de bani. Toate cele 
bune şi frumoase sunt scumpe în lumea asta. De aceea, 
pentru ca să iasă toate bune, unii trebuie să aducă bani, - 
iar alţii ascultare. 

Domnița Catrina oftă şi-şi plecă fruntea. 

— Mamă, ai dreptate, murmură ea; şi, în acelaşi timp, îşi 
pipăi sub pieptar cartea dragostei sale. De atâtea ori mi le- 


ai spus acestea, de atâtea ori le-am auzit şi de la tata, încât 
nu se poate să nu-mi fi intrat în cap. Supunerea nu-i de 
trebuinţă numai în această viaţă. Ca o mucenicie, poate să 
fie folositoare şi-n cealaltă. 

Fu rândul Doamnei să ofteze, cu obrazul întunecat de 
nemulţămire. 

Atunci un aprod deschise uşa şi vesti pe măria sa Vodă. 

Dădacele se săltară din locurile lor şi-şi strânseră lucrul, 
gata să se strecoare pe o uşă lăturalnică. Domnul intră 
răsuflând ca după o grabă. 

Pe când dădacele ieşeau, domniţele se ridicară odată cu 
mama lor, închinându-i-se. Atunci îl vedeau pe măria sa 
întâia oară, în acea zi. Veniră pe rând şi-i sărutară mâna 
dreaptă. El îşi punea barba pe fruntea lor. 

— Duceţi-vă în cămările voastre, zise măria sa domniţelor 
cele mici. Poate să rămâie numai domniţa Catrina. 

Domniţele trecură printre Doamnă şl Vodă închinându-se 
cu ochii plecaţi, pe rând, după mărime, până la cea mai 
mărunţică. Aceasta, închizând uşa, aruncă o privire iute de 
spioană în urma ei. Domnul le ascultă paşii, cu urechea 
aplecată. După aceea se mişcă până la uşa pe unde ieşiseră 
dădacele şi o deschise, cercetând de cealaltă parte. 
întorcându-se spre soaţa sa şi spre Catrina, zise cu linişte, 
zâmbind: 

— Înainte de a vorbi de ale noastre, aflaţi că dumnealui 
beizade Alecu Ruset a fost asară văzut în Iaşi şi, dacă nu mă 
înşel, până acuma trebuie să fi fost prins. 

Domnița Catrina primi în plin lovitura şi inima i se ghemui 
sub năvala sângelui. Dacă ar fi fost în picioare, s-ar fi 
cumpănit. Aşa, se ţinea tare pe scaunul ei. Într-o fulgerare 
îşi făcu judecata acelei veşti, despicând-o, desfăcând-o şi 
lepădând-o în jurul ei ca pe o floare falsă. Dacă Alecu 
beizade a fost prins, el n-are de ce se teme, căci asupra 
vieţii lui numai Sultanul hotărăşte. Şi chiar dacă ar avea a 
se teme pentru viaţa lui, fără îndoială că nu va rosti nici cel 
mai mic cuvânt despre taina care-i leagă. L-a simţit, în ziua 


întâlnirii din urmă, la via Gheuculesei, că poate să piară 
pentru ea. Atunci ce scop au aceste vorbe rostite în faţa ei şi 
mai ales îndreptate ei? Numai pentru asta avea să se 
întrebe. Sunt o cercătură, pentru un rest de îndoială asupra 
simţirilor ei şi asupra împotrivirilor ei necontenite? 

Duca o observa. Ea îşi strânse domol lucrul şi se pregăti să 
plece. 

— Mi se pare că şi eu sunt de prisos aici, zise ea c-un glas 
liniştit. N-am nimic cu vestea asta. Numai dacă vrei măria 
ta să-mi spui de ce trebuie să mă bucur. 

— Rămâi, răspunse Vodă. 

— Bine, rămân. 

— Ştii, domniţă Catrina, urmă Domnul, că acest nebun s-ar 
fi lăudat cândva că ar putea să-mi fie ginere fără voie? 

— De la un nebun, măria ta, nu poţi auzi decât o nebunie. 
— Aşa. Şi i-am hotărât să nu-l mai văd în scaunul domniei 
mele. Mai întâi, ca să se stingă vorbele. Al doilea, pentru că- 

| ştiu duşman al meu. Altreilea, pentru că-l cunosc 
îndrăzneţ şi în stare să săvârşească orice faptă smintită. 

Înfricoşată numai de gândul acesta, se amestecă Doamna 
Anastasia. 

— Măria ta, asta nu se poate. 

— Vreau să înţeleg de ce faptă smintită poate fi vorba, 
întrebă, cu nedumerire, domniţa. 

— Dintre cele ce a mai făptuit! Ca un desfrânat ce se află, 
nu ştiţi oare câte muieri şi fete a răpit, încât a ajuns 
plângere până la Poarta împărăției? Ca să ne facă rău şi să 
ne strice tocmai acum, asemenea zănatic îşi poate pune şi 
viaţa în primejdie; ca acela care, în desnădejdea înecului, te 
cuprinde şi te duce cu ella fund. 

— Măria ta, îndrăzni domniţa, cu glas însă potolit; greu 
lucru socot că este pentru el să răpească o fată de rând, 
căci, pe lângă îndrăzneala, lui, mai trebuie şi voia ei. Iar 
pentru o domniţă, nu mi se pare a fi mai uşor. Dar dacă a 
fost prins, măria ta, atunci nici nu-i nevoie să mai vorbim; 
fapta nu mai este cu putinţă. 


— Adevărat, mormăi Domnul, fapta nu mai este cu putinţă. 

— Măria ta, se întoarse Catrina cu îndrăzneala sporită: să-l 
lăsăm atunci la judecata împărăției. 

— De ce? îl pot judeca şi eu. Găsesc eu mijlocul să-l judec. 

— Atunci judecă-l. 

— Îl judec, după ce-l voi avea în mânile mele şi după ce-i 
voi tăia toate ghiarele. 

— Atuncea, măria ta, mai ai şi alte pricini de teamă din 
partea lui? 

— Le-am avut, rânji Duca; le-am avut ş-acuma nu le mai 
am. Au fost căiţi care se aflau la mâna unor prietini ai lui, în 
Ţara Leşască; cărţi care zicea el că ar fi fiind ale mele, 
închinându-mă prin ele Craiului şi lepădând supunerea mea 
cătră Sultan Padişah. Dar acuma au ieşit la iveală alte cărţi, 
care arată minciunile lui şi răstoarnă uneltirile pe care din 
zavistie le-a pornit împotriva noastră. Asta-i va aduce 
pieirea. Încă puţin şi împărăţia îşi trage de deasupra lui 
mâna, dacă mâna asta a fost asupra lui, cum se lăuda el. 

Măria sa, aşezându-se în scaun, se umflă de un fel de 
mulţămire cugetând la împrejurările viitoare în care încă un 
duşman al său va cădea, ca să nu se mai scoale. Domnița 
Catrina îl observa mai liniştită. Înţelesese, deşi-i mai 
rămâneau tulburi îndoieli, că beizade Alecu stă încă teafăr, 
în afară de primejdie. Totuşi îl aştepta o primejdie în ceasul 
viitor. Descătuşându-şi răsuflarea, aruncă o privire de 
dragoste tatălui său şi se simţi gata să-l îmbrăţişeze. Dar se 
stăpâni la timp. 

— Tot nu înţeleg, vorbi ea vesel, de ce slăvitul meu părinte 
mi-a dat acea veste întâi şi întâi mie, şi nu mamei, care se 
afla şi ea de faţă. 

— Ai să înţelegi, domniţă, mai târziu, răspunse Domnul, 
când vei cunoaşte năcazuri şi dureri ca noi, când vei fi 
trecut prin ispite şi când vei fi la casa ta, având copii şi mai 
ales copile. 

— Ca să am copii şi copile, trebuie să am întâi soţ. 


— Cu ajutorul lui Dumnezeu, vei avea, domniţă, dacă într- 
adevăr eşti ascultătoare părinţilor, dorindu-le binele şi dacă 
nu ţi-i cugetul la altele. 

— Vra să zică asta a fost, măria ta? N-ai avut credinţă în 
mine şi ţi-a mai rămas în suflet o bănuială? 

Doamna Anastasia îşi puse mâna dreaptă pe umărul 
copilei. 

— Am crescut-o curată ca o floare, îndreptă ea, cu ochii în 
lacrimi, cuvânt cătră măritul său soţ; şi nu s-a atins de 
sufletul ei nici umbra prefăcătoriei; aşa încât o obijduieşti 
având îndoieli, măria ta. Chiar mai înainte de a veni măria 
ta aici a arătat înţelegere pentru năcazurile noastre, 
supunându-se tatălui şi Domnului său. 

— Mă supun şi maicei mele, adaose Catrina, cuprinzând şi 
sărutând mâna Doamnei, căci o văd mâhnită; dar rog pe 
tatăl meu să întârzie pentru totdeauna, dacă se poate, acel 
ceas al însoţirii cu urâtul, pe care eu îl socotesc ceas de 
moarte. 

— Bine, bine; lasă pe părintele tău să călăuzească luntrea 
vieţii tale spre liman... zise Domnul cu bunătate. Vom 
încerca să facem cum e potrivit pentru folosul nostru, 
înlăturând piedicile şi duşmanii, calea cea bună se deschide. 

— Necontenit piedici, necontenit duşmani. suspină 
domniţa, gândindu-se aiurea. 

Doamna Anastasia suspină şi ea, dintr-o inimă dreaptă. 

— Sunt şi ne luptăm cu ei şi-i biruim ca pe balaur, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, grăi Duca-Vodă. Unul care ne-a hulit 
şi ne-a ponegrit, fălindu-se cu haznalele fără fund ale averii 
lui şi sprijinindu-şi cu mult bănărit jalobele la împărăție, stă 
la pământ. L-am oborât ş-am pus piciorul pe el. Nu noi îl 
batem, ci legea; noi numai împlinim hotărârile ei. Acesta-i 
dumnealui Grigorie Ursachi, decât care se părea că nu este 
altul mai presus în ţara Moldovei. Au mai fost şi alţii, care 
au fugit la leşi. Vin la mâna noastră pe rând. Acuma, iată s- 
alege şi-n privinţa feciorului celui nebun al lui Chiriţă 
Dracu. Îi vor cunoaşte leşii minciunile. Îi va judeca şi 


Stambulul viclenia. Părăsindu-l împărăţia în mâna mea, eu 
nici n-am nevoie să ridic buzduganul; ci las slobodă asupra 
lui ura acelora pe care i-a necinstit, răpindu-le muierile ori 
fetele, pentru desfrânările lui. 

Domnița cobori pleoapele, ca să nu privească spre tatăl 
său cu spaimă, ori cu duşmănie. 

— Într-adevăr, zâmbi ea deschizând ochii înainte-i, 
asemenea om se cuvine să fie hăituit ca un lup în codru. 

Vodă păru mulţămit de acest cuvânt. Cu mânile la spate, se 
mişcă prin odaie pe dinaintea femeilor. Scurt şi burduhos, 
părea încercuit într-un butoi, pe care-l clătina, ca să mai 
trezească drojdii de îndoieli. Catrina îl urmărea cu privirea-i 
ascuţită. 

— Este nevoie, începu eliar, să mă duc la Stambul, ca s- 
astup gurile cele flămânde, să deştept prietiniile, să 
îndestulez vistieria lui Mehmet, să fac să curgă daruri în 
harem. Dacă dă Dumnezeu, după înnoirea domniei, să ne 
alegem şi cu hătmănia Ucrainei, putem îndrăzni să şedem 
la tocmeală în privinţa lui Ştefan beizade, care nici nouă nu 
ne este prea drag. Se poate să scăpăm de el, cu ajutorul 
tău, domniţă Catrina, dacă te-ai hotări să faci un drum atât 
de lung. 

Catrina stătea la îndoială pentru răspuns, bănuind iar o 
cursă. 

— Părintele meu, vorbi ea blând, adevărat este că drumu-i 
greu, însă l-am mai făcut, şi nu numai o dată. Dacă socoţi 
că-i mai bine să rămân aici, voi rămânea. Având 
încredințarea că vei scoate totul după dorinţa mea, urmând 
să-mi alegi apoi un soţ vrednic de o domniţă nu numai a 
Moldovei, ci şi a Ucrainei; care, dacă va binevoi Maica 
Precista, va fi şi Voievodului de la munteni soră. Căci şi 
pentru domnia Munteniei a lui Constantin, fratele meu, ai 
să te trudeşti, măria ta, la Stambul; şi pentru aceasta e 
nevoie de destule cheltuieli şi strădanii. Fiind împovărat cu 
atât de multe, poate n-ar fi rău să fiu şi eu acolo, apărâpd şi 
eu fiinţa şi inima mea, cum oi socoti mai bine, nădăjduind de 


la Dumnezeu putere şi minte. lar dacă măria ta socoti că 
nu-i bine să mă duc, voi sta pe loc. Cum vei hotărî, aşa va fi. 

Vodă privi cu plăcere pe copila sa, uimit de înţelepciunea 
ei. 

— Vei merge cu mine, grăi el: aceasta este hotărârea cea 
bună. 

— Cea mai bună, fără îndoială, încuviinţă Doamna 
Anastasia, ca un ecou. 

Catrina plecă fruntea cu supunere. Ridicându-se apoi de 
pe scăunaş, sărută mâna tatălui său şi a maicei sale şi le 
ceru îngăduinţă să se retragă. Tocmai asta dorea şi Duca. 
deoarece venise mai cu samă pentru sfatul lui obişnuit cu 
Doamna Anastasia în privinţa gospodăriilor lor împănate în 
toată ţara - hanuri, mori, iazuri, prisăci, tamazlâcuri, turme 
şi herghelii, - neuitând suma care creştea ca apa în 
vistierie. Cu multă trudă se privegheau şi se lucrau toate, 
dar amândoi soţii erau vrednici de laudă pentru hărnicie şi 
binecuvântaţi întru deplina lor înţelegere. 

Catrina ieşi liniştită: dar cum închise uşa, grăbi paşii şi 
intră aproape în fugă în chilia ei. Dădaca Măgdălina o primi 
în braţe, observând-o cu luare-aminte. Domnița se desfăcu 
din îmbrăţişare şi se abătu cu faţa în jos pe divan. 

— Ce s-a întâmplat, sufletul mămucuţei? şopti dădaca, 
urmând-o şi aplecându-se asupra ei. lotdeauna mi-i teamă, 
când îl văd venind astfel pe măria sa, c-un zâmbet pe care i- 
| cunosc. Ascultă, sufletul măicuţei; am primit iar veste prin 
Zoita. Nu ştiu dacă s-a putea să-l vezi, dar a venit. 

Domnița răsări, se îndreptă pe divan şi cuprinse umerii 
țigăncii. 

— Adevărat? Mai spune-mi o dată. 

— Îţi mai spun, mămucuţă. A venit. 

— Aşa este. Nu era de crezut ce lăsa tata să se înţeleagă. 
Acuma, în sfârşit, răsuflu: căci stăruia în mine frica, de şi 
judecata arăta altfel. 

— Ce dădea a înţelege măria sa, sufletul mămucuţei? 

— Că beizade ar fi căzut în mâna slujitorilor agiei. 


— Asta nu, mămucuţă. Vai de mine! cum pot minţi oamenii 
astfel! Mai nainte a sosit într-un suflet Zoita. L-a lăsat în 
bună stare la via Gheuculesei. 

— Da, se vede că aşa este, dădacă. Însă a fost văzut de 
oamenii domneşti. 

— Se poate, sufletule. Destulă primejdie este şi asta. Va fi 
fost iarăşi la jidovul lui, la care leapădă pietrele pe care le 
mai are. Mie nu-mi place treaba asta a lui beizade. 

— Dădacă, să te duci să i-o spui lui asta, dacă ai asemenea 
îndrăzneală, râse domniţa. Să te duci şi pentru că eu nu pot 
ieşi nici într-un chip. M-am mai gândit şi găsesc orice-drum 
al meu cătră el, acuma, cu primejdie. Stau oameni care 
pândesc. Şi nu vreau să cred că n-ar îndrăzni să mă 
urmărească şi pe mine, dacă astfel li s-a poruncit. Deci 
numai tu, dădacă, poţi ajunge la el. Încă şi pentru tine mă 
tem. Dar trebuie numaidecât, deoarece este de dus o veste 
mare. 

— "Te temi şi pentru mine? Ai dreptate, sufletul mămucăi. 
Dacă te-ar putea urmări pe măria ta, de ce nu m-ar urmări 
pe mine? Însă este chip să găsim o chibzuinţă, căci orice 
lucru îşi are umbra lui şi orice treabă chibzuinţă şa. Măria 
ta porunceşti săniuţa; ieşi la plimbare şi te întovărăşesc şi 
eu, ca totdeauna. Atuncea bag de samă ce şi cum. 

— Nu ies. Măgdălina, căci nu vreau să întârzii nimica. 

— Atuncea nu ieşi. mămucuţă, şi să ne gândim la altceva. 

— N-ar fi bine, dădacă, într-o împrejurare ca asta, să vezi 
ce spun cărţile tale? 

— Mie-mi pare bine, sufletule, că râzi: să ştii că ele sunt 
totdeauna mai înțelepte decât noi. Dacă măria ta socoti 
potrivit să aştepţi aicea, atunci am să mă reped eu până în 
ţigănie la noi. Am acolo cumătri, fini şi nepoți cât lumea. 
Dacă sunt iscoade cate se ţin de mine, până acolo am să le 
văd ş-am să le cunosc. Iar când oi ajunge între cânii de la 
bordeie şi între toţi ai noştri, fac eu o nuntă ş-o încurcătură, 
din care numai eu am să iesă singură şi neştiută, pe-un 
drum cotit, cum numai drumul raiului poate să fie, 


mămucuţă, şi mă duc unde am treabă şi dau vestea pe care 
mi-o porunceşti. 

— Să te întorci însă degrabă, Măgdălina, ca să mai fiu o 
dată încredinţată că nu i s-a întâmplat nimic. Şi să-i spui 
aşa, că asupra lui acuma s-a ridicat o primejdie, încât nu 
poate să mai steie în ţară şi cât mai degrabă să scape 
undeva. La leşi nu-i bine să se ducă, pentru că şi-acolo s-au 
pus împotriva lui vorbe. Mai degrabă la munteni, ori la 
unguri: dat nici acolo nu-i bine, pentru că ne despărţim. 
Totuşi, pentru scăparea vieţii lui, să primească această 
suferinţă. Dar dacă poate să se bizuie pe Şişman serascher 
de la Juravna şi pe Soliman paşa de la Obluciţa şi, cu 
prietinia lor armat, să ajungă cu bine la Stambul - să 
încerce mai bine asta. Acolo, după cât mi-a spus, are 
ocrotirea lui Cara Mustafa. Mă întorc iar şi cuget că pe 
prietiniile necredincioşilor nu se poate bizui multă vreme; 
ochii lor se pot întoarce cătră aurul şi peşcheşurile de la 
Moldova. Mai potrivit ar fi să caute dragostea pe care i-a 
arătat-o acel cuvios părinte franţuz, cât l-a întovărăşit în 
drumul lui cătră hotarul împărăției. Asta să-i spui. 

— Întocmai, sufletule. Am să-i spun să se ducă la Țarigrad 
şi să caute pe popa cel franţuz. 

— Aşa; dacă poate, Măgdălina. Acolo să se ducă; pentru 
că, după porunca măriei sale, şi eu voi fi la Ţ[arigrad nu 
peste multă vreme, pentru a mă apăra de logodnicul pe 
care nu-l poftesc. Cu ajutorul Maicei Domnului mă voi duce; 
şi am mare dorinţă să ne vedem acolo. Într-acel loc încântat 
cum nu se află altul pe pământ. Dacă şi beizade Alecu 
hotărăşte aşa, atunci drumul lui să fie în cea mai mare 
taină, şi şederea sa la Ţarigrad să i-o ştie numai cel mai de 
samă al său prietin. Numai aşa avem să putem fi alături. 
Altfel, la primejdia vieţii lui se adaogă primejdia să nu ne 
mai vedem poate până la sfârşitul zilelor noastre. 

— Am să-i spun toate, sufletul mămucuţei. Să se ducă şi să 
te aştepte în mare taină. Am să-i mai spun eu şi altele. 


— Poţi să-i spui, dădacă, mai ales că m-ai văzut lăcrămând 
pentru soarta lui. Ai putea să-l săruţi pentru mine, însă nu 
se poate şi nu primeşte. 

— Ştiu, sufletule, căci sunt bătrână şi urâtă. Ar trebui să 
fiu cu patruzeci de ani în urmă. În vârsta Zoiţei. Mă duc: şi 
să ştii că n-ai să aştepţi multă vreme. 

Dădaca trase pe mânici caţaveica de vulpe cu faţa albastră 
şi se învăli cu şal turcesc până la ochi şi până la nas. Şalul 
era naramziu şi faţa caţaveicei ca piatra vânătă, semne vii şi 
tari, pe care anume gândea să le lepede şi să le schimbe 
într-un bordei din ţigănimea domnească de la malul 
Bahluiului. Păşind cât putea mai uşor cu ciubotele-i de 
marochin roş cu turetci, se strecură prin tinzi şi ieşi pe la 
cuhnii, coborând cătră odăile siimenilor, la portiţa dinspre 
iaz. Înainte de a trece mai departe, se opri la o privelişte la 
care se strânsese toată argăţimea şi slujitorimea Curţii. 

Armăşeii scoseseră din beciul siimenilor pe ticălosul boier 
Grigorie, asupra căruia răcnea în fiecare zi Domnia, şi-l 
băteau la tălpi cu toiege în opt muchi. Îl întinseseră cu 
pântecele pe omăt şi-l băteau. Alt chin şi altă pedeapsă erau 
oprite. Trebuiau să-i rupă şi să-i sângereze toate rănile 
vechi. | se cuvenea aşa pedeapsă, deoarece nu se mai 
pomenise asemenea bătrân îndărătnic, ţinându-şi încleştaţi 
dinţii şi ne voind să mărturisească ascunzişurile banilor câţi 
îi mai rămăseseră. 

— Doamne Dumnezeule! bolborosea îndărătnicul 
rugăciune, icnind cu spaimă sub lovituri; milostiveşte-te, 
Doamne, şi pune sfârşit durerii, luându-mi zilele puţine câte 
mi-au mai rămas! 

Slujitorii se îndemnau rânjind: 

— Vedeţi că ştie să vorbească? Dar nu spune ce trebuie. 
Daţi-i vârtos! 

Bătrânul arătă o mască galbenă asudată cu sânge şi 
închise ochii, istovit. 

Dădaca privi curioasă un timp, apoi se deslipi de lângă 
grămada la care se alăturase şi dispăru pe portiţă. Unii 


argaţi o ştiau lângă ei şi dintrodată n-o mai văzură. Răzând, 
stupiră în locul unde stătuse, şi-şi făcură cruce. 

Înserarea de iarnă veni grăbită, c-o negură de ninsoare. 
Domnița stătu în neclintire la fereastră, privind cum creşte 
întunericul, ca şi neliniştea din ea. Când se făcu noapte 
deplină deasupra omăturilor cenuşii, se trase, lângă soba 
lungă. Înăuntru ardeau despicături mari de lemn; le 
adusese, gâfâind sub greutate, o roabă şi le aruncase peste 
jarul vechi. La lumina flăcărilor, domniţa deschise istorisirea 
minunată a lui Theaghene şi a Haricleei, şi, lângă 
amorezaţii aceia din veacuri vechi, intră cu propria ei 
dragoste, amestecând timpurile, locurile şi fiinţile, - până ce 
dădaca Măgdălina se întoarse cu veste. 

O auzi scuturându-se de omăt în tindă şi tresări. De mult 
cartea-i căzuse pe genunchi. Măgdălina intră. 

— Veste bună, dădacă? 

— Bună, sufletule. Se duce unde i-ai poruncit. Ca şarpele 
cel înţelept stă tupilat în Stambul şi te-aşteaptă să vii, 
ascuns şi de nimeni ştiut. lar semnul venirii noastre să i-l 
dăm la casa franţujilor, în Pera. 

— Bine, dădacă Măgdălina. Ţi-ai câştigat cu vrednicie 
cerceii. Ş-am să şi te sărut. 

— Şi una şi alta am avut şi din partea lui beizade... miorlăi 
cu glas de tinereţă dădaca. 

XXVII. 

Depărtată cale spre rai. 

Alecu Ruset se simţi şi mai strâmtorat în viaţa lui. Nu era 
vorba atât de drumurile cătră miazănoapte, apus şi răsărit, 
unde prietiniile poate-i fuseseră surpate de uneltiri; nici de 
întoarcere în sălaşul lui de la Hârlău: acolo ameninţa să 
rămâie stăpână pustia; nici chiar de nourul cu furtună care 
se grămădea la Stambul venind împotrivă-i; cât de lipsa 
domniţei Calvina. După hotărârea ei, care părea luminată 
de înţelepciune, el trebuia să părăsească tara. Dar părăsea 
mai ales izvorul din care i se adăpa viaţa. Aşteptările 
înfiorate, fericirile fără nume ale întâlnirilor şi durerea 


despărţirilor - care durere cuprindea şi ea destulă fericire, 
însoţită fiind de nădejdea altei întâlniri, toate acestea 
rămâneau căzute în noaptea şi îngheţul iernii. 

Se mai putea întoarce un răsărit al vieţii? Fără îndoială, 
căci pentru asta trăia el. lar acea lumină nouă de aur avea 
să încununeze marea albastră de la miazăzi. 

Pornind cu luare-aminte din preajma Iaşilor; beizade Alecu 
se lăsă cu sania lui de ţară, cu doi căluţi şi cu Bârlădeanu, 
spre Vaslui, nu pe drumul cel mare al Sântei, ci printre 
păduri, urmând pârtii înguste. Mergea destul de încet, 
poposind la margini de sate şi rareori la hanuri, 
negustorind de la localnici piei de vulpe şi de lup. Ocoli 
târgul Vaslui şi coti la dreapta spre apa Siretului, trecând-o 
pe ghiaţă la ţinutul Bacăului. Ferindu-se astfel de drumul 
domnesc al Galaţilor, îşi închipui că poate răsufla mai în 
voie. 

La ţinutul Bacăului, sui din muncel în muncel până la 
mănăstirea Caşin. Acolo era stareţ cuviosul leofan, unchi al 
său, frate cu maica sa Profira-Doamna, de mult trecută la 
odihna celor veşnice. Părintele Teofan, umilit stareţ, venit 
de la Aton, era bun rânduitor al gospodăriei Caşinului şi-şi 
purta cei patruzeci de cuvioşi părinţi de subit ascultarea sa 
ca un căpitan oştenii săi. Se afla încă în putere, ajuns la 
cărunteţă; ştia să mănânce şi să beie bine după 
monahiceasca rânduiala şi nu se sfia, în zile de post, să iasă 
la vânat în codru, cu argaţii şi cu cânii săi. În poarta acestei 
aşezări a Sfântului Munte bătu Alecu Ruset într-o sară, la 
începutul lunii martie, şi fratele portar îi primi cu bunăvoie 
ca pe-un străin călător. 

Acest călător străin dorea să vadă pe cuviosul părinte 
arhimandrit leofan. 

Prea cuvioşia sa era în struna lui, în sfânta biserică, 
ascultând slujba de vecernie. 

Lăsând caii, sania şi pe Vâlcu afară, la poarta deschisă, 
beizade Alecu pătrunse în biserică. Se opri la intrarea 
naosului, îşi făcu de trei ori semnul crucii şi trecu pe la 


icoane, sărutându-le cu umilinţă. Ajuns în drept cu jilţul 
cuviosului stareţ, se închină şi spre cuvioşia sa. lar cuviosul 
Teofan ca şi ceilalţi cuvioşi monahi, îl privea cu mirare, însă 
şi cu plăcere, văzând venind în chinovia lor om cu veşti din 
lume. Părea a fi un negustor: gros îmbrăcat cu şubă de oaie 
şi încălţat cu ciubote de iuft, cam nepieptănat şi prea 
bărbos pentru un mirean tânăr. Venind spre Teofan la 
sărutarea mânii, sfinţitul stareţ îl cunoscu şi tresări în 
scaunul său; dar îndată înţelese că nu-i bine să-l vădească 
în acel loc faţă cu toţi; căci toată înfăţişarea acelui nepot 
iubit al său i-l arăta pribeag şi poate urmărit, aşa cum e, în 
această ţară, soarta domnilor şi a feciorilor de domni, mai 
nefericită şi mai proastă soartă decât a oamenilor de rând. 

Deci îi întinse mâna spre sărutare şi-l binecuvântă, fără a-i 
da semn pe faţă. Şi fără a se clinti din locul său, cuviosul 
Teofan ascultă sfânta slujbă până la sfârşit. Ştia că străinul 
a rămas în biserică, în laturea şi-n umbra unui stâlp; însă 
nu-şi întoarse ochii spre el. Numai după ce toate se 
isprăviră şi camilafcele cuvioşilor părinţi se mişcară într- 
acolo, veni şi stareţul; iar negustorul sărutându-i din nou 
mâna, se rugă de găzduire pe noapte, pentru sine, pentru o 
slugă a sa şi pentru sania cu doi cai. 

— Asta se cuvine oricărui călător, răspunse cu blândeţă 
Teofan. 

— N-am îndrăznit, prea cuvioase părinte, răspunse 
beizade, şi am socotit că am datorinţa să cer învoire şi 
binecuvântare întâi. 

— Datoria noastră creştinească, frate, ne porunceşte să 
primim pe aproapele nostru ca pe Hristos, şi să-l ajutăm în 
năcaz fără a-l întreba cine este şi de unde vine. 

La aceste vorbe străinul se bucură, zâmbind. leşi, ca să 
deie poruncă slujitorului său. Iar cuviosul stareţ rândui 
fratelui arhondar să pregătească cină şi chilie de odihnă, 
trimeţând în aceeaşi vreme şi răspuns acelui străin să bine- 
voiască a pofti în chilia prea cuvioşiei sale, până ce masa şi 
patul vor fi gata. 


Cuvioşii monahi înţeleseră acest drept al mai marelui lor 
să afle el cel dintâi ce s-a petrecut pe lumea asta de când 
asupra iernii s-a arătat steaua cu coadă; ce-a fost cu 
cutremurul şi cu moşneagul cel care a înviat din moarte în 
sfânta mănăstire Golia la Iaşi; cum şi despre paserea Roc, 
care iar a ieşit, vestind războiul împăraţilor. Căci acea 
pasere uriaşă cloceşte la un veac un ou în stâncile mării, şi 
din acel ou iese un şarpe care scapă la uscat, printre munţi 
şi ape, însemnând, în trecerea sa, hotare nouă şi scornind 
zavistie şi pieire printre oameni. lar apoi, când se scrie şi se 
iscăleşte pacea, pocneşte şi piere şi se scufundă în ţărâna 
pământului. Deci cuvioşiile lor aşteptau cu răbdare şi 
pândeau, vârându-şi bărbile în ferestruicile şi între gratiile 
chiliilor. 

Ruset intră la unchiul său şi, lepădându-şi blana de 
berbece lângă uşă. Îl îmbrăţişa în tăcere. Sfinţitul Teofan 
împinse zăvorul, potrivi bine perdelele ferestrelor şi, 
punându-şi mânile pe umerii nepotului său, îl întrebă şoptit: 

— Spune, ce este? 

— Părintele meu, răspunse beizade Alecu, am a-ţi 
mărturisi multe; şi toate ţi le voi înşira pe rând, cerându-i 
sfat în năcazurile mele. Deocamdată te rog să-mi spui dacă 
aicea sunt destul de departe de slujitori domneşti şi de 
prietini ai lui Duca-Vodă. 

— Eşti departe, beizade, căci noi aici, cât ţine iarna, trăim 
singuri ca într-o pustie. Eşti prigonit şi ai nevoie să te 
ascunzi? 

— Cred că sunt prigonit, deşi până acuma am avut cuvânt 
să mă socotesc eu mai tare decât Duca. Fiind mare meşter 
precum ştim, măria sa a găsit mijloc să mă zugrăvească în 
anumit chip prietinilor mei şi ocrotitorilor mei. Şi mă tem că 
braţele cele tari care mă sprijineau se vor trage de cătră 
mine. Asta încă n-ar fi nimic, dacă n-ar fi căzut asupra inimii 
mele un blăstăm, care mă osândeşte să mă duc neapărat la 
Stambul. Trebuie să mă înfăţişez acolo neştiut şi 
necunoscut, precum îţi voi lămuri îndată. Iar ca să pot 


ajunge acolo astfel, printre primejdii pe care nu le cunosc, 
am nevoie de sfatul şi de ajutorul sfinţiei tale... 

— Îmi vei spune toate, beizade, şi vom chibzui, răspunse 
cu liniştea lui de om gras şi bălan prea cuviosul părinte 
stareţ. Se cade însă, înainte de aceasta, să-ţi întăreşti trupul 
cu mâncare şi inima cu vin. Ştiu că asemenea bunătăţi, de 
Dumnezeu rânduite năcăjitului om, nu le lepezi de cătră 
tine. lar vinul mai ales, să ştii că este din acel cu carele mă 
îndeletnicesc şi eu. Făcându-mi o bucurie ca asta, de a veni 
în braţele mele ca la un părinte al tău, după ce nu ne-am 
văzut atâta vreme, se cade să cinstim ceasul, însemnându-l 
la răbuş printre cele puţine ale sărmanei vieţi. Închinând 
pahare, să lepădăm din fiecare câte un strop pentru toţi cei 
iubiţi ai noştri, unii în viaţă şi suferind, alţii trecuţi la 
veşnică hodină. Printre morţi eu număr şi tinereţele mele; 
printre vii, tu numără dragostile tale. Şi te poftesc, beizade, 
un ceas să fii vesel, ca să putem pe urmă în tihnă vorbi 
despre mâhnirea ta. 

Aceste vorbe potrivite au fost ele singure ca o băutură 
întăritoare pentru Ruset. Şi cunoscând pe cuvioşia sa 
unchiul său ca pe unul dintre cei mai vrednici întru 
ostenelile petrecerilor, s-a bucurat şi a zvârlit de pe sine şi 
cojocelul şi grija clipei. Şi-a frecat mânile, s-a apropiat de 
pojarul din sobă, văzând în vâlvătăile lui un chip de departe, 
şi, cu privirile aprinse, a poftit cât mai degrabă pe masă, în 
faţa sa, vinul cel lăudat. 

— Să-l cunoaştem şi să-l bem pre el, a grăit cu aţâţare, 
cuprinzând de după mijloc pe sfinţitul părinte Teofan şi 
cercând să-l salte în sus, ca pe un sac de mei. 

Dar cu toată silinţa de a părea vesel, beizade Alecu s-a 
oprit, cu mult înainte de vremea lui obişnuită, şi a început 
să se mărturisească unchiului său, spunându-i toate câte 
avea de spus, până într-un târziu ceas, în al treilea cântat al 
cucoşilor. 

A doua zi, cătră amiază, părintele arhimandrit Teofan a 
poruncit să i se pregătească sania cea văpsită roş şi să-i 


puie la oişte doi cai pe care-i ştia prea cuvioşia sa mai iuți. 
Fraţii de la odaie împlinind porunca, prea cuvioşia sa a 
coborât de la stăreţie şi s-a aşezat singur în sanie, punând 
pe sine blană de lup şi în jurul său cergi miţoase. Fratele 
surugiu, pocnind din puhă. a dat veste între ziduri de 
plecare şi a slobozit fugarii cu mare repeziciune pe poartă. 

Părintele arhimandrit n-a lipsit mai mult de trei zile, şi, în 
vremea asta, negustorul cel străin s-a oploşit bine între 
fraţi, ţinând tare cu dânşii felurite probe de mâncare ori 
băutură şi mai ales încântându-i cu istorisiri care de care 
mai minunate, lumeşti lucruri cu mult mai de haz, orice s-ar 
spune, decât sfintele poveşti de la Metafrast, Damaschin şi 
alţi părinţi care au scris şi au povestit. 

Venind sfinţitul Teofan a treia zi, a chemat la sine pe 
negustor iarăşi în chilia de la stăreţie, unde ardea foc mare 
în sobă şi erau trase perdelele. Poftind întâi pe părintele 
pivnicer să aducă puţintel vin din cel de care ştia el, au 
rămas amândoi, străinul şi cu părintele Teofan, singuri, 
sfătuind, pe cât spuneau cuvioşii monahi, despre o 
negustorie. 

— Ascultă, beizade, îi zise cuvioşia sa viind aproape şi 
cuprinzând cu dreapta grumazul nepotului său; am făcut 
precum mi-ai spus şi m-am dus până la Târgul-Ocnei şi am 
coborât şi mai departe la Bacău, ispitind pe unii şi pe alţii 
dintre boieri şi slujbaşi. Apoi, într-adevăr, se spune că ar fi 
ieşit vorbă de la împărăție asupra domniei tale pentru nişte 
vicleşuguri pe care le-ai fi săvârşit, dar n-am înţeles că ar fi 
având cineva o poruncă să te poprească. Decât, zic ei, de- 
acu au să se spargă răutăţile care au mai rămas de la 
Antonie-Vodă. Şi-ndată după aceea, cum e năravul 
moldovenilor, suduie şi pe Duca Vodă ca pe un Antihrist, 
care ar fi ieşit în acest sfârşit de veac spre pieirea lumii. 

— Am înţeles că bine este să mă păzesc, precum, am 
început, zâmbi Ruset; şi mai ales cată să găsesc mijloc să 
trec Dunărea şi s-ajung unde vreau, ascuns, din două 
pricini, într-o îndoită taină; să nu mă ştie prietinii mei 


păgâni şi să nu mă ştie duşmanul nostru Duca, până ce va 
veni vremea să ies la lumină pentru o singură fiinţă, fără de 
care viaţa mea nu mai are preţ. 

— Această singură fiinţă, beizade, se pare că este 
primejdia cea mai mare a vieţii domniei tale. Nu te uita 
supărat la mine, căci n-am să cerc a te opri din drumul care 
ţi-a fost scris din veci. Du-te, şi te voi ajuta cum se cuvine. 
Bea acest pahar, ca să te îndulceşti; zâmbeşte fratelui 
fericitei tale maici, care se află acum între sfinte, într-un 
liman fără vifor, şi ascultă bine care este sfatul meu. 

Aceasta a fost cea din urmă noapte pe care a petrecut-o 
Ruset la mănăstirea Caşin. Sculându-se a doua zi, a sărutat 
mâna prea cuviosului stareţ în văzul tuturor monahilor, 
primind binecuvântarea, şi a purces la drum în munte cu 
săniuţa lui cu cai şi cu Bârlădeanu, având călăuz un frate 
tânăr, cu numele Nicodim. 

Era într-o miercuri, în opt zile ale lunii lui martie, şi tustrei 
călătorii şi-au făcut cruce, cerând ajutor de la sfântul 
părinte 'Teofilact, care stăpânea acea zi, cât şi de la cei 
patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta, a căror mare 
slujbă la mănăstire era a doua zi. Au umblat astfel încet 
patru zile. Lăsând la un schit de sub Cernegură sania cu 
cai, au suit cu piciorul potecile pe sub cetini şi pe sub păreţi 
de stâncă, trecând hotarul muntenesc cătră apa Buzăului. 

Venea un vânt cu sunet mare de cătră miazăzi şi pălise 
soare cald pe ţancuri. În ziua a şasea, beizade Alecu Ruset 
cunoscu, după fumegarea văilor, că pocnesc gheţurile şi 
porneşte zăporul primăverii. Atunci avu în sine bucurie, ca 
şi cum berbecele lunii martie ar fi spart pentru el peştera 
întunericului, dând drumul luminii anului. În adevăr, în 
noaptea următoare, la straja a treia, fiind poposit la 
mănăstirea Cheia, auzi spre piscurile încă stăpânite de 
tăcere cântarea cucoşilor sălbatici. Iar în cealaltă noapte 
prinseră a bubui puhoaiele cătră văi. 

De la acea sfânta mănăstire Cheia, din muntele încă alb, 
au coborât spre câmpie doi cuvioşi monahi, având la ei cărţi 


şi daruri pentru S fân tul Munte. Au călătorit cu pace din 
sat în sat până la Brăila. Acolo au aşteptat să curgă 
gheţurile şi au putut trece cu luntrea la Macin subt ochii 
cavafilor împărăției. Erau acolo şi mulţi alţi slujbaşi cu 
cealmale, stând pe vine în jurul tipsiilor de aramă pline de 
mangal aprins. Îi priveau zâmbind cu nepăsare şi 
dormitând, apoi le făceau semn să-şi vadă de drum, ca unor 
oameni ai lui Dumnezeu. Unii harapi mormăiau în urma lor, 
dar nu îndrăzneau să-i atingă. Toţi, şi osmanlâi şi creştini, se 
adunară o clipă ca la o petrecere, cât călugării neguţară de 
la un bulgar, doi asini. Se desfăcură, lăsându-i să treacă în 
calea lor, încălecaţi şi bălăbănind din picioare lungi pe 
animalul Domnului nostru Hristos. Apoi de-acolo au umblat 
tot cătră primăvară, descălecând şi închinându-se la toate 
bisericile, şi când au străbătut dincolo de Etropol munţii 
care se chiamă Balcani, au găsit migdali înfloriţi. 

Au mers cu asemenea rânduiala prin Rumelia şi au văzut 
primăvara în toiul ei, cu strălucire de argint şi purpură spre 
coasta mării. Dând laudă prea curatei Panaghii, au intrat pe 
drumul Sfântului Munte ei închinat, unde se înşiră şi se 
înalţă în stânci, pe două ţărmuri, cele douăzeci de mari 
mănăstiri ale creştinătăţii, c-o mie de biserici şi paraclisuri, 
c-un popor negru şi bărbos de monahi. Acolo bine primit 
este numai bărbatul, zidirea cea fără greş a 
Pantocratorului, neavând intrare nici muiere, nici dobitoc 
femeiesc. Însă bine primită întru laudă pretutindeni este 
Aceea care a zămislit în sine pe răscumpărătorul păcatului 
omenesc. 

Acolo cei doi călători pe asini au intrat ca într-o altă lume, 
cu blând văzduh şi grădini încântate. Li s-a îmbălsămat 
sufletul de miresme, li s-a bucurat auzul de murmur de ape, 
cântece de paseri şi zboruri sunătoare de albine. Sus, pe 
piscuri, stătea tăcerea singurătăţii pădurilor, şi, din pacea 
văilor, li se deschidea aria nemărginită a mării. 

Aşa, umblând printre sfinte lăcaşuri unde cântau 
simandrele de aramă, s-au oprit la Kiliandari, lăcaşul 


împăraţilor celor vechi de la Bizanţ şi şi-au dat, în taină, 
părintelui egumen, scrisorile şi îndreptările. S-a aflat îndată 
că acei străini monahi au adus sămi de la anumite metocuri 
din Moldova ale sfântului lăcaş şi s-au bucurat toţi fraţii de 
sosirea lor, îmbrăţişându.-i. 

Au hălăduit cei doi călători, în acea cetăţuie a credinţii, 
două săptămâni, odihnindu-se de lung şi ostenitor drum; 
apoi s-au supus poruncii prea sfinţitului egumen de a duce 
alte cărţi şi alte sămi la sfântul patriarh de la Țarigrad, 
stăpânul tuturor dreptcredincioşilor creştini. Li s-au dat şi 
doi slujitori arvaniţi, cu arme bune, care să-i călăuzească şi 
să-i apere o parte din cale; şi astfel, la începutul lunii lui 
mai, urmând coasta mării, smeriţii călugări cu asinii lor au 
ajuns pe Ia miazăzi la Cetatea împărăției, cătră poarta de la 
Edi-Cule. Au trecut fără supărare pe lângă hamgerele 
stăpânirii în lungul zidurilor celor mari, şi au bătut în 
poartă la o sfânta mănăstire a legii noastre, închinându-se 
fratelui portar şi poftindu-i cu vesel glas ceas bun. 

— Kali ora! a răspuns fratele portar înclinându-şi barba şi 
a cunoscut îndată, pe carte, pecetea de la Kalian-dari, 
sărutând-o cu evlavie. 

A doua zi, la casa Crăiei franţuzeşti din Pora, în preajma 
grădinilor celor mari de harbuji, s-a înfăţişat cu fruntea 
plecată şi cu mânile încrucişate pe piept unul din cei doi 
călători. Slujitorii s-au mirat: ce caută un călugăr grec într- 
un loc unde nu se aflau decât ascultători ai sfântului părinte 
de la Roma; şi l-au întrebat cu ce poate fi îndatorat. Din 
înălţimea lui, cuviosul şi-a scuturat barba şi pletele, nedând 
răspuns cu glas. A scos din mânica largă a giubelei o 
scrisoare ş-a pus-o sub nasurile slujitorilor, ca să-i cetească 
însemnarea numelui, însă ţinând-o strâns între degetele-i 
groase. 

I-au cerut, prin semne, scrisoarea; el a vârât-o binişor la 
loc, scuturând iar din cap. Ş-atuncea l-au luat de dinapoi şi 
l-au vârât întâi într-un cerdac, apoi într-o tindă lungă, după 
aceea într-o odaie cu aurării pe păreţi, în care stăteau în 


jilţuri, la sfat, câţiva boieri străini. Călugărul se miră de 
straiele lor de catifea şi matasă, de papucii cu călcâie nalte 
şi de pieptănăturile lor; căci, păstrându-şi tăcerea, îi judeca 
din cap până în picioare. 

Pe o uşă prea naltă intră şi veni cătră el un om scurt şi 
gros, în strai posomorât mai cuviincios. Văzându-l, 
călugărul se lumină la obraz. 

— Ce este? întrebă domnul de Marenne, privind cu 
curiozitate pe musafir. 

Îl măsură şi el de jos în sus şi i se păru că-l cunoaşte; dar 
nu-şi putea deocamdată aduce aminte cum şi unde l-a mai 
văzut. Era un adevărat anaxios ieromonahos, netrebnic 
călugăr, urmând bine regula sfântului Vasile, care 
stăpâneşte la Haghionoros şi care glăsuieşte astfel: 
„umilinţa monahului să se arate în cele dinafară sa: 
nepieptănat să-i fie părul, iar straiul neîngrijit şi scârnav”. 
Gulerul straiului, sub pletele unsuroase, îi era împodobit de 
un strălucitor slim. 

Domnul abate, fără a se apropia mai mult de el, îi adresă 
încă o dată întrebarea în greceşte. 

Cuviosul zâmbi cu umilinţă, făcând semn de împotrivire 
spre buze. 

— Pe cât se pare, se îndreptă vesel domnul de Marenne 
cătră boierii franţuji, acest frate al meu întru Hristos, de 
când nu l-am mai văzut, şi-a luat ca rânduiala a vieţii 
muţenia. 

Monahul trase din mânică scrisoarea, şi, la acel gest, fără 
a-şi da sama de ce, abatele Paul îl cunoscu. 

— Închipuieşte-ţi! strigă el cu surprindere; nici nu mă 
aşteptam să întâlnesc aşa de curând aici şi aşa de departe 
de locul unde ne-am văzut întâi, pe prietinul nostru 
Bârlădeanu. 

Acest nume ava Paul îl rosti în felul său, schimonosindu-l 
ciudat; însă cuviosul Vâlcu îl pricepu şi-şi plecă fruntea în 
semn de încuviinţare. 


Rupând pecetea şi desfăcând cartea, domnul de Marenne 
se trase la o parte, mai cătră lumină. Ceti repede cele 
câteva rânduri şi se întoarse cu prefăcută bucurie spre 
tovarăşii săi. 

— În sfârşit, lămuri el, a sosit şi acea dorită zi, când voi 
putea să vizitez mănăstirea veche Balâkli. Lenea poate m-ar 
face să amân iar, însă de data asta găsesc acolo un cunoscut 
de departe. 

— Îţi putem fi de folos la ceva, şi te putem întovărăşi, 
domnule abate? întrebă unul dintre cei de faţă. 

— Domnii mei, vă mulţumesc. Ştiţi bine că m-am deprins 
cu meandrele Stambulului ca şi cu cele ale Parisului, şi vă 
rog să nu vă osteniţi, lipsind de la îndeletnicirile 
dumneavoastră obişnuite. îmi voi găsi singur drumul; mai 
cu samă că am tovarăş pe acest cuvios Bârlădean. 

Nobilii măritului rege Ludovic rămaseră încredinţaţi că 
acel nume reprezintă o titulatură religioasă şi importanţa 
lui Vâlcu spori în ochii lor. Se înclinară în faţa domnului 
abate, lăsându-l liber să se ducă la o aventură ori la o 
afacere importantă, şi-i poftiră zâmbind izbândă. 

Deci domnul de Marenne neluând cu sine decât un cavaf 
dintre oştenii pe care împărăţia îi rânduise slujitori la 
poarta casei franţuzeşti, porni cu Vâlcu Bârlădeanu spre 
mănăstirea Pighia, căreia necredincioşii îi zic Balâkil. 
Cuvioşia sa mergea călare, iar Bârlădeanu alături, la scara 
din stânga. Cavaful înainte, deschizând drum cu toiagul său. 
Astfel trecură cu pod umblător de vase peste Cornul-de-Aur. 

Era o zi dumnezeiască de primăvară şi grădinile risipeau 
de pretutindeni mirezme şi culori, într-un soare orbitor şi 
subt un cer de matasă sinilie. De Marenne înălţă nasul său 
fin ca să primească adierile delicate ale florilor şi ale mării, 
ocolind cu grijă stârvurile şi gunoaiele din uliţile 
întortochiate. Medeanuri goale, minarete subţiri, bolți 
înţesate de negustorime şi muşterii, hanuri şi cişmele, 
stoluri de copii gălăgioşi ca şi vrăbiile din copacii încovoiaţi 
peste ziduri: femeile în feregele şi iaşmacuri, umblând 


pâlcuri cu chicote şi cicâiri de ţărci; gravii osmanlâi cu 
turban şi ciubuc, binecuvântând prin tăcere tihna şi chieful: 
harahale purtate de boi cu podoabe în coarne, ducând 
cucoane grecoaice ori armence, cu obrazurile descoperite, 
spre feredeie ori vizite: toate erau pentru franţuz de un 
interes necontenit împrospătat. Vâlcu le privea c-un ochi 
nepăsător, ca şi cum s-ar fi aflat în sat la el, la ţinutul 
Hârlăului, în Moldova. 

Au trecut astfel de la Silivri-Capu, zidurile cele vechi de la 
Constantin cel Mare împărat, şi au răzbit pe sub chiparoşi 
la poarta mănăstirii Balâkli, încărcată de trandafiri şi 
cununi de caprafoi. Cavaful a rămas afară în soare; apoi, 
auzind cucul cântând într-un platan, l-a ascultat şi s-a tras 
la umbra acelui cort de frunze. 

De Marenne străbătu între cerdacuri şi chilii şi intră cu 
toată cuviinţa în catolicon, ca să se încline în faţa 
inconostasului. Asemenea purtare a unui papistaş plăcând 
foarte mult părintelui egumen, l-a luat de mână chiar prea 
cuvioşia sa şi l-a coborât sub pământ, ca să-i arate izvorul 
sfânt. Sub bolta aghezmatarului apa minunată curge şi 
bolboroseşte din ziua cea de jale când au pătruns 
ismailitenii în Bizanţ, punând asupra crucii ticăloasa lor 
stăpânire. Atuncea şi barbunii, pe care-i frigea pe grătar un 
cuvios monah cu numele Glicherie, au înviat ş-au sărit de pe 
foc în izvorul izbucnit, înotând până astăzi, ca să se vadă 
semn de la Dumnezeu pentru viitoarea izbândă a 
creştinătăţii. 

De Marenne asculta şi privea cu mirare şi nu găsea 
cuvinte destule să arate câtă laudă se cuvine prea 
cuviosului egumen Ghelasie, fratele său, pentru bunăvoința 
pe care i-o arată Domnul Hristos şi cinstita sa Maică, 
punându-l stăpân cu vrednicie în acel sfinţit loc. Fericitul 
Ghelasie îşi închină cu umilinţă barba-i albă şi obrazul uscat 
şi pofti în arhondaric pe străin, ca să se odihnească şi să se 
răcorească. 


Într-o odaia a arhondaricului, de Marenne găsi pe celălalt 
cuvios venit de la Sfântul Munte şi rămase uimit văzându-l 
slăbit şi cu barba aşa de crescută. 

Ruset închise cu grijă uşa, punând zăvorul, îşi lepădă 
rantia, şi în această stare domnul abate putu să-l 
îmbrăţişeze. 

— Ce este, prinţule? ce s-a întâmplat? întrebă el cu grijă. 
Cărei împrejurări se datoreşte enigma pe care mi-o 
înfăţişezi? A trebuit poate să fugi din Moldova? 

— A trebuit să fug, domnule abate, răspunse Ruset. Asta 
pentru mine, însă, nu însemnează nimic. Mi s-a mai 
întâmplat să pribegesc, căci aşa-i soarta noastră. Măria sa 
Duca-Vodă a pus la cale lucruri care-mi pot primejdui viaţa 
din partea împărăției. Dar nu de teama morţii mă vezi 
schimbat, slăbit şi umblând ascuns, ci din altă pricină, care 
nu-i greu de înţeles. 

— Plecările şi despărţirile sunt otrava vieţii noastre în 
tinereţă... zise abatele, cuprinzând mâna lui beizade. 

— Ai înţeles, şi nici nu-i greu, domnule de Marenne. Vei 
înţelege şi mai bine că moartea mea eu n-o aştept atât de la 
strălucitul Împărat-Padişah, cât de la o umbră care-mi 
zâmbeşte în toate visurile nopţilor mele. Să râdem amândoi. 
dacă vrei: să ştii însă că sfârşitul meu nu poate fi altul. 

— Aici ai ajuns, prietine? întrebă de Marenne cu grijă, 
privindu-l lung. 

— Aici, domnule abate. lubirea mea e tot ce poate fi mai 
fără înţeles. Cu atât mai fără înţeles, cu cât am pornit-o 
râzând şi jucându-mă. Acuma am venit aici ca s-o aştept pe 
domniţa Catrina. Trebuie să vie cu tatăl său la Stambul 
pentru nunta ei cu beizade Ştefan, împotriva căreia se 
zbate. Atunci înţelegi domnia ta ce interes mare am să ştiu 
cât preţ mai are viaţa mea în ochii celor care mi-au fost 
prietini în serai şi care poate acuma nu-mi mai sunt. Dacă 
sunt căzut în ochii lor şi uneltirile lui Duca au crezare, mă 
rog să fiu cruțat până la o epocă pe care eu o socotesc 
fericirea din urmă. Am venit într-ascuns şi-n cea mai mare 


taină vreau să rămân - şi din pricina nesiguranţei în care 
mă aflu dinspre turci, şi pentru ca să nu mă simtă oamenii 
pe care-i are Duca-Vodă aici, la Poartă. lubite domnule de 
Marenne, te rog să te osteneşti, dacă este cu putinţă, 
pentru acest năcâjit prietin al domniei tale, să afli de la 
Mustafa vizir zodia vieţii mele. Să nu ştie că am ajuns aici, 
chiar dacă răspunsul său e bun. lar dacă în cartea lui scrie 
rău, să se întindă asupra mea o indulgență, până ce vor 
cădea florile şi iubirile acestui an. 

Vorbind frânt şi c-o veselie răutăcioasă pe care domnul de 
Marenne nu i-o cunoştea, Alecu Ruset urmă a mărturisi în 
amănunt toate prietinului său. Îi plăcea chiar să-şi 
desfăşure suferinţa, cu cruzime. După ce povesti toate, 
rămase împovărat la locul său şi-i tremurară mânile când le 
ridică spre frunte. Privea ţintă pe fereastra deschisă, cătră 
strălucirea mării. Părea bolnav. 

Domnul de Marenne. mâhnit, îl cuprinse de după umeri. 
Ruset tresări. 

— Iubite prietine, îi zise abatele, pe mine nu mă 
nelinişteşte atât primejdia duşmăniei, cât a iubirii. 

— De ce? 

— Îţi spun numaidecât. Deşi, precum ştii, călătoria mea în 
împărăţia otomană n-a avut o ţintă politică, a trebuit, ca 
străin cu oarecare nume şi însemnătate, să cer intrare în 
serai, spre a înfăţişa omagiile mele marelui Padişah. Aşa au 
fost împrejurările, încât m-am legat destul de amical, cu 
vizirul. Şi alte împrejurări au făcut să mă pot bucura de o 
deosebită bunăvoință din partea lui Mehmet-Sultan. Puţini 
europeni au avut şi au favoarea de care mă bucur eu, 
putând sta singur de vorbă cu maiestatea sa, spunându-i 
anecdote şi făcându-l să zâmbească. Aşa încât sper să-ţi fiu 
de oarecare folos. 

Beizade Alecu apucă palmele domnului abate şi le strânse 
la pieptul său, unde-i bătea inima ca un ornic grăbit. 

— După câte văd, urmă de Marenne, suferinţa e deosebit 
de gravă. Nu socoteşti, prinţule, că ar fi potrivit să-ţi întorc 


măcar o parte din datoriile pe care le-am contractat faţă de 
domnia ta, într-o plăcută, noapte, într-un colţ de lume? 

— Ceea ce vrei să faci e mai mult, răspunse cu însufleţire 
Ruset. 

— Asta e o datorie de altă natură, pe care eu înţeleg s-o 
rânduim între afacerile serioase ale vieţii. Datoriile celelalte 
privesc un vin bun din ostroavele Arhipelagului, o duzină de 
barbuni prăjiţi în unt şi alte lucruri fine ale bucătăriei 
greceşti; căci eu cu baclavalele turcilor nu mă pot împăca. 
Cu acest prilej domnia ta ai putea să-mi mai arăţi ceva din 
voia bună cu care m-ai deprins. Voi încerca deci, pe de o 
parte, să domolesc duşmăniile; iar pe de alta să luminez iar 
această faţă cernită. Ai căzut într-adevăr într-o sclavie 
iremediabilă? 

— Am căzut, şopti beizade Alecu. Este de necrezut ce mi 
se întâmplă, cu toate acestea spun adevărul. Am pe mine 
cămaşa lui Nessus. 

Abatele suspină: 

— Am avut-o şi eu odată şi sunt fericit c-am schimbat-o. Îţi 
doresc s-ajungi cu bine, prietine, în anii liniştii mele. Viaţa e 
un mare medic. Îmi dai voie să filosofez. ştiind totuşi că 
rostesc zădărnicii? 

Ruset plecă fruntea şi lăsă pe prietinul său să-i spuie multă 
vreme lucruri zadarnice. 

XXVIII. 

Arată că, în intimitate, şi cei mai înfricoşaţi stăpânitori pot 
fi oameni; şi că, uneori, o partidă de şah o poţi câştiga 
pierzând-o. 

Domnul de Marenne n-a întârziat multă vreme, ea să se 
ducă să cerce, la Poartă, treburile lui beizade. Domnia sa 
era gata oricând să facă drumul pentr-un prietin căzut la 
năcaz; însă împărăţia nu era tot aşa de grăbită ca el; 
mergea pe altfel de roţi decât Apusul. 

Cara Mustafa vizir trecuse pe celălalt țărm de mare, în 
Asia, ca să puie subt ochii slăvitului său stăpân Mehmet cele 


din urmă firmanuri, care de mult aşteptau să primească 
frumoasa lui iscălitură. 

Padişahul însă n-avea vreme de pierdut şi nu prea era 
mulţămit să fie tulburat în plăcerea lui de vânătoare întru 
care nu ostenea niciodată. Sosise cea mai potrivită vreme a 
rațelor la smârcuri şi a potârnichilor la ierburi, cu proba 
celor din urmă câni şi şoimi dresați. Corturile se mutau în 
fiecare zi din loc în loc cu tot calabalăcul şi bucătăriile. 
Mustafa ajunse alaiul împărătesc între dumbrăvile de la 
Uzundere şi, după ce descăleca, vesti pe icioglanii 
strălucitului stăpân că stă cu fruntea în pulbere, aşteptând 
învoire să intre sub cortul de matasă. Mehmet îl primi 
numaidecât; şi servul său, intrând la el, îi sărută poalele 
straiului, desfăşură pergamentele şi se pregăti să scoată din 
răcliţa lor de argint penele pentru iscălit. Dar strălucitul 
Mehmet avea în mânile sale arc şi la şold cucura de săgeți. 
Zâmbindu-i, îl bătu pe umăr şi-l pofiti să lese treburile lumii 
neclătite în ziua aceea şi să ieie şi el parte mai bine la o 
privelişte rară. Anume, vânătorii curţii aveau să pună la 
încercare în desişurile văii un vultur mare caucazian, 
învăţat împotriva vulpilor. Mustafa se închină şi făcu 
stăpânului său această plăcere. Se minună chiar mai mult 
decât era nevoie de dibăcia bercuţului şi firitisi pe icioglanii 
care-i erau învăţători. Căci aceşti icioglani erau cei mai 
apropiaţi tovarăşi ai măriei sale Sultanul, urechea lui şi 
sfatul lui de fiecare ceas; şi cel dintâi slujbaş al împărăției 
nu se putea să nu ţie samă de acest fapt. 

În ziua a cincea, împăratul hotărî să se întoarcă la 
Stambul, aducându-şi aminte de o făgăduinţă a lui cătră 
frumoasa Rebia Gulnuk, sultană hasseki, adică favorită. 
Lămurit nu era despre ce anume fusese vorba, însă trebuia 
să-şi împlinească făgăduinţa pe care i-o dăduse în ceasul 
plecării, când ea îşi arătase dinţii albi şi-şi mişcase la 
urechea lui buzele vopsite trandafiriu. 

Făcu semn şi corturile se dărâmară. Vizirul îl urmă agale; 
şi se aşezară în ceamuri pe Marmara, într-amurgul zilei a 


opta. Nici aici nu era potrivit să scoată firmanurile şi penele 
de gâscă, căci sara era dintre cele mai tihnite. Plutiră fără 
facle pe sub cerul cu stele, cătră Vârful-Seraiului şi Mehmet 
Padişah, în perinile-i moi, dorea pe Rebia Gulnuk, fără a-şi 
putea încă desluşi dacă făgăduinţa pe care o dăduse privea 
o moarte de om ori un colan de mărgăritare. 

În ziua a noua, domnul abate de Marenne se aburcă în şa. 
Cu slujitorul său în urmă şi cu cel împărătesc înainte, cobori 
din Pera la podul umblător, între catargurile de la Cornul- 
de-Aur. De aici sui uliţa cea Atare a Stambulului cătră 
Sfânta Sofia şi o clipă făcu popas, ca să-şi mai desfăteze 
încă o dată ochii de priveliştea aceea unică în lume. Boazul 
era ca o oglindă; pe Marmara licăreau fluturi de diamante; 
deasupra Cornului-de-Aur cununa Stambulului se desfăşura 
cu minaretele-i subţiri şi cu cupolele vii ale geamiilor până 
în fund, la sumbrul Eyub. Bizanțul vechi dormea în 
mormântu-i de ruini şi palate scufundate sub mahalalele de 
case de lemn ale turcilor. De la Şapte-Turnuri până la 
Vlacherne, îl închideau zidurile uriaşe de la Sfântul 
Constantin şi de la Atila. Crucile coborâte ale creştinătăţii - 
pajuri cu aripile neclintite - apăreau din când în când 
simbolic în cerul curat, la mari înălţimi. 

Domnul de Marenne oftă, cugetând că Dumnezeu a 
binevoit, pentru pedeapsa copiilor săi iubiţi, să îngăduie 
necredincioşilor a se aşeza cu tabăra lor vremelnică în cea 
mai frumoasă grădină din lume, în acel serai încântat pe 
care-l bate, fremătând dulce, marea clasică. 

Dincolo de Aghia-Sofia, după întreite zidiri de piatră, stau, 
sub chiparoşi, clădirile împăraţilor războiului. Între săbii, s- 
au grămădit comorile lumii. Subt unul din baldachinurile lui 
Mehmet, îşi aducea domnia sa aminte că a văzut cu uimire 
atârnând un smarand enorm cât un ou de lebădă. Acel 
juvaer nu va fi desigur şlefuit niciodată în feţe meşteşugite 
şi se va întoarce în mare, ori în pământ, în starea-i 
primitivă, ca ş-acel popor de războinici, pe, care l-a împins 
aici vântul pustiei. 


Solul francez îşi îndemnă calul şi zâmbi filosofic veşniciei, 
în soarele fierbinte al ceasului al patrulea al dimineţii, 
clipeau prin desişurile livezilor acoperişuri bombate de 
alamă deasupra streşinilor de chioşcuri. Suna susur de 
paseri în frunzişuri şi-n lianele care atârnau în draperii 
deasupra havuzurilor. Dar de şi după întâiul zid şi după al 
doilea, şi-n mijlocul cel mai tainic, trăiau, în zeci de clădiri 
capricios rânduite, opt ori nouă mii de suflete, totuşi, 
deasupra chiparoşilor, ca deasupra unui ţintirim, părea că 
pluteşte un suflet al tăcerii. Şi marea era singuratică în 
acea parte, numai la zidurile de la malul apei aştepta, 
dormitând în soare, flotila de bărci, împodobită cu purpură 
şi aurării, a marelui stăpân. 

Domnul de Marenne ajunse la poarta dinafară a 
împărăției, care se chema, într-o limbă absurdă, Bab-i- 
Humaiun, şi se opri iarăşi. leniceri ţineau straja, împodobiţi 
cu chiverele lor cilindrice. Căpetenia de orta cunoştea pe 
franţuz ca pe-un de-aproape prietin împărătesc şi-l pofti să 
treacă, făcându-i o temene... Domnul de Marenne îşi puse 
calul în trap, întorcând spre mare privirile de cătră cupa de 
marmură unde gealaţii aruncau capetele sângerate ale 
osândiţilor. 

La Bab-i-Selam, adică Poarta închinăciunilor, abatele 
descăleca protestând în sine, şi trecu singur pe sub boltă, 
printre două turnuri subţiri şi pe sub creneluri. Slujitorii 
erau înarmaţi până în dinţi şi arătau ostentativ străinului 
obrazuri încruntate şi foarte mustăcioase. Alt agă se înfăţişă 
şi-l cunoscu zâmbindu-i cu semeţie şi dându-i drumul să 
treacă mai departe. De-aici începeau grădinile umbroase, 
cu balcoane, chioşcuri şi cafasuri, între scânteieri de 
cişmele, sub paza bostangiilor. 

Haremul era undeva, într-o tainiţă, după alte ziduri, sub 
paza hadâmbilor negri, necunoscut încă unui ochi străin. 
Casa divanului ş-a tronului erau dincoace, subt alte rânduri 
de chiparoşi. Umbra lor tragică acoperea nu numai 
pajiştile, dar şi trecutul cu înlănţuirea lui de necontenite 


morţi năprasnice. Muţii, care rânjeau de după gratiile 
cămărilor, păreau o întrupare a acestor tăceri posomorite. 
Aşa era legea locului: să nu se ridice glas şi sunet omenesc 
în jurul aceluia care era slăvit de toate limbile pământului, 
Padişah, prea strălucit împărat, căpetenie a credincioşilor, 
urmaş al prorocului şi umbra lui Dumnezeu pe pământ. 

Mustafa vizir primi pe franţuz c-o gravitate întunecoasă ca 
şi barba lui, în odaia-i cu divanuri joase şi măsuţe în şase 
colţuri, înflorite cu fildeş. Nu erau alte podoabe pe păreţi 
decât arme şi trofee. Între ele, Cara Mustafa se socotea 
într-un loc mai plăcut decât între hârţoagele icioglanilor 
secretari, căci iscusinţa lui era îndeosebi războinică. La o 
vârstă de patruzeci şi şase ori patruzeci şi şapte de ani, 
simţea în braţul lui toată puterea stăpânului său şi-a 
nebiruitelor oşti osmanlâi. Asta îi plăcuse lui s-o lămurească 
franţuzului chiar de la început, când îl văzuse întâia oară. 

Bătând în palme, chemă slugi şi le porunci să aducă 
ciubuc, cafea şi jilţ. Pofti pe musafir să şadă în acea unealtă 
evropienească şi el se aşeză pe divan, alături, după moda 
orientală. De Marenne înlătură ciubucul cu imame de 
chilimbar pe care i-l înfăţişa ciubucciul, dar primi cafeaua, 
în filigean cu zarf de aur. 

Un icioglan, îmbrăcat cu anteriu violet de matasă, rămase 
în picioare la spatele stăpânului său, pregătindu-se să 
tălmăcească sfatul. Faţa lui curată părea tânără, de şi era 
scrisă de uşoare creţuri, iar ochii, deştepţi şi vicleni, aveau 
o oboseală femeiască, cu umbre vinete dedesubtul lor. 

— Cu ce-aş putea fi plăcut şi folositor iubitului meu 
oaspete? întrebă vizirul. Nu l-am văzut de multă vreme; am 
avut îndeletniciri însemnate cu măritul meu stăpân dincolo, 
peste Mare. De atunci poate au sosit ştiri nouă de la prea 
luminatul Rege, cel mai sus şi mai ales între domnii 
creştinătăţii, sau s-a aflat ceva de la duşmanii noştri de 
totdeauna, pe care-i dorim umiliţi şi căzuţi în pulbere... 

Domnul de Marenne asculta cu luare-aminte şi vorbele 
neînţelese, şi tălmăcirea lor pompoasă, şi-şi dădu răspunsul 


înclinându-se politicos: 

— Oarecare ştiri sunt, vorbi el. Suveranul meu urmează a 
socoti legătura de bună prietinie cu marele Padişah drept 
cea mai prețioasă dintre legăturile sale cu stăpânitorii 
popoarelor lumii. Tradiţia şi interesul legând două puteri, 
biruinţa lor împotriva unuia este asigurată. Aceste lucruri 
domnia sa domnul abate nu le spune ca un reprezentant 
oficial care rosteşte vorbe deşarte, ci ca prietin al măritului 
vizir. Bucurându-se şi de favoarea Domnului său şi de aceea 
a puternicului Sultan, domnia sa se erede. în chip 
dezinteresat, fericit de buna legătură dintre ei. La casa 
franţuzească din Pera ar fi venit ştiri că împăratul de la 
Viena a poruncit din vistieria sa plăţi însemnate pentru 
arme şi straie ostăşeşti. 

— E vorba deci de pregătiri? observă Cara Mustafa. 

— Pe cât se pare. 

— Atunci nu se va putea spune că războiul l-am dorit şi l- 
am aţâţat noi. 

— Asta niciodată. Cel puţin maiestatea sa Regele meu 
iubeşte, pacea ca pe-un lucru de preţ, ca pe un diamant rar. 

— Şi eu socotesc pacea, declară Mustafa, ca cel mai 
prielnic lucru pentru împărați şi noroade. 

— Negreşit, aprobă domnul de Marenne, acesta este şi 
punctul meu de vedere personal. Nefiind însă prinţ, ci un 
om din mulţime, eu n-o pot socoti ca un juvaer, ci cel mult 
ca o cafea bună pe care o cunosc cu simţurile de rând. Celui 
care mi-o răpeşte, şi mai ales celui care mi-o face rea, aş fi 
în stare să-i trimet o declaraţie ca cea pe care ne-o 
pregăteşte împăratul Leopold. 

Mustafa aprobă din barbă, zâmbind. Apoi mai porunci o 
cafea pentru franţuz. 

— Astfel vreau să-mi întăresc dovezile mele de prietinie 
cătră domnul abate... zise el. 

Abatele mulţămi, c-un surâs neclintit pe obrazu-i fin. 

— Alte veşti nu s-au mai primit din părţile Apusului? 


— Pe cât ştiu, alte veşti nu sunt, răspunse domnul de 
Marenne. 

În timbra şi tăcerea de la Divan-Yolu, Cara Mustafa căscă 
şi se bătu peste barbă. Afacerile diplomatice îl plictiseau. 
Totuşi, după părerea lui, franţuzul a venit c-un scop. Cată să 
fie cu luare-aminte. 

Sosiră cafelele. 

— Am auzit un lucru, zise cu îndoială abatele, pe care eu 
unul nu vreau să-l cred. 

— Poate fi împărtăşită şi altora această taină, de cătră 
iubitul oaspete? 

— Fără îndoială. Nici nu-i o taină. Desigur înțeleptul vizir 
cunoaşte mai bine afacerea, deoarece interesează mai mult 
Poarta. 

— Despre ce este vorba? 

— Despre beiul de la Moldova, pe care eu îl preţuiesc. 
mărturisi abatele. Atrag luarea-aminte a înţeleptului vizir că 
ştirea vine de la leşi, care nu sunt prietini cu Georgie Duca. 

Vizirul tăcu, aşteptând. 

— Leşii astăzi sunt în bună petrecere cu nemţii, adăogi 
abatele. 

— Ştiu, încuviinţă vizirul. Noi n-am pus niciodată credinţă 
în leşi: de aceea împărăţia i-a lovit adeseori, pedepsindu-i 
pentru minciunile lor. 

— Diplomaţia nu cunoaşte acest cuvânt. protestă de 
Marenne. 

— Ştiu, răspunse Mustafa; dar eu sunt oştean. Ce pot pune 
leşii în sarcina beiului nostru de la Moldova? 

— Îi pun în sarcină nişte cărţi, pe care Duca le-ar fi scris 
lor, într-o vreme când împărăţia i-a retras încrederea, 
mazilindu-l. Aceste, scrisori se zice că sunt în mâna unor 
nobili leşi. Repet că aşa ceva nu pot crede, deoarece, dacă 
aceste scrisori ar fi fost, ele ar fi ieşit până acum la iveală. 

Icioglanul tălmăci cugetarea franţuzului. Cara Mustafa îşi 
mângâie barba şi-şi micşoră ochii. 


— Totuşi aceste scrisori sunt, zise el cu linişte. Prietinul 
nostru poate afla acest adevăr. 

— Atunci mă găsesc destul de încurcat, declară domnul de 
Marenne; căci eu n-aş fi crezut pe Duca-Vodă capabil de 
asemenea faptă. 

— Scrisorile sunt, confirmă iar vizirul, sunt şi poartă 
semnătura beiului de la Moldova. 

— Să fie cu putinţă? Poarta e sigură de asta? 

— E sigură, zâmbi Cara Mustafa. Chiar beiul ne-a adus 
faptul la cunoştinţă. 

— Înţeleg din ce în ce mai puţin. 

— Cu toate acestea lămurirea e uşoară şi o pot da 
nepreţuitului meu musafir. Nefiind diplomaţi, noi 
întrebuinţăm arme mai puţin diplomaticeşti decât apusenii, 
însă tot aşa de bune. În părţile noastre deseori se întâmpla 
să umble dintr-un hotar în altul scrisori. De cele mai multe 
ori sunt numai o cercare, pentru a vedea răspunsul. Beiul 
nostru a mai făcut asemenea slujbă, faţă cu hanul de la 
Crâm, după dorinţa împărăției. Se întâmpla însă ca 
asemenea cărţi numai să pară adevărate, iar iscăliturile să 
fie plăsmuite. Să nu fie mirat oaspetele nostru. Asemenea 
încurcături pot stârni mânia slăvitului nostru stăpân. Mânia 
stăpânului nostru e ca furtuna şi supuşii săi sunt în faţa 
sabiei lui, ca iarba sub coasă. Mai târziu se vede că au căzut 
capetele fără vină, dar morţii rămân morţi. Aşa, de data 
asta, s-a întâmplat să cerce careva dintre duşmanii săi 
pieirea lui Duca. Beiul a simţit şi a vestit pe stăpânii săi din 
vreme. 

De Marenne rămase o clipă pe gânduri; păru vesel. 

— Îndeletnicirile rele ale omului, reluă el, se vede că sunt 
aceleaşi pretutindeni. În Apus ca şi-n Răsărit. Mă bucur că 
am avut dreptate. 

— Care bucurie şi care dreptate? 

— Dreptate, socotind pe beiul domniei voastre năpăstuit. 

Mustafa îşi mângâie barba şi râse: 


— Cine ştie! Sufletul omului e ca marea fără fund, în care 
numai Dumnezeu poate vedea. 

Abatele încuviinţă din cap şi se grăbi să întărească această 
cugetare. 

— Numai Dumnezeu, şi uneori nici Dumnezeu. Să lăsăm 
acestea. 

— Dacă cinstitul nostru musafir vrea, să le lăsăm. Ar 
rămâne poate să aflu de ce domnul abate se îngrijeşte de 
soarta beiului de la Moldova. 

— Nu mă îngrijesc atât de soarta lui, cât de interesele 
aliaţilor noştri. 

— Mulţămim domnului abate. 

— De aceea, răspunzând îndoielilor domniei tale. mă cred 
dator să fac o observaţie. Scrisorile sunt - şi nu le-ar fi scris 
beiul. Împărăţia de la el află asta. Dacă nu le-a scris el, 
atuncea de unde a aflat că sunt? Pe lângă asta, aflând nu se 
ştie cum despre ele, de ce nu ştie cine anume le-a plăsmuit? 

— El zice că ştie. 

— Rog să fiu iertat dacă aceste două împrejurări mi se par 
deosebit de ciudate. Dacă le-a scris un duşman al lui Duca, 
pentru ca să-i dăuneze, acel duşman de ce nu le vădeşte? 

— Hm! hm! făcu marele vizir. Văd că şi judecata poate să 
fie întrebuințată ca o sabie. Cinstitul musafir are dreptate. 
Mai doreşte să cunoască ceva? 

— Nu. Ştiu numele celui pe care-l învinuieşte Duca-Vodă. 

— Hm! hm! făcu iarăşi marele vizir, crescându-şi ochii, 
strângând buzele şi înălţând sprâncenele 

— E vorba de Alecu Ruset beizade. 

Vizirul rânji în barba-i neagră. 

— Da, aşa este. împotriva acestui fecior zvânturat al 
mazilului Antonie sunt şi alte pâri. Stăpânul nostru l-a mai 
certat o dată pentru nebuniile lui. 

— E un bun prietin al meu, lămuri încet abatele, de care 
mă leagă plăcute amintiri. Să mă ierte înțeleptul vizir dacă 
am făcut un aşa de lung ocol ca s-ajung aici. Sunt gata să 
recunosc că Duca nu-i vinovat cătră Poartă. Cât despre 


Ruset, chiar dacă ar fi păcătuit, nu-i vinovat decât cătră un 
duşman al tatălui său. 

— Hm! 

— Aş dori să aflu dacă măria sa vizirul nu simţeşte nevoie 
să se lumineze deplin. 

— Ba simţesc nevoie să mă luminez deplin; însă voi atrage 
băgarea de samă a iubitului meu musafir că acolo unde a 
înodat firul un grec, nu pot să-l mai descurce o mie şi unul 
de dreptcredincioşi. Trebuie să cadă sabia. 

— Asupra cui? 

— Asupra aceluia care are scris în cartea lui Allah acest 
sfârşit. 

Abatele de Marenne tăcu şi plecă fruntea. Vizirul zâmbi cu 
voie-bună, mângâindu-şi barba, apoi lepădă ciubucul. 

— Am să mai adaog, reluă el, că pentru acest fecior al lui 
Antonie simţim şi noi prietinie; însă împărăţia mai are 
nevoie de beiul de la Moldova, care se arată harnic şi încă 
destul de înţelept. Altfel, drept vorbind, în cumpăna noastră 
amândoi n-atârnă nici cât un fir de puf. Totuşi inima de 
prietin a iubitului nostru musafir plăcându-mi foarte mult, îl 
sfătuiesc să puie două cuvinte la măritul stăpân, care poate, 
ca şi Dumnezeu, lăsa viaţa supuşilor săi după buna sa poftă. 
Să părăsim acestea şi să vorbim numai de ale noastre. 

Domnul de Marenne trecu la alte lucruri zâmbind gazdei, 
cumpănind însă, în acelaşi timp, în sine, soarta prietinului 
său. După cât înţelegea el, şi după cât ştia din obiceiurile şi 
năravurile acelei curţi asiatice, beizade Alecu era într-o 
primejdioasă cumpănă. Totuşi, Allah kerim! cum spun 
musulmanii, - Dumnezeu e mare, şi ajutoarele lui sunt 
neaşteptate. 

Un slujitor veni să vestească pe Mustafa vizir că strălucitul 
stăpân e singur şi poate îngădui părintelui franţuz să-l vadă, 
acest lucru făcându-i, ca totdeauna, plăcere. Domnul de 
Marenne se ridică de la locul său şi urmă pe slujitor prin 
coridorul umbros al porţii a treia - Saadat - a fericirii. 
Domnia sa nici nu mai cugeta să aprecieze cum se cuvenea 


cinstea ce i se făcea. Era gânditor şi mâhnit: şi pacea tristă 
a acestor aşezări ii sporea şi mai mult depresiunea 
sufletească. 

În umbra şi încăperile acelui serai viaţa era nesigură: 
apărea şi trecea ca o floare de lumină. Marele Soliman 
înțeleptul a mişcat un deget şi a poruncit astfel zugrumarea 
prea iubitului său fiu Mustafa. Mehmet al treilea a pus pe 
muţi să strângă în juvăţuri pe cei nouăsprezece fraţi ai săi. 
Alţii, care au ucis fraţi şi rude, au căzut la rândul lor sub 
legea nemilostivă care-i comprima. Însuşi, Mehmet al 
patrulea, care-l aştepta acum în odaia-i împodobită cu 
somptuoase covoare, a fost nevoit, în cel dintâi ceas al suirii 
lui pe tron, să iscălească osânda bunicei sale valide Kosem. 
N-avea decât opt ani şi i-a tremurat mâna care de-atunci n- 
a mai tremurat. 

Intră sub coloanele subţiri de marmură de la Arz-Odasi. 
Eunucul alb dădu la o parte perdeaua şi făcu loc abatelui, c- 
o închinăciune adâncă. Marele stăpânitor îl primi cu zâmbet 
pe faţa-i obosită, de o albeaţă mată. Sultan Mehmet avea 
atunci patruzeci de ani şi era un om cu înfăţişare blajină. 
Nimic din cruzimea strămoşilor nu ardea în privirile lui. 
Avea ochii albaştri ai maicii sale valide Targan, - roabă 
răpită de copilă din ţara muscălească şi adusă în serai de 
cătră tătari crâmleni. 

Doi copii de casă - hadâmbi blonzi - care cântaseră până 
atunci din bandură şi ţimbală, se ridicară şi ieşiră. De 
tălmaci nu era nevoie. Parte greceşte, parte franţuzeşte, cei 
doi oameni, aşa de deosebiți şi aşa de bizar adunaţi, 
izbutiseră totdeauna să se înţeleagă singuri. Şi asta era, pe 
lângă altele, una din plăcerile Sultanului. 

Mehmet se aşeză întâi în jilţ şi rosti cu bună-voie primele 
vorbe de politeţă. 

— Trebuie să socot acest ceas îndeosebi plăcut, zise el, 
când abatele îşi sfârşi plecăciunea prelungită. Am nevoie de 
un om liber între atâţia robi. 

De Marenne se înclină iar: 


— Acest om liber e cu totul la dispoziţia maiestăţii voastre. 

— Pe cât înţeleg, domnule abate, surâse Sultanul, ai fost 
aşa de bun să împărtăşeşti unele ştiri politice marelui meu 
vizir. 

— Da, maiestate. 

— Pe mine vei fi şi mai bun, domnule abate, să mă scuteşti 
de ele? 

— Negreşit, dacă aceasta este dorinţa maiestăţii voastre. 

— Este. Vreau să uiţi că eşti un sol şi să-mi vorbeşti cu 
prietinie despre lucruri obişnuite. 

Abatele clătină din cap. 

— Se poate asta? în umbra unui împărat aşa de temut 
toate devin grave. Viaţa şi moartea e amestecă. 

Mehmet suspină. Atinse cu degetul un gong de aur 
umplând încăperea de sunet moale. Ca prin farmec 
icioglani, în lungi anterie de matasă galbenă, se strecurată 
înlăuntru, cu mişcări iuți. Se purtau ca umbre, fără cel mai 
mic zgomot, pe covoarele moi, rânduind şerbeturi, filigene 
de cafea şi narghilele. leşiră şi intrară cu alte măsuţe joase, 
acoperite discret cu năframe vişinii. Când le descoperiră, 
abatele cunoscu tabla de şah pe una şi o amforă de 
alabastru cu vin franțuzesc pe alta. Două cupe de cristal 
întovărăşeau amfora. 

Icioglanii dispărură, stângându-se odată cu sonul 
gongului. Mehmet-Padişah îşi părăsi jilţul şi trecu pe divan, 
aşezându-se cu picioarele subpuse. Se simţea mult mai bine 
în poziţia aceasta firească, moştenită din veacurile de 
pribegie ale strămoşilor, care n-aveau popas decât 
pământul gol, în jurul focului, sub cer. Aşa şi inima-i era mai 
aplecată spre blândeţă. 

— Domnule abate, zise el, Allah vrea ca un stăpânitor să 
fulgere cu ochii şi să tindă asupra supuşilor săi buzduganul. 
Aceasta este legea noastră şi mulţimea nu trebuie să ne 
cunoască altfel. Pentru domnia ta însă pot fi altul şi-ţi pot da 
iertarea pe care bănuiesc că mi-o ceri pentru cineva. 


Abatele rămase cugetând, ori păru a cugeta, cu ochii spre 
fereastra deschisă care da în grădină. Mehmet sună iar şi 
făcu un semn abia văzut slujitorului care răsărise de după 
perdele. înaintând, acesta deschise cişmeaua mică de 
marmură de lângă trandafirii ferestrei ş-un fir de apă 
tresări cu zvon şi murmur, căzând în havuz. De Marenne 
înţelese că poate vorbi fără grija de a fi auzit de vreo 
ureche omenească. Deci la sfatul cu vizirul fuseseră urechi. 

— N-am nici o taină, maiestate, zise el. Am de spus numai 
o mică istorisire de vânătoare. 

— Voi asculta-o cu plăcere, domnule abate. 

— Istorisirea aceasta, maiestate, nu mă priveşte pe mine, 
ci pe un prietin al meu. 

— E vânător? 

— Da, însă cu mult mai puţin dibaci decât maiestatea 
voastră. Acest vânător şi prietin al meu îmi povestea într-un 
rând că se afla într-o pădure din Moldova. 

— După cât se vede, e un supus al meu. 

— Da, maiestate. Se afla în locuri pustii, în acea pădure din 
Moldova, singur şi rătăcit de tovarăşii săi. N-avea cu el nici 
câni, nici sulița, nici baltagul; iar în ziua aceea vânătoarea 
stârnise mulţi urşi. lată că-i iese în cărare una din aceste 
jivine, mormăind. Prietinul meu se fereşte, se întoarce şi 
caută altă ieşire. Însă şi-n cărarea a doua i se arată ursul. 
Încearcă în altă parte, în dreapta: dă de-o prăpastie; 
încearcă în stânga: îl opreşte un părete de stâncă. 
Mormăirile se înteţesc şi prietinul meu înţelege că se află 
într-un ceas de mare primejdie. 

Domnul de Marenne se opri. Măritul Padişah surâse, 
aşteptând urmarea. 

— Ce-a făcut fără arme? întrebă el. 

— Ce putea face? 

— I-au sosit ajutoarele şi prietinii? 

— Nu i-au sosit. Erau departe de dânsul. 

— Atunci ce s-a întâmplat? 


— După cât îmi povestea prietinul meu, maiestate, altceva 
nu se putea întâmpla decât să-l mănânce urşii. Ceea ce s-a 
şi întâmplat. 

Mehmet îşi mângâie barba rară, râzând cu plăcere. 

— Se vedea din istorisire că prietinul domniei tale face în 
adevăr parte din breasla noastră vânătorească. 

— Nebiruite şi puternice Padişah, zise cu patos domnul de 
Marenne, povestirea mea e în adevăr o anecdotă din ţara 
Moldovei şi mi-a istorisit-o prietinul meu, într-o sară, la o 
petrecere. Anecdota răspunde însă unui adevăr, şi acel 
prietin al meu se află împresurat de sălbătăciunile de care 
vorbeşte. Acel prietin al meu e un bărbat de bun neam, pe 
care-l iubesc şi-l preţuiesc, şi, din cât am înţeles, e un supus 
credincios al maiestăţii voastre. Împotriva lui s-au ridicat 
duşmanii şi vor să-l zugrume. 

Mehmet întinse braţul spre amfora de alabastru, dar de 
Marenne se grăbi înaintea lui şi umplu cupele. Mehmet 
gustă ca un vechi cunoscător. 

— Aş putea, grăi el, să întreb de numele acelui prietin, 
domnule abate. Aducându-mi însă aminte că de câteva ori l- 
ai pomenit povestindu-mi întâmplările trecerii domniei tale 
prin acea ţară a mea, cred că nu este nevoie să mai 
stăruiesc. Astfel mă scutesc să cer lămurire lui Mustafa vizir 
de ce greutăţi îl apasă şi ce greşeli va fi săvârşit. Să ţi-l dau 
fără a cerceta? 

— Îl primesc, nebiruite şi puternice Padişah, se învoi ava 
Paul. Dar sunt gata să-i dovedesc curăţia; căci nu pot pune 
cuvântul pentru un vinovat. 

— Aferim! râse Padişahul. E nevinovat într-adevăr? 

— E nevinovat, maiestate. 

O adiere trecu printre trandafiri şi prin zvonul cişmelei. 
Urmaşul prorocului trase pe nas mirezmele grădinii şi 
strănută c-o plăcere mare cât şi explozia. 

— Augurler ola! îl firitisi, închinându-se, ava Paul. Măritul 
stăpân îi mulţămi, întinzând mâna cu palma în jos, în semn 
de pace. 


— Îmi vei spune numele prietinului domniei tale şi-i vei 
dovedi nevinovăția mai târziu. Acum ţi-l dau aşa. Dacă vrei 
să-l mai câştigi într-un fel, atunci luptă pentru el cu mine pe 
această tablă. 

Maiestatea sa Mehmet era destul de tare jucător de şah. 
Chiar se credea cel mai tare din cuprinsul seraiului său. Dar 
legea aceasta nu-l putea atinge pe abatele Paul, care 
izbutise în mai multe rânduri să-i dovedească superioritatea 
apusenilor. Primi provocarea şi începu să lupte, 
îndemnându-şi cu glas cavalerii, pionii şi nebunii. În curând 
oastea împărătească se găsi într-o mare strâmtoare. 

Prea puternica umbră rămase într-o îndelungată cugetare, 
cu bărbia rezemată în palmă şi cu cotul pe genunchi, în 
sfârşit se hotări şi dădu o poruncă de îndrăzneață săritură 
unuia din cei doi călăreţi negri ai săi. 

Ava Paul cugetă şi el mai îndelung şi văzu, în sine, chipul 
slăbit şi întristat de dragoste al prietinului său. Oftând, făcu 
mişcarea trebuitoare şi, ca prin minune, oastea 
împărătească dobândi loc şi biruinţă desăvârşită. 

— Am pierdut! mărturisi cu glas jalnic domnul abate. 

— Dimpotrivă, ai câştigat! răspunse cu bunăvoință cel mai 
mare şi mai puternic dintre stăpânii lumii. 

Cu toate acestea, întorcându-se călare la casa Crăiei 
franţuzeşti, domnul abate de Marenne nu credea îndeajuns 
în această primă a sa izbândă; şi socoti că paza şi taina sub 
care sta Ruset trebuie să rămâie neclintite. 

XXIX. 

Nu numai abatele Paul filosofează, ci şi Vâlcu Bârlădeanu. 
Era într-o vineri. în vremea căldurilor celor mari ale lunii 
iunie. Fiind ziua odihnei şi închinărilor, rânduită de proroc, 
prea strălucitul întocmai ca soarele Padişah ieşise cu alai la 

slujba cea mare de la moscheia lui Beyazid. Uliţile pe unde 
trecea astfel împărăţia călare erau pustii, cu uşile şi 
ferestrele caselor oblonite, ca să nu se poată învrednici nici 
un ghiaur a vedea faţa de idol, cu turban de fir şi surguci de 
nestemate a celui întâi, mai mare şi mai groaznic dintre 


biruitorii dreptcredincioşi. lenicerii îi făceau ziduri vii în 
laturi, iar alţi ostaşi călăreţi şi pedeştri alergau înainte, unii 
cu toiege, alţii cu şfichiuri plumbuite, ca să întoarcă în 
hudiţi pe trecători, să abată pe oricine cu fruntea în 
pulbere, - să fie pretutindeni numai viermi şi tină. 

În una din aceste hudiţi se simţi luat ca de vânt şi zvârlit 
într-o parte Bârlădeanu, călugărul cel mut de la Balâkli. Se 
feri după un stâlp de poartă şi stătu neclintit, mormăind, 
oricât era de mut, câteva vorbe îndesate, al căror înţeles ar 
fi rămas tainic pentru oricare ureche, fie turcească, fie 
grecească; însă nu-l auzi nimeni. Strecurând o privire 
piezişă pe sub braţ, zări împrejurimea pustie şi auzi numai 
în depărtare, sub văzduhul aprins, freamătul alaiului. Atunci 
se desfăcu de stâlpul pe care-l îmbrăţişase, pornind tupiluş 
pe sub ziduri. Nu-i era frică de nimica; un cuvios monah 
găseşte totdeauna la Stambul destulă acoperire în straiul 
tagmei lui; se ferea însă de soare, care, orice-ar fi spus 
dreptcredincioşii, era mai înfricoşat decât luminăţia sa 
Mehmet al patrulea. Vărsa o dogoare aşa de cumplită, încât 
Bârlădeanu ar fi fost în stare să îndrepte ş-asupra lui 
vorbele tainice, dacă nu l-ar fi oprit o rânduială 
strămoşească, mai tare decât credinţa al cărei strai îl purta. 
Acea rânduială îl învățase a socoti totdeauna sfânt acest 
izvor al vieţii. Într-o vreme, însă, nu mai putu răbda şi se 
opri, căutând cu ochii împrejurul lui o scăpare, în clipă i se 
înfăţişară în minte codrii de la Hârlău şi cele paisprezece 
şipote care izvorau în budăie, subt un deal poreclit Coman. 
Se simţi ars de pojar până în adâncurile măruntaielor. Dar 
tot atunci dădu binecuvântare lui Dumnezeu, căci zări o 
cişmea de marmură la un colţ de uliţă. Câţiva copii desculți 
şi cu capetele goale, bine înzestrați însă din partea 
şalvarilor, stăteau împrejur cu ibrice şi căni de aramă, 
aşteptând rând. Cum sosi acel călugăr mare, nalt şi bărbos, 
pufnind c-un fel de spaimă, copiii se dădură la o parte 
privindu-l uimiţi şi aşteptându-se la o minune. Bârlădeanu 
îşi lepădă comanacul, fără a-i alege cuvenit loc de cinste; se 


dădu lângă firul de apă şi ţinu palmele potrivite în chip de 
căuş. Întâi voi să beie, dar văzu că are prea puţin. Încercă 
să se stropească şi să se răcorească: avea prea puţin. Cele 
paisprezece şipote de sub dealul lui Coman îi năluciseră în 
amintire numai ca o pedeapsă. Stropindu-şi obrazul aprins, 
înghițind cât putea din căuşul palmelor, iarăşi stropindu-se 
şi iar înghițind, se opri în sfârşit, suflând cu zgomot şi 
privind fioros în juru-i. Copiii se împrăştiau în fugă, ca să 
ducă acasă veste despre acel ceva nemaivăzut care s-a 
arătat la cişmea. 

Bârlădeanu îşi şterse cu mânicile giubelei fruntea, obrazul 
şi barba. Ridicând din colb comanacul, îl aşeză pe plete fără 
a-l mai scutura, şi porni iar prin umbră. Se lăsă la vale pe 
lângă slăvită moscheie Nuri-Osmanie, năzuind spre cel mai 
scurt drum cătră casa franţuzească, dincolo de Cornul-de- 
Aur. În curând începu să caute din nou, cu ochii, o cişmea. 
De mers mergea înainte, barba însă îi era sucită în laturi. 
La o răspântie de ulicioară dădu peste o muiere; o păli cu 
pieptul, o prăvăli la pământ. Şi, când întoarse ochii o găsi 
zbătându-se sub dânsul şi ţipând cu desnădejde. 

Bârlădeanu sări într-o parte, ca muşcat de ceva. Muierea îl 
binecuvânta într-o limbă pe care de mult n-o auzise. 

— Bată-te Dumnezeu să te bată şi te-ar lua dracu, şi n-ai 
mai ajunge... 

Bârlădeanu se bucură de acest blăstăm; iar femeia se opri 
deodată, punându-şi palma la gură. Băgase de samă că are 
de-a face cu o cuvioasă faţă bisericească. 

Uitându-se unul la altul, Bârlădeanu căscă ochii şi se 
încovoie mai aproape, ca să vadă mai bine; iar muierea se 
înălţă în sus, ca şi cum monahul o trăgea către dânsul. 

— Dumnezeu să mă trăsnească! ţipă ea, rotindu-şi brusc 
ochii în jur; să mă trăsnească, dacă aist călugăr bărbos nu-i 
Vâlcu! 

— El este, mormăi Vilcu; nu ţipa şi scoală-te din colb. Să 
ştii că eu îs mut. 


— Cum eşti mut? Doamne fereşte şi apără, să nu fii cumva 
sărit din minte. 

— Nu, dădacă Măgdălina; altfel sunt întreg. Bine-ai face să 
muţeşti şi dumneata, ori măcar să-ţi îndulceşti glasul. Oricât 
de mare ar fi [arigradul, mai bine este să vorbim ca şi cum 
ar fi cât o cămara. Unde te duceai aşa de aprig? 

— Mă duceam să vă caut la casa franţujilor. 

— Acolo mă duceam şi eu. Dacă vrei să ne găseşti, nu ne 
căuta acolo, ci în altă parte, de unde vin eu. 

— De găsit vă găseam orişiunde, chiar sub pământ, râse 
dădaca. Te duceai să-l cauţi pe franţuz, să-l duci stăpânului 
tău? 

— De unde ştii? 

— Asta-i treaba mea, şi taina mea, Vâlcule. Dar de-aici 
până la acea mănăstire departe-i? 

Bârlădeanu privi pe ţigancă pieziş şi clătină din cap. 

— Mă duceam într-adevăr să i-l aduc pe popă lui beizade. 
lar până la Balâkli este destulă cale. Uitânduc-te la mine şi 
văzându-mă asudat şi însetat, ai putut cunoaşte că vin de 
departe. Dar de unde ai ştiut că vin de la o mănăstire? 

— Asta-i altă taină. Poate pentru că eşti îmbrăcat în acest 
strai, pe care dumneata, se vede, ai uitat că-l porţi. 

Vâlcu oftă şi-şi şterse iar sudoarea, cu mânica. Dădaca 
păru a-şi aduce aminte: 

— La Balâkli, la marginea cetăţii, ştiu eu drumul, căci l-am 
mai făcut şi altă dată, cu carul cu boi. 

— Măi, aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! Acuma ştii 
şi numele mănăstirii? 

— Sărace Vâlcule! îl căina Măgdălina; căldura de la 
Țarigrad nu-ţi prieşte. Spune repede ce face beizade. 

— Ce să facă? Stă ascuns şi oftează. A căzut la suferinţă şi 
la slăbăciune. 

— Nu-i nimica. Acestea trec. Cum te-ntorci la dânsul, îi 
spui că domniţa Catrina e aici, cu părintele său, la Bogdan- 
serai. Aşteaptă cu mare dor să-l întâlnească. Spune-i asta şi 
se face sănătos. Să ne aştepte mâni, cel mai târziu poimâni. 


Are să poftească domniţa să se plimbe până-ntr-acel loc, la 
izvorul aghesmei, şi are s-o vadă. Să fie însă cu băgare de 
samă. 

— N-ai grijă, nu-l ştie nimeni. Stă acolo ca-n mormânt. Eu 
am canon muţenia, el singurătatea. Numai popa franţuz 
vine şi-l vede. Ca să-ţi mai spun altele, dădacă, nu-i nevoie. 
Aş vrea să am acu picioare de iepure. M-arăt numai să mă 
vadă popa şi ştie el ce este. Şi mă-ntorc înapoi cât oi putea 
mai degrabă, nu atâta ca să dau lui beizade veste, cât ca să 
lepăd toate de pe mine şi să mă-ntind la pământ subt un 
copac, cu faţa în sus şi cu braţele în laturi, c-un ulcior de 
apă rece la îndămână. 

Vâlcu rămase gânditor, cu ochii aţintiţi într-o desfătare 
lăuntrică, întocmai ca un drept următor al legii prorocului. 
Îşi scutură barba. 

— Nu poţi să ştii, dădacă Măgdălina, zise el, la ce lucru mă 
gândesc eu acuma. 

— 'Te-i fi gândind cum de ne-am întâlnit noi dintr-o-dată 
într-un târg aşa de mare ca Ţarigradul. Pesemne că vinde 
mergeam cătră acelaşi loc. 

— Hm! aşa este; însă mie nu mi-a venit în minte asemenea 
întrebare. Eu mă gândesc la alta. Anume, ce-oi fi căutând 
eu aicea în ţara asta de lege străină? Acuma de dumneata 
nu zic. Ai venit cu şal şi nu pare a-ţi fi cald; cu cercei, inele 
şi salbă împodobită: poate să găseşti vreun turc să te ieie a 
patra nevastă. Dar ce caut eu - nu pricep. Poate ca să 
răscumpăr nişte păcate trecute. 

— Ce spui de turc, îmi place, Vâlcule; dar nu se poate. 
Urmăm amândoi năcazul şi bucuria stăpânilor noştri. 

— Aşa este, oftă Bârlădeanu, întrebuinţând cu putere 
mânica. 

Spre sară, când domnul abate Paul de Marenne intră în 
pacea de la Balâkli, găsi pe beizade Alecu proaspăt spălat, 
şi pieptănat cu îngrijire, cu anteriul călugăresc desfăcut la 
piept. Ochii se desprinseseră din visul lor mohorât. Pe 
fereastra deschisă intra aer proaspăt, cu mirezme de flori. 


Cum închise uşa după intrarea lui de Marenne şi puse 
zăvorul, beizade cuprinse de după umeri pe prietinul său şi- 
| îmbrăţişa strâns. 

Abatele se desfăcu încet şi trecu la un divan. Ruset îl urmă 
şi-i împinse alături o măsuţă pe care stătea un ulcior între 
două cupe de argint. Se aşeza şi el în apropiere, jos, pe 
covor, ridicând priviri în care domnul de Marenne îi ceti cu 
uşurinţă sufletul. 

— Am înţeles, îi zâmbi el. Ţi s-a isprăvit ciclul de zile 
nefaste... 

— Într-adevăr. Acum încep cele fericite. 

— Şi după asta, - nu-i aşa? - urmează sfârşitul lumii. 

Ruset umplu cupele. Abia atunci îi ajunse la înţelegere 
observaţia prietinului său. 

— Ce vrei să spui, domnule de Marenne? 

— Vreau să spun că prudenţa este fiica înţelepciunii. 
Beizade iese c-un fel de întărâtare: 

— Numai atât? 

— Vreau să-ţi chem încă o dată luarea-aminte spre cele ce 
ţi-am mai spus, prietine, că nu văd deloc un desnodământ 
acestei poveşti. 

— Nici eu. 

— Poate să fie o nuntă; nu vei fi însă domnia ta mirele. Nici 
nu poţi răpi pe mireasă, fără a o pierde şi fără a te pierde. 
Nici nu poţi cobori pe-o fiică de prinţ, făcându-i această 
siluire. Mi-ai spus singur că, la un asemenea act, ea nu s-ar 
învoi niciodată, fie din mândrie, fie că nu te iubeşte îndestul. 
Nu-ţi rămâne decât să te întorci şi să priveşti ca un bărbat 
realitatea. Ce vrei să faci? 

— Iubite prietine, răspunse vesel beizade, nu vreau să fac 
nimic. Vreau să beau cu domnia ta un pahar, şi chiar mai 
multe, din acest vin destul de bun. Pe urmă las să curgă 
orele până la împlinirea destinului. După ce am răbdat ş-am 
suferit atât, acuma domnia ta pretinzi să n-o mai văd? 

— Nu pretind asta. S-o vezi, şi, dacă este cu putinţă, de 
mai multe ori. Între ceasurile de febră să laşi însă şi 


judecății loc. Situaţia pe care ţi-au creat-o duşmanii domniei 
tale e destul de grea. Am izbutit, după cât ştii, să îndepărtez 
sabia, care, în această ţară, îşi face slujba foarte cu 
uşurinţă. 

— Aici se întrebuinţează şi juvăţul, domnule de Marenne. 

— Veselia domniei tale mă mihneşle. Vrei să tac? 

— Nu, prietine, protestă beizade atingând mâna domnului 
abate; dimpotrivă; te rog, vorbeşte; te ascult. 

— N-am multe de spus, urmă de Marenne. Vreau întâi să 
ştiu dacă ţii să încerci una din cele două metode. 

— A, nu. Ţin la viaţă. 

— Atunci încep să răsuflu. 

— Ţin la viaţă, la vin şi la dragostea mea. 

— Ar fi bine dacă ai da preferinţă hotărâtă celor dintâi 
două. Căci dragostea domniei tale, dacă nu-i pui un hotar şi 
supraveghere, poate spori duşmăniile şi întărâta pe stăpânii 
de aici, care, deocamdată, par că dormitează şi se prefac că 
uită. Crezi domnia ta că Duca vine neînarmat? Şi cum 
spuneai singur, oare numai o căruţă, dintre cele care îl 
urmează, e plină cu saci de bani din vistieria lui? 

— Despre asta nu poate fi îndoială. Căci nu-i destul să 
aştepte pe strălucirea sa când iese la geamie, calare, ca să-i 
sărute scara slăvitului picior; nici nu-i destul să cadă şi să 
sărute poala strălucirii sale, când intră cu frică la el. E 
nevoie să verse bani mulţi; numai cu aceasta se dobândeşte 
totul. 

— Atunci? 

— Atunci, ai dreptate. Îmi apăr viaţa ca şi până acum, cu 
prudenţă şi dibăcie, căci îmi apăr în acelaşi timp fericirea. 

— Iarăşi te întorci în cercul domniei tale, prinţule, ca un 
cal orb. 

— Ai putea zice ca un catâr, domnule de Marenne, căci ca 
el sunt îndărătnic şi, pe lângă asta, nerecunoscător. 

— Nu îndrăznesc, prinţule, a merge aşa de departe; vreau 
numai să te încredinţezi că acestei fericiri îi urmează un 
sfârşit. 


Beizade turnă iar vin şi închină. 

— Nu ne putem gândi la moarte în toate zilele vieţii, 
suspină el; ni-s de ajuns cele din urmă clipe. 

După ce deşertă cupa, rămase privind într-o parte, pe 
fereastra deschisă, grădina, care punea o horbotă neagră 
pe albăstrimea serii. Venea dintr-acolo o răcoare uşoară cu 
miros de levănţică. Din biserica nevăzută răzbăteau cântări, 
înăbuşite de ziduri. 

După ce stătu un lung răstimp neclintit, Ruset se întoarse 
din depărtarea unde rătăcise. Căută mâna abatelui ş-o 
strânse prea tare, ca şi cum n-ar fi fost a unui prietin. 

— Câteodată o urăsc, şopti el, cu rânjetu-i rău; şi sunt 
convins că se joacă cu mine. 

Dar îndată se întoarse asupra acestei păreri, încredinţând 
pe domnul abate că nu-i nimic adevărat. Domnul de 
Marenne zâmbi cu bunătate, îl bătu pe umăr şi-i mângâie 
tâmpla înfierbântată. Apoi îl lăsă singur. 

Ruset răsuflă, parc-ar fi scăpat de o povară. Se întoarse de 
la uşă cătră fereastră şi se rezemă de prichici, privind 
noaptea plină de stele. Curând văzu, pe o mare calmă, 
fantomele din fiecare noapte ale iubirii lui. Pluti spre Buiuk- 
Dere, apoi spre Anadol, strângând la piept şi scufundând în 
sine pe fiica Ducăi-Vodă. Şi rămase îndelung rătăcind, fără 
vâslaşi şi fără cârmaci, c-o făclie albastră la proră. Era 
singur cu Catrina Duca, potolindu-şi patima ca pe-o sete în 
pustie, când ajungi la o oază. Ea nu mai era în stare să i se 
împotrivească şi-i zâmbea, lăsându-se biruită. Astfel, cu 
mirare, într-un târziu, băgă de samă că se apropie cătră 
livezi înflorite, la şipotele dulci ale Asiei. 

XXX. 

Despre dobânzile întârziate ale lui beizade Alecu Ruset. 

O aşteptă a doua zi pe domniţa Catrina cu oarecare 
nelinişte, însă cu încredințarea că va veni. Nu se atinse de 
mâncarea pe care i-o adusese Bârlădeanu şi stătu toată 
vremea la fereastră, după perdea, pândind mişcarea 
ogrăzii, în preajma bisericii şi a izvorului de aghiasmă. 


Catrina nu veni. Nu se arătă nici dădaca. Ruset se trânti în 
culcuşul său, aruncând o privire de mânie lui Bârlădeanu; 
dar pădurarul îi aminti că ţiganca n-a rostit vorbă hotărâtă, 
întrucât stăpâna ei n-avea putinţă să iasă în ziua şi-n ceasul 
când ar fi dorit. 

— Dacă n-a venit azi, vine mâni, mormăi el, aprinzând 
lampa grecească şi potrivindu-i mucul în clonţ. Slavă 
Domnului, nu-i în noaptea asta sfârşitul lumii! 

Aşa era. Bârlădeanu avea dreptate. Ruset se întoarse cu 
faţa în jos şi se cufundă cu capu-n pernă, ca s-o întâlnească 
măcar în sine pe cea dorită. Era însă o înşelare care-l 
istovea. Ş-a doua zi fu iarăşi în picioare, c-o nădejde nouă 
pentru fiinţa cea aeva, cu trup de sânge în care bătea inima 
ca o hulubiţă spăriată. 

Domnița Catrina nu veni însă nici în ziua cealaltă. 

Ce poate să fie? Dacă ar fi bolnavă, ar fi dat un semn prin 
dădacă. Nădăjduia să-i vie măcar o veste, ca să se 
încredinţeze că n-a căzut în viaţa ei o întâmplare 
năprasnică. 

Nu veni nici dădaca Măgdălina; şi Ruset se cufundă mai 
tare în negură. Bârlădeanu îi observă ochii cu sclipiri 
duşmănoase spre el şi-l socoti, în sinea lui, pornit spre 
scădere, ca un cal care începe să-şi mănânce din preţ. O 
vrăjmăşie acră sporea în stăpân din ceas în ceas în vorbe, în 
mişcări. În ziua a treia, pădurarul înlătură jungherul de sub 
perini; apoi stropi culcuşul cu apă din izvorul Pighiei. În 
rugăciunile lui de dimineaţă, îşi pipăi capul şi dorea 
fierbinte să-l găsească în acelaşi loc sara, căci cunoştea şi 
din alte împrejurări trecute mâniile beizadelei. Dar nu-i fu 
greu să vadă că, din zi în zi, şi puterea aceasta de mânie 
slăbise. Se topise în el de fierbinţeala patimei. 

Într-o dimineaţă, intrând în odaie, găsi pe Ruset zbârlit, cu 
straiele învălmăşite pe el, cu obrazul unsuros şi aburit de 
truda nesomnului. Îl privea de departe; îl întrebă cu glas 
răguşit: 

— A venit cineva? 


— N-a venit, măria ta. 

— Ai aflat vreo veste? 

— N-am aflat. 

— Atunci cum îndrăzneşti să te înfăţişezi înaintea mea? 

— Ce pot face eu, măria ta, şi cu ce-s vinovat? 

— Eşti vinovat că nu te-ai dus până acuma la Bogdan-serai, 
să vezi, să-ntrebi oameni şi să-mi aduci ştire. 

Pădurarul privi spre stăpânul său c-o nedumerire în care 
se ascundea dispreţ. 

— Cum mă pot duce acolo fără poruncă? Şi chiar dacă ai 
porunci măria ta, mă duc degeaba, căci eu îs mut. Ca să pot 
avea glas, ar trebui să grăiesc greceşte. Altfel, cum oi 
începe moldoveneşte, pun cei de acolo mâna pe mine şi mă 
băga-n butuc. 

— De ce nu ştii greceşte? rânji Ruset. De ce nu s-a 
întâmplat să fie tatu-tău grec? Acuma mi-ai fi de folos. 

— Măria ta, răspunse jignit pădurarul, că n-am avut 
părinte de soi, nu-i vina mea, ci a câmpului cu flori. 

— Eşti un prost, Bârlădene. Am să mă duc eu. 

— Aşa suntem noi cei credincioşi, măria ta. În prostia mea, 
socot că nici măria ta nu te poţi clinti de-aici fără primejdie 
de moarte. 

Beizade pufni şi bătu din picior. Vâlcu ieşi la cuibarul lui 
subt umbră de copac şi acolo, cugetând îndelung şi 
sfătuindu-se cu sine însuşi, hotări să înfrunte iar căldura 
nemilostivă şi setea, până la casa franţuzească. 

Domnul de Marenne nu răspunse chiar în ziua aceea la 
chemare. Avea treburi şi fu nevoit să amâne, până ce sosi în 
una din zile, ca de obicei, în amurg. 

Nu se aştepta să găsească o situaţie aşa de gravă. Cu toată 
împotrivirea împrejurărilor, asupra cărora domnia sa ştia 
ceva, nădăjduia în puterile de rezistenţă ale lui Ruset. 
Lungile şi chinuitoarele aşteptări nu atacaseră numai 
trupul. Părea că i se descompune şi sufletul. 

Întorcând de pe divanul lui numai capul cătră domnul de 
Marenne, Alecu Ruset zise, fără să se clintească şi zâmbind 


neprietinos: 

— Domnule abate, vii să vezi pe cel mai ticălos om din 
lume? 

— Vin să văd un bărbat, sărmane prietine, şi găsesc ceva 
mai puţin decât o femeie. 

— Spune tot ce vrei, iubite domnule de Marenne, şi 
categoriseşte-mă cum pofteşti; mi-i indiferent. leri mai 
nădăjduiam să vie; astăzi însă am aşteptat-o fără nici o 
nădejde. Probabil că a suferit o catastrofă. S-a îmbolnăvit 
brusc. Ori a plecat pe neaşteptate din Stambul, cu tot cu 
dădacă. Ori poate bătrânul o bănuieşte din nou, şi 
supunând pe ţigancă la chinuri, a făcut-o să mărturisească. 
Mai curând, însă, îmi vine să cred un lucru mai grozav: că 
domniţa mea Catrina, pentru care am îngenunchiat, ş-am 
suferit ş-am umblat drumuri lungi, s-a întors cătră altul. M- 
a făcut să cred în iubire. Am fost un prost; căci am avut-o în 
aceste braţe... 

Acele braţe beizade le lepădă trudite în lungul trupului. 
Domnul abate îl privea atent: 

— Se poate să fie şi asta... zise el, domol. 

— Nu se poate! tresări Ruset. Trebuie să fie altceva, 
încearcă şi găseşte măcar domnia ta, care ai mintea 
limpede, o deslegare problemei. 

— Vom cerceta la Bogdan-serai chiar în astă sară, 
răspunse domnul abate. Pentru a aştepta rezultatul, îţi cer 
să mai găseşti în domnia ta puţină tărie şi puţină răbdare. 

— Voi găsi, domnule abate. De altminteri nici nu pot face 
altfel. Vreau să ştiu adevărul. 

Bârlădeanu bătu la uşă cu pumnul, cum îi era obiceiul. 
Ruset se sculă cu mişcări leneşe şi-i deschise. 

— Ce este? Iar îmi aduci mâncare? Tu nu înţelegi că-mi 
aduci otravă? 

— Aduc o veste neagră, mormăi Vâlcu, privind într-o parte, 
ca şi cum i-ar fi fost silă să-şi ridice ochii la stăpânul său. A 
venit dădaca. 


— Cum? Ad-o aici, numaidecât! tresări Ruset, 
îndreptându-se şi mişcându-se deodată cu vioiciune. 

Domnul de Marenne îl observa. Avu lămurirea acestei 
tresăriri îndată ce văzu pe ţigancă intrând. Dar îndată 
înţelese şi ce va urma, când văzu ochii de îngropăciune ai 
femeii. 

— Ce s-a întâmplat? izbucni Ruset repezindu-se şi 
cuprinzând-o cu amândouă mânile de umeri şi zguduind-o; 
e bolnavă? ori a murit? 

— Of! Doamne Dumnezeule! se tângui dădaca; văd că-mi 
soseşte mie ceasul din urmă; domniţa noastră mai are a se 
chinui, - sărăcuţa! N-a murit, nu te teme: nu-i nici bolnavă. 

— Atunci ce este? 

— Vai de noi, beizade. Vai de noi. Femeile, care suntem 
pedepsite în toată viaţa să nu facem după inima noastră! 

— Ai să spui ori n-ai să spui? 

— Am să spun, vai de păcatele mele: căci de asta am venit. 
În ce chip am scăpat şi cum am venit, numai eu ştiu. Iaca ce 
este. Îndată ce a ajuns aici măria sa Vodă şi s-a aşezat la 
Bogdan-serai, a chemat la sfat pe feciorul măriei sale, 
Constantin. După ce s-a sfătuit cu Constantin-Vodă, măria 
sa Duca-Vodă s-a sculat şi s-a dus calare la împărăție, ca să 
se sfătuiască şi cu Mustafa vizir. Cum s-a întors, a spus că 
toate sunt bune şi merg după voia măriei sale, numai pâra 
care a vârât-o la împărăție Ştefan beizade nu poate s-o 
înlăture. Că împărăţia cere să se binecuvânteze numaidecât 
iarăşi inelele lui Ştefan beizade ş-a domniţei, şi pe urmă să 
se facă nuntă. Dacă nu se face după porunca împărăției, 
apoi şi celelalte treburi ale măriei sale Duca-Vodă cad jos şi 
rămân rele. Ba poate să cadă şi domnia măriei sale. Şi 
având paginii şi alte obiceiuri proaste, poate să cadă şi 
capul măriei sale. Atuncea a îndrăznit să se scoale domniţa 
Catrina, punându-se împotriva lui beizade Ştefan. A rostit 
asemenea vorbe îndrăzneţe, cât măria sa Duca-Vodă s-a 
făcut ca pământul la obraz de mânie ş-a ridicat mâna s-o 
lovească. N-a lovit-o decât o dată ş-a prins a boncălui de se 


sculase toată casa, şezând toate slugile pe la uşi, cu 
urechile ciulite. Domnița nu se îndupleca nici la 
amenințările, nici la rugăminţile măriei sale şi sta mută ca o 
piatră. S-a sculat Vodă iar ş-a bătut din picior, poruncind 
închisoare fetei, la mănăstirea de maici a sfintei Marii, în 
mahalaua grecească. De atuncea, beizade, domniţa Catrina 
stă în chilie, sub zăvor, cu straşnică poruncă să nu intre 
nimeni la dumneaei, nici să vadă măcar pe fereastră pe 
cineva. Numai maica stareță intră la dânsa o dată pe zi. O 
mângâie şi-i spune vorbe de împăcare. Şi mă mai strecor şi 
eu lângă uşă, zgrepţen, pun urechea, ascult şi răspund, dar 
nici eu n-am voie să ies pe poarta mănăstirii. Ne-am gândit 
ce să facem, ca să putem da o ştire. A rugat domniţa astăzi 
după-amiază pe maică să mă trimeată cu veste la Ducă- 
Vodă, precum că ea se înduplecă şi se supune la porunca 
părintească, numai să i se sfârşească acel chin al 
singurătăţii. Cum am ieşit, am dus această bucurie lui Vodă. 
Pe urmă, m-am abătut degrabă aicea. După aceea mă întorc 
înapoi la mănăstire. Stăi, beizade, nu te uita aşa la mine, 
parcă ai vrea să mă loveşti. Când s-a duce Duca-Vodă ca să 
ierte pe copila lui, are să afle că dumneaei s-a răzgândit; iar 
se îndărătniceşte şi iar nu mai vrea. 

Dădaca vorbise eu mare grăbire, sunându-şi brăţările de 
la mâni şi învăluindu-şi fustele. Acuma gâfâia şi se uita cu 
ochii holbaţi la popa franţuz, pe care-l bănuia cine este, dar 
atunci îl vedea pentru întâia oară. 

— Ai spus tot, dădacă? întrebă Ruset c-un glas istovit. 

— Tot, măria ta. 

— Ce doreşte domniţa? 

— Doreşte să ştii întâmplarea şi să n-o socoteşti pe 
dumneaei întru nimic vinovată. Zice că s-aştepţi. 

— Ce s-aştept? 

— Nu ştiu. Aşa a spus ea, s-aştepţi. 

— Cât s-aştept? Şi ce s-aştept? Dacă nu se supune, 
bătrânul e în stare s-o îngroape acolo de vie. Dacă slăbeşte 
şi, la urmă, se supune, atunci aşteptarea mea e cea mai 


mare zădărnicie şi cea mai mare prostie. Du-te, dădacă, şi 
spune-i c-am aflat. Spune-i că m-ai găsit gata să-mi sfârşesc 
viaţa; dar cum am aflat de întâmplarea ei, am înviat. Mult n- 
are să treacă şi are să afle şi ea de la mine veste; aceea are 
să fie însă mai bună. 

Dădaca îl privi cu frică. 

— Ce vrei să faci, beizade? Nu îndrăzni în ţară păgână să 
faci vreo nebunie, ca să nu-ţi pierzi capul şi s-ajungă în 
chilia domniţei numai numele măriei tale. 

— N-ai grijă, dădacă, sunt eu destul de cuminte. Ştiu ce 
am de făcut. 

Dădaca sărută mâna lui beizade, privi furiş pe popa 
franţuz şi se strecură grăbită afară. 

După ce se închise uşa, Ruset rămase în picioare, aţintind 
locul unde stătuse ţiganca. Ca şi cum abia atunci îi intrase 
în înţelegere vestea, se cutremură ca de-o otravă înghițită 
şi începu a lămuri abatelui împrejurarea, c-un glas care era 
mai mult un şuier de disperare. Otrava părea că urmează 
să-l sfâşie lăuntric, căci, cu ochii înflăcăraţi şi crescuţi în 
orbite, începu a izbi ameninţări spre păreţii goi, făcând 
semne cu pumnii strânşi. 

— Spune, domnule abate, gâfâi el, cu obrazul strâmbat; 
spune ce pedeapsă se cuvine acelui tiran burduhos şi buzat 
care, pentru lăcomiile lui, calcă în picioare tinereţa şi viaţa 
unei copile? Pentru mine-i totuna. Dacă-i vorba s-o pierd 
astfel, mă duc să mă pierd şi eu. Îl pândesc undeva, când 
iese ori când trece; mă reped şi-l apuc de barba cănită 
pentru care nu i-i ruşine la bătrâneţă; şi-l pălesc cu 
jungherul în gâtlej, pe unde a scos blăstăm şi vorbe de 
ocară, şi-i zdrobesc mâna care a lovit-o pe dânsa! 

Urmă a se zvârcoli, vorbind ca-ntr-o nălucire în care şi-l 
închipuia de faţă pe duşmanul său. Apoi prinse a-şi smulge 
părul şi a-şi rupe hainele, ceea ce păru domnului de 
Marenne cu totul lipsit nu numai de demnitate, dar şi de 
înţeles. 


— Asta nu mi-am putut închipui şi n-am aşteptat-o de la 
domnia ta! strigă el ridicându-se cu hotărâre în faţa lui 
Ruset şi pregătindu-se să plece. 

Bolnavul îl privi uimit şi se retrase doi paşi. 

— Ce este, domnule abate? am greşit cu ceva faţă de 
domnia ta? 

Abatele nu răspunse şi urmă a-l privi. Beizade se lasă să 
cadă pe divan cu faţa în sus şi cu braţele răstignite în laturi. 
Avu sughiţuri de plâns, care-l muşcau până în măruntaie. 
Domnul de Marenne se aşeză alături şi aşteptă să-l vadă 
întrucâtva domolit. Atunci îi apucă mâna. 

— Prinţule, zise el blând, cred că ai isprăvit cu vărsările de 
sânge care nu-ţi pot da înapoi ce-ai pierdut deocamdată. 

Ruset oftă. 

— lartă-mă, domnule de Marenne. şopti el. Sunt un biet 
om care nu mai pot cugeta. E o izbitură care m-a dat jos. 

— Văd. Duca îşi mătură uşor potrivnicii din cale. 

— Cum? Nu-i mătură; căci am să mă scol ş-am să-i stau în 
faţă. 

— Iar? Logic este să faci altceva. 

Beizade Alecu se sculă şi, rămânând ghemuit pe divan, îşi 
puse coatele pe genunchi şi fruntea în palme. Ferindu-şi 
după aceea degetele, privi lung pe abate. Păru a înţelege, 
căci îi apăru rânjetul. 

— Şi nici asta nu-i cuminte, adăogi abatele Paul. 

— Ce? tresări Ruset. S-o fur? Ba da; asta numaidecât! 

— Stăruiesc în părerea mea, prinţule; nici asta nu-i 
cuminte. 

— Ştiu. Cuminte este să stau cu braţele încrucişate şi s- 
aştept să se împlinească ce-i scris. 

— De când sunt între orientali, pricep mai bine adâncimea 
acestei discipline; şi, în împrejurarea de faţă, mi-o însuşesc 
cu desăvârşire. Mai ales că nu poţi întrebuința violenţa 
acolo unde nu ţi se cere. Lasă să se isprăvească întâi 
războiul care s-a deschis între tată şi fiică. Dacă fata îl 
pierde, mai este încă vreme să te amesteci. 


— Numai să nu fie prea târziu. 

— De ce? Crezi că domniţa Catrina are să piară în chilia de 
la mănăstire? Să-ţi iasă asta din cap. În împrejurarea în 
care se află ea, şi vrăjmăşia şi iubirea sporesc. Pe lângă 
asta, copila lui Duca e o fiinţă care ştie să-şi apere viaţa şi 
fiinţa, unguibus et rostro. 

Ruset rămase gânditor, părând a cumpăni în sine sfatul. 
Nu cumpănea însă nimic; îl judeca pe abate, cu părerile lui, 
ca pe un străin care dintrodată i se pune în cale. Totuşi 
întrebuința blândeţă în întrebare: 

— Domnia ta, domnule abate, eşti deci, hotărât, împotriva 
unei asemenea fapte? 

— Hotărât, căci vreau să te foloseşti deplin de bunăvoința 
pe care ţi-am dobândit-o. O partidă de şah ca aceea pe care 
am pierdut-o se joacă numai o dată pentru viaţa unui om. 
lartă-mă că-ţi amintesc asta; însă e necesar. 

Ruset se simţi totuşi atins şi depărta de la sine şi mai mult 
pe acest prietin, rămânând el singur, cu hotărârea lui 
ascunsă. 

— Bine, vorbi el cu prefăcută voie-bună; mă supun 
prietiniei şi înţelepciunii. 

Abatele îl privi ascuţit, la rândul său bănuitor. Se sculă să 
plece. Beizade Alecu nu-l opri. Avea în el o preocupare 
bolnavă, cu ochii întorşi înlăuntru, la nebunia lui. 

Domnul de Marenne vru să afle încă o dată numele 
mănăstirii de monahii, unde era închisă domniţa Catrina. Îl 
uitase; şi rugă pe Ruset să i-l rostească şi să i-l lămurească. 

— L-am uitat şi eu, domnule de Marenne, răspunse 
beizade. 

Pe urmă şi-l aduse aminte. Însă viclenia aceasta nu-l mai 
putea înşela pe abate. Domnul de Marenne plecă 
încredinţat că Alecu Ruset pregăteşte o lovitură, ca şi cum 
ar coace în el o bubă; şi merge spre pieire. Nici nu fusese 
petrecut până la uşă ca-n alte daţi: şi, înainte de a scobori 
treptele sălii, auzise chemarea cătră Bârlădeanu. 


„Se grăbeşte, gândea abatele. Turcii au dreptate: 
fatalitatea ne apasă şi ne îmbrânceşte în prăpastia 
eternității. De data aceasta însă vreau să propun, acestor 
vorbe pompoase şi catastifului lui Dumnezeu, o mică 
rectificare.” 

În vremea asta Ruset ţinea pe Bârlădeanu în picioare în 
faţa sa, şi, înainte de a-i da poruncă, se desfăta din nou 
povestind slugii nenorocirea şi tăvălindu-se în durere ca-n 
spini. 

— Înţelegi tu, Bârlădene? 

— Înţeleg, măria ta. 

— Nu înţelegi nimica, Bârlădene; căci, dacă ai înţelege, ai 
şti că asta-i moarte pentru mine. 

Bârlădeanu clătină din cap, neîncrezător. Mişcarea 
aceasta întărită pe beizade. 

— Şi tu eşti ca popa franţuz? strigă el. Te socoteşti mai 
înţelept decât mine? 

Bârlădeanu tăcu. socotindu-se mai înţelept. 

— N-auzi ce te întreb eu? Te socoteşti mai înţelept? 

— Nu mă socotesc mai înţelept. 

— Atunci nu crezi că-i mare greşală să furăm pe domniţă 
de la mănăstirea sfintei Marii? 

— De ce să fie greşală? Nu-i nici o greşală. Am mai făcut 
noi asemenea lucruri. Am furat chiar trup sfinţit da 
călugăriţă. Dumnezeu poate-a ierta, căci a fost cu învoirea 
cuvioasei. Mi se pare c-o chema Varvara. 

— Bârlădene, adă-ţi aminte că eşti mut, şi răspunde la ce 
te întreb. 

— Eu pot să şi tac, măria ta, şi să împlinesc numai ce-i 
binevoi să-mi porunceşti măria ta. Dacă-i vorba să sărim 
zidul, să-l sărim. Ajutându-ne Dumnezeu, poate nu ne-om 
lăsa capetele pe aceste meleaguri. 

Ruset îşi încruntă sprânceana şi slujitorul tăcu, rămânând 
neclintit lângă uşă. Beizade începu a umbla pe dinaintea lui, 
câştigat deodată de o putere nouă, izvorâtă din adâncimea 


durerii. Această putere avea nevoie s-o cheltuiască pe loc, 
cu înfrigurare. 

Trebuiau să se înarmeze pe dedesubt şi să iasă cât mai era 
vreme, în cele dintâi ceasuri ale nopţii. Ajung la sfânta 
Măria Mugiliotissa, în Fener, şi cunosc în astă-sară locul şi 
împrejurimile. Dacă găsesc un han aproape, ori o cămară 
într-o casă de creştin acolo, pot sta ziua următoare la 
pândă; dacă-i nevoie, stau ş-a doua, ş-a treia zi, până ce 
cunosc rânduiala chiliilor şi iau cumva înţelegere cu 
Măgdălina. Atunci îşi întocmesc planul, îşi agonisesc scările 
de care au nevoie şi se tocmesc cu vreun căpitan grec de 
corabie, ca să-i primească şi să-i ducă să-i lepede undeva, 
într-un ostrov: la Crit, ori la Chipru. 

Ruset era aţâţat şi vedea limpede toate. Vorbea c-o 
hotărâre nebiruită. Vâlcu îl asculta supus, cu capul plecat, 
într-o deplină nepăsare. Era încredinţat că, de când a pus 
pe el cuvios strai şi şi-a luat canon muţenia, înţelegerea lui 
a sporit aşa de mult, încât beizade a rămas cu totul în urmă; 
ş-acuma ar fi bun el de boier şi beizade de pădurar. 

— Să facem precum spui, măria ta, încuviinţă el, fără a 
ridica ochii. Bine ar fi să cântărim la faţa locului ce se poate 
şi ce nu se poate. Dacă găsim un loc ş-o chilie de pândă; 
dacă putem vedea pe ţiganca domniţei; dacă găsim scările, 
dacă găsim grecul şi corabia şi câte altele vor mai fi fiind: 
toate cată să le socotim. Şi dacă n-or fi turci pe dinafară şi 
creştini pe dinlăuntru, ş-om intra ca la noi acasă, ş-om ieşi 
ca de la noi de-acasă, ş-a vrea domniţa să vie cu noi, va fi 
bine şi mi-a plăcea şi mie, ca şi măriei tale. 

XXXI. 

Unde Vilcu Bârlădeanu crede tot mai mult că-i mai 
cuminte decât stăpânul său. Dar cel mai cuminte dintre toţi 
e altul. 

Beizade Alecu Ruset îşi rândui lucrarea lui c-o linişte sub 
care sta ascunsă aţâţare bolnavă. Puse pe Vâlcu să 
oblonească fereastra şi să cerce dacă-i bine pus zăvorul de 
la uşă. Ceru să-i tragă măsuţa lângă pat şi să curețe nucul 


lămpii. Sub limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse 
căptuşelile de la straiul de dedesubt, tâindu-le cu jungherul. 
Scoase şi înşiră pe măsuţă monedele de aur şi cele câteva 
pietre care-i mai rămăseseră. Avea de-ajuns pentru toate; şi 
pentru plata corăbierului, şi pentru petrecere pe-un an de 
zile într-o ţară din Apus. Căci din ostrovul Critului, ori de la 
Chipru, - lămurea el lui Bârlădeanu. - trebuiau numaidecât 
să se depărteze. Numai când or ajunge la italieni, ori la 
franţuji, pot să se socotească slobozi de orice grijă. 

După această socoteală, îşi cusu comoara la loc cu dibăcie, 
împrăştiind-o potrivit la subsuori şi la şolduri şi păstrând în 
chimirul de piele, la spate, ceea ce-i era trebuitor pentru 
început. Veni, după asta, rândul armelor. Vâlcu găsi de 
cuviinţă să deie sfat pentru cumpărare de pistoale de la un 
armurier. N-ar strica poate nici două săneţe. Cât despre 
săbii, apoi fără acelea nu se poate sfârşi nimic. 

— Sărace Vâlcule, îl înfruntă râzând Ruset; căldura asta, 
de care te plângi tu de la o vreme, ţi-a topit înţelegerea. Tu 
socoti că avem să umblăm cu săneaţa în stânga, cu pistolul 
în dreapta şi cu sabia în dinţi? Dacă-i vorba să ne batem, 
atuncea să ne ducem la un război. Aicea, cum s-a auzi 
bufnind pistolul, tăbărăşte asupra noastră o mahala 
întreagă. Aşa încât, să înlăturăm armele de foc. 

— Să le înlăturăm, se învoi Bârlădeanu. Dacă-i vorba pe- 
aceea, să înlăturăm şi săbiile. 

— Asta nu, Vâlcule, se împotrivi Rusei, judecind în sine 
toate. Să chibzuim de ce avem nevoie ca să ne scăpăm 
vieţile la o primejdie. Căci se poate întâmpla să fim simţiţi: 
ori să deie peste noi cineva. Fie singuri, fie cu domniţa, 
trebuie s-avem cu ce ne apăra. Italienii spun că, în 
asemenea împrejurări, mai bun este jungherul. Eu am fost 
deprins mai mult cu sabia. Cu jungherul e bine împotriva 
unuia. Cu săbii bine ascuţite, putem ţine piept mai multora. 

— Atunci au să ne trebuiască două săbii, se învoi 
pădurarul. 


— Când om ieşi, atunci, nimic altceva decât două săbii. Le 
alegi tu mâni, uşoare. Ş-ai să le tragi pe piatră cum ştii tu, 
ca să le faci ca briciul. 

Bârlădeanul avu o nedumerire. 

— Măria ta, cum avem să încingem săbii peste straiul 
nostru călugăresc? Altfel, de ascuţit le-ascut, şi le fac agere, 
să taie ş-un fir de păr. 

— Vâlcule, nu arăta mai puţină minte decât ai. De ce să- 
ncingem? N-avem nevoie decât de penele săbiilor, pe care 
le purtăm învălite în ceva. Trecem cuviincioşi, ca nişte buni 
monahi, şi nimene nu ştie că ducem la subsuoară primejdie. 

— Bună socoteală! se minună pădurarul, scuturându-şi 
barba. Când ajungem la corabie, numai le lepădăm în mare 
şi gata! 

— Până la corabie avem drum greu, oftă Ruset. Deci 
cumperi două săbii. Cumperi, de la alt negustor, 
frânghioară, ca să întocmim scări, şi le înţepenim căngi într- 
un capăt, ca să se caţăre de zid când le-om zvârli. Acuma ne 
rămâne să găsim gazda, să pândim pe dădacă şi să socotim 
cu ochii. În vremea zilei, locul pe unde trecem şi unde avem 
s-ajungem. Eu n-am nici o îndoială în privinţa izbânzii. 

— Măria ta, dar dacă cumva domniţa Catrina pune 
împotrivire? 

— Ai mai făcut o dată întrebarea asta Vâlcule, şi m-am mai 
gândit la ea. Socot că n-are să se împotrivească. Am uitat să 
socotesc, între cumpărături, o basma de matasă. 

— Aşa este, asta-i bună, încuviinţă pădurarul; s-o 
însemnăm la răbuş şi pe asta. 

Îmbrăcându-se şi încingându-se, Ruset se uită în juru-i 
fără părere de rău. Puse pe Bârlădeanu să rânduiască patul 
şi să aşeze lucrurile la locurile lor: măsuţa subt icoane, 
scaunul lângă fereastră, ş-un tom din Vieţile Sfinţilor în raft. 
Aprinseră candela şi pe măsuţă, lângă lampă, beizade 
potrivi un galbăn peste o foiţă de hârtie cu însemnare de 
pomelnic, în limba elinească: 


Pomeneşte, Doamne, pe Profira şi pe Antonie şi pe 
Alexandru, robii tăi. 

După aceea, stinseră lampa şi ieşiră, închizând cu grijă şi 
vârând cheia pe sub uşă înapoi în chilie. 

Trecură pe la fratele portar, care-i cunoscu şi li se ploconi. 
Beizade îi lăsă şi lui un ban de aramă, pe prichiciul 
ferestrei. Cu fratele Bârlădeanu alături şi puţintel în urmă, 
beizade înainta pe sub rândurile de chiparoşi şi platani 
către ziduri. Îşi făcură loc printre neguţători cărăuşi pe la 
Silivri-Capu şi curând se amestecară în mişcarea de sară a 
Cetăţii. Ici-colo tremurau lumini pe la case şi dugheni. 
Uliţile curgeau întortocheate ca nişte gârle de întuneric. 
Unii trecători începeau a umbla în tovărăşie, cu fânare ori 
facle. Pe alocuri. la un ceas mai târziu, era primejdie ca într- 
o pădure dinspre partea hoţilor, ori ca într-o strâmtoare a 
mării din partea corsarilor. 

Beizade îi lămuri acestea lui Bârlădeanu. Gândindu-se la o 
corabie necunoscută şi la un căpitan cu bună inimă. 
Pădurarul însă nu se temea de nimica. 

Aşa ajunseră în mahalaua romeilor, care se chiamă Fener. 
De-acolo, pe povârnişul pietros, fugeau ulicioare spre 
țărmul Cornului-de-Aur. Nu departe de biserica umilită a 
patriarhiei se adăpostea, după ziduri tăcute şi încununate 
de iederi, singura mănăstioară îngăduită de necredincioşi în 
cuprinsul Stambulului. Ruset cunoştea bine locurile şi găsi 
cu uşurinţă hanul de care avea nevoie. Ceru de mâncare 
pentru sine şi pentru tovarăşul său şi dădu dovadă de o 
mare agerime de minte, poftind ş-o oală de vin de la 
stăpânul locului şi rugându-l şi pe el să guste, în sănătatea a 
doi fraţi ai săi creştini. Unul din aceşti fraţi are canon 
muţenia şi tace. Celuilalt însă îi plac prea mult sfaturile cu 
soţii, mai ales cu negustorii cinstiţi, şi le spune tot ce 
poftesc să afle: de unde vin, unde se duc, ce treabă au în 
Cetate. Vin de ia Sfântul Munte şi se duc la locurile sfinte, la 
Ierusalim. Pe unde au trecut, s-au bucurat de frăţească 
primire. Şi stau ş-aici în Stambul câteva zile, ca să se 


închine la sfântul patriarh. Astfel, numărând toate cele care 
sunt de văzut, cinstitul negustor îi pune în vedere 
vorbăreţului că se înalţă nu departe de-acolo ş-o 
mănăstioară a sfintei Marii cătră care să nu cumva să se 
facă vinovaţi de uitare. Foarte frumoasă mănăstire, în care 
s-au întâmplat şi minuni. Chipul Maicei lui Dumnezeu, care 
se găseşte în biserica acestei mănăstiri, are o cunună cu 
totul de aur ş-o salbă de la împărăteasa Teodora. Nu este 
călător care să nu cerşească intrare şi să nu se închine 
acelei icoane bogate. Este ş-o istorisire despre Maria, fiica 
lui Mihail Basileus Paleologul, care a zidit lăcaşul. Trebuie 
numaidecât s-asculte şi istorisirea. 

Nici cei doi umiliţi drumeţi nu se vor lipsi de asemenea 
binecuvântată bucurie, recunoaşte călugărul vorbăreţ, 
închinând iar oala cătră cinstitul negustor. 

„Vinul acesta s-arată bun, cugeta Bârlădeanu; socot că e 
neprefăcut, deoarece negustorul suge dintr-însul cu 
hărnicie. , 

Pe urmă înţelese că asemenea meşteşug e cel mai bun pe 
care-l poate găsi beizade, ca să afle tot ce pofteşte nu 
numai despre sfânta mănăstire a Mugliotissei, dar despre 
toate câte au fost pe lumea asta. 

Într-adevăr, kir Teodor hangiul n-a lipsit să le spuie în 
amănunt istoria cu Maria Paleologhina, cea care a stat 
împărăteasă la Mongolia, fiind întâi soaţa hanului şi după 
aceea a feciorului hanului, şi a venit cu întristare să-şi 
sfârşească amurgul vieţii în acest lăcaş. Le-a spus şi altele, 
ba despre ticăloşiile păgânilor, ba despre minunile sfintelor 
icoane ş-a sfintelor moaşte. Oricât îl cerca însă Ruset să-l 
facă a arăta anume întâmplări proaspete care s-au petrecut 
de curând la mănăstirea Mugliotissei, kir Teodor nu 
răspundea dorinţii lui şi avea mare plăcere să-i înşire numai 
lucruri din alte veacuri. 

De băut, bea bine; ştia să facă şi socoteli şi să le însemne 
cu cărbune pe dosul uşii. Când îl văzu că bolboroseşte, 


beizade îl privi cu dezgust şi-l lăsă în sama Bârlădeanului, 
iar el se duse la hodină, ca să-şi clocească nădejdea. 

Cu aceeaşi neştirbită rânduiala, beizade şi-a urmat a doua 
zi pregătirile. 

Stăpânind sub degetul cel mare un galbăn de aur în palma 
mânii stângi, Vâlcu ieşi să caute săbii şi frânghioare de 
matasă. După ce umblă cu nepăsare pe sub bolți în Buiuk 
Cearşi, se opri şi cumpără întâi pânză de sac, după aceea se 
întoarse în alte părţi, unde ochise săbiile. Făcea semne cu 
mânile şi cu degetele şi se holba cu ochii, până ce ajungea 
să se facă înţeles şi să dobândească marfa ce poftea şi 
cusurul ce i se cuvenea. Astfel se întoarse pe furiş, cu 
săbiile învălite întâi în frânghioară ş-apoi în sac, şi le puse 
pe divan subt ochii lui beizade, descoperindu-le. 

Ruset le trase pe rând, le cumpăni, le găsi bune. Îşi alese 
frânghioara şi începu să înjghebe scările; pe când slujitorul 
se cinchea într-un colţ al chiliei, cu ulciorul de apă şi cu 
piatra, ca să deie ascuţişul trebuitor fierului. 

Asta a fost în ziua întâia. Sara, au ieşit ş-au dat târcoale 
mănăstirii. În unele locuri zidul era astupat de case şi 
dugheni; în alte părţi pietrăria, cu tencuiala învechită şi 
căzută, se păstra slobodă, sub cununile de iederă. Era într- 
un loc un colţ, la o toloacă goală, unde, ziua, se jucau copiii 
în arşice. Acolo pământul se înălța puţin, subt umbră de 
arbori; şi de partea cealaltă nu se zăreau acoperişuri de 
chilii. Era cel mai potrivit punct de trecere. 

Toate acestea le socotea cu liniştea lui înşelătoare 
stăpânul: şi Vâlcu le încuviinţă, cu fruntea plecată. Se 
întoarseră la han. Unul cu inima umflată de îndârjire, 
celălalt punându-şi cu întristare credinţa numai în unul 
Dumnezeu. Pe dădacă n-o zăriseră. Nu numai pe dădacă n- 
o zăriseră, dar nici pe altcineva intrând ori ieşind pe poarta 
pardosită cu fier a acelei cetăţi moarte. Sunase numai 
simandra după ziduri, cătră amurg, stâns, ca într-o pustie 
depărtare. 


După ce ospătară puţină friptură de batal şi băură vin 
dulce, beizade porunci lui Vâlcu să zăvorască uşa şi înşiră 
pe divanuri scara, încercându-i nodurile. Trase din 
ascunzătoare săbiile şi, ţinându-le pe rând cu stingă de 
miner, cu ascuţişul în sus, le pipăi cu degetul cel mare al 
mânii drepte. 

— Acuma, suntem gata. Bârlădene, încuviinţă Ruset, 
râzând. Uită-te la mine, urmă el punându-şi barba în piept 
şi înflăcărându-şi privirile, uită-te la mine şi dă-ţi samă dacă 
am judecat bine şi am liniştea care trebuieşte. Ai putut 
vedea singur că locul pustiu de pe medean ne îngăduie să 
trecem vadul, pe ţărmul cel dorit. 

— Încă n-am văzut pe dădacă, se împotrivi, moale, 
Bârlădeanu. 

— Ai s-o vezi mâni. Ai să baţi la poartă, rugându-te de 
intrare, ca un monah străin, fără cuvânt, numai punând 
mânile pe piept şi închinându-te. Au să-ţi deie drumul ş-ai 
să te duci s-aprinzi făclii la icoana Panaghiei. Atuncea ai să 
bagi de samă ce este înlăuntru. leşind, ai să te uiţi cătră 
toate ferestrele chiliilor, şi nu se poate să nu te vadă şi să nu 
te cunoască ţiganca domniţei. 

— Aşa întocmai am să fac, stăpâne. oftă Vâlcu. 

— M-aş duce eu să bat la poartă, porni iar glas beizade, cu 
acelaşi pojar în priviri; însă eu abia îndrăznesc să ies de- 
aici, de Ia han, sara. Căci eu am petrecut câţiva ani, în 
copilăria şi în tinereţa mea, în aceste părţi. Şi sunt mulţi 
creştini de-ai noştri care îşi aduc aminte de chipul meu. Să 
ştii, Bârlădene, şi alta. Că şi părintele meu Antonie-Vodă e 
trăitor în aceste părţi şi-şi sfârşeşte zilele întru năcazuri. 
Acuma ai să înţelegi tu ce venin am eu în mine. Dacă-l 
părăsesc pe părintele meu şi mă întorc de cătră el spre 
acea domniţă. Până ce n-o dobândesc, nu poate să aibă 
hodină trupul meu. 

— S-ar putea să fie vinovată, stăpâne, şi ţiganca aceea cu 
salbă, amestecând poate farmece ale ei. Ar fi bine s-o pălesc 
pe dânsa întâi cu sabia. 


Beizade crezu de cuviinţă să râdă şi urmă să umble prin 
chilie fără astâmpăr, ca o fiară în cuşcă. Râsul acela strâmb 
şi slăbit îl înfricoşa pe Bârlădeanu şi-l făcu să nu mai ridice 
plivirile. Îşi pregăti culcuşul în colţ, lângă uşă, şi se cufundă 
în tăcerea-i întristată. 

În cealaltă zi, după amiază, Ruset îl împinse afară din 
odaieşi el se duse, cu capul plecat, până la poarta sfintei 
mănăstiri. Săltă ciocanul de lângă zăbrea şi-l lăsă să cadă; 
dar nimeni nu-i răspunse. Stărui ş-a doua, ş-a treia oară, 
fără altă izbândă. Dădu ocol zidului şi veni la han c-o mutră 
nedumerită. Beizade îi deschise, îl trase de guler după el şi- 
| puse într-un colţ subt întrebări ca subt ameninţarea unui 
cuţit. Vâlcu strânse din umeri, neînţelegând nimic. 

Atunci se întâmplă să bată la uşă, nepoftit, kir Teodor şi să 
îndemne la un ulcioraş de vin proaspăt pe fraţii săi întru 
Hristos. Beizade mai curând l-ar fi izbit îndărăt, c-un pumn 
în falcă, ne mai aşteptând nimic de la dânsul. Dar se nevoi 
să-l urmeze plictisit şi să beie vin prost. 

— Am uitat să vă spun o întâmplare rară. zise kir Teodor, 
râzând. Aţi fost astăzi la mănăstire? 

— A fost acest frate al meu, răspunse beizade, ş-a bătut la 
poartă, dar cei dinlăuntru s-au dovedit muţi ca şi dânsul. 

— Aha! apoi asta-i din pricina întâmplării pe care nu v-am 
spus-o. 

Beizade tresări, dar obrazul îi rămase cu totul nepăsător. 

— A întâmplării pe care nu v-am spus-o, întări kir Teodor. 
De câteva zile sfânta mănăstire a fost oprită cu carte 
pecetluită de la înalt prea sfinţitul nostru patriarh. Dacă 
vreţi să ştiţi de ce... 

Beizade nu voia numaidecât să ştie de ce. 

— Dacă vreţi să ştiţi de ce, pot să vă spun că această 
poruncă a adus-o un slujitor de la sfinţia sa îndată după ce a 
fost închisă aici copila lui Duca-Vodă, Domnul de la Moldova. 

Ruset se miră întrucâtva de întâmplare. 

— A fost închisă în sfânta mănăstire o domniţă de la 
Moldova? Din ce pricină a fost închisă această domniţă de la 


Moldova? 

— Povestea e o trufanda care mi s-a adus, răspunse 
hangiul, ş-o vând aşa cum am cumpărat-o. Zice că această 
copilă a lui Duca s-ar fi făcut prea vinovată de neascultare 
cătră părinţii săi, căzând la dragoste pentru-un jidov, cu 
care s-ar fi pregătit să fugă. lar acuma au osândit-o Duca- 
Vodă tatăl său şi părintele nostru patriarh să steie la 
întuneric, în hrubele de dedesubt, numai cu pâne de orz şi 
apă, cu rugăciuni de fiecare zi a preoţilor, până ce va 
lepăda demonii pe care-i are într-însa. 

Beizade se miră iarăşi şi găsi vinul ceva mai bun. După ce 
scăpă de hangiu, porunci lui Vâlcu să coboare numaidecât 
la Cornul-de-Aur, să caute şi să tocmească, pentru noaptea 
aceea, corăbioara unui căpitan din ostroavele eline. 

— Te-a duce pe tine mintea, Vâlcule, aşa mut precum eşti, 
să te înţelegi c-un căpitan grec. El ştie ce-i poţi cere; să fie 
gata şi să te-aştepte; şi pe degetele mânilor faceţi tocmeala. 

Vâlcu găsi de cuviinţă să mormăiască, dar se duse. Şi tot 
mormăind se întoarse, nu după târzie vreme, dând răspuns 
că a năimit un vas cam vechi c-un preţ cam scump. 

— Cu cât? 

— C-un galbăn ori c-un zlot. 

— Până la Crit? 

— Asta nu i-am putut spune prin semne, măria ta. A merge 
până unde a vrea el. Numai să ne scoată de-aici. 

Beizade primi ş-această rânduiala şi pe loc începu 
pregătirile de ieşire. 

Puse pe Vâlcu să înşire înaintea sa scările de matasă şi să 
le înfăşoare pe bucăţi de lemn, ca să nu se încurce când le 
vor desface. Săbiile, îngemănate, le învălui singurel în sac. 
Aşteptă să se îndesească negura serii şi porunci plecarea. 

Plăti întâi hangiului, căci înapoi n-avea a se mai întoarce. 
Din acel ceas, drumul lui mergea drept înainte, pe mări. 
cătră ostrovul fericirii. 

Cu grabă, trecu pe uliţile povârnite, urmat de slujitorul 
său. Ajunse la zidul mănăstirii şi-l pipăi. Îi dădu ocol şi se 


opri subt arborele ştiut, la marginea medeanului. Atunci 
Bârlădeanu îl auzi pe beizade suflând pripit; şi se nelinişti şi 
el cercetând cu ochii în jur şi întinzând urechea. Pentru 
mintea lui, toată această strădanie era o nebunie curată. 
Sta cu luare-aminte, ca să deschidă pe undeva un drum de 
retragere, când dincolo de ziduri vor izbucni lătrături de 
zăvozi şi ţipete de muieri. 

— Nebunia îmbracă strai de înţelepciune, mormăia el, 
desfăşurând scările. 

— Ai spus ceva? îl întrebă beizade, clănţănind de 
nerăbdare. 

— N-am spus nimica, stăpâne. Cred că mai avem vreme să 
ne întoarcem. Dincolo de zid au să se deştepte cânii. 

— Zvârle scara! scrâşni Ruset, lovindu-l cu mânerele 
săbiilor. 

Bârlădeanu zvârli scara. Întâia oară căzu îndărăt. A doua 
oară se prinse în căngile de fier. 

— "Ţine săbiile şi atârnă-te de scară cu toată greutatea, îi 
porunci Ruset. Dă-mi scara a doua. 

Vâlcu primi săbiile, trecu cealaltă scară în mâinile reci ale 
lui beizade şi se atârnă în frânghia de matasă. Beizade se 
repezi în sus. 

În acea clipă, cinci ori şase oameni răsăriră lângă ei, parcă 
i-ar fi fătat pământul. Grămădiră pe Bârlădeanu şi-i rupseră 
din braţe sacul cu săbiile. Doi se săltară după beizade şi-l 
traseră de picioare, prăvălindu-l la pământ şi punându-se 
asupra lui cu piepturile. 

Şi Ruset şi Vâlcu se simţiră răsuciţi sub ghionturi, întorşi 
cu faţa în jos, aduşi cu faţa în sus şi cotrobăiţi sub straie. 

Un glas gros îi judeca şi-i osândea în limba romeilor. 

— Aha! cei mai puturoşi dintre toate dobitoacele! 'Ţapii lui 
Belzebut! Au adus cu dânşii nu numai săbii, ci şi pumnale! 
Ţineţi-i bine. Vor să necinstească, blestemaţii, sfânta 
mănăstire şi pe miresele lui Hristos. Trage şi cealaltă scară, 
Panaioti, să-i legăm burduf! 


Beizade se zvârcolea cu învierşunare nebună, muşcându-şi 
până la sânge buzele. Pieirea pe care i-o vestise abatele 
franţuz era asupra lui. 

— Stăpâne, gemu lângă el pădurarul, ţine-te bine, căci 
vreau să-i lovesc şi să-i dărâm. 

Trecând, în aceeaşi clipă, de la vorbă la faptă, slujitorul îşi 
încorda arcurile picioarelor şi dădu peste cap pe cei doi 
care-l încălecaseră. Îi căzu, după ei, şi comanacul. Cu 
fruntea descoperită năpusti în cei de peste beizade lovituri 
de berbece, - două detunături una după alta, scurte şi 
înăbuşite. În acelaşi timp repezi şi pumnii în laturi cu 
străşnicie. Zvâcnind de la pământ, îl ajută şi Ruset, 
fulgerând cu pumnu-i osos în orice cap se înălța în preajmă. 

— Kirie eleison! se tângui unul dintre năvălitori; aceştia 
nu-s călugări; aceştia-s dracu! Daţi năvală asupra lor, 
fraţilor, şi nu-i lăsaţi, că ne scapă! 

Bârlădeanu împinse înaintea lui pe Ruset. Duşmanii 
veneau din nou asupra lor. În capul descoperit al lui Vâlcu 
sunară de două ori toiegele ca-n piatră. În comanacul lui 
beizade se îngropară moale. Judecând fără vorbe primejdia 
şi înțelegând în acelaşi chip scăparea, şi stăpânul şi 
slujitorul năvăliră unul după altul în întuneric, la vale, pe 
râpa Fenerului. După tropotul îngemănat al paşilor, se 
simțeau alături. Li se păru că duşmanii, rămaşi în urmă, au 
amestecat beţele unii asupra altora. Totuşi îşi sporiră fuga 
până ce, la o răspântie de hudiţă, se socotiră destul de 
adăpostiţi în cotitura unui zid şi în întuneric. Vâlcu prinse pe 
beizade şi-l opri în pas. Apoi statură ca să răsufle foc, cu 
ochii holbaţi unul asupra altuia şi cu trupurile încovoiate. 

— Ei, acu ce facem, stăpâne? întrebă pădurarul nu fără o 
ascunsă bucurie. Să ştii, măria ta, că ticăloşii aceştia ne 
cunosc cine suntem. De cum am intrat la han ne pândesc şi 
se ţin în jurul nostru. 

— Se poate, Vâlcule, răspunse cu amărăciune Ruset. Nici 
la Balâkli nu mai îndrăznesc a mă întoarce. Ar fi fost mai 
bine să cad acolo, sub zid. 


— Cugetând cuminte, măria ta, mai bine este c-am scăpat. 

— Poate ai dreptate, mormăi, posomorit, beizade. Cât mai 
am viaţă în mine, merg înainte. 

— Să ne ţinem, stăpâne, ca lupu-n preajma oii; numai să 
ne păzim viaţa. Acuma eu spun că în altă parte decât la casa 
franţujilor nu putem hălădui. 

Îşi înălţară amândoi frunţile, cu urechile la pândă. 
Coborau din urmă de pe deal tropote şi glasuri amestecate. 
Sfâşie noaptea ş-un fluierat prelung, al unui străjer turc. 
Dar nimeni, de la casele negre din preajmă, din uliţi şi din 
ulicioare, nu îndrăznea să scoată capul şi să scapere 
lumină. Fără să se grăbească prea tare, cei doi fugari cotiră 
pe unde cădea umbra cerdacurilor, până ce tihna îi 
împresură de pretutindeni. La malul apei găsiră un caiagiu 
bătrân, care-i trecu dincolo. 

Fără alt năcaz, suiră în Pera, la casa prietinească şi 
Bârlădeanu ciocăni la poartă. Îndată li se deschise, ca şi 
cum ar fi fost aşteptaţi; însă slujitorii se retraseră cu uimire 
când îi văzură. Înţelegând că străinul pe care nu-l 
cunoşteau şi care părea stăpân doreşte să vorbească 
numaidecât cu domnul abate Paul de Marenne, ţinură sfat, 
privind din când în când îndărăt, peste umăr, la noii veniţi. 
Dincolo de ferestrele oblonite, în sălile dinlăuntru, lumea nu 
dormea: Unul din slujitorii franţuji ai părintelui Paul ieşi 
dintr-acolo c-o lumânare în mână şi, apropiindu-se de 
adunare şi de vorbe, cunoscu pe Bârlădeanu. Cunoscu 
îndată şi pe Ruset şi dădu fuga înapoi, înlăuntru. 

Peste puţină vreme abatele îşi primi oaspeţii singur, într-o 
odaie în care părea că fuseseră şi alţi musafiri, căci masa 
era întinsă, cu farfurii de mâncări reci şi cu sticle de vin roş. 
Domnul de Marenne se miră nespus de asemenea 
neaşteptată şi plăcută întâlnire. Văzând însă obrazul otrăvit 
al lui Ruset, îl rugă să-i aducă numaidecât la cunoştinţă ce i 
s-a întâmplat. Căci se vedea că s-a întâmplat ceva. 

Atunci beizade Alecu îi povesti tot, privind urât într-o 
parte. 


Domnul de Marenne îl ascultă în tăcere, fără deosebită 
simpatie, ceea ce îndâriji întrucâtva pe boier. 

— Totuşi, eu nu sunt vinovat cu nimica, îi zise franţuzul cu 
blândeţă, cuprinzându-i mâna. Bine te-ai gândit, prinţule, 
să cauţi la noi scăpare. Aici eşti ca într-o cetăţuie şi nimeni 
nu te poate vătăma. Nu încerc nici într-un chip să-mi 
lămuresc cum şi de ce palicarii aceia nebuni au sărit asupra 
domniei tale. De aflat, e cu putinţă să aflu, însă acuma avem 
ceva mai folositor de făcut. Fii bun şi te aşează pe acest 
scaun şi, ascultând alte veşti pe care vreau să ţi le 
împărtăşesc, întinde mâna spre friptură şi spre un pahar de 
vin. De mult te-aştept, ca să-mi plătesc cu plăcere cătră 
domnia ta o datorie veche, 

— Nu mă simţesc în stare să pun mâna pe nimic din 
bunătăţile pământului, răspunse cu desnădejde beizade 
Alecu. 

— Atunci ascultă veştile. 

— Ascult. Nici o veste nu mai poate fi bună pentru mine. 

— Nu sunt bune, într-adevăr, veştile mele; însă te 
interesează. Vreau să-ţi spun, prinţule, că, dacă ai fi avut 
prevederea să mă înştiinţezi şi pe mine de încercarea 
domniei tale, ai fi fost scutit de neplăcerea din astă-sară. 
Din ziua când am fost la domnia ta, domniţa Catrina nu se 
mai află la mănăstirea sfintei Marii Mugliotissa. 

Ruset tresări, fără să-şi dezvăluie ochii. 

— În ziua aceea, urmă de Marenne, Duca a ridicat-o, 
înfăţişând-o prea sfinţitului patriarh, ca să primească de la 
el binecuvântare. A doua zi dimineaţa, urmând porunca 
împărăției, s-a înfăţişat cu ea la Divan-Yolu, ca să steie la 
pâra lui Ştefan beizade. Îmi închipuiesc că, la această 
înfăţişare, domniţa a înţeles fie zădărnicia împotrivirilor ei, 
fie interesul de viaţă şi de moarte al părintelui său, legat nu 
numai de câştigarea hătmăniei Ucrainei, ci şi de pierderea 
Moldovei. A plecat capul ş-a primit hotărârea. Poate 
nădăjduieşte încă într-un ajutor al lui Dumnezeu. Să-l dorim 
şi noi şi să-l aşteptăm precum îl aşteaptă ea. 


Beizade Alecu nu făcu nici un semn, nu rosti nici un 
cuvânt. Bârlădeanu îl privea furiş de lângă uşă. Înţelegea că 
se frământă în el o dihanie şi-l aştepta să cadă cu obrazul 
înainte în jos şi să piară; ori să se repeadă cu pumnii la gura 
zâmbitoare a franţuzului. 

— Bine, răspunse în sfârşit, greu, Ruset, înghiţindu-şi 
întruna amărăciunea gurii; văd că nu-mi mai rămâne nimic 
de făcut. 

Domnul de Marenne păru mulţămit de acest răspuns s- 
apuca iarăşi, cu bunătate, mânile prietinului său. Dar le găsi 
moi şi moarte. Cu buzele strânse, beizade îl privea pieziş şi 
viclean, ca şi cum s-ar fi gândit la altceva. 

— Au plecat spre ţară? întrebă el. 

— Da. 

— Bine. Eu rămân atunci oaspetele domniei tale, până ce- 
mi va lumina Dumnezeu alte cărări. 

Atunci abia îi ţâşniră din ochi lacrimi şi, plecând fruntea pe 
umărul prietinului său, dori să moară. 

— Aceste lacrimi sunt bune, zise blând de Marenne. După 
ce le vei înghiţi, ai să cugeţi mai liniştit ce ai de făcut. 
Îndrăzneşte a încerca acest piept de fazan, pe care l-a fript 
destul de bine bucătarul nostru. Şi ascultă un sfat pe care 
ţi-l dau din prisosul unor vechi dureri. Dumnezeu, iubite 
prietine, a înmulţit neamul Evei, prevăzând, în marea lui 
înţelepciune, suferinţi ca ale domniei tale. 

Ruset împinse la o parte fazanul. 

— Domnule de Marenne, răspunse el cu zâmbetu-i strâmb, 
pentru mine domniţa Catrina e singura femeie pe lume. 

— Cu toate acestea, ai ştiut şi de existenţa altora. 

— Nu-mi mai pot aduce aminte de niciuna. 

— Încearcă a-ţi închipui altele. E o bună doctorie. 
Experienţa ne arată că instinctul acesta e crud şi înşelător, 
în oscilaţiile lui alternează dezgustul. Focul lui lasă 
totdeauna cenuşă rece. 

Ruset privi pieziş pe abate, închise ochii şi scrâşni. 


— Cu toate acestea nu-ţi sunt duşman, zâmbi domnul de 
Marenne. 

— O, nu. 

— Făgăduieşte-mi că vei încerca să fii cuminte. 

— Făgăduiesc. 

— Încearcă friptura pe care ai respins-o şi vinul care-ţi stă 
dinainte. Fii tare, ca acel răzăş al cărui nume nu-l mai ţin 
minte. 

— Dacă doreşti, încerc. 

— Eşti hotărât într-adevăr să primeşti ospitalitatea mea 
câtva timp? 

— Fără-ndoială. 

— Atuncea să bem un pahar de vin pentru pacea inimii 
domniei tale. 

— Primesc şi asta, oftă Ruset, cu pleoapele coborâte. 

XXXII. 

Pregătiri de mare nuntă domnească. 

Urmarea fu că Ruset părăsi chiar a doua zi Stambulul, pe 
neaşteptate şi fără ştirea domnului abate de Marenne. 

Planul lui, foarte ascuţit şi întru nimic atins de mormăirile 
lui Bârlădeanu, ţintea nu atât graba cât paza. Ştia că alaiul 
domnesc, cu rădvanuri şi cară, înainta încet din poştă în 
poştă pe drumul Odriiului. 

— Umblând calare, noi putem oricând să-l întrecem, dădea 
el, cu întărâtare, lămuriri tovarăşului său; însă nu voi face 
nebunia să umblu pe acelaşi drum, în bătaia duşmanilor 
mei. Nu vreau să mă întâlnească slujitorii împărăției, nici 
mai ales să mă găsească oamenii solilor franţuzeşti. Multă 
pază s-avem dinspre duşmani: iar dinspre prietini şi mai 
multă. Prin urmare, fac un drum cu ocol chibzuindu-l bine. 

— Oricât am ocoli, mârâi Bârlădeanu, ştiu eu că tot în-tr- 
acelaşi loc ajungem. 

— Nu cumva ai voi s-ajungem în altă parte? Aşa că 
deocamdată ne pierdem urma, tot înspre asfinţit, pe unde 
am venit. Lăsând asinii, care nu sunt buni la întoarcere, 
încălicăm cai iuți. Ajungând în Salonic cu bine, pălim spre 


miezul nopţii la Belgrad. Şi de-acolo intrăm în ţara 
ungurească. N-am nici o grijă. Nimenea nu mă opreşte: 
nimenea nu mă ştie. Chiar dacă mă opreşte cineva, mă lasă 
cu Dumnezeu, neavând cu mine nimica de împărţit. Mie îmi 
place foarte mult în ţara ungurească. 

— Îmi place şi mie, încuviinţă Bârlădeanu, căci m-apropii 
de ţara Moldovei şi de casă. 

— Nu chiar aşa degrabă cum socoti tu, Vâlcule, căci eu mai 
am 0 socoteală. Dacă măria sa Duca-Vodă m-aşteaptă pe 
drumul Galaţilor cumva, eu am să vin de cătră Suceava. 

— Înţeleg. 

— Nu înţelegi; căci n-am să vin singur, nici numai cu tine; 
ci şi cu alţi tovarăşi bine armaţi. Ce nu s-a putut face la 
mănăstirea Mugliotissei, fac eu la laşi. 

— Înţeleg şi asta, stăpâne. Turculeţ e oştean îndrăzneţ şi 
are braţ tare. Oricât i-ar plăcea galbinii cu zimţi, nu ştiu 
dacă s-a prinde; căci nici la laşi nu-i uşor; sunt ş-a-colo săbii 
vrednice. 

Beizade privi cu dispreţ pe soţul său. Apoi rămase întristat 
în sine, trudit de patima care-l rodea. Umblau pe-un drum 
plin de pulbere, printre livezi de smochini; şi-n stânga li se 
deschidea marea, strălucită şi neclintită sub soare, spre 
aburul misterios al Anatoliei. Cu trăisti trecute pe după 
umăr şi atârnând în stânga, cu toiege în mâna dreaptă, se 
încovoiau subt arşiţă, având înaintea lor calea necunoscută 
a destinului. 

În vremea asta Georgie-Vodă Duca umbla, cu alaiul său, pe 
drumul cel mare al împărăției, cătră ţara Moldovei. Se 
ducea şi spre ţara Moldovei, şi spre Ucraina turcească, al 
cărei tui îl dobândise în ziua împăcării sale cu Ştefan 
beizade, faţă fiind Sultan Mehmet. Îmbrăcase caftan nou şi 
sărutase poala strălucită. Toate-i ieşeau bine; şi nu mai 
rămânea alta Cuparurui celui bătrân, capuchehaia sa la 
Stambul, decât să scoată şi domnia ţării munteneşti pentru 
Duca cel tânăr Constantin. 


Greutatea mare rămânea acuma numai dinspre partea 
paralelor. O asemenea călătorie, şi mai ales petrecere la 
împărăție, istoveşte pe un Domn. Acel Stambul blăstămat e 
ca o gură a Tartorului. Poţi să torni în el comorile lumii, nu 
se alină în veci. De aceea, în rădvanul său, lângă Catrina, 
străbătând drumul Adrianopolului, Duca bătrânul sta 
cufundat într-o tăcere plină de îngrijorare. Se mai adăugau 
acum la toate şi cheltuielile nunţii. Fiind măria sa acum 
Voievod şi-n Moldova şi-n Ucraina, se cuvenea să facă 
ţeremonia aceasta cu mare strălucire, ca un crai, ca să se 
pomenească şi-n alte ţări şi la alte limbi de mărirea sa şi să 
rămâie însemnat şi-n letopiseţi. 

— Nădăjduiesc de la Domnul Dumnezeu, vorbi el mai mult 
cătră sine, că secerişurile s-au făcut cu bine în ţară şi 
holdele dau folos. Fânaţuri au fost bune pentru vite şi oi; şi 
fiind fânaţurile bune, au avut strânsură şi albinele; căci 
aceste gâze, pe cât spune norodul, merg una cu oile. Om 
avea de unde strânge iar în vistierie. 

— Socot c-a avut destulă grijă şi mama, pentru asta, 
răspunse Catrina, şi n-a fost zi să nu deie cu boldul în 
cinstiţii caimacani, ca să-i facă harnici. Cât despre nuntă, 
măria ta, poate să fie lăsată şi mai târziu şi mai ieftin, căci e 
destul o jertfă. 

Duca-Vodă privi nemulţămit pe fiică-sa şi găsi în obrazul ei 
slăbit şi palid ochi încă împungători. 

— Domniţă, îi răspunse el cu blândeţă, pe cuvântul şi pe 
învoirea ta m-am sprijinit eu la împărăție. 

Catrina oftă, îşi întoarse faţa cătră priveliştile astupate de 
pulberi, ca să nu i-o mai observe părintele său. Atuncea 
văzu, în laturea drumului, prin mirişti de mult secătuite, pe 
fratele său Constantin. Călărea mişcându-se mlădios, c-un 
trup semeţ ş-un obraz plăcut, cu ochii negri ca ai ei. Zâmbi 
cătră dânsa; însă ea nu-i răspunse şi fugi cu privirile, căci 
de ceea parte a lui Constantin sta strâmb şi puţintel 
gheboşat în şa Ştefan beizade. Avea un obraz smolit, 
bucălat şi bun; însă domniţa se simţi iarăşi arsă înlăuntru 


de venin. Lângă Constantin-Vodă călărea osânda ei. Misirliu 
de mare preţ, împodobit cu sârmă de aur, strai bogat, vorbe 
bune şi supuse, pentru toate Catrina avea o respingere din 
fundul măruntaielor, ca pentru o mâncare rea. Îi veneau 
prea ades şi subt ochi, şi-n nări, şi la auz, şi n-avea putinţă 
să le înlăture căci sta, ticăloasă, mititică, domesticită, subt 
umbra tatălui şi Domnului său. 

În fruntea alaiului umblau slujbaşii împărăteşti cu cele trei 
tururi; după obrazele domneşti, boieri şi slujitori de ţară, 
călări; iar la urmă carăle cu poveri. Popasurile erau destul 
de lungi şi costisitoare, deoarece pretutindeni se înfăţişau 
oameni ai împărăției, de toată mâna, ca să primească un 
dar de bani ori de postav. 

— Iaca, aşa ne mănâncă aceşti păgâni bucăţică cu 
bucăţică, mormăi iarăşi Duca. 

Îndemna din nou la sfat blând pe fiica sa, simțind cătră 
dânsa, uneori, o datorie de milă. însă Catrina se păstra tot 
îndărătnică. Înălţă cu nepăsare din umeri, fără a răspunde. 

— Abia după ce trecem Dunărea, urmă bătrânul, mă 
simţesc cu inimă bună, ca-ntr-o casă ş-o gospodărie a 
noastră. 

Domnița nu răspunse nici acum. Se întoarse iar spre 
Constantin. Îndată se simţi lovită şi dintr-acolo şi se ghemui 
iar spre tatăl său. Constantin se alăturase de rădvan. O 
strigă şi văzu că nu-i răspunde. Înţelese şi de ce, căci lângă 
el sta mirele. Totuşi avea pentru Catrina prietinie şi ţinea 
să-i vadă obrazul zâmbind. 

— Dragă şi frumoasă soră, îi zise el, plecându-se în şa, am 
aflat cu părere de rău că mâţa şi corbul fratelui meu 
beizade Ştefan n-au mâncat astăzi la amiază. I-au uitat 
bucătarii şi sunt în primejdie de moarte. 

Mirele râse, aţintind un ochi strâmb spre domniţă. 

— Le-am găsit de mâncare, lămuri el; am dat bacşiş şi 
îndată s-a găsit. 

— Aşa este, îşi aduse aminte Catrina, îndreptându-se spre 
Constantin; se pare că într-adevăr beizade Ştefan are 


plăcere pentru asemenea dobitoace; n-am înţeles însă de 
ce. Căci le poartă cu sine şi le îngrijeşte cu mâna sa. 

— Mâţa a luat-o să vadă dacă zgârie, răspunse Constantin; 
iar corbul, ca să vadă dacă trăieşte o sută de ani. 

— Nu-i adevărat! nu-i adevărat! strigă râzând beizade 
Ştefan. 

— Ba da, urmă fratele; e adevărat. Căci Domnul 
Dumnezeu, care, în înţelepciunea lui, precum ştie beizade 
Ştefan, a pus moartea la sfârşitul vieţii, a dăruit corbului 
timp mai mult decât tuturor celorlalte vieţuitoare. 

— Asta da; asta da. 

— Vra să zică, e adevărat. Şi deşi cuvântul a fost dat 
omului ca să-şi ascundă gândirea, eu am înţeles chiar din 
vorbele lui beizade Ştefan că nădăjduieşte să ţie tovărăşie 
corbului până la acel veleat. 

— Asta nu-i adevărat. 

— Ba da. 

— Atuncea, catadicsi să zâmbească domniţa, mergem c-o 
mare noutate la Iaşi. 

— N-are să se schimbe nimic în târg la Iaşi, şopti 
Constantin aplecându-se în şa spre urechea Catrinei, decât 
c-are să sporească numărul dihăniilor. 

Bătrânul Duca întoarse spre copiii săi un obraz 
nemulţămit, cu fruntea posomorită. Atuncea, în chip firesc, 
ca să arate o plăcere îndoită, Catrina încercă să râdă. 

În afară de aceste fantazii de tinereţă ale lui Constantin, 
domniţa Catrina sta cu buzele strânse şi cu ghimpii 
desfăcuţi, ca ariciul, legănându-şi, în umbletul rădvanului, 
amarele ei mâhniri. lar Duca-Vodă n-avea nici el pricini de 
desfătare, socotindu-se mai obijduit de griji decăt toţi 
oamenii care trăiau sub soare. Cugeta, în somnia legănării 
drumului, nu atât la orânduielile unei nunţi ca aceea 
poruncită de însuşi Sultan Mehmet, cât la cheltuielile nouă 
- altele şi iar altele - care aveau să se îngreuie asupra lui ca 
un munte. 


Orânduielile le desluşi deplin îndată ce ajunse la Dunăre şi 
trecu la Galaţi. Acolo îl întâmpinară boierii cu strălucit alai 
de călăreţi. Miron Costin vel-logofăt şi Sandu Buhuş vel- 
hatman veneau în frunte, cu firitisiri din partea ţării. Fiind 
vreme bună şi văzduh curat, după ce au apucat de la Galaţi 
drumul Tecuciului, au făcut popas la o dumbravă zisă a lui 
Macarie şi au stat la prânzare sub saivan, cântându-le din 
cobze şi din lăute un taraf de ţigani adus de boierii de la 
Bârlad. Atunci a ţinut sfat îndelung Duca-Vodă cu dregătorii 
săi cei mai de credinţă şi au hotărât să se deie zvon în ţară, 
făcându-se poftire tuturor de la mic până la mare la Iaşi, în 
zilele nunţii. Nimănui să nu-i fie cu silă, ci cu bună-voie, 
pentru bucuria pe care o are însuşi măria sa întorcându-se 
cu cinste nouă de la împărăție, aşezând lângă semnele 
Moldovei buzdugan şi tui ale hătmăniei Ucrainei. 

Deci, dară poftiţi să fie toţi mazilii şi boierii. Învoită este şi 
prostimea să vie cât şi cum va putea, însă pe de laturi, în 
priveală. lar cătră Domniile vecine să plece slujbaşi dintre 
cei mai sprinteni şi mai isteţi cu cărţi, poftind la săptămâna 
nunţii soli din ţara muntenească, de la leşi şi de la cazacii 
din Ucraina cea mare de peste Bug. 

Îndată s-a aflat în ţară despre toate, ca şi cum de deasupra 
acelui saivan de la poiana lui Macarie s-ar fi înşurubat 
demonul veştilor pe vânt şi pe nouri, plouând în toate 
cuprinsurile şi suflând în toate urechile. 

În drumul cătră Iaşi, cu toate socotelile pe care le făcuse 
Vodă, au întârziat necontenit pe la intrări de sate şi pe la 
răscruci de drumuri. Căci ieşeau flăcăii călări, şi gospodarii 
ceilalţi, muierile şi copiii pe jos, închinând flori şi daruri 
miresei: mioare ţigăi, bărbânţe de brânză, budăie de miere 
şi altele, cum se pricepeau şi ei după mintea şi inima lor. 

Atuncea au început a se zvoni şi altele, după cum e năravul 
norodului în ţara asta, - că însoţirea domniţei Catrina s-ar fi 
făcut sub silă, ceea ce nu era departe de adevăr. Îndată 
muierilor, cum l-au văzut, nu le-a plăcut mirele; însă se 
minunau de bogăţia straielor lui. Tot atunci şi tot după vechi 


şi neistovit nărav, decât care nu se află altul mai urât pe 
lume, prostimea a scornit şi vorbe de cântec, într-o privinţă 
pentru domniţa mireasă, pe care o căinau muierile cu mâna 
la gură, şi într-o privinţă pentru ciuda Domniei: 

Decât să mănânc unt. 

Şi să mă uit în pământ, Mai bine pâne cu sare. 

Şi să mă uit la soare! 

Au ieşit şi alte vorbe. De asta sunt buni moldovenii. 
Oamenii săraci, neavând moşii de împărţit, tamazlâcuri de 
vândut şi bani de aur de numărat şi de frecat cu huşte, se 
pun de dimineaţă şi până în sară şi vorbesc. Îşi lasă şi boul 
să le moară, şi casa să le ardă şi năvălesc unde cade veste 
despre ceva. 

Aşa a fost în acea vreme a întoarcerii domniţei şi a pornirii 
acelei nunţi vestite, că s-au mai iscat, nu se ştie de la cine şi 
cum, nişte prepusuri despre fiinţa lui beizade Alecu Ruset. 
Multă vreme nu se ştiuse nimica despre el. Spuneau unii că 
s-ar fi amistuit în vreo ţară străină. Pe urmă, deodată, a 
fulgerat o ştire nouă cum că a răsărit în hotarul leşesc. De 
acolo, ori din zavistie, ori din alte răutăţi ale inimii lui, ar 
pune la cale să tulbure desfătarea care pornise la Iaşi. Ar fi 
având putere şi bani de la duşmanii lui Duca-Vodă şi stă pitit 
pândind numai ceasul. 

În ziua când s-au fost înfăţişat solii străini cu darurile ş-au 
fost şi ei dăruiţi şi trimeşi cu alai de slujitori la gazde, măria 
sa Georgie-Vodă a stat în sfat cu Miron logofăt şi cu Buhuş 
hatman, scriind chiar cu mâna sa izvod pe masa spătăriei 
celei mici. 

Hotărât a rămas să ţie desfătarea două săptămâni. 

Şi să cânte muzici la curte şi-n târg: meterhaneaua la 
feţele alese şi ţiganii în alte părţi. 

Iar când or sta muzicile, să sune clopotele bisericilor. 

După ce-or suna clopotele bisericilor, să bată puştile. Câte 
zece încărcături de fiecare; în totul lui tot patruzeci de 
bubuituri în fiecare zi. Să se deie pulbere şi furtuială 
îndeajuns, ca să pocnească tare. 


La poarta Curţii să se arate, în vremea meselor domneşti, 
peilivani şi măscărici, ca să râdă prostimea. 

— Să râdă prostimea, a încuviinţat zâmbind logofătul 
Miron, şi cei flămânzi să uite mesele celor îndestulaţi. 

Nunta avea să înceapă a doua zi. Cum va pune mireasa 
hobot, să purceadă danţuri în ograda Curţii şi pe toate 
uliţile târgului, cu toţi boierii şi jupânesele. Un cinstit vornic 
mare să poarte un cap de danţ şi alt cinstit vornic mare alt 
cap de danţ. Ş-atuncea, la pornirea danturilor, să se 
îmbulzească şi muzici, şi detunete de puşti, şi clopote odată, 
ca să se suie slava până la cer. (Să se deie osebit pulbere şi 
furtuială.) 

În acest sfert de ceas, cinstitul vel-hatman cu drăganii să 
ridice în scări pe domnul mire, la gazdă lui, aducându-l la 
mănăstirea Goliei. O aduc şi pe domniţă părinţii săi şi 
druştele. Şi când a face semn vel-armaş din clopotniţă, cu 
toiag cu flamură albă, stau danturile, muzicile şi pistoalele. 
Stau aşa tot târgul şi noroadele, cum i-a găsit vremea, până 
ce înalt prea sfinţia sa părintele mitropolit Dosoftei pune 
cununiile pe capetele slăviţilor miri şi dă binecuvântarea. 
Atunci vel-armaş face iar semn şi muzicile, danturile, 
clopotele şi defunctele pornesc de iznoavă. 

(Să nu se uite şi pentru pistoale, osebit pulbere.) 

— Aşa; foarte bună rânduiala, încuviinţează măria sa Vodă 
Duca, oftând trudit, însă cu mulţămire. Se cuvine, pentru 
sfatul la acest izvod, laudă celor mai buni ai mei prietini. 

— Măria ta, se cade să fie desfătarea noastră a 
moldovenilor mai presus decât a altora, răspunse logofătul 
Miron, cu semeţie. 

— Ai dreptate, cinstite logofete Miroane. După atâtea 
năcazuri, măcar această mângâiere. 

— Puţină este mângâierea stăpânitorilor, însă strălucită, 
măria ta. 

— Drept şi adevărat cuvânt, întăreşte vel-hatmanul Alecu 
Buhuşi. 


— Deci, iubiţilor mei, adaogă Vodă, să fie fieştecare la ale 
sale, mâni, la ceasul hotărât. Eu am ale mele şi Doamna are 
ale ei. 

În acea noapte, sâmbătă spre duminică, domniţa Catrina a 
stătut în odaia maicei sale, plângând. Aşa este alt nărav la 
moldoveni: să plângă miresele, când se despart de vatra 
părintească. lar pe când fetele plâng, neamurile râd, - căci 
le ştiu cu mare dorinţă să fie cât mai degrabă neveste. Dar 
aici Doamna Anastasia era prea supărată, căci vedea că 
lacrimile fetei nu-s prefăcute. Socotea asta ca un năcaz de 
care Maica Domnului ar fi făcut bine s-o scutească. 

Deci druştele pregăteau peteala şi Doamna Anastasia 
suspina şi ea cu oţărâre împotriva fiicei sale. 

Văzând pe maică plângând, Catrina îşi întoarse fruntea şi- 
şi zvântă ochii cu mişcări repezite. Apoi, prin altă cămară, 
trecu în cerdac, deasupra ogrăzii. Acolo dorea să steie 
singură. Unele din druşte încercară s-o urmeze. Ea le opri 
c-un gest şi c-un cuvânt neprietinos. 

În alte seri, la ceasul acela, în cuprinsul zidurilor era 
deplină linişte. Acuma slujitorii curţii şi alţii străini foiau în 
toate părţile, vorbind vesel şi pregătind lucrurile fără folos 
şi fără urmare ale nunţii. Mai mult se încurcau unul pe altul, 
purtând şi aducând lucruri, mişcând căruţe, aprinzând 
focuri, cinstind băutură şi mâncând fără încetare. De 
dincolo de ziduri, din noapte şi din râpa Bahluiului, se înălța 
zvonul tremurat şi monoton al miliardelor de broaşte. O 
adiere venea din când în când cu miros de baltă, umflând 
perdelele de borangic ale uşii deschise. 

Departe, înspre viile de la Bucium ori spre Dealul-lui-Păun, 
lucea steaua unui foc de cositori. 

Domnița Catrina avu deşteptată din nou în ea un fel de 
amintire a simţurilor şi, fără voie, chemă cu sufletul dintr- 
acolo o veste. 

Tresări. Îi atinsese umărul dădaca Măgdălina. 

— Stai singură, sufletul mămucuţei? 

Catrina nu răspunse. îşi feri umărul. 


— Lasă gândurile, mămucuţă, îi strecură ţiganca vorbe 
şoptite; căci în acest ceas nu-ţi sunt de folos. Acu începe cu 
adevărat pentru o domniţă viaţa, când scapă din strânsoare 
şi intră în lume. Slobodă este după asta să facă aşa cum îi 
place, mai cu samă dacă are dibăcia care se cuvine, ori un 
sfat priceput. 

— Dă-mi pace, dădacă! răspunse fata. 

— 'Toate ale copilăriei rămân copilării, sufletul mămucăi, 
urmă dădaca Măgdălina. Nunta-i o hotărâre de la 
Dumnezeu şi trebuie să ne supunem. Nu te mai uita într- 
acolo, căci nu mai poate veni nici o veste. Acel crăişor, la 
care te vei fi gândind, îşi stecleşte ochii în altă parte şi şi-a 
început iar nebuniile. Eu într-însul n-am avut nici o 
încredere, măcar că-i fecior de domn. Sunt alţii mai 
vrednici; sunt alţii mai bogaţi. 

Catrina întoarse capul, râzând răutăcios. 

— Dădacă, spune ce ţi-a mai dăruit iar Ştefan beizade? 
Cercei ori salbă? 

— Las' să-mi dăruiască, mămucuţă, că are de unde. Ai să-l 
vezi mâni îmbrăcat în fir de aur ca un Făt-frumos; are să-ţi 
fie soţ ş-ai să-l iubeşti. 

— Închide-ţi clonţul, dădacă. Eşti o vicleană! 

— Vai, mămucuţă, cum poţi grăi astfel? Te-am crescut şi te- 
am făcut frumoasă; te-am apărat de boale şi ţi-am împlinit 
toate gusturile. Se cuvine s-asculţi şi cu-vântul meu. 

— Du-te, Măgdălina, şi lasă-mă! porunci domniţa. 

Țiganca prinse a se tângui, cu lacrimi. 

— Asta-i răsplata mea, sufletul mămucuţei? Vai de zilele 
mele! Bobii şi cărţile, care nu spun decât adevărul, te 
îndeamnă să fii cuminte şi să te supui. 

— 'Ţi-am spus să te duci! 

— Of! Dumnezeu şi Maica Domnului să-l bată pe acel 
pribeag care ţi-a tulburat viaţa. Credeam să te lăs să 
petreci ca o fată mare, să ai plăcerea unei jucării, aşa cum 
petrec fetele şi cum am petrecut şi eu în vremea mea. Dar 
cum a putut, blăstămatul, să-ţi lese asemenea boală în oase! 


Să nu mai ajungă a vedea lumina de mâne-dimineaţă! Să-i 
intre în sânge furnicile şi să-l înăduşe pară de foc! 

— Dădacă, nu blăstăma! Tu eşti vinovată. 

— Vai de mine şi de mine! Cum se poate să vorbeşti astfel, 
sufletul mămucăi, şi să mă osândeşti? De când am pornit de 
la Țarigrad şi l-am lepădat pe celălalt, descânt şi fac 
deslegări; şi cer Maicei Domnului să-ţi schimbe căutăturile 
spre istalalt, să-l vezi frumos şi drept şi să-ţi fie drag în ziua 
nunţii. 

— A rămas însă tot cum îl ştiu. 

— Fii cuminte, mămucuţă, şi crede că bărbatul nu-i urât 
noaptea. 

Catrina se răsuci deodată aprig spre ţigancă. Smulgându- 
şi un ac din conci, i-l repezi la subsuoară. Împunsă, dădaca 
îşi gemu răcnetele şi căzu în genunchi, cuprinzând poala 
domniţei şi sărutând-o. 

— Omoară-mă, sufletul mămucăi, dar să ştii că aşa-i cum 
spun eu. 

— Lasă-mă, suflă cu răutate, spre ea, copila. Du-te. Vreau 
să fiu singură. 

— Nu te mai gândi la el, mămucuţă. 

— Vreau să-l mai văd o dată. 

— N-ai să-l mai vezi. 

— Ba am să-l mai văd. 

Îşi sticli iar acul. Țiganca se zvârli îndărăt printre perdele, 
ca subt ameninţarea unei vipere. Acolo se tângui în şoaptă 
un timp; apoi rămase tăcută, pândind. Catrina o simţi tot în 
preajma ei. 

— Vină-ncoace, dădacă! îi porunci ea într-un târziu. 

Țiganca se târi în brânci, gudurându-se şi căutându-i 
mâna. 

— Stai aici, lângă mine, şi taci. Nici să nu te ştiu. 

Măgdălina se ghemui într-un colţ al cerdacului, ca un câne 
supus; şi domniţa, cu acul încă în mână, urmă a privi pe 
gânduri noaptea şi focul dinspre Dealul-lui-Păun. Vârful 
acelui ac îl simţi şi-n inima ei. L-ar fi dorit în inima tuturor 


celor care o asupreau, robindu-i viaţa şi tinereţa. Ar fi vrut 
să mai plângă, dar amărăciunea îngheţase în ea. 

Murmurul şi mişcarea ogrăzii domneşti urmau dedesubtul 
său. În una din cămările de aproape ale casei mici, unde era 
lumină mare şi ţinea Vodă sfat, auzi deodată glasuri 
crescute. Înţelese că părintele său e mânios. În noaptea 
aceea pesemne că nu-i era dat nimănui să fie cu sufletul 
împăcat. 

— Ce este iar? striga Vodă. 

— Măria ta, răspunse un aprod cu glas mai, slab, ca de 
departe; se roagă dumnealor vornicii de târg Neculai 
Ciocârlan şi Iordachi Ponici să binevoieşti a-i primi, având a 
pune o rugare la picioarele măriei tale. 

— Astăzi toţi se roagă! Astăzi toţi cer! răcni Vodă cu 
dezgust. Asta nu-i nuntă, ci bir. Bănuiesc eu ce pofiesc 
dumnealor. Să îndrăznească să intre. Să vedera ce au a 
cere. 

Prin lumina uşii, se strecurară în cămara măriei sale cei 
doi boieri, cu capetele plecate, strângându-şi, cu mânile la 
piept, anteriile. 

Se făcu o clipă tăcere mai mare. 

— Spuneţi! porunci Vodă. 

— Măria ta, se ridică Un glas subţiratic, târgu-i plin de 
oaspeţi, după cum se ştie, care au venit, cu slugi, cu cai şi 
cu toate ale lor, la slăvită nuntă domnească. Pe lângă soli, 
pe care i-am aşezat pe toţi după cuviinţă, au năvălit şi prea 
mulţi boieri şi mazili, cărora iarăşi le-am dat gazde şi cuhnii. 

— Prea bine; aşa am poruncit eu, aşa trebuie să faceţi. Ca 
să mulţămesc pe toţi şi mai ales pe străini, am scos sodom 
de bani, din vistierie, sângerându-mă şi i-am vărsat ca pe 
gârlă. I-am vărsat ori nu? 

— Aşa este, măria ta, dar atâta lume ca acum n-am 
pomenit în laşi niciodată. 

— Să fie. 

— Însă n-ajung paralele pentru tainuri, măria ta. 

— Cum? 


— Banii n-ajung, măria ta. lată, mâni e veselia cea mare şi 
va să punem pe mese alte bucate şi vinuri, mai multe decât 
până acum. 

— Să se puie. De ce v-am rânduit? De ce v-am lepădat 
bani? 

— Nu ne-ajunge, măria ta. 

— Cum? N-am auzit bine: 

— N-ajunge, măria ta. 

Glasul lui Vodă se iuți deodată, c-o mânie aspră. 

— De asta aţi venit voi să mă tulburaţi în această sară a 
nunţii fiicei mele? Asta e firitisirea pe care mi-o aduceţi? 
Voiţi să mă jupuiţi de viu! Să vă dau şi iar să vă dau! alta nu 
ştiţi. De cinci zile dau fără contenire. Am dat tot. Luaţi-mi 
încaltea şi sufletul, ca nişte varvari ce sunteţi! Ce-ţi făcut cu 
paralele vistieriei mele, pe care vi le-am încredinţat? Ce-aţi 
făcut cu ceea ce v-am deşertat din cămările Doamnei? Aţi 
putut hrăni o împărăție, - şi voi veniţi şi cerşiţi iarăşi? 

— Măria ta, noi nu cerem pentru noi, ci pentru nuntă; căci 
am istovit tot ce-am avut. 

— Aha! aceştia sunteţi voi? tună Duca. Aţi luat ş-aţi istovit? 
leşii! 

— Luminate Doamne! îndrăzni cu tărie al doilea glas. 

— Cum? Tot aicea sunteţi? Lipsiţi din ochii mei! 

— Unde să ne ducem, luminate Doamne? Cui să cerem? 

— Unde? Cui să cereţi? Pe mine mă întrebaţi? Scoateţi de 
unde aţi agonisit! leşiţi la drumul mare şi prădaţi, cum m- 
aţi prădat pe mine! 

Glasul lui Vodă era aşa de învierşunat, încât domniţa se 
cutremură. 

— Ce mai aşteptaţi? răcni Domnul. Îndrăzneala aceasta 
faţă de stăpânul vostru să nu socotiți că rămâne fără 
pedeapsă. 

Domnița văzu pe perdele mişcându-se, greoaie şi fără 
formă, umbra părintelui său. Înălţă un braţ. Auzi, cu sunet 
năbuşit, bătaia buzduganului, şi căzu îndărăt, cu frică, în 
braţele dădacei Măgdălina. 


— Vai, sufletul mămucăi! scânci ţiganca. De acel buzdugan 
m-am temut eu totdeauna; şi de iazul de devale, în care mă 
poate zvârili, cusută în sac, Buga, - să mă mănânce racii. Nu 
te mai gândi la nimica; primeşte ce ţi-i scris, căci a intrat în 
măria sa un balaur! 

Cu fruntea în palme, copila şovăi îndărăt şi intră iar în 
odaia în care Doamna Anastasia şi druştele pregăteau 
hobotul său de slăvită mireasă. 

XXXIII. 

Cel din urmă, în care domniţa Catrina mai vede o dată pe 
beizade Alecu. 

Înspre sfânta duminică, înainte de a se lumina bine de 
ziuă, deodată s-a iscat zvon în târg de cătră feredeul 
turcesc, ca şi cum s-ar fi aprins un pojar. Acolo, la casa 
dumnealui boierului Ilie Ţifescu, avea gazdă Ştefan beizade, 
mirele. 

Zvonul se iuți şi se aprinse; era însă aşa de deşănţat, încât 
nici un cap cuminte nu voia să-i deie crezare. Numai 
prostimea, care-i gata la toate cu gura căscată, striga şi 
credea. 

Ilie 'Ţifescu singur dăduse năvală, pe jumătate dezbrăcat, 
la Curtea Domnească, trecuse printre străji şi ceruse cu 
răcnete intrarea la măria sa Vodă. 

Sărind din pat, Domnul se mira nespus, adunând pe el 
straiele cu grabă şi gâfâind. 

— Ce este? s-a aprins târgul, Ţifescule? De ce eşti într-o 
stare aşa de zbârlită şi te uiţi aşa de holbat la mine? 

— Bine ar fi fost să se aprindă târgul, măria ta. Ar fi fost 
luminăţie. Aşa, e o poznă pe care numai un nebun o poate 
pune la cale. Am stat mult în cumpănă: să vin ori să nu vin; 
ş-acu, după ce-am venit, nu ştiu ce să fac; să spun, ori să nu 
spun. 

— Ce este, pentru Dumnezeu? Ai venit - de-acuma nu mai 
poţi tăcea. Despre cine-i vorba? 

— Despre Ştefan beizade, măria ta. 


— Cum ai zis? E vorba de mire? Ce i s-a întâmplat? S-a 
îmbolnăvit tocmai azi? ori i-a venit o fierbinţeală de fugă, 
precum i-a mai venit şi altădată? 

— Nu, măria ta. Mirele s-a arătat cuminte şi bucuros. Am 
stat până cătră miezul-nopţii cu el, la taifas, cinstind vin. 
Dar n-am băut mult; numai două-trei pahare... 

— Lasă asta, Ţifescule. 

— Las, măria ta. Cum spun, după asta s-a dus în iatacul lui 
la culcare. l-am dat ş-o ţigancă mai vârstnică, să-l scarpine 
la tălpi. Are năravul acesta, că nu poate adormi fără să-l 
scarpine cineva la tălpi. A aţipit în scurt ş-a dormit până 
acuma un ceas când l-au deşteptat nişte slujitori. Scoală, 
zice, că este poruncă de la măria sa Vodă. 

— Eu? pufni Duca, din ce în ce mai nedumerit; n-am trimes 
după nimeni. 

— Ştiu, măria ta; am înţeles eu asta numaidecât. Să se 
scoale! îi strigă acei slujitori, să se îmbrace şi să vie singur. 
Beizade Ştefan se scoală şi trage repede straiele pe dânsul. 
Eu stau întâi şi mă gândesc: ce să fie? Şi mai auzind o dată 
glasul şi necunoscându-l nici într-un chip, mă scol din 
aşternut în starea în care mă vezi ş-acuma, măria ta. 
Deschid uşa, să întreb: cum, ce-i? Atuncea m-a poprit un 
oştean, punându-mi mâna în piept. Era unul înalt şi pletos; 
se uita urât. Când văd că-mi pune mâna în piept, mă supăr 
de asemenea obrăznicie; mă răstesc la el şi-i strig să piară 
din faţa mea. Eu sunt Ilie Ţifescu! zic. Dar ela rânjit şi iar 
mi-a pus mâna în piept. În vremea asta, aud pe mire grăind 
la scara cerdacului. Tot întreba ceva; tot îi răspundeau unii 
şi alţii; el părea că se împotriveşte. Ş-odată, îl aud răcnind 
cu spaimă: 

Boierilor! fraţilor! slugile mele! nu mă lăsaţi!” Duca-Vodă, 
la acest punct al povestirii 'Ţifescului, îşi cuprinse capul cu 
palmele, răcnind şi el: 

— Cum se poate asta? Ce însemnează asta? Ce s-a 
întâmplat? 


— Stăi, măria ta, că-ţi spun: am aflat îndată ce-i. Cum aud 
chemarea, pălesc cu dosul palmei pe slujitorul acela care-mi 
sta în cale şi trec. Începea să slăbească întunericul şi se 
zărea ca prin sită. Atunci, cum am văzut pe Alecu Ruset în 
capul scării, am înţeles. 

— Ce? Nebunul şi blăstămatul acela? răcni iar Duca. De 
ce? de unde? Poate-ai băut prea mult, Ţifescule: ori visezi. 

— Nu, măria ta; nu, măria ta. Precum spun, era el, 
împreună cu Turculeţ şi cu alţi blăstămaţi, pesemne nişte 
joimiri de la leşi, în straie schimbate moldoveneşti. 

— Cum îndrăzneşte! cum îndrăzneşte! strigă crâşnind 
Duca şi trăgând smuncit alte straie pe mânici - şi 
repezindu-şi picioarele în încălțări. De ce nu mi-ai spus 
dintr-odată asta? Şi ce-ai înţeles dacă l-ai văzut? L-au luat 
pe beizade Ştefan? 

— L-au luat, măria ta. 

— Aşa este! Şi tocmai într-o zi ca asta! S-a mai pomenit 
asemenea nelegiuire! Dar mai ales s-a mai pomenit o ruşine 
ca asta, să lipsească mirele de la biserică în ziua nunţii! Nu 
se poate să-l fi luat. Nu s-a zbătut? Nu i-a pălit cu sabia, cu 
pumnul? Nu i-a muşcat cu dinţii? 

— N-avea ce le face, măria ta. L-au luat; dar îl întoarcem 
noi, măria ta, n-ai grijă. 

— Cum să-i întorci, dacă zici că l-au luat şi l-au dus? 
Domnia ta eşti aici şi-mi spui: şi ei se duc cu el. Eu mă zbat 
şi-mi smulg părul şi slujitorii mei dorm cu toţii. Cum să-l 
întoarcă şi cine să-l întoarcă? Ah! aceasta a fost soarta mea 
pe lume, să nu am în jurul meu decât gură lacomă, iar mie 
acuma îmi trebuiesc braţe de prietini. 

— Măria ta, milostiveşte-te şi-mi îngăduie. 

— Ce să-ţi îngădui? se holbă Vodă la boier. Oare nu-i 
înţelegi domnia ta planul acestui blăstămat Alecu Ruset? De 
mult coace el fapta aceasta; de mult o vede cu ochii lui de 
şopârlă! Face asta, să creadă împărăţia că eu pun la cale 
depărtarea mirelui. Noi nu l-am dorit; împărăţia ne-a silit 


să-l primim. Ş-acuma făptuieşte Duca asemenea viclenie. 
Înţelegi? 

— Înţeleg, măria ta. 

— Văd că înţelegi domnia ta asta; dar eu nu înţeleg 
cealaltă. Cum s-a putut lăsa astfel ca un nemernic beizade 
Ştefan, să-l ridice pe sus ca pe-un sac de făină? Dar domnia 
ta cum ai putut râbda să ţi se petreacă subt ochi asemenea 
ticăloşie? N-ai avut slujitori la care să strigi? N-a sărit 
lumea de pe uliţă? 

— Măria ta, rog cu umilinţă a-mi îngădui să isprăvesc cele 
începute. Nu ne certa şi nu ne osândi, măria ta; căci nici 
beizade Ştefan nu s-a lăsat să-l ridice ca pe-un sac; nici eu 
n-am stat cu mânile în sân. 

— Atunci vorbeşte; spune ce s-a făcut; nu mă lăsa astfel, 
Ţifescule! strigă Domnul bătând cu piciorul în duşamea şi 
cutremurând-o. 

— Spun, măria ta; de asta am venit; milostiveşte-te şi mă 
lasă să isprăvesc. Când am văzut una ca asta ş-am înţeles ce 
este, am răcnit la slugile mele. Ca un leu am răcnit, cu mult 
mai tare decât răcneşti măria ta acum. Numai ce-au ieşit 
care dincotro de la grajduri şi oclăi; unii cu săbii, alţii cu 
bețe, alţii cu nimica - numai cu virtutea. lar beizade Stefan 
a pălit cu palmele în hoţii care-l îmbrăţişaseră, îi pălea şi-i 
suduia. Dar ei tăceau şi-l duceau. M-am repezit şi eu între 
dânşii. Atuncea am văzut pe Ruset la doi paşi numai, aşa 
cum te văd pe măria ta. Rânjea la mine, a ridicat braţul şi 
mi-a pus sabia în gât. A trebuit să dau îndărăt. 

— Nu l-ai întrebat cum îndrăzneşte? 

— Am întrebat, măria ta... Cum îndrăzneşti? zic. El 
răspunde: îndrăznesc bine. M-am îmbrăcat frumos şi m-am 
bărbierit pe ziua de azi şi am poftit şi eu la nuntă! S-a întors 
cătră 'Turculeţ, râzând. Amândoi s-au aruncat pe cai; l-au 
suit de aripi şi pe Ştefan beizade între ei pe alt cal, şi au dat 
năvală pe poartă. Atuncea au pălit în ei slujitorii mei ş-ai lui 
beizade Ştefan cu ce-au putut. S-a sculat şi uliţa, răcnind 
foc. Ei îşi deschideau cale, slobozind pistoale în vânt. Pe loc 


am ţipat la Ghiţă Stavnicu şi frate-său, oamenii mei de 
credinţă, pe care-i ştiu sprinteni şi i-am repezit pe unul la 
domnia sa Buhuş hatman şi pe celălalt la Cantemir serdar. 
Acesta mai ales ştie treaba leşilor şi are slujitori descălicaţi 
în ogradă la dânsul. 

— Ai făcut asta, Ţifescule? 

— Am făcut, măria ta, se mândri boierul, în straiele-i de 
noapte. De ce să nu fac, măria ta? Acest cap a învăţat să 
judece, chiar în cea mai mare primejdie. 

Domnul nu-şi putea veni în fire, scoțând întruna strigăte 
de mirare şi de mânie. Târi după el afară pe boier şi-l 
scutura de braţ, răcnind în acelaşi timp cu glas răguşit, din 
foişor, cătră ograda înţesată şi frământată de lume şi de 
oşteni. 

— Să se tragă clopotele de primejdie! să se scoale toată 
slujitorimea asupra hoţilor! 

Buhuş venea spre foişor. Când auzi asemenea răcnet, 
întinse braţele, zbătându-se spre Domnul său în semn de 
potolire: 

— Ce este, măria ta? Linişteşte-te! Vrei s-aduni aici 
prostimea? Ce-ai făcut, Ţifescule? Ai venit la măria sa Vodă 
în asemenea stare? 

— Ai auzit? ai aflat, vel-hamane? 

— Am auzit, măria ta; am aflat; ştiu tot, domoleşte-te. De 
mai bine de un ceas am dat porunci. Cinstitul acesta boier 
încă nu era hotărât să năvălească dezbrăcat asupra Curţii, 
să te tulbure pe măria ta, şi eu şi repezisem un pâlc de 
călăreţi cu Ciudin. Constantin serdar şi Dediu, care s-au 
nimerit sub mâna mea tot atunci, au fost şi ei pe cai în clipă. 
Şi dacă mai ales aceştia doi au pus picioru-n scară şi ţin în 
mâna lor sabie, nu este om pe lume pe care să nu-l ajungă 
şi care să le steie împotrivă. 

Domnul pufnea încă precum îi era obiceiul şi-şi holba ochii 
în juru-i. Înţelegea însă, văzând figura liniştită a lui Buhuş, 
că primejdia începe să fie cu mult mai mare pentru aceşti 
dezmetici care au cutezat peste ce se cuvine, decât pentru 


strălucita nuntă domnească. Izbuti să se domolească deplin. 
îi era acum în grijă să nu se înteţească şi să crească în 
mulţime roiul zănatic al minciunilor. 

— Bine este, hatmane, se întoarse el cătră Buhuş, să nu se 
simtă nimic, şi beizade Ştefan să fie întors la locul său ca de 
la o plimbare. 

— Aşa este cuminte şi aşa se va face, măria ta! încuviinţă 
Buhuşi. 

În acest răstimp, se făcuse ziuă deplin. Se arăta cunună 
trandafirie de soare în răsărit; şi la mănăstirile de pe 
dealuri, la Galata şi la Cetăţuie, sunau cele dintâi clopote. 

Buhuş cobori din foişor treptele şi slugile lui îl ajutară să 
încalece calul pe care i-l aduseseră. 

— Încotro îi alunga? întrebă din urmă Vodă. 

— Înspre viile de la Copou. Rog pe măria ta să n-aibă nici o 
grijă. Sunt poteci de-a dreptul; unii au să le iasă înainte şi-n 
coastă. Alţii îi alungă din urmă. Ori încotro ar face, cad ca 
într-un voloc. 

Domnul avu un râs silnic. După spaimă, simţi înfiorarea 
bucuriei. În acelaşi timp îşi privi scârbit straiele amestecate, 
aruncate şi trase în neorânduială pe el. Dădu îndărăt, spre 
cămara lui, rânjindu-şi din nou mânia pe care o avea în 
gâtlej ca pe o ragilă. Buzduganul cel mic, cu care bătuse în 
ajun pe vornicii de târg, fu cel dintâi lucru pe care-l căută 
şi-l puse la îndămână, pe masă. 

Nu trecu vreme mai mult decât un ceas de la plecarea vel- 
hatmanului Sandu Buhuş, când Domnul simţi în curte 
freamăt nou. Îndată ieşi iarăşi în foişor. 

O samă de călăreţi intraseră asudaţi şi colbăiţi ca după o 
trudă năprasnică şi treceau spre odăi. Oamenii îi întrebau 
ce-a fost şi ei nu răspundeau; Vodă avu iarăşi un val de 
nelinişte. Dar Buhuş sosi îndată după ei, abătu spre Vodă. 
opri scurt şi descăleca. 

Duca n-avu nevoie să-l mai întrebe. Îi cunoscu vestea după 
faţă. Îi ceru lămurirea cea bună numai c-o mişcare în sus a 
sprâncenelor şi c-o uşoară clătire din cap. 


— S-a isprăvit, măria ta, răspunse cu linişte vel-hatman. Să 
dai măria ta, poruncă să curețe slujitorii ograda, mânând 
lumea devale, cătră odăile siimenilor. Să le deie acolo pită şi 
rachiu. Ca să poată drăganii care vin în urmă intra fără 
împiedicare. Să nu mai ştie prostimea toate. 

— Să le deie rachiu şi pită, încuviinţă Domnul. Să-i mâie 
încolo, la vale. Vra să zică, iubite al meu vel-hatmane, au 
prins pe tâlhari. 

— Asta era mai greu, măria ta, căci n-au stătut. Au avut cai 
bine hodiniţi. Şi s-au ţinut tari. Mai ales acel Turculeţ, care 
ş-acuma s-a dovedit viteaz. Au lepădat pe beizade şi s-au 
dus. Dar unul tota rămas. 

— Cine? tresări Duca. 

Pe loc înţelese că izbânda lui în sfârşit se împlinea şi, 
făcând o cruce mică în mijlocul pieptului, mulţămi sfântului 
Neculai episcopul Miralichiilor şi lui Georgie biruitorul 
balaurului şi Maicii lui Dumnezeu cea fără de prihană. După 
ce se închină spre răsărit, se întoarse: 

— L-au prins pe Ruset? 

— L-au prins, măria ta. 

— Şi l-au pus acolo, pe loc sub sabie? 

— Asta nu, măria-ta. N-aş fi cutezat nici eu să fac asta, 
ştiindu-l ocrotit din anume parte. 

Duca rânji şi pufni cu dispreţ prin buzele-i groase. 

— A fost ceva de mirare, urmă Buhuş, fără a părea că bagă 
în samă mişcările frământate de nerăbdare ale Domnului 
său. Se pare că Alecu beizade s-a tulburat şi s-a rătăcit cu 
desăvârşire. Când a văzut că-l ajung din urmă oştenii măriei 
tale, a prins a bate cu latul sabiei într-ai lui, ca să-i 
oprească: să facă faţă. Aceia însă nu erau nebuni ca el. Nu 
se socoteau destui; se socoteau şi înşelaţi pesemne că au 
fost vârâţi într-un târg plin nu ca un stup, ci ca un viespar. 
Iar dintr-o lature, din altă parte, se arătau şi Cantemir şi 
Dediu cu oamenii lor. Văzând mare primejdie şi pieirea 
capului, s-au smuls de lângă dânsul, au descălicat pe 
beizade Ştefan, şi, luându-i calul numai cu şaua, s-au 


năpustit pe-o vale. Atuncea acest nebun a rămas singur ş-a 
făcut faţă, ca un lup rău. Striga de departe la el un slujitor 
al său: măria ta, încalică şi fugi, că te prăpădeşti! Ela 
început să râdă. A tras sabia. O cumpănea în stânga şi-i 
cerca ascuţişul cu dreapta. Slujitorul lui acela a stupit într-o 
parte, a bătut în cal cu pana sabiei şi n-a mai aşteptat. S-a 
tot dus după ceilalţi. Au venit cătră nebun serdarul 
Constantin şi Dediu. Le-a făcut faţă şi i-a ţinut pe amândoi 
în loc. Au trebuit să se ferească în mai multe rânduri de 
sabia lui, ca de nişte clănţănituri de colţi, când ai vârât fiara 
la strâmtoare. În sfârşit, au sărit şi alţii. A prăvălit pe câţiva 
sângerându-i. Ceilalţi l-au pus cu greutate la pământ, 
legându-i mânile şi cetluindu-i gura; căci încleştează cu 
unghiile şi rupe cu dinţii. Acuma îl aduc. Vin îndată în urma 
mea. 

— Ha-ha! săltă glas măria sa, ca şi cum îl păleau stropituri 
reci de apă. Îl aduc îndată pe domnia sa beizade Alecu? 
Foarte se bucură sufletul meu. Iar ceilalţi s-au dus? 

— S-au dus. Am poruncit la o samă de drăgani să-i alunge 
întruna, dar nu socot că avem nevoie de altă izbândă. 

— N-am nevoie de altceva, prietine Alecule. Spune ce-aţi 
făcut cu mirele şi m-am luminat. 

— Mirele, măria ta, s-a întors la gazda lui fără nici o 
stricăciune. S-a arătat viteaz şi mi-a spus râzând că se duce 
la feredeu, ca să se curețe pentru sfânta cununie care-l 
aşteaptă. 

— Foarte bine, că s-a arătat viteaz, ca un ginere de domn. 
Ha-ha! Şi mi-l aduc aici pe domnia sa beizade Alecu? 

— Întocmai, măria ta; ar fi bine să-l primeşti cu linişte, 
cum se cuvine într-o zi ca asta. 

— Se-nţelege, cinstite vel-hatmane; nici nu se poate altfel. 
Am uitat toate câte am suferit de la el. Am lepădat din mine 
tot veninul pe care mi l-a dat să-l beau. 

Duca ridică ochii crunţi. Pâlcul al doilea de slujitori, cu 
Constantin serdarul Cantemir, intrase buluc în grabă pe sub 
bolta porţii celei mari, şi, prăvălind în dreapta şi-n stânga 


pe cei care mai stăruiau şi mai căscau acolo gura, se opri în 
vederea lui Vodă. Doi călăreţi coborâră din şa o fiinţă slabă, 
palidă, cu mustăţile încurcate de aţe de sânge. Gura îi era 
astupată; mânile răsucite şi legate la spate. 

Era o rămăşiţă dintr-un fudul beizade Alecu de anul 
trecut. Slujitorii îl puseră pe picioare. El se cumpăni. ÎI 
aburcară de subsuori pe trepte. Duca îl aştepta cu ochii 
scăpărând, cu gâtul şi cu barba întinse înainte. 

— Aduceţi-l aici! porunci Domnul încet, cu linişte. Voi l-aţi 
cruțat şi bine aţi făcut. Eu însă l-am cumpărat. L-am plătit 
bani mulţi. 

Beizade Alecu îl privi fără ură, c-o oboseală nesfârşită sub 
pleoapele pe jumătate căzute. 

— Aduceţi-l aproape! porunci iar Vodă, cu glas tremurat. 

În aceeaşi clipă înălţă de la spate în sus buzduganul şi păli 
în frunte, între ochi, pe Ruset. Prinsul se cumpăni; ochii i se 
încruntară şi partea de sus a feţei se coloră uşor trandafiriu 
sub năvala sângelui. Pleoapele bătură. Apoi rămaseră 
deschise neclintit. Se abătu într-o parte, după aceea înainte 
şi căzu cu faţa în jos, lovind cu fruntea lespezile. 

Sandu Buhuş îşi suci într-o parte obrazul şi-şi ridică mâna 
dreaptă la tâmplă, apărându-şi privirea. Apoi se întoarse în 
grabă; aduse pe mort cu faţa în sus. Scoţându-şi de pe sine, 
repezit, straiul, îl aruncă deasupra şi închise ochii care-l 
priveau ţintă. 

Atunci, fiind soarele destul de înălţat şi auzindu-se de 
pretutindeni clopotele sfintelor biserici, chiotele nuntaşilor 
şi pocnetele pistoalelor, femeile ieşiră din odăile Doamnei, 
cum le fusese rânduit după izvod. Erau măria sa Anastasia- 
Doamna, mireasa, druşte şi jupânese multe de boier. 
Domnia sa cinstitul vel-hatman încă nu acoperise capul, 
când femeile, copilele şi Doamnele văzură pe mort şi-l 
cunoscură. Ţipând cu spaimă, îşi zbătură în sus braţele şi 
fugiră îndărăt, cu foşnet de fuste. 

Mai înfricoşată, căzută într-un colţ de divan, păru mireasa, 
învăluită în hobotul ei strălucit. Privi înainte-i fără să vadă 


pe nimeni, apoi îşi încovoie fruntea pe genunchi, lăsându-şi 
mânile albe să atârne într-o parte, ca şi cum ar fi fost 
străine de dânsa. Veni cătră ea, cu spaimă, dădaca şi începu 
să-i sufle deasupra şi să-i descânte, ca să depărteze ceasul 
rău. 

De la măria sa Domnul intră, nu târzie vreme, poruncă să 
se urmeze fără schimbare rânduielile hotărâte, şi femeile să 
iasă, căci leşul ticălosului a fost înlăturat. 


SFÂRŞIT