Mihail Sadoveanu — Fratii Jderi — Vol.III

m 


A 


MIHAIL SADOVEANU n 


A 
Ez AS 


FRAȚII JDERI 


EDITURA TINERETULUI 


MIHAIL SADOVEANU 


| FRAȚII JDERI 


ROMAN ISTORIC 
Ediţia a Vl-a 


Vol IH 


EDITURA 
TINERETULUI 


OAMENII 
MARIEI SALE 


1942 


CAPITOLUL I 


PE BĂTRINUL MANOLE PĂR-NE- 
GRU ÎL DOR ŞALELE 


Pe bătrîinul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De cînd 
măria sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălașul lui 
de la Timiș, dăruindu-i și imașurile cele mari de la Prut, 
în ţinutul Iașilor, comisul își simţeşte încheieturile scîr- 
țiind şi mai ales îl dor șalele. Căci nu mai stă hojma în şa 
ca altădată, şi nu se mai supără și nu se mai frămîntă, şi 
nu mai dă porunci cu strășnicie, și nu mai are griji zi şi 
noapte pentru herghelie și harmasarii domnești. Acuma 
bacii umblă cu oile de la munte la bălțile Prutului şi scu- 
tarii îi dau samă de toate, înfăţişîndu-se la poruncile sale 
din trei în trei luni; și vatamanii lui de la tamazlicurile 
de boi din aceleași pășuni dintre girlele Jijiei îi aduc aşij- 
derea sămi cuviincioase şi-i dau socoteală pentru marfa gata 
să purceadă în tot anul cătră tîrgul cel mare al nemților, la 
Danţig. Îi vine ştire bună și despre peștele închis în Bălţi 
în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie 
în cap de vară la Sinpetru. Toamna, află și cîte sloiuri de 
ceară se pot neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cît 
și la apa Prutului. Și numai un drum se nevoiește a face, 
fie la Suceava fie la Liov, ca să-l întilnească pe Dămian, 
feciorul său, mare neguţător în ţară străină, şi să pri- 
mească galbinii ce i se cuvin. Căci pentru negoțurile sale 
cu limbile străine se îngrijește acest vrednic fecior al său. 
Insă avînd toate, şi toate umblîndu-i cu îmbielşugare, 
primindu-și banii pe ciurde, și dulceaţa oilor, şi mierea 
albinelor, şi vama morilor, şi peştele sărat, și toate bună- 
tăţile de care l-a învrednicit mila lui Dumnezeu şi a lui 
Vodă, își simte puterile scăziînd, îl dor şalele şi cu zîmbet 
mîhnit își aduce aminte de zburdăciunile tinereţii. 


Uneori îi vine cîte-o supărare gîndindu-se că încă nui 
se cuvenea asemenea rînduială la care l-a supus hotărîrea 
măriei sale. L-a văzut de cîteva ori pe Vodă, după bătăliile 
din Tara Românească și de la Cetatea Dîmboviţii. La aceste 
fapte de arme s-a învrednicit și el însuşi a lua parte, şi nu 
s-a putut spune nici o clipă că sabia sa a fost mai puţin 
harnică decit a feciorilor săi. Tocmai din pricina asta s-a 
bucurat măria sa cu gînd bun asupra vechiului său slu- 
jitor. Miluindu-l, măria sa a socotit că-i face dreptate. 
Așezindu-l pe Simion comis la herghelia domnească, 
măria sa a fost încredinţat că-i face  bătrinului său cre- 
dincios de două ori dreptate. Și dindu-i și lui Jder.cel mic 
slujba ce avusese Simion, Vodă chibzuise că mulţămirea 
bătrînului va fi sporită. Într-adevăr, mulţămirea îi fusese 
sporită lui jupîn Manole Păr-Negru ; şi îndirjirea nu-i 
venea decît cînd vedea pe alţii poruncind şi rînduind acolo 
unde el rînduise și poruncise atîția ani. Porunceau şi rîn- 
duiau feciorii săi; totuşi nu-i era îndămiînă să audă pe 
alţii poruncind, iar el să tacă. Deciît să se mai suie la graj- 
durile domnești, să-i vie supărare, nu-i mai bine să-şi vadă 
de ale sale treburi la curtea sa din Timiş? Dar aici toate 
merg bine pe de o parte ; iar pe de altă parte aici porun- 
cește altă putere, pe care domnia sa nu s-a simţit nici- 
odată în stare s-o domolească şi s-o împuţineze. În curtea 
de la Timiş e mare şi tare jupîneasa Ilisafta. Măria sa 
Vodă Stefan la Suceava, iar jupîneasa Ilisafta la Timiş. 
Să se ducă la oi în munte ori la şes, lui jupîn Manole nu 
i-i îndămină, căci domnia sa în toată viaţa s-a îndeletnicit 
cu altele. Să se așeze la tamazlicurile de boi iarăși nu i se 
părea îndeletnicire cuviincioasă. Se duce numai să-și arate 
slugilor obrazul, și se întoarce. Drumurile de negoţ iar îi 
sint puţine, la soroace rînduite, Vînătorile măriei sale, 
iarăși, s-au împuţinat de cînd măria sa a început a bate 
războaie, deci nici din partea asta domnia sa n-are mul- 
ţămire. Îi rămîn vechile sale harţuri cu jupîneasa. Ilisafta. 
Lehamite i-a fost de ele totdeauna şi i-i lehamite şi 
acuma. Așa că s-a înfățișat în vremea din urmă de vreo 
două ori la Vodă, cu gînd să ceară o izbăvire. Dar cum să 
spuie că măria sa n-a săvirşit o faptă bună și dreaptă? 
Văzînd pe vechiul său slujitor, Vodă se bucura; şi găsea 


g 


de cuviinţă şi jupîn Manole să se bucure, uitindu-și 
îndirjirile. 

Din rînduiala asta nouă i se trăgea comisului durerea 
de şale şi, de cum înilorise în șesul Moldovei primăvară 
nouă, domnia sa cugeta cum să facă și să dreagă ca să-și 
meremetisească ființa. Nu voia cu nici un chip să se deie 
biruit vîrstei. Cu cît se dezvălea primăvara, cu atît domnia 
sa era mai posomorit. Şi n-avea deocamdată alt chip decît 
să primească războiul jupinesei Ilisafta. Cu asta-i mai 
trecea vremea. Asta punea în el și destulă minie ca să sc 
mai abată pe la comișii cei tineri, să le dea ocol, să-i pri- 
vegheze cu nemulţămire și să cîrnească din nas cu împun- 
sături de vorbe la toate cîte puneau ei la cale. Comişii cei 
tineri nu-i ţineau piept; îl lăsau să grăiască şi-şi plecau 
frunţile așteptindu-l să se întoarcă la ale sale. Ei rămiîneau 
să facă ce știau şi cum ştiau, iar comisul Manole se în- 
torcea la războiul său cel neistovit. De-un timp şi jupîneasa 
Ilisafta se minuna văzîndu-l aşa de ţăpos și cu clonţ așa 
de tare 

În dimineaţa aceea de Sînpetru, după ce s-au întors de 
la sfînta biserică, bătrinii au avut un ceas de alinare, pri- 
vind cu sufletele îmbliînzite livada cu cireşii în piîrgă și 
ascultînd zuzuitul albinelor care treceau ca un şuvoi înalt 
de la prisacă spre fînaţurile din șes și îndărăt. Ziua era 
însorită, vînt nu adia ; cătră munţi se împinzea o uşoară 
»îclă albăstrie, iar cătră miazăzi-răsărit era o depărtare 
idîncă sub cer de secetă. 

— În 'Ţara-de-Jos n-a plouat de trei săptămîni... 
mormăi bătrînul. 

i Jupîneasa Ilisafta suspină, fără să privească pe soțul 
său : 

— Cinstite comise Manole, cu puterea lui Dumnezeu 

u ne putem pune. 

— Asta-i numaidecît, răspunse îngăduitor comisul ; 
mulţămesc Domnului Dumnezeu dimineața și sara pentru 
milosîrdia sa. | 

— Atuncea de ce te plîngi ? 

— Nu mă plîng, jupîneasă Ilisaftă. Jijia și Prutul au 
avut revărsări în primăvara asta, şi unde a stat apa, 
acuma-i iarba ca peria. Despre partea asta toate-s bune. 
Numai spun oamenii de la cîmp că-i suferinţă din partea 


9 


malaiului. Sămînţa sămănată stă ca-n piatră. Dar este 
vreme și pentru asta. Și dacă dă Dumnezeu ploaie, se dreg 
și celelalte pini. În tabără la Vaslui, Vodă a poruncit 
preoţilor să iasă cu icoanele. 

— Ce-i pasă măriei sale ? 

— Îi pasă; jitnicerii măriei sale cumpără pasat și 
grîu. S-aude că să steie taberile acolo toată vara. 

— Unde? la Vaslui? 

— La Vaslui. 

— Doamne, comise, stau şi mă întreb ciîteodată : ce-o 
fi făcînd măriei sale trebuinţă atîta război şi atita tabără ? 

— li face trebuinţă căci așa-i pofta măriei sale. Cei 
care ştiu, să tacă; cei care nu pricep, să nu s-amestece. 

— Aşa spui dumneata, comise ? 

— Așa spun. 

— Îţi trebuie domniei tale război ? 

— Dacă-i trebuie măriei sale, îmi trebuie şi mie ; de ce 
să nu-mi trebuiască ? 

Încreţindu-şi fruntea şi încrucișîndu-și uşor privi- 
rile, jupîneasa lIlisafta vorbi cătră stilpul pridvorului, cu 
mare mirare și clătinîndu-și căiţa încă împodobită cu 
broboadă de borangic : 

— Doamne Maica Domnului, oare de ce sînt aşa unii 
dintre barbaţii pe care i-a făcut Dumnezeu ? Mai cu samă 
mi se pare ciudat că poitesc război unii care se tînguiesc 
ziua şi noaptea cum că i-ar durea șalele. 

— Jupineasă lIlisaftă, precît știu eu, nu se tînguiesc 
ziua şi noaptea. Se tînguiesc numai aşa, din cînd în cînd. 
Dac-a binevoi Domnul Dumnezeu, au să se tămăduiască. 
Au trimes răspuns la vraci; au primit răspuns, ş-are să 
le vie şi leacul, să n-ai domnia ta, jupîneasă Ilisaftă, nici 
o grijă. 

— Ba grijă am, ca de-o soție cu care trăiesc pedep- 
sindu-mă de-atiţia ani, care mi-a scos peri albi, şi mă 
amărăște, vai de suflețelul meu cît mă amărăşte ; am grijă 
numaicît mă mir ce vraci și leacuri pot fi pentru boală de 
bătriîneţă. Vrere-aș şi eu să mă lecuiesc şi nu cred să pot. 

— Crede, jupîneasă Ilisaftă, ș-ai să poţi. 

— Ba n-oi crede. Și mira-m-aş să se întimple ase- 
menea minune altora. 


10 


— Ai să vezi ş-ai să crezi, jupineasă Ilisaftă. Măria sa 
are nevoie de oșteni, deci se cuvine  bătriînilor să 
întinerească | 

— Vra să zică, de asta îţi trebuie război ? 


— De asta. 
— Of! apoi atuncea, comise Manole, din războaie în 
războaie — căci văd că măria sa le înteţeşte, — din răz- 


boaie în războaie ai să tot întinereşti şi-ai să te zburătă- 
cești iar, pe cînd eu am să rămîn tot la Timiş, prăpădită 
și uitată. Așa mi-a fost scris, pesemne, mai ales de cînd 
luminăţia sa Ștefan-Vodă a apucat cu asemenea putere 
domnia Țării Moldovei. De-o vreme nu se mai satură. Vă- 
zutu-s-a şi pomenitu-s-a oare balaur mai cumplit decît 
luminăţia sa? Nu ştie de tihna mea, nu vrea să cunoască 
niciodată nevoia altui suflet. N-a tăcut un crainic în Țara- 
de-Sus şi porneşte altul în 'Țara-de-Jos. S-a dus şi a ridi- 
cat din Secuime pe măria sa Petru-Vodă: iaca, azi îi 
facem pomenirea şi ne rugăm la prea curata Fecioară să 
puie cuvînt pentru iertarea pacatelor pe care le-a avut. 
A bătut război cu Riga Matiaș. A bătut război cu tatarii. 
A prins a-i cărunţi părul: a pornit război cu Radu-Vodă 
de la munteni, ca să-și agonisească ochi căprii... 

— Jupîneasă Ilisaftă, mormăi cu mînie comisul 
Manole, muierile ar face bine să nu s-amestece în treburile 
barbaţilor şi domnilor. 

— Așa zici dumneata, comise Manole, — să nu se 
amestece ? 

— Așa zic eu, jupineasă Ilisaftă, să nu se amestece. 
Mai bine să tacă, să păzească cloştele şi să privegheze 
stativele. 

— Așa spun unii, se întoarse jupîneasa cătră stilpul 
pridvorului, însă mi se pare că au şi femeile un suflet ş-o 
judecată. Pe lîngă cloşte și stative, au a naște în dureri şi 
a crește copii. Şi acești copii se fac mari, şi bătrinii cu 
multă minte îi iau cu dînșii şi-i învaţă meşteşugul săbiei. 
Și saracei mame numai îi tremură inima că acei copii se 
duc și poate nu s-or mai întoarce. Dumnezeu, comise 
Manole, i-a făcut pentru altceva, nu pentru oștile măriei 
sale. | 

— Pentru ce i-a făcut, jupîneasă Ilisaftă ? 


11 


— Domnul Dumnezeu i-a făcut ca să trăiască şi să se 
bucure și ei de viaţă. Domnul Dumnezeu i-a făcut ca să 
cunoască dragostea și să-și găsească soţie. Stăi, nu răs- 
punde, nu te grăbi, căci știu ce vrei să spui. Vrei să spui 
că feciorii domniei tale s-au bucurat de asemenea daruri, 
afară de unul pe care l-am închinat lui Hristos şi se află 
monah la sfinta mănăstire Neamţu. Eu ţi-oi răspunde că 
bucuria mea nu-i întreagă cît n-oi vedea pe mezin cu 
aceeaşi rinduială. 

— După cît înţeleg, jupiîneasă Ilisaftă, vorbeşti despre 
Ionuţ, 

— N-aş putea spune, comise Manole, că n-ai înţeles 
bine. 

— Şi după cît pricep, vrei să-l însori. 

— Doresc, comise Manole, după cum ţi-am mai spus. 
Și i-am spus și băietului. Acuma-i barbat, nu-i băiet, 
Inţelege și el, dar se află pe lume barbaţi mai vechi care 
sc pun împotrivă. 

— Cum să-ţi spun, jupîneasă llisaftă ? Se pun împo- 
trivă, pentru c-au gustat din mincarea asta o viaţă în- 
treagă şi nu pot aduce mărturie de bunătatea ci. 

— Ştiu, comise Manole, ştiu, saraca de mine! asta-i 
răsplata mea pentru lacrimile și privegherile mele cît am 
fost tînără şi pentru cîte am îndurat o viaţă întreagă. 
Tiran ai fost și tirari ai să rămii și eu nu pot pune în casa 
asta o vorbă înainte, fără să stai împotrivă. Ba încă te și 
jimbezi ca acuma și te uiţi la mine ca de departe, aducîn= 
du-mi aminte că acest pui orfan de care îmi tremură mie 
acuma inima, nu-i pui din acest cuib. Chiar pui de cuc să 
fic, dar Maica Domnului l-a dat grijii mele, și numai eu 
i-am fost mama care lui i-a lipsit. De aceea am și avut 
pentru dînsul mai multă jale și milă. Fiind pui săriman 
trimes sufletului meu, am mai multă putere asupra lui 
decît comișii cei vechi (nu te holba așa la mine, comise, că 
nu mă sparii) ; mai multă putere asupra lui decît comișii 
cei vechi: asta s-o ştii. Comișii cci vechi ar face bine să 
m-asculte, după o viaţă de nacazuri ce-am trăit cu el. 
Dacă nu m-ascullă pe mine, să ia aminte că, între cei doi 
cireși rotaţi care se văd înaintea noastră în livadă, tot 
zboară cucul cel bătrîn care a cîntat primăvara asta. A 
cîntat ș-a cîntat de părea că se omoară. Pină ce s-au copt 


12 


cireşele. Acuma, după ce se coc cireșele, ş-a gustat din 
cireşe, se tot așează într-un prasad strimb între cei doi 
pomi întru care hălăduia şi tot cearcă să cînte şi se screme 
degeaba, căci a răguşit de cîte cireşe a mîncat. Aşa şi cu 
acei comiși care se tot tînguie că-i dor şalele. Le-a venit 
vremea, ca şi cucului celui bătrin. Stăi, comise, şi lasă-mă 
să vorbesc, că atita mi-a mai rămas pe lumea asta. Eu vor- 
besc și dumneata te pui împotrivă. Vrei domnia ta să spui 
că nu-i adevărat ce-am spus ? Nu-i adevărat c-aţi luat un 
fecioraș crud la toate blăstămăţiile cîte aţi săviîrşit ? 

— Ce-am săvirşit noi, ca niște oameni ai lui Vodă, a 
săvirșit şi el; asta-i legea lui. 

— Ba nu- i aşa, că era un prunc cînd l-ați dus cu 
dumneavoastră. 

— L-am luat la învățătură şi i-a plăcut. 

— Ce putea să-i placă? Să vadă cum hăituiți ca pe 
o sălbătăciune pe Petru-Vodă și-l împresurați şi-l prindeți 
și-l puneţi sub sabie ? 

— Lasă că n-a fost, — dar putea să fie. Lui Petru- 
Vodă i s-a făcut județ, cum scrie la carte. A omorît pe 
fratele său Bogdan-Vodă. Cine face, face-i-se. Sînge pen- 
tru sînge. Iar după ce l-a judecat, măria sa Ştefan şi-a 
luat canon să ajuneze nouă ani vinerile. 

— A fi, dar județul e al lui Dumnezeu, nu al oa- 
menilor. 

— Pe pămînt, județul e al lui Vodă. 

— Şi bine-i, mă rog, că l-ați dus în Țara Muntenească, 
amestecîndu-l într-atâtea și într-atitea, de era să-şi piardă 
capul ? 

— Însă nu şi l-a pierdut, comisoaie Ilisaftă, căci are 
braţ vrednic. 

— Nu şi l-a pierdut, căci am stat eu în genunchi ziua 
și noaptea lăcrămînd şi rugîndu-mă la Maica lui Dumne- 
zeu, să ia subt aripa sa milostivă nu numai pe cei tineri, 
comise Manole, ci şi pe cei bătrîni, care. mă înfruntă 
acuma. Ce l-aţi putut învăţa acolo? Să hăituiască pe 
Radu-Vodă, cum aţi hăituit pe Petru-Vodă ? Aţi hăituit 
cerb ş-aţi prins ciute. Ce i-au trebuit măriei sale Doamna 
și domniţele Radului-Vodă ? Putea să-i ieie averile, cum 
le-a luat ; dar pe femei să le lese. Așa încît s-a umplut 


13 


Ţara Moldovei de doamne şi domniţe. Am auzit că dom- 
niţa Maria... 

— Află că domniţa Maria e o copilă, jupîneasă Ilisaftă. 

— Va îi fiind. Dar eu am auzit că ia așa se uită ţintă 
drept în ochii măriei sale Ştefan. Apoi treabă-i asta, 
comise Manole ? Spune şi dumneata. Adicătelea, dum- 
neata știu eu ce vei spune, că te cunosc. 

— De aceea nu spun nimica și tac. Domnul meu ştie 
ce face şi face bine. 

— Unele le face bine, comise Manole, însă altele nu 
le face bine. Dar asta-i altă belea. Pe mine mă dor altele. 
Alinte-se măria sa cu cîte doamne şi împărătiţe pofteşte, 
eu grija măriei sale n-o am. 

— Se şi vede, Ilisaftă. 

— Eu grija măriei sale n-o am, comise. Eu mă îngri- 
jesc de pruncul sufletului meu şi doresc să-l văd aşezat la 
casa lui, cu soţie ; pe urmă pun minile pe piept şi închid 
ochii. Tac de-a pururi şi scapi de mine. 

— Vin și eu după tine, Ilisaftă, n-ai grijă, căci şi zilele 
mele sînt numărate. Ba încă se poate să mă înfăţişez eu 
întăi şi întăi în acel loc de liniște şi de tăcere după care 
rîvnesc. | 

Comisul oftă prelung şi jupiîneasa Ilisaita îl privi c-o 
înduioșare trezită în ochii ei frumoşi. 

— Ah, comise Manole, îngînă ea, nu uita de învăţă- 
tura din veac, care spune că să te temi de muierea care 
tace, nu de cea care vorbește. 

— Ilisaftă, am învăţat să nu mă tem de nimica, se în- 
dîrji bătrînul comis. Eu zic să leşi băietul pînă ce i-a veni 
vremea. Așa te-ai zbătut și te-ai frămintat cu nora dumni- 
tale Maruşca. Aţi dat lui Simion să beie atitea buruieni 
fierte pînă ce i-a venit greață. Te-ai ostenii la toate schitu- 
rile din munte ; ai adus, pe lingă Chira dumnitale, toate ba- 
bele meştere cîte s-au aflat în nouă ţinuturi. Ei și ? Cînd a 
venit vremea ş-a dat Dumnezeu, — lucrul s-a făcut, ș-ai 
să ai nepot. Venea și fără atita străduință a dumnitale. 

— Ba numai după strădaniile, doftoriile și rugăciunile 
mele s-a făcut, comise Manole. Cu strădaniile și rugăciu- 

ile mele are să se facă şi ce doresc eu pentru Ionuţ, comise. 
Si ce vreau eu, comise, află că se îndeplineşte, deoarece 
am sprijin pe Maica Domnului. Şi nu cuteza a fi nătîng, 


14 


cinstite comise, faţă de porunca sfîntă. Și mai multe să nu 
spui, comise Manole, căci iaca, se umple uliţa de lume 
şi ne vin oaspeţi. Cum or intra, să nu te găsească po- 
somorit, cum ai narav să stai citeodată. De paloșele tur- 
cilor poţi muri ; de vorbele Ilisaftei, nu. 

— Mulţămesc Domnului Dumnezeu... oftă comisul 
iarăși. 

- — De ce mulțămeşti ? 

— Că a pus tuturor lucrurilor de pe lumea asta sfîrşit. 

— Mulţămește-i și pentru lIlisafta, Manole, zîmbi 
subţire comisoaia. 

— Îi mulţămesc, comisaaie, căci astfel am primit 
învățătura să preţuiesc, după multă vorbă, un ceas de 
tăcere. 

Pe sub teii înfloriți de la poartă, intra Nechifor Căli- 
man, starostele. Purta, ca şi comisul, strai de şiac sur şi co- 
manac de noaten. N-avea pe el nici un semn de oştean 
și ţinea în dreapta toiag. Se închină cuviincios cătră 
cinstitul comis Manole şi cătră dumneaei comisoaia 
Ilisafta. 

Foarte s-au bucurat comisul şi comisoaia de sosirea 
unui oaspete ca Nechifor Căliman, starostele. În drum se 
mai opriseră cîțiva gospodari, îmbrăcați curat ca într-o 
zi sfîntă. Între ei se afla și părintele Dragomir, cu dasca- 
lul său Pamfil, care și ei își vestiseră venirea şi-şi pre- 
găteau intrarea la curtea comisului. Acuma mai stăteau o 
clipă cu oamenii, grăind de vreme, de holde, de oi şi vite, 
și mai cu samă de năcazuri, 

Căliman starostele, după ce-și făcu închinăciunea de 
cuviinţă, se aşeză pe laiţa unde avea el obicei să steie 
de cîte ori venea la prietinii săi comisul și comisoaia. 

— Despre ce umblă vorbele la Timiş? întrebă el cu 
voie-bună. | 

Fără a aștepta răspuns, se întoarse cătră comisul 
Manole, ca să-i dea o veste așteptată. 

— Cinstite comise Manole, urmă Sa am primit ştire 

că-ţi vine azi doftoria. 

Jupîneasa Ilisafta răsări din locul ei. 

— Care doftorie ? 

— Doftoria cinstitului comis, răspunse rînjind staros- 
tele. Pentru durere de şale. 


15 


Comisioaia se miră nespus : 

— Care doftorie ? Cine o aduce ? 

— Jupîneasă Ilisaftă, se închină spre ea starostele 
Nechifor ; numai un ceas de vreme ai s-aștepţi ş-ai s-o 
vezi. N-o aduce nimene ca pe o doftorie; cît numai o 
călăuzeşte, căci vine ea singură. 

Auzind o cimilitură ca aceea, despre care n-avea sti- 
inţă, de și într-o viaţă de om auzise atitea, comisoaia 
Ilisafta s-a întors spre stilpul său privindu-l crucis. 

— Cinstite staroste, întrebă ea cu grabă şi cu ascu- 
time ; gicitoare să fie asta ? 

— Nu-i giîcitoare, ci doftorie ; ai s-o vezi ş-ai să te 
bucuri, jupîneasă llisaftă, se veseli starostele Nechifor. 
Mai mult decît atita nu pot spune, căci îmi poruncește 
comisul Manole să tac ca pămintul. 

— Bine cunoaşteţi toate şi bine vă înțelegeţi, îi în- 
toarse cuvint aprins jupîneasa. Eu stau aicea ca într-o 
sălbătăcie, tac și nu ştiu nici nu spun nimic, iar domniile 
voastre barbaţii știți și vorbiţi toate. Poate ştii ceva, sta- 
roste Nechifor, despre Ionuţ ? N-ai auzit că-i vorba să-l 
însurăm ? 

— Ptiu, drace! Eu socot, jupineasă Ilisaftă, că un 
holteiaş ca Ionuț mai poate aștepta pîn’ ce-or trece răz- 
boaiele, ş-apoi s-a așeza după aceea, dacă i-a veni gust. 

— Asta nu-i gust, staroste ; asta-i datorie de creștin. 

— Așa-i, jupineasă Ilisaftă ; dar eu ți-oi spune dumni- 
tale că, dacă-i prea devreme, e cu suferinţă ; dacă-i prea 
tîrziu, e cu oftări. Asta-i pozna cea mai mare, oameni 
buni. 

— Cum grăiești dumneata, staroste ? se ascuţi spre 
el jupîneasa Ilisafta. Îţi face semne comisul ? 

— Îmi face, răspunse cu supunere Nechifor Căliman ; 
dacă-mi face de ce-as spune că nu-mi face ? Domnia ta, 
precît înțeleg, vrei aşa, iar domnia sa vrea altfel. Unul 
îl trage într-o parte altul în alta, și băietul stă pe loc. 

— Nu-i băiet, staroste, e barbat. 

— Cine-i barbat ? Ionuț? Asta-i altă poznă, oameni 
buni ; ptiu, drace ! | 

Comisul se veseli în jilţul său, comisoaia zîmbi și ea 
cam acru. Cucul cel bătrîn începu să gîrîie răgușit în 
prasad. 


16 


— Îl auzi, comise ? întrebă jupîneasa Ilisafta. 

— Îl aud, Ilisaftă... eftă bătrînul Manole Păr-Negru. 
Văd că vine pe sub păretele de-afară o femeie din sat de 
la Timiș, o aduce Chira. Are vreo nevoie de-un ajutor 
ori de-un sfat, jupîneasă Ilisaftă. 

— Atuncea să îndrăznească a păși aici... hotărî ascuţit 
comisoaia. Eu am sfat cu domnia voastră, nu vă pot lăsa 
singuri. Aştept şi pe părintele Dragomir, şi pe dascalul 
Pamfil : văd că miîntuie vorba cu gospodarii şi şi-au ră- 
sucit grumazurile într-acoace. Ce vrei, nevastă ? Tu eşti 
Călina lui Gheorghieş Alistar ? 

— Eu sînt, dragă nînaşă; văd că nu m-ai uitat şi te 
milostiveşti a-ţi aduce aminte de mine. 

— Nu te-am uitat: spune ce nacaz al. 

Femeia era încă tînără, curat îmbrăcată cu catrinţă şi 
iie. Se sfia, cu mîna la gură, de obrazurile bărboase ale bo- 
jerilor din pridvor. Ea nu era decît o fiinţă din mişei, ne- 
vastă a unui argat de pe moşie. Cu toate acestea, avea un 
suflet şi o suferinţă — și căta sfat unde ştia că-l găseşte. 
De la pragul jupînesci llisafta nu se întorcea nimenea ne- 
mâîngiiat. Nu se afla în acea parte de ţară suflet mai bla- 
jin decit al comisoaiei. 

— Nu te siii, Călină ; îţi dau eu deslegare să grăiești. 

Femeia urma să tacă. 

— Te asupreşte Gheorghieș Alistar? Ori te ucide? 

— Sărut dreapta, nînașă. Ba. 

— Nu-ţi dă ce-ţi trebuie ? 

Nevasta își strînse mai tare buzele. 

— Și-a încurcat cărările prin alte părţi ? 

Călinei lui Gheorghieș îi zbucniră deodată lacrimile, în 
tăcere, fără nici un cuvînt, fără nici un suspin. Își plecase 
fruntea cătră umărul stîng, rușinată. Comisul şi starostele 
priveau ca de departe, răsturnaţi în speteze, la locurile 
lor. 

Jupîneasa Ilisafta urmă a ispiti pe nevastă, 

— Ai făcut ceva ? 

— Ba. Am venit să cer sfat, murmură femeia. Zice că-i 
bine să mă duc să dau acatist și să mă rog la Sfîntul Ono- 
frei, la un schit care se chiamă Sihăstria, 

— Într-adevăr, răspunse domol si cu luare-aminte 
jupineasa Ilisafta ; se află un schit Sihăstria şi este acolo 


17 


o icoană a lui Sfîntu Onofrei. Iar eu nu te sfătuiesc, fină, 
să te duci să te rogi la un bărbat, oricît de sfînt ar fi el. Corb 
la corb nu-și scoate ochii : vorba asta s-o ştii de la mine. 
Pentru suferinţa ta du-te la Neamţu şi roagă-te Maicii 
Domnului, făcătoarea de minuni. 

Muierea se închină suspinînd și sărutîind cu buzele 
ţuguiate dreapta jupînesei Ilisaita. Se întoarse spre nana 
Chira, care încuviința cu șoapte pripite sfatul, şi amîn- 
două se traseră înapoi spre cuhnie. 

Comisoaia n-avu vreme să se bucure de izbiîndă. Privi 
numai o clipă pe potrivnicii săi și îndată după asta fu 
nevoită să iasă întru întîmpinarea sfinţiei sale părintelui 
Dragomir, care venea domol, cu dascalul Pamfil în 
urma sa. | 

Mare uimire a cuprins iarăși pe jupîneasa Ilisafta, cînd 
dascalul Pamfil, după închinarea de bun-sosit, şi după ce 
s-așezat pe laiţă lîngă staroste, a deschis gura şi a clămpă- 
nit ciudate vorbe pe care le mai auzise : 

— Cinstite comise Manole, s-a primit înştiinţare că 
vine doftoria. 

— Bună veste, s-a bucurat bătrînul Manole Păr-Negru. 

Vorba a rămas aici — ca un ou răsclocit : stă netrebnic 
şi n-a mai ieși din el pui pînă la învierea a doua, şi nici 
atunci. Să nu crăpi de năduh ? se muncea în sine cu gîn- 
dul jupîneasa Ilisafta. Au cîteodată barbaţii aceștia cîte-o 
taină în care nu poţi intra, cum nu poţi pătrunde în stîncă. 
Nu-i departe dumneaei de a crede că să fie o punere la 
cale a lor, numai așa, ca s-o fiarbă pe ea. Să nu mai aibă 
astimpăr, să nu mai aibă hodină, pînă ce n-a afla. 

Dar de la cine să afle ? Poate pe Ionuţ să-l ispitească, de 
vreme ce trebuie să cadă la curte şi Ionuţ pînă la vremea 
amiezii.. 

Ce spune și părintele Dragomir ? Doamne, iartă-mă : și 
popa ista parcă n-ar fi în toate minţile. 

— Eu socot să fie aici înaintea amiezii... grăiește moale 
părintele Dragomir. 

E vorba tot de acea doftorie; și bătrinul Manole se 
bucură și de vorba asta. El se bucură şi alţii se înveninează. 
Dar fie ce-a fi! Fie taină, fie minciună, fie punere la 
cale, — nu-i întreabă şi nu mai cere lămurire, să știe de 
bine că moare într-acest ceas ! 


18 


A început să adie o boare ușoară dinspre munte. Par- 
tea aceea de lume învăluită ca în hobot albastru s-a mai 
luminat parcă şi s-a mai apropiat. Pe cînd depărtările de 
la şesuri se tulbură ca-ntr-o bură de cenușă. Dascalul Pam- 
fil se uită cu luare-aminte într-această schimbare a sti- 
hiilor ; trage din chimir gromovnicul său învălit în şter- 
gar alb, îl desface şi-l cercetează. 

Cartea dascalului Pamfil e altă taină, cu slove ca fur- 
nicile şi cu chipuri pe care nu le poate pricepe şi deslușşi 
nimeni altul decît el. Pe cît lămurea uneori părintele Dra- 
gomir, acel gromovnic a fost alcătuit de un schivnic de la 
Sfîntul Munte Aton ; iar un frate al dascalului Pamfil, 
monah trăitor acolo, l-a cumpărat de la schivnic cu preţ 
de doi harmasari buni. Cînd a venit la noi în ţară acel mo- 
nah, frate al dascalului Pamfil, a lăsat aici gromovnicul și 
l-a învăţat pe Pamfil cum să-l înţeleagă. Luînd de la Pam- 
fil doi căluţi tretini răscumpărare, s-a dus, ş-apoi a şi 
murit acolo la Aton în sfînta mănăstire a Pantocratorului. 
De atuncea se folosește o parte din omenirea din Ţara-de- 
Sus de înţelepciunea scrisă în acel gromovnic. Ce-o fi fiind 
asta, cum va fi fiind scris, şi cum poate ceti dascalul Pam- 
fil — care nu-i decît un biet mișel ca toţi mișeii — nu- 
mai unul Dumnezeu poate ști. Se află pe lume, pesemne, 
asemenea ciudăţenii de care se folosesc cei slabi, ca să aivă 
har şi căutare la domni şi boieri. 

Arată cu mare pricepere dascalul Pamfil, bătînd cu do- 
sul palmei în gromovnicul deschis, mai întăi şi mai întăi, 
că — dacă se schimbă vremea din secetă în ploaie la sfir- 
situl lunii iunie în zodia racului — apoi are să tot ploaie 
vreme de patruzeci de zile. 

Rău a fost că nu plouă peste năcăjiţii din Țara-de- 
Jos. N-are să fie bine că plouă prea mult, pentru năcă- 
jiţi din Tara-de-Sus. Căci 


E 


Cînd se umplu fîntînile 
Scad prisăcile şi stinile, 


Așa-i cumpăna : dacă se înalță într-o parte, se coboară 
în cealaltă. 

— Adevărat, adevărat scrie la carte... oftează părintele 
Dragomir, care nu-i deloc cărturar şi, precum se cunoaște, 


19 
Pa 


â învăţat pe derost sîînta slujbă şi tipicul. Se poate să nu 
fie cărturar nici dascalul Pamfil ; însă cartea lui e carte, 
cartea e în stăpînirea lui, şi în ea se află cuprinse toate 
înţelepciunile de la Solomon-Împărat şi de la Iraclie-Îm- 
părat. 

— Dacă plouă, nu-i rău, căci așa vrea Dumnezeu, ur- 
mează dascalul Pamfil ; şi filosofii au spus că nu s-a văzut 
niciodată foamete după anii ploioși. Iar dacă plouă, mun- 
tenii de la noi n-au a se plinge, căci 


Si din iarbă rea se poate scoate fin bun. 
Deasemeni plugarii cei buni ştiu că 


După Singiorz 
Nu se mai samăuă orz. 


Iar cine n-a apucat a sămăna orz, să samene malai. În 
Țara Moldovei, 


Cu vin și cu malai 
Poţi trăi o sută de ai. 


Să cunoască pivnicerii de la podgorii că 


Ploile de Sintămărie 
Vinul îl subţie. 


Se mai scriu în gromovnic şi alte adevăruri. De pildă 
că : «Toamna se numără bobocii şi se măsură griul». Vorba 
asta îi place, nu ştiu de ce, părintelui Dragomir. Jupîneasa 
Ilisaita se miră — căci vorba asta e de cînd lumea şi nici 
nu-i nevoie să mai fie scrisă și zugrăvită. 

Dascalul Pamfil mai găseşte ceva în bucoavna lui: 


. După iarnă suparată, 
Vara rîde... 


Dacă lepezi cojocul la Crăciun, 
Îl îmbraci la Paşti. 


Iaca, asta i s-a întîmplat și dumneaei să cunoască, nu 
numai o dată într-o viață de om. Înțelepte lucruri scrie 


20 


la gromovnic. Bine ar fi să se afle scris în acea carte ve- 
che ceva despre zodia lui Ionuţ şi despre casa vieţii lui 
Jonuţ, adică despre însoţirea pe care o rîvneşte pentru dîn- 
sul cu atîta neastimpăr comisoaia. 

— Se arată în gromovnic zodia lui Ionuţ, dascale Pam- 
fil ? întreabă dumneaei, cu puţină îndoială. 

— Sărut dreapta, jupîneasă Ilisaftă, răspunde cu supu- 
nere dascălul ; se arată ; de ce să nu se arate ? În gromov- 
nicul meu se arată și se proroceşte toate cîte sînt pe lumea 
asta. Ţi-am arătat și domniei tale zodia în care te afli şi 
s-a dovedit bună zodie. Am să-ţi spun şi despre zodia lui 
Ionuţ, al dumneavoastră, de ce să nu spun ? 

— Cum ai crede dumneata, dascale, că s-ar arăta scris 
în carte acea zodie a lui Ionuţ ? întreabă cu glas scăzut şi 
repezit comisoaia Ilisafta. S-ar putea să nu i se arate căs- 
nicie ? 

— S-ar putea; căci unor oameni li-i scris pe obraz, 
şi-n ochi și-n frunte, că n-au a zidi casă şi nici vor avea fẹ- 
ciori, să-i pomenească : după cum se spune şi-n cântarea de 
la sfînta mănăstire Neamţu pe care o cîntă monahii : 


O, prea frumoasă pustie, 
Poftesc să te am soție... 


Însă, eu pe cît am putut cunoaște în ochii lui Jder cel 
mititel și-n toate ale sale, n-are să cînte niciodată asemenea 
viers. Mai degrabă s-ar vedea din toate ale lui că are să 
biruiască două şi trei femei. 

— Aşa crezi dumneata, dascale ? Să nu te-audă comisul. 

— Ba eu îl aud, jupîneasă lIlisaftă, se veseli comisul 
Manole din jilţul său ; şi-mi place; dar să ştii că asta-i 
altă căciulă. 

— Ştiu, știu, oftă jupîneasa lIlisafta ; asta a fost scris 
și-n ochii altora. A dat Dumnezeu însă şi s-au însurat. Așa 
va da Dumnezeu să se însoare și Ionuț. Iar dumnitale, 
dascale Pamfil, dacă vii cînd e băietul aici, şi-mi spui în- 
tocmai ce doresc eu, să ştii că-ți dăruiesc un bărbăcuţ noa- 
ten, de soi de la Crîm. 

După aceste vorbe, jupîneasa Ilisafta Jderoaia n-a mai 
întirziat. S-a sculat cu grăbire și s-a dus să deie poruncă 
de colăcei proaspeţi, miere limpede şi apă de izvor, pen- 


21 


tru oaspeţii săi. Pe cind se întorcea iar în pridvor, a bă- 
gat de samă că bătrinii stăteau cu capetele întoarse cătră 
colnic, de unde cobora poteca de la grajdurile domnești. S-a 
oprit ca fulgerată, stînd și dumneaei cu luare-aminte, ca 
să vadă — încă departe — călăreț sprinten venind în pas 
domol pe cal murg. Cînta din frunză. 

— E Ionuţ... a şoptit ea c-o bucurie de tinereţă. 

Încă privea într-acolo, cucerită cu totul de bucuria sa, 
cînd s-a stîrnit zarvă de cîni la curte ; şi-n poartă s-a oprit 
Zailic Uzum de la Dumesnic, cu ursul cel mare negru, 
pe care îl purta îmblinzit la iarmaroace de vreo douăzeci 
de ani. 

Ţiganul, desirat și mai înalt decît poarta, se purta încă 
scmeţ, și cu plete negre, măcar că împlinise șaptezeci de 
ani. Cu glas răgușit şi răstit îşi îndemna ursul să se ìn- 
chine cătră boieri : 

— Ploconește-te frumos, Vasile, la cinstitul comis. 

Ursul s-a ridicat în două brînci, alături de stăpînul său 
Zailic, şi s-a închinat cătră pridvor. 

Comisoaia. părăsise din vedere pe Ionuţ şi se întorsese 
cătră minunea de la poartă. Cinstitul comis s-a sculat din 
locul său, a ieșit din pridvor, ş-a strigat poruncă la argaţi 
să stăpinească bine cînii. După aceea s-a dus împotriva 
ursului, care se lăsase iar în patru brînci și intra cuminte 
pe portiţă, după ţigan. 

Neașteptată vedenie i s-a arătat apoi jupinesei Ilisaita. 
Cinstitul comis s-a lăsat dintrodată pe pajiște, cu pîn- 
tecele la pămînt și cu braţele împreunate sub frunte. La 
porunca ursarului, Vasile a pășit cu mișcări line în spa- 
tele comisului ş-a început a-l călca, pipăindu-l oarecum, 
de la şale spre grumaz și iar la şale. Oaspeţii din prid- 
vor se ridicaseră și se uitau, mușcînd colăceii proaspeți, 
cum se mișcă iscusit doftoria vie deasupra ciolanelor bă- 
trine ale comisului... 

— Iaca, asta încă n-am văzut-o, a mărturisit cu umi- 
linţă jupineasa Ilisafta. De auzit am fost auzit; dar încă 
n-am văzut. Se va fi spăriind durerea de asemenea di- 
hanie fioroasă ? Totuși văd că-i un urs blind și înţelept. Va 
fi avind el meșteșug să deie bătriîneţii iarăși macar o parte 
din puterile tinereţii ? Dacă vrea Dumnezeu, se poate şi 
asta. 


22 


Jupîneasa llisafta își ridică ochii spre cerul amiezii, 
pocni din palme, apoi își făcu cruce clătiniîndu-şi căiţa naltă 
împodobită cu borangic... 

Însă, cu toată uluiala ei de-o clipă, nu putea uita pe cel 
care venea călare legănat şi cîntînd din frunză, pe sub fagi. 
Ionuţ al ei, puiul străin, mai drag decit copiii durerii sale 
drepţi, cei care erau carne din carnea sa şi singe din sîn- 
gele său. Cum își tot înturna ochii spre poartă, așteptin- 
du-l din clipă în clipă, îl și văzu sosind, cu dreapta în șold 
și cu gugiumanul pe-o sprînceană. Ajuns în dreptul porţii, 
își strunise calul poprindu-l și se înălţase în scări, ca să 
vadă mai bine ce adunare de oameni și ce petrecere s-a 
iscat la curtea marelui comis. Într-o clipă înţelesese şi i se 
arătase pe obrazul ars de soare zimbetul lui, după care se 
prăpădea jupîneasa Ilisaita. Ptiu ! ptiu! şopti ea într-as- 
cuns. Să nu fie de deochi! Falnic barbat creşte din Ionuț. 
Rîdea cu toţi dinţii, sub mustaţa îngroșată. Își arcuise 
sprîncenele. Pe urmă avusese o căutătură în laturi, cerce- 
tind ca într-o fulgerare ce se petrece împrejuru-i. Jupi- 
neasa comişoaie răsări ca de-o sfială : acea căutătură lătu- 
ralnică, repede aruncată şi tot aşa de repede ascunsă, era 
aidoma cu căutătura lui Vasile, doftoria vie care punea 
în rînduială ciolanele dureroase ale lui jupin Manole Păr- 
Negru. Acuma își dădea sama bine că mai ales la acea cău- 
tătură de om a sălbătăciunii îmblinzite se uimise dum- 
neaei. Să fie și asta vreun semn ? 

Nu-i nici un semn. Ori, dacă este semn, nu poate fi 
decit semn bun. Dumnezeu a pus în acest fecior toate 
darurile sale, întru care ea nădăjduise. Bărbăţia şi pu- 
terea lui îi erau scrise în obraz şi-n trup. În acea vară 
a anului 1474, Jderul cel mezin nu mai avea nimic din 
pruncul de odinioară. Lat în umeri și subţirel în mijloc, 
părea mai nalt decit alţi oameni cînd, după ce descălecase, 
intră pe portiţă cu frîul calului în dreapta. Cu stinga își 
trase de pe plete gugiumanul şi se ploconi uşor cătră pă- 
rintele său comisul, care-și sucise spre el grumazul, rîn- 
jind de jos în sus de subt urs. 

-— Mă tot dureau șalele... încercase domnia sa să lä- 
murească băiatului. 

Dar Ionuț se întorsese spre măicuţa sa cea bună, care 
urma să-l privească şi-l aștepta aproape, cu fruntea încli- 


23 


nată ca și cum ar fi vrut să-l împungă și cu bărbia înde- 
sată asupra sînului. 

«Răule şi urîtule !» ar fi poftit dumneaei să strige. Însă 
ji era rușine de atita lume. 


CAPITOLUL II 


AICEA SI COMISUL MANOLE DĂ 
SFATURI MEZINULUI SĂU 


Vîntul care adia de cătră amiază a spălat putoarea ur- 
sului. Cînii de la Timiș şi-au contenit zăpăiturile ; lumea 
din priveliște s-a astimpărat îndrumîndu-se încolo şi în- 
coace la ale sale. Atuncea și sfinţia sa părintele Dragomir 
s-a sculat ducîndu-se agale, hai-hai, avînd în urma şi în 
laturea sa ca pe un mînzoc pe dascălul Pamfil. După ce și 
starostele Nechifor a poftit sănătate bună cinstitelor gazde, 
și s-a auzit şi în urma domniei sale portița de la drum trîn- 
tindu-se în clampă, jupîneasa Ilisafta a răsuflat prelung 
af-afi ! și s-a întors cătră Ionuţ al ei. 

Dar se mai afla de faţă şi comisul Manole. 

— Mi-ar plăcea, comise, a zis dumneaei, să ne aduci o 
leacă de fagure proaspăt, ca să-ndulcim tinereţa asta. N-a 
fost pe la noi de cinci zile, și, după cît pot eu ceti pe obra- 
zurile oamenilor, acuma văd că are acrimea unei griji. 

— Ce grijă poate avea un fecior desmierdat ca Io- 
nuţ al dumnitale ? a răspuns mormăit bătrînul Manole fc- 
indu-se din șolduri și din umeri, unde simţea furnicîndu-l 
doftoria ursului. 

Comisoaia a zimbit : 

— Așa ești dumneata, comise Manole; după ce te-ai 
pus la cale ca să-ntinerești iar, nu-ţi mai pasă de nacazu- 
rile altora. Dumneata nu vrei să crezi că o mamă are tot- 
deauna de ce se teme, şi un fecior ca Ionuţ, ale sale gîn- 
duri. Uită-te şi vezi ce i-i scris în ochi. 


24 


— Mă uit, comisoaie, şi nu văd nimica. Dacă are ceva 
păietul, să spuie. Întîmplatu-s-a ceva pe la domniile voas- 
tre sus, comise al doilea ? 

— Nu s-a întîmplat cine ştie ce, tătuţă, a răspuns Io- 
nuţ învăluind cu zîmbet prefăcut pe bătrîn. 

Comisul Manole a pășit spre mezinul său și şi-a pus 
palma sa dreaptă pe umărul lui stîng. 

— Ce este ? 

Jupiîneasa Ilisafa şi-a pălit fruntea : 

— Să știi că-l chiamă iar la Domnie! Băietul acesta, 
sărăcuţul, fost-a zămislit, pesemne, pe zbucium și pe 
grabă. Nu i se isprăvește una și începe alta. Oare nu l-aţi 
dus în Ţara Muntenească, purtîndu-l în primejdie ? Cine 
era, cine era în frunte la toate ? Ionuţ al lui Manole Păr- 
Negru ! Cine a bătut cu straja săbiei în poartă la Cetatea 
Dîmboviţii și a strigat să-i vie cheia de aur, pe tabla, ca 
s-o primească și s-o ducă măriei sale Ştefan-Vodă ? Cînd 
s-au jimbat turcii la el, îndemnîndu-l să vie s-o ieie, — 
n-a descălicat ? şi nu s-a dus s-aducă scară, ca să se suie 
singur la meterezuri după cheie ? Mă rog, cine-l învață ? 
Îl învaţă acei bătrîni care nu se mai astimpără şi care 
au nevoie de puterea sălbătăciunilor ca să purceadă iar 
la alte blăstămăţii. 

— Jupineasă Ilisaftă, dă la o parte cele trecute şi nu 
mai vorbi de ele, căci s-au săvirșşit ; iar pe cele viitoare 
nu cuteza să le judeci, căci le poruncește măria sa şi arc 
asupra lor putere numai unul Dumnezeu. Spune, copile, 
ce este ? 

— După cele ce-l puneţi să săvîrşească, copilul nu-i el. 
Pe cît m-ajută ochii și înţelegerea, eu îl socotesc barbat 
în toată puterea. 

— Atuncea, jupîneasă Ilisaftă, lasă pe barbat să vor- 
bească şi dumneata taci macar cât tace picuşul. 

— Bine, a oitat comisoaia ; barbaţii să grăiască, iar ne- 
vestele și mamele să asculte. 

— Așa, a urmat cu spriînceana încruntată comisul Ma- 
nole. Spune, băiete. 

— Apoi ce să spun, tătuţă ? a zîmbit cu ochii pe ju- 
mătate închiși Jderul cel mititel. Mai întăi am venit să 
vă văd, căci îmi era dor de domniile voastre. Și să vă 
sărut mîna. Sărut mina, tătuţă ; sărut mîna, muţă. Și vă 


25 


aduc deasemenea închinare de la bădiţa Simion. Cu ose- 
bită dragoste se închină cumnata Maruşca la dumneaei 
soacră-sa, şi se roagă să nu fie uitată, căci are nevoie de 
sfaturile dumnisale cum are nevoie prigoria de apă. 

— Apoi dac-ar avea aşa de mare nevoie, ar fi aicea 
și dumneaei. N-am văzut-o cine ştie de cînd. 

— Conteneşte, jupîneasă Ilisaftă, s-a îndirjit jupîn Ma- 
nole ; n-ai văzut-o de alaltăieri. Aţi stat, ş-aţi vorbit, ş-aţi 
vorbit şi iar aţi vorbit, de la prînz pînă la asfinţitul soare- 
lui. M-am dus peste Moldova ca să văd cositorii; m-am 
întors ș-am umblat după alte treburi; iar m-am dus şi 
m-am întors, şi dumneavoastră tot n-aţi fost isprăvit cele 
ce aveaţi a vă spune. Acuma îţi trebuie iar: ca să le luaţi 
toate de la capăt. 

Ionuţ Jder păşi între bătrîni luîndu-le miînile şi săru- 
tindu-le iar. 

— Așa că dinspre partea asta toate-s bune, tătuţă și 
mămuţă. Ne-a sosit poruncă de la măria sa, ca să pregă- 
tim harmasarul cel alb cu ţintă în frunte. Noi am mai fost 
avut veste că acel cal are să facă trebuinţă măriei sale şi 
nu l-am lăsat să se îngrașe. L-am tot încălicat și purtat 
cînd eu, cînd bădiţa Simion. Noi ne gîndeam aşa că să-l 
ducem pe toamnă la Suceava. Acuma calarașii care au ve- 
nit ne-au spus că măria sa poftește să-l încalice cît se afiă 
în petrecere în tabăra de la Vaslui. Atuncea — mă gîn- 
desc eu — zvonurile care umblă în lume se adeveresc; 
păgiînii ar îi gătind iar război. Spun acești răzăși că, la 
Vaslui, faurii bat potcoave. Atuncea măria sa așteaptă să 
iasă cu oștile după ce s-or pune poduri de ghiaţă pe ape. 

Comisul Manole se încruntă fluturînd din cap ; pe cînd 
comisoaia se căina tăcut, clătiniîndu-şi fruntea la dreapta 
şi la stînga. 

— Lasă asta ; parcă știm noi ce are să facă ? Ştie nu- 
mai măria sa. Şi mai mult decît măria sa ştie Dumnezeu. 
Ce-i cu Vizir ? E poruncă să-l duci tu ? 

— L-aș fi dus. Însă încă nu-l putem trimete. 

— De ce nu-l puteţi trimete ? 

— Tătuţă, de citeva zile, Vizir are ceva. Nu se poartă 
bine ; e fără liniște. Cînd şi cînd i se nazare. Uneori suflă 
greu şi-l simţesc sub mine mai trudit decît s-ar cuveni. 


26 


— Ei şi? rînji bătrinul,;, nu sînteţi domniile voastre 
comiși acolo ? Nu cunoașteţi rînduielile pe care le-aţi învă- 
tat de la mine ? Bătrinul era priceput ; însă comișii cei ti- 
neri sînt și mai pricepuţi, căci de-aceea i-a pus măria sa 
stăpîni la Timiș. Am auzit eu cu urechile mele spunîn- 
du-se că nălbar ca Simion Jder comisul nu se află în toată 
Tara Moldovei. Stricnele aveţi ? Spînţ aveți? Ce vă mai 
trebuie ? 

— Avem, tătuţă. Bădiţa Simion a făcut cele ştiute, 
precum a fost învăţat de la domnia ta. Calului nu i-i mai 
rău. Dar nu-l putem trimete săptămîna asta. Trebuie să-l 
priveghem pînă ce se priboleşte, și apoi după aceea mai 
avem a-l încălica și a-l purta, ca să-l înfăţișăm măriei sale 
intru toată puterea şi frumuseţa lui. Așa cal rar se vede. 
Samănă întru toate lui Catalan bătrînul ; e tot aşa de aprig 
şi parcă ceva mai cuminte. 

— Asta nu se întîmplă numai cailor, ci şi oamenilor... 
suspină repede și subţirel jupîneasa Ilisafta. 

Comisul se holbă pieziș asupra ei. Pufni şi se întoarse 
la Ionuţ. 

— Ş-acuma ce poftiți dumneavoastră de la mine, cinsti- 
ților comiși ? 

— Tătuţă dragă, răspunse mezinul cu glasul său cel 
mai dulce, te poftim, eu şi cu bădiţa Simion, să te oste- 
neşti pînă la deal la noi, la grajdul harmasarilor domnești. 
Unde știm noi una, domnia ta știi zece. Domnia ta i-ai 
crescut pe cei vechi și le-ai știut toate metehnele. Cînd a 
fost nevoie, i-ai doitorit cu mare iscusinţă, de care nici pe 
departe nu sîntem noi în stare. Numai cît te-i uita la Vizir 
și cît vei pune un deget asupra lui ș-ai să și știi ce este de 
făcut. Ne poruncești şi noi urmăm întocmai. Ca să aibă 
măria sa bucurie și noi să nu rămînem de ruşine. 

— Așa crezi tu ? 

— Așa credem eu şi bădița Simion; şi noi din cu- 
vîntul domniei tale n-am ieșit niciodată, tătuţă... Și chiar 
și slujba asta de la Timiș, ne-a încredinţat-o măria sa nu- 
mai cînd domnia ta ai lepădat-o. Dîndu-ţi-se o cinste mai 
mare, noi nu ne-am învrednicit de mila Domniei, decît 
pentru că sîntem feciori şi ucenici ai comisului celui mare. 

— Crezi tu așa ? 

— Cred şi mărturisesc, tătuţă. 


27 


— Crezi și mărturisești, viclene, căci sînteţi la strim- 
toare. Macar că am avut cu destul năduh văzînd unele 
din rînduielile voastre nouă acolo la harmasarii Domniei, 
mai că m-aş îndupleca să nu vă lăs. Eu nu sufăr să-mi 
cadă cușma în tină și numele meu în ocară. Pe urmă asta-i 
ş-o datorie a mea cătră Vodă, ca să nu rămiie fără calul 
care-i place, în războaiele sale. Din mila lui Dumnezeu 
și a Maicii prea curate, Domnul și stăpînul meu își înalţă 
sabia asupra păgînilor, care lucru toți drept-credincioşii 
din lumea asta îl așteaptă cu bucurie. Apoi pentru ase- 
menea război, feciorii mei au pregătit pe Vizir, după cum 
părintele lor a pr egătit la alte războaie pe Catalan ; şi după 
cum alţi comişi de demult au pregătit pe Ducipal lui 
Alexandru-Împărat Machedon. Cum i-a fost de folosinţă 
Ducipal lui Alexandru- Împărat, așa să fie Vizir lui Ştefan- 
Vodă. Și cînd s-a simți în putere Stefan-Vodă pe Vizir, 
să-şi aducă aminte de Manole comisul. Însă n-are să- şi 
aducă aminte de Manole comisul, căci măria sa, la grajdu- 
rile domnești de la Timiş, are slujitori tineri. 

— Tătuță, se încolăci cu glasu-i dulce mezinul în vor- 
birca bătrînului, slujitorii cei tineri au să mărturisească 
adevărul, ca să știe măria sa cui are a mulțămi. Căci dom- 
nia ta nu cești numai doftor al lui Vizir, ci și prietin al 
măriei sale. Si nu atîta pentru noi mergi să doftoresti calul, 
căci noi nu sintem vrednici de cinstea asta, ci din prieti- 
nie pentru măria sa Vodă Ștefan. 

Comisul cel bătriri îşi înălţă fruntea și zîmbi pieziş că- 
tră comisoaic. 

— Auzit-ai, jupineasă Ilisaltă ? grăi el cu glas moale 
și subţiat. Ai putea dumneata, jupineasă llisaftă, să-mi 
spui cine l-a învăţat pe acest fecior al dumnitale asemenea 
mestesuguri diplomaticești ? 

— Îţi samănă dumnitale, comise. 

— Mi-a fi sămănînd, însă de învăţat știu eu cine l-a pu- 
tut învăţa. Află dumneata, comise al doilea Ionuț, că am 
fost ca ceara în mîinile dumnitale, și mai mult decît un 
ceas de vreme n-a trece pînă ce mi-oi pregăti sculele și 
buruienile mele, ca să ne suim la grajduri. Și mai ales am 
nevoic de miere. Nu pentru comisul cel tînăr, jupîneasă Ili- 
saftă, he-he ! cît pentru un harmasar bolnav al măriei sale. 
Ca să dobîndesc un fagure de la o matcă, mă grăbesc in- 


28 


tăi să lepăd de pe mine straiele pe care le-a călcat ursul; 
cu asemenea amiros nu mă primesc albinele nicicacum ! 

— 'Tătuţă dragă, îţi mulţămesc și-ţi sărut dreapta. Ş-oi 
gusta și eu o margine de fagure, căci iar sînt călător. Cei doi 
calarași mi-au adus poruncă să mă înfăţișez la prea cu- 
vioșia sa părintele Amfilohie. Așa că, după ce suim la graj- 
duri, eu numai pînă mîni mai întirzii. lau cu mine pe tatar 
cu lucrurile și mă duc la tabără la Vaslui, unde-i Vodă. 

Comisoaia se mișcă cu grăbire, venind să îmbrățișeze 
cu lacrimi pe mezinul său. 

— Vai-vai ! Am cunoscut dintru început că ai scrisă pe 
obraz veste de drum lung. Ieri mi-a dat în bobi nana Chira 
și mi-a găsit și ea mîhnire. După cum mi-a fost o viaţă în- 
treagă ursit, cunosc că, dacă purcede măria sa război de 
iznoavă, se duc nu numai tinerii, ci şi bătriînii. De aceea 
își agonisesc unii din aceștia putere cu doftorii pe care nu 
le-am văzut de cînd sînt: ca să se ducă şi ei. Ş-apai ră- 
mii, jupîneasă Ilisaftă, iarăși singură, ca mărgeaua neînși- 
rată. De altminteri, am avut și vis vestitor : alaltăieri noap- 
tea, se făcea că am a trece o apă mare și nu găseam nici vad, 
nici punte. Ieri dimineaţă, mi-a venit de trei ori să strănut, 
și n-am putut strănuta. Asară, cînd să mă duc din prid- 
vor în casă, m-am împiedecat in prag. Nu mai spun că, de 
la o vreme, tot simţesc că mi se bate pleoapa stînsă : mai 
ales din asta înţeleg că unii oameni, care bănuiesc ce se 
poate întîmpla, vorbesc de nacazul și grija mea jelindu-mă. 
Nu te uita așa lung la mine, comise Manole; vorba care 
vrei s-o spui ţine-o şi nu-i da drumul, că nu-i vorbă bună 
care să miîngiie pe-o mamă și pe-o soţie. Du-te și te pri- 
meneşte și intră în prisacă ; văd că nu-i multă vreme de 
așteptat. 

Ascultă, Ionuţ, se întoarse jupîneasa Ilisafta cătră me- 
zinul său, după ce comisul cel bătrîn se dusese tropăind; 
ascultă, Ionuţ, să-ţi mai spun una... Boala asta a acelui har- 
masar pe care-l chiamă Vizir, tu să ştii că nu-i atîta boală, 
cît semn şi prevestire. Tot așa Catalan cel bătrîn, cînd a 
început măria sa Vodă Ștefan războaiele sale, a dat semn. 
Întruna se frămînta şi bătea cu copitele în pardoseala 
grajdului şi rupea cu dinţii din iesle. Îndată după aceea, 
cînd s-a văzut ce-a fost, am înţeles că acel harmasar e 
cal nazdravan, precum se știe de cînd e lumea şi de cînd 


29 


sînt poveștile, că se află cai nazdravani. Iar acest ca] tînăr, 
fiind din sîngele celuilalt, are și el dar de a simţi și vesti 
cumpenele și răutăţile omeneşti. Vai, Ionuț dragu mamei, 
totdeauna m-am temut eu de asemenea cumpene și rău- 
tăți ! Cu rugăciunile mele și cu multă milă de la prea cu- 
rata Maică Fecioară, pînă acuma am fost izbăvită. Iar 
acuma iarăși mă tem, căci grija şi întristarea stau în su- 
fletul nostru şi rod ca un vierme neadormit. Eu, dragu 
mamei, înainte de toate, pe lingă alte sfaturi pe care ți 
le-am dat altădată, am a-ţi mai da unul. La mesele la care 
te duci, printre străini, nu gusta din mîncări pînă ce n-ai 
văzut pe stăpînii casei mîncînd din blidul din care ţi-ai 
scos tu. Şi cînd bei vin, lasă întăi pe alţii să ieie credinţa. 
Iar apă cînd bei, oriunde ai fi, suflă întăi asupra ei şi varsă 
o picătură pentru morţi ; ca să împaci sufletele cele neli- 
niștite. lar în această clipă, stai singurel numai un pic, 
pină ce aduc plăcintele moi poale-n-briu, pe care le-am 
copt asară pentru tine, simțind c-ai să vii. Bucuroasă-s 
că ai venit ; întristată-s că pleci, 

Învăluindu-și fustele creţe ca în bătaie de vînt, comi- 
soaia Ilisafta s-a repezit la camară și s-a întors răsucin- 
du-se în călcăie şi punînd dinaintea  mezinului său plă- 
cinte aurii. | 

— Gustă, dragu mamei. 

— Nu mi-i a gusta, comisoaie, se apăra Jderul cel mic 
rizind, căci te ştiu suparată. 

— Ba să guști, dragu mamei, ca să-ţi aduci aminte de 
mine cînd vei fi între străini. Că oamenii care se despărţesc 
nu cunosc cînd au să se adune iar. Tot m-am gîndit eu, 
de cîte ori ai plecat, că poate să mă prăpădesc în lipsa ta 
și, cînd te-i întoarce la cuib, nu mai găsești pe nimeni. 
Căci şi bătrînul — batîr că l-a calcat ursul şi i-a mai dat o 
leacă de putere — tot trecător se chiamă că rămîne, după 
vorba veche că ne trecem ca florile şi ca privighetorile. 
Și cînd n-a fi el, și n-oi fi nici eu, ţi s-a părea lumea asta 
prea pustie. 

Lui Ionuț i se părea că înghite strimb ; şi era întrucîtva 
tulburat, de și ridea cătră comisoaie. 

— Mămuţă, mi-ai vorbit de însurătoare, dar eu am 
socotit că-i prea devreme. Am nădejde de la Dumnezeu că, 


30 


de cîte ori m-oi duce şi m-oi întoarce, te-oi găsi aicea în 
pridvor. | 

— Miîncarea de dimineaţă si însurătoarea de tînăr, dragu 
mamei. Eu, drept ţi-oi spune ţie, Ionuţ, cred că ai mai pu- 
tea aștepta și amîna ; sameni cu tatăl tău, căruia foarte 
i-au plăcut zburdăciunile. Și dacă-ţi plac și ţie, apoi acu- 
ma-i vremea ta. Dar tot îmi bate capul comisul Manole, 
că așa și pe dincolo, și ar pofti dumnealui să te vadă așe- 
zat la casa ta, după pilda celorlalţi fraţi, care toţi se află 
tare mulţămiţi. Chiar şi dacă se iscă într-o casă de însură- 
tei puţin tunet cu furtună, apoi după aceea vremea se pare 
mai bună și viaţa mai frumoasă. Spun eu una, că ai mai 
putea aștepta ; comisul Manole spune zece şi o sută ; căci, 
după cum știi, eu tac şi dumnealui vorbeşte și poruncește. 

— Mămuţă, răspunse Jder zimbind, eu toate le-am 
văzut şi le-am ascultat cu mare băgare de samă, și știu 
că ceea ce spui e adevărul adevărat. 

— Ah-ah-ah ! văd, lonuţule, că are dreptate comisul 
să-ţi spuie cum că ești un viclean și un rău. lar tu, cind 
va da Maica Domnului să te liniştești, cum ai de gînd să 
ţi-o alegi pe soţia ta? 

—. N-am s-o aleg eu, muţă; ai s-o alegi dumneata ca 
să te-asculte și să-ţi placă. La drept vorbind ar trebui mai 
întăi și mai întăi să-mi placă mie şi să m-asculte pe mine. 

— Dragu mamei, a oftat comisoaia, acuma înţeleg eu 
cine are dreptate mai multă decît toţi. Are dreptate acel că- 
lugăr iscusit, părintele Amfilohie, care te caută întruna 
pentru slujbele Domnului său. Dar nu se gîndeşte acel că- 
lugăr iscusit, părintele Amfilohie, la grija și mîhnirea unei 
mame ca mine. Acuma să nu mai spui nimica; vine co- 
misul cu fagurul de miere. Lasă-l să vorbească el, cum are 
narav, și tu mai minîncă o plăcintă. 

Comisul începu a umbla cu paşi mari prin pridvor fără 
să-și descleșteze fălcile. Nu era supărat ; dar se strecurase 
în fiinţa lui grija : își făcuse cuib, clocea pui şi în curînd 
aveau să iasă șerpi cu limbi înveninate. În el toate se adîn- 
ceau mai anevoie și stăruiau apoi mai îndelung. I se părea 
lui, după cîte auzise, şi mai cu samă după cîte cugeta el 
singur, că din tabăra aceea de la Vaslui va să izbucnească 
primejdie pentru omenire, ca dintr-un cuibar al furtunii. 
C-un ceas mai devreme se bucurase, cu nădejde că sabia 


31 


cu miner în chip de cruce a Domnului și stăpînului său 
se ridică pentru credinţa cea adevărată ; dar nu putea să 
uite că, de cînd ţine lumea minte, puterea lui Antihrist 
s-a arătat nebiruită în acest veac. Numai cînd va binevoi 
Dumnezeu să-i hotărască acelui Antihrist pieirea, numai 
atuncea armiile creștinilor au să dobindească putere desă- 
virșită. Dar cînd fi-va oare să fie acea vreme ? Cuvioşii 
monahi din sfînta chinovie de la Neamţu nu se sfiesc a 
spune că, atita vreme cît or fi amestecați papistaşii în 
războiul împotriva păgiînilor, Dumnezeu va lăsa să se 
aplece cumpăna de partea ismailitenilor, ca să se vădească 
greaţa sfinţiei sale pentru eretici. Iar părintele Amfilohie 
a spus de au auzit toţi și a ajuns și la urechile lui Vodă: 
cînd măria sa e numai cu oștile sale și cu ajutorul lui Dum- 
nezeu, războaiele sale merg bine, precum s-a văzut de cu- 
rînd cu Radu-Vodă Basarab în Tara Muntenească. I-a spir= 
cuit măria sa Ştefan-Vodă pe turci orişiunde i-a întîlnit. Va 
da Dumnezeu să-i biruiască şi să-i detune ş-acuma, căci pa- 
pistaşii numaicit făgăduiesc oști și scriu cărţi, însă nu tri- 
met nimica. Totuși s-aude c-au să vie în tabăra de la Vaslui 
ajutoare de la Ardeal şi de la Craiul Lehiei ; aşa lucru nu-i 
cu putinţă. 

Giîndindu-se la toate acestea și silindu-se ca să-şi adune 
sculele și buruienile, intrînd în cămări şi ieşind în pridvor, 
jar ducîndu-se şi iar venind, jupîn Manole Păr-Negru pri- 
vea ca de departe de comisoaia şi pe Ionuţ Jder, pînă ce 
slobozi cîteva vorbe neînţelese. 

— Venit-au ori n-au venit secuii ? 

Comisoaia Ilisaîta privi spre soţul său cu puţină frică. 
Jder cel mezin își făcu unele socoteli în gînd, după felul 
său pripit de a cugeta. 

— Pe cit am înţeles, răspunse el părintelui său, darul nu 
i-ar plăcea măriei sale decît la vremea sa. De mere crude 
ţi se strepezesc dinţii. 

— Înîm... mormăi comisul cel mare, urmînd a-și pune 
în chimir şi în tașcă toate cîte-i făceau trebuinţă. 

Comisoaiei îi venea să-și facă cruce cu limba. Au aşa 
barbaţii niște vorbe ascunse de te crucești, — precum s-a 
văzut și-n acea dimineaţă. 

— lar e vorba de vreun urs? întrebă ea cu îndoială. 


32. 


— Nu-i urs, e inorog... mormăi comisul. Dar împotriva 
lui se ridică leul. 

— Doamne Dumnezeule... șopti comisoaia Ilisafta stu- 
pindu-și în sîn. Ce-o fi fiind şi asta ? 

Îi mai rămînea o nădejde : 

— Ionuţ, cînd purcezi la Vaslui, te abaţi și pe la noi, 
dragu mamei ? | 

Jder cel mic se pregătea s-aducă caii. Din pragul prid- 
vorului, se răsuci spre comisoaie cu zîmbetul lui subţire. 

— Asta numaidecit, muţă ; dar pînă atunci ţi-a spune 
iătuţa ce-i cu inorogul şi cu leul. 

Bătriînul porni a ride cu mare plăcere: 

— Comisoaie, feciorul acesta al dumnitale poate încurca 
un sobor de trei armeni, trei greci și trei papistași. 

— Dumnezeu să-l ţie! murmură comisoaia, făcînd în 
ascuns asupra lui Ionuț semnul sfintei cruci. 

Cei doi bărbaţi, bătrinul şi tînărul, ieșiră printre li- 
vezi, şi comisoaia îi urmări o vreme cu privirea cum suie 
domol poteca spre sprînceana pădurii din fund. După 
aceea își aduse aminte că-i într-o zi de sărbătoare și 
n-are treburi, deci e bine să cheme în iatac, la umbră, pe 
nana Chira cu sita şi cu bobii. Era plină ca un stup de 
gînduri şi de griji și-i trebuiau neapărat lămuriri şi mîn- 
giîieri. 

Pe colnic, unde umblau călăreţii, vîntul adia mai apă- 
sat săpînd valuri ușoare în finaţurile prăvălatice. Iarba 
era înflorită într-o mie de feţe şi forme minunate și în- 
făţișa ochilor colori dulci. O mireasmă caldă umbla în tot 
cuprinsul. Deasupra călăreţilor, la mare înălțime, plutea 
o gaie neagră, scriind ocoluri largi. Cînd ajunse deasupra 
pădurii de brazi și fagi, ţipă de trei ori. Tînărul ridică 
fruntea urmărind-o. Bătrinul rămase cufundat în gînduri 
și lăsîndu-se legănat în șa de pasul calului. De la vultur, 
ochii mezinului coboriră înspre cotloanele lui cunoscute și 
desmierdate care erau aceleași şi păreau totdeauna altele, 
cu fiecare primăvară nouă. Auzea și vedea cucul. Auzea 
un mierloi care învăţa să fluiere. Vedea trecînd în zbor 
pieziș părechea de ganguri. Vedea gaiță și ciocănitoare. Ş-o 
păreche de veveriţi cafenii, care fugeau răsucit pe-un 
trunchi de fag bătrîn. Deodată văzu o pasere străină, pe un 
clomb uscat. Nu era mai mare decît o cioară, dar era îm- 


33 


3 — Fraţii Jderi, vol. III 


brăcată cu pene brumării și părea tristă și singură, aş- 
teptind o soție. Cind se apropiară călăreţii la o bătaie de 
săgeată, îşi luă zborul. 

_— Ce să fie paserea asta ? întrebă tînărul pe bătrîn. 

— Care pasere ? răsări marele comis. 

Paserea se mistuise sub pădure, ca o nălucă. Ionuţ 
căuta să lămurească înfățișarea ei; bătrînul înălţă din 
umeri. 

— Cine ştie! trec aşa, din cînd în cînd, paseri stin- 
ghere. S-a îi rătăcit din vreo furtună, ş-acuma își caută 
drumul. 

— Părea a-și aștepta soția, urmă rîzînd tînărul. Mă- 
muţa ar spune că ș-acesta-i semn pentru mine. 

— Se poate, Ionuț, să fie şi semn ; dar dac-a fost stin- 
gheră, atuncea-i semn după dorinţa mea. 

— Știu eu ce să spun, tătuță ? Mama a vrut să-mi 
dovedească chiar mai înainte că ai mare dorinţă să mă 
vezi însurat. | 
— Așa ţi-a spus ea? 

— Așa mi-a spus dumneaei. 

— Şi tu ai crezut-o? 

— Ba, tătuţă ; ştiu eu ce să cred şi ce să nu cred. 
Bătrînul încuviinţă din cap: 

— Am văzut, şi înţeleg că pot să am în tine o nă- 
dejde. La dreptul vorbind, ştiu eu că, dacă vrea dumneaei 
ceva, apoi nimica nu-i poate sta împotrivă. Cum bate 
şi sapă apa fără contenire, așa bate și sapă jupineasa Ili- 
safta. Ei, dar pînă ce bate și sapă, trebuie să treacă vreme. 
Și anume vremea asta îţi trebuie ţie, ca să cunoşti mai 
pe urmă că ai avut tinereță. Tată și mamă nu găsești; 
muieri, cîte vrei. 

Mezinul încercă să inveselească pe bătriîn : 

— Tătuţă, mai degrabă poftește dumneaei noră pen- 
tru sine decit nevastă pentru mine. 

— Aşa-i, băiete, văd că te-ai deșteptat și le deslușeşti 
bine. Așa Vizir. Ieri nu era decit un minz, pe urmă a fost 
strîjnic şi tretin ; acu-i harmasar în putere. Te socoteam 
copil încă ; văd că te arăţi barbat. Îi trebuieşte, bre omule, 
noră ca să istovească toate vorbele cîte sînt de vorbit pe 
lumea asta ! 


N 


34 


Bătrinul ridică fruntea privind înseninat spre Ionuţ, 
ca să cunoască în acest fecior fiinţa lui din ani destul 
de depărlați. lşi alătură spre el calul și-l cuprinse pe 
fecior de după umăr apropiindu-l spre sine ; apoi privi 
în jur, să cunoască dacă n-a văzut cumva om pămiîntean 
asemenea slăbăciune — cu totul rară la comisul cel mare. 
Nu se uitau la ei însă decit florile poienii cu mii de ochi 
şi mii de zîmbete. 

_— Ascultă, Ionuț, zise bătrînul cu voie-bună și cu 
taină, casa lui bădiţa tău Simion o vezi în fiecare zi ș-o 
judeci întru toată liniștea și pacea ei. Du-te și vezi cum 
umblă treburile și la ceilalţi fraţi ai tăi care s-au grăbi: 
să împlinească dorinţa jupînesei Ilisafta, dar fără a o 
mulţămi. Căci nurorile dumnisale trebuie să-i steie la 
poruncă, așa cum stăm noi la porunca lui Vodă. Dacă vrei 
să știi tu de la mine învăţătură, apoi eu ţi-oi spune, fără 
a ceti in gromovnicul lui dascalul Pamfil, că însoţirea cu 
muiere întru căsnicie e greu meșteșug și silnică muncă. 
Asemenea treabă grea, barbatul e îndemnat s-o săvîrşească 
de tînăr, căci după aceea, mai tirziu, se înduplecă cu 
multă silă. 

Ionuț tăcu. Bătrînul îl iscodea numai din coada ochiului. 

— Tu ce zici şi ce gînd ai ? 

— Eu ce gînd să am, tătuţă, și ce să spun ? Eu mă gîn- 
desc şi spun că viaţa omului are numai o primavară. 

— Aha ! apoi, băiete, dacă spui tu asta și dacă ai cunos- 
cut tu asta, atuncea și mai bine înțeleg că ai ajuns la băr- 
păţie și ţi s-a copt căpăţina. Ehe ! unde-s primaverile mele, 
care-ai fost şi nu mai sînt! | 

Comisul Manole își întoarse privirile spre zarea cîmpiei, 
unde străluceau aburii afundului depărtării și se întruchi- 
pau umbrele de vis ale trecutului scufundat. De-acolo, din 
Țara-de-Jos s-a întors sufletul unei dragoste a lui din tine- 
reţă și-i face această bucurie să-i steie alături într-o primă- 
vară, în care pentru el toate încep a fi secătuite și uscate. 

Îl strînse încă o dată pe Ionuț cătră umărul său stîng. 
Apoi făcu : Hah ! şi înlătură cu mîna dreaptă la o parte în- 
duioșările, aşezîndu-se iarăși drept şi cu trufie în şa. 

Ionuț îl lăsă să se potolească deplin. 

— “'Fătuţă, zise el apoi, vorbeşti domnia ta de jupîneasa 
llisafta şi bărănești şi-i găsești cusur. Însă mie jupîneasa 


35 
gf 


Ilisafta mi-a fost maică bună și de la domnia sa am avut 
toată miîngiierea și toată bucuria zilelor mele. Așa că eu asu- 
pra dumnisale n-oi îndrăzni să stau decît cuviincios şi cu 
vorbe bune. 

— Ai dreptate, băiete, oftă comisul. Citeodată se întîm- 
plă să fie tinereţa mai înţeleaptă. 

— Înţelepciunea asta, tătuță, e «dintru ale tale» cum 
scrie la Alizăndrie. 

Atuncea inima comisului s-a muiat de istov, pricepînd 
că mezinul cunoaște ceea ce domnia sa socotea să rămiie o 
taină pînă la ceasul împărtăşaniei din urmă. Însă în ziua 
de azi copiii află toate. Ar fi poftit să-l îmbrăţişeze a treia 
oară și se stăpiîni totuşi, ca un bărbat în putere cum se so- 
cotea încă a fi domnia sa. 

Totuși Ionuţ îl înţelesese și aici. S-a plecat spre mîna 
lui stingă, pe care bătrînul o sprijinea de coapsă şi i-a 
sărutat-o, apoi s-a ridicat şi el cu mai multă trufie în șaua. 
sa. Şi-au pus caii în trap și au umblat aşa un timp fără 
să schimbe vorbe. 

— Tătuţă, zise apoi Jder mezinul, înainte de a ajunge 
la grajduri şi la bădiţa Simion, vreau să-ţi spun că am fost 
cu luare-aminte și la ceea ce mă îndemni să cercetez şi să 
cunosc. Am fost de atîtea ori la Liov, la bădiţa Dămian, şi 
am văzut că cumnată-mea de-acolo, batir că-i rusoaică, e 
ca o cloșcă bună și bădiţa Dămian e puiul ei. Îl caută și-l 
ocroteşte de mi-a fost de-a mirare. 
= — Hm, mormăi marele comis ; să ştii că muierea asta 
va fi fost tare asuprită de soţul ei dintăi. 

— Ea spune că nu; şi pe soţul ei dintăi l-a jelit de se 
risipea în văzul lumii. Dar altfel nu poate fi decit cum 
spui domnia ta. Poate fi şi altfel: că se teme să nu-l pră- 
pădească și pe cel de-al doilea şi- l ţine ca pe-o scumpete. 

— Hm! hm ! am spus eu mai nainte Ilisaftei ce fel de 
negustor eşti tu. Mă poţi vinde şi pe mine. 

— Marfa asta n-o am de vînzare, tătuţă. Apoi am fost 
s-am văzut şi mai des pe Cristea și pe jupîneasa Candachia. 
Cumnată-mea Candachia socoate că nu-i pe lumea asta 
viteaz mai falnic decît bădiţa Cristea, iar bădiţa Cristea la 
soare se poate uita, iar la Candachia ba. Așa că fiind ei 
atît de fericiţi unul din pricina celuilalt, pilda lor nu poate 
fi bună pentru mine. Dacă ar îi după a lor pildă, s-ar cu- 


36 


veni să mă însor pînă mîni. Numaicit n-am vreme. Bag 
de samă că, în lipsa mea, au sosit la grajduri alţi doi că- 
Jăreţi. 

— Hm! mormăi din nou bătrînul, vei fi înţelegînd şi 
tălmăcind tu multe şi-mi place cum le spui. Văd şi eu 
urmele proaspete pe potecă. Dar tu nu ceteşti tot, de unde 
se vede că comişii bătrîni cetesc mai bine decît cei tineri 
urmele cailor. 

— Eu nu îndrăznesc a crede, tătuţă, că urmele aces- 
tea sînt tot pentru mine. 

— Aha! ai văzut şi asta ? 

— Am văzut, tătuţă, că-s urme potcovite de cai doni- 
nești. Răzăşii noştri care sint la rînd de slujbă nu pun pot- 
coave cailor lor. Așa că trebuie să fi sosit obraze mai sub- 
tiri. De obraze subţiri care vin de-a dreptul de la Domnie 
cu am început a mă teme. 

— Şi după asta văd, băiete, că ți s-a copt căpăţina. 

— Voi fi sămănînd și eu cu cineva pe lumea asta, cin- 
stite mare comise. Nu mai avem mult şi ajungem și n-am 
apucat a-ți spune de bădiţa Simion și de cumnată-mea 
Maruşca. 

— Apoi numai în căsnicia lui Simion nu poţi găsi tu 
îndemn, măi copile. 

— Ba mie asta îmi place mai mult, jupine comise. 

— Mira-m-așş |! | 

— Mie-mi place asta mai mult după vorba unui cîn- 
tec pe care il știi domnia ta. Te-am auzit odată cum îl 
cîntai. Eram prunc și-l ţin minte de-atunci. Îmi place 
și ducă rînduiala lui Dumnezeu, pe care tot domnia ta mi-ai 
tilcuit-o odată. Frumos îi cerul după o furtună și apa lină 
după o velbură. N-am uitat nici asta. 

—- Măi, măi! se veseli bătrinul; cui vrei să mă vinzi 
tu ? Turcilor ori leșilor ? Spune ca să știu şi cu. Îţi place 
ție asta ? | 

-— Îmi place. 

— Ei, apoi n-am ce-ţi face. 

Bătrînul încă ridea cînd intrară la curtea cea nouă a 
comisului Simion Păr-Negru. Ridea cu tot obrazul şi în- 
tinerise, încît îl priveau cu uimire din cerdac și Maruşca, 
cu obrazul încununat de aurul însorit al cosiţelor, şi Si- 
mion care nu se putea hotări să cheme în ochii și pe frun- 


37 


tea lui o rază de bucurie, ş-un străin, care zimbea cu mare 
stăpiînire de sine. 

Pe acel străin, de şi încă nu-l întilnise și nu-l văzuse 
cu ochii săi, Ionuț îl cunoscu numaidecît din vorbele auzite 
în anii din urmă și din faimă. 

Era un bărbat firav la înfățișare, cu barba rară, frun- 
tea pleșuvă și obrazul lipsit de rumeneala singelui. Nu 
părea să aibă mai mult de patruzeci ori patruzeci şi cinci 
de ani. În obrazul pălit ca de vegheri îndelungi priveau 
cu putere ochi mari, bulbucaţi şi întunecoși. Zîmbetul 
îi era blind; Ionuț însă știa că blindeţa asta a zimbetu- 
lui îl înșeală. Şi-i cunoștea pe acel bărbat din altă înfă- 
țișare a fiinţii lui : căci avea trupul uşor strîimbat cu spe- 
tele umflat de un mont într-o parte. Era, cum îi ziceau 
moldovenii, «ghebosul», — dobîndit de la Radu-Vodă 
Basarab, împreună cu averile cucerite la Cetatea Dimbo- 
vitii și împreună cu Doamnele aduse de măria sa la 
Suceava. | 

Îi zicea Ştefan Meșter, boier de neamul lui, ba chiar os 
din Basarabi, după cit se spunea, care se bucurase de dra- 
gostea lui Radu-Vodă, fiindu-i tilcuitor, învăţător și sfet- 
nic lui Radu-Vodă. Acel Voievod nu-i spunea altfel decit 
«nene Ștefane», — dovadă că şi-l ştia rudenie. Altă do- 
vadă părea a fi credinţa pe care dumnealui Ștefan Meşter 
o arăta Doamnei lui Radu-Vodă Voichiţa şi Domniței 
Maria a lui Radu-Vodă, pe care le însoțea de bună-voie în 
prinsoarea lor la Moldova, și le rămăsese slujitorul lor 
cel mai de aproape şi mai de credinţă. 

Se știa acuma întrucîtva că postelnicul de taină al lui 
Radu-Vodă, dumnealui Ștefan Meşter, îl sfătuise pe Dom- 
nul său să facă altfel de cum făcuse. Căci postelnicul 
Ștefan Meșter își petrecuse o parte din tinereţă la Veneţia, 
unde învățase carte latinească, și o altă parte a vieţii o 
petrecuse la ostrovul Rodos. După aceea se oploşise un 
timp la Trapezunt în împărăţia grecilor Comneni, înainte 
de a pune sub sabie acea împărăție Mehmet al doilea 
Sultan. Inima lui îl îndemna să sfătuiască pe Radu-Vodă 
Basarab a se uni cu Ștefan-Vodă împotriva ismailitenilor, 
și întruna îi cetea și-i spunea, însă Radu-Vodă îl lăsa să 
vorbească ascultîndu-l cu plăcere; numai cînd a venit 


38 


vremea faptelor, a făcut cum socotea măria sa că trebuie 
să facă. Asta i-a adus căderea şi pieirea. 

Din pricina curtenilor lui Basarab-Vodă, care mulţi 
erau în legătură cu begii de dincolo de Dunăre şi din 
Cetatea Brăilei şi Giurgiului, postelnicul Ştefan, toată 
vremea cît stătuse la București, fusese nevoit să-şi aco- 
pere lucrarea lui, și sfaturile și gindurile adevărate, ară- 
tîndu-se la ospeţe și divanuri mai mult ca un cabaz 
decît ca un postelnic adevărat. De aceea nici nu era scrisă 
mărturia sa în condicile domnești. 

— Eu nu poftesc a răstigni pe Hristos, a zis el în divan 
domnesc înainte de pornirea războiului cu Ştefan-Vodă. 

Nu s-a ştiut bine ce voia să spuie domnia sa cu aceste 
vorbe. Căci pe Șteftan-Vodă nu putea nimene, la munteni, 
să-l socotească drept Hristos. Cu atit mai vîrtos cu cît 
anume boieri brăileni scoseseră și o carte de mare ruşine 
şi ocară împoiriva lui Ștefan-Vodă. Atuncea postelnicul 
Ștefan ar fi spus alte vorbe, anume că «risul te ride şi 
batjocura te batjocorește». Mai pe urmă, s-a văzut cam ce 
înţelege a spune acel boier, cînd s-a aflat că papa, Veneţia 
Şi craii au trimes soli la Ştefan-Vodă pentru războiul cres- 
tinilor împotriva lui Antihrist. Atuncea şi-au adus unii 
aminte că boierul Ștefan a fost învățăcel la venețieni și 
luptător la Trapezunt. 

Cum putea îi oștean un bărbat care, prin voia lui 
Dumnezeu, se zămislise strimb, asta iarăși era lucru ce 
dădea mult de vorbit moldovenilor. Însă, cumpănindu-l 
în toată înfăţişarea lui, Ionuț Jder nu-l preţui mai prejos 
decît alţi oșteni, căci părea să aibă braţe virtoase şi 
picioare lungi. Încă nu-şi dădea bine samă de ce chiar 
îi plăcea chipul acelui boier străin. 

Se mai aflase iarăși, de cătră acei care stăruiesc şi 
socotesc ca să afle toate, că şi porecla postelnicului Ștefan 
avea un tîlc. Domnia sa era întru adevăr meșter. Îi plă- 
cuse în tinereţă să înveţe la Veneţia nu numai carte lati- 
nească ; fusese și ucenic la un ceasornicar. Asta o dovedise 
în anul care urmase războiului cu Radu-Vodă. Atuncea 
fiind Doamnele Radului-Vodă pribege şi roabe la curtea 
din Suceava, nu-l aveau decit pe acel boier ca sfetnie al 
singurătăţii lor. Aşa că domnia sa a stat toată vremea ne- 
clintit în preajma Doamnelor. Şi neavînd ce face alta, ca 


39 


să-şi mai înflorească timpul, a cerut învoire de la măria sa 
Ștefan-Vodă ca să întocmească și să aşeze un ceasornic în- 
tr-un turn al cetăţii. Deci dîndu-i Ștefan-Vodă bucuros 
asemenea învoire, postelnicul a mai. cerut cîţiva meşteri 
nemți de la tîrgul Bistriţei, și, cu acei meșteri, a întocmit 
roţile și zimţii, şi a potrivit celelalte meşteşuguri și greu- 
tăţile, încît acuma ciocanele bat sferturile, jumătăţile şi 
ceasurile în acel turn, de.se aude în toată cetatea. 

Toate aceste gînduri fulgerară în lumipa minţii lui 
Ionuț Jder ca o rîndunică pe dinaintea ferestrei. Cum 
descălecase la pridvor el și comisul mare, auzi numaide- 
cît glasul subţiratic al postelnicului : 

© — Pe vel-comis Manole cine nu-l cunoaşte? Sînt 
bucuros acuma că văd şi pe prislea al său, de care am eu 
osebită trebuinţă. Pînă acuma nu l-am văzut; acuma-l 
văd, şi-mi place. 

— Mă închin cu plecăciune, cinstite postelnice, a răs- 
puns Ionuț, ploconindu-se. | 

— Mă cunoşti? s-a mirat boierul. 

— Acum mă aflu întăia oară înaintea domniei tale. 
Sînt gata să te slujesc, jupîne, dacă ai o poruncă mai mare 
decît aceea pe. care am primit-o ieri. | 

— Poruncă este, răspunse postelnicul Ştefan, privin- 
du-l lung și cu luare-aminte. Îmi dai învoire întăi să mă 
închin cu toată cuviinţa în faţa lui jupîn Manole vel-comis 
și să mă bucur că-l văd sănătos şi în putere. Îl așteptăm 
eu și comisul Simion de mai mult de un ceas de vreme și, 
înainte de a ajunge domnia sa aici, ne-a sosit de devale 
știre că a pus un doftor iscusit să-l calce. Prea bine a făcut, 
căci vine vremea să steie și săbiile vechi lîngă cele tinere 
pentru războiul lui Hristos. 

Avînd faţa luminată și împăcată, comisul Manole s-a 
lăsat îmbrățișat, cugetînd că numele său are atîta faimă 
încît a ajuns la marginea pămîntului, de vreme ce acest 
boier de departe a aflat de el. Îl cunoaște că-i de la mar- 
ginea pămîntului pentru că vede că are în îmbrăcăminte 
eva, deosebit de cît au boierii noștri moldoveni şi munteni. 
Mai întăi poartă în picioare ciubote cu turetci .nalte, ciu- 
bote de iuit şi turetci de piele de cerb. Tot din piele i-i 
straiul scurt, sub care se gicește zaua de sîrmă subţire. 
Poartă la gît cruciţă de aur, atirnată în lanţug. 


40 


Dar cum se face că — fără să-l fi ştiut, fără să-l fi vă- 
zut — îl cunoaşte pe nume acest demon de copil, care-i 
pe lumea asta numai de două-trei primăveri ? N-a fi avînd 
în el vro năzdrăvănie ? M-aş teme de el dacă nu mi-ar fi 
fecior, sînge din sîngele meu. 

— Nu te mira prea tare, vel-comise, a zis străinul. 
Eu sînt Ştefan Meșter, fost boier al Radului-Vodă. Acuma 
mă aflu slujitor la Moldova. De cînd stau cu domniile lor 
la Suceava, am putut afla cîte ceva despre unii bărbaţi 
din această ţară. 

Ionuț Jder se alăturase de bădiţa Simion, ca să-i spuie 
în grabă că bătrinul a venit cu toate sculele lui de năl- 
bar şi că, după părerea aceluiași bătrîn, lui Vizir trebuie 
să-i scoată o ocă de sînge. Au nevoie aşa, uneori, harma- 
sarii, ca să fie răcoriţi în vremea primăverii. După aceea 
au să-i toarne pe git o fiertură de romaniţă cu miere. 

Simion a răspuns numai c-o singură vorbă : 

— Bine. 

Mezinul a trecut la Marușca, șoptindu-i că comisoaia 
Ilisafta o- doreşte care nu se mai află şi poftește s-o vadă 
numaidecit ; şi dacă nu se poate duce jupiîneasa Marușca 
pînă devale, atuncea are să se ostenească jupîneasa Ili- 
safta pînă în deal. 

— Vai, Ionuţ, a răspuns jupîneasa Maruşca învăluin- 
du-l c-o privire iute, cum ar socoti jupîneasa Ilisafta că 
nu mă grăbesc să mă cobor în clipă pînă la dumneaei!? 
aș fi întîrziat, dacă jupînul postelnic Ștefan s-ar fi arătat 
trudit și flămînd, însă domnia sa vrea să purceadă numai- 
decit. Am și poruncit lui Gheorghe Tataru să-ţi gă- 
tească toate. 

Astfel s-a săvirşit, în pripa cea mai aprigă, plecarea lui 
Ionuţ de la Timiş. Pe cînd jupînesei Ilisafta, la curtea de 
devale, îi cădea în bobi drum lung cu primejdii. 

— Prietene, i-a zis postelnicul Ştefan Meşter lui Ionuţ, 
ajungîndu-l într-un colţ al pridvorului ; știu că ieri ai pri- 
mit poruncă de la prea siinţitul Amfilohie ca să te în- 
fățişezi la tabăra de la Vaslui. Îndată ce-au fost purces 
călărașii, am ajuns şi eu în tabără, cu carte de la Doamnele 
mele. Atuncea măria sa Slefan, sfătuindu-se cu părintele 
Amfilohie, mi-a dat mie împuternicire și carte, ca să te 
ridic şi să te duc la Suceava, pentru slujba Doamnelor. 


41 


Iar după asta mergem amindoi în tabără, la porunca mă- 
riei sale. 

Jder şi-a repezit cu degetele o pală de păr pe după 
urechea dreaptă și a apucat cu stinga cartea domnească. 
l-a cunoscut pecetea, înclinîndu-se asupra ei și sărutind-o. 

— După cîtă slovă am învăţat eu la Neamţu la mă- 
năstire, a zis el apoi, cunosc că porunca pe care domnia ta 
mi-o aduci e întocmai precum scrie aici. Încalic într-o 
clipeală ș-apoi numai o ţiră zăbovim devale la comisoaia 
Ilisafta, ca să-i sărut mîna, și ca să iau de la domnia sa și 
să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care 
ne fac nouă trebuinţă pe cale. 


CAPITOLUL MI 


ÎN CARE SE ARATĂ CE FEL DE 
OM E DUMNEALUI POSTELNI- 
CUL ȘTEFAN MEȘTER 


Al doilea călăreț, pe care-l cunoscuseră Jderii din cer- 
cetarea potcoavelor pe drumul grajdurilor, era un slujitor 
scurt, îndesat, smead și peste samă de sprîncenat. Se in- 
făţișase cu doi roibi bine înșăuaţi, unul cu tacim mai 
scump, și părea că nu se uită la nimic și la nimeni. Poate 
mai degrabă pîndea la toate cîte erau în juru-i și mai cu 
samă la toţi. Cind a venit de faţă și Gheorghe Tatarul, 
Ionuţ Jder s-a încredinţat îndată că slujitorul postelnicului 
Ștefan și-a găsit însfîrşit o așezare statornică a privirilor. 
La asemenea cercetări stăruitoare, Tatarul se dovedea cu 
desăvirșire nesimţitor. 

Întrebînd pe boier, Jder a aflat că, de neamul lui, acel 
slujitor e alvanit și-l chiamă Grigore Doda. Postelnicul îl 
avea pe lingă sine de treisprezece ani; îl găsise într-un 
port din Dalmația și-l scosese dintr-o primejiic, cînd se- 


42 


niorii venețieni pofteau să-l înalțe în furci nu pentru fapte 
de laudă. 

Întîmplarea i-a povestit-o postelnicul Ștefan lui Ionuţ 
chiar în clipa plecării, înainte de a bea cîte-un pahar de 
vin înfățișat pe tabla de jupîneasa Maruşca, şi cînd stăteau 
gata să iasă din pridvor şi să încalece. 

A întrebat postelnicul : 

— Dumneata îi dai vin slujitorului dumnitale ? 

— La drum, niciodată, a răspuns Jder. 

— Faci bine, a încuviinţat boierul. Eu nu-i dau, pen- 
tru că-și ia el singur cit îi trebuie de două ori pe an. Din 
asta i s-a tras și pățania lui de la Cataro. Se afla coborit de 
la munte în acel liman ; era însetat şi nu văzuse de mult 
oameni. Atuncea i-a venit hachiţa. A intrat la o osterie în 
marginea tirgului, la malul mării, și a poftit vin dulce ne- 
gru. Care vin era mai dulce şi mai tare pe acela l-a poftit. 
Avea în chimir puţine parale mărunte de argint și a băut 
vin de acele parale. I-a priit, dar nu s-a săturat. Atuncea 
a ieşit în uliţă şi şi-a căutat căluţul și desagii. A poruncit 
neguţătorului să vie să-i vadă marfa — adică acel cal 
muntenesc şi burduiurile de brînză. Cîţi bani buni i se 
poate da pe cal și burduturi ? a întrebat Gore Doda. Un 
galbăn venetic ş-un sfert de galbăn, zice neguţătorul. — 
Și cît vin negru de care am băut îmi poţi da dumneata pe 
un galbăn venetic ş-un sfert de galbăn? — Îţi dau cît 
poţi bea pînă la miezul nopţii, i-a răspuns neguţătorul. 
Atuncea Gore Doda a dat în mîna stăpînului osteriei 
maria, s-a descălțat, s-a desfăcut la gît, şi-a suflecat mîni- 
cile, și s-a pus să-și stingă arșiţa pe care o avea în el. 
Cînd au început a i se încrunta ochii, s-a uitat împrejuru-i 
pe sub sprîncene. Mai erau în osteria aceea destui mușşterii. 
Atuncea Grigore Doda a întrebat dacă se află acolo de 
faţă cineva mai mare şi mai tare decît el. Oamenii au rîs ; 
el s-a supărat. A rupt în dinţi ulcica din care bea, mă- 
cinînd-o în măsele, și a venit asupra tuturor cu grumazul 
încordat şi cu fruntea ‘plecată. A fost o bătălie nemai- 
pomenită. Scaune, mese şi ulcioare sfărimate. Asta nu-i 
nimica : ci braţe și picioare rupte, capete sparte. Cînd a 
venit straja, Grigore Doda a sărit asupra străjii. L-au 
prins și l-au vîrit sub turnul cetăţii, la umezeală, ca să se 
răcorească. După ce s-a răcorit, judele i-a lămurit ce 


43 


făptuise, cîte oase rupsese, cîtă pagubă făcuse. Dacă n-are 
bani ca să se răscumpere, nu-i rămîne alta decit să plătească 
cu viaţa. Atuncea m-am amestecat eu, fiind în petrecere 
în acea vreme la Cataro. 

— Dacă-mi îngăduie senioria să-l răscumpăr eu, sînt 
pata a-l răscumpăra după ce stau cu dînsul de vorbă un 
pătrar de ceas. 

— Bine, mi s-a răspuns; dacă ridicăm asemenea 
marfă într-o creangă de copac, nu cîșticăm nimic. Dai se- 
nioriei peste socoteala pagubei trei bani și robul e al dum- 
nitale ; numaicît în două zile să-l scoţi din pămîntul 
Veneţiei. 

— Să stau întăi de vorbă cu dînsul, am zis eu. Am 
cerut un sfert de ceas. 

— Îţi dăm un ceas întreg. 

— Vă foarte mulţămesc, prea cinstiţilor seniori, am 
adaos eu. i 

Domniile lor au ris şi m-au învoit să intru la Gore 
Doda. L-am găsit pe Gore Doda liniștit, așteptînd ștrean- 
gul. Mi-a spus cum îl chiamă şi de unde-i ; că a fost oștean 
al Veneţiei și pe urmă cioban. Că-i vine cîteodată 
fierbințeala asta de dă tot ce are pe vin; şi pe urmă se 
cuminţește ; pîn’ ce-i vine iar. Așa l-a rînduit Dumnezeu. 
Dar acuma şi-a încheiat veleatul, căci nu mai are vreme 
de trăit decit pîn’ ce-a fi soarele la amiază. Atuncea are 
să se înalțe și are să scoată limba la ceilalţi necăjiţi care 
rămîn să se chinuiască pe astă lume, 

— Ţi-i dragă viaţa ? 

— Mi-i dragă, dar m-am săturat de dînsa. Am o ne- 
bunie și nu pot scăpa de ea. 

— Dar în Dumnezeu crezi, Grigore Doda ? 

— Cred în Hristos și în prea curata lui Maică. 

— Dar un jurământ ştii să faci, Gore Doda ? 

— Știu ; care jurămînt ? 

— Să nu mai bei. 

— Nu, asta nu pot. 

— Atuncea să faci un jurămint să nu mai bei decit o 
dată, cînd se înoieşte anul, la luna lui septemvric zintăi. 
Dacă juri așa, te răscumpăr. 

— Nu pot nici asta ; feleșagul meu e să mă îmbăt batîr 
de două ori; și dacă am stăpin, stăpînul a şti ce să dreagă 


44 


ca să mă ferească de blăstămăţiile pe care le săvirşesc; 
sînt robul său și are putere asupra mea ; să mă lege, să mă 
puie în butuc, să-mi aşeze străji care să mă privegheze. 

— Bine, să fie așa, am îneuviinţat eu. Te învoiesc de 
două ori pe an, avînd asupra ființii tale stăpînire, să-ți las 
ori să nu-ţi las viaţa. Și să fii om al meu de credință. Dacă 
juri aşa, pe cartea sfiîntă, pe care o am la mine, şi pe cru- 
ciţa asta de aur, eu te răscumpăr de la seniorie. 

A jurat și de-atuncea mi-i slujitor cu credinţă. Nu am 
a mă plinge de el; numai cînd îi vine vremea, îl las slo- 
bod. cîte trei zile și-l priveghez cu alţi oameni ai mei, 
fără să ştie el. Însă nu săvîrșeşte ticăloşii totdeauna în 
aceste zile slobode ale lui. Citeodată se veselește, ori 
plinge şi arată mare prietenie oamenilor și cailor; și pe 
unii şi pe alţii îi adapă amestecat din vinul lui. 

Jupineasa Maruşca a ris subţire și n-a mai îndrăznit 
să înfăţișeze al doilea pahar oaspetelui său. Vel-comisul 
Manole s-a veselit rizîind gros de o întîmplare ca aceea. 
Unde va fi fiind Veneţia ? unde va fi fiind Cataro ? Toc- 
mai la marginea pămîntului. Atuncea avea dreptate dom- 
nia sa cînd l-a judecat pe acest boier că-i străin și vine 
de departe; Însă e creştin ca şi noi şi pare barbat vrednic. 
Să fie sănătos ! 

— Să ne vedem cu bine și cu sănătate, vel-comise, i-a 
zis venind asupra sa boierul cel străin. 

— Dac-a da Dumnezeu, ne-om mai vedea, a răspuns 
cu îndoială jupîn Manole. 

— Domnul Dumnezeu vrea toate cele bune, vel-co- 
mise, Dumnezeu îmi dă tovărășie pe un fecior al domniei 
tale care văd că ţi-i drag; rînduiala este să ţi-l aduc 
înapoi. 

Plăcută vorbă. S-a luminat puţintel și obrazul lui bă- 
dița Simion. 

— Trebuie să binevoiască și măria sa, s-a îndirjit to- 
tuși jupîn Manole. | 

Postelnicul i-a atins braţul : 

— Pentru Manole Jder și feciorii săi mila măriei sale 
e ca o rouă prielnică. Ştii și dumneata asta, vel-comise ; 
ţi-o spun și eu. Slujba întru care merge comisul Ionuţ e 
cea mai plăcută măriei sale. Asta n-o știe nimeni, însă 
domnici tale ţi-o pot spune. 


— S-o spui şi jupînesei liisajila comisoaia, unde ne 
oprim ca să luăm plăcinteie, a ris Ionuț. 

— Am înţeles ; am să mă închin și dumnisale ș-am să-i 
spun. l 

Ionuț se gîndea : Să vedem cum se descurcă postelni- 
cul de vorbele comisoaiei ? 

Într-adevăr, după ce-au purces ş-au mers pe sub pă- 
dure ș-au coborit la curtea veche de la Timiș, mezinul 
Jderiior a prins a fi cu luare-aminte, căci jupineasa Ili- 
safta îi aștepta în poartă. Îndată a aflat dumneaei că-i 
slujbă grabnică ; îndată a înțeles că nu-i vreme de pră- 
pădit şi s-a întristat ; iar cum a aflat de plăcinte, i s-au 
luminat ochii. Are ochi frumoși comisoaia Ilisafta, se gîn- 
dea Ionuţ, priveghind toate. Şi mai ales glasul i-i ca o 
strună de argint. Nu vorbeşte repezit cum i-i obiceiul şi 
ascultă cu luare-aminte ce-i spune postelnicul Ștefan. 

— N-avem vreme de descălicat, mută, hotărise Ionuţ, 
ca să facă pe plac soţului său de drum. 

Însă postelnicul Ștefan descălecase în pripă şi pusese 
dîrlogii calului în laba păroasă a lui Gore Doda. După 
aceea postelnicul Ştefan îşi trăsese de pe mini nişte mă- 
nuşi mari tot din piele. Întăi se mirase de acele mănuși, 
pe cale, Jder ; acuma se mira comisoaia, încît deocamdată 
i se legase limba şi era numai ochi. 

Dar îndată jupîneasa llisafia a boldit ochii de altele. 

— Eu am auzit de domnia ta, jupineasă Ilisaftă, a zis 
postelnicul. Te văd întăia oară şi sînt bucuros; dar de 
stiut te ştiu mai de demult. Eu, dragă jupineasă [iisaftă, 
am umblat în toată lumea asta ; și cât pămint a dat Dum- 
nezeu oamenilor l-am văzut tot. Cum am ajuns ş-am stat 
în Țara Moldovei, m-am uitat la dreapta, m-am uitat la 
stînga ș-am aflat toate. Mie mai ales mi-s dragi oamenii 
s-am aflat îndată ce oameni cu stare și cuviinţă trăiesc în 
acest ţinut. Puţini oameni cu stare și cuviinţă, pe care-i 
miluiește măria sa; i-am aflat și i-am putut număra pe 
degete. Mai mult decît degetele de la amîndouă mfinile 
nu mi-au trebuit. Te-aș pofti, dragă jupineasă Ilisaftă, 
să nu te osteneşti, căci noi sîntem călători în slujba lui 
Vodă. Om sta un picuţ în pridvor, dar plăcintele le-a pune 
Gheorghe Tatarul în desagii lui. Are şi Gore Doda, omul 
meu, cite ceva ; ce duce el nu-i așa de bun, totuşi se poate 


46 


mînca fără să ne primejduim dinţii. Vom sta măcar cît 
stă apa la bulboană, cum binevoiești a spune domnia ta; 
pe urmă încălecăm și ne-am dus, dar de uitat să ştii dom- 
nia ta că tot avem să ne uităm înapoi. Cum ne-a fost vorba 
în deal, în pridvorul lui jupîn Simion comis, mult n-am 
a-l ţinea cu mine pe acest comis tînăr; mai curînd ne-om 
duce, mai curînd ne-om întoarce. Nu ride, jupîneasă Ili- 
saftă, și crede ce-ţi spune un bărbat cu frica lui Dumne- 
zeu. Nu mă duc cu acest comis în tabără la Vaslui, dragă 
jupîneasă Ilisaită ; mă duc în altă parte; dacă poiteşti 
numaidecit și numaidecit, am să-ţi spun numai domniei 
tale și să nu afle nimeni altul, că-l duc la Suceava, unde 
am cu el treabă, ca să luăm Doamnele de-acolo să le mu- 
tăm la Cetate la Neamţu. Așa-i porunca măriei sale. Îl 
duc la Suceavă ca să vadă lume mai aleasă, Acolo, la 
Vaslui, în tabăra lui Vodă, numai oşteni. Nu-i chip să vezi 
ochi și sprîncene care să-ți placă. Numai și numai oșteni. 
Ş-apoi de la o vreme măria sa îi ţine pe toţi în mare strin- 
soare şi mur le dă voie decît o dată pe săptămînă să bea vin, 
iar zaruri nu le dă voie deloc să joace. Dacă vrei să ştii 
domnia ta de ce nu le dă voie să joace zaruri, ţi-oi spune-o 
şi pe asta. Nu le dă voie din pricina alvaniţilor, care n-au 
noroc la cîştig, și a nemților, care au prea mult noroc; 
din care pricină alvaniţii s-au stirnit a-i bate şi a-i tăia pe 
nemți. Îţi mulțămim pentru toate, dragă jupîneasă Ilisaftă, 
mai ales pentru vorbele bune, și doresc să te găsim sănă- 
toasă. 

Jder zimbea în sine şi-i plăcea cum se petrecuseră 
toate. Sprinten călăreț, acest ghebos al Radului-Vodă! 
Poate că spune prea multe şi mărunte, dar le spune bine. 

Acuma tace și se gîndeşte. La ce s-o fi gîndind? Au 
ieşit amîndoi, urmaţi de slujitori, în șleahul cel mare care 
duce spre Cetate și spre mănăstire. Au călărit repede, fără 
să se mai uite înapoi; după acea toană repezită, acuma 
umblă în pas. 

I se pare obrazul postelnicului Ștefan umbrit de gîn- 
duri. 

— Ce zici, comise lonuţ, îl găsim pe pircălabul Arbore 
sus ? 

— Socot că-l găsim ; dar nu ştiam că avem a sui 1a 
Cetate. 


47 


— Să mă ierţi, prietene, că nu ţi-am spus chiar din cea 
dintăi clipă ; dar acuma îţi spun. Am la mine carte și că- 
tră pircălab, ca să ne dea slujitori pentru trebuințele 
noastre. Am împuternicire ca să cer slujitori de orișiunde, 
cînd am avea nevoie. 

— Să cerem. 

— Nu așa. Eu am nevoie, după porunca măriei sale, 
de două feluri de slujitori. De puţini slujitori ageri ; şi eu 
mă mulțumesc. cu unul. Şi de cîţiva slujitori cu mare vîr- 
tute. Cei ageri să călăuzească pe cei cu virtute. Cărţile 
mele mie nu-mi folosesc, dacă domnia ta nu te gîndești 
singur să cauţi ce ne trebuie. 

Jder tăcea, așteptînd. 

— Precum ai văzut, urmă postelnicul Ştefan, eu cu- 
nosc destul de bine oamenii de la curtea Moldovei. Ştiu 
de toate isprăvile domniei tale în multe împrejurări. Am 
văzut în viața mea destule isprăvi şi am auzit de mai 
multe ; nu mă sperii de nimica și nu mi se pare nimica 
peste fire, pentru că toată puterea și ştiinţa și înțelege- 
rea ne vin de la mila lui Dumnezeu și cît binevoieşte Dom- 
nul Dumnezeu atita putem face. N-am să-ţi spun vorbe 
înflorite, cum m-ai auzit spunînd altora pînă acuma ; am 
să-ţi spun numai că te preţuiesc cum se cuvine, după 
toate cîte mi s-au spus. 

— Ti le-a spus măria sa ? 

— Le-am auzit și de la Săndrel-Vodă. 

Jder întoarse o privire piezișă asupra soţului său și-l 
văzu zîimbind. 

— Pe măria sa Săndrel-Vodă nu l-am văzut de multă 
vreme, răspunse Jder. 

— Ştiu şi asta ; însă aţi fost prieteni. Deci cunoscîn- 
du-te întrucîtva, te-aș pofti, dacă am har înaintea domniei 
tale, să alegi domnia ta pe acei bărbaţi de virtute de care 
avem nevoie. Cartea mea face puţine parale, dacă nu-i 
cine să aleagă ce ne trebuie. 

— Să mă gîndesc, răspunse Jder cu supunere. 

— Da, comise Ionuț, și-n vremea asta eu ţi-oi spune 
ce mi-a plăcut aici în Ţara Moldovei. La noi, Radu-Vodă 
miluia și punea în dregătorii pe nişte oameni de nimic. 


48 


Pe cînd la curtea lui Ştefan-Vodă proştii au puţină cău- 
tare. | 

— Eu zic așa, cinstite postelnice, că să cerem piîrca- 
labului pe doi cunoscuţi ai mei. Pe unul îl chiamă Samoilă 
Căliman și pe celalatt Onofrei Căliman. Dacă-s de rînd la 
Cetate, să ni-i deie ; dacă nu, să ne lese să-i luăm de la 
casele lor. 

— Oameni tari? 

— Bărbaţi după cum îi arată porecla, cinstite postel- 
nice : unul e Strimbă-Lemne și altul e Sfarmă-Piatră. 

— Înţeleg ; și-s buni, mai ales dacă-s feciorii staroste- 
lui Nechifor. | 

— Vra să zică, zîmbi Ionuţ, domnia ta îl cunoşti și 
pe staroste ? 

— Îl cunosc din ce-am auzit; că și-a făcut de mulţi 
ani sicriul ; ș-acum acel sicriu slujește drept corlată cailor. 

— Așa este ; și dintre câţi feciori are, aceştia-s cei mai 
vrednici. Cînd or pune ei umărul la o greutate, apoi se 
cunoaște. 

— Atuncea să-i căutăm și să-i luăm cu noi. Deocam- 
dată cred c-ar fi de ajuns, adăugind şi cei doi slujitori ai 
noștri... 

— Tataru-i și mai bun, se mîndri Ionuț. 

— Atuncea Grigore Doda e in fruntea tuturora, zîmbi 
postelnicul Ștefan. Vreau să-ţi mai spun una, comise. Mi-a 
plăcut jupîneasa Marușca. 

— Așa ? 

— Mi-a plăcut în chip deosebit. Frumoasă și ciudată 
muiere. Jar comisul Simion se poartă cu ea cum se cuvine, 
ca şi cum i-ar fi un juvaer scump. Bine face; și eu i-aş 
da un sfat. Cînd o caută undeva, să n-o caute cum caută 
toată lumea ; şi cînd o așteaptă să facă ceva, să n-aştepte 
de la ea ce-aşteaptă de la alte muieri. Doamne fereşte, dacă 
ar fi să se înece jupîneasa Marușca, în puhoiul Moldovei, 
apoi ar trebui căutată la deal, nu la vale. Nu te superi, co- 
mise, de vorbele mele. 

— De ce să mă supăr, cinstite postelnice? Ai întru- 
citva dreptate. Aş vrea să știu dacă mînem la Cetate, ori 
numai poposim și pe urmă călărim mai departe. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, facem popas, comise 
Ionuţ. Şi ne-arătăm trudiţi și ne culcăm. Pe urmă, tot cu 


49 


ajutorul lui Dumnezeu, ne sculâăm cînd nimeni nu s-aș- 
teaptă și toţi cred că dormim. Umblăm noaptea, ne hodinim 
ziua şi intrăm la Suceava fără să ne vadă nimene. 

— Se poate asta ? 

— Eu cred că se va putea, cînd ornicul va bate ceasul 
al patrulea: 

— Bine; eu sint sub mîna dumnitale, postelnice, şi 
fac cum porunceşti. 

— Şi nu dorești să cunoşti nimic? Nu doreşti să-ţi 
dau nici o lămurire ? 

— Ba da. 

— Atuncea întreabă-mă și eu am să-ţi spun toate ca 
unui tovarăș bun. N-am să-ţi cer taină ; n-am să te leg cu 
jurămiînt. Tainele se sparg, jurămintele se rup. Cu omul 
vrednic eu nu mă tocmesc; mă duc cu el şi la ciîștig și la 
pagubă. Ce vrei să ştii ? 

— Vreau să ştiu de cine te temi pentru Doamnele 
domniei tale. 

— Care Doamne ale domniei mele? 

— Așa. Doamnele domniei tale. Vrei să le scoţi din 
Suceava şi să le duci mai la vale cătră Vaslui. | 

— Aşa este, șopti postelnicul ; din porunca lui Vodă. 

— Dacă-i porunca lui Vodă, întoarse cuvint, tot soptit, 
Jder, atuncea de cine avem a ne teme ? De ce trebuie să 
dormim ziua şi să intrăm în Cetate la Suceava noaptea, 
cînd' va bate al patrulea ceas ? Are a se sfii măria sa de 
cineva ? 

— Măria sa n-are a se sfii de nimeni și de nimic, prie- 
tene Ionuţ. Măria sa nu ştie nimic. Primind pe cît se vede 
o vestire de la Doamnele mele, a dat poruncă să li se 
împlinească dorința. Asta s-a întimplat acuma patru săp- 
tămini ; şi dorința nu li s-a împlinit; prea cuvioşia sa 
arhimandritul m-a sfătuit să mai aştept pînă ce-mi dă 
sfinţia sa de ştire. Acuma măria sa a arătat nerăbdare şi 
nu mai putem întîrzia. După ce am avut sfat cu prea 
cuvioșşia sa părintele Amfilohie, prea cuvioşia sa mi-a 
arătat că mutarea trebuie să se facă numaidecit, ca să nu 
se minie stăpînul cel mare ; dar mi-a dovedit că este ș-o 
pricină de primejdie. 


50 


— Să fie vreun podgheaz leșesc care pindeşte asta? 
N-aş crede ; hotarele măriei sale sint bine păzite. 

— Într-adevăr, nu-i de crezut şi nici nu este asta. 

— Atuncea să fie un dușman dinlăuntru ? 

— Nu-i dușman. Dimpotrivă. 

Jder tăcu, uimit. Apoi se aplecă asupra postelnicului. 

— De asta n-are voie Săndrel-Vodă să se ducă la 
Suceava ? și de asta Vodă i-a hotărît să-și așeze curte 
la Bacău ? 

— Poate să fie și din pricina asia. 

— E o nebunie a lui Săndrel-Vodă ? 

— N-aş crede. Trebuie să-ți mai spun că porunca lui 
Vodă te-a hotărît de la început pe domnia ta ca să ridici 
şi să duci la Cetatea Nouă pe Doamnele mele. Nici porunca 
asta a măriei sale n-o putem înlătura. Deci trebuie să duci 
pe Doamne. Dacă le-ar duce altcineva, cred că n-ar fi 
primejdie ; poate ar fi dacă Săndrel-Vodă şi-a pierdut 
mintea și sufletul. Însă dacă le duci domnia ta, e primejdie. 
Se pare că sînt oameni năimiţi, gata să te lovească. 

— Are ceva cu mine ? vrea să-mi ia viaţa ? 

— Nu; mai degrabă — socotim noi — vrea să te umi- 
Jească şi să te rușineze. 

Jder își încruntă sprînceana și-și opri calul. 

Postelnicul îi apucă mîna. 

— Nu te tulbura, comise, și ascultă pe un prieten al 
dumnitale mai vîrstnic. Nu-i așa că v-aţi prins fraţi de 
cruce ? V-aţi prins fraţi de cruce : asta a fost greșeala. V-aţi 
spus toate tainele. Mai cu seamă ţi le-a spus Vodă Alexan- 
dru pe ale sale. Aţi umblat drumuri de dragoste, aţi sărit 
gardul în grădini unde numai dumneata ai avut norocul 
să culegi flori... 

— Se ştie asta ? șopti cu înfiorare Ionuţ. 

— Se ştiu toate; au fost oameni care le-au înțeles 
şi le-au mărturisit lui Sămdrel-Vodă, nădăjduind de la 
măria sa un cîştig. Pe lîngă asta, aţi ieşit amindoi la oaste 
odată și e greu să se socotească măria sa mai puţin viteaz 
decât dumneata. Totuși dumneata ai avut noroace şi izbînzi 
şi-n războiul tătarilor, și-n războiul Radului-Vodă, cît 
s-a zvonit pretutindeni ; numele lui Ionuţ Jder biziie ca 


51 
4* 


un bondar în toată Moldova. Acest bondar trebuie dat la 
o parte, căci supără. Cearcă să-l deie la o parte cu vorbe 
și nu izbutește, căci măria sa Ştefan-Vodă își cunoaște şi-şi 
preţuiește oamenii. Vremea trece şi zavistia se adinceşte în 
sufletul omului ca o drojdie înveninată. Atuncea va fi 
venit cineva să-l sfătuiască cum ar fi mai bine să înlăture 
trufia și laudele dumnitale. Nu te supăra. Vorbele astea 
nu le spun eu, vorbele astea le spune măria sa. Acuma 
știu că ai vrea să înţelegi de ce a ales acest copil tocmai 
asemenea împrejurare și se ţine de ea cum se ține musca 
de-un cal sîngerat. A ales-o pentru că mintea măriei sale 
Săndrel nu-i coaptă, şi pofteşte măria sa să facă ș-o vilvă 
uriîtă în ţară, să împroaşte această vilvă și asupra părinte- 
lui său care nu-i face un gust atuncea cînd binevoieşte să-l 
aibă ; şi să se vadă că pofala lui Ștefan-Vodă nu-i fără 
cusur. Astfel se otrăveșşte singur acest prunc domnesc şi 
din asta a ieșit că avem nevoie de Strimbă-Lemne și 
Siarmă-Piatră. Mai vrei să cunoşti ceva ? 

— Îmi ajunge... oftă Jder cu năduh. 

— Nu putem ocoli greutatea, urmă postelnicul. Am stat 
eu şi arhimandritul ş-am cugetat ș-am vorbit. Stăpinului 
nu-i putem mărturisi nici într-un chip ; mai bine să pierim 
noi decît să-i dregem asemenea pahar. Atunci trebuie să 
prindem pe făptaş în mreaja pe care ne-o întinde şi să-l 
ținem așa, ca să nu mai făptuiască. Şi nici Vodă să nu 
știe nimic. Ha-ha ! Te-ai întristat. 

— M-am întristat, cinstite postelnice. 

— Nu te întrista, căci din prieteniile mari ies duş- 
măniile cele tari. 

La aceste cuvinte înțelepte, Jder își înălţă fruntea 
cătră bolta albastră unde sălășluiește stăpinul din veac a 
toată zidirea. Felurite ginduri îl frămîntau. S-au zbătut 
în el cu ascuţime îndoieli despre faptele lui de altădată, 
cînd n-a fost cu credinţă și dreptate fratelui său de cruce 
Săndrel-Vodă ; însă îşi scutură acele îndoieli, unde era 
amestecată umbra subţirică a Nastei cu vicleniile dragostei, 
și le acopere cu faptele ce săvirșise, cînd și-a pus acest 
cap pentru slujba Domnului și prietinului său. O desmier- 


52 


dare trece, cum trec acești nouri care învăluiesc cerul din- 
spre munţi ; însă credinţa lui a fost statornică și dreaptă, 
putînd să-i aducă pieirea, ș-atunci n-ar mai fi ajuns această 
Zi, ș-acest ceas, ş-această clipă, cînd stă și cugetă cum 
să-și apere fiinţa de o mare primejdie. 

Nourii care se ridicau dinspre munţi nu treceau uşor 
și repede, cum socoiise el dintru început, de cînd îi bă- 
gase de samă. Incununau cu ceţe despletite anumite piscuri 
pe care el le cunoștea din copilărie, iar asta însemna că-i 
cu putinţă să vie impotriva călătorilor o ploaie grabnică. 
Slujitorii, care se opriseră în urmă la douăzeci de pași, 
descălecaseră, și Jder înţelegea că Gheorghe Botezatu în- 
deamnă pe Gore Doda să tragă din desagă dulama pentru 
stăpinul lui. El se grăbea s-o şi tragă pentru al său. 

Se simţea cum sporește vîntul din acea parte unde se 
pregătea şuvoi de ploaie. Tirgu Neamţu se afla aproape, 
la o bătaie de săgeată pe drum drept, și puteau găsi 
adăpost cu ușurință. Însă drumul lor era la Cetate. Nici 
Cetatea nu cra departe ; se zărea deslușit cu turnurile si 
meterezurile ei în brădet, sub vulturii care hojma o stră- 
juiau. Jder ştia drumul cu ochii închiși : ocolesc pe după 
tirg, înspre Oglinzi, ş-apoi prind a sui o potecă trăgănată 
și niște cîrjoaie care-i duc pînă sus. | 

Întrebarea era, deocamdată, ce caută el acolo și de ce-l 
priveşte pe furiș, în asemenea chip, acest boier străin ? 
Plăcut e la vorbă şi toate pare a le spune bine, dar acuma 
acei ochi mari și bulbucaţi i se par înșelători. Poate nu-s 
înșelători ; dar e mai cuminte să-și tragă măsurile. Poate-l 
duce sus, ca să-l lepede în Cetate. De ce să-l ducă sus și 
să-l lepede în Cetate și-n vreo tainiţă, cînd el Ionuţ Jder 
e. credinciosul cel mai credincios al Domniei ? Poate fi și 
asta numai dacă postelnicul va îi avînd vreo tainică legă- 
tură chiar cu Alexăndrel-Vodă. Vorba a fost dată oamenilor 
ca să înţeleagă unul ce spune altul; a ajuns însă a fi 
și prefăcută și înșelătoare. Dar dacă acest boier ar fi fost 
să aibă vreo taină legată cu pruncul domnesc, n-avea 
nevoie să-i înșire toate cîte i-a înșirat. Ca să-l adcarmă 
şi să-l lege mai bine ? 


53 


Dintrodată îl văzu pe postelnic rîzînd cu dinţi ascuţiţi 
şi rari, și avu ca o sfială, pe care îndată şi-o stăpini strin- 
gîndu-și fălcile. Postelnicul rîdea și-l privea drept. 

—— Ai dreptate, comise Ionuţ, să ai gînduri şi îndoieli; 
gîndește-te bine, ca să te scuturi de nedumeriri. 

— Mă lăs în sama lui Dumnezeu, răspunse Jder în- 
tunecat. 

— Eu zic să te lași în seama lui Dumnezeu după 
ce îţi rînduiești pază, căci de-aceea a pus Dumnezeu minte 
în fiinţa noastră. 

— Potrivit cuvint. 

— Ce facem ? suim la Cetate ? 

— Suim la Cetate; însă pe urmă nu mai putem ieși; 
la un ceas după asfinţitul soarelui se închid porţile ; iar 
noi era vorba că ieșim și ne ducem mai departe. 

— leşim și ne ducem, comise; cărţile mele sînt chei 
care descuie toate porţile. Deocamdată văd că stăm pe loc. 
Dacă ar fi să fiu viclean cătră măria sa Ştefan-Vodă, ar 
însemna că sînt viclean cu Doamnele mele. Dacă n-aş fi 
credincios pînă la moarte Doamnelor mele, nu m-aş afla 
în acest ceas în Ţara Moldovei. Doamnele mele fiind sub 
mîna și sub prietenia lui Vodă, eu nu pot cunoaște drept 
stăpin decit pe măria sa Ștefan. Ce spun eu acuma se 
chiamă rînduială loghicească. Ginditu-te-ai la asta de cînd 
te tot uiţi la acei nouri ? 

— M-am gîndit. 

— Bine ai făcut. Și să te mai gîndeşti la alta. După 
cît venin a clocit zavistnicul dumnitale, dacă braţul meu 
ar fi în slujba sa, atunci cel mai lesne ar fi fost să pun 
în lucrare acest junghi subţire şi ager, pe care-l port sub 
cingătoare. Lovindu-te din dreapta, n-aveai cînd să te 
aperi, fiindcă ești stîngaci. Această armă au iscodit-o ita- 
lienii tocmai pentru asemenea slujbă, cînd domnii lor 
poftesc să-și împuţineze prietenii. | 

Cu aceste vorbe, postelnicul trase scurt stiletul și-l în- 
făţișă zimbind lui Ionuţ : 

— i-l dăruiesc domniei tale. Poate-ţi va fi vreodată 
de folos. 


& 


54 


Ionuț primi arma şi, zimbind, o cîntări în palmă. Apoi 
și-o trecu în chimir. | 

— Mulţămesc, cinstite postelnice. Cît am srăit eu, cît 
ai grăit domniaita, cît s-au îmbulzit nourii, eu am stat și 
m-am gîndit. Cite îndoieli voi fi avut, toate am să le dau 
pe apa Ozanei. Nu mi-a mai rămas decît teama de pri- 
mejdia care mă ameninţă și vreau să mă apăr de toate. 

— Se vede că la domnia ta teama, cum îi spui, şi 
hotărirea merg deopotrivă. Între ele, se alege îndrăzneala. 

— Văd eu că mă cîntărești bine și mă preţăluieşti. Aşa 
încît iată ce m-am gîndit eu, cinstite postelnice. Cu po- 
runcile pe care le ai la mînă şi cu slujitorii aceştia doi, 
domnia ta binevoieşte a sui cît de degrabă la Cetate, 
cerind acolo pircălăbiei pe feciorii lui Nechifor Căliman 
cu numele Onofrei și Samoilă. Eu, în vremea asta, mă 
reped la un frate al meu mai mare, părintele Nicodim, 
monah la sfinta mănăstire Neamţu. Mă sfătuiesc cu el și 
nădăjduiesc și-n el sprijin. Ce: mult în trei ceasuri sînt 
înapoi şi domnia ta m-aștepţi cu slujitorii într-un loc pe 
apa Ozanei care se chiamă Bradu Mare. Acolo te găsesc 
şi acolo ne-a fi masul. Dormim un somn bun cît or paşte 
caii în prund și s-or hrăni, şi cătră miezul nopţii, cînd 
răsare luna, ne mișcăm spre Suceava. 

— Aşa să fie, răspunse postelnicul Ștefan ; dar domnia 
ta ;a-ţi slujitorul ; poate să-ţi facă trebuinţă. 

— Îl lăs zălog... zîmbi Jder. 

— Ca să mă privegheze ? 

— Atuncea-l iau. Se dovedeşte că cerbii cei vechi sînt 
mai tari decît suliţarii. Gheorghe Botezatu ţi-a arăta nu- 
mai calea, și pe urmă vine după mine. 

S-au veselit privindu-se cu voie bună, apoi au stat un 
timp ca să vadă cum se înalţă o măreție de nouri asupra 
soarelui. 

Pînă la asfinţit mai erau patru ceasuri. Jder încălecă 
și porni spre siînta mănăstire. Postelnicul Ştefan mai aṣ- 
teptă un timp urmărindu-l din ochi cum se duce, apoi, 
zimbind încă de păcerea pe care o simţea pentru acel 
june, făcu semn Tatarului s-o ia înainte şi se îndrumă spre 
Cetate. 


55 


CAPITOLUL IV 


CĂLĂTORII DE NOAPTE 


La Cetate, pircălabul Arbore era lipsă. leșise de la 
amiază coborînd la Vinători, ca să facă sfat cu starostele 
Nechifor pentru o lucrare de parcane deasupra rîpii de 
cătră Ozana, unde se arătaseră risipituri într-un corn de 
zid. Era nevoie de oameni, de cai şi de căruţe, ca pentru 
o asemenea lucrare domnească, la care gospodarii din 
Vînători, ca oameni ai Domniei şi ai Cetăţii, erau îndatoraţi. 

A ieșit la poartă ajutorul pîrcălăbiei, dumnealui şatra- 
rul Neculai Mereuţă de la Pipirig,-om mititel și rotunjor, 
cărunt și cuviincios. A poruncit să se lese puntea pe 
lanţuri, a trecut la oaspete, i-a cunoscut îndreptările și l-a 
poftit la arhondaric. 

Postelnicului i-a plăcut priveliștea dintre ziduri. A 
văzut străjile de nemți la toate turnurile și a cunoscut 
toate rînduielile cetăților tari, ca și cum ar fi fost vorba 
de război într-un ceas. Însă era vreme de pace, slavă 
Domnului Dumnezeu, şi şatrarul Neculai a făcut numai- 
decît dovadă de această stare binecuvintată, porunc:nd 
slujitorilor de la cămările oaspeţilor s-aducă în pripă pită, 
brînză și vin. 

Nişte năcăjiţi slujitori de cetate, care întruna stau treji 
și cu grijă, nu se pot lăsa leneviei miîncărilor şi iscusinţei 
cuhniilor : aveau numai dulceaţă gata de la oi, lanuri și 
vii. Această dulceaţă o aveau însă cu îmbielșugare, şi pos- 
telnicul Ştefan nu s-a lăsat poftit de două ori. După aceea 
și-a arătat din nou dorinţa și porunca. 

— SȘatrare Neculai, te poftesc să cunoşti de iznoavă 
acele două lucruri pentru care am venit eu aice, să le în- 
știinţez pircălăbiei. 

— Am înțeles, cinstite postelnice. Sîntem gala să pri- 
mim, după porunca luminățţiei sale, pe măriile lor Doam- 
nele Radului-Vodă. Avem două cămărievăruite şi repezim 
știre să ne vie două ţigănci de la Dumesnicu. 

— Au şi măriile lor slugi. 


56 


— Ştiu, altfel nici nu se poate. Iar pentru cei doi 
slujitori, Onofrei și Samoilă a lui Căliman, cată să văd 
întăi dacă-s de rînd, fiind amîndoi slujitori cu schimbul, 
alăturea de nemți, care aceștia nemți. stau obștit între 
ziduri. Numai cînd și cînd ies, ca să se îmbete în tîrg. 
Atuncea fac oarecare zarvă, dar pîrcălăbia îi ţine strîns. 

— Atuncea vezi, şatrare Neculai, dacă-s aicea acei: doi 
slujitori. 

— Vrei să-i iei cu domnia ta ? 

— Îi iau cu mine. Ţi-am arătat porunca pentru sluji- 
torii de care aş avea nevoie. 

— Am văzut şi m-am închinat, numaicit ar fi bine 
s-așteptăm și pe dumnealui jupîn Arbore pîrcalab. 

— Să-l așteptăm, nu zic ba; am plăcere să-l văd; 
dar pînă la asfinţitul soarelui eu trebuie să fiu ieşit dintre 
ziduri, aflîndu-mă pe drumul Sucevii. Înţelegi domnia ta ? 

— Înţeleg ; altfel nici nu se poate. De venit, vine. 

— Așa. Atuncea, şatrare Neculai, eu aştept pînă ce 
dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte și 
pînă ce beau o cupă de vin în sănătatea domniei tale. Şi 
pînă ce s-a da orz cailor. 

— De cai am avut eu grijă chiar dintru început, cin- 
stite postelnice. Iar vin poţi să bei şi două cupe, avînd gust 
să nu rămîn eu mai prejos, și poitind să închin şi eu, pen- 
tru oaspete. 

— Cît om bea a doua cupă, să fie aicea în pridvor 
Samoilă şi cu Onofrei, ca să-i cunosc. 

— Apoi da, altfel nu se poate. Dacă-i pe grabă, s-a 
face şi asta. 

Cînd, după a doua cupă, s-a poruncit feciorilor lui 
Căliman să se înfăţișeze la domnia sa postelnicul Ștefan, 
s-a văzut că pragul de sus al ușii era prea scund pentru 
ei și, cînd s-au închinat postelnicului, se frecau la frunte 
cu palmele. 

Postelnicul i-a privit lung. A clătit din cap. A zis: 

— Bine. Pregătiţi-vă cai, straie şi arme. 

— Da’ de ce? a îndrăznit a întreba Onofrei. 

— Căci am venit cu poruncă să vă ridic în slujba 
Domniei. 

— Apoi om merge, a grăit tot Onofrei cu glasu-i gros. 


57 


Samoilă a adaos subţire, parcă-şi prefăcea glasul in- 
tr-adins : 

— Armele le-avem; dar caii şi schimburile-s idevale 
la tătuca. 

— Vă coboriţi acasă la tătuca şi le luaţi. Vă poruncesc 
să faceţi asta într-o clipeală. Și să vă înfăţişaţi la Bradu 
Mare pe Ozana, unde v-așteaptă comisul Ionuţ Jder. Cind 
a asfinţit soarele, să fiţi acolo. 

Cei doi Călimani și-au întors nasurile unul cătră altul 
şi s-au bucurat arătîndu-și dinții. | 

— Auzi, bădică, a mormăit Onofrei, că mergem cu 
comisul Ionut. 

_— Am auzit, că doar nu-s surd. Place-mi și bine-mi 
pare. Are să se bucure și tătuca. 

Cînd să se întoarcă ei şi să se ducă, postelnicul a poftit 
să le mai puie o întrebare : 

— Care-i Strîmbă-Lemne ? 

— Eu, s-a fudulit Samoilă. 

— Atunci Sfarmă-Piatră e Onofrei. 

— Așa-i, s-a bucurat Onofrei, mirîndu-se că acel boier 
străin l-a gîcit aşa de bine. Apoi de-acu nu mai aşteptăm, 
pădică ; să ne ducem să-l găsim pe comis. 

a ii să vă gătiţi toate şi pe urmă să vă duceţi, că 
dumnealui nu-i la Brad decît după asfinţitul soarelui. Aţi 
înţeles ? 

— Am înţeles și ne închinăm cu plecăciune, şi-a subţiat 
glasul Samoilă Striîmbă-Lemne. 

Postelnicul a privit în urma lor şi a oftat, punînd mina 
pe cupă. 

— Vrednici slujitori, a zis domnia sa, slabi de minte, 
însă tari de vîrtute. 

— Altfel nici nu se poate, aşa precum i-a lăsat Dum- 
nezeu, a încuviințat şatrarul Neculai Mereuţă. 

După ce s-au pus în rînduială toate și boierul pîrcalab 
nu s-a întors — așa fiind socoteala celor ce se duc numai 
peniru prea puţină vreme — postelnicul Ștefan a poftit să 
plece. Şatrarul Neculai ar fi poftit să-l mai ţie ; însă una 
din breslele boierului străin fiind ornicăria, domnia sa 
învățase a. cunoaște ceasurile și pe vreme de nour, și pe 
vreme dle noapte. 


58 


Trecuse o ploaie grabnică, cum sînt ploile de la munte, 
şi se stirnise vînt. După cum șușuia vintul în brazi şi se 
alina, și iar pornea şi se alina, se cunoştea că înserarea va 
veni cu liniște. 

— E al doilea ceas, a zis postelnicul. Asfinţeşte soarele 
şi trebuie să mă aflu la locul poruncit de tovarășul meu. 
Rămii cu bine, şatrare. Sănătate bună boierului pîrcălab. 

Postelnicul Ştefan Meşter a coborit cît a putut mai 
grabnic ş-apoi a luat apa Ozanei în sus de-a dreptul prin 
girle şi scruntare, pînă ce-a văzut de departe, pe malul 
din dreapta rîului, un brad cum nu se găsesc mulţi pe 
lumea asta. Stăpinea cu streşini dese o arie cît o stînă cu 
tot cu ţarc. Doi cai păşteau nu departe de brad şi între ei 
stătea scrisă pe zare, neclintită, ființa tatarului. 

De şi era de mai înainte încredinţat că-şi găseşte la 
locul hotărît tovarășul, postelnicul Ştefan s-a bucurat şi 
şi-a îndemnat roibul cu vioiciune. Jder își trăgea pe el 
straiele. Se spălase în Ozana de toate îndoielile și prinsese 
sub malul bulboanei și doi păstrăvi. Îi pusese pe jaratic 
la focul din preajmă. Acel foc, nelipsit de la toate popa- 
surile pămiîntenilor din această parte de lume, arde cu 
vioiciune și veselie, hrănit din toate vreascurile poienilor 
și din toate viiturile de pe prund şi din toţi copacii uscați 
şi dărîmaţi, pe care nu-i ştie şi nu-i mai socotește nimeni. 
E un foc care usucă de toate umezelile, care te mîngîie 
în mîhnire și te ocroteşte în somn. 

— Am la acești păstrăvi, a strigat Ionuţ, şi pită mă- 
năstirească și vinars de la bădiţa Nicoară. 

— Fii sănătos și ferice, i-a zis voios ghebosul Radului- 
Vodă, privind cu plăcere acel trup ieşit ca dintr-o apă vie 
din unda rece a Ozanei. Nu-mi spune ce-ai făcut ; știu că 
toate le-ai făcut bune. Am văzut pe Strimbă-Lemne şi pe 
Sfarmă-Piatră şi pot spune că ştii alege. Dacă ar fi fost mai 
ageri, ni s-ar fi potrivit mai puţin, căci treburile noastre 
n-avem nevoie să le știe şi să le cunoască prea mulți. 

— Adevărat; însă bădiţa meu părintele Nicodim le 
cunoaște. 

— Să fie şi părintele Niccdim sănătos, dacă ne vine 
într-ajutor. 

Jder a încuviințat din cap. Părintele Nicodim le era 
într-ajutor. Adăugind și baia, şi focul şi tinereţa, era acum 


59 


cu desăvirşire înseninat. A poftit cu dragoste pe tovarășul 
său la foc. Ş-au stat așa privind cum se împuţinează lumina. 
Tăceau și ascultau vintul, din ce în ce mai domolit și mai 
ostenit. 

— Eu am venit de la munteni cu un tovarăș, a început 
într-un timp a povesti postelnicul. Eu am venit cu un 
tovarăș care se afla mai de mult slujitor Doamnelor. Rin- 
duiala sa era să tacă prea puţin. Dar după obiceiul curții 
Radului-Vodă acest Gavriluţă nu era obișnuit să lucreze 
prea mult cu mintea. Așa că, din pricina lui, de multe ori 
Doamnele mele s-au fost aflat în suferință. Acuma domniile 
lor l-au depărtat și Gavriluţă postelnic Micşan a intrat sub 
pielea portarului Sucevei şi trăieşte bine, pe cît aud. Părere 
prea bună are acest Gavriluţă postelnic despre obrazul şi 
trupul său și cum vede o muiere frumoasă, se socoate nu- 
maidecit Făt-Frumos. Şi-i cîntă llenii Cosinzenii verzi şi 
uscate. Așa cind a văzut în Suceava, în toamna trecută, pe 
Candachia cumnata domniei tale, aşa de tare s-a bucurat 
incit s-a pregătit s-o fure și s-o ducă. Moare de dragoste, 
i-a spus el jupînesei Candachia, și poftește pe jupîneasa 
Candachia să fie miloasă. Atuncea acea jupîneasă vicleană 
s-a învoit, numaicit l-a rugat frumos şi pe postelnicul Ga- 
vriluță să-i aducă răvaș și poruncă cu pecete de la Vodă. 
Întăi Gavriluţă a rîs ; pe urmă jupiîneasa Candachia l-a ìn- 
demnat să nu ridă și l-a poftit să-i aducă numaidecit ce-i 
cere dumneaci. Așa de rușşinat nu i s-a părut niciodată iui 
Gavriluţă c-ar fi fost. Și mi-a mărturisit că atuncea cînd 
s-a despărţit de acea jupincasă nemilostivă, a simţit în nări 
putoare de pucioasă. Bun păstrăvul dumnitale, iar după 
asemenea păstrăv, vinarsu-i minune. 

— Pregăleşte şi bădiţa Nicoară opt oameni şi cu 
cuvioșia sa nouă... a zis încet Jder, din preajma focului 
unde stătea înlins pe dulamă. 

— Prea bine, a răspuns postelnicul Ștefan Meșter. 

Au stat tăcuţi după aceca în pacea înserării, întinși 
cînd pe-o coastă cînd pe alta în preajma focului, ca să 
treacă din ei în pămînt şi-n fum truda zilei. Se apropiaseră 
de foc și slujitorii. Mai tăcute momii decit acești slujitori 
nu s-au aflat pe lumea asta. Tăcerea n-a fost decit prea 
puţin întreruptă cînd s-au înfățișat Samoilă şi Onofrei, 
cu caii și armele, şi schimburile la subsuoara stîngă. Chi- 


60 


tiseră să le rînduiască în desagi, la foc, ceea ce au și început 
a face cu mare hărnicie, oprindu-se şi oftînd din cînd 
în cînd, şi trăgiînd cu coada ochiului la Ionuţ, comisul ior. 

— Cum vi-i habarul? i-a întrebat Jder. 

— Bun, au răspuns ei într-un glas. 

S-au prins iar a se cioșmoli şi a îndesa. 

Cînd s-a făcut întuneric, s-a mai auzit un cîne lătrînd 
undeva într-o margine de sat, departe. Pe urmă s-a întins 
ca o zgură pe ape, și-n cer s-au aprins două stele între 
două pîlcuri de nouri. Caii au strănutat cu putere în iarbă, 
unii mai aproape, alţii mai încolo, pe urmă s-au alinat, 
rămînînd neclintiţi. Tatarul s-a desprins de la foc, ducîn- 
du-se nesimţit spre ei. 

Cînd să deie geană-n geană, furat de dulceaţa somnu- 
lui, Jder a auzit glasul lui Onofrei, care-i supunea o mare 
nedumerire a lui, despre o istorisire mai de demuli a 
starostelui. 

— N-ai mai aflat domnia ta ce să fi fost aceea, comise ? 

— Care ? | | 

— Întîmplarea aceea pe care o povestea tătuca, pe cînd 
se afla cu jupîn Manole în 'Ţara-de-Jos, la Catlabuga. Zice 
că pe-un cîmp lung cît lumea asta, umblau mistreți negri, 
în ciurde, spre apă. După acei mistreți negri s-au înșirat 
călăreţi fără cap. Apoi, după asta a trecut un zbor de corbi 
care a înegurat cerul. A văzut ş-o bătălie între vulturi 
hoitari și pleşuvi la malul Catlabugei. 

— Mai multă spaimă e pentru cele auzite, decit pentru 
cele văzute, a murmurat postelnicul, şi Jder a simţit 
că lunecă în somn. 

A deschis ochii cînd, din răsărit senin, a prins a-i bate 
în pleoape luna înjumătăţită.. Gheorghe Botezatu Tatarul 
se afla în picioare între el şi foc. O clădărie de jar părea 
o altă lună mai mare în întunericul luncii. 

De sub poclada lui, postelnicul Ștefan a ridicat fruntea, 
cercetînd împrejurimea. 

— Gata, a zis el la semnul lui Jder; pîn’ ce-a fi bine, 
văd că nu-i rău. Ce-ai visat ? 

— Am visat pe cineva care zicea că mi-i prieţin şi 
de aceea poftea să mă mînînce de tot. | 


61 


— Eu ţi-oi răspunde, comise, că sînt bune și visurile, 
fiind numai înșelări şi închipuri. Doresc să aflu unde-s 
feciorii lui Căliman. | 

Răspunse Gore Doda într-o limbă trăgănată şi încilcită : 

— Aicea Căliman amindoi ; mîncat ; acuma caută cală. 

Număriîndu-se călăreţii şi afiindu-se şase, au trecut îna- 
poi prin vad Ozana, la lumina lunii. Gheorghe Botezatu a 
luat-o înainte pe drum bine cunoscut de el, pe sub Cetate 
și pe drumul  Oglinzilor. Au ieşit între nişte îînaţuri fără 
sfîrşit şi într-o linişte neclintită. Din cînd în cînd năluceau 
ape în depărtări. Ei se duceau cu grabă spre șesul Moldovei 
şi tăceau ; mai ales Samoilă și Onofrei își ţineau fălcile 
încleștate, avînd știut că-i primejdie să slobozi cuvint la 
miezul nopţii. Atuncea stau înlănţuite virtejurile și nu-i 
cuminte să le tulburi. Atuncea pășşesc pe iazuri știm-ie, 
ca niște muieri subţiratice înfășurate în borangicuri alburii. 

Au trecut Moldova la Bogdănești şi s-au tot dus în 
răsărit, pe cînd luna răminea în urmă tot mai cătră 
asfinţit. Spre ziuă au auzit cîntînd cucoşit în sat la Nimir- 
ceni și au poposit subt o dumbravă. Cînd s-a zărit de ziuă, 
au intrat sub poala pădurii celei mari şi și-au căutat loc 
de hodină. Au stat nevăzuţi toată ziua, ca și cum locul pe 
unde intraseră ci fusese o boltă spre alt tărîm. Apoi cum 
s-a învineţit și s-a înegrit amurgul, au ieşit printr-o 
vălcea ferită tot cu aceeaşi rînduială — Botezatu înainte. 
La al patrulea ccas al nopţii au fost în preajma Cetăţii 
Sucevii. 

Înainte de a se apropia de porţi, s-au oprit ; Jder şi pos- 
telnicul Ştefan s-au apropiat cap lingă cap, sfătuind şoptit. 
După înţelegerea avută nu trebuiau să se arate la căpitanul 
porţii decit ei doi. Cînd bate ceasul al patrulea în turn, se 
înfățișează, şi căpitanul știe că se întoarce postelnicul 
Ștefan Mceșter cu poruncă de la Vodă. Le dă drumul și 
priveghează să se ţie poarta deschisă pînă ce ies cu 
Doamnele Radului-Vodă. Caii au fost pregătiţi. Este de 
mai înainte poruncă să fie ţinuţi gata la același ceas, în 
fiecare sară. Au pe dinșşii tarniţți muntenești și poclăzi 
moi. S-or osteni Doamna Voichița și domniţa Maria să în- 
calece bărbăteşte, că alt chip nu-i. În paturi de atlaz purtate 
în păringă de robi negri, ca la Țarigrad, nu s-a pomenit 
să umble Doamnele în Țara Moldovei ; iar carăle pardosite 


62 


cu scorțuri și caritele nu sint bune decit pentru O ieşire 
scurtă de petrecere, pîn’ la o pădurice, ori pînă la o mă- 
năstire. 

Aşa că Doamna şi Domnița au a face un drum trudnic. 
Întăi Doamna Radului-Vodă a stat mult la îndoială, fiind 
slăbită la inimă de mîhnirea și văduvia sa. Însă domniţa 
Maria s-a arătat așa de doritoare şi a ciocănit atita pe 
maică-sa, încît Doamna s-a înduplecat. N-are ce face 
alta ; trebuie să se deprindă cu gîndul că tinerețele sînt 
nebiruite ca și puhoaiele de primăvară. 

— Se miră Voichiţa- Doamna de asta, zicea postelnicul, 
însă eu nu mă mir. Ca şi Marușca a lui jupîn Simion, e 
plină această .domniţă de demoni ai împotrivirii. În loc 
să-l urască pe Ştetan-Vodă pentru că a prigonit pe Radu- 
Vodă tatăl domniei sale, şi i-a ridicat comorile și. i-a de- 
șertat seraiul, domnia sa Domnița, dimpotrivă, se uită la el 
cu uimire şi nu poate suferi să treacă vreme fără să-l vadă. 
Deci poftește să fie aproape de Vaslui. S-a tiînguit, s-a 
zbătut, a trimes carte cerînd răspuns, și s-a făcut, — după 
o vorbă a frincilor : că ce vrea muierea vrea și Dumnezeu. 

| se mai luminaseră lui Jder şi alte nedumeriri. Pe 
cale, trebuie pază şi fereală pentru pricini înţelese și lămu- 
rite. Dar de ce taina asta în Cetate, la vreme de noapte, 
cînd cîntă întăia strajă cucoşii, şi strigă nemţii din turnuri 
bătînd cu mînerele suliţilor în pardoselile de stejar ? 

Ca să nu se tulbure prea tare Doamna Maria greaca. 

Postelnicul crede, însă, că orice s-ar face, muierile 
află tot ce se întîmplă pe lumea asta. Deci Domnița Maria 
cea tînără iese rîzînd, iar Doamna Maria cea veche rămîne 
suspinînd. 

Așa umblă treburile în astă lume degrab-trecătoare. 
Dragostea nu îmbătrineşte ; numai oamenii se ofilesc şi 
trec. Mai spune postelnicul și alta : după cum vinului i-i 
dat să-l bea numai voinicii, asemenea și dragostele nu 
priesc oricui. Însă lui Ștefan-Vodă îi priesc, fiind măria 
sa blăstămat aşa. 

Și mai adăogă postelnicul, zimbind cătră Jder : 

— Cum aș putea să dau eu cu pietre într-asemenea pom 
înflorit ? 


63 


Cei doi boieri s-au apropiat de poartă cînd a sunat din 
turn ornicul cel nou. A bătut de patru ori. S-au auzit în- 
dată şi chemările străjilor, iar luminile de la toate cămările 
cetăţii s-au stins. 

Căpitanul Hulpe era la poartă. A cunoscut pe Ionuţ, și 
pe postelnicul Ştefan. Pentru mai bună încredințare, a mai 
cercetat o dată, în cămăruţa lui, la lumină ascunsă de 
opaiţ, pecetea domnească. Pe urmă, l-a poftit pe postelnic 
să meargă cu el la domnia sa marele portar, care-l așteaptă. 

— Este cumva pricină de întîrziere, căpitane Hulpe ? 
s-a îngrijat boierul Ştefan. 

— Asta nu poate fi, jupîne, a răspuns dirz căpitanul. 
Slujba măriei sale e fără cusur. Numaicit așa-i rînduiala ; 
și pofteşte domnia sa hatmanul să-ţi deie strajă pe cale. Am 
gătit zece călăreţi, pe care i-am ales eu singur. 

— Socoţi dumneata că era nevoie de atita grijă ? E 

— Nu socot eu ; socoate hatmanul. 

Hulpe rinjea la lumina opaiţului, și pipăia încă o dată 
peceţile, avind mutra dihăniei al cărei nume îl purta. 
Jder îi făcu un semn cu ochii, holbîndu-se la el, dar îndată 
înţelese că portarul a băut un pahar de vin înaintea culcării 
şi drept aceea își sloboade mai mult decît se cuvine limba. 
Se sumețește mai ales, faţă de acest boier străin, după cum 
e uneori naravul moldovenilor. 

Aștepta răspuns de la postelnic şi se bucura de mai îna- 
inte, ca de-o bună împunsătură ce se cuvenea acelui oștean 
buiac, care-i întirzie, 

Însă postelnicul Ștefan s-a supus numaidecît, stăpînin- 
du-și vipera limbii. Se pregătea să-l urmeze pe Hulpe. Îi 
trecu șoptit lui Jder porunca sa. 

— Comise Ionuț, pas la măriile lor, la cămările cele 
nouă de sub Nebuisa. 

— Măriile lor aşteaptă, a rînjit iarăși Hulpe ; şi sînt 
gata și caii, la scară. 

— Comise Ionuț, a adaos postelnicul, ca și cum nici 
n-ar fi auzit vorbele portarului ; închină-te la măriile lor şi 
spune-le că sînt și eu în clipă acolo. Ajută-le să încalece. 
Altcineva să nu cuteze a pune mîna. 

Ionuț Jder s-a dus cu inima bătînd spre turnul Nebuisei, 
la cămările cele nouă. De ce-i bătea inima, înţelegea. Căci 
își avea și el, ca măria sa Vodă, blăstămul său. În puţinii 


64 


săi ani, nu i se întîmplase numai o pricină de năcaz pentru 
asemenea aprindere ce-i vine fără samă. Așa-i Pehlivan, 
copoiul său cel cu bot zbirlit, cînd adulmecă urma de că- 
prioară : țăhneşte vesel şi parcă-i pare bine. Dar Jder so- 
coate că a ajuns acuma să aibă în el și stăpînirea cea de 
trebuinţă. 

Văzu limpede, prin întuneric, caii. Doi căluţi munte- 
nești, cu tarniţile pe ei. Un slujitor îi priveghea. O umbră 
era în capul scărilor la cerdac. 

— Unde-i domnia sa postelnicul ? a întrebat acea umbră 
cu glas subţire. 

Era o slujitoare de la cămările Doamnelor. Pe semne că 
vedea prin întuneric, ca miţa... 

— Vine şi postelnicul, a răspuns potolit Jder. Să bine- 
voiască a pofti măriile lor, să încalice. 

— Dumneata ești, comise Ionuţ ? 

— Eu sînt, s-a bucurat Ionuţ, fără să știe cine anume 
îl întreabă. Asta-i plata dulce a oamenilor cu faimă, adaose 
el în sine, giîndindu-se la didahiile postelnicului. Am să 
ajung și eu filosof. 

— Cum ai spus, comise Ionuţ ? 

— Am spus să poftești pe măriile lor să încalice. 

Însă Jder cuprinsese umbra ș-o ţinea. Acea umbră rîdea 
tăcut; o simţea în vîrful degetelor. Şi ca şi o umbră s-a 
desprins ușor și s-a mistuit în cămări. 

S-au auzit nu mult după aceea șoapte și două momii 
în hobot s-au arătat pășind repede. Şi-au aplecat capetele, 
ca să vadă pe comis. Au coborit treptele. Jder s-a închinat 
şi s-a tras lîngă cel dintăi cal punînd un genunchi în 
pămînt şi întinzind brațul. Una din momiile cu hobot i-a 
cuprins mîna, a pășit uşor pe genunchiul său și s-a aburcat 
pe tarniţă, filfiindu- -şi îmbrăcămintea de șiac subţire. 

Asta trebuie să fie domniţa cea tînără, își făcea soco- 


teală Ionuț, căci se grăbeşte. 

A îngenunchiat și pentru a doua momiie. Apăsarea i 
s-a părut mai grea. Asta trebuie să fie Doamna Voichiţa. 

— Gata? s-a auzit întrebarea postelnicului între ure- 
chile cailor. 

Postelnicul Ştefan sosise nesimtit. 

— Gata, a răspuns Jder. Putem porni. 


65 


5 — Fraţii Jderi, vol. IIT 


Caii muntenești nu erau potcoviţi și nu pocăneau pe 
aria curţii. Jder i-a dus de căpestre şi i-a scos prin poarta 
pe unde intrase. Căpitanul Hulpe nu s-a mai arătat. Că- 
pitanul Hulpe e la mustrarea hatmanului, a cugetat Ionuţ. 
A închis canaturile după el un slujitor de rind. Pilcul de 
călăreţi orinduit de hătmănie aștepta dincolo de punte. 
Cînd Jder a încălecat și a cunoscut lîngă el pe postelnic 
și a văzut pe Botezatu trecînd înainte, şi pe Gore Doda 
ocolind ca să rămiie în urmă, şi pe Călimani în laturea 
căluţilor, s-a simţit deodată împuns pînă în creștet de 
trufie. Și în acelaşi timp parcă i s-ar fi ascuţit privirea 
și mirosul, și i s-a ușurat ființa. Asta era puterea lui pe 
care o întrebuinţase în atitea rînduri, de multe ori cu 
nebunie, fără să și-o stăpînească. Însă acuma se afla cu 
el un om care judeca rece, a cărui minte era ca sclipirea 
unui olmaz; deci trebuia să-şi privegheze fierbinţelile, 
dovedind că a trecut peste răstimpul buiac al juniei. 

— Călăreţii hătmăniei au poruncă să ne petreacă pînă 
la Neamţu, i-a dat lămurire şoptită postelnicul Ștefan. 
Deci și hatmanul crede că Doamnele se vor așeza la Cetatea 
Neamţu. Şatrarul Mereuţă e încredinţat și el de asta. Het- 
mosul cu aceşti călăreţi deasemeni. Numai o fiinţă va 
fi putut afla că porunca e să ne oprim tocmai la Roman, 
la Cetatea Nouă. Acea fiinţă e fratele de cruce al dom- 
niei tale. l 

— Înţeleg, răspunse Jder. Îți pot da încredințare, cin- 
stite postelnice, că nu sînt cu luare-aminte numai în ceasul 
dintăi. Am eu un căţel de vînat cu numele Pehlivan, și 
mă gîndeam mai nainte că-s ca dînsul în unele privinți. 
Pehlivan nu părăseşte niciodată urma, prin ploaie, vînt, 
zăduf. A purtat căpriorul jumătate de zi fără a slăbi și 
tot mai îndirjit ; cînd mi l-a adus ș-a căzut căpriorul, a 
căzut şi el. Aşa n-am să-mi aflu eu hodină pînă la Cetatea 
Nouă. 

— Eu îmi urmez gîndul meu, comise Ionuţ, grăi liniştit 
și cu același glas scăzut postelnicul Ștefan. Bănuiesc că 
truda noastră n-are să fic în noaptea asta. În zori de ziuă 
sîntem la Neamţu. Truda noastră are să fie după ce purce- 
dem de la Neamţu. Cum inserează, cum află pircălabul 
Arbore că oaspeţii săi domneşti nu i-au fost decît oaspeţi 
de-o zi. Într-un pătrar de ceas Doamnele ies de la Cetate 


66 


și sînt pe cale. Nu luăm călăreţi într-adaos cum am luat 
din Suceava, căci n-a fost nici o înştiinţare și caii Cetăţii 
sînt în ceair și la pășune. Şi nici nu vrem să se știe la 
Neamţu, cum nu se știe la Suceava, care va să fie popasul 
din urmă al Doamnelor mele. Nici noi nu știm dacă acest 
din urmă popas fi-va ori nu la Cetatea Nouă. Așa că ne 
ducem cu repeziciune numai noi cîţi sintem. Cu cit ne-am 
ales mai puţini, cu atîta-i mai bine. Sintem doi: slujitorii 
noștri sînt muţi; Samoilă și Onofrei ca stincile. Asta 
dorește stăpinul şi așa m-am înţeles cu părintele Amfilohie. 
lar eu am să-l încredinţez pe părintele Amfilohie, ca să 
încredinţeze și cuvioşia sa pe stăpin, că, la un ceas după 
ce vom fi fost ajuns la Cetatea Nouă. şi cu şi domnia ta 
uităm cu desăvirşire tot și nu ne mai aducem aminte de 
nimic. 

— Totuși tot mai ştie cineva, cinstite postelnice, dar 
și bădița meu părintele Nicodim are să uite. 

Postelnicul strînse de braţ pe Jder. 

— Însă cum ţi-am spus, mai știe Săndrel. Cum a putut 
afla Alexanadru-Vodă, nu pricep ; dar de știut, știe ; și pri- 
mejdia ni se poate întîmpla numai cînd ne-om afla în 
puţini, pe drumul Romanului. 

— De asta m-am temut şi eu, cinstite postelnice Ştefan, 
s-a tînguit.cu viclenie Jder. Șleahul Romanului e și mai 
aproape de curtea de la Bacău. Avem un pod umblător pe 
apa Moldovei, la Tupilați. Avem o strimtoare de păduri 
ş-un pripor pe drumul mare, dincolo de Boureni. Mai avem 
şi alte locuri grele pe care le cunosc. Să deie Dumnezeu 
să se întimple nacazul în asemenea locuri pe care le cunosc 
și eu și le cunoaște și bădița meu părintele Nicodim. 

Sleahurile .din 'Ţara-de-Sus sînt tot mai bune cu cît 
te-apronii de munte. Și este o cale veche de la Baia, pe 
colnicele din stînga ale Moldovei, pe care Domnia a ţinut-o 
totdeauna în bună stare și prunduită. Călătorești în destulă 
lărgime ; vezi apa Moldovei; vezi munţii. Porneşti din 
tirgul Băii și-n puţine ceasuri eşti la Roman. 

După două ceasuri de umblet repede, la acest șleah au 
ajuns călătorii. Toată vremea Doamnele au stat mute, sub 
hobot, în tarniţile lor. Erau ușurele ; căluții muntenești 
nici nu erau asudaţi cînd au poposit în culme. Acolo sufla 
o adiere mai aspră. 


67 
g*a 


Noaptea era încă fără lună, cu cerul spuzit de stele. 
Calca robilor parcă era învăluită de aburi luminosi. În 
acea lucire a înălțimilor se prevedeau toate nedeslușit. Ca 
unul ce ştia locurile, Jder a cunoscut tîrgul cel mare dom- 
nesc, Baia, în urmă la dreapta. 

Făcînd acolo popas de un patrar de ceas, Jder şi 
postelnicul s-au apropiat de Doamne și le-au poftit să 
descalece, ajutindu-le. Domniile lor s-au supus fără mur- 
mur și au coborit în marginea drumului. Cum s-au așezat, 
s-a simţit miroaznă de sulcină strivită. Postelnicul Ștefan 
a căutat la desagii căluților muntenești, unde ştia el, un 
ulcioraș de băutură dulce și două bucățele de azimă. Ulcio- 
rașul l-a adus în dreapta ; azima, pe-un ștergar întins pe 
palma stingă. Domnița a respins de către ea şi băutura 
și mîncarea. Doamna a ciugulit puţină azimă. 

— Domnița doreşte să plecăm, a şoptit Jder tovarăşu- 
lui său. 

În acea clipă s-a văzut umbră de călăreț pe șleah. Era 
Botezatu Tatarul. Jder a grăbit cătră el. Îndată după ce 
Tatarul şi-a șoptit cuvintele, comisul Ionuţ s-a întors 
căutîndu-l pe postelnic și trăgîndu-l la o parte. După ce i-a 
lămurit cu grabă Jder cele ce se întîmplă, postelnicul s-a 
dus domol cătră hotnogul de călăreţi hătmănești, deslegîn- 
du-l de îndatorire și poflindu-l să ducă multă sănătate şi 
mulțămiri domniei sale hatmanului. 

Călăreţii s-au desfăcut de popas și li s-a auzit tropotul 
depărtîndu-se. 

Doamnele au fost ajutate să încalece. Au purces încet. 
La o răspintene de drum de cătră Rișca, postelnicul Ștefan 
şi Jder au dat peste tatar, descălecat. Descălecat deaseme- 
nea se afla lîngă el un muntean sprinten, cu sumăieș scurt 
și cu căciulă. | 

— Am poruncă de la părintele Nicodim, a zis el, să-ți 
spun domniei tale, comise Ionuţ, că drumul Neamţului e 
închis. Aştept aici de asară. 

— Am înţeles, răspunse Jder. 

— Mai am poruncă, a urmat munteanul, să umblu 
înaintea domniilor voastre pînă la Cristești, De acolo mă 
duc la ale mele. 

— Fă așa, i-a poruncit Ionuţ, şi treci înainte 


68 


Munteanul s-a zvirlit în șa și a pornit înainte pe cărarea 
din fînaţ. 

Cum a pornit cl, s-a rumenit zarea cătră dealurile cele 
mari din stînga. Răsărea șfertul de lună. 

Jder și-a împins calul în stînga postelnicului. 

— Cu umilință mă închin domniei tale, postelnice, a 
Zis el cu glas uşor, şi te poftesc să faci după porunca 
lui bădiţa Nicoară. Lăsăm drumul Neamţului și răzbim 
de-a dreptul la Roman, prin valea Moldovei. Rînduiala asta 
n-a ştiut-o nimeni, și n-am știut-o nici eu pînă acuma ; so- 
cot că-i sănătoasă. 

— Mă aflu mirat, comise, a răspuns postelnicul Ștefan, 
că nu mi-a venit mie gîndul acesta. 

— Mă mir şi eu. Dar nici lui bădiţța Nicodim nu i-a 
venit. Fărădecit el mi-a trimes cuvînt după cum ne-am 
fost înţeles, cum că vînătorii de care ne temem se află 
în acea parte, în preajma Cetăţii. Așa că fiind slobod dru- 
mul acestalalt, bădiţa Nicodim știe ce-am să fac. De aceea 
ne și așteaptă la vadul Timișului, lingă Cristești. 

— Ne aşteaptă cuvioşia sa ? 

— Ne așteaptă, ca să-i sărut mîna şi să ne ştie trezuți 
cu pace. 

Călăreții și Doamnele şi-au grăbit umbletul, coborind 
șleahul. Au auzit cucoşii la Drăgănești și nişte cîni supăraţi 
la Drăguşeni. Aceeași pace neclintită şi tainică, pacea nop- 
ţilor din dricul verii, stăpînea locurile. Steaua Ciobanului 
părea a-și creşte vilvoarea în răsărit, întrecînd lucirea 
palidă a lunii. 

Cînd au fost aproape de Cristești, într-o vălcea, lîngă 
o îîntînă cu cumpănă și într-un corn de dumbravă de 
stejar, Jder a tresărit cu agerime, primind în auz răcnetul 
slăbit al nui sanului care călărea înainte pe cărarea 
finaţurilor. 

— Opriţi. a ovarele el. 

A pălit cu palma în fruntea lui Samoilă și-n fruntea 
lui Onofrei. 

— Pregătiţi-vă baltagurile și staţi de strajă aicea lîngă 
căluţi ; aveţi de apărat o povară scumpă. Călimanii s-au 
frecat la ochi. 

— Aţi înțeles ? 


69 


— Am înţeles, comise, a răspuns Samoilă Căliman 
căscind. 

Și-au scos de la şa baltagurile. Erau mai mult topoare 
decît baltaguri. 

Postelnicul își trăsese sabia încovoiată de modă levan- 
tină. Cu o armă asemănătoare, se alăturase de stăpinul său 
și Gore Doda. Acele săbii care luceau albastru şi alb, Jder le 
socoti armele cele mai primejdioase din cîte arme pot fi 
pe lumea asta. Retează un cap şi despică un trup dintr-o 
pălitură. | 

— Eu am rămas cu sabia mea din pruncie, se tîngui el 
călră postelnic. E prea ușurică, însă Botezatu ştie să mi-o 
ascută bine. Cu ca mai ales m-am învăţat a împunsge. | 

Tatarul avea şi el pală. Dar, după obiceiul lui, își ţinea 
pregătit în palma stingă cuțitul cel greu, cu plăsele uşoare 
pe care știa să-l arunce cu anumit meșteșug. 

Abia își rîinduiseră apărarea și lovitura vînătorilor de 
oameni s-a şi deslănţuit. Au venit asupra lor iurăş, mătu- 
rind drumul. 

Ciţi erau ? Noaptea se subţiase și Jder își stăpinea in- 
fiorarea așa încît şă poată număra dușmanul şi să-și poată 
da samă cu cine are de-a face. Nu i se părea că puterea 
pe care o are cu sine ar fi neîndestulătoare. Însă înţelese 
că pe Călimani trebuie să-i puie numaidecit în bătaie. 

Je le-a spus, cum le-a spus, cum i-a urit, cum i-a dus 
cu el, — postelnicul nu și-a dat samă, ca şi cum toate 
ar fi fost ca într-o scaparare. Călimanii s-au prăvălii jos 
de pe cai și a pălit fiecare de două ori în năvala care le 
venea împotrivă. Au căzut trei din vînătorii de oameni. 
Cinci au descălecat cu repegiune, lăsînd caii slobozi să 
fugă spre dumbravă ; cu săbii lungi s-au pus în apărare 
și s-au mișcat înainte. Erau oameni vrednici. Le poruncea 
un bărbat înalt și spătos, cu glas răgușit, care nu mai părea 
tinăr. Ionuț a luat în braţe pe rind Doamnele, coborîndu-le 
în pripă între el şi postelnic. Caii muntenești nu s-au 
speriat. S-au tras mai la o parte ca să pască. 

L.ovirea se săvirșise fără chiote și fără strigăte de ame- 
nințare. Numai poruncile răstite şi răgușite ale oșteanului 
celui bătrîn zbucniseră şi nu mai conteneau. Jder încerca 
să-și aducă aminte unde mai auzise acel glas. Cu luare- 


70 


aminte trecu înainte, dind două împunsături acelora dintre 
neprietini care îndrăzniseră să se îmbulzească prea înainte. 

La un strigăt mai aspru și mai uscat al acelui staroste 
de lotri, deodată se îndreptă din şale Gore Doda. A răspuns 
numai o vorbă, ca și cum l-ar fi pălit numai pe cl strigătul. 
Și s-a destins c-o săritură de pardos, dînd o lovitură iute 
și piezişă cu sabia încovoiată. Acea sabie a lucit o clipă 
ca o lună nouă. Starostele lotrilor a strigat, mincîndu-și 
cuvintele și limba laolaltă. Jder a fost numaidecit din 
cealaltă parte asupra lui, încălecîndu-l în cădere. Postel- 
nicul a lovit și el o dată cu tărie. Au mai rămas doi fugari, 
care s-au tupilat sub dumbravă şi întuneric, căutînd caii. 
Din jos, dinspre Cristești, se îndemnau strigăte. Munteanul 
lovit, sau care chiuise numai vestirea, aducea ajutoarele. 

Oșteanul cel bătrin, căzut sub Jder și Gore Doda, 
giliia și stupea singe. Mai spunea două-trei vorbe și iar 
gîfiia şi stupea. 

— Acesta-i Atanasie Alvanitul, se mira de el, privin- 
du-l de-aproape și cercetindu-l, Jder. 

Atanasie, oșteanul cel vechi care purtase în braţe pe 
Săndrel-Vodă, se zbătu încă o dată sub braţele de criță 
ale lui Ionuţ Păr-Nesgru. 

— Spune, Atanasie, ce cauţi tu aici şi în ce slujbă ești ? 

— N-am a spune nimica, gifiia Alvanitul. Daţi-mi 
drumul, lăsaţi-mă să mă duc; n-am nimic cu domniile 
voastre. 

— Atanasie, ești în puterea noastră ; avem să te ducem 
în mîna măriei sale, căruia trebuie să-i răspunzi. 

— Nu mă duceți, nu mă duceţi măriei salc, se ruga 
Alvanitul, slăbind și lăsîndu-se pe-o coastă. 

Jder îl slobozi din strinsoare. Alvanitul se încordă, ín- 
cercînd a sări din locul lui. Gore Doda îl păli în frunte cu 
siraja săbiei. 

— Nu-l omorî, Doda, porunci postelnicul. Ştiu ce vrei 
să-i ceri, comise Ionuț, se întoarse el spre tovarășul său. 
Întreabă-l și poruncește-i să-ţi spuie cine l-a trimes în 
asemenea slujbă, la asemenea faptă. 

Oșteanul cel bătrîn tăcea, astupîndu-şi buzele cu mîna 
dreaptă și privind holbat la cei doi boieri. În acest răstimp 
soseau ajutoarele de la .răscrucea drumurilor Timișului şi 


71 


Jder văzu cu bucurie pe bădiţa său părintele Nicodim, ple- 
cindu-și barba asupra rănitului. 

— Părinte Nicodime, strigă el deodată, mărturisește-l 
și dă-i deslegare să moară împăcat. 

Atanasie Alvanitul deschisese ochii și părea a se linişti. 

— Mărturisesc, grăi el cu glasu-i răgușit, fac mărturi- 
sire, ca să mă ierte acest popă. Dar făgăduiţi-mi, domnilor 
și boierilor, și legaţi-vă pe sufletele domniilor voastre şi 
pe trupul lui Hristos Dumnezeu, că nu mă lăsaţi mort în 
drum, nici nu mă duceţi mort la judeţul Domniei. Juraţi-mi 
asta și mărturisesc. | 

— Să mărturisești cine te-a trimes la această faptă, 
îl îndemnă Jder. 

_— Mărturisesc cine m-a trimes la această faptă, ca să 
pălesc straja asta şi să duc la mănăstire la Pingăraţi pe 
Doamnele Radului-Vodă şi să le dau în sama stăreţiei, 
fără a le aduce vreo sminteală. Pe cei care vor fi cu dom- 
niile lor Doamnele, să-i stric fără să le iau viaţa; asta 
a fost porunca. Şi soții ce-am năimit n-au fost decit niște 
mișei din pustie, care n-au știut ce anume au de făcut. 
Numai eu ştiu. 

— Cine ţi-a poruncit ? 

— Juraţi domniile voastre să faceţi cum am spus, și 
mărturisesc înaintea morţii. N-am pe nimeni pe lume; 
am fost singur și sînt singur ș-am slujit măriei sale cu 
credinţă. Nu poftesc altceva decît să nu mă duceţi la 
măria sa ; iar dacă pier, să mă astrucaţi, uitind locul unde 
am pierit și unde-oi fi îngropat. Cum juraţi, cum mărturi- 
sesc și aveţi să înţelegeţi domniile voastre de ce vă fac 
această rugăminte. Căci am un suflet. Și nu vreau să 
rămiie rușinată pomenirea mea. 

— Ascultă, Atanasie, vorbi Jder cu biîndeţă. Jur în 
faţa lui Dumnezeu și a Maicii Preciste să fac cum po- 
runceşti. Dacă n-oi face cum poruncești şi cum jur, sufletul 
meu să fie la un loc cu al lui Iuda. Acun:a spune numele 
acela pe care noi îl cunoaștem. 

— Îl spun numai popei. 

— Spune-l. 

— Şi pe urmă mă astrucaţi ? 

— Te astrucăm şi-ţi facem şi pomenirea de patruzeci 
de zile, Atanasie. 


72 


— lau pomenirea acestui oştaan singur şi orfan în 
sama mea, a rostit părintele Nicodim, punind mîna pe 
fruntea zdrobitului. 

Apoi își plecă urechea și primi mărturisirea. Cu slasu-i 
răgușit, Alvanitul a rostit numele stăpinului ce-l trimesese. 

— Acuma faceţi ce-aţi jurat ? întrebă gifiit oşteanul. 

— Facem. | 

— Şi să nu se ştie de cătră măria sa nici ce-am făptuit, 
nici unde dorm pînă la învierea din veac. Atuncea Împăra- 
tul cel mare va binevoi să mă ierte de toate. 

— Asa să fie, încuviinţă monahul. 

Atanasie Alvanitul așteptă un scurt răstimp. ca să se 
aline și să-i vie puterile. Atuncea se răsuci pe-o coastă 
și-și puse în dreptul inimii jungherul pe care-l ţinea strîns 
în mîna stingă. După ce se străpunse, avu o învăluire mare 
a trupului ; viaţa și sîngele curseră în țărîna din marginea 
drumului. | 

La patru pași, Doamnele plîngeau şi se închinau înge- 
nunchiate, cerînd îndurare Domnului Dumnezeu pentru 
acel suflet păcătos. 


CAPITOLUL V 


IN TABĂRA ŞI PARACLIŞUL MĀ- 
RIEI SALE DE LA VASLUI 


Măria sa Ştefan-Voievod luase obicei de cîţiva ani să 
cheme la vedere oştile sale la tabăra întocmită în preajma 
tirgului Vaslui, între 'Țara-de-Sus și Ţara-de-Jos. Măria sa 
avea așezare statornică pentru sine în tîrg, în case dom- 
nesti. O parte din lefegiii săi îi stăteau aproape, chiar pe 
dealul tirgului, deasupra văii unde curgea apa Birladului. 
În culmea acelui deal se afla şi palatul măriei sale. Le- 
fegiii erau aşezaţi în bărătci şi săivane cu cea mai strașnică 
rînduială, 


73 


Dincolo de șesul cel mare al Birladului și al Racovsi, se 
clădiseră alte taberi, pe dealul Cetăţuii. 

Acolo, în pisc, în cetăţuia de pămînt și parcane de 
lemn, se aflau rinduite puștile, cu nemţii. Boii care purtau 
acele arme grele de bronz, pe căruţe joase cu roate scunde, 
pășteau în imașurile apelor, cu bouarii și haidăii lor. Jugu- 
rile, proțapele și tînjelile erau inșirate la odăile Cetâţuii. 
Cind primea căpitanul de nemți poruncă de mişcare, apoi 
un pristav anume rînduit dădea glas din surlă, din viriul 
dealului, și bouarii prindeau a mina boii porumtbi spre dru- 
mul care se chema al puștilor. 

Într-o lature a dealului Cetăţuii, spre asfinţit, la Valea 
Grajdurilor și în Poiana Cailor, făcea popas cu rîndul că- 
lărimea domnească din Ţara-de-Sus. Înspre Chiţoc, se pe- 
rindau călărimile din Ţara-de-Jos. Pe pirăul Vasluiului, în 
sus, își căutau loc slujitorii boierești. 

Unde-și vor fi găsind loc, în preajma lui Vodă, acei 
boieri care veneau cu slujitorii lor la vederea măriei sale, 
era greu de înţeles chiar în acea vreme. Numai cel care 
vede cu ochii lui poate pricepe cîtă lume se poate strînge 
la un loc într-un tîrg ca Vasluiul. Cite case durate poate 
avea tirgul Vasluiului ? Tirgul Vasluiului poate avea trei 
sute de case. Din aceste trei sute de case, multe sînt du- 
gheni, pe uliţa care se chiamă a neguţătorilor. Din vechi 
zile, de cînd nu mai ţine nimene minte, aceste dugheni s-au 
fost întemeiat cu neguţători de strinsură, fiind aice loc de 
popas pentru oierii care trec de la munte la șesuri și pen- 
tru muntenii care vin să caute pîine, precum și iarmaroc 
pentru gospodarii din tot ţinutul. Aici iși aduc prisăcari: 
mierea și ceara ; și răzășii caii şi vitele cornute ; şi păcu- 
rarii brînza și seul şi linile oilor. Și plăiceşii draniţa ; și olarii 
oalele ; și lingurarii lingurile și scafele. Aicea vin corop- 
cari de la Cetatea Albă cu mărunţişuri scumpe, mărgeanulri, 
hurmuzuri și cercei. Aicea-şi fac loc neguţătorii de marfă 
pe picioare, care cumpără boi moldovenești să-i ducă cine 
ștei unde în Ţara Nemţască, dincolo de Ţara Lehiei și 
Litvă, la mama dracului. Aici vin neguţători de la Levant cu 
arme de preţ şi surguciuri. Şi brașoveni cu stofe, cușme 
şi arme de rînd. 

Dar negustorii de mied, vin și vinars și bere, unde cre- 
deţi domniile voastre că-şi caută aşezare pe două-trei săp- 


Z4 


tămini în vremea acelui iarmaroc mare de la Sînziene ? Și 
cu toate aceste mai încap și boierii măriei sale, şi răzășii 
chiaburi, și mulţi alţii, care sînt în trecere avînd de-a face 
cu logofeţia domnească, și șoltuji și pîrgari care vin la po- 
runcile lui Vodă, şi pricinaşi care se string la judeţele Di- 
vanului măriei sale. | 

Ca să ajungeţi la tirgul Vasluiului, trebuie să cunoașteţi 
domniile voastre ţinutul Vasluiului și drumurile acestui 
tinut. 

Nu este pe lumea asta ţinut mai frumos, credem noi, 
vasluienii. Dealuri cît lumea asta : parcă te sui în cer; și 
văi, parc-ar îi să te cobori la iad. Dealuri cu păduri şi văi 
cu ape line. Pe așezături potrivite, sate. Pe costișe, ogoare. 
În șesuri, imașuri bogate. Intră răzășii în marginea codrului 
și fac poieni pentru prisăci. Cit poate omul zvirli cu barda 
de jur-împrejurul său, din locul ce și-a ales, atita curătură 
face. Din scorburile copacilor întocmește știubeie. Din trun- 
chiuri, temnic, bordei și şopron. Ş-apoi se vede la tîrg ce 
fel de miere au vasluicnii, ce fel de ceară şi ce fel de mied. 
Nu s-a aflat de așa ceva nici la tatari, nici la turci, nici la 
unguri ; nicăieri pe lume nu s-a aflat așa ceva. Să guste 
Maica Domnului acea miere în grădinile raiului. Şi să beie 
acel mied sfintu Pahomie. Și sfintu Petrea să aprindă făclii 
împrejurul Scaunului Împărăției, unde stă Domnul Dum- 
nezeu cel din veac, avînd la dreapta sa pe fiul său cel prea 
iubit Isus Hristos. | 

Care drum ? care șleah ? Nu se află aicea nici un fel de 
drum și șleah cum are măria sa în Ţara-de-Sus. Sînt cărări 
şi sînt poteci. Cînd se mcaie prea tare poteca de ploi, faci 
mai pe la deal. Cind se învirtoaşă și ameninţă să bată co- 
pitele cailor noştri, o luăm mai prin miașştină. Unde a fost 
baltă astă-primăvară, acuma-i numai bine pentru copitela 
cailor noştri. Pe urmă să vă spun ceva. Caii noștri îs cai 
robaci. Te scot de la orice nevoie. Greu de umblat cu picio- 
rul pe dealuri, văi şi rătăcăni. Dar calul, saracul, te scoate 
orișiunde. Iar cai avem noi «le nu le mai știm numărul. 
Le dăm drumul în ceairuri. Şi cînd ne trebuie, ne ducem 
și-i prindem cu arcanul. Le curățţim cozile și coamele de 
scai, îi mai tuşinăm în frunte, le mai dăm de cîteva ori cu 
șumuiacul pe spinare ca să le strălucească părul, punem pe 
ei tarniţa ş-apoi ne putem înfățișa astfel şi la Vodă. Dar 


75 


altfel, pentru treburile noastre mărunte, de la un sat de 
răzăşi la alt sat de răzăşi, ori pînă la sfinta biserică pe ce- 
lalalt deal, ori în pripor la ţintirim, ori peste vale ca să 
ne-aducă un copil sita cea deasă de la cumătra — ce ne- 
voie mai avem de tarniţă și pocladă ? Încălicăm de-a drep- 
tul pe păr ; ne ducem, ne întoarcem şi ne-am făcut treaba. 

Grăiesc unii și alţii că măria sa Ștefan-Vodă a luat 
obicei să-și facă taberele sale aicea la noi, pentru niște 
ginduri anumite ale măriei sale. Aicea, ai noștri oșteni în 
leafă şi slujitori de ţară ne mișcăm cu ușurință și-n voie, 
cunoscînd cotloanele, rîpile, poienile, rătăcănile, ascunză- 
torile, printre niște codri merei pe care nici noi nu-i cu- 
noaștem întru totul lui tot ; pe cînd o oaste străină, cum ar 
fi ordiile ismailitenilor, nu poate umbla fără primejdie prin 
asemenea loc. Ce-ar putea păginii să facă și să aleagă din- 
tr-asemenea maţe încurcate ? Vodă cu ale sale oști s-ar afla 
în asemenea ţinut ca Într-o cetate. Greu să vii la cetate; 
primejdios s-o ocoleşti lăsînd-o în urmă. 

Dar noi vasluienii credem că nu-i adevărat că întocmai 
asta ar îi socotinţa măriei sale. Alta nu poate fi — decît 
că-i place măriei sale aicea la noi. Îşi pune măria sa tabăra 
cînd se rumenesc căpșunile în poieni și iese urda dulce de la 
stini. Stă pînă ce se coc merele domnești şi iese must nou, 
carele sfiriie în gură cînd îl bei după pastramă de bărbăcuţ 
noaten. 

Mai este și alta, că are măria sa aicea îmbielșugare pen- 
tru oștile sale. Are pită, brînză și carne, cîtă poftește. Pe 
lingă ce are ţinutul nostru, se împlinește 'cu de toate din 
sus și din jos. Din sus, pentru că oierii au poruncă să nu 
ocolească taberele sale ; şi din jos pentru că birlădenii şi 
grinarii de la marginea pustiei știu că marfa lor are preţ 
mai bun aicea decit aiurea. Vistieria măriei sale Ştefan- 
Vodă nu-i niciodată. goală. Oier, plugar, pescar, podgo- 
rean —- fiecare știe că-și primește dreptul său în bani 
buni. 

Lucru vrednic de văzut este la vistieria măriei sale cînd 
vin căpitanii să ieie lefile şi cînd se înșiră după aceea curte- 
nii, nemți, panţiri, dorobanţi, lipcani, tatarași, hînsari și 
alergătorii la cetăţi, de-şi primesc banul domnesc. Se în- 
chină toţi cu cușma în mînă la căpitan, își primesc simbria, 
se închină iar şi se duc. În acea zi îmi place mie să văd cum 


76 


beau nemţii bere, și moldovenii vin, și cazacii și tatarașii 
mied. Cum se veselesc și cîntă care de care, pină ce se 
îimbată de rămîn chiori și surzi. În acea zi nici un oștean 
n-are voie să poarte la sine fier ascuţit. | 

Ci și mai mult îmi place cînd vin călăreţii din plai și 
de sub munte, de-și încură caii dinaintea măriei sale şi 
măria sa iese şi-i privește, ș-apoi îi întreabă de una, de alta, 
ș-apoi le cercetează armele. Acești plăieși, ca și toţi ceilalţi 
răzăşi moldoveni, nu primesc lefi de la vistieria măriei sale, 
și nici nu le trebuiesc lefi; căci ei au scutiri şi foloase, 
primesc moșii, și au și alte socoteli cu măria sa, fiind oa- 
meni de baștină în această Ţară a Moldovei. 

După ce s-au arătat măriei sale, acești răzăși își scot din 
desagi fedeleșele și merindea. După ce ospătează și în- 
chină în sănătatea măriei sale, apoi aduc în pajiștea unde 
au făcut popas pe unul de-al lor cu cimpoiul ; și întemeiază 
dant și petrecere, după cum li-i feleșagul muntenilor mai 
ales. Nu se duc la crişmă, căci și-au adus al lor; nu le tre- 
buie ţigan cu ceteră, căci au cimpoier. Dac-aș fi neguţător, 
nu mi-ar plăcea. Dar fiind şi eu răzăș de la Prut, de dincolo 
de Birlad, îmi place, căci și la noi, pe valea Ialanului, așa a 
fost datina din neam în neam : să ne deprindem a lua, iar 
de dat să nu dăm decit la mare nevoie. Se spune despre 
unii dintre noi că punem brinza în sticlă și dăm oţet miţii, 
dar asta nu-i adevărat. Oricit de cărpănoși am fi, asta nu 
facem. Ne place viața desmierdată, dar cu cuviință. Iar la 
iarmaroace nu ne place să ieşim în frunte cu beţie şi chiote, 
fiindcă sintem neamuri şi ne rușinăm s-ajungă zvon de 
asemenea fapte la urechile măriei sale. 

— Cum te chiamă pe domnia ta ? Văd că ești de neam 
și ai slujitor. 

— Mă chiamă Ionuţ. 

— Să fii sănătos. Iaca, aicea, la moara asta a mea pe 
apa Birladului, stau în popas unii și alţii, ducîndu-se la 
Domnie, ori venind de la Domnie. Îi văd, îi aud vorbind, şi 

m-am deprins a-i deosebi, care-i așa și care-i așa. Porn şi 
pom ; om și om. Vei fi fiind flămind ? Nu pari. 

— Ba-s flămînd, moș Irimie. 

— Ştii cum mă chiamă ? Iaca asta mi-i de mirare. 

— Știu,.căci n-am uitat de cînd am mai fost aicea, 
acuma cîțiva ani, cu părintele meu, 


— Asa? Atuncea-i bun. Sucuteam că să fii vreun vrá- 
jitor : dar ești prea tînăr. Care-i numele părintelui dom- 
miei tale cu care zici că ai poposit cindva aici ? 

— Comisul Manole Păr-Negru. 

— Ei, atuncea te ştiu. Dar dacă nu mi-ai fi spus, nu 
te-aş fi cunoscut. Erai un copil ș-acu ești barbat. Vei îi 
fiind acela căruia îi zice şi Jder, fecior al lui jupin Manole. 

— Eu sînt ş-acela, moșule. 

— Hm! Apoi iaca, îmi pare bine că te văd, după cite 
am auzit. Văd că le parc bine ş-acestor gospodari răzăși 
cu care stai la taifas. Eu zic așa: că să pun deoparte un 
mertic din fruntea făinii. Om cerne şi prin sită ș-om pune 
în ceaun. Aista-i malai din sămînța tatarască ; pot zice că 
n-are coajă ; face mămăliga ca aurul. Aceşti gospodari or 
priveghea să fiarbă bine și eu mă pun în ciobacă și mă 
duc într-un loc pe iaz unde îmi am vîrșele. Aduc vreo cî- 
teva plătici și vreo cîţiva carași. Îi spintec, îi curăţ, le dau 
sare și-i pun pe cărbuni. Ce zici ? 

— Ce să zic, moşule ? zic bine. La asemenea bunătate, 
oi fi eu cel mai harnic. 

— Apoi așa om face. Pin-atuncea, ia și domnia ta o 
leacă de brînză ş-o bucată de pită de la acești gospodari. 
Și să-ți spun cum îi în ist an tabăra măriei sale. S-au 
sporit oștile ; şi s-aude că să vie şi ungureni, și leşi. 

— N-așş crede. 

— Ba să crezi. Căci s-au tot purtat solii, ba din colo, 
ba din colo. Acu două săptămîni am auzit de unul care a 
mai fost. Îi zice Suhodolski. S-aude că să vie și de la Ve- 
neția un popă papistaş. Acela aduce cu dînsul șapte căruțe 
cu şapte antale, dar nu cu vin; ci cu galbini de aur. 

— Mai degrabă șapte poloboace de vorbe, moş Irimie. 

— Ba să ştii că ai dreptate. Tot s-aude că vin oști și 
bani de la crai și împărați, ca să sprijine pe Ștefan-Vodă ; 
căci lui Ștefan-Vodă i s-a arătat în vis Maica Domnului și 
i-a poruncit așa : «Scoală, Ştefane-Voievoade, și apucă sa- 
bia pentru fiul meu prea iubit !» Și de-atuncea Ștefar:- 
Vodă a apucat sabia și a bătut război cu păginii în Ţara 
Muntenească. I-a răzbit și s-a întors cu mare dobîndă. Acu- 
ma-şi creşte puterile, își sporește oștile şi s-a duce iar. Ce 
nevoie are să împartă cu alţii cîștigurile ? Bate 'Țarigradul 
şi-l pradă și pe urmă nu-i mai trebuie nimica. Eu aş zice să 


78 


mai iei şi de la istalalt gospodar un picior de găină friptă, 
pină ce-oi aduce eu peştele. Dar mai întâi trebuie să dau la 
o parte făină si s-o cern. În ist-an măria sa și-a așezat 
curtenii drept în coama dealului. Ş-apoi cind bat dobele Şi 
sună surlele, eu ies în prag și-i văd de-aici. Atuncea ştiu 
că a ieșit măria sa calare. Se duce la Cetăţuie, ori așteaptă 
să vie boierii să i se închine. Fiecare boier cu pilcul său. În 
urmă, cînd sună iar surlele, știu că măria sa se întoarce, și 
stolnicii se bat cap în cap la palat, ca să-i întindă masa. 
Peşte dulce ca în iaz la mine, nu știu dacă minîncă măria 
sa. Am să prind odaiă anume pentru masa domnească. Dar 
de-atîți curteni știu că n-ajunge nici pe-o măsea mării 
sale. Trebuie să mă duc eu singur și să i-l pun în mînă lui 
Vodă. Mai ia de dincolo s-o plăcintă, jupine Ionuț ; ţi-a 
prinde binc. Ce nu s-a întemeiat, ist-an, acolo în preajma 
curților măriei sale ? S-au adincit beciurile ca să încapă 
vinul. Au venit din ţinut toţi ceterașii ; se iau la întrecere 
care de care. Ş-apoi nu ştiu de unde s-a pr ipășit ș-un băr- 
bier talian. În fiecare dimineaţă se duce la măria sa şi-l 
ferchezuieşte. Apoi în dughenile cele vechi, s-au adaos ne- 
guţători veniţi din Țara Ardealului. La aceia să vezi dom- 
nia ta cuțite și săbii. Dar mai ales și mai ales a ieşit de la 
Domnie o poruncă să vie aici la tabăra de la Vaslui ciţi 
fauri sînt ; ș-apoi au venit ciţi fauri ţigani sînt pe lumea 
asta și au întins foile și suflă din foi ; dac-ar fi noapte ai 
vedea vetrele şi jarurile lor ca stelele, înşirate pe coborișul 
dealului mai la vale de nemți. Și pe fiecare nicovală bat 
ciocane şi barosuri, de nu se mai aude nici în cer, nici în 
pămînt. Bat şi fac virfuri de suli (i și săgeți, șpăngi şi săbii, 
pinteni și zabale, — mă rog, cite nu trebuiesc la o oaste ca 
asta ? Și s-au adaos şi alţi neguţători veniţi de la Iași, cu 
straie și podoabe pentru feciorii de boier, ca domnia ta; și 
meşteri de la Bistriţa care-i lucrează ceva în taină măriei 
sale, — nu se ştie ce. 

iaca, acuș cătră sară, este un ceas cînd intră măria sa 
Ja rugăciune, în paraclisul curții. Atuncea bate clopotul la 
paraclis și stau toate în tîrg și în tabără. Talianul îşi pune 
briciul deoparte. Ţiganii își acopăr vetrele cu spuză. Criîş- 
marilor le-a săcătuit izvorul băuturii. Oștenii nu mai umblă. 
Toate stau pe loc un şfert de ceas ori o jumătate de ceas, 
pînă ce bate clopotul iar. Atuncea toate pornesc din nou. 


79 


Chiar așa de grăbit vei fi fiind domnia ta ? Parcă ziceai 
că ţi-i foame. Atuncea, dac-a binevoi Dumnezeu, a îi pe 
altă dată. Altfel ce să zic? Frumos murg ai şi-l grijeşte 
bine slujitorul domniei tale. 

În vreme ce mos Irimia se învîrtea cu astfel de vorbe 
împrejurul lui Jder, la moara Caprei, în siliștea tirgului 
Vaslui, în vreme ce apa curgea din lăptoc și roata cu cupe 
se învirtea și rişniţa hiriia, întovărăşind descîntrecele mește- 
rului morar, — la curtea domnească din tîrg, în chilia de 
lîngă paraclis, prea cuviosul părinte Amfilohie stătea la 
sfat de taină cu dumnealui postelnicul Ștefan Meșter. 

Din cele ce-i spunea postelnicul, părintele arhimandrit 
înţelegea că întîmplările se desfășuraseră cam așa cum bă- 
nuise cuvioșşia sa. 

— Mi-ar fi părut mai bine să nu fii nici domnia ta 
proroc, postelnice. 

— Bucuros aș fi fost şi eu să nu fiu, cuvioase părinte 
Amfilohie. Însă de cînd îl văd şi-l cercetez pe măria sa 
Alexandru- Vodă, am putut băga de samă la el citeva lu- 
cruri ciudate. Nu s-a putut uita în ochii mei, drept, nici- 
odată. 

— Asta o are de cînd era mic. 

— Se-nţelege ; cu asta s-a născut, părinte Amfilohie. 
Cum se află în sămiînţa grîului toate puterile de a răsări, a 
înflori și a rodi, aşa în sămînța omenească se află puteri 
ori scăderi ; cum zice și învăţătura din veac : «ce mi-i scris 
în frunte mi-i pus». Asta e o taină pe care Dumnezeu n-a 
dezvălit-o încă oamenilor și nu putem ști de ce i-i dat lui 
Ștefan- Voievod să n-aibă noroc la pruncii săi, pe cînd măria 
sa se bucură de toate harurile împărăteşti. Are pe obrazul 
său măria sa Alexandru-Vodă semne : mai întăi i-s dinţii 
rari, mărunți şi galbeni ; al doilea i se vede în marginea 
ochiului drept, sub frunte unde începe nasul, o pată al- 
păstrie căreia moașele îi zic «muscă». Aceste amiîndouă 
semne arată slăbiciune a trupului. Din obrazul măriei sale 
se vede că din orice își «face singe rău», cum zice prostimea. 
Fața obrazului său e veștezită de fiere. Așa că tot lăun- 
trul i se hrănește din amărăciunea asta. N-are linişte a 
sufletului său cum n-are liniște apa. De mirare mi s-a părut 
că s-a putut împrieteni asemenea fire cu Ionuț Jder. 

— N-a fost prietinie, postelnice. 


80 


— Într-adevăr ; s-a văzut asta. 

— Eu, însă, adăogi călugărul, n-am crezut. totusi, că va 
îndrăzni să lovească pieziș în chiar părintele său. 

— Aicea s-a părut că am fost eu proroc. Dar n-am 
fost proroc. Este un prag, din sufrageria de aici înspre 
cămara Domnului. După ce se scoală de la masă, Vodă trece 
întăi pragul și îndată după dînsul urmează Săndrel. Am 
băgat de seamă că măria sa Săndrel-Vodă se împiedică de 
prag. Neavînd luare-aminte, n-are nici legătură în judecă- 
tile sale și nu poate cumpăni ce faptă cumplită pune la cale. 
I s-a năzărit asta, — s-a şi grăbit să puie la cale asta. 

— Da-da, îngiînă părintele Amfilohie ; astfel a pierit 
Alvanitul, care a fost ani şi ani caraulă la iatacul stăpînu- 
lui. I l-a cerut măriei sale acuma șase luni, cînd s-a așezat 
la Bacău. Cu așa vorbe dulci s-a împleticit în jurul părin- 
telui său, încît măria sa i l-a dat. Acuma Vodă are să afle 
că Atanasie Alvanitul nu mai este. Ce-avem să-i răspun- 
dem ? N-avem să-i răspundem nimic, ori avem să-i răspun- 
dem o minciună, și ne-a ierta Dumnezeu. Şi dac-ar fi nu- 
mai asta ! Dacă l-ar opri o spaimă ori frica de Dumnezeu ! 
Amenințarea rămîne, pînă ce Vodă, cunoscînd şi văzînd, ar 
putea fi cuprins de scîrbă ca de moarte. M-am gîndit să 
înlătur din calea acestui prunc ispita. Săndrel n-are liniște 
mai ales din pricina lui Ionuț Jder, care mie mi-i cu osebire 
drag, postelnice Ştefane. De ce mi-i cu osebire drag, poate 
ai să afli și domnia ta într-o zi. Mă gîndesc să i-l scot din 
cale ; să nu-l mai vadă o vreme ; așa poate i s-a alina za- 
vistia și ura. Așa, cum îi iese înainte Jder, — Alexandru- 
Vodă parc-ar fi un taur ş-ar vedea roş. Cred c-aţi făcut 
cele de cuviinţă mortului. 

— Į se fac toate după jurămînt ; a rămas în seama mo- 
nahului. Nici n-ar putea face altfel, căci altceva mai de preţ 
decît sufletul n-avem. 

— Da-da. Mă gindesc, postelnice, că s-au strîns împre- 
jurul măriei sale dregători și oșteni de credinţă. Pe unii 
i-a aflat măria sa, după darul pe care-l are de a cunoaşte 
oamenii, orb fiind numai pentru sînge din sîngele său. Pe 
alţii știe să-i cunoască ; pe Săndrel nu-l cunoaște. Pe unii, 
deci, i-a aflat măria sa ; pe alţii eu și i-am agonisit măriei 
sale. Toţi acești credincioși ai Domniei sînt ca niște braţe 
ale măriei sale. Dacă stirpești un asemenea credincios, 


81 


stirpești din puterea măriei sale. Azi înlături pe unul, mini 
înlături pe altul, — măria sa rămîne tot cu mai puțini, toc- 
mai acuma cînd are nevoie să fie sprijinit de toată suflarea. 
Îmi poate veni rindul și mie, să fiu și eu stiîrpit. 

— Părinte Amfilohie, mihnirea cuvioşiei tale te duce 
prea departe cu gindul. 

—- Știu, însă la carte scrie așa: «Cei răi n-au pace». 

Postelnicul Ștefan a suspinat și n-a mai dat răspuns. 

În tăcerea ce s-a întins în chilia arhimandritului, s-a 
auzit de alăturea, din paraclis, pasul eclesiarhului care se 
ducea să aprindă candela de la icoana unde se ruga în toate 
zilele Vodă. Era o icoană din dreapta altarului: Maica 
Domnului cu pruncul la sîn, şi tot în laturea stingă a naosu- 
lui un sfîntu Gheorghe străpungind balaurul, zugrăvit 
anume pe un prapor pentru măria sa. Acel prapor, sub care 
umbla totdeauna Ștefan-Vodă în bătălie, se afla așezat în 
acelaşi loc sfinţit, cu candelă aprinsă în preajma lui. Prin- 
tr-o ferestruică ce despărţea chilia arhimandritului de 
paraclis, se puteau vedea și urmări mișcările domoale ale 
eclesiarhului. Amîndoi bărbaţii au stat nemișcaţi tot timpul 
cit s-a îndeplinit această slujbă. Slujitorul bisericesc a iăsat 
paraclisul luminat de steluţele candelcelor şi s-a dus. 

— Vodă e in palat ? a întrebat postelnicul. 

— Ba e dus la plimbare pină la Rediu. Vede acolo pe 
căpitanii de răzăşi și mazili de la Lăpuşna. La vremea ru- 
gāciunii se Întoaree. 

S-a auzit zgiriind cineva la uşa scundă a chiliei. Ecle- 
siaihul care luminase paraclisul şi-a virit numai o clipă 
capul prin deschizătură. 

— Sărut dreapta, părinte. Înştiinţez, după porunca ce 
mi-ai dat, că a venit și așteaptă comisul cel tînăr. 

— Pofteşte-l să intre, părinte Emilian. 

Jder a pășit cu grăbire din umbră, ca să sărute mina 
arhimandritului. Postelnicul Ştefan s-a ridicat în picioare 
și i-a ieșit întru întîmpinare. Cînd s-a desfăcut de arhiman- 
drit, Jder s-a simţit cuprins și sărutat. Înălțindu-și fruntea, 
i-a privit pe rînd și le-a zimbit. Arhimandritul îl măsură 
de la picicare și pină la creştet, clătinind din cap. Cresc 
copiii și se fac bărbaţi și mîni vor fi şi ei cărunţi. 

— Te duci, postulnice 2 întrebă cuvioșia sa cu glas 
moale, 


82 


— Mă duc și mă întorc mai tirziu. 

— Da. Mai avem de vorbit. 

Ștefan Meșter înțelegea că trebuie să piece. Pe obrazul 
arhimandritului părea că s-a lăsat o ceaţă şi în glas îi suna 
ca o coardă a întristării. 

După ce au rămas singuri, părintele Amfilohie a în- 
ceput a se plimba pe dinaintea lui Jder prin chilie. Uneori 
se oprea; apoi îi dădea ocol. Însfirşit îi puse mina pe 
umăr şi-l duse la un jilţ, îndemnîndu-l să steie. 

— Ascultă, Ionuț, de cităva vreme am o întristare și 
trebuie să vorbesc cu tine. 

Jder se îndreptă din şale în jilţul în care stătea. Pentru 
întăia oară arhimandritul îi vorbea așa, ca unui prunc pe 
care l-ar fi avut totdeauna lingă sine. Era ca o apropiere 
şi ca o îmblinzire în acel cleric pe care Jder îl socotis» 
totdeauna închis în sine ca o cetățuie. Acuma cătră acea 
cetăţuie se lăsa o punte. Şi dincolo de punte zărea un 
zîmbet. 

— Spune-mi cum a fost întîmplarea cu Doamnele Ra- 
dului-Vodă, la Cristești. Să nu uiţi nimica. 

— Spun întocmai, părinte arhimandrit. 

S-a aşezat şi cuvioşia sa Amfilohie în alt jilt, în apro- 
pierea lui Jder, așa ca să-l poată priveghea şi ceti dintr-o 
lature. 

Ionut Păr-Negru a spus tot. 

— Așa, a încuviințat părintele Amfilohie. Acuma să-mi 
spui, Ionuț, ce-ai socotit tu. | 

— N-aveam a socoti nimica. părinte Amfilohie. După 
ce mi-a deschis ochii dumnealui postelnicul Ştefan, am în- 
teles că trebuie să-mi apăr ființa. De aceea l-am ţinut în 
viață pe Alvanit pînă ce s-a mărturisit. | 

— Bine, Ionuț. Asta-i faptă creştinească, să nu leşi să 
se prăpădcască, așa, un suflet de creștin. 

Jder rămase mut, cu fruntea întunecată. 

— Nu-i așa cum spun eu, Ionut ? 

— Nu pot minți, părinte Amfilohie, mărturisi cu umi- 
linţă Jder. Nu i-am îngăduit mărturisirea pentru asta. Ci 
am vrut să mă apăr. Am fost acolo, de faţă, cu părintele 
Nicodim, trei boieri. A fost un muntean, Gavril Birliba, 
care i-a pus mina sub ceafă Alvanitului. Au fost și sluji- 
torii noştri : al meu — Gheorghe Botezatu, și al postelni- 


83 
G* 


cului : unul Grigore Doda. Toţi aceştia au cunoscut și știut 
că Atanasie Alvanitul a fost caraulă de credinţă luminăţiei 
sale Ştefan-Voudă, iar acuma de cităva vreme e la curtea 
din Bacău, în slujba lui Alexăndrel-Vodă. Chiar dacă nu 
se va fi auzit ce anume a rostit la urechea părintelui Ni- 
codim acel Alvanit, şi tot era uşor de înţeles că nu poate 
vorbi decît de stăpinul său, pe care l-a purtat în braţe şi pe 
care-l slujește ca un cîne credincios. Era destulă dovadă și 
asta : că l-a mărturisit pe acel cineva, care nu putea fi decît 
stăpînul său, cum că l-a pus și l-a îndemnat și i-a poruncit 
să lovească straja Doamnelor ; dar și Birliba, care-l spriji- 
mea de sub ceafă, și alţii care erau în preajmă, au auzit 
deslușit numele lui Săndrel-Vodă, încît nu mai poate fi nici 
o urmă de îndoială. Părintele Nicodim e legat de taina măr- 
turisirii ; dar ceilalţi sînt slobozi a spune ce au auzit, 

Părintele Amfilohie se ridică din scaunul său şi veni 
cu mare neliniște în faţa lui Jder. 

— Ce vrei să faci tu cu dovada asta ? Ce nevoie este de 
asta ? Ca să se afle și s-ajungă la urechile măriei sale ! Să 
cadă măria sa la pămînt, nebunit de greață și rușine ? N-ai 
văzut ce-a făcut Alvanitul, ca să i se prăpădească ființa și 
fapta ? Tu vrei să ridici urgia asta asupra Domnului tău ? 
Ca să vadă că nu mai are nici o nădejde în întăiul său 
născut ? Mai mare pedeapsă nu poate fi pentru un voievod 
creștin decit să i se stingă pomenirea în rușine. 

— Părinte arhimandrit, se răsuci Jder în locul său, 
fapta mea n-am făcut-o pentru asta. Nu vreau să ştie ni- 
meni altul și nici măria sa. Și eu și toţi cei care au mai fost 
de faţă acolo ne-am legat să nu scoatem cuvînt. Numaicit 
măria sa Săndrel trebuie să afle că ştim. Ca să se liniştească 
și să putem şi noi hălădui. 

— Copile, crezi tu că se linişteşte ? | 

— Am eu credinţă, părinte arhimandrit, că are să-i 
fie frică. 

— De unde ai tu încredințarea asta ? 

— Părinte arhimandrit, eu îl cunosc. 

— Fie cum spui ; curînd am să aflu anume ce poate ieşi 
de aici. Am socotit pînă ce-oi afla ce poate ieşi de aici că ar 
fi nimerit lucru să înlătur prilejurile. Trebuie să pleci de 
la vederea lui Săndrel-Vodă și să ieşi din ţară. 


84 


— Să fug? 

— Nu să fugi. 

— Atunci mă izgoniți ? tresări Jder. Asta-i plata ce mi 
se cuvine ? Te rog cu umilință, prea cuvioase părinte, să 
mai îngădui. Poate pot să fiu bun la ceva măriei sale. 

— Ascultă, Ionuţ, grăi blind arhimandritul ; totdeauna 
ai fost bun la ceva măriei sale. lar măria sa a cunoscut 
unele fapte săvirşite de tine, pentru că le-a văzut singur, 
ori pentru că a fost cine să le aducă la cunoştinţa măriei 
sale. Tu n-ai știut pînă acuma că s-a aflat cineva lingă 
Vodă, care a privegheat fiinţa ta cu luare-aminte. 

— Să fie asta cu adevărat ? întrebă cu îndoială Jder. 

— Adevăr adevărat. 

— Atunci pot înţelege că folosul meu e mai mic, deoa- 
rece i-a fost sporit preţul față de măria sa. 

— Eşti semeţ, Jder. Ai tu destul preţ ; însă domnilor și 
crailor e bine să li se deschidă ochii, ca nu cumva să nedrep- 
tățească. Dacă puterea domnească nu se așează pe dreptate, 
atuncea e ca şi cum s-ar așeza pe năsip. Am fost eu deseori 
lîngă măria sa, trăgindu-i luarea-aminte spre tine. Cu drep- 
tate ; Însă și pentru altă pricină pe care nimene n-a cu- 
noscut-o. Acuma a venit vremea s-o cunoşti tu. Nu 
te-ncrunta. Nu vrei s-o cunoşti ? 

— Ba sînt doritor s-o cunosc, părinte arhimandrit. 

— Atunci ai s-o cunoşti. A venit vremea, căci ai ajuns 
la bărbăţie. Îmi place cum te porţi, cum mă cercetezi și mă 
priveghezi cu îndoială. A venit vremea, căci am nevoie să 
te încredinţezi că plecarea pe care ţi-o cer purcede tot din 
dragostea mea. Între mine şi tine este o legătură de singe. 

Jder rămase neclintit, fără să pară mișcat. Arhiman- 
dritul urmă, privind dintrodată în depărtare şi-n trecut. 

— Noi Șendreștii din viţa lui Haralambie Șendrea am 
fost la casa părintească șase. Cinci băieţi ș-o copilă. Eu și 
soră-mea Oana eram cei din urmă născuţi. Oana era me- 
zina. După obiceiurile boierilor, tatăl nostru vornicul Ha- 
ralambie a înzestrat pe fraţii noştri cei mai mari. Dintr-a 
cincea parte a. averii, pe care şi-a tras-o deoparte, a făcut 
rinduială pentru sufletul său, pentru mine și pentru 
soră-mea Oana. Pe noi amîndoi domnia sa ne-a hărăzit lui 
Hristos şi vieţii monahicești. Pe mine m-a trimes la ascul- 
tare la Sfîntu Munte al Atonului şi am învăţat carte la 


85 


sfînta mănăstire Vatopedi, unde s-a aflat ucenic și măria sa 
Stefan-Vodă, pe cînd era fecior tînăr şi părintele său Bog- 
dan încă n-ajunsese a apuca moştenirea Moldovei. Amindoi 
am învăţat la Vatopedi și de-atuncea am rămas prietin 
statornic al măriei sale. Iar cind a venit timpul să vie măria 
sa la dr eptul său, m-a chemat şi i-am fost sfetnic. I-am 
rămas pînă în ziua de azi sfetnic, cum se vede. Soră-mea 
Oana a fost trimeasă la o mănăstire de maici, în rîpa Nistru- 
lui, în ţinutul Lăpușnei. Se vede că bictei soră-mea i-a fost 
rămas dragă lumea cu ale sale încîntări şi i-a venit greu 
să se supuie hotăririi vornicului. Dar n-a avut ce face, fiind 
părintele ei stăpin asupra fiinţii și vieţii ei. În tulburările 
acelei vremi, bătriînii noștri s-au prăpădit, și soră-mea 
Oana, după numele de monahie Olimpiada, s-a desfăcut de 
mănăstirea unde îşi luase metania şi a nimerit la o altă mă- 
năstire, mai în pustie, cătră părţile tătărăști. Acolo s-a 
întimplat să cunoască pe un oștean, care i-a fost drag, și 
Dumnezeu, care are toată mila asupra făpturilor sale, i-a 
îngăduit să păcătuiască, fiindcă pustiirea ei fusese hotărită 
în silă. Totuși, după acea puţină bucurie de dragoste, a ră- 
mas ruşinată și întristată şi i s-a zdruncinat sănătatea, 
Pruncul pe care l-a născut în durere şi umilinţă ai fost tu. 
De aceea tu ai fost orfan de maică din ceasul nașterii tale ; 
jar maica ta s-a grăbit să treacă acolo unde nu mai este 
nici bucurie, nici întristare. Știind că i se apropie ceasul 
morţii, a dorit să mă vadă pe mine și mi-a trimes răspuns 
la Aton, printr-un călugăr pribeag. Poate încă nu ştii că este 
o rînduială în mănăstirile noastre răsăritene, că umblă mo- 
nahii fără încetare din loc în loc, pentru canon ori slujbe 
poruncite. Se duc, se-ntorc, poartă vești și cărţi, aduc ştiri 
din ţările cuprinse de puterea lui Antihrist, şi lucrează pen- 
tru izbînda creştinătăţii, pe care Domnul Dumnezeu o are 
poruncită. Deci a venit monahul și m-a înștiințat la Aton 
că soră-mea Oana mă dorește, nemaiavînd multă vreme de 
petrecere în această lume. Am venit, am căutat-o și am 
găsit-o. Mi s-a mărturisit și mi-a cerut iertare. Și mi-a spus 
că pruncul său se află în Ţara-de-Sus, și Dumnezeu l-a pri- 
veghea ca să ajungă sub braţul părintelui său. Am îmbră- 
tişat-o şi ne-am despărțit pentru totdeauna în lumea pă- 
miîntească. Şi de atunci, de departe ori de aproape, am avut 


56 


grijă de tine. Porţi numele de fecioară al mamei tale şi-mi 
eşti nepot. Te-ai arătat din pruncie destoinic la meșteşugul 
armelor şi prin asta ţii de tatăl tău, comisul Manole. Dar 
mintea o ai de la neamul mamei care te-a născut. 

Arhimandritul Amfilohie tăcu. Se-ntoarse oarecum de 
departe cătră nepotul său. 

— Mama mea a fost jupîneasa Ilisafta, murmură Jder 
fără a-și îndulci privirile și trăsăturile feţei. 

— Știu, Ionuţ, urmă cu blindeţă arhimandritul. Ai avut 
de la comisoaia Ilisafta toată mila. Dumnezeu are să-i ţic 
în samă fapta cea bună, la judecaia din urmă. Dar ființa 
ta e a acelei păcătoase iertate, care te-a zămislit din dra- 
goste și a pus în tine tot ce ai tu bun. Cind rizi ori plingi, 
cînd făptuiești ori cugeţi, se află în tine o parte din fiinţa 
ei. Nașterea ta se cuvine să rămiie taină, ca să nu rușinăm 
pomenirea morţilor ; însă eu şi cu tine e bine ca s-o știm. 

Jder clătină din cap ; 

— Da. 

Părintele Amfilohie îl privi cu îndoială. 

— Aş dori să simt în tine ceva din sufletul bietei mele 
surori. 

Jder rămase privind tot în gol, cu luminile ochilor um- 
brite. Apoi îşi întoarse privirile cătră arhimandrit, părînd 
a se lumina. Se sculă din jilţ și veni la sfinţitul Amfilohie, 
luîndu-i mîna dreaptă şi sărutindu-i-o. 

— Ionuţ, zise încet Amfilohie Şendrea, nu-i privirea 
care mi-ar trebui mie. Să ştii că poate mai multă nevoie 
am eu acuma de tine, decît ai avut tu pin-acuma de mine. 

„Nepotul se dăduse înapoi doi paşi. La aceste cuvinte se 
întoarse mirat cătră unchiul său. 

— Mihnită și pustie mi-i această viaţă aici pe pămînt, 
murmură sfinţitul Amfilohie. În ziua cînd mi-am închinat 
fiinţa mea lui Hristos Dumnezeu, cînd am spus vorbele cele 
de despărțire de toate ale lumii pentru slujba Domnului 
Dumnezeu, s-a fost săvirşit una din nelegiuirile lui Men- 
met-Sultan. Biruind pe creștini în Rumelia şi căsăpinăd 
oștile grecilor, a poruncit hogilor să se suie în toate turnu- 
rile din tîrgurile și ţinuturile creştine şi de-acolo să strige 
că Hristos a fost călcat în picioare. Să cunoască toţi ghiau- 
rii că măritul Mehmet nu va avea hodină pînă ce n-a cu- 


87 


ceri şi n-a dărîma Constantinopole. «Astăzi, strigau hogii, e 
13 al vostru noemvrie, și la anul, în aceeași zi de 13, măritul 
Mehmet se va afla biruitor în Constantinopole și va lăsa 
oștile sale să prade șapte zile averile autocratorilor, și va 
da jos toate crucile bisericilor şi în locul crucilor va pune 
semnul lui Mahomet proroc.» Întru această întristare a 
creștinătății am primit eu metania mea de monah, în ziua 
de 13 noemvrie 1450. Nu s-a întîmplat plinirea amenințării 
la anul, cum au fost strigat hogii ; ci după trei ani. Sufle- 
tul meu a fost tot așa de sîngerat. Am puţin somn, de cite 
cugete chinuite mă împresoară. Depărtez de la minə mîn- 
carea şi băutura, fiind nevrednic de ele. Dau ticălosului 
trup cît îi trebuie ca să nu piară cugetul. Și acest cuget 
stă treaz, întru lucrarea Domnului Hristos. Pentru Dom- 
nul Hristos lucrez eu, slujind pe luminăţia sa Ştefan- Vodă. 
Cu cît mă încredinţez că creşte puterea luminăţiei sale 
stăpînul meu, cu atîta mă răcoresc în pojarul amărâciunii 
mele. Cu cît vedeam vrednicia ta sporind, cu atita nădăj- 
duiam încă un adaos puterii stăpinului meu. 

Ai aflat ş-ai mai auzit de la mine că Ştefan-Vodă şi-a 
supus și el ființa pămîntească acestei jertfe. În măria sa 
Ştefan-Vodă a pus Dumnezeu puterea sa, ca să înceapă 
iar a se lumina întunericul răsăritean. Nu-i alt gind la 
măria sa, nu-i alt gind la mine decît răscumpărarea Cetăţii 
Împărăteşti, ca să punem iar la loc crucile căzute în 
scîrnăvia păginilor. Am vrut să cunoşti şi tu mai bine 
mîhnirea mea, ca s-aduci o rază. În pustia mea să mai 
am macar o legătură cu lumea, printr-un nepot al unei 
surori ce-am iubit. 

Se întinsese un răstimp tăcere. În răstimpul acestei 
tăceri se auzi bătînd de trei ori clopotul din turnul para- 
clisului domnesc. Era vestirea pentru tabără şi tirg că 
toată lumea trebuie să-și contenească orice lucrare, de- 
oarece măria sa intră la rugăciune. 

— Vine măria sa, şopti sfinţitul Amfilohie. Îi aud pașii 
zăngănind. Fii cu luare-aminte. 

Cu toate simţurile încordate, Jder își plecă urechea 
și auzi pașii lui Vodă. Părintele Amfilohie îi făcu semn 
spre ferestruică ; el rămase neclintit, cu ochii aţintiţi 
acolo. În umbra paraclisului, candelele abia puteau pune 


88 


atita lumină cît să deslușească umbra Voievodului, care 
înainta cu pas rar, cu fruntea plecată și cu palmele îm- 
preunate subt inimă. Își lăsase sabia și gugiumanul în 
mînile copiilor de casă. Însă își păstrase briul, pintenii şi 
haina scurtă de atlaz verziu. Inaintă pînă la Maica Dom- 
nului și lîngă prapor și-și puse amindoi genunchii pe 
lespezi, aplecîndu-se cu tot pieptul şi aşternindu-se cu umi- 
lință, sub privirea prea curatei Fecioare. Se îndreptă ră- 
miînînd în genunchi și stătu cu fruntea plecată murmurind 
o rugă. 

Atunci Amfilohie Şendrea cuprinse de mînă pe ncpotul 
său și-l duse spre ușa chiliei. Scoţindu-l din chilie, îl îm- 
pinse cu sine în paraclis şi-l așeză fără de nici un cuvint 
într-o strană. Își luă și e] loc într-o altă strană, alături. 
Cînd măria sa îşi conteri de murmurat rugăciunea, în- 
toarse puţin fruntea, ca să se încredinţeze că arhimandritul 
e la locul său, ca totdeauna la acel ceas al după-amiezii. 

Amfilohie Şendrea îi dădu semn că se află la locul 
său, c-un glas blind rostit. Spunea, pentru măria sa, unul 
din psalmii plăcuţi măriei sale, pe care se ostenise altă- 
dată la Vatopedi a-i tălmăci de pe scripturile eline în limba 
moldovenească. 


Din toată inima mulţămescu-ţi, Doamne ; 
Povesti-voi toate minunile tale. 
Bucura-mă-voi și veseli întru tine, 
Cinta-voi numele tău, Prea Înalte ! 

Cînd vrăjmașii mei îndărăptează, l 

Fă să se poticnească și din fața ta să piară. 


Căci în jîljul tău ai stat, dreptule județ, 
Făcîndu-mi judecată şi dreptate. 

Dojenit-ai popoarele, zdrobit-ai pe nelegiuiți 
Şi numele lor în veci l-ai stirpit. 

Căzut-a vrăjmașul, ruină de-a pururi ; 
Cetățile i le-ai smuls ; 

Și amintirea lor a pierit. 

Ci Dumnezeu stăpini-va în veac, 

Pentru judeţ, scaunul său statornicind. 


Deodată, în acel paraclis în care erau numai trei fiinţi 
pămiîntești, Jder simţi că se petrece ceva ce-i strînge inima, 


89 


Domnul suspină sub privirea Prea Curatei ; în ochii sfin- 
titului Amfilohie erau lacrimi. Nu-și putu înfringe nici el 
tulburarea, şi, cu greu, stringindu-şi cu putere măselele, își 
birui plinsul. Cu toate acestea nu se rostiseră decit citeva 
cuvinte. Însă erau subt acele cuvinte tot ce-i spusese arhi- 
mandritul despre sine şi despre măria sa, despre jertfele 
lor închinate lui Hristos. Se socoti mic și nevrednic, și-și 
veni încet-încet în fire, așteptind un cuvînt ori un semn 
de la măria sa, hotărînd în sine să se ducă, de va fi nevoite, 
peste mări și ţări într-a noua împărăție, pentru slujba mai- 
marilor săi. 

Își plecase fruntea. Amfilohie Șendrea își lunecase iar 
mîna spre umărul său. 

— Sărut dreapta, uncheșule, murmură Jder fără să-și 
puie buzele, cum i se părea că trebuie, pe acea mînă albă 
și subţire. 

Domnul se întoarse spre ieșirea paraclisului. Păru 
putintel mirat văzînd pe Jder, apoi ii zimbi, și-l lovi în 
trecere de două ori cu palma pe umăr. Sub palma Dom- 
nului, Ionuț se mișcase și pusese un genunchi în pămînt. 

— Să te duci, Jder, unde spune părintele Amfilohie... 
a zis măria sa. 

— Pentru măria ta, a răspuns Ionuţ Păr-Negru cu 
îndrăzneală, mă duc și pe tărimul celalalt. 

— l-ai spus ? întrebă șoptit Domnul pe sfetnicul său 
de taină. 

— Încă nu, Doamne. 

Măria sa a ris : 

— Unde ai a te duce, Jder, nu-i departe de unde spui. 
Am nădejde în tine. 

Abia de data asta, la acel glas pătrunzător, mezinul 
Jderilor şi-a simţit pleoapele înfierbîntate şi n-a mai văzut 
limpede înaintea ochilor. A sărutat mîna întinsă spre el 
a măriei sale și a rămas în picioare în același loc. 

— Am treabă cu Vodă, i-a șoptit uncheșul său Amfi- 
lohie ; să vii la mine desară, la aprinsul lumînărilor. 

— Bine, așa am să fac, a răspuns Jder înghiţindu-şi cu 
greutate uscăciunea gurii. 


99 


CAPITOLUL VI 


ISTORISIREA UNUL VECHI OM 
DE ISPRAVĂ 


Ionuț a ieșit din paraclis într-un pridvor strimt, pe 
urmă pe sala copiilor de casă. A dat la lumină pe o ușă 
care răspundea în ograda de dindos. Acolo îl aștepia 
Gheorghe Tataru. Sc ţeseau în toate părţile slugi ale pa- 
latului, oșteni în leafă și calarași, care soseau cu vești 
de la ţinuturi. Dinspre săivanele și bărătcile nemților răz- 
bea murmur și zvon, căci oamenii își lepădaseră armele și 
curelele, și se pregăteau de ceasul cinei. Umblau sacagii 
cu antale mari trase de boi pe ulicioarele trăgănate ale 
corturilor, umplînd ciuberele de la răspintii cu apă. Mulți 
dintre slujitori se grămădiseră în fundul văii, la izvoareie 
copeite în budăic, lepădind de pe ei sudoarea și colbul. 
La acest ceas ulița negustorimii se domolise şi negustorii 
stăteau pe lăicioare, lingă obloanele de lemn sprijinite în 
popi, care în vremea nopţii se ridicau inchizind mnia- 
gherniţile. | 

— Ai găsit gazdă, Botezatule ? întrebă Ionuţ. 

— Nu mai este loc nicăieri, stăpine, răspunse sluil- 
torul. Dar cît ai stătut domnia ta inlăuntru, a venit la mine 
părintele eclesiarh de la paraclis şi m-a îniiebar dacă eu 
sînt omul domniei tale. Răspunzîndu-i că eu sînt, cuvioșia 
sa mi-a spus că are de la părintele arhimandrit poruncă 
să mă ducă la odăile curţii, să-mi facă loc pentru cai. În 
laturca odăilor, se află chilioara cuvioșşiei sale eclesiarhului. 
Domnia ta dormi în chilioară, eu afară la prag, iar cu- 
vioşia sa undeva, într-un pod cu fin. Am pus caii la locu- 
rile lor, am luat de pe ei tacîmurile ducindu-le la chili- 
oară ; eclesiarhul mi-a dat cheia și am venit să te aştept. 
st aşteptam eu, bag de samă că se apropie cu fereală un 
moșneag chior și mă întreabă dacă nu-s eu slujioul 
comisului Ionuţ. — Sint slujitorul comisului Ionuț, i-am 
răspuns. Ai moşii de împărţit cu stăpinul meu? — ba 
nu ; dar ama vorbi ceva cu domnia sa. 


91 


— I-ai spus tu asemenea vorbă, Botezatule ? De cînd 
te-ai deprins a șăgui cu oamenii ? Să știi că se face bortă 
în cer ori are să se cutremure pămîntul. 

— l-am spus asemenea vorbă, stăpine, căci a cutezat 
el, un mișel, să-și închipuie că domnia ta ai putea sta la 
sfat cu dînsul. Mi s-a părut că-i și băut. 

— Ți s-a părut că-i băut ? Poate grăia și el așa în dodii. 

— Nu, de grăit, știa el bine ce grăiește ; s-a învirtit în 
jurul meu şi m-a tot ispitit. Pare a fi un pribeag din 
Ucraină. Acu mă gîndesc că poate l-am mai şi văzut 
cîndva. 

— i se pare că l-ai mai văzut? Și pe ochiul chior 
purta un petec negru ? Și după cum grăia, ţi se părea că-i 
din Ucraină ? Şi ţi se părea că-i jigărit şi slab? Şi te is- 
pitea, vorbind despre mine, ca și cum m-ar fi cunoscut 
tare bine? Și nu ţi-ai adus, Botezatule, aminte de el? 

— Acum parcă mi-aş aduce aminte, stăpîne. Cu ase- 
menea om am avut de-a face, mi se pare, noaptea. 

— Atuncea spune-i pe nume. 

— Asta nu pot. A veni el singur la domnia ta ș-a 
spune care i-i numele. 

Ionuţ Jder zimbi gînditor și-și răsuci mustăcioara, 
umblînd în urma slujitorului său. De unde oare auzise că 
hoţii lui de cai, cu care avusese val cu cinci ori șase ani 
în urmă, și care se mai petrecuseră cu aceeași repeziciune 
prin viaţa lui, acuma făcuseră popas în preajma Domniei ? 
Înţelesese el de altă dată la acești pribegi din pustie 
dorința să intre la o slujbă de domn drept-credincios. 

— Căci toată viaţa am păcătuit și vine vremea să ne 
împăcăm cu Dumnezeu. 

Parcă auzise asemenea vorbe, ori altele la fel, la moş- 
neagul cel chior, tovarășul lui Răţoi. Unde îşi va fi lepă- 
dat hoitul Gogolea ? Acela a fost un voinic, căruia i s-ar 
fi cuvenit altă soartă. 

Cineva i se pusese în cale, în preajma chilioarei ecle- 
siarhului. Ridicînd privirile, J der cunoscu ușor pe moșneag. 
Era îmbrăcat în straie destul de curate de slujitor de casă 
bună. Avea încălțări de piele, brîu cu jungher şi cușmă 
cu pană de hultan. Dar era slab și scofilcit şi părea bolnav. 
Ori băuse prea mult vin, după părerea ce arătase Gheorghe 


92. 


Botezatu. Stătea în calea lui Ionuţ aşa, — încît să se 
poată îndărăpta la orice ameninţare. 

Cum l-a cercetat, Ionuţ şi-a adus aminte de numele lui. 

— Ce faci, moş Ilia ? ce lucrezi aici ? 

— Cu voia lui Dumnezeu, mă pregătesc să-mi ispră- 
vesc viaţa, măria ta comise Ionuț. Din toţi ciţi ne-ai fost 
știut, am rămas numai eu. Mai suflă și căpitanul nostru 
Gogolea, — dar puţină vreme i-a mai rămas, sărăcuţu ! 

— Cum ? Ce este ? Vorbeşte. Aș fi dorit să cunosc ce 
i s-a întîmplat acelui barbat dibaci. Cum i-i sfîrșitul ? De 
ștreang ori de sabie? 

— Încă nu se ştie, măria ta, răspunse cu umilinţă 
ucrainianul. Dacă binevoiești a mă primi în chilia în care 
vrei să intri, îți spun în jumătate de ceas tot ce poiteşti 
a cunoaște. 

Ionuţ îl privi lung și-l cunoscu pe moș Ilia slăbit și 
aşezat în umbra morţii. Nu atit din milă, cît din dorinţa 
de a afla, porunci Botezatului să deschidă ușa chilioarei 
și să facă loc de trecere pribeagului. 

Era o cămăruţă strimtă, încinsă ca un cuptor de ză- 
duful verii. O laiţă ș-o măsuţă ; ș-o rantie de şiac atîrnată 
într-un ungher ca un spînzurat ce şi-ar îi răpus viaţa 
dintr-o desnădejde ascunsă. 

— Lasă deschis, Botezatule, porunci Ionuț. Poţi sta 
și tu de strajă, dar să n-auzi nimic din cîte s-or spune. 
Iar dacă auzi, să uiţi. lar cînd oi porunci, să-ți aduci 
aminte. 

Moş Ilia Alapin îi privea cu uimire, părînd a gusta ca 
pe-o dulceaţă asemenea vorbe. 

— Măria ta, suspină el, nu s-ar putea să -rămînem 
numai noi singuri? Cele ce am a spune eu sînt taină 
mare, cu primejdia vieţii mele. Aș putea spune, măria ta, 
că-i şi cu primejdia altora, fie ei boieri ori mișei. Așa că-i 
mai bine să nu fie ureche de om pămintean care s-asculte. 

Jder zîmbi : 

— Moș Ilia, Gheorghe Botezatu nu-i om pămîntean; 
Gheorghe Botezatu e slujitor cu credinţă. El n-a umblat 
bezmetic, căutîndu-și cîştigul cu sabia ori aici, ori dincolo, 
după cum îi dă simbrie unul ori altul. Gheorghe Botezatu 
s-a asezat în slujba lui, la casa părintelui meu, ohavnic. 
De aceea acest slujitor al meu mi-i tată, mi-i mamă, mi-i 


93 


frate. Sá steie la lacul său, să mă apere, Doamne fereşte, 
de vicleniile haidamacilor din sălbătăcie. 

— Af și iar af! se tingui plingind moș Ilia, milosti- 
vește-te, măria ta, şi nu mă obijdui cu prepusuri. Dacă 
am gînd rău, să mor în clipă ; dacă te pîndesc cu viclenie, 
să-mi crape şi ochiul celalalt ; dacă am în. mine gînd as- 
cuns, să se prefacă gîndul meu în junghi și să mă stră-. 
pungă. Milostivește-te și ascultă. Adevărat că voinicii din 
sălbătăcie n-au ţară și slujba lor e după dobîndă. Dar tare 
amărite zile am ajuns urmind asemenea rinduială. Şi tare 
aș pofti ca macar la sfirşitul acestei vieţi ticăloase să am 
stăpîn care să-mi fie ca un părinte. 

— Șterge-ţi lacrimile viclene, și grăieşște, i-a hotărît 
Jder. Învățătura mea, pe care mi-a dat-o părintele meu 
Manole comis, a fost să iert, dar să nu uit niciodată. Te-am 
iertat, poate ; fără să uit. Conteneşte Și spune. 

Moş Ilia şi-a înghiţit lacrimile și a grăit astfel, cu glas 
plin de umilinţă, uitîndu-și dintrodată toată jelania. 

ăria ta, cind eram în vîrstă de nouă ani, acasă la 
mama < Și la tata, mă tot mustra bunica, mama tatei, și mă 
certa pentru răutăţile mele. «Împicliţatule şi spînzuratule, 
tipa la mine bunica, să ştii că tu ai să pieri în țară străină. 
Iar la judecata de apoi, cînd are să cheme Domnul Dum- 
nezeu pe cazacii săi la numărătoare, pe tine n-are să te 
afle. Așa că tu ai să rămîi prăpădit și uitat și n-ai să te 
bucuri de lumina raiului» Aşa se întîmplă, măria ta; 
blăstămul babei se împlineşte. Am să pier şi am să 
rămin uitat. 

La noi toate babele fiind prorociţe, deasemenea i-a spus 
o bunică a sa lui Gogolea, că el n-are să piară de ștreang, 
ci de fier. Cit s-a purtat Gogolea prin lume, a avut muite 
nacazuri. De ștreang nu s-a temut ; iar de fier ascuţit era 
să piară de mai multe ori. Pînă ce s-a întimplat să fie în 
primejdia ştreangului, ceea ce de mare mirare este pentru 
noi amindoi. 

Cînd s-a vestit pînă în Podolia că luminăţia sa Ştefan- 
Voievod chiamă în leafă voinici pentru războiul său îm- 
potriva ismailitenilor, noi toţi cîți eram oamenii lui Go- 
golea am ţinut sfat cu căpitanul nostru Grigore Gogolea 
Răţoi şi ne-am gindit aşa să ne răscumpărăm sufletele de 


94 


la Diavol. «Am îăcut destule, zic eu, de-acu să facem pace 
cu Dumnezeu și să ne ducem să batem război cu necredin- 
cioșii. De fiecare necredincios pe care l-om tăia au să ni 
se scadă atitea pacate. Şi pe lîngă asta ne alegem și cu 
bună dobîndă.» Ne-am dus la pîrcalabul cel tînăr de la 
Hotin, dumnealui Duma Brudur și l-am rugat în genunchi 
ca să ne primească în oastea Domniei. Domnia sa ne-a dat 
carte la mină și ne-am înfățișat la hătmănia Sucevii. La 
Suceava sînt mulţi lefegii ; dar pe noi nu ne-a primit 
hătmănia decît în dobindă, cu alte pilcuri de căzăcime. 
Ne-am dus în războiul de la munteni și ne-am răscum- 
părat fiecare atitea și atîtea pacate după norocul pe care 
l-am avut. Unii, după ce s-au răscumpărat, au pierit, pre- 
cum le-a fost scris. Iar dobînda lor, cîtă au fost ciștigat-o, 
am luat-o noi care am fost în tovărășie. La urma urmei, 
cînd au stătut harţurile, ne-am numărat iar și din tovărășia 
noastră am văzut că am rămas trei: Toma lui Bogat, eu 
și Gogolea. 

După ce s-a intors Domnia la Suceava, am poftit iar să 
intrăm în leală, arătind isprăvile noastre, cîte capete de 
ismailiteni am tăiat fiecare ; dar hătmănia nu s-a bucurat 
prea tare de numărul de căpăţini pe care am arătat noi că 
l-am fi tăiat. Eu am poftit să mă duc să mor acasă, pentru 
a înlătura blăstămul babei. Aveam destui galbini la chimir 
din dobiîndă şi nu rîvneam decît la milosirdia Domnului 
Dumnezeu. După cum am mai fost juruit, să durăm un 
sfînt schit și să petrecem zilele care ne mai rămîn în post 
Și rugăciune. 

Am purces din Suceava singur. Iar la poarta de cătră 
răsărit a Sucevii m-am oprit ș-am stătut, avînd părere de 
rău pentru tovarășul meu Gogolea căpitanul şi pentru to- 
varăşul meu Toma. Am intrat într-o cuviincioasă crișmă 
și m-am îmbătat pentru dragostea lor. După ce m-am tre- 
zit, m-am întors ca să-i caut. Nu i-am găsit, căci și ei își 
luaseră lumea în cap, și mă căutau și ei pe mine. Aşa 
ne-am căutat unii pe alţii, cheltuind 'toată dobinda. Bine 
am cheltuit-o și cu multă băutură m-am îndulcit. Cînd nu 
mi-a mai rămas nimica, a dat Dumnezeu să ne întîlnim 
iarăși, 

Așa a fost: iar în primavara asta crainicii măriei sale 
au făcut de iznoavă stri igare de oaste. Atuncea ne-am gră- 


95 


bit să ne înfăzisăm iarăși hătmănici, şi de data asta hătmă- 
nia ne-a primit. Deocamdată ne-am văzut sătui și îmbrăcaţi 
cuviineios. După ce ne-am văzut sătui şi îmbrăcați cuviin- 
cios, într-o zi Gogolea a stat și s-a gîndit şi nouă nu ne-a 
spus nimica. A aflat că vine pe trei zile la Suceava, la po- 
runca părintelui său, Alexandru-Vodă de la Bacău. A pîn- 
dit ceasul și i-a ieșit întru întimpinare, căzînd în genunchi. 
Nu știu bine ce i-a spus, căci el cunoștea mai mult decit 
noi toate cîte se întîmplă pe lume. După ce-a grăit cite a 
grăit cu măria sa Alexandru-Vodă, s-a întors la noi la 
gazdă şi ne-a spus : 

— Haidamacilor și fraților mei ! să știți că Grigorie Go- 
golea a găsit o comoară. 

Întreb : 

— Ce fel de comoară ? 

— Am îngenunchiat, zise el, la măria sa Alexandru- 
Vodă, și i-am adus aminte de cîte valuri a avut măria sa 
cînd era fecioraș, şi i-am spus eu unele lucruri pe care nu 
le ştia măria sa Alexandru- Vodă. 

— Ce i-ai spus ? 

— Nu i-am spus să-i placă, ci i-am spus ca să aibă cre- 
dinţă în mine. Și m-am plecat la mila măriei sale, arătîn- 
du-i că poftesc să-l slujesc cu vrednicie la orice ar avea 
nevoile. 

Atuncea m-am uitat eu la căpitanul nostru Grigorie 
Gogolea Răţoi și nu mi-au plăcut asemenea vorbe. Zic: 

— Ce fel de slujbă e asta? și ce fel de folos ai? 

— Folosul e după cum știi să-l neguţezi, zice Gogolea 
rizînd ; iar slujba-i după gusturile măriei sale. 

Am stat și m-am uitat la Gogolea. Fac cruce și încre- 
dinţez c-am stat și m-ar uitat la el cit am băut noi tustrei 
cîte o măsură de vin. ý 

Întreb : 

— Tu ce zici, Toma lui Bogat ? 

— Eu ce să zic ? Unde se duce căpitanul Grigorie, mă 
duc şi eu. 

— Ba eu iaca ce spun, căpitane Grigorie şi Toma lui 
Bogat. Imi prisosește cîte am pătimit pînă acuma. Am 
ajuns la fund ; dealurile pentru mine au mai crescut și dru- 
murile pentru mine s-au mai lungit. Dacă nici acuma, 
cînd am găsit pită la linişte, nu mi-oi agonisi pentru suflet 


96 


și pentru pomenire, apoi ştiu că mă duc de-a dreptul în 
traista lui Sarsailă. Voi duceţi-vă la slujbe ce aţi mai avut, 
căci sinteţi mai tineri decît mine ; eu rămîn unde sînt rîn- 
duit, la odăi, să stricnesc caii, ori să-i curăţ de ariceală, ori 
să-i spiînţuiesc. Mă culc pe lingă foc; priveghez cazanele 
cuhniilor. Eu stau aicea. 

— Moş Ilia, ai ajuns în mintea bunică-ta, zice Răţoi. 

Zic : 

— Am ajuns la cuminţenie, căpitane. Vreau să mor ca 
un creștin. 

Așa. Gogolea s-a întors și a dus răspuns măriei sale 
Alexandru-Vodă, cum că el şi Toma cad la mila măriei 
sale și că-l roagă să-i primească în slujba anumită a mă- 
riei sale, cerîndu-i de la luminăţia sa Ștefan-Vodă, stăpînul 
cel mare. 

Luminăţia sa Ştefan-Vodă a zis iubitului său: 

— Ţi-i dau. 

Gogolea și Toma și-au pregătit caii, și-au pus la 
oblincuri desagii, mi-au poftit sănătate și s-au dus în slujbă 
la Bacău, la curtea măriei sale Alexandru-Vodă ; iar eu am 
rămas lăcrămînd, ca unul ce mă despărțeam de tovarășii 
mei cu care o viaţă am împărţit pîinea. 

Ducîndu-se ei la curte la Bacău, au petrecut bine, avînd 
de toate cu îmbielșugare. A poftit măria sa într-un rînd 
să se ducă în taină undeva, avînd pază săbiile tovarășilor 
mei, — s-au dus și i-a plăcut cum s-au purtat tovarășii 
mei. Așa că i-a bătut pe spate şi i-a lăudat. 

Pe urmă, — ascultă ce-am să-ţi spun acuma, jupîne co- 
mise. Fă semn tatarului domniei tale, că să n-audă. Căci și 
ceea ce spun eu e cu primejdie. Iar ce i-a îndemnat măria 
sa Alexandru-Vodă pe tovarășii mei era şi mai cu pri- 
mejdie. 

Zice măria sa : 

— Din ce am știut și din ce aflu, văd c-am ajuns să 
urăsc ce-am iubit. Căci am avut un prietin care m-a vîn- 
dut. Acel prietin stă în cutare loc, la Timiș, la malul Mol- 
dovei şi se află la grajdurile domnești comis al doilea. Pof- 
tesc a-i plăti macar parte din cîtă obidă mi-a agonisit el 
mie. V-aţi dus voi odată, pe cind eram eu tinăr buiac şi 
fără minte, ca să răpiți, ori să oboriţi un harmasar at mă- 
riei sale părintelui meu ; ş-atuncea n-aţi avut noroc. Ce-ar 


7 — Fraţii Jderi, vol. III 97 


fi dacă v-aţi duce acuma, ca să izbîndiţi o faptă la fel? 
Vreau să se cunoască astăzi că faima comișşilor cărora Dom- 
nia le caută atita în coarne, că asemenea faimă cade la pă- 
mint, și am eu barbaţi mai tari decit măria sa. Vă porun- 
cesc să vă duceţi spre a săvirși asemenca ispravă ; și răs- 
plata are să vă fie cum nici n-aţi visat. 

Căpitanul Gogolea — pe cit mi-a spus pe urmă — a 
stat ş-a cugetat ș-a cerut două zile de gindire. 

— Ba să te gindesti acuma, i-a poruncit Alexandru- 
Vodă ; te-am luat în slujba mea ca să făptuiești, nu să 
gindeşti. De gîndit mă gindesc eu. 

Căpitanul Gogolea a oftat ş-a cirnit din nas. Ajunsese 
la strîmtoarea pe care i-o pomenisem, cînd m-am lepădat 
de asemenea slujbă. Iaca, nu-i bun, Gogolea. Tu ești bar- 
bat înţelept, știi a cumpăni toate şi bagi de samă că nu-i 
bine. Cind te-ai hotărit să intri în așa slujbă, te-ai hotărît 
uşor, căci $oată taina era cit un grăunte. Acuma din acel 
grăunte a crescut ș-a înflorit o mătrăgună otrăvită. Cum 
să îndrâzacști a săvirși o faptă împotriva stăpinului 
celui mare? Acela numai un deget, numai un deget îl 
mişcă, şi gata. Sîntem sub tălpile luminăţiei sale 
Ștefan-Vodă ca niște seminţe de cînepă. Cum e 
puricele subt unghia muierii, așa sîntem noi sub braţul 
lui gidea, — cînd a da luminăţia sa înştiinţare din coada 
ochiului. Dacă izbindim, în mare primejdie ne aflăm. Dar 
se poate să nu izbîndim, căci acolo sînt niște comişi cu care 
noi am avut de-a face. Ne-am dus cu mai multă putere și 
nu ne-a mers bine. Acuma acei comiși sint în anii puterii 
lor, iar noi am mai slăbit. Vra să zică, rău e într-un fel; 
și tot aşa de rău într-alt fel. 

— Măria ta Doamne Alexandre, zice Gogolea, noi nu 
ne-am tocmit pentru asemenea slujbă cu primejdie ; şi tare 
greu ne-a fi să săvirşim ce poftești măria ta. 

Atuncea măria sa l-a privit lung ş-a zis: 

— Bine. 

Dar Gogolea băga de samă că numai bine nu-i. Căci 
măria sa Alexandru- Vodă se făcuse verde la obraz şi-i tre- 
mura mîna stingă pe plăselele jungherului. Poartă măria 
sa totdeauna la cingătoare un jungher scurt, cu plăsele 
înflorite cu aur. 

— Îţi dau o zi de gîndire, Gogolea, a spus măria sa. 


98 


Așa glas avea măria sa Alexandru- Vodă, încît lui căpi- 
tanul Gogolea i s-a subţiat inima. 

— Am înțeles, măria ta, a răspuns el cu sfială, și, ple- 
cîndu-se, a sărutat poala straiului măriei sale. 

Căpitanul Gogolea şi cu Toma lui Bogat s-au dus la 
chilia lor şi s-au așezat cu faţa în sus pe culcuşuri. Stăteau 
și se gindeau, stăteau şi se gîndeau, dar de spus nu spuneau 
nimica, Dacă i-ar fi pălit cineva cu jungherul în acea clipă, 
din trupul lor n-ar îi curs o picătură de sînge. Ce-i de fă- 
cut ? zice la urmă Toma. Să ne ducem și să cădem la ge- 
nunchii mărici sale și să-l rugăm să ne ierte. 

— Du-te tu și fă asta, Tomo. Eu mă tem. 

— Atuncea, căpitane Grigorie, să ne ducem şi să-i spu- 
nem că primim. 

— Asta-i mai bine, răspunse Gogolea. Spunem că pri- 
mim ; ne ducem și nu ne mai întoarcem. M-am săturat de 
asemenea pine. Om găsi noi un drum pină la capătul 
lumii. 

— Asta-i notărirea cea mai bună, cănilane Grigorie. 
Du-te ș-o spune măriei sale. 

— Ba eu nu m-oi duce, Tomo. Du-te tu. Eu mă tem. 

Toma lui Bogat s-a ridicat din culcuș, și-a luat inima în 
dinţi şi s-a dus la măria sa. 

— Am venit să dau răspuns la măria sa, zice el apro- 
zilor ; daţi-mi drumul să intru ; is cu grabă. 

Răspunde unul: 

— Intrarea la măria sa nu-i slobodă. Mai așteaptă și-i 
intra după aceea. Acuma măria sa a chemat la sine pe că- 
pitanul slujitorilor curţii, domnia sa căpitan Balan. 

— Dar de ce l-a chemat ? 

— Nu se ştie ; are a-i da o poruncă. 

— Atuncea eu mă duc şi mă întorc pe urmă. 

— Stăi, zic aprozii; parcă spuneai că ești cu grabă, 
laca iese și domnia sa căpitan Balan. 

Chiar atuncea iese căpitan Balan şi dă cu ochii de Toma 
lui Bogat. 

— Ce este, Toma? întrebă rizînd dumnealui căpitan 
Balan. 

— Am venit, răspunse Toma, s-aduc răspuns măriei 
sale Alexandru- Vodă. 


7” 99 


= Căpitanul Balan a stat o ţiră în cumpănă. Era om blind 
din fire. 

Zice după aceea i 

— Bine, Toma ; intră la măria sa şi spune ce ai de 
spus; eu te aştept aici. 

__ Întăi a intrat aprodul să ceară voie. Cît a stat aprodul 
la măria sa, Toma a tăcut aşteptind. Deasemenea tăcea aş- 
teptînd și căpitan Balan. 

Iese aprodul și-i face semn lui Toma să intre. 

Măria sa Alexandru-Vodă se afla în mijlocul cămării 
și a întors spre Toma numai o clipă sprincenele încrun- 
tate. După aceea nu s-a mai uitat la el; se uita cînd spre 
fereastră, cînd spre un ungher al cămării, la sobă, 

— Spune. 

Toma a venit, a îngenunchiat și a sărutat poala stra- 
iului măriei sale. 

— Măria ta, ne-am hotărît să ne ducem. 

— Aşa? 

— Da. 

— Eşti bine încredinţat de asta ? 

— Măria ta, sintem încredinţaţi. 

— Aşa? Hm! Pe tine mi se pare că te chiamă Toma. 
Și pe celalalt îl chiamă Gogolea. Cînd a ieşit de aici, 
Gogolea s-a închinat cuviincios. De ce n-ai făcut şi tu 
tot astfel ? 

— Eu m-am închinat acuma, măria ta, ş-am sărutat 
poala strălucitului strai. 

_„— Bine. Du-te şi spune lui căpitan Balan să împli- 
nească ce i-am poruncit eu. 

Atuncea, la aceste vorbe apăsate, Toma lui Bogat a 
văzut doi voievozi dinaintea sa, pe urmă patru voievozi 
cu capetele cît stamboalele. Măria sa a bătut din palme; 
canaturile ușii s-au dat în laturi și căpitan Balan l-a luat 
de mîna dreaptă pe Toma. Se știa că mîna aceea a lui 
Toma e mai primejdioasă decit orice. De ea s-a atirnat și 
unul din aprozi; iar celalalt a desfăcut curaua lui Toma 
și i-a luat sabia. 

În răstimpul cît Tema s-a fost aflat în solie, căpitanul 
Grigorie Răţoi n-a stat leneș. Avînd încredere în prorocia 
asupra morţii sale, s-a ridicat cu o grabă mult mai mare 
decît- alte grăbi, s-a repezit la odăi, a pus şaua pe cal cît 


400 


ai scapara ș-a purces fără zabavă. A strigat la poarta de 
dindos : 

— Slujba măriei sale ! | 

Și s-a dus cum se duce bicașul cel rotunzit din puşcă; 
așa s-a dus. 

În vremea asta, căpitan Balan a dat pe Toma în mina 
slujitorilor, să-l vire sub turnul porţii în beci și să-l puie 
cu picioarele în butuc. După aceea s-a dus la chilia unde 
ştia că are a găsi pe Gogolea. Ia-l pe Gogolea de unde nu-i! 
Răcnete în toate părţile, poruncă să încalice calarași pe 
păr și să-l alunge pe fugar. Să-l ajungă numaidecit și să-l 
aducă înapoi, ca să-l poată ridica gidea în furci alături de 
soţul său Toma lui Bogat. 

L-au alungat astfel unii și alţii pe căpitan Grigorie; 
s-au trimes pretutindeni vestitori. A avut noroc Gogolea să 
nimerească aicea la Vaslui tocmai cînd se aşeza măria sa 
în tabără pe vară. Ştia că mă are şi pe mine prietin între 
slujitorii Domniei. Mă trezesc cu el, trudit şi flămînd. 

— Ce este, frate dragă ? 

„Îmi spune el toate : așa și aşa. 
= — — Ce vrei să faci? 

— Acuma după ce mi-ai dat să miîninc, moș Ilia, și 
mi-am venit în fire, cată să fac ceva, ca să-mi scap viaţa. 
Să mă duc să cad la picioarele luminăţiei sale Ștefan-Vo- 
ievod, să-i spun lui, nu ştiu dacă ar îi bine. Tată fiind al 
lui Alexandru- Vodă, s-ar supăra de ce i-aş spune și moar- 
tea nu mă mai poate ocoli. Potrivit ar fi mai degrabă să 
mă înfățișez la sfinţitul Amfilohie, credinciosul cel mai de 
aproape al luminăţiei sale Ştefan-Voievod. I-aş spune sfin- 
ţiei sale toate cu mare luare-aminte, și m-aş ruga să cerce- 
teze dacă socoate de cuviinţă, spre a afla adevărul; iar 
pînă ce-a afla adevărul, să-mi apere viaţa. Ştiu că atirnă 
asupra mea sabie ţinută numai într-un fir de păr. Nu mă 
tem de ștreang. Numai de sabie. Să mă ţie pentru slujba 
luminăţiei sale, şi pentru războiul măriei sale, ca să pier 
de sabie. 

Zic eu : 

— Gogolea băiete, nu-i bun gindul tău. Căci și sfin- 
țitul Amfilohie va să apere pe Vodă de supărări și pe fe- 
ciorul lui Vodă de piră; așa că primejdia pentru tine e 
tot una; te prăpădeşti. 


— Ba, moş Ilia, îmi răspunde Gopolea, cu ştiu mai 
multe decit tine ; și din ce-am vorbit cu feciorașul Dom- 
niei, am înţeles si mai multe. Eu îmi pun capul sub mina 
arhimandritului. 

A avut el dreptate. Așa a făcut şi i-a priit bine. M-am 
bucurat deocamdată ; și pe urmă m-am mihnit, căci am 
aflat veste de la Bacău, că pe Toma lui Bogat l-au ridicat 
în furci și-n ștreang. Am lăcrămat pentru fratele meu 
Toma, că i-a fost astfel sfîrşitul, cum nu m-am aşteptat 
niciodată pentru asemenea barbat vrednic. Şi de-atunci mă 
tem să se afle cumva că Gosolea e aici în tainiţă sub pa- 
raclis. Îl ţine închis, cum se cuvine, sfinţitul Amfilohie și-l 
priveghează mai ales eclesiarhul Emilian. Dar ştiu eu? 
Poate să afle măria sa Alexandru-Vodă. Ori primeşte veste 
de la Bacău, ori îi spune cineva cînd vine măria sa aici, la 
părintele său. Dacă se întîmplă asta, eu nu mai poi da pe 
viaţa lui Gogolea nici un firfiric Ș-apoi atuncea mă pot 
pune și eu la pămînt cu mînile pe piept, împlinindu-mi 
velcatul. Să mă pălească gidea la tîmplă cu măciuca, să 
se isprăvească toate. 

Jder a ascultat cu liniște şi luare-aminte istorisirea lui 
moș Ilia Alapin. | 

A stat şi s-a mai gîndit un timp. După accea a întrebat: 

— Moşule, de unde ştii toate? Ţi le-a mărturisit Go- 
golea ? Ai fost și l-ai văzut ? 

— Am fost. A trimes el singur rugarea sfinţitului Am- 
filohie că vrea să mă vadă. Vrea să-și facă diata. N-are alt 
prietin în lumea asta ; numai pe mine mă are. E şi bolnav 
si numai eu îi pot scoate cu stricneaua două litre de singe, 
L-am tămăduit eu și altădată, în același fel. 

— Vra să zică, toate le ştii de la el? 

— De lael. 

— Dar cu Toma, cu căpitan Balan și cu Vodă Alexan- 
dru, de unde ai aflat cum a fost ? 

— Acelea le știu de la aprozii măriei sale Alexandru- 
Vodă, cînd a venit la tabăra luminăţiei sale, în petrecere. 
Atuncea am stat de vorbă cu dinşii ; și la un pahar de vin, 
am aflat. 

— Altcineva nu poate şti? și nici nu poate afla? 

— Cine să afle şi de unde, măria ta comise ? Eu, cind 
mă aflu beat, stau mut ca pămîntul. Nu pot da chezășie 


102 


pentru părintele eclesiarh Emilian ; încolo de unde să se 
știe ? De la părintele arhimandrit ? | 

— Nu, mos Ilia, de la sfinţitul Amfilohie nu se află 
nimic. Cred că și părintele Emilian are canonul muţeniei. 
Dar de ce mi-ai spus dumneata mie ? 

— Ai dreptate, măria ta ; se cuvine să-ţi arăt şi asta... 
Cind am fost ș-am vorbit cu Gogolea, și i-am scos singe 
de la mina stingă cu stricneaua, mi-a poruncit el să te caut 
pe domnia ta și să-ți spun că i-i în primejdie căpăţina și 
te roagă în genunchi să te duci să-l vezi. Căci ştiind multe 
și inţelegind și mai multe, ţi-a putea fi și domniei tale de 
folos. 

— Prea bine, răspunse Jder... Aşa am să fac, moș Ilia, 
am să mă duc să-l văd. 

Jder n-a mai ascultat cum se tinguie și-l blagoslovește, 
învăluindu-l cu privirea ascuţită de la ochiul sănătos, pri- 
beagul din Ucraină. I-a poruncit să-l lese singur, ș-a stat cu 
coatele pe genunchi în chilie, cumpănind în sine ce are de 
făcut. 

Incet-încet, l-a cuprins umbra amurgului. Zgomotele şi 
murmurul curţii scăzuseră. Treceau din cînd în cînd la 
odăi slujitori și cai. Gheorghe Botezatu se desprinsese din 
prag de două ori și se întorsese. 

— Domnia ta nu cinezi nimica ? 

— Spus-ai ceva, Botezatule ? răsări Jder. 

— Am întrebat dacă poftești să te culci flămînd, stă- 
pine. Am pită și brinză. 

— Adă-ncoace. Aştept răspuns de la sfinţitul Am- 
filohie. E mai bine să mă duc la cuvioșia sa sătul. Nu l-am 
văzut ospătind niciodată. 

Încă mesteca încet şi cufundat în gînduri pita uscată și 
brinza destul de iute, cînd s-a înfățișat la el eclesiarhul, 
părintele Emilian, ca să-l cheme la prea cuvioşia sa arhi- 
mandritul. Jder a poftit apă şi și-a potolit setea dintr-un 
cofăiel ; după aceea s-a șters la gură cu dosul palmei și a 
urmat pe eclesiarh. Străjile de nemți erau la porți și-n cor- 
nurile curţii ; se făcea întuneric cu cer înourat. Jder cer- 
ceta împrejuru-i tot, căutînd să-și dea samă de toate rîn- 
duielile Domniei. N-avea nevoie să știe numaidecit ; dar 
avea o înclinare a firii de a-și întipări în minte tot ce vede 
și aude. În același timp alte gînduri de ale lui, neadormite, 


103 


se luminau în el, cum se luminau unde și unde stele prin- 
tre îmbulzelile de nouri. Între altele își făcea socoteală nu- 
mărind : uncheșul Amfilohie, unul; postelnicul Ştefan, 
doi ; el însuși, trei ; moş Ilia Alapin, patru; Grigorie Go- 
golea Răţoi, cinci. Dintre atiţia ciţi știu taina care pune în 
primejdie tihna lui Vodă Ştefan, în vremea cînd luminăţia 
sa are mai multă nevoie decit oricind să fie tare și să-și 
păstreze cumpăna, cel puțin doi sint adaos prea mult. E 
destul și prea destul că ştiu uncheșul Amfilohie și Ștefan 
Meşter postelnicul. Cei doi pribegi din pustie ar fi mai ni- 
merit să nu ştie și să nu fie. Acest gînd aspru începea să se 
statornicească în el, pe cînd pătrundea în chilia 
arhimandritului, lingă paraclis. 

Părintele Amfilohie îl primi cu totul altfel decit era 
obișnuit Jder. Îl primi ca pe un fiu, îndemnîndu-l c-o voce 
blindă şi moale să se așeze în jilțul unde mai stătuse în 
acea zi. De și înţelegea că așa se cuvine să fie primit de 
data asta, după cele ce se spuseseră, totuși Jder își păstra 
stăp.nirea de sine pentru cele ce aveau să urmeze. 

— Stind şi cugetind la toate cîte ştii şi tu, a grăit pă- 
rintele Amfilohie, te-am cerut măriei sale pentru o slujbă 
de cea mai mare taină, care ne poate aduce folos neprețuit. 

Ionuț Păr-Negru hotărise deocamdată, în sine, să tacă. 

— Poate aduce folos neprețuit adică măriei sale și în- 
tocmirilor pe care le-a pus la cale măria sa. De cind lumi- 
năția sa Vodă Ştefan s-a mișcat cu oștile la munteni, se 
chiamă că a deschis războiul cu ismailitenii, pipăindu-i. l-a 
bătut în mai multe părţi. Acuma se simte în stare să se 
măsoare iarăși cu Mehmet-Sultan și de aceea-și face măria 
sa pregătirile pe care le vezi, și altele pe care nu le vezi. 
Pune la cale unele ce cunosti, și altele ce nu cunosti. Fiind 
măria sa ctitor la Sfintu Munte, noi avem monahi care se 
duc la Aton și vin de acolo. Acolo, la Aton, sînt șase sute 
de lacașuri sfinte și șase mii de monahi, trăind în rîndu- 
ielile credinţii celei adevărate. Cu toate că Antihrist a pus 
piciorul pe grumazul creștinătății și pretutindeni ori a dă- 
rîmat, ori a pustiit, ori a prefăcut în geamii sfintele noas- 
tre biserici, acolo la Sfintu Munte cetăţuile lui Hristos au 
rămas nevătămate. Cum se aflau sfintele mănăstiri de 
acolo în vremea împărăției creștine, așa sint și acuma, 
avind cărţile și odoarele de la împărații vechi; numaicit 


104 


clopotele au contenit, din porunca lui Belzebut ; însă este 
învoire să sune toaca. Acei monahi nu pot fi popriţi de a 
ieşi de la Sfîntu Munte, și de a intra la Sfîntu Munte. Au 
cercat ismailitenii să-i poprească și să-i închidă acolo ca 
într-o lume deosebită, dar nu se poate. Cu voia lui Dum- 
nezeu, slujbașii sultanilor au prins a se îndupleca de mult, 
găsind ş-un folos în aceasta ; ș-acuma se poate umbla des- 
tul de slobod. Aşa fiind, cuvioşii monahi care umblă prin 
împărăţia necredincioșilor, foastă altădată împărăţia cre- 
dinţii drepte. bagă de samă la cite se fac ori se spun de 
cătră dregătorii Sultanului. Veste de ce află ei intră la 
Sfîntu Munte, şi de acolo răspunde pînă la noi. Astfel pu- 
tem afla cînd şi cum se mișcă oștile necredincioșilor și care 
sînt pregătirile ce se fac împotriva creștinătății. Aflîndu-se 
la curtea luminăţiei sale, ca şi la alte curți ale domnilor 
creștini, oameni anume veniţi care stau ca negustori, ori ca 
meșteri, află prin aceştia și domnii creștini înştiinţările ce 
ne vin nouă. Astfel Angelo, bărbierul luminăţiei sale, pare 
a fi aicea numai un sărman meșter ; însă el trimete vești 
stăpînilor săi, la Veneţia. 

Părintele Amfilohie se opri o clipă. 

— Înţeleg, vorbi Jder, neclintit în jilțul său. 

— Acuma, urmă arhimandritul, eu am socotit că ar fi 
mai bine să se ducă un oștean în împărăţia lui Mehmet. Să 
umble, să audă, să ajungă la Aton şi să cerceteze și acolo, 
și cele aflate și văzute să. le aducă el singur luminăţiei 
sale. Ca barbat din tagma războinicilor, mai bine îşi dă 
sama de toate și inştiințările lui sînt mai de folos mă- 
riei sale. 

— Înţeleg: şi asta foarte bine. 

— Ai să înţelegi deasemenea, Ionuț, tot așa de bine, 
căci eşti barbat ager, de ce m-am gindit eu tocmai la tine. 
S-ar fi găsit poate și altcineva, căci vitejii și înțelepții nu 
lipsesc luminăţiei sale. Dar eu am socotit că la folosul pe 
care-l aduci tu stăpinului nostru se adaugă însuși folosul 
tău. Pînă ce s-or pune la cale împăcările și s-or potoli za- 
vistiile, e bine să fii departe, precum am mai spus. Deci, 
după porunca luminăţiei sale, te duci la Sfintu Munte, la 
mănăstirea Vatopedi, ca să cauţi acolo pe ieromonahul 


105 


Stratonic, trimes de noi mai înainte acolo. După ce-l cauţi 
si-l găsești pe Stratonic și cercetezi și afli şi altele, te în- 
torci fără grabă. După cît cunosc eu, oștile lui Mehmet se 
adună în Rumelia. Încă nu se știe pentru ce anume se 
adună aceste oști. Soliman-Beg, carele a fost pină acum la 
Scutari, în războiul cu venețienii, are poruncă de la Meh- 
met-Sultan să ieie sub mina sa, cu mare strășnicie, aceste 
oști ce se adună în Rumelia. Eu mă înduplec a crede că 
aceste oști cu Soliman-Beg au să se îndrumeze la Dunăre 
și-n Țara Românească. Atuncea, din Țara Românească în- 
samnă că intră în Moldova. Ar trebui să știm ce oști, cîte 
oști, ca să-și puie la cale luminăţia sa toate apărările. Ai 
înţeles și asta ? 

— Am înţeles. 

— Să mai știi că, pentru un barbat isteţ, treaba nu-i cu 
primejdie. Păgiînii au arătat putere pînă acuma și au strop- 
şit atîtea oști ale crailor creștinătății, încît ei nu pot crede 
că poate fi cineva pe lumea asta care să le steie împotrivă. 
Oricit de vrednici și viteji ar fi unii crai și domni creş- 
tini, osmanliii au legămint și făgăduință de la prorocul lor 
că nimic nu le poate sta în cale. Au să răzbească pretutin- 
deni din an în an şi întruna pînă ce au să aibă deplin în 
stăpînirea lor toată creștinătatea pînă în Țara Frîncilor. 
Fiind ei atit de semeţi și bizuindu-se numai pe putere, nu 
sînt atît de băgători de samă la iscodirile minţii. Se tem 
mai mult de sabia decît de mintea creștinilor. Tu îţi leși 
la Dunăre sabia și te duci numai cu mintea. Bine ar fi 
poate, ori la dus ori la întors, să cunoşti ce se pune la cale 
în Cetatea Brăilei, unde, pe lîngă turci, se află şi boieri 
munteni, dușmani ai măriei sale, precum și Mihu, acel pri- 
beag care a săvirşit atitea uneltiri la leşi, precum și Agapie 
Ciornohut, acel în casa căruia s-a săvirșit tăierea lui Bog- 
dan-Vodă. Multă vreme nu s-a știut nimica de Agapie 
Ciornohut, fugii în Ardeal cu Petru Aron-Vodă. La pieirea 
lui Petru Aron-Vodă, Ciornohut a scapat în Ţara Româ- 
nească. Oameni ai luminăţiei sale l-au căutat la munteni, 
fără a-l găsi, spre a-i da plata cuvenită pentru faptă. 
Acuma aflu că-i în raiaua Brăilei. A venit vremea pentru 
luminăţia sa Ştefan-Vodă să taie de pe catastiful său şi 


106 


aceste două nume, ca să se aline pe ceea lume sufletul pă- 
rintelui său Bogdan- Vodă. 

Jder s-a închinat spre uncheșul său : 

— Am să mă duc, precum mi se poruncește. 

— Ai cugetat bine, Ionuţ ? 

— Am cugetat destul. Cînd trebuie să plec ? 

— Poţi pleca într-o săptămînă, ori în zece zile, ca să 
ai vreme de pregătire. Nu cai, arme și merinde ; de aceste 
n-ai nevoie. Trebuie să te pregăteşti așa, ca să nu te bănu- 
iască nimeni că te duci. Nici tatăl tău, nici fratele tău să 
nu te ştie. Cunoscuţii să nu te mai cunoască și nimeni să 
nu-ți spuie pe nume. În toate serile să vii la mine, ca să-ţi 
deslușesc cîte nu ţi-am deslușit. Pe urmă să te duci; nici 
eu să nu ştiu cînd pleci. Am să mă bucur cînd te vei în- 
toarce. 

Jder se scuiase din jîlţ. Uncheșul său îl îmbrăţişă, apro- 
piindu-și barba rară de timpla lui. 

— Acuma te duci? Du-te. Mini, te chem cu, la as- 
cultare. 

— Nu mă duc încă, uncheșule ; mai am ceva. 

— Atuncea spune ; sint gata să-ţi îndeplinesc orice 
dorinţă. 

— Nu te lega ușor, uncheșule, răspunse Ionuţ, rizînd. 
Căci am să cer să-l văd și poate să mi-l dai pe Grigorie 
Gegolea Răţoi, care se află în închisoare aici. 

Arhimandritul făcu un pas îndărăt, cu ochii crescuţi. 

— Ai aflat tu asta ? știi că am în prinsoare pe Go- 
golea ? 

— Ştiu. Acuma un ceas s-a înfățișat la mine alt blăstă- 
mat și mi-a dat lămurire. 

— Ucrainianul cel chior ? $ 

— Întocmai. Iată doi iscusiți care ştiu ca si noi ce su- 
ferință are slava luminăției sale. Gogolea a și spus lui moş 
Ilia că asta ar fi comoara lor. Însă bătrînul înţelege mai 
bine că asemenea comori sint cu primejdie. Poate ar fi po- 
trivit să fie coborit și moș Ilia în beciul de sub paraclis, 
ca să ţie tovărășşie lui Gogolea pînă le va veni vremea să 
li se închidă la amîndoi clonţurile. 


107 


— Ce spui tu e destul de înţelept, Ionuţ, îngină blind 
arhimandritul. 

— Da, uncheșule. 

— Dar eu am socotit că asta-i dovada mea, pe care o 
țin eu pentru luminăţia sa, la o trebuinţă. încolo, ce folos 
ar trage Domnia din pieirea unor mişei ? Bătrinul mai În- 
tîrzie aici din dragostea ce are pentru căpitanul său Răţoi. 
Dacă-l slobod pe Răţoi şi-mi ridic de deasupra lui mina, 
amîndoi trec iar în pustie de unde au venit şi li se prăpă- 
desc urmele. Acolo unde s-or duce, vorbele lor n-ar mai 
avea putere nici noimă. 

Jder clăti din cap cu îndoială : 

— Așa pare să fie, uncheșule. Dovada ce am întocmit 
eu, e mai bună. Zălogul ce ai e de puţin preţ. Poţi să-l leşi 
să se ducă, ori mi-l dai mie să-l întrebuinţez eu. 

— Îţi trebuie pentru ceva? N-aș crede că ţi-ar face 
trebuinţă unde te duci. Oamenii de teapa asta pot fi viteji, 
dar fără statornicie ; adulmecă numai folosul, cum fiara 
adulmecă prada. 

Jder stătu o clipă pe gînduri. 

— Cwvioşia ta te gîndești la toate, uncheșule, răspunse 
el c-un glas şiret învăluit. Gogolea mi-a trimes răspuns 
prin Ilia Cazacul și mă jură pe toţi Dumnezeii să mă în- 
duplec a-l vedea. Cunoaşte că la mine n-are mult har ; de 
aceea mă încîntă că ar ști să-mi spuie ciîte-n lună şi-n 
stele, pentru folosul meu. Eu cuget așa, că să mă învoieşti 
să-l văd, uncheşule. După asta îţi spun eu ce preţ mai 
poate avea asemenea marfă. Ori să nu mai steie aici în 
preajma luminăţiei sale și să se ducă să-și caute urmele 
vechi la Pragurile Niprului, ori, dacă mai poate fi de folos, 
să-l slobozi şi să-l trimeţi cu soţul său într-o slujbă folo- 
sitoare Domniei. Dacă s-or întoarce, să le fie mare do- 
bînda și deplină mila domnească. Dacă nu s-or întoarce, să 
se cetească iertările pentru sufletele lor. Socot că nouă- 
zeci și nouă de zile s-ar cuveni să se cetească asemenea 
iertări 

— Da-da... suspină arhimandritul ; astfel se pot îm- 
puţina cunoscătorii de taine. . | 


108 


Jder îl privi pe uncheșul său cu îndoială ; dar acesta îi 
zimbi cu dragoste adevărată. 

— Cred că nu mă înșel, începu iar într-un răstimp pă- 
rintele Amfilohie ; gîndul tău ar fi să-i îndemn pe acești 
barbaţi vrednici cătră raia. 

— Da, uncheșule, se îndulci Jder. Amîndoi l-au mai 
slujit pe dumnealui Mihu, neprietinul luminăţiei sale. Se 
chiamă că acuma scapă din prinsoare și nimeresc la Brăila. 
Își găsesc un stăpîn vechi și se grăbesc să-l slujească iarăși. 
[i spun adevărat ori minciunos toate cîte sînt aici, la Vaslui. 
După aceea, cumpănind foloasele, or încerca să facă așa 
cum socot eu că-i mai bine. Cam de asemenea neguţătorie 
aș pofti să vorbesc eu cu căpitanul Grigorie Gogolea. 

— Bine ; să vie părintele Emilian, să-i dau poruncă. Te 
vei duce mine dimineaţă, pe lumină. Pentru robii noștri 
din hrube, n-avem în vremea nopţii nici făclii, nici opaiţ de 
seu. Îi mai poruncesc lui părintele Emilian să-ţi mute cul- 
cușul aicea, în apropierea mea, ca să te am la îndămină cît 
mai stai în tabără. Se află de cealaltă parte a paraclisului 9 
chilie întocmai ca asta în care ne aflăm acuma. Găzduiesc 
în ea oaspeţi de samă. Potrivită este și pentru un nepot 
prea iubit al meu. 

Sfinţitul Amfilohie bătu din palme şi părintele ecle- 
siarh Emilian se înfățișă numaidecit. Cuvioşia sa află cu 
multă bucurie că n-are să mai doarmă într-un pod cu îîn. 
Și pofti pe Jder să-l ducă la chilia de oaspeţi mari. 

— Aicea intră numai obraze alese, șopti el lui Ionuţ 
Păr-Negru, călăuzindu-l cu făclioara în încăperea porun- 
cită. Cînd binevoiește să vie măria sa Alexandru- Vodă de 
la Bacău la părintele său, apoi aicea hodinește. | 

— Aicea ? se miră Jder ; chiar în chilia asta? și în 
acest pat ? 

— Aici, precum spun, jupin Ionuţ. 

— Asta-i o întîmplare mai ciudată decit toate, mur- 
mură Jder ginditor. 

Își trimese apoi prin părintele Emilian răspunsurile și 
poruncile cătră Gheorghe Botezatu. Şi hotări eclesiarhului 
ceas pentru vederea căpitanului Gogolea. 


1099 


CAPITOLUL VII 


ÎNTÎILNIREA CU AL DOILEA OM 
DE  ISPRAVĂ ŞI CUNOSCUT 
VECHI AL LUI JDER 


Cu toată truda pe care o simţea în mădulările sale după 
o zi de umblet şi frămîntări, Ionuț Jder mai stătu treaz încă 
un răstimp îndelung. Trăgea de pe el straiele și le împin- 
gea pe un scaun, fără să le vadă ; îşi lepădă o ciubotă la un 
capăt de pat și alta la alt capăt. Se uita imprejuru-i cerce- 
tind zidurile, soba și ferestrele. Una din ferestre, mai mică, 
răspundea, ca şi la părintele Amfilohie, în paraclis ; cea- 
laltă răspundea în ograda curții, deasupra unor acoperi- 
șuri de la alte clădiri mai mici decit casa domnească. După 
a sa socotinţă, acele clădiri duceau din una în alta pînă la 
odăi și pînă la chilioara unde stătuse de vorbă cu moș Ilia 
Cazacul. 

Gheorghe Botezatu intrase cu pași moi și culesese toate 
lucrurile aruncate ale stăpinului său. Cind ieși el, Jder îl 
urmă pînă la ușă, cercetind încuietoarea și aruncînd o pri- 
vire în sală, unde stăteau de veghe doi copii de casă cu să- 
biile goale. În sala aceea fără îndoială răspundea si ieşirea 
de la iatacul Domnului. 

Închise uşa trăgînd zăvorul. Cînd se lăsă pe culcuş și se 
întinse cu fața în sus, văzu în bagdadie tremurul luminii 
de la făclia de ceară care rămăsese aprinsă pe măsuţă. Se 
sculă să stingă făclia şi atunci i se întoarse, din simţirea lui 
trează din fundul fiinţii, ca un fel de băgare de samă. Pu- 
nîind luminarea de ceară în picușul ei, pe marginea má- 
suţei, părintele Emilian eclesiarhul rostise mai muli soptit, 
cum îi era obiceiul, cîteva cuvinte. Jder le lăsase să treacă, 
fiind cu auzul și înţelegerea tulburate de trudă. Acuma 
însă își dădea samă că monahul a spus ceva care-i face lui 
trebuinţă să nu uite. Stătu lîngă făclie, silindu-se a-şi 
aduce aminte. Suilă în făclie și o stinse şi căută prin întu- 
neric culcușul, așezîndu-se cu faţa în sus. Aţiţarea îi alun- 
gase deocamdată somnul. Îl învăluia iarăşi ca un abur 
truda, cînd îi veni știință că părintele Emilian vorbise 


110 


despre intoarcerea apropiată a lui Săndrel- Vodă de la 
Bacău. Acea întoarcere nu poate să fie, iși făcea el soco- 
teală zimbind, decît «după o săptămină, ori zece zile», — 
asa cum îi rinduise vremea pentru slujba sa sfinţitul Am- 
filohie. 

l voiam să ştiu... oftă el în- 
torcîndu-se pe-o coastă, cu fața la părete. 

Încordarea i-a trecut. A adormit. 

A doua zi dimineaţă, cînd sări din aşternut si trase ză- 
vorul, găsi pe Gheor ghe Botezatu la prag, cu straiele Și în- 
călțările gata într-o mină şi cu ligheanul și ibricul în alta. 
Se imbrăcă, își pieptănă pletele ; tatarul îi bărbieri obra- 

zul c-un brici care totdeauna era ager. Îi turnă să se spele. 
Se lăsă în voia slujitorului ; toate le făcea părind pe ju- 
mătate adormit, căci iarăşi era înţepat de cugetările lui 
din ajun. 

După aceea se înfăţișă părintele Emilian, cu cheile de 
la beci şi c-un slujitor cu sabie. Îl lăsară pe tatar să gri- 
jească chilia. Jder, monahul şi oșteanul coboriră trepte 
strimte de piatră, ca-ntr-un culbec. Numărătoarea trep- 
telor era douăzeci şi două. De la cea din urmă treaptă şi 
pînă la usa unde s-a oprit eclesiarhul erau zece paşi. Pă- 
rintele Emilian a intors o cheie în broască şi a deschis ușă 
de zăbrele. Acolo a rămas oșteanul cu sabia trasă. După 
alţi patru pași, monahul a deschis o altă ușă, căptusită cu 
fier. După acea ușă l-au găsit pe Gogolea. Stătea pe spate, 
pe-un aşternui de paie. Era pe jumătate întors spre o fe- 
reastră cu gratii, sus, unde nu se putea ajunge decit cu 
scară. Însă Gogolea părea a cugeta cum să ajungă totuși 
acolo fără alt ajutor decit picioarele și braţele sale. Abia 
după ce făcură ciţiva pași în hrubă, robul de pe culcușul 
de paie înţelese că n-a intrat la el numai părintele Emilian, 
cum avea obicei să intre în toate dimineţile, aducindu-i ul- 
ciorul cu apă şi pita. Se răsuci și văzu pe Jder. Se zvirii 
din culcuş în picioare și rînji cu voie-bună. Părea rinjet 
schimonoseala feții lui și voie-bună prefacerea ca-ntr-o 
fulgerare a întregii sale întăţișeri. Era numai umbra lui 
căpitan Gogolea de altădată, așa-s de schimbătoare vîntu- 
rile și dese valurile care bat pe meșterii din asemenea 
breaslă nestatornică. Nu era slab de foame și trudă, ci de 
obidă, ca hultanul ce stă în lanţug. 


111 


— Mă-nchin cu plecăciune ca la sfintu soare și bucu- 
ros sînt de vederea domniei tale, jupîn comise Ionuț, s-a 
plecat el din şale cătră oaspetele său. 

Jder il privea cu luare-aminte. De şi slăbit, căpitanul 
i se părea încă în putere și sprinten. 

Părintele Emilian s-a tras îndărăt. 

— Eu mă duc și aştept la zăbrele, a zis cuvioşia sa. 

Jder a închis după călugăr ușa hrubei. S-a rezemat cu 
spatele în ea ş-a stat privind la lotru, sprijinindu-și ca din 
întîmplare mîna stingă în stiletul italienesc de la cingă- 
toare, ce-i fusese dăruit de postelnicul Ștefan. 

— Stăi la locul tău, Gogolea, porunci el, și spune de ce 
ai dorit să mă vezi. 

— Jupine comise Ionuț, se rugă lotrul, căzind în ge- 
nunchi pe culcușul de paie, nu te uita așa la mine. Decit 
să te uiţi așa la mine, mai bine străpunge-mă şi-mi ia 
viața. | 

Își smulse într-o parte haina zdrenţuită, şi-şi descoperi 
pieptul lat și păros. 
 .— De ce m-aș uita altfel la tine, Gogolea ? îl întrebă 
Jder, cu glas îngheţat. 

Lotrul îl privi cu teamă. 

— Mi-ai fost vreodată cu priință ? urmă Ionuț. Fost-au 
vorbele tale drepte ? Şi faptele ce-ai săvîrșit n-au fost tot 
așa de spurcate ca şi vorbele? Căci voi, cei din pustie, 
n-aveţi altă lege decit viclenia şi prada. 

— Străpunge-mă şi-mi ia viaţa... urmă a suspina lo- 
trul, privind totuși cu agerime pe Jder printre gənele-i pe 
jumătate închise. 

— Ce bine mi-ai făcut tu în această viaţă, Gogolea, ca 
să te străpung ? Pentru un viteaz ca tine, asemenea sfîrşit 
e cel mai cu priință, căci toate pacatele tale le-aș încărca 
asupra mea, iar tu te-ai duce cu desaga uşurată pe cea- 
laltă lume. E mai potrivit să stai aicea, putrezind în umi- 
linţă. Din cînd în cînd vezi pe ferestruica aceea zăbrelită 
ciîte-o pasere slobodă : asta-i cea mai mare pedeapsă a ta. 

— Dar ce faptă așa de blăstămată am săvirșit, jupine 
comise Ionuț, ca să pier astfel aici, ca mișşeii cei mai de 
rind? Eu în viaţa mea n-am purtat sapa, ci sabia. Am 
purtat fierul în mînă, ca să nu am lanţuri la picioare. După 


112 


ce am voinicit pe socoteala mea, după rinduiala pe care 
o avem noi cazacii, am venit sub steagurile măriei sale 
Ștefan-Vodă, ca să mă răscumpăr. Vinovat fost-am altă- 
dată față de domnia ta și față de părintele domniei tale, 
dar 'atuncea nu te cunoşteam și n-am avut nici un legă- 
mâînt cu domniile voastre. A ales între noi puterea și no- 
rocul. Aţi fost mai tari și m-aţi biruit. Pe urmă ne-am 
iertat ca niște viteji ce ne aflam și nu mai aveţi a pune 
împotriva mea nici o vină. 

— Ba am, Gogolea. 

Căpitanul de lotri rămase tăcut, privind pieziș spre 
Jder. | 

— Nu mă întrebi, Gogolea, despre ce vină anume e 
vorba ? 

— Ba întreb, răspunse cu îndoială lotrul. 

— Dacă mă întrebi, ţi-oi spune numaidecit că te-ai 
îmbiat în slujba lui Săndrel-Vodă, ca să-i strecori vorbe 
despre mine și despre nişte întimplări uitate, cînd ne-a 
fost dragă la amindoi — lui Săndrel-Vodă şi mie — o 
jupiniţă cu numele Nasta. Că ai aflat ce s-a întîmplat 
între mine şi acea jupiniţă Nasta, nu-i de mirare. Dar 
acele lucruri s-au trecut, alintările acelor tinereţi au fost 
ca f.orile care înfloresc dimineaţa şi pînă în sară se ofilesc ; 
jupinița Nasta s-a prăpădit în urgie și pentru sufletul ei 
se cuvine să ne rugăm, nu să birfim. Ci tu ţi-ai îmbălorat 
gura, virînd în urechile stăpinului tău ceea ce se cuvenea 
să rămiie neștiut pină la judecata din veac ; atuncea are a 
cîntări numai unul Dumnezeu cele bune și cele rele. 
Prihănind amintirea jupiniţei Nasta, în același timp m-ai 
pîrît pe mine, ca pe unul ce mi-am călcat credinţa cătră 
fratele meu de cruce. Dar tu, Gogolea, ești mai vechi decit 
mine și știi cum sînt dragostele în această viaţă ; cît sînt 
de șubrede şi de înșelătoare. Nu aicea trebuie căutată 
credința cătră fratele meu de cruce Săndrel-Vodă, ci în 
faptele pe care le-am săvirşit cu dreptate, martor avînd 
pe însuși Domnul Dumnezeu, care era în inima mea, 
atuncea cînd m-am pus jertfă pentru Domnul meu și 
fratele meu. 

Lotrul bătu metanie, suspinînd : 

— Așa este, jupîn comise Ionuț. Vinovat sînt. N-am 
cugetat la toate cîte spui, pe care le văd drepte și curate 


8 113 


ca soarele, ș-am greşit, fiind păcătos ca un misel de rînd. 
lartă-mă, frate creştine, căci îmi mărturisesc greșala. 

Ionuț îl privi un timp pe căpitanul Grigorie de sus, 
apoi lepădă spre el aceste vorbe : 

— Te iert. 

Lotrul ridică fruntea și holbă ochii, neviindu-i a crede 
că a auzit bine. Totuşi acele vorbe se rostiseră, și el se 
grăbi să bată metanie şi să sărute pămîntul hrubei. Ci în 
aceeași clipă cugetul lui neadormit, care scurma şi scociora 
în toate chipurile, îi dădu înştiinţare că bucuria i-i prea 
grabnică. Iertarea aceea trebuie să fie cumva legată de 
anume îndatoriri, și s-ar putea ca din toate să iasă pentru 
dînsul o neguţătoric proastă. 

— Jupine comise, îl încercă el pe Ionuţ; lîngă paca- 
tele mele, care sînt grele și fără număr, se cuvine să adaogi 
și puţin bine pe care ţi-l pot face domniei tale, fără nici 
o plată. Te pot încredința că nu atita cele ce voi ii spus 
cu despre întimplări trecute a zădărit pe Săndrel- Vodă; 
ci asta mai mult l-a întărit în zavistia ce are măria sa 
asupra domniei tale. Înţelegînd la măria sa că și-a făcut 
nălucă si n-are somn și pace din pricina domniei tale, m-am 
alăturat și eu cu ale mele, ca să-i intru sub piele și să trag 
foloasele ce se cuvin unui sărman ca mine. Dau încredin- 
tare că și fără asta măria sa avea împotriva domniei tale 
gînd de prigoană. Avea asemenea ginduri înainte de a ne 
năimi, pe mine şi pe Toma lui Bogat. Dacă pofteşti, ţi-oi 
spune toate cite le-am văzut și auzit, şi unele pe care 
le-am înţeles, ca să-ţi aperi capul. 

Jder răspunse tot de sus : 

— Stiu toate. Nu mă tem, căci celor vicleni le stă 
Dumnezeu împotrivă. Alţii se chinuiesc întru neputinţa 
lor; eu mă învrednicesc a şedea fără frică sub dreapta 
luminăţiei sale. Dacă n-ar fi așa, n-aş fi eu aici, jude- 
cindu-te. 

— Mi-ai făcut județ și m-ai iertat, jupîne comise. Nu 
cutez a crede că vrei să mă slobozi din această robie. 

— Ba da, Gogolea, cutează a crede. 

— Cu ce preț ? abia îndrăzni a întreba lotrul. 

— Cu nici un preţ. În ziua hotărită ţi se deschide usa 
asta, pe urmă cealaltă ; slujitorul cu sabia te scoate la 


114 


lumină și-ţi spune: Din mila măriei sale, căpitane Gri- 
gorie, ești slobod. 

—— Cine hotărăște ziua ? 

— Sfinţitul părinte Amfilohie. 

Gogolea se zvirli în picioare de pe culcușul său și făcu 
doi pași spre lumina ferestrei. După asta se întoarse cu 
mare ațiţare spre Jder, și cu lacrimi în glas. 

— Nu te juca cu mine, jupîne comise, ca miţa cu 
șoarecele. Spune-mi care-i preţul slobozeniei mele. Pen- 
tru numele lui Dumnezeu cel sfint, pe sufletul domniei 
tale, te jur nu mă pedepsi; contenește a mă sfredeii cu 
acel jungher pe care-l ţii în mîna stingă. 

— În numele lui Dumnezeu și pe sufletul meu, nu 
am a-ţi cere nici un preţ, Gogolea. Stăi pe loc, nu înge- 
nunchia, nu suspina, nu te apropia. Ascultă şi înţelege. 
Ce vrei să facă măria sa cu tine? Am vorbit cu sfințitul 
Amfilohie şi l-am întrebat şi pe cuvioşia sa: ce să facă 
c-un om fără statornicie ca Gogolea ? cruce mare, drac 
bătrin. Gogolea pare a se închina, dar harul Domnului 
Dumnezeu niciodată nu l-a cunoscut. Om de nimic şi fără 
credinţă ! 

— Așa este, asa este; toată viaţa am vrut să-mi răs- 
cumpăr pecatele, si n-am putut, săvîrșind altele. 

— Deci, Gogolea, să te duci mai bine în pustia ta, 
de unde ai venit. Să zicem că domnia ar pofti să-ți deie 
o slujbă, ca să te răscumperi, şi să ai de la luminăţia sa 
toate ierțările și mare milă ; vite cite să nu poţi număra 
din dobinzile măriei sale, și pămint în stăpinire cît vezi 
cu ochii... Ce folos! căci n-ai puterea statorniciei. Şi măria 
sa Ştefan cere de la slujitorii săi mai ales statârnicie. Te 
duci poate cu bună eredinţă să săviîrșești, dar vintul te 
bate și te mînă în altă parte. Te-aș întreba, Gogolea, dacă 
te poate împiedeca cineva, după ce-i îi slobod, să te duci 
în lumea ta în care ai mai fost. 
= — Nu mă poate împiedeca nimeni, însă pot jura. 

— Ce preţ are jurămiîntul tău, Gogolea ? 

— Atuncea nu jur, dar am să săvirșesc ce mi s-a po- 
runci, ca să se vadă ce fel de viteaz a fost pe lumea asta 
Grigorie Gogolea ! 


8" | i 115 


Jder nu dădu răspuns. Îl privi lung. Lotrul sta în 
picioare sub lumina ferestrei. Îi tremurau buzele veştede 
şi-i crescuseră și i se înflăcăraseră ochii sub frunte. 

— Ce trebuie să fac? Ce trebuie să fac? întrebă el 
cu glas șoptit. 

Jder îl cumpăni şi-l găsi destul de moale în stăpîni- 
rea sa. | 

— N-aş putea să-ţi spun, căpitane Grigorie, căci eu 
nu cunosc întru totul socotelile luminăţiei sale. Mai bine 
le știe părintele Amfilohie. Mă gîndesc așa, după cîte am 
vorbit eu cu părintele arhimandrit, și după cît am putut 
înţelege de la cuvioşia sa, că măria sa ar avea nevoie de 
un slujitor destoinic, ca să-l trimeată la Brăila. Luminăţia 
sa și-a oprit gîndul la mine, plăcîndu-i slujba mea. Dar 
eu am și altele poruncite, așa că pot lăsa altuia putinţa 
să fie folositor luminăţiei sale. 

Ascultă ce-am să spun eu, Gogolea, şi să fii cu straş- 
nică luare-aminte. 

În cetatea Brăilei se află în ziua de astăzi trăitori doi 
neprietini ai măriei sale, dintre care pe unul îl cunoşti, 
deoarece ţi-a fost stăpîn. Dacă-i nevoie, îți spun şi nu- 
mele celuilalt. Destule neplăceri a avut luminăţia sa, 
precum ştii, de la jupîn Mihu. Acest boier, precum te-ai 
putut încredința, s-a pus împotriva luminăţiei sale chiar 
dintru început, cînd nu se știa cum se va alege Domnia 
nouă. Domnia nouă s-a ales cu putere şi strălucire, și azi 
stă împotriva păgiînilor, deci în slujba Domnului Dumne- 
zeu Hristos. Toată lumea a văzut și a înţeles asta, chiar și 
oamenii fără credinţă și lotrii înţeleg asta ; numai acel bo- 
ier Mihu nu înţelege şi urmează a sta potrivnic Domnului 
său, împreună cu alţi boieri de la munteni, care își caută 
foloasele la necredinciosi. Luminăţiei sale îi trebuie acel 
om, ca să-l supuie judeţului său. l-ar trebui și aitul, care 
se află tot acolo, la Brăila, dar asta poate părea o treabă 
prea grea unora şi altora. Însă cine poate apuca de grumaz 
pe unul, îl poate apuca şi pe celalalt şi-i poate aduce în- 
hamaţi pe amîndoi, pînă sub scara luminăţiei sale, cînd 
stă luminăţia sa calare, dîndu-și poruncile. 

De ce socot eu că un oarecare păcătos, însă vrednic 
barbat, cu numele Gogolea, ar putea săviîrși o slujbă ca 
asta ? Căci el poate trece cu ușurință în raia ca fugar 


116 


dintre curtenii Domniei Moldovei ; cum ajunge acolo și-l 
cercetează dregătorii turci, el arată chezaș al său pe jupîn 
Mihu, căruia i-a fost altădată, în Lehia, slujitor. Jupîn 
Mihu îl cunoaște și. deocamdată nu se leapădă de el. Ca 
să-i adoarmă orice fel de bănuieli, acel păcătos însă iscusit 
barbat cu numele Gogolea îi arată toate cîte sînt la curtea 
de la Bacău și la curtea de la Vaslui; îl suduie mai cu 
samă pe unul Ionuţ Păr-Negru, ca să-și săreze sufletul 
macar în acest chip, și jupîn Mihu se încredinţează de 
toate adevărurile, căci și domnia sa are iscoade care-i 
spun de cite se petrec aici. Află jupîn Mihu mai ales că 
ai fugit din prinsoare și asta i-i de ajuns ca să înceapă a 
se lăsa în mîinile tale. 

Asemenea treburi nu se fac în pripă. Să zicem că se 
fac în trei luni, cam pîn’ pe la Simedru. Atuncea, în 
preajma lui Simedru, intră cu grabă și într-ascuns un pile: 
de călărime de la Moldova și pălește pînă în raiaua Bră- 
ilei. Într-un chip ori altul, Gogolea are să primească în- 
ştiinţare la vreme. Dacă se potrivește ca neprietinii mă- 
riei sale să fie aduși în puterea călărimii de la Moldova, 
atuncea isprava acelui păcătos însă viteaz barbat cu nu- 
mele Gogolea dobindește asemenea faimă încît se vor- 
beşte despre ea nu numai la Vaslui și Suceava, ci şi la 
Țarigrad și la Crîm, şi la unguri şi la leşi, şi la litveni, 
în toată lumea asta. Şi ajunge vestire pînă la scaunul Îm- 
părăţiei celei din veac, de așa ispravă cum nu s-a mai 
pomenit, că un viteaz a făptuit ce pot făptui numai oști 
legate ; și Împăratul cel din veac dă din cap și zice: 
«Vrednic creştin este, căci a săvirşit acestea pentru mine. 
Să i se şteargă din condica îndrăciţilor toate pacatele să- 
virșite cu voie ori fără de voie.» 

Ai înțeles, Gogolea ? 

— Am înţeles, răspunse Gogolea, de sub lumina fe- 
restrei și de îîngă zidul de care sta rezemat. Oi! și vai! 
Pentru numele lui Dumnezeu căruia vreau să-i slujesc, 
să mă trimeată pe mine să săvirșesc asta. Nu mă lăsa, ju- 
pîine comise Ionuţ, pune cuvînt bun şi mijloceşte pentru 
mine, ca să mă duc eu. 

— Să vedem, să vorbesc cu părintele Amfilohie, răs- 
punse cu îndoială Jder; a cumpăni cuvioşia sa cum e 


117 


bine. Eu zic așa : întăi să-ţi deie drumul să te duci calare 
și cu armele pînă într-o pajiște, ori pînă subt o streşină 
de codru, și după ce-i trage pe nări miros de flori și ume- 
zeală de izvoare, să te întorci tu de bună voia ta, să ceri 
intrare la cuvioșia sa, să cazi în genunchi şi să ceri singur 
asemenea slujbă. Oi fi de faţă și te-oi sprijini. Deocamdată, 
te lăs ; ș-oi mai veni pe-aici. 

— Cînd ? 

— Poimîni. 

— Nu mă lăsa, jupine comise; pînă poimini e prea 
mult. 

— Nu-i prea mult. Să-ţi treacă întăi ferbinţeala, să 
vedem dacă şi judecata răcorilă te-o îndemna la fel. 

— Fii încredinţat că altfel nu fac. 

— Bine ; s-a vedea. 

— Of şi vai! nu mă lăsa. Însetatu-s să fiu iar om. 

— Bine ; atuncea oi veni mini. 

— Și pînă mîni e mult, comise Ionuţ, dar oi aștepta. 
Ce-am să fac? oi aștepta şi pînă mini. Dar mini să vii 
numaidecit ! 

Jder l-a lăsat pe păcătos să-și frăminte fiinţa şi min- 
tea s-a ieșit, chemînd pe părintele Emilian ca să închidă 
uşa grea căptușită cu fier. Ca un capac de sicriu cra acea 
ușă. Cînd a împins-o părintele eclesiarh cu umărul, ea a 
făcut buf! fără nici un răsunet sub bolta scundă. Călu- 
gărul a intors cheia, opintindu-se asupra ei ca asupra unui 
sfredel. 

Acuma, își făcea socoteală Ionuţ, Gosolea așteaptă să 
mă-ntore. Stă şi se uită la ușă ca un hăbăuc; ascultă cum 
ni se depărtează paşii și așteaptă. Așteaptă. Numără cli- 
pele ca pe niște mărgele de ghiaţă. Se-ntoarce la feres- 
truica zăbreiită și aşteaptă să se întunece de amurg. Pe 
urmă așteaptă strigătul străjerilor şi cîntecele cucoşilor. 
Trece aşa noaptea încet-încet şi vine dimineaţa. Însă 
jupînul comis Ionuț nu se întoarce, căci îşi are socotelile 
sale. Îl mai lasă pe căpitanul Grigorie Gogolea să se mai 
frigă pe gratar încă o zi ș-o noapte, ca să-i fie vedeniile 
mai tari și nădejdile mai aprinse. Se poate întîmpla să se 
aleagă gindul cătră care a fost ademenit acel voinic cu 
multă îndrăzneală și cu puţină cumpănire. Jder a păstrat 


118 


în el amintirea unor laude ce le-ar fi rostit în plăcerea be- 
ției Gogolea : că numai un viteaz ca dînsul ar fi în stare 
să aducă în sac, legat ca pe un fedeleș, pe jupîn Mihu, 
să-l închine plocon luminăţiei sale Ştefan-Vodă. Din 
această amintire slabă s-a hrănit şi a crescut gîndul lui 
Jder, cînd l-a împresurat pe căpitanul Grigorie Gogolea. 

Asemenea ciudate gîngănii zac în fundul fiinţii noas- 
tre ca într-o îîntînă afundă de întuneric. Stau acolo fără 
să avem ştiinţă de ele și, din ce pricină nu se ştie. deo- 
dată își iau zborul în zig-zaguri şi rotocoale spre înţele- 
gerea noastră. 

Așa de cind am trecut prin tirg și am stat în priveliște 
la trecerea: luminăţici sale; ş-am văzut cum purced 
panţirii în zale, cu săbiile și suliţile; şi ne-am oprit la 
un neguţător birlădean, poftind o cupă de mied, scos 
atuncea de sub patruzeci de trepte, ca să ne răcorim și să 
ne înfierbîntăm în același timp ; şi de cînd am stat în tai- 
fas un ceas şi mai bine cu părintele arhimandrit uncheșul 
nostru spunîndu-i unele și altele despre lotru ; şi de cînd 
ne-am întors în chilie şi stăm întins pe divan cu fața în 
sus, am rămas aţintit la alte gîngănii care fulgură în fin- 
tina afundului nostru. 

Am aflat că Săndrel-Vodă vine în cîteva zile la po- 
runca luminăţici sale părintele său. Înainte de a sosi 
Săndrel-Vodă, noi om fi fost pornit pe lungă cale, fără să 
știe nimeni, fărădecît numai părintele arhimandrit Am- 
filohie, uncheșul nostru. Ne ducem cum se duce paserea, 
fără să lese urmă. 

Iată că suie spre noi un licurici al aducerii-aminte. Nu 
știm pentru ce; poate avem să înţelegem mai pe urmă. 

La noi la Timis, într-o toamnă, cînd ne ridicam noi fe- 
cioraş, începînd a umbla la vinătorile tătuţei, a fost venit 
un boier din ţinutul Sucevii, pe care nu mai știm cum il 
chema. Nu mai era tînăr; purta un bărboi cărunt cît o 
mătură și avea o putere ş-un glas de-a mirare. Ne uitam 
la el cu mare plăcere cum bea vin, căci era beţiv vestit 
și lăudat, și-l ascultam cum povestește de niște întîm- 
plări ce nu s-au mai pomenit. Acel boier dormea în 
odaia tătuţei, și tot în odaia tătuţei, într-un pătuc, dor- 
meam și noi. Noi, cel mititel ne culcam mai devreme ; ne 
închinam și ne rugam și muţa iăcea asupra noastră sem- 


119 


nul sfintei cruci. Tătuţa şi cu acel boier, batir că erau 
trudiţi de vinătoare și de ospăț, intrau la hodină mai tirziu, 
Cum intrau domniile lor, noi cel mititel ne trezeam și stă- 
team cu ochii stecliţi ascultîndu-i ce graicse, Într-o sară, 
zice acel boier cătră tătuţa : 

— Jupîn Manole, am eu un frățin cu care am venit 
la vînătorile dumnitale. Nu se află în Suceavă barbat mai 
lăudăros decît domnia sa. L-ai auzit și domnia ta, cum 
spune, de te cruceşti. Și se crede cel mai viteaz între toţi 
vitejii. 

— Vrei să vorbeşti de pivnicer ? a întrebat tătuţa. 

Noi nu ştiam atuncea ce-i aceea «pivnicer». Dar vorba 
ne-a rămas de la cea oară. 

— De pivnicer, da, — răspunde boierul «cel bărboi» 
cătră tătuţa. Vreau eu, dragă jupîn Manole, să-i fac una, 
să se ducă veste pînă-n Țara Ungurească. Pivnicerul — 
zice iar bărboiul — hodinește în odăița de-alături. Mine 
sară, cînd om fi noi la masă, înainte de a ne trage la că- 
mările noastre, fă domnia ta o treabă așa precum te în- 
văţ. Du-te și caută un cucoș negru la găinărie; fereşte-l 
sub contăș să nu vadă nimene şi intră cu el în camara 
de-alături. Viră cucoșul tocmai în fund în sobă şi închide 
portiţa la gura sobei. Pe urmă, lasă aşa și vină unde-om 
fi noi. 

— Ei, şi ce-i dac-oi pune în sobă cucoşul? a întrebat 
tătuţa pe bărboi. 

— Ai să înţelegi mîne sară, după ce ne-om așeza cu 
toţii la hodină, fiecare în cămările noastre. 

— Bine, îi întoarce cuvînt tuţa ; dar vreau să ştiu și 
eu mai înainte ce-are să fie. 

— N-are să fie nimica rău, numaicit să te culci încins 
cu chimirul. 

— Spune-mi, omule, ce-i cu acel cucoș? Și de ce să 
fiu încins cu chimirul ? 

— Nu-ţi spun; ai să vezi. Da? de chimir pot să-ţi 
spun, că să te încingi cu el, ca să nu crăpi de ris. Dease- 
menea îți mai pot spune despre cucoși, că nici un filosof, 
de cînd îi lumea asta, n-a putut afla de ce cîntă cucoșii. 
Parc-ar fi ceasornice, așa cîntă străjile. Fie nour și ploaie, 
fie vînt, fie senin, cînd li-i poruncită clipa, cucoșii încep 
a cînta, şi cîntă. Ar spune unii cum că ei aud şi oamenii 


120 


n-aud pe cucoșul cel sfint din grădina raiului, din cer; 
dar acestea-s basme. Alţii zic că așa i-a potrivit Dumne- 
zeu pe cucoşi să fie astrologi, căci ei cîntă ș-a ploaie, ș-a 
vreme bună, de fiece dată într-un chip anumit. Dar ce 
fel de astrologi cucoşi ? 

— laca-s astrologi, și-s mai buni decît ceilalţi care-s 
fără aripi... a rîs tătuţa. 

— Aşa este, a rîs și bărboiul; și iaca nimene nu știe 
și nici n-are de ce ști, pentru că aicea nu este altceva 
decit puterea lui Dumnezeu. Cînd i-a veni clipa, cucoșul 
din sobă are să cînte. Dacă-i bătriîn, cîntă el din ştiinţa 
lui ; dacă-i tînăr, aude pe altul şi se îndeamnă şi el. 

— Asta este ? a zis tătuţa, căscînd. Om vedea ce-a fi 
și asta. 

— Vei vedea, şi să nu uiţi să te-ncingi. 

După ce-am auzit asta noi cel mititel, am pus tîmpla 
pe pernuţă ș-am adormit. Am visat cine ştie ce, am ames- 
tecat cele visate cu cele auzite, ș-am uitat. 

În sara cealaltă, aţipisem. Au venit tătuţa şi boierul 
sucevean. Grăiau în şoaptă și se îndemnau la ceva; pe 
urmă tăceau şi așteptau. 

— Pe cine-or fi așteptîind? ne-am întrebat noi, cel 
mititel. 

N-așteptau pe nimeni. Bărboiul a poftit ceva. Tătuţa, 
așa cum se afla, desculţ, s-a dus şi i-a adus. M-am sculat 
în aşternut şi am văzut că i-a adus o cupă de vin. Întăi a 
gustat tătuţa, precum e obiceiul, și pe urmă i-a dat cupa, 
şi celalalt tot sorbea încet. Și tot îi făcea semn tătuței 
c-un deget. Şi așteptau. Iar tătuței îi asfințeau ochii și 
căsca. | 

Numai iaca, — s-aude. 

Ce s-aude ? căci noi, cel mititel, ne-am spăriat. S-aude 
trimbiţa îngerului Gavril. Unde s-aude ? În cer? ori sub 
pămînt ? Şi cît de departe ? Cine ştie unde, și totuși parcă 
sună la doi pași ; ori parcă-ți sună în timplă. Tace o clipă 
şi iar izbucnește. De așa spaimă am fost cuprins, încit 
am sărit în picioare ș-am ţipat. Tuţa fe-a cuprins şi ne-a 
învălit capul cu poclada. Dar tot auzeam. Însă ne-am adus 
aminte de ce-au grăit boierii c-o sară mai nainte și ne-am 
liniştit. Am scos capul de sub pocladă şi numai ne strălu- 
ceau ochii, ca la un drăcuşor. 


t21 


Soba de alături e în părete cu camara noastră. S-aude 
la noi trîmbiţa Arhanghelului sau a lui Caraoschi, cum 
s-aude şi dincolo. Ce-o fi făcînd pivnicerul ? 

Pivnicerul nu făcea deocamdată nimica. Încremenise 
de mare spaimă în așternut. Pe urmă, la răstimpuri, s-a 
sculat şi a început a căuta, ba pe pat, ba pe după dulapuri. 
A deschis uşa ș-a pîndit dacă nu-i ceva în tindă. S-a făcut 
liniște ; cucoșşul şi-a împlinit datoria și a tăcut ; suceveanu 
și cu tătuţa se tăvăleau pe jos de ris. 

Cînd a fost la straja a doua, bucuria suceveanului a 
fost și mai mare ; căci spaima cea fără nume și fără cu- 
noaștere l-a trezit pe pivnicer dintr-un somn mai adînc. 

De ce se va fi suit din afundul nostru gingania asta a 
amintirilor ? 

Acuma știam de ce. Căci Săndrel-Vodă va să vie să 
găzduiască și să hodincască în această chilie în care ne 
aflăm acuma noi. 

Cufundîndu-se astfel în sine şi-n trecut și grăind cu 
sine însuși, Jder nu pierdea din vedere cele de faţă și cele 
viitoare. S-a ridicat din locul în care sta și a privit toate 
din juru-i mai cu luare-aminte. Soba era clădită într-un 
colţ despre paraclis. Hogeagul sobei suia pe lingă părete, 
în pod. Un bărbat ca Ionuț, care poftește să ştie toate, 
nu poate lăsa podul casei domnești necercetat. 

E ceasul al cincilea al dimineţii ; măria sa încă nu s-a 
întors ; copiii s-au tras într-o cămăruţă, așa că sala unde 
fac ei obișnuit paza e goală. Jder se învirte priveghind 
spre un gang, apoi spre alt gang. Se întoarce şi pătrunde 
în paraclis, închinîndu-se cuviincios spre iconostas. 

Ocolește în laturea stingă și cearcă ușa de la scara tur- 
nului. O găsește deschisă. Suie în turn ; vede tîrgul ; vede 
curtea domnească ; vede odăile şi acoperișurile șindrilite 
ce vin de la odăi pînă sub fereastra cămării unde i s-a rîn- 
duit găzduirea. Şi din camară, a cercetat, pe aceeași fe- 
reastră, acoperișurile. De la acoperișuri un om sprinten 
poate face un salt cu uşurinţă pînă în prichiciul ferestrei. 

Coboară din turn pînă la scara jumătate, unde se află 
o ocniţă ce răspunde în podul casei domnești. Ştia de 
mai nainte că trebuie să caute și să găsească asemenea 
trecere. 


122 


Intră în pod ; trece pină la o bagea, ca să vadă unde-i 
soarele şi unde-s acoperișurile cele scunde de la odăi. 
Astfel poate găsi ușor hogeagul ce suie din.laturea cămării 
sale. Nu-i camara sa, zimbeşte Jder, e camara lui Săndrel- 
Vodă. Nu-i un hogeag ; e o zidire piezișă care se chiamă 
«ursoaică» în Ţara-de-Sus. Ursoaica e un hogeag mai mic, 
adaos, care trage fumul de la o sobă lăturalnică și-i dă 
drumul într-un hogeag mai mare. Deci Jder lasă hogceagul 
cel mare și se întoarce la zidirea ușoară a ursoaicei. E 
ușor să desprindă dintr-un loc potrivit două cărămizi, ca să 
aibă răspuns în jos, spre soba cămării sale. insă nu e ca- 
mara sa; în camara asta va să hodinească Săndrel-Vodă. 

Deci se va întoarce unde se află acuma, avînd cu sine 
mai multe scule într-un săculteţ, sub strai. 

Una din acele scule e un ciocan de pietrar. A doua 
sculă e un răzuş de fier. Cu pliscul ciocanului de pietrar 
înlătură tencuiala. Răzușul îl pune în rostul cărămizilor. 
Apasă răzuşul, prinde cărămizile cu pliscul ciocanului. 
Dacă înlătură două cărămizi, i-i de ajuns. Trage din săcul- 
teţ o iringhioară subţire pe care a măsurat-o de mai îna- 
inte, ca să aibă macar zece coli. Leacă o zburătură de 
cărămidă în capătul fringhioarei și-i dă drumul pe ho- 
geag, pipăind în jos să înţeleagă unde ajunge. Acea bu- 
cată de cărămidă trebuie să ajungă pînă în poliţa întîi a 
fumurilor sobei. După ce a socotit și ştie că bucata de că- 
rămidă a ajuns în poliţa întăi a fumurilor sobei, scoate din 
săculteţ, ce i-a mai rămas din cele pregătite: cucoşul. B 
un cucoş care poate să nu fie negru, căci nu-l poate deosebi 
nimeni acolo în poliţă. Leagă cucoșul lîngă cărămidă și-l 
trimete la locul său, cu fereală, ca să nu-l vatăme. Să steie 
acolo și să-şi deie semnele cit va fi trebuinţă, s-apoi să 
iasă iar la lumină, în pod ; din lumina podului în săculteţ. 
În săculteţ, la oblîncul șăii stăpînului său, s-a tot duce cale 
lungă înspre 'Ţara-de-Jos, la Dunăre și mai departe, spre 
slujbele stăpinului celui mare. 

După ce a prubuluit toate acestea, Jder se întoarce la 
ocniţă și la scara turnului, pogorind în paraclis. Din para- 
clis în sală. Tot gol în sală. Vodă nu se întorsese încă. 

Unde-i Gheorghe Botezatu Tataru ? 

Acest slujitor, decît care mai cu credinţă nu se află 
altul în toată lumea asta, a stat neclintit în laturea de la 


123 


ușa cămării. L-a văzut pe stăpinul său ieșind; l-a văzut 
că se duce — poate să se închine, poate la alte-cele, — 
şi-l aşteaptă să vie înapoi. Priveşte, mut. Acesta-i fele- 
şagul lui. 

Ionuț îl trage după sine în camară şi-i spune de ce are 
domnia sa anume trebuinţă. 

Are trebuinţă domnia sa de un ciocan de pietrar ; de 
un răzuş ori o daltă; de o frînghioară de zece coţi şi de 
un Ccucoș. Poate fi porumbac, poate îi negru, poate fi alb: 
cucoş să fie. Să fie viu şi să cînte frumos. 

Dacă ar socoti careva că Gheorghe Botezatu s-a mirat 
de ce i se cere să agonisească şi să aducă, apoi s-ar înşela. 

— Bine, am s-aduc, măria ta, încuviinţează Gheorghe 
Botezatu Tataru, fără să clipească. | 

— Însă nu mi le aduci acuma, Gheorghe. Mi le aduci 
cînd spun eu. Noi mai stăm aicea, la curtea luminăţiei 
sale, două-trei zile ; pe urmă ne-am dus nu se ştie unde 
Și ni se prăpădește urma. Toate cîte îţi cer, tu să le ai la 
tine. 

— Cînd ți-or trebui, stăpîne, îţi dau: cucoșul porumbac 
şi toate celelalte. 

— .Nu numaidecît porumbac : poate fi şi negru. 

— Te-aş ruga, stăpine, să-mi spui cum anume. 

— Negru. 

— Bine, măria ta; am să-l aleg neptu, a răspuns cu 
nepăsare tatarul. 

În ziua aceea Jder a văzut din nou pe Vodă și s-a 
bucurat de o privire bună din partea luminăției sale. Sara, 
după aprinsul lumînărilor, a intrat la părintele Amfilohie, 
ţinînd sfat cu cuvioșia sa. La acest sfat Jder a aflat că 
Săändrel-Vodă soseşte în tabăra de la Vaslui în ziua de 
sîmbătă 9 iulie. Deci vineri, în 8, el însuşi trebuie să fie 
plecat. 

— Să fii cu luare-aminte în toate și nu te grăbi, i-a 
dat îndemn uncheşul Amfilohie ẸŞendrea, şi să-ţi aduci 
aminte de toate cîte îţi spun acuma și de cîte am să-ți 
spun mîni și poimiîni. Vineri, intră dis-de-dimineaţă la ru- 
găciune, şi-n ziua aceea vei posti. Am să fac slujbă anu- 
mită pentru tine, rugînd pe Fecioara prea curată pentru 
izbînda ta. 


124 


— Aşa am să fac, sfinţite părinte şi uncheșule, a răs- 
puns Jder cu smerenie. Însă pînă atuncea te-aș ruga pe 
cuvioşia ta să te mai gindești la cîte-am vorbit şi să ho- 
tărăşti în privinţa lui Grigore Gogolea căpitanul, dîn- 
du-mi-l mie. 

— Să-i dau drumul ? 

— Binevoieşte a-l slobozi, sfinţite părinte şi unche- 
şule, ca să se ducă în lumea lui. Eu socot că s-a duce 
unde îl îndemn eu. Dac-am greşit, nu-i pagubă și mi-a 
rămînea mie sarcina pe care vreau s-o pun pe umerii săi. 

— 'Ți-am făgăduit, Ionuț, să-ţi dau ce-mi cer și cuvîn- 
tul meu eu nu-l lepăd. 

— Atuncea, uncheșule, să leşi pe cazacul cel bătrîn și 
chior să puie jos armele Domniei, să se ducă după Go- 
golea. Bătrînul se poate duce și singur, dar Gogolea nu 
poate trăi fără el; poate mintea bătrinului să fie de folo- 
sinţă lui Gogolea. 

— Am să fac și asta, tot pentru un nepot al meu, a 
suspinat părintele Amfilohie. 

În ziua de joi, comisul al doilea Ionuț Păr-Negru s-a 
coborit, împreună cu părintele Emilian, în hruba unde 
putrezea căpitanul Gogolea. 

Căpitanul Gogolea slăbise de nesomn şi așteptare. Cînd 
a înţeles că intră la el Jder, a dat în genunchi şi a bătut 
metanie. Intrînd, Ionuţ l-a lăsat întăi să se închine. După 
ce i-a spus că-l sloboade, l-a lăsat să-i sărute poala straiu- 
lui. N-a socotit că trebuie să înceapă de la capăt vorbele. 

— Du-te, căpitane Grigorie, i-a spus. Nici macar nu-ţi 
cer să-ţi aduci aminte de cele ce-ai auzit din gura mea. 

.— Am auzit vorbe sfinte, s-a închinat Grigorie Gogo- 
lea. Și mi-am bătut în frunte piron, ca să-mi aduc aminte 
că am a aștepta vestire şi semn cătră sărbătoarea Sime- 
drului. 

— Bine, căpitane al lui Vodă, îți poftesc sănătate și iz- 
bîndă. Și cînd om ajunge la lumina zilei, ţi-l dau și pe moş 
Ilia Alapin, să-ţi ţie de urit. 

Astiel s-a despărţit Gogolea de întunericul întru care 
zăcuse. S-a bucurat de băutură dulce sub sfintul soare, s-a 
tăvălit pe pajişte, a dormit un somn bun ş-a aşteptat pe 
moș Ilia Alapin s-aducă doi cai. S-au întors cu faţa cătră 


125 


zarea răsăritului inchinindu-se. Au încălecat, s-au dus și 
duși au fost. 

A zimbit cătră nepotul său sfinţitul Amfilohie : 

— Eu. socot că pe acești doi voinici n-avem să-i mai 
vedem decit în ziua de apoi, la judeţul cel din veac. 

Vineri dimineaţă, Jder mezinul s-a mărturisit la genun= 
chii arhimandritului și a primit sfînta cuminecătură. A 
postit cu mare asprime în acea zi, ca să fie spălat Je toate 
relele şi greşalele. Fiind curat și luminat ca dintr-o baie 
din Ozana, și fiindu-i cu desăvirşire deşartă traista de pă- 
cate, — putea să-și îngăduie, fără primejdie prea mare 
pentru sufletul său, «șaga cucoșului celui negru», cum po- 
reclea el în sine fapta pe care o pregătea. 

După rugăciunea Voievodului şi după ce a primit din 
nou binecuvintare de la sfinţitul părinte Amfilohie, cînd 
s-a înginat ziua cu noaptea, Jderul cel mezin a purces la 
drum, ca să se prăpădească de lume, așa cum îl povăţuise 
uncheșul său. A pus calul în trap și nu s-a mai uitai înapoi. 
De-acu n-are hodină deplină, pînă ce n-a ajunge cine ştie 
unde, la marea caldă, la Sfintu Munte, unde cintă și se 
roagă monahii în șase sute de biserici. Gheorghe Tataru 
călăreşte în urma lui, ducînd cu grijă atirnată lîngă scara 
stingă o traistă care i-a fost poruncită şi cu care nu se 
pricepe ce să facă. 

Pînă la popasul cel mare de la Sfintu Munte, Jder are 
a se opri în multe alte popasuri mărunte. Cel dintăi popas 
mai mărunt ar îi potrivit în siliștea tirgului Vaslui, la 
moara lui moș Irimia. 

Are el acolo o făgăduială a cărei împlinire vrea s-o 
ceară. Făgăduiala asta e privitoare la o mămăligă iartă 
bine din ometiţa făinei de mei și la nişte plătici şi caras 
prins la virşe pe baltă, în marginea stufului. Moș Irimia 
ştie să curețe peștele și să-i dea sare; iar de zvirlit pe 
cărbuni s-a pricepe să-l zvîrlă și Gheorghe Botezatu 
Tataru. 

— Ce duci tu acolo în traistă cu atita grijă, Gheorghe ? 

— Cucoșş negru... răspunde Botezatu cu voce potrivită, 
nici prea tare, nici prea moale. 

— Var caras şi plătică ştii să frigi pe cărbuni ? 


— Ştiu. Ă 


126 


Asta a fost vorba lor, pe care au putut-o auzi oameni 
și oșteni de pe drum. Vintul înserării a sullat-o într-o 
parte. Cei ce-au fost auzit-o au uitat-o. Și despre cei doi 
călăreţi, stăpînul şi sluga, nimene n-a mai știut nimic. 

Dar sîmbătă noaptea, pe un întuneric de furtună, Jder 
a fost înapoi, în loc pregătit de el, la gardul dinspre odăi. 
Acolo avea loc ferit de trecere. Era îmbrăcat în straie 
proaste, ca un slujitor de rînd, și a umblat domol fără să 
se uite nimene la el cătră grajduri, ducînd o traistă. S-a 
suit în podul cu fîn, ca să doarmă pesemne. Din podul cu 
fin s-a strecurat pe brînci pe acoperișul de draniţă, fără 
să lese de la umărul stîng traista. De pe acoperișul de 
draniţă și-a găsit o cale ferită în podul cel mare al casei 
domnești, la ursoaică. A pipăit spărtura ; a legat cucoșşul 
cu îrînghioara, adăogind o bucată de cărămidă și le-a 
lăsat să lunece pînă în poliţa de sus a fumurilor sobei. Pe 
urmă a venit înapoi pe acoperişul de draniţă; s-a tras ca 
o miţă în marginea acelui acoperiș, la zid. S-a furişa: vină 
la fereastra de el știută. A pipăit-o ş-a găsit-o în rinduiala 
pe care i-o făcuse ; desprinsă din cirlig și înţinată ca să 
stea bine la locul ei. 

Rezemindu-se cu spatele în părete, sub fereastră, a 
stat așa așteptind. Nu-i era teamă și grijă de nimic. Se 
afla ca într-un basm al copilăriei. Se simţea în stare să 
sară pe grumazul balaurului de nouri, care acoperea stelele 
încordîndu-se și mișcindu-se asupra tirgului. 

Fereastra s-a luminat un timp de flacăra făcliei aprinsă 
în chilie de cătră slujitorul lui Săndrel-Vodă. 

S-au auzit şi glasuri. 

Deci Săndrel-Vodă a venit la hodină. 

S-a auzit o strigare veselă. 

Deci Săndrel-Vodă s-a îndemnat a bea o cupă de vin 
dulce. Este un vin dulce de Chipru, care-i place tare mă- 
riei sale Săndrel-Vodă. 

Glasurile au tăcut. Slujitorul s-a tras îndărăgt. 

Într-un timp a pîlpîit lumina ca o aripă şi fereastra a 
rămas neagră. 

Măria sa Săndrel s-a întins la hodină, și-a tras poclada 
peste cap întorcîndu-se cu fața la părete, după cum i-i 
obiceiul, şi aşteaptă hodina. Se închină în gînd ; se roagă 


127 


de visuri bune; astfel l-a deprins domnia sa Domnița 
Chiajna ; ș- _adoarme. 

Adoarme coconul domnesc. Însă umbra sură de sub 
fereastra chiliei stă trează, ca şi cum în clipa asta ar 
răcori-o zorile. Nourii negri scutură ploaie un răstimp. 
Apoi trec şi rămîne numai ca un abur subţiat asupra ste- 
lelor. Trece-un ceas ; vin alţi nouri, c-o ploiţă mai subţire, 
învăluită de vint. Apoi iarăşi rămîne în înalt aburul al- 
buriu. 

Au prins a bate din aripi cucoşii la odăi, chemindu-se. 
Se trezesc din piroteala lor: şi străjile, dind strigăte pre- 
lungi : 

— Berdo! 

— La poartă, bine! 

Jder le-aude pe rind ; dar stă cu urechea trează ca să 
audă altceva. 

Aude. Aude slab, de pe tărimul celălalt, o buciumare 
a morților. O dată ; de două ori. 

La a treia buciumare, coconul din fundul patului și-a 
zviîrlit din cap poclada ş-a fost în picioare în mijlocul 
cămării, împungind cu capul înainte spre ușă. Nesimţit, 
s-a desprins canatul ferestrei. Jder a săltat și a păşit peste 
prichici. Cuprinde pe cel spăimîntat cu dreapta și cu stînga 
îi înăbușă răcnetul. Îl ţine așa ca într-o minghine, pînă 
ce-l simte tremurind şi slăbind. 

Încă o dată a buciumat în pămînt, în Domnia morţilor. 

— Suflet al lui Atanasie Alvanit ! s-aude suspiniînd în 
tăcerea grea a odăii. 

Pruncul domnesc mugește prin palma care i-a încleştat 
Şi-i stăpineşte fălcile. 

A dat în genunchi. Își pierde o clipă simţirile. Jder îl 
călăuzeșşte prin întuneric "la pat. Îl ţine încă strîns și-l culcă. 

— Mini ai să crezi că ai visat, îl ameninţă el şoptit; 
dar să nu crezi c-ai visat, căci ești treaz, ai auzit și vezi. 
Atanasie Alvanit a pierit pentru tine și strigă la Dumnezeu 
împotriva ta. A mărturisit ce i-ai poruncit să săvirşească, 
şi asupra ta stă ameninţarea mărturisirii lui. Este un frăţin 
al tău pe care-l prigoneşti. Boala ta e legată de boala lui; 
moartea ta de moartea lui. Visezi ori nu visezi ? 

— Nu visez, clănțăni cu înfricoșare Săndrel. Se simţea 
intrat în spaimele de altădată, din pruncie. 


128 


— Închide ochii, ca să nu fii străpuns. 

Jder întrebuinţă o clipă, ușurel, stiletul pe care îl avea 
dar de la postelnicul Ștefan Meşter. 

Săndrel se cutremură sub pocladă şi se ghemui cu capul 
sub perină. 

Chemarea morţilor de sub pămînt și a bietului Atanasie 
oșteanul luminăţiei sale a mai sunat o dată slab și de de- 
parte. Jder stătea în picioare priveghind mișcările coco- 
nului. Gemea încet și ofta, bolborosind rugăciunea Dom- 
niţei Chiajna. 


Cruce-n casă, cruce-n masă, 
Cruce-n patru colţuri de casă... 


Ionuţ Păr-Negru s-a tras ca o miţă spre fereastră. 
După ce a ieșit, a pus la loc clenciurile. A pășit pe drumul 
pe care venise, ocolind prin pod şi trăgînd din poliţa so- 
bei cucoșul. Întunericul nopţii înourate fiindu-i prielnic, 
a fost îndată în fînărie. Din fînăria odăilor a coborit şi s-a 
tupilat pînă la zaplaz. Dincolo, îl aștepta tatarul. | 

— "Ține, Botezatule, traista asta, a zis el în şopot. Cu- 
coșii negri îs buni ca să ne cînte deșteptarea în toate 
dimineţile. Avem cale lungă pînă la Împărăţie. 


CAPITOLUL VIII 


UNDE COMISUL CEL BĂTRIN ȘI 
MONAHUL IES LA LUME 


— Cine ţi-a spus una ca asta, cuvioase părinte Nico- 
dime ? Cine să fie fără linişte ziua și noaptea ? Dumnealui 
comisul Manole Păr-Negru ? 

Da’ de unde! Acestea-s vorbe de-ale femeilor, ca să nu 
se bage de samă că ele nu mai au astîimpăr cît e picul. 


129 
9 — Fraţii Jderi, vol. III 


Domnia sa jupîn comisul își vede, ca şi pînă acuma, de 
multe și mărunte treburi. 

Cum mă-ntrebi cuvioşia ta, aşa l-am întrebat eu. Și 
cum îţi spun, aşa mi-a spus. 

Domnia sa cunoaște că, la o Domnie ca a lui Ştefan- 
Vodă, cum a fost altădată la împărăţia grecească, se află 
slujbe și slujbe ; unele le știm, altele nu. Cele mai multe 
nu le știm, și la acelea fac trebuinţă barbaţii cei mai destoi- 
nici. Mai ales acuma, de cînd s-au sporit oştile măriei sale 
și de cînd îi vin cărţi și soli de la crai, și de la venetici, 
şi de la Rim, de la vlădica cel mare al papistașilor, și din 
toate părțile, — atitea treburi s-au încilcit și atitea slujbe 
s-au iscat, care nu se mai află pe lumea asta cite treburi 
s-au încîlcit şi cîte slujbe s-au iscat... 

Zic eu : mare poznă, oameni buni! Unde are s-ajungă 
măria sa ? 

Măria sa Ștefan-Vodă acuma e ca acel barbat carele 
s-a însurat c-o muiere frumoasă. Plăcuta-ia să puie cu- 
nună şi să aibă cu sine ce i-i drag. Dar domnia cu care 
s-a cununat măria sa e muiere cu nacafale. I se poate spune 
și măriei sale că şi-a virit cap sănătos subt Evanghelie. De- 
cît ce să facă măria sa ? Așa i-i moștenirea și partea. 

Într-atîtea treburi înciîlcite, s-a găsit şi pentru comisul 
nostru al doilea Ionuț una mai încîlcită ; şi măria sa i-a 
poruncit să se ducă s-o desciîlcească. 

Cînd s-a, dus ? Nu s-a aflat. Unde s-a dus ? Nu se ştie. 
Ce face acolo unde se află ? Asta poate s-o cunoască nu- 
mai măria sa. Cînd are să se întoarcă ? Ptiu, drace ! 

— Jupineasă Ilisaftă, zic, asta nu mă întreba domnia 
ta pe mine. Asta o ştie Dumnezeu. | 

Dumneaei prinde a lăcrăma cu mare jale. 

— Lăcrămez şi mă zbat, zice, căci de cînd nu se mai 
ştie nimica de Ionuţ, comisul Manole nu mai are hodină. 

Se scoală comisul Manole și începe a răcni, cum îl știi 
cuvioșia ta că răcnește cîteodată. 

— Da' de unde! Da’ eu nici nu mă gindesc la asta ! Co- 
misul al doilea e dus în slujba măriei sale şi gata! Să nu 
mai aud vorbind ! să nu mai aud scîncind ! Toată ziua um- 
blă femeile, aicea la Timiș, cu visuri, descîntece, bobi şi 
vrăji. Da’ lăsaţi-mă-n pace! nu mă mai întrebaţi nimica. 
Eu am altele! 


130 


Mare poznă, oameni buni! 

Starostele Nechifor, contenind puţintel, clipi din coada 
ochiului drept cătră părintele Nicodim. Stăteau pe lăiţi, în 
cerdacul chiliei, şi se uitau asupra ogrăzii. Fratele Ghera- 
sim adăpa calul înșăuat al starostelui, scoţind apă din îîn- 
tîna cu cumpănă și turnînd din găleată în jghiab. Soarele 
părea oprit asupra muntelui cu brazi ; mai era un ceas pînă 
la slujba de sară. 

— Şi ce anume face tătuţa ? întrebă cuviosul Nicodim. 
cu faţa dintrodată umbrită. 

— D-apoi ce să facă ? Se duce-n prisacă şi-l mai înţeapă 
cîte-o albină, de se uită la lumea asta numai c-un ochi. În- 
calică după aceea și se suie la grajduri. Adicătelea să ţie 
sfat cu comisul Simion. Tâce unul; tace și celalalt; se 
chiamă că așa ţin sfat. Dacă n-ar fi jupîneasa Marușca, apoi 
jupîn Manole s-ar întoarce acasă fără să-şi descleşteze 
fălcile. 

— 'Tătuţă, zice jupineasa Maruşca, fii fără grijă. 

— Da' n-am nici o grijă. 

— Atuncea are Simion. 

— Da” n-am nici eu. | 

— Ei, atunrea-i bine, -ride jupineasa Marușca. Dacă 
n-aveţi domniile voastre grijă, are măria sa. Jder e omul 
măriei sale. „- 

Părintele Nicodim se. miră. 

— Așa vorbeşte ea ? 

—  Întocmai : precum mi-a spus comisul Manole, Dom- 
nia sa comisul ride şi-i place. 

— Așa-i zice ea ? Jder ? 

— Nu spune altfel. Are să facă una, de avem să ră- 
minem cu gura cascată. 

— Cine spune asta ? 

— Tot jupineasa Maruşca, despre cumnatu-său. 

— Aha! 

— Părinte Nicodime, eu ţi-oi spune că așa-s femeile. 
Jupîneasa Marușca-i grea ; şi se încînţă de Ionuţ, ca să 
nască prunc viteaz ca și cumnatu-său. Deasemenea acuma, 
după cît spune jupîn Manole, jupîneasa Maruşca e mai ca 
toane. Alte prpinese-s cu toane la început ; dumneaei e mai 
cu toane după luna a cincea. Că ar face bine să se ducă şi 


131 


alţi comişi la Rusalim. Asta-i împunsătură în comisul Si- 
mion. 

— Da’ de ce? 

— Aşa. Căci Ionuț ar fi fost trimes s-aducă aşchie din 
crucea răstignirii. Şi ceilalți comiși să se ducă și ei acolo, 
să-i fie într-ajutor. I s-a arătat ei semn, că numai asta 
poate fi. Se-ndeamnă a crede întru același fel şi jupîneasa 
Ilisaita. Dar jupîneasa Ilisafta încă n-a cutezat să alunge 
la Rusalim pe bătrîn. I s-a arătat în vis jupînesei Marușca 
mare război cu păgiînii ; deci, după cît s-a sfătuit cu soa- 
cră-sa și cu maică-sa, trebuie numaidecît lemn sfint, ca 
să-l puie înalt prea sfinţitul mitropolit în aghiasmă, cînd 
a binecuvînta apa și-a stropi oștile în ziua bătăliei. 

Asupra văii în care-i așezată mănăstirea, curge ca un 
rîu nevăzut o adiere lină și zădutul zilei de august scade. 
Cîntă în otava de pe costișe prepeliţi şi cîrîie cristei. Ace- 
iaşi vulturi, care au stăpînire asupra văzduhului de aici, 
se rotesc sub cerul curat, la mare înălţime. S-aude într-un 
răstimp un clopot în turnul cetăţii care împresură biserica 
Înălţării. Pe urmă clopotul tace şi rămîne asupra sfintei 
așezări o pace care pare mai tihnită și mai veche, căci e 
aşezată pe vieţi trecătoare şi pe rînduri de morminte. 

— Apoi eu, de-acuma, părinte Nicodim, oi fi călător. 

— De ce te grăbești, staroste Nechifor ? 

.- — Mă grăbesc, ca să ajung acasă. Cine ştie ce-oi găsi 
în gospodărie ! Căci eu de alaltăieri lipsesc. 

— Vra să zică, nu vii de la Vînători? 

— Nu. Eu vin, părinte Nicodime, de unde-a dus surdu 
roata și mutu iapa. Mare poznă! 

— Dag’ ce se-ntîimplă ? 

— S-a întîmplat, părinte, că mi-a venit vremea să 
mai scot o măsea. Şi ţiganul nostru de la Vinători, care 
mi-a mai scos una acum cinci-șase ani, nu se mai află în- 
tre cei vii. A pus fruntea la pămînt şi s-a prăpădit, iar su- 
fletul i s-a duce în raiul ţiganilor. Era vrednic meșter ; avea 
cleşte potrivit și mînă ușoară. Cînd a venit vremea să mă 
doară asta de-acuma, atuncea am văzut eu cîtu-s de singur ; 
parc-aș fi rămas a doua oară fără tată și fără mamă. Ce 
fac eu? Fecioru-său Matahală are cleştele : dar de pri- 
ceput nu se pricepe. Să te ferească Dumnezeu de durere de 
măsea, într-alt chip nu te-oi binecuvînta, părinte Nico- 


132 


dime. Ştii cum îi ? Îţi vine să te zviîrcolești, să te pui la 
pămînt și să păleşti cu călcăiele în torţile cerului. Şi alta 
nu este de făcut, ca să ţi se mai domolească durerea, decît 
ca să bei vinars. Dar după ce te dezbeţi, iar te-apucă. 
Ș-am mai găsit o babă în Lunca, peste apa Nemţişorului, 
care m-a învăţat să ţin capul, cu gura căscată, în abur 
de măselariţă, fiind învălit de jur-împrejur cu pocladă 
deasupra oalei. Am făcut și asta ; s-a părut c-ar fi căzut în 
oala cu fiertură de măselariţă un vierme cît un vîrf de ac; 
dar nici asta nu mi-a folosit nimica ; ș-atuncea c-o mînă 
purtam calul de dirlogi şi cu una mă ţineam de falcă ; um- 
blam prin iarmaroc la tîrg şi întrebam de oameni. Ce să 
fac, unde să mă duc? Tocmai la Baia am găsit alt. cleşte, 
care să fie în stăpînirea unui meșter. Bun meșter! Mi-a 
dezbătut-o, mi-a dat-o afară şi gata. Acu trăiesc altă viaţă 
şi lumea mi se pare mai bună. Cînd te-a durea măseaua, 
numai acolo la Baia să te duci, la dascălul Precup Mor- 
tintei. E un slăbănog şi-un spîn de nu dai două parale pe 
dinsul ; să-l suili și să-l prăvăli jos; dar iaca-i bun meş- 
ter de măsele. 

— Atuncea du-te cu sănătate, staroste, şi mă rog să-mi 
dai vestire de la Timiș. 

După ce-a plecat starostele Nechifor, s-a auzit bătînd 
iar clopotul de vecernie. 

Părintele Nicodim şi-a adus aminte că-i într-o sîmbătă 
și s-a pregătit să se ducă la slujbă mare. Și-a pus rantie 
nouă şi camilafcă, şi-a împletit între degete metaniile şi s-a 
dus pe gînduri, cătră zidurile sure ale cetăţuiei. A intrat 
pe sub turnul clopotniţii, fără să audă ţiriitul de sară al 
lostunilor, care-şi învățau puii la zbor; a intrat la sfînta 
Înălţare şi, cufundat în gînduri, s-a aşezat în laturea stîngă 
aproape de analoghion şi de cîntăreţi, cu auzul oarecum în- 
chis, dar cu vederea deschisă spre acea întru totul vestită 
și lăudată icoană a Maicii Domnului, care a fost zugrăvită 
de Luca Evanghelistul. 

Iaca, august e în toi, se gîndea cuvioşia sa, şi de-acu 
vara-i călătoare — ca şi starostele Nechifor, care a venit, 
a stat o ţiră și s-a dus. 

Nu s-ar putea spune că monahii, care-şi aleg ca rîndu- 
ială a vieţii singurătatea, pot pune opreliște desăvirşită 
simţirii lor, legăturilor şi amintirilor. Unii așa au făcut, 


133 


pustiindu-se cu desăvirşire în Tevaida ; aceia și-au agoni- 
sit fără scădere bucuria cea fără de amurg. Însă mulţi ră- 
min slabi ; şi cînd ajung pînă la ei vești din lumea pără- 
sită, li se moaie inima cătră voic-bună ori mihnire. 

De cînd n-a văzut cuvioşia sa pe cei de la Timiș ? 

De mult nu i-a văzut. Tocmai de la începutul lui mar- 
tie, de la cîrneleagă. Atuncea a fost poftit cu mare stăru- 
inţă de muţa, ca să binecuvînteze ospăţul de lăsat de sec. 
A venit şi l-a luat Ionuț. De-atuncea n-a mai fost la Timiş 
și n-a mai văzut pe nimeni, fărădecit tot pe Ionuț, la 
Simpetru. 

Are acest frate iubit al Jderilor un dar să-i stirnească 
pe toţi din cînd în cînd. Aşa atuncea, la Sinpetru, a venit 
cu repejune să se mărturisească, să ceară sfat și sprijin ; şi 
n-a fost chip să nu-l urmeze în toate rugăminţile lui. Mai 
cu samă, cînd se roagă, ştie cum să se uite cu ochii lui 
de coloarea castanei. Acuma spune mai bine ce are de 
spus, căci a ajuns barbat în putere ; dar cu ochii se uită 
cum se uita și altădată, cînd era cu fruntea numai pînă la 
cingătoarea fraţilor celor mari. 

A fost, se vede, trimes acuma într-o slujbă ascunsă. 
După zvonurile ce i-au venit de la Timiș prin starostele Că- 
liman, bătrinii stau subt îngrijorare ca subt un nour; nu 
știu nimica ; n-au auzit nimica ; n-au primit nici o veste; 
Ionuţ n-a dat nici într-un chip semn. 

Dacă s-ar fi întîmplat ceva, Doamne fereşte, atuncea 
s-ar fi aflat. Căci nu-i veste rea care să nu străbată ca să- 
geata, şi nu-i moarte care să poată rămiînea ascunsă în 
întuneric.. La timp, Ionuț va da de ştire, și atunci toate ini- 
mile se vor linişti. 

Bine ar fi, se gîndeşte părintele Nicodim, să se ducă 
s-o vadă pe muţa. I-a vedea și pe ceilalţi, şi-i va potoli, 
împuternicindu-i cu duhul răbdării. Trebuie să îndemne 
şi pe femei, atît pe cele bătrine cît şi pe cele tinere, să se 
lese de naravul vedeniilor. 

Cînd a ieşit de la siînta slujbă, avea luată şi hotărîrea 
de a se duce pe cîteva zile în lumea părinţilor şi fraţilor 
săi după trup. Deci s-a abătut şi pe la stareţul său sfinţitui 
Silvan egumenul, ca să ia binecuvîntare. 

A doua zi dimineaţa a lăsat pe fratele Gherasim 


w 


să se usuce şi să se întunece şi mai tare în chilia de la 


134 


Neamţu, iar cuvioşia sa a pornit iarăși călare, ca să iasă 
în lume. Nu i se întîmpla asta întăia oară și știa că are să 
i se mai întîmple și altă dată. După cum spune sfîntul 
apostol Pavel nu ştiu unde, — credinţa fiecăruia după pu- 
terea sa. Cuvioşia sa Nicodim s-ar fi pustiit întru totul 
lui tot la Tevaida, sub soarele eghiptean, dacă Dumnezeu 
i-ar fi alcătuit într-așa chip firea, încît să nu poată trăi 
altfel decît în acea singurătate a singurătăţilor, în cuptorul 
lumii. Dar Domnul Dumnezeu a binevoit a pune în făp- 
tura părintelui Nicodim o tărie mai mică decît stînca de 
la muntele Sinai ; a pus o tărie ca a munţilor noştri care 
se macină de puhoaie ; și în cuvioşia sa urmează a suna 
şuietul pădurii şi zvonul apei de munte ; şi toate păcatele 
legate de slăbăciunea pămînteanului cuvioşia sa încă nu 
le-a putut scutura ; şi Dumnezeu se milostiveşte totuşi 
asupra sa și-l va ierta, căci părintele Nicodim slujeşte cu 
inimă de samarinean și cu osîrdie pentru credinţa cea ade- 
vărată. 

Cînd a ajuns cuvioşia sa la curtea comisului celui bă- 
trîn la Timiș, inima i s-a veselit îndată ce-a văzut pe gard 
cîntînd un cucoş porumbac și vestindu-i sosirea. Argatul 
care i-a deschis poarta a dat din cap că jupîn Manole nu-i 
acasă. E sus, la grajdurile domnești. Da-i acasă comisoaia. 

Ieromonahul Nicodim a găsit în pridvor pe jupîneasa 
Ilisafta și, lîngă jupîneasa Ilisafta, pe Candachia. Şi, între 
jupîneasa Ilisafta și jupîneasa Candachia, pe nana Chira, 
cămărășiţa. 

— Vă poftesc bună dimineaţa și bine v-am găsit ! s-a 
închinat cuviincios monahul ; şi îndată a descălecat, lepă- 
dînd friul. 

— Bine ai venit și mare bucurie ne faci, cuvioșia ta... 
a vorbit jupineasa Ilisafta, tresărind de la tocul său, de 
lîngă stîlpul știut, şi venindu- -i întru întîimpinare. 

Tustrele femeile i-au sărutat pe rînd cuvioșiei sale mîna. 
Iar monahul s-a închinat cu osebire cătră maica sa, pu- 
nîndu-şi cu ochii închiși barba pe timpla ei sură. 

Pe măsuţa din pridvor, călugărul cunoscu dintr-o pri- 
vire îndeletnicirea pe care o avuseseră cele trei femei îna- 
inte de sosirea lui. Nana Chira se grăbi să arunce asupra 
măsuţei o pinză subţire de borangic. Se afla acolo începută 
o lucrare pe care părintele Nicodim o lega cu amintiri din 


135 


pruncia lui, cînd pe aceeaşi măsuţă veche degetele jupînesei 
Ilisafta frămîntau cu răbdare ceară, închipuind păpuși cu 
ochi de semincioare de mac. Tot nelipsită de lingă ea era 
ş-atunci nana Chira. Iar acele păpuşi cu ochișori de mac 
închipuiau pe jupîn Manole, pribeag în locuri depărtate, 
cine știe unde în Țara-de-Jos. Femeile vechi, cum e nana 
Chira, știu să rostească în asemenea împrejurări descîntece 
și: chemări, trimeţînd menire dulce ori amară asupra celui 
de departe — necredincios ori iubit. 

În ochii călugărului s-a înegurat o nemulțămire pentru 
acel eres străin de rînduiala credinţei adevărate. Acel eres 
stăruiește tăinuit în lume, de la slujitorii capiștilor idolești, 
Totuşi în sufletul părintelui Nicodim a rămas sufletul 
acelui copil pe care l-a chemat cîndva Nicoară. 

— Foarte sînt grăbit, zice cuvioşia sa, ca să aflu pe 
vel-comis. 

— Ai să-i dai vreo veste cuvioşia ta ?... se miră jupi- 
neasa Ilisafta. | 

— Îmi face trebuinţă ca să vorbesc cu domnia sa unele 
și altele. 

— Atuncea îl găsești sus ; se duce așa, ca să i se mai 
potolească harţagul. Iaca, a trecut atita vreme și nu s-a 
aflat nimica de Ionuț. Dacă crezi cuvioșia ta că am linişte 
și somn şi-mi pot vedea de treabă, atuncea te afli în mare 
greșală, căci nu mă lasă comisul Manole. Stă asupra mea 
ca un nour : tot fulgeră și tună. 

— N-aș crede una ca asta, muţă... a şoptit cu glas 
blînd monahul. 

— Ba să crezi, dragu mamei, şi du-te și-l sfătuieşte 
şi adă-l aicea ca să spuie ce are de spus și să audă şi de 
la mine, și de la alţii vorbe cum că feciorul nostru se 
află subt acoperămiîntul Maicii Domnului, acolo unde 
se află. 

— Mă duc și mă întorc cu el, se închină monahul, do- 
ritor să se depărteze cît mai grabnic de lucrarea tăinu- 
ită a femeilor. 

Cum a încălecat şi a ieșit pe poartă părintele Nicodim, 
cele trei femei numaideciît s-au strîns iar. cap lingă cap; 
nana Chira a dezvălit ușor măsuţa, înlăturînd borangicul, 
și a văzut iar lumina soarelui de dimineaţă, în pridvor la 
Timiş, păpuşa lui Ionuţ. Mititel și nelămurit, ţeapăn de 


136 


nesimţire și culcat pe-o coastă, acel Ionuț părea ochilor 
care-l priveau numai micşorat în depărtare și-n timp. Era 
el însuși adus de faţă, pe măsuţa veche, ca s-audă zvonul 
paserilor și descîntecul babei Chira, cămărăşiţa. 

S-a făcut ca o tăcere în sufletele celor trei muieri 
de vîrste felurite și lumina soarelui a părut a se împuţina. 
Cea mai ageră ca s-asculte vorbele ce aveau să se ros- 
tească era jupîneasa Candachia. Îi rămăseseră neclintite 
inelele cerceilor din urechiuși şi rumeneala din obraji îi 
pierise sub suliman. 

— Dragele nanei, dragele nanei... a suspinat Chira 
fără a mai ţine samă de trecătoarele deosebiri omeneşti. 
Căci toţi stăm sub puterile cele necunoscute. Cînd n-om 
mai fi, au să rămiie zidirile lui Dumnezeu ca și atuncea 
cînd nu eram. Dragele nanei, dragele nanei... cînta ea cu 
ochii închişi, apăsîndu-şi palmele asupra tîtnplelor. S-ar fi 
arătat în vis că pe Ionuț l-ar fi ademenit și cuprins duş- 
mancele puterilor bărbătești. Și-l deşartă de viaţă dacă 
noi n-om descînta şi nu le-om alunga. 

Nana Chira îşi coborî palmele asupra păpuşii, ocro= 
tind-o ; scuipă în patru laturi, șoptind cu grăbire : 


Voi, ielelor, mâiestrelor, 
Dușmanele oamenilor, 
Stăpinele vîntului, | 
Doamnele pămîntului, 

Care prin văzduh zburaţi, 

Pe iarbă lunecaţi 

Şi pe valuri călcaţi 
Duceţi-vă în locuri depărtate, 
În baltă şi pustietate. 


Unde popă nu toacă, 

Unde fată nu joacă; 
Duceţi-vă în borta vîntului, 
Păliți-vă de coada pămîntului, 
Ieşiţi din trup, mînă, picior, 
Pieriţi în pripor, 

Lăsaţi lui Onu sănătate, — 
Că sabie de foc vă bate ! 


După ce a rostit în șopot aceste cuvinte, nana Chira 
a suflat iarăși asupra păpușii. Li s-a părut jupîneselor că 


137 


închipuirea de ceară s-a mişcat. Ce-i cînd se mişcă ? Cînd 
se mişcă e semn bun, precum se va vedea. 

— Maica Domnului să-l păzească şi să-l miluiască... 
îngînă jupineasa llisafia. Şi, după rinduială, vei descinta 
pînă în trei ori în trei marţi. Căci după cîte a căutat şi 
a înţeles în gromovnicul lui dascalu Pamfil, Ionuț ar îi fost 
făcut într-o zi de marţi. 

Nana Chira se împotrivește. Ei nu-i place cartea aceea 
a dascalului Pamfil. De cînd ies cărți scrise, se împrăştie 
în lume numai niște înșelări. Rinduiala bună e alta: că 
o femeie care ştie de la altă femeie ori un om care ştie 
de la alt om să nu lese ce ştie — descîntec ori vrajă — decît 
numai unei singure îiinţi pe lumea asta ; dacă-ai spus la 
doi, gata, ţi s-a prihănit suflet, ţi s-a prihănit putere. De- 
asemenea cine primește învățătura într-adaos, de-al doilea, 
nu-i foloseşte nimic. Cine ştie descîntec ori vrajă, ca Și 
apa neîncepută, trebuie să se păstreze curat și luminat, 
altfel din necurat nu poate ieși nimica bun. Cine poate ști 
în ce zi va fi venit pe lume Ionuț ? Căci maica lui, sărmana, 
a păcătuit și l-a zămislit în flori ; şi cînd l-a dat lumii cu 
durere, n-a ştiut nimeni, fărădecit Cel care ştie şi vede 
toate. Acuma să vie dascalul Pamfil să scurme şi să gă- 
sească asta în cartea lui, de mirare este. Unii s-ar mira 
numai, dar nana Chira chiar nu poate, crede. 

— Nu păcătui, nană Chiră, îi zice cu blîndeță comi- 
soaia, văd că iar îţi strîmbi gura şi cîrneșşti din nas, cînd 
vorbesc eu că s-ar fi aflat în gromovnicul dascalului ziua 
de marţi pentru naşterea lui Ionuţ. Apoi nu știi tu, nană 
Chiră, cum îi rînduiala gromovnicului ? Se arată acolo 
planetele și zodiile fiecărui om de pe lumea asta. Dacă ai 
cunoscut ziua nașterii şi anul, găsești zodia și planeta 
după an și zi. lar dacă nu ştii ziua — și ştii anul și 
luna — alegi ziua după lună; luna întăia a anului, ziua 
întăia a săptămînii; luna a doua a anului, ziua a doua 
a săptămînii. Și este-gun meșteşug cînd nu cunoşti nici 
luna nici ziua, însă cunoşti anul. 

— Mare bătaie de cap pentru un becisnic... a lăsat 
să-i cadă cu un fel de greață vorbele cămărăşiţa, printre 
ştirbăturile dinţilor. 

— lLasă-l, nană Chiră, urma s-o îmbuneze comisoaia 
Ilisafta, spune. și el după meșteșugul pe care l-a învățat. 


138 


— Ce să zic? se amestecă jupineasa Candachia, cu 
vioiciune şi plăcere; eu am fost mulţămită de ce mi-a 
arătat dascalul Pamfil pentru Cristea. «Va fi mindru la 
chip şi prea iubit.» Așa este, căci aşa l-a făcut maica sa 
jupineasa Ilisaita, în zi de joi 15 martie, anul de la Hris- 
tos 1437. 

Auzind asemenea vorbe, așa de frumos şi de cuviincios 
rostite de gura nurorii domniei sale, jupineasa Ilisaita 
s-a bucurat și și-a adus aminte cum s-a întimplat acea 
naştere așa de grea a prea iubitului său fiu Cristea. A 
oftat dînd din cap: 

— Mă rog Maicii Domnului să facă uşor cumnată-ta, 
căci nevestele tinere din ziua de azi îs mai puţintele la 
trup și mai slabe decit cele de demult ! 

În vremea asta, părintele Nicodim ajungea în deal la 
grajdurile domneşti, găsind acolo cu totul altceva decît se 
aștepta. Slujitorii se purtau încolo şi încoace. Jupin Ma- 
nole Păr-Negru nu părea tulburat de nimica; avea un 
glas de bună-voie care se auzea de departe. Lucru ceva 
mai ciudat ; se auzea şi glasul lui Simion. Lîngă comisul 
cel bătrîn, Lazăr Pitărel, şatrarul ; şi lingă Simion — Niţă 
Negoiţă, omul lui Simion. 

Cînd umbla întunecat Simion, umbla întunecat şi Niţă 
Negoiţă, omul său. Şi cînd i se deschidea obrazul lui Si- 
mion, parcă bătea o rază de soare şi-n obrazul lui Niţă 
Negoiţă. 

I se părea numai cumva, acuma, părintelui. Nicodim, 
ori chiar auzea și glasul lui Niţă Negoiţă ? 

Deasemenea, călugărul a văzut în cerdacul casei celei 
nouă a lui Simion pe jupîneasa Marușca. Și alăturea, pe 
jupîneasa Anca, soacra lui Simion. 

Toate aceste fiinţi stăteau ca într-o aşteptare. Priveau 
spre drumul grajdurilor, pe urmă se uitau unii la alţii în- 
cuviinţîndu-şi rostul ce au; după aceea iar se iînturnau 
spre grajduri. Bărbaţii, din ogradă, mai răsuceau capetele 
cătră jupinese arătindu-şi albuşul ochilor ; iar jupinesele 
îşi stecleau dinţii. 

Cînd s-a înţeles din cerdac că soseşte oaspete de devale, 
jupineasa Maruşca a dat glas : 

— Părintele Nicodim, iaca părintele Nicodim ! 


139 


S-au înturnat și bărbaţii şi comisul cel bătrîn a ri- 
dicat braţele. 

Călugărul a descălecat şi s-a dus la bărbaţi; întăi a 
cuprins pe comisul cel bătrîn, amestecîndu-şi barba sa cu 
a lui ; pe urmă l-a sărutat pe Simion ; și după asta au venit 
să-i pupe mina Pitărel și Negoiţă și alţi slujitori care se 
aflau în laturea stăpinilor. Numai după asta părinteie Ni- 
codim s-a grăbit cătră cerdac, pășind cît putea de larg cu 
ciubotele cu tureatcă naltă și pălălăindu-și giubeaua de 
șiac. Comanacul îi era puţintel pe-o sprînceană, de care 
vedere s-a bucurat mai cu samă jupîneasa Marușca, rizind 
cu dinţişorii ei albi, fără să spuie de ce ride. 

Un răstimp a urmat amestec de vorbe. S-a aflat că i-a 
venit așa părintelui Nicodim o toană, să iasă la lume, ca 
să-și vadă părinţii şi neamurile. S-a oprit puţintel la Timiş 
devale. 

Jupîneasa Marușşca a întrebat cu grăbire : 

— Cum se află soacră-mea ? 

— Slavă Domnului, bine ; sta de vorbă în pridvor. cu 
nora dumnisale Candachia. 

— Cum aşa ? Eu socoteam că geme și suspină. Socru- 
meu jupîn Manole spunea c-a lăsat-o în pat, legată la cap 
cu ștergar ud. 

— Nu, cumnată dragă, a zimbit părintele Nicodim, eu 
am găsit-o în bună stare. 

Jupînesele au sărutat mîna ieromonahului, după aceea 
s-au mirat iar de asemenea vorbe. 

— Boala dumnisale voi fi fost eu, s-a amestecat comisul 
Manole. Cum m-am urnit eu din casă, i-a trecut. 

Părintele Nicodim s-a întors înspre dreapta şi înspre 
stînga : 

— Mă rog, pe cine așteptați domniile voastre de vă 
uitaţi hojma într-acolo ? 

— Aşteptăm să sosească paicii şi comișeii lui Vodă, a 
răspuns Simion Jder. Au să fie aicea într-o „clipeală, ca 
să facă alai lui Vizir. Îl trimitem pe Vizir măriei sale la 
Vaslui. | 

— Aha! s-a bucurat părintele Nicodim. Văd că am 
plăcere să gust acru și sărat, ca unul care, dimineaţa şi 
sara, m-am chinuit numai cu dulce. 


140 


Bărbaţii s-au zîmbit a ride. Jupineasa Marușşca a ris 
subţirel, arătîndu-și toţi dinţişorii. Ridea prea mult jupi- 
neasa Maruşca. 

— [I-i dor părintelui Nicodim să umble iar caiare prin 
Ţara Leşască, a zis ea împungind spre cleric cu sprînce- 
nele înălțate. 

Obrazul călugărului s-a limpezit de trecătoarea tulbu- 
rare lumească. Jupîneasa Marușca a primit de la maica sa 
mustrarea pieziş repezită a ochilor. 

— Lasă, maică, a şoptit ea, cumnatul Nicodim nu se 
supără pe mine. 

Călugărul s-a închinat cu toată înfățișarea cuviincioasă 
a fiinţii lui, arătînd prin aceasta, fără cuvinte, că nu poate 
fi vorba de supărare. 

S-au arătat pe drumul dintre grajduri doisprezece slu- 
jitori ai măriei sale, paici și comișei, cu arcane încolăcite 
la oblînc, în dreapta, și cu săbii ușoare la coapsa stîngă. 
Toţi purtau straie la fel, de postav albastru și cușme cu 
pană. 

Pe cînd se închinau cătră stăpînii de la Timiş, Lazăr 
Pitărel s-a dus la grajdul cel mare de aproape unde avea 
pregătit harmasarul domnesc pentru asemenea ţeremonie. 
L-a adus fără șa, cu teltie de matasă neagră în spinare și 
avînd la căpiţeală, între urechi, surguci de pene de coloa- 
rea teltiei. Era alb cu stea întunecată în frunte, pintenog 
la trei picioare. Piciorul din stînga de dinainte era curat. 

Pitărel îl ţinea strîns de sub zabale, lăsînd să fluture 
în adierea dimineţii, lîngă pumnul său, un îuior de ma- 
tasă nestricat de vopsea. Ca și cum ştia la ce slujbă mare 
e chemat între toţi caii de pe lumea asta, harmasarul dom- 
nesc venea încordat din grumaz, mestecîndu-și zabalele şi 
forăind. Juca pe picioarele subţirele, cu chișiţe mlădioase, 
Își flutura coada lungă şi din cînd în cînd își închina sur- 
guciul. 

Cei doisprezece slujitori domnești l-au împresurat și 
l-au purtat dînd ocol pe dinaintea cerdacului casei, în ve- 
derea jupîneselor, apoi au ocolit pe călugăr și pe comiși, 
Cu multă umilinţă în sine, părintele Nicodim își simţea 
inima bătînd, cînd vedea o frumuseţă ca aceea a lui Dum- 
nezeu pășind pe dinaintea sa. 


141 


— Eu i-am fost nînaş și doftor... se fudulea jupîn Ma- 
nole Păr-Negru. 

Cu aceeași rînduială slujitorii l-au mai purtat ocol de 
cîteva ori, apoi au cotit spre grajduri. Pitărel a dus la lo- 
cul său pe Vizir şi vasluienii au descălecat ca să prin- 
zească întăi și apoi să se pregătească de drum. 

Boierii au intrat în cerdac, Se afla întinsă gustare pe 
masă. | 

De la cele dintăi schimburi de vorbe între cei de faţă, 
părintele Nicodim a înţeles că nu se luase încă hotărire 
cine anume să ducă la Domnie calul. Rînduiala firească ar 
fi fost să-l ducă Simion, ca unul ce se afla aşezat comis la 
Timiș. Însă jupîneasa Maruşca pomenea despre treaba 
asta încreţindu-și cu nemulțămire fruntea. Se înţele- 
gea şi la comisul Simion șovăire, căci ar fi să lese fără 
stăpîn cu răspundere ceilalţi harmasari ai măriei sale şi 
herghelia. Dar nu de asta pregeta mai cu samă comisul 
Simion, căci nu s-ar fi căzut să înfrunte pe un bătrîn co- 
mis de altădată care se găsea lingă sine; ci era ţinut pe 
loc de împotrivirea jupinesei Maruşca. Așa avea dum- 
neaei, de data asta, gust să-l ţie lîngă sine. Pe lîngă îm- 
potrivirea femeii, comisul Simion avea ş-o grijă mare 
pentru starea în care se afla ea. Nu numai o dată comi- 
soaia Ilisafta și nana Chira îl făcuseră să înțeleagă că, în- 
cepind dintr-a șaptea lună, unei neveste poate să-i vie de 
năprasnă ceasul ușurării. 

Totuși slujba Domniei ar sta înaintea oricărei griji ; și 
Simion Jder ar fi gata să încalecc, ca să căiăuzească alaiul 
la curtea din Vaslui; n-ar fi să lipsească decît o săptă- 
mînă ; dar cum este cine să rămiie la grajdurile domneşti 
în lipsa lui Ionuţ şi a sa, aşa este cine să se ducă la Vaslui 
cu Vizir. Comisul cel bătrin se şi pregătise și acuma se afla 
cu tărie așezat în hotărirea lui. De cînd îl ajutase la lim- 
pezirea îndoielilor, jupineasa Maruşca îi era mai dragă 
bătrînului. | 

Călugărul a socotit că trebuie să puie şi el cuvînt, 
ca să liniștească deplin pe Simion Jder. 

La sfîrșitul prinzării s-a sculat deci și, binecuvîntind 
pe cei iubiţi ai săi, a închinat cupa sa de vin astfel: 

— Tătuţă şi cinstite mare comis, mă închin domniei 
tale cu fiiască dragoste și mă rog lui Hristos Dumnezeu 


142 


să te ţie în putere încă ani mulţi pe pămînt. Și, scump 
frate al meu Simioane, mă bucur că ai pe cale moştenitor, 
care să-ţi lungească pomenirea în veac. Îţi doresc şi dom- 
niei tale, jupîneasă Ancă, de la Maica Domnului ușurare 
de grijă cit stai lîngă fiica domniei tale, şi să deie Dum- 
nezeu să întinerești de bucurie văzînd nepot. Iar ţie, cum- 
nată Marușşcă, nu-ți pot face alt dar decît îndemnindu-l 
pe Simion să rămiîie lingă muierea sa, care nu mai are 
mult și răstoarnă car cu povară scumpă. lar la Domnie, 
cu harmasarul și cu alaiul, s-a duce tătuţa, Lîngă tătuţa, 
sint doritor să umbiu şi eu, ca să-i fiu domniei sale tovă- 
rășie. M-oi veseli şi de vederea măriei sale. Și vă poftesc 
la toţi sănătate. 

Cu toată ruşinea ce se cuvenea s-o aibă, jupineasa Ma- 
rușca s-a sculat şi, fără să se cunoască deloc că-i greoaie, 
a venit la cumnatul său ieromonahul şi l-a sărutat pe 
amindoi obrajii. Pe urmă n-a uitat că trebuie să cuprindă 
de după grumaz şi pe soţul său. | 

Comisul Simion s-a îmblinzit de istov, a băut pînă la 
fund cinstea, ş-a adus cupa cea mare care se chiamă ha- 
rap ; a umplut-o ş-a deşertat-o jumătate, dînd cealaltă ju- 
mătate fratelui său monahul. 

— Acuma, cuscre şi ginere, a zis jupîneasa Anca, eu 
poltesc să vă iau mărturie pe domniile voastre. Am po- 
runcit să se fiarbă la cuhnie băutura aceea turcească ce 
se chiamă cafea, şi pe care au adus-o de la Cafa neguţă- 
tori armeni soţului meu. Cuscră-mea llisafta zice că nici 
nu vrea s-o vadă, da' de cum s-o guste. Dumneaei 
zice că asta ar fi numai o linciureală străină și nouă nu 
ne face trebuinţă. Cum au trăit părinţii noştri fără cafea, 
aşa om trăi și noi. Zic eu : s-o vadă macar mai întăi și mai 
întăi ; nu-s decit niște grăunţe pe care le prăjeşti şi le ma- 
cini. Nu vrea să vadă. Dar macar să guste! Nu vrea nici 
să guste. Drept să vă spun, dacă n-am fi cuscre şi dacă 
n-am trăi ca surorile, m-aș supara. Sînt aşa uneori moldo- 
venii noștri nătîngi : că li-i greață de strai de la alte nea- 
muri, de mîncare străină, de băutură străină; dar alte 
litve vin la noi şi nu se mai satură. 

S-a adus cafeaua în niște cănăţui tot de la Cafa, dă- 
ruite tot de neguţători armeni, şi bărbaţii s-au învoit să 
facă cercare și să guste. 


143 


Cum au cercat din vîrful buzelor, s-au uitat unii la 
alţii ş-au făcut: Îhîm !... Nu le-a plăcut defel asemenea 
funingine fierbinte. 

Înainte de a-şi pierde cumpătul jupîneasa Anca, tot 
ieromonahul a venit, cu duh de blîndeţă și împăciuire: 

— Jupîneasă Ancă şi cuscră, a zis cuvioşia sa, am gus- 
tat eu precum au gustat tătuţa și Simion, şi ce să-ţi spun? 
Mie mi-a plăcut şi le-a plăcut și domniilor lor. După ce 
ne-om deprinde, are să ne placă şi mai bine. Iar după 
aceea, ţine minte de la mine, n-are să mai poată trăi ni- 
mene în ţara asta fără asemenea băutură. Căci mai au 
moldovenii noștri alt narav : cînd le-a plăcut ceva de la 
străin, apoi se dau în vînt să dobîndească. Şi cînd li s-a 
lipi de inimă străin, apoi îşi dau de pe ei străinului tot, 
pînă la camaşă. Acuma, după ce-am cunoscut ce-i aceea 
cafea, să ne clătim gura c-o leacă de băutură de-a noastră. 

Așa i-au plăcut jupînesei Anca asemenea vorbe, încît 
s-a învăluit și domnia sa asupra monahului, dorind să-l 
sărute pe amindoi obrajii. 

A fost pe urmă un sfat mai la o parte, cu jupîneasa 
Marușca. | 

Zice părintele Nicodim : 

— Spune-mi și mie, jupîneasă Marușcă, ce-i cu Ieru- 
salimul ? 

— Care Ierusalim ? 

—. Așa am auzit c-ar fi fiind îndemnați oamenii de 
aice să purceadă la Ierusalim. După cît văd cu adevărat, 
nici la Vaslui. nu li se îngăduie, dar încă la Ierusalim ? 
Nu-i cu grijă lumea de aici pentru Ionuț ? 

— Pentru Jder ? ba-i cu grijă ; căci nu se ştie nici în- 
cotro s-a dus, nici cînd se întoarce. 

— Cine-a spus că Ionuţ se va fi dus la Ierusalim ? 

— Nu ştiu, cumnate. Dar dumneata știi unde s-a dus ? 

— Nu pot ști. | 

— Ei, atuncea poate fi şi la Ierusalim, după cum a vi- 
sat maică-mea. Dacă visurile-s semne, a îngînat jupîneasa 
cea tînără căzută deodată pe gînduri, atuncea bine ar fi 
să se găsească cineva care să tălmăcească visul mamei. 
Mama a visat război ; pîrjoluri care ard și ape cruşite de 
sînge. Cine ştie unde s-or duce acei care acuma-s pe loc; 
iar acei care s-au dus, cine ştie unde se găsesc, în pri- 


144 


mejdii și pe drumuri depărtate ! Dacă vă duceţi la Dom- 
nie, vedeţi și întrebaţi. Mai ales socrul Manole ştiu că 
se duce pentru asta. Să ştii că și din pricina asta m-am 
pus eu împotriva lui Simion. Căci socrul Manole nu mai 
are stare de pace, iar soacră-mea jupineasa Ilisafta îl 
scoate din casă. Numaideciît să se ducă şi să afle ; numai- 
decît să se ducă şi să afle. Să fie oare trimes la Împăratul 
nemtesc ? 
„— Nu cred. 

— Ori la Riga Matiaș, la unguri ? 

— Nici asta ; de-atuncea s-ar fi întors. Ce-i pînă la 
Buda ? Zviîrli pîn-acolo cu căciula. 

— Nu ride, cumnate Nicodime, s-a tinguit jupîneasa 
Marușca. 

Plăcută muiere! se gîndea în sine mai tirziu, după 
aceea, părintele Nicodim. Nu-i frumoasă; e numai ca o 
creangă de salcie și cu părul de păpădie, dar are aşa un 
dar de te-apucă de inimă și ride frumos. Pe cînd într-ade- 
văr mindră e jupineasa Anca, mama ei. E naltă şi-mpli- 
nită şi pare încă tînără. S-ar putea oare cîndva s-ajunsă 
acest mugur de muierușcă să fie ca maică-sa ? 

N-ar crede. Şi-a scuturat fruntea. Comisul cel mare 
Manole s-a uitat la el din dreapta şi i-a zimbit numai, 
fără să-l întrebe de ce flutură din cap. Va fi avind şi 
monahul gînduri cum au şi alți oameni cu griji. 

Călăreau cătră Domnie, în trap domol, pe şleahul Ro- 
manului. Cinci slujitori umblau înainte ; după acei sluji- 
tori, domniile lor doi; pe urmă doi slujitori îl duceau în- 
tre ei pe Vizir; şi la urmă închideau alaiul alţi cinci 
slujitori. Porniseră la al şaselea ceas ; popasul avea să le 
fie la Cetatea Nouă, la Fetion pircalab. _ 

Ieromonahul Nicodim se afla mulţămit de icşirea sa la 
lume. Petrecerea i se prelungea pînă la Vaslui, unde are 
a vedea tabăra măriei sale. 

Pînă ce-a ajunge acolo, își stăpîneşte nerăbdarea. Dru- 
murile au şi popasuri, dar au și sfîrşit. Pină la Roman, 
au oprit lîngă un deal, la șipote, subt umbră de plopi. La 
Cetatea Nouă au mas la odăi, punîndu-se în toate părţile 
străji întărite. Ș-apoi de la Roman s-a sporit alaiul, c-un 
steag de răzăși de la piîrcălăbie. Neaflindu-se la Cetate 
în ziua aceea diacul, jupîn Fetion pîrcalab a poftit pe 


145 
10 


cuviosul Nicodim să scrie cuvioşia sa răvașul cătră preo- 
tul de la Avrămeni, o fugă bună de cal departe de 
Roman : 


«Molifta ta, preute Constandine de la Avrămeni, fe- 
ricită sanatate şi tot binele de folos îți poftim de la Dom- 
nul Dumnezeu. Astăzi duminică, mi-au sosit răzășii de la 
Tupilați, şi de la Miroslăveşti şi de la Mitești, pentru pur- 
cesul la tabăra măriei sale ; şi să vii molifta ta îndată, ca 
să binecuvintezi praporul. Deci scoală-te și vină; smin- 
teală să nu faci, ca să nu fie pentru Vodă întirzi6re.» 


Dintr-asta au cunoscut călugărul și comisul cel bătrîn 
că acolo la Vaslui a pornit a fierbe piatra cea scumpă, și 
s-au uitat unul la altul cu înţeles. Așa că Ionuț va fi fiind 
dus într-o solie de război. 

Cît a slujit părintele Constandin de la Avrămeni, în 
odăjdii, sfinţirea praporului, monahul a stat într-ajutor la 
cîntare încălărat, scoţindu-şi din cap numai comanacul, 
iar răzăşii aveau şi ei cușmele în mină, după cuviinţă, şi 
se închinau pentru sănătatea și pentru izbinda măriei saie. 
A sosit în vremea cît a ţinut rugăciunea o căruţă cu doi 
boi ; şi-n acea căruţă era încărcată o bute. A tras mai 
deoparte. Și după ce s-a sfîrşit slujba cătră Dumnezeu, 
domnia sa Fcetion pircalab a poftit pe cinstiţii oaspeţi și 
pe răzășii săi la închinarea paharului pentru luminăţia sa 
Ștefan-Vodă. Atuncea au chiuit răzășii și şi-au fluturat 
cușmele. I-a plăcut asta părintelui Nicodim. 

Au ajuns la tabără la Vaslui luni înaintea amiezii ; şi, 
fiind măria sa din vreme vestit, a ieşit împotriva alaiului 
coborind treptele de la cerdacul curţii domnești şi du- 
cîndu-se pînă în mijlocul ogrăzii. Se aflau în cerdac oas- 
peţi străini, pe care nici Nicodim nici Manole Păr-Negru 
nu i-au cunoscut. Au înţeles din vorbele de la unii și de 
la alţii, că ar fi fiind între acei oaspeţi doi soli de la 
Cazimir-Crai al Lehiei, și doi de la Matiaş-Crai din Țara 
Ungurească, şi este ș-un popă italian de la venețieni şi se 
aşteaptă pe a doua zi alt popă de la papa de la Rim. 

Cînd a ajuns măria sa Ştefan-Vodă în mijlocul ogrăzii, 
avînd în cap gugiuman cu pană de cocor şi în mîna stingă 
spada, alaiul de răzăși s-a desfăcut; au păşit înainte, cu 


146 i 


Vizir, numai paicii și comișeii domneşti., Harmasarul era 
hodinit şi hrănit şi strălucea ca un omăt proaspăt, avîn- 
du-şi pe el podoabele de la Timiș. Măria sa a venit 
aproape și l-a mîngiiat pe frunte și pe ochi. Vizir şi-a 
supus botul la subsuoara stîngă a măriei sale. 

Cînd Vodă și-a întors ochii în juru-i, a văzut, descăle- 
cat la doi paşi aproape de măria sa, pe bătrinul Manole 
Păr-Negru. S-a dus la el, i-a dat mîna să i-o sărute şi l-a 
bătut pe umăr, cum avea obicei față de slujitorii săi cei 
buni. L-a cunoscut numaidecit și pe părintele Nicodim. 
Adunînd sub dreapta sa pe comis și pe monah, luminăţia 
sa le-a făcut cunoscut că se bucură de vederea domniilor 
lor. Atît jupîn Manole cît şi monahul au simţit în fiinţa 
lor o dulceaţă de vechi curteni, cînd, după asemenea cu- 
vinte, Vodă le-a arătat numai c-un semn uşor al mînii 
slobode ș-a ochilor, ce griji, sfaturi şi treburi îl așteaptă 
cu atîția oaspeţi și soli veniţi la curtea măriei sale. Căci 
nu sînt numai aceştia care se văd; sînt și alţii care nu 
se văd. . 

De jur-împrejurul ogrăzii de la curtea domnească erau 
înșşiraţi panţiri cu suliţi şi săbii; și dincolo de oaspeţi, 
în cealaltă parte a cerdacului, se aflau boieri de credinţă 
ai măriei sale. Era o vedere cum nu i-i dat omului să 
aibă în multe zile ale vieţii. 

Măria sa a dat poruncă să fie dus Vizir în grajdul cel 
nou de piatră, cu poarta zăbrelită, unde aveau a-i purta 
de grijă paicii şi comișii care-l însoţiseră de la Timiş. 

Întru multe griji se află domniile cele slăvite! I-a 
fost destul comisului Manole să se uite lung la măria sa 
și a înţeles că mîhnirile i-s mai îmbielșugate decît bucu- 
riile. Îmbulzit e măria sa de oaspeţi şi sfaturi. N-are să 
aibă cînd găsi un ceas pentru un slujitor vechi şi credin- 
cios ; nici nu l-a putea pofti la masă; nici nu-i chip şi 
modru să-i lepede vreo înştiinţare despre Ionuţ. 

Cîteodată are comisoaia llisafta dreptate cînd în- 
toarce cîte-o împunsătură asupra luminăţiei sale, care şi-a 
crescut pofala ca un împărat şi se întinde de nu-și mai 
găseşte loc, și trebuie să împingă pe unii încolo, pe alţii 
încoace, pînă ce-a răzbi la ameninţarea Ismailiteanului. 
Iaca, acuma Antihrist şi-a apropiat la Dunăre oştile sale. 


147 
10* 


De la corbii cei străini care se văd în cerdacul domnesc, 
se poate cunoaşte că Ţara Moldovei intră sub greu cumpăt. 

Acuma asta-i alta ; va binevoi Domnul Dumnezeu să-i 
fie întru ajutor măriei sale. După semnul care-i zugrăvit 
pe praporul cel mare domnesc de la scările curții, sub 
care a stat o clipă Vodă înainte de a cobori în ogradă. Pe 
acel prapor e zugrăvit siîntul Gheorghe, cel care stră- 
punge gitlejul balaurului. 

lăsînd toate acestea deocamdată la o parte, ne gîndim 
ce vorbe anume are să scoată asupra noastră jupineasa 
Ilisafta, cînd va afla că ne întoarcem aşa fără nici o ştire 
despre Jder cel mezin. Amărite şi aprige vorbe ; ni-i le- 
hamite de ele ! 

Însă părintele Nicodim ne trage de mînică. 

— Ce este ? 

— 'Tătuţă, a venit un om de la Dumnezeu şi de la 
părintele arhimandrit, ca să ne scoată de aici şi să ne ducă 
într-un loc mai prielnic. Văd că tare erai întristat; iar 
acuma te bucuri. 

Părintele eclesiarh Emilian i-a dus la stareţul său, lingă 
paraclis. 

Bună mîncare și bun pat de hodină. 

Mincare într-o chilie tihnită, la o măsuţă, unde n-au 
stat decit trei creștini ; din care numai doi s-au îndestulat, 
iar al treilea s-a mulţămit cu un păhărel de vin roș ş-o fe- 
lioară de pită. Hodină în chilia cuviosului Emilian, 
lîngă odăi. 

Prea cuvioşiei sale sfinţitului arhimandrit nu-i place 
să iasă în adunări şi nu se amestecă în vorbele solilor. 
Are măria sa alţi slujitori pentru asta. Părintele Amfilohie 
priveghează toate din singurătatea sa, află toate vorbele 
și veștile, se cufundă în sine cerînd de la Dumnezeu lu- 
minare a sufletului, ș-apoi supune cu ascuţime măriei sale 
ce crede el că e hotărîre dreaptă şi bună. 

Nu ştiu ce s-ar putea scoate de la asemenea om ascuns. 
Cu toate acestea să îndrăznim a-l cerca pe departe și să-i 
dăm macar a înţelege că mare dorinţă am avea să aflăm 
ce s-a făcut şi unde-i un fecior al nostru cu numele Ionuţ 
Păr-Negru. Cum am putea noi s-aducem vorba mai pe 
departe ? 


148 


“Bine ar fi făcut părintele Nicodim să înceapă cuvioşia 
sa într-un fel ; dar părintele Nicodim tace. 

Sfinţitul Amfilohie și-a întors dintrodată ochii și i-a 
așezat asupra comisului Manole. 

De unde s-a luminat pe acea față palidă un zim- 
bet şters ? 

— Bag de samă, comise Manole, că vrei să mă întrebi 
de-un fecior mezin ce-ai avut... 

Fiinţa comisului celui bătrîn se înfioră ca de frig. 

— Am vrut să întreb, sfinţite părinte arhimandrit, 

— Ştiu c-ai vrut ; şi te-aș pofti să nu mă-ntrebi. 

— Ar îi vrut muţa lui, jupineasa Ilisaita, să ştie dacă-i 
purces la răsărit ori la miazăzi, ori la asfinţit. 

— Nu ti-oi răspunde, comise. 

— Macar să ştiu dacă-i viu ori dacă-i mort. 

— Nici la asta nu-i răspuns, cinstite comise. Domnia ta 
ești barbat și mă înţelegi. Iar femeii să-i spui aşa, că este 
un Dumnezeu care priveghează. 

Comisul a oftat cu mare stăpînire de sine. Ce să faci? 
de la un zgircit va să te mulţămești și c-o traistă spartă. 
Totuşi este în vorba asta o fărimă de nădejde, nu numai 
pentru muierile slabe, ci și pentru barbaţi care se socot 
puternici. 


CAPITOLUL IX 


SE ÎNMULȚEȘTE NEAMUL CO- 
| MISULUI 


Aceeași moară afumată şi puţintel strîmbată din furci 
și cosoroabe asupra iazului. Moara veche din siliştea tîr- 
gului. Aicea fac popas călători din patru drumuri, pe lîngă 
țăranii și răzășii care aduc la măcinat. Aicea se aleg veş- 
tile şi prorocirile. Şi morarul cel bătrin moş Irimie nici 
n-ascultă ; ba se dă după covată şi oprește hadaragul şi 


149 


teica atunci cînd întind mai lung giturile unii din ascultă- 
tori, ca s-audă mai bine pe cel ce grăieşte ; ba sloboade 
hadaragul ca să toace în teică şi dă ocol pe după oaspeţi, 
ca să se suie la coș, să vadă cum merge malaiul la rîşniţă ; 
ba, după ce-au tăcut vorbele, se duce și abate apa de la 
lăptoc, oprind toată huruiala morii. Are acest morar meş- 
teşugurile lui şi s-a deprins a se uita pieziș la oameni. Se 
zice că mai bine cunoşti omul şi-ţi aduci aminte de obra- 
zul lui, dacă-l pîndești dintr-o parte. Și chiar vorbeşte 
din cînd în cînd acest morar, dar mai cu samă cînd so- 
coate el că trebuie. Se spune că, atuncea cînd nu-i nimeni- 
nimeni în moara lui, și nu fișiie nici vintul prin stuful 
acoperișului şi numai jarul de la vatra veche se fărimă și 
clipește, vine acolo pe furiș cel pe care niciodată nu-l po- 
menim fără să ne facem cruce, și sfătuieşte în şopot cu moş 
Irimie. Acel Demon ar îi un fecioraș al lui moş Irimie, 
pe care moş Irimie f-ar fi dobîndit clocind la subsuoara 
stîngă, vreme de nouă săptămîni, un ou părăsit. După ce 
l-a scos, în lumina jarului miezului nopţii, i-a stupit să 
nu-l deoache şi i-a dat drumul pe giîrlă. L-a hrănit şi l-a 
crescut Tartorul şi din cînd în cînd i-l trimete morarului, 
ca să-i facă bucurie. Nimene nu-l vede, nimene nu-l aude, 
dar de știut se ştie că este. 

S-a știut că este de la un iepure. 

Gonit dintr-o pirloagă de cătră doi copoi ai unor ră- 
zăși de la Spinoasa, acel iepure bătrîn şi înţelept a luat-o 
în lungul hatului răzășesc, care, la Spinoasa, cum se știe, 
e de trei mii de stînjeni. Cînd a ajuns în siliștea tirgului, 
iepuroiul a prins a face minciuni : a cîrnit la vale ; apoi a 
pornit-o în lungul iazului şi a ocolit moara. Din fugă, s-a 
întors asupra sa însuși făcînd o săritură îndărăt şi s-a stre- 
curat în șandrama printr-o spărtură. Mai făcuse altă dată 
așa un uncheș al său tot de la Spinoasa. În moară, lume ca 
totdeauna, și roata cu cupe scîrțiia și rîșnița umbla harnic, 
Și era un fum subţire ca o piclă. S-a tupilat într-un co- 
tlon ș-a stat liniștit ; copoii răzăşilor au trecut ţăhnind prin 
preajmă ş-au pierdut urma. Iepurele se tupilează mai tare 
în salteluţa de colb, ometiţă și cenușă, amestecate şi 
adoarme. Cît au ţinut vorbele oamenilor şi vuietul morii, je- 
purilă s-a hodinit fără să aibă nici un bai; dar cum s-au 
potolit toate, a început a-și juca nările; iar cînd a stat 


150 


dintrodată moara şi apele au fugit șuguind în bulboană, — 
a tresărit cu spaimă, s-a pălit de duuă ori cu capul în îngră- 
ditură pînă ce-a găsit borta pe unde intrase, şi s-a dus, 
ca dintr-o puşcă a nemților măriei sale. 

Așa, cînd a stat în amurg moara din siliște, au răsărit 
din somn jupîn Manole și cuviosul Nicodim. Au fost în 
picioare şi s-au uitat cu strășnicie în juru-le. Morarul a 
rînjit la ei de pe bolovanul pe care stătea, dincolo de fu- 
megarea tăciunilor. | 

— Poitiţi domniile voastre mai aproape, a zis el. De 
cai să n-aveţi grijă ; îs după uşă ; le-am dat orz precum 
mi-ați poruncit. Pentru dumneavoastră am copt bine mă- 
măliga, iar plătica e numai bine friptă. Ca să nu vă supă- 
rați după cum v-aţi mai supărat şi să nu mai spuneţi că 
umblu cu minciuni. Cerc eu aşa din vorbă pe unii și pe altii, 
să văd cum merge şi cît de strins le e nodul pungii; dar 
cu domniile voastre nu mă pun. Domniile voastre sînteţi 
boieri mari din 'Țara-de-Sus. 

— Fiecare e boier mare peste ale sale... a răspuns po- 
somorit jupîn Manole. 

Morarul încuviinţă cu umilinţă. 

— Aşa este; dar pe boierul cel adevărat eu îl cunosc, 
că scoate și plăteşte. Iar ceilalţi umblă numai în pleaşcă. 
Să nu-ţi fie cu supărare, cinstite jupîne Manole, eu pen- 
tru orzul cailor (frumoşi cai!) şi pentru celelalte, ți-oi 
cere trei parale și o vorbă bună. 

— Plătesc cinstit, a răspuns cu Semepe vel-comisul 
Manole. 

Morarul a tras peştele c-un bețişor lîngă fundul pe 
care aburea mămăliga tăiată în patru cu aţă, 

S-a mirat : 

— Ce ban pot găsi eu la feciorul domniei tale comisul 
Jder ? de aceea l-am îndulcit dîindu-i dintr-al altora. 

— A trecut şi el pe-aici ? 

— Trecut. 

— Spus-a încotro se duce ? 

— Cînd a venit, cinstite jupîne Manole, s-a văzut că-l 
chiamă măria sa. Dar de dus, cum să spuie unde se duce ? 
Asta-i slujba lui Vodă. De atîția ani, de cînd sînt aici, am 
învăţat rînduiala. 


151 


Manole bătriînul se posomori iar. Morarul clătină din 
cap, privindu-l dintr-o parte şi clipind dintr-o geană că- 
tră Demonul său. 

— Ştii, cinstite jupîne Manole, că eu treaba asta, a 
Domniei, am prins a o învăţa de acuma cinci ani, cînd a 
început măria sa a-și întocmi tabăra asta de la Vaslui? 
Mă crezi ori nu mă crezi ? 

— Te cred ; de ce să nu te cred ? 

— Şi vrei să-ți spun cum au fost toate ? 

— Vreau, de ce să nu ? 

— Să nu te superi, cinstite jupîne Manole; parcă 
grăiești cu gura altuia. Ai o supărare; las-o! Cînd ți-oi 
spune întîmplarea mea, ai să vezi că a dumnitale rămîne 
ca o nimică. Să blagoslovească asupra mea sfințitul iero- 
monah, ca să pot istorisi fără a mă tulbura. Cînd 
îmi aduc aminte de toate, începe a fierbe în mine veninul. 
Așa că să mă blagosloveşti, cuvioase părinte. 

— Dumnezeu să te miluiască, a răspuns ieromonahul 
înălţind dreapta şi făcînd semnul sfînt. 

— Sărutăm dreapta, părinte. 

Cinstite jupine Manole și cuvioase părinte, aflaţi că, 
acum treizeci şi șase de ani, eu mă aflam cu doi fraţi ai 
mei la Prut, în ţinutul Fălciului, într-o moșie rămasă nouă 
după bătrinul nostru Mănăilă. Neamul nostru nu era de 
mult așezat acolo ; trecuseră numai două rînduri de oa- 
meni şi noi eram al treilea rînd. Tatăl meu Mănăilă încă 
își mai aducea aminte că venise cu uncheşii lui de sub 
munte, aducîndu-şi acolo la Prut oile, asinii şi slugile. 
Fiind așezați noi acolo la Mănăilești din porunca Dom- 
miei, ne bucuram, avînd lărgime și îmbielșugare. Mai întăi 
nu vedeam tot păduri şi iar păduri. Și nu ne stricau ogră- 
zile puhoaie și iar puhoaie. Unde puneam plugul, la un 
grăunte ieșea spor o mie. Despre malaiul din acel loc se 
spune că n-are coajă. Schimbam ciîșlele ici-colo; aveau 
oile pășune cît lumea asta. Numai atîta spuneau alți ră- 
zăşi trimeși de Domnie mai de demult acolo, că toate cele 
bune îs şi cu primejdie. La trei ani, secetă ; şi la treizeci 
și trei de ani, tatarii. Dar pentru o secetă aveam două rîn- 
duri de bielșuguri ; iar dinspre tatari primejdia nu era ca 
altădată. Domnia își întinsese stăpînirea pînă dincolo de 
Nistru. Și noi eram aşezaţi acolo ca să ţinem strajă. Cum 


152 


eram aşezaţi noi la Prut, alţii se așezau tot mai încolo 
spre pustie. 

Trăind noi în huzur și fără grijă, iaca pălesc tatarii. 
Un ceambul la Hotin; un ceambul la Lăpuşna. Cei care 
au pălit în Lăpușna au străpuns pînă la noi la Mănăilești. 
Acuma ştiţi domniile voastre cu cîtă repegiune vin şi se 
duc acei lotri păgîni. Cînd s-a dat şfara în ţară şi am 
cunoscut fumul de primejdie în fundul zării, pe dealul de 
la Orlat, — tatarii au şi fost la cișle, spircuind ca lupii. 
Nici n-am avut cînd fugi, nici n-am avut cînd le sta îm- 
potrivă. Cîţi am fost noi neamul lui Mănăilă, pe toţi ne-au 
luat de grumaz și ne-au dus la Crîm. Eu am fost căzut 
rob la un miîrzac, Daud. Cum am ajuns acolo, într-un loc 
căruia îi zicea pe limba lor «Valea Grasă», nu făceam alta 
decît că îmi dădeau mie pe mînă miînzararii și bacii tatari 
zerul rămas de la caş; ş-apoi acel zer eu îl fierbeam fă- 
cînd jintiţă, şi jintiţa o scurgeam în sedile, de scoteam urdă. 

În acel ţinut al nohailor care se chiamă Crîm, nu s-a fost 
ştiut de urdă. Ce făceau cu zerul de sub caș acei păgini, nu 
știu ; îl lepădau la cîni. 

Iar cînd a venit acel ceambul al lui Ghirai-Han asupra 
Mănăileştilor, s-a întîmplat să găsească Daud mirzac la 
stîina mea urdă dulce. A gustat și așa de tare i-a plăcut, 
încît, cînd m-a luat rob, m-a legat la un loc cu strecură- 
toarea de urdă ; şi mi s-a poruncit să păzesc acea dulceaţă 
ca ochii din cap. 

După ce-ajungem cu ceambulul la saraiuri, Daud mîr- 
zac şi-a adus aminte de robul cel cu urda și a chemat 
pe un credincios al său care mă avea în stăpînire şi i-a 
cerut săculețul, ca să închine acea dulceaţă lui Ghirai-Han. 

Cum a gustat hanul din dulceaţa lui Daud mirzac nu- 
mai s-a oţăriît ṣ-a stupit într-o parte. 

Rămînînd rușinat mîrzacul de darul său, a venit la mine 
la căruţă ş-a poruncit să mă scoată și să mă taie. Căci 
am făcut ceva de-am stricat urda ; de unde era: dulce, 
acuma e acră şi înecăcioasă ; ba-i și amară și n-o poţi pune 
în gură de otrăvită ce-i. 

— Bine, zic eu talmaciului, să mă taie dacă mirzacul 
vostru e prost și nu ştie că urda dulce nu ţine. Ca orice 
lucru bun, durează puţin şi se zborșeşte. Potteşte urdă 


153 


dulce ? Să mă ducă la o stînă de-a voastră, să-mi puie în 
mînă ce i-oi porunci, şi-i fac iar dulceaţa care i-a plăcut. 

— Faci așa, tu ghiaur? a întrebat Daud mirzac, ve- 
selindu-se. | 

— Fac şi mai bună ; căci aicea, precît văd, iarba-i mai 
frumoasă decît la noi la Mănăilești. 

— Atuncea dau la tine viața, ghiaur. 

— Spune-i așa, mă-ntore eu la taimaci, că viaţa mea 
e în mîna lui Dumnezeu, nu-i într-a lui; şi el să mă tri- 
meată la stînă, să-mi deie cite poruncesc, şi să nu mai 
clămpănească din gură. 

Am făcut urdă, dar n-am arătat minzararilor tatari 
cum se face. A gustat Daud miîrzac ; şi-a lins buzele. Re- 
pede încalică ȘI se duce într-o fugă, s-o închine lui Ghirai- 
Han. Gustă și Ghirai-Han și-și linge şi el buzele. Cura se 
chiamă dulceaţa asta ? întreabă Ghirai. 

— Nu știu, răspunde mirzacul ; dar eu îi spun după 
numele robului. Și de-atuncea urdei îi îi zic tatarii din acel 
Joc «mănăilă».. 

Așa că m-au pus meșter la stîna aceea. Și din răstimp 
în răstimp primeam înştiinţare de la Daud mirzac, să fac 
o ocă ori două ocă de mănăilă. O ocă îi trebuie lui; una o 
închină plocon hanului. Aşa se bucură de tare hanul de 
mănăilă dulce, încit îi face lui Daud mirzac toate voile. 

Atuncea, dacă am văzut eu cum umblă treaba la tatari, 
m-am semeţit ș-am trimes răspuns mîrzacului meu că eu 
fac mănăilă dulce ş-oi face-o și mai bună, dacă-mi adaogă 
la tain un pahar de vin de care beau mirzacii și hanul. 
Şi așa l-am purtat eu cu vorbele pe mîrzac pînă ce-a vă- 
zut el că un pahar de vin îmi da putere ; iar eu beam trei- 
zeci şi nu mă puteam ține pe picioare. 

— Tu ghiaur, zice Daud miîrzac, tu să mă înveţi pe 
mine cum se face mănăilă dulce. Eu dacă miînînc mănăilă. 
dulce în. fiecare zi, nu mor ; iar tu dacă bei în fiecare zi 
treizeci de pahare, te prăpădești și nu mai poţi face ce-mi 
place mie. 

— Da’ nu mai mor, nici pe dracu ! și ce știu nu spun. 
' — Dacă nu mori de vin, mori pentru că-ţi vine vre- 
mea, tu shiaur. 

— Bine, asta-i alta, dar de spus tot nu spun. 

— Ba ar fi bine să spui, Arimi ghiaur. l 


154 


Stau eu și mă gindesc ; stau şi mă gîndesc, 

De cind fac urdă lui Daud, el a umblat ş-a cumpărat 
de pe la alţi mirzaci şi tatari câţi robi a găsit din neamul 
nostru Mănăilă şi alţii din acelaşi ţinut de la Fălciu. După 
ce i-a cumpărat, i-a dus nu ştiu unde mai departe, în nişte 
locuri goale şi neumblate, ş-am înţeles că i-a lăsat să 
moară, ori i-a dat căpcăunilor de-acolo să-i mănînce, ca 
să se prăpădească cei care cunosc meșteșugul. Să rămiie 
numai el, ca să fie în mare cinste la Ghirai-Han. Şi ca 
să ştie numai el, trebuie să-l învăţ eu. Iar după ce l-oi 
învăţa, mă omoară şi pe mine. 

Zic : 

— Nu vreau să te-nvăţ, Daud miîrzac. 

— Atuncea, dacă nu vrei să mă-nveţi, eu tai pe tine, 
Arimi ghiaur. 

— Fiinţa mea, zic, e sub sabia ta; dar de-nvăţat nu 
te-nvăţ, 

— Tu ghiaur, de moarte nu te temi ? 

— Nu mă tem de moarte. 

— Atuncea eu pe tine te slobod din robie, Arimi 
ghiaur. 

— Să vedem, asta se poate ; dar ce chezăşie îmi poţi 
da, Daud mirzac ? 

— Îţi dau chezăşie jurămînt ; mă jur pe barba mea. 

Zic : 

— Nu-mi place asemenea jurământ, şi nici n-ai barbă, 
Daud mîrzac. Asta-i barbă ? ca griul de-secetă : ici un fir, 
colo un fir. Să vezi tu, Daud mîrzac, barba lui popa Nas- 
tasă de la noi ; poţi să mături cu ea o arie, 

S-a rusinat mirzacul. 

— Atuncea pe ce să mă jur ? 

— Să te juri aşa, zic eu. Dacă nu te ţii de lepămini, să 
deie Dumnezeu să n-ajungi luna cu mina. 

— Tu ghiaur, ce fel de jurămint e asta ? Nu înţeleg. 

— Asta-i jurămînt mare, Daud mirzac, îi spun eu, 
E taină şi jurământ cu primejdie. 

— Bine, zice. Am să mă mai gindesc; am să jur 
cum spui. 

Am făcut lege pe nouă ani; cu nouă, cît mai stătusem 
în prinsoare, fac optsprezece. Cind s-or încheia optsprezece 
ani, să mă sloboadă şi eu să-l învăţ, 


155 


Apoi așa a fost. Mirzacul s-a ţinut de cuvint; şi, 
după ce mi-a dat el drumul, am mai rătăcit eu ani un- 
sprezece, pînă ce-am ieșit la lume, la noi în Moldova. 

Mă duc în locul unde fusese satul nostru Mănăilești. 
Vai de sufletele părinţilor noștri! Nu mai era nimic, nu 
se mai cunoștea nimica. Toate risipite și spulberate : sat, 
biserică și ţintirim. Nu-i fîntînă, nu-i şipot. Nu mai era 
nici o pomenire. 

Dau cu calul ocol locurilor. Văd departe, în fundul 
zării, sat nou. Mă duc acolo; era un sat întemeiat de pu- 
ţină vreme : Cozmești. Întreb şi înţeleg că-i danie nouă de 
la Ştefan-Vodă, carele se află acuma stăpîn ţării. Am ofiat 
ş-am lăcrămat ; după aceea mă hotărăsc să mă duc să 
ridic plingere la măria sa. Atuncea s-a vestit că măria sa 
Ștefan-Vodă întemeiază tabără oștilor sale la Vaslui. 

Am venit aici la Vaslui, ş-am stat în genunchi la tre- 
cerea lui Vodă. 

Întreabă măria sa : 
| — Ce i-i voia acelui sărman ? 

Atuncea m-am dus la măria sa, m-am plecat şi i-am 
spus tot, ş-am cerut mărturii vechi a altor sate care or 
mai fi rămas împrejur de locul nostru ce s-a fost chemat 
Mănăilești. 

— Nu mai ai nimica? Nu ţi-a rămas nimica? 

— Luminăţia ta Doamne, zic, n-am rămas decît cu 
sufletul. Și din mila lui Dumnezeu, cu un dar, de pot bea 
patruzeci de pahare de vin fără habar. Iar după aceea nu 
mă culc. După ce le beau acele patruzeci de pahare, pot 
umbla printre ouă pînă la măria ta purtind o strachină cu 
zamă şi nu vărs din strachină nici o picătură. 

— Lasă asta şi să vedem întăi mărturiile, poruncește 
Vodă. Şi cînd a grăit măria sa așa, eu n-am mai zîmbit 
și m-am înfricoșat. 

A poruncit măria sa cercetare şi înfățișare a oamenilor 
de demult și a aflat că sînt adevărate toate cîte am spus 
eu. Atuncea mi-a dat luminăţia sa alt pămînt în locul 
celui vechi și mi-a dăruit şi moara asta din siliştea 
tirgului. | 

După povestirea lui, morarul s-a uitat cum avea obi- 
cei dintr-o lature, ca să vadă ce are de spus boierul cel 


156 


bătrîn, ş-a făcut iar Demonului său cu ochiul. Boierul cel 
bătrîn îl ascultase cu luare-aminte, dar nu spunea nimic. 

— Eu ştiu ce-ai vrea dumneata să cunoşti, jupîne 
Manole, a grăit el cu glas mai coborit ; ci de comisul cel 
tînăr alta nu ţi-oi mai ști spune, decit că avea într-o 
desagă un cucoș negru, ca să-i vestească zorile. 

— Purcedea pe cale depărtată... a îngînat monahul. 

— Așa m-am dus eu pînă la nohai şi m-am întors, a 
adaos morarul. Dacă vrea Dumnezeu ne întoarcem şi de pe 
celalalt tărîm. Acuma eu v-aș pofti să m-așteptaţi pînă 
ce mă duc şi mă întorc numaidecit ; am aproape de aici 
un coteţ de pește. Văd că vă mai face trebuinţă. Spor de 
plată nu-i, rămîne tot trei parale şi vorba cea bună, pe 
care încă n-am auzit-o, să nu vă fie domniilor voastre cu 
supărare. 

Morarul şi-a luat dintr-un coilon ghionderul, ca să se 
ducă în baltă pe întuneric. Pentru treaba lui, avea destulă 
lumină de la stele și mai ales de la drumul robilor, pe 
care-l cercetase din Crîm vreme de douăzeci şi nouă de 
ani ș-o lună. S-a dus, mătăhăind. Într-o vreme l-au auzit 
vorbind singur, ori poate cu feciorașul său Demonul. 

Jupîn Manole a oftat, după ce s-a văzut sub streșina 
morii numai cu monahul : 

— Doamne, multe minciuni mai poate spune un om! 

— Cinstite mare comise, a zimbit cuviosul Nicodim, 
la acest morar minciuna umblă de mînă cu adevărul. 

— Poate fi şi asta, s-a înduplecat comisul Manole, dar 
poate fi și alta; că m-a stirnit cu minciunile lui să mă 
duc să-mi văd pămînturile și tamazlicurile de la apa Jijiei. 

Monahul a răspuns : 

— Ca să ne găsim astîmpăr, om merge, tătuţă, şi pînă 
la apa Jijiei, şi ţi-oi fi tovarăș orișiunde. 

Astfel se vădea încă o dată știința bobilor, pe care-i 
cerceta la Timiş comisoaia pentru soţul său, şi care arătau 
drum cotit printre primejdii, drum cu întirziere. 

— Ah! am ştiut, saraca de mine, că la altceva nu mă 
puteam aștepta de la comisul Manole! se tînguia dum- 
neaei cătră jupîneasa Candachia. Parc-a făcut altă dată 
altfel, ca să facă ș-acuma ? Totdeauna e cu împotrivire 
asupra Ilisaftei. Că se repede numai pînă la Domnie ; că 
în trei zile se duce, în trei se întoarce; să n-aibă jupi- 


157 


neasa Ilisafta grijă ; așa de grăbitu-i, încît nu mai are 
cînd coborî pînă devale ca să-i spuie Ilisaftei : «mîhnită te 
lăs, să te găsesc bucuroasă». Se duce ș-o lasă; ş-are să se 
mai ducă lăsind-o ; căci aşa-i tiran domnia sa de cind îl 
știu. Dumnitale, dragă noră Candachie, pot a-ţi spune, 
căci îmi ești ca un copil al meu prea iubit. Ne aflăm acuma 
în acest cerdac la Simion şi ne uităm cum umblă sluji- 
torii ; şi vedem toate cum sînt la acele grajduri ale mă- 
riei sale. A trecut mai nainte comisul Simion, cu Lazăr 
Pitărel şatrar, ş-au stat în preajma grajdurilor ș-a porun- 
cit Simion să i se scoată la vedere harmasarii Domniei, 
cum a pus el rînduială nouă. lar slujitorii numaidecit au 
intrat la grajd ș-au scos harmasarii. I-ai văzut și dum- 
neata. L-ai văzut şi pe Catalan. L-am văzut și eu ; nu nu- 
mai acuma ; l-am văzut de mai multe ori. Draga mea 
Candachie, miră-te şi-ţi fă cruce, cînd ţi-oi spune că eu 
atiţia ani de zile, cit a fost aicea stăpîn Manole, nu l-am 
văzut pe acel vestit harmasar cu numele Catalan. S-a 
făcut din pricina lui Catalan tulburare și s-au tăiat ca- 
menii ca la război ; unii au vrut să-l fure, alţii l-au apă- 
rat; s-au petrecut niște întîmplări de care s-a auzit în 
toată lumea. Iaca, nici atunci n-a fost însăduinţă pentru 
mine să văd pe Catalan. Aşa fel a fost opreliștea lui ju- 
pîn Manole, încît nici nu mai cutezam să aduc vorba des- 
pre asta. Acuma ai văzut şi dumneata, Candachie dragă, 
că-i un harmasar ca toţi harmasarii. 

— După cît ştiu eu, a zimbit Candachia, cu toate opre- 
liștile, jupiîneasa Ilisafta tot a văzut ce-a poftit. Dease- 
menea s-a învrednicit şi Candachia, căci s-au aflat şi alţi 
barbaţi mai filotimi împrejurul lui jupîn Manole. Acuma, 
cînd nu-i opreliște, nici nu mai are haz să vezi un cal; şi 
asupra lui Catalan nici nu mai este străşnicie, căci se află 
si alţi harmasari din sîngele lui, și preţul lui s-a împuţinat 
în ochii comișilor. Nouă ne făcea trebuinţă să-l vedem 
atuncea ; acuma nici nu ne uităm la el. 

— Într-adevăr, le arăţi toate cum sînt, dragă noră Can- 
dachie, şi văd. că ştii toate cîte am pătimit. lar de cînd e 
aici Simion, a înflorit locul ; se văd chipuri, s-aud glasuri 
de femei ; pe cînd atuncea era ca într-o mănăstire de cătu- 
gări. Jupin Manole a fost cu inimă tare ; pe cînd Simion 


158 


s-a imblinzit şi s-a îndulcit de dragostea soţiei sale. Nu ştie 
cu ce să-i steie înainte jupînesei Maruşca. 

— Se întîmplă şi s-a întîmplat şi altora asta, dragă ju- 
pîneasă Ilisaftă. 

— Într-adevăr, Candachie dragă, s-a domolit comisoaia. 

— Căci sita nouă şade în cui, jupîneasă Ilisaftă şi dragă 
soacră. Mai este şi alta la mijloc: Că după cît ai umblat 
ș-ai stăruit dumneata, ba la vraci şi femei cunoscătoare, ba 
la icoane făcătoare de minuni și sfinte moaşte, cumnata 
Maruşca afîlindu-se în stare binecuvîntată, cu toţii stăm 
imprejurul ei pînă ce i-a da Maica Domnului ușurare. 

— Aşa-i, a suspinat comisoaia, în asemenea vreme ţi 
se închină toţi ca unei doamne și împărătese. Se află unele 
care nu cunosc starea asta. 

__— Căci nu le-a venit vremea, dragă jupineasă Ilisaftă. 
Ți s-au mărturisit ; și cînd a trebui, ţi-or cere ajutor. 

Jupineasa Candachia a sărutat rîzînd mîna iubitei sale 
soacre. S-a grăbit s-o sărute ca să nu-i vie s-o muşte — 
după cît îşi da cu gîndul comisoaia, care, fără să pară, 
cerceta cu multă agerime pe nora sa întru toată a ei fru- 
museţă. «Vai ! suspina dumneaei întru sine ; frumuseţa se 
veştezește şi frumuseţa nu se taie pe talger...» 

— Ce-o fi făcînd acuma jupineasa Anca ? se îndreptă 
cu grăbire comisoaia cătră nora sa. A intrat la Maruşca 
și n-a mai ieșit. | 

— I-a fi dînd să beie o cănăţuie de cafea... s-a bucurat 
subțire Candachia. 

— D-apoi că numai de asta-i bună cuscră-mea. Văd că 
și nana Chira întîrzie. Am uitat undelemnul sfințit de vlă- 
dica Teoctist şi am minat-o să mi-l aducă. I-am spus unde 
să-l caute și nu l-a fi găsind, iar acuma răscoleşte prin 
toate părţile. Ba, slavă Domnului, o văd că vine. D-apoi 
bine, nană Chiră, de ce-ai întirziat ? 

— N-am întîrziat, stăpînă ; m-am dus ş-am venit, alta 
n-am făcut. Iar de căutat am căutat în racla cea de tisă 
şi n-am găsit nimic. Şi mai aveam eu strîns la mine o 
leacă dintr-acelaşi undelemn şi l-am adus. Încă nu s-aude 
că i-ar fi venit durerile de-al doilea. 

— Nu te teme, căci ai să le-auzi numaidecit, nană 
Chiră. 


159 


Cele trei femei au rămas ascultind. Nu răzbătea din 
lăuntrul casei nici un zgomot. Din umbra cămărilor de sus 
treceau cu grăbire ţigănci desculțe la odăile de jos, în 
ogradă. O clipă numai lucea soarele după-amiezii în sal- 
bele care li se zbăteau pe piept. Erau îmbrăcate cu pinze- 
turi răsăritene aprig colorate, după moda tătărască ; cele 
mai tinerele fiice ale sălaşului, ca şi cum ar fi dorit să se 
depărteze de robie, părăseau portul nestatornicilor no- 
mazi şi îndrăzneau a trece cu catrinţă şi cu naframă pe 
lîngă moaşa lor care purta încă șalvari. Acele slugi negre 
erau dar al măriei sale, închinat jupiînesei  Marușca, de 
casă nouă. Jupîneasa llisafta le arătă numai cu ochii, înăl- 
ţind puţintel fruntea și coborînd pleoapele ; iar Candachia 
înţelegea că acea zestre, cu care părea că se fudulește 
Marușca, nu era pe gustul soacrei. Totuși plăcut este să ai 
roabe care să te slujească, să te împresure şi să-ţi steie în 
genunchi. Nu s-ar putea spune că ființa asta cu numele de 
Maruşca, fata ruștei, a fost ocolită de noroc. Candachia deci 
a zîmbit, încuviinţind părerea comisoaiei despre sălașul de 
robi de la curtea lui Simion. 

Și ograda se arăta liniștită. Simion dăduse poruncă părții 
bărbătești a slujitorimii să se tragă la.o umbră și mai bine 
să doarmă decit să se poarte de colo-colo, ridicînd, îm- 
pingînd, bocănind, răcnind şi chemîndu-se. Este vremea 
pentru așa treburi zgomotoase în altă zi, cînd va fi și 
domnia sa mai liniștit. Acuma nu-și află astîmpăr. Într-un 
răstimp a venit de cătră grajduri pînă la portiţa ogrăzii ; 
a văzut pe jupînesele din cerdac, şi din tihna lor a înţeles 
că el însuși mai are a îndura pedeapsă. De s-ar isprăvi 
nacazul pînă în sară, ori macar pînă la miezul nopţii ! S-a 
tras de la portiță și s-a întors la grajduri, privind în ne- 
ştire ori cătră munţi, ori cătră ceața de zăduf a cîmpiei. 
Niţă Negoiţă a scos capul de după o fînărie. Îi dă poruncă 
lui Niţă Negoiţă cu glas repezit : 

— Să-mi duci și-n sara asta poclăzile în chilia mea 
cea veche ; dorm tot la grajduri. 

Chilia lui de pe vremuri, cînd fusese holtei şi comis 
al doilea, îi era și de data asta acoperămiînt la năcaz, cum 
îi mai fusese destul de des, cînd se înoura furtună între 
el și jupîneasa Marușca. 


160 


— Am înţeles, jupîne comise, a răspuns Negoiţă, ui- 
tîndu-se într-o parte cu ochi întunecoși, ca să afle un 
dușman. 

Deodată s-a auzit în cămările de sus răcnet subţire, 
depărtat şi stins. E 

Jupînesele din cerdac au fost în picioare, învăluindu-şi 
fustele cătră iatac. Comisul Simion n-a făcut decit un 
salt înapoi la portiță. 

Nana Chira urma după stăpine, pitindu-se şi căutînd o 
trecere cînd prin dreapta cînd prin stînga, scobindu-se în 
același timp de jur-împrejur la briu, ca să afle sticluţa cu 
undelemn sfinţit. | 

— Dragele nanei dragi... dragele nanei dragi... ofta şi 
mormăia ea, negăsind nici un chip să răzbească înainte. 

Jupîneasa Marușca sta întinsă pe spate în crivat, sub 
pinze albe. Era legată la cap cu grimea de matasă roșă, 
ca să nu se deoache. Maică-sa Anca se învîrtea împrejurul 
ei căutînd ceva. Nu ştia ce caută și întreba pe fiică-sa: 

— Ce-ţi face trebuinţă, draga mamei ? 

— Am să mor! am să mor! ţipa Marușca. Lăsaţi-mă 
în pace, n-am nevoie de nimica, duceţi-vă de aici. 

Un val o izbi în măruntaie, pricinuindu-i o zvîrcolire 
de vierme. Ţipă iarăși fără samă, cu obrazul chinuit de 
spasm. 

Simion îşi arătă capul zbirlit în deschizătura uşii. 

— Nu! nu! nu se poate! au răcnit toate femeile 
cîte erau înăuntru. 

S-au adunat umăr la umăr, au pus mânile, l-au întors 
în loc și l-au împins să se ducă. 

— Dar eu ce-am să fac? a întrebat el c-un început de 
miînie. Vreau s-o văd pe Marușca. 

— Nu se poate ! las” că te chemăm noi. 

— Cit am să stau așa ? 

— N-ai grijă! te chemăm noi cînd va veni ceasul, 

Asta i se părea cel mai ciudat lui jupîn Simion: că 
muierile îi porunceau să n-aibă grijă, cînd fiece țipăt al 
Marușcăi răspundea în ființa lui. Zvircolirea ei, pe care el 
o zărise o clipă, îl trudea pe dînsul. Îşi simţea trupul îm- 
brobonat de sudoare. S-a tras pînă în cerdac şi s-a rezemat 
acolo cu fruntea de un stîlp. 

Iar răcnetul ! O spintecă răcnetul de moarte... 


161 


11 — Fraţii Jderi, vol. III 


' Nu.mai poate îngădui asemenea urgie. Se smunceşte 
de la stilp şi se repede spre iatac. În clipa aceea ţipetele 
Marușcăi au contenit. 

Femeile din lăuntru au săvirşit tot ce este de trebuință 
într-o împrejurare ca cea de faţă. Au schimbat oleul la 
candela de la icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au pus 
feștilă proaspătă de iască ; au înfățișat jupînesei Marușca 
un păhărel de vinars amestecat cu undelemn sfinţit şi 
au îndemnat-o să bea macar cît ar bea o păsărică. I-au 
adus pe frunte ștergar ud, pe care Marușca îndată l-a zviriit 
de la sine. Moașa sălașului de robi a îndrăznit să se stre- 
coare pînă la ţiţina ușii și, cînd s-a deschis un canat, a 
căutat din ochi pe nana Chira și i-a făcut semn, che- 
mînd-o. 

— Aţi trimes după popă ? întreabă în șopot moasa săla- 
şului, vîrîndu-şi clonțul la Chira în ureche... 

— Încă n-am trimes, dar trimet numaidecît. | 

Jupîneasa Ilisafta, care aude tot, își pocnește palmele: 

— Cum de s-a uitat asta, cuscră dragă, eu n-oi 
înțelege ! 

— Dar ce-s eu de vină, pacatele mele ! răspunde jupi- 
neasa Anca. Mai sînt şi alţii în casa asta. 

— Mai sînt, mai ales barbaţi care nu-şi găsesc astim- 
păr, se învoieşte comisoaia Ilisafta, ieşind iar împotriva lui 
Simion. Să încalice careva pe loc! porunceşte ea comi- 
sului ; şi să ducă răspuns părintelui Dragomir : să lepede în 
pămînt tot şi să vie numaidecit aicea. 

— Ce se întîmplă ? 

— Fă cum îţi spun eu și nu întreba. Nu se întîmplă 
nimica, şi ce se întîmplă e bine. 

Moașa sălașului urmează a da sfaturi nanei Chira. 

— Cînd or apuca-o durerile de-al treilea, s-o coboriţi 
din pat. 

— Da' de ce? se întoarce comisoaia, 

— Căci așa n-i dat nouă, suspină moaşa de laie, așa 
ni-i dat după datina din veac, să naştem pruncul pe 
pămînt, | 

— Asta n-oi mai crede-o, se împotrivește nu cu prea 
multă hotărîre jupîneasa Ilisafta. Eu am făcut patru fe- 


162 


ciori, slavă Maicii prea curate, ş-am stat în așternut după 
obiceiul jupîneselor moldovence. Doar dacă n-a fi chip 
altfel şi s-or lungi prea mult durerile. Mai degrabă s-a- 
duci tu, moașă, o lespede bună învălită în ştergar, să i-o 
punem sub şale. Ai trimes, Simioane, după popă ? 

— Am trimes. 

— Acu ce-am mai uitat eu, uita-m-ar relele şi nacazu- 
rile. Pregătit-ai ce ţi-am spus ieri ? 

— N-am pregătit, muță. Parcă am numai atîta grijă ? 

— Vai, cum se poate una ca asta? Numaidecît du-te 
şi pregăteşte. 

— Mă duc, muţă. 

— Du-te şi să nu-i dai drumul pînă ce n-oi po- 
runci eu. 

— Aşa am să fac, muță. 

Simion s-a dus cu aceeaşi privire îngrijorată şi spă- 
riată. Porunca muței și uitarea lui erau în legătură tot cu 
ușurarea Marușcăi. Însă era ceva ce i se părea lui că n-ar 
fi cu priinţă unor asemenea răcnete chinuite. Asemenea 
răcnete mai degrabă să le potoleşti cu blîndeţă, decît să le 
detuni. S-a dus totuși cu grabă spre a îndeplini porunca 
muţei. Și dumneaei, după cîte i-a mărturisit, numai cu ase- 
menea mijloc s-a putut ușura, cînd a fost să-l nască pe 
Simion însuşi cel de astăzi. Nu s-a întimplat nimica rău și 
l-a născut cu bine. Însă oamenii erau mai tari în vremea 
aceea, se gîndeşte cu îndoială comisul Simion. Marușca lui 
e numai cît o gigilice. Of! multe a avut să îndure de la 
gisilicea asta ! De-ar vedea-o ușurată ! 

Caută pe Lazăr Pitărel şatrar. Poruncește să-i vie Tiazăr 
Pitărel şatrar. Se sfătuiește cu el cum să dreagă şi cum 
să facă. l 

Se află la grajdurile domneşti de la Timiş (ştie el că se 
află) o pivă micà pentru vestirea ținutului, cînd vine Vodă 
în petrecere aicea. E ca o piuliță de aramă în care pisează 
gospodinele posmag. Are în fund o bortă, largă numai cit 
poate intra un virf de sîrmă. Acea piuliţă stă înţepenită cu 
cerc pe un butucel de fag. Îi pui pulbere cîtă poftești, 
astupi cu cîlți și baţi bine cîlții. Cînd vrei să pornească, 
vîri în bortă capătul de sîrmă înroșită în foc. De departe, 
şi cu fereală îl viîri dintr-un ichi de prăjină. 


163 


Lazăr Pitărel şatrar ascultă cu supunere ; după aceea 
se duce să caute pivuşca, ca să facă plăcerea comisu- 
lui său. 

— Dar nu-i nici o plăcere, creştine al lui Dumnezeu, 
se întoarce supărat comisul Simion. Vai de zilele mele! 
mie nu-mi trebuie nimica.; mie îmi trebuie numai linişte ; 
mie îmi trebuie să-mi văd soţia alinată. Nu-mi trebuie 
pivuşcă. 

-—— Atuncea de ce s-o mai caut ? 

— S-o cauți şi s-o încarci, căci așa-i porunca maicei 
mele jupîneasa Ilisafta. Acuma dumneaci e mai mare ai- 
cea şi dumneaei poruncește. N-o auzi ?' 

Lazăr Pitărel se duce clătinînd din cap. Nici într-o 
zi întreagă, cînd e zi bună lăsată de Dumnezeu, nici într-o 
zi întreagă nu dă drumul comisul Simion la atîtea vorbe 
la cîte a dat drumul într-o clipă. 

+ Darţigăncii aceleia ce-i mai face trebuinţă ? 

` Ti face trebuință o lespede lucie, bine potrivită aşa ca 
un fundișor, si să nu fie mai uşoară decît trei ocă. Asta 
tot dumncaei jupîneasa Ilisafta o porunceşte, ca s-o puie 
sub 'jupîneasa cea tînără, să aibă în ce se opinti. Să se 
ducă numaidecît cineva, să caute asemenea lespede. 

A răsărit ca din pămînt, iarăși, comisul Simion. Căci au 
zbucnit iar strigătele prelungi şi desnădăjduite ale jupi- 
nesci celei tinere. Mare pedeapsă de la Dumnezeu are 
tagma muierilor, se gîndeşte Lazăr Pitărel. 

lar a contenit. Dar nu trece un şfert de ceas și acele 
răcnote se înteţesc din nou. 

La un ceas ori două, la a nu ştiu câtea toană de sfre- 
delituri de glas înfricoșat prin bagdadie, jupîneasa Anca 
năvălește în cerdac la parmaclic. 

Unde-i comisul Simion ? Să vie numaidecit comisul 
Simion. Îi poruncește jupineasa Ilisafta să se înfăţişeze fără 
întîrziere. 

Dar comisul Simion nu era departe. Era acolo într-un 
colţ al cerdacului, în umbra amurgitului. Stătea acolo ne- 
clintit, neavînd în urechi altceva decît acel sfredel care-l 
străpungea. Se uita fără să înţeleagă ce vede lîngă porțile 
ogrăzii pe unde ieși la grajduri. Lîngă acea portiţă, un 
foc mare. Și mai la o partegde foc un meșteșug ciudat pe 


164 


care Lazăr Pitărel îl cercetează şi pe o parle și pe alta şi se 
năcăjeşte asupra lui. 

Ce este ? Cine-i poruncește să se înfăţişeze numaidecât ? 
Unde să se înfăţişeze ? 

— Vină după mine, îi zice cu blindeţă jupîneasa Anca. 
Te doreşte soţia dumnitale. 

Inima comisului Simion se zbate cu înfricoşare. Poate 
se prăpădește Maruşca ? 

— Ferească Dumnezeu, îl mustră jupîneasa Anca, nu 
bolborosi astfel de vorbe necugetate. 

Părintele Dragomir își murmură rugăciunile în tinda de 
la intrarea iatacului. Se pleacă din toată rotunzimea lui spre 
comis. La lumina făcliilor, îi străluceşte aurul patrafirului. 

Comisul Simion șovăie. Se împiedică în prag; se cu- 
fundă într-un țipăt ascuţit ca-ntr-un șuvoi de munte și se 
oprește cu privirile ca de ghiaţă deasupra soţiei sale. Fe- 
meile din jur apără şi acopăr vederii soţului trupul aceia 
care se zviîrcolește. Dar ochii iubitei sale îl aţintesc holbat, 
cît niște străchini. Cit niște străchini i se par acei ochi 
care s-au uitat la el altădată cu atîta dulceaţă. Apa lor tul- 
bure fulgeră ca de-o nebunie. Jupîneasa cea tînără şi-a 
repezit în sus braţele și, cu ghiarele, a cuprins de chică pe 
soţul său. Îl trage şi-l scutură. Îl lasă şi iar îl înșfacă. Apoi 
cade istovită în culcuș. 

— Acuma du-te ! acuma du-te ! îl împing femeile. 

Comisul Simion a ieșit în cerdac prăpădit cu firea după 
asemenea întîmplare neașteptată. Face semn lui Lazăr 
Pitărel. Îi face un semn așa lui Pitărel, că de-acum se 
poate cutremura pămîntul scufundînd în genuni pe oame- 
nii care mai trăiesc în lumea asta. 

A izbucnit pivușca, stupind foc prin înserarea afumată. 
Nu s-a cutremurat pămîntul, dar au zbirniit geamurile de 
la iatacul bolnavei. Încă un țipăt — al tuturor femeilor 
de la iatac. ` 

Gata. S-a milostivit Maica Domnului. Să poftească ia- 
răşi comisul Simion. Îi poruncește jupîneasa Ilisafta, să se 
înfăţișeze numaidecit. 

— Poftim, cinstite comise, şi-ţi vezi feciorul, se ploco- 
nește nana Chira ; l-a primit bunică-sa cu palmele unse 
de undelemn binecuvîntat. E 


165 


Simion șovăie iar și-și simte lacrimi în priviri cind îl 
cuprinde de după grumaz o Marușcă istovită şi albă, cu ochi 
împăcaţi de blindeţă. 

Copilul a ieşit la lume ţipînd cu mânie. 

— Are să fie barbat vrednic ca şi bunicul său şi are 
să-l cheme Manole ! poruncește jupineasa Ilisafta. 

A ieşit întăi braţul stîng şi după aceea capul. 

— Are să fie stîngaci... suspină subţirel Candachia. Ve- 
deţi dacă are pata de jder. 

Are şi pata de jder. Bunicii lui şi-au agonisit astfel ne- 
pot care să le ducă pomenirea într-un veac viitor. 

În vremea asta, comisul cel bătrîn se afla la tamazlîcu- 
rile domniei sale de la apa Jijiei, împreună cu părintele 
Nicodim. Amîndoi hodiniseră în bordeiul vatamanului 
bouarilor şi viţelarilor, unul Jurgea Căpăţină, și stăteau 
într-o dimineaţă, privind întinderile cătră Prut. Se vedea 
înaintea lor, cît cuprindeau ochii, grind verde într-o parte ; 
iar în altă parte, despărțită printr-un hindichi cotit, baltă și 
stufuri pînă într-un afund. Cînd veneau ape mari, primă- 
vara, de se umila și Prutul și se umfla și Jijia. — apoi 
acele ape se făceau una pînă în buza hindichiului şi scă- 
pau şi în pășuni. Erau înecate toate foltanele de stuf și 
nu se mai vedea atuncea decît verde de iarbă și sclipire 
tulbure de valuri. Se trăgeau puhoaiele cînd începeau a 
sosi toate paserile străine ale bălții. Unele treceau în cîr- 
duri fără număr, umplind cerul şi înegrind zarea ; altele 
făceau popas aici, cuibînd. 

La acel ceas al dimineţii de august, cînd marele comis 
și ieromonahul priveau balta, toate sălbătăciunile care 
aveau în acel cotlon de lume domnie se deșteptau deasu- 
pra stufurilor și luciurilor, învățîndu-și puiganii la zbor. 
Se arătau vederii, fără frică, fel de fel de dihănii aripate 
— de la lebede, babiţi și giște pînă la cele mai mici zbu- 
rătoare și înotătoare. Mai cu samă treceau cu şuier de 
vînt rațe de multe soiuri. Deasemenea erau și paseri fără 
nume, unele cu plisc lătăuș, altele cu moţ ca de omăt, al- 
tele cu pene trandafirii. Erau un fel de cocori ori un fel 
de stîrci — comisul a stat şi s-a mirat o vreme întrebind 
pe moș Jurgea Căpăţină. 

Însă moș Căpăţină n-avea grija orătăniilor din baltă. 
Moş Jurgea avea treabă cu tamazlicurile ce-i erau date 


166 


pe samă. Le arăta pe fiecare unde se află la pășune şi 
unde li s-au întocmit ocoale și otacuri. Fiecare fecior cu 
cîte patruzeci de boi ori șaizeci de viței. Pentru acele ta- 
mazlicuri stătea acolo depărtat de lume cîte un an, de-i 
creștea pînă în ochi și pînă la brîu barba încîlcindu-se cu 
pletele. Cu sarica lui, cu căciula ascuțită și cu ghioaga 
ferecată cu ţinte de aramă, părea ieșit de pe alt tărim, şi 
nu cunoştea nici pe Vodă, nici pe boierii suceveni ; el nu 
știa decît de-un stăpîn, şi acela era jupin Manole. 

Avea sub mîna sa feciori, pribegi din toată lumea 
asta, însă vrednici bărbaţi cu care ducea războiul său. 
Bătea război cînd cu apele, cînd cu fiarele, cînd cu iarna. 
Fiecare fecior ţinea lingă sine un cîne. Jurgea Căpăţină 
ţinea doi cîni. Simbria lui cra parte din vînzarea mărfii. 
Tainul şi-l agonisea singur cu cei nouă feciori pribegi, 
aducînd malai de peste Prut. 

— Cum îl aduceţi acel malai ? 

— Îl aducem şi noi cum putem, însă cu dreptate. Nu 
s-a aflat în partea asta de lume, stăpiîne comise Manole, 
să suferim pe lotri, după cum știi de cînd ne-am alcătuit 
noi cu domnia ta. Ce să-ţi spun, stăpîne comise Manole, 
grea e viaţa noastră aici în pustie la Jijia şi la Prut. Mare 
îmbielșugare este în toate ; avem nu departe stîni și pri- 
săci ; însă puţini oameni, şi aceia tot aşa de năcăjiţi ca şi 
noi, și singuri. Domniile voastre la munte trăiţi în case 
deasupra pămîntului ; noi, aicea, trăim sub pămînt. 

— Însă vă iese cîştig de bani. 

— Ce folos, stăpîne comise Manole, că avem pentru 
trup, dacă n-avem pentru suflet! Aici nu-i nici biserică, 
nici crișmă. Cind şi cînd ne vine în popas cite-un ce- 
teraş, care ne cîntă ce se cîntă în lume; dar pe urmă se 
duce ş-acela cum se duc orătăniile din baltă. Mai greu 
ni-i cînd vine viforul iernii şi stăm alăturea în perdele 
cu vitele. De lupi și lotri, n-avem a ne teme; dacă au 
îndrăzneală lotrii să intre aici, apoi nu mai calcă iarbă. 
După a noastră pravilă, unde îl prindem pe hoţ cu fur- 
tişagul, acolo îi săpăm mormint. Acuma, stăpîne comise 
Manole, ne-am fost rugat şi anţărţ domniei tale, să pui 
cuvint pe lingă măna sa ca să ne clădească aici între 
Jijia şi Prut, la un loc potrivit, biserică, şi să ne vie 


167 


preot. Om dura şi noi case, om căuta muieri ș-om înte- 
meia sat, ca să trăim ca oamenii din lumea cealaltă. 

Cît au călătorit înapoi spre 'Ţara-de-Sus, comisul se 
stîrnea din cînd în cînd a vorbi cu părintele ieromonah 
Nicodim, despre rugămintea vatamanului de bouari și vi- 
țelari, moș Jurgea Căpăţină. Îi slobozise făgăduinţă şi era 
cu grijă dacă şi-o va putea îndeplini. 

— Să ştii, dragu tatei fecior și părinte Nicodime, sus- 
pina domnia sa vel-comisul, că jele mi-i de cîte mi-a 
vorbit vatamanul nostru. Mi-a mai spus el şi altădată ace- 
leași lucruri, dar acuma nu mai pot suferi. Toate-s trecă- 
toare, părinte Nicodime, și ne petrecem şi noi ca stolurile 
acelea pe care le-am văzut ; iară înapoi nu ne mai întoar- 
cem. Cată s-avem grijă, ca să ne rămîie pe lumea asta o 
pomenire. Ţi-oi mai spune alta: că degeaba m-a calcat 
ursul lui Zailic. Ce-a fost verde s-a uscat, 

Nicodim şi-a scuturat pletele rîzînd : 

— Așa binevoiește Domnul Dumnezeu, tătuță, să deie 
oamenilor din Tara Moldovei o înştiinţare ca aceea pe 
care văd c-ai primit-o si domnia ta. Fără asemenea înştiin- 
ţări, nu s-ar mai clădi nici fîntîni, nici biserici. 

Ajungînd la Timiș, le-a ieșit înainte comisoaia cu veste 
mare şi pahar dulce. Iar comisul şi-a uitat neliniştile. În 
același timp a băgat în samă, fără să spuie nimănui al- 
tuia decît feciorului său monahul, că jupîneasa Ilisafta n-a 
revărsat asupră-i potopul de mustrări la care se aştepta. 
A pomenit de Ionuţ Jder, fără a se crămălui peste samă, 
si i-a închinat pe toţi ai săi cîți se aflau sub soare milo- 
sîrdiei lui Dumnezeu. | 

— Așa am căzut eu din preţ, Nicodime, cînd aţi venit 
voi pe lume; iar acuma, înaintea nepotului său, scade 
din preţ Ionuţ al nostru cel prea iubit. 

Părintele Nicodim a trecut pe la lehuză ducîndu-i ro- 
din binecuvîntarea sa şi s-a întors la sfînta mănăstire, ca 
să găsească iar pe fratele Gherasim. Avea în el mîhniri 
ca totdeauna în asemenea împrejurare, dar mai cu samă 
era mihnit că de la Jder al său cel cu ochii de castană nu 
i-a sosit nici o veste. 

Însă înainte de a intra la sfinta chinovie, Dumnezeu 
a binevoit să-i trimeată şi vestea asta. 


168 


Părintele Nicodim a găsit la poarta din afară a mănăs= 
tirii, între finaţurile înflorite a doua oară, un cuvios monah 
străin, care i s-a închinat cu smerenie. Era un om tînăr 
încă, slab şi subţiratic. Purta un fuioraș de bărbuţă rară și 
doi ochi mari şi nevinovaţi. Straiul îi era curat, de și se 
vedea că fusese purtat fără încetare pe drumuri lungi. Pă- 
rintele Nicodim s-a uitat la el și l-a cunoscut după cuvîntul 
Scripturii, că e un fericit sărac cu duhul. 

— Mă închin cu plecăciune, părinte, şi-ţi sărut dreapta, 
a cuvîntat cu subţire glas acel monah străin. Rogu-mă 
să-mi spui care-i numele cuvioșiei tale, căci eu de cinci 
zile aştept aici, la sfintul Neamţu, pe părintele Nicodim, 

— Prin voia lui Dumnezeu, cu sînt acela, răspunse ie- 
romonahul. 

— Dacă într-adevăr cuvioşia ta eşti acel pe care-l 
caut, atuncea te poftesc să-mi spui care-i porecla cu- 
vioşiei tale. 

-— Porecla mea e Păr-Negru, părinte ; dar asta-i po- 
recla mea din pruncic. 

—- Știu ; asemenea și pe mine mă chiamă Ioanichie şi 
porecla mea e Veveriţă. Mă închin cuvioşiei tale şi-ţi spun 
că fiind undeva într-un loc departe, în pămînt creștinesc, 
m-am legat cătră un frate al meu, că, dacă fac drum în Ţara 
Moldovei precum am hotărît, apoi să mă abat numaideciît 
pînă la sîînta mănăstire Neamţu. Și dacă ajung la sfinta 
mănăstire Neamţu, să caut pe un cuvios ieromonah al 
nostru cu numele Nicodim. Și după ce l-oi găsi, să-i spun 
niște vorbe pe care m-a învăţat a le rosti. Și după cei 
Jle-oi spune, slobod sînt să mă duc unde mi-i voia. 

Părintele Nicodim a tresărit ş-a descălecat numaideciît, 

— Frate Ioanichie, a zis cuvioşia sa cu tulburare, pof- 
tesc să aud acele vorbe. Cine ţi le-a spus? 

— Un creştin. Alta nu mă-ntreba. 

— Cum era la înfățișare? Şi în ce loc te-a învăţat 
acele vorbe ? 

— Dacă nu eşti Satana și eşti cu adevărat părintele 
Nicodim din neamul lui Păr-Negru, nu  mă-ntreba 
nici asta. 

— Bine, şi-a plecat fruntea ieromonahul, nu mai în- 
treb nimica şi aştept. 


169 


Atunci părintele Ioanichie a zîmbit cu bunătate, s-a 
uitat cu ochii lui femeiești la părintele Nicodim și a rostit 
cîntat aceste vorbe : 


Ce mi-i una? 

La Crăciuna. 

Ce mi-i două ? 

Cînd începe toamnă nouă, 
La Simedru îl văd iară 
Pe bădiţa meu Nicoară. 


După ce-a spus ce avea juruit, cuviosul Ioanichie a 
rupt un fir de iarbă înflorită, purtîndu-l între degetele 
lungi ale miînii sale stîngi ca pe-o făclioară. S-a ridicat, 
s-a închinat, şi s-a dus. 


CAPITOLUL: X 


ÎNTIMPLĂRI DE MIRARE ALE CO- 
MISULUI JDER Pi DRUMURILE 
ÎMPĂRĂȚIEI 


De cîte ori nu i se întîmpla nimic pe drumurile pe 
care pornise, Jder se gîndea că n-are să aibă ce spune 
lui Vodă şi părintelui arhimandrit şi-i părea rău într-o 
privinţă. 

La un popas, l-a întrebat pe Gheorghe Tataru: 

— Tu ce spui, Botezatule ? 

— Eu nu spun nimica, stăpine. 

— Nu ţi se pare ţie că umblăm așa ca într-o petre- 
cere ? Parale avem, slavă Domnului, de la părintele 
Amfilohie ; hanuri la drumul mare găsim ; arme la ve- 
dere nu purtăm ca să zădărim pe alţii ; ne porunceste 
un slujbaș domnesc să ne oprim, ne oprim ; ne poruncește 
să descălicăm, descălicăm ; ne poruncește să ne arătăm 
îndreptările, arătăm îndreptările ; se uită la noi și vede 


170 


că. sîntem așa un fel de negustorași, cu straie nici prea 
bune, nici prea proaste; avem pe ce hodini, avem ce 
pune pe noi cînd plouă: «Bine, duceţi-vă! da’ în ce 
parte călătoriţi voi ?» — «Apoi noi călătorim încolo la 
Dunăre.» — «Aveţi vreo negustorie ?» — «Da, avem o 
negustorie ! După cum s-arată în îndreptarea pe care 
ţi-am înfăţișat-o, cinstite slujbaş domnesc, slobozi sîntem 
să ne ducem unde-om vedea cu ochii.» — «Bine, 
duceţi-vă.» 

Botezatu asculta în tăcere, mestecînd pită şi brînză, 

— Acu, tu ce zici? urmează Jder, pe gînduri; tu zici 
aşa că atunci cînd slujbaşul măriei sale a rostit acele 
vorbe : «Da' în care parte călătoriţi voi ?» — eu trebuia 
numaidecit să-l întreb cu blindeţă unde şi cînd am păscut 
amindoi viţeii lui tatu-său. Da-i vorba că noi avem 
poruncă să mergem cu supunere, şi ne ducem cu supunere 
pînă unde ni-i rînduit. După cît se vede, oamenii nu-s 
răi şi ne lasă în plata lui Dumnezeu. Zici tu: dacă nu le 
facem noi nimica lor, nu ne fac nici ei nouă. Ai dreptate, 

Botezatu mormăie ceva neînțeles, încuviinţînd. 

Ionuț se scoală, se duce şi cercetează murgul, strîn= 
gîndu-i chinga. Apoi se întoarce iar cătră Gheorghe Tataru. 

— Dar dacă ne stirnesc ei pe noi? dacă sar la noi 
pentru că le-au plăcut caii noștri ? Ori bănuiesc că avem 
la noi parale, văzindu-ne că umblăm ca niște negustori 
cinstiţi... Zici tu: dacă n-a sărit nimenea pînă acuma, 
n-are să sară nici de-acuma înainte ; ţara e liniștită; pe 
unii dintre vameșii de drumul mare i-am văzut spînzuraţi 
în furci, la pîrcălăbia Biîrladului. În domnia măriei sale 
Ștefan-Vodă numai oamenii detreabă huzuresc ; iar celop 
răi nu le merg negustoriile. Ai iar dreptate, Botezatule. 

Tatarul mormăie din nou. | | 

—- Acuma te întreb eu, Botezatule, ce are să fie cînd 
om trece Dunărea în împărăţia lui Sultan Mehmet. Ne-a 
merge ș-acolo tot așa de bine? După cît mi-a dat învă- 
ţătură sfinţitul părinte Amfilohie, acolo e aşezat în fie- 
care tîrg cîte-un cadiu. Avem ceva cu cineva, nu sărim la 
bătaie cum au narav moldovenii; ci ne ducem la cadiu 
şi ne ploconim şi-i spunem : iaca aşa, iaca aşa... Cu umi- 
linţă îi spunem asta, căci sîntem ghiauri; şi-i punem 
două lumînări de seu pe covorașul unde stă el cinchit, 


171 


De ce-i punem pe covor două lumînări de seu? I le 
punem ca să vadă mai bine dreptatea noastră, zici tu. 
Dar eu ţi-oi întoarce cuvînt că mai bună i s-a părea drep- 
tatea noastră cînd i-a face bucatarul un scrob ori nişte 
baclavale cu asemenea lumînări. Fiind deci dreptatea de 
partea noastră, acel cadiu zice : Aferim ! şi ne lasă să ne 
ducem. Ai să spui tu, Botezatule, că și potrivnicii noștri 
îi duc două lumiînări de seu. Am să-ţi răspund că întoc- 
mai așa este: şi cadiul le dă drumul şi acelora să se ducă. 
Asta-i dreptatea în împărăţia turcească ; şi nu îndrăznesc 
potrivnicii noștri să se mai întoarcă la cadiu; căci dacă 
se întorc, nu-i bine. Dar zici tu iar, Botezatule: dacă 
pricinaşul tău e ismailitean ? cum faci ? Drept să-ţi spun, 
la asta nu ţi-oi putea răspunde, ş-am să mă mai gîndesc. 

Botezatu a isprăvit de mestecat şi ridică fruntea. 

— Dacă pricinaşul nostru e turc, îngînă el, atuncea 
noi ne uităm întăi și întăi împrejur să vedem dacă nu sînt 
alți turci pe aproape ş-apoi ne-om pricepe noi ce să-i 
facem. 

— Am ştiut totdeauna, încuviinţă Jder în sine, că 
acest slujitor al meu e barbat înţelept. 

Dacă nu i se întîmplă azi nimic şi nu i se întîmplă 
nici mini, nici într-o săptămînă, se chiamă că asta e o 
slujbă mai bună decît celelalte slujbe pe care le-a avut. 
Cu asemenea slujbă se află ca subt o aripă a sfinţitului 
părinte Amfilohie -— avînd în mintea sa şi toate poveţele 
arhimandritului. Însă măria sa Ștefan e măria sa cel care 
poartă războaiele, iar el, Jder, e slujitor cu sabia al mă- 
riei sale. 

— Ei, ce să facem ? zice el, oftînd, tatarului ; ne-om 
nevoi și fără sabie. 

— Ba-i bună slujba, grăieşte Botezatu, mie alta nu-mi 
face trebuinţă. 

—- Spun eu bine, Gheorghe, că tu ești barbat înţeiept. 

— Da. Şi mie alta nu-mi face trebuinţă; de hodinit 
mă hodinesc, de mîncat miînînc de poţi bate doba pe pin- 
tecele meu; aşa mi-am făcut socoteală că, dacă ne și 
ducem acolo la mănăstirile acelea de la capătul pămîntului 
ca să ne călugărim, apoi nu mai am ce face cu cuțitul meu 
pe care-l port ascuns în tureatca ciubotei. Cînd om ajunge 
la Dunăre, îl zvirl în Dunăre. 


172 


— Ascultă, Gheorghe : nici prea multă înţelepciune 
nu-i bună. 

Tatarul a rînjit : 

— Ai dreptate, comise Ionuţ. 

— N-aș vrea, a urmat comisul Ionuţ, să ajung iar ca 
atuncea cînd cram un ţînc și mă aflam la casa starostelui 
Căliman, de-mi mîncau giștele pita din sîn. 

După ce au sfătuit astfel în popas la fîntînă, stăpînul 
și sluga au încălecat ş-au mai umblat o bucată de drum 
pe șleahul Galaţilor. Văzînd soarele scăpătat de la chindie 
în șesul Siretului, în abur de aur, Jder a cercetat împre- 
jurimile, și zarea munţilor, şi depărtările mării, cunoscînd 
că stihiile vor sta deocamdată în bună cumpănă. Tot după 
rîinduiala părintelui Amfilohie socotea că, pentru slujbe 
ca a lui, e mai bun popasul în singurătate decît la hanuri. 
Au ocolit cătră luncile rîului, căutînd iarbă neîncepută 
pentru cai. 

După ce au trecut niște scruntare şi au cercetat o mar- 
gine de luncă, au găsit mal înalt al Siretului. Au urmat 
malul pînă la o cotitură, subt o perdea de plopi bătrîni. 
După acea perdea de plopi bătrîni, se deschidea o poie- 
niță. Au lăsat lărgimea și au trecut după plopi, în poieniţă. 

Au priponit caii în iarbă, după ce au scos de pe ei 
poverile, tarniţile și poclăzile. Au aşezat o tarniţă ici, alta 
dincolo ; şi între ele au alcătuit vatră; au purtat acolo 
un bolovan şi vreascurile pentru foc. Jarbă uscată se gă- 
seşte ; scăpărători sînt, precum ș-un fir subţire de iască. 
Într-o clipă tatarul a zbătut amnarul în cremene, a potrivit 
iasca aprinsă în ghemul de iarbă uscată şi a suflat în el, 
dînd flacără. Caii s-au oprit din păscut ş-au întors ca- 
petele, să vadă şi ei minunea focului. Tatarul a ridicat 
fruntea, cercetindu-i cu luare-aminte. N-au întors cape- 
tele ca să vadă focul, ci pentru că aud, ori simt ceva. A 
potrivit flacăra în găteje sub bolovani, lăsînd vatra în 
grija stăpînului său ; iar el s-a dus să dea ocol împreju- 
rimilor. N-a lipsit decît un patrar de ceas şi s-a întors c-o 
frunză mare de potbal făcută coștei. În acel coştei, a în- 
făţișat comisului său mure. 

Cum sta întins în culcuş, Jder s-a săltat într-un cot. 


— Este ceva ? 


173 


— Nu-i nimica. Poate au simţit alţi cai, de cealaltă 
parte a apei. les ieciorașii în prunduri cu caii la păscut ; 
acuma nopţile-s cu lună. 

Au crescut focul şi s-au așezat pe spate, privind cerul 
care se umbrea în coloarea florilor de toporaş. 

Cînd s-a întunecat bine, au prins a-i supăra ţînţarii. 
Atuncea şi-au schimbat locul sub fum. Adierea venea 
dinspre miazăzi, de la Dunăre. Abia se simţea; iar fu- 
mul îi învăluia lin, apoi se încîrjoia într-un vîrtej ușor 
deasupra poieniţii. Cînd s-a arătat luna, aproape întreagă, 
în răsărit, amîndoi au cunoscut-o că avea un ţărcălan 
de abur. 

— Porneşte vînt, a prevestit Botezatu. Cătră ziuă acei 
nouri ce se văd sub zarea amiezii poate să vie pînă aici 
Şi s-aducă ploaie. 

Comisul Jder a încuviinţat, după care și-a plecat 
tîimpla pe braţ și a intrat în cea dintăi somnie. Mai simţea 
încă pe slugă foindu-se ; auzea caii ronţăind iarbă ; zărea 
printre gene cînd și cînd, în înălţimea lui Dumnezeu, stele 
pe care le cunoştea. A deschis un ochi ca să cunoasă mai 
bine şiragul Balaurului. Cînd a închis pleoapa, l-a furat 
somnul și l-a dus ca pe o apă neagră. Acea apă neagră, 
întinsă cît poate cuprinde privirea, nu-i decît Dunărea și 
dincolo de Dunăre, pe celalalt mal, stau harapi şi turci, 
cu ochii stecliţi și cu dinţii rînjiţi. 

Pe apa Dunării s-a ridicat deodată o luncă, închinîn- 
du-se spre el. 

A deschis ochii și vede perdeaua de plopi din preajmă 
înclinată lin de vîntul nopţii. De pe zarea prundurilor, 
luna albă s-a ridicat deasupra horbotei de frunzișuri în 
cealaltă parte a poieniţii. Caii stau neclintiţi în umbră; 
ascultă și ei zvonurile liniștii. Gheorghe Botezatu doarme 
rezemat cu spatele în tarniţă şi cu capul înclinat într-o 
parte. I-a venit somnul pe neașteptate şi l-a cuprins cu 
viclenie. Vîntul susură în plopi și frunzele lor se zbat fără 
nici o'clipă de hodină, lucind în două ape. Numai o dată 
comisul Jder a auzit : slom! S-a zbătut o mreană, de la 
adînc, spre lună. 

Însă pe adierea nopţii. vine înştiinţare c-a mai pătruns 
cineva în acele singurătăţi unde a făcut el popas. Focul 
lui abia fumegă. Dar dincolo de pînza de.plopi, în poiana 


174 


cea mare, scînteie un jar. La acel jar veghează cineva. 
Ridicîndu-se într-un cot, Jder caută să-și deie samă ce 
este. Veghează un om la acel jar; însă nu-i un om ci un 
copilandru somnoros. Alţi copilanări trebuie să fie mai de- 
parte în prund, unde s-aud din cînd în cînd sunînd pie- 
dicile de fier ale cailor. Ceilalţi copilandri de departe 
s-apropie vorbind prin întuneric şi s-așează şi ei la vatra 
de jar. Sint trei; și, cu cel care priveghea, patru. S-a 
trezit ş-acesta, şi bate c-un băț în foc, stîrnind roiuri 
de scîntei. 

Acei copilandri spun o vreme ceva despre o nuntă de 
la ei din sat. Pe urmă tac un răstimp. Cînd încep iarăși, 
rămîne statornic grăind glasul cel mai subţirel, al celui 
mezin dintre dînșii. 

Vorbesc şi ei de ale lor, se gîndeşte Jder și-și aduce 
aminte de demult, de cînd umbla şi el în prundul Ozanei, 
cu caii, noaptea, împreună cu feciorii lui Căliman staros- 
tele. Îl luau sub puterea lor Samoilă şi Onofrei, ş-apoi tot 
așa stăteau la foc şi spuneau povești. 

Ce minuni şi basme vor fi spunînd aceștia patru? Şi 
ce-o fi scornit mezinul, de-l lasă ceilalţi și-l ascultă cu 
luare-aminte ? 

Iese din culcuş și se trage ca şarpele spre marginea 
pîlcului de plopi. Copilandrul cel cu glas subţire po- 
vestește ceva despre curtea măriei sale Ştefan-Vodă şi 
despre tabăra de la Vaslui. Comisul îşi ciuleşte urechea ; 
simţește la inimă o căldură lină. 

— Mai zice tătuţa, spune acel glas subţire de copi- 
landru, mai zice tătuţa că s-ar fi aflînd la Domnie unul 
Jder, carele-i mare viteaz al măriei sale... 

— Nici asta nu pot s-o spun lui Vodă, zîmbește co- 
misul trăgîndu-se la locul său şi lăsîndu-și iar fruntea 
pe tarniţă. 

După ce a contenit glasul de la vatra copilandrilor, 
s-a auzit lătrînd departe, înspre caii din prund, un cîne. 
Copiii s-au frămîntat în preajma jarului; apoi alt glas 
decît cel care povestise s-a înălţat în liniştea luncii, che- 
mâînd cînele. 

— Nea, Tărcușş, nea! Vină aicea, Tărcuș! 
© Cînele însă nu tăcea; lătra fără astîmpăr. Și a strigat 
din depărtare, prin noaptea luminată, feciorașul care era 


175 


de rînd cu paza în preajma cailor împiedicaţi. Acolo se 
afla şi cîinele. Copilandrii s-au sculat şi s-au dus. Comisul 
Jder a adormit iar şi-i bătea lumina lunii în pleoapele 
închise. 

După ce au ocolit tîrgul Galaţilor, au apucat-o în 
lungul Dunării spre vadul de la Obluciţa. 

Partea asta de drum comisul Jder a petrecut-o în tă- 
cere și posomoriît, bîntuit de felurite aduceri-aminte. Căci 
se află acolo, undeva, între bălțile Dunării, un ostrov 
părăsit pe care nu l-ar mai putea nimeri. Poate l-au 
mistuit pojarurile, ori l-au potmolit viiturile primăverilor. 
Poate că acuma cuibează acolo giîștele sălbatice și pelicanii. 
Ori poate mai degrabă să fi venit un vîrtej să-l rupă din 
rădăcinile lui, fărmîndu-l, cufundîndu-l și ducîndu-l spre 
Marea. În acel ostrov care nu mai este i s-a întîmplat lui 
cea dintăi nebunie a vieţii, după cea dintăi dragoste. Ii 
pare mult de-atunci şi se ruşinează întrucîtva de sine de 
acea întîmplare, întru care era să se prăpădească. Nu s-a 
prăpădit, căci e un «soi rău», după cum l-a judecat odată 
muţa. Dar ar fi putut să se prăpădească, împreună cu cei 
iubiţi ai săi. Astfel de om a fost el odată; şi-a pus capui 
pentru o dragoste de trei zile. Putea fi acuma pierit și 
uitat, şi acei copilandri din prundurile Siretului ar fi 
vorbit, într-o noapte, despre un om mai vrednic de pe 
lumea asta. 

Însă nu s-a prăpădit, căci a fost lîngă el şi acest sluji- 
tor. Pe cit era stăpînul de buiac, pe atita era slujitorul 
de cuminte. | 

— Îţi mai aduci aminte, Botezatule ? 

— De ce să-mi aduc aminte? se miră Gheorghe 
Tatarul. 

_Nu-şi mai aduce aminte; el se socoate umblînd pe 
niște drumuri nouă în altă parte de pămînt. 

Privindu-l cu luare-aminte, Ionuț Jder bagă de samă 
că tatarul n-a uitat nimica. Tace şi se uită cu ochii lui 
liniștiți la lumea asta schimbătoare. 

Comisul Jder ar poiti să spună o vorbă bună slugii 
sale ; dar mai bine își înghite vorba bună şi tace. 

Botezatu crede că a venit vremea să scoată din sinea 
sa o părere, ca să tulbure amintirile urîte şi să le alunge. 


176 


— Comise, înainte de a ajunge noi la Obluciţa, ploaia 
e asupra noastră. 

Într-adevăr vin nouri despletiţi din susul Dunării şi 
se frămîntă luncile de sălcii, parc-ar vrea să se smulgă 
din rădăcini şi să se mute de-acolo. Trec stoluri de rațe 
cînd în sforul apei, cînd pieziș spre japșe mai adăpostite. 

Înainte de a fi ploaia asupra lor, au oprit ; şi sluga 
a tras de lîngă tarniţi dulamele de sumani. S-au îmbră- 
cat, au aplecat peste cușme pînă în ochi glugile. Au pornit 
iar în galop, ca să ajungă undeva la niște perdele de 
oieri, ori la niște saraiuri de gospodari. Însă n-au găsit 
nici perdele de oieri, nici saraiuri de gospodari. Grindul 
Dunării era pustiu în acel an, în preajma vadului 
Obluciţei. 

Îi vorbise lui Jder despre asta părintele arhimandrit 
Amfilohie. Căci Obluciţa se chiamă în cealaltă parte a 
Dunării Isaccea ; şi la Isaccea acuma-i pămînt al lui Meh- 
met-Sultan. Încă din primăvară au prins a trece în sus 
ceamuri turcești, cu poveri pentru cetăţile Dunării. Duc 
ba orz și grîu, ba seu şi pastramă, ba vite pe picioare, ba 
arme. Oierii şi gospodarii de pe malul moldovenesc au 
înţeles asemenea semne, cu care sînt ei deprinşi de lungă 
vreme și s-au tras de la Dunăre mai înlăuntru, ca să fie 
mai departe de primejdie şi mai aproape de puterile mă- 
riei sale Ștefan-Vodă. Iar puterile măriei sale Vodă sînt 
la Chilia și Cetatea Albă. Nici locurile unde au stătut 
acei gospodari şi oieri nu se mai cunosc. Așa-s de grab- 
nice în aceste ţinuturi pustiirile şi schimbările. 

Cînd s-a prăvălit asupra lor ploaia cu vitor, cei doi 
călăreţi ajunseseră într-un cot al Dunării, de unde se ve- 
dea și Isaccea mai la vale, în josul fluviului. Numai puţine 
clipe au zărit-o cît a mai fost în partea aceea zarea 
slobodă. A ajuns și acolo vîrtejul ploii ș-a astupat-o. Toată 
împrejurimea a fost pardosită ca-n pînză cenușie de sită. 

Abia au ajuns prin freamătul ploii, şi ceamul cu pod 
pe el era gata să se desprindă de la mal. Lopătarii negri 
stăteau cu lopeţile în sus şi goi pînă la briu în ploaie, iar 
ceaușul ceamului, învălit în burcă, striga la cei din urmă 
călăreți ai săi de pe mal să nu întirzie. Mai coborau în 
pripă rîpa cîţiva călăreţi ; şi cei doi oameni domnești s-au 
amestecat între ei. 


177 
12 


— Zice că oile-s grămădite toate pe pod şi să nu mai 
întîrzie nimeni, tălmăcea Gheorghe Botezatu cătră stă- 
pinul său. 

Jder a poruncit : 

— Împinge calul ca să ne suim şi noi pe pod... 

Cînd au trecut și ei pe ceam cu caii de căpestre, s-au 
rupt nourii de trăsnet, apoi tunetul a huruit prelung de- 
cindea de Dunăre, în lunci şi bălți. 

Vîntul a contenit în scurt şi ceamul s-a desprins de la 
sălciile vechi de unde parimele fuseseră încolăcite ; și, 
hai-hai a început a luneca pe luciu spre ţărmul dimpo- 
trivă, | 

Toate se petrecuseră repede, sub biciuirea furtunii. 
Jder nici n-avusese vreme să cugete la hotărîrea ce luase. 
Dar îndată ce se simţi în îmbulzeala ceamului, în mirosul 
aspru al oilor și în preajma ismailitenilor care stăpîneau 
ciurda, demonul din fundul fiinţii lui a început a-și sclipi 
ochii și colții, arătîndu-i în chip mut dar limpede că ce 
săvîrşise nu era bine. Plouă încă — și acei prădalnici 
străini urmează a sta învăliţi în dulame și burnuzuri; 
încă nu bagă de samă că numărul lor e sporit cu doi 
oameni lepădaţi aşa de vînt, fără să se ştie cum şi de unde; 
dar fără îndoială că n-are să treacă nici un patrar de ceas 
şi cîţiva dintr-înșşii au să se zgiiască spre acei nepoftiţi, 
dînd de ştire căpiteniei. 

„ Hotărîrea lui năprasnică, luată subt aţiţarea fulgerului 
și a furtunei, purcedea fără îndoială din singura grijă pe 
care o avea de cînd își începuse călătoria. Însuși părintele 
Amfilohie, între. sfaturile lui, îi arătase că toată greutatea 
e la trecerea Dunării; intrarea în împărăţia lui Meh- 
met-Sultan poate fi o primejdie dacă nu bagă de samă 
cum o săviîrşește. | 

Așa că, fără nici o pricină, iată-l așezat cu amîndouă 
picioarele în acea primejdie de care era ţinut să se fe- 
rească. Dacă intrarea lui între asemenea neprietini ar fi 
făcut-o pe pămînt, unde și-ar fi simţit un sprijin dedesubt 
şi lărgime în laturi, — calea-valea! Dar se dăduse prins 
singur, descălecat şi cu apa răzvrătită a Dunării împrejur. 
Lui însuși îi venea a ride de starea ciudată în care se 
pusese ; și în același timp rîdea în el și demonul său. 
Cînd se simţi căzut în spaimă, dintrodată, în acelaşi chip, 


178 


fără de nici o cugetare, a sărit în bulboana necunoscutului, 
ca să iasă pe urmă la o lumină. 

Începu a răcni, trăgîndu-și într-o parte straiele şi 
gluga, ca şi cum ar fi voit să le rupă de pe el şi să le 
zvîrlă în baltă. 

Fără să înţeleagă bine de ce și cum, se îndemnă şi 
Gheorghe Botezatu Tatarul să se repeadă asupra stăpînu- 
lui său cuprinzindu-l de după umeri şi stăpînindu-l. 

Ce-ar fi putut crede acești lotri, judeca în sine Jder 
pe cînd slobozea răcnetele-i înfricoşate ; ce-ar fi putut 
crede acești lotri dacă l-ar fi descoperit ei şi nu s-ar fi 
descoperit el singur ? 

N-ar fi fost îndreptăţiţi să creadă nimica ; dar totuşi 
doi păminteni de la saraiuri şi cișle părăsite pot fi sluji- 
tori ai oilor, ori stăpîni ai ciurdei. 

Dacă lotrii au trecut pe furiș Dunărea și s-au dus în 
pradă pe socoteala lor, atuncea slujitorii ori stăpînii 
ciurdei îi pot da de gol la mai-marii Sultanului, care ţin 
pace și liniște la acel țărm dunărean. Atuncea împotriva 
unor asemenea oaspeţi, cea mai bună măsură este să-i 
împingă cu lopeţile în baltă. 

Dacă prădalnicii nu-s lotri, ci slujitori de la o cetate, 
ori de la un buluc-baș al străjilor de hotar, și au făcut 
această ieșire la malul moldovenesc după legea războiului, 
atunci dacă nu i-i primejduită lui Jder viaţa, îi poate fi 
oprit drumul, într-un fund de inchisoare, după gratii. 

Dă strigăte ca să cheme asupra sa nu numai pe Bote- 
zatu. Îi chiamă asupra sa pe toţi cei din juru-i, ca să-i 
vadă'și să-i înţeleagă ce sînt. 

Nu trag hamegerele, căci drept-credincioşii lui Maho- 
met au milosirdie cătră cei rătăciţi cu mintea. | 

Vin numai cu palmele întinse, ca să-l aline. li spun 
felurite vorbe în limba lor şi Gheorghe Botezatu răspunde 
cu grăbire, bătindu-se şi el peste cap cu desnădejde. 

— Ba să tacă măcar unul, îi povăţuieşte căpitanul 
ceamului, făcîndu-și loc între ei. Taci tu! îi strigă el lui 
Botezatu, căci tu încă n-ai nebunit ; iar aceluia astupaţi-i 
gura ; altfel se sparie oile şi se aruncă de pe pod. Numai 
una să se arunce și se duc toate celelalte după dînsa în 
baltă. Ţineţi-l bine, legaţi-i gura c-un briu. Cînd ajungem 
la Isaccea, îl ducem la cadiu ! 


179 
12* 


înţelege şi nebunul într-o privinţă că răcnetele lui ar 
spăria oi şi cai, de accea, înainte de a veni cei cu brîul 
ca să-l cetluiască îşi astupă el singur gura cu comanacul ; 
iar pe lingă cușmă, ochii lui ca vîrfuri de jungher nu con- 
tenesc de a urmări toate cîte se petrec şi se pot petrece 
în juru-i. Cei cărora li s-a poruncit sä vie să-i astupe gura 
îşi înţeleg întru totul porunca. Îşi dau la. o parte burnu- 
zurile prin ploaia subţiată, își descopăr obrazurile negre 
şi rase şi dinţii ca de îiideş şi, cu braţele în grabă sufle- 
cate pînă la coate, încep să-l pipăie și să-l caute din tălpi 
înspre piept; îl scotocesc în turetcile ciubotelor, în na- 
dragi şi mai cu samă în chimir. Jder își răstieneşte în 
leturi braţele, înţelegpîndu-i ce caută şi Gheorghe Botezatu 
Tataru primește în mînă comeanacul carce nu mai face tre- 
buinţă nimănuia, căci nebunul acuma tace. Cînd cei doi 
au cercetat pe Jder și-n. sin, fără nici un folos, s-au oprit 
si s-au întors cătră Botezatu.. Atunci acel ieşit din minte a 
scheunat iarăşi o dată și numaiaecii a apucat comanacul 
din mîna soţului său, astupîndu-și gura. Cei doi harapi au 
ris de smintit scuturîndu-şi capetele creţe și urechile cu 
cercei şi s-au pus să cerceteze pe tatar cu aceeaşi amănun- 
time, Cînd au strigat cătră ceâuş că n-au. găsit nimica, 
ceaușul s-a supărat : 

— Cum umblaţi, bre, așa, fără să aveţi nimica la 
sufletul vostru ? 

— Oi, cinstite ceauş, răspunde Gheorghe Botezatu cu 
întristare, am avut cîţiva, galbini venetici, dar ne-am mai 
întîlnit astăzi cu nişte slujitori ai strălucitului întocmai 
ca soarele Sultan Mehmet. 

— Atunci vor fi fost oamenii lui Giafar, a fost de 
părere ceauşul. Cine era mai mare peste ei? Nu era 
cumva unul cu barbă neagră și cîș de mîna stîngă ? 

—- Ba era unul cu barba albă ca năgara, cinstite ceauş. 
Barbat cu frica lui Dumnezeu, căci ne-a lăsat vieţile. 

— Ce era să facă cu vieţile voastre? S-a veselit 
ceaușul. 

Ploaia pornise iar, potop, însă fără vînt. Și ceaușş şi 
harapi s-au grămădit într-un catlon, subt o streșină. Cei 
care trăgeau la lopeţi au silit din răsputeri ca să scape mai 
degrabă de atîta apă din cer şi de pe pămînt, şi ceamul 


180 


cu pod s-a lipit de țărm la Isaccea; cei cu parîmele au 
aruncat parimele la pripoane ; alţii de-acolo au tîrît o 
podișcă pînă la ceam și oile au fost biriite şi minate la 
uscat, peste care curgeau ape. 

Pe neașteptate, nourii s-au rupt; o pală de nouri s-a 
dat într-o parte, altă pală de nouri în altă parte şi sfîntul 
soare s-a arătat, ca să vadă ce se petrece la Isaccea. 

La Isaccea se grăbeau slujitorii ca să miîie ciurdişoara 
la cîșla cea mare de curînd întocmită pe grindul de la 
vale, dincoace de Pădurea Lupului — sau, cum i se zicea 
în limba stăpînitorilor noi, Curtorman. Acolo așteptau 
mâînzărari cu turban, ca să mulgă mînzările. Era cu bună 
socoteală întocmită treaba la Isaccea. 

Mai era vreme pînă în sară. Din minarea, hogea 
amintea  bine-credincioşilor osmanlii, că nu se află alt 
Dumnezeu decît Alah şi alt proroc decît Mahomet. Își 
cînta vorbele prelung și îngînat, parcă-i venea a plinge. 
Jder se uita la el de jos, cu gura căscată, fără a pierde 
însă din coada ochiului toate cîte se petreceau în preajmă. 
Gheorghe Tataru punea în rînduială tarniţile cailor. 
'Ceauşul a pășit, sărind peste bălțile ploii, pînă la un tirnaţ 
deschis unde stătea pe covoraș, cu picioarele încrucișate 
subt el, cadiul Isaccei. Era un cadiu cărunt, cu barba 
tușinată rotund. Purta halat de matasă albastră cu dungi 
albe și turban ca gălbenușul de ou. Avea lingă el, la în- 
demînă, rezemat de: păretele de ceamur, un toiag. Acel 
toiag nu era numai semn al slujbei lui, ci și meșteșug de 
pedeapsă al pravilei. 

— Cum e treaba în pămîntul ghiaurului, Iscander 
ceauș ? a întrebat cadiul. Stăi, nu răspunde, a adăugat el 
îndată și a bătut de trei ori din palme. 

A scos îndată capul pe uşă un harap buzat. 

— Adă două filigene de cafe, a poruncit cadiul; 
caimac ȘI dulci, a adăugit el, căci îi plăcea să nu se 
oprească numai la o singură poruncă. Ai auzit, bre Ali ? 
taatli ! caimaacli ! 

— Am auzit, stăpine, a Vas pURS harapul, pălindu-se cu 
laba peste ur eche. 

Cît ai număra pînă la zece, cafelele taatli-caimaacli au 


fost aduse și aşezate pe covor. 


181 


— Acuma spune, cum e treaba în pămîntul ghiaurului, 
Iscander ceauş ? Leapădă-ţi imineii, Iscander ceauș, şi te 
aşează pe covor ; după aceea vorbeşte. 

. — Treaba-i bună, s-a închinat ceaușul. 

— Întăi leapădă imineii, Iscander ceauş, şi după aceea 
spune. 

— Fac precum poruncești, cadiule, s-a supus ceauşul, 
Treaba-i bună ş-am mai găsit o turmă, din care am rupt 
cincizeci de oi. 

— Intăi așează-te jos și soarbe din cafe, Iscander ceauş, 
a poruncit cadiul, și pe urmă arată cum a fost. 

— Mă supun poruncii, Soliman cadi, şi pentru aseme- 
nea băutură scumpă îți mulţămesc şi mă închin cu plecă- 
ciune. Am rupt cincizeci de oi, le-am abătut la ceam și 
le-am adus. Dar ne-a plouat, Soliman cadi; era să ne 
înece. Cum ai poruncit, cadi, n-am făcut oamenilor strică- 
ciune, căci sîntem în vreme de pace, şi noi avem ce avem 
cu oile, nu cu oamenii. Pe acei oameni necredincioşi i-am 
alungat cu harapnicele, iar pe oi le-am adus cu blindeţă. 
Oi mulgătoare ; din soiul cel bun. Oaia de soi se cunoaşte 
şi după lînă, dar mai ales după dulceaţa seului. Şi s-a mai 
suit cu noi în ceam un nebun. A căzut ca din cer. 

— Ce-aţi făcut cu el, Iscander ceauş ? Aş fi poftit să-l 
văd şi eu. 

— N-am făcut nimica alta, decit l-am adus aici, ca să-l 
înfăţișez la judeţul său. Noi, fiind oşteni, nu ne pricepem 
la judeţe. Ori îl tăiem, ori îl lăsăm. De tăiat nu l-am tăiat, 
căci nu ne-a făcut nici un rău. De lăsat nu l-am lăsat, ca 
să-l aduc la cadiul nostru. A ţipat şi a crişnit toată vremea 
cît am trecut Dunărea. După aceea s-a liniştit. Acuma văd 
că-i aici, în medean, 

— Care-i ? 

Ceaușul a arătat cu degetul : 

— Iată-l, dinaintea cinstitei case a cinstitului cadi. 

— Cel care ţine caii ? 

— Nu ; acela-i sluga. 

— Atuncea va fi fiind cel cu capul gol. Om tînăr. Nu-i 
urit. Și nici nu pare smintit. 

— Într-adevăr, acuma stă cuminte şi se uită la noi. 

Soliman cadi a dat cu dosul palmei la o parte tablaua 
cu îiligenele şi a pus mîna pe toiag. 


182 


— Porunceşte-le să vie aici, a zis el lui Iscander ceauş. 

Ceaușul a făcut semn cu palma cătră cei doi străini, 
îndemnîndu-i să se apropie. 

Chiar atunci nebunul a ridicat ochii în sus, ca să pri- 
vească, între Dunăre şi soare, un stol de lari albi cu aripi 
negre, eare se jucau în lumină rotindu-se cu sprinteneală 
și dînd ţipete ascuţite ca de muieri; după ţipete, rideau 
prelung și gidilat aşa cum au obicei să rîdă unele fiinţi din 
această tagmă. Acele paseri de apă, moldovenii, după cbi- 
ceiul lor rău, le-au poreclit «curvulice». 

Cel cu caii a împins de la spate pe nebun înspre tirnaţ,. 
A lăsat apoi caii slobozi şi a venit alăturea, ca să fie tăl- 
maci pentru orice întrebare și răspuns. 

— Bre, cine sinteţi voi ? 

Cel ce ţinuse caii a șoptit ceva cu tovarășul său. 

— Cinstite cadi, s-a întors el spre judecător, eu nu 
știu nimica despre acest om decit că l-am găsit la numă- 
rătoarea oilor, Împărţea oile la ciobani, poruncindu-le să 
se ducă fiecare unde-a vedea cu ochii cît mai degrabă. 

— Nu-i nebun ? 

— Nu-i nebun, cinstite cadi ; e stăpîn de oi. Și oile lui 
au semn o crestătură de foarfece la urechea stingă. Cind, 
din voia lui Dumnezeu, am nimerit pe ceamul acestui 
vrednic ceauș, el și-a cunoscut oile după semn, și l-a cu- 
prins mare scîrbă, încît a voit să sară în Dunăre. 

— Așa? s-a mirat cadiul. Şi tu, zici că nu n 
sluga lui? 

— Nu-s sluga lui ; numaicît mi-i milă de dînsul. 

— Și ce-ai căutat la numărătoarea oilor ? 

— Cinstite cadi, eu m-am înfățișat acolo ca să cumpăr 
cinci oi, care-mi făceau trebuință pentru o cumătrie în 
sat la noi, la Mînzăteşti. Mi-am ales cinci oi şi i le-am 
plătit un galbăn venetic. Am încălicat pe cai şi ne-am dus 
la Fintîna lui Filip, ca s-aducem pe socru-meu cu carul, 
să încarce oile în car. Cind am ajuns noi la Fintina lui 
Filip, socru-meu înjugase şi fugea peste cîmp; a dat 
într-o dumbravă şi nu l-am mai văzut. Numai răcnind 
l-am auzit, c-ar fi dat turcii. Întăi ne-am tupilat într-o 
rîpă, să vedem ce este. Am ieşit apoi la un drum ş-au dat 
peste noi nişte luptători viteji ai lui Giafar buluc-baș; 


183 


ori a tatălui lui Giafar. Le-am plătit toată vama, ca să ne 
lese slobozi. 

Pe urmă am ieşit la Dunăre; și Dumnezeu a vrut ca 
să cădem între oile acestui om. Însă eu, altfel, nu-l cunosc, 

— Ş-acum ce vr refi voi, bre ? 

— D-apoi ce să vrem, cinstite cadi ? Omul acesta e 
bucuros... 

— Cum îl chiamă ? 

— Jder. 

— Am înţeles. De ee-i bucuros acest ghiaur pe care-l 
chiamă Ijder ? C-a scăpat cu viaţă ? 

Cadiul a ris cu niște dinţi lungi, însă cu duhul bună- 
tăţii în sine, şi s-a uitat întăi la ceauș, pe urmă la Jder, 
și după aceea s-a întors iar cătră Botezatu. 

— Nu atita c-a scăpat cu viaţă, cinstite jude, cît că i 
s-a întors mintea la loc. Era să-şi facă o samă ! 

—— Asta-i bun ; să se înehine cu fruntea. în țărină și să 
rnulțămească Dumnezeului său. Stăi, nu-i spune înainte 
Ge a arăta co poitești tu. 

— D-apoi eu ce să poitesc, cinstite cadi ? Eu t-am dat 
un galbăn venetic ş-am rămas păgubaş şi de oi şi de 
banul meu. 

Cadiul s-a sprijinit cu umărul stîng în toiag, ţinînd cu 
mîna de măciulie şi rezemîndu-şi fruntea de braţ. A stat 
şi s-a gîndit cum să facă dreptate ; căci dinaintea judeţu- 
lui său se aflau în acea clipă doi împricinaţi ; unul vînduse 
și altul cumpărase ; și cumpărătorul se afla cel mai pă- 
gubit. 

—- Vra să zică i-ai dat galbănul ? 

— Il-am dat. . 

—- Atuncea întreabă-l: unde-i veneticul de aur? îi 
poruncesc să-mi spuie numaidecit. 

Tatarul s-a întors spre soţul său şi l-a întrebat din 
partea cadiului. 

Soţul său a încuviințat din cap şi a scos din gură un 
ban de aur. 

Atuncea s-a dumirit și Iscander ceauş de ce nu găsise, 
la cercetarea harapilor, măcar acel ban. Şi i-a spus cu 
glas încet cadiului, ca să se mire și cadiul cum poate ră- 
mînea un ban de aur necredincioșilor, după ce au trecut 
prin mîinile unor pricepuţi vameșşi. 


184 


Cadiul şi-a rezemat fruntea de braţul sting, cu- 
getînd iar. 

— Ijder ghiaur,.a poruncit el, ţi se cuvine să dai cum- 
părătorului banul; pentru că ai primit banul şi nu i-ai 
dat oile. 

Auzind. hotărîrea, ghiaurul cu numele Ijder s-a în- 
chinat după rînduiala: drept-credincioșilor moslemi, şi a 
pus pe covor, dinaintea dreptului judeţ, galbănul venctic. 

Cadiul l-a luat între degetele sale, l-a ridicat pînă sub 
sprîncene, și l-a cercetat cu luare-aminte. 

— Ban bun, a încuviinţat el. 

A pus banul de aur pe covor dinaintea sa. 

— Însă lui Ijder ghiaur nu-i pot. da oile, şi-a umflat 
el glasul; căci aile sînt ale luminăţiei sale Sultanul 
Mehmet. 

„După ce a ascultat tălmiăcirea, Jder a mormiii ceva. 

— Zice, a dat lămurire tatarul, că cl dăruieşte oile 
sale fericitului Mehmet-Sultan, și mă îndeamnă pe mine 
să. läs galbănul venetic cadiului, pentru că. am fost judecaţi 
cu dreptate. Parcă. am fi fost înaintea înţcloptului Solomon. 

— Într-adevăr, aşa. mă chiamă și eu sînt Soliman cadi, 
a încuviinţat judecătorul ; şi, în clipa care a urmat, Is- 
cahder ceauș n-a mai văzut pe covor galbănul venetie. 
Toate cele de pe pămint vor treec, a încheiat cadiul; 
toate cele de pe pămînt vor trece, numai faţa Domnului 
Dumnezeului tău va sta întru măreție şi slavă ! 

După acest verset sfînt din Coran, a plecat toiagul şi 
a zis: , 

— Duceţi-vă din fața mea ! Ghiaurii pot să se ducă, a 
adăogit el îndată cătră ceauş ; iar drept-credincioşilor să 
le aducă Ali harapul încă o «cafe taatli-caimaacli». 

După ce a scăpat de Dunăre şi de Isaccea, comisul 
Ionuţ Jder n-a mai făcut popas în toată curgerea nopţii 
care a urmat ; şi n-a stat decît cite puţin, la ciușmele, în 
toată ziua de a doua zi. Îi mai făcea trebuinţă să descalece 
numai cît or apuca grăunţe de citeva ori cu gure caii: 
El și cu soţul său își potoleau setea şi se stringeau mai tare 
în curelele chimirului. | 

Tatarul, după socotinţi ale lui vechi și moştenite, mai 
bucuros ar fi abătut calea pe poteci ferite. Însă Jder, pri- 


185 


vind în jurul său cu luare-aminte, vedea şleahul cel mare 
cătră. poarta Împărăției așa de purtat de podvezi, Și pilcuri 
de oști, și olăcari cărora li se deschideau poșştele ca sub 
bătaie de vint, şi beilicari creștini care veneau la cetăţile 
Dunării, și alţii care se duceau în robie cătră Rumelia, 
încît i s-a părut că nu poate avea o trecere mai bună decit 
pe-acolo. A pus pe Botezatu înainte, ca să deie glas ori 
răspuns în limba stăpînitorilor osmanlii; iar el urma 
îndată după slujitorul său. Nu-şi vorbeau şi nu-și făceau 
semne, cînd treceau prin îmbulzeli. Și popasurile înce- 
pură a le face la hanuri unde era mai mult tract. Numai 
mulţimea nu te basă în samă, dacă umbii cuviincios la 
port și înfățișare ; și numai cei care vorbesc: nu te ascultă, 
dacă nu te sui pe zaplaz strigînd vorbe deșănţate. 

Întîmplarea Dunării, Jder o purta în sine ca într-o 
răcliţă, ca s-o scoată la lumină pentru iubiții săi, cînd va 
veni timpul. Nu-i petrecere mai bună la vreme de iarnă, 
decît s-auzi asemenea istorisiri lîngă focul din sobă. Muţa 
se bucură şi-şi pocnește palmele, iar comisul cel bătrin 
tace și numaicit îi lucesc ochii. Stă și Marușca la un colț 
de masă, în picioare, cu ochii aţintiţi. Candachia își ste- 
cleşte inelele cerceilor și Cristea, în jilț larg, tot pufneşte 
și-și așteaptă rînd, să spuie şi el una, mai cu moţ deci: 
toate întimplările ce se pot spune. 

«Mai cu samă să nu te dai în priveliște.. » Îl île 
la sfatul de sară, părintele arhimandrit și uncheș, Amfilo- 
hie. Încolo, bine este să mergi înainte cu îndrăzneală, fără 
să te temi de oameni. Cum te sfieşti, — ei te cunosc și sint 
asupra ta. Cum pășești asupra lor, ei se dau în laturi. 

Bune sfaturi, și Jder se ţinea cu dinţii ca să le urmeze. 
Chiar mintea lui îi spunea că mai bună Nara decit 
asta nu poate fi. 

Dar răsăreau în el încrederi și puteri nouă. Între acele 
flori înflorite ale încrederii şi puterilor nouă, demonul 
său iar ieșea din afund sclipind. Asta era rămășița lui de 
nebunie de pe cînd nu era decit un prunc; și era hotărît 
în sine s-o lepede, cum își leapădă mormolocul coada. 

Într-un rînd își căuta han, într-o margine de tîrg care 
se chiamă Sofia. Nu găseau loc; toate caravanseraiurile 
neguţătorilor creştini erau înţesate de lume, de cai şi de 
căruţe. Era într-o zi de vineri; slujbele la geamii se is- 


186 


prăviseră ; hogii sțrigaseră din minarele  vestirea legii 
adevărate şi credincioşii își spălaseră viriurile degetelor 
și fruntea cu colb ; de la acel ceas al strigării a doua, ne- 
guţătorii greci și armeni erau slobozi .să  purceada ia 
drum, deșertind odăile. Deci îndată după acel ceas Jder 
şi Botezatu se puteau înfățișa undeva, ca să apuce loc 
pentru cai. După asta pentru om e mai uşor decit pentru 
dobitoc. Omul se îngrămădește între alţi oameni sub bolta 
cea mare a hanului ; s-așează pe rogojină la rînd cu alţii 
și se uită cum ospătarul învirte într-o ţiglă mare sculată 
în picioare și împresurată de jar acea friptură de berbece 
care-i fără păreche pe lumea asta. Are nume urit, că-i 
zice «chebap» ; dar gustul i-i ca o rouă pe limbă și ca un 
bold de plăcere în fundul împărătușului. N-avem noi la 
Moldova asemenea bunătate. O oaie întreagă e cenătuită, 
tăiată felii și așchii și clădită pe acea ţiglă; o cuprinde 
pojar de mangal ; tot dă asupra ei meșterul ospătar c-e 
pleaftură tăvălită prin seu și printr-o leacă de alifie de 
ai, căruia i se zice şi usturoi; ş-apoi, cînd s-a rumenit 
fața chebapului, te înfăţișezi la meşter cu  talgerul tău ; 
iar meşterul, c-un cuţit ia așa de mare şi ascuţit ca un 
brici, taie de ici un rînd de bucățele, trage şi prin cea- 
laltă parte și scoate alt rînd de bucățele; și unde a ră- 
mas balan chebapul, dă iar cu pleaftura, și frigarea se în- 
virte singură, căci are scripţ, de umblă cînd într-o parte, 
cînd în alta. Miniînci, de-ţi uiţi părinţii. 

Numai după această gindire şi după asemenea icoană 
care se înfățișa ochilor săi înainte de a-și fi făcut gazdă, 
putea cunoaște comisul Jder cît i-i de foame. În acea di- 
mineaţă nu luase în gură decit apă. Deasemenea şi ta- 
tarului i se lungiseră urechile de foame. 

— Hai, Botezatule, să căutăm han. 

Cînd a spus vorba asta s-a oprit. În medeanul cel mare 
din acea margine de tîrg, soseau călăreţi la halcă. O mul- 
time mare de lume de toate neamurile era adunată În- 
tr-o lature. Într-o altă lature, se suiseră bărbaţi, femei şi 
copii pe zaplazuri şi pe acoperișurile caselor, în prive- 
liște. În fund, pe pajiște, sosise Hrana-Beg, după cum i 
se auzea numele rostit din gură în gură, şi-şi oprise de- 
odată calul împodobit cu zorzoane şi  mărgeanuri; își 
inălțase barba şi se uita fudul; în juru-i se îmbulzeau 


187, 


alţi slujitori împărăteşti, care se aflau în acel tirg sub 
mîna şi subt ascultarea lui Hrana-Beg. Prin laturea des- 
chisă.intrau, la halcă, navrapi tatari şi spahii de la Ana- 
tolia, care de care în straie mai împodobite, cu lanţuguri 
la gît şi cu pene la gugiumanuri. Erau slujitori de rînd ai 
Împărăției și erau învoiţi pentru acea zi să puje pe ei 
unele din dobînzile lor de război, straie, juvaeruri și arme 
ale celor biruiţi şi tăiaţi de dînșii. 

intrarea lor s-a făcut cu atita grăbire şi tumult, încît, 
din locul unde se afla, Jder a fost smuls şi luat ca de-un 
val. Murgul lui cuminte a făcut cîteva copce, ca să-și 
simtă laturile slobode şi apoi a prins a pășşi domol între 
ceilalți cai. Botezatu a rămas despărţit cu calul lui ; Ionuţ 
nu l-a mai văzut. 

A umblat aşa între navrapi şi spahii pînă ce-a ajuns 
în apropierea lui Hrana-Beg. Atuncea a pășit înainte un 
crainic pedestru de lîngă scara stingă a lui Hrana-Beg şi 
a strigat poruncile. | 

Călăreţii să descalece ! să facă zid împotriva norodu- 
lui ! ca să rămiie rotundul medeanului slobod pentru 
halcă ! Nimene să nu mai steie călare decît Hrana-Beg şi 
ciorbagiii, chihăile şi ceauşii care se află în jurul măriei 
sale ! Iar înainte de halcă, măria sa Hrana-Beg vrea să 
vadă trînta grecească. Pentru asta se şi află adus acolo de 
față un hadîmb cu numele Uzun, vestit luptător, care pof- 
tește să se măsoare în trei rînduri cu trei bărbaţi luptători. 

După ce a rostit aceste porunci, crainicul s-a tras îna- 
poi şi un surlaș de după călăreţii ce-l împresurau pe mă- 
ria sa a sunat din surlă. 

Navrapii şi spahii au descălecat. Şi-a ţinut fiecare calul 
său de dirlogi. Iar din pajiște a ieşit o negreaţă a pămîntu- 
lui — un lungan gol pînă la mijloc, uns cu undelemn. Stră- 
lucea în soare şi se uita împrejuru-i pe sub niște sprîn- 
cene dese de subt o frunte îngustă. Și-a încrucișat întăi 
brațele pe piept şi și-a jucat mușchii braţelor; apoi şi-a 
pus palmele în şolduri şi s-a crăcănat întru toată puterea 
lui, poftind potrivnic. 

Descălecase și Jder. Navrapii care erau de o parte și 
de alta se uitau la dînsul și nu-l cunoşteau a fi dintre ai 
lor. S-au privit, și-au dat coate şi s-au hlizit, necutezînd 
a-l scoate și lăsîndu-l deocamdată în plata Domnului. Se 


188 


aplecau numai unii cătră alţii, şoptindu-și la ureche felu- 
rite socoteli. 

Așteptînd să vadă luptător pentru Uzun hadîmb, Jder 
a băgat deodată de samă că omul său Gheorghe Botezatu 
și-a făcut loc călare în pajiște. Nu era domn şi stăpin ; se 
ținea cuviincios ca o slugă a domnilor şi stăpînilor. 

Crainicul a ieșit iar : 

— Măria sa aşteaptă să vadă luptători împotriva lui 
Uzun.! E învoit să se înfăţișeze oricine pofteste, drept-cre- 
dincios ori ghiaur, căci azi e zi de bucurie închinată măriei 
sale Mehmet, împărat al împăraţilor. Hrana-Beg făsădu- 
ieste douăzeci şi cinci de piaştri celor aintăi trei bărbaţi 
care vor înarăzni să se măsoare cu Uzun. 

S-a făcut între navrapi mişcare. Tatarii se îndirjeau ca 
să-și aräte luptătorii lor. Au ieșit doi oșteni scunzi și spă- 
toși. Au pășit înainte și s-au închinat lui Hrana-Bceg, apoi 
şi-au lepădat cușinele şi straiul în pajişte, dinaintea cailor 
domneşti. S-au auzit glasuri întărftate de încuviințare în 
laturea lui Jder. Abia a apucat a lepăda de pe cl straiul 
dezgolindu-se pînă Ja cingătoare unul din acei doi navrani, 
şi Uzun hadimbul a şi sărit asupra. lui, cercind a-i cu- 
prinde mijlocul. 

— Balaican, Balaican ! strigau unii dintre  navrapi; 
ilcovè baranîm ! 

Îl îndeamnă să nu se lese, cugeta Jder, furnicat de ne- 
răbdare. 

Într-adevăr, Balaican nu se lăsa. S-a răsucit, a pus o 
mînă în pieptul lui Uzun și l-a repezit îndărăt. Însă de acea 
mînă întinsă s-a agăţat, nuimaidecit hadiîmbul, și trăcînd 
năprasnic pe Balaican spre el, l-a lovit în piept cu pieptul 
său ; tăcîndu-și apoi cleşte din cotul drept, i-a pus lui Ba- 
laican acel cleşte în jurul sitului. Cind a sucit din cleşte, 
Balaican a fost la pămint. Ionuţ n-a avut nici cînd. se 
șterge la ochi : Uzun a fost călare pe pieptul lui Balaican ; 
pe urmă, de cum era călare, s-a întors și s-a aşezat îndesat 
ca pe un scaun ! | 

— Să i se numere lui Balaican douăzeci şi cinci de 
piaștri, a poruncit Hrana-Beg. 

Uzun a ridicat de jos lîngă sine pe navrap și l-a bătut 
pe spate, rînjind. Întorcîndu-se în loc, pe neaşteptate, a 


189 


sărit ca un pardos asupra celuilalt tatar, cuprinzindu-i 
mijlocul. | 

Toată lumea aceea strinsă acolo nici n-avusese vreme 
cînd să deie strigăt la biruinţa întăia a lui Uzun. Nici 
n-avusese vreme cînd să-și tragă sufletul. Se făcuse o tă- 
cere încremenită în tot medeanul. Biruinţa a doua a ha- 
dimbului s-a înfățișat altfel. Întăi l-a strîns pe al doilea 
navrap cătră sine, cercuindu-l; pînă ce i-a avut în stăpi- 
nire toată coarda mijlocului, apoi a prins a se învirti cu 
repejune în loc pînă ce i-au scăpat navrapului tălpile de pe 
pămînt. Atuncea l-a răsucit și l-a prăbușit ca pe un sac. 

S-a stiîrnit murmur dintrodată. Nu din pricina acestei 
isprăvi de-al doilea a hadimbului ; ci pentru că, din latu- 
rea navrapilor, mai ieșise cu repeziciune un luptător, do- 
ritor să cîştige douăzeci şi cinci de piaștri. Halai-halai ! 


strigau navrapii, nu-i de la noi! — Au fost destui de la 
voi ! întorceau cuvînt spahiii. Crainicul a ieșit iar să-si dea 
înștiinţarea. 


Păşind sprinten cu trupul puţin aplecat înainte, lup- 
tătorul nou lepăda de pe el straiul. Dintre călăreţii dom- 
nești, Gheorghe Botezatu Taiarul slobozise și el strigăt, 
căci cunoscuse pe cel care se năpustise în marginea pa- 
jiștei. 

— Domnul Dumnezeu să-l aibă în sfinta lui pază! a 
suspinat el, neîndrăznind să-și facă cruce. 

Hadîmbul se repezise asupra lui Jder, cu fruntea încli- 
nată. Jder îi dădu ocol. Luptătorul negru veni iar asu- 
pră-i ; Ionuț se opri crescîndu-și pieptul. Atunci au cu- 
noscut cei care priveau un om nalt, frumos încheiat întru 
toate mădulările lui. Unii l-awprivit cu plăcere și cu 
nădejde. Dar nici de data asta Jder n-a primit pe harap. 
S-a îndepărtat legănîndu-se din șolduri; pe cînd Uzun 
îl urmărea pas cu pas, potolindu-și deplin  răsuflările. 
Deodată și-a făcut săritura de tigru. Ionuţ a făcut un pas 
în lături, lăsindu-l să treacă. S-a plecat ş-a luat de jos un 
pumn de colb și,  dindu-se în laturea  hadimbului, l-a 
stropit pe umeri, pe braţe și grumaz ; apoi și-a frecat el 
însuși palmele cu colbul rămas. Cu două sărituri sprin- 
tene a fost în dreapta lui Uzun ; l-a pălit peste braţ; cu 
a treia săritură, i-a venit în stînga şi a vrut să-l pălească 
iar. Dar Uzun a dat strigăt minios și s-a prăpăstuit pieziş 


190 


asupra potrivnicului său. Deodată l-a încleştat de amnîn- 
două braţele. Jder s-a lăsat în aceeași clipă pe spate, adu- 
cînd după el pe Uzun ; și, cum îl aducea în jos asupra sa, 
i-a pus pe dedesubt tălpile în pîntece și l-a zvîrlit ca din- 
tr-o catapultă peste capul său.  Zvirlindu-se în același 
timp în călcăie, a fost asupra lui Uzun cînd acesta nici 
n-ajunsese cu grumazul în ţărîna medeanului. 

Ce zvon și ce chiote au fost, și ce învălmășeli, şi cum 
se căscau urlînd pe garduri și jucau pe case ridicind bra- 
tele pînă la cer, nu se poate spune, dragă tuţă și dragă 
muţă. 

Ce să mai strige crainicul ! Degeaba a strigat crainicul. 
S-au învălmăşit şi caii. Așa că Jder şi-a adunat cu grăbire 
straiul și cușma şi nu ştia cum să iasă din acele talazuri 
care începeau a porni asupră-i. Așa de tare i s-a aprins 
firea pentru acea izbindă, încît i-a venit să facă lui Hrana- 
Bes altă priveliște. A virit în gură, ciîrligat, degetul cel 
mic de la mîna stingă și a slobozit trei șuierături ascu- 
tite. S-a văzut ieşind dintre navrapi murgul și sosind 
la stăpînul său. La porunca lui Jder s-a lăsat în genunchi 
și Jder a trecut în șa ca-n zbor. L-a întors spre Hrana-Beg 
şi i l-a închinat, ş-atuncea Hrana-Beg a spus acele vorbe: 

— Halahal pehlivan ! Tam behadir place la mine! 

S-ar fi cuvenit să-și smulgă punga de la obline și s-o 
arunce în pajiște, dar asemenea lucruri nu se întîmplă 
decit în povești. 


CAPITOLUL XI 


ALTE ÎNTÎMPLĂRI ŞI MAI DE 
MIRARE 


Ei, ce fac eu acuma, calare, într-atita adunătură de 
norod şi oaste ? atîtea părechi de ochi se uită la mine; 
atitea glasuri mă strigă, fără să ştie cine sînt. Înaintea 
mea, Hrana-Beg care a rostit acele vorbe. Rinjeşte şi-mi 


191 


face semn cu mîna. Nu mă chiamă; ci numai îi place 
ce-am făcut eu şi dă aşa ca dintr-o aripă. Nu mă chiamă, 
dar nici nu mă pot duce de dinaintea lui. Atita umilinţă 
am pentru trebușoara pe care am săvirșit-o, încit îmi 
vine să intru în pămînt. Ce m-a povăţuit uncheșul meu 
arhimandritul — să nu ies ca păduchele în frunte — și 
ce-am săvirşit eu! Acu, după ce-am făcut cu minile și 
cu picioarele și am stricat, bine ar.fi să găsesc cu mintea 
ceva, ca să dreg. 

Cum era încă oarecare învălmășeală şi lumea din la- 
turi năboise prin unele  spărturi ale gardului de oaste, 
călăreţii navrapi și spahii au fost într-o clipeală în scări 
şi, cu piepturile cailor, au împins pe îndrăzneţi înapoi. 
A avut cum să iasă şi Gheorghe Botezatu dintre slujito- 
rimea ciorbagiilor și, venind în grabă pînă la mine, m-a 
luat dintr-o coastă ș-a călăuzit pe murg în locul unde stă- 
tuse el, şi, din locul unde stătuse el, pînă în dosul lui 
Hrana-Beg. Dar asemenea lucrare nu s-a putut face fără 
să fie băgată în samă, și Hrana-Beg m-a pîndit pieziș, apoi 
și-a aplecat barba spre unul de lîngă sine şi i-a şoptit 
ceva. Acela a şoptit altuia la ureche. 

— Ai văzut, Botezatule ? 

— Ce să văd? 

— Ce-am făcut eu, Botezatule. 

— Am văzut... a oftat cu mare mîhnire slujitorul meu. 

Dar nici eu nu-l întrebasem din bucurie ci din scîrbă, 

A ieșit iar crainicul ș-a strigat nişte vorbe care nu mi-a 
mai făcut trebuinţă să-mi fie tălmăcite ; ş-a pornit jocul 
cu halcaua şi cu geridul între unii călăreţi spahii şi alţii 
navrapi. Din repejunea cea mare a cailor, unii aruncau 
prin halcă sulița care se chiamă gerid şi alţii, tot din 
goană, se sileau s-o prindă din cealaltă parte de cerc. Poate 
m-aș fi îndemnat să m-amestec și eu în asemenea întrecere, 
dar mi se ofilise sufletul. 

Mă întreabă Botezatu : 

— Nu ţi-i foame, comise ? | 

Iaca, de tasta uitasem. Cum m-a întrebat el, am văzut 
numaidecit dinaintea ochilor mei un sarai care se chiamă 
Ghiul-han€, ș-un ospătar care taie c-un cuţit lung din- 
tr-un chebap rumenit.  «Ticălos om de lut!» ar fi zis 
părintele arhimandrit. Asupra mea era paloş  spînzurat 


192 


numai într-un fir de păr, și eu mă desfătam, cu gindul 
la Ghiul-hane și la chebap. 

Ușurel, mă trage de mînecă Gheorghe Botezatu. Des- 
calică el, descalic şi eu. Cu caii a mînă, ne ferim mai 
deoparte. Cînd să ieşim în uliţa tirgului, iaca privitori de 
pe garduri încep să strige la mine. Eu îs omul care m-am 
dat dumnealor în priveliște și se bucură că mă văd. Și 
mie nu-mi trebuie să se bucure; mie îmi trebuie să mă 
Jese în pace. Și cîtu-s de amărit pentru toată fiinţa, dar 
în cerul gurii simţesc o dulceaţă de friptură și de lipie 
caldă. Mi-i foame, de nu-l văd pe Botezatu cu ochii. Nu 
înțeleg de ce-s blăstămat eu aşa: cind nu trebuie să-mi 
fie foame atuncea m-apucă pofte mai îndrăcite. Se 
găseşte la asemenea sarai, unde mă duc eu, şi vin din os- 
troavele grecești ; deasemenea fructe dulci, care se chiamă 
harbuz şi zamuz. 

Botezatu îmi aruncă în cap o desagă de orz deșartă. 
Acuma parc-aş îi o cadină. Lumea tot îmi face petrecere 
cît mă știe că-s cel din pajiște și cască la mine gurile 
pînă la urechi. Pun piciorul în scară, mă salt în șa cu 
desaga în cap, văd înaintea mea ca printr-un voloc des, 
și cotesc într-o ulicioară. Din ulicioară, după ce umblăm 
o vreme, cîrmim într-o hudiţă. Botezatu-i lîngă mine, ca- 
lare şi el. Îşi ia ce-i al său, adică traista de orz, și mă pri- 
vește cu aceeași întristare. 

Zic eu : 

— Acuma să căutăm gazda. Mie îmi trebuie să mă 
duc la Hanul Trandafirilor. 

— Bine, să mergem la Ghiul-hană, oftează Gheorghe 
Botezatu. Unde-i ? 

„— Nu știu; să-l căutăm. Într-un tirg ca acesta, supus 
strălucirii sale Sultan Mehmet, nu se poate să nu se 
găsească un han cu asemenea nume. 

— L-om căuta, comise, dar cum ? 

— Bine, răspund eu ; l-om căuta umblind și întrebînd, 
căci avem picioare de umblat și gură de întrebat. 

Cum stăteam noi şi ne sfătuiam subt un castan bătrin, 
în hudicioara aceea în care intrasem, iată se deschide o 
fereastră cu zăbrea. Acea fereastră cu zăbrea era de la 
un foișor de la rîndul al doilea. Și la fereastra cu zăbrea 
văd o fiinţă care se uita la mine. Numai o clipă mi s-a ară- 


193 
13 — Fraţii Jderi, vol. III 


tat. Avea strai subţire alb și comanac cu mărgăritare ; 
buze roşii, ochi negri. Cînd să întreb ce aveam de întrebat, 
i s-a lăsat pe obraz iașmacul. Şi s-a dus. 

— Am dat peste casă de drept-credincios osmanliu, 
zic eu ; foişorul e vopsit cu galben ; după cum m-a învă- 
tat părintele Amfilohie, sub vopseaua asta nu se poi ho- 
dini decit turcii. 

Întreb cătră acea fereastră rămasă deschisă: 

— Mă rog, pe unde să apucăm noi, ca să ieşim la 
Ghiul-hane ? 

— D-apoi cine te înţelege moldovenește în  tirgul 
acesta? mă mustră Gheorghe Botezatu. Hai să ieşim 
de-aicea, ca să găsim un barbat; căci numai cu aseme- 
nea dobitoace ni-i îngăduit nouă a sta de vorbă în împă- 
răţia lui Sultan Mehmet. 

Eu întreb iar : 

— Ghiul-hane ? Ghiul-hane ? 

Îmi umbla așa limba în gură; uitasem de chebap şi 
zamuz ; şi nu doream decit să mai văd o dată în viaţa asta 
pe fata de la zăbrea. Căci, după cîte judecasem, era o co- 
pilă. Se uitase o clipă la mine şi-mi fusese destul. Vorba 
pe care o spuneam eu am înţeles-o tot atunci eu singur, 
— că acolo se află hanul meu, al trandafirilor. Într-ade- 
văr, poate acolo se afla. Şi ce ar fi să mă așez o vreme 
în acest tirg și să tot dau tircoale prin hudicioara asta, 
la o casă tihnită cu foișor galben ? Să se trezească într-o 
zi muţa cu mine, că-i aduc o turcoaică și i-o sui pe cuptor! 
Nu rîde, muţă ; așa-s gărgăunii mei cînd mă aflu la mai 
mare strimtoare. Mai întreb o dată — și văd copila iar 
la zăbrea. E tot cu iașmacul pe obraz. Pe urmă ridică mî- 
nuţa și dă la o parte iașmacul ca s-o văd rizînd. 

Cînd să-mi spuie ce avea de spus și eu mă pregăteam 
s-ascult pe Botezatu  tălmăcindu-mi, iaca se deschide 
poarta de la uliţă şi ies doi harapi cu iuţeală, și sar la ca- 
petele cailor noștri ca să ni-i apuce de căpestre. Şi s-aud 
de după poartă răcnind glasuri bolborosite. Alt harap 
buzat iese în pragul porţii c-un toiag mai gros decit cele 
cu care umblă de obicei oamenii; şi după acesta, altul. 
Am împins murgul înainte şi, cu piciorul în scară, am 
pălit sub bărbie pe feciorul cel negru care năvălise asu- 


194 


pra mea. Botezatu a smuncit friul ridicînd calul său în 
două picioare. ca să-l prăvale peste celalalt fecior. Avind 
calea slokodă, am dat pinteni și ne-am dus: dar din hu- 
dicioară s-a luat mare laie după noi, cu chiote şi cu cic- 
mege. 

Așa fel am găsit noi Hanul Trandafirilor. În capătul 
hudiţii ne-au aţinut caica oameni și călăreţi. Ce caută 
acești oameni şi aceşti călăreţi împotriva noastră, cînd 
noi îi știm că trebuie să steie în priveală la halcă ? Vor 
să ne prindă, se înşiră grabnic, ca să ne stringă din la- 
turi și din față; iar din urmă vin harapii cu nunta lor. 
Vir mina în sîn, ca să trag jungherul dăruit de postelnic. 
Botezatu mă păleşte peste braţ. Atuncea dau  răsuceală 
murgului, ca să-mi vie îndămină să apuc o sabie de la cei 
care mi se pun împotrivă. Botezatu se prăvale asupra 
mea, mă apucă cu un braţ de după umăr și cu celalalt 
îmi încleșştează mîna stingă. La mine, mai ales mîna 
stingă-i primejdioasă. Atuncea am priceput că-mi pun 
capul dacă mai tac o mișcare; şi încremenesc în braţele 
lui Botezatu. Mă uit furiş în jur; mă închin în gind după 
povaţa ce mi s-a dat în pruncie. Şi iată că Botezatu în- 
cepe a striga și a cere sprijin la călăreţii ce ne ieșşiseră 
înainte. Călăreţii trag hamgerele şi ameninţă pe haranii 
cei cu ciomegele. Grăiesc învălmășit unii şi alţii. Unul din 
călăreţi se apropie cu calul şi-şi așează palma pe umă- 
rul meu, punînd stăpinire pe mine. Cei din  hudicioară 
se domolesc şi leapădă armele. 

Cind călăreţul a pus mina pe umărul meu, l-am cu- 
noscut. Eva cel cătră care își aplecase barba Hrana-Beg, 
șoptindu-i ceva. Şi Botezatu mi-a şi strecurat cîteva 
vorbe de liniște : 

— Acest slujitor are poruncă să te ducă și să te în- 
făţişeze domnului său. Cînd ne-am furişat de la halcă, 
el s-a ţinut de departe după noi, ca să vadă unde ni-i 
gazda şi șă ne găsească. 

— Apoi gazda noastră-i la Ghiul-hane€, zic eu. 

— S-a și văzut că-i la Hanul Trandafirilor; şi han- 
giilor de acolo li s-a spus că asemenea oaspeţi ca domnia 
ta își vor primi osînda ; chiar acuma au să ne înfăţişeze 
la Hrana-Beg. Dacă om fi vinovaţi, măria sa Hrana-Beg 
a da poruncă gealatului să ne taie. 


195 


M-am liniștit. 

— Bine, zic, să mă duc la Hrana-Reg. 

Ne-am dus destul de departe pînă la o casă mare îm- 
presurată cu zid de piatră. Am intrat pe-o poartă, am 
descălicat ; au venit argaţi și ne-au luat caii, ca să-i hră- 
nească și să-i adape ; iar eu şi Botezatu ne-am aşezat la 
umbră de copac, lingă un cerdac. Din locul unde stam, 
vedeam grădina prăvălatic pînă la o apă. Umblau sluji- 
tori forfota. Numai într-un colţ la o portiţă era liniște, 
și acolo sta de strajă un oștean bătrîn, cu două iatagane 
încrucișate în seleaf. 

— Acolo-s cămările muierilor... m-a încredințat Bo- 
tezatu. 

Pe la ceasul al șaptelea, a venit și Hrana-Beg. Știu; 
lui îi dă mîna să vie agale, umblind la pas între ceilalţi 
slujitori mai mici decît el ai Sultanului. Din cind în 
cînd chiar stringe friul şi-şi oprește calul, arătînd celor 
din juru-i, cu mina, ba colo, ba dincolo. Așa s-a oprit 
în poartă, și, înainte de a intra, a arătat, după cît îmi 
spunea omul meu, că la deal ar fi fiind loc de-o mos- 
chee, iar la vale de han pentru ieniceri. Mahalaua aceea 
e a creștinilor, și cîte case se află la deal şi la vale le dă- 
rimă şi le dă foc. După aceea, ridică moschee, han şi gră- 
dini. Din asta am văzut ce fel de putere are Hrana-Beg. 

Zice Botezatu : 

— Pe cît înţeleg, e cel mai mare peste toată ţara asta. 

— Aşa se pare, răspund eu. Și lui îi dă mîna să vie 
agale, vorbind şi poruncind, căci el a mîncat şi s-a în- 
destulat cu de toate înainte de a ieși la medean. 

— Se vede, îngînă Botezatu, că, pe lîngă putere, are 
și minte acest Hrana-Beg. 

A intrat în ogradă stăpinul casei ș-a descălicat; cei 
din juru-i s-au grăbit să descalice înaintea lui ; uriii i-au 
ținut scara, alţii l-au sprijinit de subsuori. Însă Hrana- 
Beg era barbat în putere și n-avea nevoie de ajutorul ni- 
mănuia. Dar așa-i rînduiala turcilor; cu cît ești mai în 
putere, cu atita te împresură și te sprijină toţi. Și numai 
un deget să miște Mehmet-Sultan, și toată puterea lui 
Hrana-Beg e la pămînt și nu mai îndrăzneşte nimene să-l 
ţie de subsuori, 


196 


Ne-am ridicat din locurile noastre -ṣi ne-am închinat. 

— :Ghiuzel-ghiuzel ! zice stăpinul venind. asupra mea. 

Se oprește și mă priveşte din cap pînă în picioare. Mă 
întreabă : 

— Al cui fecior ești şi din care parte de lume vii? 

Răspunde pentru mine Botezatu : 

— Numele lui, puternice stăpiîne, e Jder. Şi vine din- 
tr-o ţară depărtată. de dincolo de Dunăre. 

— Ghiuzel-ghiuzel ! zice beiul, şi acolo e tot stăpi- 
nire a strălucitului nostru întocmai ca soarele Mehmet- 
Sultan. 

Eu clatin din cap și sînt în îndoială pentru o vorbă ca 
asta; nu mă pun împotrivă, ca să-mi  păstrez capul pe 
umeri, dar sint întruciîtva în îndoială. 

Beiul întreabă pe Botezatu : 

— Ce spune? Am uitat cum îl chiamă, asemenea 
nume nici nu putem noi rosti. E mai bun numele pe care 


i l-am dat noi, cînd a pus piciorul pe grumazul lui Uzun 
hadimb. Ce spune Pehlivan ? 


— Spune, puternice stăpîne, că țara noastră se chiamă 
Ac-lflac. 

— Se poate ; pînă la iarnă se așează și acolo stăpînirea 
lui Mehmet-El-Fatih. | 

Eu am plecat fruntea ş-am oftat,  închinîndu-mă cu 
gîndul Împăratului nostru Hristos, carele întărește dreapta 
lui Ștefan-Vodă. | 

— Şi ce-i ești tu acestui june? Îi eşti frate mai 
mare ? 

— Da, puternice stăpine, îi sînt povăţțuitor. 

— Unde vă duceţi ? 

— Ne ducem la părintele nostru Varlaam, la o mă- 
năstire de la Aton, cu numele Zografu. Ne ducem să-i 
cerem binecuvintare, cit se mai află în această viaţă. 

— E părintele vostru ? 

— E părintele nostru, puternice stăpine. 

— Bine, duceţi-vă cu pace. Dar eu aş fi poftit să-i 
spun acestui Jder-Pehlivan că mi-a plăcut ce iuţeală şi 
putere are, și, cînd am văzut cum l-a pus la pămînt pe 
Uzun hadimb, m-am bucurat. Asemenea barbaţi îi fac 


197 


trebuinţă strălucitului El-Fatih, împăratul împăraților 
Aflaţi și cunoaşteţi și voi că la  Mehmet-Sultan e altă 
rînduială decît la împărații frîncilor. Acolo beii îs după 
rubedenie ; aicea, după vrednicie. Părintele meu a fost 
barcagiu sărac în Boaz ; iar eu sînt Hrana-Beg și stau la 
dreapta strălucirii sale Sultan Mehmet. Cine slujeşte pe 
Sultan Mchmet cîntărește în brațul său nu paloș, ci mă- 
ririle și bogăţiile care-l așteaptă, după vrednicia sa. 

— Ne ducem la părintele nostru Varlaam, la Zografu, 
în Siîntu Munte. 

Atuncea slujitorul care ne găsise și ne adusese acolo 
a pășit în laturea beiului și i-a spus că mai este cu noi 
o pricină; că am fi stirnit o bătălie într-o mahala; și 
este împotriva noastră mare plingere de la un cinstit 
neguţător moslem ; că am cutezat să ne uităm pe fereas- 
tră la copila acelui neguţător drept-eredincios. 

Hrana-Beg se uită la slujitor și face: him! 

A pășit înainte ș-un fel de hoge, cu anteriu şi turban. 
Zice acela : 

— Cînd un ghiaur a privit faţa unei copile a drept- 
credincioşilor otomani, deasupra lui s-a boltit curcubeu 
de moarte. 

Beiul se uită la hogea cel urît și face iar: hahîm ! 

Se întoarce la mine : 

— Cind ai avut vreme, Jder-Pehhvan, şi pentru 
asta ? 

— Puternice stăpine, mă sprijină Botezatu; aseme- 
nea bucluc l-am avut intr-o hudiţă nu departe de me- 
dean, unde am nimerit din întîmplare, căutînd o gazdă 
cu numele Ghiul-hane. Ne-am oprit lîngă o casă, ca să 
pe intoarcem în loc și să ne ducem în altă parte. Au sărit 
asupra noaslră cu război nişte harapi. la-ne subt aripa ta, 
puternice stăpine, şi ne izbăveşte de urgie; căci noi nu 
ne-am uitat la acea copilă, ci s-a uitat ea la noi, şi după 
aceea ne-a pîrît slugilor. 

Hrana-Beg a zimbit la mine : 

— Bre Pehlivan, dacă intri în slujba stăpinului meu, 
intri subt acoperișul lui Alah. Căci stăpînul meu e umbră 
a Prea Puternicului și adăpost al tuturor noroadelor lumii. 

Atuncea l-am privit şi eu nu cu îndrăzneală, ci cu su- 
punere ; şi am cătat în ochii lui Hrana-Bes lumina cu 


198 


care se uitase la mine în pajiște, cînd i-am închinat mur- 
gul, ca un nebun ce am fost. Dacă nu-i închinam murgul 
și nu făceam toate celelalte, acuma nu mă aflam subt 
asemenea cumpăt. Rinduiala mea este să mă întorc la 
Vaslui, nu să rămîn în Rumelia, sacagiu și ciorbagiu la 
ieniceri ! 

— Puternice Hrana-Beg, zic eu cu dulceaţă, noi ne 
ducem la părintele nostru Varlaam. 

— Aferim! răspunde beiul ; întăi duceţi-vă la părin- 
tele vostru. Varlaam. lar neguţătorul să vie la mine, să 
vorbesc eu cu dinsul. Du-te cu pace, adaugă el bătîn- 
du-mă pe umăr, și să-ţi dau carte cu turaua mea, ca să 
ru ai pe cale nici o sminteală. Și să-ți aduci aminte de 
mine. 

— Am să-mi aduc aminte de Hrana-Beg, am zis eu 
cu același glas. 

Și beiul s-a bucurat auzind acel glas al meu. 

Popa cel urit a scris cartea; beiul a pus turaua; 
slujitorii au adus caii noștri. Am primit cartea şi am mul- 
ţămit iarăși, m-am închinat de trei ori pînă la pămint; 
am încălicat împreună cu Botezatu și m-am dus, tot fiš- 
mînd, ca să caut han. Pe urmă m-am răzgindit ; nu mi-a 
mai trebuit nici han cu trandafiri nici fără trandafiri ; am 
ieşit din tîrgul Sofici mai ticălos și mai umilit decit ori- 
cînd în viața mea. 

Pînă la o poștă depărtare dincolo de tirgul Sofiei nu 
ne-am oprit, şi mă gindeam eu cum să scap nu atita de 
neprietini, cit de mine însumi cu blăstămăţiile mele. 

— Nu te mai gindi atita, comise, zice Botezatu; mai 
bine să intrăm undeva, să ne punem vintrea la cale. 

Zic : 

— Mîniîncă tu, Bolezatule, chebapurile şi baclavalele, 
căci cu nimica n-ai păcătuit ; dar cu am să-mi orînduiesc 
post și rugăciune, după aceleași poveţe ale sfinţitului 
Amfilohie. Pină miîne-sară la asfinţitul soarelui, eu nu 
mai pun în gură decit apă. 

Așa că, intrînd la un han, m-am dus de-a dreptul să 
mă întind într-un cotlon, cu palmele  împreunate sub 
ceafă. Și așa om stat gîndindu-mă şi mîncîndu-mă cum 


199 


se mînîncă singur racul, pînă ce mi-a venit o alinare 
s-am adormit. În vremea asta Botezatu şi-a văzut de tre- 
burile lui, a pus în rînduială caii, a avut bună grijă și de 
fiinţa sa, și s-a culcat într-un cot mai la o parte. Cînd am 
deschis ochii într-un tîrziu, era aproape de înserat. În 
mîinile lui Botezatu dormind, am văzut o felie de pită ş-o 
bucată de balic afumat. M-am sculat cu fereală și le-am 
zvirlit printre gratiile ferestrei afară. Şi iar m-am întins 
pe spate, cu palmele sub ceafă. 

Cum s-a trezit Botezatu, s-a uitat în jur și n-a mai vă- 
zut nici pîinea, nici peştele afumat, şi a zimbit în sine, 
mulţămit că-s şi eu sătul. Iar sufletul meu așa se îmbliîn- 
zise și mi se ascuţise mintea, cum nu se poate spune. 

Zice tatarul : 

— De-acuma, cu cartea şi cu turaua lui Hrana-Beg, 
ne ducem într-o întinsoare pînă la Sfîntu Munte. 

Răspund : 

— Botezatule, socoteala mea e alta. E alta și decît a ta 
și decît a sfinţitului Amfilohie. Ție ţi-oi porunci să faci 
cum spun eu, iar pe sfinţitul Amfilohie tare l-oi ruga să 
mă ierte că pășesc peste poveţele sale. Dacă am eu în 
palmă asemenea carte a lui Hrana-Beg, care-i mîna 
dreaptă a lui Sultan Mehmet, atuncea de ce m-aş duce de 
năprasnă să mă închid în pustie, în acel sfînt munte, cînd 
eu mai bine pot petrece aici văzînd și băgînd de samă toate 
cîte sînt la o împărăție așa de mare şi de tare. 

Astfel ne-am dus noi în Rumelia, pînă la un tîrg mai 
mare decît tîrgul Sofiei. În acel tîrg mare ar fi stătut 
cîndva în scaun și Alexandru  Machedon-Împărat. Dar 
acuma nu se mai afla acolo decit pomenirea măriei sale, 
și din scaunul său niște lemne putrede și aurite pe care nu 
mai putea să șadă nimeni. S-a fost vestit că vine în petre- 
cere acolo Mehmet-Sultan. Iar Mehmet-Sultan nu șede pe 
scaun. Întru toată strălucirea sa cu aur și matasă, el tot la 
pămînt şede, ca lăieţii. 

M-am oprit eu acolo ca să văd, ș-am văzut cum intră 
întăi ienicerii, cu ciubote ferecate și calpace nalte albe, 
podobite cu pene de paserea-raiului, și cu ghebe vinete 
în spate. Și aşa duceau în rînd cu ei cazanele de ciorbă și 
polonicele. Iar în locuri mai la vedere şi mai în cinste se 


200 


aflau bucătarii lor. Apoi după ieniceri, am văzut în preajma 
lui Sultan Mehmet pe delii, îmbrăcaţi în piei de pardos. 
ira şi altă oaste, de s-a revărsat într-un șes pînă la o apă, 
și pe coasta dealului se îmbulzeau căruţe fel de fel cu toate 
merindele oștii pe trei zile şi cu cuhniile lui Sultan Meh- 
met. Tot ce mişca s-a oprit deodată; şi deasupra caza- 
nelor ienicerilor s-a ridicat mula ş-a rostit strigarea pen- 
tru Alah și proroc. Cind a spus vorbele acelea și a ridicat 
mina dreaptă, toată urdia, c-o mișcare singură, a căzut la 
pămiînt 'rezemindu-și fruntea și buzele în colb. Cind s-a 
așternut jos toată urdia, eu am văzut de la căruţă, unde 
stăteam ferit, pe Sultan Mehmet ; mi l-au arătat podvo- 
darii creștini şi ei l-au cunoscut după surguciul de la tur- 
ban cu trei pene albe. Toată oastea a crescut iar din ţărină 
ca un val, şi nu l-am mai văzut. | 

Iar cînd i-au înălţat săivan, oastea a făcut de jur îm- 
prejur golişte, ca să aibă loc unde se așeza atîţia slujitori 
ai curţii. Duce cu el și pe cel care-i taie unghiile, și pe cel 
care-i stropeşte straiele cu miresme, şi pe cel care-i aduce 
papuci roşii, și patruzeci de calfe de bucătari cu baş-bu- 
cătarul, şi șaizeci de calfe de baclavagii cu meșterul de ba- 
clavale ; și numai treizeci de cafegii şi rahatgii. Și toţi vi- 
zirii, vracii şi cetitorii în stele. 

Sara, după rugăciune, a strigat mula cătră oaste: 

— Candelele noastre ard cu seu şi oleu de la ghiauri — 
dobîndă cu sabia. 

Am auzit că oastea asta merge la Dunăre ca să se întîl- 
nească cu altele. Sultan Mehmet rămîne în urmă şi castea 
se duce înainte. 

Spuneau podvodarii așa că s-aude să treacă  urdiile 
dincolo de Dunărea și să meargă pînă la marginea pămîn- 
tului. Ca s-ajungă la marginea pămîntului, ar fi avind a 
păși o prăpastie afundă peste care nu se poate trece fără 
pod. Acea prăpastie s-ar fi chemind Ac-liflac. 

Eu am ris și am spus: 

— Aflaţi, creștinilor dragi, că eu vin de la Ac-Iflac, 
adică de la Țara Moldovei. 

Au rîs şi ei și nu m-au crezut. 

Se tînguia un moș care stătea acolo cu fruntea plecată 
şi-i curgeau pletele în ochi îi 


201 


— Iată şi eu sint tocmai din Tara Românească; și 
m-au scos din sat cu carul cu boi de m-au trecut Dunărea 
în postul Sinpetrului și m-au tot purtat cu oștile cine 
știe pînă unde, iar acuma sîntem în postul Sintămăriei, și 
nu cred că m-oi mai întoarce în sat la noi pe Argeş. 

— Apoi, uncheșule, zic, după cît văd că spun unii și 
alţii, Împărăţia umblă spre Dunăre, căci peste Dunăre se 
află Ac-lilac ; iar dacă umblă spre Dunăre, apoi ai să te 
întorci la Argeș. Am fost și eu acolo. 

— Unde? La Argeș? 

— Da; m-am dus pe un mal frumos pînă ce acea apă 
a Argeșului dă în Dunăre. 

— Va fi fiind şi asta... a îngînat moșul scuturîndu-și 
pletele. 

S-a uitat la mine, a rinjit şi nu m-a crezut. 

Pe urmă zice iar acel moș : 

— Eu n-aş crede să se ducă însăși Împărăţia pînă acolo. 
Că împărăţiile umblă așa ici-colo, de zburdăciune. Eu l-am 
mai văzut pe Mehmet în două rînduri ; s-a arătat şi s-a dus. 
Are el vizirii lui, şi credincioșii lui ; numai le spune : du-te 
colo, du-te dincolo. Ei se duc asupra creștinătății ş-o pun 
sub sabie. Împărăţia stă, ş-apoi vin vizirii lui și credincioşii 
lui de-i închină dobînda şi robii. Şi pe urmă iar ţin sfat 
sub săivan, la pămînt în șatră, și Împărăţia bate în palme 
și vin harapii cu rahat și cu cafele. N-or bea ei ca cresti- 
nul un pahar de vin, ferească Dumnezeu ; așa-s  bleste- 
maţi. La urmă Împărăţia sə trage la hodină și se face tă- 
cere peste tabără de s-aud biziind goangele. Și la poarta 
săivanului s-așcază niște urieși strajă. Au cu ei ș-un leu 
îmblînzit, care-i cățelul Sultanului. Cînd și cînd, noaptea, 
acel leu s-aude mormăind.  Adicătele, acel leu e semnul 
puterii lui Mehmet ; de aceea nu-l pot birui împărații și 
craii creștinilor pe Sultan Mehmet. 

Zic eu : 

— Ba, moșule şi creştinilor dragi, cînd am venit cu cu 
oastea din sus, de la Ac-lflac, am găsit la Cetatea Dimb>- 
viţii și la Dunăre ismailiteni, și, cu ajutorul Domnului nos- 
tru Hristos, i-am biruit. 

— Care oaste din sus, de la Ac-Iflac ? 

—- Oaste de la Moldova, a măriei sale Ștefan-Vodă. 


202 


— Aha! Am auzit eu de asta; eram fugii la codru, 
cu toate satele de pe Argeș. De aceea se învirtește acuma 
Împărăţia şi ameninţă într-acolo. Vai de creştini, n-a mai 
răminea piatră pe piatră, nici om trăitor sub soare. 

— Moşule, nu huli, îl mustru eu, crede în puterea lui 
Hristos Împărat Dumnezeu. 

Moşul a mormăit, și-a făcut cruce, dar n-a crezut ni- 
mica din ce-i povesteam eu. 

Se aflau acolo, pe acea costișă lină, sute și sute de 
cară în podvoadă, din toate părțile Împărăției.  Înţele- 
geam că unii ar fi fiind greci, alţii sîrbi ; cei care stăteau 
în jurul moșşului, la foc, erau din Țara Românească. Sâracă 
şi năcăjită lume ! Ședeau la pămînt, cu genunchii pînă la 
urechi, și cu fruntea plecată. Vorbeau despre cite urgii 
toate ; unii oftau şi ridicau ochii.la stele, alții stupeau în 
foc. Mă bătea gind împielițat, să fac iar mare poznă, oa- 
meni buni, să strig de-acolo o sudalmă asupra Împărăției 
și pe urmă să mă caute harapii şi ienicerii. Dar Botezatu, 
care îmi știe toate ale mele, pînă în fundul fundului, băga 
de samă și se uita la mine cu niște ochi jalnici, ca de þu- 
nic, şi clătea din cap și mă tot împingea cu cotul în deşert, 
sub coaste. 

— Lasă-mă, Botezatule, zic ; ai să-mi dai maţele afară, 

El s-a închinat în gînd lui sfîntu Gheorghe, ocroti- 
torul său. | i 

Zice : | 

— Tare aș vrea, comise, să te văd întors la Timiș, ca 
să mă pot hodini. | 

La hanul meu de la Filip-Cetate nu m-au mincat mult 
puricii. M-am mutat în alt tîrg şi de-acolo în altul, pînă 
ce am dat pe calea Atonului. Am văzut că-i cale siîntă, 
căci nu mai umblau podvodari, şi oști, şi robi lucrători la 
cetăţi. Am înţeles că robii, podvodarii și urdiile se duc 
tot spre asfinţit, și mai ales spre miazănoapte. 

La cite-o poștă, mă opreau privighetorii, ca să-mi vadă 
îndreptările. Cum vedeau cartea și turaua lui Hrana-Beg, 
se închinau și mă lăsau să trec. După ce n-am mai fcst 
departe de Aton, nu m-a mai oprit nimeni. Peste tîrguri 
n-am mai dat, satele s-au rărit, şi de la o vreme n-am mai 
văzut nici case, a 


203 


Cînd şi cînd întilneam călugări, călărind între desagi 
pe asini. Am început a urca poteci trăgănate printre dum- 
brăvi. La cîte-o dumbravă de acestea se afla clădită o co- 
libă și lingă calibă era culcat un bărbos îmbrăcat cu flen- 
duri. Avea în paza lui o livadă de maslini ori de smochini. 
Cînd treceam noi, ridica bărbaiul, și după aceea iar îl lăsa 
în jos, măturînd bătătura, 

Pe-alocurea, găseam mangalagii, care se năcăjeau la 
cuptoarele lor înăbuşite cu pămînt. Erau creștini saraci de 
prin văi, și petreceau acolo cîte zece-douăsprezece săptă- 
mini, ca să scoată cărbuni, marfă pentru tirgul Salonicu- 
lui. La acești sărmani făceam popas, și am aflat că plătese 
dijmă la -Sfintu Munte. Deci calea noastră se scurtase 
mult. 

Nu știu cînd şi cum. s-a făcut deam intrat pe-o potecă 
cu păreți de stincă oablă la dreapta și la stînga. Deasupra 
era cerul ca o apă albastră, în care înota un soim. Cînd şi 
cind plutea neclintit. 

Zic lui Botezatu : 

— De-acuma nu mai avem mult pînă la Sfîntu Munte, 

Răspunde el : 

-< — Mira-m-aş, comise, căci n-am dat nici peste străji, 
nici peste vreun schit, nici peste privighetori ai ținutului. 

—— Botezatule, zic eu, înțeleg de ieri că.noi am rătă- 
cit drumul. 

— Atuncea să ne întoarcem înapoi, stăpine. 

—- Ba mergem înainte, să vedem ce găsim. 

Am mers inainte pină ce a fost soarele în crucea 
amiezii și vedeam într-o vale, departe, marea strălucind 
și A la țărm talazurile. Caii” păcăneau pe pia- 
tră ; locul de sus se lumina într-o poiană largă, însă părea. 
tot dnei Îmi tot întindeam giîtul cercetînd, doar oi des- 
coperi o odaie, ori macar o colibă, și mai ales un om pă- 
mîntean, cu care să stau de vorbă și să mă îndrepte pe 
cale bună. Cînd iată, de după o stîncă de deasupra noas- 
tră, ies patru barbaţi cu mustăţile și bărbile filfiite de 
vint. Purtau comanace şi rantii sure. Și mai cu samă pur- 
tau nişte săbii mari, de m-am înfricoșat. Acele săbii le ți- 
neau în mîna dreaptă şi miînicile de la rantii le erau 
lunecate pînă la cot, aşa. că vedeam, de la străjile săbiilor, 
în jos, braţe păroase şi ginjoase, 


294 


Viteji îndrăzneţi, mă gîndesc eu, care poftesc să ne 
jeie viaţa și punga. 

Au poruncit ceva într-o limbă pe care n-o înțelegeam. 
Dar nu puteau să ne poruncească decit să stăm. 

Dacă nu-mi poruncesc în limba mea, zic, eu nu stau. 
Şi chiar dacă mi-ar porunci ca să înțeleg, nu stau 
nici atita. 

Au strigat în altă limbă. A înţeles Botezatu 3 

— Zice că să stăm. Ce să le răspund ? 

— Răspunde şi tu vorbele pe care le-am auzit de la 
Hrana-Beg. 

Atuncea tatarul a grăit cătră ei, liniştit į 

— Ghiuzel-ghiuzel, bre ! 

Nu ne-am oprit ; am dat pinteni cailor, ca s-ajungem 
și noi deasupra şi la lărgime. Atuncea așa guri au cascat 
acei barbaţi cu săbii, încît le-am văzut toți dinţii; şi așa 
ne-au ameninţat că se prăpăstuiesc de sus asupra noastră, 
încît m-am uitat la ei cu mirare, dar fără a opri; şi așa 
au vrut să repeadă asupra noastră săbiile, încit eu m-am 
gîndit că, dac-or arunca asupra noastră săbiile, apoi au 
să rămiie fără săbii. 

Zic lui Botezatu : 

— Pregăteşte-ţi arcanul : îl pregătesc și eu pe-al meu. 

Cind am ajuns sus pe-un tapșan, am descălicat în pripă 
și eu: și Botezatu. Am lasat caii şi ne-am dus asupra 
acelor barbaţi. Veneau.la noi cu mare îndirjire și mare 
glas. Am scos din sîn jungherul talienesc ; Gheorghe Bo- 
tezatu şi-a tras din tureatca ciubotei cuțitul. 

— Halai! halai! strigau barbaţii cu rantii, îndem- 
nîndu-se ca să vie asupra noastră, să ne taie întăi în patru 
Și pe urmă în opt. 

Am aruncat arcanele și i-am prins pe doi. Cînd i-am 
smuncit spre noi, au scapat din mînă săbiile. Botezatu 
îndată a încurcat pe unul în niște ciritei. Eu l-am tras 
pe-al meu pînă la un prăvăliș, de s-a dus de-a rostogalul 
în pripor ; am priponit de-un ienuper capătul de la mine 
al arcanului. Şi m-am întors cătră ceilalţi doi. Tatarul 
apucase a zvirli asupra unuia din ei cuțitul și-l străpun- 
sese. Cind m-a văzut cel care mai rămăsese în picioare 
că vin la el, întăi a vrut s-o împungă la îugă într-o parte 


205 


ori în alta; dar, băgind de samă în mina mea jungher 
care-l poate ajunge, s-a închinat în genunchi şi a cerut 
iertare. 

— Du-te la el, Botezatule, și-i ia sabia, am poruncit eu. 

Atuncea acela a zvirlit de la sine sabia și s-a înseninat 
ințelegind ce spuneam eu slujitorului. 

— Milostivește-te, jupîne, nu-mi ridica viaţa ! 

Îi zic lui Gheorghe Botezatu : 

— Adună-i pe ceilalți şi-i leagă, 

Mă duc la cel care mi se închinase : 

— Cine ești tu cel ce grăiești moldoveneşte ? 

— Aman, jupîne ; sînt un păcătos care m-am pripășit 
in astă străinătate. 

— Ce faci și unde slujești ? 

— Făgăduiește-mi, jupîne, că nu-mi iei viața şi-ţi mär- 
turisesc, cu toată rușinea. 

— Nu-ţi făgăduiesc nimica și-ţi poruncesc să-mi răs- 
punzi la ceea ce te-am întrebat. 

— Vai, ticălosul de mine, bat metanie, sărut ţărna si 
mărturisesc că sînt frate în Sfintu Munte, la mănăstirea 
Kiliandari. 

— Nu vei fi fiind chiar monah ? 

— Din mila lui Dumnezeu încă nu sînt, ca să nu-mi 
prăpădesc de istov sufletul. Mă aflu aicea cu acești trei 
fraţi și avem slujbă să păzim catirii striîjnici, la pășune. 
Sintem rînduiţi la treaba asta în toată vremea verii. În 
fiecare săptămînă se duce unul din noi peste munte, de 
aduce tain. Și trăim aicea, nevoindu-ne întru mare amără- 
ciune a singurătăţii. 

— Și cum de v-aţi luat rînduială ca să iesiți la potecă ? 

— Pacatele noastre, jupîne, se tinguie el. Se află, 
într-o parte a pădurilor, mangalagii ; şi vin la ei de-a 
dreptul, pe poteca asta, negustori de la Salonic si din 
alte părți, de le plătesc lucrarea ori le cumpără mangalul. 
Ne-am învăţat să oprim cînd şi cînd pe unii din acești 
negustori. 

L-am lăsat un răstimp să se tînguie cu fruntea plecată, 
pentru pacatele lui, şi am întors capul să văd ce lucrează 
Gheorghe Botezatu. Mă uitam la Gheorghe Botezatu, dar 
vedeam şi pe cuviosul frate de la Kiliandari ce face. Tot 
fura spre mine cu coada ochiului, parcă fulgera, 


206 


Tatarul adunase pe ceilalţi trei. Pe doi îi legase cot 
lîngă cot, cu miînile din laturi aduse pe după grumaz si 
înapoi, cetluite și ele. Celui de-al treilea îi stăpinise mîna 
stingă la spate într-un juvăţ şi acuma îi cerceta rana de 
la umărul din dreapta, străpuns de cuţit. Caii umblau 
liniștit, căutînd iarbă bună, cite-un pile de iarbă nepirjo- 
lită de soare ici şi colo. 

Mă întorc la omul meu: 

— Cum te chiamă ? 

— Numele meu de-acasă e Ilie, jupine. Iar porecla, 
ingăduie-mi să nu ţi-o spun, fiind de mare ruşine fapta 
mea cînd s-a afla în ţinutul nostru. Tata și uncheșii mei 
se trag din neamuri. 

M-am uitat la el ţintă : 

— Să nu cutezi a crede că de fapta ta n-a: să dai 
samă. Răspunde la ce te întreb. 

—- Răspund. Porecla părintelui meu e Cozmuţă, de la 
ţinutul Neamţului, Pipirig, în Țara Moldovei. 

— Ah! fecior de haită, criîșnesc eu, cum de ruşinezi 
tu omenirea de la noi! Căci în țara noastră s-a auzit de 
lotri care s-au făcut monahi pentru ispășirea paszatelor, 
dar greu pacat şi rușine peste fire este să iasă în pradă 
și la omor o față bisericească. Şi încă și din neamuri. 

— În numele Domnului Dumnezeului nostru Isus, 
iartă-mă, jupine. Nu mă da pe mina cpistaţilor de la 
Siîntu Munte, căci mă spînzură. Pentru pacatele răposa- 
ților strămoși ai domniei tale, iartă-mă, căci n-oi mai face. 

— Cum pot îndrăzni să iert fapta asta — zic — cînd 
nici Domnul Dumnezeu n-o iartă ? 

-— Dă-mi canon, cruţă-mi viaţa, cum o cruţi celorlalti. 

Îl întreb iar: 

— Cine sînt soțiile tale ? 

— Îs greci din ostrovul Critului. 

— Să fic, zic; poate seminţia lor se trage din lotri. 
Dar părinţii noştri, la ţinutul Neamţu, nu fac slujba asta. 
Iar: care se leapădă de lege ș-o face, îl suie gidea în furci : 
asta-i pravila. Îngăduit poate fi într-o privinţă mișelului 
și ţiganului să săvirșească asemenea fapte ca acele pe care 
le săvirşești tu, căci prostimea e alăturea de dobitoace ; 


207 


dară răzășii au altă rînduială ; dintr-înşii se aleg cnejii şi 
boierii. Fost-au și uncheșii tăi în slujba Domniei ? 

— Au fost. 

— Atuncea nu mai nădăjdui la mine milă. 

Gheorghe Botezatu se uită la mine iarăși cu grijă; 
deoarece mă făceam județ într-o ţară străină şi mă incil- 
ceam iar în faptele mele. Căci eu mă duceam la Stîntu 
Munte pentru altele : să stau de vorbă cu sfinţii părinţi 
de la Vatopedi și Zografu și să găsesc pe părintele Strato- 
nic, monahul nostru de la Suceava. 

Mă uit eu la fratele meu Ilie. Macar de-aș fi un popă 
să-i cetesc cazanie. Dar nu-s popă. De-aș fi cadiu ca cel 
de la Isaccea, ca să poruncesc pedeapsa ştreangului. Dar 
nu sînt cadiu. De-aș fi Hrana-Beg, să pun pe un harap 
să-l spintece prin creştet cu paloșul. Dar nu sînt Hrana- 
Beg ; nici Botezatu nu-i harap. Şi nici Ilie Cozmuţă de la 
Pipirig de la noi nu s-arată a îi un haramin ca Atanasie 
Alvanit, să se zvirlă el singur în ascuţișul săbiei lui. 

Ce să fac ? Oricit m-aș zbirli eu la Ilie, rămîn deocam- 
dată rușinat. Nu-i alt chip decit să-l dau pe mina epista- 
ților, alături cu soțiile sale, grecii din ostrovul Critului. 

Îi poruncesc iar: 

— Spune, mișele, unde-s catirii pe care-i aveţi la 
păscut ? 

— Mai la vale, jupine, în nişte poieni unde avem 
colibă. 

— Cîţi catiri păziţi ? 

— Patruzeci și patru ; pe patru încălicăm noi. 

— Bine; acuma veţi merge pe jos. Lung e drumul 
pînă la Sfîntu Munte ? 

— Nu-i lung, milostive stăpîne ; noi îl facem în două 
zile. Iar dacă nu ne hodinim, numai într-o zi ș-o noapte. 
Apucăm de-a dreptul pe potecă peste munte. Ș-apoi după 
ce trecem peste munte, dăm de sfintele schituri și chinovii. 

Îi zic eu : 

— lar cuvioșiei tale ţi-ar plăcea să locuiești mai de- 
grabă într-o sihăstrie. 

El și-a plecat fruntea. 

Îi poruncesc ; 

— Scoală, 


208 


S-a sculat. Îi hotărăsc așa : 

— Du-te şi ia în cîrcă pe cel străpuns de cuţit. Deocam- 
dată acesta-i canonul tău : să-l porţi pe cale. Şi ceilalţi 
doi or umbla legaţi după tine; și după aceea catirii, ca 
să se bucure de vederea voastră. Și să-mi fiți astfel că- 
lăuze pînă peste munte. Vă duc la Kiliandari; și după 
aceea mi-oi găsi eu singur drumul la Vatopedi și la Zografu. 
Botezatule, să nu uităm săbiile, ca să le punem dinaintea 
sfințiilor lor epistaţii. Ne mai trebuiesc acele săbii și pen- 
tru alta : dacă nu merg acești lotri pe drum bun și în- 
cearcă a ne înșela, să avem leac la viclenia lor. 

Robii mei s-au supus fără murmur, iar eu m-am se- 
meţit de dreptatea pe care o făceam. Am coborit în poje- 
nile de mai la vale, unde am găsit colibă, tainuri, poclăzi 
și straie, precum și cuvioase cărţi de rugăciune. 

Am adunat patruzeci de catiri strijnici și patru catiri 
bătrîni. Pe catirii bătrîni am închingat samare și am în- 
cărcat tot acel calabalic. La noi la Moldova se chiamă 
tarhat ; dar ei acolo spun «calabalic». 

Am pornit înainte, cu rînduiala pe care o făcusem eu ; 
și, pe poteca de ei știută, am trecut ripa. Cind am snit în 
coasta rîpii, am făcut popasul întăi. Fratele Ilie Cozmuţă 
a pus jos rănitul, pe frunzare, și s-a apucat să clădească 
și să-aprindă foc. A scos din desagi cele de trebuinţă : am 
mîncat pastramă de batal cu pită și ne-am potolit setea 
la şipot. Fratele Ilie a adus și soțiilor sale apă de la șipot 
în comaânacul său. Am dormit eu, — a privegheat Bote- 
zatu. A dormit Botezatu, — am privegheat eu. La ceasu- 
rile poruncite de Dumnezeu, cînta cucoșul cel negru din 
desaga tatarului, şi toate se săvirșeau cu socoteală. 

La cel dintăi popas, am stat puţin de vorbă. Dar la al 
doilea popas mare, aproape de culmea cealaltă, robii mei 
au prins a-mi spune ba de una, ba de alta, si Botezatu 
îmi tălmăcea toate. 

De la cuvioșiile lor am aflat povestea sfintei mănăstiri 
Vatopedi. Și cînd mi-au spus-o fraţii greci de la Crit, am 
poruncit lui Botezatu să le deslege cite-o mînă, ca să 
poată lua şi ei din pastramă, și din pită, şi din smochine 
uscate. 


209 
14 


Zice că în vederea acelui țărm de mare de sub Siintu 
Munte, ar îi fost prinsă de furtună o corabie. Asta s-a 
întîmplat în vremea veche. Împărat era Teodosie ; și Îm- 
părăteasa lui Teodosie se afla în acea corabie cu fiii săi 
Arcadie și Onorie. Înecîndu-se corabia, împărăteasa cu 
Arcadie ar fi scăpat într-o barcă şi cu acea barcă ar fi 
ajuns în altă parte, iar Onorie a fost luat de talazuri și 
purtat pină la mal. Acolo, cel din urmă val l-a pus lin 
sub niste tufe de zmeură. Pe scîndura lui, pe care scăpase, 
pruncul împărătesc şi-a venit în fire; apoi, de trudă, a 
adormit. Cunoscind sfinții părinţi de la Aton, după semne 
și chip, că acel copil scăpat la ţărmul lor ar fi prunc 
împărătesc, l-au dus la Bizanţ. S-agpoi, întru lauda lui 
Hristos care săvirşise minunea, împăratul Arcadie a pus 
de s-a zidit la acel țărm mănăstire. 

-— Frumoasă poveste, zic eu; Botezatule, desleagă 
fraţilor de la Crit şi mîna cealaltă, ca să poată apuca şi 
mînca după foamea lor. 

Fraţii de la Crit au mincat și s-au săturat. lar în tar- 
hatul lor au găsit un ulcior de vin dulce din care au dat 
ce-ui rânii, ca să-i crească puterile. După aceea mi-au în- 
chinat mie ulciorul. Iar ci s-au pus în genunchi și și-au 
făcut cu mare smerenie rugăciunea. 

— Cinstite și milostive jupine, zice atuncea fratele [lic 
Cozmuţă, văd că de poveștile noastre ţi se imblinzeşte 
căutătura. Îngăduie să-ţi spun și eu că, la Zografu, unde 
înțeleg că vrei, să te duci, am stat eu la ascultare trei ani, 
Și am văzut acolo o minune mai mare decît accea care s-a 
spus. 

La noi la Zografu a fost ctitor marele Leu-Împărat. Si 
luminăţia sa Leu-Împărat, după ce a văzut sfinta mănăs- 
tire gata, a pus pe un zugrav al său, ca să zuprăvească 
zidurile după tipic. Toţi sfinţii i-a zugrăvit acel zugrav 
cu numele Macarie. Numai pe Sfîntul Gheorghie nu-l] 
putea zugrăvi. Tot işi aducea aminte acei cuvios zugrav 
părintele Macarie de o icoană prea frumoasă a Sfîntului 
Gheorghie pe care o văzuse la muntele Sinai. Si n-o pu- 
tea face la fel aicea la noi, așa cum o văzuse acolo. Se 
mîhnea foarte din pricina asta și tot sta pe gînduri cea- 
suri după ceasuri dinaintea ocniţei goale, unde dorea să 


219 


zugrăvească pe marele mucenic Gheorghie. Iar într-o 
dimineaţă, venind cuviosul Macarie la biserică, a văzut 
în ocniţă icoana de la muntele Sinai și, de mare uimire, 
a căzut cu faţa la pămînt. Pe urmă a îndrăznit să se 
scoale și să se închine minunii. Într-adevăr se săvîrsisc 
minune, după cum s-a aflat nu mult după aceca, că icoana 
de la Sinai nu mai este unde era. Si venind un monah 
negru de la Sinai. a cunoscut la Zografu acea icoană a 
sfîntului Gheorghie. S-a rănit în sufletul lui de asemenea 
uneltire a sfintului, şi s-a dus asupra icoanei, mustrind-o 
cu glas: «Cum poţi tu, slăvite sfinte Gheorghie, i-a zis, 
să părăseşti o mănăstire veche ca mănăstirea noastră de 
la Sinai și să te muţi aici la Aton, la niște greci puchi- 
noși ? Nu ţi-a fost miă de noi ? Nu ţi-a fost rușine de așa 
faptă ?» A dat cu pumnul în obrazul icoanei, de mare mî- 
nie ce avea acel monah negru pentru fapta sfîntului ; iar 
sfintul Gheorghie l-a mușcat de degetul cel mic. 

— Într-adevăr, am zis cu, de mare mirare este aseme- 
nea minune. 

Am mai vorbit eu cu dinșii de multe ; și am aflat toate 
cîte sint la Sfîntul Aton ; şi am înţeles că Dumnezeu pune 
înțelepciune în unele fapte de pe pămînt, care nouă ni se 
par nelegiuite. Căci acei fraţi din singurătate au socotit 
cînd au ieşit cu săbiile asupra noastră că am fi ismaititeni. 
Într-adevăr, aveam asupra noastră cartea de la Hrana- 
Beg, însă noi eram creştini buni. 

Așa că după ce-am icșit, în ziua următoare, iarăşi la 
priveliștea Mării și am văzut mănăstirile, și schiturile, şi 
sihăstriile, și livezile de la Sfîntul Aton, am poruncit lui 
Botezatu să desiacă toate legăturile robilor mei și să puie 
jos săbiile. Am încălicat și i-am siobozit, ca să se întoarcă 
la poienile lor. 

Am zis: 

— Domnul Dumnezeu va cîntări faptele voastre la ju- 
dețul său din veac. Mulţămesc unuia Isus Domn Și Îm- 
părat pentru minunea sa, că, fiind eu rătăcit în pustie, 
mi-a scos în cale călăuze bune, care să-mi arate fără 
sminteală calea. 

Ei s-au întors spre poieni, iar eu am coborit la sfintele 
mănăstiri, ca să caut pe părintele nostru Stratonic, 


211 
14* 


CAPITOLUL XII 


CÎND A FOST BOTEZAT UN PĀ- 
GÎN L.A VASLUI ȘI A SOSIT UN 
BĂRBOS LA CETATEA CRĂCIUNA 


La grajdurile domnești, a sosit acum cinci zile părintele 
Nicodim de la Neamţu, căutînd pe Simion și pe jupîn 
Manole. 

Zice : 

— Aţi bagat de samă, alaltăsară, cît de limpede s-a 
văzut Ceahlăul la asfinţitul soarelui ? 

— Am văzut; frumos ca niciodată, răspunde Simion. 

— Nu-i de frumos, tătuţă și comise. L-aţi văzut, pe 
urmă, ieri ? Nu l-aţi mai putut vedea, căci în locul unde 
fusese văzut alaltăieri erau. nouri negri ca de furtună. Ieri 
a și pornit vînt dinspre miazănoapte. Astăzi, nourii s-au 
făcut alburii și vintul s-a răcit deodată. Să știți, tătuţă şi 
Simioane, că are să ningă. 

— Cum să ningă, frate şi părinte Nicodime, înainte de 
Sîmedru ? Se poate una ca asta ? 

— Se paate și s-a mai văzut ; am eu scris în ceaslovul 
meu, de nişte monahi de demult. 

Încuviinţează și comisul cel bătrîn : 

— Am apucat şi eu ninsoare și îngheţ îndată după Ziua 
Crucii. Cum spuneau și bătrinii noștri că, în Ţara Moldo- 
vei, stihiile îs cu toane. 

— Cu toane îs şi stihiile şi oamenii, ride monahul. Iaca, 
dacă ninge, eu am de gind să-mi fac pregătire să mă duc 
în jos pînă la apa Trotușului. Numai pentru atîta am 
venit, ca să vă spun. 

Toţi cîţi erau de faţă s-au uitat ţintă la monah. Poate 
vorbește în şagă. 

— Atuncea să știi că nu mai ninge, a zîmbit comisul 
Manole. 

— Avem să vedem, a adaos vorbă de încheiere părin- 
tele Nicodim. 

În aceeaşi zi cînd s-au schimbat asemenea cuvinte, la 
ceasul al șaselea, s-au stins deodată zările de deasupra 


212 


asfințitului şi vîntul de miazănoapte a prins a șuşui cu 
întăritare. Cînd s-au trezit oamenii luni dimineaţa, scli- 
peau săgeți de ploaie pe volburile furtunii. Pe urmă a 
prins a juca puf de ninsoare. A nins pînă în sară. Sara, a 
stat furtuna ș-a rămas numai vînt subţirel, tăind ca un 
brici. În noaptea de după aceea s-a înseninat şi a înghe- 
tat. Cînd s-a făcut iar ziuă, s-au văzut nourii suri ai ier- 
nii învăluindu-se fără încetare din pustietăţile moarte 
ale schiţilor. Peste îngheţ s-a pus alt omăt. 

Joi, a sosit părintele Nicodim, după cuvîntul dat. 

Avea după el și pe fratele Gherasim, tot călare. Pă- 
rintele Nicodim purta dulamă ; fratele Gherasim chiar 
cojoc în lege. Fratele Gherasim ducea de frîu al treilea 
cal, împovărat nu atît cu desagi de merinde, cît cu straie 
groase și poclăzi. 

Bătrinul şi cu Simion au ieșit întru întîmpinare. 
Au stătut şi au așteptat ca cei trei cai să facă ocolul 
pînă la cerdac; au venit să se uite și Lazăr Pitărel şi 
Niţă Negoiţă. La urmă, a ieșit din casă și a trecut mai 
înainte decit toţi, cu capul gol, starostele Nechifor Că- 
liman. 

— Mare poznă, oameni buni! zice el. Miratu-m-am 
de iarnă ; da’ de una ca asta mă mir şi mai tare. Încotro, 
părinte Nicodim ? La rai nu te duci, că acolo îi cald şi 
cîntă privighetorile. Doar la iad ! 

— Se poate, staroste Nechifor, a răspuns călugărul; 
căci nu trece mult şi în 'Ţara-de-Jos or veni demonii 
ismailiteni. 

— Aha! d-apoi ce să faci cuviașia ta acolo, la iad ? 

— Să răscumpăr suflete de creştini, cinstite staroste. 

Jupîn Manole şi comisul Simion ascultau în tăcere ase- 
menea vorbe. Înţelegeau ceva ; erau totuși nedumeriţi că 
poate ști părintele Nicodim ce nu ştiu ei. 

Să fi venit înştiinţare călugărului ? — De ce nu le-a 
spus lor nimic ? | 

Privind pe rînd la comis şi la feciorii lui, starostele 
Nechifor s-a luminat și el de o înțelegere. şi s-a pălit cu 
palma peste fruntea pleșuvă. 

— Descălicaţi, a îndemnat Simion. 

— Descălicăm, a  încuviinţat părintele Nicodim. 
Grăbit nu-s, căci am a vorbi cu domniile voastre, 


213 


— Ei, atuncea-i bine, s-a bucurat starostele. 

Comisul Simion n-a răspuns nimica. 

Fratele Gherasim s-a dus la odăile slujitorilor subt 
oblăduirea lui Niţă Negoiţă. 

Ceilalţi cinci bărbaţi au umblat întăi împrejurul ogră- 
zii, ca să privească acea iarnă grăbită, albă şi curată ca o 
fată mare. 

Cerul era verde ca piatra de chiclaz și luminat spre 
miazăzi ; însă din fund de miazănoapte izvorau alte picle 
cenușii ; și vintul neostoit urma să vie dintr-acolo cîntînd 
abia auzit pe o strună subţire. Era albă poala pădurii. 
Albe finaţurile prăvalatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, 
mere roşii uitate neculese în pomi. 

Părea o glumă şi, totuși, era şi asta o înştiinţare de la 
Dumnezeu. 

Comisul Manole oită și intră cel dintăi în casă. Se 
aflau, în acea dimineaţă, numai bărbaţi la curtea comi- 
sului Simion. Jupîneasa Maruşca și dadacele cu pruncul 
se grăbiseră să coboare devale, la jupîneasa soacră Ilisaita. 
Vu.te-s de vorbit, de aflat și învăţat într-o asemenea zi 
de iarnă timpurie. 

Acolo, devale, sînt numai muieri, se gîndea comisul. 
Nelipsilă e jupineasa Candachia. A sosit de o zi şi Teo- 
dora, malorosianca, muierea lui Dămian necuţătorul. 

— Unde rostim noi nouă, zice în sine comisul, ele 
rostesc de nouă ori nouă sute nouăzeci şi nouă. Într-o pri- 
vinţă, au si ele dreptate. Căci zice Ilisafta: Dacă n-om 
vorbi deasupra, pe pămînt, apoi unde să vorbim? De- 
desubt ? Acolo stau singură. 

Fără a conteni să se gindească și mai adînc la plecarea 
năprasnică a monahului Nicodim, comisul cel bătrin mai 
adaugă în socotinţile lui şi altele. Toamna asta, s-au în- 
teţit vestile cum se înteţesc tăunii asupra cailor. Și numai 
vești rele, ba de furtuni şi grindeni, ba de poja- 
ruri. Au venit şi de la Ardeal cărţi despre războiul păgi- 
nilor. Or fi avînd alţii din alte părţi îndoieli, dar ne- 
puţătorii de la Ţara Ungurească nu mai au nici una. La 
tîrgurile şi schelele de cătră miazăzi au crescut preţurile 
la griu și la oi. 

Deasemenea prostimea asta din Țara Moldovei, fără 
a primi carte și înștiinţări de la nimeni, s-a grăbit să 


214 


strîingă toate mai din vreme și să puie unele la adăpost, 
ca în aşteptarea primejdiei. Gropile de grîu și orz le-au 
săpat mai adînc şi le-au ars mai bine. Oile și vitele le ţin 
cătră preajma muntelui. Gospodarii de la cîmp își şinuiesc 
roţile carălor. Podgorenii au mai săpat un rînd de borte 
suzgăncști în hrubele cele mari, zidindu-le, după ce-au 
ascuns acolo buţi vechi. Iar răzășimile nu mai au astîm- 
păr ; cînd îs în sate, cînd îs în tabără la măria sa. 

A fost poitit de cătră stăpinii săi la sfat şi Lazăr Pită- 
rel șatrar. 

Zice comisul cel bătrîn : 

— După a mea socotinţă, părintele Nicodim va îi obli- 
cit ceva despre Ionuț. 

— 'Tătuţă, răspunde monahul, mezinul nostru se află 
subt acoperămîntul Dumnezeului nostru Isus. Nu știu 
unde-i: n-am afiat despre el nimica. Dar a trecut pe 
aicea un suflet călător, cum trec giștele sălbatice toamna. 
Dintr-o vorbă, m-am îndemnat să încep a cobori la vale. 

Cu ochii umbriţi, comisul a șoptit o întrebare : 

— Te temi de ceva, Nicodime ? 

— Nu ştiu, tătuţă. Dacă Dumnezeu a binevoit a-i în- 
china fruntea la hodina veşnică, să-i fac rînduielile creș- 
tinești, după cuviinţă. Dacă-i în prinsoare cumva, să aflu 
și să vă chem. Dar asta-i pe urmă ; oi vedea cum mi se în- 
deamnă cugetul, după rugăciunile mele. Nu vă mai gindiţi 
la asta cu întristare. Eu zic așa, tătuţă, că iarna asta ne-a 
venit nouă pentru altceva. Se înţelege că-i iarnă trecă- 
toare, ca toate iernile care cad înainte de sorocul lor. Dar 
pînă ce s-a pișca luna plină tot are să ţie. Avem răgaz 
o săptămînă, ca să ducem pruncul cel nou la Domnie, pen- 
tru botez. Măria sa a poruncit ca să-l duceţi cînd veți 
putea. Alt drum mai lesne și mai repede decît cu săniile 
nu putem avea. S-a pus destul omăt și gheaţa-i tare. 
Purcedem fără întîrziere. Asta-i porunca de sus, pe care 
o văd eu scrisă alb. 

Bătrinul și Simion s-au foit, uitîndu-se unul la altul. 

— S-ar putea să amînaţi; dar eu am nevoie acuma, 
tătuţă și Simioane. Ne ducem acolo după o poruncă a 
măriei sale ; ne ducem pentru un botez şi un prunc de 


215 


tîtă; dar eu am de cercetat din nou pentru alt prunc al 
nostru. Fără poruncă, n-am ce căuta acolo. lar cu porunca 
asta aflindu-mă şi eu, nădăjduiesc să lovesc cu toiagul ca 
Aron şi să scot apă din stincă. 

Sfatul bărbaţilor a ţinut puţină vreme, pe cînd al mu- 
ierilor, la Timiș devale, era în toi. 

Comisoaia lIlisafta dăduse poruncă să se facă foc în 
sobe, ca să nu-i fie frig lui Manoluţ, de şi Manoiuţ era 
gros înfăşat în scutece şi perini de cătră dadele lui. În 
căldura cămării erau strînse asupra pruncului două ţigănci 
de la deal, una mai tînără și alta mai în vîrstă, deasemenea 
nana Chira cămărășiţa, și o slugă de la Liov a Teodorei. 
lar în camara de alături stăteau cap lingă cap jupîneasa 
Maruşca, și jupîneasa Candachia, și jupîneasa Teodora, iar 
comisoaia se așezase în fundul divanului. 

Cîte s-au spus în trei ceasuri pot cunoaşte numai în- 
gerii condicari cei nevăzuţi, care stau cu penele după 
ureche la orice adunare a oamenilor pe pămînt. Cum încep 
a grăi oamenii, acei îngeri trag penele și scriu ‘în condici. 
Cred c-au scris — își făcea socoteală jupin Manole comi- 
sul — pînă ce-au început a le amorţi degetele. 

Iaca, s-aude zarvă afară, pe urmă glasurile bărbaţilor. 

— Să ştiţi că s-au coborit toţi devale ! strigă jupineasa 
llisafta. Nană Chiră! nană Chiră! dă fuga şi deschide 
camara, că vin și eu într-o clipeală. 

S-aude cum bat în pridvor cu ciubotele în podele, scu- 
turîndu-se de omăt. Întăi intră comisul: 

— Unde ești, Ilisaftă ? Aicea eşti ? 

— Aicea, comise Manole ; da’ ce s-a întîmplat de te 
uiţi cu asemenea străşnicie ? 

— Nu s-a întîmplat nimica. Să spuie Simion ce s-a în- 
tîmplat, căci el e stăpinul pruncului. 

Jupîneasa Marușca a tresărit și a ridicat fruntea : 

— Ce-i cu pruncul ? 

Întrebarea asta a pus-o şi lui Simion, care a intrat 
după bătrin. 

— Stăpîn al pruncului sînt eu și nu prea, zîmbeşte 
comisul Simion. Mă tem că, dac-oi porunci eu acuma, 
rămîne pruncul nebotezat. De aceea jupinesei mele 
Marușca eu nu-i poruncesc. 


216 


Comisul Simion Păr-Negru avea un glas plăcut, după 
vinul pe care îl băuse cu tot soborul bărbătesc, înainte de 
a cobori la vale. | 

— Ba  porunceşte-mi! a zis Marușca  venindu-i 
împotrivă. 

— Ce să-ţi poruncească, Doamne fereşte! s-a tînguit 
jupîneasa Ilisaita, fluturîndu-și degetele asupra celor doi 
bărbaţi : ce să-ți poruncească ? Despre ce botez e vorba ? 
Nu cumva aţi trimes și după popa Dragomir? 

Intrau în camară încă doi : starostele Nechifor şi părin- 
tele Nicodim. 

— Nu mai sînteţi ? Aţi adus și pe popă? Uitat-aţi 
pesemne hotărîrea măriei sale, că pe acest prunc îl ţine 
măria sa în braţe la sfîntul botez? De cînd tot întîrziem 
— ba cu treburile, ba cu ploile... 

— Asta zice şi comisul Simion, s-amestecă jupîn 
Manole ; ca să nu mai fie întîrziere. 

— Eu vreau să-mi poruncească domnul meu... sus- 
pină Marușca a doua oară. 

— Îţi poruncesc, jupîneasă  Mârușcă, zice Simion 
apucînd mînuța soţiei sale, să-ţi pui caţaveică și broboadă 
şi să iei în braţe pruncul și dadacele alături şi să te sui 
în sanie. În altă sanie s-or sui muţa şi cumnatele. Şi noi 
om fi călări în jurul domniilor voastre, ca să vă facem 
alai la Domnie, pentru botez. 

Jupîneasa Ilisafta iar se pregătea să se crămăluiască 
și-și înălța braţele. Dar Marușca s-a plecat cătră comisul 
Simion: 

— Bine. Dacă-s gata săniile, purcedem numaidecit, 

— Mare poznă, oameni buni! a mormăit în sine sta- 
rostele Nechifor. 

A înălţat glas şi comisul Manole: 

— Pentru sănii am dat eu poruncă. Şi încolo, toate 
să fie gata într-o mică de ceas, jupîneasă Ilisaftă ! 

— Purcedem numaidecit, se îndeamnă rizînd jupîneasa 
Marușca, numai să-mi împrumute cumnată-mea Canda- 
chia cercei. 

Jupîneasa Llisafta se uită la ea cum s-ar uita, noaptea, 
pe geam, la un demon, 


217 


— Dragă noră, ai vreme să te duci pînă în deal şi să 
te-ntorci. 

— Nu; purcedem într-o mică de ceas; numai să-mi 
împrumute Candachia şi suliman. 

Candachia nu ştie ce să facă cu sprîncenele-i subţiri : 
să le-ncrunte ori să le însenineze. i 

— Îţi dau ce poftești, suflețele, răspunde ca cu cel mai 
îndulcit glas ; trecem pe la mine pe-acasă şi-ţi deschid 
sunducurile și răcliţile. Numaidecit să-l luăm cu noi și pe 
Cristea ; fără el nu m-aş putea duce. Cind l-am lăsat as’ 
dimineaţă, îl bărbierea Dănăilă Țiganu ; cred că l-a fi 
isprăvit pînă acuma. 

Comisul cel bătrîn se îndreaptă, ca lovit de un val din 
afundul tinereții. 

— Dacă nu l-a fi isprăvit, cuvintează domnia sa, cli- 
pind din ochi cătră jupîneasa Ilisafta și cătră Marușca, 
atunci îl luăm aşa cum îl găsim. Îl aburcăm pe cal ș-apoi 
om pune pe dumnealui din fugă straie și cușmă. Că noi 
n-avem cînd aștepta! Noi ne ducem la Domnie, ca să 
creștinăm pe cel dintăi nepot al nostru, jupîneasă Ilisaftă ! 

Cu asemenea glas, ca cel de altădată, a rostit comisul 
Manole aceste din urmă cuvinte, încît comisoaia s-a uitat 
înapoi, în anii săi, cum se uită înapoi soarele, din asfinţit, 
asupra primăverii. Pe neașteptate, i s-au aprins obrajii şi 
privirile ș-a sărutat pe Marușca. 

— M-aţinecam și eu, Ilisaftă, s-a semeţit jupîn Manole. 

Comisoaia l-a sărutat și pe domnia sa. Îndată după 
aceea au prins a suna ușile cămărilor ca purtate de vînt. 
Toate cotloanele crau răscolite și căutate de miînile jupi- 
nesci Ilisafta. iar nana Chira abia se putea ţine după dum- 
neaei, gîfiind, ca să puie toate iar în rinduială. În acelaşi 
timp, pe cînd scotea toate cele de trebuinţă și pentru sine 
gi pentru comis, şi pentru toţi ceilalţi cîţi or binevoi să fie, 
se silea să ailc, prin nana Chira, cum au fost rînduite 
slujbele la deal. 

— Dacă rămîne la grajduri starostele Nechifor cu 
Lazăr Pitărel șatrar, putem pleca, nană Chiră, fără grijă. 
lar aicea, la noi, nu știu: putea-vom avea încredere în 
Calomfir al tău, nană Chiră ? Bine, bine, dacă spui tu, 
atuncea mă-nduplec, să rămiîie Calomfir. Pune deoparte 
şuba cu jderi a comisului Manole : cu asta se fuduleșşte 


218 


dumnealui mai tare. Îmi face si mie trebuinţă caţaveica 
asta așşijderea : să nu se fudulească numai domnia sa. Pune 
și gugiumanul, şi broboada de borangic, ca să fim ca 
atuncea cînd am fost. Ziua asta, nană Chiră, e poruncită 
de Vodă, dar și de prea curata și luminata Maică a Dom- 
nului. Nu știu dacă l-om găsi sata pe Cristea ; după cheful 
pe care îl are comisul Manole, îl ia așa cum se găsește. 
A mai făcut dumnealui de aceste, în vremea sa! Gră- 
bește-te, nană Chiră, grăbeşte-te, nană Chiră, căci cînd 
a striga comisul a treia oară, vreau să fiu cea dintăi cu 
nepotul lîngă dumnealui, si cu jupîneasa Marușca, noră- 
mea, alături. Dar dumneaci ce face? Unde-i? Se învirte 
împrejurul comisului Simion și-l împresură cu vorbele şi 
cu braţele. Să știi că noră-mea asta îi cam lunatică, nană 
Chiră, dar mie mi-i dragă, căci pentru orice lucrare vine 
să se sfătuiască cu mine. Repede, Chiră ; grăbeşte-te, nană 
Chiră, si spune-mi ce faci cu cheile de la cămări ? Le dai 
Olăriţei ? Parcă n-aş crede că-i bună Olăriţa de așa slujbă. 
Ca să le lesi în mîna Trandafirei, văd că strîmbi tu din 
nas și nu-ţi place. Atuncea mai bine scoate în fugă doi 
saci de malai ș-o putinică de brînză, ca să fie toţi de-aicea 
mulțămiţi pe-o săptămînă, şi ia cheile cu tine ; numai bagă 
de samă să nu le prăpădești. 

Cînd s-ău urnit săniile grele și cu tălpile late neşinuite, 
era strinsă în priveală toată arsăţimea. Ia fiecare sanie 
mina cite un surugiu de-a călare, cu puha în mină. Comisii 
și călugărul, cu Negoiţă şi fratele Gherasim, umblau călări. 
La o sută de stînjeni s-au oprit, ca să li se aducă din urmă 
cele uitate ; fără adaosuri și uilări n-are haz nici o por- 
neală. Cît s-au oprit, şi-a repezit Niţă Negoiţă fugarul, ca 
să ajungă mai înainte şi să stirnească pe jupîn Cristea. 

După toate cîte au fost, ar fi poftit jupineasa llisafta 
să trimeată carte la Birlad, maicii şi surorilor sale, scriin- 
du-le și povestindu-le de acea călătorie. Însă dumneaci nu 
știa să scrie, iar maica şi surorile dumnisale nu se mai aflau 
în această lumc. 

— Vai dragele mele, eu de doisprezece ani n-am mai 
fost ieşit de la Timiş; și într-așa petrecere n-oi mai ieși 
mulţi ani. Am trecut tocmai la Tupilați podul umblător 
și abia acolo ne-a ajuns Cristea din urmă. Cînd a răcnit 
dumnealui comisul la podari, ia aşa s-au ridicat toţi, ca 


219 


în catalige, să vadă ce este. După ce ne-am suit pe pod şi 
ne-au trecut, strigă comisul la ei : 

— Ce vreţi, măi feciori ? Vreţi brudina ? Întinde cușma 
tu, care ești vatamanul podului. 

Acela a întins cușma și comisul Manole i-a stupit 
într-însa un galbăn. 

Apoi după ce am ieșit la șleahul Romanului, comisul 
Manole s-a pus în frunte şi noi după dumnealui. Simion 
umbla în laturea Marușcăi și a pruncului, așa că la sania 
ei nu s-a întîmplat nimica; dar noi celelalte jupinese 
ne-am răsturnat într-o cotitură. N-a fost nimica; ne-am 
scuturat de omăt, ne-am suit şi ne-am dus înainte. În ţara 
asta a noastră — adică în Țara-de-Sus — îs rare hanurile, 
și acele hanuri sînt umblate mai ales de cărăuşi și de 
lume de rind. Cind umblăm la drum noi boierii şi ne tre- 
buie popas, apoi nu căutăm hanuri. Așa că, la asfinţitul 
soarelui, comisul Manole a cîrnit din șleah pe la podul lui 
Veţea și a apucat la Boureni, unde avem noi un cunoscut 
bun și cumătru, pe Lupu Boldiș medelnicer. 

Cînd a bătut dumnealui comisul cu coada harapnicului 
în poartă și ne-am îmbulzit în urma dumnisale toţi ceilalţi, 
cu săniile și caii, s-a stirnit în curtea lui Boldiș zarvă, 
parcă s-ar fi vestit un ceambul al lui Kalha-Sultan. A 
ieşit Lupu Boldiș cu capul gol; şi după dinsul jupîneasa 
Irina cumătra mea ; şi după dînsa toţi cîți mai erau în 
casă ; şi nici nu mi-am cunoscut fina pe care am fost 
tinut-o în braţe. Vină să te. sărut, puica nînașei; uită-te 
dumneata cît de repede cresc şi se zburătăcesc aceste 
tinereţi ! 

Bucurie ca la un ospăț de sară. A doua zi dimineața, 
cînd am făcut ochi, masa întinsă iar. Lupu Boldiş nu ne 
lasă să plecăm. Binecuvintează masa, cuvioase părinte 
Nicodime, și pe urmă om mai vedea noi ce-a mai fi. Dar 
comişii noștri — cel bătrîn şi cel tînăr — au slujbă dom- 
nească. Au gustat din bucate; au închinat cîte o cupă 
de vin în sănătatea gazdelor şi ne-au poruncit să ne gă- 
tim de drum. | 

— D-apoi și mîni e zi de călătorie, strigă Lupu Bol- 
diş. Deasemenea și poimiîni e altă zi de călătorie. Dacă 
vă ridicaţi împotriva mea şi vi-i greață de bucatele noas- 
tre, şi de vinul nostru şi de saltele şi perini moi, atuncea 


229 


eu Ooi bate cu domniile voastre război ș-oi porunci la ar- 
gații noştri să puie stăpinire pe caii dumneavoastră şi 
pe sănii! 

S-a îndiîrjit atuncea comisul cel bătrîn : 

— Ba dacă-i vorba pe război, cumătre Lupuşor, strigă 
domnia sa rizîind, atuncea nici în săbii nu ne-om tăia, nici 
cu buzduganele nu ne-om păli; da' noi vă ridicăm aşa 
cum sinteţi și mergeţi cu noi la botezul lui Manoluţ. 

Cît în șagă, cît în silă, am adaos și pe Boldiș, și pe 
jupineasa Irina, la alaiul pruncului, şi ne-am dus cu mare 
repeziciune spre Domnie. 

Era o vreme albă; şi nu frig. Vreme poruncită, dra- 
gele mele, ca-n povestea buniţei Mădălina. 

La tabăra de la Vaslui, toată oastea măriei sale în- 
gropată în bordeie. 

Cît ai scapara, popii lui Vodă și slujitorii lui Vodă sînt 
acolo, la ușa măriei sale. Intrăm în paraclis și creştinăm 
pruncul. Măria sa are sfaturi felurite, ba cu boierii măriei 
sale, ba cu soli de la domnii și împărăţii; a lasat toate 
în pămînt şi a stat cu noi; şi la lepădări eu am fost 
moașa și am dat măriei sale să ţie pruncul, iar măria sa 
a zimbit cătră mine şi m-a întrebat: 

— Cum ţi-i habarul, comisoaie Ilisaftă ? 

— Mulţămesc lui Dumnezeu precum și Domnului nos- 
tru măria sa Ştefan, am zis eu. Dacă n-aș avea o durere 
din partea unui mezin al meu despre care n-am ştire nici 
unde-i dus, nici cînd se-ntoarce, bucuria mea ar fi de- 
plină. 

Vodă a zîmbit iar și m-a mîngiiat cu ochii, care nu se 
mai află pe lumea asta alt domn și stăpin mai milostiv 
decît luminăţia sa Ștefan-Vodă. 

Numai, de la acel botez şi de la acea masă de cumă- 
trie, n-am ştiinţă ce s-a făcut fiul nostru părintele Nico- 
dim. S-a tras mai la o parte cu părintele arhimandrit 
Amfilohie ; pe urmă au -ieşit la camara arhimandritului 
pesemne. Nu l-am mai văzut de-atuncea. 

Nu mi-au plăcut ochii arhimandritului. De ce-aș spune, 
dragele mele, că mi-au plăcut ? Mărturisesc că nu mi-au 
plăcut. Așa iscodesc, așa pătrund prin om... Îi spun și co- 
misului Manole : 

— Mie nu mi-au plăcut ochii arhimandritului, 


221 


— Nu ţi-au plăcut acuma, dar ţi-or plăcea pe urmă, 
Ilisaftă. 

Co vorbă să fie asta, dragele mele ? M-am gîndit cu 
mult la vorba asta ; pe urmă am avut un vis şi l-am visat 
pe Ionuţ. 

În vremea cît se întorcea alaiul creștinului la Timis 
și se așezau iarăşi comișii la slujbele lor, părintele iero- 
monah Nicodim călătorea pe drumul Biîrladului, de-a 
dreptul cătră miazăzi, avînd cu sine doi slujitori dom- 
nești și carte tare la mînă. 

Luni, în 17 a lui octomvrie, cuvioşia sa a fost la Liesti; 
iar marți după amiază a pălit în cornul hotarului vechi, 
la Adjud, unde se varsă Trotușul în Siret. 

După războiul cu Radu-Vodă Basarab, măria sa Ștefan 
mutase hotarul de la apa Trotușului cu mult mai la vale, 
pînă la apa Milcovului și, c-o irugă a Milcovului, prinsese 
și jumătate din tîrgul Focşanilor la ţinutul Putnei. Căpi- 
tanii de margine ai măriei sale puseseră stăpinire pe-un 
ţinut întreg, pînă în opcinile Vrancei. Îndată măria sa 
năimise meșteri și slobozise porunci mărginenilor să tri- 
meată pîrcălabilor săi, în Măgura Odobeștilor, beilicari și 
podvodari, pentru cetatea cea nouă de cătră hotarul mun- 
tenesc, pe care o întemeia măria sa. Într-o sfintă zi a 
Nașterii  Mintuitorului, anul 1473, măria sa Ştefan își 
oprise calul într-un pisc și pusese semn; şi numele cc- 
tății a rămas Crăciuna. Au lucrat meșterii, podvodarii și 
beilicarii toată iarna ; iar în primavară era înălţată cetă- 
tuia din pămînt, cu parcane și metereze de lemn, cu 
căsoaie umplute cu piatră la colțuri, și cu toate odăile 
slujitorimii înlăuntru. Avea două porţi cu turnuri și cana- 
turi ferecate. 

Stăteau acolo piîrcalabi Oancea și Ivan. 

De la Adjud, ieromonahul Nicodim s-a dus tot la vale 
pe șleahul Siretului ; a cotit la Panciu şi, prin Jariștea, 
a ajuns în drumul Crăciunci. În ziua de joi 20 octomvrie, 
cînd era soarele la chindic, s-a înfățișat la poarta Cetăţii. 
A aşteptat cu îngrijorare să deie surlașul semn din turnul 
de la miazănoapte, sub care se oprise, şi s-a uitat cătră 
munţii încă ninsi; după aceea a văzut cîmpiile depărtate 
de la miazăzi înegrind sub picle străvezii. 

Starostele porţii l-a întrebat prin zăbrea i 


222: 


— Cine și de unde sînteţi ? 

— Sintem slujitori ai măriei sale, a răspuns ieromona- 
hul; avem carte de la Domnie. Te poftesc, cinstite sta- 
roste, să cunoşti pecetea măriei sale şi să ne leşi să in- 
trăm. 

— Intraţi și bine aţi venit sănătoși, părinte, i s-a închi- 
nat starostele porţii. 

După ce au intrat şi li s-a rînduit gazdă şi grajd, pă- 
rintele Nicodim și-a greblat în grabă pletele cu degetele 
şi a poftit să vadă pe boierii pîrcalabi. 

Domnia sa Ivan, unul dintre boieri, nu-i în Cetate; 
însă al doilea boier, Oancea pircalab, e la chilia sa şi a 
fost înștiințat că au sosit oaspeţi cu carte domnească. 

Părintele Nicodim a intrat singur și, după ce a trecut 
pragul, s-a închinat şi a ridicat ochii. A trebuit îndată să 
şi-i plece, căci în faţa cuvioșiei sale stătea un bărbat mă- 
runţel care-i ajungea numai pînă la umăr. Era subţiratic 
Şi oacheș, cu ochi negri ca păcura. Așa se mișca și așa pri- 
vea cu agerime, încît monahul a cunoscut numaidecit, în 
acel boier, un oștean vrednic ca acei pe care cîteodată îi 
nimerește bine măria sa. Să tot fi avut cincizeci de ani; 
şi-i erau cărunte pletele. Purta pieptar de piele, ciubote 
și sabie, ca și cum ar fi fost gata să încalece. Gugiumanul 
şi burca îi erau lepădate pe divan. 

Monahul s-a închinat și și-a spus numele. A tras de 
la chimir cartea şi a întins-o boierului pîrcalab. 

Jupîn Oancea Mihăiţă a primit cartea Domniei ca pe 
o anaforă, a desfăcut-o și s-a apropiat cu ea de fereastră, 
ca să se găsească pentru cetirea ei lumina cea mai bună. 

Iată cuprinsul acelei cărţi : 

«Noi Ştefan-Voievod, jupînilor noștri pircalabi Oancea 
și Ivan de la Crăciuna, sănătate ; și să ştiţi că vă trimet 
pe cuvioșşia sa părintele Nicodim Păr-Nezgru, ca să-i staţi 
întru ajutor cu sfatul au cu slujba, avînd cuvioşia sa a 
săvîrşi o treabă a domniei mele, după cum are să vă arate 
însuși cuvioșia sa; şi să-i daţi gazdă și slujitori şi toate 
cîte îi fac trebuinţă ; altfel să nu faceţi.» 

După ce a cetit și a doua oară, jupîn Oancea pircalab 
s-a întors cătră monah : 

— Aştept, părinte Nicodime, să-mi spui și să-mi po- 
runceşti.” 


223 


— Unui boier ca domnia ta n-am a porunci eu, s-: 
umilit monahul ; ne poruncește la amindoi luminăţia sa 

— Atuncea să-mi spui ce crezi că trebuie să ştiu, pă- 
rinte. În Cetate nu mă aflu acuma decît eu; dumnealu 
Ivan, care-i alăturea cu mine la slujba Cetăţii, se afl: 
dus în Vrancea. S-au iscat acolo neliniști şi l-au poftit le 
ei niște staroști de sate, ca să le facă rînduială. Căci noi 
amîndoi sîntem puși şi vornici peste ţinutul Vrancei. 
Domnia sa Ivan se întoarce pe la o poimiîni; dar, dacă-ţi 
trebuie, am destui slujitori să-i pun la îndămina cuvioșiei 
tale. Pot repezi răspuns şi la răzășşii de dincolo de Siret, 
în care am toată încrederea. În toamna asta, văd că tre- 
buie să stăm deauna cu piciorul în scară ; hojma calcă ho- 
tarul roșiori de la Țara Românească. lar în dosul lor știu 
că stau turcii. De aceea ne vezi şi cuvioşia ta gata să ne 
suim la meterezuri, ori mai degrabă să încălicăm şi să 
ieşim. - 

Părintele Nicodim a ascultat cuviincios, după aceea a 
părut că se gindeşte. 

— Cinstite jupîne piîrcalabe, a zis sfinţia sa, aş pofti 
să cunosc dacă n-aţi avut pînă acuma știre, ori n-aţi pri- 
mit vreo veste de la un frate al meu mezin, cu numele 
Ionuț Jder. 

Pîrcalabul a strîns nedumerit din umeri : 

— Cuvioase părinte, n-am primit nici ştiri despre el, 
nici veste de la dînsul. 

— Nici nu s-a înfățișat el singur ? 

— Nici. 

— Atuncea am să mai aştept aici. 

— Fă cum binevoiești, părinte, s-a închinat jupîn Mi- 
hăiţă pircalab. -Am auzit de numele acestui frate al cu- 
vioşiei tale. L-ai prăpădit cumva și-l cauţi ? 

— N-aș putea spune asta, jupine pircalab; mai de- 
grabă poate mă caută el pe mine. 

Jupînul pîrcalab a privit în tăce:e pe monah și a dat 
cu îndoială din cap. A poltit pe oaspetele său să se așeze 
într-un Jilţ, iar domnia sa și-a căutat puţintel loc pe di- 
van, atita cît îi făcea trebuinţă. Lumina zilei începea să 
se împuiţineze. Călugărul părea căzut pe ginauti; cu barba 
rezemată în piept. 


224 


— Atuncea cum crezi să facem, părinte ? a întrebat 
cu glas moale jupîn Oancea, privind în același timp cu 
luare-aminte pe acel oaspete al său, care avea și n-avea 
trebuinţă de sfat și slujbă. 

Monahul a părut că n-aude, cufundat adînc în sine, ori 
trudit de cale. 

— Cum îi de făcut, cuvioase părinte, a stăruit pîrcala- 
bul, cu oarecare neliniște. Căuta în chimirul său cartea ca 
s-o mai cerceteze o dată. | 

— Dumnezeu ştie... a răspuns părintele Nicodim, venit 
ca de departe. Am înţeles că m-ar fi așşteptind el. Dacă 
se mai află în această viaţă, atuncea are să vie, şi-l aş- 
tept eu. 

În lumina din ce în ce mai scăzută a asfinţitului sur 
de octomvrie, pircalabul simţi asupra sa privirea grea a 
monahului. 

— Îl aştept eu pînă la Sîmedru. 

Acest părinte nu pare în toate minţile, cugeta în sine 
cu uimire pircalabul Oancea. Vine cu grabă şi caută. Pe 
urmă stă și așteaptă. Ce caută el, nu se află. Ce așteaptă, 
nu se știe ce va îi. Cu taate acestea cartea sa e bună, cu 
pecetea adevărată a 'măriei sale, pe care pîrcalabii o știu. 
Ce-ar putea să fie la mijloc decît o întunecare a minţii, 
cum se întîmplă cîteodată unor oameni, de parcă s-ar cu- 
funda într-o bulbaană și pe urmă ies iar la lumină ? 

Cu ochii o'clipă închiși, părintele Nicodim păru că as- 
cultă ceva, ca o chemare de departe. Pătrunse și în ure- 
chea piîrcalabului Mihăiţă zvon de surlă. De două ori: 
tu-tuuu... 

Monahul a întrebat ridicînd fruntea : 

— Se întoarce jupînul pircalab Ivan ? 

— Nu, părinte ; pentru noi surlașul are alt viers. 

— Să fie om străin? 

— Așa socot; un călător ca și cuvioşia ta. 

— Atuncea, jupîne pîrcalabe, eu cred că-i cel pe ca- 
re-l aștept. 

Ca să se smulgă din neliniștea care-l pătrunsese ca un 
fior al acelei ierni pripite de-afară, jupîn Oancea pîrcalab 
a tras din punga de sub chimir scăpărătorile, a aprins 
iască, apoi de la iască a dat foc la pucioasa din vîrful unui 
lemnuș.; însfîrşit cu flăcăruia verde de la lemnuș a aprins 


225 


15 — Fraţii Jderi, vol. I 


o făclie de ceară. De la întăia făclie a aprins şi pe a doua. 
A potrivit luminile pe masă una lingă alta. 

Cînd s-au auzit paşi, monahul nu s-a ridicat în picioare. 
Părea doboriît de trudă. Dar nu era truda trupului, ci a 
sufletului său. Un slujitor a deschis usa. 

— Cinstite jupine pircalabe, au căzut chiar acuma alţi 
oaspeți. 

— Cine-s ? 

— Nu spun cinc-s; cer intrare; au a da samă 
pîrcălăbiei. 

Monahul s-a amestecat deodată în vorbă : 

— Jupîne pircalabe, porunceşte să fie aduşi acei oas- 
peti în faţa domnici tale. 

Auzindu-i glasul, slujitorul a tăcut și şi-a aţintit pri- 
virea în ochii mai-marelui său. Deşănţat i se părea să audă 
asemenea poruncă din gura unui străin. Și mai ciudat i 
s-a părut răspunsul jupînului pîrcalab. 

—— Bine ; aduceţi-i aici la mine. Cîţi sînt ? 

— Doi, cinstite jupine. 

—- Adă-i fără intirziere. 

Gazda şi oaspetele au stat așteptind, fără a mai rosti 
nici un cuvint, la lumina tremurată a făcliilor. Apoi s-au 
auzit pași amestecați și ei au întors capetele într-acecaşi 
parte dintrodată. 

Cînd s-a dat ușa de părete și lumina din chilie a pă- 
truns în tindă, monahul a fost izbit de o vedenie străină 
așteptării lui. Se înfățișa la prag un om cuviincios îm- 
brăcat în straie mohorite ; parcă era mirean, parcă era cle- 
ric. Cinpătoarea-i de piele nu purta arme. Avea o barbă 
castanie, care-i îmbrăca tot obrazul. 

— Buna vremea, a rostit un glas răpuşit de trudă. Să- 
rut dreapta, bădiţă Nicoară. 

Călugărul îl cunoscuse dintrodată, înainte de a-l fi au- 
zit rostind aceste din urmă cuvinte. ÎL cunoscuse mai ales 
după ochi. Era mezinul său, uscat și ars de soarele co- 
pleșitor din ţinuturile de la miazăzi. 

Sînt în viaţa asta întîmplări cu totul neobişnuite, care 
se înşiră unele după altele ca metaniile ; par fără noimă 
şi totuși au 2 orînduire ascunsă. Dacă ar fi cunoscut toate, 
domnia sa pîrcalabul ar îi înţeles că întîlnirea acelor fraţi 
era scrisă de mai nainte, de împrejurări, de voința oa- 


226 


menilor şi de ceea ce numim destin, adică de înţelepciunea 
în veci nepătrunsă a lui Dumnezeu, aşezată pururi în zi- 
direa sa. Mai degrabă trebuia să se întimple o asemenea 
întîlnire, decit să nu se întîmple. Așa își făceau socoteală 
Nicoară și Jder, pe cînd pîrcalabului i se umbrea în pri- 
viri teama genunelor. Totuşi, îndată ce i-a auzit vorbind 
pe cei doi frați, a început să-și deie samă că erau între 
dinșii lucruri puse la cale. 

— Bădiţă Nicoară, a zis Jder, eu am îndeplinit ce mi 
s-a poruncit și am ajuns cu bine la Sfiîntu Munte. Acolo, la 
sfinta mănăstire Vatopedi, am găsit pe părintele Stra- 
tonic. După ce am luat cu mine pe părintele Stratonic, 
am umblat pînă ce-am găsit iar unele din urdiile care vin 
la Dunăre ; de asta am să dau samă numaidecit părinte- 
lui arhimandrit. Acuma am a-ţi spune cuvioșiei tale alta, 
părinte Nicodim şi bădiţă Nicoară. Eu am avut nevoie 
de părintele Stratonic pentru o treabă de la Brăila. Pre- 
cum știi, trăiesc acolo, la şchela Brăilei ori în raia, subt 
ocrotirea ismaililenilor, niște boieri de-ai Radului-Vodă 
și, pe lingă aceștia, și doi boieri-de la Moidova. Astă-vară, 
pe la Sintilie, au mai intrat în raia doi fugari de la noi, 
niște haidamaci viteji de loc din Ucraină, cate s-au fost 
oplosit în slujbă la curtea lui Vodă Ștefan. Eu nu cunoş- 
team dacă acești haidamaci au intrat la Brăila ; de accea 
am rugat pe părintele Stratonic să păşească în raia și să 
umble cercetind nesimţit, să înţeleagă dacă între sluji- 
torii boierilor pribegi se află ucrainienii mei. Cît a întîr- 
ziat părintele Stratonic, eu m-am ţinut întăi pe Siret, la 
Cotulung, pe urmă la Năneşti ; apoi m-am întors la Cotu- 
lung și acolo m-am întîlnit cu părintele Stratonic, întors 
de la Brăila. Oamenii mei se află acolo în slujba unuia 
din boierii noștri pribegi. Mai mult n-am avut nevoie să 
știu deocamdată. Părintele Stratonic nu s-a dat'pe faţă 
și n-a vorbit cu ucrainienii. Numai a venit la Cotulung 
pe Siret după înţelegere și mi-a făcut cunoscut. Îndată 
ce-am aflat asta, l-am trimes înapoi ; iar eu m-am grăbit 
să vin aicea la Crăciuna, știind c-am să te întîlnesc. 
Acuma, după ce s-a întoarce a doua oară părintele Stra- 
tonic ş-a veni aicea la cetate precum i-am poruncit, vom 
vedea cum facem ca să aducem caii fugari la herghe- 
lia lor. 


227 
15* 


Dar ce lucruri. anume erau. puse la. cale între cei doi 
fraţi, jupînul pîrcalab tot n-a. putut. înţelege deslușit, așa 
că s-a dus la. hodina nopţii c-o nemulțămire pe care a 
avut-o înoită în: toate visurile sale. Be se visa. fără. sabie 
într-o bătălie, la Cetatea Brăilei ; ba îi era căzută o scară 
de la șa la jumătate de cale, într-o pustie ; ba voia să pă- 
lească ceva cu buzduganul și-i lipsea: buzduganul. cu tot 
cu mîna dreaptă. După toate acestea — se gîndea domnia 
sa pircalabul, stînd treaz în așternut la miezul nopții — aș 
putea. crede că monahul acesta Nicodim ar avea o înțele- 
gere acoperită cu necurate puteri; de aceea a și putut 
aduce pe mezinul său tocmai de la Cotulung. Însă fiind, 
după înfățișarea lui, barbat cuvios, înțelepciunea de la 
miezul nopţii. mă îndeamnă să nu cred nimica. din ce ne 
îndeamnă a. crede frica. și neştiința. Așa că să ne apra- 
piem mai. bine urechile ca să auzim mai deslușit şi să des- 
chidem ochii mai tare ca să vedem mai bine, şi, ajutînd 
și Dumnezeu, toate s-or lămuri pentru folosul şi slava 
măriei sale Ştefan -Vodă. 

— Bădiţă Nicoară, a zis: mezinul. cătră. fratele său mai 
mare, ca să-ţi spun toate, mi-ar trebui o mie şi una de 
nopţi ; iar eu cad. din picioare și. nu mai ştiu ce spun din 
gură; așa. de trudit sînt încît aș dormi și învălit cu. urziei, 
cu capul pe-o rapgilă: | 

În dimineaţa următoare, soarele era. ridicat la creasta 
turnului. Jariștei. și. Jder tot dormea. Părintele Nicodim 
de mult se sculase, căutînd pe jupin Oancea pîrcalab; 
acum umbla după el pe podişca meterezelor de cătră 
miazăzi. Privea de sus depărtările nedeslușite ; venea din- 
tr-acolo un vîntișor domol și vremea era a moină. Totuşi 
îndărăt, spre Țara Vrancei, muntele sta posomorit cu co- 
drul lui de brad, închizînd în prăpăstii iarna. 

În cerdac, dinaintea. uşii unde Jder dormea urmîndu-și 
călătoria lui la împărăţia neliniștii, Gheorghe Botezatu 
stătea. de vorbă în șopot cu fratele. Gherasim. Tătarul 
purta între umeri cojocul pe care-l primise. de: la omul 
mănăstiresc ş-acuma nici nu-i mai păsa de vreme. Își sco- 
sese de la desapgă custura lui de brici şi o trăgea cu grijă 
pe arcer. În gîndul. lui. se lumina: a zi în care stăpînul său 
avea. să-și lepede barba. Însă. — cugeta el în sine. — mai 
va pînă atunci | 


228 


Fratele Gherasim îl privea cu o înfățișare de supunere, 
ca pe un om înoit. 

— Pe cît înţeleg, frate creștine, ai fost chiar la Sfintu 
Munte ş-ai stat acolo ? 

— Am fost, suspină Botezatu, fără a-și conteni lucra- 
rea ; a binevoit Dumnezeu să mă fac hagiu. 

— Frumosu-i într-acele locuri ? 

— Care nu se mai află, frate Gherasime. Șed sfinţii 
părinţi ia așa cu ochii la cer. Nu le trebuie mîncare, nu le 
trebuie băutură. Se ţin sătui numai. din cuvioasele ru- 
găciuni. 

— Oare așa să fie ? 

— D-apoi cum ? 

— Și nu-i, ca în alte părţi a omenirii, şi zavistie şi 
răutate ? 

Tatarul și-a ridicat ochii : 

— Aceste ne-au purtat pe noi, frate Gherasime, atita 
depărtată cale. Dar la Sfîntu Munte e pace și între mo- 
nahi bunăvoire. 

— Așa am dorit eu totdeauna, a oftat fratele Ghera- 
sim, mîngîindu-și părul cărunt, să mă duc acolo, într-acel 
liman sfint. Să nu mai ascut fier; să nu mai aud de răz- 
meriţă și harţuri. Asta ştiu că nu se poate decît cînd s-or 
îmblinzi oamenii, după povaţa Domnului nostru Hristos. 
Cînd a veni asemenea ceas, nu ştiu. 

— Cred că-i departat ceas, a mormiăit tatarul. Am vă- 
zut cu ochii mei urdiile venind într-acoace asupra crești- 
nătăţii. Spuneau părinţii de la siinta mănăstire Vatopedi 
că vine ceasul să fie oborită fiara și închisă o mie de ani 
în fundul mării. 

— Ai văzut urdiile venind ? 

— Le-am văzut. 

— Și fiara are să steie închisă o mie de ani în fun- 
dul mării ? l 

— Precum am auzit, frate Gherasime. 

— Ehe! cît a fi pînă atunci! 

— Dumnezeu ştie, frate Gherasime. Nu ţinea săbiile 
acelea în mînă degeaba. Iaca piatra ici: trage-le şi fă-le 
gură ageră. 

— Of-of! aşa este și bine spui, a suspinat omul mă- 
năstiresc. Pînă ce n-a fi un război mare, nu s-așează pace. 


229 


— Aşa-i, frate Ghoerasime, ş-apoi, după pacea aceea, 
alt război. 

— Aşa ai auzit la Sfintu Munte ? 

— Ba, frate Gherasime, așa am învaţat din nacazurile 
mele. 

În după-amiaza aceleiaşi zile s-a întors din satele vrîn- 
cene de cătră Slam-Rimnic pivcalabul celălalt, Ivan. Era 
un bărbat mare şi lung în spete, c-un cap de leu, cu ochi 
blinzi albaştri. Era în el o putere liniştită, pe cît era în 
celălalt pircalab frămintare fără istov. Măria sa Ştefan ii 
impărechease bine şi-i rinduise celui cu ochi albaștri ju- 
deţele ; iar celui cu ochi negri privegherea războiului că- 
tră Ismailitean. 

Părintele Nicodim și Jder au fost poftiți la cina lor 
ș-au sfătuit pînă la al patruleca ceas al nopţii, întrebîn- 
du-se despre cele văzute şi zvonite. Într-acelaşi timp Jder 
lumina asupra Brăilei, socotind că poate să se işte în- 
tr-aceca parte, pentru slujba mărici sale, o treabă grăbită, 
ca în clocot. Acea treabă nu poate fi cu întiîrziere şi se va 
vădi într-o zi, două cînd soseşte din acea parte un monah 
cu numele Stratonic. 

— Íl cunosc, s-a veselit jupîn Ivan Tudor pircalab ; 
e un călugăr puţintel şchiop. Să nu se supere cuvioşia sa 
părintele Nicodim, aici de faţă ; nu te supara nici domnia 
ta ; călugărul acela e un nebun. 

— Părintele Nicodim nu se poate supara, a lămurit 
Jder, căci în fiecare tagmă de oameni se găsesc şi nebuni 
şi inţelepţi. Dacă n-ar îi nebunii, nu s-ar ști care-s înţe- 
Jepţii. Dar cu părintele Stratonic a fost altfel. Cuvioşia sa 
a avut canon nebunia de la stareţul său, cum alţii au ca- 
non muţenia. Iar nebunia sa a fost folositoare, căci a putut 
sta alăturea de înţelepciune ; ca să poată băga de samă 
nebuniile înţelepciunii. Cînd i-a trecut vremea canonu- 
lui, cuvioșia sa Stratonic n-a mai fost nici nebun, nici 
șchiop şi a primit poruncă să se ducă la Stintu Munte. 
Acuma ai să-l cunoşti, cinstite pircalabe Ivan, că nu-i mai 
nebun decit oamenii cuminţi. 

-— Lămuririle domniei tale, comise Jder, le-am înţe- 
les prea puţin, a zimbit pircalabul cel mare cu ochi al- 
baştri ; însă imi plac. Dac-a veni Stratonic, apoi poate 
aflu şi eu cele ce-mi fac trebuinţă aici. În satele din hota- 


230 


rul Slam-Rimnicului, am găsit urma brăilenilor. Trimet 
îndemnuri în Vrancea; le e lesne să trimeată asemenea 
îndemnuri, prin păcurarii care-şi poartă oile la păşunile 
bălților. 

Dumnealui Oancea pircalab a turnat vin în cupă: 

— Eu închin paharul, a zis domnia sa cu ascuţime 
în priviri, eu închin paharul pentru socotințile dumnea- 
voastră politicești. Si-n vremea asta am trimes carte la 
răzășii noştri tecuceni, ca să s-apropie numaidecit de 
cetate. Pe slujitorii de aici îi țin gata. Am înțeles că urdiile 
vin asupra noastră și trebuie să facem față. 

— Atuncea eu oi închina pentru domnia ta, a răspuns 
pîrcalabul Ivan, primind paharul. 

Comisul Jder îi privea cu luare-aminte și în același 
timp își făcea socoteală pe degete. 

— Mini, cuvioșia sa părintele Stratonic e aici, a zis el. 

Intr-adevăr, părintele Stratonic a intrat în cetate la 
Crăciuna în ziua socotită de Ionuţ. 

Neagra lui uscăciune era geamănă cu a lui Jder. Mai 
slăbise din ce era odinioară ; avea o purtare cumpănită, 
cu mișcări line. În toată înfăţişarea cuvioşiei sale era do- 
rinţa de a șterge imaginea lui Stratonic de odinioară. Însă 
ochii luminaţi i se vedeau rar ; căci îi rămăsese, din canon, 
naravul de a privi furiș dintr-o parte și răsucit, — parcă 
voia să ridice de jos în sus lucrul ori fiinţa cătră care se 
uita. S-a închinat cuviincios la boierii pîrcalabi şi nu și-a 
adus aminte să-l fi văzut vreodată pe dumnealui Ivan Tu- 
dor pircalab. 

— Poate într-altă lume și într-altă viaţă, a zis cu- 
vioşia sa, strecurînd spre boier privirea-i îurișată. Vă pof- 
tesc, boieri dumneavoastră, să mă iertați ; şi cu umilinţă 
mă rog să-mi îngăduiţi ceas de rugăciune şi de hodină, 

Cuvioșia sa părintele Stratonic s-a dus la chilia care-i 
era orinduită, și Jder a fost şi el îndată după dinsul. 

Monahul își scosese din desagă ceaslovul. Cînd a vä- 
zut pe Jder intrînd, a pus bucoavna deoparte. A așteptat 
pînă ce comisul s-a așezat pe marginea vetrei, iar cu- 
vioșia sa a rămas pe pardoseala lipită cu lut, lingă de- 
sagă, cu picioarele încrucișate sub șezut — după feleşagul 
sihaștrilor de la Tevaida, pe care îl deprinsese la Aton. 

— L-ai întîlnit părinte ? 


231 


— L-am întîlnit. Am făcut întoemai cum mi-ai porun- 
cit și m-ai povăţuit domnia ta. M-am dus ca un sarman 
monah pribeag, cerşind merinde de drum. Ocoleam casele 
turcilor ; mă opream la fraţii mei creştini. Am stat în 
preajrna porţii, la casa unde știam că-și are gazda jupîn 
Mihu. Cînd am văzut pe Grigorie Gogolea ieșind, m-am 
luat de departe după el. Cînd se oprea el, mă opream şi 
eu. Însă nu mă apropiam de dinsul; nici nu m-arătam 
că l-aş cunoaște. Dacă bagă el de samă, atuncea să vie el 
la mine ; să vorbească și să aflu tot ce poftese a afla. Am 
umblat așa cît au fost case; pe urmă, la un medean, am 
stat și m-am uitat cum curge Dunărea. Curpea; lin şi se 
aflau în şchelă corăbii turceşti. Au trecut prin medean 
călăreţi păgîni ; m-am plecat pînă la pămînt şi ei nu s-au 
uitat la mine ; iar eu nu-l prăpădeam din coada ochiului 
pe acel căpitan Grigorie. După ce au trecut călăreţii, 
m-am dus de-a dreptul la o hudiță. Am văzut o ciușmea 
care curgea într-o cupă de piatră. Căpitanul Grigorie pă- 
rea însetat și m-am dus şi eu lîngă el, așteptind rînd. 

Zice el: | 
Sărut mîna, cuvioase părinte ; văd că umbli după 
milostenie. 

— Mă cunoşti? îl întreb eu. 

— Nu — zice Gogolea — dar creștinul își cunoaşte 
datoria sa față de un cuvios monah pribeag. Nu te-am mai 
văzut prin arest tîrg. 

— Nu m-ai văzut, căci am. venit acuma şi nu stau 
mult. | 

— Ai treabă cu cineva ? 

— Am treabă cu cineva ; caut pe un slujitor așa cum 
ai fi domnia ta. Dar nu cred să-l găsesc. 

— Ce slujitor ? 

— Un slujitor domnesc; nu mi-i îngăduit să spun 
cum îl chiamă. Am de cătră stăpînul meu rînduit să-l caut 
pînă în ziua de Sîmedru. Iar dacă nu l-oi găsi pînă în ziua 
de Sîmedru, să nu-l mai caut, 

Mă ispiteşte Gogolea : 

— Poţi să-mi spui numele stăpînului care te trimete ? 

— N-oi putea. 

— Nici unde se află nu-mi. poți spune? 

— Nici unde se află, 


232 


— Atuncea. cum să facem, părinte, ca. să-i. dau îmștiin= 
tare că. omul pe care-l cauţă se află. aicea în Brăila? ȘI 
cum aș face să afle acel stăpîn al cuvioşiei tale că. vor- 
bele care s-au rostit rămîn în picioare şi că tocmelile care 
s-au tocmit: se află: neelătite ? 

— Eu aș zice aşa — am răspuns — că să te duci să 
te-ntîlnești cu acel slujitor care-mi face trebuinţă. şi să 
te sfătuieşti cu el și pe urmă: să-mi dai răspunsul lui în- 
dată; eu mai mult n-oi putea întîrzia în Cetatea Brăilei. 
Căpitănia: nu mi-a. dat învoire decit azi, ca să-mi string 
merinde pentru păcătos trupul meu. 

— Apoi, cuvioase părinte, se întoarce Gogolea, acel 
slujitor sînt eu. Şi eu ţi-ai spune de la început că să nu 
te ferești de mine. Înţeleg. că ai dat tîrcol împrejurul meu 
cu. sfială. Aşa: ţi-a. poruncit asel. ce te trimete, fiind barbat 
înțelept. Să-i dai răspuns aşa. că Grigorie Pogonat Gogo- 
lea: are numai un suflet; și acel suflet l-a închinat lui 
Dumnezeu Hristos, pentru atîtea paeate cîte a săvirșit acel 
Grigorie. Pogonat Gogolea. Cum m-ai găsit ? 

l-an răspuns : 

— Am căutat și am aflat, căpitane Gri igorie. 

— Mă gindesc — zice el — că aşa-i voia. lui Dumme- 
zeu. Cum ai intrat în cetate, cum m-ai găsit. 

— Ba am mai cotit, ca un orb ce mă aflu ; dar Dumme- 
zeu m-a călăuzit ; te-am. găsit şi te-am cunoscut. De gă- 
sit a fost mai greu; căci de cunoseut mi-a fost uşor să 
cunosc asemenea. barbat cu asemenea: mustăţi și cu chica 
împletită. 

— Așa vrea Dumnezeu şi așa. mi-i rinduit părinte, 
oftează el. Parcă te-aş cunoaşte, dar cred că. nu. te-am. vă- 
zut niciodată. Aşa mi-i rînduit ș-am să. fac cum mi-i rîn- 
duit. Să-i spui stăpînului nostru ce-ţi spun eu. 

Jder s-a așezat mai bine în locul său, lîngă vatra caldă ; 
şi-a sprijinit de un genunchi cotul, iar bărbia şi-a reze- 
mat-o în pumn. Cuviosul Stratonic s-a oprit, privindu-l 
cu căutătura-i înţeleaptă. 

— Spune, părinte Stratonic. 

Monahul şi-a coborit glasul : 

— Să-i spui stăpînului. nostru așa: că am ajuns în 
raia. ca un fugar de la. Moldova, împreună cu bătrinul meu 
moș Ilia, şi ne-aar tocmit în leafă la boierii brăileni, care 


233 


au hălăduit aicea după războiul Radului-Vodă. Așa, ca 
din întîmplare, a dat peste mine dumnealui jupin Mihu 
şi, după ce m-a privegheat o vreme, s-a arătat că mă cu- 
noaște si m-a cerut boierilor brăileni. Am intrat în slujba 
lui, împreună cu moș Ilia. După ce am intrat în slujba lui, 
eu n-am uitat vadeaua pe care am fost legat-o cu stă- 
pinul nostru. M-am uitat împrejurul meu ș-am cunoscut 
toate ; ș-am văzut că-i greu să scoatem din cetate doi 
boieri și să-i ducem ca pe niște berbeci, atîrnaţi la oblinc. 
Acestea-s semeţii de om ameţit de băutură. Bune sînt se- 
meţiile la timp și loc anumit ; dar aicea se cere mai mult 
minte decît putere. Am văzut că boierii brăiieni fac gă- 
tire şi strîng slujitori, fiecare după puterea sa. În același 
timp văd că încep a intra, în astă Cetate a Brăilei, călă- 
rimi ismailitene. După ce intră aceste călărimi și se aşează 
în Cetate, — le văd că ies, ca să cunoască locurile și mai 
cu samă drumurile cătră hotarul Moldovei. Atuncea am 
înţeles că-s adevărate zvonurile ce se înteţesc şi nu-s de- 
parte urdiile lui Mehmet-Sultan. Mai au o săptămînă, mult 
două săptămîni, şi-s la Dunăre. Pînă atuncea, aceste călă- 
rimi de la Brăila și de aiurea însamnă drumurile, poștele 
și popasurile oștilor, și Încep a pipăi ba la ţinutul Covur- 
luiului, ba la Putna, ba în Tara Vrancei. Am ieșit și eu cu 
slujitorii lui jupîn Mihu. Ș-am avut poruncă să mergem 
pînă la Corbu pe apa Siretului, ca să găsim acolo pe un 
fiastru al lui jupân Agapie Ciornohut — tovarăș de pribegie 
al lui jupin Mihu. Am fost de trei ori pînă acuma acolo. 
Am găsit pe Iancu Migdală, fost jitnicer, fiastrul lui Cior- 
nohut ; şi cînd l-am găsit a doua oară, acum o săptămînă, 
am adus de la el răspuns, pe care l-am scos eu din închi- 
puirea mca : că, în zece zile, să se afle boierii brăileni acolo, 
la Corbu, cu slujitorii lor. Acolo se află adunaţi starostele 
de Putna, și piîrcalabul Galaţilor și alți boieri moldoveni : 
ori i-or prinde și i-or tăia, ori s-or alcătui cu ci; ş-or 
putea trece hotarul la Moldova atît jupîn Mihu cît și 
Agapie Ciornohut. 

Fii cu luare-aminte și înţelege, părinte, că am avut 
poruncă în două rînduri să purcedem, dar oamenii și caii 
n-au fost gata, înţelegi cuvioșia ta, ș-am amînat de două 
ori. Acuma, pînă săptămîna viitoare, stau lucrurile ne- 


234 


schimbate. Căci Agapie Ciornohut, fiind un om mai bă- 
trin și mai greoi, cînd să descalice ieri, și-a răsucit 
piciorul stîng din gleznă ; și pînă ce i l-a trage vraciul și 
i l-a unge cu ir, mai stăm pe loc, precum spun. Dar îndată 
ce încalică Ciornohut, noi ne ducem la Corbu, pe Siret. 
Acolo este o dumbravă; şi după acea dumbravă duce 
drumul drept la apă. La malul Siretului, luncă. Dacă stă- 
pînul nostru chibzuieşte bine cum să facă, apoi eu și cu 
moș Ilia om putea trece sub mîna sa cu boierii despre care 
am vorbit. 

Am venit numai într-o fugă — a încheiat istorisirea 
ea părintele Stratonic ; am schimbat trei cai, la poştele 
pe care mi le-ai orînduit domnia ta. 

— Am înţeles cuvioase părinte, a răspuns Jder, 
Acuma după ce ai spus toate cîte ai avut de spus, ospă- 
tează şi te hodineșşte. Domnul Dumnezeu te-a călăuzit 
pînă într-acest liman și toate încercările ţi s-au isprăvit. 
Numai eu am să mă mai întorc la apa Siretului. Am acolo 
încă o toană. Dacă m-ajută ș-acolo Dumnezeu, la vremea 
poruncită ajungem la Vaslui și stăm cu umilinţă sub scara 
mărici sale, iar măria sa, de pe Vizir, se uită la noi. Cată 
să mă grăbesc, căci din urmă ne-ajung ismailitenii. 

Monahul Stratonic a deschis ceaslovul, s-a închinat 
s-a cotit rugăciunea lui de umilinţă, înaintea cinei, 
înaintea somnului şi înaintea tuturor celorlalte zădărnicii 
trupești. 

Comisul Jder s-a dus să găsească pe bădiţa Nicodim 
si pe cei doi boieri pîrcalabi, ca să ţie cu domniile lor 
mare sfat de război. Hotărîrea acestui mare sfat de război 
era de mai nainte scrisă în mintea lui Jder, cum stă cîte- 
odată scris un tighel de aur pe nourii de la asfinţit. Așa 
că jupîn Oancea piîrcalab a luat asupra domniei sale grija 
să întocmească stolul de apărare a acelei slujbe domnești. 

Răzășii tecuceni, pe măsură ce se înfăţişează la Cetatea 
Crăciunei, primesc poruncă să puie potcoave la copitele 
de dinainte ale cailor. Cînd numărul răzășilor ajunge o 
sută, socoteala e încheiată. Ca oameni cunoscători ai locu- 
rilor, acești răzăși tecuceni se ţin feriţi, ca și cum ar fi în 
pășune, în zăvoaiele din stînga Siretului, pe aproape de 
Vadul lui Crăișor. Toţi aceștia stau la porunca domniei sale 


235 


ptrcalabului Qancea, care nu se știe unde se află; iar la 
ceas anumit se va arăta la vedere și atuncea va vorbi. Cît 
va grăi domnia sa, Tăzășii stau cu mîna pe săbii. După ce 
a isprăvi de grăit, răzășii trag săbiile şi se duc după 
domnia sa. 

În dreapta Siretului, se va afla, trecut cătră Corbu, 
comisul Ionuţ cu părintele Nicodim, cu slujitorii lor şi cu 
calarașii domnești. Sînt şase în totul. Mai au nevoie de 
alţi doi oameni, la malurile vadului, care să steie cuminţi 
și fără arme, ca şi cum n-ar avea nici o treabă. Aceștia 
trebuie -să fie cei mai ageri oameni pe care-i are Cetatea 
Crăciuna. Se găsesc și aceştia ; căci în marginea asta de 
ţară localnicii sînt rubedenie cu vulpea din Esopie. 

Vineri, în 27 octomvrie, a doua zi de Simedru, slujitorii 
damniilor sale Mihu și Ciornohut au ajuns cătră Corbu. Po- 
pasul și masul le fusese la jumătate de cale ; căpitanul Go- 
golea îi pornise înainte de a se face ziuă. După rînduiala 
călăreţilor osmanlii care se chiamă akingii, slujitorii dom- 
niilor lor Mihu și Ciornohut nu umblau buluc, ci aveau pile 
de zece înainte, care să lumineze calea. La o sută de stîn- 
jeni în urmă, veneau boierii cu ceilalţi lefegii ai lor, în nu- 
măr de șaptezeci. S-ar fi cuvenit să fie păzite și aripele; 
dar de ce pază mai este nevoie pe drumuri așa de cunoscute, 
pe unde mai bătuseră potcoavele acelor cai, de li se vedeau 
şi urmele vechi ; și pe unde mai priviseră ochii aceloraşi 
slujitori ? Cînd ajung la un loc știut, în singurătate, că- 
pitanul Gogolea dă glas, și de la celălalt țărm îi răspund 
numaidecit 'străjile jitnicerului Iancu Migdală. 

Așa a fost ; dar nu tocmai așa. Înainte de a ajunge cei 
zece călăreţi la apă, Gogolea le-a dat semn de oprire. După 
aceea s-a dus la ei călare şi i-a călăuzit pe o potecă în rîpa 
Siretului. Le-a poruncit să aștepte acolo. S-a întors cu re- 
pejune și a făcut semn boierilor și pilcului rămas, să vie 
după el. Astfel a trecut între dumbrava de stejari şi lunca 
Siretului. 

Atuncea, dintrodată, jupîn Agapie Ciornohut a cunoscut 
în vad pe fiastrul său, cu zece ori doisprezece slujitori. Ve- 
nea cu grăbire, ca şi cum ar fi fost alungat. Copitele cailor 
fărîmau apa în stropi, — cînd, din laturea malului, au nă- 
vălit cu săbiile asupra lor alţi călăreţi. 


236 


— Scapaţi-vă capetele, tătucă ! a strigat. lancu Migdală 
cătră: părintele său scuturînd cușma cu braţul drept. Apoi 
si-a. pus în. cap cușma și a tras sabia. 

Cu porunci. pripite, căpitanul. Gogolea: a împins bulucul 
celar șaptezeci în sprijinul fiastrului lui Ciornohut. Iar el, 
cu cazacul cel bătrîn moș Ilia, a întors pe boieri în loe și i-a 
îndrumat. spre dumbrava de stejari. Nevăzind într-acolo 
nici. o. mișcare, i-a sucit iarăși spre rîu, ducîndu-i la lunca 
de sălcii. Atuncea s-au arătat șase călăreţi, de la deal, din- 
spre vad. 

Boierii cei. bătrîni au strîns cu strășnicie frîiele și au 
aprit caii năprasnic, ridicindu-i în două. picioare. 

Cunoscut-au în acei șase călăreţi pe nişte neprietini ? 
Ori a ajuns mai deslușit la urechea lor strigătul de-al do- 
ilea şi de-al treilea. al jitnicerului ? 

Cînd căpitanul Gogolea și moș Ilia Alapin au pus mîna 
pe fiîiele boiereşti și au. vrut să împingă caii tot înainte 
spre acei călăreţi care veneau întins ca din săgeată, drept 
împotriva: lor, domniile lor Mihu și Ciornohut au înţeles. că 
se află în capcană și în primejdie. Au smuls de sub cingă- 
taare buzrluganele cu. ghioagă de plumb și au smuneit de- 
odată zabalele cailor. Cînd au sărit caii bătând în vînt cu 
copitele, Gogolea a tras jungherul și a strigat o poruncă 
scurtă uncheșşului său. Caii loviți au căzut rînchezînd, dar 
în aceeași clipă boierii au pălit cu buzduganele în căpă- 
ţinile slujitorilor lor. 

Călărimea răzășilor din laturea jitnicerului a venit cu 
putere asupra sa, prăvălindu-l la adincime ; a trecut în 
prund luînd din coastă pe slujitorii boierești şi risipin- 
du-i. După ce i-au risipit, răzășii au prins ari alunga și a-i 
ajunge — pe unii tăindu-, pe alţii supunindu-i. 

Jder și monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asu- 
pra boierilor pribegi. Slujitorii lor şi călăreţii domnesti 
le-au dat şi ei ocol, stăpînindu-i din toate părţile. La. po- 
runca lui Ionuţ, Gheorghe Botezatu i-a înfășurat în același 
juvăţ, doborîndu-i unul peste altul ; iar calarașii le-au apu- 
cat braţele. 

— Ne dăm prinşi... nu ne omaoriti!... gifiia. bătrînul 
Agapie Ciornohut. 

Jder-a parunciţ; i: 


237, 


— Aburcaţi-i pe cai și treceţi-i vadul dincolo. 

Atuncea a sosit la faţa locului ca să puie stăpinire pe 
toate jupin Oancea pircalab. Caii şi călăreţii brăileni erau 
dobîndă a pîrcălăbiei de la Crăciuna. Numai cei doi boieri 
umflați de pohiala și grăsimea lor erau ai comisului şi mo- 
nahului și nu aveau a face la cetate decît popas de trecere, 

Descălecînd, comisul Jder s-a apropiat ca să vadă pe 
Gogolea și pe uncheşul Ilia. Erau căzuţi, cel întăi pe-o 
coastă, al doilea cu fața în jos. Le erau ţestele zdrobite și 
singerate ; dar nu pieriscră. Se tinguiau, gemînd. Co- 
misul a poruncit şi pentru ei cai. Unii din slujitori le-au le- 
gat frunțile cu ștergare, iar alţii i-au încalarat ; i-au spri- 
jinit din cîte două laturi și au purces toţi cu mare hărnicie 
cătră cetate. Pe cale i-au întîmpinat alți răzăși, trimeși din 
Crăciuna de cătră pircalabul Ivan. Cu toţii au făcut alai 
izbindei. 

Bătrinul hultan de pustie, Ilia Alapin, şi-a dat sufletul 
pe drum, calare, și aşa mort l-au dus răzășii pînă în Ce- 
tatea Crăciunei. lar căpitanul Grigorie și-a păstrat în el 
cunoștința acestei lumi, pînă ce l-au descălecat în cerda- 
cul piîrcălăbiei, lingă paraclis. Privea ţintă înaintea lui, cu 
ochii înfierbintați, și nu putea rosti nici un cuvînt. 

l-au întins poclăzi, pe urmă l-au așezat cu fața în sus, 
pe dulamă. Era o amiază aurie și cîntau cucoşii pe parma- 
clicurile de la cerdacuri. Au venit la el părintele Nicodim şi 
comisul. Au stat un timp așa, privindu-l de sus, în tăcere. 
Pe urmă lui Jder i s-a părut ca acei ochi fierbinte-aţintiţi 
il cheamă. 

„S-a aplecat deasupra rănitului. 

— Pottești ceva, căpitane Grigorie ? 

Căpitanul Grigorie nu putea da răspuns. Îi cra aproape 
ceasul alinării. Lângă fruntea lui legată cu ștergar scorţo- 
sat de sînge, s-a aplecat şi părintele Stratonic ; s-a alătu- 
rat și fratele Gherasim. 

Jder a întrebat iar: 

— Poftești să-ţi facem slujbele şi pomenirile ? 

Stratonic şi-a plecat urechea cu luare-aminte ; 

— Nu răspunde. 

— Cum să înţeleg, căpitane Grigorie, ce dorinţă a 


îi e 
b~o 


238 


Căpitanul Grigorie a rămas cu ochii aţintiţi si înghețaţi. 
Fratele Gherasim, slujitorul părintelui Nicodim, a oftat și a 
îngînat cu lacrimi : 

„— Acuma acest om vede pe Dumnezeu. 


CAPITOLUL XIII 


AVEM HODINA  VÎNTULUI SI 
TIHNA APELOR 


Avem hodina vintului și Lihna apelor, 
Stalornici întru nestalornicie, 

Ne bucurăm numai de inoaurie, 

Căci atunci vedem fața lui Dumnezeu, 


— Cuvioase părinte Amfilohie, să nu te tulburi mai 
mult decît se cuvine de întîmplarca asta... 

— Mă tulbur, postelnice, deoarece pînă acuma toate 
le-a făcut bine acest Jder ; a umblat cuviincios la Aton, a 
venit fără supărare de acolo ; însă iată că aicea s-a apucat 
să aţiţe pe ismailiteni. După acel harț la Corbu, în vadul 
Siretului, încep și păginii a strica hotarul nostru. Primesc 
vești din multe părţi ; are să se scîrbească măria sa. 

Postelnicul Stefan s-a răsucit în jilțul său, rîzînd : 

— Iată, deci, că Ionuţ Păr-Negru face începătura războ- 
iului cu necredincioşii ! Chiar dacă n-aş fi retor, cuvioase 
părinte Amfilohie, aș putea să-ţi fac dovadă că asta e nu- 
mai o părere şi adevărul e altul. 

— Dovedeșşte-mi şi te-ascult bucuros ; dar măria sa e 
iute la mînie și nici n-are cînd asculta. 

— Pe măria sa îmbunează-l cu darul pe care i l-a adus 
Jder. 

— Acel dar e bun ; totuşi vederea lui Ciornohut şi Mihu 
nu va însenina pe Vodă ; mai curind il va întuneca, răsco- 
lindu-i veninurile vechi. 


233 


— Întăi:de teate, pune în slujbă didahia 'mea. :Lucra- | 
rea acestui .război-e de:mai nainte pornită de Nehmet:Sul- 
tan, prin voinţa sa neînfrînată. Știind că asemenea război 
nu poate îi înlăturat, măria sa Vodă Ştefan își pregăteşte | 
apărarea ; de aceea ne și aflăm în această tabără. Cum ar | 
putea fi retezat un cap înfierbîntat ca a! lui Jder pentru ju- ' 
căria lui de la apa Siretului, pe pricina că el ar fi vinovat 
de războiul Ismailiteanului ? Cel ce se socoate trimes al 
lui Alah pe pămînt (ascultă și nu zîmbi), cel ce se socoate 
damn al domnilor lumii, stăpiîn al tidvelor omenești, rigă 
al rigilor, împărat de Apus şi de Răsărit, clironom și şah- 
hanilor, cel ce binevoiește a da tihnă au război lumii, — 
mai poate avea oare oprire a biruinţilor sale ? La anul de 
la Hristos 1453 a detunat Constantinopole, cum știi; la 
1459 a călcat în picioarele oștilor sale Grecia şi Sirbia; 
după doi ani Trapezuntul, unde m-am aflat şi eu cu ke- 
zarii Comneni ; după un an, Lesbos; după alt an Țara 
Românească și Bosnia ; la 'un an după aceea, Caramania. 
La 1470 a fost stăpîn în ostrovul Negroponte; la 1472 a 
biruit pe Uzun, Şah al turcomanilor. Acum doi ani apărînd 
scaunul lui Radu-Voedă, oștile lui Mehmet-Sultan au suferit 
de la Ștefan-Vodă niște înfringeri prea aspre ; deci în ce 
chip ar primi strălucirea sa Mehmet-Sultan să amîne nă- 
vala asupra Moldovei ? Cum se ştie, simțindu-se prea ruşi- 
nat, chiar de astă-vară şi-a mișcat urdiile spre miazănoapte, 
cătră acest cuib de viespi ce se chiamă Ac-Iflac. De trei 
luni așteptăm și ţi-a dat și comisul Jder înștiinţarea sa că i 


qe 


anan ai 


Soliman-Beg hadîmbul a primit din partea lui Belzebut 
semnele puterii asupra tuturor oștiior ce s-au alcătuit pen- 
tru Moldova. Cum poate rămînea Jder vinovat de acest 
război ? Te poftesc, sfințite părinte Amfilohie, îngăduie-mi 
să rîd iar, ca să mi se răcorească rînza. 

— Toate-s bune, postelnice, și le știm şi noi: dar cum 
facem cînd i-oi supune măriei sale veșştile de care-ţi vor- 
besc ? 

Postelnicul își potoli risul şi privi cu pătrundere pe 
arhimandrit : 

— Mi-e şi mie drag cos ingînă domnia sa aţin- 
tind gînditor fereastra paraclisului ; altora însă se pare 
că le e și mai drag Eu zic să-l pui pe Jder chiar acuma 
dinaintea măriei sale. 


240 


— Sfatul :domniei tale mi se pare bun... încuviinţă pă- 
rintele Amfilohie. 

Bătu :de trei ori :din palme şi numaidecit -se înfăţişă 
cuviosul Emilian, :eclesiarhul. 

— Ce face Vodă? 

— Luminăţia sa a trimes la:capiii de casă poruncă să-i 
aducă straiele. | 

— Atuneea e tocmai vremea :potrivită. Să-mi mai spui, 
părinte Emilian, ce face comisul. 

— Comisul Jder, prea sfinţite, doarme în chilie la-mine. 
Domnia -sa pe laiţă ; slujitorul jos. Poţi să tai pe dinşii 
lemne. Secat cau să doarmă pînă la o amiază. 

— Ba să nu mai daarmă nici un pic, părinte Emilian. 
Secală-l pe comis -şi spune-i aşa că să ffie.:aici într-un patrar 
de ceas. :Prinșii pe :care i-a :adlus domnia sa astă-noapte i-aţi 
coborit la loc bun ? 

— l-am coborit 'aicea dedesubt... suspină cu privirile 
plecate părintele Emilian. 

— Așa, urmă arhimandritul ; să vie comisul numai- 
decit ; dobinda :pe care a adus-o s-o înfăţişeze dumnealui 
singur -măriei sale. 

Părintele eclesiarh a ieşit de la chilia starețului său și 
s-a strecurat cu prăbire pe dinaintea paraclisului, cătră 
odăile din laturea palatului. În lumina posomorită de afară, 
vîntul de :miazănoapte purta virtejuri de ninsoare, Vre- 
mea -se ţinuse bună o săptămînă. încheiată ; numai în acea 
noapte, pe la ceasul al patrulea, cînd -sosise Jder cu bă- 
dița său Nicodim, cu slujitorii domnești :și cu boierii prinşi, 
deodată se prefăcuse văzduhul : schimbare a vremii după 
lumina lunii. :Şi-n două ceasuri, pînă la miezul nopții, cît a 
stat comisul cel tînăr la ascultarea arhimandritului, ca 
să-i spuie în pripă ce era :mai de folos să se știe, iarna a 
fost iarăși asupra taberei. Acuma viscolul îi spulbera barba 
părintelui eclesiarh și pulpanele straiului negru. 

Cînd a deschis uşa chiliei.și s-a uitat înlăuntru, a văzut 
aţintite asupra sa două părechi de ochi : ai lui Jder de pe 
laiţă, de sub pocladă, și ai tatarului de pe tarnița de jos, 
unde-și hedinea capul. 

Comisul Jder a :mormăit : 

— Ce facem noi:cu vremea asta ? Măria sa nu "mai iese 
în tabără calare, ca:să m-așez şi-eu la lec potrivit cu robii... 


241 
16 | 


Spune-mi, părinte Emilian, ce face fratele nostru. Vreau 
să mă sfătuiesc şi cu sfinţia sa. 

— Lasă asta, comise, l-a luat cu grăbire eclesiarhul ; 
fii harnic, ca să te duci la alt sfat, unde te așteaptă Vodă. 

— Cum ai spus ? 

— Am spus bine ; scoală-te degrabă, stropeste-ţi obra- 
zul cu apă și dă fuga la sfinţitul Amfilohie. Scoatem din 
tainiţi pe boierii pe care i-ai adus și-i înfăţişezi domnia ta 
singur mărici sale. 

Jder a sării din locul său. 

— Te-ai dus, Botezatule, să-l chemi și pe bădiţa Ni- 
coară ? Te-ai întors ? Mi-ai dat cu briciul pe obraz ?... 

— Nu-i vreme, nu-i vreme de asta, se tînguia eclesiar- 
hul. Abia ai vreme să tragi straiul pe minici și să te înfăţi- 
șezi la Domnie. Hai mai repede, cinstite comise. Părintele 
arhimandrit era supărat. 

— Pa cei s-a întîmplat ? 

— Nu știu; stătea de vorbă cu dumnealui postelnicul ; 
dar dumnealui postelnicul ridea. 

— Ei, atuncea numaidecit îs și eu acolo, părinte Emi- 
lian, ca să-i împac. Vîr degetul în apa pe care mi-o aduce 
Botezatu, ca să-mi luminez ochii ; mai stau oleacă cu frun- 
tea în viscol şi-s răcorit. Coborim douăzeci si două de 
trepte sub paraclis ca să ne găsim marfa; ne suim iar 
douăzeci și două de trepete și sintem la uşa părintelui arhi- 
mandrit. Botezatule, să vestești pe bădiţa Nicodim ; să se 
afle și cuvioşia sa numaidecit acolo. | 

Jder trăgea pe el repezit straiele. Și-a aşezat l-a cingă- 
toare numai stiletul italienesc. 

Părintele Amfilohie si postelnicul Ştefan l-au văzut so- 
sind c-o înfăţişare. umilită și păroasă în sala de la cămările 
Domniei, cu boierii prinși după el. Domniile lor Mihu și 
Agapie se aflau într-o stare de decădere a trupurilor lor 
si de ofilire a obrajilor, totuși aveau cuviinţă în felul cum 
umblau, fără grabă și fără teamă ; nu mai purtau chimir, 
nu mai aveau arme — nu știau în ce să-și sprijine mi- 
nile. Nu priveau nici în dreapta, nici în stînga; n-au 
vrut să cunoască pe sfinţiiul Amfilohie ; se uitau numai 
înlăuntrul lor, la ceasul negru de izbăvire ce li se apropia. 
Buzele lor şopteau abia văzut şi abia auzit rugăciunea că- 
tră Hristos Dumnezeu. Doi slujitori îi împingeau din cînd 


242 


in cînd înainte, punîndu-le -străjile săbiilor între umerii 
împovăraţi de trudă și suferinţă. 

Pașii celor care intrau s-au auzit un timp pe pardoseala 
de lemn, apoi au contenit. Arhimandritul a făcut un semn 
aprozilor de la ușa iatacului domnesc, și aceștia s-au gră- 
bit să se întoarcă în loc, pătrunzînd la măria sa. O clipă, 
cei dimprejurul robilor s-au privit în lumina zilei de iarnă. 
La cele trei ferestre nalte se zbăteau fulgii în roiuri neoste- 
nite. S-au mai simţit din urmă pași furișaţi. Intra, cel din 
urmă, şi părintele Nicodim. Cu toţii deci, împreună cu 
eclesiarhul, se aflau şapte împrejurul boierilor robi. 

Atuncea s-au dat în laturi canaturile ușii și a intrat cu 
pas liniștit măria sa Vodă Ștefan. 

După trei paşi de la prag, s-a oprit ș-a îndreptat asupra 
prinşilor o privire tare, de coloarea vremii de afară, în care 
nu se putea ceti nici blindeţă, nici mînie. 

Acea privire a cercetat pe celelalte fiinţi care erau de 
faţă. Măria sa a vrut să puie o întrebare, apoi a făcut încă 
un pas spre comisul Jder, cunoscîndu-l însiîrşit. Se aștepta 
să vadă în fața sa un oștean falnic, şi vedea un biet schiv- 
nic. I-a zîimbit ; a primit și părintele Nicodim pînă în inima 
sa acel zîmbet. 

— Domniile voastre sînteţi ? a rostit domol măria sa 
întorcîndu-se spre robi. Ca într-un fulger zimbetul i se 
stinsese. 

Boierii n-au răspuns cu glas; şi-au plecat numai 
frunţilc. 

— Dumnezeu binevoiește să v-aducă la judeţul meu, 
aici pe pămînt, în această viaţă... a urmat măria sa; apoi 
s-a oprit o clipă. Domnul Dumnezeu binevoiește să vă 
aducă la judeţul nostru, pentru greșale ce nu putem ierta. 
Domnia ta, jupîne Agapie, te-ai arătat prietin al părintelui 
nostru măria sa Bogdan-Vodă, și, împreună cu alţii, l-ai 
ademenit ; între petrecerile şi danţurile domniilor voastre, 
măria sa Bogdan-Vodă şi-a cunoscut pieirea. Pe cel care a 
fost cap răutăţilor, unchiul nostru Petru Aron-Vodă, l-am 
făcut să-şi primească osînda. Nu cu bucurie ci cu întristare 
i-am dat-o, luîndu-ne şi noi canon de ispășire. Așijderea 
acuma cu mihnire te cunoaștem, o, Agapie Ciornohut, în 
fața noastră ; şi-ţi vei lua osinda cuvenită, ca să ai parte 
de liniște pe ceea lume. Iar pe domnia ta, Mihu logofăt, 


243 
16* 


care. ai. uneltit vreme de douăzeci de ani împotriva. noas- 
tră cu neprietinii noștri, deasemenea te va judeca. divanul 
boierilor noștri şi-ţi va hotărî ispășire după faptă. Pînă 
acuma am stat cu neliniște în locul unde ne-a pus Împă- 
ratul nostru Hristos ; de acuma, putem găsi fără frică pe 
părintele nostru Bogdan-Voievod, în viaţa cea. fără de 
amurg... 

Ochii măriei sale s-au. aprins de lacrimi. Cu același po- 
somorit amar, în care stăteau cufundaţi fără încetare de 
cînd fuseseră prinși, cei doi. boieri s-au închinat spre măria 
sa, apoi s-au supus în genunchi. 

— Să. se facă rînduielile cuviincioase acestor boieri, a 
hotărît după aceea măria sa; trupurile să fie îngropate cu 
cinste în bisericile unde sînt ctitori; şi neamurile dom- 
niilor lor să se înfăţişeze la mila. noastră. 

Sala a încremenit în tăcere ; numai vintul de iarnă fîl- 
fiia.și zvonea afară. 

Măria sa. a poruncit : 

— Duceţi-i. 

— Cei doi slujitori cu săbii i-au răsucit pe robi cătră 
alți slujitori care aşteptau. în tindă. 

— Să rămiie comisul Jder în fața noastră, a poruncit 
măria sa Ştefan, cu glas schimbat, ca după o trudă. 

Î j e, s-a întors Jder în loc, 


făcînd faţă măriei sale. 

— Vină dinaintea noastră, comise, şi ne spune cît de 
lungă și de grea ţi-a fost călătoria. 

Jder a răspuns cu îndrăzneală,. dar cu glasul lui dulce: 

— Luminate stăpine, mi-a fost bună călătoria. Am um- 
blat și am văzut lucruri folositoare pe care, după cit m-a 
poruncit sfinţitul Amfilohie, am să le arăt măriei. tale. 
Am. umblat printre noroade și am fost şi în pustie. Numai 
în pustie am suferit de foame, măria: ta, de-a trebuit să-mi 
mănînc ceasornicul. 

— Ce spui domnia ta, comise ? 

S-a: amestecat numaidecît părintele Amfilohie, care stă- 
tea la pîndă lîngă măria sa: 

— Luminate Doamne, comisul varbeşte de un cucoș, pe 
care îl purta pe cale, ca să-l deștepte în toate dimineţile, 
cind se îngiînă ziu& cu. noaptea. Toate le-a făcut. bune acest 
camis tînăr, măria ta:; l-am mustrat numai: pentru. prinde- 


244 


rea acestar boieri în hotarul Țării Românești, stîrnind răz- 
poiul cu ismailitenii, 

— Crezi, părinte Amfilohie, că acest :cretlincias al meu 
s-a făcut vinovat de asta ? 

— Nu cred, slăvite stăpîne, dar mustrare i-am făcut, 

— Atuneea se cuvine, părinte Amfilohie, să farem noi 
bună cumpănă acelei mustrări. Să dea cuvioşia ta înștiin- 
tare marelui nostru logafăt Tama să poruncească unui diac 
al său să scrie hrisov, ganie de la Domnia noastră lui Onu 
Păr-Negru, camis, un pămînt al nostru Bolboceni, ce se 
află în ţinutul Neamtu între lezerul lui 'Modrea și Braniş- 
tea Popii Nandu ; să-i fie ocină lui şi urmaşilor săi în veci, 
cu tot cu casa noastră de vînătoare ce se află pe acea moșie. 

La 'vorbele : «urmaşii săi în veci», Jder a văzut dina- 
intea ochilor săi pe comisoaia Ilisafta încuviinţind. Stă- 
tea așa de uimit la aceste porunci, încît nici nu băga de 
samă semnele ce-i făcea părintele arhimandrit, ca să înge- 
nuncheze și să mulţămească măriei sale. I-au dat numai la- 
crimile ș-a sărutat dreapta pe care Voievodul i-o întin- 
dea cu bunăvoință. Aceeași mină l-a bătut pe umăr. 

Tot în clipa aceea, măria sa a întrebat pe postelnic, 
care se apropiase cu doi paşi. 

— Postelnice Ştefane, văd scrisă pe obrazul domniei 
tale veste... | 

— Veste bună, luminate stăpîne, s-a închinat boierul 
muntean. Doamnele mele sint sănătoase. 

Obrazul lui Vodă s-a luminat deplin şi s-a întors iar 
spre Jder și spre sfinţitul Amfilohie. 

— Părinte arhimandrit, să mi-l aduci pe acest comis la 
sfatul nostru... 

— Voi fi următor poruncii măriei tale, s-a închinat 
arhimandritul. 

Cînd Voievodul a făcut faţă şi ieromonahului Nicodim, 
mezinul s-a bucurat pentru bădiţa său. 

— Cuvioase părinte, ce fac pîrcălabii noştri de la Cră- 
ciuna ? 

— Fac bine, luminate stăpîne ; își ţin ascuţite săbiile. 

— Da, da... a îngînat măria sa; căci s-apropie fiara 
care s-a arătat şi în vedenia sfintului evanghelist. Stihu- 


245 


pile acelea mi le-ai spus odată cuvioșşia ta la mănăstire la 
Neamţu. 

A stat un timp cugetînd, cu bărbia rezemată în piept și 
cu sprincenele aplecate. Işi bătea domol cu palma stingă 
paitalele de aur ale cingătorii. 

—- Părinte Amfilohie, a întrebat măria sa ridicînd frun- 
tea, care-i cea din urmă veste despre solii venețieni ? 

— Lumwmnate Doamne, solii au trecut vama Oituzului, 
precum luminăţia ta cunoşti, şi se află găzduiţi la starostia 
Tirgului Ocnei. Așteaplă să-i ajungă din urmă şi solul sfin- 
tici sale papa. Fiind acuma în munte vreme tare, solul 
slinţiei sale papa are să mai întirzie la Gheorgheni, unde 
stă acuma. i)upă aceea, trece la Tirgul Ocnei. De-acolo 
tustroi dau la Bacău şi-i primeşte Alexandru-Vodă. Mai 
fac o zi pînă la Roman şi acolo i-or aștepta boierii pe ca- 
re-i poruncești luminăţia ta, ca să-i aducă aici la tabără. 

—- Atuncea, într-o săptămînă, să-i aştepte oamenii mei 
la Roman. 

S-a uitat în juru-i; și-a oprit privirea asupra postel- 
nicului. Însă postelnicul şi arhimandritul ştiau că porunca 
ce avea să urmeze, și care privea pe postelnicul Ștefan, 
cra de mai nainte cugetată. Totuşi Vodă părea să mai caute 
un adaos poruncii sale. 

— Rog pe domnia sa postelnicul Ștefan să binevoiască 
a fi la Roman într-o săptămînă, împreună cu postelnicul 
nostru luga. Postelnicul Ștefan are a fi limba noastră în 
faţa acelor soli, căci italienii nu știu moldoveneşte. 

— Știu, însă nu bine, a zîmbit postelnicul. 

Asta era o glumă veche a lui cu măria sa ; şi măria sa 
a răspuns cu-n suris. , 

Vodă a urmat : 

— Pe cine mai trimet cu cele două steaguri de răzăşi ? 
Cu cele două steaguri de răzăşi poruncim să se ducă boie- 
rul nostru Onu Păr-Negru. 

A privit ţintă la comis. Jder de data asta și-a pus ge- 
nunchiul drept în pămînt — căci şi aceasta el n-o făcea 
ca alţi oameni, fiind stîngaci. 

-— Luminate Doamne, a cutezat el să se alinte, cum ics 
de sub porunca măriei tale, mă și duc la Botezatu, slujito- 
rul meu, să-mi deie jos sălbătăcia asta de barbă. Și dacă 
îngădui măria ta... 


246 


Comisul Jder s-a oprit, căci îi făcea semn părintele Am- 
filohie să contenească asemenea îndrăzneală — încă ne- 
pomenită în fața măritului stăpîn. 

— Ce este ? Ce să îngădui, comise Onu ? 

Jder nu mai cuteza. 

— Dacă ai o dorinţă, mărturisește-o, căci astăzi e ziua 
ta, comise Onu. 

Cu așa glas a rostit Vodă aceste cuvinte, încît toţi au 
înţeles că asupra acestui mezin al lui Manole Păr-Negru 
stă mai mult decît mila măriei sale. Se aflau împrejurul 
Domnului numai puţini credincioși ai săi: arhimandritul. 
postelnicul şi monahul de la Neamţ. Avea drept și măria 
sa, între puţini, să coboare o clipă din nourul în care îl 
vedeau curtenii și noroadele. 

— Mărite stăpîne, şi-a încilcit Jder vorbirea, acuma 
nu mai am glas, căci se uită suparat la mine părintele ar- 
himandrit. Socoteam că să-mi dai măria ta acuma steapu- 
rile acelea de călărime pe mină, ca să le iau din vreme la 
purtat și la învăţat. Să umble numai după semnele mele ; 
să suie în clipă un pripor, să pogoare în clipă o ripă; să 
descalice cu uşurinţă ca să lupte pe jos, să se încălăreze tot 
așa de ușor. Eu am învăţat toate de la părintele meu co- 
misul cel mare și de la bădiţa Simion, și de la băriţa 
Nicoară care-i acuma părintele Nicodim. Mai cu samă dom- 
niile lor ar putea, împreună cu un alt frate al nostru Cris- 
tea, să deie învăţătură tare de călărie răzăşimilor măriei 
tale. Căci oamenii de rînd au învăţat numai a sta pe cal; 
dar meșteșugul adevărat nu-l cunosc. Să le arătăm noi, 
măria ta, asemenea meșteșug ; de asemenea meșteșug s-au 
mirat și ismailitenii... 

— Ei, de ce te-ai oprit, comise: Onu ? Vorbeşte... 

— Asta-i altă poveste, măria ta. Cînd vei poiti măria 
ta, am s-o spun şi pe asta. 

? — Bine. Îţi poruncesc, comise Onu, să iei în mînă cele 
două steaguri de răzăși care se duc la Roman. 

Glasul lui Vodă se schimbase iar. Cînd s-a ridicat 
Jder din genunchi, măria sa nu mai era de faţă. 

Comisul Onu Păr-Negru — cum îi spusese măria sa 
și cum fusese scris în porunca ce ieşise de la logofeție — 
a luat într-adevăr, chiar de a doua zi, în stăpînire două 
steaguri de răzăși, de la Neamţu și Suceava. A dat deo- 

o 


247 


parte caii slabi și. oamenii. ce i sau părut; berisniri. Pe 
cei rămași i-a: rîmduit în: stoluri de cîte divuăzeri si ira: 
luat cu sine la purtat în niște locuri potrivite; dincolo de 
Rediurile lui Vodă. 

Noi răzăşii, mai ales noi răzășii din Ţara-de-Sus; sîn- 
tem barbaţi: care nu. ne spărien cu uşurinţă: de unii și de 
alţii. Nocă ne-au dat Domniile ocini şi ne-au aşezat spre 
goliști, cæ să facem țară: şi să: ţinem rînduială, așa că noi 
de lungă vreme, din strămoşi, cunoastem ce-i aceea siujha 
Denmiei.; și noi cu clomeanii cei mari boiereşti n-avem 
nimica; dumnealor or fi avad slujbe, dar şi noi. sintem: 
neamuri, adică tot boieri; şi afară: de Dunmezeu şi de 
Vodă, noi nu: cunoastenr pe cineva mai mare. 

Ei, iaca. acuma am cunoscut. Nu. pentru: că ni ka tri- 
mes luminăţia sa; dacă ni-l trimete lumimăţia sa noi 
n-avem ce face. și-l ascultăm; nu pentru că ni L-a trimes 
luminăţia. sa; dar pentru că: arest comis Jder e vredric bar- 
bat. Domnia: sa: singur zice : «eu: sînt un: răzăs și jumătate». 
Despre domnia sæ: umblă: faimă: în ţară. de cite: a sămirșit. 
S-a dus- mume cu puţin sprijin în. rajane Brăilei ș-a: luat 
de-acolo; de sub. mîna: turcilor. doi: boieri: meprietimi: ai: mă 
riei sale; şi i-a adus de grumaz în tabără și i-a lepădat la: 
picioarele măriei sale. A mai făcut şi: altele: A fost şi la 

Pe axei doi: boieri i-a. tăiat gidea: alaltăieri După: aceea 
au venit neamurile și. au ridicat trupurile, spălîndu-le și: 
așezindu-le euviineips în racle. Le-au. pus: în biserică la 
Sfintu-lor. și preoţii le-au cetit molitvele. Li s-a: rîinduit 
pomenire şi praznice: Neamurile s-au dus: să îngerun- 
cheze la măria sa ; şi măria sa le-a vorbit cu. blindeţă şi: 
cu părere de rău de pacatele acelor boieri. lar de tăiat, nu 
se putea să nu-i taie. 

Așa că noi stăm sub mina acestui comis Jder şi dommia 
sa ne învaţă: lucruri. de-a mirare, care nouă ne plac. Știti 
s-apucaţi tamiţa: și să vă faceţi vint de-a. dreptul în tar- 
nijă. fără: a mai pune: piciorul în scară? Asta o; ştiţi cu 
toţii. Dar să. săriţi: de ceea; parte de: tarniţă nu: știți. Dar 
să culegi de la: pămînt sulița în goana cea: mare ? Dar să 
te culci în lungul spinării calului, de la: coamă: la: coadă ? 
Dar'să. te dai după tarniţă. și să luneci sub» pîntecele calului 
și pe urmă iar să: te nalţi la loc ? Dar să: sai pe cat dim 

e 


248 . 


goana lui ? Dar să te cobori din goană ? Toate acestea-s 
nişte jucării de oameni sprinteni, zice comisul ; are să ne 
înveţe domnia sa și altele, ca să nu se mai afle pe lume 
călăreţi care să ne steie împotrivă. Un călăreț n-are numai 
calul ;. are și suliță și arc, şi sabie. Apoi trebuie să cunoască 
cînd şi cum să lucreze cu toate acestea. Astfel îl cunoaş- 
tem noi pe comisul Onu mai mare și ne fudulim cu dînsul. 
Altora nu le-ajungi cu prăjina la nas; domnia sa stă 
între noi ca frate, și, cînd ne întoarcem sara la gazde, gă- 
sim un polobocel de vin ca să ne răcorim. Zice domnia sa 
Onu : dacă n-or bea răzășii mei vinul, atuncea cine 
să-l beie ? 

Să ştiţi, zice comisul, că ce s-aude cu turcii și cu Sul- 
tan Mehmet e adevărat. Cu ochii mei am văzut urdiile 
viind într-acoace. Și Sultan Mehmet a dat poruncă lui 
Soliman-Beg hadimbul. Și i-a spus așa: Bre Soliman- 
Beg, să te duci să baţi și să cuprinzi Ţara Moldovei. Iar 
Soliman-Beg s-a aşezat pe covor cu picioarele sub dînsul ; 
i-au înşirat slujitorii săi, la dreapta, iatagan și buzdugan; 
iar la stînga scut, arc și cucură. A poruncit și el: Să vie 
ciorbagiii şi sacagiii ienicerilor ! Au venit mai-marii ieni- 
cerilor. Zice Soliman-Beg : Să mergem să batem Moldova ! 
Ciorbagiii şi sacaziii s-au închinat şi s-au dus la ieniceri : 
Voi ienicerilor, zic ei, să mergem să batem Moldova.! 

Pe cînd se pregăteau ei să meargă înainte spre Țara 
Moldovei, iaca se scoală un popă de-al lor care se chiamă 
imam și spune : 

— Dar voi, bre, aţi auzit de unul Ştefan- Vodă ? 


— N-am auzit. 

— Dar de slujitorii în leafă ai lui Ștefan-Vadă auzi- 
t-aţi ? | 

— N-am auzit. 
e — Dar mai cu samă de răzășii lui Ștefan-Vodă 
aţi auzit ? 


— Ioc, bre imam, n-am auzit nici de aceia... 

— Ei, apoi întăi să vă duceţi şi să-i cunoaşteţi pe aceia; 
și să. veniți pe urmă la mine să-mi spuneţi dacă mai puteţi 
bate şi cuprinde Ţara Moldovei. | 

Vorbele acastea ale comisului nostru Onu sînt mai 
muit decît un pahar de vin bun. 


249 


Într-acele zile de început de noemvric, vremea a fost 
schimbătoare o săptămînă. Pe urmă iar s-a limpezit cerul 
și stătea soarele în senin ziua întreagă. Vreme răcoroasă, 
cu îngheţ ușor, cum e mai bună pentru călători. 

Postelnicul Ștefan și comisul Onu Păr-Negru s-au dus 
la Roman cu cele două steaguri de răzăși, ca să primească 
pe solii papii și venețienilor. I-au primit la sfinta episco- 
pie ; și a stat înaintea domniilor lor, în odăjdii, prea sfin- 
titul vlădică Tarasie. După prea sfinţitul Tarasie, au stat 
înaintea solilor dumnealor postelnicii Iuga şi Ștefan. Și 
postelnicul Ştefan a rostit cuvînt de bun-sosit din partea 
Domniei. Cînd l-au auzit solii grăind în limba lor, foarte 
s-au bucurat ; ş-au prins a sfătui cu domnia sa, aflindu-l 
din ce neam este și unde a stat la învăţătură. Cunoscînd 
toate, i s-au arătat îndată prictini și le erau luminate fe- 
tele de bucurie. 

Solii venețieni erau doi seniori mari, unul mai în vîrstă 
și unul mai tînăr ; cînd își dădeau la o parte mantiile, le 
străluceau straiele cu podoabe. Solul papii era un cleric cu 
barbă căruntă și strai cernit, călugăr după rinduiala sfin- 
tului Dominic. 

Dumnealui postelnicul Ștefan Meșşter, cunoscător al 
italienilor, ştia că, dintre soli, cel cu înfățișare mai umilită, 
adică părintele Geronimo dominicanul, are mai multă în- 
ţelepciune și putere. 

Ceilalţi doi, patricieni ai Republicii, — îi lămurea dom- 
nia sa lui Jder — sînt numai bărbaţi cu înfățișare falnică, 
cărora sfatul cel tainic de zece al Veneţiei nu le-a putut 
încredința decit îndatorirea de a duce o carte şi citeva cu- 
vinte alese, de îndemn, lui Ştefan-Voievod. 

— Venețienii lucrează prea ascuns în treburile lor po- 
Jiticeşti. Îndeamnă pe alţii la război și ei nu prea trag 
sabia. Căci rigii și împărații au oști, iar venețienii au co- 
răbii de negoţ. Cu toate acestea mie îmi plac acești doi 
seniori ; îmi place cum se poartă, și ei vin cu dragoste că- 
tră Domnul nostru Ștefan-Vodă, despre care se vorbește 
cu mare laudă în ţara lor. lar părintele Geronimo aduce 
cu sine mai mult folos, căci Sixt papa, luptător aprig îm- 
potriva lui Mehmet, îi dă scrisoare de bani cătră orice ne- 
guţător mare papistaș din lume, și împuternicire la crai 
şi împărați pentru ajutor de oşti. De aceea a venit mai 


250 


tîrziu, căci s-a oprit la Buda. Și înainte de a se duce la 
Matiaş-Crai, a fost şi la Craiul Lehici Cazimir. Bucuros 
sînt că măriei sale îi mai vine un rînd de soli. Mai bucuros 
aş fi să șliu că ies oști împotriva turcilor. 

Cînd domnii soli au ieşit de le episcopie și s-au pregă- 
tit, cu slujitorii lor, să încalece, au văzut stînd ca un zid 
călărimea de răzăși. Fără ca să fi băgat cineva de samă 
semnul lui Jder, pe care numai răzăşii săi îl știau, acel zid 
s-a mișcat și, dintr-un salt, călăreţii au fost în tarniţi. Pra- 
porele s-au înă!țat și s-au închinat lin spre soli, pe cînd 
stolurile stăteau iarăşi ca de piatră. 

Au întrebat venețienii cu mirare : 

— Ce oșteni sînt aceștia ? 

— Sono gli uomini di Suo Onore... a răspuns postel- 
nicul Ștefan. 

— Oamenii măriei sale ? s-au mirat iar venețienii. Aş 
dori să cunosc, a adaos unul, din ce ţară i-a ales şi i-a 
năimit măria sa. 

— Sînt oameni ai pămîntului, a lămurit postelnicul. 
Pe lîngă curtea mărici sale, pe care aveţi s-o vedeţi, cu 
multe mii de slujitori în leafă, se adaocă de bună-voie și 
acești oameni de ţară. 

Italienii ascultau cu luare-aminte — căci aceasta era 
treaba lor — observind miscarea si rinduiala fără cusur a 
călăreţilor. Erau oameni îmbrăcaţi cu şiac sur, în cap cu 
cușme brumării de oaic. Purtau sabie si suliță. N-aveau 
za de sîirmă, ci numai găitane de păr la coapse, la piept și 
umeri. — E călărime uşoară, după rinduiala veche a schi- 
ților, despre care vorbeşte și Herodot... își făcea socoteală 
părintele dominican Geronimo della Rovere, nepotul pa- 
pii Sixt. Aceștia au biruit pe Darie, Riga persienilor. 

— Cine-i călăuzeşte ? întrebă cuvioșşia sa pe postelni- 
cul Ștefan. 

— E un senior tînăr, cu numele Jder, cuvioase părinte 
Geronimo. | 

— A, mi se pare că am auzit ceva în legătură cu nu- 
mele ce rostesti domnia ta. 

— Se poate. 

— Dacă nu mă înșel, la masa înălţimii sale Voievo- 
dului Alexandru, la Bacău, s-au aflat boieri care au vorbit 
cu căldură înălțimii sale despre felul cum s-a început răz- 


251 


boiul cu necredincioșii, la sfîrşitul lunii octomvrie, acum 
trei săptămîni. Acest Jder ar fi călcat hotarul și a atacat 
pe necredincioşi, prinzind doi nobili, inamici vechi ai mă- 
riei sale. 

— Așa doresc să fie soarta tuturor dușmanilor lui 
Vodă, a suspinat postelnicul ; căci măria sa nu luptă pen- 
tru dobindă, ci pentru credinţă. 

— Deci acesta este? Și a făcut el singur asemenea 
ispravă ? 

— Mai mult sau mai puţin singur. Te încredinţez, cu- 
vioase părinte, că acest tînăr are minte cît și vitejie. 

— Oricum, am înţeles că trupa ce avea era mică față 
de duşmanii pe care i-a înfruntat. 

— Poate să fi fost aşa. Spunea ceva, cumva, despre 
asta, înălţimea sa Voievodul Alexandru ? | 

— Nu spunea ; am văzut pe faţa sa puțină ceaţă — ţi-o 
spun numai domniei tale — deci fapta m-a interesat 
tocmai prin asta și am păstrat-o în amintire. Am înţeles 
că Voievodul Alexandru ar îi fiind un tînăr prinţ doritor 
să iasă la isprăvi şi izbinzi, așa ca să se povestească despre 
înălțimea sa ceea ce auzea povestindu-se despre altul. 
Mi-a plăcut însufleţirea aceasta şi am lăudat-o cătră se- 
niarii venețieni. 

Postelnicul a încuviinţat : 

— E adevărat că se găsește la Voievodul Alexandru 
dorinţa aceasta. 

— Numai dorinţa ? 

— Deocamdată atit, părinte Geronimo ; cînd va fi în 
vîrsta părintelui său va săvirşi poate și Voievodul cel tî- 
năr măcar unele din cele pe care stăpînul nostru le săvîr- 
şește așa cum se vede. | 

— Am auzit și despre alte lucruri ciudate... ispiti cu 
voce blîndă părintele Geronimo pe postelnic. 

— Cuvioase părinte, răspunse grăbit boierul muntean ; 
nobilii din ţara asta nu-și prea stăpînesc limbile. E bine 
să nu crezi nimic din ce-ai auzit. 

— Așa am să fac, postelnice. Observ că nu ţi-s prea 
dragi boierii moldoveni. 

— Unii îmi sînt dragi ; alţii nu. Dacă i-aș judeca după 
felul cum poartă şi mînuiesc sabia, s-ar cuveni să-mi 


252 


placă. toţi.; dar eu. îi judee după lipsa de statornicie, după 
duşmănia cu care privese- pe străini, după trufia lor; după 
dorința necurmată de a trage de limbă pe oaspeţi, ca să 
afle: toate cîte sint pe pămînt. 

Dominicanul zîmbi, privind ţintă: pe postelnic. 

. — Deci nu-ţi place, postelnice, dorința: asta a unora 
de a afla? 

— Nu-mi. place. la: semenii. mei ; o găsesc firească: la 
părintele Geronimo della Rovere. 

„Călugărul se veseli o clipă; își conteni întrebările şi 
îircepu. a: fi cu luare-aminte. la priveliștile ce se desfăşu- 
rau în juru-i, în soarele luminos:al amiezii. De la plecarea 
din Roman nu. întîlniseră: pe. cale. nici o fiinţă: omenească. 
Tropotul monoton al escortei și întinderile goale se prelun- 
giră: îndelungă vreme. 

Într-un tîrziu iar se întoarse, c-o înfăţişare de prie- 
tinie, cătră postelnic. | 

— E frumoasă: țara asta, grăi el; nu înțeleg de ce-mi 
apare aşa. de tristă. 

— E frumoasă, căci e lucrarea minilor lui Dumnezeu, 
răspunse postelnicul. Ștefan ; însă oamenii care o locuiesc 
n-au. avut cînd aşeza- pe- ea: semnele: bucuriei. l-au înecat 
neeontenite valuri în veac. I-au lovit și i-au stropșit hoar- 
dele mongolilor: N-au putut agonisi nimic statornic. Locu- 
inţile. nu. și le-au putut dura: decît din lemn și glod ; mulţi 
au. urmat pilda. fiarelor, care se ascund în pămînt: În fie- 
care dimineaţă acest popor a mulţămit Domnului Dumme- 
zeu nu.atît pentru pine, căci asta are cu îmbielșugare, cît 
pentru viaţă, care-i ca floarea din rîpa Nistrului : o arde 
vintul stepei. Pe cînd ei mulțămeau, dimineaţa, pentru lu- 
mina. ce le-o îngăduie Dumnezeu, adesea- hoardele se şi in- 
virtejeau cătră hotarul lor. Se învilvorau zările de pîrjol 
șp acești pămiînteni nu puteau hălădui decit în codru şi în 
munte. Numai în partea.asta: de lume meşterii lemnari s-au 
îndemnat a pune: două proţapuri la car, unul în faţă, altul 
îndărăt : ca: să-si poată oamenii schimba calea cu ușurință 
în strîimtori, aducînd numai boii din partea cealaltă în 
partea de dincoace. Meșteşug: de război m-au avut, cărti 
m-au. rîvnit la: bunurile altora; au deprins numai să se 
apere ca de furtuni, pojar şi îneeuri. De la aceste stihii au 
învăţat să: se miște: repede lovesc, cu repejune se retrag. 


253 


După harţuri, se întorc să-și caute morții, ca să le dea, în 
pămint, hodina poruncită de datină. Pe urmă nu uită po- 
menirile, săpind fîntîni pentru drumeţii însetaţi și făcînd 
praznic din holda fiecărui an ; astfel un rînd de oameni 
se leagă de alt rind de oameni, aşteptînd în viitorime un 
veac de pace pentru copiii strănepoţilor lor. Această lume 
neliniștită încearcă Voievodul s-o aşeze în hotarele ei; 
unui asemenea loc al negurii vrea să-i dea măria sa lu- 
mină. Cea dintăi putere ce așează din stîncă sînt sfintele 
lăcașuri închinate lui Dumnezeu Hristos. A doua putere ce 
vrea să aşeze măria sa e dintr-un material mai tare decit: 
piatra: e rinduiala sufletească sub lumina credinţii. De 
aceea acuma ţara se ridică împotriva valului ismailite- 
nilor. 

Călugărul dominican asculta, privind gînditor zarea 
satelor și cumpenele fîntinilor ici-colo, în șesuri. Departe 
umbla o turmă de oi pe malul unci ape, printre dumbrăvi 
pustii și ovoare acoperite de zăpezi nouă. 

— Sfîntul nostru părinte papa, vorbi dominicanul, a 
mai avut soli care au ajuns în aceste părţi de lume. Nu știu 
dacă au cunoscut pe Voievodul Ștefan. Unii poate l-au 
cunoscut, alţii au adus știri despre măria sa de la curţile 
regilor noştri binecredincioși care sînt vecini Moldovei. 
M-am învrednicit și eu a cunoaște aceste feţe auguste. De 
la nobilii maghiari și leşi am ascultat cele mai frumoase 
vorbe cu putinţă despre Riga Matiaș și Cazimir-Crai. Aş- 
teptam și de la domnia ta o apologie într-aceeaşi măsură 
a acestui Voievod ; iar domnia ta nu-mi dai decît lămuriri 
istorice. E un om simplu? E un bărbat cultivat? E un 
aventurier inspirat ? Ce este ? 

— E un prinţ adevărat, cuvioase părinte, ieșit din su- 
ferinţa lumii de aici. 

Dominicanul întoarse o privire cercetătoare, așteptind. 
Postelnicul muntean avu un suris răutăcios. 

— Statele din Apus, zise el, se bucură de huzur, au 
moștenit cetăţi și bunuri și pînă la ele n-ajung loviturile 
hoardelor — pentru că stau aicea asemenea voievozi pu- 
ţin cunoscuţi, cum este Domnul meu. Au mai fost şi alţii: 
Castriotul și Iancu de la Hunedoara, cărora le-au venit în 
ajutor vorbele diplomaților sfîntului scaun ori ai măritei 
Republici venețiene. Să nu vă supăraţi dacă socot că soli- 


254 


ile de astăzi au acelaşi scop. Totuşi Domnul meu are nevoie 
nu de vorbe şi epistole. | 

— Iubite domnule postelnic, se amestecă în vorbire 
unul dintre venețieni, care ascultase cu luare-aminte pînă 
atunci ; te rog stăruitor să binevoiești a-ţi schimba părerea 
în privinţa noastră, 

— Mi-o schimb cu plăcere, domnilor mei, dacă îm- 
prejurările și faptele îmi îngăduie. 

— Te încredinţez că sîntem gata să tragem şi noi spada 
pentru Hristos. 

Postelnicul avu iar zîmbetul lui strîmb. 

— Strălucite seniore, se înclină el cătră venețian, îmi 
îngădui să atrag luarea-aminte a domniei tale asupra oş- 
tenilor liberi care ne întovărășesc şi asupra comisului 
Onu Păr Negru care-i călăuzește. Vă poftesc să credeţi că 
săbiile lor sînt bune și ascuţite. Voievodul nostru are și 
castele, după putinţa vistieriei sale. Dar n-aş cuteza să 
spun că toate aceste săbii, adăugînd și pe ale domniilor 
voastre, fac un sfert din: numărul oștenilor lui Antihrist. 
Vine asupra Moldovei o oştire pe care Ismailiteanul o soco- 
teste nebiruită. 

Călugărul dominican suspină : 

— Cele trei sferturi care lipsesc vor fi împlinite de 
ocrotirea lui Dumnezeu. 

— Amin, se închinară seniorii venețieni. 

Postelnicul îi privi pe rînd în tăcere și nu rosti nici un 
cuvînt de răspuns. 

So.ul gle la Rim păru a-și scutura fruntea ca de o umbră 
și se întoarse iar cătră postelnic, cerîndu-i cu ochii în- 
găduinţă să-şi urmeze amîndoi sfatul început. 

— Sint doritor, începu iar el cu voie-bună, să ascult 
toate laudele ce se pot aduce prinţului domniei tale. 

— Unii prinți şi regi au nevoie de laude, zîmbi postel- 
nicul Ștefan, după cum are nevoie de laude un vin îndo- 
jelnic. Vinul de preţ mare m-am obişnuit a-l bea în tăcere. 
Îl veţi cunoaște şi domniile voastre în același chip.. 

— Vorba asta îmi place, încuviinţă dominicanul. Sînt 
de părerea domniei tale în ce priveşte vinul. Mă îndoiesc 


255 


că oamenii pot ajunge la asemenea desăvirșire. Aș dori să 
aflu unde și-a deprins știința diplomatică :și -meşteşugul 
armelor Voievadul domniei tale. 

— Pe cit înţeleg, cuvigase părinte, se ascuţi iar pos- 
telnicul Ștefan, știrile ce aveţi de la curţile crailor despre 
ŞȘteian-Vodă îl socotesc înrudit pe măria sa cu urşii şi cu 
bourii mai mult decît cu doctorii filosofiei. Vei avea plă- 
cerea, părinte, să cunoşti că măria sa a băut apa înţelep- 
ciunii din aceeași fiîntînă răsăriteană din care :s-a adăpat 
Apusul. În tinereţa sa, Ştefan-Vodă, a stat la învăţătură 
între monahi și dascăli -ai Bizanțului. 

— Voi avea deci plăcerea să mă înţeleg cu mărita sa în 
limba elină ? 

— Vei avea plăcerea asta, cuvioase părinte, -şi plăcerea 
va fi și de partea Domnului meu. Socot că te vei îndemna 
deasemenea, cuvioase părinte, să cunoşti şi bisericile pe 
care le-a înăițat măria sa lui Hristos. Ca.să le ridice măria 
sa .a adus meşteri din ţara Italiei. Zugravii i-a chemat din 
Răsărit. Însă -și unora și altora măria sa le este călăuz, ce- 
rindu-le să-și supuie meșteșugul lor gusturilor şi gîndu- 
rilor mărici sale. | 

— Atunci cheia sufletului său e cu totul alta decit 
ne-am putut-o închipui. | 

— Dacă nu e-supărare, e cu totul alta. 

— Mă bucur nespus, aflînd asta. 

— Bucură-te, părinte, şi-ţi spune bucuria şi-n limba 
latină ; măria sa te va înţelege deasemeni. 

— Mă aflu plin de uimire, mărturisi, mișcat, părintele 
dominican. După ce m-am mirat de asta, îmi dai voie, 
cinstite postelnice, ca să mă mai mir de alta și -să mă în- 
treb : Cum poate -şi cu ce poate sta asemenea Domn în- 
tr-un război ca cel ce se pregătește şi-n războaie ca cele pe 
care le-a avut ? 

— În ce priveşte oamenii, cuvioase părinte Geronimo, 
Domnul s-a îngrijit ca să aibă pe unii ca cei pe care i-ai 
văzut. 

— Am văzut pe acești călăreţi din cârtea lui Herodot. 


256 


— Mai vechi, cuvioase părinie Geronimo. Și legaţi de 
acest pămînt în care dorm părinţii lor din milenii. Venitu- 
rile trebuitoare oștilor curg în vistieria măriei sale de la 
vămile drumurilor de nesoţ. De cînd Ismailiteanul a tăiat, 
calea mării din mijloc prietinilor noștri venețieni, s-au 
întocmit căi de negoţ continentale. Iar drumul cătră Cata 
și cătră aromatele răsăritene trece prin Moldova. Este o 
vorbă în. ţara asta : 


Decît domniile, 
Mai grase-s neguţătoriile... 


Venitul acestor vămi măria sa Ştefan îl jertfeşte lui 
Hristos. După ce a apucat domnia, ani și ani s-a pregătit 
pentru acest sfîrșit. 

— După cît am aflat, postelnice, și domnia ta ai avut 
a suferi de ieșirea acestui prinţ în arenă. Căci domnia ta 
ai fost nobil al lui Basarab. 

— Am fost boier al lui Radu-Vodă Basarab ; dar inima 
mea cra alături cu luptătorul pentru credinţă. Am  sfă- 
tuit pe Basarab-Vodă să se întoarcă de cătră ismailiteni ; 
măria sa nu m-a înţeles și a căzut între necredinciosi. 
Destinul meu este să cad între ostașii creștini. 

— Deci te îndoiești de biruința prinţului Moldovei ? 

— Poate se îndoiește și măria sa, dar nu pregrtă nici 
o clipă. Să nu zîrabești, părinte Geronimo, cînd îţi voi 
spune că sîntem aici în slujbă sîîntă. 

Dominicanul a întors spre boierul muntean ochi care 
străluceau de lacrimi. | 

Urcau în. acel ceas al sfatului lor o colină deasupra 
văii Siretului. Depărtate întinderi se vedeau în soarele 
amiezii cătră sate, care nu se deosebeau decit pin stilpi 
luminoși de fum de priveliștile înconjurătoare. În fund 
erau păduri ; în alt fund, codri; mai în fund, un munte 
mare, cu pisc de omăt trandaiiriu. 

Cît au stat în popas, au avut această privelişte mă- 
veaţă a Ceahlăului în urma lor. După aceea au coborit pe 
o colină domoală într-o vale ascunsă. La un corn de dum- 


257 


17 — Frații Jderi, vol. III 


bravă au ieșit de pe o potecă nevăzută doi călăreţi, 
dulame și cușme la fel ca ale răzășşilor lui. Jder. Şi-au 
impins caii cătră comis, i s-au închinat și i-au spus citeva 
cuvinte, apoi s-au desfăcut de pile şi s-au dus înainte 
„cătră alte dumbrăvi, pe alte poteci tăinuite 

Comisul Onu a venit spre postelnic. 

— Cinstite postelnice, a zis el, trebuie să grăbim; 
măria sa'ne așteaptă înainte de asfinţitul soarelui. 

— Bine, să silim caii, s-a învoit postelnicul Ștefan. 
Să ştii, comise Onu, că acești boieri venetici şi acest popă 
rimlean se ţin pe cai tot așa de bine ca și răzăşii domniei 
„tale. 

— Asta n-oi crede-o, cinstite postelnice, se  fuduli 
Jder. | 
. — Ba s-o crezi, comise Onu. Și ce alta i-au mai spus 
acei doi călăreţi..? 

— Mi-au mai spus că unii brăileni s-au arătat în 
preajma Cetăţii Crăciuna. Mă gindesc că mai degrabă 
m-aș afla acolo decit cu acești papistași. 

— Totuși, dacă măria sa ne-a trimes să-i aducem, să 
știi că măria sa își are ale sale socoteli. Nici noi, nici 
aceşti străini nu le cunoaștem ; dar voia măriei sale tre- 
buie s-o împlinim. Să ştii, comise Onu, că veacul său nu-l 
preţuiește îndeajuns pe măria sa. Și mai află că mi s-a 
arătat vedenie de izbîndă la asfinţit, cînd s-au dat la o 
parte piclele Ceahlăului. Toată partea asta de ţară a văzut 
minunea ; unii vor fi înţeles și s-au veselit. 

Jder a părut că se înfricoşează la început de aceste 
vorbe. După asta i s-au luminat privirile, și îndată bu- 
nă-vestirea postelnicului Ștefan a trecut între răzăşi. Cînd 
şi-au pus caii la umblet, grăbind mersul solilor la Dom- 
nie, ceva din bucuria fețelor lor a părut a se răsfrînge și 
asupra priveliștii. Cuviosul părinte Geronimo della Ro- 
vere a văzut deodată o turmă mare de oi poposită în vale, 
'cu tot tarhatul coborit de pe asini. leșise hora în margi- 
nea satului, ca să fie păstorilor petrecere. Bacii cei bătrîni 
cu saricile miţoase pînă la pămînt stăteau rezemaţi în 
bîte privind tineretul. Doi dintre ciobanii tineri își lepă- 
daseră miţele grele la pămînt și pășiseră cătră feciorii 


258 


din partea locului. Erau doi juni înalţi și mlădioşi. Dă- 
duseră drumul de sub căciuli pletelor. Cît sînt în slujba 
oilor, — dădea lămurire italienilor postelnicul Ştefan — 
acești păcurari îşi ţin părul sub cușmă. La sărbători ale 
tinereţii, cum e hora de azi, își lasă valurile de păr să le 
bată șalele, pînă la chimir. 'Unul avea plete bălai, altul 
negre-corb. Avîntul cu care jucau împreună cu feciorii 
satului danţul voinicesc, la sunetul cimpoaielor, avea 
ceva înaripat și sălbatic în același timp. Ţara părea din- 
trodată veselă şi fericită părintelui Geronimo. 

— Însă asta nu-i decit o înşelare, își tălmăci postel- 
nicul gindul său. Adevărat este că hora nu îmbătriînește 
si nu se întristează niciodată ; dar în dosul bucuriilor 
celor mai aprige stă la pîndă aceeași grijă crincenă de 
care vorbeşte un poet vechi. 

'— Într-adevăr, priveliștea nu mi se mai pare veselă, 
mărturisi, cu ochii umbriţi, părintele dominican. 

Cînd au trecut în cealaltă parte a satului, printre că- 
suţe albe şi uiliţi înguste, au văzut alt popor adunat la o 
înmormintare, lîngă bisericuţa de lemn. Bătea un clopot 
siios, risipindu- și sunetele spre păduricea de stejari 
de-aproape, și mortul, în sicriu deschis, era purtat într-un 
car cu boi porumbi, întovărășit de neamuri : bărbaţii cu 
capetele goale, muierile cu broboade cernite. Preotul, în 
odăjdii, călăuzea alaiul ; ; două bătrine desfășurau din cînd 
în cînd poduri de pinză, ca să poată trece călătorul spre 
veșnicie, în lumea umbrelor. Alte babe, bocitoara, 
cîntau cu jale după sicriu. Pilcul de răzășşi al 
lui Jder s-a oprit, salutind cuviincios pe necunoscutul 
care se ducea spre o lume mai fericită. Totuși bocitoarele 
jeleau mîhnirea neamurilor. 

Cu fruntea descoperită, părintele dominican privea 
şi asculta cu încremenire. 

— Am vedenia unui rit pe care îl credeam scufundat, 
a zis cuvioşia sa cătră postelnic. Credeam că asemenea 
voceratrice n-au mai rămas decit în munţii sălbatici ai 
Sardiniei. 

— Se află și la noi, la Vaslui, pe tărîmul celălalt, a 
imbit strîmb cătră dominican dumnealui postelnicul. 


259 


CAPITOLUL XIV 


ÎN CARE SE ARATĂ CE SPUN 
SOLII ; IAR LA URMĂ NE ÎNTII- 
NIM CU HRANA-BEG 


[ia 22 a lunii noemvrie, părintele dominican Geronimo 
della Rovere dădea papii Sixt cea dintăi înştiinţare despre 
solia sa la curtea Voievodului Ștefan. 

«Această curte, sfinte părinte și stăpine, scria domini- 
canul în cartea sa, se află improvizată într-un tîrg pri- 
mitiv cu numele Vaslui. Orașul de scaun al Dom- 
nului e în miazănoaptea ţării, la Suceava. Acolo își 
ține Doamna și averile, într-o cetate întărită ca și 
cetăţile noastre, cu garnizoană bună. Însă prevăzînd de mai 
multă vreme războiul cu Sultanul Mehmet, Voievodul şi-a 
întocmit tabără aici într-o regiune aleasă cu îngrijire, 
unde condiţiile naturale îi dau putinţă de bună apă- 
rare faţă de orice invazie. După asta am cunos- 
cut că acest prinţ are, între alte însușiri, o chib- 
zuinţă strategică puţin obișnuită frunţilor înccronate. Un 
prietin al meu de aici, bărbat întru totul deosebit şi culti- 
vat la școlile venețienilor, pe care îl voi numi signor pos- 
telnic, îmi spunea într-o sară, cu privire la coroanele Re- 
gilor, că ele sînt trebuitoare ca să puie strălucire materială 
acolo unde s-ar cuveni să fie strălucirea spiritului. 

N-aș putea susţine că Voievodul Moldovei nu mi s-a 
arătat şi mie, în primul ceas, întru toată măreţia unei curți 
orientale, căci așa cere rinduiala cînd vin solii. Se afla 
învestmîntat în strai bizantin de brocart şi aur și spătarul 
său, jupiîn Mihail Vrinceanu, îi purta cununa, buzduganul 
Și spada, iar în jurul său toţi boierii se înșşirau în haine 
grele și lungi. Obiceiul acesta l-au primit moldovenii de 
la curțile principilor bulgari și sirbi, odată cu limba slavă 
a cultului lor și a cancelariei; şi unii și alţii încearcă a 
imita Bizanțul ; dar sub ceremonial am cunoscut un băr- 
bat asupra căruia Domnul Dumnezeu a binevoit a-și co- 


bori harul. 


260 


Se aflau în fața palatului puține trupe, cu zale şi su- 
liți. Insă în toată împrejurimea observam tabără mare de 
corturi şi bărăteci de lemn c-o rînduială strictă. Signor 
Onu, comandantul cortegiului nostru alcătuit din oameni 
ai ţării, a oprit printr-un semn al mînii coloana, și atunci 
toată răzășimea — cum se spune acestei călărimi — și-a 
descoperit capetele şi, printr-un singur gest, oamenii au 
pus cuşmele între urechile cailor. 

— Să trăieşti, măria ta, am adus solia, a zis singur 
Onu. 

După cit am înţeles de la signor postelnic, aceste vorbe 
nu erau în protocol ; totuși Voievodul a zimbit şi i-a plăcut, 
ținuta oamenilor săi. Atunci răzăşii s-au desfăcut în dreapta 
și-n stînga, deschizînd trecere ; Domnul a făcut doi pași îm-. 
potriva noastră ; noi am descălecat şi ne-am dus cu grabă 
spre el închinîndu-ne. Cînd ne-am ridicat fruntea, am bă- 
gat de samă că Voievodul ne cercetează cu luare-aminte. 
N-aș înţelege de ce privirea mărici sale s-a aţintit asupra 
mea îndelung. M-am simţit tulburat și mișcat. 

-— Bine-aţi venit, domnilor, la curtea noastră și în ţară 
părinţilor mei... a zis măria sa. 

Signor postelnic mă prevenise că Domnul vorbeşte ita- 
liana. Totuşi surprinderea nu mi-a fost mai mică decît plă- 
cerea. În același timp căutam un anumit sens cuvintelor : 
„În ţara părinţilor mei.. 

Cată să mărturisesc, “sfinte? păr inte și stăpîne, că de mai 
multe ori, în acest loc unde am ajuns, am avut îndemn lăun- 
tric a mă socoti într-o regiune misterioasă și între oameni pe 
care încă nu-i pot descifra. Religia acestor ţinuturi e gre- 
cească, totuşi datinile ce observ au în ele ceva cu totul par- 
ticular. Limba ce se vorbeşte obișnuit în popor ori între no- 
bili e alta decît arhaica slavonă a cancelariei, așa cum la 
noi, în Apus, limba vulgului e una ṣi vechea noastră latină 
alta. Fără să vreau am băgat de samă unele ecouri asemă- 
nătoare între muzica limbii de aici și dialectele italiene. Am 
auzit desluşit chiar vocabule sarde și spaniole. Multe alte 
lucruri misterioase m-au tulburat în felul de a fi al oame- 
nilor, în chipul cum privesc ei moartea și viața. Mă aflam 
departe, la hotarul lumii barbarilor, și totuși nu mă sim- 
team străin. E fără îndoială o iluzie, datorită înclinării mele 


261 


cătră poezie ; totuși trebuie s-o mărturisesc părintelui şi 
domnului meu. 

După ce ne-am spus numele și calităţile, Voievodul s-a 
inchinat spre noi cu voie-bună și ne-a spus: 

— Domnilor, binevoiţi a îngădui să tacă puștile şi pi- 
vele ce trebuiau să sune în onoarea domniilor voastre. Mai 
potrivit e să păstrăm pulberea pentru alt scop. Vă rog să 
mă urmaţi în- casa lui Hristos, ca să ne închinăm lui şi să-l 
rugăm să dea bună lumină sfatului nostru. 

L-am urmat în tăcere, în paraclisul curţii domnești. 
Acolo au slujit trei preoţi întru lauda lui Dumnezeu Hris- 
tos. După ce-am ieșit de-acolo, Domnul ne-a îndemnat să 
trecem în camerele pregătite pentru noi ; slujitorii noștri 
ne-au adus sacii de piele cu lucrurile şi ne-am schimbat 
hainele de drum. Nu mult după asta aprozii ne-au poitit 
la cină. Nu m-au interesat mîncările, cît oamenii. Și în 
afară de cei pe care-i știam, am cunoscut la masa dom- 
nească pe un cleric cu înfăţişare ascetică de care m-am 
legat numaidecit. Duhul său nu e neliniștit şi caustic ca al 
domnului postelnic, ci paşnic și blind, însă cu destulă ascu-. 
time. Are numele Amfilohie arhimandrit ; pare sfătuitor 
de orice clipă și secretar intim al Voievodului. În stînga îl 
aveam pe cuvioșia sa ; în faţă pe Domn. În urechea mea 
stingă a pătruns destulă dulceaţă de vorbe în limba zei- 
lor Olimpului ; iar în faţă aveam fisura energică și lu- 
minată a Voievodului. Cătră sfîrșitul cinei, cînd paharni- 
cul său i-a înfățișat cupa de vin cu toate formele consa- 
crate, gustind din ea şi apoi înghenunchind şi prezentîn- 
du-i-o, am ascultat şi din gura măriei sale cîteva cuvinte 
pe care nu mă obișnuisem a le auzi la curţile altor prinți. 

A închinat cupa în cinstea stăpînilor noștri. A adăogit : 

— Cinstiţi oaspeţi, bănuiesc că prinții care v-au tri- 
mes la mine ca să cunoaşteţi ce fac și ce pregătesc au o 
îndoială în privinţa acestui război. Eu socotesc că pute- 
rea lui Sultan Mehmet e mare, însă n-o cred nebiruită. 
N-aş.fi în stare singur s-o înfring și nădăjduiesc în aju- 
torul Domnului Hristos. Potrivit ar fi, pe lîngă ajutorul 
lui Dumnezeu, să am și ajutorul fraţilor mei creştini. Să 
ne  înarmăm pe dinlăuntru cu credinţă tare, dar pe din- 
afară să nu uităm a pune zale și a ţinea în mină sabie 


262 


ascuţită. Inainte de acest război am căutat să aşez de par- 
tea mea și alte împrejurări ; de aceea am înarmat cu oṣ- 
teni buni cetăţile mării și am împins pe ismailiteni din 
Ţara Românească peste Dunăre. Socotinţa mea este că 
Mehmet-Sultan e bine să rămiie dincolo de fluviu. Şi 
mai bine decît atît este să nu poată intra în cetăţile Mol- 
dovei : atunci căderii noastre ar urma căderea neoprită 
de nimic a fraţilor noștri care stăpînesc pe leşi şi unguri. 
Ori stăpînii domniilor voastre, ori frații noștri craii ar 
putea spune, dacă încă n-au spus, și mi se pare că au spus, 
că ajutorul ce cred eu folositor pentru creștinătatea în- 
treagă ar fi în rindul întăi folositor intereselor mele şi de 
aceea îl cer. lar eu am să răspund în puţine cuvinte. Cu- 
noscînd bine puterea lui Mehmet-Sultan, m-aş putea al- 
cătui lesne cu înălțimea sa, ca să-mi fie mie bine și să 
aibă această ţară tihnă. Dacă pun eu la pămînt sabia, mă- 
ria sa Mehmet se îmblinzește îndată. Dar eu nu pun la 
pămînt sabia, eu sînt oștean al credinţii mele, şi războiul 
ce pregătesc e un război pentru suflet, după cuvîntul sfint 
că omul nu se hrănește numai cu pine. 

Taina acestor mărturisiri s-o cunoască Dumnezeu ; eu 
am primit lovitura lor pînă în fundul sufletului ; am cu- 
prins mîna părintelui arhimandrit Amfilohie și am strins-o. 
M-am cufundat după aceea în sine-mi, am închis o clipă 
ochii și m-am rugat pentru izbinda Voievodului. 

Se aflau la cina domnească cei mai mulţi dintre nobilii 
măriei sale, unii ocirmuitori de ţinuturi, alţi: împlinind 
anume slujbe la curte, după rînduiala Împărăției ruinate 
a Răsăritului. Mai erau, în afară de aceștia, şi alții, stă- 
pînitori bogaţi de pămiînturi, care aduceau Domniei con- 
tingentele lor de oaste. Îi observam și, în același timp, 
ceream lămuriri părintelui arhimandrit. Infăţişarea lor 
bărboasă și violentă îmi îngăduise de la cea dintăi privire 
să-i așez în categoria anumită a oamenilor necultivaţi care 
dau fiinţii lor cu îmbielșugare din seul şi laptele pămiîntu- 
lui. În ce privește preocupările spirituale, fără îndoială ză 
între ei şi supușii lor nu e mare deosebire. Cu toată cul- 
tura de care se bucură patria noastră, avem și noi destui 
de-aceștia. Înainte de a veni Ştefan-"/-dă- la cîrma Mol- 
dovei, toţi aceşti boieri nu se îndeletinceau decit cu intri- 
gile politice. și împărecherile în jurul pretendenţilor la 


263 


tron. Ţara n-are un statut anumit al succesiunii voievozi- 
lor. Nu se cere Domnului decît să fie din stirpea stăpini- 
torilor vechi și legitimi ; nobilii au datoria să aleagă pe 
cel mai vrednic. Cum s-a îndeplinit această sfintă dorinţă 
a întemeietorilor, care au ţinut să aşeze ca lege suverană 
a domniei virtutea, își va putea da sama sfintul meu pă- 
rinte și stăpîn cînd îi voi spune că Voievodul Ștefan & 
apucat dreptul său de moștenire după ce, un sfert de 
veac, ţara a fost frămintată de. lupte lăuntrice, trădări, 
omoruri între fraţi şi neamuri. Însuși părintele său Bog- 
dan-Vodă fusese tăiat de un frate în aceste amestecuri. 
Dumnezeu a trimes ţării la timp pe bărbatul dorit de 
morţi și aşteptat de vii. Braţul măriei sale a lovit, a stă- 
pînit și a călăuzit. Mă întrebam în acca oră, cînd îi pri- 
veam pe toţi, bătrîni și tineri, prin ce meșteșug iscusit 
izbîndise Voievodul Ştefan să facă a fermenta în ase- 
menea amfore primitive vinul nou al unui ideal? Sim- 
team în cei mai mulţi o comunicare caldă cu prinţul lor 
și o iluminare sufletească, și socoteam asta încă una din 
tainele pe care le întîlnesc la fiecare pas în acest colț de 
pămînt. 

Părintele Amfilohie arhimandritul, cercetător mai rece 
al oamenilor de care mă interesam, îmi dădea a înţelege 
că s-ar putea tălmăci asemenea prefacere nu numai prin- 
tr-o înriurire mistică, ci mai ales prin puterea Voievodului 
de a-și impune autoritatea. Cum judeţul său e totdeauna 
drept şi neînduplecat, măria sa ar socoti că păcătuieşte 
față de Dumnezeu dacă nu l-ar sprijini cu sabia. De la 
inceput Domnul Moldovei a adus în jurul său oșteni buni 
pe care a știut să-i alcagă și să și-i facă devotați. Cu o 
curte care numără zece ori douăsprezece mii de săbii, 
dacă ai însușirile necesare stăpînitorilor, poţi pune rîn- 
duială acolo unde a fost anarhie. 

— Însă nu e numai asta, a adaos zîmiiind părintele 
arhimandrit ; cred și cu, cum cred toţi moldovenii, că 
Domnul Dumnezeu a ales și a trimes la vreme Domn 
acestui pămînt, în acest veac de restriște. 

Rog pe sfîntul meu părinte și stăpîn să binevoiască a 
nu: zimbi de toate aceste reflecţii ale mele, fäcute în- 
tr-o atmosferă de furtună apropiată. Să Linevoiască pä- 


264 


rintele și stăpinul meu să aştepte cele nouăzeci şi nouă 
de zile de care vorbesc astrologii naivi de aici, şi, dacă 
Ismailiteanul va fi înfrînt, stăpînul și părintele meu să-mi 
dea dreptate. 

Mărturisesc că și cu. cred în izbîndă ca şi toţi cci din 
jurul meu. E destul și asta pentru a înţelege în parte pu- 
terea acestui om de la marginea lumii.» 

Cam îm aceeași vreme îndrepta o carte de taină unul 
din solii venețieni, signor Giuseppe Vanini, vărului și 
ocrotitorului său gran sisnor Andrea Varini, membru în 
consi-iul de zece al Republicii. 

«Prea strălucite domn și iubite vere, scria signor 
Giuseppe, niciodată nu mi-aş fi închipuit că de Ja somp- 
tuosul nostru San-Marc, și de la Palazzo Dogale şi de la 
Garfa și Osteria Nera, și de la palatele noastre de mar- 
moră în afară și aur înăuntru, voi ajunge într-un loc de 
pedeapsă ca acesta întru care mă aflu. De aici de la Vas- 
lui, pînă la Pontul Euxin nu-i departe. Acolo a suferit 
Ovidiu ; aicea sufăr eu. N-am găsit nimic din obiceiurile 
noastre, din mincărurile noastre, din petrecerile noastre. 
Doamnele frumoase cu care sintem prietini au rămas la 
Veneţia ; aicea așteptăm să ne covirșşească în curînd ar- 
miile nenumărate ale necredincioșilor. Cine poate fi atit 
de lipsit de logică încît să-şi închipuie că Voievodul Ște.. 
fan, cu mijloacele lui destul de sărace, ar putea săvirşi 
mai mult decît Veneţia şi decît regi mari împotriva Pă- 
giînului ? 

Trebuie să recunosc Voicvodului multe însuşiri; e un 
prinţ adevărat și m-am bucurat de bunăvoința măriei 
sale ; mi-a pus întrebări în limba noastră și a părut atins 
de complimentele ce i-am făcut; are oaste în leafă din- 
tre cele mai bine întocmite ; are în sprijinul său și pe 
autohtoni, ceea ce mi s-a părut interesant; are încre- 
dere în sprijinul divin şi-i dau dreptate să creadă că-l va 
avea, deşi e schismatic ; nu văd însă cum toate acestea 
la un loc, adăogind și îndemnurile noastre cele mai ener- 
gice, ar putea opri valul care înaintează. Se spune că So- 
liman-Beg a şi atacat hotarul Moldovei. 

Mărturisesc că în minuni nu cred. Așa că nu aştept 
decit întoarcerea mea la Veneţia, unde am lăsat toate 


265 


cele iubite și plăcute... Vei deschide ochii cu uimire cînd 
îţi voi face cunoscut că aici e iarnă de patru săptămîni. 
Unele zile sînt frumoase, de şi reci, soarele strălucește în 
cer senin peste cîmpii și colibe, alte zile umplute de ceaţă 
imi închid şi modesta privelişte a sus-ziselor cîmpii și 
colibe. Muzici și baluri n-avem; cărţi şi șah nu joacă 
nimeni ; nu-mi rămîne decit o singură îndeletnicire : măr- 
turisesc că e plăcută și am la ea buni tovarăși. Ca să beau 
vinul foarte bun al ţării, am nevoie numai de cupă; to- 
varășii pe care întimplarea mi-i pune la îndămiînă mă în- 
teleg fără cuvinte. Gestul braţului drept e singura noastră 
elocvenţă. Am auzit că şi măria sa Voievodul iubeşte ase- 
menea îndeletnicire, însă pînă acuma n-am avut onoarea 
să-i fiu adversar. Ar fi spunînd unii și alţii că măria sa, 
de cînd se află cu oștile în această tabără, duce viaţă 
aspră, ajunează des şi înlătură întrucîtva de la mesele 
sale îmbielșugarea acestui rod dumnezeiesc. Măria sa 
gustă numai o dată din cupă; după aceea se întoarce la 
grijile, poruncile, cercetările sale, c-o stăruinţă pe care 
o admir, însă o socot o zădărnicie a zădărniciilor. Binsin- 
teles nu spun asta în gura mare, dar o cred. desăvirșii 
înlăuntrul meu. 

lată care-i părerea curentă a unora dintre boierii 
moldoveni. Mi-a împărtășit-o singurul bărbat cultivat din 
țară — afară de Voievod, în faţa căruia sînt obligat să 
mă închin după protocol şi să accept că are toate însu- 
șirile prinților. Acest singur bărbat cultivat din ţară se 
numește .postelnicul Ștefan Meșter. Nu-ţi voi face por- 
tretul său fizic; să știi că nu e un Adonis; dar spiritul 
lui îmi place. - | 

— Turcii, argumentează domnia sa pentru alţii, sînt 
pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Fiind de 
-la Dumnezeu pedeapsă, nu se cuvine să ne împotrivim, ci 
cată să ne supunem lor. | 

E o logică neînduplecată pe care, dealtminteri, o cu- 
noaște și Mehmet-Sultan. Sprijinind-o c-un pahar de vin 
vechi, domnia sa postelnicul Ştefan îi îndoiește valoarea. 

De la domnia sa am cunoscut și niște versuri celebre 
în Orient, ale unui poet mahomedan cu numele Hafiz. 
Mi le-a rostit chiar în limba orisinală. I-am făcut obser- 


266 


varea că nu înţeleg nimic și domnia sa mi le-a tălmăcit. 
lată-le : 


Beţia e maică stricăciunilor, 
Dar această maică a stricăciunilor 
Are sărutare mai dulce decit o fecioară. 


După ce am descoperit că orientalii au poeţi așa de în- 
ţelepţi, m-am putut încredința cu ochii mei că moldovenii 
au prea frumoase muieri. Într-o călătorie pe care am fă- 
cut-o la Suceava, ca să vedem cetatea de scaun, am cu- 
noscut pe o doamnă care are numele neobișnuit de Can- 
dachia şi o frumuseţă cu mult mai puţin obișnuită decît 
numele., E vrednică de penelul pictorilor noștri, nu ca să 
înfăţişeze madone, ci o Salomee prezentînd lui Herod 
capul sfîntului loan Botezătorul. Pentru o sărutare a ei 
mi-aş da şi cu căpăţina, de și mă numesc Giuseppe. 

Se spune că tînărul moștenitor al tronului Moldovei, 
Alexandru-Voievod, care se afla în clipa aceea la Cetatea 
Sucevii, venit pentru noi solii din porunca părintelui său, 
ar fi fost cuprins de o patimă subită pentru această fru- 
moasă doamnă Candachia. Urmarea a fost, ca la orice curte 
de prinţ, că soţul, domnia sa boierul Cristea Păr-Negru, 
a fost poftit la Alexandru-Vodă, ca să se bucure de cu- 
vintele amicale și prețuirea neașteptată a tinărului său 
prinţ. Alexandru-Vodă i-a și spus că-l va cere părintelui 
său pentru curtea sa particulară, pe care o ţine la Bacău, 
cătră hotarul Ţării Ungureșşti. Signor Cristea Păr-Negru, 
tînăr nobil plin de vanitate, nu mai cunoaşte margini mîn- 
driei sale pentru asemenea alegere. Doamna Candachia mi 
s-a părut cu mult mai puţin încîntată. Cu spaimă am aflat 
că practică virtutea și iubește cu adevărat pe soţul său. Iată 
unde a trebuit să vin ca să descopăr îndeplinite poruncile 
ce se dau femeii în textele sfintei noastre religii creștine. 

Îţi voi mai spune în puţine cuvinte că ne-am înfățișat 
Doamnei Voievodului Ștefan, principesă din neamul îm- 
părătesc al Comnenilor. Mi s-a părut palidă și înfricoșată . 
de evenimente. Gurile rele spun, și agenţii noștri n-au în- 
tirziat să-mi comunice, că mîhnirea Împărătesei Maria s-ar 
fi datorînd mai cu samă unei tinere domniţe, fiică a lui 
Radu Basarab, Voievodul căzut al Ţării Românești. Această 


267 


tînără roabă n-are cchi decît pentru Domnul și stăpinul 
care a cucerit-o : ceea ce ar arăta că prinții şi prinţesele 
de aici sînt oameni, ca pretutindeni pe lumea aceasta. 

Mai folositoare mi-a fost la Suceava cunoştinţa unui 
oarecare stolnic Gavriluţă, boier şi el al lui Basarab ca și 
amicul meu postelnicul și oploșit aici cu jupîneasa lui. Altă 
frumuscţă, ceva mai îmbielșugată decit a jupinesei Can- 
dachia. Nu înţeleg cum pot ajunse pînă aici bărbaţi cu so- 
tiile lor, pe cînd cu mă aflu singur şi văduvit de toate. 
Îmi vine a crede că cei care ajung aici cu soțiile lor tind 
a deveni binefăcători ai celor singuri, cum sînt cu. 

Doamna aceasta, cu numele Dafina, e foarte sprince- 
nată și m-a privit îndelung cu ochii ci negri. Am aflat 
că n-ar fi admiratoarea soţului său, ceea ce m-a bucurat ; 
și al doilca zîmbet al său l-am primit pînă în fundul fiin- 
ţii mele. Cea din urmă anecdotă a iubirilor acestei doamne 
mi-a fost comunicată tot de domnia sa postelnicul. 

Se zice că soţul a intrat în camera soţiei tocmai cînd 
prictinul päşca peste fereastră. Cine-i acel prietin, Gavri- 
luţă stolnicul n-a putut şti. S-a întors cu gesturi semni- 
ficative cătră frumoasa jupîneasă Dafina, cerînd lămurire. 
Dar frumoasa jupineasă căzuse pe sapte şi se făcea moartă 
pe pardoseala camerei. Iubind-o profund, după duhul său 
simplu, stolnicul Gavriluţă a socotit-o pierdută pentru tot- 
deauna și a început a plinge și a se tîngui. După un pătrar 
de oră jupîneasa Dafina n-a mai putut suferi lacrimile lui 
care-i pătau obrazul sulemenit și a deschis un ochi. El se 
oprește din plîns și întreabă grăbit, ca să n-o vadă mu- 
vind iar : 

— Ce s-a întîmplat ? Spune, sufletul meu, ce este? 

— Era să mor de spaima ta... suspină ea. 

— Și acuma te simţeșşti mai bine ? 

— Nu ştiu, dragul meu soţ ; tot mă simţesc înfricoşată ; 
m-aș face bine și aș învia deplin dacă mi-ai jura ceva... 

— Jur! jur! se leagă numaidecît Gavriluţă. 

— Atunci jură, iubitul meu soţ, că n-ai văzut nimic. 

— Amin! se grăbeşte să încheie Gavriluţă drama. Şi 
jupiîneasa Dafina a înviat cu desăvirşire. 

Am binecuvîntat această înviere. O socotesc preludiu 
la mîngiierea unui biet nobil venețian în exil.» 


268 


Aceluiași mare domn și membru în consiliul secret de 
zece, i-a adresat carte și al doilea sol venețian, signor Guido 
Solari. 

«Nobilului meu protector, strălucitul domn Andrea Va- 
nini, cele mai respectuoase și recunoscătoare salutări tri- 
mecete Guido Solari, sol în Moldova. Și să ştii, nobilul meu 
domn şi protector, că am ajuns cu bine la această curte 
depărtată și așteptăm aici războiul cu necredinciosul Is- 
mailitean. | 

Despre lucrurile cele mai de căpetenie fără îndoială a 
scris înălțimii tale soţul meu de solie prea onoratul domn 
Giuseppe, ca unul ce se află mai virstnic decit mine, mai 
cu experienţă și mai cunoscător al lumii. Așa că cu n-aş 
cuteza să atac ca domnia sa problemele de strategie şi di- 
plomaţie. Am socotit însă că ar putea interesa pe înălţi- 
mea voastră unele împrejurări şi fapte de la această curte 
care mie mi s-au înfățișat într-o lumină deosebită. Între 
cele văzute, pe mine m-au interesat mai ales trupele de no- 
bilime mică rurală a ţării, cărora aici li se spune răzăși. 
Întăia oară i-am văzut pe răzăși la Roman ; şi un prietin 
al meu de aici, bărbat în vîrstă și instruit la noi la Veneţia, 
ne-a informat că acele contingente remarcabile prin înfă- 
țişarea și ţinuta lor servesc pe Voievod fără simbrie. Sînt 
oamenii mărici sale, spunea acest prietin de care vorbesc, 
domnul postelnic Ștefan Meșter, văr al lui Basarab-Vodă, 
fost principe al Ţării Românești. Cum destinaţia mea, 
din mila marilor domni care mă ocrotesc, este să servesc 
Vencţia cu sabia, fie la hotarele noastre continentale, fie 
în ostroavele pe care le avem în stăpinire, am fost cu luare- 
aminte faţă de trupele Voievodului Moldovei. Am văzut 
zece pînă la douăsprezece mii de curteni în leafă, trupe 
de mîna întăia, cu armură uşoară, cu care măria sa Ştefan 
a făcut acum trei ani războiul cu Basarab-Vodă. De fapt 
războiul a fost cu ismailitenii, sub mîna cărora domnea 
Basarab-Vodă. Însuși Basarab avea oaste puţină ; iar răz- 
boiul a fost purtat mai cu samă de necredincioşi, cu oști 
din cetăţile Dunării. În acel război lefegiii lui Ştefan-Vodă 
și boicrii Moldovei cu oamenii lor au dovedit vitejie și dis- 
cip.ină. De atuncea măria sa. Voievodul a întărit şi mai 
mult, disciplina și meșteșugul trupelor sale, ţinîndu-le mai 


269 


ales în tabăra de aici. Pe o înălţime ce se chiamă Cetăţuia, 
măria sa are şi artilerie destul de bună, care aicea se chiamă 
„puști“. Unele puşti ușoare pot fi trase cu ușurință de două 
părechi de boi ; însă altele care se chiamă „pive“, turnate 
în bronz, sînt foarte grele și stau pe căruţe mari cu roate 
joase, şi trebuiesc douăzeci și treizeci de părechi de boi ca 
să le miște. Se zice că turcii aduc pive de acestea și mai 
mari decît ale Voievodului. Nu știu cum le vor purta pe 
drumurile ţării, căci aceste drumuri pur și simplu nu 
există: așa încît aud că, pe lîngă șaizeci de boi de fiecare 
pivă, mai au și cîte cincizeci ori şaizeci robi creştini, care 
le împing şi le saltă în locuri grele. 

Pe lingă puști și curteni, Voievodul mai are și contin- 
gente auxiliare : unele care se chiamă „Sloate* — adică mi- 
șcii de rînd care vin cu arme primitive şi care se dovedesc 
infricoşători cînd dușmanul e. biruit ; altele care. servesc în 
schimbul unor foloase, privilegii şi moșii, și care nu pri- 
mesec de la Voievod nici so.dă, nici hrană. Aceştia sînt ră- 
zăşii, care m-au interesat pe mine. 

Cu sprijinul prietinului nostru, domnul postelnic Ste- 
fan Meşter, am intrat în legătură cu unul din cei care îi 
conduc. E un boier tînăr cu numele Onu Păr-Negru, prea 
devotat stăpînului său. Se află aici şi alți tineri devotați 
mărici sale ; însă domnul Onu Păr-Negru e un june carc 
adaogă devotamentului o valoare eat aul, puţin obiș- 
nuită. 

Mi s-a dat învoirca să comunic cu alo iti sa şi să-l în- 
tovărăşesc în unele expediţii. Signor Ștefan Meşter vine și 
domnia sa cu mine, ca să-mi fie interpret: şi astfel am 
ajuns să înţeleg pină la un punct sufletul acestor oșteni 
care, lucru curios pentru noi, servesc fără simbrie. Pare că 
se găsesc și în alte ţări asemenea participări ale autohto- 
nilor ; totdeauna însă asemenea participări se află legate 
mai mult de interese venale. Particularitatea oamenilor 
acestora de aici e că ei socotesc războiul cu Păgînul ca o 
afacere personală, şi nu văd atît dobinda după biruinţă 
pe cît datoria sacră, pe care o vor depune în cumpăna 
Domnului luminii, la judecata ultimă. 

Signor Giuseppe mi-a făcut o mustrare amicală pentru 
amestecul meu între răzăși. Cum ismailitenii au început 
a înţepa cu trupele lor de pradă hotarul Moldovei, răzășii 


270 


se pregătesc să intre şi ei în acţiune, cu porunca şi învoirea 
Voievodului. Ţin să fiu şi cu de faţă la ce se petrece ; sig- 
nor Giuseppe înţelege să fac asta pe răspunderea mea pro- 
prie. Cu toată nemulţămirea, ce-i pot produce, mă duc pe 
răspunderea mea, ca să nu se spuic cindva că Veneţia n-a 
dat sprijin cu sabia în acest război cu necredincioşii.» 

La începutul lunii dechemvrie, domnia sa comisul Ma- 
nole Păr-Negru se afla ieșit la oaste cu feciorii săi. Numai 
jupin Dămian lipsea, fiind neguţător în ţară străină. Pă- 
rintele ieromonah Nicodim își lăsase. iar singurătatea de 
la Neamţu şi ţinuse să stea alături de tatăl şi fraţii săi după 
trup. Îndrăznise a încinge şi sabie, fără a lepăda crucea 
de chiparos în care se afla dăltuit chipul lui Hristos și pe 
care o purta la piept, pe straiul monahicese de dedesubt. 
Iar pe deasupra purta dulamă de oștean după cuviinţă. 

Uneori steagurile de răzăși se aflau bulucite toate în 
preajma Domniei, şi atuncea stăteau la porunca lui jupîn 
Manole, comisul cel mare, pentru rînduiala învățăturilor 
de război. Citeodată unele steaguri se desfăceau într-o parte 
spre 'Ţara-de-Jos, altele prin cotiturile munţilor în hotarul 
ținutului Putnci ; dar aveau unele de altele ştire şi se răs- 
pundeau. cu bătrânul Manole Păr-Negru. 

În ajunul Sfintei Naşteri, Soliman-Beg hadimbul, aflin- 
du-se la Cetatea Brăilei, a slobozit poruncă navrapilor să 
spargă hotarul înspre Crăciuna. Cînd i-a venit știre că ho- 
tărîrea s-a împlinit, a purces și el cu grosul oștilor ca să 
intre în va;ea Siretului și de-acolo, ţinînd laturile cît spre 
munte, cît spre șes, să împingă înspre miazănoapte orice 
i-ar sta în cale, pînă ce va găsi grosul oștilor lui Ştefan- 
Vodă. 

Înainte de a călca Focşanii, hadimbul şi-a oprit tabăra 
în popas de o zi. Ulemalele au strigat asupra urdiei lauda 
lui Mahomet proroc și crainicii au adăogit porunca ma- 
relui Sultan. 

— Poruncit este lui Soliman-Beg, de cătră Domnul şi 
Împăratul lumii Mehmet, să vă ducă asupra beiului de la 
Ac-lflac, să-i găsiţi oştile, să-i sfărmaţi oștile şi Soliman- 
Beg să apuce de barbă pe beiui de la Ac-Iflac și să-l tîrîie 
la picioarele Împăratului lumii Mehmet-Sultan. 

Jder, cu patru steaguri de cîte cinci sute de răzăși, se 
afla în laturea Cetăţii Crăciuna sub munte. Şi aștepta acolo 


„271 


veşti de la comisul cel bătrîn, care sc ţinea dincolo de Tro- 
tus cu celelalte douăsprezece steaguri, grosul răzăşimii ce 
avea sub mîna sa. Era sară de iarnă cu moloșag şi pîclă. 
Sub brădet, roatele de răzăşi aprinseseră focuri. 

Lui Jder și soților săi, obraze subțiri, Gheorghe Tataru 
le aşternuse cetină groasă în preajma flacărilor. Obrazele 
subțiri erau talianul Guido și domnia sa postelnicul Şte- 
fan Mester. 

Veneţianul își lepădase straiele lui scumpe cu înflori- 
turi de matasă și pusese pe el şiac şi dulamă de suman. 
În cap căciulă. În accastă parte de lume, îl încredințase 
postelnicul Ștefan, iarna şi nu gustul oamenilor hotărăște 
straiul. Deci signor Guido se simţea foarte bine în preajma 
unui pojar clădit din trunchiuri întregi şi socotea căldura 
aceea care-i intra în toate mădulările drept cel mai mare 
bun al vieţii. Însă răzășii cît şi comisul lor cel tînăr Onu 
aveau altă socotință si tineau să întrebuințeze focul şi pen- 
tru alte nevoi ale trupului. Înaintea lui Signor Guido So- 
lari apăruse un hartan de berbece străpuns de o ţiglă de 
lemn și acel hartan fusese așa potrivit în preajma jarului, 
încît nu mai putea ieși din cîmpul de cercetare al oaspe- 
telui venețian. Gheorghe Tataru dintr-o parte, un răzăş din 
altă parte începură a-l stropi cu salamură și atunci o mi-. 
reasmă plăcută de friptură dădu înştiinţare veneţianului 
că sînt pe lumea asta și alte plăceri decît un pat de cetină 
în preajma focului. Îndată ce hartanul a început a se ru- 
meni, Gheorghe Botezatu găsi în desagii lui o ploscă cu 
vinars de afine. 

— Asemenea lucruri ușurează suferinţele războiului, 
a zîimbit jupîn Ştefan Meșter. 

— Pînă acum n-am a mă plinge de nimic, a dat răs- 
puns signor Guido. 

— Nădăjduiesc că nu vei avea a te plinge nici de 
acuma înainte, domnul meu, a urmat a grăi postelnicul, de 
și de ieri oștile ismailitenilor au pătruns dincoace de hotar. 

— Știu asta; mi-au lămurit răzășşii cu semne, şi mi-a 
confirmat și signor Onu cu alte semne însoţite de vorbe. 

— Însă comisul Onu nu ţi-a putut tălmăci discursul 
crainicilor. 

— Despre ce-i vorba ? se amestecă Jder. 

— Despre ce-au spus crainicii urdiei. 


272 


— Atuncca lămurește-i ialianului așa, că măria sa Ste- 
fan- Vodă are bărbieri iscusiţi și nu poartă barbă. 

— Ce zice comisul, signor postelnic ? și de ce rîzi dom- 
nia ta ? 

Postelnicul Ștefan Meşter a dat lămuririle trebuitoare 
și italianul s-a simţit îndemnat să se veselească zgomotos. 
Jder și-a adunat luarea-aminte asupra fripturii și a scos la 
lumină un cuţit potrivit pentru împrejurare. Domnul Guido 
Solari îi admirase stiletul, însă, pentru a scoate felii din- 
tr-un hartan de berbece, e mai bun un cuţit lat şi bine as- 
cuţit pe piatră, făurit dintr-o bucată de fier vechi de un 
meșter oacheş al răzăşilor, care-şi poartă cu cel în desagi 
mangalul, ciocanele şi foiul. 

— După ce mi-am îndestulat trupul, a grăit într-un 
tîrziu vencţianul, urmează să-mi hrănesc și curiozitatea. 
Sînt doritor să aflu, signor postelnic, în ce chip își fac apro- 
vizionările răzășii domniilor voastre. Desagii pe care-i 
poartă nu sînt nici prea mari, nici prea piîntecoși ; totuşi la 
popasuri îi văd că scot din ei tot ce le trebuie. Nici nu i-am 
observat că ar fi făcînd război împotriva localnicilor ca 
să-și adune hrana, cum c în obiceiul oștilor de la noi. 
Atunci cum fac ? 

— Fac bine, signor Guido ; nu se duc răzășii după me- 
rinde, ci vin merindele după răzăși. N-aș putea afirma că 
ţara asta e bogată, însă are cu îndestulare de toate. Dar 
iată că, mini, toţi cei care se află în calea oștilor păgîne 
nu vor mai avea nimic. Își încarcă în cară atât cît pot ; își 
părăsesc satele și se trag sub munte, ori subt adăpostul 
pădurilor. Umblînd și noi în această regiune de invazie, 
pămiîntenii ne pun la îndămină o parte cel puţin din ce 
nu pot lua cu ei: vite, brînză şi pită. Apa bună o găsim 
la fîntîni pe care le cunoaștem numai noi ; celelalte, rămase 
în fiinţă, au fost otrăvite cu măselariţă și cucută. În poieni 
depărtate, aflăm vite care pasc slobod. La vaduri de mori, 
știm unde să aflăm malaiul. Dacă se suie cîţiva oameni în 
munte, dau peste păstori, care ne dăruiesc burdufuri de 
brînză. Toată ţara ia astfel parte la război în toate formele. 
Vrei să mă întrebi cum se plătesc toate ? Mulţămim pen- 
tru apă cinstiţilor întemeietori ai îîntinilor, închinînd un 
strop pentru sufletele morţilor, cărora aceste fîntîni au fost 
consacrate. Deasemenea acelorași suflete ale morţilor sînt 


273 
18 


jertfite toate celelalte provizii ce găsim, ori daruri ce ne 
vin. După cum ai băgat de samă şi domnia ta, ne ies întru 
întîmpinare oameni, mai ales femei, care aduc blide cu min- 
care oștenilor măriei sale. 

— Am văzut asta, dar credeam că se plătesc. 

— Asemenea lucruri nu se plătesc, signor Guido, şi 
au în ochii celor ce le dăruiesc un preţ cu mult mai înalt. 
Acești oameni nu sînt departe de noi, dar stau foarte de- 
parte de dușmani, căci drumurile cotite și tainiţile codri- 
lor numai lor și nouă ne sînt cunoscute. După ce se vor 
potoli sfaturile de la focuri şi se va face linişte Împre- 
jurul nostru, la anumit ceas al nopţii, dacă asculţi cu lua- 
re-aminte, ai s-auzi în depărtare cucoşi cîntînd. Acolo de 
unde vin aceste semnale, se află poposiţi bejănari cu pu- 
ţinul ce au încărcat de la vetrele părăsite. Sint mulţumiţi 
că și-au scăpat sufletele și așteaptă să treacă vijelia cum 
așteaptă să treacă iarna și să revie o primăvară nouă. De- 
asemeni. nu vor trece două ceasuri de la înserat și ai să 
vezi singur cum vin la comisul Onu păminteni care, din 
bună-voia lor, au băgat de seamă popasul oștilor lui So- 
liman şi locurile unde se ţin stolurile de pradă ale năvra- 
pilor. Înștiinţează pe slujitorii măriei sale, ca să le înles- 
nească războiul. | 

Veneţianul asculta cu luare-aminte asemenea lămuriri 
și privea în juru-i așteptînd întîmplări cu totul deosebite, 
în măsura acestor oameni necunoscuţi încă lumii civilizate. 
Răzăşii se așezau la hodină pe cetini. La fiecare foc rămînea 
strajă, ca să ţie flacările necontenit vii. Pădurea şi-a cîş- 
tigat încet-încet tăcerea și, cînd mișcările s-au împuţinat 
cu totul, s-a auzit fiorul vîntului în vîrfuri.e brădetului. 
Din altă poiană, de la conoveţele cailor, tresăreau din cînd 
în cînd vuietele înăbușite pe care le făceau animalele scu- 
turindu-se. Şi acolo răzășii ţineau din loc în loc vetre 
de foc. | | 

La al treilea ceas al nopţii s-a auzit undeva, spre stră- 
jiie de la margine, lătrături. Nu mult după asta răzășşii de 
veghe au adus doi oameni străini cu cojocele, gługi și 
toiege. Purtau plete sub căciuli mari. Un dulău alb ciobă- 
nesc venea după ei. ` | 

— Spun că vor să vorbească cu comisul nostru, a grăit 
unul dintre răzăși cătră Botezatu. | 


274 


Jder s-a ridicat numaidecit din culcuş ș-a venit lîngă 
flacări. A cercetat fără cuvinte pe cei doi ciobani. Cind 
s-a aşezat el, s-au lăsat și ei pe vine, cu cîinele alb între 
dînșii. 

— De unde sînteţi ? 

— De la Cașin, cinstite comise, a răspuns cel mai bă- 
trîn. Oile noastre au trecut înainte acu o săptămînă cu 
mari greutăţi, fiind o vreme ca asta. Dar ce să facem ? Ne 
plecăm la voia lui Dumnezeu. Socoate baciul nostru cel 
bătrîn Andonie, care a împlinit optzeci de ani la Sfinții- 
Arhangheli, cum că n-a mai fost asemenea iarnă grăbită 
de cînd ţine el minte. Și în loc să se-ntărească, e tot mai 
moale și mai-mai să dea în ploaie. Apoi, zice el, că asta 
ar fi de la Dumnezeu, pentru păgiîni, ca să umb.e greu şi 
să se înglodeze. 

— Fiţi cu băgare de samă, feciori, ne poruncește el, 
rămineţi cîţiva în urmă și priveshiaţi cum umblă na- 
vrapii ; daţi-ne de ştire nouă ca să știm ce poteci să apu- 
căm în munte, unde numai capra neagră umblă; c-apoi 
şi de asta îi vreme de moină. ca să putem noi hălădui la 
loc tare: nu uitaţi cumva să înștiinţaţi și pe oştenii mă- 
riei sale, ca să ştie oștenii măriei sale ce au de făcut. Am 
stat noi, comise, în locuri pe care le cunoaştem, unde am 
vărai cu oile noastre ; bune locuri şi rău ne pare că le 
lăsăm. Şi ieri am văzut pe navrapi venind. Umblau unii 
ca copoii amirosind vintul; iar bulucurile şi-au încurat 
dintrodată caii în zvoană și-au pălit în sat la Motoceni. 
S-au supărat că n-au găsit ţipenic de om ș-au dat foc 
Motocenilor. Pe urmă au descălicat intr-o branişte ş-2u 
făcut prinzareca. Noi ne uitam de pe un runc și vedeam 
toate. Au încălicat iar şi au ţinut numai o fugă pînă la 
Voineasa. Au găsit ș-acolo gol. N-au mai dat toc ș-am Ín- 
teles că au de gînd să facă la Voineasa popas. Am stat 
noi pe-o jidovină la marginea pădurii, să vedem dacă se 
duc ori într-adevăr rămîn pe loc. Şi-au adăpat caii în 
Trotuș, şi au stat pe loc. Au băut și navrapii tot din Tro- 
tuş, căci din fîntîni au înţeles că nu-i sănătos să beie. 
Apoi și-au așezat străji şi s-au liniștit. Noi, ia asfinţitul 
soarelui, am purces într-acoace. Am dat pe la moara lui 
Costiţă şi pe la mitocul lui Belciug. Acolo am aflat în- 
cotro puteți fi domniile voastre. La Mohoriţii de sub pă- 


275 
18* 


dure, oamenii ne-au spus anume că aţi fi fiind aicea la 
Cornu-Pictrii, sub Dealul Cucului. Să fii sănătos, cinstite 
comise, domnia ta vei face cum vei crede de cuviinţă. 
Am aflat cum că i-ai mai păiit o dată pe navrapi la Dom- 
neşti. 

— Într-adevăr, răspunse comisul, dar nu le-am putut 
pricinui multă stricăciune. 

— Apoi a da Dumnezeu și i-i păli acuma mai bine. 

Comisul Onu a tăcut; oamenii au oftat și au rămas 
privind flacările albastre ale jarului. 

Ciobanul cel bătrin s-a ridicat, și după el și cel tînăr. 
Cinele însă a rămas tupilat pe pântece, cu botul pe labe. 
— Apoi noi ne-om duce, a grăit cel mai vîrstnic. 

Jder l-a oprit numai cu privirea ochilor. 

— Cum îl chiamă pe dulău? a întrebat el. 

— Bolţu, cinstite comisc. 

— Bun ; faceţi şi dumneavoastră ca Bolţu, care înţe- 
lege că mai are de așteptat. Dar dumnitale cum îţi zice ? 

— Mie îmi zice Pintilie, cinstite comise. 

— Și istuilalt mai tînăr ? 

— Acestuia tot Pintilie îi spune : mi-i nepot. 

— Sinteţi cumva îlămînzi ? 

— Nu; am mîncat pe drum, venind într-acoace. 

— A călări știți ? 

— Știm, cinstile comise. 

— Drumul îl cunoaşteţi bine, noaptea ? 

— Pot umbla pînă la Voineasa cu ochii închişi, cinstite 
comise. 

— Altă treabă n-aveţi ? De hodinit nu poftiți a vă 
hodini ? 

— Cinstite comise, nu ne socoti vicleni, răspunse Pin- 
tilic cel vîrstnic, ridicîndu-se iar. Creștini sîntem s-un 
suflet avem, și de el dăm samă cînd vine vremea. Nu ne 
trebuie mîncare, nu ne trebuie hodină. Dacă încălicăm, sîn- 
tem la Voineasa înainte de miezul nopţii. 

— Stăi liniștit lîngă Bolţu, cumetre Pintilie, porunci 
Jder, cu glas potolit. 

Întoarse fruntea spre Gheorghe Tataru : 

— Botezatule, du-te şi-mi adă aici pe căpitanii de 
steaguri. 

Gheorghe Botezatu se depărtă. 


276 


— Cumctre Pintilie, o treabă ca asta se face cu soco- 
teală, vorbi el iar, c-un glas mai moale decît cel de pînă 
atunci. Eu nu cunosc bine satul acela Voineasa despre 
care îmi vorbești domnia ta. Spune-mi cum e aşezarea, 
unde-i biserica, unde-i rîpa pîrăului. 

— Toate le ştii, cinstite comise, căci ai trecut alal- 
tăieri pe-acolo. 

Jder începu a ride. Dar îndărătul risului care îi ste- 
clea la lumina jarului, cugetul său lucra cu învierșunare. 

Cînd s-au înfățișat la ascultare căpitanii de steaguri, 
signor Guido s-a sprijinit într-un cot, ascultind fără a 
pricepe, dar înţelegînd totuși că răzăşimea din jurul lui 
se pregăteşte de plecare. Într-adevăr, oamenii de la vetre 
se sculau în capul oaselor și întindeau capetele înspre par- 
tea unde comisul își întocmea rînduielile sale de război. 
Toată mișcarea celor două mii de călăreţi s-a făcut cu 
liniște și fără grabă. 

Postelnicul Ştefan Mceşter a poruncit şi domnia sa lui 
Gore Doda să-i gătească cele de cuviinţă și mai ales să-i 
închinge strîns calul. 

— Avem vreme destulă, nu vă pripiţi... îi îndemna 
pe toţi comisul Onu, c-un glas leneș. Dar toată lumea în- 
cet-încet se infiora de grabă. 

Jder pofti însfîrşit la sfat pe jupinul postelnic. 

— Cinstite jupine, vorbi cl cu grijă, eu n-aş vrea să 
intru într-o capcană și într-o primejdie la vreme de 
noapte. Așa că socotinţa mca este să reped chiar acum pe 
loc vestire la Ionești, unde stă părintele meu cu putere 
mai multă. Să se găsească degrabă răzășii care îmi tre- 
buiesc, care să umble fără oprire și fără înconjur drept 
în locul unde-i tabăra comisului celui mare, să-i spuie de 
la mine numai două vorbe. Ş-apoi ne luăm și noi domoi 
și cu fereală și ne ducem să ne aţinem în preajma Voi- 
nesei. Nu-i grabă, și am eu o socoteală. Cred că la revăr- 
sarea zilei plouă ; dumneata ce zici, cumetre Pintilie ? 

— Cinstite comise, după cît arată nourii și moloșa- 
gul, și fiind şi pișcatul luminii, socotința mea ar fi că în 
zori-de-ziuă plouă. 

— Însă poate nu plouă, cumetre Pintilie. 

Si asta se poate, cinstite comise. Bine-i şi dacă 
plouă și dacă nu plouă, numai să-i apucăm în somn. 


277 


__.— Dulce-i somnul în zori, pe vreme de ploaie, cu- 
metre Pintilie. Eu aș pofti pe căpitanii noștri să-şi ridice 
oamenii în scări și să mergem cu priveghere pînă sub pă- 
durile de cătră Voineasa. Umblăm călări o vreme şi după 
asta poposim ; apoi ne ducem caii de căpestre ; şi după 
asta lăsăm și caii în sama unora dintre călăreţi. Cînd lăsăm 
caii, dau cu poruncă de ce este de săvirşii. Să vie acuma 
imprejurul meu cei șase călăreţi pe care mi i-au ales căpi- 
tanii, și să afle de la domnia mea acești șase călăreţi că tre- 
buie să treacă înainte cu repeziciunea cea mai mare, dau 
prin vad, suie celalalt mal al Trotușului la Ionești și-i spun 
părintelui meu Manole Păr-Negru să-și aţie steagurile că- 
tră Motoceni și în jos de Motoceni. Noi avem să-i abatem 
intr-acolo oile la strungă. 

Signor Guido a băgat de samă că glasul comisului Onu 
se schimbă. 

— Avem să-i abatem într-acolo, dacă ne stă într-ajutor 
Dumnezeu. Și mai cu samă dacă fiecare om îşi ţine bine 
sabia în mînă, şi dacă din fiecare roată se duc doi oameni 
la o casă, fără amestec de la unii la alţii, şi stau roatele 
in preajmă. Și dacă toţi tac pînă ce s-a auzi cornul meu. 
lar dacă nu s-a face aşa, cu straşnică luare-aminte, apoi 
mai bine să mă pun jos aici și să mor. 

Unii din răzășii din preajmă au ascultat aceste vorbe 
fără mirare şi le-au spus altora din apropiere, pînă ce 
s-au împrăștiat la patru steaguri. După asta oamenii au 
încălecat și au coborit dealul în șes, ca umbre sub lumina 
stelelor. Fără îndoială — își făcea o socotinţă şi signor 
Guido — fără îndoială că aceşti răzăşi sint dintr-o rasă 
anumită de oameni, ori s-au deprins din pruncie a umbla 
noaptea fără făclii şi fînare ; căci se mişcă fără greș prin 
locuri grele, ocolesc gropi şi mlaștini, urcă în colnice şi co- 
boară în văi, fără a se îmbulzi și fără a vorbi. S-ar putea 
spune mai curînd că în aceste locuri de vechi invazii au 
ieșit din: morminte necunoscute luptători din veacurile 
stînse şi-i duce amintirea mută în priveliștile unde au pie- 
rit. Oricum, își făcea închipuire veneţianul, sufletele mor- 
ților trăiesc în cei vii şi-i călăuzesc în locurile unde s-au 
mai dat multe bătălii crincene. 

Sub stele se adunau din cînd în cînd nouri care tre- 
ceau minaţi de vînturile înălțimilor. Cind Pintilie cel bă- 


278 


trîn ciobanul a cunoscut că vremea-i trecută de crucea 
miezului nopţii, căpitanii celor patru steaguri au văzut 
scăpărind în pripor amnarul lui Jder; atunci au poprit 
pe oameni și s-a făcut fără nici un zgomot descălecarea. 
Cu caii de friu, răzășii şi-au urmat drumul pînă în lunca 
unui pirău. Acolo, la fiecare cinci oameni, unul a rămas 
cu caii; iar ceilalţi, pedestriţi, numai cu săbiile goale în 
pumn, au. întirziat un timp, ca să se puie în rînduială, 
să se despartă, să se aleagă și să-și deie sama fiecare gră- 
madă unde are a se așeza. 

— Înţeleg de ce te miri, îi zicea postelnicul Ştefan 
lui signor Guido. Dar nu te mira. Oamenii aceştia nu sînt 
mercenari ; au fost aleşi cu grijă; fiecare cunoaşte bine 
ce are de făcut, n-are nevoie să fie călăuzit, căci fiecare ar 
putea fi căpitanul celorlalți, iar căpitanii lor sint numai 
căpitani de virstă. Din pricina asta n-ai auzit din partea 
comisului Onu lămuriri prea multe. Acești oameni mai 
cunosc că dușmanii lor sînt oameni de miazăzi, care, în 
noaptea asta umedă, au căutat cu plăcere adăpost aco- 
perit și închis. Cît sînt ei afară și dușmanii lor închişi în 
case, se socotesc ei mai tari. Ajutind și împrejurările, se 
poate să izbindească ; deoarece ei bănuicsc la comisul 
lor o pătrundere mai adincă a lucrurilor. Nu s-ar po- 
runci atita grijă dacă ar fi să dea numai spaimă acestor 
năvrapi. | 

Desfășurarea împrejurărilor părea a da dreptate pos- 
telnicului. Caii oștenilor lui Soliman-Beg crau legaţi la 
stilpii caselor din Voineasa și stăteau. neclintiţi, așteptind 
dimineaţa apropiată cu tainul ei de orz. Citeva focuri ale 
străjilor se stingeau, la acea margine dinspre pădure; 
cei care privegheaseră pînă la o vreme tirzie lingă vetre 
își căutaseră adăposturi mai prielnice în girezi de paie 
ori poduri cu fin. Cinii lipseau din sat, duși cu stăpinii 
în bejenie. 

Vîntul înălţimii scăzuse, nourii se îmbulziseră şi se 
apropiau de pămînt cernînd bură rece. La acest ceas 
dinaintea zorilor, Jder se aila sub ferestrele casei părin- 
telui Bucium. Era un loc unde poposise cu două săptă- 
mini în urmă; găsise bună primire și găzduire și soco- 


279 


teala lui era că în cea mai bună casă a satului fără în- 
doială își va fi căutat loc de hodină și căpitenia navra- 
pilor. Ar fi dorit să ştie cine e și să-l cunoască. Nu cra 
alt mijloc pentru împlinirea unei asemenea dorinţi de- 
cît să sune din corn sfirșitul lumii. ` 

Așa de cumplit a sunat şi în aşa chip i-au răspuns 
cornurile căpitanilor de steag, iar urletele răzășimii din 
sute de piepturi, din cotloanele satului, s-au înviîrtejit în 
ploaie cu atita putere, încît signor Guido a simţit că pă- 
rul din cap i s-a făcut arici. A strîns spada în pumn cù 
tărie și l-a fulgcrat înfiorarea năprasnică a atacului. Oa- 
menii urdiei, buimăciţi de somn, au pus mina pe arme 
ș-au dat să iasă pe uși. Îndată au fost loviți și împinși 
îndărăt. Au încercat în clipă cu mai multă putere aită ie- 
sire, lăsindu-se sîngeraţi. Unii au răzbit cu vrednicie, lup- 
tindu-se ; însă nici noaptea, nici locul nu le erau prielnice. 
Unii au lepădat armele, alţii straiele, printre caii cu pri- 
poanele rupte, și au apucat-o în fugă la vale, chemîndu-se 
unii pe alții în limba lor străină. Uliţile mai îndepărtate 
și cotloanele mai ferite ale acelui sat întins, răzășii n-avu- 
seseră încă vreme a le cuprinde, cînd sunase cornul comi- 
sului ; din acea parte navrapii roiau cu grăbire, pălindu-se 
cu năvăliterii în săbii. 

La casa popii Bucium lucrurile nu s-au petrecut altiel 
decît se aștepta Jder. Au dat slujitorii să iasă, au fost 19- 
viţi. Au încercat încă o dată şi iarăși ; Botezatu şi Gore 
Doda i-au ciocnit cu fierul, dărîmîndu-i. Începea să se ză- 
rească nedesluşit prin bură, cînd bărbatul de căpetenie al 
navrapilor şi-a făcut loc cu iuţime printre slujitorii săi, 
purtind în amîndouă mîinile hamgere sprintene. Atunci asu- 
pră-i s-a abătut spada lui signor Guido ; acea căpitenie a fe- 
„rit-o cu hamgerul din dreapta, spada a lunecat pînă la strajă, 
fără a lovi. Postelnicul și comisul au pășit în sprijinul ve- 
nețianului și și-au încrucișat săbiile deasupra căpitanului 
de navrapi, cind Botezatu a dat un strigăt. Jder a răspuns 
fulgerindu-și îndărăt sabia. Botezatu a mai adaos un cuvînt 
în limba străină a acelui ameninţat de picire, și acela a le- 
pădat hamegerele. 


280 


— Lăsaţi-l, e robul meu, a ţipat Jder, cu voce răguşită 
de tulburare. E Hrana-Beg, omul meu de care v-am vorbit. 

Jder s-a dus asupra lui, ţinind în stînga fierul. I-a pus 
dreapta pe umăr. A zis: 

— Botezatule, spune-i ! 

— Dacă te supui, stăpinul meu îţi dă viaţa, a lămurit 
Gheorghe Tataru. 

Hrana-Beg gifiia încă. 

— Mă supun... a răspuns el. Halahal behadir ! 

Încerca să zimbească şi rînjea în barba-i neagră, sub 
lucirea cenușie care se deschidea din răsărit. Tatarul și 
Gore Doda au pășit asupra lui şi l-au luat în stăpînire. 

Împrejur, şatul se deşertase cu grăbire de navrapi. 
nii căzuseră sub săbii. Cei care totuşi răzbiseră cu puterea 
desnădejdei și se prăpăstuiau în lungul văii chemîndu-se, 
nu puteau să-și apere capetele decit întorcîndu-se cu armele 
asupra celor ce-i prigoneau. Cit s-a înşirat şi s-a întețit 
bătălia asta, alţi navrapi au izbutit să apuce caii și să înca- 
lece. Învălmășeala a crescut ; călăreţii au răzbit spre Mo- 
toceni, dar acolo i-au prins în voloc unul din steagurile 
înşirate de cătră comisul cel bătrin. 

În ceasul cel dintăi al dimineţii cei mai mulţi dintre 
navrapi erau la pămînt. Asupra celor prinși venea cu pri- 
vire crincenă Simion Păr-Negru, stăpinul de la Timiș. 
Steagurile lui au tras săbiile, pentru a secera și a cosi, cu 
ură grămădită în ci din îndelungate spaime şi dureri tre- 
cuie. 

Atunci a venit călare, spre părintele său, comisul Onu. 

— Tătuţă, a grăit el cu hotăriîre, noi lucrăm toţi sub 
mîna și la porunca domniei tale. Porunceşte lui bădița 
Simion să cruţe macar pe unii dintre prinşi, ca să-i ducem 
de Sfintu-Ștefan plocon măriei sale. Limba lor are mai 
mult preţ decît moartea și pot fi de folos lui Vodă. 

Cînd și-a umflat glasul bătrînul Manole, poruncind, co- 
misul Simion s-a oprit cu uimire și și-a plecat paloșul. 
Apoi a înţeles îndată și a zimbit cătră mezinul său. 

—- Bădiţă Simioane, a zis cu supunere comisul Onu. 
aceştia sînt toţi ai domniei tale, iar eu mă mulțămesc nu- 
mai cu un prietin al meu care l-am prins în sat şi pe care 
îl chiamă Hrana-beg. 


281 


CAPITOLUL XV 


GENUNIEA PE GENUNE O CHIAMA... 


«Genunea pe genune o chiamă 
Cu glasul viltorilor. | 
Toate șuvoaiele și valurile tale 
Peste mine au trecut...» 


__Pe cînd comişii Simion și Onu duceau limbă măriei 
sale la Vaslui, plocon de Sfîntu-Ștefan, armiile lui Soli- 
man-Beg hadîmbul acopereau pe rînd ţinuturile Putnei, 
Tecuciului și Bacăului, înaintind spre miazănoapte. Stea- 
gurile de răzăşi de sub stăpînirea comisului celui mare 
Manole păleau necontenit această înaintare și, în acelaşi 
timp, după poruncile lui Vodă, cu asemenea harțuri o că- 
lăuzeau încet-încet cătră locurile Vasluiului, unde îsi fă- 
cuse pregătirile și-și luase măsurile măria sa. 

Cu toată sprinteneala acestor mișcări, steagurile răză- 
șimii aveau destulă pagubă de oameni. După vechea rindu- 
ială a acestor oşteni ai pămîntului, răniții nu erau părăsiţi 
în sama necredincioșşilor, ci aburcaţi pe cai și duși în retra- 
gere de soții lor, apoi lăsaţi ori în adăposturile muntelui, 
ori în satele depărtate de dincolo de Siret, unde pipăirile 
oștilor hadîmbului nu mai puteau ajunge. Deasemenea, nu 
se cuvenea să-şi lese morţii. Numai cînd nu era chip să-i 
ridice îi părăseau sub grija lui Dumnezeu, însemnind locul, 
pentru fintinile de ispăşire și pomenire ce aveau să se 
dureze mai tirziu. Altfel îi luau cu ei, ca să-i îngroape în 
pămînt sfinţit, la un ţintirim de sat, unde puteau veni după 
aceea neamurile, ca să le poarte grijile cele de cuviinţă, 
după legea noastră răsăriteană și după datina din veac. 

Cei doi fraţi Jderi au ăjuns la vreme în Vaslui cu robii 
lor. Cu domniile lor, se întorsese și signor Guido, cu postel- 
nicul. Se simţea şi postelnicul față de sine însuși dator să-și 
sărbătorească onomastica, de şi nu adăogea cu bucurie încă 
un an vieţii sale de zbucium. Iar signor Guido Solari se 
socotea ţinut să nu lipsească de la sărbătorirea domnească. 
Totdeauna, după cît i se spusese, această a treia zi a Cră- 


282 


ciunului se petrecea la Suceava cu muzici, bencheturi și 
danţ. În același timp, obiceiurile străvechi ale tineretului 
de a umbla cu pluguşorul ori cu capra, ori cu căluţul și 
ursul, ori cu nunta, în preajma Sfintului Vasile, porneau 
chiar în ziua asta a sărbătoririi Voievodului. Atunci fe- 
ciorii boierești și slujitorii curţii întocmeau bulucurile de 
urători cu mare zvoană de clopot, buhai și fluiere, ori roa- 
tele de nuntaşi cu capra și ursul, cu cimpoaie și cetere, iar 
măria sa îi primea pe toţi în pridvor mulțţămindu-le şi îm- 
părțţindu-le colaci și bani. 

De data asta cei ce soseau au fost miraţi de tăcerea 
palatului. | 

Era o vreme de moină. Cînd ningea, cînd curgeau ape. 
Cînd se îmbulzeau nouri din miazăzi, cînd se arăta soarele 
în senin puţine ceasuri în acele scurte zile de dechemvrie. 
În ziua aceca de Sfiîntu-Ștefan cumpăna stihiilor a stătut cu 
linişte ; nu ploua şi nu ningea, dar nici nu se arăta rază de 
soare. Vîntul de la amiază urma să sune cu întristare în 
pomii și copacii desfrunziţi din preajma curţii domnești. 
La casele, bordeile și bărătcile oștimii era odihnă, dar nici 
o mișcare de veselie. La palat, deasemeni, o înfățișare po- 
somorită a lucrurilor și oamenilor. 

Comişii au trecut la odăi, ca să dea pe prinșii lor în 
sama oștenilor ce erau de rînd la paza curţii. Aveau de gînd 
după aceea să se spele și să se schimbe, ca să se poată în- 
făţişa cuviincios la Vodă.. Însă abia au pus un picior în pă- 
mâînt aflindu-se cu celălalt în scară, și doi âprozi s-au în- 
'făţişat din partea măriei sale. Măria sa a văzut pe fereastră 
steagul de răzăși şi robii ismailiteni și a dat poruncă să 
steie toate pe loc, căci măria sa iese numaidecit afară. 

— Măria sa e singur? a întrebat cu mirare comisul 
Onu. | 

— Măria sa e singur, a dat răspuns unul din aprozi. 
S-au înfățișat boierii dimineaţă și măria sa i-a primit pe 
rînd, cîte trei şi cîte patru, mulțămindu-le pentru urări. 
Care cum intrau rămîneau în jurul măriei sale. Cind s-au 
adunat toţi, luminăţia sa le-a urat bună petrecere pentru 
această zi și le-a mai spus şi altele. După asta le-a dat 
drumul să se ducă. 


283 


Comisul Onu a îndreptat o întrebare șoptită cătră Si- 
mion și postelnic : 

— Ce-o fi asta ? 

Simion a strîns din umeri. 

— Să vedem, a îngînat postelnicul. 

Jder a zîmbit a rîde : 

— Mie mi-i mai mult de talianul nostru, care n-a min- 
cat de-asară şi se aştepta la masă întinsă. 

Apoi s-a înturnat spre aprozi. 

— Deci măria sa porunceste să-i înfăţțișăm robii ? 

— De asta nu știm, cinstite comise Onu; măria sa a 
poruncit să vă înfăţișaţi aşa cum siîntoți. 

— Dar de masă avem cînd să ne gătim ? 

— Care masă, cinstite comise ? 

— Masa care se dă întru cinstirea măriei sale. 

— Pentru curte se găteste puţină masă, cinstite comise ; 
dar la cuhnia luminăţiei sale bucătarii stau cu braţele 
subpuse. Măria sa ajunează. Părintele arhimandrit spune că 
pentru măria sa ziua de azi e zi neagră de scîrbă, căci ţara 
e în prada păzginilor, şi sufletul mărici sale nu-i la benchet, 
ci la rugăciune. Asemenea vorbe le-am auzit cu toţii. În 
alţi ani era altfel, cinstite comise Onu. 

Pe cînd se schimbau aceste vorbe, comişii se ridicaseră 
iar în scări. Steagul de răzăși trecu în ogradă, înşirîndu-se 
ea un zid dinaintea Cerdacului. Prinşii de rînd au rămas în 
laturea stîngă, călări şi fără arme. Hrana-Beg a fost poftit 
alăturea de stăpînul său comisul Onu. Lingă Hrana-Beg şi-a 
oprit calul postelnicul Ştefan. Comisul Simion şi solul ve- 
neţian au trecut mai departe. Și în aceeași clipă canaturile 
ușii celei mari de la intrare s-au desfăcut şi Vodă Ștefan a 
iesit singur, fără nici o ţeremonie, în straiul lui de toate 
zilele, cu care umbla la tabără și la rugăciune. 

Era cu capul gol ; s-a oprit, sprijinindu-se cu amîndouă 
minile de parmaclic. Comisul Simion s-a descoperit și i s-a 
închinat : | 

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta. 

Răzășii şi-au tras cu stinga cușmele rezemindu-le pe 
capetele cailor după invăţătura lui Jder, și au strigat şi ei 
intr-un glas : 

— Să trăieşti, măria ta ! 


284 


— Mulţămescu-ţi domniei tale, iubite al meu comise, 
a răspuns Vodă. Vă mulțămese tuturor. Inima mea pri- 
mește cu plăcere urarea și darul ce văd că-mi aduceţi. 

Măria sa părea înseninat şi zimbea cu blindeţă. Obrazul 
său încununat de cărunteţă răzășii l-au văzut ca într-o 
lumină de sfinţenie și s-au bucurat în inimile lor, bănuind 
că măria sa are de la Dumnezeu nădejde de biruinţă. 

Voievodul a avut o înclinare a frunţii cătră signor Guido 
și l-a poftit c-un semn al mînii să vie lîngă măria sa. Sig- 
nor Guido a descălecat în pripă, a aruncat slujitorului său 
friul, și a trecut cătră Domn. 

— Apropia-te, comise Simioane, a urmat Vodă Ştefan. 
După cît înţeleg, aceştia sînt prinșii de la Voineasa, de care 
mi-a trimes înştiinţare jupîn Manole Păr-Negru, 

— Da, luminate Doamne. 

— Se află cu ei şi Hrana-Beg ? 

— Pe Hrana- -Beg, măria ta, îl înfătțisează fratele meu, 
comisul Onu 

— Porunceşte să mi se aniier toți. 

Vorbirea mărici sale se asprise o clipită. 

Comisul Simion şi-a întors calul spre aripa stingă a ră- 
zăşilor. Trăgind săbiile, o roată de călăreți i-a împins pe 
navrapi cătră Domnie. Călăreții ismailiteni erau în număr 
de cincisprezece duzini, după socoteala lui Simion și a lui 
Onu, înşiraţi în cincisprezece rînduri. Potrivit cu poruncile 
date și rinduiala știută, navrapii au făcut călări cîţiva pași, 
după asta au descălecat cu grăbire și au venit buluc să se 
supuie în genunchi măriei sale, dinaintea cerdacului. 

Hrana-Beg a coborit din șa domol, a păşit pină la scara 
palatului și acolo, pe cea dintăi treaptă, și-a plecat un ge- 
nunchi. Comisul Onu şi Botezatu au descălecat şi ei, venind 
și așezindu-se îndărătul lui Hrana-Beg. 

- Pînă ce Dumnezeu va hotărî dreptatea noastră, a 
rosii cu blîndeţă măria sa cătră bei, te țin oaspete al meu, 
Hrana-Beg, și te dau în sama slujitorului meu, comisul Onu 
Păr-Negru. 

Gheorghe Botezatu a tălmăcit beiului ismailitean vor- 
bele bune ale mărici sale. Hrana-Beg și-a ridicat fruntea și 
a făcut salutarea răsăritenilor, ducîndu-și mîna la inimă, 
la buze și la frunte, după care a înclinat iar nasul spre 
treptele pe care sta. 


285 


— Acest mare căpitan de răufăcători, a suspinat postel- 
nicul Ştefan cătră comisul Simion, nu se mai poate întoarce 
la Domnul său, căci acolo îl așteaptă poate ștreangul muţi- 
lor. Însă aici, la măria sa, se bucură de milă, căci măria 
sa își sărbătoreşte în felul său ziua numelui. 

— Robii de rînd să fie întăi cercetaţi, apoi duşi la Su- 
ceava, a poruncit măria sa. Rinduiala lor are s-o facă în 
chip anumit părintele Amfilohie. Iar pe Hrana-Beg, comise 
Onu, să-l trimeţi la Timiș. 

După ce Vodă s-a dus, iar comisul Simion a trecut căpi- 
tanului din acea zi al curţii atit poruncile măriei sale cit și 
robii aduși, a venit înştiinţare de la părintele Amfilohie 
pentru găzduire și masă. Solul venețian s-a dus să găsească 
pe signor Giuseppe ; postelnicul și comişii au fost poitiţi la 
prinz la palat, în cămările Domnului. După ce şi-au schim- 
bat straiele și s-au odihhit şi au ospătat, au trecut la sfin- 
titul arhimandrit. 

L-au găsit cu obrazul pălit de veghere şi îngrijorare. 

— Am primit toate înștiinţările de la comisul Manole, a 
zis cuvioșia sa, şi toate le-am lămurit măriei sale. Faptele 
răzășilor săi și isprăvile domniilor voastre i-au adus măriei 
sale oarecare bucurie. Nădăjduim pînă la sfirșit în ajutorul 
lui Dumnezeu. 

La acesie vorbe comisul Simion a tăcut, cum îi era obi- 
ceiul. Jder n-a cutezat să ridice cuvînt înaintea fratelui său 
mai mare. Așa că i-a fost tălmaci postelnicul. Și a spus 
domnia sa Ştefan Meșter unele lucruri pe care le socotea 
mai vrednice de amintit, lăudînd cu vorbe iscusite pe prie- 
tinii săi și mai ales pe comisul cel bătrîn. 

Măria sa c prea mulţămit de slujba lui Păr-Negru şi 
a feciorilor săi, a zis iar părintele arhimandrit. Dacă trebu- 
rile se așează după dorinţa și nădejdea noastră, apoi toţi 
aceştia — spune însuși măria sa, cu chiar aceste vorbe ale 
mărici sale — apoi toţi acești vrednici slujitori ai noștri vor 
sta lingă noi ca niște prietini iubiţi. Auzind asemenea cu- 
vinte ale măriei sale, mult m-am bucurat. 

— Aș fi poftit să le afle întăi părintele nostru... a rostit 
cu voce domoală şi cu un suris slab comisul Simion. 

— Il le-am adus la ştiinţă comisului celui bătrin, jupîne 
Simioane, a răspuns cu bunătate arhimandritul. 


286 


— Să nu afle cumva maica noastră comisoaia Ilisafta, 
s-a amestecat cu jumătate de glas Jder, c-apoi mă chiamă 
de la oaste să mă ducă undeva în peţii. 

Ochii cuvioșşiei sale arhimandritului s-au subţiat, semn 
că înlăuntrul său se veselea ; dar îndată i s-a încrețit iar 
fruntea și a privit pe oaspeţii săi ca din adîncimea unei 
nopţi de gînduri. 

— Prietinilor mei, a grăit cuvioșia sa, aflați că eu nu 
mai am stare de pace. Acuma înțeleg cît sînt de puţintel pe 
lingă măria sa. Căci măria sa Ştefan se împietreşte ca o 
stîncă, pe cînd eu slăbesc, ca un biet suflet ce mă aflu. De 
cînd ţin oamenii minte și au însemnat monahii în cărţi, de 
puţine ori asemenea valuri au bîntuit ţara. Năvălirile ta- 
tarilor se fac vara, după ce gospodarii și-au strîns oarzele 
și griiele. Singuri acești păgîni bagă de samă să se învir- 
tejească asupra creștinilor la vreme de secetă ; aşa li-i lor 
mai cu priinţă. Pălesc trei zile ş-apoi se trag în pustia lor. 
Omenirea face ce poate, ferindu-se din calea prădalnicilor, 
ca să-și cruţe macar vieţile. Bejenia însă e la vreme bună 
cînd creștinul găsește orișiunde un adăpost ; își aşează mu- 
ierea și copiii într-un ponor, vitele într-o rîpă. Găseşte un 
fruct ori o rădăcină de mîncare. Repede a venit navala, re- 
pede se duce, omul se întoarce la ale sale. Dar acum o urdie 
ca asta, cum nu s-a mai pomenit, umblă cu încetineală, 
zdiobind tot, mîncînd și păscînd tot ; iar fugarii, la o vreme 
de iarnă, pînă ce ajung subt un acoperămint, își văd copiii 
rebegind și vitele pierind de foame. Așezîndu-se astfel asu- 
pra ţării, eu îi văd pe acești păgîni ca o omidă care umblă 
și roade cîmpurile și pădurile, suie dealuri, coboară văi, 
trece ape și nu se oprește decît la o poruncă mai presus de 
noi. Eu aud de pretutindeni plingerile și suspinurile care 
vin şi-mi sîngerează inima. În fiecare zi, în fiecare noapte, 
alergătorii şosesc aici la curte și arată unde au fost prădă- 
ciuni, pojaruri şi tăieri. Porunca mea este să nu întirzii nici 
o clipă și să intru în orice ceas la Vodă ; noaptea, să-l scol 
din somn și să-i spun tot. Măria sa ascultă în tăcere şi-şi 
face numai socoteală unde au ajuns ismailitenii și în ce chip 
se mișcă spre Vaslui. Parcă nu l-ar-durea nimic din cite 
află ; dar îl doare și cunosc eu în ochii măriei sale cît de 
afundată îi este durerea. Atuncea sloboade acele porunci 
la căpitanii săi pe care îi are trimeși în preajma urdiei. Şi-l 


287, 


văd, după puţine vorbe, cît se bucură, cînd îi vin şi vești 
bune, ca acele pe care i le trimete comisul cel bătrîn. 

— Tara are credinţă în măria sa, a zis cu voce neaștep- 
tată comisul Simion. 

— Într-adevăr, a adăogit postelnicul. Țara crede în iz- 
bîndă, după cum cred și eu. După grindini și virtejuri de 
vint, am văzut de multe ori cum se deşteaptă şi se ridică 
la soare holdele culcate. Să știți că și asta-i o izbîndă şi 
Dumnezeu a mai dat-o şi în alte rînduri acestor pămînteni. 

Arhimandritul a întors cuvînt cu glas schimbat : 

— Altfel de izbindă vrea măria sa. 

-— Tătuţa spune... s-a amestecat cu aţiţare Jder ; apoi, 
fără nici o pricină s-a oprit. 

-— Ce spune tătuța domniei tale ? l-a indemnat arhi- 
mandritul. 

Mezinul Jderilor stătea încă la îndoială, rinduindu-șşi 
oarecum în sine vorbele şi înfăţișările de la popasurile trud- 
nice pe care le avusese cu părintele său. La focurile de po- 
pas din acele seri, umblau poveştile şi prorocirile, 
împletindu-se prin flacări şi fum spre stele. Acele poveşti 
și prorociri erau ca un suflet al pămîntului Moldovei. 

— Spunea tătuţa... spunea tuţa într-o sară, pe cînd sta 
de vorbă cu căpitanii de steag și alţi răzăși virstnici, cum 
că, dacă Antihrist a cuprins Cetatea Împărăției ȘI tot bate 
si cuprinde țările și noroadele, apoi, după vorba părintelui 
Nicodim, aşa i-i scris şi rînduit. Să se întrebe creștinii : cît 
îi poate fi scris și rînduit lui Antihrist să bată și să cu- 
prindă ? Dacă nimeni nu s-a ridica în acest veac cu sabia 
să taie capul fiarei, să știți că domnia ei va fi de o mie de 
ani asupra lumii. Dar iată că de la Moldova iese luptător 
cu sabie ageră, zice bădița și părintele Nicodim. Atuncea 
bătrinul nostru adaogă așa : Degeaba mă tot ciocăneșşte la 
cap și mă îndeamnă jupineasa Ilisafta să-i aduc noră ; noi 
barbaţii cei bătrîni și cei tineri, avem altele de făcut. Noi 
n-avem alta de făcut decît să murim pentru legea noastră : 
a fi să fie domnia de o mie de ani a fiarei, ori doborim fiara 
și măria sa Ștefan îi ia capul. Noi ne-om înfățișa la scaunul 
Împărăției celei ce stă deasupra veacurilor şi lumilor şi 
ne-om da samă cu sufletul. Cînd a auzi de asemenea vorbe 
muţa, apoi are ce se mira ; căci asemenea vorbe nu s-au mai 
spus. Iar eu, cuvioase părinte Amfilohie, mă uitam la răză- 


288 


şii care ascultau și-i vedeam lăcrămind. De ce să spun că 
n-am plins şi eu? Am plins și eu; deasemenea a- plîns și 
bădiţa Simion, care-i de faţă ; să spuie bădiţa. Simion dacă 
n-a plins și domnia sa... l 

Bădița Simion sta încruntat şi și-a întors obrazul spre 
un ungher al chiliei. 

— Acum eu să vă spun domniilor voastre, a. urmat 
Jder ; toate acestea au ieşit din sfaturile tătuţii cu părin- 
tele Nicodim. Dimineaţa și sara părintele Nicodim stă în 
sfat cu părintele nostru ; iar uneori părintele Nicodim îl 
îndeamnă la mărturisire pe comisul Manole și-i cîntă niște 
rugăciuni ale lui. De cînd am fost la cuvioșia sa la învă- 
țătură, am aflat eu că părintele Nicodim scorneşte din inima 
lui asemenea rugăciuni pe care nu le-am mai auzit. lar 
acuma, stind noi toţi în popas, comisul Monale îl tot roagă 
să-i cînte una care-i place domniei sale... 

Jder se opri dintrodată din vorbire. Urechea lui mai 
ascuţită auzise pașii Voievodului sunînd pe pardoseala de 
piatră a sălii de afară. Măria sa venea în paraclis, să se în- 
chine. În acea zi, încă de dimineaţă, toate făcliile erau 
aprinse. Și era poruncă să fie lăsate necontenit aprinse ; de- 
oarece Vodă se întorcea din trei în trei ceasuri la ru- 
găciune. 

Toţi ciţi se aflau în chilia părintelui arhimandrit Am- 
filohie au stat în tăcere neclintită, privind prin geamul care 
răspundea în paraclis. Însă măria sa a împins uşa chilici 
arhimandritului și a intrat, găsind sfatul amuţit. Oaspetii 
s-au ridicat, ca să se ducă și să lese pe măria sa singur cu 
sfetnicul său de taină; dar măria sa le-a făcut semn să 
rămiie. S-a așezat în. jilţ, și-a sprijinit tîmpla dreaptă și a 
rămas un timp cugetînd. Apoi a zimbit spre cei de faţă. 

— Prietinilor, despre ce vorbeaţi ? a întrebat cu blin- 
deţă măria sa. 

Arhimandritul a dat lămurire : 

— Luminate stăpiîne, comisul Onu ne povestea ce se 
spune în popasurile răzășimii pe care o călăuzește comisul 
Manole Păr-Negru. 

— Ce se spune ? 

— Se spun vorbe bune, măria ta, pentru lauda și pen- 
tru izbînda măriei talc. Iar mai cu samă ne vorbea comisul 


N 
289 
19 — Frații Jderi, vol. III 


Onu despre părintele său şi despre o rugăciune pe care a 
alcătuit-o, pentru bătrin, părintele ieromonah Nicodim. 

— A alcătuit o cîntare părintele Nicodim ? Nu mă mir 
şi-mi aduc aminte că mi-a spus şi mie odată, la mănăstire 
la Neamţu, niște stihuri cu vedenia siintului Ioan Evan- 
ghelistul. Acele stihuri se adeveresc acuma, părinte Amfi- 
Johie. Şi ce mai spune acest prietin al meu comisul Onu ? 

Așa a zîimbit măria sa şi cu așa glas a rostit aceste cu- 
vinte încît Jder a pus genunchiul în pămînt și a sărutat 
dreapta măriei sale. 

— Luminate Doamne, a zis cl cu glas tulburat, tatăl 
meu crede în izbîndă, după cum se arată în cintarea pă- 
rintelui Nicodim, 

— Ai învăţat și domnia ta acea cîntare ? 

— Am învăţat-o si cu, după cum au învăţat-o mulţi din 
răzăşii mărici tale. 

— Atuncea să ne-o spui și nouă, comise Onu, a poruncit 
măria sa. Aveni ginduri și griji; și în asemenea gînduri 
aspre şi griji grele, obișnuim a sta singuri. Totuși, într-o 
zi ca asta, am vrut să mai văd un semen al meu și să-i 
ascult glasul ; așa e blăstămată firea noastră omenească, 
să ne căutăm unii pe alţii. De aceea am intrat la părintele 
Amfilohie, și m-am bucurat găsindu-vă. Binevoiţi a veni 
cu mine la rugăciune ; după aceea mă duc iar la singură- 
tate, și nu doresc alta în noaptea asta care vine decît să-mi 
aducă părintele Amfilohie și veşti bune. 

— Nădăjduiesc să fic bune, luminate stăpine. 

— Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească cu milo- 
sirdia sa. 

Voievodul a făcut semn de îndemnare. La porunca mă- 
riei sale, arhimandritul, postelnicul și comișii l-au urmat 
în paraclis. Luminăţia sa a îngenunchiat ; au îngenunchiat 
și ci. A început clopotul în turn. Au stat neclintiţi cît a 
bătut clopotul. S-a făcut tăcere și Jder a mai simţit un timp 
tremurul zidărici pînă în inima sa. Sc aştepta parcă la un 
cutremur, așa încremenirea de icoană a măriei sale se pre- 
lungea. Prin ferestrele nalte pătrundea cenușşiul zilei de 
afară ; făcliile dădeau o lumină dulce ca a unei zile de 
toamnă în asfinţii. | 

Vodă șoptea singur, în sine ; numai buzele i se mişcau; 
nu s-auzea nici un sunet. Cînd măria sa a întors fruntea, 


290 


comisul Onu cra plin ca un fagure; mila și dragostea îi 
covirşeau sufletul; cîntarea părintelui Nicodim îi era pe 
buze și a rostit-o măriei saie fără nici o greutate, ca şi 
cum i-ar fi închinat o oraţie în acea zi a Sfintului Ștefan. 


Doamne, suflet neprihănit mi-ai dat: 

Ca flacăra de lumînare de trup l-ai legat. 

În mîna ta sulletul mi-l încredintez, Hristoase, 
Întru credinţa ta lămurit a fost; 

J.aolaltă cu al păcătoşilor nu-l pune. Doamne. 


Dă-mi, Dumnezeule, moartea drepţilor, 
A celor căzuţi pentru lege ; 

Doamne, adacgă sufletul meu 

În ceata oștenilor tăi, lingă tine! 


Vodă a stat încă un răstimp destul de lung neclintit, 
cu faţa întoarsă cătră icoana Fecioarei prea curate cu prun- 
cul. A suspinat apoi și s-a ridicat. A zimbit ca dintr-un vis 
credincioșilor săi și s-a dus iar la singurătate. 

Treburile războiului au urmat în acelaşi chip pînă în 
ziua de 9 ianuarie ; înaintarea nebiruită a urdici a pătruns 
în valea Birladului spre Vaslui. Toată vremea, steagurile 
de răzăşi se hărăţiseră cu navrapii si cu detiii, pricinuindu-le 
multă neliniște și prăpădind și ele destul sînge. Acuma, din 
porunca lui Vodă, se stringeau cătră taberile curtenilor. 

În dimineaţa de 9, luni, a plouat pînă spre amiază : o 
ploaie călduţă, ca în vremea verii. Cit omăt mai fusese în 
rîpi, l-au spălat puhoaiele. Îndată ce pămintul s-a zvîntat 
puţin, Alexandru- Vodă, coconul domnesc, care se afla ieșit 
cu patru steaguri ale sale în lungul pîrăului Chiţoc, a sə- 
cotit că poate pășşi cu îndrăzneală spre urdie. Vremea urma 
să fic prielnică moldovenilor ; măria sa de mult poftea să 
se înfăţișeze lumii cu o faptă de arme care să umple de 
bucurie inima părintelui său. 

Avea sub mîna mărici sale buni oșteni, între alţii pe 
jupîn Cristea Păr-Negru, vistiernic, și pe starostele Ne- 
chifor cu feciorii săi. Deasemenea îl avea pe Calistrat Mîn- 
zatu, sabie tare care stătuse la învăţătura comisului Manole. 
Acest Calistrat Minzatu cra căpitan al steagului de la 
Bacău. 

Urmînd malul drept al pîrăului Chiţoc, măria sa Ale- 
xandru şi-a împins steagurile pînă la un loc ce se chema 


"i 


291 
19* 


Dumbrava Mestecănişului. Acolo, după o desime de meste- 
ceni bătrîni şi plopi, se afia un iezurcan al brebilor. Ocolind 
dumbrava și iazul, au dat cătră apa Birladului şi au umblat 
așa pînă la altă dumbravă. Răzășii ce umblau înainte cer- 
cetînd s-au întors dînd ştire că, în şes, în nişte poieni ale 
luncii Birladului, s-ar afla descălecat un stol de delii. Ră- 
zăşii îi cunoșteau după înfățișare, căci delili umblau îmbră- 
cați și încușmaţi cu pici de pardos şi ris. 

Dîndu- și cu grăbire por uncile, măria sa Alexandru a 
împărțit steagurile sale în două : pe Calistrat Mînzatu l-a 
trimes să ocolească pe la deal, iar măria sa, păstrind pe 
jupin Cristea lingă sine, cu starostele Nechifor şi feciorii 
starostelui, a ţinut tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i 
pe delii şi punindu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai 
mulți. 

S-a întimplat însă că deliii să nu fie singuri în acea parte 
a șesului. Dincolo de poiana popasului lor, mai erau alte 
poieni ale altor popasuri. Și la zvoana de război, s-au sculat 
de acolo alţi delii, sprijiniți de navrapi, spahii și akinsii, 
care au venit ca un virtej de săbii, izbind în călărimea lui 
Alexandru-Vodă. 

Atunci s-a văzut vrednicia acestui cocon domnesc, căci 
nu s-a înfricoşat, nici n-a dat îndărăt ; ci,.înţepenindu-se în: 
scări, a mers înainte numai cu sabia goală. Iar starostele Ne- 
chifor, ca un bătrîn mai cuminte ce se afla, l-a sprijinit 
numaidecit cu suliţi lungi de carpăn cu bold de fier. Cu 
acele suliţi, atit bătrînul cît și Samoilă și Onofrei, feciorii 
starostelui, cînd s-au repezit cu caii, au împuns ca în fri- 
gare cîte doi și cîte trei din călăreţii ismailiteni. Abia 
atuncea, lepădind suliţile, Căliman bătrirul împreună cu 
Strimbă-Lemne și Sfarmă-Piatră au apucat în mîni topo- 
raşele cu coadă lungă pe care le aveau atirnate la oblîncuri. 
Îndată s-a limpezit împrejurimea în locul unde se afla 
Alexandru- Vodă. 

Cristea Păr-Negru a trecut înainte ; toţi răzășii săi și-au 
scînteiat săbiile și au început a bate. Dar abia atunci a 
năvălit în acel loc grosul acelor pilcuri de călăreţi osmanlii. 
Cu așa putere au venit, strinși în rinduri dese și cu suliţile 
între capetele cailor, încît răzășii luj Cristea au fost stră- 
punși și împărţiţi. În avîntul lor ismailitenii au trecut pînă 
la Alexandru-Vodă, fără a-l cunoaște. Atunci au ieşit unii. 


292 


din răzăşi cu suliţile, iar starostele Nechifor și feciorii săi 
cu topoarele, ca să apere ființa scumpă a coconului dom- 
nesc. Pînă atuncea nimene nu se pîndise că unui cocon dom- 
nesc i se poate întîmpla asemenea poznă. Atuncea au vă- 
zut ; şi unii dintre dinşii s-au îniricoșşat, căci dacă pică 
Alexăndrel- Vodă, pică din umăr un braţ al lui Ștefan- Vodă. 

— Ptiu, drace ! s-a mirat starostele. Daţi cu tărie, fe- 
ciorilor. 

Onofrei şi Samoilă dădeau cu tărie, ca și părintele lor. 
Într-o clipă de răgaz, ca să le fie mai îndămînă, s-au pe- 
destrit şi au făcut scut de trupuri măriei sale. 

Atuncea a mai rostit cîteva cuvinte obișnuite ale sale 
Căliman bătriînul : | 

— Oameni buni, mare poznă ! 

N-a mai auzit decît Onofrei și a întors capul, mirat că 
acele vorbe nu sînt rostite în rîinduiala lor. Bătrinul căzuse 
cu Samoilă Strîimbă-Lemne alături. Erau sîngeraţi şi 
amestecați cu mizga. Chiar în acel răstimp a stat o clipă 
harţul, parcă s-ar fi cumpănit, și a sosit dintr-o lature, cu 
mare putere, Calistrat Mînzatu cu steagul său, dînd spaimă 
unora şi nădejde altora. Cum au lovit, călăreţii lui Minzatu 
au și lunecat înainte, luînd după ei pe navrapi, pe spahii şi 
pe delii. 

Jupîn Cristea Păr-Negru și-a văzut săbiile sale slobode 
şi s-a grăbit să-și scoată stăpinul la lărgime înapoi, spre 
tabăra lui Vodă. | 

Onofrei s-a dus cătră ai săi și i-a căutat de lovituri, în- 
torcîndu-i cu faţa în sus. Samoilă fusese străpuns de patru 
suliți. Bătrînul fusese lovit de fier la grumaz şi vărsa sînge 
din rana largă, dar tot mai sufla şi a deschis ochii asupra 
feciorului său. | 

— Tu eşti, Onofrei ? 

— Eu sînt, tătucă. 

— Adă-ţi aminte de cele rinduite. 

— Da, tătucă, n-om mai avea în ce da orz cailor... Dar 
eu te-oi pune în sicriul domniei tale, cum mi-ai poruncit. 

Bătrinului i s-au înegurat ochii. Onofrei s-a aplecat şi 
l-a prins de subsuoara stingă ; s-a opintit şi l-a ridicat la 
subsuoara dreaptă si pe Samoilă, și s-a grăbit să-i aşeze pe 
cîte-un cal, cu pîntecele în tarniţi şi cu braţele şi picioarele 
atirnind. Le-a înodat la spate scările ; a încălecat și el între 


293 


morţi, călăuzind caii cu poverile după pilcul lui Cristea. 
Unii din răzăși, văzindu-l la o treabă aşa de grea, i-au dat 
ajutor, venind împrejurul său, și astfel a hălăduit şi Ono- 
frei cu morţii pe urmele lui Alexăndrel-Vodă. De mirare 
le era răzășilor că acel fecior nici nu grăiește, nici nu plînge. 
El își ducea morţii săi, după o poruncă pe care o avea. 

În după-amiaza aceea de luni, pînă ce s-a făcut noapte, 
harțurile şi împunsăturile n-au contenit din partea unora 
dintre bulucurile răzăşimii. Numai cele șaisprezece steaguri 
ale lui jupîn Manole Păr-Negru nu s-au arătat nicăieri. Îi 
venise comisului celui bătrîn anumită poruncă de la măria 
sa şi îşi ţinea oamenii feriţi în văi și între păduri pe care 
nu le știa nimeni. Noaptea, s-au spălat nourii de pe cer, 
iar la revărsarea zorilor de marţi s-au umplut văile Birla- 
(ului, între codri, ca de un abur de lapte. Era deasă picla, 
s-o tai cu cuțitul, cum spuneau pămiîntenii. «Hadimbul nu 
vede nimica și-și dă cu degetele în ochi», prujeau oamenii 
de la munte, după naravul lor cel rău. N-a fost ceată de 
slujitori, de la nemți, pină la hinsari şi dorobanţi ; şi n-a 
fost îmbulzeală de om cătră dealul lui Mirenilă, unde se 
adunaseră gloatele cu îmblăcie și coase ; n-a fost răzăș, ori 
călare ori descălecat, dar treaz în toată vremea nopții, care 
să nu vadă în pîcla care acoperise văile un semn și o ocro- 
tire de la Dumnezeu. 

Urdia se mișcase toată noaptea. Cind s-a oprit frămîn- 
tarea, la dezvălirea dimineţii, s-a întins tăcere cătră 
mlaștinile ce se chiamă Trei Ape și s-au auzit glasurile tîn- 
guitoare ale hogilor și ulemalelor. După ce au proslăvit pe 
Alah și pe Mahomed proroc, acele glasuri neînţelese ale 
oamenilor străini au contenit, şi foirea urdiei a pornit din 
nou, ca a unui balaur cu multe capete şi labe care se tiriia 
prin mlaștină. Într-un timp iar s-a făcut o oprire şi atunci 
au sunat pe mare întindere strigările crainicilor, care fă- 
ccau cunoscute bulucurilor înșirate în lungul văii, ori răsfi- 
rate pe aripi, poruncile beiului Soliman. Străjile măriei sale 
Ștefan-Vodă, care băgau de samă la toate din locurile lor 
din ponoare, au înţeles că ar fi ajuns într-o vreme şi puștile 
urdiei dincolo de vărsarea Chiţocului. Se auzeau îndemnu- 
rile bouarilor, pocnetele harapnicelor şi opintirile robilor 
la roţile înglodate. 


294 


Cind a căzut de la Domnie porunca așteptată, surlașii 
și trimbițașşii de dincolo de lunca Birladului au dat zvoană 
mare, iar alţii au bătut din tobe şi au slobozit sacalușuri. 

Asemenea zvoană repezită pină la cer a părut a îi 
dintrodată o strămurare năprasnică dată urdiei. Akingii și 
spahiii s-au repezit prin ceaţă înainte. Au dat în mlaștină, 
au descălecat ; au trimes numaidecit știre în urmă să îna- 
inteze la harţ pedestrimea cu baltagurile, să taie lunca şi 
să deschidă drumuri oştii. În zvoana şi în ncorinduiala 
acestui început, capetele urdiei au înaintat singure la piei- 
rea lor, cătră larma înșelătoare de război: s-au adaos si 
carăle cu pive care s-au înglodat în mlaștină și s-au pus 
apoi de-a curmezişul. Îndată ce s-a înţeles asemenea lucru, 
măria sa a mişcat cătră coarnele dinainte ale armiei incă 
neinglodate pe unii dintre curtenii săi şi pe secui. 

Pe loc s-a cunoscut care-i înţelepciunea și cumpăna ace- 
lei bătălii. Și măria sa a repezit alte porunci. 

Atunci s-a mişcat comisul Manoie cu cele șaisprezece 
steaguri. Fruntea urdici se îmbulzea în mlaștină, cercînd 
să treacă dincolo, la lărgime. Nu putea trece ş-o călcau din 
urmă alții care se repezeau cu nerăbdare aprigă. Prin di- 
mineaţa nedeslușită două tovărășii de steaguri au pălit mai 
la vale sila ismailitenilor, din două laturi. Din laturea stîngă 
a apei Biîrladului, de cătră Bobriac, au pălit Jder și Ni- 
coară Păr-Negru. În același timp de pe Chiţoc au intrat în 
cealaltă coastă a urdici Manole bătriînul și comisul Simion. 
Așa de tari au fost aceste lovituri şi atît de neînduplecate, 
cu mare pieire și jertfă din partea răzășimii, încît trupul 
balaurului a fost curmat în două. Jder şi Nicoară au prins 
a bate și a mîna înapoi coada, prăvălind-o spre căruțele și 
săivanele hadimbului, iar Manole Păr-Negru și Simion Păr- 
Negru, împingînd bătaia în răspăr, au pripit acea înfricoșă- 
toare izbîndă a lui Ştefan-Vodă, care s-a vestit îndată cu 
faimă în lume şi s-a pomenit în veac. La loviturile de ber- 
bece ale steagurilor comisului celui bătrîn, ieșeau şi într-o 
parte şi în alte viermete de oameni negri, în care spaima 
izbucnise ca pulberea de pușcă. Osmanliii au pornit în ri- 
sipă mînaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoșat, 
care vine îndată asupra oamenilor după descumpănirea 
minţii. 


295 


O clipă s-a arătat lumină asupra învălmășelii. Atunci 
cînd s-a arătat acea rază de soare, au căzut unul lingă al- 
tul, cu arma în mînă, străpunşi de multe suliţi, Simion Jder 
şi părintele său Manole Păr-Negru. Tot atunci cei dintăi 
fugari ismailiteni au năbeoit prin văile de sub Bobriac și pe 
sub dealul lui Mirenilă, iar gloatele s-au îndemnat asupra 
lor, stupind în palme și pregătindu-și topoarele și coasele. 
Unii întrebuinţau îmblăciul, pălind pe fugari din goană 
după cap. S-a înșirat urdia la mari depărtări, prigonită 
astfel de pămiînteni. În vremea asta curtenii şi răzășii au 
pisat pe cei din mlaștină pînă ce li s-au trudit braţele. 
Măria sa a trimes steaguri proaspete cătră vremea amiezii 
ca să împresure și să ia în stăpinire ce mai rămiînea. Jder 
și Nicoară au mușcat și au hărțuit o poștă pe hadimb cu 
curtea lui; apoi au oprit și au poruncit răzăşilor să desca- 
lece și să caute în desagi pită și brînză, ca unii ce se osteni- 
seră și flăminziseră cu folos. 

După ceasul al cincilea, au filfiit perdelele ceții și au 
prins a îi mînate de un vînt din răsărit. Se părea că acel 
vint le învăluie în sus, amestecîndu-le cu nourii coboriţi. 
Spuncau bătrinii că niciodată nu s-ar fi văzut astfel ameste- 
cale ceţele de jos cu nourii de sus, și a binevoit Domnul 
Dumnezeu să fie asta tocmai în acel răstimp de greu cum- 
păt. Se vedea împrejurimea umplută de spaimele morţii și 
risipiri, puștile intrate ca în sorb, cu vitele și omenirea care 
le slujeau, cai și călăreţi căzuţi cît n-ar îi fost chip să-i nu- 
meri. Cît vedeau ochii în josul mlaștinei și apei, se afla 
lume și dobitoc măcinat în virtejul urgiei și risipit grămezi 
ca de o minie sfîntă. Zdrobirea aceea a balaurului se încre- 
tea încă de zvircoliri şi tresărea de gemete. Pe sub nouri 
au trecut două învăluiri de corbi. 

Atunci s-a arătat pe un pripor măriă sa Ștefan călare, 
sub. prapor, privind. Veneau vestitori, descălecau, se închi- 
nau și-i aduceau știrile. În jurul măriei sale se aflau stînd 
cu încremenire şi cu inimile îngheţate unii dintre boicri. 
Măria sa a aflat nu tirzie vreme de pieirea unora dintre 
slujitorii săi iubiţi și a poruncit să fie aleși din nomoluri. 
Mai cu samă dorca să se aleagă comisii : bătrînul şi tină- 
rul. Locul unde căzuseră ei și cei care luptaseră împreună 
cu dinşii se cunoștea, subt un val mort de pedestrime a 
ismailitenilor. 


296 


— Acolo sînt şi să-i scoateţi, a poruncit măria sa înăl- 
ind privirile spre nouri. Apoi a adăogit cu un suspin, mai 
mult cătră sine : Acolo s-au trudit secerătorii din Apoca- 
lipsis. | 

Curtenii şi răzășimile s-au muncit toată după-amiaza ca 
să aleagă pe creştini, pe cînd alte steaguri ale măriei sale, 
cu gloatele ce se aţineau pe drumurile văilor, spircuiau pe 
fugarii lui Soliman-Beg. Unele bulucuri au fost tăiate de 
pămâînteni tocmai la apa Smilei, în ziua a treia după răz- 
boi. 

Voievodul a poruncit slujbe la bisericile tirgului și în- 
suşi măria sa a intrat în paraclis, stînd îngenunchiat înde- 
lungată vreme, ca şi cum și-ar fi uitat trupul său acolo, 
înălțindu-se numai cu sufletul la Izvorul tuturor nădejdilor. 
Cînd s-a trezit, înegura sara cu cele dintăi ceasuri de ali- 
nare după biruinţă. De pretutindeni îi veneau vești bune de 
topirea năvălitorilor osmanlii, amestecați cu zăpezile vre- 
melnice ale acelei ierni și căzuţi în puhoiul care curgea la 
rîpă. În chilia arhimandritului, luminăţia sa a rostit vorbe 
ce urmau a fi însemnate pe cartea domnească, vestind dom- 
nilor și crailor fapta de la Vaslui. La tălmăcirea acestei 
cărţi a fost apoi meșter cu mare osirdie părintele Gero- 
nimo dominicanul. 

Cuprinsul cărţii domnești a fost acesta : 

«Noi Ștefan-Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn 
al Ţării Moldovei, ne închinăm cu prietinie domniilor voas- 
tre tuturor cărora vă scriem ; și vă dorim to! binele. Dom- 
niile voastre cunoaşteţi că Împăratul cel ncecredincios al 
turcilor a fost şi este prisonitorul creștinătății și. zilnic cu- 
getă cum ar putea supune şi zdrobi pe creştini. Vă facem 
cunoscut că pe la Boboteaza trecută a intrat de la împără- 
ţia Ismailiteanului în ţara noastră și asupra domniei noas- 
tre mare oaste, în număr de o sută douăzeci de mii de 
oameni, avînd căpitan de frunte pe Soliman-Pașa Begler- 
begul ; împreună cu dinsul avînd pe toţi curtenii Păginului 
şi seminţiile din Rumelia și pe Voievodul Ţării Româneşti 
cu oastea. | 

Auzind si văzînd noi asta, am luat în mînă sabia şi, cu 
ajutorul Dumnezeului nostru atotputernic, am ieşit îm- 
potriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat 


297 


în picioare şi pe toţi i-am trecut subt ascuţişul săbiei ; pen- 
tru care lucru dăm laudă lui Dumnezeu. 

Aflînd de asta, Împăratul păzin va pofti să-și răscum- 
pere înfrîngcrea şi va să vie el însuși împotrivă-ne cu toată 
tăria, ca să supuie Ţara. Pină acuma feritu-ne-a Dumnezeu 
de asemenea cădere. Ci dacă această poartă a creștinătății, 
țara noastră, ar îi să fie, ferească Dumnezeu, pierdută, 
atunci creștinătatea întreagă ar fi în primejdie. De aceea 
vă îndemn pe domniile voastre să ne trimcteţi căpitani si 
oaste într-ajutor cit mai este vreme, împotriva dușmanului 
nostru al tuturora. Acuma e ceas potrivit, avînd Ismailitea- 
nul mulţi potrivnici, care stau în toate părţile asupra lui cu 
sabia. Iar noi făgăduim, pe credința noastră, sub jurămînt 
al Domniei noastre, să luptăm pînă la moarte pentru legea 
creștinească. Faceţi și domniile voastre așa pretutindeni, 
după ce noi, cu ajutorul Domnului, i-am retezat mîna 
dreaptă ; şi fiţi gata fără întîrziere.» 

După ce a rostit măria sa aceste vorbe, a rămas visînd 
îndelungă vreme cu fruntea plecată în palme și cu coatele 
pe genunchi şi a oftat, cugetind la toate cîte se petrecuseră 
în acea zi ca într-un spulber de furtună. 

— Părinte Amfilohie, a vorbit măria sa într-un tîrziu, 
după ce s-a trezit c-un suspin din gînduri ; să dai vestire 
curţii și Ţării că mini e zi de post și de rugăciune pentru 
morţii noștri. 

A doua zi, în ceasul cel dintăi, a prins a ninge domol. 
Peste noapte se înseninase cerul şi amorţise pămîntul de 
îngheţ uşor ; după asta veniseră, cu vintul răsăritean, alți 
nouri cu fulgi. Abia acuma, ca după o silinţă grea a sti- 
hiilor, năștea începutul adevărat de iarnă. 

Călare pe Vizir, și împresurat de curteni, măria sa a fă- 
cut în pas ocolul bătăliei; apoi s-a oprit în locul unde 
morţii Moldovei fuseseră adunaţi. Se oprea ici-colo cău- 
tind cu privirile, pînă ce deodată a simţit la harmasarul 
său, încăpestrit cu surguci si fuior de barbă, o neliniște. 
Vizir a ferit în laturi, forăind. Măria sa a descălecat și a 
cunoscut la cîţiva pași pe comișii săi, și mai încolo pe bă- 
irinul Căliman starostele. I.epădind frîul, a trecut spre al- 
tarul ce se ridicase sub cerul liber și sub ninsoare şi a în- 
genunchiat. S-au supus în genunchi steagurile de răzăși, 
curtenii și toată suflarea cîtă era de faţă, iar vlădica Tara- 


sie a început a ceti între clericii săi, sub prapori, stîlpu 
morţilor. 

Din îngenuncherea sa, Voievodul ridica în răstimpuri 
privirile, chemat de acea tăcere înghețată a oşienilor săi. 
Stăteau cu faţa spre cer, înseninaţi de alinarea din urmă 
și luminăţia sa își simţea inima înegurată de jale. După 
ce s-au cetit stilpii și preoţii cu psalţii au cîntat cu fru- 
moase glasuri veșnica-pomenire a căzuţilor, Domnul nu 
și-a putut stăpîni tulburarea și a rupt din sufletul său 
aceste vorbe în auzul celor din juru-i : 

— Cînd răsare soarele avem să ne aducem aminte de 
ci. Și avem să-i jelim deasemeni cînd soarele asfinţește. Și 
cînd ne vom trezi la bătaia miezului nopţii, avem să-i sim- 
tim în jurul nostru și ne vom afla nemingiiaţi de picirea 
lor. 

După ce a tăcut măria sa, a sunat vintul mai cu tărie 
în mlaștini și păduri și au plutit din ceea parte de ape pînă 
la auzul mărici sale bocete ale muierilor, care sc şi înfăţisa- 
seră să-și petreacă mortii. 

În aceeași zi, la ceasul amiezii, domnia sa postelnicul 
Ștefan Meșter a purces din porunca Voicvodului cătră 
Neamţu şi Suceava. La Cetatea Neamţului se aflau ocro- 
tite Doamna și Domnița Radului-Vodă ; iar la Cetatea Su- 
cevii aștepta vestea izbîndei Împărătiţa Maria Comneanca 
Cu slujitorii domneşti ce-i făceau alai și cu slujitorul său 
Gore Doda, postelnicul a străbătut repede calea. A doua 
zi dimineaţă s-a abătut din drum, după tăgăduinţa dată 
unor prietini, și a intrat la curtea Jderilor devale la Timis. 

Cum s-a arătat domnia sa la poartă, jupincasa Ilisafta 
l-a văzut din camara sa. Trăgindu-și repede pe minici 
scurteica de vulpe a ieşit cu grabă mare în pridvor, strigînd 
cu glasu-i frumos cătră. oaspete : 

— Lume nouă, cu iarnă nouă ! Bine nc-ai sosit, jupîne 
postelnice ! 

— Bine te-am găsit, dragă jupîncasă Ilisaftă... a răs- 
puns boierul muntean. 

— Apoi aşteptam oameni și vești de la bătălie, cinstite 
postelnice, a strigat cu hărnicie jupineasa Ilisafta, pe cînd 
postelnicul descăleca. Pofteşte înlăuntru și ne spune cum 
stau treburile prin acea parte de lume. Se aude că măria 
sa a avut mare izbîndă asupra  păgînilor. Mulţămesc lui 


299 


Dumnezeu şi Maicii prea curate. Stăi colea în scaunul ista 
larg, jupîne postelnice Ștefane, şi-mi spune te rog. Spu- 
ne-mi vești bune de la toţi ai noştri. Nici o clipă să nu 
întirzii şi să-mi spui toate. Dar să-mi spui întăi dacă nu 
ti-i foame. Eu numai am spus vorba, iar nana Chira s-a 
gîndit mai înainte decît mine şi a aduce numaidecit toate 
cîte îi fac trebuinţă unui călător. flămînd ; şi n-a uita nici 
pe slujitorii domniei tale. Vai, jupine postelnice Ştefane, 
dacă ai şti ce nacaz am cu acel Hrana-Beg pe care nu ştiu 
de ce mi l-a trimes pe cap măria sa. Adevărat că-i robul 
lui Ionuț, dar de ce să mi-l deie mie P samă ? Nu-i place 
nimica. Îi trimet carne de porc, — nu ! că el carne de porc 
nu minîncă. Îi trimet carne de vițel, ori de pasere, — 
strîimbă din nas. Îi fac scrob cu unt: nici asta nu-i place. 
Dar crezi domnia ta că de plăcinte s-atinge ? Da’ de unde! 
Şi-n loc de unt, lui să-i dai numai seu de oaie! Doamne 
Maica Domnului ! Asemenea pacoste îmi trebuie mie ? Și 
nu pricepe boabă din ce spunem noi; nici noi nu știm ce 
bolboroseşte el. Altfel, ce să zic? E om ca și noi şi nu-i 
barbat urit. Spune-mi numaideciît, jupîne postelnice, ce 
fac .ai noştri. Şi dacă te-ntorci la tabără, să nu cumva să 
uiţi a-i hotărî din partea mea comisului Manole, că 
de-acuma toate s-au isprăvit, și-i caut noră. Dacă nu-l 
asczăm pe Ionuţ, nu mai are din partea mea 'stare de 
liniste și pace... 

Băgind de samă în acea clipă ochii postelnicului și 
zimbctul său pierit, jupîneasa Ilisafta s-a oprit.. 

— Dragă jupineasă Ilisaftă, a rostit cu glas blind pos- 
teinicul, prietinul nostru comisul Manole şi-a găsit Hmigtea 
ŞI pacea. 

Obrazul comisoaiei s-a albit de năvala sîngelui la 
inimă ; i-au crescut ochii; și-a dus palmele la tîmple şi 
s-a întors cătră colțul întunecat al cămării. 

— Hah! a suspinat domnia sa, ca şi cum ar fi cu- 
prins-o pe neaşteptate un val rece. 

S-a întors, cu privirile uscate şi cu buzele tremurînd : 

— Cind ? 

— Alaltăieri dimineață, dragă jupîneasă Ilisaftă. Cu 
el s-a prăpădit şi comisul Simion. 

— Hah! a suspinat a doua oară cọmisoaia. 

De la inimă i s-a întors sîngele în față. 


300 


— Nană Chiră! nană Chiră! a prins dumneaci a 
striga. Nană Chiră, vină repede aici, ca să afli că s-au 
prăpădit doi dintre iubiții noștri. S-a prăpădit soţul nos- 
tru și fiul nostru cel mai mare. Să-mi chemaţi numaidecii 
aici pe jupineasa Marușca noră-mea. Dar să nu-i suflaţi o 
vorbă pînă ce n-oi vedea-o eu ; să-i spun cu această gură 
a mea și cum ştiu eu. Şi în acesta ceas să pregătiţi sanie, slu- 
jitori şi merinde, ca să ne ducem amîndouă la Vaslui, să 
facem pomenire și praznic morţilor, după rînduia.ă. 

_ Astfel a rămas singur, numai cu dadacele, în cuibul 
de la Timiș, Manole cel nou Păr-Negru ; iar bunică-sa 
și maică-sa au pornit cu sania în aceeaşi zi la Vaslui, 
avind în spate viscol din miazănoapte. 

Mai tirziu, după ce s-a întors la ale sale cu slujitorul 
său Gherasim, în chilia de la sfinta mănăstire Neamţu, 
părintele ieromonah Nicodim n-a uitat să scrie în ceaslov 
întimplările : 

«Anul de la Hristos 1475, iar de la facerea lumii 6963, 
în ziua de marţi, patru zile după sfinta Bobotează, fost-a 
mare război cu turcii la Vaslui și i-a biruit luminăţia sa 
Ștefan-Vodă pe păgini. 

Pierit-au în acest război părintele nostru după trup 
comisul Manole Păr-Negru și fratele nostru după trup 
comisul Simion şi alţi mulţi, Dumnezeu să-i miluiască 
întru iertarea sa. 

lar mai înainte de aceasta, s-a fost întors mezinul nos- 
tru comisul Onu de la Sfîntu Munte și de la Brăila. cu 
barbă, de nu l-a mai cunoscut nimeni; ş-a zimbit măria 
sa cînd l-a văzut și l-a cunoscut.» 


OAMENII MARIEI SALE 


Pe bătrinul Manole Păr-Negru îl dor şalele . 
Aicea și comisul Manole dă sfaturi mezinului său 


| În care se arată ce fel de om c dumnealui postel- 


nicul Ștefan Meşter . e e a«a e > è >o 
Călătorii de noapte e 
În tabăra şi par aclisul măriei sale de la Vaslui ° 
Istorisirea unui vechi om de ispravă ` 
Întilnirea cu al doilea om de ispravă şi cunoscut 
vechi al lui Jder 

Unde comisul cel bătrîn Şi "monahul ios la lume 


Se înmulțește neamul comisului 

Întîmplări de mirare ale comisului Jder pe dru- 
murile Împărăției . . . ue ao n A 
Alte întîmplări și mai de mirare ia nu ° 
Cînd a fost botezat un păgîn la Vaslui şi a sosit 
un bărbos la Cetatea Crăciuna . TE 


Avem hodina vîntului și tihna apelor 

În care se arată ce spun solii; iar la urmă ne în= 
tilnim cu Hrana-Bee . Ce a ca $ 
Genunca pe genune o chiamă... ie an e e e N 


Lei 8,50