Mihail Sadoveanu — Neamul Soimarestilor (1953)

.. a. 9 poop. 


= Ra wa 


e î MA pat pl R pa, ARID Br pt 


oa ap pe mp Ora a i Va a eee A rare pe ADU op A FL a. -i 
` s pje Pa 3 3 


3 3 3 : , > : ` y p . : : i ; . i £ 


101 


și 


bE i + 
, r5 
— 
5. d X 
=. > Ls y 
3 3 A 
a 
` 
- 
a F 
> 
7’ 
Dop ae 
-5 
"4 aN 
= y 
... 
TẸ, 
ə > 
`F 
4, 
- = ">> -= - s 2 = = i -= - = DE >. pa 3 e < d s ~ d - 
a a ȘMa GM aM i oG ¢Ș1M ‘M ‘M-A aÁ- Ml M ‘M ŘÃĂ— H a a- ~ Am — -De — - „~ -a 
- - s< - E -~ - - - " -l - r ~ =" — - - - » r < ` - . " 
ES. CLE TE ADEPT n ARTET A E ALA RD d = >- —————— t i .n M -e aE aM T IMMM a Gl al> pala mi D a 
-. d A a cae Ana pe pi mama n ama be Pb mb bifa AA na pp o p[i ve m... + [] gi. = -4 


rr 
= CA E 


——— 
555 


SESS 


— E ———— 


ta de 3 
A LEI 
= SL a-i 


ie 


ZZ > 
=< „ = 


> 


man 


ICE 


EI ERA E 


AL 


e 
vea 
„r. 


PS, 
E 
ED 


FSN 
22 


& 


MIHAIL SADOVEANU 


Neamul 
otmarestilor 


ROMAN ISTORIC 


Ilustratii Gh. Adoc 


E-Book realizat dupa 
volumul aparut la 
EDITURA TINERETULUI 
BUCURESTI - 1953 


ALa Comat Sase co agati E. a AP II că acasa ao o ae RR 5 


Heit derepedelseicistigă Batatiile t.ra.. eta + e 00 e e ROI A n ete e 9 
MIR Aaa AG ie SG liCă e m eeaeee ot N a ea e eee deea 16 
MV ee leaoga o nrt dle simgie d a ee eee ee e ei one ne iona aa me 21 
Volat deanam a. ea. + e E. T e E A e e e gaear PATA 
Vis Ca popas se arata boier lu Stroie. l.es em. couens o rssi neen ss ap reeni ne 32 
Viie etl SANE, ce caca mn 88 to NP a a Pe 39 
VIII. Alioşa a sfătuit de bine pe Vasca vatamanul.........eeeeseseeeeses. 45 
IX. Orheianu se împacă cù moş- Chirilă... pe seere. a Peene no eseese 52 
K Bucurie loi Jr OSa o e o a n 20 7 7 RR 57 
XI. Lui jupîn Stroie îi plac chefurile cu soții... eee eee 62 
AINS alles iineneile sie ee aere a e REA oct ae me uee in eeeee 68 
XIM, Crucea Teraco Ela MIRROR E AO ORI PRD, a RR 72 
XIV. Tudor Şoimaru se arată om care şovăieşte............eeeesesseeeesee TT 
XV. Cum urcă Tomşa în scaun domnescC..........sssessseessessrseeseeseese. 83 
ADSD SUC INSERĂ see pe hei e oa e ce e e Se d ou a te E e 92 
PAOS lea ntes uU REM me eee eee ce e cei de ea e e o Dot a de AR a RI a 98 
XYM dle alint Er Ei e ete e cae E e cn ere oil Gai a IDR ua Act ar 105 
Ei A iilmire dle dragoste... ee etate e i e me e eee ae aaa 109 
Aur ile lui pantCoribut pie ne ee e on lao da ee ela ic aiei E A 115 
il Cimalserinteoarce puiul la cuib.........: peace ea ee nea ee cet nete 122 
XOKIM, Uno lomasCului ....... E T R ec 126 
POM toagEle cele vechi.. matei aeia ae e e ae a asana 131 
ONER aSU prinde rädácină ............<<< nn eee ihoni meat e e aie 139 
XXV. Boierii se burzuluiesc împotriva Tomşei .......essesessseereresesn. 144 
XXVI. Ce poate spune o fată neştiutoare ......... Vii eee eee ceea 152 
KAS ile lui Vodă.. i... eeaeee e i Cetate abate e en e E a aie: 158 
DID Li Un erincen judet... iets e eee ea eee geeen Teese ae de 162 
XXIX. Sfaturi la doamna Irimiei-Vodă .........mce eee eee 168 
XXX SCI Nes pielii VEChI ngid. eee eee peer nenea nenea ne aee 175 
XXXI. Cum şi domniile sînt trecătoare, ca toate ............seesessesee 183 
SOC Dus Ont Erao e a T aeeeee 191 
XXXS Sepie saAteste ceas mau An... T PR a a E: 197 
XXXIV. Magda se arată a treia oara, seci e e le e ee Eat ea rea e <a 202 
DEX Vi Monitporuancesc celor vii... ace A da e e ea A a a ate dece 20% 
XXXVI. Orice isiorisire are sfirşit, e e. + riue E IE ae «eră aa DR, i... 21 


La Cornul lui Sas 


An anul Mintuitorului 1612, pe vremea cînd înfloresc teii, 
singurătățile Prutului, la cotitura care se chiamă Cornul lui Sas, 
vuiau de furtuna războiului. 


Încă din zorii zilei se mişcase de deasupra Popricanilor Ştefan Tomşa, cu 
oastea lui amestecată. lar din susul apei, vestitul şleahtic Potocki şi 
Constantin Vodă Movilă grăbeau cu leşii şi cu cazacii lor şi cu puţină oaste 
de ţară. 


Tomşa era nerăbdător. Pe harmasarul lui alb, arăbesc curat, întruna se 
sălta în şaua adincă şi cerceta zarea malurilor Prutului. Apoi îşi întorcea 
căutătura încruntată, c-un ochi uşor fugind în laturi, spre şiragurile strînse 
de ieniceri, de tatari de Bugeac, de munteni şi de moldoveni din Țara-de-jos. 
Cercetaşii tatari tocmai aduseseră „limbi” de la duşman, tirindu-le în 
arcane. — Constantin-Vodă cu ai lui veneau în Cornul lui Sas. 


Din mersul domolit al calului, Tomşa mai întrebă o dată pe cei doi cazaci 
singerați şi zdrențuiți care umblau între tatari: 


— Vine într-acoace toată oastea? 


— Vine... răspunse răguşit unul dintre cazaci, ridicînd spre Ştefan ochi 
alburii. 


Celălalt, mărunt şi spătos, rînji în barba-i mare: 


— E oaste tare şi creştinească!... 


Husein aga, trimesul împărăției, care mergea alături de Tomşa, întrebă: 


— Ce spun ghiaurii? 


— Nu spun nimica... răspunse cu prefăcută nepăsare Tomşa şi-şi puse 
c-o mişcare obişnuită mîna pe buzduganul cu măciucă de argint. Puteţi să-i 
ridicaţi într-o creangă de copac! adăogi el cu voce înăbuşită spre călăreți. 


Tatarii rămaseră în urmă cu prinşii. Husein şi Tomşa dădură pinteni 
cailor; apoi turcul zise întorcînd privirea-i neagră spre tovarăşul lui: 


— Ieri leahul cel fudul (era vorba de Potocki) a spus cuvînt prea cutezător 
omului meu. Dacă nu vă înturnați — a zis — cu veneticul vostru, va fi vai şi 
amar de voi. Ieri a fost Mahmud pînă la marginea taberei lor. 


— Eu venetic? strigă Tomşa scăpărind din ochiu-i fugar. Venetici sînt ei, 
cu muierile şi cu Movileştii lor, cu leşii, cu raiterii şi cu franțujii lor! Au 
pustiit şi au sărăcit biata ţară! s-au aşezat aicea ca un cuib de viespi, fără 
învoirea pămintenilor şi a Porții... 


— Potocki e om vrednic, zise domol turcul. El s-a oştit mult în Moldova; a 
pus în scaun pe Irimia şi a răpus capul lui Răzvan. 


— Ş-acuma, grăi scurt Tomşa, se amestecă iar în trebile țării din 
îndemnul muierii lui Irimia! Doamna lrimiei-Vodă e mare aspidă. Ea ar 
trebui întăi zdrobită în picioare. Dar îi va veni şi ei rindul. Acuma avem să 
înfringem cerbicea lui Potocki şi să tăiem ca pe nişte miei pe coconii ei... 


— Vom vedea, zise cu liniştit glas turcul; în curind vom vedea care este 
voința cea mare şi neclintită a lui Alah! 


— Dumnezeu e de partea noastră! strigă cu glasu-i repezit Tomşa; de 
partea celui pe care-l vrea norodul şi cei mari... 


— Ascultă, prietine, grăi tot liniştit Husein, vezi barba asta căruntă? În ea 
sint semnele trudelor şi năcazurilor mele. De multe ori am biruit, de multe 
ori am căzut. Noi niciodată nu putem cerceta şi bănui gîndurile 
Celui-de-sus! 


— Husein aga! vorbi însuflețit Tomşa; cel ce vine cu inima mea, e tare. 
Dar eu vin şi c-un oştean ca tine; vin cu ienicerii luminățţiei sale Sultanul; 


vin cu Cantemir bei şi cu tatarii lui, care şi ei ştiu sama leşilor; vin cu 


pămiînteni încercaţi în războaie; am năimit şi pe căpitanii cei viteji rămaşi 
din oştirile lui Mihai-Vodă: pe Mirza, pe Gheţea, pe Recia şi pe alții. 


— Localnicii sînt azi cu tine şi mîine cu duşmanul tău. 


— Nu-i aşa, Husein aga! Localnicii care au mers după mine sînt oameni 
care ştiu ce fac şi care, din vechi zile, ştiu sama războiului. Sînt oameni din 
Orhei şi Soroca, obişnuiţi cu leşii şi cu cazacii. 


— Ce ştiu ei! mormăi turcul, răsfringîndu-şi buzele palide între mustața 
şi barba tuşinată. 


— Ştiu şi pot multe, Husein aga! Le-am dat căpitenie pe unul Tudor 
Şoimaru, care-i din neamul lor, însă a umblat pribeag prin lume şi a slujit 
cu vrednicie în oştiri străine, la nemți şi la unguri... 


— Vom vedea... vom vedea... zise moale Husein. Apoi deodată, parcă l-ar 
fi străbătut un fior, se înțepeni în scările scurte şi se înălță în şa. Ochii i se 
făcură rotunzi şi ațintiți sub sprincenele păroase, şi nasul coroiat i se zbirci 
la îmbinarea frunții. 


— Ce este? zise el repede. 


Privea şi Ştefan Tomşa, ațițat, în depărtare; deodată înegrise ceva pe zare 
şi se stirniseră nouri uşori de pulbere din pămîntul ars de secetă. 


— Duşmanii! strigă înăbuşit Tomşa şi-şi strecură privirea-i nesigură spre 
Husein. 


Turcul tresărise deodată din moliciunea şi încetineala lui. Trase sabia 
încovoiată, o înălță drept deasupra capului şi slobozi un răcnet aspru. În 
tropotul de copite, în murmurul de valuri al oştilor, porniră îndată strigătele 
căpiteniilor care zăriseră fulgerul oţelului. Oastea împinzită în şes şi-n 
finațurile şi imaşurile uşor ondulate se opri şi-şi domoli frămîntările, ca apa 
în zăgaz. De la aripa dreaptă, unde călăreau tatarii, în preajma apelor 
cenușii ale Prutului, cei doi zăriră cum vine în galop năprasnic un călăreț: 
în soarele dimineţii, hainele lui aveau luciri, şi o piatră scumpă îi fulgera la 
cuşmă. Era o căpitenie. 


— E Cantemir bei... zise Ştefan Tomşa. 


— A văzut şi el pe duşman; trebuia să vie... răspunse turcul şi ochii lui 


vii cercetau, parcă pipăiau împrejurimile şi depărtarea. 


Turcul, încruntat, rumega un plan, clipind des din ochi. Tomşa, din ce în 
ce mai neliniştit, îşi pipăi zaua de sirmă de sub haina-i de catifea înflorită 
cu noduri de argint, îşi îndesă în cap gugiumanul cu pene de strut şi-şi 
strînse în cătărămi chimirul îngust de care-i era aninat paloşul scump de 
Damasc. Se gîndi o clipă la Dumnezeu şi se rugă în gînd, fără să-şi facă 
semnul crucii, căci turcul era lîngă el. Cantemir, călărețul tatar, sosi ca 
adus de vînt pe calu-i scurt şi încordat tare şi strigă înălțind în sus brațul 
drept: 


— Ce facem? 


Husein nu răspunse. Îl salută numai cu mîna la buze şi la frunte. Tomşa 
îi zimbi cu prietinie. Cantemir îi privi pe rind pe amindoi şi nările i se 
umflară ca şi fugarului său. Era călăreț tînăr şi mîndru, palid la obraz, cu 
ochii foarte mici şi foarte negri. 


— Dacă-i izbim în drumul pe care merg, chiar acuma, în cotitura apei, — 
zise iute beiul tatarilor, — îi covirşim şi îi răpunem! 


— Ai grăit cuvint de înțelept, prietine... zise Husein. 


— Atunci să pornim! strigă Tomşa făcînd mişcare de nerăbdare, atingînd 
cu nelinişte de cîteva ori mănunchiul buzduganului atiîrnat la oblincul şelei. 


După un sfat scurt şi grabnic, grăit ca şi pînă acuma în limba turcească, 
hotăriră tustrei rinduiala bătăliei: tatarii la dreapta, pe malul Prutului, 
turcii cu tunurile la mijloc, muntenii şi moldovenii la stinga, cu Tomşa. 
Într-o mişcare iute de învăluire trebuiau să grămădească pe duşmani în 
cotitura Prutului. 


Cantemir bei îşi trase iataganul înflorit cu argint şi se repezi spre hoarda 
lui; Tomşa se plecă în şa şi se furişă în larg printre rîndurile oştilor. Husein 
rămase tăcut un timp, apoi se întoarse domol şi solemn spre răsărit, spre 
Meca. lenicerii, ca la comandă, se întoarseră şi ei şi un răstimp se făcu în 
oaste tăcere desăvirşită. Numai de la aripa dreaptă, a românilor, din 
rindurile boierilor, a mazililor, a prostimii, sosea un murmur greu, ca o 
vijiire de pădure. 


a tipetele prelungi ale surlelor, la bătaia timpenelor, oastea care 

aducea în scaunul Moldovei pe Tomşa porni cu călărimea din 

mărgini mai înainte, cu pedestrimea mijlocului şi cu tunurile ceva 
mai îndărăt; şi-n cotul Prutului cu maluri joase, între luncile cenușii, 
oştenii Movileştilor se opriră furnicînd, ca în fața unei furtuni care se 
apropia grabnic. 


Tomşa, tinzînd să ajungă a învălui aripa de la deal a duşmanilor lui, îşi 
ducea din ce în ce mai iute pilcul lui de călărime, spionînd cu ochiu-i 
neliniştit pregătirile grăbite ale lui Potocki. Cu dinţii strinşi, cu buzele lipite 
în barba-i scurtă, neagră, aştepta ceasul hotăririi lui Dumnezeu. Movileştii 
au oşti mai puţine; cele pe care le au sînt strînse în pripă... Aşa cum au 
pornit lucrurile, se pare că izbinda e apropiată. După zdruncin şi umiliri, va 
da Dumnezeu să ajungă în scaunul pe care-l rivnise cu chinuit dor. Şi 
atunci, va şti el să facă dreptate în ţara boierilor moldoveneşti, - cum de 
multe ori spusese cu un zîmbet soților lui. 


O bubuire de puşcă mugi în tabăra lui Potocki şi Tomşa tresări cu 
sîngele fierbînd în vine. 


— Ne apropiem!... strigă el cu un zîmbet silit spre bătrinul căpitan Recia, 
care călărea aproape. 


— Pornesc cazacii!... zise oşteanul. Ce porunceşti, măria ta? 


— Să ne aşteptăm rîndul şi vremea... grăi înăbuşit Tomşa. 


Fumul întiiei puşti se pierdea în văzduhul plin de soare; a doua năvală L 
de fum acoperi o parte din ostile duşmane, şi în adevăr, în curînd, începu a 
se prevedea prin el ca printr-o pînză rară îmbulzeala căzăcimii. Pe caii lor 
mici şi iuți, zaporojenii se repeziră cu două mii de suliți în vînt. Un freamăt 
sălbatic de glasuri porni, se înălță ca un huruit de tunet, scăzu şi iar se 
înălță umplind cîmpia Prutului; şi-n fața navalei care se îndrepta spre ei, 
tatarii din Bugeac, la glasul lui Cantemir şi la semnul steagului lui de cozi 
de cal, îşi struniră caii şi se plecară pe oblincuri. Cînd porniră ei, sosiră şi 
cazacii ca o vijelie şi izbitura lor fu ca trăsnetul. Cu sulițile şi cu săbiile, 
zaporojenii bătură în rîndurile necredincioşilor; o clipă se risipiră, apoi se 
adunară pilcuri-pilcuri şi prinseră a se înşira înapoi; războinicii beiului 
Cantemir puseră zimţii în coastele cailor şi ieşiră cu ropot greu în cîmpie. 

Cu blănile lor de oi, de urşi şi de lupi, cu cuşmele buhoase, fugind pe sirepi, 
tatarii scoteau țipete ascuţite. O fugă şi o învălmăşeală cumplită lega cele 
două oşti. 


Potocki dăduse drumul altui pilc: acum venea în straie viu colorate 
călărimea leşască. Dar steagurile turcilor se închinară spre Prut şi porniră 
ienicerii cu armele fulgerind în soare. Şi de la cele dintii izbituri ale 
pedeştrilor, leşii şi cazacii prinşi în cotlonul Prutului, mai puţini la număr, 
simţiră groaza aceea nebună a bătăliei pierdute. În ramăt nesfirşit de ţipete 
de învinşi, de răcnete de biruitori sălbatici, - dădură toţi îndărăt, şi pilcul 
moldovenesc al Movileştilor, pornit aprig în harț, cel dintii aruncă armele. 


Atunci cu un zîmbet straniu pe buze, îşi porni şi Tomşa trimba lui de 
călăreți. 


În straiele lor mohorite, cu săneţe şi suliți, răzăşii de la Nistru se zvârliră 
la năvală. Cele trei pilcuri biruitoare se amestecau acuma. Asupra 
moldovenilor Domniei căzură însă întăi săbiile oamenilor lui Tomşa. Glasuri 
spăimintate strigau, după ce biruiții înțelegeau ce miînă-i loveşte: — Nu dați, 
fraților, nu ne omoriți! Ne dăm prinşi!... Dar Tomşa, cu ochii încruntați, 
striga înălțind pala: — Nu ierta! ucide! 


În învălmăşeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie; în 
curînd se prefăcu în bălți care sclipeau ca rubinuri mari în lumina soarelui. 


Husein aga privea ţintă cu ochii lui rotunzi şi pătrunzători învălmăşeala 
cea mai strinsă. Ca o grămadă de prund bătută de apă minioasă, se 


10 


IS PAI SL IPS Lp ERA 
sal a, x EENT INES 


5 kad -- A p — < EAN 
a ES E DONA ESS 
e - l A. y. J r DEDS - SII 


frămînta, se risipea cheagul oştirii lui Potocki. Tomşa trecu pe lingă el cu 
zimbet biruitor; îl întrebă din fuga calului: 


— De ce nu vii cu noi, Husein aga?... 


— Acuma m-am liniştit iar, zise turcul. Aici nu-i război: lucruri de 
acestea am văzut multe... 


Dar Tomşa nu-l auzea: năvălise asupra unui leah, cu sabia înălțată. Cel 
urmărit, cu strai roş, şi cu platoşă, deodată se întoarse şi-i puse înainte o 
sabie grea şi dreaptă. Tomşa se opri şi se cumpăni îndărăt pe cal; leahul, 
tinăr, fără de mustață, ridică cu amindouă mîinile, ca pe o secure, sabia 
grea. Dar nu lovi. Venea un duşman mai primejdios şi tînărul şleahtic poate 
îl cunoştea: era Cantemir, care minuia cu agerime o suliță uşoară cu virful 
înroşit de singe. Lăsă în jos sabia, îşi întoarse calul şi porni în fugă prin 
învălmăşeală, cotind în zigzag, printre pilcurile de luptători. Cu calul lui 
alb, în curînd îl ajunse Tomşa şi-l tăie sub greabăn. Capul leahului se frinse 
întăi scurt înainte, apoi trupul se prăvăli în laturi şi calul se opri tremurind 
şi sforăind. 


Un ţipet grozav întimpină pe cei doi urmăritori: Tomşa se abătu în laturi; 
Cantemir tatarul se găsi față în faţă cu alt leah, un uriaş cu obrazul roş, ras 
peste tot. Răcnea cumplit şi învirtea pe deasupra capului o sabie care-şi 
însutea fulgerele în soare. Tatarul îşi găti sulița care sîngerase în ziua aceea 
multe trupuri. Atinse cu ea pe leah, dar o trase înapoi grăbit: lovise-n zale. 
Îşi feri calul şi capul lui cu obraz palid şi cu ochi mici se cufundă aproape 
între umeri. Ca o fiară sprintenă stătu o clipă la pîndă, aţintind obrazul 
stacojiu al duşmanului, parcă-n el voia să lovească cu virful de singe al 
suliții lui. Dar în virtejul ei, sabia leahului îi izbi calul. Cantemir simţi sub 
el golul, dădu drumul scărilor, şi sări în picioare, tocmai cînd calul i se 
prăvălea. Sabia leahului, ca o morişcă ascuţită de fier, se apropie îndată. Îl 
grămădi, îl făcu să dea îndărăt. Scrişnind, tatarul se abătu în laturi, apoi se 
năpusti cu sulița în coasta vrăjmaşului. Dar leahul ridea c-o gură mare şi 
ştirbă şi-i făcu față: şi-ntr-o clipă de cumpănă, Cantemir bei se simți 
pierdut. Uriaşul ridicase într-o parte sabia şi cu răsuflarea oprită voia să 
dea lovitura năprasnică, aşa cum dau tăietorii de lemne, cînd despică 
butuci. 


Dar în clipa de primejdie, un călăreț, care se oprise aproape şi privea în 
11 


ISS sl pa AI se fa IL pa i ca 
a TA N ZE 


. ~ z "AT G. 
4 A N EEN > S zi a a 
e Sni A. é - J a 7 SE, i i ai 


juru-i cercetind învălmăşeala, îl zări şi-l cunoscu. Alt călăreț venea în goană i 
strigînd: 


— Vină după mine, Şoimarule! 


Amiîndoi, ca-ntr-un fulger de înțelegere, căzură cu paloşele asupra 
leahului. Sîngerat, omul cel roş şi ştirb se bătea încă retrăgîndu-se, strigînd 
şi înjurînd în limba lui. Apoi se prăvăli; şi cel dintîi dintre călăreți, căruia al 

doilea îi zisese Şoimaru, îi dădu 
lovitura cea din urmă. 


— Asta-i lovitura cea mai dulce; 
n-o mai simte... zise el cătră 
Cantemir bei. 


— Să mergem, că se isprăveşte, 
zise iar cel de-al doilea... Mi se 
pare că unde se bat haiducii leşeşti 
avem să găsim pe Potocki şi pe puii 
lui Irimia Movilă... 


Cantemir se luă după ei. În 
urmă-le, Husein aga, cu grosul 
oştii, închidea ca un zid Cornul lui 
Sas. Haiducii, îmbulziți între carăle 
lor, începeau să se închine 
biruitorilor. Dintre ei, c-o haină 
proastă aruncată pe umeri, ieşea 
încet, palid şi trist, mîndrul 
Potocki. Tatarii şi moldovenii iui 
Tomşa, repeziți cu caii şi cu 
săbiile, se opriră. Bătălia se ogoia 
pretutindeni şi învinşii îşi plecau fruntea în pulbere. 


— Acesta-i Potocki, zise tovarăşul lui Şoimaru; sub mîna lui se războiesc 
copiii lui Movilă... 


Leahul îşi auzise rostit numele. Privi o clipă spre cel ce vorbise, cu puţin 
dispreţ şi nepăsare, apoi zise fără să privească pe nimeni: 


e Sp o- 
= ET Sas t sayr A pa: 


DN N p- — Ta E 
LA AES SE De Pa 


— Să vie aici Husein aga. Sint prinsul lui... i 


— E şi Vodă Tomşa aici... strigă unul dintre călăreţii noului domn. 


Potocki clătină cu dispreţ din cap. Apoi ridică privirile şi se văzu ațintit 
cu vrăjmăşie de un om smead, cu gugiumanul scump aplecat pe sprincene. 
Îl văzu că pune mîna pe paloş şi că se repede. Făcu un pas înapoi. 


— Cîne! îi strigă Tomşa. Îţi arăt eu cum să vorbeşti de mine!... 
Dar, semeţ şi drept, i se puse lui Tomşa în cale Cantemir tatarul. 
— Robul e al nostru!... zise el scurt şi hotărît. 


Ochiul fugar al lui Ştefan sclipi. Îşi lăsă paloşul în jos. Nu zise nimic. Dar 
buza-i subțire tremura de minie. 


Un pilc de tatari cu suliți înălțate îşi făcu loc. Oştenii Bugeacului, cu 
pleoapele numai pe jumătate deschise, salutară într-un glas pe beiul lor. 
Apoi, gifiind încă, stropiți de pulbere şi sînge, aşteptară. 


— Ce este? întrebă Cantemir. 
— Beiule, am prins pe coconul cel mezin al lui Movilă... E între noi... 


Dintre tatari, împins de boturile cailor, ieşi la iveală un copilandru bălan 
şi fraged. Era cu capul gol şi pe jumătate dezbrăcat. Oamenii lui Cantemir îl 
despoiaseră de gugiuman, de contăş şi de arme. Cu ochi care cercau să 
pară dirji, privea în juru-i. Potocki îi zimbi cu blindeţă. Ceilalţi se uitau la el 
în tăcere. 


— Ş-acesta e al lui Husein aga? întrebă Tomşa. 


— Ş-acesta e al nostru... zise cu mîndrie Cantemir. Tomşa nu zise nimic; 
îşi tremură mîna pe lingă buzduganul lui; apoi răsuflă greu pe nări. 


— Dar celălalt frate unde-i? întrebă beiul. 


— Încă nu se ştie... răspunse unul din tatari. Unul dintre cazacii robi 
strigă cu glas mare: 


— L-au furat tatarii tăi, beiule, să-l ducă plocon hanului... Am văzut eu... 


— Ai văzut tu? strigă aprins deodată Cantemir. 


13 


— Am văzut. 


Beiul se întoarse şi aținti minios pe călăreții tatari. 
— Aţi auzit?... Nimeni nu răspunse. 


— Aţi auzit? strigă iar beiul. Cine-a îndrăznit să ne fure robul?... Şi puse 
mîna pe pumnalul care-i atîrna la coapsa dreaptă. 


Tatarii rămaseră neclintiți. 


— Să pornească o sută de oameni, cu Mahmud, după ei!... porunci 
Cantemir. 


Mahmud, un tatar spătos şi stricat cumplit de vărsat, ieşi cu calul 
înainte şi întinse brațul spre bei: 


— Stăpiîne, chiar acum pornesc c-o sută de călăreți... 


Între acestea, biruitorii se aşezaseră deplin asupra biruiţilor. Jefuiţi de 
arme, scule şi haine, robii stăteau îmbulziți între sulițile tătărăşti. Carăle de 
oaste şi poverile erau încă cercetate şi împunse pretutindeni. Între arme 
şuierau acum bicele cu şase şi opt curele înodate. Prinşii se rinduiau cu 
sila, cu capetele plecate, păşind peste morți şi lunecînd prin sînge. 


Husein aga venea liniştit mîngiindu-şi barba. Tomşa îi ieşi înainte. 


— Ziua de azi, zise turcul, ne-a fost într-ajutor Alah. Am avut o biruinţă 
uşoară şi deplină. 


— Am spus eu c-o să biruim... vorbi Tomşa rizind. 


— Ai spus, dar nu puteai să ştii... răspunse turcul, privindu-l cu 
seriozitate. Acuma, cată să odihnim oastea în satele de-aproape; pe urmă 
mergem la laşi să împlinim poruncile măritului nostru Sultan. 


Cantemir încălecase pe alt cal; şi, ca şi înaintea bătăliei, căpiteniile, în şa 
stînd, se sfătuiră puţin cu privire la robi şi la prăzile de război. În jurul lor 
se iscase acum un murmur de iarmaroc; parcă erau certuri şi dezbateri de 
preţuri; nimeni nu mai lua în samă pe cei căzuți în sîngele lor, grămădiți cu 
pieptul în pămînt, ori întorşi cu ochii spre cer, zdrobiți, tăiați, împietriți în 


spasme. Plingerile răniților parcă îngînau plîngerile de jale ale calicilor... Cei 
vii se pregăteau să lase singurătăţii şi tăcerii pe cei căzuți. Tatarii începeau 


a mîna pe cei prinşi, a-i sfircui şi a-i împunge; cu toţii lunecau prin sînge, 
săreau peste morți, peste răniți, într-o învălmăşeală ş-o învăluire de lume 
nesfirşită, amestecată cu cai şi boi, cu chervane şi cară... În vremea asta, 
țăranii lui Tomşa făcuseră voloc şi cercetau prin zăvoaiele Prutului pe 
fugari; împlinind o poruncă a lui, pe cei prinşi îi tăiau pe loc cu topoarele. 
Puţinii care se lăsaseră înot pe apă şi ajungeau la celălalt mal, cădeau între 
căruțele şi străjile tătărăşti. Moartea piîndea în toate cotloanele; şi cele 
dintăi roiuri de muşte şi cel întăi zbor de vulturi din Carpaţi, cunoscători ai 
bejeniilor şi războaielor, se şi arătară în limpezimea zilei îndată ce 


convoiurile se depărtară. 


iecare dintre biruitori îşi avu partea. Tatarii se mulțămiră cu robii 
şi pleanul; lui Husein i se cuveniră prinşii domneşti şi obrazele 
alese; Tomşa se bucură de boierii Movileştilor căzuți în mîinile lui. 


Cum se întoarseră în tabăra de deasupra Popricanilor, aga ceru să vadă pe 
Potocki şi pe cocon; îi privi îndelung şi prin dragoman le spuse aceste vorbe: 


— Sinteţi în mina şi la voia măritului Padişah... Potocki răspunse cu 
mîndrie: 


— Sintem prinşi nobili şi trebuie să te porți cum se cuvine cu noi! 


— Fiecare dintre voi e un dram de pulbere, pe care va călca piciorul 
Sultanului... zise Husein c-un fulger în privire. Poate te voi mai întilni, pan 
Potocki, în Turnurile Mării Negre... 


La un semn, zidul de ieniceri cu cuşma înaltă de pislă albă îi închise. 
Între corturile taberei şi carăle de război, trecură robii, cu ochii spăriaţi, cu 
capetele goale, zbirlite şi plecate. Vremea de masă şi de hodină se apropia; 
la porunca lui Husein aga, mare ciorbagiu al oştenilor Porții, ortalele de 
ieniceri se strinseră la sfat şi rugăciune, cu căpiteniile lor, în jurul 
cazanelor. Tabăra întinsă, plină de murmur greu şi de furnicar pestriț, se 
liniştea încet-încet în soarele fierbinte. 


Husein îşi mîngiie barba căruntă; apoi întinzind o mînă cătră marginea 
taberei, de unde veneau prinşii, închinîndu-se uşor cu cealaltă la piept, zise 
lui Tomşa c-un zimbet: 


— Mărite doamne, boierii moldoveni sînt ai tăi... înțelege-te cu dinşii... 


16 


Tomşa începu a ride ascuțit, arătîndu-şi dinţii. 


— Eu mă duc între oştenii mei, zise cu glas grav aga. Soldaţii lui Alah 
trebuie să mă vadă în mijlocul lor... Chiar Sultanul cel mare e ostaş al 
nostru, e scris în terfeloage şi primeşte leafă de ienicer... Eu mă închin şi 
mă oştesc şi mînînc cu eci... 


Făcu cu dreapta salut, la piept, la gură şi la frunte, şi intră între 
calpacele albe şi şiragurile lungi de sănețe. 


Tatarii mîncau grăbiţi lingă capetele cailor, c-un dărăb de pîine neagră 
într-o mină şi cu ciozvirta de oaie pirpilită în alta. Erau grăbiţi să-şi 
pornească robii la răsărit, pe drumul pulberii de stele, spre amara robie a 
Bugeacului. 


Domnul nou al ţării privi în juru-i şi chemă cu glas scurt: 
— Simeon Biîrnovă, aici eşti? 


— Aicea sint, măria ta, răspunse tovarăşul lui Şoimaru şi se înfățişă 
înaintea lui Tomga. 


— Unde-i Tudor Şoimaru? 
— Şi el e aici, măria ta!... 
Şoimaru îşi făcu loc cu coatele printre curteni. 


— Astăzi v-aţi purtat vrednic, zise cu glas moale şi repezit Tomşa şi-i privi 
o clipă numai. V-aţi bătut lingă domnia mea... Şi ceilalți toţi, adăogi el 
ridicînd glasul, aveţi să vă bucuraţți de mila Domniei... Şi voi, căpitanii cei 
bătrîni, aţi fost ca lupii între oile cele proaste... Pe toți am să vă plătesc cu 
dreptate!... 


Şi fulgeră scurt cu ochii spre oştenii cărunți, ai lui Mihai-Vodă, pe care-i 
avea în leafă. Ei îl priveau nepăsători şi trudiți pe sub chiverele de fier, cu 
minile sprijinite în săbii. 


— Voi ce-mi cereți? zise iar Tomşa cătră cei doi dintăi. 


Oştenii, tineri şi bine legaţi, stăteau drepţi înaintea Domnului, 


privindu-l. Amîndoi purtau haina de-atunci a călărimii boiereşti: cercheşcă 
cu brandemburguri de fir de argint şi căciuliță de blană mai ieftină, ori mai 
17 


scumpă, după puterea pungii. Tudor Şoimaru se deosebea numai prin 
cizmele înalte, pînă la genunchi, aşa cum se purtau în ţările străine ale 


nemților. 
Simeon Bîrnovă, din neam vechi de ţară, cuvîntă cu îndrăzneală: 
— Eu, măria ta, nu cer nimica; aştept numai dreptate în țara Moldovei... 


— Ai spus cuvint bun, îi tăie vorba Vodă, şi-l privi c-un zîmbet îndoielnic. 
Dar tu, Şoimarule? 


— Eu sînt venetic în ţara mea, doamne, şi-ntăi m-aş cere să-mi văd 
neamurile, pe care de la Aron-Vodă nu le-am văzut... 


— Cum văd, nimeni nu cere nimica, strigă Tomşa. Dar are să mi se 
umple vistieria şi inima, şi o să vă dau la toți după cuviinţă... Căci eu pe 
dreptate sînt venit. Tara-i spiîrcuită şi geme din pricina ticăloşiilor, a 
împărecherilor... Au sărăcit-o ş-au spircuit-o Movileştii ş-o samă de boieri. 
Acei care m-au făcut pe mine venetic!... 


Deodată ochii i se înflăcărară de minie. Şi Nicoriţță Armaşul, om sprinten 
de şi era în vîrstă, cu nasul ascuţit şi privirile iscoditoare, se înfățişă grăbit. 


— Măria ta, întrebă el iute, să aducem pe boierii prinşi? 


— Să mi-i aduceţi! grăi brusc Tomşa, întorcînd capul peste umăr spre 
Nicoriţă. 


Oştenii şi boierii Domniei nouă se feriră în laturi. Birnovă strecură cîteva 
vorbe la urechea lui Şoimaru: 


— Să ştii: Nicoriţă Armaşul a simţit că Vodă se aprinde... îi scapără 
ochiul şi are o vină în frunte care i se umflă... 


Ciţiva boieri cu privirile înegurate pătrunseră pînă la Tomşa mînatți din 
urmă de darabani. 


Domnul îi privea în tăcere cu barba în piept, pe sub spriîncene. 


— Voi, duşmanilor! mi-aţi căzut în palmă! strigă el deodată. Oameni 
nevrednici, lingăi ai muierii lui lrimia!... Aicea eşti, hatmane Balica... şi tu, 
postelnice Chiriţă... Aha! şi Miron stolnicul e aici... Sinteţi cîțiva; am prins 
destui... Aha! berbecilor... am eu un casap bun, un ţigan dintre robii mei, 


care ştie să zugrume, ştie să taie! 


Întoarse capul spre Nicoriţă: 


— Să-i taie chiar astăzi lancu Tiganul! Să-mi aduci capetele... să văd 
dacă s-or uita tot aşa la mine! 


C-o mişcare fulgerătoare, desprinse de la briu buzduganul şi izbi cu el în 
boierul cel mai de aproape. Apoi răcni: — Duceţi-i! 


Se făcu tăcere deodată în juru-i. 
Tomşa întrebă ridicînd capul: 


— Dar Vasile Stroici unde-i? L-am văzut între prinşi. Pe acesta îl iert... E 
tînăr, ş-am avut legături prietineşti cu bătrinul. Unde-i logofătul Stroici?... 


— Îl aduc şi pe el, măria ta... 


— Să-l aduci, armaşe, să vadă pedeapsa celorlalți, ca să i se suie mintea 
la cap... 


Darabanii aduceau între sănețe pe Stroici, legat şi stropit pe obraz de 
sînge. 


— Măria ta! zise un ceauş. Boierul acesta a apucat o sabie, să ne 
răpuie... 


— Am vrut să-mi vind scump viaţa!... strigă Stroici privind cu ură spre 
Tomşa. 


Domnul tresări cu mînie şi bătu cu piciorul în pămînt. 


— A! şi tu, cîne? Ai vrut să mori cu soții tăi?... Să-i răpuneți şi lui capul! 
Duceţi-l! Unde-s prinşii? Vreau să-i văd... Să-i taie şi să-i spinzure pe toți!... 
Curăţ eu ţara de hoţi şi de vicleni... Unde sînt? Să-i taie, să-i taie!... 


Avea un țipăt zugrumat, şi ochii îi ardeau ca doi cărbuni. Cu curtenii 
după el, porni strigînd şi clocotind de mînie, spre şiragurile de robi. Paloşul 
trebuia să cadă pe grumazurile lor plecate. 


Şoimaru şi Birnovă, rămaşi mai în urmă, voiau să pornească şi ei, cînd 
un ostaş tatar se opri lingă ei şi le zise: 


— Stati... 


N-avură vreme să mai întrebe ce este. Văzură numai cum grăbeşte spre 
ei, cu figura veselă, Cantemir, beiul tatar. Ajuns în fața lor se opri şi, cu 
căutătura-i ageră, îi cercetă din cap pînă în picioare. 


Îl priveau şi ei neclintiți, înțelegînd întrucîtva despre ce-i vorba, după 
obiceiurile vremii. Tatarul era un războinic de vîrsta lor, trecut de treizeci de 
ani. Nu purta strai turcesc. Ca bei, umblat printre limbile Apusului, 
îndrăznise să puie pe el haină sprintenă de atlas strînsă pe şolduri. Un briu 
albastru de mătasă îi încingea mijlocul numai o dată şi de subt el ieşeau 
lanțugurile de argint ale pumnalului şi iataganului. În cap purta căciulă 
rotundă ca un ceaun, de vulpe albastră de la mările înghețate, c-o piatră de 
olmaz în frunte. Avea pe el numai lucru scump, ca adevărat fiu al hanilor 
crîmleni. 


După ce cercetă cu de-amănuntul pe cei doi tovarăşi, le zise într-o 
moldovenească destul de bună: 


— Voi sînteți. Mi-ați scăpat viața şi vă găsesc după placul inimii mele. Să 
ne facem frați de război... 


Sub mustaţa-i rară, buzele subțiri zimbeau cu bunătate. 


Bîrnovă şi Şoimaru întinseră mîinile, şi tatarul, făcînd un pas, căzu între 
ei, cuprinzindu-i pe amindoi cu brațele. Apoi, în fierbințeala tinereţii şi a 
începutului lor de prietinie, tatarul trase jungherul de la coapsă şi se crestă 
la braţ; cu cuţitele lor se singerară şi moldovenii, şi-şi atinseră pe rind 
buzele de picăturile rubinii de sînge. Se priviră apoi cu voie-bună, ca şi cum 
s-ar fi întîmplat ceva mare şi deosebit, ca şi cum lumina lui cireşar se 
datora prietiniei lor legată într-o clipă; şi tatarul, apucîndu-i de mini, le zise: 


— Haideţi cu mine! 


antemir îi duse la cortul lui de matasă de coloarea cerului. Se 
aşezară pe covoare de Samarcand, se rezemară cu coatele de 
coltuce vişinii, între arme înflorite cu argint şi între ştofe scumpe. 


Beiul îi privea cu prietinie, începea să-i întrebe despre viaţa lor; apoi 
întinse mina şi trase dintr-un colț două junghiuri cu mănunchiurile frumos 
lucrate, păreche cu cel pe care-l purta el la coapsă. 


— Primiţi darul acesta, zise el, pentru frăția noastră... Bătu din palme 
apoi şi se înfățişară doi slujitori cu meşi galbeni în picioare şi cu capetele 
rase. La un cuvint al stăpînului, se închinară, ieşiră, şi în clipă intrară iar, 
cu tablale încărcate de mîncare: pilaf şi fripturi de batal. 


— Luaţi şi ospătaţi, zise Cantemir; luaţi ca dintr-al vostru... Întîmplarea 
de azi, adăogi el, e cea dintăi cumpănă din viața mea. Eu, de crud am ieşit 
la războaie; pînă astăzi însă n-am simțit înfiorarea morții. Alah m-a păzit. 


— Sint asemenea veşti în viața omului... îl întrerupse Simeon Bîrnovă. 


— De ce veşti? Crezi că trebuia să mor? În cartea cea mare de sus este 
scris că trebuia să simțesc o lovitură, o umilinţă, fără să fiu sîngerat, dar 
este pusă şi rinduiala ca să mă apere braţul vostru. 


— Aşa este, vorbi iar Simeon, nici un fir de păr nu se clăteşte în lumea 
asta fără ştirea Celui-de-sus. 


— Cine spune asta? 


— Aşa e scris în cărțile noastre sfinte. 


— Foarte adevărat e scris... 


Pepe r 


SL >> 


K 


A 
AE 


Apoi tatarul îi apucă de mînă şi-i privi în ochi pe rînd: 
— Voi nu vă mirați de frăția noastră? Doar nu sintem de o lege. 


— Nu mă mir, răspunse Şoimaru, privindu-l cu ochii căprii cufundați 
subt o frunte adînc boltită. În pribegiile şi întîmplările vieții mele, am văzut 
de multe ori asta... Ş-apoi voi, tatarii, sînteți mai aprigi în trebile legii, decât 
noi. 


— Aşa este. Dar eu unul 
ştiu să preţuiesc omul. De 
aceea v-am privit îndelung şi 
v-am cercetat înainte de a vă 
îmbrăţişa. Pe un om drept la 
înfăţişare şi la suflet l-a zidit 
acelaşi Dumnezeu care m-a 
zidit pe mine. Aşa socot eu. 
Eu am avut dascăl în Lehia, 
fraților, pe un om foarte 
învățat, şi el mi-a spus aşa: că 
legea lui Mahomed, a lui Isa şi 
a lui Moise sînt date tot de 
Dumnezeu. El la fiecare a 
spus: A ta-i legea bună. Dar 
care-i cea mai bună numai el 
ştie. Toate-s bune, poate, şi el 
a înzestrat pe fiecare seminție 
cu legea care i se potriveşte. 


— Cum văd, beiule, tu eşti 
un om învățat, zise Şoimaru 
rizind. 


— Am învăţat şi eu ceva în zilele mele, am învățat mai ales cu hogii 
noştri, şi chiar ei m-au deprins să înțeleg cum trebuie învățătura 
Coranului. Să nu rideţi de mine, adăogi beiul arătindu-şi dinții ascuţiţi; eu 
am învăţat ş-a gusta vin din Moldova, de aceea puţin să vă miraţi că am 
buni prietini moldoveni... 


Frăţiile de război se leagă repede; dar prietinia mai domol îşi face loc, 
după potriveala sufletelor. Încet-încet, gustînd din mîncări şi din mied, şi 
vorbind, se deprindeau unul cu altul şi se cunoşteau. Cei doi servi cu 
capetele rase aduseră ciubuce lungi şi cafele în filigene mari de argint; şi 
din vorbă în vorbă, inimile li se încălziră ca şi cafelele, şi începură a privi cu 
ochii umezi de duioşie prin fumul albastru al tutunului, care se răsfira 
domol deasupră-le, sub pînza cortului. În fumul acela, îndestulaţi de hrană, 
cu oasele trudite pe perine moi, sălbatica lor fire de oşteni făcea loc razei de 
lumină care totdeauna a stat ascunsă în sufletului omului. Cei doi 
moldoveni ascultau cum le povesteşte Cantemir despre tainicele seraiuri din 
Crim, despre bogăţiile hanilor cu bărbi mari, în mijlocul cărora crescuse el. 
Le spunea şi despre tinereță şi despre dorurile lui de vitejie, şi despre 
moliciunea bătrinilor. Privind ariile Mării Negre, avea dorința să plutească 
ca şi paserile vintului spre vestitul Stambul, ori spre Caucazul cel 
întunecos. Şi ca să-şi poată face şi el un nume ş-un drum în lumea aceasta, 
ceruse învoire de la hanul cel mare al nohailor să se strămute c-o samă de 
războinici în Bugeac, mai în calea războaielor, mai aproape de prăzi, de 
cazaci şi de leşi. 


— Şi de moldoveni... zise Biîrnovă. 


— Cu moldovenii am fost şi duşmani şi putem fi şi prietini... răspunse 
rizind Cantemir. Apoi întrebă pe Şoimaru: 


— Dar tu pe unde ţi-ai trăit viața? 


— Ei, eu am umblat pe depărtate locuri... îngînă Şoimaru, lăsîndu-se cu 
totul, pe spate cu fața în sus, şi punindu-şi mîinile sub ceafă... Eu sînt de 
locul meu de aproape de Bugeac, sînt dintr-un sat de pe apa Răutului, sînt 
adică orheian. Şi într-o cumpănă mare, cînd s-au ridicat toate neamurile 
mele răzăşeşti, a fost tăiat tatăl meu; ş-un frate mai mare m-a luat cu el 
peste hotare, în pribegie. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. A 
murit bădița, ş-am rămas singur pe lume; şi m-am ridicat şi eu ca ucenic la 
un meşter de săbii. Ş-apoi am deprins meşteşugul armelor şi m-am făcut 
oştean, ş-am slujit între leşi; pe urmă, cu raiteri nemți, am fost pînă-n ţara 
talienilor ş-a franțujilor. Am văzut cetăți şi castele cum nu se află prin 
părţile noastre. Pe acolo este multă oaste care se bate în fier, ca şi husarii 
leşilor, şi ei cred că ţinuturile noastre sînt la marginea pămîntului... Hei, 


ri - EN E > E ai F < 
LAD a 7 Dr pa 


cîte-am văzut ş-am îndurat, numai inima mea şi Cel-de-sus ştiu! Am zăcut 
de răni şi de friguri rele; dar, ca soiul cel rău, nu m-am dat, n-am pierit. Şi 
pe urmă am slujit şi-ntre unguri... Ş-acolo, la Buda, după atitea rătăciri, 
am auzit eu între oşteni grai românesc, ş-am înțeles că mă apropii de 
pămîntul nostru... Şoimaru se opri cu ochii visători. 


— Şi ce-ai făcut? întrebă beiul. 


— Apoi am auzit că Tomşa-Vodă chiamă oaste ş-am venit şi eu. l-am 
spus cine sint şi unde-am slujit şi m-a bătut pe umăr... Eu la toate 
stăpinirile am slujit cu credință. Am să-l slujesc şi pe el. Dar Tomşa-Vodă 
nu ştie de ce m-am tras eu într-acoace... Eu numai lui Simeon Birnovă i-am 
spus, căci numai cu el m-am împrietinit dintre toți oştenii lui Tomşa. Nu 
ştiu de ce, în anii aceştia în care mă aflu, după atita pribegie, m-a pălit aşa 
un dor să-mi văd neamurile şi pămîntul în care am cunoscut lumina 
soarelui... Vreau să mă duc la apa Răutului... sfirşi c-un glas blind 
Şoimaru, ridicînd capul şi privind pe tatar... 


— Atunci trebuie să te duci... murmură Cantemir, cîştigat de mişcarea 
sufletească a lui Şoimaru. 


— Să vezi, beiule, cum îşi aduce aminte de toate... zise Birnovă. 


— Fireşte că-mi aduc aminte, răspunse Tudor, cu privirile învăluite de 
amintiri. Îmi aduc aminte de codri fără sfîrşit... Într-un rînd, m-a luat cu el 
tătuță, ş-am umblat mult prin pădure, şi eu stăteam în şa dinaintea lui. Şi 
ieşind la amurgit într-o poiană, am văzut zimbrii pentru întăia oară... l-am 
auzit mugind, i-am văzut răscolind pămîntul cu coarnele şi s-au năpustit în 
cîmpie... Pe urmă parcă văd şi acuma, între păduri multe, iazurile de pe 
Răut, cu nuferii cei albi şi galbeni... Şi într-un rînd mi-a spus tătuța aşa: 
Tine minte, băiete, că pămînturile noastre sînt cele mai frumoase din 
Tara-de-jos... Apoi el a pierit, şi eu pămînturile noastre nu le-am mai 
văzut... 


— Căpitanul Şoimaru-i bolnav aici... zise tatarul zimbind şi bătindu-se 
cu mina pe piept. 


— Uite, aşa îmi povestea şi mie, grăi Birnovă; parcă plingea, ori cînta. 


— Poate-i cere inima sîn şi glas de femeie... zimbi tatarul. 


24 


— Femeile nu m-au oprit mult în viață! răspunse Şoimaru. Mie mi-i dor 
să văd apa Răutului şi mormintele părinteşti... 


— Asta-i boală moldovenească, zise iar tatarul rizînd. De ce? N-ai cer 
necuprins pînă la Dumnezeu? N-ai stepă fără hotar? Omul trebuie să fie ca 
pasărea văzduhului, şi ochiul lui nu trebuie să încremenească asupra unei 
pietre... Mormintele noastre tătăreşti, de la hanul nostru cel mare Timur, 
au rămas prin toate pustiurile lumii, şi noi ne-am mişcat ca pulberile 
pămîntului... Ne-am pus roabele cele frumoase în chervane, am încălicat pe 
cai ş-am adulmecat vînturile... 


— Fiecare cu sufletul lui... grăi domol Birnovă; aşa cum i-a fost împărțit 
de la Dumnezeu. Eu parcă l-aş înțelege puţintel, măcar că toată viața 
mi-am petrecut-o la moşia bătrinească... Omul doreşte mai cu seamă ce-i 
lipseşte... 


— Se poate, zise şi beiul, fiecare seminţie cu blăstămul ei. Nouă ni-i scris 
să rătăcim... 


— Moldovenii, adăogi Simeon, sînt blăstămațţi să nu se poată despărți de 
moşia lor... 


— Aşa este, frate Simeoane! răspunse ca un răsunet răzăşul de la Răut. 


Tăcură un răstimp. Se gîndeau tustrei fumînd iarba cea nouă şi 
mirositoare, adusă de peste mări. Cantemir întrebă încet: 


— Ş-acu ce-ai să faci, frate Tudore? 
— Trebuie să mă reped la Orhei... 
— Şi pe urmă te-ntorci la Domnie? 
— Poate m-oi întoarce... 


— Atuncea om face un drum frățesc într-acolo şi înapoi... zise cu 
voie-bună tatarul. Merg cu tine, nu ne putem despărți aşa de curînd. Îmi 
eşti drag, ai un suflet ciudat şi o limbă dulce... Un drum pînă la Nistru îl 
facem ca vintul! 


— Dar pe mine unde mă lăsați? strigă Birnovă, ridicînd în sus brațul 


drept. Mergem în trei! 


lar Şoimaru, sculindu-se din perini, cu ochii umezi, îmbrățişă pe păgîn şi A 
pe boier, frații lui. 


-em — a a 


e E E A zi 
S r AAN D DS Le 


a A pa 

AS Do 
> ZA FERL 
pa~ 


= e “= Dna 
E au a a m ai N e m Pe 


Sfat de drum 


pe întinderile nemărginite de peste Prut. Apa curgea lin printre 

zăvoaie; la vadul Popricanilor călărimea ieşise cu caii la adăpat, 
şi în soarele pieziş scînteiau armele de fier şi alămurile şăilor. Tabăra, 
aşezată pe spinarea unui deal, îşi întindea pînă în marginea satului de pe 
coastă corturile şi carăle de război. Printre ele porniră; un tatar venea după 
ei ducind de căpăstru un cal înşăuat pentru stăpinul lui. 


Z oarele asfințise, cînd ieşiră din cort, şi împrăştia o lumină dulce 


Cantemir zise: 


— Să mergem, să-mi văd oştenii; să fac rinduială pentru lipsa mea. Am 
un mirzac cuminte, pe Gherei-cel-bătrin; îi spun lui două vorbe şi n-am nici 
o grijă. 

— Nici n-o să lipsim decît trei zile cel mult... vorbi Tudor Şoimaru. 


— Nu se ştie îi răspunse serios Birnovă; calea, Dumnezeu are să ne-o 
rinduiască... 


— Hm! firtatul acesta al nostru trebuia să se facă popă... zise tatarul 
zimbind. 


Trecură pe lingă corturile ienicerilor. Copiii de suflet ai lui Alah îşi 
curățau armele şi chingile, stind adunaţi roată; căpiteniile umblau cu 
luare-aminte printre ei, cercetindu-i; cazanele de hrană ale ortalelor luceau 
cu fundul în sus, curate, ca nişte adevărate lucruri de cinste pentru 
ieniceri. 


În tabăra lui Tomşa, boierimea era adunată în jurul cortului lui Vodă. 
27 


Era vorba de plecarea la scaunul Domniei, şi un arhimandrit se înfățişase 
cu adincă închinăciune din partea înalt prea sfinţiei sale mitropolitul. Pe 
pămîntul bătătorit din preajma cortului, cursese mult singe; Tomşa se 
liniştise şi în cort un diac scria, după cuvintul lui, porunci ținuturilor. 
Darabanii de la intrare opriră în loc o clipă pe Şoimaru. Nicoriţță Armaşul 
scoase îndată lingă umărul unuia din ei obrazu-i zimbitor, cu nas ascuțit. 
După ce figura lui dispăru, se auzi glasul lui Tomşa chemînd cu voie-bună: 


— Intră, Şoimarule, şi-mi cere ce pofteşti!... Cantemir trecu înainte; 
Bîrnovă se duse să-şi caute calul şi armele; Tudor intră în cortul rotund al 
lui Tomşa. Diacul sta neclintit la pămînt, lingă măsuţa joasă înflorită cu 
sidef, ţinînd în dreapta ca pe un lucru scump pana de giscă. Trei dintre 
boierii cei mai de credinţă ai lui Vodă stăteau în picioare. Tomşa şedea pe 
un scaun scund peste care era aruncat un covor de preţ. 


— Spune, Şoimarule... zise Tomşa, grăbit şi vesel. 
— Măria ta, mă duc să-mi văd neamurile la Orhei. 


— Slobod! grăi Domnul ridicînd mîna. Apoi întoarse capul spre boierii 
dindărătul lui: Să deie Serghie căpitanului Şoimaru doi zloți, bani de drum, 
dar de la domnia mea, căci se duce omul să-şi vadă ocina părintească... 


— În trei zile mă întorc la sărbătoarea măriei tale... 


— Atunci să-i deie trei zloți de aur, ca să se vadă cum ştie preţui 
Ştefan-Vodă braţ de voinic... 


Cînd Şoimaru sărută dreapta lui Vodă, Tomşa, cu stinga, îl bătu pe 
umăr. leşi vesel şi grăbit spre corturile călărimii moldoveneşti. Prin zarva 
plecării, îşi căută calul şi slujitorul, un flăcău tînăr, cu fața veselă şi 
rotundă, pe care-l chema Dumitru Lie. Întrebă apoi de Bîrnovă. Boierul îl 
aştepta, gata; şi sluga lui, un om mititel c-o mutră de vulpe, purta două 
săneţe. 


Călări pe cai, trecură spre marginea din sus a taberei. 


Acolo Cantemir făcuse rinduială între nohaii lui; hotărise cu robii şi cu 
pleanul în două vorbe; şi mîrzacul lui, Gherei-cel-bătrin, îl asculta cu capul 
plecat. 


Cantemir bei n-avea, cel puţin în vremea aceasta, înfăţişarea grozavă pe 
care i-au dat-o unii zugravi şi cronicari leşi mai tirziu, cînd înfricoşase 
hotarele Craiului. Era însă aprig, temut şi iubit de oamenii lui, şi hoarda 
Bugeacului se mişca la porunca lui ca un singur om. 


Porniră îndată, cu cei doi oameni şi c-un slujitor tatar, care ducea arcul 
şi săgețile beiului. 


Trecură prin vad în amurg şi luară şleahul spre răsărit. 


Vremea era lină şi nu aburea 
nici vintul. Ca un văl fumuriu 
cuprindea încet-încet depărtările, 
şi o linişte nesfirşită plutea pe 
finațuri. Parcă niciodată nu 
sunase în preajmă  sălbaticul 
uragan al războiului; numai după 
călăreţii care treceau din cînd în 
cînd pe şleah, se înțelegea că sînt 
aproape oști; şi se vedea că 
cursese şi sînge: căci cei trei 
prietini întilniră doi ori trei țărani 
care se strecurau prin umbra 
înserării cu coasă ori topor pe 
umăr, tirind după ei straie leşeşti, 
cu fireturi. 


— Vremea-i bună de plimbare 
şi de zburdăciune, vorbi Cantemir 
după un timp de tăcere. Cînd am 
răzbit cu Tomşa într-acoace, erau nişte ploi de credeam c-au să ne înece 
puhoaile şi glodurile... 


— Cine-a murit alaltăieri, azi îi pare rău... zise Şoimaru rizind. Unde mai 
pui că şi nopţile încep a fi luminate de lună. Sintem miluiți cu toate, din 
pricina lui Birnovă care-i bisericos şi bun la Dumnezeu... 


— Toate sînt bune, cînd este voie-bună... răspunse Bîrnovă cu tact. 


— Asta e prea adevărat, zise tatarul. Viaţa noastră-i plină de cumpene. 
29 


Războiu-i meşteşug greu şi trudnic. Şi eu cu oamenii mei am mult de lucru, 
căci trebuie să-i port... Noi de cînd lumea ne-am cîştigat pîinea şi traiul cu 
sulița şi cu săgeata. Voi iarăşi ați avut ale voastre. Acum cată să ne 
destindem mădulările... Dormim un somn fără grijă şi călărim în voie ca la 
o petrecere... 


— Omul gîndeşte şi Dumnezeu hotărăşte... grăi cu grozavă linişte 
filozoful Simeon. 


— Cum? strigă Cantemir, te mai îndoieşti, omule al lui Alah? Ce nevoie 
avem? În ungherul de azi, leşii şi cazacii au fost zdrobiţi. Au scăpat puţini 
tare şi cred că amarnic se grăbesc spre casele lor. Acolo şi voievozii Craiului 
au să-i mustre c-au urmat pe Movileşti şi pe Potocki: Sultanul azi se află în 
prietenie mare cu Craiul Lehiei. A fost un nour de ploaie şi s-a spart; acu-i 
bine. 


— Pe urmă unde mai pui, Simeoane, vorbi şi Şoimaru, că țara-i împănată 
cu oşteni de-ai noştri. Vodă îi trimete în tîrguri cu porunci... 


— Şi după aceea, adăogi beiul, o parte din oştenii mei pleacă pe drumul 
nostru cu dobinda în Buceag, să bucure pe cei ce-au rămas în tabunuri 
şi-n aule... Le-am dat poruncă. 


— Dar afară de asta, — şi Şoimaru începu a ride, — dacă vine o întîmplare 
ş-o greutate, vin la cunoştinţă veche... Cine se teme? 


— Nu se teme nimeni, răspunse liniştit Bîrnovă. Eu cuget numai... 


— Aşa este, îi răspunse Şoimaru; cînd n-ai ce face, cînd nu struneşti 
calul şi nu învirteşti sabia, cugeţi. Asta e meteahna ta cea veche. Şi scoţi o 
carte ferfenițoasă, scrisă de mină şi ceteşti într-însa... 


— În cartea mea sînt scrişi şi psalmii, moldoveneşte... Eu îi cetesc şi-i 
cînt. 


— Apoi cînd om pieri, are cine mormăi la căpătiiul nostru. 
— Dumnezeu să ne ferească, căci sîntem încă tineri! murmură Simeon. 
Tustrei se priviră şi începură a ride; apoi grăbiră caii. 


— La cel dintăi han ne oprim, grăi într-un tirziu Cantemir. Dormim un 


30 


somn pînă ce se ridică luna şi pe urmă pornim întins mai departe, să văd şi 


eu domniile lui Tudor Şoimaru... 
— La noi pămîntul de la strămoşi se chiamă bătriîn! vorbi visător răzăşul. 


Noaptea se lăsase pe cîmpii; cerul era spuzit de stele, şi calea alburie de 
ele era luminată. Roua căzuse; ş-o adiere de răcoare le mingiia fețele. 
Tropotele cailor sunau subțire pînă la mari depărtări. 


Tirziu, cînd luna în creştere începu să răsară drept înaintea lor 
rumenind o zare de dealuri moale trăgănate, îşi lăsară caii la pas şi 
începură a vorbi iar, dar data asta cu glas scăzut, parcă-i îndemna la un 
sfat încet lumina tainică ce se revărsase în nemărginire. 


O baltă neclintită, lucie ca un argint nou, se descoperi deodată într-o 
văiugă, la dreapta drumului, şi pe urma se desluşi o dumbravă, apoi un 
finat în care ţiriiau neîntrerupt şi stăruitor mii de cosaşi; ierburile revărsau 
pînă la ei o mireasmă dulce de flori care se deschideau ori mureau. 


— Pe aicea cred că n-am fost niciodată... zicea Şoimaru; dar parcă aş 
cunoaşte locurile. Aşa, îmi aduc aminte că am văzut locuri pe la noi, cînd 
eram de zece ani şi tatăl mamei venea cu mine de la făcut fin, de pe 
cohalmuri... Era un loc care se chema Iazul lui Isac şi am văzut acolo 
finațuri ca acestea... 


— Simeoane frate, mormăi Cantemir, pe Limbă-dulce iar îl apucă boala 
lui... Nu ştiu ce-om face cu el.. 


— l-a trece lui, răspunse Biîrnovă. Şi mie îmi era odată aşa dor cumplit 
de-o fată frumoasă, cît am stat departe de dinsa, şi pe urmă după ce am 
cunoscut-o ş-am iubit-o, m-am alinat... 


Limbă-dulce nu răspunse; îşi ducea calul agale, fermecat de slaba lucire 


a lunii şi a amintirilor. 


La popas, se arată boierul Stroie 


ra la o aşezătură, între dealuri şi între sate, la locul care se chema 

Fîntîna lui Albotă, un han pe şleah. Pădurea era mai apropiată 

decît satele; pe lingă marginea ei cotea o bucată de vreme drumul. 
Un han lingă un şleah însemnează lucru mare. E ca o moară: aduce uium 
bun. Ziua poposesc în bătătura lui cărăuşii, — şi noaptea hoţii, în celarul de 
piatră al lui moş Chirilă, vestit de multă vreme şi-n multe părți. Îl 
cunoşteau toți cei care băteau drumul cel mare basarabean. 


Aici poposi Şoimaru cu prietinii lui; şi Chirilă, moşneag vesel, c-un 
piîntece mare şi c-un nas grozav de roş, cunoscînd că are de-a face cu fețe 
alese, îi primi cu căciula pînă la genunchi. Îi cinsti cu pită de secară şi cu 
cite-un caras din rimnicul lui. Apoi îi pofti să se hodinească. 


Era luna sus şi lumina ca ziua, cînd se treziră într-o larmă năprasnică. 
Săriră în picioare de pe lăițile lor. Erau nedumeriți şi ameţțiți de somnul cel 
întăi care e zdrobitor şi vecin cu moartea. Pe fereastra cu zăbrele lumina 
lunii intra ca un fum. 


— Ce este? întrebă scurt tatarul. 


— Să vedem dacă se împlinesc vorbele mele, răspunse Birnovă rizind 
înăbuşit. 


Statură neclintiţi, ascultind. Se auzea un glas mare, minios, la care 


răspundea vocea groasă a hangiului. Un cal părea că se frămîntă în zăbale, 
bătind pămîntul uscat cu copitele. 


O ciocănitură scurtă sună în uşă şi oşteanul tăcut şi subțire al beiului se 
strecură în odaie. Rosti din gît şi pripit cîteva vorbe, se închină şi ieşi. 


— [lun e ca şi cînele, zise Cantemir, doarme în curmezişul pragului şi 
urechea lui e deşteaptă la toate. A ieşit pe furiş să vadă ce-i. Zice că nu-i 
nimic. Un boier moldovan se sfădeşte cu hangiul... 


— Să ieşim, să vedem ce este... îi îndemnă Şoimaru. 


— Bine, să mergem; eu zic că nu-i lucru bun... mormăi înțeleptul 
Simeon. 


Întăi dădură de întuneric, apoi în bătătură se aprinse deodată lumina 
lunii. Hangiul, într-un cămăşoi mare pînă la glezne, făcea semne felurite c-o 
ghioagă ţintată. 


— Jupine! urla el gros. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească hodina!... De 
unde să-ţi dau eu cai? De unde să-ţi dau eu haidăi şi şpăngi?... Eu pe 
dumneata nici nu te cunosc, jupine! 


— Mă, mişele! îi răspundea un glas aprig şi minios, ai să-ți dai tu sama 
cînd a veni vremea... Eu sînt boier mare şi te răsplătesc... Ce ti-i voia, măi? 
Pe urmă să iau pielea de pe tine şi s-o umplu cu paie?... 


— Ce, jupine? Care voie, care paie şi care piele?... Ce vii ca hoţul la casa 
omului? Dacă nu-mi dai pace eu te lovesc cu ghioaga! 


Un cal icni şi sări din umbra streşinii în două picioare în fața hangiului. 
În juru-i se îmbulziră cîțiva slujitori, şi boierul călare arătă luminii un obraz 
mare şi bărbos şi plete acoperite c-o căciulă scînteietoare de jder. Hangiul 
izbise ghioaga în pămînt şi cu mîna o cumpănea din coadă: voia să 
plesnească cu dinsa. 


Şoimaru îi puse mina pe umăr şi strigă: 
— Ehei, meştere Chirilă, prea uşor îți aduci aminte de tinereţă!... 


Boierul cel călare ţipa plecat spre un slujitor: 


— Unde-i buzduganul? Care mi-a luat buzduganul? Să-l bat peste gură 
33 


pentru vorbele-i proaste; să-i fac măselele grăunţe! 


— Stati, oameni buni, staţi! zise şi Birnovă. Ce este, cinstite jupiîne? 


La glasul lui Birnovă, boierul cel bărbos se plecă pe oblinc şi privi să 
vadă cine-i vorbeşte. 


— Sintem boieri ca domnia ta! urmă Simeon. 


— Cum se poate! Atuncea s-a milostivit Dumnezeu către mine, boieri 
dumneavoastră!... strigă străinul cu aprindere. 


Şi descălecînd cu oarecare greutate de pe cal, îşi puse pe pămînt un trup 
gros şi mare. 


— Boieri dumneavoastră! strigă el întinzind mîinile; poftiți şi-mi ascultați 
focul. — Cei trei prietini păşiră în lumină. — Cine sinteți domniile voastre? 
Poate sînteți boieri de ţară? Veniţi de la război? Oricine-aţi fi, aflați ce 
cumpănă mare am tras... Ceream mişelului de hangiu să-mi deie cai şi 
ajutor să urmăresc pe hoţi. Cazacii mi-au furat fata, boieri dumneavoastră! 


— Cînd şi cum? întrebă Şoimaru. 


— Vă spun, vă spun! giîfiia boierul. Dumnezeu v-a scos în calea mea! Vă 
rog, nu mă lăsaţi, dați-mi mînă de ajutor! 


Cu cine sinteți dumneavoastră? întrebă deodată boierul cu glas 
schimbat. — Apoi iar începu să se tinguie. — Treceam pe marginea pădurii. 
Aveam în căruță pe fată-mea Magda şi stofe grele cumpărate la Liov. Dar 
m-au pîndit cazacii. Veneau de la harț, din Cornul lui Sas. Veneam şi eu 
dintr-acolo... Era un cazac vataman, zicea că mi-i prietin, îl cheamă 
Vasca... parc-aşa-i zice... Stă de vorbă cu mine, vede fata şi la popas mi-o 
fură cu oamenii lui, bată-l Dumnezeu să-l bată! Nu mă lăsaţi! Fata mea e ca 
o stea, frumoasă şi curată, ş-am purtat-o şi-n Țara Leşască la o leacă de 
învăţătură... 


— Boierule, întrerupse Şoimaru, dumneata ai venit cu Movileştii şi cu 
Potocki, ai scăpat peste Prut şi prietinii dumneavoastră cazacii, ca să nu 
fugă cu mîna goală, te-au păgubit pe dumneata!... 


Boierul cel bărbos făcu un pas înapoi şi puse mina pe dirlogii calului; 
apoi deodată păru a se hotărî, se apucă cu mîinile de timple şi începu iar a 
34 


se tingui: 4 


— Vai mie! Nu mă luați drept duşman... Eu veneam din Lehia, 
bucurindu-mă de Domnie nouă... Eu sînt prietinul dumneavoastră... Ş-am 
dat aici, lîngă fintina lui Albotă, peste această întîmplare năprasnică... Şi 
sint singur, cu trei slujitori proşti şi n-am putere să-mi scot odorul din 
ghiara hoților... Fie-vă milă, boierilor, nu mă lăsați! 


Străinul se apropie de ei cu mînile întinse; îi tremura în lacrimi glasul. 
Şoimaru zise deodată: 
— Boierule, conteneşte puţin... Lămureşte-ne. 


În lumina lunii stăteau faţă în față, privindu-se cu agerime. Dumitru Lie, 
cu tatarul cel subțire şi cu Ispas, slujitorul lui Birnovă, ieşiseră cu caii şi cu 
armele. Chirilă hangiul ascunsese ghioaga după cămeşoiu-i de câlți şi 
asculta şi el. — Boierul cel bărbos tăcu. 


— Întreabă! şopti Cantemir. 
Şoimaru făcu un pas spre străin şi vorbi: 


— Jupine, sintem ostaşi şi la nevoie putem da ajutor. Cînd ţi-au furat 
fata? 


— De un ceas de vreme, prietinilor... Am venit într-o întinsoare aici... pe 
drumul pe care au apucat ei... 


— Într-adevăr, se amestecă Chirilă, a trecut un pilc de călăreţi acu un 
ceas... 


— Vra să zică, au apucat drumul cel mare. 
— Aşa cred. La o vreme aşa de tirzie, ţin şleahul. 
— Şi de ce-au furat pe copila dumnitale, boierule? 


— Prietinilor buni! nu-i o copilă, e o domniţă! E copila mea şi nu trebuie 
s-o laud; dar şi leşii, la Liov şi la Varşovia, se uitau la ea cu gura căscată... 
Aşa ca un prost se uita şi cazacul la dinsa cînd am stat în popas. 


— În pădure? 


— Da în pădure... Şi-mi spunea că-i vataman şi are sate şi avere, dar eu 4 
nu voiam să înțeleg ce voia el să-mi spuie... Asta-i copilă scumpă, pan 
Vasca... îi zic eu. 


— Vra să zică eraţi o leacă de prietini. 
— Eram prietini de popas, boierule. 
— Şi cum s-a întîmplat furtişagul? 


— Cum să se-ntimple? Hoţii lui pan Vasca mi-au pus sulițele la beregată, 
mi-au luat fata şi ce aveam cu ea şi s-au dus... Dacă nu-mi dați sprijin, eu 
sint bun să-mi iau viaţa! striga boierul. 


— Conteneşte, jupîne... zise iar Şoimaru. 
Apoi, întorcîndu-se în loc, îşi apropie capul de capetele prietinilor lui. 


— Eu cred, şopti el, că-i boier de-ai Movileştilor. Au stat ascunşi în 
pădure, el şi cazacii, dar pare-mi-se că domnița e prea frumoasă... aşa cum 
spune şi bătrinul. 


— Pe Vasca îl cunoaştem noi... răspunse Cantemir, e cazac îndrăzneţ. 
Ne-am întîlnit de două ori cu el în Ucraina. 


— Ce facem? 


— Să vă spun eu ce facem, grăi liniştit Birnovă. Ni-i rînduit să ne fugărim 
după cazac şi după copilă. Nu putem lăsa suflet nevinovat pe mîna 
hoțului... 


Boierul străin îşi plecase urechea; asculta. Cînd înțelese cum stă sfatul, 
se repezi în genunchi şi îşi împreună palmele cu un strigăt de adevărată 
durere: 


— Pentru numele lui Dumnezeu, fraților, nu mă lăsați... 
Cantemir apucă mina lui Şoimaru: 

— Mergem, Limbă-dulce?... 

— Mergem, răspunse răzăşul. 


— Atunci să încălicăm şi să plecăm! Trebuie să-l ajungem... 


36 


(SI: E IŢI A3 
AED Me Dita 


-> 
E A 


La aceste vorbe, într-o clipă, hangiul Chirilă se înfățişă ploconindu-se 
adînc, ca să-şi primească plata. Slujitorii aduseră cai şi cei trei oşteni se 
azvirliră în şăi. 


Cantemir zise cătră tatarul lui: 


— Ilun, tu pleacă înainte. Trebuie să găsim un pilc de cazaci, care au 
trecut pe aici. I-ai auzit? 


— l-am auzit! răspunse încet servul; după aceea, încălecînd sprinten, 
trecu un arc ş-o cucură de săgeți la oblincul lui Cantemir, dădu pinteni 
calului şi se strecură pe şleah ca o arătare. 


— Boierule, încalică şi să mergem!... strigă Şoimaru. Străinul se prăvăli 
spre cal şi slugile lui pedestre îl aburcară în şa. 


— Doamne! ajută-ne! gemu el din greu; şi după ce se aşeză în şa, îşi făcu 
o cruce mare. lar ţie, calic bătrin, am să-ţi arăt eu!... lasă c-am să-ți arăt eu 
ție... scrişni el spre hangiu, arătindu-i pumnul. Moş Chirilă, c-o mînă, îşi 
feri mai bine ghioaga, iar cu cealaltă se scarpină în capu-i pleşuv. 


Porniră întăi domol. Simeon Bîrnovă mormăi mai mult în sine o frintură 
de psalm, ca şi cum ar fi vrut să amintească fără de cuvinte că drumurile şi 
întimplările oamenilor de la Dumnezeu cel din cer sînt rînduite. 


Luna era sus şi lumina ca ziua; la han, în dos, izbucni bătaie de aripi şi 
cîntec de cucoş, şi de departe răzbăteau trimbițări slabe, pierdute. Deodată 
boierul cel bărbos, care mergea pe laturea drumului, dădu drumul unui 
răcnet răgugşit; calul i se poticni şi-l prăvăli. 


— Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule! gemu el, zvîrcolindu-se în 
pulbere. 


— Ce-ai păţit, boierule? întrebă Simeon, rămînînd mai în urmă. 


— Ah, jupine, m-au ajuns blăstemele bătrineţii. Să vie oamenii mei să mă 
ridice, văd că amarnic ceas am ajuns şi-mi rămîne pierdută copila... 


Simeon răcni la argaţi, care veniră în goană. Boierul gifiia şi pufnea în 
barba-i zbirlită... 


— Rămii, jupine, îi zise zimbind Bîrnovă, şi cere pat şi prietinie lui 


37 


Chirilă, pe care-ai vrut să-l jupeşti şi să-i umpli pielea cu paie... Pe lumea 
asta şi mişeii ne sînt de ajutorinţă!... Noi mergem şi fără dumneata după 
domniță!... 


Certindu-şi slugile, străinul se ridica de jos şi pornea spre han, cu calul 
după el, alicnind. Iar Bîrnovă, ajungîndu-şi tovarăşii, le spuse rizind: 


— Boierul doarme în patul nostru şi noi îi căutăm copila. Şi aceasta este 
o rinduială dreaptă! 


Şi porniră grabnic prin răcoarea miezului nopții. 


a Nistrul îndepărtat, în răsărit, se ivea geană de lumină şi luna se 

făcea alburie în urmă, la asfinţit. Vasca vatamanul, între cei patru 

cazaci ai lui, îşi conteni galopul calului, apoi îşi aplecă obrazul cu 
barbă bălaie spre copila pe care o ducea dinaintea lui în curmezişul şelei, 
învăluită într-o blăniță subţire şi scumpă. Văzu o față albă ca floarea 
omătului, buze strînse şi ochi închişi. Odrasla boierească parcă era moartă; 
prin blănița de sobol însă, vatamanul simțea tremurînd inima, ornicul vieții. 
După zbucium şi ţipete înăbugşite c-o palmă mare, aspră, copila căzuse 
într-un leşin; pe urmă se deşteptase în umbletul calului, cu puterile sleite. 
Nu mai avea putere şi voinţă să strige; obrazul cazacului privit de jos în sus 
i se părea peste samă de groaznic şi urit: sta cu ochii închişi, să nu-l mai 
vadă, simțea ruşine în suflet şi mare nenorocire şi spaimă, după ce socotise 
că va muri. 


— Porumbiţo, zise Vasca cu glas pe care cerca să-l facă blind; deschide 
ochii şi nu te teme... Noi nu-ţi vrem răul... Nouă ne eşti dragă şi te-am furat 
după obiceiul Ucrainei... 


Îi vorbea în limba leşască, ca şi în ascunzişul din pădure, unde puseseră 
sulițile în gâtul boierului bărbos. 


Fata nu răspundea. Cazacul începu a ride cătră tovarăşii lui: 


— E spăriată, zise el în graiul ucrainian. Dar are să-i treacă. Femeia 


39 


se-mpacă cu vorba şi cu podoaba. 


— Poate doarme... răspunse unul din zaporojeni. 


— Se poate. Dar mai degrabă cred că se preface. S-o lăsăm. Are să aibă 
vreme să se uite la mine. Nopțile şi chiar zilele sînt făcute şi pentru 
desmierdări... 


Vasca îşi scutură capul şi făcu din ochi cătră tovarăşi, în lumina sporită 
a zorilor. Vatamanul era un om cu mijlocul subțire, cu pieptul lat, vînjos şi 
închegat ca din coarde de oţel. Figura lui tînără avea ceva şiret şi şăgalnic. 
Era unul dintre vestiții luptători ai Ucrainei, iubitor de petrecere, 
dispreţuitor de trudă şi moarte. 


Cel mai bătrîn dintre tovarăşii lui, Alioşa Popovici, îl mustrase pe drum 
pentru lovitura pe care o făcuse. 


— Vatamane, ai făcut o prostie. Femeie îţi trebuie? Nu-ţi cad destule cînd 
biruim şi dăm foc satelor? Acuma sintem fugari şi trebuie să scăpăm noi 
singuri. Ai mai luat greutate. 


— Nu-i nimic, răspunse vesel Vasca, atuncea oricine poate răpi. Acuma 
am prăpădit totul şi măcar cu atita să mă aleg... 


1? 


Alioşa scoase un „Hm!” plin de multe înţelesuri. Acuma, în revărsatul 


zorilor, zise iar: 


— Vatamane, ce facem? Mergem pe drumul mare, aşa, fără grijă? Crezi 
că sîntem pe meleagurile noastre?... Aici e țară umblată şi dăm de dracul! 


— Ba nu, Alioşa, eu pielea ştiu să mi-o păzesc, răspunse vatamanul. Sînt 
păduri, ne odihnim în ele, la răcoare. Căutăm ceva mîncare şi ceva băutură. 
Pe urmă, cum dăm în larg, mergem fără grijă... 


— Hm! murmură iar Alioşa. Apoi deodată ridică dintre umeri capul, îşi 
aținti urechea şi strigă înăbuşit: 


— Staţi! 


— Ce este? şopti vatamanul, oprindu-se încordat. 


— Ascultaţi! zise Alioşa. Eu sînt lup bătrin de stepă: cunosc bine 
glasurile nopții... Auziţi? 


— Aud, îi răspunse Vasca. Bătrinul are ureche bună! îngînă el clătinînd 
din cap. Ne urmăreşte cineva! - Sub braţul lui vin jos simți deodată pe fată 
răsărind. — Ce este? Ce este? zise el rizind. Ai auzit ceva? Ori înţelegi puţin 
ce spunem noi... Ai văzut că ne-am oprit şi ascultăm... Nu te teme, din 
mîna noastră nu te poate fura nimeni, noi sîntem oameni tari, obişnuiţi cu 
de-acestea... 


O roşaţă uşoară ieşi ca un abur în obrajii fetei. 
— Frumoasă drăcoaică! rinji mai mult în sine Vasca. 


— Ce facem, vatamane? Ce facem? mormăi cu mustrare cazacul cel 
cărunt. 


— Ce facem? Tu crezi, Alioşa, că eu, dacă vorbesc, nu bag sama şi nu 
cuget? lată ce este, Alioşa. Vine cineva în urma noastră. Dar calul nu 
tropotă pe drum. Cel ce vine a trecut în finațuri, ori a înfăşurat copitele cu 
peteci... Prin urmare, oameni buni, vine un duşman după noi... Nu-i aşa? 
Sîntem urmăriți! 


— Ei, vezi? Ei, vezi? 


— Poate să-şi fi strîns tovarăşi prietinul nostru cel bărbos. Vine ziua şi 
sintem urmăriți. Trebuie să ne gîndim la adăpost. Tu să nu crezi, Alioşa, că 
eu nu mă gîndesc ce avem să facem. Uite, tovarăşilor, pădurea se apropie 
de drum. Intrăm în marginea pădurii. Aşteptăm, să vedem ce este. Pe urmă 
ne căutăm şi vizunia. Este un drum care trebuie să aibă destule 
ascunzişuri. În fundul văii curge un pîrău... Dacă vedem că trebuie, ne 
suim pe ripa pirăului... Nimeni nu ne mai găseşte urma... Tu, Alioşa, să 
păzeşti dinapoia... 


În lumina revărsatului de zi, cei cinci cazaci se aşternuseră într-o fugă 
nebună. Dar Alioşa deodată îşi opri calul, coti în loc şi se întoarse călărind 
cu iuțeală înapoi, abătiîndu-se din drum prin iarba moale a finațului. Cătră 
fundul văii, ceilalți cotiră în frunzişul unghiului de pădure. Alioşa dispăruse 
în zarea apusului. Şi locul rămase dintr-odată pustiu. 


Dincolo de mladă, între stejari tineri, unde abia acum răzbătea lumina 
zorilor, zaporojenii descălecară. Vasca luă în braţe pe fata cea albă şi o 
aşeză cu grijă în iarba umedă de rouă. Ea deodată deschise ochii mari 


41 


albaştri, tiviți cu gene negre, şi-l privi ţintă. Îl privea c-un fel de bolnavă 
nelinişte. 


— Ce faceți cu mine? scînci ea ca un copil. Ce este? 


— Nu-i nimica, porumbiţo, îi răspunse Vasca cu prietinie. Te-am aşezat 
jos în blăniţa ta, să te odihneşti puţin. 


Ea deodată se ridică, parcă atuncea îşi dădea samă unde se află, cu cine 
este şi ce-o aşteaptă. 


— Ce-ai făcut cu părintele meu? Unde mă duci? ţipă ea cu lacrimi. Şi cu 
palmele pe pămînt, cu capul ridicat, ațintea înfricoşată pe vataman. 


Vasca bătu cu piciorul în pămînt şi încruntă din sprîncene. 


— Nu ţipa! zise el scurt. Am un ac cu care-ţi cos gura dacă nu taci! şi se 
bătu cu palma peste jungherul subțire, care-i atîrna în lungul nădragilor 
roşii, largi şi încrețiți. Apoi îşi dădu căciula pe ceafă şi-şi muie glasul: 


— Dulceaţă a inimii mele! grăi el privind-o galeş. Nu te uita aşa de 
spăimintată la mine. Fetele la noi sînt deprinse cu hrăpirea. Noi asta numai 
din dragoste o facem, şi tu ai obraji şi ochi frumoşi şi trup gingaş de 
domniță... în toată Ucraina nu este fată ca tine... De aceea te duc ca pe o 
floare, să te răsădesc în pămîntul nostru... 


Cazacul o privea dulce, cu ochii lui negri şi umezi. Figura lui frumoasă şi 
bărbătească era pătrunsă de patimă şi de dorinţă, — ca de fiorul frigurilor. 


— Uită-te la mine, urmă el zimbind, nu-s sluțenia pămîntului şi am mai 
fost drag multor fete... 


Fata închise ochii şi obrajii iar i se rumeniră. Vasca clătină din cap şi 
şopti: 
— Dacă n-ai fi aşa de frumoasă şi nu mi-ai fi dragă cu adevărat, te-aş 


supune şi te-aş zdrobi eu îndată. 


Fata se întoarse cu fața în jos şi-şi cuprinse obrazul cu palmele. Deodată 
începu a plinge cu disperare. Vasca întinse mina ş-o atinse: ea se zgudui 
şi-l izbi cu palma. 


— A, ai şi ghiare? zise Vasca rînjind. i le tai îndată. Şi dacă nu taci, îşi 
42 


pun căluş!... 


Cînd o cuprinse de umeri, fata tăcu deodată şi se grămădi mai tare 
asupra pămîntului. Îşi înghiţi plinsul cu sughițuri şi i se zbătea numai 
trupul ca sub lovituri. 


Vatamanul o privi îndelungat; apoi clătină din cap cum îi era obiceiul şi 
se întoarse spre tovarăşi. Ei îl aţinteau întunecați şi nemulțămiți. 


— Ce este? zise dirz cazacul, şi ochii i se aprinseră. Dacă vă temețţi 
pentru pieile voastre, sînteți slobozi, fraților. Dar dacă-mi dați mînă de 
ajutor, acasă vă dau din hainele şi sculele mele ce v-a pofti inimioara! 


— Vatamane, stăm pe drum pentru o muieruşcă! zise cu părere de rău 
unul din cei trei, uriaş, cu numele Colpac. Dar ce să facem? şi uriaşul oftă. 
Noi din dragoste te-am ales vataman, şi te urmăm chiar dac-a trebui să ne 
lăsăm capetele în Moldova... 


— Doamne, Colpac frățioare, şi voi, dragii mei, dac-ajungem cu bine 
acasă, desfund o bute umplută de bunicul cu hidromel şi facem o nuntă cu 
sacaluşuri şi cu lăutari s-audă şi păginii din Crîm!... 


Vasca vorbea fără grijă şi glumet ca totdeauna, şi pentru asta totdeauna 
era iubit de zaporojeni. 


— Să fie cum zici tu, vatamane... răspunse cu nepăsare uriaşul Colpac. 
Poate ni-i dat să mai bem multă votcă şi să ne mai ascuţim de multe ori 
paloşele. 


Deodată se auzi un şuierat scurt, depărtat. 


— Vine Alioşa, zise Vasca, şi trăgînd dintre fireturile tunicii un fluieraş de 
argint, răspunse c-o îngînare uşurică şi dulce. 


Unul din cazaci ieşi la marginea desişului, şi în curînd se întoarse cu 
cercetaşul. 


— Ei? ce-ai descoperit? întrebă vatamanul. 


Alioşa îşi scutură inelele cărunte de păr care-i scăpătau de sub cuşmă. 


— Am cercetat totul, nu este nimica. 


a => >>: 
Eag ~ 


i — Alioşa ştie ce spune, vorbi cu voie-bună Vasca vatamanul; atunci va fi A 
fost un cerb care intra în codru la păscut... 


Intrase în adevăr ceva în pădure odată cu ei, şi se furişase aproape, şi-i 
asculta; dar nu era cerb; era tatarul cel subțire, tăcut şi palid, al lui 
Cantemir bei. 


Alioşa a sfătuit de bine pe Vasca vatamanul 


grîu cu pastramă tare şi-şi treceau unul altuia o ploscă de 
bostan, care se chiamă tatarcă, în care era rachiu de tescovină. 
Fata boierului sta ghemuită în blănița ei, cu spatele întoarse. Dăduse din 
cap cu scîrbă parcă la întrebările vatamanului: nu-i trebuia nici mîncare, 


(Le miîncau zoriți şi cu urechea la pîndă pitan greu de orz şi 


nici băutură, îi era numai sete. 
— Aş vrea să beau puţintică apă... îngină ea cu trudnic glas. 


Unul dintre zaporojeni se-ntorcea de la cai, pe care-i priponise aproape 
de luminiş; venea să-şi ia partea lui de mîncare şi băutură. Era oşteanul cel 
mai tînăr dintre cei patru tovarăşi ai lui Vasca. 


— Hrişa, îi zise vatamanul, caută tu puţintică apă pentru domnița 
noastră... Pîrăul curge mai la vale, la doi paşi... 


Cu pîinea şi cu carnea uscată într-o mînă şi c-o ploscă într-alta, Hrişa 
lăsă caii deoparte, tovarăşii deoparte, şi, prin stejăriş, cobori la pirău. 
Tocmai atunci răsărea soarele, şi luceau ca unşi c-o vopsea trandafirie 
lăstarii tineri din virfurile stejarilor. O linişte adincă domnea în pădure: 
citeva mierle negre trecură în zbor prin lumina aurie de deasupra. Un 
duruit de ciocănitoare, un ţiriit de pasere măruntă, un muget moale de 
căprior se deşteptau din somnul pădurii. 


Trecu un răstimp. Din haina şi broboada de matasă, obrazul fetei parcă 
se arăta mai alb; blănița îmbrăcată cu postăvior albastru îi căzuse de pe 
umeri. Cu capul puţin întors, cu gura uşor deschisă, spiona cu coada 


ochiului pe vataman, care mînca lacom. 


Dintrodată din desiş se auzi un nechezat de cal ş-o smuncitură. Apoi 
frunzişurile începură a fişli ş-a bate. Vasca sări în picioare şi ochii îi 
scăpărară. 


— Ce este, Alioşa? şopti el şuierat. Ai spus că nu-i nimica! 


C-un salt năprasnic, zaporojanul cel cărunt dispăru în tufe. Frunzişurile 
fişiiau ca purtate de vînt. Ceilalți îşi strinseră repede chimirurile şi traseră 
săbiile, Fata se zvirli şi ea în sus, blana-i căzu; mlădioasă îşi pleca urechea 
şi asculta. 


— Te bucuri, porumbiţo! zise rizind Vasca; apoi parcă-i trecu o umbră de 
miîhnire prin ochi. Te bucuri c-au să mă taie. 


Fata îi aruncă o privire ascuțită şi nu-i răspunse. El făcu un pas, îi 
apucă brațul. Răsucindu-se, cu țipăt de durere, fata boierului căzu în 
genunchi şi-şi lovi fruntea de pămînt. 


— Omoară-mă! strigă ea c-un glas metalic şi îndărătnic. 
— Stai liniştită şi taci, îi zise poruncitor Vasca. 


Dar ea scoase un țipăt prelung de ajutor şi iar se ghemui la pămînt. 
Vatamanul ridică paloşul. Dar în clipa aceea izbucni o bătaie de săneață 
ş-un clocot de ecouri se prelungi pînă departe. Cu capu-nainte, ca un taur 
minios, Alioşa se năpusti prin mladă şi strigă cu ochii crunțţi: 


— Ne-au furat caii! 

— Cum? urlă sălbatic vatamanul. Ce facem noi fără cai?... 
Apoi, scurt, ca prin farmec, se linişti. Întrebă cu glas şuierat: 
— Cine? 


— Nu ştiu! răspunse Alioşa şi-l privi cu sălbăticie. Am vrut să mă reped, 


dar au tras cu săneaţa. Cîţi sînt? Nu ştiu. Cine sînt? Nu ştiu! 


— Sînt duşmani care ne cunosc, grăi repede vatamanul; n-au îndrăznit 
să ne izbească în față... 


— Nu, răspunse hotărît Alioşa, eu cred că fac asta din pricina fetei... 
Asta-i pacostea noastră... 


Fără să mai steie o clipă în cumpănă, vatamanul Vasca se plecă; cu 
mişcări iuți învăli în blăniță pe fată, care se zbătea; cu ştergarul în care 
fusese învălit pitanul o înfăşură peste gură, ş-o luă la subsuoară. 


— Veniţi după mine! porunci el. Eu fata n-o dau decît moartă... 


Zaporojenii îl urmau tăcuți, intrară în tufe şi răzbătură spre pirău, 
oprindu-se din cînd în cînd şi ascultind. În pădure se făcuse iar linişte şi 
soarele lumina vesel. 


Cînd ajunseră la pajiştea verde de lingă pirău găsiră pe Hrişa cu faţa în 
sus, cu braţele în laturi, sîngerat la gât. Îi privea cu ochii spăimîntaţi, nu 
mai putea spune ce ar fi voit să spună; o mînă nevăzută îi dăduse moartea. 


Vasca pufni şi privi în juru-i, cu ochi în care lucea spaima, ca o fiară 
încolțită. Apoi gemu azvirlindu-se în rovina piîrăului: 


— După mine! găsim noi un cotlon din care să ne vindem scump viaţa... 


Albia adincă a pîirăului era presărată de lespezi văroase, ş-o dungă de 
apă se strecura în linişte, înțepată ici-colo de raze subțiri de lumină. Cu 
prada pe braţul stîng, cu paloşul în dreapta, urmat de cei trei tovarăşi, 
Vasca se năpusti la deal. Nu ştia unde merge. Dar fugea de o primejdie 
mare. Se năpustise spre un hotar al umbrei şi al întîmplării. Mai nădăjduia 
în brațul lui, cât îl simţea tare, şi-n cele trei săneţe ale zaporojenilor. 


Malurile prăpăstioase se-nălțau acum drept şi gorunii cei străvechi se 
suiau parcă pînă la cer. Vasca păşea pe pietrele albe ca pe nişte trepte şi 
începea să gâfiie. În urma, lui, dintrodată, un cazac slobozi un țipăt şi fata 
se zbătu în braţele lui. Vatamanul se opri şi întoarse capul. Din cei trei 
tovarăşi, unul căzuse. 


— E străpuns de săgeată!... zise Alioşa c-un glas minios. De-acuma, 
vatamane, aici e sfirşitul nostru!... 


Cazacul lovit horcăia aspru, cu fața în jos, în apă. Vasca întoarse capul 
47 


spre fată, apoi hotărît, cu sprinceana încruntată, ridică fruntea şi privi din 
nou pe maluri, de unde căzuse lovitura morții. Atunci îşi văzu duşmanii. 
Erau şase; umblau repede şi-l urmăreau cu ochii; erau cu arcuri şi sănețe. 
Poate erau moldoveni, poate erau tatari. - C-o mişcare uşoară, cazacul trase 
la piept pe fată, şi făcu doi paşi îndărăt, într-o adincătură a malului. 


— Treceţi înapoi! avem scut! zise el cătră tovarăşi. Cei doi zaporojeni se 
strecurară sub mal şi-şi înălțară sănețele pe lingă ceafa vatamanului lor. 
Vasca începu a ride cu răutate. 


— După asta vom vedea ce-om mai face... zise el răsuflind adînc. 


Pe jumătate înăbuşită de ştergar, fata din braţele cazacului tremura 
răcită de un fior de frig. Cu ochii ei albaştrii, măriți şi rotunjiți din pricina 
răsufletului silnic, privea şi ea în sus, căci văzuse de unde putea să-i vie 
scăparea. Dar nu văzuse nici pe tatăl ei, nici pe vreun slujitor, nici o față 
cunoscută. Erau figuri străine. 


La urechea ei, izbucni glasul lui Vasca, puternic şi răsunător, cu o 
veselie ş-o nepăsare care parcă nu displăcură fetei; căci ea înțelegea şi asta, 
că vatamanul care o ţinea la piept era aproape de moarte pe cît era de 
aproape şi de ea. Vasca striga cătră cei de sus în limba leşască: 


— Oameni buni! ce poftiți voi de la mine?... Nimeni nu-i răspunse 
deocamdată. 


Cînd se înălțaseră sănețele la spatele vatamanului, cei şase urmăritori se 
trăseseră îndărăt. Dar prin ripa de la deal se auzi un ciuruit de pămînt 
mărunt, şi zaporojenii pricepură că duşmanii s-au coborit în albia pirăului. 
Dar aşa cum erau aşezaţi, nu-i puteau vedea. — Prin ripă, veneau cu 
sănețele gata Şoimaru şi Birnovă. Cantemir se arătă şi el o clipă cu arcul 
încordat sus pe mal, — şi dispăru iar. 


— Acesta-i răspunsul... mormăi vatamanul cătră tovarăşii lui. 


Cei trei uşor înțelegeau că dacă s-ar fi întors spre cei ce veneau prin rîpă, 
se descopereau celui cu arcul care îi pindea de sus. 


— Apoi e greu de noi, vatamane... şopti, cu minie şi cu umilință parcă, 


Alioşa. 


— Taci, bătrinule, ş-aşteaptă voia lui Dumnezeu... îi răspunse cu 
nepăsare Vasca. 


— Apoi tu şi cu moartea vrei să şuguieşti, vatamane, dar eu cu asta nu 
mă mingii. 


Din rîpă, de la deal, venea glas. Cazacii întinseră urechea. 


— Vatamane Vasca! striga Şoimaru, care vorbea ca apa leşeşte; să ne dai 
prada! 


— Mai degrabă am să vă iau capetele! strigă cu îndrăzneală cazacul. Nu 
vă dau nimic. Cine eşti tu? 


— Eu sînt oştean al lui Tomşa. Mă chiamă Şoimaru. 


— Să fii sănătos pînă ce te-oi prohodi eu! răcni vatamanul. Drumul, pînă 
la pieptul meu e greu: am platoşă bună: o fată mare, a boierului Orheianu... 


În rîpă, Bîrnovă zise lui Şoimaru: 


— Auzi! Vra să zică pe boierul cel bărbos de astă noapte îl chiamă 
Orheianu... 


— Tot am aflat ceva... zise zimbind Şoimaru; apoi, alăturea de Simeon, 
făcu doi paşi şi se opri. Cazacii erau aproape, la zece paşi. Fata înfăşurată 
în blăniță, din braţele lui Vasca, îl zărise şi-şi ațintea asupra lui ochii 
rotunzi: numai capul ei îl puteau zări, şi umărul lui Vasca. Restul era 
acoperit de adincătura malului. 


— Apoi, frate Birnovă, şopti uimit Şoimaru, are fată frumoasă pan 
Orheianu!... Hm, de aceea-şi pune cazacul viața pentru dinsa!... - Fata-l 
privea ţintă şi parcă-l străbătea cu lumina ochilor... Parcă-l chema, parcă-i 
cerea ajutor, cu ochii, cu toată ființa ei, şi-i făgăduia cele mai dulci răsplăti. 
— Făcu un pas înainte şi strigă: 


— Vasca! ascultă ce-am să-ţi vorbesc! 
— Ce este? urlă cazacul. 


— Ascultă, Vasca. Pune jos pe fata Orheianului, neatinsă, cu toate 


armele voastre, şi vă iertăm... Aici nu-i război pe viață şi moarte. lertat să fii 
pentru ce-ai făcut... 


— Îl ierţi, căci îl înţelegi... murmură lingă Şoimaru înțeleptul Simeon. 


— N-o pun! răspunse cazacul. 


— Vasca! strigă iar Tudor Şoimaru; dacă nu pui pe fată jos, îți iau 
umărul, ş-ai s-o laşi de nevoie... 


Vasca începu a ride cu disperată veselie, iar Şoimaru, deodată hotărît 
parcă de ochii fetei, ridică la umăr săneaţa. Cind bubui împuşcătura, 
vatamanul îşi simți brațul drept ca rupt din umăr, mîna-i căzu moartă şi 
fata-i lunecă din braţe. În aceeaşi clipă, apăru Cantemir pe mal sus, şi dădu 
drumul din arc unei săgeți care ţipă scurt. Lîngă Alioşa, celălalt cazac 
îmbriîncă, lovit de moarte. Şi ca-ntr-o mută înţelegere, în fața morții fără 
cruțare, Vasca şi Alioşa, singuri rămaşi în viață, zvirliră lîngă fată, unul 
săneața şi celălalt sabia. Bătrinul ridică amîndouă mîinile în sus, răcnind 
un singur cuvint de deznădejde: „Rob!, şi vatamanul făcu semnul de 
supunere deplină cu braţul sănătos; din celălalt izvora sînge îmbielşugat, 
care se prelingea pe blana scumpă a fetei. Şi cu ochii închişi, domnița, care 
uimise într-o clipă pe Şoimaru, căzuse iar în zdrobirea unui leşin, de cînd 
izbucnise gura săneței îndreptată asupra ei. 


Cantemir îşi dădu drumul de sus, Şoimaru şi Bîrnovă se repeziră la vale 
şi puseră tălpile picioarelor pe armele învinşilor. Dumitru Lie şi Ispas, 
coboriți şi ei la poruncă, ridicară pe braţe copila leşinată; iar de pe mal, 
între capete de cai, privea c-un zîmbet liniştit Ilun tatarul, cu fața palidă şi 
cu ochii tainici. 


Şoimaru se plecă cu grijă şi ascultă răsuflarea fetei; apoi, punînd mîna 
pe jungherul dăruit de bei, aruncă o privire crudă asupra cazacului. Avea 
fața crincenă şi minioasă. 


— Şoimarule! zise Birnovă. L-ai iertat!... 
— L-am iertat? întrebă c-un glas tremurător de întăritare răzăşul. 
Cazacul îl privea cu ochi neclintiți. 


— Dacă nu mă loveşti, zise el, avem să ne-ntilnim altădată! Ori, dacă 
vrei, ucide-mă, căci eu n-am să te cruț!... 


Parcă nu-şi simţea brațul împuşcat şi privea cutezător spre cei trei 


50 


prietini. 

Şoimaru stătea în cumpănă; izbucnise în el o mînie repede; voia să 
lovească fără milă. Dar fata deschise deodată ochii şi-l privea neclintită. 
Cînd o văzu, apăsă jungherul în teacă şi se alătură de ea, să-i desfacă 
legătura de la gură. 


— Ai vrut să te desleg, domniță, zise el cu supunere. Porunceşte ce să 
facem şi unde să te ducem! 


Fata era zdrobită, nu putea răspunde cu glas; îşi adună numai blănița 
pe umăr şi-şi potrivi la timplă o şuviță de păr, cu degetele subțirele şi albe. 
Apoi zimbi obosită, cu zimbetul care ştia ea că-i şade bine. 


Alioşa lega rana lui Vasca şi mormăia în barbă: 


— laca vezi tu, vatamane! S-au împlinit veştile inimii mele. De-acuma ca 
fiarele, fără cai şi fără arme, avem să rătăcim pînă ce-om ajunge în Ucraina 
noastră. 


Dar cazacul cel tînăr nu-i răspunse; oftă numai şi privea cum se 
depărtează blănița cea albastră pentru care era el să moară. 


Orheianu se împacă cu moş Chirilă 


a han în urmă, boierul Orheianu ieşise la soare sprijinit de 

subsuori de doi slujitori. Mînia nopții îi trecuse; acuma necontenit 

îşi îndrepta cu grijă ochii lui mari şi bulbucaţi pe şleah, spre 
răsărit. Făcea doi paşi şi şchiopăta uşor, ş-atunci trăsăturile feței i se 
răsuceau. Alte două slugi cercetau şi orînduiau boclucuri într-o căruță 
uşoară cu roțile nalte. Boierul îşi aruncă şi spre ei ochii; şi începu a vorbi 
scuturindu-şi barba mare. 


— laca, nemernicilor, ați întîrziat pe drum, v-aţi ascuns prin tufe, nu ştiu 
ce-aţi făcut... De-abia acuma mi-aţi adus căruța cu caii. Dacă eraţi pe urma 
mea astă-noapte, mă repezeam şi eu după ticălosul acela, după hoţ... Chiar 
am crezut că v-a tăiat beregatele, ş-a luat trăsura cu toate cele tirguite în 
Tara Leşască! 


— Dă, stăpine, răspunse vătaful cu umilință, am făcut şi noi cum am 
putut. Bine c-a dat Dumnezeu ş-am scăpat! 


— Ce face? Aţi făcut cum aţi putut? M-aţi lăsat singur cu ceilalți pe jos, — 
m-a zvirlit calul în pulbere; - acu cine urmăreşte pe cazac? Cine-mi scapă 
copila? Aşa? Aţi făcut cum ați putut? Am să vă arăt eu, păcătoşilor, dac-ați 
făcut cum ați putut! 


— Stăpine, după atita năcaz şi oaste, cu toate cîte am pătimit, bine c-a 
dat Dumnezeu şi te-am găsit... 


— Aşa? Ei, da, bine că m-aţi găsit; altfel vă găseam eu pe voi şi-n borta 


şerpelui... Hm! La urma urmei bine că m-aţi găsit... Da’ lucrurile-s toate? 
Neatinse? Nimica nu lipseşte? 


— Toate, stăpine, după rînduiala cu care mi le-ai dat... 


— Ei bine, bine, măcar atita... Da’ ce-mi foloseşte? Oare boierii aceia care 
mi-au făgăduit ajutor se ţin de cuvint? Asta-mi roade mie inima! Parcă mă 
arde în măruntaie neliniştea!... 


Chirilă ieşise în prag şi-şi steclea în soarele dimineţii nasul roş. Şi lui îi 
trecuse minia nopții; fără vorbă multă se împăcase cu boierul ş-acuma îl 
privea cu ochi plini de veselă viclenie; mai ales că vedea că-n buzunările 
adinci ale oaspetelui se zăresc galbini adevărați, cu zimți şi cu chipul 
craiului leşesc. 


— Cucoane! strigă el cu glasu-i gros; să nu-ţi fie cu bănat! Da’ ce credință 
poţi avea în nişte flăcăi? Bine, boieri or fi fiind ei, da-şi au şi ei drumul lor; 
mai ales dacă ticălosul cel de cazac a apucat pe drumul lui! Parcă 
drumurile oamenilor se-ntilnesc numaideciât! 


— Ce spui! întrebă boierul întorcînd peste umăr capul. 
— Spun, boierule, că în ziua de azi e greu să ai credinţă în oameni... 
— Aşa”? Ai dreptate. Eu pe boierii aceia nici nu-i cunosc. 


— Degeaba ai lăcrimat dumneata şi i-ai rugat... stărui Chirilă c-un 
zimbet abia văzut. 


— Ei, omule! răspunse boierul bărbos; astă-noapte eram tulburat tare. 
Eu îs om cu miînia repede... Hm! Poate că ai dreptate... Am cugetat şi eu că 
poate să fie aşa, de cînd stau ca pe jăratic şi mă frămiînt. Dar am şi hotărît 
ce am de făcut... Trec şi eu Nistrul, şi în Lehia am prietini slavă Domnului... 
Am pe domnul Vladislav Dumbrovschi, voievodul Sandomirului, cunosc şi 
pe castelanul Braslaviei... Ei pot da poruncă şi mi-l aduc în fiare pe cazac. 
Cu boierii leşilor nu-i de glumit... E adevărat, avem şi noi averi ca şi dinşii; 
am dobindit în viața noastră pămînturi şi sate; din mila lui Dumnezeu avem 
cu ce trăi; da-i vorba că ei au şi putere... La noi, cu schimbările domniei, 
întruna trebuie să păzeşti drumul hotarului... 


— Hei, cinstite jupine, strigă Chirilă, înțelegind cum stau lucrurile; 


53 


schimbarea domnilor bucuria nebunilor... Dar nu-i nimica. Toate trec; noi 


rămînem pe loc. 


— Apoi, omule -— temelia ţării n-o fac domnii; tot boierii se chiamă că ţin 
obiceiurile şi rinduiala. Domnul, ca cel ce nu-i. Prostimea, ca şi vita, stă cu 
botu-n pămînt. Da’ neamurile boiereşti sînt cap şi minte pentru Moşie... 


— Asta-i numaidecit! răspunse cu pătrundere Chirilă. Şi-şi făcu în gînd 
socoteală că o vorbă înțeleaptă care place boierului poate să-i sporească 
c-un ban rotund ciştigul. Ca hangiu cuminte, Chirilă ştia să se folosească şi 
de ghioagă ţintată şi de cuvînt dulce. 


— Prea cinstite boierule! zise el iar, aducîndu-şi aminte de vorbele-i 
nesocotite de la miezul nopţii; în adevăr, noi, prostimea, ce putem şti? Nu 
ştim nici sama vorbei, nici nimica; avem şi noi ştiinţă cît păr pe broască... 
Noi cu ghioaga şi cu vorba proastă!... Nu zic de mine, — eu în adevăr am 
greşit, dar îndată ce-am văzut cu cine am de-a face, am văzut boier cu 
greutate şi cu bani, mi-am dat cu palma asta peste gură şi m-am certat 
cum se cuvine... Da’ cunosc pe alţii, care nu ştiu, cinstite jupine, cum să se 
poarte cu lumea... 


Boierul nu răspunse: încruntă din spriîncene şi mai făcu doi paşi spre 
şleah; iar şchiopătă şi i se încreți obrazul de suferință. Vătaful, ţigan, cu 
obrazul plin de şiretenie şi de lingugşire, grăi cu mîndrie îndreptindu-se spre 
crişmar: 


— Bade Chirilă, măria sa are pămiînturi la Orhei cît poţi cuprinde cu ochii 
de pe un munte. Cine le mai ştie sama?... La boierul nostru numeri 
douăzeci de prisăci, şi vite de nu le mai ştie nimeni sutele... Şi mori, şi 
hanuri... phii! lucru mare! 


— Apoi am aflat noi puțintel din toate... răspunse blajin hangiul. — 
Chirilă, om înțelept, după ce-şi arătase ghioaga, din două vorbe descususe 
pe servitor, şi cînd se întoarse boierul prăbuşit de pe cal, amenințările şi le 
înghițise şi ghioaga se mistuise în întunecoase funduri. Hangiii în toate 
vremurile sînt oameni cu socoteală! 


Boierul privea în lungul drumului şi clătina din cap cu nerăbdare: 


— Nu vine nimeni, nu se vede nimica... zise el şi se-ntoarse în loc... 


Şi nădejdea şi curajul pe care le avusese acuma-i slăbiseră. 


— Ce fac eu aicea? vorbi el mai mult cătră sine, dînd din mini; de ce 
stau? pe cine aştept? În ziua de azi numai în tine să ai credinţă... Pregătiţi 
căruţa! strigă el cu ochii înflăcăraţi spre servi; aşezaţi blană moale ca să nu 
mă zdruncine tare... Trecem Nistrul cît om putea mai repede, ş-acolo pun 
eu mîna pe hoț. Am să mi-l spinzur în cîrlige în fața mea şi cu mîna mea am 
să-l şfichiuiesc cu harapnicul... Am să-i arăt eu lui! Cum să cuteze ela 
pune mina pe o copilă ca o floare? El e un păcătos nemernic, pulbere, un 
om de rind, care trăieşte alăturea cu caii şi cu porcii, ca toți ceilalți, în 
cocioabele lor din ţara Ucrainei... Cum să-ndrăznească el să-şi ridice ochii 
spre o cneaghină? A, dar copila noastră se junghie mai bine, decit să sufere 
atingerea lui... Am trăit ş-am crescut-o noi între oameni aleşi, am fost cu ea 
şi la petrecerile lui Crai, în palat cu marmură şi aur, unde au venit 
boieroaicele leşte numai în mătăsuri îmbrăcate şi cu juvaieruri gătite... Şi 
copila noastră avea veşmiînt ca şi ele, numai că era mai frumoasă... Copila 
noastră-i neam de voievod. Cum îndrăzneşte el? Să vie, dacă vrea, să-i dau 
dintre ţărancele noastre de la Orhei una şi încă ş-aceea nu-i de nasul lui, 
pentru că-i din servele mele!... 


În mînia lui, boierul îşi scoase în afară pieptul şi parcă se asculta 
vorbind. Privindu-l cu ochi şiret, moş Chirilă îşi aduse aminte de fala şi 
mindria unor şleahtici dintre cei mulți care se abătuseră pe la hanul lui. 


— Apoi, prea cinstite jupine, grăi el cu umilință, se cunoaşte bine că ai 
sălăşluit între boierii leşi, la curtea lui Crai. 


— Am sălăşluit, da, răspunse semeț boierul, pentru că, din mila 
Ziditorului şi a Maicii preciste, am avut cu ce mă înfățişa. Pămiînturile de la 
Orhei toate sint ale mele. Cînd au cutezat nemernicii țărani să se ridice, 
cerînd ocini, i-a bătut Aron-Vodă cu buzduganul... Şi noi, ca şi strămoşii 
noştri, avem urice şi îndreptări de la domni. Nouă ni se şi cuvin, căci 
sintem neamuri alese... 


Moş Chirilă se plecase din şele cu smerenie. 
— Aţi adus caii? strigă cu glas mare boierul... Irimie! unde eşti? 


— l-am adus, stăpine! răspunse vătaful ţigan. Pregătim totul... 


cc. a e m a mn a 


TEA Pa na pi E > ERA 
sal a, x TENT INES 


; > = ERA 
e Smi Ka o J Tari 7 De e 


— Trebuie să plecăm pe dată! rosti cu hotărîre boierul. În fala lui leşască 
şi-n supărarea lui, prea cinstitul pan Orheianu nu uita că Domnia nouă se 
aşează şi că el trebuie să se puie la adăpost în hotarul prietinilor lui. 


Dar ochiul cel ager al lui moş Chirilă, obişnuit cu lungul drumului, 
desluşise în depărtare călăreți. 


— Jupine! strigă el cu capu-ntors spre răsărit, mi se pare că te grăbeşti. 
Văd venind călăreți; poate-s boierii noştri de astă-noapte! 


— Unde-s? ţipă boierul repezindu-se iar la marginea şleahului. Unde-s? — 
şi parcă-şi uitase durerea piciorului. Doamne-Dumnezeule! Ei să fie? Mi-au 
găsit fata? Se vede ceva? Parcă se zăreşte. Are blăniță albastră, oameni 
buni! Ai, dar grozav de iute vin. Irimie Ţigane, caută repede în răclița ştiută 
şi dă-mi lanţul de aur care-l pun eu pe după git... Să vadă că-i primeşte un 
boier mare cu toată cinstea. 


— Jupine! strigă iar hangiul. Dacă domnița măriei tale are blăniță 
albastră, apoi atuncea o aduc... Acu înțeleg bine că s-au purtat cu 
vrednicie. Apoi se şi cunoaşte că sînt voinici cu braţe de criță! Cată să ne 
bucurăm tare pentru isprava lor!... 


Înfăşurîndu-şi în pripă pe după gît lanţugul de aur, pan Orheianu 
grăbea, şchiopătind uşor în calea celor trei oşteni. O bucurie mare îi umplea 
fața, mîinile începură să-i tremure de mişcarea năvalnică a inimii. 


Din goana cailor, cu tropote scurte, şase călăreți se opriră. Descălecară, 
şi Şoimaru cobori de pe grumazul fugarului, de subsuori, palida şi trudita 
odraslă boierească. Orheianu o prinse în braţe cu lacrimi adevărate; o 
sărută pe obraji, pe frunte, îi grămădi capul pe pieptul lui şi o legăna c-un 
glas gingav de tulburare: 


— Draga tatei! draga tatei! te socoteam prăpădită şi moartă... Şi iar 
începu s-o sărute. Apoi prinse a-şi şterge lacrimile cu mînica largă a hainei. 


Hangiul Chirilă mormăi în prag foarte bucuros: 


— Acuma-i cu inima lui adevărată; nu mai face ca şleahticii leşeşti... 


lar cei trei prietini zimbeau cu puţină înduioşare şi bucurie. 


upă ce fata Orheianului ridică de la pieptul părintesc obrazul 
zimbitor şi dulce îmbujorat, boierul întinse miînile spre Şoimaru 
şi spre tovarăşii lui. Îi cuprinse cu dragoste şi le grăi cu căldură: 


— Mi-aţi dăruit copila! Spuneţi: să vă dau inima, să vă dau bogăţiile 
mele? Spuneţi-mi cine sînteți, ca să mă bucur şi să vă rostesc numele pînă 
la moarte, cînd m-oi ruga lui Dumnezeu... 


— Eu sînt de neamul meu tatar, răspunse beiul, arătindu-şi dinţii albi, şi 
mă chiamă Cantemir! 


— Cum! strigă cul uimire mare boierul, dumneata eşti cel care ai adus 
hoarda Bugeacului ca să pui domn pe Tomşa? 


— Eu sînt, jupine, răspunse tatarul. De ce te miri? Socoti că 
necredincioşii n-au inimă şi nu te pot ajuta la nevoie? 


— Ah! strigă boierul ridicînd ochii la cer; fapta ta să fie primită la scaunul 
dreptului judecător. De asemenea ajutor al unui om de neam străin, pe care 
l-aş fi socotit mai curînd vrăjmaş, eu numai istorisindu-se am auzit, cum că 
ar fi fost la neamurile Apusului... 


— Boierule, grăi Simeon Birnovă cu linişte, aşa oameni se găsesc şi-n 
țările Răsăritului; precum vezi, Dumnezeu miluieşte c-o inimă bună pe cine 
crede el de cuviință. Voința lui e plină de taine! 


— Adevărat! adevărat! întări boierul grămădindu-şi de două ori în piept 
barba stufoasă. 


— Să nu te miri, jupîne, cuvîntă tot surizind Cantemir, că eu am frăţie cu 
doi viteji din legea dumnitale. Eu pe om îl caut după inimă, nu după lege! Şi 
ei nu s-au uitat că slăvesc pe Mahomed, cînd mi-au scăpat viața! 


— Ți-au scăpat viața? strigă iar cu uimire boierul. 


— Mi-au scăpat viața, jupine. Dumnealui Simeon Biîrnovă şi dumnealui 
Tudor Şoimaru. 


— Simeon Birnovă? grăi Orheianul înturnîndu-se spre boier. Dumneata 
vei fi fiind feciorul lui Mihăilaş. Eu pe părintele dumnitale l-am cunoscut. 
Se vede că eşti om tare şi de ispravă ca şi el! Şi ce bucurie mi-ai pricinuit! 
Bine, însă dumneata eşti neam cu Doamna Irimiei... lartă-mă, dar cum se 
face?... Ai venit cu Tomşa-Vodă... 


— În ziua de azi oamenii se deosebesc după rudenii şi se adună după 
prietinii... răspunse zimbind înțeleptul Simeon. 


— Aşa-i, aşa-i, oftă boierul. — Dar pe dumnealui, urmă el întorcîndu-se 
spre răzăş, pe dumnealui nu-l cunosc după nume... 


— N-ai de unde mă cunoaşte, jupîne, răspunse Tudor. Eu sînt orheian de 
pe apa Răutului, şi de neamul meu îs răzăş. Dar am umblat mult prin 
străinătăți... 

Fața boierului se încruntă uşor deodată, la aceste vorbe. Privi cu 


luare-aminte spre oştean. Din tăcerea ei izbucni însă fata, privind ţintă pe 
cel ce-o scăpase din braţele cazacului: 


— Tată! dumnealui e din părțile noastre. E orheian! Şi de pe apa 
Răutului, pe care şi eu am văzut-o în pruncie... Ce potrivire! urmă ea cu 
gingăşie, împreunîndu-şi mîinile. Dumnitale ţi-a fost dat să mă smulgi din 
braţele cazacului Vasca! 


— Dumnealui te-a scăpat? vorbi boierul privind lung la Şoimaru. 


— Atuncea mi-au fost plătite toate trudele! zise domol Şoimaru, stăpînit 
de privirea albastră a fetei. Asta a fost ca o minune şi ca o rînduire 
cerească! 


Boierul privea cu stăruinţă şi cu luare-aminte spre Tudor. 


— Şoimaru? Şoimaru? îngînă el. 


— Da, boierule. Satului meu îi zice Şoimăreşti, după bătrinul nostru. Dar 
de douăzeci de ani nu l-am văzut. Ai mei au pribegit cu mine de pe cînd 
eram un prunc, au pierit prin străinătăți, ş-acu am rămas singur pe lume... 
Dar mi-am adus aminte şi vreau să mai văd locul copilăriei. Pe urmă, cine 
ştie unde m-or purta valurile vieţii!... 


Privirile boierului dobindiră deodată tărie. 


— A! strigă el cu glas mare: vrednic oştean a ieşit din pămînturile 
noastre, căci şi noi tot pe Răut ne-am trăit veleatul. Pe mine mă chiamă 
Stroie Orheianu! N-ai mai auzit de numele meu? 


— Poate să fi auzit, jupine, dar nu-mi aduc aminte... 


— Nu-i nimica, ai plecat crud printre străini. N-ai ştiut nici de năcazurile, 
nici de zbuciumele, nici de valurile de pe la noi. Au fost destule; dar vremea 
le-a tămăduit pe toate şi toate s-au liniştit... Să-ţi aduci aminte de vorbele 
mele, căci eu îți vreau binele... Eşti un oştean vrednic, jupine Tudore 
Şoimaru, şi vreau să te string în braţe căci mi-ai scăpat copila din ghiarele 
duşmanului!... 


Şoimaru nu înţelegea bine vorbele Orheianului, dar primi cu voie-bună 
îmbrățişarea lui; apoi iar îşi întoarse căutătura spre fată: ea îl ațintea din 
vreme în vreme c-o privire care i se părea plină de luminile raiului. 


Şi tatarul şi Birnovă privegheau privirile acestea zimbind. 


Scoţindu-şi la iveală pe piept lanţugul de aur şi mîngiindu-şi barba, pan 
Orheianu se întoarse deodată spre Chirilă hangiul, care privea din prag la 
asemenea întîmplare puţin obişnuită chiar la un han de pe şleahul cel mare 
domnesc: 


— Chirilă! strigă Orheianul; astăzi sînt vesel ca-n ziua în care răposata 
mea muiere mi-a dăruit odorul acesta! Caută tu un vin bun, prietine 
Chirilă, şi vezi de ne cinsteşte, şi ospătează cu ceva pe drumeții trudiți. Au 
umblat noaptea toată ş-acuma le cată ochii a foame... 


— Boieri dumneavoastră, cît îți zice Tatăl nostru toate-or fi pregătite! 
cuvintă moş Chirilă răsucindu-şi în loc pîntecele cu greu stăpinit de chimir. 


59 


Şi ducîndu-se spre beciul lui, hangiul adăogi cătră Irimia vătaful: 


— Acu, boierul nostru s-a făcut moldovan adevărat!... Se vede că la 
voie-bună îşi cîntă omul cîntecul! 


Pan Orheianu, în bucuria lui adevărată, avea totuşi cugetul neadormit. 
Trei prietini, oşteni fruntaşi ai lui Tomşa, erau un sprijin mare pentru el. 
Nu mai avea a se teme de cercetaşi domneşti, putea să-şi vadă puțţintel şi de 
interese la Orhei. O întrebare a lui Biîrnovă nu-l găsi deloc nepregătit. 


— Boierule, îi zicea Simeon, dumneata erai pribeag la leşi cu văduva lui 
Irimia? 


— E prea adevărat, răspunse Stroie Orheianu cu hotărîre. Am fost cu 
văduva lrimiei; i-am ţinut partea; am şi venit cu Constantin-Vodă şi cu 
Potocki pînă la laşi; dar cînd am văzut, boieri dumneavoastră, toate cîte cad 
pe biata Moşie, mai rele decît focul şi apa, cînd am văzut că leahul şi tatarul 
pradă şi din pricina lor vin şi alte oşti pe capetele noastre, m-am bătut cu 
pumnul în piept ş-am spus aşa, că cel mai tare are dreptate, şi dacă 
Tomşa-Vodă se aşează cu ajutorul Porții în scaun, se alină şi năcazurile 
Moldovei. Hai să-l primim pe el cu toţii. Aşa am zis eu, boierule! 


— Ai cugetat prea bine, jupîne Stroie, grăi Simeon. Împărecherile boierilor 
şi oştile megieşilor au dus țara în risipire... 


— Acesta e cel mai sfint adevăr! întări cu mare glas boierul orheian. 


Şi cu pieptu-i uriaş, întinzînd în laturi braţele, luă înainte pe oşteni, 
rizind cu voie-bună: 


— Prietinii mei cei buni! strigă el. Poftiți să cinstim un pahar pentru 
veşnică aducere-aminte!... 


Apoi întrebă, ca în treacăt: 


— Încotro vi-i drumul, boierilor? Pe cît am înțeles, mergeţi chiar pe 
drumul meu... Şi eu aveam treabă puţină la Orhei, şi pe urmă voiam să mă 
înfățoşez la Domnia nouă. 


— Mergi la Orhei, jupîne? întrebă iute Şoimaru cu ochii scăpărători. 


— Mergem... dădu din cap boierul. Noi avem la Murgeni, pe Răut, casă 


60 


mare de piatră... Şi în fața casei noastre Răutul face iaz şi se găseşte în 
mijlocul lui un ostrov minunat care mult îmi era drag în tinerețile mele... 
Mergem, căci avem puţină socoteală de luat pentru mori, prisăci şi hanuri. 


— Atunci mergem tovărăşie, jupine Stroie, zise Cantemir cu zimbetul lui 
subțire. 


— Pentru asta mă bucur nespus!... grăi Orheianu. 


— Bucuria e şi de partea noastră... răspunse tatarul şi privi ţintă spre 
Şoimaru. 


Magda lui Orheianu pornise visătoare înainte; schimbase două vorbe cu 
Irimia vătaful şi intrase într-o camară, ca să-şi cerceteze straiele şi obrazul 
într-o oglindă cu cerc de argint, pe care un slujitor, după ce scotocise 
îndelung, o descoperise între feluritele boclucuri din căruță. Cu ochii lui 
aprigi, răzăşul o urmărise pînă în pragul hanului. 


lar boierul cel bătrin, văzindu-şi orînduite toate treburile, fără grijă şi cu 
sufletul deschis numai spre bucuria acelui ceas, duse ca-ntr-o îmbrățişare 
pe prietini la vinul cel vechi al lui moş Chirilă. 


SSI 


Lui jupin Stroie îi plac chefurile cu soţii 


An ograda cu zid de piatră a hanului, era o zarvă de gospodărie mare. 
Tipau gişte şi cotcodăceau găini, zburdau prin soare vițeluşi 
porumbi; şi doi slujitori trebăluiau în lemnărie subt un şopron. O 

gură neagră de girlici se căsca în coasta clădirii; pe trepte de stejar urca 
acum a doua oară moş Chirilă din hruba cu poloboace, ducînd în mînă o 
oală mare smălțuită, plină de vin învechit la întuneric, la adincime de 
patruzeci de trepte spre măruntaiele pămîntului. 


Intră în uşa scundă de dindos. Baba Maria, nevasta lui din tinereţă, 
ieşea de la o vatră de jar, c-o ţiglă lungă de fier în care erau trecuți 
străpunşi prin mijloc o jumătate de duzină de pui rumeniţi. 


Chiar atuncea se arăta în tinda strimtă şi Orheianu, vesel şi roş la față, 
răcnind c-un glas mare: 


— Vinul este, moş Chirilă? 


— Este! răspunse hangiul, ridicînd cu grijă pînă la barba boierului oala 
smălțuită roş. 


— Dar puii pe care mi i-ai făgăduit? 


— De sama lor ştie baba!... şi Chirilă împinse pe mătuşa Maria înainte, 
cu ţigla ei uriaşă. 


— Dar de fetiță ați avut grijă? răcni iar boierul. 


— Măria ta! răspunse atunci cu glas tinguitor baba; am fost eu la puicuţă 


62 


şi i-am descîntat de deochi... avea ca o sfirşeală, o dureau timplele... S-au 
ațintit ochi mulți asupra ei... Ce să faci? O fată mindră e ca o floare rară. 
Acuma se odihneşte puţintel. I-am dat ş-o lecuţă de friptură. O aripioară de 
pui. Abia a gustat-o... abia a ciugulit ca o vrăbiuţă, măria ta... 


— Vreau s-o văd şi eu! vorbi boierul mai tare decît trebuia. 


— Mi se pare că doarme, măria ta... dar nu te teme, n-are nimica... n-are 
nimica... şi eu ştiu că-i trebuie 
după descîntecul meu numai o 
leacă de hodină... 


— Aşa! 
— Aşa, măria ta, fii fără grijă! 


— Atunci dă ţigla cu pui să-i 
duc eu la prietinii mei, şi tu, 
Chirilă, vină după mine cu 
aghiasma  creştinească... Bea 
boierul cel tatar, oameni buni, 
de-mi place să mă uit la dînsul... 
Haide după mine!... 


Uşor ameţit, Stroie Orheianu 
intră în odaia unde era întinsă 
masa, cu sulița plină de pui 
ridicată sus ca O armă 
răzbunătoare, ş-un hohot vesel de 
ris îl întimpină. Moş Chirilă, c-o 
mişcare uşoară, scoase ca din 
piîntecele-i uriaş oala ş-o aşeză la 
masă. 


— Halal de tine, Chirilă! strigă boierul Stroie, şi cu mîna, lingîndu-şi din 
cînd în cînd degetele, împingea de pe ţiglă puii într-o strachină mare. 


Beiului tatar îi sticleau ochii ca jaraticul. Cu mîna pe pahar, zimbea 
necontenit, arătindu-şi dinţii ascuțiți ca de lup tînăr. Era însă senin la față, 
şi slujitorul lui cel tăcut şi palid sta în picioare în dosul lui, şi parcă-l 


63 


priveghea. Lie şi cu Ispas se împărtăşeau şi ei din mila stăpiînilor, intrați 
numai pe-o clipă de la cai şi arme. 


— Boierilor! zise tatarul cu voce limpede, aşa înţeleg eu prietinia: legată 
cu vin moldovenesc. Are ţara voastră lucruri bune, de aceea îi cunoaştem 
noi aşa de bine drumul... 


— Atuncea bea un păhărel proaspăt! strigă boierul Stroie. 


— Beau, căci încă nu mi-am ajuns măsura... răspunse tatarul. Cit oi 
stăpîni eu băutura aceasta aleasă, nu e rău. — Apoi, pe cînd boierul Orheian 
rupea în două un pui, se plecă la urechea lui Şoimaru: Ei, frate Tudore, văd 
că taci şi asta nu-i lucru bun... Tu nu bei? 


— Nu mi-e sete... 
— Frate, zise tatarul, eu cetesc în inima ta ca într-o carte... 


— Trebuie să iasă la vînt să se răcorească... strecură o vorbă înțeleptul 
Simeon; dar el se părea că nimica n-auzise. 


Ca şi cum ar fi ascultat de-o poruncă, Şoimaru se ridică uşor din locul 
lui şi se strecură în umbra tindei. După el ieşi şi Lie. 


— Stăpiîne, şopti slujitorul, ca şi cum ar fi primit o întrebare, jupînița se 
odihneşte în cămăruța din partea cealaltă a tindei... 


— Bine, răspunse Şoimaru fără să se mire de asemenea cuvint; şi-i puse 
mina pe umăr. Intră înlăuntru şi priveghează... 


Fața rotundă a lui Dumitru Lie se întinse într-un zîmbet de mare 
mulțămire. Se strecură iar în odaia unde boierul Stroie îşi ridica glasul 
răsunător c-o jumătate de pui într-o mînă şi cu pocalul de vin chilimbariu 
în alta. 


— Eu ştiu sama petrecerilor şi-a prietiniilor! striga el. Eu am petrecut cu 
şleahticii la curtea lui Crai!... Eu am băut din toate vinurile lumii!... 


Vocea liniştită a lui Bîrnovă începu să-l aţițe, cu întrebări felurite; şi 
boierul, îndemînat de fala lui obişnuită, îşi scutura barba şi umplea 
încăperea c-un glas detunător. 


Şoimaru dădu în capătul tindei de baba lui moş Chirilă. Fără îndoială că 
64 


femeia avusese vreme să înțeleagă de la soțul ei multe lucruri, căci se opri 
şi-şi ridică ochii mititei aşteptind o întrebare. 


— Unde-i jupînița?... întrebă şoptit oşteanul. 


Şi aducîndu-şi aminte de aurul dăruit de Tomşa, vîrî două degete într-un 
loc anume al chimirului şi scoase un zlot tătărăsc. Banul luci numai o 
clipă, şi bătrina îl mistui în ghiara ei. Şoimaru mai voi să întrebe ceva, dar 
simți că uşa cămăruței s-a deschis. Baba se strecură spre cuptorul ei cu 
jar, nesimţită, şi răzăşul, întorcînd privirea, văzu cu uimire pe fata 
Orheianului. Parcă era mai albă în îmbrăcămintea-i de catifea ca mura. 
Părul castaniu îi era lins pieptănat, cu cărare la mijloc. Ochii albaştri, cu 
gene lungi negre, îl priveau c-un fel de lucire tainică. 


— Ţi-am auzit glasul, pan Tudor, şopti ea. Am vrut să-ți mai mulțămesc o 
dată... 


Şi se trase îndărăt în umbra cămăruţei. 


Şoimaru făcu un pas înainte. Apoi îndrăzni; trecu pragul, închise uşa şi 
se aşeză cu spatele în ea. Nu spusese nici o vorbă, dar în coşul pieptului îi 
ardea o flacără năprasnică şi inima îi bătea, cum nu-i bătuse niciodată la 
primejdii. 

— Ce faci? zise fata punindu-şi o mînă la obraz. Dacă vine tata? 


— Nu te supăra! răspunse rugător Şoimaru, vreau să-ți spun numai o 
vorbă... 


Atunci fata zimbi. Sta dreaptă în mijlocul cămării şi se uita la el ţintă. 
— Ce vorbă vrei să-mi spui?... 


Şoimaru tăcu şi-şi înfipse ochii învăpăiați în privirile ei dulci. Ea clipi 
şi-şi plecă pleoapele, apoi deodată începu a ride. 


— Te uiţi la mine fioros, ca atuncea cînd ţi-am văzut întăi ochii, în rîpa 
pirăului... 


— Atuncea te-am văzut şi eu întăia oară, grăi blind Şoimaru. Eu poate 
te-am spăriat. Dar tu, jupîniță, de-atunci îmi eşti dragă... 


Şi deodată Şoimaru îşi scutură capu-nfierbintat. Într-o clipă rostise 
65 


vorba cea grozavă. Într-o clipă se petrecuse ceea ce de atîtea ceasuri îl 
chinuia şi părea fără scăpare şi ieşire. I se înegură privirea, — dar pe urmă 
văzu limpede pe fată. Nici nu ţipase, nici nu se trăsese tremurind într-un 
colț! Numai îşi plecase din nou ochii şi i se îimbujoraseră obrajii. 


— Nu te-ai supărat! rosti Tudor Şoimaru cu blindeţă. Cînd te-am văzut, 
parcă mi s-a înfățişat o domniță ca-n istorisirile cele frumoase şi de 
demult... De-acuma viața mea nu mai însemnează nimica. O pun la 
picioarele tale... Porunceşte-mi să mor... 


Ea dădu din cap zimbind: 
— Nu! asta nu se poatel!... 


— Într-o clipă, urmă oşteanul, s-au răsturnat toate în jurul meu... înţeleg 
care-i pricina. Ar trebui să mă miîhnesc, şi sînt ca nebun de bucurie. Văd că 
taci. Spune-mi un cuvînt... 


Ea nu-i răspundea; îl privea numai pe sub gene, cu fruntea puţin 
aplecată. Şoimaru dădu trist din cap; îşi aduse aminte de porecla pe care 
i-o dăduse Cantemir, îi spusese Limbă-dulce; ş-acuma nu găsea cuvinte 
destule ca să cucerească pe fata care-i era dragă. 


— Răspunde-mi un cuvînt... grăi el iar, cu glasul stins. 

Ea nu-i răspunse nici acum; el o privi cu sprinceana încruntată. 
— Nu te uita aşa la mine, zise ea zimbind şi clătinînd capul. 

— Mă uit, căci vremea trece, şi cine ştie cînd o să mai fim singuri! 


— Atunci nu mai mergeţi cu noi la Murgeni? îl întrebă ea cu prefăcută 
grijă. 

Lui Şoimaru iar începu a-i bate inima cu grăbire. - Voia să mai spuie 
ceva, dar afară, la uşă, cineva începu să zgirie lemnul. Glasul lui Lie se auzi 


» 


vorbind cătră cineva: „Caut pe stăpin 


Magda Orheianului întinse spre el o mînă, cu capul puţin ferit în laturi. 
El cuprinse degetele subțiri, le sărută de două ori, le simți că-i scapă, — şi 
repezindu-se îndărăt se strecură pe uşă în tindă, unde dădu peste Dumitru 
Lie. 


Era singur. Ridea. 4 


— Ce este? îl întrebă cu asprime Şoimaru. 


— Boierul cel bărbos strigă să plecăm! îi şopti Lie, şi vine să-şi caute 
fata... I s-a pus în uşă boierul Birnovă şi-l ține c-o pildă din sfinta 
Evanghelie. 


— Atunci pregăteşte caii şi carăle! vorbi cu însuflețire răzăşul. Mergem la 
Şoimăreşti, la noi acasă... 


Pe cînd Lie se furişa afară, oşteanul se giîndea şi parcă-şi zicea cu glas: 
— De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un virtej 
mare!... — Mergem la Murgeni, îşi zise el iar cu bucurie. Acolo se alege de 
sărmana mea inimă!... Şi se repezi spre odaia tovarăşilor lui. 


Codrul şi tinereţile 


e apropiau, după cîteva popasuri, de apa Răutului. Carul 

împovărat rămăsese cu mult în urmă; Magda lui Orheianu, care 

se odihnise mult în blănile întinse în el, acuma ceruse cal 
înşeuat şi întremată de somnuri dese, zburdalnică din pricina frumuseții 
apusului de cireşar, pornise înainte printr-o margine de pădure, chemînd 
după ea c-o vorbă şăgalnică pe Tudor Şoimaru. 


Boierul, bucurat şi el că se apropia de stăpinirile lui fără năcaz, fără să-i 
fi sosit vreun olăcar năprasnic de la Domnie, îşi grăbea calul. O vreme 
istorisise tovarăşilor despre minunatele lui petreceri la curtea lui Crai, apoi 
cu durere îşi amintise de pierderea în țară străină a soţiei, care fusese aşa 
de scumpă inimii lui. 

— Ah! boieri dumneavoastră... zicea el cu voce mişcată. Eu în viața mea 
am adunat multe bunuri ale pămîntului, dar toate sînt zadarnice dacă n-ai 
mulțămirea sufletească... Soţia mea a fost muiere frumoasă. Era leaşcă de 
neamul ei şi eu o botezasem în legea noastră şi mă unisem cu ea înaintea 
lui Dumnezeu... Aţi văzut-o pe Magda mea; era tot aşa de frumoasă şi tot 
aşa o chema. Nu-i vorbă, fetița îmi samănă puțţintel şi mie. Dar altfel toate 
ale maicei ei le are, şi umbletul, şi graiul şi toate cîte mi-au făcut năcazurile 
şi bucuriile... Căci trebuie să ştiţi dumneavoastră, - vă spun ca la nişte 
prietini, — am şi cu copilița asta o leacă de năcaz. Îşi are încăpăţinările ei, şi 
hotăririle ei, şi citeodată parcă-i o căpriță fără astimpăr şi fără hodină... 


Aşa grăia boierul cu glasul lui neistovit, pe cînd călăreau printr-un ţinut 
minunat. Codrii apropiați, în valuri negre, cei ai depărtării învăluiți în piclă, 
dealurile şi văile unduioase, apele curgînd în făgaşuri adinci de pămînturi 


văroase, toate, prevăzute prin lumina cea din urmă a soarelui, alcătuiau o 
icoană care nu mai este, a vechii Moldove cea plină de daruri. Era o 
singurătate desăvirşită; nu se vedeau încă fumuri de sate, şi, în finațurile 
fără hotar, trebuiau să iasă sara la păşune zimbrii şi cerbii, nesupărați de 
desimea oamenilor. 


Simeon Bîrnovă grăi încet cătră Cantemir bei: 


— De cînd am dat de Orheian, prietinul nostru Şoimaru tace şi-i ard 
ochii. E bolnav. 


— Fără îndoială, răspunse tatarul; la noi se zice de aşa om că a intrat în 
luna cea oarbă. Fiecare dintre noi trebuie să aibă un năcaz ca el, şi i-a venit 
şi lui rîndul. lar fata e frumoasă ca o georgiană, stăpină de serai... Dar se 
deşteaptă el curînd, căci un om ca dînsul, cu inimă tare şi cu patimă 
năprasnică, se izbeşte cu fruntea de multe stînci ale vieții. 


— Am vrut să schimbăm numai o vorbă, Cantemir, răspunse zimbind 
boierul. Are şi el un ceas fericit dacă trece o fată frumoasă prin viața lui... 
Să-l lăsăm să se depărteze şi să îndemnăm la vorbă multă pe Stroie... 


Pe cînd prietinii tăbărau cu întrebările pe capul Orheianului, Şoimaru şi 
Magda lui Stroie coborau în trap ţăcănit un drumuşor lin de costişă. În 
lucirile amurgului, oțelele oşteanului fulgerau. Cu fusta largă şi încreţită de 
lină vişinie revărsată în juru-i pînă la scările de argint, fata călărea 
bărbăteşte şi tunica de catifea strinsă pe mijloc, cu puf de blănița la gît şi la 
minici, o ținea dreaptă în şa, cu sînii mici bulbucaţi uşor; în mersul calului 
se înmlădia pe şolduri; cu obraji îmbujoraţi, cu ochii lucind, părea îmbătată 
de fuga calului, de mireasma marginei de codru şi de lumina fumurie care 
scădea cu cît înaintau şi parc-o chema înspre un vis al umbrei. 


Pădurea de fagi se isprăvea şi marginea ei cotea pe văi. După făgețelul 
tinăr care urma se ridica spre fundul văii o pădure tinără de mesteceni, în 
care deodată parcă se făcea lumină. Îşi înălțau trunchiuri albe şi-şi răsfirau 
rămurele subțiri cu frunziş mărunt. Peste valul uşor al mestecenilor se 
zăreau alte păduri şi poieni, şi iazuri, care arătau că oamenii şi-au făcut 
acolo aşezare. 


Magda îşi opri calul şi ridică o mină: 


— Vezi colo în fund? Acolo-i Răutul! zise ea. Şoimaru o privea c-un fel de 


sălbătăcie. 
— Văd, răspunse el; ca prin vis mi-aduc aminte de toate. Mai cu samă 


sticlirea aceea de ape mi-a rămas parcă în luminile ochilor... Văd c-am 
ajuns repede... 


— Cum repede? strigă rizind fata. Doar am apucat o noapte cu lună... 
— Atuncea te odihneai în căruţă... 


— Ş-acuma răsare luna iar, plină, şi sînt alăturea cu dumneata calare... 
Ori în căruță, ori aicea, pentru dumneata e tot una cred... Şi pentru mine, — 
căci văd c-ai tăcut şi ieri, taci şi azi. 

— În adevăr, vorbesc prea puţin... zise rizînd Şoimaru. Aş vrea eu să-ţi 
spun multe, dar glasul e nevrednic... 


Fata zimbi vicleană şi clătină gingaş din cap. 


— Să mergem! să mergem!... strigă ea iute. Într-adevăr, glasul lui 
Şoimaru era nevrednic. Tăcut mai mult şi c-un fel de îndărătnicie în privire, 
răzăşul îşi petrecuse pînă acuma ceasurile. În el crescuse deodată iubirea 
ca o floare de singe; şi sta ca-ntr-un vis încă, nedumerit, încolțit de dorinți. 


Se repeziră la vale prin dumbrava de mesteceni. Şi deodată începură să 
se legene crengile fine deasupra lor, purtate parcă de cea din urmă lumină 
a zilei. Fata le privea călărind săltat şi sorbea cu capu-nălțat şi cu nările 
tremurătoare mireasma văii. 


Deodată privi c-un rîs fugar pe Şoimaru şi cu pintenii de la cizmuliţele ei 
de marochin roş lovi calul şi zvicni înainte. Oşteanul simţi ca o lovitură în 
piept; îşi îndemnă şi el fugarul. 


Dar la o cotitură fata se oprise sub crengile unui mesteacăn bătrîn. 
Întoarsă în şa, îi făcu un semn de taină cu degetul la gură. Îl privea şireată, 
cu ochii aprinşi, şi gifiia, cu buzele puţin deschise, ațintindu-şi urechea. 


Se opri şi Şoimaru, simțind, în tăcerea care-i împresură deodată, ca o 
înfiorare tainică cuprinzîndu-i pe amindoi. O privighetoare îşi ascuţi parcă 
de cîteva ori glasul într-o tufă din apropierea lor; apoi, în tăcerea văii, 
rămase ca o bătaie surdă şi depărtată, necontenită, ca şi cum lucrători 

70 


necunoscuți băteau pămîntul cu malurile în adîncimile singurătăţii. 


— l-am mai auzit... şopti Şoimaru înălțat în şa şi ascultind... Cînd eram 
odată cu bunicul, i-am şi văzut bătind cu coada în vizuniile lor... 


— Cînii de apă!... zise fata rizind şi privindu-l ţintă. Şi eu i-am văzut... Şi 
i-am auzit de multe ori din locul acesta... Aici e frumoasă şi tainică pădurea 
de mesteceni... 


Fără îndoială că frunzişul gingaş, şi ecourile, şi răsuflările pădurii aveau 
un îndemn, dar şi fata, cu înmlădierea-i de ramură şi cu privirea-i de şarpe, 
visase clipa aceasta pe cînd în blănuri moi o legăna căruța. Cum stăteau 
alături, deodată oşteanul o cuprinse scurt cu brațul şi ea se abătu la 
pieptul lui. Sta înlănţuită ca o liană de el, şi primea cu ochii închişi 
sărutările lui pătimaşe. Un braţ o stringea s-o fringă şi ea ofta biruită de 
iubirea furtunoasă a bărbatului şi de bolnava ei curiozitate de fecioară. 


Răzbătură pe sub mesteceni mai departe în umbră, se făcu pe urma lor 
tăcere; şi tainica bătaie a castorilor iar începu a suna în adîncimi. 


Crucea răzăşilor 


înd Tudor intră în satul strămoşilor lui, la Şoimăreşti, parcă i se 

luă un văl de pe frunte. Toată noaptea stătuse ca ameţit, cu 

icoana fetei Orheianului înaintea ochilor. După ce tatăl şi fiica 
intrară în curtea lor de piatră, oşteanul, ca să poată revedea pe Magda cît 
mai curînd, se despărțise de ei ca să facă un ocol grabnic în satul lui. 
Hotărise să se întoarcă cu calul aburind încă de fuga dusului. Pentru el 
iubirea cea mare a vieții lui era mai presus de toate. Ce-i mai păsa acum de 
celelalte? Aplecată puţin în şaua ei, fecioara îl privise cu ochii umezi, arşi de 
sărutările lui. Cu zimbetu-i neclintit şi viclean, parcă-i spunea că-l aşteaptă 
şi-l chiamă; îi zimbea întocmai ca-n umbra mestecenilor, cînd, frintă de la 
mijloc, se agăța de grumazul lui, lăsindu-se biruită pe iarba moale, umezită 
de roua înserării. 


Acum, vîntul dimineţii îl deştepta încet-încet. Îl deşteptau şi amintirile 
vechi. 


— Fraţilor, zise el cuprinzind mîinile tovarăşilor lui, acesta-i satul meu! 
— E un sat ca oricare altul... îi răspunse Cantemir. 
— Se poate, dar acesta-i al meu şi nu l-am văzut de douăzeci de ani. 


— Totuşi, Tudore, adă-ți aminte de cuvintul meu: cît de tare schimbă 
Dumnezeu şi întimplările toate hotăririle noastre... 


Şoimaru se încruntă uşor. 


— Vreau să-ți spun că ai pornit aprig într-acoace. Dar drumul ţi-a 
schimbat tare gîndurile... 


Şoimaru privi cu luare-aminte spre tovarăşii lui, dar taina o ascunse în 
fundul sufletului ca pe un lucru scump. 


— Vă înşelați, prietinilor, răspunse el cu linişte... lată biserica. lată 
țintirimul. Aicea zac mulți de-ai mei. Mai încolo e casa în care m-am 
născut... 


Satul cu casele mari acoperite cu stuh, case curate, răzăşeşti, se 
întindea într-o vălcică, sub poală de pădure. Apa Răutului curgea pe vale, 
subțire şi limpede, scăzută de secetele verii. Nuci mari se ridicau din vii, şi 
un grangur cînta în pacea satului, în lumina dimineţii. Era o zi de duminică 
şi toaca începu să sune în clopotnița bisericii albe c-o duruire melodioasă. 


Şoimaru se opri, îşi descoperi capul cu plete scurte crete, şi-şi făcu încet 
cruce. 


— De învăţătura aceasta veche a bunicului uitasem... zise el încet. 


Apoi descălecă, şi prietinii punînd şi ei piciorul pe pămînt, porniră 
tustrei pe cărarea din marginea drumului, lăsînd slujitorilor friiele. 


Femei şi fete cu cațaveici de vulpe şi cu fuste de lină, dungate cu vriste 
galbene şi roşe pe fund negru, veneau la leturghie. Femeile aveau broboadă 
cafenie pe cap; fetele erau cu capetele goale gătite cu flori de grădină. Unele 
erau frumoase şi spionau cu priviri agere pe cei trei oşteni. 


Veneau şi răzăşi în urma lor, îmbrăcați în straiele cu care aveau obiceiul 
să iasă la oaste: ciubote de piele roşă, pantaloni largi şi încrețiți în jurul 
mijlocului dintr-un şiac cafeniu şi ilice negre cu nasturi rotunzi de argint şi 
cu minicile largi. Toţi priveau curioşi la străinii care intraseră în sat. Se uita 
şi Şoimaru cu luare-aminte la ei, dar nici un obraz nu-i era cunoscut. 


Cind apucară pe poteca bisericii, unul dintre răzăşi, om cărunt cu 
obrazul brăzdat, se abătu spre ei şi le pofti ziua-bună. Apoi grăi: 


— Domnilor, să nu vă fie cu bănat. Eu sînt vataman în sat aicea. V-aş 
întreba pe cine căutați... 


Şoimaru stătu în loc, zimbind. Apoi zise cătră vataman: 


— Ai să înţelegi îndată ce caut în sat la dumneavoastră, cînd ţi-oi spune 
cum mă chiamă... Dumnealor sînt numai prietini ai mei... 
73 


— Dar dumneata cine eşti? 


Femeile şi bărbaţii se opriseră curioşi şi aşteptau. 
— Pe mine mă chiamă Tudor Şoimaru! zise oşteanul privind în juru-i. 
Îndată se stîrni zarvă între răzăşi; oamenii se apropiară cu murmur. 


— Dar cine-i fi dumneata şi de unde? întrebă cu neîncredere vatamanul. 
Noi ne cunoaştem toți; cu toți sîntem Şoimăreşti şi neamuri şi ştim unul de 
altul... 


Deodată însă îşi făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat, 
cu barba scurtă şi țţăpoasă, cu ochii ascuțiți şi aspri. 


— Oşteanul acesta se dă drept din neamul nostru... zise el c-un glas 
îndesat. Să mă uit şi eu la el... 


Cu îndrăzneală apucă mîna lui Tudor, îl trase spre el şi-l privi în ochi. 


— Nu eşti tu, zise el scurt, dintre ai lui lonaşcu, care au pribegit peste 
Nistru? 


— Sint Tudor, feciorul lui lonaşcu... răspunse mişcat Şoimaru; dintre toți 
pribegii, eu singur mă întorc înapoi... 


— Atuncea eu îți sînt moş drept, frate cu tatăl tău... strigă bătrinul. 
Uită-te la mine şi mă cunoaşte! 


— Te cunosc, moşule Mihu! îngînă Şoimaru. 


Deodată glasurile răzăşilor, a tuturor neamurilor lui, se ridicară, şi braţe 
multe se întinseră spre el ca să-l îmbrăţțişeze. Deodată oşteanul îşi simți 
pieptul înfierbintat de o căldură necunoscută. 


— E feciorul lui lonaşcu ş-al Anisiei... grăiau şi femeile cu glasuri 
tinguitoare. Şi dintre cele mai bătrine porniră a boci încet. 


Clopotele bisericii cîntau. Fără să ştie de ce, în mijlocul oamenilor 
adunați deodată din toate locuinţile satului, în mijlocul glasurilor, care 
întrebau şi răspundeau, Cantemir şi Bîrnovă se simțeau mişcaţi. Şoimaru 
era cuprins de mini, îmbrăţişat de veri şi de mătuşe, şi glasuri rosteau 
nume: toți erau ai unui Şoimar; dar unul era Gavril a lui Ion a lui Vasile 


74 


Neculai Şoimaru; altul era Grozav a lui Dumitru, a lui Matei Neculai 
Şoimaru; alții se trăgeau dintr-un Vasile, alții dintr-un Mihai, — din bătrîni 
vechi care luptaseră pentru moşie şi dobîndiseră pămînt pe vremurile lui 
Ştefan-Vodă cel Bătrîn. 


— Vină cu mine! zise cu glas aspru bătrînul Mihu. Îl apucă de mînă şi-l 
trase între mormintele țintirimului. Clopotele bisericii tăcură; se alinară şi 
vocile oamenilor; şi sub cireşii sălbatici, care-şi coborau rădăcinile între 
oasele morților, se făcu în lumina dimineţii tăcere. 


Bătrinul îl opri dinaintea unei cruci de piatră, lingă un mormînt plivit cu 
îngrijire, acoperit cu flori răsădite. 


— Aicea, băiete, grăi Mihu îndesat, odihneşte părintele tău lonaşcu! La 
mormîntul lui noi îngenunchem cu toții... 


Ca prin farmec, clopotele porniră iar, a treia oară - şi răzăşii 
îngenunchiară. Cu ochii împînziți de lacrimi, Tudor cetea slovele săpate pe 
crucea de granit: 


Aici este groapa 
unde zace robul lui Dumnezeu IONAŞCU 
din neamul ŞOIMĂREŞTILOR 
care s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri 
la anul de la zidirea lumii 7102... 


— Aici este îngropat părintele tău! îi strigă la ureche bătrinul Mihu. A 
pierit ucis de buzdugan mişelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile şi 
ocinile noastre strămoşeşti, sculind la război toate neamurile şi toate 
aşezările orheienilor!... 


Clopotele tăcură iar. 


— Tu nu-ţi mai aduci aminte? îl întrebă bătrinul. Erai un copil cînd s-a 
întîmplat aceasta; pe urmă, printre străini, ai uitat de toate! 


Amintiri crincene răscoliră deodată mintea şi sufletul lui Tudor. Cu ochii 


încruntaţți cetea necontenit slovele mari de pe crucea tatălui său, — şi-i veni 
în minte dintrodată dintre icoanele înegurate de uitare chipul palid, stropit 


de singe, al unui oştean mort. Acela era tatăl său. Şi ciolanele lui se 
odihneau înainte-i, sub pămînt. 


— Priveşte şi-n vale, dincoace, în livada părăginită, casa voastră! îi strigă 
răzăşul cel bătrin. Suflă prin ea vînturile iernii şi bat peste dinsa puhoaiele 
ploilor. Ca ea s-au risipit, — duse de valuri şi vinturi, odraslele lui lonaşcu. 
lar cel ce ne-a despoiat pe noi de pămînturile de bătrîni cîştigate, de la 
Alexandru-Vodă şi de la Ştefan-Vodă, se îngraşă şi ride nepedepsit, şi şi-a 
pus piciorul pe grumazul nostru... 


— Cine-i? strigă Tudor sărind în sus cu ochii mîinioşi. 


— Cine-i? rînji bătrinul. Cine nu-l ştie? şi copilul din leagăn îi aude 
numele cu blăstăm! căci ne-a sărăcit şi ne-a umilit! ne-a bătut şi ne-a 
singerat! Şi pe tine te-a lăsat orfan! 


— Cine-i? strigă înăbuşit Şoimaru. 


— E boierul cel mare de la Murgeni! Stroie Orheianu cel plin de averi şi 
fală!... zise răzăşul Mihu întunecat şi aspru. 


La aceste vorbe, Cantemir şi Simeon se repeziră înainte. Tudor Şoimaru 
rămăsese ca fulgerat, cu ochii rotunziți, înfricoşaţi de groază lăuntrică. Abia 
avu putere să se stăpiînească, înghiți greu de citeva ori şi rămase privind 
întunecos spre mormîntul de dinaintea lui. 


- m 2 


Tudor Şoimaru se arată om care şovăieşte 


An sufletul lui Tudor Şoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. 
Plecînd de la mormîntul părintesc, înconjurat de prietini şi de toate 
rudeniile, în nourii care i se frămîntau în minte întrezărise o lucire: 

se gîndise să se repeadă la Murgeni: dragostea lui cu fata Orheianului poate 
era împăciuirea şi liniştea. El era neam bun şi oştean tare; fata era a lui; 
poate ura din ochii bătrinului Mihu se va alina; poate umbra mortului din 
țintirimul bătrinesc se va împăca. Pădurile şi imaşurile, şi finațurile, cu 
virtute cîştigate în războaie vechi, se vor întoarce după dreptate neamurilor; 
iar pentru sînge vărsat va veni zălog o copilă; şi amestecul va potoli 
dihoniile şi zavistiile, statornicind pace pentru un veac viitor. - Dar la 
Murgeni, unde se repezise într-un suflet, neliniştit şi bolnav, toată nădejdea 
i se risipi ca năsipul în vint. Boierul împlinise cîteva datorii de pe mori şi 
hanuri, încărcase cîteva căruţe la cai odihniti, — şi repede venise, repede 
plecase pe un drum necunoscut. 


— Ce fac eu? întrebă el înspăimîntat pe Birnovă. 


Boierul şi tatarul îl priveau serioşi, cugetind şi ei la năprasnicile 
întorsături ale vieţii. Stăteau, numai ei, într-o chilie din casa curată a 
pătrinului Mihu. Ospătaseră puţintel, — ş-acuma trupurile trudite ar fi cerut 
hodină; dar suferința care lucea ca o nebunie în ochii lui Tudor îi ținea pe 
tustrei treji. 


— Ce fac eu? 


— Mai întăi de toate, răspunse Simeon Bîrnovă, nu înțeleg ce-ai căutat la 
Murgeni. 


— Eram încredințat că am să găsesc pe fată... zise încet Şoimaru. 


— Ei, şi ce era dac-o găseai? 


— l-i dragă fata... cuvintă de la locul său Cantemir bei. E lucru lesne de 
înțeles! 


— Poate tu, beiule, cugeți că ceea ce s-a întîmplat azi la ţintirim e lucru 
fără rost? N-ai înțeles tu că neamul lui Tudor ţipă împotriva Orheianului? 
N-ai auzit pe Mihu strigiînd că lonaşcu, tatăl prietinului nostru, a pierit ucis 
de buzdugan, de mîna lui Stroie? 


— Ba da. Dar eu socot că el se trăgea spre dragostea lui, — şi-şi părăsea 
neamurile! rosti limpede tatarul. 


Tudor Şoimaru ridică ochii rătăciți şi-i îndreptă pe rînd asupra prietinilor 
lui. Dădu încet din cap în semn de împotrivire: 


— Asta nu se poate! murmură el. 
Cantemir îl privi zimbind: 


— Nu se poate? Mormiîntul lui lonaşcu l-ai văzut întăia oară; glasul lui 
Mihu pînă azi nu l-ai auzit, pînă azi toate neamurile tale ţi-au fost străine. 
Dar dragostea a intrat în tine ca un cui de foc! 


— Asta nu se poate! asta nu se poate! murmura îndărătnic Tudor 
Şoimaru. Eu m-am tras spre Răut şi spre neamurile mele pentru că mă 
chemau amintiri şi un dor năprasnic. Sint frații mei cu toții. Şi-n pămîntul 
nostru dorm strămoşii mei cu toţii. l-am văzut azi întăi, dar eu de ei sînt 
legat din veci, cu sînge şi durere! Şi cînd mi-a spus uncheşul Mihu că tata 
zace mort la picioarele mele, m-au zguduit fiori de moarte şi mi-au venit 
lacrimi! Nu se poate! 


— Atuncea ce-ai căutat la Murgeni? întrebă iar Simeon Bîrnovă. 


— Nu ştiu. Mi-i dragă fata. Am avut o nădejde de însoţire — care să 
împace vrăjbile... 


— Apoi, frate, între tine şi neamul lui Stroie este sînge! grăi răspicat 
Simeon. Cînd ar afla Mihu şi neamurile voastre numai de gîndul tău, te-ar 
prigoni cu blăstăm... 


Tudor Şoimaru privi țintă la prietinul lui; se făcu galben şi strigă răguşit 
şi brusc: 


— Atuncea ce fac eu? 

Bîrnovă dădu din umeri. Cantemir tatarul zîmbi arătîndu-şi dinții. 

— După cît înţeleg, grăi ei, Tudor pleacă după fată. În el fierbe dragostea. 
— Se poate, răspunse Biîrnovă, dar asta trece. 


— Nu trece! nu trece! gemu c-un fel de turbare Tudor. A căzut ca un 
trăsnet în sufletul meu. Nu ştiu ce voi face! nu înțeleg ce se petrece cu 
mine! mi se pare c-am să nebunesc! Am venit la mormîntul părinților mei, — 
ş-acuma o vijelie mă mînă în altă parte, cine ştie unde! Văd că trebuie să 
părăsesc toate, au să mă urmărească toți cu ură şi blăstăm că-i las, că nu 
mă ridic pentru dreptatea lor şi nu plătesc sîngele celor morţi! Dar ce pot să 
fac, prietinilor mei dragi, dacă Magda Orheianului mi-i dragă şi nu-mi mai 
pot afla loc şi stare din pricina asta? 


— Atunci să mergem s-o căutăm! zise tatarul cu acelaşi zimbet ascuțit. 
— Dar unde? 


— Alah are să ne îndrepte... Ş-ai să ne îndrepți şi tu, — căci vei fi ca un 
copoi pe urmele căprioarei; vei adulmeca urma dragostei tale... 


— Atunci merg şi eu cu voi!... rosti Simeon Birnovă. Aşa-i voința 
Celui-de-sus, precit văd. Cînd vor trece toate şi se vor limpezi toate ale 
sufletului tău, atunci te vei trezi şi vei urma calea de la care nimica nu te 
poate întoarce. Tu ai, Tudore, suflet prea pătimaş: şi ast'dimineaţă, la 
crucea lui lonaşcu, m-am îngrozit cînd am văzut ochiul tău sălbatic şi 
obrazul ca de mort. Au să te cheme înapoi amintirile şi mortii! 


— Deocamdată să-l lăsăm să meargă după vînt! grăi rizind Cantemir. 
Acesta e lucru prea înțelept. 


Tudor Şoimaru sta cu fruntea rezemată în palme şi cu coatele pe 
genunchi. Ridică iar capul. Parcă nici nu înțelegea bine vorbele care se 
rosteau lingă el. Dintrodată se zvirli de la locul lui în picioare. 


— Trebuie să mergem! trebuie s-o caut! strigă el. Văd că ce cugetam eu 


79 


nu se poate! văd că pentru mine zile de linişte nu pot fi! Din lume am venit, 
în lume mă duc: trebuie s-o găsesc!... 


Văzu că prietinii lui nu spun nimica, că-i zimbesc şi-l înțeleg; — se lăsă la 
locul lui pe laita de plop aşternută cu scorțuri. 


— Vra să zică plecăm? întrebă el cu trudnic glas. 


— Da, răspunse Cantemir. Ne odihnim şi plecăm... Şoimaru avu o clipă 
de destindere din încordarea şi durerea lui. Se linişti, se lăsă pe-o coastă, 
şi-n scurtă vreme un somn de plumb îi amorți mădularele zdrobite. 
Adormiră pe lăiți şi Bîrnovă şi Cantemir. Şi tirziu, cînd da soarele în asfintit, 
se deşteptară cu capetele grele. 


Din mijlocul chiliei îi privea zimbind bătrinul Mihu. Pe-o măsuţă cu trei 
picioare aburea mîincarea. 


— Eu socot că v-a deşteptat mirozna bucatelor... zise răzăşul. Poftiti şi 
ospătați din ce s-a milostivit să ne dăruiască Domnul!... Dacă ar fi fost 
dreptăți în lume şi n-ar fi fost asupra noastră hrăpiri şi moarte, — ospăţul ar 
fi fost mai ales!... 


Tudor privi tulbure la bătrin. Se trase într-un colț, dădu cu apă rece pe 
ochi, apoi se aşeză pe un scăunaş cu trei picioare. Biîrnovă se răcorea şi el. 
Cantemir, cu fața spre Meca, îşi făcu spălatul legiuit şi rugăciunea şoptită. 


Cînd începură a mînca din mîncarea de oaie, Mihu îl iscodi pe Tudor, cu 
glasu-i aspru şi îndesat: 


— Vra să zică, nepoate, acu ai să te-ntorci la laşi. 

— Fără îndoială, răspunse oşteanul. 

— Da' la Domnia nouă este vreo nădejde de dreptate? 
— Este. Vodă Ştefan ţine cu norodul. 


— Ei, şi pe urmă, adăogi răzăşul, după cît ştiu, Orheianu e boier de-al 
Movileştilor. 


— Da! 


— Îl cunoşti? 


— Îl cunosc... 


Moşneagul cel mititel părea mirat de răspunsurile scurte şi înghețate ale 
lui Şoimaru. Privirile i se întunecară, obrazul i se încreţi de o parte şi de 
alta a mustăţii tuşinate. 


— Băiete, rosti el domol, ţi l-a scos Dumnezeu în cale, dar nu ştiai că ele 
prigonitorul nostru şi ucigaşul tatălui tău. Acuma să-l cauţi - şi să faci 
dreptate!... 


Ochii căprii ai lui Tudor se înegurară. - Bătrinul clătină din cap şi-l privi 
c-un fel de îndirjire. Oşteanul nu îndrăzni să puie cuvint de împotrivire. 


— Dintre copiii mortului, grăi Mihu, tu singur ai rămas. Casa pustie şi 
mormîntul sînt diata lui şi moştenirea ta. Cată şi priveghează, căci altfel, pe 
ceea lume, sufletul lui se zbuciumă. Şi dintre toate neamurile, tu te-ai 
ridicat căpitan de oşti, ca şi lonaşcu; tu trebuie, ca şi el, să ridici pe 
orheieni, să ceri dreptate, ori cu pace ori cu arma. A venit vremea; 
Dumnezeu te-a trimes între noi, şi ai de îndeplinit o datorie! 


Cantemir şi Biîrnovă priveau la fratele lor de război. Se îngălbenise ca la 
marginea mormîntului, în ţintirim. Vorbele tari ale răzăşului îl străpungeau 
şi-l usturau. 


— Moşule Mihu, zise deodată oşteanul, am să cer dreptate lui Vodă 
Ştefan, — şi neamurile noastre au să intre în stăpînirea pămînturilor vechi. 


— Aşa este: să-ți ajute Cel-de-sus! Şi pe urmă caută pe cel care a pus în 
mormiînt pe părintele tău. 


— Dumnezeu are să-mi hotărască drumul! răspunse Tudor cu ochii 
înfrigurați. 


Înțeleptul Simeon îl privi ţintă şi-şi făcu socoteala în gînd: „Căile 
prietinului meu sînt încurcate. Tomşa va face dreptate Şoimăreştilor. Pe 
Magda, el se gîndeşte s-o răpească pentru dragostea lui. lar pe Orheian, 
dacă-i va sta în cale, îl va călca în picioare...” 


Şi într-adevăr acesta era gîndul lui Tudor Şoimaru; îi venise la glasul 
aspru al lui Mihu, - şi i-l îndreptăţea pornirea lui de oştean pribeag şi 
crincen. Sufletul lui altfel nu putea găsi linişte: era ca o fiară flămîndă care 


„se domoleşte numai lîngă pradă. | A 


— Vra să zică mergem să căutăm întăi pe Orheian la Iaşi? întrebă 
Cantemir şi-şi arătă dinții albi. 


— Mergem întăi la Iaşi... răspunse Şoimaru şi oftă adînc. 


Cum urcă Tomşa în scaun domnesc 


ei trei prietini şi slujitorii lor ajunseră alaiul lui Tomşa aproape de 

vama laşilor. Boierii de toată mîna ieşiseră întru întimpinarea lui 

Vodă cel nou. Îi sărutaseră mîna şi i se plecaseră cu umilinţă. lar 
cînd ajunseră la Vamă, Domnul dădu poruncă de popas, cum era obiceiul 
vechi, ca să împlinească toată gătirea de intrare în scaun. 


Acolo se aşeză oastea. Darabanii îşi lustruiră curelele şi alămurile, 
călăreţii îşi închingară caii. Domnul pofti la o cafea şi la sfat pe boierii cei 
mari. Un diac scrise toată rînduiala şi Nicoriţă Armaşul primi poruncă s-o 
facă cunoscută tuturora, fețelor alese, breslelor şi orăşenilor de toată mina. 
Tomşa lămuri şi lui Husein aga țeremonia care se face la domniile nouă ale 
Moldovei, iar turcul, grav, clipi numai din ochi şi arătă printr-un semn, 
punînd mina la piept, că are asupra lui lucrul cel mai de căpetenie: 
hatişeriful măritului Sultan. - După ce toate fură puse la cale, Vodă ieşi ca 
să vadă tabăra. Era mulțămit şi zîmbea. Însfirşit, ajungea la Iaşi în scaun; 
zdrobise pe Movileşti şi, prin dreaptă oriînduire a lui Dumnezeu, se aşeza în 
locul care i se cuvenea, de unde poruncise țării şi părintele său Aron-Vodă! 
Îşi mîngiia barba rotunjită din proaspăt, frumos, de bărbierul lui grec, 
Nicola, - şi, privind la cerul albastru, se bucură în sine-şi de vremea 
frumoasă care avea să scoată a doua zi, duminică, tot norodul Iaşului întru 
întimpinarea lui. Aşa, vesel şi mulțămit era cînd dădu cu ochii de Şoimaru 
şi de Bîrnovă, care-i pîndeau trecerea. 


— Aha! zise el oprindu-se şi punindu-şi mîinile la spate. Te-ai întors, boier 
Simeoane? Ţi-ai văzut ocina părintească, căpitane Şoimarule? 


— M-am întors, răspunse Birnovă, ca să fiu față la aşezarea în scaun a 
măriei tale! 


— Aha! prea bine. Dar Şoimaru ce-a făcut? 


— Doamne! grăi Şoimaru înălțind capul. Mi-am găsit neamurile sărăcite 
şi casa părinţilor mei pustie. Am să vin cu toți ai mei ca să îngenunchem la 
dreptatea măriei tale. 


— Vom face dreptate, căpitane, căci pentru asta am venit în Moldova... 
răspunse cu bunătate Tomşa. Apoi, apropiindu-se, bătu pe oştean pe umăr. 


— Doamne, îndrăzni Şoimaru, nădăjduiesc întru dreptate, chiar cînd va fi 
s-o dai împotriva unui sfetnic al măriei tale! 


— Cum? cum? zise scurt Tomşa, ridicînd în sus barba. Cine v-a călcat 
hotarul? 


— Măria ta, pricina noastră o avem cu boierul cel mare de la Murgeni, cu 
Stroie Orheianu! 


— Ei? cum sfetnic al meu? Orheianu e al muierii lui Irimia, nu e al meu! 
Unde-i, — ca să-l spînzur în cîrlige! 


— Măria ta, răspunse Tudor, am oblicit cum că jupin Stroie a venit să 
cadă în genunchi la măria ta şi să se roage de iertare. 


— Aşa? unde-i? nu-l văd; n-a venit! 
— Atunci ne-am înşelat noi. Am auzit numai zvon. 


— Vrea să se plece la mila mea? Să vie, să vedem. Unde-i Nicoriţă? Să vie 
el, poate are Nicoriţă ştire că jupin Stroie Orheianu vrea să se plece. 
Nicoriţă! 


Un slujitor domnesc de aproape se repezi, şi-n scurtă vreme aduse pe 
Nicoriţă. Boierul aținti pe Vodă şi cu ochii vicleni şi cu virful lustruit al 
nasului lui ascuţit: voia, ca de obicei, să-i prindă gindul. Cînd îl văzu vesel 


pe Tomşa, zimbi şi el, ajuns parcă de o veste bună. 


— Ce ştii, armaşe, despre jupîn Stroie Orheianu? întrebă Domnitorul. 


— Măria ta, ce să ştiu? 
— A trimes veste că se pleacă la îndurarea domniei mele? 


— Nu, măria ta; Orheianu e de partea Movileştilor şi a leşilor, şi e fugar 
cu toți ceilalți. 


— Aşa? Ştii bine? Atunci nu-i adevărat, căpitane Şoimarule, şi cînd va fi 
să-l vedem la scaunul domniei mele, avem să-l vedem amindoi înălțat foarte 
sus, unde i se cuvine. lar pentru toate durerile răzăşilor, să ridicaţi jalobă, 
ca să se facă dreptate!... 


Nicoriţă îşi purta ochii de guzgan cînd la Vodă, cînd la Şoimaru, 
necontenit, — şi cînd auzi că e vorbă de jalobă şi de dreptate, crezu de 
cuviință să zimbească iarăşi, pătruns de o mare fericire. 


— Vezi? grăi Birnovă, după ce plecă Vodă Tomşa; vezi că Orheianu şi fata 
nu-s la laşi? 


— Văd, răspunse întunecos Şoimaru. Avea dreptate Cantemir. Va trebui 
s-o căutăm pe hotarul leşesc... 


Amîndoi trecură prin zvonul taberei, — şi găsiră curînd pe bei, între 
nohaii lui. Tatarii hodineau cu capetele pe şele, iar caii, în şiraguri lungi, 
ronțăiau orz din trăisti aninate cu baierile pe după urechi. Gherei mirzacul 
asculta, cu braţele încrucişate pe piept şi cu capul înclinat, poruncile 
Domnului său. 


— Ce-aţi făcut? întrebă vesel Cantemir, întorcîndu-se în loc. 
Bîrnovă zimbi: 


— Văd că înţelegi, beiule, fără să-ți mai spunem. Şiretenia lui Tudor a 
fost de prisos, căci Orheianu a trecut hotarul în Lehia. 


— Fără îndoială. Chiar cînd s-a întîlnit cu noi, întorcea spatele Domniei 
nouă. 


— Aşa este, zise şi Şoimaru; numai eu nădăjduiam că Magda îl va face să 
rămiie în țară. 


Tatarul zimbi: 


— De ce? 
Tudor nu răspunse. Beiul îl privi lung. 
— Să şedem, zise el scurt. 


Bătu în palme şi unul din servii raşi pe cap întinse-un covor pe iarbă. Se 
aşezară la sfat; şi Cantemir, zimbind, întrebă iar pe răzăş. 


— De ce? 

— A fost o socotință a mea... răspunse Şoimaru, privind într-o parte, în 
pămint. 

— Pentru că socotea că i-i drag fetei... zise din locul lui Simeon Birnovă. 


— Într-adevăr, credeam, — rosti cu îndoială Şoimaru. — Credeam! urmă el 
cu înviorare, căci am avut amindoi un ceas de dragoste! 


— Aşa? îngînă cu dulceaţă tatarul. De aceea îţi fierbe în clocot sîngele. 
Bine. Atunci mergem! 


— Unde? 


— Cum unde? Doar am mai vorbit. Ascultă, frate! Tu să mă crezi c-o fac 
şi din dragostea pentru tine, dar o fac şi pentru mine, şi pentru nohaii mei. 
De vreme ce am răzbit pe leşi la Prut şi în calea noastră nu mai avem pe 
nimeni, se cade, cum e obiceiul nostru, să prădăm olatul lui Crai cît vom 
putea şi pină unde ne-a purta norocul! Pe oamenii mei cată să-i duc la 
dobindă, iar pe tine cătră dragostea ta. Poate s-avem a doua oară norocul 
s-o furăm altora, cum am răpit-o cazacului! 


Tudor. Şoimaru sări în picioare, apoi se lăsă asupra beiului, 
îmbrățişîndu-l şi sărutindu-l de două ori pe amindoi obrajii. 


— Bine, zise Cantemir, ştiam c-ai să te bucuri. Mă bucur şi eu că merg în 
Lehia c-o sabie ca a ta... 


— Şi ca a mea! glăsui cu mîndrie Simeon, ridicînd în sus un deget. 


— Atunci rămînem legați pe viață! strigă vesel tatarul. Putem pleca îndată 


ce s-aşează Tomşa în scaun. Gherei al meu îmi spune că a trimes olac în 
86 


privirea lui Constantin-Vodă, feciorul Irimiei, — că pleanul şi robii trec în 
linişte spre Bugeac. Îmi mai rămîn destui oşteni ca să facem o leacă de hart 
peste Nistru, în Podolia... 


Şoimaru avea o privire înfrigurată. Dragostea fetei Orheianului ardea în 
el ca o otravă dulce. Icoana Magdei, a singuraticei lor tovărăşii, calare, pe 
sub mesteceni, cînd se apropiau de apa Răutului, a arzătoarei lor 
îmbrăţişări, în farmecul pădurii şi al singurătăţii, îi stăteau în luminile 
ochilor. Lumea, tovarăşii, toate cîte erau în juru-i, le privea prin aburul 
acestor umbre. 


— Of, Doamne, gemu el încet, cu înfiorare; eu cred c-avem s-o găsim! 
Simeon Bîrnovă dădu din cap şi zise cu filosofie cătră bei: 


— Eu sînt cel mai în cîştig; n-am grija oştenilor, n-am durerea dragostei. 
Umblu prin lume cu doi prietini. Dar, vezi dumneata, beiule, cum naşte 
furtuni şi dureri un căpşor de fată care a şi uitat poate pe acel care a 
scăpat-o din ghiarele lui Vasca! 


— Cine ştie! zise şi tatarul; fata Orheianului are ochii neliniştitori; pare 
schimbătoare ca zilele de april... 


— Hm! azi poate-i pare rău după Vasca! mormăi Bîrnovă. Asta poate să fi 
ascultat şi ea şoapta şarpelui, de care se vorbeşte în cartea cea sfintă! 


Cufundat în visul dragostei lui, în picioare şi privind în zarea răsăritului, 
Tudor Şoimaru nici n-auzea aceste cuvinte. 


A doua zi, în sfinta duminică, alaiul domnesc se tocmi, cu boierii mari şi 
mici înainte, călări pe cai aleşi, şi cu darabanii şi călărimea în leafă pe 
urmă. La mijloc venea Vodă, pe calul lui alb, cu Husein aga în stinga şi 
Cantemir bei în dreapta, înconjurat de paici şi slujitori domneşti. Hoarda şi 
ienicerii rămăseseră tăbăriți în afara tirgului, cu straşnice porunci de 
linişte. — Prostime multă din toate satele apropiate şi toți mahalagiii Galatei 
şi Tătăraşilor umflau peste samă, pe o lungime nemăsurată, convoiul 
domnesc: toți holbau ochii la oştenii cu straie colorate roş şi albastru, la 
hainele strălucite ale fețelor alese, şi ascultau cu gura căscată 
meterhaneaua cu multe fluiere, surle şi timpene. Era o pulbere pînă la 
nouri, răscolită de atitea mii de oameni, şi un murmur greu, prin care abia 


87 


răzbătea cîntarea muzicii. - Şi | ery: 
cum intrară în tîrg, răsăriră pe la = — 
toate zaplazurile şi pe toate casele 
alte figuri uimite,  bucuroase 
totdeauna de priveliştile şi 
petrecerile domneşti. În mijlocul 
tuturora, Ştefan-Vodă Tomşa 
stătea măreț pe calul lui arăbesc 
şi nu vedea pe nimeni, orbit şi 
înfierbîntat. Prostimea şi oamenii 
spînzurați pe acoperișuri țipau din 
vreme în vreme: „Trăiască măria 
sa!”; el dădea din cap şi zimbea 
privind un punct dinaintea lui. În 
mîna dreaptă purta schiptrul 
voievozilor, în cap cucă şi peste 
hainele scumpe cabanița 
împărătească, mărginită cu samur 
alb. Cu pieptul scos, drept în şa, 
cu privirea încruntată şi mîndră, 
feciorul din flori al lui Aron-Vodă 
avea ceva din măreția zilelor de 


odinioară; dar în stinga lui, Husein aga, simplu îmbrăcat şi cu privirea 
dreaptă şi aspră, arăta adevărul înşelătoarei măriri şi rana veacului. 


Printre case mărunte şi pe uliți întortochiate alaiul mergea foarte încet. 
Acum la fiecare răspîntie se adăogeau alți privitori, şi ieşeau la iveală mai 
ales multe muieri, îmbrăcate frumos şi împodobite la cap, — vorbăreţe ca 
nişte ţărci şi înveselite peste măsură de privirile piezişe şi de zimbetele pe 
sub mustață ale oştenilor tineri. În toate nenumăratele clopotniţi ale Iaşului 
vuiau clopotele: cele mici bătînd repede şi mărunt, cele mari c-un vuiet 
tremurător, gros şi adînc. — lar la Sfintul-Neculai „cel bogat”, cum vesti un 
slujitor apropierea Domnului, ieşi în pridvor mitropolitul, cu toți vlădicii şi 
egumenii mănăstirilor ieşene, toți în veşmintele cele mari şi-n odăjdi. Un 
crainic domnesc, alergind înainte cu toiagul înălțat, ceru loc; boierii 
împinseră cu caii mulțimea în laturi, şi Vodă înaintă falnic spre scara 
bisericii, singur, — căci căpiteniile Împărăției se trăseseră spre curtea 


88 


domnească. Cum descăleca, Domnul şi făcu un pas pe scara de piatră, 
mitropolitul cobori o treaptă şi-i înfățişă sfinta evanghelie cu scoarțele 
înflorite cu argint şi cu iconiţe de smalţ albastru. Cu evlavie şi rar, Tomşa 
făcu trei cruci şi sărută cartea sfintă cu ochii închişi. Îndată trei psalți 
începură a cînta pe nas, cu glasuri înalte, axionul... Intrind în biserică, 
împresurat de boieri şi cler, Vodă înălță brațele ca să-şi scoată din cap 
cuca; meterhaneaua bubui şi țipară fluierele; iar Birnovă şi Şoimaru, care 
se opriseră afară, începură a privi la mulțimea care se înghesuia, cu strigăte 
şi sudălmi felurite, în uliţă şi-n jurul bisericii. 


Pentru Tudor Şoimaru toate alaiurile şi toate sărbătorile nu însemnau 
nimic. De şi toate pentru el erau o privelişte nouă, ca pentru un străin, îl 
stăpinea numai dorința aprigă a plecării, pe fior de furtună, spre dragostea 
de peste hotar. Simeon Birnovă îl lămurea ce se petrece în biserică, cum se 
închină Vodă, cum e purtat prin altar şi i se pune pe cap nebedernița, cum 
e binecuvintat şi uns, şi sărutat pe frunte de mitropolit, cum se aşează în 
strana domnească, — cum înalt prea sfinția sa îl blagosloveşte de domnie şi 
diaconul cu braț înălțat începe rugăciunea „Şi încă ne rugăm, — şi 
pomeneşte, la rînd, numele noului voievod... Tudor nu-l auzea; el se gindea 
că a doua zi, în zori, îşi va lua zborul, cu Cantemir şi cu hoarda, spre Hotin. 


Se gindea încă şi visa treaz pe cal, între ceilalți oşteni şi căpitani, — cînd 
clopotele turnurilor începură a bate de iznoavă şi de sîrg, şi trăsniră pugştile 
în apropiere, la curtea domnească. Poporul începu a răcni: „Trăiască măria 
sa Vodă Ştefan!”; călăreţii făcură iar loc la scara bisericii şi Tomşa, ieşind în 
pridvor, îşi aşeză iar în cap cuca. — De-aici alaiul se îndreptă spre Curte, — şi 
Tudor îl urmă în neştire. Acolo, la scara cea mare, descălecă şi el şi văzu 
cum vătaful de aprozi aşează scaun pentru Vodă şi pentru feţele Împărăției; 
simți o clipă privirea Tomşei aţintită cu zîmbet asupra lui; îi surise apoi, 
c-un semn uşor de înțelegere, şi beiul nohailor, — şi vremea trecu iar peste 
el ca peste o piatră, pînă ce înaltul hatişerif fu cetit şi tălmăcit şi se încheie 
toată rinduiala după izvod şi după datină. 


Era încă devreme; mai erau două ceasuri pînă la amiază, cînd căpiteniile 
şi boierii mari urmau să întovărăşească pe Domn la cea dintăi gustare în 
palatul lui. Mulțimea împresura zidurile Curţii, oştenii erau tăbăriți şi 
descălecați înlăuntru, iar Domnul intrase cu Husein în spătărie şi rinduia 


cele întăi afaceri ale stăpinirii. Era încă huiet şi meterhaneaua nu mai 


contenea. A 


Tudor simți o mînă pe umăr. Se întoarse, în colțul de gang în care se 
afla, şi cunoscu pe Cantemir. 


Îi zimbi cu bucurie. 

— Ce faci, prietine? îl întrebă beiul. Te uiţi cum se aşează Tomşa? 
— Ba aştept să plec în curînd! răspunse Tudor. 

— Bine, vom pleca mîine în zori; ori chiar la noapte, dacă vrei. 


— Pînă atunci, grăi deodată Biîrnovă în dosul lor, face să privim cum se 
țese o mărire, care mine se va destrăma şi va putrezi ca o pinză 
netrebnică... 


— Hm! de ce vorbeşti aşa? zise tatarul; şi eu sînt neam de domn; îmi 
aminteşti că sunt pulbere şi ticăloşie? 


Bîrnovă prinse a ride. 


— Văd că cunoşti şi tu adînc din cărți, beiule, — dar tu te-ai ridicat şi te 
ţii sus, cu brațul tău; şi vitejii au în lumea asta altă soartă... 


— Nu; căci singur ai spus, şi o ştiu şi eu; în lumea noastră totul e 
deşertăciune. Numai Tudor Şoimaru are dreptate, căci el urmăreşte o clipă 
de dragoste care face mai mult decit o viață de mărire. 


— Of, Doamne... murmură Şoimaru, stringiînd brațul beiului; amar şi 
aspru e acest dar dumnezeiesc!... 


Pe dinaintea lor trecu Nicoriţă Armaşul şi le zîmbi prietinos. Îşi făcură loc 
apoi şase oşteni care aduceau între şpăngi doi boieri. 


— Acestea sînt rămăşiți de-ale Movileştilor... murmură Simeon Bîrnovă. 


Tudor, cu gîndul la altele, tot putu băga de samă cum iese Vodă Tomşa 
în uşa spătăriei şi cum ride cu răutate cătră cei prinşi: 


— A! voi sînteți Iancu Fior şi Gheorghieş Ciudin! zise el ascuţit. Prea bine. 
Voi v-aţi închinat Movileştilor, pentru ei veți muri. Dumnezeu să vă bată, 
ş-acest buzdugan! 


Trăgind pe sub mantie, de la spate, din chimir, buzduganul de argint, 
făcu trei paşi şi bătu pe nemernicii boieri în frunte şi-n piept. 


— Să vie lancu Țiganul să înjunghie berbecii!... se răsti el apoi şi privi cu 
ură şi cu cruzime pe prinşii sîngerați. - După asta se îndreptă spre Nicoriţă 
şi-l înțepă cu ochiul cel fugar: 


— Ai pus la popreală pe cei care ţi i-am dat eu pe izvod? 


— Măria ta, toți sînt aproape şi ţi-i aduc cînd porunceşti! răspunse grăbit 
Nicoriţă. 


— Ai, berbecilor, berbecilor! strigă Tomşa întorcînd capul şi aruncînd o 
căutătură grozavă în juru-i. Multe necredinţe şi ticăloşii ați săvirşit; acuma, 
la domnia Tomşei, v-a sosit şi vouă veleatul!... 


Mitropolitul şi vlădicii, şi boierii cei mari, care ieşiseră şi împresuraseră 
pe Vodă, rămaseră neclintiți, fără să mai privească unul la altul. Glasul 
ascuțit şi rău al lui Tomşa îi bătuse parcă peste obraz şi le alungase sîngele 
la inimă. — Iancu, ţiganul cel mare negru şi buzat, îşi făcea loc în cămaşa lui 
roşă printre oşteni. - Vodă ridea în barbă şi strecura în juru-i privirea-i 
ascuţită ca un virf de jungher. 


— Îşi începe Tomşa domnia, ş-are să curgă sînge boieresc; asta nu-i 
bine!... grăi moale Simeon. 


— Cum? tresări Tudor. A, da! — şi privi spre Cantemir zimbind, ca şi cum 
acesta i-ar fi şoptit ceva despre plecarea pe drumul Lehiei. 


Drum peste Nistru 


a începutul lunii august, domnul Stanislau Lancoronski, 

voievodul nou al Podoliei şi căpitan al Cameniţei, mare magnat al 

Lehiei şi credincios al lui Crai, repezi o ştafetă căzăcească, cu 
scrisoare, cătră Sbignev Osolinski, voievodul Sandomirului. 


„Prea luminate şi prea milostive pan voievoade! scria el. Cea mai 
proaspătă ştire din partea modovenească este năvălirea tatarilor lui 
Cantemir în hotarul Republicii noastre. lată cel dintăi rezultat al politicii 
femeilor şi al necugetării unora din şleahticii noştri. Fără învoirea Craiului 
şi fără un scop hotărît, trec şi se războiesc într-o ţară străină, întărită pe 
necredincioşi, şi la urmă trebuie să suferim pagube nesfirşite noi nobilii de 
la hotar. Străjile noastre de la Nistru ne-au pus în cunoştinţă acum o 
săptămînă că tatarii se pregătesc să treacă apa. Într-adevăr, în curînd, 
răzbind prin trei locuri, au împuns ş-au alungat puținii noştri oşteni, ş-au 
pornit pe acelaşi drum pe care, numai cu o săptămină înainte, se 
retrăseseră în grabă spre Leopol doamna Elisabeta lui Movilă cu curtea ei şi 
cu fugarii. Ce putem face noi, — căci pan Potocki, care a cîrmuit înaintea 
noastră acest olat, a risipit toți oştenii în războaiele Moldovei, pînă ce-a 
ajuns să cadă chiar el singur în mîinile necredincioşilor! Rogu-te, prea 
luminate, trimete-mi în grabă ajutorul ce vei crede de cuviință şi 
pregăteşte-te şi măria ta singur a face față sălbaticilor nohai, — căci, după 
obiceiul lor, pe unde trec, pradă şi ard, şi norodul îngrozit întoarce spatele 
şi fuge lăsînd ţinuturile pustii. Ci dacă luminăţia ta şi măria sa pan 
Zolkiewski, hatmanul coroanei şi voievodul Chievului, pe care deasemenea 
l-am înştiințat, — veţi repezi oşteni buni într-ajutorul meu, vom putea cît de 
degrabă curăța țara de această ciumă a pustiului. Şi iarăşi m-aş ruga, prea 


luminate voievoade, să stăruieşti printre magnați, ca toţi să se ridice şi să 
ceară, ca noi nobilii cei vechi să nu fim neliniştiți şi sărăciți din pricina 
muierilor ş-a cumnaţilor! Încă o dată nădăjduind la un ajutor al îndurării 


1? 


tale, te rog a primi salutarea mea frățească 


Scrisoarea aceasta a fost numai un început şi a fost urmată de altele. 
Cum era şi firesc, voievozii de la hotar îşi păstrară puterile pentru apărarea 
lor şi Podolia fu lăsată în sama lui Dumnezeu şi a tatarilor. Aprigii călăreți 
ai Bugeacului, purtaţi de Cantemir şi Gherei, risipiră puţina împotrivire a 
leşilor, găsiră şi răscoliră şi cele din urmă rămăşiţi din oastea lui Potocki; 
apoi, cu sulița într-o mînă şi cu şumuiacul uns cu păcură în alta, se 
împrăştiară asupra satelor, a tirguşoarelor ş-a curților. Era tocmai în 
vremea cînd țăranii ruteni treierau cu caii orzul şi hrişca. Vestea năvălirii 
tătărăşti izbucni şi se risipi ca tunetul. Îngroziţi, gospodarii înhamau la 
căruțe, trînteau claie peste grămadă boclucurile şi copiii ş-o apucau în 
goană spre miazănoapte, cătră ținuturi mai liniştite. Unii umpleau codrii şi 
păpurişurile bălților. Puţini aveau vreme să îngroape pinea treierată. Lăsau 
casă şi holdă la voia întîmplării, a faclelor necredincioşilor, ş-a vîntului. 


Aşa, în fuga cailor, crunți şi zbirliți, tatarii lui Cantemir îşi împlineau 
menirea pe acest pămînt. lar Simeon Bîrnovă şi Tudor Şoimaru căutau, în 
țară străină, urma fetei Orheianului. 


La două popasuri de la Nistru, între Hotin şi Camenița, cei trei prietini, 
descălecațţi la o margine de sat, se sfătuiseră asupra drumului de urmat. 


— Eu, zise Cantemir, nu-mi pot lăsa aşa, în voia întimplării, oştenii mei. 
Cată să-i ţin strîns, căci dacă se răsfiră e primejdie. Nu vă pot întovărăşi 
pină la Leopol. Dar vestea intrării mele are să sloboadă toate drumurile, are 
să deschidă toate tiîrgurile. Aveţi să puteți trece unde voiți şi pînă unde veţi 
găsi de cuviinţă, fară nici o supărare. 


— Drept cuvint, răspunse Simeon Birnovă; sulița şi focul de data asta 
sînt chei bune. 


— Fără îndoială, grăi rizind şi Şoimaru. Atuncea eu şi cu Simeon mergem 
la Liov. Limbile leşeşti pe care le-am prins la Nistru spuneau aşa, că sînt 
rămăşiți din oastea lui Potocki; că Moviloaia a pornit drept spre Liov, 
hotărită să ceară ajutoare nouă rudelor şi magnaților. 


IS PAI SL IPS Lp ERA 
sal E a x ENT INES 


; > = ERA 
e Sni Ka o J Tari De e 


— Asta spuneam, zise Cantemir bei; vi-i deschis drumul la Liov. 


— Lucru prea lesne, răspunse Tudor, cu înfrigurarea care nu-l mai 
părăsea. Eu am trăit şi m-am ridicat în Lehia; fratele Simeon şi el multă 
vreme printre leşi a sălăşluit; amindoi umblind ca-n ţara noastră. Bani 
avem, ceartă nu căutăm nimănui; trebuie s-ajung teafăr în cetatea aceea, 
s-o văd pe Magda, să-i vorbesc, şi să se aleagă într-un fel de viața mea... 


— Ce? Nu cumva crezi că de dragoste piere omul? îi strigă rizind 
înțeleptul Simeon. 


Şoimaru îl privi fără să clipească şi fără să zimbească. Avea ochi 
pătimaşi şi plini de foc. 


— Hei, îi zise domol Bîrnovă; dacă ai fi tu cărturar ca mine, ai fi pătruns 
de adevărul eclesiastului care zice că şi aceasta este o deşertăciune, că şi 
dragostea piere şi se scutură ca florile primăverii... 


După ce mincară şi se înviorară cu cîte-o cupă de vin, îşi făcură planul 
de drum. Lie şi Ispas ascuţiră săbiile şi jungherele, stăpînii cercetară cu 
amănunțime caii, — apoi se culcară şi hodiniră pînă ce lumina zorilor bătu 
în pleoapele lor închise. 


Atunci se sculară, se îmbrăcară cu straie leşeşti anume pregătite, şi se 
spălară la fintîna cu cumpănă din bătătură. Pe vale, spre iazul acoperit de 
aburi lăptoşi, oştenii Bugeacului se pregăteau şi ei de plecare. Cantemir îi 
îmbrățişă şi-i sărută frățeşte şi le zise la despărțire: 


— La vreme de primejdie aveţi încredere în jungherele cele de mine 
dăruite, mai mult decît în săbii. Sint bătute dintr-un fier minunat; sfarmă 
încuietori şi taie ca bricele! 


Tudor şi Simeon încălecară. 


— Pe lingă junghere, vă dau şi pe Ilun, zise iar beiul. E credincios ca un 
cîne, viclean ca un şarpe şi viteaz ca leul! Îl cunoaşteţi: să vă încredeţi în el! 


Ilun tatarul primise poruncă şi, îmbrăcat în straie leşeşti şi el, venea pe 
calul lui mărunt. Nu zicea nimic. Privea ţintă numai cu ochii lui vii şi 
zimbea cu zimbetul lui misterios. 


Porniră la asfintit, urmînd linia Nistrului. Se deschidea din urma lor o zi 
94 


mohorită şi leşietică. Soarele se arătase o clipă în zarea răsăritului, numai 
ca o linie de singe, pe urmă nouri posomoriți astupaseră totul. La două 
ceasuri după ce se luminase deplin, începu să ploaie mărunt. 


— Văd că sîntem buni la Dumnezeu... grăi Şoimaru. Ploaia măreşte 
pustietatea... 


Într-adevăr. În drumul lor, pînă la amiază, nu întîlniră ţipenie de om. Se 
vestise la mare depărtare că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomşei, 
şi hotarele se bejeniseră. Satele zăceau în văgăuni şi sub poale de pădure 
ca-ntr-un văl fumuriu de moarte. Ici-colo, la o răspîntie, îi privea de la o 
fintină, într-o margine de crîng, vreun moşneag nevolnic, cu părul zbirlit şi 
cu ochii rotunzi. Ar fi vrut să-i întrebe veşti şi nu îndrăznea; se strecura iar 
prin ploaie spre cătunul lui, unde rămăseseră numai mițele flămînde, 
paserile împrăştiate şi prisăcile lăsate la voia întîmplării. 


Pe ploaie, ajunseră tirziu, după amiază, la cel dintăi tîrg plin de oameni, 
la Vieluşca. Traseră la un han urit, alcătuit dintr-o casă leproasă şi dintr-o 
şandrama lăsată pe o coastă. Hangiul era ovrei, după obicei, şi se înfățişă 
înaintea domnilor care-i făceau cinstea să-i aducă bun cîştig. Cai frumoşi, 
haine scumpe şi slujitori: semn bun, dobiîndă grasă! 


— Poftiți, măria voastră! zise hangiul ploconindu-se cu mîinile la piept. 
Aici avem şi ospătărie: cea mai bună ospătărie din ţinut, şi nişte odăi de 
hodină, cu chilote de puf, ca-n palatul voievodului nostru! 


— Bine, bine! răspunse Tudor, fără să-l privească. Tirguşorul întindea în 
toate părțile, ca o caracatiță, ulicioare întortochiate şi pline de glod, căsuțe 
tupilate şi şandramale în risipire. Numai biserica ortodoxă, cu turn 
bulbucat, era clădire de piatră şi se ridica deasupra, spre cer. Dezbrăcaţi de 
mantii, tovarăşii intrară în casa scundă a negustorului. 


— Poftiţi o mîncare bună? întrebă ovreiul ploconindu-se. Eu sînt vestitul 
Avramicu, poate ați auzit de mine; toți domnii ținutului mă cunosc; la mine 
se face mîncare gustoasă şi se găseşte vin bun de la Moldova... 


— Aşa? întrebă Tudor zimbind. Dumneata eşti vestitul Avramicu? 
— Da, eu sînt, sărut mîna, măria ta. Să fac o friptură? Cît vin să scot?... 


— Adă ce vrei, zise oşteanul, căci ni-i foame şi ni-i sete... 


95 


mn n .[|... —— .._—... a 


TEI Pa a e 25 ERA 
IE TA A AS 


: - z "A G. 
-i A N EEN > S zi A k 
e Sni A. é - ÎL a 7 SE, i i Er 


Vinul într-adevăr era bun, şi friptura ca pentru oameni flăminzi. lar 
negustorul deveni deodată om cumsecade şi făcu pe cei doi prietini să-şi 
ridice capetele, cînd, plesnindu-şi palmele una de alta şi văitindu-se, începu 
a vorbi despre lucrul cel mai de samă din lume. 


— Vai de viața mea! gemea bietul hangiu. Nu de multe zile au trecut pe la 
noi spre Liov boieri mari şi oşteni aleşi, cu Doamna de la Moldova. Cite 
parale au lepădat la mine, şi la alți negustori... - numai Dumnezeu din cer 
să le deie sănătate şi bine... Atunci m-am gîndit că se întorc vremuri bune 
pentru negustoria noastră... Dar a venit o veste că au să pustiască țara 
tatarii cei nelegiuiți. Dumnezeu să ne păzească! Dacă vin şi la noi, rămînem 
calici lipiți pămîntului! Ce ne facem? Vai de noi! Dumneavoastră n-aţi auzit 
nimic? Mi se pare că veniți dinspre partea Cameniţei... 


— Cum? întrebă Tudor ridicîndu-se în picioare. Doamna de la Moldova a 
trecut pe-aici? 


— Da, măria ta, a trecut prin Vieluşca. 
— Se ducea la Liov? 


— Nu ştiu, măria ta, eu ştiu că s-au pornit, toți, cu magnații noştri, la 
tirgul cel mare, la Ianev. 


— La lanev? 


— Da, au apucat tot drumul mare. Hei, cîți bani au lăsat şi-n sărăcia 
noastră!... 


— Bine, zise Şoimaru, mai dă-ne o cană de vin... 


— Da, mărite stăpine; dar ce ne facem noi? Dumneavoastră ce-ați auzit 
dinspre partea tatarilor? 


— Dă, Avramicule, — din ce s-aude, am aflat şi noi veşti rele! 
— Au intrat nohaii şi pradă? 


— Au intrat şi pradă! 


— Ai, Doamne, Doamne! cum îi mai rabdă Dumnezeu şi nu dă peste ei o 
ploaie de pucioasă şi foc! cum nu se deschide pămîntul să-i înghită! Cum 
nu se ridică un Macaveu să le sfarme măselele şi să le deie măruntaiele la 

96 


cîini şi la corbi! Vai de noi! Au să ne ardă ş-au să ne sărăcească! 


Negustorul aduse într-adevăr alt ulcior cu vin, dar o clipă se opri la gura 
pivniței ca să vorbească două vorbe dureroase cu vecinul, — şi-n curînd, 
prin ploaia măruntă şi cenuşie, tirguşorul începu a furnica. Vestea alergase 
ca focul din prag în prag. Cînd Simeon şi Tudor isprăviră vinul, ulița era 
plină de ovrei uzi de ploaie şi spărieți. Avramicu se văita cu mîinile la timple; 
apoi, cu degetele răşchirate, arăta spre muşterii lui din prăvălie; şi lămurea 
şi tălmăcea vestea cea proaspătă c-un glas tînguitor şi răguşit. 


Un şleahtic subţire 


upă ce plecară înainte, fiind pe drum, în cîmpie goală, Simeon 
Birnovă zise: 


— Dar ştii, frate Tudore, că dragostea începe să te îndrepte 
la ţel? 


— Ah! răspunse oşteanul, că n-am aripi, s-ajung mai repede unde s-au 
cuibărit Movileştii... 


— Mai va, cuvintă Simeon, căci eu cred că tot la Liov avem să dăm de ei; 
şi pînă la Liov mai avem cale lungă! — Dar cum plouă, cum plouă fără 
oprire! adăogi boierul scuturîndu-şi contăşul larg. 


Caii mergeau acuma mai greu pe drumul desfundat; zările erau închise 
de pretutindeni în zăbranic. Cu toate acestea, Tudor era împăcat, căci putea 
intra înlăuntrul Lehiei neobservat. Dacă trecea în colo, cătră Galiţia, se 
chema că nu mai era om de margine, şi nici un ochi nu l-ar mai fi cercetat 
şi privegheat. 


Dar drumul era anevoios şi prin sate găseau răscoală, - parcă vintul 
adusese veste despre ordia lui Cantemir bei. 


Noaptea o petrecură la un gospodar rutean, la o margine de sat. Tot 
ploua, - şi, la cina întinsă pe măsuţa scundă cu trei picioare, omul, 
mirosind a ploaie ş-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui. 


— Toată ziua am muncit azi, boieri dumneavoastră; am pus la loc 


adăpostit pinea pe care am izbutit s-o string în vara asta. La noi, poate nu 


ştiu luminăţiile voastre, e tare greu. Stăpinul nostru de-aici e bun şi ne 
98 


împăcăm cu el, dar ne strică prea mult zilele cu vinătoarea, cu clăcile şi cu 
podvezile... Ce să faci? Nu vă supăraţi, căci văd că şi dumneavoastră veți fi 
fiind boieri... E adevărat că şi magnații trebuie să trăiască şi să petreacă pe 
lumea asta, dar se cade să poată răsufla şi nişte bieţi oameni, mişei şi 
proşti cum sîntem noi! — Acuma dacă dau peste noi necredincioşii, cum au 
mai călcat pe părinţii noştri în zilele cele vechi, — ce facem? E adevărat că 
stăpinii trebuie să se îngrijească, să stringă oşti şi să ne deie arme... Dar eu 
ştiu? Nu vă supăraţi, dar domnii noştri anul acesta nu-ma-n bencheturi 
şi-n petreceri o duc... 


Aducîndu-le căniți cu mied şi ospătindu-i din sărăcia lui, omul spunea 
că-l chiamă Maftei, că are muiere şi şase copii numai ca ulcelele. Se 
scărpina la ceafă, vorbind de năcazuri, şi se îngrijea de ziua de mine, — care 
totdeauna vine c-o picătură de amărăciune pentru omul cel umilit! 


Tudor îl asculta cu luare-aminte şi-i ațița sporul la vorbă. Apoi îl cercă 
cu cîteva întrebări şi putu să afle ceva nedesluşit despre trecerea unor 
boieri străluciți pe drumul cel mare de la marginea satului. 


— Am auzit că voievodul nostru, pan Potocki, lămurea țăranul, a fost 
înfrînt de turci în pămîntul moldovenilor şi chiar l-au prins... lar şleahticii 
care au trecut erau dintre tovarăşii lui... Dar nu era supăraţi... urmă cu 
oarecare uimire Maftei; nu! şăguiau şi se veseleau, cum i-i dat boierului 
cînd umblă la drum cu muieri şi copile... 


— Vra să zică erau cu ei şi femei? 


— Erau, da, — şi-ncă mîndre groaznic! şi-mbrăcate numa’ cu matasă şi cu 
aur... 


Tudor tăcu. Deci era pe drumul cel bun! Omul iar îşi începu tinguirile 
lui, scărpinîndu-se în cap, ca cel ce era aşa de năcăjit, dar acuma-l asculta 
numai Biîrnovă, căci oşteanul îşi repezea gîndul cu dorul înainte, departe. 


A doua zi soarele le luci în dreapta printre nouri încrețiți, — şi parcă 
umblau printr-o ţară nouă sub lucirile lui. Urmau un drum mai larg, pe 
malul unei ape care se chema Podoreza. Grăbeau cătră lanev, tirg 
întemeiat, cu iarmaroace multe la sărbătorile împărăteşti, într-o parte a 
Lehiei, pe care Şoimaru începea s-o cunoască. Un vînt subțire zbicea 
pămîntul, — şi popasul de amiază i se păru lung răzăşului. 

99 


Tia i 2 a 9 > d sea 
IE TA LE e 


. ~ z "A G. 
-i A N ED > S zi A k 
e Sni A. é - J a 7 E, i i Er 


— Trebuie să plecăm, grăi el; azi numaidecit vreau să ajung la tirg! 


În soarele după-amiezii, cei doi tovarăşi se încrucişau cu oamenii care 
umblau la treburile şi nevoile lor. 


— Aici e ținutul mai aşezat... — băgă de samă Simeon Bîrnovă. 


lar întimplarea, care e cel mai bun prietin şi învăţător citeodată, — le 
scoase în cale ştirea care urma să frămînte pînă în măruntaie pe Tudor 
Şoimaru. 


Coteau pe lîngă o costişă trăgănată. În fund, în văi, lucea un iaz. 
Dincolo, se ridica la deal o pădure. La poalele pădurii şi la marginea iazului, 
departe încă, se înălța o curte boierească albă, împresurată de plopi subțiri. 
Era o curte de boiernaş sărac, ori holtei: căci era clădită numai c-un singur 
rind şi părea a fi din biîrne şi lipitură de lut. Satul de colibe zbirlite era 
grămădit dincolo, într-o ripă. Pe întinderi munceau oameni: treierau cu cai 
şi tăvălugi de piatră clăi mari de orz. 


În stînga, cum mergeau ei în trap întins, — deodată zăriră un vînător. Era 
călare pe un roib mărunt şi venea cătră drum urmat de servul său, tot 
călare, pe-o mirțoagă slabă. 


— Acesta trebuie să fie stăpînul curții ş-al moşiei... zise Simeon Biîrnovă. 
Are să ne oprească în loc... 


— N-avem vreme, n-avem vreme! răspunse neprietinos răzăşul. 


— Cu toate acestea îți spun c-are să ne oprească şi nu ne putem 
împotrivi. Poate găsim în el chiar un prietin! 


Tudor Şoimaru mormăia nemulțămit, — cînd boierul care suia costişa 
spre ei îi chiui cu voie-bună. 


— Ehei! prietinilor dragi, aşteptaţi-mă putintel... 
— Na! asta-i beleaua! gemu răzăşul scuipînd cu ciudă într-o parte. 


Dar n-avea ce face. Opri Bîrnovă, opri şi el, — şi se întoarseră spre cel ce 
venea. Era un om uscat, cu ochi arzători, îmbrăcat simplu, cu straie 
mohoriîte. În cap purta o pălărie mare de paie, largă şi pleoştită ca un 
clopot, cum poartă şi azi în vremea verii țăranii Mazoviei. Cu stinga stringea 


100 


dirlogii căluțului, iar dreapta o ţinea ridicată la înălțimea pieptului şi 
țapănă: pe pumn sta neclintit şi drept eretele, cu care boierul ieşise la 
vînătoare. Înaintea calului umblau cu boturile în pămînt doi prepelicari cu 
pete albe şi cărămizii. 


Străinul era ca la trei sute de paşi depărtare, pe mirişte, şi dintrodată 
struni frîul şi privi cu fală şi mindrie spre cei doi drumețţi opriți cu slujitorii 
lor în şosea. Întoarse capul şi spuse un cuvînt servului care sta umilit şi 
trenţeros pe gloaba lui, împodobit cu straiele cele mai vechi şi cu şapca cea 
mai soioasă a stăpînului său. Cînd întoarse iar capul spre ei, cei doi 
tovarăşi înțeleseră lămurit că leahul doreşte să le arate vrednicia eretelui. 
Într-adevăr, servul sări de pe cal şi despărţi cu grabă cînii împărechiaţi la 
acelaşi lanţug. Îi ațîţă cu vorba stăpînul, — şi amîndoi porniră prin mirişte 
adulmecînd şi mişcîndu-şi cozile drepte. Curind unul căzu în oprire, 
neclintit şi c-un picior întors în laturi. Stăpînul locului făcu două copce cu 
calul, se opri scurt şi ţipă ascuţit un cuvint de poruncă. Ciînele zvicni 
înainte şi prepelița sări în aer şi porni sfiriind în zbor, la înălțimea omului. 
Vinătorul, cu vioiciune înălță brațul, — şi paserea de pradă, filfiind repede şi 
mărunt din aripi, pluti o clipă, apoi porni ca o săgeată într-un zbor drept şi 
şuierător. Ajunse prepelița, o rupse din zbor cu căngile şi se întoarse lin la 
vinător. Leahul îşi înălță pălăria de paie în semn de salutare; cei doi 
tovarăşi crezură de cuviință să se închine şi ei în acelaşi fel; şi, cînd 
vinătorul ajunse la drum, se găsiră buni prietini. 


— Eu sînt Nicolai Zubovski... le zise uşor şi în chip firesc vinătorul.. 
Trebuie să fi auzit dumneavoastră de mine, căci nimeni n-are cîni ca mine 
şi erete ca al meu... Mă costă o avere! adăogi el cu fală, înălțind spre ei 
braţul cu eretele. 


Tudor şi Birnovă se înclinară, cu ochii plini de admiraţie neprefăcută. 


— Dumneavoastră cine sinteți? grăi iar Nicolai Zubovski. Trebuie să fiți 
din părțile Chievului, căci nu vă cunosc. Altfel eu sînt prietin şi rudă cu 
toată Podolia, Sandomirul şi Pocuția... Noi sîntem casă veche!... 


De ce trebuiau să fie numaidecit din părțile Chievului, Şoimaru nu-şi 
dădu socoteală; însă nu găsi nici o pricină de împotrivire. 


— Aşa este, pan Zubovski, răspunse el; de unde ai gîcit? Sintem 


IS PAI SL IPS Lp ERA 
sal a, x TENT INES 


; a EA 
4 A ES > S zi A k 
e Smi A. é - ÎL r a 7 E, a i Er 


într-adevăr din părţile Chievului. 


— Şi pot avea cinstea să ştiu numele domniilor voastre? întrebă boierul. 


— Da! se grăbi să se amestece Simeon. Sintem doi frați din neamul 
Barnovski. Eu sînt Simeon şi pe fratele meu îl chiamă Tudor. 


— Sînt nesfirşit de fericit! grăi cu o politeţă aleasă leahul. 


Tudor îl privea nerăbdător, cu toate acestea nu putea să plece mai 
departe fără schimb de vorbe, ceremonii şi vederi politice, şi fără a cinsti un 
pahar de vin: asta o înţelegea din privirea veselă şi fața deschisă a lui pan 
Nicolai Zubovski şi din grozava lui mîncărime de limbă. Crezu că-i mai 
nimerit să se plece fatalităţii, — şi se gîndi să facă o plăcere acestui prietin 
cu sila, admirîndu-i cu foc eretele. 


Într-adevăr, pan Zubovski, lovit în cea mai delicată slăbiciune, îl privi c-o 
nețărmurită recunoştinţă. 


— Eretele meu! zise el. Văd eu că dumneata, pan Tudor, eşti 
cunoscător... Acest erete, pe care-l chiamă Ali, e o pasere măiastră. Ştiţi cîți 
ani l-am învățat? Doi ani, domnilor, în fiecare zi! — Şi ştiţi de unde mi-a fost 
adus? - Domnilor, acest erete a fost furat, ca să zic aşa, pe cînd se învăța la 
zbor, de la hanul Crîmului! Şi ştiţi cît mă costă?... 


Se opri la această întrebare şi aşteptă rece şi nepăsător. Tudor şi Simeon 
nu ştiau cît costă; mărturisiră asta cu sinceritate. 


— Domnilor mei, mă costă o avere! declară cu pătrundere pan Zubovski. 
Dumneavoastră, dacă sînteți în adevăr cunoscători, trebuie să băgaţi de 
samă, şi chiar vă rog să băgați de samă, că Ali are cap lat, ciocul bine întors 
şi ghiare negre! 


— Aşa este! grăi cu mirare Tudor. 


— Acuma veți înțelege ce fel de om sînt eu! sfirşi leahul. Eu sînt un om 
care petrec vara pe pămînturile mele şi am o singură patimă: vinătoarea. lar 
iarna petrec la Liov ori la Varşovia, - unde pot să spun că mi-am ruinat 
tinerețile! Eu, domnilor, nici nu m-am însurat şi nici n-am să mă-nsor, căci 
din pricina vinătorilor, a chefurilor şi a mazurcei, mi-a rămas fruntea cam 
pleşuvă!... 


Rizind, domnul Zubovski îşi dădu pe ceafă pălăria şi arătă o frunte naltă, 


care, se prelungea într-un început de chelie. 
Simeon prinse a ride cu voie-bună. 


— Oi, pan Zubovski, strigă el, fii vesel şi petrece, — căci învățătura cea din 
veacuri spune că pulbere sîntem şi-n pulbere ne vom întoarce! 


— Aşa? strigă şleahticul stringindu-i mîna. Tot astfel mi-am zis şi eu, — şi 
rosti fraza cu măreție în latineşte: Pulvis es! Ce mult mă bucur, domnilor 
mei, adăogi el, că am să vă ospătez şi am să vă cinstesc cu vinul meu. Căci 
trebuie să ştiţi că în pivnița mea se găseşte cel mai bun vin al Lehiei: Tokay 
din vremea craiului Sigismund! 


După acest modest cuvint se grăbi să poftească pe drumeţi în castelul 
său. 


— Am să vă fac cinstea, grăi el, să vă dau la masă şi prepeliţi, pe care azi 
cu eretele meu le-am vinat pentru înălțimea, sa Vladimir Coribut, marele 
sfetnic al regelui nostru... 


— Aşa? întrebă pătruns de uimire Bîrnovă. 


— Da, precum vă spun. Mini le primeşte prin servul acesta al meu. lar 
mine-sară, dacă Isus şi Maica Precistă ne vor ajuta, mă voi înfățişa şi eu în 
strai de gală la masa cea aleasă şi la serbarea care se dă în palatul lui de la 
lanev, unde a venit să petreacă puţină vreme şi să aşeze pacea între 
magnați... 


— Cum se poate? 


— Da, şi mi-a făcut cinstea să mă poftească şi pe mine. Are pentru mine 
o deosebită prietinie pan Vladimir Coribut. E vorba să se puie la cale o 
unire a lui Samoil Corecki cu domnița Ecaterina a răsposatului Irimia, 
prințul moldovenesc! 


Tudor Şoimaru tresări ca izbit în piept pe calul lui şi obrazul deodată i se 
lumină. Biîrnovă îi aruncă o privire plină de înţelesuri. 


— Cum se poate, nobile domn? întrebă el cu prefăcută mirare. După 
ştiinţele mele, curtea doamnei Elisabeta Movilovna, care a fugit din Moldova 
după războiul cu necredincioşii şi cu Tomşa, a trecut spre Liov. 

103 


— Da, aşa este, precum spui, încuviință cu obişnuita-i siguranță pan 
Zubovski; însă trebuie să vă mai spun că pe drum s-a întîlnit doamna lui 
Movilă cu pan Vladimir. Ei sînt rudenii destul de apropiate, cum veţi fi 
ştiind; şi-ndată au pus la cale ceva în privința domniţei şi a lui Pan Samoil, 
care venea cu armele şi oamenii lui în tovărăşia nobilului nostru prietin 
Coribut! Deci au poposit cu toţii la Ianev, — şi acolo va trebui să mă înfățişez 
şi eu mini. 

În fața acestei descoperiri neaşteptate, rămăşiţa de îndîrjire a lui Tudor 
Şoimaru pieri ca printr-un farmec. Deodată limba lui se înmulți şi găsi 
complimente pentru toate cîte împresurau şi priveau pe domnia sa domnul 
Nicolai Zubovski. Bîrnovă spori şi el această tămîie de cuvinte. Şi şleahticul, 
fericit de noua prietinie care-i aducea atitea drepte şi cuvenite laude, — Îşi 
înălță pieptul în şa şi se jură pe toți cuvioşii sfinți ai calendarului, că el 
înțelege să găzduiască şi să ospăteze asemenea prietini într-un chip regesc 
şi vrednic de strămoşii lui! 


Deci porniră cu toţii însuflețiți şi veseli, spre curtea împresurată de plopi 
subțiri, — unde ajungînd, Zubovski întinse brațul drept şi-i pofti ceremonios 
şi cu dragoste: 


— Poftiți, nobilii mei prietini, în această colibă a liniştii mele! 


hei e 
bais 


Calea întîmplăr 


avut loc un chef la toartă, cum zic moldovenii, în castelul lui pan 

Zubovski. Vinul din pivnicioara lui, de şase coți de lungă şi patru 

de largă, de şi nu va fi fost chiar de pe vremea gloriosului rege 
Sigismund, se dădea cu înlesnire la băut în nişte pocaluri mari, albastre. 
Cătră miezul nopții şleahticul îşi săruta oaspeții şi începu a le vorbi cu 
durere despre micimea timpurilor în care era sortit să trăiască. Nimenea, 
zicea el, în acele vremi de decadență, nu mai pricepea gustul pentru 
adevăratele şi marile vinători care au desfătat pe strămoşi; nimenea nu mai 
era în stare să învețe un şoim, ori un erete, şi trebuia să se găsească el, un 
boier destul de sărac dintr-un fund al Poloniei, care să amintească 
pigmeilor de gusturile curate şi de petrecerile epocilor de slavă! Dar pentru 
asta şi-a cheltuit averea şi şi-a îndatorat patrimoniul! Pan Nicolai era 
melancolic şi entuziasmat. Era entuziasmat de generozitatea sa şi se 
întrista peste samă de relele care bintuiau Republica. Nimenea nu mai 
înțelegea datoriile care leagă pe un cetățean de mărirea patriei. Au uitat să 
creadă, au uitat să lupte. În nefericita Polonie cei din urmă eroi subt ochii 
lui se stingeau şi domnia sa îi putea număra cu uşurinţă pe cele zece 
degete ale mînilor. 


— Vai nouă! striga cu lacrimi nobilul. Am ajuns în veacul din urmă. 
Turcul ne umileşte, tatarul ne calcă hotarul, ticălosul cazac ridică cerbicea! 
Ce vom deveni? Pină cînd ne va roade politica? Pînă cînd neînțelegerile se 
vor rezema pe trufia personală? Vom pieri, domnilor mei! vom pieri! gemea 
cu durere pan Zubovski, şi umilea grabnic cupele cu vin chilimbariu. 


Dar la această petrecere aleasă, leahul, vorbind necontenit, rupse şi 


vălul care ținea încă în nelinişte şi nehotărire inima răzăşului de pe Răut. 
Cu multă fereală şi foarte pe departe Birnovă întrebindu-l despre alesele 
obraze care întovărăşeau pe Elisabeta Movilovna, - pan Nicolai aşeză 
deodată, între cuvinte necunoscute, şi răsunătorul nume al boierului Stroie 
Orheianu! 


— Cum? domnia ta cunoşti pe pan Orheianu? izbucni, de la locul lui, 
Şoimaru. 


— O, da! răspunse moale şleahticul; noi ne-am împrietinit acu două ierni 
la Varşovia şi ne-am înțeles de minune. De multe ori am petrecut împreună. 
E un om gras; are o barbă cum n-are nimeni pe lume. Ş-afară de asta cine 
să nu-l cunoască? V-aş întreba dacă se poate să nu fie cunoscut tatăl celei 
mai frumoase fete din Lehia! Fata moldovanului, pe cinstea mea, a spăriat 
pe toți nobilii Republicii! Nu ştiţi asta? Grozav lucru! Şi eu m-aş fi amorezat 
de ea, dac-aş fi avut numai cu zece ani mai puțin decit am!... 


Straşnic ar fi vrut Tudor Şoimaru să mai întrebe o dată pe pan Zubovski 
dacă într-adevăr fata Orheianului, Magda lui, se va înfățişa la petrecerea 
din lanev! Parcă nu-i venea să creadă; i se umeziră ochii, se învîirtea odaia 
cu el. Ce înseamnă asta? Prin ce încilcitură a împrejurărilor şi a 
întimplărilor, pornind de la laşi pe urmele dragostei, a ajuns aşa de repede 
la pragul fericirii? Cum s-au orînduit un hangiu ovrei, un țăran prost ş-un 
şleahtic, în cărarea vieţii lui, ca să-l lumineze, să-i arate calea, să-l ducă 
aşa de aproape de Magda Orheianului! Aici s-a aşezat numaidecit degetul 
nepătrunsului orinduitor ceresc! Zimbea, aşa de fericit de vestea cea bună, 
aşa de cufundat în lumea lui, încît pan Zubovski trebui să-l tragă de doua 
ori de mînică şi să-i puie cupa-n mînă. 


— Vra să zică mergi? îi strigă el. 


— Unde? tresări Şoimaru. 


— Cum unde? Te întreb a doua oară, frate dragă! Te întreb dacă mergi şi 
domnia ta la Ianev! Fratele domniei tale stă la îndoială! Eu tare vă rog să 
mergeţi. Aşa de tare vă iubesc şi vă socotesc aşa de buni prietini ai mei, 
încît fără domniile voastre nici nu vreau să mă înfățişez la petrecerea lui 
Coribut! Haideţi, dragilor mei, cu mine. Vă duc eu. Îmi faceţi o mare 
plăcere! 


Şoimaru îl privea cu gura căscată. 


— Mergeţi? strigă Zubovski. Aşa-i că mergeţi? 
— Mergem... izbuti să îngîne răzăşul. 


Şleahticul fu prea fericit de bunătatea pe care o arătau noii lui prietini: îi 
făceau lui un gust ş-o plăcere; se cuvenea să mai ridice în cinstea lor o 
cupă de vin, şi să le mai încredinţeze şi alte nobile dureri ale sufletului său! 
Dar Şoimaru părea spăriat şi se uita înainte-i cu ochii țintă. Nu mai rosti 
pînă tirziu nici o vorbă, şi pan Zubovski ridea tainic, şi făcea din ochi cătră 
Bîrnovă, — arătind prin aceasta că cel mai slab dintre ei într-ale vinurilor a 
trecut în lumea celor cu ochii painjeniţi şi limba amorțită... 


Tirziu, rămînînd singuri în odăița lor, la lumina unei făclii de seu, — 
Şoimaru rosti cu glas tinguitor cătră Simeon: 


— Spune-mi, frate iubite, dacă sînt treaz... 
— Asta nu pot s-o ştiu... răspunse rizind boierul. 
— Spune-mi dacă nu visez, şi dacă am auzit bine! Ce se-ntimplă? 


— Ce să se întimple? taci şi aşteaptă să se desăvirşească rinduiala care 
ne poartă pe acest drum... Pînă acum tu eşti ca unul care a găsit o 
comoară... Se uimeşte, nu-i vine a crede, se gîndeşte că aşa lucru e cel mai 
rar în lume şi-n viaţă, cu toate acestea e adevărat!... 


— E adevărat, e adevărat... îngiînă Tudor Şoimaru. Parcă mă tem de-o 
nenorocire! 


— Se poate să vie şi asta, grăi Birnovă. Scrie la carte că era la elini un 
rege care s-a înfricoşat aşa din pricină necontenitelor lui noroace. Fii cu 
inima tare, aşteaptă, şi culcă-te, ca să fii hodinit mîni... Cine ştie! poate 
trebuie să răpim pe fată!... 


Şoimaru tresări. Murmură: 
— Da, acesta a fost gîndul meu. 
Bîrnovă ridea: 


— Vezi? — Dar tu te-ai mai gîndit c-avem să dăm cu ochii de boierul 


107 


Stroie? Ce-are să zică el? El ne cunoaşte! 


— La asta nu vreau să mă gîndesc! strigă Şoimaru. Ce are să facă? Are să 
ne deie pe mîna gidelui? Doar i-am scăpat copila de la primejdie. Aş putea 
spune că i-am scăpat viața... Pe urmă eu numai două vorbe vreau să 
schimb cu Magda... 


— Bine, bine, fă-ți tu toate prepusurile şi toate planurile... mormăi 
Bîrnovă, învălindă-se cu pătura de lină. De ce ni-i scris, n-avem să 
scăpăm... 


— Cum va da Dumnezeul... zise senin Şoimaru, făcîindu-şi cruce. Şi 
suflînd în luminare, se întinse în aşternut şi închise ochii fericit. - Nu se 
trezi decît după şase ceasuri, în ziua albă, cu sufletul hotărît şi tare, căci 
visase toată dulceațţa şi fericirea lumii. 


An palatul de la Ianev al marelui şleahtic Vladimir Coribut ardeau mii 
de lumini de ceară, parfumată cînd, după revărsarea serii, pan 
Zubovski şi prietinii lui îşi făcură loc printre domni şi servi. Lie şi 

Ilun Tatarul rămaseră la scări, iar Ispas, după porunca lui Bîrnovă, scoase 
caii din curte, şi-i grămădi aproape, în dosul zidului, în ulicioara strimtă 
care dădea deodată în mahalaua ovreiască. Lumini şi finare nu erau acolo, 
oameni nu umblau, străjerii toţi slujeau la palat, — aşa încît caii şi cotlonul 
erau la îndemină, pentru orice împrejurare. 


Tudor şi Simeon se gătiseră cum putuseră pentru petrecerea domnească 
în care intrau. Îşi scuturaseră de pulbere catifelele şi dăduseră lustru nou 
săbiilor şi jungherelor celor dăruite de Cantemir bei. Bietul pan Nicolai nu 
ştia ce vine în urma lui; nici nu bănuia ce furtună împinge zimbind în sălile 
petrecerii; vorbea vesel şi înfățişa cîtorva prietini vechi, boiernaşi de prin 
colțuri, pe cei doi nobili străini din părțile Chievului. Bîrnovă saluta adînc; 
Şoimaru, cu bătaie de inimă, cerceta cu ochii în juru-i şi aştepta. 


Slugi începură a umbla cu băuturi răcoritoare. Nobilul domn şi stăpîn al 
locului, un om cărunt cu înfăţişare măreaţă, îşi făcu intrarea, iar Zubovski, 
ca toți ceilalți rinduiți pe lingă pereţi, îşi plecă adînc spre duşamele fruntea 
pleşuvă. Se aplecară şi cei doi prietini, apoi căutară umbra unui colț. Dar 
Coribut era prea falnic şi prea din apropierea regelui, iar boiernaşii de ţară 
erau prea mulți; le făcu numai semn de dragoste cu degetele înmănuşate, le 
zimbi şi se opri între patru sau cinci şleahtici de sama lui. De şi om în 
vîrstă, credinciosul regelui îşi purta sprinten anii, şi, ca unul ce toată viața 

109 


se învirtise la curte, ştia să fie galant şi curtenitor cu toate femeile în 
mătăsuri: de aceea cum strigă un slujitor în livrea roşa numele văduvei lui 
Irimia, — el îşi îndreptă pieptul, puse mîna stingă pe spadă, şi cu dreapta îşi 
pipăi şi-şi îndreptă grabnic gulerul drotat de horbotă. Unii din nobili, după 
pilda regelui, urmau, în acel timp, moda franțuzească. 


Doamna Elisabeta intră cu paşi rari şi cu bărbia înălțată. De şi călca 
spre treizeci şi opt de ani, văduva lrimiei era încă frumoasă şi părea tînără. 
Mijlocu-i era strîns în corset de coarde de fier, şi haina de catifea neagră îi 
striîngea sinii, fugea ca un val larg în josul mijlocului, şi se prelungea într-o 
coadă grea, purtată de un copil de casă. Îi luceau zalele unui lanţ greu de 
aur la gît; atita podoabă avea, — şi cercei mari de ametistă în urechi. 
Pieptănătura îi era îngrijită, în vălurele nesfirşite, sprincenele arcuite negru, 
buzele uşor rumenite, obrazul de-o albeață fără lucire. Deasupra catifelei 
negre, obrazul acesta frumos şi energic avea pecetea stăpinilor. Ochii negri 
numai îi erau ascuțiți şi neprietinoşi. — La dreapta ei intră Alexăndrel, al 
doilea fecior al Irimiei. Pe acea vreme coconul avea numai paisprezece ani. 
Era subţirel şi bălan, blind la înfăţişare ca răposatul voievod, şi purta cu 
gingăşie strălucitul strai leşesc. Îndată după ei, înaintară două din cele 
patru fete ale Elisabetei, cele mai tinere: Caterina şi Ana. Cea dintii mai 
ales, de şi purta straiul mohorit al pribegiei, era de o frumuseţă nespusă; 
era maica ei, mlădie, fină, plină de focul tinereţii. Pentru ea se făcuse 
această primire regească, — şi-n preajma ei căta să se aşeze nobilul şi 
viteazul Samoil Corecki. - Coribut, cu paşi grăbiţi ieşi înaintea Doamnei, se 
închină după toate regulele etichetei; se socoti fericit de cinstea ce i se 
făcea, — şi dindu-i mîna o duse ş-o aşeză într-un jilț aurit. 


Tudor şi Birnovă, fără să-şi dea sama pentru ce, erau mişcați. Femeia 
aceea mindră era soața Domnului moldovenesc; şi copiii aceia erau 
odraslele lui. Umblau în țară străină pribegi şi despărechiați. Unul lipsea şi 
pierea la Nistru în valuri; altul pribeag; fetele celelalte, măritate după 
papistaşi, grăiau limbi străine în țări depărtate. Erau goniți din ţara lor, de 
şi cătră ea îi îndrepta cu îndirjire Doamna. Pentru aprigul ei dor de domnie 
se risipea singe şi curgeau lacrimi. Cu toate acestea Birnovă, mai amestecat 
în luptele lăuntrice ale Moldovei, nu simțea în suflet ură. lar Şoimaru parcă 
era străbătut de o mişcare de dragoste cătră copiii aşa de gingaşi, aşa de 
senini şi aşa de nefericiţi. 


Cum se aşeză Doamna în scaunul ei, şi cum o împresurară şleahticii cei 
mari, — porni în odaia de alături o muzică lină de viori şi viole, întovărăşite 
de bătăile moi de strune ale harfei. Erau muzicanți aleşi de la Varşovia, 
cîntînd pe instrumente cu forme ciudate, o melodie dulce şi subţire ca o 
tremurare de ape cristaline; ceva blind, ceva gingaş şi străin, - cum 
n-auziseră în viața lor asprii moldoveni. 


— Acesta-i Corecki... zise deodată cineva lingă ei. 


Viteazul leah care a cutreierat Moldova era un bărbat spătos de treizeci 
de ani, palid şi cu ochii mari, negri. Se înclina zimbind asupra domniței 
Ecaterina. Îi sărută mînuţa albă, apoi îşi ridică ochii de foc ş-o aţinti. Ea 
ridea sfioasă şi-şi ferea privirile, răspunziînd ceva din virful buzelor la o 
întrebare îndrăzneață. 


Dar deodată viorile şi harfa conteniră şi Şoimaru se cutremură şi 
îngălbeni în colțul lui. Zărise lingă Doamnă şi lingă fetele Irimiei pe Magda 
Orheianului. Cînd venise? Pe unde se strecurase? Cum de nu băgase el de 
samă? Ea era. Avea zimbetul ei copilăros şi ciudat, şi era cea mai frumoasă, 
singura lumină între toate luminile stinse. 


Biîrnovă îşi simți brațul strîns ca-ntr-un cleşte de fier. 

— Ce este? întrebă el în şoaptă. 

— Iat-o! îi suflă la ureche Tudor Şoimaru. 

Singele îi năvăli în față şi inima-i bufnea cu grabă în coşul pieptului. 


O urmărea şi o sorbea cu ochii. O văzu depărtindu-se cîțiva paşi de 
grupul Doamnei şi trecînd spre o perdea grea de postav care acoperea 
fereastra. Căuta cu privirile pe cineva. Apoi zimbi şi-şi clătină capul cu o 
tremurare dulce, ştiută prea bine de Şoimaru. Biîrnovă apucă pumnul stîng 
al răzăşului şi-l strînse la rîndul lui cu putere, căci spre Magda înainta 
zimbitor un tînăr cu părul bălai şi buclat, cu ochii albaştri. Numai nasul 
drept şi bărbia adusă înainte arătau energie pe obrazul lui frumos. Purta 
un dolman uşor, aninat numai pe un umăr şi ţinut de un şnur de aur. 
Mănunchiul săbiei întoarse era bătut în pietre scumpe. Mina rezemată pe 
sabie ținea şi cuşma cu pană prinsă cu bumb de rubinuri care fulgerau roş. 


Şoimaru îşi înăbuşi un gemăt. Închise ochii. Cînd îi deschise, văzu sînge. 


111 


Totuşi avu puterea să întrebe cu linişte pe vecinul necunoscut care sta şi 


privea lingă el. 


— Panie! rogu-te să nu te superi. Eu sînt străin şi nu cunosc lumea de 
aici. Ai putea să-mi spui, luminăţia ta, cine-i tînărul din dosul Doamnei, 
lîngă perdea?... 


— Acel care spune vorbe dulci fetei celei năltuțe? 
— Da. 


— Acela-i om de soi, e un nepot al Radzivililor: îl chiamă Pavel Minski. E 
litvan şi are moşii de nu le mai ştie marginile... Hm! vorba lui cu fata 
trebuie să aibă un înțeles... Am auzit eu zvonindu-se ceva... Fata ea unui 
boier moldovan. În adevăr, frumoasă, precum am auzit. Trebuie să fie om 
deştept şi şiret boierul acela, de vreme ce vrea să izbindească a avea un aşa 
ginere ales!... 


Vecinul se trase înapoi. Şoimaru întoarse spre el o privire cruntă. 
Biîrnovă simți că mîna pe care o ţinea tremură, — apoi se răsuci şi se smunci 
năprasnic din încătuşare. - „A venit clipa primejdiei!” cugetă ca-ntr-o 
fulgerare înțeleptul boier. Privi în juru-i: nu vedea nicăieri pe pan Nicolai 
Zubovski. Măsură depărtarea pînă la ieşire şi văzu că are de făcut zece paşi. 
Se trase mai aproape de uşa aceea care era scăparea la primejdie, — şi-şi 
căută alene şi nepăsător un loc îndămînos. 


În vremea asta, ca şi cum nimic n-avea să se întîmple, urmărea cu ochii 
foarte liniştiți pe tovarăşul său. Şoimaru îşi făcu greu loc cu coatele. Nu mai 
cerea iertare, nu mai asculta mormăirile şi înjurăturile care-i izbucneau pe 
urme. 


El avea un singur scop: să se apropie de Magda. Cînd fu la doi paşi de 
ea, viorile şi violele începură iar... 


Auzi glasul dulce al fetei Orheianului într-un uşor tril de ris: 
— Îmi place... îmi place muzica, pan Minski! 


— A, nu, zicea tînărul, mie nu-mi place, căci mă împiedică s-aud glasul 
tovarăşei mele! 


Încet şi cu obrazul ca de piatră, Şoimaru se apropie şi atinse umărul, ca 
112 


din nebăgare de samă, pe litvan. 


— Mă rog, ce-nsemnează asta? întrebă şleahticul scurt, întorcînd capul. 


Magda, dînd în această clipă cu ochii de răzăş, deschise gura şi ar fi 
slobozit un țipăt, dacă uimirea nu i-ar fi fost aşa de cumplită. Părea 
împietrită, şi se făcu albă ca varul. Şoimaru se temu chiar o clipă că va 
cădea moartă la picioarele lui. 


— O greşală, pan Minski, zise cu linişte oşteanul; am vrut să spun un 
singur cuvînt domniței. 


— Poftim! 
— Un cuvînt tainic... 
Litvanul privi nedumerit la Şoimaru - apoi la fată. 


— Un cuvint tainic? vorbi el cu dispreț, şi-l privi din creştet în tălpi. Eu 
văd că domnița nu răspunde. Nici nu te cunoaşte!... 


Răzăşul se simți umilit de privirea mindră a şleahticului, de înfăţişarea 
lui bogată, frumoasă şi sigură. Pentru întăia oară în viață se simți mai mic 
lîngă altul şi asta din pricină că judecător era o femeie care tăcea. — „De ce 
tace?” se giîndea Tudor cu moartea în suflet. 


O clipă ochii Magdei fulgerară spre el. I-au îndreptat o rugă? O rază de 
dragoste? O săgeată de nepăsare? 


— Domniţă, zise litvanul, cine este domnul acesta? 
— Nu-l cunosc...! răspunse cu glas dulce şi gingaş fata Orheianului. 


Şoimaru nu-şi dădea sama că lingă el stătea poate un logodnic, şi încă 
unul din cei mai frumoşi şi mai bogați logodnici ai Lehiei. El primi ca o 
lovitură de măciucă în creştet răspunsul fetei, — şi tremurarea ei de pleoape 
i se păru clipire de fulger în furtună. În sufletul lui se răsfrîngea aceeaşi 
fulgerare şi începea să bintuie vijelia. Pipăi mănunchiul paloşului, apoi 
strînse cu stinga jungherul lui Cantemir. Nu ştia ce face. Credea că stă în 
loc de-o veşnicie, şi nu trecuse decît o clipă de la răspunsul fetei. — Cînd în 
fața lui s-a aşezat ca un nour greu boierul Stroie? De unde a răsărit şi el? — 
Minski întreba ceva şi-l arăta zimbind cu bărbia lui adusă înainte. lar 


113 


Orheianu, rizind larg şi scoțindu-şi burta în afară, striga cu nedumerire: 


— Cu ce împrejurare pe la noi, pan Tudor? L-ai văzut, Magdă, pe 
dumnealui?... 


— Domnița, — se amestecă litvanul, nu cunoaşte pe acest străin. 


— Nu-l cunoaşte? a! da! de unde să-l cunoască! strigă Orheianu rotind 
între cei trei o privire vicleană. Şi chiar dacă l-ar fi văzut undeva, de unde 
îşi mai poate aduce aminte? Şi nici nu înțeleg la urma urmei ce caută 
dumnealui aici, — căci eu îl ştiam căpitan în simbria Tomşei!... 


După felul cum s-a ridicat de la locul ei Doamna Irimiei la acest cuvînt, — 
Bîrnovă înțelese că s-a prăbuşit sabia primejdiei asupra răzăşului. 


— Atunci e un spion! rosti cu dispreț litvanul, şi trase repede sabia. 


Se iscă învălmăşeală, şi Simeon înțeleptul se alătură de uşorul uşii 
privind cu luare-aminte. 


Viorile tăcură. Şoimaru îşi lăsă braţele în jos ca la o trudă mare. După 
vorbele înfrigurat şoptite ale Doamnei Elisabeta, Vladimir Coribut se 
întoarse şi strecură o poruncă fulgerătoare unuia dintre copiii de casă. 
Îndată, după o clipă, pătrunseră slujitorii îmbrăcaţi în roş ai nobilului, 
smunciră străinului de la şold paloşul şi-l luară între piepturi. Şoimaru 
abia avu vreme, c-o mişcare scurtă, să tragă sub chimir, la spate, 
jungherul. Era o mişcare de care nu-şi mai da socoteală, — căci în inimă i se 
abătuse disperarea morții. 


Visurile lui pan Coribut 


An sala de petrecere se făcu o tăcere ciudată. Oaspeţii se uitau unii la 
alții, aşteptind o lămurire, presimțind ceva grav. Pan Vladimir 
Coribut se întoarse de cătră uşă şi dădu cîteva desluşiri Doamnei 

Elisabeta: 


— Spionul va fi pus la oprire şi mîni îl vom cerceta... sfirşi el. 


Atunci unul din cei mai mari boieri moldoveni din suita Doamnei, 
vornicul Nistor Ureche, om nalt cu ochii vii, cărunt şi bărbos, — se apropie 
aducînd de braț pe Orheianu. 


— Se pare că vom descoperi lesne cheia întimplării, luminată Doamnă, 
cuvintă el, c-o voce groasă, rară şi adincă. Şi se întoarse şi spre Coribut, cu 
care era prietin: Pan Vladimir, ascultă şi dumneata! Ştiţi ce spune 
dumnealui jupin Stroie Orheianu? Din vorba lui m-am lămurit deplin... 


Stroie îşi făcu loc, cu trupul lui mare, înclinîndu-şi pletele lucitoare spre 
Doamna lrimiei. 


— lată despre ce-i vorba, măria ta, grăi el. Într-o împrejurare oarecare, 
după lupta cu vicleanul Tomşa şi cu păgiînii, am văzut pe acel oştean în 
tovărăşia lui Cantemir... 


— Se poate? zise Coribut înălțind sprincenele. 


— Pre cinstea mea, măria ta, şi domnii mei! adăogi grabnic Orheianu. 


N-am putut atunci să le arăt miînia şi disprețul meu, căci eram la o 
115 


strimtoare, dar i-am cunoscut, ş-a trebuit să-i sufăr, măria ta şi domnii 
mei, de şi eram dezgustat ş-aş fi vrut mai degrabă să-i văd înălțați în 
furci!... 


Nimeni n-avea vreme să întrebe de amănunțimi pe pan Orheianu. Toţi 
ridicară capetele şi-şi aţintiră ochii asupra vornicului Nistor, căci glasul lui 
greu răspundea parcă bănuielii tuturor: 


— Eu socotesc, vorbi el, că spionul a venit cu rost între noi. Cantemir, 
după cît ştiţi cu toţii, a trecut hotarul şi pradă cu nohaii lui. Ce caută aici 
un oştean în leafă la Tomşa şi legat cu beiul din Bugeac?... 


Toţi tăcură. Doamna lrimiei avu o înfiorare şi privi spre coconul 
Alexandru. Ochii ei spuneau limpede teama pentru viața lui. Cei din jur 
înțeleseră această privire dureroasă. Coribut zise cu tărie: 


— Doamnă, îl voi cerceta eu singur... 


lar jupin Stroie pufni şi privi c-o mîndrie îndreptățită în jur, căci toți 
trebuiau să înțeleagă că dumnealui era cel care scăpase de aşa grozavă 
primejdie adunarea. Magda se apropiase şi ea şi îngenunchiase lingă 
văduva lrimiei; era acuma rumenită de sîngele care-i zbucnise în față, ochii 
îi erau însuflețiți şi se strecurau des spre frumosul şi falnicul Minski: parcă 
el o scăpase teafără dintr-o cumpănă mare. Aşa părea mai frumoasă, şi 
tinărul litvan simţi nebunia în sînge, pentru ochii aceia ca două flori stranii. 
Numai domnul Zubovski nu se găsea nicăieri. O fericită rinduială a zeilor îl 
făcuse să se despartă de cum intrase în sală de oaspeţii lui din părțile 
Chievului, pentru care, treaz şi teafăr, nu mai avea admiraţia şi dragostea 
ce i le insuflase vinul contimporan cu craiul Sigismund; aproape nimeni 
nu-l văzuse în tovărăşia lor. Totuşi era prudent să fie cît mai departe de o 
afacere aşa de gravă şi de neplăcută, care-i arăta cît de înşelătoare sînt 
fețele şi cît de duşmane şi de trădătoare inimile omeneşti! Prilej de jalnice 
tinguiri în castelul lui singuratic dintre plopi! 


Cînd văzu că slujitorii cu livrele roşe au cuprins pe Tudor şi i-au smuls 
sabia, înțeleptul Simeon se năpusti pe uşă şi pe scările de piatră. Doi copii 
de casă coborau şi ei odată cu el, strigînd cătră cineva pe care-l chema 
Onesim că stăpinul porunceşte oștenilor de pază să vie să ridice şi să puie 
în lanţuri pe un spion prins în palat. — „Stroie Orheianu nu m-a zărit, se 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal Ea a EENT Cat x. 


a EA 
4 n ESS > S zi A k 
e Sni A. é - J r a 7 SE, a i Er 


gindea boierul; pan Zubovski sînt încredințat că nu va sufla un cuvînt; cată 
să mă pun la adăpost şi să văd ce-i de făcut...” Prin învălmăşeala care se 
iscase pe scara largă de piatră, cobori, şi jos dădu cu ochii de Lie şi de Ilun. 
— Servul lui Cantemir, cu ochii lui mici ca de păcură, înțelese slova care era 
scrisă pe obrazul lui Simeon Bîrnovă. Lie întrebă şi el bănuitor: 


— L-au prins? El e spionul de care a venit zvon de sus? 
— Da; tăceţi; staţi liniştiţi la o parte... 


Haiducii leşeşti sosiră cu paşi grăbiţi sunîndu-şi pintenii şi şpăngile. lar 
pe scări, strîns ținut ca o fiară primejdioasă, cobori între slujitori căpitanul 
Tudor. Fruntea lui goală şi fierbinte fu izbită de răcoarea nopții; armele 
sunară în juru-i;, cătuşele îi prinseră brațele. Atunci, ca printr-un farmec, se 
desmetici; şi omul aspru care era în el, bătut de atitea focuri şi primejdii, se 
deşteptă. Era prins într-o capcană, era la o mare primejdie. Începu să se 
liniştească, - trebuia să se gindească fără preget la scăpare! - Deodată 
înțelese limpede ce s-a întîmplat. Şi gîndul lui izbit şi amortit, atunci, acolo, 
lîngă Magda, deodată se răsucea şi sclipea: ah! acuma îi veneau în minte o 
mulțime de vorbe pe care ar fi trebuit să le rostească, vorbe ascuţite de 
miîndrie cătră nobilul litvan, cuvinte amare cătră fata Orheianului, pentru 
dragostea lui călcată în picioare... Hm! ar fi putut să-i amintească şi de 
Vasca vatamanul zdrobit pentru ea, — şi-ar fi putut s-o facă să înțeleagă, 
rinjindu-i, că pentru dragostea ei are şi el soarta cazacului... Dar ar fi 
putut-o privi adînc în ochi, şi-n luminile lui ea ar fi văzut desluşit icoana 
celei mai arzătoare clipe din viața lui de oştean, — cînd erau amindoi, 
alături, pe iarba poienii, şi susura uşor pădurea în juru-le! Toate le-ar fi 
putut face, toate-i veneau acuma limpede, ş-atuncea, în fața ei, rămăsese 
zdrobit şi neputincios! 


Privi lanțurile de la mini, se uită la chipurile haiducilor leşi, care-l 
luaseră între şpăngi. Pe lingă haiduci mai erau şi boiernaşi, slujitori ai lui 
Coribut, — şi tresări, zărind la lumina unei facle cum umblă cu linişte între 
aceştia Ilun, tatarul lui Cantemir. Atunci îşi înăbuşi cu desăvirşire turbarea 
şi gîndurile, şi mintea-i rămase limpede şi atentă; căci pentru un om ca el 
acuma viața avea un preț nemărginit; împrejurarea voia să i-o scurteze, el 
deci trebuia să lupte cu îndiîrjire, să iasă deasupra! 


În palat petrecerea nu se prelungi mult: Doamna Elisabeta era 


117 


Tia i 2 a 9 > e 2 
sal CEI a EENT Cat x. 


i € - : a 
-i A N ESS > S zi a a 
e Sni A. é - J 5 E, bl ai 


neliniştită, şi şleahticii auziseră un nume care începea să fie groaznic şi 
aveau vedenia ticăloşiilor şi prădăciunilor tătărăşti. 


— Domnilor, zicea pan Vladimir Coribut, întîmplarea din această sară, de 
şi a fost foarte displăcută, a fost binevenită: căci ea ne-a amintit că avem o 
datorie de împlinit față de patria noastră. Fierul şi focul nohailor au intrat 
în pămînturile de la margine. Nenorocirea se poate întinde. Vă rog să aveți 
în vedere, înainte de toate, interesul demnităţii noastre şi neştirbirea vechii 
şi glorioasei noastre Polonii!... De mini să adunăm oşti şi să zdrobim pe 
duşman!... 


Nobilii, uşor de aprins, se strinseră în juru-i cu ochii licăritori şi jurară 
pieirea nohailor;, cu mîna pe străjile săbiilor, făgăduiră ridicarea lor ş-a 
căzăcimii. lar Coribut, care a fost totdeauna legat cu Movileştii şi era şi 
cuscru Doamnei, — se apropie mişcat de scaunul Elisabetei ş-o mîngiie c-un 
cuvînt cavaleresc: 


— Înaintea domniei tale se vor pune piepturile nobililor Poloniei... 


— Mulțămesc, pan Vladimir, răspunse văduva aţintindu-l cu privirea-i 
ageră. Totdeauna am găsit scăpare şi scut în Republică. Totdeauna în acest 
pămînt, care pot zice că e patria mea ş-a copiilor mei, — am găsit ajutor de 
braţe tari pentru dobîndirea drepturilor asupra Moldovei! 


Coribut tăcu şi se înclină. Elisabeta totdeauna găsea un sprijin în 
numeroasa ei înrudire leşască, - însă Craiul voia pace cu Padişahul, şi nu 
se cădea ca un sfetnic, față de toată lumea, să facă un legămînt prea vădit. 
Totuşi isteața văduvă a lui Movilă aceasta voia. La închinarea mută a lui 
Coribust, îşi strinse buza de sus între dinți, zimbi cu graţie, privind în juru-i, 
şi se ridică de la locul ei. 


După ce Doamna, domniţele şi coconul se retraseră, adunarea se sparse, 
nu fără multă vorbă şi făgăduieli războinice. Elisabeta trimise căpitanului 
gardei franțuzeşti pe care o avea în leafă cuvînt de plecare la Liov a doua zi 
în zori. lar Vladimir Coribut, gînditor, în odaia lui, pe cînd se lăsa alene 
dezbrăcat de servi, îşi aminti că are de îndeplinit o cercetare. 


— Voi supune la caznă pe spion mini dimineață, murmură el. lar mini, 
ziua toată, am destulă vreme să-l spînzur! 


ToL a a pi E 2) ERA 
sal E a x ENT INES 


; a EA 
4 A ES > S zi A k 
e Sni A. é - J r a 7 SE, a i Er 


Era trudit şi oftă greu, mulțămit că putuse să-şi amintească şi de asta 
între încurcatele lui treburi şi izbutise a lua o hotărîre. Se lăsă îmbrăcat în 
halat, îşi lăsă capul pleşuv să fie învălit în scufă şi se întinse c-un gemăt de 
mulțămire în patu-i cu polog. În lumina celor două lumînări de ceară care 
ardeau pe măsuța de lingă căpătii, — deschise, cum îi era obiceiul totdeauna 
înaintea somnului, una din cărţile latineşti, cu scoarțe tari, care nu-l 
părăseau niciodată; căci nobilul era om cărturar, spirit rafinat şi prietin cu 
învățații de la şcolile cele mari din scaunul crăiei leşeşti. 


Cetea pentru a nu ştiu citea oară arzătoarele satire ale lui 
Decimus-lulius Iuvenalis. Zimbea înălțind sprincenele, cuprins de un fel de 
bucurie lăuntrică, văzînd cum descopere în stihurile bătrinului poet 
asemănări cu începuturile de putreziciune a Republicii. Nobilime crudă şi 
coruptă, cugeta el, iată-te descrisă de stilul lui luvenal, - iată, te văd în 
senatorii lui, în acei patres-conscripti burtoşi şi beţivani, care, în loc de 
interesele dureroase ale patriei, dezbat cu gravitate asupra celui mai bun şi 
mai gustos sos al unui peşte de mare! Puţini sînt astăzi bărbaţii care se pot 
mîndri că-şi închină viața toată binelui public... Şi zimbind, pan Vladimir 
Coribut uita micile lui scăderi, înălțindu-se pe aripa fulgerătoare a poetului 
roman. 


Era tirziu tare după miezul nopții, şi luminările de ceară verzie de 
Veneţia se topiseră pînă la jumătate. Şleahticul scăpase cartea pe 
învălitoarea uşoară de păr de cămilă, — şi intra în plăcerile celui dintii somn, 
cînd, în curtea palatului, izbucni o larmă năprasnică şi sunară arme. 
Bătrînul lui serv mazur intră somnoros şi poticnindu-se la prag. Îşi freca 
ochii şi bilbiia. 

— Ce este? strigă Coribut ridicindu-se în aşternut. Cum de nu pot ceti în 
linişte? 


— Înălţime! răcni servul cu braţele întinse. Vin tatarii! 


Ce se-ntimplase? Nobilul şleahtic sări desculț şi gol din aşternutul său şi 
zvirli într-un colț satirele lui luvenal. 


Cum au îndrăznit necredincioşii să s-avînte aşa de departe? Cum de n-a 
sosit nici o ştire mai din vreme? Nu s-a văzut mai întăi lumina incendiilor 
din satele cazacilor ş-a prostimii? Nobilii şi oştenii din lanev n-au sărit ca să 


n cm a e m a mn a 


IS PAI SL IPS Lp ERA 
sal E a x ENT INES 


; a EA 
4 A N ES > S zi A k 
e Sni A. é - J 5 SE, a i Er 


apere pe Domnul lor şi onoarea Lehiei? 


— Au pus păgiînii foc tirgului? urlă el cătră servul mazur. 
— Nu ştiu, înălțime; aşa am auzit strigînd jos şi pe uliți că vin nohaii... 
Servul nu era prea înfricoşat, însă era fără straie pe el şi zbirlit. 


— Cum de îndrăzneşti să te înfățişezi astfel înaintea mea, păcătosule? 
strigă cu glas mare, deodată miîniat, nobilul. Piei dinainte-mi, spurcatule; 
du-te şi vezi ce este! Nu vine nimeni să-mi deie o ştire adevărată?... 


Mazurul se poticni îndărăt şi dispăru în întunecime, iar şleahticul văzu 
că şi el era într-o stare foarte apropiată de aceea a moşului Adam, căci îi 
căzuse scufa şi i se desfăcuse halatul. Se gindea să se îmbrace repede, 
căuta o armă, voia în orice caz să fie găsit c-o înfăţişare ceva mai 
războinică. Aştepta necontenit să intre cineva pe uşă, căci larma de jos nu 
mai contenea. Dar nu venea nimeni şi zvonul încet-încet se potoli. 


Atunci, mîniat, magnatul sună clopotul de argint, ceru straiele, porunci 
să se scoale toată lumea şi ieşi îmbrăcat să vadă, cu ochii lui, cărei prostii, 
cărei fapte necugetate se datora neliniştea nopţii lui. Servii îl gătiră; — îl 
simțeau minios şi umblau în juru-i cu o îngrijorată repeziciune. 


Dar de miînia lui şi de răcnetele şi de bătăile lui din picior, şi de 
pedepsele cu biciul pe care le orindui gardienilor şi străjilor, — cei cinci 
fugari care grăbeau spre Nistru pe cai hodiniţi, prin lumina zorilor, nu 
puteau avea ştire. Ei numai îşi închipuiau că după larmă şi cercetări de 
ceasuri, - măria sa îşi va revărsa tot puhoiul mîniei; şi, cînd va afla care a 
fost adevărata noimă a zvonului despre năvălirea nohailor, va fi prea tirziu 
ca să repeadă gonaşi. De altminteri goana unor călăreți puţini şi singuratici 
spre ținuturile Podoliei, bintuite de oştenii lui Cantemir, trebuia să fie cu 
îndoială, cu încetineală şi cu oprire. 


Tudor Şoimaru călărea alături de Birnovă, încruntat, însuflețit numai de 
scăparea rivnită. Turbarea miîniei, durerea inimii rănite, toate le călca 
deocamdată în picioare cu fugarul. Dezamăgirea în adevăr fusese crincenă, 
dar viața avea preţ cel puţin pentru clipa cea grozavă şi viitoare cînd va 
ținea-o pe copila aceea cu ochi înşelători sub fulgerul privirilor lui. — „În 
viață mai putem avea întilniri!” cugeta răzăşul şi ațintea răsăritul înflăcărat 


120 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal Ea a EENT Cat x. 


a EA 
4 n ESS > S zi A k 
e Sni A. é - J r a 7 SE, a i Er 


al soarelui cu priviri învierşunate. 


Birnovă zimbea şi era fericit de întorsătura lucrurilor, după aşa grabnice 
peripeții. Zimbetul lui mai ales era îndreptat spre Ilun Tatarul, care umbla 
liniştit şi fără gînduri pe harmasarul lui de Bugeac. Ilun intrase cu slujitorii 
care duceau la închisoare pe Şoimaru; Ilun observase gangurile şi locul. Iar 
el, Biîrnovă, cu Lie şi cu Ispas, iscaseră larma cea cumplită pe uliţile 
tirgului, în puterea nopţii, vestind urgia tătărască. În învălmăşeala 
furtunoasă a oştenilor de la palat, Ilun îşi găsi drumul prin întunecime, ca 
mița; — şi cu Ilun şi cu jungherul de la Cantemir, căpitanul Şoimaru uşor îşi 
putu croi o cale grăbită pînă în dosul zidurilor unde aşteptau caii. Biîrnovă 
nici nu mai întrebă dacă fuseseră lovituri şi cursese sînge. Jungherul crunt 
şi ochii răi ai răzăşului spuneau ceva, - dar picăturile de păcură ale 
tatarului erau tainice ca totdeauna. 


- Sa 


antemir îşi ţinu hoarda la tomnatic, pe marginile Lehiei, pină ce 

dădură cele dintii înghețuri ale iernii. Bîrnovă şi Tudor Şoimaru 

se despărțiră cu mult mai devreme de el; pe cel dintăi îl chema 
Vodă Tomşa la Iaşi, ridicîndu-l în boierie, iar răzăşul se trase la cuibul de 
pe Răut, ca un vultur rănit. 

Toate ale vieţii lui, tinereţa zburdalnică pe tărimurile Apusului, bătăliile 
şi faima ostăşiei, şi furtunoasa lui dragoste, toate fuseseră pulberi la vînt: 
cu nimica nu răminea! Deci îşi plecă întunecos fruntea pe umărul 
bătrinului Mihu şi-i zise, intriînd în săraca lui gospodărie: 


— Uncheşule Mihu, curînd vom merge la Domnie pentru dreptatea 
noastră. Pînă atunci am venit să mă odihnesc de rănile şi durerile mele! 


Bătrînul îl sărută pe frunte şi nu-l întrebă deocamdată nimic. Îl lăsă trei 
zile, îl lăsă o săptămînă în chilia lui, ca-ntr-un întuneric, după aceea îl 
apucă de mînă şi-l trase afară, în livada din coasta casei. 


— Băiete, îi zise, aşezindu-l alăturea de el pe un scaun de stejar. leşi la 
lumină şi priveşte soarele cu lucire de toamnă... Eu cunosc oamenii. Tu ai 
avut copile, un năcaz de dragoste... 


Şoimaru nu răspunse nimic. 


— În adevăr, porni iar bătrînul, tu ai fost un pribeag şi neamurile nu le-ai 
cunoscut. Noi ţi-am fost şi-ţi sintem poate încă străini. Dar cît ai petrecut 


122 


tinăr, ai fost ca mînzul cel sălbatic şi neştiutor. Acuma, la cele dintăi dureri, 
trebuie să simțeşti şi tu că omul nu poate trăi singuratic pe pămînt. 


— Vă am pe dumneavoastră... rosti cu greutate Şoimaru. 


— Tu vorbeşti din virful buzelor, nu din inimă, îi răspunse Mihu zimbind; 
dar aşa este! Ş-un fir de iarbă îşi are rădăcina lui. Tu nici nu bănuieşti cîte 
legături ai în pămîntul acesta pe care-l calci. Noi avem sub brazdă, în țărina 
neagră, mai mulți Şoimăreşti decît cei care trăiesc astăzi. Bunii şi străbunii 
noştri toți sînt dedesubt, — şi dacă ai venit la pămîntul tău, să ştii că mîna 
cea fără greş a lui Dumnezeu te-a îndreptat!... 


Căpitanul Tudor ridică ochii şi văzu într-o pinză de lacrimi privirile aspre 
ale moşneagului. 


— Ce braţ de criță şi ce suflet neîntinat ai tu, copilule! Eu te-am înţeles 
dintr-o privire, cînd te-ai arătat între noi întăia oară. Dar tot atunci am 
înțeles că încă nu eşti al nostru. O furtună te sufla pe alte căi. Dar eu ştiam 
c-ai să te întorci! 


Bătrinul Mihu oftă şi-i apucă mîna dreaptă între palmele lui. 


— Singuratic şi mîhnit, urmă el, să ştii că am trăit eu pe lume! Eu nu 
m-am însoțit cu nimeni şi copii n-am avut. De-aceea Dumnezeu te-a trimes 
la mine, ca să fii braţul meu! Îţi aduci tu aminte din pruncie de codrii 
noştri, şi de apele noastre, şi de turmele pe nesfirşite imaşuri?... 


— Îmi aduc aminte... răspunse încet Şoimaru. 


— Toate au fost ciîştigate cu singe vitejesc de Şoimaru cel bătrîn şi de cei 
patru feciori ai lui, acu două sute şi mai bine de ani, în domnia lui 
Alexandru-Vodă cel Bun! Noi avem uric de la el, cu pecete domnească, 
ş-avem întărituri de la Ştefan cel Bătrin şi de la Vodă Rareş, de cînd 
stăpineam şi peste tatarii din Bugeac... Tu nu te-ai gîndit niciodată la toți 
ciîți au trăit înaintea noastră?... Nu te-ai gîndit. Erai un copil, şi erai un 
străin... 


— Aş mai vrea să văd mormîntul tatei... răspunse Tudor oftînd. 


Deodată îşi simţi şi el glasul mişcat ca al uncheşului Mihu. Şi un timp 
tăcură amindoi, fără să se privească, cu ochii aţintiți în lumina de toamnă. 


123 


Se cernea o linişte dulce din cer, printre frunzişurile merilor, şi albinele 
biziiau moale în prisaca de-aproape. Fluiera în guşă o mierlă, într-un nuc 
cu frunză arsă de brumărel. Şi se vedeau departe cîmpii în ceață; şi-n altă 
parte păduri pe coastele cărora parcă alergaseră suflări înflăcărate. Satul, 
cu casele răzăşilor curate şi albe, se revărsa pe coastă în livezi. Într-un ochi 
de verdeață sclipea crucea bisericii: acolo, subt ea, era şi ţintirimul, cu 
mormîntul părintesc! 


În sufletul oşteanului pătrundea pe furiş un simțimînt necunoscut. 
Deodată îi apăru în amintire icoana unui bărbat trist, cu fața prelungă, — 
acela era tatăl lui; şi văzu şi ochii albaştri şi duioşi ai mamei care l-a strîns 
la sîn şi l-a legănat şi i-a murmurat cîntarea moale a leagănului. Fusese 
departe şi se trezea în pămîntul prunciei, fusese străin ş-acuma deodată 
privea cu ochii îmblinziți la uncheşul Mihu, pe care-l cunoştea. 


Şi c-un glas care lui Tudor i se părea că-i intră în inimă, bătrinul răzăş 
din neamul Şoimarului începu a pomeni de bătrîni, fiecare unde a sălăşluit, 
şi de feciorii bătrinilor, care lui i-au fost strămoşi, — şi de toţi cei vechi care 
dorm sub cruci în ţintirim. Şi de păminturi vorbea, cărora el tot „bătrini” le 
spunea -— şi le împărțea şi le arăta pe fiecare, întinzîind mîna în toate părțile 
zării; şi înşira nume de oameni din neamul lor. Pe urmă tăcu şi privi cu 
luare-aminte spre nepot. 


Tudor oftă iar. Soarele de toamnă era prietinos şi mîngiietor. -— Şi 
dintrodată, fără să-şi dea samă cum, simți nevoia să-şi descarce sufletul 
cătră bătrinul Mihu. Şi-i spuse simplu, în puţine cuvinte, cum a avut o 
dragoste care i-a rănit inima, şi dragostea aceea întîmplarea şi Dumnezeu 
au voit să fie chiar fata Orheianului. 


— Dar m-a călcat şi m-a umilit, uncheşule... grăi el cu glas greu. 


Bătrînul îl privi şi clătină din cap. Îl întrebă cînd a cunoscut pe fată, şi 
cînd s-a întors de cătră ea. Apoi stătu tăcut vreme multă, cugetind. lar cînd 
soarele era aproape de zare şi toaca începu a bate în turnul bisericii, se 
sculă şi zise lui Tudor: 


— Scoală, copilule, să mergem la biserică... Astăzi avem slujbă pentru 
sufletele morţilor... 


Tudor se sculă în picioare, îşi strînse chimirul şi-şi trase dinainte 
124 


TEI Pa a e 25 ERA 
A IE TA N AAS 


: - z "AT G. 
-i A N EEN > S n A k 
e Smi A. é - ÎL a 7 SE, i i aa 


jungherul argintat. Privi în juru-i; îşi cobori ochii spre uncheşul pitic de 
lîngă el. Moşneagul tăcea, cu ochii lui pătrunzători şi cu barba-i tuşinată: 
părea că ascultă cîntarea gravă a clopotului din turn, care se revărsa 
tremurînd în întinderi. 


— Cînd eram noi stăpîni pe toate pămînturile noastre, grăi el rar, - apoi 
clopotul acesta nu se auzea de la hotarele moşiei... Haide să mergem!... 


leşiră în drum şi apucară spre biserică. Răzăşii ceilalți avuseseră cuvint 
de la Mihu, căci se întorseseră mai devreme de la treburi şi acuma ieşeau şi 
ei la rugăciune. Lăsară pe Tudor să treacă înainte; tăceau; şi cînd conteni 
clopotul, rămaseră sunînd pe drum numai ciubotele lor de piele roşă, cu 
turetcile răsfrinte. 


— Ei pe tine te-au aşteptat ca pe Domnul Hristos! îi şopti Mihu, ridicînd 
ochi sclipitori. Şi Tudor simţi suindu-i-se în creştet un fior de semeţie. 


Umbra lonaşcului 


An toamna aceea, moşul şi nepotul au străbătut toate hotarele 
răzăşiei de odinioară. Tudor pe calul lui de oaste, Mihu pe-un 
mărunţel roib prins din ceair, cu Lie după ei, umblau în trap moale 

pe cărări, printre imaşuri şi finaţe şi pe margini de păduri. Se scuturau 
frunzele în vintul toamnei, şi semincerii cei bătrîni de sute de ani oftau 
aspru şi se pregăteau pentru o nouă iarnă. Bătrinul arăta oşteanului în ce 
locuri sînt semnele de hotar şi-n ce copaci vechi au fost bătuți odinioară 
bourii. Brumele scînteiau sub picla cîmpiilor; şi Tudor sta privind în largul 
cuprins al moşiei părinteşti şi-n trecut... 


Peste sufletul lui greu izbit şi singerat se aşeza o linişte ş-o hotărire. 
Dragostea lui îi părea o rătăcire, — şi hotărîrea era să clădească iar casa 
risipită şi să ridice din paragină livada lui lonaşcu. Fără să-şi deie samă, 
veşnicile tinguiri ale răzăşilor, pentru încălcarea şi hrăpirile Orheianului, îi 
sfredeliseră urechile şi inima: durerea tuturora începea să fie şi durerea lui. 


În cea dintăi zi de ninsoare, în postul Crăciunului, Mihu îi desfăşură 
înainte şi uricele îngălbenite, — scrise de mîni de mult putrezite, şi înflorite 
cu peceţile voievozilor celor mari ai Moldovei. Stătură mult de vorbă şi 
alcătuiră jaloba cătră Domnie; - după aceea, bătrinul, într-o lumină 
fumurie, răspunse cu întreaga lui durere la o întrebare a oşteanului: 


— Vrei, copilule, zicea el c-un glas scăzut, — să-ţi istorisesc cum a pierit 


părintele tău pentru dreptul nostru? Ascultă. — Tu n-ai suferit sub domnia 
lui Vodă Aron căci erai un prunc neştiutor, dar află că atunci cu toţii, în 
toată ţara, am petrecut crunt năcaz. 


Nu ştiu ce va fi avut Domnul. Poate haznaua lui era săpată pină-n 
adincimile Tartorului şi nu se mai putea umple; ori poate el era ca lupul cel 
nemilostiv, care voia să ieie şapte piei de pe-o biată oaie. Ştiu că birurile 
s-au îngreuiat deodată, şi vatamanul nostru, cînd ne-a scos la cislă, a pus 
toiagul deoparte ş-a spus aşa: „Fraţii mei! eu nu pot jăcui norodul!...” 


Atunci era vremea cînd Vodă Aron a poruncit să ieie de tot omul cîte un 
bou; şi dacă n-avea un sărac bou, dădea unul chiabur pentru el. Atunci a 
fost crişcarea, căci s-au revărsat ca lăcustele asupra ţării ilicarii, birarii, 
dăbilarii şi podvodarii. Atunci au ieşit în țară oamenii răi care tăiau 
gospodarului punga de la briu, care ridicau în căngi şi-n furci pe săriman! 
Vai nouă!... 


Bătrinul oftă greu şi privi neguros spre oştean. 


— Ştii de ce s-a iscat pricină între noi şi Orheianu? urmă el cu glas 
înăbuşit. Căci tabunul nostru de cai a fost găsit într-o bună dimineață 
păscînd lîngă curtea Orheianului. Toţi haidăii lui s-au ridicat cu ciomegele, 
au bătut caii şi i-au închis în ocoale, — iar boierul a scris carte la staroste, la 
vornic şi la Domnie. 


S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre 
la păşune pe hotarul Murgenilor. Au şi jurat oameni, - care pe urmă au 
pierit, după fapta şi jurămîntul lor! Toţi erau slugi ale Orheianului, venetici 
de prin pustietăţile de peste Nistru. — Şi s-a făcut o dreaptă judecată, fătul 
meu, — ca să plătim noi răzăşii gloabă ca pentru moarte de om o jumătate 
întreagă din moşia noastră! Aceasta a fost dreptatea lui Aron-Vodă, pentru 
care l-au blăstămat neamurile să nu putrezească şi veşnic să-i roadă inima 
viermii cei neadormiți! 


lonaşcu era oştean, ca şi tine. Îşi începuse anii subt lon-Vodă cel 
Cumplit şi-i sîngeraseră multe răni la Roşcani! Atunci, în nemila acelei 
vremi, s-a ridicat el, şi-a desprins sabia din cui şi s-a încins cu ea. Ne-a 
chemat pe tot neamul la biserică ş-a cuvîntat astfel: „Fraţilor dragi! (ia 
aminte, copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău!) fraților dragi! noi am fost 


Tia i 2 a 9 > e 2 
sal Ea a EENT Cat x. 


a EA 
4 n ESS > S zi A k 
e Sni A. é - J r a 7 SE, a i Er 


totdeauna oşteni de margine, şi ne-am bătut cu toate neamurile 
pămîntului. Noi ogoarele noastre le-am dobiîndit cu brațul nostru, şi le-am 
îngrăşat cu sînge. Cum vine un om al Domniei, care-i boier de ieri — şi ne 
hrăpeşte drepturile noastre, nouă care stăm aici de la descălecătoarea 
voievozilor celor de demult?” Aşa fel a grăit! Ş-a mai spus: „Fraţilor! mai 


» 


bine să ne-acopere țărna mormiîntului, decît să ne plecăm!... 


Atuncea au jurat toți în biserică pe sfinta evanghelie, ş-au bătut mătănii 
înaintea lui Dumnezeu. Şi mai întăi am mers la Vodă ş-am cerut dreptate. 
lar Vodă a spus că atunci cînd vine înaintea lui o pricină între un răzăş 
ş-un boier de mîna întăia, dreptatea nu poate să fie decit de partea 
boierului! Ai auzit? Aşa ne-a răspuns Vodă! Atunci ne-am ridicat în 
primăvară cu plugurile ş-am tras o brazdă pe unde era hotarul nostru cel 
vechi... 


Au venit călăraşi de la Birlad. Noi am prins caii, ş-am încins săbiile. Şi 
s-au sculat cu noi multe sate cătră Soroca, pentru jacurile şi ticăloşiile 
dăbilarilor... 


Atunci Vodă singur a venit să facă rînduială: Măria sa Vodă Aron... Şi-a 
pus coiful cu bold ş-a încălicat pe-un cal cu friu bătut cu argint, ş-a repezit 
asupra noastră darabani şi călărime. Ne-am tăiat în săbii, ne-am împuns cu 
sulițile; ne-au răzbit! 


A trebuit să ne plecăm la mila lui, şi el ne-a chemat la dreptate 
domnească. 

S-a aşezat în scaun în curte la Murgeni ş-a adus înainte-i pe oamenii 
noştri cei mai bătrîni. 


» 


A zis scurt: „Să le taie capetele!” Şi oştenii, cu săbiile, le-au retezat 


capetele. 
După aceea Orheianu a strigat: 
— Doamne, fă-mi şi mie dreptate! 


— Ce dreptate, jupine Stroie? 


— Dreptate pentru năcazurile mele, pentru risipa averii, pentru încălcări, 
pentru toate valurile care le-am suferit cu aceşti nemernici răzăşi! 


— Drept este, răspunse Domnul. Mai întăi se cuvine să ți se întoarcă 
hotarul pe care ţi l-am dat noi... 


— Măria ta! acela-i pămîntul nostru drept! a strigat atunci cu îndrăzneală 
şi îndirjire lonaşcu. 


— Aşa? grăi Vodă cu bunătate. Cine eşti tu? Apropie-te? 


— Acesta-i căpitenia, măria ta! a strigat Orheianu. Şi tatăl tău s-a 
apropiat. 


— Bine, zice Vodă cu linişte. Cum te chiamă? lonaşcu? Foarte bine! Află, 
lonaşcule, că pentru năcazurile lui, pentru risipa averii, pentru încălcări şi 
pentru toate valurile care a avut a le suferi din pricina voastră, i se cuvine 
lui jupîn Stroie, pe lingă ce i-am dat noi odată, încă o jumătate din ce v-a 
rămas vouă! 


— Mărite Doamne! a strigat atunci cu tărie lonaşcu: pentru această 
dreptate, Dumnezeu din cer îți va plăti!... 


Stroie s-a repezit spre el: 
— Mişelule! i-a răcnit; cum cutezi a vorbi cu Domnul tău? 


— Foarte adevărat, a zis Domnul; pentru cutezarea lui, bate-l cu 
buzduganul... 


Ş-atuncea i-a repezit Aron lui Stroie buzduganul persienesc în chip de 
diavol cu coarne ascuţite. Orheianu din zbor l-a prins de coadă, şi a împuns 
cu el în piept pe tatăl tău; apoi l-a trăsnit în frunte de trei ori de l-a 
însîngerat, şi iar l-a împuns cu coarnele ascuţite în luminile ochilor, şi iar 
l-a bătut cu măciuca în moalele capului! 


Aşa a căzut părintele tău, copilule, pentru dreptate... 
Bătrinul Mihu suspină amar şi tăcu. 


Tudor Şoimaru, care zăcea într-un fel de neclintire, zvicni dintrodată din 
locul lui, cu privirile înfrigurate şi galben la obraz. Prinse de braț pe 
moşneag, îl strînse, şi grăi c-o tulburare pe care nu şi-o mai putea stăpîni: 


— Uncheşule Mihu, iartă-mă!... 


Bătrinul îi mîngiia fruntea muiată de sudoare; nu-i răspunse, căci era de 
prisos. Copilul fusese deplin întors cu fața cătră adevăr: aceasta o simțea 
răzăşul. 


lar oşteanul, de şi ar fi voit să-şi mai reverse în cuvinte simțirea aprigă, 
care-i bintuia sufletul cu aripi zimțuite, sta fără putere de vorbă. Sta 
încremenit, i se aţintiră ochii, şi-n umbra chiliei strimte, i se arătă ieşind ca 
dintr-un mormiînt răzăşul care-i era tată, singerat la frunte şi cu ochii 
închişi. Era o umbră: plutea nedesluşită, cu mîinile încrucişate pe piept ca 
un Hristos. — Şoimaru gemu ca de suferință la vedenia aceasta, îşi scutură 
capul, îşi trecu mîna pe frunte şi pe ochi, — şi şi-o trase în jos muiată de 
lacrimi, ca de un sînge al mortului... 


Hirţoagele cele vechi 


oimaru se înfățişă cu bătrinul Mihu la Domnie cu trei săptămîni 

înainte de sărbătorile de iarnă ale anului 1613. Acolo ridicară 

plingerea şi înmînară lui Tomşa jaloba răzăşimii. Apoi, după ce 
din bunătatea Domnului se hotări soroc apropiat, uncheşul şi feciorul se 
întoarseră la Şoimăreşti cu mare nădejde, pentru a întruchipa credinţile şi 
mărturiile de trebuinţă. - Cu bătrinii şi cu preotul Ştefan, ţinură în biserică 
sfat, făcură cislă şi strinseră banii pentru cheltuieli. 


Cu trei zile înainte de praznicul celor trei mari ierarhi, sfîrşit de ianuarie, 
- Mihu, preotul şi Tudor viriră zloţii tătărăşti în chimiruri, îşi făcură cruce, 
se suiră în sănii şi porniră spre scaun, din mijlocul tuturor neamurilor 
adunate în preajma bisericii. 


— Să vă întoarceţi sănătoşi şi cu veste bună! le strigau cei mai bătrîni. 


Era o vreme lină, nu prea aspră, ş-un omăt de iarnă fără viscole. Cerul 
era senin şi codrii plini de promoroacă. Slujitorii aşezară bine sănețele 
încărcate şi dădură drumul celor trei săniuțe uşoare, cu cai iuți, pe calea 
lucie. Învălit în cojocu-i de oaie, Tudor îşi făcea socoteală dacă şi-a luat 
toate îndreptările în taşca de piele, şi cugeta ce vorbe alese să rostească în 
fața măritului divan: căci pricina era mare şi cuprindea averea tuturor 
Şoimăreştilor de față şi celor ce aveau să vie: erau mulți şi astăzi şi aveau 
să fie cu mult mai mulţi în viitor: era vorba de o încălcare de şase mii de 
fălci. - Clopotele de aramă ale cailor sunau cu putere, pe o întindere 


nemărginită şi albă, care părea pustie ca o ţară din visuri. 


După sfaturi la conace, îndoieli şi nădejdi întru dreptate, oamenii 
Şoimăreştilor ajunseră la laşi chiar în ziua de sărbătoare şi se înfățişară în 
ceasul al treilea al dimineţii, la curte. 


Tudor găsi numaidecît pe Biîrnovă, care era în mare cinste la Tomşa, şi, 
după ce se îmbrățişară, îi aminti în scurt pentru ce a venit. 


— Aţi căzut bine... zise Birnovă celor trei răzăşi, căci Vodă azi e în toane 
bune! Acum ascultă slujba la biserica Sfintul-Neculai! 


Şi poftindu-i în camera lui din Curte, le puse dinainte o gustare uşoară, 
ca de dimineaţă, şi începu a povesti lui Tudor ce întîmplări au mai avut loc 
în scaunul Iaşului şi ce schimbări s-au mai făcut. 


— Uită-te pe ferestruică, îl îndemnă el, ai să vezi oşteni proaspeți. 


Într-adevăr, în ograda împresurată de ziduri a palatului sur, pe sub bolți, 
umblau oşteni noi, cu straie strimte cu ceaprazuri şi căciuliți cu pene. 


— De aceea mă vezi şi pe mine aici... urmă Simeon. Aceştia sînt siimeni 
ungureni şi Vodă mi-a încredințat mie toată rînduiala lor. Le-a dat şi lor 
odăi lingă spătărie, şi, precum vezi, straie foarte mîndre... 


Popa Ştefan şi Mihu ascultau cu luare-aminte. 


— Vra să zică, întrebă răzăşul cel bătrin, Vodă Tomşa se găteşte de 
domnie lungă! 


— Dă! răspunse cu obişnuita-i filosofie înțeleptul Biîrnovă; parcă cine 
poate şti întimplările ceasului ce vine? Domnia lui Vodă Ştefan e-n mina lui 
Ahmet sultanul. 


— Va da Dumnezeu şi va sta... cuvintă preotul; căci după cît se zvoneşte 
în țară, e om cu priință pentru norod... 


— Da, aşa este... întimpină Simeon, însă e crunt, părinte; şi dintr-un 
cuvint varsă singe... De multe ori şi la ospeţe răpune capete boiereşti. Asta 
nu-i bine. 


— Aşa-i voia lui Dumnezeu... îngînă preotul clătinîndu-şi barba mare, 
albă. 


— Aşa s-aude c-a fost şi Lăpuşneanul... rosti Mihu bătrînul îndesat. Aşa 
a fost şi lon-Vodă. S-au pus cu paloşul asupra boierimii!... 


În curînd s-auzi afară zvoana alaiului domnesc. 


Bîrnovă, şi grăbiră întru întîmpinare. 


Răzăşii ieşiră cu 


Pe poarta deschisă intră Vodă, între boieri, falnic. Blana-i scumpă se 
revărsa pe crupa calului; gugiumanul de sobol cu trei pene de struț scînteia 


în soarele de iarnă. Cu mina 
înmănuşată galben ţinea friu de 
matasă albastră, cu lanț şi zăbale 
de argint. - Siimenii şi darabanii, 
înşirați înaintea bolților, stăteau 
drepți ca nişte stane de piatră. 
Domnul îi privi cu mulțămire. Apoi, 
între boieri, zări pe Birnovă şi 
înțelese că are a-i spune ceva. 


— Ce este, jupin Simeoane? îl 
întrebă vesel. 


— Măria ta, zise boierul; a venit 
căpitanul Tudor cu doi răzăşi din 
neamul lui şi se pleacă la mila şi 
îndurarea măriei tale, rugîndu-se 
de ascultare. 


— Unde-s? strigă Tomşa, şi 
repezindu-şi ochiul cel scînteietor 
în laturi, zări pe Şoimaru. Acolo 
eşti, căpitane Tudore? grăi el. 
Apropiaţi-vă!... 


Răzăşii se apropiară. 


— Acesta-i uncheşul meu Mihu, măria ta; ş-acesta-i părintele Ştefan... 
grăi Tudor. Şi pe rînd, alăturindu-se de scară, sărutară mîna Domnului. 
Măria ta, urmă cu îndrăzneală oşteanul, ne-am înfățișat, căci măria ta ai 


hotărît pe azi socorul! 


— Bine. Noi n-am uitat, căpitane Tudore, vrednicia ta, şi am credință că 
la nevoie vei şti să-ți pui pieptul iar... 


— Cu toate neamurile mele, măria ta!... rosti cu însuflețire Şoimaru. 


— Noi am mai ridicat steaguri pentru domnii noştri, întări, cu glasu-i 
aspru, Mihu. 


— Mazilii şi neamurile la domnia mea sînt în cinste... le zise Tomşa, 
zimbind. Te poftesc, căpitane Tudore, la masa mea, cu soții. Şi să poftească 
şi toți cinstiții boieri care i-am însemnat în izvod... 


Boierii din juru-i descălecară. Doi paici ţineau de frîu calul Domnului, şi 
armaşul Nicoriţă se înfățişă la scară. 


— Pricina voastră merge bine... îi şopti lui Tudor la ureche Simeon 
Birnovă. 


Şi trecînd pe sub gang intrară în odăile palatului. Tomşa avea Doamnă şi 
era om cu gusturi. Toată toamna intraseră la el, cu lucruri scumpe şi alese, 
negustori raguzani, greci din Levant, nemți de la Liov şi Cracovia, saşi din 
Bistriţa şi Sibiu. - Ş-acuma răzăşii treceau prin odăi frumos împodobite cu 
divanuri, măsuţe încrustate, covoare persieneşti şi oglinzi de Veneţia. 


Sufrageria cea mare n-avea podoabe. Avea numai icoane la răsărit. O 
masă lungă de stejar acoperită c-o față albă de pinze încheiate cu horbote 
se ridica în mijloc, şi-n juru-i erau rînduite scaune cu spătare. În capătul 
de apus sta jilțul Domnului, mai larg, mai bogat şi dăltuit cu înflorituri. 


Cînd se umplu încăperea, intră şi părintele mitropolit cu Vodă. Tomşa se 
încredință dintr-o privire că răzăşii lui sînt de față, apoi porunci să se aducă 
la masă. Boierii, de la logofăt, vornic şi hatman, fiecare după rang, se 
aşezară în dreapta şi-n stinga domnitorului, — iar mitropolitul, ridicîindu-se, 
se închină la icoane şi blagoslovi pîinea albă şi cele dintii gustări reci de pe 
masă. - După rînduială, spătarul, care era Irimia Suceveanu, se aşeză lîngă 
Vodă, cu sabia domnească atiîrnată de gît; şi armaşul Nicoriţă, la o poruncă, 
ceru mîncările calde, — şi medelnicerul se şi înfățişă cu tigăile acoperite cu 
capace... 


Era în cîşlegi, deci era vreme de petrecere. Şi pentru că Domnul avea 
gust să se veselească în ziua aceea, un taraf de lăutari începu a cînta cu 


134 


alăute, cobze şi naiuri. Cînd stătură ei, înălțară glas psalții de la 
Sfintul-Nicolae cel domnesc. 


Bătrinul Mihu nu spunea nici un cuvint. Plivea numai această masă 
bogată pe care el în viaţa lui încă n-o văzuse, era peste samă de uimit, însă 
se stăpinea şi stătea țapăn şi semeț la locul lui. 


Vodă întinse pocalul şi armaşul turnă vin. Cînd stăpinitorul duse 
băutura la gură, - trăsni năprasnic o puşcă în ograda Curţii, de se 
cutremurară zidurile. Siimenii şi darabanii hăuliră şi urară sub ferestre. 
Boierii se sculară şi rostiră cu umilință: - Să-ţi fie de bine, măria ta!... — 
Apoi începură a bea vin cu toții. 


„De aceea-i puţină dreptate în lume... se gindea răzăşul cel bătrîn; că cei 
mari o mînincă ş-o beau cu vinurile... Şi prostimea rabdă şi însetează...” 


Mesele lui Tomşa nu erau lungi. Domnul nou nu era nici mare mincău, 
nici beţiv. Se mulțămea c-o plachie de păsat şi c-o bucată de berbece fript, 
şi bea vin o singură cupă. Se sculară după un ceas de vreme, se închinară, 
şi Vodă se trase în odaia lui la puţintică hodină. 


— Ei, ce zici, uncheşule Mihu? întrebă Tudor. Te bucuri c-ai ospătat la o 
masă domnească? 


— Nu prea, băiete, căci am rămas flămînd... răspunse răzăşul. Acuma 
aştept pe Vodă la divan; poate dreptatea lui m-a sătura. 


— Vodă-i om ager... le zise Birnovă. Dreptate vă va da, şi pentru că o 
aveţi, şi pentru că Orheianu e fugar, şi pentru că vrea să aibă la apa 
Răutului un steag de călăreţi credincioşi. 


— Ai lui vom fi, rosti bătrinul; numai să ne aline amărăciunea! 


— Va fi lesne, căci eu văd că-i de partea noastră! zise bucuros căpitanul 
Tudor. 


— Nu aşa! grăi bătrinul. Nu dreptate cu părtăşie. Eu vreau să ne judece 
divanul şi Domnul după urice, după mărturii, după toată rinduiala, cu 
toată credința, căci dreptatea-i numai una pe pămînt, cum în cer e numai 
un singur Dumnezeu... 


În adevăr, cînd Domnul, după hodină, intră în spătărie şi ceru boierilor 
135 


să ieie parte la judecata pricinii, zise privind spre marele logofăt Ion Stircea 
care şedea din a dreapta lui: 


— Nu-i aşa, cinstite jupine, că cel ce nu se înfăţişează la judecata 
Domnului său, arată el singur prin aceasta că este vinovat?... 


— E foarte adevărat! şopti repede, în dosul Domnului, armaşul Nicoriță. 


— Deci, zise Tomşa, pentru ce nu s-a înfățişat la acest judeţ dumnealui 
jupîn Stroie Orheianu? 


— El e hiclean cătră Vodă şi hain cătră Moşie... grăi bătriînul Stircea, fără 
să privească la ochiul cel rău al Domnitorului. 


— Va fi judecat şi osîndit! strigă Tomşa. 


Boierii dădeau din cap în scaunele lor. Nu era de față nici un neam al 
Orheianului; toţi fugiseră, ori fuseseră tăiați din porunca noului Domn. Pe 
ei judecata intereselor altora nu-i durea. Aşteptau îndreptările răzăşilor, în 
linişte, şi ştiau că vor trebui să spuie şi ei ce va zice Vodă. 


Mihu şi Tudor ieşiră înainte şi lămuriră iar, — cum de la domnia lui Vodă 
Aron, pămintul lor pe nedrept a fost răşluit de boierul Stroie Orheianu. 
Domnul asculta cu barba rezemată în palmă, - şi cînd tăcu Şoimaru, 
rămaseră scîrțiind în condici numai penele de giscă ale diacilor. 


Vornicul de Țara-de-jos, Iosif Murgoceanu, ridică dintre umeri capu-i de 
leu cărunt. Era un boier bătrîn care fusese voinic şi tare în zilele lui. 


— Doamne! zise el; boieri dumneavoastră pricina aceasta mie nu-mi este 
necunoscută, căci răzăşii de pe Răut au mai pornit judecată ş-au mai venit 
cu jalobe, dar totdeauna au fost alungaţi... Este adevăr ce spun ei. 


Mihu aţinti uimit şi mişcat asupra boierului ochii lui străpungători. 


— Atuncea să le facem dreptate, grăi Vodă privind pe rînd pe boieri. 


Dar răzăşul cel bătrîn înţelegea să-şi dovedească altfel dreptatea lui cea 
tare. Făcu un pas înainte şi, desprinzind de la şoldul lui Tudor taşca de 
piele galbenă, o aşeză încet pe masa divanului. O desfăcu şi scoase cu 
luare-aminte şi c-un fel de evlavie uric după uric şi hîrtie îngălbenită după 
hîrtie îngălbenită. 


— Mărite Doamne, strigă el cu îndrăzneală, şi cinstiților boieri! Vă rog în 
genunchi să deschideţi şi să cercetaţi aceste îndreptări ale noastre. Aici este 
uricul nostru cel mai vechi, dincoace sînt întăriturile altor domni. Vrednicul 
logofăt de slovenie să le cetească şi să le mai tălmăcească o dată! Întindeţi 
mîinile şi pipăiți peceţile şi le vedeţi neştirbite, şi vedeţi şi mărturiile scrise şi 
întărite de vlădica de la mănăstirea Comana, - ale unor oameni vechi, 
dintre care unii au răposat, iar alții nu se mai pot purta. Din ele se vede că 
la cea dintăi pricină, cînd s-a pus grozav hatalm asupra noastră, pentru 
herghelia prinsă, — au venit mărturii minciunoase ş-a ridicat neadevăruri 
boierul împotrivă-ne! lar pentru a doua răşluire, poate-şi aminteşte şi 
cinstitul boier care s-a milostivit să ne ieie apărarea! 


— Atuncea răzăşii s-au sculat cu armele! zise cineva. 


— Cel care s-a ridicat a fost părintele meu lonaşcu, grăi deodată, 
înălțindu-şi capul, Tudor. Pentru dreptate s-a ridicat; şi boierul Stroie l-a 
bătut cu buzduganul şi l-a vîrît în pămînt! 


— Şi oare noi nu sîntem neamuri? se amestecă Mihu. Şi moartea lui 
lonaşcu n-a răscumpărat neascultarea noastră? Şi dreptul nostru nu 
rămîne tot curat? 


— Bine, grăi Tomşa, cu bunătate, să cercetăm toate hiîrtiile răzăşilor. 


— Doamne! zise iar Murgoceanu. Tot ceea ce spun răzăşii e curat adevăr. 
Boierul Stroie le-a luat cu sila moşia!... 


— În faţa lui Dumnezeu cel mare! zise şi popa Ştefan cu pătrundere, 
înălțind ochii la icoane: încredințez, măria ta, că mărturiile scrise şi legate 
sint făcute după ştiinţă şi după adevăr!... 


Cărturarii cercetară pergamentele. Vodă îşi întinse capul spre ele şi 
grăbiră şi boierii să-şi stringă buluc pletele în jurul lui Tomşa. Apoi se făcu 
sfat cu glas încet şi un diac, cu nas mai lung şi mai subțire decit al lui 
Nicoriţă, şi slab de părea că-i piele întinsă pe oase, — scrise cu slove mari şi 
cu cerdacuri hotărîrea de dreptate a răzăşilor din neamul lui Şoimaru. 
Această hotărire fu înşirată pe hîrtie scorțoasă şi o iscăli Vodă chiar pe loc. 
În ea scria toată pricina şi se arătă lămurit că se întoarce răzăşimii tot 
pămîntul, pînă dincolo de Murgeni, cu tot cu curtea boierului, care, de şi a 
fost clădită cu cheltuiala lui, pe vremea lui Vodă Aron, tot răzăşilor se 


137 


Tia i 2 a 9 > e 2 
sal Ea Ia ENT Cat x. 


i € - : a 
-i A N ESS > S zi A k 
e Sni A. é - J 5 E, bl aa 


cuvine. f 4 


Mihu asculta cu luare-aminte şi era mulțămit mai ales de lungimea 
hotăririi şi de pomenirea hotarelor, după uricul cel de la Alexandru-Vodă 
bătrinul. Pipăi şnurul şi pecetea verde, şi cel dintii îngenunche şi sărută 
mina lui Ştefan-Vodă Tomşa. 


Răzăşul prinde rădăcină 


înd se întoarseră cei trei răzăşi între neamuri, la Şoimăreşti, 

bătură din sănețe în semn de bucurie, şi popa Ştefan dădu 

poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii şi să tragă 
clopotele. Oamenii se adunară în grabă şi aflară pe părinte în odăjdii, 
slujind. Primiră vestea cea bună cu sufletele înfiorate de bucurie, — ş-apoi 
îngenunchiară, cînd preotul îşi înălță brațele şi murmură, cu fruntea 
plecată, o umilită rugă. 


— Oameni buni! Dumnezeu ne-a izbăvit! grăi el după aceea oftind. 


Şi toată răzăşimea, nebună de bucurie, cuprinse în braţe şi-ntre inimi pe 
Mihu şi pe Tudor şi-i purtă la casa cea mai încăpătoare, ca să prăznuiască 
cu toții, cu vin şi bucate, asemenea izbindă. 


Niciodată Tudor n-a aşteptat cu atita nerăbdare o altă primăvară a vieții 
lui. Dar veni austrul cel răsunător şi topi zăpezile; şi după ce sosiră 
cocoarele, căzu un călăreț vestitor de la Domnie, înştiințind satul că Vodă a 
rinduit pe starostele de Birlad să cunoască hotarele de demult după urice şi 
să aşeze iar bourii sfărimați. 


A venit starostele cu călărimea, a împlinit porunca Domniei şi s-a întors 
încărcat de daruri, ca o albină de miere. lar răzăşii au dat drumul vitelor în 
locurile cele vechi, au tăiat lemne de case din pădure, ş-au brăzdat locurile 
cele bune de lingă ape, din care dobindise avere şi osînză jupin Stroie 


Orheianu. 


— Doamne, copilule! grăi 
într-un rînd moşneagul, călărind 
alăturea de Tudor pe-un drum 
lăturalnic al moşiei.. Acuma poate 
să mă sloboadă Cel-de-sus: căci 
am ajuns ziua întru care am 
nădăjduit! 

Şoimaru privea gînditor 
întinderile,  înghițea mireasma 
jilavă a pămîntului - şi părea dus 
pe gînduri. 


— Nepoate! zise Mihu; eu te-aş 
întreba un lucru, dar să nu te 
superi... 


— Întreabă-mă, uncheşule... 
răspunse încet oşteanul. 


— Copilule,  întoarce-ți ochii 
spre mine şi spune-mi dacă n-ai 
nici o părere de rău în inima ta. 


— Părere de rău? Pentru ce? 


— Pentru dragostele tale. Cine ştie! Poate odrasla Orheianului a fost prea 


frumoasă, ca s-o poți uita... 


— Într-adevăr era frumoasă... vorbi zimbind Tudor. 


— Şi poate dragostea ta învie ca floarea după ger. Poate-i mai tare decît 
tot ce-ai putut găsi între noi. Căci patimile tinereţii lasă urme ca de foc... 


Tudor îşi opri calul şi privi ţintă la bătrin. 


— Uncheşule Mihu, grăi el, de ce-mi vorbeşti aşa? N-ai avut credință în 


mine? 


— Ba da. 


E E SS A A T 


DHEA DONN 
- = A. >” | m < 
sae Sai DT a Co! ITI 


— Uncheşule Mihu, dacă inima nu m-ar asculta acuma pe mine, cum am 
ascultat-o altădată eu pe ea, — mi-aş smulge-o din piept ş-aş zvîrli-o la cîni! 


— Cuvîntul tău e tare... zise Mihu zîmbind. Însă văd că trece vremea şi tu 
n-ai ochi pentru alte buze rumene, de care s-or mai fi găsind pe lume, şi de 
care se mai află poate şi-n jurul tău... 


— Asta-i mai greu, uncheşule... Altă femeie nu-mi va mai fi dragă... 
— Hm! atunci, copilule, încă nu te-ai tămăduit deplin... 


— Ba da, strigă c-un fel de mînie oşteanul. Inima e-a mea; o simt ş-o 
cunosc. Ce-a fost a trecut! 


Bătrinul plecă fruntea şi suspină, cum îi era obiceiul la gînduri de 
amărăciune. 


Tudor strecură o privire neliniştită spre el. - Va fi avînd oare dreptate 
bătrînul? Încă n-a prins destulă rădăcină între ai lui? Îl cearcă dorurile lui 
de pribegie? Îl împunge încă în inimă amintirea dragostei? Se temea parcă 
el singur să-şi dea samă ce vint începe să adie peste el. Simțea numai, după 
ce se deschisese asupra lumii lumina primăverii, că-l cuprinde o nelinişte 
nedesluşită. - Cu toate acestea parcă-şi da destul de bine sama că o 
întilnire nouă cu Magda n-o dorea decît ca s-o ardă cu ochi de miînie. 
Începea s-o amestece în inima lui pe fată cu tatăl ei, care era mare şi umflat 
numai de păcate şi de venin! 


Şi-n cugetul lui, amintindu-şi de cuvîntul de îndoială al bătrinului, — 
deodată se ivi o înțelegere. De asta-l bănuise Mihu că nu mai are ochi 
pentru altă femeie: pentru că adesea, pe la pirleazul din fundul livezii, de 
cînd înmuguriseră merii, intra o fată măruntă, cu pielita smadă şi cu ochii 
negri. Avea sprincene codate. Gura-i era cam mare, dar plină şi rumănă, 
înflorită totdeauna de dinți mărunți şi albi, ca de-o veselie. — Asta-i o 
strănepoată... zisese Mihu. E copila lui Savin... 


Şoimaru se întoarse în şa cătră uncheş şi-l întrebă deodată: 
— Cum o chiamă? 


— Ce este? răsări bătrinul. De cine vorbeşti? 


— Întreb de fetița lui Savin, care trece din cînd în cînd pe la noi... 
141 


— Aşa? grăi bătrinul şi începu a ride pe sub mustață. Vorbeşti de Aniţa... 
Nici nu înțelegeam ce vrei să spui. 


— Aniţa o chiamă? 


— Da. Pe asta erau s-o fure odată tatarii, cînd era de cinci ori şase ani, şi 
cînd s-au abătut ei prin părțile noastre la pradă... dar s-au răzgîndit pentru 
că era urită ş-avea o gură cam mare... 


— După cît am văzut eu, zise Şoimaru, n-au avut cuvint: ar fi trebuit s-o 
fure... 


— Aş! nu! răspunse bătrinul. E-o urită!... 
Atunci băgă de samă Tudor zîmbetul viclean al moşneagului şi tăcu. 


— Hm! se gîndea el totuşi; de ce-o fi trecînd aşa de des fetița lui Savin 
prin livada noastră?... 


A schimbat în două rînduri cu ea cîte două vorbe. O dată se ducea să 
caute nişte boboci rătăciți... Acuma se-ntoarse Mihu şi-l întrebă: 


— Ai vorbit vreodată cu diînsa? 


— Da, răspunse Şoimaru aproape fără să-şi deie sama ce spune. A doua 
oară zicea că se duce să întrebe de-o sită deasă la ninaşa... 


— Cum? 
— Îmi spunea unde se duce, răspunse Şoimaru cu nepăsare. 


— Ce au şi fetele acestea cu sitele dese şi cu drumurile la nînaşa!... 
îngină moşneagul. 


Cînd se întoarseră în sat, se opriră la casa bătrinească şi risipită a lui 
lonaşcu, unde cărăuşi adunau lemn nou. Descălecară şi statură o vreme de 
vorbă cu meşterii care-şi pregăteau bărzile, sfredelele şi cuiele de lemn. Un 
fintinar, cu picioarele goale şi încins peste cămaşa udă cu fringhie de tei, 
curăța fintina părăsită. 


— Eu socot că la toamnă ai să te poți aşeza în casa părintească... îi spuse 
Mihu. 


Pe urmă intrară în livadă, unde bătrinul încă din mustul omătului 
142 


hultuise cu mlăzi bune pădureţii de măr şi păr risipiţi în toate părțile. 
Amîndoi cercetară mugurii, care porniseră - şi, stind cap lingă cap, se 
bucurau de creşterea vieţii într-un sîmbure de verdeață şi de roadă viitoare 
a unui pom uriaş, închisă numai într-un muguraş. 


De ce ridicarea casei părinteşti ş-a livezii părăginite îl înduioşau astfel ca 
pe un copil? Şi de ce uncheşul Mihu îi vorbea întruna de ele şi-l aducea 
necontenit acolo, ca la un izvor de viață vie? Vicleşugul moşneagului 
deodată i se lămuri cu desăvirşire, - dar vedea în el atita adevărată 
dragoste, încît îl cuprindea o milă nespusă! 


— Îţi place cum se ridică toate, copilule? întrebă încet moşul. 


Tudor răspunse dînd din cap. N-avu cînd vorbi: căci în fundul paraginei, 
între plete de cătină, deodată zări pe Aniţa, cea care era să fie furată de 
tatari. Sta neclintită şi-l privea cu luare-aminte. 


Boierii se burzuluiesc împotriva Tomşei 


itarea este leac al multor dureri pe pămînt; dar nu toate sufletele 

oamenilor sînt ca apele care se tulbură, fac crețuri şi se 

zbuciumă în furtună, iar apoi s-alină şi-ntind un luciu curat, ca 
şi cum în veci nimic nu le-ar fi răscolit. Uneori durerile aprige lasă pe urma 
lor o drojdie de otravă: sînt suflete care cu greu se lămuresc. Aşa era 
sufletul lui Tudor Şoimaru. 


Era încă în el o nehotărire ş-o suferință. Cînd vedea în lumina amintirii 
pe Magda, se încrunta, şi era bine încredințat că, dacă i-ar fi răsărit din 
pămînt, ar fi ridicat pumnul s-o zdrobească. Uneori însă Magda aceasta îi 
zimbea. Vremea, cu toate acestea, ajutată de moşneagul cu barba tuşinată, 
îl scotea la un liman nebănuit de el. 


Ogorul lui rodea şi livada înflorea. Vitele lui murgi sunau din tălănci la 
imaş, şi mînzii zburdau în ceair. Cunoştea acuma bine toate hotarele 
mindrei moşii bătrineşti. Era în frunte totdeauna la adunările răzăşimii şi la 
cislele lor. 


Asculta cu luare-aminte slujba cu voce înceată a părintelui Ştefan, şi 
adeseori se oprea în picioare, cu capul plecat adînc, lingă mormîntul lui 
lonaşcu şi al Anisiei. Se amesteca în certurile şi împăcările neamurilor, şi 
c-o îndirjire de adevărat răzăş se scula împotriva pribegilor hoţi de vite care 
treceau Nistrul în nopţi furtunoase. 


Petrecu la clăci, la nunți, la botezuri şi se întristă cu rudele la căpătiiul 


morților. Se ridicase în el boiernaşul de țară, răzăşul care ține de neamurile 
144 


lui ca albina de matcă. Şi nici nu-şi da încă el bine samă cum, trecînd 
vremea, ajunsese stăpînit, de şi era căpitenie a tuturor răzăşilor de la Răut, 
şi cum mortul cel ucis de buzdugan subt Aron-Vodă, de şi era îngropat şi 
putrezise în sicriul lui, se înălța ca o umbră din mormînt, nesimțită, dar 
stăpinitoare. 


În jurul lui umbla ş-o dragoste îndrăzneață care, de şi nu-i tulbura 
somnul şi zilele, îl învăluia într-un farmec plăcut. Aniţa se încrucişa 
totdeauna cu drumurile lui. Era o dragoste îndirjită şi stăruitoare. — Tudor 
socotea pe fata lui Savin drept o copilă, dar copila aceea avea o pieliță 
smadă şi ochii adinci, şi visa în toate nopţile la el. 


Domnia lui Tomşa se prelungea; căci pe vremea aceea, dacă petrecea un 
an de linişte, Vodă se socotea fericit şi benchetuia, şi socotea anul nou ca o 
facere de bine a soartei. Şoimaru, la porunca stăpînirii, de multe ori se 
repezi călare pînă la laşi. De-acolo îl trimetea Domnul la hotarul 
muntenesc, ori cătră Hotin, în fruntea unui steag de curteni. lar cătră iarna 
anului 1614, căpitanul Tudor Şoimaru se înfățişă la porţile Iaşului cu 
călărime răzăşească, ridicată de pe Răut. Şoimăreştii voiau să împlinească o 
datorie cătră Vodă Tomşa: şi veneau să facă trei săptămîni în slujba 
Domniei, pentru împliniri de biruri şi podvezi. 


În acel timp Tomşa stătea bine în scaun, însă boierii erau în suferință şi 
în mare nemulțămire. Asemenea Domn fără priință pentru drepturile lor, şi 
fără cinste pentru obrazele lor alese, încă nu pomeniseră ei. Prea mulți 
oftau acuma după plăcuta vreme a domniei lui Irimia, care a fost cu fală, cu 
laude pentru boieri şi cu cinste, cu nici o scădere în drepturile lor. Căci 
fiecare îşi ocîrmuia satele şi pămînturile după socotinţă, — şi nu îndrăznea 
prostimea să se obrăznicească într-atita, ca în această vreme de scădere. Şi 
mai ales le era lor înfricoşare de năravul cel rău pe care-l avea acest 
Ştefan-Vodă: că la el viața unui boiarin era ca a unui om de rînd. Suduia şi 
zdrobea cu mare uşurinţă. Şi pe lingă asta moartea cea fără dreptate era şi 
ruşinoasă peste samă: înțepa pe un boier alăturea c-un mojic de rînd, tilhar 
la drumul mare. 


Cu multe scrisori viclene trimese peste hotar la leşi, izbindise să aducă 
din boierii fugiți la văduva lrimiei. Dar cum se împlini o duzină de berbeci, 
cum avea el obicei să zică, lancul Ţiganul ieşi în curte ascuțindu-şi cuțitul 


ToL Pa a e 25 ERA 
IE TA N AAS 


3 + JOS ra) 
4 A ED > S zi A k 
e Sni A. é - J r a 7 SE, a i Er 


şi, cam ameţit de băutură, strigă de jos rînjind cătră Vodă, care sta la 
fereastră: — Doamne! ai adunat berbeci graşi. Nu porunceşti să-i înjunghii? 
— Şi vorba gidelui s-a împlinit curînd, căci ochiul cel fugar al lui Tomşa 
iubea să sclipească spre singe. 


În drumurile lui la Iaşi, Şoimaru simţi şi auzi de la Bîrnovă că boierii se 
frămîntă, şi că Tomşa rămîne tot cu mai puțini credincioşi în preajma lui. 


Veşti umblau pe la boierii care stăteau la ţară, poftindu-i la sfaturi la 
Birlad, la Focşani ori la Suceava. Unii pribegiră şi peste hotar şi ajunseră cu 
lacrimi la picioarele Doamnei lui Irimia, cerindu-i autor. 


La începutul primăverii anului 1614, cînd se încheiau codrii, căzu la 
Şoimăreşti oaspete grabnic de la laşi. 


Şoimaru tocmai ieşea de la biserică, între răzăşi, căci se nimerise să fie 
într-o duminică: Lie îi sosi întru întîmpinare chiar lingă morminte, unde se 
aprindeau candele morților. 


— Stăpîne, îi zise el încet, a sosit de la Domnie, trudit şi frint de drum, 
boierul Simeon. 


— Ce este? De ce? întrebă răsărind Tudor. 


Dar Lie nu putea şti nimic. Oşteanul se uită în juru-i să vadă dacă-l 
bagă în samă cineva, apoi se trase cătră poartă şi porni repede spre 
gospodăria lui. Doi cai albi de spumă răsuflau încă greu la cheutoarea casei 
şi Ispas sta pe prispă dinaintea lor. 


— Ce este, Ispas? întrebă Tudor neliniştit. 


— Bine, pace... — răspunse slujitorul, luînd cu palma de pe frunte 
sudoarea şi scuturînd-o la pămînt. Am venit ca vîntul. Am socotit c-au să 
crape caii... Dar n-au crăpat... adăogi el rizînd. 


Şoimaru se repezi în pridvor; şi-n uşă îl întimpină cu brațele deschise 
Biîrnovă. Se sărutară, apoi intrară tăcuți în odaia îmbrăcată, cu scorțuri şi 
ştergare. Acolo deodată se întoarseră unul cătră altul, - şi Şoimaru, 
apucînd pe prietinul lui de mînă, îi zise scurt: 


— Ce este? Vine Moviloaia, cu leşii? 


— Încă nu, răspunse Bîrnovă. 


— Atunci se burzuluiesc boierii. 
— Da. Asta este! 


Şoimaru îşi aşeză prietinul pe divanul cu saltea moale de lină şi strigă 
spre Lie să scoată vin din pivniță. Apoi stătu gînditor şi zîmbind cătră 
Bîrnovă, pînă ce Lie aşeză ulciorul şi paharele mari, verzi. 


— Vezi de-ţi cinsteşte şi tu pe Ispas... îi zise el rizind. Apoi, turnînd vin în 
pahare şi ciocnind, grăi: 


— Ei? acuma am rămas singuri. Răcoreşte-te cu acest pahar şi spune. 


— Ce să-ți spun? îl întrebă înțeleptul Simeon. Ce am avut de spus, ţi-am 
spus. Mai întăi trebuia să răsuflu şi să mă bucur că te-am văzut. - Ah! 
urmă el oftînd. În lumea asta sînt puţini oameni în care poţi avea credinţă. 
Eu socot că un om în viață nu-şi poate face decit trei prietini. Unul poate 
moare. Pe altul poate-l apucă nebunia dragostelor. Dar unul tot îi rămîne. 
Aşa, eu îndată ce am ajuns la tine, mă simţțesc mai împăcat, căci am ajuns 
la prietinul meu cel adevărat... 


— Ce este, frate? îl întrebă cu oarecare mirare Şoimaru. Nu-i fi şi tu 
prigonit de Tomşa şi nu te vei fi ridicînd împotriva lui? 


— Nu. Va fi fiind Tomşa om spulberatic şi sîngeros, dar a făcut multora 
dreptate şi mi-a făcut şi mie. Mi-a dăruit pămînt şi m-a acoperit cu daruri şi 
bunătăţi... Şi tocmai, văzînd eu acuma că se stirneşte un vînt rău de cătră 
miazănoapte, căci boierii sînt legați cu Doamna Elisabeta, - m-am uitat în 
juru-mi şi n-am găsit nici un om în care să am credință... Am venit la tine. 


— Cum? Domnul e chiar aşa de singur? 
— Nu, dar are să rămiie singur. Şi pe prostime nu se poate bizui. 
— Şi de-aceea ai venit? 


— De-aceea... 


Şoimaru rămase gînditor. Apoi se sculă, cu fața gravă, şi sărută pe 
Biîrnovă. 


— Frate, ai făcut bine... îi zise el cu tărie. 


După ce mai băură un pahar de vin, Simeon lămuri cum stau treburile. 


— Noi am avut ştire, grăi el, încă de la Crăciun, că boierii ţin sfaturi. Dar 
Vodă ridea. Zicea că el nici grijă n-are: că i-a făcut miei, aşa de straşnic a 
băgat groaza într-înşii. Zicea: l-am cuminţit! — Eu i-am spus cuvînt înțelept, 
pe care l-am auzit şi de la tata, că boierii nu se liniştesc şi nu se cumințesc 
niciodată... Şi-ntr-adevăr, alaltăieri ne aduce ştire Nicoriţă Armaşul cum că 
boierii se sfătuiesc în taină să dea jos pe Vodă... 


— Nicoriţă? El de unde ştie? 


— Hm! Armaşul s-a făcut că-i de partea lor. Nicoriţă e şiret mare — şi vrea 
să steie la loc bun, ori de-a izbîndi Vodă, ori de-or izbindi boierii. Dar face 
rău; el nu cunoaşte că stă în locul unde se bat munţii în capete! 


— Ei? 


— Ei, Vodă, cînd a auzit asta, a ridicat din sprinceană, pe urmă s-a 
supărat grozav. Striga cu turbare şi se bătea cu pumnu-n piept şi nu-i 
venea să creadă că boieri mari de casa lui, pe care i-a miluit, vor să-l 
dărîme şi să-l piardă. Căci se află printre ei Beldiman logofătul şi hatmanul 
Sturza, oameni pe care Tomşa îi socotea cu credință în veci. Şi-ndată m-a 
chemat pe mine în taină şi m-a pus să-i jur credință pe evanghelie... Eu 
i-am zis aşa: Doamne! sînt doi oameni în țară, în care poți avea credință 
deplină: eu şi căpitanul Şoimaru, care-i stăpîn pe părțile Orheiului. 


— Şi ce-a zis Vodă? 


— Vodă m-a îmbrăţişat şi m-a crezut, căci cunoaşte el glasul care 
porneşte de la inimă. Şi îndată mi-a poruncit să iau darabanii şi siimenii cu 
căpitanii lor, să calc şi să prind pe toți boierii din laşi. Dar ne-am trezit 
tîrziu. Boierii se sculaseră şi fugiseră. Şi Nicoriţă mi-a adus răspuns cum că 
s-au întrulocat la Hirlău, la vistiernicul Boul, ş-acolo aşteaptă pe alți boieri 
de țară şi mazili şi tot adună oameni... Cînd am purces într-acoace, am 
auzit că ar fi tras de partea lor cu bani şi pe căpitanii lui Mihai-Vodă. Am 
făcut eu socoteală că pînă într-o săptămînă n-au să se poată întări, i-am 
spus lui Vodă, şi m-am repezit în taină la tine... Trebuie să vedem ce-i de 
făcut. 


— Dar oştenii vor fi cu credință? întrebă Şoimaru. 


— Deocamdată da, - pentru că Domnia are bani şi-i îmbracă în straie 
bune. Ş-apoi Tomşa s-a purtat totdeauna bine cu dînşii şi ei îl țin de oştean 
bun. Cînd am plecat, sfirşi Birnovă, Vodă pusese crainici să strige în tirg şi 
prin sate că chiamă pe tirgoveţi şi pe mojici în leafă... 


Tudor îi luă vorba din gură: 
— Preciît văd, grăi el, nu-i loc de întirziere. 
— Nu. Mai zăbovim cît oi dormi eu un somn. 


— Aşa. Şi eu trebuie să grăiesc două vorbe cu uncheşul Mihu şi să 
bucium oamenii. Mîni în zori pornim la laşi cu toată călărimea noastră 
orheiană. 


Ca şi cum ar fi dat el un semn, se văzu ceva umbrind la ferestre şi glasul 
îndesat al bătrinului Mihu se auzi chemînd pe Lie. Îndată intră bătrînul în 
odaie şi se închină cu bun-venit cătră boierul Simeon. 


— Oaspeți de la Iaşi, grăi el; ne bucurăm căci ne sînt fraţi... Dar de ce 
sînt caii în spumă?... 


Cei doi prietini schimbară o privire de înțelegere zimbind de pătrunderea 
moşneagului. Apoi Şoimaru îndată lămuri pe bătrin despre buntul boierilor. 


— Aşa? îngînă bătrinul si începu a-şi minca repede cu dinţii fire mai 
lungi din barba-i tuşinată. Aşa? se scoală boierimea împotriva Domnului 
său? Ridicindu-şi ochii împungători, îi aţinti asupra lui Tudor. 


— Ce-ai hotărit, fiule? întrebă el. 


— M-am gîndit să scol satele noastre şi să bucium şi cătră alți orheieni. 
Vodă Tomşa ne-a fost ca un părinte... 


— Drept cuvint... zise moşneagul plecînd capul. Porunceşte şi se vor 
scula... Mă duc să dau de veste... 


Simeon privea cu oarecare mirare la supunerea lui Mihu. Supunerea 
aceasta poate era părută; dar moşneagul înțelegea că vine vremea să se dea 
în laturi, deoarece Şoimaru prinsese adincă rădăcină pe groapa lonaşcului. 


Curînd se auzi bătind la biserică clopotul de primejdie, rar, numai într-o 
dungă. Şi cînd, după o jumătate de ceas, cei doi prietini ieşiră în uliţă, văzu 
răzăşimea sosind de pretutindeni. Clopotul avea o chemare sinistră şi 
oamenii, răsărind cătră biserică, se priveau cu ochii mari şi întrebători: 


cunoşteau ei din vechi semnul acesta. 


Şoimaru, încins cu sabia, îşi înălță capul dinaintea uşilor împărăteşti şi 
vorbi rar, arătînd spre Birnovă, despre vestea sosită de la Iaşi. 


— E-n primejdie, strigă el apoi ațițat, - Domnitorul nostru, care ne-a 
făcut dreptate şi ne-a întors moşia bătrinilor! Deci să ridicăm steagurile 
noastre de răzăşi credincioşi şi să batem peste măsele pe cei care calcă în 
picioare credinţa jurată!... 


Bîrnovă îl cunoştea de oştean bun şi viteaz pe Şoimaru, - dar acum îl 
auzea grăind c-un glas greu şi-l vedea privind cu ochi ca de oţel: avea ceva 
din îndirjirea lui Mihu bătrinul... 


— Trăieşte între răzăşi colțoşi şi aprigi ca mistreţii, şi-i din neamul lor... 
se gîndi boierul zimbind. 


Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. Unul întrebă: — Cînd vom 
pleca? 


Şoimaru ridică mîna dreaptă în sus: 


— Fraţilor! strigă el. Dacă se surpă Ştefan-Vodă, care-a fost cu priință 
cătră norod şi dacă vine văduva lui Movilă, cu toți boierii ei şi cu jupiîn 
Stroie al nostru, - apoi e vai şi amar. Au să țipe şi pruncii din sînurile 
maicelor lor! De mai dinainte putem să ne săpăm mormintele!... 


— Mergem! mergem! urlară deodată răzăşii cu minie, înălțind în sus 
cuşmele. Du-ne la Iaşi! 


— Atunci coboriți sulițele din coardă, strigă Şoimaru şi încingeţi săbiile! 
Prindeţi caii şi puneţi la oblincuri merinde pe o săptămînă. Am să numesc 
eu olăcari care să vestească şi satele celelalte. Să se ştie: dacă se duce 
Ştefan-Vodă, e primejdie! Tot Orheiul şi Soroca trebuie să-şi puie capetele 
pentru el. Să se aprindă focurile şi să se deie şfară în ţinut... 


Răzăşii ieşiră fierbind. Toţi purtătorii de arme se repeziră să se gătească. 
Pe movilele cele mari din zări aprinseră focuri, cum căzu amurgul, şi Mihu 
cu alți bătrîni porniră călări spre alte sate ca să le scoale şi să le facă vînt 
după Tudor, spre scaunul lui Tomşa. 


Ce poate spune o fată neştiutoare 


îrnovă căzuse de oboseală într-o odaie şi dormea. Tudor Şoimaru 

ieşi să-şi vadă calul şi porunci lui Lie să-i ascută paloşul şi 

jungherul şi să revizuiască toate curălăriile. Trecu apoi în livadă, 
ca să mai vadă pomii cei tineri în lumina asfinţitului, căci, cine ştie, îşi 
cunoaşte plecarea, dar pe ceasul sosirii numai Dumnezeu era stăpin. Putea 
chiar să nu se mai întoarcă. 


Fusese o zi caldă de început de aprilie şi paseri încă zburau şi țiriiau sub 
cerul senin. La asfinţit, erau aburi şi pulberi de foc. 


Şoimaru stătu un timp privind la toate. Se gindea la cele ce-i spusese 
Biîrnovă, — şi parcă avea o teamă că ajutorul lui va veni prea tirziu. 
Înţelesese că de stăruința în scaun a lui Tomşa şi de zdrobirea şi de 
alungarea desăvirşită a Movileştilor atirna liniştea lui viitoare şi aşezămiîntul 
neamului şoimăresc, aşa cum voise pieritul de buzdugan, cel ce i se arăta 
din cînd în cînd, ca o fantasmă, în piclă de sînge. 


Se auzeau în sat din vreme în vreme izbucniri de glasuri şi nechezări de 
cai. Pe movila Braniştei un foc se aprinsese şi lucea ca un luceafăr în 
liniştea amurgului. 


Oşteanul se îndreptă spre casă. Dar cînd să calce pragul, îi răsări înainte 
Aniţa fata lui Savin. 


— Bădiță Tudore, te-am căutat, îi zise ea gifiind uşor. Am intrat în odaia 
152 


cea mare ş-am găsit pe boierul de la Iaşi dormind. Dincoace nu era 
nimeni... 


— Ce vroiai să-mi spui, Aniţă? întrebă Tudor, fără s-o privească. Eu eram 
în grădină. 


— Da, mi-am închipuit. Nu voiam să-ți spun nimica. Dar ţi-am adus 
pitele de drum şi brinza. Noi am copt azi. Şi a trecut pe la noi moş Mihu şi 
ne-a spus că ridici călărimea ca să baţi război la laşi cu boierii care au 
viclenit pe Vodă. Văziînd pitele proaspete, mi-a poruncit să îngrijesc de 
merindea dumnitale. Eu ţi-am adus din bielşug;: Lie are să găsească toate în 
trăistile pe care le-am aşezat sub masă... 


Vorbind, cu capul puţin înclinat pe un umăr, se uita c-un fel de teamă la 
Şoimaru. 


— Bine, zise oşteanul, înturnînd ochii spre ea. Îţi mulțămesc, Aniţă. 
— Trebuie să te îngrijim, îl lămuri fata, căci eşti singur şi n-are cine... 
Voia să plece. Şoimaru-i zise: 

— Nu intri puţin în casă? 


— Credeam că-ţi fac supărare... răspunse cu blindeță fata. Acu ai alte 
treburi. 


— Tot plec mini în zori... vorbi Tudor. Şi trebuie să te îmbrățişez şi să te 
sărut pentr-o facere de bine. 


El începu a ride. Fata îngălbeni; dar umbra înserării începea să se 
întărească şi Şoimaru nu putu băga de samă tulburarea ei. 


Intrară în odaie şi fata zise încet: 
— Atunci sărută-mă, bădiță Tudore... 


Tudor o cuprinse de umeri şi-i sărută ochii cu gene moi. Ea oftă şi se 
aşeză pe-un scăunel cu trei picioare, lingă vatră. Tudor se aşeză mai în 
lumină, lingă fereastră. 


— Acolo am pus merindea... — zise fata, arătînd cu degetul masa. Pe 
urmă îndată adăogi: Cît ai să stai la oaste, bădiță? 


153 


— Asta nu se poate şti... răspunse oşteanul. Poate mă-ntorc săptămîna i 
viitoare, şi poate nu mă mai întorc... 


Ea suspina în colțul ei. Apoi întrebă iarăşi: 

— Îţi pare rău că pleci de la noi? 

— De ce să-mi pară rău? răspunse Şoimaru. Ne ducem la datorie. 

— Aşa este! Vodă Ştefan ne-a făcut dreptate: aşa zicea uncheşul Mihu. 
— Dar ție-ți pare rău că mă duc? o întrebă Tudor zimbind. 

— Îmi pare rău... şopti copila, dar ce pot face? Trebuie să te duci... 


Şoimaru ştia de dragostea fetei de multă vreme, dar o copilă neştiutoare 
are totdeauna visuri care pier. Şi el pe Aniţa o socotea ca pe o păsărică, cu 
puţină minte, care se învăța la zbor subt ochii lui. 


— Bădiță Tudore, grăi deodată fata din umbra ei. E adevărat că pîn’ a nu 
te întoarce la noi, dumneata ţi-ai petrecut anii prin străinătăți? 


— Aşa este. 

— Acolo sînt, cum s-aude, cetăți păzite de soldați îmbrăcați în fier. 
— Şi asta e adevărat. 

— Ş-ai fost pînă la sfirşitul pămîntului? 


— Într-adevăr, la marea cea nemărginită, în ţara talienilor ş-a franțujilor, 
se sfirşeşte pămîntul. 


— Atunci ai fost departe... murmură fata... Eu auzeam aşa, cînd mă 
ridicam copilă, că este un neam al nostru prăpădit prin lume şi umblind pe 
la toate limbile pămîntului, ca Alexandru Machedon... 


Şoimaru începu a ride. 


— Nu ride, bădiță, zise repede fata. Bunicile mele mi-au povestit multe şi 
ştiu şi eu ceva... Spuneau că şi la noi odată era țara mai aşezată şi erau 
voievozi care au biruit pe turci şi tatari. Se zice că din neamul nostru a fost 
demult un oştean vestit, Mirza, înaintea căruia şi Vodă se închina... 
Spuneau bătrinii ce războaie a purtat, cum a stat închis la Cetatea Albă, ş-a 


154 


tăiat pe ieniceri ş-a fugit... Toate le ştiu, ş-am să ţi le spun eu odată... Şi eu A 
cugetam aşa la el şi-mi închipuiam că tot aşa vei fi fiind şi dumneata care 
umbli pe la toți craii, şi ai văzut lumea largă, şi te-ai bătut într-o sută de 
războaie... Eu am auzit că într-o sută de războaie te-ai luptat. Aşa este? 


— Aşa este, încuviință Tudor zimbind. 
— De-aceea ai fost atit de întunecat şi crunt... 
— Cum? Aşa ai crezut? A fost o părere. 


— Ba nu. Dumneata pe mine mă socoteşti o copilă neştiutoare, dar eu 
toate le bag în samă. Ştiu eu că nu din pricina războaielor erai întunecat. 


— Atuncea de ce? 
— Dumnitale, bădiță, ţi-a fost dragă o fată frumoasă. Aşa am auzit!... 


Tudor ar fi vrut să ridă; dar era izbit de ciudatul glas al fetei: spusese 
uşor cuvîntul, dar parcă sunaseră în el lacrimi. 


— Nu-i adevărat! zise el tare. Cine ţi-a spus? 
— Nu mi-a spus nimeni. Am înţeles eu... 


În odaie se făcuse întuneric, şi Tudor vedea lucind în umbră ochii Aniţei. 
Se sculă în picioare nedumerit şi păşi cătră ea. 


— Apoi eu mă duc! zise fata ridicîndu-se din colțul ei. 

Aşteptă o clipă. Şoimaru era mişcat. 

— Vină să te mai sărut o dată pe ochi pentru merindea ta, vorbi el. 
— Vin răspunse ea; ca să nu mă uiţi cit vei fi departe!... 


Se lipi de pieptul lui; dar îşi feri ochii; şi-l arse prin întuneric gura ei, pe 
care fata i-o dădu scurt şi din fugă. Oşteanul se trezi singur, rizind, căci 
Anița se strecurase pe uşă ca un şarpe. 


În odaia tăcută, umplută de întunericul serii, stătu multă vreme gînditor. 
După aceea începu a se plimba domol de la uşă cătră fereastra care da în 
livadă. Din cînd în cînd se oprea şi asculta un vînt uşor ce se strecura pe 
sub streşina casei şi susura la cercevele. — Într-un timp se trezi rizînd, 


155 


şi-ndată se opri ca spăriat, de sunetul unui glas străin. 


Lie intră c-un cărbune-n cleşte şi aprinse lumînările. leşi şi se-ntoarse 
iar, cu armele, pe care le rîndui pe masă. 


— Uită-te sub masă... îi zise Tudor. Sînt două trăisti cu de-ale gurii. Să le 
legi la oblincul tău... 


Lie trase trăistile şi se minună de greutatea lor. 

— Aici trebuie să fie lucruri bune... rînji ei. Cine le-a adus? 

— Dar tu n-ai văzut? 

— Nu. Eu trăgeam cuțitul şi sabia pe piatră... Mai nainte am isprăvit! 
— Le-a trimes uncheşul Mihu... răspunse cu linişte Şoimaru. 

După ce plecă Lie, nu simți deloc nevoia să se culce şi ieşi în pridvor. 


Se auzea, departe, cătră Nistru, un bucium cu jalnice şi moi adieri, — şi 
focul de pe movila Braniştei clipea, creştea, părea că se apropie şi se 
depărtează. Uneori învăluirea vintului stingea sunetele de bucium, - şi 
Şoimaru le simțea numai în gînd şi-n suflet, pînă ce iar năşteau în 
văzduhul depărtării. 


Adormi tîrziu şi greu. - Şi abia se cufundase în somn şi simți pe umăr 
braţul lui Lie. 


— Stăpine, scoală, zise el; se adună la poartă călărimea! 


Răcorit de apa rece şi de vintul zorilor, se sărută cu bătrinul Mihu, apoi 
privi în juru-i, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. 


— Ce te uiţi? Sînt gata toţi, îi răspunse uncheşul, dar ceilalți te aşteaptă 
în hotarul Murgenilor. Cînd se face ziuă, îi poţi număra după izvod. Au să-ți 
mai iasă-n cale şi de la Roşia, de la Nagiîţeni şi Valea Lungă şi din alte părți. 
Alţii au făgăduit să te calce pe urme... Eu socot c-ai să duci lui Vodă Ştefan 
un ajutor de două mii de oameni. 


— Vodă are să-i răsplătească pe toți din haznaua lui! observă Bîrnovă. 


— Le-am spus, grăi Mihu. Aşa mai uşor am ridicat satele, — căci am 


trimes vestea din unu-n altul! 


Şoimaru strigă dintrodată: — Tăceţi! - Murmurul conteni. El îşi scoase 
cuşma din cap şi-şi făcu cruce; apoi dînd pinteni calului, trecu înainte, — şi 
călăreţii se urniră într-un ropot greu, pe drumul Iaşilor. 


Cînd ajunseră în poiana cea mare din codri, de unde se vedea Răutul cu 
satele, — soarele lucea sculat de-o suliță. Birnovă îşi aminti de-o împrejurare 
din trecut cînd veneau ei, odată, cu Cantemir bei, şi-ncă şi cu alții, spre 
Şoimăreşti. Era pentru boier poate o amintire plăcută; dar Tudor Şoimaru 
puse pinteni în coastele murgului şi trecu repede, cu ochii ațintiți înainte, 
ca şi cum nici n-auzea glasul înțeleptului Simeon. 


Neliniştile lui Vodă 


oierii răsculați se urniră de la Hirlău, unde înarmaseră oameni şi 

strinseseră călărime, — şi veniră mai aproape de Iaşi, la Cucuteni. 

Tăbăriră acolo, deasupra Bahluiului, şi trimeseră un răspuns lui 
Ştefan-Vodă, precum că să lase scaunul şi să iasă din ţară, deoarece boierii 
toți nu-l mai voiesc domn. 


Serghie Murguleţ, mazil mindru şi din neam bun, se înfățişă la marginea 
tirgului cu această poruncă şi o strigă cătră străjerii din margine. Bătură 
spre dinsul cîteva focuri de săneață, dar el răcni cuvîntul boierilor a doua 
oară, şi chiar sudui pe Vodă, cu cuvinte grele. 


Luni, a cincea zi după plecarea tainică a lui Birnovă, - Ştefan Tomşa 
cobori în spătărie şi trimese să cheme pe Nicoriţă Armaşul. 


Căpitanul de darabani Petrea Armăşel, un om scund, grozav de lat în 
spate, intră la Domn şi-i dădu ştirea că armaşul Nicoriţă nu se află nicăieri. 


— Ce fel de vorbă-i asta? strigă Vodă. Cum de nu-i aici cînd am eu nevoie 
de el? N-aţi fost acasă la dinsul?... 


— Măria ta! se grăbi să răspundă Armăşel; eu de la dînsul vin. Nu-i 
acasă. 


— Cum aşa? Atuncea unde-i? Poate iscodeşte înspre partea boierilor. 


Muierea lui nu ţi-a spus? 


— N-am găsit nici pe jupiîneasă, măria ta. Casa era pustie!... 


Vodă se opri din umblet şi se întoarse cu ochii mînioşi spre căpitan. 
— Ce vrei să spui tu, Armăşel? îl întrebă el cu glas răspicat. 


— Să nu te superi, măria ta, grăi cutezător căpitanul de darabani. 
Bănuiala mea nu-i de azi şi văd că s-a împlinit. Îmi pare rău că s-a împlinit 
prea peste măsură; căci armaşul s-a hainit, — ş-a tras cu el pe cei mai mulți 
din curteni... 


Tomşa rămase într-o tăcere amenințătoare şi grozavă. Ochiul lui fugar 
fulgera. Pufni pe nas de cîteva ori, parcă se înăbuşea; pe urmă iar începu să 
se plimbe prin odaie. 


— Şi armaşul! glăsui el înăbuşit; cu toate că s-a tîrît ieri în genunchi ş-a 
sărutat de nouă ori sfinta evanghelie! — Dar voi? Ce fac darabanii mei şi 
siimenii? strigă Vodă. 


— Noi sîntem în leafa măriei tale şi sîntem oşteni buni... răspunse liniştit 
Armăgşel. 


Domnul îl privi ţintă multă vreme. 
— Armăgşel! Să se ştie că am să dau o pildă grozavă. Amar de dinsul! 
Îi fremătau buzele subţiri de tulburare, şi scrişni din dinți. 


După ce se mai linişti, întrebă ce-au făcut crainicii cu chemările 
norodului în leafă. 


— Vin din tirgoveţți, măria ta, răspunse Armăşel. Şi mai fug şi vin 
într-acoace şi din haidăii pe care i-au strîns boierii la Cucuteni... Dar 
puţini! 


— Aha! vin şi dintr-ai lor! Să bată dobele şi să strige cu glasuri mari! 


— Măria ta, bat dobele şi strigă oamenii noştri; dar tot sîntem puţini. Ei 
au strîns lume puzderie. 


— Ce spui, căpitane! Nu cumva ti-i frică? strigă minios Tomşa. Nu te tragi 
şi tu-nspre ei? Sint mulți? Vom vedea, cînd îmi vor sosi steagurile de răzăşi, 
cu căpitanul Şoimaru. 


— Vine călărime, cu Şoimaru? întrebă uimit Armăşel. Atuncea eu socot, 


măria ta, c-ai să-i răzbeşti lesne, căci Şoimaru e oştean mare. Chiar 
Cantemir, care-i războinic vestit, a stat cu mirare înaintea lui şi, după cît 
am auzit s-au înfrățit... 


— Bine, Armăşel, du-te şi vezi străjile şi ia sama la toate... grăi îmblinzit 
Tomşa. Eu numai în oştenii mei cei adevărați am credinţă... 


Armăşel se retrase, şi Tomşa, îndată, neîncrezător, îşi puse în spate o 
burcă proastă, pe care o avea pregătită de cînd începuse buntul, - ceru 
calul şi încălecă. Se duse să vadă străjile de la Sărărie, şi oastea lui, 
bulucită la fintîna Păcurarului. Toate erau liniştite, şi dinspre Cucuteni nu 
se zărea pulbere răscolită, nu venea nici o veste. 


Dar Domnul era neliniştit. Prea mulţi, şi încă dintre cei în care avea mai 
statornică credință, îl părăsiseră. Se frămînta fără somn, şi se strecura din 
palat şi-n puterea nopții, înarmat c-o sabie uşoară şi tăioasă ca briciul, şi 
cu două pistoale — arme pe care încă nimene nu le avea şi lui i le adusese în 
taină, pe preț de aur, un negustor genovez. Umbla prin preajma adunărilor 
de la crişme, care toate stăteau deschise din porunca lui, şi cerca să audă 
glasul prostimii. Într-un loc auzi o închinare la un pahar, care-l răsplăti de 
tot năduhul din ziua aceea. 


— Măi! striga un haidău răgugşit, eu zic aşa, că Vodă dacă-i Vodă, trebuie 
să taie boieri. Ce să-şi bată el capul cu noi! El trebuie să petreacă cu obraze 
alese... Eu zic să-i deie Dumnezeu sănătate! 


— Da” ați auzit de armaşul Nicoriţă? întrebă alt glas. S-a dus şi el după 
ceilalți: corb după corb. 


— Doamne, măi! strigă iar cel răguşit, ce i-aş face eu să fiu ca Vodă! Eu 
nu l-aş tăia, nu! Eu l-aş calici, ca să trăiască o viaţă şi să se canonească. 


— Acesta-i bun cuvînt... şopti în barbă Tomşa, şi trecu mai departe. 


Socotea că nimene nu-l cunoaşte în straiul lui mohorit. Dar după 
douăzeci de paşi, se alătură de dinsul căpitanul Armăşel, şi-şi puse în pas 
calul. 


— Măria ta, zise el încet, — chiar acum am prins un om dintre ai lor. Mîni 
vor să lovească laşii. Ce facem? 


— Trebuie să le zdrobim capetele ca la năpirci! strigă Tomşa nestăpinit. 


Alt călăreț venea în goană din urmă. Cînd fu aproape se opri, înclină 
capul şi cercă să străbată întunericul cu privirea. Tomşa îl cunoscu îndată 
şi opri calul. 


— Birnovă! strigă el. Te trimete un sfint în cărarea mea. Ce veste? 


— Bună, măria ta! şopti boierul, aplecîndu-se pe oblincul şelei. Şoimaru-i 
poposit sub dealul de la Răpedea c-o mie şapte sute de oameni!... 


— Buni? 
— Săbii tari, măria ta. Sint oameni aleşi! 


— Atuncea, căpitane Armăgşel, s-au gîndit tocmai la vreme boierii să bată 
laşii. Ei nu ştiu că noi mai avem o codiță, sub Răpedea. Nicoriţă 
credinciosul n-a avut de unde să ştie şi să le dea ş-această veste! — 
Doamne-Dumnezeule, de-aş ajunge zorile mai curînd, să mă bucur de 
ajutorul tău!... Ah! scrişni el iară, vreau să-i văd zvircolindu-se la picioarele 
mele! 


Ca într-o înfrigurare de bucurie, căci îşi simțise scaunul clătinîndu-se, 
Tomşa îşi întoarse calul, şi trecînd pe la Curte chemă slujitori, îi luă cu el, 
şi porni spre călărimea tăbărită la Răpedea. Apoi, cînd se îngînau zorii cu 
noaptea, sosi, cu Simeon Birnovă, la poarta dinspre asfinţit a tirgului, unde 
toată lumea era trează şi siimenii şi darabanii îşi găteau puştile şi sănețele 
sub privegherea lui Armăşel. 


oierii cei mari hotăriseră, îndemnați de armaşul Nicoriţă, să nu 

mai zăbovească de-a surda la Cucuteni. Strigările în leafă ale 

Domniei rupeau necontenit din țărănimea adunată de ei. Oamenii 
cei proşti juraseră pe sfinta cruce, în genunchi, şi-i legaseră preoţi cu 
grozav blăstăm; dar, după obiceiul timpului, mojicii erau porniţi spre 
necredinţă şi uşor îşi călcau legămîntul. De altminteri şi boierii şi-l călcau 
tot aşa de lesne. 


Deci, sunind din buciume, boierii îşi urniră gloatele de la Cucuteni, 
marți în ziua sfintului Simeon. Mazilii şi neamurile tinere boiereşti, sub 
căpitenia lui Bărboi cel tînăr, feciorul vornicului, zvicniră înainte, sunînd 
din suliți şi săbii, într-o pulbere grozavă. După ei, în capul mulțimii 
pedestre, care înălța în lumină săneţe şi coase, urmau boierii cei în vîrstă 
cu Botoşan, fratele Doamnei Elisabeta, cu Bărboi cel bătrîn, şi cu neamurile 
Bouleştilor, a Sturzeştilor ş-a lui Beldiman. Erau călări pe cai vechi şi 
potoliți, care umblau după pasul mulțimii. 


Bătrinii erau tăcuți şi îngrijoraţi, dar ţăranii cei mulți şi curtenii ridicau 
un murmur greu: unii rideau, alții aveau glasuri de harță, căci toată 
noaptea, cit se pregătiseră, boierii îi cinstiseră şi le făcuseră coraj cu 
antalele de băutură, trase de cîte şase boi după oaste, de la Cotnari. Şi mai 
ales se lăudau că vor tăia cumplit şi vor împunge ca pe boi pe tirgoveţii lui 
Tomşa şi pe siimenii lui cei venetici. 


— Au oamenii chef de hart... zise armaşul Nicoriţă, cătră Bărboi bătrinul. 


— Mie mi-i în grijă, răspunse vornicul; căci Tomşa-i viclean. Noi nu-i 


162 


voim pieirea, - dar de ce nu înțelege să se ducă? Nu-l mai putem suferi! 
Şi-mpotriva boierilor nu se poate pune: căci țara fără boieri e ca trunchiul 
descăpăţinat... 


— Are să se ducă, că n-are-ncotro! strigă rizind Nicoriţă, aşa ca să-l audă 
şi soții din jur. 


Bărboi bătrînul privi însuflețit spre călăreţii care mergeau cu fală înainte, 
cu Niculăieş al lui: numai într-aceia îi era nădejdea, căci erau viteji şi iuți la 
harț, precum e firea moldovenilor. Îşi mîngiie barba căruntă şi privi zimbind 
în jur. 


— Acolo-i puterea! strigă el ridicînd brațul şi arătînd înainte-i. 


Pe la al treilea ceas al dimineţii, zăriră târgul Iaşilor şi furnicarea 
oştenilor lui Tomşa. Veneau bulziş de cătră vii. Sunau darabane şi trimbiţi, 
— şi izbucniră cu sunet greu trei puşti de aramă. 


Călăreţii din frunte se îndemnară la harț, înălțară săbiile şi sulițile şi se 
repeziră cu răcnete. Dar la marginea viilor îşi potoliră fuga, căci printre 
butucii proaspăt încordaţi era greu să răzbată în goană cu caii. lar oştenii 
în leafă, cu meşteşug îndrumați pe acolo de Domn, începură a bate din 
săneţe. 


Tiîrgoveţii şi celelalte gloate veneau grămadă pe drum drept, pe sub deal. 
Călăreţii boierilor, lăsară în vii pe siimeni şi darabani, şi cercară să izbească 
în prostime. Dar acolo era mulțime multă, şi avea poruncă să ţie piept fără 
să se desfacă, puşcînd şi împungînd înainte cu sulițile şi coasele. 


Se iscase un zvon mare pe cîmpul Bahluiului, - şi gloata boierilor, 
îndirjită, venea cutezătoare, cu răcnete de îndemn: — Hai, măi, să-i tăiem! 
hai să-i răzbim! 


Trecuse un ceas şi încă nu s-alegea nimica, pentru că sănețele țineau 
viile şi gloata lui Tomşa astupa valea. Călărimea boierilor mai dădu o izbire, 
cercînd să tragă în risipă gloatele dinspre tirg. 


În harţul acesta cu oşti puţine, în care Tomşa stătea neclintit cu şiretlic, 
iar boierii căutau ca apa, trăgîndu-se şi iar venind, să rupă iezătura unde 


se va întîmpla mai slabă, - intră deodată, pe neaşteptate şi ca trăsnetul, 
călărimea răzăşească a lui Şoimaru. 


Cele trei bătăi ale puştilor de aramă fuseseră o vestire pe care o 
poruncise Tomşa. Şi Tudor Şoimaru, îmbulzit cu steagurile lui în rîpile 
dinspre Şorogari, se mişcase, îşi căutase pe furiş loc de ieşire, ş-acuma 
cădea cu săbiile în spatele gloatei boierilor. 


Lovirea a fost scurtă şi spaima mare, căci - după obiceiul codrenilor care 
aveau dese învăluiri cu tatarii, - Şoimaru poruncise să urle tot omul ca 
fiara pustiei, şi să izbească cu săbiile şi sulițele înălțate în vînt. Aşa încît de 
urlete, şuierături, zăngăniri şi ropot, — înfiorindu-se şi înspăimîntindu-se, 
glotaşii luară pe boieri în piepturi, se năpustiră între călărimea lor, apoi 
zvirliră armele ş-o porniră la fugă spre mlaştina Bahluiului. 


Îndată se mişcară şi darabanii şi siimenii din vii; şi prinseră a striga, a 
hăuli ş-a goni spre boieri şi gloatele tirgului. 


Tomşa apăru la vedere, cu penele de cocor la gugiuman. Privea cum sînt 
bătuți dindărăt proştii ţărani şi împinşi în mlaştina văii, — şi cum cad în 
genunchi şi se întorc spre el cerînd cu glasuri mari iertare. Apoi văzu pe 
orheieni alungind, supunind cu sabia şi prinzînd cu arcanele pe boieri. 
Cătră soarele-n amiază, trimese un slujitor, să vie lancu Țiganul la datorie. 
— apoi, după ce pipăi pentru a suta oară buzduganul în ziua aceea, îl 
desprinse de la şa şi începu a-l frămînta în mîna dreaptă. 


Bătaia se linişti. Prostimea, cîtă nu putuse scăpa, sta cu fruntea-n 
pulbere, nădăjduind la mila Domnului. Dintre boieri, mulți scăpaseră, 
croindu-şi drum cu săbiile şi năpustind îndărăt. Scăpaseră, bătind din 
vreme laturile chiar şi din cei mai bătrîni, pe care mai ales Tomşa ar fi vrut 
să-i vadă îngenunchiațţi la judeţul lui. 


Gifiind şi plini de pulberi, călăreţii lui Şoimaru şi oştenii ceilalți ai 
Domniei făcură roată, - cu capetele descoperite, şi Tomşa-Vodă îşi începu 
judecata. 


Mai întăi sărută pe obraji, cum niciodată nu făcuse în viața lui, pe Tudor 
Şoimaru şi pe Birnovă şi strigă în auzul tuturora: 


— Aceşti doi boieri şi căpitani mi-au fost mie cu adevărată credinţă! 


După aceea zise, întorcîndu-se cătră oaste: 


— Vouă, bunilor mei oşteni, care aţi stat cu piepturile şi cu credința 
164 


voastră pentru mine, am să vă plătesc cu dreptate. Şi am să riînduiesc şi 1 
fiecăruia parte din toate averile boierilor vicleni şi fugari! 


Oştenii ridicară glasuri de mulțămire şi strigară într-un cuvînt: 
— Să trăieşti întru mulți ani, măria ta! 


— lar acuma, - strigă Tomşa făcînd semn cu mîna; să-mi aducă pe 
viclenii prinşi! 


Siimenii împinseră înainte cu 
sulițile pe boieri. Era între ei şi 
mazilul cel mindru, Serghie 
Murguleţ, şi Bărboi cel tînăr, şi 
vornicul cel bătrin Bărboi, şi 
adînc umilit cu nasul îndreptat 
spre pămînt, armaşul Nicoriţă. 
Erau toţi bătuţi, rupti şi stropiţi 
de sînge. 


— Vai vouă, mişeilor! strigă 
Vodă pufnind şi fulgerindu-i cu 
ochiul lui cel rău. Mi-aţi voit 
pieirea, şi acum aţi venit voi 
înainte-mi, la un înfricoşat judeţ! 
— Tu, bătrine vornice Bărboi! Ştii 
că vei pieri pentru nelegiuirile 
tale? 


— Doamne! zise bătrînul 
ridicînd fruntea şi ochii învinețiți 
şi bătuți de pumnii oştenilor de 
rind; eu nu miam încărcat 
sufletul cu nici o nelegiuire în viața mea. Sint bătrin. Pe nimeni n-am 
prădat; pe nimeni n-am tăiat. 


— Aşa? Dar n-ai călcat jurămiînt şi nu mi-ai pus la cale căderea?... 


— Doamne! ai spircuit ca lupul boierimea, şi asta nu se cuvine, căci noi 
am întemeiat această țară! 


— Prost cuvint, strigă Tomşa rizind. Află, vornice Bărboi, că pentru fapta 
domniei tale te voi înțepa din nădragi pîină-n moalele capului, şi-ţi voi rindui 
loc sus, ca să fii pradă corbilor!... 


Bătrinul boier tăcu şi-şi plecă îngrozit fruntea în piept. 


— Pe Bărboi cel tînăr, strigă iar Tomşa, am să pun să-l spînzure în 
poarta casei tătine-său, ca să fie de pildă în tirgul Iaşului! 


— Părintele meu, iartă-mă pentru toate cîte ţi-am greşit! strigă tînărul 
boier. Şi bătrînul îşi duse mîna la frunte şi suspină greu. 


Tomşa îşi răsuci buzduganul în mînă şi iarăşi vorbi: 


— lar tu, Serghie, cap fără minte din neamul nebunilor Murguleţi, care ai 
venit la poarta tirgului şi ţi-ai destrăbălat gura, suduind pe Domnul tău... 


— Eu, Tomşa, nu mă tem de tine, nici de buzduganul tău! strigă cu 
fudulie mazilul. 


Furios, Tomşa îşi repezi capul înainte şi gemu încruntat: 
— Aduceţi-l la mine! 


Mazilul stătu pe loc, dirz; dar un daraban îi puse între umeri îndărăt 
şpanga, şi-l împinse doi paşi. Domnul dădu pinteni şi-l izbi cu calul. Apoi 
feri în laturi, şi scrişnind, cu toată minia pe care-o frămînta între dinți, şi 
şi-o înăbuşea, şi o rînjea de un sfert de ceas, icni şi ridică buzduganul, şi 
bătu cu el peste fălci pe Murguleţ. 


Doi oşteni se repeziră cînd văzură pe bătut şovăind, îl ţinură de 
subsuori, pînă ce Vodă îl zdrobi şi-i făcu măselele grăunțe; - după ce-l 
lăsară la pămînt, începură să-şi şteargă de sînge obrazele împroşcate. 


— În curteni să intraţi cu săbiile! strigă Tomşa gifiind, şi să-i tăiaţi pînă 
la unul. Să-i înşiraţi la pămînt, ca să-i văd eu... 


Apoi deodată, — de şi de mult îl piîndea c-un ochi, —- păru a vedea, dosit 
între alţii, pe armaşul Nicoriţă. Începu a ride cu veselie. 


— Dar pe tine, Nicoriţă dragul meu, slugă credincioasă, cu ce te pot 


plăti? 


Armaşul se prăbuşi la pămînt şi bătu mătanie înfingîndu-şi nasul ascuţit 


în pulbere. 
— Doamne, fie-ți milă de mine şi nu mă tăia! 


— Nu, Nicoriţă, n-am să te tai, răspunse Tomşa, rînjind. Dar nu ştiu 
dacă cunoşti cuvîntul pe care l-am auzit eu astă-noapte, de la un mojic, 
care grăia cu laude despre tine... 


Armaşul gemea la pămînt, fără să se clintească. 


— Mai întăi, urmă Tomşa, acel om m-a învățat să dau armăşia celui 
căruia i se cuvine: lui Armăşel! care se cuvine să fie drept armaş pentru 
credința lui. 


— Să trăieşti, măria ta! strigă căpitanul Petrea, cercînd să-şi înalțe 
pieptul lat de la locul lui, din fruntea darabanilor. 


— Da! Şi pe urmă m-a învățat, rise Domnul, m-a învăţat să te las cu viața 
pentru toate zilele cîte-ți vor mai rămîne... 


Nicoriţă îşi ridică neîncrezător capul şi privi spăriat la Tomşa, ca să afle 
ce caznă îi va porunci. 


— Scoateţi-i ochii de vulpe şi daţi-i la cîni! strigă scurt şi c-o miînie 
grozavă Domnul. 


lancul Țiganul trase cuțitul de la briu, îl netezi pe palmă, veni la armaşul 
țintuit de mîinile oştenilor, îl apucă de chică şi-i ridică fruntea şi punind 
cuțitul, scoase şi azvirli globii sîngerați în țărină. Pe urmă îşi făcu datoria, 
mergind cu țeapă pirlită şi ascuţită bine la virf ca să împungă în ea ca într-o 
frigare pe Bărboi cel bătrin, şi împlini şi toate celelalte porunci ale judecății 
lui Ştefan, a cărui minie părea în creştere, ca a taurului, la vederea sîngelui 
roş. — Şoimaru şi cu răzăşii lui răsuflau, descălecațţi lingă cai, şi priveau cu 
nepăsare la această crîncenă judecată. 


Sfaturi la doamna Irimiei-Vodă 


ăierea lui Botoşan, cumnatul răposatului lrimia-Voievod, şi 

surparea atitor case boiereşti, a făcut vilvă şi sunet mare, şi-n 

țară, dar mai ales peste hotar, la leşi, unde Doamna Elisabeta de 
trei ani aştepta cu feciorul şi fetele ei. - Cu stropituri de lacrimi a scris ea 
răvaşe cătră prietini şi cătră rude şi a rugat pe soții fetelor sale Regina şi 
Ana, voievozi străluciți şi cu trecere, Mihai Visniovecki şi Maximilian 
Pjerebski, să arate craiului Sigismund marea ei durere: un cocon ucis, alții 
pribegi şi domnia ţării sale în mîna unui tiran aşezat de păgiîni. „Moldova 
întreagă plinge şi geme... spunea ea. Chiamă pe domnul ei adevărat, căci 
nu mai poate răbda atitea prădăciuni, atita nedreptate ş-atita singe. Fug 
boierii peste hotar şi se pustieşte țara. Ş-ar trebui generoşii nobili să n-o 
lase pe ea, văduvă de voievod, şi să aibă milă şi de biata Moldovă, care-i 
chiamă cu jalnic glas”. 


La una din adunările care aveau loc în palatul ei din Liov, - după 
povestirile înfricoşătoare ale boierilor fugari, ridică glas jupin Stroie 
Orheianu şi prinse a arăta cu mare fierbințeală că nu mai este vreme de 
întirziere ş-a sosit ceasul din urmă. 


— lată, zicea el, cinstiții boieri care sînt de faţă, Vascan Furtună şi Nasta, 
şi Alexa Hulpe, care chiar acuma au căzut la picioarele Doamnei, arată că 
țara nu mai poate răbda... Tomşa îşi face de cap: taie şi spinzură; globeşte 
averile noastre muncite şi-şi face ris de țara noastră cea blagoslovită... 


Doamna Elisabeta privea în juru-i cu ochii ei mîndri. Primise o scrisoare 


168 


bună de la nobilul Vladimir; cuscrul ei, prin care-i arăta că mila Craiului a 
fost nespusă auzind de lacrimile ei, dar că pacea Republicei nu poate fi 
tulburată: Turcul e prea îndrăzneț şi tare. Totuşi, zicea în taină Coribut, — 
Regele va închide ochii şi se va face că n-aude, dacă ginerii Doamnei şi 
prietinii ei ar găsi de cuviinţă s-o ajute cu armele. „Numai să dea Dumnezeu 
să fie norocul mai prielnic decît în trecut!” sfirşea scrisoarea. 


— Cinstiţilor boieri! grăi ea cu glasu-i metalic. Nici noi nu mai putem 
îndura cîte auzim. Ni se rupe inima de milă pentru Ţară, şi ne-am hotărît! 
lată, chiar azi aştept pe ginerele meu Mihail şi pe viteazul magnat Samoil 
Corecki care, de se va milostivi Dumnezeu, se va însoți în curînd cu copila 
noastră Ecaterina. Trebuie să ne înțelegem şi să ridicăm în scurt oaste... 


Doamna mai vorbi multe şi întrebă de multe pe boierii pribegi. lar pan 
Stroie Orheianu umbla de la unul la altul, îşi scotea pintecele în afară şi 
purta cu miîndrie la braţ pe ginerele dumnealui, şleahtic bogat, dar cam 
stătut, chel şi cu barba căruntă: Anton Ludno. Nu mai era tînăr pan Anton, 
dar moşiile lui se întindeau cît ţinuturi întregi; şi, — Minski, tinerelul bălan, 
zburind, — vrednicul boier găsise un mire care putea să îmbrace numai în 
aur şi pietre scumpe pe mîndra lui copilă! 


— Acesta-i om mai cu scaun la cap, şoptea el totdeauna cătră boieri. Eu 
mă aflu mindru că am ginere un magnat, bogat cit nici el singur nu-şi ştie 
măsura averii. Pe lingă că-i înțelept şi mie cu priință, apoi la Magda mea 
ține ca la ochii din cap. I-a cumpărat caretă, cu cai albi ca omătul şi c-un 
harap negru care sare de pe capră şi-i deschide portița... E om straşnic, 
boieri dumneavoastră! 


Într-adevăr, Ludno era un om cunoscut prin deşteptăciunea lui. Era 
grozav de bogat; umblase mult prin lume şi fusese la Paris. În tinereţă îşi 
făcuse faimă prin petrecerile şi destrăbălările lui. lar acuma, dintrodată, 
după ce toată lumea îl ştia cumințţit, căzuse la năprasnică dragoste pentru 
Magda Orheianului, o ceruse de la tatăl ei şi se însurase cu dinsa cu trei 
luni de zile în urmă. 


— Prea luminată Doamnă! grăi deodată Orheianu oprindu-se înaintea 
scaunului Elisabetei. Porunceşte, şi noi ne vom da cel din urmă ban de 
nafură ca să plătim oşteni buni! 


IS PI AI SL IPS Lp ERA 
sal a, x TENT INES 


; a EA 
4 A ES > S zi A k 
e Smi A. é - ÎL r a 7 E, a i Er 


— Cunosc credinţa domniei tale, jupin Stroie, răspunse Moviloaia. Ne-om 
aduce aminte, cînd va aşeza Dumnezeu pe Alexăndrel la locul lui, — de toți 
cei care s-au jertfit! 


— Şi mai ales, adăogi Stroie, nu trebuie să întirziem! Ţara nu-l mai poate 
răbda pe Tomşa! 


Elisabeta aruncă o privire pătrunzătoare asupra Orheianului, apoi se 
întoarse grăind şi zimbind cătră ceilalți boieri. 


Anton Ludno trase de mînică pe socrul său şi-i zise împingindu-l încet în 
laturi: 


— Pan Stroie, dacă ţara nu-l mai poate răbda pe Tomşa al 
dumneavoastră, de ce nu-l alungă? Ce nevoie este să-ți cheltuieşti domnia 
ta şi banul de nafură? 


Ludno zimbea şiret: banii de nafură ai lui Orheianu ştia el cine-i va plăti. 


— Apoi, vezi dumneata, ginere, răspunse boierul, — ţara-l urăşte, dar nu-l 
poate alunga. 


— Înţeleg... răspunse Ludno. 


— Fireşte, zise repede Stroie, ce pot cei slabi? Trebuie să ridicăm ajutor 
noi. Altfel cum îmi voi putea dobîndi îndărăt moşiile mele pe care Tomşa mi 
le-a răpit şi le-a dat la nişte răzăşi calici! 


— Da, da... oftă Anton Ludno. Fiecare cu durerea lui. Pe Doamnă aşa de 
cumplit o ustură durerea ţării, încît abia aşteaptă să puie în scaun pe cocon 
şi să înceapă a porunci ea. Doamna Elisabeta e vrednică muiere! Dar aveţi 
dreptate. Şi dacă-i vorba s-avem dobindă, lesne îți voi putea da banii de 
nafură, pan Stroie. 


— Ehe! ce ginere am eu! vorbi încet Orheianu, lăsînd pe Ludno şi trecînd 
între boierii moldoveni. Pot spune că din cuvîntul meu nu iese. Şi eu îl voi 
face să adune el singur, pe socoteala lui, cu toate straiele şi armele, cinci 
sute de oameni, cînd va fi să năvălim în țară! 


Intrau fetele Doamnei, Caterina şi Ana, întovărăşite de Magda; şi Ludno 
se grăbi să le iasă întru întîmpinare. Îndată după ele sosiră nobilii Mihail 
Visniovecki şi Samoil Corecki, — şi marele boier moldovan Nistor Ureche. — 


170 


Cu toţii împresurară pe Elisabeta, cu vorbe de ţeremonie, întrebiînd-o de 
sănătate şi de veştile de la Moldova. 


Doamna suspina cu amar. 


— Pătrunsă sînt de mihnire, ca de moarte, răspunse ea. Boierii pribegiți, 
care au sosit acum, din nou mi-au povestit cum s-a întîmplat pieirea 
dragului meu frate!... 


Caterina şi Ana se aşezară de-a dreapta şi de-a stinga ei; iar Mihail 
Visniovecki cuvîntă astfel: 


— Eu, Doamnă, cunosc de mult durerea care te asupreşte; şi înțeleg că a 
venit ceasul să liniştim lucrurile deplin, şi să aşezăm pe cumnatul 
Alexandru în scaunul tatălui său. De la cine vei putea dobîndi o mînă de 
ajutor, dacă nu de la noi? 


— Fără îndoială! strigă Corecki, aţțintind pe frumoasa Ecaterina. Ce ne 
pasă nouă, domni peste pămînturile şi servii noştri, de ce crede Regele şi de 
ce poate spune el! 


Mai întăi el nu-i din neamul nostru, şi l-am ales ca să ne păstreze 
privilegiile... C-un rege care se teme aşa de grozav de Turc, ce putem face? 
La curte la Varşovia, ei ştiu numai să petreacă. Au ajuns şi preoţii să iasă 
îmbrăcaţi la mascarade, şi să danțeze, pentru că maiestatea sa Regina a 
avut bunăvoința să dăruiască Poloniei un prunc... 


Ludno, care era într-un colț, începu a ride; şi nimeni nu înțelese dacă 
vorbeşte într-adins: 


— Îmi place mult, nobile pan, neatîrnarea domniei tale! Craiul niciodată 
nu trebuie să treacă peste noi; altfel zadarnic s-au luptat, cu atitea rînduri 
de regi, glorioşii noştri strămoşi!... 


Boierii moldoveni nu se mirau prea mult de îndrăzneţele cuvinte ale lui 
Corecki, deoarece şi ei aveau obicei să sfişie din cuvinte pe Domni, ba chiar 
să-i şi suduie. 


— Luminăţia sa Craiul, grăi Elisabeta, are pricini pentru care doreşte 
pacea. Nu se cade să cercetez eu planurile sale. Totuşi ştiu că are cătră 
mine o nesecată bunătate şi se va bucura cînd vom putea dobindi ce-am 


pierdut! 


Văduva zimbi cu dulceaţă şi cu şiretenie spre pan Samoil, apoi îl rugă să 
arate ce planuri are. — Şi tînărul nobil arătă îndată că s-a înțeles cu 
Visniovecki să ridice oşteni din servii lor şi să ia în leafă căzăcime. — Nistor 
Ureche, sfetnic foarte înțelept al răposatului Irimia, foarte priceput în 
treburile țării şi în schimbările pe care le orînduia Cel-de-sus în țara 
Moldovei, intră şi el în sfat cu adinci cuvinte şi arătă scrisori de la mazili 
care stăteau la moşiile lor în țară şi chiar de la boierii care se mai puteau 
aciua pe lingă Tomşa, de şi tremurau în fiece ceas de groaza lui; şi lămuri 
că şi aceste înțelegeri cu cei dinlăuntru trag mult în cumpăna dreptății. 


— Ei toţi vor fi coada toporului cu care vom tăia copacul de la rădăcină! 
sfirşi el cu tilc. 


Ureche era bărbat încercat şi cărturar, şi Doamna nu făcea un pas fără 
sfatul lui, de şi era mîndră şi ahtiată cumplit de domnie, nu atît pentru 
coconul ei, cît pentru ea. Şoptea Orheianu, care nu tăcea cum nu tace 
izvorul, că Doamna chiar ar fi căzut la slăbiciune pentru Nistor; dar tot el 
adăogea că acest zvon nu poate fi adevărat; că văduva se va fi arătind cu 
zimbet şi bunătate numai fiindcă un om ca vornicul prețuia singur cît o 
oaste, — pentru sfaturile care le da şi legăturile pe care le avea cu boierii 
țării. 

Lovirea lui Tomşa şi intrarea cu alte oşti în săraca țară moldovenească se 
punea la cale într-o încăpere bogată, înflorită cu podoabe apusene. Şi 
boierii care încă nu văzuseră strălucita Lehie priveau cu uimire spre florile 
de aur şi pietre rare care împodobeau şi pe femei şi pe nobili. Vorbele alese 
şi înflorite pe care magnații aceia subțiri le rosteau cu uşurinţă, parcă erau 
tot ceva de preţ, ca şi tot ce-i înconjura. Ei veneau dintr-o sălbătăcie, şi laşii 
lor era un nevrednic tirg de magherniţe şi căsuțe. Cum era cu putinţă ca o 
Doamnă care trăia într-aşa averi, cu asemenea prietini şi rude, şi cu o 
oştire ca cea a leşilor, să nu biruiască pe sîngerosul Tomşa? - şopteau încet 
între ei, împărtăşindu-şi mirările şi ascultind cînd pe Corecki, cînd pe 
Ureche vornicul; iar fata boierului Orheianu se apropie uşor de dinşii şi se 
aşeză pe-un scaun. Era îmbrăcată c-o rochie grea de catifea vişinie, şi la gît 
avea un riuşor de mărgărintare... Boierii se traseră puţin, ca şi cum ar fi 
vrut să-i facă loc, şi se uitară unii la alții ciudat: căci în țară muierile 


Tia i 2 a 9 > d sea 
sal Ea a EENT Cat x. 


a EA 
4 n ESS > S zi A k 
e Sni A. é - J r a 7 SE, a i Er 


n-aveau scaun în sfaturile bărbaților. Dar ea venise, mlădie şi frumoasă, 
pentru-o pricină, şi se întoarse spre ei c-un glas dulce: 


— Boieri dumneavoastră, nu vă supăraţi daca vă-n-treb cînd ați venit din 
țară... 


Boierii zimbiră. Era aşa de albă şi cu strai ales, şi ei o crezuseră leaşcă. 


— M-aţi crezut străină? vorbi ea şi începu a ride cu gingăşie. Eu sînt fiica 
Orheianului şi sînt măritata după Anton Ludno, magnat al Lehiei. Îmi 
spuneți cînd ați venit? 


— Am căzut în Liov asară, domniță! se grăbi să răspundă boierul Vascan 
Furtună. 


— Şi ați fost față cînd s-au sculat boierii de s-au lovit cu Tomşa, pe cât 
am auzit? 


— Da, ş-am scăpat de la grea primejdie, mulțămim lui Dumnezeu! 


— A avut Tomşa într-adevăr atita oaste? Eu am înțeles că i-au fost de 
mare ajutorință răzăşii de la Orhei... 


— E prea adevărat. I-au sărit în ajutor orheienii c-un căpitan al lor Tudor 
Şoimaru... 


— Da-da, îngină Magda; am mai auzit de el. 


— Trebuie să fi auzit, o încredință Vascan. Fără el, noi răpuneam pe 
Tomşa! 


Magda mai făcu şi alte uşoare întrebări, apoi iar se întoarse la orheieni. 
Dar boierii nu ştiau să-i spuie mai multe, şi nici n-apucaseră a vedea la 
ochi pe înfricoşatul Şoimar. — Ea tăcu şi rămase gîndindu-se pe scaunul ei, 
pină ce pan Anton Ludno, văzindu-i ochii umbriți de tristeţă, se grăbi să se 
apropie şi să se închine înaintea ei. 


— Spune-mi, sufletul meu, la ce te gîndeşti? o întrebă el c-un glas plin de 
dulceaţă. 


Ea îl privi ca într-o mare depărtare, îl cunoscu după pleşuvie şi după 


ochii obosiţi, şi-şi feri în laturi capul; dar cînd îi vorbi a doua oară, îşi veni 
în fire şi-i cuprinse brațul înălțindu-se în picioare. Apoi se aplecă asupra lui 
173 


şi-l întrebă: | 4 


— Te rog să-mi răspunzi, soțul meu, dacă vei ajuta pe Doamna noastră şi 
vom merge şi noi la Moldova... 


— Dacă porunceşti, de ce nu? răspunse galant Ludno. Pot merge şi pîn’ 
la scaunul Sultanului! 


Ea oftă şi-l privi clătinîndu-şi căpşorul, apoi fugi iar cu gîndul departe. 


Se întîlnesc prietini vechi 


n an şi mai bine Tomşa primi veşti după veşti de la marginile 

Lehiei cum că Moviloaia cu feciorii şi ginerii string oşti. Repezi în 

mai multe rînduri olăcari cu plingeri la prietinii lui de la 
Stambul, arătînd că la hotarele împărăției, despre leşi, se iscă tulburători; 
dar Sultanul îşi petrecea viața în seraiurile lui cu cadînele şi se bucura de 
clădirea celor mai frumoase moschei şi cişmele din scaunul marei lui 
împărățţii, iar sfetnicii unui aşa moale stăpinitor nu se tulburau cu grăbire 
pentru tot ceea ce li se putea năzări raialelor moldoveneşti. Tomşa mai mînă 
o fierbinte rugare, ca măcar să se trimeată un cuvint de luare-aminte lui 
Cantemir bei din Bugeac; dar oamenii lui se întoarseră iar fără nici o 
izbîndă. 

— Atuncea ce facem? întrebă Domnul pe Birnovă, boierul lui cel mai de 
credinţă. Păgînii ştiu numai lăcomia să şi-o sature. În fiecare an slujitorii 
lor de la Cetatea Albă, unde-i legat birul împărăției, ştiu să vie şi să ridice 
glas pentru drepturile măritului Sultan; dar la nevoie, cînd chiar oştile lui 
Crai se pregătesc într-ascuns să ne lovească, nu văd, nici n-aud nimica... 


Erau singuri în spătărie, şi-n ograda întinsă a Curţii oşteni noi din Tara 
Ungurească învățau mugştrul pedestrimii: glasurile de poruncă răzbăteau 
lungi şi răsunătoare pînă la ei. 


— Eu fac ce pot, vorbi iar Domnul, şi cheltuiesc cu leafa oştirii şi banii de 
comînd, — dar parcă pot înţelege ce furtună va veni asupra noastră? Şi chiar 
în oştenii noştri eu ştiu ce credință pot avea? Ei nu sînt ostaşi de ţară cum 


175 


era în vremea veche; şi batir că le-am făcut straie nouă verzi şi le-am dat 
lădunci şi pene argintate la cuşmă, de sînt mai mîndri decît haiducii leşeşti, 
— oare la nevoie vor muri ei pentru mine? 


— Să sculăm ţara la nevoie, măria ta... răspunse Biîrnovă, mai mult ca să 
miîngiie pe Vodă. 


— Cînd s-o scoli? Nu poţi să ţii prostimea cea multă în picioare în vremea 
verii. La nevoie îi vom chema, dar cîți vor veni? Ce credință pot eu avea în 
staroştii noştri de ţinuturi?... Toţi sînt răi şi toți vor să mă vindă. Am tăiat 
atitea capete ca să vir groaza, — şi degeaba! căci boierimea-i totdeauna 
duşmănoasă Domnului, şi capetele tăiate, ca balaurului celui din poveste, îi 
cresc iarăşi la loc! 


Bîrnovă stătu un timp gînditor. 


— Vra să zică, de la Turc nu-i nici o nădejde. Cu puținii ieniceri de la 
cetățile mării nu putem face ispravă. Atuncea numai la Cantemir mai 
putem avea nădejde. 


— Cantemir fără porunca Porții nu se mişcă. 


— Ba eu socot, răspunse boierul, că va veni. Să-i trimitem pe Şoimaru, şi 
nu e nevoie de poruncile împărăției. Avem noi o prietinie veche, măria ta: 
eu, Şoimaru şi beiul Bugeacului. Şi dacă vin tatarii, avem un ajutor bun, pe 
lîngă steagurile noastre de răzăşi... 


Domnul dădu cu întristare din cap. Cuvîntă cu glas greu: 


— E blăstămat, boier Simeoane, acest pămînt al Moldovei! Credinţa 
oamenilor lui e ca o floare rară. Zadarnice sînt bunătăţile Domnului, 
zadarnice îngrozirile lui! Citeodată stau şi mă gîndesc că mai bine ar fi 
să-mi iau lumea în cap şi să mă tot duc! Au să mă vîndă toţi... — Vesteşte, 
boier Simeoane, sfatul, sfirşi oftînd şi gînditor Vodă; să vie boierii să 
începem judecățile... 


Birnovă ieşi singur în curtea plină de ostaşi, trimese poruncile şi făcu 
vestire la poartă că Domnul curînd începe judecarea pricinilor. Apoi trecu 
singur spre chilioara lui de sub ganguri şi cugetă zimbind la înfricoşarea lui 


Tomşa. — Şi de mine se îndoieşte, murmură boierul... Din sînge creşte la 
vedere o floare otrăvită! 


Tudor Şoimaru primi după o săptămînă un răvaş lung în care Birnovă îi 
lămurea veştile de la Lehia şi nepăsarea Turcului. „Vodă te îndeamnă, după 
sfaturile mele, îi mai spunea Simeon, să faci un drum pînă la nohai şi să 
ceri lui Cantemir să sară într-ajutor, la nevoie... Du-te. Beiul va veni, 


pentru prietinia noastră...” 


Această scrisoare o asculta, cu fruntea plecată şi cu sprincenele 
încruntate, şi bătrinul Mihu în odaia lui Tudor, în sat la Şoimăreşti. Erau 
numai ei singuri, şi căpitanul ţinea înălțată în lumină hirtia vinătă cu 
pecețile rupte. — După ce sfirşi de slovenit şi vorbele de la urmă de dragoste 
şi frăție, Şoimaru întoarse capul şi privi pe bătrin. 


— Ce zici, uncheşule? 
— Trebuie să te duci, răspunse bătrinul. 


— Ştiu, şi mă voi duce. Dar te întreb cînd se va stirpi buruiana aceasta 
care creşte în Lehia? Abia s-a aşezat ţara şi iar se scoală văduva. lar vor 
veni leşi şi cazaci. Fără linişte şi fără tihnă vom fi; şi dacă Moviloaia răpune 
pe Tomşa, Orheianu şi el ne va răpune pe noi!... 


Şoimaru se înălță în picioare. 
— Ce vrei să faci? îl întrebă bătrinul ridicînd spre el ochii. 


— Mă duc să-mi gătesc calul! Vara-i sfirşită, şi-i vremea cînd se adună 
oştile... 


Bătrinul, rămas singur, întinse mina spre răvaşul lui Birnovă şi-l ceti, 
încă o dată, cu luare-aminte, numai el. Apoi clăti din cap c-o simţire de 
îngrijorare şi oftă din adîncul rărunchilor. 


Tudor intră după o vreme şi începu a trage, din lăzi şi din cuiele de lemn 
bătute în păreţi, straie şi arme. Îşi scoase şi boitorii cei nalți de modă 
nemțească şi pinteni de fier cu colți mari... 


După patru zile, la Siîntămăria cea mică, a cărei slujbă cade în 8 ale lunii 
brumărel, — Tudor Şoimaru găsi pe Cantemir bei în tîrg la Căuşeni, lingă 
Nistru. Turcii, moldovenii, tatarii şi toată amestecătura de neamuri din 
părţile Muncastrului şi din unghiul Mării pe care-l stăpineau nohaii se aflau 
adunaţi la iarmaroc, deoarece la această zi de început de toamnă 


neguțătorii levantini şi maltezi aveau obicei să desfacă mărfurile aduse de 
departe în corăbii cu vîntrele. 


Cantemir bei, cînd văzu pe Şoimaru înaintea lui, descălecat, stind drept 
şi zimbindu-i, — ridică amîndouă braţele în sus şi se repezi la el. Se sărutară 
de trei ori, şi se priviră în luminile ochilor, căci se despărțiseră de patru ani. 


Tatarul se întoarse apoi spre slujitorii lui şi le dădu porunci, — şi apucînd 
pe Şoimaru de brat îl trase după el. 


— Haide cu mine, frate, îi zise, - am în tîrg aici un văr: totdeauna 
găzduiesc la casa lui. Te vei hodini la el. Mini mergem unde am şi eu sălaş 
bun, cu zid de piatră... 


În drumul lor erau întinse numai tărăbi subt adăposturi de pînză, — şi 
tirgul statornic, ca toate aşezările tătărăşti, n-avea decit căsuțe joase de 
ciamur, fără pomi, fără împrejmuiri. 


— Ce te uiţi aşa mirat? grăi rizind Cantemir. Satele şi tirgurile noastre 
sint tabere. Abia ne-am aşezat aici, şi mîni poate le dărimăm şi poposim în 
altă parte... 


— Poporul tău are altă fire... răspunse Şoimaru; e mişcător ca năsipul. 


— Aşa-i, aşa-i! încuviinţă rizînd beiul. Voi sînteți ca şi codrii de la Orhei, 
care stau în locurile lor de-o mie de ani... 


— Şi vor mai sta! grăi c-un oftat Şoimaru, dacă se va milostivi Dumnezeu 
de noi... 


Cantemir îl privi cu luare-aminte, apoi îl trase cătră o căsuţă joasă şi 
lungă, împărțită în locuinţă pentru bărbaţi, harem pentru femei şi grajd 
pentru vite. Erau toate subt un singur acoperiş, şi Şoimaru simţi 
pătrunzindu-i în nări mirosul iute al gunoiului de cai; dar intrînd în camara 
joasă, cu ferestre mici, găsi curățenie desăvirşită şi covoare de preţ, şi perne 
de matasă pe divanurile joase de pămînt bătut şi lipit cu îngrijire. Stăpiînul 
locului, un om cărunt la barbă, cu turban în cap, — îi primi şi se închină 
înaintea lui Tudor, arătîindu-i cu mîna locuința şi spunîndu-i, în grai 
tătărăsc, că toate sînt ale oaspetelui: patul de hodină, blidul de mîncare şi 
vorba bună! 


— Acuma spune-mi, frate, grăi Cantemir aşezind pe Şoimaru lingă el, — 
de ce-ai oftat aşa de greu mai nainte? te ameninţă vreo primejdie? Asta nu 
se poate. Te văd teafăr şi sănătos; eşti lingă mine; aici nu te poate ajunge 
nici cel mai mare duşman al tău! 


— Slavă Domnului, sînt tare, grăi răzăşul. 
— Inima ţi s-a tămăduit?... 

— De mult, beiule, de mult. 

— Atuncea ce este? 


— Tomşa e primejduit dinspre partea Movileştilor ş-a leşilor, răspunse 
Tudor. 


— Aşa? Şi-mi ceri ajutor pentru Tomşa? N-am primit nici o carte de la 
Stambul, şi Voievodul vostru e un om în care n-am credință, şi pentru care 
n-am dragoste... 


— Carte-ţi va veni de la Împărăţie, întîmpină răzăşul, dar mă tem să nu 
fie prea tirziu. 


— Şi ce te doare pe tine? 


— Mă doare, căci, - cum spuneai tu, frate, mai nainte, de codrii de la 
Orhei, —- am prins şi eu rădăcină adincă pe moşia bătrinească. Acu patru 
ani, cînd ne-am împrietinit, eram singur pe lume. Astăzi mă doare inima 
pentru mulți. Şi mai ales mă doare gîndindu-mă că cel ce-a buzdugănit pe 
părintele meu şi a ucis atiția de-ai noştri, se va întoarce de iznoavă şi va 
prăpădi şi cîtă răzăşime a mai rămas. Dacă poți da un ajutor, beiule, dă-l! 


— Eu n-am înțeles niciodată, răspunse încet tatarul, îndirjirile voastre 
pentru pămînt, certurile şi sîngele vărsat pentru un colțişor de grădină, 
cînd lumea lui Dumnezeu e aşa de mare... 


— Ştiu... tu nu poți pricepe... grăi cu glas mişcat răzăşul.. Nici eu mai 
înainte nu pricepeam,; dar a fost în sîngele inimii mele această durere, — şi 
s-a vădit curînd. Înainte nu mă temeam: eram singur. Astăzi mă tem: sînt 
legat de lucrurile statornice! 


În umbra cămării, pe divanurile moi stind, Şoimaru îi povesti lui 


179 


Cantemir cum stau lucrurile şi-i arătă şi răvaşul repezit de Bîrnovă. 


— Bine, zise beiul, cată să mă gătesc, poate să ai mai curînd nevoie de 
mine. Vom pleca amîndoi chiar pe loc, să vestesc aulele mele, şi să le ridic. 
Vei vedea şi cum pregătesc şi lasă tatarii noştri hrană pentru muieri şi 
pentru copii... 


În adevăr, admîndoi prietinii, chiar în seara aceea, plecară pe cai, pe 
dreapta stepă a Bugeacului, în care fişiiau, cît vedeau cu ochii, ierburile 
uscate şi necosite. Era o singurătate ca pe-o mare şi tremurau întinderile 
sub lumina nehotărită a amurgului ca vălurele fără sfirşit şi fără hodină. Şi 
ei cu slujitorii se duceau grăind încet despre amintiri şi povestiri războinice. 


Într-un tirziu, mergînd aşa pe cărarea abia bănuită în ierburile pustiei, 
printr-un cotlon necunoscut al lumii, Cantemir, rizind ca de nişte minuni, 
începu a povesti lui Şoimaru ce-a aflat în zilele acelea de la negustorii 
străini, care călătoresc pe mări. 


— Îmi spuneau corăbierii, grăia domol, că umblă cu corăbiile nouăzeci de 
zile şi ajung la lumea cea nouă pe care au descoperit-o spaniolii... Acolo sînt 
oameni sălbatici şi ape de zece ori mai late decît Dunărea, şi codri care nu 
mai leapădă frunza niciodată... Şi după acele ape şi codri, în pustietăți de 
piatră, unde cad izvoare în prăpăstii ca-n nişte cupe, din veci s-au strîns, 
s-au frămîntat şi s-au cernut în stropi năsipurile, şi s-au ales bulzi de aur 
mari de nu-i poate ridica omul în braţe... Şi ei zic că iau hrană pe un an, şi 
arme, şi se duc, trec apele, dau foc la păduri, se bat cu oamenii sălbatici şi-i 
omoară, şi cîte-odată ajung la aurul acela care scînteiază ca un soare 
printr-o perdea de apă... 


— Vra să zică, după mări, sînt alte uscaturi... zise cu uimire răzăşul, şi 
pămîntul niciodată nu se sfirşeşte! 


— Eu ştiu? Dar parc-aş vrea cîteodată să pornesc şi eu într-acolo... Şi-mi 
mai spuneau ei că la ţara Franțuzului este un crai ş-un vlădică... Craiul se 
duce la biserică şi la petreceri, iar popa bate războaiele crăiei... 


— Cum văd eu, vorbi rizind Şoimaru, lumea veche de-aici se sfirşeşte, — 
ş-are să trebuiască să ne mutăm în cealaltă... 


Astfel mergeau vorbind şi trapul cailor aproape nu făcea zgomot; numai 


180 


întinderile susurau ca apa în întunericul nopții. Şi ei erau fericiți, subt 
stele, ca buni prietini care se revedeau. 


După ce ajunseră a doua zi la tabăra nohailor, căzură la hodină; dar mai 
nainte avusese grijă beiul să trimeată poruncă în toate părțile la aulele 
războinicilor. Şi-ndată ce se strinseră călăreţii tatari, Şoimaru fu de față la 
vinătoarea cea mare de toamnă a lor, după care-şi pregătesc la fum 
pastrama tare de cal. 


Porniră cu toţii, cale de-o zi la umblet, cătră smircurile cele mari de la 
miazănoapte, unde obliciseră ei că se ţin caii lăsaţi slobozi în stepă şi 
sălbătăciți de ani şi ani de zile. Seceta verii îi adusese încet-încet cătră 
mlaştinile de la Cortal. 


După ce ajunseră şi dădură de ei, îi sculară din toate părţile şi-i 
împresurară pe întindere de-o poştă, cu larmă mare, şi chiote; şi spăriindu-i 
necontenit şi tot strîngînd hăituiala, îi grămădiră în smircuri unde sălbaticii 
se înglodară cu copitele lor mari, fornăind, tremurînd, şi privind cu spaimă 
la vinători. Cînd începură a-i ucide nohaii cu săgețile şi cu sulițele lor, — se 
văzu semnul cozii de cal fugind pe vînt în lungul pustiei şi grăbind spre ei. 


— Mi-au trimes bătrinii veste! strigă Cantemir întorcînd calul cătră 
miazăzi. Ce este oare?... 


Şoimaru căuta să pătrundă depărtarea şi se gindea că pentru el vestea 
nu poate fi bună: ori e veste de la crimleni pentru război la alte hotare ale 
împărăției, ş-atunci Cantemir îl lăsă; ori e veste de la Moldova, ş-atuncea a 
intrat sabia în ţară, asupra lui Tomşa! 


Tatarul, copil al pustiei, avea priviri mai pătrunzătoare, îşi puse mîna 
streşină, la frunte; apoi se întoarse zimbind spre fratele lui de arme. 


— Omul nostru nu vine singur! zise el. Aleargă după dinsul doi călăreți 
cu cuşme nalte... Să ştii că vestea-i pentru tine!... 


Acuma începea a deosebi şi Şoimaru cuşma naltă a orheienilor lui. 
Veneau repede cei trei călări, parcă-i împingea de la spate vintul mării. 
Curînd steagul tătărăsc căzu în jos fluturind şi călăreţii se opriră, cu caii 
gifiind de trudă, la cinci paşi. 


Tatarul zise scurt, închinîndu-se lui Cantemir: 


181 


— Au venit doi trimeşi de la Moldova... 4 


Cei doi flăcăi orheieni îşi urniră caii spre Şoimaru, îşi scoaseră cuşmele, 
şi unul zise: 


— Căpitane Tudore! Ne-a trimes uncheşul Mihu să venim într-o 
întinsoare pînă unde te-om găsi: să-ți spunem că au intrat pe la Hotin leşii, 
cu Doamna lrimiei şi cu multă oaste! 


Tudor îşi ţinuse sufletul, pînă ce trimesul îşi isprăvi cuvintul. Se întoarse 
răsuflind adînc spre Cantemir bei. Acesta-i puse mîna pe umăr şi-i zise: 
„Mergem!” - Apoi îşi repezi calul înainte şi începu a-şi chema mirzacii, 
poruncindu-le să întoarcă oamenii pe loc la tabără şi să-i gătească de 


» 


război. 


Cum şi domniile sînt trecătoare, ca toate 


ovileştii intraseră cu oaste tare în țară. 

Tomşa le ţinea calea pe drumul Iaşilor; şi toată călărimea 

răzăşească de la Orhei şi Soroca pornise ca o furtună în ajutorul 
Domniei, cu Tudor şi cu tatarii pe care în fugă îi putuse ridica beiul 
Cantemir. 

Satul Şoimăreştilor rămase trist, apăsat de îngrijorări, ca de un nour. O 
vreme bătrinii şi femeile nu ştiură nimica despre întimplările din sus, dar 
aveau nădejde că Dumnezeu va fi cu dreptatea lor şi nu va îngădui să-i 
calce iar nemila şi aspra lăcomie a lui Orheianu. Părintele Ştefan în fiecare 
amurg făcea o slujbă de vecernie, şi cu toţii intrau cu inima înfrîntă şi cu 
capetele umilite în biserică. Şi-n serile frumoase ale începutului de toamnă, 
după ce se întorceau lucrătorii din vii şi de la treier, — se stringeau cu toții 
în larga ogradă a bătrinului Mihu, vorbeau încet despre lucruri trecute şi 
aşteptau ceva, un semn, o veste. 


După ce se scuturară deplin frunzele, — porni a cînta un vînt fioros de la 
miazănoapte, şi, ca nişte paseri spăriate de apropierea înghețului, slujbaşi 
domneşti trecură spre cetăţile de la Marea. Din ce spuneau ci, nu se putea 
şti nimica hotărît: harțurile dintru început fuseseră în folosul leşilor şi 
cazacilor. Pîrcalabul de la Hotin vînduse pe Domn şi trecuse de partea 
năvălitorilor. Dar Domnia striga întruna gloatele şi făgăduia leafă. - Şi se 
stringea țărănime multă. Cu pămiîntenii nădăjduia Tomşa să poată da o 


183 


= = Zi 


izbire mare şi să fărme pe duşman. 


Dar dintrodată, într-o noapte, pe vifor de ploaie, — căzură în sat, uzi pină 
la os, flăminzi şi zdrobiţi de trudă călăreţii plecaţi la război. Veneau 
împuținați, erau mohoriți, şi vesteau căderea Tomgşei. leşi satul cu ţuhali în 
cap şi cu lumini în tătărci scobite; fără lacrimi, fără răcnete, primiră 
muierile şi bătrinii pe cei ce soseau întregi, şi-şi şoptiră ca pe-un cuvînt de 
taină numele celor căzuți sub săbii şi rămaşi în cîmpii depărtate. — Şoimaru 
cobori lingă Mihu cu greutate şi 
trecu în căsuţa lui, fără să 
rostească nici o vorbă. Acolo Lie 
aprinse luminarea de seu şi ațiță 
un foc de vreascuri în sobă. C-o 
mînă Tudor îşi descheie contăşul 
greu de apă, îl lepădă la pămînt şi 
rămase palid în tremurul luminii, 
cu brațul sting înfăşurat în pinză 
şi cu pumnul legat cu curele de 
chimir. 


— Sint împuşcat la mînă! grăi el 
cătră bătrinul Mihu Uncheşul îşi 
aținti asupra lui ochii lucitori,; 
stătu aşa ca  încremenit şi 
cufundat într-un gînd grozav. Apoi 
vorbi încet, ca şi cum îi era teamă 
de ceva: 


— Îți va fi fiind foame... Să 
trimet pe Lie la Savin... leşi din 
odaie, dar nu zăbovi, şi se întoarse 
îndată, umbiînd în virful degetelor. 


— Braţul ti-i frînt? întrebă el cu blindeţă. 
— Nu, mulțămesc Domnului, dar e slăbit şi are nevoie de hodină... 
Se aşezară amindoi pe scăunaşe înaintea focului. 


— Unchegşule, grăi deodată Tudor, cu ochii ţintă în flăcări. Ne-au biruit 


184 


— a oe * 


SD IPS PAZ 7 
Sep 


Movileştii. Ne-au tăiat, ne-au spircuit, ne-au alungat! 


Bătrinul oftă. Afară fişiia necontenit ploaia pe vînt. 


— Trebuie să te desleg şi să te caut la rană... vorbi Mihu. Te-ai 
zdruncinat, te-ai înfierbîntat. Să nu faci carne vie. 


— Nu, uncheşule, nu sînt eu întunecat din această pricină. Eu am un ir 
bun pentru aşa răni, precum ştii. E o doftorie pe care am învăţat-o demult, 
cînd am început întăi ostăşia, şi o port totdeauna asupra mea. M-am uns 
bine cu dînsa, m-am legat strîns şi cred că nu mi-a mai fi nimica... Dar mă 
gindesc la ce ne aşteaptă, — şi parcă văd negru înaintea ochilor. Judecăţile 
vechi se sfarmă, dreptul îl taie sabia, şi nu vom avea domn şi divan care să 
ne sprijine... 


— Cum am trăit piîn-acum ş-am izbîndit, vom trăi ş-om mai izbidi... zise 
bătrinul şi prinse a-şi frăminta în dinți mustața sură. Norocul armelor e 
schimbător: se poate să se întoarcă Vodă Tomşa asupra dușmanului cu 
putere proaspătă şi să-l răpuie... Îi va trimite ajutor Împărăţia... 


— Se poate... îngînă cu îndoială Tudor. Totuşi trebile Împărăției sînt cu 
mare încetineală. Pe urmă Moviloaia e şireată, va trimete daruri la Sultan şi 
va făgădui haraci sporit... Turcului nu i-i atît de Tomşa, cît de lina pe care o 
tunde de pe săraca ţară, ca de pe-o oaie! 


— Cuvint drept!... încuviință Mihu şi dădu încet din cap, cu sufletul 
pătruns de amarnică durere. 


În pridvor, afară, cineva îşi scutură picioarele; fişii o mînă pe uşă căutînd 
clampa prin întuneric. Şi intră în odaie, cu ciubote grele de glod, Aniţa. 


— Aşa, zise ea rizind; tătuca nu mai are cu ce veni; i-am furat ciubotele 
lui ca să pot răzbate pin-aici! Afară e-o mişelie ş-un potop, de parcă vine 
sfîrşitul lumii!... 


Puse jos, foarte încet, traista pe care o aducea cu mare fereală; pe urmă, 
rezemindu-se de uşorul uşii, îşi trase una după alta, repede, încălțămintele 
de împrumut. Rămasă în colțuni, făcu un pas la o parte, se aplecă şi scoase 
încet o ulcică, o tigaie, o lingură, şi pită învălită într-un ştergar. Cu ele se 


185 


înfățişă la Şoimaru şi i le aşeză pe vatră, la foc. Îşi încrucişă după aceea 
braţele pe piept şi privi lung la oştean, uimită deodată de înfăţişarea lui. 


Se îngălbeni şi clipi din ochi, îngînă: 

— Eşti rănit, bădiţă! 

Şoimaru prinse a ride, şi-i făcu semn cu braţul cel sănătos: 
— Nu te spăria, Aniţă, că nu mor din asta... 


Ea zimbi îndată, cu ochii în lacrimi. Privi cu îndoială spre uncheşul 
Mihu; dar tot îndrăzni, se apropiere Tudor şi-şi aplecă fruntea pe pieptul lui 
ca s-o sărute. 


— De bine ce-ai venit! şopti ea închizind ochii. M-am spăriat 
într-adevăr... 


Trăgiîndu-se la o parte, privi iar pe rînd la obrazurile întristate ale celor 
doi bărbați şi întrebă: 


— E adevărat că Vodă a fost biruit şi alungat? 
— Da, Aniţă, şi noi împreună cu el... 


— Atunci e rău... zise ea sfioasă. Atunci înțeleg... Dar eu nu vă tulbur 
sfatul... Minîncă, bădiță Tudore, — şi vorbiți ce-aveţi de vorbit. Eu stau 
cuminte într-un colț, tac, şi nu vă supăr cu nimica... 


Oricit de mîhnită încerca să pară fata lui Savin pentru vestea cea rea de 
la război, totuşi bucuria îi răzbătea în ochi şi-n glas, deoarece se întorsese 
cel pe care-l visa în toate nopţile. — Se aşeză cuminte într-un colț, în umbră, 
cu mîinile subpuse, pe cînd rănitul gusta din pita frîntă şi din sorbitura de 
carne. Şi cu o deosebită luare-aminte, pîndind pe sub spriîncene pe oştean, 
ascultă istorisirea războiului de la rîpa Tăuteştilor. 


— Leşii au venit pînă la o bătaie de puşcă de noi, grăia Şoimaru înviorat 
de gustarea caldă. Din limbile pe care le-am putut noi prinde cu şireclic, am 
aflat că ei vin cu cincisprezece mii oaste: între aceştia era căzăcime multă şi 
pedestrime ungurească, oameni de țară aduşi de boieri, de cum au pătruns 
leşii pe la Hotin, şi mai ales husarii care umblau în mare rînduială sub 
cîrmuirea lui Corecki, — viteaz ostaş după cît îl cunosc eu... 


186 


— Şi Vodă avea mai puţin? întrebă bătrinul Mihu. Fata fugi cu ochii spre 
bătrin, apoi iar spre Şoimaru. 


— Nu. Noi am fost mai mulţi, — dar pe lingă călărimea noastră şi tatari, şi 
pe lingă oastea în leafă, era îmbulzită multă prostime fără arme bune şi fără 
rinduială. - Am avut chiar de la început pagube, din pricină că ai noştri 
s-au semețit prea mult ş-au pătruns fără nici o socoteală pînă între cazaci 
şi leşi. Chiar Vodă, simțind că are gloată tare şi văzînd că a sosit şi 
Cantemir cu mine, — a trimes o scrisoare către coconul Alexandru, în care-i 
zicea aşa: „Fugi, băiete, la învăţătură înapoi, la leşii tăi, şi ia şi pe mă-ta cu 
tine, căci altfel am să te bat peste ceafă ş-am să te mîn cu harapnicul 
înaintea mea!... Nu îndrăzni, căci eşti încă pui, şi ai caş la gură...” Şi alte 
multe cuvinte de ocară-i scria, căci Vodă Tomşa-i aprig precum îl ştii, şi rău 
de colț... 


Şi ajungînd ei aproape de noi, Visniovecki şi Samoil Corecki, care ei erau 
cei mari şi rînduiau totul, au ieşit în larg de şi-au jucat puţin caii ş-au 
privit, apoi au poruncit să lege tabăra după rinduiala şi obiceiul căzăcesc. 
Ş-au stat aşa noaptea în apărare şi s-au frămîntat la focuri ş-au zvonit 
întruna... lar cum s-a făcut ziuă, s-au rînduit grabnic, ş-au pornit cazacii 
de-au lovit pe oamenii lui Cantemir şi i-au răzbit, pe urmă oastea cealaltă a 
năzuit la cele douăzeci de puşti de aramă ale noastre, - şi cum au dat 
izbire, siimenii şi darabanii au făcut îndărăt pînă la rîpă, au lepădat armele 
şi s-au dat supuşi... 


— Numai vinzarea răpune capetele crailor... mormăi frămîntindu-se 
bătrinul Mihu. 


— Aşa este precum spui, uncheşule... Veneticii, cu straiele lor mîndre şi 
cu pană argintată, nu şi-au pus viaţa, căci n-aveau pentru ce; asta am mai 
văzut-o şi la alți domni şi crai; numai noi oamenii de țară, năcăjiți şi 
amăriți, în ceasul acela greu cînd ne răzbea puterea, am tras săbiile. 
Atuncea am strigat eu cătră toți răzăşii şi le-am spus un cuvint pe care 
n-au să-l uite... Ş-am început a bate, ş-am tăiat pedestrime, ş-am risipit 
cazacii, pînă ce Corecki, odihnit, şi-a năpustit pinza lui de husari, bulziş, ca 
vintul; şi-n calea lor n-am mai putut sta... Ne-am frînt, ne-am risipit şi noi, 
după ce nu mai era nimene nici la dreapta, nici la stinga noastră, şi 
rămăseseră numai ticăloşii siimeni deasupra rîpei Tăuteştilor... îi vedeam 


IS PAI SL IPS Lp ERA 
sal E a x TENT INES 


; > = ERA 
e Sni Ka o J Tari 7 De e 


pe cînd mă trăgeam cu ai mei, cu braţul sîngerat: intraseră leşii în ei, şi le 
plăteau pentru că s-au plecat ş-au lepădat armele: şi-i tăiau, de socot că 
i-au clădit pe toţi, unii peste alţii, în ripă... 


Of! uncheşule Mihu, otrăvit e ceasul înfrîngerii! L-am mai încercat eu în 
viață, dar atuncea nu-mi păsa, şi mă băteam ca siimenii pentru simbrie: 
eram vesel că scap cu viaţă! Dar acum ne alunga sabie iute. — Şi înțelegeam 
că toate ale noastre, străduinți şi nădejdi, tot ce-am aşezat aici la 
Şoimăreşti, toate sînt prăpădite! 


Vodă Ştefan fugea între noi; i-am apărat pină-n drumul Vasluiului viața 
cu săbiile. Era la dreapta mea, negru ca pămîntul la obraz; clănțănea din 
dinți cu turbare şi fura cu ochii îndărăt; şi blăstăma şi pămînt, şi 
Dumnezeu! Părea nebun, la popas. A coborit de pe cal şi s-a învirtit în loc 
rinjind. Pe urmă m-a văzut lingă el, m-a privit lung cu lacrimi, şi-a plecat 
capul în piept şi s-a aşezat pe ghizdelele unei fîntîni. Sta aşa, prăpădit, şi 
nu spunea nimica... 


Bătrinul Mihu ridică ochii şi, în tăcerea care se întinse, păru că ascultă 
zbuciumul vîntului. Zise după aceea: 


— A fost Tomşa om crunt: Dumnezeu să-l ierte pentru greşalele lui. Dar 
pentru noi, Şoimăreştii, a fost ca un părinte... 


Şi fata, bătrinul şi oşteanul rămaseră în tăcerea odăiții ca într-o 
singurătate; făclioara feştilei de seu răsfringea luminiţi în ochii lor; păreau a 
se gîndi la ceasul de cumpănă; şi toamna cînta cu ciudate glasuri la 
ferestre. 


— Dar beiul ce-a făcut? întrebă deodată uncheşul Mihu. 
Şoimaru zîmbi: 


— Cantemir? El ştie cum să-şi poarte tatarii... Oştenii lui nu ţin mult 
piept; de la cea dintăi izbire îşi dau sama ce trebuie să facă... S-au tras 
înapoi şi s-au risipit ca pulberile; ei au cai iuți care parcă zboară. Mini se 
vor întoarce şi vor fi ei mai tari, ş-atunci, prădînd şi arzînd la duşman, tot ei 
se vor găsi în cîştig... Asta-mi spunea Cantemir, cînd ne-a ajuns din urmă, 
în amurgul serii, la al doilea popas. 


Tatarii lui descălicaseră, rupeau în dinți carne şi pită, după obiceiul lor, 


188 


vorbeau şi rideau; pe cind răzăşii noştri parcă prohodeau un mort. Ei 


n-aveau merinde, ori nu le mai venea să mănînce; înconjuraseră cele 
şaptesprezece şipote care izvorăsc în budăie, fiecare subt o răchită, la 
Racovăț în vale, şi tot se rinduiau la apă şi iar se întorceau, parcă erau 
căptuşiți cu jăratic pe dinăuntru... 


lar Cantemir şi Birnovă s-au aşezat lingă noi şi se uitau la Vodă cît e de 
amărit. 


— Ce este? a zis Cantemir ş-a zimbit; de ce se întristează Domnul? ca să 
se poată bucura mai tare mîni?... 


Tomşa-Vodă a răsărit şi s-a uitat la bei, parcă nici nu-l cunoştea. 


— Aşa sînt războaiele, a grăit iar tatarul, şi mai ales în Moldova. Aici şi 
furtunile se întorc năpraznic pe crîngul lor; acum vin din jos cu pulberi, şi 
peste o clipă se întorc şi se prăvălesc din munte cu puhoaie... 


Atunci, la aşa cuvînt bun, şi Simeon, prietinul nostru a început a mingiia 
pe Vodă Ştefan şi a-i spune că oştenii din nou se vor aduna. 


— Şi vom hărțui pe venetici, măria ta, zicea el, precum făceau Domnii cei 
vechi, pin-or ajunge la istovire... 


— Dacă izbindesc să-mi adun iar oamenii, a strigat Tomşa privindu-ne, 
atuncea nu-i las, — căci tot trebuie să ne trimeată Împărăţia ajutor... 


Şoimaru tăcu o clipă. 


— Aşa este, vorbi bătrinul Mihu. El se gîndea la turci... Azi turcul, mini 
leahul; trec peste noi şi ne calcă; unul rînduieşte o lege şi celalalt o sfarmă. 


— Asta mă gindeam şi eu... răspunse încet oşteanul. Trăim într-o vreme 
de mare amărăciune... 


Fata zise deodată din colțul ei: 


— Dacă ar fi mulți ca bădița Tudor, atunci altfel ar umbla treburile în 
țara noastră!... 


— Aici erai, puşchiule? răsări moşneagul şi scuipă uşor cătră ea... 


— Aici, uncheşule... Am aşteptat să isprăvească de mincat bădița, — şi 


189 


acuma am să-i întind pînză curată şi am să-i aşez pernă şi pocladă pentru 
hodină... Mina legată poate-l doare; după atîta umblet, poate-i trudit!... 


— Bine, bine... îngină răzăşul cel bătrin. Aşa este; trebuie să ne ducem. 
Şi acu ce-ai să faci, Tudore?... 


— Acu, răspunse oşteanul, am să mă hodinesc zece zile. După aceea cred 
că mîna iar mi-a fi tare. Şi-mi iau oamenii şi mă duc să găsesc pe Domn: ori 
la Birlad, ori la Galaţi, ori la Brăila, după cum vor fi întimplările... 


Anița începu a umbla prin casă, rinduind. Bătrinul, înainte de a pleca, 
iar se îngriji de rană. 


— Poţi să te duci, uncheşule, fără grijă, îi zise Şoimaru. Doftor bun sînt şi 
eu, şi am şi pe Lie, în odaia de peste tindă! 


Cum rămaseră singuri cei doi tineri, — Anița se strecură spre vatră, 
cuprinse cu un braț pe oştean de după grumaz şi-şi lipi fruntea de timpla 
lui. 


— Bădiță! suspină ea cu lacrimi, eu nu mă duc de-aici... Acuma pot să-ți 
spun cît îmi eşti de drag. Dacă m-alungi, stau afară în zloată pînă ce-oi 
pieri... Să mă reped acasă să spun că vin să te păzesc, — şi lasă-mă să-ți 
priveghez la căpătii... Îţi fac o legătură nouă. Îţi dau un pahar de apă; şi 
nu-mi spune nimica, nici nu te uita măcar la mine; ştiu că sînt o urită, dar 
lasă-mă, bădiță... căci eu am ştiut c-ai să vii supărat; te-am văzut 
astă-noapte în vis, şi erai înveşmiîntat cu negru, fără cal şi fără arme... 


Oşteanul simți lacrimi fierbinți pe obrazul lui. Ridică mîna dreaptă şi 
cuprinse mijlocul fetei; o trase la piept şi o sărută; şi se simți înduioşat cum 
nu fusese nicicînd în furtunoasa lui viață. 


ătălia în care Tomşa fusese înfrint, cu toți tatarii şi răzăşii lui, se 

dăduse dimineaţă tare, în cea dintii zi a lui octomvrie. Izbirea 

fusese scurtă şi crincenă; curind dispărură călăreții Domnitorului 
risipiţi în stoluri în zarea Tătărănilor. Rămaseră pe loc numai morții şi 
răniții, pe care-i sfirşeau de zile săbiile şi sulițele; şi deasupra rîpii de la 
Tăuteşti, darabanii şi siimenii în care leşii au tăiat fără contenire, pînă ce 
le-au căzut braţele de trudă. 


Şi azi răscoleşte plugul acolo oasele morţilor. 


Nemernicii oameni de țară, îngroziți, lepădaseră ghioagele, coasele şi 
topoarele şi îngenunchiaseră, cu cuşmele în mînă şi cu pletele în ochi. În ei 
intrase urlind căzăcimea şi i-ar fi potopit dacă, la porunca lui Corecki, nu li 
s-ar fi pus în cale cu lăncile lor lungi husarii, oaste aleasă de nobili. 


— Pace! strigă Samoil înălțind în sus sabia. Daţi-vă îndărăt, păcătoşilor! 
Nu ucideți oamenii care se dau robi! 


Apoi alergă în goană spre hatmanul Visniovecki, şi, pe cai stind, se 
sărutară amindoi pentru bucuria biruinţii, — şi plecară în urmă să 
îmbrăţişeze şi să firitisească şi pe Vodă Alexăndrel. 


Îndată, după semnul de adunare al trîmbiţilor şi după porunca 
hătmăniei, - pedestraşii desprinseră chervanele legate, le rinduiră cu caii 


191 


înhămațţi şi se pregătiră de intrare în scaunul Domniei. Husari leşi porniră 
pe dată la Hotin ca s-aducă, în carite grele, pe Doamna Elisabeta, pe 
Domnița Ecaterina şi celelalte subţiri şi gingaşe obraze femeieşti. — lar 
Visniovecki, rinduind oastea şi tot alaiul, dădu poruncă de înaintare spre 
laşi chiar asupra amiezii. 


Boieri călăreți sosiseră din partea unora din bătrîni, ş-a părintelui 
mitropolit; drumul, era slobod: tîrgul aştepta domn nou şi privelişte mare. 
Vestea înfringerii lui Tomşa trecuse prin laşi ca furtuna de grindină, cu 
boierii şi călăreții năprasnic fugind pe cai, cu plete şi coame spulberate. 


Cînd alaiul fu rînduit, pan Visniovecki veni la Alexandru şi-i zise mindru, 
plecîndu-şi sabia: 


— Primeşte scaunul părintelui tău, Voievoade!... 


Tinerelul cocon zimbi cu fața lui prelungă şi albă şi-şi dădu pe spate 
pletele bălai. Subţirel şi drept pe cal, în strai de domn moldovan, cu contăş 
scump şi gugiuman de sobol, era frumos la vedere şi părea mai degrabă o 
domniță în straie bărbăteşti. 


După obicei, cînd ajunseră la margine, le ieşiră întru întimpinare 
tîirgoveții, deprinşi cu toate schimbările domniei, ca şi cu schimbătoarea 
vreme a ţării; şi în turnuri clopotele de aramă prinseră a cînta slava celui 
mai nou biruitor. 


Şi intrară cu mare fală şleahticii cei mari, Visniovecki şi Corecki, avind la 
mijloc, între ei, pe fiul lui Irimia, — iar după ei păşea pe cai mindru 
împodobiţi garda franțuzească a căpitanului Montespin, care era în leafa 
Doamnei Elisabeta: erau în ea cincizeci de cavaleri cu platoşă şi coif, — 
oameni vechi de război, cu săbii grele. Priveau mîndri în jurul lor şi cu 
nepăsare: mai treceau printr-o ţară şi mai vedeau un tîrg nenorocit. Tot aşa 
de bine rinduiți şi în straie scînteietoare trecură husarii leşi. După pasul 
tăcut al acestora, — amestecați şi gălăgioşi veneau boierii moldoveni şi leşi, 
şi altă multă oaste cu miile de robi ţărani, mînați cu bice: au curs 
înlăuntrul tirgului două ceasuri încheiate. Şi tocmai în urmă, după se 
sloboziseră pe mărgini pilcuri de pradă, intrară buluc cazacii cu cojoacele 
lor stropite şi mînjite de sînge. 


Cum se apropiară de Curtea Domnească, trimbiţile, fluierele şi dobele 


192 


începură a suna fără întrerupere. În acest zvon ascuţit şi biruitor, 
Alexandru intră în biserica domnilor, — apoi ieşi şi trecu la palat unde îl 
aştepta tronul împodobit cu covoare. Oastea umplu ograda şi toate ulițile 
din jur pînă la mari depărtări, şi boierii şi leşii se îmbulziră în sala cea 


mare. 


Acolo s-au firitisit cu toții şi s-au îmbrățişat din nou şi Alexandru s-a 
urcat pe tronul părintelui său, - pe cînd nu mai conteneau şi tremurau 
ascuțit bucuroasele flaute. În vremea asta, se pregătea masă mare, iar 
oştenii cazaci şi leşi au început a împunge pe tîrgovetți, a năzui spre dugheni 
şi spre neveste: toţi biruitorii, şi cei de frunte şi cei de rînd, erau flămînzi de 
mincare şi petreceri. 


La această masă mare, în grabă aşezată, jupîn Stroie Orheianu zise cătră 
pan Ludno, ginerele său: 


— Acuma, între două pocaluri, dragul meu, să vorbim puţintel şi despre 
rinduiala pe care o poate face măria sa Alexandru în trebile țării. Vei vedea 
atuncea, pan Antonie, că nu degeaba ai înarmat dumneata cinci sute din 
servii domniei tale şi i-ai deprins la război... 


— Mazurii mei s-au purtat într-adevăr straşnic... grăi Ludno, întinzind 
îndărăt, spre cupar, paharul. 


— Da; de asta te bucuri, dar mai tare te vei bucura, cînd cu adevărat te 
vei folosi de vitejia lor... 


— Ce vrei să spui, socrule? întrebă leahul rizînd. Orheianu trase mai 
întăi cătră sine un taler mare, în care se afla întins un crap de trei ocă. Îl 
tinu între palmele întinse, parcă l-ar fi umbrit, şi-l gustă poftitor cu ochii. 
Încetinel după aceea începu să-l spintece cu cuțitul pe la spinare, ca 
s-aleagă carnea bună, rumenită-n undelemn, de țesătura de oase. 


— Hof! oftă el purtindu-şi limba în gură şi înghițind în sec; că bun lucru 
ştiu să gătească monahii noştri... Dacă nu erau ei, şi iazul lor din vale, - nu 
mi s-ar fi bucurat ochii de-aşa bunătate! Nu pofteşti, pan Antonie?... 


Antonie îşi întinse talerul; începu a gusta din peşte mai mult din virful 
buzelor, şi privea uimit şi zîmbitor la Orheianu cum mînca de pripit şi de 
grozav. Boierul se îndeletnici o vreme cu crapul monahilor, apoi oftă adînc, 


193 


răsturnîndu-se în scaun, şi-şi sorbi cu ochii închişi paharul mare de vin. 


— Ei, amu să vedem ce mai face Vodă! pufni el. 


În capul mesei, între nobili şi boieri moldoveni, Alexăndrel sta drept pe 
un jilt mai înalt. Îl bucurase cel întăi pahar de vin. Ridea şi vorbea cu 
hatmanul leah, cu Samoil şi cu marele vornic Nistor şi le amintea, cu un 
zimbet de dispreţ, despre proasta şi lăudăroasa scrisoare ce-i trimisese 
Tomşa înaintea bătăliei. 


— Noi i-am scris răspunsul pe spate! zise el vesel, acuma ceteşte şi 
înțelege că semeţia lui a fost prea grabnică! — Şi cu degetele lui delicate, 
Vodă cel tînăr îşi mîngiie haina trandafirie de atlaz şi-şi potrivi la piept 
ceasornicul de aur în chip de ou, — care-i arăta că numai de patru ceasuri e 
stăpîn vremelnic al Moldovei. 


Orheianu crezu nimerită clipa, — şi se sculă în picioare, mare, gros şi 
bărbos. 


— Măria ta! milostive Doamne! strigă el c-un glas tare, şi se întoarseră 
cătră el nenumărate capete de oaspeţi; noi cu dragoste te-am împresurat, şi 
ne-am luptat ca să dobindeşti ocina pe care ţi-a lăsat-o milostivul şi viteazul 
tău părinte! Acuma te vom ruga în genunchi noi toţi boierii cei buni de 
țară... să faci măria ta rînduială, să pliveşti neghina, să îngrozeşti pe răi şi 
să ne fii nouă părinte bun! Căci noi cu toții am pătimit de pe urma 
mişelului de Tomşa: la toți ne-a răpit averile, ne-a împărțit moşiile, ş-am 
rămas calici în ţară străină, măria ta... 


— Bătrinul a grăit cuvint drept... glăsui grav de la locul lui vornicul 
Nistor. Se cade să se întoarcă boierilor tot ce au pierdut! Şi să fie iertată şi 
miluită şi prostimea; căci şi ea are loc sub soare! 


— Vom împărți dreptate tuturora... zise Alexăndrel, ridicînd mindru 
capul. Vom chibzui cu boierii şi sfetnicii noştri, să aducem în țara noastră 
iarăşi mărirea cea de demult! 


Privirile tinărului voievod se înflăcărară şi leşii se grăbiră să-l laude 
pentru frumoasele lui cuvinte. 


Orheianu se aşeză mulțămit în scaun şi se-ntoarse spre ginerele său, 
clipind şiret din ochi. 


— Voiai, pan Antonie, să afli la ce-ţi va folosi cu adevărat vitejia mazurilor 
domniei tale? Ştii că eu am în Ţara-de-sus patru moşii cu păduri mari, cu 
iazuri, crişme şi mori. Dar în Ţara-de-jos am de două ori pe atitea, — ş-acolo 
creşteam vitele mele cele bune, pe care le trimiteam la vînzare în Lehia şi la 
nemți. Acuma îţi voi spune numai atita, că cel mai mare şi mai bun pămînt 
al meu, care ţine de Murgeni şi se-ntinde şase ori şapte mii de fălci, e cel 
despre care-ţi grăiam odată, şi pe care mi l-a rupt Tomşa şi l-a dat 
obraznicilor răzăşi de la Şoimăreşti... La acest pămînt am ţinut eu, pentru 
că a fost averea mea... Acolo mi s-au înmulțit vitele, acolo am vii, acolo, 
între sate, am rateşe bănoase şi mori care-mi aduc greu uium; şi iazuri cu 
peşte, şi cinci mii de ştiubeie în prisăci... Toate le-am avut, căci mi le-a 
hrăpit tiranul... Acuma cată, pan Antonie, să le dobiîndim îndărăt. Aceasta-i 
averea mea. Celelalte moşii, pe lingă asta sînt nişte pustietăți! 


— Cum? strigă rizind Ludno; eu te-am crezut, pan Stroie, bogat mai mult 
în vorbe şi-n pofală! Şi văd că eşti cuprins cît şi noi, în Lehia... 


— Ai crezut asta? strigă Orheianu cu supărare. 


— Da, mărturisesc, vorbi cu bună-voie pan Anton, şi te rog iartă-mă!... 
Eu nu-ți sînt ginere pentru c-am socotit că vei fi avînd averi; eu m-am 
închinat Magdei mele. Pentru ea am îmbrăcat zale; pe ea am urmat-o!... Dar 
de vreme ce spui că ai bunuri, se cade să le apărăm şi să le cîştigăm 
îndărăt... 


— Tot ale Magdei ş-ale domniei tale vor fi!... strigă cu înduioşare Stroie, şi 
iar sorbi o cupă de vin. Şi-n juru-le vuia sala de un murmur greu, iar din 
ogradă şi din alte încăperi veneau cîntecele şi chiotele cavalerilor şi oştenilor 
care închinau şi ei băutură şi se săturau cu mîncări, în scurt împlinite de la 
localnici. 


— Las’ să se veselească! grăia cătră Domn vornicul Nistor. Atita bucurie 
pe lume are şi oşteanul! 


Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno. 


— Ginere! spuse el cu veselie. Ştii ce-am cugetat eu, cît am stat şi am 
băut acest pocal de vin? Mult mi-a plăcut mie în Lehia un lucru: Servu-i 
serv; boieru-i boier! Ai cu cine munci pămîntul, ai cu cine ieşi la război! 
Omul tău l-ai aşezat, l-ai legat de pămînt, e-al tău! Pe cînd la noi, iubite, din 


195 


pricina asprelor vremi, se risipesc proştii țărani şi ţi-i apucă toți din toate 
părţile... Şi sînt locuri cu popor des, mai ferite, mai apărate, — ş-acolo sînt 
răzăşi care-s mai fuduli decît noi, boierii... Tare-aş dori eu să-i îmblinzesc şi 


să-i aduc la cumințenie, să fie ei ai mei şi să mă cunoască de stăpin!... 


După această dulce vorbire către leah, jupiîn Orheianu întinse iar cupa 
peste umăr. 


— Căci eu, începu el iar, eu, boierule, totdeauna am stat ş-am cugetat cu 
jale la risipa moşiei noastre... Era odată mare, era odată tare, — chiar şi pe 
craii voştri i-a bătut Ştefan-Vodă cel Bătrin şi alții... Aşa se găseşte 
însemnat în letopisețul cel vechi slovenesc... întreabă pe vornicul Nistor, 
să-ți spuie şi el. Şi pe turci i-am bătut; şi pe unguri, şi pe toți... Aşa era în 
vremea veche... Şi de ce, iubite? Să-ţi spun eu de ce. Pentru că poporul era 
ascultător, se scula ca un singur om la glasul lui Vodă, şi-al boierilor... Aşa 
să fie ş-acuma, — şi iar ne-om ridica unde am fost... Pe mine mă doare 
inima, pan Ludno, cînd văd cît de jos am căzut!... 


Pan Ludno zimbi: 


— Atunci s-aşteptăm pe Magda, care soseşte cu Doamna Elisabeta, şi să 
ne ducem cu mazurii mei să facem rinduială unde spui şi cum spui. Aşa 
este?... Bun cuvînt? 


— Da, aşa este! grăi cu duioşie Orheianu. Mult mă bucur că mă aflu iar 
cu Domnul meu, la ţara mea, şi voi vedea iar prisăcile şi morile, şi grădinile, 
şi toate, care la noi îs mai frumoase, boierule, decît oriunde pe pămiînt!... 


Se pregăteşte ceas rău 


omşa, aşezat în țara muntenească, începu să lovească ţinuturile 

moldoveneşti din margine, răzbind pînă la Birlad. Armata leşilor 

şi-a Domniei nouă prinse a cunoaşte ş-a supune oraşe şi sate, 
aşezind pîrcălabi noi şi staroşti, ridicînd biruri şi hrană pentru oameni şi 
cai. Doamna Elisabeta, aspră şi tare-n dorințţile ei, voia să ţină închinată 
țara creştinilor leşi, şi să scape odată de ruşinea şi jugul necredincioşilor 
osmanlii. Oşti proaspete trebuiau adunate, biruri nouă pentru plata lor 
trebuiau orinduite, şi Nistor vornicul şi hatmanii leşi o ajutau întru 
izbindirea acestui vis îndrăzneț. Dar țara, pînă la împlinirea dosurilor ei, era 
zdrobită; oştile începeau în sate un iernatic silnic, luînd cu hapca pîinea, 
vita şi muierea omului; şi țărănimea îngrozită se mişca, hotărită să fugă iar 
peste hotare. 


Nerăbdător, Orheianul, cu Magda şi pan Ludno, urmat de mazuri, — 
cobori cătră Răut, spre locurile după care cu dragoste suspina de atita 
vreme. - Ştirea sosirii lor o primi Şoimaru îndată. Paznicii de la Murgeni 
năvăliră în sat călări, alungați parcă de cineva din urmă. Era într-o 
după-amiază, — şi soarele de toamnă lucea pe-un cer senin. 


Cei doi oameni se opriră, descălecară şi se repeziră în ogradă. Tudor, cu 
mina încă legată, le ieşi înainte. 


— Ce este? întrebă el încruntînd sprinceana. 


— Jupine Tudore! grăi unul din ţărani, Gavril Lostun; am zărit din foişor 


pe boierul Stroie venind cu slujitori mulți... 


— Era uşor de bănuit... vorbi încet Tudor. A pornit fără întirziere. L-aţi 
însemnat? L-aţi văzut bine? 


— Doar îl cunoaştem! strigă Lostun. Numai el îi aşa de mare şi are un 
bărboi aşa de groaznic! Încă s-au oprit în locul unde face Răutul iaz ş-au 
privit înspre ostrov... 


— De ce? nu era singur? 
— Nu. Era şi cu alți boieri de-ai lui... 


— Bine, grăi Şoimaru, după o clipă de gîndire. Duceţi-vă şi chemaţi în 
grabă aice pe bătrîni, la sfat... Şi daţi semnul de clopot; trebuie să steie 
oamenii gata asupra armelor ş-a cailor. Parcă eu pot şti gîndurile 
Orheianului?... 


Călăreţii încălecară în grabă şi porniră să îndeplinească porunca. — În sat 
se iscă zvon, deodată. Şoimaru auzi în vecinătate glasuri spăriate de femei 
care-şi chemau copiii, oamenii se adunau pe-acasă şi-şi grămădeau în 
staule vitele; copilandri adunau în goană, călărind pe deşelate, grămezi de 
cai care nechezau. - Era o vreme limpede şi dulce de toamnă şi toate 
zgomotele se auzeau desluşit... 


Şoimaru chemă pe Lie şi-i porunci să-i gătească murgul şi să-l ţie 
înşeuat. Apoi numai c-o mînă îşi prinse sabia la chimir şi-şi îndesă în cap 
cuşma de oaie. - Pe poartă intră, dirz şi morocănos, bătrinul Mihu; veni 
apoi părintele Ştefan; şi după el alți bătrîni, cărunțţi şi albi, — cei mai vechi 
şi mai mari ai neamului şoimăresc. Îl înconjurară pe oştean, îşi dădură 
căciulile brumării pe ochi, şi se rezemară în toiege. 


— Aţi auzit? strigă deodată Tudor, privind aprig în juru-i. A venit 
Orheianu la Murgeni. 


— Da, vorbi rar şi îndesat Mihu, a venit să stăpinească iar pămîntul 
răpit. 


— Nu ştiu de ce-a venit! grăi Şoimaru înălțind capul. A venit cu slujitori 
să ieie cu sila ce era tot al nostru şi ce ne-a întors judecata cu dreptate? E 


al lui, ori e-al nostru? 4 


— Nu-i al lui! nu-i al lui! gemu cu tărie Mihu: e-al nostru ş-al strămoşilor 
noştri morti!... 


— Atunci îl apărăm? 
Ca într-o înfiorare, Tudor îi petrecu pe toţi cu privirea-i scăpărătoare. 


Bătrinii tăcură. Chiar Mihu, cu spinarea aplecată, îşi frămînta obrajii 
zbirciți şi cugeta ce răspuns să deie. 


Preotul îşi ridică privirile asupra oşteanului şi grăi domol: 
— L-om apăra cu hirtiile noastre; acum se cuvine oare să tragem sabia? 
— Bine, mormăi nemulțămit Mihu. Dar el cu dreptate vine să ni-l ieie?... 


— Eu vă întreb un lucru: încă o dată! vorbi scurt Şoimaru. Al cui e 
pămîntul? 


— E-al nostru, drept, răspunseră bătrinii ridicînd bărbile. 
— Atunci de ce rivneşte boierul cu arma la el? 


— Staţi... vorbi iar preotul... Să aşteptăm, oameni buni! De ce să 
ne-nchipuim că vrea să-l ieie cu arma? Ce? e ţara în pradă, pe mîna 
turcilor? Doar e şi el creştin ca şi noi. Am trăit la un loc cu dînsul şi ne 
cunoaştem. Şi vom mai trăi, căci şi el are moşie dreaptă a lui în coasta 
noastră... Să-i cerem judecată nouă, oameni buni, să mergem iar la 
Domnie, — şi să puie pe masa divanului fiecare îndreptările lui! Şi oare vor fi 
ochii oamenilor aşa de orbiți să nu vadă? şi Dumnezeu, chiar, ne va lăsa 
pieirii? Pentru păcatele noastre n-am suferit destul piîn-acuma?... 


Bătrinii se întoarseră spre preot, mulțămiţi de cuvîntul lui cel bun. 


— Înţeleaptă vorbă... rosti încet şi cu stăpînire Şoimaru. Suflete bune şi 
împăcate din pricina bătrineţii!... Aţi uitat răutăţile de altădată? Pentru 
dreptul nostru, pe care de la dumneavoastră l-am învăţat, eu am să întreb 
pe gospodarii mei cei tineri, cu care am fost la oaste şi m-am luptat pentru 
Vodă. Pe dumneavoastră, uncheşilor, care-mi sînteți părinţi şi rude bune, — 


tot am a vă mai întreba, a doua oară, ceva: cine-a zdrobit cu buzduganul 
ş-a ucis pe tatăl meu, care a luptat cu dumneavoastră alăturea, cînd erati 
199 


tineri? 


— Copilul are dreptate; voi ați îmbătrinit! grăi cu tărie Mihu. 


— Am dreptate, zise domolit deodată Şoimaru, căci de la dumneata am 
învățat să iubesc moşia... Cînd au intrat mai dinioarea vestitorii în sat, şi 
mi-au dat ştirea sosirii Orheianului, ş-au risipit-o apoi tuturora, — nevestele 
şi copiii mai bine au înțeles că vine un vint de primejdie; şi tot freamătul 
care s-a deşteptat în sat a arătat inimii mele că nu se înşală!... 


— Are dreptate nepotul! vorbi mai tare Mihu. 


— Cu toate acestea să stăm pe dreptatea noastră - şi să aşteptăm... 
încheie Şoimaru, dar cu caii şi armele gata... 


Bătrinii îşi plecară frunțţile, apoi îmbrăţişară pe oştean: simțeau şi ei a 
cui e dreptatea; dar peste apa sufletului lor, odată tulburată, acuma se 
întinsese luciul uitării ş-al iertărilor. 


Clopotul prinse a suna în turnul bisericii, Şoimaru se îndreptă spre 
țintirim, tăcut şi cu sufletul zbuciumat. Stătu înaintea pietrei pe care era 
scris numele lui lonaşcu, şi părea a se gîndi. — Visa la întimplările care se 
puteau isca, ş-o nelinişte grea îl cucerea clipă cu clipă. Totuşi, cu mişcări 
hotărite şi cu ochii aspri, intră în adunarea oştenilor lui, cerîndu-le să fie 
gata pentru orice ceas de primejdie. 


— Să ţie fiecare om mîna pe sabie! grăi el cu străşnicie. 


Dar după-amiaza trecu liniştită, fără întimplări, şi soarele se cufundă 
într-o piclă uşoară, ca-n nişte mări de pace, ce se întindeau dincolo de 
zări... 


Străjerii trimeşi spre Murgeni aduseră cuvînt bun: linişte! 
— Ce gind are boierul? întrebă Mihu, privind cu îndoială spre fecior. 


Şoimaru înălță din umeri şi oftă; strinse mai bine chinga care-i ținea 
braţul legat la chimir şi nu răspunse. 


Îndată ce se întinse umbra serii, - răsări luna cătră pustietăţile 
Bugeacului, mare şi sîngeroasă, pe un cer fără nici un nour; şi la poartă se 
opri un străjer, aducînd pe un slujitor călare de la Murgeni. 


200 


Şoimaru se aşeză pe prispă, ca şi cum n-avea nimica de ascultat. 
Bătrinul Mihu aşteptă să înainteze omul boieresc pîn-aproape şi-l întrebă 
cu prefăcută linişte: 


— Ce veste, voinicule? 
— Bună pace, jupine... zise slujitorul. Boierul nostru a venit la Murgeni. 
— Ştim. 


— Şi m-a trimes să vă spun cuvint bun: domnia lui vra să se împace cu 
dumneavoastră... 


— Aşa? 


— Da, precum vă spun. Zice boierul: Domnia nouă s-a aşezat pentru 
multă vreme; ţara nu mai trebuie bintuită; să punem la cale treburile 
noastre: fiecare cu drepturile lui şi Dumnezeu cu toți... 


— Ai grăit cuvint bun, Constandine... vorbi cu glas mai îmblinzit 
moşneagul. 


Nădejdea îl făcea mai blajin, — şi cunoştea şi chema pe nume pe slujitor, 
care era un ţăran, aşezat de mult, vecin, pe Murgenii boierului Stroie. 


— Ce răspuns să dau? întrebă omul. Bătrînul privi spre Şoimaru. 
— Nici un răspuns; să vedem... mormăi oşteanul. 


Slujitorul plecă, pe drum luminat de lună. În sat părea că s-a întins 
deplină linişte. Dar la fintina lui Grozav, cătră pădurile Murgenilor, erau 
adunați şi treji, cu cai înşăuați, răzăşii. 


Tudor chemă pe Lie şi porunci să-i aducă murgul şi să încalece şi el, cu 
săneaţa încărcată. Îşi cercetă sabia şi porni cătră Murgeni, să se 
încredințeze singur, cu ochii lui, ce se pregăteşte şi se fierbe la curtea 
Orheianului. 


» - ` 
-> ` < BNA 
a a DEDS » e pi a 


cositor, — şi risipea în întinderi, spre văi, spre codri, spre imaşuri 
şi ape, un fel de ceață de lumină, care ştergea marginile hotărite 
ale lucrurilor. 


I sos se ridica în singurătatea cerului, pălită, ca o foaie rotundă de 


Tudor îşi duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, şi, 
apucînd drumul cel mare al Murgenilor, se gîndea în trista linişte de 
toamnă. 


Vedea limpede în gîndul boierului; căci acuma îl cunoştea şi-l înțelegea 
pe Orheianu. - Ce căutau slujitorii prea mulți cu el? De ce trimesese un 
răspuns blajin răzăşilor? Un boier mare şi cu trecere la Domnie, cînd 
rosteşte o vorbă ca asta bună, răzăşii trebuie să cadă în genunchi de 
bucurie, şi să se ducă cu mare grabă la curte, la Murgeni, ca să 
mulțămească pentru milă şi pentru cuvintele împăciuitoare! Dar odată 
acolo, fără larmă, fără pricină, boieru-i poate supune, îi trimete la Iaşi, ori îi 
ține la oprire. Fără căpitenii, satul poate fi călcat, dovezile şi uricele pot 
arde odată cu toate gospodăriile răzăşimii. Căci acum nu mai poate fi milă. 
Şoimăreştii au fost trup şi suflet ai lui Tomşa, - şi la domnie nouă nu pot 
avea nici intrare, nici îndurare. Pentru deplină şi veşnică împăciuire, un om 
ca Orheianu, care mai făptuise şi altele, poate pune o cruce peste satul 
unde vor fi sălăşluit odinioară oştenii vechi şi apărătorii de hotare! 


Şi trista istorisire a uncheşului Mihu îi veni din nou în minte, cu cea 
dintii ridicare pentru dreptate a neamurilor lui, şi cu pieirea celui mai bun 


202 


dintre ei, a părintelui lui, —- pe care parcă-l purta mort în suflet, cu 
neînduplecatul cuvînt al răzbunării. 


Cum de-a putut el şovăi odată? 


Şi la acest gînd de întrebare, i se arătă nebuna şi trecătoarea lui dragoste 
pentru Magda. Era aşa de tînără, de gingaşă şi de frumoasă, şi mestecenii 
tremurau asupra lor atita taină, pe cînd suna uşor codrul în adîncimi, — 
încît tinerețţile lor neştiutoare s-au legat ca pentru vecie. Dar s-au despărțit 
după o clipă, — şi despărțite au rămas! 


A iubit-o el oare cu adevărat? 


A iubit-o; dar încet-încet s-a strecurat, ca din pămînt, prin mădulări, o 
ghiară în el, şi s-a urcat şi i-a cuprins inima. Ş-un glas ca o chemare, 
picurîndu-i veşnic în urechi, l-a făcut să-şi întoarcă auzul spre mormîntul 
celui fără hodină. Şi-ntre dragostea lui prăpădită şi el, s-a aşezat ca o piclă, 
— şi s-a ridicat în piclă umbra sîngerată... 


— Între noi e sînge... şopti ca-ntr-o nălucire oşteanul. 
Lie îl întrebă din urmă: 

— Al spus ceva, stăpine?... 

— Nu; mă gindeam la un lucru de demult. 


— Stăpine, grăi iar Lie după o clipă, ştii că ne apropiem de Murgeni şi 
întîlnim oameni?... 


Răzăşul îşi scutură pletele şi cercă să-şi alunge gîndurile. Tot acest vis al 
dragostei de altădată i-a venit pentru că era încredințat de un lucru: Magda 
era aproape de el, la curtea din Murgeni. Zimbi de slăbăciunea şi de visurile 
lui. 


— Cine-i pe drum înaintea noastră? şopti el apoi deodată, stăpînindu-şi 
calul. 


Şi se opri fără teamă în lumina lunii, aşteptînd. 


Curtea de la Murgeni, cu lumini aprinse, trebuie să fi fost la o fugă de 


cal, de coasta de sub codrul cel mare. Răutul se împrăştia chiar înaintea lui 
în iaz larg, cît bătea ochiul; şi spre ostrovul cu sălcii aplecate şi desfrunzite 
203 


pluteau puncte negre şi mărunte: erau rațele sălbatice, ieşite pe podul 


argintiu al lunii. 


Prin lumina nehotărîtă, veneau pe drum doi călăreţi. Înaintau; sosiră 
aproape; şi deodată în fața ochilor lui Şoimaru se aşeză picla şi se ridică 
umbra siîngerată. Parc-ar fi fost un vis. Dar era aeve: şi cunoscu la cîțiva 
paşi de el pe fata Orheianului, urmată de aproape de un bărbat. Întăi socoti 
că-i jupîn Stroie; dar era un străin. 


Cum o văzu inima i se strînse ca-n cleşte. Apoi o atinți şi simți că 
despărțirea lor era veşnică. Cum o văzu că l-a cunoscut şi-i zimbeşte, mînia 
pe care i-o jurase, şi furtuna vorbelor, şi fulgerul ochilor pieriră. Se simți 
departe şi despărțit de ea. 


Magda țipase uşurel cînd îl cunoscuse; apoi îi zimbi cu bucurie. 
— Ce întilnire ciudată! zise ea cu glasu-i dulce. 
Şi întorcîndu-se spre Ludno îi zise în grai polonez: 


— E un prietin de altădată... îngăduie-mi, soțul meu, să-l întreb două 
cuvinte. Nu ştie limba leşască... 


Şoimaru o privi cu uimire. Ce gînd avea? Pan Anton înainta cu calul şi 
salută din cap pe oştean, mormăind un cuvînt leşesc: Dobro vecer! 


— E boier? întrebă el încet pe domniţa lui. 
— Fără îndoială... ciripi ea dulce... E un prietin al tatălui meu... 


Şoimaru sta neclintit, fără cuvînt, pe cal. Lie căsca ochii mari şi nu 
pricepea nimic. 


Vorbind moldoveneşte, Magda se îndreptă cătră Şoimaru: 


— E lună plină, zise ea, ş-am ieşit cu soțul meu... Văd că întilnirile 
noastre sînt totdeauna foarte ciudate: aceasta e a treia... Şi ştiu că eşti 
amărit şi supărat pe mine... 


— Nu sînt amărit, nici supărat... răspunse Tudor. 


— Atunci ai înțeles împrejurarea de la Ianev... şopti ea. 


Tudor nu răspunse. Ea zimbi, căci o privea Ludno, dar rosti cuvinte 
204 


grele: 


— Pan Tudore, îți aduci aminte cînd coboram prin codru şi vedeam din 
poiană acest ostrov dinaintea noastră? 


— Am uitat... răspunse încet şi rar răzăşul. 


Ea tăcu şi-l privi ţintă. Păru înfiorată de răceala nopții; îşi trase la git şi 
la obraji guleraşul de blăniță albă. 


— Nu, n-ai uitat!... zise ea repede. 

Şi-ndată adăogi, ca şi cum Lie nici n-ar fi fost lingă ei: 

— Şi eu te-am iubit; dar cărările noastre au trebuit să se despărțească!... 
Avea glasul dulce de odinioară. 

Şoimaru tresări, parcă l-ar fi izbit o sabie. 


— Da, zise ea iar, rizînd către Ludno, ca de-o glumă; şi ştiu că ţi-am fost 
dragă... 


— Acum între noi e sînge... vorbi Şoimaru, ca şi cum şi-ar fi urmat visul 
lui singuratic. 


— Ştiu, răspunse ea, am aflat de la tata; a vorbit azi chiar cu bărbatul 
meu şi a hotărît lucruri grele împotriva răzăşilor... Chiar voiam să-ţi trimet 
mini în zori cuvînt: fugi, că ti-i amenințată viața... 


— Cum? strigă deodată îndirjit răzăşul. Socoate stăpînul Murgenilor că 
mă va ucide pe mine cum a ucis pe tatăl meu? Ah, domniță Magdă, mi-ai 
lămurit deplin sufletul şi mi-ai adus aminte că zadarnic stăm sub lună, că 
toate ale noastre sînt deşărtăciuni! N-a fost nimic între noi decit blăstămul! 
Nu-i nimic între mine şi părintele tău decît sîngele! Du-te; te-am iertat 
pentru umilire... 


Şi fără nici un cuvint şi furtunos, Şoimaru îşi întoarse calul şi se 
depărtă, pînă ce el şi slujitorul părură umbre în picla de lumină. Ludno 
înălță din umeri şi dojeni cu dragoste pe Magda. 


— Ce vorbe i-ai spus, de ce l-ai certat, sufletul meu? De ce-a plecat, 
parcă n-ar fi în toate mințile? 


i: — l-am spus o veste însemnată... răspunse Magda, stăpînindu-şi greu A 
tulburarea. 


mie 


Morţii poruncesc celor vi 


oimaru nu s-a arătat pînă a doua zi în sat. Pe după miezul-nopțţii 

trecuse pe la fintina lui Grozav şi avusese tainic sfat cu oştenii 

lui; după aceea nimeni nu ştia pe unde rătăcise. Nu ştia nici Lie, 
care se întorsese singur acasă, îngrijat şi uimit, — dar cu straşnică poruncă 
de la stăpin să nu cricnească nimic nimănui de cele ce văzuse şi auzise. 


Un soare blind răsări a doua zi, într-o duminică, ş-o lumină prietinoasă 
se împinzi peste sat, asupra căsuțelor albe ş-a livezilor desfrunzite. Clopotul 
sună în turnul bisericii vechi prelung, şi tremura cîntarea lui pînă la mari 
depărtări, unde s-amestecau cerul şi pămîntul într-o brumă alburie 
şi-ncepea spre Mare sălbatica stepă. 


Oamenii fuseseră îngrijoraţi, dar vestise Constandin, slujbaşul de la 
Murgeni, pacea boierească, — şi acuma, împreună cu preotul, mulțămeau 
lui Dumnezeu, „că-i scăpase de tot vrăjmaşul, mînia şi primejdia...” 


— Poate tot aveau dreptate moşnegii... şopteau muierile cu mîna la gură. 
Sintem şi noi şi boierul de-o lege şi ne închinăm lui Hristos!... Ne fereşte 
Cel-de-sus să ne vedem feciorii sîngerind subt ochii noştri. Destule suferinți 
au fost în trecut! 


Slujba, după tipicul cel mare, se petrecu în linişte şi gospodarii ieşiră în 
țintirimul larg. Pe morminte căzuseră florile şi putrezeau. Femeile umblau, 
îşi căutau morții şi le aprindeau candele. lar bătrinii, rezemaţi în toiegele 
lor, grăiau încet, privind cum trec peste locaşurile veşnice fire lungi şi 


207 


argintii de matasa-morților. 


În liniştea aceasta a satului, deodată se făcu un uşor zvon. Lostun, care 
fusese pindar la Murgeni, se repezi în ograda bisericii şi vesti pe cei adunați 
că boierul Stroie Orheianu a intrat în sat cu puțini slujitori, şi vine să steie 
de vorbă cu fruntaşii Şoimăreştilor. 


— Vine fără sfială... grăi Lostun. Se leagănă pe cal şi-şi mîngiie barba 
mare... Se uită la unii şi la alții pe care-i întilneşte, şi ride... 


— Ciudat lucru şi foarte de mirare!... mormăi clătinînd din cap Mihu. 


Dar Lostun parc-ar fi vestit şi pe Tudor Şoimaru: căci neamurile lui îl 
văzură venind încet pe poarta bisericii. Era tăcut, îi ardeau ochii, dar părea 
foarte liniştit. Privi spre femei şi spre copiii strinşi la o parte; după aceea se 
alătură de sfatul bătrinilor, fără să zică nici o vorbă. Cu braţul drept îşi 
pipăi mina stingă, să vadă dacă stă bine în chinga ei, — apoi îşi rezemă 
pumnul de straja săbiei şi scoase un picior înainte. 


— Ai auzit? îi şopti cu oarecare îngrijorare uncheşul Mihu. Vine la sfatul 
nostru boierul Stroie... 


— Da, răspunse Tudor; să aşteptăm! 


Măreţ în straiul lui bogat, călare pe un roib nalt de Lehia, Orheianu se 
arătă în uliţă, urmat de slujitorii lui înarmaţi. Erau mazuri voinici, cu ochii 
verzi şi cu umerii obrajilor roşcovani şi ieşiţi în afară. Boierul coti la podet şi 
intră călare în ograda bisericii. Răzăşii îl priveau venind, ridicară capetele, 
dar nu-şi scoaseră cuşmele. 


Orheianu se opri şi zise c-un fel de mulțămire, rotindu-şi ochii asupra 
tuturor celor care erau de față: 


— Bine v-am găsit, oameni buni! 


— Îţi mulțămim, boierule... răspunse preotul cu bunătate şi cu privire 
bună, făcînd un pas înainte. Ceilalți murmurară încet salutarea şi priveau 
cu luare-aminte la vechiul lor duşman. 


— Aţi auzit, oameni buni, grăi deodată cu glas gros boierul, — că domnia 
Tomşei s-a petrecut din lumea asta ş-a venit în scaunul țării 
Alexandru-Vodă, pe care şi noi l-am ajutat şi l-am apărat... 

208 


— Am auzit! răspunse îndesat uncheşul Mihu. 


— Acest Domn al nostru a auzit de toate cîte s-au petrecut aici. Ştie că 
Orheiul a dat oşteni lui Tomşa, ştie că Şoimăreştii au dat şi căpitan de 
steaguri, şi cu toate acestea m-am milostivit eu ş-am pus cuvint să ierte 
toate... 


Răzăşii nu răspunseră. Boierul dintrodată dădu cu ochii de Şoimaru, 
şi-ncepu a ride c-o veselie ciudată. 


— Cum, căpitane Tudore? şi dumneata eşti aici? te-ai întors de la oaste? 
— Da, boierule... răspunse liniştit răzăşul. 


— Foarte bine se nimereşte atunci întîlnirea, şi mă bucur, căci am venit 
aicea la împăcăciune... 


— Dumnezeu îți va ajuta pentru tot binele ce-l vei face... grăi popa 
mulțămit; şi moşneagul ar mai fi spus ceva dacă privirea aprigă a lui 
Şoimaru nu i-ar fi înghețat vorba pe buze. 


— Bătrinii ajung o vreme rea, şopti oşteanul la urechea lui Mihu, cînd nu 
înțeleg nimica şi, ca şi copiii, nu se pricep s-aştepte!... 


Mihu îşi încruntă sprîncenele şi-şi întoarse o ureche cătră boier. 


— Eu vă rog, gospodarilor, zise cu umilință Orheianu, aveţi bunătate şi 
mă răsplătiți pentru toate ostenelile mele... Daţi-mi mie de bună-voie moşia 
voastră, — căci eu mi-am pus obrazul pentru voi şi v-am cerut iertarea de la 
Vodă!... 


Răzăşii deodată se priviră înfiorați ş-apoi începură să se frămînte. Acuma 
pricepeau risul cel bun al Orheianului! 


— Nu-mi răspundeți nimica, oameni buni? întrebă cu aceeaşi înmlădiere 
moale de glas boierul. 


— Cum, boierule? întrebă Mihu, azvirlindu-i o privire ageră. Dumneata 
ne ceri moşia pe care-ai stăpinit-o şi noi am ciştigat-o prin dreaptă judecată 
acu patru ani? 


— Nu, moşule, răspunse zimbind Orheianu. Cer toată moşia voastră: dați 
ce-a mai rămas, ca să-mi întregesc ce-i al meu! 
209 


— Şi noi ce să facem? 


— Ce vă va lumina Dumnezeul... 
Bătrinii rămaseră înmărmuriți. Femeile prinseră a plinge. 


— Ce te miri aşa de tare, căpitane Tudore? strigă apoi deodată boierul cu 
semeţie. Ce mă priveşti astfel? Îţi pare ciudat? Ieri ai fost tu tare şi astăzi 
sint eu!... 


Şoimaru făcu doi paşi şi grăi: 
— Boierule, eu nu te-nţeleg! 


— Ce nu-nţelegi? strigă Orheianu privindu-l țintă. lată judecata mea. 
Asta-i! Care din voi va îndrăzni astăzi să ridice un deget asupra mea? Astăzi 
nu mai este mişelul vostru Tomşa, şi Domnia v-ar spulbera de pe fața 
pămîntului de-aţi îndrăzni... De aceea eu am venit în mijlocul vostru, şi nu 
va cuteza unul să mişte braţul! Ha-ha! 


— Boierule, te-nşeli, zise cu linişte Şoimaru. 


— Aşa? Ha! mă-nşel? Nu mă-nşel, căci dacă mazurii mei vor răcni numai 
o dată, cu străşnicie, în limba lor, — vor veni toți ceilalți şi vă vor pune pe 
toţi cu fețele la pămînt! Îndrăzneşti tu poate, Şoimarule? Nu îndrăzni, că ţi-i 
braţul frint. Şi te iert pentru cuvîntul tău prost, căci o dată, în viaţă, mi-ai 
făcut un bine... 


— Boierule, strigă Şoimaru cu ochii scăpărînd, ai greşit dac-ai venit în 
vizunia lupului! Eu mai am un braţ tare, şi te voi aşeza cu pieptul pe 
mormîntul părintelui meu, pe care tu l-ai ucis cu buzduganul lui Aron! Ai 
ucis: ţi-a venit ceasul pedepsei! 


Boierul atunci smuci năpraznic friul calului. Mazurii chiuiră deodată 
prelung, şi le răspunseră răcnete cumplite la marginea satului. 


— Să nu cutezaţi, mişeilor! urlă Orheianu. Să nu cutezi, mişele! rinji el 
cătră Şoimaru. Te voi bate peste fălci, ca pe tatăl tău, şi voi spulbera pe toţi 
nemernicii ca tine... 


Izbucnind într-o mînie grozavă, de mult stăpînită sub vorbe blajine şi 
rinjite, — Orheianu îşi repezi din şa trupu-nainte, scuipă pe Şoimaru şi 


210 


ridică asupră-i buzduganul, pe care-l scoase de sub cingătoare. 


Dar oşteanul trăsese sabia. Atunci îl văzură întăi neamurile lui, turbat 
ca fiara, cu ochii crunțţi şi cu obrazul ca de var. Se schimbase într-o clipă şi 
nu-l mai cunoşteau. Cu brațul drept ridică fierul, se repezi ca scăpat 
dintr-un arc, şi lovi în creştet pe Orheian. Şi-nălțind a doua oară sabia, 
răcni aşa de cumplit, încît mazurii, înfricoşaţi, smunciră friiele şi se 
năpustiră pe poartă. 


Urletul lui Tudor era o 
chemare. Pe ulița satului, din 
ripa din dosul bisericii, se 
repeziră toți flăcăii Şoimăreştilor 
călări, cu săbiile şi sulițile. Lie 
venea în frunte ducînd de 
căpăstru calul căpitanului. O 
clipă se opriră, îmbulziți în uliţă 
pină departe, în urmă, aşteptind. 
lar pe Şoimaru îl priveau 
neamurile lui cum c-o mînă trage 
de barbă trupul greu al boierului 
şi-l leapădă lingă piatra de 
mormînt pe care era însemnat 
numele lui lonaşcu şi anul 
cumplit al morții lui... 


Fără să mai privească în 
urmă, Tudor se prăpăstui pe 
poartă; Lie îl prinse de subsuoară 
şi-l ajută să salte în şa; şi la 
țipătul de năvală cunoscut de ei, 
călăreţii porniră în ropot spre Murgeni, spre mazuri şi spre curtea 
boierească. 


În urmă, numai uncheşul Mihu se urni din loc, se apropie de boier, îl 
privi cum zăcea în balta-i de singe, îşi scoase domol contăşul din spate şi i-l 
aşeză cu grijă peste piept şi peste față. 

Se întoarse apoi la ceilalți şi cuvîntă cu voce răguşită parcă de trudă: 


211 


— Să-l ierte Dumnezeu! 


lar Şoimaru îşi duse într-o întinsoare călărimea întăritată ca şi el spre 
curtea boierului. Izbiră pe mazuri, îi întoarseră în loc, şi începură a-i bate şi 
a-i tăia pînă ce-i năruiră în iazul Răutului. Şi trecură mai departe şi se 
opriră cu caii în răsuflet greu la curtea boierească. 


— Aici e ghizunia duşmanului! zise Şoimaru arătiînd cu sabia. S-o risipim 
şi s-o dăm vîntului! 


Ludno şi cu domniţa lui, înspăimîntaţi de neaşteptata năvală, ieşiră în 
pridvor, coboriră scările; — apoi, văzînd săbii sclipind spre ei, se răsuciră ca 
să scape îndărăt. Femeia ţipa cu glas sfredelitor şi ascuţit. Leahul trase 
pala. Flăcăii năvăliră asupra lor. Dar Şoimaru se repezise, şi acoperi pe 
Magda cu sabia. 


— Fraţilor, nu ucideţi! strigă el. 
Cînd ceilalți se traseră îndărăt, el zise gifiind celor căzuţi în genunchi. 


— Sculați, luaţi-vă caii şi plecați. Vă vor întovărăşi oameni de-ai mei 
pină-n tirg la Soroca! 


Dar numai Magda-i înțelegea graiul lui moldovenesc. Şi din minia 
stăpinită, din tulburarea lui, din ochii sticloşi ca de fiară, ea pricepu o parte 
de adevăr, — şi gemea cu mîinile la timple, îl privea cu groază, şi se lăsa 
dusă de subsuori de flăcăii răzăşilor. 


Atunci porunci Şoimaru că s-aducă şumuioacele de paie şi tăciunii, şi 
dădu foc curții de la Murgeni el singur cu mina lui. S-au zbătut şi s-au 
răsucit flăcările toată noaptea. Ş-a porunci pe urmă răzăşilor s-o dărime şi 
s-o împrăştie în patru părți. Şi, pînă luni la amiazi fiind curtea asemănată 
cu pămîntul, a hotărît să vie pluguri. 


Era un cer fără soare şi mohorit deasupra şi soseau de la munți, pe 
virfurile înălțimilor, nouri zdrențuițţi. Tudor sta drept pe cal şi neînduplecat; 
şi ieşiseră şi toți Şoimăreştii, bătrîni, muieri şi copii; şi priveau cum trec 
fără încetare brăzdare cu şase boi şi apasă pe cormane oşteni, înegrind şi 
asemănînd încet bătătura unde sălăşluise stăpînirea Orheianului. 


riveghiul conteneşte; cartea se-nchide. Se cuvine, după rînduiala 

bunilor povestitori de odinioară, să arătăm că sfirşitul văduvei lui 

Irimia-Vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor 
Moldovei, căci după un an, în 1617, turcii şi tatarii şi gloatele pămîntenilor, 
pătrunzind pînă la laşi, i-au zdrobit oastea aşa de frumos întocmită de 
ginerii ei, — şi pe ea au prins-o ş-au ruşinat-o păgiînii, cum spune cu durere 
cronicarul. Casa ei în țara moldovenească a fost risipită şi feciorii înjosiți. 
Numai domniţele ei, în Lehia, s-au bucurat de averi şi nume; dar, după 
firea mamei lor, semețe şi poftitoare s-ajungă tot mai sus, la puterile lumii, 
au stirnit zizanii, certuri şi războaie, - pînă ce s-au stins, şi numele le-au 
rămas pomenite cu blăsteme de şleahtici. 


Cînd Tomşa, tirziu, a venit în țară, într-a doua domnie, — a lăsat să cadă 
un ban de argint celui dintăi calic orb de la scara bisericii domneşti. După 
glas, nevolnicul, care era Nicoriţă, fost armaş odată, l-a cunoscut, şi a bătut 
cu umilită mulțămire mătanie Domnului său. lar Vodă, cumințit acum şi 
mult îmblinzit, a suspinat - aducîndu-şi aminte cît de schimbătoare sînt 
toate ale oamenilor. 


Birnovă, precum se ştie, a venit domn în țara lui şi-l chema Barnovschie; 
iar în vremea lui niciodată nohaii lui Cantemir n-au călcat pămîntul nostru. 


Domnița Magda şi-a purtat lumina ochilor ei prin ţări străine şi pribeagă 
a rămas pînă la mormiînt; ci totuşi ceva din visul ei de tinereță a rămas 
pentru totdeauna în taina poienii de unde se vedeau satele şi apele 


213 


Orheiului. 
Au pierit codrii; s-a stins şi această rămăşiţă a ei, ca mireasma unei flori. 


lar Tudor cu soţia lui Aniţa, şi Mihu, şi toți ceilalți răzăşi au fost urgisiți 
şi prigoniți, dar s-au ţinut cu tărie. Pe urmă cei ce-au venit după ei au fost 
călcați şi supuşi de alții; şi vremea necontenit i-a lovit pină ce le-a plecat 
frunțile adînc spre pămînt. 


Bunicii mei sînt strănepoțţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum 
trei sute de ani, din vremea cînd strămoşii erau încă dirji, am scris-o în 
liniştea unei prisăci, avînd în inima mea răsunetul durerii lor. 


ae a T e pre NES ina A ae pana a E AN AD maree, aa il! 
TEVA A , i — fn y,- F - 


-n -<r 
> ID Pas e re Cea . = ~ — > 


if r Ja 
x IN: 

- Ma p 
îi db LA 
F P pa 

Li . . ê 
PER 


yi 
Al 


4 


VEI, TE 

l) pi e y 
aE AA 
. 
Ti 
+ 


leae 


B t) îi 4] DEA An a) . 


> 


veh g i i 
P I Ai 


NATET Ru 
SENE S ANIAN 4, 
ITEP IA EO AIA > $ AORE pr 8 $ l 
PINA RE oaia P NS TERE A bo a cl pi bu at 


LECS TELL. Pr PER N