Mihail Sadoveanu — Neamul Soimarestilor

Mihail Sadoveanu 


Mihail Sadoveanu 


NEAMUL ŞOIMĂREȘTILOR 


I. 

La Cornul lui Sas. 

În anul Mântuitorului 1612, pe vremea când înfloresc teii, 
singurătăţile Prutului, la cotitura care se chiamă Cornul lui 
Sas, vuiau de furtuna războiului. 

Încă din zorii zilei se mişcase de deasupra Popricanilor 
Ştefan Tomşa, cu oastea lui amestecată. Iar din susul apei, 
vestitul şleahtic Potocki şi Constantin Vodă Movilă grăbeau 
cu leşii şi cu cazacii lor şi cu puţină oaste de ţară. 

Tomşa era nerăbdător. Pe harmăsarul lui alb, arăbesc 
curat, întruna se sălta în şaua adâncă şi cerceta zarea 
malurilor Prutului. Apoi îşi întorcea căutătura încruntată, c- 
un ochi uşor fugind în laturi, spre şiragurile strânse de 
ieniceri, de tătari de Bugeac, de munteni şi de moldoveni 
din '[ara-de-jos. Cercetaşii tătari tocmai aduseseră „limbi” 
de la duşman, târându-le în arcane. 

— Constantin-Vodă cu ai lui veneau în Cornul lui Sas. 

Din mersul domolit al calului, Tomşa mai întrebă o dată pe 
cei doi cazaci sângeraţi şi zdrenţuiţi care umblau între 
tătari: 

— Vine într-acoace toată oastea? 

— Vine... răspunse răguşit unul dintre cazaci, ridicând 
spre Ştefan ochi alburii. 

Celălalt, mărunt şi spătos, rânji în barba-i mare: 

— E oaste tare şi creştinească!... 

Husein aga, trimesul împărăției, care mergea alături de 
Tomşa, întrebă: 

— Ce spun ghiaurii? 


— Nu spun nimica... răspunse cu prefăcută nepăsare 
Tomşa şi-şi puse c-o mişcare obişnuită mâna pe buzduganul 
cu măciucă de argint. Puteţi să-i ridicaţi într-o creangă de 
copac! adăogi el cu voce înăbuşită spre călăreţi. 

Tătarii rămaseră în urmă cu prinşii. Husein şi Tomşa 
dădură pinteni cailor; apoi turcul zise întorcând privirea-i 
neagră spre tovarăşul lui: 

— Ieri leahul cel fudul (era vorba de Potocki) a spus cuvânt 
prea cutezător omului meu. Dacă nu vă înturnaţi - a zis - cu 
veneticul vostru, va fi vai şi amar de voi. leri a fost Mahmud 
până la marginea taberei lor. 

— Eu venetic? strigă Tomşa scăpărând din ochiu-i fugar. 
Venetici sunt ei, cu muierile şi cu Movileştii lor, cu leşii, cu 
raiterii şi cu franţujii lor! Au pustiit şi au sărăcit biata ţară! 
s-au aşezat aicea ca un cuib de viespi, fără învoirea 
pământenilor şi a Porții... 

— Potocki e om vrednic, zise domol turcul. El s-a oştit mult 
în Moldova; a pus în scaun pe Irimia şi a răpus capul lui 
Răzvan. 

— Ş-acuma, grăi scurt Tomşa, se amestecă iar în trebile 
ţării din îndemnul muierii lui Irimia! Doamna Irimiei-Vodă e 
mare aspidă. Ea ar trebui întâi zdrobită în picioare. Dar îi 
va veni şi ei rândul. Acuma avem să înfrângem cerbicea lui 
Potocki şi să tăiem ca pe nişte miei pe coconii ei... 

— Vom vedea, zise cu liniştit glas turcul; în curând vom 
vedea care este voinţa cea mare şi neclintită a lui Alah! 

— Dumnezeu e de partea noastră! strigă cu glasu-i repezit 
Tomşa; de partea celui pe care-l vrea norodul şi cei mari... 

— Ascultă, prietine, grăi tot liniştit Husein, vezi barba asta 
căruntă? În ea sunt semnele trudelor şi năcazurilor mele. 
De multe ori am biruit, de multe ori am căzut. Noi niciodată 
nu putem cerceta şi bănui gândurile Celui-de-sus! 

— Husein aga! vorbi însufleţit Tomşa; cel ce vine cu inima 
mea, e tare. Dar eu vin şi c-un oştean ca tine; vin cu 
ienicerii luminăţiei sale Sultanul; vin cu Cantemir bei şi cu 
tătarii lui, care şi ei ştiu sama leşilor; vin cu pământeni 


încercaţi în războaie; am năimit şi pe căpitanii cei viteji 
rămaşi din oştirile lui Mihai-Vodă: pe Mârza, pe Gheţea, pe 
Recia şi pe alţii. 

— Localnicii sunt azi cu tine şi mâne cu duşmanul tău. 

— Nu-i aşa, Husein aga! Localnicii care au mers după mine 
sunt oameni care ştiu ce fac şi care, din vechi zile, ştiu sama 
războiului. Sunt oameni din Orhei şi Soroca, obişnuiţi cu 
leşii şi cu cazacii. 

— Ce ştiu ei! mormăi turcul, răsfrângându-şi buzele palide 
între mustaţa şi barba tuşinată. 

— Ştiu şi pot multe, Husein aga! Le-am dat căpitenie pe 
unul Tudor Şoimaru, care-i din neamul lor, însă a umblat 
pribeag prin lume şi a slujit cu vrednicie în oştiri străine, la 
nemți şi la unguri... 

— Vom vedea... vom vedea... zise moale Husein. Apoi 
deodată, parcă l-ar fi străbătut un fior, se înţepeni în scările 
scurte şi se înălţă în şa. Ochii i se făcură rotunzi şi aţintiţi 
sub sprâncenele păroase, şi nasul coroiat i se zbârci la 
îmbinarea frunţii. 

— Ce este? zise el repede. 

Privea şi Ştefan Tomşa, aţâţat, în depărtare; deodată 
înegrise ceva pe zare şi se stârniseră nouri uşori de pulbere 
din pământul ars de secetă. 

— Duşmanii! strigă înăbuşit Tomşa şi-şi strecură privirea-i 
nesigură spre Husein. 

Turcul tresărise deodată din moliciunea şi încetineala lui. 
Trase sabia încovoiată, o înălţă drept deasupra capului şi 
slobozi un răcnet aspru. În tropotul de copite, în murmurul 
de valuri al oştilor, porniră îndată strigătele căpiteniilor 
care zăriseră fulgerul oţelului. Oastea împânzită în şes şi-n 
fânaţurile şi imaşurile uşor ondulate se opri şi-şi domoli 
frământările, ca apa în zăgaz. De la aripa dreaptă, unde 
călăreau tătarii, în preajma apelor cenuşii ale Prutului, cei 
doi zăriră cum vine în galop năprasnic un călăreț: în soarele 
dimineţii, hainele lui aveau luciri, şi o piatră scumpă îi 
fulgera la cuşmă. Era o căpitenie. 


— E Cantemir bei... zise Ştefan Tomşa. 

— A văzut şi el pe duşman; trebuia să vie... răspunse 
turcul şi ochii lui vii cercetau, parcă pipăiau împrejurimile şi 
depărtarea. 

Turcul, încruntat, rumega un plan, clipind des din ochi. 
Tomşa, din ce în ce mai neliniştit, îşi pipăi zaua de sârmă de 
sub haina-i de catifea înflorită cu noduri de argint, îşi îndesă 
în cap gugiumanul cu pene de struţ şi-şi strânse în cătărămi 
chimirul îngust de care-i era aninat paloşul scump de 
Damasc. Se gândi o clipă la Dumnezeu şi se rugă în gând, 
fără să-şi facă semnul crucii, căci turcul era lângă el. 
Cantemir, călăreţul tatar, sosi ca adus de vânt pe calu-i 
scurt şi încordat tare şi strigă înălţând în sus braţul drept: 

— Ce facem? 

Husein nu răspunse. Îl salută numai cu mâna la buze şi la 
frunte. Tomşa îi zâmbi cu prietinie. Cantemir îi privi pe rând 
pe amândoi şi nările i se umflară ca şi fugarului său. Era 
călăreț tânăr şi mândru, palid la obraz, cu ochii foarte mici 
şi foarte negri. 

— Dacă-i izbim în drumul pe care merg, chiar acuma, în 
cotitura apei, - zise iute beiul tătarilor, - îi covârşim şi îi 
răpunem! 

— Ai grăit cuvânt de înţelept, prietine... zise Husein. 

— Atunci să pornim! strigă Tomşa făcând mişcare de 
nerăbdare, atingând cu nelinişte de câteva ori mănunchiul 
buzduganului atârnat la oblâncul şelei. 

După un sfat scurt şi grabnic, grăit ca şi până acuma în 
limba turcească, hotărâră tustrei rânduiala bătăliei: tătarii 
la dreapta, pe malul Prutului, turcii cu tunurile la mijloc, 
muntenii şi moldovenii la stânga, cu Tomşa. Într-o mişcare 
iute de învăluire trebuiau să grămădească pe duşmani în 
cotitura Prutului. 

Cantemir bei îşi trase iataganul înflorit cu argint şi se 
repezi spre hoarda lui; Tomşa se plecă în şa şi se furişă în 
larg printre rândurile oştilor. Husein rămase tăcut un timp, 
apoi se întoarse domol şi solemn spre răsărit, spre Meca. 


lenicerii, ca la comandă, se întoarseră şi ei şi un răstimp se 
făcu în oaste tăcere desăvârşită. Numai de la aripa dreaptă, 
a românilor, din rândurile boierilor, a mazililor, a prostimii, 
sosea un murmur greu, ca o vâjâire de pădure. 

II. 

Cât de repede se câştigă bătăliile. 

La ţipetele prelungi ale surlelor, la bătaia tâmpenelor, 
oastea care aducea în scaunul Moldovei pe Tomşa porni cu 
călărimea din mărgini mai înainte, cu pedestrimea 
mijlocului şi cu tunurile ceva mai îndărăt; şi-n cotul Prutului 
cu maluri joase, între luncile cenuşii, oştenii Movileştilor se 
opriră furnicând, ca în faţa unei furtuni care se apropia 
grabnic. 

Tomşa, tinzând să ajungă a învălui aripa de la deala 
duşmanilor lui, îşi ducea din ce în ce mai iute pâlcul lui de 
călărime, spionând cu ochiu-i neliniştit pregătirile grăbite 
ale lui Potocki. Cu dinţii strânşi, cu buzele lipite în barba-i 
scurtă, neagră, aştepta ceasul hotărârii lui Dumnezeu. 
Movileştii au oşti mai puţine; cele pe care le au sunt strânse 
în pripă... Aşa cum au pornit lucrurile, se pare că izbânda e 
apropiată. După zdruncin şi umiliri, va da Dumnezeu să 
ajungă în scaunul pe care-l râvnise cu chinuit dor. Şi atunci, 
va şti el să facă dreptate în ţara boierilor moldoveneşti, — 
cum de multe ori spusese cu un zâmbet soţilor lui. 

O bubuire de puşcă mugi în tabăra lui Potocki şi Iomşa 
tresări cu sângele fierbând în vine. 

— Ne apropiem!... strigă el cu un zâmbet silit spre 
bătrânul căpitan Recia, care călărea aproape. 

— Pornesc cazacii!... zise oşteanul. Ce porunceşti, măria 
ta? 

— Să ne aşteptăm rândul şi vremea... grăi înăbuşit Tomşa. 
Fumul întâiei puşti se pierdea în văzduhul plin de soare; a 
doua năvală de fum acoperi o parte din ostile duşmane, şi în 
adevăr, în curând, începu a se prevedea prin el ca printr-o 

pânză rară îmbulzeala căzăcimii. Pe caii lor mici şi iuți, 
zaporojenii se repeziră cu două mii de suliţi în vânt. Un 


freamăt sălbatic de glasuri porni, se înălţă ca un huruit de 
tunet, scăzu şi iar se înălţă umplând câmpia Prutului; şi-n 
faţa navalei care se îndrepta spre ei, tătarii din Bugeac, la 
glasul lui Cantemir şi la semnul steagului lui de cozi de cal, 
îşi struniră caii şi se plecară pe oblâncuri. Când porniră ei, 
sosiră şi cazacii ca o vijelie şi izbitura lor fu ca trăsnetul. Cu 
suliţile şi cu săbiile, zaporojenii bătură în rândurile 
necredincioşilor; o clipă se risipiră, apoi se adunară pâlcuri- 
pâlcuri şi prinseră a se înşira înapoi; războinicii beiului 
Cantemir puseră zimţii în coastele cailor şi ieşiră cu ropot 
greu în câmpie. Cu blănile lor de oi, de urşi şi de lupi, cu 
cuşmele buhoase, fugind pe sirepi, tătarii scoteau ţipete 
ascuţite. O fugă şi o învălmăşeală cumplită lega cele două 
oşti. 

Potocki dăduse drumul altui pâlc: acum venea în straie viu 
colorate călărimea leşască. Dar steagurile turcilor se 
închinară spre Prut şi porniră ienicerii cu armele fulgerând 
în soare. Şi de la cele dintâi izbituri ale pedegştrilor, leşii şi 
cazacii prinşi în cotlonul Prutului, mai puţini la număr, 
simţiră groaza aceea nebună a bătăliei pierdute. În ramat 
nesfârşit de ţipete de învinşi, de răcnete de biruitori 
sălbatici, - dădură toţi îndărăt, şi pâlcul moldovenesc al 
Movileştilor, pornit aprig în harţ, cel dintâi aruncă armele. 

Atunci cu un zâmbet straniu pe buze, îşi porni şi Tomşa 
trâmba lui de călăreţi. 

În straiele lor mohorâte, cu săneţe şi suliţi, răzăşii de la 
Nistru se zvârliră la năvală. Cele trei pâlcuri biruitoare se 
amestecau acuma. Asupra moldovenilor Domniei căzură 
însă întâi săbiile oamenilor lui Tomşa. Glasuri spăimântate 
strigau, după ce biruiţii înțelegeau ce mână-i loveşte: 

— Nu daţi, fraţilor, nu ne omorâţi! Ne dăm prinşi!... Dar 
Tomşa, cu ochii încruntaţi, striga înălţând pala: 

— Nu ierta! ucide! 

În învălmăşeala din ce în ce mai strânsă, sângele curgea 
ca o ploaie; în curând se prefăcu în bălți care sclipeau ca 
rubinuri mari în lumina soarelui. 


Husein aga privea ţintă cu ochii lui rotunzi şi pătrunzători 
învălmăşeala cea mai strânsă. Ca o grămadă de prund 
bătută de apă mânioasă, se frământa, se risipea cheagul 
oştirii lui Potocki. Tomşa trecu pe lângă el cu zâmbet 
biruitor; îl întrebă din fuga calului: 

— De ce nu vii cu noi, Husein aga?... 

— Acuma m-am liniştit iar, zise turcul. Aici nu-i război: 
lucruri de acestea am văzut multe... 

Dar Tomşa nu-l auzea: năvălise asupra unui leah, cu sabia 
înălţată. Cel urmărit, cu strai roş, şi cu platoşă, deodată se 
întoarse şi-i puse înainte o sabie grea şi dreaptă. Tomşa se 
opri şi se cumpăni îndărăt pe cal; leahul, tânăr, fără de 
mustață, ridică cu amândouă mânile, ca pe o secure, sabia 
grea. Dar nu lovi. Venea un duşman mai primejdios şi 
tânărul şleahtic poate îl cunoştea: era Cantemir, care 
mânuia cu agerime o suliță uşoară cu vârful înroşit de 
sânge. Lăsă în jos sabia, îşi întoarse calul şi porni în fugă 
prin învălmăşeală, cotind în zigzag, printre pâlcurile de 
luptători. Cu calul lui alb, în curând îl ajunse Tomşa şi-l tăie 
sub greabăn. Capul leahului se frânse întâi scurt înainte, 
apoi trupul se prăvăli în laturi şi calul se opri tremurând şi 
sforăind. 

Un ţipet grozav întâmpină pe cei doi urmăritori: Tomşa se 
abătu în laturi; Cantemir tătarul se găsi faţă în faţă cu alt 
leah, un uriaş cu obrazul roş, ras peste tot. Răcnea cumplit 
şi învârtea pe deasupra capului o sabie care-şi însutea 
fulgerele în soare. Tătarul îşi găti sulița care sângerase în 
ziua aceea multe trupuri. Atinse cu ea pe leah, dar o trase 
înapoi grăbit: lovise-n zale. Îşi feri calul şi capul lui cu obraz 
palid şi cu ochi mici se cufundă aproape între umeri. Ca o 
fiară sprintenă stătu o clipă la pândă, aţintind obrazul 
stacojiu al duşmanului, parcă-n el voia să lovească cu vârful 
de sânge al suliţii lui. Dar în vârtejul ei, sabia leahului îi izbi 
calul. Cantemir simţi sub el golul, dădu drumul scărilor, şi 
sări în picioare, tocmai când calul i se prăvălea. Sabia 
leahului, ca o morişcă ascuţită de fier, se apropie îndată. Îl 


grămădi, îl făcu să dea îndărăt. Scrâşnind, tătarul se abătu 
în laturi, apoi se năpusti cu sulița în coasta vrăjmaşului. Dar 
leahul râdea c-o gură mare şi ştirbă şi-i făcu faţă: şi-ntr-o 
clipă de cumpănă, Cantemir bei se simţi pierdut. Uriaşul 
ridicase într-o parte sabia şi cu răsuflarea oprită voia să dea 
lovitura năprasnică, aşa cum dau tăietorii de lemne, când 
despică butuci. 

Dar în clipa de primejdie, un călăreț, care se oprise 
aproape şi privea în juru-i cercetând învălmăşeala, îl zări şi- 
| cunoscu. Alt călăreț venea în goană strigând: 

— Vină după mine, Şoimarule! 

Amândoi, ca-ntr-un fulger de înţelegere, căzură cu 
paloşele asupra leahului. Sângerat, omul cel roş şi ştirb se 
bătea încă retrăgându-se, strigând şi înjurând în limba lui. 
Apoi se prăvăli; şi cel dintâi dintre călăreţi, căruia al doilea 
îi zisese Şoimaru, îi dădu lovitura cea din urmă. 

— Asta-i lovitura cea mai dulce; n-o mai simte... zise el 
cătră Cantemir bei. 

— Să mergem, că se isprăveşte, zise iar cel de-al doilea... 
Mi se pare că unde se bat haiducii leşeşti avem să găsim pe 
Potocki şi pe puii lui Irimia Movilă... 

Cantemir se luă după ei. În urmă-le, Husein aga, cu grosul 
oştii, închidea ca un zid Cornul lui Sas. Haiducii, îmbulziţi 
între carăle lor, începeau să se închine biruitorilor. Dintre 
ei, c-o haină proastă aruncată pe umeri, ieşea încet, palid şi 
trist, mândrul Potocki. Tătarii şi moldovenii iui Tomşa, 
repeziţi cu caii şi cu săbiile, se opriră. Bătălia se ogoia 
pretutindeni şi învinşii îşi plecau fruntea în pulbere. 

— Acesta-i Potocki, zise tovarăşul lui Şoimaru; sub mâna 
lui se războiesc copiii lui Movilă... 

Leahul îşi auzise rostit numele. Privi o clipă spre cel ce 
vorbise, cu puţin dispreţ şi nepăsare, apoi zise fără să 
privească pe nimeni: 

— Să vie aici Husein aga. Sunt prinsul lui... 

— E şi Vodă Tomşa aici... strigă unul dintre călăreţii noului 
domn. 


Potocki clătină cu dispreţ din cap. Apoi ridică privirile şi se 
văzu aţintit cu vrăjmăşie de un om smead, cu gugiumanul 
scump aplecat pe sprâncene. Îl văzu că pune mâna pe paloş 
şi că se repede. Făcu un pas înapoi. 

— Câne! îi strigă Tomşa. Îţi arăt eu cum să vorbeşti de 
mine!... 

Dar, semeţ şi drept, i se puse lui 'Tomşa în cale Cantemir 
tătarul. 

— Robul e al nostru!... zise el scurt şi hotărât. 

Ochiul fugar al lui Ştefan sclipi. Îşi lăsă paloşul în jos. Nu 
zise nimic. Dar buza-i subţire tremura de mânie. 

Un pâlc de tătari cu suliţi înălțate îşi făcu loc. Oştenii 
Bugeacului, cu pleoapele numai pe jumătate deschise, 
salutară într-un glas pe beiul lor. Apoi, gâfâind încă, stropiţi 
de pulbere şi sânge, aşteptară. 

— Ce este? întrebă Cantemir. 

— Beiule, am prins pe coconul cel mezin al lui Movilă... E 
între noi... 

Dintre tătari, împins de boturile cailor, ieşi la iveală un 
copilandru bălan şi fraged. Era cu capul gol şi pe jumătate 
dezbrăcat. Oamenii lui Cantemir îl despoiaseră de 
gugiuman, de contăş şi de arme. Cu ochi care cercau să 
pară dârji, privea în juru-i. Potocki îi zâmbi cu blândeţă. 
Ceilalţi se uitau la el în tăcere. 

— Ş-acesta e al lui Husein aga? întrebă Tomşa. 

— Ş-acesta e al nostru... zise cu mândrie Cantemir. Tomşa 
nu zise nimic; îşi tremură mâna pe lângă buzduganul lui; 
apoi răsuflă greu pe nări. 

— Dar celălalt frate unde-i? întrebă beiul. 

— Încă nu se ştie... răspunse unul din tătari. Unul dintre 
cazacii robi strigă cu glas mare: 

— L-au furat tătarii tăi, beiule, să-l ducă plocon hanului... 
Am văzut eu... 

— Ai văzut tu? strigă aprins deodată Cantemir. 

— Am văzut. 

Beiul se întoarse şi aţinti mânios pe călăreţi tătari. 


— Aţi auzit?... Nimeni nu răspunse. 

— Aţi auzit? strigă iar beiul. Cine-a îndrăznit să ne fure 
robul?... Şi puse mâna pe pumnalul care-i atârna la coapsa 
dreaptă. 

Tătarii rămaseră neclintiţi. 

— Să pornească o sută de oameni, cu Mahmud, după ei!... 
porunci Cantemir. 

Mahmud, un tătar spătos şi stricat cumplit de vărsat, ieşi 
cu calul înainte şi întinse braţul spre bei: 

— Stăpâne, chiar acum pornesc c-o sută de călăreţi... 

Între acestea, biruitorii se aşezaseră deplin asupra 
biruiţilor. Jefuiţi de arme, scule şi haine, robii stăteau 
îmbulziţi între suliţile tătărăşti. Carăle de oaste şi poverile 
erau încă cercetate şi împunse pretutindeni. Între arme 
şuierau acum bicele cu şase şi opt curele înodate. Prinşii se 
rânduiau cu sila, cu capetele plecate, păşind peste morţi şi 
lunecând prin sânge. 

Husein aga venea liniştit mângâindu-şi barba. Tomşa îi ieşi 
înainte. 

— Ziua de azi, zise turcul, ne-a fost într-ajutor Alah. Am 
avut o biruinţă uşoară şi deplină. 

— Am spus eu c-o să biruim... vorbi Tomşa râzând. 

— Ai spus, dar nu puteai să ştii... răspunse turcul, 
privindu-l cu seriozitate. Acuma, cată să odihnim oastea în 
satele de-aproape; pe urmă mergem la Iaşi să împlinim 
poruncile măritului nostru Sultan. 

Cantemir încălecase pe alt cal; şi, ca şi înaintea bătăliei, 
căpiteniile, în şa stând, se sfătuiră puţin cu privire la robi şi 
la prăzile de război. În jurul lor se iscase acum un murmur 
de iarmaroc; parcă erau certuri şi dezbateri de preţuri; 
nimeni nu mai lua în samă pe cei căzuţi în sângele lor, 
grămădiţi cu pieptul în pământ, ori întorşi cu ochii spre cer, 
zdrobiţi, tăiaţi, împietriţi în spasme. Plângerile răniților 
parcă îngânau plângerile de jale ale calicilor... Cei vii se 
pregăteau să lase singurătăţii şi tăcerii pe cei căzuţi. Tătarii 
începeau a mâna pe cei prinşi, a-i sfârcui şi a-i împunge; cu 


toţii lunecau prin sânge, săreau peste morţi, peste răniţi, 
într-o învălmăşeală ş-o învăluire de lume nesfârşită, 
amestecată cu cai şi boi, cu chervane şi cară... În vremea 
asta, ţăranii lui Tomşa făcuseră voloc şi cercetau prin 
zăvoaiele Prutului pe fugari; împlinind o poruncă a lui, pe 
cei prinşi îi tăiau pe loc cu topoarele. Puţinii care se 
lăsaseră înot pe apă şi ajungeau la celălalt mal, cădeau 
între căruțele şi străjile tătărăşti. Moartea pândea în toate 
cotloanele; şi cele dintâi roiuri de muşte şi cel întâi zbor de 
vulturi din Carpaţi, cunoscători ai bejeniilor şi războaielor, 
se şi arătară în limpezimea zilei îndată ce convoiurile se 
depărtară. 

III. 

Unii cad, alţii se ridică. 

Fiecare dintre biruitori îşi avu partea. Tătarii se mulţămiră 
cu robii şi pleanul; lui Husein i se cuveniră prinşii domneşti 
şi obrazele alese; Tomşa se bucură de boierii Movileştilor 
căzuţi în mâinile lui. Cum se întoarseră în tabăra de 
deasupra Popricanilor, aga ceru să vadă pe Potocki şi pe 
cocon; îi privi îndelung şi prin dragoman le spuse aceste 
vorbe: 

— Sunteţi în mâna şi la voia măritului Padişah... Potocki 
răspunse cu mândrie: 

— Suntem prinşi nobili şi trebuie să te porţi cum se cuvine 
cu noi! 

— Fiecare dintre voi e un dram de pulbere, pe care va 
călca piciorul Sultanului... zise Husein c-un fulger în privire. 
Poate te voi mai întâlni, pan Potocki, în Turnurile Mării 
Negre... 

La un semn, zidul de ieniceri cu cuşma înaltă de pâslă albă 
îi închise. Între corturile taberei şi carăle de război, trecură 
robii, cu ochii spăriaţi, cu capetele goale, zbârlite şi plecate. 
Vremea de masă şi de hodină se apropia; la porunca lui 
Husein aga, mare ciorbagiu al oştenilor Porții, ortalele de 
ieniceri se strânseră la sfat şi rugăciune, cu căpiteniile lor, 
în jurul cazanelor. Tabăra întinsă, plină de murmur greu şi 


de furnicar pestriţ, se liniştea încet-încet în soarele 
fierbinte. 

Husein îşi mângâie barba căruntă; apoi întinzând o mână 
cătră marginea taberei, de unde veneau prinşii, închinându- 
se uşor cu cealaltă la piept, zise lui Tomşa c-un zâmbet: 

— Mărite doamne, boierii moldoveni sunt ai tăi... înţelege- 
te cu dânşii... 

Tomşa începu a râde ascuţit, arătându-şi dinţii. 

— Eu mă duc între oştenii mei, zise cu glas grav aga. 
Soldaţii lui Alah trebuie să mă vadă în mijlocul lor... Chiar 
Sultanul cel mare e ostaş al nostru, e scris în terfeloage şi 
primeşte leafă de ienicer... Eu mă închin şi mă oştesc şi 
mănânc cu ei... 

Făcu cu dreapta salut, la piept, la gură şi la frunte, şi intră 
între calpacele albe şi şiragurile lungi de săneţe. 

Tătarii mâncau grăbiţi lângă capetele cailor, c-un dărăb de 
pâne neagră într-o mână şi cu ciozvârta de oaie pârpălită în 
alta. Erau grăbiţi să-şi pornească robii la răsărit, pe drumul 
pulberii de stele, spre amara robie a Bugeacului. 

Domnul nou al ţării privi în juru-i şi chemă cu glas scurt: 

— Simeon Bârnova, aici eşti? 

— Aicea sunt, măria ta, răspunse tovarăşul lui Şoimaru şi 
se înfăţişă înaintea lui Tomşa. 

— Unde-i Tudor Şoimaru? 

— Şi ele aici, măria tal... 

Şoimaru îşi făcu loc cu coatele printre curteni. 

— Astăzi v-aţi purtat vrednic, zise cu glas moale şi repezit 
Tomşa şi-i privi o clipă numai. V-aţi bătut lângă domnia 
mea... Şi ceilalţi toţi, adăogi el ridicând glasul, aveţi să vă 
bucuraţi de mila Domniei... Şi voi, căpitanii cei bătrâni, aţi 
fost ca lupii între oile cele proaste... Pe toţi am să vă plătesc 
cu dreptate!... 

Şi fulgeră scurt cu ochii spre oştenii cărunţi, ai lui Mihai- 
Vodă, pe care-i avea în leafă. Ei îl priveau nepăsători şi 
trudiţi pe sub chiverele de fier, cu mânile sprijinite în săbii. 

— Voi ce-mi cereţi? zise iar Tomşa cătră cei doi dintâi. 


Oştenii, tineri şi bine legaţi, stăteau drepţi înaintea 
Domnului, privindu-l. Amândoi purtau haina de-atunci a 
călărimii boiereşti: cercheşcă cu brandemburguri de fir de 
argint şi căciuliţă de blană mai ieftină, ori mai scumpă, 
după puterea pungii. Tudor Şoimaru se deosebea numai 
prin cizmele înalte, până la genunchi, aşa cum se purtau în 
țarile străine ale nemților. 

Simeon Bârnova, din neam vechi de ţară, cuvântă cu 
îndrăzneală: 

— Eu, măria ta, nu cer nimica; aştept numai dreptate în 
ţara Moldovei... 

— Ai spus cuvânt bun, îi tăie vorba Vodă, şi-l privi c-un 
zâmbet îndoielnic. Dar tu, Şoimarule? 

— Eu sunt venetic în ţara mea, doamne, şi-ntâi m-aş cere 
să-mi văd neamurile, pe care de la Aron-Vodă nu le-am 
văzut... 

— Cum văd, nimeni nu cere nimica, strigă Tomşa. Dar are 
să mi se umple vistieria şi inima, şi o să vă dau la toţi după 
cuviinţă... Căci eu pe dreptate sunt venit. Ţara-i spârcuită şi 
geme din pricina ticăloşiilor, a împărecherilor... Au sărăcit-o 
ş-au spârcuit-o Movileştii ş-o samă de boieri. Acei care m-au 
făcut pe mine venetic!... 

Deodată ochii i se înflăcărară de mânie. Şi Nicoriţă 
Armaşul, om sprinten de şi era în vârstă, cu nasul ascuţit şi 
privirile iscoditoare, se înfăţişă grăbit. 

— Măria ta, întrebă el iute, să aducem pe boierii prinşi? 

— Să mi-i aduceţi! grăi brusc Tomşa, întorcând capul peste 
umăr spre Nicoriţă. 

Oştenii şi boierii Domniei nouă se feriră în laturi. Bârnova 
strecură câteva vorbe la urechea lui Şoimaru: 

— Să ştii: Nicoriţă Armaşul a simţit că Vodă se aprinde... îi 
scapără ochiul şi are o vână în frunte care i se umflă... 

Câţiva boieri cu privirile înegurate pătrunseră până la 
Tomşa mânaţi din urmă de darabani. 

Domnul îi privea în tăcere cu barba în piept, pe sub 
sprâncene. 


— Voi, duşmanilor! mi-aţi căzut în palmă! strigă el 
deodată. Oameni nevrednici, lingăi ai muierii lui lrimia!... 
Aicea eşti, hatmane Balica... şi tu, postelnice Chiriţă... Aha! 
şi Miron stolnicul e aici... Sunteţi câţiva; am prins destui... 
Aha! berbecilor... am eu un casap bun, un ţigan dintre robii 
mei, care ştie să zugrume, ştie să taie! 

Întoarse capul spre Nicoriţă: 

— Să-i taie chiar astăzi lancu [iganul! Să-mi aduci 
capetele... să văd dacă s-or uita tot aşa la mine! 

C-o mişcare fulgerătoare, desprinse de la brâu 
buzduganul şi izbi cu el în boierul cel mai de aproape. Apoi 
răcni: 

— Duceţi-i! 

Se făcu tăcere deodată în juru-i. 

Tomşa întrebă ridicând capul: 

— Dar Vasile Stroici unde-i? L-am văzut între prinşi. Pe 
acesta îl iert... E tânăr, ş-am avut legături prietineşti cu 
bătrânul. Unde-i logofătul Stroici?... 

— Îl aduc şi pe el, măria ta... 

— Să-l aduci, armaşe, să vadă pedeapsa celorlalţi, ca să i 
se suie mintea la cap... 

Darabanii aduceau între săneţe pe Stroici, legat şi stropit 
pe obraz de sânge. 

— Măria ta! zise un ceauş. Boierul acesta a apucat o sabie, 
să ne răpuie... 

— Am vrut să-mi vând scump viaţa!... strigă Stroici privind 
cu ură spre lomşa. 

Domnul tresări cu mânie şi bătu cu piciorul în pământ. 

— A! şi tu, câne? Ai vrut să mori cu soţii tăi?... Să-i 
răpuneţi şi lui capul! Duceţi-l! Unde-s prinşii? Vreau să-i 
văd... Să-i taie şi să-i spânzure pe toţi!... Curăţ eu ţara de 
hoţi şi de vicleni... Unde sunt? Să-i taie, să-i taie!... 

Avea un țipăt zugrumat, şi ochii îi ardeau ca doi cărbuni. 
Cu curtenii după el, porni strigând şi clocotind de mânie, 
spre şiragurile de robi. Paloşul trebuia să cadă pe 
grumazurile lor plecate. 


Şoimaru şi Bârnova, rămaşi mai în urmă, voiau să 
pornească şi ei, când un ostaş tatar se opri lângă ei şi le 
zise: 

— Staţi... 

N-avură vreme să mai întrebe ce este. Văzură numai cum 
grăbeşte spre ei, cu figura veselă, Cantemir, beiul tatar. 
Ajuns în faţa lor se opri şi, cu căutătura-i ageră, îi cercetă 
din cap până în picioare. 

Îl priveau şi ei neclintiţi, înțelegând întrucâtva despre ce-i 
vorba, după obiceiurile vremii. Tătarul era un războinic de 
vârsta lor, trecut de treizeci de ani. Nu purta strai turcesc. 
Ca bei, umblat printre limbile Apusului, îndrăznise să puie 
pe el haină sprintenă de atlas strânsă pe şolduri. Un brâu 
albastru de mătasă îi încingea mijlocul numai o dată şi de 
subt el ieşeau lanţugurile de argint ale pumnalului şi 
iataganului. În cap purta căciulă rotundă ca un ceaun, de 
vulpe albastră de la mările îngheţate, c-o piatră de olmaz în 
frunte. Avea pe el numai lucru scump, ca adevărat fiu al 
hanilor crâmleni. 

După ce cercetă cu de-amănuntul pe cei doi tovarăşi, le 
zise într-o moldovenească destul de bună: 

— Voi sunteţi. Mi-aţi scăpat viaţa şi vă găsesc după placul 
inimii mele. Să ne facem fraţi de război... 

Sub mustaţa-i rară, buzele subţiri zâmbeau cu bunătate. 

Bârnova şi Şoimaru întinseră mânile, şi tătarul, făcând un 
pas, căzu între ei, cuprinzându-i pe amândoi cu braţele. 
Apoi, în fierbinţeala tinereţii şi a începutului lor de prietinie, 
tătarul trase jungherul de la coapsă şi se crestă la braţ; cu 
cuţitele lor se sângerară şi moldovenii, şi-şi atinseră pe 
rând buzele de picăturile rubinii de sânge. Se priviră apoi 
cu voie-bună, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva mare şi 
deosebit, ca şi cum lumina lui cireşar se datora prietiniei lor 
legată într-o clipă; şi tătarul, apucându-i de mâni, le zise: 

— Haideţi cu mine! 

IV. 
Se leagă o frăţie de sânge. 


Cantemir îi duse la cortul lui de matasă de coloarea 
cerului. Se aşezară pe covoare de Samarcand, se rezemară 
cu coatele de coltuce vişinii, între arme înflorite cu argint şi 
între ştofe scumpe. 

Beiul îi privea cu prietinie, începea să-i întrebe despre 
viaţa lor; apoi întinse mâna şi trase dintr-un colţ două 
junghiuri cu mănunchiurile frumos lucrate, păreche cu cel 
pe care-l purta el la coapsă. 

— Primiţi darul acesta, zise el, pentru frăţia noastră... 
Bătu din palme apoi şi se înfăţişară doi slujitori cu meşi 
galbeni în picioare şi cu capetele rase. La un cuvânt al 
stăpânului, se închinară, ieşiră, şi în clipă intrară iar, cu 
tablale încărcate de mâncare: pilaf şi fripturi de batal. 

— Luaţi şi ospătaţi, zise Cantemir; luaţi ca dintr-al vostru... 
Întâmplarea de azi, adăogi el, e cea dintâi cumpănă din 
viaţa mea. Eu, de crud am ieşit la războaie; până astăzi însă 
n-am simţit înfiorarea morţii. Alah m-a păzit. 

— Sunt asemenea veşti în viaţa omului... îl întrerupse 
Simeon Bârnova. 

— De ce veşti? Crezi că trebuia să mor? În cartea cea 
mare de sus este scris că trebuia să simţesc o lovitură, o 
umilinţă, fără să fiu sângerat, dar este pusă şi rânduiala ca 
să mă apere braţul vostru. 

— Aşa este, vorbi iar Simeon, nici un fir de păr nu se 
clăteşte în lumea asta fără ştirea Celui-de-sus. 

— Cine spune asta? 

— Aşa e scris în cărţile noastre sfinte. 

— Foarte adevărat e scris... 

Apoi tătarul îi apucă de mână şi-i privi în ochi pe rând: 

— Voi nu vă miraţi de frăţia noastră? Doar nu suntem de o 
lege. 

— Nu mă mir, răspunse Şoimaru, privindu-l cu ochii căprii 
cufundaţi subt o frunte adânc boltită. În pribegiile şi 
întâmplările vieţii mele, am văzut de multe ori asta... Ş-apoi 
voi, tătarii, sunteţi mai aprigi în trebile legii, decât noi. 


— Aşa este. Dar eu unul ştiu să preţuiesc omul. De aceea 
v-am privit îndelung şi v-am cercetat înainte de a vă 
îmbrăţişa. Pe un om drept la înfăţişare şi la suflet l-a zidit 
acelaşi Dumnezeu care m-a zidit pe mine. Aşa socot eu. Eu 
am avut dascăl în Lehia, fraţilor, pe un om foarte învăţat, şi 
el mi-a spus aşa: că legea lui Mahomed, a lui Isa şi a lui 
Moise sunt date tot de Dumnezeu. El la fiecare a spus: Ata-i 
legea bună. Dar care-i cea mai bună numai el ştie. Ioate-s 
bune, poate, şi el a înzestrat pe fiecare seminţie cu legea 
care i se potriveşte. 

— Cum văd, beiule, tu eşti un om învăţat, zise Şoimaru 
râzând. 

— Am învăţat şi eu ceva în zilele mele, am învăţat mai ales 
cu hogii noştri, şi chiar ei m-au deprins să înţeleg cum 
trebuie învăţătura Coranului. Să nu râdeţi de mine, adăogi 
beiul arătându-şi dinţii ascuţiţi; eu am învăţat ş-a gusta vin 
din Moldova, de aceea puţin să vă miraţi că am buni prietini 
moldoveni... 

Frăţiile de război se leagă repede; dar prietinia mai domol 
îşi face loc, după potriveala sufletelor. Încet-încet, gustând 
din mâncări şi din mied, şi vorbind, se deprindeau unul cu 
altul şi se cunoşteau. Cei doi servi cu capetele rase aduseră 
ciubuce lungi şi cafele în filigene mari de argint; şi din 
vorbă în vorbă, inimile li se încălziră ca şi cafelele, şi 
începură a privi cu ochii umezi de duioşie prin fumul 
albastru al tutunului, care se răsfira domol deasupră-le, sub 
pânza cortului. În fumul acela, îndestulaţi de hrană, cu 
oasele trudite pe perine moi, sălbatica lor fire de oşteni 
făcea loc razei de lumină care totdeauna a stat ascunsă în 
sufletului omului. Cei doi moldoveni ascultau cum le 
povesteşte Cantemir despre tainicele seraiuri din Crâm, 
despre bogăţiile hanilor cu bărbi mari, în mijlocul cărora 
crescuse el. Le spunea şi despre tinereţă şi despre dorurile 
lui de vitejie, şi despre moliciunea bătrânilor. Privind ariile 
Mării Negre, avea dorinţa să plutească ca şi păserile 
vântului spre vestitul Stambul, ori spre Caucazul cel 


întunecos. Şi ca să-şi poată face şi el un nume ş-un drum în 
lumea aceasta, ceruse învoire de la hanul cel mare al 
nohailor să se strămute c-o samă de războinici în Bugeac, 
mai în calea războaielor, mai aproape de prăzi, de cazaci şi 
de leşi. 

— Şi de moldoveni... zise Bârnova. 

— Cu moldovenii am fost şi duşmani şi putem fi şi prietini... 
răspunse râzând Cantemir. Apoi întrebă pe Şoimaru: 

— Dar tu pe unde ţi-ai trăit viaţa? 

— Ei, eu am umblat pe depărtate locuri... îngână Şoimaru, 
lăsându-se cu totul, pe spate cu faţa în sus, şi punându-şi 
mânile sub ceafă... Eu sunt de locul meu de aproape de 
Bugeac, sunt dintr-un sat de pe apa Răutului, sunt adică 
orheian. Şi într-o cumpănă mare, când s-au ridicat toate 
neamurile mele răzăşeşti, a fost tăiat tatăl meu; ş-un frate 
mai mare m-a luat cu el peste hotare, în pribegie. Am trăit o 
vreme la Kiev, eram un copilandru. A murit bădiţa, ş-am 
rămas singur pe lume; şi m-am ridicat şi eu ca ucenic la un 
meşter de săbii. Ş-apoi am deprins meşteşugul armelor şi 
m-am făcut oştean, ş-am slujit între leşi; pe urmă, cu raiterii 
nemți, am fost până-n ţara talienilor ş-a franţujilor. Am 
văzut cetăţi şi castele cum nu se află prin părţile noastre. Pe 
acolo este multă oaste care se bate în fier, ca şi husarii 
leşilor, şi ei cred că ţinuturile noastre sunt la marginea 
pământului... Hei, câte-am văzut ş-am îndurat, numai inima 
mea şi Cel-de-sus ştiu! Am zăcut de răni şi de friguri rele; 
dar, ca soiul cel rău, nu m-am dat, n-am pierit. Şi pe urmă 
am slujit şi-ntre unguri... Ş-acolo, la Buda, după atâtea 
rătăciri, am auzit eu între oşteni grai românesc, ş-am 
înţeles că mă apropii de pământul nostru... Şoimaru se opri 
cu ochii visători. 

— Şi ce-ai făcut? întrebă beiul. 

— Apoi am auzit că lomşa-Vodă chiamă oaste ş-am venit şi 
eu. l-am spus cine sunt şi unde-am slujit şi m-a bătut pe 
umăr... Eu la toate stăpânirile am slujit cu credinţă. Am să-l 
slujesc şi pe el. Dar Iomşa-Vodă nu ştie de ce m-am tras eu 


într-acoace... Eu numai lui Simeon Bârnova i-am spus, căci 
numai cu el m-am împrietinit dintre toţi oştenii lui Tomşa. 
Nu ştiu de ce, în anii aceştia în care mă aflu, după atâta 
pribegie, m-a pălit aşa un dor să-mi văd neamurile şi 
pământul în care am cunoscut lumina soarelui... Vreau să 
mă duc la apa Răutului... sfârşi c-un glas blând Şoimaru, 
ridicând capul şi privind pe tatar... 

— Atunci trebuie să te duci... murmură Cantemir, câştigat 
de mişcarea sufletească a lui Şoimaru. 

— Să vezi, beiule, cum îşi aduce aminte de toate... zise 
Bârnova. 

— Fireşte că-mi aduc aminte, răspunse Tudor, cu privirile 
învăluite de amintiri. Îmi aduc aminte de codri fără sfârşit... 
Într-un rând, m-a luat cu eltătuţă, ş-am umblat mult prin 
pădure, şi eu stăteam în şa dinaintea lui. Şi ieşind la 
amurgit într-o poiană, am văzut zimbrii pentru întâia oară... 
I-am auzit mugind, i-am văzut răscolind pământul cu 
coarnele şi s-au năpustit în câmpie... Pe urmă parcă văd şi 
acuma, între păduri multe, iazurile de pe Râuţ, cu nuferii 
cei albi şi galbeni... Şi într-un rând mi-a spus tătuţa aşa: 
Ţine minte, băiete, că pământurile noastre sunt cele mai 
frumoase din Ţara-de-jos... Apoi el a pierit, şi eu 
pământurile noastre nu le-am mai văzut... 

— Căpitanul Şoimaru-i bolnav aici... zise tătarul zâmbind şi 
bătându-se cu mâna pe piept. 

— Uite, aşa îmi povestea şi mie, grăi Bârnova; parcă 
plângea, ori cânta. 

— Poate-i cere inima sân şi glas de femeie... zâmbi tătarul. 

— Femeile nu m-au oprit mult în viaţă! răspunse Şoimaru. 
Mie mi-i dor să văd apa Răutului şi mormintele părinteşti... 

— Asta-i boală moldovenească, zise iar tătarul râzând. De 
ce? N-ai cer necuprins până la Dumnezeu? N-ai stepă fără 
hotar? Omul trebuie să fie ca pasărea văzduhului, şi ochiul 
lui nu trebuie să încremenească asupra unei pietre... 
Mormintele noastre tătăreşti, de la hanul nostru cel mare 
Timur, au rămas prin toate pustiurile lumii, şi noi ne-am 


mişcat ca pulberile pământului... Ne-am pus roabele cele 
frumoase în chervane, am încălicat pe cai ş-am adulmecat 
vânturile... 

— Fiecare cu sufletul lui... grăi domol Bârnova; aşa cum i-a 
fost împărţit de la Dumnezeu. Eu parcă l-aş înţelege 
puţintel, măcar că toată viaţa mi-am petrecut-o la moşia 
bătrânească... Omul doreşte mai cu seamă ce-i lipseşte... 

— Se poate, zise şi beiul, fiecare seminţie cu blăstămul ei. 
Nouă ni-i scris să rătăcim... 

— Moldovenii, adăogi Simeon, sunt blăstămaţi să nu se 
poată despărţi de moşia lor... 

— Aşa este, frate Simeoane! răspunse ca un răsunet 
răzăşul de la Râuţ. 

Tăcură un răstimp. Se gândeau tustrei fumând iarba cea 
nouă şi mirositoare, adusă de peste mări. Cantemir întrebă 
încet: 

— Ş-acu ce-ai să faci, frate Tudore? 

— Trebuie să mă reped la Orhei... 

— Şi pe urmă te-ntorci la Domnie? 

— Poate m-oi întoarce... 

— Atuncea om face un drum frăţesc într-acolo şi înapoi... 
zise cu voie-bună tătarul. Merg cu tine, nu ne putem 
despărţi aşa de curând. Îmi eşti drag, ai un suflet ciudat şi o 
limbă dulce... Un drum până la Nistru îl facem ca vântul! 

— Dar pe mine unde mă lăsaţi? strigă Bârnova, ridicând în 
sus braţul drept. Mergem în trei! 

Iar Şoimaru, sculându-se din perini, cu ochii umezi, 
îmbrăţişă pe păgân şi pe boier, fraţii lui. 

V, 

Sfat de drum. 

Soarele asfinţise, când ieşiră din cort, şi împrăştia o 
lumină dulce pe întinderile nemărginite de peste Prut. Apa 
curgea lin printre zăvoaie; la vadul Popricanilor călărimea 
ieşise cu caii la adăpat, şi în soarele pieziş scânteiau armele 
de fier şi alămurile şăilor. Tabăra, aşezată pe spinarea unui 
deal, îşi întindea până în marginea satului de pe coastă 


corturile şi carăle de război. Printre ele porniră; un tătar 
venea după ei ducând de căpăstru un cal înşăuat pentru 
stăpânul lui. 

Cantemir zise: 

— Să mergem, să-mi văd oştenii; să fac rânduială pentru 
lipsa mea. Am un mârzac cuminte, pe Gherei-cel-bătrân; îi 
spun lui două vorbe şi n-am nici o grijă. 

— Nici n-o să lipsim decât trei zile cel mult... vorbi Tudor 
Şoimaru. 

— Nu se ştie îi răspunse serios Bârnova; calea, Dumnezeu 
are să ne-o rânduiască... 

— Hm! fârtatul acesta al nostru trebuia să se facă popă... 
zise tătarul zâmbind. 

Trecură pe lângă corturile ienicerilor. Copiii de suflet ai lui 
Alah îşi curăţau armele şi chingile, stând adunaţi roată; 
căpiteniile umblau cu luare-aminte printre ei, cercetându-i; 
cazanele de hrană ale ortalelor luceau cu fundul în sus, 
curate, ca nişte adevărate lucruri de cinste pentru ieniceri. 

În tabăra lui Tomşa, boierimea era adunată în jurul 
cortului lui Vodă. Era vorba de plecarea la scaunul Domniei, 
şi un arhimandrit se înfăţişase cu adâncă închinăciune din 
partea înalt prea sfinţiei sale mitropolitul. Pe pământul 
bătătorit din preajma cortului, cursese mult sânge; Tomşa 
se liniştise şi în cort un diac scria, după cuvântul lui, 
porunci ținuturilor. Darabanii de la intrare opriră în loc o 
clipă pe Şoimaru. Nicoriţă Armaşul scoase îndată lângă 
umărul unuia din ei obrazu-i zâmbitor, cu nas ascuţit. După 
ce figura lui dispăru, se auzi glasul lui Tomşa chemând cu 
voie-bună: 

— Intră, Şoimarule, şi-mi cere ce pofteşti!... Cantemir 
trecu înainte; Bârnova se duse să-şi caute calul şi armele; 
Tudor intră în cortul rotund al lui Tomşa. Diacul sta neclintit 
la pământ, lângă măsuţa joasă înflorită cu sidef, ţinând în 
dreapta ca pe un lucru scump pana de gâscă. Trei dintre 
boierii cei mai de credinţă ai lui Vodă stăteau în picioare. 


Tomşa şedea pe un scaun scund peste care era aruncat un 
covor de preţ. 

— Spune, Şoimarule... zise Tomşa, grăbit şi vesel. 

— Măria ta, mă duc să-mi văd neamurile la Orhei. 

— Slobod! grăi Domnul ridicând mâna. Apoi întoarse capul 
spre boierii dindărătul lui: Să deie Serghie căpitanului 
Şoimaru doi zloți, bani de drum, dar de la domnia mea, căci 
se duce omul să-şi vadă ocina părintească... 

— În trei zile mă întorc la sărbătoarea măriei tale... 

— Atunci să-i deie trei zloți de aur, ca să se vadă cum ştie 
preţui Ştefan-Vodă braţ de voinic... 

Când Şoimaru sărută dreapta lui Vodă, Tomşa, cu stânga, îl 
bătu pe umăr. leşi vesel şi grăbit spre corturile călărimii 
moldoveneşti. Prin zarva plecării, îşi căută calul şi slujitorul, 
un flăcău tânăr, cu faţa veselă şi rotundă, pe care-l chema 
Dumitru Lie. Întrebă apoi de Bârnova. Boierul îl aştepta, 
gata; şi sluga lui, un om mititel c-o mutră de vulpe, purta 
două sâneţe. 

Călări pe cai, trecură spre marginea din sus a taberei. 

Acolo Cantemir făcuse rânduială între nohaii lui; hotărâse 
cu robii şi cu pleanul în două vorbe; şi mârzacul lui, Gherei- 
cel-bătrân, îl asculta cu capul plecat. 

Cantemir bei n-avea, cel puţin în vremea aceasta, 
înfăţişarea grozavă pe care i-au dat-o unii zugravi şi 
cronicari leşi mai târziu, când înfricoşase hotarele Craiului. 
Era însă aprig, temut şi iubit de oamenii lui, şi hoarda 
Bugeacului se mişca la porunca lui ca un singur om. 

Porniră îndată, cu cei doi oameni şi c-un slujitor tatar, care 
ducea arcul şi săgețile beiului. 

Trecură prin vad în amurg şi luară şleahul spre răsărit. 

Vremea era lină şi nu aburea nici vântul. Ca un văl fumuriu 
cuprindea încet-încet depărtările, şi o linişte nesfârşită 
plutea pe fânaţuri. Parcă niciodată nu sunase în preajmă 
sălbaticul uragan al războiului; numai după călăreţii care 
treceau din când în când pe şleah, se înţelegea că sunt 
aproape oşti; şi se vedea că cursese şi sânge: căci cei trei 


prietini întâlniră doi ori trei ţărani care se strecurau prin 
umbra înserării cu coasă ori topor pe umăr, târând după ei 
straie leşeşti, cu fireturi. 

— Vremea-i bună de plimbare şi de zburdăciune, vorbi 
Cantemir după un timp de tăcere. Când am răzbit cu Tomşa 
într-acoace, erau nişte ploi de credeam c-au să ne înece 
puhoaile şi glodurile... 

— Cine-a murit alaltăieri, azi îi pare rău... zise Şoimaru 
râzând. Unde mai pui că şi nopţile încep a fi luminate de 
lună. Suntem miluiţi cu toate, din pricina lui Bârnova care-i 
bisericos şi bun la Dumnezeu... 

— Toate sunt bune, când este voie-bună... răspunse 
Bârnova cu tact. 

— Asta e prea adevărat, zise tătarul. Viaţa noastră-i plină 
de cumpene. Războiu-i meşteşug greu şi trudnic. Şi eu cu 
oamenii mei am mult de lucru, căci trebuie să-i port... Noi 
de când lumea ne-am câştigat pânea şi traiul cu sulița şi cu 
săgeata. Voi iarăşi aţi avut ale voastre. Acum cată să ne 
destindem mădulările... Dormim un somn fără grijă şi 
călărim în voie ca la o petrecere... 

— Omul gândeşte şi Dumnezeu hotărăşte... grăi cu 
grozavă linişte filosoful Simeon. 

— Cum? strigă Cantemir, te mai îndoieşti, omule al lui 
Alah? Ce nevoie avem? În ungherul de azi, leşii şi cazacii au 
fost zdrobiţi. Au scăpat puţini tare şi cred că amarnic se 
grăbesc spre casele lor. Acolo şi voievozii Craiului au să-i 
mustre c-au urmat pe Movileşti şi pe Potocki: Sultanul azi se 
află în prietenie mare cu Craiul Lehiei. A fost un nour de 
ploaie şi s-a spart; acu-i bine. 

— Pe urmă unde mai pui, Simeoane, vorbi şi Şoimaru, că 
ţara-i împănată cu oşteni de-ai noştri. Vodă îi trimete în 
târguri cu porunci... 

— Şi după aceea, adăogi beiul, o parte din oştenii mei 
pleacă pe drumul nostru cu dobânda în Buceag, să bucure 
pe cei ce-au rămas în tabunuri şi-n aule... Le-am dat 
poruncă. 


— Dar afară de asta, - şi Şoimaru începu a râde, - dacă 
vine o întâmplare ş-o greutate, vin la cunoştinţă veche... 
Cine se teme? 

— Nu se teme nimeni, răspunse liniştit Bârnova. Eu cuget 
numai... 

— Aşa este, îi răspunse Şoimaru; când n-ai ce face, când 
nu struneşti calul şi nu învârteşti sabia, cugeţi. Asta e 
meteahna ta cea veche. Şi scoţi o carte ferfeniţoasă, scrisă 
de mână şi ceteşti într-însa... 

— În cartea mea sunt scrişi şi psalmii, moldoveneşte... Eu 
îi cetesc şi-i cânt. 

— Apoi când om pieri, are cine mormăi la căpătâiul nostru. 

— Dumnezeu să ne ferească, căci suntem încă tineri! 
murmură Simeon. 

Tustrei se priviră şi începură a râde; apoi grăbiră caii. 

— La cel dintâi han ne oprim, grăi într-un târziu Cantemir. 
Dormim un somn până ce se ridică luna şi pe urmă pornim 
întins mai departe, să văd şi eu domniile lui Tudor 
Şoimaru... 

— La noi pământul de la strămoşi se chiamă bătrân! vorbi 
visător răzăşul. 

Noaptea se lăsase pe câmpii; cerul era spuzit de stele, şi 
calea alburie de ele era luminată. Roua căzuse; ş-o adiere 
de răcoare le mângâia feţele. 'Tropotele cailor sunau subţire 
până la mari depărtări. 

Târziu, când luna în creştere începu să răsară drept 
înaintea lor rumenind o zare de dealuri moale trăgănate, îşi 
lăsară caii la pas şi începură a vorbi iar, dar data asta cu 
glas scăzut, parcă-i îndemna la un sfat încet lumina tainică 
ce se revărsase în nemărginire. 

O baltă neclintită, lucie ca un argint nou, se descoperi 
deodată într-o văiugă, la dreapta drumului, şi pe urma se 
desluşi o dumbravă, apoi un fânaţ în care ţârâiau 
neîntrerupt şi stăruitor mii de cosaşi; ierburile revărsau 
până la ei o mireasmă dulce de flori care se deschideau ori 
mureau. 


— Pe aicea cred că n-am fost niciodată... zicea Şoimaru; 
dar parcă aş cunoaşte locurile. Aşa, îmi aduc aminte că am 
văzut locuri pe la noi, când eram de zece ani şi tatăl mamei 
venea cu mine de la făcut fân, de pe cohalmuri... Era un loc 
care se chema Iazul lui Isac şi am văzut acolo fânaţuri ca 
acestea... 

— Simeoane frate, mormăi Cantemir, pe Limbă-dulce iar îl 
apucă boala lui... Nu ştiu ce-om face cu el... 

— I-a trece lui, răspunse Bârnova. Şi mie îmi era odată aşa 
dor cumplit de-o fată frumoasă, cât am stat departe de 
dânsa, şi pe urmă după ce am cunoscut-o ş-am iubit-o, m- 
am alinat... 

Limbă-dulce nu răspunse; îşi ducea calul agale, fermecat 
de slaba lucire a lunii şi a amintirilor. 

VI. 

La popas, se arată boierul Stroie. 

Era la o aşezătură, între dealuri şi între sate, la locul care 
se chema Fântâna lui Albotă, un han pe şleah. Pădurea era 
mai apropiată decât satele; pe lângă marginea ei cotea o 
bucată de vreme drumul. Un han lângă un şleah 
însemnează lucru mare. E ca o moară: aduce uium bun. 
Ziua poposesc în bătătura lui cărăuşii, - şi noaptea hoţii, în 
celarul de piatră al lui moş Chirilă, vestit de multă vreme şi- 
n multe părţi. Îl cunoşteau toţi cei care băteau drumul cel 
mare basarabean. 

Aici poposi Şoimaru cu prietinii lui; şi Chirilă, moşneag 
vesel, c-un pântece mare şi c-un nas grozav de roş, 
cunoscând că are de-a face cu feţe alese, îi primi cu căciula 
până la genunchi. Îi cinsti cu pită de secară şi cu câte-un 
caras din râmnicul lui. Apoi îi pofti să se hodinească. 

Era luna sus şi lumina ca ziua, când se treziră într-o larmă 
năprasnică. Săriră în picioare de pe lăiţile lor. Erau 
nedumeriţi şi ameţiţi de somnul cel întâi care e zdrobitor şi 
vecin cu moartea. Pe fereastra cu zăbrele lumina lunii intra 
ca un fum. 

— Ce este? întrebă scurt tătarul. 


— Să vedem dacă se împlinesc vorbele mele, răspunse 
Bârnova râzând înăbuşit. 

Statură neclintiţi, ascultând. Se auzea un glas mare, 
mânios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. Un cal 
părea că se frământă în zăbale, bătând pământul uscat cu 
copitele. 

O ciocănitură scurtă sună în uşă şi oşteanul tăcut şi subţire 
al beiului se strecură în odaie. Rosti din gât şi pripit câteva 
vorbe, se închină şi ieşi. 

— Ilun e ca şi cânele, zise Cantemir, doarme în curmezişul 
pragului şi urechea lui e deşteaptă la toate. A ieşit pe furiş 
să vadă ce-i. Zice că nu-i nimic. Un boier moldovan se 
sfădeşte cu hangiul... 

— Să ieşim, să vedem ce este... îi îndemnă Şoimaru. 

— Bine, să mergem; eu zic că nu-i lucru bun... mormăi 
înțeleptul Simeon. 

Întâi dădură de întuneric, apoi în bătătură se aprinse 
deodată lumina lunii. Hangiul, într-un cămăşoi mare până la 
glezne, făcea semne felurite c-o ghioagă ţintată. 

— Jupâne! urla el gros. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească 
hodina!... De unde să-ţi dau eu cai? De unde să-ţi dau eu 
haidăi şi şpăngi?... Eu pe dumneata nici nu te cunosc, 
jupâne! 

— Mă, mişele! îi răspundea un glas aprig şi mânios, ai să-ţi 
dai tu sama când a veni vremea... Eu sunt boier mare şi te 
răsplătesc... Ce ţi-i voia, măi? Pe urmă să iau pielea de pe 
tine şi s-o umplu cu paie?... 

— Ce, jupâne? Care voie, care paie şi care piele?... Ce vii 
ca hoţul la casa omului? Dacă nu-mi dai pace eu te lovesc cu 
ghioaga! 

Un cal icni şi sări din umbra streşinii în două picioare în 
faţa hangiului. În juru-i se îmbulziră câţiva slujitori, şi 
boierul călare arătă luminii un obraz mare şi bărbos şi plete 
acoperite c-o căciulă scânteietoare de jder. Hangiul izbise 
ghioaga în pământ şi cu mâna o cumpănea din coadă: voia 
să plesnească cu dânsa. 


Şoimaru îi puse mâna pe umăr şi strigă: 

— Ehei, meştere Chirilă, prea uşor îţi aduci aminte de 
tinereţă!... 

Boierul cel călare ţipa plecat spre un slujitor: 

— Unde-i buzduganul? Care mi-a luat buzduganul? Să-l 
bat peste gură pentru vorbele-i proaste; să-i fac măselele 
grăunţe! 

— Staţi, oameni buni, staţi! zise şi Bârnova. Ce este, 
cinstite jupâne? 

La glasul lui Bârnova, boierul cel bărbos se plecă pe 
oblânc şi privi să vadă cine-i vorbeşte. 

— Suntem boieri ca domnia ta! urmă Simeon. 

— Cum se poate! Atuncea s-a milostivit Dumnezeu către 
mine, boieri dumneavoastră!... strigă străinul cu aprindere. 

Şi descălecând cu oarecare greutate de pe cal, îşi puse pe 
pământ un trup gros şi mare. 

— Boieri dumneavoastră! strigă el întinzând mânile; poftiţi 
şi-mi ascultați focul. 

— Cei trei prietini păşiră în lumină. 

— Cine sunteţi domniile voastre? Poate sunteţi boieri de 
ţară? Veniţi de la război? Oricine-aţi fi, aflaţi ce cumpănă 
mare am tras... Ceream mişelului de hangiu să-mi deie cai 
şi ajutor să urmăresc pe hoţi. Cazacii mi-au furat fata, boieri 
dumneavoastră! 

— Când şi cum? întrebă Şoimaru. 

— Vă spun, vă spun! gâfâia boierul. Dumnezeu v-a scos în 
calea mea! Vă rog, nu mă lăsaţi, daţi-mi mână de ajutor! 

Cu cine sunteţi dumneavoastră? întrebă deodată boierul 
cu glas schimbat. 

— Apoi iar începu să se tânguie. 

— Treceam pe marginea pădurii. Aveam în căruţă pe fată- 
mea Magda şi stofe grele cumpărate la Liov. Dar m-au 
pândit cazacii. Veneau de la harţ, din Cornul lui Sas. 
Veneam şi eu dintr-acolo... Era un cazac vătăman, zicea că 
mi-i prietin, îl cheamă Vasca... parc-aşa-i zice... Stă de 
vorbă cu mine, vede fata şi la popas mi-o fură cu oamenii 


lui, bată-l Dumnezeu să-l bată! Nu mă lăsaţi! Fata mea e ca 
o stea, frumoasă şi curată, ş-am purtat-o şi-n Ţara Leşască 
la o leacă de învăţătură... 

— Boierule, întrerupse Şoimaru, dumneata ai venit cu 
Movileştii şi cu Potocki, ai scăpat peste Prut şi prietinii 
dumneavoastră cazacii, ca să nu fugă cu mâna goală, te-au 
păgubit pe dumneata!... 

Boierul cel bărbos făcu un pas înapoi şi puse mâna pe 
dârlogii calului; apoi deodată păru a se hotărî, se apucă cu 
mânile de tâmple şi începu iar a se tângui: 

— Vai mie! Nu mă luaţi drept duşman... Eu veneam din 
Lehia, bucurându-mă de Domnie nouă... Eu sunt prietinul 
dumneavoastră... Ş-am dat aici, lângă fântâna lui Albotă, 
peste această întâmplare năprasnică... Şi sunt singur, cu 
trei slujitori proşti şi n-am putere să-mi scot odorul din 
ghiara hoţilor... Fie-vă milă, boierilor, nu mă lăsaţi! 

Străinul se apropie de ei cu mânile întinse; îi tremura în 
lacrimi glasul. 

Şoimaru zise deodată: 

— Boierule, conteneşte puţin... Lămureşte-ne. 

În lumina lunii stăteau faţă în faţă, privindu-se cu agerime. 
Dumitru Lie, cu tătarul cel subţire şi cu Ispas, slujitorul lui 
Bârnova, ieşiseră cu caii şi cu armele. Chirilă hangiul 
ascunsese ghioaga după cămegşoiu-i de câlţi şi asculta şi el. 

— Boierul cel bărbos tăcu. 

— Întreabă! şopti Cantemir. 

Şoimaru făcu un pas spre străin şi vorbi: 

— Jupâne, suntem ostaşi şi la nevoie putem da ajutor. Când 
ţi-au furat fata? 

— De un ceas de vreme, prietinilor... Am venit într-o 
întinsoare aici... pe drumul pe care au apucat ei... 

— Într-adevăr, se amestecă Chirilă, a trecut un pâlc de 
călăreţi acu un ceas... 

— Vra să zică, au apucat drumul cel mare. 

— Aşa cred. La o vreme aşa de târzie, ţin şleahul. 

— Şi de ce-au furat pe copila dumnitale, boierule? 


— Prietinilor buni! nu-i o copilă, e o domniţă! E copila mea 
şi nu trebuie s-o laud; dar şi leşii, la Liov şi la Varşovia, se 
uitau la ea cu gura căscată... Aşa ca un prost se uita şi 
cazacul la dânsa când am stat în popas. 

— În pădure? 

— Da în pădure... Şi-mi spunea că-i vătăman şi are sate şi 
avere, dar eu nu voiam să înţeleg ce voia el să-mi spuie... 
Asta-i copilă scumpă, pan Vasca... îi zic eu. 

— Vra să zică eraţi o leacă de prietini. 

— Eram prietini de popas, boierule. 

— Şi cum s-a întâmplat furtişagul? 

— Cum să se-ntâmple? Hoţii lui pan Vasca mi-au pus 
suliţele la beregată, mi-au luat fata şi ce aveam cu ea şi s-au 
dus... Dacă nu-mi daţi sprijin, eu sunt bun să-mi iau viaţa! 
striga boierul. 

— Conteneşte, jupâne... zise iar Şoimaru. 

Apoi, întorcându-se în loc, îşi apropie capul de capetele 
prietinilor lui. 

— Eu cred, şopti el, că-i boier de-ai Movileştilor. Au stat 
ascunşi în pădure, el şi cazacii, dar pare-mi-se că domniţa e 
prea frumoasă... aşa cum spune şi bătrânul. 

— Pe Vasca îl cunoaştem noi... răspunse Cantemir, e cazac 
îndrăzneţ. Ne-am întâlnit de două ori cu el în Ucraina. 

— Ce facem? 

— Să vă spun eu ce facem, grăi liniştit Bârnova. Ni-i 
rânduit să ne fugărim după cazac şi după copilă. Nu putem 
lăsa suflet nevinovat pe mâna hoţului... 

Boierul străin îşi plecase urechea; asculta. Când înţelese 
cum stă sfatul, se repezi în genunchi şi îşi împreună palmele 
cu un strigăt de adevărată durere: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fraţilor, nu mă lăsaţi... 

Cantemir apucă mâna lui Şoimaru: 

— Mergem, Limbă-dulce?... 

— Mergem, răspunse răzăşul. 

— Atunci să încălicăm şi să plecăm! Trebuie să-l ajungem... 


La aceste vorbe, într-o clipă, hangiul Chirilă se înfăţişă 
ploconindu-se adânc, ca să-şi primească plata. Slujitorii 
aduseră cai şi cei trei oşteni se azvârliră în săi. 

Cantemir zise cătră tătarul lui: 

— Ilun, tu pleacă înainte. Trebuie să găsim un pâlc de 
cazaci, care au trecut pe aici. I-ai auzit? 

— l-am auzit! răspunse încet servul; după aceea, 
încălecând sprinten, trecu un arc ş-o cucură de săgeți la 
oblâncul lui Cantemir, dădu pinteni calului şi se strecură pe 
şleah ca o arătare. 

— Boierule, încalică şi să mergem!... strigă Şoimaru. 
Străinul se prăvăli spre cal şi slugile lui pedestre îl aburcară 
în şa. 

— Doamne! ajută-ne! gemu el din greu; şi după ce se 
aşeză în şa, îşi făcu o cruce mare. lar ţie, calic bătrân, am 
să-ţi arăt eu!... lasă c-am să-ţi arăt eu ţie... scrâşni el spre 
hangiu, arătându-i pumnul. Moş Chirilă, c-o mână, îşi feri 
mai bine ghioaga, iar cu cealaltă se scarpină în capu-i 
pleşuv. 

Porniră întâi domol. Simeon Bârnova mormăi mai mult în 
sine o frântură de psalm, ca şi cum ar fi vrut să amintească 
fără de cuvinte că drumurile şi întâmplările oamenilor de la 
Dumnezeu cel din cer sunt rânduite. 

Luna era sus şi lumina ca ziua; la han, în dos, izbucni 
bătaie de aripi şi cântec de cucoş, şi de departe răzbăteau 
trâmbiţări slabe, pierdute. Deodată boierul cel bărbos, care 
mergea pe laturea drumului, dădu drumul unui răcnet 
răguşit; calul i se poticni şi-l prăvăli. 

— Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule! gemu el, 
zvârcolindu-se în pulbere. 

— Ce-ai păţit, boierule? întrebă Simeon, rămânând mai în 
urmă. 

— Ah, jupâne, m-au ajuns blăstemele bătrâneţii. Să vie 
oamenii mei să mă ridice, văd că amarnic ceas am ajuns şi- 
mi rămâne pierdută copila... 


Simeon răcni la argaţi, care veniră în goană. Boierul 
gâfâia şi pufnea în barba-i zbârlită... 

— Rămâi, jupâne, îi zise zâmbind Bârnova, şi cere pat şi 
prietinie lui Chirilă, pe care-ai vrut să-l jupeşti şi să-i umpli 
pielea cu paie... Pe lumea asta şi mişeii ne sunt de 
ajutorinţă!... Noi mergem şi fără dumneata după 
domniţă!... 

Certându-şi slugile, străinul se ridica de jos şi pornea spre 
han, cu calul după el, alicnind. lar Bârnova, ajungându-şi 
tovarăşii, le spuse râzând: 

— Boierul doarme în patul nostru şi noi îi căutăm copila. Şi 
aceasta este o rânduială dreaptă! 

Şi porniră grabnic prin răcoarea miezului nopţii. 

VII. 

O pradă scumpă. 

La Nistrul îndepărtat, în răsărit, se ivea geană de lumină şi 
luna se făcea alburie în urmă, la asfinţit. Vasca vătămanul, 
între cei patru cazaci ai lui, îşi conteni galopul calului, apoi 
îşi aplecă obrazul cu barbă bălaie spre copila pe care o 
ducea dinaintea lui în curmezişul şelei, învăluită într-o 
blâniţă subţire şi scumpă. Văzu o faţă albă ca floarea 
omătului, buze strânse şi ochi închişi. Odrasla boierească 
parcă era moartă; prin blăniţa de sobol însă, vătămanul 
simţea tremurând inima, ornicul vieţii. După zbucium şi 
ţipete înăbuşite c-o palmă mare, aspră, copila căzuse într- 
un leşin; pe urmă se deşteptase în umbletul calului, cu 
puterile sleite. Nu mai avea putere şi voinţă să strige; 
obrazul cazacului privit de jos în sus i se părea peste samă 
de groaznic şi urât: sta cu ochii închişi, să nu-l mai vadă, 
simţea ruşine în suflet şi mare nenorocire şi spaimă, după 
ce socotise că va muri. 

— Porumbiţo, zise Vasca cu glas pe care cerca să-l facă 
blând; deschide ochii şi nu te teme... Noi nu-ţi vrem răul... 
Nouă ne eşti dragă şi te-am furat după obiceiul Ucrainei... 

Îi vorbea în limba leşască, ca şi în ascunzişul din pădure, 
unde puseseră suliţile în gâtul boierului bărbos. 


Fata nu răspundea. Cazacul începu a râde cătră tovarăşii 
lui: 

— E spăriată, zise el în graiul ucrainian. Dar are să-i 
treacă. Femeia se-mpacă cu vorba şi cu podoaba. 

— Poate doarme... răspunse unul din zaporojeni. 

— Se poate. Dar mai degrabă cred că se preface. S-o 
lăsăm. Are să aibă vreme să se uite la mine. Nopțile şi chiar 
zilele sunt făcute şi pentru desmierdări... 

Vasca îşi scutură capul şi făcu din ochi cătră tovarăşi, în 
lumina sporită a zorilor. Vătămanul era un om cu mijlocul 
subţire, cu pieptul lat, vânjos şi închegat ca din coarde de 
oţel. Figura lui tânără avea ceva şiret şi şăgalnic. Era unul 
dintre vestiţii luptători ai Ucrainei, iubitor de petrecere, 
dispreţuitor de trudă şi moarte. 

Cel mai bătrân dintre tovarăşii lui, Alioşa Popovici, îl 
mustrase pe drum pentru lovitura pe care o făcuse. 

— Vatamane, ai făcut o prostie. Femeie îţi trebuie? Nu-ţi 
cad destule când biruim şi dăm foc satelor? Acuma suntem 
fugari şi trebuie să scăpăm noi singuri. Ai mai luat greutate. 

— Nu-i nimic, răspunse vesel Vasca, atuncea oricine poate 
răpi. Acuma am prăpădit totul şi măcar cu atâta să mă 
aleg... 

Alioşa scoase un „Hm!” plin de multe înţelesuri. Acuma, în 
revărsatul zorilor, zise iar: 

— Vatamane, ce facem? Mergem pe drumul mare, aşa, 
fără grijă? Crezi că suntem pe meleagurile noastre?... Aici e 
ţară umblată şi dăm de dracul! 

— Ba nu, Alioşa, eu pielea ştiu să mi-o păzesc, răspunse 
vătămanul. Sunt păduri, ne odihnim în ele, la răcoare. 
Căutăm ceva mâncare şi ceva băutură. Pe urmă, cum dăm 
în larg, mergem fără grijă... 

— Hm! murmură iar Alioşa. Apoi deodată ridică dintre 
umeri capul, îşi aţinti urechea şi strigă înăbuşit: 

— Staţi! 

— Ce este? şopti vătămanul, oprindu-se încordat. 


— Ascultaţi! zise Alioşa. Eu sunt lup bătrân de stepă: 
cunosc bine glasurile nopţii... Auziţi? 

— Aud, îi răspunse Vasca. Bătrânul are ureche bună! 
îngână el clătinând din cap. Ne urmăreşte cineva! 

— Sub braţul lui vin jos simţi deodată pe fată răsărind. 

— Ce este? Ce este? zise el râzând. Ai auzit ceva? Ori 
înţelegi puţin ce spunem noi... Ai văzut că ne-am oprit şi 
ascultăm... Nu te teme, din mâna noastră nu te poate fura 
nimeni, noi suntem oameni tari, obişnuiţi cu de-acestea... 

O roşaţă uşoară ieşi ca un abur în obrajii fetei. 

— Frumoasă drăcoaică! rânji mai mult în sine Vasca. 

— Ce facem, vatamane? Ce facem? mormăi cu mustrare 
cazacul cel cărunt. 

— Ce facem? Tu crezi, Alioşa, că eu, dacă vorbesc, nu bag 
sama şi nu cuget? Iată ce este, Alioşa. Vine cineva în urma 
noastră. Dar calul nu tropotă pe drum. Cel ce vine a trecut 
în fânaţuri, ori a înfăşurat copitele cu peteci... Prin urmare, 
oameni buni, vine un duşman după noi... Nu-i aşa? Suntem 
urmăriţi! 

— Ei, vezi? Ei, vezi? 

— Poate să-şi fi strâns tovarăşi prietinul nostru cel bărbos. 
Vine ziua şi suntem urmăriţi. Trebuie să ne gândim la 
adăpost. Tu să nu crezi, Alioşa, că eu nu mă gândesc ce 
avem să facem. Uite, tovarăşilor, pădurea se apropie de 
drum. IÎntrăm în marginea pădurii. Aşteptăm, să vedem ce 
este. Pe urmă ne căutăm şi vizunia. Este un drum care 
trebuie să aibă destule ascunzişuri. În fundul văii curge un 
pârău... Dacă vedem că trebuie, ne suim pe râpa pârăului... 
Nimeni nu ne mai găseşte urma... Tu, Alioşa, să păzeşti 
dinapoia... 

În lumina revărsatului de zi, cei cinci cazaci se aşternuseră 
într-o fugă nebună. Dar Alioşa deodată îşi opri calul, coti în 
loc şi se întoarse călărind cu iuţeală înapoi, abătându-se din 
drum prin iarba moale a fânaţului. Cătră fundul văii, ceilalţi 
cotiră în frunzişul unghiului de pădure. Alioşa dispăruse în 
zarea apusului. Şi locul rămase dintrodată pustiu. 


Dincolo de mladă, între stejari tineri, unde abia acum 
răzbătea lumina zorilor, zaporojenii descălecară. Vasca luă 
în braţe pe fata cea albă şi o aşeză cu grijă în iarba umedă 
de rouă. Ea deodată deschise ochii mari albaştri, tiviţi cu 
gene negre, şi-l privi ţintă. Îl privea c-un fel de bolnavă 
nelinişte. 

— Ce faceţi cu mine? scânci ea ca un copil. Ce este? 

— Nu-i nimica, porumbiţo, îi răspunse Vasca cu prietinie. 
Te-am aşezat jos în blăniţa ta, să te odihneşti puţin. 

Ea deodată se ridică, parcă atuncea îşi dădea samă unde 
se află, cu cine este şi ce-o aşteaptă. 

— Ce-ai făcut cu părintele meu? Unde mă duci? ţipă ea cu 
lacrimi. Şi cu palmele pe pământ, cu capul ridicat, aţintea 
înfricoşată pe vătăman. 

Vasca bătu cu piciorul în pământ şi încruntă din 
sprâncene. 

— Nu ţipa! zise el scurt. Am un ac cu care-ţi cos gura dacă 
nu taci! şi se bătu cu palma peste jungherul subţire, care-i 
atârna în lungul nădragilor roşii, largi şi încreţiţi. Apoi îşi 
dădu căciula pe ceafă şi-şi muie glasul: 

— Dulceaţă a inimii mele! grăi el privind-o galeş. Nu te 
uita aşa de spăimântată la mine. Fetele la noi sunt deprinse 
cu hrăpirea. Noi asta numai din dragoste o facem, şi tu ai 
obraji şi ochi frumoşi şi trup gingaş de domniţă... în toată 
Ucraina nu este fată ca tine... De aceea te duccapeo 
floare, să te răsădesc în pământul nostru... 

Cazacul o privea dulce, cu ochii lui negri şi umezi. Figura 
lui frumoasă şi bărbătească era pătrunsă de patimă şi de 
dorinţă, - ca de fiorul frigurilor. 

— Uită-te la mine, urmă el zâmbind, nu-s sluţenia 
pământului şi am mai fost drag multor fete... 

Fata închise ochii şi obrajii iar i se rumeniră. Vasca clătină 
din cap şi şopti: 

— Dacă n-ai fi aşa de frumoasă şi nu mi-ai fi dragă cu 
adevărat, te-aş supune şi te-aş zdrobi eu îndată. 


Fata se întoarse cu faţa în jos şi-şi cuprinse obrazul cu 
palmele. Deodată începu a plânge cu disperare. Vasca 
întinse mâna ş-o atinse: ea se zgudui şi-l izbi cu palma. 

— A, ai şi ghiare? zise Vasca rânjind. Ţi le tai îndată. Şi 
dacă nu taci, îşi pun căluş!... 

Când o cuprinse de umeri, fata tăcu deodată şi se grămădi 
mai tare asupra pământului. Îşi înghiţi plânsul cu sughiţuri 
şi i se zbătea numai trupul ca sub lovituri. 

Vătămanul o privi îndelungat; apoi clătină din cap cum îi 
era obiceiul şi se întoarse spre tovarăşi. Ei îl aţinteau 
întunecaţi şi nemulţămiţi. 

— Ce este? zise dârz cazacul, şi ochii i se aprinseră. Dacă 
vă temeţi pentru pieile voastre, sunteţi slobozi, fraţilor. Dar 
dacă-mi daţi mână de ajutor, acasă vă dau din hainele şi 
sculele mele ce v-a pofti inimioara! 

— Vatamane, stăm pe drum pentru o muieruşcă! zise cu 
părere de rău unul din cei trei, uriaş, cu numele Colpac. 
Dar ce să facem? şi uriaşul oftă. Noi din dragoste te-am ales 
vătăman, şi te urmăm chiar dac-a trebui să ne lăsăm 
capetele în Moldova... 

— Doamne, Colpac frăţioare, şi voi, dragii mei, dac- 
ajungem cu bine acasă, desfund o bute umplută de bunicul 
cu hidromel şi facem o nuntă cu săcăluşuri şi cu lăutari s- 
audă şi păgânii din Crâm!... 

Vasca vorbea fără grijă şi glumeţ ca totdeauna, şi pentru 
asta totdeauna era iubit de zaporojeni. 

— Să fie cum zici tu, vatamane... răspunse cu nepăsare 
uriaşul Colpac. Poate ni-i dat să mai bem multă votcă şi să 
ne mai ascuţim de multe ori paloşele. 

Deodată se auzi un şuierat scurt, depărtat. 

— Vine Alioşa, zise Vasca, şi trăgând dintre fireturile 
tunicii un fluieraş de argint, răspunse c-o îngânare uşurică 
şi dulce. 

Unul din cazaci ieşi la marginea desişului, şi în curând se 
întoarse cu cercetaşul. 

— Ei? ce-ai descoperit? întrebă vătămanul. 


Alioşa îşi scutură inelele cărunte de păr care-i scăpătau de 
sub cuşmă. 

— Am cercetat totul, nu este nimica. 

— Alioşa ştie ce spune, vorbi cu voie-bună Vasca 
vătămanul; atunci va fi fost un cerb care intra în codru la 
păscut... 

Intrase în adevăr ceva în pădure odată cu ei, şi se furişase 
aproape, şi-i asculta; dar nu era cerb; era tătarul cel 
subţire, tăcut şi palid, al lui Cantemir bei. 

VIII. 

Alioşa a sfătuit de bine pe Vasca vătămanul. 

Cazacii mâncau zoriţi şi cu urechea la pândă pitan greu de 
orz şi grâu cu pastramă tare şi-şi treceau unul altuia o 
ploscă de bostan, care se chiamă tătarca, în care era rachiu 
de tescovină. Fata boierului sta ghemuită în blăniţa ei, cu 
spatele întoarse. Dăduse din cap cu scârbă parcă la 
întrebările vătămanului: nu-i trebuia nici mâncare, nici 
băutură, îi era numai sete. 

— Aş vrea să beau puţintică apă... îngână ea cu trudnic 
glas. 

Unul dintre zaporojeni se-ntorcea de la cai, pe care-i 
priponise aproape de luminiş; venea să-şi ia partea lui de 
mâncare şi băutură. Era oşteanul cel mai tânăr dintre cei 
patru tovarăşi ai lui Vasca. 

— Hrişa, îi zise vătămanul, caută tu puţintică apă pentru 
domniţa noastră... Pârăul curge mai la vale, la doi paşi... 

Cu pânea şi cu carnea uscată într-o mână şi c-o ploscă într- 
alta, Hrişa lăsă caii deoparte, tovarăşii deoparte, şi, prin 
stejăriş, cobori la pârău. Tocmai atunci răsărea soarele, şi 
luceau ca unşi c-o vopsea trandafirie lăstarii tineri din 
vârfurile stejarilor. O linişte adâncă domnea în pădure: 
câteva mierle negre trecură în zbor prin lumina aurie de 
deasupra. Un duruit de ciocănitoare, un ţârâit de pasere 
măruntă, un muget moale de căprior se deşteptau din 
somnul pădurii. 


Trecu un răstimp. Din haina şi broboada de matasă, 
obrazul fetei parcă se arăta mai alb; blăniţa îmbrăcată cu 
postăvior albastru îi căzuse de pe umeri. Cu capul puţin 
întors, cu gura uşor deschisă, spiona cu coada ochiului pe 
vătăman, care mânca lacom. 

Dintrodată din desiş se auzi un nechezat de cal ş-o 
smuncitură. Apoi frunzişurile începură a fâşâi ş-a bate. 
Vasca sări în picioare şi ochii îi scăpărară. 

— Ce este, Alioşa? şopti el şuierat. Ai spus că nu-i nimica! 

C-un salt năprasnic, zaporojanul cel cărunt dispăru în tufe. 
Frunzişurile fâşâiau ca purtate de vânt. Ceilalţi îşi strânseră 
repede chimirurile şi traseră săbiile, Fata se zvârili şi ea în 
sus, blana-i căzu; mlădioasă îşi pleca urechea şi asculta. 

— Te bucuri, porumbiţo! zise râzând Vasca; apoi parcă-i 
trecu o umbră de mâhnire prin ochi. Te bucuri c-au să mă 
taie. 

Fata îi aruncă o privire ascuţită şi nu-i răspunse. El făcu un 
pas, îi apucă braţul. Răsucindu-se, cu țipăt de durere, fata 
boierului căzu în genunchi şi-şi lovi fruntea de pământ. 

— Omoară-mă! strigă ea c-un glas metalic şi îndărătnic. 

— Stai liniştită şi taci, îi zise poruncitor Vasca. 

Dar ea scoase un țipăt prelung de ajutor şi iar se ghemui 
la pământ. Vătămanul ridică paloşul. Dar în clipa aceea 
izbucni o bătaie de săneaţă ş-un clocot de ecouri se 
prelungi până departe. Cu capu-nainte, ca un taur mânios, 
Alioşa se năpusti prin mladă şi strigă cu ochii crunţi: 

— Ne-au furat caii! 

— Cum? urlă sălbatic vătămanul. Ce facem noi fără cai?... 

Apoi, scurt, ca prin farmec, se linişti. Întrebă cu glas 
şuierat: 

— Cine? 

— Nu ştiu! răspunse Alioşa şi-l privi cu sălbăticie. Am vrut 
să mă reped, dar au tras cu săneaţa. Câţi sunt? Nu ştiu. 
Cine sunt? Nu ştiu! 

— Sunt duşmani care ne cunosc, grăi repede vătămanul; 
n-au îndrăznit să ne izbească în faţă... 


— Nu, răspunse hotărât Alioşa, eu cred că fac asta din 
pricina fetei... Asta-i pacostea noastră... 

Fără să mai steie o clipă în cumpănă, vătămanul Vasca se 
plecă; cu mişcări iuți învăli în blăniţă pe fată, care se 
zbătea; cu ştergarul în care fusese învălit pitanul o înfăşură 
peste gură, ş-o luă la subsuoară. 

— Veniţi după mine! porunci el. Eu fata n-o dau decât 
moartă... 

Zaporojenii îl urmau tăcuţi, intrară în tufe şi răzbătură 
spre pârău, oprindu-se din când în când şi ascultând. În 
pădure se făcuse iar linişte şi soarele lumina vesel. 

Când ajunseră la pajiştea verde de lângă pârău găsiră pe 
Hrişa cu faţa în sus, cu braţele în laturi, sângerat la gât. Îi 
privea cu ochii spăimântaţi, nu mai putea spune ce ar fi voit 
să spună; o mână nevăzută îi dăduse moartea. 

Vasca pufni şi privi în juru-i, cu ochi în care lucea spaima, 
ca o fiară încolţită. Apoi gemu azvârlindu-se în rovina 
pârăului: 

— După mine! găsim noi un cotlon din care să ne vindem 
scump viaţa... 

Albia adâncă a pârăului era presărată de lespezi văroase, 
ş-o dungă de apă se strecura în linişte, înţepată ici-colo de 
raze subţiri de lumină. Cu prada pe braţul stâng, cu paloşul 
în dreapta, urmat de cei trei tovarăşi, Vasca se năpusti la 
deal. Nu ştia unde merge. Dar fugea de o primejdie mare. 
Se năpustise spre un hotar al umbrei şi al întâmplării. Mai 
nădăjduia în braţul lui, cât îl simţea tare, şi-n cele trei 
săneţe ale zaporojenilor. 

Malurile prăpăstioase se-nălţau acum drept şi gorunii cei 
străvechi se suiau parcă până la cer. Vasca păşea pe 
pietrele albe ca pe nişte trepte şi începea să gâfâie. În 
urma, lui, dintrodată, un cazac slobozi un țipăt şi fata se 
zbătu în braţele lui. Vătămanul se opri şi întoarse capul. Din 
cei trei tovarăşi, unul căzuse. 

— E străpuns de săgeată!... zise Alioşa c-un glas mânios. 
De-acuma, vatamane, aici e sfârşitul nostru!... 


Cazacul lovit horcăia aspru, cu faţa în jos, în apă. Vasca 
întoarse capul spre fată, apoi hotărât, cu sprânceana 
încruntată, ridică fruntea şi privi din nou pe maluri, de unde 
căzuse lovitura morţii. Atunci îşi văzu duşmanii. Erau şase; 
umblau repede şi-l urmăreau cu ochii; erau cu arcuri şi 
săneţe. Poate erau moldoveni, poate erau tătari. 

— C-o mişcare uşoară, cazacul trase la piept pe fată, şi 
făcu doi paşi îndărăt, într-o adâncătură a malului. 

— Treceţi înapoi! avem scut! zise el cătră tovarăşi. Cei doi 
zaporojeni se strecurară sub mal şi-şi înălţară săneţele pe 
lângă ceafa vătămanului lor. Vasca începu a râde cu răutate. 

— După asta vom vedea ce-om mai face... zise el răsuflând 
adânc. 

Pe jumătate înăbuşită de ştergar, fata din braţele cazacului 
tremura răcită de un fior de frig. Cu ochii ei albaştrii, măriţi 
şi rotunjiţi din pricina răsufletului silnic, privea şi ea în sus, 
căci văzuse de unde putea să-i vie scăparea. Dar nu văzuse 
nici pe tatăl ei, nici pe vreun slujitor, nici o faţă cunoscută. 
Erau figuri străine. 

La urechea ei, izbucni glasul lui Vasca, puternic şi 
răsunător, cu o veselie ş-o nepăsare care parcă nu 
displăcură fetei; căci ea înţelegea şi asta, că vătămanul care 
o ţinea la piept era aproape de moarte pe cât era de 
aproape şi de ea. Vasca striga cătră cei de sus în limba 
leşască: 

— Oameni buni! ce poftiţi voi de la mine?... Nimeni nu-i 
răspunse deocamdată. 

Când se înălţaseră săneţele la spatele vătămanului, cei 
şase urmăritori se trăseseră îndărăt. Dar prin râpa de la 
deal se auzi un ciuruit de pământ mărunt, şi zaporojenii 
pricepură că duşmanii s-au coborât în albia pârăului. Dar 
aşa cum erau aşezaţi, nu-i puteau vedea. 

— Prin râpă, veneau cu săneţele gata Şoimaru şi Bârnova. 
Cantemir se arătă şi el o clipă cu arcul încordat sus pe mal, 
- şi dispăru iar. 


— Acesta-i răspunsul... mormăi vătămanul cătră tovarăşii 
lui. 

Cei trei uşor înțelegeau că dacă s-ar fi întors spre cei ce 
veneau prin râpă, se descopereau celui cu arcul care îi 
pândea de sus. 

— Apoi e greu de noi, vatamane... şopti, cu mânie şi cu 
umilinţă parcă, Alioşa. 

— Taci, bătrânule, ş-aşteaptă voia lui Dumnezeu... îi 
răspunse cu nepăsare Vasca. 

— Apoi tu şi cu moartea vrei să şuguieşti, vatamane, dar 
eu cu asta nu mă mângâi. 

Din râpă, de la deal, venea glas. Cazacii întinseră urechea. 

— Vatamane Vasca! striga Şoimaru, care vorbea ca apa 
leşeşte; să ne dai prada! 

— Mai degrabă am să vă iau capetele! strigă cu 
îndrăzneală cazacul. Nu vă dau nimic. Cine eşti tu? 

— Eu sunt oştean al lui lomşa. Mă chiamă Şoimaru. 

— Să fii sănătos până ce te-oi prohodi eu! răcni vătămanul. 
Drumul, până la pieptul meu e greu: am platoşă bună: o 
fată mare, a boierului Orheianu... 

În râpă, Bârnova zise lui Şoimaru: 

— Auzi! Vra să zică pe boierul cel bărbos de astă noapte îl 
chiamă Orheianu... 

— Tot am aflat ceva... zise zâmbind Şoimaru; apoi, 
alăturea de Simeon, făcu doi paşi şi se opri. Cazacii erau 
aproape, la zece paşi. Fata înfăşurată în blăniţă, din braţele 
lui Vasca, îl zărise şi-şi aţintea asupra lui ochii rotunzi: 
numai capul ei îl puteau zări, şi umărul lui Vasca. Restul era 
acoperit de adâncătura malului. 

— Apoi, frate Bârnova, şopti uimit Şoimaru, are fată 
frumoasă pan Orheianu!... Hm, de aceea-şi pune cazacul 
viaţa pentru dânsa!... - Fată-l privea ţintă şi parcă-l 
străbătea cu lumina ochilor... Parcă-l chema, parcă-i cerea 
ajutor, cu ochii, cu toată fiinţa ei, şi-i făgăduia cele mai dulci 
răsplăţi. 

— Făcu un pas înainte şi strigă: 


— Vasca! ascultă ce-am să-ţi vorbesc! 

— Ce este? urlă cazacul. 

— Ascultă, Vasca. Pune jos pe fata Orheianului, neatinsă, 
cu toate armele voastre, şi vă iertăm... Aici nu-i război pe 
viaţă şi moarte. lertat să fii pentru ce-ai făcut... 

— Îl ierţi, căci îl înţelegi... murmură lângă Şoimaru 
înțeleptul Simeon. 

— N-o pun! răspunse cazacul. 

— Vasca! strigă iar Tudor Şoimaru; dacă nu pui pe fată jos, 
îţi iau umărul, ş-ai s-o laşi de nevoie... 

Vasca începu a râde cu disperată veselie, iar Şoimaru, 
deodată hotărât parcă de ochii fetei, ridică la umăr săneaţa. 
Când bubui împuşcătura, vătămanul îşi simţi braţul drept ca 
rupt din umăr, mâna-i căzu moartă şi fata-i lunecă din 
braţe. În aceeaşi clipă, apăru Cantemir pe mal sus, şi dădu 
drumul din arc unei săgeți care ţipă scurt. Lângă Alioşa, 
celălalt cazac îmbrâncă, lovit de moarte. Şi ca-ntr-o mută 
înţelegere, în faţa morţii fără cruţare, Vasca şi Alioşa, 
singuri rămaşi în viaţă, zvârliră lângă fată, unul săneaţa şi 
celălalt sabia. Bătrânul ridică amândouă mâinile în sus, 
răcnind un singur cuvânt de deznădejde: „Rob!”, şi 
vătămanul făcu semnul de supunere deplină cu braţul 
sănătos; din celălalt izvora sânge îmbielşugat, care se 
prelingea pe blana scumpă a fetei. Şi cu ochii închişi, 
domniţa, care uimise într-o clipă pe Şoimaru, căzuse iar în 
zdrobirea unui leşin, de când izbucnise gura săneţei 
îndreptată asupra ei. 

Cantemir îşi dădu drumul de sus, Şoimaru şi Bârnova se 
repeziră la vale şi puseră tălpile picioarelor pe armele 
învinşilor. Dumitru Lie şi Ispas, coborâţi şi ei la poruncă, 
ridicară pe braţe copila leşinată; iar de pe mal, între capete 
de cai, privea c-un zâmbet liniştit Ilun tătarul, cu faţa palidă 
şi cu ochii tainici. 

Şoimaru se plecă cu grijă şi ascultă răsuflarea fetei; apoi, 
punând mâna pe jungherul dăruit de bei, aruncă o privire 
crudă asupra cazacului. Avea faţa crâncenă şi mânioasă. 


— Şoimarule! zise Bârnova. L-ai iertat!... 

— L-am iertat? întrebă c-un glas tremurător de întărâtare 
răzăşul. 

Cazacul îl privea cu ochi neclintiţi. 

— Dacă nu mă loveşti, zise el, avem să ne-ntâlnim altădată! 
Ori, dacă vrei, ucide-mă, căci eu n-am să te cruţ!... 

Parcă nu-şi simţea braţul împuşcat şi privea cutezător spre 
cei trei prietini. 

Şoimaru stătea în cumpănă; izbucnise în el o mânie 
repede; voia să lovească fără milă. Dar fata deschise 
deodată ochii şi-l privea neclintită. Când o văzu, apăsă 
jungherul în teacă şi se alătură de ea, să-i desfacă legătura 
de la gură. 

— Ai vrut să te desleg, domniţă, zise el cu supunere. 
Porunceşte ce să facem şi unde să te ducem! 

Fata era zdrobită, nu putea răspunde cu glas; îşi adună 
numai blăniţa pe umăr şi-şi potrivi la tâmplă o şuviţă de păr, 
cu degetele subţirele şi albe. Apoi zâmbi obosită, cu 
zâmbetul care ştia ea că-i şade bine. 

Alioşa lega rana lui Vasca şi mormăia în barbă: 

— Iaca vezi tu, vatamane! S-au împlinit veştile inimii mele. 
De-acuma ca fiarele, fără cai şi fără arme, avem să rătăcim 
până ce-om ajunge în Ucraina noastră. 

Dar cazacul cel tânăr nu-i răspunse; oftă numai şi privea 
cum se depărtează blăniţa cea albastră pentru care era el 
să moară. 

IX. 

Orheianu se împacă cu moş Chirilă. 

La han în urmă, boierul Orheianu ieşise la soare sprijinit 
de subsuori de doi slujitori. Mânia nopţii îi trecuse; acuma 
necontenit îşi îndrepta cu grijă ochii lui mari şi bulbucaţi pe 
şleah, spre răsărit. Făcea doi paşi şi şchiopăta uşor, ş-atunci 
trăsăturile feţei i se răsuceau. Alte două slugi cercetau şi 
orânduiau boclucuri într-o căruţă uşoară cu roţile nalte. 
Boierul îşi aruncă şi spre ei ochii; şi începu a vorbi 
scuturându-şi barba mare. 


— Iaca, nemernicilor, aţi întârziat pe drum, v-aţi ascuns 
prin tufe, nu ştiu ce-aţi făcut... De-abia acuma mi-aţi adus 
căruţa cu caii. Dacă eraţi pe urma mea astă-noapte, mă 
repezeam şi eu după ticălosul acela, după hoţ... Chiar am 
crezut că v-a tăiat beregatele, ş-a luat trăsura cu toate cele 
târguite în Ţara Leşască! 

— Dă, stăpâne, răspunse vătaful cu umilinţă, am făcut şi 
noi cum am putut. Bine c-a dat Dumnezeu ş-am scăpat! 

— Ce face? Aţi făcut cum aţi putut? M-aţi lăsat singur cu 
ceilalţi pe jos, - m-a zvârlit calul în pulbere; - acu cine 
urmăreşte pe cazac? Cine-mi scapă copila? Aşa? Aţi făcut 
cum aţi putut? Am să vă arăt eu, păcătoşilor, dac-aţi făcut 
cum aţi putut! 

— Stăpâne, după atâta năcaz şi oaste, cu toate câte am 
pătimit, bine c-a dat Dumnezeu şi te-am găsit... 

— Aşa? Ei, da, bine că m-aţi găsit; altfel vă găseam eu pe 
voi şi-n borta şerpelui... Hm! La urma urmei bine că m-aţi 
găsit... Da' lucrurile-s toate? Neatinse? Nimica nu lipseşte? 

— Toate, stăpâne, după rânduiala cu care mi le-ai dat... 

— Ei bine, bine, măcar atâta... Da' ce-mi foloseşte? Oare 
boierii aceia care mi-au făgăduit ajutor se ţin de cuvânt? 
Asta-mi roade mie inima! Parcă mă arde în măruntaie 
neliniştea!... 

Chirilă ieşise în prag şi-şi steclea în soarele dimineţii nasul 
TOş. Şi lui îi trecuse mânia nopţii; fără vorbă multă se 
împăcase cu boierul ş-acuma îl privea cu ochi plini de veselă 
viclenie; mai ales că vedea că-n buzunările adânci ale 
oaspetelui se zăresc galbini adevăraţi, cu zimţi şi cu chipul 
craiului leşesc. 

— Cucoane! strigă el cu glasu-i gros; să nu-ţi fie cu bănat! 
Da' ce credinţă poţi avea în nişte flăcăi? Bine, boieri or fi 
fiind ei, da-şi au şi ei drumul lor; mai ales dacă ticălosul cel 
de cazac a apucat pe drumul lui! Parcă drumurile oamenilor 
se-ntâlnesc numaidecât! 

— Ce spui! întrebă boierul întorcând peste umăr capul. 


— Spun, boierule, că în ziua de azi e greu să ai credinţă în 
oameni... 

— Aşa? Ai dreptate. Eu pe boierii aceia nici nu-i cunosc. 

— Degeaba ai lăcrimat dumneata şi i-ai rugat... stărui 
Chirilă c-un zâmbet abia văzut. 

— Ei, omule! răspunse boierul bărbos; astă-noapte eram 
tulburat tare. Eu îs om cu mânia repede... Hm! Poate că ai 
dreptate... Am cugetat şi eu că poate să fie aşa, de când 
stau ca pe jăratic şi mă frământ. Dar am şi hotărât ce am de 
făcut... Trec şi eu Nistrul, şi în Lehia am prietini slavă 
Domnului... Am pe domnul Vladislav Dumbrovschi, 
voievodul Sandomirului, cunosc şi pe castelanul Braslaviei... 
Ei pot da poruncă şi mi-l aduc în fiare pe cazac. Cu boierii 
leşilor nu-i de glumit... E adevărat, avem şi noi averi ca şi 
dânşii; am dobândit în viaţa noastră pământuri şi sate; din 
mila lui Dumnezeu avem cu ce trăi; da-i vorba că ei au şi 
putere... La noi, cu schimbările domniei, întruna trebuie să 
păzeşti drumul hotarului... 

— Hei, cinstite jupâne, strigă Chirilă, înțelegând cum stau 
lucrurile; schimbarea domnilor bucuria nebunilor... Dar nu- 
i nimica. Toate trec; noi rămânem pe loc. 

— Apoi, omule - temelia ţării n-o fac domnii; tot boierii se 
chiamă că ţin obiceiurile şi rânduiala. Domnul, ca cel ce nu- 
i. Prostimea, ca şi vita, stă cu botu-n pământ. Da' neamurile 
boiereşti sunt cap şi minte pentru Moşie... 

— Asta-i numaidecât! răspunse cu pătrundere Chirilă. Şi-şi 
făcu în gând socoteală că o vorbă înţeleaptă care place 
boierului poate să-i sporească c-un ban rotund câştigul. Ca 
hangiu cuminte, Chirilă ştia să se folosească şi de ghioagă 
ţintată şi de cuvânt dulce. 

— Prea cinstite boierule! zise el iar, aducându-şi aminte de 
vorbele-i nesocotite de la miezul nopţii; în adevăr, noi, 
prostimea, ce putem şti? Nu ştim nici sama vorbei, nici 
nimica; avem şi noi ştiinţă cât păr pe broască... Noi cu 
ghioaga şi cu vorba proastă!... Nu zic de mine, - eu în 
adevăr am greşit, dar îndată ce-am văzut cu cine am de-a 


face, am văzut boier cu greutate şi cu bani, mi-am dat cu 
palma asta peste gură şi m-am certat cum se cuvine... Da' 
cunosc pe alţii, care nu ştiu, cinstite jupâne, cum să se 
poarte cu lumea... 

Boierul nu răspunse: încruntă din sprâncene şi mai făcu 
doi paşi spre şleah; iar şchiopătă şi i se încreţi obrazul de 
suferinţă. Vătaful, ţigan, cu obrazul plin de şiretenie şi de 
linguşire, grăi cu mândrie îndreptându-se spre crâşmar: 

— Bade Chirilă, măria sa are pământuri la Orhei cât poţi 
cuprinde cu ochii de pe un munte. Cine le mai ştie sama?... 
La boierul nostru numeri douăzeci de prisăci, şi vite de nu 
le mai ştie nimeni sutele... Şi mori, şi hanuri... phii! lucru 
mare! 

— Apoi am aflat noi puţintel din toate... răspunse blajin 
hangiul. 

— Chirilă, om înţelept, după ce-şi arătase ghioaga, din 
două vorbe descususe pe servitor, şi când se întoarse 
boierul prăbuşit de pe cal, amenințările şi le înghiţise şi 
ghioaga se mistuise în întunecoase funduri. Hangiii în toate 
vremurile sunt oameni cu socoteală! 

Boierul privea în lungul drumului şi clătina din cap cu 
nerăbdare: 

— Nu vine nimeni, nu se vede nimica... zise el şi se-ntoarse 
în loc... 

Şi nădejdea şi curajul pe care le avusese acuma-i 
slăbiseră. 

— Ce fac eu aicea? vorbi el mai mult cătră sine, dând din 
mâni; de ce stau? pe cine aştept? În ziua de azi numai în 
tine să ai credinţă... Pregătiţi căruţa! strigă el cu ochii 
înflăcăraţi spre servi; aşezaţi blană moale ca să nu mă 
zdruncine tare... Trecem Nistrul cât om putea mai repede, 
ş-acolo pun eu mâna pe hoţ. Am să mi-l spânzur în cârlige în 
faţa mea şi cu mâna mea am să-l şfichiuiesc cu harapnicul... 
Am să-i arăt eu lui! Cum să cuteze ela pune mâna peo 
copilă ca o floare? Ele un păcătos nemernic, pulbere, un 
om de rând, care trăieşte alăturea cu caii şi cu porcii, ca toţi 


ceilalţi, în cocioabele lor din ţara Ucrainei... Cum să- 
ndrăznească el să-şi ridice ochii spre o cneaghină? A, dar 
copila noastră se junghie mai bine, decât să sufere 
atingerea lui... Am trăit ş-am crescut-o noi între oameni 
aleşi, am fost cu ea şi la petrecerile lui Crai, în palat cu 
marmură şi aur, unde au venit boieroaicele leşte numai în 
mătăsuri îmbrăcate şi cu juvaieruri gătite... Şi copila 
noastră avea veşmânt ca şi ele, numai că era mai 
frumoasă... Copila noastră-i neam de voievod. Cum 
îndrăzneşte el? Să vie, dacă vrea, să-i dau dintre ţărancele 
noastre de la Orhei una şi încă ş-aceea nu-i de nasul lui, 
pentru că-i din servele mele!... 

În mânia lui, boierul îşi scoase în afară pieptul şi parcă se 
asculta vorbind. Privindu-l cu ochi şiret, moş Chirilă îşi 
aduse aminte de fala şi mândria unor şleahtici dintre cei 
mulţi care se abătuseră pe la hanul lui. 

— Apoi, prea cinstite jupâne, grăi el cu umilinţă, se 
cunoaşte bine că ai sălăşluit între boierii leşi, la curtea lui 
Crai. 

— Am sălăşluit, da, răspunse semeţ boierul, pentru că, din 
mila Ziditorului şi a Maicii preciste, am avut cu cemă 
înfăţişa. Pământurile de la Orhei toate sunt ale mele. Când 
au cutezat nemernicii ţărani să se ridice, cerând ocini, i-a 
bătut Aron-Vodă cu buzduganul... Şi noi, ca şi strămoşii 
noştri, avem urice şi îndreptări de la domni. Nouă ni se şi 
cuvin, căci suntem neamuri alese... 

Moş Chirilă se plecase din şele cu smerenie. 

— Aţi adus caii? strigă cu glas mare boierul... Irimie! unde 
eşti? 

— I-am adus, stăpâne! răspunse vătaful ţigan. Pregătim 
totul... 

— Trebuie să plecăm pe dată! rosti cu hotărâre boierul. În 
fala lui leşască şi-n supărarea lui, prea cinstitul pan 
Orheianu nu uita că Domnia nouă se aşează şi că el trebuie 
să se puie la adăpost în hotarul prietinilor lui. 


Dar ochiul cel ager al lui moş Chirilă, obişnuit cu lungul 
drumului, desluşise în depărtare călăreţi. 

— Jupâne! strigă el cu capu-ntors spre răsărit, mi se pare 
că te grăbeşti. Văd venind călăreţi; poate-s boierii noştri de 
astă-noapte! 

— Unde-s? ţipă boierul repezindu-se iar la marginea 
şleahului. Unde-s? - şi parcă-şi uitase durerea piciorului. 
Doamne-Dumnezeule! Ei să fie? Mi-au găsit fata? Se vede 
ceva? Parcă se zăreşte. Are blăniţă albastră, oameni buni! 
Ai, dar grozav de iute vin. Irimie Ţigane, caută repede în 
răcliţa ştiută şi dă-mi lanţul de aur care-l pun eu pe după 
gât... Să vadă că-i primeşte un boier mare cu toată cinstea. 

— Jupâne! strigă iar hangiul. Dacă domniţa măriei tale are 
blăniţă albastră, apoi atuncea o aduc... Acu înţeleg bine că 
s-au purtat cu vrednicie. Apoi se şi cunoaşte că sunt voinici 
cu braţe de criţă! Cată să ne bucurăm tare pentru isprava 
lor!... 

Înfăşurându-şi în pripă pe după gât lanţugul de aur, pan 
Orheianu grăbea, şchiopătând uşor în calea celor trei 
oşteni. O bucurie mare îi umplea faţa, mânile începură să-i 
tremure de mişcarea năvalnică a inimii. 

Din goana cailor, cu tropote scurte, şase călăreţi se opriră. 
Descălecară, şi Şoimaru cobori de pe grumazul fugarului, 
de subsuori, palida şi trudita odraslă boierească. Orheianu 
o prinse în braţe cu lacrimi adevărate; o sărută pe obraji, 
pe frunte, îi grămădi capul pe pieptul lui şi o legăna c-un 
glas gângav de tulburare: 

— Draga tatei! draga tatei! te socoteam prăpădită şi 
moartă... Şi iar începu s-o sărute. Apoi prinse a-şi şterge 
lacrimile cu mânica largă a hainei. 

Hangiul Chirilă mormăi în prag foarte bucuros: 

— Acuma-i cu inima lui adevărată; nu mai face ca şleahticii 
leşeşti... 

Iar cei trei prietini zâmbeau cu puţină înduioşare şi 
bucurie. 

X. 


Bucuria lui jupân Stroie. 

După ce fata Orheianului ridică de la pieptul părintesc 
obrazul zâmbitor şi dulce îmbujorat, boierul întinse mânile 
spre Şoimaru şi spre tovarăşii lui. Îi cuprinse cu dragoste şi 
le grăi cu căldură: 

— Mi-aţi dăruit copila! Spuneţi: să vă dau inima, să vă dau 
bogăţiile mele? Spuneţi-mi cine sunteţi, ca să mă bucur şi 
să vă rostesc numele până la moarte, când m-oi ruga lui 
Dumnezeu... 

— Eu sunt de neamul meu tatar, răspunse beiul, arătându- 
şi dinţii albi, şi mă chiamă Cantemir! 

— Cum! strigă cul uimire mare boierul, dumneata eşti cel 
care ai adus hoarda Bugeacului ca să pui domn pe lomşa? 

— Eu sunt, jupâne, răspunse tătarul. De ce te miri? Socoti 
că necredincioşii n-au inimă şi nu te pot ajuta la nevoie? 

— Ah! strigă boierul ridicând ochii la cer; fapta ta să fie 
primită la scaunul dreptului judecător. De asemenea ajutor 
al unui om de neam străin, pe care l-aş fi socotit mai curând 
vrăjmaş, eu numai istorisindu-se am auzit, cum că ar fi fost 
la neamurile Apusului... 

— Boierule, grăi Simeon Bârnova cu linişte, aşa oameni se 
găsesc şi-n ţările Răsăritului; precum vezi, Dumnezeu 
miluieşte c-o inimă bună pe cine crede el de cuviinţă. Voinţa 
lui e plină de taine! 

— Adevărat! adevărat! întări boierul grămădindu-şi de 
două ori în piept barba stufoasă. 

— Să nu te miri, jupâne, cuvântă tot surâzând Cantemir, că 
eu am frăţie cu doi viteji din legea dumnitale. Eu pe om îl 
caut după inimă, nu după lege! Şi ei nu s-au uitat că slăvesc 
pe Mahomed, când mi-au scăpat viaţa! 

— Ţi-au scăpat viaţa? strigă iar cu uimire boierul. 

— Mi-au scăpat viaţa, jupâne. Dumnealui Simeon Bârnova 
şi dumnealui Tudor Şoimaru. 

— Simeon Bârnova? grăi Orheianul înturnându-se spre 
boier. Dumneata vei fi fiind feciorul lui Mihăilaş. Eu pe 
părintele dumnitale l-am cunoscut. Se vede că eşti om tare 


şi de ispravă ca şi el! Şi ce bucurie mi-ai pricinuit! Bine, însă 
dumneata eşti neam cu Doamna lrimiei... lartă-mă, dar cum 
se face?... Ai venit cu Tomşa-Vodă... 

— În ziua de azi oamenii se deosebesc după rudenii şi se 
adună după prietinii... răspunse zâmbind înțeleptul Simeon. 

— Aşa-i, aşa-i, oftă boierul. 

— Dar pe dumnealui, urmă el întorcându-se spre răzăş, pe 
dumnealui nu-l cunosc după nume... 

— N-ai de unde mă cunoaşte, jupâne, răspunse Tudor. Eu 
sunt orheian de pe apa Răutului, şi de neamul meu îs răzăş. 
Dar am umblat mult prin străinătăţi... 

Faţa boierului se încruntă uşor deodată, la aceste vorbe. 
Privi cu luare-aminte spre oştean. Din tăcerea ei izbucni 
însă fata, privind ţintă pe cel ce-o scăpase din braţele 
cazacului: 

— Tată! dumnealui e din părţile noastre. E orheian! Şi de 
pe apa Răutului, pe care şi eu am văzut-o în pruncie... Ce 
potrivire! urmă ea cu gingăşie, împreunându-şi mânile. 
Dumnitale ţi-a fost dat să mă smulgi din braţele cazacului 
Vasca! 

— Dumnealui te-a scăpat? vorbi boierul privind lung la 
Şoimaru. 

— Atuncea mi-au fost plătite toate trudele! zise domol 
Şoimaru, stăpânit de privirea albastră a fetei. Asta a fost ca 
o minune şi ca o rânduire cerească! 

Boierul privea cu stăruinţă şi cu luare-aminte spre Tudor. 

— Şoimaru? Şoimaru? îngână el. 

— Da, boierule. Satului meu îi zice Şoimăreşti, după 
bătrânul nostru. Dar de douăzeci de ani nu l-am văzut. Ai 
mei au pribegit cu mine de pe când eram un prunc, au 
pierit prin străinătăţi, ş-acu am rămas singur pe lume... Dar 
mi-am adus aminte şi vreau să mai văd locul copilăriei. Pe 
urmă, cine ştie unde m-or purta valurile vieţii!... 

Privirile boierului dobândiră deodată tărie. 

— A! strigă el cu glas mare: vrednic oştean a ieşit din 
pământurile noastre, căci şi noi tot pe Râuţ ne-am trăit 


veleatul. Pe mine mă chiamă Stroie Orheianu! N-ai mai 
auzit de numele meu? 

— Poate să fi auzit, jupâne, dar nu-mi aduc aminte... 

— Nu-i nimica, ai plecat crud printre străini. N-ai ştiut nici 
de năcazurile, nici de zbuciumele, nici de valurile de pe la 
noi. Au fost destule; dar vremea le-a tămăduit pe toate şi 
toate s-au liniştit... Să-ţi aduci aminte de vorbele mele, căci 
eu îţi vreau binele... Eşti un oştean vrednic, jupâne Tudore 
Şoimaru, şi vreau să te strâng în braţe căci mi-ai scăpat 
copila din ghiarele duşmanului!... 

Şoimaru nu înţelegea bine vorbele Orheianului, dar primi 
cu voie-bună îmbrăţişarea lui; apoi iar îşi întoarse căutătura 
spre fată: ea îl aţintea din vreme în vreme c-o privire care i 
se părea plină de luminile raiului. 

Şi tătarul şi Bârnova privegheau privirile acestea zâmbind. 

Scoţându-şi la iveală pe piept lanţugul de aur şi 
mângâindu-şi barba, pan Orheianu se întoarse deodată spre 
Chirilă hangiul, care privea din prag la asemenea 
întâmplare puţin obişnuită chiar la un han de pe şleahul cel 
mare domnesc: 

— Chirilă! strigă Orheianul; astăzi sunt vesel ca-n ziua în 
care răposata mea muiere mi-a dăruit odorul acesta! Caută 
tu un vin bun, prietine Chirilă, şi vezi de ne cinsteşte, şi 
ospătează cu ceva pe drumeţii trudiţi. Au umblat noaptea 
toată ş-acuma le cată ochii a foame... 

— Boieri dumneavoastră, cât îţi zice Tatăl nostru toate-or fi 
pregătite! cuvântă moş Chirilă răsucindu-şi în loc pântecele 
cu greu stăpânit de chimir. Şi ducându-se spre beciul lui, 
hangiul adăogi cătră Irimia vătaful: 

— Acu, boierul nostru s-a făcut moldovan adevărat!... Se 
vede că la voie-bună îşi cântă omul cântecul! 

Pan Orheianu, în bucuria lui adevărată, avea totuşi cugetul 
neadormit. Trei prietini, oşteni fruntaşi ai lui lomşa, erau 
un sprijin mare pentru el. Nu mai avea a se teme de 
cercetaşi domneşti, putea să-şi vadă puţintel şi de interese 


la Orhei. O întrebare a lui Bârnova nu-l găsi deloc 
nepregătit. 

— Boierule, îi zicea Simeon, dumneata erai pribeag la leşi 
cu văduva lui Irimia? 

— E prea adevărat, răspunse Stroie Orheianu cu hotărâre. 
Am fost cu văduva lrimiei; i-am ţinut partea; am şi venit cu 
Constantin-Vodă şi cu Potocki până la Iaşi; dar când am 
văzut, boieri dumneavoastră, toate câte cad pe biata Moşie, 
mai rele decât focul şi apa, când am văzut că leahul şi 
tătarul pradă şi din pricina lor vin şi alte oşti pe capetele 
noastre, m-am bătut cu pumnul în piept ş-am spus aşa, că 
cel mai tare are dreptate, şi dacă Tomşa-Vodă se aşează cu 
ajutorul Porții în scaun, se alină şi năcazurile Moldovei. Hai 
să-l primim pe el cu toţii. Aşa am zis eu, boierule! 

— Ai cugetat prea bine, jupâne Stroie, grăi Simeon. 
Împărecherile boierilor şi oştile megieşilor au dus ţara în 
risipire... 

— Acesta e cel mai sfânt adevăr! întări cu mare glas 
boierul orheian. 

Şi cu pieptu-i uriaş, întinzând în laturi braţele, luă înainte 
pe oşteni, râzând cu voie-bună: 

— Prietinii mei cei buni! strigă el. Poftiţi să cinstim un 
pahar pentru veşnică aducere-aminte!... 

Apoi întrebă, ca în treacăt: 

— Încotro vi-i drumul, boierilor? Pe cât am înţeles, mergeţi 
chiar pe drumul meu... Şi eu aveam treabă puţină la Orhei, 
şi pe urmă voiam să mă înfăţoşez la Domnia nouă. 

— Mergi la Orhei, jupâne? întrebă iute Şoimaru cu ochii 
scăpărători. 

— Mergem... dădu din cap boierul. Noi avem la Murgeni, 
pe Râuţ, casă mare de piatră... Şi în faţa casei noastre 
Răutul face iaz şi se găseşte în mijlocul lui un ostrov 
minunat care mult îmi era drag în tinereţile mele... 
Mergem, căci avem puţină socoteală de luat pentru mori, 
prisăci şi hanuri. 


— Atunci mergem tovărăşie, jupâne Stroie, zise Cantemir 
cu zâmbetul lui subţire. 

— Pentru asta mă bucur nespus!... grăi Orheianu. 

— Bucuria e şi de partea noastră... răspunse tătarul şi 
privi ţintă spre Şoimaru. 

Magda lui Orheianu pornise visătoare înainte; schimbase 
două vorbe cu Irimia vătaful şi intrase într-o cămară, ca să- 
şi cerceteze straiele şi obrazul într-o oglindă cu cerc de 
argint, pe care un slujitor, după ce scotocise îndelung, o 
descoperise între feluritele boclucuri din căruţă. Cu ochii lui 
aprigi, răzăşul o urmărise până în pragul hanului. 

Iar boierul cel bătrân, văzându-şi orânduite toate 
treburile, fără grijă şi cu sufletul deschis numai spre 
bucuria acelui ceas, duse ca-ntr-o îmbrăţişare pe prietini la 
vinul cel vechi al lui moş Chirilă. 

XI. 

Lui jupân Stroie îi plac chefurile cu soţii. 

În ograda cu zid de piatră a hanului, era o zarvă de 
gospodărie mare. Ţipau gâşte şi cotcodăceau găini, zburdau 
prin soare viţeluşi porumbi; şi doi slujitori trebăluiau în 
lemnărie subt un şopron. O gură neagră de gârlici se căsca 
în coasta clădirii; pe trepte de stejar urca acum a doua oară 
moş Chirilă din hruba cu poloboace, ducând în mână o oală 
mare smălțuită, plină de vin învechit la întuneric, la 
adâncime de patruzeci de trepte spre măruntaiele 
pământului. 

Intră în uşa scundă de dindos. Baba Maria, nevasta lui din 
tinereţă, ieşea de la o vatră de jar, c-o ţiglă lungă de fier în 
care erau trecuţi străpunşi prin mijloc o jumătate de duzină 
de pui rumeniţi. 

Chiar atuncea se arăta în tinda strâmtă şi Orheianu, vesel 
şi roş la faţă, răcnind c-un glas mare: 

— Vinul este, moş Chirilă? 

— Este! răspunse hangiul, ridicând cu grijă până la barba 
boierului oala smălțuită roş. 

— Dar puii pe care mi i-ai făgăduit? 


— De sama lor ştie baba!... şi Chirilă împinse pe mătuşa 
Maria înainte, cu ţigla ei uriaşă. 

— Dar de fetiţă aţi avut grijă? răcni iar boierul. 

— Măria ta! răspunse atunci cu glas tânguitor baba; am 
fost eu la puicuţă şi i-am descântat de deochi... avea ca o 
sfârşeală, o dureau tâmplele... S-au aţintit ochi mulţi asupra 
ei... Ce să faci? O fată mândră e ca o floare rară. Acuma se 
odihneşte puţintel. I-am dat ş-o lecuţă de friptură. O 
aripioară de pui. Abia a gustat-o... abia a ciugulit ca o 
vrăbiuţă, măria ta... 

— Vreau s-o văd şi eu! vorbi boierul mai tare decât 
trebuia. 

— Mi se pare că doarme, măria ta... dar nu te teme, n-are 
nimica... n-are nimica... şi eu ştiu că-i trebuie după 
descântecul meu numai o leacă de hodină... 

— Aşa! 

— Aşa, măria ta, fii fără grijă! 

— Atunci dă ţigla cu pui să-i duc eu la prietinii mei, şi tu, 
Chirilă, vină după mine cu aghiasma creştinească... Bea 
boierul cel tatar, oameni buni, de-mi place să mă uit la 
dânsul... Haide după mine!... 

Uşor ameţit, Stroie Orheianu intră în odaia unde era 
întinsă masa, cu sulița plină de pui ridicată sus ca o armă 
răzbunătoare, ş-un hohot vesel de râs îl întâmpină. Moş 
Chirilă, c-o mişcare uşoară, scoase ca din pântecele-i uriaş 
oala ş-o aşeză la masă. 

— Halal de tine, Chirilă! strigă boierul Stroie, şi cu mâna, 
lingându-şi din când în când degetele, împingea de pe ţiglă 
puii într-o strachină mare. 

Beiului tatar îi sticleau ochii ca jăraticul. Cu mâna pe 
pahar, zâmbea necontenit, arătându-şi dinţii ascuţiţi ca de 
lup tânăr. Era însă senin la faţă, şi slujitorul lui cel tăcut şi 
palid sta în picioare în dosul lui, şi parcă-l priveghea. Lie şi 
cu Ispas se împărtăşeau şi ei din mila stăpânilor, intraţi 
numai pe-o clipă de la cai şi arme. 


— Boierilor! zise tătarul cu voce limpede, aşa înţeleg eu 
prietinia: legată cu vin moldovenesc. Are ţara voastră 
lucruri bune, de aceea îi cunoaştem noi aşa de bine 
drumul... 

— Atuncea bea un păhărel proaspăt! strigă boierul Stroie. 

— Beau, căci încă nu mi-am ajuns măsura... răspunse 
tătarul. Cât oi stăpâni eu băutura aceasta aleasă, nu e rău. 

— Apoi, pe când boierul Orheian rupea în două un pui, se 
plecă la urechea lui Şoimaru: Ei, frate Tudore, văd că taci şi 
asta nu-i lucru bun... Tu nu bei? 

— Nu mi-e sete... 

— Frate, zise tătarul, eu cetesc în inima ta ca într-o carte... 

— Trebuie să iasă la vânt să se răcorească... strecură o 
vorbă înțeleptul Simeon; dar el se părea că nimica n-auzise. 

Ca şi cum ar fi ascultat de-o poruncă, Şoimaru se ridică 
uşor din locul lui şi se strecură în umbra tindei. După el ieşi 
şi Lie. 

— Stăpâne, şopti slujitorul, ca şi cum ar fi primit o 
întrebare, jupâniţa se odihneşte în cămăruţa din partea 
cealaltă a tindei... 

— Bine, răspunse Şoimaru fără să se mire de asemenea 
cuvânt; şi-i puse mâna pe umăr. Intră înlăuntru şi 
priveghează... 

Faţa rotundă a lui Dumitru Lie se întinse într-un zâmbet de 
mare mulţămire. Se strecură iar în odaia unde boierul 
Stroie îşi ridica glasul răsunător c-o jumătate de pui într-o 
mână şi cu pocalul de vin chilimbariu în alta. 

— Eu ştiu sama petrecerilor şi-a prietiniilor! striga el. Eu 
am petrecut cu şleabhticii la curtea lui Crai!... Eu am băut 
din toate vinurile lumii!... 

Vocea liniştită a lui Bârnova începu să-l aţâţe, cu întrebări 
felurite; şi boierul, îndemânat de fala lui obişnuită, îşi 
scutura barba şi umplea încăperea c-un glas detunător. 

Şoimaru dădu în capătul tindei de baba lui moş Chirilă. 
Fără îndoială că femeia avusese vreme să înţeleagă de la 


soţul ei multe lucruri, căci se opri şi-şi ridică ochii mititei 
aşteptând o întrebare. 

— Unde-i jupâniţa?... întrebă şoptit oşteanul. 

Şi aducându-şi aminte de aurul dăruit de Tomşa, vâri două 
degete într-un loc anume al chimirului şi scoase un zlot 
tătărăsc. Banul luci numai o clipă, şi bătrâna îl mistui în 
ghiara ei. Şoimaru mai voi să întrebe ceva, dar simţi că uşa 
cămăruţei s-a deschis. Baba se strecură spre cuptorul ei cu 
jar, nesimţită, şi răzăşul, întorcând privirea, văzu cu uimire 
pe fata Orheianului. Parcă era mai albă în îmbrăcămintea-i 
de catifea ca mura. Părul castaniu îi era lins pieptănat, cu 
cărare la mijloc. Ochii albaştri, cu gene lungi negre, îl 
priveau c-un fel de lucire tainică. 

— Ţi-am auzit glasul, pan Tudor, şopti ea. Am vrut să-ţi mai 
mulţămesc o dată... 

Şi se trase îndărăt în umbra cămăruţei. 

Şoimaru făcu un pas înainte. Apoi îndrăzni; trecu pragul, 
închise uşa şi se aşeză cu spatele în ea. Nu spusese nici o 
vorbă, dar în coşul pieptului îi ardea o flacără năprasnică şi 
inima îi bătea, cum nu-i bătuse niciodată la primejdii. 

— Ce faci? zise fata punându-şi o mână la obraz. Dacă vine 
tata? 

— Nu te supăra! răspunse rugător Şoimaru, vreau să-ţi 
spun numai o vorbă... 

Atunci fata zâmbi. Sta dreaptă în mijlocul cămării şi se uita 
la el ţintă. 

— Ce vorbă vrei să-mi spui?... 

Şoimaru tăcu şi-şi înfipse ochii învăpăiaţi în privirile ei 
dulci. Ea clipi şi-şi plecă pleoapele, apoi deodată începu a 
râde. 

— Te uiţi la mine fioros, ca atuncea când ţi-am văzut întâi 
ochii, în râpa pârăului... 

— Atuncea te-am văzut şi eu întâia oară, grăi blând 
Şoimaru. Eu poate te-am spăriat. Dar tu, jupâniţă, de-atunci 
îmi eşti dragă... 


Şi deodată Şoimaru îşi scutură capu-nfierbântat. Într-o 
clipă rostise vorba cea grozavă. Într-o clipă se petrecuse 
ceea ce de atâtea ceasuri îl chinuia şi părea fără scăpare şi 
ieşire. I se înegură privirea, - dar pe urmă văzu limpede pe 
fată. Nici nu ţipase, nici nu se trăsese tremurând într-un 
colţ! Numai îşi plecase din nou ochii şi i se îmbujoraseră 
obrajii. 

— Nu te-ai supărat! rosti Tudor Şoimaru cu blândeţă. 
Când te-am văzut, parcă mi s-a înfăţişat o domniţă ca-n 
istorisirile cele frumoase şi de demult... De-acuma viaţa 
mea nu mai însemnează nimica. O pun la picioarele tale... 
Porunceşte-mi să mor... 

Ea dădu din cap zâmbind: 

— Nu! asta nu se poate!... 

— Într-o clipă, urmă oşteanul, s-au răsturnat toate în jurul 
meu... înţeleg care-i pricina. Ar trebui să mă mâhnesc, şi 
sunt ca nebun de bucurie. Văd că taci. Spune-mi un 
cuvânt... 

Ea nu-i răspundea; îl privea numai pe sub gene, cu fruntea 
puţin aplecată. Şoimaru dădu trist din cap; îşi aduse aminte 
de porecla pe care i-o dăduse Cantemir; îi spusese Limbă- 
dulce; ş-acuma nu găsea cuvinte destule ca să cucerească 
pe fata care-i era dragă. 

— Răspunde-mi un cuvânt... grăi el iar, cu glasul stâns. 

Ea nu-i răspunse nici acum; el o privi cu sprânceana 
încruntată. 

— Nu te uita aşa la mine, zise ea zâmbind şi clătinând 
capul. 

— Mă uit, căci vremea trece, şi cine ştie când o să mai fim 
singuri! 

— Atunci nu mai mergeţi cu noi la Murgeni? îl întrebă ea 
cu prefăcută grijă. 

Lui Şoimaru iar începu a-i bate inima cu grăbire. 

— Voia să mai spuie ceva, dar afară, la uşă, cineva începu 
să zgârie lemnul. Glasul lui Lie se auzi vorbind cătră cineva: 
„Caut pe stăpân!” 


Magda Orheianului întinse spre el o mână, cu capul puţin 
ferit în laturi. El cuprinse degetele subţiri, le sărută de două 
ori, le simţi că-i scapă, - şi repezindu-se îndărăt se strecură 
pe uşă în tindă, unde dădu peste Dumitru Lie. 

Era singur. Râdea. 

— Ce este? îl întrebă cu asprime Şoimaru. 

— Boierul cel bărbos strigă să plecăm! îi şopti Lie, şi vine 
să-şi caute fata... I s-a pus în uşă boierul Bârnova şi-l ţine c- 
o pildă din sfânta Evanghelie. 

— Atunci pregăteşte caii şi carăle! vorbi cu însufleţire 
răzăşul. Mergem la Şoimăreşti, la noi acasă... 

Pe când Lie se furişa afară, oşteanul se gândea şi parcă-şi 
zicea cu glas: 

— De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste 
mine un vârtej mare!... - Mergem la Murgeni, îşi zise eliar 
cu bucurie. Acolo se alege de sărmana mea inimă!... Şi se 
repezi spre odaia tovarăşilor lui. 

XII. 

Codrul şi tinereţile. 

Se apropiau, după câteva popasuri, de apa Răutului. Carul 
împovărat rămăsese cu mult în urmă; Magda lui Orheianu, 
care se odihnise mult în blănile întinse în el, acuma ceruse 
cal înşeuat şi întremată de somnuri dese, zburdalnică din 
pricina frumuseţii apusului de cireşar, pornise înainte 
printr-o margine de pădure, chemând după ea c-o vorbă 
şăgalnică pe Tudor Şoimaru. 

Boierul, bucurat şi el că se apropia de stăpânirile lui fără 
năcaz, fără să-i fi sosit vreun olăcar năprasnic de la Domnie, 
îşi grăbea calul. O vreme istorisise tovarăşilor despre 
minunatele lui petreceri la curtea lui Crai, apoi cu durere îşi 
amintise de pierderea în ţară străină a soţiei, care fusese 
aşa de scumpă inimii lui. 

— Ah! boieri dumneavoastră... zicea el cu voce mişcată. Eu 
în viaţa mea am adunat multe bunuri ale pământului, dar 
toate sunt zadarnice dacă n-ai mulţămirea sufletească... 
Soţia mea a fost muiere frumoasă. Era leaşcă de neamul ei 


şi eu o botezasem în legea noastră şi mă unisem cu ea 
înaintea lui Dumnezeu... Aţi văzut-o pe Magda mea; era tot 
aşa de frumoasă şi tot aşa o chema. Nu-i vorbă, fetiţa îmi 
samănă puţintel şi mie. Dar altfel toate ale maicei ei le are, 
şi umbletul, şi graiul şi toate câte mi-au făcut năcazurile şi 
bucuriile... Căci trebuie să ştiţi dumneavoastră, - vă spun ca 
la nişte prietini, - am şi cu copiliţa asta o leacă de năcaz. Îşi 
are încăpăţânările ei, şi hotărârile ei, şi câteodată parcă-i o 
căpriţă fără astâmpăr şi fără hodină... 

Aşa grăia boierul cu glasul lui neistovit, pe când călăreau 
printr-un ţinut minunat. Codrii apropiaţi, în valuri negre, 
cei ai depărtării învăluiţi în pâclă, dealurile şi văile 
unduioase, apele curgând în făgaşuri adânci de pământuri 
văroase, toate, prevăzute prin lumina cea din urmă a 
soarelui, alcătuiau o icoană care nu mai este, a vechii 
Moldove cea plină de daruri. Era o singurătate desăvârşită; 
nu se vedeau încă fumuri de sate, şi, în fânaţurile fără hotar, 
trebuiau să iasă sara la păşune zimbrii şi cerbii, nesupăraţi 
de desimea oamenilor. 

Simeon Bârnova grăi încet cătră Cantemir bei: 

— De când am dat de Orheian, prietinul nostru Şoimaru 
tace şi-i ard ochii. E bolnav. 

— Fără îndoială, răspunse tătarul; la noi se zice de aşa om 
că a intrat în luna cea oarbă. Fiecare dintre noi trebuie să 
aibă un năcaz ca el, şi i-a venit şi lui rândul. lar fata e 
frumoasă ca o georgiană, stăpână de serai... Dar se 
deşteaptă el curând, căci un om ca dânsul, cu inimă tare şi 
cu patimă năprasnică, se izbeşte cu fruntea de multe stânci 
ale vieţii. 

— Am vrut să schimbăm numai o vorbă, Cantemir, 
răspunse zâmbind boierul. Are şi el un ceas fericit dacă 
trece o fată frumoasă prin viaţa lui... Să-l lăsăm să se 
depărteze şi să îndemnăm la vorbă multă pe Stroie... 

Pe când prietinii tăbărau cu întrebările pe capul 
Orheianului, Şoimaru şi Magda lui Stroie coborau în trap 
ţăcănit un drumuşor lin de costişă. În lucirile amurgului, 


oţelele oşteanului fulgerau. Cu fusta largă şi încreţită de 
lână vişinie revărsată în juru-i până la scările de argint, fata 
călărea bărbăteşte şi tunica de catifea strânsă pe mijloc, cu 
puf de blăniţa la gât şi la mânici, o ţinea dreaptă în şa, cu 
sânii mici bulbucaţi uşor; în mersul calului se înmlădia pe 
şolduri; cu obraji îmbujoraţi, cu ochii lucind, părea îmbătată 
de fuga calului, de mireasma marginei de codru şi de 
lumina fumurie care scădea cu cât înaintau şi parc-o chema 
înspre un vis al umbrei. 

Pădurea de fagi se isprăvea şi marginea ei cotea pe văi. 
După făgeţelul tânăr care urma se ridica spre fundul văii o 
pădure tânără de mesteceni, în care deodată parcă se făcea 
lumină. Îşi înălţau trunchiuri albe şi-şi răsfirau rămurele 
subţiri cu frunziş mărunt. Peste valul uşor al mestecenilor 
se zăreau alte păduri şi poieni, şi iazuri, care arătau că 
oamenii şi-au făcut acolo aşezare. 

Magda îşi opri calul şi ridică o mână: 

— Vezi colo în fund? Acolo-i Răutul! zise ea. Şoimaru o 
privea c-un fel de sălbătăcie. 

— Văd, răspunse el; ca prin vis mi-aduc aminte de toate. 
Mai cu samă sticlirea aceea de ape mi-a rămas parcă în 
luminile ochilor... Văd c-am ajuns repede... 

— Cum repede? strigă râzând fata. Doar am apucat o 
noapte cu lună... 

— Atuncea te odihneai în căruţă... 

— Ş-acuma răsare luna iar, plină, şi sunt alăturea cu 
dumneata calare... Ori în căruţă, ori aicea, pentru 
dumneata e tot una cred... Şi pentru mine, - căci văd c-ai 
tăcut şi ieri, taci şi azi. 

— În adevăr, vorbesc prea puţin... zise râzând Şoimaru. Aş 
vrea eu să-ţi spun multe, dar glasul e nevrednic... 

Fata zâmbi vicleană şi clătină gingaş din cap. 

— Să mergem! să mergem!... strigă ea iute. Într-adevăr, 
glasul lui Şoimaru era nevrednic. Tăcut mai mult şi c-un fel 
de îndărătnicie în privire, răzăşul îşi petrecuse până acuma 
ceasurile. În el crescuse deodată iubirea ca o floare de 


sânge; şi sta ca-ntr-un vis încă, nedumerit, încolţit de 
dorinţi. 

Se repeziră la vale prin dumbrava de mesteceni. Şi 
deodată începură să se legene crengile fine deasupra lor, 
purtate parcă de cea din urmă lumină a zilei. Fata le privea 
călărind săltat şi sorbea cu capu-nălţat şi cu nările 
tremurătoare mireasma văii. 

Deodată privi c-un râs fugar pe Şoimaru şi cu pintenii de 
la cizmuliţele ei de marochin roş lovi calul şi zvâcni înainte. 
Oşteanul simţi ca o lovitură în piept; îşi îndemnă şi el 
fugarul. 

Dar la o cotitură fata se oprise sub crengile unui 
mesteacăn bătrân. Întoarsă în şa, îi făcu un semn de taină 
cu degetul la gură. Îl privea şireată, cu ochii aprinşi, şi 
gâfâia, cu buzele puţin deschise, aţintindu-şi urechea. 

Se opri şi Şoimaru, simțind, în tăcerea care-i împresură 
deodată, ca o înfiorare tainică cuprinzându-i pe amândoi. O 
privighetoare îşi ascuţi parcă de câteva ori glasul într-o tufă 
din apropierea lor; apoi, în tăcerea văii, rămase ca o bătaie 
surdă şi depărtată, necontenită, ca şi cum lucrători 
necunoscuţi băteau pământul cu malurile în adâncimile 
singurătăţii. 

— l-am mai auzit... şopti Şoimaru înălţat în şa şi 
ascultând... Când eram odată cu bunicul, i-am şi văzut 
bătând cu coada în vizuniile lor... 

— Cânii de apă!... zise fata râzând şi privindu-l ţintă. Şi eu 
i-am văzut... Şi i-am auzit de multe ori din locul acesta... 
Aici e frumoasă şi tainică pădurea de mesteceni... 

Fără îndoială că frunzişul gingaş, şi ecourile, şi răsuflările 
pădurii aveau un îndemn, dar şi fata, cu înmlădierea-i de 
ramură şi cu privirea-i de şarpe, visase clipa aceasta pe 
când în blănuri moi o legăna căruţa. Cum stăteau alături, 
deodată oşteanul o cuprinse scurt cu braţul şi ea se abătu la 
pieptul lui. Sta înlănţuită ca o liană de el, şi primea cu ochii 
închişi sărutările lui pătimaşe. Un braţ o strângea s-o 


frângă şi ea ofta biruită de iubirea furtunoasă a bărbatului 
şi de bolnava ei curiozitate de fecioară. 

Răzbătură pe sub mesteceni mai departe în umbră, se făcu 
pe urma lor tăcere; şi tainica bătaie a castorilor iar începu a 
suna în adâncimi. 

XIII. 

Crucea răzăşilor. 

Când Tudor intră în satul strămoşilor lui, la Şoimăreşti, 
parcă i se luă un văl de pe frunte. Ioată noaptea stătuse ca 
ameţit, cu icoana fetei Orheianului înaintea ochilor. După ce 
tatăl şi fiica intrară în curtea lor de piatră, oşteanul, ca să 
poată revedea pe Magda cât mai curând, se despărţise de 
ei ca să facă un ocol grabnic în satul lui. Hotărâse să se 
întoarcă cu calul aburind încă de fuga dusului. Pentru el 
iubirea cea mare a vieţii lui era mai presus de toate. Ce-i 
mai păsa acum de celelalte? Aplecată puţin în şaua ei, 
fecioara îl privise cu ochii umezi, arşi de sărutările lui. Cu 
zâmbetu-i neclintit şi viclean, parcă-i spunea că-l aşteaptă 
şi-l chiamă; îi zâmbea întocmai ca-n umbra mestecenilor, 
când, frântă de la mijloc, se agăța de grumazul lui, lăsându- 
se biruită pe iarba moale, umezită de roua înserării. 

Acum, vântul dimineţii îl deştepta încet-încet. Îl deşteptau 
şi amintirile vechi. 

— Fraţilor, zise el cuprinzând mânile tovarăşilor lui, 
acesta-i satul meu! 

— E un sat ca oricare altul... îi răspunse Cantemir. 

— Se poate, dar acesta-i al meu şi nu l-am văzut de 
douăzeci de ani. 

— Totuşi, Tudore, adă-ţi aminte de cuvântul meu: cât de 
tare schimbă Dumnezeu şi întâmplările toate hotărârile 
noastre... 

Şoimaru se încruntă uşor. 

— Vreau să-ţi spun că ai pornit aprig într-acoace. Dar 
drumul ţi-a schimbat tare gândurile... 

Şoimaru privi cu luare-aminte spre tovarăşii lui, dar taina 
o ascunse în fundul sufletului ca pe un lucru scump. 


— Vă înşelaţi, prietinilor, răspunse el cu linişte... lată 
biserica. lată ţintirimul. Aicea zac mulţi de-ai mei. Mai 
încolo e casa în care m-am născut... 

Satul cu casele mari acoperite cu stuh, case curate, 
răzăşeşti, se întindea într-o vâlcica, sub poală de pădure. 
Apa Răutului curgea pe vale, subţire şi limpede, scăzută de 
secetele verii. Nuci mari se ridicau din vii, şi un grangur 
cânta în pacea satului, în lumina dimineţii. Era o zi de 
duminică şi toaca începu să sune în clopotniţa bisericii albe 
c-o duruire melodioasă. 

Şoimaru se opri, îşi descoperi capul cu plete scurte creţe, 
şi-şi făcu încet cruce. 

— De învăţătura aceasta veche a bunicului uitasem... zise 
el încet. 

Apoi descălecă, şi prietinii punând şi ei piciorul pe pământ, 
porniră tustrei pe cărarea din marginea drumului, lăsând 
slujitorilor frâiele. 

Femei şi fete cu caţaveici de vulpe şi cu fuste de lână, 
dungate cu vrâste galbene şi roşe pe fund negru, veneau la 
leturghie. Femeile aveau broboadă cafenie pe cap; fetele 
erau cu capetele goale gătite cu flori de grădină. Unele 
erau frumoase şi spionau cu priviri agere pe cei trei oşteni. 

Veneau şi răzăşi în urma lor, îmbrăcaţi în straiele cu care 
aveau obiceiul să iasă la oaste: ciubote de piele roşă, 
pantaloni largi şi încreţiţi în jurul mijlocului dintr-un şiac 
cafeniu şi ilice negre cu nasturi rotunzi de argint şi cu 
mânicile largi. Toţi priveau curioşi la străinii care intraseră 
în sat. Se uita şi Şoimaru cu luare-aminte la ei, dar nici un 
obraz nu-i era cunoscut. 

Când apucară pe poteca bisericii, unul dintre răzăşi, om 
cărunt cu obrazul brăzdat, se abătu spre ei şi le pofti ziua- 
bună. Apoi grăi: 

— Domnilor, să nu vă fie cu bănat. Eu sunt vătăman în sat 
aicea. V-aş întreba pe cine căutaţi... 

Şoimaru stătu în loc, zâmbind. Apoi zise cătră vătăman: 


— Ai să înţelegi îndată ce caut în sat la dumneavoastră, 
când ţi-oi spune cum mă chiamă... Dumnealor sunt numai 
prietini ai mei... 

— Dar dumneata cine eşti? 

Femeile şi bărbaţii se opriseră curioşi şi aşteptau. 

— Pe mine mă chiamă Tudor Şoimaru! zise oşteanul 
privind în juru-i. 

Îndată se stârni zarvă între răzăşi; oamenii se apropiară 
cu murmur. 

— Dar cine-i fi dumneata şi de unde? întrebă cu 
neîncredere vătămanul. Noi ne cunoaştem toţi; cu toţi 
suntem Şoimăreşti şi neamuri şi ştim unul de altul... 

Deodată însă îşi făcu loc prin îngrămădeală un bătrân 
mărunt, îndesat, cu barba scurtă şi ţăpoasă, cu ochii ascuţiţi 
şi aspri. 

— Oşteanul acesta se dă drept din neamul nostru... zise el 
c-un glas îndesat. Să mă uit şi eu la el... 

Cu îndrăzneală apucă mâna lui Tudor, îl trase spre el şi-l 
privi în ochi. 

— Nu eşti tu, zise el scurt, dintre ai lui lonaşcu, care au 
pribegit peste Nistru? 

— Sunt Tudor, feciorul lui lonaşcu... răspunse mişcat 
Şoimaru; dintre toţi pribegii, eu singur mă întorc înapoi... 

— Atuncea eu îţi sunt moş drept, frate cu tatăl tău... strigă 
bătrânul. Uită-te la mine şi mă cunoaşte! 

— Te cunosc, moşule Mihu! îngână Şoimaru. 

Deodată glasurile răzăşilor, a tuturor neamurilor lui, se 
ridicară, şi braţe multe se întinseră spre el ca să-l 
îmbrăţişeze. Deodată oşteanul îşi simţi pieptul înfierbântat 
de o căldură necunoscută. 

— E feciorul lui lonaşcu ş-al Anisiei... grăiau şi femeile cu 
glasuri tânguitoare. Şi dintre cele mai bătrâne porniră a 
boci încet. 

Clopotele bisericii cântau. Fără să ştie de ce, în mijlocul 
oamenilor adunaţi deodată din toate locuinţile satului, în 
mijlocul glasurilor, care întrebau şi răspundeau, Cantemir şi 


Bârnova se simțeau mişcaţi. Şoimaru era cuprins de mâni, 
îmbrăţişat de veri şi de mătugşe, şi glasuri rosteau nume: toţi 
erau ai unui Şoimar; dar unul era Gavril a lui lon a lui Vasile 
Neculai Şoimaru; altul era Grozav a lui Dumitru, a lui Matei 
Neculai Şoimaru; alţii se trăgeau dintr-un Vasile, alţii dintr- 
un Mihai, - din bătrâni vechi care luptaseră pentru moşie şi 
dobândiseră pământ pe vremurile lui Ştefan-Vodă cel 
Bătrân. 

— Vină cu mine! zise cu glas aspru bătrânul Mihu. Îl apucă 
de mână şi-l trase între mormintele ţintirimului. Clopotele 
bisericii tăcură; se alinară şi vocile oamenilor; şi sub cireşii 
sălbatici, care-şi coborau rădăcinile între oasele morţilor, se 
făcu în lumina dimineţii tăcere. 

Bătrânul îl opri dinaintea unei cruci de piatră, lângă un 
mormânt plivit cu îngrijire, acoperit cu flori răsădite. 

— Aicea, băiete, grăi Mihu îndesat, odihneşte părintele tău 
lonaşcu! La mormântul lui noi îngenunchem cu toţii... 

Ca prin farmec, clopotele porniră iar, a treia oară - şi 
răzăşii îngenunchiară. Cu ochii împânziţi de lacrimi, Tudor 
cetea slovele săpate pe crucea de granit: 

Aici este groapa unde zace robul lui Dumnezeu IONAŞCU 
din neamul ŞOIMĂREŞTILOR care s-a strămutat la 
veşnicele lăcaşuri la anul de la zidirea lumii 7102... 

— Aici este îngropat părintele tău! îi strigă la ureche 
bătrânul Mihu. A pierit ucis de buzdugan mişelesc, pentru 
că s-a ridicat pentru drepturile şi ocinile noastre 
strămoşeşti, sculând la război toate neamurile şi toate 
aşezările orheienilor!... 

Clopotele tăcură iar. 

— Tu nu-ţi mai aduci aminte? îl întrebă bătrânul. Erai un 
copil când s-a întâmplat aceasta; pe urmă, printre străini, ai 
uitat de toate! 

Amintiri crâncene răscoliră deodată mintea şi sufletul lui 
Tudor. Cu ochii încruntaţi cetea necontenit slovele mari de 
pe crucea tatălui său, - şi-i veni în minte dintrodată dintre 
icoanele înegurate de uitare chipul palid, stropit de sânge, 


al unui oştean mort. Acela era tatăl său. Şi ciolanele lui se 
odihneau înainte-i, sub pământ. 

— Priveşte şi-n vale, dincoace, în livada părăginită, casa 
voastră! îi strigă răzăşul cel bătrân. Suflă prin ea vânturile 
iernii şi bat peste dânsa puhoaiele ploilor. Ca ea s-au risipit, 
- duse de valuri şi vânturi, odraslele lui lonaşcu. Iar cel ce 
ne-a despoiat pe noi de pământurile de bătrâni câştigate, 
de la Alexandru-Vodă şi de la Ştefan-Vodă, se îngraşă şi 
râde nepedepsit, şi şi-a pus piciorul pe grumazul nostru... 

— Cine-i? strigă Tudor sărind în sus cu ochii mânioşi. 

— Cine-i? rânji bătrânul. Cine nu-l ştie? şi copilul din 
leagăn îi aude numele cu blastăm! căci ne-a sărăcit şi ne-a 
umilit! ne-a bătut şi ne-a sângerat! Şi pe tine te-a lăsat 
orfan! 

— Cine-i? strigă înăbuşit Şoimaru. 

— E boierul cel mare de la Murgeni! Stroie Orheianu cel 
plin de averi şi fală!... zise răzăşul Mihu întunecat şi aspru. 
La aceste vorbe, Cantemir şi Simeon se repeziră înainte. 

Tudor Şoimaru rămăsese ca fulgerat, cu ochii rotunziţi, 
înfricoşaţi de groază lăuntrică. Abia avu putere să se 
stăpânească, înghiţi greu de câteva ori şi rămase privind 
întunecos spre mormântul de dinaintea lui. 

XIV. 

Tudor Şoimaru se arată om care şovăieşte. 

În sufletul lui Tudor Şoimaru bântuia într-adevăr o furtună 
grozavă. Plecând de la mormântul părintesc, înconjurat de 
prietini şi de toate rudeniile, în nourii care i se frământau în 
minte întrezărise o lucire: se gândise să se repeadă la 
Murgeni: dragostea lui cu fata Orheianului poate era 
împăciuirea şi liniştea. El era neam bun şi oştean tare; fata 
era a lui; poate ura din ochii bătrânului Mihu se va alina; 
poate umbra mortului din ţintirimul bătrânesc se va 
împăca. Pădurile şi imaşurile, şi fânaţurile, cu vârtute 
câştigate în războaie vechi, se vor întoarce după dreptate 
neamurilor; iar pentru sânge vărsat va veni zălog o copilă; 


şi amestecul va potoli dihoniile şi zavistiile, statornicind 
pace pentru un veac viitor. 

— Dar la Murgeni, unde se repezise într-un suflet, 
neliniştit şi bolnav, toată nădejdea i se risipi ca năsipul în 
vânt. Boierul împlinise câteva datorii de pe mori şi hanuri, 
încărcase câteva căruţe la cai odihniţi, - şi repede venise, 
repede plecase pe un drum necunoscut. 

— Ce fac eu? întrebă el înspăimântat pe Bârnova. 

Boierul şi tătarul îl priveau serioşi, cugetând şi ei la 
năprasnicile întorsături ale vieţii. Stăteau, numai ei, într-o 
chilie din casa curată a bătrânului Mihu. Ospătaseră 
puţintel, - ş-acuma trupurile trudite ar fi cerut hodină; dar 
suferinţa care lucea ca o nebunie în ochii lui Tudor îi ţinea 
pe tustrei treji. 

— Ce fac eu? 

— Mai întâi de toate, răspunse Simeon Bârnova, nu înţeleg 
ce-ai căutat la Murgeni. 

— Eram încredinţat că am să găsesc pe fată... zise încet 
Şoimaru. 

— Ei, şi ce era dac-o găseai? 

— I-i dragă fata... cuvântă de la locul său Cantemir bei. E 
lucru lesne de înţeles! 

— Poate tu, beiule, cugeţi că ceea ce s-a întâmplat azi la 
ţintirim e lucru fără rost? N-ai înţeles tu că neamul lui 
Tudor ţipă împotriva Orheianului? N-ai auzit pe Mihu 
strigând că Ionaşcu, tatăl prietinului nostru, a pierit ucis de 
buzdugan, de mâna lui Stroie? 

— Ba da. Dar eu socot că el se trăgea spre dragostea lui, - 
şi-şi părăsea neamurile! rosti limpede tătarul. 

Tudor Şoimaru ridică ochii rătăciţi şi-i îndreptă pe rând 
asupra prietinilor lui. Dădu încet din cap în semn de 
împotrivire: 

— Asta nu se poate! murmură el. 

Cantemir îl privi zâmbind: 

— Nu se poate? Mormântul lui lonaşcu l-ai văzut întâia 
oară; glasul lui Mihu până azi nu l-ai auzit, până azi toate 


neamurile tale ţi-au fost străine. Dar dragostea a intrat în 
tine ca un cui de foc! 

— Asta nu se poate! asta nu se poate! murmura îndărătnic 
Tudor Şoimaru. Eu m-am tras spre Râuţ şi spre neamurile 
mele pentru că mă chemau amintiri şi un dor năprasnic. 
Sunt fraţii mei cu toţii. Şi-n pământul nostru dorm strămoşii 
mei cu toţii. I-am văzut azi întâi, dar eu de ei sunt legat din 
veci, cu sânge şi durere! Şi când mi-a spus uncheşul Mihu 
că tata zace mort la picioarele mele, m-au zguduit fiori de 
moarte şi mi-au venit lacrimi! Nu se poate! 

— Atuncea ce-ai căutat la Murgeni? întrebă iar Simeon 
Bârnova. 

— Nu ştiu. Mi-i dragă fata. Am avut o nădejde de însoţire - 
care să împace vrăjbile... 

— Apoi, frate, între tine şi neamul lui Stroie este sânge! 
grăi răspicat Simeon. Când ar afla Mihu şi neamurile 
voastre numai de gândul tău, te-ar prigoni cu blastăm... 

Tudor Şoimaru privi ţintă la prietinul lui; se făcu galben şi 
strigă răguşit şi brusc: 

— Atuncea ce fac eu? 

Bârnova dădu din umeri. Cantemir tătarul zâmbi 
arătându-şi dinţii. 

— După cât înţeleg, grăi ei, Tudor pleacă după fată. În el 
fierbe dragostea. 

— Se poate, răspunse Bârnova, dar asta trece. 

— Nu trece! nu trece! gemu c-un fel de turbare Tudor. A 
căzut ca un trăsnet în sufletul meu. Nu ştiu ce voi face! nu 
înţeleg ce se petrece cu mine! mi se pare c-am să 
nebunesc! Am venit la mormântul părinţilor mei, - ş-acuma 
o vijelie mă mână în altă parte, cine ştie unde! Văd că 
trebuie să părăsesc toate, au să mă urmărească toţi cu ură 
şi blastăm că-i las, că nu mă ridic pentru dreptatea lor şi nu 
plătesc sângele celor morţi! Dar ce pot să fac, prietinilor 
mei dragi, dacă Magda Orheianului mi-i dragă şi nu-mi mai 
pot afla loc şi stare din pricina asta? 


— Atunci să mergem s-o căutăm! zise tătarul cu acelaşi 
zâmbet ascuţit. 

— Dar unde? 

— Alah are să ne îndrepte... Ş-ai să ne îndrepţi şi tu, - căci 
vei fi ca un copoi pe urmele căprioarei; vei adulmeca urma 
dragostei tale... 

— Atunci merg şi eu cu voi!... rosti Simeon Bârnova. Aşa-i 
voinţa Celui-de-sus, precât văd. Când vor trece toate şi se 
vor limpezi toate ale sufletului tău, atunci te vei trezi şi vei 
urma calea de la care nimica nu te poate întoarce. Iu ai, 
Tudore, suflet prea pătimaş: şi ast'dimineaţă, la crucea lui 
Ionaşcu, m-am îngrozit când am văzut ochiul tău sălbatic şi 
obrazul ca de mort. Au să te cheme înapoi amintirile şi 
morţii! 

— Deocamdată să-l lăsăm să meargă după vânt! grăi 
râzând Cantemir. Acesta e lucru prea înţelept. 

Tudor Şoimaru sta cu fruntea rezemată în palme şi cu 
coatele pe genunchi. Ridică iar capul. Parcă nici nu 
înţelegea bine vorbele care se rosteau lângă el. Dintrodată 
se zvârli de la locul lui în picioare. 

— Trebuie să mergem! trebuie s-o caut! strigă el. Văd că 
ce cugetam eu nu se poate! văd că pentru mine zile de 
linişte nu pot fi! Din lume am venit, în lume mă duc: trebuie 
s-o găsesc!... 

Văzu că prietinii lui nu spun nimica, că-i zâmbesc şi-l 
înţeleg; - se lăsă la locul lui pe laiţa de plop aşternută cu 
scorţuri. 

— Vra să zică plecăm? întrebă el cu trudnic glas. 

— Da, răspunse Cantemir. Ne odihnim şi plecăm... 
Şoimaru avu o clipă de destindere din încordarea şi 
durerea lui. Se linişti, se lăsă pe-o coastă, şi-n scurtă vreme 
un somn de plumb îi amorţi mădularele zdrobite. Adormiră 
pe lăiţi şi Bârnova şi Cantemir. Şi târziu, când da soarele în 
asfinţit, se deşteptară cu capetele grele. 

Din mijlocul chiliei îi privea zâmbind bătrânul Mihu. Pe-o 
măsuţă cu trei picioare aburea mâncarea. 


— Eu socot că v-a deşteptat mirozna bucatelor... zise 
răzăşul. Poftiţi şi ospătaţi din ce s-a milostivit să ne 
dăruiască Domnul!... Dacă ar fi fost dreptăţi în lume şi n-ar 
fi fost asupra noastră hrăpiri şi moarte, - ospăţul ar fi fost 
mai ales!... 

Tudor privi tulbure la bătrân. Se trase într-un colţ, dădu 
cu apă rece pe ochi, apoi se aşeză pe un scăunaş cu trei 
picioare. Bârnova se răcorea şi el. Cantemir, cu faţa spre 
Meca, îşi făcu spălatul legiuit şi rugăciunea şoptită. 

Când începură a mânca din mâncarea de oaie, Mihu îl 
iscodi pe Tudor, cu glasu-i aspru şi îndesat: 

— Vra să zică, nepoate, acu ai să te-ntorci la laşi. 

— Fără îndoială, răspunse oşteanul. 

— Da' la Domnia nouă este vreo nădejde de dreptate? 

— Este. Vodă Ştefan ţine cu norodul. 

— Ei, şi pe urmă, adăogi răzăşul, după cât ştiu, Orheianu e 
boier de-al Movileştilor. 

— Da! 

— Îl cunoşti? 

— Îl cunosc... 

Moşneagul cel mititel părea mirat de răspunsurile scurte 
şi îngheţate ale lui Şoimaru. Privirile i se întunecară, 
obrazul i se încreţi de o parte şi de alta a mustăţii tuşinate. 

— Băiete, rosti el domol, ţi l-a scos Dumnezeu în cale, dar 
nu ştiai că el e prigonitorul nostru şi ucigaşul tatălui tău. 
Acuma să-l cauţi - şi să faci dreptate!... 

Ochii căprii ai lui Tudor se înegurară. 

— Bătrânul clătină din cap şi-l privi c-un fel de îndârjire. 
Oşteanul nu îndrăzni să puie cuvânt de împotrivire. 

— Dintre copiii mortului, grăi Mihu, tu singur ai rămas. 
Casa pustie şi mormântul sunt diata lui şi moştenirea ta. 
Cată şi priveghează, căci altfel, pe ceea lume, sufletul lui se 
zbuciumă. Şi dintre toate neamurile, tu te-ai ridicat căpitan 
de oşti, ca şi lonaşcu; tu trebuie, ca şi el, să ridici pe 
orheieni, să ceri dreptate, ori cu pace ori cu arma. A venit 


vremea; Dumnezeu te-a trimes între noi, şi ai de îndeplinit o 
datorie! 

Cantemir şi Bârnova priveau la fratele lor de război. Se 
îngălbenise ca la marginea mormântului, în ţintirim. 
Vorbele tari ale răzăşului îl străpungeau şi-l usturau. 

— Moşule Mihu, zise deodată oşteanul, am să cer dreptate 
lui Vodă Ştefan, - şi neamurile noastre au să intre în 
stăpânirea pământurilor vechi. 

— Aşa este: să-ţi ajute Cel-de-sus! Şi pe urmă caută pe cel 
care a pus în mormânt pe părintele tău. 

— Dumnezeu are să-mi hotărască drumul! răspunse Tudor 
cu ochii înfriguraţi. 

Înțeleptul Simeon îl privi ţintă şi-şi făcu socoteala în gând: 
„Căile prietinului meu sunt încurcate. Tomşa va face 
dreptate Şoimăreştilor. Pe Magda, el se gândeşte s-o 
răpească pentru dragostea lui. lar pe Orheian, dacă-i va sta 
în cale, îl va călca în picioare...” 

Şi într-adevăr acesta era gândul lui Tudor Şoimaru; îi 
venise la glasul aspru al lui Mihu, - şi i-l îndreptăţea 
pornirea lui de oştean pribeag şi crâncen. Sufletul lui altfel 
nu putea găsi linişte: era ca o fiară flămândă care se 
domoleşte numai lângă pradă. 

— Vra să zică mergem să căutăm întâi pe Orheian la Iaşi? 
întrebă Cantemir şi-şi arătă dinţii albi. 

— Mergem întâi la Iaşi... răspunse Şoimaru şi oftă adânc. 

XV. 

Cum urcă 'lomşa în scaun domnesc. 

Cei trei prietini şi slujitorii lor ajunseră alaiul lui Tomşa 
aproape de vama Iaşilor. Boierii de toată mâna ieşiseră 
întru întâmpinarea lui Vodă cel nou. Îi sărutaseră mâna şii 
se plecaseră cu umilinţă. lar când ajunseră la Vamă, 
Domnul dădu poruncă de popas, cum era obiceiul vechi, ca 
să împlinească toată gătirea de intrare în scaun. 

Acolo se aşeză oastea. Darabanii îşi lustruiră curelele şi 
alămurile, călăreţi îşi închingară caii. Domnul pofiti la o 
cafea şi la sfat pe boierii cei mari. Un diac scrise toată 


rânduiala şi Nicoriţă Armaşul primi poruncă s-o facă 
cunoscută tuturora, feţelor alese, breslelor şi orăşenilor de 
toată mâna. Tomşa lămuri şi lui Husein aga ţeremonia care 
se face la domniile nouă ale Moldovei, iar turcul, grav, clipi 
numai din ochi şi arătă printr-un semn, punând mâna la 
piept, că are asupra lui lucrul cel mai de căpetenie: 
hatişeriful măritului Sultan. 

— După ce toate fură puse la cale, Vodă ieşi ca să vadă 
tabăra. Era mulţămit şi zâmbea. Însfârşit, ajungea la Iaşi în 
scaun; zdrobise pe Movileşti şi, prin dreaptă orânduire a lui 
Dumnezeu, se aşeza în locul care i se cuvenea, de unde 
poruncise ţării şi părintele său Aron-Vodă! Îşi mângâia 
barba rotunjită din proaspăt, frumos, de bărbierul lui grec, 
Nicola, - şi, privind la cerul albastru, se bucură în sine-şi de 
vremea frumoasă care avea să scoată a doua zi, duminică, 
tot norodul Iaşului întru întâmpinarea lui. Aşa, vesel şi 
mulţămit era când dădu cu ochii de Şoimaru şi de Bârnova, 
care-i pândeau trecerea. 

— Aha! zise el oprindu-se şi punându-şi mânile la spate. 
Te-ai întors, boier Simeoane? Ţi-ai văzut ocina părintească, 
căpitane Şoimarule? 

— M-am întors, răspunse Bârnova, ca să fiu faţă la 
aşezarea în scaun a măriei tale! 

— Aha! prea bine. Dar Şoimaru ce-a făcut? 

— Doamne! grăi Şoimaru înălţând capul. Mi-am găsit 
neamurile sărăcite şi casa părinţilor mei pustie. Am să vin 
cu toţi ai mei ca să îngenunchem la dreptatea măriei tale. 

— Vom face dreptate, căpitane, căci pentru asta am venit 
în Moldova... răspunse cu bunătate 'lomşa. Apoi, 
apropiindu-se, bătu pe oştean pe umăr. 

— Doamne, îndrăzni Şoimaru, nădăjduiesc întru dreptate, 
chiar când va fi s-o dai împotriva unui sfetnic al măriei tale! 

— Cum? cum? zise scurt lomşa, ridicând în sus barba. 
Cine v-a călcat hotarul? 

— Măria ta, pricina noastră o avem cu boierul cel mare de 
la Murgeni, cu Stroie Orheianu! 


— Ei? cum sfetnic al meu? Orheianu e al muierii lui Irimia, 
nu e al meu! Unde-i, - ca să-l spânzur în cârlige! 

— Măria ta, răspunse Tudor, am oblicit cum că jupân 
Stroie a venit să cadă în genunchi la măria ta şi să se roage 
de iertare. 

— Aşa? unde-i? nu-l văd; n-a venit! 

— Atunci ne-am înşelat noi. Am auzit numai zvon. 

— Vrea să se plece la mila mea? Să vie, să vedem. Unde-i 
Nicoriţă? Să vie el, poate are Nicoriţă ştire că jupân Stroie 
Orheianu vrea să se plece. Nicoriţă! 

Un slujitor domnesc de aproape se repezi, şi-n scurtă 
vreme aduse pe Nicoriţă. Boierul aţinti pe Vodă şi cu ochii 
vicleni şi cu vârful lustruit al nasului lui ascuţit: voia, ca de 
obicei, să-i prindă gândul. Când îl văzu vesel pe Tomşa, 
zâmbi şi el, ajuns parcă de o veste bună. 

— Ce ştii, armaşe, despre jupân Stroie Orheianu? întrebă 
Domnitorul. 

— Măria ta, ce să ştiu? 

— A trimes veste că se pleacă la îndurarea domniei mele? 

— Nu, măria ta; Orheianu e de partea Movileştilor şi a 
leşilor, şi e fugar cu toţi ceilalţi. 

— Aşa? Ştii bine? Atunci nu-i adevărat, căpitane 
Şoimarule, şi când va fi să-l vedem la scaunul domniei mele, 
avem să-l vedem amândoi înălţat foarte sus, unde i se 
cuvine. lar pentru toate durerile răzăşilor, să ridicaţi jalobă, 
ca să se facă dreptate!... 

Nicoriţă îşi purta ochii de guzgan când la Vodă, când la 
Şoimaru, necontenit, - şi când auzi că e vorbă de jalobă şi 
de dreptate, crezu de cuviinţă să zâmbească iarăşi, pătruns 
de o mare fericire. 

— Vezi? grăi Bârnova, după ce plecă Vodă Tomşa; vezi că 
Orheianu şi fata nu-s la laşi? 

— Văd, răspunse întunecos Şoimaru. Avea dreptate 
Cantemir. Va trebui s-o căutăm pe hotarul leşesc... 

Amândoi trecură prin zvonul taberei, - şi găsiră curând pe 
bei, între nohaii lui. Tătarii hodineau cu capetele pe şele, iar 


caii, în şiraguri lungi, ronţăiau orz din trăisti aninate cu 
baierile pe după urechi. Gherei mârzacul asculta, cu braţele 
încrucişate pe piept şi cu capul înclinat, poruncile Domnului 
său. 

— Ce-aţi făcut? întrebă vesel Cantemir, întorcându-se în 
loc. 

Bârnova zâmbi: 

— Văd că înţelegi, beiule, fără să-ţi mai spunem. Şiretenia 
lui Tudor a fost de prisos, căci Orheianu a trecut hotarul în 
Lehia. 

— Fără îndoială. Chiar când s-a întâlnit cu noi, întorcea 
spatele Domniei nouă. 

— Aşa este, zise şi Şoimaru; numai eu nădăjduiam că 
Magda îl va face să rămâie în ţară. 

Tătarul zâmbi: 

— De ce? 

Tudor nu răspunse. Beiul îl privi lung. 

— Să şedem, zise el scurt. 

Bătu în palme şi unul din servii raşi pe cap întinse-un 
covor pe iarbă. Se aşezară la sfat; şi Cantemir, zâmbind, 
întrebă iar pe răzăş. 

— De ce? 

— A fost o socotinţă a mea... răspunse Şoimaru, privind 
într-o parte, în pământ. 

— Pentru că socotea că i-i drag fetei... zise din locul lui 
Simeon Bârnova. 

— Într-adevăr, credeam, - rosti cu îndoială Şoimaru. 

— Credeam! urmă el cu înviorare, căci am avut amândoi 
un ceas de dragoste! 

— Aşa? îngână cu dulceaţă tătarul. De aceea îţi fierbe în 
clocot sângele. Bine. Atunci mergem! 

— Unde? 

— Cum unde? Doar am mai vorbit. Ascultă, frate! Tu să mă 
crezi c-o fac şi din dragostea pentru tine, dar o fac şi pentru 
mine, şi pentru nohaii mei. De vreme ce am răzbit pe leşi la 
Prut şi în calea noastră nu mai avem pe nimeni, se cade, 


cum e obiceiul nostru, să prădăm olatul lui Crai cât vom 
putea şi până unde ne-a purta norocul! Pe oamenii mei cată 
să-i duc la dobândă, iar pe tine cătră dragostea ta. Poate s- 
avem a doua oară norocul s-o furăm altora, cum am răpit-o 
cazacului! 

Tudor Şoimaru sări în picioare, apoi se lăsă asupra beiului, 
îmbrăţişându-l şi sărutându-l de două ori pe amândoi 
obrajii. 

— Bine, zise Cantemir, ştiam c-ai să te bucuri. Mă bucur şi 
eu că merg în Lehia c-o sabie ca ata... 

— Şi ca a mea! glăsui cu mândrie Simeon, ridicând în sus 
un deget. 

— Atunci rămânem legaţi pe viaţă! strigă vesel tătarul. 
Putem pleca îndată ce s-aşează Tomşa în scaun. Gherei al 
meu îmi spune că a trimes olac în privirea lui Constantin- 
Vodă, feciorul Irimiei, - că pleanul şi robii trec în linişte spre 
Bugeac. Îmi mai rămân destui oşteni ca să facem o leacă de 
harţ peste Nistru, în Podolia... 

Şoimaru avea o privire înfrigurată. Dragostea fetei 
Orheianului ardea în el ca o otravă dulce. Icoana Magdei, a 
singuraticei lor tovărăşii, calare, pe sub mesteceni, când se 
apropiau de apa Răutului, a arzătoarei lor îmbrăţişări, în 
farmecul pădurii şi al singurătăţii, îi stăteau în luminile 
ochilor. Lumea, tovarăşii, toate câte erau în juru-i, le privea 
prin aburul acestor umbre. 

— Of, Doamne, gemu el încet, cu înfiorare; eu cred c-avem 
s-o găsim! 

Simeon Bârnova dădu din cap şi zise cu filosofie cătră bei: 

— Eu sunt cel mai în câştig; n-am grija oştenilor, n-am 
durerea dragostei. Umblu prin lume cu doi prietini. Dar, 
vezi dumneata, beiule, cum naşte furtuni şi dureri un 
căpşor de fată care a şi uitat poate pe acel care a scăpat-o 
din ghiarele lui Vasca! 

— Cine ştie! zise şi tătarul; fata Orheianului are ochii 
neliniştitori; pare schimbătoare ca zilele de april... 


— Hm! azi poate-i pare rău după Vasca! mormăi Bârnova. 
Asta poate să fi ascultat şi ea şoapta şarpelui, de care se 
vorbeşte în cartea cea sfântă! 

Cufundat în visul dragostei lui, în picioare şi privind în 
zarea răsăritului, Tudor Şoimaru nici n-auzea aceste 
cuvinte. 

A doua zi, în sfânta duminică, alaiul domnesc se tocmi, cu 
boierii mari şi mici înainte, călări pe cai aleşi, şi cu 
darabanii şi călărimea în leafă pe urmă. La mijloc venea 
Vodă, pe calul lui alb, cu Husein aga în stânga şi Cantemir 
bei în dreapta, înconjurat de paici şi slujitori domneşti. 
Hoarda şi ienicerii rămăseseră tăbărâţi în afara târgului, cu 
straşnice porunci de linişte. 

— Prostime multă din toate satele apropiate şi toţi 
mahalagiii Galatei şi Tătăraşilor umflau peste samă, pe o 
lungime nemăsurată, convoiul domnesc: toţi holbau ochii la 
oştenii cu straie colorate roş şi albastru, la hainele 
strălucite ale feţelor alese, şi ascultau cu gura căscată 
meterhaneaua cu multe fluiere, surle şi tâmpene. Era o 
pulbere până la nouri, răscolită de atâtea mii de oameni, şi 
un murmur greu, prin care abia răzbătea cântarea muzicii. 

— Şi cum intrară în târg, răsăriră pe la toate zăplazurile şi 
pe toate casele alte figuri uimite, bucuroase totdeauna de 
priveliştile şi petrecerile domneşti. În mijlocul tuturora, 
Ştefan-Vodă Tomşa stătea măreț pe calul lui arăbesc şi nu 
vedea pe nimeni, orbit şi înfierbântat. Prostimea şi oamenii 
spânzurați pe acoperişuri ţipau din vreme în vreme: 
„Trăiască măria sa!”; el dădea din cap şi zâmbea privind un 
punct dinaintea lui. În mâna dreaptă purta schiptrul 
voievozilor, în cap cucă şi peste hainele scumpe cabaniţa 
împărătească, mărginită cu samur alb. Cu pieptul scos, 
drept în şa, cu privirea încruntată şi mândră, feciorul din 
flori al lui Aron-Vodă avea ceva din măreţia zilelor de 
odinioară; dar în stânga lui, Husein aga, simplu îmbrăcat şi 
cu privirea dreaptă şi aspră, arăta adevărul înşelătoarei 
măriri şi rana veacului. 


Printre case mărunte şi pe uliţi întortochiate alaiul mergea 
foarte încet. Acum la fiecare răspântie se adăogeau alţi 
privitori, şi ieşeau la iveală mai ales multe muieri, îmbrăcate 
frumos şi împodobite la cap, - vorbăreţe ca nişte ţărci şi 
înveselite peste măsură de privirile piezişe şi de zâmbetele 
pe sub mustață ale oştenilor tineri. În toate nenumăratele 
clopotniţi ale Iaşului vuiau clopotele: cele mici bătând 
repede şi mărunt, cele mari c-un vuiet tremurător, gros şi 
adânc. 

— Iar la Sfântul-Neculai „cel bogat”, cum vesti un slujitor 
apropierea Domnului, ieşi în pridvor mitropolitul, cu toţi 
vlădicii şi egumenii mănăstirilor ieşene, toţi în veşmintele 
cele mari şi-n odăjdi. Un crainic domnesc, alergând înainte 
cu toiagul înălţat, ceru loc; boierii împinseră cu caii 
mulţimea în laturi, şi Vodă înaintă falnic spre scara bisericii, 
singur, - căci căpiteniile Împărăției se trăseseră spre curtea 
domnească. Cum descăleca, Domnul şi făcu un pas pe scara 
de piatră, mitropolitul cobori o treaptă şi-i înfăţişă sfânta 
evanghelie cu scoarţele înflorite cu argint şi cu iconiţe de 
smalţ albastru. Cu evlavie şi rar, Tomşa făcu trei cruci şi 
sărută cartea sfântă cu ochii închişi. Îndată trei psalţi 
începură a cânta pe nas, cu glasuri înalte, axionul... Intrând 
în biserică, împresurat de boieri şi cler, Vodă înălţă braţele 
ca să-şi scoată din cap cuca; meterhaneaua bubui şi ţipară 
fluierele; iar Bârnova şi Şoimaru, care se opriseră afară, 
începură a privi la mulţimea care se înghesuia, cu strigăte 
şi sudălmi felurite, în uliţă şi-n jurul bisericii. 

Pentru 'Tudor Şoimaru toate alaiurile şi toate sărbătorile 
nu însemnau nimic. De şi toate pentru el erau o privelişte 
nouă, ca pentru un străin, îl stăpânea numai dorinţa aprigă 
a plecării, pe fior de furtună, spre dragostea de peste hotar. 
Simeon Bârnova îl lămurea ce se petrece în biserică, cum se 
închină Vodă, cum e purtat prin altar şi i se pune pe cap 
nebederniţa, cum e binecuvântat şi uns, şi sărutat pe frunte 
de mitropolit, cum se aşează în strana domnească, - cum 
înalt prea sfinţia sa îl blagosloveşte de domnie şi diaconul 


cu braţ înălţat începe rugăciunea „Şi încă ne rugăm”, - şi 
pomeneşte, la rând, numele noului voievod... Tudor nu-l 
auzea; el se gândea că a doua zi, în zori, îşi va lua zborul, cu 
Cantemir şi cu hoarda, spre Hotin. 

Se gândea încă şi visa treaz pe cal, între ceilalţi oşteni şi 
căpitani, - când clopotele turnurilor începură a bate de 
iznoavă şi de sârg, şi trăsniră puştile în apropiere, la curtea 
domnească. Poporul începu a răcni: „Irăiască măria sa Vodă 
Ştefan!”; călăreţii făcură iar loc la scara bisericii şi lomşa, 
ieşind în pridvor, îşi aşeză iar în cap cuca. 

— De-aici alaiul se îndreptă spre Curte, - şi Tudor îl urmă 
în neştire. Acolo, la scara cea mare, descălecă şi el şi văzu 
cum vătaful de aprozi aşează scaun pentru Vodă şi pentru 
feţele Împărăției; simţi o clipă privirea Tomşei aţintită cu 
zâmbet asupra lui; îi surise apoi, c-un semn uşor de 
înţelegere, şi beiul nohailor, - şi vremea trecu iar peste el ca 
peste o piatră, până ce înaltul hatişerif fu cetit şi tălmăcit şi 
se încheie toată rânduiala după izvod şi după datină. 

Era încă devreme; mai erau două ceasuri până la amiază, 
când căpiteniile şi boierii mari urmau să întovărăşească pe 
Domn la cea dintâi gustare în palatul lui. Mulțimea 
împresura zidurile Curţii, oştenii erau tăbărâţi şi 
descălecaţi înlăuntru, iar Domnul intrase cu Husein în 
spătărie şi rânduia cele întâi afaceri ale stăpânirii. Era încă 
huiet şi meterhaneaua nu mai contenea. 

Tudor simţi o mână pe umăr. Se întoarse, în colţul de gang 
în care se afla, şi cunoscu pe Cantemir. 

Îi zâmbi cu bucurie. 

— Ce faci, prietine? îl întrebă beiul. 'Te uiţi cum se aşează 
Tomşa? 

— Ba aştept să plec în curând! răspunse Tudor. 

— Bine, vom pleca mâne în zori; ori chiar la noapte, dacă 
vrei. 

— Până atunci, grăi deodată Bârnova în dosul lor, face să 
privim cum se ţese o mărire, care mâne se va destrăma şi 
va putrezi ca o pânză netrebnică... 


— Hm! de ce vorbeşti aşa? zise tătarul; şi eu sunt neam de 
domn; îmi aminteşti că sunt pulbere şi ticăloşie? 

Bârnova prinse a râde. 

— Văd că cunoşti şi tu adânc din cărţi, beiule, - dar tu te-ai 
ridicat şi te ţii sus, cu braţul tău; şi vitejii au în lumea asta 
altă soartă... 

— Nu; căci singur ai spus, şi o ştiu şi eu; în lumea noastră 
totul e deşertăciune. Numai Tudor Şoimaru are dreptate, 
căci el urmăreşte o clipă de dragoste care face mai mult 
decât o viaţă de mărire. 

— Of, Doamne... murmură Şoimaru, strângând braţul 
beiului; amar şi aspru e acest dar dumnezeiesc!... 

Pe dinaintea lor trecu Nicoriţă Armaşul şi le zâmbi 
prietinos. Îşi făcură loc apoi şase oşteni care aduceau între 
şpăngi doi boieri. 

— Acestea sunt rămăşiţi de-ale Movileştilor... murmură 
Simeon Bârnova. 

Tudor, cu gândul la altele, tot putu băga de samă cum iese 
Vodă Tomşa în uşa spătăriei şi cum râde cu răutate cătră cei 
prinşi: 

— A! voi sunteţi lancu Fior şi Gheorghieş Ciudin! zise el 
ascuţit. Prea bine. Voi v-aţi închinat Movileştilor, pentru ei 
veţi muri. Dumnezeu să vă bată, ş-acest buzdugan! 

Trăgând pe sub mantie, de la spate, din chimir, 
buzduganul de argint, făcu trei paşi şi bătu pe nemernicii 
boieri în frunte şi-n piept. 

— Să vie Iancu Ţiganul să înjunghie berbecii!... se răsti el 
apoi şi privi cu ură şi cu cruzime pe prinşii sângeraţi. 

— După asta se îndreptă spre Nicoriţă şi-l înţepă cu ochiul 
cel fugar: 

— Ai pus la popreală pe cei care ţi i-am dat eu pe izvod? 

— Măria ta, toţi sunt aproape şi ţi-i aduc când porunceşti! 
răspunse grăbit Nicoriţă. 

— Ai, berbecilor, berbecilor! strigă Tomşa întorcând capul 
şi aruncând o căutătură grozavă în juru-i. Multe necredinţe 


şi ticăloşii aţi săvârşit; acuma, la domnia Tomgşei, v-a sosit şi 
vouă veleatul!... 

Mitropolitul şi vlădicii, şi boierii cei mari, care ieşiseră şi 
împresuraseră pe Vodă, rămaseră neclintiţi, fără să mai 
privească unul la altul. Glasul ascuţit şi rău al lui Tomşa îi 
bătuse parcă peste obraz şi le alungase sângele la inimă. 

— Iancu, ţiganul cel mare negru şi buzat, îşi făcea loc în 
cămaşa lui roşă printre oşteni. 

— Vodă râdea în barbă şi strecura în juru-i privirea-i 
ascuţită ca un vârf de jungher. 

— Îşi începe Tomşa domnia, ş-are să curgă sânge boieresc; 
asta nu-i bine!... grăi moale Simeon. 

— Cum? tresări ludor. A, da! - şi privi spre Cantemir 
zâmbind, ca şi cum acesta i-ar fi şoptit ceva despre plecarea 
pe drumul Lebhiei. 

XVI. 

Drum peste Nistru. 

La începutul lunii august, domnul Stanislau L.ancoronski, 
voievodul nou al Podoliei şi căpitan al Cameniţei, mare 
magnat al Lehiei şi credincios al lui Crai, repezi o ştafetă 
căzăcească, cu scrisoare, cătră Sbignev Osolinski, voievodul 
Sandomirului. 

„Prea luminate şi prea milostive pan voievoade! scria el. 
Cea mai proaspătă ştire din partea modovenească este 
năvălirea tătarilor lui Cantemir în hotarul Republicii 
noastre. Iată cel dintâi rezultat al politicii femeilor şi al 
necugetării unora din şleahticii noştri. Fără învoirea 
Craiului şi fără un scop hotărât, trec şi se războiesc într-o 
ţară străină, întărită pe necredincioşi, şi la urmă trebuie să 
suferim pagube nesfârşite noi nobilii de la hotar. Străjile 
noastre de la Nistru ne-au pus în cunoştinţă acum o 
săptămână că tătarii se pregătesc să treacă apa. Într- 
adevăr, în curând, răzbind prin trei locuri, au împuns ş-au 
alungat puţinii noştri oşteni, ş-au pornit pe acelaşi drum pe 
care, numai cu o săptămână înainte, se retrăseseră în grabă 
spre Leopol doamna Elisabeta lui Movilă cu curtea ei şi cu 


fugarii. Ce putem face noi, - căci pan Potocki, care a 
cârmuit înaintea noastră acest olat, a risipit toţi oştenii în 
războaiele Moldovei, până ce-a ajuns să cadă chiar el singur 
în mânile necredincioşilor! Rogu-te, prea luminate, trimete- 
mi în grabă ajutorul ce vei crede de cuviinţă şi pregăteşte- 
te şi măria ta singur a face faţă sălbaticilor nohai, - căci, 
după obiceiul lor, pe unde trec, pradă şi ard, şi norodul 
îngrozit întoarce spatele şi fuge lăsând ţinuturile pustii. Ci 
dacă luminăţia ta şi măria sa pan Zolkiewski, hatmanul 
coroanei şi voievodul Chievului, pe care deasemenea l-am 
înştiinţat, - veţi repezi oşteni buni într-ajutorul meu, vom 
putea cât de degrabă curăța ţara de această ciumă a 
pustiului. Şi iarăşi m-aş ruga, prea luminate voievoade, să 
stăruieşti printre magnați, ca toţi să se ridice şi să ceară, ca 
noi nobilii cei vechi să nu fim neliniştiţi şi sărăciţi din pricina 
muierilor ş-a cumnaţilor! Încă o dată nădăjduind la un 
ajutor al îndurării tale, te rog a primi salutarea mea 
frăţească!” 

Scrisoarea aceasta a fost numai un început şi a fost 
urmată de altele. Cum era şi firesc, voievozii de la hotar îşi 
păstrară puterile pentru apărarea lor şi Podolia fu lăsată în 
sama lui Dumnezeu şi a tătarilor. Aprigii călăreţi ai 
Bugeacului, purtaţi de Cantemir şi Gherei, risipiră puţina 
împotrivire a leşilor, găsiră şi răscoliră şi cele din urmă 
rămăşiţi din oastea lui Potocki; apoi, cu sulița într-o mână şi 
cu şumuiacul uns cu păcură în alta, se împrăştiară asupra 
satelor, a târguşoarelor ş-a curților. Era tocmai în vremea 
când ţăranii ruteni treierau cu caii orzul şi hrişca. Vestea 
năvălirii tătărăşti izbucni şi se risipi ca tunetul. Îngroziţi, 
gospodarii înhămau la căruţe, trânteau claie peste grămadă 
boclucurile şi copiii ş-o apucau în goană spre miazănoapte, 
cătră ţinuturi mai liniştite. Unii umpleau codrii şi 
păpurişurile bălților. Puţini aveau vreme să îngroape pânea 
treierată. Lăsau casă şi holdă la voia întâmplării, a faclelor 
necredincioşilor, ş-a vântului. 


Aşa, în fuga cailor, crunţi şi zbârliţi, tătarii lui Cantemir îşi 
împlineau menirea pe acest pământ. lar Simeon Bârnova şi 
Tudor Şoimaru căutau, în ţară străină, urma fetei 
Orheianului. 

La două popasuri de la Nistru, între Hotin şi Camenița, cei 
trei prietini, descălecaţi la o margine de sat, se sfătuiseră 
asupra drumului de urmat. 

— Eu, zise Cantemir, nu-mi pot lăsa aşa, în voia 
întâmplării, oştenii mei. Cată să-i ţin strâns, căci dacă se 
răsfiră e primejdie. Nu vă pot întovărăşi până la Leopol. Dar 
vestea intrării mele are să sloboadă toate drumurile, are să 
deschidă toate târgurile. Aveţi să puteţi trece unde voiţi şi 
până unde veţi găsi de cuviinţă, fară nici o supărare. 

— Drept cuvânt, răspunse Simeon Bârnova; sulița şi focul 
de data asta sunt chei bune. 

— Fără îndoială, grăi râzând şi Şoimaru. Atuncea eu şi cu 
Simeon mergem la Liov. Limbile leşeşti pe care le-am prins 
la Nistru spuneau aşa, că sunt rămăşiţi din oastea lui 
Potocki; că Moviloaia a pornit drept spre Liov, hotărâtă să 
ceară ajutoare nouă rudelor şi magnaţilor. 

— Asta spuneam, zise Cantemir bei; vi-i deschis drumul la 
Liov. 

— Lucru prea lesne, răspunse Tudor, cu înfrigurarea care 
nu-l mai părăsea. Eu am trăit şi m-am ridicat în Lehia; 
fratele Simeon şi el multă vreme printre leşi a sălăşluit; 
amândoi umblând ca-n ţara noastră. Bani avem, ceartă nu 
căutăm nimănui; trebuie s-ajung teafăr în cetatea aceea, s-o 
văd pe Magda, să-i vorbesc, şi să se aleagă într-un fel de 
viaţa mea... 

— Ce? Nu cumva crezi că de dragoste piere omul? îi strigă 
râzând înțeleptul Simeon. 

Şoimaru îl privi fără să clipească şi fără să zâmbească. 
Avea ochi pătimaşi şi plini de foc. 

— Hei, îi zise domol Bârnova; dacă ai fi tu cărturar ca 
mine, ai fi pătruns de adevărul eclesiastului care zice că şi 


aceasta este o deşertăciune, că şi dragostea piere şi se 
scutură ca florile primăverii... 

După ce mâncară şi se înviorară cu câte-o cupă de vin, îşi 
făcură planul de drum. Lie şi Ispas ascuţiră săbiile şi 
jungherele, stăpânii cercetară cu amănunţime caii, - apoi se 
culcară şi hodiniră până ce lumina zorilor bătu în pleoapele 
lor închise. 

Atunci se sculară, se îmbrăcară cu straie leşeşti anume 
pregătite, şi se spălară la fântâna cu cumpănă din bătătură. 
Pe vale, spre iazul acoperit de aburi lăptoşi, oştenii 
Bugeacului se pregăteau şi ei de plecare. Cantemir îi 
îmbrăţişă şi-i sărută frăţeşte şi le zise la despărţire: 

— La vreme de primejdie aveţi încredere în jungherele 
cele de mine dăruite, mai mult decât în săbii. Sunt bătute 
dintr-un fier minunat; sfarmă încuietori şi taie ca bricele! 

Tudor şi Simeon încălecară. 

— Pe lângă junghere, vă dau şi pe Ilun, zise iar beiul. E 
credincios ca un câne, viclean ca un şarpe şi viteaz ca leul! 
Îl cunoaşteţi: să vă încredeţi în el! 

Ilun tătarul primise poruncă şi, îmbrăcat în straie leşeşti şi 
el, venea pe calul lui mărunt. Nu zicea nimic. Privea ţintă 
numai cu ochii lui vii şi zâmbea cu zâmbetul lui misterios. 

Porniră la asfinţit, urmând linia Nistrului. Se deschidea din 
urma lor o zi mohorâtă şi leşietică. Soarele se arătase o 
clipă în zarea răsăritului, numai ca o linie de sânge, pe 
urmă nouri posomorâţi astupaseră totul. La două ceasuri 
după ce se luminase deplin, începu să ploaie mărunt. 

— Văd că suntem buni la Dumnezeu... grăi Şoimaru. Ploaia 
măreşte pustietatea... 

Într-adevăr. În drumul lor, până la amiază, nu întâlniră 
țţipenie de om. Se vestise la mare depărtare că nohaii au 
trecut Nistrul, după războiul Ilomşei, şi hotarele se 
bejeniseră. Satele zăceau în văgăuni şi sub poale de pădure 
ca-ntr-un văl fumuriu de moarte. Ici-colo, la o răspântie, îi 
privea de la o fântână, într-o margine de crâng, vreun 
moşneag nevolnic, cu părul zbârlit şi cu ochii rotunzi. Ar fi 


vrut să-i întrebe veşti şi nu îndrăznea; se strecura iar prin 
ploaie spre cătunul lui, unde rămăseseră numai mâţele 
flămânde, păserile împrăştiate şi prisăcile lăsate la voia 
întâmplării. 

Pe ploaie, ajunseră târziu, după amiază, la cel dintâi târg 
plin de oameni, la Vieluşca. Traseră la un han urât, alcătuit 
dintr-o casă leproasă şi dintr-o şandrama lăsată pe o coastă. 
Hangiul era ovrei, după obicei, şi se înfăţişă înaintea 
domnilor care-i făceau cinstea să-i aducă bun câştig. Cai 
frumoşi, haine scumpe şi slujitori: semn bun, dobândă 
grasă! 

— Poftiţi, măria voastră! zise hangiul ploconindu-se cu 
mânile la piept. Aici avem şi ospătărie: cea mai bună 
ospătărie din ţinut, şi nişte odăi de hodină, cu chilote de puf, 
ca-n palatul voievodului nostru! 

— Bine, bine! răspunse Tudor, fără să-l privească. 
Târguşorul întindea în toate părţile, ca o caracatiţă, 
ulicioare întortochiate şi pline de glod, căsuțe tupilate şi 
şandramale în risipire. Numai biserica ortodoxă, cu turn 
bulbucat, era clădire de piatră şi se ridica deasupra, spre 
cer. Dezbrăcaţi de mantii, tovarăşii intrară în casa scundă a 
negustorului. 

— Poftiţi o mâncare bună? întrebă ovreiul ploconindu-se. 
Eu sunt vestitul Avramicu, poate aţi auzit de mine; toţi 
domnii ținutului mă cunosc; la mine se face mâncare 
gustoasă şi se găseşte vin bun de la Moldova... 

— Aşa? întrebă Tudor zâmbind. Dumneata eşti vestitul 
Avramicu? 

— Da, eu sunt, sărut mâna, măria ta. Să fac o friptură? Cât 
vin să scot?... 

— Adă ce vrei, zise oşteanul, căci ni-i foame şi ni-i sete... 

Vinul într-adevăr era bun, şi friptura ca pentru oameni 
flămânzi. Iar negustorul deveni deodată om cumsecade şi 
făcu pe cei doi prietini să-şi ridice capetele, când, 
plesnindu-şi palmele una de alta şi văitându-se, începu a 
vorbi despre lucrul cel mai de samă din lume. 


— Vai de viaţa mea! gemea bietul hangiu. Nu de multe zile 
au trecut pe la noi spre Liov boieri mari şi oşteni aleşi, cu 
Doamna de la Moldova. Câte parale au lepădat la mine, şi la 
alţi negustori... - numai Dumnezeu din cer să le deie 
sănătate şi bine... Atunci m-am gândit că se întorc vremuri 
bune pentru negustoria noastră... Dar a venit o veste că au 
să pustiască ţara tătarii cei nelegiuiţi. Dumnezeu să ne 
păzească! Dacă vin şi la noi, rămânem calici lipiţi 
pământului! Ce ne facem? Vai de noi! Dumneavoastră n-aţi 
auzit nimic? Mi se pare că veniţi dinspre partea 
Cameniţei... 

— Cum? întrebă Tudor ridicându-se în picioare. Doamna 
de la Moldova a trecut pe-aici? 

— Da, măria ta, a trecut prin Vieluşca. 

— Se ducea la Liov? 

— Nu ştiu, măria ta, eu ştiu că s-au pornit, toţi, cu 
magnații noştri, la târgul cel mare, la Ianev. 

— La lanev? 

— Da, au apucat tot drumul mare. Hei, câţi bani au lăsat 
şi-n sărăcia noastră!... 

— Bine, zise Şoimaru, mai dă-ne o cană de vin... 

— Da, mărite stăpâne; dar ce ne facem noi? 
Dumneavoastră ce-aţi auzit dinspre partea tătarilor? 

— Dă, Avramicule, - din ce s-aude, am aflat şi noi veşti 
rele! 

— Au intrat nohaii şi pradă? 

— Au intrat şi pradă! 

— Ai, Doamne, Doamne! cum îi mai rabdă Dumnezeu şi nu 
dă peste ei o ploaie de pucioasă şi foc! cum nu se deschide 
pământul să-i înghită! Cum nu se ridică un Macaveu să le 
sfarme măselele şi să le deie măruntaiele la câni şi la corbi! 
Vai de noi! Au să ne ardă ş-au să ne sărăcească! 

Negustorul aduse într-adevăr alt ulcior cu vin, dar o clipă 
se opri la gura pivniţei ca să vorbească două vorbe 
dureroase cu vecinul, - şi-n curând, prin ploaia măruntă şi 
cenuşie, târguşorul începu a furnica. Vestea alergase ca 


focul din prag în prag. Când Simeon şi Tudor isprăviră 
vinul, uliţa era plină de ovrei uzi de ploaie şi spărieţi. 
Avramicu se văita cu mânile la tâmple; apoi, cu degetele 
răşchirate, arăta spre muşterii lui din prăvălie; şi lămurea şi 
tălmăcea vestea cea proaspătă c-un glas tânguitor şi 
răguşit. 

XVII. 

Un şleahtic subţire. 

După ce plecară înainte, fiind pe drum, în câmpie goală, 
Simeon Bârnova zise: 

— Dar ştii, frate Tudore, că dragostea începe să te 
îndrepte la ţel? 

— Ah! răspunse oşteanul, că n-am aripi, s-ajung mai 
repede unde s-au cuibărit Movileştii... 

— Mai va, cuvântă Simeon, căci eu cred că tot la Liov avem 
să dăm de ei; şi până la Liov mai avem cale lungă! 

— Dar cum plouă, cum plouă fără oprire! adăogi boierul 
scuturându-şi contăşul larg. 

Caii mergeau acuma mai greu pe drumul desfundat; zările 
erau închise de pretutindeni în zăbranic. Cu toate acestea, 
Tudor era împăcat, căci putea intra înlăuntrul Lehiei 
neobservat. Dacă trecea în colo, cătră Galiţia, se chema că 
nu mai era om de margine, şi nici un ochi nu l-ar mai fi 
cercetat şi privegheat. 

Dar drumul era anevoios şi prin sate găseau răscoală, — 
parcă vântul adusese veste despre ordia lui Cantemir bei. 

Noaptea o petrecură la un gospodar rutean, la o margine 
de sat. Tot ploua, - şi, la cina întinsă pe măsuţa scundă cu 
trei picioare, omul, mirosind a ploaie ş-a paie umede, le 
mărturisi îngrijorările lui. 

— Toată ziua am muncit azi, boieri dumneavoastră; am pus 
la loc adăpostit pânea pe care am izbutit s-o strâng în vara 
asta. La noi, poate nu ştiu luminăţiile voastre, e tare greu. 
Stăpânul nostru de-aici e bun şi ne împăcăm cu el, dar ne 
strică prea mult zilele cu vânătoarea, cu clăcile şi cu 
podvezile... Ce să faci? Nu vă supăraţi, căci văd că şi 


dumneavoastră veţi fi fiind boieri... E adevărat că şi 
magnații trebuie să trăiască şi să petreacă pe lumea asta, 
dar se cade să poată răsufla şi nişte bieţi oameni, mişei şi 
proşti cum suntem noi! 

— Acuma dacă dau peste noi necredincioşii, cum au mai 
călcat pe părinţii noştri în zilele cele vechi, - ce facem? E 
adevărat că stăpânii trebuie să se îngrijească, să strângă 
oşti şi să ne deie arme... Dar eu ştiu? Nu vă supăraţi, dar 
domnii noştri anul acesta nu-ma-n bencheturi şi-n petreceri 
o duc... 

Aducându-le căniţi cu mied şi ospătându-i din sărăcia lui, 
omul spunea că-l chiamă Maftei, că are muiere şi şase copii 
numai ca ulcelele. Se scărpina la ceafă, vorbind de 
năcazuri, şi se îngrijea de ziua de mâne, - care totdeauna 
vine c-o picătură de amărăciune pentru omul cel umilit! 

Tudor îl asculta cu luare-aminte şi-i aţâţa sporul la vorbă. 
Apoi îl cercă cu câteva întrebări şi putu să afle ceva 
nedesluşit despre trecerea unor boieri străluciți pe drumul 
cel mare de la marginea satului. 

— Am auzit că voievodul nostru, pan Potocki, lămurea 
ţăranul, a fost înfrânt de turci în pământul moldovenilor şi 
chiar l-au prins... lar şleahticii care au trecut erau dintre 
tovarăşii lui... Dar nu era supăraţi... urmă cu oarecare 
uimire Maftei; nu! şăguiau şi se veseleau, cum i-i dat 
boierului când umblă la drum cu muieri şi copile... 

— Vra să zică erau cu ei şi femei? 

— Erau, da, - şi-ncă mândre groaznic! şi-mbrăcate numa” 
cu matasă şi cu aur... 

Tudor tăcu. Deci era pe drumul cel bun! Omul iar îşi 
începu tânguirile lui, scărpinându-se în cap, ca cel ce era 
aşa de năcăjit, dar acuma-l asculta numai Bârnova, căci 
oşteanul îşi repezea gândul cu dorul înainte, departe. 

A doua zi soarele le luci în dreapta printre nouri încreţiţi, - 
şi parcă umblau printr-o ţară nouă sub lucirile lui. Urmau 
un drum mai larg, pe malul unei ape care se chema 
Podoreza. Grăbeau cătră lanev, târg întemeiat, cu 


iarmaroace multe la sărbătorile împărăteşti, într-o parte a 
Lehiei, pe care Şoimaru începea s-o cunoască. Un vânt 
subţire zbicea pământul, - şi popasul de amiază i se păru 
lung răzăşului. 

— Trebuie să plecăm, grăi el; azi numaidecât vreau să 
ajung la târg! 

În soarele după-amiezii, cei doi tovarăşi se încrucişau cu 
oamenii care umblau la treburile şi nevoile lor. 

— Aici e ţinutul mai aşezat... - băgă de samă Simeon 
Bârnova. 

Iar întâmplarea, care e cel mai bun prietin şi învăţător 
câteodată, - le scoase în cale ştirea care urma să frământe 
până în măruntaie pe Tudor Şoimaru. 

Coteau pe lângă o costişă trăgănată. În fund, în văi, lucea 
un iaz. Dincolo, se ridica la deal o pădure. La poalele 
pădurii şi la marginea iazului, departe încă, se înălța o curte 
boierească albă, împresurată de plopi subţiri. Era o curte 
de boiernaş sărac, ori holtei: căci era clădită numai c-un 
singur rând şi părea a fi din bârne şi lipitură de lut. Satul de 
colibe zbârlite era grămădit dincolo, într-o râpă. Pe 
întinderi munceau oameni: treierau cu cai şi tăvălugi de 
piatră clăi mari de orz. 

În stânga, cum mergeau ei în trap întins, - deodată zăriră 
un vânător. Era călare pe un roib mărunt şi venea cătră 
drum urmat de servul său, tot călare, pe-o mârţoagă slabă. 

— Acesta trebuie să fie stăpânul curţii ş-al moşiei... zise 
Simeon Bârnova. Are să ne oprească în loc... 

— N-avem vreme, n-avem vreme! răspunse neprietinos 
răzăşul. 

— Cu toate acestea îţi spun c-are să ne oprească şi nu ne 
putem împotrivi. Poate găsim în el chiar un prietin! 

Tudor Şoimaru mormăia nemulţămit, - când boierul care 
suia costişa spre ei îi chiui cu voie-bună. 

— Ehei! prietinilor dragi, aşteptaţi-mă puţintel... 

— Na! asta-i beleaua! gemu răzăşul scuipând cu ciudă 
într-o parte. 


Dar n-avea ce face. Opri Bârnova, opri şi el, - şi se 
întoarseră spre cel ce venea. Era un om uscat, cu ochi 
arzători, îmbrăcat simplu, cu straie mohorâte. În cap purta 
o pălărie mare de paie, largă şi pleoştită ca un clopot, cum 
poartă şi azi în vremea verii ţăranii Mazoviei. Cu stânga 
strângea dârlogii căluţului, iar dreapta o ţinea ridicată la 
înălţimea pieptului şi ţapănă: pe pumn sta neclintit şi drept 
eretele, cu care boierul ieşise la vânătoare. Înaintea calului 
umblau cu boturile în pământ doi prepelicari cu pete albe şi 
cărămizii. 

Străinul era ca la trei sute de paşi depărtare, pe mirişte, şi 
dintrodată struni frâul şi privi cu fală şi mândrie spre cei doi 
drumeţi opriţi cu slujitorii lor în şosea. Întoarse capul şi 
spuse un cuvânt servului care sta umilit şi trenţeros pe 
gloaba lui, împodobit cu straiele cele mai vechi şi cu şapca 
cea mai soioasă a stăpânului său. Când întoarse iar capul 
spre ei, cei doi tovarăşi înţeleseră lămurit că leahul doreşte 
să le arate vrednicia eretelui. Într-adevăr, servul sări de pe 
cal şi despărţi cu grabă cânii împărechiaţi la acelaşi lanţug. 
Îi aţâţă cu vorba stăpânul, - şi amândoi porniră prin mirişte 
adulmecând şi mişcându-şi cozile drepte. Curând unul căzu 
în oprire, neclintit şi c-un picior întors în laturi. Stăpânul 
locului făcu două copce cu calul, se opri scurt şi ţipă ascuţit 
un cuvânt de poruncă. Cânele zvâcni înainte şi prepeliţa 
sări în aer şi porni sfârâind în zbor, la înălţimea omului. 
Vânătorul, cu vioiciune înălţă braţul, - şi paserea de pradă, 
fâlfâind repede şi mărunt din aripi, pluti o clipă, apoi porni 
ca o săgeată într-un zbor drept şi şuierător. Ajunse 
prepeliţa, o rupse din zbor cu căngile şi se întoarse lin la 
vânător. Leahul îşi înălţă pălăria de paie în semn de 
salutare; cei doi tovarăşi crezură de cuviinţă să se închine şi 
ei în acelaşi fel; şi, când vânătorul ajunse la drum, se găsiră 
buni prietini. 

— Eu sunt Nicolai Zubovski... le zise uşor şi în chip firesc 
vânătorul. Trebuie să fi auzit dumneavoastră de mine, căci 


nimeni n-are câni ca mine şi erete ca al meu... Mă costă o 
avere! adăogi el cu fală, înălţând spre ei braţul cu eretele. 

Tudor şi Bârnova se înclinară, cu ochii plini de admiraţie 
neprefăcută. 

— Dumneavoastră cine sunteţi? grăi iar Nicolai Zubovski. 
Trebuie să fiţi din părţile Chievului, căci nu vă cunosc. Altfel 
eu sunt prietin şi rudă cu toată Podolia, Sandomirul şi 
Pocuția... Noi suntem casă veche!... 

De ce trebuiau să fie numaidecât din părţile Chievului, 
Şoimaru nu-şi dădu socoteală; însă nu găsi nici o pricină de 
împotrivire. 

— Aşa este, pan Zubovski, răspunse el; de unde ai gâcit? 
Suntem într-adevăr din părţile Chievului. 

— Şi pot avea cinstea să ştiu numele domniilor voastre? 
întrebă boierul. 

— Da! se grăbi să se amestece Simeon. Suntem doi fraţi 
din neamul Barnovski. Eu sunt Simeon şi pe fratele meu îl 
chiamă Tudor. 

— Sunt nesfârşit de fericit! grăi cu o politeţă aleasă leahul. 

Tudor îl privea nerăbdător, cu toate acestea nu putea să 
plece mai departe fără schimb de vorbe, ceremonii şi vederi 
politice, şi fără a cinsti un pahar de vin: asta o înţelegea din 
privirea veselă şi faţa deschisă a lui pan Nicolai Zubovski şi 
din grozava lui mâncărime de limbă. Crezu că-i mai nimerit 
să se plece fatalităţii, - şi se gândi să facă o plăcere acestui 
prietin cu sila, admirându-i cu foc eretele. 

Într-adevăr, pan Zubovski, lovit în cea mai delicată 
slăbiciune, îl privi c-o neţărmurită recunoştinţă. 

— Eretele meu! zise el. Văd eu că dumneata, pan Tudor, 
eşti cunoscător... Acest erete, pe care-l chiamă Ali, e o 
pasere măiastră. Ştiţi câţi ani l-am învăţat? Doi ani, 
domnilor, în fiecare zi! 

— Şi ştiţi de unde mi-a fost adus? 

— Domnilor, acest erete a fost furat, ca să zic aşa, pe când 
se învăţa la zbor, de la hanul Crâmului! Şi ştiţi cât mă 
costă?... 


Se opri la această întrebare şi aşteptă rece şi nepăsător. 
Tudor şi Simeon nu ştiau cât costă; mărturisiră asta cu 
sinceritate. 

— Domnilor mei, mă costă o avere! declară cu pătrundere 
pan Zubovski. Dumneavoastră, dacă sunteţi în adevăr 
cunoscători, trebuie să băgaţi de samă, şi chiar vă rog să 
băgaţi de samă, că Ali are cap lat, ciocul bine întors şi 
ghiare negre! 

— Aşa este! grăi cu mirare Tudor. 

— Acuma veţi înţelege ce fel de om sunt eu! sfârşi leahul. 
Eu sunt un om care petrec vara pe pământurile mele şi am 
o singură patimă: vânătoarea. Iar iarna petrec la Liov ori la 
Varşovia, - unde pot să spun că mi-am ruinat tinereţile! Eu, 
domnilor, nici nu m-am însurat şi nici n-am să mă-nsor, căci 
din pricina vânătorilor, a chefurilor şi a mazurcei, mi-a 
rămas fruntea cam pleşuvă!... 

Râzând, domnul Zubovski îşi dădu pe ceafă pălăria şi arătă 
o frunte naltă, care, se prelungea într-un început de chelie. 

Simeon prinse a râde cu voie-bună. 

— Oi, pan Zubovski, strigă el, fii vesel şi petrece, - căci 
învăţătura cea din veacuri spune că pulbere suntem şi-n 
pulbere ne vom întoarce! 

— Aşa? strigă şleahticul strângându-i mâna. Tot astfel mi- 
am zis şi eu, - şi rosti fraza cu măreție în latineşte: Pulvis 
es! Ce mult mă bucur, domnilor mei, adăogi el, că am să vă 
ospătez şi am să vă cinstesc cu vinul meu. Căci trebuie să 
ştiţi că în pivniţa mea se găseşte cel mai bun vin al Lehiei: 
Tokay din vremea craiului Sigismund! 

După acest modest cuvânt se grăbi să poftească pe 
drumeţi în castelul său. 

— Am să vă fac cinstea, grăi el, să vă dau la masă şi 
prepeliţi, pe care azi cu eretele meu le-am vânat pentru 
înălţimea, sa Vladimir Coribut, marele sfetnic al regelui 
nostru... 

— Aşa? întrebă pătruns de uimire Bârnova. 


— Da, precum vă spun. Mini le primeşte prin servul acesta 
al meu. lar mâne-sară, dacă Isus şi Maica Precistă ne vor 
ajuta, mă voi înfăţişa şi eu în strai de gală la masa cea 
aleasă şi la serbarea care se dă în palatul lui de la Ilanev, 
unde a venit să petreacă puţină vreme şi să aşeze pacea 
între magnați... 

— Cum se poate? 

— Da, şi mi-a făcut cinstea să mă poftească şi pe mine. Are 
pentru mine o deosebită prietinie pan Vladimir Coribut. E 
vorba să se puie la cale o unire a lui Samoil Corecki cu 
domniţa Ecaterina a răsposatului Irimia, prinţul 
moldovenesc! 

Tudor Şoimaru tresări ca izbit în piept pe calul lui şi 
obrazul deodată i se lumină. Bârnova îi aruncă o privire 
plină de înţelesuri. 

— Cum se poate, nobile domn? întrebă el cu prefăcută 
mirare. După ştiinţele mele, curtea doamnei Elisabeta 
Movilovna, care a fugit din Moldova după războiul cu 
necredincioşii şi cu Tomşa, a trecut spre Liov. 

— Da, aşa este, precum spui, încuviinţă cu obişnuita-i 
siguranţă pan Zubovski; însă trebuie să vă mai spun că pe 
drum s-a întâlnit doamna lui Movilă cu pan Vladimir. Ei sunt 
rudenii destul de apropiate, cum veţi fi ştiind; şi-ndată au 
pus la cale ceva în privinţa domniţei şi a lui Pan Samoil, care 
venea cu armele şi oamenii lui în tovărăşia nobilului nostru 
prietin Coribut! Deci au poposit cu toţii la lanev, - şi acolo 
va trebui să mă înfăţişez şi eu mâni. 

În faţa acestei descoperiri neaşteptate, rămăşiţa de 
îndârjire a lui Tudor Şoimaru pieri ca printr-un farmec. 
Deodată limba lui se înmulţi şi găsi complimente pentru 
toate câte împresurau şi priveau pe domnia sa domnul 
Nicolai Zubovski. Bârnova spori şi el această tămâie de 
cuvinte. Şi şleahticul, fericit de noua prietinie care-i aducea 
atâtea drepte şi cuvenite laude, - Îşi înălţă pieptul în şa şi se 
jură pe toţi cuvioşii sfinţi ai calendarului, că el înţelege să 


găzduiască şi să ospăteze asemenea prietini într-un chip 
regesc şi vrednic de strămoşii lui! 

Deci porniră cu toţii însufleţiţi şi veseli, spre curtea 
împresurată de plopi subţiri, - unde ajungând, Zubovski 
întinse braţul drept şi-i pofti ceremonios şi cu dragoste: 

— Poftiţi, nobilii mei prietini, în această colibă a liniştii 
mele! 

XVIII. 

Calea întâmplării. 

A avut loc un chefla toartă, cum zic moldovenii, în castelul 
lui pan Zubovski. Vinul din pivnicioara lui, de şase coţi de 
lungă şi patru de largă, de şi nu va fi fost chiar de pe 
vremea gloriosului rege Sigismund, se dădea cu înlesnire la 
băut în nişte pocaluri mari, albastre. Cătră miezul nopţii 
şleahticul îşi săruta oaspeţii şi începu a le vorbi cu durere 
despre micimea timpurilor în care era sortit să trăiască. 
Nimenea, zicea el, în acele vremi de decadenţă, nu mai 
pricepea gustul pentru adevăratele şi marile vânători care 
au desfătat pe strămoşi; nimenea nu mai era în stare să 
înveţe un şoim, ori un erete, şi trebuia să se găsească el, un 
boier destul de sărac dintr-un fund al Poloniei, care să 
amintească pigmeilor de gusturile curate şi de petrecerile 
epocilor de slavă! Dar pentru asta şi-a cheltuit averea şi şi-a 
îndatorat patrimoniul! Pan Nicolai era melancolic şi 
entuziasmat. Era entuziasmat de generozitatea sa şi se 
întrista peste samă de relele care bântuiau Republica. 
Nimenea nu mai înţelegea datoriile care leagă pe un 
cetăţean de mărirea patriei. Au uitat să creadă, au uitat să 
lupte. În nefericita Polonie cei din urmă eroi subt ochii lui se 
stingeau şi domnia sa îi putea număra cu uşurinţă pe cele 
zece degete ale mânilor. 

— Vai nouă! striga cu lacrimi nobilul. Am ajuns în veacul 
din urmă. Turcul ne umileşte, tătarul ne calcă hotarul, 
ticălosul cazac ridică cerbicea! Ce vom deveni? Până când 
ne va roade politica? Până când neînțelegerile se vor 
rezema pe trufia personală? Vom pieri, domnilor mei! vom 


pieri! gemea cu durere pan Zubovski, şi umilea grabnic 
cupele cu vin chilimbariu. 

Dar la această petrecere aleasă, leahul, vorbind 
necontenit, rupse şi vălul care ţinea încă în nelinişte şi 
nehotărâre inima răzăşului de pe Râuţ. Cu multă fereală şi 
foarte pe departe Bârnova întrebându-l despre alesele 
obraze care întovărăşeau pe Elisabeta Movilovna, - pan 
Nicolai aşeză deodată, între cuvinte necunoscute, şi 
răsunătorul nume al boierului Stroie Orheianu! 

— Cum? domnia ta cunoşti pe pan Orheianu? izbucni, de la 
locul lui, Şoimaru. 

— O, da! răspunse moale şleahticul; noi ne-am împrietinit 
acu două ierni la Varşovia şi ne-am înţeles de minune. De 
multe ori am petrecut împreună. E un om gras; are o barbă 
cum n-are nimeni pe lume. Ş-afară de asta cine să nu-l 
cunoască? V-aş întreba dacă se poate să nu fie cunoscut 
tatăl celei mai frumoase fete din Lehia! Fata moldovanului, 
pe cinstea mea, a spăriat pe toţi nobilii Republicii! Nu ştiţi 
asta? Grozav lucru! Şi eu m-aş fi amorezat de ea, dac-aş fi 
avut numai cu zece ani mai puţin decât am!... 

Straşnic ar fi vrut Tudor Şoimaru să mai întrebe o dată pe 
pan Zubovski dacă într-adevăr fata Orheianului, Magda lui, 
se va înfăţişa la petrecerea din lanev! Parcă nu-i venea să 
creadă; i se umeziră ochii, se învârtea odaia cu el. Ce 
înseamnă asta? Prin ce încâlcitură a împrejurărilor şi a 
întâmplărilor, pornind de la Iaşi pe urmele dragostei, a 
ajuns aşa de repede la pragul fericirii? Cum s-au orânduit 
un hangiu ovrei, un ţăran prost ş-un şleahtic, în cărarea 
vieţii lui, ca să-l lumineze, să-i arate calea, să-l ducă aşa de 
aproape de Magda Orheianului! Aici s-a aşezat numaidecât 
degetul nepătrunsului orânduitor ceresc! Zâmbea, aşa de 
fericit de vestea cea bună, aşa de cufundat în lumea lui, 
încât pan Zubovski trebui să-l tragă de doua ori de mânică 
şi să-i puie cupă-n mână. 

— Vra să zică mergi? îi strigă el. 

— Unde? tresări Şoimaru. 


— Cum unde? Te întreb a doua oară, frate dragă! Te întreb 
dacă mergi şi domnia ta la lanev! Fratele domniei tale stă la 
îndoială! Eu tare vă rog să mergeţi. Aşa de tare vă iubesc şi 
vă socotesc aşa de buni prietini ai mei, încât fără domniile 
voastre nici nu vreau să mă înfăţişez la petrecerea lui 
Coribut! Haideţi, dragilor mei, cu mine. Vă duc eu. Îmi 
faceţi o mare plăcere! 

Şoimaru îl privea cu gura căscată. 

— Mergeţi? strigă Zubovski. Aşa-i că mergeţi? 

— Mergem... izbuti să îngâne răzăşul. 

Şleahticul fu prea fericit de bunătatea pe care o arătau 
noii lui prietini: îi făceau lui un gust ş-o plăcere; se cuvenea 
să mai ridice în cinstea lor o cupă de vin, şi să le mai 
încredinţeze şi alte nobile dureri ale sufletului său! Dar 
Şoimaru părea spăriat şi se uita înainte-i cu ochii ţintă. Nu 
mai rosti până târziu nici o vorbă, şi pan Zubovski râdea 
tainic, şi făcea din ochi cătră Bârnova, - arătând prin 
aceasta că cel mai slab dintre ei într-ale vinurilor a trecut în 
lumea celor cu ochii painjeniţi şi limba amorţită... 

Târziu, rămânând singuri în odăiţa lor, la lumina unei făclii 
de seu, - Şoimaru rosti cu glas tânguitor cătră Simeon: 

— Spune-mi, frate iubite, dacă sunt treaz... 

— Asta nu pot s-o ştiu... răspunse râzând boierul. 

— Spune-mi dacă nu visez, şi dacă am auzit bine! Ce se- 
ntâmplă? 

— Ce să se întâmple? taci şi aşteaptă să se desăvârşească 
rânduiala care ne poartă pe acest drum... Până acum tu eşti 
ca unul care a găsit o comoară... Se uimeşte, nu-i vine a 
crede, se gândeşte că aşa lucru e cel mai rar în lume şi-n 
viaţă, cu toate acestea e adevărat!... 

— E adevărat, e adevărat... îngână Tudor Şoimaru. Parcă 
mă tem de-o nenorocire! 

— Se poate să vie şi asta, grăi Bârnova. Scrie la carte că 
era la elini un rege care s-a înfricoşat aşa din pricină 
necontenitelor lui noroace. Fii cu inima tare, aşteaptă, şi 


culcă-te, ca să fii hodinit mâni... Cine ştie! poate trebuie să 
răpim pe fată!... 

Şoimaru tresări. Murmură: 

— Da, acesta a fost gândul meu. 

Bârnova râdea: 

— Vezi? 

— Dar tu te-ai mai gândit c-avem să dăm cu ochii de 
boierul Stroie? Ce-are să zică el? El ne cunoaşte! 

— La asta nu vreau să mă gândesc! strigă Şoimaru. Ce are 
să facă? Are să ne deie pe mâna gâdelui? Doar i-am scăpat 
copila de la primejdie. Aş putea spune că i-am scăpat 
viaţa... Pe urmă eu numai două vorbe vreau să schimb cu 
Magda... 

— Bine, bine, fă-ţi tu toate prepusurile şi toate planurile... 
mormăi Bârnova, învălindă-se cu pătura de lână. De ce ni-i 
scris, n-avem să scăpăm... 

— Cum va da Dumnezeu!... zise senin Şoimaru, făcându-şi 
cruce. Şi suflând în luminare, se întinse în aşternut şi 
închise ochii fericit. 

— Nu se trezi decât după şase ceasuri, în ziua albă, cu 
sufletul hotărât şi tare, căci visase toată dulceaţa şi fericirea 
lumii. 

XIX. 

O întâlnire de dragoste. 

În palatul de la Ianev al marelui şleahtic Vladimir Coribut 
ardeau mii de lumini de ceară, parfumată când, după 
revărsarea serii, pan Zubovski şi prietinii lui îşi făcură loc 
printre domni şi servi. Lie şi Ilun Tătarul rămaseră la scări, 
iar Ispas, după porunca lui Bârnova, scoase caii din curte, 
şi-i grămădi aproape, în dosul zidului, în ulicioara strâmtă 
care dădea deodată în mahalaua ovreiască. Lumini şi fânare 
nu erau acolo, oameni nu umblau, străjerii toţi slujeau la 
palat, - aşa încât caii şi cotlonul erau la îndemână, pentru 
orice împrejurare. 

Tudor şi Simeon se gătiseră cum putuseră pentru 
petrecerea domnească în care intrau. Îşi scuturaseră de 


pulbere catifelele şi dăduseră lustru nou săbiilor şi 
jungherelor celor dăruite de Cantemir bei. Bietul pan 
Nicolai nu ştia ce vine în urma lui; nici nu bănuia ce furtună 
împinge zâmbind în sălile petrecerii; vorbea vesel şi înfăţişa 
câtorva prietini vechi, boiernaşi de prin colţuri, pe cei doi 
nobili străini din părţile Chievului. Bârnova saluta adânc; 
Şoimaru, cu bătaie de inimă, cerceta cu ochii în juru-i şi 
aştepta. 

Slugi începură a umbla cu băuturi răcoritoare. Nobilul 
domn şi stăpân al locului, un om cărunt cu înfăţişare 
măreaţă, îşi făcu intrarea, iar Zubovski, ca toţi ceilalţi 
rânduiţi pe lângă pereţi, îşi plecă adânc spre duşamele 
fruntea pleşuvă. Se aplecară şi cei doi prietini, apoi câutară 
umbra unui colţ. Dar Coribut era prea falnic şi prea din 
apropierea regelui, iar boiernaşii de ţară erau prea mulţi; le 
făcu numai semn de dragoste cu degetele înmănuşate, le 
zâmbi şi se opri între patru sau cinci şleahtici de sama lui. 
De şi om în vârstă, credinciosul regelui îşi purta sprinten 
anii, şi, ca unul ce toată viaţa se învârtise la curte, ştia să fie 
galant şi curtenitor cu toate femeile în mătăsuri: de aceea 
cum strigă un slujitor în livrea roşa numele văduvei lui 
Irimia, - el îşi îndreptă pieptul, puse mâna stângă pe spadă, 
şi cu dreapta îşi pipăi şi-şi îndreptă grabnic gulerul drotat 
de horbotă. Unii din nobili, după pilda regelui, urmau, în 
acel timp, moda franţuzească. 

Doamna Elisabeta intră cu paşi rari şi cu bărbia înălţată. 
De şi călca spre treizeci şi opt de ani, văduva lrimiei era 
încă frumoasă şi părea tânără. Mijlocu-i era strâns în corset 
de coarde de fier, şi haina de catifea neagră îi strângea 
sânii, fugea ca un val larg în josul mijlocului, şi se prelungea 
într-o coadă grea, purtată de un copil de casă. Îi luceau 
zalele unui lanţ greu de aur la gât; atâta podoabă avea, - şi 
cercei mari de ametistă în urechi. Pieptănătura îi era 
îngrijită, în vălurele nesfârşite, sprâncenele arcuite negru, 
buzele uşor rumenite, obrazul de-o albeaţă fără lucire. 
Deasupra catifelei negre, obrazul acesta frumos şi energic 


avea pecetea stăpânilor. Ochii negri numai îi erau ascuţiţi şi 
neprietinoşi. 

— La dreapta ei intră Alexăndrel, al doilea fecior al Irimiei. 
Pe acea vreme coconul avea numai paisprezece ani. Era 
subţirel şi bălan, blând la înfăţişare ca răposatul voievod, şi 
purta cu gingăşie strălucitul strai leşesc. Îndată după ei, 
înaintară două din cele patru fete ale Elisabetei, cele mai 
tinere: Caterina şi Ana. Cea dintâi mai ales, de şi purta 
straiul mohorât al pribegiei, era de o frumuseţă nespusă; 
era maica ei, mlădie, fină, plină de focul tinereţii. Pentru ea 
se făcuse această primire regească, - şi-n preajma ei căta 
să se aşeze nobilul şi viteazul Samoil Corecki. 

— Coribut, cu paşi grăbiţi ieşi înaintea Doamnei, se închină 
după toate regulele etichetei; se socoti fericit de cinstea cei 
se făcea, - şi dându-i mâna o duse ş-o aşeză într-un jâlţ 
aurit. 

Tudor şi Bârnova, fără să-şi dea sama pentru ce, erau 
mişcaţi. Femeia aceea mândră era soaţa Domnului 
moldovenesc; şi copiii aceia erau odraslele lui. Umblau în 
ţară străină pribegi şi despărechiaţi. Unul lipsea şi pierea la 
Nistru în valuri; altul pribeag; fetele celelalte, măritate 
după papistaşi, grăiau limbi străine în ţări depărtate. Erau 
goniţi din ţara lor, de şi cătră ea îi îndrepta cu îndârjire 
Doamna. Pentru aprigul ei dor de domnie se risipea sânge 
şi curgeau lacrimi. Cu toate acestea Bârnova, mai 
amestecat în luptele lăuntrice ale Moldovei, nu simţea în 
suflet ură. lar Şoimaru parcă era străbătut de o mişcare de 
dragoste cătră copiii aşa de gingaşi, aşa de senini şi aşa de 
nefericiţi. 

Cum se aşeză Doamna în scaunul ei, şi cum o împresurară 
şleahticii cei mari, - porni în odaia de alături o muzică lină 
de viori şi viole, întovărăşite de bătăile moi de strune ale 
harfei. Erau muzicanți aleşi de la Varşovia, cântând pe 
instrumente cu forme ciudate, o melodie dulce şi subţire ca 
o tremurare de ape cristaline; ceva blând, ceva gingaş şi 
străin, - cum n-auziseră în viaţa lor asprii moldoveni. 


— Acesta-i Corecki... zise deodată cineva lângă ei. 

Viteazul leah care a cutreierat Moldova era un bărbat 
spătos de treizeci de ani, palid şi cu ochii mari, negri. Se 
înclina zâmbind asupra domniţei Ecaterina. Îi sărută 
mânuţa albă, apoi îşi ridică ochii de foc ş-o aţinti. Ea râdea 
sfioasă şi-şi ferea privirile, răspunzând ceva din vârful 
buzelor la o întrebare îndrăzneață. 

Dar deodată viorile şi harfa conteniră şi Şoimaru se 
cutremură şi îngălbeni în colţul lui. Zărise lângă Doamnă şi 
lângă fetele Irimiei pe Magda Orheianului. Când venise? Pe 
unde se strecurase? Cum de nu băgase el de samă? Ea era. 
Avea zâmbetul ei copilăros şi ciudat, şi era cea mai 
frumoasă, singura lumină între toate luminile stinse. 

Bârnova îşi simţi braţul strâns ca-ntr-un cleşte de fier. 

— Ce este? întrebă el în şoaptă. 

— Iat-o! îi suflă la ureche Tudor Şoimaru. 

Sângele îi năvăli în faţă şi inima-i bufnea cu grabă în coşul 
pieptului. 

O urmărea şi o sorbea cu ochii. O văzu depărtându-se 
câţiva paşi de grupul Doamnei şi trecând spre o perdea 
grea de postav care acoperea fereastra. Căuta cu privirile 
pe cineva. Apoi zâmbi şi-şi clătină capul cu o tremurare 
dulce, ştiută prea bine de Şoimaru. Bârnova apucă pumnul 
stâng al răzăşului şi-l strânse la rândul lui cu putere, căci 
spre Magda înainta zâmbitor un tânăr cu părul bălai şi 
buclat, cu ochii albaştri. Numai nasul drept şi bărbia adusă 
înainte arătau energie pe obrazul lui frumos. Purta un 
dolman uşor, aninat numai pe un umăr şi ţinut de un şnur 
de aur. Mănunchiul săbiei întoarse era bătut în pietre 
scumpe. Mâna rezemată pe sabie ţinea şi cuşma cu pană 
prinsă cu bumb de rubinuri care fulgerau roş. 

Şoimaru îşi înăbuşi un gemăt. Închise ochii. Când îi 
deschise, văzu sânge. Totuşi avu puterea să întrebe cu 
linişte pe vecinul necunoscut care sta şi privea lângă el. 

— Panie! rogu-te să nu te superi. Eu sunt străin şi nu 
cunosc lumea de aici. Ai putea să-mi spui, luminăţia ta, cine- 


i tânărul din dosul Doamnei, lângă perdea?... 

— Acel care spune vorbe dulci fetei celei năltuţe? 

— Da. 

— Acela-i om de soi, e un nepot al Radzivililor: îl chiamă 
Pavel Minski. E litvan şi are moşii de nu le mai ştie 
marginile... Hm! vorba lui cu fata trebuie să aibă un 
înţeles... Am auzit eu zvonindu-se ceva... Fata e a unui boier 
moldovan. În adevăr, frumoasă, precum am auzit. Trebuie 
să fie om deştept şi şiret boierul acela, de vreme ce vrea să 
izbândească a avea un aşa ginere ales!... 

Vecinul se trase înapoi. Şoimaru întoarse spre el o privire 
cruntă. Bârnova simţi că mâna pe care o ţinea tremură, - 
apoi se răsuci şi se smunci năprasnic din încătuşare. - „A 
venit clipa primejdiei!” cugetă ca-ntr-o fulgerare înțeleptul 
boier. Privi în juru-i: nu vedea nicăieri pe pan Nicolai 
Zubovski. Măsură depărtarea până la ieşire şi văzu că are 
de făcut zece paşi. Se trase mai aproape de uşa aceea care 
era scăparea la primejdie, - şi-şi căută alene şi nepăsător 
un loc îndămânos. 

În vremea asta, ca şi cum nimic n-avea să se întâmple, 
urmărea cu ochii foarte liniştiţi pe tovarăşul său. Şoimaru 
îşi făcu greu loc cu coatele. Nu mai cerea iertare, nu mai 
asculta mormăirile şi înjurăturile care-i izbucneau pe urme. 

El avea un singur scop: să se apropie de Magda. Când fu la 
doi paşi de ea, viorile şi violele începură iar... 

Auzi glasul dulce al fetei Orheianului într-un uşor tril de 
râs: 

— Îmi place... îmi place muzica, pan Minski! 

— A, nu, zicea tânărul, mie nu-mi place, căci mă împiedică 
s-aud glasul tovarăşei mele! 

Încet şi cu obrazul ca de piatră, Şoimaru se apropie şi 
atinse umărul, ca din nebăgare de samă, pe litvan. 

— Mă rog, ce-nsemnează asta? întrebă şleahticul scurt, 
întorcând capul. 

Magda, dând în această clipă cu ochii de răzăş, deschise 
gura şi ar fi slobozit un țipăt, dacă uimirea nu i-ar fi fost aşa 


de cumplită. Părea împietrită, şi se făcu albă ca varul. 
Şoimaru se temu chiar o clipă că va cădea moartă la 
picioarele lui. 

— O greşală, pan Minski, zise cu linişte oşteanul; am vrut 
să spun un singur cuvânt domniţei. 

— Poftim! 

— Un cuvânt tainic... 

Litvanul privi nedumerit la Şoimaru - apoi la fată. 

— Un cuvânt tainic? vorbi el cu dispreţ, şi-l privi din 
creştet în tălpi. Eu văd că domniţa nu răspunde. Nici nu te 
cunoaşte!... 

Răzăşul se simţi umilit de privirea mândră a şleahticului, 
de înfăţişarea lui bogată, frumoasă şi sigură. Pentru întâia 
oară în viaţă se simţi mai mic lângă altul şi asta din pricină 
că judecător era o femeie care tăcea. - „De ce tace?” se 
gândea Tudor cu moartea în suflet. 

O clipă ochii Magdei fulgerară spre el. I-au îndreptat o 
rugă? O rază de dragoste? O săgeată de nepăsare? 

— Domniţă, zise litvanul, cine este domnul acesta? 

— Nu-l cunosc!... răspunse cu glas dulce şi gingaş fata 
Orheianului. 

Şoimaru nu-şi dădea sama că lângă el stătea poate un 
logodnic, şi încă unul din cei mai frumoşi şi mai bogaţi 
logodnici ai Lehiei. El primi ca o lovitură de măciucă în 
creştet răspunsul fetei, - şi tremurarea ei de pleoape i se 
păru clipire de fulger în furtună. În sufletul lui se 
răsfrângea aceeaşi fulgerare şi începea să bântuie vijelia. 
Pipăi mănunchiul paloşului, apoi strânse cu stânga 
jungherul lui Cantemir. Nu ştia ce face. Credea că stă în loc 
de-o veşnicie, şi nu trecuse decât o clipă de la răspunsul 
fetei. 

— Când în faţa lui s-a aşezat ca un nour greu boierul 
Stroie? De unde a răsărit şi el? 

— Minski întreba ceva şi-l arăta zâmbind cu bărbia lui 
adusă înainte. lar Orheianu, râzând larg şi scoţându-şi 
burta în afară, striga cu nedumerire: 


— Cu ce împrejurare pe la noi, pan Tudor? L-ai văzut, 
Magdă, pe dumnealui?... 

— Domnița, - se amestecă litvanul, nu cunoaşte pe acest 
străin. 

— Nu-l cunoaşte? a! da! de unde să-l cunoască! strigă 
Orheianu rotind între cei trei o privire vicleană. Şi chiar 
dacă l-ar fi văzut undeva, de unde îşi mai poate aduce 
aminte? Şi nici nu înţeleg la urma urmei ce caută 
dumnealui aici, - căci eu îl ştiam căpitan în simbria 
Tomşei!... 

După felul cum s-a ridicat de la locul ei Doamna Irimiei la 
acest cuvânt, - Bârnova înţelese că s-a prăbuşit sabia 
primejdiei asupra răzăşului. 

— Atunci e un spion! rosti cu dispreţ litvanul, şi trase 
repede sabia. 

Se iscă învălmăşeală, şi Simeon înțeleptul se alătură de 
uşorul uşii privind cu luare-aminte. 

Viorile tăcură. Şoimaru îşi lăsă braţele în jos ca la o trudă 
mare. După vorbele înfrigurat şoptite ale Doamnei 
Elisabeta, Vladimir Coribut se întoarse şi strecură o 
poruncă fulgerătoare unuia dintre copiii de casă. Îndată, 
după o clipă, pătrunseră slujitorii îmbrăcaţi în roş ai 
nobilului, smunciră străinului de la şold paloşul şi-l luară 
între piepturi. Şoimaru abia avu vreme, c-o mişcare scurtă, 
să tragă sub chimir, la spate, jungherul. Era o mişcare de 
care nu-şi mai da socoteală, - căci în inimă i se abătuse 
disperarea morţii. 

XX. 

Visurile lui pan Coribut. 

În sala de petrecere se făcu o tăcere ciudată. Oaspeţii se 
uitau unii la alţii, aşteptând o lămurire, presimţind ceva 
grav. Pan Vladimir Coribut se întoarse de cătră uşă şi dădu 
câteva desluşiri Doamnei Elisabeta: 

— Spionul va fi pus la oprire şi mâni îl vom cerceta... sfârşi 
el. 


Atunci unul din cei mai mari boieri moldoveni din suita 
Doamnei, vornicul Nistor Ureche, om nalt cu ochii vii, 
cărunt şi bărbos, - se apropie aducând de braţ pe Orheianu. 

— Se pare că vom descoperi lesne cheia întâmplării, 
luminată Doamnă, cuvântă el, c-o voce groasă, rară şi 
adâncă. Şi se întoarse şi spre Coribut, cu care era prietin: 
Pan Vladimir, ascultă şi dumneata! Ştiţi ce spune dumnealui 
jupân Stroie Orheianu? Din vorba lui m-am lămurit deplin... 

Stroie îşi făcu loc, cu trupul lui mare, înclinându-şi pletele 
lucitoare spre Doamna lrimiei. 

— Iată despre ce-i vorba, măria ta, grăi el. Într-o 
împrejurare oarecare, după lupta cu vicleanul Tomşa şi cu 
păgânii, am văzut pe acel oştean în tovărăşia lui Cantemir... 

— Se poate? zise Coribut înălţând sprâncenele. 

— Pre cinstea mea, măria ta, şi domnii mei! adăogi grabnic 
Orheianu. N-am putut atunci să le arăt mânia şi disprețul 
meu, căci eram la o strâmtoare, dar i-am cunoscut, ş-a 
trebuit să-i sufăr, măria ta şi domnii mei, de şi eram 
dezgustat ş-aş fi vrut mai degrabă să-i văd înălţaţi în 
furci!... 

Nimeni n-avea vreme să întrebe de amănunţimi pe pan 
Orheianu. Toţi ridicară capetele şi-şi aţintiră ochii asupra 
vornicului Nistor, căci glasul lui greu răspundea parcă 
bănuielii tuturor: 

— Eu socotesc, vorbi el, că spionul a venit cu rost între noi. 
Cantemir, după cât ştiţi cu toţii, a trecut hotarul şi pradă cu 
nohaii lui. Ce caută aici un oştean în leafă la Tomşa şi legat 
cu beiul din Bugeac?... 

Toţi tăcură. Doamna Irimiei avu o înfiorare şi privi spre 
coconul Alexandru. Ochii ei spuneau limpede teama pentru 
viaţa lui. Cei din jur înţeleseră această privire dureroasă. 
Coribut zise cu tărie: 

— Doamnă, îl voi cerceta eu singur... 

Iar jupân Stroie pufni şi privi c-o mândrie îndreptăţită în 
jur, căci toţi trebuiau să înţeleagă că dumnealui era cel care 
scăpase de aşa grozavă primejdie adunarea. Magda se 


apropiase şi ea şi îngenunchiase lângă văduva Irimiei; era 
acuma rumenită de sângele care-i zbucnise în faţă, ochii îi 
erau însufleţiţi şi se strecurau des spre frumosul şi falnicul 
Minski: parcă el o scăpase teafără dintr-o cumpănă mare. 
Aşa părea mai frumoasă, şi tânărul litvan simţi nebunia în 
sânge, pentru ochii aceia ca două flori stranii. Numai 
domnul Zubovski nu se găsea nicăieri. O fericită rânduială a 
zeilor îl făcuse să se despartă de cum intrase în sală de 
oaspeţii lui din părţile Chievului, pentru care, treaz şi 
teafăr, nu mai avea admiraţia şi dragostea ce i le insuflase 
vinul contimporan cu craiul Sigismund; aproape nimeni nu-l 
văzuse în tovărăşia lor. Totuşi era prudent să fie cât mai 
departe de o afacere aşa de gravă şi de neplăcută, care-i 
arăta cât de înşelătoare sunt feţele şi cât de duşmane şi de 
trădătoare inimile omeneşti! Prilej de jalnice tânguiri în 
castelul lui singuratic dintre plopi! 

Când văzu că slujitorii cu livrele roşe au cuprins pe Tudor 
şi i-au smuls sabia, înțeleptul Simeon se năpusti pe uşă şi pe 
scările de piatră. Doi copii de casă coborau şi ei odată cu el, 
strigând cătră cineva pe care-l chema Onesim că stăpânul 
porunceşte oştenilor de pază să vie să ridice şi să puie în 
lanţuri pe un spion prins în palat. - „Stroie Orheianu nu m-a 
zărit, se gândea boierul; pan Zubovski sunt încredinţat că 
nu va sufla un cuvânt; cată să mă pun la adăpost şi să văd 
ce-i de făcut...” Prin învălmăşeala care se iscase pe scara 
largă de piatră, cobori, şi jos dădu cu ochii de Lie şi de Ilun. 

— Servul lui Cantemir, cu ochii lui mici ca de păcură, 
înţelese slova care era scrisă pe obrazul lui Simeon 
Bârnova. Lie întrebă şi el bănuitor: 

— L-au prins? El e spionul de care a venit zvon de sus? 

— Da; tăceţi; staţi liniştiţi la o parte... 

Haiducii leşeşti sosiră cu paşi grăbiţi sunându-şi pintenii şi 
şpăngile. Iar pe scări, strâns ţinut ca o fiară primejdioasă, 
cobori între slujitori căpitanul Tudor. Fruntea lui goală şi 
fierbinte fu izbită de răcoarea nopţii; armele sunară în juru- 
i; cătuşele îi prinseră braţele. Atunci, ca printr-un farmec, 


se desmetici; şi omul aspru care era în el, bătut de atâtea 
focuri şi primejdii, se deşteptă. Era prins într-o capcană, 
era la o mare primejdie. Începu să se liniştească, - trebuia 
să se gândească fără preget la scăpare! 

— Deodată înţelese limpede ce s-a întâmplat. Şi gândul lui 
izbit şi amorţit, atunci, acolo, lângă Magda, deodată se 
răsucea şi sclipea: ah! acuma îi veneau în minte o mulţime 
de vorbe pe care ar fi trebuit să le rostească, vorbe ascuţite 
de mândrie cătră nobilul litvan, cuvinte amare cătră fata 
Orheianului, pentru dragostea lui călcată în picioare... Hm! 
ar fi putut să-i amintească şi de Vasca vătămanul zdrobit 
pentru ea, - şi-ar fi putut s-o facă să înţeleagă, rânjindu-i, că 
pentru dragostea ei are şi el soarta cazacului... Dar ar fi 
putut-o privi adânc în ochi, şi-n luminile lui ea ar fi văzut 
desluşit icoana celei mai arzătoare clipe din viaţa lui de 
oştean, - când erau amândoi, alături, pe iarba poienii, şi 
susura uşor pădurea în juru-le! Toate le-ar fi putut face, 
toate-i veneau acuma limpede, ş-atuncea, în faţa ei, 
rămăsese zdrobit şi neputincios! 

Privi lanţurile de la mâni, se uită la chipurile haiducilor 
leşi, care-l luaseră între şpăngi. Pe lângă haiduci mai erau şi 
boiernaşi, slujitori ai lui Coribut, - şi tresări, zărind la 
lumina unei facle cum umblă cu linişte între aceştia Ilun, 
tătarul lui Cantemir. Atunci îşi înăbuși cu desăvârşire 
turbarea şi gândurile, şi mintea-i rămase limpede şi atentă; 
căci pentru un om ca el acuma viaţa avea un preţ 
nemărginit; împrejurarea voia să i-o scurteze, el deci 
trebuia să lupte cu îndârjire, să iasă deasupra! 

În palat petrecerea nu se prelungi mult: Doamna Elisabeta 
era neliniştită, şi şleahticii auziseră un nume care începea 
să fie groaznic şi aveau vedenia ticăloşiilor şi prădăciunilor 
tătărăşti. 

— Domnilor, zicea pan Vladimir Coribut, întâmplarea din 
această sară, de şi a fost foarte displăcută, a fost binevenită: 
căci ea ne-a amintit că avem o datorie de împlinit faţă de 
patria noastră. Fierul şi focul nohailor au intrat în 


pământurile de la margine. Nenorocirea se poate întinde. 
Vă rog să aveţi în vedere, înainte de toate, interesul 
demnităţii noastre şi neştirbirea vechii şi glorioasei noastre 
Polonii!... De mâni să adunăm oşti şi să zdrobim pe 
duşman!... 

Nobilii, uşor de aprins, se strânseră în juru-i cu ochii 
licăritori şi jurară pieirea nohailor; cu mâna pe străjile 
săbiilor, făgăduiră ridicarea lor ş-a căzăcimii. lar Coribut, 
care a fost totdeauna legat cu Movileştii şi era şi cuscru 
Doamnei, - se apropie mişcat de scaunul Elisabetei ş-o 
mângâie c-un cuvânt cavaleresc: 

— Înaintea domniei tale se vor pune piepturile nobililor 
Poloniei!... 

— Mulţămesc, pan Vladimir, răspunse văduva aţintindu-l 
cu privirea-i ageră. Totdeauna am găsit scăpare şi scut în 
Republică. Totdeauna în acest pământ, care pot zice că e 
patria mea ş-a copiilor mei, - am găsit ajutor de braţe tari 
pentru dobândirea drepturilor asupra Moldovei! 

Coribut tăcu şi se înclină. Elisabeta totdeauna găsea un 
sprijin în numeroasa ei înrudire leşască, - însă Craiul voia 
pace cu Padişahul, şi nu se cădea ca un sfetnic, faţă de toată 
lumea, să facă un legământ prea vădit. Totuşi isteaţa văduvă 
a lui Movilă aceasta voia. La închinarea mută a lui Coribut, 
îşi strânse buza de sus între dinţi, zâmbi cu graţie, privind 
în juru-i, şi se ridică de la locul ei. 

După ce Doamna, domniţele şi coconul se retraseră, 
adunarea se sparse, nu fără multă vorbă şi făgăduieli 
războinice. Elisabeta trimise căpitanului gardei franţuzeşti 
pe care o avea în leafă cuvânt de plecare la Liov a doua zi în 
zori. lar Vladimir Coribut, gânditor, în odaia lui, pe când se 
lăsa alene dezbrăcat de servi, îşi aminti că are de îndeplinit 
o cercetare. 

— Voi supune la caznă pe spion mâni dimineaţă, murmură 
el. lar mâni, ziua toată, am destulă vreme să-l spânzur! 

Era trudit şi oftă greu, mulţămit că putuse să-şi 
amintească şi de asta între încurcatele lui treburi şi izbutise 


a lua o hotărâre. Se lăsă îmbrăcat în halat, îşi lăsă capul 
pleşuv să fie învălit în scufă şi se întinse c-un gemăt de 
mulţămire în patu-i cu polog. În lumina celor două lumânări 
de ceară care ardeau pe măsuţa de lângă căpătâi, - 
deschise, cum îi era obiceiul totdeauna înaintea somnului, 
una din cărţile latineşti, cu scoarţe tari, care nu-l părăseau 
niciodată; căci nobilul era om cărturar, spirit rafinat şi 
prietin cu învățații de la şcolile cele mari din scaunul crăiei 
leşeşti. 

Cetea pentru a nu ştiu câtea oară arzătoarele satire ale lui 
Decimus-lulius luvenalis. Zâmbea înălţând sprâncenele, 
cuprins de un fel de bucurie lăuntrică, văzând cum 
descopere în stihurile bătrânului poet asemănări cu 
începuturile de putreziciune a Republicii. Nobilime crudă şi 
coruptă, cugeta el, iată-te descrisă de stilul lui luvenal, - 
iată, te văd în senatorii lui, în acei patres-conscripti burtoşi 
şi beţivani, care, în loc de interesele dureroase ale patriei, 
dezbat cu gravitate asupra celui mai bun şi mai gustos sos 
al unui peşte de mare! Puţini sunt astăzi bărbaţii care se 
pot mândri că-şi închină viaţa toată binelui public... Şi 
zâmbind, pan Vladimir Coribut uita micile lui scăderi, 
înălțându-se pe aripa fulgerătoare a poetului roman. 

Era târziu tare după miezul nopţii, şi luminările de ceară 
verzie de Veneţia se topiseră până la jumătate. Şleahticul 
scăpase cartea pe învălitoarea uşoară de păr de cămilă, - şi 
intra în plăcerile celui dintâi somn, când, în curtea 
palatului, izbucni o larmă năprasnică şi sunară arme. 
Bătrânul lui serv mazur intră somnoros şi poticnindu-se la 
prag. Îşi freca ochii şi bâlbâia. 

— Ce este? strigă Coribut ridicându-se în aşternut. Cum 
de nu pot ceti în linişte? 

— Înălţime! răcni servul cu braţele întinse. Vin tătarii! 

Ce se-ntâmplase? Nobilul şleahtic sări desculţ şi gol din 
aşternutul său şi zvârli într-un colţ satirele lui luvenal. 

Cum au îndrăznit necredincioşii să s-avânte aşa de 
departe? Cum de n-a sosit nici o ştire mai din vreme? Nu s- 


a văzut mai întâi lumina incendiilor din satele cazacilor ş-a 
prostimii? Nobilii şi oştenii din lanev n-au sărit ca să apere 
pe Domnul lor şi onoarea Lehiei? 

— Au pus păgânii foc târgului? urlă el cătră servul mazur. 

— Nu ştiu, înălţime; aşa am auzit strigând jos şi pe uliţi că 
vin nohaii... 

Servul nu era prea înfricoşat, însă era fără straie pe el şi 
zbârlit. 

— Cum de îndrăzneşti să te înfăţişezi astfel înaintea mea, 
păcătosule? strigă cu glas mare, deodată mâniat, nobilul. 
Piei dinainte-mi, spurcatule; du-te şi vezi ce este! Nu vine 
nimeni să-mi deie o ştire adevărată?... 

Mazurul se poticni îndărăt şi dispăru în întunecime, iar 
şleahticul văzu că şi el era într-o stare foarte apropiată de 
aceea a moşului Adam, căci îi căzuse scufa şi i se desfăcuse 
halatul. Se gândea să se îmbrace repede, căuta o armă, voia 
în orice caz să fie găsit c-o înfăţişare ceva mai războinică. 
Aştepta necontenit să intre cineva pe uşă, căci larma de jos 
nu mai contenea. Dar nu venea nimeni şi zvonul încet-încet 
se potoli. 

Atunci, mâniat, magnatul sună clopotul de argint, ceru 
straiele, porunci să se scoale toată lumea şi ieşi îmbrăcat să 
vadă, cu ochii lui, cărei prostii, cărei fapte necugetate se 
datora neliniştea nopţii lui. Servii îl gătiră; - îl simțeau 
mânios şi umblau în juru-i cu o îngrijorată repeziciune. 

Dar de mânia lui şi de răcnetele şi de bătăile lui din picior, 
şi de pedepsele cu biciul pe care le orândui gardienilor şi 
străjilor, - cei cinci fugari care grăbeau spre Nistru pe cai 
hodiniţi, prin lumina zorilor, nu puteau avea ştire. Ei numai 
îşi închipuiau că după larmă şi cercetări de ceasuri, - măria 
sa îşi va revărsa tot puhoiul mâniei; şi, când va afla care a 
fost adevărata noimă a zvonului despre năvălirea nohailor, 
va fi prea târziu ca să repeadă gonaşi. De altminteri goana 
unor călăreţi puţini şi singuratici spre ţinuturile Podoliei, 
bântuite de oştenii lui Cantemir, trebuia să fie cu îndoială, 
cu încetineală şi cu oprire. 


Tudor Şoimaru călărea alături de Bârnova, încruntat, 
însufleţit numai de scăparea râvnită. Turbarea mâniei, 
durerea inimii rănite, toate le călca deocamdată în picioare 
cu fugarul. Dezamăgirea în adevăr fusese crâncenă, dar 
viaţa avea preţ cel puţin pentru clipa cea grozavă şi viitoare 
când va ţinea-o pe copila aceea cu ochi înşelători sub 
fulgerul privirilor lui. - „În viaţă mai putem avea întâlniri!” 
cugeta răzăşul şi aţintea răsăritul înflăcărat al soarelui cu 
priviri învierşunate. 

Bârnova zâmbea şi era fericit de întorsătura lucrurilor, 
după aşa grabnice peripeții. Zâmbetul lui mai ales era 
îndreptat spre Ilun Tătarul, care umbla liniştit şi fără 
gânduri pe harmăsarul lui de Bugeac. Ilun intrase cu 
slujitorii care duceau la închisoare pe Şoimaru; Ilun 
observase gangurile şi locul. Iar el, Bârnova, cu Lie şi cu 
Ispas, iscaseră larma cea cumplită pe uliţile târgului, în 
puterea nopţii, vestind urgia tătărască. În învălmăşeala 
furtunoasă a oştenilor de la palat, Ilun îşi găsi drumul prin 
întunecime, ca mâţa; - şi cu Ilun şi cu jungherul de la 
Cantemir, căpitanul Şoimaru uşor îşi putu croi o cale 
grăbită până în dosul zidurilor unde aşteptau caii. Bârnova 
nici nu mai întrebă dacă fuseseră lovituri şi cursese sânge. 
Jungherul crunt şi ochii răi ai răzăşului spuneau ceva, - dar 
picăturile de păcură ale tătarului erau tainice ca totdeauna. 

XXI. 

Când se întoarce puiul la cuib. 

Cantemir îşi ţinu hoarda la tomnatic, pe marginile Lehiei, 
până ce dădură cele dintâi înghețuri ale iernii. Bârnova şi 
Tudor Şoimaru se despărţiră cu mult mai devreme de el; pe 
cel dintâi îl chema Vodă Tomşa la Iaşi, ridicându-l în boierie, 
iar răzăşul se trase la cuibul de pe Râuţ, ca un vultur rănit. 

Toate ale vieţii lui, tinereţa zburdalnică pe tărâmurile 
Apusului, bătăliile şi faima ostăşiei, şi furtunoasa lui 
dragoste, toate fuseseră pulberi la vânt: cu nimica nu 
rămânea! Deci îşi plecă întunecos fruntea pe umărul 
bătrânului Mihu şi-i zise, intrând în săraca lui gospodărie: 


— Uncheşule Mihu, curând vom merge la Domnie pentru 
dreptatea noastră. Până atunci am venit să mă odihnesc de 
rănile şi durerile mele! 

Bătrânul îl sărută pe frunte şi nu-l întrebă deocamdată 
nimic. Îl lăsă trei zile, îl lăsă o săptămână în chilia lui, ca- 
ntr-un întuneric, după aceea îl apucă de mână şi-l trase 
afară, în livada din coasta casei. 

— Băiete, îi zise, aşezându-l alăturea de el pe un scaun de 
stejar. leşi la lumină şi priveşte soarele cu lucire de 
toamnă... Eu cunosc oamenii. Tu ai avut copile, un năcaz de 
dragoste... 

Şoimaru nu răspunse nimic. 

— În adevăr, porni iar bătrânul, tu ai fost un pribeag şi 
neamurile nu le-ai cunoscut. Noi ţi-am fost şi-ţi suntem 
poate încă străini. Dar cât ai petrecut tânăr, ai fost ca 
mânzul cel sălbatic şi neştiutor. Acuma, la cele dintâi dureri, 
trebuie să simţeşti şi tu că omul nu poate trăi singuratic pe 
pământ. 

— Vă am pe dumneavoastră... rosti cu greutate Şoimaru. 

— Tu vorbeşti din vârful buzelor, nu din inimă, îi răspunse 
Mihu zâmbind; dar aşa este! S-un fir de iarbă îşi are 
rădăcina lui. Tu nici nu bănuieşti câte legături ai în 
pământul acesta pe care-l calci. Noi avem sub brazdă, în 
ţărâna neagră, mai mulţi Şoimăreşti decât cei care trăiesc 
astăzi. Bunii şi străbunii noştri toţi sunt dedesubt, - şi dacă 
ai venit la pământul tău, să ştii că mâna cea fără greş a lui 
Dumnezeu te-a îndreptat!... 

Căpitanul Tudor ridică ochii şi văzu într-o pânză de lacrimi 
privirile aspre ale moşneagului. 

— Ce braţ de criţă şi ce suflet neîntinat ai tu, copilule! Eu 
te-am înţeles dintr-o privire, când te-ai arătat între noi 
întâia oară. Dar tot atunci am înţeles că încă nu eşti al 
nostru. O furtună te sufla pe alte căi. Dar eu ştiam c-ai să te 
întorci! 


Bătrânul Mihu oftă şi-i apucă mâna dreaptă între palmele 
lui. 

— Singuratic şi mâhnit, urmă el, să ştii că am trăit eu pe 
lume! Eu nu m-am însoţit cu nimeni şi copii n-am avut. De- 
aceea Dumnezeu te-a trimes la mine, ca să fii braţul meu! 
Îţi aduci tu aminte din pruncie de codrii noştri, şi de apele 
noastre, şi de turmele pe nesfârşite imaşuri?... 

— Îmi aduc aminte... răspunse încet Şoimaru. 

— Toate au fost câştigate cu sânge vitejesc de Şoimaru cel 
bătrân şi de cei patru feciori ai lui, acu două sute şi mai 
bine de ani, în domnia lui Alexandru-Vodă cel Bun! Noi 
avem uric de la el, cu pecete domnească, ş-avem întărituri 
de la Ştefan cel Bătrân şi de la Vodă Rareş, de când 
stăpâneam şi peste tătarii din Bugeac... Tu nu te-ai gândit 
niciodată la toţi câţi au trăit înaintea noastră?... Nu te-ai 
gândit. Erai un copil, şi erai un străin... 

— Aş mai vrea să văd mormântul tatei... răspunse Tudor of 
tind. 

Deodată îşi simţi şi el glasul mişcat ca al uncheşului Mihu. 
Şi un timp tăcură amândoi, fără să se privească, cu ochii 
aţintiţi în lumina de toamnă. Se cernea o linişte dulce din 
cer, printre frunzişurile merilor, şi albinele bâzâiau moale în 
prisaca de-aproape. Fluiera în guşă o mierlă, într-un nuc cu 
frunză arsă de brumărel. Şi se vedeau departe câmpii în 
ceaţă; şi-n altă parte păduri pe coastele cărora parcă 
alergaseră suflări înflăcărate. Satul, cu casele răzăşilor 
curate şi albe, se revărsa pe coastă în livezi. Într-un ochi de 
verdeață sclipea crucea bisericii: acolo, subt ea, era şi 
ţintirimul, cu mormântul părintesc! 

În sufletul oşteanului pătrundea pe furiş un simţimânt 
necunoscut. Deodată îi apăru în amintire icoana unui 
bărbat trist, cu faţa prelungă, - acela era tatăl lui; şi văzu şi 
ochii albaştri şi duioşi ai mamei care l-a strâns la sân şi l-a 
legănat şi i-a murmurat cântarea moale a leagănului. 
Fusese departe şi se trezea în pământul prunciei, fusese 


străin ş-acuma deodată privea cu ochii îmblânziţi la 
uncheşul Mihu, pe care-l cunoştea. 

Şi c-un glas care lui Tudor i se părea că-i intră în inimă, 
bătrânul răzăş din neamul Şoimarului începu a pomeni de 
bătrâni, fiecare unde a sălăşluit, şi de feciorii bătrânilor, 
care lui i-au fost strămoşi, - şi de toţi cei vechi care dorm 
sub cruci în ţintirim. Şi de pământuri vorbea, cărora el tot 
„bătrâni” le spunea - şi le împărțea şi le arăta pe fiecare, 
întinzând mâna în toate părţile zării; şi înşira nume de 
oameni din neamul lor. Pe urmă tăcu şi privi cu luare- 
aminte spre nepot. 

Tudor oftă iar. Soarele de toamnă era prietinos şi 
mângâietor. 

— Şi dintrodată, fără să-şi dea samă cum, simţi nevoia să-şi 
descarce sufletul cătră bătrânul Mihu. Şi-i spuse simplu, în 
puţine cuvinte, cum a avut o dragoste care i-a rănit inima, şi 
dragostea aceea întâmplarea şi Dumnezeu au voit să fie 
chiar fata Orheianului. 

— Dar m-a călcat şi m-a umilit, uncheşule... grăi el cu glas 
greu. 

Bătrânul îl privi şi clătină din cap. Îl întrebă când a 
cunoscut pe fată, şi când s-a întors de cătră ea. Apoi stătu 
tăcut vreme multă, cugetând. lar când soarele era aproape 
de zare şi toaca începu a bate în turnul bisericii, se sculă şi 
zise lui Tudor: 

— Scoală, copilule, să mergem la biserică... Astăzi avem 
slujbă pentru sufletele morţilor... 

Tudor se sculă în picioare, îşi strânse chimirul şi-şi trase 
dinainte jungherul argintat. Privi în juru-i; îşi cobori ochii 
spre uncheşul pitic de lângă el. Moşneagul tăcea, cu ochii 
lui pătrunzători şi cu barba-i tuşinată: părea că ascultă 
cântarea gravă a clopotului din turn, care se revărsa 
tremurând în întinderi. 

— Când eram noi stăpâni pe toate pământurile noastre, 
grăi el rar, - apoi clopotul acesta nu se auzea de la hotarele 
moşiei... Haide să mergem!... 


leşiră în drum şi apucară spre biserică. Răzăşii ceilalţi 
avuseseră cuvânt de la Mihu, căci se întorseseră mai 
devreme de la treburi şi acuma ieşeau şi ei la rugăciune. 
Lăsară pe Tudor să treacă înainte; tăceau; şi când conteni 
clopotul, rămaseră sunând pe drum numai ciubotele lor de 
piele roşă, cu turetcile răsfrânte. 

— Ei pe tine te-au aşteptat ca pe Domnul Hristos! îi şopti 
Mihu, ridicând ochi sclipitori. Şi Tudor simţi suindu-i-se în 
creştet un fior de semeţie. 

XXII. 

Umbra lonaşcului. 

În toamna aceea, moşul şi nepotul au străbătut toate 
hotarele răzăşiei de odinioară. Tudor pe calul lui de oaste, 
Mihu pe-un mărunţel roib prins din ceair, cu Lie după ei, 
umblau în trap moale pe cărări, printre imaşuri şi fânaţe şi 
pe margini de păduri. Se scuturau frunzele în vântul 
toamnei, şi semincerii cei bătrâni de sute de ani oftau aspru 
şi se pregăteau pentru o nouă iarnă. Bătrânul arăta 
oşteanului în ce locuri sunt semnele de hotar şi-n ce copaci 
vechi au fost bătuţi odinioară bourii. Brumele scânteiau sub 
pâcla câmpiilor; şi Tudor sta privind în largul cuprins al 
moşiei părinteşti şi-n trecut... 

Peste sufletul lui greu izbit şi sângerat se aşeza o linişte ş- 
o hotărâre. Dragostea lui îi părea o rătăcire, - şi hotărârea 
era să clădească iar casa risipită şi să ridice din paragină 
livada lui lonaşcu. Fără să-şi deie samă, veşnicile tânguiri 
ale răzăşilor, pentru încălcarea şi hrăpirile Orheianului, îi 
sfredeliseră urechile şi inima: durerea tuturora începea să 
fie şi durerea lui. 

În cea dintâi zi de ninsoare, în postul Crăciunului, Mihu îi 
desfăşură înainte şi uricele îngălbenite, - scrise de mâni de 
mult putrezite, şi înflorite cu peceţile voievozilor celor mari 
ai Moldovei. Stătură mult de vorbă şi alcătuiră jaloba cătră 
Domnie; - după aceea, bătrânul, într-o lumină fumurie, 
răspunse cu întreaga lui durere la o întrebare a oşteanului: 


— Vrei, copilule, zicea el c-un glas scăzut, - să-ţi istorisesc 
cum a pierit părintele tău pentru dreptul nostru? Ascultă. 

— Tu n-ai suferit sub domnia lui Vodă Aron căci erai un 
prunc neştiutor, dar află că atunci cu toţii, în toată ţara, am 
petrecut crunt năcaz. 

Nu ştiu ce va fi avut Domnul. Poate haznaua lui era săpată 
până-n adâncimile 'Tartorului şi nu se mai putea umple; ori 
poate el era ca lupul cel nemilostiv, care voia să ieie şapte 
piei de pe-o biată oaie. Ştiu că birurile s-au îngreuiat 
deodată, şi vătămanul nostru, când ne-a scos la cislă, a pus 
toiagul deoparte ş-a spus aşa: „Fraţii mei! eu nu pot jăcui 
norodul!...” 

Atunci era vremea când Vodă Aron a poruncit să ieie de tot 
omul câte un bou; şi dacă n-avea un sărac bou, dădea unul 
chiabur pentru el. Atunci a fost crâşcarea, căci s-au 
revărsat ca lăcustele asupra ţării ilicarii, birarii, dăbilarii şi 
podvodarii. Atunci au ieşit în ţară oamenii răi care tăiau 
gospodarului punga de la brâu, care ridicau în căngi şi-n 
furci pe săriman! Vai nouă!... 

Bătrânul oftă greu şi privi neguros spre oştean. 

— Ştii de ce s-a iscat pricină între noi şi Orheianu? urmă el 
cu glas înăbuşit. Căci tabunul nostru de cai a fost găsit într- 
o bună dimineaţă păscând lângă curtea Orheianului. Toţi 
haidăii lui s-au ridicat cu ciomegele, au bătut caii şi i-au 
închis în ocoale, - iar boierul a scris carte la staroste, la 
vornic şi la Domnie. 

S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem 
vitele noastre la păşune pe hotarul Murgenilor. Au şi jurat 
oameni, - care pe urmă au pierit, după fapta şi jurământul 
lor! Toţi erau slugi ale Orheianului, venetici de prin 
pustietăţile de peste Nistru. 

— Şi s-a făcut o dreaptă judecată, fătul meu, - ca să plătim 
noi răzăşii gloabă ca pentru moarte de om o jumătate 
întreagă din moşia noastră! Aceasta a fost dreptatea lui 
Aron-Vodă, pentru care l-au blăstămat neamurile să nu 


putrezească şi veşnic să-i roadă inima viermii cei 
neadormiţi! 

lonaşcu era oştean, ca şi tine. Îşi începuse anii subt lon- 
Vodă cel Cumplit şi-i sângeraseră multe răni la Roşcani! 
Atunci, în nemila acelei vremi, s-a ridicat el, şi-a desprins 
sabia din cui şi s-a încins cu ea. Ne-a chemat pe tot neamul 
la biserică ş-a cuvântat astfel: „Fraţilor dragi! (ia aminte, 
copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău!) fraţilor dragi! noi 
am fost totdeauna oşteni de margine, şi ne-am bătut cu 
toate neamurile pământului. Noi ogoarele noastre le-am 
dobândit cu braţul nostru, şi le-am îngrăşat cu sânge. Cum 
vine un om al Domniei, care-i boier de ieri - şi ne hrăpeşte 
drepturile noastre, nouă care stăm aici de la 
descălecătoarea voievozilor celor de demult?” Aşa fel a 
grăit! Ş-a mai spus: „Fraţilor! mai bine să ne-acopere ţărna 
mormântului, decât să ne plecăm!...” 

Atuncea au jurat toţi în biserică pe sfânta evanghelie, ş-au 
bătut mătănii înaintea lui Dumnezeu. Şi mai întâi am mers 
la Vodă ş-am cerut dreptate. lar Vodă a spus că atunci când 
vine înaintea lui o pricină între un răzăş ş-un boier de mâna 
întâia, dreptatea nu poate să fie decât de partea boierului! 
Ai auzit? Aşa ne-a răspuns Vodă! Atunci ne-am ridicat în 
primăvară cu plugurile ş-am tras o brazdă pe unde era 
hotarul nostru cel vechi... 

Au venit călăraşi de la Bârlad. Noi am prins caii, ş-am 
încins săbiile. Şi s-au sculat cu noi multe sate cătră Soroca, 
pentru jacurile şi ticăloşiile dăbilarilor... 

Atunci Vodă singur a venit să facă rânduială: Măria sa 
Vodă Aron... Şi-a pus coiful cu bold ş-a încălicat pe-un cal cu 
frâu bătut cu argint, ş-a repezit asupra noastră darabani şi 
călărime. Ne-am tăiat în săbii, ne-am împuns cu suliţile; ne- 
au răzbit! 

A trebuit să ne plecăm la mila lui, - şi el ne-a chemat la 
dreptate domnească. 

S-a aşezat în scaun în curte la Murgeni ş-a adus înainte-i 
pe oamenii noştri cei mai bătrâni. 


LLA 


A zis scurt: „Să le taie capetele!” Şi oştenii, cu săbiile, le- 
au retezat capetele. 

După aceea Orheianu a strigat: 

— Doamne, fă-mi şi mie dreptate! 

— Ce dreptate, jupâne Stroie? 

— Dreptate pentru năcazurile mele, pentru risipa averii, 
pentru încălcări, pentru toate valurile care le-am suferit cu 
aceşti nemernici răzăşi! 

— Drept este, răspunse Domnul. Mai întâi se cuvine să ţi 
se întoarcă hotarul pe care ţi l-am dat noi... 

— Măria ta! acela-i pământul nostru drept! a strigat atunci 
cu îndrăzneală şi îndârjire lonaşcu. 

— Aşa? grăi Vodă cu bunătate. Cine eşti tu? Apropie-te? 

— Acesta-i căpitenia, măria ta! a strigat Orheianu. Şi tatăl 
tău s-a apropiat. 

— Bine, zice Vodă cu linişte. Cum te chiamă? lonaşcu? 
Foarte bine! Află, lonaşcule, că pentru năcazurile lui, 
pentru risipa averii, pentru încălcări şi pentru toate valurile 
care a avut a le suferi din pricina voastră, i se cuvine lui 
jupân Stroie, pe lângă ce i-am dat noi odată, încă o jumătate 
din ce v-a rămas vouă! 

— Mărite Doamne! a strigat atunci cu tărie lonaşcu: 
pentru această dreptate, Dumnezeu din cer îţi va plăti!... 

Stroie s-a repezit spre el: 

— Mişelule! i-a răcnit; cum cutezi a vorbi cu Domnul tău? 

— Foarte adevărat, a zis Domnul; pentru cutezarea lui, 
bate-l cu buzduganul... 

Ş-atuncea i-a repezit Aron lui Stroie buzduganul 
persienesc în chip de diavol cu coarne ascuţite. Orheianu 
din zbor l-a prins de coadă, şi a împuns cu el în piept pe 
tatăl tău; apoi l-a trăsnit în frunte de trei ori de l-a 
însângerat, şi iar l-a împuns cu coarnele ascuţite în luminile 
ochilor, şi iar l-a bătut cu măciuca în moalele capului! 

Aşa a căzut părintele tău, copilule, pentru dreptate... 

Bătrânul Mihu suspină amar şi tăcu. 


Tudor Şoimaru, care zăcea într-un fel de neclintire, zvâcni 
dintrodată din locul lui, cu privirile înfrigurate şi galben la 
obraz. Prinse de braţ pe moşneag, îl strânse, şi grăi c-o 
tulburare pe care nu şi-o mai putea stăpâni: 

— Uncheşule Mihu, iartă-mă!... 

Bătrânul îi mângăia fruntea muiată de sudoare; nu-i 
răspunse, căci era de prisos. Copilul fusese deplin întors cu 
faţa cătră adevăr: aceasta o simţea răzăşul. 

Iar oşteanul, de şi ar fi voit să-şi mai reverse în cuvinte 
simţirea aprigă, care-i bântuia sufletul cu aripi zimţuite, sta 
fără putere de vorbă. Sta încremenit, i se aţintiră ochii, şi-n 
umbra chiliei strimte, i se arătă ieşind ca dintr-un mormânt 
răzăşul care-i era tată, sângerat la frunte şi cu ochii închişi. 
Era o umbră: plutea nedesluşită, cu mânile încrucişate pe 
piept ca un Hristos. 

— Şoimaru gemu ca de suferinţă la vedenia aceasta, îşi 
scutură capul, îşi trecu mâna pe frunte şi pe ochi, - şi şi-o 
trase în jos muiată de lacrimi, ca de un sânge al mortului... 
XXIII. 

Hârţoagele cele vechi. 

Şoimaru se înfăţişă cu bătrânul Mihu la Domnie cu trei 
săptămâni înainte de sărbătorile de iarnă ale anului 1613. 
Acolo ridicară plângerea şi înmânară lui Tomşa jaloba 
răzăşimii. Apoi, după ce din bunătatea Domnului se hotări 
soroc apropiat, uncheşul şi feciorul se întoarseră la 
Şoimăreşti cu mare nădejde, pentru a întruchipa credinţile 
şi mărturiile de trebuinţă. 

— Cu bătrânii şi cu preotul Ştefan, ţinură în biserică sfat, 
făcură cislă şi strânseră banii pentru cheltuieli. 

Cu trei zile înainte de praznicul celor trei mari ierarhi, 
sfârşit de ianuarie, - Mihu, preotul şi Tudor vârâră zloţii 
tătărăşti în chimiruri, îşi făcură cruce, se suiră în sănii şi 
porniră spre scaun, din mijlocul tuturor neamurilor adunate 
în preajma bisericii. 

— Să vă întoarceţi sănătoşi şi cu veste bună! le strigau cei 
mai bătrâni. 


Era o vreme lină, nu prea aspră, ş-un omăt de iarnă fără 
viscole. Cerul era senin şi codrii plini de promoroacă. 
Slujitorii aşezară bine săneţele încărcate şi dădură drumul 
celor trei săniuţe uşoare, cu cai iuți, pe calea lucie. Învălit în 
cojocu-i de oaie, Tudor îşi făcea socoteală dacă şi-a luat 
toate îndreptările în taşca de piele, şi cugeta ce vorbe alese 
să rostească în faţa măritului divan: căci pricina era mare şi 
cuprindea averea tuturor Şoimăreştilor de faţă şi celor ce 
aveau să vie: erau mulţi şi astăzi şi aveau să fie cu mult mai 
mulţi în viitor: era vorba de o încălcare de şase mii de fălci. 

— Clopotele de aramă ale cailor sunau cu putere, pe o 
întindere nemărginită şi albă, care părea pustie ca o ţară 
din visuri. 

După sfaturi la conace, îndoieli şi nădejdi întru dreptate, 
oamenii Şoimăreştilor ajunseră la Iaşi chiar în ziua de 
sărbătoare şi se înfăţişară în ceasul al treilea al dimineţii, la 
curte. 

Tudor găsi numaidecât pe Bârnova, care era în mare 
cinste la Tomşa, şi, după ce se îmbrăţişară, îi aminti în scurt 
pentru ce a venit. 

— Aţi căzut bine... zise Bârnova celor trei răzăşi, căci Vodă 
azi e în toane bune! Acum ascultă slujba la biserica Sfântul- 
Neculai! 

Şi poftindu-i în camera lui din Curte, le puse dinainte o 
gustare uşoară, ca de dimineaţă, şi începu a povesti lui 
Tudor ce întâmplări au mai avut loc în scaunul Iaşului şi ce 
schimbări s-au mai făcut. 

— Uită-te pe ferestruică, îl îndemnă el, ai să vezi oşteni 
proaspeţi. 

Într-adevăr, în ograda împresurată de ziduri a palatului 
sur, pe sub bolți, umblau oşteni noi, cu straie strâmte cu 
ceaprazuri şi căciuliţi cu pene. 

— De aceea mă vezi şi pe mine aici... urmă Simeon. 
Aceştia sunt siimeni ungureni şi Vodă mi-a încredinţat mie 
toată rânduiala lor. Le-a dat şi lor odăi lângă spătărie, şi, 
precum vezi, straie foarte mândre... 


Popa Ştefan şi Mihu ascultau cu luare-aminte. 

— Vra să zică, întrebă răzăşul cel bătrân, Vodă Tomşa se 
găteşte de domnie lungă! 

— Dă! răspunse cu obişnuita-i filosofie înțeleptul Bârnova; 
parcă cine poate şti întâmplările ceasului ce vine? Domnia 
lui Vodă Ştefan e-n mâna lui Ahmet sultanul. 

— Va da Dumnezeu şi va sta... cuvântă preotul; căci după 
cât se zvoneşte în ţară, e om cu priinţă pentru norod... 

— Da, aşa este... întâmpină Simeon, însă e crunt, părinte; 
şi dintr-un cuvânt varsă sânge... De multe ori şi la ospeţe 
răpune capete boiereşti. Asta nu-i bine. 

— Aşa-i voia lui Dumnezeu... îngână preotul clătinându-şi 
barba mare, albă. 

— Aşa s-aude c-a fost şi Lăpuşneanul... rosti Mihu bătrânul 
îndesat. Aşa a fost şi lon-Vodă. S-au pus cu paloşul asupra 
boierimii!... 

În curând s-auzi afară zvoana alaiului domnesc. Răzăşii 
ieşiră cu Bârnova, şi grăbiră întru întâmpinare. 

Pe poarta deschisă intră Vodă, între boieri, falnic. Blana-i 
scumpă se revărsa pe crupa calului; gugiumanul de sobol 
cu trei pene de struţ scânteia în soarele de iarnă. Cu mâna 
înmănuşată galben ţinea frâu de matasă albastră, cu lanţ şi 
zăbale de argint. 

— Siimenii şi darabanii, înşiraţi înaintea bolților, stăteau 
drepţi ca nişte stane de piatră. Domnul îi privi cu 
mulţămire. Apoi, între boieri, zări pe Bârnova şi înţelese că 
are a-i spune ceva. 

— Ce este, jupân Simeoane? îl întrebă vesel. 

— Măria ta, zise boierul; a venit căpitanul Tudor cu doi 
răzăşi din neamul lui şi se pleacă la mila şi îndurarea măriei 
tale, rugându-se de ascultare. 

— Unde-s? strigă Tomşa, şi repezindu-şi ochiul cel 
scânteietor în laturi, zări pe Şoimaru. Acolo eşti, căpitane 
Tudore? grăi el. Apropiaţi-vă!... 

Răzăşii se apropiară. 


— Acesta-i uncheşul meu Mihu, măria ta; ş-acesta-i 
părintele Ştefan... grăi Tudor. Şi pe rând, alăturându-se de 
scară, sărutară mâna Domnului. Măria ta, urmă cu 
îndrăzneală oşteanul, ne-am înfăţişat, căci măria ta ai 
hotărât pe azi socorul! 

— Bine. Noi n-am uitat, căpitane 'Tudore, vrednicia ta, şi 
am credinţă că la nevoie vei şti să-ţi pui pieptul iar... 

— Cu toate neamurile mele, măria ta!... rosti cu însufleţire 
Şoimaru. 

— Noi am mai ridicat steaguri pentru domnii noştri, întări, 
cu glasu-i aspru, Mihu. 

— Mazilii şi neamurile la domnia mea sunt în cinste... le 
zise Tomşa, zâmbind. Te poftesc, căpitane Tudore, la masa 
mea, cu soţii. Şi să poftească şi toţi cinstiţii boieri care i-am 
însemnat în izvod... 

Boierii din juru-i descălecară. Doi paici ţineau de frâu calul 
Domnului, şi armaşul Nicoriţă se înfăţişă la scară. 

— Pricina voastră merge bine... îi şopti lui Tudor la ureche 
Simeon Bârnova. 

Şi trecând pe sub gang intrară în odăile palatului. Tomşa 
avea Doamnă şi era om cu gusturi. Toată toamna intraseră 
la el, cu lucruri scumpe şi alese, negustori raguzani, greci 
din Levant, nemți de la Liov şi Cracovia, saşi din Bistriţa şi 
Sibiu. 

— Ş-acuma răzăşii treceau prin odăi frumos împodobite cu 
divanuri, măsuţe încrustate, covoare persieneşti şi oglinzi 
de Veneţia. 

Sufrageria cea mare n-avea podoabe. Avea numai icoane 
la răsărit. O masă lungă de stejar acoperită c-o faţă albă de 
pânze încheiate cu horbote se ridica în mijloc, şi-n juru-i 
erau rânduite scaune cu spătare. În capătul de apus sta 
jilţul Domnului, mai larg, mai bogat şi dăltuit cu înflorituri. 

Când se umplu încăperea, intră şi părintele mitropolit cu 
Vodă. Tomşa se încredinţă dintr-o privire că răzăşii lui sunt 
de faţă, apoi porunci să se aducă la masă. Boierii, de la 
logofăt, vornic şi hatman, fiecare după rang, se aşezară în 


dreapta şi-n stânga domnitorului, - iar mitropolitul, 
ridicându-se, se închină la icoane şi blagoslovi pânea albă şi 
cele dintâi gustări reci de pe masă. 

— După rânduială, spătarul, care era Irimia Suceveanu, se 
aşeză lângă Vodă, cu sabia domnească atârnată de gât; şi 
armaşul Nicoriţă, la o poruncă, ceru mâncările calde, - şi 
medelnicerul se şi înfăţişă cu tigăile acoperite cu capace... 

Era în câşlegi, deci era vreme de petrecere. Şi pentru că 
Domnul avea gust să se veselească în ziua aceea, un taraf 
de lăutari începu a cânta cu alăute, cobze şi naiuri. Când 
stătură ei, înălţară glas psalţii de la Sfântul-Nicolae cel 
domnesc. 

Bătrânul Mihu nu spunea nici un cuvânt. Plivea numai 
această masă bogată pe care el în viaţa lui încă n-o văzuse, 
era peste samă de uimit, însă se stăpânea şi stătea ţapăn şi 
semeţ la locul lui. 

Vodă întinse pocalul şi armaşul turnă vin. Când 
stăpânitorul duse băutura la gură, - trăsni năprasnic o 
puşcă în ograda Curţii, de se cutremurară zidurile. Siimenii 
şi darabanii hăuliră şi urară sub ferestre. Boierii se sculară 
şi rostiră cu umilinţă: 

— Să-ţi fie de bine, măria ta!... - Apoi începură a bea vin 
cu toţii. 

„De aceea-i puţină dreptate în lume... se gândea răzăşul 
cel bătrân; că cei mari o mănâncă ş-o beau cu vinurile... Şi 
prostimea rabdă şi însetează...” 

Mesele lui Tomşa nu erau lungi. Domnul nou nu era nici 
mare mâncău, nici beţiv. Se mulţămea c-o plachie de păsat 
şi c-o bucată de berbece fript, şi bea vin o singură cupă. Se 
sculară după un ceas de vreme, se închinară, şi Vodă se 
trase în odaia lui la puţintică hodină. 

— Ei, ce zici, uncheşule Mihu? întrebă Tudor. Le bucuri c- 
ai ospătat la o masă domnească? 

— Nu prea, băiete, căci am rămas flămând... răspunse 
răzăşul. Acuma aştept pe Vodă la divan; poate dreptatea lui 
m-a sătura. 


— Vodă-i om ager... le zise Bârnova. Dreptate vă va da, şi 
pentru că o aveţi, şi pentru că Orheianu e fugar, şi pentru 
că vrea să aibă la apa Răutului un steag de călăreţi 
credincioşi. 

— Ai lui vom fi, rosti bătrânul; numai să ne aline 
amărăciunea! 

— Va fi lesne, căci eu văd că-i de partea noastră! zise 
bucuros căpitanul Tudor. 

— Nu aşa! grăi bătrânul. Nu dreptate cu părtăşie. Eu 
vreau să ne judece divanul şi Domnul după urice, după 
mărturii, după toată rânduiala, cu toată credinţa, căci 
dreptatea-i numai una pe pământ, cum în cer e numai un 
singur Dumnezeu... 

În adevăr, când Domnul, după hodină, intră în spătărie şi 
ceru boierilor să ieie parte la judecata pricinii, zise privind 
spre marele logofăt Ion Stârcea care şedea din a dreapta 
lui: 

— Nu-i aşa, cinstite jupâne, că cel ce nu se înfăţişează la 
judecata Domnului său, arată el singur prin aceasta că este 
vinovat?... 

— E foarte adevărat! şopti repede, în dosul Domnului, 
armaşul Nicoriţă. 

— Deci, zise Tomşa, pentru ce nu s-a înfăţişat la acest judeţ 
dumnealui jupân Stroie Orheianu? 

— Ele hiclean cătră Vodă şi hain cătră Moşie... grăi 
bătrânul Stârcea, fără să privească la ochiul cel rău al 
Domnitorului. 

— Va fi judecat şi osândit! strigă Tomşa. 

Boierii dădeau din cap în scaunele lor. Nu era de faţă nici 
un neam al Orheianului; toţi fugiseră, ori fuseseră tăiaţi din 
porunca noului Domn. Pe ei judecata intereselor altora nu-i 
durea. Aşteptau îndreptările răzăşilor, în linişte, şi ştiau că 
vor trebui să spuie şi ei ce va zice Vodă. 

Mihu şi Tudor ieşiră înainte şi lămuriră iar, - cum de la 
domnia lui Vodă Aron, pământul lor pe nedrept a fost răşluit 
de boierul Stroie Orheianu. Domnul asculta cu barba 


rezemată în palmă, - şi când tăcu Şoimaru, rămaseră 
scârţâind în condici numai penele de gâscă ale diacilor. 

Vornicul de Ţara-de-jos, Iosif Murgoceanu, ridică dintre 
umeri capu-i de leu cărunt. Era un boier bătrân care fusese 
voinic şi tare în zilele lui. 

— Doamne! zise el; boieri dumneavoastră pricina aceasta 
mie nu-mi este necunoscută, căci răzăşii de pe Râuţ au mai 
pornit judecată ş-au mai venit cu jalobe, dar totdeauna au 
fost alungaţi... Este adevăr ce spun ei. 

Mihu aţinti uimit şi mişcat asupra boierului ochii lui 
străpungători. 

— Atuncea să le facem dreptate, grăi Vodă privind pe rând 
pe boieri. 

Dar răzăşul cel bătrân înţelegea să-şi dovedească altfel 
dreptatea lui cea tare. Făcu un pas înainte şi, desprinzând 
de la şoldul lui Tudor taşca de piele galbenă, o aşeză încet 
pe masa divanului. O desfăcu şi scoase cu luare-aminte şi c- 
un fel de evlavie uric după uric şi hârtie îngălbenită după 
hârtie îngălbenită. 

— Mărite Doamne, strigă el cu îndrăzneală, şi cinstiţilor 
boieri! Vă rog în genunchi să deschideţi şi să cercetaţi 
aceste îndreptări ale noastre. Aici este uricul nostru cel mai 
vechi, dincoace sunt întăriturile altor domni. Vrednicul 
logofăt de slovenie să le cetească şi să le mai tălmăcească o 
dată! Întindeţi mânile şi pipăiţi peceţile şi le vedeţi 
neştirbite, şi vedeţi şi mărturiile scrise şi întărite de vlădica 
de la mănăstirea Comana, - ale unor oameni vechi, dintre 
care unii au răposat, iar alţii nu se mai pot purta. Din ele se 
vede că la cea dintâi pricină, când s-a pus grozav hatalm 
asupra noastră, pentru herghelia prinsă, - au venit mărturii 
minciunoase ş-a ridicat neadevăruri boierul împotrivă-ne! 
lar pentru a doua răşluire, poate-şi aminteşte şi cinstitul 
boier care s-a milostivit să ne ieie apărarea! 

— Atuncea răzăşii s-au sculat cu armele! zise cineva. 

— Cel care s-a ridicat a fost părintele meu lonaşcu, grăi 
deodată, înălţându-şi capul, Tudor. Pentru dreptate s-a 


ridicat; şi boierul Stroie l-a bătut cu buzduganul şi l-a vârât 
în pământ! 

— Şi oare noi nu suntem neamuri? se amestecă Mihu. Şi 
moartea lui lonaşcu n-a răscumpărat neascultarea noastră? 
Şi dreptul nostru nu rămâne tot curat? 

— Bine, grăi Tomşa, cu bunătate, să cercetăm toate 
hârtiile răzăşilor. 

— Doamne! zise iar Murgoceanu. Tot ceea ce spun răzăşii 
e curat adevăr. Boierul Stroie le-a luat cu sila moşia!... 

— În faţa lui Dumnezeu cel mare! zise şi popa Ştefan cu 
pătrundere, înălţând ochii la icoane: încredinţez, măria ta, 
că mărturiile scrise şi legate sunt făcute după ştiinţă şi 
după adevăr!... 

Cărturarii cercetară pergamentele. Vodă îşi întinse capul 
spre ele şi grăbiră şi boierii să-şi strângă buluc pletele în 
jurul lui Tomşa. Apoi se făcu sfat cu glas încet şi un diac, cu 
nas mai lung şi mai subţire decât al lui Nicoriţă, şi slab de 
părea că-i piele întinsă pe oase, - scrise cu slove mari şi cu 
cerdacuri hotărârea de dreptate a răzăşilor din neamul lui 
Şoimaru. Această hotărâre fu înşirată pe hârtie scorţoasă şi 
o iscăli Vodă chiar pe loc. În ea scria toată pricina şi se 
arătă lămurit că se întoarce răzăşimii tot pământul, până 
dincolo de Murgeni, cu tot cu curtea boierului, care, de şi a 
fost clădită cu cheltuiala lui, pe vremea lui Vodă Aron, tot 
răzăşilor se cuvine. 

Mihu asculta cu luare-aminte şi era mulţămit mai ales de 
lungimea hotărârii şi de pomenirea hotarelor, după uricul 
cel de la Alexandru-Vodă bătrânul. Pipăi şnurul şi pecetea 
verde, şi cel dintâi îngenunche şi sărută mâna lui Ştefan- 
Vodă 'lomşa. 

XXIV. 

Răzăşul prinde rădăcină. 

Când se întoarseră cei trei răzăşi între neamuri, la 
Şoimăreşti, bătură din săneţe în semn de bucurie, şi popa 
Ştefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii 
şi să tragă clopotele. Oamenii se adunară în grabă şi aflară 


pe părinte în odăjdii, slujind. Primiră vestea cea bună cu 
sufletele înfiorate de bucurie, - ş-apoi îngenunchiară, când 
preotul îşi înălţă braţele şi murmură, cu fruntea plecată, o 
umilită rugă. 

— Oameni buni! Dumnezeu ne-a izbăvit! grăi el după 
aceea oftând. 

Şi toată răzăşimea, nebună de bucurie, cuprinse în braţe 
şi-ntre inimi pe Mihu şi pe Tudor şi-i purtă la casa cea mai 
încăpătoare, ca să prăznuiască cu toţii, cu vin şi bucate, 
asemenea izbândă. 

Niciodată Tudor n-a aşteptat cu atâta nerăbdare o altă 
primăvară a vieţii lui. Dar veni austrul cel răsunător şi topi 
zăpezile; şi după ce sosiră cocoarele, căzu un călăreț 
vestitor de la Domnie, înştiinţând satul că Vodă a rânduit pe 
starostele de Bârlad să cunoască hotarele de demult după 
urice şi să aşeze iar bourii sfărâmaţi. 

A venit starostele cu călărimea, a împlinit porunca 
Domniei şi s-a întors încărcat de daruri, ca o albină de 
miere. lar răzăşii au dat drumul vitelor în locurile cele 
vechi, au tăiat lemne de case din pădure, ş-au brăzdat 
locurile cele bune de lângă ape, din care dobândise avere şi 
osânză jupân Stroie Orheianu. 

— Doamne, copilule! grăi într-un rând moşneagul, călărind 
alăturea de Tudor pe-un drum lăturalnic al moşiei... Acuma 
poate să mă sloboadă Cel-de-sus: căci am ajuns ziua întru 
care am nădăjduit! 

Şoimaru privea gânditor întinderile, înghiţea mireasma 
jilavă a pământului - şi părea dus pe gânduri. 

— Nepoate! zise Mihu; eu te-aş întreba un lucru, dar să nu 
te superi... 

— Întreabă-mă, uncheşule... răspunse încet oşteanul. 

— Copilule, întoarce-ţi ochii spre mine şi spune-mi dacă n- 
ai nici o părere de rău în inima ta. 

— Părere de rău? Pentru ce? 

— Pentru dragostele tale. Cine ştie! Poate odrasla 
Orheianului a fost prea frumoasă, ca s-o poţi uita... 


— Într-adevăr era frumoasă... vorbi zâmbind Tudor. 

— Şi poate dragostea ta învie ca floarea după ger. Poate-i 
mai tare decât tot ce-ai putut găsi între noi. Căci patimile 
tinereţii lasă urme ca de foc... 

Tudor îşi opri calul şi privi ţintă la bătrân. 

— Uncheşule Mihu, grăi el, de ce-mi vorbeşti aşa? N-ai 
avut credinţă în mine? 

— Ba da. 

— Uncheşule Mihu, dacă inima nu m-ar asculta acuma pe 
mine, cum am ascultat-o altădată eu pe ea, - mi-aş smulge-o 
din piept ş-aş zvârli-o la câni! 

— Cuvântul tău e tare... zise Mihu zâmbind. Însă văd că 
trece vremea şi tu n-ai ochi pentru alte buze rumene, de 
care s-or mai fi găsind pe lume, şi de care se mai află poate 
şi-n jurul tău... 

— Asta-i mai greu, uncheşule... Altă femeie nu-mi va mai fi 
dragă... 

— Hm! atunci, copilule, încă nu te-ai tămăduit deplin... 

— Ba da, strigă c-un fel de mânie oşteanul. Inima e-a mea; 
o simt ş-o cunosc. Ce-a fost a trecut! 

Bătrânul plecă fruntea şi suspină, cum îi era obiceiul la 
gânduri de amărăciune. 

Tudor strecură o privire neliniştită spre el. 

— Va fi având oare dreptate bătrânul? Încă n-a prins 
destulă rădăcină între ai lui? Îl cearcă dorurile lui de 
pribegie? Îl împunge încă în inimă amintirea dragostei? Se 
temea parcă el singur să-şi dea samă ce vânt începe să adie 
peste el. Simţea numai, după ce se deschisese asupra lumii 
lumina primăverii, că-l cuprinde o nelinişte nedesluşită. 

— Cu toate acestea parcă-şi da destul de bine sama că o 
întâlnire nouă cu Magda n-o dorea decât ca s-o ardă cu ochi 
de mânie. Începea s-o amestece în inima lui pe fată cu tatăl 
ei, care era mare şi umflat numai de păcate şi de venin! 

Şi-n cugetul lui, amintindu-şi de cuvântul de îndoială al 
bătrânului, - deodată se ivi o înţelegere. De asta-l bănuise 
Mihu că nu mai are ochi pentru altă femeie: pentru că 


adesea, pe la pârleazul din fundul livezii, de când 
înmuguriseră merii, intra o fată măruntă, cu pieliţa smadă 
şi cu ochii negri. Avea sprâncene codate. Gura-i era cam 
mare, dar plină şi rumănă, înflorită totdeauna de dinţi 
mărunți şi albi, ca de-o veselie. 

— Asta-i o strănepoată... zisese Mihu. E copila lui Savin... 

Şoimaru se întoarse în şa cătră uncheş şi-l întrebă 
deodată: 

— Cum o chiamă? 

— Ce este? răsări bătrânul. De cine vorbeşti? 

— Întreb de fetiţa lui Savin, care trece din când în când pe 
la noi... 

— Aşa? grăi bătrânul şi începu a râde pe sub mustață. 
Vorbeşti de Aniţa... Nici nu înţelegeam ce vrei să spui. 

— Aniţa o chiamă? 

— Da. Pe asta erau s-o fure odată tătarii, când era de cinci 
ori şase ani, şi când s-au abătut ei prin părţile noastre la 
pradă... dar s-au răzgândit pentru că era urâtă ş-avea o 
gură cam mare... 

— După cât am văzut eu, zise Şoimaru, n-au avut cuvânt: 
ar fi trebuit s-o fure... 

— Aş! nu! răspunse bătrânul. E-o urâtă!... 

Atunci băgă de samă Tudor zâmbetul viclean al 
moşneagului şi tăcu. 

— Hm! se gândea el totuşi; de ce-o fi trecând aşa de des 
fetiţa lui Savin prin livada noastră?... 

A schimbat în două rânduri cu ea câte două vorbe. O dată 
se ducea să caute nişte boboci rătăciţi... Acuma se-ntoarse 
Mihu şi-l întrebă: 

— Ai vorbit vreodată cu dânsa? 

— Da, răspunse Şoimaru aproape fără să-şi deie sama ce 
spune. A doua oară zicea că se duce să întrebe de-o sită 
deasă la nânaşa... 

— Cum? 

— Îmi spunea unde se duce, răspunse Şoimaru cu 
nepăsare. 


— Ce au şi fetele acestea cu sitele dese şi cu drumurile la 
nânaşa!... îngână moşneagul. 

Când se întoarseră în sat, se opriră la casa bătrânească şi 
risipită a lui lonaşcu, unde cărăuşi adunau lemn nou. 
Descălecară şi statură o vreme de vorbă cu meşterii care-şi 
pregăteau bărzile, sfredelele şi cuiele de lemn. Un fântânar, 
cu picioarele goale şi încins peste cămaşa udă cu frânghie 
de tei, curăța fântâna părăsită. 

— Eu socot că la toamnă ai să te poţi aşeza în casa 
părintească... îi spuse Mihu. 

Pe urmă intrară în livadă, unde bătrânul încă din mustul 
omătului hultuise cu mlăzi bune pădureţii de măr şi păr 
risipiţi în toate părţile. Amândoi cercetară mugurii, care 
porniseră - şi, stând cap lângă cap, se bucurau de creşterea 
vieţii într-un sâmbure de verdeață şi de roadă viitoare a 
unui pom uriaş, închisă numai într-un muguraş. 

De ce ridicarea casei părinteşti ş-a livezii părăginite îl 
înduioşau astfel ca pe un copil? Şi de ce uncheşul Mihu îi 
vorbea întruna de ele şi-l aducea necontenit acolo, ca la un 
izvor de viaţă vie? Vicleşugul moşneagului deodată i se 
lămuri cu desăvârşire, - dar vedea în el atâta adevărată 
dragoste, încât îl cuprindea o milă nespusă! 

— Îţi place cum se ridică toate, copilule? întrebă încet 
moşul. 

Tudor răspunse dând din cap. N-avu când vorbi: căci în 
fundul paraginei, între plete de cătină, deodată zări pe 
Aniţa, cea care era să fie furată de tătari. Sta neclintită şi-l 
privea cu luare-aminte. 

XXV, 

Boierii se burzuluiesc împotriva Tomgşei. 

Uitarea este leac al multor dureri pe pământ; dar nu toate 
sufletele oamenilor sunt ca apele care se tulbură, fac 
creţuri şi se zbuciumă în furtună, iar apoi s-alină şi-ntind un 
luciu curat, ca şi cum în veci nimic nu le-ar fi răscolit. 
Uneori durerile aprige lasă pe urma lor o drojdie de otravă: 


sunt suflete care cu greu se lămuresc. Aşa era sufletul lui 
Tudor Şoimaru. 

Era încă în el o nehotărâre ş-o suferinţă. Când vedea în 
lumina amintirii pe Magda, se încrunta, şi era bine 
încredinţat că, dacă i-ar fi răsărit din pământ, ar fi ridicat 
pumnul s-o zdrobească. Uneori însă Magda aceasta îi 
zâmbea. Vremea, cu toate acestea, ajutată de moşneagul cu 
barba tuşinată, îl scotea la un liman nebănuit de el. 

Ogorul lui rodea şi livada înflorea. Vitele lui murgi sunau 
din tălănci la imaş, şi mânzii zburdau în ceair. Cunoştea 
acuma bine toate hotarele mândrei moşii bătrâneşti. Era în 
frunte totdeauna la adunările răzăşimii şi la cislele lor. 

Asculta cu luare-aminte slujba cu voce înceată a părintelui 
Ştefan, şi adeseori se oprea în picioare, cu capul plecat 
adânc, lângă mormântul lui lonaşcu şi al Anisiei. Se 
amesteca în certurile şi împăcările neamurilor, şi c-o 
îndârjire de adevărat răzăş se scula împotriva pribegilor 
hoţi de vite care treceau Nistrul în nopţi furtunoase. 

Petrecu la clăci, la nunţi, la botezuri şi se întristă cu rudele 
la căpătâiul morţilor. Se ridicase în el boiernaşul de ţară, 
răzăşul care ţine de neamurile lui ca albina de matcă. Şi 
nici nu-şi da încă el bine samă cum, trecând vremea, 
ajunsese stăpânit, de şi era căpitenie a tuturor răzăşilor de 
la Râuţ, şi cum mortul cel ucis de buzdugan subt Aron-Vodă, 
de şi era îngropat şi putrezise în sicriul lui, se înălța ca o 
umbră din mormânt, nesimţită, dar stăpânitoare. 

În jurul lui umbla ş-o dragoste îndrăzneață care, de şi nu-i 
tulbura somnul şi zilele, îl învăluia într-un farmec plăcut. 
Aniţa se încrucişa totdeauna cu drumurile lui. Era o 
dragoste îndârjită şi stăruitoare. 

— Tudor socotea pe fata lui Savin drept o copilă, dar copila 
aceea avea o pieliţă smadă şi ochii adânci, şi visa în toate 
nopţile la el. 

Domnia lui Tomşa se prelungea; căci pe vremea aceea, 
dacă petrecea un an de linişte, Vodă se socotea fericit şi 
benchetuia, şi socotea anul nou ca o facere de bine a 


soartei. Şoimaru, la porunca stăpânirii, de multe ori se 
repezi călare până la laşi. De-acolo îl trimetea Domnul la 
hotarul muntenesc, ori cătră Hotin, în fruntea unui steag de 
curteni. lar căâtră iarna anului 1614, căpitanul Tudor 
Şoimaru se înfăţişă la porţile Iaşului cu călărime 
răzăşească, ridicată de pe Râuţ. Şoimăreştii voiau să 
împlinească o datorie cătră Vodă Tomşa: şi veneau să facă 
trei săptămâni în slujba Domniei, pentru împliniri de biruri 
şi podvezi. 

În acel timp Tomşa stătea bine în scaun, însă boierii erau 
în suferinţă şi în mare nemulţămire. Asemenea Domn fără 
priinţă pentru drepturile lor, şi fără cinste pentru obrazele 
lor alese, încă nu pomeniseră ei. Prea mulţi oftau acuma 
după plăcuta vreme a domniei lui Irimia, care a fost cu fală, 
cu laude pentru boieri şi cu cinste, cu nici o scădere în 
drepturile lor. Căci fiecare îşi ocârmuia satele şi 
pământurile după socotinţă, - şi nu îndrăznea prostimea să 
se obrăznicească într-atâta, ca în această vreme de 
scădere. Şi mai ales le era lor înfricoşare de năravul cel rău 
pe care-l avea acest Ştefan-Vodă: că la el viaţa unui boiarin 
era ca a unui om de rând. Suduia şi zdrobea cu mare 
uşurinţă. Şi pe lângă asta moartea cea fără dreptate era şi 
ruşinoasă peste samă: înţepa pe un boier alăturea c-un 
mojic de rând, tâlhar la drumul mare. 

Cu multe scrisori viclene trimese peste hotar la leşi, 
izbândise să aducă din boierii fugiţi la văduva Irimiei. Dar 
cum se împlini o duzină de berbeci, cum avea el obicei să 
zică, lancul Ţiganul ieşi în curte ascuţindu-şi cuțitul şi, cam 
ameţit de băutură, strigă de jos rânjind cătră Vodă, care sta 
la fereastră: 

— Doamne! ai adunat berbeci graşi. Nu porunceşti să-i 
înjunghii? 

— Şi vorba gâdelui s-a împlinit curând, căci ochiul cel 
fugar al lui Tomşa iubea să sclipească spre sânge. 

În drumurile lui la Iaşi, Şoimaru simţi şi auzi de la Bârnova 
că boierii se frământă, şi că Tomşa rămâne tot cu mai puţini 


credincioşi în preajma lui. 

Veşti umblau pe la boierii care stăteau la ţară, poftindu-i la 
sfaturi la Bârlad, la Focşani ori la Suceava. Unii pribegiră şi 
peste hotar şi ajunseră cu lacrimi la picioarele Doamnei lui 
Irimia, cerându-i autor. 

La începutul primăverii anului 1614, când se încheiau 
codrii, căzu la Şoimăreşti oaspete grabnic de la Iaşi. 

Şoimaru tocmai ieşea de la biserică, între răzăşi, căci se 
nimerise să fie într-o duminică: Lie îi sosi întru întâmpinare 
chiar lângă morminte, unde se aprindeau candele morţilor. 

— Stăpâne, îi zise el încet, a sosit de la Domnie, trudit şi 
frânt de drum, boierul Simeon. 

— Ce este? De ce? întrebă răsărind Tudor. 

Dar Lie nu putea şti nimic. Oşteanul se uită în juru-i să 
vadă dacă-l bagă în samă cineva, apoi se trase cătră poartă 
şi porni repede spre gospodăria lui. Doi cai albi de spumă 
răsuflau încă greu la cheutoarea casei şi Ispas sta pe prispă 
dinaintea lor. 

— Ce este, Ispas? întrebă Tudor neliniştit. 

— Bine, pace... - răspunse slujitorul, luând cu palma de pe 
frunte sudoarea şi scuturând-o la pământ. Am venit ca 
vântul. Am socotit c-au să crape caii... Dar n-au crăpat... 
adăogi el râzând. 

Şoimaru se repezi în pridvor; şi-n uşă îl întâmpină cu 
braţele deschise Bârnova. Se sărutară, apoi intrară tăcuţi în 
odaia îmbrăcată, cu scorţuri şi ştergare. Acolo deodată se 
întoarseră unul cătră altul, - şi Şoimaru, apucând pe 
prietinul lui de mână, îi zise scurt: 

— Ce este? Vine Moviloaia, cu leşii? 

— Încă nu, răspunse Bârnova. 

— Atunci se burzuluiesc boierii. 

— Da. Asta este! 

Şoimaru îşi aşeză prietinul pe divanul cu saltea moale de 
lână şi strigă spre Lie să scoată vin din pivniţă. Apoi stătu 
gânditor şi zâmbind cătră Bârnova, până ce Lie aşeză 
ulciorul şi paharele mari, verzi. 


— Vezi de-ţi cinsteşte şi tu pe Ispas... îi zise el râzând. 
Apoi, turnând vin în pahare şi ciocnind, grăi: 

— Ei? acuma am rămas singuri. Răcoreşte-te cu acest 
pahar şi spune. 

— Ce să-ţi spun? îl întrebă înțeleptul Simeon. Ce am avut 
de spus, ţi-am spus. Mai întâi trebuia să răsuflu şi să mă 
bucur că te-am văzut. 

— Ah! urmă el oftând. În lumea asta sunt puţini oameni în 
care poţi avea credinţă. Eu socot că un om în viaţă nu-şi 
poate face decât trei prietini. Unul poate moare. Pe altul 
poate-l apucă nebunia dragostelor. Dar unul tot îi rămâne. 
Aşa, eu îndată ce am ajuns la tine, mă simţesc mai împăcat, 
căci am ajuns la prietinul meu cel adevărat... 

— Ce este, frate? îl întrebă cu oarecare mirare Şoimaru. 
Nu-i fi şi tu prigonit de Tomşa şi nu te vei fi ridicând 
împotriva lui? 

— Nu. Va fi fiind Tomşa om spulberatic şi sângeros, dar a 
făcut multora dreptate şi mi-a făcut şi mie. Mi-a dăruit 
pământ şi m-a acoperit cu daruri şi bunătăţi... Şi tocmai, 
văzând eu acuma că se stârneşte un vânt rău de cătră 
miazănoapte, căci boierii sunt legaţi cu Doamna Elisabeta, 
m-am uitat în juru-mi şi n-am găsit nici un om în care să am 
credinţă... Am venit la tine. 

— Cum? Domnul e chiar aşa de singur? 

— Nu, dar are să rămâie singur. Şi pe prostime nu se 
poate bizui. 

— Şi de-aceea ai venit? 

— De-aceea... 

Şoimaru rămase gânditor. Apoi se sculă, cu faţa gravă, şi 
sărută pe Bârnova. 

— Frate, ai făcut bine... îi zise el cu tărie. 

După ce mai băură un pahar de vin, Simeon lămuri cum 
stau treburile. 

— Noi am avut ştire, grăi el, încă de la Crăciun, că boierii 
ţin sfaturi. Dar Vodă râdea. Zicea că el nici grijă n-are: că i- 


a făcut miei, aşa de straşnic a băgat groaza într-înşii. Zicea: 
I-am cuminţit! 

— Eu i-am spus cuvânt înţelept, pe care l-am auzit şi de la 
tata, că boierii nu se liniştesc şi nu se cuminţesc niciodată... 
Şi-ntr-adevăr, alaltăieri ne aduce ştire Nicoriţă Armaşul 
cum că boierii se sfătuiesc în taină să dea jos pe Vodă... 

— Nicoriţă? El de unde ştie? 

— Hm! Armaşul s-a făcut că-i de partea lor. Nicoriţă e şiret 
mare - şi vrea să steie la loc bun, ori de-a izbândi Vodă, ori 
de-or izbândi boierii. Dar face rău; el nu cunoaşte că stă în 
locul unde se bat munţii în capete! 

— Ei? 

— Ei, Vodă, când a auzit asta, a ridicat din sprânceană, pe 
urmă s-a supărat grozav. Striga cu turbare şi se bătea cu 
pumnu-n piept şi nu-i venea să creadă că boieri mari de 
casa lui, pe care i-a miluit, vor să-l dărâme şi să-l piardă. 
Căci se află printre ei Beldiman logofătul şi hatmanul 
Sturză, oameni pe care Tomşa îi socotea cu credinţă în veci. 
Şi-ndată m-a chemat pe mine în taină şi m-a pus să-i jur 
credinţă pe evanghelie... Eu i-am zis aşa: Doamne! sunt doi 
oameni în ţară, în care poţi avea credinţă deplină: eu şi 
căpitanul Şoimaru, care-i stăpân pe părţile Orheiului. 

— Şi ce-a zis Vodă? 

— Vodă m-a îmbrăţişat şi m-a crezut, căci cunoaşte el 
glasul care porneşte de la inimă. Şi îndată mi-a poruncit să 
iau darabanii şi siimenii cu căpitanii lor, să calc şi să prind 
pe toţi boierii din Iaşi. Dar ne-am trezit târziu. Boierii se 
sculaseră şi fugiseră. Şi Nicoriţă mi-a adus răspuns cum că 
s-au întrulocat la Hârlău, la vistiernicul Boul, ş-acolo 
aşteaptă pe alţi boieri de ţară şi mazili şi tot adună 
oameni... Când am purces într-acoace, am auzit că ar fi tras 
de partea lor cu bani şi pe căpitanii lui Mihai-Vodă. Am făcut 
eu socoteală că până într-o săptămână n-au să se poată 
întări, i-am spus lui Vodă, şi m-am repezit în taină la tine... 
Trebuie să vedem ce-i de făcut. 

— Dar oştenii vor fi cu credinţă? întrebă Şoimaru. 


— Deocamdată da, - pentru că Domnia are bani şi-i 
îmbracă în straie bune. Ş-apoi 'lomşa s-a purtat totdeauna 
bine cu dânşii şi ei îl ţin de oştean bun. Când am plecat, 
sfârşi Bârnova, Vodă pusese crainici să strige în târg şi prin 
sate că chiamă pe târgoveţi şi pe mojici în leafă... 

Tudor îi luă vorba din gură: 

— Precât văd, grăi el, nu-i loc de întârziere. 

— Nu. Mai zăbovim cât oi dormi eu un somn. 

— Aşa. Şi eu trebuie să grăiesc două vorbe cu uncheşul 
Mihu şi să bucium oamenii. Mâni în zori pornim la laşi cu 
toată călărimea noastră orheiană. 

Ca şi cum ar fi dat el un semn, se văzu ceva umbrind la 
ferestre şi glasul îndesat al bătrânului Mihu se auzi 
chemând pe Lie. Îndată intră bătrânul în odaie şi se închină 
cu bun-venit cătră boierul Simeon. 

— Oaspeți de la Iaşi, grăi el; ne bucurăm căci ne sunt 
fraţi... Dar de ce sunt caii în spumă?... 

Cei doi prietini schimbară o privire de înţelegere zâmbind 
de pătrunderea moşneagului. Apoi Şoimaru îndată lămuri 
pe bătrân despre buntul boierilor. 

— Aşa? îngână bătrânul şi începu a-şi mânca repede cu 
dinţii fire mai lungi din barba-i tuşinată. Aşa? se scoală 
boierimea împotriva Domnului său? Ridicându-şi ochii 
împungători, îi aţinti asupra lui Tudor. 

— Ce-ai hotărât, fiule? întrebă el. 

— M-am gândit să scol satele noastre şi să bucium şi cătră 
alţi orheieni. Vodă Tomşa ne-a fost ca un părinte... 

— Drept cuvânt... zise moşneagul plecând capul. 
Porunceşte şi se vor scula... Mă duc să dau de veste... 

Simeon privea cu oarecare mirare la supunerea lui Mihu. 
Supunerea aceasta poate era părută; dar moşneagul 
înţelegea că vine vremea să se dea în laturi, deoarece 
Şoimaru prinsese adâncă rădăcină pe groapa lonaşcului. 

Curând se auzi bătând la biserică clopotul de primejdie, 
rar, numai într-o dungă. Şi când, după o jumătate de ceas, 
cei doi prietini ieşiră în uliţă, văzu răzăşimea sosind de 


pretutindeni. Clopotul avea o chemare sinistră şi oamenii, 
răsărind cătră biserică, se priveau cu ochii mari şi 
întrebători: cunoşteau ei din vechi semnul acesta. 

Şoimaru, încins cu sabia, îşi înălţă capul dinaintea uşilor 
împărăteşti şi vorbi rar, arătând spre Bârnova, despre 
vestea sosită de la Iaşi. 

— E-n primejdie, strigă el apoi aţâţat, - Domnitorul nostru, 
care ne-a făcut dreptate şi ne-a întors moşia bătrânilor! 
Deci să ridicăm steagurile noastre de răzăşi credincioşi şi 
să batem peste măsele pe cei care calcă în picioare credinţa 
jurată!... 

Bârnova îl cunoştea de oştean bun şi viteaz pe Şoimaru, - 
dar acum îl auzea grăind c-un glas greu şi-l vedea privind 
cu ochi ca de oţel: avea ceva din îndârjirea lui Mihu 
bătrânul... 

— Trăieşte între răzăşi colţoşi şi aprigi ca mistreţii, şi-i din 
neamul lor... se gândi boierul zâmbind. 

Oamenii murmurau cuvinte de încuviinţare. Unul întrebă: 

— Când vom pleca? 

Şoimaru ridică mâna dreaptă în sus: 

— Fraţilor! strigă el. Dacă se surpă Ştefan-Vodă, care-a 
fost cu priinţă cătră norod şi dacă vine văduva lui Movilă, cu 
toţi boierii ei şi cu jupân Stroie al nostru, - apoi e vai şi 
amar. Au să ţipe şi pruncii din sânurile maicelor lor! De mai 
dinainte putem să ne săpăm mormintele!... 

— Mergem! mergem! urlară deodată răzăşii cu mânie, 
înălţând în sus cuşmele. Du-ne la Iaşi! 

— Atunci coborâţi suliţele din coardă, strigă Şoimaru şi 
încingeţi săbiile! Prindeţi caii şi puneţi la oblâncuri merinde 
pe o săptămână. Am să numesc eu olăcari care să vestească 
şi satele celelalte. Să se ştie: dacă se duce Ştefan-Vodă, e 
primejdie! Tot Orheiul şi Soroca trebuie să-şi puie capetele 
pentru el. Să se aprindă focurile şi să se deie şfară în ţinut... 

Răzăşii ieşiră fierbând. Toţi purtătorii de arme se repeziră 
să se gătească. Pe movilele cele mari din zări aprinseră 
focuri, cum căzu amurgul, şi Mihu cu alţi bătrâni porniră 


călări spre alte sate ca să le scoale şi să le facă vânt după 
Tudor, spre scaunul lui Tomşa. 
XXVI. 

Ce poate spune o fată neştiutoare. 

Bârnova căzuse de oboseală într-o odaie şi dormea. Tudor 
Şoimaru ieşi să-şi vadă calul şi porunci lui Lie să-i ascută 
paloşul şi jungherul şi să revizuiască toate curălăriile. Trecu 
apoi în livadă, ca să mai vadă pomii cei tineri în lumina 
asfinţitului, căci, cine ştie, îşi cunoaşte plecarea, dar pe 
ceasul sosirii numai Dumnezeu era stăpân. Putea chiar să 
nu se mai întoarcă. 

Fusese o zi caldă de început de aprilie şi paseri încă 
zburau şi ţârâiau sub cerul senin. La asfinţit, erau aburi şi 
pulberi de foc. 

Şoimaru stătu un timp privind la toate. Se gândea la cele 
ce-i spusese Bârnova, - şi parcă avea o teamă că ajutorul lui 
va veni prea târziu. Înţelesese că de stăruința în scaun a lui 
Tomşa şi de zdrobirea şi de alungarea desăvârşită a 
Movileştilor atârna liniştea lui viitoare şi aşezământul 
neamului şoimăresc, aşa cum voise pieritul de buzdugan, 
cel ce i se arăta din când în când, ca o fantasmă, în pâclă de 
sânge. 

Se auzeau în sat din vreme în vreme izbucniri de glasuri şi 
nechezări de cai. Pe movila Braniştei un foc se aprinsese şi 
lucea ca un luceafăr în liniştea amurgului. 

Oşteanul se îndreptă spre casă. Dar când să calce pragul, 
îi răsări înainte Aniţa fata lui Savin. 

— Bădiţă Tudore, te-am căutat, îi zise ea gâfâind uşor. Am 
intrat în odaia cea mare ş-am găsit pe boierul de la Iaşi 
dormind. Dincoace nu era nimeni... 

— Ce vroiai să-mi spui, Anita? întrebă Tudor, fără s-o 
privească. Eu eram în grădină. 

— Da, mi-am închipuit. Nu voiam să-ţi spun nimica. Dar ţi- 
am adus pitele de drum şi brânza. Noi am copt azi. Şia 
trecut pe la noi moş Mihu şi ne-a spus că ridici călărimea ca 
să baţi război la laşi cu boierii care au viclenit pe Vodă. 


Văzând pitele proaspete, mi-a poruncit să îngrijesc de 
merindea dumnitale. Eu ţi-am adus din bielşug: Lie are să 
găsească toate în trăistile pe care le-am aşezat sub masă... 

Vorbind, cu capul puţin înclinat pe un umăr, se uita c-un fel 
de teamă la Şoimaru. 

— Bine, zise oşteanul, înturnând ochii spre ea. Îţi 
mulţămesc, Anita. 

— Trebuie să te îngrijim, îl lămuri fata, căci eşti singur şi n- 
are cine... 

Voia să plece. Şoimaru-i zise: 

— Nu intri puţin în casă? 

— Credeam că-ţi fac supărare... răspunse cu blândeţă fata. 
Acu ai alte treburi. 

— Tot plec mâni în zori... vorbi Tudor. Şi trebuie să te 
îmbrăţişez şi să te sărut pentr-o facere de bine. 

El începu a râde. Fata îngălbeni; dar umbra înserării 
începea să se întărească şi Şoimaru nu putu băga de samă 
tulburarea ei. 

Intrară în odaie şi fata zise încet: 

— Atunci sărută-mă, bădiţă Tudore... 

Tudor o cuprinse de umeri şi-i sărută ochii cu gene moi. Ea 
oftă şi se aşeză pe-un scăunel cu trei picioare, lângă vatră. 
Tudor se aşeză mai în lumină, lângă fereastră. 

— Acolo am pus merindea... - zise fata, arătând cu degetul 
masa. Pe urmă îndată adăogi: Cât ai să stai la oaste, bădiţă? 

— Asta nu se poate şti... răspunse oşteanul. Poate mă- 
ntorc săptămâna viitoare, şi poate nu mă mai întorc... 

Ea suspina în colţul ei. Apoi întrebă iarăşi: 

— Îţi pare rău că pleci de la noi? 

— De ce să-mi pară rău? răspunse Şoimaru. Ne ducem la 
datorie. 

— Aşa este! Vodă Ştefan ne-a făcut dreptate: aşa zicea 
uncheşul Mihu. 

— Dar ţie-ţi pare rău că mă duc? o întrebă Tudor zâmbind. 

— Îmi pare rău... şopti copila, dar ce pot face? Trebuie să 
te duci... 


Şoimaru ştia de dragostea fetei de multă vreme, dar o 
copilă neştiutoare are totdeauna visuri care pier. Şi el pe 
Aniţa o socotea ca pe o păsărică, cu puţină minte, care se 
învăţa la zbor subt ochii lui. 

— Bădiţă Tudore, grăi deodată fata din umbra ei. E 
adevărat că pân' a nu te întoarce la noi, dumneata ţi-ai 
petrecut anii prin străinătăţi? 

— Aşa este. 

— Acolo sunt, cum s-aude, cetăţi păzite de soldaţi 
îmbrăcaţi în fier. 

— Şi asta e adevărat. 

— Ş-ai fost până la sfârşitul pământului? 

— Într-adevăr, la marea cea nemărginită, în ţara talienilor 
ş-a franţujilor, se sfârşeşte pământul. 

— Atunci ai fost departe... murmură fata... Eu auzeam aşa, 
când mă ridicam copilă, că este un neam al nostru prăpădit 
prin lume şi umblând pe la toate limbile pământului, ca 
Alexandru Machedon... 

Şoimaru începu a râde. 

— Nu râde, bădiţă, zise repede fata. Bunicile mele mi-au 
povestit multe şi ştiu şi eu ceva... Spuneau că şi la noi odată 
era ţara mai aşezată şi erau voievozi care au biruit pe turci 
şi tătari. Se zice că din neamul nostru a fost demult un 
oştean vestit, Mârza, înaintea căruia şi Vodă se închina... 
Spuneau bătrânii ce războaie a purtat, cum a stat închis la 
Cetatea Albă, ş-a tăiat pe ieniceri ş-a fugit... Toate le ştiu, ş- 
am să ţi le spun eu odată... Şi eu cugetam aşa la el şi-mi 
închipuiam că tot aşa vei fi fiind şi dumneata care umbli pe 
la toţi craii, şi ai văzut lumea largă, şi te-ai bătut într-o sută 
de războaie... Eu am auzit că într-o sută de războaie te-ai 
luptat. Aşa este? 

— Aşa este, încuviinţă Tudor zâmbind. 

— De-aceea ai fost atât de întunecat şi crunt... 

— Cum? Aşa ai crezut? A fost o părere. 

— Ba nu. Dumneata pe mine mă socoteşti o copilă 
neştiutoare, dar eu toate le bag în samă. Ştiu eu că nu din 


pricina războaielor erai întunecat. 

— Atuncea de ce? 

— Dumnitale, bădiţă, ţi-a fost dragă o fată frumoasă. Aşa 
am auzit!... 

Tudor ar fi vrut să râdă; dar era izbit de ciudatul glas al 
fetei: spusese uşor cuvântul, dar parcă sunaseră în el 
lacrimi. 

— Nu-i adevărat! zise el tare. Cine ţi-a spus? 

— Nu mi-a spus nimeni. Am înţeles eu... 

În odaie se făcuse întuneric, şi Tudor vedea lucind în 
umbră ochii Aniţei. Se sculă în picioare nedumerit şi păşi 
cătră ea. 

— Apoi eu mă duc! zise fata ridicându-se din colţul ei. 

Aşteptă o clipă. Şoimaru era mişcat. 

— Vină să te mai sărut o dată pe ochi pentru merindea ta, 
vorbi el. 

— Vin răspunse ea; ca să nu mă uiţi cât vei fi departe!... 

Se lipi de pieptul lui; dar îşi feri ochii; şi-l arse prin 
întuneric gura ei, pe care fata i-o dădu scurt şi din fugă. 
Oşteanul se trezi singur, râzând, căci Aniţa se strecurase pe 
uşă ca un şarpe. 

În odaia tăcută, umplută de întunericul serii, stătu multă 
vreme gânditor. După aceea începu a se plimba domol de la 
uşă cătră fereastra care da în livadă. Din când în când se 
oprea şi asculta un vânt uşor ce se strecura pe sub streşina 
casei şi susura la cercevele. 

— Într-un timp se trezi râzând, şi-ndată se opri ca spăriat, 
de sunetul unui glas străin. 

Lie intră c-un cărbune-n cleşte şi aprinse lumânările. leşi 
şi se-ntoarse iar, cu armele, pe care le rândui pe masă. 

— Uită-te sub masă... îi zise Tudor. Sunt două trăisti cu de- 
ale gurii. Să le legi la oblâncul tău... 

Lie trase trăistile şi se minună de greutatea lor. 

— Aici trebuie să fie lucruri bune... rânji ei. Cine le-a adus? 

— Dar tu n-ai văzut? 


— Nu. Eu trăgeam cuțitul şi sabia pe piatră... Mai nainte 
am isprăvit! 

— Le-a trimes uncheşul Mihu... răspunse cu linişte 
Şoimaru. 

După ce plecă Lie, nu simţi deloc nevoia să se culce şi ieşi 
în pridvor. 

Se auzea, departe, cătră Nistru, un bucium cu jalnice şi 
moi adieri, - şi focul de pe movila Braniştei clipea, creştea, 
părea că se apropie şi se depărtează. Uneori învăluirea 
vântului stingea sunetele de bucium, - şi Şoimaru le simţea 
numai în gând şi-n suflet, până ce iar năşteau în văzduhul 
depaărtării. 

Adormi târziu şi greu. 

— Şi abia se cufundase în somn şi simţi pe umăr braţul lui 
Lie. 

— Stăpâne, scoală, zise el; se adună la poartă călărimea! 

Răcorit de apa rece şi de vântul zorilor, se sărută cu 
bătrânul Mihu, apoi privi în juru-i, ca şi cum ar fi căutat pe 
cineva. 

— Ce te uiţi? Sunt gata toţi, îi răspunse uncheşul, dar 
ceilalţi te aşteaptă în hotarul Murgenilor. Când se face ziuă, 
îi poţi număra după izvod. Au să-ţi mai iasă-n cale şi de la 
Roşia, de la Nagâţeni şi Valea Lungă şi din alte părţi. Alţii au 
făgăduit să te calce pe urme... Eu socot c-ai să duci lui Vodă 
Ştefan un ajutor de două mii de oameni. 

— Vodă are să-i răsplătească pe toţi din haznaua lui! 
observă Bârnova. 

— Le-am spus, grăi Mihu. Aşa mai uşor am ridicat satele, — 
căci am trimes vestea din unu-n altul! 

Şoimaru strigă dintrodată: 

— 'Tăceţi! 

— Murmurul conteni. El îşi scoase cuşma din cap şi-şi făcu 
cruce; apoi dând pinteni calului, trecu înainte, - şi călăreţii 
se urniră într-un ropot greu, pe drumul Iaşilor. 

Când ajunseră în poiana cea mare din codri, de unde se 
vedea Răutul cu satele, - soarele lucea sculat de-o suliță. 


Bârnova îşi aminti de-o împrejurare din trecut când veneau 
ei, odată, cu Cantemir bei, şi-ncă şi cu alţii, spre Şoimăreşti. 
Era pentru boier poate o amintire plăcută; dar Tudor 
Şoimaru puse pinteni în coastele murgului şi trecu repede, 
cu ochii aţintiţi înainte, ca şi cum nici n-auzea glasul 
înţeleptului Simeon. 

XXVII. 

Neliniştile lui Vodă. 

Boierii răsculați se urniră de la Hârlău, unde înarmaseră 
oameni şi strânseseră călărime, - şi veniră mai aproape de 
Iaşi, la Cucuteni. Tăbărâră acolo, deasupra Bahluiului, şi 
trimeseră un răspuns lui Ştefan-Vodă, precum că să lase 
scaunul şi să iasă din ţară, deoarece boierii toţi nu-l mai 
voiesc domn. 

Serghie Murguleţ, mazil mândru şi din neam bun, se 
înfăţişă la marginea târgului cu această poruncă şi o strigă 
cătră străjerii din margine. Bătură spre dânsul câteva 
focuri de săneaţă, dar el răcni cuvântul boierilor a doua 
oară, şi chiar sudui pe Vodă, cu cuvinte grele. 

Luni, a cincea zi după plecarea tainică a lui Bârnova, - 
Ştefan Tomşa cobori în spătărie şi trimese să cheme pe 
Nicoriţă Armaşul. 

Căpitanul de darabani Petrea Armăşel, un om scund, 
grozav de lat în spate, intră la Domn şi-i dădu ştirea că 
armaşul Nicoriţă nu se află nicăieri. 

— Ce fel de vorbă-i asta? strigă Vodă. Cum de nu-i aici 
când am eu nevoie de el? N-aţi fost acasă la dânsul?... 

— Măria ta! se grăbi să răspundă Armăgşel; eu de la dânsul 
vin. Nu-i acasă. 

— Cum aşa? Atuncea unde-i? Poate iscodeşte înspre 
partea boierilor. Muierea lui nu ţi-a spus? 

— N-am găsit nici pe jupâneasă, măria ta. Casa era 
pustie!... 

Vodă se opri din umblet şi se întoarse cu ochii mânioşi spre 
căpitan. 


— Ce vrei să spui tu, Armăşel? îl întrebă el cu glas 
răspicat. 

— Să nu te superi, măria ta, grăi cutezător căpitanul de 
darabani. Bănuiala mea nu-i de azi şi văd că s-a împlinit. Îmi 
pare rău că s-a împlinit prea peste măsură; căci armaşul s-a 
hainit, - ş-a tras cu el pe cei mai mulţi din curteni... 

Tomşa rămase într-o tăcere amenințătoare şi grozavă. 
Ochiul lui fugar fulgera. Pufni pe nas de câteva ori, parcă se 
înăbuşea; pe urmă iar începu să se plimbe prin odaie. 

— Şi armaşul! glăsui el înăbuşit; cu toate că s-a târât ieri 
în genunchi ş-a sărutat de nouă ori sfânta evanghelie! 

— Dar voi? Ce fac darabanii mei şi siimenii? strigă Vodă. 

— Noi suntem în leafa măriei tale şi suntem oşteni buni... 
răspunse liniştit Armăşel. 

Domnul îl privi ţintă multă vreme. 

— Armăşel! Să se ştie că am să dau o pildă grozavă. Amar 
de dânsul! 

Îi fremătau buzele subţiri de tulburare, şi scrâşni din dinţi. 

După ce se mai linişti, întrebă ce-au făcut crainicii cu 
chemările norodului în leafă. 

— Vin din târgoveţi, măria ta, răspunse Armăşel. Şi mai 
fug şi vin într-acoace şi din haidăii pe care i-au strâns 
boierii la Cucuteni... Dar puţini! 

— Aha! vin şi dintr-ai lor! Să bată dobele şi să strige cu 
glasuri mari! 

— Măria ta, bat dobele şi strigă oamenii noştri; dar tot 
suntem puţini. Ei au strâns lume puzderie. 

— Ce spui, căpitane! Nu cumva ţi-i frică? strigă mânios 
Tomşa. Nu te tragi şi tu-nspre ei? Sunt mulţi? Vom vedea, 
când îmi vor sosi steagurile de răzăşi, cu căpitanul Şoimaru. 

— Vine călărime, cu Şoimaru? întrebă uimit Armăşel. 
Atuncea eu socot, măria ta, c-ai să-i răzbeşti lesne, căci 
Şoimaru e oştean mare. Chiar Cantemir, care-i războinic 
vestit, a stat cu mirare înaintea lui şi, după cât am auzit s-au 
înfrățit... 


— Bine, Armăşel, du-te şi vezi străjile şi ia sama la toate... 
grăi îmblânzit Tomşa. Eu numai în oştenii mei cei adevăraţi 
am credinţă... 

Armăşel se retrase, şi Tomşa, îndată, neîncrezător, îşi puse 
în spate o burcă proastă, pe care o avea pregătită de când 
începuse buntul, - ceru calul şi încălecă. Se duse să vadă 
străjile de la Sărărie, şi oastea lui, bulucită la fântâna 
Păcurarului. 'loate erau liniştite, şi dinspre Cucuteni nu se 
zărea pulbere răscolită, nu venea nici o veste. 

Dar Domnul era neliniştit. Prea mulţi, şi încă dintre cei în 
care avea mai statornică credinţă, îl părăsiseră. Se 
frământa fără somn, şi se strecura din palat şi-n puterea 
nopții, înarmat c-o sabie uşoară şi tăioasă ca briciul, şi cu 
două pistoale - arme pe care încă nimene nu le avea şi luii 
le adusese în taină, pe preţ de aur, un negustor genovez. 
Umbla prin preajma adunărilor de la crâşme, care toate 
stăteau deschise din porunca lui, şi cerca să audă glasul 
prostimii. Într-un loc auzi o închinare la un pahar, care-l 
răsplăti de tot năduhul din ziua aceea. 

— Măi! striga un haidău răguşit, eu zic aşa, că Vodă dacă-i 
Vodă, trebuie să taie boieri. Ce să-şi bată el capul cu noi! El 
trebuie să petreacă cu obraze alese... Eu zic să-i deie 
Dumnezeu sănătate! 

— Da' aţi auzit de armaşul Nicoriţă? întrebă alt glas. S-a 
dus şi el după ceilalţi: corb după corb. 

— Doamne, măi! strigă iar cel răguşit, ce i-aş face eu să fiu 
ca Vodă! Eu nu l-aş tăia, nu! Eu l-aş calici, ca să trăiască o 
viaţă şi să se canonească. 

— Acesta-i bun cuvânt... şopti în barbă Tomşa, şi trecu mai 
departe. 

Socotea că nimene nu-l cunoaşte în straiul lui mohorât. 
Dar după douăzeci de paşi, se alătură de dânsul căpitanul 
Armăşel, şi-şi puse în pas calul. 

— Măria ta, zise el încet, - chiar acum am prins un om 
dintre ai lor. Mâni vor să lovească Iaşii. Ce facem? 


— Trebuie să le zdrobim capetele ca la năpârci! strigă 
Tomşa nestăpânit. 

Alt călăreț venea în goană din urmă. Când fu aproape se 
opri, înclină capul şi cercă să străbată întunericul cu 
privirea. Tomşa îl cunoscu îndată şi opri calul. 

— Bârnova! strigă el. Te trimete un sfânt în cărarea mea. 
Ce veste? 

— Bună, măria ta! şopti boierul, aplecându-se pe oblâncul 
şelei. Şoimaru-i poposit sub dealul de la Răpedea c-o mie 
şapte sute de oameni!... 

— Buni? 

— Săbii tari, măria ta. Sunt oameni aleşi! 

— Atuncea, căpitane Armăşel, s-au gândit tocmai la vreme 
boierii să bată lagşii. Ei nu ştiu că noi mai avem o codiţă, sub 
Răpedea. Nicoriţă credinciosul n-a avut de unde să ştie şi să 
le dea ş-această veste! 

— Doamne-Dumnezeule, de-aş ajunge zorile mai curând, 
să mă bucur de ajutorul tău!... Ah! scrâşni eliară, vreau să-i 
văd zvârcolindu-se la picioarele mele! 

Ca într-o înfrigurare de bucurie, căci îşi simţise scaunul 
clătinându-se, Tomşa îşi întoarse calul, şi trecând pe la 
Curte chemă slujitori, îi luă cu el, şi porni spre călărimea 
tăbărâtă la Răpedea. Apoi, când se îngânau zorii cu 
noaptea, sosi, cu Simeon Bârnova, la poarta dinspre asfinţit 
a târgului, unde toată lumea era trează şi siimenii şi 
darabanii îşi găteau puştile şi săneţele sub privegherea lui 
Armăşel. 

XXVIII. 

Arată un crâncen judeţ. 

Boierii cei mari hotărâseră, îndemnați de armaşul 
Nicoriţă, să nu mai zăbovească de-a surda la Cucuteni. 
Strigările în leafă ale Domniei rupeau necontenit din 
țărănimea adunată de ei. Oamenii cei proşti juraseră pe 
sfânta cruce, în genunchi, şi-i legaseră preoţi cu grozav 
blastăm; dar, după obiceiul timpului, mojicii erau porniţi 


spre necredinţă şi uşor îşi călcau legământul. De altminteri 
şi boierii şi-l căâlcau tot aşa de lesne. 

Deci, sunând din buciume, boierii îşi urniră gloatele de la 
Cucuteni, marţi în ziua sfântului Simeon. Mazilii şi 
neamurile tinere boiereşti, sub căpitenia lui Bărboi cel 
tânăr, feciorul vornicului, zvâcniră înainte, sunând din suliţi 
şi săbii, într-o pulbere grozavă. După ei, în capul mulţimii 
pedestre, care înălța în lumină săneţe şi coase, urmau 
boierii cei în vârstă cu Botoşan, fratele Doamnei Elisabeta, 
cu Bărboi cel bătrân, şi cu neamurile Bouleştilor, a 
Sturzeştilor ş-a lui Beldiman. Erau călări pe cai vechi şi 
potoliţi, care umblau după pasul mulţimii. 

Bătrânii erau tăcuţi şi îngrijoraţi, dar ţăranii cei mulţi şi 
curtenii ridicau un murmur greu: unii râdeau, alţii aveau 
glasuri de harţă, căci toată noaptea, cât se pregătiseră, 
boierii îi cinstiseră şi le făcuseră coraj cu antalele de 
băutură, trase de câte şase boi după oaste, de la Cotnari. Şi 
mai ales se lăudau că vor tăia cumplit şi vor împunge ca pe 
boi pe târgoveţii lui Tomşa şi pe siimenii lui cei venetici. 

— Au oamenii chef de harţ... zise armaşul Nicoriţă, cătră 
Bărboi bătrânul. 

— Mie mi-i în grijă, răspunse vornicul; căci Tomşa-i viclean. 
Noi nu-i voim pieirea, - dar de ce nu înţelege să se ducă? 
Nu-l mai putem suferi! Şi-mpotriva boierilor nu se poate 
pune: căci ţara fără boieri e ca trunchiul descăpăţânat... 

— Are să se ducă, că n-are-ncotro! strigă râzând Nicoriţă, 
aşa ca să-l audă şi soţii din jur. 

Bărboi bătrânul privi însufleţit spre călăreţii care mergeau 
cu fală înainte, cu Niculăieş al lui: numai într-aceia îi era 
nădejdea, căci erau viteji şi iuți la harţ, precum e firea 
moldovenilor. Îşi mângâie barba căruntă şi privi zâmbind în 
jur. 

— Acolo-i puterea! strigă el ridicând braţul şi arătând 
înainte-i. 

Pe la al treilea ceas al dimineţii, zăriră târgul Iaşilor şi 
furnicarea oştenilor lui Tomşa. Veneau bulziş de cătră vii. 


Sunau darabane şi trâmbiţi, - şi izbucniră cu sunet greu 
trei puşti de aramă. 

Călăreţii din frunte se îndemnară la harţ, înălţară săbiile şi 
suliţile şi se repeziră cu răcnete. Dar la marginea viilor îşi 
potoliră fuga, căci printre butucii proaspăt încordaţi era 
greu să răzbată în goană cu caii. lar oştenii în leafă, cu 
meşteşug îndrumați pe acolo de Domn, începură a bate din 
sâneţe. 

Târgoveţii şi celelalte gloate veneau grămadă pe drum 
drept, pe sub deal. Călăreţii boierilor, lăsară în vii pe 
siimeni şi darabani, şi cercară să izbească în prostime. Dar 
acolo era mulţime multă, şi avea poruncă să ţie piept fără să 
se desfacă, puşcând şi împungând înainte cu suliţile şi 
coasele. 

Se iscase un zvon mare pe câmpul Bahluiului, - şi gloata 
boierilor, îndârjită, venea cutezătoare, cu răcnete de 
îndemn: 

— Hai, măi, să-i tăiem! hai să-i răzbim! 

Trecuse un ceas şi încă nu s-alegea nimica, pentru că 
săneţele ţineau viile şi gloata lui Tomşa astupa valea. 
Călărimea boierilor mai dădu o izbire, cercând să tragă în 
risipă gloatele dinspre târg. 

În harţul acesta cu oşti puţine, în care Tomşa stătea 
neclintit cu şiretlic, iar boierii căutau ca apa, trăgându-se şi 
iar venind, să rupă iezătura unde se va întâmpla mai slabă, 
- intră deodată, pe neaşteptate şi ca trăsnetul, călărimea 
răzăşească a lui Şoimaru. 

Cele trei bătăi ale puştilor de aramă fuseseră o vestire pe 
care o poruncise Tomşa. Şi Tudor Şoimaru, îmbulzit cu 
steagurile lui în râpile dinspre Şorogari, se mişcase, îşi 
căutase pe furiş loc de ieşire, ş-acuma cădea cu săbiile în 
spatele gloatei boierilor. 

Lovirea a fost scurtă şi spaima mare, căci - după obiceiul 
codrenilor care aveau dese învăluiri cu tătarii, - Şoimaru 
poruncise să urle tot omul ca fiara pustiei, şi să izbească cu 
săbiile şi suliţele înălțate în vânt. Aşa încât de urlete, 


şuierături, zăngăniri şi ropot, - înfiorându-se şi 
înspăimântându-se, glotaşii luară pe boieri în piepturi, se 
năpustiră între călărimea lor, apoi zvârliră armele ş-o 
porniră la fugă spre mlaştina Bahluiului. 

Îndată se mişcară şi darabanii şi siimenii din vii; şi 
prinseră a striga, a hăuli ş-a goni spre boieri şi gloatele 
târgului. 

Tomşa apăru la vedere, cu penele de cocor la gugiuman. 
Privea cum sunt bătuţi dindărăt proştii ţărani şi împinşi în 
mlaştina văii, - şi cum cad în genunchi şi se întorc spre el 
cerând cu glasuri mari iertare. Apoi văzu pe orheieni 
alungând, supunând cu sabia şi prinzând cu arcanele pe 
boieri. Cătră soarele-n amiază, trimese un slujitor, să vie 
Iancu Ţiganul la datorie. - apoi, după ce pipăi pentru a suta 
oară buzduganul în ziua aceea, îl desprinse de la şa şi 
începu a-l frământa în mâna dreaptă. 

Bătaia se linişti. Prostimea, câtă nu putuse scăpa, sta cu 
fruntea-n pulbere, nădăjduind la mila Domnului. Dintre 
boieri, mulţi scăpaseră, croindu-şi drum cu săbiile şi 
năpustind îndărăt. Scăpaseră, bătând din vreme laturile 
chiar şi din cei mai bătrâni, pe care mai ales Tomşa ar fi 
vrut să-i vadă îngenunchiaţi la judeţul lui. 

Gâfâind şi plini de pulberi, călăreţii lui Şoimaru şi oştenii 
ceilalţi ai Domniei făcură roată, - cu capetele descoperite, şi 
Tomşa-Vodă îşi începu judecata. 

Mai întâi sărută pe obraji, cum niciodată nu făcuse în viaţa 
lui, pe Tudor Şoimaru şi pe Bârnova şi strigă în auzul 
tuturora: 

— Aceşti doi boieri şi căpitani mi-au fost mie cu adevărată 
credinţă! 

După aceea zise, întorcându-se cătră oaste: 

— Vouă, bunilor mei oşteni, care aţi stat cu piepturile şi cu 
credinţa voastră pentru mine, am să vă plătesc cu dreptate. 
Şi am să rânduiesc şi fiecăruia parte din toate averile 
boierilor vicleni şi fugari! 


Oştenii ridicară glasuri de mulţămire şi strigară într-un 
cuvânt: 

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta! 

— Iar acuma, - strigă Tomşa făcând semn cu mâna; să-mi 
aducă pe viclenii prinşi! 

Siimenii împinseră înainte cu suliţile pe boieri. Era între ei 
şi mazilul cel mândru, Serghie Murguleţ, şi Bărboi cel 
tânăr, şi vornicul cel bătrân Bărboi, şi adânc umilit cu nasul 
îndreptat spre pământ, armaşul Nicoriţă. Erau toţi bătuţi, 
rupţi şi stropiţi de sânge. 

— Vai vouă, mişeilor! strigă Vodă pufnind şi fulgerându-i cu 
ochiul lui cel râu. Mi-aţi voit pieirea, şi acum aţi venit voi 
înainte-mi, la un înfricoşat judeţ! 

— Tu, bătrâne vornice Bărboi! Ştii că vei pieri pentru 
nelegiuirile tale? 

— Doamne! zise bătrânul ridicând fruntea şi ochii învineţiţi 
şi bătuţi de pumnii oştenilor de rând; eu nu mi-am încărcat 
sufletul cu nici o nelegiuire în viaţa mea. Sunt bătrân. Pe 
nimeni n-am prădat; pe nimeni n-am tăiat. 

— Aşa? Dar n-ai călcat jurământ şi nu mi-ai pus la cale 
căderea?... 

— Doamne! ai spârcuit ca lupul boierimea, şi asta nu se 
cuvine, căci noi am întemeiat această ţară! 

— Prost cuvânt, strigă Tomşa râzând. Află, vornice Bărboi, 
că pentru fapta domniei tale te voi înţepa din nădragi până- 
n moalele capului, şi-ţi voi rândui loc sus, ca să fii pradă 
corbilor!... 

Bătrânul boier tăcu şi-şi plecă îngrozit fruntea în piept. 

— Pe Bărboi cel tânăr, strigă iar Tomşa, am să pun să-l 
spânzure în poarta casei tătâne-său, ca să fie de pildă în 
târgul Iaşului! 

— Părintele meu, iartă-mă pentru toate câte ţi-am greşit! 
strigă tânărul boier. Şi bătrânul îşi duse mâna la frunte şi 
suspină greu. 

Tomşa îşi răsuci buzduganul în mână şi iarăşi vorbi: 


— Iar tu, Serghie, cap fără minte din neamul nebunilor 
Murguleţi, care ai venit la poarta târgului şi ţi-ai 
destrăbălat gura, suduind pe Domnultău... 

— Eu, Tomşa, nu mă tem de tine, nici de buzduganul tău! 
strigă cu fudulie mazilul. 

Furios, Tomşa îşi repezi capul înainte şi gemu încruntat: 

— Aduceţi-l la mine! 

Mazilul stătu pe loc, dârz; dar un daraban îi puse între 
umeri îndărăt şpanga, şi-l împinse doi paşi. Domnul dădu 
pinteni şi-l izbi cu calul. Apoi feri în laturi, şi scrâşnind, cu 
toată mânia pe care-o frământa între dinţi, şi şi-o înăbuşea, 
şi o rânjea de un sfert de ceas, icni şi ridică buzduganul, şi 
bătu cu el peste fălci pe Murguleţ. 

Doi oşteni se repeziră când văzură pe bătut şovăind, îl 
ţinură de subsuori, până ce Vodă îl zdrobi şi-i făcu măselele 
grăunţe; - după ce-l lăsară la pământ, începură să-şi 
şteargă de sânge obrazele împroşcate. 

— În curteni să intraţi cu săbiile! strigă Tomşa gâfâind, şi 
să-i tăiaţi până la unul. Să-i înşiraţi la pământ, ca să-i văd 
eu... 

Apoi deodată, - de şi de mult îl pândea c-un ochi, - păru a 
vedea, dosit între alţii, pe armaşul Nicoriţă. Începu a râde 
cu veselie. 

— Dar pe tine, Nicoriţă dragul meu, slugă credincioasă, cu 
ce te pot plăti? 

Armaşul se prăbuşi la pământ şi bătu mătanie înfingându- 
şi nasul ascuţit în pulbere. 

— Doamne, fie-ţi milă de mine şi nu mă tăia! 

— Nu, Nicoriţă, n-am să te tai, răspunse Tomşa, rânjind. 
Dar nu ştiu dacă cunoşti cuvântul pe care l-am auzit eu 
astă-noapte, de la un mojic, care grăia cu laude despre 
tine... 

Armaşul gemea la pământ, fără să se clintească. 

— Mai întâi, urmă Tomşa, acel om m-a învăţat să dau 
armăşia celui căruia i se cuvine: lui Armăşel! care se cuvine 
să fie drept armaş pentru credinţa lui. 


— Să trăieşti, măria ta! strigă căpitanul Petrea, cercând 
să-şi înalțe pieptul lat de la locul lui, din fruntea 
darabanilor. 

— Da! Şi pe urmă m-a învăţat, râse Domnul, m-a învăţat să 
te las cu viaţa pentru toate zilele câte-ţi vor mai rămâne... 

Nicoriţă îşi ridică neîncrezător capul şi privi spăriat la 
Tomşa, ca să afle ce caznă îi va porunci. 

— Scoateţi-i ochii de vulpe şi daţi-i la câni! strigă scurt şi c- 
o mânie grozavă Domnul. 

lancul Ţiganul trase cuțitul de la brâu, îl netezi pe palmă, 
veni la armaşul țintuit de mânile oştenilor, îl apucă de chică 
şi-i ridică fruntea şi punând cuțitul, scoase şi azvârli globii 
sângeraţi în ţărână. Pe urmă îşi făcu datoria, mergând cu 
ţeapă pârlită şi ascuţită bine la vârf ca să împungă în ea ca 
într-o frigare pe Bărboi cel bătrân, şi împlini şi toate 
celelalte porunci ale judecății lui Ştefan, a cărui mânie 
părea în creştere, ca a taurului, la vederea sângelui roş. 

— Şoimaru şi cu răzăşii lui răsuflau, descălecaţi lângă cai, 
şi priveau cu nepăsare la această crâncenă judecată. 

XXIX. 

Sfaturi la doamna lrimiei-Vodă. 

Tăierea lui Botoşan, cumnatul răposatului Irimia-Voievod, 
şi surparea atâtor case boiereşti, a făcut vâlvă şi sunet 
mare, şi-n ţară, dar mai ales peste hotar, la leşi, unde 
Doamna Elisabeta de trei ani aştepta cu feciorul şi fetele ei. 

— Cu stropituri de lacrimi a scris ea răvaşe cătră prietini şi 
cătră rude şi a rugat pe soţii fetelor sale Regina şi Ana, 
voievozi străluciți şi cu trecere, Mihai Visniovecki şi 
Maximilian Pjerebski, să arate craiului Sigismund marea ei 
durere: un cocon ucis, alţii pribegi şi domnia ţării sale în 
mâna unui tiran aşezat de păgâni. „Moldova întreagă 
plânge şi geme... spunea ea. Chiamă pe domnul ei adevărat, 
căci nu mai poate răbda atâtea prădăciuni, atâta 
nedreptate ş-atâta sânge. Fug boierii peste hotar şi se 
pustieşte ţara. Ş-ar trebui generoşii nobili să n-o lase pe ea, 


văduvă de voievod, şi să aibă milă şi de biata Moldovă, care- 
i chiamă cu jalnic glas”. 

La una din adunările care aveau loc în palatul ei din Liov, - 
după povestirile înfricoşătoare ale boierilor fugari, ridică 
glas jupân Stroie Orheianu şi prinse a arăta cu mare 
fierbinţeală că nu mai este vreme de întârziere ş-a sosit 
ceasul din urmă. 

— lată, zicea el, cinstiţii boieri care sunt de faţă, Vascan 
Furtună şi Nasta, şi Alexa Hulpe, care chiar acuma au căzut 
la picioarele Doamnei, arată că ţara nu mai poate răbda... 
Tomşa îşi face de cap: taie şi spânzură; globeşte averile 
noastre muncite şi-şi face râs de ţara noastră cea 
blagoslovită... 

Doamna Elisabeta privea în juru-i cu ochii ei mândri. 
Primise o scrisoare bună de la nobilul Vladimir; cuscrul ei, 
prin care-i arăta că mila Craiului a fost nespusă auzind de 
lacrimile ei, dar că pacea Republicei nu poate fi tulburată: 
Turcul e prea îndrăzneţ şi tare. Totuşi, zicea în taină 
Coribut, - Regele va închide ochii şi se va face că n-aude, 
dacă ginerii Doamnei şi prietinii ei ar găsi de cuviinţă s-o 
ajute cu armele. „Numai să dea Dumnezeu să fie norocul 
mai prielnic decât în trecut!” sfârşea scrisoarea. 

— Cinstiţilor boieri! grăi ea cu glasu-i metalic. Nici noi nu 
mai putem îndura câte auzim. Ni se rupe inima de milă 
pentru Ţară, şi ne-am hotărât! Iată, chiar azi aştept pe 
ginerele meu Mihail şi pe viteazul magnat Samoil Corecki 
care, de se va milostivi Dumnezeu, se va însoţi în curând cu 
copila noastră Ecaterina. Trebuie să ne înţelegem şi să 
ridicăm în scurt oaste... 

Doamna mai vorbi multe şi întrebă de multe pe boierii 
pribegi. lar pan Stroie Orheianu umbla de la unul la altul, 
îşi scotea pântecele în afară şi purta cu mândrie la braţ pe 
ginerele dumnealui, şleahtic bogat, dar cam stătut, chel şi 
cu barba căruntă: Anton Ludno. Nu mai era tânăr pan 
Anton, dar moşiile lui se întindeau cât ţinuturi întregi; şi, - 
Minski, tinerelul bălan, zburând, - vrednicul boier găsise un 


mire care putea să îmbrace numai în aur şi pietre scumpe 
pe mândra lui copilă! 

— Acesta-i om mai cu scaun la cap, şoptea el totdeauna 
cătră boieri. Eu mă aflu mândru că am ginere un magnat, 
bogat cât nici el singur nu-şi ştie măsura averii. Pe lângă că- 
i înţelept şi mie cu priinţă, apoi la Magda mea ţine ca la 
ochii din cap. l-a cumpărat caretă, cu cai albi ca omătul şi c- 
un harap negru care sare de pe capră şi-i deschide 
portiţa... E om straşnic, boieri dumneavoastră! 

Într-adevăr, Ludno era un om cunoscut prin 
deşteptăciunea lui. Era grozav de bogat; umblase mult prin 
lume şi fusese la Paris. În tinereţă îşi făcuse faimă prin 
petrecerile şi destrăbălările lui. lar acuma, dintrodată, după 
ce toată lumea îl ştia cuminţit, căzuse la năprasnică 
dragoste pentru Magda Orheianului, o ceruse de la tatăl ei 
şi se însurase cu dânsa cu trei luni de zile în urmă. 

— Prea luminată Doamnă! grăi deodată Orheianu oprindu- 
se înaintea scaunului Elisabetei. Porunceşte, şi noi ne vom 
da cel din urmă ban de nafură ca să plătim oşteni buni! 

— Cunosc credinţa domniei tale, jupân Stroie, răspunse 
Moviloaia. Ne-om aduce aminte, când va aşeza Dumnezeu 
pe Alexăndrel la locul lui, - de toţi cei care s-au jertfit! 

— Şi mai ales, adăogi Stroie, nu trebuie să întârziem! Ţara 
nu-l mai poate răbda pe Tomşa! 

Elisabeta aruncă o privire pătrunzătoare asupra 
Orheianului, apoi se întoarse grăind şi zâmbind cătră 
ceilalţi boieri. 

Anton Ludno trase de mânică pe socrul său şi-i zise 
împingându-l încet în laturi: 

— Pan Stroie, dacă ţara nu-l mai poate râbda pe Tomşa al 
dumneavoastră, de ce nu-l alungă? Ce nevoie este să-ţi 
cheltuieşti domnia ta şi banul de nafurăâ? 

Ludno zâmbea şiret: banii de nafură ai lui Orheianu ştia el 
cine-i va plăti. 

— Apoi, vezi dumneata, ginere, răspunse boierul, - ţara-l 
urăşte, dar nu-l poate alunga. 


— Înţeleg... răspunse Ludno. 

— Fireşte, zise repede Stroie, ce pot cei slabi? Trebuie să 
ridicăm ajutor noi. Altfel cum îmi voi putea dobândi îndărăt 
moşiile mele pe care Tomşa mi le-a răpit şi le-a dat la nişte 
răzăşi calici! 

— Da, da... oftă Anton Ludno. Fiecare cu durerea lui. Pe 
Doamnă aşa de cumplit o ustură durerea ţării, încât abia 
aşteaptă să puie în scaun pe cocon şi să înceapă a porunci 
ea. Doamna Elisabeta e vrednică muiere! Dar aveţi 
dreptate. Şi dacă-i vorba s-avem dobândă, lesne îţi voi 
putea da banii de nafură, pan Stroie. 

— Ehe! ce ginere am eu! vorbi încet Orheianu, lăsând pe 
Ludno şi trecând între boierii moldoveni. Pot spune că din 
cuvântul meu nu iese. Şi eu îl voi face să adune el singur, pe 
socoteala lui, cu toate straiele şi armele, cinci sute de 
oameni, când va fi să năvălim în ţară! 

Intrau fetele Doamnei, Caterina şi Ana, întovărăşite de 
Magda; şi Ludno se grăbi să le iasă întru întâmpinare. 
Îndată după ele sosiră nobilii Mihail Visniovecki şi Samoil 
Corecki, - şi marele boier moldovan Nistor Ureche. 

— Cu toţii împresurară pe Elisabeta, cu vorbe de 
ţeremonie, întrebând-o de sănătate şi de veştile de la 
Moldova. 

Doamna suspina cu amar. 

— Pătrunsă sunt de mâhnire, ca de moarte, răspunse ea. 
Boierii pribegiţi, care au sosit acum, din nou mi-au povestit 
cum s-a întâmplat pieirea dragului meu frate!... 

Caterina şi Ana se aşezară de-a dreapta şi de-a stânga ei; 
iar Mihail Visniovecki cuvântă astfel: 

— Eu, Doamnă, cunosc de mult durerea care te asupreşte; 
şi înţeleg că a venit ceasul să liniştim lucrurile deplin, şi să 
aşezăm pe cumnatul Alexandru în scaunul tatălui său. De la 
cine vei putea dobândi o mână de ajutor, dacă nu de la noi? 

— Fără îndoială! strigă Corecki, aţintind pe frumoasa 
Ecaterina. Ce ne pasă nouă, domni peste pământurile şi 
servii noştri, de ce crede Regele şi de ce poate spune el! 


Mai întâi el nu-i din neamul nostru, şi l-am ales ca să ne 
păstreze privilegiile... C-un rege care se teme aşa de grozav 
de Turc, ce putem face? La curte la Varşovia, ei ştiu numai 
să petreacă. Au ajuns şi preoţii să iasă îmbrăcaţi la 
mascarade, şi să danţeze, pentru că maiestatea sa Regina a 
avut bunăvoința să dăruiască Poloniei un prunc... 

Ludno, care era într-un colţ, începu a râde; şi nimeni nu 
înţelese dacă vorbeşte într-adins: 

— Îmi place mult, nobile pan, neatârnarea domniei tale! 
Craiul niciodată nu trebuie să treacă peste noi; altfel 
zadarnic s-au luptat, cu atâtea rânduri de regi, glorioşii 
noştri strămoşi!... 

Boierii moldoveni nu se mirau prea mult de îndrăzneţele 
cuvinte ale lui Corecki, deoarece şi ei aveau obicei să sfâşie 
din cuvinte pe Domni, ba chiar să-i şi suduie. 

— Luminăţia sa Craiul, grăi Elisabeta, are pricini pentru 
care doreşte pacea. Nu se cade să cercetez eu planurile 
sale. Totuşi ştiu că are cătră mine o nesecată bunătate şi se 
va bucura când vom putea dobândi ce-am pierdut! 

Văduva zâmbi cu dulceaţă şi cu şiretenie spre pan Samoil, 
apoi îl rugă să arate ce planuri are. 

— Şi tânărul nobil arătă îndată că s-a înţeles cu Visniovecki 
să ridice oşteni din servii lor şi să ia în leafă căzăcime. 

— Nistor Ureche, sfetnic foarte înţelept al răposatului 
Irimia, foarte priceput în treburile ţării şi în schimbările pe 
care le orânduia Cel-de-sus în ţara Moldovei, intră şi el în 
sfat cu adânci cuvinte şi arătă scrisori de la mazili care 
stăteau la moşiile lor în ţară şi chiar de la boierii care se 
mai puteau aciua pe lângă Tomşa, de şi tremurau în fiece 
ceas de groaza lui; şi lămuri că şi aceste înţelegeri cu cei 
dinlăuntru trag mult în cumpăna dreptăţii. 

— Ei toţi vor fi coada toporului cu care vom tăia copacul de 
la rădăcină! sfârşi el cu tâlc. 

Ureche era bărbat încercat şi cărturar, şi Doamna nu 
făcea un pas fără sfatul lui, de şi era mândră şi ahtiată 
cumplit de domnie, nu atât pentru coconul ei, cât pentru ea. 


Şoptea Orheianu, care nu tăcea cum nu tace izvorul, că 
Doamna chiar ar fi căzut la slăbiciune pentru Nistor; dar tot 
el adăogea că acest zvon nu poate fi adevărat; că văduva se 
va fi arătând cu zâmbet şi bunătate numai fiindcă un om ca 
vornicul preţuia singur cât o oaste, - pentru sfaturile care le 
da şi legăturile pe care le avea cu boierii ţării. 

Lovirea lui Tomşa şi intrarea cu alte oşti în săraca ţară 
moldovenească se punea la cale într-o încăpere bogată, 
înflorită cu podoabe apusene. Şi boierii care încă nu 
văzuseră strălucita Lehie priveau cu uimire spre florile de 
aur şi pietre rare care împodobeau şi pe femei şi pe nobili. 
Vorbele alese şi înflorite pe care magnații aceia subţiri le 
rosteau cu uşurinţă, parcă erau tot ceva de preţ, ca şi tot 
ce-i înconjura. Ei veneau dintr-o sălbătăcie, şi Iaşii lor era 
un nevrednic târg de magherniţe şi căsuțe. Cum era cu 
putinţă ca o Doamnă care trăia într-aşa averi, cu asemenea 
prietini şi rude, şi cu o oştire ca cea a leşilor, să nu biruiască 
pe sângerosul Tomşa? - şopteau încet între ei, 
împărtăşindu-şi mirările şi ascultând când pe Corecki, când 
pe Ureche vornicul; iar fata boierului Orheianu se apropie 
uşor de dânşii şi se aşeză pe-un scaun. Era îmbrăcată c-o 
rochie grea de catifea vişinie, şi la gât avea un râuşor de 
mărgărintare... Boierii se traseră puţin, ca şi cum ar fi vrut 
să-i facă loc, şi se uitară unii la alţii ciudat: căci în ţară 
muierile n-aveau scaun în sfaturile bărbaţilor. Dar ea 
venise, mlădie şi frumoasă, pentru-o pricină, şi se întoarse 
spre ei c-un glas dulce: 

— Boieri dumneavoastră, nu vă supăraţi daca vă-n-treb 
când aţi venit din ţară... 

Boierii zâmbiră. Era aşa de albă şi cu strai ales, şi ei o 
crezuseră leaşcă. 

— M-aţi crezut străină? vorbi ea şi începu a râde cu 
gingăşie. Eu sunt fiica Orheianului şi sunt măritata după 
Anton Ludno, magnat al Lehiei. Îmi spuneţi când aţi venit? 

— Am căzut în Liov asară, domniţă! se grăbi să răspundă 
boierul Vascan Furtună. 


— Şi aţi fost faţă când s-au sculat boierii de s-au lovit cu 
Tomşa, pe cât am auzit? 

— Da, ş-am scăpat de la grea primejdie, mulţămim lui 
Dumnezeu! 

— A avut Tomşa într-adevăr atâta oaste? Eu am înţeles că 
i-au fost de mare ajutorinţă răzăşii de la Orhei... 

— E prea adevărat. I-au sărit în ajutor orheienii c-un 
căpitan al lor Tudor Şoimaru... 

— Da-da, îngână Magda; am mai auzit de el. 

— Trebuie să fi auzit, o încredinţă Vascan. Fără el, noi 
răpuneam pe Tomşa! 

Magda mai făcu şi alte uşoare întrebări, apoi iar se 
întoarse la orheieni. Dar boierii nu ştiau să-i spuie mai 
multe, şi nici n-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoşatul 
Şoimar. 

— Ea tăcu şi rămase gândindu-se pe scaunul ei, până ce 
pan Anton Ludno, văzându-i ochii umbriţi de tristeţă, se 
grăbi să se apropie şi să se închine înaintea ei. 

— Spune-mi, sufletul meu, la ce te gândeşti? o întrebă el c- 
un glas plin de dulceaţă. 

Ea îl privi ca într-o mare depărtare, îl cunoscu după 
pleşuvie şi după ochii obosiţi, şi-şi feri în laturi capul; dar 
când îi vorbi a doua oară, îşi veni în fire şi-i cuprinse braţul 
înălțându-se în picioare. Apoi se aplecă asupra lui şi-l 
întrebă: 

— Te rog să-mi răspunzi, soţul meu, dacă vei ajuta pe 
Doamna noastră şi vom merge şi noi la Moldova... 

— Dacă porunceşti, de ce nu? răspunse galant Ludno. Pot 
merge şi pân” la scaunul Sultanului! 

Ea oftă şi-l privi clătinându-şi căpşorul, apoi fugi iar cu 
gândul departe. 

XXX. 

Se întâlnesc prietini vechi. 

Un an şi mai bine Tomşa primi veşti după veşti de la 
marginile Lehiei cum că Moviloaia cu feciorii şi ginerii 
strâng oşti. Repezi în mai multe rânduri olăcari cu plângeri 


la prietinii lui de la Stambul, arătând că la hotarele 
împărăției, despre leşi, se iscă tulburători; dar Sultanul îşi 
petrecea viaţa în seraiurile lui cu cadânele şi se bucura de 
clădirea celor mai frumoase moschei şi cişmele din scaunul 
marei lui împărăţii, iar sfetnicii unui aşa moale stăpânitor 
nu se tulburau cu grăbire pentru tot ceea ce li se putea 
năzări raialelor moldoveneşti. Tomşa mai mână o fierbinte 
rugare, ca măcar să se trimeată un cuvânt de luare-aminte 
lui Cantemir bei din Bugeac; dar oamenii lui se întoarseră 
iar fără nici o izbândă. 

— Atuncea ce facem? întrebă Domnul pe Bârnova, boierul 
lui cel mai de credinţă. Păgânii ştiu numai lăcomia să şi-o 
sature. În fiecare an slujitorii lor de la Cetatea Albă, unde-i 
legat birul împărăției, ştiu să vie şi să ridice glas pentru 
drepturile măritului Sultan; dar la nevoie, când chiar oştile 
lui Crai se pregătesc într-ascuns să ne lovească, nu văd, nici 
n-aud nimica... 

Erau singuri în spătărie, şi-n ograda întinsă a Curţii oşteni 
noi din Ţara Ungurească învățau muştrul pedestrimii: 
glasurile de poruncă răzbăteau lungi şi răsunătoare până la 
ei. 

— Eu fac ce pot, vorbi iar Domnul, şi cheltuiesc cu leafa 
oştirii şi banii de comând, - dar parcă pot înţelege ce 
furtună va veni asupra noastră? Şi chiar în oştenii noştri eu 
ştiu ce credinţă pot avea? Ei nu sunt ostaşi de ţară cum era 
în vremea veche; şi batir că le-am făcut straie nouă verzi şi 
le-am dat lădunci şi pene argintate la cuşmă, de sunt mai 
mândri decât haiducii leşeşti, - oare la nevoie vor muri ei 
pentru mine? 

— Să sculăm ţara la nevoie, măria ta... răspunse Bârnova, 
mai mult ca să mângâie pe Vodă. 

— Când s-o scoli? Nu poţi să ţii prostimea cea multă în 
picioare în vremea verii. La nevoie îi vom chema, dar câţi 
vor veni? Ce credinţă pot eu avea în staroştii noştri de 
ţinuturi?... Toţi sunt răi şi toţi vor să mă vândă. Am tăiat 
atâtea capete ca să vâr groaza, - şi degeaba! căci 


boierimea-i totdeauna duşmănoasă Domnului, şi capetele 
tăiate, ca balaurului celui din poveste, îi cresc iarăşi la loc! 

Bârnova stătu un timp gânditor. 

— Vra să zică, de la Turc nu-i nici o nădejde. Cu puţinii 
ieniceri de la cetăţile mării nu putem face ispravă. Atuncea 
numai la Cantemir mai putem avea nădejde. 

— Cantemir fără porunca Porții nu se mişcă. 

— Ba eu socot, răspunse boierul, că va veni. Să-i trimitem 
pe Şoimaru, şi nu e nevoie de poruncile împărăției. Avem 
noi o prietinie veche, măria ta: eu, Şoimaru şi beiul 
Bugeacului. Şi dacă vin tătarii, avem un ajutor bun, pe 
lângă steagurile noastre de răzăşi... 

Domnul dădu cu întristare din cap. Cuvântă cu glas greu: 

— E blăstămat, boier Simeoane, acest pământ al Moldovei! 
Credinţa oamenilor lui e ca o floare rară. Zadarnice sunt 
bunătăţile Domnului, zadarnice îngrozirile lui! Câteodată 
stau şi mă gândesc că mai bine ar fi să-mi iau lumea în cap 
şi să mă tot duc! Au să mă vândă toţi... - Vesteşte, boier 
Simeoane, sfatul, sfârşi oftând şi gânditor Vodă; să vie 
boierii să începem judecăţile... 

Bârnova ieşi singur în curtea plină de ostaşi, trimese 
poruncile şi făcu vestire la poartă că Domnul curând începe 
judecarea pricinilor. Apoi trecu singur spre chilioara lui de 
sub ganguri şi cugetă zâmbind la înfricoşarea lui Tomşa. 

— Şi de mine se îndoieşte, murmură boierul... Din sânge 
creşte la vedere o floare otrăvită! 

Tudor Şoimaru primi după o săptămână un răvaş lung în 
care Bârnova îi lămurea veştile de la Lehia şi nepăsarea 
Turcului. „Vodă te îndeamnă, după sfaturile mele, îi mai 
spunea Simeon, să faci un drum până la nohai şi să ceri lui 
Cantemir să sară într-ajutor, la nevoie... Du-te. Beiul va 
veni, pentru prietinia noastră...” 

Această scrisoare o asculta, cu fruntea plecată şi cu 
sprâncenele încruntate, şi bătrânul Mihu în odaia lui Tudor, 
în sat la Şoimăreşti. Erau numai ei singuri, şi căpitanul 
ţinea înălţată în lumină hârtia vânătă cu peceţile rupte. 


— După ce sfârşi de slovenit şi vorbele de la urmă de 
dragoste şi frăţie, Şoimaru întoarse capul şi privi pe bătrân. 

— Ce zici, uncheşule? 

— Trebuie să te duci, răspunse bătrânul. 

— Ştiu, şi mă voi duce. Dar te întreb când se va stârpi 
buruiana aceasta care creşte în Lehia? Abia s-a aşezat ţara 
şi iar se scoală văduva. lar vor veni leşi şi cazaci. Fără linişte 
şi fără tihnă vom fi; şi dacă Moviloaia răpune pe lomşa, 
Orheianu şi el ne va răpune pe noi!... 

Şoimaru se înălţă în picioare. 

— Ce vrei să faci? îl întrebă bătrânul ridicând spre el ochii. 

— Mă duc să-mi gătesc calul! Vara-i sfârşită, şi-i vremea 
când se adună oştile... 

Bătrânul, rămas singur, întinse mâna spre răvaşul lui 
Bârnova şi-l ceti, încă o dată, cu luare-aminte, numai el. 
Apoi clăti din cap c-o simţire de îngrijorare şi oftă din 
adâncul rărunchilor. 

Tudor intră după o vreme şi începu a trage, din lăzi şi din 
cuiele de lemn bătute în păreţi, straie şi arme. Îşi scoase şi 
boitorii cei nalţi de modă nemţească şi pinteni de fier cu 
colţi mari... 

După patru zile, la Sântămăria cea mică, a cărei slujbă 
cade în 8 ale lunii brumărel, - Tudor Şoimaru găsi pe 
Cantemir bei în târg la Căuşeni, lângă Nistru. Turcii, 
moldovenii, tătarii şi toată amestecătura de neamuri din 
părţile Muncastrului şi din unghiul Mării pe care-l 
stăpâneau nohaii se aflau adunaţi la iarmaroc, deoarece la 
această zi de început de toamnă neguţătorii levantini şi 
maltezi aveau obicei să desfacă mărfurile aduse de departe 
în corăbii cu vântrele. 

Cantemir bei, când văzu pe Şoimaru înaintea lui, 
descălecat, stând drept şi zâmbindu-i, - ridică amândouă 
braţele în sus şi se repezi la el. Se sărutară de trei ori, şi se 
priviră în luminile ochilor, căci se despărţiseră de patru ani. 

Tătarul se întoarse apoi spre slujitorii lui şi le dădu 
porunci, - şi apucând pe Şoimaru de braţ îl trase după el. 


— Haide cu mine, frate, îi zise, - am în târg aici un văr: 
totdeauna găzduiesc la casa lui. Te vei hodini la el. Mâni 
mergem unde am şi eu sălaş bun, cu zid de piatră... 

În drumul lor erau întinse numai tărăbi subt adăposturi de 
pânză, - şi târgul statornic, ca toate aşezările tătărăşti, n- 
avea decât căsuțe joase de ciamur, fără pomi, fără 
împrejmuiri. 

— Ce te uiţi aşa mirat? grăi râzând Cantemir. Satele şi 
târgurile noastre sunt tabere. Abia ne-am aşezat aici, şi 
mâni poate le dărâmăm şi poposim în altă parte... 

— Poporul tău are altă fire... răspunse Şoimaru; e mişcător 
ca năsipul. 

— Aşa-i, aşa-i! încuviinţă râzând beiul. Voi sunteţi ca şi 
codrii de la Orhei, care stau în locurile lor de-o mie de ani... 

— Şi vor mai sta! grăi c-un oftat Şoimaru, dacă se va 
milostivi Dumnezeu de noi... 

Cantemir îl privi cu luare-aminte, apoi îl trase cătră o 
căsuţă joasă şi lungă, împărţită în locuinţă pentru bărbaţi, 
harem pentru femei şi grajd pentru vite. Erau toate subt un 
singur acoperiş, şi Şoimaru simţi pătrunzându-i în nări 
mirosul iute al gunoiului de cai; dar intrând în cămara 
joasă, cu ferestre mici, găsi curăţenie desăvârşită şi covoare 
de preţ, şi perne de matasă pe divanurile joase de pământ 
bătut şi lipit cu îngrijire. Stăpânul locului, un om cărunt la 
barbă, cu turban în cap, - îi primi şi se închină înaintea lui 
Tudor, arătându-i cu mâna locuinţa şi spunându:-i, în grai 
tătărăsc, că toate sunt ale oaspetelui: patul de hodină, 
blidul de mâncare şi vorba bună! 

— Acuma spune-mi, frate, grăi Cantemir aşezând pe 
Şoimaru lângă el, - de ce-ai oftat aşa de greu mai nainte? te 
ameninţă vreo primejdie? Asta nu se poate. Te văd teafăr şi 
sănătos; eşti lângă mine; aici nu te poate ajunge nici cel mai 
mare duşman altău! 

— Slavă Domnului, sunt tare, grăi răzăşul. 

— Inima ţi s-a tămăduit?... 

— De mult, beiule, de mult. 


— Atuncea ce este? 

— Tomşa e primejduit dinspre partea Movileştilor ş-a 
leşilor, răspunse Tudor. 

— Aşa? Şi-mi ceri ajutor pentru Ilomşa? N-am primit nici o 
carte de la Stambul, şi Voievodul vostru e un om în care n- 
am credinţă, şi pentru care n-am dragoste... 

— Carte-ţi va veni de la Împărăţie, întâmpină răzăşul, dar 
mă tem să nu fie prea târziu. 

— Şi ce te doare pe tine? 

— Mă doare, căci, - cum spuneai tu, frate, mai nainte, de 
codrii de la Orhei, - am prins şi eu rădăcină adâncă pe 
moşia bătrânească. Acu patru ani, când ne-am împrietinit, 
eram singur pe lume. Astăzi mă doare inima pentru mulţi. 
Şi mai ales mă doare gândindu-mă că cel ce-a buzdugănit 
pe părintele meu şi a ucis atâţia de-ai noştri, se va întoarce 
de iznoavă şi va prăpădi şi câtă răzăşime a mai rămas. Dacă 
poţi da un ajutor, beiule, dă-l! 

— Eu n-am înţeles niciodată, răspunse încet tătarul, 
îndârjirile voastre pentru pământ, certurile şi sângele 
vărsat pentru un colţişor de grădină, când lumea lui 
Dumnezeu e aşa de mare... 

— Ştiu... tu nu poţi pricepe... grăi cu glas mişcat răzăşul... 
Nici eu mai înainte nu pricepeam; dar a fost în sângele 
inimii mele această durere, - şi s-a vădit curând. Înainte nu 
mă temeam: eram singur. Astăzi mă tem: sunt legat de 
lucrurile statornice! 

În umbra cămării, pe divanurile moi stând, Şoimaru îi 
povesti lui Cantemir cum stau lucrurile şi-i arătă şi răvaşul 
repezit de Bârnova. 

— Bine, zise beiul, cată să mă gătesc, poate să ai mai 
curând nevoie de mine. Vom pleca amândoi chiar pe loc, să 
vestesc aulele mele, şi să le ridic. Vei vedea şi cum 
pregătesc şi lasă tătarii noştri hrană pentru muieri şi 
pentru Copii... 

În adevăr, admândoi prietinii, chiar în seara aceea, plecară 
pe cai, pe dreapta stepă a Bugeacului, în care fâşâiau, cât 


vedeau cu ochii, ierburile uscate şi necosite. Era o 
singurătate ca pe-o mare şi tremurau întinderile sub lumina 
nehotărâtă a amurgului ca vălurele fără sfârşit şi fără 
hodină. Şi ei cu slujitorii se duceau grăind încet despre 
amintiri şi povestiri războinice. 

Într-un târziu, mergând aşa pe cărarea abia bănuită în 
ierburile pustiei, printr-un cotlon necunoscut al lumii, 
Cantemir, râzând ca de nişte minuni, începu a povesti lui 
Şoimaru ce-a aflat în zilele acelea de la negustorii străini, 
care călătoresc pe mări. 

— Îmi spuneau corăbierii, grăia domol, că umblă cu 
corăbiile nouăzeci de zile şi ajung la lumea cea nouă pe 
care au descoperit-o spaniolii... Acolo sunt oameni sălbatici 
şi ape de zece ori mai late decât Dunărea, şi codri care nu 
mai leapădă frunza niciodată... Şi după acele ape şi codri, în 
pustietăţi de piatră, unde cad izvoare în prăpăstii ca-n nişte 
cupe, din veci s-au strâns, s-au frământat şi s-au cernut în 
stropi năsipurile, şi s-au ales bulzi de aur mari de nu-i poate 
ridica omul în braţe... Şi ei zic că iau hrană pe un an, şi 
arme, şi se duc, trec apele, dau foc la păduri, se bat cu 
oamenii sălbatici şi-i omoară, şi câte-odată ajung la aurul 
acela care scânteiază ca un soare printr-o perdea de apă... 

— Vra să zică, după mări, sunt alte uscaturi... zise cu 
uimire răzăşul, şi pământul niciodată nu se sfârşeşte! 

— Eu ştiu? Dar parc-aş vrea câteodată să pornesc şi eu 
într-acolo... Şi-mi mai spuneau ei că la ţara Franţuzului este 
un crai ş-un vlădică... Craiul se duce la biserică şi la 
petreceri, iar popa bate războaiele crăiei... 

— Cum văd eu, vorbi râzând Şoimaru, lumea veche de-aici 
se sfârşeşte, - ş-are să trebuiască să ne mutăm în cealaltă... 
Astfel mergeau vorbind şi trapul cailor aproape nu făcea 

zgomot; numai întinderile susurau ca apa în întunericul 
nopţii. Şi ei erau fericiţi, subt stele, ca buni prietini care se 
revedeau. 

După ce ajunseră a doua zi la tabăra nohailor, căzură la 
hodină; dar mai nainte avusese grijă beiul să trimeată 


poruncă în toate părţile la aulele războinicilor. Şi-ndată ce 
se strânseră călăreţii tătari, Şoimaru fu de faţă la 
vânătoarea cea mare de toamnă a lor, după care-şi 
pregătesc la fum pastrama tare de cal. 

Porniră cu toţii, cale de-o zi la umblet, cătră smârcurile 
cele mari de la miazănoapte, unde obliciseră ei că se ţin caii 
lăsaţi slobozi în stepă şi sălbătăciţi de ani şi ani de zile. 
Seceta verii îi adusese încet-încet cătră mlaştinile de la 
Cortal. 

După ce ajunseră şi dădură de ei, îi sculară din toate 
părţile şi-i împresurară pe întindere de-o poştă, cu larmă 
mare, şi chiote; şi spăriindu-i necontenit şi tot strângând 
hăituiala, îi grămădiră în smârcuri unde sălbaticii se 
înglodară cu copitele lor mari, fornăind, tremurând, şi 
privind cu spaimă la vânători. Când începură a-i ucide 
nohaii cu săgețile şi cu suliţele lor, - se văzu semnul cozii de 
cal fugind pe vânt în lungul pustiei şi grăbind spre ei. 

— Mi-au trimes bătrânii veste! strigă Cantemir întorcând 
calul cătră miazăzi. Ce este oare?... 

Şoimaru căuta să pătrundă depărtarea şi se gândea că 
pentru el vestea nu poate fi bună: ori e veste de la crâmleni 
pentru război la alte hotare ale împărăției, ş-atunci 
Cantemir îl lăsă; ori e veste de la Moldova, ş-atuncea a 
intrat sabia în ţară, asupra lui Tomşa! 

Tătarul, copil al pustiei, avea priviri mai pătrunzătoare, îşi 
puse mâna streşină, la frunte; apoi se întoarse zâmbind 
spre fratele lui de arme. 

— Omul nostru nu vine singur! zise el. Aleargă după 
dânsul doi călăreţi cu cuşme nalte... Să ştii că vestea-i 
pentru tine!... 

Acuma începea a deosebi şi Şoimaru cuşma naltă a 
orheienilor lui. Veneau repede cei trei călări, parcă-i 
împingea de la spate vântul mării. Curând steagul tătărăsc 
căzu în jos fluturând şi călăreţii se opriră, cu caii gâfâind de 
trudă, la cinci paşi. 

Tătarul zise scurt, închinându-se lui Cantemir: 


— Au venit doi trimeşi de la Moldova... 

Cei doi flăcăi orheieni îşi urniră caii spre Şoimaru, îşi 
scoaseră cuşmele, şi unul zise: 

— Căpitane Tudore! Ne-a trimes uncheşul Mihu să venim 
într-o întinsoare până unde te-om găsi: să-ţi spunem că au 
intrat pe la Hotin leşii, cu Doamna Irimiei şi cu multă oaste! 

Tudor îşi ţinuse sufletul, până ce trimesul îşi isprăvi 
cuvântul. Se întoarse răsuflând adânc spre Cantemir bei. 
Acesta-i puse mâna pe umăr şi-i zise: „Mergem!” - Apoi îşi 
repezi calul înainte şi începu a-şi chema mârzacii, 
poruncindu-le să întoarcă oamenii pe loc la tabără şi să-i 
gătească de război. 

XXXI. 

Cum şi domniile sunt trecătoare, ca toate. 

Movileştii intraseră cu oaste tare în ţară. 

Tomşa le ţinea calea pe drumul Iaşilor; şi toată călărimea 
răzăşească de la Orhei şi Soroca pornise ca o furtună în 
ajutorul Domniei, cu Tudor şi cu tătarii pe care în fugă îi 
putuse ridica beiul Cantemir. 

Satul Şoimăreştilor rămase trist, apăsat de îngrijorări, ca 
de un nour. O vreme bătrânii şi femeile nu ştiură nimica 
despre întâmplările din sus, dar aveau nădejde că 
Dumnezeu va fi cu dreptatea lor şi nu va îngădui să-i calce 
iar nemila şi aspra lăcomie a lui Orheianu. Părintele Ştefan 
în fiecare amurg făcea o slujbă de vecernie, şi cu toţii intrau 
cu inima înfrântă şi cu capetele umilite în biserică. Şi-n 
serile frumoase ale începutului de toamnă, după ce se 
întorceau lucrătorii din vii şi de la treier, - se strângeau cu 
toţii în larga ogradă a bătrânului Mihu, vorbeau încet 
despre lucruri trecute şi aşteptau ceva, un semn, o veste. 

După ce se scuturară deplin frunzele, - porni a cânta un 
vânt fioros de la miazănoapte, şi, ca nişte paseri spăriate de 
apropierea îngheţului, slujbaşi domneşti trecură spre 
cetăţile de la Marea. Din ce spuneau ei, nu se putea şti 
nimica hotărât: harţurile dintru început fuseseră în folosul 
leşilor şi cazacilor. Părcălabul de la Hotin vânduse pe Domn 


şi trecuse de partea năvălitorilor. Dar Domnia striga întruna 
gloatele şi făgăduia leafă. 

— Şi se strângea țărănime multă. Cu pământenii nădăjduia 
Tomşa să poată da o izbire mare şi să fărme pe duşman. 

Dar dintrodată, într-o noapte, pe vifor de ploaie, - căzură 
în sat, uzi până la os, flămânzi şi zdrobiţi de trudă călăreţii 
plecaţi la război. Veneau împuţinaţi, erau mohorâţi, şi 
vesteau căderea Tomşei. leşi satul cu ţuhali în cap şi cu 
lumini în tătărci scobite; fără lacrimi, fără răcnete, primiră 
muierile şi bătrânii pe cei ce soseau întregi, şi-şi şoptiră ca 
pe-un cuvânt de taină numele celor căzuţi sub săbii şi 
rămaşi în câmpii depărtate. 

— Şoimaru cobori lângă Mihu cu greutate şi trecu în 
căsuţa lui, fără să rostească nici o vorbă. Acolo Lie aprinse 
lumânarea de seu şi aţâţă un foc de vreascuri în sobă. C-o 
mână Tudor îşi descheie contăşul greu de apă, îl lepădă la 
pământ şi rămase palid în tremurul luminii, cu braţul stâng 
înfăşurat în pânză şi cu pumnul legat cu curele de chimir. 

— Sunt împuşcat la mână! grăi el cătră bătrânul Mihu 
Uncheşul îşi aţinti asupra lui ochii lucitori; stătu aşa ca 
încremenit şi cufundat într-un gând grozav. Apoi vorbi încet, 
ca şi cum îi era teamă de ceva: 

— Îţi va fi fiind foame... Să trimet pe Lie la Savin... leşi din 
odaie, dar nu zăbovi, şi se întoarse îndată, umbând în vârful 
degetelor. 

— Braţul ţi-i frânt? întrebă el cu blândeţă. 

— Nu, mulţămesc Domnului, dar e slăbit şi are nevoie de 
hodină... 

Se aşezară amândoi pe scăunaşe înaintea focului. 

— Uncheşule, grăi deodată Tudor, cu ochii ţintă în flăcări. 
Ne-au biruit Movileştii. Ne-au tăiat, ne-au spârcuit, ne-au 
alungat! 

Bătrânul oftă. Afară fâşâia necontenit ploaia pe vânt. 

— Trebuie să te desleg şi să te caut la rană... vorbi Mihu. 
Te-ai zdruncinat, te-ai înfierbântat. Să nu faci carne vie. 


— Nu, uncheşule, nu sunt eu întunecat din această pricină. 
Eu am un ir bun pentru aşa răni, precum ştii. E o doftorie 
pe care am învăţat-o demult, când am început întâi ostăşia, 
şi o port totdeauna asupra mea. M-am uns bine cu dânsa, 
m-am legat strâns şi cred că nu mi-a mai fi nimica... Dar mă 
gândesc la ce ne aşteaptă, - şi parcă văd negru înaintea 
ochilor. Judecăţile vechi se sfarmă, dreptul îl taie sabia, şi 
nu vom avea domn şi divan care să ne sprijine... 

— Cum am trăit pân-acum ş-am izbândit, vom trăi ş-om 
mai izbâdi... zise bătrânul şi prinse a-şi frământa în dinţi 
mustaţa sură. Norocul armelor e schimbător: se poate să se 
întoarcă Vodă 'Tomşa asupra duşmanului cu putere 
proaspătă şi să-l răpuie... Îi va trimite ajutor Împărăţia... 

— Se poate... îngână cu îndoială Tudor. Totuşi trebile 
Împărăției sunt cu mare încetineală. Pe urmă Moviloaia e 
şireată, va trimete daruri la Sultan şi va făgădui haraci 
sporit... Turcului nu i-i atât de lomşa, cât de lâna pe care o 
tunde de pe săraca ţară, ca de pe-o oaie! 

— Cuvânt drept!... încuviinţă Mihu şi dădu încet din cap, 
cu sufletul pătruns de amarnică durere. 

În pridvor, afară, cineva îşi scutură picioarele; fâşâi o 
mână pe uşă căutând clampa prin întuneric. Şi intră în 
odaie, cu ciubote grele de glod, Aniţa. 

— Aşa, zise ea râzând; tătuca nu mai are cu ce veni; i-am 
furat ciubotele lui ca să pot răzbate pân-aici! Afară e-o 
mişelie ş-un potop, de parcă vine sfârşitul lumii!... 

Puse jos, foarte încet, traista pe care o aducea cu mare 
fereală; pe urmă, rezemându-se de uşorul uşii, îşi trase una 
după alta, repede, încălţămintele de împrumut. Rămasă în 
colţuni, făcu un pas la o parte, se aplecă şi scoase încet o 
ulcică, o tigaie, o lingură, şi pită învălită într-un ştergar. Cu 
ele se înfăţişă la Şoimaru şi i le aşeză pe vatră, la foc. Îşi 
încrucişă după aceea braţele pe piept şi privi lung la oştean, 
uimită deodată de înfăţişarea lui. 

Se îngălbeni şi clipi din ochi, îngână: 

— Eşti rănit, bădiţă! 


Şoimaru prinse a râde, şi-i făcu semn cu braţul cel 
sănătos: 

— Nu te spăria, Anita, că nu mor din asta... 

Ea zâmbi îndată, cu ochii în lacrimi. Privi cu îndoială spre 
uncheşul Mihu; dar tot îndrăzni, se apropiere Tudor şi-şi 
aplecă fruntea pe pieptul lui ca s-o sărute. 

— De bine ce-ai venit! şopti ea închizând ochii. M-am 
spăriat într-adevăr... 

Trăgându-se la o parte, privi iar pe rând la obrazurile 
întristate ale celor doi bărbaţi şi întrebă: 

— E adevărat că Vodă a fost biruit şi alungat? 

— Da, Anita, şi noi împreună cu el... 

— Atunci e rău... zise ea sfioasă. Atunci înţeleg... Dar eu 
nu vă tulbur sfatul... Mănâncă, bădiţă Tudore, - şi vorbiţi 
ce-aveţi de vorbit. Eu stau cuminte într-un colţ, tac, şi nu vă 
supăr cu nimica... 

Oricât de mâhnită încerca să pară fata lui Savin pentru 
vestea cea rea de la război, totuşi bucuria îi răzbătea în 
ochi şi-n glas, deoarece se întorsese cel pe care-l visa în 
toate nopţile. 

— Se aşeză cuminte într-un colţ, în umbră, cu mânile 
subpuse, pe când rănitul gusta din pita frântă şi din 
sorbitura de carne. Şi cu o deosebită luare-aminte, pândind 
pe sub sprâncene pe oştean, ascultă istorisirea războiului 
de la râpa Tăuţeştilor. 

— Leşii au venit până la o bătaie de puşcă de noi, grăia 
Şoimaru înviorat de gustarea caldă. Din limbile pe care le- 
am putut noi prinde cu şireclic, am aflat că ei vin cu 
cincisprezece mii oaste: între aceştia era căzăcime multă şi 
pedestrime ungurească, oameni de ţară aduşi de boieri, de 
cum au pătruns leşii pe la Hotin, şi mai ales husarii care 
umblau în mare rânduială sub cârmuirea lui Corecki, - 
viteaz ostaş după cât îl cunosc eu... 

— Şi Vodă avea mai puţin? întrebă bătrânul Mihu. Fata 
fugi cu ochii spre bătrân, apoi iar spre Şoimaru. 


— Nu. Noi am fost mai mulţi, - dar pe lângă călărimea 
noastră şi tătari, şi pe lângă oastea în leafă, era îmbulzită 
multă prostime fără arme bune şi fără rânduială. 

— Am avut chiar de la început pagube, din pricină că ai 
noştri s-au semeţit prea mult ş-au pătruns fără nici o 
socoteală până între cazaci şi leşi. Chiar Vodă, simțind că 
are gloată tare şi văzând că a sosit şi Cantemir cu mine, - a 
trimes o scrisoare către coconul Alexandru, în care-i zicea 
aşa: „Fugi, băiete, la învăţătură înapoi, la leşii tăi, şi ia şi pe 
mă-ta cu tine, căci altfel am să te bat peste ceafă ş-am să te 
mân cu harapnicul înaintea mea!... Nu îndrăzni, căci eşti 
încă pui, şi ai caş la gură...” Şi alte multe cuvinte de ocară-i 
scria, căci Vodă Tomşa-i aprig precum îl ştii, şi rău de colţ... 

Şi ajungând ei aproape de noi, Visniovecki şi Samoil 
Corecki, care ei erau cei mari şi rânduiau totul, au ieşit în 
larg de şi-au jucat puţin caii ş-au privit, apoi au poruncit să 
lege tabăra după rânduiala şi obiceiul căzăcesc. Ş-au stat 
aşa noaptea în apărare şi s-au frământat la focuri ş-au 
zvonit întruna... lar cum s-a făcut ziuă, s-au rânduit 
grabnic, ş-au pornit cazacii de-au lovit pe oamenii lui 
Cantemir şi i-au răzbit, pe urmă oastea cealaltă a năzuit la 
cele douăzeci de puşti de aramă ale noastre, - şi cum au dat 
izbire, siimenii şi darabanii au făcut îndărăt până la râpă, 
au lepădat armele şi s-au dat supuşi... 

— Numai vânzarea răpune capetele crailor... mormăi 
frământându-se bătrânul Mihu. 

— Aşa este precum spui, uncheşule... Veneticii, cu straiele 
lor mândre şi cu pană argintată, nu şi-au pus viaţa, căci n- 
aveau pentru ce; asta am mai văzut-o şi la alţi domni şi crai; 
numai noi oamenii de ţară, năcăjiţi şi amărâţi, în ceasul 
acela greu când ne răzbea puterea, am tras săbiile. Atuncea 
am strigat eu cătră toţi răzăşii şi le-am spus un cuvânt pe 
care n-au să-l uite... Ş-am început a bate, ş-am tăiat 
pedestrime, ş-am risipit cazacii, până ce Corecki, odihnit, şi- 
a năpustit pânza lui de husari, bulziş, ca vântul; şi-n calea 
lor n-am mai putut sta... Ne-am frânt, ne-am risipit şi noi, 


după ce nu mai era nimene nici la dreapta, nici la stânga 
noastră, şi rămăseseră numai ticăloşii siimeni deasupra 
râpei Tăuţeştilor... îi vedeam pe când mă trăgeam cu ai mei, 
cu braţul sângerat: intraseră leşii în ei, şi le plăteau pentru 
că s-au plecat ş-au lepădat armele: şi-i tăiau, de socot că i- 
au clădit pe toţi, unii peste alţii, în râpă... 

Of! uncheşule Mihu, otrăvit e ceasul înfrângerii! L-am mai 
încercat eu în viaţă, dar atuncea nu-mi păsa, şi mă băteam 
ca siimenii pentru simbrie: eram vesel că scap cu viaţă! Dar 
acum ne alunga sabie iute. 

— Şi înţelegeam că toate ale noastre, străduinţi şi nădejdi, 
tot ce-am aşezat aici la Şoimăreşti, toate sunt prăpădite! 

Vodă Ştefan fugea între noi; i-am apărat până-n drumul 
Vasluiului viaţa cu săbiile. Era la dreapta mea, negru ca 
pământul la obraz; clănţănea din dinţi cu turbare şi fura cu 
ochii îndărăt; şi blăstăma şi pământ, şi Dumnezeu! Părea 
nebun, la popas. A coborât de pe cal şi s-a învârtit în loc 
rânjind. Pe urmă m-a văzut lângă el, m-a privit lung cu 
lacrimi, şi-a plecat capul în piept şi s-a aşezat pe ghizdelele 
unei fântâni. Sta aşa, prăpădit, şi nu spunea nimica... 

Bătrânul Mihu ridică ochii şi, în tăcerea care se întinse, 
păru că ascultă zbuciumul vântului. Zise după aceea: 

— A fost Tomşa om crunt: Dumnezeu să-l ierte pentru 
greşalele lui. Dar pentru noi, Şoimăreştii, a fost ca un 
părinte... 

Şi fata, bătrânul şi oşteanul rămaseră în tăcerea odăiţii ca 
într-o singurătate; făclioara feştilei de seu răsfrângea 
luminiţi în ochii lor; păreau a se gândi la ceasul de 
cumpănă; şi toamna cânta cu ciudate glasuri la ferestre. 

— Dar beiul ce-a făcut? întrebă deodată uncheşul Mihu. 

Şoimaru zâmbi: 

— Cantemir? El ştie cum să-şi poarte tătarii... Oştenii lui 
nu ţin mult piept; de la cea dintâi izbire îşi dau sama ce 
trebuie să facă... S-au tras înapoi şi s-au risipit ca pulberile; 
ei au cai iuți care parcă zboară. Mâni se vor întoarce şi vor 
fi ei mai tari, ş-atunci, prădând şi arzând la duşman, tot ei 


se vor găsi în câştig... Asta-mi spunea Cantemir, când ne-a 
ajuns din urmă, în amurgul serii, la al doilea popas. 

Tătarii lui descălicaseră, rupeau în dinţi carne şi pită, după 
obiceiul lor, vorbeau şi râdeau; pe când răzăşii noştri parcă 
prohodeau un mort. Ei n-aveau merinde, ori nu le mai 
venea să mănânce; înconjuraseră cele şaptesprezece şipote 
care izvorăsc în budăie, fiecare subt o răchită, la Racovăț în 
vale, şi tot se rânduiau la apă şi iar se întorceau, parcă erau 
căptuşiţi cu jăratic pe dinăuntru... 

Iar Cantemir şi Bârnova s-au aşezat lângă noi şi se uitau la 
Vodă cât e de amărât. 

— Ce este? a zis Cantemir ş-a zâmbit; de ce se întristează 
Domnul? ca să se poată bucura mai tare mâni?... 

Tomşa-Vodă a răsărit şi s-a uitat la bei, parcă nici nu-l 
cunoştea. 

— Aşa sunt războaiele, a grăit iar tătarul, şi mai ales în 
Moldova. Aici şi furtunile se întorc năpraznic pe crângul lor; 
acum vin din jos cu pulberi, şi peste o clipă se întorc şi se 
prăvălesc din munte cu puhoaie... 

Atunci, la aşa cuvânt bun, şi Simeon, prietinul nostru a 
început a mângâia pe Vodă Ştefan şi a-i spune că oştenii din 
nou se vor aduna. 

— Şi vom hărţui pe venetici, măria ta, zicea el, precum 
făceau Domnii cei vechi, pân-or ajunge la istovire... 

— Dacă izbândesc să-mi adun iar oamenii, a strigat Tomşa 
privindu-ne, atuncea nu-i las, - căci tot trebuie să ne 
trimeată Împărăţia ajutor... 

Şoimaru tăcu o clipă. 

— Aşa este, vorbi bătrânul Mihu. El se gândea la turci... 
Azi turcul, mâni leahul; trec peste noi şi ne calcă; unul 
rânduieşte o lege şi celalalt o sfarmă. 

— Asta mă gândeam şi eu... răspunse încet oşteanul. 
Trăim într-o vreme de mare amărăciune... 

Fata zise deodată din colţul ei: 

— Dacă ar fi mulţi ca bădiţa Tudor, atunci altfel ar umbla 
treburile în ţara noastră!... 


— Aici erai, puşchiule? răsări moşneagul şi scuipă uşor 
cătră ea... 

— Aici, uncheşule... Am aşteptat să isprăvească de mâncat 
bădiţa, - şi acuma am să-i întind pânză curată şi am să-i 
aşez pernă şi pocladă pentru hodină... Mâna legată poate-l 
doare; după atâta umblet, poate-i trudit!... 

— Bine, bine... îngână răzăşul cel bătrân. Aşa este; trebuie 
să ne ducem. Şi acu ce-ai să faci, Tudore?... 

— Acu, răspunse oşteanul, am să mă hodinesc zece zile. 
După aceea cred că mâna iar mi-a fi tare. Şi-mi iau oamenii 
şi mă duc să găsesc pe Domn: ori la Bârlad, ori la Galaţi, ori 
la Brăila, după cum vor fi întâmplările... 

Aniţa începu a umbla prin casă, rânduind. Bătrânul, 
înainte de a pleca, iar se îngriji de rană. 

— Poţi să te duci, uncheşule, fără grijă, îi zise Şoimaru. 
Doftor bun sunt şi eu, şi am şi pe Lie, în odaia de peste 
tindă! 

Cum rămaseră singuri cei doi tineri, - Aniţa se strecură 
spre vatră, cuprinse cu un braţ pe oştean de după grumaz 
şi-şi lipi fruntea de tâmpla lui. 

— Bădiţă! suspină ea cu lacrimi, eu nu mă duc de-aici... 
Acuma pot să-ţi spun cât îmi eşti de drag. Dacă m-alungi, 
stau afară în zloată până ce-oi pieri... Să mă reped acasă să 
spun că vin să te păzesc, - şi lasă-mă să-ţi priveghez la 
căpătâi... Îţi fac o legătură nouă. Îţi dau un pahar de apă; şi 
nu-mi spune nimica, nici nu te uita măcar la mine; ştiu că 
sunt o urâtă, dar lasă-mă, bădiţă... căci eu am ştiut c-ai să 
vii supărat; te-am văzut astă-noapte în vis, şi erai 
înveşmântat cu negru, fără cal şi fără arme... 

Oşteanul simţi lacrimi fierbinţi pe obrazul lui. Ridică mâna 
dreaptă şi cuprinse mijlocul fetei; o trase la piept şi o 
sărută; şi se simţi înduioşat cum nu fusese nicicând în 
furtunoasa lui viaţă. 

XXXII. 
Durerea lui jupân Stroie. 


Bătălia în care Tomşa fusese înfrânt, cu toţi tătarii şi 
răzăşii lui, se dăduse dimineaţă tare, în cea dintâi zi a lui 
octomvrie. Izbirea fusese scurtă şi crâncenă; curând 
dispărură călăreţii Domnitorului risipiţi în stoluri în zarea 
Tătărănilor. Rămaseră pe loc numai morţii şi răniții, pe 
care-i sfârşeau de zile săbiile şi suliţele; şi deasupra râpii de 
la Tăuţeşti, darabanii şi siimenii în care leşii au tăiat fără 
contenire, până ce le-au căzut braţele de trudă. 

Şi azi răscoleşte plugul acolo oasele morţilor. 

Nemernicii oameni de ţară, îngroziţi, lepădaseră 
ghioagele, coasele şi topoarele şi îngenunchiaseră, cu 
cuşmele în mână şi cu pletele în ochi. În ei intrase urlând 
căzăcimea şi i-ar fi potopit dacă, la porunca lui Corecki, nu 
li s-ar fi pus în cale cu lăncile lor lungi husarii, oaste aleasă 
de nobili. 

— Pace! strigă Samoil înălţând în sus sabia. Daţi-vă 
îndărăt, păcătoşilor! Nu ucideţi oamenii care se dau robi! 

Apoi alergă în goană spre hatmanul Visniovecki, şi, pe cai 
stând, se sărutară amândoi pentru bucuria biruinţii, - şi 
plecară în urmă să îmbrăţişeze şi să firitisească şi pe Vodă 
Alexăndrel. 

Îndată, după semnul de adunare al trâmbiţilor şi după 
porunca hătmăniei, - pedestraşii desprinseră chervanele 
legate, le rânduiră cu caii înhămaţi şi se pregătiră de 
intrare în scaunul Domniei. Husari leşi porniră pe dată la 
Hotin ca s-aducă, în carâte grele, pe Doamna Elisabeta, pe 
Domnița Ecaterina şi celelalte subţiri şi gingaşe obraze 
femeieşti. 

— lar Visniovecki, rânduind oastea şi tot alaiul, dădu 
poruncă de înaintare spre laşi chiar asupra amiezii. 

Boieri călăreţi sosiseră din partea unora din bătrâni, ş-a 
părintelui mitropolit; drumul, era slobod: târgul aştepta 
domn nou şi privelişte mare. Vestea înfrângerii lui Tomşa 
trecuse prin laşi ca furtuna de grindină, cu boierii şi 
călăreţii năprasnic fugind pe cai, cu plete şi coame 
spulberate. 


Când alaiul fu rânduit, pan Visniovecki veni la Alexandru 
şi-i zise mândru, plecându-şi sabia: 

— Primeşte scaunul părintelui tău, Voievoade!... 

Tinerelul cocon zâmbi cu faţa lui prelungă şi albă şi-şi 
dădu pe spate pletele bălai. Subţirel şi drept pe cal, în strai 
de domn moldovan, cu contăş scump şi gugiuman de sobol, 
era frumos la vedere şi părea mai degrabă o domniţă în 
straie bărbăteşti. 

După obicei, când ajunseră la margine, le ieşiră întru 
întâmpinare târgoveţii, deprinşi cu toate schimbările 
domniei, ca şi cu schimbătoarea vreme a ţării; şi în turnuri 
clopotele de aramă prinseră a cânta slava celui mai nou 
biruitor. 

Şi intrară cu mare fală şleahticii cei mari, Visniovecki şi 
Corecki, având la mijloc, între ei, pe fiul lui Irimia, - iar 
după ei păşea pe cai mândru împodobiţi garda franţuzească 
a căpitanului Montespin, care era în leafa Doamnei 
Elisabeta: erau în ea cincizeci de cavaleri cu platoşă şi coif, 
- oameni vechi de război, cu săbii grele. Priveau mândri în 
jurul lor şi cu nepăsare: mai treceau printr-o ţară şi mai 
vedeau un târg nenorocit. Tot aşa de bine rânduiţi şi în 
straie scânteietoare trecură husarii leşi. După pasul tăcut al 
acestora, - amestecați şi gălăgioşi veneau boierii moldoveni 
şi leşi, şi altă multă oaste cu miile de robi ţărani, mânaţi cu 
bice: au curs înlăuntrul târgului două ceasuri încheiate. Şi 
tocmai în urmă, după se sloboziseră pe mărgini pâlcuri de 
pradă, intrară buluc cazacii cu cojoacele lor stropite şi 
mânjite de sânge. 

Cum se apropiară de Curtea Domnească, trâmbiţile, 
fluierele şi dobele începură a suna fără întrerupere. În 
acest zvon ascuţit şi biruitor, Alexandru intră în biserica 
domnilor, - apoi ieşi şi trecu la palat unde îl aştepta tronul 
împodobit cu covoare. Oastea umplu ograda şi toate uliţile 
din jur până la mari depărtări, şi boierii şi leşii se îmbulziră 
în sala cea mare. 


Acolo s-au firitisit cu toţii şi s-au îmbrăţişat din nou şi 
Alexandru s-a urcat pe tronul părintelui său, - pe când nu 
mai conteneau şi tremurau ascuţit bucuroasele flaute. În 
vremea asta, se pregătea masă mare, iar oştenii cazaci şi 
leşi au început a împunge pe târgoveţi, a năzui spre 
dugheni şi spre neveste: toţi biruitorii, şi cei de frunte şi cei 
de rând, erau flămânzi de mâncare şi petreceri. 

La această masă mare, în grabă aşezată, jupân Stroie 
Orheianu zise cătră pan Ludno, ginerele său: 

— Acuma, între două pocaluri, dragul meu, să vorbim 
puţintel şi despre rânduiala pe care o poate face măria sa 
Alexandru în trebile ţării. Vei vedea atuncea, pan Antonie, 
că nu degeaba ai înarmat dumneata cinci sute din servii 
domniei tale şi i-ai deprins la război... 

— Mazurii mei s-au purtat într-adevăr straşnic... grăi 
Ludno, întinzând îndărăt, spre cupar, paharul. 

— Da; de asta te bucuri, dar mai tare te vei bucura, când 
cu adevărat te vei folosi de vitejia lor... 

— Ce vrei să spui, socrule? întrebă leahul râzând. 
Orheianu trase mai întâi cătră sine un taler mare, în care se 
afla întins un crap de trei ocă. Îl inu între palmele întinse, 
parcă l-ar fi umbrit, şi-l gustă poftitor cu ochii. Încetinel 
după aceea începu să-l spintece cu cuțitul pe la spinare, ca 
s-aleagă carnea bună, rumenită-n undelemn, de țesătura de 
oase. 

— Hof! oftă el purtându-şi limba în gură şi înghițind în sec; 
că bun lucru ştiu să gătească monahii noştri... Dacă nu erau 
ei, şi iazul lor din vale, - nu mi s-ar fi bucurat ochii de-aşa 
bunătate! Nu pofteşti, pan Antonie?... 

Antonie îşi întinse talerul; începu a gusta din peşte mai 
mult din vârful buzelor, şi privea uimit şi zâmbitor la 
Orheianu cum mânca de pripit şi de grozav. Boierul se 
îndeletnici o vreme cu crapul monahilor, apoi oftă adânc, 
răsturnându-se în scaun, şi-şi sorbi cu ochii închişi paharul 
mare de vin. 

— Ei, amu să vedem ce mai face Vodă! pufni el. 


În capul mesei, între nobili şi boieri moldoveni, Alexăndrel 
sta drept pe un jilţ mai înalt. Îl bucurase cel întâi pahar de 
vin. Râdea şi vorbea cu hatmanul leah, cu Samoil şi cu 
marele vornic Nistor şi le amintea, cu un zâmbet de dispreţ, 
despre proasta şi lăudăroasa scrisoare ce-i trimisese Tomşa 
înaintea bătăliei. 

— Noi i-am scris răspunsul pe spate! zise el vesel, acuma 
ceteşte şi înţelege că semeţia lui a fost prea grabnică! 

— Şi cu degetele lui delicate, Vodă cel tânăr îşi mângâie 
haina trandafirie de atlaz şi-şi potrivi la piept ceasornicul de 
aur în chip de ou, - care-i arăta că numai de patru ceasuri e 
stăpân vremelnic al Moldovei. 

Orheianu crezu nimerită clipa, - şi se sculă în picioare, 
mare, gros şi bărbos. 

— Măria ta! milostive Doamne! strigă el c-un glas tare, şi 
se întoarseră cătră el nenumărate capete de oaspeţi; noi cu 
dragoste te-am împresurat, şi ne-am luptat ca să 
dobândeşti ocina pe care ţi-a lăsat-o milostivul şi viteazul 
tău părinte! Acuma te vom ruga în genunchi noi toţi boierii 
cei buni de ţară... să faci măria ta rânduială, să pliveşti 
neghina, să îngrozeşti pe răi şi să ne fii nouă părinte bun! 
Căci noi cu toţii am pătimit de pe urma mişelului de Tomşa: 
la toţi ne-a răpit averile, ne-a împărţit moşiile, ş-am rămas 
calici în ţară străină, măria ta... 

— Bătrânul a grăit cuvânt drept... glăsui grav de la locul 
lui vornicul Nistor. Se cade să se întoarcă boierilor tot ce au 
pierdut! Şi să fie iertată şi miluită şi prostimea; căci şi ea 
are loc sub soare! 

— Vom împărţi dreptate tuturora... zise Alexăndrel, 
ridicând mândru capul. Vom chibzui cu boierii şi sfetnicii 
noştri, să aducem în ţara noastră iarăşi mărirea cea de 
demult! 

Privirile tânărului voievod se înflăcărară şi leşii se grăbiră 
să-l laude pentru frumoasele lui cuvinte. 

Orheianu se aşeză mulţămit în scaun şi se-ntoarse spre 
ginerele său, clipind şiret din ochi. 


— Voiai, pan Antonie, să afli la ce-ţi va folosi cu adevărat 
vitejia mazurilor domniei tale? Ştii că eu am în Ţ[ara-de-sus 
patru moşii cu păduri mari, cu iazuri, crâşme şi mori. Dar în 
Ţara-de-jos am de două ori pe atâtea, - ş-acolo creşteam 
vitele mele cele bune, pe care le trimiteam la vânzare în 
Lehia şi la nemți. Acuma îţi voi spune numai atâta, că cel 
mai mare şi mai bun pământ al meu, care ţine de Murgeni 
şi se-ntinde şase ori şapte mii de fălci, e cel despre care-ţi 
grăiam odată, şi pe care mi l-a rupt lomşa şi l-a dat 
obraznicilor răzăşi de la Şoimăreşti... La acest pământ am 
ţinut eu, pentru că a fost averea mea... Acolo mi s-au 
înmulţit vitele, acolo am vii, acolo, între sate, am rateşe 
bănoase şi mori care-mi aduc greu uium; şi iazuri cu peşte, 
şi cinci mii de ştiubeie în prisăci... Toate le-am avut, căci mi 
le-a hrăpit tiranul... Acuma cată, pan Antonie, să le 
dobândim îndărăt. Aceasta-i averea mea. Celelalte moşii, pe 
lângă asta sunt nişte pustietăţi! 

— Cum? strigă râzând Ludno; eu te-am crezut, pan Stroie, 
bogat mai mult în vorbe şi-n pofală! Şi văd că eşti cuprins 
cât şi noi, în Lehia... 

— Ai crezut asta? strigă Orheianu cu supărare. 

— Da, mărturisesc, vorbi cu bună-voie pan Anton, şi te rog 
iartă-mă!... Eu nu-ţi sunt ginere pentru c-am socotit că vei fi 
având averi; eu m-am închinat Magdei mele. Pentru ea am 
îmbrăcat zale; pe ea am urmat-o!... Dar de vreme ce spui că 
ai bunuri, se cade să le apărăm şi să le câştigăm îndărăt... 

— Tot ale Magdei ş-ale domniei tale vor fi!... strigă cu 
înduioşare Stroie, şi iar sorbi o cupă de vin. Şi-n juru-le vuia 
sala de un murmur greu, iar din ogradă şi din alte încăperi 
veneau cântecele şi chiotele cavalerilor şi oştenilor care 
închinau şi ei băutură şi se săturau cu mâncări, în scurt 
împlinite de la localnici. 

— Las' să se veselească! grăia cătră Domn vornicul Nistor. 
Atâta bucurie pe lume are şi oşteanul! 

Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno. 


— Ginere! spuse el cu veselie. Ştii ce-am cugetat eu, cât 
am stat şi am băut acest pocal de vin? Mult mi-a plăcut mie 
în Lehia un lucru: Servu-i serv; boieru-i boier! Ai cu cine 
munci pământul, ai cu cine ieşi la război! Omul tău l-ai 
aşezat, l-ai legat de pământ, e-al tău! Pe când la noi, iubite, 
din pricina asprelor vremi, se risipesc proştii ţărani şi ţi-i 
apucă toţi din toate părţile... Şi sunt locuri cu popor des, 
mai ferite, mai apărate, - ş-acolo sunt răzăşi care-s mai 
fuduli decât noi, boierii... Tare-aş dori eu să-i îmblânzesc şi 
să-i aduc la cuminţenie, să fie ei ai mei şi să mă cunoască de 
stăpân!... 

După această dulce vorbire către leah, jupân Orheianu 
întinse iar cupa peste umăr. 

— Căci eu, începu el iar, eu, boierule, totdeauna am stat ş- 
am cugetat cu jale la risipa moşiei noastre... Era odată 
mare, era odată tare, - chiar şi pe craii voştri i-a bătut 
Ştefan-Vodă cel Bătrân şi alţii... Aşa se găseşte însemnat în 
letopiseţul cel vechi slovenesc... întreabă pe vornicul Nistor, 
să-ţi spuie şi el. Şi pe turci i-am bătut; şi pe unguri, şi pe 
toţi... Aşa era în vremea veche... Şi de ce, iubite? Să-ţi spun 
eu de ce. Pentru că poporul era ascultător, se scula ca un 
singur om la glasul lui Vodă, şi-al boierilor... Aşa să fie ş- 
acuma, - şi iar ne-om ridica unde am fost... Pe mine mă 
doare inima, pan Ludno, când văd cât de jos am căzut!... 

Pan Ludno zâmbi: 

— Atunci s-aşteptăm pe Magda, care soseşte cu Doamna 
Elisabeta, şi să ne ducem cu mazurii mei să facem rânduială 
unde spui şi cum spui. Aşa este?... Bun cuvânt? 

— Da, aşa este! grăi cu duioşie Orheianu. Mult mă bucur 
că mă aflu iar cu Domnul meu, la ţara mea, şi voi vedea iar 
prisăcile şi morile, şi grădinile, şi toate, care la noi îs mai 
frumoase, boierule, decât oriunde pe pământ!... 

XXXIII. 

Se pregăteşte ceas rău. 

Tomşa, aşezat în ţara muntenească, începu să lovească 
ţinuturile moldoveneşti din margine, răzbind până la 


Bârlad. Armata leşilor şi-a Domniei nouă prinse a cunoaşte 
ş-a supune oraşe şi sate, aşezând pârcălabi noi şi staroşti, 
ridicând biruri şi hrană pentru oameni şi cai. Doamna 
Elisabeta, aspră şi tare-n dorinţile ei, voia să ţină închinată 
ţara creştinilor leşi, şi să scape odată de ruşinea şi jugul 
necredincioşilor osmanlâi. Oşti proaspete trebuiau adunate, 
biruri nouă pentru plata lor trebuiau orânduite, şi Nistor 
vornicul şi hatmanii leşi o ajutau întru izbândirea acestui vis 
îndrăzneţ. Dar ţara, până la împlinirea dosurilor ei, era 
zdrobită; oştile începeau în sate un iernatic silnic, luând cu 
hapca pânea, vita şi muierea omului; şi țărănimea îngrozită 
se mişca, hotărâtă să fugă iar peste hotare. 

Nerăbdător, Orheianul, cu Magda şi pan Ludno, urmat de 
mazuri, - cobori cătră Râuţ, spre locurile după care cu 
dragoste suspina de atâta vreme. 

— Ştirea sosirii lor o primi Şoimaru îndată. Paznicii de la 
Murgeni năvăliră în sat călări, alungaţi parcă de cineva din 
urmă. Era într-o după-amiază, - şi soarele de toamnă lucea 
pe-un cer senin. 

Cei doi oameni se opriră, descălecară şi se repeziră în 
ogradă. 'Tudor, cu mâna încă legată, le ieşi înainte. 

— Ce este? întrebă el încruntând sprânceana. 

— Jupâne Tudore! grăi unul din ţărani, Gavril Lostun; am 
zărit din foişor pe boierul Stroie venind cu slujitori mulţi... 

— Era uşor de bănuit... vorbi încet Tudor. A pornit fără 
întârziere. L-aţi însemnat? L-aţi văzut bine? 

— Doar îl cunoaştem! strigă Lostun. Numai el îi aşa de 
mare şi are un bărboi aşa de groaznic! Încă s-au oprit în 
locul unde face Răutul iaz ş-au privit înspre ostrov... 

— De ce? nu era singur? 

— Nu. Era şi cu alţi boieri de-ai lui... 

— Bine, grăi Şoimaru, după o clipă de gândire. Duceţi-vă şi 
chemaţi în grabă aice pe bătrâni, la sfat... Şi daţi semnul de 
clopot; trebuie să steie oamenii gata asupra armelor ş-a 
cailor. Parcă eu pot şti gândurile Orheianului?... 


Călăreţii încălecară în grabă şi porniră să îndeplinească 
porunca. 

— În sat se iscă zvon, deodată. Şoimaru auzi în vecinătate 
glasuri spăriate de femei care-şi chemau copiii; oamenii se 
adunau pe-acasă şi-şi grămădeau în staule vitele; copilandri 
adunau în goană, călărind pe deşelate, grămezi de cai care 
nechezau. 

— Era o vreme limpede şi dulce de toamnă şi toate 
zgomotele se auzeau desluşit... 

Şoimaru chemă pe Lie şi-i porunci să-i gătească murgul şi 
să-l ţie înşeuat. Apoi numai c-o mână îşi prinse sabia la 
chimir şi-şi îndesă în cap cuşma de oaie. 

— Pe poartă intră, dârz şi morocănos, bătrânul Mihu; veni 
apoi părintele Ştefan; şi după el alţi bătrâni, cărunţi şi albi, 
- cei mai vechi şi mai mari ai neamului şoimăresc. Îl 
înconjurară pe oştean, îşi dădură căciulile brumării pe ochi, 
şi se rezemară în toiege. 

— Aţi auzit? strigă deodată Tudor, privind aprig în juru-i. A 
venit Orheianu la Murgeni. 

— Da, vorbi rar şi îndesat Mihu, a venit să stăpânească iar 
pământul răpit. 

— Nu ştiu de ce-a venit! grăi Şoimaru înălţând capul. A 
venit cu slujitori să ieie cu sila ce era tot al nostru şi ce ne-a 
întors judecata cu dreptate? E al lui, ori e-al nostru? 

— Nu-i al lui! nu-i al lui! gemu cu tărie Mihu: e-al nostru ş- 
al strămoşilor noştri morțţi!... 

— Atunci îl apărăm? 

Ca într-o înfiorare, Tudor îi petrecu pe toţi cu privirea-i 
scăpărătoare. 

Bătrânii tăcură. Chiar Mihu, cu spinarea aplecată, îşi 
frământa obrajii zbârciţi şi cugeta ce răspuns să deie. 

Preotul îşi ridică privirile asupra oşteanului şi grăi domol: 

— L-om apăra cu hârtiile noastre; acum se cuvine oare să 
tragem sabia? 

— Bine, mormăi nemulţămit Mihu. Dar el cu dreptate vine 
să ni-l ieie?... 


— Eu vă întreb un lucru: încă o dată! vorbi scurt Şoimaru. 
Al cui e pământul? 

— E-al nostru, drept, răspunseră bătrânii ridicând bărbile. 

— Atunci de ce râvneşte boierul cu arma la el? 

— Staţi... vorbi iar preotul... Să aşteptăm, oameni buni! De 
ce să ne-nchipuim că vrea să-l ieie cu arma? Ce? e ţara în 
pradă, pe mâna turcilor? Doar e şi el creştin ca şi noi. Am 
trăit la un loc cu dânsul şi ne cunoaştem. Şi vom mai trăi, 
căci şi el are moşie dreaptă a lui în coasta noastră... Să-i 
cerem judecată nouă, oameni buni, să mergem iar la 
Domnie, - şi să puie pe masa divanului fiecare îndreptările 
lui! Si oare vor fi ochii oamenilor aşa de orbiţi să nu vadă? şi 
Dumnezeu, chiar, ne va lăsa pieirii? Pentru păcatele noastre 
n-am suferit destul pân-acuma?... 

Bătrânii se întoarseră spre preot, mulţămiţi de cuvântul lui 
cel bun. 

— Înţeleaptă vorbă... rosti încet şi cu stăpânire Şoimaru. 
Suflete bune şi împăcate din pricina bătrâneţii!... Aţi uitat 
răutăţile de altădată? Pentru dreptul nostru, pe care de la 
dumneavoastră l-am învăţat, eu am să întreb pe gospodarii 
mei cei tineri, cu care am fost la oaste şi m-am luptat pentru 
Vodă. Pe dumneavoastră, uncheşilor, care-mi sunteţi părinţi 
şi rude bune, - totam a vă mai întreba, a doua oară, ceva: 
cine-a zdrobit cu buzduganul ş-a ucis pe tatăl meu, care a 
luptat cu dumneavoastră alăturea, când eraţi tineri? 

— Copilul are dreptate; voi aţi îmbătrânit! grăi cu tărie 
Mihu. 

— Am dreptate, zise domolit deodată Şoimaru, căci de la 
dumneata am învăţat să iubesc moşia... Când au intrat mai 
dinioarea vestitorii în sat, şi mi-au dat ştirea sosirii 
Orheianului, ş-au risipit-o apoi tuturora, - nevestele şi copiii 
mai bine au înţeles că vine un vânt de primejdie; şi tot 
freamătul care s-a deşteptat în sat a arătat inimii mele că 
nu se înşală!... 

— Are dreptate nepotul! vorbi mai tare Mihu. 


— Cu toate acestea să stăm pe dreptatea noastră - şi să 
aşteptăm... încheie Şoimaru, dar cu caii şi armele gata... 

Bătrânii îşi plecară frunţile, apoi îmbrăţişară pe oştean: 
simțeau şi ei a cui e dreptatea; dar peste apa sufletului lor, 
odată tulburată, acuma se întinsese luciul uitării ş-al 
iertărilor. 

Clopotul prinse a suna în turnul bisericii; Şoimaru se 
îndreptă spre ţintirim, tăcut şi cu sufletul zbuciumat. Stătu 
înaintea pietrei pe care era scris numele lui lonaşcu, şi 
părea a se gândi. 

— Visa la întâmplările care se puteau isca, ş-o nelinişte 
grea îl cucerea clipă cu clipă. Totuşi, cu mişcări hotărâte şi 
cu ochii aspri, intră în adunarea oştenilor lui, cerându-le să 
fie gata pentru orice ceas de primejdie. 

— Să ţie fiecare om mâna pe sabie! grăi el cu străşnicie. 

Dar după-amiaza trecu liniştită, fără întâmplări, şi soarele 
se cufundă într-o pâclă uşoară, ca-n nişte mări de pace, ce 
se întindeau dincolo de zări... 

Străjerii trimeşi spre Murgeni aduseră cuvânt bun: linişte! 

— Ce gând are boierul? întrebă Mihu, privind cu îndoială 
spre fecior. 

Şoimaru înălţă din umeri şi oftă; strânse mai bine chinga 
care-i ţinea braţul legat la chimir şi nu răspunse. 

Îndată ce se întinse umbra serii, - răsări luna cătră 
pustietăţile Bugeacului, mare şi sângeroasă, pe un cer fără 
nici un nour; şi la poartă se opri un străjer, aducând pe un 
slujitor călare de la Murgeni. 

Şoimaru se aşeză pe prispă, ca şi cum n-avea nimica de 
ascultat. Bătrânul Mihu aşteptă să înainteze omul boieresc 
pân-aproape şi-l întrebă cu prefăcută linişte: 

— Ce veste, voinicule? 

— Bună pace, jupâne... zise slujitorul. Boierul nostru a 
venit la Murgeni. 

— Ştim. 

— Şi m-a trimes să vă spun cuvânt bun: domnia lui vra să 
se împace cu dumneavoastră... 


— Aşa? 

— Da, precum vă spun. Zice boierul: Domnia nouă s-a 
aşezat pentru multă vreme; ţara nu mai trebuie bântuită; să 
punem la cale treburile noastre: fiecare cu drepturile lui şi 
Dumnezeu cu toţi... 

— Ai grăit cuvânt bun, Constandine... vorbi cu glas mai 
îmblânzit moşneagul. 

Nădejdea îl făcea mai blajin, - şi cunoştea şi chema pe 
nume pe slujitor, care era un ţăran, aşezat de mult, vecin, 
pe Murgenii boierului Stroie. 

— Ce răspuns să dau? întrebă omul. Bătrânul privi spre 
Şoimaru. 

— Nici un răspuns; să vedem... mormăi oşteanul. 

Slujitorul plecă, pe drum luminat de lună. În sat părea că 
s-a întins deplină linişte. Dar la fântâna lui Grozav, cătră 
pădurile Murgenilor, erau adunaţi şi treji, cu cai înşăuaţi, 
răzăşii. 

Tudor chemă pe Lie şi porunci să-i aducă murgul şi să 
încalece şi el, cu săneaţa încărcată. Îşi cercetă sabia şi porni 
cătră Murgeni, să se încredinţeze singur, cu ochii lui, ce se 
pregăteşte şi se fierbe la curtea Orheianului. 

XXXIV. 

Magda se arată a treia oara. 

Luna se ridica în singurătatea cerului, pălită, ca o foaie 
rotundă de cositor, - şi risipea în întinderi, spre văi, spre 
codri, spre imaşuri şi ape, un fel de ceaţă de lumină, care 
ştergea marginile hotărâte ale lucrurilor. 

Tudor îşi duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas 
moale, şi, apucând drumul cel mare al Murgenilor, se 
gândea în trista linişte de toamnă. 

Vedea limpede în gândul boierului; căci acuma îl cunoştea 
şi-l înţelegea pe Orheianu. 

— Ce căutau slujitorii prea mulţi cu el? De ce trimesese un 
răspuns blajin răzăşilor? Un boier mare şi cu trecere la 
Domnie, când rosteşte o vorbă ca asta bună, răzăşii trebuie 
să cadă în genunchi de bucurie, şi să se ducă cu mare grabă 


la curte, la Murgeni, ca să mulţămească pentru milă şi 
pentru cuvintele împăciuitoare! Dar odată acolo, fără 
larmă, fără pricină, boieru-i poate supune, îi trimete la Iaşi, 
ori îi ţine la oprire. Fără căpitenii, satul poate fi călcat, 
dovezile şi uricele pot arde odată cu toate gospodăriile 
răzăşimii. Căci acum nu mai poate fi milă. Şoimăreştii au 
fost trup şi suflet ai lui Tomşa, - şi la domnie nouă nu pot 
avea nici intrare, nici îndurare. Pentru deplină şi veşnică 
împăciuire, un om ca Orheianu, care mai făptuise şi altele, 
poate pune o cruce peste satul unde vor fi sălăşluit 
odinioară oştenii vechi şi apărătorii de hotare! 

Şi trista istorisire a uncheşului Mihu îi veni din nou în 
minte, cu cea dintâi ridicare pentru dreptate a neamurilor 
lui, şi cu pieirea celui mai bun dintre ei, a părintelui lui, - pe 
care parcă-l purta mort în suflet, cu neînduplecatul cuvânt 
al răzbunării. 

Cum de-a putut el şovâi odată? 

Şi la acest gând de întrebare, i se arătă nebuna şi 
trecătoarea lui dragoste pentru Magda. Era aşa de tânără, 
de gingaşă şi de frumoasă, şi mestecenii tremurau asupra 
lor atâta taină, pe când suna uşor codrul în adâncimi, - 
încât tinereţile lor neştiutoare s-au legat ca pentru vecie. 
Dar s-au despărţit după o clipă, - şi despărțite au rămas! 

A iubit-o el oare cu adevărat? 

A iubit-o; dar încet-încet s-a strecurat, ca din pământ, prin 
mădulări, o ghiară în el, şi s-a urcat şi i-a cuprins inima. $Ş- 
un glas ca o chemare, picurându-i veşnic în urechi, l-a făcut 
să-şi întoarcă auzul spre mormântul celui fără hodină. Şi- 
ntre dragostea lui prăpădită şi el, s-a aşezat ca o pâclă, - şi 
s-a ridicat în păâclă umbra sângerată... 

— Între noi e sânge... şopti ca-ntr-o nălucire oşteanul. 

Lie îl întrebă din urmă: 

— Ai spus ceva, stăpâne?... 

— Nu; mă gândeam la un lucru de demult. 

— Stăpâne, grăi iar Lie după o clipă, ştii că ne apropiem 
de Murgeni şi întâlnim oameni?... 


Răzăşul îşi scutură pletele şi cercă să-şi alunge gândurile. 
Tot acest vis al dragostei de altădată i-a venit pentru că era 
încredinţat de un lucru: Magda era aproape de el, la curtea 
din Murgeni. Zâmbi de slăbăciunea şi de visurile lui. 

— Cine-i pe drum înaintea noastră? şopti el apoi deodată, 
stăpânindu-şi calul. 

Şi se opri fără teamă în lumina lunii, aşteptând. 

Curtea de la Murgeni, cu lumini aprinse, trebuie să fi fost 
la o fugă de cal, de coasta de sub codrul cel mare. Răutul se 
împrăştia chiar înaintea lui în iaz larg, cât bătea ochiul; şi 
spre ostrovul cu sălcii aplecate şi desfrunzite pluteau 
puncte negre şi mărunte: erau rațele sălbatice, ieşite pe 
podul argintiu al lunii. 

Prin lumina nehotărâtă, veneau pe drum doi călăreţi. 
Înaintau; sosiră aproape; şi deodată în faţa ochilor lui 
Şoimaru se aşeză pâcla şi se ridică umbra sângerată. Parc- 
ar fi fost un vis. Dar era aeve: şi cunoscu la câţiva paşi de el 
pe fata Orheianului, urmată de aproape de un bărbat. Întâi 
socoti că-i jupân Stroie; dar era un străin. 

Cum o văzu inima i se strânse ca-n cleşte. Apoi o aţinti şi 
simţi că despărţirea lor era veşnică. Cum o văzu că l-a 
cunoscut şi-i zâmbeşte, mânia pe care i-o jurase, şi furtuna 
vorbelor, şi fulgerul ochilor pieriră. Se simţi departe şi 
despărţit de ea. 

Magda ţipase uşurel când îl cunoscuse; apoi îi zâmbi cu 
bucurie. 

— Ce întâlnire ciudată! zise ea cu glasu-i dulce. 

Şi întorcându-se spre Ludno îi zise în grai polonez: 

— E un prietin de altădată... îngăduie-mi, soţul meu, să-l 
întreb două cuvinte. Nu ştie limba leşască... 

Şoimaru o privi cu uimire. Ce gând avea? Pan Anton 
înainta cu calul şi salută din cap pe oştean, mormăind un 
cuvânt leşesc: Dobro vecer! 

— E boier? întrebă el încet pe domniţa lui. 

— Fără îndoială... ciripi ea dulce... E un prietin al tatălui 
meu... 


Şoimaru sta neclintit, fără cuvânt, pe cal. Lie căsca ochii 
mari şi nu pricepea nimic. 

Vorbind moldoveneşte, Magda se îndreptă cătră Şoimaru: 
— E lună plină, zise ea, ş-am ieşit cu soţul meu... Vad că 
întâlnirile noastre sunt totdeauna foarte ciudate: aceasta e 

a treia... Şi ştiu că eşti amărât şi supărat pe mine... 

— Nu sunt amărât, nici supărat... răspunse Tudor. 

— Atunci ai înţeles împrejurarea de la lanev... şopti ea. 

Tudor nu răspunse. Ea zâmbi, căci o privea Ludno, dar 
rosti cuvinte grele: 

— Pan Tudore, îţi aduci aminte când coboram prin codru şi 
vedeam din poiană acest ostrov dinaintea noastră? 

— Am uitat... răspunse încet şi rar răzăşul. 

Ea tăcu şi-l privi ţintă. Păru înfiorată de răceala nopţii; îşi 
trase la gât şi la obraji guleraşul de blăniţă albă. 

— Nu, n-ai uitat!... zise ea repede. 

Şi-ndată adăogi, ca şi cum Lie nici n-ar fi fost lângă ei: 

— Şi eu te-am iubit; dar cărările noastre au trebuit să se 
despărţească!... 

Avea glasul dulce de odinioară. 

Şoimaru tresări, parcă l-ar fi izbit o sabie. 

— Da, zise ea iar, râzând către Ludno, ca de-o glumă; şi 
ştiu că ţi-am fost dragă... 

— Acum între noi e sânge... vorbi Şoimaru, ca şi cum şi-ar 
fi urmat visul lui singuratic. 

— Ştiu, răspunse ea, am aflat de la tata; a vorbit azi chiar 
cu bărbatul meu şi a hotărât lucruri grele împotriva 
răzăşilor... Chiar voiam să-ţi trimet mâni în zori cuvânt: 
fugi, că ţi-i ameninţată viaţa... 

— Cum? strigă deodată îndârjit răzăşul. Socoate stăpânul 
Murgenilor că mă va ucide pe mine cum a ucis pe tatăl 
meu? Ah, domniţă Magdă, mi-ai lămurit deplin sufletul şi 
mi-ai adus aminte că zadarnic stăm sub lună, că toate ale 
noastre sunt deşărtăciuni! N-a fost nimic între noi decât 
blăstămul! Nu-i nimic între mine şi părintele tău decât 
sângele! Du-te; te-am iertat pentru umilire... 


Şi fără nici un cuvânt şi furtunos, Şoimaru îşi întoarse calul 
şi se depărtă, până ce el şi slujitorul părură umbre în pâcla 
de lumină. Ludno înălţă din umeri şi dojeni cu dragoste pe 
Magda. 

— Ce vorbe i-ai spus, de ce l-ai certat, sufletul meu? De ce- 
a plecat, parcă n-ar fi în toate minţile? 

— l-am spus o veste însemnată... răspunse Magda, 
stăpânindu-şi greu tulburarea. 

XXXV, 

Morţii poruncesc celor vii. 

Şoimaru nu s-a arătat până a doua zi în sat. Pe după 
miezul-nopţii trecuse pe la fântâna lui Grozav şi avusese 
tainic sfat cu oştenii lui; după aceea nimeni nu ştia pe unde 
rătăcise. Nu ştia nici Lie, care se întorsese singur acasă, 
îngrijat şi uimit, - dar cu straşnică poruncă de la stăpân să 
nu crâcnească nimic nimănui de cele ce văzuse şi auzise. 

Un soare blând răsări a doua zi, într-o duminică, ş-o 
lumină prietinoasă se împânzi peste sat, asupra căsuţelor 
albe ş-a livezilor desfrunzite. Clopotul sună în turnul 
bisericii vechi prelung, şi tremura cântarea lui până la mari 
depărtări, unde s-amestecau cerul şi pământul într-o brumă 
alburie şi-ncepea spre Mare sălbatica stepă. 

Oamenii fuseseră îngrijoraţi, dar vestise Constandin, 
slujbaşul de la Murgeni, pacea boierească, - şi acuma, 
împreună cu preotul, mulţămeau lui Dumnezeu, „că-i 
scăpase de tot vrăjmaşul, mânia şi primejdia...” 

— Poate tot aveau dreptate moşnegii... şopteau muierile 
cu mâna la gură. Suntem şi noi şi boierul de-o lege şi ne 
închinăm lui Hristos!... Ne fereşte Cel-de-sus să ne vedem 
feciorii sângerând subt ochii noştri. Destule suferinţi au fost 
în trecut! 

Slujba, după tipicul cel mare, se petrecu în linişte şi 
gospodarii ieşiră în ţintirimul larg. Pe morminte căzuseră 
florile şi putrezeau. Femeile umblau, îşi căutau morţii şi le 
aprindeau candele. Iar bătrânii, rezemaţi în toiegele lor, 


grăiau încet, privind cum trec peste locaşurile veşnice fire 
lungi şi argintii de matasa-morţilor. 

În liniştea aceasta a satului, deodată se făcu un uşor zvon. 
Lostun, care fusese pândar la Murgeni, se repezi în ograda 
bisericii şi vesti pe cei adunaţi că boierul Stroie Orheianu a 
intrat în sat cu puţini slujitori, şi vine să steie de vorbă cu 
fruntaşii Şoimăreştilor. 

— Vine fără sfială... grăi Lostun. Se leagănă pe cal şi-şi 
mângâie barba mare... Se uită la unii şi la alţii pe care-i 
întâlneşte, şi râde... 

— Ciudat lucru şi foarte de mirare!... mormăi clătinând din 
cap Mihu. 

Dar Lostun parc-ar fi vestit şi pe Tudor Şoimaru: căci 
neamurile lui îl văzură venind încet pe poarta bisericii. Era 
tăcut, îi ardeau ochii, dar părea foarte liniştit. Privi spre 
femei şi spre copiii strânşi la o parte; după aceea se alătură 
de sfatul bătrânilor, fără să zică nici o vorbă. Cu braţul 
drept îşi pipăi mâna stângă, să vadă dacă stă bine în chinga 
ei, - apoi îşi rezemă pumnul de straja săbiei şi scoase un 
picior înainte. 

— Ai auzit? îi şopti cu oarecare îngrijorare uncheşul Mihu. 
Vine la sfatul nostru boierul Stroie... 

— Da, răspunse Tudor; să aşteptăm! 

Măreţ în straiul lui bogat, călare pe un roib nalt de Lehia, 
Orheianu se arătă în uliţă, urmat de slujitorii lui înarmaţi. 
Erau mazuri voinici, cu ochii verzi şi cu umerii obrajilor 
roşcovani şi ieşiţi în afară. Boierul coti la podeţ şi intră 
călare în ograda bisericii. Răzăşii îl priveau venind, ridicară 
capetele, dar nu-şi scoaseră cuşmele. 

Orheianu se opri şi zise c-un fel de mulţămire, rotindu-şi 
ochii asupra tuturor celor care erau de faţă: 

— Bine v-am găsit, oameni buni! 

— Îţi mulţămim, boierule... răspunse preotul cu bunătate 
şi cu privire bună, făcând un pas înainte. Ceilalţi 
murmurară încet salutarea şi priveau cu luare-aminte la 
vechiul lor duşman. 


— Aţi auzit, oameni buni, grăi deodată cu glas gros 
boierul, - că domnia lomşei s-a petrecut din lumea asta ş-a 
venit în scaunul ţării Alexandru-Vodă, pe care şi noi l-am 
ajutat şi l-am apărat... 

— Am auzit! răspunse îndesat uncheşul Mihu. 

— Acest Domn al nostru a auzit de toate câte s-au petrecut 
aici. Ştie că Orheiul a dat oşteni lui 'lomşa, ştie că 
Şoimăreştii au dat şi căpitan de steaguri, şi cu toate acestea 
m-am milostivit eu ş-am pus cuvânt să ierte toate... 

Răzăşii nu răspunseră. Boierul dintrodată dădu cu ochii de 
Şoimaru, şi-ncepu a râde c-o veselie ciudată. 

— Cum, căpitane Tudore? şi dumneata eşti aici? te-ai 
întors de la oaste? 

— Da, boierule... răspunse liniştit răzăşul. 

— Foarte bine se nimereşte atunci întâlnirea, şi mă bucur, 
căci am venit aicea la împăcăciune... 

— Dumnezeu îţi va ajuta pentru tot binele ce-l vei face... 
grăi popa mulţămit; şi moşneagul ar mai fi spus ceva dacă 
privirea aprigă a lui Şoimaru nu i-ar fi îngheţat vorba pe 
buze. 

— Bătrânii ajung o vreme rea, şopti oşteanul la urechea lui 
Mihu, când nu înţeleg nimica şi, ca şi copiii, nu se pricep s- 
aştepte!... 

Mihu îşi încruntă sprâncenele şi-şi întoarse o ureche cătră 
boier. 

— Eu vă rog, gospodarilor, zise cu umilinţă Orheianu, aveţi 
bunătate şi mă răsplătiți pentru toate ostenelile mele... 
Daţi-mi mie de bună-voie moşia voastră, - căci eu mi-am pus 
obrazul pentru voi şi v-am cerut iertarea de la Vodă!... 

Răzăşii deodată se priviră înfioraţi ş-apoi începură să se 
frământe. Acuma pricepeau râsul cel bun al Orheianului! 

— Nu-mi răspundeţi nimica, oameni buni? întrebă cu 
aceeaşi înmlădiere moale de glas boierul. 

— Cum, boierule? întrebă Mihu, azvârlindu-i o privire 
ageră. Dumneata ne ceri moşia pe care-ai stăpânit-o şi noi 
am câştigat-o prin dreaptă judecată acu patru ani? 


— Nu, moşule, răspunse zâmbind Orheianu. Cer toată 
moşia voastră: daţi ce-a mai rămas, ca să-mi întregesc ce-i 
al meu! 

— Şi noi ce să facem? 

— Ce vă va lumina Dumnezeu!... 

Bătrânii rămaseră înmărmuriţi. Femeile prinseră a plânge. 

— Ce te miri aşa de tare, căpitane Tudore? strigă apoi 
deodată boierul cu semeţie. Ce mă priveşti astfel? Îţi pare 
ciudat? Ieri ai fost tu tare şi astăzi sunt eu!... 

Şoimaru făcu doi paşi şi grăi: 

— Boierule, eu nu te-nţeleg! 

— Ce nu-nţelegi? strigă Orheianu privindu-l ţintă. lată 
judecata mea. Asta-i! Care din voi va îndrăzni astăzi să 
ridice un deget asupra mea? Astăzi nu mai este mişelul 
vostru lomşa, şi Domnia v-ar spulbera de pe faţa 
pământului de-aţi îndrăzni... De aceea eu am venit în 
mijlocul vostru, şi nu va cuteza unul să mişte braţul! Ha-ha! 

— Boierule, te-nşeli, zise cu linişte Şoimaru. 

— Aşa? Ha! mă-nşel? Nu mă-nşel, căci dacă mazurii mei 
vor răcni numai o dată, cu străşnicie, în limba lor, - vor veni 
toţi ceilalţi şi vă vor pune pe toţi cu feţele la pământ! 
Îndrăzneşti tu poate, Şoimarule? Nu îndrăzni, că ţi-i braţul 
frânt. Şi te iert pentru cuvântul tău prost, căci o dată, în 
viaţă, mi-ai făcut un bine... 

— Boierule, strigă Şoimaru cu ochii scăpărând, ai greşit 
dac-ai venit în vizunia lupului! Eu mai am un braţ tare, şi te 
voi aşeza cu pieptul pe mormântul părintelui meu, pe care 
tu l-ai ucis cu buzduganul lui Aron! Ai ucis: ţi-a venit ceasul 
pedepsei! 

Boierul atunci smuci năpraznic frâul calului. Mazurii 
chiuiră deodată prelung, şi le răspunseră răcnete cumplite 
la marginea satului. 

— Să nu cutezaţi, mişeilor! urlă Orheianu. Să nu cutezi, 
mişele! rânji el cătră Şoimaru. Te voi bate peste fălci, ca pe 
tatăl tău, şi voi spulbera pe toţi nemernicii ca tine... 


Izbucnind într-o mânie grozavă, de mult stăpânită sub 
vorbe blajine şi rânjite, - Orheianu îşi repezi din şa trupu- 
nainte, scuipă pe Şoimaru şi ridică asupră-i buzduganul, pe 
care-l scoase de sub cingătoare. 

Dar oşteanul trăsese sabia. Atunci îl văzură întâi neamurile 
lui, turbat ca fiara, cu ochii crunţi şi cu obrazul ca de var. Se 
schimbase într-o clipă şi nu-l mai cunoşteau. Cu braţul 
drept ridică fierul, se repezi ca scăpat dintr-un arc, şi lovi în 
creştet pe Orheian. Şi-nălţând a doua oară sabia, răcni aşa 
de cumplit, încât mazurii, înfricoşaţi, smunciră frâiele şi se 
năpustiră pe poartă. 

Urletul lui Tudor era o chemare. Pe uliţa satului, din râpa 
din dosul bisericii, se repeziră toţi flăcăii Şoimăreştilor 
călări, cu săbiile şi suliţile. Lie venea în frunte ducând de 
căpăstru calul căpitanului. O clipă se opriră, îmbulziţi în 
uliţă până departe, în urmă, aşteptând. Iar pe Şoimaru îl 
priveau neamurile lui cum c-o mână trage de barbă trupul 
greu al boierului şi-l leapădă lângă piatra de mormânt pe 
care era însemnat numele lui lonaşcu şi anul cumplit al 
morţii lui... 

Fără să mai privească în urmă, Tudor se prăpăstui pe 
poartă; Lie îl prinse de subsuoară şi-l ajută să salte în şa; şi 
la ţipătul de năvală cunoscut de ei, călăreţii porniră în ropot 
spre Murgeni, spre mazuri şi spre curtea boierească. 

În urmă, numai uncheşul Mihu se urni din loc, se apropie 
de boier, îl privi cum zăcea în balta-i de sânge, îşi scoase 
domol contăşul din spate şi i-l aşeză cu grijă peste piept şi 
peste faţă. 

Se întoarse apoi la ceilalţi şi cuvântă cu voce răguşită 
parcă de trudă: 

— Să-l ierte Dumnezeu! 

Iar Şoimaru îşi duse într-o întinsoare călărimea întărâtată 
ca şi el spre curtea boierului. Izbiră pe mazuri, îi întoarseră 
în loc, şi începură a-i bate şi a-i tăia până ce-i năruiră în 
iazul Răutului. Şi trecură mai departe şi se opriră cu caii în 
răsuflet greu la curtea boierească. 


— Aici e ghizunia duşmanului! zise Şoimaru arătând cu 
sabia. S-o risipim şi s-o dăm vântului! 

Ludno şi cu domniţa lui, înspăimântați de neaşteptata 
năvală, ieşiră în pridvor, coborâră scările; - apoi, văzând 
săbii sclipind spre ei, se răsuciră ca să scape îndărăt. 
Femeia ţipa cu glas sfredelitor şi ascuţit. Leahul trase pala. 
Flăcăii năvăliră asupra lor. Dar Şoimaru se repezise, şi 
acoperi pe Magda cu sabia. 

— Fraţilor, nu ucideţi! strigă el. 

Când ceilalţi se traseră îndărăt, el zise gâfâind celor căzuţi 
în genunchi. 

— Sculaţi, luaţi-vă caii şi plecaţi. Vă vor întovărăşi oameni 
de-ai mei până-n târg la Soroca! 

Dar numai Magda-i înţelegea graiul lui moldovenesc. Şi 
din mânia stăpânită, din tulburarea lui, din ochii sticloşi ca 
de fiară, ea pricepu o parte de adevăr, - şi gemea cu mâinile 
la tâmple, îl privea cu groază, şi se lăsa dusă de subsuori de 
flăcăii răzăşilor. 

Atunci porunci Şoimaru că s-aducă şumuioacele de paie şi 
tăciunii, şi dădu foc curţii de la Murgeni el singur cu mâna 
lui. S-au zbătut şi s-au răsucit flăcările toată noaptea. Ş-a 
porunci pe urmă răzăşilor s-o dărâme şi s-o împrăştie în 
patru părţi. Şi, până luni la amiazi fiind curtea asemănată 
cu pământul, a hotărât să vie pluguri. 

Era un cer fără soare şi mohorât deasupra şi soseau de la 
munţi, pe vârfurile înălțimilor, nouri zdrenţuiţi. Tudor sta 
drept pe cal şi neînduplecat; şi ieşiseră şi toţi Şoimăreştii, 
bătrâni, muieri şi copii; şi priveau cum trec fără încetare 
brăzdare cu şase boi şi apasă pe cormane oşteni, înegrind şi 
asemănând încet bătătura unde sălăşluise stăpânirea 
Orheianului. 

XXXVI. 

Orice istorisire are sfârşit. 

Priveghiul conteneşte; cartea se-nchide. Se cuvine, după 
rânduiala bunilor povestitori de odinioară, să arătăm că 
sfârşitul văduvei lui Irimia-Vodă a fost cel mai nenorocit 


dintre al tuturor doamnelor Moldovei, căci după un an, în 
1617, turcii şi tătarii şi gloatele pământenilor, pătrunzând 
până la laşi, i-au zdrobit oastea aşa de frumos întocmită de 
ginerii ei, - şi pe ea au prins-o ş-au ruşinat-o păgânii, cum 
spune cu durere cronicarul. Casa ei în ţara moldovenească 
a fost risipită şi feciorii înjosiţi. Numai domniţele ei, în 
Lehia, s-au bucurat de averi şi nume; dar, după firea mamei 
lor, semeţe şi poftitoare s-ajungă tot mai sus, la puterile 
lumii, au stârnit zâzanii, certuri şi războaie, - până ce s-au 
stâns, şi numele le-au rămas pomenite cu blăsteme de 
şleahtici. 

Când 'Tomşa, târziu, a venit în ţară, într-a doua domnie, -a 
lăsat să cadă un ban de argint celui dintâi calic orb de la 
scara bisericii domneşti. După glas, nevolnicul, care era 
Nicoriţă, fost armaş odată, l-a cunoscut, şi a bătut cu umilită 
mulţămire mătanie Domnului său. lar Vodă, cuminţit acum 
şi mult îmblânzit, a suspinat - aducându-şi aminte cât de 
schimbătoare sunt toate ale oamenilor. 

Bârnova, precum se ştie, a venit domn în ţara lui şi-l 
chema Barnovschie; iar în vremea lui niciodată nohaii lui 
Cantemir n-au călcat pământul nostru. 

Domnița Magda şi-a purtat lumina ochilor ei prin ţări 
străine şi pribeagă a rămas până la mormânt; ci totuşi ceva 
din visul ei de tinereţă a rămas pentru totdeauna în taina 
poienii de unde se vedeau satele şi apele Orheiului. 

Au pierit codrii; s-a stâns şi această rămăşiţă a ei, ca 
mireasma unei flori. 

lar Tudor cu soţia lui Aniţa, şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au 
fost urgisiţi şi prigoniţi, dar s-au ţinut cu tărie. Pe urmă cei 
ce-au venit după ei au fost călcaţi şi supuşi de alţii; şi 
vremea necontenit i-a lovit până ce le-a plecat frunţile 
adânc spre pământ. 

Bunicii mei sunt strănepoţii acelor oameni. Şi această 
istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când 
strămoşii erau încă dârji, am scris-o în liniştea unei prisăci, 
având în inima mea răsunetul durerii lor. 


SFÂRŞIT