Mihail Sadoveanu — Fratii Jderi — V1 Ucenicia Lui Ionut

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


FRAȚII JDERI 


CUPRINS: 

Cap. Il - Despre hramul sfintei mănăstiri Neamţu, la anul 
de la Hristos 1469 şi despre o istorisire a lui Nechifor 
Căliman, starostele vânătorilor domneşti 5 

Cap. II - Aici se arată un Voievod mare şi un Jder mititel 15 

Cap. III - Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se 
arată mai ales despre ce vorbesc tinerii din toate timpurile 
26 

Cap. IV - Se vădesc şi alte cusururi ale prietinului nostru 
Ionuţ 36 

Cap. V - În care se înfăţişează comisul Manole Jder şi mai 
cu samă dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia 47 

Cap. VI - Se vede ce mai spune jupâneasa Ilisafta şi cum se 
găteşte un ospăț domnesc sub streşina pădurii 65 

Cap. VII - Ciudată veste din [ara Leşească 75 

Cap. VIII - Umblând pe drumul Sucevii, lonuţ îşi află 
soarta de la o ţigancă prorociţă 88 

Cap. IX - În ce chip Jder cel mititel a ajuns la dragostea lui 
99 

Cap. X - Visuri şi spaime ale jupâniţei Nasta 112 

Cap. XI - Ionuţ Jder află o capcană gătită stăpânului său 
132 

Cap. XII - Când au cercat la Timiş nişte neguţători 
pricepuţi şi mai cu samă îndrăzneţi 147 

Cap. XIII - Despre ieşirea în pradă a tătarilor de dincolo 
de Volga 160 

Cap. XIV - Cele din urmă veşti despre răutăţile 
prădalnicilor 172 

Cap. XV - Pe neaşteptate, lonuţ pune la cale cea mai mare 
nebunie 184 


Cap. XVI - Cum se pregătesc Jderii cei mari să-l caute pe 
cel mititel 194 

Cap. XVII - Unde şi cum l-au găsit Jderii cei mari pe cel 
mezin şi ce au făptuit cu toţii în acel loc 211 


Capitolul 1. 

Despre hramul sfintei mănăstiri Neamţu, la anul de la 
Hristos 1469 şi despre o istorisire a lui Nechifor Căliman, 
starostele vânătorilor domneşti. 

De Sfânta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strânsese 
în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr 
de norod. Unii veniseră s-asculte slujba, alţii ca să ieie 
binecuvântare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii 
cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi 
cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era 
vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, 
ci şi-n Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiți ştiau de 
asemeni că se vor îndestula cu mâncare şi vin, faima de 
primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. 
Osârdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră 
îndestulător acest sfânt lăcaş; din turmele de la munte, din 
podgoriile de la dealuri, din câmpiile arate de la apa 
Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai 
mari mulţimi decât cele strânse acolo, în acea luminată zi 
de mai a anului 1469. 

În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi; soarele îi 
pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintâi se 
mântuise la biserica cea mare din cetăţuie, când toaca bătu 
din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrân 
începu a suna rar, numai într-o dungă. 

Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se 
întrebau întâi din ochi, apoi dând glas. O parte umplură 
medeanul de dinaintea intrării, în jurul fântânii şi a 
foişorului unde se slujea, iarna, sfinţirea apelor. Prea puţini, 


şi numai dintre cârmuitorii mănăstirii şi ai ținutului, 
cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Câţiva 
slujitori aflaseră ştirea cu două zile mai nainte şi o ţinuseră 
tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. Cu două zile 
în urmă, marţi, sosiseră doi călăraşi de la Suceava cu carte 
pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea 
trecuse mai departe spre Cetate, spre Vânători şi spre 
herghelia domnească de la Timiş la apa Moldovei, unde era 
rânduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrânul 
Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului 
Bogdan-Voievod, părintele măriei sale Ştefan-Vodă. 

Cartea pe care o cetise cu destulă greutate prea sfinţitul 
Iosif, punând între dânsa şi ochii sfinţiei sale o făclie de 
ceară, cuprindea vestea de sosire a măriei sale Ştefan-Vodă 
la hramul sfintei mănăstiri Neamţu. Acum vestea asta o 
aflau şi noroadele. Pe când dădea sunet greu şi prelung, din 
când în când, chimvalul cel mare, monahii îşi purtau ici-colo 
rantiile mohorâte şi-şi aplecau bărbile spre urechile 
oamenilor. Ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de puşcă, 
murmurul trecu dintr-o lature în alta, apoi se revărsă în 
ogrăzi. Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră 
a se tângui cu mânile la tâmple şi a-şi căuta pruncii. 

Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să se 
întâmple! Au să se işte puhoaie, are să reverse apa 
Moldovei, are să pornească iar vreun război! A rămas 
acasă, în sat, mâţa închisă în chiler; găinile umblă slobode şi 
n-are cine le da de mâncare. Cuminte şi bine ar fi să înhame 
gospodarii caii şi pe loc să pornească fiecare la locul său; 
dar mai întâi trebuie să se ştie de ce-i vorba şi numaidecât 
fiecare dintre cei care nu l-au văzut trebuie să vadă pe 
măria sa. Cu toate că numai un om viteaz poate cuteza să 
ridice ochii spre măria sa, iar cei nevrednici cată să-şi plece 
pletele în ţărână, muierile tot or îndrăzni să fure cu coada 
ochiului, doar l-or zări. Să fie oare cumplit la vedere 
precum se spune? Are anume paloş cu care ceartă pe unii 
boieri, scurtându-i, după câte se povestesc? Dacă şi riga 


ungurilor, măria sa Matiaş-Crai, a dat înapoi de la Baia, 
când s-a arătat asupră-i, călare pe cal alb, măria sa Ştefan- 
Vodă - ce poate face un creştin de rând? Acel crai a şi căzut 
la pat din acel cutremur, zăcând trei luni. I s-au şi risipit 
oştile, a prăpădit puştile cele mari. A ieşit la toţi craii 
spaimă despre acest Ştefan-Vodă, cum că a bătut şi cetatea 
Hotinului şi a Chiliei; şi este o poveste cum că părintele său 
Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din 
muntele Atonului, ca să se ridice în zilele lui cu puteri mari 
de oşti şi să bată război cu spurcaţii ismailiteni. 

Aşa că mâţa şi găinile or mai răbda, până ce ochii 
oamenilor de la hram s-or învrednici să vadă pe măria sa şi 
până ce urechile s-or îndestula de toate veştile pe care le 
aduc curtenii şi ostaşii. Afară de asta, este praznic. Cum să 
porneşti la drum pe inima goală? Cine scorneşte asemenea 
zvonuri de primejdie şi de ce să plece lumea aşa fără de nici 
un temei, înainte de a vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de 
auzit şi de a ospăta ceea ce s-a pregătit la cuhniile sfântului 
lăcaş? Numai nişte bărbaţi bezmetici cum sunt moldovenii 
pot face asemenea socoteli. Dacă n-ar fi muierile, cu 
rânduială şi cuminţenie, ce s-ar face ţara? Nepotrivit şi 
prostesc lucru, să fugă noroadele de la vederea Domnului 
lor. Dimpotrivă, bine este a-i ieşi întru întâmpinare. 

Femeile, deci, cu mare aprindere, pofteau să afle pe unde 
are să vie alaiul domnesc. 

Despre asta nu ştie nimeni. 

Nu se afla slujitor ori monah care să dea ştire anume pe 
unde şi cum are să fie alaiul lui Vodă. 

Atunci de ce-s buni slujitorii şi monahii, dacă nu cunosc 
batîr atâta lucru? Slujitorii să caute în catastifuri şi monahii 
să cetească în cărţile lor şi să spuie. 

Degeaba, slujitorii au catastifuri mai puţin bune şi monahii 
cărţi mai puţin iscusite decât în vremea veche! 

S-aude chiar că măria sa nici nu mai vine. Sună clopotul în 
zadar, ca să stârnească omenirea; iar măria sa are alte 
treburi. 


Aşa-i în ziua de azi lumea. Boierii se învrednicesc să vadă 
pe măria sa în fiecare zi; pe când sărmanii nu-l pot vedea 
niciodată. Minunat ar fi să nu mai fie în ţara asta boieri, şi 
să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare zi câte unul. 
Şi batir o dată pe an, la un asemenea praznic, să se arate 
măria sa, cu toată pohfala! 

Se vorbeşte prin sate despre măria sa că-i om nu prea 
mare de stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana. 
Iar când vine la o sfântă mănăstire, n-are de ce se uita 
groaznic. Când vine la o sfântă mănăstire (dacă vine într- 
adevăr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe deşarte); când 
vine la o sfântă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin 
în jurul său. Vede ici un prunc; vede ici o fată; vede dincolo 
o nevastă. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta? 

Ca un stăpân al ţării ce se află, măria sa trebuie să 
cunoască al cui e pruncul şi a cui e nevasta. Îndată vin 
boieri lângă măria sa şi-i spun la ureche. Astfel măria sa 
vede şi cunoaşte unele şi altele; mai ales că măria sa, fiind 
văduv de atâţia ani, de când a murit Doamna sa Evdochia, 
trebuie să-şi desfăteze ochii şi să se mai îmblânzească din 
străşnicia în care se ţine. 

Să zicem că măria sa nu se uită la dreapta şi la stânga şi, 
cufundat fiind în gânduri, nu-şi vede decât socotelile lui 
domneşti. Atunci sunt ostaşi şi curteni care se uită la lume. 

Bune sunt hramurile când pe lângă praznice au şi 
asemenea alaiuri. 

Miercuri la amiază, s-a văzut intrând în mănăstire, călare 
pe un harmasaraş pag, un fecioraş de boier. Abia îi înfiera 
mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, 
ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea 
cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii. Venea 
dinspre Cetate. 

S-a aflat că acel fecioraş ar fi mezinul lui Manole Păr- 
Negru de la Timiş. L-a trimes comisul întru întâmpinarea 
Domniei. 

Deci măria sa vine negreşit. 


Cine spunea că nu vine? 

De altminteri, dac-ar fi să nu vie, n-ar bate clopotul într- 
una, de-ţi bubuie în ureche. 

S-a aflat de la cuvioşii monahi că acel fecioraş are numele 
Ionuţ, dar e mai cunoscut după poreclă. Comisului celui 
bătrân Manole Păr-Negru îi zice lumea şi Jder. Deci 
băiatului îi spune Jder cel mititel. Muierile au băgat îndată 
de samă că-i stângaci, şi au scos din asta semne şi vestiri 
pentru treburile lui de dragoste. Îl arată şi chipul să fie un 
pui vrednic de părintele său, care l-a făcut aşa de târziu. L-a 
făcut nu se ştie când şi cum, nu în casa lui ci, după feleşagul 
cucului, în cuib străin. După ce s-a ridicat la vârsta asta, l-a 
adus între ceilalţi feciori ai lui legiuiţi. Jder bătrânul zice că- 
i un fin din Ţara-de-jos, dar jupâneasa Ilisafta Jderoaia ştie 
adevărul şi zâmbeşte numai dintr-o lature a gurii. Altfel, 
Jderul cel mititel, plăcând tuturora, îi place şi ei. 

Jder cel mititel a venit la fratele lui mai mare cu numele 
Nicodim, monah în sfânta mănăstire Neamţu. Părintele 
Nicodim, bădiţa lui, i-a dat mâna să i-o sărute, l-a îmbrăţişat 
cu dragoste, ştiindu-l şi el cine este, şi acum ies amândoi la 
adunarea soborului mănăstirii. 

Deci alaiul măriei sale nu va să întârzie prea mult. 

În adunarea de lângă fântână, unde era norodul mai des, 
s-a ridicat cât era de nalt moş Nechifor Căliman, starostele 
vânătorilor de sub Cetate, şi a întrebat alene dacă vrea să 
cunoască cineva, dintre toţi cei de faţă, pentru care pricină 
vine măria sa Ştefan-Vodă la sfânta mănăstire Neamţu. 

Oamenii s-au bulucit aşa de tare în jurul lui, încât abia îşi 
puteau trage sufletul. Nechifor Căliman, starostele, era 
cunoscut om al lui Vodă. Fusese cunoscut slujitor şi al 
răposatului Bogdan-Vodă. Era un moşneag uscat şi dârz, cu 
mădularele răsucite din frânghii şi noduri. Avea semn 
domnesc la căciulă şi în mâna dreaptă toiag cu toporâşte. 
Când grăia, îşi cârnea oarecum nasul şi ochii într-o parte. 
Obrazu-i spânatic, păscut ca de gâşte, era încreţit şi boţit 
Cruciş şi curmeziş. Avea ani peste şaptezeci, cu toate 


acestea părul îi era încă negru. Numai sprânceana stângă îi 
era cărunţită. Acolo avusese, într-o întâmplare veche, 
lovitură de fier. 

— Dacă voiţi domniile voastre să cunoaşteţi de ce vine 
Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu, atuncea întoarceţi 
urechile cătră mine şi ascultați ce vă spun eu, grăi moş 
Căliman. Ptiu, drace! Dacă nu doriţi să aflaţi, nu vă spun. 

— Spune, cinstite staroste, îl îndemnară numaidecât 
gospodarii. Dacă nu spui, ni se bolnăvesc nevestele. 

— Ei, atunci să vă spun, oameni buni. Dar trebuie să încep 
mai de departe. 

— Începe de departe, cinstite staroste, numai nu ne lăsa în 
asemenea arşiţă şi neştiinţă. 

— Atunci, lume dragă, ascultă. Se chiamă că măria sa 
Ştefan-Vodă vine la această sfântă mănăstire Neamţu, în 
ziua hramului Înălţării, ca să găsească pe Nechifor Căliman. 
Ptiu, drace! 

Gospodarii începură a râde gros. Femeile începură a râde 
subţire. 

— Ptiu, drace! Urmă starostele, cârnind spre stânga nasul 
şi uitându-se urât. Să ştiţi voi cu toţii că măria sa mi-a 
poruncit soroc de judecată aici, ca să-mi scoată dreptăţile 
mele împotriva celor care m-au prigonit. Am mai avut şi alte 
înfăţişări la scaunul măriei sale, la Suceava. lar acuma 
măria sa mi-a trimes poruncă să mă aflu aici, în ziua 
Înălţării. Se chiamă că noi doi, eu şi măria sa, avem o 
prietinie veche, de la o nuntă care a fost acu şaisprezece 
ani într-un sat, Reuseni. Aţi auzit domniile voastre de acel 
sat? 

— Am auzit. 

— Ptiu, drace! Bine c-aţi auzit. Era atunci în domnie 
Bogdan-Vodă şi l-a fost poftit pe măria sa la o nuntă un 
boier al său cu numele Agapie Ciornohut. Acel Agapie 
Ciornohut îşi însura feciorul şi poftea să aibă nun pe măria 
sa Bogdan-Vodă. Deci în câşlegile de toamnă, după culesul 
viilor, s-a dus la acea nuntă măria sa. lar eu, fiind tot 


staroste al vânătorilor domneşti, am încărcat pe samarele 
cailor opt căprioare şi am pus păstrăv din Ozana în 
douăzeci şi şapte de hârzoburi şi am silit, cu doi oameni ai 
mei, s-ajung fără de nici o întârziere la locul poruncit. Când 
am trecut Siretul, m-am întâlnit cu oşteni străini şi m-am 
mirat. M-au întrebat unde mă duc; le-am spus numaidecât; 
mi-au luat vânatul şi peştele şi m-au pus la popreală. M-am 
supus ca cel mai umilit dintre oameni. Mă gândesc: oare 
după ce umblă aceşti oşteni leşi, cărora le place vânat 
domnesc? Se duc tot în drumul meu. Şi la ce va fi cugetând 
aşa de mult şi de ce va fi grăind aşa de încet cu alţii acel 
cneaz subţiratic, cu obraz de ceară şi bărbuţă rară? Am 
ştiut mai pe urmă că acela-i Petru Aron-Vodă. Îndată ce m- 
au lăsat singur şi m-au lepădat dincolo de apa Siretului, 
într-un sat, cu străjer lângă mine, m-am întins la pământ ca 
să mor şi am cerut numaidecât popă, ca să-mi cetească 
moliftele. Cum a păşit slujitorul într-o lature, ca să cheme 
pe popă, eu m-am desfăcut de la pământ şi m-am ridicat în 
sus, m-am suit pe calul străjerului şi m-am dus cu mare 
grabă unde era treaba mea. Am tăiat de-a dreptul prin 
pădure. Când am ajuns la un pisc, de unde se vede satul, 
am găsit coconi tineri, iar între acei coconi tineri am aflat 
râzând fără de grijă pe acest Ştefan-Vodă pe care-l 
aşteptăm acum, să-mi facă mie dreptăţile. Măria sa Ştefan 
nu cunoştea nimic; venea cu soţii săi la nuntă. l-am spus 
repede ce aflasem şi l-am poftit să se teamă şi să se 
grăbească. Măria sa nu s-a temut, dar de grăbit s-a grăbit. 
Ptiu, drace! Când ajungem cătră sat, dăm de slujitori ai 
Domniei, fugăriţi de podgheaz. „L-au prins pe măria sa 
Bogdan-Vodă! Strigau. L-au supus în juvăţ şi l-au tăiat cu 
paloşul. Acuma caută şi pe Ştefan-Vodă!” Într-adevăr, s- 
auzea mare zvoană în sat prin întunecimea serii. Veneau 
cătră noi călăreţi cu făchii. Văd pe coconul domnesc că-şi 
scutură de pe el dulama şi zvârle în tină gugiumanul de 
sobol; apucă sabia şi-şi îndeamnă soţii. Ptiu, drace! Asta nu-i 
treabă bună, măria ta. Se chiamă că Ciornohut l-a vândut 


pe măria sa Bogdan-Vodă celui cu bărbuţă şi cu obraz de 
ceară. Şi dacă l-a vândut pe măria sa Bogdan-Vodă, te duci 
şi măria ta la juvăţ şi la sabie. Aşa că mai bine s-apuc calul 
de frâu, să-l întorc după al meu în loc, să ne năpustim în 
pădure, să duc pe coconul stăpânului meu unde nu-i 
primejdie, aşteptând să se facă pe urmă voia lui Dumnezeu. 
Aşa fac, oameni buni, precum spun; şi acel cocon mărunt la 
stat se zbate şi crâşcă; însă eu nu-l lăs; iar el mă păleşte cu 
straja sabiei în cap; eu închid ochii şi-l strâng mai tare lângă 
mine; el mă bate peste frunte şi la tâmpla stângă, de m-a 
sângerat şi mi-a rămas până acuma acest semn care se 
vede în sprânceană; atuncea am văzut că ciolanul bătrân 
înfruntă mai bine năcazul. Aşa că m-am dus cu măria sa în 
pribegie şi nu m-am întors decât atunci când a venit ceasul 
şi Dumnezeu l-a adus în scaunul părintelui său. Atuncea m- 
am dus şi eu la locul meu şi m-am aşezat staroste. Am găsit 
feciorii în bună stare şi m-am bucurat; mi-am găsit nevasta 
mai grasă şi m-am bucurat iarăşi; mi-am găsit ocina 
părintească luată de alţii şi m-am bucurat mai puţin; 
nevasta zice: asta-i voia lui Dumnezeu. În schimb am găsit 
spor un prunc străin. 

— Acesta-i tot de la Dumnezeu? Întreb eu. 

— 'Tot de la Dumnezeu, răspunde muierea. De-atuncea mă 
judec pentru ocină. Măria sa Ştefan-Vodă mi-a pus sorocul 
cel din urmă astăzi. Ptiu, drace! 

O nevastă de la Dăvideni, mai trupeşă şi cu gura mai 
îndrăzneață, puse fără întârziere o întrebare bătrânului 
Căliman: 

— Mă rog dumitale, staroste, milostiveşte-te de ne spune 
ce-ai făcut când ai aflat la casa dumitale asemenea lipsă şi 
asemenea spor? 

Nechifor Căliman cârni cătră ea nasul şi ochii şi o văzu 
împungând cu cotul în tovarăşul ei de alături. 

— Femeie, grăi el închizând o pleoapă şi strângându-şi 
obrazul şi gura în aceeaşi parte; după cât te arată 
înfăţişarea, ţii rateş la un drum mare. 


— Aşa este, se sumuţă nevasta. 

— Şi omul cel de-alături e cumătrul dumnitale? 

— Îhi. 

— lar soţul dumnitale a rămas să păzească rateşul? 

— Adevărat este. 

— Ptiu, drace! Am să-ţi răspund cu bunăvoie la ce mă 
întrebi, numai nu înţeleg de ce se veselesc aşa aceşti cinstiţi 
gospodari şi aceste cinstite gospodine. Acuma, dacă v-aţi 
liniştit, vă spun. Precum băgaţi de samă, a stat şi clopotul. 
Mult nu mai este şi are să se vestească sosirea măriei sale; 
atuncea au să se ostenească toţi clopotarii la toate clopotele 
şi aici, şi la Sfântu-lon, şi la Vovidenie, ca s-audă sfinţii din 
cerul dintâi şi să deie veste mai sus: Iaca, se duce măria sa 
Ştefan-Vodă la Neamţu, ş-acolo întâi şi întâi are să tindă 
dreapta sa cu buzduganul pentru o pricină veche de 
doisprezece ani a lui Nechifor Căliman. Aşa că eu, oameni 
buni, când am văzut că ocina mea s-a înjumătăţit şi mai ales 
că via de la Băiceni mi-a luat-o Ciopei părcălab, n-am mai 
stat mult la casa mea din Vânători. Ptiu, drace! N-am mai 
stat decât un an, am încălicat şi m-am întors la măria sa la 
Suceava. Trecuse săptămâna luminată. M-am înfăţişat de 
Duminica Tomei. Cetatea, cu oşteni pe zid. Nu intră cine 
pofteşte; la poartă nu-i vraişte ca înainte vreme. Îmi pune 
straja sulița în piept. 

— Nu-i voie! 

— Cum nu-i voie? Eu sunt Nechifor Căliman, prietinul 
măriei sale. 

— Trage-te înapoi doi paşi, porunceşte straja, şi aşteaptă! 

M-am întristat eu atunci şi m-am gândit: Ptiu, drace! Şi 
prietiniile sunt schimbătoare, ca şi domniile Moldovei. Avea 
dreptate înalt prea sfinţitul Teoctist, când a ieşit la 
Direptate să pomăzuiască pe Vodă Ştefan. Ofta şi se tânguia 
că în ţara asta umblă domniile cu anii şi chiar cu lunile. Şi 
de-atâta ce unge domni, unii după alţii, a făcut scurtă la 
mâna dreaptă. lată a uns şi pe feciorul lui Bogdan-Vodă de 
sfintele Paşti. Oare cui vine rândul la Crăciun? 


Alei, săracă ţară! Dac-a umbla şi acest Ştefan-Vodă cu 
nunțile, au să-l prindă şi pe el. Însă eu îl ştiu înţelept şi 
cumpănit. Văd că şi-a pus strajă tare; nu nunteşte, ci îşi 
tocmeşte oastea. Dar dacă cumva căta-va în coarne 
boierilor celor mari, cum au făcut toţi feciorii lui Alexandru- 
Vodă Bătrânul? În ţara asta a Moldovei poruncesc boierii 
cei mari şi Vodă-i trecător, de aceea ofta prea sfinţitul 
Teoctist. 

Văd că sosesc boieri călări, cu slujitori. Straja apleacă 
sulița. Începe să fie rânduială, zic eu în sinea mea şi mă 
bucur. Atuncea tot am nădejde de dreptate. 

Cum stăm, sună trâmbiţile. Boierii se dau în laturi. Măria 
sa iese calare, cu oşteni după el: Ne închinăm cu toţii. Apoi 
eu mă pun în genunchi şi-mi plec fruntea. 

Vodă s-a oprit. Îi aud glasul şi-mi tresare inima. 

— Ridică ochii, staroste Căliman, îmi porunceşte măria sa. 
Înţeleg că ai venit la mila Domnului tău pentru o durere pe 
care o ai. De astăzi înainte am să-ţi dau semn, ca să ai 
intrare slobodă la Cetatea domniei mele. Vorbeşte. 

— Luminate Doamne, grăiesc eu cu îndrăzneală, jaloba 
mea poate va găsi cândva ascultare la sfatul domnesc, unde 
Vodă şi cu boierii săi pun ţara la cale. Dar eu mai întâi şi mai 
întâi am venit să mă jăluiesc unui prietin al meu mai tânăr 
decât mine. 

— Pas în Cetate şi-l aşteaptă acolo! A poruncit măria sa. 

Am văzut în jurul lui Vodă panţiri cu coif şi cu platoşă. 
Când am intrat între ziduri, am cunoscut iarăşi oşteni buni, 
cu straşnică rânduială. 

Prietinul nostru se poartă bine, zic eu în sinea mea. 

Vin aprozi şi mă poftesc într-o chilie. 

— Avem poruncă de la măria sa să te ospătăm, mă 
lămureşte unul din ei. Ai s-aştepţi dumneata aici, staroste 
Căliman, până la vremea amiezii, căci măria sa are treabă 
în târg la Suceava cu neguţătorii lioveni. Le face rânduială 
vămilor. După ce isprăveşte cu neguţătorii lioveni, intră iar 
în Cetate şi primeşte soli şi cărţi de la Varşava. Măria sa 


Vodă Ştefan a poruncit boierilor leşi să-i sloboadă în mână 
pe Vodă Petru Aron, ucigaşul părintelui măriei sale. 

— A poruncit măria sa asta? Mă mir eu. 

— A poruncit măria sa asta. 

Ptiu, drace! Mă bucur eu în sinea mea. Prietinul nostru 
Ştefan-Vodă lucrează pentru hodina braţului prea sfinţitului 
Teoctist. 

N-am aşteptat mai mult decât a fost hotărât măria sa. La 
amiază au sunat iar trâmbiţile. Au scânteiat din coifuri şi 
platoşe panţirii. S-a făcut tăcere, încât m-a cuprins o sfială. 
Au zuruit în gang numai pintenii măriei sale. I-am auzit 
glasul. Domniile voastre nu-l cunoaşteţi acel glas. Eu îl 
auzisem mult în pribegie. Măria sa are glas blând; dar vă 
sfătuiesc să nu vă încredeţi în acea blândeţă. 

— Să-mi aduceţi pe starostele Nechifor Căliman, a 
poruncit măria sa. 

M-am înfăţişat. El s-a uitat lung la mine şi a zâmbit. Eram 
singuri. 

— Spune, uncheşule, a poruncit măria sa. 

I-am spus. Măria sa a ascultat şi m-a bătut pe umăr. 

— Staroste Căliman, a grăit măria sa, te poftesc să-mi dai 
răgaz până ce voi isprăvi războiul meu. După aceea, a veni 
la rând judecata pricinii tale. 

Eu am tăcut, mirându-mă. În ţară-i pace, judecăţile pot 
începe. 

— Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă 
zâmbind cătră mine şi privindu-mă aprig, să ştii că îl am cu 
această ţară fără rânduială. În ţara asta a Moldovei, 
staroste Căliman, umblă neorânduielile ca vânturile. Am 
găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu 
trebuie să fie decât unul. Aşa că eu bat război cu acei 
stăpâni care ţi-au răpit ocina ta. În ţara asta trebuie să fie 
rânduială în toate târgurile şi satele şi linişte pe toate căile 
neguţătorilor. Deci îngăduie-mi să bat acest război, staroste 
Căliman. 

— Îngădui, măria ta. 


— Mulţămesc, staroste Căliman. lar până atunci, 
binevoieşte a primi o moară pe Pârăul Alb şi două pogoane 
folosinţă din via domnească de la Cotnari, iar din Braniştea 
domnească de pe Ozana, pământ cât îţi lipseşte. 

Aşa că, după acest cuvânt, am aşteptat. M-am dus acasă ş- 
am stat. lar măria sa a bătut acel război. Atuncea a început 
să se judece şi pricina mea. A mai trecut o vreme şi a fost 
război la Hotin. După ce a luat măria sa cetatea Hotinului 
din mâna leşilor, a mai fost o înfăţişare, la scaunul Sucevei. 
După aceea a fost război la Chilia. După ce a luat măria sa 
cetatea Chiliei, a fost alt soroc de judecată. A mai trecut 
vreme şi a bătut măria sa război cu Craiul unguresc. După 
ce l-a detunat măria sa, precum se ştie, pe Craiul unguresc, 
iarăşi a fost înfăţişare. Pe urmă s-a mai întâmplat şi 
repezuşul de anul trecut în Secuime, când a prins măria sa 
pe Petru Aron-Vodă şi l-a judecat, după legea talionului, 
pentru fapta de la Reuseni. Deci vine izbăvire şi pentru 
jaloba mea; am să rămân pe dumnealui Ciopei părcălab. 
Are să se mai plece un nas dintre cele semeţe. 

— Dar cu sporul cum rămâne, cinstite staroste? Întrebă 
neînduplecată crâşmăriţa, împungând iarăşi cu cotul pe 
cumătrul ei. 

— Ptiu, drace! Care spor, cumătră? 

— Cu sporul carele ţi-a venit de la Dumnezeu. Ai găsit 
acasă un prunc într-adaos. 

— Aşa este. Am găsit un prunc care nu era al meu. Pe 
domniile voastre, cei care zâmbiţi numai într-un dinte, tare 
vă rog să vă plecaţi la pomenirea răposatei mele soţii 
Varvara. Ţinând în braţe acel prunc şi făcându-mi-l dar, 
dumneaei mi-a spus aşa: „Soţul meu, iată acest prunc de 
pripas, pe care mi l-a adus o cuvioasă monahie. E un prunc 
din Ţara-de-Jos, a zis monabhia, tocmai de la apa Nistrului; şi 
sora mea, mama lui, a murit de puţină vreme. Înainte de 
moarte mi-a spus cu cine a avut ea acel copil din flori. Când 
va fi copilul mare şi s-a putea, a adăogit ea, du-l părintelui 
său, să-l cunoască şi să-l iubească, după dragostea pe care 


a avut-o pentru mama lui.” Când a venit, oameni buni, 
vremea, am făcut aşa. Am dat tatălui său pruncul. L-aţi 
văzut mai nainte, îmbrăcat cu contăş albastru. Se ducea la 
soborul stăreţiei, cu fratele său părintele Nicodim. 

Ptiu, drace! 

După acest cuvânt al starostelui Căliman, văzduhul 
primăverii s-a umplut deodată de freamătul clopotelor. 
Mulțimea s-a mişcat ca valurile. Se auzeau chemări şi 
îndemnuri: urmă apoi o izbucnire de chiote. De pe zidurile 
mănăstirii, oameni de rând şi monahi făceau semne. 
Clopotarii de asemenea năboiseră la una din firidele 
turnului, scoțând cătră valea Nemţişorului un strugure de 
capete. În ogrăzile chiliilor, cărăuşii se suiseră pe draghinile 
căruţelor lungindu-şi gâturile într-aceeaşi parte, spre 
poienile de dincolo de valea Nemţişorului. Printre copaci 
rari, printre molizi, pe sub cireşi singuratici înfloriţi, se 
arătaseră oşteni călări cu straie colorate. Se mişcau prin 
puzderia de soare, micşoraţi de depărtare. 

Deci Domnia venea dinspre Râşca. Învolburându-se, 
norodul se urni spre hudiţi, ca să iasă la Nemţişor, întru 
întâmpinarea alaiului. Atunci se iviră din laturea mănăstirii 
răzăşi călări, cu căpitan domnesc, poprind năvala mulţimii. 
Un crainic îşi ridică în suliță cuşma, poftind să deie vestire. 

Mişcarea conteni. Crainicul se sui cu repeziciune deasupra 
şelei, stând în picioare pe cal şi slobozi porunca: 

— Măria sa pofteşte să-l aşteptaţi aici: să-i ţineţi calea 
deschisă, ca să poată intra la sfânta icoană făcătoare de 
minuni. 

Ca să fie mai bine urmat asemenea îndemn, răzăşii lăsară 
să cadă suliţile între urechile cailor. Călăreţii din poienile de 
sus coborâră cu grăbire. Curând lefegii nemți cu căpitanii 
lor străpunseră hudiţile. Alţii ocoliră cetăţuia mănăstirii, 
luând drumul cel mare spre cetate. Alţii pe muntele 
dimpotrivă, suind la Pocrov. 

După rânduială domnească, căpitanii apucau ţiitorile, ca 
să fie cheile acelui loc de popas în mâna străjilor măriei 


sale. 

A trecut vremea nunţilor boiereşti, unde se prind domnii 
cu arcanul, gândea el în sine, luând aminte la toate, cinstitul 
staroste Căliman. 

Căpitanul al treilea, cu aprod cu prapur, intră cu două sute 
de panţiri pe hudiţă; mişcând domol caii, oştenii măriei sale 
îşi lărgiră loc în medean. Atunci soborul ieşi pe poarta 
cetăţuii, având pe prea sfinţitul vlădică Iosif în frunte, în 
odăjdii. La dreapta şi la stânga prea sfinţiei sale, păşea câte 
un ierodiacon cu făclie. Al treilea diacon purta sfânta 
Evanghelie legată în argint, umblând înaintea vlădicăi. 
După soborul cuvioşilor monahi, urmau boieri ai ținutului şi 
slujitori domneşti. 

Clopotele porniră cu mai mare zvon când, în aceleaşi 
poieni, cu molizi şi cireşi înfloriţi, se arătă alaiul cel mare. 
Cei de pe ziduri şi din turn cunoscură, în acea depărtare, 
numai calul alb al măriei sale şi numai fulgerarea 
gugiumanului său împodobit cu pietre de olmaz. 

Capitolul II. 

Aici se arată un Voievod mare şi un Jder mititel. 

Cuviosul ieromonah Nicodim, fost în lumea profană fecior 
al comisului Manole Păr-Negru de la Timiş, era o fiinţă care- 
şi căuta înţelepciunea întru mâhnire şi cărţile sfinte. Voia să 
uite, deşi nu putea, că lumea-i spusese cândva „al doilea 
Jder”. Avea şi el într-adevăr pe obraz, sub coada pleoapei 
stângi, acel semn oval, cât ai pune degetul cel mare, 
împodobit cu păr de coloarea jivinei a cărei poreclă o purta 
comisul şi, după el, toţi feciorii doamnei sale în număr de 
cinci. 

Întâi fuseseră patru feciori, dar, de vreo şapte ani, se 
adăogise şi al cincilea. La început, când sosise la Timiş, între 
comisul Manole şi starostele Nichifor Căliman, acel 
băieţandru subţiratic, străin şi orfan, nimeni nu bănuia că el 
ar fi fiind mezinul celor patru. Numai după trei ani, 
jupâneasa Ilisafta comisoaia, care era ageră muiere, începu 
a se uita cu mare luare-aminte la acel fecioraş şăgalnic, 


până ce descoperi că, în coada ochiului lui stâng, îi naşte 
pata de Jder. Întâi a fost o întunecare a pieliţii, după aceea 
s-a zămislit perişor în semnul ştiut domniei sale, întocmai ca 
la feciorii săi, cât ai pune degetul cel mare. Atuncea s-a 
spăimântat foarte jupâneasa Ilisafta, numărându-şi pe 
degete naşterile cunoscute; pe urmă i-a fost mai drag acel 
prunc săriman, strângând partea cu jder la sânul său. Avea 
un sân larg dumneaei şi un trup bine împlinit, care fusese 
frumuseţă în [ara-de-Sus; şi o privire tare sub sprâncene 
negre, şi un glas îmbielşugat, care săgeta ades, însă nu cu 
răutate. Măicuţa acestui prunc, îşi zicea dumneaei, aşa ca 
să audă şi alţii, a fost mai tânără decât mine şi cu mult mai 
frumoasă, ca să descalice comisul la poarta ei, când 
dumnealui era în pribegie în Ţara-de-]Jos. Dumnezeu i-a pus 
semn şi l-a trimes tot la mine, ca să-i ţin loc celei care s-a 
prăpădit, cine va fi fost şi unde va fi fost - asta-i o taină pe 
care nu poate s-o ştie nimeni, poate nici comisul. 

Când intrase mezinul la Timiş, tocmai se întâmpla să-l 
tundă pe Nicoară la Neamţu şi să-l binecuvânteze prea 
sfinţitul Iosif în tagma monahicească, punându-i nume nou 
Nicodim. Aşa că şi asta părea o rânduială a înţelepciunii 
Celui mai presus de noi: că Dumnezeu a primit pe feciorul 
al doilea al casei comisului, însă a adaos îndată pe mezin. 
Deci fratele său părintele Nicodim îl cunoscuse cel mai 
puţin pe Ionuţ Păr-Negru. Din pricina asta monahul era 
bucuros să vadă din când în când pe acest „trimes”. 

Cum îi intra în chilie lumina acelui obraz tinerel, se bucura 
ridicându-se de la masa lui de pe târfăloagele cele vechi 
picurate cu ceară, cuprindea pe copil de după umeri şi-l 
săruta în creştetul capului, simțind în nări mireasmă de flori 
de câmp. Îi plăcea după aceea să-l asculte vorbind. Îi da din 
când în când învăţătură, spunându-i câteva vorbe înțelepte, 
la care mezinul râdea. N-avea de unde-l prinde şi ce-i face. 
Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon. 

Nu era frumos; avea nas cam mare, ca şi tatăl său Jderul 
cel bătrân. Avea înclinare spre deşertăciune şi strai frumos. 


„Parcă n-are cui sămăna? Întreba comisoaia înălţându-şi 
ochii la sfintele icoane. Aşchia nu sare departe de trunchi.” 

Era fără linişte; îi plăceau toate zburdăciunile. Învăţase cu 
uşurinţă, de mititel, meşteşugurile vânatului la starostele 
Căliman; iar acuma era nedespărţit de fratele său cel mare 
Simion, între caii de la herghelia domnească. Îndrăznea să 
încalece harmăsarii cei mai nărăvaşi. 

Vorbeau încă, părintele Nicodim şi Jderul cel mititel, când 
coborau de sub pădurea din asfinţit, de la chilie, ca să intre 
la adunarea soborului şi dregătorilor ținutului, în cetăţuie. 
Clopotele dădeau slavă din când în când şi aveau şi 
răstimpuri de alinare. 

— L-am văzut pe măria sa acu trei ani, îşi aducea aminte 
Ionuţ. M-a mângâiat pe obraz şi plete. Are la mână un inel 
cu pecete mare. N-am îndrăznit să mă uit la măria sa, dar 
acuma am să îndrăznesc. 

— Ţi-a fost frică? Întrebă monahul, zâmbind. 

— Da. Aşa mi-a mai fost mie frică odată când mi s-a făcut 
inima numai cât o scânteuţă. Dar atuncea eram mititel. 

— Când a fost asta? 

— Asta, bădiţă Nicoară, a fost... 

— Când trecem prin norod, nu-mi spune Nicoară. 

— Asta, părinte Nicodim (lasă-mă să-ţi spun încetişor 
„bădiţă Nicoară”), asta, părinte Nicodim, mi s-a întâmplat 
mie când aveam numai cinci ani şi mergeam cu moş 
Căliman starostele, ca să prindem iepuri. Are moş Căliman 
starostele un meşteşug de zvârle o scurtătură de băţ de 
corn încârligată la capăt, încât păleşte iepurele de la 
douăzeci de paşi. Cum i-l scoală cânii, cum l-a şi lovit. 
Prinde iepurele şi cu ogari; dar mie îmi place mai mult când 
azvârle scurtătura de corn. Pe urmă se suia calare, mă lua 
pe botul şelei dinainte, şi ne înturnam acasă. Mătuşa 
Varvara ieşea în prag. Acuma într-un rând, după ce 
ajungem noi acasă, mătuşa Varvara n-are pe cine trimete la 
moară ca să deie de veste morarului, s-aducă făină pentru 
colaci. „Moara-i aproape; se vede din prag; du-te tu, Ionuţ, 


şi dă poruncă morarului.” Eu mă duc pe cărare; ajung la 
moară şi iese în prag morarul cu părul buhos şi nu mă sfiesc 
de el; îi spun ce aveam de spus; după aceea încep să 
cotilesc încolo şi încoace, până ce ajung în dosul morii şi 
acolo, în dosul morii, văd că întoarce capul şi se uită la mine 
un iepure de o sută de ani. Atuncea m-am spăriat şi am 
țipat. Am fugit acasă şi am spus mătuşii Varvara 
întâmplarea. 

— Care iepure de o sută de ani? 

— Era măgăruşul morarului, zâmbi, fecioraşul. Am să-ţi 
mai spun eu, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, şi altele 
câte mi s-au întâmplat mie de când sunt eu pe lume. Acuma 
vine Vodă şi n-avem vreme. 

— Ascultă, Ionuţ, de ce ai cotit pe cărarea asta şi n-ai dat 
de-a dreptul printre oameni? 

— Am apucat pe altă cărare? Nici n-am băgat de seamă. 

— Ascultă, băietule, nu-ţi spurca limba cu neadevăruri. 

— Care neadevăruri, bădiţă Nicoară? 

— De ce-ai ocolit pe staroste? 

— Care staroste, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim? 

— Nu te alinta aşa ca o muieruşcă. Nu ştii care staroste? 

— Ba ştiu, bădiţă. 

— Atuncea de ce-l ocoleşti în chip viclean? Ţi-i ruşine de el 
pentru că-i un om dintr-o stare de jos şi tu acuma eşti 
fecioraş de boier? 

— Nu-i asta, părinte Nicodim. Dar are un nărav, când mă 
vede. Odată începe: „He-he! Ce mai faci, mânzule?” Acuma 
mi-i ruşine să-mi zică mânz - într-o adunare ca asta şi mai 
ales între femei. 

Călugărul îşi întoarse în dreapta obrazul cu barbă bălaie, 
ca să-şi ascundă zâmbetul. Mezinul se tângui: 

— Ştiu, părinte Nicodim, că am păcate şi sunt nevrednic 
de fraţii mei. Părintele nostru comisul în fiecare zi se 
fuduleşte cu domniile voastre. Numai se ridică şi-şi desface 
pieptul: Am eu nişte feciori! Zice. Vorbeşte de 
dumneavoastră. La mine se uită aşa ca la o gâză. 


— N-are încredere în tine. Eşti încă prunc. 

— Cu toate acestea muţa se sparie c-am să-mi iau zborul 
de subt aripa ei. 

— Care muţă? 

— Aşa-i: cuvioşia ta nu mai ai tată şi mamă; eşti desfăcut 
de ale lumii. Muţa e dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia. 
Când mă întorceam de la ceair şi o căutam din odaie în 
odaie şi o găseam la urmă în cuhne, scoțând pânea din 
cuptor, dumneaei avea obiceiul să-mi deie o pupăză cu ochi 
de cernuşcă. Uneori, când o găseam cu aluatul în covată, 
mă împingea afară cu cociorva. Acuma se ploconeşte în faţa 
mea şi se minunează că-mi creşte mustaţa; de unde eu 
înţeleg că nu mai sunt prunc. Bag de samă că ţigăncuşele 
fug de mine. 

— Ai băgat de samă asta? 

— Da. Am spus şi comisului. El râde. Zice că mă fudulesc. 
A pus pe acele ţigăncuşe, care slujesc la iatacul muţei, să-mi 
coase o năframă. „Ca să-ţi ştergi cu ea caşul de la plisc”, 
zice dumnealui. Aşa că vezi, cuvioşia ta, câte năcazuri am 
eu. Cum să mă opresc ca să-mi spuie starostele Căliman: 
„He-he! Ce mai faci, mânzule?” 

Fecioraşul oftă; apoi se lumină la faţă numaidecăt. 

Oştenii se rânduiau zid la dreapta şi la stânga; cinstita 
adunare a locului, cu prea sfinţitul în frunte, trecea la apa 
Nemţişorului. Se alătură şi el, cu monahul, între dregători. 
Omenirea adunată îşi încremenise talazurile sub soarele 
puternic al ceasului al treilea al dimineţii. 

Sunară trâmbiţi. 

În prund, în dreptul sfintei mănăstiri, era un loc unde apa 
Nemţişorului fugea pe dedesubt. La acea trecătoare prea 
sfinţitul Iosif se opri, ca să primească alaiul măriei sale. 

Călăreţii îşi struniră caii, scânteind din coifuri şi platoşe. 
Măria sa privi o clipă împrejurimile. Copiii de casă grăbiră 
să coboare, ca să-i apuce frâiele şi scările. Când descălecă 
Domnul, într-o singură mişcare călăreţii puseră piciorul la 
pământ. Alexăndrel-Voievod, feciorul bălan al Domniei, sări 


de-a dreptul din şa. Purta, ca şi părintele său, brocart de 
Veneţia, gugiuman de samur şi marochinuri. Trei boieri 
dintre cei mari, care însoțeau pe stăpân, adică portarul 
Sucevii, Bodea, Toma logofătul şi Iuga postelnicul, îşi lăsară 
caii în mâna slujitorilor şi grăbiră la trecătoarea pârăului. 

Cântăreţii soborului începeau, cu glasuri destul de aspre, 
axion pentru slava măriei sale: „Cade-se să te fericim...” 

Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, 
avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta 
ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strângere 
a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, 
cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el 
de jos în sus. 

Pe când suna încă axionul, vlădica Iosif înaintă, 
cadelniţând între făcliile diaconilor, apoi, primind sfântă 
Evanghelie de la cei care i-o purtau, o înfăţişă măriei sale ca 
să-i sărute icoanele de smalţ, aşezate în chip de cruce. 

Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi 
îndemnă printr-un semn mic, din ochi, pe coconul său să 
săvârşească acelaşi lucru. Poporul şi dregătorii se aplecară 
adânc în faţa slăvitei feţe a măriei sale. Prea sfinţitul sărută 
mâna cu pecetea de aur; Vodă îşi împlini aceeaşi datorie 
cătră bătrânul stareţ. Îndată medelnicerul sfântului lăcaş 
păşi înainte, înfăţişând pânea şi sarea. Domnul frânse o viţă 
a colacului. Abia o atinse de buze şi se puse în mişcare cu 
pas viu. Prundul începu să sune de paşii cailor. Cum prea 
sfinţitul Iosif umbla greu în odăjdii, Vodă se opri zâmbind o 
clipă, şi porni iar mai domol, alături de călugăr. 

Vlădica are barbă învierşunată şi trup încalat, se gândea 
Jderul cel mititel, râzând în soare şi iscodind cu ochii toate. 
Ar vrea să grăiască, dar gâfâie şi nu poate. Întoarce ochi 
deznădăjduiţi cătră măria sa. L-ar ruga să păşească şi mai 
încet. A băgat de samă şi Alexăndrel-Vodă asta şi, ca un 
dezmierdat ce este, îşi îngăduie să zâmbească, înturnând 
fruntea şi privind soarele şi împrejurimile. A dat cu ochii de 
Jder cel mititel, care râde fără de sfială. Şi-au legat o clipă 


privirile. Ionuţ înţelege că Săndrel îşi aminteşte de el. „Îi 
pare bine, îşi urmează el gândurile. Suntem de o vârstă. Am 
să-i arăt eu meşteşugurile mele vânătoreşti.” 

Cu mişcare domoală, alaiul domnesc ajunse la porţile 
sfintei cetăţui. Acolo Vodă se opri, c-o uşoară mişcare de 
nerăbdare, pipăindu-şi locul sabiei la coapsa stângă şi 
jungherul cu mănunchi de fildeş din dreapta cingătoarei. 
Spătarul al treilea Chiriac Sturza, care purta spata măriei 
sale, înaintă grabnic, înfăţişându-i-o. Era o spată dreaptă, 
cu strajă înflorită cu rubinuri, în chip de cruce. 

— Prea sfinţite, grăi Domnul apropiindu-se de vlădica Iosif; 
intră prea sfinţia ta cu clerul în biserică, până ce eu mă voi 
arăta norodului. Vin şi eu îndată după asta, pentru cele de 
cuviinţă. 

Fără a aştepta răspuns, măria sa făcu semn cătră paicii 
care purtau de dârlogi caii. Înălţându-se în şa, Domnul 
primi spata în mâna dreaptă, ridicând-o o clipă asupra 
poporului îngenunchiat şi tăcut. Şiragurile dintâi păreau a 
nu cuteza să ridice frunţile cătră strălucitul chip al Domniei. 
După năravurile viclene ale moldovenilor, însă, toţi se sileau 
să-l vadă pe furiş, strâmbându-şi grumazurile. 

Domnul îndemnă din zăbală calul alb, purtându-l câţiva 
paşi. Privi mulţimea îmbulzită şi supusă, în medean, până 
cătră bolniţă şi la intrările tuturor hudiţilor. Erau mai mult 
de douăzeci de mii. Clopotele conteniră; vibrările mai 
plutiră un timp peste tăcere. 

— Să se ridice norodul, porunci măria sa, ca să privească 
pe Domnul său şi pe fiul nostru Alexandru-Vodă. 

Oştenii descălecaţi, care stăpâneau îmbulzelile, repetară 
porunca; un murmur scurt se împrăştie în mişcări 
neregulate de vârtej; poporul se sui în sus c-o mişcare de 
val. Bărbaţii îşi scuturară îndărăt pletele, femeile îşi 
potriviră ştergarele. Câteva neveste ţipară de sfială, văzând 
pe Vodă în asemenea înălţime şi săgetări de lumină. 

— Noroadelor şi creştinilor, zise iarăşi stăpânitorul, 
înălţând din nou până lângă tâmpla sa dreaptă straja cu 


rubine a spatei; cunoaşteţi semnul Domniei mele carele se 
arată pentru legea lui Hristos Dumnezeu şi pentru 
rânduiala acestui pământ al Domniei mele. Poftesc tuturor 
bine şi bielşug; să ştie şi cei de jos că judeţul nostru nu se 
va clăti niciodinioară din cumpăna dreaptă poruncită nouă 
de Cel care stă deasupra vieţii şi a morţii. 

Îmbulzelile apropiate ascultau cu uimire şi înfricoşare 
aceste vorbe, trecându-le îndărăt în pâraie de murmure. 
Trei ţipete înfricoşate izbucniră dintr-o dată; în acel loc, 
mulţimea se zvârcoli grăbit. Erau ţipete de femeie. Se dădu 
îndată lămurire măriei sale că, de mare sfială, în acea clipă 
o muiere a slobozit din măruntaiele ei un prunc. 

Vodă zâmbi. 

— De unde e acea muiere? 

Oamenii se feriră, lăsând pârtie până acolo. Babe cu conci 
înalt şi cu ştergare o ocroteau; una din ele ridică în soare 
pruncul înfăşurat în broboadele maicei lui. Alexandru-Vodă 
râse, auzindu-i orăcăitul. Ştefan-Vodă privi pe coconul său 
cu asprime, însă numai o clipă, căci se întoarse iarăşi 
zâmbind, spre norod, aşteptând răspuns. 

— E de la Drăguşeni, măria ta, dădu lămurire un bătrân 
nalt şi ciolănos, făcându-şi loc cu coatele. 

Vodă, aplecându-şi ochii spre el, îl cunoscu numaidecât. 

— Îţi mulţămesc de răspuns, staroste Căliman. Văd că ai 
venit să-ţi cunoşti dreptatea. 

— Am venit la porunca stăpânului nostru, se fuduli cu 
multă umilinţă Nechifor Căliman, băgând de samă la 
uimirea celor din juru-i. 

— Ai făcut bine, staroste. Mai dă-mi o lămurire. După ţipet 
nu pot cunoaşte dacă e prunc ori fată. 

— E flăcău, măria ta. 

— Atunci să fie finul nostru şi numele lui să fie Înălţare, 
după sfânta zi de azi. Să mi-l înfăţişezi, staroste, la 
patruzeci de zile, cu tot cu mama lui şi cu omul ei. Şi pe 
acest prunc cu numele Înălţare ţi-l hărăzesc învățăcel, să-l 
faci vânător domnesc. 


— Am ascultat porunca, măria ta, şi am s-o plinesc 
întocmai. lar până atunci, Doamne al nostru, să ne dai voie 
să cinstim cumătria, închinând din fedeleşurile pe care le 
avem cu noi întru slava măriei tale. 

— Staroste Căliman, porunci Vodă; întâi îngăduiţi să iasă 
Domnul vostru din biserică; după aceea aşteptaţi dreptăţile; 
la urmă aveţi şi învoirea paharelor. Spune-mi dacă te mai 
poţi purta cu vrednicie în slujba pe care o ai. 

— Mulţămesc lui Dumnezeu şi măriei tale, răspunse 
bătrânul. Ne purtăm bine; de ce să spunem că nu, dacă se 
chiamă că ne purtăm bine? Văzând că ni se apropie vremea, 
ne-am învăţat feciorii la treburile domneşti. Şapte avem şi 
toţi sunt vânători ai măriei tale. Acu patru ani, ca unul 
carele ştim că n-avem să trăim cât lumea, am pus, măria ta, 
pe Sava dulgherul să ne facă raclă. Când şi când, ca să ne 
aducem aminte de suflet, ne întristăm, măria ta, şi ne 
culcăm în acea raclă. Dar din ceea primăvară, văzând 
feciorii noştri că suntem tot vârtos şi nu mai murim, au 
pogorât racla din pod şi acuma dau în ea orz la cai. 

Domnul se veseli; iar noroadele cele mai din fund râdeau 
şi ele fără să ştie de ce. 

Astfel măria sa a intrat cu faţa luminată pe sub bolta 
sfintei cetăţi, coborând la biserică. Fără zăbavă, între clerici 
şi făclii, măria sa trecu la icoana făcătoare de minuni a 
Maicei Domnului, cea zugrăvită de Luca Evanghelistul şi 
dăruită sfântului lăcaş în vremuri vechi de Paleolog, 
Împăratul Bizanțului. Prea Curata era împodobită, pentru 
acea zi de bucurie, cu văluri albe, care luceau, prin 
fumegarea făcliilor şi umbra naosului, ca flori de primăvară. 

După ce cântară stranele cu puternic glas şi se făcură 
pomenirile, Vodă trecu spre mormântul lui Ştefan-Vodă 
Muşat, ca să-i aprindă făclie pe lespede. Îl urmau coconul şi 
boierii, arătând chip întristat. Domnul nu părea întristat în 
afară; dar înlăuntru îi sunau stihuri amărâte ale cărţii 
neamului său: 


Iar Ştefan-Vodă Muşat a omorât pe Ilieş-Vodă Muşat; şi 
Roman-Vodă fiul lui Ilie a omorât pe unchiul său Ştefan- 
Vodă; iar Roman-Vodă a pierit înveninat; şi pe Bogdan-Vodă 
Muşat l-a omorât fratele său Petru Aron-Vodă; iar pe Petru 
Aron-Vodă l-a tăiat Ştefan-Vodă, feciorul lui Bogdan-Vodă... 

Vodă a mângăiat creştetul coconului său; când Alexăndrel 
a ridicat ochii, părintele său i-a zâmbit cu dulceaţă. Îndată 
acea lucire de soare s-a întunecat. Măria sa a ieşit cu 
fruntea încreţită din sfântul lăcaş, poruncind dumnealui 
marelui logofăt loma să lege cu sfoară verde pergamentul 
lui Căliman starostele şi să-i aşeze în ceară roşie pecetea 
cea mică. Însuşi Căliman să vie să-şi primească dreptatea 
după care de atâţia ani suspină, iar vornicii să puie iar la 
locul lor pietrele de hotar, cum au fost din vechi; iar 
dumnealui Ciopei părcălab să plătească unei sfinte biserici 
dajdie, pentru sila ce a săvârşit, obijduind pe un slujitor 
vrednic al Domniei. 

Îndată după asta, fiind soarele înălţat pe cer înaintea 
amiezii, în al cincilea ceas, cuhniile mănăstirii au prins a 
slobozi bucatele pentru sărăcime. 

La stăreţie s-au întins mese pentru măria sa şi pentru 
boieri. 

Atunci abia, călăuzit de părintele Nicodim, Jderul cel 
mititel s-a putut apropia, cu destulă sfială, de Domn. 

— Acesta e mezinul comisului nostru Manole? A zâmbit 
Vodă. 

— Da. Alexăndrel-Vodă îl cunoaşte de anul trecut, de la 
isprăvile lui de vânătoare. 

— Am aflat. Te chiamă Ionuţ, te-am mai văzut. 

— Ionuţ Păr-Negru, măria ta - zis şi Jder cel mititel. 

— M-aş mira de asemenea poreclă, dacă nu ţi-aş cunoaşte- 
o pe obraz, a zâmbit Domnul. Deci ai învăţat meşteşug de la 
Căliman? 

— Am învăţat, luminate stăpâne. 

— Are câni şi şoimi, dădu lămurire coconul Alexăndrel. 

Domnul păru a se mira nespus. Bătu pe lonuţ pe umăr. 


— Ai câni? 

— Am, luminate stăpâne, o haită Doica şi un câne Bora. Şi 
am numai un erete, pe care l-am învăţat la prepeliţi. 

Alexăndrel dădu iar lămurire. 

— Trebuie răbdare multă. Opt luni i-au trebuit ca să înveţe 
eretele. 

— Cum ai făcut, Jder? Se miră măria sa. 

Flăcăuaşul se roşi de plăcere până în albul ochilor. 

— Mărite stăpâne, întâi l-am ţinut flămând. 

— Pe cine? 

— Pe erete, mărite stăpâne. Îl cheamă Săgeată. Întâi l-am 
ţinut pe Săgeată flămând două zile, după aceea am început 
a-i da bucățele de carne. Eu am învăţătura asta de la moş 
Căliman şi de la dânsul am şi mănugşa de sârmă în care vâr 
pumnul drept. Eu îs stângaci, măria ta, şi trebuie să pun 
mănuşa în dreapta. Pe acea mănuşă de sârmă pun bucăţica 
de carne şi el vine şi o ia de pe mănuşă. Aşa îl ţin flămând şi- 
] învăţ încet-încet să vie pe pumn la mine. Îl fluier şi vine. 
Strig: Vină, Săgeată! Şi el vine. După ce l-am învăţat asta, îl 
deprind să cunoască prepeliţa. Eretelui îi place capul de 
prepeliţă. Ţipă când îl ciuguleşte, aşa de tare-i place. Pe 
urmă ies la câmp. Îi leg şoimului pe cap deasupra pliscului, 
în cureluşe, un zurgălău mititel de argint. Doica stârneşte 
paserea; eu dau drumul eretelui de pe pumn; el se duce 
săgeată ş-o prinde; eu îs îndată lângă el; îi aud zurgălăul în 
iarbă, ori în mirişte; îl caut, îi iau vânatul, îi dau capul 
prepeliţii; îl pun la loc pe mănuşă. Aşa că am adus pentru 
masa măriei tale prepeliţi de la noi de la Timiş; şi comisul 
Manole Păr-Negru mi-a poruncit să sărut mâna măriei tale 
şi din partea sa şi să spun că toate-s bune şi măria sa e dorit 
acolo. 

Vodă zâmbi privind lung pe flăcăuaş. 

— Ce slujbă faci domnia ta la Timiş? 

— Măria ta, n-am slujbă anumită, fărădecât dau ajutor lui 
bădiţa Simion. Sunt iepe care fată. Sunt harmăsari care au 
nărav. Noi suntem doftori. 


— 'Te pricepi şi-ntr-acest meşteşug? 

— Mă pricep, măria ta. Bădiţa Simion încalică un nărăvaş; 
eu încalic altul. El sare ca o lăcustă încolo; eu încoace. 

— Mi se pare, măria ta Alexăndrel fiul meu, că vrei să-mi 
ceri slujitor şi prietin pentru tine pe acest Jder, se întoarse 
Vodă cătră coconul său. Dacă pofteşti asta, dă-i mâna lui 
Ionuţ Păr-Negru şi staţi alături la această masă. Prea 
sfinţite părinte Iosif, binecuvântează pânea şi carnea, cu 
care nu suntem destul de vrednici a ne îndestula, dacă 
Dumnezeu ar măsura pofta noastră după faptele ce 
săvârşim. 

Vlădica Iosif blagoslovi mâncările. Medelnicerii înfăţişară 
măriei sale vasele de argint. Din vasul ales slujitorul luă 
gustare cu lingura lui. De asemeni veni cuparul, vărsând vin 
în cupă şi luând întâi credinţa. 

Cântăreţii clerici îşi dreseră glasurile tuşind în chip felurit 
şi împunseră în bagdadie şi în fereşti melodia psalmului 
103, care plăcea îndeosebi măriei sale: 

Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul! 

Doamne Dumnezeul meu, mare şi minunat eşti Iu; cu 
slavă şi strălucire împodobit. 

Ochii Voievodului se muiară ca de o bură. Rămase o vreme 
dus pe gânduri, pe când mesenii îşi întrebuinţau cu hărnicie 
fălcile şi dinţii. Slujitorii aduceau, dregeau, ştergeau cu 
şervete mânile întinse peste umăr. Vorbirile între meseni 
urmau în şoaptă. La uşi şi în cerdac stăteau ca stane de 
piatră oştenii cu platoşe făcând straja cuvenită. 

Se auzea de-afară murmurul mulţimii de dincolo de ziduri, 
sub soarele amiezii. 

— Părinte Iosife, porunci Vodă, chiamă în stânga mea pe 
cuviosul Nicodim. Îmi place s-aud şi pe acest fecior al lui 
Jder. 

— A fost feciorul lui Jder, înălțate Doamne. Acuma trăieşte 
întru mare smerenie, despărţit de toate cele lumeşti. 

— Bine. Îmi place acest călugăr. A fost şi la Sfântul Munte? 


— A fost, înălțate Doamne. S-a întors chiar în primăvara 
asta. 

— Şi-a mai sporit învăţăturile lui tainice? 

— Măria ta, grăi cu glas coborât prea sfinţitul Iosif, 
Nicodim a aflat învăţătură nouă despre vedenia sfântului 
Ion Teologul. Mai ales măria ta trebuie să cunoşti ce spune 
Ccuvioşia sa. 

— Poate să desfacă înţelesuri din Apocalips? Asta îmi 
place. De aceea te poftesc să-l chemi lângă mine. 

La poruncă, ieromonahul Nicodim veni să se aşeze pe un 
scăunaş în stânga lui Vodă, cu înfăţişare cuviincioasă de 
umilinţă. 

— Cuvioase Nicodime, zise Voievodul, împingând înaintea 
sa talgerele de argint; astăzi cuget mai mult la cele despre 
care am mai vorbit noi altădată: cele sufleteşti sunt de 
obicei pline de mâhnire. Dacă aceşti cinstiţi boieri şi aceşti 
binecredincioşi monahi vor tăcea, poftesc să aud acel glas 
care a grăit în vedenia Teologului la cap. 19. 

Se făcu tăcere la acea masă puţin veselă, cum se întâmpla 
în anume zile să fie masa şi petrecerea măriei sale. Obrazul 
părintelui Nicodim păru mai prelung, pălit ca de o aducere- 
aminte. Jder cel mititel se înfricoşă privindu-l. Buzele 
cuviosului Nicodim se mişcară fără murmur; apoi din ele 
izvori o tânguire, întâi împiedicat şi răguşit, apoi mai 
îmblânzit. 

„După aceea am auzit în văzduh glas puternic, rostea el cu 
ochii pe jumătate închişi versetele Apocalipsului, după 
aceea am auzit în văzduh glas puternic de gloată multă care 
zicea: Aliluia! A Domnului Dumnezeului nostru este 
mântuirea, slava, cinstea şi puterea. 

Am văzut cerul deschis şi iată, s-a arătat cal alb. Cel calare 
are nume Credinciosul şi Adevărat. El judecă şi se luptă cu 
dreptate. 

Ochii lui ca para focului. Fruntea, împodobită cu cununi 
împărăteşti. Avea scris nume, pe care nimeni nu-l poate ceti 
şi-l ştie numai el singur. 


Era îmbrăcat cu haină stropită cu sânge. 

Oştile din cer îl urmau. 

Din gura lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească 
neamurile cu ea.” 

Prea luminate Doamne, urmă cu glas schimbat cuviosul 
Nicodim, acel luptător pe cal alb e cuvântul legii nouă a lui 
Hristos. Vine vremea ca luptătorul să cheme pe domnii 
pământului întru prigonirea fiarei care s-a ridicat asupra 
seminţiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică 
păcatele de frunte; şi zece coarne, adică înfruntarea celor 
zece porunci. E scris că luptătorul pe cal alb s-o întâmpine 
şi s-o lovească, vărsându-i spurcăciunea sângelui. 

Măria sa oftă. Păru mai luminat la obraz şi ceru 
paharnicului să-i umple cupa. Alexăndrel-Vodă lovi cu cotul 
pe tovarăşul său. Amândoi fecioraşii găsiră minut prielnic 
ca să iasă în lumina de afară. 

Capitolul III. 

Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se arată mai ales 
despre ce vorbesc tinerii din toate timpurile. 

Erau amândoi în primăvara vieţii lor şi în primăvara tot 
aşa de trecătoare a acelui an 1469. Din cerdacul de sus al 
stăreţiei văzură munţii limpezi sub puterea amiezii şi valea 
Nemţişorului învăluită de abur strălucit spre Branişte. 
Curtea dintre ziduri era plină de forfotă de călugări; numai 
panţirii stăteau neclintiţi la locurile lor de strajă. Când 
coconul domnesc cobori treptele, cel din capul scării tresări 
desfăcându-şi picioarele şi bătând cu sulița în pământ. 
Alexăndrel îi zâmbi; el rămase ca de stâncă, mustăcios şi 
posomorit. 

— Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la uşa măriei sale, 
lămuri Alexăndrel-Vodă. Mai sunt patru ca dânsul. I-a adus 
măria sa cu sine din Ţara Muntenească. Când eram prunc, 
m-au purtat în braţe. 

— Atanasie, se răsuci el spre panţir, astăzi n-ai mâncat, 
nici n-ai băut. 

— Este vreme, răspunse sever oşteanul. 


— Simţeşti mirozna de la cuhnii? 

Oşteanul nu răspunse. Coconul se duse râzând, cu soţul 
său. Doi tovarăşi ai lui Atanasie, dosiţi în laturea şi-n umbra 
scării, scoaseră capete împodobite cu coif şi schimbară 
vorbe mormăite cu soţul lor, apoi se mişcară în urma 
fecioraşilor, priveghindu-i de departe. 

În medeanul din afara zidurilor, lumea se împuţinase. 
Sătenii se retrăseseră la căruțele lor, în capetele hudiţilor 
şi-n ogrăzile chiliilor. Grupe de câte trei lefegii stăpâneau 
toate intrările. În afară de această strânsoare ostăşească, 
era o mişcare vie şi venea de pretutindeni zvon de veselie, 
fiind toată lumea aşezată la îndeletnicirea cu bucatele şi 
paharele. 

După ce ocoliră zidul, se opriră lângă bisericuţa Sfântului 
Ion, privind valea. Dedesubtul lor era gropniţa unde stăteau 
înşirate ţestele lucii ale monahilor adormiţi. Deasupra, pe 
pajişte, înfloreau clopoței albaştri. 

— Măria sa mă ţine totdeauna astfel lângă sine, la adunări 
şi mese, începu a da lămurire Alexăndrel-Vodă. Măria sa 
zice că aşa trebuie. 

— Şi eu mă nevoiesc să stau; dar când nu mai pot, cer voie 
alăturându-mă de măria sa şi rezemându-mi tâmpla de 
umărul măriei sale. Atunci măria sa mă mângâie pe obraz; 
deci eu înţeleg că mă pot duce. Când nu mă mângâie, oftez 
şi rămân la locul meu. Domnia ta, Ionuţ, n-ai asemenea 
necazuri. 

— Am şi eu ale mele, răspunse Jderul cel mititel. Dar toate 
trec, cum spune tătuţa. 

— Ce necazuri poţi avea domnia ta, lonuţ? 

— Ehe! Câte n-am eu! Când fată iepele şi răcneşte bădiţa 
Simion la mine... El nu strigă la slujitori; strigă la mine. Zice 
că vrea să facă din mine vraci şi nălbar. Căci măria sa are 
nevoie de cai buni pentru oaste; şi, dacă n-oi fi eu vraci bun 
şi nălbar, apoi rămân oştile măriei sale fără cai; leapădă 
iepele şi pier mânzii. 


Obrazul coconului domnesc se lumină de râs. Un râs palid, 
cu dinţi mărunți. Era în figura cu mustăcioară bălaie ceva 
neliniştit şi nesigur. 

— Şi domnia ta ce faci? Fugi? 

— Negreşit. Dar dacă mă buciumă, mă întorc. Când eram 
mititel, nu m-am dus când m-a strigat şi mi-a dat o bătaie ca 
aceea. Ştii ce pumn are bădiţa Simion? Măria ta nu cunoşti 
asemenea năcaz. 

— Nu. Dar eu n-am erete al meu, cu care să umblu singur 
pe câmp. 

— Ştiu; şi nici nu te scalzi la iazul morii. Nici nu stai la 
pândă, când ţin sobor şi fac clacă ţigăncuşele comisoaiei 
Ilisafta Jderoaia. Măria ta însă eşti voievod şi ai să ne 
stăpâneşti pe toţi, cu toate ale noastre. Eu zic că-i mai bine 
să fii vodă. 

— Mi-ai mai spus asta, şi te mulţumeşti să fii lonuţ Păr- 
Negru. 

— Întocmai, măria ta. 

— Aş fi şi eu mulţămit să fiu Săndrel; dar măria sa mă 
înfricoşează cu datoriile pe care, după cât spune măria sa, 
le au domnii. Căci fiind puterea lor dată de la Dumnezeu, ei 
trebuie s-o folosească pentru obşte. Şi bucuriile şi 
dezmierdările voievozilor, zice măria sa, trebuiesc să fie 
puţine şi ascunse. Având toate sub dreapta lor, nu le au 
pentru sine. Robului şi sărmanului le sunt îngăduite 
greşalele şi păcatele; dar stăpânitorii au altă rânduială, căci 
au datorii mai mari în faţa lui Dumnezeu. Aşa că eu trebuie 
să învăţ la dascăli, greceşte şi sârbeşte, şi să aflu ce spune 
Stagiritul şi ce a glăsuit fericitul Orighen. 

— Aşa-i rânduială măriei tale. 

— Crezi că eu nu ştiu? Mai adaogă şi altele: că mătuşă- 
mea Chiajna mă poartă la toate mormintele, ca să mă rog 
pentru răposaţii noştri, care au pierit toţi de năprasnică 
moarte. Iar fraţii mei mai mici plâng pentru maica lor 
Doamna Evdochia. Înlăuntru, văd adunări în spătărie şi aud 
pe măria sa mustrând; afară văd oşteni pe ziduri. Aud de 


judecăţi de ocine, de osândiri de lotri, de războaie. Cunosc 
că asta-i rânduială unui voievod şi mă silesc să fiu ce se 
cuvine; însă doresc să-ţi spun o taină. 

— Spune, măria ta. Ascult. 

— Nu aşa, Ionuţ. Vreau întâi să înţelegi că eu te-am ales pe 
domnia ta pentru asta, ca pe un prietin. 

— Înţeleg, măria ta; mă bucur şi-ţi mulţămesc. 

— Domnia ta, Ionuţ, mi-ai plăcut de anul trecut, când te- 
am văzut întâia oară. Am văzut că eşti vrednic şi ştii atâtea 
lucruri. Şi ai în domnia ta o bărbăţie şi o credinţă. 

— Mă aflu nevrednic, măria ta, de atâtea laude. 

— Nu râde, Ionuţ. Am a-ţi încredința o taină. lar mai 
înainte de asta, trebuie să alcătuim o frăţie, ca să am 
încredințare că nu va şti pe lumea asta nimeni altul decât 
tine ceea ce am să-ţi spun. 

— E o taină aşa de cumplită, măria ta? 

— E o taină mare. 

— Înţeleg, măria ta, că e o taină de dragoste. Iată, măria 
ta, că eşti cu mult mai fericit decât mine. 

— De ce? 

— Apoi, măria ta, eu nu am asemenea taină. 

— Văd că eşti ager, prietene, mustră Voievodul pe soţul 
său; însă, chiar de voi fi având asemenea dragoste fericit nu 
sunt. Aşa că mai bine ar fi fost să n-o am. 

— Măria ta, ştiu că nu crezi ce spui. 

— Ai dreptate. Mai bine ar fi fost să nu fie altele, întâi şi 
întâi să nu fie dascăli. Tu nu-i cunoşti. 

— Să mă ferească Dumnezeu. Ce-mi trebuie mie asemenea 
pacoste? De ce râzi, măria ta? 

— Râd pentru că, dacă vii la curte, la Suceava, precum a 
orânduit măria sa, are să trebuiască să înveţi şi tu bucoavnă 
sârbească şi să-ţi vâri în cap stihuri de Omer. 

Ionuţ rămase dintr-o dată gânditor, încruntându-şi 
sprâncenele. 

— Poate ai să cutezi să n-asculţi de porunca măriei sale? 


— Ba nu; de venit vin, căci am dragoste pentru măria ta şi 
văd că vrei să-mi spui o taină. Dar ce am eu cu învăţăturile 
dascălilor? Eu trebuie să mă fac nălbar, după rânduiala lui 
bădiţa Simion. Părintele Nicodim, care cunoaşte adânc din 
cărţi, zice că să învăţ şi eu buchile, însă tuţa nu vrea. 

— Cine-i tuţa? 

— Tuţa e dumnealui comisul Manole Jder. Tuţa spune că 
cei care învaţă prea mult nebunesc de cap. lar dacă nu ştie 
dumnealui carte, de ce să ştiu eu? Ştie părintele Nicodim 
pentru noi toţi. Dacă am învăţat noi celelalte lucruri, care-s 
mai de folos - de atâta ne putem lipsi. La urma urmei m-ar 
fi învăţat şi pe mine oleacă, dar părintele Dragomir de la noi 
nu cunoaşte slovă. Am aflat acuma la urmă de dascăl că-i 
zodier şi cărturar, dar şi dascălul Pamfil spune că boierul şi 
oşteanul n-au a-şi bate capul cu fleacuri. Ştiu călugării să 
cetească şi diecii să scrie. E destul. De ce râzi iar, măria ta? 

— Vra să zică, fratele dumitale, părintele Nicodim, e 
nebun pentru dumneavoastră toţi? 

— Aşa spune şi tuţa. 

— Adicătelea dumnealui comisul Manole Jder. Însă 
părintele Nicodim ne ameninţă că nebuni suntem noi. Ce-s 
războaiele? Ce-s averile? Ce-s boieriile? Deşertăciuni sunt, 
căci omu-i umbră care trece. Se cade să trăim întru duh. 
Când îl aude grăind aşa şi mustrându-ne, comisul câteodată 
se mânie, dar după aceea îi trece şi se roagă de părintele 
Nicodim să-l ierte. Acuma binevoieşte, măria ta, a-mi spune 
taina cea de dragoste. De asemenea învăţătură sunt prea 
bucuros, orice ar spune fratele meu ieromonahul. 

— Şi asta spune el că-i deşertăciune? 

— Şi asta; însă nu-l pot crede. Doresc să am ce încă n-am 
avut. 

— Domnia ta n-ai cunoscut asta, Ionuţ? 

— Nu. Eu îmi petrec viaţa în herghelia de la Timiş. Umblu 
la vânat. Prind păstrăvi. Am învăţat a trage cu arcul. Am şi 
ştiinţă s-aprind uşor focul, oricând şi oriunde, pe ploaie, ori 
ninsoare. De ceea ce spui, măria ta, n-am avut parte. 


— Atunci să te scoatem din sălbătăcie şi să umbli cu mine, 
să cunoşti lumea. 

— Da. Văd că asta-i porunca lui Vodă. Având şi busuiocul 
descântat pe care mi l-a pus muţa în mintean şi la cuşmă, 
poate s-ajung şi eu la o bucurie. 

— Ai s-o cunoşti, lonuţ, acea bucurie, când ţi s-a zbate 
inima în piept. Ascultă ce-am să-ţi spun. Dar mai înainte de 
toate, să îndeplinim frăţia de cruce. 

— Da. 

Cu acest răspuns scurt şi bucuros, Jderul cel mititel îşi 
trase de la cingătoare jungherul cu plăsele de corn de cerb 
şi-i cercă ascuţişul. Înainte de a-şi sufleca mânica de la 
încheietura mânii drepte, se opri ascultând cu luare-aminte, 
apoi îşi întoarse ochii înspre un unghi de zid al bisericuţei. 
Acolo se opriseră cei doi panţiri. Cineva cerea trecere cu 
glas ascuţit şi tânguitor. Sfatul celor doi fecioraşi fu tulburat 
de o arătare firavă şi strâmbă, care se desprinsese de la zid, 
înaintând spre ei. Era un călugăr ascetic, cu trupul mai 
ridicat la grumazul şi umărul stâng. Fiind strâmb cumpănit, 
partea lui cu umărul săltat avea piciorul mai scurt, ceea ce-l 
făcea să şchiopăteze în aceeaşi parte. 

— Lăsaţi-mă să mă înfăţişez la măria sa Alexăndrel-Vodă, 
se tânguia el, bătând cu palma dreaptă îndărăt, ca să 
depărteze de la sine pe oşteni. Eu vreau să-l cunosc pe 
măria sa şi să mă închin măriei sale. L-am visat astă noapte 
în vis şi poate să-i fiu de folos. Binecuvântat fii, măria ta 
Alexandru-Vodă, urmă el şi se opri gâfâind în faţa 
fecioraşilor. Văd cu măria ta pe puiul lui Jder. Asta nu-i 
tocmai bună tovărăşie. 

— Cine eşti cuvioşia ta, părinte, şi ce pofteşti? Îl întrebă 
Alexăndrel, încreţindu-şi figura cu nemulţămire. 

— Nu te supăra, măria ta; eu sunt Stratonic, ticălos monah 
de la această sfântă mănăstire. Eu slujesc la bolniţă, unde 
avem priceput vraci de nebuni pe părintele Ifrim. 

— Să fii sănătos, părinte Stratonic. De ce nu-ţi place 
tovărăşia întru care mă aflu? 


— De ce nu-mi place? Întrebă călugărul cel firav. Am spus 
eu că nu-mi place? 

— Ai spus. Şi ai mai spus că ai ceva cu mine. 

— Bine; dacă am spus, trebuie să fie ceva. Am cu măria ta 
atâta. Că fiind ucenic al părintelui arhimandrit Ifrim vraciul, 
umblu în această sfântă zi căutând două ierburi: omag şi 
fumul pământului. Am dintru amândouă în traista mea. Mai 
am în sân o stecluţă, în care am fiertură limpezită din 
rădăcină de omag. Bună este pentru patima de piept a 
măriei tale, ca să nu mai tuşeşti. A fost binecuvântată şi 
ţinută nouăzeci şi nouă de zile la icoana făcătoare de 
minuni. Am cerut intrare la luminata faţă a stăpânului şi 
măria sa mi-a dat învoire să te caut şi să-ţi pun în mână 
acest sfinţit dar. lar cu puiul de Jder este alta. 

— Mulţămesc pentru doftorie, cuvioase părinte Stratonic. 
Mai rămâne să-mi arăţi de ce nu mi-i bună tovărăşia. 

— Poate-i bună, măria ta, şi eu mă înşel, ca cel mai 
nevrednic şi mai umilit care mă aflu, în acest sfânt lăcaş. 
lată cum e pricina. Sfinţitul arhimandrit al nostru de la 
bolniţă părintele Ifrim cunoaşte nu numai buruieni pentru 
bolnavii de rând, ci şi un meşteşug de tămăduit nebunii, 
învăţat de la un vraci leah, când cuvioşia sa era la 
învăţătură la Varşava. Îndată ce i se aduce un smintit, 
cuvioşia sa cercetează şi vede ce şi cum. După cât se află de 
nebun, îi rânduieşte pedeapsă. Avem noi acolo la bolniţă 
feluri de feluri de poloboace cu apă. Pe un mai puţintel 
smintit îl vâră până la brâu într-un asemenea vas. Pe altul 
mai rău, îl vâră până la piept. Pe cei nebuni de tot până la 
gât. Îi cetluieşte şi-i ţine aşa. Când unul începe a se 
tămădui, îl trece dintr-o stare în alta. Aşa am fost eu, măria 
ta. Întâi am stat până la gât; pe urmă până la genunchi; pe 
urmă m-am cuminţit şi acuma - har Domnului Dumnezeu - 
umblu slobod şi sunt de ajutorinţă altora. S-a zvonit până la 
noi la sfânta mănăstire Neamţu că acest flăcăuaş al 
comisului Jder trage cu arcul, cât nu se află oştean să-l 
întreacă. 


— Acesta-i lucru de laudă, părinte Stratonic. 

— Nici eu nu spun altfel, măria ta. Şi am mai auzit, măria 
ta, că are doi câni învăţaţi la vânătoare şi erete cu clonţ 
negru. 

— Este întru asta ceva rău şi de ruşine? 

— Nu, măria ta. Am auzit că umblă la vânătoare cu mare 
aprindere, cât nu-i trebuie nici o mâncare, de dimineaţă şi 
până seara. Când se întoarce la coliba de la herghelie 
flămând şi trudit, frate-său îl mustră şi-l bate. Adevărat 
este? 

— Adevărat, mărturisi cu uimire Ionuţ. 

— Ei, dacă-i adevărat, atuncea să-mi spui câte parale ai 
plătit cânii? 

— I-am plătit câte un galbăn. 

— Şi cât te costă eretele? 

— Un galbăn. 

— Şi câte prepeliţi prinzi? 

— După cât se întâmplă. 

— Şi ai pedeapsă numaidecât să mănânci asemenea 
vânat? 

— Eu nu mănânc prepeliţi, cuvioase părinte. 

— Şi de unde ai avut domnia ta atâtea some de bani ca să 
plăteşti erete şi câni? 

— Mi-a dat comisul. 

— Atuncea şi el e în primejdie. Iar pe domnia ta, Jder cel 
mititel, te sfătuiesc să fii cu mare pază, căci, dacă te află şi 
te prinde părintele Ifrim, te vâră până la gât în poloboc. 
Primeşte, măria ta Alexandru-vodă, picăturile de omag. Îţi 
doresc sănătate multă şi petrecere bună cu acest zânatic. 

Fecioraşii rămaseră râzând şi privindu-se cu ochi umezi de 
plăcere. 

Ionuţ îşi şterse pe coapsă pana jungherului şi, punând 
vârful într-o vână de la încheietura mânii drepte, făcu să 
iasă o picătură de sânge cât o mărgică. O întinse spre 
tovarăşul său, care o culese cu vârful limbii. 


Luând la rândul său jungherul, Alexăndrel stătu în 
cumpănă. Apoi lăsă pe Jder să-l cresteze şi să-i ia picătura. 

— Jură pe frăţia noastră că ai să păstrezi taina, porunci el. 

Ionuţ făcu semnul sfintei cruci. 

— Jur pe sufletul meu şi pe mormântul mamei mele... 
aceea care nu mai este şi n-am cunoscut-o. 

Rămaseră amândoi cu ochii aţintiţi spre zarea albastră şi 
spre pădurea de brad de pe culmea Pleşului. Curgea lumina 
amiezii şi florile îşi istoveau miresmele. 

— Ascultă, Ionuţ, zise deodată cu drăgălăşie Alexăndrel- 
Vodă, cuprinzând mâna soţului său; eu caut câteodată să 
scap pe dascălii mei şi de închisoare. Trăim, eu, surorile 
mele şi mătuşa Chiajna, ca într-o închisoare, până ce s-a 
lumina iarăşi curtea şi va veni Doamnă. Deci eu m-am 
înţeles cu Grigoraşcu Jora, al treilea postelnic, să mă 
însoţească în petrecerile mele. lar măria sa, având 
încredere în Grigoraşcu Jora, îl lasă să mă ia cu el. M-a dat 
în sama lui, el mă păzeşte şi mă poartă. M-a dus cu mare 
taină Grigoraşcu Jora într-un loc care se chiamă Curtea lui 
Machedon. Acolo are el o prietină, văduvă de boier, căreia îi 
zice cneaghina Costanda. Am petrecut eu acolo. Pe urmă 
am poftit să mă ducă în altă parte. Când a fost, în toamna 
trecută, măria sa la hotarul Pocuţiei, eu am rămas iarăşi în 
grija lui Jora şi m-am dus într-un loc şi mai depărtat, lângă 
Dorohoi. Nici nu ne aşezasem bine în popas, când au venit 
slujitori lăsaţi anume de Grigoraşcu Jora la curte, ca să ne 
cheme la tabăra lui Vodă. Pe loc am purces. Înainte de a 
ajunge la măria sa, pe Ceremuş, am bătut, sara, la o curte 
boierească, cerând găzduire. Am fost primiţi cuviincios. Era 
o curte cu robi şi avere. Îi zicea Ionăşeni. Stăpânul nu mai 
era. Cneaghina lui, Tudosia, ne-a primit şi îndată am văzut 
şi am cunoscut şi pe copila cneaghinei, jupâniţa Nasta. 
Cneaghina Tudosia a plâns povestindu-ne felurite lucruri 
despre răposatul dumisale soţ şi ne-a dat să mâncăm 
zarzăre dintr-un pom crescut din sâmbure adus de la 
Anatolia de cătră boierul lonaş. Bune fructe. Erau rumene 


pe-o parte. Mă uitam la jupâniţă: avea obraji ca acele 
zarzăre. Râdea la mine, rumenindu-se mai tare şi plăcându- 
i vorbele mele. Am strâns-o de mână, şi atunci am simţit 
acea zvâcnire la inimă, despre care ţi-am spus că ai s-o ai şi 
domnia ta. Când ai să ai acea zvâcnire, ai să intri în bucurie 
şi întristare, cum am intrat eu. Băgând de samă Grigoraşcu 
Jora că mi s-au luminat ochii şi pe urmă îndată mi s-au 
întunecat, a poftit pe jupâneasa Tudosia să meargă să-i 
arate caii cei mari aduşi din [ara Leşască, despre care 
grăia dumneaei. Trebuie numaidecât - zicea el - să 
vorbească măriei sale Domnul despre asemenea cai cum nu 
se găsesc în Moldova. Noi avem mai mult cai mărunți şi iuți, 
pe când caii leşilor sunt nalţi şi laţi în spate, ca să poarte pe 
călăreţii crijaci îmbrăcaţi numai în fier. Aşa i-a vorbit Jora 
cneaghinei fel şi chip încântând-o, încât am rămas singur cu 
Nasta. Eram hotărât să-i spun dintr-o dată de ce patimă am 
fost lovit. I-am apucat mâna şi nu i-am putut spune nimic. 
Ea a râs; eu am cuprins-o; tocmai atunci a trebuit să-mi 
desfac braţul, căci jupâneasa Tudosia umblase cu mare 
grabă şi se întorsese numaidecât, poftind pe Grigoraşcu să 
binevoiască a-i povesti în casă ce mai are de povestit, ca s- 
audă şi fata. Prin urmare jupâniţa Nasta asculta cu luare- 
aminte orice fel de istorisire, părând că nu mai ştie nimic 
despre mine, dacă mai sunt acolo ori dacă am fost într- 
adevăr pe-acolo vreodată; şi râdea din vreme în vreme 
arătându-şi dinţii. Atuncea am început să ard pe rug: când 
pe-o parte, când pe alta. Mă mişcăm sunându-mi când 
pintenii, când sabia. Ea nu mă vedea, nici nu m-auzea. 

E uşor să înţelegi că n-am putut adormi. M-am zvârcolit în 
aşternut, până ce Jora, trezindu-se, m-a întrebat ce am. I- 
am răspuns că n-am nimica. Ela prins a râde şi m-a 
îndemnat să ies puţintel să mă răcoresc. Afară-i văzduh lin 
de toamnă şi lună. 

M-am îmbrăcat în pripă. Am ieşit. Am văzut străjerii noştri 
stând la porţi. Cânii se liniştiseră, luna bătea într-o 


fereastră deschisă. M-am apropiat furiş. M-am arătat. Am 
cunoscut pe jupâniţa Nasta. Ea a ţipat uşor, de sfială mare. 

M-am mirat. Am întrebat-o dacă nu m-a auzit şi nu m-a 
văzut. 

Nici nu mă văzuse, nici nu mă auzise. 

Am crezut ce-mi spune. I-am cuprins mâna, ea mi-a lăsat-o. 
Iarăşi m-am hotărât să-i vorbesc şi iarăşi n-am putut. M-am 
hotărât să trec pe fereastră mai aproape de dânsa şi m-au 
oprit zăbrelele. Socot că la domnia mea, când va fi să fie, 
după voinţa lui Dumnezeu, am să stric acest rău obicei la 
casele boierilor moldoveni. 

— Măria ta, observă Jderul cel mititel, toţi oamenii, fie 
moldoveni, fie leşi, fie unguri, dacă au de păzit aur şi argint, 
pun zăbrele la ferestre. 

— Ascultă-mă pe mine, lonuţ; eu am să stric acest obicei. 
Văzând că vorba nu-mi prieşte şi zăbrelele nu mă lasă, am 
tras de mânuţă şi m-am apropiat până ce-am simţit cu gura 
pufuşorul de zarzără. 

— Vra să zică, ţi-au plăcut zarzărele, măria ta. 

— Plăcut. 

— Eu n-am gustat niciodată, cât de puţin. 

— Acel cât de puţin nu-i bun, Ionuţ, ascultă-mă pe mine. 
Am dorit cu mult mai mult şi cu durere. Ca o vicleană ce 
este, fata râdea. Dacă ţi-a mai fi dor de mine, măria ta, 
pofteşte de mă mai vezi. Eu nu pot veni la Suceava. Măria 
ta eşti stăpân şi poţi veni la Ionăşeni. Însă nu întârzia prea 
mult, măria ta, îmi zice, căci noi avem neamuri în Ţara 
Leşască; şi, după ce ne isprăvim toate treburile moşiei aici, 
ne ducem la Liov şi la neamurile pe care le avem în Lehia. 

Atâta am putut vorbi în sara aceea, şi m-am dus de m-am 
culcat iar pe jăratic. 

Pot să-ţi spun că n-am mai avut, din acea vreme, stare de 
pace. 

Am purces a doua zi, ca să găsim pe măria sa în tabăra de 
la Ceremuş. M-am bătut fel şi chip cu gândul, cum aş face 
să mă întorc iar la lonăşeni. N-a fost chip. Măria sa m-a 


ţinut lângă sine. Era posomorăât şi trimetea călărime în 
olatul lui Crai, până ce-au venit cu vorbe de pace castelanii. 
După ce s-a făcut linişte în Pocuția, ne-am întors la Suceava 
şi măria sa m-a luat cu sine în [ara-de-]Jos. Abia după ce ne- 
am întors din Ţara-de-Jos, m-am sfătuit cu Grigoraşcu Jora 
să ne repezim iarăşi la lonăşeni. A găsit Jora o pricină, încât 
măria sa a dat învoire să umblu cu el şi cu straja ca 
totdeauna rânduită. Când m-am apropiat de locul cel cu 
lună plină şi cu fereastră zăbrelită, inima mi-a dat semnele 
ei că-i bolnavă. Când am ajuns şi slujitorii ne-au deschis, 
arătând că stăpânele lor se află în petrecere la neamuri, am 
lăsat să-mi cadă braţele în jos şi m-am uitat lung la 
Grigoraşcu Jora. Să dăm foc curților? Să purcedem în pradă 
în Lehia? Să pun sabia cu straja în pământ, să mă las cu 
pieptul în ascuţişul ei? Nici unele să nu faci, măria ta, mi-a 
spus Grigoraşcu Jora. S-aştepţi să înflorească zarzării, la 
primăvară. 

Ne-am întors la Suceava. A ales spătarul un om de 
credinţă dintre slujitorii lui cei mai de aproape şi l-a trimes 
la Liov. A stat acel om la Liov cinci săptămâni. Şi în 
săptămâna a doua a postului mare s-a întors, aducând de 
acolo răspuns că numaidecât să ştiu că zarzării se află la 
locul lor la Ionăşeni şi au să înflorească iar. 

Au înflorit zarzării într-adevăr. Însă eu sunt în suferinţă. 

— Ţi-i dragă jupâniţa Nasta, măria ta şi frate? Întrebă cu 
glas deosebit de dulce Jder. 

— Mici dragă. 

— În primăvara asta n-ai văzut-o? 

— N-am văzut-o. N-am putut trece peste opreliştile măriei 
sale. A trimes iarăşi Grigoraşu Jora pe omul său la lonăşeni, 
cu carte. A găsit toate în floare. Cine îmi trebuie mie 
zâmbea şi părea că mă aşteaptă. Am primit răspuns. 

— Bun răspuns? 

— Bun, pe cât îl socotesc eu. „Cei ce-au râs, s-au întristat.” 

— Aşa spune? 


— Da. Cei ce-au râs s-au întristat. Dumneata ce înţelegi 
din asta, lonuţ? 

— Eu înţeleg că trebuie să încalici şi să te duci într-o 
întinsoare la cei ce s-au întristat. 

— Tu aşa ai face? 

— Fără nici o întârziere, măria ta. 

— Domnia ta poate. Eu sunt ţinut de rânduielile Domniei. 
Căci, pe cât spune măria sa, viaţa noastră e una şi a 
oamenilor de rând alta. Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să 
ne întristăm pentru noi, căci am pus jertfă fiinţa noastră. Eu 
nu cred asta. 

— Nici eu nu cred, măria ta, că poate fi asemenea 
rânduială. Mânjilor le e dată fuga; feciorilor ca noi 
dragostea. Eu zic să ne ducem. 

— Vra să zică, mergi cu mine? 

— Merg, măria ta. Cum îmi porunceşte măria sa să vin la 
Suceava, la slujba curţii, ca să ţin măriei tale tovărăşie, cum 
încalic şi te urmez. Dacă am straiele gata şi muţa nu se 
supără, merg chiar acuma. Dacă nu se poate acuma, vin 
mai pe urmă. Şi cum vin, ţinem sfat, ca să vedem ce facem. 
Ce fel de ochi are? 

— Verzi, sprâncenaţi. Se uită ca dintr-o pâclă. 

— E naltă? 

— Nu; e mărunţică. Îşi subţie mijlocul şi poartă foi lungi, 
ca leştele. Are o mânuţă mititică. Degetele i-s reci; obrazul 
fierbinte. 

— O chiamă Nasta? 

Jderul cel mititel, cu această întrebare pusă mai mult lui 
însuşi decât coconului domnesc, rămase cu privirile aţintite, 
desluşind, în lumina amiezii, năluca jupâniţei. Repede o 
cunoscu, repede i se stânse vederii. Zâmbi cu bucurie 
tovarăşului său. 

Capitolul IV. 

Se vădesc şi alte cusururi ale prietinului nostru Ionuţ. 

După porunca de-acasă, la care se adăogea acum şi a 
Domniei, Ionuţ trebuia să se întoarcă chiar în acea zi la 


Timiş. A doua zi, vineri, de praznicul Sfinţilor împărați 
Constantin şi Elena, Vodă urma să se afle în popas la 
hergheliile măriei sale. Vede acolo câte sunt de văzut şi 
porunceşte ce are de poruncit, apoi trece apa Moldovei şi 
se duce înainte ca să ţie scaun de judecată la târgul Roman, 
lângă Cetatea Nouă. 

După ce petrecu până la scara stăreţiei pe coconul 
domnesc, feciorul cel mai mic al lui Manole Păr-Negru 
crezu vremea potrivită să se întoarcă la părintele Nicodim, 
să ieie binecuvântare de drum. Ca să ajungă până la chilia 
fratelui său, ocoli iar pe la bisericuţa Sfântului Ion, să vadă 
dacă mai găseşte ceva din sfaturile, tainele şi visurile acelei 
amiezi. Câţiva monahi bătrâni, cu obrazurile deosebit de 
rumene, se hodineau în umbra streşinii, deasupra gropniţii 
unde aveau să coboare cândva, la o hodină mai lungă. 
Sforăiau cu braţele căzute şi cu gâturile strâmb întoarse. 
Se suiră cătră soare şi miresmele. În preajmă, sosiseră şi 
nişte oameni străini, destul de veseli, care mai aveau cu ei 
ulcioare din care închinau pentru slava măriei sale Ştefan- 
Vodă. 

Simţind nevoie ca să mai fie câtva timp singur, să 
clocească o bucurie care născuse în el, o minune a prietiniei 
şi o taină pe care o strângea numai pentru sine ca pe un 
odor scump, lonuţ rătăci cătră Vovidenie şi ajunse la 
părintele Nicodim când era soarele la chindie. 

Atunci începu a bate şi toaca în turnul cel mare; oştenii se 
mişcară în medean; unii dintre săteni cereau intrare la 
măria sa, cu jalobe. După ce intrau în cetăţuia mănăstirii, 
cădeau în genunchi şi, numai după ce auzeau din cerdacul 
stăreţiei glasul, îndrăzneau să se apropie, să ridice ochii şi 
să cuvinteze. Sus, stătea Vodă întru toată mânia, împresurat 
de boieri; şi spătarul îi ţinea spata şi buzduganul. Nimeni 
nu putea să înlăture dreptatea acelui braţ. Ori boier, ori 
mişel simţea aceeaşi apăsare ca subt o întocmire neclătită 
aşezată de Dumnezeu. De când acea putere se aşezase 
asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile 


cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. lazurile 
stăteau liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi; 
prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor; drumurile erau 
paşnice. Neguţătorii treceau fără grijă ori la nemţi şi leşi, 
ori la tătari, ori la Ţara Ungurească; plăteau vama cu 
dreptate, nimeni nu le pricinuia sminteală. Vreme de cinci 
ani călăreţii măriei sale au prigonit pe lotri; au stătut răii 
spânzurați la toate colţurile de dumbrăvi, lângă drumuri, 
până ce i-au ciugulit hultanii şi corbii şi au rămas ciolanele 
albe. Slujbaşii care au fost dovediţi că jăcuiesc vămile, ori 
obijduiesc pe sărman au fost puşi în cuşcă şi coborâţi în 
ocne, ca să nu mai vadă niciodată sfântu-soare. S-a făcut 
lumină şi dreptate în Ţara Moldovei şi boierii cei făloşi şi 
pântecoşi şi-au plecat grumazul şi s-au supus. Acestea le 
vorbeau cei care închinau din ulcioare la Sfântu-lon 
deasupra gropniţii, cei care stăteau încă în jurul chilnelor la 
Vovidenie, cei care se duceau spre poarta mănăstirii, pe 
medean. 

Clopotele bătură scurt după toacă şi alt rând de oameni 
intră sub boltă, ca să răzbată în ceea lume, la Domnie, să-şi 
tânguie suferinţile; căci tot mai rămăseseră multe drojdii 
otrăvite din zilele cele vechi, când erau domniile 
schimbătoare. De la canţelaria dumnealui logofătului Toma 
ieşeau acuma urice nouă, mai bune decât toate cele care au 
fost până acuma. 

O samă de gospodari înhămaseră şi porneau cătră satele 
lor. Femeile îşi strânseseră în ştergare curate nafora şi 
cruciuliţele de lemn de chiparos şi undelemn binecuvântat 
de prea sfinţitul Iosif şi scrisoarea pentru friguri. Se duceau 
veseli, încredinţaţi că au biruit duşmăniile, dragostele şi 
moartea. 

Din foişorul lui cu stâlpi crestaţi de brad, părintele 
Nicodim ridică fruntea şi zâmbi mezinului. Împinse pe 
măsuţă, la o parte, cartea pe care stătuse plecat, şi pofti pe 
Ionuţ alături. Bătu din palme şi porunci fratelui care se 


înfăţişă la poruncă să aducă apă proaspătă de la fântână, o 
scafă de miere şi linguriţi de lemn. 

Feciorul se aşeză în faţa monahului. 

— Te-am poftit alături, lonuţ, zâmbi părintele Nicodim. 

Jderul cel mic trecu lângă fratele său. Aveau o uşoară 
asemănare amândoi, mai cu samă la ochii de coloarea coajei 
de castană. Ciudate erau petele de jder, de aceeaşi mărime. 
Aveau acelaşi zâmbet bun. 

— Ai fost cu Alexăndrel-Vodă? 

— Da. 

— "Ţi-a povestit întâmplări şi năcazuri ale măriei sale? 

— Nu, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, răspunse Ionuţ 
cu inima strânsă. l-am spus eu ale mele, cu vânătorile şi cu 
caii noştri de la Timiş. 

— V-aţi împrietinit? 

— Da, părinte Nicodim, însă nu prea tare. După ce i-oi 
arăta eu toate meşteşugurile mele, are să aibă măria sa mai 
multă plăcere de mine. 

— Bine, lonuţ, fă aşa ca să fii drag lui Alexăndrel; atunci 
are să te iubească şi măria sa Domnul nostru; aşa veţi avea, 
tu şi fraţii tăi şi părinţii tăi, de la măria sa, multă milă. Dacă 
ai să te duci la curte la Suceava, cum e porunca, ai să 
dobândeşti şi învăţătură de carte. Nu te oţări aşa căci 
cartea nu-i rău lucru. Pentru mine, a fost mângâierea vieţii. 
M-am însoţit cu ea şi cu pustia şi am ajuns la linişte şi 
înţelepciune. Să fii deci cuminte şi să te supui acelor 
dascăli. Să asculţi de poruncile măriei sale Domnul şi să nu 
te îndupleci la unele zburdăciuni ale lui Alexăndrel-Vodă. 
Nu ţi-a spus nimic şi nu te-a îndemnat la nimic? 

— Nu mi-a spus nimic şi nu m-a îndemnat la nimic, părinte 
Nicodim. 

— Uită-te la mine. De ce ţi-s roşi obrajii? 

— Pentru că mă bănuieşti pe nedrept, bădiţă Nicoară. 

— Frumos şi bine este, Ionuţ, să trăieşti întru curăţenie 
sufletească şi să n-ai nimica a ascunde maimarilor tăi, 
cărora le eşti drag. Căci tu, dacă te duci de la casa 


bătrânilor noştri, are să fie pentru dânşii o mâhnire mare. 
Şi n-ar trebui mâhnirea lor s-o sporeşti cu vreo faptă 
necugetată. Mărturiseşti cu jurământ? 

— Mărturisesc cu jurământ, bădiţă, pe sufletul meu şi al 
maicei mele cea care s-a prăpădit. 

În gând, Jderul cel mititel îşi prefăcea cu viclenie vorbele, 
punându-le la frăţia de cruce pe care o legase la Sfântu-lon. 
Îi scăpăra negru şi roş în priviri, dar se îndărătnicea în 
legământul ce făcuse, mai tare şi mai sfânt decât orice pe 
lume. 

— Bine, vorbi cu linişte Nicodim, mângâindu-l pe frunte. 
Am încredere în tine. N-aş putea spune că am aceeaşi 
credinţă în Alexăndrel-Vodă, care pricinuieşte multă 
nelinişte părintelui său. Dacă nu ţi-a vorbit încă despre 
nişte zburdăciuni ale lui pe care le-a făcut, cu nişte fecioare 
ori văduve tinere de cneji, poate are să-ţi vorbească de 
acum înainte. Fiind şi părintele său aplecat spre partea 
femeiască, la Alexăndrel slăbiciunea e şi mai mare, pentru 
că n-are încă în el alte puteri ca să-l înfrâneze. Bune sunt 
toate ale vieţii, dar cu măsură. El se poate duce într-o 
asemenea nebunie cu capu-n jos ca într-o prăpastie, pe 
când părintele său caută intrările şi ieşirile cu chibzuinţă, 
stăpânind ce-i place. Tu, dacă ai de învăţat întru acestea, 
învaţă de la măria sa Domnul, nu de la Alexăndrel-Vodă. Ai 
înţeles? 

— Am înţeles, bădiţă Nicoară. Fii încredinţat că am să le 
fac toate bune. 

— Încredinţat prea tare nu sunt. Avem să vedem. Dacă va 
fi să fie ceva, dă de ştire măriei sale, ori trimite răspuns 
acasă, să vie la tine unul dintre noi. Să mai ştii ceva la care 
nu te gândeşti, dar care-i mai presus de toate. Dacă se 
întâmplă o poznă, lovit în inimă e mai cu samă măria sa 
Domnul. În Alexăndrel-Vodă are măria sa nădejdea 
moştenirii la domnie. Dacă se surpă Alexăndrel, măria sa 
cade în mare suferinţă. Aş putea spune că pentru acest 
cocon s-a întâmplat fapta de anul trecut din Secuime, când 


măria sa a prins pe Petru Aron-Vodă şi l-o omorât. De mult 
urmăreşte măria sa asta, nu atât ca să răzbune pieirea lui 
Bogdan-Vodă, cât ca să nu mai fie pe lume alt os din osul lui 
Alexandru-Vodă Bătrânul. Ştiind că va face să cadă capul lui 
Petru Aron, măria sa şi-a pregătit izbăvire, începând şi 
săvârşind lăcaş de rugăciune pentru sufletul său. La 
toamnă, se sfinţeşte sfânta mănăstire a Putnei. Acolo îşi 
găteşte măria sa sălaş de veci şi pomenire necurmată, ca 
să-i ierte Dumnezeu această faptă cumplită. Poate 
Alexăndrel nu înţelege încă asta. Poate ai să înţelegi tu, 
Ionuţ. 

Jderului celui mititel i se înegurară ochii; dar se îndâriji şi 
tăcu neînduplecat, credincios jurământului şi frăţiei de la 
Sfântu-lon. 

— Îţi sărut mâna, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, şopti 
el cu dulceaţă; eu mă duc să-mi gătesc calul. Am poruncă 
de la tuţa şi de la muţa să fiu azi înapoi. 

— Grăbeşte-te, să nu te apuce noaptea. Luna-i în al treilea 
pătrar. Nu ţi-i frică prin întuneric? 

— N-aş putea spune, bădiţă Nicoară, că nu mi-i frică. Batir 
că-s descântat, tot mă tem să nu-mi iasă înainte Necuratul, 
într-o formă schimbătoare. 

— Ori şi în ce chip ţi s-ar arăta, să nu te temi. Mai ales să 
nu te temi dacă s-arată în chip de muiere. Mai degrabă 
teme-te de bărbat înarmat. 

— Mă tem şi de acela, bădiţă Nicoară, dar mai puţin. Am şi 
eu armă şi săgeți la oblânc. Totuşi mărturisesc cu umilinţă 
că sunt mult mai fricos decât ceilalţi fraţi ai mei. Bădiţa 
Simion se teme numai de parte femeiască. Acest diavol îl 
suduie el şi zi şi noapte. 

— Are dreptate Simion, zâmbi călugărul. Din pricina unui 
asemenea diavol a rămas el până acuma holtei, iar eu am 
intrat în pustie. Istoria asta ai s-o afli tu cândva, ca să-ţi fie 
şi ţie învăţătură. Acuma grăbeşte-te, căci soarele scăpată pe 
codru. Nu uita dulama. Întreabă calul dacă fratele 
Gherasim i-a dat grăunţe. Pune-ţi pita ce ţi-am gătit-o la 


coburi. Spune celor de la Timiş veşti bune şi binecuvântări. 
Unde te duci? 

— Unde mi-a poruncit, bădiţă Nicoară. 

— Aşează-te o clipă, ca să-ţi steie norocul. Are dreptate 
comisoaia llisafta să se uite la tine cu ochii pe care-i ştiu şi 
să te alinte. Nu pleca până nu-ţi dau cartea de la canţelaria 
domnească cu pecete, ca să nu te poprească oştenii din 
Branişte. Cum a aflat că tu duci porunca la Timiş, măria sa a 
şi strigat să ţi se scrie carte, ca să nu suferi nici o întârziere. 
După ce te-am sărutat şi te-am binecuvântat, du-te. 

După ce-şi închingă bine calul şi-şi cercetă sabia şi cucura 
de săgeți, Ionuţ se zvârili în şa fără să atingă scările. Era o 
mişcare mlădioasă, învățată de la Simion. Punea numai 
podul palmei pe grumazul animalului şi se azvârlea 
deasupra. Cum se aşeza, îşi sprijinea pumnul drept în şold 
şi privea cu fudulie în juru-i. 

— Pruncul acesta are să fie la vremea sa mândru bărbat, îl 
cântăriră gospodarii care-l aşteptau în hudiţă, făcându-i loc 
să treacă. Muierile şi fetele din căruţe se uitară la el râzând 
fără de nici o ruşine. 

Se duse în trap un timp, până cătră izvoarele de sub 
Branişte. Când ajunse sus, la focurile călăraşilor, straja îl 
opri. Veni un hotnog, ca să-i vadă cartea; porunci să se 
înlăture suliţile şi-i pofti cale bună. 

În pădurea de stejari se făcu noapte. Când intră în poienile 
de pe Ozana, luci luna printre cetini. Găsi popasuri de 
gospodari ce se întorceau de la hramul sfintei mănăstiri. 
Erau oameni veseli şi prea vorbăreţi. Unii îl poftiră să 
descalece şi să ospăteze cu ei. lonuţ mai merse un răstimp 
în trap repede, până ce rămase iarăşi singur. Luna se ridica, 
descoperind vâlcele pline de ceaţă. 

Din acele vâlcele, ies câteodată fantasme drumeţului. În 
noaptea aceea erau însă locurile curate. Se auzeau prepeliţi 
strigând în ierburi, unele mai aproape, altele depărtate. 

Străbătu acele locuri singuratice cu foarte multă luare- 
aminte, gata să-şi facă cruce cu limba ori să puie mâna pe 


sabie. I se descreţi inima când ajunse la altă adunare de 
cărăuşi. 

Acolo descălecă şi trase din cobur pita de grâu. 

— Poftim la sfatul nostru pe feciorul lui jupân Manole 
comisul, îl întâmpină cu voie bună maimarele locului. Dacă 
pofteşte să ospăteze, să binevoiască a ospăta. Avem vin de 
la sfânta mănăstire. Cât ne-a mai rămas, să-l istovim pe 
drum, ca să ducem acasă ulcioarele goale, după cuviinţă. 
Pofteşte, fecior de comis; nu te ruşina de oamenii de rând. 

— Nu mă ruşinez, cinstite gospodarule. 

— Vorba asta-mi place. la de bine din ulcior şi să te văd şi 
altă dată sănătos. Aş fi vrut să mă duc şi eu azisămă 
înfăţişez la măria sa Ştefan-Vodă, dar m-am sfiit. Aş fi vrut 
să-l rog aşa: măria ta, fă-mă şi pe mine lup. Atunci măria sa 
ar fi râs şi ar fi înţeles că-l poftesc să mă facă boier. 

Ionuţ crezu că trebuie să râdă şi el; pe urmă se gândi că 
are datoria să se mânie pentru vorbele îndrăzneţe ale 
acelui gospodar; vinul îl înveseli şi-l îmblânzi în acelaşi timp. 

— Eu i-aş spune alta acestui oaspete tinerel, ca să aibă 
învăţătură la treburile muiereşti, se întoarse iar gospodarul 
cel şăgalnic. Să nu se supere dumnealui pentru rugămintea 
mea la Ştefan-Vodă, căci eu cunosc pe părintele său, jupân 
Manole comisul. I-am fost slujitor şi, în multe împrejurări, 
cu priinţă. Dac-ar avea mulţi măria sa ca dumnealui comisul 
Manole Păr-Negru, apoi n-ar mai avea ce lucra divanurile 
măriei sale; s-ar odihni sabia sa şi i-ar rugini buzduganul. 
Mă uit la acest fecioraş şi-l văd pe părintele său. Să fie 
sănătos şi să aibă parte de dragoste. Să nu te ruşinezi, 
domnia ta, dacă am să-ţi spun o întâmplare de pe când 
săream gardurile. Aveam o ibovnică isteaţă, cu bărbat 
nătărău. Ascultă domnia ta întâmplare cum nu s-a mai 
pomenit pe lumea asta. Mă înţeleg eu cu dânsa ca să vin 
sara. Bărbatul cel nătărău şi gângav se dusese la moară şi, 
ca totdeauna, avea a se întoarce a doua zi. Dintr-o 
întâmplare neaşteptată, omul venise înapoi devreme. Cum 
ne era înţelegerea, eu trec pârleazul şi bat la uşă, 


schimbându-mi glasul şi gângăvind, ca soţul: Deschide, Sa- 
salomie! Atunci omul, de pe cuptor, scoate un cap buhos şi 
strigă şi el: lan auzi, măi fe-femeie, du-te şi deschide 
degrabă; mi se pare că mă întorc iar de la moară! 

Mai ales muierile din preajma focului râdeau ascuţit. 
Unele găsiră în ele atâta cutezare, încât veniră până la 
Ionuţ, ca să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. Se ştie într-adevăr 
că, dintr-al şaselea an al domniei lui Ştefan-Vodă, de când 
au început bielşugul şi huzurul, buruiana care se chiamă 
ruşine nu mai înfloreşte în Ţara Moldovei. 

Fecioraşul se luptă nu cu mare izbândă şi se supuse 
râzând. Cupa de vin mănăstiresc îi înfocase obrajii. Se 
simţea viteaz ca niciodată şi mai ales mândru. Unul dintre 
oamenii de la foc, pe cât se vedea cunoscător în lucruri 
bune, se apropiase de Jder şi-i cerceta calul şi din laturea 
dreaptă şi din cea stingă. 

— Frumos căluţ, grăi el fără să se uite la Ionuţ şi clătinând 
din cap cu uimire. Pare că se trage din bun soi. 

— Ehe, se amestecă povestitorul cel cu bărbatul nătâng. 
Pe unde-i fi umblat dumneata, mări şi ţări, precum spui, e 
greu să afli sămânță ca cea din care se trage acest 
harmasăraş. 

— Dar de ce, mă rog dumnitale? 

— Cum? Apoi dumneata n-ai auzit că acest boieraş e al 
comisului Manole Păr-Negru de la Timiş? 

— Am auzit. 

— Ei? Apoi Manole Păr-Negru e comisul cel mai de samă al 
măriei sale. Şi-n grajdul de la Timiş se află sămânţa cailor 
albi ai măriei sale. 

— Asta n-am ştiut. 

— Dacă n-ai ştiut până acuma, să ştii de-acu înainte. 

— Oi şti, se supuse omul, cu umilinţă. Fiind străin de 
aceste locuri, mă rog să fiu iertat. Ce să spun? Place-mi 
calul; dar şi mai mult mi-a plăcut călăreţul. L-am cunoscut şi 
pe el că-i de bun soi, după cum se ţine în şa şi după cum 
umblă. 


— Unu-i lonuţ, feciorul comisului Manole, se bucură una 
dintre muieri. 

Jderul cel mititel îşi îndreptă grumazul cu semeţie şi-şi 
pipăi armele. Simţi în el mare plăcere şi prietinie pentru 
acel drumeţ. Era un om scund, bine legat, cu ochii ageri 
depărtaţi şi lungiţi spre tâmple. 

— Dumneata încotro călăreşti? Ispiti el pe străin. 

— Mă duc în Ţara-de-Jos, boierule. 

— Eşti neguţător de cai? 

— Văd c-ai înţeles. Aşa este. Însă nu mă încumet să 
neguţez cai domneşti. Nici nu sunt călăreț ca domnia ta. 
Acest pag e într-adevăr din seminţia harmăsarului alb? 

— Este. lepele de la Timiş fată rar mânzi cu păr curat, 
după asemănarea lui Catalan. Când şi când iese mânz alb. 
Care-i alb întreg, ori numai cu ţintă în frunte, e al măriei 
sale. Oprit să iasă de la noi şi să-l încalice străin. 

— Catalan îl chiamă? 

— Da. 

— De unde va fi fost adus? 

— E bine să ştii şi asta, se veseli Ionuţ, ca să te miri. Când 
părintele meu comisul a luat iarăşi în stăpânire herghelia, 
după ce măria sa Ştefan-Vodă s-a fost întors la moştenirea 
sa... 

— Când s-a petrecut asta? 

— Asta s-a petrecut chiar în cel dintâi an de domnie al 
măriei sale, Dumnezeu să-i deie mulţi şi buni ani de-acu 
înainte. 

Oamenii de la foc se închinară, dorind viaţă şi izbândă 
măriei sale. Străinul îşi trase din cap cuşma şi-şi făcu şi el 
semnul crucii, cu deosebită smerenie. 

— În acel an, urmă Ionuţ, părintele meu a aflat de la 
neguţători lioveni cum că nişte hoţi prea iscusiţi ar fi adus 
tocmai de la capătul pământului, din Ispania, un harmăsar 
furat. 

— Adevărat este? 

— Precum îţi spun şi precum se ştie. 


— Cine nu ştie asta? Mărturisiră gospodarii de la foc. 

— lată, eu nu ştiu şi mă mir foarte. 

— Miră-te. Tocmai din Ispania, din grajdurile voievodului 
harapilor. Acei hoţi iscusiţi l-au ţinut ascuns o vreme, pe 
urmă l-au purtat aşa din loc în loc până ce au ajuns în Ţara 
Leşască. Aici au dat într-ascuns veste la Varşava, la Crâm şi 
la Suceava. Comisul a trimes om anumit, cunoscător, care s- 
a ajuns cu neguţătorii din preţ. De-atuncea Catalan stă la 
Timiş. Era atuncea de zece ani. Acuma are douăzeci şi doi. 
Cinci ani l-a încălicat măria sa; acuma încalică al doilea 
fecior al lui. Pe cel dintâi l-a chemat Harap: era curat ca un 
fulg. Pe-al doilea îl chiamă Vizir: are stea neagră în frunte 
ca şi Catalan. S-a aflat, ori este scris undeva, că măria sa 
Ştefan-Vodă are mare noroc la război cu aceşti cai. Când a 
fost războiul cu Matiaş-Crai, harmăsarul cel bătrân a 
nechezat de trei ori în grajd. Era într-amurg. L-am auzit cu 
toţii şi ne-am mirat. Chiar într-acea noapte a fost învăluire 
de oşti lângă Cetate; iar la Baia a fost mare prăpăd a oştilor 
lui Crai. Anul trecut, vara, când a pierit în Secuime Aron- 
Vodă. Catalan iarăşi a nechezat de trei ori. Dascălul nostru 
Pamfil zice că acest harmăsar ar fi năzdrăvan. Eu pot să-ţi 
spun dumnitale că întâia oară când l-am văzut, m-am 
spăimântat de el. A râs la mine. După sfatul dascălului, în 
ziua de Sânziene, fiind eu atuncea mic numai de 
doisprezece ani, i-am dus pe furiş o tablă de jăratic. 

— A mâncat jăraticul? Se miră străinul, cu mâna la falcă. 
— Da' de unde? L-a bătut cu copita dreaptă de dinainte, 
risipindu-l. Era să ardă grajdul în care şade. Trebuie să ştii 
că şade în grajd deosebit şi are slujitori anume în număr de 
patru. Şi bădiţa Simion se duce totdeauna, noaptea, de-l 

cercetează. 

— De ce-l cercetează? 

— Aşa. Ca să se încredinţeze că-i acolo. Cum s-au aflat 
meşteri de l-au furat de la voievodul harapilor, aşa s-ar 
putea afla alţii să cerce să-l fure de la noi. 


— Aţi aflat c-ar râvni cineva să răpească un harmăsar 
bătrân? 

— N-am aflat, nici nu credeam că s-ar putea să 
îndrăznească cineva. Bădiţa Simion e totdeauna în picioare. 
Şi noi avem cai mai repezi decât Catalan. 

— Atuncea nu-i pagubă mare. 

— Ba-i mare; Catalan nu-i alergător, însă vorba dascălului 
Pamfil trebuie să fie adevărată. 

— E năzdrăvan? 

— Este. Cu feciorii lui, măria sa bate toate războaiele. Am 
întrebat şi pe fratele meu părintele Nicodim. Ela râs întâi şi 
n-a vrut să-mi răspundă, pe urmă a întărit şi cuvioşia sa că 
aşa este. 

— Mă bucur auzind toate acestea, vorbi străinul, 
închinându-se către Ionuţ. 

Izbucni de la drum un glas gros şi neprietinos: 

— De ce te vei fi bucurând dumneata aşa de tare, omule, 
nu înţeleg. 

Ionuţ tresări şi se întoarse. 

La răsfrângerile focului văzu pe starostele Nechifor 
Căliman călare. Îi steclea sub mustăţi rânjetul dinţilor. 
Fecioraşul avu strângere de inimă şi neplăcere. 

— He-he! Ce poveşti spui dumneata aicea, mânzule? Urmă 
fără de nici o sfială starostele. Mi se pare că ai trebi la Timiş 
şi te-aşteaptă comisul. Văd că drumurile dumnitale sunt 
cam cu întârziere. Nu-ţi va fi fiind cumva frică? 

Faţă cu asemenea înfruntare, lonuţ avu întâi o mişcare de 
mânie, să tragă sabia şi să pălească în numele tatălui pe 
moşneag. Totuşi nu îndrăzni, căci acel staroste Nechifor 
Căliman era ocrotitorul său din pruncie. Vorbele lui moş 
Căliman erau totdeauna repezite, însă purcedau dintr-o 
inimă blândă. Pe lângă asta, de la el îşi are dobândite 
meşteşugurile lui, cu care se poate făli înaintea lumii. Afară 
de asta, la dreptul vorbind, uncheşul are dreptate. Un 
fecior de boier care stă şi se roteşte ca un păun între 
oameni de rând nu-i sănătos lucru: aşa ar spune şi comisul. 


Dar mai ales comisoaia lIlisafta are să se supere. Fără să 
bage de samă zâmbetele piezişe ale adunării de la foc, 
Jderul cel mititel puse podul palmei drepte în grumazul 
calului şi săltă în şa. Porni numaidecât, lăsând pe prietinul 
cel nou, neguţătorul de cai. 

Starostele îl ajunse din urmă. 

— Ionuţ, îl întrebă starostele, cine era acel străin care te 
ispitea? 

— Nu ştiu, răspunse ruşinat fecioraşul. 

Voise el să ispitească pe acel străin. Nu-i ştia nici numele, 
nici locul de unde vine. 

— Am stat de vorbă cu dânsul în popas, se întoarse el cu 
supunere spre bătrânul Căliman. 

— I-ai vorbit de harmăsarul domnesc? 

— Da. 

— L-ai spus unde stă şi cine-l păzeşte? 

— Ai auzit domnia ta asta? 

— Nu; dar poate te-a întrebat. 

— l-am spus, uncheşule, numai că-i năzdrăvan, precum se 
ştie. 

— Mie nu-mi plac călătorii străini care vor să afle toate, 
mormăi starostele. Dacă n-aş avea treburi şi nu m-aş grăbi, 
m-aş întoarce să-l găsesc şi să-i spun ceva la ureche. 

— Nu-i nevoie, uncheşule, pare un creştin de treabă 

— Eşti vânător tânăr, mânzule; câte paseri zboară domnia 
ta crezi că toate se mănâncă. Iaca, ajungem la Vânători. 
Nici domnia ta nu mai ai mult până la Târg. Se ridică luna şi 
ţii numai o întinsoare până acasă. Nu te mai opreşti nicăieri 
şi-ţi muşti limba dacă te mai întreabă cineva ceva, 
Jupâneasa Ilisafta te aşteaptă cu masa întinsă; are să te 
mustre pentru întârziere. Eu mă opresc. Noapte bună! Să 
nu te superi pe staroste. 

— Nu mă supăr, uncheşule. 

— Du-te, Făt-Frumos, şi nu mai greşi. 

— Mă duc; dar trebuie mai întâi să mărturisesc că i-am 
spus unde stă Catalan şi cine-l păzeşte. 


— I-ai spus acelui străin? 

— l-am spus. Cred că n-am făcut nici un rău. 

— Dar de unde! Ai făcut chiar bine. Ar fi trebuit să-l 
pofteşti să vie cu domnia ta, să-i deschizi porţile, să-l treci 
pârleazurile. Eu spun numai atâta, mânzule, că un fecior de 
boier nu-i frumos să steie la taclale cu oamenii din prostime. 
Buni sunt şi oamenii de rând; dar unii dintre ei îs vicleni. 

— Acesta mi s-a părut om de treabă şi prietin. 

— Nu vorbesc de acesta; vorbesc de alţii. Fii fără grijă şi 
umblă sănătos. Ştii c-am prefăcut lăptocul morii, unde te 
scăldai când erai un ţânc numai de-o şchioapă. Dacă l-ai mai 
vedea o dată, l-ai cunoaşte? 

— Pe cine? Pe omul acela? Cred că da. 

— l-ai văzut ochii? 

— N-am băgat de samă, uncheşule. 

— Atuncea-i bine. Să ştii că măgăruşul cela de care te-ai 
înfricoşat tot trăieşte. Nu mai sta. 

Starostele Căliman atinse cu mâna-i mare umărul 
fecioraşului şi-l lăsă să treacă mai departe, pe drumul 
Târgului, iar el rămase în loc o vreme, mâncându-şi mustaţa 
căruntă şi mormăind. Când Ionuţ intră în cotitură, bătrânul 
îşi întoarse în loc calul şi porni îndărăt spre popasul cu 
gospodari veseli. 

Luna se ridicase spre amiază. Satul vânătorilor domneşti 
rămase în urma lui Jder; apele Ozanei sclipiră sub Cetate. 
Înălţându-şi ochii cu oarecare sfială Ionuţ privi pieziş 
zidăriile de deasupra râpii ş-un turn din laturea dinspre 
Târg, pe care stătea un străjer neclintit. 

În trecătoarea aceea printre ape şi prin lunca nestatornică 
a râului, era partea cea mai primejdioasă a drumului său, 
căci în temeliile acelei vechi cetăţi sălăşluiau duhuri. Mulţi 
le-au auzit chemând şi gemând. În turnul fără de străjer 
cade uneori, la furtuni de vară, trăsnetul. 

Puse pinteni calului. Apoi deodată strânse frâul, ascultând, 
cu inima ghemuită. Cânta din Cetate un cucoş, cu glas stins. 


Îşi înghiţi frica şi-şi repezi harmasaraşul pag. După ce 
ocoli Târgul, îşi domoli iar mersul pe sub dumbravă. Rupse 
o frunză şi cântă singurătăţii, ca să depărteze fantasmele. 
Într-adevăr, cât cântă, le ţinu departe. Le zărea numai cu 
coada ochiului, mişcându-şi trupurile de abur pe fânaţuri. 
Veneau dintr-acolo miresme, ca suflări ale lor. 

Dintr-o dată tresări, de sunet de corn. O bucurie 
năprasnică îi umplu toată fiinţa şi izbucni într-un strigăt: 

— Dumneata eşti, bădiţă Simioane? 

— Noi suntem, răspunse un glas. 

„Am ajuns la movila lui Bălţat!” răsuflă uşurat Jderul cel 
mititel. Şi chiui din nou. 

— Hai-hai! Că te-aşteaptă acasă muţa, să te tragă de 
urechi, râdea Simion prin întuneric. 

Ionuţ se bucura auzindu-i numai glasul, fără să vadă încă 
pe fratele său mai mare. 

Capitolul V. 

În care se înfăţişează comisul Manole Jder şi mai cu samă 
dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia. 

În sara aceea a strălucitei Înălţări a Domnului nostru 
Hristos, după ce pentru toată lumea asta fusese zi de 
hodină şi de petrecere, jupâneasa Ilisafta comisoaia abia îşi 
simţea trupul, aşa de multe îi fuseseră umbletele şi truda, 
ca să gătească primirea de a doua zi a măriei sale. În odaia 
cea mare de la intrarea caselor ardeau făclii în sfeşnice; în 
iatacul domniei sale şi al comisului lucea sâmburele de 
lumină al candelei, la icoane; în pridvor venea puţină lucire 
prin uşile date în laturi. Aici, în pridvor, pe un divan cu 
saltele de lână, încerca dumneaei să aibă puţină tihnă 
pentru ciolanele-i trudite. Comisul şedea într-un jilţ cu 
pernă, mai la o parte. Din când în când veneau slujitori şi-i 
tulburau. Comisoaia îşi zângănea cheile, se sălta de la locul 
ei şi se ducea. Se întorcea şi se aşeza iar în fundul 
divanului, oftând şi gemând. Orişicât de trudită era 
gospodina casei, avea încă spor la vorbă, aducându-şi 
aminte de o mulţime de fapte ciudate şi sfătuind cu comisul 


Manole. Dumnealui era un om puţin vorbăreţ şi dădea din 
când în când răspunsuri pe cât se putea mai scurte, totuşi 
aceste răspunsuri îndeplineau slujba untdelemnului pe 
care-l torni peste foc. 

De cum înserase, dumneaei se frământa că nu mai vine 
„plodul cela”. 

— Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un 
stâlp al cerdacului, ca şi cum acela era părinţii; nu ştiu ce 
minte au unii părinţi de trimet nişte copii la treburi grele şi- 
i lasă după aceea în primejdie, ca să se întoarcă singuri la 
vreme de noapte. Ce s-a întâmplat acu doi ani cu băietul lui 
Todiraş Aramă, jitnicerul, de la Bălţăteşti? Fiind trimes în 
munte la Sihla, ca s-aducă seu sfinţit care-i trebuia 
jupânesei Mălina, a ajuns într-un loc unde l-au împresurat 
neguri. Din acele neguri s-a ales o apă; din acea apă a ieşit 
o arătare cu păr despletit şi cu ghiare. Încaltea dacă ar fi 
fost pieptănată şi s-ar fi uitat frumos. 

— Ştiu eu că asta ai vrea să spui dumneata; - dar nu era 
pieptănată şi se uita înfricoşat şi rânjind. A spus băietul 
repede Tatăl-nostru, şi-a făcut cruce cu limba, pe urmă s-a 
întors şi s-a pus cu fruntea într-un trunchi de brad. A simţit 
cum îl pipăie ghiarele şi i se freacă de mâni păr aspru. A 
tras repede mânile în sus şi a strigat cât ce-a putut: Piei, 
Satană! Atuncea Satana l-a apucat cu colții de partea de 
dinapoi a straiului. A zăcut băietul trei săptămâni din acea 
spaimă. Îi pierise graiul. A trebuit să vie egumenul de la 
Sihla, să-i cetească dezlegările. 

— A fost un urs. 

— Care urs, când avea înfăţişare femeiască şi era 
despletită? 

— Atuncea ursoaică. 

— Dumitale îţi vine a pruji, ca totdeauna. Ai tot atâta minte 
ca în acei ani când ne-am cunoscut la Târgu-Doamnei. 
Frumos iarmaroc era atuncea şi feluri de feluri de şatre cu 
mărfuri din Ţara Nemţască şi din Ţara Leşască. Dumneata 
te-ai pus să te trânteşti c-un tătar gol până la mijloc, care se 


fudulea, pe o podină, că om mai tare decât dânsul nu s-a 
aflat de la Alisandru Machedon! Asemenea oameni care se 
luptă prin iarmaroace au dresuri, umblă unşi cu unsori 
descântate, ca să-ţi lunece mâna de pe trupul lor; îs raşi pe 
cap, ca să nu-i poţi apuca de păr; ştiu meşteşuguri ascunse 
de te înhaţă de dedesubt şi te zvârl în cap, cum am mai 
văzut că s-a întâmplat de atâtea ori. Ce ţi-a venit dumnitale 
să te iei la trântă cu asemenea dihanie? Din dragoste 
pentru mine? Ca să te fuduleşti şi să-ţi arăţi puterea? Dar 
aveai a lupta cu mine, nu cu acel tătar. Ei, iaca, acea minte 
ai avut şi te-ai luptat cu dânsul. Vrei să spui că nu te-a 
răpus? 

— Vreau să spun. 

— Însă putea să te răpuie; şi atuncea nu mai eram 
comisoaia Ilisafta şi n-aveam patru feciori şi cu acesta care 
nu mai vine al cincilea. Adicătelea avem unul pe care l-am 
prăpădit şi de aceea ne-a venit acest mezin în loc. Dar 
părinţii au asemenea minte, că vor să-l piardă şi pe acesta. 
Care-i acolo? Tu eşti, nană Chiră? Ce vă mai trebuie, de nu- 
mi lăsaţi şi mie o leacă de tihnă la o zi ca asta? Să stau 
liniştită, să tac, să nu spun nimica şi să n-aud nimica. Ce vă 
mai trebuie de la cămară? Iaca vin. 

Ştiu, cât ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat 
de mine. Însă eu m-am întors, că alt loc, pentru puţină 
hodină, n-am în altă parte. Mi-am adus aminte de alta. Acu 
cinci ori şase ani... 

— Trebuie să fie mai de mult. 

— Nu. Se împlinesc tocmai şase ani la Sân-Petru. Eram în 
Târg, sub Cetate. La Petrea Gotcu, nuntă a unei surori a lui. 
Băietul cel mititel al lui Petrea Gotcu a căzut în fântână. 

— Ce-a căutat a aflat. L-a scos ud şii-a tras tatu-său o 
bătaie, cum se cuvine. 

— Lasă asta. Vorbesc de câte se pot întâmpla copiilor. 

— Acela era de şase ani. Ionuţ e bărbat. 

— Cine spune asta? Apoi când erai în vârsta lui nu te-ai 
luat la trântă cu tătarul în iarmaroc la Târgu-Doamnei? Ce 


minte a fost aceea? Şi după asta, la două zile, n-ai sărit 
peste zăplaz la curtea tătuţei şi n-ai venit la fereastra mea, 
ca să-mi spui ceva la ureche? Minte-i asta? 'Te-au simţit cânii 
şi au sărit hămăind care dincotro? S-au sculat slujitorii cu 
ciomege, crezând că au intrat hoţii? A trebuit să te caţări pe 
stâlpul cerdacului şi să te vâri pe sub streşină, în pod. Încât 
era o mirare de ce bat cânii la fereastra mea. Am spus o 
minciună, că am văzut pe cineva venind în fugă de la 
grajduri şi sărind zăplazul prin dreptul ferestrei mele. Au 
fost chemaţi toţi slujitorii şi robii la poruncă; i-au numărat; 
nu lipsea nimene. Trebuie să fie vreun duh necurat, am zis 
eu; de aceea cânii nu mai contenesc. Pe urmă am mărturisit 
părintelui Dumitru întâmplarea şi el mi-a făcut rugăciunea 
de iertare. 

— Nu erai vinovată. 

— Atuncea n-am avut nici o vină. Dar la un an după aceea 
n-ai tăiat o gratie? 

— Atuncea n-au lătrat cânii. Le-am dat câlţ cu smoală, de 
şi-au încleştat fălcile. 

— N-ai tăiat o gratie? Şi n-ai intrat la mine în ietăcel? M- 
am spăriat aşa de cumplit, încât mi s-au încleştat fălcile şi 
mie, şi n-am putut da un strigăt. Spune dac-a fost minte, 
asta, la dumneata! 

— Atuncea n-ai mărturisit părintelui Dumitru. 

— Parcă despre asta-i vorba? E vorba că umblă un copil, 
pe drum primejdios, la vreme de noapte, şi cine ştie ce i se 
poate întâmpla! Nu l-am prăpădit oare pe unul tot pentru 
nebunii? Dare-ar fi dat Dumnezeu să nu mai fi avut trecere 
şi stare în Ţara Moldovei acea grecoaică Sofia, din pricina 
căreia vărs şi astăzi lacrimi. 

— Sofia însamnă, greceşte, înţelepciune. 

— Asta-i altă dovadă de minte la dumneata, că zâmbeşti 
când m-auzi suspinând şi mă vezi lăcrămând. Cunosc toate 
câte le-ai pregătit să mi le spui, că acea muiere n-a fost cu 
nimica vinovată dac-a fost dragă la doi fraţi, că aşa a fost 
voia lui Dumnezeu, că monahul şi-a găsit împăcare şi 


primire bună întru cele dumnezeieşti; toate le-am ascultat 
şi iar le-am ascultat; şi nici unele din ele n-au fost ca o apă 
bună, să-mi stângă amărăciunea. Am să te întreb şi 
dumneata să-mi răspunzi cu dreptate, fără să-ţi jimbezi 
dinţii în barbă - ştiu că încă-s tari şi sfarmi cu ei alune - să- 
mi răspunzi cu dreptate, ce-a căutat ea din ţara ei, de la 
Chios, să vie la Moldova? Vrei să spui că au tăiat turcii pe 
tatu-său şi pe mă-sa şi ea a venit la un unchi al ei, negustor 
la Galaţi? Eu nu vreau să cunosc asta: trebuia să rămâie la 
Chios. Dac-ar fi furat-o turcii, ar fi nenorocit nişte păgâni, 
nu mi-ar fi pricinuit mie supărare şi n-ar fi tulburat două 
suflete de creştini. Dar hai să zicem că a venit la Galaţi, la 
un unchi al ei. Cine a pus-o să nu şadă locului, la Galaţi? Şi 
de ce numaidecât a trebuit să se afle la târgul Bârladului, 
când măria sa a coborât în [ara-de-Jos, să orânduiască 
lucrurile şi în acea parte de lume? Nu s-a arătat numai lui 
Simion; s-a arătat şi lui Nicoară. Nu i-a plăcut numai un 
boier tânăr al mărei sale; i-au plăcut doi. În zilele de frupt 
primea pe unul, în zilele de post pe altul. Mai era o 
deosebire: că unul intra căţărându-se pe-o fereastră, şi altul 
venea printr-o grădină, din altă uliţă. Duminica, fiind zi de 
hodină pentru dânsa, feciorii n-au putut răbda, pentru 
frumuseţea ei şi pentru focul pe care-l aveau - sămănând 
întru aceasta cu cineva anume! 

— Şi s-au dus amândoi fără să ştie unul de altul şi 
necunoscând niciunul din ei dragostea celuilalt; şi când s-au 
întâlnit prin întuneric, au tras săbiile şi s-au pălit în cap. Cel 
întâi a sângerat Simion şi a strigat, atunci l-a cunoscut 
celalalt ş-au stat, poruncind să se facă lumină. Au judecat-o 
ei acolo pe greacă, au vrut s-o taie, pe urmă s-au îngreţoşat 
de asemenea înfăţişare a Diavolului, care făptuieşte 
asemenea lucruri pe lume. Adevărat că a rămas inima lor 
arsă; că s-au despărţit cu lacrimi şi unul a intrat în pustie, 
iar altul nu vrea să mai cunoască alte naramze cu bun gust 
decât cele care au fost de la Chios şi acuma nu mai sunt. 
Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu eu cine este 


vinovat - căci acela este cap şi început - pentru aceste 
nebunii pătimeşte mai cu samă biata comisoaie Ilisafta. 
Altora nimic nu le pasă; îşi steclesc dinţii într-un măturoi de 
barbă şi-şi întorc obrazul încolo, ca să nu-i văd eu; nu le 
pasă nimic, căci a rămas încă în ei drojdia nebuniilor; şi-n 
nebuniile altora cunosc pe ale sale! 

lar mă chiamă cămărăşiţa pentru claponii pe care i-a adus 
de la cuhnii. 

Of-of! Acele nebunii mi-au mâncat mie sănătatea, pentru 
acele nebunii mi-a surit părul la tâmple; pentru acelea oftez 
şi lăcrămez şi acuma. Ce-am fost eu vinovată, să-mi vie 
acest prunc pentru care îmi tremură inima acuma? Ce face 
el acuma, la asemenea vreme târzie? N-ar fi fost mai 
potrivit să nu mi-l aduci? Adică n-ar fi fost mai bine să nu 
nimereşti acolo unde-a fost, la apa Nistrului - fiind pribeag 
şi singur şi departe de mine? Nici acuma nu mi-ai mărturisit 
dacă maica lui a fost moldovancă de-a noastră ori 
tătăroaică? Am stat eu şi m-am gândit; am stat şi m-am 
gândit: trebuie să fi fost tatarcă. 

Asta însă nu se poate, căci Jderul îţi samănă dumnitale, iar 
mai ales îmi samănă mie şi eu nu sunt din acea seminţie. 
Atuncea va fi fost moldovancă; şi nu pricep ce fel de oameni 
sunt aceia care spun că ar fi fost tatarcă. 

— N-am spus eu că ar fi fost păgână. 

— Dar cine? 

— Nu ştiu. Alţii. 

— Care alţii? Nu cumva am spus eu? Dumnezeu să-i 
plătească pentru binele pe care mi l-a făcut. 

— Jupâneasă llisaftă, zise comisul întorcând fruntea şi 
încruntând sprânceana, lasă stâlpul, uită-te la mine, nu te 
uita la el. Ar fi trebuit să am totdeauna la mine râbuş, ca să 
însemn de câte ori mi-ai scos ochii cu păcatele şi nebuniile 
mele. Mai cu samă această mustrare aş fi crestat-o a mia 
una oară. Eu nici n-am mai avut nevoie să mă mai 
mărturisesc la părintele Dragomir. Sfinţia sa ştia de mai 
nainte toate de la dumneata; şi încă împodobite şi înflorite 


fel şi chip. Când vine părintele Dragomir să-ţi primească 
mărturisirile, îl ţii jumătate de zi. Aşa că el de departe mă 
binecuvintează pe mine şi-mi dă drumul. Pentru atâtea 
mustrări, eu socot că Domnul Dumnezeu are să-mi dea un 
scaun de lumină, în cer. Jupâneasă Ilisafta, lasă greşala 
aceea a mea să doarmă somnul cel fără deşteptare. 

— Nu te supăra, comise, scânci jupâneasa Ilisafta, 
întorcând spre soţul său ochi încă frumos sprâncenaţi; 
pentru cei adormiţi şi iertaţi se cade să lepăd aceste lacrimi 
şi să poftesc pe preot să le facă pomenire. Nu ştiu cum a 
chemat-o. 

— Nu-i nevoie să ştii, femeie. 

— Of, totdeauna eu rămân cea vinovată şi cea mâhnită! 
Căci eu am tremurat ş-am plâns când ai fost pribeag în 
străinătăţi; şi de câte ori te-ai dus cu măria sa la oaste m- 
am temut să nu ţi se întoarcă decât pomenirea; şi de câte 
ori dascălul Pamfil ceteşte în gromovnic că iar are să fie 
zavistie mare şi tăiere, şi războaie între împărați, mi se 
încrâncenă inima şi n-am somn, gândindu-mă tot la soţul 
meu care are slujbă domnească şi răspundere mare. De 
când eram o copilă de şaisprezece ani l-am iubit şi 
totdeauna am închis ochii când mă mângâia; iar acuma am 
ajuns să aud de la domnia sa asemenea vorbe. 

— Care vorbe? Te poftesc să nu plângi, jupâneasă Ilisaftă; 
lacrimile femeii tulbură veninul bărbatului. 

— Bine, atuncea nu mai plâng. Însă vreau să-i ştiu numele 
acelei tatarce. 

— Jupâneasă Ilisafta, de vreo cincisprezece ani tot mă 
gândesc să-mi întocmesc acel răbuş. De mâni să ştii că-l pun 
la cingătoare. 

— Am auzit eu asta de multe ori. Mâni e primirea măriei 
sale. Lasă pe poimâni. lar până atuncea spune ce fac eu cu 
acel nelegiuit căruia nu-i pasă? 

— Acel nelegiuit vine pe drum cântând. 

— Să ştii, comise, că se teme. 

— Nu se poate; e sângele meu. 


— Dumneata nu te fuduli degeaba. Copilu-i copil, şi se 
teme. Ţi-am spus să nu-l trimeţi. Dumneata l-ai trimes. 

— Mira-m-aş! 'Ţi-am spus eu, jupâneasă Ilisafta, să-l 
trimeţi? Cine m-a rugat? Urmă comisul întorcându-se spre 
stâlp; cine m-a rugat fel şi chip să trimet copilul ca să fie în 
ochii Domniei, să se bucure de mila măriei sale? Aş vrea să 
ştiu cine m-a rugat? Poate ştii dumneata, jupâneasă Ilisaftă? 

— Nu-mi aduc aminte să te fi rugat eu; îmi aduc aminte că 
i-ai poruncit să încalice. Ai strigat în casă să i se puie 
mâncare la oblânc; ai mai strigat o dată să nu uite 
comisoaia să deie băietului contăşul cel frumos şi căciuliţă; 
ai mai strigat o dată la argaţi să frece pe prag şi să-l 
lustruiască. Acuma ia-l de mână şi pofteşte-l la masă pusă. 
Făcliile ard de trei ceasuri. 

— Pe cât văd, am să-l iau de mână şi am să ţi-l aduc să-l 
culci cu capu-n poală, să-i cânţi ca unui sugaci. Îl aud 
venind cu frate-său. Îi cunosc glasul. Cine-a vorbit de frică 
la un fecior al meu, să facă bine să mai spuie o dată. 

— Unde-i? Strigă jupâneasă Ilisafta, rănită. 

Rănită stătu numai o clipă. Zvârcolindu-se şi sărind din 
fundul divanului, se repezi în întuneric pe drumuşorul 
dintre tei. Slujitorii ieşiseră de la saraiuri, cu făchii de 
răşină. Făptura mătăhăloasă a lui Simion, Jderul cel mare, 
apăru cea dintâi ochilor uimiţi ai comisoaiei Ilisafta. Pe sub 
braţul lui Simion, îşi scoase capul Jderul cel mititel, râzând. 
Comisoaia îl primi strângându-l între sâni. 

— Se îngrijea comisul că ţi-ar fi fost frică, noaptea la drum, 
îl mângâia dumneaiei c-un glas plin de dulceaţă. 

Din frumuseţile şi lucrurile prea plăcute ale tinereţii 
dumnisale, cărora căzuse robit Manole Păr-Negru cu ani în 
urmă, mai ales glasul, ca o strună gravă de argint, se 
păstrase neschimbat. Era un glas tânăr şi învăluitor, pe care 
şi fecioraşul se deprinsese a-l îngâna în alintările lui; şi 
tocmai acel glas era acuma osânda comisului în zilele când 
stătea singur cu soţia lui în pridvor. În iatac, comisul nu 
intra decât după ce jupâneasa Ilisafta adormea. Se întâmpla 


uneori că dumneaei se trezea din somn şi prindea să-i spuie 
întâmplări şi mustrări până la un ceas târziu al nopţii. 
Comisul lua atunci de pe masă ceasornicul de năsip şi-l 
ducea afară, ca să rămâie vremea pedepsei lui fără 
măsurătoare. 

— Ai umblat bine? Nu ţi s-a întâmplat nimica? Urma 
jupâneasă lIlisafta să întrebe. 

Fecioraşul nu putea răspunde, din pricină că sta cu nasul 
în horbotele pieptului plin şi moale al comisoaiei. Ea îşi 
pleca asupra lui căiţa naltă a capului, înfăşurată cu 
broboadă albă şi-şi legăna foile creţe. 

— Iaca aşa am mai fost eu fără astâmpăr o dată. Câţi ani 
sunt de atuncea? Se împlinesc cinci ani astăzi. Tot aşa la o 
Sfântă Înălţare, te-ai fost dus în munte cu tătarul. Ela avut 
a sui la o stână; tu nu se ştie ce-ai făcut. Poate te-ai rătăcit, 
ori te-a învăluit o negură rea. Tătarul se uita spăriat la mine 
cu ochii cât gura paharului. Am sculat ţiganii în bătaie de 
bici. Au umblat în Valea Largă; s-au suit la Călmățui; au 
ajuns în Plai şi-au coborât pe la Curmătura Lupilor, au dat 
pe la Balta Dracului, ptiu-ptiu-ptiu! Cruce de aur, nu te-au 
găsit nicăirea... 

— Cum era să-l găsească acolo, dacă el era acasă? Se 
veseli gros comisul. 

— Cine putea şti că s-a suit într-un pod cu fân? 

— Aşa-i; nu putea să ştie nimeni. Vin-aici, băiete, porunci 
Manole Păr-Negru. 

Flăcăuaşul se smulse ruşinat din horbote şi dădu fuga în 
pridvor, frecându-şi nasul. 

— Aicea-s, tuţă. 

— Văd. Ce-a poruncit măria sa? 

— Vine mâni. 

— Bine; du-te şi înghite trei plăcinte de-a comisoaiei. Pe 
urmă culcă-te. Nu mai grăi; nu mai povesti. Mâni dimineaţă, 
când se crapă de ziuă, trebuie să fim în picioare, înţeles? 

— Înţeles, tătuţă. 

— Treci. 


Fecioraşul sărută mâna părintelui său şi trecu în lumina 
odăii celei mari. Comisul îşi întoarse după el ochii cu 
sprânceana nouroasă. 

— Alei! Cinstite comise, se tângui jupâneasa Ilisafta; nu 
pricep cum poţi avea aşa inimă cu acest copil! 

— E bărbat, nu-i copil, jupâneasă Ilisafta. 

— 1 s-ar fi putut întâmpla o primejdie. 

— Da' nu i se mai întâmplă nici pe dracu. 

— Ptiu! Ptiu! Ptiu! Cruce de aur! Aşa ai fost domnia ta 
totdeauna: tiran şi hain. 

— Aşa am fost. Să leşi băietul să doarmă. 

— Nu te supăra, cinstite comise, zâmbi cu dulceaţă 
comisoaia. Mă duc să-i dau să mănânce, deşi are toate 
pregătite de mai nainte. Aşternutul i-i făcut. Perna i-i 
binecuvântată, ca să aibă somn fără vise. Candela-i aprinsă. 
Maica Domnului are să-l poată vedea. 

— Jupâneasă llisafta, stăi aici. Mezinul acesta nu mai este 
un prunc şi nu trebuie să-l mai ruşinezi cu dezmierdări. 

— Totdeauna, totdeauna m-ai asuprit dumneata, suspină 
comisoaia, smârcâind şi trăgându-şi lacrimile. Nu mă duc la 
el, n-ai grijă! Urmă ea, având plăcere mare să mintă. Ce am 
eu c-un copil pe care mi l-ai adus nu ştiu din ce parte de 
lume şi mi l-ai lepădat în prag? Am eu altele multe şi 
mărunte: ziua de mâni e o zi grea pentru mine; batir dacă 
s-ar şti de ce neam şi de ce lege au fost unele fiinţi despre 
care vorbim! Dar nu se ştie nimica. 

Fără un cuvânt, comisul se ridică şi intră în umbra care 
împresura casa, sub streşinile teilor şi-ntre heiurile 
gospodăriei. În curând poruncile lui mânioase aduseră 
slujitori în preajmă-i. Jupâneasa lIlisafta trecu nestingherită 
la Jderul cel mititel, să-i mai cânte vorbe blânde înainte de 
culcare. După ce-l văzu pe Ionuţ trecut la hodină în 
chilioara lui, stătu gândindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume 
prin somn cu păr de lup. Nu se poate să nu fi avut vreo 
spaimă, pe drum, copilul. Orice ar spune dumnealui 
comisul, mormăia ea cu grijă şi cu mulţămire în acelaşi 


timp, mai va să curgă apă pe Moldova până ce i-or creşte 
întregi tuleiele acestui pui de om şi până ce i s-a coace osul. 
Încă are nevoie de căldura cuibului. Cine spunea că are să-l 
cheme măria sa Ştefan-Vodă la curte la Suceava, ca să fie 
soţ coconului domnesc? Parcă el singur spunea? Ori nu 
spunea el? Mai degrabă vorbele acestea le va fi stârnit 
comisul Manole, ca să-mi facă mie inimă-rea. Cum să se 
înstrăineze băietul? Şi de ce să se înstrăineze? Cine i-a da 
acolo de mâncare? Şi cine l-a spăla? Cine i-a aduce somn? 
Multă minte are şi măria sa, ca să ieie aşa tam-nesam copiii 
oamenilor! Să fie măria sa femeie şi mamă, ar cugeta într- 
altfel. Însă măria sa e bărbat, ca şi comisul. Lasă că ştie şi 
măria sa să-mi umble la apa Nistrului, ori a Siretului, 
pentru nişte pricini pe care le cunoaştem noi - he-he! 

— Care-i acolo? Se răsuci dumneaei spre uşa odăii celei 
mari, unde deodată se întunecase lumina făcliilor. 

— Mila Domnului în această casă! Jupâneasă Ilisaftă, noi 
suntem. 

— Sfinţia ta eşti, părinte Dragomir? Vai, ce mă spăriasem! 

Jupâneasa Ilisafta nu se spăriase de loc. Vorba asta o 
punea în afară, ca să aibă înlăuntrul său vreme să cugete 
ce-l va fi aducând pe părintele Dragomir la curte, la o 
vreme destul de târzie. 

Acuşi trebuie să cânte cucoşii de miezul nopţii. 

— Poftim, părinte, şezi, sfinţia ta. Comisul nu-i aici; trebuie 
să vie numaidecât. 

— L-am auzit răcnind la slugi, vorbi cu oarecare grijă 
părintele Dragomir, căutând cu ochii în juru-i un loc mai 
larg unde să se aşeze. 

Sfinţia sa era greoi şi bătrân. Era cu desăvârşire sur în 
plete şi barbă, totuşi în obraji păstra o roşaţă de tinereţă, 
pe care i-o ţinea un nărav al sfinţiei sale să lepede de la sine 
apa în toate zilele vieţii. Aşa-i era rânduială de la vraci şi 
mai ales din zodie: „apa îi va fi cu primejdie”, scria în acea 
carte înţeleaptă, care ne spune toate ale noastre, fără de 
greşală. 


— Jupâneasă llisaftă, zise părintele Dragomir ieşind 
îndărăt pe uşă în pridvor şi căutând locul cel mai potrivit de 
divan, tare te rog să mă îngădui a sta aici, că nu mai pot de 
picioare. Atâta m-am ostenit, cât nu se poate spune. Şi am 
intrat şi la o grijă mare pe ziua de mâni: ce fac eu dacă vine 
măria sa la leturghie? Cum mă descurc eu cu toate 
rânduielile anumite împărăteşti, eu nefiind cărturar, 
precum ştii domnia ta? Chiar dacă n-ar veni prea sfinţitul 
Tarasie de la Roman, să mă privegheze şi să mă ispitească, 
măria sa singur le ştie pe toate, mai bine decât un 
mitropolit. Căci acest voievod cunoaşte toate, mai pe 
deasupra decât craii şi împărații, fiind măria sa 
binecuvântat de sfântul Gherontie de la Aton. De aceea 
măria sa are noroc la toate şi mai ales la războaie cât are să 
supuie pe toţi craii şi domnii, până ce va veni vremea să taie 
cu sabia şi capul balaurului celui mare. Ajută-i, Doamne 
Dumnezeule, şi Maică prea curată şi pururea fecioară, întru 
asemenea izbândă. Pune că vine şi vlădica Tarasie de la 
Roman. Şi eu de unde să iau acele vorbe pe care niciodată 
nu le-am pomenit? Adevărat este că rânduiala leturghiei o 
ştiu ca apa, precum ştiu şi altele câte sunt de trebuinţă 
creştinilor. Din repeziciune pot să mă iau la întrecere cu 
orişicare cărturar. Dar dincolo de tipic, este pentru mine 
primejdie. Cazaniile le ceteşte dascălul Pamfil; dar acuma 
dascălul nu-mi poate fi de nici o ajutorinţă. Of! Şi iar of! 
Acuma în ia-sară mi-a venit aşa un năduf ş-am spus 
preutesei că mai bine rămâneam în munte, la ciobănie, 
decât mă coboram la apa Moldovei, atuncea când a fost 
pustiirea tătarilor. Ce era atunci aici la Timiş? Rămăseseră 
trei case întregi. Alte şapte erau numai în trei păreţi. Zece 
gospodari sărmani m-au rugat să le fiu slujitor la bisericuţa 
lor de lemn. 'Tot stătusem la ascultare trei ani la sfântă 
mănăstire. Ştiam slujba şi cântam frumos. Bine-a fost şi 
între ciobani şi oi, cât am stat fugar în munte, cu alţi 
monahi. M-am gândit că poate a fi mai bine preot cu nişte 


gospodari care mă îmbrăţişau cu aşa dragoste. Aşa că ce 
fac eu? 

— Despre ce-i vorba, părinte? Întrebă cu blândeţă 
jupâneasă lIlisafta comisoaia. 

Neîndrăznind să oprească vorba părintelui care de obicei 
era îmbielşugată, şi neavând nici răbdare să asculte toate, 
dumneaei îl lăsa să spuie şi se gândea la ale sale. Într- 
adevăr, ziua de mâni, cu primirea Domniei, oricât de bine s- 
ar fi purtat dumneaei, jertfind claponi, purcei şi berbeci. 

— Îi apărea iarăşi amenințătoare; spaima părintelui 
Dragomir se muta şi asupra ei. 

— Ce fac eu mâni dacă vine măria sa la slujba sfintei 
leturghii? 

— Ce să faci? Nu faci nimica, părinte Dragomir; îi dai 
nafură, îl pui să sărute crucea, după obicei, şi gata. 

— Să fie asta de ajuns? 

— De ce să nu fie? 

— Dascălul spune că sunt nişte vorbe înfricoşate, pe care 
nu le-am auzit niciodată, pentru primire de domni şi 
împărați. 

— Nu mai crede şi sfinţia ta câte spune dascălul Pamfil. Să- 
i porunceşti să se ostenească până la mine cu cartea lui de 
zodii. 

— După ce-a pleca măria sa? 

— După ce-a pleca măria sa. 

— Am să-i poruncesc, jupâneasă Ilisaftă. Dar eu ce mă fac? 
Voiam să cer sfat de la cinstitul comis. Să încep slujba dis- 
de-dimineaţă? Până ce ajunge măria sa la Timiş, eu am 
gătit. 

— Asta nu-i rău. 

— Aşa am să fac. Dar cum rămâne cu dascălul? El ceteşte 
cazania sfinţilor Împărați Constantin şi Elena. Ceteşte rar şi 
se lăfăieşte între slovele lui. Leturghia mea sârbească pot s- 
o spun cât de repede, oamenii se gândesc la ale lor, nici nu 
le pasă. Dar cazania, fiind moldovenească, o ascultă. lar 
Pamfil mai înfloreşte şi el şi se uită încrucişat la oameni, 


când îi ameninţă cu osândele iadului. Cazania unor sfinţi 
împărați nu se poate să fie decât lungă. Mai pune şi sporul 
dascălului. Aşa că eu m-am gândit aşa. Oameni buni, zic eu 
cătră popor, frumoase fapte de mirare au săvârşit sfinţii 
împărați Constantin şi Elena, precum aţi auzit anul trecut, 
la praznicul sfinţiilor lor; însă din acel an până în acest an 
sfinţiile lor n-au mai săvârşit nimic; duceţi-vă cu pace la 
casele voastre şi ieşiţi apoi întru întâmpinarea lui Vodă. 
Când s-a mai afla de vreo faptă de-a sfinţilor pe care-i 
prăznuim azi, să n-aveţi nici o grijă, căci v-o spun eu. Ce 
zici, jupâneasă Ilisaftă? 

— Ce să spun? Despre ce-i vorba? 

— Despre sfinţii Împărați. E bine să fac astfel? 

— E bine, părinte Dragomir; ziua de mâni e o zi grea 
pentru mine. Unul din claponii tăiaţi l-am oprit, ca să-l 
gătesc eu cu mânile mele, mâni la amiază. Nici un bucătar 
pe lumea asta nu ştie să facă ce ştiu eu dintr-un clapon; o 
mâncare de i-a plăcut foarte mult lui Mavrichie împăratul 
de la Bizanţ, încât a dat caftan de boierie bucătarului său. 
De la acel boier al lui Mavrichie, care s-a făcut monah la 
Aton, a rămas ştiinţă în sfânta mănăstire Zografu despre 
clapon cu vin, opărit cu unt; şi din stareţ în stareţ, s-a 
păstrat învăţătură la Zografu; iar părintele meu, care-a fost 
hagiu de la Sfântul Munte, a plătit trei galbini învăţătura la 
cuhnia stăreţiei de la Zografu. Aşa am să fac, ca să mă ţie 
măria sa minte. 

— Vine la amiază? 

— Cine? 

— Întreb, jupâneasă Ilisaftă, dacă vine măria sa la amiază? 

— Vine la amiază. 

— Atuncea am scăpat şi eu; şi-am să fac cu cazania precum 
am spus. Binecuvântată să fie această casă. Eu mă duc; 
acuşi se zăreşte de ziuă. 

Părintele se duse, bătând cu cârja în pământ, sub streşina 
teilor. Comisoaia Ilisafta se întinse în lungul divanului, pe 
lângă perinile de părete, strângând pe sine scurteica de 


vulpe. Căscă o dată prelung, aşteptând pe comis. În 
cuprinsul întregii gospodării se făcu tăcere. Dumneaei căzu 
într-un somn adânc, părea că nici nu răsuflă. 

Trâmbiţară cucoşi la poieţile din dosul saraiurilor; alţi 
cucoşi de departe, din sat, răspunseră, ca o muzică stinsă. 
Comisul veni cu pas moale, trecu, suflă în făclii; se întoarse 
cu o pocladă, cu care acoperi pe soţia sa; intră iar în casă şi- 
şi căută culcuşul din iatac. Se bucură că-i singur şi-n tăcere. 
Ornicul cel mut arăta al şeptelea ceas al nopţii. 

Cum înfloriră zorile în răsărit, săgetând lumină trandafirie 
prin geamul deschis, comisul Manole tresări, ca şi cum i-ar 
fi pus cineva mâna pe umăr şi i-ar fi şoptit cuvânt la ureche. 
Dormise îmbrăcat. Îşi strânse mai bine pe el curelele şi păşi 
întâi la chilia lui Ionuţ. Mezinul nu mai era în aşternut; 
trecuse pe la el Simion şi-l luase cu sine. Se întoarse să 
vadă ce face jupâneasa Ilisafta pe divanul ei. Nici n-avu 
nevoie să ajungă până la pridvor. Îi auzi glasul în altă parte 
a casei, la cuhnii. Paserile din fundul ogrăzilor începură a 
face larmă. Slujitorii fugeau de colo-colo şfichiuiţi de 
poruncile comisoaiei. 

Jder comisul găsi vreme să-şi stropească obrazul cu apă 
neîncepută de la fântână. Socoti să nu mai prăpădească 
vremea trecând în casă la icoane. Se închină de acolo de 
unde era cătră răsăritul soarelui. Îşi scutură pletele cărunte 
şi le potrivi cu degetele răşchirate pe după urechi, îşi 
potrivi şi cuşma deasupra. Fără să aştepte de la el glas, 
numai după căutătura-i nemulțumită, slujitorii robi 
cunoscură că trebuie să-i aducă cu cea mai mare grabă 
calul înşăuat. Cum i-l aduseră, Jder bătrânul se aburcă în şa 
cu destulă uşurinţă pentru cei cincizeci şi cinci de ani ai lui. 
Slujitorii îi legară pintenii, îi trecură la pumnul drept 
harapnicul; alergară la porţi; călăreţul zvâcni printre ei 
când abia desfăceau canaturile. 

Îndată ce ieşi din dumbrava de tei în pajişte, se arătă apa 
Moldovei sticlind în vale, cătră răsărit. La asfinţit suia 
trăgănat un deal lung, până departe sub pădurea de brad. 


În acea întindere se alegeau ici şi colo tăpşane, unde erau 
clădite grajdurile de bârne pentru cele cinci sute de iepe 
ale Domniei. În vara asta, lucrătorii pregăteau lemne 
pentru alte clădiri. Ceairurile prăsilei acelor cinci sute de 
iepe domneşti erau închise cu garduri de răzlogi. Comisul 
sui în fugă la mânzi şi la strâjnici. Când ajunse la 
închisoarea tretinilor, găsi pe Simion cu Ionuţ. Îşi lăsaseră 
fugarii înşăuaţi afară; săriseră la căluţii de trei ani, 
chemându-i pe nume, cercetându-i şi luptându-se cu ei. 
Vânt, al treilea harmasaraş alb cu ţintă neagră, fecior al lui 
Catalan, pe care cei doi fraţi îl pregăteau pentru războaie 
viitoare ale măriei sale, se bătea cu Jderul cel mititel, sărind 
în două picioare şi ameninţându-l cu copitele de dinainte. 
Coama-i era retezată; coada îi era tunsă în scări. Făcând 
dintr-o dată o copcă într-o parte, Vânt ocoli pe Simion, 
dându-i îndărăt o lovitură de berbece. Feciorul cel mai 
mare al comisului îşi stăpâni cuşma, ca să nu-i cadă din cap; 
în acelaşi timp, repezind îndărăt braţul drept, încleştă pe 
tretin pe după gât ca într-un arc, stăpânindu-l. Nechezând 
subţirel, căluţul se supuse. Jderul cel mititel veni şi-l 
mângâie pe ochi. 

La zăvoarele porţii, Jderul cel bătrân râdea pentru întâia 
oară în acea dimineaţă, în barba-i mare. Dar cum îl văzu pe 
Simion că se întoarce, îşi stăpâni veselia şi tuşi gros. 

— Jupâne Simioane, comis al doilea, vorbi el aspru, cunoşti 
obiceiul măriei sale când binevoieşte a veni la Timiş. 

— Cunosc, cinstite comise. Să fii domnia ta fără de nici o 
grijă. Am fost ieri până sus în pădure, la casa de ape; 
şipotele curg bine la toate grajdurile şi închisorile. Păzitorii, 
ca totdeauna, fiecare la straja la care-i rânduit. 

Simion Jder urmă a-şi da samă cătră comis de toată buna 
rânduială a hergheliei. Paza mai cu samă era dintre cele 
mai tari. Străjerii erau ca nişte oşteni, ştiau să audă şi să 
vadă, însă uitaseră întrucâtva să vorbească. Aveau poruncă 
să nu sufere nici un obraz străin până la bătaia săgeţii. 
Noaptea, repezeau sulița ori furca în fiară ori om care nu 


dădea glas cunoscut. Felul vieţii şi purtării lor era ca cel al 
ciobanilor din munte; purtau glugă şi strai alb, vara; iarna, 
dormeau pe omăt, învăluiţi în tohoarcă. În preajma focurilor 
lor dormitau câni. De când nişte castelani şi soli leşeşti, 
veniţi să dreagă pacea, poftiseră să vadă aşezământul de la 
Timiş, Ştefan-Vodă poruncise ca să se facă paza şi mai cu 
grijă. Se dusese faima nu numai la leşi, ci şi-n alte hotare 
despre meşteşugul întocmit de însuşi Vodă în acel loc din 
ţara sa. Erau nişte rânduieli pe care măria sa poftea să le 
ţie tainice, în ceea ce priveşte timpul când se dă drumul 
harmăsarilor la iepe; cum trebuie să fie văzduhul şi luna şi 
ce ierburi înflorite în ceairuri; cum să fie casa harmăsarilor 
şi a iepelor; câtă apă să curgă din cişmele, cât fin să fie în 
iesle, ce hrană să dai mânzului şi ce grăunţe tretinului. Mai 
erau şi altele multe pe care le ştia Jder bătrânul. Mai ales 
era de mirare oamenilor care nu ştia ce-i acolo, că stau caii 
în case. Deci castelanii şi solii nu putuseră veni la Timiş. 

— Eu vă dau voie cu dragă inimă, le-a spus zâmbind măria 
sa, dar se împotriveşte Manole Păr-Negru, stăpânul acelui 
loc. 

De doisprezece ani de când stătea acolo stăpână, nici 
jupâneasa lIlisafta nu dobândise învoire să intre şi să vadă 
anume ce şi cum. „Oprelişte pentru muieri, rostea cu 
îndărătnicie Jder bătrânul porunca. Eu cu dragă inimă ţi-aş 
da voie, jupâneasă Ilisafta, dar se împotriveşte măria sa.” 
Încercase în două rânduri jupâneasă Ilisafta să pătrundă în 
acele locuri în lipsa comisului; dar cânii n-o cunoşteau şi 
slujitorii armaţi păreau chiori; puneau mâna pe săgeată şi 
încordau arcul. Era şi asta o mare amărăciune a domniei 
sale. 

Mai era şi alta. Jder bătrânul se arăta duşmănos de un 
timp cătră Simion. Îi grăia ca unui slujbaş străin, cu care n- 
ar fi avut vreo legătură de sânge. Bătrânul poruncise 
feciorului său mai mare însurătoare şi Simion se 
împotrivise. Comisului Manole îi trebuie numaidecât nepot, 
se mira crescându-şi ochii în cap comisoaia Ilisafta; nu 


poate dormi noaptea până ce n-a şti că are să aibă un 
nepot. 

Ionuţ e prea crud. Dămian umblă fără încetare cu 
neguţătoriile lui la Liov şi la Cetatea Albă; de la Liov se duce 
şi la Varşava şi la Danţig; aşa că el nu-şi poate lua soţie până 
ce n-a face pântece şi nu s-a aşeza pe săculeţele lui de 
galbini. 

Însurat e numai Cristea, vistiernic al doilea la ţinutul 
Neamţului. Are curte frumoasă dincolo de apa Moldovei. 
Slujitorii şi bielşugul îl împresoară; a fost cel mai cu noroc 
dintre toţi feciorii lui Manole Păr-Negru; a luat şi nevastă cu 
mare zestre, pe Candachia, fata lui Anton Buzdugan de la 
Bârlad. I-a dat Buzdugan miresei, pe izvod scris şi pecetluit, 
două moşii pe Ialan şi una pe apa Racovei; blăni şi straie, 
tacâmuri de argint şi giuvaeruri. Însă din însoţirea aceasta 
încă n-a ieşit nimic. 

Părintele Nicodim ieromonahul, care a fost cândva 
Nicoară, rămâne sterp şi întristat până la isprăvitul zilelor 
lui. 

Deci să se însoare Simion. Un bărbat de treizeci şi cinci de 
ani, care începe să aibă la tâmple fuioraşe de năgară, 
aproape flăcău tomnatic, cel cu înfăţişare mai fudulă dintre 
toate odraslele lui Păr-Negru, ar fi cel mai nimerit să 
agonisească moştenitori cât s-ar putea mai curând curţii de 
la Timiş. Căci viaţa omului e scurtă; în primejdii ne trecem 
zilele şi nopţile; mâni poate sufla un spulber; toţi se risipesc 
în toate părţile şi cad; Dumnezeu îngăduie să se ridice din 
furtună acea floare târzie. 

— Eu tot nu cred, jupâne al doilea comise, mormăi 
neprietinos bătrânul Manole, că toate sunt în bună stare; în 
ziua de azi nu mai poţi avea încredere în nimeni; singuri 
trebuie să ne ducem să vedem şi să punem mâna. 

— Am văzut toate singur, cinstite comise. 

— Se poate. Dar dacă măria sa trece şi numai îl vezi că 
încruntă din sprânceană? Aşa-i că atuncea simţeşti pe 
dumneata cămeşă de ghiaţă? Tu ce stai acolo şi te holbezi, 


Jder cel mititel? Du-te repede şi-ntr-o bătaie de bici să fii 
aici înapoi cu Gheorghe Tătarul. Am să vă pun eu pe voi 
amândoi la o treabă. Te-ai dus? 

— M-am dus, tuţă. 

— Nu te văd sosit înapoi. Ce-ai să faci domnia ta, jupâne 
Simioane al doilea comis, urmă Jder bătrânul întorcându-se 
spre fiul său cel mai mare, ce-ai să faci dacă măria sa are să 
poftească să-ţi vadă soţia? Căci măria sa de mult ştie de 
mâhnirea mea şi acuma n-are să mă vadă mai vesel. 

Simion ridică din umeri, uitându-se încolo departe, pe 
pădurea de brad. Avea mare asemănare în înfăţişare cu 
părintele său. Era tot aşa de supărat şi îndărătnic ca 
bătrânul. Când clipea, îi tresărea şi blăniţa de jder de la 
coada ochiului stâng. 

— Nu ştiu ce are să spuie măria sa. Are să afle că-s tot 
holtei şi gata. 

— Are să-ţi poruncească iar. 

— Am să caut să mă supun. Dacă voi putea, cinstite 
comise. 

Era o înmlădiere amenințătoare în glasul acela blând. 
Bătrânul tuşi înăbuşit şi-şi bătu tureatca ciubotei cu 
harapnicul. 

Jderul cel mititel se întorcea călare pe pagul lui, cu mare 
repeziciune. După el, pe un buiestraş bălţat, care venea lin 
cu urechile culcate pe spate, urma cel căruia-i zicea 
Gheorghe 'Tătarul. Era un tătar adevărat, pripăşit de multă 
vreme între moldoveni şi creştinat din tinereţă. Scund, 
spătos, cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu pleoapele numai pe 
jumătate deschise, cu pielea obrazului lucie şi smeadă şi cu 
mustaţa rară - părea cu adevărat atunci sosit din pustie. 
Însă purta straie moldoveneşti şi era cu inimă curată 
oşteanul lui Hristos. Şi mai ales era omul cel mai de 
credinţă al comisului, între toţi acei slujitori de la Timiş. 

Băiatul şi Gheorghe Tătarul descălecară. Comisul se 
întoarse spre ei. 


— Vreau să înţeleg de la voi, porunci bătrânul, cum facem 
ca să aibă şi măria sa vânat dacă pofteşte şi să-mi fie la 
vreme, întru întâmpinarea măriei sale, vistiernicul Cristea? 

— Om aduce şi vânat şi pe bădiţa Cristea, îl încredinţă cu 
voie-bună lonuţ, uitându-se cu ochi îndulciţi şi spre Simion. 

— Ştiu eu că dumneata te arăţi gata la orice, îl mustră 
comisul; însă una-i vorba şi alta fapta. Soarele nu ne 
aşteaptă, acuşi se suie la prânzişor. Văd venind şi pe 
starostele Nechifor Căliman. El are caraule înşirate până în 
Branişte ca să deie veste de pornirea alaiului. Măria sa 
porneşte. Cum vă duceţi, când vă întoarceţi? 

— Măria sa nu porneşte decât după sfânta leturghie, băgă 
de samă Simion. 

— De unde ştii dumneata? Se întoarse dârz bătrânul. 

— Nu era greu de ştiut. Mi-a spus şi băietul. 

— Acest băiet e dumnealui Ionuţ Păr-Negru şi e rânduit să 
fie copil de casă al măriei sale. 

— Să fie sănătos. Mă pot lipsi de dânsul. 

Jderul cel mititel îi făcu dintr-un ochi, din partea cu pata 
de perişor, şi-şi scoase cătră el limba, apoi îndată şi-o 
înghiţi, când bătrânul se răsuci spre el. 

Bătrânul staroste Nechifor Căliman se oprise şi întrebă cu 
mirare: 

— Care-i acel boier al măriei sale despre care se vorbeşte? 

Comisul Manole arătă cu barba spre copil. 

— Ptiu, drace! Se veseli starostele vânătorilor. Acu te-ai 
suit în sus, mânzule, şi mai alaltăieri îţi mâncau rațele din 
buzunar. 

Jderul cel mititel se zvârli mânios în şa. 'Tătarul se zvârli şi 
el ca să-l urmeze. 

— Unde vă duceţi, oameni buni? Răcni comisul. 

— Mă duc să împlinesc porunca domniei tale, îşi aruncă 
Ionuţ răspunsul peste umăr. 

— Mai întâi şi mai întâi să-l trezeşti pe vistiernic din somn, 
răcni comisul. De ce-mi ruşinezi feciorul? Se întoarse apoi 


el cu prietinie spre bătrânul Căliman. Ce este? Înţeleg că ai 
a-mi spune ceva. 

— Am a spune, cinstite comise. Trebuie să asculte şi jupân 
Simion. 

Bătrânul Jder se întoarse ploconindu-se cu ţeremonie: 

— Jupâne al doilea comis, binevoieşte a pofiti la sfatul 
nostru. 

Pe când starostele Căliman spunea cu taină ce avea de 
spus, împungând cu nasul când spre Jder bătrânul, când 
spre Simion Jder, Ionuţ fugea cu tătarul după el, întorcând 
din când în când capul peste umăr, îndărăt, bănuind ce 
poveşti putea să înşire starostele vânătorilor. Iar îi era 
inima îndoită de presimţiri urâte. Tătarul îl urma tăcut şi cu 
luare-aminte, după obiceiul lui. 

Întârziară puţină vreme la curte, ca să sloboadă din 
lanţuguri cânii şi să scoată din cuşcă eretele. Fecioraşul se 
feri de glasul comisoaiei Ilisafta care suna fără întrerupere 
la cuhnii. Când dumneaei simţi prin ţigănci sosirea lui, el 
cobora la vale în fuga calului, spre zăvoiul Moldovei. 
Ridicându-şi în sus braţele şi pocnind palmele una de alta, 
comisoaia îl urmări cu mirare din cerdac până ce-l pierdu 
din vedere. 

Aşezarea vistiernicului Cristea Păr-Negru nu era mai 
depărtată decât o fugă bună de cal. După o fugă bună de 
cal, stăteai uitându-te la ea, căci era aşezată dincolo de apa 
Moldovei. Tătarul fu nevoit să chiuie ca să înştiinţeze 
podarul, care era cu podul umblător la celălalt mal. Dintr-o 
pricină cu totul necunoscută, podarul întârzia în bordeiul 
lui. Tătarul îşi aruncă privirile spre luncă, de unde Jderul 
cel mititel, înainte de a descăleca, îi făcuse semne de mare 
grabă. Mai chiui o dată. Apoi îşi repezi buiestraşul bălţat la 
deal în prund şi dădu cu el prin apă de-a dreptul. 

Ajunse şiroind de apă dincolo şi grăbi la curtea lui Cristea 
Jder. Se vedea uşor că ajunge într-un loc îmbielşugat şi 
dezmierdat. Robii şi slujitorii se prăjeau la soare, ca într-o zi 
de sărbătoare ca aceea. O trăsură de modă leşască aştepta 


la scară, cu patru cai înhămaţi doi câte doi. Coşul acelei 
căruţe scumpe, vopsite verde, era atârnat de leuci în 
legături de curele, ca să aibă legănare şi să nu zdruncine la 
mers. Caii aveau hamuri lustruite de piele. Vizitiul care 
ţinea hăţurile pe capra căruţei purta mintean scump cu 
ceaprazuri. Câte-un paic stăpânea jos fiecare păreche de 
cai. 

Tătarul cunoştea toate acestea. Nu se opri la vorbă cu 
slugile. Se zvârli din şa şi năvăli în pridvor, stropind apă de 
pe îmbrăcăminte şi încălțări. 

— Vai de mine! Ce este? Strigau ţigăncile răsărind din 
lenea lor şi năvălind după el. 

— Unde-i jupân Cristea? Întrebă tătarul. 

— Boierul se găteşte să iasă întru întâmpinarea măriei 
sale. 

— Unde-i? 

— Unde poate să fie decât în casă? 

— Daţi-vă la o parte! Strigă slujitorul înotând printre ele 
cu braţele, ferindu-le şi făcându-şi loc. 

Îi ieşi întâi întru întâmpinare cu deosebită măreție 
jupâneasa Candachia. Era o boieroaică tânără, vestită 
pentru frumuseţea ei. Avea păr bălai, meşteşugit pieptănat, 
cu cârligele şi ineluşe. Îşi pusese numai un abur de 
rumeneală în obraji şi câte puţintel roş la sfârcul urechilor 
unde-i atârnau inele de aur. Îşi înegrise şi sprâncenele cu 
funingine, ca să-i pară ochii mai albaştri. 

Privi de sus, cu mirare, îndrăzneala slujitorului de la Timiş. 
Întâi nu-l cunoscu de loc, apoi îşi aduse aminte de el. 

— Am venit cu poruncă de la dumnealui cinstitul comis! 
Strigă Gheorghe Tătarul, ca să-l audă şi boierul, mai 
dinăuntru. 

— Bine. Ai venit. Aşteaptă. 

— Nu se poate s-aştept, măria ta. Trebuie să vă ridicaţi şi 
să porniţi. Într-o mică de ceas măria sa Vodă poate veni la 
Timiş şi nu vă găseşte. Afară de asta a căzut jos, de mare 
spaimă, jupâneasa Ilisafta. 


— Vai de mine! Cum se poate! Soseşte măria sa şi noi nu 
suntem acolo? Tresări jupâneasa Candachia scuturându-şi 
în dreapta şi-n stânga inelele de la urechiuşi. Cristea! 
Cristea! 

— Ce este? Întrebă un glas gros şi trăgănat dinăuntru. 
Dau tătarii? 

— Nu toţi. Numai unul. Cel de la Timiş. A căzut jos soacră- 
mea llisafta şi moare. (Să ferească Dumnezeu şi să mă ierte 
pentru minciună, îşi stupea, pe furiş, în sân, Gheorghe 
Botezatu Tătarul.) 

— Care comisoaie? Întrebă, năvălind din fund încă 
neîmbrăcat întreg, vistiernicul. 

— Mama dumnitale! Nici nu este alta! Strigă cu înfricoşare 
jupâneasa Candachia. Dacă nu moare, are cine mă împunge 
cu felurite vorbe, că toate femeile din lumea asta au fost de 
faţă şi numai eu am rămas întârziată. N-am fost vrednică s- 
ajung la mănăstirea Neamţu, nici batir la Timiş. Putem să 
ne uităm de aici cum umblă alaiul, dar de făcut drumul 
până acolo nu ne învrednicim. Căci domnia ta de ieri ai 
început a te foi şi a te găti şi nici acuma n-ai isprăvit. leri 
dimineaţă a fost trăsura la scară şi a stat până într-amurg. 
De două ori au scos slugile caii, ca să-i adape şi să-i 
hrănească. Acuma, de la răsăritul soarelui, trăsura iar e la 
locul ei. lar dumneata te plimbi de colo-colo, cu socoteli şi 
gânduri, grăind singur. 

— Nu găsesc brâul cel de matasă pe care mi l-a dăruit 
Dămian. 

— Este acolo. Uită-te dumneata bine, la capătul patului. Ţi 
l-am pus de ieri. 

— Cine spune că a căzut mama? 

— Spun eu, măria ta; am auzit strigăt mare de primejdie. 
Tare te rog pe măria ta să-ţi pui contăşul şi să-ţi încingi 
sabia. Să aibă vreme să te ierte. 

— Dar din ce pricină i-a venit, mă rog dumnitale? Se miră 
cu ochii holbaţi al treilea fecior al lui Jder, frumos îmbrăcat, 
bine hrănit şi falnic. 


Era cel mai gras dintre toţi. Se învârtea în loc căutând ce-i 
lipsea. 

— Aşa faci domnia ta totdeauna, vistiernice, lepădă spre el, 
cu palma întoarsă, vorbe amărâte, jupâneasa Candachia. 

E adevărat că, umblând în toate părţile ca să caute şi să 
aducă, plutind cu mânile întinse, ducându-se şi venind, era 
mai însufleţită şi părea mai frumoasă. În sfârşit vistiernicul 
trecu pragul şi se sui cel dintâi în trăsură, făcând-o să se 
legene şi să geamă. Jupâneasa Candachia se grămădi 
alături de el. Gheorghe Botezatu se repezi călare ca să 
scoată din bordei pe podarul cel surd. Cei patru cai porniră 
cu mare repeziciune; dar la cea dintâi înfundătură a 
drumului, jupâneasa Candachia dădu strigăt de spaimă. 

Acesta era unul din năcazurile mari ale vieţii sale. Nu 
putea călători fără spaimă şi strigăt în trăsură. Cu multă 
greutate şi stăpânindu-şi suspinele, călători pe podul 
umblător la celălalt mal. Se înfricoşa să nu se ducă înainte, 
pe nahlapii iuți ai acelei ape de munte. Pe urmă se tângui că 
stă căruţa la celălalt mal, până ce trec, pe pod, şi caii. După 
ce caii fură înhămaţi, urmară aceleaşi suferinţi vorbite şi 
strigăte până în deal la Timiş. Tătarul se făcuse nevăzut. 
Din urmă îi ajunse Ionuţ cu prepeliţi atârnate de oblânc. 
Feciorul cel mic al lui Jder ţinea minte taina aflată de la 
starostele Căliman, că din tot vânatul "Ţării Moldovei - păr şi 
pană - măriei sale îi place mai cu osebire prepeliţă, învălită 
în slănină afumată şi friptă în ţiglă de jăratic de fag. Deci 
voia să-şi pregătească el singur intrarea de curtean în voia 
bună a stăpânitorului. 

Capitolul VI. 

Se vede ce mai spune jupâneasa Ilisafta şi cum se găteşte 
un ospăț domnesc sub streşina pădurii. 

În vremea asta jupâneasa Ilisafta găsise o clipă de răgaz 
ca să-şi desfacă de pe dumneaei o parte din straiele de 
deasupra, să se aşeze pe un scăunel, în iatac, în faţa oglinzii 
şi să se lese în mâna nanei Chira, cămărăşiţa dumnisale şi 
ţiganca dumnisale de taină. 


Acel odor scump de la părinţi, trecut în foaia de zestre, nu 
era prea mare; abia îşi putea vedea în el obrazul. Era un 
bun tovarăş de pribegii şi suferinţi, care-i arătase cândva 
strălucita dumnisale frumuseţă de la douăzeci de ani. 
Acuma îi răsfrângea ochii obosiţi, însă o pieliţă a obrazului 
încă subţire şi moale. 

— Cred, nană Chiră, vorbea cu mulţămire comisoaia, că 
puţine jupânese - vorbesc mai ales de cele tinere - pot să se 
laude c-un obraz ca al meu. 

— Puţine. Ar trebui să se laude măcar jupâneasa 
Candachia, nora măriei tale, dar nici dumneaei nu poate. 

Vorbind, Chira cămărăşiţa dădea ocol scaunului, purtându- 
şi degetele răsfirate în jurul acelui cap boieresc, scump cel 
puţin cât şi oglinda de Veneţia. Roaba era cu douăzeci de 
ani mai în vârstă decât stăpâna (era trecută şi ea în foaia de 
zestre) şi avea obrazul cu pieliţa neagră la fel de subţire ca 
al comisoaiei. Nu îndrăznea să arate asta prin vorbe; dar 
jupâneasa llisafta îi zărea din când în când un colţ al feţei în 
oglindă. 

— Nimeni din ziua de azi, Chiră, băgă de samă jupâneasa 
Ilisafta, nu mai ştie ce ştiau cei de demult. Apa cu care mi-ai 
spălat totdeauna obrazul, dimineţile, o cunosc puţine femei. 
Ai jurat să n-o spui. Fete, noi n-avem la casa noastră. Aşa că 
are să rămâie neştiută, să nu se mai bucure nimeni de ea. 

— Poate or mai fi fiind unele muieri care vor fi aflat-o din 
altă parte, zise cu îndoială Chira. Apă de mătăciune, făcută 
cu omăt din luna lui mărţişor. Ie miri cum or fi aflat din 
spusele oamenilor de demult, căci se găsesc destule neveste 
viclene. Numaicât nu cunosc descântecul care trebuie să 
însoţească strecuratul fierturii. 

Grăind, roaba muia postavul alb în apa de mătăciune şi 
freca cu grijă obrazul stăpânei ei, mai ales în locurile unde 
pielea era mai încreţită, la coada ochilor şi sub bărbie. 

— Nu mai departe decât acu cincisprezece ani, când eram 
în pribegie cu comisul în Ţara Muntenească, urmă 
jupâneasa, se dusese vestea la curtea lui Vlad-Vodă despre 


o frumuseţă de la Moldova. Acea frumuseţă era llisafta lui 
Păr-Negru. Când m-am dus apoi cu comisul şi am stat un 
timp la Cetatea Dâmboviţei, râdeau unii din boierii munteni 
şi sfătuiau pe comis să se teamă, căci, simțind turcii din 
olatul Dunării că se găseşte aşa lucru de preţ aproape de 
dânşii, or trimite oşti să bată Cetatea, ca să-l dobândească. 
Ehei, Chiră, dacă nu s-ar fi întâmplat să aibă măria sa Vodă 
Ştefan dragoste pentru comis ca pentru un prietin şi milă 
ca pentru un slujitor credincios, cine ştie ce-ar fi fost! 

— Asta-i cunoscut de noi, oftă ţiganca. Dar mai bine 
stăpână la locul dumnitale, decât să muşte Domnia din măr 
şi pe urmă să-l arunce la marginea drumului. 

— Aşa li se şi cuvine, Chiră, celor care n-au a cătare minte. 
Am fost cu credinţă şi cu dreptate comisului o viaţă, ceea ce 
nu se poate spune despre dumnealui. Fiind parte 
bărbătească şi având dumnealui atâtea strădanii, l-am 
iertat. Ce-aş putea însă spune eu despre o noră a mea, 
căreia îi sticlesc ochii ca unui demon, când i se arată înainte 
obraz domnesc? Încaltea dacă ar umbla îmbrăcată 
cuviincios. Dar aşa, straiele ei, şi juvaerurile ei, şi părul ei 
pe care-l scoate la vedere, ca şi cum ar fi încă fecioară, 
toate-s tocmai ca la curtea crăiască de la Varşava. Să fiu eu 
în locul măriei sale, aş da poruncă jupâneselor moldovence 
să fie mai cuviincioase. Eu porunca asta n-o pot da, însă de 
brăzdat o brăzdez, când îmi vine dumneaei la îndămână. Se 
mai socoate şi frumuseţa lumii, decât îţi vine să crapi când o 
auzi. Anţărţ, s-a aşezat drept în priveliştea măriei sale şi îşi 
înturna obrazul când la dreapta, când la stânga, ca săi să 
vadă cerceii de aur. Parcă Vodă n-ar avea alte gânduri şi 
alte griji! Măria sa umbla atunci în sfaturi ascunse cu unii 
boieri şi căpitani, căutând trecătorile munţilor şi pregătind 
ce ştia măria sa pentru războiul care a fost mai pe urmă, cu 
Matiaş-Crai. Ce să spun? În noroacele oamenilor este o 
anumită rânduială, precum spunea tatăl meu, şatrarul 
Mirăuţă, Dumnezeu să-l odihnească. Unii oameni, spunea 
dumnealui şătrăresei Ilinca, pe când eram o copiliţă şi 


trăiam la Drăgoteni; unii oameni au asemenea noroc în 
viaţă, încât stai şi te minunezi. Orice ar face, toate le merg 
din plin. Pot fi leneşi, pot fi proşti, treburile lor înfloresc. Îs 
urâţi şi se bucură de dragoste. Cad jos pe drum drept şi 
găsesc o pungă cu galbini. Fiecare om are un urs al său. 
Acela are rânduială să umble şi să lucreze pentru omul lui. 
Cel norocos are un urs slab şi ogăratic - căci acel urs 
umblă, caută, se străduieşte şi se sfarmă pentru domnul 
său, ca să le aibă toate de-a gata şi să-i iasă în plin; pe când 
cel fără noroc are un urs leneş, care toată ziua şade la 
umbră de smeură şi se sparge de gras. Aşa, uitându-mă eu 
la unii şi la alţii, văd că lui Cristea al meu şi jupânesei sale 
Candachia le merg toate uşor şi îmbielşugat. Ştiu ce fel de 
urs au: numai pielea şi ciolanele; geme şi gâfâie întru mare 
strădanie; pe când al lui Simion doarme la umbră şi mârâie 
din când în când alungind cu laba muştele. Ce va fi având 
acest fecior al meu, pe care l-am ţinut cu mai multă 
dragoste la sân, fiind întâiul rod de dragoste; ce va fi având 
de-i merg toate cu aşa de puţintel spor? La dragoste nu i-a 
mers; în boierie nu s-a îmbulzit şi a poftit în genunchi pe 
măria sa ca să-l lese al doilea comis aicea, la Timiş. 
Negoţuri nu se pricepe să facă. Chimirul i-i totdeauna spart, 
aşa că nu se ţine în el un galben. N-are alt dar decât al 
băuturii de vin, întru care într-adevăr e vrednic. Precum 
spune el singur, vinului nu i-i dat să-l bea orice slăbănog. 
Îmi vine uneori să pun argaţii să împletească harapnice şi 
să pârlească ţepuşe: să caute ursul cel leneş care trăieşte 
pe aici prin preajmă, să-l puie pe fugă şi să-l iuţească. Aşa s- 
ar schimba treburile poate şi pentru Simion. Despre 
părintele Nicodim nu mai spun nimic; pe acest copil al 
doilea al meu l-am prăpădit; iar ursul lui trebuie să fie şi el 
monah tot la Neamţu: de gras ce este nici nu poate ieşi pe 
uşa chiliei. Cu Dămian treaba merge într-alt fel. Umblă şi el, 
umblă şi ursul lui dând din colţ în colţ; agoniseşte şi el, 
agoniseşte şi ursul; amândoi îs slabi şi nu mai ostenesc 
adunând dobândă. Aş putea spune că şi pe acesta l-am 


prăpădit, căci umblă mai mult în Ţara Leşască. Mâni- 
poimâni are să-mi aducă o noră de prin străinătăţi, cu care 
are să trebuiască să mă înţeleg prin semne: mai mare 
ruşinea! Cât despre Ionuţ, văd că şi ursişorul lui începe a 
mişca. 

— Dragă stăpână şi jupâneasă comisoaie, se ploconi baba 
Chira, rânjind fără dinţi; bine le spui toate şi eu în vremea 
asta am isprăvit găteala. Fusta foşneşte pe trei rânduri de 
foi crohmolite. Pun pe gât horbota cea verde. 

— Numaidecât. Asta o pun totdeauna, când vin obraze 
alese. Verdele trage privirea spre el. Deci măria sa se uită 
întâi şi întâi la mine şi eu mă închin cu mare sfială şi ruşine. 
Jupânesele din zilele de azi nu ştiu asta şi se arată 
cutezătoare. Îţi spun eu, nană Chiră, că de ce merge, de ce 
se strică lumea. les năravuri rele. Se face mai îndrăzneţ şi 
norodul de rând. E vinovat întrucâtva şi măria sa, care cam 
caută în coarne mişeilor şi tinerilor. Zice că alege după 
putere şi vrednicie, ceea ce nu-i bine, căci atuncea cum 
rămân neamurile şi dregătorii cei bătrâni? 

— Asta şi mie mi se pare un lucru nepotrivit, încuviinţă 
Chira. Eu aş zice, dragă stăpână şi jupâneasă comisoaie, să- 
mi dai domnia ta drumul să mă duc să văd ce face claponul 
pe care l-ai aşezat cu însăşi aceste cinstite mâni. Acuma 
freacă-le bine cu busuioc şi nu te mai apropia de cuhnie. 
Mestecă în gură o cuişoară. Îţi dau una; să ştii că au mai 
rămas aicea în răcliţă încă zece fire. Mărgăritarul cercelului 
din dreapta străluceşte mai frumos decât celalalt. Acu zic 
eu să binevoieşti a ieşi în pridvor şi a sta acolo în prag, căci 
s-aud trâmbiţile alaiului. 

Într-adevăr, pe drumul cel mare treceau cu grăbire 
călăreţii din Branişte cu căpitanul lor, ca să aşeze tabără 
dincolo de apa Moldovei. Călăreţi rari se înşiraseră şi pe 
sub pădurea de brad, fugind spre apa Cracăului. Măria sa 
Ştefan-Vodă era vestit la un ceas de cale, venind în pas cu 
puţini boieri în juru-i, şi privind cu bună-voie norodul aşezat 
în amândouă laturile drumului. 


Comisul era singur în capătul şiragului de tei, cu părintele 
Dragomir alături. La drum se buluceau gospodari din Timiş. 
Sufla un vânt uşor, care domolea arşiţa soarelui. La 
ceairuri, pe costişa depărtată, nechezau harmasaraşii. În 
păşunea de sub munte sună un bucium. În acel loc 
lăturalnic stătea singur Simion, cu slujitorii armaţi. El poate 
nici n-a avut vreme să îmbrace strai curat, pe când, în 
căruţa cu patru cai negri, de cătră vale, se vede venind 
semeţie şi straie scumpe. 

„Unde va fi fiind Ionuţ?” se gândea jupâneasa Ilisafta. 
Trebuie să fie şi el undeva în calea măriei sale. De acest 
mezin vioi are domnia sa mai puţină grijă decât de Simion. 
Pe lângă urs, de pe laturi, are acest fecioraş în el singur clei 
şi miere. 

Jupâneasa Ilisafta stă aţintită, ca să vadă dinspre munte o 
pajură plutind deasupra alaiului. 

Şi acest Ştefan-Vodă, căruia nu-i zâmbise prea mult soarta 
în anii lui tineri, deodată a intrat pe o altă poartă a vieţii. 
Toate s-au prefăcut pentru el. Acuma are şi elo nălucă de 
urs care trebuie să fie, prin slăbăciune, spaima fiarelor 
celor mai slabe. Pe lângă urs, se spune că ar fi având şi 
această pajură, care-l priveghează. Potrivit i-a fost crugul 
stelei lui de naştere, între Carul mare şi Sarpe, şi 
binecuvântările monahilor din Sfântul Munte au întors 
privirile lui Dumnezeu asupra sa. O asemenea 
binecuvântare sfântă i-ar trebui şi lui Simion. 

De-un ceas de vreme stătea astfel comisoaia lIlisafta, 
aşteptând în pragul casei sale, cu destulă grijă şi bătaie de 
inimă pe stăpân. Trăsura vistiernicului Cristea se oprise în 
preajmă. Din ea coborâse cu măreție jupâneasa Candachia. 
Prin partea cealaltă se dăduse jos şi Cristea, potrivindu-şi 
pe trupul mare cingătoarea de matasă. 

Dintr-o dată se stârni murmur de la mulţimea grămădită 
cătră sat. Comisul Manole Păr-Negru şi părintele Dragomir 
se mişcară înainte. Călăreţii tăiaseră pieziş calea, 
îndreptându-se spre aşezarea hergheliei domneşti. 


Ionuţ sosi dintr-acolo gâfâind. 

— Ce este? Întrebă cu spaimă jupâneasa Ilisafta. De ce 
fugi aşa? 

— Nu-i nimica, muţă; fărădecât măria sa a dat poruncă să 
treacă dregătorii măriei sale înainte la drumul Romanului; 
iar măria sa intră la herghelie să vadă mânjii din primăvara 
asta. De asemenea binevoieşte să dea alte porunci pentru 
clădirile cele nouă, ca să le facă mai întinse. 

— Cum se poate? Îşi bătu comisoaia palmele. Aicea nu 
vine? 

— Nu vine, muţă. 

— Apoi eu îl aşteptam pe măria sa cu mâncarea aceea de 
clapon din care măria sa a mai mâncat, plăcându-i foarte 
mult, încât şi-a lins şi degetele. 

— Să fii domnia ta sănătoasă, muţă, are cine mânca. 

— Apoi doream să-l văd pe măria sa, să mă uit dacă a mai 
cărunţit. 

— Ai să-l vezi. Are să se oprească şi are să se uite zâmbind 
la dumneata. la aşa are să-ţi facă din cap. 

— Lasă, nu mă mai încânta tu pe mine cu vorbe. Un om, la 
vremea amiezii, nu trebuie oare să facă popas şi să 
ospăteze? 

— Ba da, jupâneasă Ilisafta şi dragă muţă. S-ar putea 
spune că şi eu m-am gândit la asta. Ş-am pus în ţiglă şase 
prepeliţi, învălite în frunze de tei. Trimete şi domnia ta c-un 
rob claponul în cratiţa lui. Acel rob încalică pe deşelate şi-l 
duce într-o fugă ţânând sus cratiţa, până sub pădure. Iau şi 
eu, odată cu ţigla, colaci proaspeţi. Or apuca şi ceilalţi 
slujitori ce-or mai găsi şi vor duce la deal. 

— Dragu mamei, să nu uiţi şi faţă de masă de întins pe 
iarbă. Să-ţi deie nana Chira toate. Eu atâta m-am trudit, 
încât nu mă mai mişc de-aici. Zadarnică mi-a fost silinţa, 
dacă nu mă pot învrednici să văd subt acoperişul meu pe 
măria sa. 

— N-ai grijă, muţă, am să fac eu toate bine, spunând 
măriei sale că toate sunt întocmite de domnia ta. Am să-i 


spun: măria ta, aceşti colaci, cum nu ştie să-i facă nimeni 
altcineva, sunt împletiţi de însăşi mânile comisoaiei Ilisafta. 
Mi-a făcut şi mie două pupeze. Una o dau măriei sale 
Alexăndrel-Vodă. Şi acest clapon, măria ta, de care mânca 
Mavrichie-împărat, este gătit tot de comisoaia Ilisafta. 
Numai aceste prepeliţi, cu mult mai puţin bune, le-a 
pregătit sluga supusă a măriei tale Ionuţ Păr-Negru. 

Vistiernicul Cristea şi jupâneasa Candachia ascultaseră cu 
mare uimire acest schimb grăbit de vorbe. 

— Atuncea noi cum rămânem? Întrebă cu patos soţia aşa 
de frumoasă şi de gătită a vistiernicului. 

Comisoaia o privi cu prefăcută milă. 

— Vai, ce bine-mi pare c-ai venit la noi, dragă noră. De 
mirare este această rânduială care nu îngăduie femeilor să 
intre la ceairurile domneşti. Vistiernicul poate va găsi 
putinţă s-ajungă acolo, o dată cu fratele său. lar dumneata 
te vei nevoi să rămâi, ca să ne ţinem de urât una alteia. Să 
nu uiţi, lonuţ, să spui măriei sale vorbele acelea, întocmai. 

— Nu uit, muţă. Le-am înjghebat şi le-am cumpănit eu de 
mai nainte. 

Vistiernicul stătu o vreme cugetând, cu sprâncenele uşor 
încruntate. Apoi îşi mişcă spre maica sa înfăţişarea-i falnică. 
Glasul lui dulce semăna întocmai cu al mamei lui, cu 
deosebire numai că avea un ton mai coborât. În acel glas, în 
acea privire castanie, era un anumit farmec, la care se 
adăogeau şi vorbe rotunjite sunând întrucâtva gol. 

— Maică dragă şi jupâneasă Ilisaftă, grăi el venind la 
comisoaie, cuprinzând-o de după umăr şi sărutându-i 
dreapta; pot să-i dau şi eu măriei sale lămuririle pe care le 
doreşti, ca să-şi aducă aminte de domnia ta, să dea din cap 
şi să zâmbească. Ce vorbe poate să rostească Ionuţ? În faţa 
unei asemenea straşnicii lui i se încleştă limba. Pe când eu, 
care am, precum se ştie, lăudat dar al vorbirii, am să-i mai 
spun altele măriei sale. Văzând că-i plac mânjii şi 
harmasaraşii, am să-i laud - căci cu adevărat - am să-i spun 
eu măriei sale - Dumnezeu a dăruit omului acest minunat 


dobitoc, ca să scurteze căile, să treacă cu el ape fără poduri 
şi să bată războaiele. 

— Potrivite vorbe, încuviinţă, zâmbind, jupâneasa 
Candachia. Le-ai mai spus cândva măriei sale şi i-au plăcut. 

— Am să i le mai spun o dată şi au să-i placă iar. Are să-mi 
dea iarăşi inel şi are să mă laude iarăşi. Căci eu cunosc 
taina când trebuie să le spun. Nici după întâiul pahar de 
vin, nici după al noulea; ci la mijloc, după al cincilea. Mă 
bucur, mamă, că nu ţi s-a întâmplat nimic. Aşa are nărav 
acel tătar Gheorghe Botezatu de mă sparie că te-ai 
bolnăvit, ori ai căzut, ca să sar cu spaimă şi să vin cu mare 
grăbire. Cu toate că ştiu că acesta-i un meşteşug al lui, 
totdeauna vin numaidecât. 

— Faci bine, vistiernice Cristea; du-te şi cere cal de la 
Ionuţ, ca să ajungi mai degrabă. Eu rămân cu noră-mea, 
fiind asta mare bucurie inimii mele. Rău îmi pare că măria 
sa ne ocoleşte, urmă comisoaia, poftind pe jupâneasa 
Candachia în pridvor. Mai bine i-ar fi şezut în locul acela pe 
divan, unde te-ai aşezat dumneata, decât să se ostenească 
prin soare şi să vorbească cu herghelegiii. 

— Într-adevăr, aici e locul cel mai bun, încuviinţă 
Candachia, cuibărindu-se în colţul obişnuit al comisoaiei. 
Jupâneasă soacră, mi se pare că ţi-am luat locul, tresări ea 
cu grijă. 

— Îţi şade bine în el şi dumnitale, o linişti jupâneasa 
Ilisafta, subţiindu-şi buzele. Să fii sănătoasă şi să ai noroc la 
toate, cum ai avut de vistiernicul Cristea, feciorul nostru. 

Vistierniceasa îşi ascuţi şi ea limba, închinându-se: 

— Mulţămesc dumnitale, jupâneasă soacră. Drept este că 
mai ales lui Dumnezeu avem a mulţămi, eu şi Cristea, 
pentru tinereţă şi avere. Vistiernicul poate are a mulţămi şi 
tatălui meu pentru trei moşii. Are a-ţi mulţămi şi dumnitale 
pentru darul vorbirii întru care îţi samănă. 

— Dragă noră, tinereţele şi averile trec; darul de care 
vorbeşti rămâne până la bătrâneţă. 


— E adevărat şi se vede asta, încuviinţă Candachia râzând 
plăcut şi scuturându-şi inelele cerceilor. 

Jupâneasa Ilisafta nu găsi degrabă săgeata ageră de care 
avea nevoie în acea clipă; întoarse ochii holbaţi şi mânioşi 
cătră cămărăşiţă, care apăruse în prag. 

— Ce este, Chiră? 

— Nu-i nimic, stăpână; fărădecât au năvălit tătarii, 
prădând cuhnea, iar în fruntea lor era jupânelul Ionuţ. 

Comisoaia se descreţi râzând. Pe când cele două jupânese 
începeau din nou să-şi treacă una alteia vorbe plăcute, 
măria sa intrase în aşezământul de la Timiş, cercetând 
casele hergheliei, ceairurile şi păşunile. 

Vistiernicul Cristea ajunsese la vreme. Lepădă cătră nişte 
slujitori frâul calului şi se alătură de alai, încercând să 
străbată în frunte. Nu mai era cu putinţă. Erau, între el şi 
puţinii boieri din jurul măriei sale, patru rânduri de câte 
cinci panţiri, care, fără să se întoarcă să vadă cu cine au de- 
a face, îl lepădau într-o parte cu umerii, ori pe unde năzuia 
să-şi facă loc. 

De lângă Vodă nu lipsea dumnealui Bodea, hatman şi 
portar al Sucevii. De asemeni, în stânga măriei sale, umbla 
Toma logofătul. În dreapta era Alexăndrel-Vodă, şi, îndată 
după Alexăndrel, comisul Manole. După rândul acesta întâi 
urma starostele Nechifor Căliman. 

Cel puţin dac-ar putea ajunge lângă starostele vânătorilor! 
Îşi făcea socoteală vistiernicul. Trebuie s-aştepte un prilej şi 
o desfacere a alaiului, la o întorsătură. Prilejul acesta nu 
întârzie să se arate. 

Mai înainte decât toţi, pe drumuşorul bătut de copitele 
tabunurilor, umbla comisul al doilea Simion, deschizând 
porţile la grajduri şi zăvoarele la închisori. Slujitorii armaţi 
ai hergheliei erau pretutindeni, dar nu se vădeau nicăieri. 
Apăreau numai după trecerea lui Vodă. 

Unul din aceşti slujitori cu suliță veni pe un drumugşor cotit 
la vistiernic şi-l pofti din partea comisului al doilea, care-l 
văzuse rămas stingher, să treacă înainte în calea măriei 


sale. Astfel Cristea se găsi îndată în preajma grajdului lui 
Catalan. Simion îi zâmbi şi-i făcu un semn de prietinie, apoi, 
luându-şi iar înfăţişarea obişnuită, deschise porţile casei 
scunde de bârne, poftind pe Domn, însă trecând el cu 
repeziciune înainte. 

Canaturile clădirii rămaseră deschise; prin el, în urma lui 
Vodă, intră numai soarele; ceilalţi curteni se opriră afară. 
Alexăndrel-Vodă găsi în sfârşit prilej să scape de strânsoare, 
cătră fumul de sub pădure, unde băgase de samă arătarea 
subţire a fratelui său de cruce Ionuţ. 

Curtenii de afară luau aminte ce se petrece în umbra 
căsuţei de bârne. Harmăsarul alb întoarse capul spre 
lumină. Bătu de trei ori cu copita în pământ, apoi avu un râs 
moale. Domnul îl mângâie pe frunte, după aceea puse în 
şoaptă câteva întrebări comisului al doilea. 

Fratele nostru Simion nu ştie să răspundă decât „da” ori 
„nu”, îşi făcea socoteala vistiernicul, cercând a înţelege ce 
se spune înlăuntru. La Domn trebuie vorbă înflorită, fără de 
care nu faci nimica. Mai degrabă grăieşte calul; pe când 
Simion al nostru rămâne neclintit. La domni şi crai, 
dimpotrivă, trebuie să arăţi obraz vesel; să ieşi înainte, să te 
închini cu grabă, să te bucuri de orice mişcare; tu însuţi să 
pari a avea în tine argint viu, chiar dacă eşti leneş din fire; 
aceasta-i datoria curteanului. 

Măria sa a întors fruntea, fără să se mai uite la al doilea 
comis, şi a ieşit de la Catalan. 

— Unde-i Alexandru-Vodă? 

— E sub pădure, măria ta, la foc, cu soțiile sale mai tinere, 
a dat lămurire comisul Manole Păr-Negru. A dus acolo 
feciorul nostru cel mezin puţină gustare pentru măria ta. le 
rugăm umilit, măria ta, eu şi jupâneasa Ilisafta, să cinsteşti 
bucatele noastre. 

— A, acolo-i acel fecioraş pe care-l chiamă Ionuţ Păr- 
Negru? 

— Întocmai, măria ta. 


— N-am poruncit noi să fie adus la curtea noastră? Să fie 
tovarăş lui Alexandru-Vodă. 

— Ne bucurăm prea mult de mila măriei tale. 

— Şi n-am pofitit noi, jupân Manole Păr-Negru, să găsim pe 
acest al doilea comis al nostru de la Timiş întru altă stare 
decât acea în care se află? 

— Sunt şi eu mâhnit, mărite Doamne, că fiul nostru cel mai 
mare încă n-a pus cununa de mire. 

— Este vreo pricină? Să se apropie de domnia mea şi să-mi 
mărturisească. Îl văd vrednic în toate. Aş pofti să 
împlinească şi această poruncă a noastră. 

Simion veni la porunca domnească tocmai când măria sa 
ajungea la focul de sub streşina pădurii, unde Jderul cel 
mititel şi Alexăndrel-Vodă se veseleau, părând şi ei flăcări 
vioaie în blândeţa primăverii. 

Domnul îi privi un timp cu mare plăcere, apoi înaintă la 
pânza albă de în întinsă pe iarbă. Un fedeleş de vin stătea 
poponeţ alături, ca un pitic al tainiţilor pădurii, care anume 
luase acea înfăţişare, pentru petrecerea domnească. Coşuri 
şi cratiţi erau învălite cu ştergare. 

Ionuţ se închină şi puse pe pânză două talgere de cositor. 
Găsi în coşuri şi două cupe. Descoperi cratiţa cu claponul 
gătit împărăteşte şi-şi spuse vorbele întocmai. De asemenea 
alte vorbe potrivite şi fără greş rosti, aducând sub nasul 
domnesc prepeliţile împănate, în ţiglă subţire de lemn. 

Vodă şi cuconul său se aşezară pe butuci de brad. Curtenii 
rămaseră în picioare, bucurându-se numai cu ochii de 
bucatele comisoaiei Ilisafta. Atunci îndrăzni Simion să iasă 
la lumină în vederea măriei sale. 

Era cu capul descoperit. Avea în frunte deasupra ochilor 
un semn tămăduit de lovitură de sabie. Privea drept şi fără 
de nici o frică pe măria sa. Era vinovat, îl judeca vistiernicul, 
că nu se sileşte să zâmbească. 

— Jupâne Simion Păr-Negru, zâmbi Domnul, zvârlind la o 
parte osul de clapon de pe care rupsese cu dinţii carnea 


fragedă; eşti domnia ta bun să-mi spui pe cine ţi-ai ales? Am 
poruncit să te găsesc însurat. 

— Măria ta, răspunse Simion punând genunchiul stâng în 
pământ, cu greutate fac ceea ce ai poruncit măria ta numai 
două tagme de oameni. 

— Care, jupâne al doilea comis? Întâi osteneşte-te şi-mi 
toarnă vin. Fii cuparul meu astăzi. la credinţa şi apoi umple 
cupa. Să afle jupâneasa Ilisafta că m-am bucurat cât şi 
Mavrichie-Împărat de ceea ce mi-a trimes. Care sunt cele 
două tagme de oameni, jupâne Simion? 

— Îşi găsesc cu greu soţie acei care sunt rânduiţi de 
Dumnezeu să fie stăpânitori noroadelor. 

Domnul îşi încreţi fruntea. Era de mult văduv. Încă nu-şi 
hotărâse Doamnă. 

— Ai dreptate, încuviinţă el. Şi care-i a doua tagmă? 

— Îngăduie, slăvite Doamne, să dreg a doua cupă. Tagma 
cealaltă, măria ta, e cu mult mai umilită. N-are răspundere 
în faţa lui Dumnezeu, nici nu trebuie să facă jertfă după 
rânduieli întocmite. Din tagma asta sunt mişei ca mine, 
cărora le-a fost înjunghiată inima în tinereţă şi acuma urăsc 
partea femeiască. 

Vodă Ştefan râse, privindu-l lung. Simion îndrăzni să nu 
zâmbească. Asta nu plăcea de loc comisului celui bătrân, iar 
cinstitele obraze boiereşti ce erau de faţă socoteau lipsită 
de înţelepciune asemenea purtare. Îndeosebi se mâhni 
Cristea de soarta fratelui său mai mare. Căci cu tot râsul 
său plin de bunăvoință, Ştefan-Vodă putea fulgera în orice 
clipă o poruncă plină de asprime. 

Măria sa, întinzând iar cupa, primi vin din fedeleş şi bătu 
pe umăr pe Simion, ceea ce fu de mirare pentru boieri. Al 
doilea comis sărută mâna măriei sale şi se ridică în picioare. 
Atunci socoti Cristea vistiernicul că trebuie să treacă mai în 
lumină. Domnul îl văzu şi-l chemă la sine, ca să facă plăcere 
bătrânului său slujitor Manole. 

— Domnia ta ai urmat o altă rânduială a vieţii, vistiernice. 


Cristea Păr-Negru se supuse cu umilinţă, coborând 
genunchii şi aplecându-şi fruntea. 

— Da, măria ta. Ştiu că stăpânului nostru i-i cunoscută 
suferinţa anume a fratelui meu, de aceea măria sa se 
milostiveşte să-l ierte. Tagma aceasta, măria ta, nu mai 
poate avea dragoste decât cătră Domnul său, ceea ce este 
bine şi folositor măriei tale. Comisul al doilea Simion are 
soţie datoria lui şi prunci aceste minunate dobitoace pe 
care Dumnezeu le-a dat domnilor ca să găsească în ele 
repeziciune, desfătare şi putere. 

Vodă se întoarse spre bătrânul comis: 

— Sunt prea mulţămit, jupâne Manole, de acest fiu al 
domniei tale. A moştenit limbă dulce de la jupâneasa 
Ilisafta. 

— Asta-i numaidecât, măria ta, se grăbi să încuviinţeze 
comisul, după care oftă, înegurându-se puţintel. 

Capitolul VII. 

Ciudată veste din [ara Leşească. 

După plecarea măriei sale, aşezările de la Timiş rămaseră 
ca-ntr-o destindere leneşă sub puhoiul de soare al 
primăverii. Era într-acel colţ de lume aşa cumpănă a 
văzduhului, încât toate păreau mai pline de farmec decât 
aiurea. Peste apa ca de gheaţă în mişcare a Moldovei, 
plutea o limpezime tot aşa de curată în care ciocârliile 
dădeau slavă Domnului Dumnezeu suind şi coborând pe 
trepte de cântec. Spre răsărit, cătră valea Siretului, zarea 
avea ceva trandafiriu. Înspre apus, cătră munţii cei mari, 
dincolo de păduri de fag şi brad, înălbăstreau pâcle. De 
undeva, din pădure, din Piatra Corbului, se vedea în Pătru- 
Vodă şi Ceahlău. Tot de-acolo, cătră câmpii, văzuse 
comisoaia Ilisafta Târgu-Frumos, amintindu-şi de tinereţea 
înflorită a domniei sale. 

De la pajiştile cu râsuri în mii de feţe ale florilor, şi de la 
streşina pădurii de unde s-aud picurând tălăncile în poieni 
depărtate, de la dumbrava şi gârlele Moldovei, de la 
zburdăciunea lui de mânz fără grijă laolaltă cu harmasaraşii 


din acele ceairuri trebuia Jderul cel mititel să-şi ia bun- 
rămas; căci, după întorsul măriei sale la scaunul Sucevii, 
vistiernicul Cristea avea să-l ducă să-l înfăţişeze la curte. 
Puținele straie şi arme şi îngrijirile fiinţii lui încă fără 
cumpăt rămâneau în sama lui Gheorghe Botezatu Tătarul, 
care-i era hărăzit slujitor, de cătră comis. În fundul ochilor 
lui stecliţi, mezinul păstra totuşi o bucurie ascunsă, deşi 
cătră părintele său şi fraţii săi se alinta cu păreri de rău. 

Pulberile celei din urmă roate de panţiri, care se mişca în 
urma alaiului domnesc, se ridicau dincolo de vadul râului, 
când jupân Manole Păr-Negru se hotări să întocmească în 
sfârşit sfatul pentru care venise starostele Căliman. 
Poruncind Jderului celui mititel să nu coboare încă la curte, 
comisul pofti pe soţii săi la chilia lui Simion, în laturea 
grajdurilor celor mari. Acele clădiri ale iepelor acuma erau 
goale; toate mamele erau cu mânjii la iarbă fragedă, pe 
costişele din Valea Morii. La căsuţa comisului al doilea 
înfloreau dinaintea uşii deschise tufe de mintă pipărată şi 
alte câteva buruieni cunoscute numai vracilor. În chilia 
scundă, cu straie şi arme aninate în cuiere, nu se afla altă 
podoabă decât icoana sfântului Gheorghe, biruitorul 
balaurului. Acel sfânt Gheorghe era călare pe cal alb, care, 
în închipuirea comisului al doilea, părea a fi aidoma 
Catalan, deşi harmăsarul domnesc n-avea nici coadă 
ţapănă, nici picioare de lemn. Un pat învălit cu pocladă şi 
câteva scăunaşe cu trei picioare întregeau zestrea acelei 
încăperi. Era mai mult o chilie de schivnic decât de om de 
lume şi mai ales de comis al doilea al maăriei sale Ştefan- 
Vodă. În coarda de afară, împotriva soarelui, se zvântau 
curălării şi arcane de prins şi de domolit tretinii sălbatici. 
Sub coardă, pe prispă, mai erau înşirate cuțite şi stricnele. 
Mirosea a seu şi a dohot. Slujitori cu suliță şi arc făceau de 
strajă în preajmă. 

— Aici e omul dumnitale, staroste Căliman? Întrebă 
comisul Manole. 


— Aici, încuviinţă bătrânul. Am avut grijă, cinstite comise, 
să-l aduc cu oamenii mei în zori-de-ziuă, bine legat şi cu 
căluş la gură. L-am lepădat în sama slujitorilor domniei 
voastre. Lazăr Pitărel l-a pus în başcă şi i-a aşezat strajă. 
Toate le-am făcut aşa precum ţi-am mai spus. 

— Da, aşa este, mi-ai mai spus, grăi bătrânul cu oarecare 
tulburare. Mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine să 
înştiinţăm pe măria sa. 

— De ce? Băgă de samă Simion. Trebuie să vedem întâi ce 
este. Omul e în puterea noastră şi-l cercetăm. 

— Unde-i băietul? 

— Băietul aşteaptă afară pe prispă, dădu lămurire 
Căliman. S-a cam spăriat că l-ai oprit. Pe cât e de ager, nu 
mi-ar fi de mirare să fi înţeles despre ce-i vorba. Astă- 
noapte l-am găsit tocmai sfătuind cu omul meu şi spunându- 
i câte în lună şi-n soare. Luii se părea că-l cercetează, pe 
când acel străin viclean îl trăgea de limbă. 

— După ce ai pus stăpânire pe străin, nu l-ai cercetat? 

— Ba da. Se arată cu oarecare semeţie şi mie nu vrea să- 
mi răspundă nimic. Zice că va vorbi când trebuie şi cui se 
cuvine. 

Simion asculta în tăcere, stând în picioare. Cristea se 
aşezase pe pat, neîndoindu-se că lui i se cuvine locul cel mai 
bun. Bătrânii se lăsaseră pe scăunele. 

— Comisul Manole dintr-odată, cum îi era obiceiul; 
starostele Căliman încet, scârţâind din încheieturi şi 
gemând. 

— Bine, să vedem ce este, încuviinţă jupân Manole Păr- 
Negru, oftând. Văd că grija noastră cu aceste herghelii 
domneşti n-are să se istovească niciodată. 

Vistiernicul Cristea găsi de cuviinţă să intre prin altă parte 
în miezul lucrului: 

— Dobitocul acesta care se chiamă cal, grăi el ca şi cum ar 
fi cetit dintr-o carte, dobitocul acesta care se chiamă cal, 
cinstite comise, iubeşte pojarul şi războiul, aşa încât e cu 


primejdie. Fiind marfă de mare preţ, de asemenea o doresc 
şi o caută furii, deci iarăşi e cu primejdie. 

Comisul Manole îi curmă vorba: 

— Toate acestea le ştim, vistiernice, şi totuşi năcazurile nu 
ni se uşurează. Jupâne comise al doilea, dă poruncă lui 
Lazăr Pitărel să ne aducă pe acel străin. 

Simion ieşi. Bătrânii rămaseră privind în pământ. 
Vistiernicul mormăi trăgănat un început de cântec, după 
aceea rămase cu ochii aţintiţi la icoana sfântului Gheorghe, 
înfiorându-se de străşnicia cu care sfântul ostaş doboară 
dihania. 

Se auziră glasuri după puţină vreme. Vatavul de slujitori 
Pitărel împinse de la spate cu sulița pe străin. Acesta făcu 
doi paşi repezi în chilie şi se opri, cercând a se destinde în 
sus din legături. Era legat cu mânile dinapoi. Legătura 
mânilor era trecută pe după chimirul de piele. 

— Cinstite comise, zise el deodată, întorcându-se spre 
jupân Manole Păr-Negru, binevoieşte a porunci să mi se 
dea drumul din strânsoare. 

Comisul nu-i răspunse. Îl privi întâi cu luare-aminte. Văzu 
că-i un om de rând, însă bine îmbrăcat şi mai ales 
îndrăzneţ. Se uita fără de nici o frică. 

— Jupâne comise al doilea, porunci Jder bătrânul, 
îndeamnă pe Ionuţ Păr-Negru să vie aici, să cunoască pe 
acest om. 

Vatavul Pitărel vâri capul pe uşă. Era un bărbătuş mititel, 
negricios şi ager ca o zvârlugă. 

— Să afle cinstitul comis, lămuri el, că jupân Ionuţ l-a 
cunoscut. Cum a văzut că-l scoatem de la başcă, s-a 
spăimântat şi s-a dus în locul unde sta, la fugă, spre vale. 

— Să i se dea un semn să vie! Strigă comisul, cu 
sprânceana încruntată. 

Simion ieşi iar în tăcere. Curând se auzi de afară 
trâmbiţare de bucium de trei ori, scurt: tu-tu-tu. 

Al doilea comis intră şi stătu în picioare, privind şi el pe 
sfântul Gheorghe, însă fără să-l vadă. Pitărel se retrase; 


străjile de afară se vedeau pe uşa deschisă. Omul străin 
cerceta cu ochii locul unde se afla. Zâmbea puţin, ceea ce 
făcu pe Jder bătrânul să tuşească ameninţător. 

Nu după multă vreme se auziră prin păreţii de bârne paşi 
în fugă pripită. Mezinul intră cu obrajii arzând. Îşi ferea 
ochii, neîndrăznind să ridice privirea. 

— Acesta este? Îl întrebă cu asprime bătrânul Jder. 

— Cine, dragă tuţă? 

— Lasă linguşirile şi vicleniile. Răspunde dacă acesta e 
străinul cu care ai stat de vorbă astă-noapte la un foc de 
popas. 

— Acesta este. 

— II cunoşti bine? 

— Îl cunosc. 

— Te-a întrebat despre caii noştri şi despre Catalan? 

Străinul râse: 

— Să-mi dea voie cinstitul comis să spun... 

— Ce să spui? Să nu spui nimica. Să taci. Să răspundă 
băietul. Te-a întrebat? 

— N-aş putea spune că m-a întrebat, mărturisi lonuţ. 

Străinul se amestecă iarăşi: 

— Să-mi dea voie cinstitul comis al doilea măcar, să spun 
că vin de la Liov, de la fratele domniei sale. 

Simion făcu un pas, aplecându-se spre omul străin: 

— Ai spus că vii de la Dămian? 

— Întocmai. 

Mezinul îşi redobândi dintr-odată vioiciunea şi vorbi alene: 

— Dacă vine de la bădiţa Dămian, oi afla eu mai pe urmă 
despre ce-i vorba. 

— Poţi să te duci, încuviinţă bătrânul. Apoi, după ce judeţul 
oamenilor în vârstă rămase singur, domnia sa se răsuci pe 
scăunel şi scutură cu neîncredere din cap. 

— Omule, vorbi el gros, să-mi spui mai întâi dacă eşti 
creştin. 

— Sunt creştin, cinstite comise, şi mă chiamă losip de la 
Nimirceni. 


Simion trase jungherul şi-i tăie legăturile. Bătrânul comis 
mormâi: 

— Mi se pare că te grăbeşti, cinstite al doilea comise. 

— Omul e în puterea mea, răspunse Simion. 

— Să-mi răspunzi atuncea, omule, urmă comisul Manole, 
de ce n-ai mărturisit nici un cu vânt acestui staroste al 
vânătorilor? 

— Am să mărturisesc, răspunse Iosip zâmbind ascuţit şi 
privind când spre staroste, când spre comis, am să 
mărturisesc, boieri dumneavoastră, că am avut mare grabă 
să mă înfăţişez aici. Mai repede decât atâta nu se putea. 
Cum a purces pe cale măria sa Ştefan-Vodă, am fost adus şi 
eu înaintea cinstitului obraz ai dumnisale comisului Manole. 
Altfel eu, om din prostime, într-o zi ca asta, aş fi răzbit mai 
greu. Am cercat întâi cu copilul. 

— Te poftesc să vorbeşti altfel despre fiul nostru. 

— Am încercat întâi cu acel fiu de boier. Pe urmă am văzut 
că-mi va fi mai lesne cu un staroste încercat şi bănuitor. 
Întâi acest ciolan bătrân a părut a se duce; dar după aceea 
s-a întors numaidecât. 

— Te poftesc să vorbeşti altfel despre starostele 
vânătorilor domneşti, se îndârji bătrânul Căliman. 

— Mă închin cu sănătate la faţa dumnitale, zise Iosip de la 
Nimirceni, şi-ţi mulţămesc că m-ai adus la această adunare, 
la care doream să ajung cât mai degrabă. 

Comisul Manole ridică fruntea ameninţător: 

— Îndrăzneţe mişele, cutezi să spui că vii din partea fiului 
nostru Dămian? 

— Da. Din partea lui Dămian, neguţătorul din Liov. 

— Ce are el cu tine? 

— E stăpânul meu, cinstite comise. Şi te poftesc şi eu cu 
umilinţă să-ţi schimbi căutătura. De asemeni rog pe cinstitul 
comis al doilea să-şi vâre în teacă jungherul. Daţi-mi în 
mână o sfântă cruce, ca să jur pe legea mea creştinească şi 
pe sufletul meu că sunt trimes aici de stăpânul meu Dămian 


Păr-Negru. Şi de aici drumul meu e mai departe: la Cetatea 
Albă, unde stăpânul meu are altă casă de negoţ. 

— Pe lângă jurământ ce altă dovadă îmi mai poţi da? Eu tot 
n-am încredere într-un om care îndrăzneşte să ispitească 
noaptea feciori de boier. 

— Mai pot da încredințare că stăpânul meu Dămian e un 
om subţiratic, mai mic la stat decât cinstitul comis al doilea 
şi şchiopătează puţin de piciorul stâng, având şi semn la 
genunchi. I-a venit asta dintr-o căzătură rea, pe când avea 
nouă ani. A stat trei luni cu piciorul în lopăţele. Domnia sa 
mi-a mărturisit acestea ca să vi le spun şi să nu vă îndoiţi. 

— S-ar putea să fii sol al fiului meu, mărturisi cu îndoială 
comisul; dar s-ar putea să fi aflat acestea de la altcineva. 

— Atuncea aş mai putea să-ţi spun, cinstite comise, că, în 
iatacul domniilor voastre, la candela pe care o aprinde 
comisoaia Ilisafta, aveţi lemn sfânt din crucea pe care a fost 
răstignit Mântuitorul nostru Hristos. Şi dacă nici asta nu-i 
destul, cinstite comise, pot să spun şi altele, pe care mi le-a 
înşirat cu de-amănuntul stăpânul meu Dămian, căci ştie că 
domnia ta eşti bănuitor şi rău. Şi pot să-ţi arăt şi pecetea 
lui. Din două la fel una mi-a dat-o mie, ca s-o arât şi s-o 
cunoaşteţi ca cea din urmă încredințare. Ca s-o scot la 
iveală, mi-ar trebui jungherul comisului al doilea, să desfac 
căptuşeala minteanului meu. Pentru că nu văd desăvârşită 
credinţă în ochii comisului celui bătrân, rog pe celtânăr să 
taie el singur aici la subsuoară şi să scoată pecetea. O 
cunoaşteţi? 

— O cunoaştem, se învoi comisul Manole. 

— Atuncea lepăd de pe mine minteanul şi dumnealui 
comisul al doilea să scoată pecetea. Aveţi să vedeţi cap de 
cerb cu semnul sfintei cruci între coarne. 

Simion scoase din căptuşeala minteanului pecetea şi 
bătrânul, primind-o în palma stângă, se aplecă asupra ei şi 
o cunoscu. 

— Aţi cunoscut-o? 

— Am cunoscut-o. 


— Bine: aveţi să vă încredinţaţi şi mai bine că vin la 
dumneavoastră cu suflet curat, când vă voi mai spune, după 
cum m-a învăţat stăpânul meu, că nu sunt în toată [ara 
Moldovei oameni mai bănuitori decât cei de la Timiş. Căci 
într-adevăr ei ţin aici dobitoace scumpe şi mai ales acel 
harmăsar năzdrăvan despre care mi-a spus astă-noapte 
fecioraşul domniei voastre. Au şi dreptate să se teamă de 
furi, căci într-adevăr îi ameninţă oameni pricepuţi foarte 
întru acest meşteşug. Aceasta este solia mea. 

Bătrânul şi feciorii îl priviră cu uimire. 

— Ptiu, drace! Zise Nechifor Căliman, luminat la faţă de 
înţelegere. 

Vistiernicul întrebă, ridicându-se în faţa lui Iosip, ca să i se 
vadă măreţia: 

— "Te-a trimes deci fratele meu Dămian ca să dai o vestire 
de primejdie? Vădit e că aceste dobitoace dăruite de 
Dumnezeu omului ne fac nouă multă plăcere, dar ne aduc şi 
scârbă. 

— Să lăsăm vorbele zadarnice, grăi dintr-odată liniştit 
bătrânul Păr-Negru, trecând la pat şi aşezându-se el în 
locul cel mai bun şi mai moale, căci abia acum băga de 
samă că-l dor oasele; să lăsăm vorbele şi să poftim pe Iosip 
să spuie ce este. Dacă, stând în pândă, mă vede întâi lupul 
pe mine, nu mai am vreme să încordez arcul; dar dacă-l văd 
întâi eu pe el, îl pot săgeta. Dacă ştim despre ce e vorba, 
duşmanul e în mâna noastră. Întâi se cade să lepezi aici 
vestea cu care vii, după aceea cobori la curte şi te 
îndestulezi cu bucate. 

— Adevărat, cinstite comise, am să simţesc cât mi-i de 
foame, numai după ce-oi spune ce am de spus. Trăieşte 
acolo la Liov, în Ţara Leşască, unde ne aflăm noi cu stăpânul 
nostru, un boier mare din Ţara Moldovei, cu numele Mihu. 
Ştiindu-se vinovat de multe şi mai ales de pieirea 
răposatului Voievod Bogdan, nu îndrăzneşte să se întoarcă 
la baştina sa. A luat destule averi cu sine şi trăieşte în 
pribegie, nădăjduind schimbări aici în ţară. Ştiţi asta, şi mai 


ştiţi domniile voastre că el a fost soţ al lui Petru Aron-Vodă 
şi omul lui Petru Aron-Vodă la craiul Lehiei; şi l-a ajutat fel şi 
chip pe Petru Aron-Vodă ca să se întoarcă la domnie. Măria 
sa Aron-Vodă a pierit la secui, unde l-a găsit Ştefan-Vodă şi 
i-a dat jos capul. Ce să facă dumnealui Mihu, ca să se 
întoarcă înapoi în "Ţara Moldovei, la moşiile pe care le avea, 
la fala întru care huzurea? Prea fierbinte domnia sa doreşte 
să se schimbe aicea lucrurile. Deci stăpânul meu Dămian 
Păr-Negru, cum ştiţi, de şase ani şi-a întocmit bună aşezare 
de negoţ la Liov. Oameni ai săi umblă când la nemți, când la 
tătari. El însuşi călătoreşte uneori la Danţig, alteori la 
Cetatea Albă, şi măcar o dată pe an face drum la Suceava, 
ca să se închine măriei sale Ştefan-Vodă. Cât şede stăpânul 
meu în Liov, c-un ochi se uită în catastifurile lui şi cu celalalt 
cătră duşmanii măriei sale; iar urechea lui aude tare bine 
ce se spune în târg. Tocmai ieşisem noi la vama crăiască să 
plătim darea de negoţ pentru jderi de la Moldova şi soboli 
din Ţara Rusească, când s-a auzit - acum doi ani şi jumătate 
- veste că a intrat Matiaş-Crai cu război aicea în ţară. 

— Acest lucru l-am ştiut şi l-am aşteptat, râdea logofătul 
Mihu, bătându-se peste foale. Să se ştie că năimesc cărăuşi 
să-mi care averea la locurile mele şi plătesc bună chirie. 
După cuvânt, a şi dat arvună la cărăuşi. A aşteptat să 
detune Matiaş-Crai cetatea Sucevii. A venit însă veste 
năprasnică de pieirea oştilor lui Crai. Mihu a vărsat lacrimi 
şi şi-a presărat cenuşă în cap. A aşteptat apoi semn de la 
Aron-Vodă, oploşit în Secuime. Anul trecut, i-a venit vestea 
pe care o ştiţi. Rozându-şi scârba în măsele cum rod caii 
aceştia ai domniilor voastre iarbă, a început a pune la cale 
altele, iar mai ales să scoale pe craiul leşesc împotriva 
măriei sale Ştefan-Vodă. Cazimir-Crai se lasă mai greu, fiind 
un om blajin, căruia i se suie pruncii săi pe grumaz. Atuncea 
dumnealui Mihu a început a ţine sfaturi cu şleahticii cei 
mari de la hotar. Şi aceştia aveau alte griji. Deci i-ar fi spus, 
la o adunare, lui logofătul Mihu, că au aflat taina puterii 
măriei sale Ştefan-Vodă. Nu-i atâta c-ar fi fost blagoslovit la 


Aton, dar are noroc la un harmăsar alb. Cât va umbla cu 
acela, ori cu feciorii aceluia, îi merg treburile cu spor. Cum 
a descălicat la războiul dintâi al Chiliei, l-a pălit o schijă la 
genunchi, din care pricină Ştefan-Vodă pătimeşte încă. lar 
când a fost al doilea război la Chilia, a încălicat şi îndată a 
dobândit cetatea. De asemeni cum s-a arătat pe cal alb la 
Hotin, s-au înfricoşat căpitanii leşi şi au închinat cetatea. 
Aşa încât logofătul Mihu, luând învăţătură din acel sfat, a 
întrebat de unii şi de alţii până ce a oblicit că s-ar fi aflând 
la Mosc un vrăjitor din tagma preoţilor asiatici. S-a dus în 
trecuta iarnă la el, să-i facă vrăji pentru pieirea cailor albi ai 
lui Ştefan-Vodă. Acel vrăjitor i-a făcut vrăjile şi a primit 
darul. După aceea a zâmbit şi a spus aşa: Am blăstămat caii 
albi de la Moldova şi am topit înfăţişările lor de ceară în faţa 
domniei tale. Când ajungi la Liov, îţi va veni vestea pieirii 
lor. Dar dacă nu-ţi vine asemenea veste, să ştii că acei cai 
sunt apăraţi de alt vrăjitor. Îţi rămâne atunci alt meşteşug: 
caută la hotar un lotru vestit, care numaidecât trebuie să se 
afle. Alcătuieşte-te cu el, spune-i că vrăjile mele îi vor fi 
sprijin şi să se ducă el să răpească harmăsarul cel bătrân. 

Iosip de la Nimirceni se opri. În chilie, ascultătorii nici nu 
suflau, atât de uimiţi erau de cele auzite. 

— Jupâne Simioane al doilea comis, grăi bătrânul Jder cu 
glas scăzut, ar fi potrivit să dăm o ulcică de vin acestui 
creştin. 

— Mulţămesc domniei tale, cinstite comise, se închină 
Iosip; am s-o beau în sănătatea domniilor voastre. S-a întors 
aşadar Mihu logofătul la Liov şi n-a primit nici o ştire cum 
că ar fi pierit harmăsarii. Înţelegând că-s apăraţi de un 
vrăjitor tătar, care zice că s-ar fi aflând aici la Timiş, şi-a pus 
el slujitorii lui în mişcare până ce a aflat la Movilău de acel 
vestit lotru de patru hotare cu numele Gogolea. Îl ştiu ruşii, 
îl ştiu tătarii şi leşii; moldovenii îi zic Răţoi. Acest Gogolea a 
îndrăznit să fure o cadână de la Silistra. Şi a dus la 
Pragurile Niprului un cal al castelanului de la Sandomir, pe 
care după aceea castelanul l-a răscumpărat cu aur. Are 


ceată cu care umblă când la tătari, când la leşi. Până acum 
la moldoveni n-a intrat, fiind moldovenii mai săraci, ori mai 
răi. L-a chemat deci Mihu la o întâlnire. Am să vă spun 
domniilor voastre, şi domniile voastre aveţi să vă miraţi, că 
acel lotru Gogolea a avut învoire să intre într-o sară în Liov. 
A plătit logofătul Mihu optsprezece galbini această învoire. 
Slujitorii de la porţi au închis ochii pentru orice trecător, şi 
Gogolea a bătut la uşa logofătului. Dregătorii lioveni aveau 
chiar în acea sară treburi pe la casele lor; însă oamenii 
anumiţi ai stăpânului nostru Dămian vedeau şi privegheau, 
aşa cum le era rânduiala. Deci Gogolea s-a înfăţişat cu 
îndrăzneală, în straie frumoase cu ceaprazuri, a descălicat 
de pe cal, s-a rotit în uliţă uitându-se cu fudulie în juru-i; s-a 
văzut că e un bărbat nalt şi oacheş; era puţintel băut şi 
vesel. A bătut cu straja sabiei în uşă. Slujitorii logofătului i s- 
au închinat; au lăsat uşile date în laturi şi pe Gogolea l-au 
dus înăuntru. În uşi s-au aşezat tovarăşii căpitanului 
Gogolea. Când a ieşit lotrul, a pălit pe tovarăşii săi cu palma 
pe umăr şi le-a spus în limba lor: Băieți, avem bună treabă! 
Haidamache! Maiem dobroe rabotu. 

Iosip îşi sorbi vinul pe care i-l pusese Simion dinainte pe 
prichiciul ferestrei. 

— Când s-a întâmplat asta? Întrebă răguşit Jder bătrânul. 

— Asta s-a întâmplat joi în cealaltă săptămână. De atuncea 
sunt nouă zile. Au mai fost îndată şi alte adunări cu oameni 
ciudaţi, într-acelaşi loc, acasă la Mihu; dar ochii şi urechile 
stăpânului nostru Dămian, care ochi şi urechi se află între 
slugile de casă ale logofătului, ne-au dat încredințare că nu- 
i vorba despre Catalan. Ceva este, căci aceştialalţi oameni 
veniţi la sfat sunt oşteni cunoscuţi, care au fost în leafă la 
şleahtici, ori în cetăţile de margine; însă ce anume au ei 
îndatorire să facă, stăpânul meu Dămian n-a înţeles. Poate 
să-l fi înduplecat cineva pe Riga să poruncească ridicare de 
oşti, să treacă Ceremuşul şi să meargă asupra Sucevii, ş- 
atunci logofătul pregăteşte şi el sprijin; poate să fie altceva. 
Mult nu va trece şi se va afla şi asta. Acuma nu puteam să 


mai întârzii la Liov; am venit să dau de ştire, ca să fiţi cu 
priveghere. Asta-i solia stăpânului meu şi mă închin cu 
umilinţă domniilor voastre. 

Starostele Nechifor Căliman îşi pocni oasele, întinzând în 
laturi picioarele şi braţele. 

— Ptiu, drace! Răsări el în sus cât era de nalt. De acest 
lotru cu numele Răţoi am auzit şi eu la hram. Vorbeau nişte 
creştini din Ucraina. 

— Grăiau, că i-am stârnit eu, staroste Nichifor. I-am 
ascultat pe unii şi după aceea am trecut la alţii. 

— Auzindu-i câte spun, am stat eu ş-am luat aminte, zise 
iar Căliman, şi de aceea am fost cu mare bănuială când te- 
am găsit la focul de popas. 

Bătrânul Jder era cufundat în cugetare. Totuşi băga de 
samă ce se spune lângă dânsul. 

— Ce poveşti spuneau acei creştini din Ucraina despre 
lotrul lor? Întrebă el. 

— Spuneau multe şi se lăudau cu asemenea obraz ales, 
râse starostele. Omul lor e cel mai viteaz dintre câţi se află 
pe lume şi, înainte de a săvârşi o ispravă, bea o ocă de 
horilcă, aşa cum ai bea dumneata o ulcică de apă. Acei 
ucrainţi, închinând şi cinstind băutură de-a lor, chiar râdeau 
de obiceiul nostru al moldovenilor de a bea vin. Apoi îndată 
după aceea i-am văzut că prind a cânta şi a se bate în 
capete. Aşa că dădeau laudă lui Gogolea hoţul cum că bea o 
ocă ş-apoi porneşte la fapta lui. Atuncea-i el mai ager şi cu 
braţul mai tare; nu se clăteşte pe cal, nu alunecă pe jos; 
numai îi steclesc cumplit ochii. 

— Întocmai aşa este, încuviinţă Iosip, rânjind. Mai spuneau 
şi altele: cum că el nu dă cu sabia decât când îşi apără viaţa. 
Altfel moarte de om nu săvârşeşte, ca să nu-şi facă duşmani. 
El mai degrabă îşi alcătuieşte prieteni în toate olaturile, ca 
să aibă ajutor şi gazdă. Are un morar la Pragurile Niprului 
şi altul la Nistru; când fuge de-acolo, scapă dincoace. 
Nevestele acelor morari mărturisesc soţilor lor că nu-l pot 
suferi pe Gogolea; de aceea morarii îl primesc cu mare 


prietinie. Dintre păgubaşi îl prigonesc mai ales tătarii, pe 
când slujitorii lui Crai umblă după el cu oarecare lene. Zice- 
se că hatmanii de hotar ar avea folos din dobânda lotrului. 

— Ptiu, drace! Încuviinţă starostele; am înţeles şi eu asta 
că, având tovărăşii de acestea, lesne îi este să pătrundă în 
orice ţinut de margine. 

— Îmi plac câte aud, mărturisi comisul al doilea Simion. 
Dacă-i bărbat vrednic, acel lotru poate străbate oriunde. 

— Iată şi părerea mea, grăi cu mare încredințare a 
înţelepciunii sale vistiernicul Cristea; părerea mea este să 
dăm de ştire măriei sale. 

— Am şi eu o părere, mormăi cu supărare comisul Manole; 
părerea mea este să nu afle nimene nimic din ce-am vorbit 
noi aici. Mai ales Vodă să nu afle, ca să nu-i aducem 
tulburare, pe lângă alte griji ce are. Să-ţi faci cruce în faţa 
icoanei, vistiernice Cristea, şi să juri că n-are să afle 
jupâneasa domniei tale Candachia un cuvânt despre câte 
am vorbit. Cum a afla dumneaei, ştiu îndată altele; şi-n trei 
zile umblă vestea la Liov şi de la Liov la Varşava. Nu este 
poştă mai repede decât taina muierilor. Noi să părem a 
dormi şi a nu şti. [i-ai făcut cruce şi ai jurat? 

— Îmi fac cruce şi jur, cinstite comise. 

— Faci bine. Acuma îmi rămâne mie mare suferinţă. Îndată 
ce coborâm la curte începe să mă ciocănească şi să mă 
cerce din toate părţile jupâneasa Ilisafta. Ea a înţeles că se 
întâmplă ceva şi plesneşte de ciudă dacă nu află ce-i anume. 
Eu am să tac şi dumneaei are să deie bătălie asupra mea 
cinci ceasuri, cât mai avem până la asfinţitul soarelui. În 
acel ceas stă puţin ş-apoi începe iar. Atuncea trebuie să-mi 
vie întru ajutor starostele Căliman să spuie el adevărul; cum 
că s-ar fi aflat veste de mirare, anume că în cetatea 
Camenița ar fi fătat o iapă un mânz cu două capete: unul 
alb şi unul negru şi aceste capete ale mânzului necontenit 
se caută ca să se rupă cu dinţii; aşa că slujitorii grajdului 
crăiesc au proţăpit acele capete. Deci spun vracii că acesta 
este semn de război între riga leşilor şi spurcatul Mehmet- 


Sultan. Aşa că mare zdruncin va fi pentru creştinătate. 
Auzind acestea comisoaia are să se sparie, pe urmă are să 
se bucure, şi astfel voi avea pace să dorm şi eu un somn bun 
după atâta trudă. 

Sfatul încuviinţă toată rânduială comisului şi ieşi la soare, 
după care Iosip de la Nimirceni, mărturisind că i-i foame şi 
mai ales că i-i sete, Jder bătrânul îl luă cu sine ca să-l vâre la 
cuhnii. 

— De vorbele pe care am să le spun eu acolo, cinstite 
comise, te poftesc să nu te îngrijeşti, îi zise solul, căci eu n- 
am a spune decât trei vorbe de închinăciune cătră 
dumneaei comisoaia Ilisafta din partea stăpânului meu 
Dămian. După aceste trei vorbe, am să scot din desaga mea 
o bucată de mătase de doisprezece coţi şi am să i-o închin 
dar din partea fiului său. Asta-i matasă stânjinie de la 
Florenţa din ţara Italiei, am să-i spun eu, şi feciorul domniei 
tale te roagă s-o porţi sănătoasă. 

Comisul încuviinţă: 

— Cunosc din asta că feciorul meu neguţătorul îşi sporeşte 
înţelepciunea în străinătăţi. 

Simion se apropie de el fără să vorbească. 

— Aştept să-mi spui ce ai de spus, comise al doilea, îl 
îndemnă bătrânul. 

— Tată, vorbi cu blândeţe Simion, eu am să alcătuiesc cele 
de cuviinţă. 

— Bine, răspunse bătrânul, şi-n acest timp să te gândeşti 
la acea noră pe care o doresc. 

— Tocmai la asta îmi dai voie să nu mă gândesc, cinstite 
comise. 

Bătrânul se smulse mânios din locul unde se oprise şi 
porni mai departe. 

— Ptiu, drace! Zise starostele ajungându-l din urmă. Eu aş 
îndrăzni, cinstite comise Manole, să mă amestec într- 
această sfadă a dumneavoastră şi te poftesc să leşi pe al 
doilea comis să facă fără de tulburare rânduielile cele de 
cuviinţă. Eu cunosc pe acest fecior al dumnitale şi am 


înţeles că el ar fi dorit să-ţi sărute mâna şi să faceţi pace. 
După asta ar fi căpătat în el o putere să se ducă să 
cerceteze iarăşi toate de-a fir a părului; să numere după 
răbuş mânjii, să cerce încuietorile grajdurilor, să sporească 
străjile la toate intrările acestor locuri. Câte ştie el că are 
de făcut, ca să umble toate ca o moară bine pusă pe făină, 
toate le-ar fi făcut cu dragă inimă. Pe când aşa i-ai pus un 
ghimpe în inimă şi o povară pe grumaz. Se întoarce iar în 
singurătatea lui şi se uită crunt într-un colţ. Şi va să 
săvârşească iar o poznă dintre cele pe care le cunoşti. 

Această poznă care izbucnea din când în când şi era destul 
de cunoscută la Timiş aducea mai mult spaimă decât 
mâhnire comisoaiei Ilisafta. Decât să săvârşească alte fapte 
de ruşine - mărturisea dumneaei mustrând fără noimă pe 
comis - mai bine să-l ştie pe Simion numai cu acest nărav. 
Mai întâi cade la întristare neagră şi stă cu faţa la părete pe 
patul lui o jumătate de zi. Uneori stă cu pântecele la 
pământ şi cu gluga în cap într-un dos, sub pădure, ori în 
puterea soarelui, într-o râpă. După ce l-a ars amărăciunea 
lui destul, ori după ce l-au secătuit vântul şi arşiţa, se pune 
în picioare şi strigă la Lazăr Pitărel, vatav al slujitorilor, să-i 
aducă fedeleşul de vin şi să-i ţie tovărăşie. Aşa bea el în 
tăcere o oală, pe urmă nouă; acele oale, după ce le deşartă, 
le sparge; la urmă, după ce le sparge, începe a le fărâma şi- 
n dinţi; după aceea îi vine aşa putere şi mânie încât ar sări 
să dărâme şi să taie toate. Atuncea îl stăpâneşte Lazăr 
Pitărel cu câţiva slujitori mai vechi şi-l duc mai mult cu de-a 
sila devale ca să-l descânte comisoaia. Cum vede pe maică- 
sa, comisul al doilea varsă lacrimi; însă nu se linişteşte până 
ce jupâneasa Ilisafta nu spune vorbele şi nu-i suflă de pe 
frunte duhul rău. 

Comisul cel bătrân stă puţin la îndoială, furat într-o parte 
de dragostea lui de părinte şi țintuit în acelaşi timp de o 
îndărătnicie. 

— Vistiernice, zise el în sfârşit, fii bun şi întoarce-te domnia 
ta la al doilea comis. Mai târziu oi veni şi eu să văd cum 


dreg lucrurile. Ca un om înţelept ce eşti, de vreme ce te 
bucuri de bunăstare şi mila domnească, învaţă-l cum să se 
poarte. Am eu multe cu acest frate nătâng al vostru. 

Vistiernicul Cristea primi numaidecât însărcinarea cu cea 
mai desăvârşită bunăvoință. Starea de bielşug şi înălţare 
întru care se afla îi îngăduia să uite deosebirea de vârstă 
dintre Simion şi el. Porni îndărăt la deal, chibzuind în minte 
feluri de feluri de sfaturi înțelepte. 

Găsi pe Simion Jder liniştit. Chemase pe o parte din 
slujitori la poruncă. Cerceta săbiile şi suliţile; i se aduseseră 
dinainte juvăţurile de funie de cânepă; i se dădea socoteală 
de rânduială străjilor. 

— Dragă frate, zise cu multă împăciuire vistiernicul, 
doream să-ţi spun la o parte două vorbe. 

— Ce este? Întrebă al doilea comis, înturnând peste umăr 
bărbia. 

Îşi lăsă slujitorii şi urmă pe vistiernic. 

— Dragă frate, urmă Cristea, doream să-ţi atrag luarea- 
aminte a domniei tale asupra datoriei ce aveam noi să 
ascultăm sfaturile bătrânilor noştri. 

— Am ştiinţă, îi răspunse al doilea comis, că jupâneasă 
Candachia te-aşteaptă în vale. Plânge şi suspină şi nu-şi 
găseşte stare de pace. 

— Ştii domnia ta asta? 

— Ştiu bine. 

— Atunci să mă duc la vale. 

— Să te duci numaidecât. Dacă binevoieşti, lasă poruncă 
lui Ionuţ să suie până la mine. Şi spune jupânesei 
Candachia că mă închin cu plecăciune la frumuseţile şi 
harurile domniei sale. 

Capitolul VIII. 

Umblând pe drumul Sucevii, lonuţ îşi află soarta de la o 
ţigancă prorociţă. 

Calea de la Timiş la scaunul Sucevii ţine trei poşte. Până la 
hanul domnesc de la Spătăreşti, apa Moldovei se vede 
întruna pe partea stângă, sub dezmierdate privelişti ale 


pădurilor şi munţilor. Fie dincolo de apă, fie dincoace, se 
întind sate vechi, cu anumită rânduială şi scuteli de la măria 
sa pentru slujba Domniei şi a războaielor măriei sale. 
Rareori se putea vedea pe acest drum trăsură mai frumos 
zugrăvită şi cu patru cai mai negri decât aceea care ducea 
la Domnie pe dumnealui vistiernicul Cristea. Lângă vizitiul 
care mâna pocnind din puhă, se mai afla un slujitor cu 
fireturi. În laturea stângă a trăsurii unde sta învălită în strai 
de vulpe jupâneasa Candachia, călărea mezinul feciorilor lui 
Jder. În urma trăsurii, în pulbere, ca într-o pedeapsă, umbla 
Botezatu, sluga lui lonuţ. De departe se putea astfel băga 
de samă mărirea şi fala vistiernicului, aşa încât căruțele de 
rând se opreau într-o margine, iar unii nemernici pedeştri 
se fereau pe o cărare lăturalnică, să nu-i ajungă puha. 
Numai slujitorii domneşti umblau prin mijlocul drumului, 
neuitând să deie cuviincios ziua-bună dregătorului măriei 
sale, La acel popas de la Spătăreşti, caii puteau fi schimbaţi; 
pentru aceasta era rânduită poşta, după întocmirea rămasă 
în domniile răsăritene de la persieni. (Învățătura aceasta a 
aflat-o Ionuţ nu târzie vreme după aceea de la dascălii 
măriei sale Alexăndrel-Vodă.) Însă Cristea vistiernicul nu 
poftea să intre cu alţi cai la Suceava, decât cu ai săi. Deci 
porunci hangiului să deie orz din bielşug trăgătorilor săi 
boiereşti, şi de asemeni să nu uite pagul fecioraşului şi 
dobitocul mai umilit al slujitorului acestui fecioraş. Îndată 
ce vor fi îndestulaţi caii, vrednicul hangiu avea să se 
înfăţişeze cu cele de trebuinţă oamenilor şi mai cu samă 
cinstitelor obraze boiereşti. 

Ziua de sfârşit de primăvară era lină, cu adieri aromitoare 
din fânaţuri. Jupâneasa Candachia rămăsese neclintită la 
locul său în trăsură, privind în depărtare, în prundurile 
râului, sticlirile târgului Băii. Acolo ar fi dorit cu arşiţă 
jupâneasa Candachia să-şi împingă popasul; deoarece 
aflase în taină domnia sa, de la alte jupânese iscusite, că 
numai la neguţătorii saşi se găsesc dresurile şi rumenelile 
de veşnică tinereţă. Cunoştea însă meteahna soţului său şi- 


şi stăpânea năduhul. Căci cum se deştepta la slujba măriei 
sale, vistiernicul se arăta neînduplecat. Părea mai harnic 
decât oricare alt dregător; nu-l puteau opri nici seceta, nici 
puhoiul. Deci, având poruncă să-l înfăţişeze pe mezin la 
curte chiar a doua zi luni, orice alt cuvânt despre alt lucru 
ori altă rânduială l-ar fi zbârlit ca pe un mistreţ. Se uită şi el 
spre târgul Băii, însă cu o nepăsare care făcu pe jupâneasa 
Candachia să zâmbească amărât. Adevărat era că 
vistiernicul nu se uitase spre târg, ci spre gândurile şi 
socotelile lui lăuntrice, aducându-şi aminte de frământarea 
şi jalea jupânesei Ilisafta, care venise în petrecere până la 
malul Moldovei şi vărsase lacrimi în acea apă pentru 
răpirea fecioraşului său prea iubit. După ce-i sărutase în 
trei rânduri mânile, ducându-se şi întorcându-se iar cu 
fruntea spre sânul ei, lonuţ se rupsese în sfârşit din acea 
jale şi trecuse apa cătră trăsura vistiernicului, prefăcându- 
se că-şi şterge lacrimile şi zâmbind cu viclenie. 

— Ah! Striga jupâneasă Ilisafta înălţându-şi braţele spre 
soare; nu sunt alţi tirani mai mari pe lume decât soţii şi 
copiii noştri! 

Înturnând privirea după asemenea strigăt, comisoaia văzu 
pe jupân Manole rânjind în barba-i mare. Se aşeză în prund 
cu mânie ca într-un cuibar al fustelor şi cu destulă greutate 
o ridicară de subsuori roabele, ca s-o ducă la curte. 

Deşi nu era prea ager întru înţelegerea sufletului 
semenilor săi, vistiernicul putea ceti cu destulă uşurinţă 
bucuria lui Ionuţ. Îşi vedea propria lui bucurie de altădată, 
când intrase subt aripa ocrotitoare a celor mari. Căci nimic 
nu-i mai cald şi mai răcoritor, îşi făcea domnia sa socoteală, 
decât mila lui Vodă. De asemeni - îşi urma domnia sa 
judecata - bun lucru este îmbielşugarea. Potrivit lucru 
iarăşi să ai soţie cu slăvit obraz. 

De câte ori îl întovărăşeşte la scaunul Sucevii, jupâneasa 
Candachia nu se arată niciodată bucuroasă aşa cum s-ar 
cuveni soţiei unui vistiernic. Umblă întunecată până acolo şi 
cu greu se hotărăşte să se însenineze. Ştiut este că, dintre 


toate jupânesele care se arată la slujbele sfintei mitropolii, 
ori la alaiurile boierilor când trece măria sa Ştefan-Vodă, 
niciuna n-are înfăţişare ca a Candachiei, ca şi cum ar veni 
atunci de la petrecerile lui Crai Cazimir de la Varşava, aşa 
încât se uită boieroaicele ponciş la dumneaei ca la o 
duşmancă; însă cunoaşte el că acel zâmbet încremenit al 
soţiei sale nu-i pentru bucuria ei, ci pentru plăcerea lui. Şi 
Candachia depărtează de la sine ceea ce pentru altele ar fi 
desfătare şi se ruşinează de câte ori află despre răutăţile 
care se petrec între măririle lumii, la curţile domnilor şi 
crailor. Se spun multe şi despre scaunul Domniei noastre, 
căci oamenii trăitori în huzur şi lene sunt aceiaşi 
pretutindeni. Place-i poate jupânesei Candachia să audă ce 
se spune şi râde subţire, privind printre gene; însă faptele 
le leapădă de la sine, scuturându-şi de o parte şi de alta a 
tâmplelor mânile împodobite cu giuvaeruri. 

— N-aş putea spune că nu-mi plac drumurile măriei sale, 
zise jupâneasa Candachia, înturnând o privire plăcută spre 
soţul său. Îmi plac mai mult decât Suceava, unde e atâta 
zavistie în partea femeiească. Pe când aici e linişte, de când 
slujitorii măriei sale au spârcuit lotrii. Poţi umbla în voie şi 
fără de grijă. Am fi putut face popas de sară la Baia, unde 
găsim ospătărie curată ca în Ţara Nemţască. 

— Găsim asemenea ospătărie şi la Suceava, răspunse 
vistiernicul. Tot după gustul dumnitale. Deoarece nu suferi 
să stăm la prietini ori la rudenii, am găsit acolo bun adăpost 
la Ilohan Roşu. Leahul acesta lohan Roşu e vrednic 
neguţător. Duce vin de la Moldova la curtea lui Crai. 
Nevasta lui cunoaşte meşteşuguri de pieptănături. 

— Crezi, domnia ta, vistiernice, că mai ales pentru aşa 
ceva îmi place mie să poposesc la Iohan Roşu? 

— Nu spun asta. 

— Şi socoti că-mi place să stau în acel loc unde se uită 
oamenii unii la alţii peste capete, încât nici nu le ajungi cu 
prăjina la nas? Cumnate, îşi ascuţi ea cu dulceaţă glasul 
cătră Ionuţ, să înveţi de la mine a cunoaşte pe acei boieri 


falnici de la scaunul Domniei. Urâtu-i-am pentru semeţia 
lor. Cred că nici măria sa Vodă nu-i are la inimă, deoarece 
din pricina lor a suferit depărtare şi pribegie. Ai să vezi 
acolo, cumnate, curte fără Doamnă şi pe Chiajna, mătuşa 
măriei sale, care nici măria sa Chiajna nu poate să se uite 
cu plăcere la atâtea nasuri sumuţate ale atâtor jupânese. 
Bine le face măria sa Chiajna că le depărtează şi doreşte 
pentru Vodă Doamnă de la Trapezunt. 

Vistiernicul se întoarse cu uimire. 

— De unde cunoşti asemenea taine, jupâneasă Candachie? 

— Am visuri, în care mi se arată adevărul, râse jupâneasa 
Candachia. Aşa că şi domnia ta, cumnate, să dobândeşti 
învăţătură şi să te fereşti de jupânesele şi jupâniţele 
moldovence, care-s cele mai ascunse şi mai primejdioase 
din lumea asta. Pe din faţă se arată cu zâmbet, iar pe din- 
dos cu duşmâănie. 

— Eu, fiind bărbat, n-am de ce mă teme, mărturisi cu 
nevinovăție Ionuţ. 

Vistiernicul Cristea se veseli zgomotos, apoi primi ţiglele 
de friptură de porc din mâna hangiului şi trecu una soţiei 
sale. Cristea şi lonuţ muşcau cu repeziciune din bucăţile 
fragede, pe când jupâneasă Candachia încă sta la îndoială 
cum să împace o ţiglă de lemn din care picura grăsime cu 
frumuseţile şi gingăşiile sale. În sfârşit se feri încovoindu-se 
şi apucă numai din vârful dinţişorilor ei albi, pe furiş, o 
bucăţică, apoi întinse ce mai rămânea slujitorilor, care se 
grăbiră să primească ţigla şi s-o împartă într-o clipă, 
înghițind hulpav şi ştergându-se la gură cu mânica hainei. 

— Noi bărbaţii n-avem a ne teme de cele femeieşti, se 
întoarse iarăşi Cristea, cu aceeaşi veselie şi cu gura plină 
spre jupâneasă Candachia. 

— Hai-hai! Eu îl sfătuiesc pe Ionuţ să se teamă. Dacă nu te 
îndupleci, vistiernice, să mă duci până la Baia, îngăduie-mi 
să beau puţintică apă, o picătură, atât cât îi trebuie acelei 
prigorii care cântă în înălţimea cerului. 


O prigorie cânta într-adevăr sus, cerând ploaie ori rouă. 
Era semn că soarele începe a scăpăta. Înturnându-se cătră 
han, dregătorul măriei sale strigă poruncă să vie apă şi să 
se înhame caii. La acel glas puternic, ieşiră şi slujitorii 
domneşti ai poştei care ţineau paza locurilor şi caii de 
schimb pentru poruncile grabnice ale lui Vodă cătră [ara- 
de-Jos. 

Jupâneasa Candachia bău apă proaspătă din ulcior, o 
picătură, atât cât îi trebuia ca să-şi păstreze ceea ce avea 
de preţ în strălucirea obrazului şi a ochilor; apoi zâmbi, 
lăsând oştenilor şi hangiului gros vedenia farmecului ei. 
Trăsura boierească porni, cu fecioraşul cel sprinten într-o 
lature şi cu slujitorul cu ochi crestaţi în urmă. 

Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfârşit de 
primăvară într-o bucurie a întregii lui fiinţi, amestecată cu 
apele, depărtările şi cerul. Priveliştile şi vorbele se 
întipăreau şi răsunau în el ca într-un cristal. Jupâneasa 
Candachia înţelegea ceva din starea lui de bucurie şi din 
când în când îi zâmbea fără noimă, punând în taina ei 
prevestiri viitoare. Acel zâmbet, fără să-şi dea el samă, îl 
fulgera până în inimă, amestecat cu tremurul luminii şi al 
patimii vârstei lui. În acel zâmbet străin năştea o imagine 
nelămurită, spre care Jder cel mititel se ducea cu toată 
fiinţa lui. În urmă i se părea că nu mai are de lăsat nimic. 

De pe înălţime, drumul cotea în valea Şomuzului, într-un 
loc unde se mai cunoştea urmă de tabără a oştilor ce 
dăduseră zdruncin Craiului Matiaş, într-o noapte de iarnă, 
la Baia. În stânga era un sat la o margine de locuri râpoase. 
Oamenii ieşiţi din livezi îi priveau cu oarecare mirare cum 
trec cu asemenea alai şi zvon de clopote. Vistiernicul privea 
încruntat înainte; Jderul cel mititel cerceta lumea aceasta 
nouă, cu bucurie. Când ajunseră în vale, li se deschiseră 
dintr-odată privelişti tăcute, pe care Jder cel mititel părea 
că le mai văzuse cândva. Le vedea însă întâia oară, având în 
el aceeaşi bucurie şi aceeaşi uimire a zilei. 


Sub pădure, erau izvoare cu popas vechi de hodină. Din 
popas se desfăcea spre asfinţit iazul cu faimă, poreclit al 
Călugărului, care avea pe opust moară cu şase pietre, 
întemeiată de Roman-Vodă. Luciul bălții se întindea până în 
fundul asfinţitului în păpurişuri. Se vedea o luntre cu pânză 
într-un luminiş, pe deasupra săgetau zboruri de 
sălbătăciuni aripate. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta 
cu roţile neclintite. În latura iezăturii, se cuibărise o şatră 
de ţigani pribegi. 

Cât slujitorii adăpară caii, o ţigancă urâtă şi ştirbă, însă 
prea înţeleaptă, îşi făcu loc până la măria sa jupâneasa 
Candachia, după ce-şi câştigă acest drept cu varga 
împotriva altor muieri mai tinere ale taberei de căruţe. Aşa 
că din râpă celelalte ţigănci îndrăzneau să ridice numai 
capetele spre drum; iar la izvor avea drept să rostească 
adevărul numai acea prorociţă fără dinţi. 

— Sărutăm dreapta măriei tale, se închină ea cătră boierul 
cel măreț. Primiţi să vă spunem toate cu dreptate şi 
adevărat, deoarece noi suntem muierea judelui, şi alte 
ţigănci nu îndrăznesc să ne calce înainte. Nici nu ştiu ele 
câte ştim noi. Pentru trei groşi putem spune măriilor 
voastre de unde veniţi şi unde vă duceţi; ce aţi făcut până 
acuma şi ce noroc vă aşteaptă de acum înainte. 

Măria ta să nu te întorci de cătră mine, urmă ţiganca 
ridicând spre vistiernic un deget uscat şi negru, căci văd că 
eşti boier cu fală şi Vodă se uită la maria ta ca la un odor de 
mare preţ. 

— Spune-mi mie, babă, o chemă cu glas dulce jupâneasa 
Candachia. 

— Ah! Sufletul maicii şi frumuseţa lumii, izbucni cătră ea 
bătrâna. La soare mă pot uita, dar la domnia ta ba. Câţi 
bărbaţi sunt pe lume şi te văd, se uimesc de farmecele tale. 
Dar eu pot lega pe cel care-l pofteşti. 

— Nu-i nevoie să-l legi, babă, suspină jupâneasa 
Candachia, căci e soţul meu. 


— Lasă-mă să-ţi spun, draga babei, de altele. Căci eu 
soţului îi pot lega urechea să n-audă şi înţelegerea să nu 
priceapă. Aştepţi o veste, dragă jupâneasă. 

— Aşteaptă hainele cele nouă de la Liov, se veseli 
vistiernicul Cristea. 

Jupâneasa Candachia se oţări. Jderul cel mititel scurmă cu 
degetul arătător al mânii stângi în chimir, scoase trei groşi 
şi-i trecu în ghiocul babei, râzând la ea şi aşteptându-şi 
soarta. 

— Pecior de domn mare şi Făt-Frumos, se întoarse cătră el 
ţiganca, pătimaş. Mai uită-te o dată la mine, ca să mă fac iar 
tânără. Este o jupâniţă mică de stat care te aşteaptă să bată 
mare război cu domnia ta. Te uiţi la noi s-o vezi pe dânsa. 
Nu-ţi trebuie mâncare, nu-ţi trebuie băutură, îţi trebuie 
dragoste! 

Vistiernicul se uita cu uimire la Jderul cel mezin. Întâi îi 
izbucnise sângele în ochi; apoi se făcuse alb la obraz ca 
ceara şi se ruşina sub privirea bănuitoare a jupânesei 
Candachia. Dar după spaimă, numaidecât intră iarăşi în 
şuvoiul de bucurie al ceasului său, care-l ducea spre un 
destin neînduplecat. I se păru de mirare că ţiganca îi 
dezvăluie o taină pe care o ţinea cu multă grijă ascunsă 
numai pentru sine; pe urmă fu încredinţat că imaginea 
aceea de care prorocise bătrâna era zugrăvită în ochii lui. 
De aceea poate îl aţintea aşa de stăruitor şi ciudat 
jupâneasa Candachia. Ar fi dorit să fie măcar o clipă 
despărţit de sine însuşi, să cunoască şi el în ochii lui acel 
obraz al jupâniţei despre care-i povestise Alexăndrel-Vodă. 
Cufundat în visul tinereţii lui, se trezi într-un târziu, în altă 
parte de drum, între alte livezi, fânaţuri şi iazuri. Trecuseră 
de locul care se chema Nimirceni şi Suceava nu mai era 
departe. 

Aşezările erau mai dese; pe costişe umblau turme de vite. 
Mai ales vitele sunt bielşugul "Ţării Moldovei, lămurea 
dumnealui Cristea vistiernicul, fără ca să-i asculte 
învăţătura nici Candachia, nici Ionuţ; mai ales vitele sunt 


bielşugul Ţării Moldovei, şi grădinile, şi iazurile, şi prisăcile. 
De asemenea îmbielşugate sunt holdele. Şi oi sunt de două 
soiuri, cât nu le cunoaşte numărul. Este şi al treilea soi, în 
pustia de dincolo de Soroca, care au o coastă mai mult 
decât celelalte şi pasc umblând îndărăpt din pricina buzei 
de sus care atârnă peste cea de jos. De asemenea 
neguţătorii nemți plătesc bun preţ la noi blănile de râs şi 
jder. 

— Cunogşti domnia ta, jupâneasă Candachie, că la acest iaz 
al Călugărului vine un medelnicer anume de la Cetate şi ia 
pentru masa măriei sale peşte? Este aicea un soi de crap 
cum nu se află în alte părţi şi acest crap se trage dintr-un 
crap şi o crăpoaică pe care i-a adus şi i-a dat aici la 
întemeierea iazului Petru-Vodă Muşat. Când i-a dat în apă, 
le-a pus în urechi inele de argint şi i-a binecuvântat 
egumenul de la mănăstirea Slatina. Câteodată pescarii văd 
sub luciu pe aceşti împărați ai peştilor, dar nu îndrăznesc 
să-i pălească cu ostia. De ce zâmbeşti, Ionuţ? 

— Eu zâmbesc? Nu zâmbesc, bădiţă Cristea; ascult. 

— Bag eu de samă cum asculţi. Eu îţi spun lucruri de 
învăţătură şi dumneata te uiţi pe colnice. Să-mi spui ce poţi 
vedea pe colnice, decât case şi saraiuri, şi oameni care se 
holbează la noi. Bine fac, căci ei au de ce se mira, pe când 
noi mai puţin. Dar când om ajunge în preajma Cetăţii, să iei 
o piatră în gură. 

— Bădiţă Cristea, nu te supăra; mă gândesc la ale mele; de 
mâni rămân singur între străini. 

Mezinul suspină. Jupâneasa Candachia părea înduioşată. 

Vistiernicul Cristea lăsă să treacă această clipă şi urmă a 
da mezinului său şi soţiei sale alte învățături folositoare, 
până ce, soarele fiind la chindie, se văzu înainte, în lungul 
drumului, cetăţuia care se chiamă Zamca, şi la dreapta, în 
altă depărtare, pe râpi, Cetatea Domniei cu turnuri şi 
metereze; iar dincolo târgul de scaun, cu clopotniţele 
sfintelor biserici fulgerând. 


La cetăţuia din stânga slujitori cu suliţi opriră trăsura şi 
cunoscură pe stăpânul ei. Hotnogul se închină şi lăsă 
trecere slobodă. În marginea târgului se afla lume multă în 
priveală şi cântau ceteraşi la crâşme. Trecură prin 
medeanul cel mare, apoi prin ulițele înguste ale 
neguţătorilor. Fiind soarele încă deasupra asfinţitului, 
trăsura cu cai negri se opri la ospătăria lui lohan Roşu, din 
uliţa armurierilor. 

Cu fala cuvenită, domnia sa vistiernicul cobori între 
târgoveţii curioşi, care priveau cu luare-aminte. Slujitorul 
cu fireturi şi tătarul săriră şi bătură în porţi ca să se dea 
drumul trăsurii. Înaintea vistiernicului şi a jupânesei 
Candachia ieşi în pridvor, cu zâmbet de plăcere, stăpâna 
locului. Era cu mult mai tânără decât soţul ei şi cu mânicile 
suflecate până la coate. Venea zâmbind de la vorbă veselă 
dinlăuntru, unde mai avea muşterii. În urmă-i, pe deasupra 
umărului ei, se arăta şi obrazul bălai, cu barbă căruntă şi 
nas rumăn al lui lohan. Cunoscu pe boier şi se grăbi să iasă 
înainte ploconindu-se, pe când pana Mina urma să 
zâmbească cu mare plăcere cufundându-se din şolduri şi 
resfirându-şi cu amândouă mânile fustele în faţa 
boieroaicei. Jupânesei Candachia îi plăcea această salutare 
după moda frâncilor şi întinse cătră ospătăriţă braţul, ca să 
fie ajutată să coboare din cuibul ei. 

— Este cineva care vă aşteaptă pe domniile voastre, dădu 
lămurire soţia ospătarului. 

— Ne aşteaptă pe noi? Cine să fie? Se miră vistiernicul, 
pufnind şi privind mândru în jur. 

— E un prietin al nostru, pe care-l vedem des aici, lămuri 
din vârful buzelor pana Mina, clătinându-şi cu gingăşie 
capul şi privind pieziş pe Jder cel mititel. 

Fecioraşul se simţi furnicat la inimă de acea privire. 

— Cine să fie? Cine să fie? Îşi făcea socoteală cu glas jupân 
Cristea. 

Nu putea să ştie cine-i, din care pricină se simţea 
întrucâtva neliniştit. Intră în încăperea scundă, plecându-şi 


grumazul şi cunoscu, după îmbrăcăminte, un slujitor al 
măriei sale. Văzând pe cel care-i ieşea înainte, se alină şi 
răsuflă uşurat, necetind pe obrazul lui vreun semn rău. 

— Cinstite jupâne vistiernice, îi zise slujitorul cu voie bună, 
vestea mea poate n-are să-ţi placă, dar n-am ce face şi 
trebuie să ţi-o dau. Aşa-i porunca măriei sale, şi trebuie să 
ne supunem. 

— Cine eşti domnia ta? Întrebă, cu sprânceana încruntată, 
Cristea Păr-Negru. 

— Eu, cinstite vistiernice, sunt sluga domniei tale Dumitru 
Crivăţ, cel mai umilit medelnicer şi oştean al măriei sale. 

— Să fii domnia ta sănătos. Care-i porunca măriei sale? 

— Porunca măriei sale este asta, jupâne vistiernice, având 
măria sa grabă mare să se ducă la ţinutul Hotinului, unde 
măria sa deschide slobozii pentru dreptcredincioşii ruşi, 
care fug de sub stăpânirea Craiului, a lăsat poruncă să 
aduci domnia ta la curte pe copilul cel nou de casă, pe care- 
| văd sosit cu domnia ta. Foarte se bucură Alexăndrel-Vodă 
că-i vine tovarăş de petrecere şi-l aşteaptă măria sa 
Alexăndrel pe Ionuţ la curte mâni-dimineaţă. 

Jupâneasă Candachia se oprise şi asculta cu luare-aminte: 

— Asta-i vestea? Se tângui ea. 

— Asta-i, îi răspunse vistiernicul Cristea. 

— Vra să zică iarăşi nu ne putem învrednici a-l vedea pe 
măria sa! La Timiş a trecut de asemeni pe lângă noi; acuma 
a venit şi a plecat în pripă, iar noi suspinăm şi nu putem 
vedea luminat obrazul măriei sale. 

— Nu-l poţi vedea, încuviinţă vistiernicul, însă ai venit la 
Suceava şi pentru alte plăcute lucruri, jupâneasă 
Candachie. Până ce-ţi vine straiul cel nou de la Liov, se 
întoarce şi măria sa. 

Medelnicerul clătină cu bunăvoință din cap: 

— Într-adevăr, măria sa trebuie să fie numaidecât în 
Suceava la sărbătoarea Sfântului Ion cel Nou. 

— Aha! Să stăm până la Sfântul Ion cel Nou, îşi făcea 
socoteală, pe degete, vistiernicul Cristea. Mai avem până 


atuncia două săptămâni! 

— Ce să facem? Ne-om supune, om sta ş-om aştepta, oftă 
Candachia. 

— Cum? 

— Om sta ş-om aştepta, dacă aşa-i rânduială măriei sale. 

Vistiernicul Cristea o privi ţintă, ca să înţeleagă bine cum e 
treaba, apoi deodată clătină cu îndârjire din cap şi se zbârli. 

— Cum? Strigă el deodată. Aici-s treburile mele? Eu lepăd 
pe băiet şi mă duc. Măria sa îmi cere socoteală şi sămile 
mele n-am să le găsesc în uliţa armurierilor. Unde-i pan 
lohan? Să vie aici pan lohan! 

— Aicea-s, cinstite jupâne. 

— Să îngrijeşti, pan lohan, de mâncare la dobitoace şi la 
oameni cu îndestulare. 

— Îngrijesc şi pentru măria ta, jupân vistiernice. Aş crede 
că nu trebuie să se supere un boier ca domnia ta, care-i în 
cinste mare la Vodă. Mâne-i zi de hodină. Poimâni te uiţi 
împrejur şi vezi ce mai este pe la noi. Miercuri, aşteptăm 
neguţătorul de la Liov. Aşa că vineri vine şi vestea de 
întoarcere a măriei sale. 

Jupân Cristea începu să se plimbe prin încăperea scundă 
pufnind, iar jupâneasa Candachia trecu la cămara ei, 
ocrotită de braţul ospătăriţei, care-i strecura şoapte plăcute 
la ureche şi urma să zâmbească, furând cu coada ochiului 
cătră cei rămaşi în urmă. 

Ionuţ găsi de cuviinţă să râdă cătră medelnicer. 

— Aşa că, mâni, domnia sa vistiernicul Cristea te aduce la 
curte şi te dă măriei sale Alexăndrel-Vodă, urmă slujitorul 
domnesc, bătându-l prietineşte pe umăr; şi este rânduială 
întâi şi întâi să vă închinaţi măriei sale Chiajna. După aceea 
au să te apuce în căngi şi clonţuri dascălii măriei sale 
Alexăndrel-Vodă. 

— Cum? Întrebă vistiernicul, răsucindu-se în loc şi 
trezindu-se ca de pe altă lume. Care dascăli? 

— Parcă domnia ta nu-i ştii, cinstite vistiernice? Unu-i 
părintele arhimandrit Amfilohie Şendrea. Dumneata, pan 


Iohane, nu sta cu ochii stecliţi ascultând degeaba. Du-te şi 
adă cele de trebuinţă cinstitului vistiernic. Adă-ne şi nouă, 
ca să-i ţinem tovărăşie. Mie mai mult; acestui învățăcel mai 
puţin; şi cel mai mult cinstitului vistiernic. Vra să zică, cel 
dintâi dascăl e părintele arhimandrit Amfilohie Şendrea, 
unchiul lui jupân Şendrea cel tânăr, al doilea hatman, care 
ţine pe sora cea mai mică a măriei sale. Domnia ta, cinstite 
vistiernice, nu se poate să nu cunoşti toate, aşa încât 
cunoşti şi asta. 

Cristea Păr-Negru mormăi îmblânzit. 

— Acest sfinţit arhimandrit Amfilohie a învăţat atâta carte 
la Bizanţ, încât nu se află în ţara asta un om mai iscusit 
decât dânsul în toate învăţăturile. Cunoaşte limba elină şi 
limba latinească şi, dacă l-aş întreba eu, cel mai umilit 
medelnicer, în ce chip se pregăteşte bujeniţa de căprioară, 
şi taina asta o cunoaşte. Mă rog domniilor voastre: ştie şi 
toaca din cer. Adevărat că are la doagele capului sfinţiei 
sale puţină lipsă, dar se cunoaşte asta numai din când în 
când. Mai ales sfinţia sa dă învăţătură măriei sale 
Alexandru-Vodă. Al doilea dascăl îl învaţă pe măria sa 
Alexandru-Vodă limba sârbească, rugăciunile şi rânduielile 
domneşti în această limbă, precum este datina de demult. 
De treabă om acest monah sârb părintele Timoftei. Cred că 
nu poate intra pe uşa asta de gras, şi toată ziua suspină 
după mâncare şi băutură şi pe urmă se blastămă singur 
pentru lăcomie. Acesta, boieri dumneavoastră, îi smuncit la 
vorbă, cam gângav, şi bolboroseşte; uneori împuşcă vorbele 
lui neînţelese de i se spulberă barba. Sâmbăta sara se duce 
şi se tânguie sub patrafirul sfinţitului Amfilohie, ca să-i deie 
iertare şi mângâiere pentru lăcomia lui. Sfinţitul Amfilohie 
zâmbeşte şi-l iartă şi, ca să aibă de unde-i da mai multă 
iertare, însuşi sfinţia sa posteşte luni, miercuri şi vineri 
numai cu apă. 

— Atuncea arhimandritul e un om blând cu duhul? Îl 
judecă vistiernicul, aşezându-se pe scaun, ceva mai liniştit. 


Pan lohan aducea ulcior de vin şi trei ulcele. O slujnică 
puse pe masă, într-o strachină mare, zamă de găină cu 
găluşte de hrişcă, mâncare de modă leşască. După ce 
Cristea şi mezinul său se îndestulară din mâncare, 
medelnicerul le umplu ulcelele şi, cu foarte multă luare- 
aminte, îşi urmă vorba începută. 

— E blând cu duhul părintele nostru Amfilohie, însă are şi 
lipsa pe care v-am mărturisit-o. Nu mai departe decât în 
ziua a doua a sfintelor Paşti, anul acesta, la cazanie, în 
biserica Sfântului Ion, sfinţia sa a mustrat astfel pe 
jupânesele care erau de faţă şi-l ascultau cu mare evlavie: 
O, voi muierilor! A strigat cătră ele părintele Amfilohie, cum 
îndrăzniţi să puneţi pe obrazul vostru rumeneli, ruşinând 
astfel pe Dumnezeu, cum că nu v-a alcătuit bine aşa cum 
sunteţi? Dimineaţa, ajungeţi cu întârziere la sfânta slujbă, 
din pricină că n-aveţi vreme. Adevăr vă spun că mai puţină 
vreme trebuie slujitorilor măriei sale să curețe grajdul celor 
patruzeci de cai domneşti, decât domniilor voastre ca să vă 
puneţi fustele, cerceii şi spelcile! 

Mezinul se veseli nespus de această mustrare, pe când 
Cristea mormăia nepăsător şi isprăvea cu lingura de paltin 
zama şi găluştile din strachină. 

— A mai spus o dată în divan o vorbă, urmă medelnicerul, 
îndemnând pe Ionuţ să soarbă vin din ulcică. A spus aşa că 
atuncea când strănută Vodă, apoi boierii din divan fac toţi la 
fel, încât detună Cetatea. De asemenea vorbe s-a supărat 
puţintel înalt prea sfinţitul părinte Teoctist mitropolitul. 

— A avut dreptate să se supere, mormăi Cristea. 

— Poate. Mi-a dat într-un rând şi mie învăţătură. 
Medelnicerule Dumitru Crivăţ, mi-a zis sfinţia sa, nu te 
veseli prea mult cu prietinii tăi; căci prietinii în ziua de azi 
sunt umbre; se arată numai când luceşte soarele. 

— Asta-mi place mai mult, se bucură Ionuţ; însă nu-i 
adevărat ce spune sfinţia sa. 

— Când ai să ajungi şi domnia ta cărunt ca mine, ai să 
cunoşti mai bine dacă-i adevărat ori nu. l-am răspuns eu, 


jupâne Ionuţ, că la Moldova nu se află alt lucru mai bun şi 
mai plăcut decât prietinia. Ş-atuncea părintele Amfilohie, 
stând şi cugetând, mi-a dat mie întrucâtva dreptate. 
Adeveresc, medelnicerule Dumitru Crivăţ, zice; când 
Diavolul a ispitit pe Domnul nostru Hristos purtându-l peste 
lume şi aducându-l pe streşina templului, nu era primăvară, 
nici nu l-a purtat pe deasupra Moldovei: căci atuncea 
Hristos s-ar fi înduplecat să rămână în ţara asta. 

Vistiernicul se grăbi să guste şi din talgerul al doilea 
plachia de mălai mărunţel şi să deşerte din nou ulcica. 
Părea cufundat într-o socoteală lăuntrică, numărând zilele 
pe degete; după aceea se ridică de la locul său căutând sfat 
şi sprijin în soţia sa. Ospătarul leah îl călăuzi înlăuntru. 
Îndată apăru, în locul lui, pana Mina, aducând în fiecare 
mână câte-un sfeşnic de alamă cu lumânare de seu. Puse 
sfeşnicele pe masă de o parte şi de alta a ulciorului şi se 
aşeză pe scaun lângă Ionuţ. 

— Pana Mina e prietina noastră, zise cătră tovarăşul său 
mai tânăr medelnicerul, clipind dintr-un ochi. Aici e un loc 
unde vin eu din când în când, să-mi uit năcazurile. Pan 
Iohan are treabă cu negustoriile lui în Lehia şi atuncea vinul 
de la ospătăria asta s-a învăţat să fie mai bun. 

Ospătăriţa se alătură uşor şi cu voie bună de fecioraş, 
punând mânuţa ei pe braţul lui. El se feri. 

— E încă spărios, zâmbi ea. Îl aduci măriei sale Alexandru- 
Vodă? Despre domnia sa mi-ai vorbit? 

— Da. 

— Îl aşteaptă măria-sa Alexandru-Vodă, ca să mai iasă de 
la dascălii lui şi de subt asprimea Chiajnei-Doamna? 

— Aşa este, pana Mina, încuviinţă Crivăţ; eu, care sunt cel 
mai umilit medelnicer şi oştean al măriei sale, am parte de 
mai multă lărgime şi bucurie decât coconul domnesc; şi nici 
n-aş fi dorit să fiu altcineva decât Dumitru Crivăţ, cel mai 
umilit medelnicer, căci astfel pot veni să te văd râzând. Am 
să-l poftesc pe acest tinerel boieraş să mai soarbă puţintel 
vin, după aceea să se uite la dumneata, pana Mina; iar 


dumneata să te lipeşti de el şi să-l săruţi, să vedem cum are 
să-i placă. 

Ionuţ primi îndată arsura sărutării şi pipăi fără voie trupul 
plin ca de potârniche al ospătăriţei. Se simţi ameţit. 

— Asta-i o învăţătură mai bună decât a dascălilor, râdea 
cel mai umilit medelnicer. După asemenea prietinii să ştii 
domnia ta că suspină şi Alexandru-Vodă. Se întâmplă că 
măria sa a poruncit să fii aici mâni. Pentru asta măria sa 
Vodă, plecând la treburile ce are, a lăsat pe Alexandru- 
Vodă, ca să i te închini, fiind domnia ta slujitor nou şi 
tovarăş al lui Alexăndrel. Deci, tot după aceeaşi poruncă a 
lui Ştefan-Vodă, noi, curtenii şi oştenii anumiţi ai coconului 
domnesc, purcedem de aici şi-l căutăm pe măria sa în 
ţinutul Hotinului. Până ce ajungem la ţinutul Hotinului, ne 
abatem şi într-un loc cătră hotarul leşesc, unde se găseşte 
ceva ce de mult doreşte să vadă iar Alexăndrel-Vodă. 

— La lonăşeni? Întrebă cu surprindere şi mare bucurie 
Ionuţ. 

Crivăţ râse: 

— Vezi, pană Mina, câte ştie acest boieraş? Poţi să-l mai 
săruţi o dată. 

Ospătăriţa privi pe Ionuţ lung. Văzu o flacără în ochii lui şi 
nu îndrăzni să îndeplinească şi de-al doilea dorinţa 
medelnicerului. 

Capitolul IX. 

În ce chip Jder cel mititel a ajuns la dragostea lui. 

A doua zi luni dimineaţă, când era soarele la înălţimea 
turnurilor, porunca măriei sale Ştefan-Vodă fu îndeplinită. 
Jderul cel mititel fu înfăţişat la curte, ca să fie de veselie şi 
petrecere coconului Alexăndrel. Panţirii dădură slobodă 
intrare domniei sale vistiernicului Cristea şi jupânesei lui, 
care veneau în trăsura lor şi cu straiele lor ca şi cum ar fi 
fost soli de la o împărăție. Ionuţ săltă numaidecât de pe cal, 
îndată ce zări în bolta palatului pe Alexăndrel-Vodă; zvârli 
lui Gheorghe 'Tătarul frâul şi, păşind repede la stăpânul său, 
îngenunche şi-i cuprinse mâna. Această ieşire a mezinului 


în afară de protocol nu plăcu vistiernicului Cristea, care 
înţelegea să se închine întăi şi întâi domnia sa şi să spuie 
vorbele de cuviinţă, şi după aceea să ieie pe Ionuţ şi să-l 
înfăţişeze. Săritura Jderului celui mititel nu plăcu nici 
jupânesei Candachia, care înţelegea să se înfăţişeze 
numaidecât lângă soţul său, să facă o închinare frumoasă 
coconului domnesc şi să-i zâmbească aşa cum ştia domnia 
sa. Aşa Alexăndrel-Vodă ridică spre sine pe Jder şi-l 
îmbrăţişă, cu o vădită bucurie, după care întoarse spatele 
celorlalte cinstite obraze, cerând să ducă după sine 
numaidecât pe tânărul său tovarăş şi slujitor. Dacă nu s-ar fi 
arătat în acea clipă sfinţitul părinte Amfilohie Şendrea, 
rânduială cea de cuviinţă rămânea stricată. Jupân Cristea şi 
jupâneasa Candachia ar fi stat să se uite la oştenii de la odăi 
şi de pe ziduri. Însă părintele arhimandrit Amfilohie ridică 
braţul său, binecuvântând şi oprind în acelaşi timp avântul 
fecioraşilor. 

— Măria sa Chiajna aşteaptă să i se înfăţişeze băietul 
comisului Manole, porunci el. 

Numaidecât Alexăndrel-Vodă, întunecându-se puţin la 
obraz, întoarse pe Jder. Copiii de casă ieşiseră în pragul 
intrării şi se închinară vistiernicului şi jupânesei Candachia. 
Coconul domnesc se opri şi el o clipă ca să primească dintr- 
o parte închinarea oaspeţilor şi din alta închinarea 
slujitorilor, apoi pătrunse cel dintâi în gangul sălii. Ionuţ voi 
să-şi caute un loc de intrare îndată după cocon, însă 
părintele arhimandrit îl opri. Părechea boierească trecu 
întâi. 

În sala cu ferestre înguste şi cu păreţi posomorâţi aştepta 
în picioare, între femeile sale, măria sa Chiajna, sora 
răposatului Bogdan-Voievod, tatăl măriei sale Ştefan-Vodă. 
Era îmbrăcată cernit, în straie de monabhie. Ochii ei verzi, 
rotunziţi ca de o spaimă a unor vedenii lăuntrice, priveau 
puţintel rătăciţi de pe obrazu-i uscăţiv şi palid. 

Cu straiele viu colorate de oştean şi sunând din pinteni, 
coconul Alexăndrel trecu la mătuşa sa şi-i sărută mâna. 


Măria sa Chiajna îi atinse fruntea cu buzele subţiri. Chipul 
lui Alexăndrel păru a se umbri de tristeţa care stăpânea în 
toată încăperea şi care părea că pătrunde pe toţi cei de 
faţă, deşi pe ferestrele înalte se simţea afară lumina 
soarelui şi bucuria vieţii. 

Printre copiii de casă rânduiţi de o parte şi de alta a 
coconului, înainta vistiernicul, supunându-şi fruntea cu 
smerenie; jupâneasa Candachia făcu paşi repezi, sunându- 
şi foile îmbrăcămintei şi căzu la genunchiul Domniței. Măria 
sa Chiajna le făcu un semn uşor de bună primire înălţându- 
şi mai mult fruntea decât aplecând-o spre ei; apoi rosti 
câteva cuvinte înăbugşite. Arhimandritul Amfilohie le pricepu 
fără să le audă şi împinse de la spate înainte pe Jder cel 
mititel. Înfricoşat de răceala locului şi de mâhnirea acelei 
monahii care stătea neclintită şi firavă ca o zugrăveală 
sfântă, Ionuţ se poticni şi rămase în genunchi. 

— Măria sa îţi porunceşte să te ridici, îi zise părintele 
arhimandrit. 

Jder se ridică, urmând a-şi ţinea ochii plecaţi. 

— Uită-te la măria sa, îi porunci iar sfinţitul Amfilohie. 

Ionuţ îşi boldi dintr-odată ochii la Domniţă şi măria sa îi 
zâmbi, ceea ce fu deosebită mirare pentru curteni. Îndată 
zâmbiră cu toţii şi se uitară unii la alţii. 

Printr-o uşă scundă, dintr-o lăture, intrară trei prunci 
domneşti rămaşi orfani de maica lor Doamna Evdochia; 
Erau Petru, Bogdan şi Olena, îmbrăcaţi în straie domneşti 
de brocart, mititele ca şi trupuşoarele lor. Se înşirară lângă 
măria sa Chiajna şi zâmbiră ca nişte sfinţişori. 

Ceremonia era sfârşită. Domnița se pregătea să se 
retragă, urmată de sfinţişori, când îşi aduse aminte că 
trebuia să deie anume îndreptări unora şi să bucure cu 
anume vorbe pe alţii. 

— Stăpânul nostru, zise ea lui Jder, e încredinţat că vei fi 
bun slujitor lui Alexandru-Vodă. 

Îşi întoarse ochii spre vistiernic. 


— Precât se vede, jupân vistiernice, ai soţie prea frumoasă 
şi dezmierdată, grăi ea fără zâmbet. Jupâneasa Candachia 
se simţi puţintel usturată şi se grăbi să surâdă plăcut, iar 
vistiernicul se desfăcu în sus cu semeţie îndată ce Domnița 
şi prinţişorii se petrecură în umbra din lăuntrul palatului. 

Urmă o destindere. Părintele Amfilohie Şendrea pofti în 
pridvorul de afară, la lumină, pe oaspeţi. Acest monah 
ascetic avea un zâmbet bun şi puţintel viclean. 

— Mă rog de sfinţia ta să-mi dai pe Jder, îi zise Alexandru- 
Vodă. Avem a ne găti de plecare, ca să fim următori poruncii 
măriei sale. Medelnicerul Crivăţ a scos caii şi slujitorii. 

— Îndată, măria ta, răspunse arhimandritul. Ştiu că te 
grăbeşti să scapi de dascălii măriei tale. Fii îngăduitor cu 
noi şi ne mai sufere puţintel lângă măria ta. Până atuncea 
nu-i rău să rosteşti măria ta două vorbe de mulţămire 
acestui cinstit vistiernic. 

— Mulţămirea cea mai umilită e de partea mea, se închină 
jupân Cristea. 

— Ba e şi de partea noastră, vistiernice, rânji într-un dinte 
arhimandritul, căci ne-ai adus aici privelişte cu care nu 
suntem obişnuiţi. 

Jupâneasa Candachia se rumeni de plăcere. 

— Curtea noastră nu-i veselă, urmă părintele Amfilohie. 
După ce s-a prăpădit măria sa Oltea, mama Domnului 
nostru, n-a mai rămas aici decât Domnița Chiajna. Alte 
domniţe, toate văduve, s-au împrăştiat şi nu se arată la 
curte decât rar, cu feţe întristate. Petreceri şi jocuri nu 
vedem niciodată. Noi, cu rânduielile dăscăliei, iarăşi nu 
putem spune că ne desfătăm, după cum poate mărturisi şi 
măria sa Alexăndrel. Deci văzând noi, în această dimineaţă, 
obraze din lume, ne putem simţi mai bucuroşi. Dacă mai 
întârziaţi puţin, va să vie şi părintele Timoftei, să se bucure 
şi el. Precum vedeţi, încep a se arăta şi căpitenii ale 
slujitorilor, care se uită de după stâlpi. Avem nevoie aicea 
de obraze luminate. Ai nevoie şi domnia ta, cinstite 
vistiernice, de un sfat şi acela sfat îşi îngăduie să ţi-l deie un 


filosof vechi ca mine: femeia frumoasă şi punga plină, 
cinstite vistiernice, nu e bine să le arâţi, ca să nu ia aminte 
râii. 

După această plăcută închinare cătră harurile sale, 
jupâneasa Candachia sărută mâna arhimandritului şi pofti 
pe soţul său la gazdă. Vistiernicul ar fi găsit de cuviinţă să 
adaoge şi el unele sfaturi potrivite, pentru mezinul său, dar 
măria sa Alexandru se arăâtase cu totul nerâăbdător şi-l 
răpise cu sine la chilia lui, ca să poată să fie singuri, să-şi 
spuie tainele lor. 

— Îţi aduci aminte, Jder, de vorbele noastre? Întrebă cu 
însufleţire Alexăndrel, strângând de braţ pe Ionuţ. 

— Îmi aduc aminte fără greş, măria ta. 

— Şi de jurământul nostru? 

— Şi de jurământ. 

— Atuncea află că de atunci n-am avut putinţa să fac 
drumul pe care-l doresc. Pe cât înţelegi după câte vezi, 
viaţa mea aici se petrece întru mare strâmtorare. Când mă 
aflu cu măria sa tatăl meu, sunt de asemeni ca într-o slujbă 
din care nu mi-i îngăduit să lipsesc. Când umblăm în Ţara- 
de-Jos, de stăm la taberi ori în târguri mai multă vreme, am 
cu mine şi pe dascălii mei pe oare i-ai văzut. Încă părintele 
Amfilohie are limbă ascuţită şi-mi place să-l ascult; dar cu 
părintele Timoftei o duc greu, căci anevoie mă deprind a 
bolborosi ca el sârbeşte. Dumnezeu a binevoit ca să puie 
grabă în rânduielile lui Vodă. Măria sa a trebuit să plece şi 
m-a lăsat să vin în urma sa, ştiind că voi avea plăcere la 
venirea domniei tale. Aşa că acuma, având înaintea noastră 
două zile slobode, putem să ne abatem în locul ştiut de 
mine. 

— Îl ştiu şi eu, măria ta, zise Ionuţ. 

Alexăndrel se opri o clipă gânditor. 

— Să ştii că frăţia noastră de cruce ne stă într-ajutor, şopti 
el. N-ai spus nimănui nimic? 

— Nimic, nimănui, măria ta, deşi am fost ispitit. 

— Ai fost ispitit? De cine? 


— De fratele meu părintele Nicodim, dar mi-am încleştat 
fălcile. 

— Să ştii, Jder, că am cunoscut de la început credinţa 
domniei tale. 

— Stăpâne, zâmbi Ionuţ, limba mea a fost mută; mi se pare 
că nu se poate spune acelaşi lucru despre măria ta. Am stat 
de vorbă asară, la ospătăria unui leah din târg, cu 
medelnicerul Crivăţ. 

Voievodul îşi arătă dinţii ascuţiţi. 

— Dumitru Crivăţ medelnicerul, lămuri el, e slujitorul meu 
de taină. Am de asemeni un om al lui Grigoraşcu Jora, care 
a dus veste la lonăşeni şi s-a întors de acolo cu răspuns. În 
afară de aceştia mai sunt şi alţi slujitori care umblă cu mine. 
Toţi sunt oamenii mei şi sunt muţi pentru cei care nu 
trebuie să afle treburile mele. Fii deci fără grijă şi 
socoteşte-l prietin al domniei tale pe Crivăţ. 

— Îl socotesc prietin, râse Ionuţ. 

— De ce râzi? 

— Râd, măria ta, căci la prietinia mea şi a medelnicerului 
Crivăţ era de faţă pana Mina, ospătăriţa. Taina noastră face 
prea mulţi ochi şi urechi. Însă, înțelegând că altfel nu se 
poate, râd. 

— Numai de asta râzi? 

— Ba mă veselesc, măria ta, că prietina lui Crivăţ 
medelnicer are prea frumoşi ochi albaştri. l-am văzut foarte 
de aproape. Şi am cunoscut şi altele. Sunt bune asemenea 
prietinii şi e bună slujba măriei tale. 

Alexăndrel pofti să afle ce se petrecuse şi se vorbise în 
ajun la ospătăria lui lohan Roşu, după aceea bătu din palme 
şi ceru de la slugile sale armele. 

Trimese poruncă de plecare medelnicerului Crivăţ. 
Soarele era într-al patrulea ceas al amiezii, când se 
deschiseră porţile şi străjile lăsară să iasă alaiul destul de 
strâns al coconului domnesc. 

În afară de slujitorul său de credinţă Jder, Alexăndrel mai 
avea cu sine pe Dumitru Crivăţ şi pe Coman, omul lui Jora, 


cunoscător bun al drumurilor. Paza sa se încheia cu nouă 
călăraşi în leafă, oameni tari aleşi de Şendrea, al doilea 
portar al Cetăţii. Se adăogeau la aceştia şi Tătarul, sluga lui 
Ionuţ, şi alţi doi slujitori ai coconului. 

După ce se dădu semnalul de trâmbiţi şi poarta se închise, 
grămada cobori cătră apa Sucevii; apoi de acolo luă calea 
spre miazănoapte. 

Jder simţea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla 
alături, o înfrigurare aspră, izbucnită în lărgime şi cătră 
soare după multă obidă. El însuşi era nedumerit şi puţintel 
îngrijorat de necunoscutul care se deschidea simţurilor lui 
aţâţate. Căci şi el visa cu aprindere la dragostea Domnului 
său, îndrăznind în gândurile lui să meargă mai departe 
decât îi îngăduia starea sa de prietin şi slujitor. Aici se găsea 
o a doua taină a lăuntrului său, în care nu pătrunsese încă 
nimeni din afară şi faţă de care el însuşi şovăia, sfiindu-se. 
În tinereţa lui nesigură erau viclenii de care el singur nu-şi 
da încă samă. În ajun, sara, îndrăznise să sărute pe 
ospătăriţă atunci când ea stătea la îndoială, şi găsise în acea 
femeie un gust aprig, prevestitor al altor plăceri. 

Din vreme în vreme Alexandru-Vodă îi punea întrebări 
străine de gândurile şi vedeniile care-i stăpâneau pe 
amândoi. Apoi rămâneau tăcuţi şi întrucâtva despărțiți, 
fiecare pentru sine, tinzând cătră acelaşi mister. Ciudat i se 
părea coconului domnesc că împrejurările se potriviseră 
astfel pe crugul lor ascuns, încât abia în acea zi îi venea 
dezlegarea patimei. Rânduiala aceasta, Jder o punea în 
sama lui, fără a îndrăzni să treacă hotărât mai departe 
decât îi îngăduia starea lui de atârnare faţă de domnescul 
său prietin. Nedesluşit, nădăjduia că aceeaşi rânduială va 
face pe copila despre care i se prorocise să hotărască ea 
singură o altfel de alegere, îndată ce va vedea că se 
înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un Făt-Frumos. 

Nu avea împotriva stăpânului său nici un fel de pornire şi 
în judecata lui primea şi o altă hotărâre decât cea pe care o 
nădăjduia, căci simţurile lui erau numai treze, încă nu 


fuseseră lovite şi nu erau bolnave ca ale lui Alexăndrel- 
Vodă. În el stăpânea mai mult o putere a tinereţii care-şi 
caută prilej de izbucnire; el se bucura, pe când stăpânul său 
suferea. 

Văzduhul cald, sub care umblau cu repeziciune, cuprindea 
şi el în sine puteri nesigure şi repede schimbătoare. La 
vremea amiezii călăreau încă în susul apei Sucevii, pe lângă 
o luncă rară de lozii şi-şi puteau vedea când şi când, la 
cotituri şi la dolii, imaginile ca într-o steclă verde. Deodată 
cerul se întunecă din urmă, din arşiţa miezului zilei, şi un 
balaur învălui nouri de furtună spre soare. Mormăit de 
tunet sosi în lungul apei şi limpezimea ei deveni fumurie. 
Slugile domneşti din urmă pregătiră dulama pentru 
stăpânul lor; Ionuţ îşi trase de la cobur gluga; un ropot de 
stropi le trecu pe dinainte înfiorând lunca şi luciul Sucevii; 
după aceea soarele se arătă iar întru strălucire. Nici o 
picătură de ploaie nu-i atinsese. Din urmă sosi o aripă de 
vânt împingându-i de la spate; într-acolo se vedeau sfori de 
ploaie. Cu linişti şi cu tresăriri umblară astfel până într-un 
popas de rateş domnesc, care se chiamă La Movila lugăi. 
Cât stătură acolo, cerul se spălă şi rămase ca o mare lină. 
Oamenii mâncau pastramă cu pită de grâu, privind la un 
curcubeu depărtat în miazănoapte. 

— Ciudat! Acolo mergem noi, subt acel curcubeu, şopti 
Alexăndrel, şi oftă, cu faţa prelungă şi obosită. Să fie acesta 
un semn? 

Crivăţ era acolo şi avea urechea subţire. 

— Măria ta, zise el cu voie-bună, ascultă o vorbă de la cel 
mai umilit medelnicer şi ostaş; acolo-i semn de pace şi vom 
găsi toate cum trebuie. 

S-ar putea însă, cugeta cu inima strânsă coconul domnesc, 
să nu fie gazdele în locul lor; poate au fost duse la târg şi au 
rămas şi ziua de luni; ori se vor fi dus în petrecere la o 
sfântă mănăstire. Bine ar fi fost, îşi încredința temerea 
Alexăndrel cătră prietinul său Jder, să fi trimes întâi un om, 
să afle dacă cei căutaţi stau la locul lor. 


— Măria ta, n-ar fi fost bine, răspunse cu hotărâre Ionuţ; 
timpul nostru e scurt şi rânduială ne este să ne ducem 
numaidecât. Toate arată că vom găsi pe jupâniţă. 

— Ai uitat cum o cheamă? Râse coconul. 

— Nu, clătină din cap Jder, închizând ochii. Nu ştiu dacă 
socoţi măria ta că trebuie să mai întârziem. O chiamă 
Nasta. 

Coconul domnesc ascultă cu plăcere acest nume rostit cu 
dulceaţă şi dădu de năprasnă poruncă de încălecare. 

Trecură dealuri intrând în altă vale, apoi cotiră printre 
păduri. Merseră multă vreme prin umbră; când şi când li se 
arăta cerul, când şi când ieşeau deasupra unor luciri de 
ape; apoi se deschiseră imaşuri largi în care păşteau cirezi 
de vite porumbe. Păstorii le dădeau ocol călări, întovărăşiţi 
de dulăi flocoşi. Soarele era încă deasupra asfinţitului, când 
Alexandru-Vodă se oprise deodată. La o cotitură de colină 
şi-n margine de dumbravă, într-o depărtare nu prea mare, 
deoarece toate se vedeau limpede, se arăâtase o curte cu 
multe heiuri. Fumuri se suiau în cerul limpede. Se zărea, în 
cotitura colinei, şi o margine de sat. 

— Aici este, zise Alexăndrel, răsuflând pripit. 

Jder cuprinse toate cu ochii, ca şi cum ar fi vrut să le 
soarbă în sine. Cumpene de fântâni, o stână unde suna 
stâns un bucium, puzderie aurie a asfinţitului, toate îi 
rămaseră în ochi şi-n urechi pentru vedeniile singurătăţii lui 
de mai târziu. 

Tovarăşul său îşi înţepă fugarul cu pintenii. El îl urmă în 
galop. Caii lor erau numai spumă când se opriră în faţa 
porţilor deschise. Argaţi şi slujnice se ţeseau în toate părţile 
la treburile de sară; treceau vite şi porci căâtră intrările de 
din-dos; cotcodăceau găini speriate. În cerdacul cu stâlpi 
stătură o clipă privind cu uimire două ţigăncuşe. Îndată 
dispărură, parcă le-ar fi suflat de afară înlăuntru vântul. În 
locul lor, pe uşa deschisă, apăru jupâneasa Tudosia. Îşi puse 
mâna dreaptă la ochi ca să poată privi în fulgerările 
asfinţitului. La un geam deschis îşi arătă mutrişoara şi o 


copilă. Aceea era Nasta. Era încă nelămurită, în umbra 
odăii; îi luceau în priviri razele piezişe ale asfinţitului. 

Alexăndrel-Vodă sări din şa. Îl urmă îndată Jder. Slujitorii 
veniră să apuce frâiele; călăraşii dădură ocol zăplazurilor, 
tinzând să cuprindă din toate părţile ieşirile. Medelnicerul 
urmă pe cei doi fecioraşi în curte. 

— Doamne Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Se tângui cu 
glas ascuţit stăpâna casei, pocnindu-şi palmele. 

Apoi, cunoscând pe coconul domnesc, numaidecât se 
lumină la faţă. Argaţii gospodăriei, care se buluciseră din 
ogrăzi ca într-o bătaie de vânt, se retraseră rânjind. Nu era 
nici podgheaz leşesc, nu erau nici tătari în pradă; ci vine iar 
coconul cel tinerel al lui Ştefan-Vodă. Lupul se întoarce 
şapte ani unde a mâncat o oaie; asemenea acest lupan se 
întoarce iar la dragostea lui. 

Bine este că se întâmplă asta după o asemenea zi de 
arşiţă. Căci de voie, de nevoie, cneaghina Tudosia are să 
deie băutură slujitorilor domneşti şi au să se împărtăşească 
din ea şi mişeii de la lonăşeni. 

Alexăndrel trecu cu grăbire la cerdac. Jupâneasa Tudosia 
se răsuci o clipă în loc; voia să se încredinţeze că 
îmbrăcămintea nu i-i nevrednică de privirea unui luminat 
obraz domnesc. Frângându-şi mânile, veni întru 
întâmpinarea înaltului oaspete şi i se închină sărutându-i 
dreapta. Mutrişoara de la fereastră stătuse o clipă 
neclintită, apoi dispăruse. 

— Jupâneasă Tudosie, vorbi Alexăndrel-Vodă, încruntându- 
şi sprâncenele; doresc să ştiu dacă sunteţi bucuroşi de 
oaspeţi în această casă. Drumul nostru e cătră Vodă, la 
ţinutul Hotinului, şi ne-a apucat sara pe cale. 

Cneaghina Tudosia zâmbi, căci drumul de la Suceava la 
ţinutul Hotinului nu ocoleşte aşa de departe, tocmai pe la 
lonăşeni; însă mărturisi numaidecât că-i bucuroasă de 
asemenea înalt şi iubit oaspete. Dumneaei cunoaşte de la 
cealaltă fericită zi, când s-a întâmplat iarăşi să poftească 
aici măria sa popas, pe dumnealui medelnicerul Crivâţ; se 


închină şi cătră dumnealui medelnicerul şi-i pare bine că-l 
vede iar; însă pare că lipseşte dumnealui postelnicul Jora. 
În schimb vede întâia oară pe alt tânăr boier. 

— Acesta e prietinul meu Ionuţ Păr-Negru... răspunse cu 
semeţie şi cu oarecare nerăbdare Alexăndrel. 

— Să fie sănătos, se închină şi către Jder cneaghina. Vă 
poftesc cu dragă inimă la masă şi la hodină. 

— Îţi mulţămesc domniei tale, jupâneasă Tudosie, pentru 
tot ce vei binevoi să ne dai. Nu suntem prea flămânzi, nici 
prea trudiţi. Să îngădui numai să vie slujitorii noştri, ca să 
ne putem pune într-o stare cuviincioasă. Ne-a bătut 
pulberea şi ne-a ars soarele. Îndată după aceea poftim să 
ne închinăm jupâniţei Nasta. 

— Ah! Jupâne medelnicer Crivăţ, suspină stăpâna locului 
întorcând spre acest slujitor ochi încă frumoşi; eu socoteam 
că măria sa a uitat pe copila noastră. Socoteam că şi-a adus 
aminte numai de mine, sluga măriei sale. 

Medelnicerul Crivăţ dădu un strigăt şi bătu din palme 
căâtră slujitorii domneşti din fundul ogrăzilor. 

— Vai de mine şi de mine! Se tângui cneaghina; te poftesc, 
jupâne medelnicer Crivăţ, să nu ne ruşinezi aşa de tare, 
căci avem noi slugi destule, care să scoată şi trei ciuturi de 
apă din fântână. Ţigăncile mele ştiu rânduiala şi se 
înfăţişează numaidecât la odăile domniilor voastre şi a 
măriei sale cu lighene şi ibrice. Nu ştiu, măria ta, urmă ea 
cu prea plăcut glas, dacă vei îngădui după aceea copilei 
noastre să-ţi înfăţişeze ea singură chiseaua cu dulceaţă. 

Între toate aceste vorbe învălmăşite, Jder stătea 
nerăbdător, muşcându-şi într-una colţul buzei şi 
schimbându-şi locul. 'Ţigăncile îşi învăluiră la iatacuri fustele 
creţe şi-şi arătară dinţii albi, râzând oaspeţilor. Apa pe care 
o aduseseră ele în ibrice de aramă părea lucrul cel mai de 
preţ al acestor locuri, aşa era turnată de subţire şi de încet. 

Amândoi fecioraşii tăceau, potrivindu-şi pe ei straiele şi 
mângâindu-şi, la tâmple şi după urechi, pletele. Răsună în 


sală glasul cneaghinei Tudosia. Intră îndată dumneaei 
însăşi, aducând dulceţi şi pahare de cristal cu apă. 

— Nu te supăra, mărite stăpâne, se tângui ea, băgând de 
samă privirea dezamăgită a lui Alexăndrel-Vodă; precum se 
ştie, copila noastră e o proastă şi se ruşinează să se 
înfăţişeze. Se teme c-o urăşti din trecuta dată şi nu mai 
doreşti s-o vezi. 

— Am spus, răspunse coconul cu glas uscat, că doresc s-o 
văd. 

— Poftesc pe măria ta să nu se supere, zâmbi cu umilinţă 
prefăcută cneaghina Tudosia. Dacă măria ta nu primeşti din 
mâna mea acest rod de trandafir adus de la Țarigrad, să vie 
Nasta să-l ţie înaintea slăvitei feţe a măriei tale. Fata-i după 
uşă. 

Jupâneasa 'Tudosia bătu din palme. O ţigancă împinse din 
sală uşa. Jupâniţa Nasta îşi arătă obrazul ruşinat prin gratia 
degetelor mânii drepte. După această primă înfăţişare 
cuviincioasă, se mişcă îndată cu agerime închinându-se şi 
primi tablaua din mâna maicei sale, ridicând-o spre nasul 
coconului domnesc. 

Jder rămase neclintit şi fără răsuflet, privind acea 
înfăţişare delicată şi subţirică în boi. Când îl fură cu ochii o 
clipă, inima-i tresări împunsă. O iubi dintr-odată. Avu în el 
bucuria aceasta, ca o lumină orbitoare. Înţelegea că acea 
fiinţă trebuia să fie a altuia, se desfăta însă la vederea ei, 
căci i se înfăţişa lămurit aşa cum o bănuise în visurile lui 
ascunse. Nu se putu opri în acelaşi timp să nu bage de samă 
că acea privire piezişă fata o întorsese spre el, pe când 
ţinea tablaua aşa fel încât Alexăndrel nu-i putea vedea 
obrazul. 

Ca şi cum i-ar fi dat o poruncă anumită, el pândi şi a doua 
oară privirea furişă. Nasta însă nu se mai întoarse spre el. 

Coconul abia gustă dulceţul şi sorbi numai o picătură de 
apă. Luă el singur din mâna fetei tablaua şi o puse pe o 
măsuţă alături. Cuprinse braţul stâng al fetei de la 
încheietură şi ea îşi strânse buzele într-o schimă prefăcută 


de suferinţă. Văzând patima tremurând în nările acelui 
cocon aprig, zâmbi şi îl privi dintr-odată fără de nici o sfială. 
Îşi trase braţul şi-şi trecu palma peste păru-i lins, pieptănat 
cu cărare la mijloc. 

— Ne era dor de măria ta, zise ea fără de tulburare şi fără 
de nici o întristare în glas. 

Jupâneasa Tudosia zâmbi ascuţit şi-şi aduse aminte că 
numaidecât trebuie să deie poruncă pentru masa 
oaspeţilor. Jder îşi ceru voie de la măria sa ca să se ducă să 
vadă în ce chip rânduieşte medelnicerul mâncarea şi masa 
slujitorilor domneşti. 

Cneaghina Tudosia ieşi singură; când trecu şi el pe lângă 
stăpânul său, jupâniţa îndrăzni să-l oprească. 

— Acesta-i Jder, prietinul meu, lămuri coconul Alexandru. 

— Aş dori să rămâie, mărturisi jupâniţa Nasta. 

— Rămâi, prietine Ionuţ, se învoi Alexăndrel. 

— Îl chiamă Ionuţ? 

— Dacă nu-ţi este cu supărare, aşa îl chiamă, jupâniţă, 
zâmbi cu dinţii săi rari şi ascuţiţi coconul. Acest Ionuţ îmi 
este mie frate de cruce şi lui i-am spus de patima mea. 

— Ceea ce nu ţi-am putut spune domniei tale. El m-a 
sfătuit şi de la dânsul am primit îndrăzneala de care am 
nevoie. 

Nasta nu părea înfricoşată de înfăţişarea pătimaşă a lui 
Alexandru-Vodă. 

— Nu înţeleg de ce îndrăzneală ai nevoie, măria ta. Căci 
eu sunt o copilă fără apărare şi maica mea e o văduvă, şi, 
dacă vrei măria ta să mă ruşinezi, eu nu pot pune nici o 
împotrivire, fiind ca un lucru fără preţ în mânile măriei tale. 

Alexandru clătină din cap. 

— Trebuie să am îndrăzneala să-ţi mărturisesc dragostea 
mea. Nu vreau nici să te ruşinez, nici să te iau ca pe un 
lucru fără de preţ. 

— Nu înţeleg, mărturisi cu nevinovăție copila. 

— Doresc să ştiu dacă ai pentru mine dragoste, vorbi aprig 
Alexandru-Vodă. Fără asta ce preţ au strădaniile mele? 


— Dacă trebuie să afli, atuncea mărturisesc, măria ta, că 
îmi eşti drag. Însă mă rog să ai milă de mine. Tatăl meu a 
fost boier cu cinste şi mare sfetnic domnesc. Mărturiseşte 
mamei gustul măriei tale şi cere învoire de la Vodă, ca să nu 
mă azvârl în acea fântână din care au scos ţigăncile apă 
pentru dulceţul de trandafir. 

Coconul îşi prinse tâmplele în palme. 

— Nu înţeleg de ce te înfricoşezi, îi zise el, dintr-odată 
domolit. Toate se vor face cum porunceşti. Primeşte-mi 
numai dragostea. Lasă-mă să te sărut - aşa cum am dorit 
într-o noapte cu lună. De-atunci tânjesc, pentru asta am 
sete. 

— Sărută-mă, măria ta. 

Alexăndrel o cuprinse şi o sărută. O cuprinse de după 
umeri, o ţinu strâns, îi căută buzele întredeschise. Apoi o 
lăsă şi păru obosit. 

— Spune-mi că ţi-s drag. 

— Îmi eşti drag, măria ta. 

— Şi mă învoieşti să vin iarăşi? 

— Măria ta, aş fi o vicleană dacă aş spune că n-am mare 
plăcere s-aud aceste vorbe. Dacă pofteşti, măria ta, să spui 
şi mamei mele că n-avem de ce ne teme, pot să mă duc s-o 
chem, ori poţi să te duci măria ta, având îndrăzneala pe 
care o văd. Dacă pofteşti să mergi cu mine, mă ruşinez şi nu 
pot. 

Alexăndrel o cuprinse iar, cu gingăşie. 

— Ce pot să spun jupânesei Tudosia? 

— Nu ştiu, măria ta. Dacă nu găseşti vorbe, eu totuşi, m-aş 
pricepe ce să-i spun. Îi spun că dorim să te mai vedem la noi 
şi că-ţi sunt dragă. Şi că numaidecât va să afle Vodă, 
părintele măriei tale. Rog pe prietinul măriei tale Ionuţ să- 
mi deschidă uşa. Mi-i frică prin întunericul sălii până la 
odaia din fund. Îndată după aceea vă poftesc la masă. 

Jder privise neclintit această ciudată scenă şi, deşi nu 
cunoştea lumea şi dragostele, înţelegea că Nasta îşi ia, cu 
agerime de femeiuşcă, numai măsuri de apărare, şi că 


simţămintele ei pentru Alexăndrel-Vodă sunt destul de 
potolite. Se grăbi să-i deschidă uşa. Pe când o acoperea 
vederii lui Alexăndrel, ea îl fulgeră iarăşi pieziş cu ochii. Şi 
când o trecu în întuneric, se simţi strâns de mână. Se 
întoarse cu inima bătând în odaie. 

Alexăndrel arăta o înfăţişare fericită, deşi biruinţa lui 
plutea într-o oboseală fierbinte. Nasta se supunea şi 
răspundea dorinţilor lui. Îi ceru lui Jder părerea. Ionuţ era 
şi el încredinţat că prietinul său ajungea la limanul celei mai 
mari fericiri a tinereţii. Cum s-ar putea face, întreba 
coconul domnesc, ca cea din urmă împotrivire a jupâniţei 
Nasta să cadă? În privinţa aceasta Jder dovedea 
înţelepciune şi-l sfătuia pe prietinul său să fie răbdător. 
Zarzărele din livada acelui loc erau încă sarbede. Peste 
puţină vreme să se întoarcă şi le va găsi coapte, în cea mai 
mare frăgezime şi dulceaţă. 

— Poate ai dreptate, oftă Alexandru-Vodă; am însă în mine 
ca o arşiţă de boală. 

— Cere atunci, măria ta, arvuna ce ţi se cuvine, râse Jder; 
am văzut că te pricepi să strângi în braţe şi să săruţi. 

Alexăndrel râse şi el de aceste vorbe, privind încrucişat 
înainte. Sfatul lui lăuntric îi spunea altele; dreptul lui de 
voievod tânăr îi dovedea că poate cere orice; dragostele se 
răpesc şi se pradă; totuşi se înfricoşa de asprimea 
părintelui şi stăpânului său şi nădăjduia să ajungă la acelaşi 
ţel cerşind cu blândeţă. 

Jder îl lăsă să-şi topească patima şi el sta închis în sine 
însuşi ca în scoică, pândind pentru dânsul fărâmăturile cele 
mai dulci. N-avea nici o pricină să-şi închipuie că prorocirea 
de la Moara Călugărului nu i se va împlini. Păstra în degete 
fiorul atingerii Nastei şi în ochi zâmbetul ei tainic. 

La masă, coconul stătu între mamă şi jupâniţă, hrănit cu 
îmbielşugare de cea dintâi şi adăpat cu vin şi cu vorbe dulci 
de cea de a doua. Jder şedea treaz, nedescurcând încă bine 
lucrurile. Crezu că nu trebuie nici să mănânce, nici să beie, 
aşteptând pentru bucuria lui un altfel de ospăț. Deşi aştepta 


cu îndărătnicie un alt semn din partea jupâniţei Nasta, nu-i 
veni niciunul. Se frământa în îndoieli şi totuşi era bine 
încredinţat că ceasul său va veni. Se hotărî să nu intre în 
odaie la culcare. Afară era lună şi cald. Domnul său poate 
avea nevoie să fie privegheat de departe, când se va duce la 
fereastra cu zăbrele - îi lămurea el zâmbind îndoielnic lui 
Alexăndrel. Deci în acea noapte luminată, când şi el avea 
nevoie să fie cu sine însuşi, Jder îşi alese culcuş un pătul de 
fân în marginea livezii. | se părea că jupâniţa Nasta ia 
aminte la pregătirile şi la umbletele lui; dar n-avu putinţă să 
mai rămâie singur în preajma ei nici o clipă. 

La cea dintâi cântare a cucoşilor, Alexandru-Vodă veni la 
fereastra cu zăbrele ca să cerşească dragoste. Nasta scoase 
năsuşorul printre fiarele împletite şi ochii ei luciră în lună. 
Din culcuşul lui dulce-mirositor, Jder auzea şoaptele 
pătimaşe ale coconului. Auzi râsul subţire al fetei. | se păru 
că ea-i cere stăpânului ei îndurare şi alt soroc pentru 
alinarea frigurilor lui. Coconul domnesc zgâlţâi gratiile, 
apoi primi printre zăbrele mânuţa fecioarei şi jurământul ei 
şi păru a se linişti, trudit de drumul zilei şi ospăţul serii. Se 
duse şovăind uşor cătră iatacul lui. Ograda rămase singură. 
Un străjer suna din când în când din corn în partea cealaltă 
a curţii. Nu se simţea nicăieri nici o mişcare. 

Jder se ridică în culcuşul său cuprins deodată de nelinişte. 
Il se păru că aude uşor sunet la aceeaşi fereastră. 

Poate i se păruse numai. Sta cu privirile aţintite într-acolo 
şi nu mai vedea nimic. Avu o tresărire năprasnică, până în 
creştet, când fu apucat de aceeaşi mânuţă, a cărei 
strângere moale o cunoştea, căci îi rămăsese în carne. 

— Ionuţ, îi şopti Nasta, şi el îi simţea prin braţ râsul; să 
stai cuminte la locul domniei tale, am venit să văd dacă 
dormi. 

— Nu dorm, îi răspunse el, însă mi se pare că visez. 

Ca să se încredinţeze că nu visează, trebuia să întindă şi 
celălalt braţ şi să cuprindă cătră sine dragostea stăpânului 
său. Il se păru întâi că săvârşeşte o faptă vrednică de focul 


cel nestins; pe urmă se lăsă dus ca de un val de destinul 
vârstei lui; se întoarse numai cu spatele cătră lună. 

— Ştii dumneata, Ionuţ, de ce am venit? Îi strecura Nasta 
în urechi râsul ei uşurel. Numai de asta am venit, ca să te 
rog să mă aperi de Voievod, deoarece nu mi-i drag. Nu mă 
pot împotrivi puterii lui, dar te rog să faci asta aşa fel ca să 
fiu cruţată. 

— Ţi-i drag altcineva? Întrebă Jder cu inima bătând. 

— Mi-i drag altcineva. De aceea am venit la el. Sărutarea 
neaşteptată cu care ea pecetlui aceste cuvinte era cu totul 
altfel decât acea lâncedă atingere la care Jder fusese 
martor. Meşteşugul acestei patimi aprige se învaţă cu 
repeziciune, căci e în sângele oamenilor şi în viclenia care s- 
a vădit dintru început în raiul cel dintâi. Şi de data aceasta 
femeia era mai înţeleaptă, făcând ca îmbrăţişarea ei să aibă 
mai mult preţ decât prietiniile şi jurămintele. Jupâniţa păru 
a se desface înfricoşată din strânsoare. 

— 'Te poftesc nu peste multă vreme, lonuţ, şopti ea 
acoperind cu mânuţele ochii tovarăşului său. 

Îndată ce ea se furişă spre cămăruţa ei, sunară zgomote şi 
glasuri la porţi. Jder fu numaidecât în picioare. Străjerul din 
cealaltă parte a curţii se apropie ca să înţeleagă ce este. 

— Poruncă de la tabăra lui Vodă! Striga un glas. 

Ionuţ fu cel dintâi care află că un alergător din partea lui 
Grigoraşcu Jora poftea pe măria sa Alexăndrel să nu mai 
întârzie nici o clipă unde se află şi să pornească numaidecât 
după porunca măriei sale Ştefan-Vodă, ca să-l găsească pe 
măria sa Ştefan-Vodă la Chipereni, două poşte înlăuntru, în 
laturea Cetăţii Hotinului. 

Capitolul X. 

Visuri şi spaime ale jupâniţei Nasta. 

După împrejurarea de la lonăşeni, Jder cel mititel socoti că 
se găseşte într-o stare păcătoasă şi vrednică de milă; i se 
părea însă ciudat că nu poate să fie trist. Oricâtă silinţă îşi 
făcea ca să se osândească, bucuria unei mari izbânzi îi ieşea 
deasupra. De altminteri îşi dădea dreptate că n-a săvârşit 


nimic în dauna stăpânului său; s-a supus numai unui 
duşman plăcut, care a venit asupră-i cu război. Ce putea 
face acuma decât să ţie numai pentru sine acea taină 
scumpă? Alexandru-Vodă era cea din urmă fiinţă căreia i-ar 
fi putut-o mărturisi. Poate mărturisi oare unui duhovnic că a 
greşit, deoarece a căzut asupra lui asemenea bucurie? Nu-i 
lucru de mărturisit unui duhovnic. Dacă va fi, la dreptul 
judeţ cel mare, la sfârşitul timpurilor, să răspundă cineva 
pentru întâmplare, apoi are să mărturisească cu glas dulce 
Nasta. Domnul Dumnezeu ar putea să se încrunte şi asupra 
țţigăncii cu ghiocul, care a menit. lar pe el, Ionuţ, n-ar putea 
decât prea puţin să-l mustre, pentru că şi-a încleştat gura şi 
n-a cutezat să spuie nimic stăpânului său, în schimb s-a 
tulburat şi s-a rănit prea tare în sinea sa, fiindu-i suferinţa 
de acum destulă pedeapsă, în locul celei de pe urmă. Deşi a 
fost o suferinţă repede trecătoare, totuşi a fost o suferinţă. 
Alexandru-Vodă părea şi el bucuros, ceea ce ajuta la 
mângâierea lui Jder. Nu-i trebui multă vreme, fecioraşului 
de la Timiş, să zburde iar fără grijă, ca un mânz din acele 
ceairuri. 

Ca să adaoge ceva la plăcerea adevărată ori închipuită a 
lui Alexăndrel, Jder ceru cu viclenie îngăduinţa de a aduce 
de la Timiş cânii şi eretele, ca să sporească, în jurul cetăţii 
Sucevii, plăcerile verii. 

Alexăndrel-Vodă zâmbea palid. Îşi făgăduia cu cel mai 
apropiat prilej alinarea desăvârşită a patimei lui. 

— În vara asta, mărturisea el lui Jder, măria sa Vodă 
începe a-mi da drumul ca să îndeplinesc anume porunci şi 
să cârmuiesc anume ţinuturi. Deci, ca un vânător cuminte, 
împresurând a doua oară şi a treia oară locul, voi fi stăpân 
pe vânatul meu. 

Jder clătină din cap zâmbind: 

— Măria ta, jupâniţa Nasta pare că se teme de aşa 
vânător. Se tânguia şi se ruga să te milostiveşti. 

— 'Toate jupâniţele ca ea doresc cunună de voievod, 
suspină Alexăndrel, însă noi avem altă rânduială a vieţii, 


cum spune şi măria sa Vodă. Medelnicerul râde când spune, 
deşi cred că are dreptate, că o femeie e destul de sfinţită de 
apropierea domnească. lot medelnicerul spune că o femeie 
se apără, ca să aibă preţ. 

— Pe cât înţeleg, se bucură Ionuţ, măriei tale nu ţi-i dragă 
jupâniţa Nasta. 

— Ba mi-i dragă şi sunt bolnav din pricina ei. 

— Adică o doreşti măria ta; dar n-o socoteşti aşa ca o 
împărăteasă, ca să te veseleşti numai de vederea ei? 

— Ascultă, Ionuţ, râse coconul domnesc; domnia ta eşti un 
prunc de la Timiş; iar eu am avut şi alţi dascăli decât 
sfinţitul Amfilohie şi cuviosul Timoftei, şi cunosc că această 
dulceaţă are preţ de o clipă. Dragostea-i lunatică; descreşte 
şi creşte. Când a fi lună plină şi s-or coace zarzărele, am să 
vin să culeg rodul, după făgăduinţa ce am avut. 

— Nu pot decât să mă bucur de asta, răspunse Jder fără 
să-şi privească tovarăşul. Însă îmi aduc aminte că, atunci 
când mi-ai vorbit măria ta întâia oară despre asta, erai 
cuprins ca de un pojar. 

— Atuncea eram mai însetat, acuma sunt mai puţin. 

Jder privi furiş spre domnul său. Trufia îl făcea pe 
Alexăndrel să ţie pe soţul său desfăcut de sine şi să-l facă să 
creadă în bărbăţia şi izbânzile sale domneşti. Fecioraşul 
comisului găsi în asta iertare pentru propria sa vină şi 
deschise iar dimineţii de iunie floarea fiinţei sale. 

În aceeaşi zi, la al şaptelea ceas, Alexăndrel intră cu 
slujitorii săi în tabăra lui Vodă, la Chipereni. 

Copiii de casă ridicaseră cort la intrarea unei văi. Cei şase 
sute de călăraşi ai măriei sale erau descălecaţi. Mulțimea 
de norod cu căruţe bulucite făcuse popas în preajmă. 

Vodă ieşi în vederea binecredincioşilor săi creştini de peste 
Nistru. Era cu fruntea descoperită şi un spătar îi purta 
semnele măririi. Slujitorii desfăcuseră iconostasul ferecat în 
argint în puterea soarelui, şi un ieromonah de la cetatea 
măriei sale Hotinul făcu slujbă de laudă Dumnezeului 
noroadelor. Bulucul de pribegi îngenunche; oştenii îşi 


plecară capetele lângă coamele cailor. Apoi, după 
rugăciune, diacul puse peceţile domneşti pe uric şi 
starostele oamenilor care se oploşeau în Domnia Moldovei 
veni şi, căzând la picioarele măriei sale, sărută pământul. 

— Creştinilor, porunci Vodă acelor oameni, în limba lor; 
iată primiţi acest uric şi danie a domniei mele. Vă dau acest 
pământ vouă şi urmaşilor voştri. Faceţi sat şi închideţi iaz. 
Şi să fiţi ai Moldovei, care vă dă pâne şi milă. Aici sunt 
scrise hotarele în veci. Să meargă slujitorii mei să le 
însemne. Şi eu însumi, la hotarul din fund, voi bate cu toiag 
pe coconul nostru ca să-şi aducă aminte mai târziu de 
hotărârea domniei mele. 

Se prevedeau cătră Nistru locuri goale, peste care 
tremura pâlpâirea albă a amiezii. Pribegii dădură toţi slavă 
măritului stăpân, aplecându-şi fruntea în pulbere. Apoi 
alaiul trecu spre dealuri şi spre păduri, ca să se aşeze 
hotarul; şi la un stejar din fund, de deasupra unei râpi, 
măria sa atinse cu toiagul la grumaz pe coconul său. Copiii 
de la căruţe, cu păr zbârilit şi ochi albaştri, pe care-i 
aduceau cu ei bătrânii, la fiecare loc unde se aşeza semn, 
erau puşi jos şi bătuţi cu vergi, ca să vadă printre lacrimi şi 
să-şi aducă aminte. 

În aceeaşi zi, oamenii străini bătură cu topoarele în 
pădure, dând la pământ furcile şi bârnele pentru case şi 
bordeie, iar alaiul domnesc se întoarse cătră miazănoapte. 
Jder îşi păstra locul său lângă coconul domnesc, aşteptând 
să se îndrepte şi cătră sine înalta milă a lui Vodă. 

Măria sa era cufundat însă în adânci cugetări. Îndată ce 
ajunse la apa Prutului, slujitorii poştei îi pregătiră trăsură. 
Un alergător de la Suceava îi înfăţişă şi carte, pe care măria 
sa o sloveni încet, încruntându-şi sprâncenele. Urmată de 
cocon şi de călărime, trăsura se duse cu repeziciune până 
în alt popas. Lia vremea asfinţitului Domnul îşi ridică 
deodată ochii, ca şi cum ar fi scânteiat în adâncul său o 
lumină, şi dinlăuntru zâmbi luminii de afară. 

— Aici eşti, Alexăndrel? Întrebă măria sa. 


— Aici, Doamne. 

— Avem ştiri de la Cafa, zise Vodă, încet. 

— Ştiri bune, măria ta? 

— Dumnezeu va binevoi să le facă bune. Ne-a venit şi sol 
de la Hanul din Crâm. 

Alexăndrel nu îndrăzni să puie întrebare. Vodă îşi scutură 
fruntea. 

— Unde-i Jder cel mititel? 

— Măria ta, sunt în partea ceastălaltă, suspină cu dulceaţă 
feciorul comisului. 

— Spune-mi, Jder, despre cazania cu sfinţii împărați 
Constantin şi Elena, a popei vostru de la Timiş. 

— Slăvite stăpâne, eu nu pot să povestesc ca tatăl nostru 
comisul. Însă ştiu că părintele nostru Dragomir, pe care 
oamenii de la noi îl poreclesc Ciobanul, îşi dă multă silinţă 
pentru slujba sfinţiei sale. Aşa că oamenii de la noi se arată 
mulţămiţi. Toate le face bine, dar s-a mai tânguit şi altădată 
muţei că „numai cazania aceea îi lucrul dracului”. Afară de 
asta, într-un rând i-a mustrat pe oamenii de la noi că vor să 
trăiască un veac şi nu l-au mai chemat de mult la nici o 
înmormântare. Dacă nu muriţi niciunul, zice, cum voiţi să 
trăiască popa vostru? 

— Fiecare îşi caută dreptatea lui, grăi cu bunăvoință Vodă. 
Mă mai aşteaptă la Cetate şi senior Antonio, care isprăveşte 
sfânta Putnă; şi părintele Martinian de la Aton care face 
zugrăvelile pe ziduri. Sfintele odoare au fost săvârşite de 
argintarii de la Cafa şi sunt pe cale. Măria ta Alexăndrel, 
întreabă-l pe slujitorul domniei tale Jder de ce zâmbeşte? 

— Măria ta, se închină Ionuţ, comisul se bucură că Ţara 
are stăpân. Înainte vreme, zice tuţa, domnia Moldovei era 
teacă fără sabie. 

Vodă începu să râdă şi a făcut după aceea cu voie bună 
drumul până la Cetate. 

Cel mai ciudat lucru, între veştile care-l aşteptau, măria sa 
îl găsi în cartea care i-o aducea solia de la Mengli Ghirai, 
Hanul de la Crâm. 


„Noi Mengli Ghirai-Han, soarele şi stăpânul lumii, cuvânta 
acea carte, cel mai slăvit dintre toţi domnii Oardei de aur, 
cel care ameninţă Apusul şi Răsăritul, adevărat urmaş al lui 
Ghinghis-Han şi Batie-Han; cel mai plăcut lui Dumnezeu 
prin faptele sale şi ale părintelui său Hagi-Ghirai; scriem 
ție, Ştefan-Voievod de la Moldova; şi să ştii că ticălosul 
Mamac, feciorul haitei, cel care îşi are puturos sălaş dincolo 
de Volga, vrea să iasă la Lehia în dobândă şi la Ţara 
Moldovei în dobândă; şi să fii harnic şi să veghezi aşa cum 
am aflat de la neguţătorii de aici şi din faptele măriei tale cu 
Craiul Matiaş, că eşti harnic şi cu priveghere. Şi să ştii că 
acel lotru îşi găteşte tabunurile ca să pălească în hotarele 
Apusului; căci, deşi noi l-am bătut şi l-am împuţinat 
alungându-l în pustie, el şi-a mai adaos pribegi asiatici şi şi- 
a tocmit iarăşi sila. Până ce ne vom scula noi ca să-l călcăm 
în copitele calului nostru, ia aminte să nu-ţi săvârşească 
domniei tale stricăciune. Şi să mai ştii că noi vestim şi pe 
Cazimir Craiul de la Lehia, să-şi gătească şi el castelanii şi 
oştile. Îţi dorim de la Alah sănătate şi izbândă.” 

În ajunul Sfântului Ion cel Nou, patronul Domniei 
Moldovei, Ştefan-Vodă se cobori în târgul de scaun şi, după 
ce se spovedi şi se împărtăşi în altar de cătră prea sfinţitul 
Teoctist, veni şi îngenunche la moaştele sfântului, cerând 
mijlocire către Domnul Hristos şi prea curata Fecioară, ca 
să-i vie putere pentru greutăţile ce se pregăteau ţării. 
Adaosă la gândurile şi la socotelile lui neadormite, acea 
suflare îi veni ca un prea sfânt har. Stând înghenunchiat cu 
mare înfrângere şi cu ochii deschişi, la racla sfântului, Vodă 
văzu în vedenie pe mucenicul de la Cetatea Albă, arătându-i 
cu degetul semn spre acel olat al Mării; după care, 
înălțându-se din nou, sfântul i-a făcut semn cătră apa 
Nistrului în sus înspre pustiile Sorocei. Stând sfântul 
mucenic ca o pază în acea lumină a văzduhului, i s-au arătat 
măriei sale Ştefan hoardele împungând în ţară, după 
obiceiul lor, cu fulgerată repeziciune, ducând cu ele 
fumegare de flacără, sabie, suliță şi arcane. Atuncea iar s-a 


mişcat oşteanul lui Hristos loan, arătând cu braţul semn de 
închidere în urma nohailor. Deci, ridicându-se din smerenia 
sa Ştefan-Vodă, cu binecuvântarea prea sfinţitului Teoctist, 
a poftit pe toţi dregătorii săi de taină în Cetate, ca să 
împlinească cu ei hotărârile sale, fără a descoperi nimic din 
ceea ce i se arătase în vedenie. 

Alergători ai măriei sale purceseră cu porunci la pârcălabii 
cetăților. La Hotin era unchiul măriei sale Vlaicu; la Cetatea 
Albă jupân Stanciu. La Neamţ era Albu. Jupânii vornici 
Isaiia şi Iuga îşi trimeseră slujitorii lor la ţinuturi, ca să ducă 
poruncă boierilor şi satelor domneşti, să ţie gata pentru 
anumită vreme călărime răzăşească şi gloate de pedeştri. 
Îndată după seceratul pânii albe, să se ridice tot omul 
rânduit, cu armele şi merindea. Însuşi măria sa îşi chibzui 
astfel umbletele încât, în vremea secerii, să cerceteze 
locurile de la Soroca şi de la ţinutul Orheiului şi de la 
Lăpuşna, în lungul Nistrului, cu pădurile, dumbrăvile şi 
cotloanele cunoscute localnicilor. Avu de mai nainte 
poruncite drumuri şi Alexăndrel-Vodă, la târg la Bârlad şi la 
târgul Botoşanilor. Deci Alexăndrel socotea să împace şi să 
ducă alături, la timpul său, poruncile domneşti cu treburile 
lui de dragoste. De asemeni, în fierbinţeala acelor 
săptămâni, Jder cel mititel căuta un prilej să fie trimes de 
însuşi Alexăndrel la Timiş, să aducă, după făgăduinţă, 
eretele şi cânii. În asemenea împrejurare, era hotărât să 
repeadă la Timiş numai pe Gheorghe 'Tătarul, iar el să 
zvâcnească singur în altă parte. Se lăsa în acelaşi timp 
câteodată călăuzit de Dumitru Crivăţ medelnicer, la 
ospătăria cu milostivă gospodină a lui lohan Roşu. 

Prea doritoare să afle toate şi foarte vorbareţă era această 
ospătăriţă. Jder nu se putea feri în totul să nu fie ispitit 
pentru întâmplările de la lonăşeni. 

— Stăpânul nostru Alexăndrel-Vodă s-a întors de acolo cu 
bucurie, mărturisi el în taină cătră pana Mina. 

— lezus Maria! Îşi înălţă ochii şi palmele spre bagdadie 
ospătăriţa; atunci are să se facă de aici până acolo cărare 


bătută. 

— Nu cred, pana Mina, căci avem treburi încurcate. 

— Vai, jupân Ionuţ, nu este treabă mai de căpetenie decât 
aceasta; şi noi femeile punem mare preţ pe dânsa. Cum îmi 
place mie să te văd pe domnia ta măcar o dată pe 
săptămână, place-i şi lui Alexăndrel-Vodă să se întoarcă 
batir la o lună. Sunt foarte doritoare să ştiu când se 
întâmplă asta; deşi am să mă aflu mâhnită, pentru o pricină 
de mine ştiută. 

— Are să-ţi lipsească poate medelnicerul, pana Mina? 

— Ah! Fecioraşii aceştia nu cunosc sufletele noastre! Se 
tângui pana Mina. Parcă eu am grija medelnicerilor? Afară 
de asta medelnicerilor le place mai mult vinul. 

Când se împliniră cele patruzeci de zile rânduite de Vodă, 
gospodarii din ţinutul Neamţului, cu pruncul cel sosit 
năprasnic pe lume şi cu maica lui, având în frunte pe 
Căliman starostele, se înfăţişară la Cetatea Sucevii pentru 
botez. Vodă găsi vreme o clipă să vie să puie mâna sa 
domnească pe fruntea pruncului, iar starostele i se închină 
smerit. 

— Luminate stăpâne, zise el, n-am uitat să lepăd la cuhnie 
hârzoabele cu păstrăvi, pentru un prea slăvit cumătru şi 
nânaş ca măria ta. 

— Să fii sănătos, staroste Căliman, îi răspunse zâmbitor şi 
pe gânduri Vodă; să duci asemenea plăcut vânat la ospăţul 
nostru de după culesul pânilor şi, mai ales, la sfinţirea 
ctitoriei noastre celei nouă. 

— Numaidecât avem să fim următori poruncii măriei tale, 
se închină starostele. Mai cu samă de la sfinţirea acelei 
mănăstiri a Putnei om căuta să nu lipsim. Ne-om sili 
numaidecât să trăim până atunci şi să ne înfăţişăm ca într- 
un rai, sub lumina Domnului nostru. Rugător măriei taie 
suntem să ne ierţi prostia noastră. Ne place aici la Cetatea 
Sucevii, văzând oştenii la odăile lor şi pe ziduri; însă, în 
palat, când se adună prea mult boier şi popă, pare mai 
degrabă iad; pe când la sfânta Putnă, avem să vedem cu 


adevărat raiul, şi pe luminăţia ta sub binecuvântarea lui 
Hristos. 

— Hm! Poate ai dreptate, staroste, zâmbi Vodă, cu toate că 
vorbeşti cu o limbă prea îndrăzneață despre dregătorii 
noştri. 

— Să ne ierte luminăţia ta, se umili iar starostele Căliman; 
noi cunoaştem că pe măria ta te slăvesc curtenii; dar mai 
multă şi mai mare slavă îţi dă prostimea de la sate. Aşa că 
atunci avem să repezim păstrăvi proaspeţi la vreme, cu cei 
mai harnici călăreţi ai noştri. 

La cumătria nemţană găsise bun prilej să se alătureze şi 
cuviosul Stratonic; şi după ce măria sa se retrase şi 
adunarea ieşi din paraclis la soare, în pridvorul unde se 
aşezase ospăț, cuvioşia sa căută prilej să se închine mai- 
marilor acelui loc, adică dascălilor domneşti. 

— Te-ai abătut iar la Suceava, cu doftoriile cuvioşiei talc, 
părinte Stratonic? Îl întrebă cu binevoitor zâmbet sfinţitul 
Amfilohie arhimandritul. 

— Omenirea are nevoie de mine, răspunse cu umilinţă 
monahul. Am încălicat şi eu pe un asin şi am umblat în 
umbra cinstit starostelui Căliman. Am avut aicea bucurie să 
văd de departe pe Vodă şi să mă apropii de sfinţia ta. De 
asemenea am văzut şi pe cuviosul Timoftei Sârbul, căruia, 
într-o zi, are să trebuiască să-i dăm cep, ca să se mai 
deşerte. 

Cuviosul părinte Timoftei râse cu multă stânjenire: 

— Af! Asta-i pedeapsa vieţii mele, pentru care mă umilesc 
la Dumnezeu în fiecare zi, şi rog pe sfinţii doftori fără de 
arginţi Dămian şi Cozma, pe care-i prăznuim azi, să-mi deie 
o putere ca să depărtez de la mine lăcomia. Te fericesc pe 
cuvioşia ta, care pari alcătuit numai din aţe, şi te mişti ca un 
paingăn. Nu mănânci cinci zile într-o săptămână şi găseşti 
întru asta bucurie duhovnicească. 

— Urmând aşa, răspunse privind ager în juru-i cuviosul 
Stratonic, mi se luminează înţelegerea şi pot cunoaşte mai 
ales pe cei care ar trebui duşi la noi, subt oblăduirea 


vraciului nostru. Văd aici, lângă măria sa Alexăndrel-Vodă, 
pe unul de care mă mir de ce-i aici şi nu-i la noi. 

Îndeletnicindu-se harnic cu găluşte, cuviosul Timoftei îşi 
întoarse ochii bulbucaţi în lături şi văzu pe Ionuţ râzând 
lângă stăpânul său şi lângă starostele Nechifor. 

— Vorbeşti de copilul cel nou de casă? 

— Vorbesc de feciorul comisului Manole Jder. 

— Af! Af! Pufni părintele Timoftei; aveam aici un diavol şi 
acum a mai venit unul. De când îi spun eu sfinţitului 
Amfilohie să-l puie la post şi la rugăciune! 

Jderul cel mititel, auzind, spori îndată acea aleasă 
adunare. 

— Cuvioase părinte Timoftei, se înclină el, şi cuvioase 
părinte Stratonic; tătuţa meu comisul Manole de la Timiş 
spune că gâzei i-i dat să zboare, mânzului să zburde, iar 
popei să cetească. 

— Are dreptate comisul, se lumină de zâmbet sfinţitul 
Amfilohie. 

— De acel comis am auzit că e vrednic slujitor al măriei 
sale, întoarse cuvânt, holbându-se, cuviosul Timoftei. De-ai 
ajunge şi domnia ta ca dânsul. Adevărat că mânzului i-i dat 
să zburde; dar bărbatul cată să dobândească înţelepciune. 
De când ai venit la curte, îmi bat capul să-ţi desluşesc 
buchile şi domnia ta nu ştii decât să râzi de dânsele şi să 
spui că-s furnici. Se cuvine curteanului să aibă la ştiinţa lui 
toate câte sunt pe lumea asta. lată acum, după ce mi-am 
deşertat blidul dând slavă stăpânului nostru, se cuvine să te 
cercetăm întru semeţia pe care o arăţi; să vedem dacă, din 
zburdăciunea domniei tale, poate să iasă răspuns la o 
întrebare a noastră. 

— Întreabă-l şi ispiteşte-l, ca să se dovedească neştiinţa şi 
nevrednicia lui! Se întărâtă şi părintele Stratonic asupra lui 
Ionuţ. Asemenea prunci dezmierdaţi sunt nişte leneşi; 
trebuie să-i împungi, dimineaţa, ca să se scoale. 

— Af! Af! Ba eu îl învăţ să fie harnic, încredinţă cu tărie 
părintele Timoftei, agonisind din partea cealaltă a mesei 


încă un blid. Fii harnic şi mai ales scoală-te la vreme. Un 
oarecare om, sculându-se dis-de-dimineaţă şi plecând la 
târg la Suceava, a găsit pe drum o pungă. 

— Ciudat mi se pare, răspunse Jder, că pentru asta are de 
la cuvioşia ta laudă; deoarece a fost altul care s-a sculat mai 
dimineaţă şi a prăpădit punga. 

Sfinţitul Amfilohie încuviinţă iar, cu zâmbetul său uşor: 

— Pentru asemenea răspuns, părinte Timoftei, nu-i nevoie 
de ceaslov. 

— Cum nu-i nevoie? Se înfierbântă cu supărare dascălul 
sârb. Dacă nu-i nevoie pentru asta, poate fi nevoie pentru 
altele. De ce râde acest staroste înalt şi uscat, uitându-se 
pieziş la mine? Mărturisesc că mă simţesc păcătos şi rog pe 
sfinţitul Amfilohie să cerşească pentru mine iertare; dar am 
cunoaştere a tuturor poruncilor învăţaţilor de demult; şi 
numai cu râsul domniei tale, Jder, n-ai să poţi da răspuns la 
năcazul acelui om care se afla pe malul unei ape cu un ţap, 
o varză şi un lup - şi se ciudea cum să treacă de ceea parte, 
pe rând, această avere a lui; căci, dacă trece întâi varza, 
rămâne lupul cu ţapul, şi lupul mănâncă pe ţap; iar dacă 
trece lupul, iar nu e bine, căci rămâne ţapul cu varza. 

— Cu toate acestea, când am fost eu în asemenea 
împrejurare, răspunse Ionuţ, am trecut dincolo întâi şi întâi 
pe lup. 

— Af! Af! Se veseli cuviosul Timoftei; dar ţapul ce face cu 
varza? 

— Cuvioase părinte Timoftei, răspunse feciorul comisului; 
părintele meu şi fraţii mei m-au învăţat să înfig varza în 
coarnele ţapului şi, ca să nu sară acel ţap nebun încolo şi 
încoace lepădând varza, m-au sfătuit s-o şi leg strâns cu 
brâul. Tot ei m-au învăţat să fac şi altfel, pentru că lupul 
nostru nu-i decât o piele. Noi vânătorii nu putem suferi 
dihanie vie şi o străpungem numaidecât. 

Şi coconul Alexandru şi starostele Nechifor Căliman se 
arătau mândri de asemenea răspuns, iar sfinţitul Amfilohie 
îl încuviinţă şi el. 


— Eu v-am spus, luă aminte monahul Stratonic, ridicând 
mâna-i cu căngi uscate, v-am spus că locul acestui fecior 
buiac e în altă parte. Trimeteţi-l la cuviosul nostru vraci de 
la bolniţă, părintele Ifrim, ca să-l vâre până la gât în 
polobocul cu apă. 

Academia care se alcătuise în jurul coconului domnesc se 
veselea întru spirit şi cu oarecare blide pe care le atrăgea la 
sine monahul sârb; pe când în cealaltă parte a mesei 
cumătria îşi urma cu gravitate închinarea paharelor, cu 
totul despărțită de vorbele fără noimă ale curtenilor. Aicea 
era în trecere amestecat numai starostele Căliman, care nu 
se putea opri să nu aducă laudă cui se cuvine: 

— He! He! Zicea domnia sa, acest fecior a avut bun 
învăţător şi când era prunc şi are şi acuma, de când începe 
a se ridica la bărbăţie; noi cei dintâi l-am învăţat de ce fuge 
iepurele la deal şi de ce duce cânele ciolanul în gură. Ptiu, 
drace! 

— Mărturisesc, grăi sfinţitul Amfilohie Şendrea, că mi-a 
plăcut cum pune Jder varza în coarnele ţapului; de asta are 
să ia aminte şi Vodă, dovedindu-se că feciorul comisului său 
poate ajunge ostaş, care să iasă cu iscusinţă şi repeziciune 
din încurcături. Dacă îmi îngăduie cinstitul staroste şi nu se 
supără părintele Timoftei, lăsând la o parte acea strachină 
cu plachie, am să spun şi eu ceva. Mi s-a arătat nu demult în 
vis stareţul meu sfântul Ilie Tesveteanul, cel stăpân pe sunet 
şi călăuz oştilor lui Ştefan-Vodă, şi mi-a vorbit astfel: Frate 
Amfilohie, tu cel ce eşti învăţăcelul meu şi ai primit la 
luminatul botez numele meu, îţi poruncesc să nu crezi în 
acest vis! Vă întreb eu, cinstite staroste şi cuvioase Timoftei, 
ce fac eu acuma? Îmi pun de o parte degetul arătător de la 
mâna stânga şi în alta cel arătător de la dreapta. Dacă mă 
supun poruncii lui sfântu Ilie, urmează să nu cred în vis şi 
nici în poruncă. Dacă nu mă supun, iar e rău că sunt 
neascultător stareţului meu. Răspuns nu-mi dă nici degetul 
de la dreapta, nici cel de la stânga. Astfel stă şi cuviosul 
Timoftei care se întoarce de la pocăință la îmbielşugarea 


bucatelor. Într-aceeaşi dilemă stă şi Jder: dacă va dobândi 
învăţătură prea multă, nu va mai fi cel de acum. Deci lăsaţi- 
mă numai pe mine între Skila şi Haribda şi ceilalţi rămâneţi 
aşa cum sunteţi. Dumnezeu să vă binecuvânteze, ca să 
ajungeţi la liman. 

Cuviosul Timoftei împinse cu supărare cratiţa cu plachie la 
o parte şi suspină cu mare amărăciune ridicându-şi ochii la 
cer. 

— lartă-mă, cuvioase Timoftei, şi nu te supăra, urmă 
zâmbind arhimandritul. La ceea ce ai, nu mai adăogi nimic. 
Ieri m-am dus în târg, ca să slujesc la Sfântul-lon. Pe când 
mă întorceam, a zvârlit cineva asupra mea, de la o 
fereastră, poate cu ştiinţă, poate fără ştiinţă, apă dintr-o 
căldare. M-a udat de sus şi până jos; iar eu am ridicat ochii 
cătră soare, cum faci acuma cuvioşia ta, şi am mulţămit 
Domnului Dumnezeu că nu mi-a căzut în cap şi căldarea. 

Starostele Nechifor Căliman îşi scutură pletele cu 
oarecare nedumerire, privind furiş spre Alexăndrel-Vodă, 
spre Jder şi spre medelnicerul Dumitru Crivăţ. Mare năcaz 
este pentru om învăţătura prea multă, voia el să spuie, 
trecându-şi cu înţeles arătătorul mânii drepte la tâmplă. 
Are dreptate Stratonic să vie să caute muşterii, pentru 
vraciul său, la curţile domneşti. Cu mult mai înţelepţi în faţa 
lui Dumnezeu se arată mişeii aceştia de la ţinutul 
Neamţului, care au pus pruncul în albie pe masă, între 
ulcioare, şi dau slavă nânaşului, închinând la fiecare cupă 
vorbele de cuviinţă învăţate din părinţi şi din strămoşi, care 
toţi au fost băutori de vin. 

— Cinstite medelnicer Crivăţ, zise starostele Căliman, 
împungând pe tovarăşul său cu cotul, în viaţa câtă mi-a mai 
rămas, am să mă feresc de băutorii de apă. Văd că sfinţitul 
Amfilohie n-a pus pe limba sfinţiei sale un strop de vin. 

— E un prea învăţat cărturar părintele nostru Amfilohie 
Şendrea, răspunse medelnicerul. Nu pot spune că n-are 
puţintică lipsă. Grăieşte adânc şi nu-l înţeleg deplin. 


— Hm! Îşi făcu socoteală starostele; o ulcică de vin l-ar 
limpezi; aşa-i datina noastră a moldovenilor. 

Înainte de a se duce la chilia sa şi la rugăciuni, părintele 
Amfilohie făcu de la locul său semn medelnicerului, 
ameninţându-l cu degetul. 

— Cât umbli în târg încă n-a căzut asupra domniei tale 
nimic, medelnicerule? 

— Slavă Domnului, sfinţite părinte: încă nu. 

— Ia aminte să nu se întâmple ceva de-acum înainte. La 
ospătăriile leşeşti nu-i atât vinul bun, cât îs muierile 
frumoase. Şi să ştii de la mine, cinstite medelnicer, că 
muiere fără limbă, care să grăiască. 

— Se poate; numai una cu limbă care să tacă nu se 
pomeneşte. De asemenea nu-i bărbat care să nu spuie unei 
muieri ce nu trebuie, ca Samson din Biblie. 

Cu aceste vorbe, părintele Amfilohie se duse; iar Crivâţ, 
cel mai umilit medelnicer, dădu dreptate starostelui 
Nechifor că cuviosul Stratonic şi-a găsit omul pe care să-l ia 
cu sine. Ca să dovedească şi mai bine asta, stârni la o 
plăcută întrecere pe celălalt cuvios dascăl. Rămas fără 
vedenia opreliştilor lui, cuviosul Timoftei dovedi iar osebită 
hărnicie. În asemenea împrejurări se întorcea în fiinţa 
cuvioşiei sale o bunătate şi o blândeţă până la lacrimi. 

— Să ştiţi domniile voastre, mărturisi cuvioşia sa, că am 
iertat pe cei care au îndrăznit să mă înfrunte; şi, dacă 
poftesc, pot să le scriu iarăşi carte acasă, la Timiş. 

Ionuţ sărută dreapta dascălului. 

— Într-adevăr, am nevoie iarăşi de carte cătră părinţii mei, 
mărturisi el. O trimet prin cinstitul staroste al vânătorilor. 

Nechifor Căliman se întoarse cu mirare: 

— Care carte? De ce? Şi cum? 

— Carte la părinţii mei. Am rugat pe părintele nostru 
Timoftei să scrie aşa, că noi, din mila lui Dumnezeu, ne 
aflăm bine la curtea lui Vodă şi aşteptăm bună veste de la 
Timiş. 

— Aşa a fost scris în acea carte sârbească? 


— Aşa, încuviinţă dascălul sârb. 

— Apoi atuncea s-a dovedit deplin ştiinţa dascălului Pamfil 
de la Timiş. Căci el a tălmăcit, de pe acea carte, că sunteţi la 
război şi în mare năcaz. Aşa că jupâneasa Ilisafta a ridicat 
mânile la tâmple, a dat țipăt şi a căzut jos. Văzând asta, 
dascălul Pamfil pe loc a mărturisit că el nu ştie sârbeşte şi 
toate tărfăloagele lui le potriveşte aşa, pe de rost, 
moldoveneşte. Pe care lucru aflându-l, foarte s-au bucurat 
dumnealor comisul Manole şi comisoaia Ilisafta. De aceea 
mă întorc şi zic că învăţat om, care să scrie carte, văd că 
aici este; numaicât acolo nu se află nimeni care s-o deslege. 

— Atuncea cum să fac, uncheşule? 

— Alta, mânzule, nu poţi face decât să-mi spui mie ce şi 
cum. Eu le pun la mine în căpăţână; şi cum ajung acolo le 
scot. 

— Atuncea, uncheşule, vreau să spun că mi-i dor de muţa; 
de asemeni mi-i dor de părintele meu. Şi eu mă aflu bine. Şi 
aş vrea să capăt voie de la stăpânul nostru ca să vin într-o zi 
la Timiş, să iau eretele şi cânii de care avem trebuinţă aicea 
eu şi măria sa Alexandru. 

— Ei, mai este ceva? 

— Nu mai este nimica, uncheşule, decât că mă închin cu 
dragoste şi cu sănătate la bădiţa Simion. 

— Atuncea-i bine, mânzule; altă carte nu-ţi trebuie. Mă 
duc la Timiş, stau înaintea domniilor lor şi spun aşa: solie de 
la Ionuţ Păr-Negru: mă închin la părintele meu şi la maica 
mea şi doresc să aflu că sunt sănătoşi. Mă închin la 
dumnealui fratele meu Simion. Mă închin la erete şi la câni 
şi am să trimet pe Gheorghe Tătarul să-i aducă aici. Ptiu, 
drace! 

— Ba vreau să mă duc eu singur, uncheşule. 

— Atuncea am să mă închin şi am să spun că vii acasă. 
Asta-i cea mai bună veste. 

— Însă asta nu-i după voia mea, uncheşule. 

Starostele clătină din cap şi oftă. Oftă şi Ionuţ. Bătrânul 
trase pe fecioraş mai la o parte şi-şi plecă la urechea lui 


tuleiele aspre ale obrazului. 

— Ascultă sfatul uncheşului, îi mormăi el încet; ar trebui să 
arăţi mai puţină isteţime aici, ca să-ţi fie domniei tale mai 
bine. 

Jder râse cu înţeles cătră stăpânul său. Alexăndrel auzise 
desluşit vorbele starostelui şi se veseli şi el. Nechifor 
Căliman se întoarse şi se ploconi cătră tânărul Voievod, apoi 
se duse la celălalt capăt de masă, îndemnându-şi cumătrii 
să mulţămească în cel mai cuviincios chip slăvitei stăpâniri 
şi să se pregătească de cale. 

— Trebuie să mă îngrijesc, râse el cătră fecioraşi, să duc la 
locul său acest prunc vânător, care mi-a fost dat pe samă de 
cătră stăpânul nostru. 

Asta a fost la întâi iulie. 

După cincisprezece zile, Alexăndrel coconul domnesc a 
coborât cu slujitorii săi la Cetatea Nouă la Roman, ca să 
ducă anumite porunci, de nimeni altul ştiute, pârcălabului 
celui nou jupân Fete Gotcă. De la Roman, Alexăndrel-Vodă a 
coborât în lungul Siretului, la Bacău, unde se clădeau curţi 
nouă domneşti şi unde trebuia să găsească pe dumnealui 
vornicul Isaiia, ca să-i lese anumită poruncă pentru 
treburile de acolo. 

La 18 a lunii iulie, Alexăndrel-Vodă umbla cu soţii săi la 
Hotin, găsind acolo pe uncheşul său Vlaicu, fratele Doamnei 
Oltea, şi pe unchiul său Duma, fiul lui jupân Vlaicu. Era în 
Cetate la Hotin, în petrecere, şi o mătuşă a părintelui său. 
Cuvântul trimes de Vodă Ştefan, prin coconul său, era să se 
grăbească secerişul în ţinut; şi să se ţie fără sminteală toţi 
oştenii la locurile lor şi să nu lipsească pulbere de puşcă. 
Măria sa mătuşa Ana era poftită în petrecere la Cetatea 
Neamţu, în cursul aceleiaşi săptămâni, când va veni anume 
alai domnesc s-o ridice. Alexăndrel-Vodă se închină la 
uncheşul său Vlaicu şi la unchiul său Duma, îşi supuse 
fruntea la genunchii mătuşii sale şi nu uită să înfăţişeze pe 
tovarăşul său Jder acestor slăvite feţe. 


Mătuşa Ana era în al şaizecilea an al vieţii sale. Se ţinea 
încă în putere, însă avea vederile slăbite. Porunci 
strănepotului său şi lui Jder să se aşeze în puterea soarelui 
şi domnia sa le zâmbi ca dintr-o depărtată negură, 
bucurându-se de tinereţea lor şi în acelaşi timp suspinând 
de aduceri-aminte. 

La 30 iulie, dimineaţa, coconul domnesc ieşi din Cetatea 
Hotinului. Trâmbiţile dădură zvon de pe ziduri şi jupânii 
pârcălabi îl petrecură până dincolo de şanţuri. Alexăndrel- 
Vodă se plecă spre unchii săi şi spre meterezurile negre şi 
luă cu însoțitorii lui calea drept spre asfinţit. În aceeaşi zi 
avea rânduit de la Domnie să ajungă la Suceava: deci cu 
mare grăbire făcu ocol spre lonăşeni, unde ajunse la 
amiază. 

Era vreme nouroasă şi trăgea vânt răcoros dinspre munte, 
vestind ploaie. Fânaţurile şi holdele albe se aplecau înspre 
acei călăreţi grăbiţi. Coconul domnesc părea că vede în 
acea mişcare de valuri o împotrivire; Jder se simţea chemat. 
Stihia dădea răspuns fiecăruia după alcătuirea sa lăuntrică. 
În acelaşi timp slujitorul se simţea vinovat în bucuria lui de 
tot ce trebuia să se întâmple potrivnic stăpânului său. 

Când îşi struniră caii în faţa porţilor şi puseră piciorul la 
pământ, izbucni pe uşa casei, repezind îndărăt canaturile, o 
fiinţă mititică şi bucuroasă. Îndată se opri din avântul ei, 
contenindu-şi mişcările înfiorate ale mânilor şi rămase cu 
privirile aţintite. Jder se simţi străpuns până în inimă. Ceea 
ce i se păruse lui că vede la început în jupâniţa Nasta nu 
era decât o răsfrângere de la el cătră dânsa. Nasta era 
împuţinată şi slăbită şi-l privea cu frică. 

Alexăndrel trecu spre ea cu repeziciune; ea se închină cu 
umilinţă în locul în care se oprise. În aceeaşi clipă năvăli din 
urmă, din canaturile uşii, jupâneasa Tudosia, sprijinind de 
subsuori pe jupâniţă. 

— Poftesc măriei tale bun-sosit, zise rumenită la faţă şi cu 
pieptul zvâcnind stăpâna locului; mi s-a arătat în astă 


dimineaţă bob sositor cu bucurie; însă copila noastră nu se 
simţeşte bine de câteva zile. 

— Ce are? Se îngriji coconul domnesc, cuprinzând în 
palmele sale mânuţele reci ale copilei. 

— Sosirea măriei tale mă face sănătoasă, şopti Nasta, 
închizând o clipă ochii. 

Când îi deschise îi aţinti asupra lui Jder, care stătea 
încremenit în laturea dreaptă a stăpânului său, apoi îi aduse 
iar spre coconul domnesc, clipind sub cercetarea lui. 

— Nu putem şti ce are, încerca să desluşească jupâneasa 
Tudosia. Uneori are arşiţă; în unele nopţi nu poate dormi ş- 
o doare capul. Am socotit întâi că e deochiată. l-am stins 
cărbuni ş-am descântat-o. Pe urmă, văzând că nu-i 
foloseşte, am adus o doftoroaie a noastră care ştie să 
dezlege faptul. Ce pot să spun măriei tale decât că am avut 
şi eu la vremea mea aşa suferinţă. Cu ajutorul Maicei 
Preciste, are să-i treacă. Acum văd că se înseninează. 

În ochii Nastei, însă, părea că joacă umbra nourilor. 

— Îţi este într-adevăr mai bine? Întrebă Alexăndrel. 

— Mă aflu cu mult mai bine, şopti Nasta. 

Răceala mânilor ei curgea ca o otravă de nemulţămire în 
sângele coconului. 

Jupâneasa Tudosia urmă să vorbească. 

— Văzând acel bob sositor, măria ta, am învăţat pe Nasta 
să-şi puie strai de matasă şi să se gătească a ieşi întru 
întâmpinarea unui înalt oaspete. Am pregătit prânzul. 
Vremea-i a ploaie şi poate ai hotărât măria ta să te 
hodineşti la Ilonăşeni în noaptea asta. 

Coconul clătină din cap. 

— N-am vreme decât să stau la masă; desară trebuia să 
mă înfăţişez la Cetatea Sucevii. 

— Vai, măria ta, se tângui jupâneasă Tudosia, cu privirile 
întoarse în sus la grinzile cerdacului; grea se arată slujba 
domnilor, cu mâncare în pripă şi călătorie pe vreme 
neprielnică. Poate tot vei cugeta, măria ta, la sfatul 


moldovenilor noştri, că, la casa prietinului, e bună 
întârzierea. 

Fără să răspundă, cu simţurile împovărate de veninul ce se 
strecura în el, coconul domnesc păşi pragul. Era în ascuns 
aţâţat de mânie împotriva acelor oarbe împrejurări ce i se 
puneau în cale în felurite chipuri. Părăsi mânuţele Nastei şi 
ceru masa. 

Jder rămase în urmă, la un sfat şoptit cu medelnicerul, 
pentru purcederea cât mai grabnică, îndată ce măria sa 
Alexăndrel dă poruncă. Căci maria sa are o nemulţămire şi 
stă nouros ca şi văzduhul. După ce Dumitru Crivăâţ trecu la 
slujitori, Ionuţ stătu o clipă uitându-se în juru-i şi oftând. Se 
aplecă şi culese de pe un răzor o garoafă roşie, şi cu acel 
semn de sânge al inimii lui, intră în tindă. 

Nasta îi cuprinse braţul. Îi luă garoafa şi şi-o trecu în păr. 

— Măria sa te chiamă, îi zise ea cu glas tare, ca să audă cei 
dinainte. 

Apoi încercă să se înalțe spre urechea lui, ca să-i şoptească 
ceva. Pândea cu coada ochiului spre cocon şi spre 
jupâneasă Tudosia, care intrau în sufragerie. Jder era mirat 
de îndrăzneala ei. 

— Ionuţ, îi murmură ea; vreau să te văd în cel mult o 
săptămână. Am a-ţi spune lucruri tainice. Acuma nu-i vreme 
şi nu-i chip. Să nu te împotriveşti şi să faci cum spun eu. Nu 
răspunde nimic. 

— Nu răspund; să-mi spui numai ce ai. Eşti bolnavă? 

— Sunt bolnavă, Ionuţ. Nu mă pot însănătoşi decât dacă 
faci cum spun eu. 

— Bine; am să vin. 

Ea se cutremură de bucurie. 

— Să-mi mai spui dacă ţi-s dragă. 

Jder n-avu când întoarce cuvânt, căci era în prag. Dar 
Nasta putu băga de samă în privirea lui răspunsul şi trecu 
numaidecât lângă coconul domnesc, înduplecându-l să se 
aşeze în scaun şi să primească ospăţul ce-i fusese pregătit. 


Popasul coconului domnesc nu s-a înseninat; a rămas 
posomorât ca şi cerul, cu toată aţâţarea şi îndemnul la 
vorbă al jupânesei Tudosia. Jder îşi zicea în sine că ar trebui 
să simtă milă pentru starea stăpânului său, şi totuşi n-avea 
decât într-o măsură cu totul împuţinată această simţire. Ar 
mai fi dorit lămuriri de la Nasta; ea îi strecura, ori i se 
părea lui că-i strecoară, priviri cu acelaşi îndemn stăruitor. 
Ce taină poate să fie? Patima ei e într-adevăr aşa de aprigă 
încât să-i ceară s-o ducă în altă parte de lume, ca să fie 
numai ei singuri? Prindea şi întrebarea mută în ochii ei 
umbriţi: 'Ţi-s dragă? 

— Da! Îi răspunse el închizând ploapele, învăluit în coşul 
pieptului de o uncropeală dulce. 

La plecare, Alexăndrel-Vodă căută o clipă de singurătate 
cu Nasta. Ea se supuse în totul îmbrăţişării şi sărutărilor lui, 
făcându-se mică. După ce ieşi între călăreţii săi şi se ridică 
în scări, coconul domnesc surâse palid dragostei sale, 
simțind că-i vine între buze ceva din aburul de cenuşă care 
plutea sub nouri. Nasta rămase neclintită în cerdac, lângă 
jupâneasa Tudosia, până ce Jder îşi răsuci calul ca s-o poată 
privi ca din întâmplare: atunci ea îşi ridică spre buze 
garoafa. După aceea se întoarse în loc, cufundându-şi capul 
şi înălţându-şi umerii. 

În cursul săptămânii, lonuţ Păr-Negru îşi făcu rugămintea 
cătră stăpânul său, că ar dori să se repeadă la Timiş două 
zile, să vadă pe ai săi. Cu acest prilej ar aduce eretele şi 
cânii. Lui Alexăndrel-Vodă i se păru destul de grea o 
asemenea învoială în vremuri când domnia sa însuşi umbla 
întruna mânat de poruncile lui Vodă şi când umblătorii la 
cetăţi şi la dregătorii din Ţara-de-Jos ieşeau din Cetate la 
fiecare ceas. Coconul domnesc băgă de samă cu mirare că 
părintele său nu punea nici o împotrivire. 

— Să-i dai poruncă lui Jder, vorbi Vodă cătră cocon, 
zâmbind, să se ducă fără de nici o întârziere unde pofteşte. 
Să spuie comisului Manole să aibă grijă să clădească 
grabnic stogurile, deoarece cătră toamnă se pot stârni 


viforuri dinspre pustie. Până la Sântămărie să ardă gropile 
şi să aşeze în ele orzul şi grâul. Cât despre câni şi erete, să-i 
lese slujitorul domniei tale la locul lor, căci avem aici alte 
griji şi avem a ne găti de altfel de vânătoare. 

Cum dobândi învoirea, Jder şfichiui cu vorba pe sluga sa 
Tătarul, ca să gătească într-o scăpărare de amnar caii. Îşi 
puse pintenii şi smunci din cui sabia, arcul şi cucura de 
săgeți. Se închină stăpânului său strunindu-şi bucuria. 

— Ia-ţi mâncare la coburi, lonuţ, îl sfătui Alexăndrel-vVodă. 

— N-am nevoie de mâncare, măria ta. Afară de asta, 
suntem în postul sântămăriei. Dac-oi fi însetat, stau la un 
izvor; altceva nu-mi trebuie. 

— Îţi poruncesc să nu întârzii, Jder. 

— Nu întârzii, măria ta. Văd ce am de văzut şi mă întorc 
numaidecât. 

Fecioraşul comisului ieşi din Cetate în ceasul al treilea al 
dimineţii, la prânzişor. Pagul se simţi strâns în zăbale şi ars 
din pinteni. Gheorghe 'Tătarul abia se putea ţine de 
stăpânul său pe buiestraşul lui cu urechile aplecate îndărăt. 
Cum intrară în drumul Nimircenilor, Jder îşi conteni fuga şi- 
şi lăsă calul în pas. Când meterezurile cetăţii se cufundară 
după deal, ocoli pe râpi cătră apa Sucevii. 

Jder cel mititel ştia să-şi ducă fugarul până la marginea 
puterilor lui, avântându-l şi înfierbântându-l când şi când, şi 
dându-i răsuflet destul de des în pas. Mai puţină cruţare 
avea pentru el însuşi călăreţul, care nu înţelegea să-şi dea 
nici un fel de răgaz. Când se aplecă soarele la chindie, Ionuţ 
îşi simţi în gură limba uscată de arşiţă. Pagul era istovit; 
Tătarul rămăsese în urmă. Curtea de la lonăşeni se zărea în 
fund, lângă dumbravă. 

Atunci feciorul comisului făcu popas, la un şipot. Dădu ocol 
pagului mângâindu-l. 

— Am ajuns; lumea-i în stăpânirea noastră, îi zise el. 

Calul îi răspunse c-un uşor murmur de nechez lăuntric. 
Jder îşi puse obrazul în bătaia izvorului. Dădu pagul în sama 
Tătarului, ca să-l frece cu şumuiac de iarbă uscată. El însuşi 


se întinse cu faţa în sus, în pajişte la marginea drumului, 
primind în genele închise lumina piezişă a soarelui. Un vânt 
abia simţit îi suflă din corp truda. 

Când se arătă dintr-odată acel călăreț tânăr şi fudul în 
preajma livezii de zarzări, jupâneasa Tudosia dădu țipăt, 
înălţând braţele ca de spaimă. Se răsuci din pridvor vârând 
capul pe uşă şi strigând ascuţit: 

— Nasta! Nasta! Îţi vine veste de la Suceava. 

Jupâniţa sosi cu foile învăluindu-se. Stătu o clipă; îşi 
acoperi gura cu mânile, ca să nu ţipe, se întoarse pe loc şi 
dispăru. Maică-sa o căuta vorbindu-şi singură şi mustrând- 
o. Deodată fata apăru din cămăruţa ei în laturea lui Jder şi-i 
cuprinse braţul drept, în tăcere. 

— Unde-ai fost? Jupân Ionuţ îţi aduce ştire de la măria sa 
Alexăndrel. Dorim într-adevăr să ştim când ne putem 
învrednici să ne bucurăm de vederea măriei sale, ca să se 
ospăteze şi să odihnească iarăşi la noi. 

— 'Toate la vremea lor, răspunse nedesluşit Ionuţ. 

— Doresc să ştiu dacă nu-i supărat pe noi. 

— Nu-i supărat, jupâneasă Tudosie. 

— Atuncea sunt liniştită. 

Jupâniţa se alătură iarăşi de braţul lui Jder. 

— Mamă, grăi ea zâmbind, lasă-l pe jupân Ionuţ să răsufle; 
abia a descălicat. Dacă are carte, are s-o puie în mâna 
domniei tale. 

— N-am carte. 

— Dacă are veste anumită, are să ţi-o spuie. 

— Am veste anumită pentru jupâniţa Nasta. 

— Vai, jupâne Ionuţ, se tângui stăpâna casei; Nasta e 
deprinsă să nu ţie nimic ascuns faţă de maica ei. 

— Într-adevăr, mamei nu-i pot ţinea ascuns nimic, 
încredinţă pe Jder jupâniţa Nasta, ducându-l în sufragerie şi 
îndemnându-l să se aşeze pe scaun. Am s-o rog numai pe 
măicuţa aceasta a mea să aducă anumit rod de trandafir, 
decât care mai bun dulceţ nu se află pe lume; şi să vadă de 
asemeni dacă putem pune o gustare pe masă, rodnică de un 


drumeţ trudit. Pe urmă vine rândul veştilor, când avem să 
alcătuim tustrei sfat. 

— Toate le fac cât ai bate din palme, se ridică înfocată de 
la locul ei jupâneasa Tudosia, numai vă poftesc să nu 
începeţi judecăţile divanului fără mine. 

Pe când jupâneasa Tudosia umbla în dulapuri căutând, ori 
ieşea cătră cămara de alături înturnându-se iar, Nasta se 
învârtea neliniştită în preajma oaspetelui. Jder îi cerceta din 
când în când zâmbetul, dar în el nu putea ceti nimic. Nici 
nu-i putea pune întrebări arzătoare câtă vreme jupâneasa 
Tudosia nu se depărta. Pricepea de la copilă numai acea 
privire cu care-i mai ceruse răspuns c-o săptămână în urmă 
- dacă i-i dragă. De asemeni acest răspuns i-l cerea prin 
anumite mişcări ale trupuşorului ei înveşmântat în foi largi 
de matasă. Când acele foi umblau furiş spre un colţ al odăii; 
când se răsuceau deodată zbătându-se ca un val; când 
rămâneau în loc alinându-se. 

— Ionuţ, îi şopti ea pripit, când rămaseră singuri; n-avem 
decât câteva clipe până ce se întoarce iar mama. Vreau să 
te vestesc ce să-i spui: că măria sa Alexăndrel pofteşte să 
ştie cum mergem cu sănătatea; şi că nu târzie vreme măria 
sa va veni. Altceva am să-ţi spun eu după aceea, într-un loc 
unde nu vom fi decât doi. Să n-adormi şi să stai treaz. Pân- 
atuncea spune repede ce vreau să ştiu eu. 

Jder îi răspunse fără cuvinte, cuprinzând-o şi sărutând-o. 
La zgomotul de paşi al jupânesei Tudosia, amândoi 
rămaseră despărțiți şi liniştiţi ca nişte sfinţi. 

După ce feciorul comisului îşi îndeplini cătră stăpâna casei 
solia, cu vorbe întortochiate şi desluşiri atunci născocite, fu 
cuprins de o trudă nebiruită. Şi nu mult după aceea, la al 
patrulea ceas al nopţii, pe când sta treaz în cămara lui, 
ascultând orice mişcare afară şi-n păreţi, jupâniţa Nasta 
veni lângă el. Se simţi cuprins dintr-odată ca şi cum cineva 
ar fi vrut să-l sugrume. 

— Stai liniştit, îi strecura în ureche vorbe fierbinţi fata. 
Acuma pot să-ţi spun de ce ţi-am părut atunci bolnavă. 


— Acuma nu mai eşti? 

— Acuma nu mai sunt, căci am nădejde în tine, lonuţ. 

Înainte de a o asculta, Jder îi astupă gura. N-o lăsă multă 
vreme să vorbească, până ce stătu cuminte în braţele lui, 
suspinând şi aşteptându-i iar dezmierdările. 

— N-avem vreme, Ionuţ, păru ea că se spăimântă după 
aceea. Dacă mă strigă mama, eu nu pot decât să mă ascund 
sub braţul tău. 

— Atuncea vorbeşte. 

— Vorbesc. Mama doarme neîntoarsă până după miezul 
nopţii. Dacă îţi alături urechea de păretele din dreapta, o 
auzi. Sforăie subţire, parcă s-ar mira întruna. Când nu se 
mai aude nimic, se întoarce pe partea cealaltă. Atuncea 
câteodată grăieşte singură şi, uneori, când i-i frică, mă 
chiamă. 

— S-a întâmplat ceva, de ai nevoie de mine? 

— Am nevoie, Ionuţ. Într-o noapte, mama a strigat şi a 
vorbit anume lucruri. Am ascultat fără voie şi m-a cuprins o 
spaimă. Dimineaţa, m-am rugat la Maica Domnului să fiu 
iertată pentru minciuna ce trebuie să spun şi am şi povestit 
maicei mele un vis, în care am pus cuvintele ei şi i-am arătat 
vedenie înfricoşată de oameni străini, negri la chip, care 
amenințau viaţa lui Alexandru-Vodă. Băgând de samă că-şi 
ţine strâns taina am căzut la mare scârbă şi gânduri. Cu 
şiretlic am scos unele vorbe pe care le-am legat cu celelalte, 
am cercetat-o şi despre nişte trimeşi de la neamurile 
noastre din Lehia, care aduc aici, din când în când, câte o 
veste şi câte un dar, şi am înţeles acel lucru de care am fost 
bolnavă, oara trecută, când aţi făcut aici popas. 

Ionuţ Păr-Negru asculta cu luare-aminte şoaptele repezi 
ale jupâniţei. 

— Crezi într-adevăr că este primejdie pentru stăpânul 
meu? 

— Cred că este, câtă vreme s-or ţinea în preajmă acei 
oameni străini, de care s-a înfricoşat, în somn, mama. Acum 
îi visez şi eu în orice noapte. Când aţi fost în cealaltă 


săptămână, m-am temut să nu mâneţi aici. Un om de la 
curtea noastră poate duce în două ceasuri ştirea acolo. Şi 
dacă acolo stă într-adevăr un podgheaz la pândă, aşteptând 
asemenea prilej, apoi până în ziuă poate să fie aici, ca să-l 
ieie pe coconul domnesc din aşternut. Nu ştiu cine poate 
trimete această ştire. Poate chiar mama să se facă vinovată 
de asemenea faptă. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu mă tem 
atât pentru stăpânul dumnitale, cât pentru viaţa ta. Aş dori 
să-mi spui că-s o proastă şi n-am a mă teme de nimic, ca să 
te mai pot vedea; dar iar mă întorc şi cuget la primejdie, şi 
te rog să vii singur, căci cu tine n-are nimenea nimic. Ori 
fură-mă şi du-mă undeva, ca să nu mai am spaimă. Ori, când 
vine Alexăndrel-Vodă, nu-l lăsa să întârzie. Ori, dacă se 
îndărătniceşte să întârzie, tu pleacă şi lasă-l. Atuncea, dacă 
pleci, să nu uiţi să mă iei şi pe mine. 

Ionuţ căută în sărutările şi îmbrăţişările jupâniţei Nasta o 
înţelepciune pe care nu o putea găsi. 

— Cât îs în slujba Domniei, îi lămurea el, nu te pot fura. 
Doar să mă reped la Timiş, să mă mărturisesc muţei, şi să 
trimeată dumneaei hoţi. Dacă spun lui Alexăndrel-Vodă ce 
am aflat de la tine, ne primejduim amândoi, eu şi tu, căci 
măria sa mă socoate acum la Timiş; iar eu, ca un viclean, 
mă aflu aici. Pentru fapta ce săvârşesc acum, măria sa poate 
să-mi ieie capul, căci am călcat credinţa noastră şi frăţia de 
cruce. Dacă porunceşte deci Alexăndrel-Vodă să vin cu el 
aici, eu trebuie să mă supun. Dacă răsare asupra lui o 
primejdie, eu trebuie să stau pe loc şi să-l apăr. Dacă în 
vreun chip oarecare îl fac să nu vie, mă pedepsesc pe mine, 
căci pier de sete; iar apa mea nu-i decât aici. Mă gândesc că 
poate nu-i nimic şi ţi-ai făcut vreo nălucire. 

— Poate fi şi nălucire, suspină copila. Cuprinde-mă iar şi 
spune-mi dacă pot fi aşa de fericită, iarăşi, săptămâna 
viitoare. Până atuncea număr ceasurile. Să nu care cumva 
să spui cuiva ce-ai aflat. Acuma mă tem de viaţa ta. Fără 
tine, mă prăpădesc şi eu în clipă. 


Sfârşitul acelui sfat se depărtă cu totul de nălucirile de 
primejdie, până ce cucoşii începură a cânta pe rând, afară, 
straja a doua a nopţii. 

Capitolul XI. 

Ionuţ Jder află o capcană gătită stăpânului său. 

Mezinul se întorcea spre Suceava plin de dulceaţa nopţii. 
Deşi îl copleşeau stăruitor vedeniile dragostei lui şi părea 
nepăsător de arşiţa zilei, era în el ceva treaz, ca o nelinişte 
necontenită. Ca să preîntâmpine o întâlnire neplăcută, coti 
pe alt drum decât cel obişnuit şi ieşi pe dealurile de unde se 
vedea Moldova. 

Ce-l îndemnase să ia asemenea hotărâre, nu-şi putea bine 
desluşi mai târziu. Poate avea grija să nu dea peste slujitori 
ai stăpânului său, mergând cu veste în acelaşi loc unde 
fusese el singur. Poate era frica să nu se încrucişeze, pe 
cale, chiar cu Alexăndrel-Vodă. Căci din poruncile pe care, 
în acele zile, le repezea Domnia, putea fi una care să 
îngăduie coconului domnesc să abată iar unde îl mâna 
patima lui. Drumul cestălalt era mai puţin purtat de 
alergătorii lui Vodă. Şi chiar de i-ar fi întâlnit cineva 
cunoscut şi ar fi oblicit de asta Alexăndrel, şi i s-ar fi părut 
ciudată o călătorie în miazănoapte, când drumul era spre 
asfinţit, mezinul îşi pregătea în mintea lui un răspuns 
mulţămitor. Acest gând călăuzitor se alegea singur ca o 
rază în negura grijilor care-l învăluiau cu tot cu dragostea 
lui. leşea acest gând chiar din mărturisirile Nastei. Se afla 
în Jder ca o presimţire de sălbătăciune, care, umblând sub 
codru şi căutându-şi adăpătoarea şi păşunea şi ascultând şi 
chemarea dragostei, are totuşi întreaga-i făptură încordată 
spre primejdie. 

Deci Jder venea pe celălalt drum, pe sub plopi, lăsându-şi 
calul să umble în trap domol. Rânduiala ascunsă a lucrurilor 
din lumea asta, în care se îmbina şi acea presimţire tainică, 
făcându-l să cotească pe anumită cărare la anumit ceas, îi 
scoase înainte cea mai ciudată înfăţişare de om. 


Vedea de câtva timp cum vine împotrivă-i, pe drumul lung 
şi drept, o căruţă pe care o trăgea un cal înhămat cu cerc. 
Peste căruţă, în văzduhul fără nici o suflare de vânt, pluteau 
nouri uşori de pulbere. 

Când căruţa ajunse la zece paşi de el, Jder opri, băgând de 
samă într-însa obraz cunoscut. Pe capră, în dreapta, ţinea 
hăţurile şi biciul un slujitor, iar în stânga acestui slujitor 
părea că dormitează, copleşit de zăduf, cinstitul neguţător 
lohan Roşu din Suceava, uliţa armurierilor. Ionuţ îşi mişcă 
pagul în curmezişul drumului, părând bucuros de vederea 
unui prietin. Neguţătorul lohan Roşu nu dormea. Cum se 
opri căruţa, domnia sa ridică cu grabă nasu-i rumăn şi clipi 
din ochi, ca să se dezmeticească din gânduri. 

— Aha! Ce mare bucurie, rânji el, că întâlnim un prietin al 
nostru. Nu te-am văzut de zece zile pe la noi. De unde vii 
domnia ta, jupâne Ionuţ? 

— Vin de la Timiş, răspunse cu desăvârşită încredințare 
mezinul. 

— De la Timiş? Se miră neguţătorul. După cât cunosc eu, 
nu se află alt loc cu numele Timiş. Unul este şi acela-i cu 
totul în altă parte. 

— Adevărat este, prietine, zâmbi Ionuţ. De la acel loc cu 
numele Timiş, duce un drum la sfântă mănăstire Neamţu. 
La sfânta mănăstire Neamţu, am eu un frate călugăr, care 
mi-a dat o solie pentru un cuvios părinte Ilarion, la un schit, 
în munte. Am trecut deci de la Neamţu de-a dreptul şi 
acuma mă întorc unde-i datoria mea. 

— Înţeleg, înţeleg, încuviinţă neguţătorul cu glas leneş. 

Lui lonuţ i se părea că cinstitul neguţător nici nu i-a 
ascultat lămurirea, întrucâtva prea amănunţită, şi că se află 
stăpânit de gânduri ale treburilor lui, cătră care se ducea. 
Pe lângă asta, vrednicul neguţător Iohan Roşu părea trudit 
ori nedormit. Îndată ce începu să râdă fără noimă, ca şi cum 
nu credea nimic din ce i se spusese, Ionuţ înţelese că acea 
trudă are altă pricină. Într-adevăr, după ce se veseli, 


neguţătorul îşi umbri nasul mare cu palma, ca şi cum s-ar fi 
ruşinat de coloarea-i trandafirie. 

— Aş putea oare să aflu şi eu, meştere lohan, încotro îţi 
este calea? 

— Aha! Calea mea, jupâne dragă, e ca totdeauna la 
afacerile mele, la Liov. Acuma poate să mă opresc ceva mai 
degrabă, cum trec hotarul. 

La acest cuvânt, slujitorul mustăcios, îmbrăcat în strai 
leşesc, îl păli în coastă cu coada biciului. 

— Ce este, Vichentie? Se miră neguţătorul. 

— Nu-i nimic, lohan. 

Jder strecură o privire spre Gheorghe Botezatu Tătarul. 
Slujitorul său se oprise şi el în mijlocul drumului, în laturea 
stăpânului său, însă părea nepăsător şi se uita spre o 
dumbravă, dincolo de fânaţuri cosite. 

— Vra să zică, jupâne Ionuţ, schimbă vorba neguţătorul, 
domnia ta te duci la Suceava tocmai când alţii pleacă. Ar fi 
trebuit să te grăbeşti. 

— De ce? 

— Ca să întovărăşeşti pe măria sa Alexandru-Vodă. 

— Unde să-l întovărăşesc? 

— Parcă domnia ta nu ştii? Se veseli neguţătorul c-o gură 
mare, în care se zăreau ştirbături negre. 

— Nu ştiu nimic, se miră cu mare nevinovăție Jder. 

— Ba ştii; iar dacă nu ştii, întreabă-l pe jupân Dumitru 
Crivăţ medelnicer. Însă nici pe el nu-l poţi întreba, căci şi 
domnia sa a plecat azi dimineaţă cu măria sa Alexăndrel. 

Slujitorul de pe capră ghionti de astă dată cu cotul pe 
stăpânul său. Deşi mişcarea lui se săvârşise cu totul furiş şi 
repede, Jder n-o scăpă din vedere. Adulmecă deodată ca un 
copoi şi-şi ascuţi înainte nasul, bănuind dinaintea lui ceva 
neobişnuit. Bănuiala stătu în el ca fulgerul în nour şi-i 
scăpără din învălmăşeala gândurilor până în nasu-i lung, 
care se încreţi deodată. Îşi şterse mustăcioara la dreapta şi 
la stânga, îşi mângâie pata de jder de la coada ochiului, apoi 
chemă c-un glas şuierător pe Tătar, ca la vânătoare: 


— Botezatule! 

Slujitorul tresări. Privi pe stăpânul său şi-l văzu schimbat 
la înfăţişare şi încordat. Omul cu bici de pe capra căruţii 
mormăi repezit câteva vorbe leşeşti cătră neguţătorul 
lohan. 

— Trebuie să plecăm! Îşi ridică el glasul cu hotărâre. Dacă 
întârziem, se supără pana Mina. 

— Staţi, prietinilor, întoarse alene cuvânt Ionuţ. Unde 
anume să plecaţi? Şi de ce se supără pana Mina? 

— Se supără pentru că stăpânul acesta al nostru nu se mai 
satură de vin. Spune acuma prostii. S-amestecă unde nu 
trebuie. 

Jder îşi îndârji deodată glasul: 

— Staţi pe loc! Nu porneşte nimeni de aici până ce nu 
desluşesc ce este. 

Neguţătorul păru că trece printr-o înfricoşare rece şi 
tresări pe jumătate dezmeticit, râzând strâmb. 

— Nu înţeleg supărarea domniei tale, jupâne Ionuţ. Nu 
eşti oare şi domnia ta prietinul nostru, ca şi dumnealui 
medelnicerul Crivăţ? Nu te-am primit şi nu te-am ospătat 
subt acoperişul casei mele? 

— Ba da. 

— Atunci, ca nişte prietini ce ne aflăm ai domniilor voastre, 
ce mirare este că ştim unele din câte se petrec la curtea 
înaltului nostru stăpân? Le-am aflat de la domniile voastre, 
he-he! 

— De la mine n-aţi aflat nimic. 

— Atunci am aflat de la medelnicer. Ori de la domnia ta 
aflăm, ori aflăm de la domnia sa, tot una este. Căci noi nu 
avem nici o răutate şi suntem credincioşi robi ai Domniei. 
Lasă-ne să plecăm. Nu şăgui. 

— Nu şăguiesc, pan Ilohan. Nu vă las să plecaţi până ce nu 
mă desluşeşti deplin. Să-mi răspunzi când a plecat măria sa 
Alexăndrel. 

— Asta ştie oricine. A plecat as'dimineaţă. 


— Bine. Să-mi răspunzi ceva de care ştie mai puţină lume. 
Unde a plecat? Nu încerca să ocoleşti, am înţeles că ştii. 

— Nu încerc să ocolesc, jupâne Ionuţ. 

— Să mă lămureşti acuma de ce ai purces şi domnia ta pe 
cale în aceeaşi dimineaţă. 

— Am treabă la Rădăuţi. 

— Ba ai treabă dincolo de hotar, precum ai spus. Ce treabă 
aşa de grabnică ai acolo şi cui te duci să dai vestea pe care 
mi-ai mărturisit-o şi mie? 

— Care veste? Nu mă necăji, jupâne, lasă-mă în treburile 
mele. Eu sunt un om în vârstă, cinstit şi cunoscut, domnia ta 
eşti un copil. Vichentie, dă bici calului! 

Mezinul comisului răcni deodată aprig, încruntându-se şi 
zbârlindu-se în toată înfăţişarea lui. 

— Descalică, Botezatule! Opreşte-i! 

Tătarul sări din şa tocmai când slujitorul leah dădea bici, şi 
voia să ocolească calul lui Jder. Trăgând jungherul, tăie 
legăturile cercului; hulubele căzură; calul se sperie lovit în 
cap de cerc şi se năpusti în marginea drumului. În aceeaşi 
clipă slujitorul leah trase din fân, de sub capră, un baltag cu 
coadă lungă, ridicându-l cu repeziciune asupra Botezatului, 
care venea spre căruţă. Neguţătorul, împins ca de un arc, 
cu o sprinteneală surprinzătoare, năvăli din altă parte în 
latura lui Jder, după ce scosese din aceeaşi ascunzătoare o 
sabie dreaptă cu două tăişuri. 

Gheorghe Tătarul zvârli asupra slujitorului leah jungherul 
de care se slujise ca să deshame calul. Îl prinsese de vârf şi- 
| trimesese ca-ntr-o scăpărare în grumazul omului, sub 
urechea dreaptă. C-un răcnet, slujitorul se prăvăli îndărăt, 
agăţându-se cu o mână de draghina căruţii şi vărsând 
sânge din rană. 

Jder puse pinteni. Strunind pagul într-o săritură piezişă, 
ocoli pe neguţător. Pe când căuta în stânga să-şi afle una 
din sculele-i de nălbar, pe care le purta la oblânc după 
rânduiala de la Timiş şi sfaturile lui Simion, dintr-odată 


prăvăli calul peste ospătar. Din şa, căzu de-a dreptul 
deasupră-i, apucând sabia căzută şi lovindu-l cu straja. 

— Vai de mine, jupâne Ionuţ, răcni el. Asta-i plata domniei 
tale pentru prietinia ce ţi-am arătat? Cu ce-am greşit? Cui 
am greşit? 

— 'Ţi-am cerut să-mi răspunzi pe loc ce cauţi la hotar 
tocmai în ziua când Alexăndrel-Vodă se duce la lonăşeni. 

— Mă rog, ce crezi domnia ta? Ce vină-mi pui? Eu n-am 
nimic împotriva măriei sale. N-am a vorbi nimănui de asta. 
Mă jur pe sufletul meu; fac orice; dacă-mi dai voie şi-mi 
slobozi mâna, fac cruce şi mă jur în faţa lui Dumnezeu care 
ne vede şi ne-aude, că nu-i nimic din ceea ce poate crezi 
domnia ta. 

— Ce cred eu? 

— Nu ştiu ce crezi. Mărturisesc că vestire despre 
umbletele coconului s-au dat mai de mult; însă acuma n-am 
a spune nimănui nimic. Crede-mă, jupân Ionuţ, nu mă 
năpăstui, ca să n-ajung aninat de gât într-o creangă de 
copac. Ce ţi-a venit domniei tale să scorneşti asemenea 
poznă? 

Jder îl scutură cu mânie: 

— Lasă tânguirile şi vorbele de prisos, ori te străpung şi te 
zvârl în râpă, ca să te mănânce hultanii. Ţi-am cerut să-mi 
dai samă ce cauţi la hotar; tu mi-ai răspuns trăgând sabia. 

— Am greşit; eram băut. Acuma mă supun şi răspund. Mă 
duceam la hotar pentru altceva. Este o afacere a mea. 
Aveam de trecut în Lehia, în noaptea ce vine, o marfă de 
preţ. 

— Vorbeşte desluşit. Ce marfă? Unde şi cum? 

Pan lohan rămase întâi cu gura căscată, cu aceeaşi ochi 
care se holbau înfricoşaţi şi uimiţi de întâmplare; încercă să 
rostească ceva şi i se încleştară fălcile. Îşi întoarse ochii de 
cătră slujitorul său căzut cu capul sub căruţă şi gemând de 
moarte. 

— lezus Maria! lezus Maria! Bolborosi el în limba lui, 
strângându-şi palmele şi îndreptându-le spre fecioraş. 


Crede-mă, jupâne Ionuţ; nu mă duce nevinovat la osândă! 

— Care marfă? Unde şi cum? 

— Ah, Doamne Dumnezeule, nu pot spune. 

— Botezatule! Porunci Jder, pe când lega strâns pe 
neguţător. Drege hamul şi înhamă calul. Ducem pe amândoi 
aceşti mişei la Cetate. Văd venind oameni din urmă, care 
ne-or da ajutor să-i rânduim unul lângă altul în căruţă. Şi-or 
da samă la Domnie pentru neguţătoriile lor ascunse şi 
vorbele purtate la hotar. Asemenea marfă o plăteşte îndată 
gâdea. 

Văzând că drumeţii se apropie cu oarecare sfială, Jder le 
strigă de departe: 

— Poftiţi aici, oameni buni, şi daţi ajutor. Slujba Domniei! 

Oamenii grăbiră îndată la porunca lui. Căruţa cu prinşii fu 
întoarsă la Suceava. Cu destulă repeziciune, pe un drum 
lăturalnic, în afară de târg, Jder îşi duse prinşii ia Cetate, 
dându-i, cu puţine lămuriri, în sama postelnicului al doilea 
Grigoraşcu Jora. 

Aceleaşi rânduieli ascunse ale întâmplării îi înlesneau 
graba de care avea nevoie. Măria sa Ştefan-Vodă era ieşit 
din ajun, cu boieri şi călărime, înspre ţinutul Hotinului. 
Grigoraşcu Jora, având la cunoştinţă parte din taină, 
porunci să fie lepădaţi robii la băşti, până ce însuşi domnia 
sa se va duce să-i cerceteze. Puse străji, cu poruncă să nu 
lese pe nimeni să pătrundă înspre prinşi, ca să nu iasă 
vorbe de la ei în afară. Însuşi domnia sa, încălecând cu cea 
mai mare grabă şi luând cu sine câţiva slujitori, cobori în 
târg, la ospătăria din uliţa armurierilor, ca să apuce pe pana 
Mina şi pe slugile casei. 

La al şaptelea ceas al zilei, toţi prinşii erau în tainiţi. 
Postelnicul chemă pe Ionuţ la poruncă şi-i arătă ce se aflase. 
Adevărată era mărturisirea lui pan lohan că, în sara 
trecută, poposiseră la ospătăria lui neguţători. Acei 
neguţători porniseră în jos pe drumul Nimircenilor, la 
treburile lor. Ce neguţătorie vor fi având, încă nu se ştie, 
dar trebuie să se afle îndată ce Iohan Roşu va fi strâns în 


cleşte. Orice neguţătorie ar fi, se dovedeşte că dumnealui 
Jder cel mititel a lucrat pripit, ca un tânăr ce se află, lovind 
şi vărsând sânge; însă rău n-a făcut, deoarece a socotit să 
apere de vreo primejdie pe stăpânul său coconul domnesc. 
Se dovedeşte uşor că nu poate fi legătură între o 
ameninţare pe care ar pune-o de aici la cale pan Iohan şi 
popasul măriei sale Alexăndrel la lonăşeni. Căci măria sa 
Alexăndrel ajunge la lonăşeni sara, iar ospătarului îi trebuie 
tot atâta vreme să ajungă pe drumul lui la cunoscuţii cu 
care ar fi având o întocmire împotriva coconului. Din locul 
acesta este iarăşi destulă cale, patru sau cinci poşte din 
cealaltă parte a hotarului, până la lonăşeni. Aşa că nu se 
arată să fie asta pricina călătoriei lui pan lohan. Pe urmă, 
de unde se ştie că s-ar fi pus ceva la cale împotriva măriei 
sale Alexăndrel? 

— A mărturisit însuşi leahul că el şi muierea lui au dat de 
ştire în Lehia pentru drumurile măriei sale la lonăşeni, se 
grăbi să dea lămuriri Jder. Acuma înţeleg şi mai bine asta, 
aducându-mi aminte de toate ispitele femeii, şi de prietinia 
pe care o arăta lui jupân Crivăţ medelnicer, şi de 
şiretlicurile îmbrăţişărilor ei, căci nu era îmbrăţişare fără 
întrebări. 

— Aud asta cu mare uimire, jupâne Ionuţ. 

— Mă aflu cu totul ruşinat de slăbiciunile mele, se ruşină 
Jder. 

Postelnicul Grigoraşcu îşi scutură frumoasa-i barbă 
castanie, râzând cu plăcere şi bătând cu palma pe spate pe 
Ionuţ. 

— Fii mai puţin ruşinat, jupâne Ionuţ, râse el, căci 
asemenea slăbăciuni sunt ale vârstei noastre. 

Ionuţ îl privi cu grijă: 

— Socot că domnia ta ai să afli adevărul. 

— Care adevăr? 

— Că Domnia are duşmani în Lehia dintre pământenii 
noştri fugari de la Aron-Vodă. 


— Asta se ştie. Se află acolo mai cu samă jupân Mihu, fost 
mare logofăt. 

— Deci pot fi primejdioase pentru stăpânul nostru 
drumurile la lonăşeni. 

Postelnicul privi iar pe Jder cu ochi rotunzi de mirare. 

— Pe cât înţeleg, jupân 'Tonuţ se învoi el, domnia ta 
dovedeşti un duh ager. Însă pribegii, în ziua de azi, au alte 
trebi; şi îngrijorările domniei tale sunt deşarte. Ori ai aflat 
ceva anume? Găsesc şi eu în mărturisirile leahului ceva, dar 
de aici la acea înfricoşată faptă la care cugeţi domnia ta, mi 
se pare că-i destul de departe. Ce ştii domnia ta anume? 

Jder se închise în sine, cu inima bătând. 

— Nu ştiu nimic altceva. 

— Atunci putem cruța pe măria sa stăpânul nostru de 
supărări şi mânii, se linişti postelnicul Grigoraşcu. De ce să 
vârâm în măria sa şi această spaimă? Şi mai ales de ce să 
afle măria sa de drumurile coconului său? Dacă află măria 
sa, nu-i bine. lar mai ales dacă se întâmplă ceva lui 
Alexăndrel, atuncea se duc şi alţii să ţie tovărăşie, la 
întuneric, leahului şi muierii lui. Ascultă-mă pe mine, îl 
mângâie prietineşte postelnicul pe Jder, ia din toate 
învăţătura cea bună. Lasă în seama mea pe prinşi, iar 
domnia ta nu mai întârzia şi du-te după Alexăndrel-Vodă, 
precum mi-a lăsat măria sa poruncă în astă dimineaţă, când 
a ieşit din Cetate. 

Mezinul comisului rămase un timp ameţit şi cu privirile 
tulburi, încercând să desluşească în sine ce avea mai bun de 
făcut. Orice adaos al lui în legătură cu mărturisirile 
jupâniţei Nasta ar fi descoperit ceea ce nu trebuia să ştie 
nimeni pe lume şi mai ales l-ar fi vârât - din ceea ce arăta 
destul de desluşit postelnicul - în primejdie de moarte. 
Înţelepciunea care se afla în împrejurări şi-n presimţirile lui 
îi poruncea din nou, de astă dată prin glasul lui Jora, 
purtarea ce trebuia să aibă. Nu-i rămânea alta decât să 
ceară de la postelnic cai hodiniţi pentru el şi pentru 
Botezatu şi să se ducă într-o întinsoare la Ilonăşeni. Ajutor 


de oşteni nu poate cere, ca să nu se stârnească iarăşi 
întrebări şi cercetări, însă nu mai era de pierdut nici o clipă. 
Încă mai era vreme să ajungă la timp, ca să scoată pe 
coconul domnesc la larg. lar dacă spaimele se dovedesc 
năluciri mincinoase, atunci înseamnă că în zodia lui, pe care 
i-a spus-o pe de rost dascălul Pamfil, nu-i nici o scădere. Va 
avea har în dragoste şi milă de la cei mari, cum a ieşit în 
şoaptă şi din ghiocul prorociţei. 

Dobândind cai proaspeţi, îşi căută în pripă slujitorul şi-l 
puse să închinge pe ei şăile cu tot tacâmul lor neştirbit. 
Încălecă numaidecât şi cobori pe urmele stăpânului său. De 
la jumătate de cale, spre sară, umbletul începu să-i fie 
anevoios. Sosiseră nouri urâţi, din asfinţit-miezul nopţii, 
aducând ploaie. După un ceas de asemenea vreme, drumul 
se desfundă. Într-un răstimp, curgerea ploii conteni şi se 
învălui asupra cuprinsurilor o pâclă cenuşie din care curgea 
burniţă. Jder şi Tătarul căutau cale mai puţin grea pentru 
cai prin pajiştea de la marginea drumului. În locurile 
pietroase dinspre lonăşeni, umbletul le spori. Ajunşi 
deodată, noaptea târziu, în preajma curților, Jder opri, 
plecându-şi urechea şi ascultând, cu inima înfricoşată. 

Lacul părea liniştit; nu se zărea nici o lumină nicăieri. 

— Ţine-ţi armele gata, porunci lonuţ Tătarului. 

El însuşi, descălecând şi apucând sabia goală, dădu ocol cu 
luare-aminte saraiurilor. Chemă cu glas încet straja, pe care 
o ştia aşezată în acea parte a gospodăriei. Ca şi cum ar fi 
tresărit din somn, cornul izbucni scurt şi spăriat. Omul era 
vârât într-un covru de paie; răsări ca o matahală neagră, 
înălţând bâta. Cânii începură a zăpăi cu oarecare lene din 
adăposturi. 

— Cine-i? Răcni înăbuşit paznicul. 

— Eu sunt, slujitorul măriei sale. Fii liniştit. 

— Aha! Domnia ta eşti boieraşul cel cu semn la ochi. 

— Eu sunt. Răspunde-mi dacă măria sa a ajuns cu bine. 

— Slavă Domnului, a ajuns cu bine şi acu hodineşte. 

— Ce fac stăpânele? 


— Ce să facă? Nu ştii domnia ta treaba femeilor? Cum l-a 
cunoscut pe măria sa, jupâniţa noastră s-a bolnăvit iar. Ei, 
da' de-acu poate i-a trece. 

Străjerul râse singur prin întuneric, ca şi cum era 
încredinţat că Jder nu-l aude. Însă Ionuţ îl auzea, 
bucurându-se de acel râs prin pâcla burniţii. 

— Încolo-i bine-pace? 

— Bine-pace, mulţămim Maicii Preciste. 

— Când au venit oamenii cu veşti de dincolo? 

— Ieri. A venit unul cu caii cumpăraţi de la un şleahtic. Are 
stăpâna asta a noastră patima cailor mari. A stat acel om 
până azi; iar spre sară s-a întors la treaba lui. A stat şi s-a 
uitat cât de frumos venea măria sa cu slujitorii săi, şi cu 
câtă repeziciune a descălicat măria sa. A făcut semn cu 
capul de mare plăcere şi s-a dus. Încă râdea şi spunea că nu 
târzie vreme se întoarce. 

— Ca să mai aducă şi alţi cai? 

— Întocmai precum spui domnia ta. Nouă totdeauna, 
jupânelule Ionuţ, ne-a plăcut cum le vezi toate şi le înţelegi, 
aşa că jupâniţa Nasta socot eu că are să se bucure văzându- 
te. Ai venit c-o întârziere, ori c-o grabă? 

— Am venit cu întârziere, omule, căci aşa a fost rânduială 
mea; şi cu grabă, căci trebuie să trezim pe măria sa, ca să 
purceadă în clipeală, să se afle numaidecât mâni înainte de 
amiază la porunca Domnului nostru Ştefan-Vodă. Deschide 
poarta, ca să trecem la odaie, să deşteptăm pe slujitorii 
măriei sale coconul domnesc. Să-şi scoată caii, să apuce 
armele. 

— Oi, jupânelule Ionuţ, oftă străjerul; grele-s slujbele 
Domniei, dar n-ai ce face, trebuie să te supui şi să umbli, 
noaptea, pe vreme de ploaie. E mai bine de mine, aicea în 
culcuş, fără de nici o grijă. 

Filosofând, omul deschise poarta şi dădu glas din corn. 

Jder porunci Tătarului: 

— Trezeşte slujitorii şi-i scoate fără de nici o întârziere 
afară! 


Sunară bătăi în uşi şi se stârni zvoană. 

Cu calul de căpăstru, Ionuţ trecu la casa stăpânilor. Cânii, 
în preajmă.-i, lătrau întărâtat. O lumină scapără prin geamul 
cunoscut de el. La gratii apăru fantasma înfricoşată a 
Nastei. 

— Nu te teme de nimic, îi strecură el cuvânt, apropiindu-se 
grabnic. 

— Tu eşti, lonuţ? Se uimi ea, cuprinzându-şi în palme 
tâmplele. Nu te aşteptam, dar mă gândeam la tine şi 
stăteam trează. Nu ştiam ce să fac şi dacă trebuie să 
mărturisesc ceva măriei sale. Acuma sunt bolnavă cu 
adevărat, lonuţ, de frică. 

— Dă-mi drumul. Trebuie să scol pe măria sa. 

Se născu în odăi dintr-odată freamăt. Glasul jupânesei 
Tudosia păru că se tânguieşte. După ce se traseră 
zăvoarele, Nasta rămase o clipă în faţa lui Jder, în straiul ei 
alb de noapte. Elo cuprinse repede sărutând-o, apoi o 
depărta de la sine. Trecu spre stăpâna casei, care scotea pe 
uşă un braţ cu făclie şi un cap uimit, legat pe sub bărbie cu 
grimea roşă. Bătu în uşa cămării coconului. 

— Măria ta, scoală şi ieşi. Porunca lui Vodă! Slujitorii 
aşteaptă afară. 

Uşa se deschise numaidecât, Ionuţ apucă din mâna 
jupânesei făclia şi pătrunse la stăpânul său. Îl ajută să tragă 
pe el straiele, îi încinse armele. Îl trăgea după el, fără nici o 
sfială că l-ar putea jigni în mândria lui de cocon domnesc. 

— Spune-mi repede, Jder, ce este? Îl cerceta cu înfricoşare 
Alexăndrel. A aflat ceva poate măria sa? Are nevoie de mine 
pentru vreo pricină? Este vreo ridicare grabnică la război? 

— Îţi spun pe drum, măria ta, nu pot suferi să mai stai aici. 

— A fost sara cea mai plăcută a vieţii mele, Ionuţ. 

Jder se alătură strâns de el şi-l simţi duh de vin. 

— Ai auzit ce ţi-am spus, prietine Ionuţ? 

— Am auzit, măria ta. 

— Am găsit-o pe Nasta întristată şi bolnavă, dar pe urmă s- 
a veselit de venirea mea. 


— Mă bucur prea mult de asta, măria ta, mormăi scrâşnit 
Jder, dar te rog încă o dată să binevoieşti a ieşi. Altfel se 
poate întâmpla pentru noi amândoi o primejdie. 

— Nu înţeleg ce poate fi, prietine Ionuţ. S-ar cuveni să ne 
luăm rămas-bun de la gazde. 

— Nu-i vreme de asta, măria ta. Cum să se înfăţişeze în 
faţa unui cocon domnesc nişte jupânese cuviincioase numai 
în cămăşi de noapte? 

— Ai dreptate, Ionuţ. Poate s-ar fi putut să aştept până 
dimineaţă. Dar dacă spui domnia ta că altfel nu se poate, 
am ieşit. 

— Să-ţi aşez dulama, măria ta. E vreme de ploaie. 
Binevoieşte de încalică. 

Oamenii erau buluciţi prin întuneric dinaintea livezii de 
zarzări. Doi slujitori purtau făclii. Alexăndrel-Vodă 
încălecase. 

— Stingeţi luminile! Porunci Jder. 

Coconul domnesc căscă plictisit, mormăind: 

— Urâtă vreme. 

Apoi râse, ca un copil fără grijă, de împrejurarea 
neaşteptată în care se afla. Jder era încordat de o frică 
nebiruită. S-ar fi dorit la multe poşte de acel loc. Nu se 
vedea nimic: împrejurimile zăceau neclintite sub bura de 
ploaie; cu toate acestea sălbătăciunea din el avea fiorul 
primejdiei. Subt acest fior era şi îndârjirea de a depărta de 
Nasta un potrivnic. Apăruse un prilej prielnic de care se 
folosea. Asta-l încălzea pe o parte, ca focurile de popas, 
iarna, în pădure; pe când din cealaltă lăture îl sufla, 
îngheţat, neliniştea. 

După cel dintâi avânt al cailor în drumul mare, Jder rândui 
lui Coman să fie călăuză înainte şi lui Botezatu să rămâie 
pază îndărăt. Curgerea ploii aproape contenise şi rămăsese 
numai negura, plutind peste fânaţuri, peste iazuri şi 
dumbrăvi. O lumină palidă de lună se cernea prin pâclă. 

Era poate cătră a treia strajă a nopţii, după socoteala pe 
care o făcea Ionuţ timpului. Pe când umbla în preajma 


stăpânului său şi era cu urechea aţintită cătră zvonurile 
dindărăt, înţelese că vine cu grabă dintr-acolo Tătarul. Îşi 
grăbi calul înainte, spre călăuz. Când Botezatu îl ajunse, îl 
opri, aşteptând veste rea. 

— Ne caută călăreţi din urmă, îi zise slujitorul. Le-am auzit 
tropotele şi chemările. Par a fi mai mulţi decât noi. 

Jder fluieră încet - ca şi cum pierdea în acea clipă toate: 
nădejde, dragoste şi viaţă. Acum întâia oară se afla într-o 
primejdie adevărată şi-şi mărturisea cu umilinţă că frica lui 
e fără cusur, cu mult mai aspră decât atunci când văzuse 
iepurele de o sută de ani. Cu toată această frică, pe care o 
simţea ca pe o arşiţă a trupului, judecata îi rămânea 
întreagă şi lucra cu hărnicie. Privind în dreapta şi văzând 
locurile prin lucirea slabă a negurii, cunoscu unde se afla; 
căci toate acele încântate privelişti din preajma dragostei 
lui îi rămăseseră întipărite în fundul ochilor, ca să le poată 
avea în el şi-n ceasul morţii. Ştia că are în dreapta un rediu 
prăpăstios, lângă o baltă fără stuh. În acel rediu era o 
curmătură de ape de ploi, pe unde se hrănea balta aceea. 
Nu putea fi în altă parte şi mai grabnic o altă apărare mai 
sprijinită dindărăt şi din laturi. Deci ocoli în dreapta, 
călăuzind într-acolo slujitorii cu Domnul său. 

Porunci celor doi slujitori: 

— Lepădaţi grabnic cuvânt la oameni că avem o primejdie 
asupra noastră şi să-şi gătească armele. Ne aşezăm în 
curmătura dealului; şi hotărăsc lui Coman să treacă pe 
alăturea înainte, ca să caute ajutor la cel dintâi sat. 

Ionuţ se întoarse spre stăpânul său. Găsi şi pe Crivăţ 
medelnicer lângă Alexăndrel-Vodă. Amândoi aceştia 
înțelegeau ceva, dar nu desluşeau bine ce putea să fie. 

— Ne caută altă poruncă a măriei sale? Întrebă coconul. 
De ce ne ferim de dânsa? Căci eu vreau să mărturisesc 
părintelui meu tot ce-am săvârşit fără ştiinţa măriei sale. 

— Of! Şi iar of! Măria ta, se tângui Jder cel mititel. Dacă ar 
fi numai asta, am da pinteni cailor şi ne-am tot duce. Însă 
află acuma, măria ta, că de la hotarul leşesc vin asupra 


noastră duşmani. Dumnealui Crivăţ medelnicer ar putea 
înţelege mai bine, dacă şi-ar aduce aminte de raiul nostru 
de la târgul Sucevii şi de ispita şarpelui de acolo. Aşa ar 
spune bădiţa meu Nicodim monahul. 

— Care rai şi care şarpe? Îşi încrucişă ochii cu o 
nemaipomenită uimire medelnicerul. 

— Şi pan Iohan şi pana Mina, cinstite medelnicer, stau în 
popreală la Cetate şi au să-şi deie samă de vina lor. Ne-om 
da şi noi samă de slăbiciunile noastre. Căci de la noi, şi mai 
vârtos de la domnia ta, s-a ştiut de umbletele măriei sale. 
Duşmanii lui Vodă vor fi oblicit şi mi-i frică tare că urmările 
au să se vădească numaidecât. 

Coconul se miră cu semeţie: 

— Ce spui domnia ta, lonuţ? Cine poate îndrăzni să se 
atingă de mine? 

— Se găsesc, măria ta, oameni fără de ruşine, de asta să 
nu te îndoieşti. Cum am aflat, am venit într-o întinsoare, să 
te înlătur de la pierzare. 

— Cum? Atuncea nu-i porunca măriei sale părintelui meu? 

— E tot o poruncă, măria ta, pe care nu se putea s-o lepăâd 
de la mine. 

— Cum se poate una ca asta, Jder? Se răsuci în şa, jignit, 
coconul Alexăndrel. Pentru asta ai cutezat să mă tragi de 
picioare? Şi să mă mâi de spate afară? Ai să dai samă de 
cele săvârşite. 

— Mustră-mă, măria ta, îi întoarse cu îndărătnicie cuvânt 
Ionuţ. Să nu-mi iei însă capul, deoarece am acuma nevoie 
de el. Poate că nu mult va trece şi am să-l pun pentru viaţa 
măriei tale. 

În vremea acestui schimb de vorbe, jumătate glumeţe, 
jumătate întărâtate, slujitorii intrau în curmătura dealului, 
descălecând şi gătindu-şi armele. 

Cel mai umilit medelnicer Dumitru Crivâţ izbuti să se rupă 
din mişelnica sa mirare; îşi smulse sabia şi făcu doi paşi 
împotriva primejdiei încă necunoscute. Avu un rânjet 
mânios. 


— Socot eu acuma, mărite stăpâne şi prietine Ionuţ, că mi 
s-a încheiat veleatul aici, plătind prostia de care sunt 
vinovat. Se mai dovedeşte încă o dată lumii, care-i pricina 
nenorocirii bărbaţilor. 

Coconul domnesc se frământa încă în şa, cu supărare. 

— Îţi poruncesc, Ionuţ, strigă el, lămurire deplină. În acea 
clipă sună un corn cătră şosea. 

— Pofteşte, măria ta, şi ascultă, şopti Jder, dintr-odată 
liniştit. 

Lovită de acel sunet, frica lui fu înlocuită de o luare-aminte 
ageră. 

După corn, se înălţă glasul gros al unui crainic. Striga 
leşeşte. Jder nu înţelegea. Dar coconul Alexăndrel şi 
Dumitru Crivăţ medelnicerul înțelegeau. 

— Poftim pe măria sa Alexăndrel-Vodă să se deie prins. 
Avem poruncă să nu i se pricinuiască nici o stricăciune; dar 
dacă nu se supune, noi nu putem răspunde de viaţa măriei 
sale. 

Jder se roti cu braţele în jurul lui, ţistuind şi poruncind 
tăcere. 

Nimene nu răspunse crainicului. 

Jupân Dumitru Crivăţ lămuri în şoaptă lui lonuţ înţelesul 
vorbelor strigate şi se miră cătră sine însuşi. 

— Ţ! [! Cum a putut înţelege şi cunoaşte ce are să se 
întâmple un fecioraş ca acesta, mai bine decât oameni în 
vârstă şi înţelepţi! Deoarece bătrânii sunt nevrednici, sunt 
nevrednici şi păcătoşi! 

— Jupâne medelnicer, se mărturisi cu îndrăzneală Jder, 
înălţând fruntea; cei tineri sunt şi ei păcătoşi, căci au fraţi 
monahi împotriva cărora au pus prefăcătorie şi minciună! 

Străpuns de înfrângere, mezinul comisului se închină 
făcându-şi cruce şi îngenunche, având în toată fiinţa un 
cutremur de rugăciune tăcută. Cum se umili astfel, 
închizând ochii, i se arătă în întunericul pleoapei maică-sa 
comisoaia. 


Deci va mai vedea pe jupâneasa Ilisafta şi-l va mustra 
pentru fărădelegile lui! Dintr-odată se simţi alinat şi, 
săltând în picioare, îşi cercetă la coburi armele şi uneltele. 
Trase săgeți din cucură şi cercă struna arcului. Găsi 
lemnuşe muiate în pucioasă topită, cu care avea el 
meşteşug să aprindă foc. Cercetă toate cu luare-aminte, 
pândind pieziş cătră partea de unde se auziseră vrăjmaşii. 

— Măria ta, se răsuci el deodată cătră stăpânul său, 
cuprinzându-i mâna şi ducând-o la fruntea sa, iartă-mă dacă 
ţi-am greşit cu ceva! 

Alexăndrel-Vodă îl trase lângă sine îmbrăţişându-l. Jder 
suspină. Apoi se închină spre cocon. 

— Măria ta, şopti el cu îndrăzneală, dă-ne poruncă. Să iasă 
înainte cei şase arcaşi pe care-i avem. Aici e loc strâmt; nu 
se poate căţăra nimeni la spatele nostru în pisc; nici pe 
laturi nu poate răzbi nimeni spre noi. Din faţă, orice 
îmbulzeală ar fi cu suferinţă şi pagubă. Dacă întârzie ei, ne 
vine nouă ajutor. Nu pot eu deocamdată înţelege ce au să 
facă; se cuvine să fim cu băgare de samă la orice scornitură 
a lor. Dacă totuşi dau cumva navală şi nu se opresc la 
săgeți, îi putem bate cu sabia. 

Toate socotelile acestea murmurate ale lui Jder 
medelnicerul le asculta cu mirare, aducându-şi aminte de 
vorbele şi pildele prea sfinţitului Amfilohie Şendrea. În 
vremea asta deasupra oamenilor de jos, care se pândeau 
unii pe alţii în tăcere, începură a se mişca negurile, 
măturând luciul iezerului. Luna începu a se desluşi ca prin 
nişte perdele străvezii. Atunci coconul domnesc şi slujitorii 
lui văzură cea dintâi înaintare furişată a urmăritorilor lor. 
Erau zece ori doisprezece oameni care înaintau ghemuiţi 
pe brânci, prin fânaţ. În urma lor, înegreau alte mogâldeţe, 
gata să sară şi să sprijine pe cei dinainte. 

În această repede luminare a locului, Ionuţ îşi încordă 
arcul şi trimese o săgeată. După întâia, urmă îndată a doua. 
La treizeci de paşi, oamenii loviți se zvârcoliră, înăbuşindu- 


şi cu obrazul în pământ vaietele. Alte săgeți vâjâiră de la 
arcaşi. Vrăjmaşii se tupilară în fugă îndărăpt. 

Jder rânji cătră Crivăţ: 

— Spune-le, jupâne medelnicer, să-şi cruţe vieţile, până ce 
vin oameni din sat şi oşteni, în sprijinul nostru. 

Dumitru Crivăţ strigă spre joimiri această veste, c-un glas 
gros, cu mult mai ameninţător decât al crainicului leah. 

— Aşteptăm şi noi ajutor! Răspunse dintr-acolo acelaşi 
crainic. Dacă nu poftiţi să vă supuneţi de bună-voie, suntem 
nevoiţi să vă înşirăm în suliţi. 

Ionuţ ascultă cu aţâţare tălmăcirea vorbelor. În acest timp 
Alexăndrel-Vodă lepăda dulama şi primea de la un slujitor 
sabia; se întorsese cătră ameninţări zâmbind cu nepăsare. 
Dintr-odată în înfăţişare i se arătă semeţia şi-i sclipeau în 
aburul lunii ochii, pândind vânătoreşte şi pieziş. 

Jder se ţinea cu mult mai umilit în faţa unei primejdii 
viitoare. Îşi ferise calul în tufe, îşi descânta uneltele 
aplecându-se asupra lor. Ca şi oştenii de meserie se dosise 
după un copac al dumbrăvii. Însă voievozii au altă rânduială 
în lume, se gândi el, şi trebuie să se ţie în orice împrejurare 
cu multă fală! 

După o aşteptare neclintită de jumătate de ceas, oamenii 
podgheazului îşi dovediră iar hotărârea de a-şi lua prada de 
care aveau nevoie înainte de revărsarea zorilor. Mult nu 
mai puteau întârzia. Fiinţa lor nu se mai vedea în noaptea 
limpezită. Veneau totuşi mişcându-se domol în dosul unui 
car încărcat cu snopi, pe care-l întorseseră şi îl împingeau 
din oişte. Astfel se adăposteau de săgeți, şi puteau înainta 
până în ruptura malului. De-acolo nu le rămânea decât sa 
deie un iureş grabnic cu suliţile. Fiind astfel în putere, 
nădăjduiau să audă cu mult înainte de a ieşi la năvală 
strigătele de supunere ale oştenilor domneşti. Căci lotrii 
podgheazurilor, ca şi tătarii, nu mai cruţau după aceea nici 
un suflet de om. Crainicul mai porunci o dată supunere din 
depărtare, pe când căruţa încărcată cu snopi îşi făcea încet, 
pas cu pas, înaintarea. 


Atunci Jder îşi trase scăpărătorile şi zbătu oţelul în 
cremene, aprinzând iasca. De la cărbunaşul de iască 
aprinse un lemnuş cu pucioasă. Legă de săgeată acest 
lemnuş de pucioasă c-un fir uscat de iarbă. Trimese din arc 
în snopi acea flacără albăstrie, care trecu abia văzută, ca un 
licurici zburător. Aceeaşi lucrare o săvârşi şi cu al doilea 
lemnuş. Aşteptă câteva clipe să vadă aprinzându-se snopii. 

— Treaba asta, jupâne Ionuţ, îi dădu sfat râzând şi 
crâşcând de mânie cel mai umilit medelnicer, e mai bună pe 
vreme uscată decât pe ploaie. Dacă nu s-aprind snopii a 
treia oară, atuncea să ştii că blăstămaţii ne răzbesc. 
Binevoieşte, te rog a-mi da mie aceste bețe cu pucioasă, 
căci am şi eu un meşteşug mai bun decât arcul. Se cuvine 
să-mi plătesc pe loc datoriile mele pentru păcatul ce am 
săvârşit împotriva stăpânului meu. 

Jupân Dumitru Crivăţ medelnicerul prinse liniştit între 
degetele mânii stingi un mănunchi de lemnuşe aprinse. Îşi 
lepădă de pe plete cuşma. Îşi cumpăni în dreapta sabia şi-şi 
făcu cu ea cruce. Păşi repede în linie dreaptă şi în salturi 
asupra căruţii mişcătoare şi înfundă adânc în snopi, la 
uscăciune, seminţele focului. 

Lotrii podgheazului simţiră zguduitura carului. leşiră 
dindărăt şi cunoscură că le-a venit duşman. Îşi sclipiră 
asupra lui penele săbiilor. Când izbucni dintr-odată focul în 
vâlvătăi, glasurile lor se înălţară şi ele cu mânie. Băteau în 
medelnicer, oare se retrăgea pas cu pas apărându-se. 
Pătrunseră între ei săgeți de la Jder şi de la arcaşi. Pojarul 
se risipea în sus şi în laturi ca o cunună uriaşă. Cei care 
înaintau adăpostiţi se risipiră retrăgându-se cu grăbire. Cel 
mai umilit medelnicer rămase rănit de moarte lângă foc. Un 
timp pojarul fu o oprelişte cu limbi şi şfichiuiri vii, prin care 
lotrii nu mai puteau pătrunde. 

La răsărit începu a creşte geană de ziuă. 

Capitolul XII. 

Când au cercat la Timiş nişte neguţători pricepuţi şi mai 
cu samă îndrăzneţi. 


Neguţătorii poposiţi într-o sară la ospătăria lui lohan Roşu 
din Suceava, uliţa armurierilor, erau nişte oameni blajini şi 
cu supunere, arătând oricărui obraz dregător ce-i oprea 
carte şi îndreptare de la dumnealui August Hroniţki, şoltuz 
al Liovului, şi de la cinstitul Faust Popin, starostele din 
acelaşi târg al negoţului din afara Republicii. Pe lângă 
hârtii, arătau şi zloți buni, care sunau frumos pe tejghelele 
hanurilor. Arătau plăcere pentru mâncarea ţării şi mai ales 
pentru vinuri. 

Înfăţişarea lor nu era dintre cele obişnuite, căci nu erau 
mari şi graşi, cum e dat neguţătorilor lioveni, ci se arătau ca 
nişte bărbaţi sprinteni; de aceea umblau călări, ceea ce 
iarăşi era întrucâtva de mirare. Caii lor nu erau de mare 
preţ, cumpăraţi din grajduri domneşti, ci nişte alergători de 
dârvală, însă iuți la fugă şi răi la apropierea oricărui străin. 
„Nişte cai căzăceşti, ziceau râzând domniile lor, care rabdă 
la foame şi la trudă, cu care ne facem foarte bine treburile.” 

Unul dintre aceşti neguţători grăia bine limba ţării, fiind 
de baştină lui moldovan, cum se vedea după nume; însă 
fusese dus din pruncie de cătră părintele său în pământ 
străin. Îl chema Toma lui Bogat. Cel care părea căpitenie 
între ei avea numele Grigorie Pogonat; purta într-adevăr o 
barbă frumoasă neagră după numele-i grecesc şi descâlcea 
şi el destul de bine moldoveneşte; iar al treilea era mut, 
adică neamţ, cum spun ruşii, şi nu putea scoate o vorbă 
omenească; însă, şoptit, îi umbla foarte repede limba într- 
un grai străin. Pe acesta îl chema Matiaş Croşca. Poate era 
neamţ cu adevărat, dar părea la fel cu ceilalţi în 
îndeletnicirea lui de călăreț, băutor şi purtător de arme. 
Ducând bani cu ei ca să plătească marfă, aveau nevoie 
fireşte şi de arme pe care le mânuiau cu vădită uşurinţă. 

După ce au ieşit din Suceava, popasul dintâi şi masul le-a 
fost la hanul Spătăregştilor, deasupra Moldovei. A doua zi au 
purces înainte cu întârziere şi lene, după ce au întrebat în 
felurite chipuri pe hangiu despre marfa după care umblau. 
Atuncea s-a văzut că sunt neguţători de ceară. Şi mai ales 


se arătau căutători de un fel de ceară care nu se găseşte 
nicăieri pe lume, ci numai la Moldova, şi mai ales în valea 
Siretului. Hangiul de la Spătăreşti nu ştia nimic despre 
asemenea ceară, iar ei s-au veselit bătându-l pe spate şi 
crucindu-se că venețienii, tocmai la marginea pământului, 
lângă Marea, cunosc asemenea ceară, iară pământenii 
Moldovei nu o cunosc. Asemenea ceară, verzie la coloare, 
are prea plăcut miros şi boierii venețieni se fudulesc când 
au în palatele lor făclii din asemenea ceară. La palatul cel 
mare al dogelui şi la sala sfatului celui mare al senatorilor 
nici nu se cuvenea să ardă altfel de făclii. Asemenea ceară 
se plăteşte de douăzeci de ori mai mult decât cealaltă şi nici 
nu se arde curată, fiind aşa de scumpă, ci se amestecă în 
ceara obişnuită. Şi chiar nici nu-i sănătos să se ardă curată, 
deoarece are o mireasmă prea tare, de te doare de ea 
capul, ca de un venin. Deci, arătau ei hangiului care-i 
asculta cu mirare, mai ales de asemenea marfă sunt 
doritori, şi drumul lor este cătră nişte prisăci din valea 
Siretului, de care au ştiinţă neguţătorii de ceară lioveni. 

— Multe minuni sunt pe lumea asta, zicea hangiul cătră 
slujitorii poştei domneşti, privind cu plăcere în urma 
călătorilor străini. 

Popasul al doilea l-au făcut acei neguţători la alt rateş, 
dincolo de curtea vistiernicului Cristea, nu departe de locul 
unde coteşte un drum la stânga, printre codri, cătră apa 
Siretului. Acel rateş, care începea, în vremea aceea, să se 
cheme al vistiernicului, are în apropiere lunca şi apa 
Moldovei. Peste luncă şi peste apa Moldovei se văd aşezările 
de la Timiş cu hergheliile măriei sale Vodă Ştefan. După 
pajiştile de la Timiş, se amestecă în sus valuri de păduri. 

Aici liovenii au găsit pe adunătorii lor de marfă, veniţi cu 
patru săptămâni înainte. Aceşti adunători de marfă erau de 
asemeni în număr de trei; dar numai doi se arătau slujitori 
vrednici, umblând pe la prisăci şi adunând ceară. La 
Sântilie, când prisăcarii bat mătcile slabe şi le scot fagurii, 
se rupe şi preţul cerii. Atuncea umblau ei de colo-colo, 


cerând ceară cât mai curată şi scoțând din chimir zloți cu 
zimţii neştirbiţi. Aceşti zloți îi arătau fără să-i lepede, 
îndemnând pe prisăcari să mai topească o dată ceara şi s-o 
puie nouă zile s-o bată un izvor, ca să-i iasă în soare 
frumuseţa şi albeaţa. 

Al treilea slujitor părea un nevrednic, căci nu umbla în 
treaba neguţătoriei; ori era şi el stăpân şi poruncea numai 
celorlalţi doi. Era un bărbat cu părul sur, beteag de ochiul 
drept. Acest ochi stâns îl avea subt un solz. Şi celalalt ochi 
se afla beteag şi lăcrăma întruna. De unde până unde aflase 
acest rus chior, Ilia Alapin, că sub pădurea de lângă Timiş, 
între mesteceni, se găseşte un şipoţel, care picură din 
piatră o apă ruginită, bună pentru suferinţa lui. Se ducea 
aproape în toate zilele la acel izvor şi se părea că ochiul lui 
drept începea să se limpezească şi să lăcrămeze ceva mai 
puţin. 

— Mulţămesc lui Hristos şi prea curatei lui Maice, se 
închina moş Ilia Alapin cătră cei trei tovarăşi ai săi, în faţa 
gospodarilor adunaţi la rateş; aici am găsit leac pentru 
suferinţa mea, ca să pot vedea soarele până la sfârşitul 
zilelor mele. 

Slujitorii adunători de ceară se plecară cuviincios în faţa 
celor trei, rămânând în picioare până ce Grigorie Pogonat le 
porunci să se aşeze şi ei şi să îndrăznească a-şi întinde 
labele lor arse de soare cătră ulcelele de vin. 

Toma lui Bogat începu a cerceta, în auzul tuturor, pe 
slujitorii de la faţa locului, despre mersul trebii. Gospodarii 
aflaţi în petrecere la rateş priveau şi ascultau cu mirare pe 
acel neguţător liovean, grăind aşa de bine moldoveneşte, 
iar slujitorii răspundeau, bolmojind ici-colo vorbe ruseşti. 

Toate treburile erau bine pornite. Erau arvonite zece cară 
de ceară în prisăcile de pe Moldova. Dincolo de codru, la 
Siret, se aflau nişte fânaţuri fericite, în păliştea soarelui, de 
unde s-ar putea ridica până la trei sute de oca de ceară 
verzie. Asta s-ar încărca într-al unsprezecelea car. Oamenii 
din partea locului au cară bune şi boi voinici. După 


sântămărie pot încărca şi trece marfa în [ara Leşască. 
Drumurile sunt bine păzite, vămile blânde şi cinstite. Până 
la anul nou zintăi septemvrie, marfa se află la Liov. Ioată 
lumea-i mulţămită. 

Vatamanul acelor neguţători, Grigorie Pogonat, asculta cu 
luare-aminte aceste lămuriri şi era prea mulţămit, 
mângâindu-şi barba. 

— Întâi să ne mai aducă cinstitul crâşmar o oală de vin, 
porunci el, zvârlind un ban de aramă pe masă; după ce bem 
şi oala asta de vin, am să mai rog pe cinstitul crâşmar, să se 
mai ostenească cu una, pentru care-i azvârl pe masă alt 
ban, plătind cinstit ca orice neguţător liovean; după asta 
poftesc să mergem la casa voastră să vedem probele de 
marfă. 

Probele de marfă se găseau nu departe de rateş, la o 
căsuţă luată cu chirie pe trei luni de la o văduvă sărmană. 
Femeia îşi încărcase cele câteva cioveie, găinile şi purcelul, 
şi le trecuse dealul la o fată a ei măritată în sat la Moţca. 
Liovenii aşezau în casă sloiurile de ceară, iar ei se culcau în 
fân, sub şopron. Cât umblau cei doi slujitori după marfă, 
moş Ilia Chiorul stătea şi păzea casa. Când se întorceau ei, 
la al şaptelea ori al optulea ceas al zilei, bătrânul îşi lua 
toiagul şi trecea prin vad Moldova, ca să se ducă la izvorul 
lui, în pădurea de deasupra Timişului. Umbla domol pe 
cărare la deal şi se întorcea târziu. Găsea de obicei pe cei 
doi tovarăşi ai săi dormind. Mai adăogea ceva nutreţ în 
ieslea cailor şi se culca şi el. 

— Ei, prietinilor şi tovarăşilor, grăi meşterul Grigorie, 
descălecând în ograda vădanei, să-mi spuneţi acuma ce 
aveţi de spus cu adevărat. 

— Spunem, atamane, mormăi moş Ilia. Pentru ochiul meu 
sănătos, am istovit o cunună de ceapă, ca să-l fac să 
lăcrămeze. Cu atâta ceapă şi cu atâta apă ruginită, mă tem 
să nu pun şi la stânga solz, cum am în dreapta. Altfel, în altă 
privinţă, nădăjduiesc să pornesc în noaptea asta la locul 
meu. 


— Nădejdea ta, moşnege, are să se împlinească. N-am 
venit să mă aşez aici; am venit ca să mă întorc numaidecât. 

Bătrânul îşi făcu cruce. 

— Dumnezeu şi Maica Domnului au să ne ajute să umblăm 
cu bine la noapte. Dar trebuie să-ţi spun, atamane Grigorie 
Gogolea, ca un hoţ vechi şi cinstit care mă aflu, că, după 
câte am văzut eu cu ochiul meu cel bun, aici, la Timiş, sunt 
alţi hoţi tot aşa de vrednici. 

— Au simţit poate ceva? 

— Nu; de asta să n-ai nici o grijă. Unde umblă moş Ilia 
Chioru, nu poate nimenea desluşi de ce umblă el şi ce vrea 
el. Doar prea sfinţitul mitropolit de la Kiev, după ce s-a 
sfătui cu soborul trei zile, să poată desluşi ceva. Şi încă şi 
atuncea, acel ceva e ca şi nimica. Am umblat la izvorul meu 
şi nu m-a întrebat nimene aşa cum se cuvenea faţă de un 
om sărman ca mine. Am băgat de samă câte grajduri sunt, 
câte ceairuri, ce fel de pază şi ce fel de străjeri; mi-am dat 
samă cum umblă, cum se schimbă şi ce putere au, şi am 
înţeles, atamane Grigorie, că noi, fiind numai şase oameni, 
nu ne putem bate cu şaizeci. 

— N-am venit, moşule, ca să ne batem, am venit pentru 
altă ispravă. 

— Ştiu. Ce ispravă poţi săvârşi dacă acolo-i pază ca şi cum 
ar fi haznaua de zloți a lui Cazimir-Crai? Mai întâi grajdul 
acelui harmăsar cu numele Catalan nu-i în margine; nu-i 
nici într-o râpă, ca să poţi, nesimţit, zugruma străjile. E 
aproape de odăile străjerilor şi la o zvârlitură de băţ de 
chilia comisului Simion. E aşa de bine păzit calul încât nu 
înţeleg cum am putea pătrunde să-l dezlegăm şi să-l luăm 
cu noi. 

— Cu toate acestea, moşule, trebuie să pătrundem. Altfel 
nu primim de la jupânul nostru căuşul de zloți, cum ne este 
tocmeala. 

— Bine, să pâtrundem, căci asemenea fapte am mai 
săvârşit. Să răpim şi calul. Să-l trecem apa, să-l ducem în 
casa unde ţinem ceara, să-l măsluim, să-i îmbrăcăm copitele 


cu saci, să facem toate cele de cuviinţă. Asta vrei să facem! 
Asta nu se poate! Cât ai bate în palme, stau toţi acei slujitori 
roi împrejurul nostru. Trebuie să ne ghemuim la pământ şi 
să lăsăm să ne ia capetele. Asta este. 

— Moşule, nu fi nebun ca în tinereţe; fii înţelept după 
vârsta în care te afli, îi răspunse cu blândeţe atamanul 
Grigorie. Am ascultat ce-ai spus şi-mi trag urmările. Dacă 
nu se poate să răpim calul, nu-l răpim. Stăi. 

— Nu te tulbura nici nu te veseli. Dacă nu se poate să 
răpim calul, nu-l răpim. Am numai nevoie să intru până la 
el, să-i pun jungherul la beregată; şi, dacă pot, să-i iau semn 
steaua din frunte, drept mărturie că am făptuit ce trebuie. 
Crezi că nu m-am gândit la toate şi nu m-am sfătuit cu 
boierul meu? Ce nevoie are el de un harmăsar bătrân? Lui îi 
trebuie numai pieirea acelui cal; ştie el că dacă piere acel 
cal, cade jos şi Ştefan-Vodă. Căci norocul măriei sale Ştefan- 
Vodă e legat de calul acela. 

— Dar dacă nu-l poţi lovi, căci se aude despre Catalan că 
ar fi năzdrăvan? 

— Îţi poruncesc iar, moş Ilia, să fii înţelept. Dacă-i 
năzdrăvan, nu-l pot nici fura. Dacă-i cal de rând, are să 
cadă ea orice cal. Nefiind cai năzdrăvani decât în poveştile 
tale, eu am să dau lui Catalan o lovitură de jungher şi el are 
să cadă. Asta este. Pentru treaba asta îmi trebuie vreme 
numai cât ai număra până la zece. Voi trebuie să păliţi în 
altă parte, ca să pot eu intra la locul anumit. După ce am 
numărat până la zece şi am săvârşit ce se cuvine, m-am dus. 
Fiecare îşi vede de drumul lui şi iese la ţinutul nostru, ori cu 
repeziciune, ori cu meşteşug. Asta se poate? 

— Socot, atamane, că asta se poate, se veseli bătrânul Ilia, 
clipind din ochiu-i teafăr. 

— Atuncea, dacă se poate, întinde năsip pe fundul acestui 
poloboc, şi fă însemnări cu vărguţa asta. Aici e grajd, aici e 
ceair, aici e râpă, aici e casa comisului. Cum mi le desluşeşti 
aici, te întorci şi mi le arăţi şi acolo la locul lor de sub 
pădure, deoarece unele se văd de aici cu ochiul slobod. 


Cunoşti foarte bine cât de departe vede ochiul lui Grigorie 
Gogolea. Din ceea ce-mi arăţi aici şi din ceea ce văd acolo, 
pun la cale pe unde trebuie să păşească patru dintre noi. 
lar tu ai să mă duci, pe cărarea ta, drept la locul cel mai 
apropiat şi mai bun de intrare. După ce-mi arăţi toate, şi ne 
înţelegem, dăm grăunţe cailor. Ne punem cu pântecele la 
pământ şi dormim. Înainte de a se ridica luna, noi trebuie să 
fim departe. Bine este aşa? 

— Bine, răspunse cu îndoială moş Ilia. 

Atamanul Grigorie râse cu voie-bună. 

— Ascultă, moşule, îl privi fără mânie atamanul: uită-te cu 
ochiul tău cel fără solz la tovarăşii cu care am venit. S-au 
clătit ei din hotărârea lor din pricina tânguirilor tale? Nu s- 
au clătit. Căci să ştii că Grigorie Gogolea nu-şi răpune ca un 
prost ţeasta pentru două parale. Să n-ai grijă prea mare. 
Am rânduit tot ce se cuvine ca să mă întorc sănătos acasă. 

Moş Ilia se închină, pătruns de evlavie şi încredinţat de 
izbândă. 

— Să-ţi ajute, băiete, Dumnezeu şi Maica Precistă. 

Îşi făcu de trei ori semnul crucii din creştet până sub foale, 
bătu metanie şi se duse să se culce cu faţa în jos, în paie, 
sub şopron, la rând cu tovarăşii săi. 

Între al patrulea şi al cincilea ceas al nopţii luna bătea încă 
pieziş din răsărit asupra cursului Moldovei împrăştiat în 
prunduri şi huceaguri. Vremea se arăta cu oarecare priinţă 
pentru acea afacere neguţătorească, deoarece se ridicau 
din când în când, din miazăzi, grămezi de nouri care 
astupau lumina. Treceau, şi cerul se lumina iarăşi. După un 
răstimp mai scurt ori mai îndelungat, înaintau iar spre lună 
munţi mişcători ori balauri şi zgripţori cu mai multe capete 
şi forme necontenit schimbătoare. Vânt nu bătea; când şi 
când se strecura prin frunzare o şoaptă pripită, care se 
stingea repede. 

În aşezarea de la Timiş, sus, unde se afla chilia comisului al 
doilea, iar în preajma acestei chilii închisoarea singuratică a 
harmăsarului domnesc, şi, nu departe de acestea, odăile 


slujitorilor, era aceeaşi rânduială ca-n toate nopţile, şi 
străjile vegheau la locurile lor. Cum trâmbiţa cucoşul cel 
bătrân porumbac de pe culmea lui din spatele chiliei 
comisului Simion, dintre hamuri şi scule, străjile dădeau 
strigăt, chemând schimbul. De la odăi ieşeau slujitori, 
umblând pe cărări ştiute, în toate cotloanele aşezării, luând 
caraulele vechi şi aşezând altele proaspete. 

De patru săptămâni, în fiecare noapte, fără nici o scădere, 
Simion Jder priveghea dintr-un loc anumit această mişcare 
a slujitorilor săi, şi nu numai mişcarea slujitorilor, ci orice s- 
ar fi părut neobişnuit şi în afară de rânduială între zgomote 
şi arătări. Când se iscau din munte ploi cu tunete ori cu 
zvon de vânt, oamenii aveau poruncă să stea toţi treji afară, 
cu armele gata, în adăposturi anumite. 

În nopţile line, slujba părea cu mult mai uşoară oamenilor. 
Era ceva mai anevoioasă pentru Lazăr Pitărel, vătavul lor. 
Iar comisul al doilea îşi petrecea vremea într-un fel de 
somnie neliniştită. 

Locul de priveghere al lui Simion Jder era pe o gireduică 
de fân, în loc deschis, de unde se simțeau toate ale nopţii. 
Îndată ce se alina mişcarea aşezării şi se făcea întuneric 
deplin, el se strecura nesimţit în acel adăpost, de care 
slujitorii de rând nu ştiau nimic. Cunoştea locul şi putea 
îndrepta spre el anumite chemări numai vatavul Lazăr. Nu-l 
ştia nici comisul cel bătrân, care suia uneori în puterea 
nopţii, cercetând străjile. 

— Unde-i jupân al doilea comis? Mormăia domnia sa 
posomorât. 

Lazăr Pitărel îi dădea un răspuns potrivit, cum că jupân 
Simion cercetează locurile dinspre pădure, ori umblă în 
lungul liniei străjilor, ori s-a dus cu sulița şi cu cânii în râpa 
din coasta izvoarelor, unde au slobozit urlete lupii. Erau în 
acel an două lupoaice fătate în tihăriile din râpa izvoarelor, 
una în locul numit Pietrărie şi alta în Glodurile lui Pahomie. 

Jupân Manole Păr-Negru se uita cu supărare la toate; se 
răsucea în loc petrecându-şi prin barba mare degetele 


răşchirate ale mânii stângi, intra o clipă în grajdul 
harmăsarului, pe urmă se ducea. Uşile de la harmăsarul 
domnesc erau date totdeauna în laturi. Se auzea din când 
în când, în întunericul dinlăuntru, bufnitură de copită în 
podină, ori strănut. 

— Aşa-i rânduiala jupânului comis al doilea, îşi urma 
şopotul bătrânul cătră vatavul Lazăr. Altădată aici sta 
totdeauna încuiat, cu lăcata de-o ocă. Nu pot spune, vatave 
Pitărel, că-mi plac uşi deschise, la vreme de noapte, cu 
harmăsar de preţ înlăuntru. 

— Aşa avem poruncă de la comisul Simion, răspundea cu 
blândeţă Lazăr Pitărel. 

— Ştiu, îşi scutura barba bătrânul, numaicât mie nu-mi 
place. 

— Aş îndrăzni, stăpâne, să-ţi spun că să fii fără de nici o 
grijă. 

— Aşa spuneţi voi, dar asta mie nu-mi aduce linişte şi 
somn. 

Pe gireduica de fân, la căpătăi, Simion Jder îşi avea 
armele. Nu-i lipsea dulama şi gluga pentru furtuni şi ploaie. 
Lângă şale avea pe căţeluşa lui Ionuţ, Dolca. Acea capaucă 
ageră şi cuminte nu se clintea fără poruncă din locul unde o 
deprinsese să steie comisul al doilea. Cum se simţea în 
preajmă ceva neobişnuit, Doica mârâia uşor în spatele lui 
Simion. Bora, tovarăşul Dolcăi, avea nărav, în asemenea 
împrejurare, să dea glas cu larmă mare şi chelălăituri; de 
aceea comisul Simion îl înlăturase. Dolca îi strecura prin 
şale murmur, scoţându-l din somnie dacă era aţipit. Prea 
arareori, însă, i se întâmpla asemenea slăbăciune comisului. 
De când rânduise această slujbă a oamenilor şi această 
veghere a sa, îşi făcuse obicei să doarmă ziua. Pe lângă 
asta, se ferea cu mare statornicie şi tărie să pună în gură 
vin. Aşijderea ţinea trupului său doftoricească socotinţă, 
precum ţinea cailor pe care-i avea în samă. „Să iei aminte la 
trei lucruri şi tu, îi zicea domnia sa lui Lazăr Pitărel. Să-ţi fie 
botul rece, picioarele calde şi pântecele uşor.” 


În noaptea aceea căţeluşa nu-i dădu înştiinţare decât după 
două ceasuri de la schimbul întâi al străjilor. Asupra lunii se 
perdeluiau nouri, împuţinându-i lumina. 

Dolca mârâi; comisul Simion ridică fruntea, scuturându-şi 
pletele. Îşi pipăi armele de la căpătai şi întoarse urechea. 

Susurul de vânt stătuse. Dolca totuşi adulmecă înălţând 
botul. Îi veneau înştiinţări tainice în crestăturile nasului şi 
îşi subţie mârâitul, cu oarecare mânie. 

Dintr-odată detună chiot şi larmă năprasnică spre vale, în 
lungul costişei, unde se aflau grajdurile iepelor. Căţeluşa 
tresări. Comisul Simion o cuprinsese de după urechi, 
stăpânind-o. Odată cu chiotele, izbucniseră făchii. După 
puţin timp acele făchii căzuseră în întuneric. Străjile din 
vale se chemau şi se îndemnau cătră tulburarea iscată. Se 
auzi glasul lui Lazăr Pitărel strigând la odăi. Un pâlc de 
slujitori în arme ieşi, coborând cu grabă costişa. 

Căţeluşa se zvârcoli. Comisul Simion o cuprinse sub braţul 
stâng, fără a se mişca din cuibarul lui. 

Apăruse în preajmă, nesimţit, cu paşi de umbră, un om. Se 
zărea cu totul nedesluşit subt întunecimea nourului. Totuşi 
Simion Jder îl socoti înalt şi sprinten. Era uşor de înţeles că 
încălţările lui erau înfăşurate în cârpe de postav. Al doilea 
om îl urma domol şi încovoiat. Acela se opri la zece paşi în 
urmă. 

Abia văzuse, de sus, comisul Simion, întâia mişcare a 
umbrei înalte şi sprintene. În clipa următoare arătarea 
dispăruse. În aceeaşi clipă omul din urmă se apropiase 
deplin de uşa deschisă a grajdului. Când se apropie acesta, 
celălalt îl izbi dinlăuntru în afară c-o sudalmă înăbuşită. 

— Ce este? Şopti omul de al doilea. 

— Grajdu-i gol, rânji dinlăuntru celălalt, ridicând braţul, în 
pumnul căruia lucea stâns jungherul. Înapoi! Înapoi! 
Tresări el deodată. 

Căţeluşa, scăpată din strânsoare, dăduse glas subţire. 
Comisul Simion şi Lazăr Pitărel erau la câţiva paşi în 
preajma lotrilor, răsăriţi din umbră. 


Atamanul Grigorie Gogolea se prăbuşi într-un salt, cu 
fruntea înainte, ca un taur care vrea să împungă. Jungherul 
lui, mânuit cu repeziciune înainte şi în ambele laturi, era cu 
mult mai ager şi mai primejdios decât nişte coarne. Dar 
comisul Simion era pregătit şi, pe lângă asta, obişnuit cu 
toate repeziciunile. Sprijinit din cealaltă parte de vatavul 
Lazăr, nu venea asupra lotrilor decât c-o furcă de fier cu 
coada lungă şi c-o mreajă, pe care o cumpăni din plumbi în 
stânga şi o aruncă asupra lui Gogolea, înfăşurându-l şi 
încâlcindu-l. 

Tovarăşul lui Gogolea dădu îndată în genunchi, ridicând 
braţele deasupra capului şi răcnind. 

— Fraţilor şi creştinilor, milostiviţi-vă de un nevolnic! 

Era moş Ilia Chiorul. Cum îi puse Pitărel sulița în coastă, 
începu a scânci răguşit, pândind în toate părţile cu ochiul 
lui cel sănătos. 

Gogolea se frământă de două ori în laţurile mrejei, tăind 
înaintea lui cruciş şi curmeziş cu jungherul. Simion Jder îl 
atinse cu furca la pântece şi simţi în colții de fier cămaşă de 
zale. 

Strigă scurt, fără mânie, însă cu hotărâre: 

— Pune-te la pământ, Răţoi, altfel te caut cu furca la gât. 

Atamanul se aşeză la pământ, suflând pripit pe nări, 
scrâşnind şi suduind printre măsele, în limba lui maloro- 
sienească. 

— Leapădă jungherul! 

Atamanul Grigorie lepădă cu dispreţ jungherul. Tocmai 
atunci luna ieşi din nour, fulgerând o scânteie în pana lată a 
armei. 

— Ar trebui mai bine să-l întorc asupra mea şi să mă 
străpung, zise el răguşit şi cu mânie. 

— Nu-i nevoie, îl linişti comisul Simion. Măria sa are gâde, 
care ştie să-ţi ieie şi într-alt chip viaţa, fără vărsare de 
sânge. 

— Aha! Rânji cu mare obidă atamanul Grigorie Gogolea, 
crezi domnia ta, comise, că mă tem de moarte? Mai mult 


mi-i greață de ruşinea întru care mă aflu. Sloboade-mă din 

mreajă, ca să-mi poţi pune în cătuşe pumnii, şi ca să afli că 

nu mă tem de gâdea măriei sale Ştefan-Vodă. Moartea mea 
n-are să fie de ştreang; după cât au arătat nişte babe, când 
mă ridicam copilandru, pieirea mea are să fie de sabie. 

— Ba sfârşitul lotrilor, la Moldova, e într-o creangă de 
copac, unde îi leagănă vântul. 

— Bine. Avem să vedem îndată, urmă a rânji atamanul. 
Daţi la o parte această zdreanţă de moşneag chior şi 
porunciţi-i să nu mai bocească. Îţi mulţămesc, comise, că m- 
ai slobozit din mreajă. Asta a fost soarta mea, să dau peste 
hoţ mai mare decât mine, cum spune acest păcătos 
moşneag Ilia Alapin. De ce nu v-aţi dus cu toţii după larma 
care s-a stârnit devale? 

— 'Te aşteptam pe dumneata, ca să te primesc cum se 
cuvine. 

— Atuncea ai ştiut c-am să vin? 

— Am ştiut. 

— Ai aflat poate şi de ce umblă moş Ilia la izvorul lui? 

— Am ştiut de ce umblă. 

— Ai mai ştiut şi ce negoţ caută tovarăşii mei? 

— Cum s-au arătat în partea locului, am ştiut, punând să 
fie urmăriţi şi pipăiţi pas cu pas. Căci am aflat din vreme 
cine te trimete şi de ce te trimete. Te aştept de mult şi, cum 
vezi, slujitorii mei aduc pentru tine obezile anume gătite. 

Descurcat din reţea, Grigorie Gogolea întinse cu supunere 
pumnii, ca să-i fie apucaţi şi strânşi între cele două bucăţi 
de lemn. La semnul lui Simion Jder slujitorii se traseră la o 
parte. 

— Acuma sunt fără de nici o putere, zâmbi lotrul. Puneţi 
strânsoare la mâni şi moşneagului, ca să n-aveţi grijă nici 
din partea lui. Pe cei patru care au intrat cu făchii, nu-i mai 
poate prinde nimeni şi nici de întors nu se mai întorc, aşa că 
eşti, comise Simioane, stăpân desăvârşit pe mine, după 
voinţa lui Dumnezeu. Am însă îndrăzneala să-ţi spun iarăşi 
că sfârşitul meu nu va fi sus. Am să pier cu inima la pământ, 


cum mi-i scris. Mai îndrăznesc a adăogi, comise Simioane, şi 
te poftesc să nu zâmbeşti, că ai să mă petreci până la hotar 
şi ai să mă leşi să mă duc la treaba mea. 

Simion Jder înălţă fruntea cu mirare, privind neclintit pe 
Răţoi. Hoţul nu părea băut. Grăia limpede; zâmbea cu 
semeţie. 

— Nu ridica din umeri, comise Simioane. Nu-s beat şi nici 
nu-s nebun. Mai ales, cinstite comise Simioane, nu sunt 
prost. Eu am cunoscut de-acolo unde mă aflam că treaba 
mea nu-i uşoară, şi că aicea, la Timiş, sunt slujitori vrednici 
ai măriei sale Ştefan-Vodă - Dumnezeu să-i ţie zilele şi să-i 
ajute a birui pe spurcaţii ismailiteni după cum s-aude şi la 
alte neamuri că-i rânduiala măriei sale de Voievod creştin. 
Am aflat noi acolo la Zaporoja noastră cine-i comisul Manole 
şi cine-i comisul Simion; după câte ni s-au spus, i-am 
preţeluit bine şi am zis aşa că puţină minte poate avea 
numai un boier fugar de la Moldova, care vrea să i se aducă 
în Ţara Leşască harmăsari năzdrăvani; dar noi, cei ce 
cunoaştem meşteşugul, ştim ce se poate şi ce nu se poate. 
Am arătat că nu putem răpi şi duce un harmăsar domnesc; 
atunci ni s-a dat învoire să-l înjunghiem. Însă nici asta nu-i 
uşor. Hai să spunem că îndrăznim a încerca pentru un căuş 
de zloți. Dar dacă găsim hoţi mai mari, cum spune moş Ilia, 
atunci ne suim în creangă de copac. 

— Vai şi of! Se tângui moşneagul chior, închinându-se până 
la pământ. 

— Spune! Porunci comisul, întorcându-se spre Răţoi. 

— Deci, urmă Gogolea, dacă am înţeles că fapta noastră-i 
cu primejdie, am chibzuit s-o săvârşim odată cu alta. Căci 
mai este, comise Simioane, o lucrare pe care mi-a dat-o în 
samă acel boier moldovan fără minte. Se află lângă hotar un 
sat lonăşeni, unde coconul lui Ştefan-Vodă s-a înădit a 
poposi din când în când. Zice acel boier că să-l prindem şi 
să i-l aducem zălog pe Alexăndrel-Vodă, ca să-şi poată 
scoate averile şi dobânzile de la Moldova, care i-au fost 
poprite de Domnia nouă. Ori poate îi trebuie coconul pentru 


altele. Aşa că acea treabă mie mi s-a părut mai uşoară, însă 
n-am făcut-o mai degrabă decât pe aceasta. În noaptea asta 
băieţii mei prind pe coconul lui Ştefan-Vodă la lonăşeni. lar 
acela-i zălogul meu, nu al boierului. Căci dacă nu izbândesc 
aici, cum s-a întâmplat, mă pot răscumpăra. După cât ştiu 
eu, cu Alexăndrel-Vodă se află şi fratele mezin al domniei 
tale, comise Simioane. Aşa că mai am un zălog de bun preţ; 
şi după toate câte ţi-am spus, te poftesc să nu mai întârzii. 
Avem mare grabă să ne ducem la acei copii, să le dăm 
drumul, ca să nu li se întâmple, din iuţeala lor, vreo 
sminteală. 

Comisul Simion asculta de câteva clipe cu gura căscată, 
încremenit. Înghiţi de câteva ori amar. 

— Ai spus că măria sa Alexăndrel-Vodă e prins la lonăşeni? 

— N-am spus aşa. Am spus că băieţii mei îl prind în 
noaptea asta, împreună cu mezinul domniei tale. Facem 
schimb. Domnia ta mă slobozi pe mine; eu ţi-i dau pe dânşii. 

— Poate vorbele tale să fie numai o înşelare şi o capcană. 

Atamanul Grigore Gogolea clătină din cap cu supărare. 

— Dacă nu mă crezi, comise, străpunge-mă. 

— Dar poate-i aşa cum spui. 

— E aşa cum spun. Fă bine, comise Simioane, şi-mi dă 
drumul la mâna dreaptă ca să fac cruce după rânduială 
noastră, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şi să 
mă jur cu blăstăm. 

Simion Jder stătu la îndoială. 

— Dă-mi drumul, hotărî atamanul Gogolea, fără de nici o 
sfială. 

Comisul dădu poruncă la slujitori. Lotrul se închină cu 
smerenie înspre lună. 

— Mă jur că spun adevărul, grăi el cu patimă; mă jur pe 
sufletul meu. După ce am să împlinesc de tăiat nouăzeci şi 
nouă de păgâni, mă duc desculţ la ispăşirea mea în lavra 
cea mare de la Kiev, silindu-mă să trăiesc ca un monah 
umilit şi cerşind în fiecare ceas iertarea răutăţilor mele. Aşa 
că jur în faţa domniei tale pe judeţul cel înfricoşat de la 


plinirea veacului, când am să stau în faţa cântarului. Acuma 
mă crezi? 

— Te cred, răspunse comisul Simion Jder. 

— Atuncea, comise Simioane, nu mai putem întârzia. 

— Ba trebuie să întârzii, să-mi gătesc slujitorii, să reped 
ştire la Domnie. 

— Slujitorii ia-ţi-i. Pe mine pune-mă iar în obadă, ca să ai în 
stăpânire viaţa mea în orice clipă; dar nu trimete nici o ştire 
nicăieri. Dacă n-ajungem la lonăşeni la vreme, acei copii 
bezmetici se pot prăpădi. Oricâtă straşnică poruncă am dat 
eu flăcăilor mei să le cruţe vieţile, nu se ştie ce se poate 
întâmpla până la urmă. Vestirea lui Vodă e iarăşi fără noimă, 
ca să nu ne fie poprit umbletul chiar în această noapte. lar 
dacă nu mă crezi, după jurământul meu, şi vrei să faci altfel, 
eu nu mai spun nimic şi mă pun jos. Lia cântarul cel din veci 
avem să venim amândoi cu marfa noastră şi Domnul 
Dumnezeu are s-o preţeluiască. 

Simion Jder stătu puţin în cumpănă. Nu putea nici într-un 
chip face altfel decât îi poruncea lotrul. Îşi găti slujitori, 
trimese răspuns comisului Manole să suie numaidecât la 
deal, porunci cai repezi; dădu samă în puţine cuvinte 
bătrânului Manole pentru plecarea lui grabnică şi, la miezul 
nopţii, având pe robi în stăpânire între sine şi vatavul Lazăr, 
cobori la apa Moldovei, trecând prin vad. Luna era în 
creştetul bolţii şi cerul se limpezise la amiază, însă drept 
înainte, în fundul zării cătră care mergeau, erau 
întunericuri de ploaie şi scăpărau fulgere. 

Astfel într-o întinsoare, fără de popas, au mers până cătră 
ziuă. 

Lângă un drum mare, într-o coastă de râpă, vorbele 
atamanului Grigore Răţoi s-au adeverit. Comisul Simion 
porunci oprire şi trase sabia asupra lotrului. 

Mai fumegau încă snopi, între ponoare, lângă baltă; şi, în 
cea dintâi lumină a zorilor, flăcăii lui Gogolea se îmbulzeau 
la năvală cătră fundul râpii, răcnind cu mânie şi 
înverşunare, trăgându-se înapoi şi iar năzuind înainte, ca în 


spasmuri. Unii îmbrâncau loviți de moarte, alţii îşi legau 
rănile. Mânia lor nu mai avea nici un spor şi numărul li se 
împuţinase. 

— Moş Ilia, răcni cu mirare atamanul Grigorie, ni s-au 
prăpădit şi oamenii de aici. 

La marginea drumului zăcea încârligat ca un vierme, pălit 
de sabie în cap, Coman, omul postelnicului Jora. Dinspre 
fumegare şi dinspre râpă, veniră cătră ei oameni, ca şi cum 
socoteau că au ajutor de prietini; apoi, cunoscând straie 
moldoveneşti, se plecară pe coamele cailor, întoarseră în loc 
şi se năpustiră spre lonăşeni. 

— Ce este aici? Întrebă cu nelinişte şi cu sprânceana 
încruntată comisul Simion Jder. Într-aceeaşi clipă îşi încordă 
braţul armat. 

Atamanul avu vedenia morţii de fier, vestită de babe. 

— Cinstite comise Simioane, vorbi el pripit, mai îngăduie 
până ce strig, ca să opresc pe haidamacii mei. 

Cunoscând între fugari pe unul din oamenii lui de 
credinţă, îi repezi un răcnet lung, care-l opri în loc. Cu al 
doilea răcnet, Grigorie Gogolea îl aduse cătră sine. 

— Afanasie! Îi porunci atamanul, pune truba la gură şi 
chiamă oamenii din râpă. Strigă că a venit atamanul. Să 
lese jos armele. Viaţa mea e în mai mare primejdie decât a 
lor. 

Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou şi boncălui cu 
bătăi grăbite de limbă. Făcu semne celor care întorceau 
capetele, să ferească din râpă. Începu a răcni despre 
primejdia vieţii atamanului. Lotrii înţeleseră îndată că 
trebuie să dea îndărăt, însă acuma părea că-i încleştează 
din urmă şi nu-i lasă nişte dihănii rele ale acelui loc. 

— Atamane Grigorie, dădea lămurire lotrul cu truba, nici 
n-am crezut noi vreodată s-avem asemenea năcaz cu nişte 
fecioraşi nebuni. Este mai cu samă unul la care am stat şi 
m-am uitat ca la Belzebut. Vrednic şi cu semeţie se ţine 
coconul, iar noi nu-i putem face nici o stricăciune. Însă 
tovarăşul său are într-însul jăratic şi piper. 


Simion Jder nu putea crede ochilor săi când văzu ieşind 
din văgăună cătră soare o înfăţişare fioroasă, cu părul 
vâlvoi, cu straiele sfâşiate de sabie, cu tâmpla stânga 
sângerândă. Răcnea c-o gură mare şi c-un strigăt ascuţit şi 
răguşit, socotind încă, în fierbinţeala lui, că prigoneşte el pe 
lotri. Când cunoscu pe bădiţa Simion, îi căzură braţele şi se 
opri în loc, ruşinat. În urma lui ieşeau de după tufişuri 
slujitori cu caii de căpăstru. 

— Bună ispravă! Se tânguia moş Ilia Chiorul, clătinându-se 
cu jale la dreapta şi la stânga. Am prăpădit şi căuşul de 
zloți. 

Gogolea socoti că mai degrabă trebuie să rânjească decât 
să ofteze. 

— Ai fost cu dreptate, atamane Răţoi, îi zise Simion Jder. 
Cu dreptate se cuvine să răspund şi eu. Alungă-ţi oamenii 
cu grabă la hotar. Cum n-oi mai vedea niciunul în preajmă, 
îţi dau jos cătuşele şi te las să te duci la locul tău. 

— Cinstite comise, răspunse amărât lotrul, ai dreptate să 
nu crezi desăvârşit în mine, dar să ştii că greşeşti. Să 
vedem dacă pot dobândi căuşul de galbini pentru care m- 
am străduit; dacă nu, poate să-l slujesc pe măria sa Ştefan- 
Vodă, aducându-i într-un sac pe acel boier pribeag şi 
lepădându-i-l la picioare. 

După ce se depărtară feciorii, Simion Jder descălecă şi se 
duse să puie genunchiul în pământ în faţa măriei sale 
Alexăndrel-Vodă. Veniră şi atamanul cu moş Ilia să se 
închine coconului. Grigorie Gogolea, zis şi Răţoi, îşi ceru 
iertăciune pentru graba cu care era nevoit să se depărteze 
de acea faţă luminată şi de acea milă domnească. 

Capitolul XIII. 

Despre ieşirea în pradă a tătarilor de dincolo de Volga. 

În ziua sfintei adormiri a Maicei Domnului, 15 a lunii lui 
august, după poruncile care erau în putere în acea vreme a 
luminatului Ştefan-Vodă, a ieşit Ţara în mirişti, sub soarele 
asfinţitului verii, ca să dea închinare şi laudă Domnului 
Dumnezeu pentru holde. 


Fusese în acel an 1469 o bună cumpănă a ploilor şi pânile 
albe dăduseră mare spor de boabe. Din pricina secetei de la 
începutul primăverii, paiul rămăsese scurt la grâu, numai 
de o palmă domnească; dar spicele erau mari cât degetul 
mijlociu al unui bărbat plugar. La treier, boabele se 
desfăcuseră grele şi tari, c-un sunet de sticlă. De asemeni 
oarzele, ridicate mai nainte de pe câmpuri, se aleseseră 
bune. lar mălaiul din '[ara-de-Jos, după faima anilor 
prielnici, se putea spune că-i fără coajă. La ariile unde se 
treieraseră grâiele, umblau paserile cerului şi şoricăriile 
pământului, ca să se îndestuleze din prisosul milei lui 
Dumnezeu. Holda toată era aşezată în gropi arse din 
proaspăt. 

Deci, în acea zi de 15 august, preoţii binecuvântară 
noroadele adunate, ridicând crucea. Paserile cerului şi 
dihăniile primiră şi ele binecuvântarea, după rânduiala 
acestui pământ al Moldovei. Din spicele prăpădite în 
mirişte, fetele împletiră stele, iar flăcăii îşi puseră la cuşme 
surguci. 

Din bucuria şi soarele acelei zile, Ţara se trezi în 
dimineaţa următoare sub nour şi sub vânt de veste 
îngrijorătoare. Până cătră amiază înţelegerea unei primejdii 
se desluşi. 

Se aprindeau focuri pe dealuri din răsărit, de cătră Nistru. 
Această veste a străjilor domneşti era aşteptată la Suceava, 
căci numaidecât din Cetatea lui Vodă porniră alergătorii 
spre '[ara-de-]Jos şi spre Ceremuş. Erau alergătorii 
primejdiilor, căci îşi duceau caii în goana cea mai mare din 
poştă în poştă şi cătră fiecare poştă dădeau sunet de corn, 
ca să fie gata alţi cai odihniţi. 

Îndată noroadele au cunoscut că Mamac, împăratul 
tătarilor de dincolo de Volga, şi-a scos căpcăunii în pradă 
asupra lumii. Acesta era feciorul haitei, duşmanul lui Mengli 
Ghirai, hanul de la Crâm. 

Pe când crâmlenii ieşiseră de mult la lume şi trăiau în case, 
având grădini de trandafiri deasupra Mării Negre, nohaii 


din pustie rămăseseră tot la cortul de pâslă şi la căruţa lor 
de lăieşi; încă mâncau carne crudă şi purtau cojoace 
mânjite cu sânge, ori platoşe de piele de bour, ca în vremea 
lui Ghinghis-Han. La gâtul suliţii aninau păr de om încleiat 
cu sânge cruşit; săgetau din fugă; ştiau să călărească în 
picioare pe cal; aruncau cu mare dibăcie arcanul; ştiau să 
zvârlă din suliță câlţi aprinşi în streşinile caselor; luau în 
suliță ca în ţiglă copiii. Umblau ca viforul prăvălind toate în 
dreapta şi în stânga; adunau sub harapnic pe creştini şi-i 
mânau ca pe turme în fugă grăbită spre răsărit; 
străpungeau țarina pe costişe, căutând gropile de grâu şi 
de orz, deschizându-le şi prădându-le. Încărcau claie peste 
grămadă în căruțele lor cu roate înalte tot ce găseau de 
preţ - straie, arme şi argintării - şi se răsuceau îndărăt într- 
acelaşi vârtej, neaşteptând nici o întâlnire cu oştile 
domnilor. leşirea lor la lume se făcea năprasnic, pentru 
dobândă, după care se întorceau în pustie, ca să se aşeze cu 
foalele în sus sub cort, şi să mistuie în lenevie grânele 
semănate şi secerate de alţii, punând pe robi să împlinească 
treburile de dârvală în sălaşele lor şi aşteptând în acelaşi 
timp preţ de răscumpărare pentru aceşti robi, de la 
neamurile lor rămase în urmă şi scăpate de primejdie. Se 
povestea despre mulţi oameni din Lehia ori de la Moldova, 
care se duseseră să-şi răscumpere un frate ori un copil, ori 
o soţie; de asemenea se povestea şi de fuga unora dintre cei 
vrednici, care străbăteau pustia ascunzându-se ziua în 
stufării şi ierburi, iar noaptea umblau după arătarea lui 
Dumnezeu, care a însemnat pe cer acel fum de lumină şi de 
stele ce se chiamă Drumul Robilor. 

Asemenea întâmplări cumplite mai fuseseră altădată, la 
alţi voievozi. De când era aşezat în domnie măria sa Ştefan, 
Ţara Moldovei fusese ferită de urgia nohailor. 

Alergătorii măriei sale, repezind porunci la dregători, 
lepădau şi satelor anume vestire, că, până la Prut, să steie 
tot omul treaz fără a se mişca din locul său; numai să-şi 
ascută la capăt sulița de carpăn şi s-o pârlească în foc; iar 


de la Prut până la Nistru, vitele, pruncii şi muierile să se 
ducă la adăpost sub codru. Bărbaţii să nu cuteze a umbla în 
altă parte decât la tabăra ştiută, care le-a fost poruncită de 
dregători, ori de căpitanii răzăşilor. 

Cu puţine zile înainte, socotind la calendarul său strânsul 
holdelor gata, Mamac-Han trecuse cu ceambulurile sale apa 
Niprului. Pe acest mal îndată le împărţi în două trâmbe. 
Una o repezi asupra '[ării Leşeşti. A doua păli la Nistru, 
prăvălindu-se în ţinutul Lăpuşnei. 

Trei zile a fost în Lehia crâncenă zvârcolire. Deşi luminăţia 
sa Craiul primise de la Mengli Ghirai-Han aceeaşi ştire pe 
care o primise şi măria sa Ştefan-Vodă, a lăsat să meargă 
toate în voie şi fără grijă, cu huzurul în care trăia fiecare. 
Luminăţia sa Craiul cu Regina Doamna şi cu coconii crăieşti 
în petrecere la castelele Litvaniei, unii în danţuri, alţii la 
vânători, iar şleahticii primprejurul măriilor lor. Alţii, care 
nu erau primprejurul înaltei curţi, se desfătau şi mai bine, 
după plăcerea pe care o avea fiecare şi după gustul său. 
Atâta bielşug fusese în acel an, încât nimănuia nu-i mai păsa 
de nimica. Când a căzut la hotar trăsnetul şi a prins a bate 
viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, 
ţinând lângă sine oştile ce aveau. Curierii domneşti au 
început a umbla de la margine înlăuntru şi din lăuntru cătră 
margine, dar împotriva acelei grabnice învăluiri tătărăşti 
greu se putea pune stavilă. O asemenea hoardă umblă ca 
dâra de pulbere aprinsă. Fulgeră ici-colo-dincolo; trece şi 
înapoi nu se mai întoarce; coteşte fără noimă şi iese iar la 
hotar; ocoleşte locurile întărite şi cetăţile, se încovoaie în 
laturi din calea pâlcurilor de oşti legate. Acel olat al Lehiei, 
deschis ca în palmă în marginea stepei, a fost în scurt 
măturat. Zecile de mii de robi şi miile de căruţe au ieşit 
printre pojaruri, sub paza călăreţilor mongoli, spre răsărit. 
În târguri, maţele neguţătorilor graşi au fost înşirate ca 
mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipţi în pari. Muierile 
au fost trase de cozile capului înspre convoiul de robi. 
Sfintele biserici au fost prădate de odoare şi părăsite 


flăcărilor. Cine scăpa de atingerea crâncenei loviri şi de 
suflarea de foc, se trăgea la o parte dând mulţămire lui 
Dumnezeu că sta sub soare cu sufletul şi cu ce avea pe el. 

Asta era şi soarta Lăpuşnei. O parte din pâlcurile lui 
Mamac-Han împungeau văile ținutului, urmând linia satelor. 
Alte pâlcuri fugeau pieziş, spre asfinţit-miazănoapte, ca să 
pălească la ţinutul Botoşanilor, să atingă Suceava. Dar 
această parte a lumii, în care intrau căpcăunii pustiei, nu 
era întindere dreaptă, până în fundul zării, ca în Lehia; căci 
dealurile şi râpile se urmează ca valurile încremenite ale 
străvechiului ocean sarmatic; aceste dealuri şi aceste râpi 
sunt stăpânite de păduri; de sub păduri curg ape care se 
pierd în smârcuri ori se adună în iazuri. Vederea mârzacilor 
care călăuzesc tabunurile nu-i slobodă în patru vânturi. 
Localnicii se pot trage la codru cu repeziciune şi uşurinţă, 
iar oamenii pustiei n-au când să scotocească în asemenea 
tainiţă şi nici n-au priceperea lucrului. Hoarda prinde cât 
poate şi unde poate; ucide tot ce-i crud şi nevolnic ca să 
facă lumii spaimă, şi să li se lepede avuţiile, turmele şi 
pânile; adună în pripă robii şi-i trimete în urmă spre Nistru, 
sub pază de suliţi; o parte din robio ţine ca să ajute la 
trecerea căruţelor încărcate prin hârtoape, peste pâraie, 
prin rupturile şi văgăunile drumurilor. Caii cei mărunți şi 
lânoşi nu pot dovedi; trebuie să împingă robii la leuci şi la 
roţile de dinapoi. Ticăloşii pământeni gem şi asudă sub bici, 
aşteptând o izbăvire despre care ei au întrucâtva ştiinţă. 

De opt săptămâni au ieşit porunci pentru slujba Domniei, 
la anume vestire ce se va da la timpul său. 

Oamenii porunciţi de dregători, ori răzăşii de rând, ori 
călăraşii şi pedeştrii boierilor au primit acuma acele 
porunci, ori le-au văzut. 

Într-adevăr, pe dealurile pleşuve, unele mori de vânt îşi 
întorc braţele, deşi nu umblă pe sus nici o adiere de vânt. 
De pe alte dealuri, se înalţă în sus şfară, adică fumegare - 
dându-se cu asta anumită veste la cel ce se uită aici din altă 
zare de deal. 


În alte părţi, şfara curge pe culme. Acolo s-a stârnit o 
adiere de vânt. Dar morile îşi ţin neclintite aripile, până ce 
una din margine prinde a se mişca; apoi stă şi aceea. 

Măria sa Ştefan-Vodă părăsise în aceeaşi zi a vestirii 
Cetatea Sucevii, lăsând acolo îndestulătoare pază. Luase cu 
sine trei mii de lefegii nemți, adică panţiri, şi alte patru mii 
de călărime uşoară, cu căpitanii lor. Rânduise în urma sa 
patruzeci de cară cu puşti şi pulbere, care veneau sub 
călăuzirea lui Petru Hărman, chelar al măriei sale. 

Măria sa Ştefan-Vodă încălecase pe harmăsarul său alb, 
semn că va ieşi la război. Copiii de casă îi duceau platoşa şi 
coiful şi spătarul sabia cu mâner în chip de cruce. Părintele 
Amfilohie urma la căruţe unde era şi cortul măriei sale. 
Prea sfinţitul arhimandrit avea cu sine cărţile sfinte şi 
iconostasul de argint, ca să dea mângâiere şi întărire măriei 
sale, în asemenea ceasuri de cumpăt. 

Abia la un pătrar de cale înspre Hotin, la un popas, alaiul 
măriei sale fu ajuns de Alexăndrel-Vodă cu însoțitorii săi. 
Unii din însoțitorii vechi ai coconului, cunoscuţi de măria sa 
Ştefan-Vodă, lipseau. Se vedeau lângă cocon tovarăşi noi, 
care, la acel ceas, ar fi trebuit să fie în altă parte. 

Măria sa Domnul călărise toată dimineaţa cu sprinceana 
încruntată, măcinat în lăuntru de porniri de mânie. Îi sosise 
în zori de ziuă vestire despre unele întâmplări prea 
neplăcute ce se petrecuseră spre lonăşeni. Cu multă fereală 
şi dibăcie îi făcuse măriei sale cunoscute cele întâmplate 
Grigoraşcu Jora, al doilea postelnic. Se părea că măria sa 
Alexăndrel-Vodă aflase în acest din urmă timp, între 
drumurile poruncite de înaltul stăpân, un drumuşor al său 
ascuns, de dragoste. Aşa i-i dat omului la anumită vârstă; de 
asemenea pacoste nu-i ferit, dintru începutul lumii, nici 
domn, nici mişel; aşa că fapta coconului domnesc n-ar 
trebui judecată cu prea mare asprime de cătră părintele 
său. Deşi măria sa i-a învăţat pe toţi cei care se ridică subt 
aripa măriei sale să deosebească ce-i plăcere de ce-i 
datorie, se pare că, în tineretul acesta nou de douăzeci de 


ani, sângele e mai aprig decât în tineretul de altădată. De 
aceea slujitorul cel mai apropiat al lui Alexăndrel-Vodă l-a 
urmat pe stăpânul său, fără a îndrăzni să dezvăluiască 
taina. S-ar fi cuvenit ca Jder cel mititel să vie la stăpânul 
său cel mare şi să îngenunche, mărturisind ce este. Jder a 
greşit şi n-a făcut cum trebuie, fiind legat pesemne de 
cocon cu jurământ. 

Din această uneltire a putut ieşi pentru Alexăndrel-Vodă 
primejdie, iar pentru Domnie mare mâhnire. Căci s-au aflat 
oameni vicleni chiar în târg la Suceava, care au dat ştire la 
pribegii din Ţara Leşască despre drumurile de dragoste ale 
coconului domnesc. 

Măria sa să fie liniştit în privinţa acelor venetici. Au fost 
strânşi de aproape şi au mărturisit. locmai dumnealui 
Grigoraşcu Jora se pregătea, în această dimineaţă, să aducă 
la cunoştinţa slăvitului stăpân descoperirea, când a şi venit 
vestea despre acea învălmăşală cu primejdie de pe drumul 
lonăşenilor. 

— S-a ales locul spânzurătorii acelor străini vicleni? 
Întrebă cu mânie măria sa. 

— S-a ales, măria ta. 

— Care-i numele lor? 

Grigoraşcu Jora mărturisi numele viclenilor şi se arătă 
gata să repeadă un om al său în urmă, la Cetate, ca să 
îndeplinească porunca măriei sale. 

Măria sa făcu numai un uşor semn de încuviinţare din cap. 

Vinovaţi întrucâtva de destăinuire cătră străini au fost doi 
oameni domneşti. Şi aceia ar fi putut mărturisi cum s-au 
petrecut toate, însă, luptându-se în cursul nopţii pentru 
stăpânul lor, au pierit cu cinste. 

— Cine sunt aceia? A întrebat cu aceeaşi mânie Ştefan- 
Vodă. 

Când află că unul era medelnicerul Dumitru Crivăţ, măria 
sa clătină din cap cu întristare şi în acelaşi timp cu dispreţ. 

— Toate acestea le-ai aflat în astă dimineaţă? 


— În astă dimineaţă, măria ta. Mi le-a vestit, cu cea mai 
mare sârguinţă, dumnealui Simon Păr-Negru, al doilea 
comis de la Timiş, ca să ajungă numaidecât la cunoştinţa 
stăpânului nostru. A fost şi la Timiş un val. 

— Urmă postelnicul Jora a da lămurire Domnului şi istorisi 
cu puţine vorbe îndrăzneala hoţului Gogolea. Şi după toate 
câte au fost la Timiş, precum spun, măria ta, Dumnezeu a 
vrut ca jupân Simion comisul să ajungă la vreme în drumul 
lonăşenilor, înlăturând pe cazaci. 

Domnul pufni cu obidă, dând pinteni calului. Alaiul şi 
călărimile rămaseră îndărăt. Măria sa strânse cu tărie în 
pumn frâul. 

— A fost primejdie pentru viaţa lui Alexăndrel-Vodă, 
fulgeră el pe postelnic. Pentru nechibzuinţa sa, coconul va fi 
mustrat. Pentru pedeapsa ce se cuvine Jderului celui mititel, 
ne pare rău, însă nu o putem înlătura. 

— Măria ta, îşi strecură cu blândeţă vorbele Grigoraşcu 
Jora; acel fecioraş al comisului Manole a stat neclintit lângă 
stăpânul său. După ce a pierit medelnicerul, s-a pus el 
împotriva podgheazului cu mare vrednicie, încât a fost de 
mirare şi lotrilor. De asemeni şi mai cu samă s-a apărat ca 
un leu Alexandru-Vodă. Când a ajuns comisul Simion, n-a 
mai avut nevoie să tragă sabia. 

Voievodul rămase tăcut, cu o mişcare necontenită a 
fălcilor, rumegând în măsele nelinişte şi mânie. 

Când, în popas, i s-au înfăţişat vinovaţii, el a întors asupra 
lor o privire aspră şi i-a ţinut aşa un răstimp în nedumerire 
şi mare strâmtorare sufletească. Alexăndrel-Vodă îndrăzni 
să înainteze aplecându-se spre mâna părintelui său ca s-o 
sărute. 

— Rămâi în faţa mea, ca să te privesc, îi zise măria sa c-un 
glas stâns şi răguşit de mâhnire. Asta a fost răsplata 
străduinţilor şi a dragostei mele! Ai pus între domnia ta şi 
mine ascunziş şi minciună. 

Coconul domnesc se cutremură cu lacrimi: 

— Măria ta, iartă-mă pentru greşala ce am săvârşit. 


— Trebuie să te iertăm, Alexandre, căci eşti copilul nostru. 
Însă întristarea rămâne în noi ca un venin; asemenea 
greşală putea să-ţi aducă pieirea. 

Călărimile erau tăbărâte pe văi, în jurul unor iazuri. 
Popasul domnesc se afla într-o dumbravă rară de stejari. 
Slujitorii curţii descălecaseră cu mult mai la o parte. 
Dregătorii se trăseseră la o parte, ca să nu audă acea 
mustrare. Numai prea sfinţitul Amfilohie şedea în stânga 
Domnului, la datoria lui de duhovnic. 

Măria sa găsi cu privirea-i verde pe Jder cel mititel şi-l 
străpunse până în rărunchi. Fără să îndrăznească a rosti un 
cuvânt, Ionuţ îşi cobori fruntea şi îngenunche. 

Domnul păru a nu-l mai băga în samă. 

— Vrednicule al nostru slujitor, grăi măria sa, trecând cu 
privirea la comisul al doilea Simion Păr-Negru; pentru fapta 
lui ascunsă şi prefăcută se cuvine să luăm acestui fecioraş 
capul. Însă i-l lăsăm pentru vrednicia lui şi dorim să-l poarte 
ani mulţi; dar cu mâhnire ne vedem silit a-l depărta de 
curtea noastră. Te poftesc pe domnia ta, comise Simion, să-l 
ţii o vreme la ispăşire şi la post, aşa cum vom face noi cu fiul 
nostru. 

Simion Păr-Negru se închină în tăcere. Alexăndrel veni şi 
se supuse la genunchiul lui Vodă. Tatăl îşi lăsă palma în 
părul bălan al coconului, ca din întâmplare şi fără voinţă. 

— Prea sfinţite părinte Amfilohie, zise Ştefan-Vodă cătră 
arhimandrit, spune încă o dată acestui prunc care sunt 
legile domnilor şi stăpânitorilor de noroade. Noi domnii şi 
stăpânitorii de noroade trebuie să urmăm pilda soarelui, 
dând în fiecare zi căldură şi lumină fără a primi. Rânduiala 
noastră nu-i fără noimă în faţa lui Dumnezeu. Dacă ai fi fost 
un mişel, se întoarse măria sa spre cocon, ai fi asudat în 
robie; dacă ai fi fost un vierme, ai fi urmat soarta ta 
mâncând trupul unui înţelept; însă eşti cocon domnesc. 

Ionuţ suspină fără să înţeleagă bine; dar îl înduioşa 
cântarea vorbelor măriei sale şi se bucura, ascuns, că i-a 
rămas pe umeri capul. 


— Spune-mi tu, lonuţ Jder, cine sunt acele fiinţi care au 
ademenit pe Alexandru-Vodă? Întrebă stăpânitorul cu 
acelaşi glas trudit. 

Ionuţ nu cuteză să răspundă. Comisul Simion dădu 
lămurire. Vodă se miră: 

— Cine e această jupâneasă Tudosia de la Ionăşeni? 

— Măria ta, păru a se trezi prea sfinţitul Amftlohie, 
adunându-şi amintirile; după ştiinţa mea, a stătut mai 
demult la Ilonăşeni unul Petrilă. Iar soţul jupânesei Tudosia 
a fost nepot acestui Petrilă. Acest lonaş, nepot al lui Petrilă, 
s-a prăpădit în duşmăniile şi pribegiile cunoscute. Se află 
unul Constantin Aramă care stă şi acuma lângă Liov: e văr 
Tudosiei. Constantin Aramă are o soră mai mare pe care o 
ţine unul Sava Blându, iarăşi pribeag. Pe sora acestui Sava 
Blându o ţine Mihu, pe care măria ta îl cunoşti. 

Voievodul făcu semn cu palma, ca şi cum ar fi poftit să 
înlăture de la sine atâtea nume. 

— Când ne întoarcem, porunci stăpânitorul, să mi se 
înfăţişeze cneaghina şi jupâniţa ei. 

Acel glas îngheţat cutremură din nou pe mezinul Jderilor. 

— Să se deie acest răspuns lui Grigoraşcu Jora, adaogă 
măria sa. 

„Osânda Nastei e şi osânda mea”, se gândea cu totul 
prăpădit Ionuţ. 

Domnul făcu iar semn; coconul şi ceilalţi se traseră câţiva 
paşi, lăsându-l pe măria sa singur. În ochii lui Vodă erau alţi 
nouri de întristare şi de gânduri. Înainte de a chema pe 
dregătorii săi la sfatul de război şi a asculta ştirile 
alergătorilor care-l ajungeau necontenit pe cale, măria sa 
dorea, în sufletu-i întunecat şi trupu-i ostenit, lumină şi 
mângâiere de la Dumnezeu. Părintele Amfilohie aprinse 
singur făclie lângă argintul iconostasului şi şopti Domnului 
său vorbe dulci în limba elină, care se tălmăcesc nu mai 
puţin dulce în graiul părinţilor noştri: 

Au bătut asupra mea valuri şi nu m-am clătinat; 

Au detunat trăsnete şi am rămas ca de stâncă; 


Deoarece în mine stă puterea credinţii. 

Întru Hristos, Dumnezeul meu! 

Voievodul îşi făcu semnul crucii şi rămase cu capul 
descoperit, îngenunchiat cu faţa la răsărit şi ascultând 
slujba monahului. Dintr-acea zare a răsăritului venea puhoi 
de flacără şi sânge asupra pământului său şi a noroadelor 
sale. Se plecă adânc cu fruntea în pământ, cerând putere 
pentru izbândă; căci în această ţară stă dreapta credinţă; şi 
aceste noroade sărmane lucrează fără şiretlic, semănând şi 
păstorind; se bucură de rodurile muncii lor neasuprind alte 
seminţii. 

Curtenii, în marginea dumbrăvii de stejar, 
îngenunchiaseră şi ei. În vale, la iazuri, călărimea 
descălecată se supuse de asemeni, în tăcerea 
împrejurimilor, pădurii şi câmpiei, sub soarele după-amiezii. 

Domnul pofti de la sfinţitul Amfilohie să asculte psalmul al 
nouălea: 

Domnul este împărat în vecii vecilor! 

Să piară păgânii din pământul lui! 

Ascultă, Doamne, dorinţa smeriţilor şi întăreşte inima lor, 
Pleacă urechea ta şi fă dreptate orfanului şi năcâjitului, Ca 
omul cel de lut să nu mai împrăştie groază pe pământ! 

Vodă murmură şi el stihurile, cântându-le încet. Adâncirea 
aceasta în sine, cu totul în afară de clipa vieţii, era 
încununată de soarele asfinţitului. Din acel roş de aur, 
fărâmat în jăratic de ţesăturile dumbrăvii, ieşi asupra 
câmpiei un şoim sprinten care rămase plutind în văzduh cu 
aripile neclintite, ca o cruce neagră. Măria sa încă nu se 
deşteptase din întristarea-i amară, ca să-l vadă, însă oştenii 
înțelegeau că a pogorât din cer harul biruinţii. 

Călăreţi de pretutindeni, aducători de veşti, aşteptau în 
şirag lângă Domn, ţinându-şi caii de căpestre. Erau aburiţi 
de sudoare şi ninşi de pulbere. Ridicându-se, Domnul îi 
chemă deodată la sine şi porunci dregătorilor săi să se 
apropie şi să-l împresoare. Veştile viforului erau dintre cele 
mai înfricoşate. Nomazii năzuiau la Prut; acolo îi aştepta 


oastea legată a lui Bodea spătar. Până acolo calea lor 
şerpuită era ca a unui pojar care merge dâră cu limbi de 
balauri înainte şi cu coadă de zgură în urmă. În Lăpuşna 
ocoleau cotrobăind satele şi curţile boiereşti. De la Fălciu şi 
Ismail se ridicau în coasta hoardei cetele de mai nainte 
poruncite şi rânduite de Domnie, cu căpitanii de călărime 
domnească. Din olatul Cetăţii Albe trebuia să urce cu cea 
mai mare grabă călărimile gătite şi căruțele cu puşti, sub 
porunca lui jupân Mârza părcălab, ca să iasă între 
ceambuluri şi apa Nistrului. 

Acesta era semnul morilor de vânt de pe culmile din 
preajma Nistrului, care-şi opreau aripile când şi când şi iar 
porneau. S-au văzut semnele până în ţinutul Sorocei. 
Domnul avea o lucire de uşor zâmbet primind asemenea 
adeverire. Rândui cu dregătorii de faţă înaintarea puterilor 
sale cătră miazăzi tot în laturea Nistrului, până ce s-or 
întâlni cu cetele ieşite de sub codru la loc poruncit, al unui 
boier tânăr al său cu numele Radu Gangur. Dacă a doua zi 
şi a treia zi călărimile Domnului şi ale Ţării, umbrind fără 
contenire, pot să aşeze asemenea voloc mişcător între 
prădalnici şi vadurile hotarului, atuncea Dumnezeu va 
binecuvânta strădania tuturor. 

Încă nu se făcuse întuneric deplin, când călăraşii îşi 
porniră şiragurile, având poruncă să umble toată noaptea 
pe răcoare. Îndată purcese şi Domnia cu panţirii şi puştile. 

Comisul Simion urmă pe măria sa, cu slujitorii ce avea, 
ţinând lângă sine pe mezin. Ca să-l ferească de privirea 
supărată a măriei sale, umbla despărţit de curteni. Abia a 
doua zi la prânzişor, în nişte văi care se chiamă Călmățui, în 
popas, măria sa îi trimete poruncă „să iasă la vedere, cu 
toate ale sale bune şi rele”. 

Ionuţ se apropie ferit, în umbra fratelui sau. Nu ridică 
fruntea spre înaltul stăpân, nu răspunse zâmbetului de 
prietinie al coconului. Era supt la obraz de mâhnire şi cu 
ochii cerniţi. Scrijelitura de sabie de la tâmpla stângă îi 
crestase şi pata de jder: când arunca ochii săi spăriaţi pieziş 


din acea parte, înfăţişarea lui, cu brăzdătura sângerată, nu 
părea de om pământean. Nu-şi pusese legătură la ea de 
ruşine, ca să nu se aşeze în rând cu babele; nici n-o spăla, 
deoarece asta era rânduiala doftoricească a lui bădiţa 
Simion. Gheorghe Botezatu avea poruncit să-l ungă, sara şi 
dimineaţa, cu oloi de pojarniţă. 

— Ce să fac, bădiţă Simion? Oftă el. 

— Întâi să taci, îl sfătui comisul, şi să te găteşti a lucra cu 
vrednicie lângă mine, aşa cum te-am învăţat la Timiş. 

— Bine, bădiţă Simion. 

Însă Jder cel mititel nu întreba ce are de făcut în lucrarea 
de arme care se pregătea, ci se chinuia să înţeleagă ce are 
să urmeze după aceea. Nu-şi închipuia că n-are să mai fie în 
viaţă, căci douăzeci de ani nu e vârstă ci nemurire; se 
temea că poate să-i lipsească Nasta, suflată la o parte de 
mânia domnească. Poate va avea parte să săvârşească aşa 
fapte, încât măria sa stăpânul să-l bată pe umăr şi să-l 
întrebe: Spune-mi, Jder, dacă pofteşti ceva! Se ştie că măria 
sa arar pune aşa întrebări şi-n cele ce hotărăşte rămâne 
neînduplecat. Nu este nici o scăpare pentru jupâniţa Nasta 
şi pentru maica ei cneaghina 'Tudosia, decât să le răpească 
tătarii, ca să scape cu viaţă; iar după aceea el, Ionuţ, să 
săvârşească acele fapte minunate din poveste, ca să le 
găsească şi să le scape din ghiarele zmeilor şi căpcăunilor. 

I-ar fi fost lui Jder cu mult mai uşor să-şi închipuie că două 
femei cu neamuri în Ţara Leşească, văzând că stau în 
primejdie, ori din partea lui Vodă, ori din partea hoardei, nu 
au nimic alt mai grabnic de făcut decât să se puie la 
adăpost dincolo de hotar, în Republică; însă cugetând aşa, 
Jder ar fi trebuit să primească, în judecata lui, o despărţire 
desăvârşită de Nasta. Căci de la neamuri şi din Lehia e mai 
greu s-o scoţi decât de la tătari. 

În noaptea de 19 august, amândoi fraţii hodineau în iarbă 
alături, stând cu feţele în sus spre stele şi ascultând 
ronţăitul cailor în iarba acelei vâlcele, unde făcuseră popas. 
Călărimile lui Vodă erau împărţite la alte capete de văi. 


Alaiul de curteni cu măriile lor trecuse în dumbrava de la 
Măr Putred, la marginea acelui loc care se chiamă Pustia 
Sorocii. Unii boieri şi dregători se împărţiseră în lărgimile 
acele nelocuite încă de om, ca să aibă caii îndestulare de 
hrană. Câte stele clipeau sus fără contenire, atâtea tomniţe 
susurau pe întinderi nesfârşite, în iarba nouă, ţesută prin 
iarba veche. Aici nu pătrundea nimeni cu coasa. Cel mai 
apropiat om stă la douăzeci şi cinci de ceasuri depărtare cu 
piciorul. Pe acele întinderi trec oile sălbătăcite cu 
treisprezece coaste; uneori, în iernile grele, ajung până 
aicea zimbrii. Hălăduiesc aici mai cu samă, nişte vânători 
harnici care se chiamă lupi. 

Pământul cânta în noaptea aceea spre stele până într-o 
adâncă depărtare c-un zvon aproape nesimţit. Prin acel 
zvon, comisul al doilea Simion Jder auzi a treia ori a patra 
oară suspinul amărât al mezinului său. 

— Ionuţ, dormi? Întrebă el. 

— Nu dorm, bădiţă Simioane. 

— Mi se pare mie, Ionuţ, că tu eşti intrat la grea slujbă. 

— Ba văd, bădiţă Simioane, că măria sa mă leapădă de la 
sine. 

— Eu vorbesc de altă slujbă, băiete. E cu ochi negri, ori cu 
ochi căprii? 

Jder cel mititel îşi muşcă buzele cu inima înjunghiată. 

— Răspunde-mi dacă am gâcit. 

Mezinul tăcu. 

— Trebuie să oftez şi eu, mormăi Simion; slujba şi 
suferinţa asta e ca vărsatul negru, de care nu scapă nimeni. 
Dacă ieşim mâni cu bine din vălmăşag, te duc să te 
maărturiseşti părintelui Nicodim, ori muţei. 

— Pot să mă mărturisesc şi domniei tale, scânci mezinul şi, 
întorcându-se în culcuş, îşi rezemă fruntea de inima fratelui 
său. 

Cu ochii închişi, comisul al doilea ascultă istorisirea lui 
Ionuţ. Când fecioraşul isprăvi, el deschise pleoapele şi văzu 
că stelele lăcrămează. 


— Nu sunt întristat pentru suferinţele tale, îi zise 
cuprinzându-l de după grumaz, ca să-l ţie alături, nici nu 
mă supăr de prostiile ce ai săvârşit; mi-i jele că încă nu eşti 
bărbat şi mă tem să nu te prăpădim! 

Mezinul simţi că prin acel din urmă cuvânt se tânguia şi 
comisoaia Ilisafta; nu se putea însă opri să nu rămâie 
păcătos şi nătâng, supunându-se patimei lui, ca puterii unei 
stihii. 

A doua zi s-a început cătră dumbrăvile de la Lipinţi 
vânătoarea crâncenă a tabunurilor lui Mamac-Han. 

Aveau şiraguri lungi de podvezi şi bulucuri de robi care-i 
întârziau în mers. Din urmă, de la toate capetele de codru, 
îi hărţuiau şi-i muşcau ca nişte câni răi grămezi de ţărani. 
Îndată după asta găsiră închise drumurile pe care intraseră 
în ţară. Nu erau închise de nişte mişei cu părul vâlvoi şi cu 
glasuri spăimântate, călări pe mârţoage, ci de oaste cu 
bună tocmeală. Înţelepciunea mârzacilor era să 
călăuzească taberele de cară la vaduri, nu să bată război. 
Deci după ce pipăiau călărimile din Ţara-de Jos, fereau 
calea lor mai spre miazănoapte, spre locuri în care 
chibzuiau să găsească lărgime. Nu târzie vreme se ivi 
nevoia ca să rupă împotrivirile. După deslănţuirea unor 
asemenea harţuri, începu a fi pentru prădalnici pagubă în 
podvezi şi robi. Dintr-odată în calea lor, în acea zi de 20 
august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă 
ale măriei sale Ştefan-Vodă. Toată lucrarea de împungere şi 
de încercuire ţintuise a împinge pe mârzaci pe unii în alţii, 
din vale în vale, bulucindu-i la o singură ieşire. 

Aia a fost zdrobirea lor. Bătuţi de pe coline în preajma 
dumbrăvilor, unele din pâlcurile de nohai se îmbulzeau spre 
o scăpare ce părea deschisă, între două dealuri oable, care 
se îngustau şi se deschideau iar, la câmpia Nistrului. Cum 
intrau în acel pridvor strâmt, îi detunau puştile lui Petrea 
Hărman chelarul, încât, după un ceas, trecătoarea se iezi 
de leşuri. Atuncea, risipindu-se nohaii cu spaimă şi fără 


călăuză în toate părţile, au intrat oştenii domneşti în ei cu 
săbiile, măcelărindu-i până ce le-au căzut braţele de trudă. 

La al optulea ceas al zilei, comisul al doilea Simion, având 
cu el slujitorii şi pe mezin, a însemnat într-un fund de rovină 
o îmbulzeală ciudată, în care nu era atât pregătire de 
război a nohailor cât fereală şi pază. În asemenea ghem, 
prisăcarul ştie că găseşte totdeauna matca. Astfel comisul 
înţelese că acolo trebuie să se afle o mare căpetenie a lui 
Mamac-Han. 

Avântându-şi slujitorii într-acolo, comisul Simion Jder 
porunci mezinului său să-şi gătească juvăţul. Îşi trecu şi el 
cu cotul mânii stângi colacul de funie. Cum cobori pâlcul 
său spre rovină, ghemul de călăreţi asiatici zvâcni înainte, 
lăsând luptători în urmă. Cu aceştia se păliră în săbii şi în 
suliţi unii din slujitorii lui Ştefan-Vodă. Comisul îşi duse cu 
repeziciune calul în preajma celorlalţi prădalnici şi cunoscu 
numaidecât pe acel care părea căpitenie. Era un tinerel cu 
strai albastru. Nu purta platoşă de piele ca nohaii de rând. 
În cap avea coif de argint cu pană albă de struţ, încovoiată 
până la ceafă. Îşi ţinea sabia goală în pumnul drept. În 
apropierea lui nu erau slujitori de rând ci mârzaci, unii 
bărbaţi cărunţi. Slujitorii de rând, puţini la număr, erau mai 
în laturi şi aceia repezeau asupra urmăritorilor săgeți din 
fuga cailor. 

Încordându-şi arcul, Ionuţ Păr-Negru întrebuința asupra 
acestora meşteşugul său de vânător; pe cei câţiva loviți îi 
lepădară caii în râpă; ceilalţi se răsleţiră. Atuncea, 
apropiindu-se din laturi, amândoi fraţii zvârliră juvăţurile. 
Calul tânărului cu coif de argint fu smuncit îndărăt şi căzu. 
Astfel ghemul de mârzaci, cu Emin Sidi Mamac, feciorul 
Hanului, a fost supus şi întors spre culme, de unde măria sa 
Ştefan-Vodă avea priveliştea bătăliei. 

Domnul lăudă pe comisul său cu plăcere, iar spre Jder cel 
mititel surâse în treacăt, fără să-l laude şi aproape fără să-l 
vadă. Pentru asta acea după-amiază de mare biruinţă şi 
măcel, de eliberare a robilor şi de poprire a zece sute de 


cară de pradă, n-a avut pentru Ionuţ Jder decât clipe şi 
picuri de otravă. 

Capitolul XIV. 

Cele din urmă veşti despre răutăţile prădalnicilor. 

Stefan-Vodă a făcut la Lipinţi groaznic judeţ, încât faima s- 
a împrăştiat ca un oleu alinător peste rănile din 'Ţara- 
Leşască. Pan Roman Graniţki, bătrân şi învăţat pisar al 
castelanului de Braslavia, a scris carte către un frate al său 
capelan de la Lublin, cum că nici un nomad prins în acea 
împresurare n-a eşit de sub sabia oştenilor moldoveni; de 
asemenea a arătat mânia lui Mamac-Han, când a primit în 
tabăra sa de la Movilău, de ceea parte a Nistrului, veste 
despre robia lui Emin Sidi Mamac, fiul său prea iubit, şi 
despre robia lui Sion Sidi Ahmed, fratele său. Îndată 
împăratul hoardelor de peste Volga a sărit în sus, bătând de 
trei ori cu piciorul în pământ, şi şi-a zgâriat tâmpla dreaptă 
cu unghiile de la mâna stângă şi şi-a smuls cu degetele 
celeilalte mâni barba; şi a răcnit să vie în faţa negrei sale 
străluciri o sută de războinici. Şi a răcnit la acei războinici: 
că-i trimete solie la tabăra unui nechibzuit ghiaur, care a 
cutezat să oprească în prinsoare prinţ din sângele sfânt al 
lui Ghinghis-Han şi Batie-Han. Şi acel nechibzuit ghiaur să 
nu întârzie nici o clipă, când va auzi porunca celor o sută de 
soli, să nu întârzie nici o clipă de a slobozi cu daruri pe 
Eminec; iar de nu va face aşa, apoi cât ţine acea Ţară a 
Moldovei, nu va rămâne sat şi târg nedat pojarului şi nu se 
va afla palmac de pământ necotropit şi nesfărâmat de 
copitele cailor; şi nu va rămânea om trăitor de la Mare până 
la munte; şi numai Voievodul şi sfetnicii săi vor avea cruţată 
suflarea vieţii, ca să le fie ochii fripţi cu suliță înroşită în foc, 
şi să macine cu braţele lor mălai sub harapnice, în 
saraiurile lui Mamac-Han; şi muierile curţii domneşti se vor 
bucura de dezmierdările slujitorilor grajdurilor strălucirii 
sale Mamac-Han şi pe urmă vor fi lepădate în Marea 
Caspiei ca să fie hrană crabilor. Aceste vorbe să fie scuipate 


acelui ghiaur, a strigat prin spuma de mânie a buzelor sale 
Mamac-Han, şi prinţul să fie adus cu alai îndărăt. 

Voievodul a dat celor fără de lege - mai arăta în cartea sa 
pan Roman Graniţki - un răspuns dintre cele mai potrivite. 
Ieşirea nohailor în pradă nu era o faptă de război. Nimene 
nu le căşunase pagubă în pustia lor. Pojarurile, şi morţile, şi 
robiile, cine putea să le judece cu omenească judecată? Şi 
la ce divane să fie înfăţişare? Dacă Dumnezeu rânduieşte 
pedepse nelegiuiţilor şi pe lumea asta, apoi la anume faptă 
nu poate fi răspuns decât atare plată. Dacă Dumnezeu a dat 
izbândă oşteanului lui Hristos de la Moldova, atuncea a pus 
şi în braţul său judeţ. Şi nu poate fi pentru hoarde altă 
măsură decât aceea care se potriveşte cu firea lor. Acest 
judeţ de asemeni cată să fie astfel întocmit, încât să 
contenească răcnetele suferinţilor şi toate noroadele din 
Lehia şi din olatul Moldovei să simtă dulceaţa răzbunării. 

A da înapoi pe Emin Sidi Mamac, adăogea cinstitul diac de 
la Braslav, ar fi fost şi cu desăvârşire imoral. A te supune 
mâniei unui prinţ sălbatic, înseamnă a-l îndemna să vie încă 
o dată în pradă asupra lumii, în cel mai scurt timp. Judeţul 
măriei sale Ştefan-Vodă are deci şi o lature politică, 
deoarece, pentru un răstimp, asigură lumii pacea dinspre 
partea pustiei. Cuminte şi binecuvântat de noi clericii a fost, 
prin urmare, răspunsul dat, punându-se în ţapă nouăzeci şi 
nouă de soli, şi desfăcând în două pe Emin Sidi-Mamae; şi 
trimeţându-se al o sutălea sol, însemnat la urechi şi la nas, 
ca să deie samă stăpânului său Hanul de toate cele 
întâmplate. 

Aşa a fost cutremurul lui Mamac, încât într-o singură 
noapte şi-a învârtejit tabunurile spre Nipru. Ceea ce 
dovedeşte că Voievodul a cugetat şi a săvârşit bine, pentru 
care lucru noi am dat binecuvântare; pe când luminăţia sa 
Craiul nostru Cazimir leneveşte în chilotă şi porunceşte să i 
se aducă în aşternut mâncarea, pe care-i place s-o 
stropească cu vin de Rin; iar după ce mănâncă şi bea, se 
întoarce pe cealaltă coastă, oftând cu mulţămire că are 


pace, îşi trage aşternutul peste cap şi doarme până la 
ceasul al şaselea. 

Pe când comisul Simion şi mezinul său urmau alaiul lui 
Vodă prin locurile bântuite de hoarde. Gheorghe Botezatu 
Tătarul suia în sus spre hotarul Tării Leşeşti, ca să afle veşti 
din părţile lonăşenilor. Asta se făcuse din porunca lui 
Simion Jder, din dragostea de a aduce o zare de lumină în 
ochii mezinului. Fecioraşul urma pretutindeni pe fratele 
său, fără poftă de mâncare şi fără vlagă, ca un mânzoc 
bolnav. Simion îi pusese mâna pe frunte şi o găsise fierbinte, 
îl întorsese cu ochii spre el şi-i văzuse luminile înegurate; 
deci îl bătuse pe spate, socotindu-l în mare suferinţă, şi 
chibzuise să-i ia sânge cu stricneaua, după rânduială 
nălbarilor de la Timiş. Apoi, cugetând altfel, îl mânase la 
lonăşeni pe tătar. 

La 3 a lunii septemvrie, s-a făcut sfinţirea ctitoriei nouă a 
Putnei, închinată de cătră măria sa Ştefan-Vodă sfintei 
Fecioare. La acea minunată laudă, cătră care a stat 
îngenunchiată curtea întreagă a Moldovei şi cătră care s-au 
plecat în preajmă oştile şi noroadele, şi-au înălţat viersul 
spre Domnul Dumnezeu şaizeci şi patru de preoţi, episcopi 
şi monahi. Prea sfinţitul Iosif de la Neamţu a rămas stăpân 
la ctitoria Putnei. Sfinţitul Silvan s-a închinat măriei sale şi a 
încălecat purcegând să ieie în samă stăreţia de la Neamţu. 
Între tovarăşii prea sfinţitului Iosif, veniţi cu el la luminarea 
Putnei, se afla şi părintele ieromonah Nicodim. Deci 
cuvioşia sa Nicodim a încălecat şi el, ca să întovărăşească la 
Neamţu pe stareţul său cel nou. La alaiul stăreţiei nouă s-au 
adăogit şi comisul Simion cu mezinul. 

La 5 a lunii septemvrie cuvioşia sa Nicodim şi fraţii săi 
treceau prin Suceava; iar la 7 septemvrie suiau muntele de 
la Râşca şi coborau în cealaltă parte, la Neamţu, prin 
aceleaşi poieni pe unde umblase, în primăvară, şi alaiul 
domnesc. Ionuţ Păr-Negru văzu cu întristare locuri altădată 
înflorite şi zvonul clopotelor i se părea o cântare de prohod. 


Soborul ieşi cu făclii la apa Nemţişorului, întru 
întâmpinarea stareţului Silvan. Părintele Nicodim călăuzi 
pe oaspeţii săi sub pădurea de brad dinspre Pocrov, la chilia 
sa. Fratele Gherasim îi văzuse de departe şi le deschise 
poarta. 

— Binecuvântează, părinte, strigă el, rânjind cu bucurie. 

— Binecuvântat să fii, frate Gherasime, îi răspunse 
ieromonahul. Dacă te grăbeşti să ne aduci două căldări de 
apă de la fântână şi ne scoţi scaune în pridvor, la umbră, îţi 
prorocesc fericirea cea din veac. 

Fratele Gherasim, om cărunt şi uscat, dădu fuga cu mare 
hărnicie cătră răsplata sa, cugetând că mulţi vlădici, după 
cât arătau, în icoanele lor, zugravii monahi de la Aton, şi 
mulţi boieri ai lumii vor sta în gura balaurului, ca să 
coboare scara iadului la focul nestins; pe când el, după 
binecuvântarea stareţului său, se va sui la scaunul 
Împărăției veşnice. 

Pregăti albia de lemn sub nucul cel mare, aduse într-o 
strachină făină aspră de mălai şi sopon şi lăsă pe călători 
să-şi curăţe pulberile şi să-şi limpezească feţele. Mezinul 
întârzia la cai. 

— Pofteşte şi domnia ta, jupâne Ionuţ, îl îndemnă fratele 
Gherasim. 

Ionuţ se împotrivi: 

— Eu n-am nevoie de nimic. 

— Ba să vii domnia ta numaidecât; aşa porunceşte 
părintele Nicodim; trebuie să te spăl şi să te grijesc, ca să 
stai la cetania sfinţiei sale. 

Mezinul oftă cu amărăciune. 

— Văd că tare eşti domnia ta slăbit şi întristat, se miră 
fratele Gherasim. Ai avut pălitură de sabie ori de săgeată? 

— Sunt săgetat. 

— Se vede. Fie asta, fie alta, să-ţi cetească părintele 
Nicodim şi-ţi depărtează răutatea. Aşa am fost eu bolnav de 
lungoare şi, cu cetitul cuvioşiei sale, m-am tămăduit. Am 
fost altă dată întru mare întristare pentru o pagubă de 


şaizeci de groşi. Mi-a cetit şi am dobândit mângâiere, ceea 
ce-i mai de preţ. Acei bani prăpădiţi am să-i aflu pe ceea 
lume. 

— Eu am prăpădit altele, frate Gherasime. 

— Orice-ai fi prăpădit, ai să afli. 

— Când? 

— La învierea a doua, jupâne Ionuţ, când nu se mai poate 
tăinui nimica. Atuncea au să se arate şi hoţii, cu averea 
mea. Au să vie să mi-o puie la picioare. Are să mi se adaoge 
şi dobândă. 

— Bine; să aştept până la acea înviere, se supuse 
fecioraşul, urmând cu fruntea plecată pe fratele Gherasim 
la căldarea cu apă. 

Fraţii săi îl aşteptau în pridvor. Apa luase de pe obrazul lui 
o mască de pulbere; faţa îi apăru mai tristă în soarele pieziş 
şi ochii mai adânciţi de cearcăne. 

Ieromonahul îi puse mâna pe creştet. 

— Ionuţ, fratele meu, îi zise el c-un glas blând. Întristat am 
fost când am văzut, la Putna, aceşti ochi. Mai întristaţi au să 
fie bătrânii, când ai să ajungi la Timiş. Boala ta-i iute, după 
cât am înţeles de la comisul Simion, dar trece. Trebuie să te 
mărturiseşti; şi să cerşesc de la Dumnezeu pentru tine 
răbdare şi bărbăţie. 

— Da, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim. 

Dintr-odată mezinul începu să plângă cu amar, 
grămădindu-se lângă Simion. Acesta îl bătu pe umeri, îl 
supuse în genunchi sub patrafirul ieromonahului şi se 
depărta, coborând treptele în ogradă. 

Părintele Nicodim ispiti cu luare-aminte şi cu răbdare pe 
mezinul său şi-l mustră pentru faptele-i rele. Apoi îi ceti 
cuvinte de iertare din cartea cu scoarţe de piele. Fecioraşul 
se simţi mai uşurat şi zâmbi trist fratelui său. 

Atuncea se întoarse şi comisul Simion. 

— După o zi de ajunare, se cuvine flămânzilor hrană, zise 
el cu părere de veselie şi cercetând în treacăt pe mezin. 
Fratele Gherasim ne aduce o fiertură de peşte şi hribi copți. 


Asta-i mâncarea pe care şi-o pregătise pentru sine: eu l-am 
încredinţat că-i pentru noi. Se ştie că nu este alt peşte mai 
gustos decât boişteanul de Nemţişor. 

Călugărul şi comisul se veseliră. Ionuţ îşi strâmbă obrazul, 
făcând o silinţă să pară şi el bucuros. Nicodim clăti din cap, 
privind lung la Simion. 

— Dumnezeu să dea linişte răzvrătiţilor... şopti 
ieromonahul. 

Ionuţ privi pieziş pe tovarăşii săi. 

Se aşezară în jurul mesei. Fratele Gherasim aduse cina. 
Ieromonahul o binecuvântă. 

Pe când stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în 
lumina asfinţitului de început de toamnă, sunară copite de 
cal în bolovanii potecii şi un călăreț se opri la poartă. 
Mezinul sări ars din locul său, repezind la o parte 
mâncarea. 

— Stai liniştit la locul tău, nebunule, îl mustră cu asprime 
ieromonahul. Nu-i nevoie să te grăbeşti cătră veşti rele. 

Ionuţ şovăi şi se întoarse căzând la locul său, cu braţul pe 
masă şi rezemându-şi fruntea de cot. După înfăţişare, 
tătarul nu se arăta vestitor plăcut. Îşi părăsi calul la şopron 
şi veni furişat şi neguros spre stăpâni. Îşi lepădă cuşma şi se 
zgrepţenă cu asprime la tâmplă şi la ceafă. 

Comisul îl îndemnă: 

— Apropie-te, Botezatule, şi grăieşte. 

— Jupâne comise al doilea, răspunse slujitorul, după 
porunca ce mi-a fost dată, am fost la lonăşeni şi n-am găsit 
pe jupâneasa Tudosia. Cum s-a întâmplat învălmăşeala 
ştiută, nici n-a mai aşteptat ziua. A poruncit să se puie caii 
cei mari la căruţă, a luat pe fată şi s-a dus la neamuri în 
Ţara Leşască. 

— La care neamuri? 


— Asta am vrut să ştiu şi eu numaidecât. Am întrebat pe 
slujitori: la care neamuri şi unde? Ei mi-au dat răspuns că, 
după a lor socotinţă, jupâneasa Tudosia s-a dus la o soră a 
sa nu departe de Liov. După câte s-au întâmplat - mă 
sfătuiesc eu cu oamenii de acolo - e greu de înţeles când 
are să se întoarcă. A luat blănurile şi straiele. Au spus 
ţigăncile cum că a luat şi un pieptene de fildeş. Apoi dacă a 
luat şi pieptenele de fildeş, gata. Semn că-şi păzeşte capul. 
Cum stam noi de vorbă, treceau oameni fugari din Ţara 
Leşască. Erau spăriaţi de urgie şi căutau o scăpare la noi. 
În stăpânirea Craiului nu mai era nici o rânduială. 
Dregătorii se trăseseră înlăuntru; slujitorii fugiseră să se 
închidă în Cetate la Cameniţă. Văzând eu că toate umblă 
vraişte, după îndrăzneala unora şi altora, mă gândesc să 
trec în Ţara Leşască. Dacă trebuie, mă duc până la Liov. 
Acolo se află jupân Dămian, fecior al stăpânului nostru; are 
cine mă ocroti şi mă pune pe drum bun. Umblu eu căutând, 
întrebând. Văd jaf şi pojar pretutindeni. Morți prin toate 
râpele şi pe sub toate gardurile. Curțile boierilor sparte; 
unii şleahtici căzuţi sub harapnic; unele cneaghine sub 
coviltirul căruţelor tătăreşti. Nu mai departe decât patru 
zile de cale, la Hanul Craiului, lângă un sat cu numele 
Somotroc, am aflat ce s-a întâmplat cneaghinei Tudosia. Am 
aflat că a stat în popas o jupâneasă de la Moldova, cu 
slujitori şi roabe. Cum umblau trâmbele de necredincioşi 
pălind ba ici, ba dincolo, oamenii stăteau cu sufletul la gură 
gata de fugă. Căruţa jupânesei umbla cu întârziere şi cu 
fereală. Nu era teamă numai de nohai, ieşiseră în pradă la 
drumurile mari şi mulţi dintre mişeii localnici. Era după 
amiază şi toţi plecau urechea şi miroseau vântul; când iaca, 
dau tătarii într-o mică de ceas. Au luat tot, s-au dus. Mie tot 
nu-mi vine a crede, până ce nu dau peste un slujitor de la 
lonăşeni. Cum rămăsese acela, ascuns într-un horn de sobă, 
minune este. Era urât ca dracu şi rânjea la mine. De la 
dânsul am înţeles desăvârşit că aşa a fost cum mi se spune. 
Am luat pe acel om cu mine şi l-am întors la lonăşeni. De 


acolo am venit să spun ce este. Am aflat ieri în Suceava de 
trecerea domniilor voastre şi, luându-vă urma, am venit şi 
eu la sfânta mănăstire. 

Ionuţ înălţase încet-încet fruntea, privind cu ochi rătăciţi 
pe slujitor. 

Întrebă şoptit ceva. Glasul nu i se auzea. 

Botezatu îşi plecă urechea, venind lângă el. 

— Au răpit-o pe jupâneasă Tudosia, încuviinţă el, 
răspunzând întrebării şoptite. 

Mezinul murmură iarăşi. 

— Nu! Se apără Gheorghe Tătarul; în afară de acel slujitor 
n-a mai scăpat nimeni. Vrea să ştie - lămuri el şoapta acelui 
copil bolnav cătră fraţii lui mai mari - vrea să ştie dacă a 
fost luată şi jupâniţa Nasta. Apoi eu de când spun că a fost 
luată. 

Ionuţ se îndârji privind în juru-i şi râzând rătăcit. 

— Gata, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, zise el 
deodată. 

— Stăi, Ionuţ, unde vrei să te duci? Îl stăpâni cu braţele 
călugărul. 

— Gata; de-acuma nu mai este nevoie de nici o mustrare. 

— Bine, nu te-om mai mustra; te ducem acasă, la Timiş. 

— Ce să fac la Timiş? Nu mă duc la Timiş. 

— Atuncea rămâi aicea, la mine. 

— Bădiţă Simion, scânci fecioraşul, nu mă lăsa aici, şi 
porunceşte Botezatului să lipsească din faţa mea. 

Simion îl privi nedumerit; apoi se întoarse spre slujitor: 

— Strânge de pe masă, Botezatule, îi porunci el. Du-te de 
mănâncă şi te hodineşte. Mâni dimineaţă ne întoarcem 
acasă. 

Mezinul se frământa, într-aceeaşi nemulţămire. Călugărul 
se aşeză lângă el, cu aceeaşi blândeţă. 

— Numai Dumnezeu făptuieşte şi judecă înţelept, zise el. 

Ionuţ ridică ochii, privind în laturi; părea a înţelege cu 
uimire ceva; ori că e o pedeapsă a Nastei, ori e o pedeapsă 
a lui. 


Într-adevăr, în mărturisirea ce făcuse părintelui Nicodim, 
credinţa frăţiei lui de cruce se dovedise întinată: şi pentru 
asta i se ceruse iertare de la Dumnezeu. Acuma 
întâmplarea pe care o vestise Tătarul îi venea ca o ispăşire 
crudă. Îndârjirea lui de o clipă slăbi: începu a se tângui, 
scâncind. 

Din liniştea în care părea că stă, comisul Simion zvâcni 
dintr-odată în picioare, plimbându-se de colo-colo prin 
pridvor, ca într-o cuşcă. Pintenii îi sunau îndesat. 

— Ascultă, Ionuţ, grăi el oprindu-se în faţa fecioraşului, cu 
braţele încrucişate pe piept. În ziua când am prins amândoi 
pe feciorul Hanului, am socotit că ai trecut în rândul 
bărbaţilor şi m-am mândrit cu tine. Se pare că m-am 
înşelat. Înţeleg că ai vrut să străpungi pe Botezatu; te-ai 
uitat duşmănos şi la noi; ai stat gata să te izbeşti cu fruntea 
în părete; asta s-o faci numai după ce ţi-o creşte coarnele. 
Văd că trebuie să mai mănânci nouă ocă de sare, până ce 
vei fi vrednic să intri în sfatul bărbaţilor. Tu încă nu înţelegi 
ce se chiamă bărbat - adică acel om care nu-i ouat şi clocit, 
ci fătat. Bărbat e numai acela care leapădă de la el 
slăbăciunile şi lacrimile. Când dă cu piciorul, când prinde în 
pumn, toate i se supun. Descalică lângă o muiere; pe urmă 
încalică şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după 
starea în care te afli tu, ar fi frumos să-ţi ţinem şi noi 
tovărăşie, eu cu părintele Nicodim, bocind gros, ca nişte 
buhai de baltă. Să treacă un om pe la poartă şi să steie cu 
mirare; să zică: Hm! Se cunoaşte că aceştia-s feciorii 
comisului Manole Păr-Negru de la Timiş. Asemenea 
blăstămăţie vrei domnia ta să se întâmple, ca să ajungem 
ocara lumii! 

Mezinul se holbă de disperare, pălind cu piciorul în 
pământ şi răcnind: 

— Când am vrut şi am spus eu asta, bădiţă Simioane? 

Călugărul zâmbi cătră sine însuşi. 

— Dacă n-ai spus, se apără Simion, şi dacă nu doreşti, 
atuncea rămân eu de minciună. Dar dacă vrei să mă 


dovedeşti de istov, du-te şi-ţi cufundă capul într-o căldare cu 
apă rece. Trebuie s-ajungem cu alţi ochi la Timiş, ca să nu 
spăriem oamenii de-a colo. 

Sara, cei trei fraţi au făcut un legământ, despre care a fost 
înştiinţat şi Gheorghe Botezatu Tătarul, să nu se spuie la 
Timiş jupânesei Ilisafta comisoaia decât ceea ce se cuvenea 
din întâmplările petrecute. I-a fost dragă băiatului o fată şi 
acea fată nu se ştie ce s-a făcut în vârtejul din urmă al 
tătarilor. După unele ştiri, se pare că a fost furată de acei 
căpcăuni; dar crezământ deplin nu poţi pune pe vorbele 
unui slujitor înfricoşat, care n-a văzut nimic cu ochii lui. Cât 
a fost învăluirea prădalnicilor, el a stătut ghemuit în hornul 
sobei. După ce s-a liniştit împrejurimea, el a ieşit şi s-a uitat 
încolo şi încoace. N-a mai văzut căruţă şi slujitori, dar nici 
oameni ai locului care să-i spuie anumit ce s-a întâmplat. 
Deci mama şi fata poate să fi scăpat într-un ascunziş. Ori 
chiar dacă le-au luat nohaii în acel ceas, se poate să fi 
scăpat după aceea printr-o împrejurare fericită. De multe 
ori se întâmplă nohailor de-i lovesc din urmă cu repeziciune 
bărbaţi vrednici şi scapă din ghiarele lor şi prada şi robii. 
Asemenea păţanie au avut tabunurile lui Mamac-Han nu 
mai departe decât în trecutele zile, în prădăciunea lor de la 
Moldova, când i-a prins în voloc Ştefan-Vodă şi le-a luat 
înapoi tot ce prădaseră, punându-i să dea dobândă pe 
deasupra însăşi viaţa lor, deoarece din acea împresurare n- 
a mai scăpat nici un războinic negru. Asemenea fapte s-au 
mai petrecut, în zilele de demult, şi în Ţara Leşască, la o 
altă prădăciune a nohailor. Când a venit Cotorobai Mârza 
cu ceambulurile de-a prădat în Podolia, acu douăzeci şi doi 
de ani, s-au luat pe urma lui boieri leşi cu oşti şi cu sprijinul 
castelanului de la Bar; şi pe când tătarii au stat ca să-şi 
apere dobânda, i-au pălit din cealaltă parte cazaci de la 
Pragurile Niprului, răpindu-le furtişagul. Atuncea iarăşi au 
scăpat robii. De asemenea, altă oară litvanii şi-au întors de 
la tătari dobânda şi robii. 


Toate aceste poveşti le spunea cu meşteşug ieromonahul 
Nicodim, ca să îmblânzească suferinţa Jderului celui mititel 
şi să-i deschidă o zare de nădejde. Astfel, după ce s-a 
odihnit Ionuţ în acea noapte la Neamţu, s-a putut întoarce 
la Timiş cu al doilea comis Simion având o înfăţişare 
omenească. 

Era cu obrajii alungiţi şi sarbezi, însă zâmbi ca şi altădată 
comisoaiei Ilisafta. Îi sărută amândouă mânile şi primi să-şi 
cufunde nasul în busuioc la pieptul dumnisale; sărută mâna 
comisului şi-i primi cu fruntea plecată binecuvântarea. 

Faima războiului măriei sale Ştefan-Vodă era ajunsă de 
multe zile la Timiş. De asemenea ajunsese acolo o bună- 
vestire despre fapta comisului al doilea şi al mezinului său. 
Venise cel dintâi să se laude cu prinderea lui Emin Sidi 
Mamac însuşi jupân Cristea vistiernicul; căci fapta aceasta, 
din clipa împlinirii ei, devenea a tuturor feciorilor lui 
Manole Păr-Negru. Lumea nici nu vorbea într-alt chip 
despre întâmplare. Feciorii comisului Manole Păr-Negru au 
prins pe puiul lui Mamac-Han. Se cuvine deci să ne fudulim 
de asemenea ispravă a noastră. 

Dar a mai fost ceva, ce nu se poate bine desluşi, se mira 
jupâneasa lIlisafta. Mulţămirea luminatului stăpân Ştefan- 
Vodă a fost să desfacă pe Ionuţ de la înalta sa milă. Asta pe 
de o parte nu-i rău, căci bucură pe părinţii săi care-l jeleau, 
ca şi cum ar fi fost pentru totdeauna prăpădit; însă iată în 
ce chip plătesc domnii din lumea aceasta credinţa şi 
vrednicia celor mai buni slujitori! Aşa se întâmplă şi cu un 
oarecare comis, pe care nu ştim bine cum îl chiamă, carele 
a umblat în pribegie cu măria sa, robindu-şi credinţa, 
suferind de nesomn şi foame, cunoscând boli şi răni şi care 
stă la Timiş uitat. Când şi când ne aducem aminte de el şi ne 
bucurăm; dar după aceea îl lăsăm să se usuce acolo unde se 
află. 

— Aş socoti, jupâneasă Ilisaftă, zâmbi comisul, că mai 
sănătos este să nu ne amestecăm în treburile Domniei. Acel 


despre care pomeneşti domnia ta se află mulţămit întru ale 
sale. 

— Eu ştiu că-i mulţămit domnia sa, dar nu-s mulţămiţi alţii, 
se răsuci comisoaia Ilisafta. Putere-ai domnia ta să-mi arăţi 
de ce a lepădat de la sine măria sa pe feciorul acelui comis? 

— 'Ţi l-a trimes domniei tale, ca să te bucuri de vederea lui. 

— Mă uit şi-l văd, dar nu mă bucur, cinstite comise. Căci eu 
i-am dat măriei sale fecior ca o floare. Ş-acuma uită-te şi 
vezi ce ne trimite înapoi. De atâta milă şi de atâta bine, i s- 
au tras obrajii acelui fecior al comisului, şi i s-au stâns ochii. 

Simion se amestecă. 

— Muţă, zise el blând, întreabă domnia ta pe Ionuţ şi ai să 
afli că măria sa stăpânul nostru nu-i întru nimic vinovat. 

— Dar cine-i vinovat? 

— Să-ţi spuie el singur. 

— Alei! Îşi pocni comisoaia palmele, ridicându-şi ochii la 
înălţimea stâlpilor pridvorului, nu cumva s-a găsit o scorpie, 
care l-a muşcat de inimă? 

Ionuţ clătină din cap, dintr-odată înegurat: 

— Nu-i scorpie, muţă. 

— Nu-i scorpie? Dar ce-i, dragu mamei? Spune-mi 
numaidecât unde-i, să mă duc să-i mulţămesc. 

Comisul al doilea Simion se întoarse în loc privind în lungul 
drumului spre valea Moldovei. Dintr-acolo venea la deal o 
trăsură verde cu cai negri. Mezinul nu răspunse 
deocamdată strigătului jupânesei Ilisafta. 

— Muţă, grăi el apoi cu stăpânire, aceea despre care 
vorbeşti poate a fost răpită peste Nipru. 

— Vai! Se miră comisoaia, crescându-şi ochii sprâncenaţi; 
când a putut da peste tine, Ionuţ, aşa vânt repede? Tu nu 
ştiai nimic despre acestea, dragu mamei; şi cum ţi-ai luat 
zborul, ai căzut în laţ. Cine-a fost? Tare sunt doritoare să-i 
aflu numele. Şi din ce neam este? Tare m-aş mira să fie 
dintr-un neam cumsecade. Şi cu ce şiretlicuri a umblat? 
Căci nu poate să fie decât o vădană care umblă cu 


înşelăciuni. Şi dac-au luat-o nohaii, apoi eu oi da un 
sărindar de mulţămire. 

La toate aceste întrebări, mezinul încerca să răspundă şi 
nu putea spune decât vorbe răzlețe ici-colo. Totuşi 
comisoaia Ilisafta nu pierdea nimic din ce putea fi pentru 
dumneaei o lămurire şi îndată statornici locul, starea şi 
numele. 

— Atuncea dacă-i o fată de boier, trebuia s-o ştim şi noi. 
Am fi putut s-o aducem aici, ori ne-am fi dus noi acolo. Am fi 
aflat ce urmări are şi ce zestre i se pregăteşte. Dar copiii 
din ziua de azi nu mai au dragoste şi frică de părinţi. 

— De ce să vorbim, muţă, despre ce nu mai este? Mormăi 
Ionuţ amărât, fără a privi pe nimeni. 

— Dragă copile, se răsuci spre el comisoaia Ilisafta, dacă 
mi-i scris să am asemenea noră, se întoarce ea şi de la Han- 
Tatar. Nu întârzia şi mărturiseşte toate, ca să vedem ce este 
de făcut. Nu este fapt care să nu poată fi dezlegat, nu este 
durere care să n-aibă descântec. Ştiu, dragu mamei, c-am s- 
o visez la noapte venind împotrivă-mi cu paloşul, ca să mă 
răpuie. 

Cu mânile, cu ochii, cu spaima, aşa de mare şi de 
groaznică o închipuia jupâneasa comisoaia pe acea noră, 
încât mezinul zâmbi şi se înduioşă amintindu-şi de un 
gingaş şi subţirel trup, care se alăturase într-o noapte de el, 
în fân, împungându-l cu sânişori bouri. 

Toate aceste lămuriri comisul Manole Jder le asculta cu 
destulă linişte. 

— Asta-i ucenicia oricărui bărbat, zise el. Slujitorul măriei 
sale să mănânce şi să doarmă; iar de mâni să-şi urmeze 
slujba cu jupân al doilea comis. 

Băgând de samă că s-a apropiat trăsura cu caii negri şi că 
într-însa se află numai strălucita înfăţişare a Candachiei, 
bătrânul îşi îndesă cuşma în cap şi porunci lui Simion să-l 
urmeze în deal, la ceairul tretinilor. Amândoi bărbaţii 
trecură în odăi şi de-acolo, pe dindos, la saraiuri şi la poteca 
Timişului de sus. Ionuţ pândi şi el clipa prielnică şi se 


strecură în chilioara lui, simțind nevoie de singurătate. 
Jupâneasa Candachia cobori cu zâmbet, cu îmbrăţişări, 
sărutări şi vorbe asupra jupânesei Ilisafta. 

Comisoaia înţelegea prea bine că nora dumnisale vine să 
ispitească şi să afle toate câte se pot afla: de aceea îşi 
strânse buzele cu oţărâre. Nu-i nevoie să mai iasă zvon în 
lume despre dragostele copiilor şi răpirea tătarilor. Cum a 
afla Candachia aici două, până dincolo înmulţeşte şi face 
nouă. Altfel ştie să se sulemenească, şi să poarte cercei de 
aur în zi de lucru. Ştie să încânte şi să îmbrobodească pe 
vistiernic, de-o lasă să umble singură. Din câte treburi are o 
jupâneasă în ziua de azi, Candachia nu se poate anina cu 
mânile măcar de una. Vine să întrebe de jupâniţele de la 
lonăşeni. 

— Ţi-a spus cum o chiamă? Întrebă într-adevăr, cu mare 
curiozitate, vistierniceasa. 

Comisoaia Ilisafta se miră nespus: 

— Cine să-mi spuie? 

— Ei, cine... Ştii domnia ta prea bine şi te-ai aşteptat de la 
început la asemenea isprăvi de la Făt-Frumos care s-a dus 
în lume după Ileana-Cosânzeana. L-am văzut eu cum îi 
umblau ochii în ospătăria aceea de la Suceava. 

— Care ospătărie de la Suceava? 

— Este acolo o ospătărie. Adică era; acuma nu mai este. 
Cel mai bun lucru pentru un june nu era acolo mâncarea şi 
băutura, cât o leaşcă pe care o chema pana Mina. 

— Nu ştiu nimica din toate acestea, se uimi comisoaia. Am 
aflat ceva despre o copilă a unor boieri de la lonăşeni. 

— Nasta. 

— Cum? 

— O chiamă Nasta. Fata jupânesei Tudosia. Cum a fost 
acea bătălie la drumul mare în noaptea de Sântă-mărie, 
Vodă s-a supărat şi dintr-asta i se trage băietului nostru 
urgia. Nu-ţi mai spun că pana Mina şi lohan Roşu n-au mai 
ieşit la lume din tainiţile Cetăţii. Măria sa s-a mai îmbunat 
când a fost prins feciorul Hanului. Pe cocon l-a mustrat cu 


blândeţă, deşi se pare că Alexandru-Vodă ar fi fost mai 
vinovat. 

Comisoaia Ilisafta sta ca pe jar, negăsindu-şi astâmpăr, 
până ce prinse firul păţaniei Jderului celui mititel. Atunci 
zâmbi şi deveni şi domnia sa tainică, dând a înţelege că ştie 
mai multe. Atâtea ştie, încât nu le-ar putea isprăvi într-o 
noapte. De altminteri băietul e aici şi el le cunoaşte mai 
bine decât oricine. Unele câte le arată jupâneasa Candachia 
sunt aşa, altele însă s-au petrecut cu totul altfel. 

— Ce-i de făcut? Se jeluia nora, împreunându-şi palmele şi 
scânteindu-şi cerceii; aşa am cumpărat, aşa vând. Foarte 
într-ascuns se şoptesc toate acestea la curtea Sucevii şi 
unele din ele nici măria sa Vodă nu le ştie bine. Poate altele 
să se descopere mai pe urmă. A vorbi de ele e cu primejdie; 
de aceea te rog, dragă soacră şi jupâneasă Ilisaftă, să nu 
mai afle nimeni şi să rămâie numai între noi. 

— Dar cum îţi închipui dumneata, noră, că aş fi eu în stare 
să dezvăluiesc asemenea taină? Cum o ţii dumneata, aşa o 
ţin şi eu. După toate câte s-au întâmplat, socot că acea fată 
a Tudosiei nu s-a mai întoarce de unde-i dusă. 

— Parcă se ştie unde-i dusă? 

— Se ştie prea bine. Dacă doreşti, pot să-ţi spun. Din 
moarte şi de-acolo puţini se întorc. 

Nesimţit, ieşise în acest timp la uşorul pridvorului Chira 
cămărăşiţa, aşteptând un răstimp cât de mic, ca să ceară de 
la stăpâna sa o poruncă. Dar sfatul jupâneselor nu conteni 
multă vreme, până la ceasul al şaselea, când soarele de 
septemvrie ajunse la amiază, împrăştiind o puzderie de aur 
asupra acelor locuri tihnite. Zvoana lumii şi a prădalnicilor 
era acolo abia simțită, între puţine fiinţi omeneşti; pe când 
miriştile, otăvile, zăvoaiele aromeau sub linişte, iar mătasa 
funigeilor părea abur ţesut în adierea moale a zilei. 

Capitolul XV. 

Pe neaşteptate, lonuţ pune la cale cea mai mare nebunie. 

Mai bune decât descântecele jupânesei Ilisafta şi 
desfacerile Chirei cămărăşiţei, au fost poruncile comisului 


Manole şi doftoriile lui Simion, ca să scoată din Jderul cel 
mititel amorţirea ce-l cuprinsese. 

Înainte de ceasul întâi al zilei, când scânteia brumărelul pe 
colnice, amândoi fraţii erau călări pe sub streşina pădurii, 
dând ocol închisorilor. Uneori se opreau sub cireşi cu 
frunzele pălite, roşii ca o aramă nouă, şi ascultau în poienile 
dinlăuntru mugetul cerbilor. Coborau la adăpători, unde se 
băteau şi nechezau subţire mânzocii călăuziţi de îngrijitorii 
lor; după aceea poposeau la caii de patru ani, sub şoproane, 
unde erau pregătite meşteşugurile de scopire. Erau şi alte 
lucrări de îndeplinit într-o herghelie mare ca aceea. Erau 
nebuni ce trebuiau potoliţi şi nărăvaşi de întors la 
cuminţenie. Ionuţ Jder era foarte lăudat pentru îmblânzirea 
sălbaticilor. Până la amiază era atâta frământare şi atâta 
lucru, încât amândoi fraţii cădeau de trudă în umbrar; 
îmbucau repede bucatele trimese de la curte şi se întorceau 
pe spate, închizând ochii şi lăsându-se mângâiaţi de 
sârmele de aur pe care le strecura soarele prin crengi în 
adăpostul lor. Abia aţipea mezinul, şi comisul al doilea 
strănuta cu zgomot, făcându-l să tresară. 

Până într-amurg de asemeni nu era pentru Ionuţ hodină. 

Gândurile - dovedise comisul cel bătrân - sunt cei mai 
harnici duşmani ai omului. Nu-i altă doftorie pentru Jder cel 
mititel decât să cadă butuc în culcuş şi să doarmă somn fără 
vise. Cu toate acestea demonii care se chiamă gânduri 
găseau chip să-l cerceteze şi-l cercetau mai ales atuncea 
când el părea mai alinat. Orice rană de asemeni are 
vindecare, adăogise bătrânul comis Manole. Omul, chiar 
tânăr, are mai multă înţelegere decât un cal; s-ar putea 
spune că are şi înţelepciune; deci acolo unde calul sare în 
două picioare şi bate cu copitele, omul stă puţintel şi 
cugetă. De aceea vracii au pentru cai alte meşteşuguri şi 
pentru oameni altele. 

Într-o sâmbătă, cătră sfârşitul lunii septemvrie, amândoi 
fraţii coborau la curte înainte de asfinţitul soarelui, ca să 
dea samă bătrânului comis de slujba lor şi să primească alte 


îndreptări pentru alte treburi. Găsiră la odaie un cal străin; 
argaţii îi luau şaua şi-l grijeau. Comisul Simion cunoscu 
calul. 

— Avem veste de la fratele nostru Dămian, dădu el 
lămurire lui Ionuţ. 

Mezinul căscă de trudă. Ajungând la pridvor, văzu pe Iosip 
slujitorul de la Liov şi se bucură întrucâtva, ca de o 
cunoştinţă veche. Îi rămăsese plăcută amintire de sfatul de 
la focul gospodarilor, în noaptea înălţării, când se întorcea 
singur la Timiş. 

Slujitorul neguţătorului Dămian se închină cu voie-bună 
înaintea fraţilor. După asta se întoarse iar la comisul 
Manole. 

Sosise în prag, ca s-asculte numai c-o ureche, şi jupâneasa 
Ilisafta; dar, cum aflase vestea cea bună, se aşezase pe 
divan în cuibarul domniei sale. 

Vestea cea bună era că jupân Dămian, neguţătorul, se afla 
pe cale, cu trei zile în urmă, venind să se închine lui Vodă, la 
Cetatea Sucevii, şi să-i aducă nişte prea frumoase pielcele 
de soboli. Acele pielcele le primise de puţină vreme prin 
Ţara Rusească tocmai de la Marea de ghiaţă şi-i făceau 
numaidecât trebuinţă măriei sale pentru un strai femeiesc; 
de unde se înţelege că nu târzie vreme Vodă are să aducă la 
curtea sa Doamnă nouă. 

— Am primit şi noi asemenea veste, dădu încredințare 
jupâneasa Ilisafta, are să vie Doamnă la noi o mireasă 
tocmai de dincolo de Marea, fiică de împărați pribegi, fugari 
de la [arigrad. 

— Eu despre asta nu ştiu nimica, ridică din umeri comisul 
cel bătrân. Să fie blagoslovită acea Doamnă, care va fi, ca să 
poată purta sobolii aduşi de feciorul nostru Dămian. Noi am 
vrea să ştim mai ales dacă feciorul nostru e sănătos. 

— Sănătos, cinstite comise, şi tare ca criţa. Nu l-am văzut 
schimbat din firea lui niciodată. 

— Atuncea bine; să ia pildă şi alţii. N-are decât să-i vie 
măriei sale acea împărătiţă greacă. lar dacă aduce Dămian 


şi jupânesei Ilisafta cealaltă bucată de matasă, pentru care 
i-a trimes răspuns, e şi mai bine. 

— Aduce şi matasa, se grăbi să răspundă Iosip. Cum se 
închină lui Vodă, stăpânul meu purcede fără întârziere într- 
acoace la părinţii săi. N-a uitat nici de bucata de postav de 
Flandra. Domnia sa se închină la cinstita faţă a domniei 
voastre şi pofteşte să vă găsească bucuroşi. Până atuncea 
puteţi afla de la mine felurite veşti. De unele [ara Leşească 
e plină; pe altele le ştim numai noi. 

Comisoaia Ilisafta se foi în cuibarul său. 

— Unii dintre comişi, zise ea, n-ar fi doritori să afle 
asemenea veşti. Deşi de la ei s-a ştiut despre Împărătiţă 
greacă, acuma se fac a uita, ca şi cum n-ar mai şti nimica, şi, 
deşi poftesc să afle toate câte sunt pe lume, se prefac că nu 
le trebuie nimic şi întorc capul. Pe când noi dorim să ştim, 
deoarece altă bucurie nu avem în singurătatea noastră. Alţii 
au vânturat lumea, noi am stat aici; alţii ştiu toate, noi nu 
ştim nimica; deci vreau să cunosc acele veşti cu trei zile 
înainte. Este poate veste că feciorul nostru Dămian are de 
gând să facă nuntă, cum mi se arată în vis în unele nopţi? 

— Are să fie şi asta pe la primăvara viitoare, mărturisi 
Iosip de la Nimirceni. Până acuma-s numai vorbe. S-ar fi 
găsit o fată de neguţător litvan de la noi de la Liov. Încă nu 
ne înţelegem din zestre. 

— Dacă nu-i pornit nimica, e ca şi cum nici n-ar fi, mormăi 
comisul. 

— Ai răbdare, ai răbdare, îl îmblânzi jupâneasa Ilisafta. 
Numai noi femeile ştim cât de greu se fac nunțile. 

— Se fac cu prea multă vorbă. 

— Atunci să ştie cinstiţii comişi că, fără vorbă, nu se 
săvârşeşte nimica pe lumea asta. 

— Dovada-i de faţă, jupâneasă Ilisaftă, iar Iosip stă şi 
aşteaptă, uitându-se când încolo, când încoace. 

— D-apoi că omul ar vrea să grăiască, numaicât nu-l lasă 
cinstiţii comişi. 


Cinstiţii comişi se îmblânziră şi tăcură, râzând. Alţi cinstiţi 
comişi, veniţi de la deal, se rezemară de stâlpii pridvorului. 
Cel mic urma să-şi strămute fălcile, cu ochi umezi, vlăguit 
de umbletele zilei. 

Iosip putu să vorbească iar: 

— Când au pălit nohaii în Ţara Leşească, stăpânul meu se 
afla într-un loc care se chiamă Brodi, alegând marfă de la 
pădurari crăieşti. Erau mai cu samă nişte piei de râşi care 
nu se mai află şi stăpânul meu le preţeluia una câte una. 
Când a ajuns la a unsprezecea, iaca trec pe drum călăreţi 
domneşti, strigând cât ce puteau primejdie. Jupân Dămian 
prinde a râde: care nohai? He-he! Aicea suntem departe de 
hotar. Şi numără pieile înainte; domnia sa plăteşte 
pădurarilor, eu strâng marfa şi ne ducem la gazdă. Acolo 
altă zvoană; fugari cu părul vâlvoi. Aflăm noi, nu târziu, că 
hoarda a răzbit întâi în Podolia şi după aceea nu s-a sfiit să 
treacă până în Volinia. Grăbindu-ne cătră Liov, eu mă 
înturnam când şi când şi vedeam ca un nour în fundul 
răsăritului. Acolo erau pojarurile. După ce ajungem noi cu 
bine la locul nostru la Liov, cad una după alta vestirile 
tuturor răutăţilor, de se încrâncena carnea pe mine şi mi se 
zbârlea părul sub cuşmă. Dar iaca ne vine şi o mângâiere 
de la Moldova şi auzim că au prins a se bejeni fugari din 
Podolia ca să se ducă sub stăpânirea lui Ştefan-Vodă. leşind 
eu din târg spre a împlini o poruncă a stăpânului meu, la un 
sat din preajma Liovului, numai ce mă întâlnesc cu un 
cunoscut al nostru, pe care l-aţi văzut şi domniile voastre nu 
de mult aicea, la Timiş. Dacă am să vă spun că are un ochi 
stâns astupat cu solz, domniile voastre aveţi să vă aduceţi 
aminte numaidecât. Şi dacă am să mai adaog că-l chiamă 
moş Ilia Alapin, apoi aveţi să vă miraţi: ce am eu de împărţit 
cu asemenea neguţător? Eu n-am de împărţit nimic cu moş 
Ilia, dar el, fiind un meşter cu multe ascunzişuri, aduce 
vorba despre înţelegerea lui Gogolea cu boierul nostru 
pribeag jupân Mihu şi mă întreabă, pe departe, dacă n-aş 
cunoaşte eu cumva pe cineva, carele a dat de ştire la 


Moldova despre un furtişag de cai ce s-ar fi pus la cale. l-am 
răspuns că nu ştiu nimica şi habar n-am despre ce caie 
vorba. 

— Poate tu nu ştii, cumetre losipe, îmi zice blăstămatul 
acela de uncheş chior, dar ştiu eu. Am stat ş-am socotit, am 
stat ş-am socotit, spune el, cine ar putea din Liov să răsară 
în Ţara Moldovei; şi ce neguţători umblă de la noi la 
Moldova; şi cu ce oameni buni de voroavă şi de petreceri au 
stat oamenii noştri - adică ai mei şi ai lui Gogolea - la 
cinstitele crâşme din marginea târgului Liov; şi asemenea 
cu ce moldoveni de aici trăiesc în prietinie slugile lui jupân 
Mihu. 

— Tot nu înţeleg despre ce-i vorba, mă păzesc eu. 

— Rău îmi pare că eşti greu de cap, râde moş Ilia. Află că 
noi am fost să cumpărăm un cal alb, la Timiş, în Ţara 
Moldovei, şi n-am isprăvit nimica. De asemenea află că am 
oblicit drumul coconului domnesc la o năzuinţă de dragoste, 
şi am pus feciori să prindă vulpanul, şi nici cu asta n-am 
isprăvit bine. Atâta am folosit că am cunoscut un hoţ mare şi 
bărbat de ispravă cu numele comisul Simion, cu care foarte 
bine ne-am împrietinit. Am mai cunoscut şi pe un comis mai 
mititel care are în el sânge clocotit; şi acela ne-a plăcut, mie 
şi lui Grigorie Gogolea. 

Aicea comisul cel bătrân opri pe slujitor: 

— Ce fel de poveşti ne spui tu, losipe? 

— Nu-s poveşti, cinstite comise, şi ai să afli îndată de ce 
spun toate cu de-amănuntul. Ascultă iarăşi ce veste am să-ţi 
mai dau, a urmat a-mi vorbi moş Ilia. Eu şi Gogolea ne-am 
sfătuit să punem în sac pe jupân Mihu, să-l încărcăm pe un 
samar şi să-l ducem la măria sa Ştefan-Vodă. Acest 
nevrednic boier şi-a călcat cuvântul şi nu ne-a dat căuşul de 
zloți. Deci să duci această veste prietinilor noştri de la 
Timiş. Ca să se vadă că noi nu grăim într-aiurea şi suntem 
prietini cu dreptate, să le mai spui una. 

Aici povestitorul se opri singur, zgrepţănându-se la tâmplă. 


— Care-i acea una pe care ţi-a mai spus-o? Rânji comisul 
Manole. Spune-o degrabă, căci sunt nişte jupânese care 
numaidecât poftesc să afle. 

— Mi-a spus altele, îngăimă slujitorul liovean, înşirându-mi 
fel de fel de lucruri adevărate şi mincinoase, pe care eu n- 
am de unde le cunoaşte şi pe care nu le arăt întocmai, ca să 
nu se supere unii dintre aceşti boieri tineri. 

— Spune, omule, se tângui jupâneasă Ilisafta. 

— Mi-a spus că el şi cu tovarăşul Gogolea au cunoştinţă 
despre păţania unei cneaghine şi a unei jupâniţi. 

La aceste cuvinte, Jder cel mititel ridică ager fruntea, apoi 
se domoli numaidecât şi căscă din nou cu trudă. Se hotări 
să intre în casă. Jupâneasa Ilisafta îl urmări miloasă cu 
privirile, apoi şopti cu grabă lui Iosip: 

— Acuma poţi vorbi în voie. 

Iosip îşi cobori viersul: 

— Încredinţare pentru domniile lor va fi de prietinia 
noastră, a zis acel moşneag Ilia, când or afla că noi ne-am 
ţinut de păgâni, şi ne-am alcătuit cu cazaci ai noştri de pe 
Nipru, lovind cetele risipite ale păgânilor. În ce chip am 
aflat noi de prinderea jupânesei Tudosia, nu-i nevoie să se 
ştie numaidecât. Poate au dat-o în mâna tătarilor nişte 
pribegi de-ai noştri fără lege. Înştiinţat fiind Gogolea, şi-a 
adus aminte de prietinii săi, şi s-a ţinut în preajma celor din 
urmă nohai până ce s-a ajuns cu neguţătorii de robi de la 
Oceacov. Dincolo de Bug, înainte de a trece în pustie, 
mârzacii se desfac de o parte din marfa lor vie. Patru 
cneaghine din Podolia şi una din Moldova, cu copila ei, au 
fost vândute pe loc, cum au trecut acele căruţe din urmă, 
prin vad, apa Bugului. Cumpărătorii le-au dus la Oceacov. 
Acolo, la limanul Bugului, aşteptau ceamuri turceşti. 
Roabele moldovence au fost încărcate, cu alte buclucuri 
cumpărate, în ceamul unui anume Suleiman-Beg, care are 
cetăţuie cu putere împărătească în smârcul Dunării, în 
drept cu Cetatea Chilia. Asta ştim noi, zice moş Ilia; poate-i 
bine să afle vestea Alexandru-Vodă şi prietinii noştri vor 


folosi ceva; iar noi nu cerem altă plată acestor prietini decât 
să cerce la măria sa Ştefan-Vodă dacă putem face noi 
negoţul nostru cu boierul. Cum primim veste şi facem preţ, 
noi îl aducem. 

Înturnându-mă la Liov, m-am sfătuit cu stăpânul meu. 
Precum se vede, zice jupân Dămian, preţul pe care-l cer 
acei hoţi nu-i mai mult decât un căuş de galbini. Eu aş 
îndemna pe părintele meu comisul să strecoare o vorbă 
măriei sale. Aş putea face eu târgul; dar afacerea e a altora 
şi, ca neguţător cinstit, nu vreau să mă amestec. 

— Alţii se lipsesc de asemenea folos, mormăi comisul cel 
bătrân. Nici nu cred să plătească marfa sa aşa de scump 
pentru o piele de pribeag, bună de umplut cu paie. 

— Nu se ştie, neguţătoriile sunt schimbătoare, clătină din 
cap Iosip; după întâmplările ce mi s-au povestit, preţul 
pieilor poate să se fi ridicat. 

Comisul Simion se dezlipi întunecat de stâlpul în care se 
rezemase. 

— Meştere Iosip, vorbi el fără prietinie, bag de samă a 
doua oară că, în [ara Leşască, istorisirile sunt prea lungi. 

— Însă istorisirea dintâi, când am mai venit pe aici, a fost 
cu priinţă pentru cai, răspunse râzând slujitorul de la Liov. 

— Bine, poate să fie şi asta de folos cuiva. Pentru cealaltă 
îţi mulţămesc mult; pentru asta mai puţin. Du-te la odaie, 
unde te aşteaptă bună tovărăşie. 

Iosip se închină înaintea boierilor şi se duse. Simion Jder 
veni lângă maică-sa; îi apucă mâna şi i-o sărută. 

— Ai văzut, muţă, întrebă el, ce ochi a întors Ionuţ? N-a 
mai aşteptat; a înţeles că nu-i mai rămâne nimica de făcut. 

— S-a supus înţelepciunii bătrânilor! Îl ameninţă comisul 
Manole. 

— Adevărat este, îşi înclină fruntea, cu întristare, Simion. 

— Poate-i mai bine aşa, încheie vorbirea jupâneasa Ilisafta. 
Desară e a treia sâmbătă când îi descântăm să-i desfacem 
pentru farmec, eu şi Chira. Mâni, poruncesc şi părintelui 
Dragomir rugăciune de izbăvire. 


Jder cel mititel ascultase întreagă istorisirea lui Iosip. Se 
lăsase cuprins de înfricoşare, să nu i se întâmple ceva, să nu 
făptuiască ceva. Îndată ce trecuse din încăperea cea mare 
în alta mică, lângă iatacul comisoaiei, se lăsase să lunece 
lângă părete şi-şi aplecase urechea îndărăt; aşa încât auzise 
tot. 

Bine nu putea desluşi ce se petrece cu el. Nu putea să fie 
bucurie, dar nu era întristare. Era o tulburare din care 
încerca să se desfacă, peste samă de aţâţat. I se lămureau 
fără greutate un gând şi o hotărâre. Toate erau scrise în 
destinul lui - se încredința el. Din amestecul lui Alexăndrel- 
Vodă nu se putea să iasă decât încurcătură şi suferinţă şi, 
poate, pieirea Nastei; deci Dumnezeu îi depărta dragostea, 
ca s-o lămurească şi să rămână numai a lui; căci numai el va 
îndrăzni să se ducă s-o caute şi s-o smulgă căpcăunului. 
Răscumpărând-o prin năcazuri şi durere, Nasta nu va mai 
putea fi a altuia. Nu s-ar putea spune că ce cugetă el să 
îndrăznească e chiar o nebunie. Gândurile cele bune sunt 
de sus. Tot de la Dumnezeu i-a venit pe neaşteptate vestea. 
Iosip de la Nimirceni a pus-o dinaintea lui. Nu-i mai rămâne 
decât să răspundă chemării. Nu se ştie dacă jupâneasa 
Tudosia mai trăieşte, dar Nasta e în viaţă şi-l chiamă, 
deoarece o simte într-însul. 

Cu asemenea retorică a vârstei de douăzeci de ani şi a 
patimei se îndeletnici un timp, apoi i se desluşi nevoia să-şi 
găsească ieşirea de la Timiş şi drumul câtre Chilia. Lesne e 
să izbucnească în picioare, să sară pe cal şi să se ducă. Îl 
ajung din urmă slujitorii; şi, după aceea, locul nu-i poate fi 
decât în polobocul de apă, până la gât, la bolniţa vraciului 
celui iscusit de la mănăstirea Neamţu. Să aştepte, să vadă şi 
pe urmă să găsească - nu-i cu putinţă; strigătul lăuntric îi 
porunceşte grabă. Ce ascunziş ar putea alcătui ca să 
adoarmă lumea de la Timiş şi el, în vremea asta, să-şi ia 
zborul? 

Se pare, întâi, că are nevoie de un sprijin şi acela nu poate 
fi decât Gheorghe Botezatu Tătarul. Acesta e un om 


înţelept, vrednic şi vârtos în năcazuri. Tătarul mai are şi 
alte bunuri care se vor desluşi la vreme. 

Îşi ia numai acele arme pe care le poate ţine ascunse. Nici 
n-are nevoie atâta de arme, cât de iscusinţă. 

Nu poate pierde din vedere că un drum lung îţi cere 
cheltuială, dacă vrei să-l faci cu repeziciune. Să zicem că ia 
pe sine straiul de postav albastru şi, în târgul Romanului, îl 
schimbă cu altul prost, însă cu adaos de bani. Nu se ştie 
dacă poate găsi neguţător chiar în acel ceas când va face 
popasul, iar la asemenea călătorie opririle, ziua, se cuvine 
să fie cât mai rare şi cât mai scurte. Noaptea o petreci în 
afară de târguri; şi neguţătorii de straie nu ţin dugheană în 
singurătate. 

Până ce-a ajunge să facă un schimb ca acela, se poate bizui 
pe trei zloți. 

De trei ani, la trei Boboteze, jupâneasa Ilisafta comisoaia a 
poftit să aibă, într-o sticlă verde a domniei sale, aghiasmă 
de la Iordanul sfintei mănăstiri Neamţu. Nu era slujitor mai 
cu dragoste pentru domnia sa la Timiş decât Jderul cel 
mititel. Îndată Ionuţ a ales sania cea mai uşoară şi caii cei 
mai iuți, s-a învălit în blăni de berbece şi s-a dus pe pârtia 
de omăt, ca săgeata. Pentru asemenea ispravă, în trei 
rânduri jupâneasa Ilisafta i-a pus în palmă câte un ban de 
aur. Şi asta a fost rânduit şi scris de mai nainte. Dacă n-ar fi 
fost acei zloți în rânduială de sus, i-ar fi cheltuit până 
acuma. Însă nu i-a cheltuit, ci i-a ţinut ca pe un odor în 
scoarţa de argint a Maicii Domnului, pe care o are deasupra 
căpătâiului. 

Se sculă din culcuş şi căută la icoană, în lumina candelei. 
Comoara era acolo. 

Îi rămâne să vadă acuma în ce chip va putea ademeni mai 
uşor cu sine pe slujitorul tătar. Botezatu e un om nepreţuit, 
însă greoi la înţelegere. Şi mai ales are nărav de se 
îndărătniceşte câteodată, parcă ar avea în el pe dracu. 

Dacă n-o scoate la capăt cu Tătarul, plecarea i-i 
primejduită; căci Tătarul nu-l lasă să iasă de la Timiş; 


chiamă ajutor pe comisul Manole şi pe comisul al doilea. 

Cu toate acestea, dacă-i scris să se facă acest drum, 
Botezatu are să primească şi el în frunte lovitura de la 
Dumnezeu şi are să se supuie. 

Când veni jupâneasa Ilisafta în chilia lui Ionuţ, cu Chira 
roaba, ca să-l împresure cu descântece şi să-i puie buruiană 
de somn sub pernă, băiatul părea de mult cufundat în vis şi 
candela îi lumina liniştea obrazului. 

Comisoaia se învârti un răstimp în jurul frunţii lui, 
murmurând uşor şi stupind în laturi spre duhuri. Apoi îi 
făcu deasupra semnul crucii. 

Atunci Ionuţ deschise ochii, îi zâmbi, o cuprinse de după 
grumaz şi o sărută pe ochi. Comisoaia Ilisafta n-avu vreme 
să strige de plăcere, nici să întrebe ce-i şi dacă-i bine. 
Fecioraşul închisese iar ochii şi urmă să doarmă liniştit. 

— Prea curata Maica Precistă s-a milostivit asupra noastră, 
şopti jupâneasa Ilisafta cătră cămărăşiţă. 

Făcând plecăciune smerită cătră candelă şi cătră zâmbetul 
neclintit al sfintei, comisoaia mai privi o dată cu mulţămire 
somnul Jderului celui mititel şi se retrase. 

Nu multă vreme după ce se făcu linişte deplină în iatacul 
dumneaei, lonuţ Păr-Negru ieşi din chilie cătră saraiurile 
de dindos şi se duse să caute pe Tătar. Îl ştia că trebuie să 
fie lângă odaie, într-o despărţitură a lui sub streşină, unde 
îşi făcuse patul. Putea scoate de acolo capul ca să se uite la 
stele. Jder dădu ocol locului; căută o prăjină subţire şi 
împunse culcuşul, până ce omul dinlăuntru se frământă. 

— Cine-i acolo, măi? Întrebă el, mormăit. 

— leşi afară, Gheorghe, îl îndemnă Ionuţ, ca să vezi 
brumărelul. 

— Aha! Domnia ta eşti? 

— Eu sunt. 

— Apoi, acu, oamenii cuminţi dorm. 

— Ştiu; dă-te jos, ca s-asculţi ce spun cei nebuni. Tătarul 
nu răspunse. Înaintă din culcuş capu-i zbârlit şi se uită cu 
luare-aminte spre stăpânul său, desluşind în glasul lui ceva 


cu totul neobişnuit. Îşi stăpâni căscatul; se frământă în fân 
şi adună dulama de pănură. Întârzie numai până ce-şi 
rândui pe el straiele de dedesubt şi-şi dădu drumul la 
pământ. 

Ionuţ îl duse sub foişorul din livadă. Acolo chibzuise el că-i 
cel mai potrivit loc de sfat, de care nu s-ar fi putut apropia 
nimeni fără să fie văzut şi auzit. 

— Botezatule, pune-te la pământ, porunci dintr-odată Jder. 
Mă aşez şi eu lângă tine. Avem de vorbit amândoi. Întâi să 
juri că, orice ţi-oi spune eu, tu n-ai să mărturiseşti nimănui. 
Fă-ţi cruce; jură pe sufletul tău şi pe viaţa mea. 

Tătarul încercă să holbeze ochii şi rămase numai cu gura 
căscată. Îndeplini jurământul, gâfâind de mare sfială, 
înțelegând tulbure că se pregăteşte o primejdie. 

— Eu trebuie să ies numaidecât de la Timiş, urmă lonuţ, cu 
stăpânire de sine. Am aflat mai nainte că jupâniţa Nasta s- 
ar fi găsind cu viaţă, vândută în robie unui slujitor turc de la 
Dunăre, cu numele Suleiman-Beg. Dacă nu mă duc acolo s-o 
scap, eu nu mai sunt vrednic de viaţă. 

Tătarul îşi plecă fruntea. | se părea că, dacă şi-ar fi 
apropiat urechea la gura aşa de stăpânită a lui Jder, ar fi 
putut auzi tumultul furtunii. Deci acel copil nebun se duce 
la pieirea lui! 

Cine să i se împotrivească? Dacă-i poprit şi rupt de la fuga 
pe care şi-o pregăteşte, e în stare să-şi ia viaţa. Dacă el, 
slujitorul, ar îndrăzni să-l înfrunte, şi-ar putea răpune capul, 
şi feciorul cel nebun tot se duce în lumea lui. Nici nu poate 
da de ştire, fiind legat cu jurământ. Nici nu vedea altceva, 
în treaba ce se punea la cale, decât pieirea sa şi a copilului. 
Poate o minune şi o voinţă anume a lui Dumnezeu să 
cârmuiască altfel întâmplările. Dar ca să se îndeplinească 
minunea şi voinţa lui Dumnezeu, feciorul stăpânului său nu 
trebuie lăsat fără ajutor. Prin aceeaşi voinţă de sus şi prin 
întârzierea lucrurilor omeneşti, călătorii de aici pot ajunge 
cu totul în altă parte; deci iar trebuie să întovărăşească pe 
copil. Dacă li-i dat să ajungă în pământul păgânilor, apoi 


numai el, Tătarul, poate fi ajutor şi sprijin lui lonuţ, 
cunoscând şi limba necredincioşilor şi legea lor. Chiar dacă 
acolo n-ar fi jupâniţa Nasta şi n-ar isprăvi nimic, ar fi cine 
să-l ocrotească şi să-l călăuzească îndărăt. 

Botezatu răspunse deci îndată, cu un glas tot aşa de 
stăpânit ca al lui Jder: 

— Văd că aşa mi-i scris, să-ţi fiu tovarăş într-o faptă cu 
desăvârşire neînţeleaptă. 

Ionuţ primi cu oarecare mirare răspunsul slujitorului. Se 
aştepta la o împotrivire. Privi cu bănuială piezişă spre tătar. 

— Stăpâne, nu mă bănui, răspunse Botezatu, căci am făcut 
cruce şi am jurat. Am eu socotelile mele şi văd că nu se 
poate altfel. Pe lângă asta, eu am de plătit o datorie mare 
cătră jupân Manole, comisul. Când aveam numai zece ani 
vârstă, tatăl meu şi maica mea au murit de ciumă lângă 
Telekigiami în olatul Sultanului. Se duseseră acolo la un 
mormânt al unui sfânt şi eu am rămas plângând lângă 
leşurile lor, fără să mă cunoască nimeni. M-au luat de-acolo 
nişte ieniceri şi m-au vândut unui ceauş bătrân, la cetatea 
Silistrei. De la cetatea Silistrei am trecut în altă robie, la 
Brăila. Iar în vremea războiului lui Vlad-Vodă, stăpânii mei 
au fost puşi toţi sub sabie şi aşteptam şi eu să vie careva să 
mă taie. Aşa a fost acel război că nu trebuia să rămâie 
păgân cu viaţă, nici sălaş al păgânilor nepârjolit. Aşa că 
atuncea când s-au întors, la locul unde zăceam, alţi oşteni, 
ca să isprăvească ce mai rămăsese în fiinţă, eu, ca un 
nevinovat ce mă aflam, m-am sculat dintre morţi şi am 
întins capul, că să mi-l taie şi mie după cuviinţă. Atuncea a 
strigat unul din acei oşteni: 

— Staţii! Poftesc să mi se deie mie acest prunc! Acel oştean 
a fost jupân Manole Păr-Negru. 

Dacă nu-i chip să te popresc şi dacă numaidecât trebuie să 
ieşi de la Timiş şi să te duci la Dunăre, eu nu se poate să te 
las singur. Dumnezeu vrea poate să cad eu şi să te întorci 
domnia ta. 


— Avem să ne întoarcem amândoi, Botezatule, răspunse 
Ionuţ şi avem s-aducem şi pradă cu noi. 

Tătarul oftă: 

— Să fie cum spui domnia ta şi nu cum mă tem eu. De 
parale n-avem nevoie. Dacă nu ne ajung din urmă vânători 
de la Timiş, mă prefac eu ismailitean şi te călăuzesc eu între 
primejdiile de-acolo. 

— Am să fiu slujit la poştele măriei sale şi avem să luăm 
caii cei mai buni, ca să nu ne ajungă nimeni, se veseli Jder. 

— Atuncea ai aur? 

— Am ceva mai bun. Cartea măriei sale pe care o ţin la 
cobur încă de la Înălţare, când am fost la mănăstirea 
Neamţu. 

— Dacă de-atuncea ai cartea domnească, oftă iar 
Botezatu, atuncea şi mie mi-i scris să nu mă pot feri de 
nebunia domniei tale. Porunceşte-mi unde să duc straiele şi 
merindea, ce cai să aleg ca să nu-ţi fie cunoscut pagul, care 
potecă luăm ca să ajungem în drumul Romanului. 

— Ascultă, Botezatule, zâmbi Ionuţ, nu trebuie să ne 
grăbim fără mare chibzuinţă. După cum eşti pornit şi tu, 
văd că nu se poate să nu ajungem cu bine unde vreau eu. 
Mai întâi nu trebuie să se afle dintr-odată c-am plecat; 
trebuie să ne luăm vreme, ca să fim departe. Când or porni 
de-aici, noi să fim lângă Dunăre. Cum se face ziuă, eu mă 
înfăţişez muţei şi-i spun, cum ştiu eu, că-s tămăduit de 
toate; şi, fiind o sfântă zi de duminică, să afle domnia sa că 
mă duc la fratele meu părintele Nicodim, care mi-a poruncit 
să mă abat la cuvioşia sa când mi-a veni ceasul să mă 
liniştesc de tulburările mele. Noi pornim cătră Neamţu; iar 
de la cotitura cea dintâi, ne răsucim în loc şi intrăm în codru 
la locul unde ai să ascunzi tu toate câte ne trebuiesc de cale 
lungă; şi după aceea pălim la Roman şi la Fălciu. 

Capitolul XVI. 

Cum se pregătesc Jderii cei mari să-l caute pe cel mititel. 

Luni dimineaţa, început de octomvrie, bătrânul Manole 
Jder se strecură mai devreme decât de obicei din iatac. 


Dobândise acest nărav să iasă pe furiş, ca să nu-l apuce 
vreun cârlig de vorbă al jupânesei comisoaie. Dimineaţa, 
socotea dumnealui că sunt treburile mai cu spor. Încât ieşea 
la o altă încăpere, unde avea obicei să-şi lese încălţările şi 
brâul; şi, ca şi cum l-ar fi ameninţat vrăjmaş din urmă se 
grăbea încheindu-şi din mers o cataramă c-o mână şi 
îndesându-şi cu cealaltă cuşma în cap. Nu izbândea 
totdeauna în această retragere puţin ostăşească. Jupâneasa 
Ilisafta era de multe ori asupra domniei sale cu felurite 
mirări, întrebări şi griji, care făcuseră pui în cursul nopții. 
De data aceasta, însă, ziua comisului Manole părea că 
începe bine. Deşi dumneaei era trează, căci o auzise oftând, 
nu se iscă nici o pricină de întârziere. 

Mormăind în barba-i mare nişte vorbe tainice, pe care nu 
le putea înţelege nimeni, jupân Manole Păr-Negru nu ieşi, 
ca de obicei întâi în ogradă. Deschise uşa de la chilioara lui 
Ionuţ şi văzu patul gol. Mormăitul i se desluşi mai bine. 

Acuma pricepea domnia sa de ce l-a lăsat să iasă cu pace 
jupâneasa Ilisafta. Dacă cumva fecioraşul nu s-a întors încă, 
să nu cadă asupra lui supărarea vorbelor de dimineaţă, căci 
de câte ori azvârlea dumneaei acel cârlig, comisul trântea şi 
bufnea prin încăperea cealaltă. Comisul nu făcu decât: Hm! 

leşi în ogradă şi se uită posomorât la slugi. După ce le făcu 
astfel, numai cu privirea, să-şi grăbească umbletul, porunci 
să-i vie calul. 

Dimineaţa era fără vânt, cu cerul îmbrobodit de nour. Se 
simţea că răsăritul soarelui, dincolo de zări şi de neguri, n- 
are să schimbe nimic dintr-acea întristare de toamnă. 

Un cârdişor de rațe sălbatice trecu vâjâind pe sus 
întorcându-se la vadurile Moldovei de la topliţele din munte. 

Comisul se ducea gânditor pe coastă, la deal, fără a-şi 
grăbi calul. Când ajunse la cele dintâi închisori ale mânjilor, 
văzu venind asupra sa pe Simion. 

Bătrânul îl aşteptă să se apropie. Îşi poftiră bună 
dimineaţa unul altuia numai din vârful buzelor. 


— Băietul nu-i la mănăstire, zise Simion fără nici o 
pregătire şi ca şi cum vorbele acestea le lepăda de la sine, 
neavând ce face cu dânsele. 

— Cum ai zis? Răcni comisul. 

Deodată parcă surzise, punându-şi mâna, leică, la ureche. 
— Mie nu mi-a plăcut înfăţişarea lui, ieri dimineaţă, urmă 
comisul al doilea fără a-şi înălța glasul. Mi se părea trudit şi 
nedormit. Dar nu-l puteam opri de la mărturisirea pe care 
se ducea s-o facă stareţului său. Avea tovarăş cu dânsul şi 

pe tătar. 

— Avea tovarăş pe tătar... îngână bătrânul: omul meu cel 
mai de credinţă. Băietul e la mănăstire; nu poate fi în altă 
parte. 

— Eu am avut altă socotinţă, urmă comisul al doilea. Asară 
m-am coborât la curte să aflu dacă s-a întors, cum îi fusese 
cătră mine făgăduinţa. Văzând că nu s-a întors, am repezit 
un om. Acel om mi-a adus înştiinţare acum un ceas. Băietul 
nu-i acolo; nici n-a fost; în Vânători nu l-a văzut nimeni 
trecând. A apucat alt drum; acel drum cred că-l înţelegi şi 
domnia ta; încă de sâmbătă sara nu mi-au plăcut mie 
istorisirile prea lungi din '[ara Leşască. Oamenii cuminţi ar 
fi trebuit să fie mai cu băgare de samă. 

— Jupâne al doilea comis, mă rog domniei tale, care-s acei 
oameni cuminţi? 

Din blândeţa prefăcută a acestui glas, bătrânul se 
dezlănţui deodată într-un răcnet împotriva calului. Puse 
pintenii şi în acelaşi timp strânse cu putere struna. 
Răsucindu-se şi amenințând înăbuşit, aruncă la pământ 
harapnicul de piele împletită. 

Simion descălecă uşor, culese harapnicul şi-l înfăţişă 
tatălui său. 

— Între acei oameni cuminţi, cel dintâi sunt eu, tătuţă, zise 
el cu blândeţă. Ar fi trebuit să cuget mai din vreme că 
istorisirea are într-însa o primejdie. Cunoscând pe băiet şi 
ştiind şi firea altora, acuma nu mi-i greu să spun care-i 
drumul pe care a apucat Ionuţ. Dar ar fi trebuit să înţeleg 


chiar de-atuncea de ce a ieşit dintre noi şi s-a pitit ca s- 
asculte el singur, să nu-i putem ceti obrazul şi mişcările. La 
vârsta lui nici eu n-aş fi făcut altfel. Ştiu că şi alţii ar fi făcut 
tot aşa. 

— Care-s acei alţii? Păru a tresări iar bătrânul din uimirea 
lui mânioasă. Însă privirea pe care o avea aţintită asupra 
comisului al doilea se îmblânzise. Într-adevăr, urmă el mai 
domolit, asta-i vârsta nebuniilor. Nu mă mai mir decât de 
tătar. Slujitor vrednic, acuma nu-i bun decât de ştreang. 

— M-am supărat şi eu pe Botezatu, zâmbi Simion. Pe urmă 
am stat şi m-am gândit, până ce m-am desluşit. 

Comisul îşi scutură barba şi se posomori iar. 

— Văd, zise el, că trebuie să-mi pun la un izvor capul. 
După ce m-oi răcori şi m-oi limpezi, am să văd ce-i de făcut. 
Vorbele-s fără de putere. 

Punându-şi dintr-odată calul în mişcare, se duse până la 
şipotul dintre molizi, care bulbucea printr-un jghiab de 
scorbură. Descălecă, îngenunche pe lespezi, îşi zvârli într-o 
parte cuşma şi-şi vâri capul sub bătaia apei. Stătu aşa o 
vreme, apoi pufni aruncând stropi; trase peste ochi cu 
mânicile aspre ale contăşului; se şterse mai adânc şi mai 
îndesat cu poalele aceleiaşi haine; şi într-acelaşi timp nu 
înceta să cumpănească în sine întâmplarea. 

Primejdie pentru viaţa copilului, cugeta el, e numai pe 
celalalt mal al Dunării, în olatul turcesc. Tătarul deci, are 
să-l ţie pe cestalalt mal. Cum ar putea să-l ducă pe stăpânul 
lui la o pieire fără greş? 

Ce părere are Simion despre asta? 

Simion are părere despre asta că nu porunceşte tătarul şi 
porunceşte Ionuţ. 

Cea dintâi lămurire pe care o făcuse apa era alta pe care 
comisul al doilea o înţelese cu o plăcere ascunsă. Nu mai 
era vreme de spus cu ifos şi supărare, jupâne al doilea 
comis. Sună iar, în acea barbă zbârlită, numele adevărat al 
feciorului celui mare al lui Jder comisul. 


— Atuncea, se miră bătrânul, nu mai putem sta aicea, pe 
loc, nici un ceas şi nici o clipă. lrebuie să ne ducem să-l 
căutăm. 

— Asta-i cea mai bună poruncă, jupâne comise, zâmbi 
Simion. Armele şi straiele mi-s puse deoparte. Am învăţat 
pe vătaful Lazăr să ducă el singur, la noapte, harmăsarul 
domnesc în tainiţa de la schit pe care o cunoaşte şi el, în 
valea Largului, ca să nu mai am din partea asta nici o grijă. 
Când porunceşti, eu sunt gata. 

— Apoi eu poruncesc acuma. 

— Bine, tătuţă; te-ajung din urmă. 

Când intră pe poarta ogrăzii de dindos bătrânul comis, ca 
zvârlit din puşcă, slujitorii se năpustiră în laturi cu spaimă; 
găinile dădură zvon cotcodăcind şi zburătăcind. Ca stropii 
dintr-o baltă în care s-a prăvălit o stâncă, ţâşniră în toate 
părţile, şi unele ajunseră în braţele jupânesei Ilisafta, care 
ieşise în cerdac să privegheze cum li se dă grăunţe. 

— Doamne Dumnezeule! Strigă dumneaei pălindu-şi 
palmele, ce este? Au dat iar tătarii? 

— Jupâneasă llisaftă, strigă comisul descălecând; băietu-i 
fugar. 

— Vai de mine! Unde-i fugar? 

— Unde poate să fie decât la Turc? Ca să găsească ce-i 
trebuie lui! 

— Vai şi iar vai, comise! Strigă înjunghiată jupâneasa 
Ilisafta; plodul acesta are să mă puie de vie în pământ! Am 
bănuit eu că aşa are să se întâmple. 

— Când ai bănuit? Nu mi-ai spus nimica. 

— Am bănuit, am bănuit, săraca de mine! De aceea am 
avut astă-noapte acel vis. Se făcea că umblu calare în dosul 
lui Ionuţ, pe pagul lui, şi-l ţineam pe după braţe, iar el cerca 
să-mi desfacă mânile, ca să poată struni calul. Şi mergeam 
aşa cătră o apă mult mai mare decât Moldova. Călătoria cu 
el însamnă ştirbă şi sfadă; iar apa-i primejdie. Unde te duci, 
omule? 


— Da' ce? Am să stau să ascult visurile dumnitale? Mă duc 
s-aduc băietul. 

— Stăi, comise, să-ţi dau ce-ţi trebuie. Să scot straiele cele 
bune, căci doar n-ai să ieşi aşa în lume, să zică cele care te- 
or vedea că n-ai soţie vrednică. Să nu leşi sabia cu care ai 
ieşit bine de la atâtea năcazuri. 

— Am alta nouă. 

— Eu zic s-o iai pe cea veche. Stăi şi te sfătuieşte puţintel 
cu mine; nu te duce aşa ca în bătaie de vânt. Treizeci şi 
cinci de ani ţi-am fost sfetnic. Nu mă lepăda acuma. Cine ţi- 
a spus? Cum ai aflat? Poate nu-i nimic-adevărat. 

— Cum nu-i adevărat? Domnia ta ai ştiut de mai nainte şi ţi 
s-a arătat şi-n vis? De ce nu mi-ai spus din vreme ce aveai 
de spus? Acuma nu pot aştepta; dacă întârzii aici, îl taie pe 
băiet turcii dincolo. 

— Care turci? Unde dincolo? 

— Turcii cei cu cealma şi cu iatagan, jupâneasă Ilisaftă; 
dincolo de Cetatea Chiliei, în ostroavele şi smârcurile 
Dunării. 

— Vai de mine! Departe-i până acolo? 

— Cale de cinci zile. 

— Apoi ai mai fost domnia ta pe-acolo; de aceea te grăbeşti 
aşa de tare. Alei, comise, nu te supăra pentru toate câte le 
spune o femeie năcâjită şi supărată. 

Comisul Manole se descătărămă de vechituri, trăgând pe 
dânsui straie curate. Pe jumătate îmbrăcat ieşi în cerdacul 
de dindos şi răcni porunci la odăi, numind slujitorii care 
trebuiau să-l întovărăşească. Intră înlăuntru şi îndată ieşi 
iar, strigând chelarului ce să puie în desagii de merinde. 

— Cui să-i vie în minte, se tângui jupâneasa Ilisafta, 
vărsând lacrimi pe straiele nouă cu grijă alese, cui să-i vie în 
minte că un copil poate săvârşi o poznă ca asta! 

— Aşa? Cine i-a spus, jupâneasă Ilisaftă, poveştile cu Făt- 
Frumos? Iaca, acuma s-a dus să caute pe Cosânzana. 

— Încaltea de-ar aduce-o, să-mi iau de-o grijă! 


— Da' ce crezi, comisoaie, că mie îmi trebuiesc turcoaice? 
Dac-aş putea să-l ajung înainte de-a trece. Căci eu tot cred 
că Botezatu îl întârzie şi-l ţine pe loc. 

— Asta! Să ştii că asta-i! Să ştii că alta nu poate fi! Răsări 
cu mare aprindere comisoaia. Tataru-i vinovat. Tătarul l-a 
luat şi-l duce! 

Comisul Simion intră liniştit între asemenea cânguiri. 

— Mămuţă, vorbi el, am venit să-ţi sărut mâna şi să mă 
binecuvântezi de drum lung. 

Comisoaia îşi lepădă lacrimile, c-un deget, într-o parte şi 
într-alta, ca să vadă lămurit pe cel care intrase. C-un suspin 
greu, îşi înghiţi amărăciunea şi făcu o silinţă, ca să se 
liniştească. Întrebă şoptit, cu glasul dintr-odată schimbat: 

— 'Te duci şi tu? 

— Mă duc, răspunse Simion. 'Tătuţa trebuieşte, chiar în 
acest ceas, să purceadă la Domnie şi cum ajunge, să ceară 
intrare la măria sa. Eu întârzii puţin în urma domniei sale, 
ca să mă abat la fratele nostru Cristea, să-l gătesc şi pe el. 
După asta trec la mănăstire, ca să iau sfat şi binecuvântare 
de la părintele Nicodim. Cu acest frate al nostru avem 
datoria să ne iertăm încă o dată, deoarece se poate să nu ne 
mai vedem până la învierea cea din veac. Ş-apoi după asta, 
ajung şi eu pe tătuţa la Suceava, şi ne tot ducem la vale. 

Comisoaia pe de o parte era îngheţată de rânduiala ce 
auzea şi pe de alta alintată de o adiere a unui cuvânt pe 
care nu-l mai auzise de multă vreme rostit între cei doi 
comişi. 

— 'Ţi-am spus eu, jupâneasă Ilisaftă, să te grăbeşti, îi zise 
bătrânul Jder, căci avem de îndeplinit toate aceste lucruri 
pe care le-ai auzit şi pe care le-am poruncit eu. 

Comisoaia sărută fruntea comisului al doilea, dându-i 
binecuvântare. 

— Eu am ieşit acuma, Simioane, şi am încălicat, vorbi 
bătrânul, stând drept în picioare, cu armele pe el - sabia şi 
jungherul. Domnia ta treci Moldova, la vistiernic; v-aştept la 
scaunul măriei sale. 


Comisul al doilea ieşi. 

Jupâneasa Ilisafta veni şi sărută dreapta domnului său. El 
o cuprinse de după umeri şi o sărută pe ochi, cum făcuse, în 
somnu-i viclean, şi Jder cel mititel. 

Rămasă singură, comisoaia păşi la icoana Pururea- 
Fecioarei, în lucirea candelei, ca să-i cerşească ocrotire şi 
izbândă pentru cei duşi în primejdie, pe drumuri depărtate. 

Simion Jder, cu slujitorul său, cobori la apa Moldovei; ocoli 
podul umblător şi trecu de-a dreptul prin vad. Când intră la 
curtea vistiernicului, găsi cal înşăuat la scară; deci boierul 
era acasă. Era acasă şi, ca totdeauna, îşi căuta vremea 
plecării. Înainte de vremea plecării, căuta şi alte lucruri 
care-i făceau trebuinţă. Acele lucruri jupâneasa Candachia 
le găsea la locul lor, pe masa vistiernicului. Le lua şi le 
aducea pe altă masă. 

— Poftim lanţugul de aur şi paftalele cu smalţ albastru, 
zicea ea. 

— Să ştii, Candachie, hotări vistiernicul, că unui bărbat 
frumos şi voinic i se potriveşte totdeauna lanţugul de aur; 
însă smalţul albastru e bun mai ales la brâu roşu. Eu aş 
avea plăcere, azi, să pun brâu albastru. 

— Decât plăcere, îi răspunse Candachia, mai bine ai avea 
brâul, pe care ţi l-a făgăduit de optsprezece luni fratele 
dumnitale Dămian şi nu ţi l-a mai trimes nici acum. 

— Atunci ce fac eu fără brâu albastru? 

— Stăi aici ş-aşteaptă până ce ţi l-a trimete Dămian. 

— Cum să stau, când eu nu-mi văd capul de năcazuri? 

— Of, mult îţi trebuie dumnitale până ce te urneşti de- 
acasă! Îi întoarse cuvânt, fără răutate, jupâneasa 
Candachia. Unei neveste tinere, de asta nu-i poate părea 
rău. lar unui bărbat fudul ca domnia ta îi şede bine cu orice. 
Aş zice să te îmbraci ca şi ieri, să se mire cei ce te-or vedea 
şi să se teamă. Nu uita pintenii. Acuşi vine ceasul să-i mai 
deie ţiganul alt rând de ovăs calului. 

— Uită-te la mine, Candachie. 

— Mă uit; m-am uitat; îţi şade bine. 


— Nu de asta, ci ca să-ţi văd ochii. Ochii aceştia sunt lenea 
mea în toate dimineţile. 

— Ştiu, vistiernice Cristea. Mai avem paisprezece zile până 
ce împlinim doi ani de la nuntă; pe urmă ai să începiiara te 
hărnici. 

— Nu cred, jupâneasă Candachie. Am auzit eu odată pe 
fratele meu părintele Nicodim spunând o poveste despre 
tinereţă fără bătrâneţă şi frumuseţă fără ofilire. Asta nu-i 
laudă; ci har de la Dumnezeu. 

Candachia râse cu dulceaţă. 

— Ah-ah! Cunosc eu meşteşugul domniei tale de vorbe. Nu 
mai sta. Pune-ţi repede straiul şi lanţugul. Mă uit afară şi 
văd că avem oaspete pe cumnatul Simion. 

— Simion? Se miră nespus vistiernicul. Nu-l ştiam cu 
asemenea obicei; el şede sihastru la herghelie. 

— Ba-i chiar el, şi nu pricep de ce vine aşa de aprig. Are cu 
el armele. Să ştii că s-a întâmplat ceva la Timiş! 

— Puşchea pe limba dumnitale, Candachie, strigă spăriat 
vistiernicul. Poate-i slabă muţa! Unde mi-i calul? Să mă duc 
în clipă! 

— Stai liniştit, nu-i asta! Îl opri cu agerime tânăra 
jupâneasă. 

Cu aceste vorbe, feri în dreapta şi-n stânga canaturile uşii 
boiereşti. Din prag, Simion auzise schimbul repezit de 
cuvinte dintre soţi. 

Îi ieşi întru întâmpinare numai Candachia, care făcea încă 
semne spre iatac, lui jupân Cristea, să-şi isprăvească 
îmbrăcatul. Vistiernicul umbla dincolo grăbit, după cele din 
urmă bucăţi de straie, şi-şi oprea din când în când urechea 
la firida unei sobe, care despărţea încăperile. 

— Într-adevăr, cumnată, s-a întâmplat ceva la Timiş, vorbi 
Simion pe când pătrundea în casă. 

— Ai! Ce s-a întâmplat? Se miră ascuţit jupâneasa 
Candachia, întorcând ochii cum văzuse în oglindă că i se 
potrivesc mai bine. Văd că purcezi de-acolo înarmat: 
atuncea umbli după cineva. Au dat hoţii? 


Simion făcu semn de împotrivire cu capul; nu. 

— Ionuţ? 

Comisul al doilea încuviinţă. 

— Să ştii, vistiernice, ţipă Candachia cu spaimă, că 
frăţiorul domniei tale a apucat drumul podgheazurilor şi al 
nohailor şi a fugit după fata aceea, în Ţara Leşască! 

Simion zâmbi: 

— Văd că femeile au mai multă agerime decât noi. 

Din iatac vistiernicul se năcăjea să-şi vâre prin firidă capu-i 
mare. 

— Vin şi eu să văd ce este! Strigă el de dincolo, cu aţâţare. 

— Nu cred, nu se poate! Se frământa Candachia. 

— Ba-i adevărat, o încredinţă cu destulă linişte comisul 
Simion; numai cât n-a fugit la leşi, ci la turci. 

— Asta-i una care nu s-a mai pomenit! Vra să zică, acel 
copil se duce să bată război la Țarigrad cu Mehmet-Sultan! 

— Ceva mai aproape, o linişti comisul. S-a zvonit că 
cneaghinele de la Ionăşeni ar fi în robie dincolo de Dunăre 
în olatul Chiliei. 

— Un copil care umblă după năluca lui! Cred, oamenilor şi 
boierilor, că n-aveţi să-l lăsaţi să se prăpădească. 

Comisul Simion zâmbi. 

— Fii încredinţată, cumnată Candachie, că nu-l lăsăm. 
Dacă nu-l aducem, jupâneasa Ilisafta se pune la pământ şi 
moare. Am lăsat-o acu o jumătate de ceas prăpădită. În 
urma mea, ştiu că s-a pus în pat. Comisul, de pe altă parte, 
s-a ridicat în scări şi ne-a poruncit să nu lipsim din prejurul 
lui. Dumnealui a şi purces la Suceava, să ceară dezlegare 
măriei sale ca să trecem dincolo. 

La aceste vorbe, năvăli din cealaltă încăpere vistiernicul 
Cristea mai dezbrăcat decât îl lăsase jupâneasa Candachia. 
Îşi târâia pe jos lanţugul de aur. Când băgă de samă că-l are 
încă aninat de deget, îl zvâărli la o parte cu piciorul. 

— Mă duc să văd pe muţa! Strigă el, cu mare tulburare. 

Simion îl opri. 


— Nu mai ai vreme. Comisul îţi porunceşte să-l urmezi la 
măria sa, chiar în această clipă. Numai feciorul nostru 
Cristea, zice comisul, are să poată grăi aşa, ca să ne deie 
slobozenie măria sa să trecem în olatul Turcului. 

Vistiernicul se umflă în sus, cu semeţie. 

— Să trecem acolo numaidecât, strigă el. Dac-a fi 
trebuinţă, să batem război. 

Candachia îşi rotea cu uimire foile, între cei doi bărbaţi. 

— Cine să bată război, şi de ce? 

— Eu să bat război, pentru că am eu aşa bunăvoință. Nu 
este alt leac pentru comisoaie decât să-i aducem puiul. 

— Atuncea grăbeşte-te, îi porunci Simion. Dacă ai cal bun, 
poate să-l ajungi pe tata. 

— Cum să n-am cal bun? Aruncă spre fratele său 
încredințare vistiernicul. 

Simion tăcu, privindu-l ţintă. Vistiernicul fu cuprins 
dintrodată de o hărnicie înfrigurată, desprinzând întâi din 
cuier armele. 

Candachia îşi încrucişă braţele pe sâni, întorcând un 
zâmbet subţire spre cumnatul său. 

— Când nebunul acela după care vă duceţi, zise ea, are să 
ajungă în vârsta domniei tale, are să-ţi samene întocmai. 

Simion o cuprinse şi o sărută pe obrajii rumeniţi, apoi ieşi 
afară sunând din pinteni şi încălecă. 

— Gata? Strigă el prin uşa deschisă cătră fratele său. 

— Gata, ţi-l aduc numaidecât, îi şopti Candachia arătându- 
se o clipă în prag. Îşi răsuci foile zbătându-le ca pe nişte 
aripi şi intră iar înlăuntru. 

Nu lungă vreme, vistiernicul ieşi cu o repeziciune care 
pentru toţi cunoscuţii lui părea uitată. Abia încălecă şi puse 
iarăşi piciorul la pământ. 

— Nu mi-am sărutat nevasta, îşi aduse el aminte, râzând. 

Simion porni. Fratele său îl ajunse din urmă la apa 
Moldovei, având după sine, precum se cuvenea măririi lui, 
doi slujitori. 


— Îmi închipui, îi zise comisul al doilea, că vrei să treci 
întâi dincolo, ca să vezi pe muţa, după aceea te întorci iar în 
drumul Sucevii. 

— Asta numaidecât, se încredinţă pe sine însuşi 
vistiernicul. De altminteri, cu asemenea cai, ca aceia pe 
care-i am eu, nu-i om pe lumea asta pe care să nu-l ajung 
din urmă. 

— Cine nu se miră de caii domniei tale, frate Cristea? Dar 
eu tot aş zice că să te grăbeşti puţintel. 

Vistiernicul găsi pe jupâneasa Ilisafta în aşternut, învălită 
cu pocladă până sub bărbie. Fruntea îi era înfăşurată cu 
pânză muiată în apă rece. Ochii i se cerniseră. Ofta şi se 
tânguia încet împotriva unor ţânci din ziua de azi. Chira 
cămărăşiţa se învârtea în jurul ei, pregătise pe un scaun la 
o parte sita cu bobii; îşi adusese într-ascuns frigarea de 
descântat; când se alina o clipă comisoaia, murmura şi ea 
asupra răutăţilor din lumea asta. Atunci veni acel copil al 
Candachiei, pe care şi comisoaia îl alintase mai mult într-o 
vreme, iar acum îi era răpit de o venetică din [ara-de-Jos. 

În vremea asta comisul Simion grăbea, prin ziua fără 
soare, cătră Târgul Neamţu. Ocolind pe sub cetăţuie, trecu 
la pas prin apa Ozanei şi apoi la aşezarea starostelui 
Nechifor. Ograda era goală; feciorii se aflau în munte cu 
cânii cei mari, împresurând un mistreţ, care le făcea 
trebuinţă. Sicriul cel în care se dădea orz la cai de-o bucată 
de vreme sta în preajma fântânii într-o rână şi spart la o 
coastă. Bătrânul îşi scoase capu-i pleşuv printr-o uşă scundă 
şi se bucură de vederea comisului al doilea. 

— Oare ce să se fi întâmplat? Întrebă el cu zâmbetu-i 
încreţit şi strâmb, ce să se fi întâmplat de ies la lume 
sihaştrii? Într-o zi ca asta s-ar fi cuvenit să fie soarele la 
arătare, ca să aibă de ce se mira. 

— Am mai ieşit, uncheşule, ş-acum şase săptămâni. 

— Se poate; atunci ai făcut trebuinţă măriei sale. Acuma 
ce va mai fi fiind? Dac-ai descălicat şi binevoieşti a pofti în 


casă, să mă aştepţi numai o ţâră, până ce-oi aduce un pahar 
de vin, ca să-ţi fie limba mai dulce. 

Comisul intră după staroste, dădu solemn bună-ziua şi se 
aşeză la locul de cinste, sub culme, pe patul din fund, 
împodobit cu scorţuri. 

— Te poftesc, cinstite staroste, vorbi Simion Jder, să nu te 
osteneşti că limba mea nu se poate îndulci şi vestea pe care 
ai s-o afli nu-i bună. Ionuţ mezinul nostru e fugar de-acasă 
de ieri dimineaţă. 

— Ptiu, drace! De asta s-a oprit aici şi a întrebat de elun 
slujitor de la Timiş. Cu toate acestea eu am dormit fără 
grijă. Ciolan bătrân şi minte puţină. Trebuia să mă scol, să 
ies şi să întreb eu pe acel slujitor. Nici nu mi-a venit după 
aceea în cap să încalic şi să vin eu până la Timiş să aflu ce 
este. 

— Apoi ai fi aflat, cinstite staroste Nechifor, că, în vremea 
cât a fost copil de casă la curtea măriei sale, băietul a dat 
peste o dragoste. Şi acea dragoste, căzând în robie la nohai, 
a fost vândută la un turc din olatul Dunării. 

— Înţeleg, răcni starostele Căliman, sculându-se în 
picioare cât era de lung şi bătând cu pumnul în grindă. Acel 
copil n-a găsit altceva mai bun de făcut pe lumea asta, decât 
să se ducă să-şi scoată dragostea de la Turc. 

— Întocmai, cinstite staroste. 

— Ei? Şi ce gând are comisul Manole? 

— Comisul Manole a purces din astă dimineaţă. După ce 
trec pe la fratele nostru, părintele Nicodim, îl ajung şi eu pe 
comis din urmă. Vine şi vistiernicul Cristea. La Suceava, 
găsim pe celalt frate al nostru, Dămian. 

— Da' ce să căutaţi domniile voastre la Suceava, comise 
Simioane? Nu vedeţi domniile voastre câte răutăţi se iscă la 
curtea măriei sale? Acolo şede Vodă ca un cerb frumos cu 
stea în frunte, iar împrejurul cerbului numai jivine. Am să-i 
spun eu odată măriei sale că eu trimet de aicea tot felul de 
bunătăţi, pe care le prind în codrii măriei sale şi în apele 
măriei sale; şi am aflat că păstrăvii pe care i-am juruit 


pentru sfinţirea Putnei, ca să se afle acolo pe masa măriei 
sale, au ajuns în altă parte şi i-au crompăit alţii; iar un 
mistreţ pe care l-am trimes la Suceava, cum a intrat în 
Cetate, a făcut picioare. De asemenea şi-au luat zborul nişte 
ierunci. Am să-i spun aşa măriei sale, că-i stau în preajmă 
prea mulţi lupi şi dihori. Tare i-aş dezbrăca eu pe aceştia de 
piele, ca să-şi plătească stricăciunile ce-au săvârşit. Zău 
dacă nu-mi vine să încalic şi să mă duc să găsesc pe comisul 
Manole. Fiind doi, m-oi simţi mai în putere ş-oi spune cu 
îndrăzneală cele cuvenite. Dar iarăşi mă întorc şi zic că 
cinstitul comis are altă grijă. Ptiu, drace! Cum am să dorm 
eu la noapte? Căci văd că acel copil fără minte se duce în 
primejdie! Dacă nu m-oi grăbi să mă gândesc acuma, apoi 
mâni iar am să aflu că-s ciolan bătrân care nu mai preţuiesc 
nici o leţcaie. Acuma pricep eu de ce-au ieşit sihaştrii la 
lume. 

— Într-adevăr, de aceea au ieşit, cinstite staroste. 

— Ei, apoi să afle sihaştrii că se ridică în scări şi Nechifor 
Căliman pentru prietinii săi şi pentru acel prunc pe care el 
l-a ocrotit întâi. Ştim noi, eu şi comisul Manole, unele şi 
altele. 

— Ştiu întrucâtva şi sihaştrii, cinstite staroste. 

— Atuncea au ştiut c-am să umblu şi eu la Turc. 

— Au ştiut, uncheşule. 

— Ptiu, drace! Şi în care loc trebuie s-ajungem noi? 

— Trebuie s-ajungem dincolo de Dunăre, în olatul Chiliei. 

— laca-i bun, am mai fost noi pe-acolo, eu şi comisul 
Manole. Eu nu-ţi spun domniei tale să stai şi să mă aştepţi, 
căci treaba moşnegilor e cu negăială. Dacă te duci la 
mănăstire la Neamţu la celalalt frate al domniilor voastre, 
apoi te-ajung eu din urmă. Te poftesc să nu porneşti de- 
acolo fără starostele Căliman. 

După ce se zvârli în şa, comisul Simion umblă cu 
repeziciune până la mănăstire şi opri la poarta 
ieromonahului Nicodim, în vremea amiezii. 


În acel loc, sub munte, se mişca printre poieni o negură, 
din care picura umezeală. Chilia cuviosului Nicodim era 
plină de o umbră pustie. La geamul dinspre răsărit, unde 
era streşina mai îngustă, se afla singurul loc prielnic de 
cetit şi de scris slove pe dosul scoarţelor. Din spate, băteau 
flăcările de la sobă. Pe măsuţa de la ferestruică, sta un 
ceaslov, caligrafiat cu înflorituri. Asupra acestui ceaslov, pe 
foaia scorţoasă din urmă, sta aplecat cuviosul Nicodim, 
cugetând câţi ani sunt de la o întâmplare veche, a cărei 
amintire o înmormântase în sine. În acea zi de negură, de 
singurătate desăvârşită şi gânduri de mâhnire, se ridicau 
întâmplările trecutului ca fantasme cenuşii. Ca să le 
depărteze de la sine, călugărul se închinase şi cetise vorbe 
de mângâiere. Apoi îşi adusese pană şi cerneală şi 
însemnase cu luare-aminte aceste vorbe: „Ceaslov sfântă 
carte care este a ieromonahului Nicodim. Doamne, 
miluieşte pe smerit robul tău.” 

Când se pregătea să scrie ziua, adică întâi octomvrie, şi 
anul, adică 6978, auzi afară glasul lui Simion. Sări de la 
locul său, deschise pe rând două uşi şi întâmpină pe comis 
în pridvor. Îl cuprinse de după grumaz şi-l sărută, apoi îl 
binecuvântă asupra frunţii, după care se trase un pas. 
Întoarse pe fratele său cu faţa spre lumină şi-l privi eu 
luare-aminte. 

Îl întrebă cu glas scăzut: 

— Acasă e bine? 

— Muţa e bine, răspunse comisul Simion, numaicât 
mâhnită tare pentru nebunia pe care ai aflat-o şi cuvioşia 
ta. 

— N-am aflat nimic. 

— Ba ai aflat, căci am trimes om să întrebe de Ionuţ. 
Băietul a plecat după dragostea lui. 

Călugărul trase în casă după sine pe comis şi ascultă nu cu 
prea multă uimire lămuririle. 

— Am înţeles că în acel copil e pulbere de puşcă, suspină 
el. 


Privi fără să vadă ceea ce scrisese şi împinse cu palma la o 
parte cartea deschisă. Se înălţă după aceea în picioare şi se 
învârti de câteva ori prin chilie, ca într-o cuşcă cu gratii. 

Păru că se linişteşte. Întoarse ochii spre Simion 
cercetându-l. 

— Văd că ai la tine armele. 

— Da, căci mă duc după tătuţa, la Suceava. 

— Şi de la Suceava? 

— De la Suceava, tot înainte. Aştept numai să vie din urmă 
starostele Nechifor; cum vine, nu mai stau nici o clipă. 

— Ai vreme până atuncea să îmbuci ceva. Nu poţi găsi la 
mine decât mâncare călugărească, dar trebuie să te 
mulţămeşti şi cu aceea. Înţeleg c-ai venit pentru iertarea 
noastră; se poate să nu ne mai vedem. În pustia întru care 
mă aflu, nu încetez de a mă ruga pentru toţi şi mai ales 
pentru dumneata, Simioane. Am fost în zilele noastre ca doi 
căluţi fără grijă de la Timiş; iar pe urmă a venit peste noiun 
vârtej ca şi acesta care-l poartă pe Ionuţ. Eu mi-am găsit 
aicea mângâierea şi pacea; nu ştiu domnia ta dacă mai ai 
rana deschisă. 

— Părinte Nicodim şi frate Nicoară, zâmbi Simion, trăiesc 
şi eu cum dă Dumnezeu. Numai câteodată mă uit într-un 
izvor alinat şi văd semnul prostiilor de altădată. Atuncea îmi 
vine să încalic, să dau fuga până aici, să te îmbrăţişez şi să 
ieşim iar la lume. Mă gândesc că poate ni se cuvine să 
facem şi altceva. Mă ispitea, la Lipinţi, Vodă, zicând că are 
nevoie de alţi boieri decât cei vechi. 

— Oi, frate dragă, suspină monahul, drumul domniei tale e 
deschis. Pe mine iartă-mă şi lasă-mă aici. 

— Părinte Nicodim, noi amândoi am fost cea dintâi 
păreche dintre feciorii comisului. Nu mi se cuvine să ies 
singur. 

— Însă eu, bădiţă Simioane, sunt îngropat aicea şi uitat. 

Comisul al doilea oftă cu mare sfâşiere a sufletului, încât 
călugărul se opri, aţintindu-l îndelung. După aceea prinse 
iar a se frământa, umblând prin cuşcă. 


— Ascultă, bădiţă Simioane, grăi monahul dintr-odată, 
poticnindu-se asupra fratelui său. Pentru ce ai venit să mă 
tulburi? Deschide uşa ca să ies şi du-mă la porunca ta. 

Simion clătină din cap. 

— Nu-ţi poruncesc eu, părinte Nicodim. Muţa noastră-i 
slabă, părintele nostru-i bătrân. Trebuie să le ocrotim zilele 
pe care le mai au. 

— Bine, se umili călugărul. Să încalic şi eu pe un asin, cum 
se cuvine tagmei noastre, să iau o carte şi să vă urmez, ca 
să vă ajut cu rugăciunile mele şi, dac-om găsi pe răzvrătit, 
să-l îmblânzesc şi să-l înduplec. 

Cei trei călăreţi, urmaţi de slujitorul comisului Simion, 
ieşiră de la mănăstire într-un târziu, după-amiază. Când 
suiră sus pe opcină între brazi, ca să coboare după aceea la 
Râşca, sună din urmă stâns toaca, pe urmă cântară 
clopotele, prin cernerea negurei. Erau tustrei înfăşuraţi în 
contăşuri de pănură, şi purtau glugă. Cel mai înfricoşat la 
înfăţişare, din pricina bărbii şi comanacului, era cuviosul 
Nicodim. 

În lipsă de asin, călugărul fusese nevoit să încalece un cal 
mănăstiresc, dintre cei care rătăceau pe sub pădure. 
Împrumutase de la stăreţie o şa naltă cu scări de lemn; 
pusese pe dânsul un strai larg ca pentru acea vreme de 
toamnă şi comisul îl poftise să treacă înainte pe poteca 
muntelui, ca să sperie jivinele şi arătările umbrei. Dacă ar fi 
ieşit hoţi în acea vreme în faţa unui asemenea călăreț, care 
se înălța cu comanacul până între cetini, numaidecât s-ar fi 
prăvălit într-o parte în râpă socotind că dă peste dânşii un 
moroi al pădurii. 

— Eu credeam să-mi schimb la Suceava această cuvioasă 
înfăţişare, zise părintele Nicodim cătră fratele său mai 
mare. Din ceea ce spui domnia ta, văd că-i mai bine să mă 
duc aşa înainte. Se vor milostivi slujitorii măriei sale să-mi 
împrumute o suliță, ca să nu fiu cu mâna goală; încolo nu 
mai am nevoie de nimica. Văd că trebuie să mă duc înainte, 


ori ca să vă fiu domniilor voastre de mângâiere, ori ca să fiu 
altora spaimă. 

— Mai mult ca să facem spaimă altora avem noi trebuinţă, 
fu de părere cinstitul staroste al vânătorilor. 

La al treilea ceas al nopţii, printr-o întunecime deasă şi 
prin ploaie, un străjer răcni într-adevăr, cu groază, la 
marginea drumului. 

— Care-i acolo? Stăi pe loc. Ce matahală-i asta? 

Era la locul unde se desface calea în două: un drum apucă 
spre târg şi altul spre Cetatea Sucevii. 

La răcnetul caraulei, călugărul răspunse cu blândeţă: 

— Oameni buni, cinstite oştene. Dumnezeu să te 
binecuvânteze! 

Umbra străjerului se întorsese iar la drum, cu sulița 
aplecată. 

— Cine sunteţi domniile voastre? 

— Suntem oameni de la Timiş. Ne ducem la Suceava. Avem 
treabă la Domnie. 

— Dacă sunteţi de la Timiş, atuncea îl căutaţi pe comisul 
Manole Păr-Negru. 

— Întocmai, cinstite oştene. 

— Atuncea staţi pe loc şi nu treceţi mai departe. Treceţi 
domniile voastre la dreapta şi apucaţi drumul Cetăţii. A ieşit 
poruncă la poartă de la luminăţia sa ca să treceţi ori şi la 
care ceas aţi veni. Dumnealui comisul Manole Păr-Negru vă 
aşteaptă înlăuntrul Cetăţii, la odăile chelarului măriei sale. 
Acolo s-au dus şi alţii care au mai venit în noaptea asta. 

Călăreţii trecură la Cetate, bucurându-se de această întâi 
biruinţă. Auziră de departe chemările străjerilor de pe 
ziduri şi din turn, prin pâclă. La o cotitură, văzură pâlpâind 
făchii de răşină sub bolta neagră a porţii. 

— Oameni de la Timiş şi de la sfânta mănăstire Neamţul, 
strigă cu glas gros cuviosul Nicodim. 

Năştea în el iarăşi plăcerea uitată a călăreţului care se 
simte în putere. 

— Slujba măriei sale! Adăogi cuvioşia sa. 


Comisul Simion se ţinea cuviincios mai în urmă, socotindu- 
se cel mai mititel. Trecu fratelui său sabia, ca s-o sune spre 
străjeri. 

— Trebuie să mă întorc în noaptea asta la postul şi 
rugăciunile mele, îi şopti nu fără oarecare voie bună 
călugărul; căci păcătuiesc în faţa lui Dumnezeu. 

Primi totuşi arma şi o păstră. 

Căpitanul de la porţi veni peste punte, ca să-i cunoască şi-i 
pofti înăuntru. 

Cum ajunseră şi descălecară, îi împresurară slujitorii. Un 
aprod îi desfăcu de straie şi-i călăuzi într-o cămara largă şi 
bine luminată cu lumânări de seu. La un capăt de masă 
lungă, stătea aplecat asupra unui pergament proaspăt ieşit 
de la logofeţie un bărbat subţiratic, cu puţină barbă şi cu 
părul mai scurt tăiat decât al moldovenilor. Îmbrăcămintea 
lui era întunecată; la cingătoare n-avea decât o singură 
armă pe care o purta în dreapta şi puţin îndărăt. Acea armă 
scurtă era un stilet venețian cu mâner de argint. La stânga 
şi la dreapta lui, în laturile mesei, se ţineau pe scaune fără 
spătar, aplecaţi şi ei deasupra pergamentului, bătrânul 
comis Manole Păr-Negru şi feciorul său vistiernicul Cristea. 

Cum intrară ceilalţi trei oaspeţi ai Domniei, cetitorul 
subţiratic cu strai întunecat împinse la o parte cartea 
domnească şi se repezi asupra călugărului sărutându-i 
mâna dreaptă. În acelaşi timp fu cuprins şi de Simion. 
Umblând de la unul la altul, în îmbrăţişări repetate, acel 
bărbat, care era Dămian neguţătorul, şchiopăta abia văzut 
din stânga. Pe obrazul lui brăzdat de timpuriu apăru puţin 
zâmbet. Stătu fără cuvinte între fraţii săi. După aceea trecu 
la starostele Căliman, care-şi căuta loc lângă comisul 
Manole. Amândoi bătrânii se uitară de asemenea unul la 
altul, socotind că n-au nevoie de vorbe în acel ceas. 

Neguţătorul Dămian îşi plecă fruntea lângă umărul 
bătrânului Căliman. Cu pasu-i uşor alicnit se duse să-şi ia 
locul în capătul mesei şi trase iar cătră sine cartea. 

Simion şi Nicoară luară şi ei loc la sfatul de război. 


— Poftesc pe Dămian să mai îngăduie, grăi, cu posomorala- 
i obişnuită, bătrânul comis. Trebuie să spunem fiului nostru 
Simion, şi altui fiu al nostru părintele Nicodim, precum şi 
cinstitului staroste Căliman, cum ne-a primit măria sa 
îndată ce-am ajuns la Cetate, ascultându-ne cu multă milă. 
Ne pare rău, cinstite al nostru comis, a zis măria sa, că a 
intrat în astfel de primejdie un oştean tânăr al nostru, întru 
care noi aveam nădejde pe mai târziu. 

Eu am stat în genunchi în faţa măriei sale şi l-am rugat să- 
mi deie drumul ca să-mi caut copilul. 

— Ridică-te, cinstite comise Manole, a grăit măria sa, şi 
aşează-te în faţa noastră ca un prietin şi ca un frate mai 
mare. Ai stătut cu mine altădată în primejdie; se cuvine să-ţi 
răspund şi eu acuma. Îţi dau domnia mea carte, cu care să 
te înfăţişezi oriunde la dregătorii noştri. Dacă băietul a 
trecut dincolo şi ai nevoie de oşteni, ţi se vor da oşteni. 
După ce-l prinzi, adămi-l, ca să-l cert şi eu. 

După aceea măria sa a zâmbit a râde, bătându-mă pe 
spate: 

— Să ştii, comise Manole, a zis măria sa, că acest prunc a 
săvârşit o faptă ce-mi place. 

Cinstitul staroste Căliman mormăi la locul lui, lângă 
urechea bătrânului comis: 

— Îi place măriei sale, căci pruncul nu e al său. 

Bătrânul Manole Păr-Negru îşi încreţi fruntea şi privi în 
jur. 

— Acuma, zise el, poftesc pe fiul nostru Dămian să 
cetească. 

Cei de faţă se foiră şi se aşezară mai bine pe scaune. 
Neguţătorul prinse a ceti şi a tălmăci în acelaşi timp, 
trudnic, cartea măriei sale: „Din mila lui Dumnezeu noi 
Ştefan-Voievod, Domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut, cu 
această carte a domniei noastre, tuturor dregătorilor noştri 
mari şi mici, să deie, după a sa cerere, orice fel de sprijin de 
cai, arme şi slujitori, credinciosului nostru comis Manole 
Păr-Negru, carele se duce în Ţara-de-Jos pentru a săvârşi 


treburi ale domniei noastre. Nimene să nu cuteze a face 
într-alt chip, văzând pecetea noastră la această carte. 
Scrisu-s-a în Cetatea Sucevii, s-a atârnat pecetea şi s-a dat 
în mâna comisului Manole de cătră domnia sa Toma logofăt, 
octomvrie, zintăi.” 

Ciudat glas, ca de cântec, avea neguţătorul Dămian. Un 
glas care învăluia plăcut urechea ascultătorilor. 

Ieromonahul îl privea, zâmbind. După cât ştia cuvioşia sa, 
toţi neguţătorii lioveni învățau, în acea vreme, asemenea 
meşteşug, ca să poată cumpăra ieftin şi vinde scump. Deci 
tuturor plăcea cartea măriei sale. 

— Socot eu, urmă neguţătorul, privind pe rând pe toţi cei 
de faţă, că cel mai vinovat pentru neplăcerea părintelui 
nostru sunt eu. Necunoscând bine suferinţa fratelui nostru 
mezin, am trimes pe sluga mea Iosip să spuie felurite veşti 
la Timiş. lar greşala n-am cunoscut-o decât după ce Iosip s- 
a întors la mine. lar astăzi am văzut şi pe părintele meu, 
alergând la măria sa. L-am rugat pe părintele meu să mă 
ierte şi domnia sa m-a iertat. Dar eu socot că greşala totuşi 
trebuie să mi-o plătesc în bani cu dreptate cântăriţi. Am cu 
mine, deci, destul ca să cumpărăm ce ne lipseşte, să plătim 
cai proaspeţi, s-ajungem cât mai degrabă la Chilia şi acolo, 
dacă ne va face trebuinţă, pe lângă slujitorii măriei sale, să 
năimim şi slujitori străini. Acolo, mă gândesc eu, fratele 
nostru nu poate face nici o răutate, ca să-i cadă capul. Ce 
poate face alta decât să umble, întrebând de-o fată? Iar 
haremurile fiind închise şi eunucii muţi, el nimica nu poate 
afla. Cât umblă el întrebând, noi dăm de dânsul şi, dacă 
trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl târguim şi-l 
răscumpărăm; dacă nu-l putem răscumpăra, îl luăm cu de-a 
sila. Toate în viaţă sunt neguţătorie. După moarte, de 
asemeni, Dumnezeu cântăreşte ca un drept-neguţător toate 
ale noastre. 

Poftesc pe părintele nostru, sfârşi râzând Dămian, să mă 
primească şi pe mine tovarăş fără câştig la afacere. Eu mai 
ales pot duce înainte cartea măriei sale, plecându-mă la unii 


dregători şi uitându-mă de sus la alţii. Dacă trebuie, găsesc 
între supuşii lui Mehmet misiţi care să înlesnească 
târguiala. Un neguţător are datoria să cunoască 
pretutindeni orice, să lege, să deslege, să cumpere, să 
vândă, nu ca să agonisească aur, ci ca să poată face cel mai 
bun dar maicei sale. 

Sfatul ascultă cu mirare asemenea vorbe. 

Starostele Căliman se plecă la urechea comisului Manole 
şi zise destul de tare: 

— Mie mi-au plăcut totdeauna neguţătorii mai mult decât 
curtenii măriei sale. Aşa acuma, domnia sa Hărman, 
chelarul, nu găseşte de cuviinţă să puie un ulcior de vin pe 
această cinstită masă! 

Vistiernicul Cristea, care de mai de mult se frământa 
simțind bolduri la limbă şi socotindu-se părăsit de cuvenita 
laudă, găsi prilej să se ridice cu îndârjire şi să arate că, 
oricât de bună ar fi iscusinţa şi blândeţa unora, cu 
necredincioşii nu se poate face nimica; şi, după cum a 
dovedit luminăţia sa Ştefan-Vodă, de la spurcatul Mehmet 
nu poţi lua înapoi ce e al tău decât cu arma. 

— Aşa că, dacă nu se poate altminteri, noi intrăm acolo şi 
batem război. 

— Eu şi cu fratele nostru cuviosul Nicodim nu ne pricepem 
bine ce-avem de făcut, mărturisi comisul al doilea Simion. 
Poate să facem negoţ, poate să tragem sabia; dar până ce n- 
om sta la faţa locului, părintele nostru comisul nu ne poate 
porunci aşa - ori altfel. Aş îndrăzni să arăt luminatului sfat 
că se apropie miezul nopţii şi băietul fuge cu treizeci de 
ceasuri înaintea noastră; deci e vremea să încălicăm. 

— Ptiu, drace! Îşi scutură pletele starostele Nechifor, mi se 
pare mie că toţi au dreptate. Am şi eu, carele n-am pus în 
gură pită şi vin de la ceasul al treilea al dimineţii. Dacă 
dumnealui comisul porunceşte să vie caii, apoi n-avem alta 
de făcut decât să ne sculăm de aici şi să ne ducem. 

— Să vie caii, mormăi posomorât comisul Manole Păr- 
Negru, iar Dămian să puie în sân cartea măriei sale. 


Capitolul XVII. 

Unde şi cum l-au găsit Jderii cei mari pe cel mezin şi ce au 
făptuit cu toţii în acel loc. 

Comisul Manole Jder îndreptă drumul domniei sale şi al 
soţilor săi întâi la Ştefăneşti, după aceea mereu în lungul 
Prutului. Erau de toţi şase stăpâni şi cinci slujitori. Dămian 
neguţătorul şi ieromonahul Nicodim se aflau fără slugi ale 
lor; însă, la orice popas, se găsea un creştin care să vie să 
se închine cu mirare la scara acelui boier cu comanac şi cu 
sabie; iar Dămian găsea tot aşa de repede împrejurul său 
slujbă, întrucât nu uita să sune în palmă trei grivne cu 
pajură crăiască, pe care poftea să le lepede cuiva, neavând 
ce face cu ele. 

Două zile, vremea a ţinut nouroasă. Într-a treia zi ieşi 
soarele de toamnă peste lunci pustii şi mirişti arse. 

La trei poşte domneşti, îşi schimbară caii. Slujitorii 
deschingau şi puneau la pământ şăile cu tot tacâmul lor, iar 
argaţii căpităniei de poştă se duceau prin nişte râpi, să 
caute cai hodiniţi. Asemenea cai, care nu se găsesc decât la 
apa Prutului, au o înfăţişare întru totul deosebită decât a 
altor cai de pe lume. Îmbrăcămintea li-i de păr des şi gros; 
par mici de stat, mai ales pentru că au capul mare; ştiu a 
răbda de foame; pot sta iarna în crivăţ, fără adăpost, şi nici 
nu le pasă; fug iepureşte cu călăreţul lor şi cotesc numai din 
când în când cătră apa Prutului, în care se adapă des şi cu 
mare plăcere. Au copitele late, ca pentru locuri mocirloase, 
şi nu li se aude rânchezatul, ca să nu-i simtă lupii din 
zăvoaie şi păpurişuri. Vistiernicul Cristea îi privea cu 
îndoială şi dispreţ, şi nu voia să primească sub sine pe cei 
care aveau cozile încâlcite cu scai. 

Din jos de Fălciu, urmăritorii lui Jder cel mititel apucară la 
Cahul, apoi se apropiară de bălțile cele mari şi ocoliră 
Catlabuga, ţinând după aceea calea împotriva vântului şi 
cătră mirosul sărat al mării. 

Într-a cincea zi, într-o sâmbătă, văzură departe, la 
marginea dumbrăvilor şi dincolo de luciul Dunării Cetatea 


Chiliei. 

Calea, aici, era printre locuri deşerte împodobite cu 
bolândari de stepă, pe pămătufurile cărora se zbăteau şi 
scânteiau acele fire neţesute, numite de pământeni matasa- 
morţilor. Nu se zăreau sate aşezate, cât cuprindea ochiul; 
era un pământ la linia fluviului, supus puhoaielor şi uneori 
războiului. Dintr-o lature a umbletului călătorilor se ridică 
greoi un cârd de dropii, fâlfâind întâi cătră soarele 
asfinţitului şi cufundându-se după aceea într-o zare 
plumburie. 

— Pe aici, astăzi, n-a trecut nimeni, băgă de samă comisul 
Simion. 

Adevărat că drumurile pe uscat erau puţin umblate în 
acea parte de ţară, iar drumul de negoţ al Chiliei era mai 
mult pe apă în lungul malului, coborând de cătră Galaţi. 
Vasele se întorceau spre acest mare târg fie sub vântrele, 
fie trase la edec. 

Nu se putea şti de pe acuma dacă fugarul a stârnit ieri ori 
alaltăieri aceleaşi dropii. Drumul lui se poate să fi fost prin 
altă parte. Poate a nimerit la malul apei prin altă ieşire şi a 
coborât cu pescarii în ostroave. 

Călăreţii îşi aruncau ca pe nişte mingi asemenea 
prepusuri, umblând înşiraţi unul după altul. Luarea-aminte 
în acelaşi timp le era atrasă de acea zidire zimţuită de 
cărămidă şi piatră, care creştea încet-încet în soarele pieziş. 
Când Cetatea se desfăcu în întregime, oglindindu-se 
răsturnat în balta aprinsă, luci în zare şi aria mării, 
încovoiată spre streşina cerului. 

În partea de curgere a Dunării, se grămădeau păduri de 
sălcii spre ostroave vechi şi plăvii nouă. Revărsarea acelui 
braţ multiplu, căruia grecii vechi îi spuseseră Licostom, 
adică Gura Lupului, mânca întruna din hotarul mării, 
îmbulzind an cu an mâluri, sporind domnia luncilor şi a 
apelor dulci. Corăbiile se apropiau acuma de Cetate prin 
canaluri. Între pustia apelor pontice şi meterezuri, 


crescuseră în cinci ani sălcii răsfirate, în care cânta cucul 
primăvara. 

În Dunărea mai veche, se întemeiaseră stejărişuri. Sforul 
apelor, cu mare lărgime, bătea în ţărmul moldovenesc, unde 
malul era împodobit cu câteva colibe de pescari şi 
cherhanale. 

În ţărmul celalalt, întâi stătea Cetatea, stăpânind intrările. 
După acest colţ întărit cu oşti şi tunet, se desfăcea alt braţ 
care închidea alt ostrov. Aici începea împărăţia neagră. Într- 
acolo apa se posomora de umbra pădurii. Peste vârfurile 
stejarilor, se înălţau fumuri de alte aşezări omeneşti. Acest 
loc avea poreclă străină: Ormanii-Ghiol; în el se afla 
cetăţuie de ceamur şi strajă de ieniceri a lui Mehmet-sultan. 

Printre ostroavele mărunte din sus, de sub stăpânirea lui 
Dumnezeu şi a jivinilor, umblau plăvii mişcătoare mânate de 
vânt, poposind când ici, când dincolo, căutând o ancoră de 
pace în tainiţile acelor întinderi. Apele se răsfirau în gârle şi 
în stufuri, ocoleau depărtări de multe mile şi se întorceau 
iarăşi la matcă. Era sub luciu domnia peştilor, care intrau 
odată cu viiturile primăverii în limanuri odihnite, să-şi puie 
icrele în bătaia soarelui, ca să sporească din nou miliardele 
generaţiilor; iar deasupra, în necontenita prefacere a 
luncilor şi stufurilor, era cealaltă domnie a sălbătăciunilor 
aripate, oprite aici în popas din toate părţile lumii. 

Călăreţii descălecară lângă bordeiele străjii celei mici a 
Cetăţii, săpate în râpa malului. Neguţătorul Dămian trecu 
înainte şi înfăţişă hotnogului cartea Domniei. Cum fu înţeles 
cuprinsul ei şi cunoscută pecetea roşă, slujitorii se 
închinară. Grăbiră a trage şăicile, ca să nu sufere întârziere 
slujba măriei sale. Poftiră pe cinstiţii boieri cu tot cu cai şi 
slujitori pe podină, stupind în palme şi apucară vâslele. 

Era un loc ş-un ceas de mare singurătate a oamenilor; însă 
prin văzduh, din luncile desfrunzite, începură a trece cu 
repeziciune pe deasupra rațe sălbatice. Deasupra rațelor 
călătorii auziră gârliţi. De la unghiul de gârliţi rămaseră 
apoi aţintiţi asupra unei învăluiri măreţe de pelicani albi, 


care se suiră până în bolta cerului şi coborâră ca într-un joc 
de fulgi spre flamura albastră a turnului Cetăţii. Acea 
flamură a lui Ştefan-Vodă, desfăcută de vânt, avea pe ea 
capul de bour, cusut cu fir de aur. 

Oştenii de pe ziduri, rezemaţi în suliţi cu baltag, păruseră 
a urmări şi ei zborul înalt al pelicanilor; străjerul de 
deasupra porţilor nu dădu semn de trâmbiţă decât după ce 
şaica ajunse la celălalt mal. Comisul cel bătrân încălecă şi 
trecu singur înainte, în pas, oprindu-se la punte. Îl privea, 
din firida de deasupra porţii, un slujitor a cărui înfăţişare nu 
părea deloc duşmănoasă, cunoscând îmbrăcămintea 
curtenilor lui Vodă. 

Bătrânul comis ridică braţul drept şi pofti să vorbească. 
Oşteanul de sus strigă din firidă: 

— Dacă-i slujba măriei sale, jupânul părcălab al nostru a 
poruncit să se deie drumul fără de nici o întârziere. 

— Venim de la Suceava, răspunse comisul: noi suntem 
Manole Păr-Negru de la Timiş; avem carte de la Vodă. 

— Ştim, zâmbi oşteanul de sus, aplecând fruntea. 

La porunca lui, puntea scrâşni pe lanţuri şi porţile se 
deschiseră. Nu cu puţină mirare, însă cu osebită mândrie, 
jupân Manole trecu. Soții săi şi slujitorii îl ajunseră 
numaidecât din urmă. 

Cobori de sus oşteanul şi pofti să vadă cartea. Neguţătorul 
Dămian i-o înfăţişă. Oşteanul râse: 

— Numele meu e Dima Voruntaru, dădu el lămurire, şi mă 
aflu căpitan la aceste porţi de două luni. De când am 
descălicat aici, n-am văzut decât alaltăieri obraz de om 
pământean întâia oară; şi astăzi văd de-al doilea. Să sărut 
pecetea măriei sale şi să vă poftesc să ne daţi veşti din 
lume. Vă roagă jupânul părcălab Goian să nu-l lipsiţi prea 
mult de plăcută vedere a obrazurilor domniilor voastre. 
Este întinsă la cămările pârcălăbiei masă; în fiecare, sară 
cercăm să ne mângâiem de singurătatea noastră. 

Asemenea bunăvoință care-i întâmpina din cel dintâi ceas 
înlătură o parte din truda oaspeţilor. Le aducea însă 


oarecare nedumerire, părându-li-se că sunt aşteptaţi. 
Înaintea lor însă nu avusese chip să treacă nimeni din urmă. 
Iar între cei pomeniţi că ar fi intrat cu două zile înainte, 
care ar fi fost acela să ştie cine vine în urmă? Să fie băietul? 
Punea întrebare comisul cătră starostele Nechifor. Ce 
îndrăzneală ar fi avut lonuţ să vie la Cetate? Şi de ce să vie 
într-o prinsoare, când el tocmai s-a silit să fie singur, ca să 
poată trece la Turc pentru nebunia lui? Dar numai el putea 
bănui că va fi urmărit de ai săi. 

— Daca-i el, mormăi bătrânul comis, mă bucur, căci îl 
găsim aici. Pot să-l mustru pentru osteneala noastră, însă 
nu prea tare. 

Comisul al doilea Simion era mai puţin nedumerit. 

— Tătuţă, vorbi el, oştenii de aici mi se pare mie că se 
bucură de orice obraz creştinesc, de aceea stau cu masa 
întinsă până la al unsprezecelea ceas, dorind oaspeţi. 
Băietul n-a avut ce căuta aici. Dac-a ajuns la mal, a şi trecut 
pe furiş în ostrovul de unde se zăreau suind în sus fumuri. 
Dacă n-a ajuns, trebuie să întocmim o pază, ca să-l prindem 
când va vrea să treacă. Prin alt loc decât pe la cherhanale şi 
colibele pescarilor, nu se poate să treacă; şi trecerea nu şi-o 
poate face decât în vremea nopţii. lar dac-a apucat a trece, 
treaba noastră mi se pare cu mult mai grea. Aici nu-i loc 
deschis, să vezi. Nu-i nici târg, să te strecori printre 
mulţime. lar dacă-i cetate, un singur om n-o poate 
împresura. Ori şede în stuh între dihănii şi se subţiază de 
foame; ori iese la vedere şi-l păleşte în frunte cel dintăi 
nelegiuit. 

— Socot eu, comise al doilea Simioane, mormăi bătrânul, 
că n-ai venit după mine, până aici, ca să mă amărăşti cu 
asemenea vorbe. Să cerem mai bine acestui vrednic oştean 
să ne ducă la mai-marele său. 

Călătorii îşi lăsaseră în sama slugilor caii şi armele şi se 
grăbeau să vadă masa întinsă despre care se pomenise. 

— Înţelept este, zise Dămian tatălui său, ca să mâncăm 
întâi. După aceea, supărarea are să ni se pară împuţinată. 


Dumnealui Golan Albu, părcălab, primi pe trimeşii măriei 
sale cu fruntea descoperită, închinându-şi spre ei pletele-i 
cărunte. Era îmbrăcat cu strai scump şi purta la gât lanţ cu 
zale de aur. 

— Noi cunoaştem de mult pe cinstitul comis Manole, 
binevoi el să vorbească; şi-l ştim mai ales din faptele lui, în 
vremea când luminăţia sa stăpânul nostru era la munteni. 
Nu înţeleg de ce după aceea nu s-a arătat la curte şi s-a 
poprit într-o singurătate, sub nişte munţi. 

— M-am poprit tot pentru slujba stăpânului meu, zâmbi 
comisul Manole, aşa cum domnia ta ai venit în altă 
singurătate, pentru acelaşi lucru. 

— Într-adevăr, suspină jupânul părcălab; şi încă într- 
această singurătate nu adie miroaznă plăcută de la brad; 
aproape de noi sălăşluieşte Suleiman-Beg; câteodată suflă 
putreziciune dinspre el, încât nici nu putem mânca de 
greață. Noroc avem astăzi că bate vânt dinspre Marea. 

În cămara unde era întinsă masa, se adunaseră boierii de 
ajutor ai jupânului părcălab: patru care aveau în pază cele 
patru cornuri ale Cetăţii şi al cincilea stăpânul porţilor, 
spătarul al treilea Dima Voruntaru. 

Părintele Agapie, preotul paraclisului, lipsind, cuviosul 
Nicodim binecuvântă acea masă îndestulată cu mult peşte. 
Dumnealui pârcălabul porunci cuparului să toarne întâi 
vin dulce de la ostroavele grecilor, apoi se umili astfel cătră 

călători: 

— Domnilor mei cinstiţi oaspeţi, vă rog să iertaţi sărăcia 
noastră; că noi altceva nu vă putem pune dinainte decât 
morun, nisetru şi păstrugă, nesuferită hrană de care 
suntem sătui până în gât, iar acest crap de nouă ocă l-a 
trimes medelnicerul numai să vă uitaţi la dânsul, că de 
plăcut ştiu că nu vă place. Dor ne este nouă de păpuşi de 
brânză şi de ierunci de la ţinutul Neamţului! 

Numai după aceste vorbe comisul Manole şi starostele 
Căliman lepădară orice fel de sfială faţă de cinstitul 
părcălab şi-l socotiră prietinul domniilor lor. Întrucâtva fu 


de folos însăşi mâncarea, ca să îmblânzească desăvârşit 
privirile lui jupân Manole. 

Cuprinzând de după grumaz pe comisul al doilea Simion, 
bătrânul îl aduse lângă părcălab. 

— Jupâne Goian, întrebă el cu blândeţă, am fi doritori, eu 
şi feciorul meu Simion, să cunoaştem dacă sosirea noastră 
v-a fost vestită. Şi unde se găsesc acei oameni care v-au 
vestit-o? 

Pârcălabul Goian îl privi nedumerit. 

— Credeam, jupâne comise, răspunse el, că treaba asta s- 
ar cuveni să fie vorbită între mai puţini. Aşteptam sfârşitul 
ospăţului, ca să trecem în cămara mea de taină. 

— Răspunsul domniei tale mă miră mai mult pe mine, 
jupâne pârcalabe. Nu putea nimene cunoaşte sosirea 
noastră. 

— Cu toate acestea sosirea domniilor voastre a fost vestită, 
şi a fost vestită anume de un fecior al domniei tale, care 
fecior avea la mână carte domnească, pe care carte 
domnească am pipăit-o şi cetit-o eu singur. Şi acel fecior nu 
poate să fie decât al domniei tale pentru că are nume Ionuţ 
şi poreclă Păr-Negru. Mai avea de asemeni semnul pe care-l 
văd la domnia ta şi la ceştialalţi feciori ai domniei tale. 

— În viaţa mea n-am fost mai mirat decât acuma, şopti 
comisul, după care stătu cu gura căscată, aşteptând o 
urmare a istorisirii. 

— De ce să fi vestit acel prunc sosirea noastră? Se trezi el 
din nou. Şi unde-i acel prunc? Dacă l-ai pus la închisoare, n- 
ai făcut rău, jupâne pârcalabe. 

— Aş socoti, comise, întoarse cuvânt dintr-o lature jupân 
Goian, că şaga domniei tale nu-i destul de potrivită cu 
aceste bărbi cărunte ale noastre. Dacă nu s-ar şti anume de 
ce a venit feciorul domniei tale Ionuţ, n-aţi fi nici domniile 
voastre aici. A intrat în Cetate cuviincios cu slujitorul său; s- 
a înfăţişat la mine şi mi-a sărutat mâna; a arătat că va veni o 
putere după sine, la două ori trei zile. „Dacă nu vine acea 
putere, atuncea însamnă că hotărârile s-au schimbat, a 


adăogit el, şi eu de unde mă duc nu cred să mă mai întorc. 
Însă dacă acea putere, cu părintele meu şi fraţii mei, vine, 
atuncea nădăjduiesc să pot iarăşi ieşi la lume.” l-am cerut o 
lămurire mai bună şi el mi-a răspuns că asta e o taină 
pentru care a jurat. Fiind în slujba măriei sale, să am în el 
credinţă. Orice-ar săvârşi, să nu mă mire, căci aşa i-i 
poruncit să facă. Poate să mă învrednicesc acuma să aflu şi 
eu ce taină se săvârşeşte fără ştirea mea şi de ce iscodire 
aveţi domniile voastre nevoie. Dacă-i taină legată, vă rog să 
tăceţi. Dacă se poate spune, nu mă lăsaţi întru neştiinţă. 
Cum s-a făcut sară, feciorul dumnitale s-a mistuit ori în cer, 
ori în pământ, căci nu l-am mai văzut. Calul şi straiele sunt 
aici, lăsate în sama slugilor mele. 

Comisul Manole bău un pahar dulce şi ochii i se 
înfierbântară. 

— Cinstite jupâne, grăi el, domniei tale nu se poate şi nici 
nu se cuvine să-ţi ascund ce este. Află că acest fiu al nostru 
a fost fugar de-acasă şi noi am pornit întru căutarea lui. 

— Înţeleg, încuviinţă zâmbind pârcălabul. Şi acest fugar se 
poate să fie acuma în prinsoare la turci; iar domniile 
voastre vă duceţi să-l căutaţi şi să-l scoateţi. 

— Întocmai. 

— Înţeleg, înţeleg şi mai bine, deoarece vinul grecesc, 
oricât de tare ar fi, ascuţeşte duhul omenesc. De alte vorbe 
nu mai am nevoie; poţi să te opreşti aici, cinstite comise 
Manole. Precât se poate lesne vedea de un om priceput, 
este aici treabă diplomaticească. Avem nevoie să se afle în 
lume ce fel de fapte groaznice săvârşesc aceşti ismailiteni 
care se află în coasta noastră. Nu numai prădăciuni de 
averi, pojaruri şi morţi, ci şi silnicii de prunci, încât vin 
părinţii şi fraţii din alt capăt de ţară, să-i caute, 
primejduindu-şi şi ei vieţile. Deci neguţătorii de pe mări 
împrăştie vestea până la crai şi împărați şi până la papa de 
la Râm. Se cuvine, prin urmare, să se scoale iar papa de la 
Râm şi să îndemne pe toţi domnii şi craii săi să vie întru 
sprijin fraţilor lor tot de-o lege creştinească. Să se ridice iar 


oşti împotriva necredincioşilor cum s-a mai făcut odinioară, 
în vremea fericitului întru pomenire lancu-Vodă de la 
Ardeal. 

Bătrânul Manole înmărmuri, nemaifiind în stare să 
întoarne pe părcălab cătră un adevăr mic şi de aşa de 
puţină însemnătate. Îi veni în sprijin numaidecât 
neguţătorul Dămian, nu cu vorbe, ci cu o privire ascuţită de 
încuviinţare spre înfierbântatul vorbitor. De asemeni 
vistiernicul Cristea nu se putu opri să nu arate că domnia sa 
de la începutul începutului a fost de partea săbiei. 

— Războiul trebuie pornit fără de nici o întârziere! Încheie 
dumnealui bătând cu pumnul în masă. 

— Eu îmi spăl mânile şi nu ştiu nimica, râdea pârcălabul, 
închinând alt pahar şi îndemnând şi pe bătrânul comis să nu 
rămâie în urmă; eu şi cu măria sa ne spălăm mânile şi nu 
ştim nimica. Ne mirăm numai de asemenea fapte, de care 
sunt vinovaţi numai ismailitenii şi trimetem cărţi la domni şi 
crai. Nu m-aş mira să iasă de aici dărâmarea cetăţii lui 
Suleiman-Beg şi pojarul saraiului său; însă eu am martori 
pe neguţătorii din Cetate că slujitorii domneşti nu s-au 
clintit de pe ziduri. Chiar dacă v-aş da sprijin într-ascuns, 
nimene nu poate şti că l-am dat. Daca înlăturăm din coasta 
noastră putreziciunea, n-are să ni se mai aplece când bate 
vântul dinspre Ormanli-Ghiol. Strigăte, răcnete, cărţi: noi 
avem mărturie pe aceiaşi neguţători fie de la Veneţia, fie de 
la împărăţia nemţească, fie de la Levant, că răutăţi mai mari 
decât ale lui Suleiman-Beg nu s-au mai pomenit pe lume. 

Starostele Căliman stupea mormăit în barbă pe demonul 
său şi-şi muşca vârful limbii în dinţi, ca să nu s-amestece 
într-aşa vorbire. „laca ce poate face un copil!” cugeta el cu 
grijă, şi, din când în când, îşi desfunda cu degetul cel mic 
urechea stângă, cea de cătră cinstitul părcălab. 

Nu cu puţină mirare şi spaimă aflară îndată oaspeţii, fie de 
la cinstitul pârcălab, fie de la boierii şi căpitanii de faţă, că, 
într-adevăr, Ormanli-Ghiol nu-i decât o răsuflătoare a 
spurcatului Iartor. 


Ascultaţi, oameni buni şi creştinilor; nici în poveşti nu s-a 
pomenit una ca asta! 

În alte părţi ale ostroavelor şi a bălților Dunării, înfloresc 
flori după bunăvoința Domnului Dumnezeu. Acolo, la 
Ormanli-Ghiol, asta nu se pomeneşte; asinii lui Suleiman- 
Beg rod tot. Chiar dacă n-ar roade asinii, ies ienicerii şi 
spurcă, de nu mai poate încolţi nicăieri sămânţa adusă de 
vânt. De asemenea, primăvara, la luna plină a lui mai, aicea 
în sălcii, pe plăviile cele nouă de cătră Marea, cântă 
privighetorile de ţi se pare că eşti într-un colţ de rai. Marea 
se leagănă sclipind din talazuri, iar străjerii stau sus şi nici 
nu suflă, ascultând cu dulceaţă. Să se ştie că la Ormanli- 
Ghiol stă tăcerea ca pe o baltă moartă. Numai într-un fund 
de dumbravă pustiită şi uscată, croncănesc dimineaţa 
cormoranii, închinându-se cu pliscurile spre saraiurile lui 
Suleiman. 

Să spuie pescarii de la ţărmul moldovenesc, care trec 
dincolo, să spuie de asemeni pescarii turci şi greci care trec 
dincoace şi s-adună cu ai noştri la foc de noapte, aşteptând 
să cadă peştele în închisori, ce fel de om e acel Suleiman- 
Beg. 

Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, 
negru şi burduhos. Din ce i-a venit asemenea boală, nu se 
ştie. Se umflă de răutate şi nu se poate încălzi niciodată. 
Pielea lui e umedă, rece şi grunţuroasă, ca la broască. Cât e 
vară, se prăjeşte şi tot geme: Ala-Ala! Când vine toamna, se 
trage în casă şi-i pun slujitorii primprejur tipsii cu mangal 
aprins. 

Se zice că ar fi având pe lângă sine un vraci, care-l caută 
de păcătoşenia lui. Acel vraci grec altă doftorie nu i-a găsit 
decât asta: în culcuş, lângă şale ori coastă, să-i puie trup 
tânăr, ca să-i încălzească sângele. 

Aşa că are acest Suleiman-Beg un neguţător care umblă la 
Oceacov şi la Crâm. Îi cumpără roabe tinere de la hoţii din 
pustie ori de la hoardele ieşite în pradă şi i le aduce la 
Ormanli-Ghiol. Nu trece mult şi acele fete tinere se ofilesc, 


se întunecă şi se răcesc la piele, până ce vine vremea de 
Mor, ori se azvârl ele singure într-o gârlă, de le mănâncă 
racii. De aceea, la o mie de stânjeni depărtare împrejur de 
Ormanli, creştinii nici nu se ating de racii din baltă. Cum 
văd om acei raci, cum bat din foarfece. Au băltăreţii de aici 
o zicală: Fă binele şi-l aruncă în Dunăre; dacă l-a înghiţit un 
crap, apoi peste nouăzeci şi nouă de ani Dumnezeu are să-şi 
amintească de fapta ta! Nu ştim cum are să steie la 
judecata din urmă Suleiman-Beg, pentru tot binele căzut în 
baltă din pricina lui. Socotim că Dumnezeul lui cu numele 
de Alah nici n-are să-l mai cheme la cercetare, are să-l lese 
cufundat în balta lui de smoală topită. De asemeni şi în 
această lume stăpânul său Mehmet-Sultan, nemaiputându-l 
suferi în apropierea sa, l-a trimes la surgun aici, la 
marginea împărăției. 

Auzind de întâmplarea care-i pe cale să se făptuiască, se 
poate ca chiar Sultanul să întoarcă fruntea încolo şi să zică: 
Eh! Mai bine şi mai curat în lume este fără acea dihanie pe 
care am lepădat-o de la faţa noastră! 

Între toate aceste vorbe şi poveşti, comisul al doilea 
Simion Jder îşi păstra cu destulă greutate cumpătul. Abia îşi 
atinsese buzele de vinul grecesc, mâncase cu stăpânire, 
făgăduindu-şi pe mai târziu o dezlegare înfricoşată, dacă 
Dumnezeu se va milostivi acuma să-i scoată din strâmtoarea 
în care intrau. 

La acel ceas oamenii se găseau cam aprinşi, vorbele lor 
erau destul de amestecate, însă, ceva, Simion putea desluşi. 
Anume că mezinul lonuţ se afla în stufăriile de cătră 
Ormanli-Ghiol şi cerea un sprijin de la ai săi. Acest copil a 
avut mai multă minte decât un sfat întreg, cugeta el. 
Aprinsă inimă, care l-a sculat şi l-a pornit ca în vifor; însă, în 
cursul drumului, s-a arătat şi judecata, învăţându-l să se 
folosească de puterea care vine după el. 

Ce poate face acuma acest copil şi unde se află? Nu înceta 
să-şi puie întrebări chinuite comisul al doilea Simion. După 
felurite socoteli cu sine însuşi, ajunse la o încheiere dintre 


cele mai de mirare, anume că numai vorba vistiernicului 
Cristea are în ea adevărul, cum sămânţa cuprinde în ea 
floarea viitoare. Căci dacă prevederea lui lonuţ s-a adeverit 
şi puterea pe care o aşteaptă a sosit, el n-are să se 
mulţămească să iasă din trestii, să se închine, să se supuie 
şi să plece acasă. Putere, lui îi trebuie ca să desfacă seraiul 
acelui balaur Suleiman-Beg şi să scoată de la pedeapsă pe 
Nasta. 

Unde poate să fie deci Ionuţ? N-a aşteptat în Cetate, ca să 
nu fie prins în capcană. A ieşit cu slujitorul său, însă nu se 
poate depărta prea mult. Chiar dacă ar fi izbândit să se 
apropie într-un chip oarecare de serai, ori de cetăţuia de 
ceamur, el nu se poate să nu vie iar în vederea Cetăţii 
Chiliei, ca să aştepte întâmplările. 

În dimineaţa ce vine - urma a-şi cumpăni socotelile Simion 
Jder - trebuie să iasă el însuşi, singur, să cerceteze malurile 
şi pescarii. Îndată după aceea oaspeţii părăsesc cetatea, în 
vederea neguţătorilor străini. Cinstitul părcălab are să se 
arate supărat asupra lor şi are să-i amenințe cu mânia 
măriei sale, sfătuindu-i să se întoarcă înapoi de la fapta pe 
care au pus-o la cale. După supărare, are să se vadă că se 
închid porţile şi ei rămân desfăcuţi de pârcălăbie, lucru 
pentru care toţi neguţătorii, ca nişte creştini ce se află, au 
să se frământe cu supărare, şi unii dintre ei au să îndemne 
pe slujitorii de la corăbii ca să vie întru sprijinul obijduiţilor. 
Neguţătorul Dămian şi cu Simion Jder purced cu luare- 
aminte în lungul grindului. Au în apropiere doi pescari, care 
poartă pe gârle două luntri. Dămian încearcă să umble cu 
vorbe de pace şi de neguţătorie spre serai. Simion Jder îl 
priveghează din urmă. În acele ceasuri dinaintea amiezii, 
nu se poate să nu iasă la arătare şi Jder cel mititel. 

S-a adeverit chiar a doua zi că întâmplările nu s-au 
depărtat prea mult de prepusurile comisului al doilea. 

Se găsea acolo, la Ormanli, pe grind, între cetăţuia 
ienicerească şi seraiul lui Suleiman, nu departe de umbra 
stejarilor, un mormânt sfinţit al unui oştean vechi. Cu o sută 


treizeci de ani în urmă, când stăpânea Sultan Murad şi avea 
curte la Odrii, acest vestit luptător cu numele Ibraim, din 
neamul Osman, pătrunsese cel dintâi cu bulucurile sale 
până la malul cel mai de miazănoapte al Dunării şi căzuse 
aici. Împărăţia îi zidise boltă şi clădise în jur stâlpi de 
cărămidă cu acoperământ de olane. Se sădise lângă acea 
clădire şi un copac din Anatolia, care la Dunăre nu avea 
nume. Mulţi credincioşi ai prorocului veneau până acolo ca 
să se închine şi să anine ceva în crengile copacului. Deci 
acel copac străin era înflorit, iarna şi vara, de bănuţi şi 
bucățele de pânză colorată. În fiecare semn era o dorinţă a 
unui suflet şi acele dorinţi vegheau la mormântul vechi, 
aşteptând să fie înfăţişate de cătră Ibraim sfinţitul la 
picioarele prorocului, iar prorocul să dea samă de ele lui 
Alah-Dumnezeu. 

Joi, înainte de asfinţitul soarelui, au fost văzuţi de cătră 
slujitorii lui Suleiman-Beg, în singurătatea de la mormânt, 
doi străini care stăteau de mult îngenunchiaţi cu mare 
înfrângere a inimii. După ce au aninat şi ei în crengile 
desfrunzite nişte aţe albastre, acei străini s-au sculat din 
umilinţa rugăciunii şi s-au tras mai la o parte pe un dâmb, 
privind pojarul asfinţitului de soare în meterezurile cetăţii 
de ceamur. Unul din ei a scos din desagă o pită şi a dat şi 
celuilalt. Au trecut pe deasupra lor doi cormorani dintre 
aceia care se puieziseră într-o dumbravă, pustiind-o: ei au 
ridicat frunţile şi au privit îndelung după zborul lor. 

Fiind sara spre vineri, slujitorii aveau felurite treburi 
mărunte, de la care nu puteau lipsi; aşa că străinii 
rămaseră neîntrebaţi, până ce se osteni vătavul să se ducă 
să-i cerceteze. 

Isac ceauş, bătrân credincios şi milostiv cătră călători, veni 
clămpănind din papuci spre ei şi-i întrebă: 

— Cine sunteţi voi, bre, şi de unde veniţi? 

S-au ridicat cuviincios acei străini, dar numai cel mai în 
vârstă dintre dânşii a vorbit. 


— Stăpâne, a răspuns el, eu sunt un oarecare Tamur, 
pribeag tătar, carele am avut neamuri la Crâm, iar acuma 
am rămas prigonit şi sărac. Nu am altă avere decât acest 
frate al meu care, din spaima bătăilor şi asupririlor câte au 
fost asupră-ne, a rămas mut. De auzit, aude prea puţin, 
când îi spui „du-te” ori „vină”; însă de grăit nu poate grăi 
nicicacum. Precum vedeţi, e frumos fecioraş, bun să 
slujească la un stăpân îngăduitor. Ne-am ostenit lungă cale, 
ca să venim până la acest sfânt mormânt, ca să cer pentru 
fratele meu deslegarea graiului. Dacă n-om găsi aici de 
lucru, ne-om îndrepta în altă parte, căci lumea-i plină de 
puterea dreptcredincioşilor. Unu-i Alah şi Mahomet e 
prorocul său, în vecii vecilor, şi-ţi doresc domniei tale, 
stăpâne, sănătate şi pace. 

Isac ceaugş îi cercetase repede cu privirea ca un bun 
cunoscător, şi-i văzuse sărac şi subţire îmbrăcaţi, cu iminei 
sparţi şi cealmale zdrenţuite. Îmbrăcăminte pe deasupra 
aveau numai câte un ilic de pânză de in. 

— Se vede, zise el, că veniţi de cătră miazăzi, unde-s 
locurile mai văratice. 

— Adevărat este, stăpâne, mărturisi 'Tamur. 

— Apoi să ştii dumneata că aici, cu asemenea 
îmbrăcăminte, vă străpunge gerul şi rebegiţi de moarte. 
Veniţi acasă la mine, ca să vă dau câte-un strai vechi de 
lână, dintre ale mele. 

— Alah să facă parte celor darnici; pentru una, o mie! Se 
închină, lăcrămând, Tamur tătarul; şi, după el, se închină 
smerit şi tătăraşul cel mut. 

Cei doi oameni străini trecură după vatav. Soarele asfinţise 
şi Suleiman-Beg se scula gemând cu nemulţămire de pe 
covorul lui. Căuta sprijin în umerile a doi robi negri. După 
ce se puse greoi pe picioare, împinse cu vârful toiagului la o 
parte pe robi de la domneasca sa apropiere. Era unsuros şi 
copt de grăsime şi pleşuv cu desăvârşire. Făcea doi paşi şi 
se oprea, gâfâind: Af! Af! Îl străbătea şi câte o înfiorare de 


răceală, ş-atunci iar îşi descleşta umbletul cătră cămările 
seraiului. 

— Cine-s mişeii aceştia? Întrebă el deodată pe vatav, 
sucindu-şi într-o lăture capul şi zbârcindu-şi nasul. 

Isac ceauş se opri, cu sărmanii lui. 

— Mărite stăpâne, sunt doi străini pribegi. 

Ca totdeauna când era posomorât, Suleiman-Beg n-auzea 
bine. Îşi îmbrăcă urechea cu palma, răcnind: 

— Ce-ai spus? N-aud bine. Mai grăieşte o dată. 

— Mărite stăpâne, sunt doi străini pribegi; îi duc la mine, 
să le dau pomană câte un strai de lână. 

— Ha? Spune-mi, Isac ceauş, ce caută aici la Ormanli-Ghiol 
păcătoşii aceştia? Dacă nu-s buni de nimica pune-i în butuc 
şi dă-i cu capu-n jos în baltă. 

— Au venit să se închine la sfinţitul Ibraim. 

— Ce-ai spus? N-aud bine. Mai grăieşte o dată. 

— S-au închinat la sfinţitul Ibraim. Unul dintr-înşii e mut. 

— Cum? 

— Unul dintr-înşii e mut. 

— Care-i mut? 

— Cel tânăr. 

— Apoi dacă-i mut, ce foloseşte pe lume? Dă-l cu capu-n 
Jos. 

— Se roagă de milostivirea ta pentru lucru, luminate 
stăpâne. Amândoi sunt în putere şi pot face orice treabă. 
Dacă milostivirea ta nu-i primeşte, ei se închină cu umilinţă 
şi se duc. 

— Ce-ai spus? N-am auzit bine. S-or duce când voi pofii 
eu. Până atuncea să-i pui în jug. Mâni să nu lucreze, fiind 
vineri; ci să mănânce pilaf cu seu şi să doarmă. lar sâmbătă 
să care apă pentru feredeul haremului. 

Gemând, af! Af! Şi împungând cu vârful toiagului pe robi, 
Suleiman-Beg intră în serai. Isac ceauş sculă din genunchi 
pe pribegi şi-i luă la sine ca să-i îmbrace şi să-i ospăteze. 

Vineri, stăpânul locului a ieşit iar să se prăjească la soarele 
de toamnă, iar străinii s-au ferit pe cât au putut de vederea 


lui. 

Sâmbătă, au pus pe umăr cobiliţile şi au luat câte-o 
păreche de bracace de aramă, cu care au cărat până la 
amiază apă din baltă, la harem. Partea aceea a clădirii era 
toată întunecată de zăbrele. Veneau la uşă nişte babe cu 
şalvari, luau căldările din mâna străinilor, le deşertau 
înlăuntru, şi le înturnau iar la dânşii goale. Cât au umblat 
Tamur şi fratele său mut primprejur, nu s-a auzit dinlăuntru 
sunet sau murmur. 

Sâmbătă după amiază, au ieşit de la cetăţuia de ceamur 
doisprezece ieniceri bătrâni. S-au înşirat la malul bălții, şi 
după ce au stupit toţi în apă, au început sfat pentru 
pescuitul chefalilor. Unii au hotărât să întocmească coteţe, 
alţii să aşeze la marginea gârlelor rogojini. În coteţe intră 
singuri peştii şi nu mai pot să iasă; rămân între îngrădituri 
de trestie ocolite şi întortochiate. Cu rogojinile, pescuitul se 
face noaptea. Chefalii au obicei de sar din gârlă la mal şi 
cad în rogojini. Obiceiul coteţelor îl cunoşteau acei slujitori 
păgâni de la moldoveni; iar al rogojinilor îl aduseseră cu 
dânşii de la Anatolia. Cinci dintre ienicerii bătrâni pofteau 
numaidecât să întocmească coteţe, fiind acesta un 
meşteşug mai iscusit şi mai trainic. Atunci ceilalţi şapte s-au 
supărat şi s-au hotărât pe loc să-i taie pe ceilalţi cinci dacă 
nu se supun obiceiului lor turcesc. Cei cinci au început a 
râde şi s-au supus. 

Aşa, venind ziua de duminică, ienicerii cei bătrâni au 
lepădat de pe ei şalvarii şi au zvârlit din picioare imineii, 
umblând în baltă după tăiat papură, ca să facă rogojini. Isac 
ceauş a dus pe ocrotiţii săi iarăşi la seraiul stăpânului şi le-a 
poruncit să care altă apă, dintr-acelaşi loc, cu aceleaşi 
bracace. De astă dată are nevoie de slujba lor însuşi 
Suleiman-Beg, căci vraciul lui i-a poruncit de două ori pe 
săptămână abur fierbinte într-o chilioară, ca să se 
încălzească pe el carnea şi să i se moaie scoarţa pielii. 

La prânzişor, Tamur şi fratele său au contenit un răstimp 
scurt din munca lor. Tamur a venit cătră mormântul sfinţit, 


iar tătăraşul a urmat mai departe linia grindului, în lungul 
bălții, spre Cetatea moldovenească. La o cotitură, se 
desface în două dumbrava de sălcii şi se vede flamura cu 
bour umflându-se lin şi căzând moale. Străjerii stau scrişi 
pe cer. De la meterezuri cască guri rotunde balimezurile 
cele mari. În fundul fundului se bănuia numai Marea, tot 
aşa de cenuşie ca şi cerul. 

Tătăraşul stătu neclintit, privind într-acolo cu luare- 
aminte. Aşa era lipsit de mişcare, încât un stârc alb veni 
asupra lui fulguind din pene, ca să se aşeze la doi paşi pe un 
plop tânăr. Dar înainte de a se aşeza, paserea se zbătu 
îndărăt dând un strigăt şi coti fâlfâind pe deasupra bălţii. 
Mutul nu se clintise ca ş-un trunchi cafeniu al luncii; dar 
stârcul simţise apropiere de oameni adevăraţi. 

Veneau cu luare-aminte, pe sub trunchiuri scorburoase şi 
aplecate, comisul al doilea Simion şi neguţătorul Dămian. 
Întâi se afla Dămian fără arme, numai c-un postav siniliu pe 
braţul sting şi c-o vargă ruptă din luncă în mâna dreaptă. În 
urma neguţătorului, comisul Simion purta sulița, 
cumpănind-o în dreapta, şi la şoldul stâng avea sabie. 

La mişcarea zăvoiului, tătăraşul ieşi din neclintirea lui şi 
zvâcni înainte cu repeziciune. Se opri la zece paşi de cei 
care înaintau: 

— Bădiţă! Bădiţă! Strigă el c-un glas fără răsunet. Mă rog 
domniilor voastre nu mai întârziaţi. Acuma-i vremea cea 
bună, cât stau ienicerii în baltă. N-au decât cosoare la 
dânşii, cu care taie papură. După aceea toate-s în primejdie. 

Dămian se oprise şi aşteptă pe Simion să se apropie. 

— Cine-i acest turcaleţ? Se miră el. 

— Cum? Nu-l mai cunoşti? Râse cu amărăciune comisul al 
doilea. Din pricina lui am nebunit şi noi. 

— Tu eşti, lonuţ? Se răsuci Dămian. 

— Eu sunt, amărâtul şi năcăjitul; căci văd că bădiţa Simion 
se întoarce de cătră mine. 

— Na mă întorc, răspunse Simion; caut să înţeleg care-s 
acelea toate în primejdie; căci, afară de viaţa ta, nu văd 


nimic altceva ameninţat. lar pe viaţa asta a ta, tu singur ai 
pus puţin preţ. Pas între noi, ca să ne întoarcem cu ceilalţi. 

Turcaleţul se zbătu în loc şi se trase îndărăt câţiva paşi. 

— Nu se poate, bădiţă, până ce nu deschidem haremul. Eu 
am nădăjduit venirea domniilor voastre. Vă rog încă o dată 
cu lacrimi să păşiţi înainte. Altfel nu-mi rămâne decât să mă 
dau cu capu-n baltă. 

— Îl auzi cum grăieşte asemenea copil! Strigă Simion cu 
supărare. Vin-aicea, lângă noi, ca să te ştiu la adăpost. 

— Nu vin, dragă bădiţă Simioane, se ruga băiatul 
răsucindu-se în loc, cu palmele împreunate. 

— Atuncea cum să venim şi pe unde? 

Turcaleţul zvâcni iar înainte, cu ochii scăpărători! 

— Ocoliţi, bădiţă, prin cealaltă parte a grindului şi veniţi 
drept asupra seraiului. Eu mă duc să înştiinţez pe Botezatu 
şi să fac spaimă. 

În ceasul acela dinaintea amiezii, în liniştea de toamnă, 
fără să se ştie de ce, de unde şi cum, a izbucnit dintr-odată 
în Ormanli-Ghiol cutremur de furtună. Fapta aceasta de 
război, de care se uimeşte cronicarul leşesc Bronislav 
Leşinski în hronicul său din acel timp, a fost aţâţată şi 
sporită mai cu samă de neguţătorii creştini aflaţi în acea zi 
la Chilia. Cu îndemnuri de mânie s-au adunat în jurul celor 
unsprezece călători sosiți în ajun şi au cerut sprijin şi de la 
cele două corăbii aflătoare în ancoră în apropierea zidurilor 
cetăţii. Slujitorii de la corăbii n-au pregetat o clipă, aflând 
că-i vorba de răpiri de suflete creştineşti şi de feciori ai unui 
cinstit comis moldovan gata să fie traşi în ţapă. Au pus 
mâna unii pe căngi, alţii pe topoare şi au ieşit cu mare 
zvoană la uscat, împresurând pe comisul Manole Păr-Negru 
şi privind îndeosebi cu plăcută mirare pe cuviosul Nicodim, 
mai nalt decât toţi prin comanacul său şi mai înfricoşător 
prin cuvioasa-i barbă. N-au lipsit a se burzului şi oşteni ai 
pârcălăbiei. Însuşi jupânul părcălab stătuse la îndoială, 
cerând la oamenii săi sabia cea grea. Numai în cea din 
urmă clipă se domolise şi se suise pe ziduri, ca să vadă 


măcar de departe, cu chiar ochii domniei sale, ce se 
întâmplă. 

Suleiman-Beg era încă la abur fierbinte când zvoana a 
detunat pe pământul mişcător al ostrovului, într-o 
apropiere numai de trei sute de paşi. Iamur tătarul, care 
venea cu bracacele în cumpănă, urmat de fratele său mut, 
lepădă de după grumaz cobiliţa şi lăsă căldările să se ducă 
de-a rostogolul într-o parte. Aceeaşi mişcare de spaimă o 
făcu şi mutul. Sărind amândoi asupra seraiului, prinseră a 
urla şi a bate în uşi. 

— Luminăţia ta, vin ghiaurii să te taie! Strigă Tamur. lar 
mutul slobozea numai nişte chiote ascuţite de spaimă. 

Înturnându-se amândoi spre balta unde tăiau ienicerii 
stuh, arătară nişte ochi rotunzi aşa de înfricoşaţi, încât 
slujitorii împărăteşti lepădară totul şi dădură fuga la şalvari 
şi la iminei. Nu trecură mai mult decât câteva clipe ca să se 
vadă ieşind la lumină din luncă năvala de suliţi şi de săbii. 
Unii din ieniceri grăbiră spre cetăţuie numai cu jumătatea 
de sus a îmbrăcămintei pe ei. 

Slujitorii negri scoteau afară de subsuori, din aburul 
cămării, pe Suleiman-Beg. 

O clipă, stăpânul locului stătu încordat, simțind în tălpile 
picioarelor cutremurul şi auzind răcnetele de război. 
Îmbrâncind în dreapta şi în stânga pe robi, dobândi pe loc o 
sprinteneală ce nu se putea bănui de la grăsimea lui 
amorţită. Adunând pe sine halatul de păr de cămilă, se 
prăvăli spre cetăţuie, chemând c-un glas ca de trâmbiţă pe 
ieniceri. 

La meterezuri şi pe ziduri apărură slujitorii care erau de 
strajă. Slugile de la odăile dinlăuntru ieşiră la porţi cu 
suliţele. Altele se întoarseră în loc, ca să scoată din 
armurărie, pentru Suleiman-Beg, cămaşa de sârmă, coiful 
cu obrăzar şi sabia de Damasc. 

Pe când slugile îl înarmau cu grabă, stăpânitorul de la 
Ormanli răcnea cu învierşunare: 


— Unde-i Isac ceauş? Să vie numaidecât aici Isac ceauş! 
Să-mi aducă pe pribegii tătari. Numai cânii aceştia 
vânzători au adus asupra noastră primejdia. Să mi-i aducă 
şi să le văd în clipă capetele retezate! 

Năvala asupra seraiului se desfăşură repede. Cei care nu 
cunoşteau pricina zurbalei se îndemnau cu chiote de mânie 
înspre cetăţuie. Dintr-acolo bubuiră două puşti, învăluind 
meterezurile în fum. Se ridicase însă căpitenie a oştenilor 
ce umblau cot la cot, în număr de unsprezece, un fecioraş 
învierşunat, cu capul gol ras tătărăşte, care nu era altul 
decât feciorul mezin al comisului Manole Păr-Negru. 

Îndată ce împresurarea cuprinse aşezarea lui Suleiman- 
Beg, haremul fu spintecat cu topoarele şi gratiile rupte cu 
căngile, Ionuţ şi Botezatu pătrunseră înlăuntru, izgonind 
afară babele cu şalvari în număr de şase. Din odaia cea mai 
din fund traseră cătră lumină şi scoaseră afară pe femeile 
cele tinere, care alcătuiau desfătarea lui Suleiman. Erau 
patru. Între ele nu se afla Nasta. Tătarul se întoarse şi mai 
cotrobăi o dată. Când ieşi iarăşi la lumină, ridică din umeri 
nedumerit: 

— Nu este. 

— Nu se poate! Strigă fecioraşul spumând. Trebuie să fie. 
Dacă nu-i aici, poate-i ascunsă în altă parte. Întreabă pe 
aceste patru muieri. Pune-le cuțitul la beregată şi să 
răspundă fără întârziere. 

Cu mişcări pripite Botezatu înlătură iar feregelele 
femeilor. Erau îngrămădite unele în altele; nu păreau prea 
înfricoşate, întrucât ştiau care poate fi soarta frumuseţii lor. 

Comisul Simion şi cuviosul Nicodim păâtrundeau şi ei la faţa 
locului, ca să-şi dea samă ce este. 

Botezatu trase jungherul asupra muierilor întrebându-le 
turceşte. 

Una răspunse moldoveneşte, c-un glas dulce: 

— Mă rog domniilor voastre, pe cine căutaţi? 

— Căutăm pe o jupâniţă de la Moldova, se încruntă 
împotriva ei căpitanul cel tânăr cu ţeasta rasă tătărăşte. Am 


aflat că ar fi fost vândută de nohai la Oceacov şi adusă cu 
altele aici la Suleiman-Beg. 

— Pe cine căutaţi, mă rog domniilor voastre? Spuneţi 
anume. Altcineva nu se mai află aici. Dacă vorbiţi poate de o 
jupâniţa cu numele Nasta... 

— Pe dânsa o căutăm! Izbucni ţeasta rasă tătărăşte, 
holbând ochii. 

— O, n-o mai căutaţi, suspină glasul cel dulce. Jupâneasa 
Tudosia, mama ei, a fost ruptă de lângă dânsa şi dusă 
înainte la Volga cu ceilalţi robi. Iar jupâniţa Nasta a fost 
pusă cu mine într-aceeaşi cuşcă de roabe. Când am intrat 
cu corabia în Marea, am fost schimbate din închisoarea 
noastră şi duse într-o cămara cu covoare şi cu slujitoare 
bătrâne. Atuncea căutând vreme potrivită, acea copilă a 
strigat un nume, s-a răsucit ca o zvârlugă şi s-a dus cu 
capu-nainte peste punte. A intrat sub corabie şi înotătorii n- 
au mai putut-o găsi. 

Ţeasta se clătină într-o parte şi-n alta şi neguţătorul 
Dămian o primi în braţe. 

Ajunşi în locul unde stăteau tupilate cele patru femei ale 
haremului, comisul al doilea Simion şi cuviosul Nicodim 
ascultaseră tocmai cele din urmă cuvinte ale acelei roabe 
cu glas plăcut care ştia moldoveneşte. Întâi priviră fără de 
nici o spaimă, şi chiar cu o mulţămire crudă a adâncului 
fiinţii lor, spre şovăirea ameţită a mezinului. Era o 
cufundare iute, din care oricine se întoarce. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă Simion pe roabă. Cum se 
uită la ea, cum tresări în sus şi întâlni privirea lui Nicoară. 
Era o privire în care ceti, într-o fărâmă de clipă, clocotul 
renăscut al unei patimi înfricoşate de altădată, patimă 
întocmai ca şi aceea a ticălosului lor mezin. 

Când bărbaţii îşi văzură chipurile rătăcite şi se opriră ca 
de o lovitură în creştet, femeia, nemaiauzind întrebarea, 
ridică fruntea şi cunoscu şi ea ceea ce-i înfricoşa pe dânşii. 
La răsăritul soarelui era veşnicia unei uitări între ei toţi - ş- 


acuma se făcea întuneric în soarele amiezii şi năştea din 
plaur o fantasmă a morţii. 

— Vai! Vai! Se apără femeia, punând palmele înainte şi 
răsucindu-şi într-o parte fruntea. 

Cuviosul Nicodim suflă cu stăpânire pe nări dinlăuntru în 
afară o flacără. 

— Asta-i Sofia greaca, zise el cu linişte cătră Simion. Am 
cunoscut-o amândoi cândva. 

Comisul al doilea înlătură pe roabă şi trecu la ţeasta rasă 
tătărăşte. Păşind, pintenul stâng i se aninase în şalvarii de 
matasă galbenă ai femeii. Trase rupând pânza, înlătură cu 
piciorul ceea ce i se anina de genunchi; apucând pe Ionuţ, îl 
cunoscu că se îndârjeşte din nou, după cum îl vedea că 
strânge jungherul în pumnul stâng. 

— Daţi la o parte băietul, porunci bătrânul Manole Jder. 
Păgânii vin asupra noastră. 

Suleiman-Beg îşi bulucise în grabă ienicerii şi-i aducea 
asupra vrăjmaşilor. lenicerii cărunţi, care cu un ceas mai 
înainte se năcăjeau în baltă la tăiat papură cu cosorul, 
veneau acuma cu semeţie de vechi oşteni. Oaspeţii de la 
Suceava şi marinarii de la corăbii se rânduiră şi ei în bătaie, 
steclindu-şi armele în soarele de amiază. 

Tânguirea pe care o lăsaseră în urmă cei doi fraţi se umflă 
în chiar acest răstimp de un strigăt de deznădejde. Greaca 
se răsuci în sus, apucă furiş de la un slujitor domnesc sabia, 
o întoarse cu iuţeală punându-i straja în pământ şi se lăsă în 
ascuţiş. Fierul o pătrunse prin grumaz; ea rămase la 
pământ, înotând în tresăriri uşoare, cu braţele, pe apa 
veşniciei. 

La strigăt, toţi cei de faţă întorseseră obrazul şi văzuseră. 
Bătrânul Jder îşi trecu mâna pe frunte şi-şi sparse deodată 
răcnetul poruncind retragere spre Cetatea Chiliei, căci 
toată acea învălmăşeală se arăta a fi fără noimă. Domnia sa 
înţelesese asta mai din vreme; dar alţii păreau a nu înţelege 
încă. 


Mânia lui Jder cel mititel, înviată iar şi crescută de 
disperare, era sprijinită mai cu samă de vistiernicul Cristea. 
De asemeni cuviosul Nicodim avea un cap înfricoşat, de sub 
comanacul căruia se răsuceau şi se zbăteau, şuierând, 
şerpi. Comisul al doilea Simion îi stătu mai mult în preajmă, 
ca să-l apere şi să-l sprijine. 

În asemenea cumpănă, în care se puteau prăpădi suflete 
de oameni pentru visuri şi fantasme, îşi ţinu firea, lângă 
comisul cel bătrân, mai ales, cinstitul staroste Nechifor 
Căliman. 

— Ptiu, drace! Grăi el căâtră prietinul său. Hai să-i ţinem pe 
loc şi să-i întoarcem. Asemenea nebuni, când se înfierbântă, 
sunt în stare să moară până la unul, din pricină că noi cei 
cuminţi am fost mai nebuni decât dânşii. 

Învălmăşeala nu conteni decât printr-o întâmplare tot aşa 
de ciudată. 

Atât Ionuţ, cât şi Simion, cât şi Nicoară ţinteau să iasă mai 
cu samă asupra lui Suleiman-Beg. Cum ajungeau la el, 
trebuiau să se izbească şi cu ienicerii. Între ei îşi făcu loc cu 
repeziciune din urmă Gheorghe Botezatu Tătarul. Trecând 
într-un salt înainte, se opri. Îşi cumpăni jungherul întâi în 
jos, apoi deasupra capului, ţinându-l de vârf; apoi îl repezi, 
pălind pe Suleiman-Beg în deschizătura dintre coif şi 
cămaşa de zale. Stăpânul de la Ormanili-Ghiol căzu dintr- 
odată cu faţa la pământ, fără nici un răcnet. Un sânge 
puturos se împrăştie subt el ca o baltă neagră. lenicerii îşi 
ridicară armele în sus, strigând: Ala-Ala! Cunoscând în acel 
sânge un semn şi o pedeapsă de la Dumnezeu. 

După această din urmă întâmplare a uceniciei sale, Ionuţ 
Jder, potrivit poruncii ştiute, a fost înfăţişat la Domnie. 

La 15 octombrie, Domnia era la târgul Iaşilor. Comisul 
Manole Jder ceru cu umilinţă învoire măriei sale ca feciorul 
său mezin să nu-şi descopere ţeasta, atunci când măria sa 
va binevoi să-l primească şi el va sta în genunchi cerând 
iertare pentru nebuniile lui. Vodă a zâmbit şi a şoptit la 
ureche coconului său câteva vorbe de lămurire; după care 


Alexandru-Vodă a ridicat palma la mustăcioară şi a întors 
fruntea într-o parte. 

La 20 octomvrie următor, lonuţ Jder se înfăţişa muţei sale 
comisoaia Ilisafta, având capul descoperit. Comisoaia 
Ilisafta Jderoaia îl îmbrăţişă şi-l sărută furtunatic, după 
aceea stătu, se uită la dânsul şi începu a-şi face cruce, 
înălţându-şi ochii la sfintele icoane. 

La 21 octomvrie, cuviosul ieromonah Nicodim se întoarse 
cu întristare la sihăstria sa şi intră singur în chilie, unde, pe 
masa de la ferestruică, se afla încă ceaslovul. Înainte de a-l 
deschide în altă parte, la sfinte rugăciuni, cuvioşia sa muie 
pana de hultan în cerneală şi scrise data întoarcerii sale, 
după care adăogi, ca să fie amintire, pentru mai târziu: 
„Când am fost noi în pământul Turcului.” 


SFÂRŞIT