Mihail Sadoveanu — Fratii Jderi — V2 Izvorul Alb

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


FRAȚII JDERI 


Volumul al doilea - Izvorul Alb 


CUPRINS: 

Cap. 1 - Când a fost cutremurul cel mare 4 

Cap. II - Aici se arată feciorii cei mari ai starostelui 
Nechifor 12 

Cap. III - Vedeniile şi istorisirile lui Stratonic cel nebun 23 

Cap. IV - Mărturisirea măriei sale Ştefan-Voievod 41 

Cap. V - Unde Onofrei Căliman şi Samoilă Căliman duc o 
scrisoare la Cetatea Neamţului 50 

Cap. VI - Unde se arată şi vorbeşte iar cunoştinţa noastră 
veche, comisoaia Ilisafta 59 

Cap. VII - Jderii se duc la Domnie 77 

Cap. VIII - Ce au vorbit Jderii cu măria sa 86 

Cap. IX - Vânătoare domnească şi bourul cel tare de la 
Izvorul Alb 95 

Cap. X - Despre nunta domnească şi despre năcazurile lui 
Niculăieş Albu, jitnicer 110 

Cap. XI - Când s-a aflat că a fost furată jupâniţa lui laţco 
Hudici 133 

Cap. XII - Jderii s-au dus în Ţara Leşască 147 

Cap. XIII - Într-o noapte s-a întâmplat o minune 166 

Cap. XIV - Unde s-arată alţi cunoscuţi ai noştri 180 

Cap. XV - În care se vede că femeile au totdeauna 
dreptate 191 


Capitolul 1. 

Când a fost cutremurul cel mare. 

Era cătră amiază şi soarele bătea cu putere în zidăria sură 
a Cetăţii. Nu sufla adiere de vânt; se boltea deasupra un cer 


alburiu de secetă. 

De douăzeci şi una de zile nu plouase. În partea câmpului, 
gospodarii nu mai puteau cosi otavă. Asemenea bucurie n-o 
puteau avea, ca totdeauna, decât oameni din munte. Într-o 
sfântă zi ca aceea, a Tăierii Cinstitului Cap al lui Ion 
Botezătorul proroc, era acum mare sfat între munteni, la 
leslele lui Vodă şi la Timiş, şi sub Rarău, şi la Hangu, ca să 
iasă cu toţii de a doua zi, cu femei şi copii, să înceapă a cosi 
acea ierbuşcă de matasă, poreclită de ei „dulceaţa 
cerbilor”. Pe când aici, împrejurul Sucevii, miriştile şi 
imaşurile erau cafenii. Ţăranii îşi purtau oile şi vitele sub 
poala pădurilor, spre apa Siretului şi tocmai dincolo de 
Moldova. Se dovedise, deasemenea, puţin spor la stupi. În 
acea vară nu ieşiseră nici paroi, nici nu putuseră prisăcarii 
să reteze a doua oară fagurii mătcilor neroite, cărora ei le 
zic „buhai”. Nu ieşise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile 
merg una cu albinele. Se împuţinase apa şi în fântâni. 

Spuneau unii oameni vechi că să fie asta semn, ca în anul 
de la zidirea lumii 6963, când a detunat spurcatul Mehmet- 
Sultan cetatea Ţarigradului. Şi în acel an s-a prelungit 
seceta asupra toamnei, până în luna noemvrie; şi monahii 
de la Aton au scris despre un râu de la Machedonia, care, la 
7 noemvrie a acelui an pustiu, s-a vârât sub pământ într-un 
loc anume, lăsând albia uscată; şi numai după ce s-a vestit 
căderea Cetăţii împărăteşti şi pieirea lui Constantin- 
Împărat, au pornit puhoaie mari de ploi şi apa acelui râu 
numit Vardar a prins a curge iarăşi în albia ei. Asemenea 
acum, de pe zidurile Cetăţii Domneşti, străjerii văd peste 
zăvoaie Siretul curgând împuţinat: pare un brâuşor de 
argint. Şi ziua şi noaptea, în lungul ceasurilor, fâlfâie când şi 
când dinspre miazăzi aceeaşi aburire caldă. La a treia 
strajă, în puterea nopţii, când ies spaimele şi înlemneşte 
firea, aşa de tare se subţiază văzduhul sub clipirea stelelor, 
de s-aude un cucoş cântând stâns dintr-aşa depărtare, încât 
nu poate să fie decât de pe celălalt tărâm. Când se descopăr 
în răsărit genele zilei, întâi se scrijelează zarea cu sânge şi 


după aceea se arată soarele în senin. Străjerul din chindia 
de cătră târgul Sucevii îşi înalţă ochii spre flamura de pe 
palatul măriei sale; boarea dimineţii n-o poate desfăşura. 
Acea flamură de matasă albastră, cu stema Moldovei - cap 
de bour şi stea cu cinci crengi - cusută cu fir de aur, a fost 
adusă măriei sale de cătră doi cinstiţi boieri greci de la 
Domnia Mangopului, dar de la împărătiţa Maria 
Comneanca. Acei boieri graşi cu bărbi pătrate au plutit pe 
Marea într-o caravelă genoveză, de la Cafa până la Cetatea 
Albă; şi de la Cetatea Albă au venit la Suceava cu călăreţi 
domneşti şi cu Luca Pârcălabul, aducând şi alte daruri de la 
Mangop, mai ales brocart italienesc, pentru straiul de mire 
al măriei sale Ştefan, şi, pe lângă asta, şi cu bună vestire că 
va sosi chiar Împărătiţa Maria nu târzie vreme la Moldova. 
Cătră mijlocul lunii septemvrie se va sili înălţimea sa 
luminată să fie la Suceava. Deci se va bucura ţara de 
mireasă din viţa autocratorilor de la Bizanţ. 

— Să ştii că atunci se vor deslega ploile, dădea 
încredințare cuviosul Timoftei Sârbul, dascălul măriei sale 
Alexăndrel-Voievod. Mai mult fost dascăl, căci acuma 
coconul domnesc era ieşit de subt ascultarea lui. 

— Se poate, a răspuns dumnealui Petre Hărman, căpitanul 
siimenilor din Cetate; dacă acesta-i semnul secetei, apoi nu 
văd în el nici o minune. După secetă nu poate să urmeze 
decât ploaie, aşa cum, după văduvia destul de lungă a lui 
Vodă, urmează bucuria pe care ne-au vestit-o solii de la 
Mangop. 

Aceşti tovarăşi care vorbeau despre toate se aflau într-un 
fund de pridvor, la chilia căpitanului. Era un fund adăpostit 
de vedere, numai bun pentru lucrarea ce se săvârşea. În 
ziua aceea se întâmplase să deie dovadă de hărnicie la 
cuvânt mai ales cuvioşia sa Timoftei. 

— După vorba pe oare i-o scornise călugărul nebun 
Stratonic, de care vorbă binevoise a zâmbi însuşi măria sa 
Vodă: 


Este la noi un dascăl de sârbeşte Care, când vorbeşte, 
Clipeşte, bolboroseşte, pufneşte. 

Dar, cât bea vin, Bolboroseşte mai puţin Şi grăieşte 
Moldoveneşte Ca apa. 

— Aşteptând ploaia de la Dumnezeu şi bucuria domnească, 
eu aş zice să nu stăm întru lenevie, urmă a da spor sfatului 
căpitanul Petrea. 

— Bun cuvânt, a încredinţat cu grabă cuvioşia sa Timoftei. 
Pe cât de mare arşiţă e în păliştea soarelui, pe atât de 
plăcută e umbra sub boltă. Toate-s cu rânduială, căpitane, 
la curtea măriei sale şi bine este de trăit întru această Ţară 
a Moldovei. Când arată ceasornicul de soare al cincilea 
ceas, ştim că numaidecât medelnicerul bate cu polonicul în 
căldarea de aramă la cuhnii; fiind tocmai un ceas înaintea 
amiezii, copiii de casă deschid canaturile uşilor şi poftesc pe 
măria sa la prânz în spătăria cea mică. Au fost chemaţi 
astăzi unii boieri mari şi nu lipseşte înalt prea sfinţitul 
Teoctist, ca să binecuvinteze bucatele. Vine miros gras de 
batal fript şi ştiu că, pe lângă ulcioraşul de vin, arnăutul 
domniei tale n-are să uite să aducă partea ce se cuvine 
căpitanului său. 

— N-are să uite. 

— Aşa că, urmă călugărul sârb, având eu slăbăciune atât 
pentru friptură de batal cât şi pentru vin de Cotnari, aşa de 
bine mi se desleagă limba, încât s-ar mira părintele 
Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. Adevărat că, după 
aceea, pentru lăcomia mea, cad întru mare întristare; şi 
cerând de la cuvioşia sa iertare pentru păcătoşenia mea, 
îmi caut pe jos vorbele; însă bucuria cea de a doua, a 
iertării, n-aş avea-o fără aceasta dintâi. 

Această dintâi bucurie - o bucată de friptură din locul cel 
mai gras, de lângă coadă, şi un ulcioraş de vin - tocmai o 
înfăţişa arnăutul căpitanului Petrea, şi trupul mare şi gras 
al cuvioşiei sale părintelui Timoftei păru că se subţiază 
deodată, lungindu-se în partea aceea. Căpitanul trase de la 
cingătoare jungherul şi desfăcu două bucăţi. 


Monahul sârb înghiţi un rând, apoi se opri, băgând de 
samă ceva nou în ograda castelului. Neamţul îl urmărea 
zâmbind cu ochii lui albaştri, care păreau solzi de cicori pe 
obrazu-i ars de soarele verii. 

— Prea cinstite căpitane... 

— Ascult, părinte. 

Cuviosul Timoftei mai înghiţi o dată cu putere, după care, 
dobândind iarăşi răsuflet, îşi scutură pletele. 

— Poate domnia ta cunoşti, căpitane Petre, cine-s acei 
munteni mari, pe care-i văd ieşind de la cămări. 

— Îi cunosc, răspunse căpitanul; sunt feciorii starostelui 
Nechifor. 

— Doritor sunt, prietine, să aflu ce veste au adus, urmă cu 
viclenie sârbul. 

— Au adus veste bună de la staroste: două căprioare şi un 
mistreţ tânăr, de şaizeci de ocă; deasemeni au adus şi alt 
vânat mărunt, precum şi lipani, dintr-un tău din munte. 
Cum se ştie, lipanul îi place măriei sale mai mult decât 
păstrăvul; însă trebuie adus cu cea mai mare grabă. Deci 
vânatul mare a fost pornit de ieri dimineaţă cu slujitori 
anume; iar feciorii au prins lipanii asară; au schimbat în 
două locuri, la poştele domneşti, caii şi au ajuns aici tocmai 
la ceasul potrivit, ca să aibă mulţămire măria sa. 

— Ştiu, se grăbi să încuviinţeze sârbul. Dumnealui Toma 
stolnicul are obicei de vine el însuşi cu tipsia şi o aşază furiş 
în stânga lui Vodă, când măria sa întoarce obrazul spre 
dreapta ca să spuie ceva părintelui mitropolit. Când 
întoarce ochii, măria sa vede lipanii şi se bucură de 
dragostea slujitorilor săi. 

— Mai pofteşti, cuvioase părinte? 

— Mai poftesc; bună friptură. N-ar fi fost chip să ne 
dăruiască acei feciori şi nouă câţiva lipani? 

— Nu cred, zâmbi neamţul, chiar dacă i-ai fi rugat însuţi 
cuvioşia ta. Aceşti doi feciori ai lui Nechifor Căliman nu 
cunosc nici milă, nici slăbăciune. Ar fi ascultat fără să 
clipească rugămintea cuvioşiei tale şi ar fi dat numai din 


cap, împotrivindu-se. Uită-te la dânşii cât îs de mari şi de 
grei: parcă ar fi nişte inorogi. 

— Atunci, căpitane, numai degeaba ai vorbit de lipani, ca 
să se amărască inima în mine. 

— Îndulceşte-o numaidecât, cuvioase părinte, ca să nu mi 
se scrie păcat la catastiful cel mare din cer. 

Părintele Timoftei se adăpă îndelung şi îndesat din ulcica 
de lut. 

Neamţul clătină din cap: 

— Îngăduie, prea cuvioase, zise el, să-ţi fiu dascăl întru 
acest meşteşug. Învățătura o am de la un meşter care 
îngrijeşte vinul armaş, din care, în această clipă, gustă şi 
stăpânul nostru. 

— Pe cât înţeleg, e folositor să fii prietin cu pivnicerul 
Cetăţii. 

— Sunt prietin cu pivnicerul, părinte; dumnisale Andronic 
Drăgotescu i-am botezat al doilea copil, deci suntem şi 
cumetri; însă n-am cutezat, nici eu nici domnia sa, să ne 
atingem de buţile pe care stă pusă pecetea măriei sale. 
Aceste buţi, de cincizeci de vedre tocmai, sunt trimese de la 
Cotnari de cătră dumnealui Feltin, pivnicerul de-acolo al 
Domniei, precum cunoşti cuvioşia ta; şi Vodă ştie socoteala 
acestor buţi, care sunt anume ale măriei, sale. Plăcut îi este 
să închine pocalul la petreceri cu soţi, precum face astăzi. 
Uneori gustă şi singur, când are griji, şi gânduri. Îi place să 
dea singur; s-ar supăra dacă i s-ar lua fără voie. Ai văzut 
poate şi cuvioşia ta, uneori, mânia măriei sale: boier, oştean 
şi mişel nu pot s-o înfrunte fără a-şi primejdui capul. Încât 
vinul care te îndulceşte acum pe cuvioşia ta nu-i de aici; ci 
de la dumnealui Feltin pivnicer, care-şi are partea sa, şi 
care Feltin pivnicer e socrul meu prea iubit şi învățătorul 
meu. Domnia sa Feltin m-a învăţat că vinul acesta domnesc 
nu se bea ca apa, ca să se audă cum gâlgâie în gâtlej, ci îl 
primeşti pe limbă ca pe un şirag de mărgele, ca să-i prinzi 
agerimea şi mireasma. 

— Aşa? Se miră lung călugărul. 


— Da, şi dacă vrei cuvioşia ta să te mai aduni cu mine la 
această lucrare, primeşte legea pe care ţi-o dau. Dumnealui 
Feltin pivnicer mi-a dăruit şi patru cupe de cleştar: în ele se 
prevede limpezimea cotnarului ca o nestemată; plăcerea 
vederii sporeşte pe a gustului. Când îmi vin prietini buni, 
scot cupele. 

— Vrei să spui domnia ta, căpitane, că eu nu-ţi sunt 
prietin? 

— Îndrăznesc să spun, cuvioase părinte, că nu-mi eşti, 
deoarece bei armaşul ca pe o apă de rând. 

— Sunt păcătos, sunt lacom, se tângui părintele Timoftei. 
Ai găsit domnia ta băutori care gustă cum spui? Mira-m-aş! 

— Am găsit. 

— Doresc să aflu care sunt acei prietini ai domniei tale. 

— Sunt puţini, părinte, şi-i văd rar. Unul e comisul Simion 
Păr-Negru. 

— Cinstite căpitane Petre, trebuie să-ţi mărturisesc alt 
păcat: al zavistiei. Când voi vedea pe acel comis, am să-l 
urăsc de moarte! 

— Ba iartă-l, părinte Timoftei, căci comisul Simion e ca şi 
acest vin, întru care nu se află răutate. 

— Oi, căpitane, atunci mie mi-i scris să rămân cel mai 
netrebnic, cel mai lacom şi cel mai rău. Încaltea având sub 
nas câte sunt trebuitoare ticălosului trup, îmi simţesc limba 
slobodă; dar îndată ce trec la spovedanie şi la ispăşire, mă 
încâlcesc ca şi cum aş uita cu desăvârşire limba 
moldovenească. După ce mi-ai spus că nu-ţi sunt prietin, nu- 
mi mai rămâne decât să lepăd lacrimi şi să mă duc să caut 
pe stareţul meu, părintele arhimandrit Amfilohie. 

Dând odată de duşcă ulcica de vin şi umilindu-se în aceeaşi 
clipă pentru asemenea faptă, cuviosul părinte Timoftei se 
ridică de pe laiţă şi se sprijini pufnind într-un stâlp al 
pridvorului. Neamţul îl privea cu zâmbetu-i neclintit; numai 
ochii i se ascuţiseră în două ace de lumină. 

Deodată căpitanul de siimeni avu o tresărire. 1 se păru că 
s-a clătinat, de şi era liniştit în toată făptura lui bine legată. 


Ori se mutase, pieziş faţă de stâlp, călugărul sârb? Dar între 
monah şi stâlpul pridvorului, păruse a se mişca, pieziş, faţă 
de stâlp, turnul de pe râpa dinspre târgul Sucevii. În 
aceeaşi clipă adâncimile subpământene ale Cetăţii sloboziră 
un freamăt depărtat de năruire. Petrea Hărman primi prin 
tălpi simţirea acelui vuiet al afundului. 

Cuviosul monah Timoftei privi nedumerit faţa schimbată a 
oşteanului şi începu a râde. 

Chiar atunci, dinspre partea palatului unde era gangul ce 
ducea la spătăria cea mică, zvâcni în lumina soarelui amiezii 
o arătare firavă, brâncind într-o parte şi în alta aprozii 
zăpăciţi. Era călugărul cel nebun Stratonic de la mănăstirea 
Neamţu. Răsuflând o dată cu putere aerul liber, se opri ca 
să privească dacă toate ale acestei lumi sunt încă în fiinţă; 
după aceea, ca şi cum ar fi fost ars de un şfichi de foc, porni 
în goană spre pridvorul căpitanului Petrea Harman. Din 
cinci în cinci paşi, îşi zbătea în laturi braţele, tinzând să 
salte în zbor în afară de orice primejdie; şi de câte ori 
pâlpâia cu braţele şi cu rantia, ţipa scurt; groaza din el nu 
găsea destulă trecere prin gătlejul lui: se frământa în 
lăuntru-i ca o epilepsie. Când cutremurul se desluşi deplin 
ca o unduire de val în toată Cetatea, cuviosul Stratonic căzu 
cu fruntea la pământ în pulbere; apoi se ridică în genunchi, 
cu braţele înălțate, privind halucinat spre un Dumnezeu al 
răzbunării în adâncimea cerului. Cuviosul Timoftei, otrăvit 
şi el de aceeaşi groază fără măsură, dădu drumul răcnetului 
pe care celalalt nu-l putuse elibera. 

— Ne prăpădim! Vine sfârşitul lumii! Urlă cu disperare 
călugărul sârb şi bătu şi el metanie, sorbind în gură nisip şi 
mestecându-l în măsele. 

Hărman se uită în juru-i, căutându-şi armele. Puse mâna 
pe toiagul lui de căpitan şi dintru-ntâi, fără ştire, năzui să 
meargă spre turnul care se clătise. 

Câteva clipe, freamătul pământului conteni. În palatul 
domnesc se stârni larmă; câteva ţipete de femei 
sfredeliseră gangurile. La cămările slujbaşilor domneşti se 


ţeseau alergări fără noimă; boiernaşi cu capetele goale, unii 
cu sabia în mână, se îmbulzeau la uşi. Siimenii, la odăile lor, 
se băteau la praguri şi în ferestre ca să iasă la lărgime. Al 
doilea val al cutremurului scutură pământul cu mai multă 
putere şi mai îndelung decât întâia oară, cu aceleaşi 
detunete subpământene. În cornul dinspre răsărit al 
Cetăţii, turnul numit al Nebuisei îşi lepădă în râpă o aripă, 
cu mare sunet, şi clopotul lui dădu zvon prelung, atins ca de 
zimţii unei aripi a Demonului. 

— Bate clopotul; se dărâmă Cetatea! Se tânguia monahul 
sârb. Întins la pământ, pe o coastă, nu se mai putea ridica. 
Stratonic zvâcni în sus, îl privi pieziş şi cu groază ca pe 
însăşi dihania cutremurului, şi se duse în goană, pălălăind 
din nou din aripi, spre zvonul clopotului. 

Frământarea de spaimă se opri deodată. Măria sa Vodă 
ieşise în soare, sunând grăbit din pinteni. Privirea sa verde, 
cu sprânceana uşor încruntată, se ridică întâi spre ziduri, la 
străji, apoi se aţinti la odăile siimenilor. Orice tumult încetă 
acolo într-o clipă. 

În vremea aceea, la sfârşitul anului 1471, măria sa Vodă 
avea încă înfăţişarea tânără, de şi fruntea îi pleşuvise 
întrucâtva şi în plete avea sămănat argintul cărunteţii. Era 
cu capul gol. Purta strai de catifea roşă. Căpitanul de 
siimeni veni în fugă, pieziş, spre măria sa. 

— Ce este, căpitane Petre? 

— Măria ta, răspunse neamţul, nu-i nimic alta decât că 
trebuie să chemăm mâni meşteri zidari pentru turnul 
Nebuisei. 

— Nu cumva, întrebă măria sa privind cu străşnicie spre 
oştenii buluciţi la odăile lor; nu cumva trebuie să chemăm şi 
nişte babe de sub Cetate, ca să descânte şi să afume cu păr 
de lup pe siimenii tăi? 

Căpitanul Petrea Hărman încremeni, fără a îndrăzni să 
scoată un cuvânt de răspuns. În vremea asta, şiragul 
boierilor îmbrăcaţi în haine grele se desfăcu din gangul 
spătăriei în lumină, având în frunte pe prea sfinţitul 


mitropolit Teoctist. Pe obrazurile tuturor se încreţea acel 
dumnezeiesc semn al spaimei, pe care omul îl ţine de obicei 
ascuns în sine. Glasul veşniciei şi al morţii sunase din 
adâncimi spre pacea neclintită a cerului. Domnul izbutise 
să-şi ţie, sub zâmbetul batjocoritor din afară, zbuciumul 
lăuntric. Deasemeni, privind în tăcere pe boierii săi, îşi 
domolea gândurile şi îndoielile de prevestire care legau 
întâmplarea aceea catastrofală cu alte întâmplări 
năprasnice din anii trecuţi. Destinul ne pândeşte din umbră 
în fiece clipă. În fiece clipă putem trece, ca acest glas din 
ceruri. 

Un glas striga din ceruri. Era un zvon prelung de chemări 
ale unor paseri străine care treceau prin înălţimea amiezii 
pe deasupra Cetăţii. 

— Aceştia-s puhoieri, zise cineva. 

Vodă întoarse fruntea, ca să cunoască pe cel care grăise. 
Era unul din feciorii cei mari ai starostelui Nechifor 
Căliman. Glasul acela gros şi fără nici o urmă de sfială în el 
aduse un fior de veselie strâmbă pe obrazurile curtenilor. 

— Înalt prea sfinţite părinte, vorbi măria sa cătră bătrânul 
mitropolit, te rog să binevoieşti a te întoarce în palat şi să 
găseşti pe măria sa Chiajna şi pe copii în paraclis, unde le- 
am poruncit să se ducă. Linişteşte-i cu sfatul şi 
încredinţează-i că Domnul Dumnezeu este ocrotitorul 
nostru. Veştile pe care le dă El sunt pentru căderea 
vrăjmaşilor noştri. De va fi bună-voia lui Dumnezeu, cum a 
căzut aripa turnului Nebuisei, aşa va cădea fala lui Radu- 
Vodă de la munteni, care se dovedeşte viclean câtră 
credinţa noastră şi supus ismailitenilor. A detunat în fundul 
pământului şi s-a dat zvon în înălţime, pentru ca să nu mai 
întârzie domnii şi împărații; să nu se mai desfrâneze în lene, 
ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru 
credinţa dreaptă. Duceţi-vă domniile voastre, boierii noştri, 
unii să cerşiţi gând bun, alţii să vă rugaţi de iertare, alţii ca 
să isprăviţi vinul pe care l-aţi lăsat nebăut în cupe. Eu vreau 


să cunosc cât de tare s-au înfricoşat oştenii mei, în care mi- 
am pus nădejdea. 

Cât cuvântase Vodă, ca să-şi stăpânească el însuşi furtuna 
gândurilor şi inimii, căpitanul Petrea Hărman se înturnase 
în loc, uitându-se urât la nemți şi la siimeni. Când fu în 
preajma odăilor lor, le dădu o poruncă scurtă, 
ameninţându-i cu toiagul. Nu le trebuiră oştenilor domneşti 
decât puţine clipe ca să se întoarcă la paturile şi la firidele 
lor, să-şi ia platoşele, coifurile şi suliţile. C-o repede 
rânduială ieşiră, înşirându-se în faţa pridvoarelor. Panţirii 
cu platoşe şi coifuri de metal erau într-o parte. Alţi lefegii, 
cu platoşă de piele de bour şi cu arcuri nalte, se rânduiră în 
altă parte. Slujitorii de la balimezuri se urcară pe podul 
zidului, în straiele lor roşe, cu lădunci la şold şi chivere cu 
pene de cocor în cap. Când se întoarse măria sa de cătră 
boieri, ca să certe pe oşteni, văzu opt sute de oameni 
aşteptându-i porunca, într-o neclintire de stâncă. Căpitanul 
Petrea singur nu-şi pusese coif şi platoşă, nici n-avea la 
coapsă sabia. Îşi păstrase toiagul; era cu capul gol ca şi 
stăpânul său şi aştepta nemişcat voia măriei sale. 

Vodă a făcut câţiva paşi pe dinaintea şiragurilor. Şi-a 
prelungit cercetarea cu ochii. Sutaşii erau la locurile lor. 

Unii bătrâni alvaniţi, pe care măria sa îi păstrase dintru 
început, de când venise cu ei ca să ia în stăpânire domnia, 
se uitau în vârful turnului castelului, unde începea să se 
desfacă de vânt flamura. Simţind asupra lor privirile măriei 
sale, nu-şi puteau stăpâni un tremur al mustăţilor lor 
cărunte. Însfârşit măria sa zâmbi şi bătu de două ori pe 
umăr pe căpitanul Petrea. 

— Toate semnele lui Dumnezeu sunt bune pentru cei care 
cred în el, a grăit măria sa. Căpitane Petre, dă din partea 
noastră poruncă lui Andronic pivnicer să străpungă un vas 
pentru slujitorii mei. Fiecare să închine o oală pentru 
sănătatea noastră şi pentru biruinţa crucii. 

— Întru mulţi ani să trăieşti măria ta! Au strigat şiragurile 
de oşteni. 


Vodă s-a întors cătră spătărie, urmat de boieri. Căpitanul 
Petrea Hărman a ridicat în sus toiagul şi lefegiii s-au 
desfăcut în clipă. Numai străjerii au rămas la locurile lor în 
cele patru cornuri ale Cetăţii. Un vânt dinspre munţi a 
început să zbată matasa albastră din boldul de pe vârful 
castelului. 

Capitolul II. 

Aici se arată feciorii cei mari ai starostelui Nechifor. 

Înainte de a pătrunde în gangul ce ducea în spătărie, Vodă 
se oprise întorcându-se cu faţa cătră ogradă. Spusese un 
cuvânt unui copil de casă din preajmă, iar acesta îşi făcuse 
loc cu grăbire printre curteni, trecând spre grupele rămase 
în faţa pridvoarelor. Îndată se vestise porunca: măria sa 
chiamă pe feciorii starostelui Căliman. Tinerii vânători 
domneşti se înălţară greoi în sus, păşind cu paşi mari spre 
locul unde se oprise măria sa. 

Erau c-un cap mai nalţi decât toată mulţimea aceea de 
oameni care se afla de faţă. Când se apropiară, 
descoperindu-şi capetele pletoase, Domnul le făcu semn cu 
degetul, zâmbind spre ei cu o bunăvoință pe care arar o 
arăta. Unii curteni se priviră pieziş, clătinând în sus bărbile 
cu o înţelegere ascunsă a lumeştilor slăbăciuni, de care nu-i 
scutit nici stăpânul lor, oricât s-ar arăta că-i făurit din altă 
criţă decât lumea de rând. Măria sa are ca o dezvăluire de 
şagă după primejdie. S-a înfricoşat întâi, de aceea nici n-a 
cutezat să se ducă până în marginea Cetăţii, unde s-a 
dărâmat o aripă a unui turn, iar acum găseşte de cuviinţă 
să spuie câteva vorbe unor vânători de rând. Îi întreabă 
cum îi chiamă, trimete sănătate lui Nechifor Căliman 
starostele, îi înştiinţează pe ei că are de gând, ca şi-n alţi 
ani, să iasă la munte la vânătoare de bouri; căci acuma, în 
septemvrie, la începutul anului, fiarele acestea încep a avea 
fierbinţeala dragostei şi se caută unele pe altele; mai ales 
buhaii mugesc cu putere, pălindu-se cu frunţile şi 
împungându-se cu coarnele, războindu-se pentru 
stăpânirea poienilor unde pasc bouroaicele. Mugetul 


bourului e mai adânc şi mai înfricoşat decât al cerbului care 
umblă după ciutele lui tot la vremea asta. Feciorii lui 
Căliman au dat răspunsurile cu sfiala pe care se cuvenea s- 
o aibă; după aceea s-au întors la pridvorul căpitanului 
Petrea, pe când siimenii şi panţirii se alinau la odăile lor. 
Căpitanul neamţ şi repezise un aprod la pivnicerul 
Andronic, ca să-l înştiinţeze de bunăvoința stăpânitorului 
pentru oştenii Cetăţii. După ce măria sa intră în umbra 
gangului cu alaiul său de curteni, se desfăcu dintr-acolo 
fiinţa subţiratică, naltă şi ciolănoasă a cuvioşiei sale 
arhimandritului Amfilohie. Înaintând lin pe lângă zid, 
cuvioşia sa părea cufundat în nişte gânduri ale sale, străin 
cu desăvârşire de zarva care avusese loc numai c-un pătrar 
de ceas înainte. Soarele se afla înălţat drept în crucea 
amiezii; când sfinţitul Amfilohie se opri iarăşi, jucându-şi în 
neştire mătăniile între degetele uscate, păru a-şi căuta la 
picioare umbra şi n-o găsi; se răsuci ca s-o vadă îndărăt şi 
n-o descoperi nici acolo. Abia atunci păru cuprins de 
nelinişte, întrebându-se oarecum dacă n-ar trebui s-o caute 
în adunarea de la pridvorul căpitanului Hărman. Stătu întâi 
în cumpănă ascultând clopotele din târgul Sucevii, care 
sunau primejdia trecută. Făcu după aceea câţiva paşi în 
straiu-i cernit, în care trupu-i schilav mişca numai unghiuri. 
În cadrul camilafcei, obrazul lui avea un alb vechi de fildeş. 
Ca un painjen strâmb, care-l pândea dintr-o umbră ascunsă, 
se arătă dintr-odată nu se ştie de unde Stratonic. Acest 
nemernic monah de la Neamţu umbla de-o vreme răâtăcind 
prin târguri şi pe la curţi boiereşti. Câte un răstimp se 
oploşea şi la Cetatea Domnească. Atunci era ajutor 
sfinţitului Amfilohie Şendrea la slujba paraclisului. Uneori 
avea primire şi la masa lui Vodă, ca să-i spuie unele din 
nebuniile lui, de care măria sa binevoia să facă haz. 
Ridicând mai sus de umeri coatele, îşi mişcă degetele negre 
lângă ochi ca şi cum ar fi voit să ia în căngi pe arhimandrit. 

Cei de la pridvor priveau cu uimire, de şi ştiau că nu-i nici 
o primejdie. Cum ajunse la trei paşi de mai-marele său, 


Stratonic se supuse în genunchi; cu mânile sprijinite în 
pământ şi cu fruntea plecată aşteptă binecuvântarea. 
Sfinţitul Amfilohie îl atinse cu mătăniile; Stratonic tresări şi 
se caţără prin aer spre mâna dreaptă a arhimandritului 
cuprinzând-o şi sărutând-o. Părea mai degrabă c-o muşca 
rânjind. El însă arăta o mare desfătare a sufletului. 

— Cuvioase frate Stratonic, zise arhimandritul cu 
blândeţă, după cât ştiu, aveai o anume rânduială poruncită 
pe ziua de azi. 

— Sfinţite stăpâne, răspunse monahul, după ce ies cnejii 
de la prânzul luminăţiei sale, mă duc şi eu la târg. Are să fie 
faţă, la acel botez al nepoatei dumnisale marelui logofăt, şi 
înalt prea sfântul. 

— Se ştie asta, frate Stratonic, însă lumea nu-i alcătuită 
numai din cneji; sunt şi cneaghine, care au mare putere de 
vorbă. Câteodată tac şi atunci le place să asculte sfaturile 
unui vraci iscusit cum eşti cuvioşia ta, care ai picături de 
felurite buruieni, pentru patimi ale trupului şi ale inimii. 
După ce le-ai dat ce le trebuie, domniile lor vorbesc iar. Toţi 
boierii care-or veni după aceea... câţi sunt? 

— Nu ştiu anume, sfinţite stăpâne. Poate să fie peste 
douăzeci de bărbi. 

— "Toţi aceşti douăzeci de boieri, cuvioase frate Stratonic, 
nu grăiesc - toţi la un loc - cât o jupâneasă vrednică. 

— Aşa este întocmai, sfinţite stăpâne. Fiind lipsită de 
podoaba bărbii, muierea a dobândit de la Domnul 
Dumnezeu spor limbii sale. Deci-dar binecuvintează, 
părinte. 

Arhimandritul privi în locul unde stătuse monahul şi nu 
mai văzu nimic. Umbra lui strâmbă dintr-un umăr se 
prelingea în lungul păreţilor spre poarta cea mare a Cetăţii. 

Sfinţitul Amfilohie închise o clipă ochii oftând, urmând a-şi 
petrece printre degete mătăniile. Apoi, căutând dinaintea 
paşilor săi ceva pierdut, veni spre adunarea căpitanului 
neamţ. 


Deşi era după tată din neam de venetici aşezaţi la Cotnari, 
căpitanul Petrea se dovedise bun pământean şi credincios 
slujbaş al măriei sale. De la maică-sa, care fusese 
moldoveancă, moştenise meşteşugul vorbirii. lar de la 
părintele său, răposatul Hărman Neamţu, îi rămăsese bună 
cunoaştere a meşteşugului armelor celor nouă. Boierii 
moldoveni, mai ales cei bătrâni, se uitau la el pieziş, 
domniile lor având în mare cinste sabia şi sulița, singurele 
arme care pot dovedi vitejia unui bărbat. Şi arcul îl 
socoteau o armă vicleană care trimete de departe săgeata. 
Însă de la o vreme se născocise pe lume un meşteşug de 
puţini cunoscut, al pulberei de puşcă şi a unor sacaluşuri 
mari de bronz care detună şi bat cu ghiulele de piatră şi de 
fier. Asemenea drăcărie cunoştea căpitanul Petrea şi 
îndemnase pe măria sa Ştefan-Vodă să aducă meşteri 
turnători de la cetatea Danţig; după care măria sa 
încuviinţase să fie suite la unghiurile Cetăţii câte două 
bombarde, iar la poarta cea mare una deosebită în turn, 
deasupra, în total nouă. Întrebarea era dacă se poate 
îngădui unor creştini drept-credincioşi să se folosească de 
arme care dau putere slabilor împotriva adevăraţilor viteji. 
Luminăţia sa Ştefan-Voievod zice că orice născocire a minţii 
omeneşti e bună, întrucât însăşi mintea omului e de la 
Dumnezeu şi întrucât acea născocire slujeşte adevărul, 
adică legea lui Hristos. Dacă măria sa Vodă spune aşa, 
boierii trebuie să se plece şi să tacă, fără a fi încredinţaţi. 
Numai unii dintre cnejii tineri, cătră care măria sa are 
deosebită luare-aminte, s-au înduplecat să creadă în 
asemenea rătăcire, însă bătrânii nu primesc cu dragă inimă 
decât cele bune de demult, iar stricăciunile noutăţilor nu le 
primesc decât în silă. Mare mirare le era tuturora că şi 
sfinţitul Amfilohie Şendrea încuviinţa născocirile neamţului. 
Ba încă făcuse ceva şi mai nechibzuit: că îl binecuvântase 
întru ortodoxie. Aici iarăşi era o întâmplare ciudată şi 
întrucâtva nelegiuită. Hărman Neamţu cel bătrân dusese pe 
prunc la episcopia catolică în Cotnari, ca să-i toarne popii 


lor în creştet aghiasmă din nişte cănăţui de steclă. Asta s-a 
săvârşit la opt zile după naşterea copilului şi se chiamă la 
dânşii botez. Dar Smaranda Ursache, mama pruncului, 
rămăsese acasă bocind pierderea celui dintâi odor al ei. 
După ce a plâns cât a putut, au găsit-o adormită şi i-au pus 
la sân pe Petrea. Pe când pruncul sugea, femeia a avut un 
vis: i se părea că a încolăcit-o pe după grumaz un balaur 
negru. Supunând ea această vedenie soborului de creştine 
de la Hârlău, unde era locul său de baştină, judeţul 
moaşelor şi babelor a hotărât să fie adus pruncul în taină, la 
biserica Sfântului Dumitru din târg, şi acolo să fie cu 
adevărat botezat în legea dreaptă: ceea ce s-a şi făcut. Aşa 
că Smaranda Ursache s-a liniştit şi n-a mai avut visuri de 
groază; iar copilul a crescut în capiştea catolicilor, 
necunoscând decât mult mai târziu taina botezului său. 
Deci sfinţitul Amfilohie l-a îmbrăţişat pe căpitanul Petrea 
întru ortodoxie şi boierii cei bătrâni au scuturat şi pentru 
aceasta din bărbi şi au cârnit din nasuri. Însă arhimandritul 
îi privea cu aceeaşi blândeţă, şi-i binecuvânta cu dulceaţă, 
fără să se supere de vorbele lor, care se rosteau mai ales 
într-ascuns. 

Ziua aceea a Tăierii Capului Sfântului loan Botezătorul era 
o zi de ajunare întreagă pentru arhimandrit. Rânduiala 
monahicească a sfinţitului Amfilohie, aşa cum venise cu ea 
de la patriarhia Ţarigradului, era să mănânce de două ori 
pe săptămână legume la amiază. În trei zile ale săptămânii 
îşi îngăduia pâne cu puţintel vin la prânzişor şi la asfinţitul 
soarelui. lar miercurea şi vinerea ţinea post desăvârşit. 
Fiinţa lui, de şi uscată, avea în ea lumină duhovnicească, 
care-i înfrumuseţa mai ales ochii şi fruntea naltă. În pielea 
străvezie a tâmplelor erau scrise vine albastre din care un 
vraci bun şi iscusit cetitor de stele - ştiind că arhimandritul 
e născut în zodia cumpenei, luna septemvrie în 14, sub 
domnia planetei Jupiter, cu strălucire mare a luceafărului 
pe cerul dimineţii - ar fi cetit izbândă mare într-ale 
spiritului, ceea ce se vădea într-adevăr în toate ale sfinţiei 


sale. Ştiindu-se de asemeni că măria sa Ştefan-Vodă s-a 
născut într-aceleaşi împrejurări ale semnelor cereşti, însă 
cu şapte ani mai târziu, aceiaşi vraci ar fi lămurit la Voievod 
puterea stăpânirii prin sabie şi ar fi dovedit pricina pentru 
care sfinţitul Amfilohie este cel mai apropiat sfetnic de taină 
al măriei sale. Şi asta era o pricină de nemulţămire pentru 
sfatul bărbilor. 

Cuviosul Amfilohie Şendrea ajunse, fără să pară că vede, la 
pridvorul unde începuse sfat şi unde feciorii lui Nechifor 
Căliman se întorseseră. Vorba conteni; cei de faţă se 
închinară. Arhimandritul cunoscu pe căpitan şi-i zâmbi într- 
un chip cu totul prietinesc. După acel zâmbet păru că s-a 
deşteptat deplin şi privi în juru-i. Feciorii starostelui veniră 
şi sărutară mâna dreaptă, în care sfinţitul Amfilohie ţinea 
mătâniile de chilimbar roş. 

— Voi sunteţi vânătorii domneşti cei noi? Întrebă 
arhimandritul. 

— Într-adevăr, cuvioase părinte, răspunse unul dintre 
feciori. 

La acest răspuns, se amestecă monahul sârb, urnindu-se 
greoi de lângă stâlpul de care sta rezemat. Grăi cu glas 
tare: 

— Vi se cuvine vouă, feciorilor vânători... 

Sfinţitul Amfilohie se întoarse deodată spre el, privindu-l 
ţintă. 

— Ce li se cuvine, cuvioase frate Timoftei? Suspină el 
moale. 

Subt acea privire cu scânteieri cenugşii de oţel, călugărul 
sârb deveni în clipă gângav. 

— Am vrut, sfinţite stăpâne... 

— Ce-ai vrut, cuvioase frate? 

— Am dorit... 

— Ce-ai dorit, cuvioase frate al meu? 

— Ma-mai întâi, sfinţite stăpâne, mă rog cu umilinţă de 
iertare. În faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor creştini care se 
află aici, rog a mi se ierta destrăbălarea întru care iarăşi am 


căzut. Am mâncat carne într-o sfântă zi în care monahul are 
datoria să ajuneze. Am dorit să îndrept limba acestor feciori 
neştiutori, ca să se ştie că un arhimandrit nu e numai 
cuvios. Voi neştiutorilor, se întoarse el zbârlit cătră vânători, 
aflaţi cum e cuviincios să închinaţi vorba voastră sfinţitului 
părinte arhimandrit. 

Cei doi oameni mari îl priviră cu mirare şi sfială. 
Arhimandritul făcu un semn uşor cu mâna. Monahul sârb îşi 
astupă cu palma vorbele care i se grămădeau iarăşi pe buze 
şi se feri din ochii stareţului său, căutându-şi un loc de 
umilinţă mai îndărăt, în spatele creştinilor. Mai erau în 
preajma căpitanului Petrea şase dintre sutaşii panţirilor şi 
siimenilor, între care se găsea şi mustăciosul Atanasie 
Alvanitul. Sosise deasemeni şi Andronic pivnicerul, ca să i se 
lămurească mai bine porunca Domniei. Cum se dădu la o 
parte cuviosul sârb, avu şi domnia sa loc ca să se aşeze cu 
tot trupu-i mare şi cu obrazu-i rotund de coloarea stacojului 
fiert. 

Amfilohie Şendrea zâmbi iar spre vânători, privindu-i cu 
luare-aminte şi cercetându-i din creştet până la picioare. 

— Precât înţeleg, sunteţi feciorii starostelui Nechifor. 

— Într-adevăr, cuvioase şi sfinţite părinte, răspunse de 
data asta cel de al doilea, care avea glas mai gros. 

— Cum vă chiamă? Până acuma nu v-am cunoscut. 
Prietinul nostru Nechifor Căliman starostele nu mi-a vorbit 
de voi niciodată, nici nu v-a adus la curte. 

— Apoi, cuvioase şi sfinţite părinte arhimandrit, răspunse 
tot cel cu voce groasă, noi am fost acasă, la părintele 
nostru, şase feciori. Doi, aceştia care ne aflăm de faţă, am 
fost mai mari; ceilalţi s-au născut mai în urma noastră. Aşa 
că noi am fost rânduiţi de tineri în munte, la oile bătrânului. 
Am purtat oile ş-am stăpânit ciobanii. Am umblat de la 
Rarău până la Căliman, de unde-i baştină noastră, şi până la 
Ceahlău. Ne-am bătut uneori cu lotrii, cu lupii şi cu urşii. 
Aşa am stat noi mulţi ani, până ce s-au ridicat cei de acasă. 
Atuncea ne-a poruncit bătrânul să coborâm la vale; şi în 


locul nostru s-au suit în munte ceilalţi patru. Acuma, fiind 
flăcăi ungureşti, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, trebuie 
să ne căutăm soţii, ca să avem şi noi feciori. Tot la aceeaşi 
vârstă ca şi noi s-a însurat şi starostele. Deasemeni am fost 
rânduiţi vânători domneşti şi facem slujbă şi la Cetatea 
Neamţu. 

— Am înţeles tare bine, zâmbi Amfilohie Şendrea. Rămâne 
să-mi spui numai cum vă chiamă. 

— Apoi, sfinţite părinte arhimandrit, pe mine mă chiamă 
Onofrei; iar pe frate-meu acesta îl chiamă Samoilă. 

— De ce râzi? Îl întrebă monahul, privindu-l lung. 

— Avem noi ale noastre... răspunse cu îndoială Onofrei. 

Samoilă râdea şi el, arătându-şi toţi dinţii. Erau amândoi 
îmbrăcaţi cu straie groase de pănură şi-n cap cu căciuli 
brumarii de pielcică de miel. Mijlocul le era încins cu curea; 
la şoldul drept aveau junghere lungi în teacă. Purtau cizme, 
semn că nu erau ţărani de rând. Amândoi erau ciolănoşi, 
sprâncenaţi, arşi de soare şi cu mustăţi dese castanii. Aveau 
mâni mari, pe care le strângeau din când în când: la pumnii 
aceia se oprea mai ales cu stăruinţă admiraţia sfinţitului 
arhimandrit. Onofrei părea mai gros, şi mai spătos decât 
Samoilă. 

— Dacă aveţi ale voastre, bine, urmă a zâmbi cu 
îngăduinţă monahul; eu nu vă cer să-mi spuneţi tainele 
voastre. 

— Nu-i nici o taină, se amestecă Samoilă. 

— Bine, bine. Ce v-a spus măria sa? A rămas mulţămit de 
vânatul pe care l-aţi adus şi mai ales de lipani? 

— A rămas mulţămit mai ales de lipani. l-am prins asară 
într-un tău al nostru. Măria sa zice că are să ne dăruiască 
semne domneşti de argint, cu stema măriei sale, cum are 
bătrânul, şi cum mai are cineva, care-i tovarăş de vânătoare 
cu noi. 

— Şi asta-i bine. Ce v-a mai întrebat măria sa? 

De astă dată dădu răspuns glasul cel mai gros, adică 
Onofrei: 


— Măriră sa ne-a întrebat dacă ne-am înfricoşat de 
cutremur. 

— Şi voi ce i-aţi răspuns măriei sale? 

— Noi i-am răspuns că nu ne-am înfricoşat. Se chiamă, 
sfinţite părinte, că zilele noastre sunt în mânile lui 
Dumnezeu şi sfârşitul nostru e de mai nainte scris aşa că n- 
avem de ce ne teme. Dac-ar fi fost să se dărâme peste noi 
Cetatea, se dărâma, şi gata! Mulţămim lui Dumnezeu, nu s- 
a dărâmat. Căci n-a dat din coadă prea tare... 

— Cum? 

— N-a dat din coadă prea tare peştele cel mare pe care stă 
aşezat pământul. Precât spun oamenii vechi, este apă fără 
sfârşit care se chiamă Marea. Şi la faţa apei stă peştele cel 
mare, cu poruncă de la începutul zidirii să ţie sub soare 
pământul. Din vreme în vreme acel peşte are şi el nevoie de 
somn, adoarme, îi intră în nări apă şi strănută; ş-atunci se 
deşteaptă şi bate o dată din coadă; pe urmă bate ş-a doua 
oară. Aşa s-a cutremurat zidirea lumii de două ori şi azi. 

Amestecă şi căpitanul Petrea cuvânt: 

— Prea multă apă nu-i bună. 

— Ştiu, încuviinţă Şendrea; de aceea a binecuvântat 
Dumnezeu rodul viilor. 

Îndrăzni, cu multă umilinţă, fără să iasă la lumină, şi 
cuviosul Timoftei: 

— Când m-oi duce la dreptul judeţ, să dau samă pentru 
ticăloşia mea, Dumnezeu are să mă rânduiască în locul 
chitului, ca să nu simţesc în veac, pe limbă, decât apă. 

— Apă sărată, adaose arhimandritul. 

Cuviosul sârb râdea; însă ochii bulbucaţi îi erau plini de 
lacrimi. Vânătorii lui Căliman se uitau la el c-o uimire 
nemaipomenită. 

— Gândul care a venit de sus iubitului nostru frate întru 
Hristos e singura pedeapsă adevărată, urmă Amfilohie, ca şi 
cum şi-ar fi vorbit sieşi. Apoi ridică privirile-i deodată 
întristate spre neamţ. Precum ţi-am mai spus domniei tale, 
căpitane, a fost un filosof grec, cu numele Pitagora, care ne- 


a învăţat să cunoaştem pe lună umbra pământului; asta se 
chiamă eclipsis şi înseamnă deşertăciunea eresurilor. 
Fericiţilor prietini, de ce râdeţi iar? A venit poate vremea să 
spuneţi taina voastră? 

— Avem un prietin, boier tânăr, zise Samoilă Căliman, care 
ne-a pus alte porecle decât cele pe care le avem. Umblăm 
cu ella vânat, şi nu este în acest meşteşug altul mai 
priceput decât dânsul. Aşa-i de ager încât chiar la o bătălie 
noi nu l-am putea birui, cu toată virtutea noastră. Aşa, dacă 
avem de vânat un mistreţ, noi nu luăm cu noi ajutor decât o 
slugă a lui, un tătar pe care-l chiamă Gheorghe; ş-o capaucă 
iscusită care are un glas ca de clopot, ce s-aude din cel mai 
îndepărtat afund de râpă. După ce am vârât mistrețul în 
strâmtoare, noi ne pregătim ţepuşile cele mari, aşa cum am 
învăţat să le întocmim, lungi şi groase, părlite la vârfuri. 
Când se izbeşte mistrețul, noi ne proţăpim în el. Iovarăşul 
nostru are alt meşteşug. Vine c-o suliță numai cât o trestie, 
şi pe aceea o aruncă aşa încât străpunge fiara subsuoară, 
drept în inimă. 

— E vorba de fecioraşul comisului Manole, dădu lămurire, 
cu glas încet, căpitanul Hărman. 

Arhimandritul Şendrea asculta cu mare luare-aminte. 

— Vra să zică, staţi sub ascultarea lui lonuţ Păr-Negru? 
Acest boiernaş bezmetic se află deci tot în slujbă la Cetatea 
Neamţului? Într-adevăr măria sa Vodă a binevoit a-l uita 
acolo, până ce s-a cuminţi deplin. Spuneţi-mi dacă e în bună 
sănătate. 

— Ce să spunem? E bărbat frumos şi fudul, sfinţite părinte. 
lar când e cu noi domnia sa, avem o putere mai mare, încât 
nu ne mai temem de nimene pe lumea asta. Ş-avem mare 
plăcere să ne veselim cu domnia sa. Aşa că uitându-se el de 
mai multe ori la noi şi cântărindu-ne pe fiecare după cât 
putem, mi-a spus mie Farmă-Piatră, iar lui Samoilă, 
Strâmbă-lemne. Este o poveste cu aceşti doi moldoveni de 
demult, cum s-au dus ei cu Făt-Frumos la Împărăţie. Apoi va 
veni vremea, zice domnia sa, ca să pornim şi noi la fel, să 


facem nişte isprăvi. Noi stăm sara la foc, îl ascultăm şi 
râdem de năzdrăvăniile lui: nici nu ne mai trebuie vin. 

— Parcă spuneaţi că vă aflaţi în slujbă la Cetatea 
Neamţului. Când aveţi vreme să staţi în petrecere la focuri, 
prin codri? 

— Avem, sfinţite părinte arhimandrite. Nu ştie, se vede, 
toată lumea, cum umblă slujba la noi, la Cetate. Dacă nu ştii 
sfinţia ta, care ai de-a face cu altele, apoi să-ţi spunem noi. 
Trei săptămâni facem slujbă. Stăm strajă la poarta cea 
mare şi în chindie. Când vine pârcălabul nostru, suim sus 
steag. Când se duce pârcălabul la ale sale treburi dăm jos 
steagul. Noaptea, ridicăm puntea şi grapa. Când răsare 
soarele, sună din trâmbiţi cântăreții şi dăm jos puntea. 
Grijim să fie apă; şi la luna lui iulie, curăţim fântâna din 
mijlocul Cetăţii. Deasemeni băgăm de samă să avem, la 
cămări, mălai pe trei luni de zile, pentru toţi străjerii, când 
sunt cu toţii grămadă, în număr de două sute. După trei 
săptămâni de slujbă la ziduri, avem o săptămână slobodă a 
noastră; atuncea umblăm cu tovarăşul nostru. Are şi el o 
poreclă, de la moşneag; dar nu-i place când o aude, de 
aceea noi ne păzim să i-o spunem. Când face câte o ispravă 
care nouă nu ne place, apoi eu numai mă uit aşa într-o 
parte la Samoilă ş-apoi el ştie ce vreau să spun. 

— Ce vrei să spui? 

— Vrea să spuie, se amestecă Samoilă, că Ionuţ al nostru e 
un mânz - precum îi zice bătrânul. Adică tot n-a uitat să 
zburde fără grijă. Dar acum i-au mai trecut incurile; numai 
stă pe gânduri şi câteodată oftează. Zice că i-i urât într- 
asemenea închisoare. 

— Stăi dumneata, Strâmbă-Lemne, râse Onofrei, că mai 
am eu de dat şi altă lămurire părintelui arhimandrit. După 
acea săptămână slobodă, mai avem de slujbă în afară de 
Cetate, fie la podul Moldovei, fie la poşta domnească, fie de 
scos gospodarii din sate în podvezi, fie de adunat cai de 
jold. În alte părţi, slujba asta o fac răzăşii de rând. Acolo, 
două poşte împrejurul Cetăţii, slujba o facem noi vânătorii. 


Dacă vrei să ştii sfinţia ta, noi avem rânduială, în acest 
cuprins, să prindem şi pe hoţi; dar bătrânul spune că 
sămânţa acestor mişei s-a stârpit de câtăva vreme, de când 
s-a statornicit cu putere asupra Ţării Moldovei măria sa 
Ştefan-Vodă. Deci şi noi dinspre partea asta avem mai puţin 
de lucru. În această săptămână slobodă, ne adunăm noi 
câteodată cu comişelul Ionuţ; dar nu totdeauna, căci 
domnia sa, pe lângă toate, mai are un năcaz şi o lucrare. 
Are poruncă de la măria sa să se ducă în fiecare vineri la 
sfânta mănăstire Neamţu, să se spovăduiască la părintele 
Nicodim, fratele domniei sale. Iar în săptămânile slobode, 
trebuie să steie la părintele Nicodim trei zile: vineri, 
sâmbătă şi duminică, la învăţătura cărţii. Acesta-i un lucru 
greu şi neplăcut vânătorilor, ne gândim eu şi cu Samoilă. 
Cartea-i bună s-o ştie popii şi călugării; nouă ne sunt date 
altele. De aceea îl vedem uneori pe comişelul Ionuţ Păr- 
Negru că se tulbură la ochi şi se rătăceşte, umblând aşa 
prin Cetate, grăind singur şi scriind cu cărbunele pe păreţi. 

Pe când Onofrei Căliman dădea aceste desluşiri, părintele 
arhimandrit încuviinţa din cap, plăcându-i să asculte, şi se 
mişca încet spre palatul domnesc, ducând cu sine pas cu 
pas pe cei doi vânători nemţeni. Sfatul căpitanului Petrea 
rămase astfel deoparte. 

— Veniţi după mine, porunci apoi sfinţia sa. 

Samoilă şi Onofrei se văzură cu sfială în umbra gangurilor 
şi pătrunseră după sfinţia sa într-o chilie în care soarele 
răzbătea foarte împuţinat printre zăbrele, luminând într-un 
colţ un iconostas cu candela aprinsă. Între icoanele 
schivnicilor credinţii, se afla o înfăţişare a Domnului nostru 
Hristos, răstignit. Vânătorii nemţeni îşi plecară grumazurile 
şi se descoperiră, făcându-şi grăbit cruce. Se uitară în jurul 
lor şi văzură cărţi legate în scoarţe, şi suluri de hârtii, într-o 
ocniţă cu rafturi. În toată încăperea se mai afla o măsuţă, 
un scaun scund şi un pat îngust, care nu era nici după 
lungimea sfinţiei sale. 


— Mi-au plăcut toate câte mi-aţi spus, grăi părintele 
arhimandrit, aşezându-se pe scaun, şi ţinând pe feciorii lui 
Căliman în picioare dinaintea sa. Vi se pare că-i mai bună 
rânduiala la Cetate, de când măria sa a trimes acolo 
părcălab nou? 

— Ce să spunem? Răspunse Samoilă Căliman cu îndoială, 
noi am făcut slujbă şi cu răposatul Albu, dar nu multă 
vreme. Ne place mai mult un stăpân tânăr. În fiecare zi 
când sună trâmbiţaşul şi se înalţă steagul, domnia sa ne 
aduce aminte că slujim pe măria sa Ştefan-Vodă; iar măria 
sa Ştefan-Vodă, zice pârcălabul nostru cel nou, are 
moştenire şi legământ să scoată Ţarigradul din mânile 
necredincioşilor. Atuncea tot are dreptate domnia sa Ionuţ 
Păr-Negru, că avem să ne ducem cândva la acea împărăție. 

— Are dreptate, suspină arhimandritul privindu-i visător. 

Se întinse în jurul lor o tăcere de ziduri sure, în care li se 
părea muntenilor că se înăbuşă. Se mişcară domol, dând 
înapoi, spre uşă. 

— Staţi, le porunci monahul. 

Ei se opriră, cuprinşi de un fel de nelinişte. Întoarseră 
capetele de cătră privirea tare, care-i cerceta. 

— Aţi spus că cunoaşteţi munţii, cu văile, piscurile şi 
potecile. 

Onofrei veni iarăşi un pas înspre scaun: 

— Cunoaştem, sfinţite părinte. Cincisprezece ani am 
hălăduit în acele singurătăţi, şi am avut megieşi numai 
fiarele din codru. 

— Aţi umblat cu turmele starostelui până la Căliman? 

— Am umblat. Ne-am suit până într-un pisc unde este o 
peşteră veche. După porunca părintelui nostru, am stat 
acolo şi ne-am închinat, punând într-o firidă apă şi pită. Ne- 
a spus bătrânul nostru cum că acolo e un mormânt vechi. 

— Însă nu v-a spus cine-i îngropat în acel mormânt vechi? 

— Nu ne-a spus; nu ştie nici el. 

— Aţi fost şi la Ceahlău? 

— Am fost, sfinţite părinte 


— Cunoaşteţi toate potecile care suie cătră Panaghia? 

— Cunoaştem şapte poteci, pe care le ştiu şi ceilalţi 
ciobani. lar odată, fiind cu bătrânul, el ne-a dus pe o cărare 
pe care n-o ştie nimeni. Am ajuns până într-un loc unde se 
face o râpă. Acolo am stat. Bătrânul a lăsat acolo o oaie 
înjunghiată şi doi desagi de mălai măcinat; l-a pus pe 
Samoilă să sune din bucium de trei ori - de două ori lung şi 
a treia oară scurt. Am înţeles că acolo ar fi trăind un 
schivnic. Am umblat şi prin alte locuri cu turmele; când şi 
când venea şi bătrânul la stânile noastre. 

— Aţi putea voi să găsiţi poteca aceea, a opta, pe care n-o 
cunoşteau alţii? 

— Nu ştim, sfinţite părinte; de-atuncea a trecut vreme. 
Chiar de-atuncea uitasem de toate, căci treburile noastre 
sunt altele, nu să ne căţărăm la peşterile schivnicilor; însă 
când te-ai uitat sfinţia ta la mine până în dosul ochilor mei, 
unde stau cele uitate, mi-am adus aminte. Poteca anume 
însă tot n-aş putea-o alege. 

— Să ştii, Onofrei: când te vei întoarce sub munte, ai să 
cunoşti iarăşi toate. 

— N-avem de ce ne întoarce; acuma stau la oi fraţii noştri 
cei mai mici. 

— Dacă primiţi poruncă de la măria sa, vă întoarceţi. 

— Dacă primim poruncă de la măria sa, ne întoarcem, 
răsuflă cu anevoie Samoilă. Onofrei îşi înghiţi răspunsul, 
rămânând mut şi înfricoşat. Cu toată blândeţea pe care o 
punea în vorbă, arhimandritul Şendrea avea în glas o 
ascuţime amenințătoare. 

Călugărul se întoarse spre masă, puse dinaintea sa o foaie 
de hârtie, muie pana în cerneală şi trase câteva semne, pe 
care vânătorii le priveau holbat. Îndoind foaia, 
arhimandritul întinse la candelă un beţişor de ceară roşie şi 
lipi marginile scrisorii. Scoase din degetul inelar de la mâna 
stângă inel şi-l apăsă cu pecetea în ceară. 

— Onofrei şi Samoilă, vorbi călugărul privind rând pe rând 
pe amândoi vânătorii; vă încredinţez acest răvaş, ca să-l 


daţi mâni, dumnealui pârcălabului Luca Arbore, în Cetatea 
măriei sale, la Neamţu. Să ştiţi că am scris aici o poruncă a 
luminăţiei sale stăpânul nostru. Domnul fie cu voi, sărutaţi- 
mi mâna şi duceţi-vă. 

Capitolul III. 

Vedeniile şi istorisirile lui Stratonic cel nebun „Călugărul 
cel nebun”, cum îi zicea toată lumea în Suceava, ieşi pe 
poarta cea mare a Cetăţii în soarele puternic de amiază. 
Cum dădu în câmp, se opri o clipă şi se întoarse cu faţa la 
asfinţit, smârcâind de câteva ori şi trăgând în nas un 
vântişor harnic ce venea de cătră munţi. Pe codrii din acea 
parte a zării plutea acum o pâclă fumurie. Stratonic păru a- 
şi face socoteli, dând din cap şi mormăind. „Până în sară nu 
plouă, îşi zise el, avem vreme să ne ducem şi să ne 
întoarcem. Sfinţitul stareţ Amfilohie nu se culcă pe pătuţul 
lui de un lat de mână, până ce nu mă întorc eu să-l ospătez 
cu veşti. Atâta bucurie are acest monah, care-i mai nebun 
decât Stratonic: să ştie toate câte se întâmplă şi se spun pe 
lumea asta.” Deşi umbla acum cu barba în piept şi pripit, 
cotind pe o potecă la dreapta, între risipituri de pietre 
vechi, deşi nu înceta de a mormăi cătră sine însuşi, monahul 
cerceta cu luare-aminte împrejurimea. O vedea întrucâtva 
strâmb, însă o pricepea. De altminteri de multă vreme 
curtenii băgaseră de samă că nebunia lui era mai mult o 
înţelegere sucită a lucrurilor, sau o mască sub care se 
ascundea ori sfială, ori şiretenie. 

Când ajunse în vederea târgului, la o cotitură unde 
drumeagul poticnea în râpă, Stratonic ridică ochii lui 
tulburi şi privi depărtarea răsăritului. Peste Siret, cine ştie 
unde, şi mai departe, dincolo de Prut înspre Nistru, era o 
pustie de pulberi. Dedesubt, din cotlonul văii, dintr-o baltă 
aproape uscată, căptuşită cu giulgiu de matasă verde, 
izbucni fără samă orăcăitul broaştelor. Era la un ceas când 
aceste vietăţi de obicei tac. Glasul lor izbucni încă o dată, pe 
urmă tăcu. 


Are să vie ploaie mare, cugeta Stratonic, cu privirile 
pierdute în adâncimea răsăritului. Sucevenii au să se mire 
că un călugăr sărman le dă vestea; au să se mire mai ales 
când, nu peste multe ceasuri, au să audă sunetul 
puhoaielor; şi n-au să ştie că nebunului i-au spus broaştele. 

Ha! Ha! Au să se bucure cei de departe, care trăiesc lângă 
pustia Ucrainei, întru sărăcie şi înfricoşare. De mult vitele şi 
oile de acolo au fost lăsate slobode, ca să caute singure apă 
şi păşune; iar nemernicii pământeni îşi strâng în fiecare 
dimineaţă mai tare brâiele, ca să-şi subţieze pântecele; în 
puţinul mălai care le-a mai rămas, amestecă humă. De- 
acolo, dintr-acea parte de lume, dintr-un sat cu bordeie 
scurmate în pământ, a fugit Stratonic, când i-a venit vremea 
înţelegerii. Când era băitanaş şi trăia acolo, îl chema Sava şi 
umbla cu ceilalţi prunci la paza vitelor. Marginea aceea de 
ţară, ca şi acum, era supusă secetei la şapte ani o dată; însă 
în ceilalţi ani dădea Dumnezeu oamenilor atâta bielşug, 
încât n-aveau ce face cu el. De vândut n-aveau cui vinde, 
nici grâu, nici orz, nici mălai. Mâncau şi părăduiau. Unii 
învăţaseră a face vinars din pâne. Înţelepciunea cea de 
obşte îi îndemna să strângă în şase ani de bielşug, pentru 
vreme de lipsă, în care vreme de lipsă omul are mai 
cumplită poftă de mâncare decât în anii buni. Însă o altă 
înţelepciune, a ticăloşiei lor şi a nestatorniciei, de mult îi 
învățase că gropile agonisite sunt prada lotrilor cazaci şi 
tătarilor. Tocmai în acei ani de lipsă şi arşiţă se ridicau 
nohaii de la Crâm şi flămânzii din Ucraina şi veneau să le 
răpească puţina hrană pusă deoparte. 

În anul 1444, când ieşise zvon în lume despre marele 
război cu păgânii, Sava trăia într-acea lature tătărască şi 
era un flăcăuaş ca toţi ceilalţi din sat, la marginea Nistrului. 
Aşezării neamurilor lui îi zicea Prigoreni. Când au sunat în 
alte sate clopote şi s-a dat de pe dealuri şfară în cuprins 
cum că iar vin nelegiuiţii în pradă, oamenii au lăsat 
bordeiele şi au mânat înaintea lor vitele în stufării şi 


smârcuri, ascunzându-se şi ei acolo, până ce a trece 
furtuna. 

Atunci Stratonic, chemându-l Sava şi fiind un copilandru 
numai de cincisprezece ani, a început a înţelege glasul 
vieţuitoarelor - dobitoace şi paseri. Vitele aveau un 
boncăluit ca de lup; cânii urlau între bordeie bocind morţii 
care aveau să fie. Cum au intrat la stuf, vitele şi-au contenit 
mugetul, iar cânii au amuţit. Când au apărut pe creasta 
dealului călăreţii tătari, împungând cerul cu suliţile, nimene 
n-ar fi putut bănui că în vale ar sta creştini, tupilaţi în 
ascunziş. Numai iată că au venit pe o învăluire de vânt nişte 
nagâţi, rotindu-se în zbor pe deasupra pămătufurilor 
stuhului. Au prins a se mira şi a da glas: Aici! Aici! Cum au 
auzit călăreţii de pe deal, au dat răcnet chemând şi pe alţii. 
Coborând cu toţii, îndată au prins a împunge cu suliţile 
printre trestii. Una dintr-a-cele suliţi cu ghimpe de fier l-a 
pălit în umărul stâng pe Sava. Îndată ce s-a simţit străpuns, 
băitanaşul s-a răsucit pe o coastă şi şi-a vârât obrazul în 
mlaştină, ca să-şi înăbuşe răcnetul de durere. Mulţi 
gospodari s-au dat robi şi au ieşit cu vitele. Copilul a rămas 
în covrul lui. Şi-a desfăcut din strai umărul şi l-a îndesat în 
mâl, ca să oprească sângele; pe urmă a trăit patru zile 
singur în mlaştini, târându-se din loc în loc, hrănându-se cu 
rădăcină dulce de papură şi cu ouă. De şi avea umărul 
sfărâmat, flăcăuaşul râdea când găsea cuibarele cu ouă 
pestriţe, din preajma cărora nagâţii săltau în zbor ţipând. 

Astfel a învăţat şi alt glas, al nagâţilor. Dintr-acea spaima şi 
dintr-acea risipire a rămas răsucit şi strâmb într-o parte, 
având şi acuma visuri urâte şi rânjete de nebun; însă 
înlăuntrul său Stratonic se socoate mai înţelept decât toţi 
oamenii. Căci ţăranii cei proşti, de şi erau spârcuiţi astfel 
din şapte în şapte ani, au urmat să stea tot într-acelaşi loc, 
şi nici vreo apărare nu şi-au făcut; nici arme nu şi-au 
întocmit; pe când el a fugit singur în lume aşa cum era, 
bolnav şi strâmb, căutând ţară aşezată. A găsit ocrotire la 
sfânta mănăstire Neamţu. 


Când şi când i se arătau în vedenie căpcăunii. Atuncea îl 
apucau o durere de cap şi o greață şi-i venea o negură de 
sânge asupra frunţii şi ochilor. Cădea copleşit ca-ntr-un 
vârtej, ţipând cu spume între dinţii încleştaţi. Cuvioşia sa 
părintele Ifrim vraciul, de la bolniţa sfântului lăcaş, se 
grăbea numaidecât să-i aducă toate uşurările la asemenea 
suferinţă. Îl cufunda cu capu-n apă, îl bătea cu vergi la tălpi, 
îl afuma întâi cu pucioasă, pe urmă cu tămâie de la 
Ierusalim; după care venea şi-i cetea şi Varlaam cel bătrân 
schivnicul poruncind Diavolului să iasă. Când bătea a 
douăsprezecea oară din picior încruntându-se, Demonul nu 
mai putea răbda şi trebuia să se ducă; Stratonic deschidea 
ochii şi ofta uitându-se în juru-i. Îi mai trebuia un răstimp 
până ce înţelegea unde se află. 

lată că de doi ani suferinţa nu i s-a mai întors: de când 
sfinţitul Amfilohie l-a luat lângă sine la Cetatea Domnească. 
Sfinţitul Amfilohie are alt meşteşug. În loc să înfricoşeze şi 
să bată pe Diavol, după ce a intrat în păcătosul trup, spune 
nişte vorbe tainice, oprindu-l la uşa chiliei lui Stratonic. 
Acolo poate el lua felurite forme, de mâţă ori de liliac, ori de 
pasere de noapte şi poate chema în felurite chipuri: 
Stratonic nu-i răspunde - trece subt icoană, se aşază în 
genunchi şi cere fără cuvânt sprijin de la Cel care-i 
cumpăna lumii. După ce strigătul lui mut sună de multe ori 
în el, ca un tunet lăuntric, îi vine o putere, o linişte şi o 
bucurie. Ca să se îndeplinească, în trupul cel slăbănog, 
asemenea minune a milei, sfinţitul Amfilohie i-a pus 
straşnică rânduială a postului monahicesc şi, din când în 
când, canonul muţeniei şi al umbletului. Canonul muţeniei îl 
are noaptea, în cele trei luni de vară. lar canonul 
umbletului i-l porunceşte sfinţitul Amfilohie, când în 
câşlegile de toamnă când în cele de primăvară. Atuncea 
trebuie să umble fără încetare fie în Ţara-de-Sus, fie în 
Ţara-de-]Jos, neavând deslegare de popas decât o singură 
noapte. Drept este că popasul are învoire să-l facă subt 
acoperiş de curte boierească, unde află bună hodină; însă 


ospăţul nici în vremea umbletului nu i-i îngăduit. Tot la două 
săptămâni rânduiala lui Amfilohie Şendrea îl trage pe 
Stratonic înapoi la Suceava. Intră în chilia cu măsuţă şi 
scaun şi cu pat strâmt, se duce şi se închină în genunchi la 
Domnul Isus, după care se întoarnă spre stareţul său şi 
spune toate câte a văzut şi a auzit. 

Pentru lumea cealaltă deci, el a rămas Stratonic cel de la 
bolniţă. Insă, dimpotrivă, înţelegerea lui s-a luminat. Dar s-a 
luminat, învăluindu-se şi ascunzându-se în sine. S-a luminat 
aşa ca să spuie neghiobii boierilor măriei sale şi chiar 
măriei sale însuşi; dar ce vede şi aude păstrează curat 
numai pentru urechea stareţului său. Nu se află om pe lume 
care să asculte mai cu luare-aminte decât Amfilohie 
Şendrea. 

S-ar părea că sfinţitul arhimandrit are slăbăciunea şi 
plăcerea asta, să asculte istorisiri. Însă înţelegerea lui 
Stratonic s-a luminat şi întru aceasta: nu pare a pricepe 
pentru că aşa se cuvine; însă pricepe că arhimandritul îi 
ceteşte şi-i despică într-un anumit chip istorisirile. Nu-l 
întreabă anume despre un om şi o întâmplare. Ci-i cere să 
vorbească despre toţi oamenii şi toate întâmplările. Încât 
Stratonic pare a nu şti ce-i place ori ce-i trebuie lui 
Amfilohie Şendrea. 

lată ce s-a întâmplat: 

Domnia sa Neculai Albu, părcălab de Neamţu, s-a dus la 
vedere cu feciorul său Niculăieş, la domnia sa laţco Hudici, 
cel mai bogat dintre boierii din Ţara-de-Sus. Aşa-i de bogat 
acest boier, încât nu i se mai ştie sama zloţilor şi a pietrelor 
nestemate. Are aşezare la puţină depărtare de scaunul 
Sucevii, anume între luncile Siretului, pe o ridicătură de 
pământ, în marginea dumbrăvilor. Neguţătoria acestui 
boier mare e mai ales cu prisăcile. Are domnia sa şase 
prisăcari malorosieni în şase poieni, în lungul apei Siretului. 
Taina pe care o cunoaşte el în privinţa acestor muşte a 
încredinţat-o cu jurământ celor şase prisăcari; şi într-aşa 
chip călăuzesc ei roii şi mătcile, încât nimene nu umple la 


Sântilie, ca domnia sa, atâtea buţi cu miere şi nu clădeşte în 
cămări atâtea sloiuri de ceară. Se spune că ar fi având o 
buruiană şi ar fi învăţat pe prisăcarii săi un descântec, de 
nu ucid mătcile; ci cu trei săptămâni înainte de Sântilie 
prigonesc musca din ştiubeie grase în ştiubeie slabe. Astfel, 
după porunca descântecului, gângăniile cele harnice 
părăsesc ştiubeiele pline de miere şi intră la lucru în faguri 
goi şi mai adună un rând de dulceaţă din fânaţuri tocmai 
când au cea mai bogată floare. 

Deci mierea şi ceara le neguţează la Liov. 

Pe lângă asta, are acest boier Iaţco Hudici la curtea lui 
nişte grajduri mari pentru vite. Cătră toamnă, slujitorii lui 
aduc, de la saraiurile din Ţara-de-Jos, vacile sterpe şi boii de 
doisprezece ani. Până în primăvara următoare, acele vaci şi 
acei boi primesc atâta hrană încât îşi sporesc greutatea şi-şi 
adaogă multă grăsime. La aprilie, vin neguţătorii nemți de 
la Danţig şi ridică marfa aceasta ducând-o vie în ţara lor. Un 
bou, un galbăn; trei vaci, doi galbini. Prin strunga asta trec 
vitele şi un pristav le strigă, pe când un slujitor al 
neguţătorilor le pune pecete cu fier înroşit în foc; iar în 
cerdac dumnealui laţco primeşte galbinii şi-i sună unul câte 
unul şi îi caută la zimţi cu unghia. 

Când are un om atâta avere, nu-i mai trebuie nici o 
dregătorie; aşa că laţco Hudici a ajuns la cărunteţă rugând 
pe măria sa Ştefan-Vodă să-l lese a-şi vedea de neguţătoriile 
lui. Vine la sfatul Domniei de câte ori este divan; umblă şi 
prin ţară uneori cu alaiul măriei sale; dă vistieriei o dajdie 
pentru slujitorii de la Cetatea Sucevii, care dajdie n-o mai 
dă nici un alt boier, însă el o dă pentru că are linişte într-ale 
sale şi e ocrotit mai mult decât la orice domnie. În vremea 
asta a lui Vodă Ştefan, nici în Lehia nu este ca în Moldova 
aşa linişte la drumuri şi vămi pentru neguţători şi tihnă la 
treburi pentru gospodari. Prin urmare la care fecioară din 
domnia Moldovei se putea gândi un boier semeţ ca Albu 
pârcălabul, ca s-o agonisească pentru feciorul său Niculăieş 
Albu? Alţii încercaseră fără izbândă. Domnia sa a nădăjduit 


să izbândească; pentru aceasta a poftit cu sine pe unii din 
boierii mari ai lui Ştefan-Vodă. 

Domnia sa laţco Hudici i-a primit cu bine. Şi-a deschis 
cămările. A pus pe masă miere nouă şi nuci. A poruncit să 
se sloboadă vin tocmai din fundul pivniţii, din cel care 
număra ani mai mulţi, şi s-a veselit foarte de toate vorbele 
şăgalnice ale pârcălabului şi a arătat că-i place şi înfăţişarea 
lui Niculăieş. „Însă ce să spun dinspre partea fetei noastre? 
A adaos domnia sa. O singură copilă avem şi ei îi vom lăsa 
toate câte agonisim, însă e prea crudă, încă nu ne gândim s- 
o mărităm. Este obicei în '[ara Moldovei să se mărite 
fecioarele şi la paisprezece ani; dar eu şi cu doamna mea 
am hotărât s-o ţinem lângă noi până ce-a împlini 
şaisprezece. Aşa am mărturisit şi măriei sale şi nu ne putem 
lua vorba înapoi; pe lângă asta măria sa binevoieşte să fie 
naş la nunta copilei noastre şi trebuie întâi să vie să se 
aşeze, la Cetatea Sucevii, nuna, adică o Doamnă nouă. 
Atuncea trebuie să-şi spuie şi măria sa Ştefan cuvântul, în 
privinţa mirelui. Până atuncea mai este. Vă poftesc pe toţi 
să nu ascultați cu supărare vorbele mele, ci să le primiţi ca 
pe o bună rânduială a celui care ţine în dreapta sa 
buzdugan de poruncă. Binevoiţi a gusta din toate câte se 
află întinse pe mese şi mai cu seamă a bea cu mine nu 
numai o cupă de vin, în cinstea unui oaspete scump al meu.” 

Oaspetele acela scump, pârcălabul Albu, mai mult s-a 
întristat decât s-a bucurat. Totuşi s-a silit să arate obraz 
vesel şi s-a îndemnat a bea. Au băut şi ceilalţi boieri, între 
care se aflau doi dintre cei mai apropiaţi ai măriei sale, 
anume: Isaiia, vornicul Ţării-de-Sus, şi Negrilă paharnicul. 

Stratonic se afla din întâmplare la curtea lui laţco. Nu 
băga de samă la ce se face şi se spune. Era bucuros, ca un 
pui de veveriţă care şade pe o creangă uscată în marginea 
dumbrăvii. Din când în când clipeşte şi hârâie la soare. Aşa 
că monahul spunea din vreme în vreme câte o nebunie a lui 
şi râdea într-o parte întorcându-se apoi cu sfială spre 
asemenea luminate obraze boiereşti. 


Au boierii moldoveni mare dragoste de băutură. Şi cu cât 
închină mai multe cupe, cu atâta vorbesc mai mult şi mai 
frumos. După aceea unii se bucură mai tare; alţii cad întru 
oarecare mâhnire; iar alţii arată o vitejie şi o fală pe care, 
socotea Stratonic în mintea lui, n-o arătase nici Alexandru 
Machedon-Împărat. 

— Poţi să dai pe copila domniei tale acestui tânăr fecior al 
prietinului nostru, a hotărât într-o vreme vornicul Isaiia. 
Încuviinţăm noi nunta şi suntem noi naşi. Noi şi cu 
paharnicul Negrilă, împreună cu jupânesele noastre. 

— Ascult cu umilinţă asemenea poruncă, a răspuns laţco. 
Insă îngăduiţi să amânăm pe altă dată acest sfat. Vom hotărî 
atunci, după ce va afla cele de cuviinţă şi măria sa. 

— Aici nu-i vorba de măria sa, ci de copila domniei tale, s-a 
împotrivit vornicul. Ne-o dai, ori nu ne-o dai? 

— Copila noastră nu-i încă vârstnică pentru însoţire; 
trebuie să cer deslegare de la Vodă; am să mai adaug, cu 
toată plecăciunea ce se cuvine unor înalţi dregători ca 
domniile voastre, că nu fac învoială şi nu rup preţ cu 
neguţătorii mei niciodată după ce am băut două pahare de 
vin. lar astăzi, pe cât mai sunt în stare a socoti, am băut 
ceva mai mult. 

Stratonic părea că ştie socoteala. A scos capul de după un 
stâlp al pridvorului. 

— Socoteala este de două ori câte douăsprezece, a rânjit 
el. 

Vornicul a zvârlit în el cu pocalul: 

— Piei de acolo, popă. 

Pe urmă s-a întors iar cu mare putere cătră boierul Ilaţco: 

— Ascultă ce poruncesc. Dă fata. 

Iaţco şi-a mângâiat barba căruntă şi s-a aşezat în jâlţ, 
tăcând deodată. 

— Nu te lasă Vodă? S-a grămădit asupra lui, cu glas dintr- 
odată scăzut, Isaiia vornicul. Află domnia ta, laţco Hudici, că 
trebuie să-ţi faci din vreme prietini. Află domnia ta, laţco 
Hudici, că vremea trece şi oamenii sunt schimbători. 


— Aşa este, a răspuns suspinând laţco. 

— Ba noi boierii cei vechi de ţară nu suntem schimbători! 
S-a împuternicit, bătând din picior, Isaiia vornicul, S-a 
întâmplat asta în toamna trecută, adică la începutul anului 
de la Hristos 1471, şi boierii cei doi, vornicul şi paharnicul, 
au stat până târziu cu mare ceartă asupra lui Hudici. Acesta 
şi-a pus mânile pe piept şi a suferit în tăcere, privind cum 
asfinţeşte soarele în apa Siretului. După ce a asfinţit soarele 
în apa Siretului, a venit un rob c-o tabla de argint din 
partea doamnei lui laţco. Dumneaei trimetea oaspeţilor 
mere domneşti, care, după cum se ştie, alină tulburarea. 

La ceasul al treilea al serii, cuviosul Stratonic povestea 
stareţului său, în chilia cea scundă din Cetatea Domnească, 
cum a urmat acea adunare veselă de boieri. Mai cu samă i-a 
plăcut lui Stratonic să râdă de ce a spus el însuşi. Sfinţitul 
Amfilohie a făcut mai mult haz de ce a spus vornicul Isaiia şi 
a poftit să i se mai spuie o dată cuvintele acelea, întocmai. 
După aceea a îngenunchiat la iconostas, rugându-se puţin. 
S-a ridicat şi a ieşit cu paşi măsuraţi, ca să afle dacă Vodă 
veghează încă. 

Nimene n-a ştiut de mirările de-atunci ale lui Stratonic, 
căci el adormise în chilia lui şi uitase toate. 

La miezul nopţii, pe când boierii oaspeţi ai lui Hudici 
intrau în târgul Sucevii călări şi se împrăştiau pe uliţi, spre 
gazdele lor, Atanasie Arvanitul, însoţit de slujitori ai cetăţii, 
a poprit pe vornic şi pe paharnic, care se aflau împreună şi 
încă se certau veseli, şi i-a poftit să-l urmeze. Când domniile 
lor au dus mâna la săbii, lefegiii domneşti i-au sprijinit dintr- 
o parte şi dintr-alta în suliţi. Doi slujitori au prins caii de 
căpăstru. Alţi slujitori au apucat pe cei patru oameni 
boiereşti, care călăreau în urmă. În aceeaşi noapte s-au 
făcut cercetări la gazdele din Suceava. Călăreţi au purces 
cu cea mai mare grabă la curţile de la ţară ale boierilor, ca 
să ridice dulapurile şi răcliţile cu hârtii. Umblătorii vorniciei 
din [ara-de-Sus şi călăreţii de la Cotnari ai marelui 


paharnic au fost aduşi până în trei zile, ca să se 
mărturisească sfinţitului Amfilohie, sub jurământ. 

lată, din nişte vorbe, fără nici un amestec al unui sărman 
călugăr, arhimandritul a putut ceti o taină, pe care, curând 
după aceea, a dat-o pe faţă. Anume: şi Isaiia şi Negrilă 
primiseră scrisori, cu trei ani înainte, de la Petru-Vodă 
Pribeagul, cel care-şi găsise osânda de la măria sa Ştefan- 
Vodă în Secuime. Primiseră scrisori şi întorseseră răspuns. 

Deasemenea se aflaseră scrisori, gătite numai cu două zile 
înainte, pentru Radu-Vodă, la "Ţara Muntenească. Se arăta 
în aceste scrisori, luminăţiei sale izbăvitorului boierimei 
Moldovei, că tiranul îşi găteşte oşti pentru război istovind 
biata ţară; şi când vor fi gata oştile, are să fie prea târziu; 
deci lucrarea cea bună trebuie săvârşită fără întârziere. 
Acea lucrare bună, care trebuia săvârşită fără întârziere, 
era întoarcerea ţării la vechea ei slobozenie. „Căci de 
paisprezece ani e atâta strânsoare în '[ara Moldovei, cum 
nu s-a mai cunoscut asemenea strânsoare în veacuri. lar 
Domnul Dumnezeu nu va îngădui să se stingă cerbicia de 
odinioară a boierilor de baştină. Însă dacă măria sa Radu- 
Vodă întârzie şi nu săvârşeşte cele despre care a fost 
înţelegere şi jurământ, atunci vai nouă: în aceste locuri 
desmierdate vor rămâne numai slugile tiranului şi mişeii de 
rând. Aşa a ajuns ţara la vremea de apoi, încât nu mai 
conteneşte prostimea cu pârile împotriva boierilor săi. A 
ajuns prostimea să găsească dreptate la un Voievod nătâng, 
care nu s-a pomenit în veci în această ţară, nici se va mai 
pomeni cu ajutorul măriei sale Radului-Vodă şi a Domnului 
Dumnezeu, ţiitorul cerului şi al pământului, văzutelor 
tuturor şi nevăzutelor.” 

La 12 ianuarie trecut, pe când măria sa Ştefan-Vodă se 
afla în tabără la Vaslui, a venit poruncă la Cetate să fie scoşi 
din temniţa cea mai dedesubt cei trei boieri cu scrisorile. Pe 
lângă vornic şi paharnic, adăugise plângerea sa cătră Radu- 
Vodă şi domnia sa Alexe stolnicul. Toate le descurcase cu 


rugăciunile şi farmecele lui acest sfinţit arhimandrit 
Amfilohie. 

În ziua de 14, foştii dregători ajungeau la Vaslui cu paza, 
având îndată în urmă şi pe Dimcea Tătarul, gâdele. Divanul 
osândise pe vicleni, fără de nici o şovăire; însă măria sa 
Ştefan-Vodă stătuse o bucată bună de vreme în cumpănă, 
pentru pieirea lor. 'Tot sfinţitului Amfilohie i se arătase, în 
rugăciuni ori în vis, deslegarea sub chipul sfinţilor părinţi 
mucenici ucişi în muntele Sinai, a căror prăznuire cade 
tocmai în ziua de 14 a lunii ianuarie. După ce a avut 
vedenia, sfinţitul Amfilohie s-a dus la măria sa şi s-a plecat 
cu smerenie, spunându-i numai aceste vorbe: „Pentru 
întărirea credinţii drepte, au căzut capetele multor fii buni 
ale căror suflete au fost curate ca lamura; iar măria ta 
cutezi a sta la îndoială, când ai de plinit o datorie cătră 
acelaşi Hristos Dumnezeu?” Deci, la sfinţitul soarelui, 
Dimcea a făcut să cadă capetele viclenilor, lovindu-i numai 
câte o singură dată, cu o pană de oţel ageră ca un brici. 

Îndată ce se iscase pricina unora dintre oaspeţii săi din 
sara aceea de toamnă, dumnealui laţco Hudici n-a mai 
simţit dulceaţa mierii de la cele şase prisăci ale sale. 
Dimineaţa, când se scula, şi sara, când se culca, i se părea 
că are venin la rădăcina limbii. În ziua sfântului praznic al 
Arhanghelilor, fiind o vreme lină de iarnă în anul acela, la 
curtea lui de pe Siret a venit o sanie uşoară cu doi cai 
murgi, pe care o mâna din picioare un ţigan domnesc. Când 
a ajuns sania în dreptul pridvorului, s-a dezvălit din cergi 
arhimandritul Amfilohie şi s-a închinat cătră stăpânul 
locului, zâmbind. A mărturisit după aceea domnia sa Ilaţco 
Hudici că, orişicât era de mare şi de gras şi orişicât de 
bogat boier era, când a văzut acea arătare cernită şi 
subţiratică, i s-a înegrit toată priveliştea din valea Siretului. 
Cât alb era pretutindeni, ca un argint dumnezeiesc, totul a 
scăzut într-o pâclă amurgită. 

— Solul măriei sale e negru într-adevăr, a zis cu zâmbetul 
lui ştiut şi cu glasu-i moale sfinţitul Amfilohie, însă te roagă 


să cunoşti în el, cinstite boier laţco, semn bun de la înalta 
milă. Numai un om care n-are nici o vină se poate teme aşa 
de sabia dreptăţii. Nu te-ai dus domnia ta la acei vicleni, ci 
au venit ei aici, ca să-ţi facă silă. Tot aşa de vinovat ai fi de 
fapta unor lotri care ţi-ar răpi domniei tale ştiubeiele de la o 
prisacă. Măria sa Vodă te pofteşte să vii iarăşi în fiecare 
duminică la sfânta leturghie, în paraclisul Cetăţii, şi îţi 
trimete răspuns prin mine că n-a uitat că va să fie naş 
copilei domniei tale, când i se va alege mire. 

Din acea zi a Arhanghelilor i s-a întors lui Hudici somnul. 
Însă a căzut la grea scârbă alt boier al măriei sale. Tot 
atunci un călăreț domnesc suia la Cetatea Neamţu, c-o 
poruncă pecetluită cu inel domnesc în ceară roşie. 
Dumnealui pârcălabul Neculai Albu era poftit să se tragă un 
timp la moşia sa de pe apa Cuejdiului şi să steie acolo 
nelipsit, până ce i-a venit altă poruncă a măriei sale. 

Se află în Ţara Moldovei unii călugări care ştiu să scrie 
nişte vorbe pe un petec, pentru izgonirea frigurilor rele. 
Între aceştia se număra chiar cuviosul Stratonic. lată însă 
un petec de pergament, care a adus boala în loc s-o alunge; 
domnia sa pârcălabul Albu n-avea decât şaizeci şi doi de ani 
şi se gândea să dănţuiască la nunta feciorului său. Nu s-a 
mai gândit la asta şi a căzut la pat întru amară mâhnire. A 
tot mers în scădere zi cu zi, de i se prevedeau ciolanele prin 
piele şi toate neamurile veneau să-l vadă ca pe o minune şi-i 
plângeau de milă. Într-o zi a cerut să sărute crucea şi s-a 
mărturisit preotului său, după care s-a săvârşit şi s-a mutat 
întru veşnica vieţuire. 

Preotul a făcut mărturisire în biserică, lângă sicriu, că 
răposatul s-a dus în acea lume cu inima curată şi fără nici o 
vinovăţie. A fost întristare grea în boierime când l-au 
coborât în lăcaşul de veci. S-a zvonit cum că s-ar fi rostit şi 
unele vorbe de câţiva la praznic. Îndată s-a aflat că nici 
măria sa n-avea vreun prepus anume împotriva 
pârcălabului său; chiar nici nu-l schimbase din dregătorie 
cât se aflase în această viaţă; însă curtenii au a suferi de 


multe ori asemenea obijduiri ce par neînţelese. Nici 
Niculăieş Albu n-a fost scos din boieria lui de jitnicer. La 
înmormântarea de pe Cuejdiu a fost faţă şi portarul Sucevii 
din poruncă domnească. A rămas o vreme ca un fel de abur 
otrăvit peste suflete. Ascunzişul tainei poate îl va fi ştiut 
Vodă, ori poate îl cunoştea sfinţitul Amfilohie. Altcineva nu 
era să fi avut ştiinţă: nici Niculăieş, feciorul pârcălabului. S- 
ar fi cuvenit ca jitnicerul Niculăieş Albu să se arate ofilit la 
chip şi să ceară de la măria sa uitarea unei necuviinţi, dacă 
nu a unei vinovăţii; el însă îşi împuţinase şi mai tare grijile 
după ce intrase în moştenirea părintească. Îşi trimisese cele 
două surori la mănăstire şi petrecea în târg la Roman şi în 
târg la Piatra, cu alţi boiernaşi prietini ai săi, vrednici 
băutori de vin. 

Toate aceste imagini tulburi se învălmăşeau în vedenia lui 
Stratonic, deoarece auzise broaştele orăcăâind la marginea 
stufului, în balta secătuită, şi văzuse o ţarcă pe cumpăna 
fântânii. 

La acea fântână, jumătate de cale până la târg, călugărul 
nemţean avea obicei să se oprească. 

Cum vedea ciutura goală deasupra colacului de piatră, îl 
cuprindea o sete nebiruită. Apa nefiindu-i oprită în 
rânduiala lui monahicească, numaidecât cobora găleata şi o 
scotea plină la lumină, ca pe un ochi al adâncului. 

De data asta, ţarca bătu spre el batjocoritor. 

— Caragaţ! Caragaţ! 

— Vreau să-mi potolesc arşiţa! Îi răspunse Stratonic, 
răsucind spre pasere tâmpla şi privind-o numai c-un ochi. 

— Caragaţ! 

— Aha! Pricepu monahul: este iar om străin la marginea 
crângului? 

— Este, încuviinţă paserea. Bagă de samă. Dă-mi o nucă. 

— Îţi dau şi două, răspunse râzând Stratonic. 

Vârând o mână sub rantia de şiac mohorât, scurmă în 
săculeţul pe care-l avea aninat la coapsa dreaptă şi scoase 
două nuci. Le sparse în măsele şi se duse să le aşeze 


deoparte, la zece paşi, pe o margine de lespede. Când veni 
iar spre colacul fântânii, ţarca fâlfâi şi se duse să 
ciugulească nucile. Stratonic ridică apă rece din fântână; îşi 
făcu întâi semnul crucii ş-apoi se plecă asupra ciuturii şi se 
adăpă cu mare poftă. Se ridică în sus pufnind zgomotos. 

— Îs bune nucile? Întrebă el, rânjind, spre pasere. 

— Caragaţ! Dar apa-i bună? 

— Dacă-i vinul lui Dumnezeu, cum să nu fie bună? 

Ţarca luă o nucă în plisc şi se duse mai departe. Stratonic 
înţelese că omul dosit în marginea crângului s-a apropiat. 
Deci se întoarse şi-l cunoscu. Era acelaşi, pe care-l mai 
văzuse şi altădată. Râdea cu voie bună. 

— Parcă vinul cel adevărat nu-i tot de la Dumnezeu, 
părinte? 

— Ai dreptate; toate sunt de la Dumnezeu; dar eu, ca un 
călugăr păcătos, n-am deslegare decât pentru apă. 

— Vorbeai cu paserea aceea? Ştii ce spune? 

— Fireşte că ştiu. 

— Ţi-a spus poate că văd negru înaintea ochilor de foame? 

— Asta ţi se cunoaşte după obraz, cinstite creştine. De 
când aştepţi, ai flămânzit şi mai ales ai însetat. Aş putea să 
te sfătuiesc să te potoleşti cu apă, însă, după nasul 
dumnitale, cunosc că ai rânduiala vinului şi apa n-o poţi 
suferi. 

Omul se înveseli râzând gros şi se apropie lângă colacul 
fântânii. Purta încălțări de piele roşă, straie de postav şi 
cuşmă de miel. În brâu, sub cotul drept, avea un jungher. 
Părea un slujitor de boier bogat. Era prea bine îmbrăcat, ca 
să nu se înţeleagă că stăpânul său trebuie să fie un om 
semeţ. După vârsta slujitorului se putea presupune că şi 
stăpânul e tânăr. Bine hrănit şi rumenit în lenevie, se vedea 
că omului îi place şaga. 

— Stăpânul dumitale întârzie la petreceri cu tovarăşii săi, 
zise monahul. 

— Se poate; dar când dumnealui se îndestulează, nu se 
cuvine să rabd eu. Vine iar ţarca, să-i mai dai o nucă. 


Totdeauna stai aşa cu dânsa de vorbă? 

— Da. Însă de unde ştii domnia ta? Se miră Stratonic. 

— Nu ştiu; te-am mai văzut trecând. 

— Tot pe aici? 

— Da. 

— Mă mir mult; eu trec rar. Sunt un păcătos monah, la 
ascultarea stareţului meu. 

— Acum nouă zile, într-o duminică, nu m-ai văzut tot aici? 

— Nu, mărturisi cu nevinovăție Stratonic. 

— Ba eu eram tot aici şi te-am văzut. N-ai stat şi atunci de 
vorbă cu paserile? 

— Ia şi eu un biet rătăcit, suspină monahul, închizând o 
clipă ochii. Oamenii râd de smintelile mele, cum faci şi 
domnia ta acum. Dar, cum spuneam mai înainte, toate sunt 
de la Dumnezeu. Primesc şi eu, umilindu-mă, starea în care 
mă aflu; îngăduie-mă şi domnia ta, aşa smintit cum sunt. 
Aşa cum dau nuca asta ţărcii, după ce am sfărâmat-o în 
măsele... 

— Caragaţ! 

— Cum dau nuca asta ţărcii, aşa dau oamenilor tămăduire 
de unele boli. Dacă n-ai ştiut până acuma, află că Stratonic 
cel prost ştie să scrie frigurile şi cunoaşte rădăcini de 
buruieni pentru junghiuri şi tusă. Ştie să oblojească şi răni 
de suliță şi de săgeată. 

— Am auzit de cuvioşia ta, zise omul stând cu mânile în 
şolduri şi privindu-l de sus. De mirare este cum poate pune 
Dumnezeu putere într-asemenea slăbiciune. 

— N-am nici o putere, cinstite frate. 

— Se spune că nebunii nu sunt lipsiţi de şiretenie. 

— Cinstite frate, n-am nici un şiretlic. Nici bun nu sunt, 
căci îs singur. Beţiv nu sunt, căci nu pot bea. Bătăuş nu-s, 
căci toţi mă bat. Dator nu-s, căci nimeni nu-mi dă pe 
datorie. 

Slujitorul se veseli iar, coborându-se oarecum din 
înfăţişarea-i dispreţuitoare. 

— Ce boli ştii să mai tămăduieşti, părinte? 


— De ştiut nu ştiu; eu dau leac; Dumnezeu hotărăşte viaţa 
şi moartea. 

— Leacuri de dragoste ştii? 

— Asta nu mi-i îngăduit. Pentru asta sunt babe vrăjitoare; 
toate au să se ducă în focul cel nestins al Gheenei. 

— Nu m-ai înţeles, părinte. Te întreb de leac pentru 
părăsire de dragoste. Ca să nu mai stau eu aici răbdând, cu 
dinţii rânjiţi. Ascultă-mă ce-ţi spun eu. Nu-i mai mare 
ticăloşie pe lumea asta decât umbletul acestei nebunii. Nu 
are stare pe loc nici la Cuejdiu, nici la Piatră, nici la Roman. 
Noaptea numără stelele grăind singur; ziua se uită la mine. 
M-aduce după dânsul la Suceava, bucurându-se. Se 
întoarce de la Suceava întristat. lar ne ducem la Roman, iar 
ne ducem la Piatra. Pe urmă se întoarce spre Suceava, şi, 
când poposim, stă fără somn, numărând iarăşi stelele. 

— Despre cine vorbeşti, cinstite creştine? 

— Despre stăpânul meu. 

— Socoteam că boala asta e a domniei tale. 

— Domnul Dumnezeu să mă ferească. 

— Amin. Află, cinstite frate, că la suferinţa asta sunt două 
leacuri. Unul îl ştie stareţul meu cel vechi, de la bolniţa 
mănăstirii Neamţu, părintele vraci Ifrim. Duci pe stăpânul 
domniei tale la părintele vraci Ifrim. Îl afundă până la gât 
într-un poloboc cu apă rece şi-l ţine acolo legat, până ce-i 
trece. Doftoria asta e bună la felurite boale; aşa m-a lecuit 
părintele Ifrim şi pe mine de ducă-se pe pustii; socot că-i 
bun leac şi pentru fierbinţeala de care spui. 

— Poate-l ţine cam mult, în acel poloboc. 

— Îl ţine până ce-i trece. Îl mai scoate la soare să se 
zvânteze. Dacă trebuie, îl bate cu vergi. 

— Atuncea nu-i tocmai bine. Nu vreau să rămân fără 
stăpân, îmi dă simbrie şase taleri pe an, şi straie, şi hrană 
cât oi fi vrednic să mănânc. M-am învăţat c-un stăpân falnic 
şi-mi place; n-aş vrea să se prăpădească. Poate-i mai bun 
leacul de-al doilea. 

— E bun ş-acela, însă nu-l am eu. Îl are muierea. 


— Nu-i muiere nevastă; e o fecioară. 

— Atuncea leacul e în mâna părinţilor acelei fecioare. S-o 
ceară şi să i-o deie. 

— Greu. Stăpânul meu mai bucuros ar îndura vergile, 
numai să-i fie răsplătită osânda. Fata e o copilă neştiutoare; 
însă boierul cel bătrân e un neînţelegător hapsân. 

— Cine să fie? Cine să fie? Se întrebă închizând numai un 
ochi Stratonic şi scărmănându-şi barba rară cu ghiarele. 

— Nu se poate spune. 

— Şi de ce nu vrea să i-o deie? 

— Nici asta nu se poate spune. 

— Atuncea eu aş cunoaşte, dacă nu-i cu supărare, al 
treilea leac. 

— S-aud şi ţi-oi fi mulţămitor. 

— S-o fure. 

— Apoi la leacul acesta, cuvioase părinte, m-am gândit eu 
mai întâi şi întâi. Dar iarăşi nu se poate; căci e leac mai cu 
primejdie decât al vraciului. Înainte vreme era mai bine în 
ţara asta a Moldovei, cum aud că spune şi stăpânul meu şi 
cum mărturisesc alţi boieri prietini ai domniei sale. Se 
ducea feciorul şi fura fata care-i plăcea, şi gata. Tot astfel a 
făcut şi părintele meu. A furat pe maică-mea şi a dus-o într- 
o pădure. Se supăra Domnia mai mult pentru răpiri silnice 
de fete de boieri; dar venind neamurile şi stăruind, Vodă îşi 
făcuse obicei să se înduplece. Când iaca, măria sa Ştefan- 
Vodă întăreşte legea veche; şi nici vrea să primească sfat 
nici să se înduplece. Pentru o fată uşoară ca o pană cum ea 
noastră, dacă o purtăm în braţe de la apa Siretului până la 
apa Bistriţei, ne prăpădim capetele. Încă să zicem că pe 
stăpânul meu îl descăpăţânează; se chiamă că şi-a luat de o 
grijă şi atuncea într-adevăr că s-a tămăduit de toate; dar pe 
mine mă poate trimete în fundul ocnei, ca să-mi încep de pe 
acuma schingiuirea cea din veac. 

— Cine să fie? Cine să fie? Întreb de boierul dumnitale! 

— Caragaţ! Caragaţ! Dădu de veste ţarca. 


Boierul slujitorului venea dinspre târg călare şi suia 
poteca spre fântână. Era într-adevăr un tânăr mândru, cu 
mustaţa neagră, c-o mantie de postav roş aruncată pe 
umărul stâng şi prinsă la gât în sponcă de aur. Ţinea 
dreapta în şold. Avea cizme roşe cu pinteni de argint; 
cuşmă de jder cu pană neagră şi creaţă de cocor. Era 
smead, cu ochii ca de păcură şi cu obrajii rotunziţi. 

Ţarca zbură pe deasupra lui râzând. El nu-i băgă în samă 
cârcâitul. Era posomorât, apăsat de scârbă lăuntrică. 

— l-a spus pe nume, şopti monahul cătră slujitor. Acesta-i 
jitnicerul Niculăieş. 

— Cine nu-l cunoaşte pe stăpânul meu? Se fuduli slujitorul. 

Călugărul se închină cu smerenie şi se dădu la o parte. 
Boierul cel tânăr trecu peste el cu privirea. 

— Drăghici, pasă şi-ţi ia calul, porunci el cu nerăbdare 
oprindu-şi harmăsarul murg. Slujitorul se repezi cătră 
marginea crângului, unde-i sta în pripon calul. Boierul dădu 
pinteni, urmându-l. 

— lar am umblat degeaba; ar fi mai bine să fac cum mă 
hotărâsem eu întâi şi să nu mă iau după o minte proastă ca 
a ta. Am căutat la toate bisericile. Nu se vede nicăieri. 

— Pe urmă măria ta te-ai dus şi ai mâncat, iar eu am 
răbdat de foame. 

— Nu-i nimic. Când mănâncă stăpânul, se satură şi sluga. 
Grăbeşte-te. Nu te opri la nici o crâşmă. Ispiteşte de ce n-a 
venit în duminica asta. Nu doresc nimănui starea mea; 
vreau cel puţin s-o văd de departe. 

Cuviosul Stratonic înţelese şi mai bine cârcâitul paserii, 
întorcând numai o ureche spre vorbele stăpânului. Se furişă 
la vale pe poteca semănată de bolovani şi cunoscu de 
departe, numindu-le, toate clopotniţile bisericilor domneşti, 
care împodobeau acel vestit târg de scaun. 

Dinspre acele clopotniţi şi turnuri veneau prigorii, plutind 
în văzduh la mică înălţime. Şi glasul acelor zburătoare cu 
pene verzi şi azurii îl înţelese monahul. Cereau ploaie, de 
cătră munţi, unde începeau să se desluşească îmbulzeli de 


nouri. Mormăind vorbe numai de el înţelese, nebunul grăbi 
paşii sub soarele copleşitor şi în curând pătrunse în uliţile 
întortocheate ale târgului. Toma, logofătul cel mare, îşi 
durase case nouă nu de multă vreme în partea joasă a 
târgului, în cea mai mare apropiere a Cetăţii. Lângă curţile 
cu pridvor, larg streşinite cu şindrilă, se întindea un şirag 
de odăi, unele pentru robii înălţimii sale logofătului, altele 
pentru slujitorii domneşti şi pentru scriitorii de care 
logofeţia avea când şi când nevoie. Toate clădirile acestea 
erau împresurate de zaplaz. În uliţă dădea o poartă mare 
de lemn, arcuită şi acoperită, împărţită în două. Prin 
deschizătura cea mai largă intrau carâtele boiereşti şi 
călăreţii; prin portiţă intrau pedeştrii. 

Călugărul se strecură la odăi, după aceea la cuhnii. La 
odăi găsi puţini slujitori. La cuhnii stătu puţin. Mirosurile 
mâncărilor n-aveau nici o putere asupra fiinţii lui uscate. 
Bucătarii se hodineau; masa boierească se sfârşise; 
plăcintele dulci fuseseră cărate la iatacul jupâneselor. 
Îmbielşugarea fusese mai mult într-acestea deoarece 
înălţimea sa logofătul se dusese la prânzul domnesc în 
Cetate; iar tagma femeiască - după socotinţa lui Stratonic - 
mănâncă puţin, pentru că vorbeşte mult. După ce se adună 
iar la iatacul lehuzei jupâneasa Aglaia, fiica dumnisale 
marelui logofăt. 

— Cneaghinele bagă de samă că nu s-au îndestulat la 
masă; ş-atunci poruncesc să le vie acele lucruri dulci pe 
care bucătarii nu uită să le pregătească; şi dintr-însele 
ciugulesc cu hărnicie şi necontenit. 

Când se află strânşi bărbaţii în adunarea lor, femeile 
ospătează deoparte. Această rânduială se ţine din vremuri 
vechi la Moldova, pentru că bărbaţii tac. Pe lângă asta, 
chiar când vorbesc, bărbaţii au de pus la cale numai 
politiceşti treburi şi taine. Deci soborul jupâneselor tinde 
totdeauna să se aleagă deosebit, ca să poată descoase şi 
descurca toate câte sunt pe lumea asta. 


Jupâneasa Aglaia, lehuza, după ce dăruise lumii un 
fecioraş de trei ocă, stătea acum în pat, înălţată între perini, 
şi zâmbea adunării din jurul ei; pe când doica roabă alina 
pruncul într-un colţ ferit de lumină, cumpănind înainte şi 
înapoi leagănul. Acel leagăn, ca o sănioară încovoiată în 
lături, suna pe duşamele. Jupânesele aşezate pe scaune şi 
divanuri vorbeau necontenit cu glasuri scăzute. Copilul 
aţipise în zgomot şi descântec. Când şi când tresărea. Doica 
ţigancă se apleca asupra lui, dându-i sânul. 

Se aflau în acel sobor femeiesc bătrânele familiei 
logofătului: mama logofătului Toma şi soacra logofătului 
Toma; amândouă erau tot aşa de zbârcite şi de încovoiate 
din grumaz şi se priveau furiş cu aceiaşi ochi neprietenoşi 
ca şi cu cincizeci de ani în urmă, pe vremea când era 
stăpânitor în Moldova Alexandru-Vodă Bătrânul. Soţia 
logofătului de mult părăsise această lume: „de binele pe 
care l-a avut de la soţul său iubit”, suspina în taină soacra 
logofătului, cneaghina Marghita Dănuţeanca. Mai erau în 
sobor vere, cumnate şi nepoate, în număr de douăsprezece. 

— Şi cu bătrânele paisprezece. Lehuza, frumoasă şi 
zâmbitoare, în floarea primăverii sale - era a 
cincisprezecea. Straiele boieroaicelor moldovence din acel 
timp erau cu mult mai întunecate şi mai cuviincioase decât 
ale doamnelor din Lehia. Nu se cuvenea unei cneaghine să- 
şi arate părul. Toate aveau legături de mătasă peste frunte, 
până la urechi şi ceafă. Cele mai tinere purtau cercei mari: 
singura podoabă strălucită. Fustele, în falduri, li se 
împrăştiau peste picioruşe. Când şi când li se arăta câte un 
vârf de condur; asta nu s-ar fi putut întâmpla nici într-un 
chip, dacă s-ar fi aflat un bărbat în acea adunare. Cu 
neputinţă li se părea cneaghinelor moldovence de-atunci 
să-şi închipuie alt port şi altfel de cuviinţă decât cele pe 
care le moşteniseră din zile vechi. Orice schimbare le-ar fi 
părut ca un sfârşit al timpurilor. Îndrăznelile noutăţilor erau 
numaidecât osândite. Patru ani au vorbit jupânesele din 
scaunul Sucevii despre oarecare soţie a unui boier de mâna 


a doua, cu numele Candachia, care se fudulea cu zorzoane 
leşeşti. Când au îndrăznit unii dintre bărbaţi să găsească 
plăcere în înfăţişarea acelei venetice venită tocmai de pe 
ceea lume, de la Bârlad, şi aşezată aici în [ara-de-Sus, apoi 
supărarea acelui sobor prea înalt n-a mai cunoscut 
margine. Nu s-a găsit altă pedeapsă mai grea, decât ca 
numele acelei Candachii să nu se mai rostească. leşise însă 
o ştire tainică printre roabele ţigănci, că cneaghinele cele 
mai fudule cearcă singure podoabe străine în iatacurile lor, 
fiind încredințate că aşa-zisa frumuseţă a acelei Candachii a 
lui Cristea Păr-Negru nu se datoreşte decât acestui 
meşteşug. 

Boieroaicele acelui sobor ţineau rânduielile vechi şi în alte 
privinţi. La nunţi ori la naşteri, ori la înmormântări, erau 
alcătuiri anume care nu puteau fi împuţinate ori adăogite 
cu nici un chip. 

De pildă, acum, lehuza trebuia numaidecât să aibă 
adunare în jurul ei. Şi trebuia să stea numaidecât aşa, în 
perini, având foalele strâns legate c-un brâu de lână. Şi 
trebuia să ronţăiască din orice rodin i se aduce dacă-i ceva 
de mâncare, şi să se bucure de orice rodin care i-i adus 
pentru podoabă ori îmbrăcăminte. Trebuie să fie cu luare- 
aminte la sfaturile celor bătrâne în ce priveşte bolile 
pruncilor, care sunt nenumărate. Răul-copiilor este cel mai 
primejdios; însă cea mai supărătoare pentru mame e acea 
suferinţă a pruncilor care se chiamă plânsori. 

— A venit călugărul cel strâmb, şopteşte doica, înaintând 
cu umilinţă şi neîndrăznind să-şi ridice ochii spre slăvitele 
obrazuri. Cuviosul Stratonic ştie să scrie plânsorile. 

— Într-adevăr, n-ar fi rău să i se scrie pruncului plânsorile, 
e de părere cneaghina Marghita, subţiindu-şi buzele. Asta 
n-a făcut răposata maică-ta, adaogă ea, întorcându-se cătră 
lehuză, ş-a avut ce te asculta plângând. De la două 
săptămâni ai prins a plânge, ş-a tot plânge, de stătea toată 
casa în picioare. 


Roaba lepăi cu picioarele desculţe până la uşă; acolo se 
răsuci în loc: 

— Zice călugărul că vine de-a dreptul din Cetate. A fost 
acolo mare zvoană cu cutremurul. 

Atuncea să vie numaidecât cuviosul Stratonic, să afle 
soborul jupâneselor ce s-a întâmplat la Cetate. Se zice că ar 
fi fost prăbuşire şi ar fi sunat un clopot în adâncul 
pământului. Deasemenea, zice că s-ar fi simţit putoare de 
pucioasă. Dacă a fost aşa, apoi să ştiţi dumneavoastră că 
nu-i bine. Să vedem ce spune călugărul. Spune degrabă, 
cuvioase Stratonic, s-a întâmplat prăbuşire mare şi a fost 
spaimă? 

— Cum să nu fie spaimă? Mărturiseşte călugărul 
închinându-se smerit cătră aleasa adunare. Cât despre 
scrisoarea de plânsori pentru pruncul cel nou, pot s-o fac 
numaidecât. Cum îl chiamă? 

— Neagu. Însă acuma răspunde la altele de care te 
întrebăm. 

Cneaghinele ronţăiesc cu hărnicie aluaturile dulci. 

— Acea scrisoare pentru plânsori, urmează monahul, ca şi 
cum n-ar fi auzit nici dintr-o parte, nici din alta, am învăţat- 
o eu de la un grec, carele şi el a aflat-o la Sfântul Mormânt, 
însemnată pe marmură. Bună este pentru prunci, deoarece 
aduce din singurătate şi din pădure hodina căprioarelor ş-a 
urşilor, ş-a lupilor ş-a paserilor, adică a tuturor 
vieţuitoarelor care au somn viu, şi nu primeşte la copil 
hodina pământului şi a pietrelor, fiind acestea cu primejdie 
de moarte. 

— Ce-a spus măria sa? E vorba de cutremur. 

— Măria sa n-a spus nimica, fărădecât a certat pe oştenii 
care se înfricoşaseră. 

— Dar boierii? 

— Dumnealor boierii cei mari ai divanului s-au înfricoşat şi 
ei ca mişeii cei de rând. 

— Asta nu-i de crezut. 


— Bine, vă poftesc pe luminăţiile voastre să nu credeţi. 
Ştiu că aicea domniile voastre aţi râs ş-aţi cântat când s-a 
scuturat zidirea. 

— Ba asta nu se poate; că e puterea lui Dumnezeu. Am dat 
strigăt mare şi am ieşit în uliţă, uitând aicea pe lehuză şi pe 
prunc. 

Lehuza şi pruncul n-aveau nevoie de nimic, fiind subt 
ocrotirea Maicei Domnului. Care turn s-a prăbuşit? Şi ce 
clopot a sunat în fundul pământului? 

— Nu s-a prăbuşit nimic; au căzut nişte pietre de la 
chindia Nebuisei; şi n-au sunat clopote, ci tunete, cum se şi 
cuvenea, vădindu-se puterea veşnică. Bine este că s-a 
înfricoşat toată suflarea, ca să-şi aducă aminte că fala nu 
slujeşte la nimic. Fiind vechi căpătăile pământului, 
Dumnezeu a poruncit slugei sale să le schimbe. Deci sluga 
sfinţiei sale Diavolul. 

— Ptiu! Cruce de aur în această casă! 

— A săvârşit lucrarea când a fost vremea amiezii. A 
schimbat căpătăile putrede şi pământul s-a mişcat de două 
ori. Să vedeţi luminăţiile voastre, însă, că prorocul Ilie, care 
nu ştie bine treburile gospodăriei de dincolo, fiind jidov, are 
să înceapă iar să prigonească pe Belzebut, cu varga de foc. 
Chiar şi-a adunat nourii pe munte şi acuşi are să înceapă a 
tuna. Până în sară avem ploaie. Să scrie umilitul Stratonic 
plânsorile? 

— Să le scrie. Va fi fiind aşa cum se spune, că n-au sunat 
clopote; totuşi e destul că s-a auzit din adânc tunetul; ba s- 
ar putea spune că acesta e un semn şi mai mare. Sunt de 
spus multe care nu se pot spune; altele se pot spune, dar se 
află prea multe urechi care ascultă; treburile nu merg bine 
de la o vreme în ţara asta. Am fi, de o pildă, doritoare să 
ştim de ce-i lăsat un oarecare venetic, putred de bogat, să 
se înfumureze într-atât şi să înfrunte pe un boier de neam 
pământean, tânăr şi frumos, cum e acela pe care-l ştim cu 
toţii? 


— Pot să-i scriu şi aceluia plânsorile... mormăieşte 
Stratonic. 

Cneaghinele se uită una la alta şi râd de nebunia 
monahului. 

Intră o roabă şi şopteşte ceva, dând o veste. 

— Tocmai vorbim de lup şi lupoaicele-s la uşă... râde 
jupâneasa [ura a lui Moţoc. Vin ruştele. 

— A, vin ruştele? 

Întoarce şi Stratonic fruntea şi vede pe jupâneasa cea 
mare a lui jupân laţco Hudici. Rareori s-a putut vedea o 
îngâmfare mai mare şi un umblet mai legănat. Însă jupâniţa 
Maruşca a lui Hudici e un fel de sfiiciune bălaie. Prea 
subţirică şi păşind prea mărunt. Parc-ar fi înfricoşată; 
numai când şi când aruncă într-o lăture o căutătură iute. Ar 
putea fi frumuşică, o preţuiesc cneaghinele, dacă ar fi 
grasă. Cum se poate uita un bărbat falnic la asemenea 
gânganie? 

Capitolul IV. 

Mărturisirea măriei sale Stefan-Voievod. 

Într-al doilea ceas al serii, ploaia sosi pe vânt asupra 
Cetăţii; nourii coborâră, lumina se împuţină şi din văzduhul 
încărcat de negreaţă fulgeră foc asupra văilor. Era în 
înălţimea nevăzută o huruire măreaţă ce părea că răspunde 
abia acum, însă cu mai multă străşnicie, tunetelor 
subpământene de la amiază. Vântul avea un sunet înalt, 
care creştea ascuţindu-se în meterezurile zidurilor şi-n 
ferestrele înguste ale turnurilor. Străjerii primeau în firide 
snopii de ploaie care se abăteau pieziş asupra lor. La 
cămările domneşti se aprinseseră făcliile de la Paşti. 
Sfinţitul Amfilohie trecu în paraclis şi îndeplini singur 
treburile de rând ale eclesiarhului, aprinzând luminile în 
faţa chipurilor sfinte, după aceea se aşeză în analoghion, 
lângă strana Domniei, murmurând cu glas încet rugăciunile 
ceasului de sară. 

Aştepta pe Voievod. Măria sa nu putea să întârzie. Domnița 
Chiajna veni însă înaintea măriei sale şi-şi căută un loc de 


umilinţă în laturea stângă a naosului. Îşi sprijini coatele pe 
marginile stranei şi rămase cufundată în întristarea-i mută 
şi în straiul negru care o învălea de sus şi până jos. Părea că 
ascultă şopotul rugăciunilor, însă ea era atentă, ca 
totdeauna în asemenea împrejurare, la vedenia lăuntrică a 
unui şirag de nefericiri. 

Când intră Vodă, ea nu se clinti. Amfilohie conteni numai o 
clipă scurtă, ca să se încline, cu mâna stângă pe inimă, 
îndată ce stăpânul său se aşeză în jilţul cu stemă. Glasul lui 
mai sună un timp sub cerul paraclisului, grăbind sfârşitul 
rugăciunilor. Sfinţii se uitau la măria sa cu albul ochilor 
neclintit de după flăcările lumânărilor de ceară. Ca şi una 
din aceste zugrăveli colţuroase, Amfilohie stătu fără 
mişcare, cugetând. Vuietul ploii de afară ajungea de 
departe şi stâns în paraclis. 

— Părinte Amfilohie, grăi Domnul cu jumătate de glas, 
trebuie să mă mărturisesc sfinţiei tale. Astăzi sufletul meu 
s-a cutremurat în faţa puterii lui Savaot. 

— Toţi suntem frunze la suflarea lui de vifor, îngână 
arhimandritul. Totuşi pe aleşii săi Domnul Dumnezeu îi 
ocroteşte, căci aşteaptă să se plinească întâi lucrarea lor în 
această lume şi în această viaţă. 

Voievodul plecă fruntea. 

— Părinte Amfilohie, făgăduinţa mea cătră Domnul Hristos 
şi cătră prea curata lui Maică Fecioară, mi-am împlinit-o în 
parte. Unele biserici au fost înălțate; altele se isprăvesc 
acum; altele se vor clădi. Apucând Ismailiteanul Cetatea 
Împărăției, a spurcat lăcaşurile sfinte şi le-a schimbat în 
geamii. Dumnezeu a îngăduit asta ca o pedeapsă grecilor, 
pentru destrăbălarea lor. Ţarigrădenii de mult nu mai 
ascultau nici de Dumnezeu, nici de împărat. Fără aceste 
două ascultări, nici o împărăție nu poate sta. Deci varvarii 
surpând pe bizantini, Hristos a rămas sărăcit de-atâtea 
odoare. Unde a fost dulceaţă a inimii întru slava lui Isus, 
acuma-i capişte idolească. N-am putut fi mai harnic, căci am 
găsit ţara bântuită de răi şi sărăcită; însă am sporit pe cât 


am putut, în acest pământ, cetăţuile credinţii. Paguba de 
acolo întrucâtva am răscumpărat-o. 

— Slăvite stăpâne, la judeţul cel din veac se va ţine samă. 

— Nu-i destul, părinte. 

— Ştiu, stăpâne. Această hotărâre ascunsă a măriei tale, 
de care eu umilitul am avut înştiinţare, nu o vei mai 
întârzia. 

— Crezi sfinţia ta că acesta este înţelesul semnului ce mi s- 
a arătat azi? 

— Luminate stăpâne, am fi lipsiţi de credinţă dacă am 
înţelege altfel. În fiecare zi răsare şi asfinţeşte soarele, 
arătând trecerea timpului. Dumnezeu cere şi alte fapte. 

— Nu voi întârzia, sfinţite părinte Amfilohie. Acesta e 
gândul meu cel mai din adânc, pe care sfinţia ta l-ai înţeles. 
De doi ani oastea mea e gătită. Aştept să se mişte domnii şi 
craii, precum e înţelegerea. Fără un sprijin de pretutindeni, 
nu pot păşi înainte. Când au purces de la crăiia 
franţuzească şi de la Italia luptători pentru Sfântul 
Mormânt, au ieşit de pretutindeni puterile creştinătăţii, ca 
să deie sprijin, şi astfel au biruit cetăţile necredincioşilor şi 
au dobândit locul sfânt. Tot aşa acum; vreau să văd aur şi 
fier punându-se în mişcare; vorbele şi făgăduinţile nu 
folosesc dacă nu-s sprijinite de oşti. Sunt în lume crai şi 
împărați; puterea lor e slăbăciune dacă nu înţeleg de ce 
răsare şi asfinţeşte soarele, cum bine spui sfinţia ta. Numai 
prostimea vieţuieşte pentru pântece; domnii şi craii au altă 
rânduială. Cine nu vede primejdia ismailitenilor, nu-i nici 
domn nici crai. Cine nu se pune pe sine jertfă pentru 
credinţă, nu-i vrednic să ţie în stăpânirea sa noroadele; e 
mai puţin decât cel din urmă mişel. 

Măria sa tăcu un timp. Apoi oftă, cobori din jâlţ şi se duse 
în partea stângă a naosului, ca să îngenuncheze la icoana 
Prea Curatei. Înflăcărarea sau mânia sa se potoliră încet- 
încet. 

— Când eram pribeag şi sărac, zise el privind aţintit în 
trecut, am poposit într-o sară la marginea Mării cu 


părintele meu Bogdan-Vodă. Măria sa mi-a spus unele 
lucruri, ca unui copilandru ce mă aflam; apoi primind poate 
de la Dumnezeu o înştiinţare că sfârşitul măriei sale va să 
fie năprasnic, m-a dus la o bisericuţă de ceamur din 
marginea acelor pustietăţi pe unde umblam; a pus pe 
călugărul de acolo să facă slujbă, după aceea mi-a poruncit 
să îngenunchez şi m-a legat cu jurământ înfricoşat. „Când 
vei ajunge stăpân în moştenirea părintelui tău - mi-a spus 
măria sa - să-ţi aduci aminte că zilele vieţii tale sunt 
numărate. Din ziua întâia să dai lui Hristos slavă, şi din ziua 
a doua să ridici sabia. Căci domnia Moldovei s-a întemeiat 
pe această poruncă de la Dumnezeu.” 

— Măria ta, îngână arhimandritul ca pătruns de o 
întristare; toate acestea ai binevoit a mi le încredința, 
mărturisindu-te mie păcătosul. De aceea n-am încetat zi şi 
noapte de a mă ruga pentru izbânda măriei tale. Dumnezeu 
binecuvintează lucrarea ce săvârşeşti. Înainte de a lovi pe 
ismailiteni, această sabie a bătut întâi pe aceşti ticăloşi 
pământeni, care n-au cunoscut alcătuirea dintru început a 
ţării şi care s-au destrăbălat în huzur. Popii măriei sale 
Domnului Moldovei nu cunoşteau decât praznicele; boierii 
măriei sale Domnului Moldovei erau vameşi ai 
neguţătorilor, globnici ai noroadelor, se bucurau prea mult 
de vin şi se bucurau şi mai mult să fure femei şi fete ale 
altor creştini. Măria ta ai pus cu sabia aici lege tare şi 
sufletul meu s-a bucurat. Căci aşa a fost porunca din veac, 
despre care binevoieşti a pomeni iarăşi măria ta. Până 
acuma am socotit că nu mi-i îngăduit să vorbesc şi eu. 
Astăzi socot că am deslegare. Deci am să rog umilit pe 
măria ta să binevoieşti a asculta. Pe când eram prunc de 
cincisprezece ani vârstă, mă aflam la ascultare în această 
sfântă mitropolie a Sucevii. Pe urmă am fost trimes de cătră 
maimarii mei la Țarigrad la învăţătură. Atunci, la vârsta de 
care vorbesc, mă găseam slujitor în acest paraclis, şi, fiind 
măria sa Alexandru-Vodă Bătrânul în ceasul izbăvirii, am 
intrat cu înalt prea sfinţitul mitropolit Gheorghie la măria 


sa, ducând sfântul potir, ca să fie măria sa împărtăşit. Nu 
era de faţă nimenea altul, decât un monah foarte bătrân, cu 
înfăţişare de schivnic. Îmi aduc aminte că era încins cu o 
funioară de tei şi purta opinci de piele nerasă de mistreţ. Îşi 
ţinea vârâte mânile în mânicile rantiei şi îşi avea fruntea 
plecată asupra măriei sale. Îi ajungea barba până pe 
genunchi. Nu-i vedeam ochii din sprâncene. Copiii de casă 
fuseseră scoşi afară din cămară; boierii fuseseră poftiţi să 
lese singuri pe măria sa cu acel schivnic. Când am intrat noi 
şi am înţeles eu poruncile care au fost date, am vrut să mă 
trag îndărăt; însă schivnicul s-a întors spre mine, a scos 
mâna dreaptă din mânică şi mi-a făcut semn, poruncindu-mi 
să stau. 

— Acest prunc curat să fie martor, a zis el. Să audă, să ţie 
minte şi să tacă, până ce-i va porunci Dumnezeu să 
vorbească. Măria ta te duci în limanul cel fără de vifor, unde 
nu mai este aducere-aminte pământească şi în curând ai să 
taci de-a pururi. Poruncesc acestui popă să tacă şi el. (Popa 
era înalt prea sfinţitul mitropolit.) Mult nu are şi se va duce 
şi el după măria ta. Au venit la mine în munte doi călăreţi 
domneşti şi m-au chemat. Măria ta vei fi având nevoie de 
mine, ca să-ţi spun întru acest ceas ce va fi mâni în ţara 
măriei tale. Cât ai fost în putere, măria ta ai uitat pe acei 
monahi singuratici care trăiesc în munte într-anumit loc şi 
au binecuvântat pe voievozii cei dintâi din această parte de 
lume. Acuma ţi-ai adus aminte. lar eu m-am uitat asupra 
măriei tale mai de demult şi în vedeniile mele mi s-au arătat 
numai spaime. O, Alexandre-Vodă, în semeţia şi bielşugul 
tău, ai uitat de ce v-a rânduit aicea Dumnezeu stăpânitori. 
Căci Dragoş-Voievod, cel dintâi, şi Bogdan-Voievod, cel de-al 
doilea, au fost legaţi cu jurământ înfricoşat, şi li s-a pus cu 
foc, pe umărul drept, pecete şi au fost trimeşi dincoace de 
munţi, la marginea lumii, ca să tocmească apărarea 
creştinătăţii. 

Măria sa Alexandru-Vodă a făcut semn c-o mână, dorind să 
spuie ceva. 


— Dumnezeu să se milostivească de sufletul meu, a zis. 
Dac-am greşit, mă rog să fiu deslegat, ca să nu sufăr 
pedeapsă în veci. Poftesc să ştiu ce va fi după mine. 

Schivnicul n-a dat răspuns. A lăsat pe părintele mitropolit 
să rostească iertarea şi să deie împărtăşania. 

Măria sa mai avea puţin răsuflet şi şi-a întors iarăşi ochii 
spre bătrân. 

— O, suflete, treci spre uitare, a rostit schivnicul. Măria sa 
a închis ochii şi a adormit de-a pururi. Mie-mi bătea inima 
cu spaimă. Părintele mitropolit a slăbit şi s-a aşezat în jilţul 
de la capătul celălalt al crivatului. 

— Alexandre-Vodă, a urmat schivnicul, punând mâna 
dreaptă pe fruntea mortului, va fi în ţara asta, după tine, 
mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu. După această 
pedeapsă, se va alina furtuna răutăţii, şi va ieşi din nouri un 
bour tânăr care va sufla pe nări foc îngemănat, şi coarnele 
lui şi le va îndrepta spre răsărit. 

Arhimandritul se opri, răsuflând ca după un urcuş greu. 

— După aceea? Întrebă Vodă. 

— Atâta-i, măria ta. Sfârşitul va binevoi să-l arate 
Dumnezeu. 

— Ce s-a făcut prorocul? 

— S-a întors în singurătatea sa. Nu l-a mai chemat nimeni; 
nici el singur n-a mai coborât din munte. Într-adevăr, 
asupra ţării au venit răutăţile una după alta, într-acelaşi 
număr ca cele care au lovit pe egipteni. 

— Doresc să ştiu dacă bătrânul acela mai trăieşte. 

— Nu mai trăieşte, măria ta; de-atuncea sunt patruzeci de 
ani. Dar am înţeles că, în singurătatea unde sălăşluia el, ar 
fi vieţuind acuma un ucenic al lui. 

— Proroceşte şi acesta? 

— Da. A avut dar, de aceea a fost ales. După ce învaţă 
toate tainele şi cunoaşte semnele vieţii şi morţii, şi stelele 
cerului, poate proroci. Deci proroceşte. 

— Îl ştii în care munte are sălaş? Căci aş dori să-l cercetez. 


— Măria ta, am aflat de la un slujitor vechi al Domniei, 
anume Nechifor Căliman, că schivnicul s-ar fi aflând; însă n- 
a cutezat să-mi spuie unde anume se află. Bănuiesc, după 
unele ştiri ce am de la oameni tari de virtute şi slabi de 
minte, că am putea da de urma lui ori în nişte pustietăţi din 
Călimani, ori într-o altă peşteră, meşteşugit ascunsă în 
râpile Ceahlăului. Dacă porunceşti măria ta, am să aflu 
calea şi locul. 

Vodă îşi zbătu palma mânii drepte la tâmplă ca şi cum ar fi 
vrut să alunge o muscă supărătoare. Stătu puţin cu 
sprânceana încruntată, apoi se mişcă. 

— Părinte Amfilohie, vino cu mine, zise el. 

Călugărul închise cartea în care cetise, dar lăsă făcliile 
aprinse. Vodă se abătu înspre strana Domniței Chiajna. 

— Să nu te duci! Îi şopti ea, cu ochii măriţi de înfricoşare. 

Apoi ieşi din locul unde stătuse, ca să îngenunche la icoana 
Panaghiei. 

Arhimandritul urmă pe stăpânitor. 

Măria sa purta straiul de catifea, însă fără cingătoare, îşi 
păstrase pintenii, care sunau pe lespezile gangului. Copiii 
de casă rămaşi la intrarea paraclisului, afară, ridicară 
făcliile, luminând umbra. Încă se învăluiau afară ploaia şi 
vântul. Vodă intră în cămara lui obişnuită, unde primea pe 
dregătorii cei mai de credinţă şi unde avea plăcere să 
poruncească diacilor să scrie, după cuvântul său, cărţile. 

— Fie cele latineşti cătră Lehia ori Ţara Ardealului, fie cele 
obişnuite cătră pârcălabii cetăților. Se afla în acea încăpere 
un divan cu scorţuri, având pe părete deasupra podoabe de 
arme. Lângă o masă joasă de abanos, cu încrestături de 
sidef, se afla jilţul său. La o parte erau măsuţele pentru 
scriitori. În păretele dinspre răsărit, iconostasul de argint, 
cu candelă, alcătuit din trei bucăţi ce se puteau închide una 
peste alta. Acest iconostas, lucrat de argintarii din Gafa şi 
sfinţit de egumenul Varlaam în mănăstirea Zografu la 
muntele Atonului, întovărăşea pe măria sa în expediţii şi-n 
taberi. 


Vodă rămase în picioare, după ce intră în cămara sa de 
taină. Amfilohie Şendrea închise uşa. Paşii copiilor de casă 
se depărtară. Străjerii bătură cu suliţile în pardoseală de 
două ori, vestind că sunt la datoria lor. 

— Ai spus, sfinţite părinte, că ai putea afla calea şi locul. 

— Dacă măria ta porunceşte... 

— Nu poruncesc, ci doresc. 

— Zâmbi domnitorul. Aici este o taină, ce stă mai sus decât 
puterile pământeşti. 

— Eu de mult aştept de la stăpânul meu acest ceas, ca să-l 
încredinţez că are şi datoria să se ducă acolo, după o datină 
veche. 

— Cine sunt aceşti proroci, sfinţite părinte? 

— Nu se poate şti, măria ta. Din graiul bătrânului pe care 
l-am văzut eu cu ochii mei, am înţeles că e băştinaş din 
munte. Grăia ca un cioban, însă fără repezuşuri de glas şi 
fără asprime. Se pare că bacii cei vechi şi muntenii stăpâni 
de oi, care-şi duc turmele în singurătăţi o dată pe an, ştiu 
mai bine decât noi ce este, dar se tem ca de moarte să 
spuie. Am înţeles de la starostele Nechifor că seminţia lor 
ar fi domnească. Unii au ieşit voievozi şi războinici; alţii au 
fost închinaţi pustiei. 

— Sunt creştini ca şi noi? 

— Sunt, măria ta; altfel nu se poate; dar au şi o ştiinţă 
veche. Acuma mă gândesc că n-a sărutat atunci mâna înalt 
prea sfinţitului şi i-a spus altfel decât se cuvine. 

— Orişicum ar fi, după câte mi-ai arătat, trebuie să-l 
cercetez, părinte Amfilohie. 

— Nu se ştie dacă-l vom putea face să vorbească, măria ta, 
căci aceşti singuratici sunt uneori îndărătnici şi răi. Eu aş 
vrea să-l întreb, măria ta, aşa lucruri, încât să pot ceti 
gândurile tuturor dregătorilor şi boierilor mari şi mici ai 
măriei tale. 

— Socot eu, sfinţite părinte Amfilohie, că ai mai multă 
dreptate decât mine. Eu pe toţi câţi îi am lângă mine, care 
mănâncă pânea mea ori se bucură de mila domniei mele, îi 


socotesc că sunt fără vicleşug. Le-am deschis sufletul meu şi 
i-am îmbrăţişat. Dar iată că unii au început să mă vândă, ca 
Iuda pe Domnul Hristos. 

— Sunt mulţămit, stăpâne, că ai dovedit, atunci când a 
trebuit, o mânie binefăcătoare. Cum ai spus însuţi măria ta, 
robul e totdeauna vrednic de iertare pentru minciună; iar 
pentru furtişag îl baţi, fără să-l strici. Pe când un boier, care 
se bucură de dulceaţa vieţii, se face aşa de vinovat, 
nedreptăţind, sau viclenind, sau minţind, încât nu poate fi 
judecat decât cu ascuţişul săbiei. De la bătrân am înţeles că 
tot aşa de tare e şi pedeapsa stăpânitorilor de noroade, 
dacă nu stau în scaunul lor cu dreptate şi curăţie de suflet; 
numaicât judeţul lor e de la Dumnezeu, care-i loveşte cu o 
sabie cu mult mai cumplită. Aşezând măria ta aşa lege în 
ţară, întru slujba lui Hristos Dumnezeu, nu-ţi poţi îngădui 
nici o milă după cum nu-ţi îngădui slăbăciune cătră pruncul 
măriei tale. 

Vodă râse cu amărăciune: 

— Crezi că nu-mi îngădui slăbăciune, sfinţite părinte 
Amfilohie? Am de multe ori încredințarea că sunt slab faţă 
de unele fapte ale lui Alexandru-Vodă. Bag de samă că eşti 
un curtean cu limbă destul de ascuţită, părinte. Cunoşti 
iarăşi ceva despre urmările coconului domnesc? 

— Încă nu, stăpâne. La Roman, unde ai binevoit a-l trimete 
măria ta, are bun sfătuitor pe sfinţitul vlădică Tarasie. Măria 
ta te gândeşti poate să-l înfăţişezi schivnicului? 

— Cel care ceteşte gândul semenului său e cât şi un 
proroc, zâmbi Vodă. Sfinţia ta crezi că nu i-a venit vremea? 

Amfilohie Şendrea şovăi să dea răspunsul. Vodă oftă, 
întristat. 

— Am şi eu destule asupra sufletului meu, începu iar măria 
sa. 

— Toate au trecut, stăpâne. 

— Am dat morţii os din osul părintelui meu. 

— Dacă ai fi şovăit, măria ta, ai fi săvârşit greşală. Pentru 
iertarea acelei fapte s-au rugat toţi preoţii şi călugării 


bisericilor măriei tale. Te-a deslegat şi părintele mitropolit 
Teoctist. Canonul postului, pe care ţi l-ai rânduit pe nouă 
ani măria ta în fiecare vineri, zi în care a fost judecat cu 
sabia Aron-Vodă, este şi el bine primit. Nici eu nu încetez a 
striga în toate zilele, dimineaţa şi sara, cătră Pururea 
Fecioara, arătându-i cum şi de ce trebuie să înlăture 
această pâră de la faţa Domnului Dumnezeu. Măria ta poţi 
să te înfăţişezi oriunde, fără grijă. 

Voievodul îşi clătină fruntea: 

— Cu grijă şi cutremur mă voi înfăţişa când va bate ceasul. 
Nădăjduiesc că Domnul şi judecătorul meu, cel care stă 
pururi în lumină şi vede în inimile noastre ca într-un cleştar, 
va cerceta fără greş şi va zice: Acest trup s-a zămislit prin 
bună-voia mea; această inimă a fost cumpănită de mine. 
Acesta este slujitorul meu Ştefan, carele a păcătuit pentru 
ca să se întemeieze dreptatea mea în moştenirea părinţilor 
săi. A prigonit pe lotri; a bătut peste fălci pe duşmani, a 
grăbit sfârşitul viclenilor; toate le-a făcut spre slava 
credinţii, ca să întărească oştile credincioase mie. 

— Prorocia măriei tale pentru judecata ce va să fie mi se 
pare bună, măria ta, zâmbi arhimandritul. 

— Totuşi să ascultăm şi pe alţii mai cuminţi decât noi. Să 
afli locul. Mă voi duce să văd pe pustnic. 

— Voi face cum porunceşti, stăpâne. 

Voievodul începu să se plimbe prin chilie, de la uşă la 
iconostas. 

Se opri. Alungă iar de la tâmplă bâzâitul îndoielii şi 
tulburării. 

— Părinte Amfilohie, mărturisi el, m-am simţit astăzi lovit 
şi clătinat. Mulţămesc pentru cuvintele pe care mi le-ai 
spus, ca un adevărat învăţător de la Bizanţ. Mă simţesc mai 
luminat, cu atât mai vârtos cu cât am văzut în preajma mea 
frunţile unora încreţite şi ochii altora tulburi. Ascultă, 
părinte Amfilohie, năravurile bătrânilor noştri sunt ca nişte 
răni vechi: se tămăduiesc cu greu, ori lasă urme neşterse. 


Uneori mă gândesc că totul trebuie înoit de istov. Trebuie 
casă nouă. 

— Trebuiesc, stăpâne, boieri şi dregători tineri, care au 
crescut întru credinţa şi frica măriei tale. Ridicând boierime 
nouă, măria ta, îţi găteşti şi ostaşi care să umble cu 
vrednicie înainte, nu să-şi caute papucii în urmă. Aşa că şi 
întru aceasta ai lucrat cu spor, slăvite Doamne. 

— Îţi mulţămesc, prietine. Totuşi spovedania mea trebuie 
să fie întreagă. Cunogşti că vor fi şi alte pări, care se vor 
târâi ca nişte gângănii spre talgerul cântarului din veac. 
Căci acest ticălos trup se desfătează uneori întru beţie, şi 
alteori în plăcere trupească. 

— Noi te-am deslegat de asta, măria ta. Pentru strădania 
măriei tale în această viaţă, nu poţi avea altă plată. Om fiind 
nu te poţi desface de cele omeneşti. Este asta ş-o moştenire 
a neamului moldovenilor. Cumpănind bine, tot de la 
Dumnezeu vine şi această păcătoasă desmierdare a 
pământenilor, având ei atâta vrăjmăşie în jur, atâtea valuri 
şi vânturi ale nestatorniciei, a tătarilor şi ismailitenilor. Cel 
puţin se bucură de vin bun şi de femei frumoase. N-ar fi 
nimic asta, dacă n-ar fi iubitori şi de minciună şi de 
nedreptate. Deci strânsoarea care le-o dai măria ta e bună. 
„lert desfătările, lovesc minciuna.” Măria ta ai grăit bine şi 
mulţi au luat aminte. Bătrânilor li s-a părut că sunt struniţi 
prea tare; calul vechi nu se învaţă buiestraş; cei tineri 
cunosc frâul. 

Măria sa veni însfârşit la jâlţ, ca să găsească hodină mai 
mult inimii decât trupului. Amfilohie îl cercetă cu ochii pe 
jumătate închişi, ca pe un bolnav căruia i s-a potolit arsura 
frigurilor. 

— Binevoieşte, măria ta, să dai poruncă pentru alaiul de 
nuntă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Domnița Maria nu va 
întârzia nici o zi şi o vom avea aici la 14 a lunii septemvrie, 
ziua de naştere a măriei tale. 

— Crezi că nu va întârzia? O aştepţi cu mare dorinţă? 
Surâse Vodă. 


— Nu va întârzia, stăpâne. La vremea asta cloceşte 
paserea alchion, în stâncile mării, şi nu-i încuviinţată 
valurilor nici o răzvrătire. lar de dorit, dorim cu toţii 
domniţă de neam împărătesc. Zestrea măriei sale nu-i cea 
de acum, adică stâncile pustii de la Mangop, ci Ţarigradul. 

Vodă privi visător iconostasul: 

— Măria ta cată să amâi celelalte treburi... stărui 
călugărul. 

— Care? 

— În ziua de 17 ale lunii septemvrie, se întemeiază tabără 
de oşti la Vaslui. La o săptămână după aceea se adună la 
Bârlad călărimile din 'Ţara-de-]Jos. 

— Asta-i o altă nuntă, părinte, pe care o pregătesc de 
paisprezece ani. Cu nici un chip nu o voi întârzia. Poftesc 
cupa mea. Ţine-mi sfinţia ta tovărăşie ca bună şi 
credincioasă rudă a noastră. Văd că ploaia tot curge; 
pământenii noştri sunt şi ei bucuroşi în sara asta. 

Capitolul V. 

Unde Onofrei Căliman şi Samoilă Căliman duc o scrisoare 
la Cetatea Neamţului. 

Feciorii starostelui nu mai zăboviră la curte. Îşi căutară 
numaidecât caii şi le strânseră chingile, scoţându-i la 
lumină din dosul unde stătuseră. Erau nişte animale cu păr 
îmbielşugat ca o lână, cu cozile prea lungi şi cu moţurile de 
coamă revărsate asupra ochilor. Nu erau nici roibi, nici 
murgi; se ţineau într-o coloare amestecată. Păreau prea 
scunzi pentru făpturile stăpânilor lor. După ce se cumpăniră 
în tarniţile nalte, căptuşite cu perinile pe care, noaptea, şi le 
puneau căpătăi, Onofrei şi Samoilă ieşiră de sub boltă, apoi 
mirosiră vântul şi se îndreptară spre apa Moldovei cătră 
târgul Baia. Picioarele lor lungi erau încârligate în scări 
prea scurte, după obiceiul călăreţilor de stepă, ca să se 
poată din când în când înălța cât de sus, priveghind 
depărtarea. De altminteri şi căluţii murgi-roibi erau de 
neam răsăritean de la Mongolia, cu boturi lungi şi frunţi 
berbecate. Aceşti cai nu fug prea tare, însă merg într-o 


întinsoare şapte poşte. Pot să rabde setea şi foamea. În 
vremea iernii nu stau în alt adăpost decât al coamei lor 
spulberate. 

După ce ieşiră în câmp, călătorii se uitară numai o dată 
unul la altul în tăcere, fără a îndrăzni să înceapă sfat. Erau 
îngrijoraţi cât de zvoana şi spaima ce văzuseră în Cetate, 
cât mai ales, de taina scrisorii, pe care Onofrei o purta în 
torbă. 

Mai întâi, arhimandritul s-a uitat lung la dânşii, 
cercetându-i de sus până jos cu luare-aminte şi cu supărare. 
Pe urmă, fără să se gândească mult şi fără să întrebe ce şi 
cum, apus mâna pe o pană de gâscă tăiată ca o săgeată şi a 
muiat-o în catran. După ce a scos-o din catran, a împuns cu 
dânsa în hârtie, zgâriind tot în colţuri şi făcând nişte semne 
de ameninţare. 

S-a oprit într-un timp şi s-a uitat la ei; după aceea a 
împuns iar în hârtie. A lepădat pana şi a păturit hârtia, 
uitându-se iarăşi la dânşii, pe sub sprâncene. Apoi când a 
pus pecetea inelului în ceara roşie, a mormăit ceva singur, 
parcă ar fi zis: Bun. 

Ce poate să fie bun într-o carte ca asta, închisă şi 
pecetluită? 

Nu poate să fie nimica bun. O poruncă de la măria sa 
poate cuprinde multe supărări. Poate cuprinde asemenea 
supărări, încât să nu le mai găseşti leac. Când primeşte o 
poruncă scrisă şi închisă de la măria sa, orice dregător, fie 
el cât de mare şi de tare, îngălbeneşte. Sărută pecetea, 
deschide hârtia şi pe urmă se luminează la obraz ori se face 
vânăt ca veninul. 

— Să ştii că până desară plouă, grăi Samoilă privind zarea 
munţilor. 

Onofrei încuviinţă: 

— Asta numaidecât. Se văd burhai de neguri pe Halăuca. 
Însă în trei ceasuri noi suntem la sfânta mănăstire, şi nici nu 
ne pasă. De acolo avem puţin până la locul nostru. 

— Ne oprim o ţâră la părintele Nicodim? 


— Ne oprim la părintele Nicodim. 

Vorbele acestea le schimbară abia în şleahul Nimircenilor. 
Imaşurile erau pustii, între crânguri ofilite de secetă. Fiind 
zi sfântă, nu se zăreau oameni nicăieri la lucru. Vântul 
bâzâia în spini cu pămătufuri roşii. Stoluri de mii de grauri 
se ridicau şi se înclinau coborându-se, ca nişte pale de fum. 
În urmă se zăreau pe jumătate, ca dintr-o apă, numai 
turnurile Cetăţii Domneşti. Târgul Sucevii se scufundase. 

Samoilă Căliman, mai vioi şi mai neliniştit, ocoli iar 
întrebarea îngrijorătoare: 

— Când a spus că vine Domnița cea nouă? 

— Cine să spuie? Eu n-am auzit pe nimeni anume. Vorbeau 
slujitorii. Ai auzit şi tu. 

— Am auzit. De ziua Crucii. Înainte de asta are să 
trebuiască să ne întoarcem iar cu vânat şi cu peşte. 

— Dacă a vrea Dumnezeu, om veni; dacă n-a vrea 
Dumnezeu, n-om veni. 

— Cine ştie! Oftă Samoilă. 

Onofrei se alătură de tovarăşul său, trăgând dinainte 
taşca, de la şoldul stâng, şi cotrobăind în ea. 

— Ascultă, frate. Mai poart-o şi tu. Nu ştiu ce va fi având, 
dar mi se pare grea ca un pietroi. 

— Bine, dă-o încoace. 

Samoilă o primi şi o cântări în degete. I se părea totuşi 
uşoară. Dar după ce o aşeză cu grijă în torba lui şi mai 
călări un timp până la dealurile de unde se vedea iazul cel 
mare al Şomuzului, simţi şi el greutatea lucrului pe care-l 
ducea. Parc-ar fi fost un farmec. Nu era cu putinţă să fie 
lucru curat. Cu toate acestea era o carte alcătuită de un 
sfinţit arhimandrit. 

— Socot eu că nu se poate să se afle la curtea măriei sale 
arhimandrit vândut, rosti cu hotărâre Samoilă. Mi se pare 
grea şi mie. 

— Ce? 

— Cartea. 


— 'Ţi-am spus eu, frate Samoilă. De aceea m-am gândit eu 
mai întâi şi mai întâi să ne oprim la părintele Nicodim. Cât 
despre arhimandrit, m-am uitat bine la el, şi n-am văzut nici 
un semn să fie celalalt. 

Celalalt era cel pe care nu cutezau să-l pomenească. Îşi 
făcură amândoi cruce, îndemnându-şi caii. Umbrele lor 
fugeau alungite pe luciul încreţit al iazului. Aşa trecură în 
râpa Rădăşenilor, după aceea suiră la dealul Horbaza şi de 
acolo văzură apa Moldovei. Făcură popas. 

Ca să-şi împărtăşească deopotrivă suferinţa, aici 
schimbară o dată torbele. 

— Ca să n-o mai scoată la lumină. După ce-or trece dincolo 
de apa Moldovei ş-or apuca poteca muntelui Pleşu, or mai 
schimba o dată. 

Soarele se cufundase în îmbulzelile de nouri. Vântul sufla 
acuma aprig şi răcoros. 

Pe Pleşu era negură; căluţii suiau harnic pocănind în 
piatră cu copitele nepotcovite. Brazii aveau şuiet de 
şuvoaie. Întâlniră un cârd de ciute cu cerbul lor. Stăteau în 
marginea unei poieni în neclintire, ascultând larma 
codrului. Numai când fantasmele celor doi călăreţi fură la 
cinci paşi asupra lor, cerbul pufni scuturându-şi coarnele cu 
multe raze şi făcu o săritură în laturi, căzând în râpă, cu 
ciutele după el. 

Coborâră la mănăstire, după patru ceasuri de cale, tocmai 
când sunau clopotele. Pe munţii de dincolo de apa 
Nemţişorului, ploua. Mai aveau vreme până în sară. 

Pârăul era cu desăvârşire secătuit. Îl trecură prin prund, 
într-un loc unde apa puţină fugea pe subit alvie, ca să iasă 
mai departe. Şfichiuiţi de ploaie, grăbiră la căsuţa 
părintelui Nicodim. 

— Poate să găsim aicea şi pe Ionuţ Păr-Negru, îşi dădu cu 
părerea Samoilă. 

Onofrei se veseli, ca unul ce se socotea însfârşit ajuns la 
liman. 


— Dac-ai fi mai înţelegător, măi Samoilă, şi ţi-ai face 
socoteala pe degete, dădu el sfat fratelui său, atuncea n-ai 
mai spune o vorbă ca asta. Ştii bine că asta nu-i săptămâna 
slobodă a tovarăşului nostru. 

— Ştiu; însă poate să fie o întâmplare. 

— Întâmplare poate să fie numai una; să nu găsim pe 
părintele Nicodim. 

— Puşchea pe limba dumnitale, bădică. Onofrei râse şi-şi 
bătu torba cu palma stângă: 

— Acuma nu mi se mai pare grea; s-a uşurat iar. 

Fratele Gherasim, slujitorul cel uscat al monahului le 
deschise poarta. 

— Acasă-i cuvioşia sa? 

— Acasă. 

Coborând de pe cai, suiră în pridvor. Caii se duseră singuri 
sub şopron. Fratele Gherasim veni după ei şi câută la coburi 
trăistile de orz, petrecându-le fiecăruia după urechi. Le 
slăbi chingile şi-i bătu cu palma peste şale, deasupra cozii, 
până ce căluţii răspunseră rânchezând înăbuşit. 

După rânduita închinăciune cătră sfintele icoane şi în faţa 
cuvioşiei sale, feciorii starostelui se aşezară pe laiţă alături 
unul de altul, tuşind. Deci erau doritori să întrebe ceva, ori 
să ceară un sfat. 

— Spuneţi, zâmbi părintele Nicodim venind asupra lor. Ce 
este? Ce vi s-a întâmplat? Mă uit şi cetesc în ochii voştri. S-a 
întâmplat ceva bătrânului? 

— Bătrânul e tare, slavă Domnului, îl încredinţă Onofrei. 
Au să mai mănânce încă multă vreme caii orz din sicriu. Ştii 
cuvioşia ta că dumnealui s-a semeţit să-şi facă raclă şi s-o 
suie în pod. Pe urmă, văzându-se că întârzie să moară, s-a 
scos racla lângă corlata cailor. 

— Ştiu asta. Socot eu că vreţi să-mi vorbiţi despre altceva. 

Onofrei se scărpină în cap. Luă de alăturea căciula şi o 
cercetă. 

— Se chiamă că noi venim de la Domnie, mărturisi el 
însfârşit. Am dus acolo nişte căprioare şi nişte peşte. 


— A fost ş-acolo cutremur? 

— A fost; s-a auzit detunând în fundul pământului. S-a 
înfricoşat lumea; dar noi nu ne-am înfricoşat. 

— Cum să vă înfricoşaţi? Căci voi nu vă temeţi nici de 
puterea lui Dumnezeu. 

Onofrei şi Samoilă se ruşinară întrucâtva. Cel de-al doilea, 
în sfârşit, dădu el lămurire deplină. 

— Grija noastră e din altă parte, cuvioase părinte Nicodim. 
Dumneata ce zici, bădică Onofrei? Să arătăm ori nu cartea 
aceea părintelui Nicodim? 

— Despre ce carte grăiţi voi? 

— Apoi avem cu noi carte scrisă şi pecetluită de la Domnie. 
A scris-o sfinţitul Amfilohie arhimandritul. Şi i-a pus pecete 
cu inelul măriei sale. Şi ne-a dat-o nouă, cu poruncă. 
Numaidecât să ne înfăţişăm cu ea la domnia sa pârcălabul 
nostru. 

— Ei, şi voi ce faceţi? 

— Noi ne ducem la Neamţu. Avem la noi cartea. Onofrei 
trase cu grijă din torbă scrisoarea. Nicodim o primi, o 
cercetă pe faţă şi pe dos şi o dădu înapoi. 

— Foarte bine. Duceţi scrisoarea ş-o daţi pârcălabului. Ce 
ştiţi voi de vă temeţi? 

— Nu ştim nimica. Ne gândim numai să nu fie ceva rău. 

— Să vă spun eu ce trebuie să faceţi, zâmbi cuviosul 
Nicodim apropiindu-se de ei şi punându-le pe rând mâna pe 
frunte. Aveţi să mâncaţi câte-un dărăb de pită şi să beţi 
câte-o ulcică de vin. După care încălicaţi şi vă duceţi drept 
la Cetate ca să înfăţişaţi pârcălabului scrisoarea. Spuneţi lui 
Ionuţ sănătate. 

Feciorii lui Căliman au făcut aşa precum le-a poruncit 
călugărul, în ceea ce priveşte pita şi vinul. Însă din partea 
cărţii nu s-au liniştit deplin. Tot a mai rămas în ei o drojdie 
de îndoială. 

S-au învălit în dulame şi au purces spre Cetate prin ploaie. 
Căluţii împrăştiau necontenit raze de apă din ghiolurile 
drumului. Ploua cu repeziciune şi des. Când ajunseră la apa 


Ozanei, găsiră valuri tulburi. Părerea lui Onofrei, ca cel mai 
mare şi mai înţelept, era că numaidecât trebuie să se 
oprească şi la casa părintească. Bătrânii îşi împuţinează 
virtutea, dar îşi sporesc cuminţenia. Trebuie întrebat şi 
moşneagul. 

— Dacă zici dumneata aşa, să ne oprim, se învoi 
numaidecât Samoilă. Avem vreme să ajungem înaintea 
stingerii lumânărilor, când se zăvorăşte poarta. 

Era acasă şi Căliman bătrânul şi-şi scoase asupra lor 
jumătate de trup, pe uşă, mirându-se de graba cu care 
descălecau. El nu-şi cunoştea feciorii aşa de harnici, fiindcă 
ciobanii au toate ale lor mai domoale; chiar şi mintea. Însă 
după ce acei ciobani se prefac în vânători şi se mai duc şi-n 
lume, pe la curţi domneşti. 

— Se vede că se iscă într-înşii o agerime. 

— Ptiu, drace! Dar de unde veniţi voi, măi feciori? Aţi şi 
fost la Cetate şi v-aţi şi întors? 

— Am şi fost şi ne-am întors. 

— Mă bucur pe de o parte, răspunse bătrânul, că aţi 
umblat bine; însă pe de altă parte îs tare scârbit. Mi s-a 
iscat de ast'dimineaţă durere la o pustie de măsea şi, 
vedeţi, mi s-a umflat falca. Chiar când aţi căzut voi, mă 
găteam să mă duc în grajd, unde m-aşteaptă Şandru 
fierarul. 

M-a mai durut o dată şi n-am scos-o. Acuma trebuie s-o 
scot numaidecât. Ungurul acesta faur e bun meşter; o trage 
afară într-o clipă. Vreţi să-mi spuneţi ceva? Se cunoaşte 
după ochi. 

— Vrem să-ţi spunem ceva, tătucă. 

— Apoi atuncea spuneţi degrabă, cât îs alinat. Pe urmă mă 
apucă alt răstimp de junghiuri. Mai stăâi oleacă, Şandrule! 
Răcni el pe uşa deschisă; după care se întoarse în mijlocul 
odăii. Spuneţi degrabă, că dă iar peste mine un val. Asta-i a 
doua pe care o scot. Se apropie, măi băieţi, funia de par. 

— Tătucă, se grăbi să înştiinţeze Samoilă, aducem cu noi o 
carte domnească. 


— Bine. Să chemăm dascălul s-o cetească. 

— Porunca-i s-o dăm jupânului părcălab. 

— Atuncea de ce v-aţi oprit aici? Duceţi-vă s-o daţi 
pârcălabului. Ptiu, drace! Duceţi-vă, flăcăi, eu nu mai pot să 
rabd. Dar ce să fac? Am să rămân numai în optsprezece 
măsele şi gata. Iaca vin! Răcni el cătră fierar. 

Rămaşi singuri, feciorii starostelui se uitară unul la altul: 
după aceea îşi luară de samă şi ieşiră să-şi caute caii. 
Onofrei cugetă cu glas: 

— N-am făcut nimica. 

Când ajunseră sub Cetate, suna muntele de puhoaie şi de 
rostogoliri de bolovani. Ozana venea cu harmăsari de 
spumă. De sus, ploaia nu mai contenea. Zidăria neagră a 
Neamţului atârna sub nourii coborâţi. Încă era o lumină 
leşietică de sfârşit de zi, când urcară sus. Straja îi cunoscu, 
slujitorii aplecară puntea. 

— Poate nu-i jupânul părcălab la Cetate, se gândi, tot cu 
glas, Onofrei. 

Însă, pe cât mărturiseau slujitorii, jupânul părcălab era la 
Cetate. 

— Atunci tot ne mai rămâne una, zise Samoilă. 

— Ce ne mai rămâne? Nu ne mai rămâne nimica. 

— Ne mai rămâne una; să ne ducem întâi la prietinul 
nostru. Să vedem ce zice şi el. Ş-apoi, după aceea, cum a 
vrea Dumnezeu. 

— Asta-i vorba cea mai înţeleaptă pe care ai spus-o azi, 
Samoilă. 

— Se învoi Sfarmă-Piatră. 

Ionuţ Păr-Negru era la chilia lui cu tătarul. Îi crescuseră 
iar pletele, însă îi rămăseseră mai scurte decât înainte 
vreme; în schimb, li se mai întunecase castaniul. 
Deasemenea i se mai întunecase şi pata de jder de cătră 
tâmpla stângă şi-i era mustaţa bine rotunzită. Totuşi nu 
avea înfăţişare deplină de bărbăţie, din pricina ochilor, care 
rămăseseră tot copilăreşti. 


Tătarul trăgea pe piatră jungherul şi avea alăturea sabia 
lui Ionuţ, pentru aceeaşi lucrare. Pâcla ploii şi a nourilor era 
afară aşa de deasă, încât trebuise, alături de piatră, să 
aprindă opaiţ. 

— Iaca oamenii noştri, zise Jderul cel mititel, săltând vesel 
de pe divanul lui. S-au întors degrabă. Ce să fie asta? N-a 
pierit nimene la Suceava de cutremur? 

— Nu, răspunse cu părere de rău Onofrei. 

— Ce-ai păţit, meştere? i s-a întâmplat ceva pe drum? 

— Nu. 

— Ce-i, Strâimbă-Lemne? De ce mârâie aşa frate-tău? 
Poate i-i foame. Am aici slănină, pită şi usturoi. Ştiu că-i 
place să puie felie de slănină pe felie de pită, şi peste 
dânsele, un căţel de usturoi. Cât ai zis cranţ! A şi înghiţit. Pe 
urmă i-i sete. Te înştiinţez că n-avem vin. 

— Este destulă apă în ploaia de afară, mormăi Onofrei. 

— Aici este un drac la mijloc. Spune tu, Samoilă. 

Cu destule cotituri, Samoilă mărturisi întâmplarea cu 
scrisoarea. 

Jderul cel mititel ascultă cu linişte, privindu-i pe rând. Pe 
când povestea Samoilă, Onofrei ducea întruna mâna la 
torbă; dar se stăpânea şi nu deschidea taina. Tătarul îşi 
contenise treaba şi se uita la ei cu mirare. 

— Hm! Într-adevăr, poate să fie ceva la mijloc, se învoi 
zâmbind Ionuţ. 

Onofrei înghiţi două noduri de supărare: 

— Părintele Nicodim şi tătuţa spun că n-a mai fi nimica. 

— Aşa spun ei, cu vorbele lor? 

— Nu. Aşa am înţeles eu; aşa a înţeles şi Samoilă. 

— Ei, atuncea poate să nu fie nimica. Este un obicei la 
împăratul Turcului. Dacă vrea să piardă pe cineva, îi dă 
carte şi-l trimete la cutare dregător al său. Acesta ia cartea, 
o deschide, o ceteşte; pe urmă trage paloşul şi retează 
celuia capul. 

— De ce? Se îngroziră feciorii. 

— Nu ştiu. Aţi săvârşit cumva vreo faptă necuviincioasă? 


— Da' de unde! Am spus numai acelui părinte arhimandrit 
că a dat peştele din coadă. 

— Care peşte? Cel pe care l-aţi închinat voi măriei sale? 

— Nu. Cel pe care stă pământul. De aceea a fost cutremur. 

— Să văd cartea. 

De mult Onofrei aştepta această poruncă. Trase cartea 
domnească şi o înfăţişă. Ionuţ o duse întâi la ochi, pe urmă 
la nas. 

— Asta-i porunca măriei sale? 

— Asta. 

— Atuncea ce-mi staţi aici, spunând poveşti cu împărăţia 
Turcului şi cutremurul pământului? Haideţi cu mine 
numaidecât la dumnealui jupânul părcălab Luca. Dac-a fi 
rău, să mă taie pe mine. 

— Căci m-am săturat de când viețuiesc într-această robie. 

— l-am spus noi acelui părinte arhimandrit cum vieţuieşti 
domnia ta aici. 

— Atunci de aceea am eu vestire în inima mea că nu poate 
să fie nimica rău. 

Vânătorii se încredinţară şi ei numaidecât de asta, râzând. 
Însă oricum, o scrisoare închisă poate cuprinde uneori 
primejdie. Asta se ştie: dovadă împăratul Turcului. Ciudat 
este că şi cel nevinovat se simte înfricoşat: dovadă Samoilă; 
dovadă Onofrei. A fost şi cutremurul; mai este şi ploaia asta 
cu neguri despletite. 

Cum a prins a râde Ionuţ, lor li s-a părut că beau vin vechi. 

Jupânul părcălab Luca Arbore chemase la poruncă 
schimburile de străji ale nopţii. De şi de ani era tihnă la 
Neamţu, domnia sa schimbase rânduiala moale a 
răposatului părcălab Albu. Căci ostaşul şi cetatea trebuie să 
fie în orice clipă gata. De la hotarul unguresc nu-s decât 
puţine ceasuri de cale; într-o noapte poate descăleca o 
oaste sub Cetate. Deci în fiecare ceas, domnia sa, ucenic 
tânăr al măriei sale, punea o grijă neînduplecată. 

Ionuţ intră, închinându-se. Vânătorii se opriră mai în urmă. 


După ce se dădură lămuririle, cartea se desfăcu dintro- 
dată şi străjerii ridicară opaiţile la înălţimea privirilor 
jupânului părcălab. Iată care era cuprinsul cărţii: „Cătră 
prea cinstitul părcălab Luca, sănătate. 

Porunca măriei sale Ştefan-Voievod. Cinstite pârcalabe 
Luca de la Cetatea Neamţului, cum vei primi această carte 
să chemi la domnia ta pe Ionuţ feciorul comisului Manole şi 
să-i porunceşti să ia pe fratele său mai mare comisul Simion 
de la Timiş şi să se înfăţişeze la Cetatea Sucevii fără 
întârziere, cu slugile lor şi cu aceşti doi vânători, Onofrei şi 
Samoilă, iar altfel să nu faci, ci să urmezi întocmai, făcând 
trebuinţă măriei sale aceşti slujitori. A scris Amfilohie 
arhimandrit.” 

Pârcălabul se întoarse din nou de la început şi ceti cu glas, 
după aceea întrebă, păşind cătră vânători: 

— Aţi auzit? Aţi înţeles? 

Amândoi fraţii stăteau înlemniţi, după rânduiala de atunci 
a oştenilor, cu picioarele desfăcute în laturi, şi nu le venea 
a-şi crede urechilor. Cum se poate face una ca asta că unul 
zgârâie cu o pană, la Suceava, pe hârtie, şi altul ceteşte la 
Neamţu? Semnele acelea împunse cu săgeata de pană de 
gâscă sunt pentru ochi şi, cu toate aceste, jupânul părcălab 
le vorbeşte. Asta-i minune mai mare şi decât cutremurul. 
Iar de înţeles au înţeles. Totuşi trebuie să le lămurească mai 
amănunţit şi prietinul lor Jder cum stă treaba. 

— Am auzit ş-am înţeles, luminăţia ta, răspunse Onofrei cu 
destulă îndrăzneală. Şi ne pare rău că ne ducem la slujbă în 
altă parte. 

Nu era adevărat. Nu le părea rău. Jderul râdea la ei. 

— Vă pare rău că sunteţi rânduiţi în slujba măriei sale la 
Suceava? Mă mir, răspunse boierul părcălab. 

— Ce să facem? Dacă aşa a venit vremea... oftă Samoilă, 
uitându-se într-un colţ. 

— Duceţi-vă! Porunci pârcălabul Luca. Am de vorbit numai 
cu jupân Ionuţ Păr-Negru. 


Oare ce-are să-i spuie lui jupân Ionuţ? Se întrebau ei 
ieşind. Să mai fie scris acolo şi altceva? Boierul părcălab 
Luca rămase privind lung la Jder şi-i zâmbi cu prietinie, ca 
unui frate mai mic. 

— Jupâne Ionuţ, îi zise el; mă bucur şi totodată mă 
întristez. Mă bucur, căci măria sa te-a iertat pentru 
nebuniile ce-ai săvârşit şi te chiamă la mila sa. Mă întristez, 
căci mă despart de domnia ta. 

La vremea aceea pârcălabul Luca era tânăr. Era cu opt ani 
mai vârstnic decât Ionuţ Jder. Purta o barbă rotundă 
neagră-corb şi se uita cu ochi focoşi. Era aprig între 
slujitorii cei noi ai măriei sale şi cunoştea bine meşteşugul 
evropenesc al armelor, pe care îl învățase la Cracovia. Îşi 
gătise pentru războaiele măriei sale o spată grea şi 
dreaptă, ca a cavalerilor cruciați, pe care ştia s-o poarte cu 
două mâni. 

Jder nu simţi nici o întristare. Căzuseră de pe el muşchiul 
şi rugina Cetăţii. 

— Mâni împlineşti porunca, îi hotări pârcălabul, 
îmbrăţişându-l. 

— Cinstite jupâne părcălab, pe cât înţeleg, eu nu pot 
întârzia. Trebuie să purced chiar în noaptea asta, după ce 
pun la cale pe Călimani. Mă duc să găsesc pe bădiţa Simion 
şi să-i adun şi lui cele de trebuinţă. Am de văzut şi de 
părintele meu. Are să se bucure muţa. Dacă nu ştii domnia 
ta cine-i muţa, am să-ţi spun că-i dumneaei comisoaia 
Ilisafta Jderoaia. 

— Să fie sănătoasă, răspunse pârcălabul Luca, întrucâtva 
jignit de graba lui Ionuţ. 

— Însă nu pot să încalic chiar acum, adaose îndată Jderul 
cel mititel, pentru că eu şi tătarul trebuie să ne 
împrumutăm şi să agonisim cina din astă sară. Cei doi 
vânători ai măriei sale au nevoie măcar de jumătate de 
baniţă de mălai; le mai trebuie şi altele. Dacă ar fi mulţi ca 
dânşii, nu ştiu dacă i-ar putea dovedi jitniţile şi cămările 
măriei sale. 


Capitolul VI. 

Unde se arată şi vorbeşte iar cunoştinţa noastră veche, 
comisoaia Ilisafta. 

Lăsând poruncă tovarăşilor săi vânători să-l ajungă din 
urmă, lonuţ Jder ieşi din Cetate în zori de ziuă, la 30 
august, cu sluga sa tătarul. Din vremea nebuniilor, cugeta el 
singur, coborând domol apa Ozanei, i-a rămas numai 
harmăsarul pag, pe care călăreşte şi acuma. Încolo toate s- 
au domolit în el şi de-acuma nu mai are alta decât să se facă 
monah la o sfântă chinovie. Numai dacă s-ar supăra pe el 
comisoaia Ilisafta, pocnind din palme şi înălţând ochii spre 
sfintele icoane, când a auzi asemenea hotărâre năprasnică, 
şi numai dacă măria sa i-a porunci altfel, poate s-a învoi să- 
şi ducă veacul tot în lume şi între oamenii de rând. Într- 
adevăr numai comisoaia şi Vodă ar fi putut primi cu bună- 
credinţă asemenea mărturisire, izvorâtă dintr-o bucurie 
ascunsă şi vicleană. Toată înfăţişarea blândă şi moale a 
Jderului celui mic cuprindea o bucurie nouă, pe care o 
alinta ascunzându-şi-o lui singur, ca să nu i-o ştie şi să nu i-o 
risipească alţii. Îşi rosese destul zăbala în plictisul Cetăţii, 
îngrăşându-se; i s-ar fi părut amar să se întoarcă îndărăt. 
Nu rămâne îndoială că porunca Domniei cuprindea 
eliberarea lui. Nu era o amăgire - ca să se ducă la Suceava 
şi să se întoarcă, după aceea, iar, la Neamţu. Chiar dacă va 
fi să rămâie în cealaltă Cetate, viaţa de acolo e mai 
deschisă, cu mai multe tovărăşii; curând, vine măriei sale şi 
Doamnă nouă; pe urmă, pe cât înţelege el şi pe cât a fost de 
părere şi pârcălabul Arbore, e chemat totodată la slujba 
măriei sale şi Simion Jder. Parcă l-ar fi întrebat anume 
măria sa pe lonuţ cu cine i-ar plăcea să slujească. 

— Eu, cu bădiţa Simion, mă duc şi până la Han-Iatar, nici 
nu-mi pasă! Zise el râzând şi întorcându-se spre Gheorghe 
Botezatu. 

— Cum ai spus, măria ta? Întrebă tătarul grăbindu-şi calul 
şi trăgând după el şi pe ceilalţi doi, pe care erau încărcate 
boclucurile stăpânului său, straie, arme şi scule de 


vânătoare. Între straie, arme şi scule de vânătoare, vârât 
într-o desagă până la gât şi numai cu capul scos afară, se 
afla şi Pehlivan, cățelul cel nou al Jderului. 

— Cum ai spus, măria ta? 

— Am spus: cu bădiţa Simion, eu mă duc şi până la 
Bogdihan. 

Botezatu primi cu nepăsare vestea. 

— Mergem, de ce nu? Răspunse el. 

— Tu l-ai văzut vreodată? 

— Am auzit de el, dar de văzut nu l-am văzut. Acela-i un 
păgân; ce am eu cu dânsul? Dar eu am să-ţi spun domniei 
tale că, până la Bogdihan, în Ţara Chitailor, e cale 
depărtată, poate de şase luni, ori de un an, cine poate şti? 
Se aude că de-acolo s-aduc cuişoarele şi scorţişoara de care 
se plânge dumneaei jupâneasa comisoaia, că-s aşa de 
scumpe. Dacă ne ducem, apoi n-om uita să-i agonisim 
dumisale o traistă cu asemenea mirodenii. 

— Bine, Botezatule, n-om uita, surâse Ionuţ, gândindu-se 
că poate să-i vie măriei sale un gând să-i trimeată la chitai şi 
pe el şi pe bădiţa Simion. Fără tine nici nu se poate, îl 
încredinţă el pe tătar. Nu putem uita nici pe Călimani. Luăm 
şi pe Pehlivan. 

Copoiul scheună din desagă, privind cu agerime pe Ionuţ 
şi cerându-se slobod. Era un căţel cu păr fumuriu aspru şi 
cârlionţat. Era zbârlit şi cârlionţat împrejurul botului, până 
în ochi. Jder îl avea în dar de la o căţea a răposatului 
părcălab Albu, mare vânător în vremea sa. Tătaru îl 
îngrijise şi-l crescuse şi, neavând alta de lucru în lenea 
Cetăţii, îl învățase felurite lucruri de mirare, din care 
pricină oştenii îi şi schimbaseră numele, dându-i poreclă. La 
poruncă, se trântea la pământ şi închidea ochii, mort; ori se 
înălța în sus şi umbla în două picioare; ori se dădea tumba. 
La vânat încă nu-şi dovedise destoinicia, dar de două ori, 
scăpând în pădure, fusese auzit de străjeri cum mâna pe 
costişă, ţăhnind până departe, în funduri de ponoare. Deci 
trebuia să meargă şi Pehlivan la chitai. 


— Îl luăm şi pe el, se încredinţă tătarul, ca să se mire de 
dânsul limbile păgâne, şi ca să poată amirosi drumul înapoi, 
să nu ne rătăcim. 

Grăind, trecură prin marginea apei şi cotiră la drumul 
Timişului. Puseră caii în trap. Botezatu se ţinea aproape, 
însă Jder era cercetat de alte gânduri şi-şi grăbea umbletul. 

Soarele încă nu răsărise; după contenirea ploii văzduhul 
era greu de pâcle. Puhoaiele curgeau prin râpi. În anume 
locuri apa cărase bolovănişul din munte, împiedicând 
drumul. La adierile dimineţii, pădurea scutura din când în 
când stropi reci. 

Când ajunseră la şes, auziră în înălţime zvonuri de zbor şi 
chemări. Prin ceaţă, treceau spre revărsările Moldovei 
stoluri de gâşte şi rațe sălbatice. Într-o singură noapte 
şuvoaiele munţilor umpluseră albia secătuită a râului. Jder 
asculta cu luare-aminte glasurile văzduhului, încercând să 
le deosebească. 1 se păru într-o vreme că sus deasupra 
pâclei sunt ape, în care se rotesc şi umblă acele zburătoare 
străine, sosite odată cu furtuna. 

Calea era singuratică. Jder văzu un singur păstor într-un 
corn de râpă stând neclintit cu sarica în spate şi privind în 
depărtare, în şesuri. Oile îi erau risipite la marginea unei 
bălți. Când cunoscu oameni străini, acel cioban ridică 
toiagul şi chiui. Tătarul îi răspunse. Jder tresări din 
gândurile lui, râzând. Nu mult după aceea perdelele de 
neguri începură să se tragă la o parte înspre pădurile de la 
dealuri şi soarele luci o clipă asupra aşezărilor de la Timiş. 

— Ajungem, măria ta! Strigă din urmă tătarul. Lucirea de 
soare se stinse. Jder opri. 

— Ascultă, Botezatule, porunci el. Eu am întâi şi întâi de 
împlinit porunca domnească, deci mă duc drept înainte. Tu 
coboară devale la curte şi spune dumnealui comisului celui 
bătrân şi dumnisale comisoaiei că vin şi eu numaidecât, 
după ce văd pe comisul Simion. 

— Să spun că slujba noastră la Cetate s-a sfârşit? Se veseli 
tătarul. 


— Se-nţelege; dar la Timiş nu poposim decât pentru 
răsuflet. Are să aibă ce se bucura muţa... oftă Ionuţ; apoi 
îndată zâmbi de vederea apropiată a comisului Simion şi de 
altă revărsare de soare, care se răsfrângea ca din oglinzi 
din bălțile umflate ale Moldovei. 

Gheorghe 'Tătarul coti spre curte; lonuţ spre odăile 
hergheliilor. Comisul Simion trebuie să fie numaidecât la 
închisoarea mânzilor, ori a strâjnicilor, unde are obicei să 
vie întâi şi întâi, dimineaţa. Lui lonuţ i se păru ciudat că nu-l 
găseşte. Întrebă din mers pe slujitori. 

— Unde-i comisul Simion? 

— Trebuie să fie la domnia sa acasă. 

— Însă are obicei să iasă totdeauna aici. S-a întâmplat 
ceva? 

— Nu s-a întâmplat nimica. Vine ş-acuma, dar nu în fiecare 
Zi. 

— 'Toate aici sunt în bună stare? 

— În bună stare, jupâne Ionuţ; să n-ai domnia ta nici o 
grijă. Are aşa uneori câte-o toană comisul Simion, precum 
ştii şi domnia ta. În câte o zi se îmbată. 

Ionuţ îşi grăbi calul printre grajdurile iepelor şi odăile 
slujitorilor. Îndată sări din şa, în faţa chiliei comisului. 
Simion auzise tropotul. leşi în uşă întâi cu sprâncenele 
aplecate pe ochi; îndată însă după aceea obrazul i se 
limpezi. 

„Se poate să fie iar băut”, se gândi mezinul, privindu-l cu 
luare-aminte. 

Veni la el şi-l cuprinse. Îl sărută şi-l strânse de după 
grumaz. Nu mirosea a băutură. 

— Tu eşti, Ionuţ? 

— După cât se pare, eu sunt, bădiţă Simioane. Spune-mi 
că eşti supărat, ca să-ţi dau o veste bună. 

— Nu sunt supărat. 

— Atunci n-ai nevoie de vestea mea. 

Comisul Simion privi o clipă obrazul mezinului, desfătat de 
bucurie copilărească, şi dădu din umeri. Ionuţ îl cuprinse 


iar, cu desmierdările lui viclene. 

— Să-ţi spun vestea, badiţă? 

— De la cine? 

Odată cu întrebarea asta, pusă cu glas schimbat, Simion 
Jder păru că tresare, cuprinzând braţul lui Ionuţ. 

— O veste care are să te bucure, bădiţă. 

— De la Suceava? 

— De la Suceava. 

Obrazul lui Simion se lumină ca de o fulgerare. 

— Îţi aduc poruncă de la măria sa. 

Simion părăsi braţul fratelui său. Obrazul i se umbri iar. 
Ionuţ îl cerceta cu luare-aminte, căutând să-l cetească. 

— Bine; spune porunca măriei sale. 

— Poate aşteptai veşti din altă parte? De la cine? 

— De la nimene. Aşteptam aşa o veste. Poate-i asta pe care 
mi-o aduci. Dacă-i veste rea, nu mi-o spune încă. 

Poate mă scoate măria sa de aici, cum era vorbă, ca să mă 
trimeată la Vaslui în tabără, ori în ţinutul Putnei la hotarul 
muntenesc. 

— Asta ar fi veste rea? 

— Nu ştiu, lonuţ. Poate n-ar fi rea; mai bine ar fi poate să 
mă duc cât mai departe, la marginea pământului. 

— Ce ai, bădiţă Simioane? 

Mezinul îi dădu ocol de jur împrejur, privindu-l de sus până 
jos. Bădiţa Simion slăbise. 

— N-am nimica. 

— Ai ceva, bădiţă Simioane. Pe cât aş înţelege, porunca 
măriei sale nu-i veste rea. A sosit, ieri, carte la pârcălăbia 
de Neamţ, cum că să ne ridicăm fără întârziere noi doi, 
domnia ta şi cu mine, împreună cu slugile noastre, să ne 
înfăţişăm la porunca măriei sale în Cetatea Sucevii. 

— Măria sa porunceşte să mă duc la slujbă acolo? 

— Nu pot şti bine; dar aşa mi se pare. „Făcând trebuinţă 
măriei sale aceşti slujitori”, rosteşte cartea. Aceşti slujitori: 
adică domnia ta şi cu mine. 


Comisul Simion se însenină. Ochiul ager al mezinului urma 
să-l cerceteze furiş. Totuşi Simion nu era deplin lămurit şi, 
în clipa următoare, îşi scutură fruntea. Se întoarse în loc şi 
intră în chilia lui între pielării şi hamuri lepădate prin 
colţuri. Mezinul îl urmă; îşi încrucişă braţele pe piept, 
privind cu mirare la neorânduiala încăperii. Patul pe care 
dormise comisul Simion era răscolit, dovadă că hodina lui 
fusese mai mult o răsucire pe grătar, deasupra unui jăratic. 
De şi abia deschisese ochii la lume, Jderul cel mic cunoştea 
ceva din zbuciumele nopţilor nedormite şi avea înţelegere 
că nimic din alte tulburări ale lumii n-ar putea să 
îngenunche pe Simion Jder, decât una singură, care-l 
zugrumase şi pe el, cu ghiare de criţă. 

Simion se trânti pe un scaun scund şi-şi rezemă coatele pe 
genunchi şi fruntea în palme. Ionuţ rămase în picioare. 

— Când e porunca să ne înfăţişăm? 

— Fără întârziere. 

— Atuncea să purcedem chiar acuma? 

— Da, bădiţă Simioane. 

— La Suceava? 

— Întocmai precum spui, bădiţă Simioane. Pentru mine-i 
bucurie, că mi-am isprăvit osânda. 

— Bine că ai isprăvit cel puţin tu. A mea începe din nou. 

— Nici la Suceava nu eşti mulţămit că te duci? Acolo nu-i la 
capătul pământului. Ai vreo grijă aici? Poţi veni din când în 
când. 

— Ce grijă vrei să am aici, afară de slujba mea, care nici pe 
aceea nu mi-o împlinesc bine? M-a certat şi ieri bătrânul. 
Are dreptate şi l-am rugat să mă ierte. Aşa încât, acuma, ori 
sunt eu aici, ori nu. 

— Tot atâta-i. Rămâne Lazăr Pitărel, care-i bărbat vrednic. 

— Poate te întorci pentru altele, îl ispiti mezinul. Simion nu 
răspunse. lonuţ veni şi-l cuprinse de după umăr, 
rezemându-şi fruntea de tâmpla lui, viclean: 

— Bădiţă Simioane, n-ai spus la nimeni? 

— Ce să spun? De ce te alinţi aşa ca o muiere? 


— Bădiţă Simioane, nu te-ai mărturisit nici părintelui 
Nicodim? 

— Lasă-mă; nu-mi avea tu grija. 

— Bădiţă Simioane, spune-mi mie. Ţi-i dragă o fată. 
Comisul se smunci îndărăt, apoi se izbi, holbat, spre Jderul 
cel mic. 

— De unde ştii? 

— De la domnia ta, bădiţă. Se vede. Altceva nu poate să 
fie. 

Dintr-odată Ionuţ scapără într-un râs pe care Simion nu l- 
ar fi aşteptat niciodată ca răspuns la năcazurile sale 
ascunse; după aceea se prăvăli într-o parte pe pardoseală, 
drept în felul lui Pehlivan, rămânând mort, cu ochii închişi. 

— Bădiţă, strigă el apoi c-un fel de nebunie, sărind în 
picioare şi îmbrăţişând iarăşi pe comis; asta-i mai bună 
veste decât toate poruncile lui Vodă. 

Comisul îl îndepărtă, apoi se supuse şi-l primi, zâmbind, în 
braţe. 

— Nebunule! 

— Ba nu-s numai eu nebun; sunt şi alţii. Spune-mi repede 
ce este, căci n-avem vreme de prăpădit; chiar azi trebuie să 
ieşim de la Timiş. 

Înfăţişarea comisului se schimbă întrucâtva, subt 
învăluirea mezinului său. Intră şi soarele în chilie. 
Răzbătură din depărtare nechezări vesele de la închisorile 
strâjnicilor şi tretinilor: 

— Haide, spune. 

Comisul stătea încă la îndoială. În închipuirea lui, patima 
pe care avea s-o mărturisească era un lucru de scădere şi 
de ruşine pentru un bărbat deplin cum era el. Ca unul 
trecut o dată prin foc, s-ar fi cuvenit acuma să primească 
bătălia cu mai puţină tulburare. Însă dragostea venise din 
nou întocmai cu aceeaşi volbură de altădată, ceea ce era ori 
blăstăm, ori fapt: altceva nu poate fi. Aşa-i şi socotinţa 
comisoaiei Ilisafta. 

Simion Jder îngână şi cu glas acest gând al său. 


— Aşadar muţa ştie... îi răspunse încet Ionuţ. 

— Ştie. Mai mult a înţeles domnia sa, decât i-am spus eu. 
Dumnisale nu-i place fata, de şi-i de neam. 

— Cum se poate? Răcni Jder cel mic. Mă rog dumnitale, cu 
fata are să se însoare comisoaia? Spune-mi, bădiţă, cine-i. 

— Întâi să-ţi spun cum a fost întâmplarea. Eu socot că 
asta-i mai degrabă o rânduire de la Dumnezeu, decât de la 
vrăjitoarele de care grăieşte muţa. Când a fost 
înmormântarea lui Neculai Albu cel bătrân, pârcălabul, a 
venit de la Cuejdiu un călăreț la curte la Timiş cu mare 
rugăminte de la jupâneasa Anghelina, văduva pârcălabului, 
ca să nu cumva să lipsească dumneaei comisoaia de la 
slujba îngropăciunii şi de la praznic. Deoarece niciuna 
dintre jupânesele din ziua de azi nu cunoaşte aşa de bine ca 
dumneaei comisoaia toate câte se săvârşesc şi trebuiesc în 
asemenea împrejurare. Fiind domnia sa jupâneasa 
Anghelina cu inima ruptă şi friptă, într-asemenea foc al 
amărăciunii, nici se mai poate clinti din jilţ, nici nu mai are 
mintea limpede. Deci să vie comisoaia să stăpânească şi să 
ducă toate. Când a primit vestea asta, muţa a prins a 
plânge, după care s-a bucurat şi s-a pregătit de plecare. 
Numaidecât trebuia s-o întovărăşească cineva pe cale: s-o 
ducă, s-o ocrotească, s-o aducă înapoi. 

— Eu nu mă pot duce, îmi spune domnia sa comisul 
Manole. Atâtea are să-mi spuie dumneaei pe drum, încât 
are să trebuiască să-mi facă şi mie toate rânduielile şi să mă 
îngroape lângă părcălab. Te-aş ruga pe domnia ta, comise 
Simioane, zice tata, să te duci cu dumneaei, şi ţi-oi fi 
mulţămitor până la sfârşitul zilelor mele. 

Deci muţa s-a suit în rădvan şi eu am încălicat şi am dus-o 
la Cuejdiu, ascultând eu cu supunere toate câte a binevoit 
domnia sa să-mi spuie. Au fost toate bine alcătuite şi 
săvârşite şi n-a ieşit nimene din poruncile muţei. A plâns şi 
domnia sa cu mare glas, după cuviinţă, şi a ocrotit pe toţi 
oaspeţii în jurul domniei sale, la praznic, şi jupâneasa 
Anghelina a fost tare mulţămită că s-au isprăvit toate cu 


bine. Eu am găsit doi prietini şi stam aşa de vorbă cu ei, ca 
unul care n-are altă treabă. Vine lângă noi şi Niculăieş Albu, 
feciorul răposatului. Frumos băiet şi vrednic; însă nu mi se 
părea deloc întristat. Umbla cu capul gol, cum e rânduiala 
feciorilor mortului, însă avea pe el strai prea împodobit 
pentru acea călătorie din urmă a părintelui său. Ne pofteşte 
în chilia sa şi ne cinsteşte cu vin. După asta ne scoate în 
cerdac şi ne roagă să priveghem la lumea strânsă, să-i 
spunem care jupâneasă şi care jupâniţă ne place mai mult. 
Atuncea mi-a arătat el o jupâniţă subţire şi bălaie. 

— O vezi? Mă întreabă. 

— O văd. A cuie? 

— Uită-te lângă dânsa, la stânga, se află o jupâneasa naltă, 
grasă şi frumoasă. Aceea-i mama ei. Şi mai încolo un boier 
mare, smolit şi cu nas coroiat, care grăieşte c-un fel de 
blândeţă. Acela-i tatăl ei şi-l chiamă Iaţco şi-i cel mai bogat 
om din Ţara Moldovei. Din pricina acestui laţco, prietenilor, 
a pătimit şi s-a îngropat pârcălabul cel bătrân Albu. Să-mi 
răspundeţi dacă nu se cuvine să-şi plătească fapta sa. 

Când a spus vorba asta, Niculăieş a râs. 

După câte ştiam eu mai cu samă de la muţa, din cele ce-mi 
vorbise pe drum, într-adevăr patima pârcălabului se trăgea 
dintr-o întâmplare în care au fost amestecați boierii pieriţi 
la Vaslui astă-iarnă. Întâmplarea a fost la casa lui laţco; iar 
laţco şi-a păstrat capul. Poate n-a fost vinovat; dar n-a fost 
vinovat nici pârcălabul Albu. Poate n-au fost vinovaţi nici 
ceilalţi boieri, zice muţa. 

Mă uitam la jupân laţco, ascultând ce-mi spune Niculăieş. 
Văd că a întors spre noi capul copila acelui laţco. Când a dat 
cu ochii de noi, a întors repede fruntea. După aceea iar s-a 
uitat furişat cătră noi. A treia oară am văzut că mă priveşte 
cu stăruinţă, deci se uita la mine. 

Comisul Simion se opri şi întrebă, râzând cu puţină 
amărăciune: 

— Din ce se scoate veninul? 

— Din buruieni, bădiţă Simioane. 


— Nu-i adevărat. Eu am primit veninul din ochii fetei lui 
Iaţco. L-am simţit în mine ca o dulceaţă, ce-mi pătrundea 
toată fiinţa. Se alina un timp şi iarăşi mă străbătea. 

N-o ştiam. Nu vorbisem niciodată cu dânsa. Nu-i 
cunoşteam numele. Băgase ea de samă ceva la mine? Într- 
un timp, mi-a zâmbit. 

Repeziciunea asta cu care m-a prins nu-i place muţei. 
Cuviincios nu este pentru o jupâniţă, zice dumneaei, să 
zâmbească unui bărbat. Cu toate acestea, mi-a zâmbit. 
Uită-te la mine şi vezi în ce stare m-a adus. 

În după-amiaza zilei a doua, adunarea de la Cuejdiu s-a 
risipit, urmă bădiţa Simion. Boierii s-au suit în rădvane şi s- 
au dus. Nu am înţeles de ce a venit cătră mine jupân laţco 
şi m-a întrebat când plec cu jupâneasa comisoaie, deoarece 
şi dumnealui are acelaşi drum cu noi şi ar pofti să mergem 
tovărăşie. 

— Nu te mira, jupân comise Simioane, de rugămintea mea, 
zice jupân laţco. 

— Sunt mirat numai că-mi cunoşti aşa de bine numele, 
cinstite jupâne. 

— Îţi cunosc numele şi am aflat şi de tatăl domniei tale, 
cinstitul comis Manole Păr-Negru. Eu am, comise Simioane, 
o nevastă care ştie toate din cer şi de pe pământ, aşa cum 
ştiu toate nevestele. Şi mai am o copilă, care de-asemeni 
află toate câte sunt pe lume. Ea m-a îndemnat să vin să te 
caut şi să cunosc în domnia ta pe cel mai destoinic călăreț şi 
pe cel mai tare mânuitor de sabie din câţi boieri are măria 
sa. Domnia ta ai prins pe feciorul Hanului Mamac şi pe 
fratele Hanului. Deci dă şi domnia ta laudă muierilor, care 
află toate. Am venit să te rog, comise Simioane, să nu te 
depărtezi de noi cât vom merge pe un drum, deoarece am 
eu o taină şi o frică, pe care am să ţi-o lămuresc altă dată 
când mă voi bucura de prietinia domniei tale. 

I-am răspuns că nu trebuie să aibă nici o grijă. Toate 
drumurile ţării sunt subt ocrotirea măriei sale. 


— Nu mă tem de hoţi de rând, a răspuns laţco; am slujitori 
buni. Mă tem de duşmani. 

Atunci mi-am adus aminte de vorbele lui Niculăieş Albu. M- 
am gândit şi la altele, mai ales să văd de aproape ochii ce 
mă înveninaseră. Am primit rugămintea lui jupân Iaţco. 
După ce am ieşit în drumul mare, l-am lăsat să se depărteze 
cu rădvanul şi cu slujitorii până ce se va alina colbul stârnit 
de cai şi roţi. Urmam după aceea noi - muţa în rădvan, eu 
calare. La o cotitură, la margine de pădure, am zărit un 
căpuşor bălai privind în urmă. 

Nu mult după aceea s-a întâmplat lucrul de care se temea 
jupân Iaţco. 

În pădure, la un dâmb prăvălatic, au ieşit din râpă oameni 
armaţi, oprind caii. Slujitorii călări ai lui laţco au tras 
săbiile. Erau doi şi mi s-au părut oameni vrednici. Îndată am 
fost şi eu în sprijinul lor. După ce am pălit pe câţiva dintre 
năvălitori, sângerându-i, am rămas stăpâni. Am poruncit 
celor doi slujitori să-şi repeadă caii după dânşii, ca să apuce 
pe vreunul din ei. Dar locul era prăpăstios. Lotrii s-au 
mistuit în râpă. Slujitorii s-au întors singuri. Jupân laţco mi- 
a Zis: 

— Aşa-i că bănuiala mea se adevereşte? 

S-a coborât din rădvan la mine şi jupâniţa. Atuncea am 
văzut-o de aproape şi mi s-au împăinjenit privirile. Am auzit- 
o grăind şi n-am înţeles ce spune. Mai degrabă muţa, care 
ne-a ajuns din urmă, a putut-o desluşi. Mi-a spus domnia sa 
după aceea că fata lui laţco n-ar fi decât o ruscuţă bălană, 
cu ochii de leuştean şi cu obrajii stropiţi de pistrui. Aşa îmi 
place mie; dacă ar fi altfel, nu mi-ar plăcea. 

După ce ne-am împrietinit noi cu felurite vorbe, am pornit 
iarăşi - de data asta împreună. Am mers aşa fără nici o 
supărare până la apa Cracăului. Când făceam câte un 
popas, jupânesele nu mai conteneau din vorbă. Mai ales 
muţa; şi mai ales jupâneasa lui laţco. Aşa era de blajină 
jupâneasa comisoaie cu domniile lor şi aşa le zâmbea şi-i 


poftea, încât eu m-am încrezut; dar în inima muţei nu era 
nici o prietinie, precum ai să te încredinţezi singur. 

Ajungem noi la apa Cracăului. Trece rădvanul lui jupân 
laţco întâi. Când trecem şi noi prin vad, se întâmplă un 
lucru la care nu se aştepta nimeni. Se suie o roată de 
dinainte pe nişte bolovani şi se prăvale rădvanul într-o 
parte atât cât trebuia ca s-o lepede pe jupâneasa Ilisafta în 
baltă. Când a ţipat dumneaei ca înjunghiată, eu am şi fost 
alături, apucând-o de-o aripă şi trăgând-o la mine în şa. 
Uitându-mă în clipa aceea înainte, am văzut pe fata lui Iaţco 
râzând cătră mine. Poate râdea mai mult de întâmplarea 
comisoaiei şi de fustele dumnisale muiate. Cum am ajuns pe 
celalalt mal, amândouă, şi fata şi jupâneasa lui Iaţco, au fost 
lângă muţa, împresurând-o cu mângâieri. Au dat jos pe 
jupân Iaţco împingându-l spre rădvanul nostru, iar pe muţa 
au suit-o în locul lui. Au schimbat foile de pe dumneaei, au 
învălit-o, au doftorit-o, încât iarăşi m-am gândit că toate 
acele întâmplări care urmau una după alta sunt bine 
orânduite în catastiful cel de sus, la Dumnezeu. 

După ce s-a întemeiat asemenea prietinie, jupâneasa 
Ilisafta numaidecât trebuia să oprească pe străini în popas 
de sară, la Timiş. Trebuie întâi să se vadă şi să se afle în 
lume ce fel de gospodărie are domnia sa; al doilea, ce fel de 
plăcinte cu brânză de oaie ştie să pregătească domnia sa - 
dintr-acele din care a gustat şi Vodă, lingându-şi degetele. 
Toate au fost făcute cu voie-bună, ca la o primire de oaspeţi. 
Bucuros s-a arătat mai ales comisul Manole şi s-a împrietinit 
numaidecât cu jupân laţco, fără nici un fel de prefăcătorie - 
mâncând domniile lor un clapon fript şi bând câte un ulcior 
de vin. lar jupâneasa Ilisafta părea şi mai bucuroasă şi mai 
plină de prietinie. A întrebat-o pe jupâneasa Anca a lui 
jupân laţco despre aşa de multe, încât de la o vreme au 
trebuit să intre într-un ietăcel, ca să fie sfatul domniilor lor 
în cea mai mare taină. 

Cât au stat jupânesele într-o odaie cu noi, Maruşca mi s-a 
părut că-i o sfântă mucenică. Aşa-i numele ei; cel mai 


frumos nume. 

„Mi se pare că are dreptate comisoaia, îşi zicea în sine 
Ionuţ; cum poate cineva să spuie că Maruşca e cel mai 
frumos nume?” 

— Şedea dreaptă pe divan, urmă comisul Simion, privind- 
O, văzând-o aevea şi zâmbindu-i; şedea dreaptă pe divan, cu 
mânuţele în poală. Din când în când îşi frământa degetele; 
nu se uita la mine, nu rostea nici o vorbă. Dar după ce au 
ieşit jupânesele, fără să se grăbească s-a mişcat, a trecut pe 
lângă bătrâni care se înțelegeau foarte bine din pahare, la 
masă; şi, după ce a ajuns în uşa deschisă, m-a întrebat să-i 
lămuresc ce se vede cătră pădure, subit asfinţitul soarelui. 

M-am dus lângă dânsa, ca să-i dau răspuns: 

— Acelea-s grajdurile măriei sale. Acolo se află iepele şi 
mânzii; şi harmăsarii cei vestiți ai măriei sale. 

Ea m-a lăsat să-i vorbesc, furişându-se pe sub rourusca 
cerdacului. Când am fost numai eu cu ea, am priceput cât e 
de înţeleaptă. Multă vreme n-aveam, căci se putea să iasă 
numaidecât în urma noastră jupânesele. Aş fi vrut să-i spun 
totuşi ceva, de şi nu ştiam ce. Ea mi-a arătat îndată că n-am 
nevoie de vorbe. A venit sub braţul meu şi şi-a rezemat 
fruntea de mine. Am ameţit, am închis ochii. Aici comisoaia 
are poate dreptate: m-a împuns în inimă. Am cuprins-o şi ea 
a ridicat gura spre mine, voind parcă să strige. 

— Dar s-a supus numaidecât şi a tăcut. Când am vrut s-o 
sărut a doua oară, mi-a ieşit uşor de sub braţ; a trecut în 
cerdac, pe urmă a intrat în odaie şi s-a aşezat iar pe divan, 
cu ochii plecaţi, ca o sfântă mironosiţă. 

Cum am înţeles focul întru care am intrat, am pornit spre 
pădure, pe jos şi cu capul gol, ca să mă răcoresc şi să cuget. 
Nici nu m-am putut răcori, nici n-am putut cugeta. Când m- 
am întors, se întuneca; jupâneasa Ilisafta poruncise să se 
aprindă lumânări şi să se întindă iar masa. 

Comisul Simion se opri. 

— Pe urmă? Îl îndemnă Jder cel mic. 

— Atâta-i. 


— Când s-a întâmplat? Nu mi-ai spus până acuma nimica. 

— S-a întâmplat de puţină vreme, în vara asta. De atuncea 
ai mai fost tu la Timiş; dar era într-o vreme când încă mă 
stăpâneam. Acuma-i gata; nu mai pot; mă ia puhoiul la vale. 

— Bădiţă Simioane, după ce-i vedea-o iar, ai să te potoleşti. 

— Într-adevăr, de-atunci n-am mai văzut-o. Dacă Vodă 
porunceşte să mă duc la Suceava, cred c-am s-o caut. Jupân 
laţco are aşezare destul de apropiată de Cetatea măriei 
sale. Numai să nu fie vreun duh şi o înşelare, cum spune 
muţa. Dumneaei îmi ascunde necontenit în straie buruieni 
descântate. Nana Chira cunoaşte mai ales desfacerile de 
farmec şi mai cu samă de farmec de dragoste. Dar eu nu 
cred nimica; nici nu primesc să-mi desfacă. Ştiu eu ale 
mele. 

Fraţii rămaseră o vreme tăcuţi, privind afară, pe uşa 
deschisă. Soarele biruise cu desăvârşire, risipind negurile şi 
umplând de strălucire tăpşanul Timişului. Ionuţ avu o clipă 
de vis mâhnit şi de păreri de rău, apoi îşi scutură fruntea. 
Aceeaşi mişcare o făcu şi comisul Simion. Chiar atunci se 
auzi afară glasul comisului Manole şi Lazăr Pitărel se ivi în 
uşă. 

— Acuma eu şi bătrânul suntem împăcaţi, zise comisul 
Simion cătră Jder cel mic. El îmi ţine partea; spune că să 
mă grăbesc, cât mai are putere să joace la nuntă. Muţa însă 
e potrivnică. 

Amândoi ieşiră în soare. Comisul Manole nici n-avu vreme 
să descalece. Mezinul se căţărase la el, cuprinzându-l şi 
îmbrăţişându-l. 

— Du-te degrabă devale, îi porunci bătrânul, desfăcându- 
se din braţele lui; te-aşteaptă comisoaia, ca să te judece 
pentru toate răutăţile pe care le săvârşeşti. Am înţeles că 
pe comisul Simion îl chiamă la Suceava măria sa. Bună 
veste, care deasemenea nu-i place comisoaiei. De ce trec 
anii, de ce-i plac dumnisale comisoaiei tot mai puţine 
lucruri. Am înţeles eu că doreşte iar o tinereţă; dar asta nu 
se mai poate. N-ai pornit? 


— Mă duc numaidecât, cinstite comise şi dragă tătuţă; îl 
aştept numai pe bădiţa Simion. 

— Lasă-l pe el. Trebuie întâi să ne sfătuim, să vedem cum 
rămân treburile de aici. După aceea şi-a lua caii, boclucurile 
ş-un slujitor ş-a coborât devale. 

Comisul Simion asculta cu fruntea plecată ce se spune şi 
se plănuieşte, supunându-se destinului. 

Jder cel mic încălecă şi cobori la curte. 

Cum pătrunse în cerdacul de dindos, simţi în nări 
miroaznă de găină friptă. Şi cum vâri capul pe uşă, se simţi 
cuprins şi îmbrăţişat. 

— Ia să-ţi dai samă, tu răutate a lumii, îl mustră jupâneasa 
Ilisafta, cum cutezi să treci în altă parte, când drumul tău 
era întâi aici, la maică-ta? 

— Dragă muţă, bate-mă şi pe urmă iartă-mă. Am dus 
poruncă grabnică lui bădiţa Simion. 

— Am auzit. Vină după mine; spune-mi cât ţi-i de foame. 
Nu atâta pentru foamea ta te-aduc aici, în cămara asta, cât 
ca să mă pot aşeza. De la o vreme, mă tot dor picioarele. De 
două săptămâni, nu pot dormi noaptea. Nu ştiu ce să fac, 
dragul muţei. Am chemat pe popa Dragomir să-mi cetească; 
am pus pe nana Chira să-mi descânte; până acuma n-am 
folosit nimica. Dac-oi ajunge cu bine la Sântămăria cea 
mică, am să mă duc la un sfânt schit care se chiamă 
Negura. Acolo este o icoană făcătoare de minuni pentru 
dureri de picioare. 

— Dragă muţă, zise Jder, pândind un popas al comisoaiei, 
ce facem cu bădiţa Simion? 

Jupâneasa Ilisafta tresări şi se zbătu pe divan, parc-ar fi 
ajuns-o jăratic. 

— Ţi-a spus? Ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că i-i dragă fata lui laţco. 

— Ba eu ţi-oi spune, dragu mamei, că asta-i altceva. Boala 
se chiamă săptămâna-chioară. El nu vede că fata aceea-i 
numai cât degetul? N-ai ce strânge în braţe; păr de cânepă, 
obraz stropit; ce vede el la dânsa? Of şi iar of! Acest fecior 


îmi dă multă grijă şi amărâte gânduri. Aicea vede oricine 
fără nici o greutate că e un fapt. I-a dat ceva în băutură; ori 
i-a aninat de strai o ghiară de liliac. Parcă nu ştim noi cum 
se săvârşesc toate acestea? Acuma ne străduim să-l scăpăm 
şi nu ştiu cum oi face. 

— Se tămăduieşte el singur, după ce i-a fi nevastă. 

— Unde se poate asta, dragu mamei? Tu grăieşti ca un 
copil neştiutor. Las' că-i o urâtă. 

— Asta-i una la mână; dar eu am să-ţi spun ţie că sunt şi 
alte multe pricini la mijloc. 

Întâi şi întâi acest Iaţco Hudici e un venetic, boier nou al 
măriei sale Ştefan-Vodă. El de neamul lui ar fi arman din 
Ucraina. Făcând el bani mulţi cu negoţul în Ţara Leşască, a 
fost cu credinţă pentru coconul lui Bogdan-Vodă - şi l-a 
împrumutat în vremuri grele pe măria sa Ştefan cu 
douăsprezece mii de taleri nemţeşti. Acuma i s-au întors 
paralele înapoi cu dobândă şi are avere de-o măsoară cu 
baniţa. Dar poate să aibă haznalele lumii; nu-i decât un 
eretic din tagma lui Arie. Adevărat este că s-a lepădat de 
păcătoşenia lui şi l-a binecuvântat prea sfinţitul de la 
Suceava în legea noastră moldovenească; dar eu ştiu de la 
bătrânii noştri că oala veche nu se mai face nouă. Aşa că 
Maruşca aceea, pe lângă toate, e şi fata armanului. Unii 
spun însă că nu-i copila lui laţco. Jupâneasa lui e ruscă din 
Ucraina şi s-ar fi însoţit cu laţco fiind văduvă şi având pe 
Maruşca. Altfel acel boier e om bun şi cu dreptate; în 
dragostea jupânesei, a luat de suflet pe copilă şi i-i tată mai 
bun decât celalalt care a lăsat-o de izbelişte şi în sărăcie cu 
maica ei. Acela a fost un pribeag; nu se mai ştie nimic de el; 
a pierit la turci. Apoi te întreb: cum putem noi primi o 
însoţire cu o asemenea copilă, care se trage din nişte ţărani 
malorosieni de rând? Descurcă-mă tu, dragu muţei, că eu 
nu pot. Dacă-i fata lui Hudici, nu se poate; dacă nu-i fata lui, 
iar nu se poate. Doamne Dumnezeule, zic eu mai degrabă, 
încurcate-s cărările noastre în astă lume; numai dincolo ne 
pui sfinţia ta pe calea cea dreaptă. Vinovat, zic eu în gândul 


meu, este şi acest mărit şi slăvit Ştefan-Vodă, care îngăduie 
în divanul măriei sale boieri venetici. Acuma jupân laţco e 
cneaz în Ţara Moldovei şi are cele mai mari prisăci; dar 
înainte vreme a fost neguţător arman. Ocrotindu-l pe jupân 
Hudici şi căutându-i în coarne, măria sa Ştefan-Vodă a 
prigonit pe boierii noştri de baştină. Unora le-a luat capul. 
Alţii au murit de inimă rea. Aşa a fost bietul părcălab Albu, 
pe care l-am bocit şi eu. Săracii noştri boieri şi cneji de la 
Moldova au intrat la grea slujbă. Acest Ştefan-Vodă nu-i 
iartă şi nu-i cruţă, de şi domniile lor au fost temelia Ţării, pe 
când domniile treceau cum trece vântul. Tlemându-ne de 
măria sa, toţi trebuie să ne supunem - zic domniile lor, după 
cum i-am auzit; însă oftăm după vremea de demult, când 
toate erau în puterea noastră. Ce-au să spuie domniile lor 
boierii de ţară când or vedea că feciorul cel mai mare al 
comisului Manole se însoţeşte cu veneticii şi arienii? 

Dragu muţei, nu se poate cu nici un chip. Am pus pe nana 
Chira să săvârşească cele de cuviinţă. Dacă nu văd izbăvire 
cât de degrabă, apoi iau cu mine lumânări de ceară, gătite 
şi descântate, ca să le duc la icoana Maicei Domnului, la 
schit la Negura. După aceea i-or cădea solzii de pe ochi, şi 
are să se mire el singur de ce i-a fost drag. 

Tu o cunoşti? Ai văzut-o vreodată? 

— N-o ştiu, nici n-am auzit de dânsa decât acuma, dragă 
muţă. Însă altfel decât spui domnia ta nu poate fi. O mai 
chiamă şi Maruşca. 

— Numele ca numele. A avut şi măria sa Ştefan-Vodă, 
demult, o dragoste cu asemenea nume. Însă ar fi putut să 
fie batîr frumoasă. 

— Aşa cum e maică-sa jupâneasa Anca. Stam şi mă uitam 
la dânsele, mirându-mă. Ce să facem? Toate ale vieţii şi 
lumii sunt de mirare. Dacă mi-a primi sfânta icoană 
rugăciunile şi l-oi vedea pe fratele tău mai liniştit iar mie mi 
s-a mai alina durerea de picioare, apoi tot am să mă 
învrednicesc să mă duc până la Suceava, să mă sfătuiesc cu 
unele şi cu altele jupânese vechi; şi am să trec şi pe la 


curtea lui jupân Hudici; astfel, dacă este cumva altă taină la 
mijloc, o desleg eu şi pe aceea. 

Jder cel mic se veseli, fiind de părere că jupâneasa Ilisafta 
are să călătorească la Suceava mai ales ca să-şi vadă 
feciorii. 

— Af şi of, Ionuţ, se tângui comisoaia; rămân aicea singură 
şi comisul Manole e tot mai tiran cu mine. loate acestea 
câte le-ai aflat acum, domnia sa nu mă sufere să i le spun. 
Închipuieşte-ţi că domnia sa dă învoire lui Simion. Dacă i-i 
dragă fata, n-are decât s-o ceară, zice domnia sa. Ha-ha! 
Vreau să mă bucur de nepoți! Strigă iarăşi domnia sa. Ce 
spui tu de asta? 

Jder cel mic nu găsi de cuviinţă să spuie nimic. Jupâneasa 
Ilisafta îl privi bănuitoare. 

— Nu cumva ai şi tu vreun dor ascuns, dragu mamei? 
Spune repede, ca să nu te înăduşi. Aşa a stat Simion şi a 
tăcut săptămâni de zile, încât m-am spăriat pentru viaţa lui. 
Ori te înăduşi, ori crapi: aşa-i socoteala acestor suferinţi. 
Dacă te mărturiseşti, îţi vine o uşurare. 

— Mulţămesc lui Dumnezeu, se veseli Jder, sunt în deplină 
sănătate. La Cetatea Neamţului nu se vede obraz femeiesc 
nici cu pistrui, nici fără pistrui. Rânduiala noastră este să 
trăim ca nişte călugări. 

— Aşa-i şi la Suceava? 

— Acolo-i întrucâtva altfel, comisoaie Ilisaftă. În Cetate e şi 
curtea măriei sale. Pe lângă asta, acolo sunt mai multe 
schimburi de oşti şi trăim şi-n târg la Suceava, care-i vestit 
târg în toată lumea pentru frumuseţile lui. Trebuie să-ţi mai 
spun, comisoaie Ilisaftă şi dragă muţă, că slujba măriei sale 
poate fi şi în altă parte. Măria sa ne poate trimite la tabere, 
ori în hotarul unguresc, ori la hotarul Ţării Leşeşti, după 
voia măriei sale. Pe cât s-aude, îndată ce face măria sa 
nuntă, ne gătim ca să batem război cu Ţara Muntenească. 
Mai cu samă pentru asemenea treabă ne pofteşte pe noi 
măria sa. 


— Am auzit, am auzit! Se tângui iarăşi jupâneasa Ilisafta. 
Pân-acuma a avut Domnia alte rânduieli; îşi căuta soțiile la 
leşi ori la unguri, între rudele crailor. N-aş putea să-ţi spun 
că-mi place, dar aşa a fost datina. Acuma ce-i vine măriei 
sale să trimeată în cealaltă lăture a pământului să-i aducă o 
împărătiţă tătăroaică? 

— E nepoată a împăraţilor de la Țarigrad, muţă dragă şi 
jupâneasă llisaftă. 

— Mira-m-aş! Eu am auzit că-i o tătăroaică. Au moldovenii 
noştri asemenea slăbăciuni. 

Jupâneasa Ilisafta se opri deodată, muşcându-şi buzele; 
apoi scuipă uşor asupra Jderului, descântându-l: 

— Nu mai şti tu toate; am spus şi eu o vorbă. 

— Vorba asta, muţă, o cunosc eu, deoarece nu mai sunt 
prunc. Îţi sărut mâna, jupâneasă comisoaie, şi te poftesc să 
ierţi pe comişi pentru dragostele lor, iar măriei sale să-i 
îngădui să-şi aducă mireasa de unde pofteşte. 

— Ştiu, ştiu, se umili comisoaia; ori mi-a plăcea mie, ori nu, 
împărătiţa aceea de la Mangop tot vine. Ce ştii tu de alte 
tătăroaice? 

— Ştiu de vorbele care se spun împotriva comisului 
Manole. Una ar fi fost maica mea cea dintâi, pe care n-am 
cunoscut-o. 

— Deasemenea tatarcă, spune comisul Manole, însă nu-i 
adevărat. Doamne Dumnezeule, oftă şi se închină 
comisoaia, acestea sunt muceniciile mele pe care le port 
cum ai purtat sfinţia ta crucea pe Golgota. 

După ce-şi şterse lacrimile, jupâneasa Ilisafta se bucură 
însfârşit de vederea mezinului său, îşi uită durerea de 
picioare şi se duse să-i aducă mâncare şi pită proaspătă. îi 
puse talerul dinainte şi privi cu plăcere pe Ionuţ cum rupe 
cu dinţi albi şi tari ca de oţel dintr-un picior de găină friptă. 

După ce se aşeză iar în fundul divanului, îşi urmă sfatul. 

— Supărată pentru urmările lui Vodă află că este şi 
cumnată-ta Candachia. 

Ionuţ n-avea când răspunde ori întreba. 


— Ştiu că eşti doritor să afli numaidecât din care pricină e 
supărată cumnată-ta Candachia, urmă cu plăcere 
jupâneasa lIlisafta. A poftit să fie pârcălăbeasă. După ce a 
răposat jupânul părcălab Albu, jupâneasa Candachia, 
cumnată-ta, a trimis numaidecât pe Cristea la Suceava, să 
intre la măria sa şi să-l roage numaidecât să se 
milostivească, dându-i pârcălăbia de Neamţu. N-a mai avut 
nevoie Cristea să se ducă la Suceava. De abia ne-am întors 
noi de la înmormântarea pârcălabului vechi şi s-a zvonit că 
a intrat în Cetate părcălab nou. Atuncea s-a scârbit 
jupâneasa Candachia că n-are să mai aibă vânători la scară, 
nici n-are să trâmbiţeze buciumele pe zid, când are să se 
suie domnia sa cu soţul său la Cetate. Nici n-au să-i iasă 
înainte oştenii, când se lasă puntea pe lanţuri. A venit 
dumneaei aici şi s-a tânguit că de mult pofteşte să fie 
pârcălăbeasă şi iată, a rămas întru suferinţa răbdării. 
Atuncea a împins pe vistiernicul nostru Cristea să se ducă la 
unele adunări boiereşti, care s-au scornit după moartea 
pârcălabului Albu. Se află boieri şi jupânese care au şi ei 
suferinţi la fel şi s-adună ca să-şi spuie unul altuia, la 
ureche, vorbe asupra măriei sale. S-aude că măria sa vrea 
să bată război la Ţara Muntenească. Să vedem. Întâiul 
noroc al măriei sale a fost cu Matiaş-Crai, când a stropşit 
oştile lui Matiaş-Crai la Baia. Al doilea noroc al măriei sale a 
fost când a intrat în Secuime, trimeţând călăreţii săi să 
pălească până la Sighişoara. Atuncea a prins măria sa pe 
Petru Aron-Vodă şi, când a pus să-i deie jos capul, s-au 
îngurzit grumazurile tuturor. Al treilea noroc al măriei sale 
a fost la dumbrăvile de la Lipnic. Atuncea s-au înfricoşat 
tătarii, căzând cu frunţile la pământ. Deci având măria sa 
noroc de trei ori, a patra oară poate să nu mai aibă noroc. 
Căci Radu-Vodă, de la Ţara Muntenească are în sprijinul său 
pe turci; iar pe turci nu i-a biruit nimene niciodată de când 
e lumea şi pământul, fiind ei trimeşi ca o pedeapsă 
împotriva creştinilor şi având în sprijinul lor şi pe Diavol. 


Deci au nădejde într-a patra oară; atuncea poate se 
gândesc unii să se plece la mila Radului-Vodă. 

Ionuţ isprăvise piciorul de găină friptă: 

— Comisoaie Ilisaftă, zise el cu obrazul plin de îngrijorare; 
pentru asemenea gând au căzut capetele lui Isaiia vornicul 
şi a soţilor săi. Dacă n-or fi înţelepţi vistiernicii, atuncea 
poate să rămâie, într-o zi, şi ei scurtaţi. Nu i-ai dat domnia 
ta un sfat jupânesei Candachia? Asemenea adunări sunt cu 
primejdie. Măria sa are legământ de la Dumnezeu, precum 
au mărturisit şi comisul Manole şi starostele Nechifor; 
biruinţile şi slava lui sunt mai presus de oameni. Deci va 
birui pe Radu-Vodă şi va tăia pe cei care-şi vorbesc la 
ureche. 

— Vai, dragu mamei, cum ţi s-au aprins ochii! Adevărat 
este: aşa am spus şi eu jupânesei Candachia, să adune 
acasă pe soţul său. Măria sa Ştefan-Vodă a împlinit 
doisprezece ani de domnie, şi, după cum i-a cetit planeta sa 
şi zodia sa acel popă învăţat din Lehia, dacă a domnit cu 
bine ani doisprezece, va mai domni doisprezece; iar dacă va 
ajunge în putere şi în anul al douăzeci şi patrulea, atuncea 
puterea sa va mai ţinea încă pe atâţia ani. 

— Am auzit şi eu de asta. 

— Aicea la noi a venit într-o sară un călugăr cam 
împrăştiat la minte, cu numele Stratonic. El ne-a spus 
despre planetă şi zodie; după aceea a poftit să-i dau de 
mâncare; pe când mânca a început a ispiti pe comis şi a-l 
întreba de una, de alta. Comisul Manole e ca bourul din 
pustie: merge drept înainte, sfărâmând; aşa că el s-a 
încruntat la monah, poruncindu-i să nu mai întrebe, căci nu 
poate fi om trăitor în "Ţara Moldovei care să nu dorească 
sănătate şi izbândă măriei sale. Atunci monahul acela 
Stratonic s-a rugat cu umilinţă să fie iertat. După ce a ieşit 
comisul, însă, monahul s-a întors cătră mine ispitindu-mă 
dacă n-aş avea cumva altă părere. Eu i-am răspuns că am 
părere să chem înapoi pe comis - să-l întrebe iar pe 
dumnealui comisul dacă nu-i mulţămit cu cele ce-a aflat. 


Urmând a vorbi cu el, am înţeles că se duce cătră acele 
adunări boiereşti, deci nebunia lui trebuie să fie mai 
înţeleaptă decât ne închipuim noi. Cum i-am spus toate 
acestea, Candachia s-a suit în trăsură şi s-a dus numaidecât 
unde ştia domnia sa, ca să-şi aducă acasă vistiernicul. 

În vremea cât comisoaia Ilisafta urma să spuie toate câte 
ştia, bucurându-se de vederea mezinului său şi de pofta lui 
de mâncare, comişii ceilalţi - bătrânul şi cu Simion - 
coborâseră de la herghelie. Venind până în preajma acelei 
cămări, auziseră glas şi-şi plecaseră urechea, după care se 
depărtaseră numaidecât în vârful degetelor, ieşind afară, 
ocolind casa şi trecând în cerdacul cu rouruscă. Acolo 
oftară cu mulţămire, aşezându-se unul lângă altul şi tăcând. 
Asta era părerea lor de bine şi de rău, într-un ceas de 
despărţire ca acela. Slujitorul comisului Simion, cu numele 
Niţă Negoiţă, şi slujitorul lui Ionuţ aduceau şi grămădeau 
într-un colţ straie şi arme. Nana Chira, care avea înţelegere 
a supărărilor şi mângâierilor omului, aduse şi puse pe masă, 
lângă cinstiţii comişi, un ulcioraş de vin de la cămara. Mai 
veni o dată, ca să lese şi patru ulcele, după care se dădu 
după uşă, aşteptând o vreme. Neauzind nimic, se duse 
clătinând din cap. 

Bătrânul şi feciorul se uitară unul la altul, după ce 
numărară ulcelele. Abia după aceea îşi dădură sama că 
roaba cămărăşiţă avea şi ochi, nu numai urechi, şi ştia să 
facă bine numărătorile. Pe poartă, prin umbra teilor, se 
arătă părintele Dragomir, înaintând cu greutate şi pufnind 
de puterea arşiţii. Îndată după ce se arătă părintele 
Dragomir, se opri în urma sfinţiei sale, la poartă, ş-un tropot 
de cal. Veni îngrijat, la acelaşi pridvor, starostele Căliman. 
Socoti ulcelele, le găsi în număr potrivit şi trase la sine pe a 
sa. 

— Gata! Zâmbi comisul Manole cătră feciorul său. 

Cum s-a aşezat părintele Dragomir, suflând cel dintâi în 
fundul ulcelei, îndată a şi dat veste de mirare, cum că nu 
mai departe decât în nouă zile măria sa dă zvon din bucium 


şi scoală ţara la război. Altă lămurire nu are cutremuratul 
de pământ din ajun. Când se va cutremura pământul în 
numărul berbecelui, a cetit dascălul Pamfil în gromovnicul 
lui, va fi vrajbă şi tăiere între împărați şi o muiere 
ismailiteancă va făta scorpie cu chip de om. 

— Ptiu, drace! A ridicat din cealaltă parte glas Nechifor 
Căliman, pipăindu-şi falca de unde-i lipsea a doua măsea. La 
sfânta mănăstire Neamţu a fost sobor şi ieromonabhii cei mai 
învăţaţi au deschis cărţile sfinte, ca să găsească în ele, cum 
se cuvine, înţelegerea a toate. S-a găsit într-o carte veche 
scris cum că se cutremură pământul atunci când iese la faţa 
mării Leviatanul; atuncea îl fulgeră soarele şi el cade iar la 
întuneric zvârcolindu-se. Se adevereşte asta mai ales dacă 
şapte nopţi au cântat cucoşii c-un glas schimbat ca de 
spaimă - stând, în toată lumea, atunci când cântă, cu 
pliscurile întoarse spre răsărit. Adevărat, au zis unii monahi 
bătrâni, care n-au somn noaptea, cucoşii au cântat astfel 
cum scrie la carte. Deci se va ridica război mare împotriva 
limbilor păgâne. Când, nu se ştie anume, dar semnele s-au 
arătat. 

Le-am spus şi feciorilor noştri asta - când am văzut mai 
ales că au poruncă să se înfăţişeze la Domnie. 

— Să ştiţi, feciori, tu Onofrei şi tu Samoilă, că are să fie 
război. 

Ei au răspuns: 

— Las' să fie. 

Capitolul VII. 

Jderii se duc la Domnie. 

Cei doi Jderi, cu slujitorii lor, au intrat la Cetatea 
Domnească la 2 a lunii septemvrie, adică a doua zi de anul 
nou 1472. La ceasul al treilea al dimineţii, când au ajuns ei, 
măria sa Ştefan Vodă era în divan, ţinând judeţ pentru o 
călcare de pământuri ce s-ar fi făcut la Prut într-un loc ce se 
chiamă Vadu Calului. Pricinaşii erau de faţă la uşa spătăriei, 
împreună cu preoţii şi bătrânii lor, ca să le fie mărturie. 
Cum era obicei, Vodă intrase la divan după ce ascultase 


slujba dumnezeiască în paraclis şi luase anafura. Astfel 
orânduia dreptăţile până cătră vremea amiezii, după care 
oamenii se trăgeau la o parte, fie ca s-aştepte hrisovul 
domnesc întărit şi pecetluit, fie ca să se întoarcă la locurile 
lor, cu boieri de curte şi hotarnici, pentru desăvârşita 
încredințare a judeţului. Toată lumea se înfăţişa cu 
cutremur la măria sa, îngenunchind sub sabia dreptăţii sale 
ştiind că măria sa stă pe acest pământ al Moldovei ca să ţie 
statornică rânduiala lui Dumnezeu. Cum pământul îşi dă 
roadă, aşa muritorul să-şi încheie munca, fără strâmbătate 
şi şireclic. Cel bun să vieţuiască la lumină între drepţi; cel 
rău să intre la osândă în întuneric. Măria sa veghează 
neclătit la hotărârile sale, subt ochiul lui Dumnezeu. 

Pe lângă cei cu judecata, aşteptau şi alţi oameni să aibă 
intrare la mila Voievodului. Unii erau meşteri zidari, alţii 
turnători de clopote. Se aflau şi neguţători de la Liov, şiun 
sol al braşovenilor. Deasemeni aşteptau, sub ferestrele 
paraclisului, nişte cuvioşi monahi, de la Sfântu Munte. 

Un călăreț care intrase în ceasul al treilea, în urma 
Jderilor, avusese singur intrare numaidecât, ca cel ce 
aducea veste grabnică de la pârcălăbia Cetăţii Albe. 

Era ceva în legătură cu sosirea Doamnei Maria. La odăile 
slujitorilor, se stârni o şoaptă de îngrijorare. Nu mult după 
aceea, ieşi din palat sfinţitul arhimandrit Amfilohie Şendrea. 
Întâi clipi din ochi în faţa soarelui; după aceea privi de jur- 
împrejur la lumea adunată; binecuvântă pe cei din preajma 
sa fără a se opri şi-şi făcu loc de-a dreptul cătră pridvorul 
căpitanului Petrea. Privirile călugărului se aţintiră asupra 
Jderilor şi fraţii înţeleseră că pe dânşii îi caută sfinţia sa. 
Ionuţ îşi îndreptă fruntea cu fudulie, după care îşi descoperi 
chica, aşteptându-şi rândul să sărute şi el dreapta sfinţitului 
Amfilohie. Comisul Simion Jder primi cu linişte asupra sa 
semnul sfintei cruci. Arhimandritul îi puse mâna pe umăr: 

— Măria sa cunoaşte că ai venit şi s-a bucurat, zise el. Să 
ai îngăduinţă, comise Simioane, până ce vor trece alte 


treburi ale norodului, după care măria sa îşi va alege un 
ceas pentru prietinii săi. 

La glasul acela învăluitor al sfinţitului Amfilohie, comisul 
Simion îşi simţi inima bătând. lonuţ cercetă pe furiş în jur, 
să înţeleagă dacă au auzit şi alţii acele cuvinte. Era aproape 
căpitanul neamţ. Mai încolo aşteptau în picioare, rezemaţi 
cu spatele de zid, feciorii cei mari ai starostelui Căliman. 
Numai după ce lonuţ le făcu un semn anume din 
sprânceană, înţeleseră că trebuie să se bucure şi ei; deci se 
uitară unul la altul, după aceea la Ionuţ, bucurându-se. În 
fundul privdorului, într-un cotlon mai umilit, se găseau în 
sfârşit şi slugile, cu straiele şi cu armele Jderilor. Gheorghe 
Botezatu Tătarul mai avea să privegheze şi pe Pehlivan, să 
nu iasă în lume să stârnească vreo zarvă, şi ţinea pe pumnul 
stâng şi eretele lui Ionuţ, dându-i să apuce în clonţ, una 
câte una, bucățele de carne. După trei bucățele date 
eretelui, Pehlivan aştepta pe a patra care venea cătră 
dânsul, şi o prindea din zbor. Privirile şi fala lui Ionuţ nu 
scăpară nici slugilor acestora. Prin urmare - cugetau ei - la 
curtea măriei sale avem să trăim bine, având de toate cu 
îmbielşugare pentru pântece şi deasemeni vreme destulă 
pentru somn. Pe lângă somnul din vremea nopţii, mai este 
un somn, mai adânc şi mai dulce, în căldura sfârşitului verii, 
afară la umbră, când adie o boare, ca să alunge muştele. 

Sfinţitul Amfilohie se întoarse spre Jder cel mic: 

— Ionuţ Păr-Negru, să-mi spui dacă cinstita comisoaie 
Ilisafta se află sănătoasă. 

— Slavă lui Dumnezeu, şi mulţămim sfinţiei tale de 
întrebare. 

— S-a bucurat că ţi-ai isprăvit mucenicia la Cetate la 
Neamţ? 

— S-a bucurat, răspunse Ionuţ, simțind că i se suie sângele 
până în albul ochilor. 

— Ne dă voie oare domnia sa jupâneasa Ilisafta să te 
socotim între slujitorii cei mai de-aproape ai măriei sale? 


Ionuţ îşi ascuţi limba ca să dea un răspuns ager; dar se 
opri la vreme; îi bătea şi lui inima. Monahul îl trăsese lângă 
sine, acoperindu-i urechea stângă cu stufişul sărăcăcios al 
bărbii. 

— Cele puţin bune s-au uitat, îi şopti el. 

Monahul adaose cu glas tare, ca s-audă şi slujitorimea: 

— Să ştiţi că s-a apropiat ceasul celor vrednici. 

Cu ochii lui cenugşii străbătu în îngrijorarea care se cetea 
pe feţele unora. 

— Să mai ştiţi că a venit un sol, urmă el, repezit de 
domniile lor Luca şi Bâlco, pârcălabi. Galioanele lui 
Mehmet-Sultan s-au tras din pricina furtunii într-un loc ce 
se chiamă Limanul lui Sfântu Nicolai, după Clonţii-de-Fier. 
Îndată ce s-a luminat de la Dumnezeu vremea, s-a văzut din 
miazănoapte caravela genoveză, cu comoara pe care o 
aşteptam. Cum s-a cetit măriei sale vestea în divan, s-a 
făcut soare pe obrazurile tuturor cinstiţilor boieri. Să se 
bucure deci şi slujitorii măriei sale, după ce dumnealui 
pivnicerul va da la vremea prânzului cele de cuviinţă. 

Vestea trecu fulger şi glasurile se învăluiră întru slava 
stăpânului. Străjerii de la meterezuri ridicară cuşmele în 
suliţi; cei de la porţi dădură strigăt din surle. 

În după-amiaza acelei zile, a fost îngăduinţă să se 
veselească slujitorii, deci căpitanul Petrea a pus străji, ca să 
nu aibă îngăduinţă alţi oameni străini a trece la odăi. Nici 
boierului postelnic Grigoraşcu Jora nu i-ar fi fost îngăduit. 
Ca să nu se audă vorbele nemților şi siimenilor pe care le 
rosteau asupra boierilor. Unii dintre slujitori erau prea 
mânioşi la beţie şi îşi destrăbălau limba. Însă şi asupra celor 
blânzi şi asupra celor aprigi avea putere căpitanul Petrea, 
numai cu toiagul. Când ridica domnia sa în sus toiagul 
negru încrustat cu argint, toţi încremeneau ca nişte stane; 
numai prea uşor se clătinau şi nu îndrăzneau să răsufle. 

Nici în ziua a doua măria sa n-a avut vreme destulă ca să 
primească pe comisul Simion şi Jder cel mic. Cătră amiaza 
acestei zile au sosit la Cetate comisul cel bătrân Manole şi 


cu starostele Nechifor. Comisul Manole trebuia să 
primească porunci pentru caii alaiului nunţii. Însuşi domnia 
sa trebuia să călărească pe un cal domnesc, de la Cetate la 
mitropolia Sucevii şi înapoi. Starostele Căliman avea să 
înţeleagă ce fel de vânaturi şi peşte trebuiesc cuhniilor 
măriei sale pentru masa cea mare. 

N-au putut nici bătrânii să aibă intrare la Vodă. Cum se 
isprăvise divanul judecăților, îşi aşezaseră măsuţe 
împrejurul măriei sale pisări, cu penele de gâscă gata. 
Măria sa făcea poftire la [ara Leşască şi la Ardeal, crailor, 
voievozilor şi boierilor, înştiinţându-i cu cărţi de ţeremonia 
domnească din scaunul Sucevii. Ca nişte buni fraţi creştini 
vor fi primiţi toţi câţi vor pofti să vie; nu le va lipsi tain şi 
gazdă; şi nu vor avea altăceva de făcut decât să se 
veselească. Alte anumite cărţi latineşti au scris pisării 
pentru Voievodul Ţării Ardealului şi pentru Riga Lehiei, 
rugându-i să îngăduie boierilor moldoveni, fugari de la 
Petru Aron-Vodă, să se întoarcă la pământul lor în Moldova, 
unde vor găsi iertare. Pe lângă aceste cărţi latineşti, s-au 
scris şi altele sârbeşti anume pentru unii din boierii pribegi. 
În una s-a făcut ştiinţă de iznoavă logofătului Mihu, cel care 
sta fugar la Liov: „Cu mila lui Dumnezeu, noi Ştefan-Voievod 
Domnul "Ţării Moldovei facem cunoscut cu această carte a 
noastră tuturor celor ce-o vor vedea ori o vor auzi cetită că 
am dat această carte a noastră domniei sale Mihului 
logofăt. Văzând această carte a Domniei mele, domnia ta să 
vii la noi fără teamă, deoarece te-am iertat şi toată mânia 
asupra ta am lepădat-o din inima noastră; şi vrem să te 
ţinem în cinste, deopotrivă cu boierii noştri de frunte, şi cât 
vom fi în viaţă, nu vom mai pomeni greşalele trecute; 
iertate să fie, pe cinstea şi credinţa noastră creştinească, 
într-o zi de bucurie când ne vine nouă Doamnă.” 

Cartea aceasta o spunea pe de rost sfinţitul Amfilohie, la 
pridvorul căpităniei nemţeşti, unde era sfatul cel de obşte al 
Cetăţii. Comisul cel bătrân şi starostele Nechifor clătinară 
din cap cu neîncredere şi în semn de împotrivire. 


— Să mă ierţi, sfinţia ta, zise starostele, însă eu sunt ca un 
cal nărăvaş al cinstitului comis Manole... 

— Noi n-avem cai nărăvaşi, se lepădă comisul. 

— Ptiu, drace! Atuncea numai eu îs mârţoagă cu nărav în 
Ţara Moldovei. Eu nu cred că Mihu s-a îndupleca. Cel ce-a 
răspuns dreptului cu strâmbătate e lipsit de credinţă; aşa 
că logofătul va fi iar surd când va asculta această carte de 
iertare. Au mai ajuns asemenea cărţi la domnia sa, şi 
domnia sa Mihu s-a temut să iasă din Liov. Cinstitul comis 
Manole ştie mai multe decât mine. Domnia sa Mihu 
logofătul a strigat chiar în norod vorbe împotriva stăpânului 
nostru şi a trimes lotri, care să fure pe Catalan, harmăsarul 
cel bătrân al măriei sale. Bună carte trimete măria sa: glas 
minciunos are s-o cetească. 

— Cu toate acestea, cinstite staroste Căliman, răspunse cu 
blândeţă arhimandritul, mai bine este pentru domnia sa 
logofătul Mihu să se supuie. Bine este şi pentru ţară, ca să 
nu mai fie acolo, în Lehia, viclenie şi ponegrire. Deci zic eu 
că numaidecât logofătul trebuie să vie să îngenunche la 
mila măriei sale. 

— Ptiu, drace! Eu şi cu cinstitul comis cunoaştem marfa, 
noi socotim că n-a trece prin vamă. 

— Avem să vedem, întoarse răspuns sfinţitul arhimandrit 
tot cu blândeţă. Eu am visat astă-noapte că logofătul Mihu 
va să se înfăţişeze la măria sa. 

Bătrânii se mirară de asemenea vis. Ionuţ Jder asculta cu 
luare-aminte încercând să pătrundă înţelesul ascuns al 
vorbelor arhimandritului. Simion îl împunse uşor cu cotul, 
fără să-l privească şi fără să-i spuie nimic. 

De la divanul măriei sale ieşiseră boierii în ograda Cetăţii 
şi-şi strigau slujitorii; unora le făceau trebuinţă cai înşăuaţi; 
alţii, mai graşi şi mai bătrâni, aveau nevoie de trăsură. Rând 
pe rând trecură, purtându-şi cu fală straiele scumpe şi 
toiegele. Trecu şi barba înalt prea sfinţitului Teoctist. Îl 
împresurară monahi, aburcându-l în caleaşcă. Dumnealui 
Iaţco Hudici încălecase, închinându-se cuviincios cătră alţi 


boieri care treceau. Pe obrazul lui era zâmbet. Oricât se 
pleca spre alţii, domnia sa jupân Iaţco se socotea cel mai în 
putere la curtea măriei sale, având galbini destui nu numai 
la aşezarea sa de pe Siret, ci şi la casa dumnisale de negoţ 
de la Cracovia. Puterea sa fiind bine cumpănită din două 
părţi, stătea neclintită. Închinăciunile pe care le împrăştia 
în dreapta şi în stânga erau o plăcere ascunsă a domniei 
sale. Această plăcere avea ca pavăză în afară zâmbetul 
acela subţire. 

Când să pornească, jupân laţco Hudici văzu obrazuri 
cunoscute. Descălecă numaidecât şi veni la pridvor. 

— Nu poate fi pentru mine bucurie mai mare decât 
vederea prietinilor, zise el. 

Bătrânul Manole Jder şi Simion se închinară spre el. 

— Îi poftesc pe aceşti prietini la mine acasă, urmă laţco. 
Domniile lor vor găsi puţin la sărăcia mea; mă voi bucura 
mai mult eu de domniile lor, ca de un bun scump. 

— Mă rog de iertare, jupâne, răspunse bătrânul comis; 
aşteptăm intrare la măria sa. 

— N-aş îndrăzni să stăruiesc, cinstite comise, întoarse 
numaidecât cuvânt jupân Hudici, dacă n-aş fi auzit anume 
de la măria sa că va să primească mâni atât pe comişii cei 
tineri, cât şi pe cei bătrâni. 

— Dar despre staroşti nu s-a auzit nimica? Se amestecă 
Nechifor Căliman. 

— N-am auzit nimica despre staroste, zâmbi Hudici. 
Domnia ta eşti starostele? 

— Eu sunt starostele. 

— Să fii sănătos. Eu am spus prietinului meu ce am auzit 
de la măria sa, vorbind măria sa aşa fel ca s-ascult şi eu. 

— Ptiu, drace! Atuncea cum facem cu vânatul şi cu 
peştele? 

Părintele Amfilohie dădu numaidecât lămurire: 

— Fii liniştit, staroste. Prietinul domniei tale măria sa 
Ştefan-Vodă te chiamă mâni, cum iese de la paraclis. 

— Vra să zică tot mâni? 


— Precum îţi spun. 

— Atuncea de ce nu s-a auzit şi despre staroste? 

— Nu se poate şti de ce nu s-a auzit, se întoarse spre el 
jupân Iaţco Hudici, după ce se închină cu acelaşi zâmbet 
spre arhimandrit. Ai să fii îngăduitor, cinstite staroste, să 
iau de lângă domnia ta pe acest prietin al nostru şi pe 
feciorul său comisul? 

— Prietinul domniei tale mai are şi alţi feciori, mormăi 
nemulţămit starostele. Dinspre partea mea ia-i şi pe aceia. 

— Care sunt, mă rog domniei tale? Întrebă Hudici, 
întorcându-se de data aceasta spre comisul Manole. 

Până ce se desluşiră prietiniile şi feciorii, mai trecu un 
pătrar de ceas. Părintele Amfilohie se retrase. Jupân Hudici 
ieşi pe poarta Cetăţii mânându-şi de dinapoi musafirii. În 
frunte era Ionuţ; după aceea comisul cel bătrân şi cu 
Simion. La coadă urmau slujitorii. Era alaiul cel din urmă 
care ieşea de la Cetate. În acest alai, cu toate încredinţările 
ce dădea jupân Iaţco, cel mai fericit, însă cu desăvârşire 
mut, era comisul Simion Jder. 

Deci, după părerea lui, întâmplările urmau să se deşire 
cum erau scrise. 

Comisul cel bătrân, de şi nu-şi însuşise de la jupâneasa 
Ilisafta, într-un veac de om, meşteşugul bănuielilor, totuşi 
cunoscuse în purtarea lui laţco mai ales vorbele de 
bunăvoință ale măriei sale. Deasemenea bătrânul 
cumpănise bine şi bucuria feciorului său Simion. Jder cel 
mic nu dădea nici un semn; îşi flutura numai penele în vânt 
şi din când în când dădea pinteni calului şi se depărta 
înainte. 

După ce trecură de marginea târgului Sucevii, călăreţii 
intrară în drumeagul Iţcanilor. Soarele dintr-odată se 
învălui în nouri şi vânt de la asfinţit începu să joace. Din 
ziua cutremurului, la acest ceas al zilei, năvălea fără greş 
un vânt din munte, cu ploaie viforoasă. Ploua atât cât 
trebuia bălților să nu reverse şi câmpurilor goale să se 
umple de oglinzi. Aşa era cumpăneala lui Dumnezeu după 


secetă. Îndată după viforul de ploaie se alegea iar soarele şi 
întinderile începeau să fumege aburi. Unde fusese iarbă 
arsă c-o săptămână înainte, acuma începea să se 
frăgezească locul în coloarea buraticului. 

Punându-şi calul în trap întins şi poftind pe tovarăşii săi să 
grăbească, jupân Iaţco Hudici se tânguia de năcazurile 
îndurate în anul acela. 

Întâi au mers prisăcile slab, arăta domnia sa. Au căzut 
deasemeni multe vite. Grâul a crescut numai de două palme 
şi a rămas rar, ca barba spânului. Mălaiul a dat prea puţin 
spor. Apoi din orz încaltea nu s-a ales nimic. Acuma au dat 
ploi. Nu crede omenirea că-i prea târziu? Are să aibă oare 
vreme iarba să se înfiripeze? 

— Câtă pagubă am avut eu, dragă jupâne comise, nimeni 
nu poate să ştie; numai unul Dumnezeu cunoaşte şi sfinţia 
sa a avea îndurare să nu mă stâng cu desăvârşire. 

— Suntem în mâna Celui-de-sus, răspunse bătrânul comis. 

— Adevărat; păcătuim, amestecând chibzuinţa noastră 
puţină în rânduielile sale fără greş. Aşa am grăit eu 
totdeauna, însă m-am plecat şi m-am supus, fiind după 
aceea prea mulţămit în zilele vieţii mele de mila sa. Dacă 
vrea Domnul Dumnezeu, într-o săptămână creşte iarbă 
pentru vite şi nasc flori pentru găzele mele. lar dacă nu se 
întâmplă asta aici, apoi binevoieşte Cel-prea-înalt să 
sporească preţurile negoţului. Socotind toate, văd că, la 
urma urmei, trebuie să ne mulţămim că suntem sănătoşi 
n0i, şi soţia noastră, şi copila noastră prea iubită. 

Tocmai învăluirile de apă se îmbulzeau din urmă pe 
harmăsarii vântului, când călăreţii intrară la curtea lui 
Iaţco. Slujitorii trecură la odăile cele mici. Stăpânii se 
grăbiră să cerceteze masa întinsă, în sufragerie. Jupâneasa 
de gazdă şi fiica ei au stat tupilate la cămara lor, până ce au 
ieşit oaspeţii în cerdac. Atunci dumneaei jupâneasa Anca s-a 
arătat singură, aducând cu mânile sale nuci şi miere, după 
obiceiul casei. 


Cunoscând jupâneasa Anca pe comisul Simion, a ţipat cu 
mirare. A pus numaidecât bunătăţile pe masă dinaintea lui 
jupân laţco şi a soţilor săi, şi s-a mai mirat o dată, pocnindu- 
şi palmele. Uitându-se în stânga, a cunoscut pe comisul cel 
bătrân şi s-a mirat iar. A vrut numaidecât, după aceea, să 
ştie cine-i fecioraşul care zâmbeşte. 

— Ş-acesta-i feciorul domniei tale, cinstite comise, a 
strigat domnia sa, bătând a treia oară din palme. Amândoi 
îţi samănă şi au pata castanie lângă tâmplă. Poate mai ai şi 
alţii? 

— Mai am şi alţii, mulţămesc lui Dumnezeu, care ne-a 
dăruit cinci feciori, apărându-ne de fete. 

— Of! Suspină jupâneasa Anca, noi n-avem decât fete. 

— Una, jupâneasă Ancă, numai una, zâmbi laţco. 

— E destul, oftă jupâneasa. 

Cu deosebită pricepere a lucrurilor lumii, comisul Manole 
arătă vorbele înţelepciunii celei din veac. 

— Că mai degrabă poţi păzi un cârd de iepuri, decât o fată. 

Stăpânii locului se uitară unul la altul, îngăduind şi ei 
asemenea veche învăţătură. 

— Dar, cinstite comise Manole, adăogi înveselit de vin 
jupân laţco, învăţătura asta adevărată a ieşit mai mult din 
rânduiala prostimii; pe când noi boierii cei mari suntem cu 
multă priveghere asupra copilelor noastre. Când am fost cu 
nevasta şi copila noastră la Cracovia, acum doi ani, am 
poftit la mine la gazdă pe un astrolog iscusit care mi-a 
adeverit mai întâi numele copilei. După ce a ştiut cum o 
chiamă, s-a uitat în scrisorile lui şi a cetit că norocul ei va fi 
de şapte ori cât al maicei sale. Acuma cum se cuvine să 
înţelegem asemenea vorbire? Că va avea copila aceasta 
şapte fii şi fiice? Ori dacă eu singur am fost norocul 
jupânesei Anca. 

— Atuncea bărbaţii Maruşcăi au să fie şapte? 

Porunceşte-i, cinstită jupâneasa Ancă, să vie aici, să vadă 
pe oaspeţii noştri. 


Gazda şi oaspeţii erau veseli. În cinstea acelei arătări 
măiestre, jupân Hudici mai umplu o dată cupele de argint. 

Comisul Simion Jder se grăbi să deşarte băutura, 
întunecându-şi ochii şi îngălbenind la faţă. Jder cel mic se 
silea să-şi crească ochii în cap, ca şi cum ar fi trebuit să i se 
arate o stea cu coadă. 

Jupâneasa Anca se întoarse: 

— Zice că nu vrea să vie. 

— Cum nu vrea să vie? Cine nu vrea să vie? 

— Nu vrea să vie Marugşca domniei tale! 

— Foarte cu uimire ascult eu asemenea răspuns, se cruci 
jupân Hudici. Ori nu grăieşti domnia ta, jupâneasă Ancă, 
ceea ce se cuvine, ori mi-am prăpădit auzul şi înţelegerea în 
clipa aceasta. 

— Ba eu grăiesc adevărul şi domnia ta auzi bine. 

— Cum ar fi cu putinţă asemenea neascultare, jupâneasă 
Ancă? Noi i-am dat bune învățături şi mai cu samă am 
crescut-o în frica lui Dumnezeu şi a părinţilor. 

— Ăsta e adevărul, se învoi jupâneasa Anca. Toate le-ai 
făcut domnia ta pentru dânsa. I-ai dat nu numai învăţătură, 
dar şi învoire să se împăuneze ca fetele şleahticilor şi să se 
alinte. S-arată, după cum o vede toată lumea, cu frică şi cu 
sfială şi-i mai cuviincioasă decât multe copile moldovence; 
însă într-o clipă îi vine o încăpățânare şi întoarce fruntea. 
Alt leac nu-i decât s-o iei de mână şi s-o aduci aici domnia ta 
singur. 

— Adevărat, oftă fericit cneazul laţco. E copila tatei şi de 
noi ascultă. 

Jupâneasa Anca îşi învălui foile în jurul mesei şi se aşeză în 
jilţul soţului său. Era grasă, albă şi frumoasă. Comisul cel 
bătrân o privi cu mare plăcere. Se auziră şoapte şi paşi. 
Paşi amestecați: unii greoi, alţii mărunți şi uşori, ca de 
şoarece. I s-ar fi cuvenit comisului Manole să se întoarcă 
spre arătarea aşteptată; însă domnia sa urmă a privi pe 
jupâneasa lui Hudici, care avea o căutătură dintre cele mai 
ciudate spre fiica ei prea iubită. Cu acea căutătură piezişă o 


cerceta, ca să se încredinţeze oarecum încă o dată că, 
pentru a se lumina cerdacul, nu era nevoie de asemenea 
subţirenie. Copilăria e copilărie şi frumuseţea se coace cu 
anii, îşi făcu în gând socoteală comisul cel bătrân, dând 
întru totul dreptate jupânesei Anca. 

O uimire la care nu se aştepta avu Jder cel mititel. Gândul 
lui cel dintâi, cum dădu cu ochii de jupâniţa Marugşca, fu să 
sară de-a dreptul din cerdac în ogradă, să încalece şi să se 
tot ducă. Să alerge într-o întinsoare până la Timiş; să sară, 
să cuprindă de după gât pe jupâneasa Ilisafta Jderoaia şi să- 
i strige râzând: Muţă dragă, a ieşit dreptatea domniei tale, 
ca undelemnul la faţa apei. 

Neîndrăznind să facă săritura, rămase locului, întorcând 
ochii către luncile Siretului şi spre sclipirile depărtate de 
ape. 

— Asta-i copila noastră! Glăsui biruitor jupân Iaţco. 

— O cunoaştem, se bucură comisul Manole. 

În ochii verzi ai copilei scânteia soarele. Râdea şi-i sticleau 
şi dinţişorii. 

Cu toate încredinţările maicii sale, nu părea încăpăţânată; 
dar urma să se alinte. 

— Pe unii dintre musafirii domniei tale nu-i cunosc, zise ea, 
subţirel şi repede, tatălui său. 

— Nu cunoşti numai pe comisul cel mic Ionuţ, îi dădu 
lămurire cneazul. 

Ionuţ întoarse obrazul, ca să bucure vederea jupâniţei lui 
laţco. 

— Îmi place mai mult comisul Simion, zise ea, copilăreşte. 

Capitolul VIII. 

Ce au vorbit Jderii cu măria sa. 

Când intrară Jderii cei tineri cu bătrânul lor în cămara de 
taină a măriei sale, găsiră numai pe sfinţitul arhimandrit 
Amfilohie. Grijise candela de la iconostas şi o împrospătase 
cu undelemn, aprinzându-i o feştilă nouă de iască. Un fir de 
fum de tămâie se scria în lumina ferestrei, răsucindu-se 


spre bagdadie şi risipind mireasmă aspră. Era într-al doilea 
ceas al dimineţii. 

Jderii se închinară cătră arhimandrit şi rămaseră în 
picioare, privind iconostasul de argint şi celelalte lucruri 
scumpe ale cămăruţei. Lui lonuţ îi plăcea îndeosebi spada 
cea dreaptă cu mâner scump, pe care o văzuse la 
sărbătoarea Înălţării de la sfânta mănăstire Neamţu. Stătea 
în stânga iconostasului, priveghind oarecum şi ea în 
ceasurile de rugăciune ale măriei sale. 

— Aşteptaţi, le zise arhimandritul cu glas moale, făcându- 
le semn de linişte. 

Intra soarele dimineţii prin firida naltă a ferestrei. 
Monahul se întoarse cătră acea lumină, şoptind o 
rugăciune. După ce-şi isprăvi rugăciunea, oftă, rămânând 
neclintit. Jder cel mic îşi auzea inima bătând. Comisul 
Simion avea încă în el, ca o lamură de miere, dulceaţa 
ceasului de sară, din ajun, când avusese iar lângă sine pe 
copila lui laţco. Se mişcase, vorbise şi se alintase numai 
pentru dânsul. Găsise prilej să se atingă de umărul lui, în 
trecere. Îi spusese şi câteva cuvinte la plecare. Unele din 
aceste cuvinte fuseseră auzite de toată lumea; altele le 
auzise numai el. Mai cunoscuse cândva această boală 
aprigă, dar fiinţa lui o uitase. Acuma focul se întorsese iar. 
Simţind în el nebunia, avea şi spaimă şi bucurie. 

Bătrânul comis răsufla prelung în barba-i căruntă, apăsat 
de aşteptare. Totdeauna în clipa dintâi avea sfială la 
vederea Domnului său. Fruntea aceea înaltă, pe care o 
cunoscuse cândva tânără şi senină, acum era cărunţită de 
grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. Se 
spunea că măria sa râde tot mai rar cătră prietinii săi. 

„Asta nu poate să fie adevărat”, cugetă bătrânul, în 
neclintirea lui, privind iconostasul. Drept în lumina candelei 
lucea ca o lacrimă a umbrei fruntea încununată de spini a 
Domnului Hristos. „Poate să fie adevărat, îşi răsucea 
bătrânul comis gândurile; poate să fie adevărat, pentru 


multe pricini care se ştiu şi se aud. Vor mai fi fiind şi altele 
care nu se ştiu.” 

— La ce te gândeşti, cinstite comise? Îl întrebă sfinţitul 
Amfilohie, tot cu glas moale. 

— Mă gândesc la ce i-om fi făcând noi trebuinţă măriei 
sale... îngână bătrânul. 

Arhimandritul îl înţepă cu ochii, urmând a zâmbi: 

— Nu te gândeşti la asta, cinstite comise Manole. 

— Poate mă gândesc la năcazurile măriei sale, mărturisi 
bătrânul. 

Arhimandritul îl binecuvântă: 

— Fericit bărbat în gura căruia nu este viclenie, cum se 
spune în Psalmi. Cinstite comise Manole, domnia ta ceteşti 
bine de şi nu cunoşti meşteşugul cărţii. S-a dat de mult 
poruncă voievozilor: că cel ce vrea să fie mai mare peste 
alţii, să fie sluga tuturor. Prostimea credea la Bizanţ că 
împăratul său nu face alta decât mănâncă şi doarme. lar 
boierii noştri, care sunt destul de ageri, cred că luminăţia 
sa îi ceartă cu ură. Adevărat că fagure de miere sunt 
cuvintele bune şi dulceaţa lor e tămăduirea sufletelor; dar 
stăpânitorului, pe lângă limbă dulce, i s-a dat şi sabie. 

Simion Jder îşi scutură fruntea şi încercă să aibă luare- 
aminte. Vorbele înţelepţilor sunt întrucâtva încurcate, îşi 
făcea el socoteală în sine. 

Măria sa are nevoie de slujba noastră, se desluşea Ionuţ 
Jder, destupându-şi bine urechile. 

Bătrânul Jder îndrăzni să-şi dea iarăşi părerea: 

— Pe cât se vede, toată lumea e ascultătoare de poruncile 
măriei sale. 

— Care porunci? Întrebă arhimandritul, întorcând numai 
urechea ca s-asculte răspunsul. 

— Măria sa a făcut rânduială în ţară, urmă comisul 
Manole; fiecare trăieşte la locul său în pace. Au fost tăiaţi 
lotrii şi s-au liniştit drumurile; neguţătorii nu mai au de 
nicăieri sminteală. lar dregătorii domneşti sunt mai puţin 
graşi decât înainte vreme, având ceva mai multă trudă. 


Porunci tari au ieşit de la măria sa ca fiecare sat să-şi 
grijească iazul său; şi la fiecare opust de iaz să fie moară. 
Deasemenea nu s-a îngăduit unei obşte să n-aibă biserică 
întru care să se închine lui Dumnezeu. Şi fiecare obşte să 
aibă prisacă; să înveţe munca de la albine şi să agonisească 
ceară pentru făcliile sfintelor slujbe. Măria sa poate avea 
mulţămire. 

— Aşa este, i se poate spune cu dreptate: Primeşte, măria 
ta, ale tale dintru ale tale! 

Părintele arhimandrit oftă. 

„Ce vrea să spună acest popă?” se năcăjea să înţeleagă 
comisul Manole. 

Călugărul păstră tăcere un timp; după aceea se dădu la o 
parte, lăsând iarăşi să se vadă sub lucirea candelei trupul 
sfântului Izbăvitor, pe cruce. 

— Adevăr zic ţie, bătrânule, şopti el, omul nu trăieşte 
numai cu pâne. 

Îi privi dintr-odată pe tustrei Jderii, cu ochii umeziţi şi 
fierbinţi. Parcă ar fi vrut să pătrundă în inima lor. 

Urmă cu alt glas, mai ridicat: 

— Nu ştiu dacă aveţi să înţelegeţi domniile voastre ce 
vreau să spun eu. Oare Dumnezeu s-a întrupat şi s-a 
răstignit, ca să ne umflam noi întru îmbielşugare? 
Dumnezeu şi stăpân a toate fiind, de ce s-a jertfit? Au n-aţi 
auzit domniile voastre că Ierusalimul e spurcat de 
ismailiteni? Au nu ştiţi că Cetatea Împărăției stă sub sabia 
păgânului? Bisericile creştinătăţii nu mai sunt. Din aurul 
sfintelor odoare, meşterii de la Cazangilar-Cearşi au bătut 
budă, unde se scârnăveşte Mehmet-Sultan. Vai nouă! A spus 
un înţelept de la Solunt că se vor adeveri vorbele lui 
Apocalipsis: vor veni zilele acelea când vor căuta oamenii 
moartea şi nu o vor afla! Acel înţelept de la Solunt a dovedit 
că în numele lui Mehmet se cuprinde numărul lui Antihrist. 
Şi anii când a ieşit el la lume, şi când a bătut el războaiele 
sale, şi când a detunat Ţarigradul, toţi acei ani răspund la 
numărul lui Antihrist. Numărul lui este 666; deci e fără 


credinţă, fără lege şi fără hodină. Demonul se desfătează 
spurcând cuvântul, despre care a spus sfântul loan 
Evanghelistul că este Dumnezeu. lar noi, după ce a pus 
măria sa Ştefan-Vodă rânduială în ţara aceasta şi şi-a tocmit 
oştile, să ne învălim în seul nostru şi să ne plecăm în 
culcuşul nostru ca necuvântătoarele? Asta n-au înţeles unii 
dintre boieri, care-şi ascut limbile în taină împotriva măriei 
sale; n-au înţeles că Ştefan-Vodă are de la Dumnezeu o 
rânduială. Măria sa singur a cunoscut-o în inima sa; deci 
Dumnezeu l-a ales ostaş al său. 

Ionuţ Păr-Negru se simţi mic şi-şi înghiţi lacrimile. Ceilalţi 
doi Jderi se ţinură cu tărie, strângând din fălci, dar bântuiţi 
înlăuntrul lor de mare cutremur. 


Sfinţitul Amfilohie îşi lăsă barba căruntă şi săracă în piept 
cu obidă şi-şi frământă mânile uscate cu degete ca de 
vreascuri. Nu mai voia să încredinţeze pe nimeni; era ca 
într-un ceas al desnădejdii sale. 

— Eu umilitul Amfilohie, şopti el ca pentru sine, doresc să 
nu fi fost însemnat niciodată în stele ceasul întru care m-am 
născut. Am cunoscut '[arigradul, desfătarea lumii, şi am 
învăţat la curtea cea veche a împărăției, la Vlaherne, şi la 
Sfânta Patriarhie. Am privit minunile lumii - bisericile 
împărăteşti şi nu le-am uitat. Şi am plâns în aceste sfinte 
lăcaşuri, împreună cu fraţi şi cuvioşi părinţi, Sfântul 
Mormânt cotropit de limbi păgâne şi am visat izbăvitori ca 
acei care au mai fost odată. S-au sculat cândva luptători ai 
crucii şi au venit asupra Răsăritului ca puhoaiele. Au 
sprijinit oştile împăratului şi au mers de au bătut Cetatea 
Antiohia. Acolo la Cetatea Antiohia s-a aflat, în pământ 
îngropată, crucea răstignirii Domnului Isus, şi, ridicând 
acea cruce, oştile creştinătăţii au cunoscut în ele puterea lui 
Dumnezeu, spulberând pe ismailiteni. Atunci s-au arătat în 
nouri arhangheli cu trâmbiţi, amenințând asupra Cetăţii 
Ierusalimului. Deci oştile creştinătăţii au dobândit atunci 
Mormântul Sfânt. După aceea desfătările lumii făcându-i pe 
toţi să uite ceea ce nu trebuie să uităm nici într-o clipă a 
vieţii noastre, şi domnii şi prostimea s-au întors iar cătră 
ticălosul lor trup, uitând cuvântul; prin această viclenie a lui 
Belzebut s-au prăpădit iar şi lerusalimul, şi cetăţile. 
Necredincioşii au cutezat să surpe şi Împărăţia. 

Toate s-au făcut, ca să ne vie a treia oară desăvârşirea 
înţelegerii. Căci au fost şi puhoaiele lui Han Ghinghis care 
au bătut asupra noastră şi asupra legii lui Hristos. Demonul 
n-are numai o înfăţişare şi numai un nume. Deci când au 
venit hoardele potopind şi s-au suit în munte la locul unde 
era baştina voievozilor, s-au înspăimântat acei voievozi 
bătrâni şi au căutat sfat la luptătorii Sfântului Ioan, care 
erau călugări nemți cu arme, apărând această margine a 


lumii. Atunci au ieşit voievozii de la munte la câmpie, având 
legământ să fie luptători pentru cruce. 

Răutăţile vremurilor au împuţinat sufletul oamenilor şi mai 
mult, învrăjbind şi pe creştini unii cu alţii. lar acum 
Dumnezeu vrea ca vrăjbile să se curme şi creştinii să-şi 
aducă aminte de Mormântul Sfânt şi de Cetatea împăraţilor. 
Deci precum se lămureşte în cuptor aurul şi argintul, aşa s- 
a ales în inima măriei sale, prin voinţa lui Dumnezeu, 
gândul cel bun. Bielşugul vieţii nimic nu însamnă. Măria sa 
vrea să agonisească Adevărului, adică lui Hristos. 

Monahul suspină cu lacrimi, ca şi cum se socotea singur. 
Bătu metanie sub candelă, şi-şi umili fruntea, lovind-o de 
pardoseala chiliei. Apoi se opri neclintit, în genunchi. 

În aceeaşi înlemnire stăteau şi Jderii. 

Lucirea soarelui se stinse; un nour astupă firida ferestrei. 
Chilia se umbri. Simion Jder tresări: băgă de samă în 
laturea stângă a iconostasului chipul Maicei Domnului 
plângând. Pruncul Isus zâmbea în braţele sale; iar prea 
curata Fecioară plângea. Tulburat până în adânc, îşi furişă 
privirile spre părintele său şi spre Ionuţ. În aceeaşi clipă 
văzură şi aceştia plângerea Maicei Domnului şi se 
spăimântară. Se uitară tustrei unul la altul, apoi iarăşi se 
întoarseră spre minune. Luci iarăşi soarele în fereastră; 
sfânta Fecioară îi privi înseninată. 

Sfinţitul arhimandrit Amfilohie părea că-i uitase. Însă nu-i 
uitase. Veni cătră ei. 

— Prietinilor şi fraţilor, zise el cu voce moale, ca după o 
trudă. Ascultaţi ce am să vă spun, înainte de a veni măria sa 
aici. După ce-a veni măria sa, eu nu mai pot spune nimic. De 
doisprezece ani am venit aici de la Sfântul Anton şi m-am 
plecat la mila măriei sale. Înainte de a fi duhovnicul său, am 
priceput gândul cel din adânc al măriei sale. Pe urmă am 
aflat de legăminte şi de jurăminte; gândul a fost dintru 
început statornic în măria sa. Toate au mers bine cu voia lui 
Dumnezeu şi măria sa şi-a întemeiat oştile. 


Au prins a umbla vorbe şi cărţi la crai şi împărați, ca să se 
ridice iarăşi crucea împotriva întunericului. Deci după unele 
izbânzi pe care Dumnezeu a binevoit a le îngădui măriei 
sale, Vodă a început a-şi face gătire. Precum se ştie, măria 
sa va păşi întâi asupra Radului-Vodă, ca să scoată această 
domnie de sub puterea lui Mehmet-Sultan. Îndată ce 
săvârşeşte măria sa această faptă, se mişcă împărații şi 
craii. lată că, înainte de a săvârşi fapta pe care i-o 
porunceşte Dumnezeu, măria sa trebuie să supuie lui 
Dimcea gealat capetele unor boieri ai săi de frunte. 

Bătrânul Manole Jder se miră cu înfricoşare. 

— Asta este? Jupânesele noastre, care ştiu toate, spun 
altceva. 

— Cinstite comise Manole, zâmbi călugărul; în ţara asta 
muierile grăiesc cam mult: şi la botezuri, şi la nunţi, şi la 
înmormântări. 

— Şi la înmormântări... Încuviinţă comisul Manole. Pe 
urmă se tulbură deodată şi nu-şi mai urmă cuvântul. 

Arhimandritul îşi ascuţi iar privirile. 

— Să nu socotiți domniile voastre că, dintre câţi boieri sunt 
în Ţara Moldovei, Vodă s-a gândit la domniile voastre, ca să 
vă aleagă anume, iar eu să vin şi să lămuresc toate câte am 
lămurit. Taina asta a început a se vădi de mult şi eu m-am 
ostenit a o lămuri multor boieri ai măriei sale. Măria sa 
însuşi a mărturisit în faţa lui Dumnezeu şi cu jurământ 
această înfricoşată taină a domniei sale; căci măria sa are 
pecete pe braţul său drept şi legământ sfânt; dar boierii se 
dovedesc tot aşa de uşuratici, ca şi mişeii. De doi ani poate 
aţi băgat de samă pe obrazul şi pe fruntea măriei sale o 
grijă, ca şi cum l-ar roade o otravă. De multe ori stă la 
îndoială de sine însuşi, împovărându-şi inima, din pricina 
lumeştilor greşale ce a săvârşit ca o fiinţă de carne şi sânge. 
Îndoiala măriei sale vine mai ales de la aceşti boieri umflaţi 
de seu care s-au destrăbălat douăzeci şi cinci de ani de 
când s-au tăiat şi s-au prigonit feciorii şi nepoţii lui 
Alexandru-Vodă Bătrânul. Aceea a fost viaţa desmierdată a 


boierilor, când n-au avut stăpân. Atuncea au învăţat să se 
îndestuleze şi să nedreptăţească, uitând de sufletul lor. 
Puţine case ale drepţilor au rămas pe acest pământ. De trei 
ani, de când îl văd pe măria sa înveninat de răutate şi 
bântuit de îndoială, am început să pândesc pe cei puţini şi 
buni, alegându-i. Am găsit şi între cei bătrâni, să nu te 
superi, cinstite comise Manole, dar am găsit mai mult între 
boierii cei tineri. S-a iscat tulburare din pricina asta între 
corbii cei vechi, dar măria sa mă îndeamnă să aleg înainte 
grâul de neghină. Nu te-ai supărat, comise Manole? 

— Nu m-am supărat; eu slujesc cu dreptate pe luminăţia 
sa Ştefan-Vodă. Să mărturisească şi aceşti feciori ai noştri. 

Feciorii nu găsiră cuvinte; sărutară mâna părintelui 
Amfilohie, mulţămindu-i astfel că i-a ales şi pe ei pentru 
slujba măriei sale. 

— Deci am început a pândi, a căuta şi a alege dregători 
tineri şi oşteni buni pentru măria sa. Am înţeles că trebuie 
să se săvârşească şi altceva, pentru liniştea măriei sale. 
Deci, fiind Petru Aron-Vodă pribeag şi fugar în Secuime, a 
putut fi ademenit şi prins, ca să-i cadă capul, şi să nu mai fie 
alt os de voievod, trăitor lângă hotarul ţării. S-a făcut aşa şi 
am văzut că-i bine. Mai sunt unii boieri mari pribegi la leşi. 
Poate va binevoi măria sa să vă vorbească de dânşii. Eu am 
s-ascult, să văd ce aveţi să răspundeţi domniile voastre. Are 
să vă poruncească măria sa şi altele. 

Sfârşitul acestei vorbiri, cuviosul Amfilohie îl înşiră cu 
grabă. Urechea sfinţiei sale era aţintită şi în afară şi simţise 
obişnuitul zvon al apropierii lui Vodă prin gangurile 
palatului. 

Se auzea fâşâitul de paşi al copiilor de casă. Străjile bătură 
în lespezile de piatră cu mănunchiurile suliţilor. Un aprod 
deschise de afară uşa de stejar. 

Măria sa părea mai senin la faţă. Poate dormise bine; ori 
poate, după cât îndrăznea să-şi închipuie Ionuţ, se bucura 
de vederea acestor slujitori ai săi. 


Măria sa purta strai uşor de postav cafeniu şi încălțări de 
cordovan de un roş stâns. Era cu capul gol. Pe piept îi 
atârna o cruciuliţă de aur c-un Hristos subţire tăiat în piatră 
de onix. Era cel dintâi dar de la Doamna Maria, rămăşiţă 
din comorile împăraţilor Comneni. 

Jderii îngenunchiară şi sărutară mâna dreaptă a măriei 
sale, apoi se ridicară şi se traseră în laturea uşii. 

Vodă se aşeză în jâlţ şi-i privi cu asprime. Sfinţitul 
Amfilohie se închină smerit cu mânile pe piept şi făcu doi 
paşi spre ieşire, umblând pieziş, cu faţa întoarsă spre măria 
sa. 

— Rămâi aici, sfinte părinte, porunci Domnul. Amfilohie 
Şendrea se întoarse la locul său, lângă iconostas. Atunci 
măria sa vorbi şi întrebă: 

— Ştie acest boier bătrân, prietinul nostru, de ce am 
chemat la mine pe coconii săi? 

— Ştie că luminăţia ta i-ai chemat la slujba Cetăţii şi se 
bucură. 

Domnul zâmbi şi încuviinţă, întorcându-şi obrazul spre 
COMIS. 

— Avem nevoie de oşteni buni, cinstite comise Manole. 

— Măria ta, răspunse Jder bătrânul, aceşti feciori ai noştri 
nu s-au născut pentru altceva. 

— Ai rostit vorbe plăcute pentru urechile noastre, cinsite 
comise şi prietine, zise măria sa. Vine o vreme când domnia 
noastră cerem oameni vrednici şi fără frică. Dumnezeu ne 
porunceşte să fim gata pentru războiul sfânt. Nu putem 
primi lângă noi decât bărbaţi fără şovăire. Pe lângă alţii, vor 
fi şi aceşti feciori ai domniei tale. I-am judecat bine; mai ales 
în sama lor ne încredinţăm domnia noastră viaţa. 

— Slăvite stăpâne, cât va fi într-înşii suflare, poţi fi fără 
grijă. 

Vodă încuviinţă, plăcându-i iar vorbele bătrânului. 

Simion Jder avea întinsă în fiinţa lui ca o coardă de 
suferinţă. Ar fi vrut să mărturisească şi el o robie a credinţii 
lui, însă vorbele se descântau în el, fără răsunet în afară. 


Jder cel mic, însă, îşi găsi iar ascuţişul limbii sale şi-şi holbă 
ochii, poftind să vorbească, dar neîndrăznind. 

— Ionuţ Păr-Negru vrea să ne spuie ceva... băgă de samă 
măria sa, zâmbind. 

— Slăvite stăpâne, se hotări Jder cel mic să-şi apere 
prietinii; ai binevoit să chemi sub lumina măriei tale şi pe 
doi vânători, feciorii starostelui Căliman. Au sosit şi ei şi 
aşteaptă îndurarea luminăţiei tale. Vrednici sunt; mai cu 
samă tari de vârtute, cum nu se află alţi bărbaţi între 
noroadele măriei tale. 

— Pare că i-am chemat şi pe dânşii, într-adevăr. Chematu- 
i-ai şi pe dânşii, sfinţite părinte Amfilohie? 

— l-am chemat, stăpâne. Puţintel mai nainte pentru dânşii 
am vrut să ies: căci ştiu că se întristează, rezemându-se de 
zidul palatului. 

Ionuţ râse: 

— Mărite stăpâne, dacă s-a supăra unul din ei, se opinteşte 
cu umărul şi dă jos zidurile. 

— Care-i acela, meştere Ionuţ? 

— Acela-i Onofrei, Sfarmă-Piatră, măria ta. Pe celalalt îl 
chiamă Samoilă Strâmbă-Lemne. 

Măria sa binevoi să râdă. Sfinţitul arhimandrit ieşi din 
chilie ca să caute pe Călimani. 

În curând îi aduse la uşă. Acolo-i opri şi le dădu sfat: 

— Băgaţi de samă, feciorilor, le spuse sfinţia sa; cum 
intraţi în chilie la măria sa, să nu uitaţi: să vă puneţi în 
genunchi şi să-i pupaţi cinstita dreaptă. 

Amândoi încuviinţară mormăind asemenea sfat şi-şi 
plecară frunţile, ca să împungă în uşă. Aprodul deschise. Ei 
statură la îndoială. 

— Intraţi! Îi îndemnă Amfilohie Şendrea. 

Cum intrară, amândoi dădură cu ochii de iconostas şi-şi 
făcură grăbit cruce. Ridicând ochii în stânga, văzură pe 
prietinul lor Jder şi simţiră în ei puterea îndrăznelii. 

— Jupâne Ionuţ, unde-i măria sa? Întrebă Onofrei. 

— Aicea-i măria sa. 


Ei îşi cârniră nasurile la dreapta şi văzură pe măria sa în 
jâlţ. Statură în cumpănă o clipă, neştiind bine cum să facă. 
Se lăsară în genunchi: duşameaua chiliei se cutremură. 1 se 
părea lui Samoilă că Vodă-i cam departe de ei. 

Întinse mâna ca să tragă jilțul mai încoace. Înţelepciunea 
lui Onofrei îi dădu însă mai bună învăţătură. Sfarmă-Piatră 
se târâi în genunchi spre jâlţ şi Samoilă îl urmă. 

— Ascultaţi, vrednicilor slujitori ai noştri, le zise Vodă; voi 
sunteţi cel mai bun dar pe care mi l-a putut face starostele 
Nechifor. 

— Starostele Nechifor e tata nostru... băgă de samă 
Onofrei. 

Jderii îi făcură semne să tacă. 

— Nu mai spun nimica, mormăi el. 

Vodă le porunci să se ridice şi-i aşteptă să se aline. După 
aceea se îndreptă spre comisul Manole. 

— Cinstite comise, ascultă dorinţa domniei mele şi 
priveghează să se îndeplinească. De astăzi într-o 
săptămână, adică vineri 11 septemvrie, dorim să ieşim sub 
muntele Ceahlău, la vânătoare de bouri. Starostele 
Căliman, precum i-am poruncit, va fi la Hangu de joi sara, 
cu cânii şi cu zece vânători bătrâni ai săi. Vom fi şi noi acolo 
joi sara, cu puţini boieri ai noştri... Ne vor însoţi aceşti 
slujitori de credinţă, care se află de faţă. Vineri în ziuă, 
starostele Nechifor va împresura urmele. 

— După aceea noi vom intra cu vânătorii şi cânii. Vom 
vedea atunci unde facem popasul de amiază. 

Comisul Manole se miră: 

— Să fie bouri sub Ceahlău? 

— Tot aşa s-a mirat şi Căliman starostele... zâmbi măria sa. 

Onofrei ridică fruntea: 

— Este unul; dar pe acela nu l-a putut prinde nimene de- 
un vac de om. 

— L-om prinde noi, hotări Vodă. 

Onofrei îşi închină fruntea. El era de altă părere; însă, 
dacă Vodă zice într-un fel, nu se cuvine nimănui pe lumea 


asta să se împotrivească. 

— Mai am ceva, grăi înălţimea sa Domnul, privind cu 
zâmbet pe cei doi fraţi Jderi. Ascultă domnia ta, comise 
Simioane, şi dă-mi o deslegare. 

— Ascult, săpâne, tresări Simion Jder. 

— Ieri, precum se ştie, urmă Vodă, am trimes o carte de 
iertare boierului nostru Mihu, care se află pribeag la Liov. 
De cincisprezece ani stă domnia sa în pribegie. De două ori 
l-am cerut Craiului; de două ori i-am mai trimes cărţi de 
iertare. Nici Craiul nu mi l-a dat. Nici Mihu nu s-a supus. 
Acuma îl iertăm a treia oară şi-l poftim iar. Multe supărări 
am avut noi pentru uneltirile care s-au săvârşit la vecinii 
noştri craii, de cătră unii voievozi şi boieri pribegi. Poftim ca 
uneltirile să steie. Pribegii să se întoarcă la baştina lor. Căci 
mâni ori poimâni va binevoi Dumnezeu să arate semn, 
pentru începutul războiului creştinătăţii. Domnia ta ce 
socoteşti? 

— Eu socot, Doamne, că la porunca măriei tale toată 
suflarea trebuie să se închine. 

— Deci crezi domnia ta, comise Simioane, că boierul Mihu 
se va întoarce? 

Simion tăcu. 

— Sfinţia ta ce crezi, părinte Amfilohie? 

— Dacă-mi îngăduie luminăţia ta să spun adevărul, eu 
socot că dumnealui logofătul Mihu n-are să deie răspuns 
bun nici de data asta. 

— Iar gândul domniei tale care-i, cinstite comise Manole? 

— Eu îl cunosc pe logofătul Mihu ca boier trufaş şi 
îndărătnic, măria ta. Nici eu nu cred c-are să se întoarcă. 

Jder cel mic se frământă, cerând cu ochii holbaţi îngăduire 
să vorbească şi el. Simion Jder îl opri punându-i mâna pe 
umăr, după care se răsuci înspre Vodă: 

— Cer îngăduinţă, Doamne, să spun ce credem noi - eu şi 
cu fratele meu Ionuţ. 

— Îngăduit îţi este, comise Simioane. 


— Noi socotim, slăvite stăpâne, că domnia sa logofătul 
Mihu va veni să îngenunche la mila măriei tale. 

Vodă înălţă sprâncenele, privind într-o parte. Acolo unde 
privea măria sa, nu se afla logofătul Mihu. 

— Are să vie să stea acolo, unde pofteşti măria ta, întări 
Simion Jder. 

— Când s-ar putea întâmpla asta, comise? Poate după 
nunta domnească? 

Simion îşi plecă fruntea. Ionuţ rânji singur, înturnând 
fruntea spre ungherul chiliei. 

Capitolul IX. 

Vânătoare domnească şi bourul cel tare de la Izvorul Alb. 

Măria sa porni pe neaşteptate de la Suceava, numai cu 
vânătorii săi şi cu slujitorii, lăsând portar al Cetăţii pe 
boierul său cel nou Hărman. Siimenii care ieşiseră de la 
odăile lor în urma Domnului, în număr de două sute, erau 
sub puterea lui Simion Jder postelnic nou al doilea. O samă 
din vânătorii starostelui erau duşi înainte. Deasemeni 
răzăşii din trei ţinuturi încălecaseră ca să vie întru 
întâmpinarea măriei sale la Pipirig. Acest alai petrecu 
Domnia până în valea Largului, de unde se vede ridicându- 
se pieptiş în nouri muntele Pătru-Vodă. Din acel loc 
pâlcurile de răzăşi cu căpitanii lor se desfăcură în două: unii 
apucară pe albia Bistriţei la deal, descălecând la Borca; alţii 
coborâră pe albia Bistriţei la vale, făcând popas la 
Călugăreni, lângă Piatra Diavolului. 

Copiii de casă întinseră masă de prânz în Poieniţa 
Mânzului sub culmea lui Pătru. Acolo, lângă revărsarea 
brazilor şi treptele puhoaielor, se împrăştiaseră grohotişuri: 
unele, în chip de lespezi, de mult se înţeleniseră. În jurul lor 
răsăreau ici-colo din ţărâna săracă brândugşe, florile brumei. 
Erau cele din urmă podoabe ale toamnei; cupele lor, în care 
nu venea să se adape nici o gâză, aveau albăstrimea palidă 
a cerului. În poiană era pace; deasupra sunau şuiete; 
mestecenii şi cireşii însemnau pe luncă pete de aur vechi şi 
aramă. 


Ciobanii din acel munte dobândiseră voie de la măria sa ca 
să se înfăţişeze şi să închine brânză în bărbânţe şi bărbăcuţi 
graşi. Vodă îi primi între acele grohotişuri şi flori ale 
brumei. 

Erau opt stăpâni de turme, cu câte un strungar în urma 
fiecăruia. Fiecare din aceşti feciori aducea de căpăstru un 
asin, pe samarul căruia se afla aşezat ploconul. La patruzeci 
de paşi, în marginea poieniţii, stăpânii de turme 
îngenunchiară şi-şi descoperiră pletele, punând deoparte la 
pământ căciulile de berbece. Îngenunchiară şi feciorii. 
Numai asinii stătură în picioare; câţiva din ei începură să 
zbiere din surle, cu mare uimire. Locul era plin de slujitori 
şi vânători domneşti; aşa mulţime nu se văzuse 
niciodinioară în acea parte de lume. 

Măria sa trimise poruncă stăpânilor de turme să se 
apropie. Ei îşi lăsară căciulile în iarbă, ca să vie măgăruşii 
să le miroase, şi înaintară la Domnie cu capetele goale, 
îngenunchind iar. 

— Vă mulţumim pentru darul domniilor voastre, zise Vodă. 

Starostele lor îndrăzni să răspundă, ridicând fruntea: 

— Poftim sănătate luminăţiei tale, Doamne: şi să guşti 
măria ta din fruptul oilor noastre. Noi facem aici o brânză 
care se chiamă domnească; dar nu ştim dacă ajunge până la 
Cetatea măriei tale. Noi socotim aşa, slăvite Doamne, că de 
la munte şi până la Cetatea luminăţiei tale, se găsesc mulţi 
cloncani care o ciugulesc. 

Vodă zâmbi de asemenea îndrăzneală şi pofti să i se 
desfacă, pe lespedea de dinaintea sa, o bărbânţă. Copiii de 
casă se repeziră bătându-se în capete spre măgăruşi. 
Aceştia se smunciră cu spaimă din căpestre şi se suiră pe 
râpi ciocănind repede din copite. Oierii răcniră, din 
genunchi, cum se aflau, cătră strungari, cum să facă să 
prindă asinii, împresurându-i. 

Bărbânţa fu adusă şi desfăcută. Vodă luă cu două degete şi 
gustă. 

— Ia mai multă, măria ta, îl îndemnă unul dintre munteni. 


Măria sa gustă şi a doua oară. 

— Într-adevăr, se învoi Domnul, brânza asta e mai bună 
decât orişicare pe lume. 

— S-o ospătezi sănătos, slăvite Doamne, se bucurară oierii. 

Măria sa porunci stolnicului său să sloboadă acelor stăpâni 
o bute de vin, ca s-o beie cu soţii şi să cânte întru slava sa. 

Oierii se bucurară a doua oară. 

— Aveţi nevoie de ceva, domnilor şi fraţilor? Îi ispiti Vodă. 

— Nu; căci ne-am îndestulat de bună-voia măriei tale. 
Avem destulă lărgime aici de la un uncheş al măriei tale, de 
la carele am şi dat muntelui nume Păâtru-Vodă. 

Copiii de casă slujeau masa; vânătorii hrăneau focul din 
preajmă cu trunchiuri întregi. 

— Am înţeles, slăvite Doamne, îndrăzni iarăşi unul dintre 
oieri, că măria ta te duci în petrecere de vânătoare. Se află 
şi aicea la noi destule fiare. În vara asta au ieşit împotriva 
noastră, cu război, nişte urşi. Ne-am hărțuit noi cu dânşii o 
vreme, până ce-au trântit pe Dominte într-o râpă. Dacă nu 
ştii măria ta, apoi află că Dominte e baciul meu cel mai 
bătrân. După ce l-au trântit, el s-a sculat din râpă şi s-a suit 
iar la război. Apoi i-am lăsat să ieie câte-o oaie şi după 
aceea i-am alungat cu cânii şi cu parii. 

— Sunt şi bouri? Întrebă măria sa. 

— Sunt. Au ei nişte locuri unde hălăduiesc şi nu-i tulbură 
nimeni; însă măriei tale trebuie să deie dijmă. 

— Fiind luminăţia ta stăpân şi al omului şi al dobitocului. 

După ce alaiul purcese din nou şi ieşi iarăşi la lărgime, 
măria sa văzu pâclă asupra muntelui celui mare. Când se 
porunci al doilea popas, la asfinţitul soarelui, pâcla se lăsă 
pe poalele Ceahlăului şi piscul rămase în lumină nins, 
dincolo de lume şi singur ca o clopotniţă a lui Dumnezeu. 
Starostele Căliman ieşise în calea măriei sale, călăuzindu-l 
deodată într-o pustietate. Erau în nişte poieni ascunse sub 
zidăriile prăpăstiilor, unde bătea cu putere, ca o vâlvoare de 
pojar, asfinţitul. 


Siimenii apucară intrările locului, împânzind străji. Măria 
sa trecu numai cu cei opt vânători vechi ai starostelui, cu 
însuşi Căliman şi feciorii lui şi cu Jderii cei tineri, într-un 
afund mai adânc al singurătăţii. Când se opriră şi 
descălecară, sosi din urmă şi sfinţitul Amfilohie Şendrea. 

Începea să scadă lumina. 

Arhimandritul alese loc curat la marginea izvorului ce se 
prelingea din stâncă şi desfăcu iconostasul. Dădu sunet 
dintr-o simandră mică de aramă, bătând în ea ca într-o 
toacă şi începu slujba de sară. Cum îngenunche măria sa în 
faţa imaginilor sfinte, se auzi în munte, undeva departe, o 
toacă de lemn răspunzând simandrei. Vodă o asculta cu 
luare-aminte ca pe o cântare a singurătăţii. După aceea se 
sculă din rugăciune şi veni la foc. Îndată vânătorii se 
mişcară, ca să pregătească palatul de noapte al Domniei. 

După rânduială oamenilor de pădure, cea dintâi grijă a 
popasului e focul. Deci dăduseră la pământ cu topoarele, în 
marginea poienii, carpeni şi fagi. Niciodată lemnul acesta n- 
a avut altfel de întrebuințare în munte: vâlvătăile şi jarul 
carpănului şi fagului au o putere tot aşa de mare caa 
soarelui în dricul verii. Oamenii starostelui chibzuiră întâi o 
temelie de trunchi bătrân; după aceea clădiră cu meşteşug 
un jertfelnic de trupuri tinere. Apoi zbătură cu amnarele în 
cremene, aprinzând sori mici în vârfuri de iască; suflară 
puterea aceasta în uscăciune de cetină şi muşchi, aşezând-o 
sub jertfelnic; vântul învălui deodată vâlvătăile, desfăcându- 
le în limbi aprige. 

Starostele Căliman alese locul de hodină al Domniei la un 
molid, într-o apropiere potrivită a flăcărilor. Întâi făcu 
semnul crucii în scoarță cu toporul, ca să îndepărteze 
nesomnul, apoi potrivi culmea colibei, pe care ceilalţi 
vânători sprijiniră laturile. Cu solzi de cetini alcătuiră 
acoperişul. Subt adăpost clădiră aşternut gros dintr- 
aceleaşi clomburele de brad subpuse treptat. Zvârliră 
deasupra poclăzi. Vodă se aşeză în dogoarea luminii în 
deschizătura colibei. În partea cealaltă a focului se rânduiră 


vânătorii măriei sale, desfăcând de pe ei cojoacele şi 
prăjindu-se când pe-o parte, când pe alta. Boierii şi sfinţitul 
arhimandrit se aşezară într-o lăture a colibei măriei sale, 
unde-i ajungea fumul şi-i şfichiuiau câteodată şi flăcările. 
Măria sa nu-i băga în samă, cufundat dintr-odată în 
gânduri. 

Într-un târziu, măria sa chemă pe lângă sine pe starostele 
Nechifor. Într-această clipă vânătorii se mişcară, sporind 
năprasnic pojarul. 

— Cinstite staroste Căliman, întrebă Vodă, ce răspuns ai 
de la oamenii domniei tale? 

— Măria ta, răspunse bătrânul stând cinchit lângă 
stăpânul său; am eu doi vânători bătrâni cunoscători de 
bouri. Am umblat ast'dimineaţă împresurând locurile până 
la culme. Am găsit urme la nişte hoşti. În acele gloduri se 
vedeau însemnate copite de bour tare alungând două vaci. 
Altă urmă de taur, în acea parte de munte, nu s-a aflat. Alţi 
vânători au găsit în partea Bistriţei, drept când a stat 
soarele la amiază, un buluc de şase tineri, care se jucau 
într-o poiană. Vor fi fiind şi alţii, dar nu cutează să vie într- 
această singurătate, unde stăpâneşte bătrânul. Socoteala 
noastră este, pe cât înţeleg, să-l urmărim pe acesta. Eu îl 
cunosc de mult. 

Voievodul asculta în tăcere, cu fruntea plecată. 

— De când, staroste Căliman? 

— Măria ta, eu îl ştiu de când eram ca aceşti feciori ai mei. 
Şi eu m-am spăriat ca şi dânşii, când mi s-a arătat întâia 
oară. Ptiu, drace! 

— Câţi ani sunt de-atuncea? 

— Întâmplarea asta am avut-o, măria ta, în domnia lui 
Alexandru-Vodă Bătrânul. Părintele meu m-a mânat la 
munte să cercetez turmele, cum am mânat şi eu pe Onofrei 
şi pe Samoilă. Într-o zi, m-a apucat un vârtej de ploaie şi m- 
am oploşit subt o stâncă. Când a contenit ploaia, am rămas 
în nour şi nu mi-am mai putut cunoaşte drumul. Cu toate 
acestea, fiind asupra serii şi temându-mă să nu mă apuce 


noaptea, am ieşit din locul meu, căutând calea spre stână. 
Am umblat o vreme, până ce s-au mişcat nourii de deasupra 
mea. Atuncea m-am aflat într-un loc cu desăvârşire 
necunoscut. Nu-l văzusem niciodată. Eram la un prag, 
deasupra prăpăstiilor. Am ocolit pe după nişte desişuri, mi- 
am căutat calea înapoi; n-am mai găsit-o. Era încă lumină 
când, dintrodată, am auzit pufnind şi mugind. M-am lipit 
sub jnepeni. Bourul s-a oprit scurmând pământul cu 
copitele de dinainte; după aceea a împuns cu coarnele în 
desime lângă mine, a făcut o săritură, şi i-am auzit duduitul 
umbletului la vale. 

După ce s-a alinat în mine groaza acelei arătări... Măria ta, 
era un bour mare cum nu s-a mai văzut niciodată. Când a 
slobozit muget, am băgat de samă cum i se zbate într-o 
parte limba neagră. Era alb. După ce s-a alinat în mine 
groaza acelei arătări, am intrat pe urma lui, unde rupsese 
desimea cu coarnele. Cum am răzbit prin desime, am găsit 
alt prag. Bourul sărise de-a dreptul peste râpă, însă eu am 
aflat trecere, cotind pe o muche îngustă. Atuncea am văzut 
în stânga schitul de sub Duruitoare. Mi s-a părut că trece 
într-acolo ş-o potecă. N-am putut întârzia: am dat iar de 
urme şi am umblat la vale, până ce am cunoscut locurile. 

— Domnia ta crezi că bourul e tot acela? 

— Ptiu, drace! Asta-i numaidecât. Deasemeni feciorii mei |- 
au văzut. Şi ei spun că-i tot el. Bourii ceilalţi sunt murgi; 
acesta e alb. 

Vodă ridică fruntea în lumină. Chemă pe staroste mai 
aproape. 

— Adevărat să fie ce se spune, staroste Căliman, că bourul 
acela are stăpân? 

— Măria ta, n-am deslegare să vorbesc; e cu primejdie. 

— Te dezleagă părintele arhimandrit. 

— Dacă părintele arhimandrit mă desleagă şi ameninţă cu 
aghiasmă asupra pustiei, atuncea aş putea să grăiesc. 

— Poruncindu-mi şi luminăţia ta. 


Părintele arhimandrit veni la staroste, apăsându-şi mâna 
pe fruntea lui şi dându-i deslegare. Apoi căută lângă 
iconostas, în laturea colibei, apă sfinţită, şi stropi în patru 
vânturi binecuvântând. 

Starostele se aşeză la pământ oftând, cârnind cu teamă 
nasul spre măria sa. 

— Măria ta, acest bour alb ar fi fiind al Lui. 

— Al cui anume? 

— Al Lui, măria ta. M-a deslegat părintele arhimandrit, 
însă nu cutez, ca să nu-mi amorţească limba. 

Părintele Amfilohie îi înlesni lămurirea: 

— Măria ta, zise arhimandritul, starostele socoate că 
stăpânul bourului e Demonul, adică un vrăjitor. Bătrânii de 
demult l-au înfricoşat pe domnia sa; iar domnia sa crede că 
acesta e un legământ ca să nu grăiască; şi a poruncit şi 
feciorilor domniei sale să tacă. 

— Întocmai aşa este; ptiu, drace! Răsuflă cu greutate 
starostele Nechifor. A fost obicei să lăsăm, noi stăpânii de 
oi, tain într-o ocniţă a muntelui, în dosul schitului de sub 
Duruitoare. Aşa s-a urmat până acum. Bourul vine, ia darul 
şi-l duce la peştera unde acel vrăjitor ar fi sălăşluind. Dacă 
n-am face aşa, s-ar isca asupra oilor o primejdie de 
vârtejuri, ori o bolişte. 

— Din vremuri mai vechi, a rămas cunoştinţă că la peşteră 
s-ar fi adăpostind un părinte schivnic. 

— Măria ta, noi am ştiut altfel. Dacă ar fi fost un sfânt 
schivnic, l-ar fi văzut unii. Aşa, noi numai l-am auzit 
câteodată strigând şi am văzut bourul. l-am dat tainul, ca să 
n-avem din partea lui sminteală. Aşa se urmează şi acuma; 
păstrăm datina. 

Starostele tăcu. Jarul focului creştea, clipind din ochi 
nenumărați de pietre scumpe. Împrejurimea era covârşită 
de tăcerea muntelui şi a singurătăţii. Vânătorii, trudiţi, 
dormitau de cealaltă parte a vâlvătăilor. În văzduhul negru, 
pe sub stele, trecură cârduri de paseri străine. Unele 


trâmbiţară la mari depărtări ca nişte cocoare; altele se 
chemară, mai aproape, cu găgăiri de gâşte sălbatice. 

Căliman bătrânul le ascultă un timp; după ce se făcu iar 
tăcere, îşi scutură fruntea. 

— Mărite stăpâne, începu el din nou cuvânt; dac-ar fi fost 
un sunt schivnic, nu ni s-ar fi întâmplat nouă, atunci, să 
vedem om fărmăcat trecând calare pe târş, deasupra 
pădurii. Stând noi mai mulţi la foc, în altă parte a muntelui, 
fiind noaptea târziu, ca şi acuma, l-am auzit venind ca un 
vânt şi strigând: apă! Apă! Unii au zis că-i om vrăjit şi 
trimes pe sus. Alţii ne-am temut să nu fie chiar El. 

Domnul rămase un timp cu privirile visătoare aţintite 
asupra jăraticului schimbător. Starostele se trase la o parte. 

Arhimandritul veni lângă triptic. Măria sa se ridică, apoi 
îngenunche şi-şi făcu rugăciunea cu mare evlavie. Clipa 
aceasta o aşteptau şi străjile din fundul poienii; îşi făcură 
semnul sfânt şi se închinară. Jderul cel mic dormea fără nici 
o grijă. Postelnicul al doilea Simion trecu spre tabăra 
slujitorilor, în altă poiană, la un pârău. 

Nevoia sufletului măriei sale de a desface o taină, de care 
era legat trecutul părinţilor săi, stărui şi-n somn. Măria sa 
avu un vis tulburat, din care se trezi la un ceas după miezul 
nopții. 

În acel ceas al tăcerii de piatră se iscă în pustie un muget, 
care se rostogoli ca tunetul, din ponor în ponor. 

Măria sa avu o înfiorare. Se trezi deplin. 

Aşteptă un timp, până ce se înălţă din nou boncăluit, cu alt 
viers. Acesta era mai prelung, ameninţător şi mânios. Unul 
dintre vânători se sculă din locul său din umbră şi hrăni 
focul. Văzu pe măria sa treaz, ascultând. Grăi pentru sine, 
însă aşa ca să audă şi stăpânul: 

— Se bat cerbii de la ciute. 

Se puse la pământ şi adormi îndată. 

Într-alt răstimp, dintrodată, detună iar pustia de mugetul 
cel dintâi. Măria sa cunoscu singur că acela trebuie să fie 
glasul bourului alb. 


Căliman se ridicase în lumina jarului, ca o fantasmă, 
ascultând şi el cu urechea aţintită şi cu o mână încovoiată 
spre tâmplă. 

— Ai auzit, măria ta? Şopti el. 

— Am auzit. Dintre copoi numai unul dă răspuns. 

— Acela-i cățelul... lămuri starostele. 

Era vorba de Pehlivan, care mârâia foarte încet şi din când 
în când pufnea, cu botul înăbuşit în spuză. 

Noaptea era înaltă şi senină. Găinuşa scăpătase din 
catapiteasmă spre asfinţit. Postelnicul Simion se întoarse de 
la schimbul străjii a treia. Căută în culcuş pe Jderul cel mic; 
îl scutură de umăr şi-i trecu mâna peste frunte. Îi şopti la 
ureche: 

— Scoală, Ionuţ. Trebuie să te duci. 

— Îs gata, bădiţă Simioane, răspunse Ionuţ, ridicându-se 
cu grabă. Aşa cum era, încă ameţit de somn, ghionti cu 
mănunchiul ţepuşii de vânătoare pe tovarăşii săi. După ce 
mormăiră răsucindu-se de două ori, Călimanii crescură în 
sus. Se desmeticiră şi începură a-şi culege de pe jos sculele. 
Gheorghe Tătarul vâri pe Pehlivan în desagă şi se duse să-l 
anine la oblâncul unui cal. 

Când cei patru vânători - Ionuţ, feciorii lui Căliman şi 
Botezatu - trecură printre străjile care închideau poiana, 
era încă întuneric, dar se simţea deasupra, în văzduh, o 
aburire argintie. Steaua Ciobanului săltase deasupra 
răsăritului. Onofrei Căliman umbla înainte, ca cel ce 
cunoştea mai bine drumul. 

Spre revărsarea zorilor, erau intraţi pe pârăul Buhalniţei 
şi de acolo ocoliră numaidecât spre zidăria muntelui, 
umblând în tăcere şi înşiraţi unul după altul. Într-o margine 
de brădet tânăr săriră ierunci, cârcâind. La zborul lor, lonuţ 
tresări din gânduri. Pehlivan lătră o dată de la oblâncul lui 
Botezatu. Slujitorul îl strânse de bot şi-i porunci să tacă. 
Când începu să se lumineze stâncăria, lonuţ se văzu între 
păreţi de râpă. Caii suiau harnic o cărare destul de lină, 
ocolind necontenit risipituri din munte. 


— Până la răsăritul soarelui, trebuie numaidecât să 
ajungem în acel loc, grăbi într-o vreme Jder pe soţii săi 
vânători. 

— Cred că s-ajungem, răspunse Samoilă; numai dacă n-a fi 
rătăcit Onofrei calea. 

— Dumneata n-o cunoşti? Nu vezi dac-a rătăcit ori nu? 

— Ba o cunosc; dar poate mă înşel şi eu. Pe cât se vede, 
până acuma n-a rătăcit-o; dar poate s-o rătăcească de 
acuma înainte. Aicea, în acest munte, să ştii domnia ta că se 
află duhuri şi înşelări. 

Onofrei îşi opri căluţul. 

— Jupâne Ionuţ, grăi el întorcând obrazu-i pălit de 
îngrijorare; drumul îl cunoaştem, să n-ai nici o grijă; trebuie 
să ne oprim puţin, ca să răsufle dobitoacele. Dacă s-aud în 
pisc cucogşii sălbatici, atuncea suntem şi mai încredinţaţi că 
ne aflăm pe cale bună. Pe aicea nu umblă niciodată ciobanii, 
fiind un loc primejdios la vreme de ploi repezi; cad risipituri 
din păreţi şi omoară oile. Ascultaţi. 

Sus, într-un pisc depărtat al înălţimii, apăruse 
răsfrângerea zorilor pe luciu de stâncă. Se auzea într-acolo 
zuzuind un gotcan. 

Mestecenii de pe coastă începură să se legene la adieri 
uşoare. Lumina creştea. Jder împinse înainte pe Onofrei, 
care rămăsese uitat ascultând înălţimea. 

Poteca dădu întâi într-o vale. De acolo se vedea luminiş de 
drum la stânga. Însă Onofrei coti în loc spre dreapta şi 
începu a sui pieptiş. După o jumătate de ceas de umblet 
prin întunecime, într-o rovină de izvor, ieşiră în lumină la un 
prag. 

Soarele încă nu răsărise. Dar se vedeau deplin frământări 
de râpi şi costişe care, din alte părţi, erau cu totul ascunse 
privirilor. Undeva foarte departe, sub râpa dreaptă a 
muntelui, scânteia o pânză de apă în cădere: acolo era o 
duruitoare. Se bănuia şi un colţ de turn al unei 
mănăstioare. Într-acolo, înspre acel schit, trebuia să se 
mişte vânătoarea domnească. De la schit, în râpile şi 


frământările care se vedeau din pragul unde cei patru 
vânători se opriseră, cotea o cărare. Când o vedeau, când o 
pierdeau din ochi, o dată într-un bunget, a doua oară 
printre nişte zimţi de ţancuri. În valea pe care părea că o 
urmează acea cărare răsucită, se învolbura cu spume o altă 
apă, izbucnind din afund. 

— Acolo-i Izvorul Alb, dădu lămurire Onofrei Căliman. 

Erau acolo nişte singurătăţi pe care, dintru începutul 
zidirii, oamenii nu le călcaseră. Muntele îşi risipea 
necontenit râpile, şi costişele erau cu totul lipsite de 
păşune. Înspre Izvorul Alb locul era aşa de prăpăstios, încât 
numai o sălbătăciune ar fi putut avea pe acolo hăţaş cotit de 
intrare. Dinspre schit locul iarăşi era tare: duruitoarea 
curgea pe stânci oable. Prin fundul pustietăţii cărarea arăta 
că o fiinţă bătucise loc de umblet. 

Din cele ce înţelesese de la sfinţitul arhimandrit Amfilohie, 
numai aici ar fi putut să aibă sălaş pustnicul - pe care 
vânătoarea măriei sale îl căuta. După arătarea lui Onofrei şi 
a lui Samoilă, de aici, din acest prag, bourul sare în desime 
nestrăbătută şi iese după aceea la poteca din fund. 

— Aceea-i poteca bourului celui bătrân... dădu el 
încredințare. Dacă domnia ta, jupâne Ionuţ, socoţi că putem 
sări şi noi pe unde sare el, atuncea porunceşte să dăm 
pinteni cailor şi sărim. 

Înţelegând ce va să spuie fratele său, Samoilă rânji 
adăogind şi el o încredințare: 

— Până jos, ne facem mii şi fărâme. 

— Totuşi, zâmbi Ionuţ, pe unde trece sălbătăciunea pot 
trece şi eu. 

Din porunca lui Jder, descălecară şi-şi adăpostiră caii într- 
un brădăţel din apropiere. lonuţ cercetă cu luare-aminte 
împrejurimile pragului. Se strecură în desime, într-o râpă 
care părea fără fund. 1 se auzi glasul într-o vreme dintr-o 
mare depărtare, ca de pe ceea lume. Într-alt răstimp, răzbi 
chemarea lui din altă parte. Călimanii îi răspunseră 
îngrijoraţi, aplecându-se cătră întunericurile de jos. 


— Strigă şi cere ceva, se desluşi la urmă Samoilă, făcându- 
şi cu amândouă palmele pâlnie la o ureche. 

— Ce cere? Întrebă cu nelinişte Onofrei, Poate porunceşte 
să ne ducem şi noi după el. 

Veni şi Gheorghe 'Tătarul, aplecându-şi urechea. 

— Cere să dăm drumul cânelui, lămuri el. 

Intră în brădăţel, ca să sloboadă pe Pehlivan din dăsagă. Îl 
aduse la prag şi-l puse pe urma lui Jder. Auzind glasul, 
copoiul începu să schiaune numaidecât. Se strecură în 
desime şi dispăru. 

Dintr-altă parte a muntelui de dincolo de ţancul Izvorului 
Alb, începură să sune cornurile vânătorii domneşti. 
Răsăritul lucea înspre Panaghia, însă pe plaiul Ocolaşului se 
târâiau neguri. 

Ionuţ se sui din râpă cu cânele după el. 

— Este loc de coborât, zise el. Se află un loc de trecere şi 
prin altă parte. Trebuie să căutăm acest coborâş de 
deasupra, ca să trecem cu caii în vale. Vânătoarea măriei 
sale rămâne în afară de râpa asta; trebuie să ne aţinem noi 
la ţiitorile ei. Întâi ne lăsăm spre izvor; pe urmă încercăm să 
ne ridicăm la schit. 

Trecerea pentru cai era mai greu de găsit. Ocoliră un 
gorgan de piatră, căptuşit cu tufe de afine. Desimea în 
partea aceea era ca o perie. 

În înaintările ei cotite, vânătoarea domnească urma de la o 
vreme aceeaşi linie pe care o străbătuse Ionuţ cu soţii săi. 
Copoii ţăhneau, când cu glasuri înalte pe pripoare, când cu 
glas stâns, în adâncimi. 

Se bănuia, din înălţimea pragului, o altă urmărire pe după 
laturea cealaltă a pustietăţii. Cântau şi într-acolo cornuri şi 
ţăhneau înăbuşit cânii. 

Vânatul fusese deci sculat şi era prigonit din două părţi, în 
acelaşi timp. Urmând porunca anumită a măriei sale, 
postelnicul Simion Jder împânzise o parte din slujitori cătră 
acele locuri ascunse unde era bănuială, după credinţile 
localnicilor şi vorbele bătrânului Căliman, că-şi are 


aşezarea schivnicul, cel ce nu se arată niciodată oamenilor 
de rând. Oştenii aveau poruncă anumită: îndată ce dau de 
peştera lui, stau pe loc şi trimet vestire. Căci numai măria 
sa poate avea îngăduinţă să intre acolo, să audă prorocire 
pentru gândul cel nebiruit al măriei sale. Dacă, precum se 
spune şi precum se ştie că e adevărat, iese la arătare 
bourul cel bătrân al schivnicului, atunci fie oştenii, fie 
vânătorii aveau îndatorirea să-l ţie de-aproape, căci calea 
bourului era tocmai aceea pe care o căutau. 

După o socotinţă bună, deşi nemeşteşugită, a feciorilor lui 
Căliman - pe unde a trecut bourul într-alte rânduri nesilit, 
va să treacă numaidecât şi acum, când i-au adulmecat 
copoii urma. Fiind pustia aceasta a muntelui numai în 
stăpânirea lui, pe el trebuia să-l fi sculat şi-l alungă cânii 
vânători. 

Aşa era. Ţăhnitul copoilor se apropia; într-o vreme stătu cu 
îndârjire într-un pisc; după aceea înmulţi ecouri în altă vale, 
mai apropiată. 

Jder cel mic îşi conteni cercetările şi porunci soţilor săi să 
stea cu luare-aminte. 

Ţepugşile pârlite la vârf pe care le purtau nu trebuiau să le 
slujească decât de apărare, dacă fiara ar fi dat năvală 
asupra lor; însă porunca măriei sale era ca acel bour să nu 
fie jertfit, ci numai urmărit. 

— Pentru ca să se afle ceea ce dorea măria sa să găsească. 

Pe neaşteptate poteca pe care suiseră ei la prag începu să 
sune. Călimanii se holbară unul la altul şi se vârâră cu 
spatele în păretele de stâncă. Ionuţ abia avu vreme să se 
ferească din marginea râpii, cuprinzând pe după cap pe 
Pehlivan şi grămădindu-l în pământ. Tătarul năvălise la cai, 
ca să-i stăpânească. Bourul veni năprasnic la deal, 
fumegând şi pufnind. Aducea din când în când coarnele 
scurte spre genunchi şi împungea într-o lăture, zvârlind 
spumă pe nări. Din urmă îl goneau adulmecând patru câni, 
înşiraţi unul după altul şi chefuind cu glasuri diferite. Era 
un bour bătrân cu coama murgă, însă cu celălalt păr 


deschis aburiu. Ochii bulbucaţi negri priveau cercuiţi cu 
roş. Veni ca într-o bătaie de furtună, ocoli pe la prag, se 
cumpăni o clipă şi făcu o săritură sprintenă peste peria de 
afiniş. 

Îndată Jder dădu drumul lui Pehlivan, care-şi scurmă drum 
pe dedesubt. În curând glasul lui subţire prinse a suna în 
râpă. Îmbulziţi la prag, vânătorii căutau să vadă fiara între 
stâncile sure din prăpastie. N-o vedeau nicăieri; cățelul 
totuşi o urmărea. 

Cei patru câni domneşti se opriră sus, amirosind urmele. 
De două ori se întoarseră îndărăt, ocoliră şi veniră iar la 
gorganul de piatră. Numai după ce Jder îşi dădu iarăşi 
drumul în râpă, ei aflară din nou putoarea bourului şi 
începură să alunece la vale. Glasul căţelului se depărtase 
spre Izvorul Alb. 

Cu multă chibzuinţă, căluţii munteneşti fură coborâţi sub 
mal, printr-o hrubă astupată de perdele de verdeață. Era 
un loc care părea închis ochilor. Bourul îl străpunsese cu 
uşurinţă pe deasupra; cățelul ajunse la el pe dedesubt. 
Urmând glasul depărtat şi cotit al cânilor, Jder cel mic 
cobori cu piciorul râpa, ducându-şi calul de căpăstru. 
Veneau cu anevoie şi ceilalţi după el. Când ajunseră destul 
de departe în fund, Jder se întoarse şi văzu pragul de 
stâncă, în înălţimea cerului. Doi vânători domneşti priveau 
de acolo împrejurimea pustie, neînţelegând cum ar putea 
un om trece în prăpastie, fără ajutor de la paserea 
măiastră. 

Ionuţ şi soţii săi stătură un timp pe loc, chibzuind. Cealaltă 
parte a vânătorii era cătră valea Izvorului. Într-acolo li se 
părea că au mânat şi cânii. Deci încălecară şi urmară cu 
repeziciune fundul râpii. Nu vedeau deasupra lor decât o 
dungă de cer, în care umbla rotindu-se şi ţipând din când în 
când un vultur negru. 

leşiră din râpă la o culme de piatră; după aceea ajunseră 
la un tăpşan prăvălatic. Sub molizii cei mai din fund forfotea 
Izvorul Alb. Drept lângă coamele de spumă ale izvorului, se 


deschidea o uşă îngustă de peşteră. Vânătorii descălecară. 
Jder aşteptă un timp cercetând împrejurimea, înainte de a 
păşi mai nainte. Nu era nici un semn că ar fi vieţuit acolo 
fiinţă omenească. Nu se afla urmă de vatră afară; 
dinlăuntru nu ieşea fum. 

Bătătura era căptuşită cu iarbă şi cu fragi. O veveriţă 
roşcată ieşi prin firida peşterii, care ţinea loc de fereastră; 
la vederea oamenilor se căţără înfricoşată pe un trunchi de 
molid; se duse înşurubat până sus şi se dosi după o 
crenguţă; apoi pluti prin aer cu coada răsfirată şi ajunse în 
furca unui frag. 

— Unde a putut trece bourul? Se întreba Jder. 

Glasul copoilor nu se mai auzea. 

Descălecă şi lăsă în urmă pe tovarăşii săi. Păşi cu fereală 
până la intrarea peşterii. Se descoperi lângă izvor; privi de- 
acolo înlăuntrul încăperii. Nu era nimic înlăuntru. Îndrăzni 
să pătrundă doi paşi în acea încăpere în care se mai păstra 
un miros vechi de fum. Cândva, trăise aici un om. Era ş-un 
loc de hodină scobit în părete. Acolo îşi adunase veverița 
alune şi jir. 

leşind la lumină, Jder îngenunche la marginea grumazului 
alb de ape şi-şi potoli setea. Atuncea îşi aduseră aminte şi 
ceilalţi vânători, ieşind din uimirea lor, şi se adăpară odată 
cu caii. Pe pârăul care se împânzea la vale din bulucul 
izvorului, înverzea o țesătură de buruiană străină, cu foaia 
grasă şi lucie. Tătarul o cunoscu; o culese şi o mestecă în 
gură. 

— Asta-i frunza-pustnicului, zise el; stă vie şi verde în 
puterea iernii. 

După ce au înţeles şi treaba asta, vânătorii se traseră 
îndărăt ascultând pe spinările de deal din laturile acelei 
închisori zvonurile vânătorilor măriei sale. Nu s-auzea 
nimic. Nici copoii care răzbiseră în râpă nu mai dădeau 
semn. Valea pustie, ocrotită de orice adiere de vânt, începea 
să-şi înfierbânte în soare stâncile. 


Într-un târziu găsiră o frântură de potecă, pe spinarea 
unui muncel. Din locul acela mai înalt văzură turnul 
schitului şi, ţinând sfat, se îndreptară într-acolo. Porunca lui 
Vodă era că acolo urma să fie popasul de seară al acelei zile. 
Cum mişcară de pe muscel, nu mai văzură turla şi crucea 
schitului. După ce coborâră, doi dintre copoii domneşti le 
ieşiră întru întâmpinare, trudiţi şi cu limbile atârnând. 
Tătarul puse cornul la gură şi dădu şi el semn lui Pehlivan. 
După un sfert de ceas, îl găsiră cu pântecele la pământ, cu 
botul lângă o umezeală ce se prelingea din stâncă. Se 
bucură numaidecât că a fost găsit de stăpânul său. 
Înştiinţare că ar fi aflat ceva despre bourul cel bătrân nu 
putu da. Deasemeni veniră şi ceilalţi copoi domneşti, trudiţi 
de umblet. Era târziu şi soarele se aplecase dincolo de 
crucea amiezii; în toate împrejurimile depărtate nu s-auzea 
nici un fel de zvon, nici ţăhnit de câne, nici glas de corn. 
Vânătoarea măriei sale contenise. Cei patru vânători 
singuratici descălecară, pentru hodina amiezii. 

Oamenii n-aveau merinde cu ei; se mulţămiră să 
ciugulească câteva afine. Caii găsiră, printre pietrării, 
puţine smocuri sărace de iarbă. Cât statură pe loc, după 
obiceiul muntenilor, scăpărară şi aprinseră un foc de 
vreascuri. Abia după ce stâlpul subţire de fum se ridică în 
înălţime, auziră cornul de pe munte, din partea schitului, şi 
înţeleseră că e chemare pentru ei. Deci se ridicară flămânzi 
şi trudiţi, închingară caii şi luară drumul la deal, cotind 
necontenit. 

Când se cobori soarele spre săgețile brădeturilor, auziră 
aproape zvonind toaca mănăstioarei şi clopotele. Slujitorii 
le ieşiră întru întâmpinare, chiuindu-i. Măria sa Vodă se afla 
la schit şi intrase la slujba de vecernie. 

Mănăstirea aceea a Duruitoarei era un adăpost numai 
pentru trei monarhi: un cărturar şi doi muncitori de rând. 
Era ţărcuită între munţi, cu împrejmuire de zid tare şi porţi 
ferecate. Lângă bisericuţă, câteva chilii în care locuiau 
cuvioşii monahi şi unde aveau şi o trapeză, precum şi 


arhondaric, întru aşteptarea unui slăvit oaspete, care abia 
acum sosise. 

Bourul alb fusese văzut de toţi vânătorii, însă acuma 
nimene nu mai ştia nimic despre el. Întâmplarea aceasta 
era de mirare pentru toţi şi părea o minune. 

Postelnicul Simion şi Căliman bătrânul cercetară pe cei 
patru vânători despre cele ce văzuseră şi aflaseră şi avură 
un adaos în uimirea acelei zile. După ce desăvârşiră 
rânduiala slujitorimii între ziduri şi la intrarea văii, 
postelnicul intră în bisericuţă la măria sa, ca să-i 
împărtăşească cele ce se mai aflaseră. 

Era o bisericuţă de lemn, nu mai înaltă decât două staturi 
de om, având toate icoanele şi toate podoabele la locurile 
lor - însă mai grămădite şi mai mici. 

Măria sa stătea în strana domnească. Părintele ieromonah 
Ioil slujea singur. În umbra punctată de câteva făclioare şi 
candele, părea că stă în tăcere duhul lui Dumnezeu şi al 
muntelui. 

După ce cântă un axion întru slava măriei sale, părintele 
Ioil se închină către strana domnească şi pătrunse în palatul 
cel tainic al altarului. Măria sa ieşi la lumină urmat de 
postelnic. 

După ce înţelese cele aflate de Jderul cei mic, chemă la 
poruncă pe părintele Ioil. Acesta veni cu supunere, 
îmbrobodit în camilafca-i cernită şi barba-i căruntă şi dădu 
măriei sale toate lămuririle, grăind cu supusă sfială şi stând 
plecat lângă jilţul stăpânitorului. 

— Într-adevăr, slăvite stăpâne, mărturisi părintele 
ieromonah Ioil, la peştera de lângă Izvorul Alb s-a aşezat 
acum treisprezece ani un sfinţit schivnic, carele a fost venit 
de dincolo de munţi, aducând cu el acel bour alb, pe care 
vânătorii măriei tale l-au văzut. Să ştii, Doamne, că acel 
bour e îmblânzit şi nu face nici un rău nimănui. Şi acel bour 
a fost slujitorul schivnicului, cât sfinţitul schivnic a trăit. 
Având ciobanii obicei să puie pentru sfinţia sa daruri într-o 
ocniţă în dosul schitului nostru, noi i le trimeteam legându- 


le în coarnele bourului. Când i se poruncea, bourul venea 
aici şi noi îl împovăram, după care el se întorcea devale. 
Voie ca să ne ducem şi să ne închinăm acelui sfânt părinte 
n-aveam decât după sfânta Înviere, când ne coboram la el 
cu lumini, dându-i vestea. Dar dacă era încă iarnă şi vifor în 
munte, nici atunci nu ne duceam. Aşa că schivnicul trăia 
singur, poruncind să nu-l cerceteze nimeni din lume, având 
el canon singurătatea şi muţenia. Era un om schilav şi 
bătrân tare, slab de vârtute, şi nouă ni se părea că-i şi cu 
mintea tulbure, dar el vedea şi auzea altfel decât noi, atât în 
somn cât şi în trezie. L-am văzut în câţiva ani, primăvara, 
după sfânta Înviere, ieşind în răsăritul soarelui, 
îngenunchind şi punând urechea la pământ. 

— Ca s-audă glasul pământului. Atâta ne putea spune în 
acea zi sfântă, când avea slobozenie să grăiască. Şi ne-a mai 
spus că rânduiala lui a fost să ajungă până la măria sa; dar 
e slab şi a îngenunchiat aici şi are să vie măria sa la dânsul. 
„Căci noi suntem prorocii acestor voievozi”, a adăogit el. 
După ce s-a alinat iarna, acu doi ani, de ziua lăsatului de 
sec, cap de primăvară, s-a întors bourul cel alb cu darurile 
şi atunci am înţeles că pustnicul a trecut în limanul cel fără 
de vifor. Ne-am coborât şi l-am căutat ca să-i aducem 
sfinţitul trup aici. Fusese slab, numai ca o vedenie. N-am 
găsit nimic la peşteră. Poate să-l fi furat puhoiul, când s-a 
dus să ia apă şi a căzut; ori poate să se fi înălţat cu aburii 
când s-a aplecat după cum îi era rânduit, ca s-asculte glasul 
din afund. N-am putut afla nimic. A rămas bourul singur. 
Uneori, când îl supără cânii ciobanilor, ori vânătorii, vine la 
noi la schit; bate cu fruntea în poarta de dindos, iar noi îi 
dăm aici sălaş. Când se cere, noi îl lăsăm iarăşi slobod. 

Măria sa a stătut mult pe gânduri auzind acestea şi părea 
apăsat de mare părere de rău. 

— Altceva nu s-a ştiut nimic? Şi nu s-a aflat nimic? 

— Nu s-a mai ştiut şi nu s-a mai aflat nimic, slăvite 
stăpâne. 

— Ce glas spunea c-ascultă? 


— Noi n-am putut să ştim, slăvite stăpâne. Poate cunoştea 
el ceva, noi însă nu înţelegeam. Avea o cunoştinţă ascunsă 
despre mersul stelelor şi al soarelui; cetea pe cer zodiile; 
ştia întocmai noaptea sfântă când se vesteşte învierea 
Domnului. A spus odată că ascultă să audă tropot, când se 
va ridica sfântul mare-mucenic Gheorghie împotriva 
balaurului, dar eu am socotit că acestea-s vorbe de om slab. 

După ce ieşi ieromonahul Ioil, ca să se îngrijească de cină 
şi de aşternutul măriei sale, Vodă rămase într-aceeaşi 
întristare plină de gânduri. Sfinţitul Amfilohie îşi desfăşură 
cărţile şi desfăcu iconostasul. Înălţimea sa ascultă cu gândul 
dus stihurile sfinte, care totuşi pătrundeau ca o dulceaţă în 
simţurile sale. 

Într-un târziu cunoscu, între vânători, lângă uşă, pe Jder 
cel mic şi se întoarse spre el, cercetându-l chiar măria sa cu 
luare-aminte, asupra tuturor lucrurilor văzute la Izvorul 
Alb. Măria sa se miră de fragi: unii cu roadă roşie ca 
mărgeanul, alţii numai înfloriţi. 

— Aceştia-s drept dinaintea uşii, unde stătea el şi se 
închina, fu de părere Ionuţ. Deasemenea, am văzut, măria 
ta, pe pârău, iarba care se chiamă a pustnicului, care nu se 
usucă niciodată. E pusă acolo ca să-şi aducă oamenii aminte 
de cel ce-a sămănat-o. 

Măria sa asculta, dus. 

— Se închina lângă uşa peşterii? 

— Da, înălțate stăpâne. Este acolo prag de piatră. Şi de cât 
a îngenunchiat ani şi ani numai într-acelaşi loc, lespedea e 
roasă şi scobită. 

— Mâni, înainte de plecare, trebuie să cobor şi eu acolo să 
văd acel loc... suspină măria sa. 

Starostelui Căliman nu-i plăcea mâhnirea măriei sale. 

— Slăvite stăpâne, fu el de părere, eu socot că nu-i 
adevărat. 

— Ce nu-i adevărat, staroste? Tresări Vodă. 

— Ptiu, drace! Nu-i adevărat că schivnicul ar fi murit. 
Ciobanii din munţi spun că s-ar fi aflând în viaţă la un loc cu 


bourul său. 

Vodă îşi clăti fruntea. 

— Unde putem noi găsi cheia de deslegare, părinte 
Amfilohie? 

— Slăvite Doamne, răspunse arhimandritul, nu ne este 
îngăduit să credem în vrăjitorii; deci acel om sfânt s-a 
săvârşit. Prorocirea pe care a ţinut-o închisă în el va lua 
fiinţă tot prin voia Celui-prea-înalt, când se va plini timpul şi 
când se vor mişca împărații şi craii, şi va ieşi Veneţia cu năvi 
pline de galbini, şi sfinţitul urmaş al apostolului Petrea de la 
cetatea Romei va binecuvânta pentru biruinţa dreptăţii 
noroadele din acea parte de lume. Atunci se va mişca şi aici 
pământul cu toate ale sale. 

Vodă cugeta, cu sprânceana coborâtă pe luminile ochilor. 
Avea în sine o şoaptă: Adâncurile s-au mişcat, dar noi n-am 
fost gata. 

— Doresc să fiu singur numai cu sfinţia ta, urmă luminăţia 
sa cu glas. În astă sară să nu mi se aducă cina. 

În acea noapte, adormind târziu după rugăciune, Domnul 
a avut o vedenie în vis, întocmai cu cea din ajun. I se arătă 
schivnicul înălţat pe munte şi binecuvântând un pojar uriaş 
care cuprinsese satele şi târgurile ţării. Însuşi măria sa 
stătea acum lângă bărbatul sfânt şi simţea în sine cu mare 
cutremur tâlcuirea aevea a visului. 

Capitolul X. 

Despre nunta domnească şi despre năcazurile lui 
Niculăieş Albu, jitnicer. 

Voievodul se întoarse fără întârziere la Cetatea Sucevii, ca 
să gătească primirea Doamnei Maria. Pe urmă, gândul său 
era statornicit în hotărârea de a-şi desfăşura cătră miazăzi 
cât de degrabă ameninţare de război spre hotarul 
ismailitenilor. 

Cel dintâi boier tânăr care-i ieşi întru întâmpinare când se 
întoarse din petrecerea de vânătoare fu domnia sa Mihail 
Vrânceanu, spătarul cel nou. Pe acesta îl orândui măria sa 
ca să iasă întru întâmpinarea împărătiţei la Iaşi, cu boieri şi 


călăreţi din Ţara-de-Sus. Prea vrednic şi credincios i se 
arăta acest boier mare-spătar. Încă n-ajunsese la cărunteţă, 
nici purta barbă, nici nu era mare. Dar în acel trup puţin de 
om negricios şi uscat era o putere de dragoste în Domnul 
său, ce se răsfrângea în afară prin ochii lui mari şi 
bulbucaţi. După pilda lui Mihail spătar, măria sa nu înceta 
de o vreme să suie în trepte oameni noi, preţeluindu-i 
numai după vrednicie. La alte vremuri, trebuiau alţi 
oameni: bătăliile jertfei, pe care măria sa urma să le viseze 
în nopţi de nelinişte, cereau inimi arse de credinţă. 

Odată cu Mihail spătar, trebuia să încalece şi postelnicul 
Simion Jder, cu două sute de slujitori. 

Vremea de toamnă urma să fie lină; întinderile de cătră 
Marea scânteiau în ţesături de funigei, aninate în bolândarii 
stepei. 

Împărătiţa Maria ieşi de la Cetatea Albă în ziua de 8 a lunii 
septemvrie, după sfânta leturghie la biserica Sfântului Ion 
cel Nou. Cerând ocrotire de la acest sfânt mucenic, cum şi 
de la prea curata Fecioară, a cărei naştere cădea în acea zi 
luminată, măria sa îşi luă rămas-bun de la unii din 
neguţătorii genovezi care o întovărăşiseră pe mare şi care 
aveau a se întoarce la Cafa cu caravela lor. Trimese printr- 
înşii închinăciune părinţilor săi prea iubiţi şi grădinilor 
încântate de la Mangop. Niciodată în viaţă n-avea să mai 
vadă trandafirii de-acolo atârnaţi pe coasta Mării Pontice; 
iar cu Olobei, părintele său, şi cu Despina Maria, maica sa, 
aveau să se adune întru duh în veacul veşnic, sub lumina 
cea fără de amurg. 

Cu lacrimi deci se desfăcu Doamna Maria de aceste fiinţi 
ce se întorceau în patria sa. După ce-şi şterse pleoapele 
cernite cu năframă de borangic, măria sa oftă şi văzu 
înaintea sa pustia deşartă de toamnă şi cerul miezului- 
nopţii. Într-acolo, departe, erau Cetatea Sucevii şi soţul său, 
pe care încă nu-l cunoştea. 

Pârcălabul Luca de la Cetatea Albă îşi rândui oştenii; 
trâmbiţile sunară pe ziduri; flamura domnească se sui în 


boldul suliţii pe turnul cel mai înalt. Caleaşca cu opt cai se 
urni. Doamna avea lângă sine patru din slujitoarele sale, 
înveştmântate în feregele ţesute cu fir de aur. Însăşi măria 
sa purta asemenea haină răsăriteană şi conduri persieneşti 
trandafirii. Pe sâni i se revărsau şiraguri lungi de 
mărgăritare. În laturile căleştei şi în urmă avea şase 
slujitori tătari cu coif şi suliță, încălecaţi în şăi nalte cu scări 
scurte. Apoi în jur erau slujitorii Voievodului. Cel mai 
apropiat în laturea stângă a căleştei se afla Luca pârcălabul 
ca să deie Doamnei desluşiri în limba grecească, singura pe 
care măria sa o vorbea. 

Alaiul merse destul de spornic până la cel dintâi popas, 
care a fost Vârtejeni. Acolo au ieşit înaintea măriei sale 
optzeci de răzăşi tineri de la ţinutul Lăpuşnei, călări pe cai 
albi. Căpitanul lor Leca 'Tătăranu a închinat măriei sale 
pâne şi sare. 

În ziua de 9, s-a făcut popas la târgul Lăpuşnei. Acolo s-a 
adaos la alaiul domnesc sfinţitul Varlaam, egumenul de la 
mănăstirea Zografu din Sfântu Munte, cu soţii săi monahi. 
Sfinţitul Varlaam a binecuvântat pe Împărătiţă şi i-a dăruit 
un firişor de lemn din crucea răstignirii, învălit într-o foiţă 
de aur. 

Al treilea popas a fost la târgul Fălciului. Părintele episcop 
Inochentie a ieşit cu clerul său şi cu mult norod înspre 
laturea Prutului cădelniţând şi binecuvântând pe măria sa, 
dând slavă lui Dumnezeu că s-a învrednicit să vadă cinstit 
obrazul miresei domneşti. Hodina Împărătiţei a fost la 
sfânta episcopie. Cum a coborât măria sa la odăile 
domneşti, s-a înfăţişat domnia sa Mircea, vornic al Ţării-de- 
Jos, care ţine scaun de judecată la târgul Bârladului, având 
cu sine doi vornicei ai săi şi o sută de călăreţi bârlădeni, cu 
cercei de flori la urechile cailor. 

Foarte s-a bucurat maria sa de această privelişte pe care o 
vedea din cerdac. Călăreţii şi norodul înălţau cuşmele 
hăulind. Nu era nimene între cei de faţă ca să dea lămurire 
ce se spune şi ce se strigă, deoarece pârcălabul Luca, după 


două zile de cale, se întorsese la Cetatea Albă. Cinstitul 
boier vornic de Ţara-de-Jos se trudea, fel şi chip, 
scurmându-şi barba pe dedesubt cu degetele, să grăiască în 
limba măriei sale, însă, neavând suflare de la Duhul Sfânt, 
nu putea rosti decât cuvinte moldoveneşti şi acelea cu totul 
neînţelese. Deci de la un timp Împărătiţa a prins a zâmbi şi 
a râde, după care a râs şi vornicul; molipsindu-se după 
aceea de veselie toţi câţi erau de faţă în cerdacul 
episcopesc. Băgând de samă norodul asemenea plăcută 
înţelegere, a prins a râde şi norodul, chiuind. Din porunca 
vornicului, umblau în preajmă, printre noroade, opt cară cu 
opt buţi de vin nou. Unii aprozi vorniceşti împărțeau oale 
nouă; alţii slobozeau vin prin cepurile buţilor: câte patru 
cepuri la fiecare bute. 

A fost după aceea un popas la Iaşi, în Cetăţuia Domnească. 
Acolo, în calea măriei sale Împărătiţa, a ieşit Simion Jder 
postelnic cu cei două sute de slujitori în armuri de fier luciu, 
pe cai negri. Singur Jder era pe cal alb. Aşa fel s-au înfăţişat 
acei oşteni sunând din arme şi coborând odată toţi din scări 
în aceeaşi clipă, încât inima Împărătiţei a tresărit de 
spaimă. 

Prea sfinţitul vlădică 'Tarasie de la Roman a binecuvântat şi 
a dat şi deslegare limbii măriei sale. Căci prea sfinţitul 
Tarasie grăia slobod greceşte. Adăogindu-se şi sfinţitul 
Varlaam de la Aton, s-a ţinut sfat despre puterea măriei sale 
Ştefan-Vodă, care se vădea în oştenii săi. Postelnicul Simion 
a păşit până la carâtă, a pus genunchiul stâng în pământ şi 
s-a închinat. În acea clipă slujitorii cu caii de dârlogi au stat 
neclintiţi, ca de stâncă. Când, la un semn al postelnicului, 
călăreţii au bătut c-un picior în pământ şi s-au zvârlit în şa, 
ridicându-şi caii pe loc într-o învăluire, Domnița şi-a simţit a 
doua oară inima înfricoşată. Totuşi i-au plăcut acei oşteni şi 
a poftit să afle cine-i boierul care le porunceşte: 

— E un postelnic al măriei sale, cu numele Simion Păr- 
Negru, a dat lămurire prea sfinţitul Tarasie. 


— Văd lângă el un alt boier mai tânăr, cu surguci alb la 
coif, a urmat a întreba Împărătiţa. 

— Slăvită Despină, acela e fratele mezin al postelnicului, 
răspunse vlădica. 

Domnița zâmbi acelui mezin cu ochi îndrăzneţi. 

Din Cetăţuie, în amurg liniştit de toamnă, se vedeau în 
mari depărtări păduri ruginite pe coaste de dealuri, şi 
printr-o vale, într-acele păduri curgea o apă. Sub Cetăţuie, 
acea apă se aduna într-un iaz întins al Domniei pe care 
umblau la pescuit luntri cu pânze. Pârcălabul de Iaşi dăduse 
poruncă să se caute numaidecât în acea zi, fie cu năvoadele 
fie cu ostia, un crap de şase ocă, pentru cina Doamnei. 

Întâia oară de când intrase în Ţara Moldovei, Împărătiţa 
Maria avu o simţire de linişte şi de tihnă. Călăreţii domneşti 
descălecaseră la odăi şi mezinul postelnicului rânduia 
străjile pe ziduri. Slugile de la cuhnii umblau cu grabă. Pe 
râpa dinspre iaz suiau pescari, purtând crapi ai căror solzi 
scânteiau în bătaia asfinţitului de soare. Dincolo de iaz, în 
târg departe, s-auzea un pristav strigând poruncă 
pârcălăbească neguţătorilor, meşterilor şi mişeilor - să se 
bucure de sosirea luminăţiei sale Doamnei Maria. După ce 
se alină glasul pristavului, începură a trece pe deasupra 
Cetăţuiei, cu vâjâiri de vânt, rațe sălbatice venind de cătră 
răsărit, din bălțile de la Jijia şi curgând înspre pojarul 
asfinţitului. Unele cădeau pe luciul iazului din vale. O luntre 
cu vântrele umflate de boarea înserării pluti încet-încet 
până în fund, sub sprânceana pădurilor. 

Însfârşit, cel din urmă popas al Doamnei înainte de 
Suceava a fost târgul său Botoşani. Carâta s-a oprit la 
curţile măriei sale, sub paza aceloraşi slujitori ai 
postelnicului, pe care măria sa îi priveghea cu deosebită 
plăcere. Melinte, marele cămăraş al Doamnei, s-a înfățișat 
cu cheile pe tabla de argint, îngenunchind. 

— Cine este acest boier şi ce pofteşte? A întrebat zâmbind 
măria sa Împărătiţa. 


Melinte, marele cămăraş, era prea gras şi gâfâia de trudă 
stând în genunchi. 

Prea sfinţitul Tarasie a dat lămurire: 

— Înălţată Doamnă acesta este jupân Melinte, mare 
cămăraş al măriei tale. Căci acest târg întru care ne aflăm 
în popas e târgul măriei tale. Aici se află buni neguţători, 
precum şi iscusiţi vameşi. Neguţători armeni duc mărfuri la 
Lehia; jidovi din Lebhia şi din Ţara Nemţască vin cu 
postavuri şi cu piei căutând fie miere, fie lână, fie vite. De la 
toţi aceştia vameşii măriei tale iau dreptul domnesc. 
Deasemenea de la roadele pământului lasă băştinaşii partea 
cuvenită la cămările măriei tale. 

Atunci a înţeles Doamna Maria de ce se află cămărașşul său 
întru atâta îndestulare a trupului şi a poftit pe cei de faţă să 
binevoiască a-i ajuta acelui boier să se ridice din genunchi. 

În ziua de 14 septemvrie alaiul a ajuns în vederea Cetăţii 
Sucevii. Puntea era lăsată; porţile se aflau deschise; străâjile 
pe ziduri. Un pâlc de călăreţi a purces dintr-acolo în trap 
mare. Se vedeau între ei bărbaţi în strălucite vestminte. În 
frunte, cu platoşă de oţel şi coif cu pană de struţ, călărea 
Vodă pe harmăsar alb. 

Când fură la o bătaie de săgeată unul de altul, amândouă 
alaiurile se opriră. Boierii descălecară întâi. După ce puse şi 
măria sa piciorul la pământ, dregătorii îl împresurară. 
Coborâtă din carâtă, Împărătiţa stătu pe loc, cu vălul de 
matasă acoperindu-i faţa. Vodă veni repede cătră ea; îşi 
descoperi fruntea dând unui copil de casă coiful; îşi desfăcu 
de pe el platoşa dând-o altui copil de casă şi rămase în 
straiul său de catifea vişinie, cu cruciuliţa de aur atârnându- 
i pe piept. Se apropie de Doamnă. Se închinară unul altuia, 
cuprinzându-şi mânile. Domnul îi ridică apoi vălul şi o 
îmbrăţişă cuprinzând-o cu dreapta de după umăr. 

Oştimea stătea neclintită; boierii priveau în tăcere; din 
tunurile cetăţii detunară bombardele. Împărătiţa tresări; 
apoi zâmbi; oştenii înălţară cuşmele şi coifurile cu mare 
glas, urând bună venire Doamnei Moldovei. În laturea 


Cetăţii, spre râpă, stătea bulucit norodul târgului care şi 
acesta dădu mare glas. Clopotele bisericilor din vale 
prinseră a suna toate odată. Ţinând mâna dreaptă a miresei 
sale, Domnul o călăuzi câţiva paşi; apoi iarăşi se închinară 
unui altuia; Împărătiţa se sui în căleaşcă; surugiii pocniră 
din harapnice. Domnul îşi puse iar jumătatea de armură 
încălecând şi venind în laturea dreaptă a căleştii. Împărătiţa 
îşi lăsase vălul. 

În răstimpul cât i se dezvălise faţa, Doamna cea nouă 
arătase supuşilor săi ochii cei mai migdalaţi şi mai 
sprâncenaţi cu putinţă, negri ca pana lăstunului; însă 
obrazul său nu avea o deosebită frumuseţă. Nas uşor 
încovoiat şi bărbie puţină; o albeaţă palidă şi fără strălucire. 
Când zâmbea nu-şi arăta dinţii; zâmbetul îi era întristat, 
însă plăcut. Nu părea să fie în întâia tinereţă, totuşi era 
subţire în boi şi mlădioasă ca o copilă. 

Curțile din Cetate şi din jur erau pline de oaspeţi mari. 
Sosise solul venețian Chiaparelli cu daruri de vestminte; 
deasemeni Ludovic Sforţa Maurul, ducele Milanului, 
trimesese doi nobili ai săi cu dar de arme scumpe. Doi soli 
de la Matiaş-Crai şi doi de la Cazimir-Crai. De câteva zile se 
afla la Cetate, cu şase boieri, Birtoc-Voievod de la 
Maramureş, cu care Ştefan-Vodă avea planuri de încuscrire, 
măria sa Ştefan având cocon în vârstă şi măria sa Birtoc 
având o domniţă. Legătura aceasta avea să sporească o 
înrudire mai veche - de pe descălecătorii cei de demult ai 
domniei Moldovei. Sosise de la Ardeal, între boierii de 
acolo, şi Laiotă Basarab-Voievod, având a rămânea la 
Cetatea lui Ştefan-Vodă până la plinirea războaielor măriei 
sale Ştefan-Vodă, împotriva Radului-Vodă. Acest Basarab 
Laiotă era ajuns la bătrâneţă şi slăbie, totuşi pofta stăpânirii 
stăruia în el neînduplecată. Cum ajunsese la Cetatea 
Sucevii, pusese un genunchi pe lespedea paraclisului şi se 
legase cu jurământ de supunere cătră măria sa Ştefan. În 
alaiul acesta, călărea în stânga lui Vodă Ştefan, având pe 
chica sa albă cucă domnească. 


În sara aceea de 14 s-a făcut la Cetate slujbă de vecernie. 
A doua zi curtea întreagă a coborât în târgul de scaun, la 
sfânta mitropolie, şi înalt prea sfinţitul Teoctist, cu mare 
sobor de episcopi, a desăvârşit prin taina nunţii legământul 
lui Ştefan-Vodă cu Împărătiţa Maria. Se cuprindea în acest 
legământ nu numai o taină sfântă ci şi una politicească. 

De şi părinţii şi uncheşii Doamnei Maria se aflau de multă 
vreme desfăcuţi de scaunul [arigradului şi unii se 
amestecaseră cu hanii şi mârzacii tătari, lepădând legea 
adevărată, totuşi se păstra între ei amintirea unui drept al 
sângelui lor de Comneni. În sipetele lor se mai aflau 
rămăşiţi de odoare. Crucile de olmazuri ale coroanelor, 
smaragdele de la cerceii împărăteselor, inelele cu peceţi 
îngemănate ale autocratorilor alături de despine ţineau în 
ascuns o legătură între trecut şi viitor. 

De la Dumnezeu, prin înţelegerea iscusită a patriarhului 
celui bătrân din Țarigrad, a ieşit această unire a Împărătiţei 
de la Mangop cu luptătorul cel mare care-şi gătea jertfa 
pentru Hristos; şi în numele sfântului patriarh sta la acea 
ceremonie sfinţitul Varlaam de la Zografu. Cătră această 
unire cele opt cară de zestre, care veneau de la Cetatea 
Albă sub privighere tare de slujitori, aduceau unele odoare 
împărăteşti cum şi multe postavuri şi ţesături rare. 

Din petrecerea aceea strălucită, lumea nu înţelegea decât 
ceea ce se arăta ochilor: lumini, colori, cântece, prin fumul 
de miresme, sub bolta sfântului lăcaş. Jupânesele din 'Ţara- 
de-Sus, dintre care nu lipsea niciuna, arătau frumuseți care 
de care mai slăvite - unele slăvite cu treizeci de ani în urmă, 
altele slăvite în vremea de faţă. 

— Şi pândeau înlăturarea hobotului miresei dintre râurile 
de beteală de aur, ca să aibă încredințare de bucurie. 
Împărătiţa nu-i frumoasă; în schimb nu-i nici tânără! Are pe 
ea însă nestemate care nu s-au văzut niciodată în Ţara 
Moldovei. Se zice că ar fi fiind la Mangop în Cetate 
optsprezece haznale în care stau tăinuite şi alte juvaeruri 


fără preţ ale Împărăției de la Țarigrad. Ciudat este cum 
frăgezesc asemenea podoabe obrazul unei femei! 

Câţi ani va fi numărând Doamna Maria? 

I se pot socoti anii şi după creţurile de la coada 
sprâncenelor şi după colţurile gurii. Însă nici nu s-ar fi 
cuvenit să fie altfel, căci şi măria sa Domnul e cărunt şi 
văduv. Alexandru-Vodă lipseşte, ca să nu pară măria sa prea 
vârstnic; însă ceilalţi coconi domneşti sunt de faţă între 
Doamna Cătălina şi Domnița Chiajna, mătuşele măriei sale: 
stau trei la rând: Petru, Bogdan şi Iliaş. 

Doamna Cătălina. 

— Cea mai veche mătuşă a măriei sale. 

— S-a trudit poate de cea din urmă oară din singurătatea 
schivniciei sale. Cuvioşia sa şi-a căutat pacea şi iertarea 
într-o singurătate a unui schit cu puţini monahi, care se 
chiamă Pângăraţi. A venit subt ocrotirea sfinţitului Teodor 
de la mănăstirea Bistriţa. Încă e obosită de cale şi ascultă 
cu ochii pierduţi cântările nunţii. 

— Visând pentru sine izbăvirea altei nunţi, a ispăşirii celei 
din urmă. Schilavă ca şi măria sa Cătălina, cu privirile 
umplute de vise de spaimă, Domnița Chiajna suspină din 
când în când, străină de cântece şi de strălucire. Sunt 
ceasuri când nu mai poate deosebi pe cei de azi de cei de 
ieri şi amestecă pe coconii de astăzi: Iliaş, Bogdan şi Petru 
cu ceilalţi Mugşatini care au fost copii altădată. E soră măria 
sa cu aceştia ori cu cei de demult? Cei de demult nu mai 
sunt; s-au omorât unul pe altul. Poate aceştia de acum nu 
sunt decât o răsfrângere a celor de odinioară. Măria sa 
plânge încet clătindu-şi fruntea. Cu toate acestea se înalţă 
sub bolta sfintei mitropolii cântări de bucurie şi de slavă. 

Părintele 'Teoctist a aşezat pe frunţile mirilor cunună şi i-a 
binecuvântat. După o rânduială de la Bizanţ, mireasa s-a 
închinat întâi Împăratului său. Apoi a primit de la Birtoc- 
Voievod şi de la Basarab-Voievod două făclii, câte una în 
fiecare mână. Cu aceste făclii Doamna mireasă s-a întors 
spre boieri, înclinându-se; apoi a venit şi cătră jupânese cu 


aceeaşi înclinare a frunţii. Obrazul îi era descoperit, ca să 
fie cunoscut de toţi. După ce s-a închinat boierilor şi 
dregătorilor, Doamna Maria a trecut printre cei de faţă, cu 
pas măsurat. Din naos a ieşit în pronaos, salutând. Însfârşit 
a dat în pridvor şi în lumina soarelui de amiază asupra 
ogrăzii, unde stăteau bulucite rândurile de slujitori şi 
noroadele. Cătră toţi s-a închinat din nou, ţinând în mână 
făcliile. Apoi s-a întors cătră stăpânul său, dându-i făclia din 
dreapta şi punând mâna sa dreaptă în dreapta măriei sale, 
cerând milă şi apărare. 

Psalţii cântau cu glasuri înalte prin fumegarea 
binemirositoare a lumânărilor de ceară. Prin acel fum ţesut 
subţire cinstitele jupânese ale tuturor boierilor de faţă 
băgau de samă cu cea mai mare luare-aminte la toate câte 
se săvârşeau şi, prin zvon, îşi ţineau aţintite urechile una 
către alta, ca să nu piardă nimic din ce se putea spune. 
Dintr-aşa adunare măreaţă nu se putea să lipsească mai cu 
samă jupâneasa Candachia. Ochii ei mari, sprâncenele 
arcuite, obrajii rumeniţi erau desfătare pentru mulţi 
bărbaţi, în privirile cărora dumneaei îşi cetea propria sa 
bucurie. 'Tot bucurie erau pentru jupâneasa Candachia şi 
căutăturile piezişe ale celorlalte jupânese, care de care mai 
frumoasă şi mai semeaţă. 

Binecuvântată este muierea ce-şi cinsteşte soţul, îşi zicea 
în acelaşi timp în sine vistier al doilea Cristea Păr-Negru. 
Toţi o privesc pe Candachia, ştiind că este soţia unui bărbat 
ca domnia sa. E de văzut cum vor rândui locurile la masa 
cea mare, cum vor sta boierii şi din ce loc îi va privi măria 
sa mirele. Dacă măria sa, întru bucuria în care se află, îl va 
vedea pe jupân Cristea, nu se poate să nu-şi aducă aminte 
de vrednicia şi înţelepciunea acestui boier care cunoaşte 
toate câte sunt pe lumea asta; deasemeni, dacă măria sa va 
vedea obrazul slăvit al Candachiei, îşi va aduce aminte şi de 
soţul ei. Nu se ştie însă cum va fi făcut domnia sa marele 
logofăt Toma orânduirea meselor. Se zice că o parte a 
ospăţului va avea loc în palatul cel mare domnesc din Târg. 


Măria sa Voievodul se va arăta numaidecât între străini, cu 
Împărătiţa sa, dar nu va sta multă vreme. Va sta ca să guste 
cu Doamna dintr-un ou şi să soarbă câte o picătură de vin 
dintr-o cupă. Atunci îşi vor închina toţi oaspeţii cupele cătră 
măriile lor. După asta, Vodă se va duce la Cetate, unde este 
altă masă în palatul de acolo cu mătuşa măriei sale Doamna 
Cătălina şi cu Domnița Chiajna, cu Doamna Ana, cu unchiul 
şi vărul măriei sale pârcălabii de la Hotin, cu Birtoc-Voievod 
cuscrul său, cu Basarab-Voievod şi alţii puţini, neamuri ale 
măriei sale. 

Dacă asta este rânduiala marelui logofăt, se gândea cu 
supărare vistiernicul Cristea, apoi nu-i bună rânduială. 

Cineva îl întrebă la ureche: 

— Cum îţi place nunta măriei sale? 

Jupân Cristea tresări, înturnând fruntea. Îi zâmbea Ionuţ 
Jder în strai strălucit de curtean. 

— Îmi place, răspunse jupânul vistiernic, dar aş vrea să 
cunosc cum va fi rânduiala mesei mari. 

— Va fi o rânduială ca a tuturor meselor mari, răspunse 
Jderul cel mic. Nunii şi mirii, şi solii crailor, şi dregătorii cei 
mari au loc deoparte, după izvodul pe care l-a poruncit 
însuşi măria sa. 

— Aşa crezi tu, lonuţ? 

— Aşa ştiu. 

— lar măria sa nu se mai duce la Cetate? 

— Ba se duce. 

— Atunci noi ceilalţi boieri ce ne facem într-o zi ca asta? 

— Bem şi mâncăm, fiecare la mesele ce ne sunt hotărâte. 

— Cinstiţii boieri de o parte, şi cinstitele jupânese de altă 
parte. 

— S-auzea într-o vreme că măria sa aduce alt obicei la 
curte, amestecând muierile cu soţii lor, cum se face la 
Curtea de la Buda şi la curtea de la Cracovia. Deasemeni se 
spunea c-au să vie muzici nemţeşti şi leşeşti la curtea măriei 
sale după ce măria sa îşi va aduce Doamnă nouă. 


— După cât ştiu eu, măria sa are să mai aducă oşteni. De 
muzici nemţeşti nu cred că are nevoie. 

În această clipă jupâneasa Candachia zâmbi cu plăcere 
cumnatului său lonuţ. Auzise cele din urmă vorbe ale lui. 

— Atuncea cum rămâne cu noi? Suspină ea, pe când 
ieşeau îmbulziţi prin una din uşile pridvorului. 

— De cine e vorba, cumnată Candachie? 

— De noi, jupânesele. De cele vechi nu spun nimica, 
deoarece acelea au apucat a se bucura la domniile care au 
fost. Vorbesc de noi cele tinere şi de jupâniţe. Încă nici de 
jupâniţe, căci acestea au să se bucure la Alexăndrel-Vodă şi 
la alţii. Vorbesc de ceasul de acuma întru care ne-a înflorit 
Dumnezeu. 

— S-aşteptăm şi să nădăjduim, cumnată Candachie. 

— Până când s-aşteptăm? 

— Până ce şi-a bate măria sa războaiele. 

— Iar războaie? Domnii se gândesc numai la asta. Să ne 
întrebe şi pe noi jupânesele. Ori să întrebe pe copila asta 
care trece pe lângă noi. 

— Asta-i jupâniţa lui Iaţco, cumnată Candachie. 

— Asta-i? Aşa este, are dreptate cumnatul Ionuţ, se răsuci 
ea, zâmbind dulce, cătră vistiernic. Aproape să n-o cunosc; 
s-a împuţinat şi s-a făcut mai urâtă. 

Ionuţ se veseli. 

— Să nu te audă postelnicul Simion, jupâneasă Candachie. 

— Cum se poate? Încă nu i-au trecut frigurile cele rele? Ai! 
Am ştiut eu că acest frate al nostru e slab de inimă şi-l poate 
ademeni orice venetică de pe lume. Aşa i s-a întâmplat 
cândva cu o greacă, încât s-a pustiit de lume; iar acuma, 
cum l-a scos măria sa la Domnie, şi-a plecat grumazul la alt 
jug. Are dreptate soacră-mea să-l jelească. S-ar putea să fie 
adevărate şi altele câte s-aud... 

— Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, hotări cu înţelepciune 
vistier al doilea Cristea. Mama noastră jupâneasa Ilisafta le 
ştie mai bine decât oricine, batîr că stă la Timiş şi nu umblă 
ca noi la nunţi domneşti. 


Candachia râse subţire: 

— A umblat şi dumneaei destul în zilele sale. Se aud şi 
altele decât cele pe care le spune domnia sa. 

Ionuţ se miră, trăgând la o parte pe fratele său şi pe 
jupâneasa Candachia, pe când lumea curgea în preajma lor 
fără întrerupere. Domnia nu ieşise încă din sfântul lăcaş. 
Oştenii aşteptau alaiul descălecaţi lângă caii lor şi stând 
neclintiţi ca un zid. Soarele amiezii le punea picături de foc 
în boldurile suliţilor. Postelnicul Simion veni asupra 
şiragurilor, fluturându-şi pana cuşmei. Avea un port falnic, 
cătră care privea acea copilă urâtă a lui laţco întorcând 
capul şi rămânând întruna în urma mamei sale. Jupâneasa 
Anca o smuncea din când în când uşor de mână. Ea râdea, 
urmând să privească îndărăt. Avea plăcere şi jupân laţco să 
vadă pe oştenii lui Vodă şi pe mai-marii lor. 

Înghesuite în zid şi ridicate pe zid, priveau şi mulțimile. Se 
învăluiau şi boierii de rând şi unii dintre cei mari cătră 
aceeaşi ieşire a ogrăzii. Jitnicerul Niculăieş Albu se opri un 
răstimp înainte de a trece pe sub bolta porţii, întâi ca să 
urmărească din ochi pe jupân Iaţco cu jupâneasa şi jupâniţa 
lui, după aceea ca să facă un semn spre careva din 
înghesuiala norodului. Răspunse, la acel semn al stăpânului 
său, un slujitor bine îmbrăcat şi armat. Era Drăghici, într-o 
stare destul de veselă. Lăsă în urmă câteva vorbe cătră 
cineva care-i ţinuse până atunci tovărăşie, şi grăbi spre 
jitnicer, făcându-şi loc prin îmbulzeală. 

Jderul cel mic văzuse mişcarea aceasta, dar n-o urmărea 
cu luare-aminte având a asculta ceea ce-i lămurea 
Candachia. 

— Jupâneasa lIlisafta mi-a spus atâtea, râdea el spre 
cumnată-sa, încât nu ştiu ce s-ar mai putea şti. 

— S-ar mai putea şti unele care se spun mai puţin şi care 
socotim noi că-s cele mai adevărate. 

— Anume ce, dragă cumnată Candachie? Se linguşi Jderul 
cel mic. 

Jupâneasa Candachia se apără: 


— Tinerii nu trebuie să afle prea multe, ca să nu 
îmbătrânească degrabă. 

— Atuncea vei binevoi să-mi spui mie, porunci vistiernicul 
Cristea. 

— Cinstite vistiernice, nu vreau să îmbătrâneşti nici 
domnia ta. Însă, dacă poftiţi să ştiţi numaidecât şi altfel nu 
se poate, aflaţi că jupâniţa aceea nu-i copila lui jupân Iaţco 
Hudici. 

— Asta se ştie. 

— Ce ştii domnia ta, lonuţ? 

— Asta se ştie de la comisoaie; că jupâniţa Maruşca ar fi 
copila unui boier străin, care a pierit la turci, în închisoarea 
de la Şapte-lurnuri. 

— Atuncea nu ştii nimica. 

— Se ştie că jupâniţa e copilă numai a jupânesei Anca. 

— Puțin ştiu comisoaiele şi feciorii lor. Aflaţi că nici a 
jupânesei Anca nu-i. 

— Atunci va fi căzută din nouri în casa lui jupân laţco? Zise 
Ionuţ. 

— Într-adevăr. 

— Ş-a ouat-o un balaur? 

— Întocmai precum spui. Nu te uita la mine aşa de holbat, 
ca să mă sparii şi să-mi muşc limba. Numele acelui balaur, 
cumnate Ionuţ, nu se poate rosti, căci e cu primejdie. Are 
cunună de domn, şi şi-a mai pus una de mire chiar acuma. 

— Cum se poate? Se miră Jderul cel mic. De unde ştii? 

— Pe lumea asta, toate se află şi se ştiu. 

Ionuţ îşi scutură fruntea: 

— Eu nu cred nimica. Este însă altceva adevărat: că Vodă a 
hotărât lui jupân Iaţco Hudici că-i va alege însuşi măria sa 
mire pentru jupâniţă. De zestre nu-i nevoie; are jupân laţco 
sodom de galbini, să cumpere cu ei [ara Ungurească. 

— Atuncea e ceea ce am spus eu şi spun şi alţii. Aşa că, 
dragă cumnate Ionuţ, poţi să dai ştire postelnicilor celor 
fără minte, că trebuie să-şi scurteze boala. Oricât e de 
urâtă, copila asta are o priveghere de sus; şi cel care-i va fi 


fiind tată cu adevărat are să-i găsească mire după osul ei. 
Bine-i rânduit de la Dumnezeu că oasele sfinte n-au şi chip 
frumos, altfel norocul ar fi împărţit fără măsură. 

După acest sfat, domnia sa a ieşit din sfânta mitropolie şi 
Ionuţ s-a strecurat repede la locul său, ca să încalece şi să 
se arate cu fudulie între rândurile slujitorilor. Clopotele 
începură a bate pretutindeni în toate turnurile bisericilor 
Sucevii, iar la Cetate trăsneau din răstimp în răstimp 
bombardele, cutremurând dealul. 

Alaiul se îndrumă spre palatul din târg. 

În vremea asta, Niculăieş Albu mustra pe slujitorul său 
Drăghici. Înainte de a trece la gazda unde-i era rânduită şi 
lui masă domnească, împreună cu soţii săi boieri din aceeaşi 
treaptă, poftea să afle ce s-au făcut poruncile sale pe care le 
înşiruise una câte una lui Drăghici, încă din ajun. 

— Au plecat oamenii de la Cuejdiu? 

— Au plecat, măria ta. Toate sunt în bună stare la vadul 
Prutului. S-au înţeles cu boierinaşul de acolo să plătească 
brudină zece zloți; câte doi zloți de car şi, cum înserează, 
cum trec apa. lar podul umblător rămâne de ceea parte 
până dimineaţă, şi orice fel de oameni ar sosi şi ar striga fie 
pentru treaba lor, fie pentru slujba Domniei, nimenea n- 
aude. Apoi, după o noapte, căruțele măriei tale nu se mai 
văd şi au ajuns la locul lor, unde avem să le găsim noi. 

— Ai vorbit tocmai aşa cu logofătul Stârcea? 

— Întocmai; iar Stârcea-i om care ştie să lucreze întocmai. 
Dacă ţi-a spune logofătul Stârcea că-ţi clădeşte biserică 
într-o noapte, să ştii măria ta că ţi-o clădeşte. 

— Poftesc, meştere Drăghici, să vorbeşti mai puţin. Ai 
nasul prea îmbujorat. 

— E îmbujorat, căci se bucură de slujba măriei tale. Mă 
aflu de ieri într-o cinstită crâşmă, cu călugărul meu, ca să 
ne bucurăm de nunta măriei sale. 

— Nu bănuieşte nimica? 

— Cum are să bănuiască, măria ta, când stă de vorbă cu 
Drăghici? Drăghici ştie să se apere: una la mână; ş-al 


doilea, Drăghici ştie să-l tragă de limbă pe cuvioşia sa. 

— "Ţi-a mărturisit ceva? 

— Mi-a mărturisit că iese altă carte pentru jupân Mihu. Nu 
se ştie cine are s-o ducă în Ţara Leşască. Poate s-o ducă 
singur părintele arhimandrit, s-o înfăţişeze şi luminăţiei sale 
Craiului, cerând luminăţiei sale să-i sloboadă pe acel boier. 

— l-ai spus că măria sa Craiul are să-l deie? 

— l-am spus că măria sa Craiul are să-l deie numaidecât. 
Dar monahul e destul de viclean: nu vrea să creadă. Iotuşi, 
sol de la domnie se duce cu acea carte. Mai mult decât o 
săptămână nu întârzie. 

— Atunci e bine, Drăghici. Într-o săptămână avem vreme 
pentru toate dacă şi Dumnezeu ne stă într-ajutor. 

— Dumnezeu e puterea măriei tale şi îndrăzneala noastră, 
se veseli Drăghici. 

— Îndrăzneala cată să fie întovărăşită de cuminţenie, 
Drăghici. Cum spune şi în cartea acelui retor: Viteazul ce se 
chiamă Îndrăzneală se cuvine să călărească pe un harmăsar 
bătrân căruia-i zice Cuminţenie. 

— Aşa-i, întocmai, măria ta. 

— Oamenii tăi sunt gata? 

— Gata. Meşteşugari vechi; şi-au curăţit de rugină săbiile. 
În ziua de azi li s-au împuţinat vadurile şi le merg în 
scădere negoţurile. 

— I-ai pus poate să aştepte la o crâşmă? 

— Nu se poate, măria ta; eu nu uit ce mi s-a poruncit. 
Fiecare se află la o gazdă deosebită; niciunul nu ştie de 
ceilalţi. Însă desară, când s-or aprinde ceaunele cu catran 
pe zidurile Cetăţii, ei ies şi vin în dosul poştei Rădăuţilor. 
Acolo eu îi opresc şi-i cercetez, să aibă armele şi caii în 
bună stare, precum ne-a fost tocmeala. Am dat fiecăruia 
câte un zlot; desară le dăm al doilea zlot. Mai primesc câte 
trei zloți după ce-or ajunge dincolo. 

— Le-ai hotărât să fie treji? 

— Le-am hotărât; prin urmare au să vie ameţiţi atâta cât 
trebuie. 


— E bine aşa. 

— Atuncea măria ta nu mai eşti supărat pe mine? 

— Nu. Du-te şi fii cu luare-aminte. 

— Doamne-ajută! Murmură vatavul Drăghici, făcându-şi 
cruce şi închinându-se după aceea cătră stăpânul său. 

Jupân Niculăieş Albu, de şi se afla încă într-o treaptă de jos 
a dregătorilor domneşti, avea neamuri suspuse şi se bucura 
de ocrotire şi de dragoste, cu toate nebuniile pe care le 
săvârşea de o bucată de vreme. Ba încă unele fapte ale lui 
se bucurau de laudă între jupânese, căci patima dragostei şi 
patima băuturii găsesc iertare şi la Dumnezeu după cât 
ştiau domniile lor; iar mai ales aceste patimi ale lui 
Niculăieş Albu jitnicer trebuiau iertate, fiind domnia sa 
bărbat frumos şi falnic. Muierilor moldovene le-au plăcut 
totdeauna necumpătarea şi nebunia junilor. 

Deci jitnicerul îşi căută soţii în altă parte decât la gazdele 
treptei sale. Nimeri la casa domniei sale Dajbog, mare 
cupar al măriei sale şi cârmuitor al Cotnarilor. Domnia sa 
marele cupar era la palat, ca să dreagă cupa de aur măriei 
sale mirele şi Împărătesei mirese; dar neamurile erau 
adunate şi începuseră ospăţul. Jupânesele din acea casă îl 
primiră cu bucurie pe Niculăieş Albu jitnicer şi unele dintre 
cele mai în vârstă nu uitară să puie pe un lăutar ţigan cu 
numele Costrăş şi vestit atunci la Suceava, să cânte un 
cântec pentru boierii iubitori de zurbale: 

Am fost tânăr şi brudiu; 

Pare-mi rău, dar e târziu... 

Niculăieş Albu nu poposi mult la casa paharnicului. Avea în 
el ca o nelinişte care-l mâna de colo-colo. Într-o vreme, 
descălecă în ograda domniei sale marelui logofăt Toma. 
Acolo găsi la masă bărbi cărunte. La dreapta lui Toma 
logofăt stătea însuşi laţco Hudici. 

Jitnicerul se închină din prag cătră acele înalte obraze, 
zâmbi cu supunere uncheşului Toma logofăt şi trecu după 
aceea la soborul jupâneselor. În acel sobor, după cât 


înţelegea el, se afla şi jupâniţa Maruşca. Poftea s-o vadă cu 
un obraz mai vesel decât îi arătase până atunci. 

Într-adevăr, jupâniţa lui Iaţco cronţăia aluat dulce şi-şi 
subţie buzele cu mirare, arătându-şi dinţişorii. 

— Pe cine cauţi domnia ta, jitnicerule? 

— Aş putea să-ţi spun, jupâniţă Maruşca, dar sunt prea 
multe urechi care ascultă. 

— Atunci să ne dăm mai aproape de mama, ca s-audă 
numai ea. 

— Ba aş vrea să m-asculte numai nişte urechiuşi cu cercei 
de smaragd. 

Jupâniţa Marugşca trecu pe lângă oglinda de lângă 
fereastră, ca să se uite cu coada ochiului să vadă cât de 
bine îi stau cerceii. După ce se încredinţă şi de alte 
frumuseți, lăsă pe Niculăieş altor jupânese şi jupâniţe şi 
părăsi soborul ca să cerceteze vremea de afară. Din cerdac, 
se lărgeau zări line, sub cerul curat; însă trăgea o adiere 
subţire dinspre miazănoapte. 

Se înfioră şi se pregătea să intre iarăşi în camera 
soborului, când veni cătră dânsa Niculăieş Albu, sunând 
grăbit din pinteni. 

— Jupâniţă Maruşca, zise el deodată c-un glas plin de 
tulburare, vreau să-mi dai un răspuns la toate vorbele pe 
care ţi le-am spus într-atâtea rânduri. 

— Care vorbe, Niculăieş jitnicer? Nu-mi aduc aminte. 

— Atuncea vrei să ţi le spun din nou? 

— Nu. N-ai să ai vreme; vreau să mă întorc la mama. 

— Totuşi ai ieşit ca să pot veni să-ţi vorbesc numai între 
patru ochi. De ce mă pedepseşti? 

— Iarăşi mă miră vorbele domniei tale, jupân Niculăieş. 

— Ştii că-mi eşti dragă. Ţi-am spus. 

— Ştiu. Iata zice că nu trebuie să te cred; domnia sa are 
alte gânduri. E supărat şi pentru ceea ce s-a întâmplat în 
pădure, lângă Cracău. 

— Au fost nişte lotri. 


— Ba au fost oameni ai domniei tale. Numai fetele 
prostimei se bucură de asemenea dragoste. Eu nu mă tem: 
pe mine nu mă poate fura nimeni. 

— De ce-mi vorbeşti aşa, ca să-mi rupi inima? 

— Îţi vorbesc ca unuia care ai îndrăznit asemenea faptă. 
Să fii domnia ta mulţămit că tata nu s-a plâns măriei sale. 

— Într-adevăr, nu înţeleg de ce nu s-a plâns; ca să se 
dovedească nevinovăția mea. 

— Nu s-a plâns, pentru că m-am împotrivit eu. 

— Atuncea nu mă urăşti. 

— Nu te urăsc, jupâne Niculăieş. 

— Aş putea avea bucuria să aud mai mult decât atât? 

— Nu, îi răspunse fata, privindu-l cu ochii ei verzi şi 
neclintiţi. 

— Se poate asta? Aud bine? Vrei să-mi răpun viaţa? 

— Nu, răspunse ea a doua oară, cu acelaşi glas şi cu 
aceeaşi privire. 

— Să fie adevărat ce spun mătuşile mele, că ţi-i drag 
altcineva? 

— N-am spus nimănui taina asta. 

— Şi îndrăzneşti să mi-o spui mie, acuma? 

Ea îi întoarse o privire în care nu era nici răutate, nici 
înfruntare, nici teamă. Trecu pe lângă el şi intră în sobor. Îi 
rămăsese în mânuţa stângă o bucăţică de aluat dulce: 
începu iarăşi să-l cronţăiască. 

Jitnicerul se uită pe urma ei ameţit şi clătinându-se: parc- 
ar fi băut un vin tare. O clipă se născu în el hotărârea să-şi 
puie barba în piept şi să intre pe urmele jupâniţei, ca să-i 
spuie câteva cuvinte. După aceea, întâmple-se ce s-a 
întâmpla! După ce-i trecu această fierbinţeală a mâniei, se 
simţi cu mult mai împovărat de dragoste pentru cele două 
frunzuţe de leuştean şi cei doi cercei de smaragd. 

Înțeleptul nu se supără, îşi făcu el socoteală; înțeleptul 
râde şi aşteaptă. În acelaşi timp, înțeleptul cugetă cine 
poate să fie acel altcineva despre care i s-a vorbit. Pe acel 
altcineva nu-l tăgăduieşte nici fata. Dacă nu-i din partea ei 


altă desmierdare şi altă răutate, ca să-l vâre mai adânc pe 
el în focul nebuniei, atunci acel cineva trebuie aflat şi 
judecat. 

Jupân Niculăieş Albu încălecă şi porni înspre gazda unde 
trebuia să se afle credinciosul său Drăghici. Trecând domol 
prin forfota de iarmaroc a norodului, făcea în gândul său o 
numărătoare a boierilor tineri de la curtea măriei sale. S-ar 
putea să fie Mihail? Ce frumuseţă ar putea deosebi o femeie 
la un asemenea bărbat uscăţiv şi boldit? Dintre ceilalţi, cine 
ar putea fi? Grigoraşcu Jora nu se mai află la curte; e trimes 
la stărostia de Putna, ca să privegheze alcătuirea cetăţii de 
deasupra Milcovului. Costea Sturza, al doilea cupar, e 
trimes de măria sa la Cetatea Nouă, la Roman, ca să fie 
aproape de Alexandru-Vodă. Nu cumva Alexăndrel-Vodă să 
fie gândul acestei jupâniţe? Numai una ca dânsa putea 
îndrăzni să privească atât de sus dar aici ar fi cea mai mică 
primejdie. O singură încruntare de sprâncene a lui Vodă ar 
pune rânduială şi într-o parte şi în alta. Dacă ne întoarcem 
la Suceava şi la curtea măriei sale, nu putem găsi nici un 
boier tânăr vrednic să se măsoare în fală şi frumuseţă cu 
jitnicerul Niculăieş. Dintre cei doi Jderi, care au venit de 
câteva zile la Cetate, s-ar putea să fie cel mezin; dar pe 
acela Niculăieş îl înlătură numai cu dosul palmei şi trece 
mai departe. Simion Păr-Negru postelnicul e mai mult 
călugăr decât oştean. Când e treaz, nu râde; la beţie, se 
posomorăşte. 

Unei copile ca jupâniţa Maruşca îi trebuie un bărbat cu 
strălucire de soare. 

Jitnicerul oftă. Parcă poţi ceti în sufletul femeiesc? În 
asemenea suflet se pot găsi întortocheri ciudate. E cu 
putinţă orice. E cu putinţă să-l iubească chiar pe el. S-a 
văzut de multe ori asta. Îl îndepărtează, ca să se întoarcă 
asupra ei cu mai multă suferinţă de dragoste. S-ar întoarce 
înapoi, ca să cunoască asta în ochii ei; ori, mai ales, să ceară 
desluşiri jupâneselor soborului, care-i sunt lui neamuri: cine 
să fie acela despre care i s-a mai dat a înţelege? 


Dacă află şi se încredinţează de adevăr, atunci jupân 
Niculăieş ştie ce are de făcut. Vai aceluia! Mai fericiţi decât 
el se vor simţi, mâni, aceşti mişei care umblă lărmuind prin 
preajma sa; căci mâni mişeii se vor mai putea bucura de 
lumină. 

Jitnicerul simţea că naşte iar în el mânia. 

Găsi la gazda lui Drăghici adunare de popor. Lia crâşma 
aceea a lui Antohi, în uliţa săidăcarilor, erau două odăi 
deosebite. În una, cătră partea târgului, aveau intrare 
numai oameni de soi cu slujitorii lor; în cealaltă se adunau 
mişeii. Obişnuit, aici era tot cheful şi toată veselia. 
Câteodată era chef şi veselie şi dincolo, când cinstitele 
obraze uitau dregătoriile şi măririle. Atuncea şi boierii 
aveau îngăduinţă să se bucure, întocmai ca şi prostimea. 

În laturea odăii celei mari, unde se destrăbălau mişeii cu 
oale de vin, se afla o cămara mai mică. Acolo de două zile 
avea sălaş logofătul Drăghici. Lăsându-şi calul în partea 
boierească în sama slujitorilor hanului, jupân Niculăieş Albu 
îşi făcu loc prin mulţime. Erau acolo oameni de toată mâna. 
Unora le cântau lăutari la ureche. Alţii închinau oalele pline 
întru lauda măriei sale şi nu le lăsau de la gură până ce nu 
suflau în fundul lor. Se aflau, între aceşti băutori, şi 
gospodari îndârijiţi, care, după ce deşertau oalele, le 
spărgeau îndată de pământ. 

Toţi se bucurară văzând boier fudul în mijlocul lor şi-i 
făcură loc. Antohi hangiul, cel mai gros şi mai spătos om din 
Suceava, se ploconi de la taraba lui cu oale. 

Boierul găsi pe slujitorul său în bună tovărăşie pe de o 
parte şi în slabă tovărăşie pe de alta. Tovărăşia cea bună 
era un bărbat nalt şi voinic, încins cu sabie şi cu pinteni la 
ciubote. Îşi lepădase pe pardoseală cuşma cu pană de păun 
şi era obosit la obraz de truda acelei zile. Tovărăşia slabă 
era cuvioşia sa părintele Stratonic. De două zile sta strâmb 
în acel loc. Îi crescuseră ochii în cap ca de o spaimă; însă se 
ţinea neînduplecat şi fără somn. Când ceilalţi doi înghiţeau 
din oale, gusta şi el plescăind din limbă. Din vreme în 


vreme, când simţea nevoie de băutură proaspătă, cuviosul 
zvârlea pe fereastră ce-i mai rămăsese, după care umplea 
iarăşi oala, din ulcior. 

În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului 
monah nişte meşteşuguri pe care le săvârşise logofătul 
Drăghici. Întâi şi întâi, logofătul sorbea trei înghiţituri de 
vin; după asta scotea din taşca de la şold un taler de argint. 
Acel taler îl punea pe limbă şi-l înghiţea numaidecât. După 
ce-l mistuia în sine, îl chema cu degetul, de jos în sus; ducea 
mâna dreaptă cătră tâmplă şi scotea talerul din ureche. Îl 
vâra înapoi în urechea dreaptă, şi-l scotea din urechea 
stângă. Îl vâra iar în ureche, după care îl stupea pe masă. 
De pe masă îl lua şi-l vâra la locul dintâi, în taşcă. 

Mai făcea una. Trântea cuşma pe masa goală. Când o 
ridica, apucând-o de vârf, rămâneau pe masă trei taleri. 
Înainte de a întinde părintele Stratonic ghiara, Drăghici 
lăsa cuşma asupra arginţilor, apoi îngăduia cuviosului 
monah să-şi ia talerii. De două ori cuviosul Stratonic a dat 
cuşma şi a rămas cu gura căscată. Pe masă nu se mai afla 
nimic. 

— De mirare mi se pare mie mai ales, glăsui într-o vreme 
cuvioşia sa, de mirare mi se pare mai ales că ai atâţia taleri. 

— Totuşi, cum se vede, nu este niciunul. Şi chiar dacă sunt 
acuma, n-au să mai fie după aceea. 

— Ce fel de ghicitoare-i asta, frate Drăghici? 

— Nu-i ghicitoare, e taler, răspunse vesel logofătul 
Drăghici, punând iar banul pe limbă şi înghiţindu-l. 

— Ce fel de taler? 

— După cum se vede când îl scot din ureche, e taler leşesc. 
Însă, când îl stupesc în cuşmă, e nemţesc. 

— Şi domnia ta spui că sunt, de şi nu sunt? 

— Nu. Eu spun că de şi sunt, n-au să mai fie. 

Slujitorul cel mare cu pinteni şi sabie râdea. Scoase şi el 
un taler pe palmă. 

— Şi domnia ta poţi săvârşi minunea asta? Se uimi 
Stratonic. 


— Minunea mea-i alta: că până desară talerul meu se 
preface în doi taleri. 

Monahul stătu un timp cugetând şi ciugulindu-şi barba. Se 
răsuci spre logofăt, aplecă ulciorul şi-i umplu cănăţuia. 

— Văd, frate Drăghici, vorbi el, că toate le ştii şi le faci: 
însă nu le spui toate. De ieri poftesc să ştiu care-i acea faptă 
neauzită pe care vrea s-o săvârşească stăpânul domniei tale 
jitnicerul, şi dumneata m-ai amânat pe astăzi. 

— Am amânat până ce mă îmbăt; numai atuncea pot 
mărturisi. 

— Încă nu te-ai îmbătat? 

— Încă nu m-am îmbătat destul. Văd numai doi călugări. 
Se chiamă că m-am îmbătat destul, când oi vedea trei. 

— Vra să zică acuma eu sunt doi? 

— Acuma cuvioşia ta eşti unul, şi părintele Stratonic e al 
doilea. 

— Fiind aşa, atuncea nu-mi spune numaidecât mie; spune 
celuilalt. 

— Îi spun dacă pofteşti, dar cuvioşia ta să n-asculţi. 

— Bine, n-ascult. 

— Să n-asculţi. Şi chiar dacă-i asculta, să nu care cumva să 
spui cuiva - fie mirean, fie monah de rând, fie arhimandrit. 
— Nu spun nici arhimandritului... râse strâmb Stratonic. 

— Nici cuvioşia ta să nu spui; nici celalalt să nu spuie. 

— Bine; aşa să fie; amin. Binecuvântată fie limba care 
rosteşte adevărul. 

— Sărut dreapta cuvioşiei tale şi mărturisesc, grăi 
meşterul Drăghici, stând într-o parte ca şi călugărul pe 
scaunul său. Tu ce zici, Toader Calistrat. 

— Să spun ori să nu spun? 

— Să spui, dar să ştii că nu faci bine, îngâna slujitorul cel 
mare. Părinte Stratonic, desleagă-l, să nu spuie, căci e 
primejdie. 

— Primejdie pentru cine? 

— Pentru grumazurile noastre. 


— Ba eu am să spun! Se smunci cu putere meşterul 
Drăghici. Află, părinte Stratonic, că stăpânul meu jitnicerul 
s-a pus rămăşag cu alţi nebuni să iasă într-o zi în Suceava 
calare, nici gol, nici îmbrăcat. Întâi bea trei zile, după aceea 
face isprava asta. Coboară de la livezi, trece în goana mare, 
ajunge la biserica Mirăuţilor, se suie în clopotniţă, trage 
clopotul cel mare şi chiuie că au intrat tătarii în pradă. 

Cuviosul Stratonic stătu un timp gândindu-se. Zâmbi. 

— Trebuie să fie altceva. 

— Vra să zică nu mă crezi cuvioşia ta? Se tângui Drăghici. 

— Ba da; însă trebuie să fie altceva. Asta nu-i nebunie. Aş 
putea zice chiar că-i o înţelepciune. Slujitorii măriei sale îl 
prind şi-l vâră la beci, ca să se răcorească. Potrivit ar fi să 
făptuiască ceva nu ca să se coboare în beci, ci să se suie 
sus. 

— Ba stăpânul meu e boier şi nu se suie în spânzurătoare 
ca orice mişel, hotărî Drăghici. Iar de prins îţi spun eu că 
nu-l prinde nimeni. Cuvioşia ta crezi că-i aici şi domnia sa e 
în altă parte. 

Cu toate acestea jitnicerul era acolo. Stătea în prag şi 
privea la petrecerea celor trei, ascultând şi sfatul lor. După 
înfăţişarea ce avea, se vedea că nu-i displac vorbele 
slujitorului său. Cuviosul Stratonic se ridică din loc şi se 
închină cuviincios, cu mâinile pe piept. Slujitorii se sculară 
în picioare, schimbând o căutătură repede. 

— Dacă a venit cinstitul boier, stăpânul domniilor voastre, 
vorbi monahul, atuncea eu mă pot duce. Mă închin cu 
sănătate la luminata domniei tale faţă, jupâne Niculăieş, şi 
m-am dus. 

Jitnicerul râse uşor, numai într-un dinte: 

— Întristat ar fi sufletul meu, cuvioase părinte, dacă ai 
săvârşi asemenea faptă. Până mâni mai este vreme. 

— Atunci cine să îndeplinească slujba paraclisului, jupâne 
Niculăieş? Starețul meu are să mă mustre cu asprime. 

— Are să te mustre şi are să te ierte, cuvioase părinte. 
Dacă vrei să-mi fie plăcerea deplină, fii pe potriva treimei. 


Stratonic privi în juru-i cu nelinişte. Fereastra avea 
zăbrele. 

Fără să-şi schimbe înfăţişarea binevoitoare a obrazului, 
jitnicerul chemă la prag pe logofătul Drăghici. Îl trase în 
tândă şi închise uşa. 

— Drăghici, vorbi el repede, să ştii că am o supărare. 

— O cunosc, stăpâne, răspunse cu supunere slujitorul. Nu 
mai departe decât desară, supărarea asta se alină. Să ştii, 
măria ta, că eu îs gata, precum ne-am înţeles şi am jurat. 
Poate ţi-ai schimbat măria ta gândul? 

— Nu mi l-am schimbat, Drăghici. Aş putea spune că acel 
gând s-a întărit. Dar mai este ceva. Am văzut acuma un ceas 
pe jupâniţa Maruşca. Am avut cu domnia sa nişte vorbe, 
care au pus în mine o tulburare nouă. Venind într-acoace, 
ca să mă sfătuiesc cu tine, m-am oprit la curtea lui lurie 
cupar al doilea. Jupâneasa domniei sale, Ruxanda, îmi este 
mie mătuşă dreaptă, soră cu mama. Aflând năcazul meu de 
dragoste, nu s-a mirat; ba chiar mi-a dat îndată o dezlegare 
pe care nu nădăjduiam s-o aflu aşa de curând. Cunosc 
acuma cine i-i drag jupâniţei Marugşca şi, înainte de-a ieşi 
din Suceava, trebuie să-l străpung. 

— Nu crede vorbelor, măria ta. Eu am părere că nu se 
poate să-i fie drag jupâniţei altcineva decât măria ta. Se 
alintă ca să-ţi simtă puterea. De aceea-i bună rânduială din 
vechi ca să furi pe fată; după aceea-i pare bine. 

Jitnicerul ascultă neguros aceste cuvinte. Îşi scutură 
pletele. 

— Nu se poate să lăs. Jupâneasa Ruxanda i-a spus numele. 
Măcar că postelnicul mi-e prietin, nu am altceva de făcut. 

— Care postelnic? 

— Postelnicul al doilea, Simion Păr-Negru. 

Drăghici îşi scărpină vârful nasului cu degetul arătător şi- 
şi înălţă sprâncenele cu îngrijorare. 

— Măria ta, asta nu-mi place. 

— Ce nu-ţi place? Eşti slujitorul meu; mă urmezi. 


— Unde? Când? Noi avem oameni năimiţi pentru astă sară 
şi nu-i putem întrebuința la altceva decât la lucrul pentru 
care i-am tocmit. E adevărat că-l putem găsi pe dumnealui 
postelnicul Simion între slujitorii săi, la palatul domnesc; 
dar cum îndrăznim ceva, suntem ca într-o capcana a 
primejdiei. Să zicem că l-aş pofti eu pe postelnic într-un loc 
şi că l-aş hotărî, ori ar fi norocul nostru să vie singur. Să-mi 
îngădui măria ta să nu mă socot în putere faţă de el. Nici 
noi doi nu suntem destui împotriva lui. 

— Să-l luăm şi pe Calistrat. 

— Calistrat are învoială cu noi pentru alta; afară de asta, 
Calistrat păzeşte pe călugăr. Cum l-a lăsat slobod, călugărul 
se duce unde trebuie, ca să-şi ascută limba. Îl port cu mine 
de mai multe zile, de cum am simţit c-ar fi oblicit ceva. 
Chiar acuma să-l lăs să iasă din stăpânirea mea? 

— Ai dreptate, Drăghici, scrâşni jupânul jitnicer; dar şi eu 
ştiu, precum scrie într-o carte pe care am învăţat-o la 
Cracovia, că, dacă nu săvârşesc ce se cuvine şi nu-mi sărez 
inima, apoi am să am calare lângă mine amărâtă grijă. Pun 
mâna la oblânc să m-adăp: beau venin. Dacă nu-l putem 
înjunghia noi pe acel blăstămat prietin, să punem oameni. 
Vreau să am din partea asta o linişte. Până acuma toate s-au 
făcut bine şi acuma aflu ceva care nu-i bun. 

— Într-adevăr, măria ta, cugetă Drăghici, este ceva care 
nu-i bun şi care n-am ştiut nici eu. N-ar fi nimic dacă 
jupâniţa s-ar uita la el; e bărbat cum puţini sunt. Nu 
vorbesc de măria ta, care nu suferi asămănare. Eu vorbesc 
de alţii. Între aceia sunt puţini ca postelnicul. N-ar fi nimic 
dacă jupâniţa Marugşca s-ar uita la dânsul. 

— Ca o jupâniţa de boier ce se află. Ar fi rău dacă 
postelnicul ştie şi dacă s-a prins şi el. Atuncea vine după noi. 

Jitnicerul zâmbi. 

— Eşti tu încredinţat de asta, meştere Drăghici? 

— Nu sunt încredinţat, numai mă tem. Mai sunt şi altele 
amestecate, de care grăiesc unii şi alţii. Aşa că eu spun, 


măria ta, să nu întârziem la fapte necugetate. Lucrul de azi 
să nu-l lăsăm pe mâne, şi pe urmă, ce-a da Dumnezeu! 

Niculăieş Albu urmă a zâmbi, privind într-o parte cu ochii 
micşoraţi. 

— Sfatul tău e bun, meştere Drăghici, zise el; dar teama ta 
e o prostie. Postelnicul nici n-ar şti unde să ne caute; şi dacă 
ne-ar căuta unde ne ducem, în primejdie e viaţa lui, nu a 
mea. Aş avea chiar părere de bine să-l văd în Ţara Leşască. 

Drăghici îşi scarpină iarăşi nasul rumăn, clătinând din cap. 

— Stăpâne, înţelepciunea măriei tale e desăvârşită. N-am 
să îndrăznesc eu, Drăghici, să mă împotrivesc la cele ce 
hotărăşti şi cugeţi măria ta. 

— Foarte bine faci, meştere Drăghici. 

— Aş cuteza totuşi să spun stăpânului meu că până mâne 
sară nu mai este taină. Ştie toată ţara cine a furat pe copila 
lui laţco. Să zicem că am omori pe călugăr: nu-i de folos; s- 
ar şti că măria ta ai trecut în Lehia. 

— Cine ar putea şti? Aş fi tare doritor să aflu cine poate 
ceti vântul şi pulberile. 

— Cer iertare măriei tale. Să ştii că este un arhimandrit la 
Cetate, care ceteşte vântul şi pulberile. Am aflat asta mai cu 
samă de la călugărul nostru. Îmi închipuiesc că ştii şi măria 
ta; acel arhimandrit a cetit altădată aşa de bine, încât au 
căzut capetele unor dregători mari, şi s-a aflat unul, tatăl 
stăpânului meu, care a murit de inimă rea tot din pricina 
acelor cetiri. lată cum ceteşte el şi cum zice: Jupân 
Niculăieş Albu jitnicer e nepot de pe soră lui Mihu logofăt, 
pribeag la leşi. Niculăieş jitnicer duce cu el pradă pe 
jupâniţă lui laţco. Unde ar putea fi înduplecat jupân laţco să 
binecuvinteze acest furtişag? În Ţara Moldovei n-ar putea fi 
înduplecat; aici măria sa ar putea trimete pe făptaşi la ocnă, 
ori la Dimcea gâdele. Dar în Lehia poate fi înduplecat de 
Mihu logofăt şi de luminăţia sa Craiul, căci unele moşii şi 
unele case de negoţ ale lui jupân Iaţco se află în Lehia, sub 
mâna Craiului. 


— Mie mi se pare ciudat alta, se miră Niculăieş jitnicer. 
Cum ai putut ceti tu toate acestea, meştere Drăghici? 

— Am cetit şi eu cum am putut, măria ta, se umili 
slujitorul. N-am fost la învăţătură la Cracovia, dar câte ceva 
cunosc şi înţeleg. Altminteri nici n-ar fi fost bună treaba 
noastră. Rămânând zestrea în "Ţara Moldovei, mireasa ne-ar 
fi fost de puţin folos. Am fi călărit nu numai cu grija ci şi cu 
o povară primejdioasă. Aşa că îngăduie, măria ta, să-ţi duc 
la capăt treaba pentru care ne-am tocmit. Ce zici, măria ta, 
bun cuvânt? 

— Bun cuvânt; numai mie mi se pare că ai ridicat prea des 
oala şi pe de o parte ţi s-a ostenit mâna, iar pe de alta ţi s-a 
întărit îndrăzneala limbii. Poftesc ca sluga mea să grăiască 
mai puţin şi să făptuiască mai mult. Nu lipsi să fii în ceasul 
hotărât, cu soţii tăi, la vama Rădăuţilor. 

— Am înţeles, măria ta, se închină cu umilinţă meşterul 
Drăghici. 

În curgerea acestui sfat şoptit, tulburarea boierului se 
potolise deplin. Mai mult decât atât: unele cetiri prea agere 
ale lui Drăghici îi desluşeau lui însuşi că cele folositoare se 
află mai bine orânduite decât îşi închipuise în cea dintâi 
clipă. Aşa era: nunta şi zestrea se găseau mai cu samă 
dincolo de hotar. Deci pornirile năprasnice trebuiesc 
lepădate. 

Logofătul Drăghici îi cetise şi această schimbare pe 
obrazul bucălat şi mai cu samă în ochii negri, luminaţi de alt 
foc decât cel al agerimii. Îl lăsă să se ducă; îşi mângâie 
nasul ofilit şi intră iar la soţii săi. 

Cuviosul Stratonic părea mâhnit. Îşi rezemase tâmpla 
dreaptă în palmă şi privea spre lucirea tot mai împuţinată a 
ferestrei. Soarele asfinţise şi se apropia sara. 

— Amară-i pânea boierească, vorbi Drăghici aşezându-se 
la locul său, pe scaun. De aceea, adaose el râzând silit, 
trebuie s-o îndulcim cu vin. 

Apucă pe monah de braţ şi-l trase spre sine. 


— Părinte Stratonic, vrei cuvioşia ta să binecuvântezi 
vinul? Oala asta o beau şi mă ridic, ca să mă duc la slujba 
mea. Dumnezeu ştie dacă mai găsim asemenea vin unde mă 
duc eu. 

Părintele Stratonic ieşi din mâhnirea sa şi binecuvântă 
vinul. Gustă şi cuvioşia sa. 

— Te duci undeva? 

— Mă duc, părinte. 

— 'Te duci departe? 

— Mă duc departe. 

— Nu s-ar putea şti anume unde, iubite frate Drăghici? 

— Anume unde, nu se poate şti acuma. Se va putea şti mai 
târziu, când călugării cei nebuni vor ajunge la cei înţelepţi. 

Cuviosul Stratonic holbă mai tare ochii, cumpănindu-se pe 
scaunul său. Cunoscând deodată ceva în privirea precum şi 
în râsul crud şi rânjit al slujitorului, se trase îndărăt, 
ghemuindu-se şi încârligându-se ca un vierme. Voi să strige 
şi n-avu glas. Drăghici trăsese de la coapsa dreaptă 
jungherul. 

— Frate Toader Calistrat, vorbi slujitorul boierului cu un 
glas care păru dintr-odată altul; ridică-te şi-ţi strânge brâul. 
Ţi l-ai strâns? 

— Mi l-am strâns, răspunse gros şi liniştit slujitorul cel 
mare. 

— Acuma primeşte această năframă şi acest căluş. Vâră 
căluşul în gura cuviosului părinte Stratonic şi leagă cu 
năframa strâns pe după ceafă. Primeşte şi aceste curele, ca 
să cetluim cu ele de mâni şi de picioare pe cuvioşia sa. Să 
ştii tu, frate Toader Calistrat, că au plâns multe muieri şi 
mulţi copii după ce s-au mărturisit acestui cuvios. Porunca 
noastră este să nu-i ridicăm viaţa ci să-l scrijelăm, ca să-l 
cunoască Domnul Dumnezeu la judecata cea de-apoi. 

Monahul se zbătea strâmb, numai în partea unde îi era 
umărul mai înalt. Răcnetul îi ieşea înfricoşat din ochi şi din 
spaima obrazului. Drăghici îl smunci în sus şi-l crestă la 


frunte. Îl lepădă la pământ şi-i trecu jungherul sub foale, 
înţepându-l. 

— Nu te zbate, ca să nu intre prea adânc. 

Stratonic avea un fel de freamăt în cărnuri. Stătu liniştit, 
primind înjunghietura. După ce slujitorul trase cuțitul, 
trupul se zgârci şi se destinse. Chinuitul îşi pufni pe nări 
sângele scurs de pe frunte şi închise ochii plini de lacrimi, 
încredinţându-şi sfântului său trupul bolnav şi sufletul 
înfricoşat. 

Cei doi slujitori îl împinseră sub laiţă şi prăvăliră lângă el 
masa, ca să-l ţărcuiască acolo. leşiră, punând zăvor şi 
încuind cu lăcata. 

— Păzeşte să nu intre nimeni în cămara, porunci Drăghici 
hangiului. Ne întoarcem târziu la noapte. 

După ce îşi căutară caii şi încălecară, Drăghici zvârli cheia 
în stogul de fân. Apoi îşi puseră caii în trap spre câmp, prin 
adierea rece a serii. 

Capitolul XI. 

Când s-a aflat că a fost furată jupâniţa lui Iaţco Hudici. 

În târg, întâmplarea se vestise mai din vreme, fără ca să se 
ştie bine despre ce anume e vorba. La al şaptelea ceas al 
nopţii dormeau toţi nuntaşii domneşti şi boierii, unii la 
casele lor, alţii la gazde; Cetatea era închisă de cu sară, ca 
de obicei, şi străjerii dădeau glas din când în când pe ziduri. 
Un om singur a nimerit prin întuneric, la dumnealui Ştefan 
Cernat, jude al târgului. S-a pălit cu capu-n poartă, a stârnit 
cânii şi a dat cătră slugi răcnet de primejdie. Să fie lăsat să 
intre; s-a întâmplat o faptă nemaipomenită: de ani de zile 
nu s-au mai arătat hoţi în preajma târgului de scaun şi, în 
noaptea asta, iată, au lovit pe unul dintre cei mai mari 
boieri ai lui Vodă. Domnia sa laţco Hudici se ducea acasă, în 
carâtă, cu jupâneasa şi cu copila măriilor lor, având două 
slugi cu făchii şi două cu suliţi. Vizitiul era cam băut, ca unul 
ce stătuse la petrecere de nuntă. Era chiar acesta care 
venise şi izbise cu fruntea în poarta lui jupân Ştefan Cernat. 
Dincolo de Fântâna lui Miron, după ce carâta coborâse în 


şes, s-au ridicat de după un hindichi oameni înarmaţi, au 
dat năvală, au apucat cei patru cai răsturnându-i pe unii 
asupra altora şi încurcându-i în hamuri; în acelaşi timp, alţii 
loveau cu săbiile pe slugi. Dintre oamenii înarmaţi ai 
boierului numai unul a avut îndrăzneala să lepede sulița şi 
să tragă jungherul; pe acela l-au pălit foarte tare în cap; 
încât acuma Roman Spătărelu se află în stare nu tocmai 
bună, cu ţeasta ruptă, în laturea drumului. Dumnealui laţco 
Hudici s-a zvârcolit ca să iasă cât mai repede din carâtă, 
printr-o parte. Şi tocmai când ieşea domnia sa în silă, din 
pricina grosimii măriei sale, s-a răsturnat şi carâta, 
apucându-i un picior sub roată. I s-a rupt piciorul măriei 
sale. Atuncea acel vizitiu rob, cu numele Haralambie, a 
auzit şi ţipetele înfricoşate ale cneaghinelor. Prin partea 
cealaltă a carâtei răsturnate, lotrii le scociorau trăgându-le 
în sus de câte o aripă, una după alta. 

Le-au luat şi s-au dus, după feleşagul meşterilor de drumul 
mare. Acuma boierul trebuie să le răscumpere. Când te 
gândeşti câţi zloți are să scoată domnia sa Ilaţco Hudici, ca 
să-i trimeată acelor voinici, te-apucă groaza. Ce socoţi 
dumneata? Boieroaicele sunt o marfă scumpă, care nu se 
mai află! 

Înştiinţarea asta a avut-o domnia sa judele târgului de 
scaun, la un ceas după miezul-nopţii. Pe loc a repezit 
poruncă la slujitori, să se scoale, să încalece şi să se ducă 
fără întârziere cu vizitiul Haralambie, să vadă ce este; să 
ridice pe boier şi să caute pe hoţi. 

— Ce să-i caute pe hoţi? Se miră Haralambie Ţiganul, 
scărpinându-se la tâmplă şi rânjind. Unde să-i caute? Ei au 
luat ce le trebuie şi s-au dus. 

După o zi de bucurie a întregii oştimi a Sucevii, capetele 
slujitorilor se aflau îngreuiate. Însuşi cinstitul jude, după ce 
dăduse porunca, îşi cufundase iarăşi fruntea în perină. 
Atunci i-a venit o îngrijorare, că poate are să trebuiască să 
deie cel dintâi domnia sa răspuns măriei sale, îndată ce se 
face ziuă; şi a ieşit numaidecât de sub pocladă, umblând 


prin iatac ca o stafie în cămaşa cea lungă de noapte, 
căutându-şi straiele. Când a ieşit afară să întrebe dacă a 
venit răspuns dinspre Fântâna lui Miron, a aflat că slujitorii 
nici nu-şi încinseseră săbiile. 

La Cetate, vestea a ajuns în ceasul întâi al dimineţii. La 
porţi erau de rând slujitorii cei noi, feciorii lui Căliman 
starostele. Un om călare pe deşelate şi cu capul gol a suit la 
deal, pe potecă, dinspre târg, a ocolit spre poartă, a văzut 
puntea ridicată şi s-a oprit lângă şanţ zbătând în sus braţul 
drept. 

— Mă rog domniilor voastre, oştenilor, daţi înştiinţare. 
Onofrei Căliman s-a uitat la el de sus şi a văzut că-i nebun. 

— Du-te, omule, l-a sfătuit el cu blândeţă; aici nu-i voie să 
intri. 

— Mă rog domniilor voastre, nu mă lăsaţi, că pe urmă 
domnia sa Ilaţco, stăpânul meu, mă jupuieşte de viu. 

— Ce este? 

— Daţi înştiinţare că l-au pălit hoţii pe jupân Iaţco. 

— Cui să dăm înştiinţare? 

— Daţi înştiinţare lui Vodă. 

— Fugi de-acolo, măi nebunule, s-a zbârlit Onofrei. Cum 
am să mă duc eu să scol din somn pe măria sa? Pe lângă 
asta, noi nici nu ne putem clinti de-aici. 

— Chemaţi pe căpitanul de străâji, să mă jăluiesc lui. Cum 
să nu afle măria sa despre o întâmplare ca asta, în care 
jupân laţco era să-şi piardă viaţa? Abia l-au putut purta 
slugile până acasă. Cum a ajuns, s-a pus în pat, cu piciorul 
rupt, şi ţipă că de-acuma nu mai ajunge să-şi vadă copila. 

— Apoi tot nebun eşti tu, măi creştine! Care picior rupt? 

— Al stăpânului nostru. 

— Şi care copilă? 

— Tot a dumnisale. Asta mi-a poruncit să vin să spun. Că l- 
au lovit pe cale duşmani ş-au vrut să-l omoare. 

Cei doi fraţi s-au uitat unul la altul, nedumeriţi, pe urmă şi- 
au întors privirile iar spre mişelul de jos, care aştepta 
frământându-se, cu ochii holbaţi şi părul vâlvoi. 


— Nu mă lăsaţi, fraţilor creştini. Daţi o înştiinţare; altfel 
mă jupeşte de piele. N-am văzut pe stăpânul nostru într-aşa 
tulburare de când îl slujesc. 

— Ce înştiinţare să dăm? 

— Daţi o înştiinţare. Cum a afla asta căpitanul străjilor, ştie 
domnia sa ce să facă. Deasemenea să deie de ştire căpitanul 
străjilor că vine din urmă jupâneasa Anca. Să se deschidă 
porţile şi să-i fie lăsată intrare la Vodă. 

Feciorii lui Căliman încă se sfătuiau, întrebându-se care 
vor fi fiind rânduielile la porţile Împărăției. Cine poate 
îndrăzni să tulbure chiar în această dimineaţă pe măria sa? 
Căci jupân Ionuţ Jder, căpitanul străjilor din noaptea asta, a 
hotărât cu străşnicie închiderea Cetăţii până la al treilea 
ceas. lar de la al treilea ceas până la al cincilea nu pot intra 
în Cetate şi ieşi din Cetate decât slujitorii de rând. Astăzi, 
până la prânzul măriei sale, este o zi de hodină cum n-a 
avut măria sa de ani de zile. La prânz au să intre la măria sa 
boierii din dregătoriile cele mari. Ştiind asta, slujitorii de la 
poartă se ţineau neinduplecaţi. 

De jos sună o poruncă. Toţi străjerii, pe podinele lor, se 
înturnară cu faţa la palat. Flamura domnească suia în 
catarg. Ei o priveau, stând neclintiţi. Trâmbiţaşii dădură un 
singur sunet. C-un semn, căpitanul le poruncise tăcere. 

Vântul se umflă şi se zbătu în steag de la miazănoapte 
înspre miazăzi. 

Ionuţ Păr-Negru trecu pe pod, ca să cerceteze slujitorii. 
Găsi pe Călimani făcând semne unui om călare pe deşelate 
şi cu capul gol, să se ferească într-o parte, căci vine o 
primejdie. Acel om îşi începu iar tânguirile, rugându-se cu 
mare glas să fie ascultat şi să se deie o înştiinţare la cei 
mari ai Cetăţii. lonuţ prinse două vorbe şi puse o întrebare: 

— Când şi cine a furat pe jupâniţa lui laţco? 

— Nu se ştie! Strigă omul. Vine jupâneasa noastră să 
spuie. 

— Daţi drumul! Porunci Jder. Lăsaţi şi pe jupâneasa Anca a 
lui jupân laţco să intre, îndată ce se înfăţişează. Intră, 


omule, strigă el mişelului de jos, şi vină după mine. 

Puntea scrâşni pe lanţuri. Omul îşi lepădă calul şi dădu 
năvală în deschizătura porţii. Se luă după Jder, gâfâind şi 
dând răspunsuri încâlcite. După socotinţa lui, cel mai mare 
năcaz între toate era piciorul rupt al lui jupân Iaţco Hudici. 
Când a afla măria sa, are de ce să fie supărat. 

Jder îl opri. 

— Stăi aici, în pridvor. Nu mai rosti nimănui nici un cuvânt. 

— Stau, dar daţi domnia voastră înştiinţare? 

— Îţi poruncesc să stai aici şi să nu te clinteşti, nici să 
vorbeşti, hotări a doua oară Ionuţ, cu mânie. 

Intră la fratele său smuncind uşa şi închizând-o repede. 
Simion se întoarse. 

— Ce este? Mă întreabă cineva? 

— Bădiţă Simioane, răspunse Jderul cel mic, şovăâind 
numai o clipă: este afară un om din partea lui jupân Iaţco 
Hudici. 

Postelnicul tresări, stăpânindu-şi o bucurie: 

— Mă chiamă cineva? 

— Aşteptai un răspuns? Trebuia să te poftească jupân 
laţco? 

— Aşteptam un răspuns, însă nu de la el. Ce caută omul? 

— S-a întâmplat ceva în noaptea asta, răspunse destul de 
liniştit Ionuţ Jder. Jupân Hudici a fost lovit pe cale, când se 
întorcea acasă. A fost furată jupâniţa Maruşca. 

Simion îşi simţi sângele grămădit în inimă şi obrazul îi păli. 
Privi rătăcit la mezinul său. Apoi clipi din ochi, căutând un 
sprijin mai mult în lăuntru decât în afară. Totuşi avea nevoie 
de sprijin şi în afară, căci trecu pe lângă fereastră şi se 
rezemă de privaz. 

— Unde-i omul? Întrebă el încet. 

— Aici în pridvor. Nu poate să-ţi dea altă desluşire. Vine 
jupâneasa lui laţco să se jăluiască măriei sale. Atâta se ştie. 

Simion făcuse asupra sa însuşi o silinţă crâncenă, 
stăpânindu-se. 

— Cine a săvârşit fapta asta? 


— Avem să aflăm. Domnia ta crezi, bădiţă Simioane, că 
furtişagul s-a făcut în silă, şi fără ştirea jupâniţei? Nu te 
supăra, bădiţă Simioane. Eu nu ştiu nimic; întreb. 

Ochii postelnicului îl fulgerară, cu mânie. 

— Am încredințare desăvârşită, răspunse el; că e o faptă 
silnică. Am văzut, ieri, pe jupâniţa. I-am spus câteva cuvinte 
şi mi-a răspuns aşa, încât, în noaptea asta, am avut cel mai 
frumos vis. Nu m-ar putea nimeni încredința că s-ar putea 
să fie altfel. De unde ai înţeles tu că asta va fi spaima mea 
cea dintâi? Am avut-o numai o clipă şi mi-a trecut. 
Mulţămesc lui Dumnezeu. Doresc numai să aflu cine-s acei 
îndrăzneţi, ca să rog pe măria sa să nu le hotărască nici o 
pedeapsă; să-mi dea învoire să-i caut şi să-i judec eu. 

Ionuţ clătină din cap, îngrijorat încă. Deschise uşa şi 
chemă pe om. 

Acesta privi pe cei doi oşteni şi i se păru că nu vede în 
ochii lor nici o milă pentru năcazul său. 

— Spune ce ştii; spune repede! Porunci postelnicul. Sluga 
mărturisi tot, dintr-o singură răsuflare şi încâlcit. 

— Întâi s-a crezut că a fost furată şi jupâneasa Anca, 
adause el. Dar pe dumneaei au lăsat-o, fiind o povară mai 
grea. Dar dac-o puteau aburca pe-un cal, o puteau duce. 

— Tu crezi deci, omule, că au fost nişte hoţi de rând, 
urmărind de la jupân Iaţco o răscumpărare a prăzii? 

— Aşa spun şi unii şi alţii, jupâne. Însă jupâneasa noastră 
strigă că-i altfel. De aceea vine să se jăluiască măriei sale. 

Postelnicul Simion umblă împrejurul cămării, cugetând 
încruntat şi cu buzele strânse. 

— Vină după mine, porunci el slugii. 

Ionuţ Jder îl întrebă numai din ochi ce vrea să facă. 

— Deocamdată nu pot face alta, răspunse Simion, 
descleştând un zâmbet rău în partea stângă a gurii; nu pot 
face alta decât să apropii mărturia asta de uşa lui Vodă. 
Găsesc în paraclis pe sfinţitul Amfilohie. Numai sfinţia sa 
poate cuteza să dea mai departe ştire. 


Postelnicul ieşi, cu omul după el. Mezinul îi urmări de 
aproape. Ograda Cetăţii era încă goală. Poarta rămăsese 
deschisă pentru trecerea poruncită. Se auzeau dintr-acolo 
schimburi repezite de glasuri. Cineva cerea intrare şi 
străjerii încrucişau suliţile, oprind. 

Ionuţ se repezi în fugă într-acolo. Nu era jupâneasa lui 
Iaţco. Erau târgoveţi de devale, care aduceau în părângă o 
mogâldeaţă neagră. Căpitanul străjilor găsi numaidecât în 
acea mogâldeaţă neagră, înfăşurată strâns peste foale c-un 
brâu roş, pe cuviosul Stratonic. Călugărul se tânguia şi 
gemea, ţinându-şi obrazul acoperit cu palmele. Se ruga să 
fie dus numaidecât la stareţul său părintele Amfilohie 
Şendrea. 

Într-o clipă, fără vreo pregătire anume şi fără o cercetare 
de mai înainte, mezinul avu în el înţelegere că lipsa lui 
Stratonic din Cetate şi ivirea lui, la asemenea ceas şi în aşa 
stare, pot să aibă o legătură cu întâmplarea ce se vestise. 

Lăsă slobodă şi intrarea nebunului. Călăuzind pe târgoveţi 
în urma postelnicului, Ionuţ îi cerceta. 

Acei târgoveţi, slugi la hanul lui Antohi, aflaseră şi ei 
despre întâmplarea cu hoţii, căci în târg se stârnise zvoană 
despre asta încă din vremea nopţii; însă cu acest monah era 
altceva. Îl cetluiseră şi-l scrijelaseră nişte soţi ai săi, 
lepădându-l subt o laiţă, la han. Cu acei soţi benchetuieşte 
cuvioşia sa de două zile şi acuma iată în ce stare l-au lăsat. 
Cuvioşia sa zice că nu-s soţi ai săi, ci-s tot lotrii care au lovit 
pe Hudici; dar cine poate da crezare unor asemenea vorbe? 

— Tot aceiaşi sunt! Strigă ascuţit Stratonic, printre 
palmele care-i acopereau obrazul şi holbându-se numai c- 
un ochi spre Jder. Mărturisesc eu că sunt tot aceiaşi. Duceţi- 
mă numaidecât la părintele arhimandrit; altfel, unde vă stă 
căpăţâna au să vă steie picioarele! 

Auzind asemenea ameninţare neaşteptată, slugile lui 
Antohi au lepădat de pe umeri prăjina de care era atârnat 
leagănul de lăvicere al monahului, au dat la o parte 
mogâldeaţa încinsă cu brâu roş şi au lăsat-o să se târâie 


strâmb spre pridvorul paraclisului. Când a intrat 
postelnicul, a fost pe urma lui şi Stratonic, cu aceleaşi 
gemete şi tânguiri neîntrerupte. 

— M-au omorât! 'Ţipa cuvioşia sa, înăbuşit. 

Simion Jder îl privea cu mirare. Când călugărul năzui să 
treacă înainte, îl opri. Aprozii din gangul unde răspundea 
paraclisul grăbiră întru întâmpinare, ca să cunoască cine 
tulbură liniştea măriei sale, căci măria sa nu s-a arătat şi 
poate hodineşte încă. Sfinţitul arhimandrit Amfilohie veni 
până la uşa paraclisului, tulburat şi el de acele ţipete 
neomeneşti. 

Sfinţia sa dădu un pas înapoi când văzu pe Stratonic în aşa 
stare; când îl văzu mai ales încins cu brâu roş. 

— O, ticăloasă fiinţă! Rosti sfinţia sa, c-un glas în care era 
mai mult milă decât ameninţare. 

— Stăpâne, strigă Stratonic, îngenunchind şi bătând 
metanie, pedepseşte-mă şi dă-mi canon, căci sunt cel din 
urmă dintre viermii pământului. 

— Ce s-a întâmplat, Stratonic? 

Călugărul înălţă obrazul. Cele două crestături piezişe 
închegate pe frunte cătră rădăcina nasului păreau al doilea 
rând de sprâncene. 

Arhimandritul fu într-adevăr cutremurat ca de o vedenie a 
Demonului. 

— M-au scrijelat şi m-au înjunghiat, sfinţite stăpâne. 

— Intră după mine; vorbeşte desluşit. 

Stratonic se tări în genunchi peste pragul paraclisului, 
bolborosind o istorisire încâlcită pe care mai cu samă Ionuţ 
Jder o urmărea cu deosebită luare-aminte. De la o vreme, 
lăsând la o parte pe sluga lui jupân Hudici, se apropiase, 
ascultând mirat, şi postelnicul Simion. 

De două săptămâni - mărturisea cu lacrimi Stratonic - 
apăruse în laturea târgului un vânat nou, pe care cuvioşia 
sa îl adulmeca, jucându-se cu el, deslegându-i prefăcătoriile 
şi aşteptând ceasul să-l găbjească în cotlon şi să-l prindă. La 
început n-a desluşit bine despre ce-i vorba; a socotit că-i 


ceva tot în legătură cu uneltirile unora dintre boieri; deci 
iar va fi nevoie să-şi ascută paloşul Dimcea Tătarul, gâdea. 
Pe urmă i-a venit în înţelegere altfel de înştiinţare, mai 
puţin primejdioasă pentru măria sa. Când a înţeles bine, i se 
părea că mai are vreme să dea înştiinţare. Chiar stătea la 
îndoială dacă trebuie ori nu să dea înştiinţare, căci 
nebuniile de dragoste se pot risipi într-o noapte ca nişte 
fumuri; din ameninţări nu mai rămâne nimic. Însă n-a fost 
numai o nebunie de dragoste ci a fost mai cu samă o 
îndârjire a lui Niculăieş Albu jitnicer împotriva lui jupân 
Ilaţco Hudici, ca să-l ruşineze. Întâmplarea de care s-a 
zvonit e tocmai această faptă a jitnicerului. Stratonic poate 
da încredințare că făptaşul, cu soţii săi şi cu prada, va să 
treacă hotarul în "Ţara Leşască. Acolo are neamuri. 

— Într-adevăr Niculăieş Albu e nepot lui Mihu logofăt, 
încuviinţă sfinţitul Amfilohie. Cum ai putut tăcea? Cum n-ai 
dat înştiinţare din vreme? 

— Mărturisesc cu umilinţă păcatul îngâmfării, urmă a se 
tângui monahul, rămânând îngenunchiat la picioarele 
stareţului său. Căci am vrut, sfinţite părinte, să cetesc şi eu. 
Am vrut să am nu numai ochi şi urechi, ci şi înţelegere. Deci 
am împresurat vânatul, ca să-l aduc eu singur la cuhnia 
domnească. Am greşit şi am avut numaidecât pedeapsa 
cuvenită. Dă-mi canon, sfinţite părinte, ca să-mi aduc 
aminte în toate zilele vieţii mele şi să nu mai păcătuiesc. 

— Pasă în chilia ta şi mă aşteaptă! Porunci cu tulburare 
sfinţitul arhimandrit. Eu trebuie numaidecât să înştiinţez pe 
măria sa. 

Stratonic se ridică strâmb şi şchiopătă cătră chilia lui, 
stăpânindu-şi c-o mână, pe sub brâu, deşertul străpuns. Din 
când în când se oprea, ca să se tânguie. 

După ce se depărtă şi arhimandritul, Jder cel mic se 
alătură, curios, de fratele său. Căuta în sine o înţelegere, ca 
să descurce înfăţişarea oarecum bucuroasă pe care o avea 
acum postelnicul Simion. Însă subt acea bucurie stătea gata 


să detune şi o mânie înfricoşată, care se vădea într-un 
tremur al nărilor şi într-o măcinare necontenită a măselelor. 

— Te-ai liniştit, bădiţă? Întrebă el încet, zâmbind alintat. 

Simion răsări, ieşind din adâncul său la lume. 

— Cum vrei să mă liniştesc? Nu vezi ce se întâmplă? 

— Ai să te linişteşti deplin, bădiţă Simioane, când vei 
dobândi învoire de la măria sa să te duci să urmăreşti pe 
lotri şi s-aduci înapoi prada. 

Simion bătu pe umeri pe mezinul său. CUPRINS: apoi de- 
o frământare năvalnică, făcu prin gang câţiva paşi repezi. 
Jder cel mic îl cuprinse de braţ. 

— Stăi, bădiţă Simioane; aşteaptă să te cheme maria sa; 
căci domnia ta ai şi altă solie la Craiul. Când va înţelege 
măria sa că şi domnia ta ai pricină să cauţi acea pradă, are 
să-ţi dea toate împuternicirile şi deslegările. 

Postelnicul se domoli în mişcări şi-şi făcu o înfăţişare de 
linişte înșelătoare. 

Arhimandritul Amfilohie se întorcea frământându-şi 
mânile. 

— De mirare este cum pătrund veştile rele prin uşi închise, 
zicea sfinţia sa cu o voce şoptită şi întărâtată. Am socotit că 
am să spun eu întâi, măriei sale; şi au fost alţii care au 
îndrăznit să-i spuie, înaintea mea. A intrat în cămara măriei 
sale, nu cu mult înaintea mea, şi jupâneasa Anca a lui jupân 
Hudici. Şi această venire a fost deasemeni vestită măriei 
sale. lată ce pot făptui slujitorii cei răi şi monahii 
necumpătaţi. Canonul lor nu poate fi decât la bolniţa de 
unde au fost aduşi. 

Se răsuci aprig cătră cei doi fraţi. 

— Să nu vă clintiţi de-aici. Măria sa are să aibă numaidecât 
nevoie de domniile voastre. Ciudat este să aflaţi cum pricini 
mici stârnesc năcazuri mari. Aşa s-a întâmplat cu războiul 
Troiei. Cel puţin acolo a fost la mijloc o muiere frumoasă. 

Postelnicul Simion îşi întoarse privirile într-o parte, ca să 
nu-i vadă ochii sfinţitul arhimandrit. Trecu până la o firidă şi 


se rezemă acolo, hotărât să aştepte până la sfârşitul 
timpului. După o clipă îşi schimbă locul şi trecu la altă firidă. 
Apoi privi printre zăbrele afară. Mişcarea Cetăţii începea să 
se înteţească. 

De cum sosise, gâfâind şi aburită la faţă, jupâneasa Anca 
primise poruncă prin Ciornei, starostele copiilor de casă, să 
intre numaidecât în cămara măriei sale. 

Domnul intrase cu o clipă mai înainte şi avusese răgaz să 
se închine la sfintele icoane, făcându-şi semnul crucii şi 
murmurând laudă Luminii ce ne călăuzeşte. Copiii de casă 
ciocăniră în stejar şi deschiseră uşa. Jupâneasa Anca intră 
sunându-şi foile largi; îşi desfăcu de pe ochi vălul de matasă 
cernită, izbucni dintr-odată în lacrimi şi se revărsă la 
genunchii măriei sale. 

— Milostiveşte-te asupra mea, stăpâne, şi nu mă lăsa. Mi s- 
a furat astă-noapte copila. Acuma se ştie cine e furul şi unde 
o duce. Toată noaptea m-am zbătut, întru neştiinţă. Eram şi 
prea tulburată, din pricină că soţul meu s-a ales cu piciorul 
stâng stricat, din acea învălmăşeală. Au trebuit să aducă 
slugile pe sus pe baba Sofronia Doftoroaia, ca să 
potrivească oasele şi să lege în lopăţele glezna. Iar jupân 
laţco gemea întruna cerând moartea, pe când eu mă 
băteam cu gândurile şi mă frământam: cine să fie? Cum m- 
am întors la Suceava ş-am trecut pe la dumneaei 
logofeteasa şi pe la dumnealui judele târgului, am înţeles că 
nu se putea să săvârşească asemenea faptă altcineva decât 
jitnicerul Niculăieş. Ne-a mai năcăjit domnia sa şi-n alte 
rânduri cu peţiri; acuma socoate că poate să ne înfrunte pe 
noi şi pe măria ta. 

Domnul asculta neclintit, în picioare, cu sprânceana 
încruntată. 

Jupâneasa Anca îşi ridică iar asupra măriei sale ochii şi şi-i 
cobori îndată, cuprinzându-şi tâmplele. 

— Luminate stăpâne, plângea ea cu glas aproape stâns, 
temându-se să nu fie auzită de cei din gang; ai fost cândva 
oaspete la noi şi ai binevoit să mă chemi, într-un ceas când 


îţi era urât. Mi-ai dăruit o bucurie pe care n-o puteam avea 
de la soţul meu. Până acuma n-am îndrăznit să-ţi aduc 
aminte; acuma îndrăznesc, din amărăciunea în care mă 
aflu. Dacă-s vinovată că am cutezat a veni să cerşesc milă 
de la stăpânul meu, atunci să fiu pedepsită; dar rog în 
acelaşi timp pe măria ta să deie poruncă: acolo unde se va fi 
aflând, hoţul să fie ajuns şi apucat de grumaz. Ştiu că 
puterea măriei tale bate şi cetăţile crailor. 

— Bine, bine, zise Vodă cu îngăduinţă, fără a zâmbi; 
linişteşte-te, jupâneasă Ancă. 

Dar jupâneasa lui Hudici nu se putea linişti. Vodă îi aruncă 
o privire repede, o lăsă îngenunchiată, trecu spre uşă şi 
bătu din palme. Aprozii deschiseră numaidecât. 

— Să vie la mine părintele arhimandrit, porunci Domnul. 

Părintele arhimandrit Amfilohie era acolo; îşi căuta un loc 
tihnit şi nu putea să-l găsească; aşteptase această poruncă 
a măriei sale, însă, înainte de-a intra, pregetase o clipă, căci 
cunoscuse ceva deosebit în mlădierea glasului stăpânului 
său. Acel glas pătrunsese până în capătul gangului, unde 
aşteptau copiii de casă. Cum îl auziră, aceştia dădură 
îndărăt, parcă i-ar fi măturat un vânt. Părintele Amfilohie 
cercetă o clipă, în urma sa, pe Jderi, care rămăseseră în uşa 
paraclisului. Îi opri din ochi, în locul unde stăteau. C-o 
mişcare de braţ, porunci aprozilor să se depărteze înspre 
ceilalţi copii de casă. Îşi rezemă barba-n piept şi făcu faţă 
măriei sale, ferind uşa numai atât cât trebuia, şi închizând-o 
numaidecât după ce răzbătu în cămara. 

Domnul îl întâmpină c-un zâmbet îngheţat. Jupâneasa lui 
Hudici se ridicase într-un colţ. Nici Voievodul, nici monahul 
nu păreau s-o bage în samă. 

— Ascult porunca măriei tale... se închină părintele 
arhimandrit Amfilohie cu glas de mare blândeţă. 

Vodă se răsuci, întorcând spatele. În aceeaşi clipă se 
întoarse, arătându-şi dinţii ascuţiţi şi mărunți. 

— Văd că năravurile rele n-au contenit. 

— Măria ta, cei care păcătuiesc să-şi primească osânda. 


— Despre cine vorbeşti, părinte arhimandrit? 

— Despre jitnicerul Niculăieş Albu. Am descusut fapta lui; 
am înţeles de ce-a săvârşit-o, ştiu unde se duce; să 
poruncească măria ta să fie urmărit; să rânduieşti măria ta 
pe postelnicul Simion. 

— Într-adevăr, pe postelnicul Simion trebuie să-l trimeţi 
măria ta, se amestecă jupâneasa lui Hudici, cu mare 
însufleţire. 

— De ce? 

— Avem noi ştiinţă, măria ta, că postelnicul aşteaptă să i se 
dea poruncă numaidecât, urmă jupâneasa, râzând 
dintrodată. 

— Apoi întristându-se iarăşi. 

Domnul o fulgeră cu ochii şi se întoarse la arhimandrit. 
„Llocmai această câutătură o are uneori Maruşca”, se 
bucura în sine jupâneasa lui Iaţco. 

— Sfinţite părinte, năravurile rele de care vorbesc eu sunt 
mai cu samă altele, grăi Voievodul. De cincisprezece ani de 
când m-a învrednicit Domnul Dumnezeu să mă întorc în 
moştenirea mea părintească, n-am arătat decât prietinie şi 
supunere lui Cazimir-Crai, ca unui frate al nostru mai mare. 
Am primit cuviincios soliile măriei sale; i-am trimes solii 
noştri; m-am milostivit cătră neguţătorii care veneau cu 
cărţi de la măria sa. Iar în aceşti cincisprezece ani măria sa 
Cazimir-Crai a ocrotit în hotarele sale şi în cetăţile sale pe 
duşmanul domniei mele şi ucigaşul părintelui meu. A ocrotit 
de asemeni pe boierii pribegi; pe unii chiar îi ţine în cinste 
în apropierea sa. Va primi oare acuma şi pe cei care fură pe 
copilele boierilor mei? 

— Pe cât înţeleg, îi va primi, slăvite stăpâne, se smeri 
părintele arhimandrit, căci sunt rude cu cei pe care măria 
sa Craiul îi are în cinste. 

— Atuncea nu atât nebunia jitnicerului Albu urmează să fie 
lovită, cât vicleşugul neprietinilor mei! 

Glasul măriei sale se ridicase deodată cu mare asprime. 
Bătu din picior. Clopoţelul pintenului rămase singur sunând 


în tăcerea cămării. 

— Din hotarul Craiului a pornit şi uneltirea aceea 
împotriva coconului nostru, încât s-ar fi putut să-l pierdem 
pe Alexandru-Vodă, urmă domnul. Neguţătorii noştri sunt 
asupriţi în acel hotar şi jalobele noastre nu găsesc 
ascultare. Dregătorii noştri au fost iarăşi înlăturați din 
olatul Pocuţiei. 

Cu mânile la spate şi cu fruntea plecată, măria sa trecu de 
la uşă la iconostas şi înapoi. Se opri. 

— Până când? 

Arhimandritul tăcu, înmărmurit. 

— Până când? Întreb: până când? 

— Nu ştiu, slăvite stăpâne, suspină arhimandritul: poate 
până când te vei hotărî măria ta să pui rânduială. 

— Sfinţite părinte, porunceşte numaidecât să vie 
grămăticii cu toate cele de trebuinţă, ca să scriem cărţi 
boierilor leşi. Adă-mi numaidecât aici pe postelnicul Simion. 
Să poftească deasemenea jupân Petrea, hatmanul nostru. Ia 
pe această cinstită jupâneasă şi o trimete boierului său. 

— Jupâneasă Ancă, urmă cu glas îmblânzit măria sa, să-i 
spui lui jupân laţco multă sănătate din partea domniei mele; 
şi să-i împleteşti o păreche de colţuni de iarnă, până ţi se 
întoarce copila. 

Jupâneasa Anca începu a plânge iar cu lacrimi bogate, 
îndrăznind să se apropie şi să sărute dreapta măriei sale. 
leşi, foşnind cu foile-i multe. Uşa rămase un răstimp 
deschisă. Simion Jder sosi cu grabă. După dânsul, întru 
aceeaşi smerenie, se întoarse şi părintele arhimandrit. 

Domnul primi pe postelnic în tăcere, măsurându-l de sus 
până jos. Îl lăsă şi se întoarse iar, privindu-l acuma pieziş: 

— Ce s-a întâmplat, postelnice Simioane? Ochii 
postelnicului se umbriră. 

— Cartea pe care diacii noştri au scris-o, pentru 
întoarcerea slobodă a boierului nostru Mihu, e gata, cu 
peceţile puse. Poruncesc îndată să se mai scrie una, pentru 
alt boier al nostru care se află fugar spre Ţara Leşască, de 


astă-noaptea. Pe cel bătrân poţi să-l leşi; are grijă de el şi 
Dumnezeu; la vârsta în care se află, miroase a pământ; însă 
te poftesc să găseşti pe cel tânăr. 

— Îl găsesc, măria ta. 

— Şi să cauţi şi pe una din copilele noastre, care ne-a fost 
răpită. 

— O caut, slăvite stăpâne, şi o aduc, răspunse încet Simion 
Jder. 

— Ştii cine-i? O cunoşti? 

— O cunosc. Dacă-mi dai voie măria ta, mă duc 
numaidecât; viaţa mea nu mai are nici un preţ. 

Vodă privi stăruitor pe postelnicul său. 

— Ascultă, Simion Jder, rosti cu hotărâre şi încet măria sa. 
Mânia nu trebuie să stea în domnia ta ca o otravă îngheţată, 
ci trebuie să-ţi deie agerime şi tărie. Ai să te duci; dar să 
lepezi aici în clipă arşiţa şi nebunia. Eu nu vreau să cunosc 
dragostea pe care-o ai; agoniseşte-ţi-o, dacă eşti vrednic; 
însă ia aminte şi-ţi păstrează capul, căci viaţa domniei tale 
ne face nouă trebuinţă. Deci te vei duce să cauţi pe fur. Ai 
să-l găseşti pe cale; ori la Liov; ori la Cracovia; pune pe un 
slujitor să-l lovească; n-avem nevoie să ni-l aduci aici; e 
boierul nostru şi avem asupra lui drept de viaţă şi moarte. 
Află unde-i jupâniţa lui Hudici şi ridic-o. Însă nu-ţi închipui 
că amândouă aceste isprăvi le vei săvârşi cu fraţii domniei 
tale, cum e năravul vostru, al Jderilor, şi cu slujitorii ce veţi 
lua. Craiul are oşteni mai mulţi decât mine, cazaci sprinteni, 
castelani cu mare iscusinţă. Lucrarea pe care o întocmim 
trebuie săvârşită cu rânduială de ceasornic. Cum umblă 
soarele pe clipe şi ceasuri, aşa trebuie să umbli domnia ta, 
cunoscând toate câte voi pune la cale, şi având sprijin 
necontenit de la cele văzute şi nevăzute. Aşa îţi poruncesc 
să fii, căci astfel este slujba la domnia mea. Iar când vei afla 
pe acea copilă, pune pe altcineva s-o poarte, ca şi cum ar fi 
moartă, ori n-ai fi auzit de ea niciodată. Dacă faci aşa, te 
întorci cu izbândă. Altfel, mă îndoiesc. 


— Măria ta, răspunse postelnicul, punând un genunchi în 
pământ, nu te îndoi de mine; aşa voi face. 

În el era cutremur şi vifor; şi le stăpânea scrâşnindu-şi 
măselele, încât simţea durerea lor până în tâmple. Vodă îi 
puse mâna pe umăr: 

— Stăi aici, până ce vine hatmanul. Avem s-avem cu el şi cu 
sfinţia sa arhimandritul un sfat de taină. 

— Am înţeles, slăvite stăpâne, se supuse Jder, gemând în 
adâncul lui. 

— Aşa-i că acuma vrei să fii calare, sub furtună? Îl străbătu 
cu privirea Domnul. 

— Într-adevăr, stăpâne, aş vrea; însă rămân aici, cum mi se 
porunceşte. În vremea asta lotrul îşi duce prada 
nestingherit; trece ape, câmpii, sate, şi se pune la adăpost 
în altă ţară. 

— Aşa crezi, pentru că vii de la hergheliile de la Timiş, 
zâmbi Vodă. Acolo ai trăit întru schivnicie şi neştiinţă; de 
aceea te-am îndemnat să mă urmezi, cum a îndemnat 
Hristos pe Filip. Întreabă pe sfinţitul arhimandrit dacă n-au 
purces pe urma acelui hoţ alergătorii domneşti. Şi n-au 
purces numai spre hotarul leşesc. Când s-a dat semn, s-au 
desfăcut în patru zări; din poştă în poştă schimbă caii şi 
întreabă. Domnia ta pleci numai dacă nu mi-l aduc pe fur 
până mâne sară. Răspunde, sfinţite părinte Amfilohie, dacă 
s-a făcut aşa, ori nu s-a făcut aşa. 

— Asta-i rânduiala măriei tale, suspină cu aceeaşi 
smerenie arhimandritul. Măria ta binevoiai să te hodineşti 
când a aflat de faptă judele Sucevii, iar la ziuă slujitorii lui 
au şi fost repeziţi, căci dacă slujitorii dumnisale judele s-ar 
afla şi acuma la odăi, atuncea ar fi oarecare primejdie 
pentru capul domniei sale judele. 

Măria ta, au sosit grămăticii. 

— Să intre; să se aşeze. 

Pe când scriitorii îşi rostogoleau şi-şi aşezau măsuţele 
rotunde şi-şi potriveau sculele şi hârtia, Vodă urma să-şi 
cheltuiască neliniştea în acea plimbare necontenită de la 


iconostas la uşă. Intră şi bătrânul logofăt Toma, închinându- 
şi în faţa măriei sale uscăciunea înaltă şi fuiorul bărbii. 

Domnul îi răspunse cu bunăvoință, privindu-l lung. 

— Până ce domnia sa logofătul se simţi stânjenit, începând 
a-şi pipâi hainele. Dar Voievodul nu-l privea pe el ci se căuta 
pe sine însuşi. 

— Deplin liniştit înlăuntrul său. 

— Întâi să ne întoarcem cătră Stăpânul vieţii şi al morţii, 
zise măria sa c-un glas cumpănit, şi să-i închinăm sfinţiei 
sale cuvenitele daruri, pentru sufletul nostru, al copiilor 
noştri şi al Doamnei noastre. Să se scrie o sută de zloți 
sfântului schit de la Bisericani, unde a stat vieţuind un timp 
maica noastră. Să se închine sfintei mănăstiri Probota 
moşiile noastre Roşcani şi Fântânele de la apa Siretului şi 
două sute de zloți, pentru că acolo e locul de veşnică hodină 
a Doamnei maicii noastre. Întru odihna sfânt răposatului 
părintelui nostru, cu inimă curată şi luminată şi din toată 
voia noastră, dăruim cinci sute de galbini pe fiecare an 
sfintei mănăstiri Zografu de la Aton, şi să se dea hrisovul în 
mâna părintelui Varlaam egumenul. 

Toate aceste închinări s-au scris scârţâit cu pene de 
hultan, în vreme ce măria sa îşi găsea înseninare deplină 
pentru cele ce aveau să urmeze. 

Măria sa se opri dinaintea măsuţelor. 

— Acuma să scrieţi aşa. 

Grămăticii înălţară nasurile cu mare luare-aminte. 

— Scrieţi aşa: „Cartea măriei sale Ştefan-Vodă cătră 
boierii Ţării Leşeşti, domnia sa castelanul de la Colomeea şi 
domnia sa castelanul de la Halici şi domnia sa Voievodul 
Podoliei. Noi Ştefan-Vodă domnul Ţării Moldovei vă facem 
cu aceasta cunoscut şi vă rugăm pe domniile voastre să 
opriţi pe boierul nostru fugar Albu jitnicer, care s-a făcut 
vinovat cătră domnia noastră, şi să binevoiţi a-l da în mâna 
slujitorilor noştri. lar cu această carte a noastră se 
înfăţişează domnia sa părintele arhimandrit Amfilohie, 
duhovnicul nostru.” 


— S-a scris întocmai, măria ta, se închină logofătul. 
Domnul îşi jucă o clipă degetele în giuvaerul sfânt ce-i 
strălucea pe piept. 

— Mai adăugiţi aceste cuvinte, porunci măria sa. „Vă 
poftesc să nu faceţi altfel.” 

— Asta e o ameninţare de război, suspină părintele 
Amfilohie. 

Vodă se uită în juru-i. Hatmanul încă nu sosise. 

— Domnia sa hatmanul Petrea soseşte acuma... vestiră cu 
grabă aprozii. 

Măria sa pofti să rămâie numai cu aceia cu care avea a 
ţine sfat tainic. 

Capitolul XII. 

Jderii s-au dus în Ţara Leşască. 

Sfinţitul arhimandrit şi postelnicul Simion plecaseră, cu 
cărţile lui Vodă, cătră Ţara Leşască într-o luni. Abia după o 
săptămână cuviosul Stratonic se înfăţişă la curtea lui jupân 
Iaţco Hudici, ca să deie înştiinţare. Jupâneasa Anca se 
învălui îndată spre camera unde zăcea bolnavul; iar boierul 
se bucură şi pofti să audă chiar cu urechile sale această 
bună vestire. 'Ticăitul monah îşi venise în ori de spaima ce 
îndurase; semnele spaimei, însă, îi stăteau încă pe frunte în 
scrijelături roşe. Intră cu umilinţă la jupân Iaţco şi-l întrebă 
de sănătate. 

Baba doftoroaie Sofronia era de faţă şi privi pieziş pe 
călugăr, trăgându-şi broboada mohorâtă peste clonţul gurii. 
— Mulţămim lui Dumnezeu, părinte, zise jupâneasa Anca; 

descântecele şi irurile au făcut bună lucrare. 

— Descântecele şi irurile, dar mai ales voia Celui- 
preaânalt, se răsuci monahul întâi cătră jupâneasa Anca, 
apoi cătră bolnav. Aşa alcătuiesc eu scrisorile de friguri ori 
de lungoare; îi scriu lui Dumnezeu şi-l rog, iar demonul 
boalei fuge de ameninţarea scrisorii. Fără asta, cu doftoria 
nu faci nimica. Am cunoscut noi, cinstite jupâne Iaţco, un 
vraci leah care se lăuda cu dresurile lui; şi având un boier al 
nostru Ştefan Calomfir o boală de-i tot pocneau 


încheieturile când se mişca, i-a dat acel vraci să beie o 
doftorie amară, câte un pahar în fiecare zi. Aşa că peste 
zece zile boierul nostru Calomfir nu-şi mai auzea 
încheieturile pocnind, căci surzise. 

Baba Sofronia mormăia singură la gura sobei ascultând 
asemenea vorbe ale călugărului celui nebun şi stupea în 
cotruţă, ocrotind acolo ulcelele cu unsori. Descântând şi 
îndepărtând pe Necuratul, fulgera când şi când spre 
Stratonic. Înfăţişarea ei strâmbă şi ciolănoasă avea 
oarecare asemănare cu a monahului. Hotărându-se dintr- 
odată să se puie cu desăvârşire la adăpost de orice răutate 
şi viclenie a acelui duşman, îşi luă în poală ulcelele şi se 
duse. 

Iaţco râdea, săltându-şi pântecele sub pocladă. Cu toată 
suferinţa, domnia sa nu se dezumflase. Har Domnului: 
putea mânca şi bea bine. 

— Fuge baba de popă, zâmbi el. Dar să ştii, părinte 
Stratonic, că Sofronia aceasta are bun meşteşug de pus şi 
potrivit lopăţelele. 

— Când vrea Domnul Dumnezeu, cinstite jupâne, vin 
lopăţelele singure şi se aşează la locul unde trebuie. 

Boierul gemu înturnându-se pe o coastă şi aşezându-şi mai 
bine piciorul bolnav. 

— Spune-mi, părinte Stratonic, cum a fost plecarea 
sfinţitului Amfilohie. Eu socoteam că să pornească mai 
curând; aşa am avut răspuns de la înălţimea sa. 

— A plecat când a sosit vremea, răspunse călugărul. Mai 
întâi, măria sa a mai repezit un rând de porunci la toţi 
căpitanii de hotar. După aceea a trimes pe Jder cel mititel la 
mănăstirea Neamţu şi la Timiş. Acolo dumneaei comisoaia 
Ilisafta iar s-a tânguit că rămâne singură ca o cuculeasă, 
căci i se duc şi feciorii şi i se duce şi soţul domniei sale într-o 
altă nebunie. 

— Care nebunie? Asta nu-i nebunie, părinte. Asta-i 
suferinţa noastră, asta-i copila noastră; noi suntem gata să 
ne dăm viaţa ca s-o dobândim îndărăt. 


— Nu-i nevoie de viaţă, cinstite jupâne, rânji monahul; mai 
degrabă să fii gata domnia ta să înjunghii sipetele şi să scoţi 
galbinii şi zloţii. 

laţco oftă: 

— Om face şi asta, dacă aşa-i porunca înălţimii sale. 

— Apoi are să-ţi vie porunca, să n-ai grijă. lar viaţa şi-o 
pun unii oşteni, tineri. Saraci fiind, ei n-au de dat altceva. 

— De cine vorbeşti cuvioşia ta? 

— Vorbesc de oarecare postelnic, cu numele Simion Păr- 
Negru. 

— Precât ştiu, domnia sa postelnicul împlineşte porunca 
înălţimii sale. Îi doresc să se întoarcă sănătos şi cu izbândă. 
Înţelegem noi ce vrei să spui cuvioşia ta; dar află că eu şi 
jupâneasa mea avem gânduri mari pentru copila noastră. 
Oricât om înjunghia sipetele, tot ne mai rămâne pentru ea 
destulă zestre, ca să vie să ne-o ceară Voievodul Litvaniei 
ori Voievodul Ardealului. 

— Vai şi of! Se tângui jupâneasa Anca. Domnia ta visezi la 
nunţi domneşti şi copila noastră poate-i moartă. 

— Ba nu grăi aşa, jupâneasă Ancă. Dau eu încredințare, 
dau şi zapis scris, că unei asemenea copile nu i se poate 
întâmpla nimic. Fiecare fir de păr al ei are preţ. Cine-a fi, 
unde va fi, are s-o împresure ca pe un odor, să n-o ajungă 
nici vântul. lar când o afla Craiul, din cărţile măriei sale 
Ştefan-Vodă, cum stă pricina, numai un cuvânt are să strige 
şi are să se cutremure Ţara Leşască. Pe lângă mila Craiului 
asupra noastră, avem noi acolo şi neguţătorii noştri cu care 
suntem în bună prietinie; le-am trimes tuturor răspuns şi se 
vor ridica punând pungi de matasă cu cele de trebuinţă pe 
mesele juzilor şi boierilor. Ş-atunci acel îndrăzneţ care a 
cutezat să se ridice asupra noastră îşi va primi plata 
cuvenită, într-o creangă de copac, cu juvăţul de gât. 

— Doamne, soţul meu, cum vorbeşti domnia ta... se miră 
jupâneasa Anca. Eu, dacă mi-oi dobândi îndărăt fără 
stricăciune copila, nu mai am nici o supărare împotriva lui 
Niculăieş Albu. Aşa-s obiceiurile şi nebuniile tinerilor, din 


care ei se trezesc cu mare amărăciune. Aşa el nu poate face 
nimic, căci copilei i-i drag altcineva. 

— Asta ţi se pare domniei tale, jupâneasă Ancă; vom hotări 
noi, la vremea anumită, cine trebuie să-i fie drag. Dar 
domnia ta nu spui nimic şi uiţi de piciorul acesta care mi-a 
fost stricat. Ce iertare mai pot dobândi lotrii, când 
săvârşesc asemenea fapte? În juvăţ şi într-o creangă de 
copac! Îţi spun eu că altă judecată nu poate fi pentru 
Niculăieş Albu, măcar că-i rudă cu casele boiereşti cele mai 
mari. În juvăţ şi într-o creangă! 

— Ba să mă ierţi domnia ta, jupâne Iaţco, se amestecă 
monahul Stratonic: eu socot că măria sa are să-l ierte şi are 
să-l deie lui Dimcea. Numai mişeii pier în ştreang; boierilor 
li se taie capul. 

— Ba eu vreau să fie suit într-o creangă de copac! Hotări 
cu mare mânie jupân Iaţco. 

Stratonic făcu spre boier un semn tainic din ochi, pe care, 
fără să pară, îl văzu foarte lămurit şi jupâneasa Anca. 

— Am ca o arşiţă, se tângui deodată boierul, aducându-şi 
aminte de suferinţa întru care zăcea. Te rog, jupâneasă 
Ancă, să-mi aduci domnia ta singură o cupă de vin. Lângă 
cupa mea, pune una şi pentru cuviosul părinte Stratonic. 

— Numaidecât, soţul meu, se grăbi jupâneasa Anca. 

leşi repede închizând uşa. După doi paşi se întoarse, lipind 
cu luare-aminte o ureche de ţâţână. 

— Jupâne Iaţco! Strigă înăbuşit călugărul, aplecându-se 
spre boier; să ştii domnia ta că măria sa Ştefan-Vodă a 
rânduit război în [ara Leşască. 

— Foarte bine face măria sa Vodă, se învoi laţco Hudici cu 
linişte. 

— A poruncit hatmanului să împingă spre hotar în anumit 
loc care nu se ştie, călăreţi din trei ţinuturi. De două zile a 
plecat jupân Petrea Hărman. Spun curtenii că s-ar fi dus la 
Cotnari; dar noi ştim că s-a dus să ia în stăpânire călărimea. 
Mai este ceva, jupâne laţco, de care trebuie să te bucuri. 


— Ascult; văd că Dumnezeu şi măria sa mi-au auzit 
strigarea. 

— Jupân Ionuţ Jder, urmă Stratonic, va să se înfăţişeze 
astăzi, ori cel mult mâni, aici la curtea domniei tale, din 
porunca lui Vodă. Şi trebuie domnia ta să-i dai în samă 
tamazlâcurile de boi graşi ce ai pregătit pentru Ţara 
Nemţască. Domnia sa are să-i călăuzească prin Lehia. 

— Nu-i nevoie; am oamenii mei aici; când trec boii dincolo, 
am alţi oameni; iar de la Liov iau marfa neguţătorii nemți. 
Am primit jumătate din bani; la Liov credinciosul meu 
primeşte cealaltă jumătate. 

— Câţi boi ai? 

— Trei cârduri de câte cincizeci. Iar la Sfinţii Arhangheli 
trebuie să mai trimet pe atâta. 

— Să lăsăm deoparte pe cei de la Arhangheli. Aceste 
tamazlâcuri de acum ai să faci bine să le dai în sama lui 
jupân Ionuţ. Nu-ţi poruncesc eu: are să-ţi poruncească 
măria sa. Pe lângă asta, ai să pui pe masă toţi banii de 
cheltuială pentru oşteni. 

— Care oşteni? 

— Cei care au să călăuzească tamazlâcurile. 

— Nu-ţi spun că am oamenii mei? 

— Ba îţi spun eu că şi Vodă îşi are oştenii măriei sale. 
Aceşti oşteni se îmbracă în straie de rând şi se duc prin 
Ţara Leşască, pe trei drumuri, cătră Liov. Să mai ştii domnia 
ta, cinstite jupâne, că mai sunt şi alţi mulţi oşteni şi 
neguţători ai măriei sale, care, la vremea asta, încep a 
umbla în Pocuția şi Podolia, cercetând şi întrebând felurite 
lucruri. 

— Acuma am înţeles, se supuse laţco. Să vie jupân Ionuţ 
Păr-Negru şi-i dau pe samă tamazlâcurile. De bani îmi vine 
mai greu, că nu mă pot scula, ca să deschid sipetul. Ce fac 
eu dacă nu mă pot scula? Se tângui boierul. Nu pot da banii 
şi pace! Ce fac eu? Ce fac eu? Iaca, a început să mă doară 
iar piciorul. 


Jupâneasa Anca se întorcea grăbită, aşa cum plecase, 
purtând pe tabla trei cupe. Aşeză tablaua cu grijă la 
căpătâiul bolnavului. 

— Precum a arătat cuvioşia sa părintele Stratonic, dădu ea 
lămurire, chiar în clipa asta a descălicat jupân Ionuţ. 
Aşteptaţi să intre şi domnia sa. Vine cu poruncile. Să n-ai 
nici o grijă, soţul meu, decât să te faci sănătos, râse ea cu 
şiretenie; îţi deschid eu sipetele. 

Se auzea pasul îndesat şi repede, cu sunet de pinteni, al 
Jderului celui mic. Uşa se deschise. De şi părea neliniştit, 
boierul întoarse cătră oaspetele domnesc un obraz plin de 
voie bună ş-un glas destul de vesel: 

— Laudă Domnului! 

— În vecii vecilor, amin, binecuvântă monahul. Jder se 
închină: 

— Aduc sănătate de la măria sa, şi poruncă. 

— Mulţămesc, suspină Hudici. S-auzim porunca. 

— Am venit cu treizeci de slujitori, lămuri Ionuţ; şi chiar în 
acesta ceas trebuie să pornim cătră vadul Prutului, la 
Simioneşti, cu tamazlăcurile domniei tale, dacă le ai gata. 
Le luăm căci ne fac trebuinţă, şi n-am să-ţi mai dau samă 
domniei tale de ele. 

Hudici oftă, tânguindu-se şi netezind poclada în locul unde 
era durerea. 

— Pe lângă aceasta, cinstite jupâne Iaţco, binevoieşte a 
porunci să se sloboadă de la cămările şi de la chilerul 
domniei tale treizeci de ocă de slănină afumată şi patru sute 
de ocă de făină de mălai şi zece burdufuri de brânză - tain 
pentru slujitorii mei. Deasemeni să-mi pui în mână simbria 
lor pe două săptămâni: cincisprezece zloți. Să nu te superi 
şi să nu-ţi pară prea mult: e simbrie pentru ţară străină. 
Deasemeni şaizeci de taleri pentru alte cheltuieli care vor fi 
de trebuinţă, căci noi ne ducem cale lungă şi încâlcită. Să 
deie Dumnezeu s-avem noroc, să-ţi aducem bucuria pe care 
o căutăm. 

Jupâneasa Anca se plecă smerită cătră icoane: 


— Maica Domnului are să vă fie ajutor. Au să se deie toate 
câte se cer. 

— Mai este ceva? Întrebă jupân Iaţco, întorcând ochii cu 
sfială. 

— Mai este. Sfătuindu-se măria sa cu sfinţitul arhimandrit 
Amfilohie, au stat şi s-au gândit asupra vremii. Deci m-au 
trimes pe mine la sfânta mănăstire Neamţu, să cercetez pe 
părintele Nicodim fratele meu, şi pentru asta şi pentru alte 
lucruri. Deasemenea am avut poruncă să cercetez pe 
starostele Nechifor: pentru asta şi pentru alte lucruri - fiind 
noi deprinşi unii cu alţii în treburi ca aceea cătră care 
mergem; având noi vârât în primejdia asta şi pe un frate al 
nostru. 

— Care primejdie? Eu ştiu că e vorba de copila noastră. 

— Întocmai aşa spunem şi noi, zâmbi Jder cătră jupâneasa 
Anca. 

Ea îl ameninţă cu o încruntare de sprâncene şi râse la el 
cu toţi dinţii. Hudici se ridică într-un cot, gemând, şi se 
holbă la el cu uimire: 

— Despre ce-i vorba? 

— Linişteşte-te, urmă a râde jupâneasa; despre fata 
domniei tale e vorba. 

— Nu, se împotrivi Jder. E vorba despre vreme... S-a aflat 
de la starostele Nechifor şi de la alţi vânători vechi că cerbii 
au boncăluit mai devreme în ist an. Cocoarele au plecat 
înainte de Ziua Crucii. Şoarecii de câmp şi-au făcut 
cuiburile sus în spinării, la două palme de la pământ. 
Deasemenea splina porcilor înjunghiaţi şi desfăcuţi se arată 
mai plină unde începe. Căutând oamenii vechi să-şi aducă 
aminte cum a fost ş-acum optsprezece ani când a căzut 
Ţarigradul. 

— S-au gândit că iarna are să înceapă foarte devreme ş- 
acuma. Deci am pus la căruțele noastre, după porunca 
domniei sale hatmanului, straie de pănură, cojoace şi 
căciuli. lar măria sa a poruncit să nu uităm potcoavele 
cailor, pe care noi, în graba noastră, le-am uitat. Deci să 


porunceşti domnia ta faurilor să bată degrabă o sută 
douăzeci de potcoave, câte două de fiecare cal. - fiind 
numărul cailor noştri şaizeci, câte doi de fiecare slujitor. 
Cum dă un îngheţ, cum ţintuim potcoave la copitele de 
dinainte. Învățătura asta a scornit-o măria sa şi noi ne-am 
mirat. Văzând asta, am luat şi eu înţelepciune, adică zece 
părechi de tălpi de sanie, pentru care măria sa m-a lăudat, 
bătându-mă pe umăr. 

Ascultând, jupân Iaţco Hudici se bucura şi se lumina încet- 
încet, scurmând sub perină cheia şi întinzând-o pe furiş 
jupânesei sale. După ce primi cheia, înainte de a ieşi ca să 
deie şi toate celelalte porunci, jupâneasa Anca luă pe rând 
cupele de pe tabla, gustă câte o picătură din fiecare şi le 
trecu celor de faţă, îndemnându-i să cinstească pentru 
izbânda măriei sale. 

— Mai este ceva, grăi Jder, după ce deşertă cupa. Fratele 
meu părintele Nicodim a cercetat zodiile şi a găsit întocmai 
precum arată sfinţitul Amfilohie. 

— Ceea ce dovedeşte neştiinţa dascălului nostru Pamfil de 
la Timiş. Scrie la zodie că, sub stăpânirea Soarelui, întru 
care ne-am aflat în ziua de 30 august, - „de va fi cutremur 
spre miazăzi, împărații şi domnii se vor tulbura”. Ceea ce se 
adevereşte şi se va mai adeveri. lar acuma noi fiind sub 
semnul planetei Vinerea, se spune că, „de va tuna în 
numărul racului, va fi tulburare pentru o domniţă, şi în 
laturea despre apus va fi pace şi friguri multe; şi în legume 
va fi scădere; şi iarna va fi grea şi devreme”. Ceea ce 
adevereşte celelalte semne despre care am pomenit. 

Ce să spun jupâniţei domniilor voastre? 

Îndată ce a rostit Jder întrebarea asta, jupâneasa Anca a 
prins a-şi frământa mânile şi a plânge cu mare jale. S-au 
înceţoşat de lacrimi şi ochii lui jupân Iaţco. Din plânsetele 
ei, jupâneasa conteni fără să mai aştepte mângâieri; îşi 
şterse roua de pe obraji cu dosul palmei şi se duse să deie 
cele mai straşnice porunci slugilor. 


Când îşi isprăvi Jder toate socotelile de bani şi primi de la 
cămări toate câte ceruse, îşi strânse în cătărămi chimirul pe 
straiul lui de şiac, pofti rămas bun celor de faţă, ieşi şi 
încalecă strigând la slujitorii săi. La covălia din capătul 
celălalt al ogrăzilor boiereşti, faurii băteau pe nicovale 
fierul încovoiat; slugile umblau forfota de la cămări; 
slujitorii cei mai de căpetenie ai lui lonuţ, adică feciorii lui 
Căliman, primeau sacii şi-i lepădau în căruţe ca pe nişte 
mărunţişuri de nimic. La ocoale se adunaseră 
tamazlâcurile, cu mugete. 

Când soarele se sui la amiază, toate se aflau gata de drum. 
De la căruţa cu coviltir a Călimanilor, unde îşi avea Jder 
hodina, cântă un cucoş de trei ori în şir. 

— Acesta-i privighetorul pe care mi l-a dăruit comisoaia, 
râse el cătră jupâneasa Anca. Ne arată că nu mai putem 
întârzia şi că va fi schimbare de vreme. Mărturisesc eu că 
nu este pe lumea asta învăţătură mai mare decât aceea ce 
se află în cărţile părintelui Amfilohie şi a părintelui Nicodim. 
Cât m-am năcăjit eu în doi ani, tot n-am putut să le desleg. 
De la cucoşul muţei înţeleg mai lesne. 

Pornirea se făcu dintr-odată. Jupân Iaţco Hudici 
sprijinindu-se puţin într-un cot, putu vedea pe fereastră pe 
Jder şi pe slujitori încălecând. Apoi, după ce căzură 
zăvoarele de la ocoale, unii dintre slujitori îşi îndemnară caii 
într-acolo, cu răcnete, învârtind harapnicele. Mugind şi 
boncăluind, vitele se îmbulziră la drum. Jder trecu săltând 
în şa pe departe, prin lumina ferestrei; un nour de pulberi 
ascunse acea privelişte vederii boierului. „Nu se află 
nicăirea lupi care să facă dintr-odată atâta pagubă”, cugetă 
domnia sa, lăsându-se să cadă cu ceafa pe perină. După 
această pagubă, au să urmeze altele şi altele, fără sfârşit. 
Toate se trag dintr-o tinereţă înflorită, pe care a avut-o 
domnia sa odată. Căci numai tineri fiind, oamenii se 
însoară; mai târziu, nu mai săvârşesc asemenea prostie. 
Câte parale, câte vite, câţi saci cu pâne se duc în apă, în cer 
şi-n pământ! 


— Of şi iar of! Care-i răsplata mea în lumea asta, pentru 
toate? Nu se ştie nici dacă mi-oi putea dobândi copila! 

— Cinstite jupâne, îl mângăia părintele Stratonic rânjind, 
răsplata noastră a tuturor celor năcăjiţi nu-i pe lumea asta. 
Răsplata domniei tale va fi în altă lume, la judecata de pe 
urmă, când toate au să-ţi fie înfăţişate şi întoarse îndărăt - 
bani, boi şi slănină. Deci, bucură-te. 

În vremea asta tamazlâcurile de vite suiau din valea 
Siretului pe-o coastă lină, umblând domol subt un nour uşor 
de pulbere spre miazănoapte. Înaintea acestor îmbulzeli se 
înşirau căruțele cu tainuri şi straie, având şi arme subt 
aşternuturile şi paiele cele mai dedesubt. Lângă căruţa din 
frunte călărea Jder, făcându-şi socotelile pentru toate câte 
le mai avea de îndeplinit, după poruncile ce i se dăduseră. 
Nu prea era împăcat în sine cu slujba aceasta de vornic de 
turme, nici cu încetineala de melc la care era supus. Îşi 
rodea frâul şi n-avea ce face; aştepta întâmplările şi se 
îndoia că s-ar putea să iasă ceva din asemenea lâncezeli. 

Cătră sară porunci popas pe nişte întinderi goale în care, 
cât bătea ochiul, nu se zărea nici o aşezare de sat. 

Tamazlăcurile se împărţiseră în trei, cu câte zece slujitori, 
şi vitele fură lăsate la păşune în ierburile arse de brumele 
toamnei. La căruţe se aprinse foc din tufărişuri şi spini 
uscați. După ce se întunecă, rămase sub stele numai 
tăcerea întinderilor, în care picurau lin din când în când 
tălăngi. Într-un târziu privighetorul de la căruţa lui Jder 
dădu semn. Găinuşa se urcase în crucea bolţii şi vitele se 
alinară la hodină. 

A treia zi, cu asemenea popasuri şi înaintări, Jder văzu 
vadurile Prutului. Până a nu ajunge acolo, tamazlâcurile 
străbătură printre bălți şi stufuri. Apoi la locul care se 
chiamă Simioneşti găsiră pod umblător. lonuţ Păr-Negru 
chemă la sine pe podar şi-i puse în palmă de mai înainte 
brudina, poruncindu-i să înceapă trecerea îndată după 
miezul nopţii, aşa ca să fie vitele dincolo înainte de ziuă. 

— Se poate face aşa? 


— Se poate, frate creştine, răspunse moşneagul podar, 
numai dac-a răsări luna, ca să nu ne batem în capete şi să 
nu se năruiască vitele în baltă, şi dacă nu mi-a fi prea somn 
la acel ceas. 

— Te deştept eu, când cântă cucoşul. 

— Aşa este, frate creştine şi vrednice meştere, însă chiar 
la miezul nopţii să ştii că nu-i bine să lucrăm. La acel ceas 
să ştii domnia ta că amorţeşte şi glasul cucoşului o vreme, 
cât ai număra trei sute. Deasemenea la acel ceas putem fi în 
primejdie, căci uneori începe a sufla vântul cel rău. Se 
întâmplă câteodată, în crucile nopţii, de curg neguri pe Prut 
şi din acele neguri se arată ştima. Umblă într-un strai 
alburiu şi se uită cu ochi de pucioasă aprinsă. 

Jder privea departe spre afundul zării, unde i se părea lui 
că se întinde ţara străină. 

— Ascultă, brudnice, zise el cu linişte. Eu am dat poruncă 
şi dumneata s-asculţi. După ce cântă cucoşul meu a doua 
strajă, iese un sfert de lună şi se zăreşte bine la faţa apei. 

— Atuncea-i mai dulce somnul omului, rânji podarul. Jder 
se veseli şi el. 

— De câţi ani eşti dumneata? 

— D-apoi dă, frate creştine şi vrednice meştere, eu banii 
de brudină îi număr, căci se poate să mi-i fure cineva, dar 
anii vârstei nu-i mai socotesc, căci nu-i fură nimeni. Aş pofiti 
eu să mi-i împuţineze cineva, dar nu se poate. De cemă 
întrebi domnia ta? 

— Vei fi având şaptezeci? 

— Oi fi având. 

— Ţi s-a întâmplat, în şaptezeci de ani, vreun năcaz? Să te 
împungă cineva cu sulița, să te deie cu capu-n jos în Prut, 
ori să te înalțe într-un copac? 

— Nu mi s-a întâmplat. De ce să păcătuiesc şi să spun că 
mi s-a întâmplat? 

— Ei, apoi atunci află dumneata că-n noaptea asta are să ţi 
se întâmple. 


Podarul conteni dintr-odată din râs, înfricoşat de privirea 
aţintită a Jderului. Clătină din cap şi se duse să cerceteze 
pripoanele podului. Se întoarse iarăşi la loc, pândind din 
vreme în vreme, când pe acel neguţător tânăr şi mânios, 
când pe unii din soţii lui, între care se aflau doi cu deosebire 
de nalţi. Jder le făcuse numai un semn c-un deget şi ei se şi 
apropiaseră de vatră. 

— Care-i porunca domniei tale, jupân Ionuţ? Întrebă 
Onofrei. 

— Porunca mea n-are putere destulă la podarii de la Prut, 
răspunse Jder, deşi li s-au pus mai nainte paralele în palmă. 

— Atuncea cum să facem? Întrebă cu blândeţă Onofrei. Tu 
ce zici, Samoilă? 

— Eu zic să-l pălim în numele tatălui şi să luăm noi în 
stăpânire podul. 

Podarul începu a se tângui trăgându-se la o parte: 

— Înduraţi-vă, fraţilor creştini. 

— Bine, hotări Jder, treci lângă foc şi aşteaptă ceasul pe 
care ţi l-am poruncit. 

— Eu tot socot că ar trebui să-l apuc de grumaz... era de 
părere Onofrei. 

Pe când se întindea pe ape şi-n bălți amurgul, începu a 
spori suflarea vântului. Într-o vreme se arătară sub cer 
neguri despletite, care fugeau cu grabă spre miazăzi. În 
urma negurilor sosiră stoluri de gâşte sălbatice, din soiul 
acelora sprintene şi ascuţite la viers care se chiamă gârliţi. 
Se năpustiră asupra bălților acoperindu-le şi asupra 
stufurilor, dărâmându-le. Mulțimea lor era aşa de mare şi 
zvoana aşa de întinsă, încât se întunecă de istov 
împrejurimea şi turmele de vite se neliniştiră căutând să 
iasă la o lărgime. Încet-încet, la poruncile şi harapnicele 
slujitorilor, boii se alinară pe când, prin întunericul nopţii, 
chemările gărliţilor şi zbucnirile lor de aripi se prelungeau 
în lungul Prutului până la mare depărtare. 

Cătră miezul nopţii, asupra zvonului de jos, se lăsă alt zvon 
al înălțimilor. Erau alte paseri străine, de felurite neamuri, 


care alungau unul după altul stoluri repezi, fugind de o 
spaimă pe care oamenii încă nici n-o bănuiau. 

Podarul veni prin întuneric la Jder. 

— Nu ştiu dacă domnia ta, frate creştine, simţeşti în nări 
miros de omăt, pe vânt. Eu simţesc, ca şi-n alţi ani când vine 
iarna năprasnic. Ai avut dreptate să te grăbeşti. Mă duc să 
cercetez pripoanele de dincolo şi îndată după aceea trecem 
vitele. Oamenii domniei tale or aprinde făchii, luminând 
balta. 

Bătrânul se grăbi, încingându-şi dulama cu frânghioară şi 
îndesându-şi căciula pe cap. Ca şi cum l-ar fi biciuit 
spaimele sosite pe vânt ale pustietăţilor de la miazănoapte, 
cobori pe pod şi scripetele începu să scârţâie cătră ţărmul 
dimpotrivă. 

I se păru lui Jder că bătrânul întârzie prea mult şi puse pe 
Onofrei să-l chiuie de două ori. Nu răspunse nimeni. Poate 
nu se auzea dincolo din pricina vântului sporit, ori de larma 
gârliţilor. 

Însfârşit, la ceasul al treilea al nopţii, podarul se întoarse şi 
slujitorii aprinseră făchiie de răşină. Trecură pe pod rând 
pe rând căruțele şi caii de schimb. Aduseră după aceea pe 
podină boii bătrâni cu tălăngi; şi, în patru soroace, mânară 
în baltă părţi din tamazlâcuri. Cum se urnea podul şi sunau 
tălăngile, vitele împinse se duceau după ele înotând cu 
uşurinţă. Astfel după miezul nopţii lucrarea era săvârşită. 
Cucoşul cântă la celălalt mal şi pătrarul de lună se arătă 
printre nourii sfârtecaţi. Se arătă numai câteva clipe, căci 
negurile îl acoperiră. Atuncea se zăriră în vâlvătăile focului 
cei dintâi fluturi de zloată. 

— Rămâneţi cu bine, fraţilor şi creştinilor, se închină 
podarul. De acuma se chiamă că iarna a scos din grajd 
iepele cele albe, la împăratul din Miezul-nopţii. Vă poftesc 
cale bună până la moara lui Onisifor. Acolo, dac-a fi viscol, 
să staţi şi să vă hodiniţi. 

Oameni şi dobitoace au stătut sub lapoviţă până în zori de 
ziuă. Atuncea au pornit prin mâzgă, alunecând şi adunând 


gloduri. Tavanul de nouri se coborâse şi stropea întruna 
umezeală rece. Nu se zărea nicăieri nici casă, nici pădure. 
Înaintau cu anevoie împotriva biciuirilor vântului. Vitele, 
mai simţitoare de ameninţarea timpului, se buluciseră în 
şiraguri, strânse una în alta şi una după alta, grăbind spre 
zarea necunoscută care se trăgea întruna din calea lor. 

Cătră amiază trecură un pârău al lutăriilor printre rovine 
de pământ galben şi, lângă o iezătură, văzură moara. Acolo 
era stăpân alt moşneag, care semăna cu cel de la pod. Avea 
aceeaşi înfăţişare ferită, stând mai mult într-o lăture, şi 
aceiaşi ochi iscoditori. Lângă moară se înşirau şoproane. 
Sub râpa unui mal, săivanuri pentru oi. Gospodari nu se 
aflau în bătătură, fiind zi de sărbătoare a Sfântului Apostol 
Toma. 

Un slujitor al morarului încăleca chiar atunci când intrau 
pe iezătură tamazlâcurile. 

Morarul ieşise cu capul gol şi-şi scutura pletele spre el 
făcându-i semn c-o mână să se ducă în treaba lui, să nu mai 
întârzie căscând gura la oameni străini. După aceea rămase 
în zloată, privind lung la şiragurile de vite porumbe. Când 
veni Jder asupra lui cu calul, el se feri şi aşteptă să vadă ce 
este. 

— Noroc bun. Dumneata eşti moş Onisifor? 

— Mulţămim domniilor voastre. Eu sunt. Care vi-i voia? Pe 
cât se vede, vă întâlniți la moara noastră cu Zabava, căci 
până în sară se pune vreme tare. Ia uitaţi-vă domniile 
voastre cum se învăluiesc pe vânt cârdurile de ciori. 

— Ba după ce facem popasul care se cuvine, ne ridicâăm şi 
purcedem mai departe. 

— Să iertaţi domniile voastre, dar mie nu-mi vine a crede 
una ca asta. laca, aveţi săivanurile pentru vite; căci oile 
noastre nu-s acasă; se află sub munte. 

— Mulţămesc de bunătate, dar noi om sta numai cât 
trebuie. 

— Bine. După ce-or rândui slujitorii domniei tale vitele şi 
căruțele, să vie în moară la foc. 


Jder descălecă, cu fruntea încreţită, mai cercetând o dată 
zările. De şi era ceas de amiază, lumina se mai împuţinase 
şi vântul îşi sporise asprimea. Dulama de pe el era 
scorţoasă şi pătrunsă de umezeală. Cu privirile întunecoase, 
slujitorii mânau vitele la adăposturi. 

Ionuţ intră sub şandramaua morii, în miros de făină şi fum 
rece. Morarul Onisifor veni după el şi deşteptă focul din 
mijlocul încăperii, cu găteje. Sosiră de afară şi Călimanii; 
după aceea, câte unul, şi alţi slujitori. Se încălzeau şi se 
zbiceau în bătaia flăcărilor. Îşi ştergeau cu dosurile 
cuşmelor obrazurile ude şi-şi uscau în faldurii de dedesubt 
ai straiurilor mânile pătrunse de zloată. 

Onisifor morarul râdea, ferindu-şi de fum barba şi 
închizând într-o parte ochii: 

— Iaca, să ştii domnia ta, cinstite neguţătorule, că, de când 
ţin eu minte, în opt rânduri am apucat asemenea iarnă 
devreme. Apoi după aceea omătul acesta al lui Sfântu-Toma 
se duce la râpă, ca să facă loc altuia. Dar se chiamă că ne 
cuprinde iarna şi trebuie să scoatem săniile. E mai greu de 
dumneavoastră cei cu căruțele. 

— Ar fi fost greu dacă n-ar fi poruncile lui Ştefan-Vodă. 

— Este vreo poruncă de la Ştefan-Vodă? 

— Este. 

— Ce fel de poruncă? 

— Sunt mai multe, care nu se pot spune. Dar este una pe 
care trebuie s-o afle toţi drept-credincioşii. Măria sa se 
ridică la primăvară, ca să bată război cu ismailitenii. 

— E-hei! Suspină morarul, frecându-şi cu palma barba 
încălzită; e-hei, frate creştine şi cinstite neguţătorule, văd 
că se ridică voievozii pentru lege; iar Craiul nostru stă şi 
doarme. 

Să ştiţi domniile voastre c-a ieşit pe lume o poveste 
adevărată: cum că papistaşii s-au încuscrit cu păgânii, ca să 
piardă de pe faţa pământului pe pravoslavnici. Nu demult a 
stat aici unde stai domnia ta un monah de la Sfântu Munte, 
care avea într-o răcliţă în sân lemn sfânt de la crucea 


Mântuitorului şi un piron în care a fost bătut piciorul 
Domnului nostru Hristos. Acele odoare sunt fără preţ şi 
numai boierii cei mari care au sodom de bani pot să 
cumpere câte o fărâmă. Dau o stamboală de bani şi 
călugărul le pune pe vârful unghiei o aşchiuţă... Zice acel 
călugăr: Să ştiţi că Litovit-Craiul de la franţuji a avut numai 
o fată. A pus pe acea fecioară a lui cu toată zestrea într-o 
corabie şi a trimes-o la Mehmet împăratul turcilor; să fie 
Mehmet fiicei lui soţ, iar măriei sale prietin. Iaca ce zile am 
ajuns noi creştinii. Asta s-a întâmplat în ziua de Sfântu-lon. 
De aceea s-a cutremurat pământul. Nu se poate să nu se fi 
auzit şi în [ara Moldovei de asta. 

— S-a auzit, cum nu? 

— Ei, apoi de asta se vede că se scoală Ştefan-Voievod. S-a 
vestit de faptele măriei sale până la noi în Pocuția şi în 
Podolia. A fost nuntă mare la Suceava? 

— Fost. 

— C-o Împărătiţă, care are moştenire Ţarigradul? 

— Întocmai precum spui, moş Onisifor. 

— Asta îmi place mie mai mult decât orişice. Se află la noi 
oameni care se gândesc să treacă subt aripa măriei sale 
Ştefan-Vodă, cum au mai făcut şi alţii. Sunt şi nişte cazaci 
care vor să intre în leafă la măria sa; dar se tem. Zice că-i 
mare strânsoare la Ştefan-Vodă. Dar tot ei se întorc şi spun 
că, fără străşnicie, nu se poate oaste bună. D-apoi şi când or 
ajunge la Sultan Mehmet ş-or dărâma zidurile, deschizând 
comorile... Fiecare oştean îşi pune piatră de olmaz la frunte 
şi surguci de aur. Dac-aş fi tânăr, m-aş vâri şi eu între acei 
cazaci. Dar, numărându-mi anii, văd că la altă împărăție nu 
mă pot duce decât la aceea unde nu-i durere, nici întristare. 
Bucuraţi-vă, cei tineri, zic. 

Eu am trăit o zi-două. 

Şi v-am lăsat lumea vouă. 

Moş Onisifor râdea fără veselie, privind cu luare-aminte la 
Ionuţ şi la slujitorii săi şi iscodindu-i pe fiecare cu ochii. 

— Ciudat mi se pare că n-aveţi arme. 


— N-avem, nu ne trebuiesc, răspunse Ionuţ. Noi avem 
carte de la Domnie. Şi toţi dregătorii Craiului trebuie s-o 
cunoască lăsând slobodă trecerea. Am plătit vămile măriei 
sale la Moldova; plătim cu dreptate vămile Craiului. 

— Cine ce are cu noi? Suntem creştini buni, nu facem 
nimănui nici un rău. 

— Dă, mai ştii domnia ta ce se întâmplă? În Ţara Leşască 
sunt şi altfel de vameşi decât ai Craiului. 

— Cum se poate? Apoi atuncea nu-i bine şi încep să mă 
tem. 

Morarul clătină din cap. 1 se părea că n-are destulă minte 
acest negustoraş de la Moldova. 

Slujitorii aduseră sub şandramaua morii tăbultocul de 
făină, ceaunele şi brânza, ca să gătească prânzul. Jder ieşi 
în vântul de afară. Subt un şopron, între căruţe, Călimanii 
aprinseseră un foc al lor. Îl potriviseră în adăpost bun, după 
porunca lui lonuţ, şi-l aşteptau numai pe el. 

Subt învăluirile ciorilor, care se legănau în văzduh, se 
răsuceau în înălţime şi se lăsau dintr-odată asupra 
pământului, se desluşea abia un sat. Dinspre acel sat, pe 
drumul desfundat, venea un călăreț. Era tocmai vremea 
hotărâtă; la amiază, în ziua de Sfântul Toma, duminică 6 
octomvrie. Acel călăreț era Gheorghe Botezatu Tătarul şi 
venea cu viforul în spate şi cu veste de la târgul Liovului. 

Cum descălecă, lăsă calul în sama vânătorilor şi veni cătră 
stăpânul său, închinându-se în tăcere, desfăcând de pe el 
dulama şi gluga şi scuturând în dreapta şi în stânga 
lapoviţa. Se încălzi câteva clipe la foc şi tuşi, dorind să 
vorbească. 

— Aduci veşti bune, Botezatule? Întrebă Ionuţ. 

— Aduc veste, măria ta; încă nu se ştie dacă-i bună ori nu. 
Părintele arhimandrit şi cu jupân postelnicul au umblat cu 
bine, până ce am ajuns la Colomeea. Acolo am aşteptat o zi. 
Domnia sa castelanul era la vânătoare. După ce s-a întors 
de la vânătoare, fiind domnia sa castelanul prea vesel 
pentru doi cerbi pe care-i alungase cu cânii şi-i prinsese, a 


poftit numaidecât la cina sa pe oaspeţii străini. Deci ne-am 
dus la curtea măriei sale castelanului şi stăpânii noştri au 
fost întâmpinați cu cinste. A ieşit domnia sa castelanul în 
straie roşe cum e cârmâzul, cu lanţug la gât şi cu sabie cu 
strajă de aur. Jupân postelnicul şi părintele arhimandrit s- 
au închinat, dorindu-i înălţimii sale castelanului sănătate, 
iar domnia sa castelanul s-a bucurat, fiind doritor să afle 
starea bună a sănătăţii măriei sale Ştefan-Voievod. 

— Măria sa Ştefan-Vodă e întru toată sănătatea şi puterea 
sa, a dat răspuns părintele arhimandrit. Şi îţi trimete 
domniei tale, pan Tadeus, frăţeşti închinăciuni, împreună cu 
această carte. 

Domnul castelan a primit cartea şi a poftit pe oaspeţii săi 
într-o odaie împodobită cu arme de vânătoare şi capete de 
cerbi şi mistreți. A poruncit slugilor să aducă bere, ca să se 
răcorească domnia sa împreună cu oaspeţii săi iubiţi. Eu am 
stătut lângă uşa deschisă, în gang, împreună cu alţi slujitori. 

Până ce nu s-a adus berea, în pocaluri mari, domnia sa 
castelanul n-a deschis cartea. După ce a luat în mână 
pocalul, s-a sculat şi a închinat în sănătatea Craiului şi în 
sănătatea lui Vodă. După aceea s-a uitat de aproape, a 
cunoscut pecetea şi a rupt-o. A poftit pe un popă papistaş, 
ce se chiamă capelan, s-o cetească. 

Părintele capelan a cetit cartea. Pan 'Iadeus a rămas pe 
gânduri, cu fruntea încreţită. Apoi s-a întors cu mare 
dulceaţă spre oaspeţii săi. 

— Iubite al meu prietin părinte arhimandrit şi iubite al 
meu prietin domnule postelnic, aş fi prea fericit să pot 
răspunde chiar în această clipă la cartea măriei sale 
Voievodul. Căci o dorinţă a măriei sale Voievodul este 
pentru mine poruncă. Însă trebuie să fac cunoscut frăţiilor 
şi domniilor voastre că în Republica noastră pribegii au 
ocrotire de la Craiul. 

— Prea mărite castelan, aici e vorba de un furtişag. 

— Într-adevăr, a răspuns pan Tadeus, din cartea măriei 
sale se vede că ar fi vorba de furtişag. Însă nu e un furtişag 


ca oricare altul; e un furtişag de fecioară; şi furul e de 
neam. Deci numai luminăţia sa Craiul ar putea să judece 
dacă vinovatul trebuie întors la urma sa. Sunt prea întristat 
că nu pot să fac numaidecât plăcere măriei sale Ştefan- 
Vodă. 

Părintele arhimandrit a zâmbit: 

— Pribeagul se află poate în ţinutul domniei tale? Ai aflat 
vreo veste? Înainte de a trece la înălţimea sa Craiul, am fi 
doritori să ştim unde ar putea fi găsit pribeagul, ca să 
putem da răspuns luminăţiei sale Craiului. 

— Nu sunt în stare să spun nimica în privinţa asta, s-a 
apărat pan ladeus. Se pare că s-ar fi vestit trecerea acestui 
boier tânăr cu numele Albu. Se zvoneşte că ar fi un nepot al 
logofătului Mihu. Ar fi vorba ca însuşi domnia sa logofătul 
Mihu să iasă din Liov şi să se ducă la înălţimea sa Craiul la 
Cracovia. Veştile umblă, dar nu le putem da crezare până ce 
nu le cercetăm noi singuri de aproape. Aşa că ceva se ştie, 
dar prea puţin. Nu mai poftiţi un pocal de bere? Vă rog să 
nu fiţi supăraţi pe mine, eu rămânând prietinul domniilor 
voastre cel mai bun, până la cea din urmă a mea suflare. 

Atât a fost, sfârşi Gheorghe Botezatu. Trebuie să spun că 
am gustat şi eu bere din aceea şi nu mi-a plăcut. Am rămas 
c-un gust sub limbă ca şi acela pe care l-au avut stăpânii 
noştri când au ascultat răspunsul boierului leah. Slujitorul 
cel bătrân al domnului castelan, care m-a cinstit cu bere, 
mi-a mărturisit că într-adevăr ar fi trecut pe la curtea de la 
Colomeea un boier tânăr cu slujitori frumos îmbrăcaţi şi c-o 
carâtă în care spunea râzând că are o comoară. 

În tot răstimpul cât s-au spus acele vorbe, jupân Simion 
postelnicul n-a scos un singur cuvânt. L-am înţeles eu că 
mai degrabă ar fi poftit să tragă sabia decât să rostească o 
vorbă. 

Când i-am dat vestea slujitorului celui bătrân, s-a luminat. 
Deci - a zis domnia sa - Niculăieş Albu a trecut mai departe 
pe acelaşi drum pe care umblăm noi. 


Ne-am ridicat noi de la Colomeea şi am călătorit mai 
departe, după ce am lăsat unii oameni ai noştri ca să 
scurme veşti. 

Am umblat cu pace. Am ajuns cu bine la Halici. Acolo, 
castelan, un vlădică papistaş. Era bolnav în pat. A primit pe 
părintele arhimandrit; a deschis cartea măriei sale şi a 
cetit-o de două ori. A râs cătră părintele arhimandrit şi a 
ZIS: 

— Vrednică de luare-aminte e porunca ce ni se dă. Să nu 
îndrăznim a face altfel. Îţi spun drept, sfinţite părinte 
arhimandrit, mie vorba asta îmi place foarte mult. 
Scrisoarea, ca scrisoarea, arată un fapt. Dar poftirea de la 
urmă îmi place foarte mult. Îmi pare rău că nu sunt sănătos, 
ca să mă sui numaidecât în carâtă şi să mă duc la curtea 
înălţimii sale Craiului, ca să văd ce ochi face înălţimea sa 
auzind asemenea cuvinte. 

— De ce par aşa de ciudate înalt prea sfinţiei tale 
asemenea vorbe? A întrebat cu umilinţă părintele 
arhimandrit. 

— Doreşti să-ţi spun de ce? 

— Doresc, înalt prea sfinţite. 

— Dacă doreşti, am să-ţi spun. Eu de mult urmăresc 
vorbele şi faptele Voievodului domniei voastre de la 
Moldova. Acele vorbe sunt ale unui om înţelept; iar faptele 
sunt ale unui bărbat care are de la Dumnezeu harul 
stăpânirii. Războaiele măriei sale cu Riga Matiaş şi cu 
Mamac-Han au fost scurte şi înfricoşate. Aflăm deasemeni, 
cei care credem cu adevărat în lumina lui Hristos, că 
Ştefan-Voievod găteşte în braţul său drept fulgere împotriva 
ismailitenilor. Suntem întrucâtva mâhniţi că nu se 
învrednicesc craii să fie mai harnici, ridicând sabia pentru 
credinţă. Deci când un asemenea bărbat şi Domn scrie 
asemenea cuvinte, ele au o însemnare. Trebuie să fie la 
mijloc jigniri multe. Despre unele ştim şi noi. Trebuie să fie 
la mijloc multe jigniri şi ameninţarea nu-i deşartă. 


— Măria sa Domnul nostru doreşte pace, a răspuns 
părintele arhimandrit. 

— Ştiu; şi noi dorim pace. De aceea am să trimet carte de 
sfat Craiului, la Cracovia, poftindu-l să lese balurile curţii şi 
să-şi întoarcă puţin urechea spre Ţara Moldovei. 

— Înalt prea sfinţia ta nu poţi să ne dai pe pribeag? 

— Să ştii că l-aş da, părinte arhimandrit. Nu este însă sub 
braţul meu; nici n-a trecut pe la Halici. Se află adăpostit în 
altă parte, poate la alţi pribegi de la Moldova. Doresc din 
inimă să cunoaşteţi locul; ca să se îndeplinească mai curând 
ceea ce bănuiesc eu. Astfel se vor trezi din somnie craii şi 
împărații. Te încredinţez, frate al meu întru Hristos, dragă 
părinte arhimandrit, că aceştia nu sunt crai şi împărați, ci 
muieri. 

Acel vlădică papistaş, bălan, slab şi uscat, a tras cătră sine 
pe părintele arhimandrit şi l-a sărutat. După aceea a închis 
ochii, sfărâmând între gene lacrimi. 

Postelnicul Simion s-a mirat foarte mult aflând cum a fost 
acel sfat. Şi eu încă nu pot să-l spun bine; dar părintele 
arhimandrit îl rostea întocmai, cu acele vorbe îngânate 
moale. Deci părintele arhimandrit a poruncit să ne grăbim. 

De la Halici, tot în sus pe apa Nistrului, ne-am mai oprit în 
două locuri câte o zi, cercetând; după ce am trecut de 
Komarna, am pălit de-a dreptul la Liov. Acolo la Liov, am 
găsit pe fratele domniilor voastre jupân Dămian, la casa sa 
şi în negoţurile sale. Pe cât mărturisesc slugile domniei sale, 
jupân Dămian are atâtea dugheni şi atât bănet, încât nu-i 
mai trebuie nimic decât sănătate. Sănătos să fie, să 
mănânce galbenii cu lingura. Dar asta nu i-ar putea ţine de 
saţ - râdeau ei - de aceea jupân Dămian Păr-Negru s-a 
hotărât să-şi ia soţie. 

Acum câţiva ani fusese întâi vorba de o fată a unui neamţ, 
pârgar la târgul Liovului. Era mare zestre, dar frumuseţă 
puţină. Deci jupân Dămian s-a răzgândit. Acuma iată că s-a 
întâmplat să moară de holeră, tocmai la Crâm, feciorul 
starostelui neguţătorilor din târgul Liovului. Văduva acelui 


fecior de staroste a plâns, care nu s-a mai auzit pe lumea 
asta cât a plâns văduva aceea. Îşi număra băneturile şi 
straiele şi plângea. De tânără era tânără; de frumoasă era 
frumoasă: aşa că ce poate hotări o văduvă fără mângâiere, 
decât să se ducă la o sfântă mănăstire? Fiind ea de neamul 
ei malorosiancă şi drept-credincioasă, a zis aşa că se duce 
să se călugărească la lavra sfintei Teodora de la Chiu, 
tocmai la apa Niprului. Pe când îşi gătea ea zestre de 
pustie, s-a înfăţişat acasă la dânsa, cu treburi de negoţ, 
domnia sa jupân Dămian. A văzut-o că plânge, a întrebat-o 
de ce plânge, s-a uitat împrejur la toate câte erau acolo; şi a 
poftit-o el să nu mai plângă, căci tinereţa-i scurtă şi nu 
înfloreşte decât o dată. Apoi de la aceste vorbe au stătut de 
istov lacrimile jupânesei Teodora; şi acuma se găteşte de 
nuntă. Dar înainte de toate, cum e rânduiala, jupân Dămian 
a poruncit chervan să-şi ducă întâi mireasa la Ţara 
Moldovei, că s-o înfăţişeze jupânesei Ilisafta. Odată cu 
această înfăţişare, s-a pregătit şi o căruţă cu daruri şi 
bunătăţi, ca să pară dulce jupânesei soacre vederea nurorii. 

Când am ajuns noi acolo şi au stat în sfat fraţii amândoi cu 
părintele arhimandrit, s-a sculat jupân Dămian şi a zis: 

— Bag de samă că domniile voastre vă grăbiţi; iar eu nu 
pot întârzia. Deshămaţi domniile voastre şi om porni odată 
la Ţara Moldovei. Cât or aştepta caii, să ne întoarcem şi să 
ne uităm în jurul nostru, să vedem ce este. Să vie 
numaidecât la mine credinciosul meu Iosip. 

S-a înfăţişat numaidecât Iosip, bucuros că s-a putea abate 
pe la aşezarea părinţilor lui, la Nimirceni. 

— Veste bună, Iosip, i-a spus jupân Dămian. Află că nu 
plecăm azi, nici mâni, şi poate nu plecăm nici în zece zile. 
Dar tu nu te bate cu pumnii peste tâmple, nici nu te trage 
de cap. Dacă pofteşti să plecăm înainte de zece zile, 
desfundă-ţi urechea şi ascultă ce-am să-ţi poruncesc eu. 

Să ştii că bădiţa meu Simion postelnic are o pagubă. 

— Ce pagubă, stăpâne? 


— A prăpădit un ac într-un car cu fân, şi trebuie 
numaidecât să-l găsim noi. 

— Şi cum e acel ac, stăpâne? Ce fel de ochi are? 

— Văd că eşti om înţelept, Iosip, precum ai fost totdeauna. 
Acel ac e jupâniţa Maruşca a lui jupân laţco. 

— Ac de aur, stăpâne. E mai uşor de găsit. 

— Aşa este. Acel ac de aur e jupâniţa Maruşca a lui laţco 
Hudici. L-a furat şi l-a dus în Ţara Leşască un boier al 
măriei sale, cu numele Niculăieş Albu. 

— Cu voie ori fără voie s-a făcut furătură asta? 

— Întrebarea asta, Iosipe, a răspuns jupân Dămian, arată 
că nu eşti chiar aşa de cuminte precum te-am socotit eu. 
Dac-ar fi fost furătură cu voie, ce-ar fi căutat în ţară străină 
bădiţa Simion, fratele meu? Că au strigat părinţii fetei, n-ar 
fi nimica. Dar înainte de furătură, a dat strigăt fata cătră 
postelnicul Simion. Acuma ascultă şi ia aminte. Se ştie că 
acest Niculăieş Albu e nepot a lui Mihu logofăt. Se mai ştie 
că Niculăieş Albu a făcut, cu carâtă şi cu slujitori, popas în 
târg la Colomeea. A trecut de Colomeea; dar alta nu s-a mai 
aflat, cu toate întrebările ce s-au făcut şi cu toate 
cercetările oamenilor postelnicului. Cu toate acestea carul 
cu fân nu-i prăpădit şi trebuie să-i luăm urma începând de 
aici din Liov - şi anume de la casa logofătului Mihu. Tu pune 
oamenii să iscodească, trimete şi după cazacii aceia de care 
se slujeşte Mihu logofăt câteodată. Tu n-ai alta de făcut 
decât să afli unde-i popasul jitnicerului Niculăieş. Cum vei 
afla, înhămăm caii şi ne ducem la jupâneasa Ilisafta, luând 
pe cale înc-o nuntă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ai deschis 
urechile? 

— Le-am deschis cât toartele cristelniţii. 

— Ai băgat în cap? 

— Da, stăpâne. 

— Atuncea, înainte de toate, treci prin Uliţa Crăiască şi 
vesteşte pe jupâneasa Teodora că mă înfăţişez la domnia sa 
numaidecât cu jupân Simion fratele meu şi cu sfinţitul 
Arhimandrit Amfilohie. Să lepede caţaveica, deoarece nu 


plecăm la drum acuma. Mai întârziem puţin. Şi să se bucure 
de oaspeţii pe care-i aduc dumnisale. 

Aşa s-a făcut. Iosip de la Nimirceni s-a dus cât ai scăpăra; 
şi-a căutat în zece locuri oamenii şi i-a mânat la felurite 
treburi şi a dat şi înştiinţarea poruncită. Apoi a încălicat şi 
nu s-a mai văzut două zile. 

Jupân Dămian a poftit pe părintele arhimandrit şi pe 
jupânul postelnic în Uliţa Crăiască. 

Acolo, într-o casă cu două rânduri, au găsit o muiere 
frumoasă, naltă şi oacheşă. În puţine vorbe, jupân Dămian a 
lămurit jupânesei Teodora de ce se întâmplă asemenea 
întârziere, pentru care întârziere inima lui e în grea 
suferinţă. Dar nu se poate să nu se steie pe loc, până ce s-a 
alina amărăciunea fratelui său bădiţa Simion. 

— Vai de mine! A strigat dumneaei jupâneasa Teodora. Dar 
nu plecăm până ce nu se găseşte logodnica domniei tale. 
Să-mi spui dacă ţi-i dragă tare. 

— Mi-i dragă tare, a mărturisit postelnicul. 

— De aceea eşti aşa de întunecat şi spui vorba asta fără 
bucurie? Mă duc acuma pe loc la Trofim, în mahalaua 
jidovilor, ca să verse în apă chipuri de plumb topit, să 
descopere taina asta; ori la părintele Policarp de la 
Vovidenie, să găsească scris în Faptele Apostolilor acolo 
unde voi deschide la întâmplare, punând degetul pe foaie. 
Să ştiu bine că fac şi vrăji şi cheltuiesc de la mine zece 
galbini, nu se poate să nu-ţi stau într-ajutor. 

Rostind aceste vorbe, jupâneasa Teodora a cuprins de 
după grumaz pe postelnicul Simion şi l-a sărutat pe 
amândoi obrajii. 

Pot să-ţi spun, jupâne Ionuţ, că văduva fratelui domniei 
tale are o inimă plină de milă şi-i frumoasă cât se poate. Are 
să fie şi mai frumoasă când s-a împlini, rotunjindu-se. Eu 
socot că are să-i placă jupânesei Ilisafta. Au să se 
îmbrăţişeze râzând; pe urmă au să plângă amândouă 
pentru fericirea lui jupân Dămian. 


„Mi se pare, cugeta Ionuţ, că Dămian intră la grea 
ascultare.” 

Porunci slujitorului: 

— Leapădă vestea din urmă, cu care vii de la Liov. 

— Vestea-i asta, stăpâne, răspunse cu jumătate de glas 
Botezatu, priveghind în juru-i să vadă dacă n-ascultă cineva. 
Domnia ta ai poruncă să nu mergi mai departe decât la un 
popas dincolo de târgul Colomeea. Acolo este un sat cu 
numele Slonim. Staţi acolo. În cel mult trei zile, vine Iosip să 
vă aducă veste. Căci s-a aflat de oprirea lui Niculăieş; dar 
nu se ştie de ce, şi nu se ştie anume unde. A venit vestire la 
casa lui Mihu logofăt. Până acuma însă Mihu logofăt nu s-a 
mişcat. E vorba să trimeată un om al lui. Poate chiar să iasă 
el singur din Liov şi să se ducă acolo. Deci noi trebuie să fim 
gata asupra lor. Eu de aici am poruncă să iau un omal 
domniei tale şi să nu mă opresc până la locul ştiut, la 
Ceremuş, la Stejari, unde se găseşte tabăra lui Petrea 
hatmanul. După ce dau ştire acolo, iau cu mine pe omul 
domniei tale şi venim cătră Slonim. Îndată ce-s toate gata şi 
se ştie locul unde stă jitnicerul, amândoi ne întoarcem spre 
hatman. Unul din noi stă la jumătate de cale. Celalalt 
ajunge în cea mai mare grabă la Stejari. Asta-i porunca de 
la Liov. Acuma dă-mi învoire, stăpâne, să mă trag lângă foc, 
să-mi usuc straiele şi să dorm. Altceva nu-mi mai trebuie pe 
lumea asta: nici mâncare, nici vin. 

Capitolul XIII. 

Într-o noapte s-a întâmplat o minune. 

Jder rămase pe gânduri, lângă foc, un lung răstimp. Apoi 
simţi că trec pe lângă el de două ori, încoace şi încolo, 
vânătorii săi, Onofrei şi Samoilă. Se frământau, aveau a-i 
spune ceva, dar nu îndrăzneau. După ştiinţa lor, când acest 
boiernaş era dus pe gânduri, apoi într-adevăr era dus şi 
cufundat pe alt tărâm, unde îşi avea vedeniile lui. Când îl 
chemi, tresare şi se uită cu mirare împrejur. 

— Ce este? Întrebă Ionuţ. 


— E gata de mult mâncarea, zise gros Onofrei. Poate n-ar 
fi rău să te întorci domnia ta în lumea noastră. Acolo unde 
eşti, nici mănânci, nici bei. Asemenea şi acest tătar. A căzut 
şi doarme lângă foc. 

Jder se întinse în sus, cu braţele înălțate deasupra capului. 
Simţi deodată în nări o suflare aspră şi pe obraz ţurţuri de 
ghiaţă. 

— Vremea se îndârjeşte, zise el, păşind de sub şopron în 
izbeliştea viforului. 

— Ehei! Se fuduli Onofrei. Să fii domnia ta sănătos. Până 
mâni se schimbă lumea. 

Din miazănoapte, vântul zvâcnea şi detuna în volburi 
cenuşii, spulberând cu repeziciune la faţa pământului 
trâmbe de ninsoare şi ace de sticlă. Pe tapşanurile cu iarbă 
uscată albea omătul nou. 

— Asta nu-i bun, îngână Jder. Samoilă se miră. 

— De ce să nu fie bun? Asta-i puterea lui Dumnezeu. Omul 
se simte mai tare iarna, şi mănâncă mai vârtos. 

— Ai dreptate, ai dreptate, zâmbi Jderul. Dar după asta, în 
loc să ne culcăm în sumane şi sub şoproane trebuie să 
desfacem roţile şi să punem căruțele pe tălpi. Deasemena 
meşterii să bată câte două potcoave la fiecare cal, căci după 
ce stă viscolul numaidecât înghiaţă, iar noi nu putem sta pe 
loc; avem poruncă să umblăm înainte. 

Onofrei se zgrepţenă la tâmplă. 

— Până unde şi cât? 

— Până într-un loc, unde voi porunci eu. Acolo stăm şi 
tragem de sub poclăzi săbiile. 

— Atuncea se chiamă că ne batem cu cine-a fi, şi după 
aceea ne ducem acasă. Avem vânătorile de urs şi de mistreţ 
şi starostele nu mai poate face nimica acuma fără noi. 

În mai puţin decât un ceas de vreme, cât dură prânzul sub 
şandramaua morii, împrejurimile îşi schimbară înfăţişarea. 
Iazul singur rămase negru, într-un cearcăn de albime. La 
dosuri, se grămădeau viscolituri. Nourii se grămădeau şi se 
zbăteau ca nişte site uriaşe sub care se învolbura vântul cu 


şfichiuiri de ger, spulberând puzderiile. În priveliştea 
îngustă, dintr-odată apăruseră măcălendri şi stigleţi, 
ciugulind cu hărnicie canafurile scailor voiniceşti. De pe 
câmpuri şi din frământarea stuhului ţupăiau umbre mari de 
iepuri, căutând sălaş nou cătră o vâlcică, în marginea unui 
sat. Lumina se împuţina şi moara păru că se strânge asupra 
ei însăşi, strecurând prin pod plângeri şi de pe roţi lacrimi 
de apă amestecate cu lapoviţă. 

Slujitorii ieşiseră la căruţe şi faurii aprinseseră mangaluri 
ca să călească potcoavele. Onisifor morarul priveghea toate 
cu cea mai mare uimire. Căci nu numai o dată trecuseră pe 
acel drum cirezile de boi de la [ara Moldovei către [ara 
Nemţască şi nu numai o dată făcuseră popas lângă moară. 
Neguţătorii se aşezau la taifas: haidamacii se culcau cu 
pletele în ochi pe sub şoproane; şi când se întâmpla - cum 
sunt treburile pe lumea asta - să deie lupii într-o vreme de 
iarnă, ori să pălească lotri, toţi săreau bătându-se în cap şi 
nu se pricepeau ce au de făcut. Era mai lesnicios cu lupii 
decât cu lotrii; căci vitele, fiind slobode, ieşeau la lărgime, 
făceau faţă dihăniilor scurmând cu copitele şi cu coarnele în 
omăt, mugind, şi se apărau ele singure. Dar când năvăleau 
oamenii din pustie, cazaci înţelepţi şi obişnuiţi la asemenea 
treabă. 

— Unii scoteau vitele cu strămurările din saivane, iar alţii 
veneau asupra neguţătorilor cu săbiile. Pe loc păzitorii 
împungeau cu fruntea într-o parte şi se tot duceau. Îşi 
puneau la adăpost vieţile, ca şi cum săracele lor vieţi 
preţuiau mai mult decât trei parale. Atât preţuieşte viaţa 
unui năcăjit. Şi încă din cele trei parale una se plăteşte 
pentru naştere şi alta pentru vama morţii. Pentru viaţa lui îi 
rămâne una. 

lată că acest neguţătoraş şi aceşti haidamaci au o 
rânduială care nu s-a mai văzut. Îşi pun căruțele pe tălpi de 
sanie şi-şi potcovesc caii. Pe lângă asta, de unde au ieşit atât 
de mulţi? Căci la început păreau mai puţini. Pentru trei 


tamazlâcuri de câte cincizeci de boi fiecare, trebuiesc cel 
mult zece feciori. Trei de fiecare grămadă. 

— Şi al zecelea, căpitan. Dar aicea se văd de trei ori mai 
mulţi. Pe lângă asta nu par să fie oameni care să se 
înfricoşeze cu uşurinţă. Totuşi, dacă s-ar întâmpla, cumva, 
să aibă înştiinţare un oarecare Grigorie Gogolea, apoi cât 
par ei de tari, s-ar supune cu frică. Căci Grigore Gogolea 
este tata lotrilor şi el are obicei să vămuiască cirezile, 
lepădând, precum se cuvine, podarilor şi fraţilor lor morarii, 
o bună folosinţă. Numaicât Gogolea nu-i totdeauna acasă, 
având şi alte treburi prin alte părţi din lume. Dacă nu-i 
Gogolea acasă, apoi să ştiţi domniile voastre că degeaba se 
duce înştiinţare în pustie; altcineva se poate pune cu greu 
împotriva acestora. 

Ionuţ sosise în preajmă dintr-odată, dând ocol din trei 
părţi lui Onisifor morarul. Când îi auzi glasul, bătrânul 
tresări. Era totuşi un glas plin de blândeţă. 

— Se vede că-ţi place, moş Onisifor, ce vezi; de acea te uiţi 
cu aşa luare-aminte. 

— Îmi place, de ce să spun că nu-mi place? Se cunoaşte că 
sunteţi oameni vrednici. Dar nu era nevoie să vă trudiţi 
chiar azi; viforniţa asta ţine trei zile. 

— Poimâni ne strălucesc ochii în altă parte, moş Onisifor. 

— Cum se poate una ca asta? Domniile voastre nu sunteţi 
creştini pravoslavnici şi nu cunoaşteţi hodina? 

— Ba o cunoaştem; şi ne place. Şi mărturisim şi credinţă în 
Domnul Hristos. 

— Atuncea binevoiţi să şedeţi la hodină, cât vremuieşte. 
Este în sat şi crâşmă. 

— Apoi dacă este în sat crâşmă, nu ne urnim de-aici trei 
zile. Beţivi ca noi cei de la Moldova, n-aveţi domniile voastre 
în Ţara Leşască. 

— Am auzit că băutura domniilor voastre e mai mult vinul. 

— Nu te îngriji dumneata de asta, moş Onisifor; noi bem 
de toate: chiar apă. 


Morarul se înveseli deci de asemenea oaspeţi, care nu 
cunosc întrebuinţarea zilelor, după cum le-a alcătuit însuşi 
Dumnezeu. Vara, omul leapădă tot de pe el şi munceşte pe 
câmpuri. larna se vâră sub cojoc şi doarme pe cuptor. Când 
şi când se dă jos de pe cuptor, iese pe colţul prispei ca să 
miroasă de unde adie vântul şi se duce la moară, ori la 
crâşmă. Dacă aşa-i rânduiala lui Dumnezeu, cum poţi face 
altfel? Numai asemenea neguţători strică legea şi umblă 
prin furtuna omătului; de aceea le-a pus Dumnezeu 
împotrivă pe alţi înţelepţi. 

Sara sosi cu grabă, ca o altă spaimă a stihiilor. Focurile 
rămaseră aprinse sub şopron şi la saivane. 

Unii din slujitori vegheau, grăind în şoaptă. Alţii se 
hodineau, pătrunşi de somn şi umezeală, în bătaia flăcărilor. 
Altă ciudăţenie a acestor străini, după cât băga de samă 
moş Onisifor, era că şi-au pus străji. Care străji aveau suliță. 
Erau doi străjeri. Când intrau unii la foc, ieşeau alţii. 

Într-un târziu, după straja a doua, iată că se auzi cântând 
cu spaimă subit un coviltir, privighetorul lui Jder. Ionuţ, de 
lângă foc, se trezi şi ridică fruntea de pe şaua pe care o 
avea căpătai. Cucoşul cântă de şase ori şi se miră el singur 
de glasul său; după care, dintrodată, cântă a şaptea oară, 
mai prelung, ca să se audă pe celalalt tărâm. Căci cucoşii de 
aici aud glasul cucoşilor de dincolo şi dau semn aici după 
semnele de dincolo. Altfel, de unde ar cunoaşte ceasurile? 
Căci nu-s nici vraci, nici grămătici. 

Jder ascultă a şaptea cântare, zbucnită c-un fel de 
supărare. După aceea cucoşul amuţi şi se ghemui la locul 
său, închinându-şi creasta. 

— Ce crezi dumneata, Onofrei, de-a şaptea chemare? 
Întrebă el în şoaptă. 

— D-apoi ce să cred, jupâne Ionuţ? Nu cred nimica. Strigă 
ceilalţi, răspunde el. Şi noi ştim că trebuie să ne ducem să 
vedem ce mai fac dobitoacele. 

— N-ai auzit cât de supărat a răspuns? Parc-ar fi spus: 
destul! Am auzit! Am înţeles! 


— Ce poate el auzi şi înţelege? Dac-ar fi năzdrăvan, da; 
dar acesta e un cucoş ca toţi cucoşii. 

Samoilă râse de acest cuvânt. Râse şi Onofrei. 

— De ce râdeţi, Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră? Să ştiţi 
voi că pe acest cucoş mi l-a dăruit comisoaia Ilisafta şi nu-i 
un cucoş ca ceilalţi. A strigat că-i destul şi că a înţeles, 
deoarece, pe celalalt tărâm, la miazănoapte, s-a domolit 
viforul, în peştera lui de ghiaţă. Ascultaţi-l şi deasupra, în 
văzduh, cum vine cu mai puţină putere. Cătră ziuă se alină; 
şi stă şi ninsoarea. lar dacă se înseninează, are să scapere 
gerul. 

În zori-de-ziuă nu mai putea fi nici o îndoială că acel cucoş 
porumbac, cu creasta pieptene şi cu coada secere, a dat 
dovadă de năzdrăvănie. 

La răsărit se deschisese o poartă de rubin. Deasupra ei 
suia pe cerul verde ca ghiaţa flacăra care se chiamă Steaua 
Ciobanului. Vântul contenise. Întinderile cătră zări erau 
albe. Peste baltă se durase pod de argint. Zvonurile 
căzuseră la pământ şi stăpânea peste toate numai puterea 
de cremene a gerului. Acest farmec se săvârşise în 
răstimpul cât ţine un somn. Ionuţ ieşi în larg şi-şi boldi ochii 
asupra acestei lumini nouă peste care fulguiau lin trandafiri 
de zori. 

Porunci străjerilor: 

— Daţi glas să se ridice oamenii şi să înhame. Alţii să 
scoată boii din saivane. 

În toate ale lui Dumnezeu se cetea, într-adevăr, poruncă 
fără întârziere. Căci în Ţara Moldovei, ca şi în Ucraina, este 
o vreme în tot lungul anului, când puterea cea mai presus 
de fire o durează drumuri şi punți, cum nu se află în nicio 
împărăție din lume. Cunoscând pământenii asta, nu-şi mai 
dau osteneală să săvârşească ei asemenea lucrări. Aşteaptă 
minunea, şi fac bine, ca nişte dreptcredincioşi ce sunt. 
Asemenea zi a lui Dumnezeu vedea în jurul său Jder; deci 
trebuia să purceadă pe drumul Colomeei, fără nici cea mai 
mică întârziere. 


Ridică în şa şi pe Botezatu c-un slujitor tovărăşie, 
mânându-l spre hotarul Ceremuşului. Şi lăsă pe moş 
Onisifor întru mare nedumerire şi mirare. 

Se afla, în acea vreme, în laturea Haliciului, la o zi de cale 
către asfinţit, un târguşor cu numele Volcineţ. Acest 
târguşor, împreună cu altele din alte părţi, şi cu moşii şi 
castele, făcuse parte din zestrea Doamnei Maria, soră cu 
Regina Elisaveta, a Craiului Vladislav. 

Această Doamnă Maria avusese soţ pe Ilie-Vodă, fecior 
dintâi al lui Alexandru-Vodă Bătrânul. Pe Ilie-Vodă, cum se 
ştie, l-a fost prins în Suceava, arzându-i ochii, fratele său 
prea iubit Ştefan-Vodă. Deci Doamna Maria, după ce a 
rămas văduvă, s-a aşezat la Volcineţ şi aici a primit ajutoare 
de la Crai şi de la şleahticii cei mari ai Lehiei, ca să 
dobândească iar Ţara Moldovei pentru feciorii săi 
Alexăndrel-Vodă şi Roman-Vodă. Apoi în împărecherile 
acelor timpuri, după ce a omorât Alexăndrel-Vodă pe 
Ştefan-Vodă şi a fost omorât şi el de altul; şi după ce a pierit 
şi Roman-Vodă. 

— Doamna Maria a rămas să-i bocească pe toţi aceia la 
Volcineţ, după care s-a dus să-şi isprăvească viaţa într-o 
sfântă mănăstire. La curtea de la Volcineţ a rămas numai 
icoana ei, în straie cernite, pe păretele dinspre răsărit al 
sălii celei mari de oaspeţi. Pe păretele dinspre apus, în faţă, 
se arătau, în cadre aurite, imaginile lui Ilie-Vodă, iar de o 
parte şi de alta a lui Ilie-Vodă, feciorii săi, Alexandru-Vodă şi 
Roman-Vodă; deci amărâta Doamnă îi privea de dincolo de 
moarte şi în ochii portretului păreau că au îngheţat 
lacrimile întristării celei de-a pururi. 

Acest târguşor Volcineţ fusese lăsat în dar de cătră Crai lui 
Petru Aron-Vodă, după ce acesta pribegise în [ara Leşască, 
la venirea lui Ştefan-Voievod. Fugind Petru Aron-Vodă în 
Ţara Ardealului, îl ajunsese şi acolo sabia lui Ştefan-Voievod, 
luândui capul, plată pentru uciderea lui Bogdan-Vodă, tatăl 
lui Ştefan-Voievod. După această pieire, Craiul Cazimir 
lăsase lui Mihu logofăt folosinţa târguşorului. 


Era vestit deci acest loc pentru toate câte le spunem. Şi 
mai avea faimă pentru un pojar din vremuri mai vechi, când 
l-au fost pârjolit tătarii de Crâm; şi pentru un al doilea 
pojar, când au lovit călăreţii lui Ştefan-Voievod, cu zece ani 
în urmă, ca să prindă pe Petru Aron-Vodă. Atuncea au ars 
iară Volcineţul; însă curtea n-au ars-o; şi a scăpat călare, 
numai în cămaşa de noapte, spre Cetatea Peremisla şi Petru 
Aron-Vodă; iar călăreţii lui Ştefan-Voievod s-au dus până la 
acea Cetate Peremisla şi au bătut cu buzduganul în poartă. 
Multă suferinţă au avut într-amândouă rândurile bieţii 
târgoveţi; iar acuma jidovii neguţători îşi clădiseră iar 
dughenile şi se bucurau de mult folos de la ţăranii de prin 
împrejurime. 

Vechil la curtea din Volcineţ rămăsese tot credinciosul de 
demult al Mariei-Doamna. Era un moldovan din ţinutul 
Cârligăturii. Îl chema Gligore Mustea; şi la vârsta de 
şaptezeci şi doi de ani întru care se afla, surzise de istov. 

Asculta cu foarte mare luare-aminte cele ce-i spunea 
Niculăieş Albu jitnicer, fără să înţeleagă bine despre ce-i 
vorba, şi răspundea, încet, aproape în şoaptă, jucând 
întruna, între obrazul său şi al oaspetelui, degetul arătător 
de la mâna dreaptă. 

— Ce spune, astăzi, cneaghina noastră? Întrebă jupân 
Niculăieş Albu, părând vesel de întrebarea pe care o punea. 

— Care veste? N-a venit încă nici o veste, şopti Mustea 
bătrânul, jucându-şi degetul. 

— Te întreb de cneaghină; ce spune cneaghina? Îşi 
îngrămădi din nou întrebarea jitnicerul, în urechea 
vechilului. 

— Aha. Nu spune nimica. 

— S-a mai domolit? 

— N-aud tocmai bine. 

— Te întreb dacă s-a mai domolit. 

— S-a domolit; întâi era tare supărată; acuma se uită la 
icoane şi grăieşte cu ele. 


Jupâniţa Maruşca se aşezase în sala cu cele patru 
portrete. Nu suferea lângă sine decât pe moaşa Irina 
Vorniceasa. Sta într-un jâlţ lângă Maria-Doamna şi jelea şi 
ea din când în când pe voievozii cei morţi; după aceea, 
râdea ascuţit şi scotea limba cătră domniile lor. 

Moaşa Irina Vorniceasa o înconjura cu dragoste şi cu grijă 
şi mai cu samă cu vorbe multe. 

Moaşa Vorniceasa fusese cel dintâi furtişag al lui Niculăieş 
Albu. Trecuse întâi pe la căsuţa dumnisale, în marginea 
târgului Sucevii, o ridicase şi o vârâse în rădvan, 
poruncindu-i să tacă, sub pedeapsa morţii. Vorniceasa 
fusese mai mult mirată decât înfricoşată, căci nu se aştepta 
ca, după ce fusese de patru ori văduvă, să mai râvnească 
cineva soarta răposaţilor ei. Numai după ce s-au întâmplat 
cele ştiute, lângă vama Rădăuţilor, cu mare învălmăşeală şi 
vărsare de sânge, dumneaei a înţeles că acea trăsură 
uşoară cu şase cai a fost gătită pentru altcineva. Jupâniţa 
Maruşca a lui laţco Hudici, cu mânuţele legate la spate cu 
frânghioară de matasă şi picioarele înfăşurate într-un sac, a 
fost lepădată alături de dumneaei Vorniceasa. 

— Ce este? A strigat cu spaimă la ea moaşa Irina. Jupâniţa 
Maruşca n-a putut răspunde, deoarece i se pusese şi căluş. 

Numai cu moaşa şi cu jupâniţa, rădvanul a prins să alerge 
în goana cea mare. La dreapta şi la stânga călăreau bărbaţi 
înarmaţi. Unul din ei, vestit pentru semeţia şi frumuseţa lui, 
era Niculăieş jitnicer. Vorniceasa îl cunoştea. Niculăieş 
jitnicer călărea în partea jupâniţei. Din când în când se 
apleca adânc în şa, încercând să străbată cu privirea în 
fundul rădvanului. Ghemuită şi strânsă asupra sa însăşi, 
jupâniţa Maruşca aproape nici nu se băga în samă în 
perinile rădvanului. Partea cea mai mare a locului era 
cuprinsă de moaşa Irina. Când se aşeza într-un loc, 
dumneaei avea o putere de a se revărsa în laturi. 

Deci, după socotinţa Vornicesei, nu era vorba decât de o 
răpire de fecioară. 


Întâmplări de acestea se vedeau prea ades la sate. Mai 
ales fetele mişeilor au asemenea plăcere, să fie răpite. Se 
zbat, plâng şi după aceea le pare bine, aşa fiind datina şi 
furtişagul fiind cu voia lor. Câteodată se întâmplă de le fură 
şi unul cu care nu se au bine şi care nu li-i drag. Atuncea n- 
au ce face şi se supun celui vrednic, care a îndrăznit să puie 
stăpânire pe ele. Neamurile n-au alta de făcut decât să se 
adune şi să puie la cale tocmeala nunţii. 

Mai rar se întâmplă să fie furate fete de neam. Altădată, în 
vremuri mai bune, se vedea şi în boierime destul de des 
asemenea obicei al pământului; dar de când se 
statorniciseră boierii în putere, le plăcea să aleagă ei 
singuri soţ pentru fetele domniilor lor. lar din vremea 
venirii lui Ştefan-Voievod era primejdie să încerce careva 
silnicie asupra unei cneaghine. 

Mişeii plăteau gloabă; boierii plăteau cu capul. Mai 
îngăduitoare se arăta Domnia înspre partea prostimii. 

— Căci gloaba era drept domnesc şi sporea veniturile 
vistieriei. Boierii, fiind scutiţi de dări în bani, nu-şi puteau 
răscumpăra fapta decât cu viaţa. 

Socotind şi cumpănind în sine, cât fugea rădvanul prin 
întunericul nopţii, moaşa Irina era bine încredinţată că 
răpirea nu se putuse săvârşi decât cu voia cneaghinei, ca să 
fie înlăturată împotrivirea acelui boier căpăţânos, laţco 
Hudici. Acuma i-a venit vremea să-şi deschidă lăzile. Cine 
are fată, are şi năcaz. Împotriva unei fecioare viclene nu 
poate sta nici părintele mitropolit. 

— Drăguţa mea jupâniţă, suspină cu dragoste moaşa Irina 
Vorniceasa. Asta-i cea mai grabnică treabă. Şi pe mine m-a 
furat soţul meu cel dintâi, Sandu Rintea, vornicel. Ia să-ţi 
scoată mama căluşul, ca să mai răsufli puţintel. 

Cum i s-a scos căluşul, jupâniţa a răsuflat de două ori până 
în adâncul plămânilor, ca să prindă putere, după aceea 
dintr-odată a început să răcnească ascuţit, ca înjunghiată 
de moarte. A prins a i se zbate în legături şi trupuşorul. 


Rădvanul s-a oprit îndată. Caii s-au bulucit unul lângă 
altul. Jitnicerul Niculăieş Albu a sărit din şa, a venit şi a 
vârât fruntea în rădvan, căutând să înţeleagă ce se petrece. 

Jupâniţa slobozi al doilea rând de strigăte, mai înfricoşate. 

— Ce este? 

— l-am dat drumul la glas, mărturisi cu nevinovăție 
Vorniceasa, ca să aflu dacă-i pare bine de întâmplare. Eu, în 
vremea mea, nu pot spune că n-am fost bucuroasă. De ce 
ţipă dumneaei aşa de cumplit? 

Jitnicerul îi răspunse cu asprime: 

— Vorniceasă, dumneata n-ai a întreba nimic. 

— Atuncea de ce m-ai luat şi pe mine? Se tângui moaşa. De 
ce mă vâri domnia ta şi pe mine, jupâne Niculăieş, în 
asemenea bucluc? 

— Amestecul dumitale e cu folos, vorniceasă. 

— Ba mă rog domniei tale, jupâne jitnicer, mai bine mă 
lăsai în sărăcia mea. Domnia ta săvârşeşti faptă cu 
primejdie. 

Jupâniţa Maruşca dădu al treilea rând de strigăte. 

— Degeaba strigi, jupâniţă, se aplecă asupra ei Niculăieş 
Albu, cu blândeţă. Aici suntem în locuri singuratice, nu te- 
aude nimeni. Îţi strici pieptul şi glasul, şi-mi pricinuieşti şi 
mie suferinţă. 

— Fugi! Mişelule! Se încordă răguşit şi cu disperare 
jupâniţa. 

— Atunci am să fiu nevoit să-ţi pun iar căluşul, jupâniţă. 

— Lasă-mă! Lasă-mă! Piei din ochii mei! Am să mă omor! 

— Ba asta să nu faci, jupâniţă Maruşca. Atâta bun am eu 
pe lume. Sunt singur şi orfan; nici prietini nu mai am; 
numai dragostea ce am asupra domniei tale mă poate 
răscumpăra; încolo, viaţa mea nu mai are rost. Să-ţi pun iar 
căluşul? 

— Pune-mi-l. 

— Ba am să te lăs slobodă, jupâniţă Maruşca, şi ai să fii 
cuminte, o mângâia el ca pe un copil. 


Ea clămpăni cu dinţişorii asupra degetelor lui. Jitnicerul îşi 
retrase mâna cu frică, apoi începu a râde. 

— Văd că ai să te domoleşti. Mergem înainte. Nu facem 
nici un popas; am cai pregătiţi în trei locuri. Şi dincolo te 
schimb într-o carâtă leşască. 

Jupâniţa Maruşca se răsuci asupra lui cu răutate: 

— Au să te ajungă din urmă slujitorii tatălui meu. 

— De asta n-am grijă; noi fugim cu cai hodiniţi. Jupân Iaţco 
nu mai are nici o putere asupra mea. 

— Atuncea au să te ajungă oştenii măriei sale. 

— Până ce-ajung ei la hotar, noi suntem dincolo. 

Jupâniţa Marugşca strigă iar cu mânie, zbătându-se. Stătu o 
clipă, gâfâind, apoi îşi înghiţi mânia: 

— Au să te ajungă alţii! N-au să mă lese în mâna 
dumnitale. Au să te găsească oriunde. 

— N-am eu grijă de asta, se veseli Niculăieş Albu. Am mai 
multă grijă să te domoleşti şi să nu ţi se facă rău. De asta 
am pus eu aici pe moaşa Irina Vorniceasa. Să te sfătuiască. 
Să te stăpânească, dac-a fi nevoie. Dacă, Doamne fereşte, ţi- 
i rău, să te îmbrăţişeze ocrotindu-te. O femeie cuminte 
înţelege ce e viaţa şi ştie ce are de făcut. Ştie deasemeni că 
răsplata sa va fi în galbini buni, cu zimţi. 

Albu se înturnă spre vizitiu: 

— Mână înainte, nu mai opri nicăieri. Dacă auziţi ţipând în 
rădvan, dă tu chiot mai mare, ca să-l acoperi pe al măriei 
sale. 

Mâni, trebuie să ajungem dincolo. Cum am făcut popas în 
pământul Craiului, faceţi-vă cruce şi scoateţi-vă cuşma, ca 
să v-o umplu cu taleri. 

Vizitiul dădu îndemn: surugiii puseră pinteni şi pocniră din 
harapnice. Rădvanul se zgudui şi porni huruind şi 
clătinându-se în curelele lui. 

— Vai, drăguţa mea jupâniţă, strigă Vorniceasa, pocnindu- 
şi palmele: de ce te zbaţi aşa? Să nu ţi se aplece; ori să nu 
se rupă ceva în măria ta. 


Cneaghina se zvârcoli asupra moaşei cu ură: 

— Cum cutezi să-mi vorbeşti astfel, când eşti în înţelegere 
şi în unire cu acest lotru? 

— Eu! În unire şi în înţelegere cu lotrii? Vai de mine şi de 
mine! S-ar putea vreodată una ca asta? Doar n-ai auzit 
măria ta singură, cu urechiuşele măriei tale, că Niculăieş 
Albu abia acuma mi-a spus de ce m-a ridicat din casa mea în 
puterea nopţii şi m-a trântit ca pe un sac aici în rădvan? Am 
crezut că mă fură pentru altceva, vai de păcatele mele. 
Socoteam şi eu, ca o muiere nebună, că nu mi-a trecut 
vremea şi pofteam să aflu cine va fi fiind acel Făt-Frumos, 
care să vâre întâi mâna şi să mă pipăie... Nu râde, drăguţa 
mea jupâniţă... 

— Nu râd. 

— Ba ţi-am văzut dinţişorii scânteind prin întuneric. Chiar 
ai de ce râde, căci pentru alte frumuseți suspină junii din 
ziua de azi. Of! Of! Nurii mei au fost altădată, draga mea 
jupâniţă, şi acuma nu mai sunt. Află că eu am fost vestită 
frumuseţă şi am avut patru bărbaţi. Stau şi mă uit la acest 
jitnicer şi văd că-i întocmai cum a fost vornicelul meu cel 
dintâi. Am trăit cu el doisprezece ani; şi numai la picioarele 
mele a stat şi în ochii mei s-a uitat. Aş putea spune fără să 
mint că s-a topit de dragoste. S-a stâns şi s-a dus. După cell- 
am plâns destul, am ieşit iar la lume şi s-a aflat pentru mine 
al doilea soţ: Cristea Mănăilă, vornicel. Am fost prea fericită 
şi cu acesta alţi doisprezece ani şi mă bătea din când în 
când, din dragoste, temându-mă pentru frumuseţile mele. 
Pe urmă s-au găsit alţi vornicei, căci locul fericirii mele a 
fost la Dorohoi, unde ţine scaun de judecată vornicul cel 
mare de [ara-de-Sus şi unde au mare căutare vornicei de 
poartă; s-au găsit alţi vornicei, unul Iordache Buză şi altul 
Stroia Munteanu, cu care am petrecut paisprezece ani: cu 
fiecare câte şapte ani. A slăbit şi s-a împuţinat fiecare în 
timpul său, din dragostea cea mare ce au avut asupra mea; 
şi s-au dus; a rămas din toate cele trecute ca un fum. Deci 
eu îi cunosc pe aceştia. 


— Pe cine? 

— Pe aceştia. Adicătelea pe cei ca jitnicerul. Am ştiut să-i 
stăpânesc. Fă şi domnia ta astfel, ca să-ţi fie bine. Să-ţi şterg 
ochişorii. Şi nu mai striga, ca să nu ţi se asprească glasul. 
Îmi place cum te împotriveşti, chiar dacă ţi-i drag. 

— Nu mi-i drag! Strigă cu hotărâre şi tăios jupâniţa. 

— Cum s-ar putea una ca asta? Atuncea de ce te-a furat? 

— M-a furat pentru că-i nebun. Ori pentru că a avut o 
pricină de ură împotriva tatălui meu. Ori pentru bogăţiile 
pe care le are părintele meu, nu numai în "Ţara Moldovei ci 
şi în Ţara Leşască. 

— Poate mai degrabă din pricina asta din urmă. Atuncea-i 
destul de cuminte şi nu-i nebun, cum spui măria ta. Dacă 
are prietini şi sprijin la leşi, se poate face. 

— Cum se poate face? 

— Se poate face, fiind la mijloc şi voia măriei tale. Acuma îl 
îndepărtezi de la faţa măriei tale. Dar mâni poate să fie 
schimbare, văzându-l cum se mistuie de dragoste. Care 
femeie poate sta multă vreme nesimţitoare? 

Jupâniţa tăcu. Moaşa râse singură. Dintrodată, prin 
întuneric, copila întoarse asupra tovarăşei sale un şuier de 
viperă. 

— Vorniceasă nebună! Nu cuteza să-mi vorbeşti astfel. Află 
că mi-i drag altcineva. 

— Vai, draga mea jupâniţă, iartă-mă pentru vorbele mele 
proaste. Trebuia să-mi spui de la început asta. Atuncea de 
ce răcneşti aşa de tare cătră acest biet jitnicer? Şi de ce te 
zbuciumi aşa de tare? Să-ţi spun eu o taină pe care nişte 
copii ca măria ta n-o ştiu, iar bărbaţii, ca nişte proşti, n-au s- 
o afle niciodată. Dacă nu ţi-i drag, şi dacă nici nu-i chip să-ţi 
fie milă de el, apoi degeaba se străduieşte. Poartă în mână o 
răcliţă scumpă, la care n-are cheie. Dacă vrea s-o deschidă 
numaidecât, o sfarmă. lar dacă se teme s-o sfarme, răcliţa 
rămâne închisă. Mi se pare că acest Niculăieş are să se 
teamă s-o sfarme, dacă gândul lui e acela pe care mi l-ai 
spus. Eu, drăguţa mea, ca una care am petrecut patru de- 


aceştia în curgere de treizeci şi opt de ani, te sfătuiesc să 
nu-ţi primejduieşti viaţa zbătându-te şi răcnind, ci să fii 
cuminte şi mai ales vicleană. Ridicându-mă de la casa mea 
şi de la liniştea mea, jitnicerul socoate că-i sunt slugă şi-i 
stau într-ajutor. Domnia sa nu cunoaşte cine-i Vorniceasa; 
dar are să afle cât de degrabă. 

De la acest sfat în fuga rădvanului, jupâniţa Maruşca a 
simţit în sine oarecare linişte şi s-a rugat în gândul său, 
cerând sprijin de la prea curata Fecioară. N-a mai slobozit 
ţipete ascuţite, nici nu s-a mai zvârcolit. A înţeles că 
rădvanul umblă cu mare repeziciune şi că schimburile de 
cai se fac fără nici o greutate. A doua zi, cătră sară, se făcu 
oprirea. Niculăieş Albu descălecase între slujitori ai Craiului 
şi îşi arătă îndreptările, cerând să fie îndrumat cătră 
unchiul său jupân Mihu mare logofăt, om cunoscut, prețuit 
şi iubit de cătră strălucirea sa Regele Cazimir. 

Când jupâniţa Maruşca a văzut că acei slujitori crăieşti se 
închină cătră jitnicer şi jitnicerul se închină cătră ei, şi-a 
prăpădit iarăşi firea şi a ţipat din adâncul fiinţei sale cu 
străşnicie. Numaidecât vorniceasa Irina a cuprins-o pe 
după spate ş-a adus-o cătră sânul său, înăbuşindu-i al doilea 
răcnet... 

— Ce este? Au întrebat slujitorii. 

Zâmbind, jitnicerul Niculăieş s-a plecat cătră ei şi le-a 
şoptit o lămurire la ureche; după care ei şi-au mângâiat 
mustăţile şi s-au închinat din nou cătră jitnicer, râzând. 

— Daţi drumul! A strigat unul din ei cătră vizitiu poruncă 
în limba leşască. 

— Ai auzit? Ai auzit? Şoptea Vorniceasa lângă tâmpla 
jupâniţei Maruşca. De ce nu înţelegi, drăguţa mea, să fii 
cuminte? 

— Ce să fac! Se tânguia cu desnădejde copila. De-acuma 
mă duce fără oprire înlăuntrul împărăției. Până la hotar am 
nădăjduit să-l ajungă pe hoţ gonacii domneşti. 

Am mai nădăjduit să fi aflat şi altcineva, acel care ştiu eu 
că trebuie să vie să mă caute. Dar iarăşi acesta n-a putut să 


m-ajungă din urmă la vreme. De acuma, dacă nu se 
întâmplă o minune de la Dumnezeu, nu-mi rămâne decât să 
Mor. 

— Vai, nu grăi aşa, puiu mamei. Minunile se pot întâmplă 
oricând: puterea lui Dumnezeu e nesfârşită şi pretutindeni. 

Aşa, din înţelepciunea veche a Vornicesei au ieşit o 
judecată dreaptă şi o întâmplare la care Niculăieş Albu 
jitnicerul nu se putea aştepta. 

Dreapta judecată era asta. Dacă fata lui laţco se supune, 
cum le vine de multe ori să se supuie unora dintre fete, 
chiar de boieri din cei mai mari, atunci ori aici, ori la 
Cracovia, e tot atâta. Nici fata n-a rămânea supărată, nici 
jitnicerul nemulţămit. Dacă fata nu se supune şi dacă în 
răstimpul cât nu se supune îi poate veni un ajutor din urmă, 
atunci nu trebuie să se afle prea departe. A fost tălhar 
Niculăieş Albu; se vor găsi alţi tălhari mai mari decât 
Niculăieş Albu. Acei tălhari mai mari pot veni din Ţara 
Moldovei, ca nişte vânători care au adulmecat vânatul şi-l 
caută în pripă. Dar acei tălhari s-ar putea găsi şi-n Ţara 
Leşască printr-o sârguinţă ascunsă, ştiindu-se că Iaţco 
Hudici îşi poate desface jumătate din comoară pentru 
treaba asta. Deci aici ar fi mai bun câştig decât la un tânăr 
boier nebun care e Niculăieş. După ce a ajunge el să-şi 
împlinească gustul, are să-i râdă în nas Vornicesei. Parcă 
Vorniceasca nu ştie cum merg patimile şi înflăcărările lumii? 

Deci după câteva popasuri, fie la Sniatin, fie la Halici, fie în 
altă parte, moaşa Irina Vorniceasa a tras într-un colţ pe 
jitnicer şi a stat cu el în sfat îndelungat de taină. 

— Să ştii dumneata, cinstite Niculăieş jitnicer, a zis 
Vorniceasa cu mare oţărâre, că jupâniţa se prăpădeşte. 

— Spune repede ce este. 

— Întâi să-ţi spun alta, cinstite Niculăieş jitnicer. Un suflet 
am şi o cruce; mă jur şi pe sufletul meu şi pe legea ce 
mărturisesc, că jupâniţa asta se înduplecă. Mă ştii că nu-s 
de ieri de alaltăieri şi-s învățată cu de-acestea. Văd că 
începe să se aline. Oricâte nazuri ar face, oricât ar ţipa şi ar 


bate cu fruntea şi cu corniţele încolo şi încoace, nu se poate 
să nu vadă în domnia ta bărbăţia şi frumuseţa pe care le ai, 
căci nu-i oarbă: ba încă are nişte priviri prea ascuţite. Deci 
văzând eu la domnia ta atâta patimă şi spunându-i şi eu cele 
de cuviinţă, ai s-o vezi într-o zi desfăcând braţele şi 
întinzându-se în sus de mijloc. Când se întinde aşa o femeie, 
domnia ta trebuie să înţelegi o bucurie la aşternut pentru 
domniile voastre. Însă mai este ceva ce trebuie să-ţi spun. 
Nici jupâniţa nu înţelege şi nu ştie, fiind o copilă. Dar eu, ca 
moaşă, ştiu că, dacă vă duceţi aşa înainte, o prăpădeşti pe 
dânsa şi vă prăpădiţi amândoi. De-atâtea zile umblă 
hurducată. A ţipat, s-a zbătut. În cinci rânduri, şi-a muşcat 
limba şi i-au ieşit la colţurile gurii clăbuci de sânge... 

— Dar bine, Vorniceasă Irină, a prins a se tângui Niculăieş 
Albu; de ce nu mi-ai spus din vreme? 

— Stăi, jupâne jitnicer. Asta, ce ţi-am spus eu, nu-i nimica. 
Dar ştii domnia ta şi dacă domnia ta nu ştii, îţi spun eu. 

— Că noi femeile avem suferinţi şi boli ale noastre. 
Ferească Dumnezeu, dacă nu-i atunci băgare de samă, 
putem fi apucate de ducă-se-pe-pustii, când se spune că 
intră în noi dracii, de nu-i mai pot scoate decât popii cu 
cetanii sfinte; şi mai putem fi cuprinse de aşa slăbăciune, 
încât rămânem albe şi slabe. Cum bate un fluture din aripi 
numai o dată, aşa închidem ochii şi ne-am dus... Aşa-s 
rânduite de la Cel-de-sus slăbăciunile noastre. Câteodată ne 
vine nebunie, parc-am fi băut zamă de mătrăgună. Să ştii că 
dacă nu poposeşti undeva, pentru hodină de-o săptămână, o 
prăpădeşti pe jupâniţa Maruşca. 

— Atuncea să ne oprim; dar n-avem unde ne opri. Eu 
socoteam că să mergem întâi măcar până la Liov. Doar am 
schimbat-o într-o carâtă uşoară. 

— Fă cum ştii domnia ta; eu am spus ce-am avut de spus; 
îmi spăl mânile ca Pilat din Pont. 

— Stăi, stăi, Vorniceasa, nu grăi aşa. Dacă trebuie să ne 
oprim, să ne oprim. Câtă vreme? 

— Trei zile; patru zile. 


— Nu-i prea puţin? 

— Bine, fie şi o săptămână. Cu atât va fi mai bine. 

— Atuncea n-avem alta decât să ocolim la Volcineţ, la 
târgul unchiului meu Mihu logofăt. Dar mai poate răbda 
jupâniţa Maruşca până acolo? Sunt până la Volcineţ două 
poşte şi mai bine. 

— Dă, ştiu eu? Să încercăm. Dacă umblă carâta numai în 
pas, atuncea poate s-ajungem cu bine. Te-ai uitat să vezi cât 
e de albă şi de stinsă? 

— M-am uitat, scrâşni Niculăieş Albu. Să ştii, moaşă, că 
dacă se întâmplă ceva, te despic în două cu sabia. Istoria 
asta trebuia să mi-o spui mai din vreme, nu acuma. 

Vorniceasa Irina s-a înspăimântat nespus de asemenea 
ameninţare şi s-a suit în carâtă, cuprinzând fruntea 
jupâniţei şi rezemând-o de umărul său. 

Astfel de câteva zile fata lui laţco se găsea în popas la 
Volcineţ, în curţile cele vechi ale Doamnei Maria. Câte-un 
răstimp de vreme stătea toropită pe un divan. Altă dată se 
aşeza în jilţul de lângă portretul Doamnei şi privea cu ochii 
înlăcrimaţi spre imaginile acelor voievozi pieriţi de moarte 
cumplită. 

Bătrânul credincios Gligore Mustea, slujitorii şi roabele 
umblau în vârful degetelor pe la uşa cămării domneşti. 
Femeile îşi plecau urechile şi ascultau ce se întâmplă 
înlăuntru. Unele dintre slujitoare, la ceasul hotărât, băteau 
încetişor în uşă şi lăsau pe o măsuţă scundă mâncarea 
măriei sale. Gligore Mustea asculta şi el cu luare-aminte, 
fără să audă nimic. În ziua de sărbătoare a Sfântului Toma, 
când a început vântul de iarnă din miazănoapte, jupân 
Niculăieş Albu s-a hotărât, după alt sfat cu jupâneasa Irina, 
să se înfăţişeze la uşă şi să bată încet, cerând intrare. 

Era la un ceas după masă, deci în vremea amiezii. 

— Cine-i acolo? A întrebat dinăuntru Vorniceasa. N-a 
răspuns nimeni. Jitnicerul a ciocănit a doua oară. 

Vorniceasa Irina s-a dus domol până la uşa de stejar; a tras 
zăvorul; uşa s-a deschis făcând loc lui Niculăieş Albu. Îndată 


ce l-a văzut, jupâniţa Marugşca şi-a şters repede lacrimile cu 
năframa de borangic pe care o ţinea în mâna stângă şi şi-a 
descoperit dinţişorii, părând că zâmbegşte. Apoi dintr-odată 
s-a sculat, zbârlindu-se oarecum şi desfăcându-şi în sus 
ghiarele. A început să scârţâie aşa de înfricoşat, aşa de 
zguduitor şi cu atâta desnădejde, încât Niculăieş Albu s-a 
dat înapoi numaidecât, închizând uşa. Odată cu ţipetele 
acelea fără nume, ca din strune amestecate, a venit asupra 
uşii o izbitură de talger. Talgerul a căzut zângănind pe 
pardoseală. Strigătul fără nume a încetat. 

— Ce este, nu s-aude nimic? A întrebat Gligore Mustea, cu 
glas moale, la urechea lui Albu. 

— Ba s-aude. 

— Cum spui domnia ta? 

— S-aude. 

— Ce s-aude? 

— Încă nu ştiu bine. Dumnezeu ştie! A răspuns pe gânduri 
jitnicerul. 

Capitolul XIV. 

Unde s-arată alţi cunoscuţi ai noştri. 

Sub paza oamenilor lui Jder, tamazlâcurile de boi umblau 
cu destulă încetineală. Pătura subţire de omăt acoperise o 
zloată ce îngheţase dintr-odată în grunzuri. La locurile 
povârnite boii alunecau învălmăşindu-se. Cu toate 
harapnicele şi răcnetele lor se vedea că slujitorii comisului 
celui mic erau deprinşi cu alt meşteşug decât cel pe care-l 
îndeplineau. Totuşi mergeau înainte, pe drumul Colomeei, 
poposind din când în când în marginea satelor. 

Se aflau în unele locuri sate sărace, cu bordeie pe 
jumătate îngropate în pământ. Ca şi în multe părţi din 
locurile descoperite ale Moldovei, băştinaşii erau deprinşi 
din veacuri să nu aibă aşezare trainică, deoarece valurile şi 
vânturile băteau necontenit asupra acestor hotare. Într-o 
mie de ani, de la huni până la tătari, aceste vânturi şi valuri 
învăţaseră pe năcăjiţii oameni că nestatornicia este legea ce 
stă deasupra vieţii şi morţii prin voia lui Dumnezeu. Casele 


de piatră, grădinile irigate, îngrămădirile de bogății aici n- 
aveau noimă: în orice clipă se puteau preface în fum şi 
flăcări. Aici omul se mulţămea cu înflorirea fiecărei 
primăveri şi cu rodul fiecărei toamne. Astăzi dormita tihnit 
la vatra lui; mâni era nevoit să se bejănească în codri. 
Răpirea holdelor, pojarul bordeiului erau socotite o fericire 
dacă omul se putea astfel pune la adăpost în pustie; căci 
deseori nomazii îi prindeau cu arcanele şi-i grămădeau ca 
pe vite sub harapnic pe drumul robiei răsăritene, de unde 
nu se mai întoarce suflet viu. Când nu erau nomazii, îi 
asupreau domnii pământului fie cu biruri, fie cu podvezi, fie 
cu războaie; şi când se nimerea să fie şi din partea acestora 
o milostivire a blândeţii ori a uitării, se ridicau sălaşurile de 
lotri care veneau să-i vămuiască, prădându-le vitele. Munca, 
privegherea şi cuminţenia gospodarului, deci, nu preţuiau 
nimica în aceste părţi de lume. Dacă avea mişelul noroc să-i 
cânte cucul în faţă, primăvara, putea să-şi întărească în el o 
nădejde şi să râdă la soare; dacă nu, se culca cu grija şi se 
scula cu întristarea. 

Cum sosise din miazănoapte iarna asta năprasnică, ţăranii 
îşi vârâseră vitele la ocoale şi oile la perdele. Cânii sosiseră 
şi ei odată cu vitele şi cu oile, scurmându-şi alte covruri în 
preajmă. Dacă năzuiau lupii, cânii dădeau bătălie; oamenii 
chiuiau de pe prispe. Când dădeau lotrii, iarăşi alegea 
norocul, ca şi la lupi: unii gospodari aveau mai multă 
pagubă, alţii mai puţină; unii n-aveau nici o pagubă şi uitau 
să închine lui sfântu Neculai, în biserică, lumânările juruite. 

În lungul zilelor se coceau mai mult pe lângă jarul din 
vatră, mâncând şi dormitând. Când şi când ieşeau, ca să 
lepede nutreţ la boturile animalelor. Sara, bătrânii 
istoriseau celor tineri acea poveste minunată a lui Făt- 
Frumos, care-i sortit din leagăn să ajungă la împărăție. N- 
are nevoie nici de înţelepciune, nici de vitejie prea mare. 
Când greşeşte, îi stau în ajutor fiarele şi gângăniile; când se 
luptă, îl sprijină nişte tovarăşi cu mare vârtute care îl 
urmează din bunătatea inimii lor şi din porunca sfintei 


Vineri; în toate ale lui îl urmăreşte norocul, fiind fudul şi 
fără grijă, deoarece aşa i-a fost scrisă în stele soarta. Pe 
acelaşi temei, omul poate găsi comori; fericirea lui atârnă 
de minunile întâmplării, nu de acele deşărtăciuni cărora 
filosofii le-au spus muncă şi statornicie. Mai mult decât atât: 
se dovedeşte că aceşti boieraşi frumoşi şi fără grijă, care se 
duc la împărăție, se bucură de o tinereţă fără sfârşit, cu 
bencheturi şi dragoste. 

După ce ascultau poveştile, flăcăii lăsau pe bătrâni să se 
suie pe cuptor, iar ei ieşeau să vadă stelele nopţii şi să audă 
glasul depărtării, nădăjduind într-ascuns că va bate în 
preajma lor un vânt al întâmplării, care să-i scoată din valea 
lor ticăloasă şi să-i ducă spre lumina de aur a altei vieţi. 

Printre aceste sate Jder umbla cu slujitorii săi şi cu 
tamazlâcurile, făcând din când în când popas şi stârnind pe 
gospodari din bordeie. Cum se ridicau aceştia din adâncime 
în albul iernii, vedeau o minune. Căci din promoroaca 
depărtării sosise un negustoraş tânăr care le poruncea să 
desfacă stogurile de fân. Cum se supuneau poruncii, 
negustoraşul le punea în palmă câteva grivne. Fânul se 
împrăştia între cârdurile de vite; stogul nu mai era; însă 
minunea celor câţiva bani de aramă strălucea în palma 
gospodarului. 

— Trece un negustor bogat de la [ara Moldovei, se auzea 
de la bordei la bordei şi de la sat la sat. Când ajunse la un 
popas de Slonim, Ionuţ Jder găsi un sătişor într-o gură de 
vale. Balta era oglindă lucie; dincolo de baltă, pe coastă, 
începea o pădure. Până în zări, depărtările erau goale. 
Cerul deasupra era verde ca balta îngheţată; pădurea 
fumurie. 

În gura văii, câţiva gospodari aşteptau pe negustoraş cu 
cuşmele în mână şi cu pletele retezate deasupra 
sprâncenelor. 

— Vă poftesc ziua bună, fraţilor creştini, îi întâmpină Ionuţ 
cu glas vesel. 


— Mulţămim dumilorvoastră, cinstite neguţătorule, 
răspunse cel mai în vârstă dintre săteni. 

Erau, de toţi, şase gospodari. 

— Unde călătoriţi domnia voastră, cinstite neguţătorule? 
Poate vă duceţi la Cracovia, la Împărăţie? 

— Din ce cunoşti asta, moşnege? Râse Ionuţ. Mi-i scris în 
frunte? 

— Ba nu, cinstite neguţătorule, dar aşa s-aude. Cum s-a 
pus iarna, umblă săniile şi vorbele între sate. Să ştiţi, zice 
un cumătru al nostru de la Perival, că vine un neguţător 
tânăr, care duce trei rânduri de vite de la Moldova la curtea 
Craiului, la Cracovia. Aşa neguţător nu s-a văzut de mult. 
Cum s-a oprit lângă Colomeea, a plătit vama. N-a stat să se 
sfădească cu vamegşii. S-a pus să numere boii, a tras punga 
şi a plătit o grivnă de fiecare vită. Şi a mai pus pe deasupra 
un ban în palma vameşului. Cum i-au ieşit slujbaşii vămii la 
Halici, deasemeni, i-a chemat de departe cu degetul. A scos 
punga şi a plătit. Deasemenea, mai spune ceva acel 
cumătru al nostru. 

— Ce mai spune? 

— Acel cumătru al nostru spune că, îndată ce ajunge la un 
popas, neguţătorul face strigare pentru un stog de fân. Şi 
plăteşte numaidecât zece grivne. 

— Ba nu plăteşte, moşule, decât şapte grivne. 

— Cum se poate una ca asta? Noi am auzit de zece. 

— Însă neguţătorul nu dă decât şapte. Şi dacă se face 
vorbă şi sfadă, dă numai şase. 

— Asta-i legea lui? 

— Întocmai, fraţilor creştini. 

— Atuncea să ne deie şapte grivne, şi noi desfacem stogul. 

Ionuţ Jder se scociori la şold şi trase punga. Era o 
împletitură de fir de matasă, pe care jucau două inele de 
argint, deosebind în două părţi banii: într-o desăguţă argint 
şi în alta aramă. 

Gospodarii se înălţară în vârful degetelor, ca să vadă mai 
bine acea bogăţie. Ionuţ numără grivnele şi le puse în 


palma întinsă a moşneagului. După aceea veni cătră sănii, 
unde îl aşteptau Călimanii şi alţi câţiva slujitori. 

— Care nu erau încălăraţi, nefiind de rând la vite. 

— Apoi mai este ceva, cinstite neguţătorule, grăi 
moşneagul, venind după Jder. 

— Ce mai este, moşule? 

— După obiceiul domniei tale, trebuie să-mi mai pui în 
palmă un ban. Precât am înţeles, şi aceea-i lege. 

— Ba aceea nu-i lege, moşule, ci buna mea plăcere. 

— Atuncea să fie şi pentru noi buna domniei tale plăcere; 
ca să-ţi spunem şi alte veşti, pe care le duc săniile de la sat 
la sat. 

— Este vreo veste pentru noi? Se întoarse Ionuţ. 

— Este. Binevoieşte a veni mai aproape de mine. 

Moşneagul clipi tainic din ochi. Zâmbetul lui Ionuţ pieri o 
clipă, apoi apăru iar. Se alătură de moşneag şi trase iar 
punga de matasă. 

— Despre ce-i vorba, moşule? 

— Să nu te superi domnia ta, cinstite negustoraşule; 
umblând prin sate şi prin târguri şi tot scoțând punga asta, 
oamenii au luat aminte că trebuie să fie ceva la mijloc, şi 
unii cred că în săniile acestea domnia ta ai pungi mai mari 
şi mai grele decât asta de matasă. 

— Aşa cred unii şi alţii? Se veseli Jder. 

— Aşa cred unii şi mai cu samă alţii. Domnia ta îmi dai 
banul pe care l-am cerut şi eu îţi dau sfatul. 

— Dumneata mi-l dai, însă eu nu ţi l-am cerut, moşule. 

— Totuşi eu ţi-l dau şi te poftesc să fii cu luare-aminte, ca 
un om bătrân, nu ca unul tânăr. 

— Bine, moşule, ţi-oi da banul şi-ţi mulţămesc; dar află că 
eu sunt un om care nu mă tem de nimica. 

— Cum se poate! Spui vorbă mare, cinstite negustoraşule. 
Nu te temi nici de cazaci? Se află la Pragurile Niprului 
bărbaţi care-şi cunosc bine meşteşugul. 

— Nu mă tem, moşule, căci eu îs descântat de comisoaia 
Ilisafta, şi afumat cu păr de urs. 


Moşneagul primi banul de aramă şi rămase clătinând din 
cap şi mirându-se de prostiile tinereţelor. 

— Tot am să-ţi spun ceva, cinstite negustoraşule. 

— Cum văd eu, aici este mai multă vorbă decât fân, se 
întoarse iarăşi lonuţ. Stogul mi se pare mai mic decât în 
alte părţi. 

— Despre asta să nu-ţi faci supărare; vor rămânea boii mai 
sprinteni la o vreme de nevoie. Află, cinstite negustoraşule, 
că numele meu este Aloman şi eu îs fugar de la Moldova 
încă din vremea când s-au prigonit şi tăiat feciorii lui 
Alexandru-Vodă. Atunci am venit în Ţara Leşască după 
Maria-Doamna. 

— Să fii sănătos, moş Aloman. Pofteşti să-ţi mai dau un ban 
cu chipul Craiului? 

— Dacă vrei, dă-mi. Dar nu mai este vorba despre ban; ci 
fiind eu de-o lege şi de-o limbă cu domnia ta şi văzându-te 
isteţ şi fudul, nu mă îndur de tinereţele domniei tale. Dacă 
te întorci la Halici, scapi. Acolo sunt boierii şi slujitorii 
luminăţiei sale Craiului. Dai în sama lor plocoanele 
domneşti pe care le duci Craiului şi ceri slujitori împărăteşti 
ca să-ţi apere tamazlâcurile, dacă trebuie numaidecât să le 
duci până la Cracovia. 

— Ba eu, uncheşule, trebuie să ajung astăzi cu toate ale 
mele până la Slonim. 

Moşneagul clăti iarăşi din cap, mirându-se. 

— Până la Slonim nu-i departe. Întârziere nu poţi avea 
domnia ta decât la un loc greu care se chiamă Râpile Babei. 
la aminte la aceste vorbe ale mele, cinstite negustoraşule. 
Să te ferească Dumnezeu de primejdie. 

Cu toată înfăţişarea lui de fecioraş fără grijă, Jderul fusese 
foarte băgător de samă la toate vorbele amestecate pe care 
i le rostise ţăranul cel bătrân şi pe care el le plătise un 
bănuţ. Fără îndoială că se punea la cale ceva care preţuia 
mai mult, căci, în vremea popasului, Ionuţ îndemnă pe 
slujitorii săi să pipăie sub poclăzi armele. 

Era soarele suit la amiază când convoiul porni iar. 


După ce urcară din râpa bălții pe lângă pădure, lăsând în 
urmă bordeiele sătişorului sub fumuri uşoare şi sub 
pulberea de lumină, Ionuţ Jder văzu deschizându-se înainte, 
spre Slonim, o aşezătură dreaptă, un loc de mirişti şi de 
păşuni până într-o zare neagră. Totul era alb şi curat în 
acea întindere. În fundul îndepărtat al priveliştii, sub ceaţă, 
se afla altă pădure, ca şi cea pe care o aveau acum 
necontenit în mâna dreaptă. 

Jder încălecase ocolind cu repeziciune cirezile şi săniile, ca 
să le poruncească o altă alcătuire. Pân-aici tamazlăcurile se 
înşiraseră unele după altele. În întinderea aceasta slujitorii 
aveau putinţa să le desfăşure în larg - umblând un tamazlâc 
la mijloc şi două pe de laturi. Patru sănii ţineau fruntea; 
celelalte îndată în urmă. Afară de călăuzii săniilor, ceilalţi 
slujitori primiseră poruncă să încalece. Feciorii lui Căliman 
erau sub coviltirele din urmă. 

Asemenea alcătuire, mai mult ostăşească decât 
negustorească, o mai întrebuinţase Jder după ce intrase în 
hotar străin. Dar după ce au trecut de Halici, în preajma 
celui din urmă popas poruncit, după atâtea zile în care nu 
se petrecuse şi nu i se întâmplase nimic deosebit şi nimic 
supărător, grija i se împuţinase. 

lată că-i ieşise în cale moş Aloman. Pentru un solz de 
aramă, moş Aloman îi dăduse o învăţătură, care de 
altminteri era rânduită din veci în soarta lui Jder. 

Se afla în acel fund negru un loc de primejdie care, în 
zilele vechi, se chemase Râpile lui Behadâr. Aici Subotai- 
Behadâr, vestitul urhan al lui Ghinghiz, prinsese armiile de 
la Lehia şi Litvania, înconjurându-le cu mongolii săi şi 
căsăpindu-le, la anul de la zidirea lumii 6748, luna 
noemvrie, pe o vreme de iarnă tare. Nici un filolog din 
aceste părţi de lume n-a putut da lămurire de ce numele 
acela de groază fusese schimbat şi de ce acuma 
malorosienii spuneau, râzând, acelui loc Râpile Babei. Noi 
ştim, dar vom păstra taina. De altfel chiar dacă învățații, 
chinuindu-se treizeci şi trei de ani, ar ajunge să arate cum 


şi de ce s-a săvârşit prefacerea, nu s-ar schimba nimic din 
câte sunt să fie sub cer şi sub vifor şi locul ar rămâne tot 
aşa de prăpăstios şi de înfricoşat. Mai degrabă a putut avea 
înrâurire asupra întâmplărilor solzişorul de aramă, aruncat 
de Ionuţ în palma uscată şi noduroasă a lui moş Aloman. 

Singurătăţile pădurii din dreapta păreau încremenite într- 
o tăcere de ghiaţă. După ce ieşiră din preajma lor la o 
lărgime cu desăvârşire albă, vânătorii din sania din urmă 
băgară de samă un lucru ciudat. Un cârd de căprioare 
ieşise din umbra cafenie a pădurii, cu toate semnele de 
spaimă că sunt alungate. Într-adevăr, într-o după-amiază 
aşa de însorită şi de liniştită, fără ger prea mare, lupii au 
obicei să iasă la vânătoare. Unii se aţin la anume hăţaşuri; 
alţii adulmecă şi alungă căprioarele. După ce cârdişorul de 
sălbătăciuni dădu în câmpie, Samoilă ridică fruntea de sub 
coviltir urmărind mişcarea lor cu luare-aminte şi aşteptând 
să vadă şi pe lupi apărând de sub streaşină pădurii. Însă 
lupii întârziau să iasă. Caprele începură a sălta în copce 
înspre linia drumului. Curând simţiră în partea aceasta 
convoiul de vite şi săniile. Atuncea se abătură iar în fugă în 
partea dimpotrivă. Acolo câmpia se încovoia într-o râpă - la 
marginea unde începea acel loc vestit între toate. La 
cealaltă pădure din zare, Râpile Babei se închideau ca de 
un zid. 

Curând căprioarele nu se mai văzură. Coborâseră în râpă. 
Dar nu mult după aceea, vânătorii le văzură iar izbucnind în 
şes din râpă chiar în laturea tamazlâcurilor. 

Deci lupii urmăreau din râpă... Totuşi acei lupi nu apărură 
în lumina câmpiei, de şi căprioarele îşi ţinură neîntrerupt 
înainte fuga, înspre pădurea cealaltă de la capătul râpilor. 
Era fugă nu prea repezită; nu era fugă de spaima unor 
vânători neînduplecaţi cum sunt lupii. Cunoscând 
obiceiurile unor asemenea sălbătăciuni, Onofrei şi Samoilă 
judecau întâmplarea ca nişte vechi vânători şi se înţeleseră 
ei în de ei că n-au izgonit lupii caprele din pădure; şi că sub 
râpă nu umblă lupi vânători, căci acei lupi vânători s-ar fi 


arătat numaidecât. Fuga caprelor e pricinuită de oameni, 
iar acei oameni nu umblă după capre, ci după altfel de 
vânat. 

Pe când cugetau aşa cu glas şi se descurcau ei în de ei 
Onofrei şi Samoilă, săniile dinainte începeau să încline spre 
strâmtoarea râpilor. Caprele de mult se mistuiseră în 
pădurea cealaltă. Atunci apărură cu mare repeziciune în 
strâmtoare câţiva călăreţi. lar din coastă, de sub rovina din 
dreapta, săltară alţii. Dând glas de năvală, şi unii şi alţii 
aplecară suliţile. 

Cei din strâmtoarea râpii ocoliră în stânga şi în urmă, cei 
din dreapta veniră de-a dreptul. Mişcarea lor tindea să 
împingă convoiul în râpi, acolo unde odinioară mongolii lui 
Behadâr vărsaseră puhoi de sânge. Dar aceşti vânători de 
oameni, care se arătaseră atât de sprinteni şi cu asemenea 
repeziciune, erau creştini. Unul din ei se oprise o clipă şi 
striga cu străşnicie acea poruncă de război vestită la 
Pragurile Niprului. 

— După care fiecare frate întru Hristos, înţelegător al 
primejdiei, trebuie să-şi plece grumazul dând tot ce are, ca 
să-şi păstreze viaţa. 

— Supuneţi-vă! Strigase încă o dată acel crainic. Apoi îşi 
ridicase în două picioare calul şi trăsese o sabie încovoiată, 
pe când în mâna stângă urmă să ţie înălţată sulița. 

La cea dintâi arătare a lotrilor, săniile din frunte se 
opriseră. Jder îşi învăluise în fugă calul asupra slujitorilor 
săi, dându-le porunci. În acelaşi timp oamenii săi îi 
întindeau sabia, arcul şi cucura de săgeți. Şi în acelaşi timp 
oamenii de la sănii săreau pe omăt, întru întâmpinarea 
lotrilor, cu armele sclipind în soare. Tamazlăâcurile se opriră 
o clipă pe loc, îmbulzindu-se; apoi la chiotele înfricoşate ale 
lotrilor, care năvăleau din urmă, prinseră a boncălui 
împingându-se cătră râpă. Oamenii lui Jder din acea parte, 
şi el însuşi, fură un timp strânşi de acel puhoi de animale 
speriate şi-şi făcură anevoie loc în lărgime. Slujitorii din 


săniile din urmă fuseseră mai slobozi; însă mai cu samă 
asupra lor se îmbulzea stolul de cazaci. 

Cea dintâi lovitură a celor de cătră rovină se îndreptă 
cătră sania Călimanilor. Onofrei şi Samoilă îşi încetaseră în 
sfârşit sfatul şi socotelile lor cu lupii. În clipa când 
înțelegeau ce fel de vânători pot fi în preajmă, acei vânători 
se şi ridicaseră şi veneau asupra lor. 

Ca oameni mari şi greoi, feciorii starostelui puseseră 
oarecare timp ca să se desfacă de coviltire şi sănii şi să 
cotrobăiască sub poclăzi armele. Când traseră însfârşit 
bucăţile de fier luciu, băgară de samă că ţin în pumnii lor 
nişte unelte prea uşoare şi prea subţirele. Onofrei înfipse în 
pământul îngheţat arma şi trase de sub covergă un par 
ascuţit, gătit după rânduiala vânătorii de mistreţ. Samoilă 
făcu în pripă aceleaşi mişcări. Înfipse sabia: trase ţăpuşa. 

— Cum să facem, bădică? Întrebă rânjind Samoilă. La 
trântă să ne luăm, ori în săbii să ne tăiem? Ori să-i pălim 
tare? 

Când a spus Samoilă vorba asta, Onofrei a şi pălit cu 
ţăpuşa de stejar pe cel dintâi călăreț care năvălea cu sulița 
asupra sa. Din pălitură, i-a rupt şi sulița şi l-a dat şi jos de 
pe cal. Când a pălit şi Samoilă, s-a întâmplat acelaşi lucru 
cu al doilea călăreț cazac. Amândoi fraţii au ridicat parii 
asupra celui de-al treilea. Acesta a ocolit în laturi, strigând 
cătră soţii săi. Atunci au întors caii spre acel loc toţi cei de 
la râpă năvălind în sprijinul celor bătuţi. 

Erau zece ori doisprezece, îndemnându-se cu mare glas. 
Când se văzură într-asemenea stare de primejdie, feciorii 
starostelui începură să se mişte cu o hărnicie, al cărei 
argint viu nici nu se bănuia a fi în mădulările lor mari. 
Încordându-se cu străşnicie şi îndemnându-se cu glasuri 
groase, repeziră de la zece paşi asupra năvălitorilor 
ţepuşile lor grele. Vâjâind şi zbârnâind stejarii intrară între 
lotri stricând capetele şi mânile. Călimanii smulseră odată 
săbiile, dar le lepădară numaidecât. Întinzând mânile înspre 
coşurile săniilor răsturnate de cai, apucară roţile desfăcute. 


Cumpăniră câte una în fiecare mână; se opintiră 
trimeţându-le ca pe nişte ghiulele de balimezuri. După ce 
împroşcară cu una, pe urmă apucară în dreapta şi pe 
cealaltă, făcându-i vânt ca dintr-un braţ de moară. 

Nu se mai aflau înaintea lor decât trei oameni călări. 
Ceilalţi stăteau prăvăliţi în omăt; unii mai dădeau dintr-un 
picior; alţii nu mai mişcau. Căzuseră şi unii cai; alţii fugeau 
pe câmp cu scările zbătându-se. Harţul nu mergea în spor 
pentru lotri nici în altă parte, căci ori erau săgetaţi ori 
bătuţi de săbii agere. Toată puterea lor fusese aici în urmă, 
lângă sania Călimanilor, şi aici se dovedise dintr-odată a fi 
un fel de prăpăd al lui Dumnezeu. 

— Pe care să te mai pălesc? Striga Samoilă holbat, 
învârtindu-şi roata. 

Atunci a înălţat mare glas cazacul cel cu sabia şi cu sulița: 

— Staţi! Staţi, fraţilor şi creştinilor! Cu asemenea putere 
noi nu ne punem. Cine sunteţi domniile voastre? 

În clipa aceea, încordând asupra lui arcul, Jder îl cunoscu 
pe cel care strigase. Era Grigorie Gogolea, lotrul, poreclit 
Răţoi, cel care cutezase cândva să intre la Timiş, ca să fure 
ori să înjunghie harmăsarul alb al măriei sale Ştefan-Vodă. 

Desfăcu săgeata din coarda arcului şi-şi mână calul 
înainte. Răcni poruncă spre Strâmbă-Lemne şi Sfarmă- 
Piatră să steie pe loc şi să lepede roţile. De jos din 
apropierea lui Gogolea, se ridică, cumpănindu-se cu mânile 
la frunte, un cazac bătrân şi chior de un ochi. Acesta era 
moş Ilia Alapin. 

— Unde eşti, atamane? Bâlbâia el, pipăind în jurul lui în 
vânt ca să se sprijine de ceva. 

— Aici-s, moş Ilia; am dat peste mare noroc. 

— Oi, căpitane, norocul nostru e c-au să ne ia vieţile şi 
avem să scăpăm de orice năcaz pe astă lume. 

— Încă nu-i vremea, moş Ilia. Aceştia nu-s neguţători. Am 
greşit. Noi n-am găsit ce căutăm; iar domniile lor n-au ce 
face cu nişte mişei ca noi. 


Jder îşi opri calul. Încă se frământa în el mânia. Îşi potrivi 
arcul la oblânc şi-şi căută sabia, ca să deschidă judecată. 

Gogolea se uita la el cu mirare. 

— Fac cruce, jupâne, şi mă jur că eu te cunosc şi am mai 
avut de la domnia ta pagubă. Moş Ilia, acesta-i feciorul cel 
îndrăcit de la lonăşeni. 

— Aha! Mormăi moş Ilia, aşezându-se cu trudă la pământ. 

— Fac cruce şi mărturisesc, urmă Răţoi, că n-am ştiut cine 
sunteţi. Iaca folosul nostru, se vede de jur-împrejur. 

Unii dintre tovarăşii lotrului se trăgeau pe brânci la o 
parte ca să-şi oblojească rănile; alţii, încă teferi, fugeau pe 
şes, ca să prindă caii. Tamazlâcurile de boi se năruiseră în 
râpă. Săniile începeau să fie adunate şi puse în rânduială de 
slujitori. Omătul fusese frământat pretutindeni şi pătat de 
sânge în multe locuri. Printre cai şi oameni căzuţi, Onofrei 
şi Samoilă îşi căutau roţile şi ţăpuşile, cu totul nepăsători de 
partea ce luaseră ei la bătălie. Părea chiar că li-i ruşine de 
cele întâmplate şi nici nu cutezau să întoarcă privirile spre 
Jder. 

— Ascultă, Răţoi, vorbi Ionuţ, zâmbind cu răutate. Dacă ar 
fi aici bădiţa Simion, poate ai scăpa iar, căci tu ai avut o 
tocmeală cu domnia sa. Eu însă trebuie să-ţi ridic viaţa, ca 
să nu te mai poţi întoarce la stăpânul tău. 

— Care stăpân al meu? Urmă să se mire Gogolea. 

— Cel care te-a trimes împotriva noastră. Atunci 
însemnează că ştie despre fratele meu şi despre sfinţitul 
arhimandrit Amfilohie şi va fi pus şi împotriva lor ceva la 
cale. 

Jder încordă braţul pe sabie. Gogolea răcni cu cutremur: 

— Pe legea mea, care-i una şi sfântă, nu înţeleg ce vrei să 
spui, jupâne Ionuţ. Stăpân, pe care-l slujesc din când în 
când, am într-adevăr. Dar asta a fost o treabă a mea, cătră 
care m-au chemat prietini ai mei de la un pod peste Prut şi 
de la o moară. Nu ştiu de altceva nimica. Ştiu numai că 
aveam poruncă de la boierul meu să mă abat la curtea de la 
Volcineţ, unde trebuie să vie însuşi jupân Mihu, azi ori mâni. 


— Şi jupân Mihu nu ştie nimic? 

— Ce să ştie? 

— Te întreb dacă nu ştie nimic; răspunde numaidecât, 
dacă vrei să-ţi mai steie capul pe umeri. 

Răţoi scrâşni, înghiţindu-şi veninul: 

— Căpăţâna asta proastă ţi-o dau, jupâne Ionuţ; nu mai am 
ce face cu dânsa şi nu mai este bună de nimic. Nu înţeleg ce 
vrei să spui. Taie-mă; însă nu înţeleg. 

Moş Ilia Chiorul stătuse toată vremea în loc, ascultând cu 
luare-aminte. Abia acum îşi aţinti ochiul cel sănătos asupra 
lui Jder. 

— Să ştiţi, fraţilor creştini, se tângui el lăcrămând, că aici 
este la mijloc un drac, adică o muiere. Va fi fiind fata cu care 
s-a oprit la curtea din Volcineţ acel boier de la Moldova, 
cătră care ne-a trimes jupân Mihu. 

Jder se frământă dintr-odată în şa la aceste vorbe. Gogolea 
îi ceti cu mare uşurinţă în ochi o bucurie aprigă, înțelegând 
întrucâtva acea neguţătorie înarmată care umbla pe 
drumurile Lehiei. 

— Tare mă tem că nu-i în primejdie numai căpăţâna mea, 
rânji el. 

Ionuţ îl privi crunt... 

— Da, da, urmă Gogolea, veselindu-se. Înţeleg eu acuma 
ce căutaţi domniile voastre. Eu v-am lăsat sănătos şi m-am 
dus. 

Cu aceste vorbe, îşi strânse năprasnic calul în pinteni, 
punându-l în două picioare. Dar Ilia Chiorul răcni asupra lui 
cu turbare: 

— Stăi, nebunule. 

Ionuţ pusese iar săgeata în arc. Onofrei şi Samoilă 
cumpăniră asupra lui Gogolea ţăpuşile. 

— Stăi, nebunule, ţipa moş Ilia cuprinzând frâul calului lui 
Gogolea şi atârnându-se în el cu toată greutatea. Tu nu vezi 
că Dumnezeu rânduieşte anume drumurile noastre? Întâi, 
când am fost la Timiş, Domnul Dumnezeu ne-a dat ştiinţă. 
Noi n-am luat aminte. Nici n-am dobândit căuşul de galbini 


care ni s-a juruit. Ne-am pus în primejdie vieţile pentru 
gustul unui cneaz buiac. Acuma iar suntem în slujba lui 
jupân Mihu, şi Dumnezeu iar ne dă de ştire, bătându-ne 
peste fălci. Acu vine vremea să facem şi noi o dreptate pe 
lumea asta, atamane Gogolea. Tot era vorba să zidim o 
sfântă mănăstire şi să ne facem în ea schivnici. Eu zic aşa, 
să facem cu aceşti boieri care se află aici o neguţătorie mai 
bună decât toate: dacă domniile lor vin pentru logofătul 
Mihu, să-i sprijinim ca să-l ieie şi să-l ducă Domnului lor, 
precum s-a auzit că este dorinţa şi porunca măriei sale 
Ştefan-Voievod. Numaidecât să ni se deie dreptul nostru, ca 
să zidim acea sfântă chinovie despre care e vorba. 

Ionuţ asculta cu uimire vorbele lui moş Ilia Chiorul. 

— N-am venit pentru asta, zise el. Dar este cu cine să 
faceţi neguţătorie şi vă pot jurui şi eu acel căuş de galbini 
de care aveţi nevoie, şi-l juruiesc de la jupân Iaţco, ori vă 
dau vouă aceste trei tamazlâcuri, până ce vine prea sfinţitul 
Amfilohie. 

— N-avem încă nevoie de prohod, mârâi Răţoi. Şi nici nu 
înţeleg nimica. 

— Supune-te, Răţoi, se tângui iar moş Ilia Alapin. În starea 
în care am ajuns nu-i nevoie să mai înţelegem nimica. Să ne 
plecăm capetele, rugându-ne Domnului Dumnezeu pentru 
ctitoria noastră. 

Lotrul n-avea alta de făcut decât să se supuie. Era stropşit 
şi ticălos. Şi în preajma lui se aflau, pândindu-l pieziş, 
feciorii lui Nechifor Căliman. 

Capitolul XV. 

În care se vede că femeile au totdeauna dreptate. 

După ce fură adunate tamazlăcurile risipite în Râpile 
Babei, Ionuţ Jder şi slujitorii săi ieşiră la Slonim. Acolo, în 
margine de sat, la o cruce de drumuri, aştepta Iosip de la 
Nimirceni. Credinciosul lui Dămian Păr-Negru îşi alesese 
loc singuratic de popas, subt un plop străvechi, de mult 
uscat, care străjuia căile. Trunchiul, pe care abia îl puteau 
cuprinde în îmbrăţişare patru oameni, înălța în albul iernii 


ramuri încâlcite, până într-o mare înălţime, unde, pe un 
clomb subţire, cloncănea din când în când un corb, dând 
veşti fără înţeles omului descălecat dedesubt. Acel om 
aprinsese foc în scorbură şi priponise calul alături, 
punându-i în cap traista cu grăunţe. Pe tarhatul calului se 
hodinea el, pârjolindu-se la flăcări când pe o parte, când pe 
alta. 

Jder îşi duse oamenii şi vitele până în marginea satului, 
neguţând stogul de fân cum îi era rânduiala şi plătind şapte 
groşi din punga de matasă, după care venise singur la vatra 
lui Iosip. Apropiindu-se şi descălecând, cerceta pe sol, 
încercând să cetească pe obrazul lui vestea ce i se trimetea. 

Iosip se închină şi aşteptă să fie întrebat. 

— Veste bună, precât înţeleg, meştere Iosipe? 

— Ai spus singur ce este, jupâne Ionuţ. Dumnezeu ne stă 
într-ajutor. După ce am fost trimes noi pe Botezatu cu 
înştiinţare cătră domnia ta, n-a mai trecut decât o zi şi a 
venit la mine o slugă a lui Mihu logofăt. S-a aflat ceva de 
Niculăieş Albu: ar fi descălicat, noaptea, la odăi unul 
Drăghici, omul lui Albu, şi a cerut să intre chiar atunci la 
boier. Era, se vede, vreo vestire grabnică, deoarece, 
dimineaţa, logofătul Mihu a dat poruncă să i se grăbească 
plecarea. Cu toate acestea n-a plecat nici a doua zi, nici a 
treia zi, fiind acest boier prea mare şi prea greoi şi făcând 
toate lucrările sale cu întârziere. De cincisprezece ani stă 
să se întoarcă în [ara Moldovei şi până acuma nu s-a întors. 
Sfinţitul Amfilohie zâmbeşte şi zice că poate i-a venit 
vremea să se întoarcă acuma. Cum s-a aflat încotro anume 
purcede boierul, omul meu a venit şi mi-a spus. Eu am luat 
poruncă de la jupânul postelnic Simion şi am încălicat. De 
aicea până la târgul Volcineţ, unde am oblicit noi că s-ar fi 
oprit Niculăieş Albu, nu-i departe; însă porunca lui jupân 
Simion postelnic este să stai pe loc. Postelnicul zice că-ţi 
cunoaşte nerăbdarea domniei tale: deci să nu te clinteşti 
până ce nu ajunge domnia sa. Îşi adună slujitorii pe care îi 
are risipiţi şi trebuie să ajungă şi domnia sa aici, după 


miezul nopţii, ori cătră ziuă. Suntem înaintea lui jupân Mihu 
logofăt; avem vreme. Însă este pentru mine o poruncă mai 
straşnică; de aceea mă vezi domnia ta pe mine, jupâne 
Ionuţ, punând şaua pe cal şi strângând chinga. Cum te văd 
şi cum îţi spun ce am de spus, mă tot duc înainte ca să dau 
de vestire la Ceremuş. Ştiu că pe cale, în anumit loc, la 
hanul cel mare al călugărilor franţuscani, în preajma 
Colomeei, am să-l găsesc pe Gheorghe Botezatu şi pe un 
tovarăş al lui. Apoi de acolo se dă fără întârziere vestire la 
Ceremuş. Aşa-s poruncile. Eu m-am dus. 

Ionuţ a rămas singur. Când Iosip a purces dintr-odată 
scăpărând pe calea îngheţată, corbul s-a spăriat fâlfâind pe 
deasupra plopului. A făcut un înconjur pe sus, s-a coborât 
într-o aripă şi a strigat cătră Ionuţ: 

— Clonc-stronc! 

Jder a râs înălţând fruntea: 

— Dar dacă ţi-aş trimite o săgeată, măi cloncane? 

Corbul şi-a strigat iar vorbele lui şi s-a aşezat pe clomb, 
unde stătuse mai înainte. Îşi ciugulea penele şi-şi tot aşeza 
aripele. O pană veni de sus învârtejindu-se repede şi căzu 
pe braţul lui Ionuţ. Deci cloncanul îi da vestire să se 
astâmpere ca şi el, ciugulindu-şi gândurile. Foarte cu greu îi 
venea acestui Jder tânăr, aflând dintr-odată că nu-i departe 
de Volcineţ, să stea cu mânile subpuse. 

O vreme, în jăraticul din scorbură, văzu felurite năluciri 
năprasnice, care fulgerau în el însuşi. Apoi îşi luă calul de 
căpăstru şi umblă pe jos până în marginea satului pe 
costişă, ca să vadă popasul vitelor şi al oamenilor. Vitele 
mâncau stogul de fân. Oamenii întocmiseră tabără de sănii 
în patru laturi şi duraseră la mijloc un foc mare, la care îşi 
pregăteau cina. Stăteau jur-împrejur tăcuţi. Unii mestecau 
mămăliga de mei. Alţii frigeau slănină în vergi subţiri de 
alun. Grigorie Gogolea şi moş Ilia erau şi ei acolo, cu patru 
dintre oamenii lor, care rămăseseră nestricaţi. Câţiva 
rămăseseră pe câmp, deasupra râpilor; alţii zăceau sub 
poclăzi în sănii: din când în când se tânguiau încet. Moş Ilia 


se scula în răstimpuri de la foc şi le aducea doftorie dintr-o 
ulcică. Gusta şi el şi le dădea şi lor. Mai mult din pricina 
acelei doftorii bătrânul se înveselise, pe când Gogolea 
clocea în el gânduri mâhnite, cu ochii aţintiţi asupra jarului. 

Jder trase dintr-o desagă pită şi primi dintr-o frigare o 
bucată de slănină. Rupând din pită, muşcând din slănină, 
umbla fără astâmpăr de jur-împrejurul săniilor. 

După ce isprăviră cina, oamenii se gătiră de hodină. 

Multă vreme nu mai era până în sară. Asfinţitul se scrijela 
cu purpură şi aur. 

Jder veni lângă Gogolea şi-l bătu pe umăr, chemându-l 
după sine. Atamanul îl urmă fără de nici un cuvânt. Îndată 
ce ieşiră în afară de tabăra săniilor, Ionuţ se întoarse spre 
lotru. 

— Atamane Grigorie, zise el, în noaptea asta să-ţi iei 
oamenii şi să te duci. Cu caii pe care îi ai şi cu haidamacii 
sănătoşi poţi ridica şi pe răniţi. Până ce ţi-a veni vremea să 
te duci la călugărie cu moş Ilia, ai mai putea cerca alt negoţ. 
Îţi vând aceste trei tamazlâcuri de boi. Am purces de la 
Suceava cu o sută cincizeci; n-am prăpădit până acuma 
decât opt. Ţi-i dau ieftin; nu mai am nevoie de ei. Răţoi îl 
privi uimit însă cu băgare de samă. 

— Cu ce preţ mi-i dai? Întrebă el. 

— Ţi-i dau cu cât mă costă. 

Atamanul îşi scutură fruntea: 

— Am aflat de la slujitorii domniei tale cât te costă marfa 
asta. Nu înţeleg de ce vrei să mi-o dai degeaba. Nu mai ai 
nevoie de mine? Am stat eu şi m-am gândit şi m-am sfătuit 
cu moşneagul meu şi văd că trebuie să ne schimbăm 
stăpânul. Cu acesta de-acum n-am avut noroc. Şi poate 
chiar dacă aveam noroc, el ar fi fost tot aşa de zgârcit cu 
noi, fiind el un boier mare cu trecere la Craiul şi fiind noi 
nişte mişei. Dacă am fi strigat împotriva lui, ce dreptate alta 
puteam găsi, decât să fim ridicaţi în furci? Aşa că noi ne-am 
agonisit viaţa voinicind şi slujindu-l şi pe domnia sa cu prea 
slabă simbrie. Am auzit că Ştefan-Voievod găteşte oştiri 


împotriva ismailitenilor. Să mă primească şi pe mine, 
dându-mi bună leafă, ca unui om vrednic ce mă aflu. 
Ajungând eu să tai numărul de necredincioşi care mi-i 
hotărât, mă răscumpăr cătră judeţul cel din veac. Iar în 
vremea asta, moş Ilia s-a ruga la o mănăstire din Sfântu 
Munte pentru sufletele noastre. Văd că acest moşneag a 
slăbit; i-a mai rămas puţin din vârtutea de altădată. Dacă 
mai întârzii pe aici, mâni-poimâni ajung şi eu ca dânsul. 

Răţoi oftă, cu fruntea încreţită şi cu ochii îneguraţi de 
amărăciune. 

— Atunci cum facem? Întrebă Jder. Eu boii ţi-i dăruiesc. 

— Dacă-mi dai drumul, eu m-oi duce aşa, luându-mi şi 
oamenii, răspunse atamanul. Însă dacă mai îngădui, poate 
ţi-aş fi de folos. Domnia ta vrei să te duci la Volcineţ. Ai o 
nevoie: să găseşti pe cineva acolo. Poate aştepţi în noaptea 
asta pe jupân Simion, fratele domniei tale. Nu te mira c-am 
înţeles care-i neguţătoria domniei tale; eu sunt învăţat să 
trag pe oameni de limbă. Pot să-i fac să vorbească nu 
numaidecât sub fier roş. Bine, dacă m-alungi, eu mă duc. 
Dar dacă m-ai ţinut până acuma, însamnă că te-ai gândit să- 
ţi fiu de ajutor la ceva. Ce ajutor aş putea să vă dau? 

— N-am nevoie de nici un ajutor, atamane, zâmbi Jder. 

— Ştiu, te simţi în putere şi ţi-i uşor a grăi astfel. Dinspre 
Liov vine fratele domniei tale. Se spune c-ar fi fiind gata pe 
hotar, să vă deie sprijin, nu ştiu câte sute de călăreţi. Aşa că 
luaţi fata ce se află în puterea lui Niculăieş Albu, şi vă 
duceţi. Dar să vedem dac-aţi fi în stare să săvârşiţi ce pot 
săvârşi eu. Încalici, mergi cu mine şi o luăm. Asta-i voinicie! 
Însă e adevărat că, după aceea, te ajung slujitorii Craiului şi 
te taie. Deci văd că tot mai tare-i judecata şi puterea care 
te-au trimes aici. De aceea vreau eu să-mi schimb stăpânul. 
Porunceşte-mi să-l prind pe jupân Mihu şi să ţi-l aduc în sac. 

— Măria sa Ştefan-Vodă n-are nevoie de el. 

Răţoi oftă iar. 

— De ce grăieşti aşa cu mine, jupâne Ionuţ? Văd că n-ai în 
mine nici o credinţă. Poate ai dreptate. Sunt un lotru de 


rând. Dar să ştii că am şi eu o lege ş-un Dumnezeu. Să nu 
socoteşti domnia ta că noi ne ducem în pustie la Pragurile 
Niprului, ori în altă parte, pentru că huzurim în domnia 
Craiului Cazimir. Viaţa noastră a creştinilor, în aceste părţi, 
e blăstămată să fie fără spor şi fără judeţ. Pe mişel îl poartă 
stăpânul său în sfârcul harapnicului; dăbilarii îl secătuiesc; 
neguţătorii îl înşală; popa îl lasă neîngropat. Ni-i dor şi nouă 
de o dreptate; aşa că mulţi ne-am gândit să ne ducem s-o 
căutăm la alt Domn. Dacă nu vrei să mergi cu mine acuma 
la Volcineţ, să-mi cerci credinţa, lasă-mă să stau în tabăra 
domniei tale până ce vine jupân Simion şi arhimandritul. 
Vreau să mă supun lor. 

Jder îl înlătură de la sine pe ataman: 

— Nu mă ispiti, Răţoi. Du-te şi aşteaptă lângă foc. Poate-i 
mai bine s-aştepţi pe părintele arhimandrit. Mai stai puţin. 

— Ce mai este? Se întoarse zâmbind cazacul. 

— Nu mai este nimic. Voiam să te întreb dacă ştii cum e 
calea până la Volcineţ. Dacă-i departe. Dacă este acolo 
cetate întărită. 

— Toate le ştiu, jupâne Ionuţ, răspunse Răţoi, şi toate am 
să le spun lui Simion postelnic. 

Viclean cazac! Se gândea Jder, umblând singur 
primprejurul săniilor şi privind de-aproape la străji. Focul 
urma să ardă cu putere în mijlocul taberii, împrăştiind 
scântei. Atamanul se cinchise iar la locul lui şi grăia în 
şoaptă cu moş Ilia Chiorul. 

Noaptea aceea Jder cel mic a petrecut-o cu mare nelinişte 
şi fără să simtă nevoie de somn. Avea în el şi ca o presimţire 
nedesluşită. Samoilă şi Onofrei se sculau din când în când 
de la foc şi veneau cătră el să vadă ce face. Îl auziră într-o 
vreme grăind singur. 

După a treia cântare a porumbacului, se auziră în 
depărtarea câmpiilor zvonuri amestecate de zurgălăi şi 
clopote. Cânii din Slonim începură a zăpăi cu mare larmă. 

Jder potrivi şi strânse şaua pe cal, încălecând numaidecât. 
Porunci străjilor să fie cu mare luare-aminte mai ales spre 


lotri; îşi luă un tovarăş şi ieşi înaintea zvonului. 

Erau două sănii uşoare, împresurate de slujitori călări. În 
una se afla părintele arhimandrit. În cealaltă postelnicul 
Simion. Se făcu un răstimp oprire şi Jder îmbrăţişă pe 
fratele său şi sărută dreapta sfinţitului părinte Amfilohie, 
după care îndată dădu samă de tot ce ştia şi de tot ce se 
săvârşise. 

— Am nevoie numai de un ceas de odihnă, până ce se face 
ziuă, hotări Simion. Pe urmă ridicăm tabăra şi pălim de-a 
dreptul la Volcineţ. În urma noastră trebuie să fi purces şi 
jupân Mihu; dar domnia sa umblă cu întârziere, mâncând 
îmbielşugat şi hodinindu-se îndelung. Poate unii dintre noi 
să-l aştepte şi pe dânsul. Deasemenea vine din urmă 
Dămian cu jupâneasa lui şi cu două sănii pline de daruri. 

— Înainte de a ridica tabăra, dădu înştiinţare mezinul, va 
trebui domnia-ta, bădiţă Simioane, s-asculţi nişte poveşti pe 
care vrea să ţi le spuie atamanul Răţoi. 

La lucirile mai îmblânzite ale pojarului, Simion Jder găsi pe 
slujitori gata, în arme, aşteptându-l. Domnia sa pofii întâi şi 
întâi să vadă pe cei doi vânători, feciorii lui Căliman, pe 
care-i cercetă cu mirare, mustrându-i că au prăpădit 
roatele de la o căruţă. 

— Cine spune o minciună ca asta? Se apără Onofrei. N-am 
prăpădit nici o roată! 

— Ei, dacă n-aţi prăpădit niciuna, răspunse postelnicul, 
măria sa are să fie destul de mulţămit. 

Postelnicul Simion se înturnă deodată spre Răţoi, care se 
sculase din culcuş. 

— Cu dumneata, atamane Grigorie, am eu o vorbă, zise el. 

— Aştept de asară sosirea domniei tale, răspunse Gogolea. 
Dar înainte de a mă primi la asemenea cinste, îngăduie-mi 
să îngenunchez la sfinţitul arhimandrit, cerând 
binecuvântate. Fiind eu şi cu moş Ilia nişte păcătoşi, dorim 
să ne mărturisim şi să ne poruncească sfinţia sa canon. 

Sfinţitul arhimandrit Amfilohie ridică dreapta 
binecuvântând şi se aşeză pe o margine de leasă a unei 


sănii. Lucoarea focului îi fulgeră în luminile ochilor şi-i 
lumină faţa palidă. Slujitorii se traseră la o parte, punând 
caii în hamuri şi pregătind şăile. 

— Sfinţite părinte arhimandrite, se tânguia moş Ilia 
Chiorul, cu lacrimi, am păcătuit greu în zilele noastre. Şi 
mai cu samă eu, năcăjitul şi amărâtul Ilia, am păcătuit 
destrăbălându-mă în furtişag şi sânge. N-am cruțat pe 
nimene şi n-am cunoscut mila. După asemenea răutăţi, se 
mai poate oare dobândi o iertare, sfinţite părinte? 

— Nu ştiu, să vedem, răspunse călugărul, privind de sus la 
mişeii îngenunchiaţi. Dacă aţi dat lumânări şi acatiste, 
poate să fie o îmblânzire. 

— N-am dat nimica, sfinţite părinte; noi în satele noastre 
nici n-avem biserici; căci lăcaşurile noastre sfinte, fiind 
zălogite la zarafi armeni şi jidovi, stau închise şi noi nu 
avem unde ne închina. Aşa că mai ales eu, păcătosul Ilia, am 
săvârşit numai răutăţi. 

— Şi nu ţi-a fost niciodată milă? 

— Ba da, sfinţite părinte. Milă mi-a fost, dar, cu toate 
acestea, răutăţile le săvârşeam. Am găsit odată între 
oameni străpunşi de suliţi un prunc plângând. L-am ridicat 
şi l-am alinat, dându-i puţintel sabia să se joace cu ea, dar 
priveghindu-l să nu se taie. După ce s-a liniştit, i-am dat pită 
şi l-am lăsat. 

— Acel prunc va mărturisi pentru dumneata la judeţul cel 
din urmă... dădu lămurire sfinţitul Amfilohie. 

Moş Ilia se bucură de prunc şi zâmbi amintirii, privind-o în 
trecut cu ochiul său cel sănătos, apoi urmă a se mărturisi; 
pe când Gogolea, cu fruntea adânc plecată, se gândea cu ce 
vorbă să anine de spovedania sa pe jupân Mihu, carele, 
după cât înţelesese el, face trebuinţă măriei sale Ştefan- 
Voievod. 

După ce se făcu ziuă, ajunse la Slonim şi jupân Dămian 
Jder cu văduva. Slugile lui luară în primire tamazlăâcurile, 
îndrumându-le spre Liov, ca să rămâie negoţurile 
nepăgubite. 


— Spre deosebire de celelalte treburi ale lumii. 

Slujitorii înarmaţi părăsiră popasul de la Slonim şi se 
mişcară spre Volcineţ. Unii erau călări, alţii în sănii. 

Atamanul Grigorie şi cu moş Ilia Alapin încălecară şi ei 
între oştenii domneşti. 

Dis-de-dimineaţă răsărise soarele în neguri; şi stătuseră 
pâclele asupra întinderilor până într-un târziu. Abia cătră al 
patrulea ceas fulgerară lumini pe întinderile de zăpadă şi 
negurile rămaseră numai pe văi. 

La acest ceas, în curtea domnească de la Volcineţ, se 
zbătea plângând în jâlţ jupâniţa Maruşca, după cum îi era 
obiceiul. Asta îi era închinarea ei de dimineaţă şi mâncarea 
ei de la prânzişor. De două zile nu mai avea asupra sa însăşi 
nici o stăpânire şi slugile palatului clăteau capetele cu 
îngrijorare, umblând prin ganguri şi ascultând la uşă. 
Jupâniţa aceea străină se prăpădea. Şi de când nu mai avea 
domnia sa pace şi somn, se împuţinase şi sănătatea lui 
jupân Niculăieş Albu jitnicer. Nu mai ştia jupân Niculăieş 
Albu ce să facă, ce să spuie, cum să umble. Îşi luase asupra 
sa o povară şi o osândă. Aştepta dintr-o zi într-alta să-i vie 
un sprijin de la Liov. Trimesese acolo a doua oară vestire, 
printr-un om iscusit. Drăghici plecase cu poruncă să nu se 
întoarcă fără jupân Mihu. Şi acuma Niculăieş Albu îl aştepta 
pe unchiul său. Jitnicerul nu nădăjduia de la jupân Mihu 
atât o uşurare pentru bolnavă, cât un sfat pentru 
încurcătura lui. Intrase în casa subpământeană a 
minotaurului din care nu mai putea ieşi. 

Moaşa Irina Vorniceasa era singura putere şi singurul 
sprijin în asemenea năcaz, atât pentru jupân Niculăieş, cât 
şi pentru jupâniţa lui Iaţco. În dimineaţa aceasta văzând-o 
pe jupâniţă că se află iarăşi sub puterea Demonului şi se 
zbate, o cuprinsese la sânul său, potolind-o. Apoi îi udase 
tâmplele cu apă neîncepută, stupind uşor asupră-i şi 
şoptindu-i descântecul celor nouă răutăţi şi nouă şerpi. 

— S-a trezit fecioară tânără, cu nouă răutăţi în trupul ei; şi 
a trimes sfânta Duminică nouă şerpi buni în ajutorul nostru. 


A venit un şarpe şi a înghiţit o răutate şi au rămas opt 
răutăţi. Şi a venit alt şarpe şi a înghiţit o răutate şi au rămas 
şapte răutăţi. A venit al treilea înghițind o răutate şi au 
rămas şase răutăţi. A venit al patrulea - şi au rămas cinci 
răutăţi. A venit al cincilea - şi au rămas răutăţile numai 
patru; pe urmă au rămas trei şi după aceea două. Şi a venit 
cel din urmă şarpe al sfintei Duminici şi a înghiţit cea din 
urmă răutate a cneaghinei; şi rămâne cneaghina Maruşca 
trup luminat şi curat, ca un argint strecurat. 

Jupâneasa Marugşca se alinase prea puţin. Îşi strângea în 
palme tâmplele. Era învăluită de o mare oboseală. Moaşa 
Vorniceasa Irina se gândi cu glas să dea înştiinţare pentru 
un popă. Să vie un preot bătrân, care are dar, să cetească 
bolnavei. 

— Nu-mi trebuie nimic! Se zvârcoli cu răutate jupâniţa 
Maruşca. Nu-mi trebuie nici o cetanie. 

— Cruce de aur cu noi... şopti Vorniceasa. Nu-i trebuie 
Demonului; el ţipă prin glasul măriei tale. Altfel cum s-ar 
putea suflet creştinat să nu primească pe un slujitor al lui 
Dumnezeu? 

La aceste vorbe ale Vornicesei, izbucniră deodată afară 
răcnete, ca şi cum frământarea de furtună din bolnavă se 
strămutase într-o clipă dincolo de ziduri. Odată cu 
răcnetele, se zgudui palatul ca de cutremur. 

— Vai! Vai! Răspunse cu înfricoşare Vorniceasa, înălţând 
braţele-i scurte şi lăsându-se într-o parte pe-un divan. 
Maică prea curată, pururea Fecioară, îndură-te şi stai întru 
ajutorul nostru! 

Cneaghina Marugşca ridicase fruntea şi încruntase 
sprânceana, stând cu luare-aminte. 

Erau afară strigăte de război. Oşteni spărgeau uşile. 

Zvârlită ca de o vargă de criţă, jupâniţa Maruşca se prăvăli 
într-o fereastră, căţărându-se de gratii şi grămădindu-se în 
firidă, ca să vadă cu o clipă mai curând ce este. Era tocmai 
ce aştepta ea în nopţile-i nedormite şi chinuite de vedenii. 


Glasul lui Niculăieş Albu sună cu străşnicie în gang. Uşa se 
deschise şi el însuşi intră cu sabia goală în mâna dreaptă, 
cu privirile spăriate şi rătăcite. După ce se încredinţă că 
bunul său şi dragostea sa erau acolo, se înturnă cu putere 
spre locul pe unde intrase, chemând în jurul său slujitori. 
Dar o putere mult mai mare intrase în palat şi rostogolea 
întâi tot ce era slujitor al locului, măturând apoi la o parte 
totul. 

Cel dintâi slujitor al lui Simion care intră în sala Domnilor 
primi o lovitură tare de la jitnicer şi căzu îndărăt. Ceilalţi 
slujitori puseră înainte suliţile şi, deasupra suliţilor, scut. 
Intrară întâi doi; pe urmă alţi doi; împresurară pe boier, 
proţăpindu-l în bolduri. 

Vorniceasa Irina se întinsese la pământ în marginea 
divanului, leşinată. Cneaghina Maruşca avea, în firida 
ferestrei, o răsucire a întregii fiinţi, amestecând plâns şi râs 
cu o holbare de nebunie a ochilor. 

Oştenii împinseră afară cu suliţile pe jitnicerul Niculăieş. Îl 
mânară din gang, la soare. Acolo ograda se afla în deplină 
stăpânire a slujitorilor domneşti. Slugile, bărbaţi şi femei, 
îngenunchiaseră în omăt. 

Simion Jder era încă în şa. 

— Daţi-i drumul, strigă el către slujitori. Lăsaţi-i sabia; 
daţi-i cal să încalice. 

— De ce? Răsări cu semeţie Niculăieş Albu, neînţelegând 
deocamdată ce se petrece. Aha! Domnia ta eşti, postelnice 
Simion? Ai venit să săvârşeşti frumoasă faptă; dar te 
vestesc că ai să dai samă judecătorilor luminăţiei sale 
Craiului. 

Postelnicul Simion îl privi cu mânie. 

— Îţi poruncesc să încalici, îi zise el c-un glas înăbuşit şi 
înfricoşător. 

Jitnicerul Niculăieş înţelese şi încalecă. 

Privi în juru-i. Slujitorii făcuseră cerc larg, lăsându-l 
slobod. Văzu în pridvor, nu departe, pe bătrânul Mustea, 
care-i zâmbea nu se ştie din care pricină. 


C-o hotărâre, fulgerată în el într-o clipă, Niculăieş Albu îşi 
făcu semnul crucii cu mâna dreaptă şi sărută fierul pe care- 
| ţinea în stânga. Trecându-şi în pumnul drept sabia şi 
apucând frâul cu stânga, dădu pinteni şi se zvârli spre porţi, 
ca să treacă. Însă suliţile slujitorilor îl opriră. Îşi răsuci 
năprasnic calul aducându-l în două picioare, şi veni asupra 
postelnicului cu sabia închinată peste umărul stâng - 
repezind-o din stânga în dreapta. Simion Jder îi primi tăişul 
în straja fierului său, apoi îl lovi la greabăn, răsturnându-l. 
Slujitorii opriră calul. Postelnicul Simion descălecă şi se 
aplecă asupra celui căzut. 

— Postelnice Simioane, gâfâi Niculăieş Albu, răsucindu-se 
pe o coastă şi lăsând să-i curgă din colţul gurii o aţă de 
sânge. Postelnice Simioane, nu mă omori, căci sunt încă 
tânăr. 

— Prietine Niculăieş, răspunse Simion Jder, domnia ta stai 
acuma subt o hotărâre mai tare decât a mea. 

Cu aceste vorbe, postelnicul se îndreptă în picioare, şi 
chemă lângă sine pe sluga sa Niţă Negoiţă, om uscat şi 
smead c-un ochi încrucişat. 

— Treci şi-i ia capul, dădu el poruncă. 

Niţă Negoiţă lepădă dârlogii calului şi păşi înainte, 
trăgând jungherul. Punând un genunchi în pământ, îşi 
încleştă pumnul stâng în chica celui căzut şi-l străpunse sub 
beregată, lăsând să se deşarte sângele. După aceea îi 
desfăcu de trunchi căpăţâna, îndesând-o grabnic în traistă, 
se ridică în picioare fără a privi împrejur şi se duse să anine 
traista la oblâncul său. 

Larma şi frământarea stătuseră deodată; numai nişte 
muieri se tânguiau în fundul ogrăzii. Bătrânul Mustea îşi 
astupase obrazul cu palmele şi-şi rezemase fruntea într-un 
ungher de zid. 

Simion Jder pătrunsese în gang. Găsi uşa de la sala 
Domnilor deschisă. Când intră, văzu pe Vorniceasa Irina 
lepădată moartă pe duşamea, pe partea dreaptă, cu faţa 
întoarsă în sus. Ridicând ochii de la Vorniceasă, găsi pe 


jupâniţa Maruşca suită în firida ferestrei, cu spatele 
rezemat de zăbrele. Încerca să strige şi n-avea glas; voia să 
sară de la locul ei şi n-avea putere. Postelnicul păşi până la 
dânsa şi o cuprinse. Ea se caţără îndată de trupul lui, ca 
firul de volbură pe o steblă. Îi atârnau foile rochiei într-o 
parte şi i se vedeau vârfurile roşii ale conduraşilor. 

Se auzi tânguirea Vornicesei de pe duşamea. Deschisese 
ochii; căuta un sprijin. 

— Maică prea curată! Dar pe mine cine mă ridică de aici? 
Nu mă lăsaţi! 

Postelnicul se întoarse spre ea cu mirare, ţinând în braţe 
pe jupâniţă. Îl tulburau zvâcnirea sânului ei şi răsuflarea 
pripită. 

— Cine-i? Întrebă el ameţit. Apoi se stăpâni: Dacă vrei, 
jupâneasă, să ieşi şi domnia ta de aici, atunci grăbeşte-te şi 
vină după noi; n-avem când întârzia. 

— Asta-i Vorniceasa Irina, dădu lămurire jupâniţa lui Iaţco. 
Nu mai am nevoie de dumneaei. Poate să rămâie la Mustea 
vechilul. Îi spune orice şi cât pofteşte: el n-aude. 

— Vai şi amar! Ţipă moaşa Vorniceasa ridicându-se cu 
greutate în sus. Cum poţi măria ta să mă lepezi astfel pe 
mine, care te-am slujit, te-am ocrotit şi te-am mângâiat? 

Jupâniţa îşi ascuţi glasul râzând: 

— Dacă nu-ţi place Mustea, vină repede. Am să rog pe 
postelnic, ori pe măria sa Vodă, să-ţi găsească al cincilea 
vornicel. 

Deodată începu să se zbată, ca să sară din braţele lui 
Simion. Dăduse la soare şi-n vederea slujitorilor. Postelnicul 
o stăpâni, păşind cătră sania lui Dămian, unde se afla 
jupâneasa Teodora. 

— Lasă-mă, dă-mi drumul, gemea jupâniţa Marugşca, 
sprijinindu-se cu palma în fruntea lui. 

EI îi înlătură mânuţa încet, sfiindu-se de mânia ei. Când 
ajunse la sanie şi voi s-o puie în braţele jupânesei Teodora, 
fata se strânse deodată în el cu disperare, străbătându-l ca 
o flacără până în fundul fiinţii. 


Vorniceasa venea în urmă, aducând blăniţa jupâniţei şi o 
horbotă începută. Avea o privire spăimântată. Oricât umbla 
de grăbită, zărise trupul celui căzut. Acuma plângea 
rezemată cu fruntea de coviltirul săniei. Apoi, fără noimă, 
prinse a râde, ştergându-şi lacrimile şi ajutând pe jupâniţă 
să se aşeze alături de jupâneasa Teodora. Văduva primise 
dintr-o dată pe fată ca pe o veche cunoştinţă, îmbrăţişând-o 
şi desmierdând-o. Dar în clipa aceea pentru jupâniţă nu era 
nici umbră, nici moarte, nici ameninţare de primejdie. [inea 
în degetele-i subţiri mâna grea a lui Simion. El nu 
îndrăznea să şi-o sloboadă din strânsoare, deşi trebuia să 
dea poruncă de plecare. Încercă să desfacă un deget. Era 
cu neputinţă; avea de-a face cu o putere mult mai mare 
decât bănuise. Acea putere îl trase sub coviltir. 

— Spune-mi ceva, îi porunci fata lui laţco. 

EI se cutremură de uimire. Dar trebui să se supuie şi să 
sărute pe copilă, căzând într-o fântână fără fund, apoi 
vâslind cătră albastrul cerului. 

Săniile porniră. Încălecă şi el, priveghind ieşirea oştenilor. 
Era la al şaptelea ceas al zilei. Sfinţitul părinte Amfilohie se 
afla în sania din frunte. Pe capra săniei sale, lângă sluga 
care mâna, stătea umilit zălog Grigorie Răţoi. Celalalt 
cazac, moş Ilia Chiorul, cu tovarăşii ce mai rămăseseră, se 
desfăcuse din poarta curţii de la Volcineţ, ca să iasă întru 
întâmpinarea lui Mihu logofăt, să-l apuce de grumaz şi să-l 
aducă numaidecât din urmă. 

Moş Ilia Alapin pusese numai o întrebare: dacă trebuie să-l 
aducă viu pe jupân Mihu. 

— Logofătul e subt apărarea măriei sale, răspunsese 
părintele arhimandrit Amfilohie. În cartea pe care ţi-am 
dat-o şi pe care o porţi, se află scris un jurământ al măriei 
sale. Deci pe logofătul Mihu trebuie să-l ducem întreg. Mă 
tem că Domnia va ocroti asemenea răutate îmbătrânită, pe 
când Niculăieş Albu a căzut dintr-o prostie a tinereţii. 

Sfârşitul acestei isprăvi a lui Simion Jder şi a Jderului celui 
mic a dovedit un alt ascuţiş tainic al întocmirilor măriei sale. 


De la curtea din Volcineţ până la hotarul Ţării Moldovei era 
cale destul de depărtată; iar zvonurile umblă mai repede 
decât săniile. Deci castelani şi căpitani ai Craiului, aflând 
despre o asemenea lovitură necugetată în mijlocul puterilor 
Crăiei, au încălecat cu grabă luând urma acelei cete ce 
fugea spre miazăzi. Cei dintâi cazaci uşori au ajuns pe 
Simion la două zile de umblet şi s-au învăluit asupra lui, 
întârziindu-l şi pricinuindu-i oarecare pagubă de oameni. 
Dincolo de Colomeea l-au ajuns şi husarii lui pan Vladislav 
Komarovski, căpitan al Craiului, lângă care se adăugase, în 
ceasul din urmă, şi pan Tadeus, castelanul, cu mazurii. 
Postelnicul a făcut numaidecât faţă, primind harţul, ca să 
lese timp săniilor să fugă înainte. Dacă într-acel sfârşit de zi 
nu s-ar fi arătat călărimea hatmanului Petrea, repezită 
grabnic de pe Ceremuş într-ajutor, ieşirea Jderilor din olatul 
Craiului ar fi fost îndoielnică, cu toate vredniciile despre 
care vorbesc şi pe care le dovedesc poveştile. 

Hatmanul Petrea a împins numaidecât îndărăt pe călăreţii 
leşi, punând stăpânire în numele măriei sale Ştefan-Vodă pe 
şaizeci de sate şi opt târguri din Pocuția veche, care fusese 
cândva sub judeţul lui Alexandru-Vodă Bătrânul. În acest 
hotar nou au hălăduit şi săniile cu prada cea uşoară şi cu 
adaosurile de jupânese ceva mai grele. Tot acolo a hălăduit 
şi moş Ilia Alapin, însă fără logofăt. Şi au ţinut sfat, la un foc 
de popas, comisul Manole Jder şi starostele Nechifor cu 
părintele Nicodim de la sfânta mănăstire Neamţu. 

Era într-o după-amiază cu soare strălucit. Vântul începuse 
a sufla dinspre Moldova încă din ajun, iar acuma venea cald, 
topind deodată omăturile. Pâraiele curgeau prin toate 
râpile. La focul de sub Halm, în vederea târgului Zăbrăuţi, 
bătrânii închinau în sănătatea sfinţitului Amfilohie vinars 
din ploscă, dorind să afle de la sfinţia sa unele şi altele. 

— Am dori mai cu samă noi să ştim, întrebă comisul 
Manole, care ar putea să fie răsplăţile unor slujitori cu 
dreptate ai măriei sale? 


— Răsplăţile măriei sale nu pot fi decât bune... zâmbi 
sfinţitul arhimandrit. 

— Aşa socot şi eu. Avem dintru-ntâi nunta feciorului nostru 
neguţătorul. Aicea are amestec mult jupâneasa Ilisafta; dar 
avem să intrăm cu mare supărare şi mânie la noi la Timiş şi 
dumneaei n-are să aibă multă cutezare de vorbă. Este însă 
altă nuntă, la care are cuvânt hotărât numai luminăţia sa 
Vodă. De aici chibzuiesc eu că poate ieşi amărăciune pentru 
alt fiu al nostru. 

— Într-adevăr, încuviinţă părintele Amfilohie, ar fi greu de 
crezut că măria sa dintr-odată să se înduplece şi să-şi 
schimbe hotărârile cele vechi în privinţa fetei lui laţco. 
Totuşi, uitându-mă eu de două zile la această jupâniţă, 
cercetând cum vorbeşte, cum se uită şi cum se mişcă, socot 
că e în stare să bată din picior în faţa măriei sale; iar măria 
sa ce-ar putea face, decât să zâmbească de nebunia ei şi s-o 
mângâie pe frunte? Să n-ai grijă, cinstite comise Manole, 
toate sunt scrise în stele, în lucruri şi-n oameni. 

— Poate fi şi aşa, oftă comisul. Unele sunt scrise şi-n 
ceaslovul fiului nostru, părintele Nicodim. 

Părintele Nicodim încuviinţă din cap, îndesându-şi în piept 
barba şi cugetând că, în adevăr, pe foaia de la sfârşitul 
ceaslovului său, deschis pe măsuţă, în chilia de la Neamţu, 
mai are de însemnat una. 

Mai întâi a scris de cutremur. Pe urmă, despre nunta 
domnească. Acuma vine alta la rând: „Când am fost în Ţara 
Leşască, luna octomvrie, anul de la Hristos 1472.” 

La căruțele slujitorilor era vorbă şi haz. O clipă se arătă în 
soare, de subt un coviltir, obrazul bălai al jupâniţei 
Maruşca. Atuncea găsi de cuviinţă să mormăiască starostele 
Nechifor: 

— Ptiu, drace! 

Minunea iernii fugea pretutindeni la vale, scânteind în 
lumină. Vântul cald, vestind vara Sfinţilor Arhangheli, 
învăluia vâlvătăile focurilor. Un slujitor tânăr cânta, lucrând 
la schimbul tălpilor de sănii şi la aşezarea roţilor: 


Nistrule, pe malul tău. 
Creşte-or iarbă şi dudău... 
Iarba creşte şi-nfloreşte, Inimioara putrezeşte. 


SFÂRŞIT