Mihail Sadoveanu — Fratii Jderi — Vol.I (1969)

TX E 


tot 


7" 


EAS 


>» 


NU 


OVE 


r, 
N 
E 
r, 
T 
z 


5 $ 


ALIS 
RT AL 
ABRAN 


. 


K 


de 


`y ` 


Vi 


» ' to 1 
Hd 


A De Y 


A` 


A 


+ 


i, RL Pa ga aaa tor, 2807 Cp PI ta AEP 
$ ITI EET PACARE ON l 


RES 


- 


TET 


ARA END ' AJA ALA die. T ta Po x? n 
EIA DA i 


ai 


` Di e m e a e e 


va 


A 
{ €...4 
Y 


» > 


“. 
e. 
* 


FA T 
ip. 
i, 
APCE 
AA 4 
Po... 
F > 
$). 
nee 
p's i 
Pi Y 
. 
ZA 
"5 A 
- s 
Ai 
„i E 
jsi 
pA A În 

YESA 
. La 
P a 
PENA 
Fott 
ts 4 
Fa L . 
y f 
EPR” 
f r 
VR ET Y 
Zr +, - 
„> Ki 


AAA A A IESI A a SP RE 
== AAA ra = AA ns 33 z =r == 
RANES AN AAA E TA IS AS A 2 


SADOVE 4, 
“o 


2 


E ZE EA ae 
EE A A ES 
= IP Fe" = e- ~ A 


T 2 


— æ 2. 


MIHAIL SADOVEANU 


FRAȚII JDERI 


Volumul Intii 


ROMAN ISTORIC 


E-Book realizat dupa 
Ediţia a VI-a Vol. I 
EDITURA TINERETULUI 
BUCUREŞTI- 1969 


Acenicia lui 
Vonut 


1935 


Copiilor mei: Victor, Diana şi Adrian 


CAPITOLUL 1 


DESPRE HRAMUL SFINTEI MĂNĂSTIRI NEAMTU, LA ANUL DE LA 
HRISTOS 1469 ŞI DESPRE O ISTORISIRE A LUI NECHIFOR CĂLIMAN, 
STAROSTELE VÎNĂTORILOR DOMNESTI 


preajma zidurilor şi in ogrăzile călugărilor mare număr de norod. 

Unii veniseră s-asculte slujba, alții ca să ieie binecuvintare ori 
naforă, alții pentru scrisori de friguri, alții cu femei lunatice, ca să le supuie 
sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfintitul Iosif, 
starețul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci 
şi-n Tara Leşască şi cea Rusească. Toti cei sosiți ştiau de asemeni că se vor 
îndestula cu mîncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind 
întru totul neştirbită. Osirdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră 


JD: Sfinta Ínáltare, hram al ctitoriei Neamţu, se strinsese în 


TZ 


îndestulător acest sfint lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la 
dealuri, din cimpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de 
unde sátura si mai mari mulțimi decit cele strînse acolo, în acea luminată zi 
de mai a anului 1469. 

În livezile mănăstirii mai erau încă meri infloriti: soarele îi pátrundea de 
o aburire trandafirie. Slujba dintăi se mintuise la biserica cea mare din 
cetátuie, cînd toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul 
cel bătrîn începu a suna rar, numai într-o dungă. 

Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se întrebau întăi 
din ochi, apoi dînd glas. O parte umplura medeanul de dinaintea intrării, în 
jurul fintini şi a foişorului unde se slujea, iarna, sfințirea apelor. Prea 
puţini, şi numai dintre cîrmuitorii mănăstirii şi ai ținutului, cunoscuseră 
din vreme vestea care se vădea acum. Citiva slujitori aflaseră ştirea cu două 
zile mai nainte şi o tinusera tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. 
Cu două zile în urmă, marti, sosiseră doi călăraşi de la Suceava cu carte 
pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai 
departe spre Cetate, spre Vinători şi spre herghelia domnească de la Timiş 
la apa Moldovei, unde era ríinduit de multă vreme, în slujba de comis, 
bătrînul Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului Bogdan- 
Voievod, părintele măriei sale Ştefan-Vodă. 

Cartea pe care o cetise cu destulă greutate prea sfintitul Iosif, punind 
între dinsa şi ochii sfintiei sale o făclie de ceară, cuprindea vestea de sosire 
a măriei sale Ştefan-Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu. Acum vestea 
asta o aflau şi noroadele. Pe cînd dădea sunet greu şi prelung, din cînd în 
cînd, chimvalul cel mare, monahii îşi purtau ici-colo rantiile mohorite şi-şi 
aplecau bărbile spre urechile oamenilor. Ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de 
puşcă, murmurul trecu dintr-o lature în alta, apoi se revărsă în ogrăzi. 
Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră a se tingui cu mîinile 
la timple şi a-şi căuta pruncii. 

Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are sá se intimple! Au 
să se işte puhoaie, are să reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun 
război! A rămas acasă, în sat, mita închisă în chiler; găinile umblă slobode 
şi n-are cine le da de mîncare. Cuminte şi bine ar fi să inhame gospodarii 
caii şi pe loc să pornească fiecare la locul său; dar mai întăi trebuie să se 
ştie de ce-i vorba si numaidecit fiecare dintre cei care nu l-au văzut trebuie 
să vadă pe măria sa. Cu toate că numai un om viteaz poate cuteza să ridice 
ochii spre măria sa, iar cei nevrednici cată să-şi plece pletele în țarină, 
muierile tot or îndrăzni să fure cu coada ochiului, doar l-or zări. Să fie oare 
cumplit la vedere precum se spune? Are anume paloş cu care ceartă pe unii 
boieri, scurtindu-i, după cite se povestesc? Dacă şi riga ungurilor, maria sa 
Matias-Crai, a dat înapoi de la Baia, cînd s-a arătat asupra-i, călare pe cal 
alb, maria sa Ştefan-Vodă — ce poate face un creştin de rînd? Acel crai a si 
căzut la pat din acel cutremur, zácind trei luni. I s-au şi risipit oştile, a 


nu» - 


prapadit pustile cele mari. A ieşit la toți craii spaimă despre acest Ştefan- 
Vodă, cum că a bătut şi cetatea Hotinului şi a Chiliei; şi este o poveste cum 
că părintele său Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din 
muntele Atonului, ca să se ridice în zilele lui cu puteri mari de oşti şi să 
bată război cu spurcatil ismailiteni. 

Aşa ca mita şi găinile or mai rábda, pînă ce ochii oamenilor de la hram 
s-or învrednici să vada pe maria sa şi pînă ce urechile s-or indestula de 
toate veştile pe care le aduc curtenii şi ostaşii. Afară de asta, este praznic. 
Cum să porneşti la drum pe inima goală? Cine scorneşte asemenea zvonuri 
de primejdie şi de ce să plece lumea aşa fără de nici un temei, înainte de a 
vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de auzit şi de a ospăta ceea ce s-a 
pregătit la cuhniile sfintului lacas? Numai nişte bărbaţi bezmetici cum sînt 
moldovenii pot face asemenea socoteli. Dacă n-ar fi muierile, cu rinduiala şi 
cumintenie, ce s-ar face tara? Nepotrivit şi prostesc lucru, să fugă noroadele 
de la vederea Domnului lor. Dimpotrivă, bine este a-i ieşi întru intimpinare. 

Femeile, deci, cu mare aprindere, pofteau să afle pe unde are să vie 
alaiul domnesc. Despre asta nu ştie nimeni. 

Nu se afla slujitor ori monah care să dea ştire anume pe unde şi cum 
are să fie alaiul lui Vodă. 

Atunci de ce-s buni slujitorii şi monahii, dacă nu cunosc batir atita 
lucru? Slujitorii să caute în catastifuri şi monahii să ceteasca în cărțile lor 
şi să spuie. 

Degeaba, slujitorii au catastifuri mai puţin bune şi monahii cărți mai 
puţin iscusite decît în vremea veche! 

S-aude chiar că măria sa nici nu mai vine. Sună clopotul în zadar, ca 
să stirnească omenirea; iar măria sa are alte treburi. 

Aşa-i în ziua de azi lumea. Boierii se învrednicesc să vadă pe măria sa 
în fiecare zi; pe cînd sărmanii nu-l pot vedea niciodată. Minunat ar fi să nu 
mai fie în tara asta boieri, si să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare 
zi cîte unul. Si batir o dată pe an, la un asemenea praznic, să se arate 
maria sa, cu toată pohfala! 

Se vorbeşte prin sate despre măria sa că-i om nu prea mare de stat, 
însă groaznic cînd îşi încruntă sprinceana. lar cînd vine la o sfintă 
mănăstire, n-are de ce se uita groaznic. Cînd vine la o sfintă mănăstire 
(dacă vine într-adevăr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe desarte); cînd 
vine la o sfintă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. 
Vede ici un prunc; vede ici o fată; vede dincolo o nevastă. Al cui e pruncul 
acesta? A cui e nevasta asta? 

Ca un stăpin al ţării ce se află, măria sa trebuie să cunoască al cui e 
pruncul şi a cui e nevasta. Îndată vin boieri lîngă măria sa şi-i spun la 
ureche. Astfel măria sa vede şi cunoaşte unele şi altele; mai ales că măria 
sa, fiind văduv de atitia ani, de cînd a murit Doamna sa Evdochia, trebuie 
să-şi desfăteze ochii şi să se mai îmblinzească din străşnicia în care se tine. 


Să zicem că maria sa nu se uită la dreapta şi la stinga si, cufundat fiind 
în gînduri, nu-şi vede decît socotelile lui domneşti. Atunci sînt ostaşi şi 
curteni care se uită la lume. 

Bune sînt hramurile cînd pe lingă praznice au şi asemenea alaiuri. 

Miercuri la amiază, s-a văzut intrind în mănăstire, călare pe un 
harmasaras pag, un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustata. Purta contăş 
de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la 
cingătoare. Avea cusma plecată pe o sprinceana şi zimbea primăverii. Venea 
dinspre Cetate. 

S-a aflat că acel fecioraş ar fi mezinul lui Manole Păr-Negru de la Timiş. 
L-a trimes comisul întru intimpinarea Domniei. 

Deci maria sa vine negresit. 

Cine spunea că nu vine? 

De altminteri, dac-ar fi sá nu vie, n-ar bate clopotul într-una, de-ti 
bubuie în ureche. 

S-a aflat de la cuvioşii monahi că acel fecioraş are numele lonut, dar e 
mai cunoscut după poreclă. Comisului celui bătrîn Manole Păr-Negru îi zice 
lumea şi Jder. Deci băiatului îi spune Jder cel mititel. Muierile au băgat 
îndată de samă că-i stingaci, şi au scos din asta semne şi vestiri pentru 
treburile lui de dragoste. Îl arată şi chipul să fie un pui vrednic de părintele 
său, care l-a făcut aşa de tirziu. L-a făcut nu se ştie cînd şi cum, nu în casa 
lui ci, după feleşagul cucului, în cuib străin. După ce s-a ridicat la virsta 
asta, l-a adus între ceilalți feciori ai lui legiuiti. Jder bátrinul zice că-i un fin 
din Tara-de-jos, dar jupineasa lIlisafta Jderoaia ştie adevărul si zimbeste 
numai dintr-o lature a gurii. Altfel, Jderul cel mititel, plăcînd tuturora, îi 
place şi ei. 

Jder cel mititel a venit la fratele lui mai mare cu numele Nicodim, 
monah în sfintă mănăstire Neamţu. Părintele Nicodim, badita lui, i-a dat 
mîna să i-o sărute, l-a imbratisat cu dragoste, ştiindu-l si el cine este, şi 
acum ies amindoi la adunarea soborului mănăstirii. 

Deci alaiul măriei sale nu va să intirzie prea mult. 

În adunarea de lingă fintînă, unde era norodul mai des, s-a ridicat cât 
era de nalt moş Nechifor Căliman, starostele vînătorilor de sub Cetate, şi a 
întrebat alene dacă vrea să cunoască cineva, dintre toţi cei de față, pentru 
care pricină vine măria sa Ştefan-Vodă la sfinta mănăstire Neamţu. 

Oamenii s-au bulucit aşa de tare în jurul lui, încît abia îşi puteau trage 
sufletul. Nechifor Căliman, starostele, era cunoscut om al lui Vodă. Fusese 
cunoscut slujitor şi al răposatului Bogdan-Vodă. Era un moşneag uscat şi 
dirz, cu mădularele răsucite din fringhii şi noduri. Avea semn domnesc la 
căciulă şi în mîna dreaptă toiag cu toporişte. Cînd grăia, îşi cîrnea oarecum 
nasul şi ochii într-o parte. Obrazu-i spinatic, păscut ca de gişte, era incretit 
şi botit crucis şi curmezis. Avea ani peste şaptezeci, cu toate acestea părul îi 


TE 


era încă negru. Numai sprinceana stingă îi era caruntita. Acolo avusese, 
într-o întîmplare veche, lovitură de fier. 

— Dacă voiti domniile voastre să cunoaşteţi de ce vine Vodă la hramul 
sfintei mănăstiri Neamţu, atuncea intoarceti urechile cătră mine şi ascultați 
ce vă spun eu, grăi moş Căliman. Ptiu, drace! Dacă nu doriți să aflați, nu vă 
spun. 

— Spune, cinstite staroste, îl îndemnară numaidecît gospodarii. Dacă 
nu spui, ni se bolnăvesc nevestele. 

— Ei, atunci să vă spun, oameni buni. Dar trebuie să încep mai de 
departe. 

— Începe de departe, cinstite staroste, numai nu ne lăsa în asemenea 
arsitá şi nestiinta. 

— Atunci, lume dragă, ascultă. Se chiamă că maria sa Stefan-Voda vine 
la această sfintă mănăstire Neamţu, în ziua hramului înălțării, ca să 
găsească pe Nechifor Căliman. Ptiu, drace! 

Gospodarii începură a ride gros. Femeile începură a ride subțire. 

— Ptiu, drace! urmă starostele, cîrnind spre stînga nasul şi uitindu-se 
urit. Să ştiţi voi cu toții că măria sa mi-a poruncit soroc de judecată aici, ca 
să-mi scoată dreptatile mele împotriva celor care m-au prigonit. Am mai 
avut şi alte infatisari la scaunul măriei sale, la Suceava. lar acuma măria sa 
mi-a trimes poruncă să mă aflu aici, în ziua înălțării. Se chiamă că noi doi, 
eu şi măria sa, avem o prietinie veche, de la o nuntă care a fost acu 
şaisprezece ani într-un sat, Reuseni. Ati auzit domniile voastre de acel sat? 

— Am auzit. 

— Ptiu, drace! Bine c-ati auzit. Era atunci în domnie Bogdan-Voda şi l-a 
fost poftit pe măria sa la o nuntă un boier al său cu numele Agapie 
Ciornohut. Acel Agapie Ciornohut îşi însura feciorul şi poftea să aibă nun 
pe maria sa Bogdan-Vodă. Deci în cislegile de toamnă, după culesul viilor, 
s-a dus la acea nuntă maria sa. lar eu, fiind tot staroste al vinatorilor 
domneşti, am încărcat pe samarele cailor opt căprioare şi am pus păstrăv 
din Ozana în douăzeci şi şapte de hirzoburi şi am silit, cu doi oameni ai 
mei, s-ajung fără de nici o întirziere la locul poruncit. Cind am trecut 
Siretul, m-am întîlnit cu oşteni străini şi m-am mirat. M-au întrebat unde 
mă duc; le-am spus numaidecit; mi-au luat vinatul şi peştele şi m-au pus la 
popreală. M-am supus ca cel mai umilit dintre oameni. Mă gîndesc: oare 
după ce umblă aceşti oşteni leşi, cărora le place vinat domnesc? Se duc tot 
în drumul meu. Şi la ce va fi cugetind asa de mult şi de ce va fi grăind asa 
de încet cu alții acel cneaz subtiratic, cu obraz de ceară şi bărbuţă rară? Am 
ştiut mai pe urmă că acela-i Petru Aron-Vodă. Îndată ce m-au lăsat singur 
şi m-au lepădat dincolo de apa Siretului, într-un sat, cu străjer lingă mine, 
m-am întins la pămînt ca sá mor şi am cerut numaidecit popă, ca să-mi 
cetească moliftele. Cum a păşit slujitorul într-o lature, ca să cheme pe 
popă, eu m-am desfăcut de la pămînt şi m-am ridicat în sus, m-am suit pe 


TE 


calul străjerului şi m-am dus cu mare grabă unde era treaba mea. Am tăiat 
de-a dreptul prin pădure. Cînd am ajuns la un pisc, de unde se vede satul, 
am găsit cocorii tineri, iar între acei coconi tineri am aflat rizind fără de 
grijă pe acest Ştefan-Vodă pe care-l aşteptăm acum, să-mi facă mie 
dreptátile. Măria sa Stefan nu cunoştea nimic; venea cu soții săi la nuntă. 
I-am spus repede ce aflasem şi l-am poftit să se teamă şi să se grăbească. 
Măria sa nu s-a temut, dar de grăbit s-a grăbit. Ptiu, drace! cînd ajungem 
cătră sat, dăm de slujitori ai Domniei, fugariti de podgheaz. «L-au prins pe 
maria sa Bogdan-Voda! strigau. L-au supus în juvat şi l-au tăiat cu palosul. 
Acuma caută şi pe Ştefan-Vodă!» Într-adevăr, s-auzea mare zvoană în sat 
prin întunecimea serii. Veneau cătră noi călăreți cu făchii. Văd pe coconul 
domnesc că-şi scutură de pe el dulama şi zvirle în tină gugiumanul de 
sobol; apucă sabia şi-şi îndeamnă soții. Ptiu, drace! Asta nu-i treabă bună, 
măria ta. Se chiamă că Ciornohut l-a vîndut pe măria sa Bogdan-Vodă celui 
cu barbuta şi cu obraz de ceară. Şi dacă l-a vindut pe măria sa Bogdan- 
Vodă, te duci şi maria ta la juvat şi la sabie. Asa că mai bine s-apuc calul 
de frîu, să-l întorc după al meu în loc, să ne năpustim în pădure, să duc pe 
coconul stapinului meu unde nu-i primejdie, aşteptind să se facă pe urmă 
voia lui Dumnezeu. Aşa fac, oameni buni, precum spun: şi acel cocon 
mărunt la stat se zbate şi crişcă; însă eu nu-l lăs; iar el mă păleşte cu straja 
sabiei în cap; eu închid ochii şi-l string mai tare lingă mine; el mă bate 
peste frunte şi la timpla stingă, de m-a singerat şi mi-a rămas pînă acuma 
acest semn care se vede în sprinceana; atuncea am văzut că ciolanul bătrin 
înfruntă mai bine năcazul. Aşa că m-am dus cu măria sa în pribegie şi nu 
m-am întors decît atunci cînd a venit ceasul şi Dumnezeu l-a adus în 
scaunul părintelui său. Atuncea m-am dus şi eu la locul meu şi m-am 
aşezat staroste. Am găsit feciorii în bună stare şi m-am bucurat; mi-am 
găsit nevasta mai grasă şi m-am bucurat iarăşi, mi-am găsit ocina 
părintească luată de alții şi m-am bucurat mai puţin; nevasta zice: asta-i 
voia lui Dumnezeu, în schimb am găsit spor un prunc străin. — Acesta-i tot 
de la Dumnezeu? întreb eu. — Tot de la Dumnezeu, răspunde muierea. De- 
atuncea mă judec pentru ocină. Măria sa Ştefan-Vodă mi-a pus sorocul cel 
din urmă astăzi. Ptiu, drace! 

O nevastă de la Dăvideni, mai trupesa şi cu gura mai îndrăzneață, puse 
fără întirziere o întrebare bătrinului Căliman: 

— Ma rog dumitale, staroste, milostiveşte-te de ne spune ce-ai făcut 
cînd ai aflat la casa dumitale asemenea lipsă şi asemenea spor? 

Nechifor Căliman cîrni cătră ea nasul şi ochii şi o văzu impungind cu 
cotul în tovarăşul ei de alături. 

— Femeie, grăi el inchizind o pleoapa şi stringindu-si obrazul şi gura în 
aceeaşi parte; după cît te arată înfăţişarea, tii rates la un drum mare. 
— Asa este, se sumuta nevasta. 
— Şi omul cel de-alături e cumătrul dumnitale? 


— Ihi. 

— lar soțul dumnitale a rămas sá păzească ratesul? 

— Adevarat este. 

— Ptiu, drace! Am să-ţi răspund cu bunăvoie la ce mă întrebi, numai 
nu înțeleg de ce se veselesc asa aceşti cinstiți gospodari şi aceste cinstite 
gospodine. Acuma, dacă v-aţi liniştit, vă spun. Precum bagati de sama, a 
stat şi clopotul. Mult nu mai este şi are să se vestească sosirea măriei sale; 
atuncea au să se ostenească toți clopotarii la toate clopotele şi aici, şi la 
Sfintu-lon, şi la Vovidenie, ca s-audă sfinţii din cerul dintăi şi să deie veste 
mai sus: laca, se duce maria sa Ştefan-Vodă la Neamţu, ş-acolo întăi şi 
întăi are să tindă dreapta sa cu buzduganul pentru o pricină veche de 
doisprezece ani a lui Nechifor Căliman. Aşa că eu, oameni buni, cînd am 
văzut că ocina mea s-a înjumătăţit şi mai ales că via de la Băiceni mi-a 
luat-o Ciopei pircalab, n-am mai stat mult la casa mea din Vinători. Ptiu, 
drace! n-am mai stat decît un an, am încălicat şi m-am întors la măria sa la 
Suceava. Trecuse săptămîna luminată. M-am înfățişat de Duminica Tomei. 
Cetatea, cu oşteni, pe zid. Nu intră cine pofteşte; la poartă nu-i vraişte ca 
înainte vreme. Îmi pune straja sulița în piept. — Nu-i voie! — Cum nu-i 
voie? eu sint Nechifor Căliman, prietinul măriei sale. — Trage-te înapoi doi 
paşi, porunceşte straja, şi aşteaptă! 

M-am întristat eu atunci şi m-am gîndit: Ptiu, drace! Şi prietiniile sînt 
schimbătoare, ca şi domniile Moldovei. Avea dreptate înalt prea sfintitul 
Teoctist, cînd a ieşit la Direptate să pomăzuiască pe Vodă Ştefan. Ofta şi se 
tinguia că în tara asta umblă domniile cu anii şi chiar cu lunile. Si de-atita 
ce unge domni, unii după alţii, a făcut scurtă la mîna dreaptă. lată a uns şi 
pe feciorul lui Bogdan-Vodă de sfintele Paşti. Oare cui vine rindul la 
Crăciun”? 

Alei, săracă ţară! Dac-a umbla şi acest Ştefan-Vodă cu nunțile, au să-l 
prindă şi pe el. Însă eu îl ştiu înțelept şi cumpănit. Văd că şi-a pus strajă 
tare; nu nunteste, ci îşi tocmeste oastea. Dar dacă cumva căta-va în coarne 
boierilor celor mari, cum au făcut toți feciorii lui Alexandru-Vodă Batrinul? 
În tara asta a Moldovei poruncesc boierii cei mari şi Vodá-i trecător, de 
aceea ofta prea sfintitul Teoctist. 

Văd că sosesc boieri călări, cu slujitori. Straja apleacă sulița. Începe să 
fie rînduială, zic eu în sinea mea si mă bucur. Atuncea tot am nădejde de 
dreptate. 

Cum stăm, sună trimbitile. Boierii se dau în laturi. Măria sa iese calare, 
cu oşteni după el: Ne închinăm cu toții. Apoi eu mă pun în genunchi şi-mi 
plec fruntea. 

Vodă s-a oprit. Îi aud glasul şi-mi tresare inima. 

— Ridică ochii, staroste Căliman, îmi porunceste măria sa. Înţeleg că ai 
venit la mila Domnului tău pentru o durere pe care o ai. De astăzi înainte 


am să-ţi dau semn, ca să ai intrare sloboda la Cetatea domniei mele. 
Vorbeşte. 

— Luminate Doamne, grăiesc eu cu îndrăzneală, jaloba mea poate va 
găsi cindva ascultare la sfatul domnesc, unde Vodă si cu boierii săi pun 
țara la cale. Dar eu mai întăi şi mai întăi am venit să mă jăluiesc unui 
prietin al meu mai tînăr decît mine. 

— Pas în Cetate şi-l aşteaptă acolo! a poruncit măria sa. 

Am văzut în jurul lui Vodă pantiri cu coif şi cu platoşă. Cînd am intrat 
între ziduri, am cunoscut iarăşi oşteni buni, cu straşnică rinduiala. 

Prietinul nostru se poartă bine, zic eu în sinea mea. 

Vin aprozi şi mă poftesc într-o chilie. 

— Avem poruncă de la măria sa să te ospătăm, mă lămureşte unul din 
el. Ai s-astepti dumneata aici, staroste Căliman, pînă la vremea amiezii, căci 
măria sa are treabă în tirg la Suceava cu negutatorii lioveni. Le face 
rinduială vămilor. După ce isprăveşte cu negutatorii lioveni, intră iar în 
Cetate şi primeşte soli şi cărți de la Varşava. Măria sa Vodă Ştefan a 
poruncit boierilor leşi să-i sloboadă în mînă pe Vodă Petru Aron, ucigasul 
părintelui măriei sale. 

— A poruncit măria sa asta? mă mir eu. 

— A poruncit măria sa asta. 

Ptiu, drace! mă bucur eu în sinea mea. Prietinul nostru Stefan-Voda 
lucrează pentru hodina brațului prea sfintitului Teoctist. 

N-am aşteptat mai mult decît a fost hotărit măria sa. La amiază au 
sunat iar trimbitile. Au scinteiat din coifuri si platose pantirii. S-a făcut 
tăcere, încît m-a cuprins o sfială. Au zuruit în gang numai pintenii măriei 
sale. l-am auzit glasul. Domniile voastre nu-l cunoaşteţi acel glas. Eu îl 
auzisem mult în pribegie. Măria sa are glas blind; dar vă sfătuiesc să nu vă 
incredeti în acea blindeta. 

— Să-mi aduceți pe starostele Nechifor Căliman, a poruncit măria sa. 

M-am infátisat. El s-a uitat lung la mine şi a zimbit. Eram singuri. 

— Spune, unchesule, a poruncit maria sa. 

I-am spus. Măria sa a ascultat şi m-a bătut pe umăr. 

— Staroste Căliman, a grăit măria sa, te poftesc să-mi dai răgaz pina ce 
voi isprăvi războiul meu. După aceea, a venit la rînd, judecata pricinii tale. 

Eu am tăcut, mirindu-maá. În tará-i pace, judecátile pot începe. 

— Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zimbind cătră mine 
şi privindu-má aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rînduială. În tara 
asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă neorinduielile ca vinturile. Am 
găsit în tara asta, staroste Căliman, şi multi stăpîni. Nu trebuie să fie decit 
unul. Aşa că eu bat război cu acei stápini care ti-au răpit ocina ta. În tara 
asta trebuie să fie rinduială în toate tirgurile şi satele şi linişte pe toate căile 
negutatorilor. Deci îngăduie-mi să bat acest război, staroste Căliman. 

— Îngădui, măria ta. 


— Multámesc, staroste Căliman. lar pînă atunci, binevoieste a primi o 
moară pe Pirául Alb si două pogoane folosință din via domnească de la 
Cotnari, iar din Braniştea domnească de pe Ozana, pămînt cit îţi lipseşte. 

Aşa că, după acest cuvint, am aşteptat. M-am dus acasă s-am stat. lar 
măria sa a bătut acel război. Atuncea a început să se judece şi pricina mea. 
A mai trecut o vreme şi a fost război la Hotin. După ce a luat măria sa 
cetatea Hotinului din mina leşilor, a mai fost o înfăţişare, la scaunul 
Sucevei. După aceea a fost război la Chilia. După ce a luat măria sa cetatea 
Chiliei, a fost alt soroc de judecată. A mai trecut vreme şi a bătut măria sa 
război cu Craiul unguresc. După ce l-a detunat măria sa, precum se ştie, pe 
Craiul unguresc, iarăşi a fost înfăţişare. Pe urmă s-a mai întîmplat si 
repezuşul de anul trecut în Secuime, cînd a prins măria sa pe Petru Aron- 
Vodă şi l-a judecat, după legea talionului, pentru fapta de la Reuseni. Deci 
vine izbăvire şi pentru jaloba mea; am să-l rămîn pe dumnealui Ciopei 
pircălab. Are sá se mai plece un nas dintre cele semete. 

— Dar cu sporul cum rămîne, cinstite staroste? întrebă neinduplecata 
crismarita, impungind iarăşi cu cotul pe cumătrul ei. 

— Ptiu, drace! Care spor, cumătră? 

— Cu sporul carele ţi-a venit de la Dumnezeu. Ai găsit acasă un prunc 
într-adaos. 

— Aşa este. Am găsit un prunc care nu era al meu. Pe domniile voastre, 
cei care zimbiti numai într-un dinte, tare vă rog sá vă plecaţi la pomenirea 
răposatei mele soţii Varvara. Tinind în braţe acel prunc şi făcîndu-mi-l dar, 
dumneaei mi-a spus aşa: «Soţul meu, iată acest prunc de pripas, pe care mi 
l-a adus o cuvioasă monahie. E un prunc din Tara-de-Jos, a zis monahia, 
tocmai de la apa Nistrului; şi sora mea, mama lui, a murit de puţină vreme. 
Înainte de moarte mi-a spus cu cine a avut ea acel copil din flori. Cînd va fi 
copilul mare şi s-a putea, a adăogit ea, du-l părintelui său, să-l cunoască şi 
să-l iubească, după dragostea pe care a avut-o pentru mama lui.» Cînd a 
venit, oameni buni, vremea, am făcut asa. Am dat tatălui său pruncul. L-ati 
văzut mai nainte, îmbrăcat cu contăş albastru. Se ducea la soborul 
staretiei, cu fratele său părintele Nicodim. 

Ptiu, drace! 

După acest cuvint al starostelui Căliman, vazduhul primăverii s-a 
umplut deodată de freamătul clopotelor. Mulțimea s-a mişcat ca valurile. Se 
auzeau chemări şi îndemnuri: urmă apoi o izbucnire de chiote. De pe 
zidurile mănăstirii, oameni de rînd şi monahi făceau semne. Clopotarii de 
asemenea năboiseră la una din firidele turnului, scotind cătră valea 
Nemtisorului un strugure de capete. În ogrăzile chiliilor, cărăuşii se suiserá 
pe draghinile cárutelor lungindu-si giturile intr-aceeasi parte, spre poienile 
de dincolo de valea Nemtisorului. Printre copaci rari, printre molizi, pe sub 
ciresi singuratici infloriti, se arătaseră osteni călări cu straie colorate. Se 
miscau prin puzderia de soare, micsorati de departare. 


| R Deci Domnia venea dinspre Rîşca. Involburindu-se, norodul se urni 


spre huditi, ca să iasă la Nemtisor, întru intimpinarea alaiului. Atunci se 
iviră din laturea mănăstirii răzăşi călări, cu căpitan domnesc, poprind 
năvala mulțimii. Un crainic îşi ridică în sulitá cusma, poftind să deie 
vestire. 

Mişcarea conteni. Crainicul se sui cu repeziciune deasupra selei, stind 
în picioare pe cal si slobozi porunca: 

— Maria sa pofteste să-l asteptati aici: să-i tineti calea deschisă, ca să 
poată intra la sfintă icoană făcătoare de minuni. 

Ca să fie mai bine urmat asemenea îndemn, răzăşii lăsară sá cadă 
sulitile între urechile cailor. Călăreții din poienile de sus coboriră cu 
grăbire. Curind lefegii nemți cu căpitanii lor străpunseră huditile. Alții 
ocoliră cetátuia mănăstirii, luînd drumul cel mare spre cetate. Alții pe 
muntele dimpotrivă, suind la Pocrov. 

După rinduiala domnească, căpitanii apucau tiitorile, ca să fie cheile 
acelui loc de popas în mina străjilor măriei sale. 

A trecut vremea nuntilor boiereşti, unde se prind domnii cu arcanul, 
gindea el în sine, luînd aminte la toate, cinstitul staroste Căliman. 

Căpitanul al treilea, cu aprod cu prapur, intră cu două sute de pantiri 
pe hudita; miscind domol caii, oştenii măriei sale îşi lărgiră loc în medean. 
Atunci soborul ieşi pe poarta cetátuii, avînd pe prea sfintitul vlădică Iosif în 
frunte, în odăjdii. La dreapta şi la stinga prea sfintiei sale, păşea cîte un 
ierodiacon cu făclie. Al treilea diacon purta sfintă Evanghelie legată în 
argint, umblind înaintea vlădicăi. După soborul cuvioşilor monahi, urmau 
boieri ai ținutului şi slujitori domneşti. 

Clopotele porniră cu mai mare zvon cînd, în aceleaşi poieni, cu molizi şi 
cireşi, infloriti, se arătă alaiul cel mare. Cei de pe ziduri şi din turn 
cunoscură, în acea depărtare, numai calul alb al măriei sale şi numai 
fulgerarea gugiumanului său împodobit cu pietre de olmaz. 


CAPITOLUL II 


AICI SE ARATÁ UN VOIEVOD MARE SI UN JDER MITITEL 


uviosul ieromonah Nicodim, fost în lumea profana fecior al 

comisului Manole Păr-Negru de la Timiş, era o ființă care-şi căuta 

înțelepciunea întru mihnire şi cărțile sfinte. Voia să uite, deşi nu 
putea, că lumea-i spusese cîndva «al doilea Jder». Avea şi el într-adevăr pe 
obraz, sub coada pleoapei stingi, acel semn oval, cit ai pune degetul cel 
mare, împodobit cu păr de coloarea jivinei a cărei poreclă o purta comisul 
şi, după el, toţi feciorii doamnei sale în număr de cinci. 

Întăi fuseseră patru feciori, dar, de vreo şapte ani, se adăogise şi al 
cincilea. La început, cînd sosise la Timiş, între comisul Manole şi starostele 
Nichifor Căliman, acel baietandru subtiratic, străin şi orfan, nimeni nu 
bănuia că el ar fi fiind mezinul celor patru. Numai după trei ani, jupineasa 
Ilisafta comisoaia, care era ageră muiere, începu a se uita cu mare luare- 
aminte la acel fecioraş şăgalnic, pînă ce descoperi că, în coada ochiului lui 
stîng, îi naşte pata de Jder. Întăi a fost o întunecare a pielitii, după aceea s- 
a zămislit perişor în semnul ştiut domniei sale, întocmai ca la feciorii săi, cît 
ai pune degetul cel mare. Atuncea s-a spaimintat foarte jupineasa llisafta, 
numarindu-si pe degete naşterile cunoscute; pe urmă i-a fost mai drag acel 
prunc săriman, stringind partea cu jder la sînul său. Avea un sîn larg 
dumneaei şi un trup bine împlinit, care fusese frumuseta în Tara-de-Sus; şi 
o privire tare sub sprincene negre, şi un glas imbielsugat, care săgeta ades, 
însă nu cu răutate. Maicuta acestui prunc, îşi zicea dumneaei, aşa ca să 
audă şi alții, a fost mai tînără decit mine şi cu mult mai frumoasă, ca să 
descalice comisul la poarta ei, cînd dumnealui era în pribegie în Tara-de- 
Jos. Dumnezeu i-a pus semn şi l-a trimes tot la mine, ca să-i tin loc celei 
care s-a prăpădit, cine va fi fost şi unde va fi fost, — asta-i o taină pe care 
nu poate s-o ştie nimeni, poate nici comisul. 

Cînd intrase mezinul la Timiş, tocmai se întîmplă să-l tundă pe Nicoară 
la Neamţu şi să-l binecuvinteze prea sfintitul Iosif în tagma monahicească, 
punîndu-i nume nou Nicodim. Aşa că si asta părea o rinduiala a 
înțelepciunii Celui mai presus de noi: că Dumnezeu a primit pe feciorul al 
doilea al casei comisului, însă a adus îndată pe mezin. Deci fratele său 
părintele Nicodim îl cunoscuse cel mai puţin pe Ionuț Păr-Negru. Din 
pricina asta monahul era bucuros să vadă din cînd în cînd pe acest 
«trimes». 


Cum îi intra în chilie lumina acelui obraz tinerel, se bucura ridicindu-se 
de la masa lui de pe tirfăloagele cele vechi picurate cu ceară, cuprindea pe 
copil de după umeri şi-l săruta în creştetul capului, simțind în nări 
mireasmă de flori de cîmp. Îi plăcea după aceea să-l asculte vorbind. Îi da 
din cînd în cînd învățătură, spunindu-i cîteva vorbe înțelepte, la care 
mezinul ridea. N-avea de unde-l prinde şi ce-i face. Era fluture, flacără, 
schimbător ca un pui de demon. 

Nu era frumos; avea nas cam mare, ca şi tatăl său Jderul cel bătrîn. 
Avea înclinare spre desertáciune şi strai frumos. «Parcă n-are cui sămăna? 
întreba comisoaia inaltindu-si ochii la sfintele icoane. Aschia nu sare 
departe de trunchi.» 

Era fără linişte; îi plăcea toate zburdáciunile. Învăţase cu uşurinţă, de 
mititel, mestesugurile vinatului la starostele Căliman; iar acuma era 
nedespartit de fratele său cel mare Simion, între caii de la herghelia 
domnească, îndrăznea să încalece harmăsarii cei mai nărăvaşi. 

Vorbeau încă, părintele Nicodim şi Jderul cel mititel, cînd coborau de 
sub pădurea din asfintit, de la chilie, ca să intre la adunarea soborului şi 
dregătorilor ținutului, în cetátuie. Clopotele dădeau slavă din cînd în cînd şi 
aveau şi răstimpuri de alinare. 

— L-am văzut pe maria sa acu trei ani, îşi aducea aminte lonut. M-a 
mingliat pe obraz şi plete. Are la mînă un inel cu pecete mare. N-am 
îndrăznit să mă uit la măria sa, dar acuma am să îndrăznesc. 

— Ţi-a fost frică? întrebă monahul, zimbind. 

— Da. Aşa mi-a mai fost mie frică odată cînd mi s-a făcut inima numai 
cit o scinteuta. Dar atuncea eram mititel. 

— Cînd a fost asta? 

— Asta, bădiță Nicoară, a fost... 

— Cînd trecem prin norod, nu-mi spune Nicoară. 

— Asta, părinte Nicodim (lasă-mă să-ți spun incetisor «badita Nicoară»), 
asta, părinte Nicodim, mi s-a întîmplat mie cînd aveam numai cinci ani şi 
mergeam cu moş Căliman starostele, ca să prindem iepuri. Are moş 
Căliman starostele un meşteşug de zvirle o scurtătură de bat de corn 
incirligatá la capăt, încît păleşte iepurele de la douăzeci de paşi. Cum i-l 
scoală cinii, cum l-a şi lovit. Prinde iepurele si cu ogari; dar mie îmi place 
mai mult cînd azvirle scurtátura de corn. Pe urmă se suia calare, má lua pe 
botul şelei dinainte, şi ne înturnam acasă. Mătuşa Varvara ieşea în prag. 
Acuma într-un rind, după ce ajungem noi acasă, mătuşa Varvara n-are pe 
cine trimete la moară ca să deie de veste morarului, s-aducă făină pentru 
colaci. «Moara-i aproape; se vede din prag; du-te tu, lonut, si dă poruncă 
morarului.» Eu mă duc pe cărare; ajung la moară şi iese în prag morarul cu 
părul buhos şi nu mă sfiesc de el; îi spun ce aveam de spus; după aceea 
încep să cotilesc încolo şi încoace, pînă ce ajung în dosul morii şi acolo, în 
dosul morii, văd că întoarce capul şi se uită la mine un iepure de o sută de 


z ani. Atuncea m-am spariat şi am tipat. Am fugit acasă si am spus mătuşii 
Varvara întîmplarea. 

— Care iepure de o sută de ani? 

— Era măgăruşul morarului, zîmbi, fecioraşul. Am să-ți mai spun eu, 
bădiță Nicoară şi părinte Nicodim, şi altele cite mi s-au întîmplat mie de 
cînd sînt eu pe lume. Acuma vine Vodă si n-avem vreme. 

— Ascultă, Ionuț, de ce ai cotit pe cărarea asta şi n-ai dat de-a dreptul 
printre oameni? 

— Am apucat pe altă cărare? Nici n-am băgat de seamă. 

— Ascultă, baietule, nu-ți spurca limba cu neadevăruri. 

— Care neadevăruri, bădiță Nicoară? 

— De ce-ai ocolit pe staroste? 

— Care staroste, baditá Nicoară si părinte Nicodim? 

— Nu te alinta asa ca o muierusca. Nu ştii care staroste? 

— Ba ştiu, badita. 

— Atuncea de ce-l ocolesti în chip viclean? Ți-i ruşine de el pentru că-i 
un om dintr-o stare de jos si tu acuma esti fecioras de boier? 

— Nu-i asta, părinte Nicodim. Dar are un nárav, cînd mă vede. Odată 
începe: «He-he! ce mai faci, minzule?» Acuma mi-i ruşine să-mi zică mínz — 
într-o adunare ca asta şi mai ales între femei. 

Călugărul îşi întoarse în dreapta obrazul cu barbă bălaie, ca să-şi 
ascundă zimbetul. Mezinul se tingui: 

— Ştiu, părinte Nicodim, că am păcate şi sînt nevrednic de frații mei. 
Părintele nostru comisul în fiecare zi se fuduleşte cu domniile voastre. 
Numai se ridică şi-şi desface pieptul: Am eu nişte feciori! zice. Vorbeşte de 
dumneavoastră. La mine se uită asa ca la o giză. 

— N-are încredere în tine. Eşti încă prunc. 

— Cu toate acestea muta se sparie c-am să-mi iau zborul de subt aripa 


— Care muta? 

— Asa-1: cuviosia ta nu mai ai tatá si mama; esti desfácut de ale lumii. 
Muta e dumneaei comisoaia llisafta Jderoaia. Cînd mă intorceam de la ceair 
şi o căutam din odaie în odaie şi o găseam la urmă în cuhne, scotind pinea 
din cuptor, dumneaei avea obiceiul să-mi deie o pupăză eu ochi de 
cernusca. Uneori, cînd o găseam cu aluatul în covatá, mă împingea afară cu 
cociorva. Acuma se ploconeşte în fața mea şi se minunează că-mi creşte 
mustata; de unde eu înțeleg că nu mai sînt prunc. Bag de samă că 
tigáncusele fug de mine. 

— Ai băgat de samă asta? 

— Da. Am spus şi comisului. El ride. Zice că mă fudulesc. A pus pe 
acele ţigăncuşe, care slujesc la iatacul mutei, să-mi coase o năframă. «Ca 
să-ţi ştergi cu ea casul de la plisc», zice dumnealui. Aşa că vezi, cuvioşia ta, 


TE 


cite nácazuri am eu. Cum sá mă opresc ca să-mi spuie starostele Căliman: 
«He-he! ce mai faci, minzule?» 

Feciorasul oftă; apoi se lumină la față numaidecit. 

Oştenii se rinduiau zid la dreapta şi la stinga; cinstita adunare a 
locului, cu prea sfintitul în frunte, trecea la apa Nemtisorului. Se alătură şi 
el, cu monahul, între dregători. Omenirea adunată îşi încremenise talazurile 
sub soarele puternic al ceasului al treilea al dimineții. 

Sunară trimbiti. 

În prund, în dreptul sfintei mănăstiri, era un loc unde apa Nemtisorului 
fugea pe dedesubt. La acea trecătoare prea sfintitul Iosif se opri, ca să 
primească alaiul măriei sale. 

Calaretii îşi struniră caii, scînteind din coifuri şi platoşe. Măria sa privi 
o clipă împrejurimile. Copiii de casă grăbiră să coboare, ca să-i apuce friiele 
şi scările. Cînd descăleca Domnul, într-o singură mişcare călăreții puseră 
piciorul la pămînt. Alexăndrel-Voievod, feciorul bălan al Domniei, sări de-a 
dreptul din şa. Purta, ca şi părintele său, brocart de Veneţia, gugiuman de 
samur şi marochinuri. Trei boieri dintre cei mari, care însoțeau pe stápin, 
adică portarul Sucevii, Bodea, Toma logofătul şi luga postelnicul, îşi lăsară 
caii în mîna slujitorilor si grăbiră la trecătoarea pirăului. 

Cintaretii soborului începeau, cu glasuri destul de aspre, axion pentru 
slava măriei sale: «Cade-se să te fericim...» 

Vodă Ştefan, călcînd atunci în al patruzecilea an al vîrstei, avea obrazul 
ars proaspăt de vintul de primăvară. Se purta ras, cu mustata uşor 
caruntita. Avea o puternică stringere a buzelor şi o privire verde tăioasa. 
Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită 
la el de jos în sus. 

Pe cînd suna încă axionul, vlădica Iosif înainta, cadelnitind între făcliile 
diaconilor, apoi, primind sfintă Evanghelie de la cei care i-o purtau, o 
infatisa măriei sale ca să-i sărute icoanele de smalţ, aşezate în chip de 
cruce. 

Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndemnă printr- 
un semn mic, din ochi, pe coconul său să săvirşească acelaşi lucru. Poporul 
şi dregătorii se aplecará adinc în fața slăvi tei fețe a mariei sale. Prea 
sfintitul sărută mîna cu pecetea de aur; Vodă îşi împlini aceeaşi datorie 
cătră bátrinul stareţ. Îndată medelnicerul sfintului lăcaş păşi înainte, 
înfățişind pîinea şi sarea. Domnul frinse o viță a colacului. Abia o atinse de 
buze şi se puse în mişcare cu pas viu. Prundul începu să sune de paşii 
cailor. Cum prea sfintitul losif umbla greu în odăjdii, Vodă se opri zimbind o 
clipă, şi porni iar mai domol, alături de călugăr. 

Vlădica are barbă inviersunata şi trup încalat, se gindea Jderul cel 
mititel, rizind în soare şi iscodind cu ochii toate. Ar vrea sá grăiască, dar 
gîfiie şi nu poate. Întoarce ochi deznădăjduiţi cátrá mária sa. L-ar ruga sá 
păşească şi mai încet. A băgat de samă şi Alexăndrel-Vodă asta şi, ca un 


TES 


dezmierdat ce este, îşi îngăduie sá zimbeasca, inturnind fruntea şi privind 
soarele şi împrejurimile. A dat cu ochii de Jder cel mititel, care ride fără de 
sfială. Şi-au legat o clipă privirile. Ionuț înțelege că Săndrel îşi aminteşte de 
el. «i pare bine, îşi urmează el gîndurile. Sîntem de o vîrstă. Am să-i arăt eu 
mestesugurile mele vinătoreşti.» 

Cu mişcare domoală, alaiul domnesc ajunse la porțile sfintei cetátui. 
Acolo Vodă se opri, c-o uşoară mişcare de nerăbdare, pipăindu-şi locul 
sabiei la coapsa stingă şi jungherul cu mănunchi de fildeş din dreapta 
cingătoarei. Spătarul al treilea Chiriac Sturza, care purta spata măriei sale, 
înainta grabnic, infatisindu-i-o. Era o spata dreaptă, cu strajă înflorită cu 
rubinuri, în chip de cruce. 

— Prea sfintite, grăi Domnul apropiindu-se de vlădica Iosif; intră prea 
sfintia ta cu clerul în biserică, pină ce eu mă voi arăta norodului. Vin şi eu 
îndată după asta, pentru cele de cuviință. 

Fără a aştepta răspuns, măria sa făcu semn cătră paicii care purtau de 
dirlogi caii. Înălțindu-se în şa, Domnul primi spata în mîna dreaptă, 
ridicînd-o o clipă asupra poporului ingenunchiat şi tăcut. Siragurile dintăi 
păreau a nu cuteza să ridice fruntile cătră strălucitul chip al Domniei. După 
năravurile viclene ale moldovenilor, însă, toți se sileau să-l vadă pe furis, 
strimbindu-si grumazurile. 

Domnul indemna din zăbală calul alb, purtindu-l cîțiva paşi. Privi 
mulțimea îmbulzită şi supusă, în medean, pînă cătră bolnita şi la intrările 
tuturor huditilor. Erau mai mult de douăzeci de mii. Clopotele contenira; 
vibrările mai plutiră un timp peste tăcere. 

— Sa se ridice norodul, porunci măria sa, ca să privească pe Domnul 
său şi pe fiul nostru Alexandru-Vodă. 

Oştenii descalecati, care stăpineau îmbulzelile, repetară porunca; un 
murmur scurt se împrăştie în mişcări neregulate de virtej; poporul se sui în 
sus c-o mişcare de val. Bărbaţii îşi scuturară îndărăt pletele, femeile îşi 
potriviră ştergarele. Citeva neveste ţipară de sfiala, vazind pe Vodă în 
asemenea înălțime şi săgetări de lumină. 

— Noroadelor şi creştinilor, zise iarăşi stapinitorul, inaltind din nou 
pină lingă timpla sa dreaptă straja cu rubine a spatei; cunoaşteţi semnul 
Domniei mele carele se arată pentru legea lui Hristos Dumnezeu şi pentru 
rinduială acestui pămînt al Domniei mele. Poftesc tuturor bine şi bielsug; să 
ştie şi cei de jos că judeţul nostru nu se va clăti niciodinioară din cumpăna 
dreaptă poruncită nouă de Cel care stă deasupra vieții şi a morții. 

Îmbulzelile apropiate ascultau cu uimire şi înfricoşare aceste vorbe, 
trecindu-le îndărăt în piraie de murmure. Trei tipete infricosate izbucniră 
dintr-o data; în acel loc, mulțimea se zvircoli grăbit. Erau tipete de femeie. 
Se dădu îndată lămurire măriei sale că, de mare sfială, în acea clipă o 
muiere a slobozit din măruntaiele ei un prunc. 

Vodă zimbi. 


— De unde e acea muiere? 

Oamenii se feriră, lăsînd pirtie pînă acolo. Babe cu conci înalt şi cu 
ştergare o ocroteau; una din ele ridică în soare pruncul înfăşurat în 
broboadele maicei lui. Alexandru-Vodă rise, auzindu-i orăcăitul. Stefan- 
Vodă privi pe coconul său cu asprime, însă numai o clipă, căci se întoarse 
iarăşi zimbind, spre norod, asteptind răspuns. 

— E de la Drăguşeni, maria ta, dădu lămurire un bătriîn nalt şi 
ciolănos, facindu-si loc cu coatele. 

Vodă, aplecîndu-şi ochii spre el, îl cunoscu numaidecit. 

— Îţi multámesc de răspuns, staroste Căliman. Văd că ai venit să-ți 
cunoşti dreptatea. 

— Am venit la porunca stăpînului nostru, se fuduli cu multă umilință 
Nechifor Căliman, bagind de samă la uimirea celor din juru-i. 

— Ai făcut bine, staroste. Mai dă-mi o lămurire. După tipet nu pot 
cunoaşte dacă e prunc ori fată. 

— E flăcău, măria ta. 

— Atunci să fie finul nostru şi numele lui să fie ináltare, după sfinta zi 
de azi. Să mi-l infatisezi, staroste, la patruzeci de zile, cu tot cu mama lui şi 
cu omul ei. Şi pe acest prunc cu numele înălțare ţi-l hărăzesc învățăcel, să-l 
faci vinător domnesc. 

— Am ascultat porunca, maria ta, şi am s-o plinesc întocmai. lar pînă 
atunci, Doamne al nostru, să ne dai voie să cinstim cumătria, închinînd din 
fedeleşurile pe care le avem cu noi întru slava măriei tale. 

— Staroste Căliman, porunci Vodă; întăi ingaduiti să iasă Domnul 
vostru din biserică; după aceea aşteptaţi dreptatile; la urmă aveţi şi invoirea 
paharelor. Spune-mi dacă te mai poţi purta cu vrednicie în slujba pe care o 
al. 

— Multámesc lui Dumnezeu si măriei tale, răspunse bătrinul. Ne 
purtăm bine; de ce să spunem că nu, dacă se chiamă că ne purtăm bine? 
Vazind că ni se apropie vremea, ne-am învățat feciorii la treburile domneşti. 
Şapte avem şi toți sînt vînători ai mariei tale. Acu patru ani, ca unul carele 
ştim că n-avem să trăim cît lumea, am pus, măria ta, pe Sava dulgherul să 
ne facă raclă. Cînd şi cînd, ca să ne aducem aminte de suflet, ne întristăm, 
maria ta, şi ne culcám în acea raclă. Dar din ceea primăvară, văzînd feciorii 
noştri că sîntem tot vîrtos şi nu mai murim, au pogorit racla din pod şi 
acuma dau în ea orz la cai. 

Domnul se veseli; iar noroadele cele mai din fund rideau şi ele fără să 
ştie de ce. 

Astfel maria sa a intrat cu fața luminată pe sub bolta sfintei cetăți, 
coborind la biserică. Fără zăbavă, între clerici şi făclii, măria sa trecu la 
icoana făcătoare de minuni a Maicei Domnului, cea zugrăvită de Luca 
Evanghelistul şi dăruită sfintului lăcaş în vremuri vechi de Paleolog, 
Împăratul Bizanțului. Prea Curata era împodobită, pentru acea zi de 


nus > i 
Sp ucurie, cu văluri albe, care luceau, prin fumegarea făcliilor şi umbra 


naosului, ca flori de primăvară. 

După ce cîntară stranele cu puternic glas şi se făcură pomenirile, Vodă 
trecu spre mormîntul lui Stefan-Voda Muşat, ca să-i aprindă făclie pe 
lespede. Îl urmau coconul şi boierii, arátind chip întristat. Domnul nu părea 
întristat în afară; dar înlăuntru îi sunau stihuri amarite ale cărții neamului 
său: 

lar Ştefan-Vodă Muşat a omorît pe Ilieş-Vodă Muşat; 

şi Roman-Vodă fiul lui Ilie a omorît pe unchiul său Stefan-Voda; 

iar Roman-Vodă a pierit înveninat; 

şi pe Bogdan-Vodă Muşat l-a omorit fratele său Petru Aron-Voda; 

iar pe Petru Aron-Vodă l-a tăiat Stefan-Voda, feciorul lui Bogdan- 
Vodă... 

Vodă a mingtiat creştetul coconului său; cînd Alexandrel a ridicat ochii, 
părintele său i-a zimbit cu dulceaţă, îndată acea lucire de soare s-a 
întunecat. Măria sa a ieşit cu fruntea incretitá din sfintul lăcaş, poruncind 
dumnealui marelui logofăt Toma să lege cu sfoară verde pergamentul lui 
Căliman starostele şi să-i aşeze în ceară roşie pecetea cea mică. Însuşi 
Căliman să vie să-şi primească dreptatea după care de atitia ani suspina, 
iar vornicii să puie iar la locul lor pietrele de hotar, cum au fost din vechi; 
iar dumnealui Ciopei pircălab să plătească unei sfinte biserici dajdie, 
pentru sila ce a săvirşit, obijduind pe un slujitor vrednic al Domniei. 

Îndată după asta, fiind soarele înălțat pe cer înaintea amiezii, în al 
cincilea ceas, cuhniile mănăstirii au prins a slobozi bucatele pentru 
sărăcime. 

La stăreție s-au întins mese pentru maria sa şi pentru boieri. 

Atunci abia, călăuzit de părintele Nicodim, Jderul cel mititel s-a putut 
apropia, cu destulă sfială, de Domn. 

— Acesta e mezinul comisului nostru Manole? a zimbit Vodă. 

— Da. Alexandrel-Voda îl cunoaşte de anul trecut, de la isprăvile lui de 
vinátoare. 

— Am aflat. Te chiamă lonut, te-am mai văzut. 

— lonut Păr-Negru, maria ta — zis şi Jder cel mititel. 

— M-as mira de asemenea poreclă, dacă nu ti-as cunoaste-o pe obraz, a 
zimbit Domnul. Deci ai învățat meşteşug de la Căliman? 

— Am învăţat, luminate stăpîne. 

— Are cíni şi soimi, dădu lămurire coconul Alexăndrel. 

Domnul păru a se mira nespus. Bătu pe lonut pe umăr. 

— Ai cîni? 

— Am, luminate stápine, o haită Doica si un cine Bora. Si am numai un 
erete, pe care l-am învăţat la prepeliti. 

Alexandrel dădu iar lămurire. 

— Trebuie răbdare multă. Opt luni i-au trebuit ca să înveţe eretele. 


— Cum ai fácut, Jder? se mirá maria sa. 

Flăcăuaşul se roşi de plăcere pînă în albul ochilor. 

— Mărite stăpine, întăi l-am ținut flămind. 

= Pe*cine? 

— Pe erete, mărite stápine. Îl cheamă Săgeată. Întăi l-am ţinut pe 
Săgeată flamind două zile, după aceea am început a-i da bucățele de carne. 
Eu am învățătura asta de la moş Căliman şi de la dinsul am şi mánusa de 
sirmă în care vir pumnul drept. Eu îs stingaci, maria ta, şi trebuie sá pun 
mănuşa în dreapta. Pe acea mánusa de sirmaá pun bucática de carne si el 
vine şi o ia de pe mănuşă. Asa îl tin flamind şi-l învăţ încet-încet să vie pe 
pumn la mine. Îl fluier şi vine. Strig: Vină, Săgeată! Şi el vine. După ce l-am 
învățat asta, îl deprind să cunoască prepelita. Eretelui îi place capul de 
prepelitá. Tipá cînd il ciuguleşte, aşa de tare-i place. Pe urmă ies la cîmp. li 
leg şoimului pe cap deasupra pliscului, în cureluşe, un zurgălău mititel de 
argint. Doica stirneste paserea; eu dau drumul eretelui de pe pumn; el se 
duce săgeată ş-o prinde; eu îs îndată lingă el; îi aud zurgălăul în iarbă, ori 
în mirişte; îl caut, îi iau vinatul, îi dau capul prepelitii; îl pun la loc pe 
mănuşa. Aşa că am adus pentru masa mariei tale prepeliti de la noi de la 
Timiş; şi comisul Manole Păr-Negru mi-a poruncit să sărut mîna măriei tale 
şi din partea sa şi să spun că toate-s bune şi măria sa e dorit acolo. 

Vodă zimbi privind lung pe flăcăuaş. 

— Ce slujbă faci domnia ta la Timiş? 

— Măria ta, n-am slujbă anumită, fărădecit dau ajutor lui bádita 
Simion. Sint iepe care fată. Sint  harmăsari care au nărav. Noi sîntem 
doftori. 

— Te pricepi şi-ntr-acest meşteşug? 

— Mă pricep, maria ta. Bădița Simion încalică un nărăvaş; eu încalic 
altul. El sare ca o lăcustă încolo; eu încoace. 

— Mi se pare, măria ta Alexandrel fiul meu, că vrei să-mi ceri slujitor şi 
prietin pentru tine pe acest Jder, se întoarse Vodă cătră coconul său. Dacă 
pofteşti asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru şi staţi alături la această masă. 
Prea sfintite părinte Iosif, binecuvîntează pinea şi carnea, cu care nu sintem 
destul de vrednici a ne îndestula, dacă Dumnezeu ar măsura pofta noastră 
după faptele ce savirsim. 

Vlădica losif blagoslovi mîncările. Medelnicerii infátisará mariei sale 
vasele de argint. Din vasul ales slujitorul luă gustare cu lingura lui. De 
asemeni veni cuparul, varsind vin în cupă şi luînd întăi credința. 

Cintaretii clerici îşi dreseră glasurile tusind în chip felurit şi împunseră 
în bagdadie şi în fereşti melodia psalmului 103, care plăcea îndeosebi 
măriei sale: 


Binecuvinteaza, suflete al meu, pre Domnul! Doamne Dumnezeul 
meu, mare şi minunat eşti Tu, 


cu slavă şi strălucire împodobit. 

Ochii Voievodului se muiară ca de o bură. Rămase o vreme dus pe 
ginduri, pe cînd mesenii îşi intrebuintau cu hărnicie fălcile şi dinții. 
Slujitorii aduceau, dregeau, stergeau cu şervete mîinile întinse peste umăr. 
Vorbirile între meseni urmau în şoaptă. La uşi şi în cerdac stăteau ca stane 
de piatră oştenii cu platoşe făcînd straja cuvenită. 

Se auzea de-afară murmurul mulțimii de dincolo de ziduri, sub soarele 
amiezii. 

— Părinte losife, porunci Vodă, chiamă în stînga mea pe cuviosul 
Nicodim. Îmi place s-aud şi pe acest fecior al lui Jder. 

— A fost feciorul lui Jder, înălțate Doamne. Acuma trăieşte întru mare 
smerenie, despărțit de toate cele lumesti. 

— Bine. Îmi place acest călugăr. A fost şi la Sfintul Munte? 

— A fost, înălțate Doamne. S-a întors chiar în primăvara asta. 

— Şi-a mai sporit învățăturile lui tainice? 

— Măria ta, grăi cu glas coborit prea sfintitul Iosif, Nicodim a aflat 
învățătură nouă despre vedenia sfintului lon Teologul. Mai ales măria ta 
trebuie să cunoşti ce spune cuvioşia sa. 

— Poate să desfacă înțelesuri din Apocalips? Asta îmi place. De aceea te 
poftesc să-l chemi lîngă mine. 

La poruncă, ieromonahul Nicodim veni să se aşeze pe un scăunaş în 
stinga lui Vodă, cu înfăţişare cuviincioasă de umilință. 

— Cuvioase Nicodime, zise Voievodul, impingind înaintea sa talgerele de 
argint; astăzi cuget mai mult la cele despre care am mai vorbit noi altădată: 
cele sufleteşti sint de obicei pline de mihnire. Dacă aceşti cinstiți boieri şi 
aceşti binecredincioşi monahi vor tăcea, poftesc să aud acel glas care a grăit 
în vedenia Teologului la cap. 19. 

Se făcu tăcere la acea masă puţin veselă, cum se întîmpla în anume zile 
să fie masa şi petrecerea măriei sale. Obrazul părintelui Nicodim păru mai 
prelung, pălit ca de o aducere-aminte. Jder cel mititel se înfricoşa privindu- 
l. Buzele cuviosului Nicodim se mişcară fără murmur; apoi din ele izvori o 
tinguire, întăi împiedicat şi răguşit, apoi mai imblinzit. 


«După aceea am auzit în văzduh glas puternic, rostea el cu ochii pe 
jumătate închişi versetele Apocalipsului, după aceea am auzit în văzduh 
glas puternic de gloată multă care zicea: Aliluia! a Domnului Dumnezeului 
nostru este mîntuirea, slava, cinstea şi puterea. 

Am văzut cerul deschis şi iată, s-a arătat cal alb. Cel calare are nume 
Credinciosul şi Adevărat. El judecă şi se luptă cu dreptate. 

Ochii lui ca para focului. Fruntea, împodobită cu cununi împărăteşti. 
Avea scris nume, pe care nimeni nu-l poate ceti şi-l ştie numai el singur. 

Era îmbrăcat cu haină stropită cu sînge. 

Ostile din cer îl urmau. 


* - 
al — 


-> y E 


"Sal Din gura lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea.» SRA 


Prea luminate Doamne, urmă cu glas schimbat cuviosul Nicodim, acel 
luptător pe cal alb e cuvîntul legii nouă a lui Hristos. Vine vremea ca 
luptătorul să cheme pe domnii pămîntului întru prigonirea fiarei care s-a 
ridicat asupra semintiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică păcatele 
de frunte; şi zece coarne, adică înfruntarea celor zece porunci. E scris că 
luptătorul pe cal alb s-o întîmpine şi s-o lovească, vărsîndu-i spurcăciunea 
singelui. 

Măria sa ofta. Păru mai luminat la obraz şi ceru paharnicului să-i 
umple cupa. Alexandrel-Vodă lovi cu cotul pe tovarăşul său. Amindoi 
fecioraşii găsiră minut prielnic ca să iasă în lumina de afară. 


CAPITOLUL III 


SE VEDE CUM SE LEAGĂ O FRÁTIE DE CRUCE SI SE ARATĂ MAI 
ALES DESPRE CE VORBESC TINERII DIN TOATE TIMPURILE 


trecătoare a acelui an 1469. Din cerdacul de sus al staretiei 

văzură munții limpezi sub puterea amiezii şi valea Nemtisorului 
învăluită de abur strălucit spre Branişte. Curtea dintre ziduri era plină de 
forfotă de călugări; numai pantirii stăteau neclintiti la locurile lor de strajă. 
Cînd coconul domnesc cobori treptele, cel din capul scării tresări 
desfăcindu-şi picioarele şi bátind cu sulița în pămînt. Alexandrel îi zimbi; el 
rămase ca de stincă, mustăcios şi posomorit. 

— Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la usa mariei sale, lămuri 
Alexăndrel-Vodă. Mai sînt patru ca dinsul. l-a adus maria sa cu sine din 
Tara Muntenească. Cînd eram prunc, m-au purtat în braţe. 

— Atanasie, se răsuci el spre pantir, astăzi n-ai mîncat, nici n-ai băut. 

— Este vreme, răspunse sever oşteanul. 

— Simtesti mirozna de la cuhnii? 

Osteanul nu ráspunse. Coconul se duse rizind, cu sotul sáu. Doi 
tovarăşi ai lui Atanasie, dositi în laturea şi-n umbra scării, scoaseră capete 
împodobite cu coif şi schimbară vorbe mormăite cu soțul lor, apoi se 
mişcară în urma fecioraşilor, priveghindu-i de departe. 

În medeanul din afara zidurilor, lumea se imputinase. Sătenii se 
retrásesera la căruțele lor, în capetele huditilor şi-n ogrăzile chiliilor. Grupe 
de cîte trei lefegii stápineau toate intrările. În afară de această strinsoare 
ostăşească, era o mişcare vie şi venea de pretutindeni zvon de veselie, fiind 
toată lumea aşezată la îndeletnicirea cu bucatele şi paharele. 

După ce ocoliră zidul, se opriră lingă bisericuţa Sfintului lon, privind 
valea. Dedesubtul lor era gropnita unde stăteau înşirate testele lucii ale 
monahilor adormiti. Deasupra, pe pajişte, înfloreau clopoței albaştri. 

— Măria sa mă tine totdeauna astfel lingă sine, la adunări şi mese, 
începu a da lămurire Alexăndrel-Vodă. Măria sa zice că aşa trebuie, — şi eu 
mă nevoiesc să stau; dar cînd nu mai pot, cer voie alăturindu-mă de maria 
sa şi rezemindu-mi timpla de umărul măriei sale. Atunci măria sa mă 
mîngiie pe obraz; deci eu înțeleg ca mă pot duce. Cînd nu mă mingiie, oftez 
şi rămîn la locul meu. Domnia ta, Ionuț, n-ai asemenea necazuri. 


AS amiíndoi în primăvara vieţii lor si în primăvara tot asa de 


` > y o se 
mepi- eesi == E x, 
rd Ma a t 


— Am şi eu ale mele, răspunse Jderul cel mititel. Dar toate trec, cum 
spune tátuta. 

— Ce necazuri poţi avea domnia ta, Ionuț? 

— Ehe! Cite n-am eu! Cind fată iepele şi răcneşte bădița Simion la 
mine... El nu strigă la slujitori; strigă la mine. Zice că vrea să facă din mine 
vraci şi nălbar. Căci măria sa are nevoie de cai buni pentru oaste; şi, dacă 
n-oi fi eu vraci bun şi nălbar, apoi rămîn ostile măriei sale fără cai; leapădă 
iepele şi pier mînzii. 

Obrazul coconului domnesc se lumină de ris. Un ris palid, cu dinți 
mărunți. Era în figura cu mustacioara bălaie ceva nelinistit şi nesigur. 

— Şi domnia ta ce faci? Fugi? 

— Negresit. Dar dacă mă buciumă, mă întorc. Cînd eram mititel, nu m- 
am dus cînd m-a strigat şi mi-a dat o bătaie ca aceea. Ştii ce pumn are 
bădița Simion? Măria ta nu cunoşti asemenea năcaz. 

— Nu. Dar eu n-am erete al meu, cu care să umblu singur pe cîmp. 

— Ştiu; şi nici nu te scalzi la iazul morii. Nici nu stai la pîndă, cînd ţin 
sobor si fac clacă tigancusele comisoaiei Ilisafta Jderoaia. Măria ta însă esti 
voievod şi ai să ne stápinesti pe toţi, cu toate ale noastre. Eu zic că-i mai 
bine să fii vodă. 

— Mi-ai mai spus asta, şi te multumesti să fii lonut Păr-Negru. 

— Întocmai, măria ta. 

— Aş fi şi eu multamit să fiu Săndrel; dar măria sa ma înfricoşează cu 
datoriile pe care, după cît spune măria sa, le au domnii. Căci fiind puterea 
lor dată de la Dumnezeu, ei trebuie s-o folosească pentru obşte. Şi bucuriile 
şi dezmierdările voievozilor, zice măria sa, trebuiesc să fie puţine şi 
ascunse. Avind toate sub dreapta lor, nu le au pentru sine. Robului şi 
sărmanului le sînt îngăduite gresalele şi păcatele; dar stápinitorii au altă 
rinduială, căci au datorii mai mari în fața lui Dumnezeu. Aşa că eu trebuie 
să învăţ la dascăli, greceşte si sîrbeşte, şi să aflu ce spune Stagiritul şi ce a 
glăsuit fericitul Orighen. 

— Aşa-i rinduiala măriei tale. 

— Crezi că eu nu ştiu? Mai adaogă şi altele: că mătuşă-mea Chiajna mă 
poartă la toate mormintele, ca să mă rog pentru raposatii noştri, care au 
pierit toți de năprasnică moarte. lar frații mei mai mici pling pentru maica 
lor Doamna Evdochia. Înlăuntru, văd adunări în spătărie şi aud pe măria sa 
mustrind: afară văd oşteni pe ziduri. Aud de judecăți de ocine, de osindiri 
de lotri, de războaie. Cunosc că asta-i rinduiala unui voievod şi mă silesc să 
fiu ce se cuvine; însă doresc să-ți spun o taină. 

— Spune, maria ta. Ascult. 

— Nu asa, Ionuț. Vreau întîi să înţelegi că eu te-am ales pe domnia ta 
pentru asta, ca pe un prietin. 

— Înţeleg, măria ta; mă bucur şi-ţi multámesc. 


— Domnia ta, lonut, mi-ai plăcut de anul trecut, cînd te-am văzut 


întăia oară. Am văzut că eşti vrednic şi ştii atîtea lucruri. Şi ai în domnia ta 
o barbatie şi o credinţă. 

— Mă aflu nevrednic, maria ta, de atitea laude. 

— Nu ride, Ionuț. Am a-ţi încredința o taină. lar mai înainte de asta, 
trebuie să alcătuim o frăție, ca să am încredințare că nu va sti pe lumea 
asta nimeni altul decit tine ceea ce am să-ţi spun. 

— E o taină aşa de cumplită, măria ta? 

— E o taină mare. 

— Înţeleg, măria ta, că e o taină de dragoste. lată, măria ta, că eşti cu 
mult mai fericit decît mine. 

— De ce? 

— Apoi, maria ta, eu nu am asemenea taină. 

— Văd că esti ager, prietene, mustră Voievodul pe soţul său; însă, chiar 
de voi fi avind asemenea dragoste fericit nu sînt. Aşa că mai bine ar fi fost 
să n-o am. 

— Maria ta, ştiu că nu crezi ce spui. 

— Ai dreptate. Mai bine ar fi fost să nu fie altele, întăi şi întăi să nu fie 
dascăli. Tu nu-i cunoşti. 

— Să mă ferească Dumnezeu. Ce-mi trebuie mie asemenea pacoste? De 
ce rizi, maria ta? 

— Rid pentru că, dacă vii la curte, la Suceava, precum a orinduit maria 
sa, are să trebuiască să înveți şi tu bucoavnă sirbeasca şi să-ţi viri în cap 
stihuri de Omer. 

Ionuţ rămase dintr-o dată gînditor, incruntindu-si sprincenele. 

— Poate ai să cutezi să n-asculti de porunca măriei sale? 

— Ba nu; de venit vin, căci am dragoste pentru maria ta şi văd că vrei 
să-mi spui o taină. Dar ce am eu cu învăţăturile dascălilor? Eu trebuie să 
mă fac nălbar, după rinduiala lui bádita Simion. Părintele Nicodim, care 
cunoaşte adînc din cărți, zice că să învăţ şi eu buchile, însă Tuta nu vrea. 

— Cine-i Tuta? 

— Tuta e dumnealui comisul Manole Jder. Tuta spune că cei care 
învață prea mult nebunesc de cap. lar dacă nu ştie dumnealui carte, de ce 
să ştiu eu? Ştie părintele Nicodim pentru noi toți. Dacă am învăţat noi 
celelalte lucruri, care-s mai de folos — de atita ne putem lipsi. La urma 
urmei m-ar fi învățat şi pe mine oleacă, dar părintele Dragomir de la noi nu 
cunoaşte slovă. Am aflat acuma la urmă de dascăl că-i zodier şi cărturar, 
dar şi dascălul Pamfil spune că boierul şi oşteanul n-au a-şi bate capul cu 
fleacuri. Ştiu călugării să cetească şi diecii să scrie. E destul. De ce rizi iar, 
maria ta? 

— Vra să zică, fratele dumitale, părintele Nicodim, e nebun pentru 
dumneavoastră toți? 


— Asa spune si Tuta, — adicátelea dumnealui comisul Manole Jder. 
Insá párintele Nicodim ne amenintá cá nebuni sintem noi. Ce-s rázboaiele? 
ce-s averile? ce-s boieriile? Desertáciuni sînt, căci omu-i umbră care trece. 
Se cade să trăim întru duh. Cînd îl aude grăind aşa şi mustrindu-ne, 
comisul citeodatá se miînie, dar după aceea îi trece şi se roagă de părintele 
Nicodim să-l ierte. Acuma binevoieşte, măria ta, a-mi spune taina cea de 
dragoste. De asemenea învățătură sînt prea bucuros, orice ar spune fratele 
meu ieromonahul. 

— Şi asta spune el că-i deşertăciune? 

— Si asta; însă nu-l pot crede. Doresc să am ce încă n-am avut. 

— Domnia ta n-ai cunoscut asta, Ionuț? 

— Nu. Eu îmi petrec viaţa în herghelia de la Timiş. Umblu la vinat. 
Prind păstrăvi. Am învăţat a trage cu arcul. Am şi ştiinţă s-aprind uşor 
focul, oricind şi oriunde, pe ploaie, ori ninsoare. De ceea ce spui, maria ta, 
n-am avut parte. 

— Atunci să te scoatem din sălbătăcie şi să umbli cu mine, să cunoşti 
lumea. 

— Da. Văd că asta-i porunca lui Vodă. Avînd şi busuiocul descîntat pe 
care mi l-a pus muta în mintean si la cuşmă, poate s-ajung şi eu la o 
bucurie. 

— Ai s-o cunoşti, Ionuț, acea bucurie, cînd ti s-a zbate inima în piept. 
Ascultă ce-am să-ți spun. Dar mai înainte de toate, să indeplinim frátia de 
cruce. 

— Da. 

Cu acest răspuns scurt si bucuros, Jderul cel mititel îşi trase de la 
cingătoare jungherul cu plasele de corn de cerb şi-i cercá ascutisul. Înainte 
de a-şi sufleca mínica de la încheietura minii drepte, se opri ascultind cu 
luare-aminte, apoi îşi întoarse ochii înspre un unghi de zid al bisericutei. 
Acolo se opriseră cei doi pantiri. Cineva cerea trecere cu glas ascuţit şi 
tinguitor. Sfatul celor doi fecioraşi fu tulburat de o arătare firava şi strimba, 
care se desprinsese de la zid, inaintind spre ei. Era un călugăr ascetic, cu 
trupul mai ridicat la grumazul şi umărul stîng. Fiind strimb cumpănit, 
partea lui cu umărul săltat avea piciorul mai scurt, ceea ce-l făcea să 
şchiopăteze în aceeaşi parte. 

— Lăsaţi-mă să mă infátisez la maria sa Alexándrel-Voda, se tinguia el, 
batind cu palma dreaptă îndărăt, ca să depărteze de la sine pe osteni. Eu 
vreau să-l cunosc pe măria sa şi să mă închin măriei sale. L-am visat astă 
noapte în vis şi poate să-i fiu de folos. Binecuvintat fii, măria ta Alexandru- 
Vodă, urmă el şi se opri gifiind în fața fecioraşilor. Văd cu maria ta pe puiul 
lui Jder. Asta nu-i tocmai bună tovărăşie. 

— Cine esti cuvioşia ta, părinte, şi ce poftesti? îl întrebă Alexăndrel, 
incretindu-si figura cu nemultámire. 


“| 
g 
| 


— Nu te supăra, maria ta; eu sînt Stratonic, ticălos monah de la 
această sfintă mănăstire. Eu slujesc la bolnita, unde avem priceput vraci de 
nebuni pe părintele Ifrim. 

— Sa fii sănătos, părinte Stratonic. De ce nu-ți place tovărăşia întru 
care mă aflu? 

— De ce nu-mi place? întrebă călugărul cel firav. Am spus eu că nu-mi 
place? 

— Ai spus. Şi ai mai spus că ai ceva cu mine. 

— Bine; dacă am spus, trebuie să fie ceva. Am cu maria ta atita. Că 
fiind ucenic al părintelui arhimandrit Ifrim vraciul, umblu în această sfintă 
zi căutînd două ierburi: omag şi fumul pămîntului. Am dintru amindoua în 
traista mea. Mai am în sîn o steclutáa, în care am fiertură limpezită din 
rădăcină de omag. Bună este pentru patima de piept a măriei tale, ca să nu 
mai tusesti. A fost binecuvintata şi ţinută nouăzeci şi nouă de zile la icoana 
făcătoare de minuni. Am cerut intrare la luminata față a stăpinului si maria 
sa mi-a dat învoire să te caut şi să-ți pun în mină acest sfințit dar. lar cu 
puiul de Jder este alta. 

— Multámesc pentru doftorie, cuvioase părinte Stratonic. Mai rămîne 
să-mi arăţi de ce nu mi-i bună tovărăşia. 

— Poate-i bună, maria ta, şi eu mă înşel, ca cel mai nevrednic si mai 
umilit care mă aflu, în acest sfint lăcaş. lată cum e pricina. Sfinţitul 
arhimandrit al nostru de la bolniță părintele Ifrim cunoaşte nu numai 
buruieni pentru bolnavii de rînd, ci şi un meşteşug de tămăduit nebunii, 
învățat de la un vraci leah, cînd cuvioşia sa era la învățătură la Varşava. 
Îndată ce i se aduce un smintit, cuvioşia sa cercetează şi vede ce şi cum. 
După cît se află de nebun, îi rinduieste pedeapsă. Avem noi acolo la bolnitá 
feluri de feluri de poloboace cu apă. Pe un mai putintel smintit îl virá pînă 
la brîu într-un asemenea vas. Pe altul mai rău, îl vîră pina la piept. Pe cei 
nebuni de tot pînă la gât. Îi cetluieşte şi-i tine aşa. Cînd unul începe a se 
tămădui, îl trece dintr-o stare în alta. Asa am fost eu, măria ta. Întăi am 
stat pina la git; pe urmă pînă la genunchi; pe urmă m-am cumintit si 
acuma — har Domnului Dumnezeu — umblu slobod şi sînt de ajutorinta 
altora. S-a zvonit pina la noi la sfintă mănăstire Neamţu că acest flăcăuaş 
al comisului Jder trage cu arcul, cît nu se află oştean să-l întreacă. 

— Acesta-i lucru de laudă, părinte Stratonic. 

— Nici eu nu spun altfel, măria ta. Şi am mai auzit, măria ta, că are doi 
cini învățați la vinătoare şi erete cu clont negru. 

— Este întru asta ceva rău si de ruşine? 

— Nu, maria ta. Am auzit că umblă la vinátoare cu mare aprindere, cit 
nu-i trebuie nici o mîncare, de dimineaţă şi pînă seara. Cînd se întoarce la 
coliba de la herghelie flamind şi trudit, frate-său îl mustră şi-l bate. 
Adevărat este? 

— Adevărat, mărturisi cu uimire Ionut. 


— Ei, dacă-i adevărat, atuncea să-mi spui cite parale ai plătit cînii? 
— l-am plătit cite un galbăn. 

— Şi cît te costă eretele? 

— Un galbăn. 

— Şi cite prepeliti prinzi? 

— După cît se întîmplă. 

— Şi ai pedeapsă numaidecit sá maninci asemenea vinat? 

— Eu nu mănînc prepeliti, cuvioase părinte. 

— Şi de unde ai avut domnia ta atîtea some de bani ca să plăteşti erete 
si cini? 

— Mi-a dat comisul. 

— Atuncea si el e în primejdie. lar pe domnia ta, Jder cel mititel, te 
sfătuiesc să fii cu mare pază, căci, dacă te află şi te prinde părintele Ifrim, 
te virá pînă la git în poloboc. Primeşte, măria ta Alexandru-vodă, picăturile 
de omag. Îţi doresc sănătate multă şi petrecere bună cu acest zánatic. 

Fecioraşii rámasera rizind şi privindu-se cu ochi umezi de plăcere. 

Ionuț îşi şterse pe coapsă pana jungherului şi, punind virful într-o vină 
de la încheietura minii drepte, făcu să iasă o picătură de singe cit o 
mărgică. O întinse spre tovarăşul său, care o culese cu virful limbii. 

Luînd la rîndul său jungherul, Alexăndrel státu în cumpănă. Apoi lăsă 
pe Jder să-l cresteze şi să-i ia picătura. 

— Jura pe frăția noastră că ai să păstrezi taina, porunci el. 

Ionuț făcu semnul sfintei cruci. 

— Jur pe sufletul meu şi pe mormîntul mamei mele... aceea care nu 
mai este şi n-am cunoscut-o. 

Rămaseră amindoi cu ochii atintiti spre zarea albastră şi spre pădurea 
de brad de pe culmea Pleşului. Curgea lumina amiezii şi florile îşi istoveau 
miresmele. 

— Ascultă, lonut, zise deodată cu drăgălăşie Alexăndrel-Vodă, 
cuprinzind mîna soțului său; eu caut citeodatá să scap pe dascălii mei si de 
închisoare. Trăim, eu, surorile mele şi mătuşa Chiajna, ca într-o închisoare, 
pină ce s-a lumina iarăşi curtea şi va veni Doamnă. Deci eu m-am înțeles 
cu Grigoraşcu Jora, al treilea postelnic, să mă însoțească în petrecerile 
mele. lar măria sa, avînd încredere în Grigoraşcu Jora, îl lasă să mă ia cu 
el. M-a dat în sama lui, el mă păzeşte şi mă poartă. M-a dus cu mare taină 
Grigoraşcu Jora într-un loc care se chiamă Curtea lui Machedon. Acolo are 
el o prietină, văduvă de boier, căreia îi zice cneaghina Costanda. Am 
petrecut eu acolo. Pe urmă am poftit să mă ducă în altă parte. Cind a fost, 
în toamna trecută, maria sa la hotarul Pocutiei, eu am rămas iarăşi în grija 
lui Jora şi m-am dus într-un loc şi mai depărtat, lingă Dorohoi. Nici nu ne 
aşezasem bine în popas, cînd au venit slujitori lăsați anume de Grigoraşcu 
Jora la curte, ca să ne cheme la tabăra lui Vodă. Pe loc am purces, înainte 
de a ajunge la maria sa, pe Ceremuş, am bătut, sara, la o curte boierească, 


TE 


cerind gázduire. Am fost primiti cuviincios. Era o curte cu robi si avere. li 
zicea lonaseni. Stapinul nu mai era. Cneaghina lui, Tudosia, ne-a primit si 
îndată am văzut şi am cunoscut şi pe copila cneaghinei, jupinita Nasta. 
Cneaghina Tudosia a plins povestindu-ne felurite lucruri despre răposatul 
dumisale soț şi ne-a dat sa mincám zarzăre dintr-un pom crescut din 
simbure adus de la Anatolia de cătră boierul lonas. Bune fructe. Erau 
rumene pe-o parte. Mă uitam la jupinita: avea obraji ca acele zarzăre. Ridea 
la mine, rumenindu-se mai tare şi plăcîndu-i vorbele mele. Am strins-o de 
mînă, şi atunci am simţit acea zvicnire la inimă, despre care ţi-am spus că 
ai s-o ai şi domnia ta. Cînd ai să ai acea zvicnire, ai să intri în bucurie şi 
întristare, cum am intrat eu. Bágind de samă Grigoraşcu Jora că mi s-au 
luminat ochii şi pe urmă îndată mi s-au întunecat, a poftit pe jupineasa 
Tudosia să meargă să-i arate caii cei mari aduşi din Tara Leşască, despre 
care gráia dumneaei. Trebuie numaidecit — zicea el — să vorbească măriei 
sale Domnul despre asemenea cai cum nu se găsesc în Moldova. Noi avem 
mai mult cai mărunți şi iuți, pe cînd caii leşilor sînt nalti şi lati în spate, ca 
să poarte pe calaretii crijaci îmbrăcați numai în fier. Aşa i-a vorbit Jora 
cneaghinei fel şi chip incintind-o, încît am rămas singur cu Nasta. Eram 
hotărît să-i spun dintr-o dată de ce patima am fost lovit. I-am apucat mîna 
şi nu i-am putut spune nimic. Ea a ris; eu am cuprins-o; tocmai atunci a 
trebuit să-mi desfac brațul, căci jupineasa Tudosia umblase cu mare grabă 
şi se întorsese numaidecit, poftind pe Grigorascu să binevoiască a-i povesti 
în casă ce mai are de povestit, ca s-audă şi fata. Prim urmare jupinita Nasta 
asculta cu luare-aminte orice fel de istorisire, parind că nu mai ştie nimic 
despre mine, dacă mai sînt acolo ori dacă am fost într-adevăr pe-acolo 
vreodată; şi ridea din vreme în vreme arătindu-şi dinţii. Atuncea am început 
să ard pe rug: cînd pe-o parte, cînd pe alta. Mă miscám sunindu-mi cînd 
pintenii, cînd sabia. Ea nu mă vedea, nici nu m-auzea. 

E uşor să înţelegi că n-am putut adormi. M-am zvircolit în aşternut, 
pină ce Jora, trezindu-se, m-a întrebat ce am. l-am răspuns că n-am 
nimica. El a prins a ride şi m-a îndemnat să ies putintel sa mă rácoresc. 
Afară-i văzduh lin de toamnă şi lună. 

M-am îmbrăcat în pripă. Am ieşit. Am văzut străjerii noştri stind la 
porți. Cînii se liniştiseră, luna bătea într-o fereastră deschisă. M-am 
apropiat furiş. M-am arătat. Am cunoscut pe jupinita Nasta. Ea a tipat 
uşor, de sfială mare. 

M-am mirat. Am întrebat-o dacă nu m-a auzit şi nu m-a văzut. 

Nici nu mă văzuse, nici nu mă auzise. 

Am crezut ce-mi spune. l-am cuprins mîna, ea mi-a lăsat-o. larăşi m- 
am hotărît să-i vorbesc şi iarăşi n-am putut. M-am hotărît să trec pe 
fereastră mai aproape de dinsa şi m-au oprit zăbrelele. Socot că la domnia 
mea, cînd va fi să fie, după voinţa lui Dumnezeu, am să stric acest rău 
obicei la casele boierilor moldoveni. 


— Maria ta, observa Jderul cel mititel, toti oamenii, fie moldoveni, fie 
leşi, fie unguri, dacă au de păzit aur şi argint, pun zăbrele la ferestre. 

— Ascultă-mă pe mine, Ionuț; eu am să stric acest obicei. Văzind că 
vorba nu-mi prieste şi zăbrelele nu mă lasă, am tras de minutá şi m-am 
apropiat pînă ce-am simţit cu gura pufusorul de zarzără. 

— Vra să zică, ti-au plăcut zarzărele, maria ta. 

— Plácut. 

— Eu n-am gustat niciodata, cit de putin. 

— Acel cît de puţin nu-i bun, lonut, ascultă-mă pe mine. Am dorit cu 
mult mai mult şi cu durere. Ca o vicleană ce este, fata ridea. Dacă ţi-a mai 
fi dor de mine, măria ta, pofteşte de mă mai vezi. Eu nu pot veni la Suceava. 
Măria ta esti stápin şi poţi veni la lonăşeni. Însă nu intirzia prea mult, 
maria ta, îmi zice, căci noi avem neamuri în Tara Leşască; şi, după ce ne 
isprăvim toate treburile moşiei aici, ne ducem la Liov şi la neamurile pe care 
le avem în Lehia. 

Atita am putut vorbi în sara aceea, şi m-am dus de m-am culcat iar pe 
jăratic. 

Pot să-ți spun că n-am mai avut, din acea vreme, stare de pace. 

Am purces a doua zi, ca să găsim pe măria sa în tabăra de la Ceremuş. 
M-am bătut fel şi chip cu gîndul, cum as face sá mă întorc iar la lonăşeni. 
N-a fost chip. Măria sa m-a ţinut lingă sine. Era posomorit şi trimetea 
călărime în olatul lui Crai, pînă ce-au venit cu vorbe de pace castelanii. 
După ce s-a făcut linişte în Pocuția, ne-am întors la Suceava si maria sa m- 
a luat cu sine în Tara-de-Jos. Abia după ce ne-am întors din Tara-de-Jos, 
m-am sfătuit cu Grigoraşcu Jora să ne repezim iarăşi la lonăşeni. A găsit 
Jora o pricină, încît măria sa a dat învoire să umblu cu el şi cu straja ca 
totdeauna rinduită. Cînd m-am apropiat de locul cel cu lună plină si cu 
fereastră zăbrelită, inima mi-a dat semnele ei că-i bolnavă. Cind am ajuns şi 
slujitorii ne-au deschis, arătind că stăpinele lor se află în petrecere la 
neamuri, am lăsat să-mi cadă brațele în jos şi m-am uitat lung la 
Grigoraşcu Jora. Să dăm foc curților? Să purcedem în pradă în Lehia? Să 
pun sabia cu straja în pămînt, să mă las cu pieptul în ascutisul ei? Nici 
unele să nu faci, măria ta, mi-a spus Grigoraşcu Jora. S-astepti să 
înflorească zarzării, la primăvară. 

Ne-am întors la Suceava. A ales spătarul un om de credinţă dintre 
slujitorii lui cei mai de aproape şi l-a trimes la Liov. A stat acel om la Liov 
cinci săptămîni. Şi în săptămîna a doua a postului mare s-a întors, aducind 
de acolo răspuns că numaidecit să ştiu că zarzării se află la locul lor la 
lonáseni şi au să înflorească iar. 

Au înflorit zarzării într-adevăr. Însă eu sînt în suferință. 

— Ti-i dragă jupinita Nasta, măria ta şi frate? întrebă cu glas deosebit 
de dulce Jder. 

— Mi-i dragă. 


— În primăvara asta n-ai văzut-o? 

— N-am văzut-o. N-am putut trece peste opreliştile măriei sale. A trimes 
iarăşi Grigoraşu Jora pe omul său la lonăşeni, cu carte. A găsit toate în 
floare. Cine îmi trebuie mie zimbea şi părea că mă aşteaptă. Am primit 
răspuns. 

— Bun răspuns? 

— Bun, pe cît îl socotesc eu. «Cei ce-au ris, s-au întristat.» 

— Aşa spune? 

— Da. Cei ce-au ris s-au întristat. Dumneata ce înţelegi din asta, lonut? 

— Eu înţeleg că trebuie să încalici şi să te duci într-o întinsoare la cei 
ce s-au întristat. 

— Tu aşa ai face? 

— Fără nici o intirziere, maria ta. 

— Domnia ta poate. Eu sînt ţinut de rinduielile Domniei. Căci, pe cit 
spune măria sa, viața noastră e una şi a oamenilor de rînd alta. Noi nu 
trebuie să ne bucurăm şi să ne întristăm pentru noi, căci am pus jertfă 
ființa noastră. Eu nu cred asta. 

— Nici eu nu cred, maria ta, că poate fi asemenea rînduială. Minjilor le 
e dată fuga; feciorilor ca noi dragostea. Eu zic să ne ducem. 

— Vra să zică, mergi cu mine? 

— Merg, măria ta. Cum îmi porunceşte măria sa să vin la Suceava, la 
slujba curţii, ca să tin măriei tale tovărăşie, cum încalic şi te urmez. Dacă 
am straiele gata şi muta nu se supără, merg chiar acuma. Dacă nu se poate 
acuma, vin mai pe urmă. Şi cum vin, ținem sfat, ca să vedem ce facem. Ce 
fel de ochi are? 

— Verzi, sprincenati. Se uită ca dintr-o piclă. 

— E naltă? 

— Nu; e máruntica. Îşi subtie mijlocul şi poartă foi lungi, ca lestele. Are 
o minuta mititică. Degetele i-s reci; obrazul fierbinte. 

— O chiamă Nasta? 

Jderul cel mititel, cu această întrebare pusă mai mult lui însuşi decit 
coconului domnesc, rămase cu privirile atintite, deslusind, în lumina 
amiezii, năluca jupinitei. Repede o cunoscu, repede i se stinse vederii. Zimbi 
cu bucurie tovarăşului său. 


CAPITOLUL IV 


SE VÁDESC SI ALTE CUSURURI ALE PRIETINULUI NOSTRU IONUT 


upă porunca de-acasă, la care se adăogea acum si a Domniei, 

Ionuţ trebuia să se întoarcă chiar în acea zi la Timiş. A doua zi, 

vineri, de praznicul Sfinţilor împărați Constantin şi Elena, Vodă 
urma să se afle în popas la hergheliile măriei sale. Vede acolo cite sînt de 
văzut şi porunceşte ce are de poruncit, apoi trece apa Moldovei şi se duce 
înainte ca să tie scaun de judecată la tirgul Roman, lingă Cetatea Nouă. 

După ce petrecu pînă la scara stáretiei pe coconul domnesc, feciorul cel 
mai mic al lui Manole Păr-Negru crezu vremea potrivită să se întoarcă la 
părintele Nicodim, să ieie binecuvintare de drum. Ca să ajungă pînă la 
chilia fratelui său, ocoli iar pe la bisericuţa Sfintului lon, să vadă dacă mai 
găseşte ceva din sfaturile, tainele şi visurile acelei amiezi. Cîţiva monahi 
bătrîni, cu obrazurile deosebit de rumene, se hodineau în umbra streşinii, 
deasupra gropnitii unde aveau să coboare cîndva, la o hodină mai lungă. 
Sforăiau cu braţele căzute şi cu giturile strimb întoarse. Se suiră cătră 
soare şi miresmele, în preajmă, sosiseră şi nişte oameni străini, destul de 
veseli, care mai aveau cu ei ulcioare din care închinau pentru slava mariei 
sale Ştefan-Vodă. 

Simtind nevoie ca să mai fie citva timp singur, să clocească o bucurie 
care născuse în el, o minune a prietiniei şi o taină pe care o stringea numai 
pentru sine ca pe un odor scump, lonut rătăci cătră Vovidenie şi ajunse la 
părintele Nicodim cînd era soarele la chindie. 

Atunci începu a bate şi toaca în turnul cel mare; oştenii se mişcară în 
medean; unii dintre săteni cereau intrare la măria sa, cu jalobe. După ce 
intrau în cetátuia mănăstirii, cădeau în genunchi şi, numai după ce auzeau 
din cerdacul stăreției glasul, îndrăzneau sá se apropie, să ridice ochii şi să 
cuvinteze. Sus, stătea Vodă întru toată minia, impresurat de boieri; si 
spătarul îi ţinea spata şi buzduganul. Nimeni nu putea să înlăture 
dreptatea acelui braț. Ori boier, ori mişel simțea aceeaşi apăsare ca subt o 
întocmire neclătită aşezată de Dumnezeu. De cînd acea putere se asezase 
asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, 
iernile aveau omături imbielsugate. lazurile stăteau liniştite în zăgazuri; 
morile si píraiele cîntau în vai; prisăcile se inmulteau în poienile pădurilor; 
drumurile erau paşnice. Negutátorii treceau fără grijă ori la nemți şi leşi, ori 
la tătari, ori la Tara Ungurească; plăteau vama cu dreptate, nimeni nu le 
pricinuia sminteala. Vreme de cinci ani calaretii măriei sale au prigonit pe 


TZ 


lotri; au stătut răii spinzurati la toate colțurile de dumbravi, lingă drumuri, 
pină ce i-au ciugulit hultanii şi corbii şi au rămas ciolanele albe. Slujbaşii 
care au fost dovediti că jácuiesc vămile, ori obijduiesc pe sărman au fost 
puşi în cusca şi coboríti în ocne, ca să nu mai vadă niciodată sfintu-soare. 
S-a făcut lumină şi dreptate în Tara Moldovei şi boierii cei făloşi şi pintecosi 
şi-au plecat grumazul şi s-au supus. Acestea le vorbeau cei care închinau 
din ulcioare la Sfintu-lon deasupra gropniţii, cei care stăteau încă în jurul 
chilnelor la Vovidenie, cei care se duceau spre poarta mănăstirii, pe 
medean. 

Clopotele bătură scurt după toacă şi alt rînd de oameni intră sub boltă, 
ca să răzbată în ceea lume, la Domnie, să-şi tinguie suferintile; căci tot mai 
rămăseseră multe drojdii otrăvite din zilele cele vechi, cînd erau domniile 
schimbătoare. De la cantelaria dumnealui logofătului Toma ieşeau acuma 
urice nouă, mai bune decît toate cele care au fost pînă acuma. 

O samă de gospodari înhămaseră şi porneau cătră satele lor. Femeile îşi 
strinsesera în ştergare curate nafora şi cruciulitele de lemn de chiparos şi 
undelemn binecuvintat de prea sfintitul Iosif şi scrisoarea pentru friguri. Se 
duceau veseli, incredintati că au biruit duşmăniile, dragostele şi moartea. 

Din foisorul lui cu stilpi crestati de brad, părintele Nicodim ridică 
fruntea si zimbi mezinului. Împinse pe măsuţă, la o parte, cartea pe care 
stătuse plecat, şi pofti pe lonut alături. Bătu din palme şi porunci fratelui 
care se înfățişă la poruncă să aducă apă proaspătă de la fintina, o scafă de 
miere şi linguriti de lemn. 

Feciorul se aşeză în fața monahului. 

— Te-am poftit alături, lonut, zimbi părintele Nicodim. 

Jderul cel mic trecu lingă fratele său. Aveau o uşoară asemănare 
amindoi, mai cu sama la ochii de coloarea coajei de castană. Ciudate erau 
petele de jder, de aceeaşi mărime. Aveau acelaşi zimbet bun. 

— Ai fost cu Alexăndrel-Vodă? 

— Da. 

— Ti-a povestit întîmplări şi năcazuri ale măriei sale? 

— Nu, bădiță Nicoară şi părinte Nicodim, răspunse Ionuț cu inima 
strinsă. l-am spus eu ale mele, cu vinátorile şi cu caii noştri de la Timiş. 

— V-aţi împrietinit? 

— Da, părinte Nicodim, însă nu prea tare. După ce i-oi arăta eu toate 
mestesugurile mele, are să aibă măria sa mai multă plăcere de mine. 

— Bine, lonut, fă aşa ca să fii drag lui Alexandrel; atunci are să te 
iubească si maria sa Domnul nostru; aşa veți avea, tu şi frații tăi şi părinții 
tăi, de la măria sa, multă milă. Dacă ai să te duci la curte la Suceava, cum 
e porunca, ai să dobindesti şi învățătură de carte. Nu te otári aşa căci 
cartea nu-i rău lucru. Pentru mine, a fost mingiierea vieții. M-am însoţit cu 
ea şi cu pustia şi am ajuns la linişte şi înțelepciune. Să fii deci cuminte şi 
să te supui acelor dascăli. Să asculti de poruncile măriei sale Domnul si să 


TE 


nu te indupleci la unele zburdăciuni ale lui Alexăndrel-Vodă. Nu ţi-a spus 
nimic şi nu te-a îndemnat la nimic? 

— Nu mi-a spus nimic şi nu m-a îndemnat la nimic, părinte Nicodim. 

— Uită-te la mine. De ce ti-s roşi obrajii? 

— Pentru că mă banuiesti pe nedrept, badita Nicoară. 

— Frumos şi bine este, Ionuț, să trăieşti întru curățenie sufletească şi 
să n-ai nimica a ascunde maimarilor tăi, cărora le eşti drag. Căci tu, dacă te 
duci de la casa batrinilor noştri, are să fie pentru dinsii o mîhnire mare. Şi 
n-ar trebui mihnirea lor s-o sporesti cu vreo faptă necugetată. Marturisesti 
cu jurámint? 

— Mărturisesc cu jurámint, bădiță, pe sufletul meu si al maicei mele 
cea care s-a prăpădit. 

În gînd, Jderul cel mititel îşi prefăcea cu viclenie vorbele, punîndu-le la 
frátia de cruce pe care o legase la Sfintu-lon. li scapără negru si ros în 
priviri, dar se îndărătnicea în legămintul ce făcuse, mai tare si mai sfint 
decît orice pe lume. 

— Bine, vorbi cu linişte Nicodim, mîngiindu-l pe frunte. Am încredere în 
tine. N-aş putea spune că am aceeaşi credință în Alexăndrel-Vodă, care 
pricinuieşte multă nelinişte părintelui său. Dacă nu ţi-a vorbit încă despre 
nişte zburdăciuni ale lui pe care le-a făcut, cu nişte fecioare ori văduve 
tinere de cneji, poate are să-ți vorbească de acum înainte. Fiind şi părintele 
său aplecat spre partea femeiască la Alexandrel slăbiciunea e şi mai mare, 
pentru că n-are încă în el alte puteri ca să-l înfrineze. Bune sînt toate ale 
vieții, dar cu măsură. El se poate duce într-o asemenea nebunie cu capu-n 
jos ca într-o prăpastie, pe cînd părintele său caută intrările şi ieşirile cu 
chibzuinţă, stăpînind ce-i place. Tu, dacă ai de învăţat întru acestea, învață 
de la măria sa Domnul, nu de la Alexăndrel-Vodă. Ai înțeles? 

— Am înțeles, bădiță Nicoară. Fii încredinţat că am să le fac toate bune. 

— Incredintat prea tare nu sînt. Avem să vedem. Dacă va fi să fie ceva, 
dă de ştire măriei sale, ori trimite răspuns acasă, să vie la tine unul dintre 
noi. Să mai ştii ceva la care nu te gindesti, dar care-i mai presus de toate. 
Dacă se întîmplă o poznă, lovit în inimă e mai cu samă măria sa Domnul. În 
Alexăndrel-Vodă are măria sa nădejdea moştenirii la domnie. Dacă se surpă 
Alexandrel, măria sa cade în mare suferință. Aş putea spune că pentru 
acest cocon s-a întimplat fapta de anul trecut din Secuime, cînd măria sa a 
prins pe Petru Aron-Vodă şi l-o omorit. De mult urmăreşte măria sa asta, 
nu atît ca să răzbune pieirea lui Bogdan-Voda, cît ca sá nu mai fie pe lume 
alt os din osul lui Alexandru-Vodă Batrinul. Ştiind că va face să cadă capul 
lui Petru Aron, maria sa şi-a pregătit izbăvire, începînd şi savirsind lăcaş de 
rugăciune pentru sufletul său. La toamnă, se sfinteste sfinta mănăstire a 
Putnei. Acolo îşi găteşte măria sa sălaş de veci şi pomenire necurmată, ca 
să-i ierte Dumnezeu această faptă cumplită. Poate Alexandrel nu înțelege 
încă asta. Poate ai să înţelegi tu, Ionut. 


Jderului celui mititel i se inegurará ochii; dar se îndirji şi tăcu 
neînduplecat, credincios jurămîntului şi fratiei de la Sfintu-lon. 

— Îţi sărut mîna, báditá Nicoară şi părinte Nicodim, sopti el cu 
dulceaţă; eu mă duc să-mi gătesc calul. Am poruncă de la Tuta şi de la 
muta să fiu azi înapoi. 

— Grabeste-te, să nu te apuce noaptea. Luna-i în al treilea pătrar. Nu 
ti-i frică prin întuneric? 

— N-as putea spune, bădiță Nicoară, că nu mi-i frică. Batir că-s 
descîntat, tot mă tem să nu-mi iasă înainte Necuratul, într-o formă 
schimbătoare. 

— Ori şi în ce chip ţi s-ar arăta, să nu te temi. Mai ales să nu te temi 
dacă s-arată în chip de muiere. Mai degrabă teme-te de bărbat înarmat. 

— Mă tem si de acela, bădiță Nicoară, dar mai puţin. Am şi eu armă şi 
săgeți la oblinc. Totuşi mărturisesc cu umilință că sînt mult mai fricos decit 
ceilalți frați ai mei. Bădița Simion se teme numai de parte femeiască. Acest 
diavol îl suduie el şi zi şi noapte. 

— Are dreptate Simion, zimbi călugărul. Din pricina unui asemenea 
diavol a rămas el pînă acuma holtei, iar eu am intrat în pustie. Istoria asta 
ai s-o afli tu cîndva, ca să-ţi fie si tie învăţătură. Acuma grăbeşte-te, căci 
soarele scăpată pe codru. Nu uita dulama. Întreabă calul dacă fratele 
Gherasim i-a dat graunte. Pune-ti pita ce ţi-am gătit-o la coburi. Spune 
celor de la Timiş veşti bune şi binecuvîntări. Unde te duci? 

— Unde mi-a poruncit, baditá Nicoară. 

— Aşează-te o clipă, ca să-ţi steie norocul. Are dreptate comisoaia 
Ilisafta să se uite la tine cu ochii pe care-i ştiu şi să te alinte. Nu pleca pînă 
nu-ți dau cartea de la cantelaria domnească cu pecete, ca să nu te 
poprească oştenii din Branişte. Cum a aflat că tu duci porunca la Timiş, 
maria sa a şi strigat să ti se scrie carte, ca să nu suferi nici o intirziere. 
După ce te-am sărutat şi te-am binecuvintat, du-te. 

După ce-şi închingă bine calul şi-şi cercetă sabia şi cucura de săgeți, 
Ionuţ se zvirli în şa fără să atingă scările. Era o mişcare mlădioasă, învățată 
de la Simion. Punea numai podul palmei pe grumazul animalului şi se 
azvirlea deasupra. Cum se aşeza, îşi sprijinea pumnul drept în şold şi 
privea cu fudulie în juru-i. 

— Pruncul acesta are să fie la vremea sa mindru bărbat, îl cîntăriră 
gospodarii care-l aşteptau în hudita, facindu-i loc să treacă. Muierile şi 
fetele din căruţe se uitară la el rizind fără de nici o ruşine. 

Se duse în trap un timp, pînă cătră izvoarele de sub Branişte. Cînd 
ajunse sus, la focurile călăraşilor, straja îl opri. Veni un hotnog, ca să-i 
vadă cartea; porunci să se înlăture sulitile şi-i pofti cale bună. 

În pădurea de stejari se făcu noapte. Cînd intră în poienile de pe Ozana, 
luci luna printre cetini. Găsi popasuri de gospodari ce se întorceau de la 
hramul sfintei mănăstiri. Erau oameni veseli şi prea vorbareti. Unii îl poftiră 


să descalece şi să ospăteze cu ei. lonut mai merse un răstimp în trap 
repede, pînă ce rămase iarăşi singur. Luna se ridica, descoperind vilcele 
pline de ceaţă. 

Din acele vilcele, ies citeodatá fantasme drumetului. În noaptea aceea 
erau însă locurile curate. Se auzeau prepeliti strigind în ierburi, unele mai 
aproape, altele depărtate. 

Străbătu acele locuri singuratice cu foarte multă luare-aminte, gata să- 
şi facă cruce cu limba ori să puie mina pe sabie. I se descreti inima cînd 
ajunse la altă adunare de cărăuşi. 

Acolo descáleca şi trase din cobur pita de grîu. 

— Poftim la sfatul nostru pe feciorul lui jupin Manole comisul, îl 
intimpina cu voie bună maimarele locului. Dacă pofteşte să ospăteze, să 
binevoiască a ospăta. Avem vin de la sfintá mănăstire. Cit ne-a mai rămas, 
să-l istovim pe drum, ca să ducem acasă ulcioarele goale, după cuviinţă. 
Pofteşte, fecior de comis; nu te ruşina de oamenii de rînd. 

— Nu mă ruşinez, cinstite gospodarule. 

— Vorba asta-mi place. la de bine din ulcior si să te văd şi altă dată 
sănătos. Aş fi vrut să mă duc şi eu azi să mă infatisez la maria sa Ştefan- 
Vodă, dar m-am sfiit. Aş fi vrut să-l rog aşa: măria ta, fă-mă şi pe mine lup. 
Atunci maria sa ar fi ris şi ar fi înțeles că-l poftesc sá mă facă boier. 

lonut crezu că trebuie să ridă şi el; pe urmă se gîndi că are datoria să 
se miînie pentru vorbele îndrăzneţe ale acelui gospodar; vinul îl înveseli şi-l 
imblinzi în acelaşi timp. 

— Eu i-aş spune alta acestui oaspete tinerel, ca să aibă învățătură la 
treburile muiereşti, se întoarse iar gospodarul cel şăgalnic. Să nu se supere 
dumnealui pentru rugămintea mea la Ştefan-Vodă, căci eu cunosc pe 
părintele său, jupin Manole comisul. l-am fost slujitor si, în multe 
împrejurări, cu priinta. Dac-ar avea multi măria sa ca dumnealui comisul 
Manole Păr-Negru, apoi n-ar mai avea ce lucra divanurile măriei sale; s-ar 
odihni sabia sa şi i-ar rugini buzduganul. Mă uit la acest fecioraş şi-l văd pe 
părintele său. Să fie sănătos şi să aibă parte de dragoste. Să nu te ruşinezi, 
domnia ta, dacă am să-ți spun o întîmplare de pe cînd săream gardurile. 
Aveam o ibovnică isteata, cu bărbat nătărău. Ascultă domnia ta intimplare 
cum nu s-a mai pomenit pe lumea asta. Mă înţeleg eu cu dinsa ca să vin 
sara. Bărbatul cel nătărău şi gingav se dusese la moară si, ca totdeauna, 
avea a se întoarce a doua zi. Dintr-o întîmplare neaşteptată, omul venise 
înapoi devreme. Cum ne era înțelegerea, eu trec pirleazul şi bat la uşă, 
schimbindu-mi glasul şi gingavind, ca soțul: Deschide, Sa-salomie! Atunci 
omul, de pe cuptor, scoate un cap buhos şi strigă şi el: lan auzi, măi fe- 
femeie, du-te şi deschide degrabă; mi se pare că mă întorc iar de la moară! 

Mai ales muierile din preajma focului rideau ascuţit. Unele găsiră în ele 
atita cutezare, încît veniră pînă la Ionuț, ca să-l imbratiseze şi să-l sárute. 
Se ştie într-adevăr că, dintr-al şaselea an al domniei lui Stefan-Voda, de 


cind au început bielsugul şi huzurul, buruiana care se chiamă ruşine nu 
mai înfloreşte în Tara Moldovei. 

Fecioraşul se luptă nu cu mare izbinda şi se supuse rizind. Cupa de vin 
mănăstiresc îi înfocase obrajii. Se simțea viteaz ca niciodată si mai ales 
mindru. Unul dintre oamenii de la foc, pe cit se vedea cunoscător în lucruri 
bune, se apropiase de Jder şi-i cerceta calul şi din laturea dreaptă şi din 
cea stingă. 

— Frumos calut, grăi el fără să se uite la lonut şi clátinind din cap cu 
uimire. Pare că se trage din bun soi. 

— Ehe, se amestecă povestitorul cel cu bărbatul náting. Pe unde-i fi 
umblat dumneata, mări şi ţări, precum spui, e greu să afli samintá ca cea 
din care se trage acest harmasăraş. 

— Dar de ce, mă rog dumnitale? 

— Cum? Apoi dumneata n-ai auzit că acest boieraş e al comisului 
Manole Păr-Negru de la Timiş? 

— Am auzit. 

— Ei? Apoi Manole Păr-Negru e comisul cel mai de samă al măriei sale. 
Şi-n grajdul de la Timiş se află sáminta cailor albi ai măriei sale. 

— Asta n-am ştiut. 

— Dacă n-ai ştiut pînă acuma, să ştii de-acu înainte. 

— Oi şti, se supuse omul, cu umilință. Fiind străin de aceste locuri, mă 
rog să fiu iertat. Ce să spun? Place-mi calul; dar şi mai mult mi-a plăcut 
călăreţul. L-am cunoscut si pe el că-i de bun soi, după cum se tine în şa şi 
după cum umblă. 

— Unu-i lonut, feciorul comisului Manole, se bucură una dintre muieri. 

Jderul cel mititel îşi îndreptă grumazul cu semetie şi-şi pipăi armele. 
Simti în el mare plăcere şi prietinie pentru acel drumet. Era un om scund, 
bine legat, cu ochii ageri departati şi lungiti spre timple. 

— Dumneata încotro călăreşti? ispiti el pe străin. 

— Mă duc în Tara-de-Jos, boierule. 

— Esti negutátor de cai? 

— Văd c-ai înțeles. Asa este. Însă nu má incumet sá negutez cai 
domneşti. Nici nu sînt călăreț ca domnia ta. Acest pag e într-adevăr din 
semintia harmásarului alb? 

— Este. lepele de la Timiş fată rar mínzi cu păr curat, după asemănarea 
lui Catalan. Cînd şi cînd iese mínz alb. Care-i alb întreg, ori numai cu ţintă 
în frunte, e al măriei sale. Oprit să iasă de la noi şi să-l încalice străin. 

— Catalan îl chiamă? 


— Da. 

— De unde va fi fost adus? 

— E bine să ştii şi asta, se veseli lonut, ca să te miri. Cînd părintele 
meu comisul a luat iarăşi în stápinire herghelia, după ce maria sa Ştefan- 
Vodă s-a fost întors la moştenirea sa... 


— Cind s-a petrecut asta? 
— Asta s-a petrecut chiar în cel dintăi an de domnie al mariei sale, 
Dumnezeu să-i deie multi şi buni ani de-acu înainte. 

Oamenii de la foc se închinară, dorind viață si izbinda măriei sale. 
Străinul îşi trase din cap cusma şi-şi făcu şi el semnul crucii, cu deosebită 
smerenie. 

— În acel an, urmă lonut, părintele meu a aflat de la negutátori lioveni 
cum că nişte hoți prea iscusiti ar fi adus tocmai de la capătul pămîntului, 
din Ispania, un harmăsar furat. 

— Adevărat este? 

— Precum îți spun şi precum se ştie. 

— Cine nu ştie asta? mărturisiră gospodarii de la foc. 

— lată, eu nu ştiu şi mă mir foarte. 

— Miră-te. Tocmai din Ispania, din grajdurile voievodului harapilor. 
Acei hoți iscusiti l-au ţinut ascuns o vreme, pe urmă l-au purtat asa din loc 
în loc pînă ce au ajuns în Tara Leşască. Aici au dat într-ascuns veste la 
Varşava, la Crim şi la Suceava. Comisul a trimes om anumit, cunoscător, 
care s-a ajuns cu neguțătorii din preţ. De-atuncea Catalan stă la Timiş. Era 
atuncea de zece ani. Acuma are douăzeci şi doi. Cinci ani l-a încălicat măria 
sa; acuma încalică al doilea fecior al lui. Pe cel dintăi l-a chemat Harap: era 
curat ca un fulg. Pe-al doilea îl chiamă Vizir: are stea neagră în frunte ca şi 
Catalan. S-a aflat, ori este scris undeva, că măria sa Ştefan-Vodă are mare 
noroc la război cu aceşti cai. Cind a fost războiul cu Matiaş-Crai, 
harmăsarul cel bătrîn a nechezat de trei ori în grajd. Era intr-amurg. L-am 
auzit cu toţii şi ne-am mirat. Chiar într-acea noapte a fost învăluire de osti 
lingă Cetate: iar la Baia a fost mare prăpăd a oştilor lui Crai. Anul trecut, 
vara, cînd a pierit în Secuime Aron-Vodă. Catalan iarăşi a nechezat de trei 
ori. Dascălul nostru Pamfil zice că acest harmăsar ar fi năzdrăvan. Eu pot 
să-ți spun dumnitale că întăia oară cînd l-am văzut, m-am spaimintat de el. 
A ris la mine. După sfatul dascălului, în ziua de Sinziene, fiind eu atuncea 
mic numai de doisprezece ani, i-am dus pe furiş o tablă de jăratic. 

— A mîncat jăraticul? se miră străinul, cu mîna la falcă. 

— Da' de unde? L-a bătut cu copita dreaptă de dinainte, risipindu-l. 
Era să ardă grajdul în care sade. Trebuie să ştii că şade în grajd deosebit şi 
are slujitori anume în număr de patru. Si bădița Simion se duce totdeauna, 
noaptea, de-l cercetează. 

— De ce-l cercetează? 

— Asa. Ca să se incredinteze că-i acolo. Cum s-au aflat meşteri de l-au 
furat de la voievodul harapilor, aşa s-ar putea afla alții să cerce să-l fure de 
ia noi. 

— Ati aflat c-ar rîvni cineva să răpească un harmăsar bătrin? 


— N-am aflat, nici nu credeam că s-ar putea să îndrăznească cineva. 
Bădița Simion e totdeauna în picioare. Si noi avem cai mai repezi decit 
Catalan. 

— Atuncea nu-i pagubă mare. 

— Ba-i mare; Catalan nu-i alergător, însă vorba dascălului Pamfil 
trebuie să fie adevărată. 

— E năzdrăvan? 

— Este. Cu feciorii lui, măria sa bate toate războaiele. Am întrebat şi pe 
fratele meu părintele Nicodim. El a rís întăi şi n-a vrut să-mi răspundă, pe 
urmă a întărit şi cuvioşia sa că aşa este. 

— Mă bucur auzind toate acestea, vorbi străinul, inchinindu-se către 
Ionuţ. 

Izbucni de la drum un glas gros şi neprietinos: 

— De ce te vei fi bucurind dumneata asa de tare, omule, nu înțeleg. 

Ionuț tresări şi se întoarse. 

La răsfrîngerile focului văzu pe starostele Nechifor Căliman călare. li 
steclea sub mustati rinjetul dinţilor. Fecioraşul avu stringere de inimă şi 
neplăcere. 

— He-he! ce poveşti spui dumneata aicea, minzule? urmă fără de nici o 
sfială starostele. Mi se pare că ai trebi la Timiş şi te-aşteaptă comisul. Văd 
că drumurile dumnitale sînt cam cu intirziere. Nu-ţi va fi fiind cumva frică? 

Față cu asemenea înfruntare, Ionuț avu întăi o mişcare de minie, să 
tragă sabia şi să pălească în numele tatălui pe moşneag. Totuşi nu 
îndrăzni, căci acel staroste Nechifor Căliman era ocrotitorul său din 
pruncie. Vorbele lui moş Căliman erau totdeauna repezite, însă purcedau 
dintr-o inimă blinda. Pe lingă asta, de la el îşi are dobindite mestesugurile 
lui, cu care se poate făli înaintea lumii. Afară de asta, la dreptul vorbind, 
uncheşul are dreptate. Un fecior de boier care stă şi se roteşte ca un păun 
între oameni de rînd nu-i sănătos lucru: aşa ar spune şi comisul. Dar mai 
ales comisoaia llisafta are sá se supere. Fără să bage de samă zimbetele 
piezise ale adunării de la foc, Jderul cel mititel puse podul palmei drepte în 
grumazul calului şi săltă în sa. Porni numaidecit, lăsînd pe prietinul cel 
nou, neguţătorul de cai. 

Starostele îl ajunse din urmă. 

— Ionuț, îl întrebă starostele, cine era acel străin care te ispitea? 

— Nu ştiu, răspunse ruşinat feciorasul. 

Voise el să ispitească pe acel străin. Nu-i ştia nici numele, nici locul de 
unde vine. 

— Am stat de vorbă cu dinsul în popas, se întoarse el cu supunere spre 
bătrinul Căliman. 

— l-ai vorbit de harmăsarul domnesc? 

— Da. 

— l-ai spus unde stă şi cine-l păzeşte? 


40 


“| 
g 


— Ai auzit domnia ta asta? 

— Nu; dar poate te-a intrebat. 

— l-am spus, unchesule, numai că-i năzdrăvan, precum se ştie. 
— Mie nu-mi plac călătorii străini care vor să afle toate, mormăi 
starostele. Dacă n-aş avea treburi şi nu m-aş grăbi, m-aş întoarce să-l 
găsesc şi să-i spun ceva la ureche. 

— Nu-i nevoie, unchesule, pare un creştin de treabă 

— Esti vinator tînăr, minzule; cîte paseri zboară 

domnia ta crezi că toate se minincă. laca, ajungem la Vinători. Nici 
domnia ta nu mai ai mult pînă la Tirg. Se ridică luna si tii numai o 
întinsoare pînă acasă. Nu te mai opreşti nicăieri şi-ţi musti limba dacă te 
mai întreabă cineva ceva, Jupineasa llisafta te aşteaptă cu masa întinsă: 
are să te mustre pentru intirziere. Eu mă opresc. Noapte bună! Să nu te 
superi pe staroste. 

— Nu mă supăr, uncheşule. 

— Du-te, Făt-Frumos, şi nu mai greşi. 

— Mă duc; dar trebuie mai întăi să mărturisesc că i-am spus unde stă 
Catalan şi cine-l păzeşte. 

— l-ai spus acelui străin? 

— l-am spus. Cred că n-am făcut nici un rău. 

— Dar de unde! Ai făcut chiar bine. Ar fi trebuit să-l pofteşti să vie cu 
domnia ta, să-i deschizi porţile, să-l treci pirleazurile. Eu spun numai atita, 
mînzule, că un fecior de boier nu-i frumos să steie la taclale cu oamenii din 
prostime. Buni sînt şi oamenii de rînd; dar unii dintre ei îs vicleni. 

— Acesta mi s-a părut om de treabă şi prietin. 

— Nu vorbesc de acesta; vorbesc de alții. Fii fără grijă şi umblă sănătos. 
Ştii c-am prefăcut lăptocul morii, unde te scăldai cînd erai un tinc numai 
de-o şchioapă. Dacă i-ai mai vedea o dată, l-ai cunoaşte? 

— Pe cine? Pe omul acela? Cred că da. 

— l-ai văzut ochii? 

— N-am băgat de samă, uncheşule. 

— Atuncea-i bine. Să ştii că măgărugşul cela de care te-ai infricosat tot 
trăieşte. Nu mai sta. 

Starostele Căliman atinse cu mîna-i mare umărul fecioraşului şi-l lăsă 
să treacă mai departe, pe drumul Tirgului, iar el rămase în loc o vreme, 
mincindu-si mustata căruntă si mormăind. Cînd lonut intră în cotitură, 
batrinul îşi întoarse în loc calul şi porni îndărăt spre popasul cu gospodari 
veseli. 

Luna se ridicase spre amiază. Satul vinatorilor domneşti rămase în 
urma lui Jder; apele Ozanei sclipiră sub Cetate, inaltindu-si ochii cu 
oarecare sfială Ionuț privi pieziş zidăriile de deasupra rîpii s-un turn din 
laturea dinspre Tîrg, pe care stătea un străjer neclintit. 


În trecătoarea aceea printre ape si prin lunca nestatornică a rîului, era 
partea cea mai primejdioasă a drumului său, căci în temeliile acelei vechi 
cetăţi sălăşluiau duhuri. Multi le-au auzit chemînd şi gemînd. În turnul 
fără de străjer cade uneori, la furtuni de vară, trăsnetul. 

Puse pinteni calului. Apoi deodată strînse friul, ascultind, cu inima 
ghemuită. Cinta din Cetate un cucos, cu glas stins. 

Îşi înghiţi frica şi-şi repezi harmăsaraşul pag. După ce ocoli Tirgul, îşi 
domoli iar mersul pe sub dumbravă. Rupse o frunză şi cîntă singurătăţii, ca 
să depărteze fantasmele, într-adevăr, cît cîntă, le tinu departe. Le zărea 
numai cu coada ochiului, miscindu-si trupurile de abur pe finaturi. Veneau 
dintr-acolo miresme, ca suflări ale lor. 

Dintr-o dată tresări, de sunet de corn. O bucurie năprasnică îi umplu 
toată ființa şi izbucni într-un strigăt: 

— Dumneata eşti, badita Simioane? 

— Noi sîntem, răspunse un glas. 

«Am ajuns la movila lui Baltat!» răsuflă usurat Jderul cel mititel. Si 
chiui din nou. 

— Hai-hai! că te-aşteaptă acasă muta, să te tragă de urechi, ridea 
Simion prin întuneric. 

Ionuț se bucura auzindu-i numai glasul, fără să vadă încă pe fratele 
său mai mare. 


CAPITOLUL V 


ÎN CARE SE ÎNFĂŢIŞEAZĂ COMISUL MANOLE JDER SI MAI CU 
SAMÁ DUMNEAEI COMISOAIA ILISAFTA JDEROAIA 


An sara aceea a strălucitei inaltári a Domnului nostru Hristos, după 
ce pentru toată lumea asta fusese zi de hodină şi de petrecere, 
jupineasa llisafta comisoaia abia îşi simţea trupul, asa de multe îi 

fuseseră umbletele şi truda, ca să gătească primirea de a doua zi a măriei 
sale. În odaia cea mare de la intrarea caselor ardeau făclii în sfeşnice; în 
iatacul domniei sale şi al comisului lucea simburele de lumină al candelei, 
la icoane; în pridvor venea puţină lucire prin uşile date în laturi. Aici, în 
pridvor, pe un divan cu saltele de lină, încerca dumneaei să aibă puţină 
tihnă pentru ciolanele-i trudite. Comisul şedea într-un jilt cu pernă, mai la 
o parte. Din cînd în cînd veneau slujitori şi-i tulburau. Comisoaia îşi 
zingănea cheile, se sălta de la locul ei şi se ducea. Se întorcea şi se aşeza iar 
în fundul divanului, oftind şi gemînd. Orişicit de trudită era gospodina 
casei, avea încă spor la vorbă, aducindu-si aminte de o mulțime de fapte 
ciudate si sfătuind cu comisul Manole. Dumnealui era un om puțin 
vorbaret şi dădea din cînd în cînd răspunsuri pe cit se putea mai scurte, 
totuşi aceste răspunsuri îndeplineau slujba untdelemnului pe care-l torni 
peste foc. 

De cum înserase, dumneaei se frămînta că nu mai vine «plodul cela». 

— Nu ştiu ce minte au unii părinți, zicea ea privind spre un stilp al 
cerdacului, ca şi cum acela era părinții; nu ştiu ce minte au unii părinți de 
trimet nişte copii la treburi grele şi-i lasă după aceea în primejdie, ca să se 
întoarcă singuri la vreme de noapte. Ce s-a intimplat acu doi ani cu baietul 
lui Todiras Aramă, jitnicerul, de la Baltátesti? Fiind trimes în munte la 
Sihla, ca s-aducă seu sfințit care-i trebuia jupinesei Mălina, a ajuns într-un 
loc unde l-au împresurat neguri. Din acele neguri s-a ales o apă; din acea 
apă a ieşit o arătare cu păr despletit şi cu ghiare. Încaltea dacă ar fi fost 
pieptănată şi s-ar fi uitat frumos, — ştiu eu că asta ai vrea să spui 
dumneata; — dar nu era pieptănată şi se uita înfricoşat şi rinjind. A spus 
baietul repede Tatăl-nostru, şi-a făcut cruce cu limba, pe urmă s-a întors şi 
s-a pus cu fruntea într-un trunchi de brad. A simţit cum îl pipăie ghiarele şi 
i se freacă de mini păr aspru. A tras repede mîinile în sus şi a strigat cît ce-a 
putut: Piei, Satana! Atuncea Satana l-a apucat cu colții de partea de 
dinapoi a straiului. A zăcut băietul trei săptămîni din acea spaimă. li pierise 
graiul. A trebuit să vie egumenul de la Sihla, să-i cetească dezlegările. 


— A fost un urs. 

— Care urs, cînd avea înfăţişare femeiască si era despletita? 

— Atuncea ursoaică.. 

— Dumitale îți vine a pruji, ca totdeauna. Ai tot atita minte ca în acei 
ani cînd ne-am cunoscut la Tirgu-Doamnei. Frumos iarmaroc era atuncea 
şi feluri de feluri de satre cu mărfuri din Tara Nemtascá şi din Tara 
Leşască. Dumneata te-ai pus să te trinteşti c-un tătar gol pînă la mijloc, 
care se fudulea, pe o podină, că om mai tare decît dinsul nu s-a aflat de la 
Alisandru Machedon! Asemenea oameni care se luptă prin iarmaroace au 
dresuri, umblă unsi cu unsori descîntate, ca să-ţi lunece mina de pe trupul 
lor; îs raşi pe cap, ca să nu-i poţi apuca de păr; ştiu meşteşuguri ascunse 
de te înhaţă de dedesubt şi te zvirl în cap, cum am mai văzut că s-a 
întîmplat de atitea ori. Ce ţi-a venit dumnitale sá te iei la trintă cu 
asemenea dihanie? Din dragoste pentru mine? Ca să te fudulesti şi să-ți 
arăţi puterea? Dar aveai a lupta cu mine, nu cu acel tătar. Ei, iaca, acea 
minte ai avut şi te-ai luptat cu dînsul. Vrei să spui că nu te-a răpus? 

— Vreau să spun. 

— Însă putea sá te răpuie; şi atuncea nu mai eram comisoaia Ilisafta si 
n-aveam patru feciori şi cu acesta care nu mai vine al cincilea. Adicătelea 
avem unul pe care l-am prăpădit şi de aceea ne-a venit acest mezin în loc. 
Dar părinții au asemenea minte, că vor să-l piardă şi pe acesta. Care-i 
acolo? Tu esti, nana Chira? Ce vă mai trebuie, de nu-mi lăsaţi si mie o leacă 
de tihnă la o zi ca asta? Să stau liniştită, să tac, să nu spun nimica şi să n- 
aud nimica. Ce vă mai trebuie de la cămară? laca vin. 

Ştiu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. 
Însă eu m-am întors, că alt loc, pentru puţină hodină, n-am în altă parte. 
Mi-am adus aminte de alta. Acu cinci ori şase ani... 

— Trebuie să fie mai de mult. 

— Nu. Se împlinesc tocmai şase ani la Sin-Petru. Eram în Tîrg, sub 
Cetate. La Petrea Gotcu, nuntă a unei surori a lui. Băietul cel mititel al lui 
Petrea Gotcu a căzut în fintina. 

— Ce-a căutat a aflat. L-a scos ud şi i-a tras tatu-sáu o bătaie, cum se 
cuvine. 

— Lasă asta. Vorbesc de cite se pot întîmpla copiilor. 

— Acela era de şase ani. lonut e bărbat. 

— Cine spune asta? Apoi cînd erai în virsta lui nu te-ai luat la trintá cu 
tătarul în iarmaroc la Tirgu-Doamnei? Ce minte a fost aceea? Şi după asta, 
la două zile, n-ai sărit peste zăplaz la curtea tátutei şi n-ai venit la fereastra 
mea, ca să-mi spui ceva la ureche? Minte-i asta? Te-au simțit cînii şi au 
sărit hămăind care dincotro? S-au sculat slujitorii cu ciomege, crezind că 
au intrat hoţii? A trebuit să te catári pe stilpul cerdacului si să te viri pe 
sub streşină, în pod. Încît era o mirare de ce bat cînii la fereastra mea. Am 
spus o minciună, că am văzut pe cineva venind în fugă de la grajduri şi 


TE 


sărind zaplazul prin dreptul ferestrei mele. Au fost chemati toţi slujitorii şi 
robii la poruncă; i-au numărat; nu lipsea nimene. Trebuie să fie vreun duh 
necurat, am zis eu; de aceea cînii nu mai contenesc. Pe urmă am mărturisit 
părintelui Dumitru întîmplarea şi el mi-a făcut rugăciunea de iertare. 

— Nu erai vinovată. 

— Atuncea n-am avut nici o vină. Dar la un an după aceea n-ai tăiat o 
gratie? 

— Atuncea n-au lătrat cînii. Le-am dat cilt cu smoală, de şi-au inclestat 
fălcile. 

— N-ai tăiat o gratie? Şi n-ai intrat la mine în ietăcel? M-am spăriat aşa 
de cumplit, încît mi s-au încleştat fălcile şi mie, şi n-am putut da un strigăt. 
Spune dac-a fost minte, asta, la dumneata! 

— Atuncea n-ai mărturisit părintelui Dumitru. 

— Parcă despre asta-i vorba? E vorba că umblă un copii, pe drum 
primejdios, la vreme de noapte, şi cine ştie ce i se poate intimpla! Nu l-am 
prăpădit oare pe unul tot pentru nebunii? Dare-ar fi dat Dumnezeu să nu 
mai fi avut trecere şi stare în Tara Moldovei acea grecoaică Sofia, din pricina 
căreia vărs şi astăzi lacrimi. 

— Sofia însamnă, greceşte, înțelepciune. 

— Asta-i altă dovadă de minte la dumneata, că zimbesti cînd m-auzi 
suspinind si mă vezi lăcrămînd. Cunosc toate cite le-ai pregătit sá mi le 
spui, că acea muiere n-a fost cu nimica vinovată dac-a fost dragă la doi 
frați, că aşa a fost voia lui Dumnezeu, că monahul şi-a găsit împăcare şi 
primire bună întru cele dumnezeieşti; toate le-am ascultat şi iar le-am 
ascultat; şi nici unele din ele n-au fost ca o apă bună, să-mi stinga 
amărăciunea. Am să te întreb şi dumneata să-mi răspunzi cu dreptate, 
fără-să-ţi jimbezi dinţii în barbă, — ştiu că încă-s tari şi sfarmi cu ei alune 
— să-mi răspunzi cu dreptate, ce-a căutat ea din ţara ei, de la Chios, să vie 
la Moldova? Vrei să spui că au tăiat turcii pe tatu-său şi pe mă-sa şieaa 
venit la un unchi al ei, negustor la Galaţi? Eu nu vreau să cunosc asta: 
trebuia sá rămiie la Chios. Dac-ar fi furat-o turcii, ar fi nenorocit nişte 
pagíni, nu mi-ar fi pricinuit mie supărare şi n-ar fi tulburat două suflete de 
creştini. Dar hai să zicem că a venit la Galaţi, la un unchi al ei. Cine a pus- 
o să nu şadă locului, la Galaţi? Şi de ce numaidecit a trebuit să se afle la 
tirgul Birladului, cînd măria sa a coborit în Tara-de-Jos, să orinduiască 
lucrurile şi în acea parte de lume? Nu s-a arătat numai lui Simion; s-a 
arătat şi lui Nicoară. Nu i-a plăcut numai un boier tînăr al mărei sale; i-au 
plăcut doi. În zilele de frupt primea pe unul, în zilele de post pe altul. Mai 
era o deosebire: că unul intra cățărindu-se pe-o fereastră, şi altul venea 
printr-o grădină, din altă uliţă. Duminica, fiind zi de hodină pentru dínsa, 
feciorii n-au putut răbda, pentru frumuseţea ei şi pentru focul pe care-l 
aveau — sámanind întru aceasta cu cineva anume! — şi s-au dus amindoi 
fără să ştie unul de altul şi necunoscind nici unul din ei dragostea celuilalt; 


TE 


şi cînd s-au intilnit prin întuneric, au tras săbiile si s-au palit în cap. Cel 
întăi a singerat Simion şi a strigat, atunci l-a cunoscut celalalt ş-au stat, 
poruncind să se facă lumină. Au judecat-o ei acolo pe greacă, au vrut s-o 
taie, pe urmă s-au ingretosat de asemenea înfăţişare a Diavolului, care 
făptuieşte asemenea lucruri pe lume. Adevărat că a rămas inima lor arsă; 
că s-au despărțit cu lacrimi şi unul a intrat în pustie, iar altul nu vrea să 
mai cunoască alte naramze cu bun gust decît cele care au fost de la Chios 
şi acuma nu mai sînt. Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu eu cine 
este vinovat — căci acela este cap şi început — pentru aceste nebunii 
pătimeşte mai cu samă biata comisoaie Ilisafta. Altora nimic nu le pasă; îşi 
steclesc dinţii într-un măturoi de barbă şi-şi întorc obrazul încolo, ca să nu- 
i văd eu; nu le pasă nimic, căci a rămas încă în ei drojdia nebuniilor; şi-n 
nebuniile altora cunosc pe ale sale! 

lar mă chiamă cămărăşița pentru claponii pe care i-a adus de la cuhnii. 

Of-of! acele nebunii mi-au mincat mie sănătatea, pentru acele nebunii 
mi-a surit părul la timple; pentru acelea oftez şi lăcrămez şi acuma. Ce-am 
fost eu vinovată, să-mi vie acest prunc pentru care îmi tremură inima 
acuma? Ce face el acuma, la asemenea vreme tirzie? N-ar fi fost mai potrivit 
să nu mi-l aduci? Adică n-ar fi fost mai bine să nu nimereşti acolo unde-a 
fost, la apa Nistrului — fiind pribeag şi singur şi departe de mine? Nici 
acuma nu mi-ai mărturisit dacă maica lui a fost moldovancă de-a noastră 
ori tătăroaică? Am stat eu şi m-am gîndit: am stat şi m-am gîndit: trebuie 
să fi fost tatarcă. 

Asta însă nu se poate, căci Jderul îți samănă dumnitale, iar mai ales 
îmi samănă mie si eu nu sînt din acea semintie. Atuncea va fi fost 
moldovanca; şi nu pricep ce fel de oameni sînt aceia care spun că ar fi fost 
tatarcă. 

— N-am spus eu că ar fi fost pagina. 

— Dar cine? 

— Nu ştiu. Alţii. 

— Care alții? Nu cumva am spus eu? Dumnezeu să-i plătească pentru 
binele pe care mi l-a făcut. 

— Jupineasa llisafta, zise comisul întorcînd fruntea si incruntind 
sprinceana, lasă stilpul, uită-te la mine, nu te uita la el. Ar fi trebuit să am 
totdeauna la mine rábus, ca să însemn de cite ori mi-ai scos ochii cu 
păcatele şi nebuniile mele. Mai cu samă această mustrare aş fi crestat-o a 
mia una oară. Eu nici n-am mai avut nevoie să mă mai mărturisesc la 
părintele Dragomir. Sfintia sa ştia de mai nainte toate de la dumneata; şi 
încă împodobite şi înflorite fel si chip. cînd vine părintele Dragomir să-ți 
primească mărturisirile, îl tii jumătate de zi. Aşa că el de departe mă 
binecuvintează pe mine şi-mi dă drumul. Pentru atitea mustrări, eu socot 
că Domnul Dumnezeu are să-mi dea un scaun de lumină, în cer. Jupineasa 
Ilisafta, lasă greşala aceea a mea să doarmă somnul cel fără desteptare. 


— Nu te supăra, comise, scinci jupineasa llisafta, intorcind spre soțul 
său ochi încă frumos sprincenati; pentru cei adormiti şi iertati se cade să 
lepăd aceste lacrimi şi să poftesc pe preot să le facă pomenire. Nu ştiu cum 
a chemat-o. 

— Nu-i nevoie să ştii, femeie. 

— Of, totdeauna eu rămîn cea vinovată şi cea mihnita! Căci eu am 
tremurat ş-am plins cînd ai fost pribeag în strainatati; si de cite ori te-ai 
dus cu maria sa la oaste m-am temut să nu ti se întoarcă decît pomenirea; 
şi de cîte ori dascălul Pamfil ceteşte în gromovnic că iar are să fie zavistie 
mare şi tăiere, şi războaie între împărați, mi se încrîncenă inima şi n-am 
somn, gindindu-ma tot la soțul meu care are slujbă domnească şi 
răspundere mare. De cînd eram o copilă de şaisprezece ani l-am iubit şi 
totdeauna am închis ochii cînd mă mingíia; iar acuma am ajuns să aud de 
la domnia sa asemenea vorbe. 

— Care vorbe? Te poftesc să nu plingi, jupineasa llisafta; lacrimile 
femeii tulbură veninul bărbatului. 

— Bine, atuncea nu mai plîng. Însă vreau să-i ştiu numele acelei 
tătarce. 

— Jupineasa llisafta, de vreo cincisprezece ani tot mă gîndesc să-mi 
întocmesc acel răbuş. De míni să ştii că-l pun la cingătoare. 

— Am auzit eu asta de multe ori. Mîni e primirea măriei sale. Lasă pe 
poimiîni. lar pînă atuncea spune ce fac eu cu acel nelegiuit căruia nu-i 
pasă? 

— Acel nelegiuit vine pe drum cintind. 

— Să ştii, comise, că se teme. 

— Nu se poate; e singele meu. 

— Dumneata nu te fuduli degeaba. Copilu-i copil, si se teme. Ti-am 
spus să nu-l trimeti. Dumneata l-ai trimes. 

— Mira-m-aş! Ti-am spus eu, jupineasa llisafta, să-l trimeti? Cine m-a 
rugat? urmă comisul intorcindu-se spre stilp; cine m-a rugat fel şi chip să 
trimet copilul ca să fie în ochii Domniei, să se bucure de mila măriei sale? 
Aş vrea să ştiu cine m-a rugat? Poate ştii dumneata, jupineasa Ilisafta? 

— Nu-mi aduc aminte să te fi rugat eu: îmi aduc aminte că i-ai poruncit 
să încalice. Ai strigat în casa să i se puie mîncare la oblinc; ai mai strigat o 
dată să nu uite comisoaia să deie băietului contăşul cel frumos şi căciulită; 
ai mai strigat o dată la argati să frece pe prag şi să-l lustruiască. Acuma ia-l 
de mînă si pofteşte-l la masă pusă. Făcliile ard de trei ceasuri. 

— Pe cit văd, am să-l iau de mină şi am să ţi-l aduc să-l culci cu capu-n 
poală, să-i cinti ca unui sugaci. Îl aud venind cu frate-său. Îi cunosc glasul. 
Cine-a vorbit de frică la un fecior al meu, să facă bine să mai spuie o dată. 

— Unde-i? strigă jupineasa llisafta, rănită. 

Rănită stătu numai o clipă. Zvircolindu-se şi sărind din fundul 
divanului, se repezi în întuneric pe drumusorul dintre tei. Slujitorii ieşiseră 


de la saraiuri, cu făchii de răşină. Făptura mătăhăloasă a lui Simion, Jderul 
cel mare, apăru cea dintăi ochilor uimiti ai comisoaiei Ilisafta. Pe sub brațul 
lui Simion, îşi scoase capul Jderul cel mititel, rizind. Comisoaia îl primi 
stringindu-l între sîni. 

— Se îngrijea comisul că ti-ar fi fost frică, noaptea la drum, îl mingíia 
dumneaiei c-un glas plin de dulceaţă. 

Din frumuseţile şi lucrurile prea plăcute ale tinereții dumnisale, cărora 
căzuse robit Manole Păr-Negru cu ani în urmă, mai ales glasul, ca o strună 
gravă de argint, se păstrase neschimbat. Era un glas tînăr şi învăluitor, pe 
care şi fecioraşul se deprinsese a-l îngîna în alintările lui; şi tocmai acel glas 
era acuma osinda comisului în zilele cînd stătea singur cu soția lui în 
pridvor. În iatac, comisul nu intra decît după ce jupineasa Ilisafta adormea. 
Se întimpla uneori că dumneaei se trezea din somn şi prindea să-i spuie 
întîmplări şi mustrări pînă la un ceas tîrziu al nopţii. Comisul lua atunci de 
pe masă ceasornicul de năsip şi-l ducea afară, ca să rámiie vremea pedepsei 
lui fără măsurătoare. 

— Ai umblat bine? Nu ti s-a întîmplat nimica? urma jupineasă llisafta 
să întrebe. 

Fecioraşul nu putea răspunde, din pricină că sta cu nasul în horbotele 
pieptului plin şi moale al comisoaiei. Ea îşi pleca asupra lui caita naltă a 
capului, înfăşurată cu broboada albă şi-şi legăna foile crete. 

— laca asa am mai fost eu fără astimpăr o dată. Citi ani sînt de 
atuncea? Se împlinesc cinci ani astăzi. Tot asa la o Sfinta inaltare, te-ai fost 
dus în munte cu tătarul. Ela avuta sui la o stină; tu nu se ştie ce-ai făcut. 
Poate te-ai rătăcit, ori te-a învăluit o negură rea. Tătarul se uita spăriat la 
mine cu ochii cît gura paharului. Am sculat ţiganii în bătaie de bici. Am 
umblat în Valea Largă; s-au suit la Călmățui; au ajuns în Plai şi-au coborit 
pe la Curmătura Lupilor, au dat pe la Balta Dracului, ptiu-ptiu-ptiu! cruce 
de aur, nu te-au găsit nicăirea... 

— Cum era să-l găsească acolo, dacă el era acasă? se veseli gros 
comisul. 

— Cine putea şti că s-a suit într-un pod cu fin? 

— Asa-1; nu putea să ştie nimeni. Vin-aici, băiete, porunci Manole Păr- 
Negru. 

Flăcăuaşul se smulse ruşinat din horbote şi dădu fuga în pridvor, 
frecindu-si nasul. 

— Aioca-s, tuţă. 

— Văd. Ce-a poruncit maria sa? 

— Vine mini. 

— Bine; du-te şi înghite trei plăcinte de-a comisoaiei. Pe urmă culcă-te. 
Nu mai grăi; nu mai povesti. Mini dimineaţă, cînd se crapă de ziuă, trebuie 
să fim în picioare, înţeles? 

— Ínteles, tătuță. 


— Treci. 

Feciorasul sărută mîna părintelui său şi trecu în lumina odaii celei 
mari. Comisul îşi întoarse după el ochii cu sprinceana nouroasa. 

— Alei! cinstite comise, se tingui jupineasa llisafta; nu pricep cum poți 
avea aşa inimă cu acest copil! 

— E bărbat, nu-i copil, jupineasa Ilisafta. 

— I s-ar fi putut întîmpla o primejdie. 

— Da' nu i se mai întîmplă nici pe dracu. 

— Ptiu! ptiu! ptiu! cruce de aur! Aşa ai fost domnia ta totdeauna: tiran 
şi hain. 

— Aşa am fost. Să leşi băietul să doarmă. 

— Nu te supăra, cinstite comise, zimbi cu dulceaţă comisoaia. Mă duc 
să-i dau să măniînce, deşi are toate pregătite de mai nainte. Asternutul i-i 
făcut. Perna i-i binecuvintatá, ca să aibă somn fără vise. Candela-i aprinsă. 
Maica Domnului are să-l poată vedea. 

— Jupineasa llisafta, stăi aici. Mezinul acesta nu mai este un prunc şi 
nu trebuie să-l mai ruşinezi cu dezmierdări. 

— Totdeauna, totdeauna m-ai asuprit dumneata, suspină comisoaia, 
smirciind şi trágindu-si lacrimile. Nu mă duc la el, n-ai grijă! urmă ea, 
avînd plăcere mare să mintă. Ce am eu c-un copil pe care mi l-ai adus nu 
ştiu din ce parte de lume şi mi l-ai lepădat în prag? Am eu altele multe şi 
mărunte: ziua de mini e o zi grea pentru mine; batir dacă s-ar sti de ce 
neam şi de ce lege au fost unele fiinti despre care vorbim! Dar nu se ştie 
nimica. 

Fără un cuvint, comisul se ridică şi intră în umbra care împresura 
casa, sub streşinile teilor şi-ntre heiurue gospodăriei. În curînd poruncile 
lui minioase aduseră slujitori în preajmă-i. Jupineasă llisafta trecu 
nestingherită la Jderul cel mititel, să-i mai cînte vorbe blinde înainte de 
culcare. După ce-l văzu pe lonut trecut la hodina în chilioara lui, státu 
gindindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. Nu se 
poate să nu fi avut vreo spaimă, pe drum, copilul. Orice ar spune 
dumnealui comisul, mormăia ea cu grijă şi cu multámire în acelaşi timp, 
mai va să curgă apă pe Moldova pînă ce i-or creşte întregi tuleiele acestui 
pui de om şi pînă ce i s-a coace osul. Încă are nevoie de căldura cuibului. 
Cine spunea că are să-l cheme măria sa Ştefan Vodă la curte la Suceava, ca 
să fie soț coconului domnesc? Parcă el singur spunea? Ori nu spunea el? 
Mai degrabă vorbele acestea le va fi stirnit comisul Manole, ca să-mi facă 
mie inimă-rea. Cum să se înstrăineze băietul? Şi de ce să se înstrăineze? 
Cine i-a da acolo de mîncare? Şi cine l-a spăla? Cine i-a aduce somn? Multă 
minte are şi măria sa, ca să ieie aşa tam-nesam copiii oamenilor! Să fie 
măria sa femeie şi mamă, ar cugeta într-altfel. Însă mária sa e bărbat, ca si 
comisul. Lasă că ştie şi măria sa să-mi umble la apa Nistrului, ori a 
Şiretului, pentru nişte pricini pe care le cunoaştem noi — he-he! 


— Care-i acolo? se rásuci dumneaei spre usa odaii celei mari, unde 
deodată se intunecase lumina facliilor. 

— Mila Domnului în această casă! jupineasa llisafta, noi sîntem. 

— Sfintia ta eşti, părinte Dragomir? Vai, ce mă spăriasem! 

Jupineasa Ilisafta nu se spăriase de loc. Vorba asta o punea în afară, ca 
să aibă înlăuntrul său vreme să cugete ce-l va fi aducind pe părintele 
Dragomir la curte, la o vreme destul de tirzie. 

Acuşi trebuie să cînte cucosii de miezul nopții. 

— Poftim, părinte, şezi, sfintia ta. Comisul nu-i aici; trebuie să vie 
numaidecit. 

— L-am auzit răcnind la slugi, vorbi cu oarecare grijă părintele 
Dragomir, căutind cu ochii în juru-i un loc mai larg unde să se aşeze. 

Sfintia sa era greoi şi bátrin. Era cu desavirsire sur în plete şi barba, 
totuşi în obraji păstra o rosatá de tineretá, pe care i-o ţinea un nărav al 
sfintiei sale să lepede de la sine apa în toate zilele vieții. Aşa-i era rinduială 
de la vraci şi mai ales din zodie: «apa îi va fi cu primejdie», scria în acea 
carte inteleapta, care ne spune toate ale noastre, fără de gresala. 

— Jupineasa llisafta, zise părintele Dragomir ieşind îndărăt pe uşă în 
pridvor şi căutînd locul cel mai potrivit de divan, tare te rog să mă îngădui a 
sta aici, că nu mai pot de picioare. Atita m-am ostenit, cît nu se poate 
spune. Şi am intrat şi la o grijă mare pe ziua de mini: ce fac eu dacă vine 
maria sa la leturghie? Cum mă descurc eu cu toate rinduielile anumite 
împărăteşti, eu ne-fiind cărturar, precum ştii domnia ta? Chiar dacă n-ar 
veni prea sfintitul Tarasie de la Roman, sá mă privegheze si să mă 
ispitească, măria sa singur le ştie pe toate, mai bine decît un mitropolit. 
Căci acest voievod cunoaşte toate, mai pe deasupra decit craii şi împărații, 
fiind maria sa binecuvintat de sfintul Gherontie de la Aton. De aceea maria 
sa are noroc la toate si mai ales la războaie cît are sá supuie pe toți craii şi 
domnii, pînă ce va veni vremea să taie cu sabia şi capul balaurului celui 
mare. Ajută-i, Doamne Dumnezeule, şi Maică prea curată şi pururea 
fecioară, întru asemenea izbindă. Pune că vine şi vlădica Tarasie de la 
Roman. Şi eu de unde să iau acele vorbe pe care niciodată nu le-am 
pomenit? Adevărat este că rinduiala leturghiei o ştiu ca apa, precum ştiu si 
altele cîte sînt de trebuintá creştinilor. Din repeziciune pot sá mă iau la 
întrecere cu orişicare cărturar. Dar dincolo de tipic, este pentru mine 
primejdie. Cazaniile le ceteşte dascălul Pamfil; dar acuma dascălul nu-mi 
poate fi de nici o ajutorintá. Of! şi iar of! acuma în ia-sară mi-a venit aşa un 
naduf ş-am spus preutesei că mai bine rámineam în munte, la ciobănie, 
decît mă coboram la apa Moldovei, atuncea cînd a fost pustiirea tătarilor. 
Ce era atunci aici la Timiş? Rămăseseră trei case întregi. Alte şapte erau 
numai în trei pareti. Zece gospodari sărmani m-au rugat să le fiu slujitor la 
bisericuța lor de lemn. Tot stătusem la ascultare trei ani la sfintă 
mănăstire. Ştiam slujba şi cîntam frumos. Bine-a fost şi între ciobani şi oi, 


cit am stat fugar în munte, cu alți monahi. M-am gîndit că poate a fi mai 
bine preot cu nişte gospodari care mă imbrátisau cu aşa dragoste. Asa că ce 
fac eu? 

— Despre ce-i vorba, părinte? întrebă cu blindeta jupineasa llisafta 
comisoaia. 

Neindráznind sá oprească vorba părintelui care de obicei era 
imbielsugatá, şi neavînd nici răbdare să asculte toate, dumneaei îl lăsa să 
spuie si se gîndea la ale sale. Într-adevăr, ziua de mini, cu primirea 
Domniei, oricît de bine s-ar fi purtat dumneaei, jertfind claponi, purcei şi 
berbeci, — îi apărea iarăşi amenințătoare; spaima părintelui Dragomir se 
muta şi asupra ei. 

— Ce fac eu mini dacă vine măria sa la slujba sfintei leturghii? 

— Ce să faci? Nu faci nimica, părinte Dragomir; îi dai nafură, îl pui să 
sărute crucea, după obicei, şi gata. 

— Să fie asta de ajuns? 

— De ce să nu fie? 

— Dascălul spune că sînt nişte vorbe infricosate, pe care nu le-am auzit 
niciodată, pentru primire de domni şi împărați. 

— Nu mai crede şi sfintia ta cite spune dascălul Pamfil. Să-i poruncesti, 
să se ostenească pina la mine cu cartea lui de zodii. 

— După ce-a pleca maria sa? 

— După ce-a pleca măria sa. 

— Am să-i poruncesc, jupineasă llisafta. Dar eu ce mă fac? Voiam să 
cer sfat de la cinstitul comis. Să încep slujba dis-de-dimineata? Pina ce 
ajunge măria sa la Timiş, eu am gătit. 

— Asta nu-i rău. 

— Asa am să fac. Dar cum rămîne cu dascălul? El ceteste cazania 
sfinților împărați Constantin şi Elena. Ceteşte rar şi se lăfăieşte între slovele 
lui. Leturghia mea sîrbească pot s-o spun cît de repede, oamenii se gîndesc 
la ale lor, nici nu le pasă. Dar cazania, fiind moldovenească, o ascultă. lar 
Pamfil mai înfloreşte şi el şi se uită încrucişat la oameni, cînd îi amenință 
cu osindele iadului. Cazania unor sfinți împărați nu se poate să fie decit 
lungă. Mai pune şi sporul dascălului. Aşa că eu m-am gîndit aşa. Oameni 
buni, zic eu cătră popor, frumoase fapte de mirare au săvirşit sfinții 
împărați Constantin şi Elena, precum ati auzit anul trecut, la praznicul 
sfintiilor lor; însă din acel an pînă în acest an sfintiile lor n-au mai săvirşit 
nimic; duceti-vá cu pace la casele voastre şi ieşiţi apoi întru intimpinarea 
lui Vodă. Cînd s-a mai afla de vreo faptă de-a sfinților pe care-i prăznuim, 
azi, să n-aveţi nici o grijă, căci v-o spun eu. Ce zici, jupineasa llisafta? 

— Ce să spun? Despre ce-i vorba? 

— Despre sfinții împărați. E bine să fac astfel? 

— E bine, părinte Dragomir; ziua de mini e o zi grea pentru mine. Unul 
din claponii tăiați l-am oprit, ca să-l gătesc eu cu miînile mele, mini la 


"TE 


amiază. Nici un bucătar pe lumea asta nu ştie să facă ce ştiu eu dintr-un 
clapon; o mîncare de i-a plăcut foarte mult lui Mavrichie împăratul de la 
Bizanţ, încît a dat caftan de boierie bucătarului său. De la acel boier al lui 
Mavrichie, care s-a făcut monah la Aton, a rămas ştiinţă în sfintă mănăstire 
Zografu despre clapon cu vin, opărit cu unt; şi din stareţ în stareț, s-a 
păstrat învăţătură la Zografu; iar părintele meu, care-a fost hagiu de la 
Sfintul Munte, a plătit trei galbini învăţătura la cuhnia staretiei de la 
Zografu. Asa am să fac, ca să mă tie măria sa minte. 

— Vine la amiază? 

— Cine? 

— Întreb, jupineasá Ilisafta, dacă vine mária sa la amiază? 

— Vine la amiază. 

— Atuncea am scăpat şi eu; şi-am sá fac cu cazania precum am spus. 
Binecuvintata să fie această casă. Eu mă duc; acusi se zăreşte de ziuă. 

Părintele se duse, bătind cu cirja în pămînt, sub stresina teilor. 
Comisoaia llisafta se întinse în lungul divanului, pe lingă perinile de parete, 
stringind pe sine scurteica de vulpe. Căscă o dată prelung, asteptind pe 
comis, în cuprinsul întregii gospodării se făcu tăcere. Dumneaei căzu într- 
un somn adînc, părea că nici nu răsuflă. 

Trimbitará cucosi la poietile din dosul saraiurilor; alți cucoşi de 
departe, din sat, răspunseră, ca o muzică stinsă. Comisul veni cu pas 
moale, trecu, suflă în făclii; se întoarse cu o pocladă, cu care acoperi pe 
soția sa; intră iar în casă şi-şi căută culcusul din iatac. Se bucură că-i 
singur şi-n tăcere. Ornicul cel mut arăta al şeptelea ceas al nopții. 

Cum înfloriră zorile în răsărit, sagetind lumină trandafirie prin geamul 
deschis, comisul Manole tresări, ca şi cum i-ar fi pus cineva mîna pe umăr 
şi i-ar fi şoptit cuvînt la ureche. Dormise îmbrăcat. Îşi strînse mai bine pe el 
curelele si păşi întăi la chilia lui Ionuț. Mezinul nu mai era în asternut; 
trecuse pe la el Simion şi-l luase cu sine. Se întoarse să vadă ce face 
jupineasa llisafta pe divanul ei. Nici n-avu nevoie să ajungă pînă la pridvor. 
Îi auzi glasul în altă parte a casei, la cuhnii. Paserile din fundul ogrăzilor 
începură a face larmă. Slujitorii fugeau de colo-colo sfichiuiti de poruncile 
comisoaiei. 

Jder comisul găsi vreme să-şi stropească obrazul cu apă neîncepută de 
la fintina. Socoti să nu mai prăpădească vremea trecînd în casă la icoane. 
Se închină de acolo de unde era cătră răsăritul soarelui. Îşi scutură pletele 
cărunte şi le potrivi cu degetele răşchirate pe după urechi, îşi potrivi şi 
cuşma deasupra. Fără să aştepte de la el glas, numai după căutătura-i 
nemulțumită, slujitorii robi cunoscură că trebuie să-i aducă cu cea mai 
mare grabă calul insáuat. Cum i-l aduseră, Jder bátrinul se aburcă în şa cu 
destulă uşurinţă pentru cei cincizeci şi cinci de ani ai lui. Slujitorii îi legară 
pintenii, îi trecură la pumnul drept harapnicul; alergară la porţi; călărețul 
zvicni printre ei cînd abia desfăceau canaturile. 


Îndată ce ieşi din dumbrava de tei in pajiste, se arătă apa Moldovei 
sticlind în vale, cătră răsărit. La asfintit suia trăgănat un deal lung, pina 
departe sub pădurea de brad. În acea întindere se alegeau ici şi colo 
tăpşane, unde erau clădite grajdurile de birne pentru cele cinci sute de iepe 
ale Domniei. În vara asta, lucrătorii pregăteau lemne pentru alte clădiri. 
Ceairurile prăsilei acelor cinci sute de iepe domneşti erau închise cu garduri 
de răzlogi. Comisul sui în fugă la minzi şi la strijnici. Cînd ajunse la 
închisoarea tretinilor, găsi pe Simion cu Ionuț. Îşi lăsaseră fugarii insáuati 
afară; săriseră la căluţii de trei ani, chemîndu-i pe nume, cercetindu-i si 
luptindu-se cu ei. Vint, al treilea harmăsaraş alb cu ţintă neagră, fecior al 
lui Catalan, pe care cei doi frați îl pregăteau pentru războaie viitoare ale 
măriei sale, se bătea cu Jderul cel mititel, sărind în două picioare şi 
amenintindu-1 cu copitele de dinainte. Coama-i era retezată; coada îi era 
tunsă în scări. Fácind dintr-o dată o copcă într-o parte, Vint ocoli pe 
Simion, dindu-i îndărăt o lovitură de berbece. Feciorul cel mai mare al 
comisului îşi stápini cusma, ca să nu-i cada din cap; în acelaşi timp, 
repezind îndărăt braţul drept, încleşta pe tretin pe după git ca într-un arc, 
stapinindu-1. Nechezind subtirel, căluţul se supuse, Jderul cel mititel veni 
şi-l mîngiie pe ochi. 

La zăvoarele porţii, Jderul cel bătrin ridea pentru întiia oară în acea 
dimineaţă, în barba-i mare. Dar cum îl văzu pe Simion că se întoarce, îşi 
stăpîni veselia şi tusi gros. 

— Jupine Simioane, comis al doilea, vorbi el aspru, cunoşti obiceiul 
mariei sale cînd binevoieste a veni la Timiş. 

— Cunosc, cinstite comise. Să fii domnia ta fără de nici o grijă. Am fost 
ieri pînă sus în pădure, la casa de ape; şipotele curg bine la toate grajdurile 
şi închisorile. Păzitorii, ca totdeauna, fiecare la straja la care-i rinduit. 

Simion Jder urmă a-şi da samă cătră comis de toată buna rinduiala a 
hergheliei. Paza mai cu samă era dintre cele mai tari. Străjerii erau ca nişte 
oşteni, ştiau să audă si să vadă, însă uitaseră intrucitva să vorbească. 
Aveau poruncă să nu sufere nici un obraz străin pina la bătaia sagetii. 
Noaptea, repezeau sulița ori furca în fiară ori om care nu dădea glas 
cunoscut. Felul vieţii şi purtării lor era ca cel al ciobanilor din munte; 
purtau glugă şi strai alb, vara; iarna, dormeau pe omăt, invaluiti în 
tohoarcă. În preajma focurilor lor dormitau cîni. De cînd nişte castelani şi 
soli leşeşti, veniți să dreagă pacea, poftiseră sá vadă asezamintul de la 
Timiş, Ştefan-Vodă poruncise ca să se facă paza şi mai cu grijă. Se dusese 
faima nu numai la leşi, ci şi-n alte hotare despre mestesugul întocmit de 
însuşi Vodă în acel loc din tara sa. Erau nişte rinduieli pe care maria sa 
poftea să le tie tainice, în ceea ce priveşte timpul cînd se dă drumul 
harmasarilor la iepe; cum trebuie să fie văzduhul şi luna şi ce ierburi 
înflorite în ceairuri; cum să fie casa harmasarilor şi a iepelor; cîtă apă să 
curgă din cismele, cit fin să fie în iesle, ce hrană să dai minzului si ce 


TE 


graunte tretinului. Mai erau şi altele multe pe care le ştia Jder bătrinul. Mai 
ales era de mirare oamenilor care nu ştia ce-i acolo, că stau caii în case. 
Deci castelanii şi solii nu putuseră veni la Timiş. 

— Eu vă dau voie cu dragă inimă, le-a spus zimbind maria sa, dar se 
impotriveste Manole Păr-Negru, stăpînul acelui loc. 

De doisprezece ani de cînd stătea acolo stápina, nici jupineasa llisafta 
nu dobindise învoire să intre şi să vadă anume ce şi cum. «Oprelişte pentru 
muieri, rostea cu îndărătnicie Jder bătrinul porunca. Eu cu dragă inimă ți- 
aş da voie, jupineasá llisafta, dar se impotriveste mária sa.» Încercase în 
două rînduri jupineasa llisafta să pătrundă în acele locuri în lipsa 
comisului; dar cînii n-o cunoşteau şi slujitorii armati păreau chiori; puneau 
mîna pe săgeată şi încordau arcul. Era şi asta o mare amărăciune a 
domniei sale. 

Mai era şi alta. Jder bătrinul se arăta duşmănos de un timp cătră 
Simion. Îi grăia ca unui slujbaş străin, cu care n-ar fi avut vreo legătură de 
singe. Bătrinul poruncise feciorului său mai mare însurătoare şi Simion se 
împotrivise. Comisului Manole îi trebuie numaidecit nepot, se mira 
crescîndu-şi ochii în cap comisoaia llisafta; nu poate dormi noaptea pînă ce 
n-a şti că are să aibă un nepot. 

Ionuţ e prea crud. Dămian umblă fără încetare cu negutatoriile lui la 
Liov şi la Cetatea Albă; de la Liov se duce şi la Varsava şi la Dantig; aşa că 
el nu-şi poate lua soție pînă ce n-a face pîntece şi nu s-a aseza pe sáculetele 
lui de galbini. 

Însurat e numai Cristea, vistiernic al doilea la ţinutul Neamţului. Are 
curte frumoasă dincolo de apa Moldovei. Slujitorii şi bielşugul îl impresoara; 
a fost cel mai cu noroc dintre toţi feciorii lui Manole Păr-Negru; a luat şi 
nevastă cu mare zestre, pe Candachia, fata lui Anton Buzdugan de la 
Birlad. I-a dat Buzdugan miresei, pe izvod scris, şi pecetluit, două moşii pe 
lalan şi una pe apa Racovei; blăni şi straie, tacimuri de argint şi giuvaeruri. 
Însă din insotirea aceasta încă n-a ieşit nimic. 

Părintele Nicodim ieromonahul, care a fost cîndva Nicoară, rămîne sterp 
şi întristat pina la isprăvitul zilelor lui. 

Deci să se însoare Simion. Un bărbat de treizeci şi cinci de ani, care 
începe să aibă la timple fuioraşe de năgară, aproape flăcău tomnatic, cel cu 
înfăţişare mai fudulă dintre toate odraslele lui Păr-Negru, ar fi cel mai 
nimerit să agonisească moştenitori cit s-ar putea mai curind curții de la 
Timiş. Căci viața omului e scurtă; în primejdii ne trecem zilele şi nopțile; 
mini poate sufla un spulber; toți se risipesc în toate părțile si cad; 
Dumnezeu îngăduie sa se ridice din furtună acea floare tirzie. 

— Eu tot nu cred, jupine al doilea comise, mormăi ne-prietinos batrinul 
Manole, că toate sînt în bună stare; în ziua de azi nu mai poți avea 
încredere în nimeni; singuri trebuie să ne ducem să vedem şi să punem 
mîna. 


— Am văzut toate singur, cinstite comise. 

— Se poate. Dar dacă măria sa trece şi numai îl vezi că încruntă din 
sprinceana? Aşa-i că atuncea simtesti pe dumneata cámesa de ghiata? Tu 
ce stai acolo şi te holbezi, Jder cel mititel? Du-te repede şi-ntr-o bătaie de 
bici să fii aici înapoi cu Gheorghe Tătarul. Am să vá pun eu pe voi amindoi 
la o treabă. Te-ai dus? 

— M-am dus, tuta. 

— Nu te văd sosit înapoi. Ce-ai să faci domnia ta, jupine Simioane al 
doilea comis, urmă Jder batrinul intorcindu-se spre fiul său cel mai mare, 
ce-ai să faci dacă maria sa are să poftească să-ţi vadă soția? Căci maria sa 
de mult ştie de mîhnirea mea şi acuma n-are sá mă vadă mai vesel. 

Simion ridică din umeri, uitindu-se încolo departe, pe pădurea de brad. 
Avea mare asemănare în înfăţişare cu părintele său. Era tot asa de supărat 
şi îndărătnic ca batrinul. Cînd clipea, îi tresărea şi blánita de jder de la 
coada ochiului sting. 

— Nu ştiu ce are să spuie măria sa. Are să afle că-s tot holtei şi gata. 

— Are să-ți poruncească iar. 

— Am să caut să mă supun. Dacă voi putea, cinstite comise. 

Era o înmlădiere amenințătoare în glasul acela blind. Batrinul tusi 
înăbuşit şi-şi bătu tureatca ciubotei cu harapnicul. 

Jderul cel mititel se întorcea călare pe pagul lui, cu mare repeziciune. 
După el, pe un buiestraş báltat, care venea lin cu urechile culcate pe spate, 
urma cel căruia-i zicea Gheorghe Tătarul. Era un tătar adevărat, pripăşit de 
multă vreme între moldoveni si crestinat din tineretá. Scund, spătos, cu 
umerii obrajilor ieşiţi şi cu pleoapele numai pe jumătate deschise, cu pielea 
obrazului lucie şi smeada şi cu mustata rară — părea cu adevărat atunci 
sosit din pustie. Însă purta straie moldoveneşti şi era cu inimă curată 
oşteanul lui Hristos. Şi mai ales era omul cel mai de credinţă al comisului, 
între toți acei slujitori de la Timiş. 

Băiatul şi Gheorghe Tătarul descălecară. Comisul se întoarse spre ei. 

— Vreau să înțeleg de la voi, porunci bătrinul, cum facem ca să aibă şi 
maria sa vinat dacă pofteşte şi să-mi fie la vreme, întru intimpinarea măriei 
sale, vistiernicul Cristea? 

— Om aduce şi vinat şi pe badita Cristea, îl încredința cu voie-bună 
Ionuţ, uitindu-se cu ochi indulciti şi spre Simion. 

— Ştiu eu că dumneata te arăţi gata la orice, îl mustră comisul; însă 
una-i vorba şi alta fapta. Soarele nu ne aşteaptă, acusi se suie la prinzisor. 
Văd venind şi pe starostele Nechifor Căliman. El are caraule înşirate pînă în 
Branişte ca să deie veste de pornirea alaiului. Măria sa porneşte. Cum vă 
duceti, cînd vă intoarceti? 

— Măria sa nu porneşte decit după sfinta leturghie, băgă de samă 
Simion. 

— De unde ştii dumneata? se întoarse dirz bătrinul. 


— Nu era greu de stiut. Mi-a spus si baietul. 

— Acest băiet e dumnealui lonut Păr-Negru şi e rinduit să fie copil de 
casă al măriei sale. 

— Sa fie sănătos. Mă pot lipsi de dinsul. 

Jderul cel mititel îi făcu dintr-un ochi, din partea cu pata de perişor, şi- 
şi scoase cătră el limba, apoi îndată şi-o înghiţi, cînd bátrinul se răsuci spre 
el. 


Batrinul staroste Nechifor Căliman se oprise şi întrebă cu mirare: 

— Care-i acel boier al măriei sale despre care se vorbeşte? 

Comisul Manole arătă cu barba spre copil. 

— Ptiu, drace! se veseli starostele vînătorilor. Acu te-ai suit în sus, 
miínzule, si mai alaltăieri îți míncau rațele din buzunar. 

Jderul cel mititel se zvirli mínios în şa. Tătarul se zvirli şi el ca să-l 
urmeze. 

— Unde vă duceti, oameni buni? răcni comisul. 

— Má duc să împlinesc porunca domniei tale, îşi aruncă lonut 
răspunsul peste umăr. 

— Mai întăi şi mai întăi să-l trezeşti pe vistiernic din somn, răcni 
comisul. De ce-mi ruşinezi feciorul? se întoarse apoi el cu prietinie spre 
bătrînul Căliman. Ce este? Înţeleg că ai a-mi spune ceva. 

— Am a spune, cinstite comise. Trebuie să asculte şi jupin Simion. 

Batrinul Jder se întoarse ploconindu-se cu teremonie: 

— Jupine al doilea comis, binevoieste a pofti la sfatul nostru. 

Pe cînd starostele Căliman spunea cu taină ce avea de spus, impungind 
cu nasul cînd spre Jder bătrinul, cînd spre Simion Jder, Ionuț fugea cu 
tătarul după el, intorcind din cînd în cînd capul peste umăr, îndărăt, 
bănuind ce poveşti putea să înşire starostele vinătorilor. lar îi era inima 
îndoită de presimtiri urite. Tătarul îl urma tăcut şi cu luare-aminte, după 
obiceiul lui. 

Intirziará puţină vreme la curte, ca sá sloboadă din lantuguri cînii si să 
scoată din cuşcă eretele. Feciorasul se feri de glasul comisoaiei Ilisafta care 
suna fără întrerupere la cuhnii. Cînd dumneaei simți prin ţigănci sosirea 
lui, el cobora la vale în fuga calului, spre zăvoiul Moldovei. Ridicindu-si în 
sus brațele si pocnind palmele una de alta, comisoaia îl urmări cu mirare 
din cerdac pînă ce-l pierdu din vedere. 

Aşezarea vistiernicului Cristea Păr-Negru nu era mai depărtată decît o 
fugă bună de cal. După o fugă bună de cal, stăteai uitindu-te la ea, căci era 
aşezată dincolo de apa Moldovei. Tătarul fu nevoit să chiuie ca să instiinteze 
podarul, care era cu podul umblător la celălalt mal. Dintr-o pricină cu totul 
necunoscută, podarul intirzia în bordeiul lui. Tătarul îşi aruncă privirile 
spre luncă, de unde Jderul cel mititel, înainte de a descăleca, îi făcuse 
semne de mare grabă. Mai chiui o dată. Apoi îşi repezi buiestrasul baltat la 
deal în prund şi dădu cu el prin apă de-a dreptul. 


56 


Ajunse siroind de apă dincolo si grăbi la curtea lui Cristea Jder. Se 
vedea uşor că ajunge într-un loc îmbielşugat şi dezmierdat. Robii şi slujitorii 
se prăjeau la soare, ca într-o zi de sărbătoare ca aceea. O trăsură de modă 
leşască aştepta la scară, cu patru cai inhámati doi cite doi. Coşul acelei 
căruțe scumpe, vopsite verde, era atirnat de leuci în legături de curele, ca 
să aibă legănare şi să nu zdruncine la mers. Caii aveau hamuri lustruite de 
piele. Vizitiul care ţinea háturile pe capra cárutei purta mintean scump cu 
ceaprazuri. Cite-un paie stăpinea jos fiecare păreche de cai. 

Tătarul cunoştea toate acestea. Nu se opri la vorbă cu slugile. Se zvârli 
din şa şi năvăli în pridvor, stropind apă de pe îmbrăcăminte şi încălțări. 

— Vai de mine! Ce este? strigau tigancile răsărind din lenea lor şi 
năvălind după el. 

— Unde-i jupîn Cristea? întrebă tătarul. 

— Boierul se găteşte să iasă întru intimpinarea măriei sale. 

— Unde-i? 

— Unde poate să fie decît în casă? 

— Daţi-vă la o parte! strigă slujitorul inotind printre ele cu braţele, 
ferindu-le şi facindu-si loc. 

Îi ieşi întăi întru întîmpinare cu deosebită măreție jupîneasă 
Candachia. Era o boieroaică tinără, vestită pentru frumusețea ei. Avea păr 
bălai, mestesugit pieptánat, cu cirligele si ineluşe. Îşi pusese numai un 
abur de rumeneala în obraji şi cite putintel ros la sfircul urechilor unde-i 
atîrnau inele de aur. Îşi înegrise şi sprincenele cu funingine, ca să-i pará 
ochii mai albaştri. 

Privi de sus, cu mirare, îndrăzneala slujitorului de la Timiş. Întăi nu-l 
cunoscu de loc, apoi îşi aduse aminte de el. 

— Am venit cu poruncă de la dumnealui cinstitul comis! strigă 
Gheorghe Tătarul, ca să-l audă şi boierul, mai dinăuntru. 

— Bine. Ai venit. Aşteaptă. 

— Nu se poate s-astept, maria ta. Trebuie să vă ridicați şi să porniţi. 
Într-o mică de ceas măria sa Vodă poate veni la Timiş şi nu vă găseşte. 
Afară de asta a căzut jos, de mare spaimă, jupineasa llisafta. 

— Vai de mine! cum se poate! Soseşte măria sa şi noi nu sîntem acolo? 
tresări jupineasa Candachia scuturindu-si în dreapta şi-n stinga inelele de 
la urechiusi. Cristea! Cristea! 

— Ce este? întrebă un glas gros şi trăgănat dinăuntru. Dau tătarii? 

— Nu toţi. Numai unul. Cel de la Timiş. A căzut jos soacră-mea llisafta 
şi moare. (Să ferească Dumnezeu şi să mă ierte pentru minciună, îşi 
stupea, pe furiş, în sîn, Gheorghe Botezatu Tătarul.) 

— Care comisoaie? întrebă, năvălind din fund încă neîmbrăcat întreg, 
vistiernicul. 

— Mama dumnitale! Nici nu este alta! strigă cu înfricoşare jupineasă 
Candachia. Dacă nu moare, are cine mă împunge cu felurite vorbe, că toate 


TES 


femeile din lumea asta au fost de față şi numai eu am rămas intirziatáa. N- 
am fost vrednică s-ajung la mănăstirea Neamţu, nici batir la Timiş. Putem 
să ne uităm de aici cum umblă alaiul, dar de făcut drumul pînă acolo nu ne 
învrednicim. Căci domnia ta de ieri ai început a te foi şi a te gati şi nici 
acuma n-ai isprăvit. leri dimineaţă a fost trăsura la scară şi a stat pină într- 
amurg. De două ori au scos slugile caii, ca să-i adape şi să-i hrănească. 
Acuma, de la răsăritul soarelui, trăsura iar e la locul ei. lar dumneata te 
plimbi de colo-colo, cu socoteli şi ginduri, grăind singur. 

— Nu găsesc briul cel de matasă pe care mi l-a dăruit Damian. 

— Este acolo. Uită-te dumneata bine, la capătul patului. Ti l-am pus de 
ieri. 

— Cine spune că a căzut mama? 

— Spun eu, măria ta; am auzit strigăt mare de primejdie. Tare te rog pe 
maria ta să-ți pui contăşul şi să-ți încingi sabia. Să aibă vreme să te ierte. 

— Dar din ce pricină i-a venit, mă rog dumnitale? se miră cu ochii 
holbati al treilea fecior al lui Jder, frumos îmbrăcat, bine hrănit şi falnic. 

Era cel mai gras dintre toți. Se invirtea în loc căutînd ce-i lipsea. 

— Aşa faci domnia ta totdeauna, vistiernice, lepădă spre el, cu palma 
întoarsă, vorbe amărite, jupineasa Candachia. 

E adevărat că, umblind în toate părțile ca să caute si să aducă, plutind 
cu mîinile întinse, ducindu-se şi venind, era mai însuflețită şi părea mai 
frumoasă. În sfîrşit vistiernicul trecu pragul şi se sui cel dintăi în trăsură, 
facind-o să se legene şi să geamă. Jupineasa Candachia se grámadi alături 
de el. Gheorghe Botezatu se repezi călare ca să scoată din bordei pe podarul 
cel surd. Cei patru cai porniră cu mare repeziciune; dar la cea dintăi 
infundaturá a drumului, jupineasa Candachia dădu strigăt de spaimă. 

Acesta era unul din năcazurile mari ale vieţii sale. Nu putea călători 
fără spaimă şi strigăt în trăsură. Cu multă greutate si stapinindu-si 
suspinele, călători pe podul umblător la celălalt mal. Se înfricoşa să nu se 
ducă înainte, pe nahlapii iuți ai acelei ape de munte. Pe urmă se tingui că 
stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, şi caii. După ce caii fură 
inhámati, urmară aceleaşi suferinti vorbite şi strigate pînă în deal la Timiş. 
Tătarul se făcuse nevăzut. Din urmă îi ajunse lonut cu prepeliti atirnate de 
oblinc. Feciorul cel mic al lui Jder ţinea minte taina aflată de la starostele 
Căliman, că din tot vinatul Ţării Moldovei — păr si pană — mariel sale îi 
place mai cu osebire prepelita, învălită în slănină afumată şi friptă în ţiglă 
de jăratic de fag. Deci voia să-şi pregătească el singur intrarea de curtean în 
voia bună a stápinitorului. 


CAPITOLUL VI 


SE VEDE CE MAI SPUNE JUPÍNEASA ILISAFTA SI CUM SE 
GÁTESTE UN OSPÁT DOMNESC SUB STRESINA PÁDURII 


An vremea asta jupineasa llisafta găsise o clipă de răgaz ca să-şi 
desfacă de pe dumneaei o parte din straiele de deasupra, să se 
aşeze pe un scăunel, în iatac, în fața oglinzii şi să se lese în mina 

nanci Chira, camarasita dumnisale şi tiganca dumnisale de taină. 

Acel odor scump de la părinți, trecut în foaia de zestre, nu era prea 
mare; abia îşi putea vedea în el obrazul. Era un bun tovarăş de pribegii şi 
suferinti, care-i arătase cîndva strălucita dumnisale frumuseta de la 
douăzeci de ani. Acuma îi răsfringea ochii obosiţi, însă o pielitá a obrazului 
încă subțire şi moale. 

— Cred, nana Chiră, vorbea cu multámire comisoaia, că puţine 
jupinese, — vorbesc mai ales de cele tinere, — pot să se laude c-un obraz ca 
al meu. 

— Puţine. Ar trebui să se laude măcar jupineasă Candachia, nora 
mariei tale, dar nici dumneaei nu poate. 

Vorbind, Chira cămărăşița dădea ocol scaunului, purtindu-si degetele 
răsfirate în jurul acelui cap boieresc, scump cel puţin cît şi oglinda de 
Veneţia. Roaba era cu douăzeci de ani mai în virstă decit stăpina (era 
trecută şi ea în foaia de zestre) şi avea obrazul cu pielita neagră la fel de 
subțire ca al comisoaiei. Nu îndrăznea să arate asta prin vorbe; dar 
jupineasă llisafta îi zărea din cînd în cînd un colț al feței în oglindă. 

— Nimeni din ziua de azi, Chiră, băgă de samă jupineasa lIlisafta, nu 
mai ştie ce ştiau cei de demult. Apa cu care mi-ai spălat totdeauna obrazul, 
diminetile, o cunosc puține femei. Ai jurat să n-o spui. Fete, noi n-avem la 
casa noastră. Aşa că are să rámiie nestiutá, să nu se mai bucure nimeni de 
ea. 

— Poate or mai fi fiind unele muieri care vor fi aflat-o din altă parte, 
zise cu îndoială Chira. Apă de mătăciune, făcută cu omăt din luna lui 
martisor. Te miri cum or fi aflat din spusele oamenilor de demult, căci se 
găsesc destule neveste viclene. Numaicit nu cunosc descintecul care trebuie 
să însoțească strecuratul fierturii. 

Grăind, roaba muia postavul alb în apa de mătăciune şi freca cu grijă 
obrazul stăpinei ei, mai ales în locurile unde pielea era mai incretita, la 
coada ochilor şi sub bărbie. 


— Nu mai departe decît acu cincisprezece ani, cînd eram în pribegie cu 
comisul în Tara Muntenească, urmă jupineasa, se dusese vestea la curtea 
lui Vlad-Vodă despre o frumusetá de la Moldova. Acea frumuseta era Ilisafta 
lui Păr-Negru. Cînd m-am dus apoi cu comisul şi am stat un timp la 
Cetatea Dimbovitei, rideau unii din boierii munteni şi sfátuiau pe comis să 
se teamă, căci, simțind turcii din olatul Dunării că se găseşte aşa lucru de 
preț aproape de dinşii, or trimite osti să bată Cetatea, ca să-l dobindească. 
Ehei, Chiră, dacă nu s-ar fi întimplat să aibă măria sa Vodă Ştefan dragoste 
pentru comis ca pentru un prietin şi milă ca pentru un slujitor credincios, 
cine ştie ce-ar fi fost! 

— Asta-i cunoscut de noi, oftă tiganca. Dar mai bine stápina la locul 
dumnitale, decit să muşte Domnia din măr si pe urmă să-l arunce la 
marginea drumului. 

— Asa li se şi cuvine, Chiră, celor care n-au a cătare minte. Am fost cu 
credinţă şi cu dreptate comisului o viaţă, ceea ce nu se poate spune despre 
dumnealui. Fiind parte bărbătească şi avind dumnealui atitea strădanii, l- 
am iertat. Ce-as putea însă spune eu despre o noră a mea, căreia îi sticlesc 
ochii ca unui demon, cînd i se arată înainte obraz domnesc? Încaltea dacă 
ar umbla îmbrăcată cuviincios. Dar aşa, straiele ei, şi juvaerurile ei, şi părul 
ei pe care-l scoate la vedere, ca şi cum ar fi încă fecioară, toate-s tocmai ca 
la curtea crăiască de la Varşava. Să fiu eu în locul măriei sale, aş da 
poruncă jupineselor moldovence să fie mai cuviincioase. Eu porunca asta n- 
o pot da, însă de brăzdat o brăzdez, cînd îmi vine dumneaei la indámina. Se 
mai socoate şi frumuseta lumii, decit îți vine sá crapi cînd o auzi. Antart, s- 
a aşezat drept în priveliştea măriei sale şi îşi înturna obrazul cînd la 
dreapta, cînd la stinga, ca să i să vadă cerceii de aur. Parcă Vodă n-ar avea 
alte gînduri şi alte griji! Măria sa umbla atunci în sfaturi ascunse cu unii 
boieri şi căpitani, căutînd trecătorile munților şi pregătind ce ştia măria sa 
pentru războiul care a fost mai pe urmă, cu Matiaş-Crai. Ce să spun? În 
noroacele oamenilor este o anumită rinduialá, precum spunea tatăl meu, 
şătrarul Miráutá, Dumnezeu să-l odihnească. Unii oameni, spunea 
dumnealui şătrăresei Ilinca, pe cînd eram o copilită şi trăiam la Dragoteni; 
unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai şi te minunezi. Orice ar 
face, toate le merg din plin. Pot fi leneşi, pot fi proşti, treburile lor înfloresc. 
Îs uríti şi se bucură de dragoste. Cad jos pe drum drept şi găsesc o pungă 
cu galbini. Fiecare om are un urs al său. Acela are rinduiala să umble si să 
lucreze pentru omul lui. Cel norocos are un urs slab şi ogaratic — căci acel 
urs umblă, caută, se străduieşte şi se sfarmă pentru domnul său, ca să le 
aibă toate de-a gata şi să-i iasă în plin; pe cînd cel fără noroc are un urs 
leneş, care toată ziua şade la umbră de smeură şi se sparge de gras. Aşa, 
uitindu-ma eu la unii şi la alții, văd că lui Cristea al meu şi jupinesei sale 
Candachia le merg toate uşor şi imbielsugat. Ştiu ce fel de urs au: numai 
pielea si ciolanele; geme şi gîfiie întru mare strădanie; pe cînd al lui Simion 


doarme la umbră si miriie din cînd în cînd alungind cu laba mustele. Ce va 
fi avind acest fecior al meu, pe care l-am ţinut cu mai multă dragoste la sîn, 
fiind întiiul rod de dragoste; ce va fi avind de-i merg toate cu aşa de putintel 
spor? La dragoste nu i-a mers; în boierie nu s-a îmbulzit şi a poftit în 
genunchi pe măria sa ca să-l lese al doilea comis aicea, la Timiş. Negoţuri 
nu se pricepe să facă. Chimirul i-i totdeauna spart, aşa că nu se tine în el 
un galben. N-are alt dar decit al băuturii de vin, întru care într-adevăr e 
vrednic. Precum spune el singur, vinului nu i-i dat să-l bea orice slăbănog. 
Îmi vine uneori să pun argatii să împletească harapnice si sá pirleascá 
tepuse: să caute ursul cel leneş care trăieşte pe aici prin preajmă, să-l puie 
pe fugă şi să-l iuteascá. Aşa s-ar schimba treburile poate şi pentru Simion. 
Despre părintele Nicodim nu mai spun nimic; pe acest copil al doilea al meu 
l-am prăpădit; iar ursul lui trebuie să fie şi el monah tot la Neamţu: de gras 
ce este nici nu poate ieşi pe uşa chiliei. Cu Damian treaba merge într-alt fel. 
Umblă şi el, umblă şi ursul lui dînd din colț în colţ; agoniseste şi el, 
agoniseste şi ursul; amindoi îs slabi şi nu mai ostenesc adunind dobinda. 
Aş putea spune că şi pe acesta l-am prăpădit, căci umblă mai mult în Tara 
Leşască. Mini-poimíni are să-mi aducă o nora de prin strainatáti, cu care 
are să trebuiască să mă înțeleg prin semne: mai mare ruşinea! Cit despre 
Ionuţ, văd ca şi ursisorul lui începe a mişca. 

— Dragă stăpină şi jupineasa comisoaie, se ploconi baba Chira, rînjind 
fără dinţi; bine le spui toate si eu în vremea asta am isprăvit găteala. Fusta 
fosneste pe trei rînduri de foi crohmolite. Pun pe git horbota cea verde. 

— Numaideciît. Asta o pun totdeauna, cînd vin obraze alese. Verdele 
trage privirea spre el. Deci măria sa se uită întăi şi întăi la mine şi eu mă 
închin cu mare sfială şi ruşine. Jupinesele din zilele de azi nu ştiu asta şi se 
arată cutezătoare. Îţi spun eu, naná Chiră, că de ce merge, de ce se strică 
lumea. les năravuri rele. Se face mai îndrăzneț şi norodul de rînd. E vinovat 
întrucitva si măria sa, care cam caută în coarne mişeilor şi tinerilor. Zice că 
alege după putere şi vrednicie, ceea ce nu-i bine, căci atuncea cum rămîn 
neamurile şi dregătorii cei bătrini? 

— Asta si mie mi se pare un lucru nepotrivit, incuviinta Chira. Eu as 
zice, dragă stăpină şi jupineasá comisoaie, să-mi dai domnia ta drumul să 
mă duc să văd ce face claponul pe care l-ai aşezat cu însăşi aceste cinstite 
mini. Acuma freacă-le bine cu busuioc şi nu te mai apropia de cuhnie. 
Mestecă în gură o cuisoará. Îţi dau una; să ştii că au mai rămas aicea în 
răcliță încă zece fire. Mărgăritarul cercelului din dreapta străluceşte mai 
frumos decit celalalt. Acu zic eu să binevoiesti a ieşi în pridvor şi a sta acolo 
în prag, căci s-aud trimbitile alaiului. 

Într-adevăr, pe drumul cel mare treceau cu grăbire cáláretii din 
Branişte cu căpitanul lor, ca să aşeze tabără dincolo de apa Moldovei. 
Calareti rari se înşiraseră şi pe sub pădurea de brad, fugind spre apa 
Cracăului. Măria sa Ştefan-Vodă era vestit la un ceas de cale, venind în pas 


"TZ 


cu puţini boieri în juru-i, şi privind cu bună-voie norodul aşezat în 
amindoua laturile drumului. 

Comisul era singur în capătul şiragului de tei, cu părintele Dragomir 
alături. La drum se buluceau gospodari din Timiş. Sufla un vînt uşor, care 
domolea arsita soarelui. La ceairuri, pe costişa depărtată, nechezau 
harmasaraşii. În păşunea de sub munte sună un bucium. În acel loc 
lăturalnic stătea singur Simion, cu slujitorii armati. El poate nici n-a avut 
vreme să îmbrace strai curat, pe cînd, în căruța cu patru cai negri, de cătră 
vale, se vede venind semetie şi straie scumpe. 

«Unde va fi fiind Ionuț?» se gindea jupineasa Ilisafta. Trebuie să fie şi el 
undeva în calea măriei sale. De acest mezin vioi are domnia sa mai puțină 
grijă decît de Simion. Pe lingă urs, de pe laturi, are acest fecioraş în el 
singur clei şi miere. 

Jupineasa llisafta stă atintita, ca să vadă dinspre munte o pajură 
plutind deasupra alaiului. 

Şi acest Ştefan-Vodă, căruia nu-i zimbise prea mult soarta în anii lui 
tineri, deodată a intrat pe o altă poartă a vieţii. Toate s-au prefăcut pentru 
el. Acuma are şi el o nălucă de urs care trebuie să fie, prin slăbăciune, 
spaima fiarelor celor mai slabe. Pe lingă urs, se spune că ar fi avind şi 
această pajură, care-l priveghează. Potrivit i-a fost crugul stelei lui de 
naştere, între Carul mare şi Sarpe, şi binecuvintarile monahilor din Sfintul 
Munte au întors privirile lui Dumnezeu asupra sa. O asemenea 
binecuvintare sfintă i-ar trebui şi lui Simion. 

De-un ceas de vreme stătea astfel comisoaia Ilisafta, asteptind în pragul 
casei sale, cu destulă grijă şi bătaie de inimă pe stapin. Trásura 
vistiernicului Cristea se oprise în preajmă. Din ea coborise cu măreție 
jupineasa Candachia. Prin partea cealaltă se dăduse jos şi Cristea, 
potrivindu-şi pe trupul mare cingătoarea de matasă. 

Dintr-o dată se stirni murmur de la mulțimea grămădită cătră sat. 
Comisul Manole Păr-Negru şi părintele Dragomir se mişcară înainte. 
Calaretii tăiaseră pieziş calea, indreptindu-se spre aşezarea hergheliei 
domneşti. 

Ionuț sosi dintr-acolo gifiind. 

— Ce este? întrebă cu spaimă jupineasa llisafta. De ce fugi asa? 

— Nu-i nimica, muta; fărădecit maria sa a dat poruncă să treacă 
dregătorii măriei sale înainte la drumul Romanului; iar măria sa intră la 
herghelie să vada minjii din primăvara asta. De asemenea binevoieste să 
dea alte porunci pentru clădirile cele nouă, ca să le facă mai întinse. 

— Cum se poate? îşi bătu comisoaia palmele. Aicea nu vine? 

— Nu vine, muta. 

— Apoi eu îl aşteptam pe măria sa cu mîncarea aceea de clapon din 
care maria sa a mai mîncat, plăcîndu-i foarte mult, încît şi-a lins si 
degetele. 


— Sa fii domnia ta sănătoasă, muta, are cine minca. 

— Apoi doream să-l văd pe măria sa, sá ma uit dacă a mai caruntit. 

— Ai să-l vezi. Are să se oprească si are să se uite zimbind la dumneata. 
la asa are să-ţi facă din cap. 

— Lasă, nu mă mai incinta tu pe mine cu vorbe. Un om, la vremea 
amiezii, nu trebuie oare să facă popas şi să ospăteze? 

— Ba da, jupineasa llisafta şi dragă mutá. S-ar putea spune că şi eu m- 
am gîndit la asta. S-am pus în ţiglă şase prepeliti, învălite în frunze de tei. 
Trimete şi domnia ta c-un rob claponul în cratita lui. Acel rob încalică pe 
deşelate şi-l duce într-o fuga tinind sus cratita, pînă sub pădure. lau si eu, 
odată cu tigla, colaci proaspeţi. Or apuca şi ceilalți slujitori ce-or mai găsi şi 
vor duce la deal. 

— Dragu mamei, să nu uiţi şi față de masă de întins pe iarbă. Să-ţi deie 
nana Chira toate. Eu atita m-am trudit, încît nu mă mai misc de-aici. 
Zadarnică mi-a fost silinta, dacă nu mă pot învrednici să văd subt 
acoperişul meu pe măria sa. 

— N-ai grijă, muta, am să fac eu toate bine, spunînd măriei sale că 
toate sînt întocmite de domnia ta. Am să-i spun: măria ta, aceşti colaci, 
cum nu ştie să-i facă nimeni altcineva, sînt impletiti de însăşi minile 
comisoaiei llisafta. Mi-a făcut şi mie două pupeze. Una o dau măriei sale 
Alexăndrel-Vodă. Şi acest clapon, maria ta, de care minca Mavrichie- 
împărat, este gătit tot de comisoaia llisafta. Numai aceste prepeliti, cu mult 
mai puţin bune, le-a pregătit sluga supusă a măriei tale Ionuț Păr-Negru. 

Vistiernicul Cristea si jupineasa Candachia ascultaseră cu mare uimire 
acest schimb grăbit de vorbe. 

— Atuncea noi cum ráminem? Întrebă cu patos soţia asa de frumoasă 
şi de gătită a vistiernicului. 

Comisoaia o privi cu prefăcută milă. 

— Vai, ce bine-mi pare c-ai venit la noi, dragă noră. De mirare este 
această rinduiala care nu îngăduie femeilor să intre la ceairurile domneşti. 
Vistiernicul poate va găsi putinţă s-ajungă acolo, o dată cu fratele său. lar 
dumneata te vei nevoi să rămii, ca să ne ținem de urit una alteia. Sa nu 
uiţi, Ionut, să spui măriei sale vorbele acelea, întocmai. 

— Nu uit, muta. Le-am înjghebat şi le-am cumpanit eu de mai nainte. 

Vistiernicul statu o vreme cugetind, cu sprincenele uşor încruntate. 
Apoi îşi mişcă spre maica sa infatisarea-1 falnică. Glasul lui dulce semăna 
întocmai cu al mamei lui, cu deosebire numai că avea un ton mai coborit. 
În acel glas, în acea privire castanie, era un anumit farmec, la care se 
adăogeau şi vorbe rotunjite sunind intrucitva gol. 

— Maică dragă şi jupineasă llisafta, grăi el venind la comisoaie, 
cuprinzind-o de după umăr şi sáarutindu-1 dreapta; pot să-i dau şi eu măriei 
sale lămuririle pe care le doreşti, ca să-şi aducă aminte de domnia ta, să 
dea din cap şi să zimbească. Ce vorbe poate să rostească Ionuț? în fața unei 


= asemenea straşnicii lui i se inclesta limba. Pe cînd eu, care am, precum se 


ştie, lăudat dar al vorbirii, am să-i mai spun altele măriei sale. Văzind că-i 
plac minjii şi harmasaraşii, am să-i laud — căci cu adevărat — am să-i 
spun eu măriei sale — Dumnezeu a dăruit omului acest minunat dobitoc, 
ca să scurteze căile, să treacă cu el ape fără poduri şi să bată războaiele. 

— Potrivite vorbe, incuviinta, zimbind, jupineasa Candachia. Le-ai mai 
spus cîndva mariei sale şi i-au plăcut. 

— Am să i le mai spun o dată şi au să-i placă iar. Are să-mi dea iarăşi 
inel şi are să mă laude iarăşi. Căci eu cunosc taina cînd trebuie să le spun. 
Nici după intiiul pahar de vin, nici după al noulea; ci la mijloc, după al 
cincilea. Mă bucur, mamă, că nu ti s-a întîmplat nimic. Aşa are nărav acel 
tătar Gheorghe Botezatu de mă sparie că te-ai bolnăvit, ori ai căzut, ca să 
sar cu spaimă şi să vin cu mare grăbire. Cu toate că ştiu că acesta-i un 
mestesug al lui, totdeauna vin numaidecit. 

— Faci bine, vistiernice Cristea: du-te şi cere cal de la lonut, ca să 
ajungi mai degrabă. Eu rămîn cu noră-mea, fiind asta mare bucurie inimii 
mele. Rău îmi pare că maria sa ne ocoleste, urmă comisoaia, poftind pe 
jupiîneasă Candachia în pridvor. Mai bine i-ar fi sezut în locul acela pe 
divan, unde te-ai aşezat dumneata, decit să se ostenească prin soare şi să 
vorbească cu herghelegiii. 

— Într-adevăr, aici e locul cel mai bun, incuviintá Candachia, 
cuibărindu-se în colțul obişnuit al comisoaiei. Jupineasa soacră, mi se pare 
că ţi-am luat locul, tresări ea cu grijă. 

— Îţi şade bine în el si dumnitale, o linişti jupîneasa llisafta, subtiindu- 
şi buzele. Să fii sănătoasă şi să ai noroc la toate, cum ai avut de vistiernicul 
Cristea, feciorul nostru. 

Vistierniceasa îşi ascuti şi ea limba, inchinindu-se: 

— Multámesc dumnitale, jupineasá soacră. Drept este că mai ales lui 
Dumnezeu avem a multámi, eu şi Cristea, pentru tineretá si avere. 
Vistiernicul poate are a multámi şi tatălui meu pentru trei moşii. Are a-ţi 
multámi şi dumnitale pentru darul vorbirii întru care îți samănă. 

— Dragă nora, tineretele şi averile trec; darul de care vorbeşti rămîne 
pînă la batrineta. 

— E adevărat şi se vede asta, incuviinta Candachia rizind plăcut si 
scuturindu-si inelele cerceilor. 

Jupineasa llisafta nu găsi degrabă săgeata ageră de care avea nevoie în 
acea clipă; întoarse ochii holbati si miniosi cátrá cámarasitá, care apăruse 
în prag. 

— Ce este, Chiră? 

— Nu-i nimic, stápina; faradecit au năvălit tătarii, prădînd cuhnea, iar 
în fruntea lor era jupinelul lonut. 


Comisoaia se descreti rizind. Pe cînd cele două jupinese începeau din 
nou să-şi treacă una alteia vorbe plăcute, măria sa intrase în asezamintul 
de la Timiş, cercetind casele hergheliei, ceairurile şi păşunile. 

Vistiernicul Cristea ajunsese la vreme. Lepădă cătră nişte slujitori friul 
calului şi se alătură de alai, încercînd să străbată în frunte. Nu mai era cu 
putinţă. Erau, între el şi puţinii boieri din jurul măriei sale, patru rînduri de 
cite cinci pantiri, care, fără să se întoarcă sá vada cu cine au de-a face, îl 
lepădau într-o parte cu umerii, ori pe unde năzuia să-şi facă loc. 

De lingă Vodă nu lipsea dumnealui Bodea, hatman şi portar al Sucevii. 
De asemeni, în stînga măriei sale, umbla Toma logofătul. În dreapta era 
Alexăndrel-Vodă, şi, îndată după Alexăndrel, comisul Manole. După rîndul 
acesta întăi urma starostele Nechifor Căliman. 

Cel puţin dac-ar putea ajunge lîngă starostele vinátorilor! Îşi făcea 
socoteală vistiernicul. Trebuie s-aştepte un prilej şi o desfacere a alaiului, la 
o întorsătură. Prilejul acesta nu întirzie să se arate. 

Mai înainte decît toți, pe drumusorul bătut de copitele tabunurilor, 
umbla comisul al doilea Simion, deschizind porțile la grajduri şi zăvoarele la 
închisori. Slujitorii armati ai hergheliei erau pretutindeni, dar nu se vădeau 
nicăieri. Apăreau numai după trecerea lui Vodă. 

Unul din aceşti slujitori cu suliță veni pe un drumuşor cotit la vistiernic 
şi-l pofti din partea comisului al doilea, care-l văzuse rămas stingher, să 
treacă înainte în calea măriei sale. Astfel Cristea se găsi îndată în preajma 
grajdului lui Catalan. Simion îi zimbi şi-i făcu un semn de prietinie, apoi, 
luîndu-şi iar înfăţişarea obişnuită, deschise porțile casei scunde de birne, 
poftind pe Domn, însă trecînd el cu repeziciune înainte. 

Canaturile clădirii rămaseră deschise; prin el, în urma lui Vodă, intră 
numai soarele; ceilalți curteni se opriră afară. Alexăndrel-Vodă găsi în sfirşit 
prilej să scape de strinsoare, cătră fumul de sub pădure, unde băgase de 
samă arătarea subțire a fratelui său de cruce Ionut. 

Curtenii de afară luau aminte ce se petrece în umbra cásutei de birne. 
Harmasarul alb întoarse capul spre lumină. Bătu de trei ori cu copita în 
pămînt, apoi avu un ris moale. Domnul îl mîngiie pe frunte, după aceea 
puse în şoaptă cîteva întrebări comisului al doilea. 

Fratele nostru Simion nu ştie să răspundă decît «da» ori «nu», îşi făcea 
socoteala vistiernicul, cercînd a înțelege ce se spune înlăuntru. La Domn 
trebuie vorbă înflorită, fără de care nu faci nimica. Mai degrabă grăieşte 
calul; pe cînd Simion al nostru rămîne neclintit. La domni şi crai, 
dimpotrivă, trebuie să arăţi obraz vesel; să ieşi înainte, să te închini cu 
grabă, să te bucuri de orice mişcare; tu însuți să pari a avea în tine argint 
viu, chiar dacă eşti leneş din fire; aceasta-i datoria curteanului. 

Măria sa a întors fruntea, fără să se mai uite la al doilea comis, şi a ieşit 
de la Catalan. 


— Unde-i Alexandru-Vodă? 


o 


— E sub pădure, maria ta, la foc, cu soțiile sale mai tinere, a dat 
lămurire comisul Manole Păr-Negru. A dus acolo feciorul nostru cel mezin 
puţină gustare pentru maria ta. Te rugăm umilit, măria ta, eu si jupineasa 
Ilisafta, să cinstesti bucatele noastre. 

— A, acolo-i acel fecioras pe care-l chiamă lonut Par-Negru? 

— Întocmai, măria ta. 

— N-am poruncit noi să fie adus la curtea noastră? să fie tovarăş lui 
Alexandru-Vodă. 

— Ne bucurăm prea mult de mila măriei tale. 

— Si n-am poftit noi, jupin Manole Păr-Negru, să găsim pe acest al 
doilea comis al nostru de la Timiş întru altă stare decît acea în care se află? 

— Sînt şi eu mîhnit, mărite Doamne, că fiul nostru cel mai mare încă n- 
a pus cununa de mire. 

— Este vreo pricină? Să se apropie de domnia mea şi să-mi 
mărturisească. Îl văd vrednic în toate. Aş pofti să împlinească şi această 
poruncă a noastră. 

Simion veni la porunca domnească tocmai cînd măria sa ajungea la 
focul de sub streşina pădurii, unde Jderul cel mititel şi Alexăndrel-Vodă se 
veseleau, pirind si ei flăcări vioaie în blindeta primăverii. 

Domnul îi privi un timp cu mare plăcere, apoi înainta la pinza albă de 
in întinsă pe iarbă. Un fedeleş de vin stătea poponet alături, ca un pitic al 
tainitilor pădurii, care anume luase acea înfăţişare, pentru petrecerea 
domnească. Coşuri şi cratiti erau invalite cu stergare. 

lonut se închină şi puse pe pinza două talgere de cositor. Găsi în coşuri 
şi două cupe. Descoperi cratita cu claponul gătit împărăteşte şi-şi spuse 
vorbele întocmai. De asemenea alte vorbe potrivite şi fără greş rosti, 
aducînd sub nasul domnesc prepelitile împănate, în ţiglă subţire de lemn. 

Vodă şi cuconul său se aşezară pe butuci de brad. Curtenii rămaseră în 
picioare, bucurindu-se numai cu ochii de bucatele comisoaiei llisafta. 
Atunci îndrăzni Simion să iasă la lumină în vederea măriei sale. 

Era cu capul descoperit. Avea în frunte deasupra ochilor un semn 
tămăduit de lovitură de sabie. Privea drept şi fără de nici o frică pe măria 
sa. Era vinovat, îl judeca vistiernicul, că nu se sileşte să zimbească. 

— Jupine Simion Păr-Negru, zimbi Domnul, zvirlind la o parte osul de 
clapon de pe care rupsese cu dinţii carnea fragedă; eşti domnia ta bun să- 
mi spui pe cine ţi-ai ales? Am poruncit să te găsesc însurat. 

— Măria ta, răspunse Simion punind genunchiul stîng în pămînt, cu 
greutate fac ceea ce ai poruncit măria ta numai două tagme de oameni. 

— Care, jupîne al doilea comis? Întăi osteneşte-te şi-mi toarnă vin. Fii 
cuparul meu astăzi. la credința şi apoi umple cupa. Să afle jupineasa 
Ilisafta că m-am bucurat cit şi Mavrichie-împărat de ceea ce mi-a trimes. 
Care sint cele două tagme de oameni, jupine Simion? 


| R — Îşi găsesc cu greu soție acei care sînt rînduiți de Dumnezeu să fie 


stăpînitori noroadelor. 

Domnul îşi increti fruntea. Era de mult văduv. Încă nu-şi hotárise 
Doamnă. 

— Ai dreptate, incuviinta el. Si care-i a doua tagma? 

— Îngăduie, slăvite Doamne, să dreg a doua cupă. Tagma cealaltă, 
măria ta, e cu mult mai umilită. N-are răspundere în fața lui Dumnezeu, 
nici nu trebuie să facă jertfă după rînduieli întocmite. Din tagma asta sînt 
misei ca mine, cărora le-a fost înjunghiată inima în tinereță şi acuma urăsc 
partea femeiască. 

Vodă Stefan rise, privindu-l lung. Simion îndrăzni să nu zîmbească. 
Asta nu plăcea de loc comisului celui bátrin, iar cinstitele obraze boiereşti 
ce erau de față socoteau lipsită de înțelepciune asemenea purtare. Îndeosebi 
se mîhni Cristea de soarta fratelui său mai mare. Căci cu tot risul său plin 
de bunăvoință, Ştefan-Vodă putea fulgera în orice clipă o poruncă plină de 
asprime. 

Măria sa, intinzind iar cupa, primi vin din fedeleş si bătu pe umăr pe 
Simion, ceea ce fu de mirare pentru boieri. Al doilea comis sărută mîna 
măriei sale şi se ridică în picioare. Atunci socoti Cristea vistiernicul că 
trebuie să treacă mai în lumină. Domnul îl văzu şi-l chemă la sine, ca să 
facă plăcere bătrinului său slujitor Manole. 

— Domnia ta ai urmat o altă rinduială a vieţii, vistiernice. 

Cristea Par-Negru se supuse cu umilință, coborind genunchii si 
aplecindu-si fruntea. 

— Da, maria ta. Ştiu că stăpinului nostru i-i cunoscută suferința 
anume a fratelui meu, de aceea măria sa se milostiveşte să-l ierte. Tagma 
aceasta, maria ta, nu mai poate avea dragoste decît cătră Domnul său, ceea 
ce este bine şi folositor măriei tale. Comisul al doilea Simion are soție 
datoria lui şi prunci aceste minunate dobitoace pe care Dumnezeu le-a dat 
domnilor ca să găsească în ele repeziciune, desfătare şi putere. 

Vodă se întoarse spre batrinul comis: 

— Sint prea multámit, jupine Manole, de acest fiu al domniei tale. A 
moştenit limbă dulce de la jupineasa Ilisafta. 

— Asta-i numaidecit, măria ta, se grăbi să incuviinteze comisul, după 
care oftă, inegurindu-se putintel. 


CAPITOLUL VII 


CIUDATÁ VESTE DIN TARA LESEASCÁ 


upă plecarea măriei sale, aşezările de la Timiş rămaseră ca-ntr-o 

destindere leneşă sub puhoiul de soare al primăverii. Era într- 

acel colț de lume aşa cumpănă a văzduhului, încît toate păreau 
mai pline de farmec decit aiurea. Peste apa ca de gheață în mişcare a 
Moldovei, plutea o limpezime tot asa de curată în care ciocirliile dădeau 
slavă Domnului Dumnezeu suind şi coborind pe trepte de cîntec. Spre 
răsărit, cătră valea Şiretului, zarea avea ceva trandafiriu. Înspre apus, cătră 
munții cei mari, dincolo de păduri de fag şi brad, înălbăstreau picle. De 
undeva, din pădure, din Piatra Corbului, se vedea în Pătru-Vodă şi 
Ceahlău. Tot de-acolo, cătră cimpii, văzuse comisoaia Ilisafta Tirgu-Frumos, 
amintindu-şi de tinerețea înflorită a domniei sale. 

De la pajiştile cu risuri în mii de fețe ale florilor, şi de la stresina pădurii 
de unde s-aud picurind tălăncile în poieni depărtate, de la dumbrava si 
girlele Moldovei, de la zburdăciunea lui de minz fără grijă laolaltă cu 
harmasaraşii din acele ceairuri trebuia Jderul cel mititel să-şi ia bun- 
rămas; căci, după întorsul măriei sale la scaunul Sucevii, vistiernicul 
Cristea avea să-l ducă să-l infátiseze la curte. Puținele straie si arme şi 
îngrijirile fiintii lui încă fără cumpăt rămineau în sama lui Gheorghe 
Botezatu Tătarul, care-i era hărăzit slujitor, de cătră comis. În fundul 
ochilor lui stecliti, mezinul păstra totuşi o bucurie ascunsă, deşi cătră 
părintele său şi fraţii săi se alinta cu păreri de rău. 

Pulberile celei din urmă roate de pantiri, care se mişca în urma alaiului 
domnesc, se ridicau dincolo de vadul rîului, cînd jupin Manole Păr-Negru se 
hotări să întocmească în sfirşit sfatul pentru care venise starostele Căliman. 
Poruncind Jderului celui mititel să nu coboare încă la curte, comisul pofti 
pe soții sai la chilia lui Simion, în laturea grajdurilor celor mari. Acele 
clădiri ale iepelor acuma erau goale; toate mamele erau cu minjii la iarbă 
fragedă, pe costişele din Valea Morii. La căsuţa comisului al doilea infloreau 
dinaintea uşii deschise tufe de mintă pipărată şi alte cîteva buruieni 
cunoscute numai vracilor. În chilia scundă, cu straie şi arme aninate în 
cuiere, nu se afla altă podoabă decît icoana sfintului Gheorghe, biruitorul 
balaurului. Acel sfint Gheorghe era călare pe cal alb, care, în închipuirea 
comisului al doilea, părea a fi aidoma Catalan, deşi harmasarul domnesc n- 
avea nici coadă tapána, nici picioare de lemn. Un pat învălit cu poclada si 
cîteva scáunase cu trei picioare întregeau zestrea acelei încăperi. Era mai 


"TES 


mult o chilie de schivnic decît de om de lume si mai ales de comis al doilea 
al măriei sale Stefan-Vodá. În coarda de afară, împotriva soarelui, se 
zvintau curălării şi arcane de prins si de domolit tretinii sălbatici. Sub 
coardă, pe prispă, mai erau înşirate cuțite şi stricnele. Mirosea a seu şi a 
dohot. Slujitori cu suliță şi arc făceau de strajă în preajmă. 

— Aici e omul dumnitale, staroste Căliman? întrebă comisul Manole. 

— Aici, incuviinta bătrinul. Am avut grijă, cinstite comise, să-l aduc cu 
oamenii mei în zori-de-ziuă, bine legat şi cu căluş la gură. L-am lepădat în 
sama slujitorilor domniei voastre. Lazăr Pitărel l-a pus în başcă şi i-a aşezat 
strajă. Toate le-am făcut aşa precum ţi-am mai spus. 

— Da, asa este, mi-ai mai spus, grăi bătrinul cu oarecare tulburare. Mă 
gîndesc dacă n-ar fi fost mai bine să instiintám pe maria sa. 

— De ce? băgă de samă Simion. Trebuie să vedem întăi ce este. Omul e 
în puterea noastră şi-l cercetăm. 

— Unde-i băietul? 

— Băietul aşteaptă afară pe prispă, dădu lămurire Căliman. S-a cam 
spăriat că l-ai oprit. Pe cît e de ager, nu mi-ar fi de mirare să fi înțeles 
despre ce-i vorba. Astă-noapte l-am găsit tocmai sfătuind cu omul meu şi 
spunîndu-i cite în lună şi-n soare. Lui i se părea că-l cercetează, pe cînd 
acel străin viclean îl trăgea de limbă. 

— După ce ai pus stăpinire pe străin, nu l-ai cercetat? 

— Ba da. Se arată cu oarecare semetie şi mie nu vrea să-mi răspundă 
nimic. Zice că va vorbi cînd trebuie şi cui se cuvine. 

Simion asculta în tăcere, stind în picioare. Cristea se asezase pe pat, 
neîndoindu-se că lui i se cuvine locul cel mai bun. Bătrînii se lăsaseră pe 
scăunele, — comisul Manole dintr-odată, cum îi era obiceiul; starostele 
Căliman încet, scirtiind din încheieturi si gemind. 

— Bine, să vedem ce este, incuviinta jupin Manole Păr-Negru, oftind. 
Văd că grija noastră cu aceste herghelii domneşti n-are să se istovească 
niciodată. 

Vistiernicul Cristea găsi de cuviință să intre prin altă parte în miezul 
lucrului: 

— Dobitocul acesta care se chiamă cal, grăi el ca si cum ar fi cetit dintr- 
o carte, dobitocul acesta care se chiamă cal, cinstite comise, iubeşte pojarul 
şi războiul, aşa încît e cu primejdie. Fiind marfă de mare preţ, de asemenea 
o doresc şi o caută furii, deci iarăşi e cu primejdie. 

Comisul Manole îi curmă vorba: 

— Toate acestea le ştim, vistiernice, şi totuşi năcazurile nu ni se 
uşurează. Jupine comise al doilea, dă poruncă lui Lazăr Pitărel sá ne aducă 
pe acel străin. 

Simion ieşi. Bătrînii rămaseră privind în pămînt. Vistiernicul mormăi 
trăgănat un început de cîntec, după aceea rămase cu ochii atintiti la icoana 


sfintului Gheorghe, infiorindu-se de străşnicia cu care sfintul ostaş doboară 
dihania. 


Se auzirá glasuri după puţină vreme. Vatavul de slujitori Pitărel 
împinse de la spate cu sulița pe străin. Acesta făcu doi paşi repezi în chilie 
şi se opri, cercind a se destinde în sus din legături. Era legat cu mîinile 
dinapoi. Legătura minilor era trecută pe după chimirul de piele. 

— Cinstite comise, zise el deodată, intorcindu-se spre jupin Manole Păr- 
Negru, binevoieste a porunci să mi se dea drumul din strinsoare. 

Comisul nu-i răspunse. Îl privi întăi cu luare-aminte. Văzu că-i un om 
de rînd, însă bine îmbrăcat şi mai ales îndrăzneț. Se uita fără de nici o frică. 

— Jupine comise al doilea, porunci Jder bătrinul, îndeamnă pe Ionut 
Păr-Negru să vie aici, să cunoască pe acest om. 

Vatavul Pitărel viri capul pe uşă. Era un bărbătuş mititel, negricios şi 
ager ca o zvirlugă. 

— Sa afle cinstitul comis, lămuri el, că jupîn Ionut l-a cunoscut. Cum a 
văzut că-l scoatem de la başcă, s-a spăimîntat şi s-a dus în locul unde sta, 
la fugă, spre vale. 

— Să i se dea un semn să vie! strigă comisul, cu sprinceana incruntata. 

Simion ieşi iar în tăcere. Curind se auzi de afară trimbitare de bucium 
de trei ori, scurt: tu-tu-tu. 

Al doilea comis intră si statu în picioare, privind şi el pe sfintul 
Gheorghe, însă fără să-l vadă. Pitărel se retrase; străjile de afară se vedeau 
pe uşa deschisă. Omul străin cerceta cu ochii locul unde se afla. Zimbea 
puţin, ceea ce făcu pe Jder bătrinul să tuşească amenintator. 

Nu după multă vreme se auzirá prin paretii de birne paşi în fuga 
pripitá. Mezinul intrá cu obrajii arzind. Ísi ferea ochii, neindráznind sá 
ridice privirea. 

— Acesta este? îl întrebă cu asprime bătrinul Jder. 

— Cine, dragă tuta? 

— Lasă lingusirile şi vicleniile. Răspunde dacă acesta e străinul cu care 
ai stat de vorbă astă-noapte la un foc de popas. 

— Acesta este. 

— ÎI cunoşti bine? 

— Îl cunosc. 

— Te-a întrebat despre caii noştri şi despre Catalan? 

Străinul rise: 

— Să-mi dea voie cinstitul comis să spun... 

— Ce să spui? Să nu spui nimica. Să taci. Să răspundă băietul. Te-a 
întrebat? 

— N-aş putea spune că m-a întrebat, mărturisi lonut. 

Străinul se amestecă iarăşi: 

— Să-mi dea voie cinstitul comis al doilea măcar, să spun că vin de la 
Liov, de la fratele domniei sale. 


Simion făcu un pas, aplecindu-se spre omul strain: 

— Ai spus ca vii de la Damian? 

— Intocmai. 

Mezinul îşi redobindi dintr-odată vioiciunea şi vorbi alene: 

— Dacă vine de la bádita Damian, oi afla eu mai pe urmă despre ce-i 
vorba. 

— Poţi să te duci, incuviinta bătrinul. Apoi, după ce judeţul oamenilor 
în vîrstă rămase singur, domnia sa se rásuci pe scăunel şi scutură cu 
neîncredere din cap. 

— Omule, vorbi el gros, să-mi spui mai întăi dacă eşti creştin. 

— Sînt creştin, cinstite comise, şi mă chiamă Iosip de la Nimirceni. 

Simion trase jungherul şi-i tăie legăturile. Bătrinul comis mormăi: 

— Mi se pare că te grăbeşti, cinstite al doilea comise. 

— Omul e în puterea mea, răspunse Simion. 

— Să-mi răspunzi atuncea, omule, urmă comisul Manole, de ce n-ai 
mărturisit nici un cu vînt acestui staroste al vinatorilor? 

— Am să mărturisesc, răspunse losip zimbind ascuţit şi privind cînd 
spre staroste, cînd spre comis, am să mărturisesc, boieri dumneavoastră, 
că am avut mare grabă să mă înfățişez aici. Mai repede decit atita nu se 
putea. Cum a purces pe cale maria sa Stefan-Voda, am fost adus şi eu 
înaintea cinstitului obraz ai dumnisale comisului Manole. Altfel eu, om din 
prostime, într-o zi ca asta, aş fi răzbit mai greu. Am cercat întăi cu copilul. 

— Te poftesc să vorbeşti altfel despre fiul nostru. 

— Am încercat întăi cu acel fiu de boier. Pe urmă am văzut că-mi va fi 
mai lesne cu un staroste încercat si bánuitor. Întăi acest ciolan bátrin a 
părut a se duce; dar după aceea s-a întors numaidecit. 

— Te poftesc să vorbeşti altfel despre starostele vînătorilor domneşti, se 
îndirji bătrinul Căliman. 

— Mă închin cu sănătate la fața dumnitale, zise Iosip de la Nimirceni, 
şi-ţi multámesc că m-ai adus la această adunare, la care doream să ajung 
cît mai degrabă. 

Comisul Manole ridică fruntea amenintaátor: 

— Indráznete misele, cutezi să spui că vii din partea fiului nostru 
Damian? 

— Da. Din partea lui Damian, negutatorul din Liov. 

— Ce are el cu tine? 

— E stăpinul meu, cinstite comise. Si te poftesc şi eu cu umilință să-ți 
schimbi căutătura. De asemeni rog pe cinstitul comis al doilea să-şi vire în 
teacă jungherul. Dati-mi în mină o sfintá cruce, ca să jur pe legea mea 
creştinească si pe sufletul meu că sînt trimes aici de stápinul meu Dămian 
Păr-Negru. Şi de aici drumul meu e mai departe: la Cetatea Albă, unde 
stăpinul meu are altă casă de negot. 


— Pe lingă jurámint ce altă dovadă îmi mai poţi da? Eu tot n-am 
încredere într-un om care îndrăzneşte să ispitească noaptea feciori de boier. 

— Mai pot da încredințare ca stăpînul meu Dámian e un om subtiratic, 
mai mic la stat decit cinstitul comis al doilea si schiopáteaza putin de 
piciorul stîng, avind si semn la genunchi. I-a venit asta dintr-o căzătură rea, 
pe cînd avea nouă ani. A stat trei luni cu piciorul în lopatele. Domnia sa mi- 
a mărturisit acestea ca să vi le spun si să nu vă indoiti. 

— S-ar putea să fii sol al fiului meu, mărturisi cu îndoială comisul; dar 
s-ar putea să fi aflat acestea de la altcineva. 

— Atuncea as mai putea să-ți spun, cinstite comise, că, în iatacul 
domniilor voastre, la candela pe care o aprinde comisoaia llisafta, aveţi 
lemn sfint din crucea pe care a fost răstignit Mintuitorul nostru Hristos. Şi 
dacă nici asta nu-i destul, cinstite comise, pot să spun şi altele, pe care mi 
le-a insirat cu de-amănuntul stáapinul meu Dămian, căci ştie că domnia ta 
eşti bănuitor şi rău. Si pot să-ţi arăt şi pecetea lui. Din două la fel una mi-a 
dat-o mie, ca s-o arăt şi s-o cunoaşteţi ca cea din urmă încredințare. Ca s-o 
scot la iveală, mi-ar trebui jungherul comisului al doilea, să desfac 
căptuşeala minteanului meu. Pentru că nu văd desăvirşită credinţă în ochii 
comisului celui bátrin, rog pe cel tînăr să taie el singur aici la subsuoară şi 
să scoată pecetea. O cunoaşteţi? 

— O cunoaştem, se învoi comisul Manole. 

— Atuncea lepăd de pe mine minteanul şi dumnealui comisul al doilea 
să scoată pecetea. Aveţi să vedeţi cap de cerb cu semnul sfintei cruci între 
coarne. 

Simion scoase din căptuşeala minteanului pecetea şi bătrinul, primind- 
o în palma stingă, se aplecă asupra ei şi o cunoscu. 

— Aţi cunoscut-o? 

— Am cunoscut-o. 

— Bine: aveți să vă incredintati şi mai bine că vin la dumneavoastră cu 
suflet curat, cînd vá voi mai spune, după cum m-a învățat stăpînul meu, că 
nu sînt în toată Tara Moldovei oameni mai bănuitori decît cei de la Timiş. 
Căci într-adevăr ei tin aici dobitoace scumpe si mai ales acel harmasar 
năzdrăvan despre care mi-a spus astă-noapte fecioraşul domniei voastre. 
Au şi dreptate să se teamă de furi, căci într-adevăr îi amenință oameni 
pricepuţi foarte întru acest meşteşug. Aceasta este solia mea. 

Batrinul şi feciorii îl priviră cu uimire. 

— Ptiu, drace! zise Nechifor Căliman, luminat la față de înţelegere. 

Vistiernicul întrebă, ridicîndu-se în fața lui Iosip, ca sa i se vada 
măreţia: 

— Te-a trimes deci fratele meu Dămian ca să dai o vestire de primejdie? 
Vădit e că aceste dobitoace dăruite de Dumnezeu omului ne fac nouă multă 
plăcere, dar ne aduc şi scirba. 


— Sa lăsăm vorbele zadarnice, grăi dintr-odată liniştit bătrinul Par- 
Negru, trecînd la pat şi asezindu-se el în locul cel mai bun şi mai moale, 
căci abia acum băga de samă că-l dor oasele; să lăsăm vorbele şi să poftim 
pe losip să spuie ce este. Dacă, stind în pinda, mă vede întăi lupul pe mine, 
nu mai am vreme să încordez arcul; dar dacă-l văd întăi eu pe el, îl pot 
săgeta. Dacă ştim despre ce e vorba, duşmanul e în mîna noastră. Întăi se 
cade să lepezi aici vestea cu care vii, după aceea cobori la curte şi te 
îndestulezi cu bucate. 

— Adevărat, cinstite comise, am să simtesc cît mi-i de foame, numai 
după ce-oi spune ce am de spus. Trăieşte acolo la Liov, în Tara Lesasca, 
unde ne aflăm noi cu stăpinul nostru, un boier mare din Tara Moldovei, cu 
numele Mihu. Ştiindu-se vinovat de multe şi mai ales de pieirea răposatului 
Voievod Bogdan, nu îndrăzneşte să se întoarcă la baştină sa. A luat destule 
averi cu sine şi trăieşte în pribegie, nădăjduind schimbări aici în tara. Ştiţi 
asta, şi mai ştiţi domniile voastre că el a fost soţ al lui Petru Aron-Voda si 
omul lui Petru Aron-Vodă la craiul Lehiei; şi l-a ajutat fel şi chip pe Petru 
Aron-Vodă ca să se întoarcă la domnie. Măria sa Aron-Vodă a pierit la 
secui, unde l-a găsit Ştefan-Vodă şi i-a dat jos capul. Ce să facă dumnealui 
Mihu, ca să se întoarcă înapoi în Tara Moldovei, la moşiile pe care le avea, 
la fala întru care huzurea? Prea fierbinte domnia sa doreşte să se schimbe 
aicea lucrurile. Deci stáapinul meu Dămian Păr-Negru, cum ştiţi, de şase ani 
şi-a întocmit bună aşezare de negot la Liov. Oameni ai săi umblă cînd la 
nemți, cînd la tătari. El însuşi călătoreşte uneori la Dantig, alteori la 
Cetatea Albă, şi măcar o dată pe an face drum la Suceava, ca să se închine 
mariei sale Stefan-Vodá. cît sede stăpînul meu în Liov, c-un ochi se uită în 
catastifurile lui şi cu celalalt cătră duşmanii măriei sale; iar urechea lui 
aude tare bine ce se spune în tîrg. Tocmai ieşisem noi la vama crăiască să 
plătim darea de negot pentru jderi de la Moldova si soboli din Tara 
Rusească, cînd s-a auzit — acum doi ani şi jumătate — veste că a intrat 
Matiaş-Crai cu război aicea în ţară. — Acest lucru l-am ştiut şi l-am 
aşteptat, ridea logofătul Mihu, batindu-se peste foaie. Să se ştie că năimesc 
cărăuşi să-mi care averea la locurile mele şi plătesc bună chirie. După 
cuvînt, a şi dat arvună la cărăuşi. A aşteptat să detune Matiaş-Crai cetatea 
Sucevii. A venit însă veste năprasnică de pieirea ostilor lui Crai. Mihu a 
vărsat lacrimi şi şi-a presărat cenuşă în cap. A aşteptat apoi semn de la 
Aron-Voda, oploşit în Secuime. Anul trecut, i-a venit vestea pe care o ştiţi. 
Rozindu-si scirba în măsele cum rod caii aceştia ai domniilor voastre iarbă, 
a început a pune la cale altele, iar mai ales să scoale pe craiul leşesc 
împotriva măriei sale Ştefan-Vodă. Cazimir-Crai se lasă mai greu, fiind un 
om blajin, căruia i se suie pruncii săi pe grumaz. Atuncea dumnealui Mihu 
a început a ţine sfaturi cu şleahticii cei mari de la hotar. Şi aceştia aveau 
alte griji. Deci i-ar fi spus, la o adunare, lui logofătul Mihu, că au aflat taina 
puterii măriei sale Ştefan-Vodă. Nu-i atita c-ar fi fost blagoslovit la Aton, dar 


are noroc la un harmasar alb. Cit va umbla cu acela, ori cu feciorii aceluia, 
îi merg treburile cu spor. Cum a descălicat la războiul dintăi al Chiliei, l-a 
pălit o schijă la genunchi, din care pricină Ştefan-Vodă pătimeşte încă. lar 
cînd a fost al doilea război la Chilia, a încălicat şi îndată a dobindit cetatea. 
De asemeni cum s-a arătat pe cal alb la Hotin, s-au înfricoşat căpitanii leşi 
şi au închinat cetatea. Aşa încît logofătul Mihu, luînd învățătură din acel 
sfat, a întrebat de unii şi de alții pînă ce a oblicit că s-ar fi aflind la Mosc un 
vrăjitor din tagma preoților asiatici. S-a dus în trecuta iarnă la el, să-i facă 
vrăji pentru pieirea cailor albi ai lui Stefan-Vodá. Acel vrăjitor i-a făcut 
vrăjile şi a primit darul. După aceea a zimbit şi a spus aşa: Am blăstămat 
caii albi de la Moldova si am topit înfățişările lor de ceară în fața domniei 
tale. Cind ajungi la Liov, îţi va veni vestea pieirii lor. Dar dacă nu-ți vine 
asemenea veste, să ştii că acei cai sînt apárati de alt vrăjitor. Îţi rămîne 
atunci alt mestesug: caută la hotar un lotru vestit, care numaidecit trebuie 
să se afle. Alcătuieşte-te cu el, spune-i că vrăjile mele îi vor fi sprijin şi să se 
ducă el să răpească harmasarul cel bátrin. 

losip de la Nimirceni se opri. În chilie, ascultătorii nici nu suflau, atît de 
uimiti erau de cele auzite. 

— Jupine Simioane al doilea comis, grăi bătrinul Jder cu glas scăzut, ar 
fi potrivit să dăm o ulcică de vin acestui creştin. 

— Multámesc domniei tale, cinstite comise, se închină Iosip; am s-o 
beau în sănătatea domniilor voastre. S-a întors aşadar Mihu logofătul la 
Liov şi n-a primit nici o ştire cum că ar fi pierit harmasarii. Intelegind că-s 
apaárati de un vrăjitor tătar, care zice că s-ar fi aflind aici la Timiş, şi-a pus 
el slujitorii lui în mişcare pînă ce a aflat la Movilău de acel vestit lotru de 
patru hotare cu numele Gogolea. ÎI ştiu ruşii, îl ştiu tătarii şi leşii; 
moldovenii îi zic Răţoi. Acest Gogolea a îndrăznit să fure o cadină de la 
Silistra. Si a dus la Pragurile Niprului un cal al castelanului de la 
Sandomir, pe care după aceea castelanul l-a răscumpărat cu aur. Are ceată 
cu care umblă cînd la tătari, cînd la leşi. Pînă acum la moldoveni n-a intrat, 
fiind moldovenii mai săraci, ori mai răi. L-a chemat deci Mihu la o întîlnire. 
Am să vă spun domniilor voastre, şi domniile voastre aveţi să vá mirati, că 
acel lotru Gogolea a avut învoire să intre într-o sară în Liov. A plătit 
logofătul Mihu optsprezece galbini această învoire. Slujitorii de la porți au 
închis ochii pentru orice trecător, şi Gogolea a bătut la uşa logofătului. 
Dregătorii lioveni aveau chiar în acea sară treburi pe la casele lor; însă 
oamenii anumiți ai stáapinului nostru Damian vedeau şi privegheau, asa 
cum le era rînduială. Deci Gogolea s-a înfățişat cu îndrăzneală, în straie 
frumoase cu ceaprazuri, a descălicat de pe cal, s-a rotit în uliţă uitindu-se 
cu fudulie în juru-i; s-a văzut că e un bărbat nalt şi oaches; era putintel 
băut şi vesel. A bătut cu straja sabiei în uşă. Slujitorii logofătului i s-au 
închinat; au lăsat uşile date în laturi şi pe Gogolea l-au dus înăuntru. În uşi 
s-au aşezat tovarăşii căpitanului Gogolea. Cind a ieşit lotrul, a pălit pe 


4 


TES 


tovarăşii săi cu palma pe umăr şi le-a spus în limba lor: Baieti, avem bună 
treabă! Haidamache! maiem dobroe rabotu. 

Iosip îşi sorbi vinul pe care i-l pusese Simion dinainte pe prichiciul 
ferestrei. 

— Cînd s-a întîmplat asta? întrebă rágusit Jder bătrinul. 

— Asta s-a întîmplat joi în cealaltă săptămînă. De atuncea sînt nouă 
zile. Au mai fost îndată şi alte adunări cu oameni ciudati, intr-acelasi loc, 
acasă la Mihu; dar ochii şi urechile stápinului nostru Dámian, care ochi şi 
urechi se află între slugile de casă ale logofătului, ne-au dat încredințare că 
nu-i vorba despre Catalan. Ceva este, căci acestialalti oameni veniți la sfat 
sint oşteni cunoscuţi, care au fost în leafă la sleahtici, ori în cetățile de 
margine; însă ce anume au ei îndatorire să facă, stăpînul meu Dămian n-a 
înțeles. Poate să-l fi înduplecat cineva pe Riga să poruncească ridicare de 
oşti, să treacă Ceremuşul şi să meargă asupra Sucevii, ş-atunci logofătul 
pregăteşte şi el sprijin; poate să fie altceva. Mult nu va trece şi se va afla şi 
asta. Acuma nu puteam să mai intirzii la Liov; am venit să dau de ştire, ca 
să fiți cu priveghere. Asta-i solia stáapinului meu şi mă închin cu umilință 
domniilor voastre. 

Starostele Nechifor Căliman îşi pocni oasele, intinzind în laturi 
picioarele şi braţele. 

— Ptiu, drace! răsări el în sus cit era de nalt. De acest lotru cu numele 
Răţoi am auzit şi eu la hram. Vorbeau nişte creştini din Ucraina. 

— Grăiau, că i-am stirnit eu, staroste Nichifor. l-am ascultat pe unii şi 
după aceea am trecut la alții. 

— Auzindu-i cite spun, am stat eu ş-am luat aminte, zise iar Căliman, 
şi de aceea am fost cu mare bănuială cînd te-am găsit la focul de popas. 

Bătrinul Jder era cufundat în cugetare. Totuşi băga de samă ce se 
spune lîngă dinsul. 

— Ce poveşti spuneau acei creştini din Ucraina despre lotrul lor? 
întrebă el. 

— Spuneau multe şi se lăudau cu asemenea obraz ales, rise starostele. 
Omul lor e cel mai viteaz dintre citi se află pe lume si, înainte de a savirsi o 
ispravă, bea o ocă de horilcă, aşa cum ai bea dumneata o ulcică de apă. 
Acei ucrainti, inchinind şi cinstind băutură de-a lor, chiar rideau de 
obiceiul nostru al moldovenilor de a bea vin. Apoi îndată după aceea i-am 
văzut că prind a cinta şi a se bate în capete. Aşa că dădeau laudă lui 
Gogolea hoţul cum că bea o ocă ş-apoi porneşte la fapta lui. Atuncea-i el 
mai ager şi cu brațul mai tare; nu se clăteşte pe cal, nu alunecă pe jos; 
numai îi steclesc cumplit ochii. 

— Întocmai asa este, incuviintá Iosip, rinjind. Mai spuneau şi altele: 
cum că el nu dă cu sabia decît cînd îşi apără viaţa. Altfel moarte de om nu 
savirseste, ca să nu-şi facă duşmani. El mai degrabă îşi alcătuieşte prieteni 
în toate olaturile, ca să aibă ajutor şi gazdă. Are un morar la Pragurile 


TES 


Niprului şi altul la Nistru; cînd fuge de-acolo, scapă dincoace. Nevestele 
acelor morari mărturisesc soţilor lor că nu-l pot suferi pe Gogolea; de aceea 
morarii îl primesc cu mare prietinie. Dintre păgubaşi îl prigonesc mai ales 
tătarii, pe cînd slujitorii lui Crai umblă după el cu oarecare lene. Zice-se că 
hatmanii de hotar ar avea folos din dobinda lotrului. 

— Ptiu, drace! încuviință starostele; am înțeles şi eu asta că, avind 
tovărăşii de acestea, lesne îi este să pătrundă în orice ţinut de margine. 

— Îmi plac câte aud, mărturisi comisul al doilea Simion. Dacă-i bărbat 
vrednic, acel lotru poate străbate oriunde. 

— lată şi părerea mea, grăi cu mare încredințare a înțelepciunii sale 
vistiernicul Cristea; părerea mea este să dăm de ştire măriei sale. 

— Am şi eu o părere, mormăi cu supărare comisul Manole; părerea mea 
este să nu afle nimene nimic din ce-am vorbit noi aici. Mai ales Vodă să nu 
afle, ca să nu-i aducem tulburare, pe lîngă alte griji ce are. Să-ţi faci cruce 
în fața icoanei, vistiernice Cristea, şi să juri că n-are să afle jupineasă 
domniei tale Candachia un cuvint despre cîte am vorbit. Cum a afla 
dumneaei, ştiu îndată altele; şi-n trei zile umblă vestea la Liov şi de la Liov 
la Varşava. Nu este poştă mai repede decît taina muierilor. Noi sá părem a 
dormi şi a nu şti. Ţi-ai făcut cruce şi ai jurat? 

— Îmi fac cruce şi jur, cinstite comise. 

— Faci bine. Acuma îmi rămîne mie mare suferință, îndată ce coborim 
la curte începe să mă ciocáneasca şi să mă cerce din toate părțile jupineasa 
Ilisafta. Ea a înțeles că se întîmplă ceva şi plesneste de ciudă dacă nu află 
ce-i anume. Eu am să tac şi dumneaei are să deie bătălie asupra mea cinci 
ceasuri, cît mai avem pînă la asfintitul soarelui, în acel ceas stă puțin ş- 
apoi începe iar. Atuncea trebuie să-mi vie întru ajutor starostele Căliman să 
spuie el adevărul; cum că s-ar fi aflat veste de mirare, anume că în cetatea 
Camenița ar fi fătat o iapă un mínz cu două capete: unul alb şi unul negru 
şi aceste capete ale mînzului necontenit se caută ca să se rupă cu dinții; 
aşa că slujitorii grajdului crăiesc au protápit acele capete. Deci spun vracii 
că acesta este semn de război între riga leşilor şi spurcatul Mehmet-Sultan. 
Aşa că mare zdruncin va fi pentru creştinătate. Auzind acestea comisoaia 
are să se sparie, pe urmă are să se bucure, şi astfel voi avea pace să dorm 
şi eu un somn bun după atita trudă. 

Sfatul incuviintá toată rinduială comisului şi ieşi la soare, după care 
Iosip de la Nimirceni, mărturisind că i-i foame şi mai ales că i-i sete, Jder 
bătrînul îl luă cu sine ca să-l vîre la cuhnii. 

— De vorbele pe care am să le spun eu acolo, cinstite comise, te poftesc 
să nu te îngrijeşti, îi zise solul, căci eu n-am a spune decit trei vorbe de 
închinăciune cătră dumneaei comisoaia llisafta din partea stápinului meu 
Dămian. După aceste trei vorbe, am să scot din desaga mea o bucată de 
mătase de doisprezece coti şi am să i-o inchin dar din partea fiului său. 


"TES 


Asta-i matasă stinjinie de la Florenţa din tara Italiei, am să-i spun eu, si 
feciorul domniei tale te roagă s-o porți sănătoasă. 

Comisul incuviinta: 

— Cunosc din asta că feciorul meu negutatorul îşi sporeşte 
înțelepciunea în strainatati. 

Simion se apropie de el fără să vorbească. 

— Aştept să-mi spui ce ai de spus, comise al doilea, îl îndemnă 
bătrînul. 

— Tată, vorbi cu blindete Simion, eu am să alcătuiesc cele de cuviinţă. 

— Bine, răspunse batrinul, şi-n acest timp să te gindesti la acea noră 
pe care o doresc. 

— Tocmai la asta îmi dai voie să nu mă gîndesc, cinstite comise. 

Bătrinul se smulse minios din locul unde se oprise şi porni mai 
departe. 

— Ptiu, drace! zise starostele ajungindu-1 din urmă. Eu as îndrăzni, 
cinstite comise Manole, să mă amestec într-această sfadă a dumneavoastră 
şi te poftesc să ieşi pe al doilea comis să facă fără de tulburare rinduielile 
cele de cuviință. Eu cunosc pe acest fecior al dumnitale şi am înţeles că el 
ar fi dorit să-ți sărute mina şi să faceţi pace. După asta ar fi căpătat în el o 
putere să se ducă să cerceteze iarăşi toate de-a fir a părului; să numere 
după răbuş miînjii, să cerce incuietorile grajdurilor, să sporească străjile la 
toate intrările acestor locuri. cite ştie el că are de făcut, ca să umble toate 
ca o moară bine pusă pe făină, toate le-ar fi făcut cu dragă inimă. Pe cînd 
aşa i-ai pus un ghimpe în inimă şi o povară pe grumaz. Se întoarce iar în 
singurătatea lui şi se uită crunt într-un colț. Şi va să săvirşească lar o 
poznă dintre cele pe care le cunoşti. 

Această poznă care izbucnea din cînd în cînd şi era destul de cunoscută 
la Timiş aducea mai mult spaimă decit mîhnire comisoaiei llisafta. Decit să 
săvirşească alte fapte de ruşine — mărturisea dumneaei mustrind fără 
noimă pe comis — mai bine să-l ştie pe Simion numai cu acest nărav. Mai 
întăi cade la întristare neagră şi stă cu fața la părete pe patul lui o jumătate 
de zi. Uneori stă cu pîntecele la pămînt şi cu gluga în cap într-un dos, sub 
pădure, ori în puterea soarelui, într-o rîpă. După ce l-a ars amărăciunea lui 
destul, ori după ce l-au secătuit vintul şi arsita, se pune în picioare şi strigă 
la Lazăr Pitărel, vatav al slujitorilor, să-i aducă fedeleşul de vin şi să-i tie 
tovărăşie. Aşa bea el în tăcere o oală, pe urmă nouă; acele oaie, după ce le 
deşartă, le sparge; la urmă, după ce le sparge, începe a le fárima şi-n dinți; 
după aceea îi vine aşa putere şi mînie încît ar sări sá dărime şi să taie toate. 
Atuncea îl stăpineşte Lazăr Pitărel cu cîțiva slujitori mai vechi şi-l duc mai 
mult cu de-a sila devale ca să-l descinte comisoaia. Cum vede pe maică-sa, 
comisul al doilea varsă lacrimi; însă nu se linişteşte pînă ce jupineasa 
Ilisafta nu spune vorbele şi nu-i suflă de pe frunte duhul rău. 


AS 


AAA 


Comisul cel bătrîn stă puţin la îndoială, furat într-o parte de dragostea 
lui de părinte şi țintuit în acelaşi timp de o îndărătnicie. 

— Vistiernice, zise el în sfirşit, fii bun şi intoarce-te domnia ta la al 
doilea comis. Mai tîrziu oi veni şi eu să văd cum dreg lucrurile. Ca un om 
înțelept ce eşti, de vreme ce te bucuri de bunăstare şi mila domnească, 
învață-l cum să se poarte. Am eu multe cu acest frate nătîng al vostru. 

Vistiernicul Cristea primi numaidecit însărcinarea cu cea mai 
desăvirşită bunăvoință. Starea de bielşug si înălțare întru care se afla îi 
îngăduia să uite deosebirea de vîrstă dintre Simion şi el. Porni îndărăt la 
deal, chibzuind în minte feluri de feluri de sfaturi înțelepte. 

Găsi pe Simion Jder liniştit. Chemase pe o parte din slujitori la 
poruncă. Cerceta săbiile si sulitile; i se aduseseră dinainte juvaturile de 
funie de cinepa; i se dădea socoteală de rinduială străjilor. 

— Dragă frate, zise cu multă împăciuire vistiernicul, doream să-ţi spun 
la o parte două vorbe. 

— Ce este? întrebă al doilea comis, inturnind peste umăr bărbia. 

Îşi lăsă slujitorii şi urmă pe vistiernic. 

— Dragă frate, urmă Cristea, doream să-ţi atrag luarea-aminte a 
domniei tale asupra datoriei ce aveam noi să ascultăm sfaturile bátrinilor 
noştri. 

— Am ştiinţă, îi răspunse al doilea comis, că jupineasa Candachia te- 
aşteaptă în vale. Plinge şi suspină şi nu-şi găseşte stare de pace. 

— Ştii domnia ta asta? 

— Ştiu bine. 

— Atunci să mă duc la vale. 

— Să te duci numaidecit. Dacă binevoieşti, lasă poruncă lui Ionuț să 
suie pină la mine. Şi spune jupinesei Candachia că mă închin cu 
plecăciune la frumusețile şi harurile domniei sale. 


-_ -M 


CAPITOLUL VIII 


UMBLÎND PE DRUMUL SUCEVII, IONUT ÎŞI AFLĂ SOARTA DE LA O 
TIGANCÁ PROROCITÁ 


domnesc de la Spataresti, apa Moldovei se vede intruna pe partea 

stinga, sub dezmierdate privelişti ale pădurilor si munților. Fie 
dincolo de apă, fie dincoace, se întind sate vechi, cu anumită rinduiala şi 
scuteli de la măria sa pentru slujba Domniei şi a războaielor măriei sale. 
Rareori se putea vedea pe acest drum trăsură mai frumos zugrăvită şi cu 
patru cai mai negri decit aceea care ducea la Domnie pe dumnealui 
vistiernicul Cristea. Lîngă vizitiul care mîna pocnind din puhă, se mai afla 
un slujitor cu fireturi. În laturea stînga a trăsurii unde sta învălită în strai 
de vulpe jupîneasă Candachia, călărea mezinul feciorilor lui Jder. În urma 
trăsurii, în pulbere, ca într-o pedeapsă, umbla Botezatu, sluga lui lonut. De 
departe se putea astfel băga de samă mărirea şi fala vistiernicului, aşa încît 
căruțele de rînd se opreau într-o margine, iar unii nemernici pedeştri se 
fereau pe o cărare lăturalnică, să nu-i ajungă puha. Numai slujitorii 
domneşti umblau prin mijlocul drumului, neuitind să deie cuviincios ziua- 
bună dregătorului măriei sale, 

La acel popas de la Spătăreşti, caii puteau fi schimbaţi; pentru aceasta 
era rinduită poşta, după întocmirea rămasă în domniile răsăritene de la 
persieni. (Învățătura aceasta a aflat-o Ionuț nu târzie vreme după aceea de 
la dascălii măriei sale Alexăndrel-Vodă). Însă Cristea vistiernicul nu poftea 
să intre cu alți cai la Suceava, decit cu ai săi. Deci porunci hangiului să 
deie orz din bielsug trăgătorilor săi boiereşti, şi de asemeni să nu uite pagul 
fecioraşului şi dobitocul mai umilit al slujitorului acestui fecioraş. Îndată ce 
vor fi indestulati caii, vrednicul hangiu avea să se infátiseze cu cele de 
trebuinta oamenilor si mai cu sama cinstitelor obraze boieresti. 

Ziua de sfirsit de primăvară era lină, cu adieri aromitoare din finațuri. 
Jupineasá Candachia rămăsese neclintită la locul său în trăsură, privind în 
depărtare, în prundurile ríului, sticlirile tirgului Băii. Acolo ar fi dorit cu 
arsitá jupineasa Candachia să-şi împingă popasul; deoarece aflase în taină 
domnia sa, de la alte jupinese iscusite, că numai la negutatorii saşi se 
găsesc dresurile şi rumenelile de veşnică tineretá. Cunoştea însă meteahna 
soțului său şi-şi stăpinea năduhul. Căci cum se deştepta la slujba măriei 
sale, vistiernicul se arăta neînduplecat. Părea mai harnic decît oricare alt 


(so de la Timis la scaunul Sucevii tine trei poste. Pina la hanul 


dregător; nu-l putea opri nici seceta, nici puhoiul. Deci, avind poruncă să-l 
înfățişeze pe mezin la curte chiar a doua zi luni, orice alt cuvînt despre alt 
lucru ori altă rînduială l-ar fi zbirlit ca pe un mistreţ. Se uită si el spre tirgul 
Băii, însă cu o nepăsare care făcu pe jupineasa Candachia să zimbească 
amărit. Adevărat era că vistiernicul nu se uitase spre tirg, ci spre gindurile 
şi socotelile lui lăuntrice, aducindu-si aminte de framintarea si jalea 
jupinesei Ilisafta, care venise în petrecere pînă la malul Moldovei si varsase 
lacrimi în acea apă pentru răpirea fecioraşului său prea iubit. După ce-i 
sărutase în trei rînduri mîinile, ducindu-se şi întorcîndu-se iar cu fruntea 
spre sînul ei, Ionuț se rupsese în sfirşit din acea jale şi trecuse apa cătră 
trăsura vistiernicului, prefăcîndu-se că-şi şterge lacrimile si zimbind cu 
viclenie. 

— Ah! striga jupineasa llisafta inaltindu-si braţele spre soare; nu sînt 
alți tirani mai mari pe lume decît soții şi copiii noştri! 

Înturnind privirea după asemenea strigăt, comisoaia văzu pe jupîn 
Manole rinjind în barba-i mare. Se aşeză în prund cu miínie ca într-un 
cuibar al fustelor şi cu destulă greutate o ridicară de subsuori roabele, ca s- 
o ducă la curte. 

Deşi nu era prea ager întru înțelegerea sufletului semenilor săi, 
vistiernicul putea ceti cu destulă uşurinţă bucuria lui Ionuț. Îşi vedea 
propria lui bucurie de altădată, cînd intrase subt aripa ocrotitoare a celor 
mari. Căci nimic nu-i mai cald şi mai răcoritor, îşi făcea domnia sa 
socoteală, decit mila lui Vodă. De asemeni — îşi urma domnia sa judecata 
— bun lucru este îmbielşugarea. Potrivit lucru iarăşi să ai soție cu slăvit 
obraz. 

De cite ori îl întovărăşeşte la scaunul Sucevii, jupineasa Candachia nu 
se arată niciodată bucuroasă aşa cum s-ar cuveni soției unui vistiernic. 
Umblă întunecată pînă acolo şi cu greu se hotărăşte să se însenineze. Ştiut 
este că, dintre toate jupinesele care se arată la slujbele sfintei mitropolii, ori 
la alaiurile boierilor cînd trece maria sa Ştefan-Vodă, nici una n-are 
înfăţişare ca a Candachiei, ca şi cum ar veni atunci de la petrecerile lui Crai 
Cazimir de la Varşava, aşa încît se uită boieroaicele ponciş la dumneaei ca 
la o dusmanca; însă cunoaşte el că acel zîmbet incremenit al soţiei sale nu-i 
pentru bucuria ei, ci pentru plăcerea lui. Si Candachia depărtează de la 
sine ceea ce pentru altele ar fi desfătare şi se ruşinează de cite ori află 
despre rautatile care se petrec între măririle lumii, la curțile domnilor si 
crailor. Se spun multe şi despre scaunul Domniei noastre, căci oamenii 
trăitori în huzur şi lene sînt aceiaşi pretutindeni. Place-i poate jupinesei 
Candachia să audă ce se spune şi ride subțire, privind printre gene; însă 
faptele le leapădă de la sine, scuturindu-si de o parte si de alta a timplelor 
miînile împodobite cu giuvaeruri. 

— N-aş putea spune că nu-mi plac drumurile măriei sale, zise 
jupîneasă Candachia, înturnînd o privire plăcută spre soţul său. Îmi plac 


"TE 


mai mult decît Suceava, unde e atita zavistie în partea femeiească. Pe cînd 
aici e linişte, de cînd slujitorii măriei sale au spírcuit lotrii. Poţi umbla în 
voie şi fără de grijă. Am fi putut face popas de sară la Baia, unde găsim 
ospătărie curată ca în Tara Nemţască. 

— Găsim asemenea ospătărie şi la Suceava, răspunse vistiernicul. Tot 
după gustul dumnitale. Deoarece nu suferi să stăm la prietini ori la rudenii, 
am găsit acolo bun adăpost la lohan Roşu. Leahul acesta lohan Roşu e 
vrednic negutator. Duce vin de la Moldova la curtea lui Crai. Nevasta lui 
cunoaşte meşteşuguri de pieptănături. 

— Crezi, domnia ta, vistiernice, că mai ales pentru aşa ceva îmi place 
mie să poposesc la lohan Roşu? 

— Nu spun asta. 

— Şi socoti că-mi place să stau în acel loc unde se uită oamenii unii la 
alții peste capete, încît nici nu le ajungi cu prăjina la nas? Cumnate, îşi 
ascuti ea cu dulceaţă glasul cátra lonut, să înveţi de la mine a cunoaşte pe 
acei boieri falnici de la scaunul Domniei. Uritu-i-am pentru semetia lor. 
Cred că nici măria sa Vodă nu-i are la inimă, deoarece din pricina lor a 
suferit depărtare şi pribegie. Ai să vezi acolo, cumnate, curte fără Doamnă 
şi pe Chiajna, mătuşa măriei sale, care nici măria sa Chiajna nu poate să se 
uite cu plăcere la atitea nasuri sumutate ale atitor jupinese. Bine le face 
măria sa Chiajna că le depărtează şi doreşte pentru Vodă Doamnă de la 
Trapezunt. 

Vistiernicul se întoarse cu uimire. 

— De unde cunoşti asemenea taine, jupineasa Candachie? 

— Am visuri, în care mi se arată adevărul, rise jupineasă Candachia. 
Aşa că şi domnia ta, cumnate, să dobindesti învăţătură şi să te feresti de 
jupinesele si jupinitele moldovence, care-s cele mai ascunse şi mai 
primejdioase din lumea asta. Pe din față se arată cu zîmbet, iar pe din-dos 
cu duşmănie. 

— Eu, fiind bărbat, n-am de ce mă teme, mărturisi cu nevinovăție 
Ionuţ. 

Vistiernicul Cristea se veseli zgomotos, apoi primi tiglele de friptură de 
porc din mina hangiului şi trecu una soției sale. Cristea şi Ionuț muscau cu 
repeziciune din bucăţile fragede, pe cînd jupineasă Candachia încă sta la 
îndoială cum să împace o ţiglă de lemn din care picura grăsime cu 
frumuseţile si gingăşiile sale. În sfîrşit se feri incovoindu-se şi apucă numai 
din virful dintisorilor ei albi, pe furiş, o bucăţică, apoi întinse ce mai 
raminea slujitorilor, care se grăbiră să primească tigla şi s-o împartă într-o 
clipă, înghițind hulpav şi stergindu-se la gură cu miînica hainei. 

— Noi bărbaţii n-avem a ne teme de cele femeieşti, se întoarse iarăşi 
Cristea, cu aceeaşi veselie şi cu gura plină spre jupineasă Candachia. 


— Hai-hai! Eu îl sfătuiesc pe lonut să se teamă. Dacă nu te indupleci, 
vistiernice, să mă duci pînă la Baia, îngăduie-mi să beau putintica apa, o 
picătură, atât cît îi trebuie acelei prigorii care cîntă în înălțimea cerului. 

O prigorie cînta într-adevăr sus, cerind ploaie ori rouă. Era semn că 
soarele începe a scăpata. Înturnîndu-se cătră han, dregătorul măriei sale 
strigă poruncă să vie apă şi să se înhame caii. La acel glas puternic, ieşiră 
şi slujitorii domneşti ai poştei care ţineau paza locurilor şi caii de schimb 
pentru poruncile grabnice ale lui Vodă cătră Tara-de-Jos. 

Jupineasá Candachia bău apă proaspătă din ulcior, o picătură, atît cît 
îi trebuia ca să-şi păstreze ceea ce avea de preţ în strălucirea obrazului şi a 
ochilor; apoi zimbi, lăsînd ostenilor şi hangiului gros vedenia farmecului ei. 
Trăsura boierească porni, cu fecioraşul cel sprinten într-o lăture şi cu 
slujitorul cu ochi crestati în urmă. 

Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfirşit de primăvară 
într-o bucurie a întregii lui fiinti, amestecată cu apele, depărtările şi cerul. 
Priveliştile şi vorbele se întipăreau şi rásunau în el ca într-un cristal. 
Jupineasá Candachia înţelegea ceva din starea lui de bucurie şi din cînd în 
cînd îi zimbea fără noimă, punind în taina ei prevestiri viitoare. Acel zîmbet, 
fără să-şi dea el samă, îl fulgera pînă în inimă, amestecat cu tremurul 
luminii şi al patimii vîrstei lui. În acel zîmbet străin năştea o imagine 
nelămurită, spre care Jder cel mititel se ducea cu toată ființa lui. În urmă i 
se părea că nu mai are de lăsat nimic. 

De pe înălțime, drumul cotea în valea Somuzului, într-un loc unde se 
mai cunoştea urmă de tabără a ostilor ce dăduseră zdruncin Craiului 
Matiaş, într-o noapte de iarnă, la Baia. În stînga era un sat la o margine de 
locuri ripoase. Oamenii ieşiţi din livezi îi priveau cu oarecare mirare cum 
trec cu asemenea alai şi zvon de clopote. Vistiernicul privea încruntat 
înainte; Jderul cel mititel cerceta lumea aceasta nouă, cu bucurie. Cînd 
ajunseră în vale, li se deschiseră dintr-odată privelişti tăcute, pe care Jder 
cel mititel părea că le mai văzuse cîndva. Le vedea însă intiia oară, avînd în 
el aceeaşi bucurie şi aceeaşi uimire a zilei. 

Sub pădure, erau izvoare cu popas vechi de hodină. Din popas se 
desfăcea spre asfintit iazul cu faimă, poreclit al Călugărului, care avea pe 
opust moară cu şase pietre. Întemeiată de Roman-Vodá. Luciul bălții se 
întindea pînă în fundul asfintitului în păpurişuri. Se vedea o luntre cu 
pinza într-un luminiş, pe deasupra săgetau zboruri de sălbătăciuni aripate. 
În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roţile neclintite. În latura 
iezăturii, se cuibărise o satra de ţigani pribegi. 

Cît slujitorii adăpară caii, o tiganca urită şi ştirbă, însă prea inteleapta, 
îşi făcu loc pînă la măria sa jupineasă Candachia, după ce-şi cîştigă acest 
drept cu varga împotriva altor muieri mai tinere ale taberei de căruțe. Asa 
că din rîpă celelalte ţigănci îndrăzneau să ridice numai capetele spre drum; 
iar la izvor avea drept să rostească adevărul numai acea prorocită fără dinți. 


— Sarutám dreapta măriei tale, se închină ea cătră boierul cel măreț. 
Primiti să vă spunem toate cu dreptate si adevărat, deoarece noi sintem 
muierea judelui, şi alte ţigănci nu îndrăznesc să ne calce înainte. Nici nu 
ştiu ele cite ştim noi. Pentru trei groşi putem spune măriilor voastre de 
unde veniți şi unde vă duceti; ce ati făcut pînă acuma si ce noroc vă 
aşteaptă de acum înainte. 

Măria ta să nu te întorci de cătră mine, urmă tiganca ridicind spre 
vistiernic un deget uscat şi negru, căci văd că eşti boier cu fală şi Vodă se 
uită la măria ta ca la un odor de mare preț. 

— Spune-mi mie, babă, o chema cu glas dulce jupineasa Candachia. 

— Ah! sufletul maicii şi frumuseta lumii, izbucni cătră ea bătrina. La 
soare mă pot uita, dar la domnia ta ba. Citi bărbaţi sînt pe lume si te văd, 
se uimesc de farmecele tale. Dar eu pot lega pe cel care-l pofteşti. 

— Nu-i nevoie să-l legi, babă, suspină jupineasă Candachia, căci e soțul 
meu. 

— Lasă-mă să-ți spun, draga babei, de altele. Căci eu soțului îi pot lega 
urechea sá n-auda şi înțelegerea să nu priceapă. Astepti o veste, dragă 
jupineasa. 

— Aşteaptă hainele cele nouă de la Liov, se veseli vistiernicul Cristea. 

Jupineasá Candachia se otári. Jderul cel mititel scurma cu degetul 
arătător al minii stingi în chimir, scoase trei groşi şi-i trecu în ghiocul babei, 
rizind la ea şi asteptindu-si soarta. 

— Fecior de domn mare şi Făt-Frumos, se întoarse cátra el tiganca, 
pătimaş. Mai uită-te o dată la mine, ca să mă fac iar tînără. Este o jupinita 
mică de stat care te aşteaptă să bată mare război cu domnia ta. Te uiţi la 
noi s-o vezi pe dinsa. Nu-ţi trebuie mîncare, nu-ți trebuie băutură, îţi 
trebuie dragoste! 

Vistiernicul se uita cu uimire la Jderul cel mezin. Întăi îi izbucnise 
singele în ochi; apoi se făcuse alb la obraz ca ceara şi se ruşina sub privirea 
bănuitoare a jupinesei Candachia. Dar după spaimă, numaidecit intră 
iarăşi în şuvoiul de bucurie al ceasului său, care-l ducea spre un destin 
neînduplecat. I se păru de mirare că tiganca îi dezvăluie o taină pe care o 
ținea cu multă grijă ascunsă numai pentru sine; pe urmă fu încredințat că 
imaginea aceea de care prorocise bătrina era zugrăvită în ochii lui. De aceea 
poate îl atintea asa de stăruitor şi ciudat jupineasa Candachia. Ar fi dorit să 
fie măcar o clipă despărțit de sine însuşi, să cunoască si el în ochii lui acel 
obraz al jupinitei despre care-i povestise Alexăndrel-Vodă. Cufundat în visul 
tinereții lui, se trezi într-un tirziu, în altă parte de drum, între alte livezi, 
finaturi şi iazuri. Trecuseră de locul care se chema Nimirceni şi Suceava nu 
mai era departe. 

Aşezările erau mai dese; pe costişe umblau turme de vite. Mai ales 
vitele sint bielşugul Ţării Moldovei, lămurea dumnealui Cristea vistiernicul, 
fără ca să-i asculte învățătura nici Candachia, nici lonut; mai ales vitele 


TE 


sint bielsugul ării Moldovei, si grădinile, si iazurile, si prisăcile. De 
asemenea îmbielşugate sînt holdele. Si oi sînt de două soiuri, cit nu le 
cunoaşte numărul. Este şi al treilea soi, în pustia de dincolo de Soroca, care 
au o coastă mai mult decît celelalte şi pasc umblind îndărăpt din pricina 
buzei de sus care atirnă peste cea de jos. De asemenea negutatoril nemți 
plătesc bun preț la noi blănile de ris şi jder. 

— Cunoşti domnia ta, jupineasa Candachie, ca la acest iaz al 
Călugărului vine un medelnicer anume de la Cetate şi ia pentru masa 
măriei sale peste? Este aicea un soi de crap cum nu se află în alte parti şi 
acest crap se trage dintr-un crap şi o crăpoaică pe care i-a adus şi i-a dat 
aici la întemeierea iazului Petru-Vodă Muşat. Cînd i-a dat în apă, le-a pus 
în urechi inele de argint şi i-a binecuvintat egumenul de la mănăstirea 
Slatina. Citeodatá pescarii văd sub luciu pe aceşti împărați ai peştilor, dar 
nu îndrăznesc să-i pălească cu ostia. De ce zimbesti, lonut? 

— Eu zimbesc? Nu zimbesc, badita Cristea; ascult. 

— Bag eu de samă cum asculti. Eu îți spun lucruri de învățătură şi 
dumneata te uiţi pe colnice. Să-mi spui ce poţi vedea pe colnice, decît case 
şi saraiuri, şi oameni care se holbează la noi. Bine fac, căci ei au de ce se 
mira, pe cînd noi mai puţin. Dar cînd om ajunge în preajma Cetăţii, să iei o 
piatră în gură. 

— Baditá Cristea, nu te supăra; mă gindesc la ale mele; de mini rămîn 
singur între străini. 

Mezinul suspină. Jupineasa Candachia părea înduioşată. 

Vistiernicul Cristea lăsă să treacă această clipă şi urmă a da mezinului 
său şi soţiei sale alte învățături folositoare, pînă ce, soarele fiind la chindie, 
se văzu înainte, în lungul drumului, cetátuia care se chiamă Zamca, şi la 
dreapta, în altă depărtare, pe rípi, Cetatea Domniei cu turnuri şi metereze; 
iar dincolo tirgul de scaun, cu clopotnitele sfintelor biserici fulgerind. 

La cetatuia din stinga slujitori cu suliti opriră trásura si cunoscură pe 
stápinul ei, Hotnogul se închină şi lăsă trecere slobodă. În marginea tirgului 
se afla lume multa în priveală si cintau ceterasi la crisme. Trecură prin 
medeanul cel mare, apoi prin ulițele înguste ale negutátorilor. Fiind soarele 
încă deasupra asfintitului, trăsura cu cai negri se opri la ospătăria lui lohan 
Roşu, din ulița armurierilor. 

Cu fala cuvenită, domnia sa vistiernicul cobori între tirgovetil curiosi, 
care priveau cu luare-aminte. Slujitorul cu fireturi şi tătarul săriră şi bătură 
în porţi ca să se dea drumul trăsurii. Înaintea vistiernicului şi a jupînesei 
Candachia ieşi în pridvor, cu zîmbet de plăcere, stăpina locului. Era cu 
mult mai tînără decît soțul ei şi cu minicile suflecate pînă la coate. Venea 
zimbind de la vorbă veselă dinlăuntru, unde mai avea musterii. În urmă-i, 
pe deasupra umărului ei, se arăta şi obrazul bălai, cu barbă căruntă şi nas 
rumăn al lui lohan. Cunoscu pe boier şi se grăbi să iasă înainte ploconindu- 
se, pe cind pana Mina urma să zimbească cu mare plăcere cufundindu-se 


din şolduri şi resfirindu-si cu amindoua minile fustele în fața boieroaicei. 
Jupinesei Candachia îi plăcea această salutare după moda frincilor si 
întinse cătră ospatarita braţul, ca să fie ajutată să coboare din cuibul ei. 

— Este cineva care vă aşteaptă pe domniile voastre, dădu lămurire soția 
ospătarului. 

— Ne aşteaptă pe noi? Cine să fie? se miră vistiernicul, pufnind şi 
privind mindru în jur. 

— E un prietin al nostru, pe care-l vedem des aici, lămuri din virful 
buzelor pana Mina, clătinîndu-şi cu gingăşie capul şi privind pieziş pe Jder 
cel mititel. 

Fecioraşul se simţi furnicat la inimă de acea privire. 

— Cine să fie? Cine să fie? îşi făcea socoteală cu glas jupin Cristea. 

Nu putea să ştie cine-i, din care pricină se simţea intru-citva nelinistit. 
Intră în încăperea scundă, plecindu-si grumazul şi cunoscu, după 
îmbrăcăminte, un slujitor al măriei sale. Văzind pe cel care-i ieşea înainte, 
se alină şi răsuflă uşurat, necetind pe obrazul lui vreun semn rău. 

— Cinstite jupine vistiernice, îi zise slujitorul cu voie bună, vestea mea 
poate n-are să-ți placă, dar n-am ce face şi trebuie să ţi-o dau. Aşa-i 
porunca măriei sale, şi trebuie să ne supunem. 

— Cine eşti domnia ta? întrebă, cu sprinceana incruntata, Cristea Păr- 
Negru. 

— Eu, cinstite vistiernice, sînt sluga domniei tale Dumitru Crivat, cel 
mai umilit medelnicer şi oştean al măriei sale. 

— Sa fii domnia ta sănătos. Care-i porunca măriei sale? 

— Porunca măriei sale este asta, jupine vistiernice. avind maria sa 
grabă mare sá se ducă la ţinutul Hotinului, unde măria sa deschide slobozii 
pentru dreptcredincioşii ruşi, care fug de sub stăpînirea Craiului, a lăsat 
poruncă să aduci domnia ta la curte pe copilul cel nou de casă, pe care-l 
văd sosit cu domnia ta. Foarte se bucură Alexăndrel-Vodă că-i vine tovarăş 
de petrecere şi-l aşteaptă măria sa Alexandrel pe Ionuț la curte mini- 
dimineaţă. 

Jupineasá Candachia se oprise şi asculta cu luare-aminte: 

— Asta-i vestea? se tingui ea. 

— Asta-i, îi răspunse vistiernicul Cristea. 

— Vra să zică iarăşi nu ne putem învrednici a-l vedea pe măria sa! La 
Timiş a trecut de asemeni pe lingă noi; acuma a venit şi a plecat în pripă, 
iar noi suspinăm şi nu putem vedea luminat obrazul măriei sale. 

— Nu-l poţi vedea, incuviinta vistiernicul, însă ai venit la Suceava si 
pentru alte plăcute lucruri, jupineasá Candachie. Pina ce-ţi vine straiul cel 
nou de la Liov, se întoarce şi măria sa. 

Medelnicerul clătină cu bunăvoință din cap: 

— Într-adevăr, măria sa trebuie să fie numaidecit în Suceava la 
sărbătoarea Sfintului Ion cel Nou. 


— Aha! Să stăm pînă la Sfintul Ion cel Nou, îşi făcea socoteală, pe 
degete, vistiernicul Cristea. Mai avem pînă atuncia două săptămîni! 

— Ce să facem? ne-om supune, om sta ş-om aştepta, oftă Candachia. 

= Cum? 

— Om sta ş-om aştepta, dacă aşa-i rinduiala măriei sale. 

Vistiernicul Cristea o privi ţintă, ca să înțeleagă bine cum e treaba, apoi 
deodată clătină cu indirjire din cap şi se zbirli. 

— Cum? strigă el deodată. Aici-s treburile mele. Eu lepăd pe baiet şi mă 
duc. Măria sa îmi cere socoteală şi sămile mele n-am să le găsesc în ulița 
armurierilor. Unde-i pan lohan? Să vie aici pan lohan! 

— Aicea-s, cinstite jupine. 

— Sa îngrijeşti, pan lohan, de mincare la dobitoace şi la oameni cu 
îndestulare. 

— Îngrijesc şi pentru măria ta, jupin vistiernice. Aş crede că nu trebuie 
să se supere un boier ca domnia ta, care-i în cinste mare la Vodă. Mine-1 zi 
de hodină. Poimíni te uiţi împrejur şi vezi ce mai este pe la noi. Miercuri, 
aşteptăm negutátorul de la Liov. Aşa că vineri vine şi vestea de întoarcere a 
măriei sale. 

Jupin Cristea începu să se plimbe prin încăperea scundă pufnind, iar 
jupineasa Candachia trecu la cámara ei, ocrotită de braţul ospataritei, care- 
i strecura soapte plăcute la ureche şi urma sá zimbeasca, furind cu coada 
ochiului cătră cei rămaşi în urmă. 

Ionuţ găsi de cuviință să ridă cătră medelnicer. 

— Aşa că, mini, domnia sa vistiernicul Cristea te aduce la curte şi te dă 
măriei sale Alexăndrel-Vodă, urmă slujitorul domnesc, bătîndu-l prietineste 
pe umăr; şi este rinduiala întăi şi întăi să vă inchinati măriei sale Chiajna. 
După aceea au să te apuce în căngi şi clonturi dascălii măriei sale 
Alexăndrel-Vodă. 

— Cum? întrebă vistiernicul, răsucindu-se în loc şi trezindu-se ca de pe 
altă lume. Care dascăli? 

— Parcă domnia ta nu-i ştii, cinstite vistiernice? Unu-i părintele 
arhimandrit Amfilohie Sendrea. Dumneata, pan lohane, nu sta cu ochii 
stecliti ascultind degeaba. Du-te si ada cele de trebuintá cinstitului 
vistiernic. Adá-ne şi nouă, ca să-i ținem tovărăşie. Mie mai mult; acestui 
învățăcel mai puțin; şi cel mai mult cinstitului vistiernic. Vra să zică, cel 
dintăi dascăl e părintele arhimandrit Amfilohie Sendrea, unchiul lui jupin 
Sendrea cel tînăr, al doilea hatman, care tine pe sora cea mai mică a măriei 
sale. Domnia ta, cinstite vistiernice, nu se poate să nu cunoşti toate, aşa 
încît cunoşti şi asta. 

Cristea Păr-Negru mormăi îmblinzit. 

— Acest sfințit arhimandrit Amfilohie a învăţat atita carte la Bizanţ, 
încît nu se află în tara asta un om mai iscusit decît dinsul în toate 
învățăturile. Cunoaste limba elină şi limba latinească şi, dacă l-as întreba 


eu, cel mai umilit medelnicer, în ce chip se pregăteşte bujenita de căprioară, 
si taina asta o cunoaste. Má rog domniilor voastre: stie si toaca din cer. 
Adevărat că are la doagele capului sfintiei sale puţină lipsă, dar se cunoaşte 
asta numai din cînd în cînd. Mai ales sfintia sa dă învățătură măriei sale 
Alexandru-Vodă. Al doilea dascăl îl învață pe măria sa Alexandru-Vodă 
limba sîrbească, rugăciunile şi rinduielile domneşti în această limbă, 
precum este datina de demult. De treabă om acest monah sîrb părintele 
Timoftei. Cred că nu poate intra pe uşa asta de gras, şi toată ziua suspină 
după mîncare şi băutură şi pe urmă se blastămă singur pentru lăcomie. 
Acesta, boieri dumneavoastră, îi smuncit la vorbă, cam gingav, şi 
bolboroseşte; uneori împuşcă vorbele lui neintelese de i se spulberă barba. 
Simbăta sara se duce şi se tinguie sub patrafirul sfintitului Amfilohie, ca 
să-i deie iertare şi mîngiiere pentru lăcomia lui. Sfinţitul Amfilohie zimbeste 
şi-l iartă si, ca să aibă de unde-i da mai multă iertare, însuşi sfintia sa 
posteşte luni, miercuri şi vineri numai cu apă. 

— Atuncea arhimandritul e un om blind cu duhul? îl judecă 
vistiernicul, aşezindu-se pe scaun, ceva mai liniştit. 

Pan lohan aducea ulcior de vin şi trei ulcele. O slujnică puse pe masă, 
într-o strachină mare, zamă de găină cu găluşte de hrişcă, mîncare de 
modă leşască. După ce Cristea şi mezinul său se îndestulară din mîncare, 
medelnicerul le umplu ulcelele şi, cu foarte multă luare-aminte, îşi urmă 
vorba începută. 

— E blind cu duhul părintele nostru Amfilohie, însă are şi lipsa pe care 
v-am mărturisit-o. Nu mai departe decit în ziua a doua a sfintelor Paşti, 
anul acesta, la cazanie, în biserica Sfintului lon, sfintia sa a mustrat astfel 
pe jupinesele care erau de față şi-l ascultau cu mare evlavie: O, voi 
muierilor! a strigat cătră ele părintele Amfilohie, cum indrazniti să puneţi pe 
obrazul vostru rumeneli, rusinind astfel pe Dumnezeu, cum că nu v-a 
alcătuit bine asa cum sinteti? Dimineaţa, ajungeţi cu întirziere la sfintă 
slujbă, din pricină că n-aveţi vreme. Adevăr vă spun că mai puţină vreme 
trebuie slujitorilor măriei sale să curețe grajdul celor patruzeci de cai 
domneşti, decît domniilor voastre ca să vă puneţi fustele, cerceii şi spelcile. 

Mezinul se veseli nespus de această mustrare, pe cînd Cristea mormăia 
nepăsător şi isprăvea cu lingura de paltin zama şi găluştile din strachină. 

— A mai spus o dată în divan o vorbă, urmă medelnicerul, indemnind 
pe lonut să soarbă vin din ulcică. A spus aşa că atuncea cînd strănută 
Vodă, apoi boierii din divan fac toți la fel, încît detună Cetatea. De 
asemenea vorbe s-a supărat putintel înalt prea sfintitul părinte Teoctist 
mitropolitul. 

— A avut dreptate să se supere, mormăi Cristea. 

— Poate. Mi-a dat într-un rînd şi mie învățătură. Medelnicerule 
Dumitru Crivat, mi-a zis sfintia sa, nu te veseli prea mult cu prietinii tăi; 
căci prietinii în ziua de azi sînt umbre; se arată numai cînd luceşte soarele. 


o 


— Asta-mi place mai mult, se bucură lonut; însă nu-i adevărat ce 
spune sfintia sa. 

— Cînd ai să ajungi şi domnia ta cárunt ca mine, ai să cunoşti mai bine 
dacă-i adevărat ori nu. l-am răspuns eu, jupine lonut, că la Moldova nu se 
află alt lucru mai bun şi mai plăcut decît prietinia. S-atuncea părintele 
Amfilohie, stind şi cugetind, mi-a dat mie intrucitva dreptate. Adeveresc, 
medelnicerule Dumitru Crivát, zice; cînd Diavolul a ispitit pe Domnul 
nostru Hristos purtindu-l peste lume şi aducindu-1 pe streşina templului, 
nu era primăvară, nici nu l-a purtat pe deasupra Moldovei: căci atuncea 
Hristos s-ar fi induplecat să rămînă în tara asta. 

Vistiernicul se grăbi să guste şi din talgerul al doilea plachia de mălai 
maáruntel şi să deserte din nou ulcica. Părea cufundat într-o socoteală 
lăuntrică, numaárind zilele pe degete; după aceea se ridică de la locul său 
căutînd sfat şi sprijin în soţia sa. Ospătarul leah îl călăuzi înlăuntru. Îndată 
apăru, în locul lui, pana Mina, aducind în fiecare mînă cite-un sfesnic de 
alamă cu luminare de seu. Puse sfeşnicele pe masă de o parte şi de alta a 
ulciorului şi se aşeză pe scaun lîngă lonut. 

— Pana Mina e prietina noastră, zise cătră tovarăşul său mai tinar 
medelnicerul, clipind dintr-un ochi. Aici e un loc unde vin eu din cînd în 
cînd, să-mi uit năcazurile. Pan lohan are treabă cu negustoriile lui în Lehia 
şi atuncea vinul de la ospătăria asta s-a învăţat să fie mai bun. 

Ospatarita se alătură uşor şi cu voie bună de fecioraş, punind minuta 
ei pe braţul lui. El se feri. 

— E încă spărios, zimbi ea. Îl aduci măriei sale Alexandru-Vodă? 
Despre domnia sa mi-ai vorbit? 

— Da. 

— Î l aşteaptă măria-sa Alexandru-Vodă, ca sá mai iasă de la dascălii 
lui şi de subt asprimea Chiajnei-Doamna? 

— Aşa este, pana Mina, incuviinta Crivat; eu, care sînt cel mai umilit 
medelnicer şi oştean al măriei sale, am parte de mai multă lărgime şi 
bucurie decît coconul domnesc; şi nici n-aş fi dorit să fiu altcineva decit 
Dumitru Crivát, cel mai umilit medelnicer, căci astfel pot veni să te văd 
rizind. Am să-l poftesc pe acest tinerel boieras să mai soarbă putintel vin, 
după aceea să se uite la dumneata, pana Mina; iar dumneata să te lipesti 
de el şi să-l sáruti, să vedem cum are să-i placa. 

lonut primi îndată arsura sărutării şi pipăi fără voie trupul plin ca de 
potirniche al ospataritei. Se simți ametit. 

— Asta-i o învățătură mai bună decît a dascălilor, ridea cel mai umilit 
medelnicer. După asemenea prietinii să ştii domnia ta că suspină şi 
Alexandru-Vodă. Se întîmplă că măria sa a poruncit să fii aici mini. Pentru 
asta măria sa Vodă, plecînd la treburile ce are, a lăsat pe Alexandru-Vodă, 
ca să i te închini, fiind domnia ta slujitor nou şi tovarăş al lui Alexăndrel. 
Deci, tot după aceeaşi poruncă a lui Ştefan-Vodă, noi, curtenii şi oștenii 


y 


YA ES 


“anumiţi ai coconului domnesc, purcedem de aici şi-l căutăm pe măria sain 
= ținutul Hotinului. Pînă ce ajungem la ţinutul Hotinului, ne abatem şi într- 
un loc cătră hotarul leşesc, unde se găseşte ceva ce de mult doreşte să vadă 
iar Alexăndrel-Vodă. 
— La lonăşeni? întrebă cu surprindere şi mare bucurie lonut. 
Crivăţ rise: 
— Vezi, pană Mina, cite ştie acest boieras? Poţi să-l mai saruti o dată. 
Ospatarita privi pe lonut lung. Vázu o flacără în ochii lui şi nu îndrăzni 
să îndeplinească şi de-al doilea dorința medelnicerului. 


CAPITOLUL IX 


ÎN CE CHIP JDER CEL MITITEL A AJUNS LA DRAGOSTEA LUI 


porunca măriei sale Ştefan-Vodă fu îndeplinită. Jderul cel mititel 

fu infatisat la curte, ca să fie de veselie şi petrecere coconului 
Alexăndrel. Panţirii dădură slobodă intrare domniei sale vistiernicului 
Cristea şi jupínesei lui, care veneau în trăsura lor si cu straiele lor ca si 
cum ar fi fost soli de la o împărăție. Ionuț săltă numaideciît de pe cal, îndată 
ce zări în bolta palatului pe Alexăndrel-Vodă; zvirli lui Gheorghe Tătarul 
friul şi, păşind repede la stăpînul său, îngenunche şi-i cuprinse mîna. 
Această ieşire a mezinului în afară de protocol nu plăcu vistiernicului 
Cristea, care înțelegea să se închine întăi şi întăi domnia sa şi să spuie 
vorbele de cuviință, şi după aceea să ieie pe lonut şi să-l infatiseze. Săritura 
Jderului celui mititel nu plăcu nici jupinesei Candachia, care înțelegea să 
se infátiseze numaidecit lingă soțul său, să facă o închinare frumoasă 
coconului domnesc şi să-i zimbească aşa cum ştia domnia sa. Aşa 
Alexăndrel-Vodă ridică spre sine pe Jder şi-l imbraátisa, cu o vădită bucurie, 
după care întoarse spatele celorlalte cinstite obraze, cerînd să ducă după 
sine numaideciît pe tînărul său tovarăş şi slujitor. Dacă nu s-ar fi arătat în 
acea clipă sfintitul părinte Amfilohie Sendrea, rinduială cea de cuviință 
răminea stricată. Jupin Cristea şi jupineasa Candachia ar fi stat să se uite 
la oştenii de la odăi şi de pe ziduri. Însă părintele arhimandrit Amfilohie 
ridică brațul său, binecuvintind şi oprind în acelaşi timp avintul 
fecioraşilor. 

— Măria sa Chiajna aşteaptă să i se înfățişeze băietul comisului 
Manole, porunci el. 

Numaidecit Alexăndrel-Vodă, intunecindu-se puțin la obraz, întoarse pe 
Jder. Copiii de casă ieşiseră în pragul intrării şi se închinară vistiernicului 
şi jupinesei Candachia. Coconul domnesc se opri si el o clipă ca să 
primească dintr-o parte închinarea oaspeţilor şi din alta închinarea 
slujitorilor, apoi pătrunse cel dintai în gangul sălii. Ionuț voi să-şi caute un 
loc de intrare îndată după cocon, însă părintele arhimandrit îl opri. 
Părechea boierească trecu întăi. 

În sala cu ferestre înguste si cu páreti posomoríti aştepta în picioare, 
între femeile sale, măria sa Chiajna, sora răposatului Bogdan-Voievod, tatăl 
măriei sale Stefan-Vodá. Era îmbrăcată cernit, în straie de monahie. Ochii 


gq doua zi luni dimineață, cînd era soarele la înălțimea turnurilor, 


~N >? S x 
- — < 


el verzi, rotunziti ca de o spaimă a unor vedenii launtrice, priveau putintel 
rătăciți de pe obrazu-i uscátiv şi palid. 

Cu straiele viu colorate de oştean şi sunind din pinteni, coconul 
Alexăndrel trecu la mătuşa sa şi-i sărută mina. Măria sa Chiajna îi atinse 
fruntea cu buzele subțiri. Chipul lui Alexăndrel păru a se umbri de tristeta 
care stăpinea în toată încăperea şi care părea că pătrunde pe toţi cei de 
față, deşi pe ferestrele înalte se simțea afară lumina soarelui şi bucuria 
vieții. 

Printre copiii de casă rinduiti de o parte şi de alta a coconului, înainta 
vistiernicul, supunindu-si fruntea cu smerenie; jupineasa Candachia făcu 
paşi repezi, sunindu-si foile îmbrăcămintei şi căzu la genunchiul Domniței. 
Măria sa Chiajna le făcu un semn uşor de bună primire inaltindu-si mai 
mult fruntea decit aplecind-o spre ei; apoi rosti cîteva cuvinte înăbugşite. 
Arhimandritul Amfilohie le pricepu fără să le audă şi împinse de la spate 
înainte pe Jder cel mititel. Înfricoşat de răceala locului şi de mîhnirea acelei 
monahii care stătea neclintită şi firavă ca o zugrăveală sfintă, Ionuț se 
poticni şi rămase în genunchi. 

— Maria sa îți porunceste să te ridici, îi zise părintele arhimandrit. 

Jder se ridică, urmînd a-şi ţinea ochii plecați. 

— Uită-te la maria sa, îi porunci iar sfintitul Amfilohie. 

Ionut îşi boldi dintr-odată ochii la Domnita si maria sa îi zimbi, ceea ce 
fu deosebită mirare pentru curteni. Îndată zimbirá cu toţii si se uitară unii 
la alții. 

Printr-o uşă scundă, dintr-o lăture, intrară trei prunci domneşti rămaşi 
orfani de maica lor Doamna Evdochia; Erau Petru, Bogdan şi Olena, 
îmbrăcaţi în straie domneşti de brocart, mititele ca şi trupusoarele lor. Se 
înşirară lingă maria sa Chiajna şi zimbira ca nişte sfintisori. 

Ceremonia era sfirşită. Domnița se pregătea sá se retragă, urmată de 
sfintisori, cînd îşi aduse aminte că trebuia să deie anume îndreptări unora 
şi să bucure cu anume vorbe pe alții. 

— Stăpinul nostru, zise ea lui Jder, e încredinţat că vei fi bun slujitor 
lui Alexandru-Vodă. 

Îşi întoarse ochii spre vistiernic. 

— Precit se vede, jupin vistiernice, ai soție prea frumoasă si 
dezmierdată, grăi ea fără zîmbet. Jupineasa Candachia se simți putintel 
usturată şi se grăbi să suridă plăcut, iar vistiernicul se desfăcu în sus cu 
semetie îndată ce Domnița şi printisorii se petrecura în umbra din lăuntrul 
palatului. 

Urmă o destindere. Părintele Amfilohie Sendrea pofti în pridvorul de 
afară, la lumină, pe oaspeţi. Acest monah ascetic avea un zimbet bun şi 
putintel viclean. 


— Mă rog de sfintia ta să-mi dai pe Jder, îi zise Alexandru-Vodă. Avem 
a ne găti de plecare, ca să fim următori poruncii măriei sale. Medelnicerul 
Crivát a scos caii şi slujitorii. 

— Îndată, măria ta, răspunse arhimandritul. Ştiu că te grăbeşti să 
scapi de dascălii măriei tale. Fii îngăduitor cu noi şi ne mai sufere putintel 
lîngă măria ta. Pină atuncea nu-i rău să rosteşti măria ta două vorbe de 
multámire acestui cinstit vistiernic. 

—Multámirea cea mai umilită e de partea mea, se închină jupîn Cristea. 

— Ba e şi de partea noastră, vistiernice, rinji într-un dinte 
arhimandritul, căci ne-ai adus aici privelişte cu care nu sîntem obişnuiţi. 

Jupineasa Candachia se rumeni de plăcere. 

— Curtea noastră nu-i veselă, urmă părintele Amfilohie. După ce s-a 
prăpădit măria sa Oltea, mama Domnului nostru, n-a mai rămas aici decit 
Domnița Chiajna. Alte domnite, toate văduve, s-au împrăştiat şi nu se arată 
la curte decit rar, cu fețe întristate. Petreceri şi jocuri nu vedem niciodată. 
Noi, cu rinduielile dăscăliei, iarăşi nu putem spune că ne desfătăm, după 
cum poate mărturisi si măria sa Alexăndrel. Deci vázind noi, în această 
dimineață, obraze din lume, ne putem simți mai bucuroşi. Dacă mai 
intirziati puţin, va să vie şi părintele Timoftei, sá se bucure şi el. Precum 
vedeți, încep a se arăta şi căpitenii ale slujitorilor, care se uită de după 
stilpi. Avem nevoie aicea de obraze luminate. Ai nevoie şi domnia ta, cinstite 
vistiernice, de un sfat şi acela sfat îşi îngăduie să ţi-l deie un filozof vechi ca 
mine: femeia frumoasă şi punga plină, cinstite vistiernice, nu e bine să le 
arăţi, ca să nu ia aminte rail. 

După această plăcută închinare cătră harurile sale, jupineasa 
Candachia sărută mîna arhimandritului şi pofti pe soțul său la gazdă. 
Vistiernicul ar fi găsit de cuviință să adaoge şi el unele sfaturi potrivite, 
pentru mezinul său, dar măria sa Alexandru se arătase cu totul nerăbdător 
şi-l răpise cu sine la chilia lui, ca să poată să fie singuri, să-şi spuie tainele 
lor. 

— Îţi aduci aminte, Jder, de vorbele noastre? întrebai cu insufletire 
Alexăndrel, stringind de braț pe Ionut. 

— Îmi aduc aminte fără greş, măria ta. 

— Şi de juramintul nostru? 

— Şi de juramint. 

— Atuncea află că de atunci n-am avut putinţa să fac drumul pe care-l 
doresc. Pe cît înţelegi după cîte vezi, viața mea aici se petrece întru mare 
strimtorare. Cînd mă aflu cu măria sa tatăl meu, sînt de asemeni ca într-o 
slujbă din care nu mi-i îngăduit să lipsesc. Cînd umblăm în Tara-de-Jos, de 
stăm la taberi ori în tirguri mai multă vreme, am cu mine şi pe dascălii mei 
pe oare i-ai văzut. Încă părintele Amfilohie are limbă ascuţită şi-mi place să- 
l ascult; dar cu părintele Timoftei o duc greu, căci anevoie mă deprind a 
bolborosi ca el sirbeste. Dumnezeu a binevoit ca să puie graba în rinduielile 


"TE i 
a lui Vodă. Măria sa a trebuit să plece şi m-a lăsat să vin în urma sa, ştiind 


că voi avea plăcere la venirea domniei tale. Aşa că acuma, avînd înaintea 
noastră două zile slobode, putem să ne abatem în locul ştiut de mine. 

— Îl ştiu si eu, măria ta, zise Ionuț. 

Alexandrel se opri o clipă ginditor. 

— Să ştii că frăția noastră de cruce ne stă într-ajutor, şopti el. N-ai 
spus nimănui nimic? 

— Nimic, nimănui, maria ta, deşi am fost ispitit. 

— Ai fost ispitit? de cine? 

— De fratele meu părintele Nicodim, dar mi-am încleştat fălcile. 

— Să ştii, Jder, că am cunoscut de la început credința domniei tale. 

— Stapine, zimbi lonut, limba mea a fost muta; mi se pare că nu se 
poate spune acelaşi lucru despre măria ta. Am stat de vorbă asară, la 
ospătăria unui leah din tirg, cu medelnicerul Crivat. 

Voievodul îşi arătă dinţii ascuțiți. 

— Dumitru Crivat medelnicerul, lămuri el, e slujitorul meu de taină. 
Am de asemeni un om al lui Grigoraşcu Jora, care a dus veste la lonáseni şi 
s-a întors de acolo cu răspuns, în afară de aceştia mai sînt şi alți slujitori 
care umblă cu mine. Toti sînt oamenii mei şi sînt muţi pentru cei care nu 
trebuie să afle treburile mele. Fii deci fără grijă şi socoteşte-l prietin al 
domniei tale pe Crivat. 

— Îl socotesc prietin, rise Ionut. 

— DE ce rizi? 

— Rid, maria ta, căci la prietinia mea si a medelnicerului Crivat era de 
față pana Mina, ospatarita. Taina noastră face prea multi ochi si urechi. 
Însă, intelegind că altfel nu se poate, râd. 

— Numai de asta rizi? 

— Ba mă veselesc, măria ta, că prietina lui Crivăţ medelnicer are prea 
frumoşi ochi albaştri. l-am văzut foarte de aproape. Si am cunoscut si 
altele. Sint bune asemenea prietinii şi e bună slujba măriei tale. 

Alexăndrel pofti să afle ce se petrecuse şi se vorbise în ajun la ospătăria 
lui lohan Roşu, după aceea bătu din palme şi ceru de la slugile sale armele. 

Trimese poruncă de plecare medelnicerului Crivat. Soarele era într-al 
patrulea ceas al amiezii, cînd se deschiseră porțile şi străjile lăsară să iasă 
alaiul destul de strins al coconului domnesc. 

În afară de slujitorul său de credinţă Jder, Alexandrel mai avea cu sine 
pe Dumitru Crivat şi pe Coman, omul lui Jora, cunoscător bun al 
drumurilor. Paza sa se încheia cu nouă călăraşi în leafă, oameni tari aleşi 
de Şendrea, al doilea portar al Cetăţii. Se adăogeau la aceştia şi Tătarul, 
sluga lui Ionut, şi alți doi slujitori ai coconului. 

După ce se dădu semnalul de trimbiti şi poarta se închise, grámada 
cobori cătră apa Sucevii; apoi de acolo luă calea spre miazănoapte. 


Jder simțea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla alături, o 
înfrigurare aspră, izbucnită în lărgime si cătră soare după multă obida. El 
însuşi era nedumerit şi putintel îngrijorat de necunoscutul care se 
deschidea simțurilor lui atitate. Căci şi el visa cu aprindere la dragostea 
Domnului său, îndrăznind în gîndurile lui să meargă mai departe decit îi 
îngăduia starea sa de prietin şi slujitor. Aici se găsea o a doua taină a 
lăuntrului său, în care nu pătrunsese încă nimeni din afară şi față de care 
el însuşi şovăia, sfiindu-se. În tinereta lui nesigură erau viclenii de care el 
singur nu-şi da încă samă. În ajun, sara, indráznise sá sárute pe ospătăriță 
atunci cînd ea stătea la îndoială, şi găsise în acea femeie un gust aprig, 
prevestitor al altor plăceri. 

Din vreme în vreme Alexandru-Vodă îi punea întrebări străine de 
gîndurile şi vedeniile care-i stăpineau pe amindoi. Apoi rámineau tácuti şi 
intrucitva despărțiți, fiecare pentru sine, tinzind cătră acelaşi mister. Ciudat 
i se părea coconului domnesc că împrejurările se potriviseră astfel pe crugul 
lor ascuns, încît abia în acea zi îi venea dezlegarea patimei. Rinduiala 
aceasta, Jder o punea în sama lui, fără a îndrăzni să treacă hotărît mai 
departe decit îi îngăduia starea lui de atirnare față de domnescul său 
prietin. Nedeslusit, nădăjduia că aceeaşi rinduiala va face pe copila despre 
care i se prorocise să hotărască ea singură o altfel de alegere, îndată ce va 
vedea că se înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un Făt-Frumos. 

Nu avea împotriva stapinului său nici un fel de pornire şi în judecata 
lui primea şi o altă hotarire decît cea pe care o nădăjduia, căci simțurile lui 
erau numai treze, încă nu fuseseră lovite şi nu erau bolnave ca ale lui 
Alexăndrel-Vodă. În el stápinea mai mult o putere a tinereţii care-şi caută 
prilej de izbucnire; el se bucura, pe cînd stápinul său suferea. 

Văzduhul cald, sub care umblau cu repeziciune, cuprindea şi el în sine 
puteri nesigure şi repede schimbătoare. La vremea amiezii călăreau încă în 
susul apei Sucevii, pe lingă o luncă rară de lozii şi-şi puteau vedea cînd şi 
cînd, la cotituri şi la dolii, imaginile ca într-o steclă verde. Deodată cerul se 
întuneca din urmă, din arsita miezului zilei, şi un balaur învălui nouri de 
furtună spre soare. Mormait de tunet sosi în lungul apei şi limpezimea ei 
deveni fumurie. Slugile domneşti din urmă pregătiră dulama pentru 
stăpinul lor; Ionuț îşi trase de la cobur gluga; un ropot de stropi le trecu pe 
dinainte infiorind lunca şi luciul Sucevii; după aceea soarele se arătă iar 
întru strălucire. Nici o picătură de ploaie nu-i atinsese. Din urmă sosi o 
aripă de vînt impingindu-i de la spate; într-acolo se vedeau sfori de ploaie. 
Cu linişti şi cu tresăriri umblară astfel pînă într-un popas de rates 
domnesc, care se chiamă La Movila lugăi. Cît statură acolo, cerul se spălă şi 
rămase ca o mare lină. Oamenii míncau pastrama cu pită de grîu, privind la 
un curcubeu depărtat în miazănoapte. 

— Ciudat! acolo mergem noi, subt acel curcubeu, şopti Alexăndrel, şi 
oftă, cu fața prelunga şi obosită. Să fie acesta un semn? 


Crivăţ era acolo şi avea urechea subţire. 

— Măria ta, zise el cu voie-bună, ascultă o vorbă de la cel mai umilit 
medelnicer şi ostaş; acolo-i semn de pace şi vom găsi toate cum trebuie. 

S-ar putea însă, cugeta cu inima strînsă coconul domnesc, să nu fie 
gazdele în locul lor; poate au fost duse la tîrg şi au rămas şi ziua de luni; ori 
se vor fi dus în petrecere la o sfintá mănăstire. Bine ar fi fost, îşi încredința 
temerea Alexăndrel cătră prietinul său Jder, să fi trimes întăi un om, să afle 
dacă cei căutați stau la locul lor. 

— Măria ta, n-ar fi fost bine, răspunse cu hotărire Ionuț; timpul nostru 
e scurt şi rinduiala ne este să ne ducem numaideciît. Toate arată că vom 
găsi pe jupinita. 

— Ai uitat cum o cheamă? rise coconul. 

— Nu, clătină din cap Jder, inchizind ochii. Nu ştiu dacă socoti maria 
ta că trebuie să mai intirziem. O chiamă Nasta. 

Coconul domnesc ascultă cu plăcere acest nume rostit cu dulceaţă şi 
dădu de năprasnă poruncă de încălecare. 

Trecură dealuri intrind în altă vale, apoi cotiră printre păduri. Merseră 
multă vreme prin umbră; cînd şi cînd li se arăta cerul, cînd şi cînd ieşeau 
deasupra unor luciri de ape; apoi se deschiseră imaşuri largi în care 
păşteau cirezi de vite porumbe. Păstorii le dădeau ocol călări, intovarasiti de 
dulăi flocoşi. Soarele era încă deasupra asfintitului, cînd Alexandru-Voda se 
oprise deodată. La o cotitură de colină şi-n margine de dumbravă, într-o 
depărtare nu prea mare, deoarece toate se vedeau limpede, se arătase o 
curte cu multe heiuri. Fumuri se suiau în cerul limpede. Se zărea, în 
cotitura colinei, şi o margine de sat. 

— Aici este, zise Alexăndrel, răsuflind pripit. 

Jder cuprinse toate cu ochii, ca şi cum ar fi vrut să le soarbă în sine. 
Cumpene de fintîni, o stină unde suna stins un bucium, puzderie aurie a 
asfintitului, toate îi rămaseră în ochi şi-n urechi pentru vedeniile 
singurătăţii lui de mai tirziu. 

Tovarăşul său îşi intepa fugarul cu pintenii. El îl urmă în galop. Caii lor 
erau numai spumă cînd se opriră în fața porților deschise. Argati şi slujnice 
se teseau în toate părțile la treburile de sară; treceau vite şi porci cătră 
intrările de din-dos; cotcodáceau găini speriate. În cerdacul cu stilpi statură 
o clipă privind cu uimire două tigáncuse. Îndată dispărură, parcă le-ar fi 
suflat de afară înlăuntru vîntul. În locul lor, pe uşa deschisă, apăru 
jupîneasă Tudosia. Îşi puse mina dreaptă la ochi ca să poată privi în 
fulgerările asfintitului. La un geam deschis îşi arătă mutrisoara şi o copila. 
Aceea era Nasta. Era încă nelămurită, în umbra odăii; îi luceau în priviri 
razele piezise ale asfintitului. 

Alexăndrel-Vodă sări din şa. Îl urmă îndată Jder. Slujitorii veniră să 
apuce friiele; călăraşii dădură ocol zaplazurilor, tinzind să cuprindă din 
toate părțile ieşirile. Medelnicerul urmă pe cei doi feciorasi în curte. 


— Doamne Dumnezeule! Ce s-a întîmplat? se tingui cu glas ascuțit 
stăpina casei, pocnindu-si palmele. 

Apoi, cunoscind pe coconul domnesc, numaidecit se lumină la față. 
Argatil gospodăriei, care se buluciseră din ogrăzi ca într-o bătaie de vînt, se 
retraseră rinjind. Nu era nici podgheaz leşesc, nu erau nici tătari în prada; 
ci vine iar coconul cel tinerel al lui Ştefan-Vodă. Lupul se întoarce şapte ani 
unde a mîncat o oaie; asemenea acest lupan se întoarce iar la dragostea lui. 

Bine este că se întîmplă asta după o asemenea zi de arsitá. Căci de voie, 
de nevoie, cneaghina Tudosia are să deie băutură slujitorilor domneşti şi au 
să se împărtăşească din ea şi mişeii de la lonáseni. 

Alexandrel trecu cu grăbire la cerdac. Jupineasa Tudosia se rásuci o 
clipă în loc; voia să se incredinteze că îmbrăcămintea nu i-i nevrednica de 
privirea unui luminat obraz domnesc. Fringindu-si mîinile, veni întru 
întimpinarea înaltului oaspete şi i se închină sărutindu-i dreapta. 
Mutrişoara de la fereastră stătuse o clipă neclintită, apoi dispăruse. 

—  Jupineasă  Tudosie, vorbi  Alexăndrel-Vodă,  incruntindu-si 
sprincenele; doresc să ştiu dacă sinteti bucuroşi de oaspeţi în această casă. 
Drumul nostru e cătră Vodă, la ţinutul Hotinului, şi ne-a apucat sara pe 
cale. 

Cneaghina Tudosia zimbi, căci drumul de la Suceava la ţinutul 
Hotinului nu ocoleşte aşa de departe, tocmai pe la lonáseni; însă mărturisi 
numaidecit că-i bucuroasă de asemenea înalt şi iubit oaspete. Dumneaei 
cunoaşte de la cealaltă fericită zi, cînd s-a întimplat iarăşi să poftească aici 
măria sa popas, pe dumnealui medelnicerul Crivat; se închină şi cătră 
dumnealui medelnicerul şi-i pare bine că-l vede iar; însă pare că lipseşte 
dumnealui postelnicul Jora. În schimb vede întîia oară pe alt tînăr boier. 

— Acesta e prietinul meu lonut Păr-Negru... răspunse cu semetie şi cu 
oarecare nerăbdare Alexandrel. 

— Să fie sănătos, se închină şi către Jder cneaghina. Vă poftesc cu 
dragă inimă la masă şi la hodină. 

— Îţi multámesc domniei tale, jupineasá Tudosie, pentru tot ce vei 
binevoi să ne dai. Nu sintem prea fláaminzi, nici prea truditi. Sa îngădui 
numai să vie slujitorii noştri, ca să ne putem pune într-o stare cuviincioasă. 
Ne-a bătut pulberea şi ne-a ars soarele. Îndată după aceea poftim să ne 
închinăm jupinitei Nasta. 

— Ah! Jupine medelnicer Crivăţ, suspina stăpina locului întorcînd spre 
acest slujitor ochi încă frumoşi; eu socoteam că măria sa a uitat pe copila 
noastră. Socoteam că şi-a adus aminte numai de mine, sluga măriei sale. 

Medelnicerul Crivat dădu un strigăt şi bátu din palme cătră slujitorii 
domneşti din fundul ogrăzilor. 

— Vai de mine şi de mine! se tingui cneaghina; te poftesc, jupine 
medelnicer Crivát, să nu ne rusinezi asa de tare, căci avem noi slugi 
destule, care să scoată şi trei ciuturi de apă din fintina. Ţigăncile mele ştiu 


- el e YE 


TE 


rinduială şi să înfăţişează numaidecit la odăile domniilor voastre şi a măriei 
sale cu lighene şi ibrice. Nu ştiu, măria ta, urmă ea cu prea plăcut glas, 
dacă vei îngădui după aceea copilei noastre să-ți înfățişeze ea singură 
chiseaua cu dulceaţă. 

Între toate aceste vorbe învălmăşite, Jder stătea nerăbdător, muşcîndu- 
şi într-una colțul buzei şi schimbindu-si locul. Ţigăncile îşi învăluiră la 
iatacuri fustele crete şi-şi arătară dinţii albi, rizind oaspeţilor. Apa pe care o 
aduseseră ele în ibrice de aramă părea lucrul cel mai de preț al acestor 
locuri, aşa era turnată de subțire şi de încet. 

Amindoi feciorasii táceau, potrivindu-si pe ei straiele şi mingiindu-si, la 
timple si după urechi, pletele. Răsună în sala glasul cneaghinei Tudosia. 
Intră îndată dumneaei însăşi, aducind dulceti şi pahare de cristal cu apă. 

— Nu te supăra, mărite stápine, se tingui ea, bagind de samă privirea 
dezamăgită a lui Alexăndrel-Vodă; precum se ştie, copila noastră e o 
proastă şi se rusineaza să se infatiseze. Se teme c-o urăşti din trecuta dată 
şi nu mai doreşti s-o vezi. 

— Am spus, răspunse coconul cu glas uscat, că doresc s-o văd. 

— Poftesc pe maria ta să nu se supere, zimbi cu umilință prefăcută 
cneaghina Tudosia. Dacă măria ta nu primeşti din mîna mea acest rod de 
trandafir adus de la Țarigrad, să vie Nasta să-l tie înaintea slăvitei fețe a 
mariei tale. Fata-i după uşă. 

Jupineasă Tudosia bătu din palme. O tigancá împinse din sală usa. 
Jupinita Nasta îşi arătă obrazul ruşinat prin gratia degetelor minii drepte. 
După această primă înfăţişare cuviincioasă, se mişcă îndată cu agerime 
inchinindu-se şi primi tablaua din mîna maicei sale, ridicind-o spre nasul 
coconului domnesc. 

Jder rămase neclintit şi fără rásuflet, privind acea înfăţişare delicată şi 
subtirica în boi. Cînd îl fură cu ochii o clipă, inima-i tresări impunsa. O iubi 
dintr-odată. Avu în el bucuria aceasta, ca o lumină orbitoare. Înţelegea că 
acea ființă trebuia să fie a altuia, se desfăta însă la vederea ei, căci i se 
înfățişa lămurit aşa cum o bănuise în visurile lui ascunse. Nu se putu opri 
în acelaşi timp să nu bage de samă că acea privire piezişă fata o întorsese 
spre el, pe cînd ţinea tablaua aşa fel încît Alexandrel nu-i putea vedea 
obrazul. 

Ca şi cum i-ar fi dat o poruncă anumită, el pindi şi a doua oară privirea 
furişă. Nasta însă nu se mai întoarse spre el. 

Coconul abia gusta dulcetul şi sorbi numai o picătură de apă. Lua el 
singur din mîna fetei tablaua şi o puse pe o măsuţă alături. Cuprinse brațul 
sting al fetei de la încheietură şi ea îşi strînse buzele într-o schimă 
prefăcută de suferință. Văzind patima tremurind în nările acelui cocon 
aprig, zimbi şi îl privi dintr-odată fără de nici o sfială. Îşi trase braţul şi-şi 
trecu palma peste păru-i lins, pieptănat cu cărare la mijloc. 


— Ne era dor de maria ta, zise ea fără de tulburare si fără de nici o 
intristare ín glas. 

Jupineasa Tudosia zimbi ascutit si-si aduse aminte cá numaidecit 
trebuie să deie poruncă pentru masa oaspetilor. Jder îşi ceru voie de la 
măria sa ca să se ducă să vadă în ce chip rinduieste medelnicerul mîncarea 
şi masa slujitorilor domneşti. 

Cneaghina Tudosia ieşi singură; cînd trecu şi el pe lîngă stápinul său, 
jupinita îndrăzni să-l oprească. 

— Acesta-i Jder, prietinul meu, lămuri coconul Alexandru. 

— Aş dori să rămiie, mărturisi jupinita Nasta. 

— Rămii, prietine lonut, se invoi Alexandrel. 

— Îl chiamă Ionuț? 

— Dacă nu-ţi este cu supărare, aşa îl chiamă, jupinita, zimbi cu dinții 
săi rari şi ascuțiți coconul. Acest Ionut îmi este mie frate de cruce si lui i- 
am spus de patima mea, — ceea ce nu ţi-am putut spune domniei tale. El 
m-a sfătuit şi de la dinsul am primit îndrăzneala de care am nevoie. 

Nasta nu părea înfricoşată de înfăţişarea pătimaşă a lui Alexandru- 
Vodă. 

— Nu înţeleg de ce îndrăzneală ai nevoie, maria ta. Căci eu sînt o copilă 
fără apărare şi maica mea e o văduvă, şi, dacă vrei maria ta sá mă rusinezi, 
eu nu pot pune nici o împotrivire, fiind ca un lucru fără preț în minile 
măriei tale. 

Alexandru clătină din cap. 

— Trebuie să am îndrăzneala să-ți mărturisesc dragostea mea. Nu 
vreau nici să te ruşinez, nici să te iau ca pe un lucru fără de pret. 

— Nu înţeleg, mărturisi cu nevinovăție copila. 

— Doresc să ştiu dacă ai pentru mine dragoste, vorbi aprig Alexandru- 
Vodă. Fără asta ce preţ au strădaniile mele? 

— Dacă trebuie să afli, atuncea mărturisesc, măria ta, că îmi eşti drag. 
Însă mă rog să ai milă de mine. Tatăl meu a fost boier cu cinste şi mare 
sfetnic domnesc. Mărturiseşte mamei gustul măriei tale şi cere învoire de la 
Vodă, ca sá nu mă azvirl în acea fintină din care au scos ţigăncile apă 
pentru dulcetul de trandafir. 

Coconul îşi prinse timplele în palme. 

— Nu înţeleg de ce te înfricoşezi, îi zise el, dintro-dată domolit. Toate se 
vor face cum porunceşti. Primeşte-mi numai dragostea. Lasă-mă să te sărut 
— aşa cum am dorit într-o noapte cu lună. De-atunci tinjesc, pentru asta 
am sete. 

— Sărută-mă, măria ta. 

Alexăndrel o cuprinse şi o sărută. O cuprinse de după umeri, o tinu 
strins, îi căută buzele intredeschise. Apoi o lăsă si păru obosit. 

— Spune-mi că ti-s drag. 

— Îmi eşti drag, măria ta. 


— Şi ma invoiesti să vin iarăşi? 

— Măria ta, aş fi o vicleană dacă aş spune că n-am mare plăcere s-aud 
aceste vorbe. Dacă pofteşti, măria ta, să spui şi mamei mele că n-avem de 
ce ne teme, pot să mă duc s-o chem, ori poţi să te duci maria ta, avind 
îndrăzneala pe care o văd. Dacă pofteşti să mergi cu mine, mă ruşinez şi nu 
pot. 

Alexăndrel o cuprinse iar, cu gingăşie. 

— Ce pot să spun jupinesei Tudosia? 

— Nu ştiu, măria ta. Dacă nu găseşti vorbe, eu totuşi, m-aş pricepe ce 
să-i spun. Îi spun că dorim să te mai vedem la noi si cá-ti sînt dragă. Şi că 
numaidecit va să afle Vodă, părintele mariei tale. Rog pe prietinul măriei 
tale Ionuț să-mi deschidă uşa. Mi-i frică prin întunericul sălii pînă la odaia 
din fund. Îndată după aceea vă poftesc la masă. 

Jder privise neclintit această ciudată scenă şi, deşi nu cunoştea lumea 
şi dragostele, înțelegea că Nasta îşi ia, cu agerime de femeiuşcă, numai 
măsuri de apărare, şi că simtámintele ei pentru Alexăndrel-Vodă sînt destul 
de potolite. Se grăbi să-i deschidă uşa. Pe cînd o acoperea vederii lui 
Alexăndrel, ea îl fulgeră iarăşi pieziş cu ochii. Şi cînd o trecu în întuneric, se 
simţi strîns de mînă. Se întoarse cu inima bátind în odaie. 

Alexandrel arăta o înfăţişare fericită, deşi biruința lui plutea într-o 
oboseală fierbinte. Nasta se supunea şi răspundea dorintilor lui. Îi ceru lui 
Jder părerea. lonut era şi el încredințat că prietinul său ajungea la limanul 
celei mai mari fericiri a tinereții. Cum s-ar putea face, întreba coconul 
domnesc, ca cea din urmă împotrivire a jupinitei Nasta sá cadă? În privinţa 
aceasta Jder dovedea înțelepciune şi-l sfătuia pe prietinul său să fie 
răbdător. Zarzărele din livada acelui loc erau încă sarbede. Peste puţină 
vreme să se întoarcă şi le va găsi coapte, în cea mai mare frăgezime şi 
dulceaţă. 

— Poate ai dreptate, oftă Alexandru-Voda; am însă în mine ca o arsita 
de boală. 

— Cere atunci, măria ta, arvuna ce ţi se cuvine, rise Jder; am văzut că 
te pricepi să stringi în braţe şi să săruți. 

Alexăndrel rise şi el de aceste vorbe, privind încrucişat înainte. Sfatul 
lui lăuntric îi spunea altele; dreptul lui de voievod tînăr îi dovedea că poate 
cere orice; dragostele se răpesc şi se pradă; totuşi se înfricoşa de asprimea 
părintelui şi stapinului său şi nădăjduia să ajungă la acelaşi tel cersind cu 
blindeta. 

Jder îl lăsă să-şi topească patima si el sta închis în sine însuşi ca în 
scoică, pindind pentru dinsul fărimăturile cele mai dulci. N-avea nici o 
pricină să-şi închipuie că prorocirea de la Moara Călugărului nu i se va 
împlini. Păstra în degete fiorul atingerii Nastei şi în ochi zimbetul ei tainic. 

La masă, coconul stătu între mamă şi jupínita, hrănit cu imbielsugare 
de cea dintăi şi adăpat cu vin şi cu vorbe dulci de cea de a doua. Jder şedea 


TE 


treaz, nedescurcind încă bine lucrurile. Crezu că nu trebuie nici să 
mănince, nici să beie, aşteptind pentru bucuria lui un altfel de ospăț. Deşi 
aştepta cu îndărătnicie un alt semn din partea jupiniței Nasta, nu-i veni 
nici unul. Se frămînta în îndoieli şi totuşi era bine încredinţat că ceasul său 
va veni. Se hotări să nu intre în odaie la culcare. Afară era lună şi cald. 
Domnul său poate avea nevoie să fie privegheat de departe, cînd se va duce 
la fereastra cu zăbrele — îi lămurea el zimbind îndoielnic lui Alexăndrel. 
Deci în acea noapte luminată, cînd şi el avea nevoie să fie cu sine însuşi, 
Jder îşi alese culcus un patul de fin în marginea livezii. I se părea că 
jupinita Nasta ia aminte la pregătirile si la umbletele lui; dar n-avu putință 
să mai rămiie singur în preajma ei nici o clipă. 

La cea dintăi cintare a cucosilor, Alexandru-Vodă veni la fereastra cu 
zăbrele ca să cerşească dragoste. Nasta scoase năsuşorul printre fiarele 
împletite şi ochii ei lucirá în lună. Din culcusul lui dulce-mirositor, Jder 
auzea soaptele pătimaşe ale coconului. Auzi risul subțire al fetei. I se păru 
că ea-i cere stăpinului ei îndurare şi alt soroc pentru alinarea frigurilor lui. 
Coconul domnesc zgiltii gratiile, apoi primi printre zăbrele mînutța fecioarei 
şi jurámintul ei şi păru a se linişti, trudit de drumul zilei şi ospátul serii. Se 
duse şovăind uşor cătră iatacul lui. Ograda rămase singură. Un străjer 
suna din cînd în cînd din corn în partea cealaltă a curții. Nu se simțea 
nicăieri nici o mişcare. 

Jder se ridică în culcusul său cuprins deodată de nelinişte. I se păru că 
aude uşor sunet la aceeaşi fereastră. 

Poate i se păruse numai. Sta cu privirile atintite într-acolo si nu mai 
vedea nimic. Avu o tresărire năprasnică, pînă în creştet, cind fu apucat de 
aceeaşi minuta, a cărei stringere moale o cunoştea, căci îi rămăsese în 
carne. 

— Ionuţ, îi şopti Nasta, şi el îi simțea prin braț rísul; să stai cuminte la 
locul domniei tale, am venit să văd dacă dormi. 

— Nu dorm, îi răspunse el, însă mi se pare că visez. 

Ca să se incredinteze că nu visează, trebuia să întindă şi celălalt braț şi 
să cuprindă cătră sine dragostea stăpînului său. I se păru întîi că savirseste 
o faptă vrednică de focul cel nestins; pe urmă se lăsă dus ca de un val de 
destinul vîrstei lui; se întoarse numai cu spatele cătră lună. 

— Ştii dumneata, lonut, de ce am venit? îi strecura Nasta în urechi 
risul ei uşurel. Numai de asta am venit, ca să te rog să mă aperi de Voievod, 
deoarece nu mi-i drag. Nu mă pot împotrivi puterii lui, dar te rog să faci 
asta aşa fel ca să fiu cruțată. 

— Ti-i drag altcineva? întrebă Jder cu inima bătind. 

— Mi-i drag altcineva. De aceea am venit la el. Sárutarea neaşteptată 
cu care ea pecetlui aceste cuvinte era cu totul altfel decit acea linceda 
atingere la care Jder fusese martor. Meşteşugul acestei patimi aprige se 
învaţă cu repeziciune, căci e în sîngele oamenilor şi în viclenia care s-a vădit 


100 


e—a A 


> AS x, 
i AAA a 


E y 
pm 


“dintru început în raiul cel dintái. Si de data aceasta femeia era mai 
inteleapta, făcînd ca imbratisarea ei să aibă mai mult preţ decit prietiniile şi "A 
jurămintele. Jupinita păru a se desface înfricoşată din strinsoare. 

— Te poftesc nu peste multă vreme, lonut, sopti ea acoperind cu 
minutele ochii tovarăşului său. 

Îndată ce ea se furişă spre cámáruta ei, sunară zgomote şi glasuri la 
porți. Jder fu numaidecit în picioare. Străjerul din cealaltă parte a curții se 
apropie ca să înțeleagă ce este. 

— Poruncă de la tabăra lui Vodă! striga un glas. 

Ionuț fu cel dintăi care află că un alergător din partea lui Grigorascu 
Jora poftea pe maria sa Alexandrel să nu mai întirzie nici o clipă unde se 
află şi să pornească numaidecit după porunca măriei sale Ştefan-Vodă, ca 
să-l găsească pe măria sa Ştefan-Vodă la Chipereni, două poşte înlăuntru, 
în laturea Cetăţii Hotinului. 


CAPITOLUL X 


VISURI DE SPAIME ALE JUPÍNITEI NASTA 


upă împrejurarea de la lonáseni, Jder cel mititel socoti că se 

găseşte într-o stare păcătoasă şi vrednică de milă; i se părea însă 

ciudat că nu poate să fie trist. Oricîtă silinta îşi făcea ca să se 
osîndească, bucuria unei mari izbinzi îi ieşea deasupra. De altminteri îşi 
dădea dreptate că n-a săvirşit nimic în dauna stăpînului său; s-a supus 
numai unui duşman plăcut, care a venit asupră-i cu război. Ce putea face 
acuma decit să tie numai pentru sine acea taină scumpă? Alexandru-Vodă 
era cea din urmă ființă căreia i-ar îi putut-o mărturisi. Poate mărturisi oare 
unui duhovnic că a greşit, deoarece a căzut asupra lui asemenea bucurie? 
Nu-i lucru de mărturisit unui duhovnic. Dacă va fi, la dreptul judeţ cel 
mare, la sfirşitul timpurilor, să răspundă cineva pentru întîmplare, apoi are 
să mărturisească cu glas dulce Nasta. Domnul Dumnezeu ar putea să se 
încrunte şi asupra ţigăncii cu ghiocul, care a menit. lar pe el, Ionuț, n-ar 
putea decit prea puţin să-l mustre, pentru că şi-a încleştat gura şi n-a 
cutezat să spuie nimic stápinului său, în schimb s-a tulburat şi s-a rănit 
prea tare în sinea sa, fiindu-i suferința de acum destulă pedeapsă, în locul 
celei de pe urmă. Deşi a fost o suferință repede trecătoare, totuşi a fost o 
suferință. Alexandru-Vodă părea şi el bucuros, ceea ce ajuta la mingiierea 
lui Jder. Nu-i trebui multă vreme, fecioraşului de la Timiş, să zburde iar 
fără grijă, ca un minz din acele ceairuri. 

Ca să adaoge ceva la plăcerea adevărată ori închipuită a lui Alexandrel, 
Jder ceru cu viclenie ingaduinta de a aduce de la Timiş cînii şi eretele, ca să 
sporească, în jurul cetăţii Sucevii, plăcerile verii. 

Alexándrel-Vodá zimbea palid. Îşi făgăduia cu cel mai apropiat prilej 
alinarea desăvirşită a patimei lui. 

— În vara asta, mărturisea el lui Jder, măria sa Vodă începe a-mi da 
drumul ca să îndeplinesc anume porunci şi să cîrmuiesc anume ţinuturi. 
Deci, ca un vinător cuminte, impresurind a doua oară şi a treia oară locul, 
voi fi stăpîn pe vinatul meu. 

Jder clătină din cap zimbind: 

— Măria ta, jupinita Nasta pare că se teme de asa vinător. Se tinguia şi 
se ruga să te milostivesti. 

— Toate jupinitele ca ea doresc cunună de voievod, suspina Alexandrel, 
însă noi avem altă rinduiala a vieţii, cum spune si măria sa Vodă. 


102 


TES 


Medelnicerul ride cînd spune, deşi cred că are dreptate, că o femeie e destul 
de sfințită de apropierea domnească. Tot medelnicerul spune că o femeie se 
apără, ca să aibă preţ. 

— Pe cit înțeleg, se bucură lonut, măriei tale nu ti-i dragă jupinita 
Nasta. 

— Ba mi-i dragă şi sînt bolnav din pricina el. 

— Adică o doreşti măria ta; dar n-o socotesti aşa ca o împărăteasă, ca 
să te veseleşti numai de vederea ei? 

— Ascultă, lonut, rise coconul domnesc; domnia ta esti un prunc de la 
Timiş; iar eu am avut şi alți dascăli decit sfintitul Amfilohie şi cuviosul 
Timoftei, şi cunosc că această dulceaţă are preţ de o clipă. Dragostea-i 
lunatică; descreste şi creşte. Cînd a fi lună plină şi s-or coace zarzărele, am 
să vin să culeg rodul, după făgăduinţa ce am avut. 

— Nu pot decît să mă bucur de asta, răspunse Jder fără să-şi privească 
tovarăşul. Însă îmi aduc aminte că, atunci cînd mi-ai vorbit măria ta întăia 
oară despre asta, erai cuprins ca de un pojar. 

— Atuncea eram mai însetat, acuma sînt mai puțin. 

Jder privi furiş spre domnul său. Trufia îl făcea pe Alexandrel să tie pe 
soțul său desfăcut de sine şi să-l facă să creadă în barbatia si izbinziie sale 
domneşti. Fecioraşul comisului găsi în asta iertare pentru propria sa vină şi 
deschise iar dimineții de iunie floarea ființei sale. 

În aceeaşi zi, la al şaptelea ceas, Alexandrel intră cu slujitorii săi în 
tabăra lui Vodă, la Chipereni. 

Copiii de casă ridicaseră cort la intrarea unei văi. Cei şase sute de 
călăraşi ai măriei sale erau descalecati. Mulțimea de norod cu căruțe 
bulucite făcuse popas în preajmă. 

Vodă ieşi în vederea binecredincioşilor săi creştini de peste Nistru. Era 
cu fruntea descoperită şi un spătar îi purta semnele măririi. Slujitorii 
desfăcuseră iconostasul ferecat în argint în puterea soarelui, şi un 
ieromonah de la cetatea măriei sale Hotinul făcu slujbă de laudă 
Dumnezeului noroadelor. Bulucul de pribegi îngenunche; oştenii îşi plecară 
capetele lingă coamele cailor. Apoi, după rugăciune, diacul puse pecetile 
domneşti pe uric şi starostele oamenilor care se oploşeau în Domnia 
Moldovei veni şi, căzînd la picioarele măriei sale, sărută pămîntul. 

— Creştinilor, porunci Vodă acelor oameni, în limba lor; iată primiți 
acest uric şi danie a domniei mele. Vă dau acest pămînt vouă şi urmaşilor 
voştri. Faceţi sat si inchideti iaz. Şi să fiți ai Moldovei, care vá dă pîine si 
milă. Aici sînt scrise hotarele în veci. Să meargă slujitorii mei să le însemne. 
Şi eu însumi, la hotarul din fund, voi bate cu toiag pe coconul nostru ca să- 
şi aducă aminte mai tîrziu de hotărîrea domniei mele. 

Se prevedeau cătră Nistru locuri goale, peste care tremura pilpiirea albă 
a amiezii. Pribegii dădură toţi slavă măritului stápin, aplecindu-si fruntea în 
pulbere. Apoi alaiul trecu spre dealuri şi spre păduri, ca să se aşeze 


103 


hotarul; si la un stejar din fund, de deasupra unei rípi, maria sa atinse cu 
toiagul la grumaz pe coconul său. Copiii de la căruţe, cu par zbirlit şi ochi 
albaştri, pe care-i aduceau cu ei batrinii, la fiecare loc unde se aseza semn, 
erau puşi jos şi bătuţi cu vergi, ca să vadă printre lacrimi şi să-şi aducă 
aminte. 

În aceeaşi zi, oamenii străini báturá cu topoarele în pădure, dind la 
pămînt furcile şi birnele pentru case şi bordeie, iar alaiul domnesc se 
întoarse cătră miazănoapte. Jder îşi păstra locul său lingă coconul 
domnesc, aşteptind să se îndrepte şi cătră sine înalta milă a lui Vodă. 

Măria sa era cufundat însă în adînci cugetări. Îndată ce ajunse la apa 
Prutului, slujitorii poştei îi pregătiră trăsură. Un alergător de la Suceava îi 
infátisa si carte, pe care maria sa o sloveni încet, incruntindu-si 
sprincenele. Urmată de cocon şi de calárime, trăsura se duse cu repeziciune 
pina în alt popas. La vremea asfintitului Domnul îşi ridică deodată ochii, ca 
şi cum ar fi scînteiat în adíncul său o lumină, şi dinlăuntru zimbi luminii de 
afară. 

— Aici eşti, Alexăndrel? întrebă măria sa. 

— Aici, Doamne. 

— Avem ştiri de la Cafa, zise Vodă, încet. 

— Ştiri bune, măria ta? 

— Dumnezeu va binevoi să le facă bune. Ne-a venit şi sol de la Hanul 
din Crim. 

Alexăndrel nu îndrăzni să puie întrebare. Vodă îşi scutură fruntea. 

— Unde-i Jder cel mititel? 

— Măria ta, sînt în partea ceastălaltă, suspină cu dulceaţă feciorul 
comisului. 

— Spune-mi, Jder, despre cazania cu sfinții împărați Constantin şi 
Elena, a popei vostru de la Timiş. 

— Slăvite stápine, eu nu pot să povestesc ca tatăl nosstru comisul. Însă 
ştiu că părintele nostru Dragomir, pe care oamenii de la noi îl poreclesc 
Ciobanul, îşi dă multă silinta pentru slujba sfintiei sale. Aşa că oamenii de 
la noi se arată mulțămiţi. Toate le face bine, dar s-a mai tinguit şi altădată 
mutei că «numai cazania aceea îi lucrul dracului». Afară de asta, într-un 
rind i-a mustrat pe oamenii de la noi că vor să trăiască un veac şi nu l-au 
mai chemat de mult la nici o inmormintare. Dacă nu muriti nici unul, zice, 
cum voiti să trăiască popa vostru? 

— Fiecare îşi caută dreptatea lui, grăi cu bunăvoință Vodă. Mă mai 
aşteaptă la Cetate şi senior Antonio, care isprăveşte sfintă Putnă; şi 
părintele Martinian de la Aton care face zugrăvelile pe ziduri. Sfintele odoare 
au fost săvirşite de argintarii de la Cafa şi sînt pe cale. Măria ta Alexandrel, 
întreabă-l pe slujitorul domniei tale Jder de ce zimbeşte? 

— Maria ta, se închină lonut, comisul se bucură că Tara are stapin. 
Înainte vreme, zice Tuta, domnia Moldovei era teacă fără sabie. 


104 


re» -- 


Vodă începu să ridă şi a făcut după aceea cu voie bună drumul pînă la 
Cetate. 

Cel mai ciudat lucru, între veştile care-l aşteptau, măria sa îl găsi în 
cartea care i-o aducea solia de la Mengli Ghirai, Hanul de la Crím. 


«Noi Mengli Ghirai-Han, soarele şi stăpînul lumii, cuvinta acea carte, cel 
mai slăvit dintre toți domnii Oardei de aur, cel care amenință Apusul si 
Răsăritul, adevărat urmaş al lui Ghinghis-Han şi Batie-Han; cel mai plăcut 
lui Dumnezeu prin faptele sale şi ale părintelui său Hagi-Ghi-rai; scriem ţie, 
Ştefan-Voievod de la Moldova; şi să ştii că ticălosul Mamac, feciorul haitei, 
cel care îşi are puturos sălaş dincolo de Volga, vrea să iasă la Lehia în 
dobinda si la Tara Moldovei în dobinda; şi să fii harnic şi să veghezi asa 
cum am aflat de la negutaátorii de aici şi din faptele măriei tale cu Craiul 
Matiaş, că eşti harnic şi cu priveghere. Şi să ştii că acel lotru îşi găteşte 
tabunurile ca să pălească în hotarele Apusului; căci, deşi noi l-am bătut şi 
l-am imputinat alungîndu-l în pustie, el şi-a mai adaos pribegi asiatici şi şi- 
a tocmit iarăşi sila. Pînă ce ne vom scula noi ca să-l călcăm în copitele 
calului nostru, ia aminte să nu-ţi săvirşească domniei tale stricăciune. Şi să 
mai ştii că noi vestim şi pe Cazimir Craiul de la Lehia, să-şi gătească şi el 
castelanii şi ostile. Îţi dorim de la Alah sănătate si izbîndă.» 


În ajunul Sfintului lon cel Nou, patronul Domniei Moldovei, Stefan- 
Vodă se cobori în tirgul de scaun şi, după ce se spovedi şi se împărtăşi în 
altar de cătră prea sfintitul Teoctist, veni şi ingenunche la moaştele 
sfintului, cerind mijlocire către Domnul Hristos şi prea curata Fecioară, ca 
să-i vie putere pentru greutățile ce se pregăteau ţării. Adaosă la gîndurile şi 
la socotelile lui neadormite, acea suflare îi veni ca un prea sfint har. Stind 
înghenunchiat cu mare înfrîngere şi cu ochii deschişi, la racla sfintului, 
Vodă văzu în vedenie pe mucenicul de la Cetatea Albă, arătindu-i cu degetul 
semn spre acel olat al Mării; după care, inaltindu-se din nou, sfintul i-a 
făcut semn cătră apa Nistrului în sus înspre pustiile Sorocei. Stind sfintul 
mucenic ca o pază în acea lumină a văzduhului, i s-au arătat măriei sale 
Ştefan hoardele impungind în ţară, după obiceiul lor, cu fulgerată 
repeziciune, ducind cu ele fumegare de flacără, sabie, suliță şi arcane. 
Atuncea iar s-a mişcat osteanul lui Hristos loan, arátind cu braţul semn de 
închidere în urma nohailor. Deci, ridicîndu-se din smerenia sa Ştefan-Vodă, 
cu binecuvintarea prea sfintitului Teoctist, a poftit pe toți dregătorii săi de 
taină în Cetate, ca să împlinească cu ei hotaririle sale, fără a descoperi 
nimic din ceea ce i se arătase în vedenie. 

Alergători ai măriei sale purceseră cu porunci la pircălabii cetăților. La 
Hotin era unchiul măriei sale Vlaicu; la Cetatea Albă jupin Stanciu. La 
Neamţ era Albu. Jupînii vornici Isaiia si Iuga îşi trimesera slujitorii lor la 
ținuturi, ca să ducă poruncă boierilor şi satelor domneşti, să tie gata pentru 


105 


Us DEA 


"TE 


anumită vreme călărime răzăşească si gloate de pedestri. Îndată după 
seceratul pîinii albe, să se ridice tot omul rînduit, cu armele şi merindea. 
Însuşi măria sa îşi chibzui astfel umbletele încît, în vremea secerii, să 
cerceteze locurile de la Soroca şi de la ţinutul Orheiului şi de la Lăpuşna, în 
lungul Nistrului, cu pădurile, dumbrăvile şi cotloanele cunoscute 
localnicilor. Avu de mai nainte poruncite drumuri şi Alexăndrel-Vodă, la tîrg 
la Birlad şi la tirgul Botoşanilor. Deci Alexandrel socotea să împace şi să 
ducă alături, la timpul său, poruncile domneşti cu treburile lui de dragoste. 
De asemeni, în fierbinteala acelor săptămîni, Jder cel mititel căuta un prilej 
să fie trimes de însuşi Alexandrel la Timiş, să aducă, după fagaduinta, 
eretele şi cînii. În asemenea împrejurare, era hotărît să repeadă la Timiş 
numai pe Gheorghe Tătarul, iar el să zvicnească singur în altă parte. Se 
lăsa în acelaşi timp cîteodată călăuzit de Dumitru Crivăţ medelnicer, la 
ospătăria cu milostivă gospodină a lui lohan Roşu. 

Prea doritoare să afle toate şi foarte vorbareta era această ospatarita. 
Jder nu se putea feri în totul să nu fie ispitit pentru intimplarile de la 
lonăşeni. 

— Stapinul nostru Alexăndrel-Vodă s-a întors de acolo cu bucurie, 
mărturisi el în taină cătră pana Mina. 

— lezus Maria! îşi înălță ochii şi palmele spre bagdadie ospatarita; 
atunci are să se facă de aici pînă acolo cărare bătută. 

— Nu cred, pana Mina, căci avem treburi încurcate. 

— Vai, jupin lonut, nu este treabă mai de căpetenie decit aceasta; şi noi 
femeile punem mare preț pe dinsa. Cum îmi place mie să te văd pe domnia 
ta măcar o dată pe săptămînă, place-i şi lui Alexăndrel-Vodă să se întoarcă 
batir la o lună. Sint foarte doritoare să ştiu cînd se întîmplă asta; deşi am 
să mă aflu mihnită, pentru o pricină de mine ştiută. 

— Are să-ţi lipsească poate medelnicerul, pana Mina? 

— Ah! fecioraşii aceştia nu cunosc sufletele noastre! se tingui pana 
Mina. Parcă eu am grija medelnicerilor? Afară de asta medelnicerilor le 
place mai mult vinul. 

Cînd se împliniră cele patruzeci de zile rinduite de Vodă, gospodarii din 
ținutul Neamţului, cu pruncul cel sosit năprasnic pe lume şi cu maica lui, 
avind în frunte pe Căliman starostele, se infátisara la Cetatea Sucevii 
pentru botez. Vodă găsi vreme o clipă să vie să puie mîna sa domnească pe 
fruntea pruncului, iar starostele i se închină smerit. 

— Luminate stápine, zise el, n-am uitat să lepăd la cuhnie hirzoabele 
cu păstrăvi, pentru un prea slăvit cumătru şi ninas ca maria ta. 

— Să fii sănătos, staroste Căliman, îi răspunse zimbitor şi pe gînduri 
Vodă; să duci asemenea plăcut vinat la ospátul nostru de după culesul 
pinilor şi, mai ales, la sfințirea ctitoriei noastre celei nouă. 

— Numaidecit avem să fim următori poruncii măriei tale, se închină 
starostele. Mai cu samă de la sfințirea acelei mănăstiri a Putnei om căuta să 


106 


TE 


nu lipsim. Ne-om sili numaidecít să trăim pînă atunci şi sá ne înfățişăm ca 
într-un rai, sub lumina Domnului nostru. Rugător măriei taie sintem să ne 
ierți prostia noastră. Ne place aici ia Cetatea Sucevii; văzînd ostenii la odăile 
lor şi pe ziduri; însă, în palat, cînd se adună prea mult boier şi popă, pare 
mai degrabă iad; pe cînd la sfinta Putnă, avem să vedem cu adevărat raiul, 
şi pe luminăţia ta sub binecuvîntarea lui Hristos. 

— Hm! poate ai dreptate, staroste, zimbi Vodă, cu toate că vorbeşti cu o 
limbă prea îndrăzneață despre dregătorii noştri. 

— Să ne ierte luminatia ta, se umili iar starostele Căliman; noi 
cunoaştem că pe măria ta te slăvesc curtenii; dar mai multă şi mai mare 
slavă îți dă prostimea de la sate. Aşa că atunci avem să repezim păstrăvi 
proaspeţi la vreme, cu cei mai harnici călăreți ai noştri. 

La cumătria nemtana găsise bun prilej să se alătureze şi cuviosul 
Stratonic; şi după ce măria sa se retrase şi adunarea ieşi din paraclis la 
soare, în pridvorul unde se aşezase ospăț, cuvioşia sa căută prilej sá se 
închine mai-marilor acelui loc, adică dascălilor domneşti. 

— Te-ai abătut iar la Suceava, cu doftoriile cuvioşiei talc, părinte 
Stratonic? îl întrebă cu binevoitor zimbet sfintitul Amfilohie arhimandritul. 

— Omenirea are nevoie de mine, răspunse cu umilință monahul. Am 
încălicat şi eu pe un asin şi am umblat în umbra cinstit starostelui 
Căliman. Am avut aicea bucurie să văd de departe pe Vodă şi să mă apropii 
de sfintia ta. De asemenea am văzut şi pe cuviosul Timoftei Sîrbul, căruia, 
într-o zi, are să trebuiască să-i dăm cep, ca sá se mai deserte. 

Cuviosul părinte Timoftei rise cu multa stinjenire: 

— Af! asta-i pedeapsa vieții mele, pentru care má umilesc la Dumnezeu 
în fiecare zi, şi rog pe sfinţii doftori fără de arginti Dămian şi Cozma, pe 
care-i prăznuim azi, să-mi deie o putere ca să depărtez de la mine lăcomia. 
Te fericesc pe cuviosia ta, care pari alcătuit numai din ate, şi te mişti ca un 
paingan. Nu mănînci cinci zile într-o săptămînă şi găseşti întru asta 
bucurie duhovnicească. 

— Urmind aşa, răspunse privind ager în juru-i cuviosul Stratonic, mi se 
luminează înţelegerea şi pot cunoaşte mai ales pe cei care ar trebui duşi la 
noi, subt oblăduirea vraciului nostru. Văd aici, lingă măria sa Alexăndrel- 
Vodă, pe unul de care mă mir de ce-i aici şi nu-i la noi. 

Îndeletnicindu-se harnic cu găluşte, cuviosul Timoftei îşi întoarse ochii 
bulbucati în lături şi văzu pe lonut rizind lingă stăpinul său şi lingă 
starostele Nechifor. 

— Vorbesti de copilul cel nou de casă? 

— Vorbesc de feciorul comisului Manole Jder. 

— Af! af! pufni parintele Timoftei; aveam aici un diavol si acum a mai 
venit unul. De cînd îi spun eu sfintitului Amfilohie să-l puie la post si la 
rugăciune! 

Jderul cel mititel, auzind, spori îndată acea aleasă adunare. 


107 
ZI - es A a aa a 
TER AA AREA SA 
e AL A III e AS EE 


— Cuvioase părinte Timoftei, se înclină el, si cuvioase părinte Stratonic; 
tatutá meu comisul Manole de la Timiş spune că gizei i-i dat să zboare, 
mînzului să zburde, iar popei să cetească. 

— Are dreptate comisul, se lumină de zimbet sfintitul Amfilohie. 

— De acel comis am auzit că e vrednic slujitor al măriei sale, întoarse 
cuvînt, holbindu-se, cuviosul Timoftei. De-ai ajunge şi domnia ta ca dinsui. 
Adevărat că minzului i-i dat să zburde; dar bărbatul cata să dobindească 
înțelepciune. De cînd ai venit la curte, îmi bat capul să-ți deslusesc buchile 
şi domnia ta nu ştii decit să rizi de dinsele şi să spui că-s furnici. Se cuvine 
curteanului să aibă la ştiinţa lui toate cîte sînt pe lumea asta. lată acum, 
după ce mi-am desertat blidul dînd slavă stápinului nostru, se cuvine să te 
cercetăm întru semetia pe care o arăţi; să vedem dacă, din zburdăciunea 
domniei tale, poate să iasă răspuns la o întrebare a noastră. 

— Întreabă-l şi ispiteşte-l, ca sá se dovedească nestiinta şi nevrednicia 
lui! se întărită şi părintele Stratonic asupra lui lonut. Asemenea prunci 
dezmierdati sînt nişte leneşi; trebuie să-i impungi, dimineaţa, ca să se 
scoale. 

— Af! af! ba eu îl învăţ să fie harnic, încredința cu tărie părintele 
Timoftei, agonisind din partea cealaltă a mesei încă un blid. Fii harnic şi 
mai ales scoală-te la vreme. Un oarecare om, sculindu-se dis-de-dimineaţă 
şi plecind la tîrg la Suceava, a găsit pe drum o punga. 

— Ciudat mi se pare, răspunse Jder, că pentru asta are de la cuvioşia 
ta laudă; deoarece a fost altul care s-a sculat mai dimineaţă şi a prăpădit 
punga. 

Sfinţitul Amfilohie incuviintá iar, cu zimbetul său uşor: 

— Pentru asemenea răspuns, părinte Timoftei, nu-i nevoie de ceaslov. 

— Cum nu-i nevoie? se infierbinta cu supărare dascălul sirb. Dacă nu-i 
nevoie pentru asta, poate fi nevoie pentru altele. De ce ride acest staroste 
înalt şi uscat, uitindu-se piezis la mine? Mărturisesc că mă simtesc păcătos 
şi rog pe sfintitul Amfilohie să cerşească pentru mine iertare; dar am 
cunoaştere a tuturor poruncilor invatatilor de demult; şi numai cu rísul 
domniei tale, Jder, n-ai să poți da răspuns la năcazul acelui om care se afla 
pe malul unei ape cu un tap, o varză şi un lup — şi se ciudea cum să treacă 
de ceea parte, pe rind, această avere a lui; căci, dacă trece întăi varza, 
rămîne lupul cu tapul, şi lupul mănîncă pe tap; iar dacă trece lupul, iar nu 
e bine, căci rămîne tapul cu varza. 

— Cu toate acestea, cînd am fost eu în asemenea împrejurare, răspunse 
Ionuţ, am trecut dincolo întăi şi întăi pe lup. 

— Af! af! se veseli cuviosul Timoftei; dar tapul ce face cu varza? 

— Cuvioase părinte Timoftei, răspunse feciorul comisului; părintele 
meu şi frații mei m-au învățat să înfig varza în coarnele ţapului şi, ca să nu 
sară acel tap nebun încolo şi încoace lepadind varza, m-au sfătuit s-o şi leg 
strîns cu briul. Tot ei m-au învăţat să fac şi altfel, pentru că lupul nostru 


108 


nu-i decit o piele. Noi vinătorii nu putem suferi dihanie vie şi o străpungem 
numaidecit. 

Şi coconul Alexandru şi starostele Nechifor Căliman se arătau mîndri 
de asemenea răspuns, iar sfintitul Amfilohie îl incuviinta şi el. 

— Eu v-am spus, luă aminte monahul Stratonic, ridicind miína-i cu 
căngi uscate, v-am spus că locul acestui fecior buiac e în altă parte. 
Trimeteţi-l la cuviosul nostru vraci de la bolnitá, părintele Ifrim, ca să-l vire 
pînă la git în polobocul cu apă. 

Academia care se alcătuise în jurul coconului domnesc se veselea întru 
spirit şi cu oarecare blide pe care le atrăgea la sine monahul sîrb; pe cînd în 
cealaltă parte a mesei cumătria îşi urma cu gravitate închinarea paharelor, 
cu totul despărțită de vorbele fără noimă ale curtenilor. Aicea era în trecere 
amestecat numai starostele Căliman, care nu se putea opri să nu aducă 
laudă cui se cuvine: 

— He! he! zicea domnia sa, acest fecior a avut bun învăţător şi cînd era 
prunc şi are şi acuma, de cînd începe a se ridica la barbatie; noi cei dintăi 1- 
am învățat de ce fuge iepurele la deal si de ce duce cîinele ciolanul în gură. 
Ptiu, drace! 

— Marturisesc, grăi sfintitul Amfilohie Sendrea, că mi-a plăcut cum 
pune Jder varza în coarnele tapului; de asta are sá ia aminte si Vodă, 
dovedindu-se că feciorul comisului său poate ajunge ostaş, care să iasă cu 
iscusintá şi repeziciune din încurcături. Dacă îmi îngăduie cinstitul staroste 
şi nu se supără părintele Timoftei, lăsînd la o parte acea strachină cu 
plachie, am să spun şi eu ceva. Mi s-a arătat nu demult în vis starețul meu 
sfintul Ilie Tesveteanul, cel stápin pe sunet şi călăuz ostilor lui Stefan-Voda, 
şi mi-a vorbit astfel: Frate Amfilohie, tu cel ce esti invatácelul meu şi ai 
primit la luminatul botez numele meu, îți poruncesc să nu crezi în acest vis! 
Vă întreb eu, cinstite staroste şi cuvioase Timoftei, ce fac eu acuma? Îmi 
pun de o parte degetul arătător de la mîna stinga şi în alta cel arătător de la 
dreapta. Dacă mă supun poruncii lui sfintu Ilie, urmează să nu cred în vis 
şi nici în poruncă. Dacă nu mă supun, iar e rău că sînt neascultátor 
starețului meu. Răspuns nu-mi dă nici degetul de la dreapta, nici cel de la 
stinga. Astfel stă şi cuviosul Timoftei care se întoarce de la pocăință la 
îmbielşugarea bucatelor. Într-aceeaşi dilemă stă şi Jder: dacă va dobindi 
învățătură prea multă, nu va mai fi cel de acum. Deci lásati-ma numai pe 
mine între Skila şi Haribda şi ceilalți ramineti asa cum sinteti. Dumnezeu 
să vă binecuvinteze, ca să ajungeţi la liman. 

Cuviosul Timoftei împinse cu supărare cratita cu plachie la o parte si 
suspină cu mare amărăciune ridicindu-si ochii la cer. 

— lartă-mă, cuvioase Timoftei, si nu te supăra, urmă zimbind 
arhimandritul. La ceea ce ai, nu mai adăogi nimic. leri m-am dus în tîrg, ca 
să slujesc la Sfintul-lon. Pe cînd mă întorceam, a zvirlit cineva asupra mea, 
de la o fereastră, poate cu ştiinţă, poate fără ştiinţă, apă dintr-o căldare. M- 


109 


TES 


a udat de sus si pînă jos; iar eu am ridicat ochii cătră soare, cum faci 
acuma cuvioşia ta, şi am multamit Domnului Dumnezeu că nu mi-a căzut 
în cap şi căldarea. 

Starostele Nechifor Căliman îşi scutură pletele cu oarecare nedumerire, 
privind furiş spre Alexandrel-Vodă, spre Jder şi spre medelnicerul Dumitru 
Crivat. Mare nácaz este pentru om învățătura prea multă, voia el să spuie, 
trecindu-si cu înțeles aratátorul minii drepte la timplă. Are dreptate 
Stratonic să vie să caute musterii, pentru vraciul său, la curțile domneşti. 
Cu mult mai înţelepţi în fața lui Dumnezeu se arată mişeii aceştia de la 
ținutul Neamţului, care au pus pruncul în albie pe masă, între ulcioare, şi 
dau slavă ninasului, inchinind la fiecare cupă vorbele de cuviință învățate 
din părinți si din strămoşi, care toţi au fost băutori de vin. 

— Cinstite medelnicer Crivat, zise starostele Căliman, impungind pe 
tovarăşul său cu cotul, în viața cîtă mi-a mai rămas, am sá mă feresc de 
băutorii de apă. Văd că sfintitul Amfilohie n-a pus pe limba sfintiei sale un 
strop de vin. 

— E un prea învăţat cărturar părintele nostru Amfilohie Sendrea, 
răspunse medelnicerul. Nu pot spune că n-are putintica lipsă. Graieste 
adînc şi nu-l înțeleg deplin. 

— Hm! îşi făcu socoteală starostele; o ulcică de vin l-ar limpezi; aşa-i 
datina noastră a moldovenilor. 

Înainte de a se duce la chilia sa şi la rugăciuni, părintele Amfilohie făcu 
de la locul său semn medelnicerului, amenintindu-l cu degetul. 

— Cît umbli în tîrg încă n-a căzut asupra domniei tale nimic, 
medelnicerule? 

— Slavă Domnului, sfintite părinte: încă nu. 

— la aminte să nu se întimple ceva de-acum înainte. La ospătăriile 
leşeşti nu-i atît vinul bun, cît îs muierile frumoase. Şi să ştii de la mine, 
cinstite medelnicer, că muiere fără limbă, care să grăiască, — se poate; 
numai una cu limbă care să tacă nu se pomeneşte. De asemenea nu-i 
bărbat care să nu spuie unei muieri ce nu trebuie, ca Samson din Biblie. 

Cu aceste vorbe, părintele Amfilohie se duse; iar Crivăţ, cel mai umilit 
medelnicer, dădu dreptate starostelui Nechifor că cuviosul Stratonic şi-a 
găsit omul pe care să-l ia cu sine. Ca să dovedească şi mai bine asta, stirni 
la o plăcută întrecere pe celălalt cuvios dascăl. Rămas fără vedenia 
opreliştilor lui, cuviosul Timoftei dovedi iar osebită hărnicie. În asemenea 
împrejurări se întorcea în ființa cuviosiei sale o bunătate şi o blindeta pînă 
la lacrimi. 

— Să ştiţi domniile voastre, mărturisi cuviosia sa, că am iertat pe cei 
care au îndrăznit să mă înfrunte; şi, dacă poftesc, pot să le scriu iarăşi 
carte acasă, la Timiş. 

Ionuţ sărută dreapta dascălului. 


— Într-adevăr, am nevoie iarăşi de carte cátrá părinții mei, mărturisi el. 


O trimet prin cinstitul staroste al vinatorilor. A 


Nechifor Căliman se întoarse cu mirare: 
— Care carte? de ce? şi cum? 
— Carte la părinţii mei. Am rugat pe părintele nostru Timoftei să scrie 


aşa, că noi, din mila lui Dumnezeu, ne aflăm bine la curtea lui Vodă şi 
aşteptăm bună veste de la Timiş. 


— Aşa a fost scris în acea carte sirbească? 
— Asa, incuviinta dascălul sirb. 
— Apoi atuncea s-a dovedit deplin stiinta dascálului Pamfil de la Timiş. 


Căci el a tălmăcit, de pe acea carte, că sinteti la război şi în mare năcaz. 
Aşa că jupineasa llisafta a ridicat mîinile la timple, a dat țipăt şi a căzut jos. 
Vazind asta, dascălul Pamfil pe loc a mărturisit că el nu ştie sirbeste şi 
toate tărfăloagele lui le potriveşte aşa, pe de rost, moldoveneşte. Pe care 
lucru aflindu-l, foarte s-au bucurat dumnealor comisul Manole şi comisoaia 
Ilisafta. De aceea mă întorc şi zic că învăţat om, care să scrie carte, văd că 
aici este; numaicit acolo nu se află nimeni care s-o deslege. 


— Atuncea cum să fac, unchesule? 
— Alta, mînzule, nu poţi face decît să-mi spui mie ce şi cum. Eu le pun 


la mine în capatina; şi cum ajung acolo le scot. 


— Atuncea, uncheşule, vreau să spun că mi-i dor de muta; de asemeni 


mi-i dor de părintele meu. Şi eu mă aflu bine. Şi aş vrea să capăt voie de la 
stăpînul nostru ca să vin într-o zi la Timiş, să iau eretele şi cînii de care 
avem trebuintá aicea eu si maria sa Alexandru. 


— Ei, mai este ceva? 
— Nu mai este nimica, unchesule, decît că mă închin cu dragoste şi cu 


sănătate la badita Simion. 


— Atuncea-i bine, mînzule; altă carte nu-ţi trebuie. Mă duc la Timiş, 


stau înaintea domniilor lor şi spun aşa: solie de la lonut Păr-Negru: mă 
închin la părintele meu şi la maica mea şi doresc să aflu că sînt sănătoşi. 


Mă 
am 


închin la dumnealui fratele meu Simion. Mă închin la erete şi la cîni şi 
să trimet pe Gheorghe Tătarul să-i aducă aici. Ptiu, drace! 


— Ba vreau sá mă duc eu singur, unchesule. 
— Atuncea am să mă închin şi am să spun că vii acasă. Asta-i cea mai 


bună veste. 


— Însă asta nu-i după voia mea, uncheşule. 
Starostele clătină din cap şi oftă. Oftă şi Ionuț. Bătrinul trase pe 


fecioraş mai la o parte şi-şi plecă la urechea lui tuleiele aspre ale obrazului. 


— Ascultă sfatul uncheşului, îi mormai el încet; ar trebui să arăţi mai 


puţină istetime aici, ca să-ţi fie domniei tale mai bine. 


Jder rise cu înțeles cătră stáapinul său. Alexandrel auzise deslusit 


vorbele starostelui şi se veseli şi el. Nechifor Căliman se întoarse şi se 
ploconi cătră tinărul Voievod, apoi se duse la celălalt capăt de masă, 


111 


TES 


Iindemnindu-si cumătrii să multámeasca în cel mai cuviincios chip slăvitei 
stápiniri şi sá se pregătească de cale. 

— Trebuie sá mă îngrijesc, rise el cătră feciorasi, să duc la locul său 
acest prunc vinător, care mi-a fost dat pe sama de cătră stápinul nostru. 

Asta a fost la întăi iulie. 

După cincisprezece zile, Alexandrel coconul domnesc a coborit cu 
slujitorii săi la Cetatea Nouă la Roman, ca să ducă anumite porunci, de 
nimeni altul stiute, pircalabului celui nou jupîn Fete Gotcă. De la Roman, 
Alexăndrel-Vodă a coborit în lungul Siretului, la Bacău, unde se clădeau 
curți nouă domneşti şi unde trebuia să găsească pe dumnealui vornicul 
Isaiia, ca să-i lese anumită poruncă pentru treburile de acolo. 

La 18 a lunii iulie, Alexăndrel-Vodă umbla cu soţii săi la Hotin, găsind 
acolo pe uncheşul său Vlaicu, fratele Doamnei Oltea, şi pe unchiul său 
Duma, fiul lui jupîn Vlaicu. Era în Cetate la Hotin, în petrecere, şi o mătuşă 
a părintelui său. Cuvîntul trimes de Vodă Ştefan, prin coconul său, era să 
se grăbească secerisul în ţinut; şi să se tie fără sminteală toți oştenii la 
locurile lor şi să nu lipsească pulbere de puşcă. Măria sa mătuşa Ana era 
poftită în petrecere la Cetatea Neamţu, în cursul aceleiaşi săptămîni, cînd 
va veni anume alai domnesc s-o ridice. Alexăndrel-Vodă se închină la 
uncheşul său Vlaicu şi la unchiul său Duma, îşi supuse fruntea la 
genunchii mătuşii sale şi nu uită să infatiseze pe tovarăşul său Jder acestor 
slăvite feţe. 

Mătuşa Ana era în al şaizecilea an al vieţii sale. Se ţinea încă în putere, 
însă avea vederile slăbite. Porunci strănepotului său şi lui Jder să se aşeze 
în puterea soarelui şi domnia sa le zimbi ca dintr-o depărtată negură, 
bucurindu-se de tinereţea lor şi în acelaşi timp suspinind de aduceri- 
aminte. 

La 30 iulie, dimineața, coconul domnesc ieşi din Cetatea Hotinului. 
Trimbitile dădură zvon de pe ziduri şi jupinii pircalabi îl petrecură pînă 
dincolo de şanţuri. Alexăndrel-Vodă se plecă spre unchii săi şi spre 
meterezurile negre şi luă cu însoțitorii lui calea drept spre asfintit. În 
aceeaşi zi avea rinduit de la Domnie să ajungă la Suceava: deci cu mare 
grăbire făcu ocol spre lonáseni, unde ajunse la amiază. 

Era vreme nouroasă şi trăgea vint răcoros dinspre munte, vestind 
ploaie. Finaturile şi holdele albe se aplecau înspre acei călăreți grăbiţi. 
Coconul domnesc părea că vede în acea mişcare de valuri o împotrivire; 
Jder se simțea chemat. Stihia dădea răspuns fiecăruia după alcătuirea sa 
lăuntrică. În acelaşi timp slujitorul se simțea vinovat în bucuria lui de tot ce 
trebuia sá se intimple potrivnic stăpinului său. 

Cînd îşi struniră caii în fața porților şi puseră piciorul la pămînt, 
izbucni pe uşa casei, repezind îndărăt canaturile, o ființă mititică si 
bucuroasă. îndată se opri din avintul ei, contenindu-si mişcările înfiorate 
ale miînilor şi rămase cu privirile atintite. Jder se simţi străpuns pînă în 


112 


inimă. Ceea ce i se păruse lui că vede la început în jupinita Nasta nu era 


decit o răsfringere de la el cătră dinsa. Nasta era imputinata şi slăbită şi-l 
privea cu frică. 

Alexandrel trecu spre ea cu repeziciune; ea se închină cu umilință în 
locul în care se oprise. În aceeaşi clipă năvăli din urmă, din canaturile uşii, 
jupineasa Tudosia, sprijinind de subsuori pe jupinita. 

— Poftesc măriei tale bun-sosit, zise rumenită la față şi cu pieptul 
zvicnind stăpina locului; mi s-a arătat în astă dimineață bob sositor cu 
bucurie; însă copila noastră nu se simteste bine de cîteva zile. 

— Ce are? se îngriji coconul domnesc, cuprinzind în palmele sale 
minutele reci ale copilei. 

— Sosirea măriei tale mă face sănătoasă, şopti Nasta, inchizind o clipă 
ochii. 

Cînd îi deschise îi atinti asupra lui Jder, care stătea incremenit în 
laturea dreaptă a stăpînului său, apoi îi aduse iar spre coconul domnesc, 
clipind sub cercetarea lui. 

— Nu putem sti ce are, încerca să desluseascá jupineasa Tudosia. 
Uneori are arsita; în unele nopţi nu poate dormi ş-o doare capul. Am socotit 
întăi că e deochiată. l-am stins cărbuni s-am descintat-o. Pe urmă, văzînd 
că nu-i foloseşte, am adus o doftoroaie a noastră care ştie să dezlege faptul. 
Ce pot să spun măriei tale decit că am avut şi eu la vremea mea aşa 
suferință. Cu ajutorul Maicei Preciste, are să-i treacă. Acum văd că se 
înseninează. 

În ochii Nastei, însă, părea că joacă umbra nourilor. 

— Îţi este într-adevăr mai bine? întrebă Alexandrel. 

— Ma aflu cu mult mai bine, şopti Nasta. 

Răceala minilor ei curgea ca o otravă de nemultámire în sîngele 
coconului. 

Jupineasa Tudosia urmă să vorbească. 

— Văzind acel bob sositor, măria ta, am învăţat pe Nasta să-şi puie 
strai de matasă şi să se gătească a ieşi întru întimpinarea unui înalt 
oaspete. Am pregătit prinzul. Vremea-i a ploaie şi poate ai hotárit maria ta 
să te hodinesti la lonaseni în noaptea asta. 

Coconul clătină din cap. 

— N-am vreme decit să stau la masă; desară trebuia să mă înfățişez la 
Cetatea Sucevii. 

— Vai, măria ta, se tingui jupineasă Tudosia, cu privirile întoarse în sus 
la grinzile cerdacului; grea se arată slujba domnilor, cu mîncare în pripă şi 
călătorie pe vreme neprielnică. Poate tot vei cugeta, măria ta, la sfatul 
moldovenilor noştri, că, la casa prietinului, e bună intirzierea. 

Fără să răspundă, cu simțurile împovărate de veninul ce se strecura în 
el, coconul domnesc păşi pragul. Era în ascuns atitat de minie împotriva 


acelor oarbe împrejurări ce i se puneau în cale în felurite chipuri. Părăsi 
minutele Nastei şi ceru masa. 

Jder rămase în urmă, la un sfat şoptit cu medelnicerul, pentru 
purcederea cît mai grabnică, îndată ce măria sa Alexandrel dă poruncă. 
Căci maria sa are o nemultamire şi stă nouros ca şi văzduhul. După ce 
Dumitru Crivăţ trecu la slujitori, Ionuț stătu o clipă uitindu-se în juru-i şi 
oftînd. Se aplecă şi culese de pe un răzor o garoafă roşie, şi cu acel semn de 
singe al inimii lui, intră în tindă. 

Nasta îi cuprinse braţul. Îi luă garoafa şi şi-o trecu în păr. 

— Măria sa te chiamă, îi zise ea cu glas tare, ca să audă cei dinainte. 

Apoi încercă să se înalțe spre urechea lui, ca să-i şoptească ceva. 
Pindea cu coada ochiului spre cocon şi spre jupineasa Tudosia, care intrau 
în sufragerie. Jder era mirat de îndrăzneala ei. 

— Ionut, îi murmura ea; vreau să te văd în cel mult o săptămînă. Am a- 
ti spune lucruri tainice. Acuma nu-i vreme şi nu-i chip. Sa nu te 
impotrivesti si să faci cum spun eu. Nu răspunde nimic. 

— Nu răspund; să-mi spui numai ce ai. Eşti bolnavă? 

— Sînt bolnavă, Ionuț. Nu mă pot însănătoşi decît dacă faci cum spun 
eu. 

— Bine; am să vin. 

Ea se cutremura de bucurie. 

— Să-mi mai spui dacă ti-s dragă. 

Jder n-avu cînd întoarce cuvînt, căci era în prag. Dar Nasta putu băga 
de samă în privirea lui răspunsul şi trecu numaidecit lingă coconul 
domnesc, înduplecîndu-l să se aşeze în scaun şi să primească ospatul ce-i 
fusese pregătit. 

Popasul coconului domnesc nu s-a înseninat; a rămas posomorit ca şi 
cerul, cu toată atitarea şi îndemnul la vorbă al jupinesei Tudosia. Jder îşi 
zicea în sine că ar trebui să simtă milă pentru starea stapinului său, şi 
totuşi n-avea decît într-o măsură cu totul imputinatá această simtire. Ar 
mai fi dorit lămuriri de la Nasta; ea îi strecura, ori i se părea lui că-i 
strecoară, priviri cu acelaşi îndemn stăruitor. Ce taină poate să fie? Patima 
ei e într-adevăr asa de aprigă încît să-i ceară s-o ducă în altă parte de lume, 
ca să fie numai ei singuri? Prindea şi întrebarea mută în ochii ei umbriti: Ti- 
s dragă? 

— Da! îi răspunse el închizind ploapele, învăluit în coşul pieptului de o 
uncropeală dulce. 

La plecare, Alexandrel-Vodă căută o clipă de singurătate cu Nasta. Ea 
se supuse în totul îmbrățişării şi sărutărilor lui, făcîndu-se mică. După ce 
ieşi între călăreţii săi şi se ridică în scări, coconul domnesc surise palid 
dragostei sale, simțind că-i vine între buze ceva din aburul de cenuşă care 
plutea sub nouri. Nasta rămase neclintită în cerdac, lingă jupineasa 
Tudosia, pînă ce Jder îşi răsuci calul ca s-o poată privi ca din întîmplare: 


114 


nu» - 


atunci ea îşi ridică spre buze garoafa. După aceea se întoarse în loc, 
cufundindu-si capul şi inaltindu-si umerii. 

În cursul săptămînii, lonut Pár-Negru îşi făcu rugămintea cătră 
stăpînul său, că ar dori să se repeadă la Timiş două zile, sá vadă pe ai săi. 
Cu acest prilej ar aduce eretele şi cînii. Lui Alexăndrel-Vodă i se păru destul 
de grea o asemenea învoială în vremuri cînd domnia sa însuşi umbla 
întruna minat de poruncile lui Vodă şi cînd umblătorii la cetăți şi la 
dregătorii din Tara-de-Jos ieşeau din Cetate la fiecare ceas. Coconul 
domnesc băgă de samă cu mirare că părintele său nu punea nici o 
împotrivire. 

— Să-i dai poruncă lui Jder, vorbi Vodă cătră cocon, zimbind, să se 
ducă fără de nici o intirziere unde pofteşte. Să spuie comisului Manole să 
aibă grijă să clădească grabnic stogurile, deoarece cătră toamnă se pot 
stirni viforuri dinspre pustie. Pina la Sintamarie să ardă gropile si să aşeze 
în ele orzul şi gríul. Cit despre cîni şi erete, să-i lese slujitorul domniei tale 
la locul lor, căci avem aici alte griji şi avem a ne găti de altfel de vinátoare. 

Cum dobindi învoirea, Jder sfichiui cu vorba pe sluga sa Tătarul, ca să 
gătească într-o scăpărare de amnar caii. Îşi puse pintenii şi smunci din cui 
sabia, arcul şi cucura de săgeți. Se închină stápinului său strunindu-si 
bucuria. 

— la-ti mîncare la coburi, lonut, îl sfătui Alexăndrel-Vodă. 

— N-am nevoie de mîncare, măria ta. Afară de asta, sîntem în postul 
sintămăriei. Dac-oi fi însetat, stau la un izvor; altceva nu-mi trebuie. 

— Îţi poruncesc să nu intirzii, Jder. 

— Nu intirzii, maria ta. Văd ce am de văzut şi mă întorc numaidecit. 

Fecioraşul comisului ieşi din Cetate în ceasul al treilea al dimineții, la 
prinzisor. Pagul se simți strîns în zăbale si ars din pinteni. Gheorghe 
Tătarul abia se putea tine de stăpinul său pe buiestraşul lui cu urechile 
aplecate îndărăt. Cum intrară în drumul Nimircenilor, Jder îşi conteni fuga 
şi-şi lăsă calul în pas. Cînd meterezurile cetăţii se cufundară după deal, 
ocoli pe rîpi cătră apa Sucevii. 

Jder cel mititel ştia să-şi ducă fugarul pînă la marginea puterilor lui, 
avintindu-l şi infierbintindu-1 cînd şi cînd, şi dindu-i răsuflet destul de des 
în pas. Mai puţin? Crutare avea pentru el însuşi călărețul, care nu înțelegea 
să-şi dea nici un fel de răgaz. cînd se aplecă soarele U chindie, lonut îşi 
simţi în gură limba uscată de arşiță. Pagul era istovit; Tătarul rămăsese în 
urmă. Curtea de la lonăşeni se zărea în fund, lingă dumbravă. 

Atunci feciorul comisului făcu popas, la un sipot Dădu ocol pagului 
mingiindu-l. 

— Am ajuns; lumea-i în stăpînirea noastră, îi zise el. 

Calul îi răspunse c-un uşor murmur de nechez lăuntric. Jder îşi puse 
obrazul în bătaia izvorului. Dădu pagul în sama Tătarului, ca să-l frece cu 
şumuiac de iarbă uscată. El însuşi se întinse cu fața în sus, în pajişte la 


115 


marginea drumului, primind în genele închise lumina piezişă a soarelui. Un 
vint abia simțit îi suflă din corp truda. 

Cînd se arătă dintr-odată acel călăreț tînăr şi fudul în preajma livezii de 
zarzări, jupineasa Tudosia dădu țipăt, inaltind braţele ca de spaimă. Se 
răsuci din pridvor virind capul pe usa şi strigind ascuțit: 

— Nasta! Nasta! Îţi vine veste de la Suceava. 

Jupinita sosi cu foile învăluindu-se. Stătu o clipă; îşi acoperi gura cu 
mîinile, ca să nu tipe, se întoarse pe loc şi dispăru. Maică-sa o căuta 
vorbindu-şi singură şi mustrind-o. Deodată fata apăru din cámaruta ei în 
laturea lui Jder şi-i cuprinse brațul drept, în tăcere. 

— Unde-ai fost? Jupin Ionut îți aduce ştire de la maria sa Alexandrel. 
Dorim într-adevăr să ştim cînd ne putem invrednici sa ne bucurăm de 
vederea măriei sale, ca să se ospăteze şi să odihnească iarăşi la noi. 

— Toate la vremea lor, răspunse nedesluşit lonut. — Doresc să ştiu 
dacă nu-i supărat pe noi. 

— Nu-i supărat, jupineasa Tudosie. 

— Atuncea sînt liniştită. 

Jupinita se alătură iarăşi de brațul lui Jder. 

— Mamă, grăi ea zimbind, lasă-l pe jupin Ionuț sá răsufle; abia a 
descălicat. Dacă are carte, are s-o puie în mîna domniei tale. 

— N-am carte. 

— Dacă are veste anumită, are să ţi-o spuie. 

— Am veste anumită pentru jupinita Nasta. 

— Vai, jupine Ionuț, se tingui stăpina casei; Nasta e deprinsă să nu tie 
nimic ascuns față de maica ei. 

— Într-adevăr, mamei nu-i pot ţinea ascuns nimic, încredința pe Jder 
jupinita Nasta, ducîndu-l în sufragerie şi indemnindu-l sá se aşeze pe 
scaun. Am s-o rog numai pe măicuța aceasta a mea să aducă anumit rod de 
trandafir, decît care mai bun dulcet nu se află pe lume; si să vadă de 
asemeni dacă putem pune o gustare pe masă, rodnică de un drumet trudit. 
Pe urmă vine rindul vestilor, cînd avem să alcătuim tustrei sfat. 

— Toate le fac cît ai bate din palme, se ridică înfocată de la locul ei 
jupineasa Tudosia, numai vă poftesc să nu incepeti judecăţile divanului 
fără mine. 

Pe cînd jupineasa Tudosia umbla în dulapuri căutînd, ori ieşea cătră 
cămara de alături inturnindu-se iar, Nasta se învirtea neliniştită în preajma 
oaspetelui. Jder îi cerceta din cînd în cînd zimbetul, dar în el nu putea ceti 
nimic. Nici nu-i putea pune întrebări arzătoare cîtă vreme jupineasa 
Tudosia nu se depărta. Pricepea de la copilă numai acea privire cu care-i 
mai ceruse răspuns c-o săptămînă în urmă — dacă i-i dragă. De asemeni 
acest răspuns i-l cerea prin anumite mişcări ale trupusorului ei invesmintat 
în foi largi de matasă. Cînd acele foi umblau furiş spre un colț al odăii; cînd 


se răsuceau deodată zbătindu-se ca un val; cînd rámineau în loc alinindu- 
se. 


— Ionuț, îi sopti ea pripit, cînd rámasera singuri; n-avem decît citeva 
clipe pînă ce se întoarce iar mama. Vreau să te vestesc ce să-i spui: că 
măria sa Alexandrel pofteşte să ştie cum mergem cu sănătatea; şi că nu 
tirzie vreme maria sa va veni. Altceva am să-ți spun eu după aceea, într-un 
loc unde nu vom fi decît doi. Să n-adormi şi să stai treaz. Pin-atuncea 
spune repede ce vreau să ştiu eu. 

Jder îi răspunse fără cuvinte, cuprinzind-o şi sarutind-o. La zgomotul 
de paşi al jupinesei Tudosia, amindoi rămaseră despărțiți şi linistiti ca nişte 
sfinți. 

După ce feciorul comisului îşi îndeplini cătră stáapina casei solia, cu 
vorbe intortochiate şi deslusiri atunci născocite, fu cuprins de o trudă 
nebiruită. Şi nu mult după aceea, la al patrulea ceas al nopții, pe cînd sta 
treaz în cámara lui, ascultind orice mişcare afară şi-n pareti, jupinita Nasta 
veni lingă el. Se simţi cuprins dintr-odată ca şi cum cineva ar fi vrut să-l 
sugrume. 

— Stai liniştit, îi strecura în ureche vorbe fierbinţi fata. Acuma pot să-ţi 
spun de ce ţi-am părut atunci bolnavă. 

— Acuma nu mai eşti? 

— Acuma nu mai sînt, căci am nădejde în tine, lonut. 

Înainte de a o asculta, Jder îi astupă gura. N-o lăsă multă vreme să 
vorbească, pină ce statu cuminte în braţele lui, suspinind şi aşteptindu-i iar 
dezmierdările. 

— N-avem vreme, Ionuț, păru ea că se spăimîntă după aceea. Dacă mă 
strigă mama, eu nu pot decit să mă ascund sub brațul tău. 

— Atuncea vorbeşte. 

— Vorbesc. Mama doarme neîntoarsă pînă după miezul nopţii. Dacă îţi 
alături urechea de păretele din dreapta, o auzi. Sforăie subţire, parcă s-ar 
mira întruna. Cînd nu se mai aude nimic, se întoarce pe partea cealaltă. 
Atuncea citeodata grăieşte singură şi, uneori, cînd i-i frică, mă chiamă. 

— S-a întîmplat ceva, de ai nevoie de mine? 

— Am nevoie, Ionuţ. Într-o noapte, mama a strigat şi a vorbit anume 
lucruri. Am ascultat fără voie şi m-a cuprins o spaimă. Dimineaţa, m-am 
rugat la Maica Domnului să fiu iertată pentru minciuna ce trebuie să spun 
şi am şi povestit maicei mele un vis, în care am pus cuvintele ei şi i-am 
arătat vedenie înfricoşată de oameni străini, negri la chip, care amenințau 
viața lui Alexandru-Vodă. Băgind de samă că-şi tine strîns taina am căzut 
la mare scîrbă şi gînduri. Cu şiretlic am scos unele vorbe pe care le-am 
legat cu celelalte, am cercetat-o şi despre nişte trimeşi de la neamurile 
noastre din Lehia, care aduc aici, din cînd în cînd, cîte o veste şi cîte un 
dar, şi am înţeles acel lucru de care am fost bolnavă, oara trecută, cînd ati 
făcut aici popas. 


Ionuţ Păr-Negru asculta cu luare-aminte soaptele repezi ale jupinitel. 
— Crezi într-adevăr că este primejdie pentru stapinul meu? 

— Cred că este, cîtă vreme s-or ţinea în preajmă acei oameni străini, de 
care s-a înfricoşat, în somn, mama. Acum îi visez şi eu în orice noapte. Cind 
ati fost în cealaltă săptămînă, m-am temut să nu mineti aici. Un om de la 
curtea noastră poate duce în două ceasuri ştirea acolo. Şi dacă acolo stă 
într-adevăr un podgheaz la pinda, aşteptind asemenea prilej, apoi pînă în 
ziuă poate să fie aici, ca să-l ieie pe coconul domnesc din aşternut. Nu ştiu 
cine poate trimete această ştire. Poate chiar mama să se facă vinovată de 
asemenea faptă. Trebuie să-ți mărturisesc că nu mă tem atît pentru 
stapinul dumnitale, cît pentru viaţa ta. Aş dori să-mi spui că-s o proastă şi 
n-am a mă teme de nimic, ca să te mai pot vedea; dar iar mă întorc şi cuget 
la primejdie, şi te rog să vii singur, căci cu tine n-are nimenea nimic. Ori 
fură-mă şi du-mă undeva, ca să nu mai am spaimă. Ori, cînd vine 
Alexăndrel-Vodă, nu-l lăsa să intirzie. Ori, dacă se îndărătniceşte să intirzie, 
tu pleacă şi lasă-l. Atuncea, dacă pleci, să nu uiţi să mă iei şi pe mine. 

Ionut căută în sărutările şi imbratisarile jupinitei Nasta o înțelepciune 
pe care nu o putea găsi. 

— Cit îs în slujba Domniei, îi lămurea el, nu te pot fura. Doar să mă 
reped la Timiş, să mă mărturisesc mutei, şi să trimeată dumneaei hoți. 
Dacă spun lui Alexăndrel-Vodă ce am aflat de la tine, ne primejduim 
amindoi, eu şi tu, căci măria sa mă socoate acum la Timiş; iar eu, ca un 
viclean, mă aflu aici. Pentru fapta ce săvirşesc acum, măria sa poate să-mi 
ieie capul, căci am călcat credința noastră şi frátia de cruce. Dacă 
porunceşte deci Alexăndrel-Vodă să vin cu el aici, eu trebuie să mă supun. 
Dacă răsare asupra lui o primejdie, eu trebuie să stau pe loc şi să-l apăr. 
Dacă în vreun chip oarecare îl fac să nu vie, mă pedepsesc pe mine, căci 
pier de sete; iar apa mea nu-i decît aici. Mă gîndesc că poate nu-i nimic şi 
ţi-ai făcut vreo nalucire. 

— Poate fi şi nălucire, suspină copila. Cuprinde-mă iar şi spune-mi 
dacă pot fi asa de fericită, iarăşi, săptămîna viitoare. Pina atuncea număr 
ceasurile. Să nu care cumva să spui cuiva ce-ai aflat. Acuma mă tem de 
viața ta. Fără tine, mă prăpădesc şi eu în clipă. 

Sfirşitul acelui sfat se depărta cu totul de nălucirile de primejdie, pină 
ce cucoşii începură a cînta pe rind, afară, straja a doua a nopții. 


CAPITOLUL XI 


IONUȚ JDER AFLĂ O CAPCANĂ GĂTITĂ STĂPÎNULUI SĂU 


copleşeau stăruitor vedeniile dragostei lui şi părea nepăsător de 

arsita zilei, era în el ceva treaz, ca o nelinişte necontenită. Ca să 
preintimpine o întîlnire neplăcută, coti pe alt drum decît cel obişnuit şi ieşi 
pe dealurile de unde se vedea Moldova. 

Ce-l indemnase să ia asemenea hotărire, nu-şi putea bine deslusi mai 
tirziu. Poate avea grija să nu dea peste slujitori ai stăpînului său, mergind 
cu veste în acelaşi loc unde fusese el singur. Poate era frica să nu se 
încrucişeze, pe cale, chiar cu Alexandrel-Vodă. Căci din poruncile pe care, 
în acele zile, le repezea Domnia, putea fi una care să îngăduie coconului 
domnesc să abată iar unde îl mîna patima iui. Drumul cestălalt era mai 
puţin purtat de alergătorii lui Vodă. Şi chiar de i-ar fi întîlnit cineva 
cunoscut şi ar fi oblicit de asta Alexandrel, şi i s-ar fi părut ciudată o 
călătorie în miazănoapte, cînd drumul era spre asfintit, mezinul îşi pregătea 
în mintea lui un răspuns multámitor. Acest gînd călăuzitor se alegea singur 
ca o rază în negura grijilor care-l învăluiau cu tot cu dragostea lui. leşea 
acest gînd chiar din mărturisirile Nastei. Se afla în Jder ca o presimtire de 
sălbătăciune, care, umblind sub codru şi căutindu-şi adăpătoarea si 
păşunea şi ascultind şi chemarea dragostei, are totuşi întreaga-i făptură 
încordată spre primejdie. 

Deci Jder venea pe celălalt drum, pe sub plopi, lăsîndu-şi calul să 
umble în trap domol. Rinduiala ascunsă a lucrurilor din lumea asta, în care 
se îmbina şi acea presimtire tainică, făcîndu-l sá coteascá pe anumită 
cărare la anumit ceas, îi scoase înainte cea mai ciudată înfăţişare de om. 

Vedea de cîtva timp cum vine împotrivă-i, pe drumul lung şi drept, o 
căruță pe care o trăgea un cal inhámat cu cerc. Peste căruță, în văzduhul 
fără nici o suflare de vînt, pluteau nouri uşori de pulbere. 

Cînd căruța ajunse la zece paşi de el, Jder opri, băgînd de sama într- 
însa obraz cunoscut. Pe capră, în dreapta, ţinea hățurile şi biciul un 
slujitor, iar în stinga acestui slujitor părea că dormitează, copleşit de zăduf, 
cinstitul negutátor lohan Roşu din Suceava, ulița armurierilor. Ionuț îşi 
mişcă pagul în curmezişul drumului, parind bucuros de vederea unui 
prietin. Negutatorul lohan Roşu nu dormea. Cum se opri căruța, domnia sa 
ridică cu grabă nasu-i rumăn şi clipi din ochi, ca să se dezmeticească din 
gînduri. 


He: se întorcea spre Suceava plin de dulceata nopţii. Deşi îl 


119 
> == 
AA 5 M SA 
EAA CA ee ES 
UA 


a ED 
- — 


— Aha! ce mare bucurie, rînji el, că întîlnim un prietin al nostru. Nu te- 
am văzut de zece zile pe la noi. De unde vii domnia ta, jupine lonut? 

— Vin de la Timiş, răspunse cu desăvirşită încredințare mezinul. 

— De la Timiş? se miră negutátorul. După cît cunosc eu, nu se află alt 
loc cu numele Timiş. Unul este şi acela-i cu totul în altă parte. 

— Adevărat este, prietine, zimbi lonut. De la acel loc cu numele Timiş, 
duce un drum la sfintă mănăstire Neamţu. La sfinta mănăstire Neamţu, am 
eu un frate călugăr, care mi-a dat o solie pentru un cuvios părinte Ilarion, 
la un schit, în munte. Am trecut deci de la Neamţu de-a dreptul şi acuma 
mă întorc unde-i datoria mea. 

— Înţeleg, înţeleg, incuviintá negutátorul cu glas leneş. 

Lui Ionuț i se părea că cinstitul negutator nici nu i-a ascultat 
lămurirea, întrucîtva prea amănunţită, şi că se află stápinit de gînduri ale 
treburilor lui, cătră care se ducea. Pe lîngă asta, vrednicul neguțător lohan 
Roşu părea trudit ori nedormit. Îndată ce începu să ridă fără noimă, ca şi 
cum nu credea nimic din ce i se spusese, lonut înțelese că acea trudă are 
altă pricină. Într-adevăr, după ce se veseli, negutátorul îşi umbri nasul 
mare cu palma, ca şi cum s-ar fi ruşinat de coloarea-i trandafirie. 

— Aş putea oare să aflu şi eu, mestere lohan. Încotro îţi este calea? 

— Aha! calea mea, jupine dragă, e ca totdeauna la afacerile mele, la 
Liov. Acuma poate să mă opresc ceva mai degrabă, cum trec hotarul. 

La acest cuvint, slujitorul mustăcios, îmbrăcat în strai leşesc, îl păli în 
coastă cu coada biciului. 

— Ce este, Vichentie? se miră neguţătorul. 

— Nu-i nimic, lohan. 

Jder strecură o privire spre Gheorghe Botezatu Tătarul. Slujitorul său 
se oprise şi el în mijlocul drumului, în laturea stăpînului său, însă părea 
nepăsător şi se uita spre o dumbrava, dincolo de finaturi cosite. 

— Vra să zică, jupine lonut, schimbă vorba negutatorul, domnia ta te 
duci la Suceava tocmai cînd alții pleacă. Ar fi trebuit să te grabesti. 

— pe ce? 

— Ca să întovărăşeşti pe maria sa Alexandru-Vodă. 

— Unde să-l întovărăşesc? 

— Parcă domnia ta nu ştii? se veseli negutátorul c-o gură mare, în care 
se zăreau ştirbături negre. 

— Nu ştiu nimic, se miră cu mare nevinovăție Jder. 

— Ba ştii; iar dacă nu ştii, întreabă-l pe jupin Dumitru Crivat 
medelnicer. Însă nici pe el nu-l poţi întreba, căci şi domnia sa a plecat azi 
dimineață cu măria sa Alexandrel. 

Slujitorul de pe capră ghionti de astă dată cu cotul pe stapinul său. 
Deşi mişcarea lui se săvirşise cu totul furiş şi repede, Jder n-o scăpă din 
vedere. Adulmecă deodată ca un copoi şi-şi ascuti înainte nasul, bánuind 
dinaintea lui ceva neobişnuit. Bănuiala stătu în el ca fulgerul în nour şi-i 


120 


scapără din invalmaseala gindurilor pînă în nasu-i lung, care se increti 
deodată. Îşi şterse mustăcioara la dreapta si la stînga, îşi mingiie pata de 
jder de la coada ochiului, apoi chemă c-un glas şuierător pe Tătar, ca la 
vinátoare: 

— Botezatule! 

Slujitorul tresări. Privi pe stăpinul său şi-l văzu schimbat la înfăţişare şi 
încordat. Omul cu bici de pe capra carutii mormăi repezit cite va vorbe 
leşeşti cătră negutátorul lohan. 

— Trebuie să plecăm! îşi ridică el glasul cu hotărire. Dacă intirziem, se 
supără pana Mina. 

— Stati, prietinilor, întoarse alene cuvînt Ionuț. Unde anume să plecați? 
Şi de ce se supără pana Mina? 

— Se supără pentru că stápinul acesta al nostru nu se mai satură de 
vin. Spune acuma prostii. S-amestecă unde nu trebuie. 

Jder îşi îndirji deodată glasul: 

— Stati pe loc! Nu porneşte nimeni de aici pînă ce nu desluşesc ce este. 

Negutátorul păru că trece printr-o infricosare rece şi tresări pe jumătate 
dezmeticit, rizind strimb. 

— Nu înțeleg supărarea domniei tale, jupine Ionuț. Nu esti oare si 
domnia ta prietinul nostru, ca si dumnealui medelnicerul Crivat? Nu te-am 
primit şi nu te-am ospătat subt acoperişul casei mele? 

— Ba da. 

— Atunci, ca nişte prietini ce ne aflăm ai domniilor voastre, ce mirare 
este că ştim unele din cite se petrec la curtea înaltului nostru stapin? Le- 
am aflat de la domniile voastre, he-he! 

— De la mine n-aţi aflat nimic. 

— Atunci am aflat de la medelnicer. Ori de la domnia ta aflăm, ori aflăm 
de la domnia sa, tot una este. Căci noi nu avem nici o răutate şi sîntem 
credincioşi robi ai Domniei. Lasă-ne să plecăm. Nu şăgui. 

— Nu şăguiesc, pan lohan. Nu vă las să plecați pînă ce nu mă 
desluşeşti deplin. Să-mi răspunzi cînd a plecat măria sa Alexandrel. 

— Asta ştie oricine. A plecat as'dimineata. 

— Bine. Să-mi răspunzi ceva de care ştie mai puţină lume. Unde a 
plecat? Nu încerca să ocoleşti, am înțeles că ştii. 

— Nu încerc să ocolesc, jupine lonut. 

— Să mă lămureşti acuma de ce ai purces şi domnia ta pe cale în 
aceeaşi dimineaţă. 

— Am treabă la Rădăuți. 

— Ba ai treabă dincolo de hotar, precum ai spus. Ce treabă aşa de 
grabnică ai acolo şi cui te duci să dai vestea pe care mi-ai mărturisit-o şi 
mie? 


— Care veste? Nu mă necaji, jupine, lasă-mă în treburile mele. Eu sînt 
un om în vîrstă, cinstit şi cunoscut, domnia ta eşti un copil. Vichentie, dă 
bici calului! 

Mezinul comisului răcni deodată aprig, incruntindu-se şi zbirlindu-se în 
toată înfăţişarea lui. 

— Descalică, Botezatule! Opreste-i! 

Tătarul sări din sa tocmai cînd slujitorul leah dădea bici, şi voia să 
ocolească calul lui Jder. Trăgiînd jungherul, tăie legăturile cercului; 
hulubele căzură; calul se sperie lovit în cap de cerc şi se năpusti în 
marginea drumului. În aceeaşi clipă slujitorul leah trase din fin, de sub 
capră, un baltag cu coadă lungă, ridicîndu-l cu repeziciune asupra 
Botezatului, care venea spre căruță. Neguţătorul, împins ca de un arc, cu o 
sprinteneală surprinzătoare, năvăli din altă parte în latura lui Jder, după ce 
scosese din aceeaşi ascunzătoare o sabie dreaptă cu două tăișuri. 

Gheorghe Tătarul zvirli asupra slujitorului leah jungherul de care se 
slujise ca să deshame calul. Îl prinsese de vîrf şi-l trimesese ca-ntr-o 
scăpărare în grumazul omului, sub urechea dreaptă. C-un răcnet, slujitorul 
se prăvăli îndărăt, agatindu-se cu o mină de draghina căruții şi varsind 
singe din rană. 

Jder puse pinteni. Strunind pagul într-o săritură piezişă, ocoli pe 
negutátor. Pe cînd căuta în stinga să-şi afle una din sculele-i de nălbar, pe 
care le purta la oblinc după rinduiala de la Timiş şi sfaturile lui Simion, 
dintr-odată prăvăli calul peste ospătar. Din şa, căzu de-a dreptul deasupră- 
i, apucind sabia căzută şi lovindu-l cu straja. 

— Vai de mine, jupine lonut, răcni el. Asta-i plata domniei tale pentru 
prietinia ce ţi-am arătat? Cu ce-am greşit? Cui am greşit? 

— Ti-am cerut să-mi răspunzi pe loc ce cauţi la hotar tocmai în ziua 
cînd Alexandrel-Voda se duce la lonáseni. 

— Mă rog, ce crezi domnia ta? Ce vină-mi pui? Eu n-am nimic 
împotriva măriei sale. N-am a vorbi nimănui de asta. Mă jur pe sufletul 
meu; fac orice; dacă-mi dai voie şi-mi slobozi mina, fac cruce şi mă jur în 
fața lui Dumnezeu care ne vede şi ne-aude, că nu-i nimic din ceea ce poate 
crezi domnia ta. 

— Ce cred. eu? 

— Nu ştiu ce crezi. Mărturisesc că vestire despre umbletele coconului s- 
au dat mai de mult: însă acuma n-am a spune nimănui nimic. Crede-mă, 
jupin Ionuț, nu mă năpăstui, ca să n-ajung aninat de gît într-o creangă de 
copac. Ce ţi-a venit domniei tale să scorneşti asemenea pozna? 

Jder îl scutură cu minie: 

— Lasă tinguirile şi vorbele de prisos, ori te străpung şi te zvirl în rîpă, 
ca să te mănînce hultanii. Ti-am cerut să-mi dai samă ce cauţi la hotar; tu 
mi-ai răspuns trágind sabia. 


— Am greşit; eram băut. Acuma mă supun şi răspund. Mă duceam la 
hotar pentru altceva. Este o afacere a mea. Aveam de trecut în Lehia, în 
noaptea ce vine, o marfă de pret. 

— Vorbeşte desluşit. Ce marfă? Unde şi cum? 

Pan lohan rămase întăi cu gura căscată, cu aceeaşi ochi care se holbau 
infricosati şi uimiti de întimplare; încercă să rostească ceva şi i se încleştară 
fălcile. Îşi întoarse ochii de cătră slujitorul său căzut cu capul sub căruţă şi 
gemînd de moarte. 

— lezus Măria! lezus Maria! bolborosi el în limba lui, stringindu-si 
palmele şi indreptindu-le spre fecioraş. Crede-ma, jupine Ionuț; nu mă duce 
nevinovat la osinda! 

— Care marfă? Unde şi cum? 

— Ah, Doamne Dumnezeule, nu pot spune. 

— Botezatule! porunci Jder, pe cînd lega strîns pe negutátor. Drege 
hamul şi înhamă calul. Ducem pe amindoi aceşti mişei la Cetate. Văd 
venind oameni din urmă, care ne-or da ajutor să-i rinduim unul lîngă altul 
în căruță. Si-or da samă la Domnie pentru negutatoriile lor ascunse şi 
vorbele purtate la hotar. Asemenea marfă o plăteşte îndată gidea. 

Văziînd că drumeţii se apropie cu oarecare sfială, Jder le strigă de 
departe: 

— Poftiti aici, oameni buni, şi daţi ajutor. Slujba Domniei! 

Oamenii grăbiră îndată la porunca lui. Cáruta cu prinşii fu întoarsă la 
Suceava. Cu destulă repeziciune, pe un drum lăturalnic, în afară de tirg, 
Jder îşi duse prinşii ia Cetate, dindu-1, cu puţine lămuriri, în sama 
postelnicului al doilea Grigoraşcu Jora. 

Aceleaşi rinduieli ascunse ale întimplării îi inlesneau graba de care avea 
nevoie. Măria sa Ştefan-Vodă era ieşit din ajun, cu boieri şi călărime, înspre 
ținutul Hotinului. Grigoraşcu Jora, avind la cunoştinţă parte din taină, 
porunci să fie lepadati robii la băşti, pînă ce însuşi domnia sa se va duce 
să-i cerceteze. Puse străji, cu poruncă să nu lese pe nimeni să pătrundă 
înspre prinşi, ca să nu iasă vorbe de la ei în afară. Însuşi domnia sa, 
incálecind cu cea mai mare graba şi luînd cu sine cîțiva slujitori, cobori în 
tirg, la ospătăria din ulița armurierilor, ca să apuce pe pana Mina si pe 
slugile casei. 

La al şaptelea ceas al zilei, toți prinşii erau în tainiti. Postelnicul chemă 
pe lonut la poruncă şi-i arătă ce se aflase. Adevărată era mărturisirea lui 
pan lohan că, în sara trecută, poposiseră la ospătăria lui negutátori. Acei 
negutátori porniseră în jos pe drumul Nimircenilor, la treburile lor. Ce 
negutatorie vor fi avînd, încă nu se ştie, dar trebuie să se afle îndată ce 
lohan Roşu va fi strîns în cleşte. Orice negutátorie ar fi, se dovedeşte că 
dumnealui Jder cel mititel a lucrat pripit, ca un tînăr ce se află, lovind şi 
vărsind singe; însă rău n-a făcut, deoarece a socotit să apere de vreo 
primejdie pe stăpinul său coconul domnesc. Se dovedeşte uşor că nu poate 


123 


fi legătură între o ameninţare pe care ar pune-o de aici la cale pan lohan şi 
popasul măriei sale Alexandrel la lonăşeni. Căci măria sa Alexandrel ajunge 
la lonăşeni sara, iar ospătarului îi trebuie tot atita vreme să ajungă pe 
drumul lui la cunoscutii cu care ar fi avînd o întocmire împotriva coconului. 
Din locul acesta este iarăşi destulă cale, patru sau cinci poşte din cealaltă 
parte a hotarului, pînă la lonáseni. Aşa că nu se arată să fie asta pricina 
călătoriei lui pan lohan. Pe urmă, de unde se ştie că s-ar fi pus ceva la cale 
împotriva măriei sale Alexandrel? 

— A mărturisit însuşi leahul că el şi muierea lui au dat de ştire în Lehia 
pentru drumurile măriei sale la lonăşeni, se grăbi să dea lămuriri Jder. 
Acuma înțeleg şi mai bine asta, aducindu-mi aminte de toate ispitele femeii, 
şi de prietinia pe care o arăta lui jupin Crivat medelnicer, şi de şiretlicurile 
imbratisarilor ei, căci nu era imbratisare fără întrebări. 

— Aud asta cu mare uimire, jupine lonut. 

— Mă aflu cu totul rusinat de slăbiciunile mele, se ruşina Jder. 

Postelnicul Grigoraşcu îşi scutură frumoasa-i barbă castanie, rizind cu 
plăcere şi bătind cu palma pe spate pe Ionut. 

— Fii mai puţin ruşinat, jupine lonut, rise el, căci asemenea slabaciuni 
sint ale vîrstei noastre. 

Ionut îl privi cu grijă: 

— Socot că domnia ta ai să afli adevărul. 

— Care adevăr? 

— Că Domnia are duşmani în Lehia dintre pămiîntenii noştri fugari de 
la Aron-Vodă. 

— Asta se ştie. Se află acolo mai cu samă jupin Mihu, fost mare logofăt. 

— Deci pot fi primejdioase pentru stapinul nostru drumurile la 
lonăşeni. 

Postelnicul privi iar pe Jder cu ochi rotunzi de mirare. 

— Pe cit înțeleg, jupin Tonut se învoi el, domnia ta dovedesti un duh 
ager. Însă pribegii, în ziua de azi, au alte trebi; şi îngrijorările domniei tale 
sint deşarte. Ori ai aflat ceva anume? Găsesc şi eu în mărturisirile leahului 
ceva, dar de aici la acea înfricoşată faptă la care cugeti domnia ta, mi se 
pare că-i destul de departe. Ce ştii domnia ta anume? 

Jder se închise în sine, cu inima bătind. 

— Nu ştiu nimic altceva. 

— Atunci putem cruța pe maria sa stapinul nostru de suparari şi minii, 
se linişti postelnicul Grigoraşcu. De ce să virim în măria sa şi această 
spaimă? Şi mai ales de ce să afle măria sa de drumurile coconului său? 
Dacă află măria sa, nu-i bine. lar mai ales dacă se întîmplă ceva lui 
Alexandrel, atuncea se duc şi alții să tie tovărăşie, la întuneric, leahului şi 
muierii lui. Ascultă-mă pe mine, îl mingíie prietineşte postelnicul pe Jder, ia 
din toate învățătura cea bună. Lasă în seama mea pe prinşi, iar domnia ta 


"TE 


nu mai intirzia şi du-te după Alexăndrel-Vodă, precum mi-a lăsat maria sa 
poruncă în astă dimineaţă, cînd a ieşit din Cetate. 

Mezinul comisului rămase un timp ametit şi cu privirile tulburi, 
încercînd să desluşească în sine ce avea mai bun de făcut. Orice adaos al 
lui în legătură cu mărturisirile jupiniței Nasta ar fi descoperit ceea ce nu 
trebuia să ştie nimeni pe lume şi mai ales l-ar fi virit — din ceea ce arăta 
destul de desluşit postelnicul — în primejdie de moarte. Înţelepciunea care 
se afla în împrejurări şi-n presimtirile lui îi poruncea din nou, de astă dată 
prin glasul lui Jora, purtarea ce trebuia să aibă. Nu-i ráminea alta decît să 
ceară de la postelnic cai hodiniti pentru el şi pentru Botezatu şi să se ducă 
într-o intinsoare la lonaseni. Ajutor de osteni nu poate cere, ca să nu se 
stirnească iarăşi întrebări şi cercetări, însă nu mai era de pierdut nici o 
clipă. Încă mai era vreme să ajungă la timp, ca să scoată pe coconul 
domnesc la larg. lar dacă spaimele se dovedesc năluciri mincinoase, atunci 
înseamnă că în zodia lui, pe care i-a spus-o pe de rost dascălul Pamfil, nu-i 
nici o scădere. Va avea har în dragoste şi milă de la cei mari, cum a ieşit în 
soapta şi din ghiocul prorocitei. 

Dobindind cai proaspeţi, îşi căută în pripa slujitorul şi-l puse să 
închinge pe ei şăile cu tot tacimul lor nestirbit, încalecă numaidecit şi 
cobori pe urmele stápinului său. De la jumătate de cale, spre sară, 
umbletul începu să-i fie anevoios. Sosiseră nouri uríti, din asfintit-miezul 
nopții, aducind ploaie. După un ceas de asemenea vreme, drumul se 
desfundă. Într-un răstimp, curgerea ploii conteni şi se învălui asupra 
cuprinsurilor o piclă cenusie din care curgea burnita. Jder si Tătarul 
căutau cale mai puţin grea pentru cai prin pajiştea de la marginea 
drumului, în locurile pietroase dinspre lonáseni, umbletul le spori. Ajunşi 
deodată, noaptea tirziu, în preajma curților, Jder opri, plecindu-si urechea 
şi ascultind, cu inima înfricoşată. 

Lacul părea liniştit; nu se zărea nici o lumină nicăieri. 

— Tine-ti armele gata, porunci lonut Tătarului. 

El însuşi, descălecînd şi apucind sabia goală, dădu ocol cu luare- 
aminte saraiurilor. Chemă cu glas încet straja, pe care o ştia aşezată în 
acea parte a gospodăriei. Ca şi cum ar fi tresărit din somn, cornul izbucni 
scurt şi spăriat. Omul era virit într-un covru de paie; răsări ca o matahală 
neagră, inaltind bita. Cinii începură a zăpăi cu oarecare lene din 
adăposturi. 

— Cine-i? rácni înăbuşit paznicul. 

— Eu sînt, slujitorul măriei sale. Fii liniştit. 

— Aha! domnia ta esti boierasul cel cu semn la ochi. 

— Eu sînt. Răspunde-mi dacă măria sa a ajuns cu bine. 
— Slavă Domnului, a ajuns cu bine şi acu hodineşte. 

— Ce fac stăpinele? 


— Ce să facă? Nu ştii domnia ta treaba femeilor? Cum l-a cunoscut pe 
maria sa, jupinita noastră s-a bolnăvit iar. Ei, da' de-acu poate i-a trece. 

Strajerul rise singur prin întuneric, ca si cum era încredințat că Jder 
nu-l aude. Însă Ionuț îl auzea, bucurîndu-se de acel ris prin picla burnitii. 

— Încolo-i bine-pace? 

— Bine-pace, multámim Maicii Preciste. 

— Cînd au venit oamenii cu veşti de dincolo? 

— Ieri. A venit unul cu caii cumpăraţi de la un şleahtic. Are stápina 
asta a noastră patima cailor mari. A stat acel om pînă azi; iar spre sară s-a 
întors la treaba lui. A stat şi s-a uitat cît de frumos venea măria sa cu 
slujitorii săi, şi cu cîtă repeziciune a descălicat măria sa. A făcut semn cu 
capul de mare plăcere şi s-a dus. Încă rîdea şi spunea că nu tirzie vreme se 
întoarce. 

— Ca să mai aducă şi alți cai? 

— Întocmai precum spui domnia ta. Nouă totdeauna, jupinelule Ionut, 
ne-a plăcut cum le vezi toate şi le înţelegi, aşa că jupinita Nasta socot eu că 
are să se bucure vazindu-te. Ai venit c-o intirziere, ori c-o graba? 

— Am venit cu intirziere, omule, căci asa a fost rinduiala mea; şi cu 
grabă, căci trebuie să trezim pe măria sa, ca să purceadă în clipeală, să se 
afle numaidecit mîni înainte de amiază la porunca Domnului nostru Stefan- 
Vodă. Deschide poarta, ca să trecem la odaie, să deşteptăm pe slujitorii 
măriei sale coconul domnesc. Să-şi scoată caii, să apuce armele. 

— Oi, jupinelule Ionuț, oftă străjerul; grele-s slujbele Domniei, dar n-ai 
ce face, trebuie să te supui şi să umbli, noaptea, pe vreme de ploaie. E mai 
bine de mine, aicea în culcuş, fără de nici o grijă. 

Filosofind, omul deschise poarta şi dădu glas din corn. Jder porunci 
Tătarului: 

— Trezeste slujitorii şi-i scoate fără de nici o intirziere afară! 

Sunară bătăi în uşi şi se stirni zvoană. 

Cu calul de căpăstru, Ionuț trecu la casa stápinilor. Cinii, în preajma-i, 
lătrau intaritat. O lumină scapără prin geamul cunoscut de el. La gratii 
apăru fantasma înfricoşată a Nastei. 

— Nu te teme de nimic, îi strecură el cuvînt, apropiindu-se grabnic. 

— Tu eşti, lonut? se uimi ea, cuprinzindu-si în palme timplele. Nu te 
aşteptam, dar mă gindeam la tine şi stăteam trează. Nu ştiam ce să fac şi 
dacă trebuie să mărturisesc ceva măriei sale. Acuma sînt bolnavă cu 
adevărat, lonut, de frică. 

— Dă-mi drumul. Trebuie să scol pe măria sa. 

Se născu în odăi dintr-odată freamăt. Glasul jupinesei Tudosia păru că 
se tinguieste. După ce se traseră zăvoarele, Nasta rămase o clipă în fața lui 
Jder, în straiul ei alb de noapte. El o cuprinse repede sárutind-o, apoi o 
depărta de la sine. Trecu spre stăpîna casei, care scotea pe uşă un braţ cu 


P- i 
făclie şi un cap uimit, legat pe sub bărbie cu grimea roşă. Bătu în uşa 
cămării coconului. A 

— Maria ta, scoală şi ieşi. Porunca lui Vodă! Slujitorii aşteaptă afară. | 

Usa se deschise numaidecit, Ionut apucă din mîna jupinesei făclia şi 
pătrunse la stápinul său. Îl ajută să tragă pe el straiele, îi încinse armele. Îl 
trăgea după el, fără nici o sfială că l-ar putea jigni în mindria lui de cocon 
domnesc. 

— Spune-mi repede, Jder, ce este? îl cerceta cu înfricoşare Alexandrel. 
A aflat ceva poate măria sa? Are nevoie de mine pentru vreo pricină? Este 
vreo ridicare grabnică la război? 

— Îţi spun pe drum, măria ta, nu pot suferi să mai stai aici. 

— A fost sara cea mai plăcută a vieții mele, Ionut. 

Jder se alătură strîns de el şi-l simți duh de vin. 

— Ai auzit ce ţi-am spus, prietine Ionuț? 

— Am auzit, măria ta. 

— Am găsit-o pe Nasta întristată şi bolnavă, dar pe urmă s-a veselit de 
venirea mea. 

— Mă bucur prea mult de asta, maria ta, mormăi scrisnit Jder, dar te 
rog încă o dată să binevoieşti a ieşi. Altfel se poate întîmpla pentru noi 
amindoi o primejdie. 

— Nu înţeleg ce poate fi, prietine lonut. S-ar cuveni să ne luăm rámas- 
bun de la gazde. 

— Nu-i vreme de asta, maria ta. Cum să se infátiseze în fața unui cocon 
domnesc nişte jupinese cuviincioase numai în cămăşi de noapte? 

— Ai dreptate, Ionuț. Poate s-ar fi putut să aştept pînă dimineaţă. Dar 
dacă spui domnia ta că altfel nu se poate, am ieşit. 

— Să-ţi asez dulama, maria ta. E vreme de ploaie. Binevoieşte de 
încalică. 

Oamenii erau buluciti prin întuneric dinaintea livezii de zarzări. Doi 
slujitori purtau făclii. Alexăndrel-Vodă încălecase. 

— Stingeti luminile! porunci Jder. 

Coconul domnesc căscă plictisit, mormăind: 

— Urită vreme. 

Apoi rise, ca un copil fără grijă, de împrejurarea neaşteptată în care se 
afla. Jder era încordat de o frică nebiruită. S-ar fi dorit la multe poşte de 
acel loc. Nu se vedea nimic: împrejurimile zăceau neclintite sub bura de 
ploaie; cu toate acestea sălbătăciunea din el avea fiorul primejdiei. Subt 
acest fior era şi îndirjirea de a depărta de Nasta un potrivnic. Apăruse un 
prilej prielnic de care se folosea. Asta-l încălzea pe o parte, ca focurile de 
popas, iarna, în pădure; pe cînd din cealaltă lăture îl sufla, înghețat 
neliniştea. 

După cel dintăi avînt al cailor în drumul mare, Jder rîndui lui Coman 
să fie călăuză înainte şi lui Botezatu sá rămiie pază îndărăt. Curgerea ploii 


127 


"TE 


aproape contenise si rámasese numai negura, plutind peste finaturi, peste 
iazuri si dumbrăvi. O lumină palidă de lună se cernea prin picla. 

Era poate cătră a treia strajă a noptii, după socoteala pe care o făcea 
Ionuț timpului. Pe cînd umbla în preajma stăpinului său şi era cu urechea 
atintita cătră zvonurile dindărăt, înțelese că vine cu grabă dintr-acolo 
Tătarul, îşi grăbi calul înainte, spre călăuz. Cînd Botezatu îl ajunse, îl opri, 
aşteptind veste rea. 

— Ne caută călăreți din urmă, îi zise slujitorul. Le-am auzit tropotele şi 
chemările. Par a fi mai multi decît noi. 

Jder fluieră încet — ca şi cum pierdea în acea clipă toate: nădejde, 
dragoste şi viață. Acum întăia oară se afla într-o primejdie adevărată şi-şi 
mărturisea cu umilință că frica lui e fără cusur, cu mult mai aspră decit 
atunci cînd văzuse iepurele de o sută de ani. Cu toată această frică, pe care 
o simțea ca pe o arsitá a trupului, judecata îi rămînea întreagă şi lucra cu 
hărnicie. Privind în dreapta şi văzînd locurile prin lucirea slabă a negurii, 
cunoscu unde se afla; căci toate acele încîntate privelişti din preajma 
dragostei lui îi rămăseseră întipărite în fundul ochilor, ca să le poată avea 
în el şi-n ceasul morţii. Ştia că are în dreapta un rediu prăpăstios, lingă o 
baltă fără stuh. În acel rediu era o curmătură de ape de ploi, pe unde se 
hrănea balta aceea. Nu putea fi în altă parte şi mai grabnic o altă apărare 
mai sprijinită dindărăt şi din laturi. Deci ocoli în dreapta, călăuzind într- 
acolo slujitorii cu Domnul său. 

Porunci celor doi slujitori: 

— Lepădaţi grabnic cuvint la oameni că avem o primejdie asupra 
noastră şi să-şi gătească armele. Ne aşezăm în curmătura dealului; şi 
hotărăsc lui Coman să treacă pe alăturea înainte, ca să caute ajutor la cel 
dintăi sat. 

Ionuţ se întoarse spre stăpinul său. Găsi şi pe Crivăţ medelnicer lingă 
Alexăndrel-Vodă. Amîndoi aceştia înțelegeau ceva, dar nu desluseau bine ce 
putea să fie. 

— Ne caută altă poruncă a măriei sale? întrebă coconul. De ce ne ferim 
de dinsa? Căci eu vreau să mărturisesc părintelui meu tot ce-am savirsit 
fără ştiinţa măriei sale. 

— Of! şi iar of! maria ta, se tingui Jder cel mititel. Dacă ar fi numai 
asta, am da pinteni cailor şi ne-am tot duce. Însă află acuma, măria ta, că 
de la hotarul leşesc vin asupra noastră duşmani. Dumnealui Crivat 
medelnicer ar putea înțelege mai bine, dacă şi-ar aduce aminte de raiul 
nostru de la tirgul Sucevii şi de ispita şarpelui de acolo. Asa ar spune bădița 
meu Nicodim monahul. 

— Care rai şi care şarpe? îşi încrucişa ochii cu o nemaipomenită uimire 
medelnicerul. 

— Şi pan lohan şi pana Mina, cinstite medelnicer, stau în popreala la 
Cetate şi au să-şi deie samă de vina lor. Ne-om da şi noi samă de 


128 


slăbiciunile noastre. Căci de la noi, si mai virtos de la domnia ta, s-a ştiut 
de umbletele măriei sale. Duşmanii lui Vodă vor fi oblicit şi mi-i frică tare că 
urmările au să se vădească numaidecit. 

Coconul se miră cu semetie: 

— Ce spui domnia ta, lonut? Cine poate indrázni să se atingă de mine? 

— Se găsesc, maria ta, oameni fără de ruşine, de asta sá nu te 
îndoieşti. Cum am aflat, am venit într-o intinsoare, să te înlătur de la 
pierzare. 

— Cum? atuncea nu-i porunca măriei sale părintelui meu? 

— E tot o poruncă, măria ta, pe care nu se putea s-o lepăd de la mine. 

— Cum se poate una ca asta, Jder? se rásuci în şa, jignit, coconul 
Alexăndrel. Pentru asta ai cutezat să mă tragi de picioare? şi să mă mii de 
spate afară? Ai să dai sama de cele săvirşite. 

— Mustră-mă, maria ta, îi întoarse cu îndărătnicie cuvînt lonut. Să nu- 
mi iei însă capul, deoarece am acuma nevoie de el. Poate că nu mult va 
trece şi am să-l pun pentru viața măriei tale. 

În vremea acestui schimb de vorbe, jumătate glumete, jumătate 
întărîtate, slujitorii intrau în curmătura dealului, descălecînd şi gatindu-si 
armele. 

Cel mai umilit medelnicer Dumitru Crivat izbuti să se rupă din 
mişelnica sa mirare; îşi smulse sabia şi făcu doi paşi împotriva primejdiei 
încă necunoscute. Avu un rinjet minios. 

— Socot eu acuma, mărite stăpîne şi prietine Ionuț, că mi s-a încheiat 
veleatul aici, plătind prostia de care sînt vinovat. Se mai dovedeşte încă o 
dată lumii, care-i pricina nenorocirii bărbaților. 

Coconul domnesc se fráminta încă în şa, cu supărare. 

— Îţi poruncesc, Ionuț, strigă el, lămurire deplină, în acea clipă sună 
un corn cătră şosea. 

— Pofteşte, măria ta, şi ascultă, şopti Jder, dintr-odată liniştit. 

Lovită de acel sunet, frica lui fu înlocuită de o luare-aminte ageră. 

După corn, se înălță glasul gros al unui crainic. Striga leşeşte. Jder nu 
înțelegea. Dar coconul Alexandrel şi Dumitru Crivăţ medelnicerul 
înțelegeau. 

— Poftim pe măria sa Alexăndrel-Vodă să se deie prins. Avem poruncă 
să nu i se pricinuiască nici o stricăciune; dar dacă nu se supune, noi nu 
putem răspunde de viața mariei sale. 

Jder se roti cu braţele în jurul lui, tistuind şi poruncind tăcere. 

Nimene nu răspunse crainicului. 

Jupin Dumitru Crivat lămuri în şoaptă lui Ionuț înţelesul vorbelor 
strigate şi se miră cătră sine însuşi. 

— T! t! cum a putut înţelege şi cunoaşte ce are să se întimple un 
fecioraş ca acesta, mai bine decit oameni în vîrstă şi înţelepţi! Deoarece 
batrinii sînt nevrednici, sînt nevrednici şi păcătoşi! 


129 


— Jupine medelnicer, se mărturisi cu îndrăzneală Jder, inaltind 
fruntea; cei tineri sînt şi ei păcătoşi, căci au frați monahi împotriva cărora 
au pus prefăcătorie şi minciună! 

Strapuns de înfrîngere, mezinul comisului se închină făcîndu-şi cruce 
si ingenunche, avind în toată ființa un cutremur de rugăciune tăcută. Cum 
se umili astfel, inchizind ochii, i se arătă în întunericul pleoapei maicá-sa 
comisoaia. 

Deci va mai vedea pe jupineasa llisafta şi-l va mustra pentru 
fărădelegile lui! Dintr-odată se simţi alinat si, săltînd în picioare, îşi cercetă 
la coburi armele şi uneltele. Trase săgeți din cucură şi cerca struna arcului. 
Găsi lemnuşe muiate în pucioasă topită, cu care avea el meşteşug să 
aprindă foc. Cercetă toate cu luare-aminte, pindind pieziş cătră partea de 
unde se auziseră vrajmasii. 

— Maria ta, se rásuci el deodată cătră stapinul său, cuprinzindu-i mîna 
şi ducind-o la fruntea sa, iartă-mă dacă ţi-am greşit cu ceva! 

Alexăndrel-Vodă îl trase lingă sine imbratisindu-l. Jder suspină. Apoi se 
închină spre cocon. 

— Măria ta, şopti el cu îndrăzneală, dă-ne poruncă. Să iasă înainte cei 
şase arcasi pe care-i avem. Aici e loc strimt; nu se poate cățăra nimeni la 
spatele nostru în pisc; nici pe laturi nu poate răzbi nimeni spre noi. Din 
față, orice îmbulzeală ar fi cu suferință şi pagubă. Dacă intirzie ei, ne vine 
nouă ajutor. Nu pot eu deocamdată înțelege ce au să facă; se cuvine să fim 
cu băgare de samă la orice scornitură a lor. Dacă totuşi dau cumva navală 
şi nu se opresc la săgeți, îi putem bate cu sabia. 

Toate socotelile acestea murmurate ale lui Jder medelnicerul le asculta 
cu mirare, aducindu-si aminte de vorbele şi pildele prea sfintitului Amfilohie 
Şendrea. În vremea asta deasupra oamenilor de jos, care se pîndeau unii pe 
alții în tăcere, începură a se mişca negurile, măturînd luciul iezerului. Luna 
începu a se desluşi ca prin nişte perdele străvezii. Atunci coconul domnesc 
şi slujitorii lui văzură cea dintăi înaintare furişată a urmăritorilor lor. Erau 
zece ori doisprezece oameni care înaintau ghemuiti pe brinci, prin finat. În 
urma lor, inegreau alte mogildete, gata să sară şi să sprijine pe cei dinainte. 

În această repede luminare a locului, lonut îşi încorda arcul si trimese 
o săgeată. După întăia, urmă îndată a doua. La treizeci de paşi, oamenii 
loviți se zvircoliră, inabusindu-si cu obrazul în pămînt vaietele. Alte săgeți 
vijiiră de la arcaşi. Vrăjmaşii se tupilară în fugă îndărăpt. 

Jder rînji cătră Crivat: 

— Spune-le, jupine medelnicer, să-şi crute viețile, pînă ce vin oameni 
din sat şi oşteni, în sprijinul nostru. 

Dumitru Crivat strigă spre joimiri această veste, c-un glas gros, cu mult 
mai amenintátor decît al crainicului leah. 

— Aşteptăm şi noi ajutor! răspunse dintr-acolo acelaşi crainic. Dacă nu 
poftiti să vă supuneti de bună-voie, sintem nevoiţi sá vă insirám în suliti. 


130 


Ionuț ascultă cu atitare tălmăcirea vorbelor. În acest timp Alexándrel- 
Vodă lepăda dulama si primea de la un slujitor sabia; se întorsese cătră 
amenințări zimbind cu nepăsare. Dintr-odată în înfăţişare i se arătă semetia 
şi-i sclipeau în aburul lunii ochii, pindind vînătoreşte şi piezis. 

Jder se ţinea cu mult mai umilit în faţa unei primejdii viitoare. Îşi ferise 
calul în tufe, îşi descinta uneltele aplecindu-se asupra lor. Ca şi ostenii de 
meserie se dosise după un copac al dumbrăvii. Însă voievozii au altă 
rinduială în lume, se gîndi el, şi trebuie să se tie în orice împrejurare cu 
multă fală! 

După o aşteptare neclintită de jumătate de ceas, oamenii podgheazului 
îşi dovediră iar hotărîrea de a-şi lua prada de care aveau nevoie înainte de 
revărsarea zorilor. Mult nu mai puteau intirzia. Ființa lor nu se mai vedea 
în noaptea limpezită. Veneau totuşi miscindu-se domol în dosul unui car 
încărcat cu snopi, pe care-l întorseseră şi îl împingeau din oişte. Astfel se 
adăposteau de săgeți, şi puteau înainta pînă în ruptura malului. De-acolo 
nu le răminea decit sa deie un iureş grabnic cu sulitile. Fiind astfel în 
putere, nădăjduiau să audă cu mult înainte de a ieşi la năvală strigătele de 
supunere ale oştenilor domneşti. Căci lotrii podgheazurilor, ca şi tătarii, nu 
mai crutau după aceea nici un suflet de om. Crainicul mai porunci o dată 
supunere din depărtare, pe cînd căruța încărcată cu snopi îşi făcea încet, 
pas cu pas, înaintarea. 

Atunci Jder îşi trase scăpărătorile si zbătu oţelul în cremene, aprinzind 
iasca. De la cărbunaşul de iască aprinse un lemnus cu pucioasă. Legă de 
săgeată acest lemnus de pucioasă c-un fir uscat de iarbă. Trimese din arc 
în snopi acea flacără albăstrie, care trecu abia văzută, ca un licurici 
zburător. Aceeaşi lucrare o savirsi si cu al doilea lemnus. Aşteptă cîteva 
clipe să vadă aprinzindu-se snopii. 

— Treaba asta, jupine lonut, îi dădu sfat rizind si criscind de minie cel 
mai umilit medelnicer, e mai bună pe vreme uscată decît pe ploaie. Dacă nu 
s-aprind snopii a treia oară, atuncea să ştii că blăstămaţii ne răzbesc. 
Binevoieşte, te rog a-mi da mie aceste bete cu pucioasă, căci am şi eu un 
mestesug mai bun decît arcul. Se cuvine să-mi plătesc pe loc datoriile mele 
pentru păcatul ce am săvirşit împotriva stápinului meu. 

Jupin Dumitru Crivat medelnicerul prinse liniştit între degetele minii 
stingi un mănunchi de lemnuşe aprinse. Îşi lepădă de pe plete cuşma. Îşi 
cumpăni în dreapta sabia şi-şi făcu cu ea cruce. Păşi repede în linie dreaptă 
şi în salturi asupra căruții mişcătoare şi înfundă adînc în snopi, la 
uscăciune, seminţele focului. 

Lotrii podgheazului simtira zguduitura carului. leşiră dindărăt si 
cunoscură că le-a venit duşman. Îşi sclipiră asupra lui penele săbiilor. Cînd 
izbucni dintr-odată focul în vilvătăi, glasurile lor se înălțară şi ele cu minie. 
Băteau în medelnicer, oare se retrágea pas cu pas aparindu-se. Pătrunseră 
între ei săgeți de la Jder şi de la arcasi. Pojarul se risipea în sus şi în laturi 


131 


E à Tn > d =% 
"ca o cunună uriaşă. Cei care înaintau adapostiti se risipiră retragindu-se cu 
= grăbire. Cel mai umilit medelnicer rămase rănit de moarte lingă foc. Un 
timp pojarul fu o oprelişte cu limbi şi şfichiuiri vii, prin care lotrii nu mai 
puteau pătrunde. 
La răsărit începu a creşte geană de ziuă. 


CAPITOLUL XII 


CÍND AU CERCAT LA TIMIS NISTE NEGUTÁTORI PRICEPUTI SI MAI 
CU SAMĂ INDRAÁZNETI 


Suceava, ulița armurierilor, erau nişte oameni blajini şi cu 

supunere, arătind oricărui obraz dregător ce-i oprea carte şi 
îndreptare de la dumnealui August Hronitki, soltuz al Liovului, si de la 
cinstitul Faust Popin, starostele din acelaşi tirg al negotului din afara 
Republicii. Pe lingă hirtii, arătau şi zloți buni, care sunau frumos pe 
tejghelele hanurilor. Arătau plăcere pentru mîncarea țării şi mai ales pentru 
vinuri. 

Infátisarea lor nu era dintre cele obişnuite, căci nu erau mari şi graşi, 
cum e dat negutaátorilor lioveni, ci se arătau ca nişte bărbați sprinteni; de 
aceea umblau călări, ceea ce iarăşi era intrucitva de mirare. Caii lor nu erau 
de mare preţ, cumpăraţi din grajduri domneşti, ci nişte alergători de 
dirvală, însă iuți la fugă şi răi la apropierea oricărui străin. «Nişte cai 
căzăceşti, ziceau rizind domniile lor, care rabdă la foame şi la trudă, cu care 
ne facem foarte bine treburile.» 

Unul dintre aceşti neguțători grăia bine limba ţării, fiind de baştină lui 
moldovan, cum se vedea după nume; însă fusese dus din pruncie de cătră 
părintele său în pămînt străin. Îl chema Toma lui Bogat. Cel care părea 
căpitenie între ei avea numele Grigorie Pogonat; purta într-adevăr o barbă 
frumoasă neagră după numele-i grecesc şi descilcea şi el destul de bine 
moldoveneste; iar al treilea era mut, adică neamt, cum spun ruşii, şi nu 
putea scoate o vorbă omenească; însă, şoptit, îi umbla foarte repede limba 
într-un grai străin. Pe acesta îl chema Matias Crosca. Poate era neamt cu 
adevărat, dar părea la fel cu ceilalți în îndeletnicirea lui de călăreț, băutor şi 
purtător de arme. Ducînd bani cu ei ca să plătească marfă, aveau nevoie 
fireşte şi de arme pe care le mînuiau cu vădită uşurinţă. 

După ce au ieşit din Suceava, popasul dintăi şi masul le-a fost la hanul 
Spătăreştilor, deasupra Moldovei. A doua zi au purces înainte cu intirziere 
şi lene, după ce au întrebat în felurite chipuri pe hangiu despre marfa după 
care umblau. Atuncea s-a văzut că sînt negutátori de ceară. Şi mai ales se 
arătau căutători de un fel de ceară care nu se găseşte nicăieri pe lume, ci 
numai la Moldova, şi mai ales în valea Siretului. Hangiul de la Spătăreşti nu 
ştia nimic despre asemenea ceară, iar ei s-au veselit bătindu-l pe spate şi 


PD Secara, popositi într-o sară la ospătăria lui lohan Roşu din 


133 


A > O3 se 
PAY == ` 
- M < 


crucindu-se cá venetienii, tocmai la marginea pamintului, linga Marea, 
cunosc asemenea ceară, iară pamintenii Moldovei nu o cunosc. Asemenea 
ceară, verzie la coloare, are prea plăcut miros şi boierii venețieni se fudulesc 
cînd au în palatele lor făclii din asemenea ceară. La palatul cel mare al 
dogelui şi la sala sfatului celui mare al senatorilor nici nu se cuvenea să 
ardă altfel de făclii. Asemenea ceară se plăteşte de douăzeci de ori mai mult 
decît cealaltă şi nici nu se arde curată, fiind aşa de scumpă, ci se amestecă 
în ceara obişnuită. Şi chiar nici nu-i sănătos să se ardă curată, deoarece 
are o mireasmă prea tare, de te doare de ea capul, ca de un venin. Deci, 
arătau ei hangiului care-i asculta cu mirare, mai ales de asemenea marfă 
sint doritori, şi drumul lor este cătră nişte prisăci din valea Şiretului, de 
care au ştiinţă negutátorii de ceară lioveni. 

— Multe minuni sînt pe lumea asta, zicea hangiul cătră slujitorii poştei 
domneşti, privind cu plăcere în urma călătorilor străini. 

Popasul al doilea l-au făcut acei negutaátori la alt rates, dincolo de 
curtea vistiernicului Cristea, nu departe de locul unde coteşte un drum la 
stinga, printre codri, cătră apa Şiretului. Acel rateş, care începea, în vremea 
aceea, să se cheme al vistiernicului, are în apropiere lunca şi apa Moldovei. 
Peste luncă şi peste apa Moldovei se văd aşezările de la Timiş cu hergheliile 
măriei sale Vodă Ştefan. După pajiştile de la Timiş, se amestecă în sus 
valuri de păduri. 

Aici liovenii au găsit pe adunătorii lor de marfă, veniți cu patru 
săptămîni înainte. Aceşti adunători de marfă erau de asemeni în număr de 
trei, dar numai doi se arătau slujitori vrednici, umblind pe la prisaci si 
adunind ceară. La Siîntilie, cînd prisăcarii bat mătcile slabe şi le scot fagurii, 
se rupe şi preţul cerii. Atuncea umblau ei de colo-colo, cerînd ceară cît mai 
curată şi scotind din chimir zloți cu zimtii nestirbiti. Aceşti zloți îi arătau 
fără să-i lepede, indemnind pe prisăcari să mai topească o dată ceara şi s-o 
puie nouă zile s-o bată un izvor, ca să-i iasă în soare frumuseta şi albeata. 

Al treilea slujitor părea un nevrednic, căci nu umbla în treaba 
neguțătoriei; ori era si el stápin şi poruncea numai celorlalți doi. Era un 
bărbat cu părul sur, beteag de ochiul drept. Acest ochi stins îl avea subt un 
solz. Şi celalalt ochi se afla beteag şi lăcrăma întruna. De unde pînă unde 
aflase acest rus chior, Ilia Alapin, că sub pădurea de lingă Timiş, între 
mesteceni, se găseşte un sipotel, care picură din piatră o apa ruginită, bună 
pentru suferința lui. Se ducea aproape în toate zilele la acel izvor şi se părea 
că ochiul lui drept începea să se limpezească şi să lăcrămeze ceva mai 
puţin. 

— Multámesc lui Hristos şi prea curatei lui Maice, se închina moş Ilia 
Alapin cătră cei trei tovarăşi ai săi, în fața gospodarilor adunați la rates; aici 
am găsit leac pentru suferința mea, ca să pot vedea soarele pina la sfirsitul 
zilelor mele. 


Slujitorii adunători de ceară se plecará cuviincios în fața celor trei, 
raminind în picioare pînă ce Grigorie Pogonat le porunci să se aşeze şi ei şi 
să îndrăznească a-şi întinde labele lor arse de soare cătră ulcelele de vin. 

Toma lui Bogat începu a cerceta, în auzul tuturor, pe slujitorii de la fața 
locului, despre mersul trebii. Gospodarii aflaţi în petrecere la rates priveau 
şi ascultau cu mirare pe acel negutator liovean, grăind asa de bine 
moldoveneste, iar slujitorii răspundeau, bolmojind ici-colo vorbe ruseşti. 

Toate treburile erau bine pornite. Erau arvonite zece cară de ceară în 
prisăcile de pe Moldova. Dincolo de codru, la Şiret, se aflau nişte finaturi 
fericite, în păliştea soarelui, de unde s-ar putea ridica pina la trei sute de 
oca de ceară verzie. Asta s-ar încărca într-al unsprezecelea car. Oamenii din 
partea locului au cară bune şi boi voinici. După sintámarie pot încărca şi 
trece marfa în Tara Leşască. Drumurile sînt bine păzite, vămile blinde si 
cinstite. Pina la anul nou zintăi septemvrie, marfa se află la Liov. Toată 
lumea-i multámita. 

Vatamanul acelor negutatori, Grigorie Pogonat, asculta cu luare-aminte 
aceste lămuriri şi era prea multámit, mingiindu-si barba. 

— Întăi să ne mai aducă cinstitul crismar o oală de vin, porunci el, 
zvirlind un ban de aramă pe masă; după ce bem şi oala asta de vin, am să 
mai rog pe cinstitul crişmar, să se mai ostenească cu una, pentru care-i 
azvirl pe masă alt ban, plătind cinstit ca orice negutátor liovean; după asta 
poftesc să mergem la casa voastră să vedem probele de marfă. 

Probele de marfă se găseau nu departe de rateş, la o căsuţă luată cu 
chirie pe trei luni de la o văduvă sărmană. Femeia îşi încărcase cele cîteva 
cioveie, găinile şi purcelul, şi le trecuse dealul la o fată a ei măritată în sat 
la Motca. Liovenii asezau în casa sloiurile de ceară, iar ei se culcau în fin, 
sub şopron. Cît umblau cei doi slujitori după marfă, moş Ilia Chiorul stătea 
şi păzea casa. Cînd se întorceau ei, la al şaptelea ori al optulea ceas al zilei, 
batrinul îşi lua toiagul şi trecea prin vad Moldova, ca să se ducă la izvorul 
lui, în pădurea de deasupra Timişului. Umbla domol pe cărare la deal şi se 
întorcea tirziu. Găsea de obicei pe cei doi tovarăşi ai săi dormind. Mai 
adăogea ceva nutreţ în ieslea cailor şi se culca şi el. 

— Ei, prietinilor şi tovarăşilor, grăi meşterul Grigorie, descălecind în 
ograda vădanei, să-mi spuneţi acuma ce aveţi de spus cu adevărat. 

— Spunem, atamane, mormăi moş Ilia. Pentru ochiul meu sănătos, am 
istovit o cunună de ceapă, ca să-l fac să lăcrămeze. Cu atita ceapă şi cu 
atita apă ruginită, mă tem să nu pun şi la stinga solz, cum am în dreapta. 
Altfel, în altă privinţă, nădăjduiesc să pornesc în noaptea asta la locul meu. 

— Nădejdea ta, moşnege, are sá se împlinească. N-am venit să mă asez 
aici; am venit ca să mă întorc numai-decit. 

Bătrinul îşi făcu cruce. 

— Dumnezeu şi Maica Domnului au să ne ajute să umblăm cu bine la 
noapte. Dar trebuie să-ți spun, atamane Grigorie Gogolea, ca un hot vechi 


135 


TE 


şi cinstit care mă aflu, că, după cite am văzut eu cu ochiul meu cel bun, 
aici, la Timiş, sînt alți hoţi tot asa de vrednici. 

— Au simţit poate ceva? 

— Nu; de asta să n-ai nici o grijă. Unde umblă moş Ilia Chioru, nu 
poate nimenea deslusi de ce umblă el şi ce vrea el. Doar prea sfintitul 
mitropolit de la Kiev, după ce s-a sfătui cu soborul trei zile, să poată desluşi 
ceva. Şi încă şi atuncea, acel ceva e ca şi nimica. Am umblat la izvorul meu 
şi nu m-a întrebat nimene asa cum se cuvenea față de un om sárman ca 
mine. Am băgat de sama cite grajduri sînt, cite ceairuri, ce fel de pază şi ce 
fel de străjeri; mi-am dat samă cum umblă, cum se schimbă şi ce putere 
au, şi am înţeles, atamane Grigorie, că noi, fiind numai şase oameni, nu ne 
putem bate cu şaizeci. 

— N-am venit, mosule, ca să ne batem, am venit pentru altă ispravă. 

— Ştiu. Ce ispravă poți săvirşi dacă acolo-i pază ca şi cum ar fi 
haznaua de zloți a lui Cazimir-Crai? Mai întăi grajdul acelui harmasar cu 
numele Catalan nu-i în margine; nu-i nici într-o ripă, ca să poţi, nesimtit, 
zugruma străjile. E aproape de odaile străjerilor şi la o zvirlitură de bat de 
chilia comisului Simion. E aşa de bine păzit calul încît nu înțeleg cum am 
putea pătrunde să-l dezlegăm şi să-l luăm cu noi. 

— Cu toate acestea, moşule, trebuie să pătrundem. Altfel nu primim de 
la jupinul nostru căuşul de zloți, cum ne este tocmeala. 

— Bine, sá pătrundem, căci asemenea fapte am mai săvirşit. Să răpim 
şi calul. Să-l trecem apa, să-l ducem în casa unde ţinem ceara, să-l 
măsluim, să-i îmbrăcăm copitele cu saci, să facem toate cele de cuviinţă. 
Asta vrei să facem! Asta nu se poate! Cit ai bate în palme, stau toți acei 
slujitori roi împrejurul nostru. Trebuie să ne ghemuim la pămînt şi să 
lăsăm să ne ia capetele. Asta este. 

— Mosule, nu fi nebun ca în tinerețe; fii înțelept după virsta în care te 
afli, îi răspunse cu blindete atamanul Grigorie. Am ascultat ce-ai spus şi-mi 
trag urmările. Dacă nu se poate să răpim calul, nu-l răpim. Stai, — nu te 
tulbura nici nu te veseli. Dacă nu se poate să răpim calul, nu-l răpim. Am 
numai nevoie să intru pînă la el, să-i pun jungherul la beregată; şi, dacă 
pot, să-i iau semn steaua din frunte, drept mărturie că am făptuit ce 
trebuie. Crezi că nu m-am gîndit la toate şi nu m-am sfătuit cu boierul 
meu? Ce nevoie are el de un harmasar bátrin? Lui îi trebuie numai pieirea 
acelui cal; ştie el că dacă piere acel cal, cade jos şi Ştefan-Vodă. Căci 
norocul măriei sale Ştefan-Vodă e legat de calul acela. 

— Dar dacă nu-l poţi lovi, căci se aude despre Catalan că ar fi 
năzdrăvan? 

— Îţi poruncesc iar, moş Ilia, să fii înţelept. Dacă-i năzdrăvan, nu-l pot 
nici fura. Dacă-i cal de rînd, are să cadă ea orice cal. Nefiind cai năzdrăvani 
decît în poveştile tale, eu am să dau lui Catalan o lovitură de jungher si el 
are să cadă. Asta este. Pentru treaba asta îmi trebuie vreme numai cît ai 


136 


"TE 


număra pînă la zece. Voi trebuie să paliti în altă parte, ca să pot eu intra la 
locul anumit. După ce am numărat pînă la zece şi am săvirşit ce se cuvine, 
m-am dus. Fiecare îşi vede de drumul lui şi iese la ţinutul nostru, ori cu 
repeziciune, ori cu meşteşug. Asta se poate? 

— Socot, atamane, că asta se poate, se veseli batrinul Ilia, clipind din 
ochiu-i teafăr. 

— Atuncea, dacă se poate, întinde năsip pe fundul acestui poloboc, şi fă 
însemnări cu varguta asta. Aici e grajd, aici e ceair, aici e rîpă, aici e casa 
comisului. Cum mi le deslusesti aici, te întorci şi mi le arăţi şi acolo la locul 
lor de sub pădure, deoarece unele se văd de aici cu ochiul slobod. Cunoşti 
foarte bine cît de departe vede ochiul lui Grigorie Gogolea. Din ceea ce-mi 
arăţi aici şi din ceea ce văd acolo, pun la cale pe unde trebuie să păşească 
patru dintre noi. lar tu ai să mă duci, pe cărarea ta, drept la locul cel mai 
apropiat şi mai bun de intrare. După ce-mi arăţi toate, şi ne înţelegem, dăm 
gráunte cailor. Ne punem cu pîntecele la pămînt şi dormim. Înainte de a se 
ridica luna, noi trebuie să fim departe. Bine este aşa? 

— Bine, răspunse cu îndoială moş Ilia. Atamanul Grigorie rise cu voie- 
bună. 

— Ascultă, mosule, îl privi fără mînie atamanul: uită-te cu ochiul tău 
cel fără solz la tovarăşii cu care am venit. S-au clătit ei din hotărîrea lor din 
pricina tinguirilor tale? Nu s-au clătit. Căci să ştii că Grigorie Gogolea nu-şi 
răpune ca un prost teasta pentru două parale. Să n-ai grijă prea mare. Am 
rinduit tot ce se cuvine ca să mă întorc sănătos acasă. 

Mos Ilia se închină, pătruns de evlavie şi încredinţat de izbinda. 

— Să-ţi ajute, băiete, Dumnezeu şi Maica Precistă. 

Îşi făcu de trei ori semnul crucii din creştet pînă sub foaie, bătu 
metanie şi se duse să se culce ou fața în jos, în paie, sub şopron, la rînd cu 
tovarăşii sal. 

Între al patrulea si al cincilea ceas al nopţii luna bătea încă piezis din 
răsărit asupra cursului Moldovei împrăştiat în prunduri şi huceaguri. 
Vremea se arăta cu oarecare priinta pentru acea afacere neguțătorească, 
deoarece se ridicau din cînd în cînd, din miazăzi, grămezi de nouri care 
astupau lumina. Treceau, şi cerul se lumina iarăşi. După un răstimp mai 
scurt ori mai îndelungat, înaintau iar spre lună munţi mişcători ori balauri 
şi zgriptori cu mai multe capete şi forme necontenit schimbătoare. Vint nu 
bătea; cînd şi cînd se strecura prin frunzare o şoaptă pripită, care se 
stingea repede. 

În aşezarea de la Timiş, sus, unde se afla chilia comisului al doilea, iar 
în preajma acestei chilii închisoarea singuratică a harmasarului domnesc, 
şi, nu departe de acestea, odăile slujitorilor, era aceeaşi rinduială ca-n toate 
nopțile, şi străjile vegheau la locurile lor. Cum trimbita cucosul cel bătrin 
porumbac de pe culmea lui din spatele chiliei comisului Simion, dintre 
hamuri şi scule, străjile dădeau strigăt, chemind schimbul. De la odăi 


137 


rF- 


leseau slujitori, umblind pe cărări stiute, în toate cotloanele aşezării, luînd 
caraulele vechi si asezind altele proaspete. 

De patru săptămîni, în fiecare noapte, fără nici o scădere, Simion Jder 
priveghea dintr-un loc anumit această mişcare a slujitorilor săi, si nu 
numai mişcarea slujitorilor, ci orice s-ar fi părut neobişnuit şi în afară de 
rinduială între zgomote si arătări. cînd se iscau din munte ploi cu tunete ori 
cu zvon de vint, oamenii aveau poruncă să stea toți treji afară, cu armele 
gata, în adăposturi anumite. 

În nopţile line, slujba părea cu mult mai uşoară oamenilor. Era ceva 
mai anevoioasă pentru Lazăr Pitărel, vătavul lor. lar comisul al doilea îşi 
petrecea vremea într-un fel de somnie neliniştită. 

Locul de priveghere al lui Simion Jder era pe o gireduică de fin, în loc 
deschis, de unde se simțeau toate ale nopţii. Îndată ce se alina mişcarea 
aşezării şi se făcea întuneric deplin, el se strecura nesimtit în acel adăpost, 
de care slujitorii de rînd nu ştiau nimic. Cunoştea locul şi putea îndrepta 
spre el anumite chemări numai vatavul Lazăr. Nu-l ştia nici comisul cel 
baátrin, care suia uneori în puterea nopții, cercetind străjile. 

— Unde-i jupin al doilea comis? mormăia domnia sa posomorit. 

Lazăr Pitărel îi dădea un răspuns potrivit, cum că jupin Simion 
cercetează locurile dinspre pădure, ori umblă în lungul liniei străjilor, ori s- 
a dus cu sulița şi cu cînii în ripa din coasta izvoarelor, unde au slobozit 
urlete lupii. Erau în acel an două lupoaice fătate în tihăriile din ripa 
izvoarelor, una în locul numit Pietrărie şi alta în Glodurile lui Pahomie. 

Jupin Manole Păr-Negru se uita cu supărare la toate; se răsucea în loc 
petrecindu-si prin barba mare degetele răşchirate ale minii stingi, intra o 
clipă în grajdul harmasarului, pe urmă se ducea. Uşile de la harmasarul 
domnesc erau date totdeauna în laturi. Se auzea din cînd în cînd, în 
întunericul dinlăuntru, bufnitură de copită în podină, ori strănut. 

— Aşa-i rinduiala jupinului comis al doilea, îşi urma sopotul batrinul 
cătră vatavul Lazăr. Altădată aici sta totdeauna încuiat, cu lacată de-o ocă. 
Nu pot spune, vatave Pitărel, că-mi plac uşi deschise, la vreme de noapte, 
cu harmasar de preț înlăuntru. 

— Aşa avem poruncă de la comisul Simion, răspundea cu blindeță 
Lazăr Pitărel. 

— Ştiu, îşi scutura barba batrinul, numaicit mie nu-mi place. 

— Aş îndrăzni, stapine, să-ți spun că să fii fără de nici o grijă. 

— Aşa spuneți voi, dar asta mie nu-mi aduce linişte şi somn. 

Pe gireduica de fin, la căpătai, Simion Jder îşi avea armele. Nu-i lipsea 
dulama şi gluga pentru furtuni şi ploaie. Lîngă sale avea pe catelusa lui 
Ionuţ, Doica. Acea capaucă ageră şi cuminte nu se clintea fără poruncă din 
locul unde o deprinsese să steie comisul al doilea. Cum se simțea în 
preajmă ceva neobişnuit, Doica miriia uşor în spatele lui Simion. Bora, 
tovarăşul Dolcăi, avea nărav, în asemenea împrejurare, să dea glas cu 


138 


nu» - 


larmă mare si chelălăituri; de aceea comisul Simion îl înlăturase. Doica îi 
strecura prin sale murmur, scotindu-1 din somnie dacă era atipit. Prea 
arareori, însă, i se întîmpla asemenea slăbăciune comisului. De cînd 
rinduise această slujbă a oamenilor şi această veghere a sa, îşi făcuse obicei 
să doarmă ziua. Pe lingă asta, se ferea cu mare statornicie şi tărie să pună 
în gură vin. Aşijderea ţinea trupului său doftoricească socotintá, precum 
ținea cailor pe care-i avea în samă. «Să iei aminte la trei lucruri şi tu, îi 
zicea domnia sa lui Lazăr Pitărel. Să-ţi fie botul rece, picioarele calde si 
pintecele uşor.» 

În noaptea aceea cátelusa nu-i dădu înştiinţare decît după două ceasuri 
de la schimbul întăi al străjilor. Asupra lunii se perdeluiau nouri, 
imputinindu-i lumina. 

Doica mirii; comisul Simion ridică fruntea, scuturindu-si pletele. Îşi 
pipăi armele de la căpătai şi întoarse urechea. 

Susurul de vînt stătuse. Doica totuşi adulmecă ináltind botul. Îi veneau 
instiintári tainice în crestăturile nasului şi îşi subtie mirtitul, cu oarecare 
minie. 

Dintr-odată detună chiot şi larmă năprasnică spre vale, în lungul 
costişei, unde se aflau grajdurile iepelor. Cátelusa tresări. Comisul Simion o 
cuprinsese de după urechi, stapinind-o. Odată cu chiotele, izbucniseră 
făchii. După puțin timp acele făchii căzuseră în întuneric. Străjile din vale 
se chemau şi se îndemnau cătră tulburarea iscată. Se auzi glasul lui Lazăr 
Pitărel strigind la odăi. Un pilc de slujitori în arme ieşi, coborind cu grabă 
costişa. 

Catelusa se zvircoli. Comisul Simion o cuprinse sub brațul sting, fără a 
se mişca din cuibarul lui. 

Apăruse în preajmă, nesimtit, cu paşi de umbră, un om. Se zărea cu 
totul nedesluşit subt întunecimea nourului. Totuşi Simion Jder îl socoti 
înalt şi sprinten. Era uşor de înțeles că încălțările lui erau înfăşurate în 
cirpe de postav. Al doilea om îl urma domol şi încovoiat. Acela se opri la 
zece paşi în urmă. 

Abia văzuse, de sus, comisul Simion, intiia mişcare a umbrei înalte si 
sprintene. În clipa următoare arătarea dispăruse. În aceeaşi clipă omul din 
urmă se apropiase deplin de uşa deschisă a grajdului. Cînd se apropie 
acesta, celălalt îl izbi dinlăuntru în afară c-o sudalmă înăbuşită. 

— Ce este? şopti omul de al doilea. 

— Grajdu-i gol, rinji dinlăuntru celălalt, ridicind braţul, în pumnul 
căruia lucea stîns jungherul. Înapoi! înapoi! tresări el deodată. 

Catelusa, scăpată din strinsoare, dăduse glas subțire. Comisul Simion 
şi Lazăr Pitărel erau la cîțiva paşi în preajma lotrilor, răsăriți din umbră. 

Atamanul Grigorie Gogolea se prăbuşi într-un salt, cu fruntea înainte, 
ca un taur care vrea să împungă. Jungherul lui, mínuit cu repeziciune 
înainte şi în ambele laturi, era cu mult mai ager şi mai primejdios decît 


139 


a nişte coarne. Dar comisul Simion era pregătit si, pe lingă asta, obişnuit cu 


toate repeziciunile. Sprijinit din cealaltă parte de vatavul Lazăr, nu venea 
asupra lotrilor decit c-o furcă de fier cu coada lungă şi c-o mreajă, pe care o 
cumpăni din plumbi în stinga şi o aruncă asupra lui Gogolea, înfăşurindu-l 
şi incilcindu-l. 

Tovarăşul lui Gogolea dădu îndată în genunchi, ridicind braţele 
deasupra capului si răcnind. 

— Fraților şi creştinilor, milostiviti-vá de un nevolnic! 

Era moş Ilia Chiorul. Cum îi puse Pitărel sulița în coastă, începu a 
scînci răguşit, pindind în toate părțile cu ochiul lui cel sănătos. 

Gogolea se fráminta de două ori în laturile mrejei, tăind înaintea lui 
crucis şi curmezis cu jungherul. Simion Jder îl atinse cu furca la pintece şi 
simţi în colții de fier cămaşă de zale. 

Strigă scurt, fără mînie, însă cu hotarire: 

— Pune-te la pămînt, Răţoi, altfel te caut cu furca la gît. 

Atamanul se aşeză la pămînt, suflind pripit pe nări, scrisnind si 
suduind printre măsele, în limba lui maloro-sienească. 

— Leapădă jungherul! 

Atamanul Grigorie lepădă cu dispreţ jungherul. Tocmai atunci luna ieşi 
din nour, fulgerind o scînteie în pana lată a armei. 

— Ar trebui mai bine să-l întorc asupra mea şi să mă străpung, zise el 
răguşit şi cu minie. 

— Nu-i nevoie, îl linişti comisul Simion. Măria sa are gide, care ştie să-ți 
ieie si intr-alt chip viața, fără vărsare de sînge. 

— Aha! rînji cu mare obidă atamanul Grigorie Gogolea, crezi domnia ta, 
comise, că mă tem de moarte? Mai mult mi-i greață de ruşinea întru care 
mă aflu. Sloboade-mă din mreajă, ca să-mi poţi pune în cătuşe pumnii, şi 
ca să afli că nu mă tem de gidea măriei sale Ştefan-Vodă. Moartea mea n- 
are să fie de ştreang; după cit au arătat nişte babe, cînd mă ridicam 
copilandru, pieirea mea are să fie de sabie. 

— Ba sfirşitul lotrilor, la Moldova, e într-o creangă de copac, unde îi 
leagănă vintul. 

— Bine. Avem să vedem îndată, urmă a rinji atamanul. Daţi la o parte 
această zdreantá de mosneag chior si porunciti-i să nu mai bocească. Îţi 
multámesc, comise, că m-ai slobozit din mreajă. Asta a fost soarta mea, să 
dau peste hot mai mare decît mine, cum spune acest păcătos moşneag Ilia 
Alapin. De ce nu v-aţi dus cu toţii după larma care s-a stirnit devale? 

— Te aşteptam pe dumneata, ca să te primesc cum se cuvine. 

— Atuncea ai ştiut c-am să vin? 

— Am ştiut. 

— Ai aflat poate şi de ce umblă mos Ilia la izvorul lui? 

— Am ştiut de ce umblă. 

— Ai mai ştiut şi ce negot caută tovarăşii mei? 


140 


— Cum s-au arătat în partea locului, am ştiut, punind să fie urmăriți şi 
pipaiti pas cu pas. Căci am aflat din vreme cine te trimete si de ce te 
trimete. Te aştept de mult şi, cum vezi, slujitorii mei aduc pentru tine 
obezile anume gătite. 

Descurcat din rețea, Grigorie Gogolea întinse cu supunere pumnii, ca 
să-i fie apucati şi strinsi între cele două bucăţi de lemn. La semnul lui 
Simion Jder slujitorii se traseră la o parte. 

— Acuma sînt fără de nici o putere, zimbi lotrul. Puneti strinsoare la 
mîni şi mosneagului, ca să n-aveţi grijă nici din partea lui. Pe cei patru care 
au intrat cu făchii, nu-i mai poate prinde nimeni şi nici de întors nu se mai 
întorc, asa că eşti, comise Simioane, stăpin desăvirşit pe mine, după voința 
lui Dumnezeu. Am însă îndrăzneala să-ți spun iarăşi ca sfirsitul meu nu va 
fi sus. Am să pier cu inima la pămînt, cum mi-i scris. Mai îndrăznesc a 
adăogi, comise Simioane, şi te poftesc sá nu zimbesti, că ai să mă petreci 
pina la hotar şi ai să mă leşi să mă duc la treaba mea. 

Simion Jder înălță fruntea cu mirare, privind neclintit pe Răţoi. Hoţul 
nu părea băut. Grăia limpede; zimbea cu semetie. 

— Nu ridica din umeri, comise Simioane. Nu-s beat şi nici nu-s nebun. 
Mai ales, cinstite comise Simioane, nu sînt prost. Eu am cunoscut de-acolo 
unde mă aflam că treaba mea nu-i uşoară, şi că aicea, la Timiş, sînt 
slujitori vrednici ai măriei sale Ştefan-Vodă — Dumnezeu să-i tie zilele si să- 
i ajute a birui pe spurcatii ismailiteni după cum s-aude şi la alte neamuri 
că-i rinduiala măriei sale de Voievod creştin. Am aflat noi acolo la Zaporoja 
noastră cine-l comisul Manole şi cine-i comisul Simion; după cîte ni s-au 
spus, i-am preteluit bine şi am zis aşa că puţină minte poate avea numai 
un boier fugar de la Moldova, care vrea să i se aducă în Tara Leşască 
harmasari năzdrăvani; dar noi, cei ce cunoaştem meşteşugul, ştim ce se 
poate şi ce nu se poate. Am arătat că nu putem răpi şi duce un harmasar 
domnesc; atunci ni s-a dat învoire să-l înjunghiem. Însă nici asta nu-i uşor. 
Hai să spunem că indráznim a încerca pentru un căuş de zloți. Dar dacă 
găsim hoți mai mari, cum spune moş Ilia, atunci ne suim în creangă de 
copac. 

— Vai şi of! se tingui mosneagul chior, inchinindu-se pînă la pămînt. 

— Spune! porunci comisul, întorcîndu-se spre Răţoi. 

— Deci, urmă Gogolea, dacă am înţeles că fapta noastră-i cu primejdie, 
am chibzuit s-o săvirşim odată cu alta. Căci mai este, comise Simioane, o 
lucrare pe care mi-a dat-o în samă acel boier moldovan fără minte. Se află 
lîngă hotar un sat lonăşeni, unde coconul lui Ştefan-Vodă s-a înădit a 
poposi din cînd în cînd. Zice acel boier că să-l prindem şi să i-l aducem 
zălog pe Alexăndrel-Vodă, ca să-şi poată scoate averile şi dobinzile de la 
Moldova, care i-au fost poprite de Domnia nouă. Ori poate îi trebuie coconul 
pentru altele. Aşa că acea treabă mie mi s-a părut mai uşoară, însă n-am 
făcut-o mai degrabă decît pe aceasta. În noaptea asta băieții mei prind pe 


141 


coconul lui Stefan-Voda la lonaseni. lar acela-i zalogul meu, nu al boierului. 
Căci dacă nu izbindesc aici, cum s-a întîmplat, mă pot răscumpăra. După 
cit ştiu eu, cu Alexăndrel-Vodă se află şi fratele mezin al domniei tale, 
comise Simioane. Aşa că mai am un zălog de bun preţ; şi după toate cite ti- 
am spus, te poftesc să nu mai intirzii. Avem mare grabă să ne ducem la acei 
copii, să le dăm drumul, ca să nu li se intimple, din iuteala lor, vreo 
sminteală. 

Comisul Simion asculta de cîteva clipe cu gura căscată, încremenit. 
Inghiti de cîteva ori amar. 

— Ai spus că maria sa Alexăndrel-Vodă e prins la lonaseni? 

— N-am spus asa. Am spus că băieții mei îl prind în noaptea asta, 
împreună cu mezinul domniei tale. Facem schimb. Domnia ta mă slobozi pe 
mine; eu ti-i dau pe dinşii. 

— Poate vorbele tale să fie numai o înşelare şi o capcană. 

Atamanul Grigore Gogolea clătină din cap cu supărare. 

— Dacă nu mă crezi, comise, străpunge-mă. 

— Dar poate-i aşa cum spui. 

— E aşa cum spun. Fă bine, comise Simioane, şi-mi dă drumul la mîna 
dreaptă ca să fac cruce după rinduială noastră, în numele Tatălui, al Fiului 
şi al Sfintului Duh, şi să mă jur cu blăstăm. 

Simion Jder stătu la îndoială. 

— Dă-mi drumul, hotărî atamanul Gogolea, fără de nici o sfiala. 

Comisul dădu poruncă la slujitori. Lotrul se închină cu smerenie înspre 
lună. 

— Mă jur că spun adevărul, grăi el cu patimă; mă jur pe sufletul meu. 
După ce am să împlinesc de tăiat nouăzeci şi nouă de păgini, mă duc 
descult la ispăşirea mea în lavra cea mare de la Kiev, silindu-mă să trăiesc 
ca un monah umilit şi cerşind în fiecare ceas iertarea ráutátilor mele. Asa 
că jur în fața domniei tale pe judeţul cel înfricoşat de la plinirea veacului, 
cind am să stau în fața cintarului. Acuma mă crezi? 

— Te cred, răspunse comisul Simion Jder. 

— Atuncea, comise Simioane, nu mai putem întirzia. 

— Ba trebuie să întirzii, să-mi gătesc slujitorii, să reped ştire la Domnie. 

— Slujitorii ia-ţi-i. Pe mine pune-mă iar în obadă, ca să ai în stăpînire 
viața mea în orice clipă; dar nu trimete nici o ştire nicăieri. Dacă n-ajungem 
la lonăşeni la vreme, acei copii bezmetici se pot prăpădi. Oricitá straşnică 
poruncă am dat eu flăcăilor mei să le crute vieţile, nu se ştie ce se poate 
întîmpla pînă la urmă. Vestirea lui Vodă e iarăşi fără noimă, ca să nu ne fie 
poprit umbletul chiar în această noapte. lar dacă nu mă crezi, după 
jurămintul meu, şi vrei să faci altfel, eu nu mai spun nimic şi mă pun jos. 
La cîntarul cel din veci avem să venim amindoi cu marfa noastră şi Domnul 
Dumnezeu are s-o preteluiasca. 


Simion Jder stătu puţin în cumpănă. Nu putea nici într-un chip face 
altfel decît îi poruncea lotrul. Îşi găti slujitori, trimese răspuns comisului 
Manole să suie numaidecit la deal, porunci cai repezi; dădu samă în puţine 
cuvinte bătrinului Manole pentru plecarea lui grabnică şi, la miezul nopții, 
avînd pe robi în stăpiînire între sine şi vatavul Lazăr, cobori la apa Moldovei, 
trecînd prin vad. Luna era în creştetul bolţii şi cerul se limpezise la amiază, 
însă drept înainte, în fundul zării cătră care mergeau, erau întunericuri de 
ploaie şi scăpărau fulgere. 

Astfel într-o întinsoare, fără de popas, au mers pînă cătră ziuă. 

Lîngă un drum mare, într-o coastă de ripă, vorbele atamanului Grigore 
Răţoi s-au adeverit. Comisul Simion porunci oprire şi trase sabia asupra 
lotrului. 

Mai fumegau încă snopi, între ponoare, lingă baltă; şi, în cea dintăi 
lumină a zorilor, flăcăii lui Gogolea se îmbulzeau la năvală cătră fundul 
ripii, răcnind cu miînie si inversunare, trágindu-se înapoi şi iar năzuind 
înainte, ca în spasmuri. Unii imbrincau loviți de moarte, alții îşi legau 
rănile. Minia lor nu mai avea nici un spor şi numărul li se imputinase. 

— Mos llia, răcni cu mirare atamanul Grigorie, ni s-au prapadit si 
oamenii de aici. 

La marginea drumului zăcea incirligat ca un vierme, pălit de sabie în 
cap, Coman, omul postelnicului Jora. Dinspre fumegare şi dinspre ripa, 
veniră cătră ei oameni, ca şi cum socoteau că au ajutor de prietini; apoi, 
cunoscînd straie moldoveneşti, se plecară pe coamele cailor, întoarseră în 
loc şi se năpustiră spre lonăşeni. 

— Ce este aici? întrebă cu nelinişte şi cu sprinceana încruntată comisul 
Simion Jder. Într-aceeaşi clipă îşi încorda brațul armat. 

Atamanul avu vedenia morţii de fier, vestită de babe. 

— Cinstite comise Simioane, vorbi el pripit, mai îngăduie pînă ce strig, 
ca să opresc pe haidamacii mei. 

Cunoscînd între fugari pe unul din oamenii lui de credință, îi repezi un 
racnet lung, care-l opri în loc. Cu al doilea răcnet, Grigorie Gogolea îl aduse 
cătră sine. 

— Afanasie! îi porunci atamanul, pune truba la gură şi chiamă oamenii 
din ripa. Strigă că a venit atamanul. Să lese jos armele. Viața mea e în mai 
mare primejdie decit a lor. 

Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou şi boncălui cu bătăi grăbite 
de limbă. Făcu semne celor care întorceau capetele, să ferească din rîpă. 
Începu a răcni despre primejdia vieții atamanului. Lotrii inteleserá îndată că 
trebuie să dea îndărăt, însă acuma părea că-i încleştează din urmă şi nu-i 
lasă nişte dihănii rele ale acelui loc. 

— Atamane Grigorie, dădea lămurire lotrul cu truba, nici n-am crezut 
noi vreodată s-avem asemenea năcaz cu nişte fecioraşi nebuni. Este mai cu 
samă unul la care am stat şi m-am uitat ca la Belzebut. Vrednic şi cu 


143 


f 


DOR II SE 
IPS PCA II II 


semetie se tine coconul, iar noi nu-i putem face nici o stricáciune. Însă 


tovarăşul său are într-însul jăratic şi piper. 

Simion Jder nu putea crede ochilor săi cînd văzu ieşind din văgăună 
cătră soare o înfăţişare fioroasă, cu părul vilvoi, cu straiele sfişiate de sabie, 
cu timpla stînga singerinda. Răcnea c-o gură mare şi c-un strigăt ascuțit şi 
răguşit, socotind încă, în fierbinteala lui, că prigoneste el pe lotri. Cind 
cunoscu pe bádita Simion, îi căzură braţele si se opri în loc, ruşinat. În 
urma lui ieşeau de după tufişuri slujitori cu caii de căpăstru. 

— Bună ispravă! se tinguia moş Ilia Chiorul, clatinindu-se cu jale la 
dreapta şi la stinga. Am prapadit şi căuşul de zloți. 

Gogolea socoti că mai degrabă trebuie sá rinjească decit să ofteze. 

— Ai fost cu dreptate, atamane Răţoi, îi zise Simion Jder. Cu dreptate 
se cuvine să răspund şi eu. Alunga-ti oamenii cu grabă la hotar. Cum n-oi 
mai vedea nici unul în preajmă, îți dau jos cátusele şi te las să te duci la 
locul tău. 

— Cinstite comise, răspunse amărit lotrul, ai dreptate să nu crezi 
desăvirşit în mine, dar să ştii că gresesti. Să vedem dacă pot dobindi căuşul 
de galbini pentru care m-am străduit; dacă nu, poate să-l slujesc pe măria 
sa Ştefan-Vodă, aducîndu-i într-un sac pe acel boier pribeag şi lepădindu-i-l 
la picioare. 

După ce se depărtară feciorii, Simion Jder descăleca şi se duse să puie 
genunchiul în pămînt în fața măriei sale Alexandrel-Vodă. Veniră si 
atamanul cu moş Ilia să se închine coconului. Grigorie Gogolea, zis şi Răţoi, 
îşi ceru iertăciune pentru graba cu care era nevoit să se depărteze de acea 
față luminată şi de acea milă domnească. 


144 


op Sei e" na 


CAPITOLUL XIII 


DESPRE IESIREA ÍN PRADÁ A TÁTARILOR DE DINCOLO DE VOLGA 


An ziua sfintei adormiri a Maicei Domnului, 15 a lunii lui august, 
Saro poruncile care erau în putere în acea vreme a luminatului 
Ştefan-Vodă, a ieşit Tara în mirişti, sub soarele asfintitului verii, ca 

să dea închinare şi laudă Domnului Dumnezeu pentru holde. 

Fusese în acel an 1469 o bună cumpănă a ploilor si pînile albe 
dăduseră mare spor de boabe. Din pricina secetei de la începutul 
primăverii, paiul rămăsese scurt la griu, numai de o palmă domnească; dar 
spicele erau mari cît degetul mijlociu al unui bărbat plugar. La treier, 
boabele se desfăcuseră grele şi tari, c-un sunet de sticlă. De asemeni 
oarzele, ridicate mai nainte de pe cîmpuri, se aleseseră bune. lar mălaiul 
din Tara-de-Jos, după faima anilor prielnici, se putea spune că-i fără coajă. 
La ariile unde se treieraseră griiele, umblau paserile cerului şi şoricăriile 
pămîntului, ca sa se îndestuleze din prisosul milei lui Dumnezeu. Holda 
toată era aşezată în gropi arse din proaspăt. 

Deci, în acea zi de 15 august, preoţii binecuvîntară noroadele adunate, 
ridicind crucea. Paserile cerului şi dihăniile primiră şi ele binecuvintarea, 
după rinduiala acestui pămînt al Moldovei. Din spicele prăpădite în mirişte, 
fetele împletiră stele, iar flăcăii îşi puseră la cusme surguci. 

Din bucuria şi soarele acelei zile, Tara se trezi în dimineața următoare 
sub nour şi sub vînt de veste îngrijorătoare. Pină cătră amiază înţelegerea 
unei primejdii se deslusi. 

Se aprindeau focuri pe dealuri din răsărit, de cătră Nistru. Această 
veste a străjilor domneşti era aşteptată la Suceava, căci numaidecít din 
Cetatea lui Vodă pornira alergătorii spre Tara-de-Jos şi spre Ceremuş. Erau 
alergătorii primejdiilor, căci îşi duceau caii în goana cea mai mare din posta 
în poştă şi cătră fiecare poştă dădeau sunet de corn, ca să fie gata alți cai 
odihniti. 

Îndată noroadele au cunoscut că Mamac, împăratul tătarilor de dincolo 
de Volga, şi-a scos căpcăunii în pradă asupra lumii. Acesta era feciorul 
haitei, duşmanul lui Mengli Ghirai, hanul de la Crím. 

Pe cînd crimlenii ieşiseră de mult la lume şi trăiau în case, avind 
grădini de trandafiri deasupra Mării Negre, nohaii din pustie rămăseseră tot 
la cortul de pislă şi la căruța lor de lăieşi; încă mîncau carne cruda si 
purtau cojoace minjite cu singe, ori platoşe de piele de bour, ca în vremea 


145 


i e ED 
- — 


A = 
-. e 3 


lui Ghinghis-Han. La gâtul sulitii aninau păr de om încleiat cu sînge crusit; 
sagetau din fugă; ştiau să călărească în picioare pe cal; aruncau cu mare 
dibăcie arcanul; ştiau să zvirlă din suliță cilti aprinşi în streşinile caselor; 
luau în suliță ca în ţiglă copiii. Umblau ca viforul prăvălind toate în dreapta 
şi în stînga; adunau sub harapnic pe creştini şi-i mînau ca pe turme în fugă 
grăbită spre răsărit; străpungeau țarina pe costise, căutînd gropile de grîu 
şi de orz, deschizindu-le şi prádindu-le. Încărcau claie peste grămadă în 
căruțele lor cu roate înalte tot ce găseau de preț — straie, arme şi argintării 
— şi se rásuceau îndărăt intr-acelasi virtej, neasteptind nici o întîlnire cu 
oştile domnilor. Ieşirea lor la lume se făcea năprasnic, pentru dobinda, 
după care se întorceau în pustie, ca să se aşeze cu foalele în sus sub cort, şi 
să mistuie în lenevie grinele semănate şi secerate de alții, punind pe robi să 
împlinească treburile de dirvala în sălaşele lor şi asteptind în acelaşi timp 
preț de răscumpărare pentru aceşti robi, de la neamurile lor rămase în 
urmă şi scăpate de primejdie. Se povestea despre mulți oameni din Lehia ori 
de la Moldova, care se duseseră să-şi răscumpere un frate ori un copil, ori o 
soție; de asemenea se povestea şi de fuga unora dintre cei vrednici, care 
străbăteau pustia ascunzindu-se ziua în stufării şi ierburi, iar noaptea 
umblau după arătarea lui Dumnezeu, care a însemnat pe cer acel fum de 
lumină şi de stele ce se chiamă Drumul Robilor. 

Asemenea întîmplări cumplite mai fuseseră altădată, la alți voievozi. De 
cînd era aşezat în domnie măria sa Ştefan, Tara Moldovei fusese ferită de 
urgia nohailor. 

Alergătorii măriei sale, repezind porunci la dregători, lepădau şi satelor 
anume vestire, că, pina la Prut, să steie tot omul treaz fără a se mişca din 
locul său; numai să-şi ascută la capăt sulița de carpăn şi s-o pirlească în 
foc; iar de la Prut pînă la Nistru, vitele, pruncii şi muierile sá se ducă la 
adăpost sub codru. Bărbaţii să nu cuteze a umbla în altă parte decît la 
tabăra ştiută, care le-a fost poruncită de dregători, ori de căpitanii răzăşilor. 

Cu puţine zile înainte, socotind la calendarul său strinsul holdelor gata, 
Mamac-Han trecuse cu ceambulurile sale apa Niprului. Pe acesta mal 
îndată le împărţi în două trimbe. Una o repezi asupra Ţării Leşeşti. A doua 
păli la Nistru, prăvălindu-se în ţinutul Lăpuşnei. 

Trei zile a fost în Lehia crincena zvircolire. Deşi luminăţia sa Craiul 
primise de la Mengli Ghirai-Han aceeaşi ştire pe care o primise şi măria sa 
Ştefan-Vodă, a lăsat să meargă toate în voie şi fără grijă, cu huzurul în care 
trăia fiecare. Luminăţia sa Craiul cu Regina Doamna şi cu coconii crăieşti 
în petrecere la castelele Litvaniei, unii în danturi, alții la vinători, iar 
şleahticii primprejurul măriilor lor. Alţii, care nu erau primprejurul înaltei 
curți, se desfátau si mai bine, după plăcerea pe care o avea fiecare şi după 
gustul său. Atita bielşug fusese în acel an, încît nimănuia nu-i mai păsa de 
nimica. Cînd a căzut la hotar trăsnetul şi a prins a bate viforul, castelanii 
de margine au stat fiecare la locurile lor, tinind lingă sine ostile ce aveau. 


146 


TES 


Curierii domneşti au început a umbla de la margine înlăuntru si din 
lăuntru cătră margine, dar împotriva acelei grabnice învăluiri tătărăşti greu 
se putea pune stavilă. O asemenea hoardă umblă ca dira de pulbere 
aprinsă. Fulgeră ici-colo-dincolo; trece şi înapoi nu se mai întoarce; coteşte 
fără noimă şi iese iar la hotar; ocoleşte locurile întărite şi cetăţile, se 
încovoaie în laturi din calea pilcurilor de oşti legate. Acel olat al Lehiei, 
deschis ca în palmă în marginea stepei, a fost în scurt măturat. Zecile de 
mii de robi şi miile de căruțe au ieşit printre pojaruri, sub paza calaretilor 
mongoli, spre răsărit. În târguri, matele negutátorilor graşi au fost insirate 
ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost infipti în pari. Muierile au fost trase 
de cozile capului înspre convoiul de robi. Sfintele biserici au fost prădate de 
odoare şi părăsite flăcărilor. Cine scăpa de atingerea crincenei loviri şi de 
suflarea de foc, se trăgea la o parte dînd multámire lui Dumnezeu că sta 
sub soare cu sufletul şi cu ce avea pe el. 

Asta era şi soarta Lăpuşnei. O parte din pilcurile lui Mamac-Han 
împungeau văile ținutului, urmînd linia satelor. Alte pilcuri fugeau pieziş, 
spre asfintit-miazanoapte, ca să pălească la ținutul Botosanilor, să atingă 
Suceava. Dar această parte a lumii, în care intrau căpcăunii pustiei, nu era 
întindere dreaptă, pînă în fundul zării, ca în Lehia; căci dealurile şi rípile se 
urmează ca valurile încremenite ale străvechiului ocean sarmatic; aceste 
dealuri şi aceste rîpi sînt stápinite de păduri; de sub păduri curg ape care 
se pierd în smircuri ori se adună în iazuri. Vederea mirzacilor care 
călăuzesc tabunurile nu-i slobodă în patru vînturi. Localnicii se pot trage la 
codru cu repeziciune şi uşurinţă, iar oamenii pustiei n-au cînd să 
scotocească în asemenea tainiță şi nici n-au priceperea lucrului. Hoarda 
prinde cît poate şi unde poate; ucide tot ce-i crud şi nevolnic ca să facă 
lumii spaimă, şi să li se lepede avutiile, turmele si pînile; adună în pripa 
robii şi-i trimete în urmă spre Nistru, sub pază de suliti; o parte din robi o 
tine ca să ajute la trecerea căruțelor încărcate prin hîrtoape, peste piraie, 
prin rupturile şi văgăunile drumurilor. Caii cei mărunți şi linosi nu pot 
dovedi; trebuie să împingă robii la leuci si la roțile de dinapoi. Ticăloşii 
paminteni gem şi asudă sub bici, asteptind o izbăvire despre care ei au 
întrucitva ştiinţă. 

De opt săptămîni au ieşit porunci pentru slujba Domniei, la anume 
vestire ce se va da la timpul său. 

Oamenii porunciti de dregători, ori răzăşii de rind, ori călăraşii şi 
pedeştrii boierilor au primit acuma acele porunci, ori le-au văzut. 

Într-adevăr, pe dealurile pleşuve, unele mori de vînt îşi întorc braţele, 
deşi nu umblă pe sus nici o adiere de vînt. De pe alte dealuri, se înalță în 
sus şfară, adică fumegare, dindu-se cu asta anumită veste la cel ce se uită 
aici din altă zare de deal. 


În alte părţi, sfara curge pe culme. Acolo s-a stîrnit o adiere de vînt. Dar 
morile îşi tin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mişca; 
apoi stă şi aceea. 

Măria sa Ştefan-Vodă părăsise în aceeaşi zi a vestirii Cetatea Sucevii, 
lăsînd acolo îndestulătoare pază. Luase cu sine trei mii de lefegii nemți, 
adică pantiri, şi alte patru mii de călărime uşoară, cu căpitanii lor. Rinduise 
în urma sa patruzeci de cară cu puşti şi pulbere, care veneau sub 
călăuzirea lui Petru Hărman, chelar al măriei sale. 

Măria sa Ştefan-Vodă încălecase pe harmasarul său alb, semn că va 
ieşi la război. Copiii de casă îi duceau platoşa şi coiful şi spătarul sabia cu 
miner în chip de cruce. Părintele Amfilohie urma la căruțe unde era şi 
cortul măriei sale. Prea sfintitul arhimandrit avea cu sine cărțile sfinte şi 
iconostasul de argint, ca să dea mingiiere şi întărire măriei sale, în 
asemenea ceasuri de cumpăt. 

Abia la un pătrar de cale înspre Hotin, la un popas, alaiul măriei sale fu 
ajuns de Alexăndrel-Vodă cu însoțitorii săi. Unii din însoțitorii vechi ai 
coconului, cunoscuți de maria sa Ştefan-Vodă, lipseau. Se vedeau lingă 
cocon tovarăşi noi, care, la acel ceas, ar fi trebuit să fie în altă parte. 

Măria sa Domnul călărise toată dimineața cu sprinceana încruntată, 
măcinat în lăuntru de porniri de mînie. Îi sosise în zori de ziuă vestire 
despre unele întîmplări prea neplăcute ce se petrecuseră spre lonăşeni. Cu 
multă fereală şi dibăcie îi făcuse măriei sale cunoscute cele intimplate 
Grigoraşcu Jora, al doilea postelnic. Se părea că măria sa Alexăndrel-Vodă 
aflase în acest din urmă timp. Între drumurile poruncite de înaltul stápin, 
un drumuşor al său ascuns, de dragoste. Aşa i-i dat omului la anumită 
vîrstă; de asemenea pacoste nu-i ferit, dintru începutul lumii, nici domn, 
nici mişel; aşa că fapta coconului domnesc n-ar trebui judecată cu prea 
mare asprime de cătră părintele său. Desi maria sa i-a învățat pe toți cei 
care se ridică subt aripa măriei sale să deosebească ce-i plăcere de ce-i 
datorie, se pare că, în tineretul acesta nou de douăzeci de ani, sîngele e mai 
aprig decît în tineretul de altădată. De aceea slujitorul cel mai apropiat al 
lui Alexăndrel-Vodă l-a urmat pe stápinul său, fără a îndrăzni să 
dezvăluiasca taina. S-ar fi cuvenit ca Jder cel mititel să vie la stápinul său 
cel mare şi să îngenunche, mărturisind ce este. Jder a greşit şi n-a făcut 
cum trebuie, fiind legat pesemne de cocon cu jurámint. 

Din această uneltire a putut ieşi pentru Alexăndrel-Vodă primejdie, iar 
pentru Domnie mare mihnire. Căci s-au aflat oameni vicleni chiar în tîrg la 
Suceava, care au dat ştire la pribegii din Tara Leşască despre drumurile de 
dragoste ale coconului domnesc. 

Măria sa să fie liniştit în privința acelor venetici. Au fost strinsi de 
aproape şi au mărturisit. Tocmai dumnealui Grigoraşcu Jora se pregătea, în 
această dimineaţă, să aducă la cunoştinţa slăvitului stăpin descoperirea, 


cind a şi venit vestea despre acea învălmăşală cu primejdie de pe drumul 
lonăşenilor. 

— S-a ales locul spînzurătorii acelor străini vicleni? întrebă cu minie 
măria sa. 

— S-a ales, măria ta. 

— Care-i numele lor? 

Grigoraşcu Jora mărturisi numele viclenilor şi se arătă gata să repeadă 
un om al său în urmă, la Cetate, ca să îndeplinească porunca măriei sale. 

Măria sa făcu numai un uşor semn de incuviintare din cap. 

Vinovati intrucitva de destăinuire cătră străini au fost doi oameni 
domneşti. Şi aceia ar fi putut mărturisi cum s-au petrecut toate, însă, 
luptindu-se în cursul nopţii pentru stăpînul lor, au pierit cu cinste. 

— Cine sînt aceia? a întrebat cu aceeaşi minie Ştefan-Vodă. 

Cînd află că unul era medelnicerul Dumitru Crivăţ, maria sa clătină din 
cap cu întristare şi în acelaşi timp cu dispret. 

— Toate acestea le-ai aflat în astă dimineață? 

— În astă dimineaţă, măria ta. Mi le-a vestit, cu cea mai mare sirguinta, 
dumnealui Simon Păr-Negru, al doilea comis de la Timiş, ca să ajungă 
numaidecit la cunoştinţa stápinului nostru. A fost şi la Timiş un val, — 
urmă postelnicul Jora a da lămurire Domnului şi istorisi cu puţine vorbe 
îndrăzneala hotului Gogolea. Şi după toate cite au fost la Timiş, precum 
spun, măria ta, Dumnezeu a vrut ca jupin Simion comisul să ajungă la 
vreme în drumul lonasenilor, inlaturind pe cazaci. 

Domnul pufni cu obidă, dînd pinteni calului. Alaiul si călărimile 
rămaseră îndărăt. Măria sa strînse cu tărie în pumn friul. 

— A fost primejdie pentru viaţa lui Alexandrel-Voda, fulgeră el pe 
postelnic. Pentru nechibzuinta sa, coconul va fi mustrat. Pentru pedeapsa 
ce se cuvine Jderului celui mititel, ne pare rău, însă nu o putem înlătura. 

— Măria ta, îşi strecură cu blindetáa vorbele Grigoraşcu Jora; acel 
fecioraş al comisului Manole a stat neclintit lingă stápinul său. După ce a 
pierit medelnicerul, s-a pus el împotriva podgheazului cu mare vrednicie, 
încît a fost de mirare şi lotrilor. De asemeni şi mai cu samă s-a apărat ca un 
leu Alexandru-Vodă. Cînd a ajuns comisul Simion, n-a mai avut nevoie să 
tragă sabia. 

Voievodul rămase tăcut, cu o mişcare necontenită a fălcilor, rumegind 
în măsele nelinişte si minie. 

Cînd, în popas, i s-au înfățişat vinovatii, el a întors asupra lor o privire 
aspră şi i-a ţinut aşa un răstimp în nedumerire şi mare strimtorare 
sufletească. Alexăndrel-Vodă îndrăzni să înainteze aplecindu-se spre mîna 
părintelui său ca s-o sărute. 

— Rămii în fața mea, ca să te privesc, îi zise maria sa c-un glas stins şi 
răguşit de mihnire. Asta a fost răsplata străduinților si a dragostei mele! Ai 
pus între domnia ta şi mine ascunziş şi minciună. 


149 
mnm a. e ŘŘŘŃ — — -e e o a 
ELA ZETA TAS SA 
RIADA A 
A tal A DE DOTE Pita TrA = 


Coconul domnesc se cutremură cu lacrimi: 

— Maria ta, iartă-mă pentru gresala ce am săvirşit. 

— Trebuie să te iertăm, Alexandre, căci eşti copilul nostru. Însă 
întristarea rămîne în noi ca un venin; asemenea greşală putea să-ți aducă 
pieirea. 

Călărimile erau tăbărite pe văi, în jurul unor iazuri. Popasul domnesc 
se afla într-o dumbravă rară de stejari. Slujitorii curții descălecaseră cu 
mult mai la o parte. Dregătorii se trăseseră la o parte, ca să nu audă acea 
mustrare. Numai prea sfintitul Amfilohie şedea în stinga Domnului, la 
datoria lui de duhovnic. 

Măria sa găsi cu privirea-i verde pe Jder cel mititel şi-l străpunse pina 
în rărunchi. Fără să îndrăznească a rosti un cuvint, Ionut îşi cobori fruntea 
şi îngenunche. 

Domnul păru a nu-l mai băga în samă. 

— Vrednicule al nostru slujitor, grăi maria sa, trecînd cu privirea la 
comisul al doilea Simion Păr-Negru; pentru fapta lui ascunsă şi prefăcută 
se cuvine să luăm acestui fecioraş capul. Însă i-l lăsăm pentru vrednicia lui 
şi dorim să-l poarte ani multi; dar cu mîhnire ne vedem silit a-l depărta de 
curtea noastră. Te poftesc pe domnia ta, comise Simion, să-l tii o vreme la 
ispăşire şi la post, aşa cum vom face noi cu fiul nostru. 

Simion Păr-Negru se închină în tăcere. Alexandrel veni şi se supuse la 
genunchiul lui Vodă. Tatăl îşi lăsă palma în părul bălan al coconului, ca din 
întîmplare şi fără voinţă. 

— Prea sfintite părinte Amfilohie, zise Ştefan-Vodă cătră arhimandrit, 
spune încă o dată acestui prunc care sînt legile domnilor şi stăpinitorilor de 
noroade. Noi domnii şi stăpînitorii de noroade trebuie să urmăm pilda 
soarelui, dînd în fiecare zi căldură şi lumină fără a primi. Rinduiala noastră 
nu-i fără noimă în fața lui Dumnezeu. Dacă ai fi fost un mişel, se întoarse 
măria sa spre cocon, ai fi asudat în robie; dacă ai fi fost un vierme, ai fi 
urmat soarta ta mincind trupul unui înțelept; însă eşti cocon domnesc. 

lonut suspină fără să înțeleagă bine; dar îl induiosa cintarea vorbelor 
măriei sale şi se bucura, ascuns, că i-a rămas pe umeri capul. 

— Spune-mi tu, Ionuț Jder, cine sînt acele fiinti care au ademenit pe 
Alexandru-Voda? întrebă stăpinitorul cu acelaşi glas trudit. 

lonut nu cuteză să răspundă. Comisul Simion dădu lămurire. Vodă se 
miră: 

— Cine e această jupineasa Tudosia de la lonăşeni? 

— Măria ta, păru a se trezi prea sfintitul Amftlohie, adunindu-si 
amintirile; după ştiinţa mea, a stătut mai demult la lonaseni unul Petrilă. 
lar soțul jupinesei Tudosia a fost nepot acestui Petrilă. Acest lonas, nepot al 
lui Petrilă, s-a prăpădit în duşmăniile şi pribegiile cunoscute. Se află unul 
Constantin Aramă care stă şi acuma lingă Liov: e văr Tudosiei. Constantin 


"TS 


* Aramă are o soră mai mare pe care o tine unul Sava Blindu, iarăşi pribeag. 


Pe sora acestui Sava Blindu o tine Mihu, pe care maria ta îl cunoşti. A 


Voievodul făcu semn cu palma, ca şi cum ar fi poftit să înlăture de la 


sine atitea nume. 


— Cînd ne întoarcem, porunci stapinitorul, să mi se înfățişeze 


cneaghina şi jupinita ei. 


Acel glas îngheţat cutremură din nou pe mezinul Jderilor. 

— Să se deie acest răspuns lui Grigoraşcu Jora, adaogă măria sa. 
«Osînda Nastei e şi osinda mea», se gindea cu totul prăpădit lonut. 
Domnul făcu iar semn; coconul şi ceilalți se trasera cîțiva paşi, lasindu- 


l pe mária sa singur. În ochii lui Vodă erau alţi nouri de intristare si de 
gînduri. Înainte de a chema pe dregătorii săi la sfatul de război şi a asculta 
ştirile alergătorilor care-l ajungeau necontenit pe cale, măria sa dorea, în 
sufletu-i întunecat si trupu-i ostenit, lumină şi mîngiiere de la Dumnezeu. 
Părintele Amfilohie aprinse singur făclie lîngă argintul iconostasului şi şopti 
Domnului său vorbe dulci în limba elină, care se tălmăcesc nu mai puţin 
dulce în graiul părinţilor noştri: 


Au bătut asupra mea valuri şi nu m-am clătinat; 

Au detunat trăsnete si am rămas ca de stincă,; 
Deoarece în mine stă puterea credintii Intru Hristos, 
Dumnezeul meu! 


Voievodul îşi făcu semnul crucii şi rămase cu capul descoperit, 


îngenunchiat cu fața la răsărit şi ascultind slujba monahului. Dintr-acea 
zare a răsăritului venea puhoi de flacără şi singe asupra pămîntului său si 
a noroadelor sale. Se plecă adînc cu fruntea în pămînt, cerînd putere pentru 
izbinda; căci în această tara stă dreapta credință; şi aceste noroade 
sărmane lucrează fără şiretlic, semanind si păstorind; se bucură de rodurile 
muncii lor neasuprind alte semintii. 


Curtenii, în marginea dumbrávii de stejar, îngenunchiaseră si ei. În 


vale, la iazuri, călărimea descălecată se supuse de asemeni, în tăcerea 
împrejurimilor, pădurii şi cimpiei, sub soarele după-amiezii. 


Domnul pofti de la sfintitul Amfilohie să asculte psalmul al nouălea: 


Domnul este împărat în vecii vecilor! 

Să piară păginii din pămîntul lui! 

Ascultă, Doamne, dorința smeritilor şi întăreşte inima lor. 
Pleacă urechea ta şi fă dreptate orfanului şi năcăjitului, 
Ca omul cel de lut să nu mai împrăştie groază pe pămînt! 


Vodă murmură şi el stihurile, cintindu-le încet. Adincirea aceasta în 


sine, cu totul în afară de clipa vieţii, era încununată de soarele asfintitului. 


151 


TE 


Din acel ros de aur, farimat în jăratic de tesáturile dumbrăvii, ieşi asupra 
cimpiei un soim sprinten care rămase plutind în văzduh cu aripile 
neclintite, ca o cruce neagră. Măria sa încă nu se deşteptase din întristarea- 
i amară, ca să-l vadă, însă oştenii înțelegeau că a pogorit din cer harul 
biruintii. 

Caláreti de pretutindeni, aducători de veşti, aşteptau în şirag lingă 
Domn, tinindu-si caii de căpestre. Erau aburiti de sudoare şi ninsi de 
pulbere. Ridicindu-se, Domnul îi chemă deodată la sine şi porunci 
dregătorilor săi să se apropie şi să-l împresoare. Veştile viforului erau dintre 
cele mai înfricoşate. Nomazii năzuiau la Prut; acolo îi aştepta oastea legată 
a lui Bodea spătar. Pînă acolo calea lor şerpuită era ca a unui pojar care 
merge dirá cu limbi de balauri înainte şi cu coadă de zgură în urmă. În 
Lăpuşna ocoleau cotrobăind satele şi curțile boiereşti. De la Fălciu şi Ismail 
se ridicau în coasta hoardei cetele de mai nainte poruncite şi rinduite de 
Domnie, cu căpitanii de călărime domnească. Din olatul Cetăţii Albe trebuia 
să urce cu cea mai mare grabă călărimile gătite şi căruțele cu puşti, sub 
porunca lui jupin Mirza pircalab, ca să iasă între ceambuluri şi apa 
Nistrului. 

Acesta era semnul morilor de vint de pe culmile din preajma Nistrului, 
care-şi opreau aripile cînd şi cînd şi iar porneau. S-au văzut semnele pina 
în ţinutul Sorocei. Domnul avea o lucire de uşor zimbet primind asemenea 
adeverire. Rindui cu dregătorii de față înaintarea puterilor sale cătră 
miazăzi tot în laturea Nistrului, pînă ce s-or întilni cu cetele ieşite de sub 
codru la loc poruncit, al unui boier tinăr al său cu numele Radu Gangur. 
Dacă a doua zi şi a treia zi călărimile Domnului şi ale Ţării, umbrind fără 
contenire, pot să aşeze asemenea voloc mişcător între prădalnici şi vadurile 
hotarului, atuncea Dumnezeu va binecuvinta strădania tuturor. 

Încă nu se făcuse întuneric deplin, cînd călăraşii îşi porniră şiragurile, 
avînd poruncă să umble toată noaptea pe răcoare. Îndată purcese şi 
Domnia cu pantirii şi pustile. 

Comisul Simion urmă pe maria sa, cu slujitorii ce avea, tinind lingă 
sine pe mezin. Ca să-l ferească de privirea supărată a măriei sale, umbla 
despărțit de curteni. Abia a doua zi la prinzisor, în nişte văi care se chiamă 
Călmățui, în popas, maria sa îi trimete poruncă «să iasă la vedere, cu toate 
ale sale bune şi rele». 

lonut se apropie ferit, în umbra fratelui sau. Nu ridică fruntea spre 
înaltul stăpîn, nu răspunse zimbetului de prietinie al coconului. Era supt la 
obraz de mihnire şi cu ochii cerniti. Scrijelitura de sabie de la timpla stingă 
îi crestase si pata de jder: cînd arunca ochii săi spariati piezis din acea 
parte, înfăţişarea lui, cu brăzdătura singeratá, nu părea de om pamintean. 
Nu-şi pusese legătură la ea de ruşine, ca să nu se aşeze în rînd cu babele; 
nici n-o spăla, deoarece asta era rinduiala doftoricească a lui badita Simion. 


TES 


Gheorghe Botezatu avea poruncit să-l ungă, sara şi dimineața, cu oloi de 
pojarnita. 

— Ce să fac, badita Simion? oftă el. 

— Întăi să taci, îl sfătui comisul, si sá te gátesti a lucra cu vrednicie 
lîngă mine, aşa cum te-am învăţat la Timiş. 

— Bine, bădiță Simion. 

Însă Jder cel mititel nu întreba ce are de făcut în lucrarea de arme care 
se pregătea, ci se chinuia să înțeleagă ce are să urmeze după aceea. Nu-şi 
închipuia că n-are să mai fie în viață, căci douăzeci de ani nu e vîrstă ci 
nemurire; se temea că poate să-i lipsească Nasta, suflată la o parte de mînia 
domnească. Poate va avea parte să săvirşească aşa fapte, încît măria sa 
stăpinul să-l bată pe umăr şi să-l întrebe: Spune-mi, Jder, dacă poftesti 
ceva! Se ştie că măria sa arar pune aşa întrebări şi-n cele ce hotărăşte 
rămîne neînduplecat. Nu este nici o scăpare pentru jupinita Nasta şi pentru 
maica ei cneaghina Tudosia, decît să le răpească tătarii, ca să scape cu 
viață; iar după aceea el, lonut, să săvirşească acele fapte minunate din 
poveste, ca să le găsească şi să le scape din ghiarele zmeilor şi căpcăunilor. 

Ear fi fost lui Jder cu mult mai uşor să-şi închipuie că două femei cu 
neamuri în Tara Leşească, văzînd că stau în primejdie, ori din partea lui 
Vodă, ori din partea hoardei, nu au nimic alt mai grabnic de făcut decît să 
se puie la adăpost dincolo de hotar, în Republică; însă cugetind aşa, Jder ar 
fi trebuit să primească, în judecata lui, o despărțire desăvirşită de Nasta. 
Căci de la neamuri şi din Lehia e mai greu s-o scoţi decit de la tătari. 

În noaptea de 19 august, amîndoi fraţii hodineau în iarbă alături, stînd 
cu fețele în sus spre stele si ascultind rontaitul cailor în iarba acelei vilcele, 
unde făcuseră popas. Călărimile lui Vodă erau împărțite la alte capete de 
văi. Alaiul de curteni cu mariile lor trecuse în dumbrava de la Măr Putred, 
la marginea acelui loc care se chiamă Pustia Sorocii. Unii boieri şi dregători 
se impartiserá în lărgimile acele nelocuite inca de om, ca să aibă caii 
îndestulare de hrană. Cite stele clipeau sus fără contenire, atitea tomnite 
susurau pe întinderi nesfirşite, în iarba nouă, țesută prin iarba veche. Aici 
nu pătrundea nimeni cu coasa. Cel mai apropiat om stă la douăzeci şi cinci 
de ceasuri depărtare cu piciorul. Pe acele întinderi trec oile sălbătăcite cu 
treisprezece coaste; uneori, în iernile grele, ajung pînă aicea zimbrii. 
Hălăduiesc aici mai cu samă, nişte vinători harnici care se chiamă lupi. 

Pámintul cinta în noaptea aceea spre stele pînă într-o adincă depărtare 
c-un zvon aproape nesimtit. Prin acel zvon, comisul al doilea Simion Jder 
auzi a treia ori a patra oară suspinul amărit al mezinului său. 

— Ionut, dormi? întrebă el. 

— Nu dorm, badita Simioane. 

— Mi se pare mie, lonut, că tu eşti intrat la grea slujbă. 

— Ba văd, bădiță Simioane, că maria sa mă leapădă de la sine. 

— Eu vorbesc de altă slujbă, băiete. E cu ochi negri, ori cu ochi căprii? 


153 


Jder cel mititel îşi muşcă buzele cu inima injunghiata. 

— Răspunde-mi dacă am gícit. 

Mezinul tácu. 

— Trebuie sá oftez si eu, mormai Simion; slujba si suferinta asta e ca 
vărsatul negru, de care nu scapă nimeni. Dacă ieşim mini cu bine din 
vălmăşag, te duc să te mărturiseşti părintelui Nicodim, ori mutei. 

— Pot să mă mărturisesc şi domniei tale, scînci mezinul şi, intorcindu- 
se în culcus, îşi rezemă fruntea de inima fratelui său. 

Cu ochii închişi, comisul al doilea ascultă istorisirea lui lonut. Cînd 
fecioraşul isprăvi, el deschise pleoapele şi văzu că stelele lăcrămează. 

— Nu sînt întristat pentru suferinţele tale, îi zise cuprinzindu-1 de după 
grumaz, ca să-l tie alături, nici nu mă supar de prostiile ce ai savirsit; mi-i 
jele că încă nu eşti bărbat şi mă tem să nu te prăpădim! 

Mezinul simţi că prin acel din urmă cuvint se tinguia şi comisoaia 
Ilisafta; nu se putea însă opri să nu rămiie păcătos şi nătîng, supunindu-se 
patimei lui, ca puterii unei stihii. 

A doua zi s-a început cătră dumbravile de la Lipinti vinátoarea crincena 
a tabunurilor lui Mamac-Han. 

Aveau şiraguri lungi de podvezi şi bulucuri de robi care-i intirziau în 
mers. Din urmă, de le toate capetele de codru, îi hărțuiau şi-i muşcau ca 
nişte cîni răi grámezi de ţărani. Îndată după asta găsiră închise drumurile 
pe care intraseră în ţară. Nu erau închise de nişte mişei cu părul vilvoi si cu 
glasuri spaimintate, călări pe mirtoage, ci de oaste cu bună tocmeala. 
Înţelepciunea mirzacilor era sá călăuzească taberele de cară la vaduri, nu 
să bată război. Deci după ce pipăiau călărimile din Tara-de Jos, fereau 
calea lor mai spre miazănoapte, spre locuri în care chibzuiau să găsească 
lărgime. Nu tirzie vreme se ivi nevoia ca să rupă împotrivirile. După 
deslantuirea unor asemenea harturi, începu a fi pentru prădalnici pagubă 
în podvezi şi robi. Dintr-odată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă 
de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei sale Ştefan-Vodă. Toată 
lucrarea de împungere şi de încercuire tintuise a împinge pe mirzaci pe unii 
în alții, din vale în vale, bulucindu-i la o singură ieşire. 

Aia a fost zdrobirea lor. Batuti de pe coline în preajma dumbravilor, 
unele din pilcurile de nohai se îmbulzeau spre o scăpare ce părea deschisă, 
între două dealuri oable, care se îngustau şi se deschideau iar, la cîmpia 
Nistrului. Cum intrau în acel pridvor strimt, îi detunau pustile lui Petrea 
Hărman chelarul, încît, după un ceas, trecătoarea se iezi de leşuri. Atuncea, 
risipindu-se nohaii cu spaimă şi fără călăuză în toate părţile, au intrat 
oştenii domneşti în ei cu săbiile, măcelărindu-i pînă ce le-au căzut braţele 
de trudă. 

La al optulea ceas al zilei, comisul al doilea Simion, avînd cu el slujitorii 
şi pe mezin, a însemnat într-un fund de rovină o îmbulzeală ciudată, în care 
nu era atît pregătire de război a nohailor cît fereală şi pază. În asemenea 


154 


acolo trebuie sá se afle o mare căpetenie a lui Mamac-Han. 

Avintindu-si slujitorii într-acolo, comisul Simion Jder porunci 
mezinului său să-şi gătească juvátul. Îşi trecu si el cu cotul mînii stingi 
colacul de funie. Cum cobori pilcul său spre rovină, ghemul de călăreți 
asiatici zvicni înainte, lăsînd luptători în urmă. Cu aceştia se păliră în săbii 
şi în suliti unii din slujitorii lui Ştefan-Vodă. Comisul îşi duse cu 
repeziciune calul în preajma celorlalți prădalnici şi cunoscu numaidecit pe 
acel care părea căpitenie. Era un tinerel cu strai albastru. Nu purta platoşă 
de piele ca nohaii de rînd. În cap avea coif de argint cu pană albă de strut, 
încovoiată pînă la ceafă. Îşi ţinea sabia goală în pumnul drept. În apropierea 
lui nu erau slujitori de rind ci mirzaci, unii bărbați cárunti. Slujitorii de 
rind, puţini la număr, erau mai în laturi şi aceia repezeau asupra 
urmăritorilor săgeți din fuga cailor. 

Incordindu-si arcul, lonut Păr-Negru întrebuința asupra acestora 
mestesugul său de vinátor; pe cei cîțiva loviți îi lepădară caii în ripa; ceilalți 
se rasletirá. Atuncea, apropiindu-se din laturi, amindoi frații zvirlira 
juvaturile. Calul tinărului cu coif de argint fu smuncit îndărăt şi căzu. 
Astfel ghemul de mirzaci, cu Emin Sidi Mamac, feciorul Hanului, a fost 
supus şi întors spre culme, de unde maria sa Ştefan-Vodă avea privelistea 
bătăliei. 

Domnul lăudă pe comisul său cu plăcere, iar spre Jder cel mititel surise 
în treacăt, fără să-l laude şi aproape fără să-l vadă Pentru asta acea după- 
amiază de mare biruintá şi măcel, de eliberare a robilor si de poprire a zece 
sute de cară de pradă, n-a avut pentru lonut Jder decit clipe şi picuri de 
otravă. 


CAPITOLUL XIV 


CELE DIN URMĂ VESTI DESPRE RÁUTÁTILE PRÁDALNICILOR 


împrăştiat ca un oleu alinător peste rănile din Tara-Lesasca. Pan 

Roman Granitki, batrin şi învățat pisar al castelanului de 
Braslavia, a scris carte către un frate al său capelan de la Lublin, cum că 
nici un nomad prins în acea împresurare n-a ieşit de sub sabia oştenilor 
moldoveni; de asemenea a arătat minia lui Mamac-Han, cînd a primit în 
tabăra sa de la Movilău, de ceea parte a Nistrului, veste despre robia lui 
Emin Sidi Mamac, fiul său prea iubit, şi despre robia lui Sion Sidi Ahmed, 
fratele său. Îndată împăratul hoardelor de peste Volga a sărit în sus, bătînd 
de trei ori cu piciorul în pămînt, şi şi-a zgiriat timpla dreaptă cu unghiile de 
la mîna stingă şi şi-a smuls cu degetele celeilalte mîni barba; şi a rácnit să 
vie în fața negrei sale străluciri o sută de războinici. Si a răcnit la acei 
războinici: că-i trimete solie la tabăra unui nechibzuit ghiaur, care a cutezat 
să oprească în prinsoare print din sîngele sfint al lui Ghinghis-Han şi Batie- 
Han. Şi acel nechibzuit ghiaur sá nu intirzie nici o clipă, cînd va auzi 
porunca celor o sută de soli, să nu intirzie nici o clipă de a slobozi cu daruri 
pe Eminec; iar de nu va face aşa, apoi cit tine acea Tará a Moldovei, nu va 
rămîne sat şi tirg nedat pojarului si nu se va afla palmac de pămînt 
necotropit şi nesfărimat de copitele cailor; şi nu va ráminea om trăitor de la 
Mare pînă la munte; şi numai Voievodul şi sfetnicii săi vor avea crutata 
suflarea vieţii, ca să le fie ochii fripti cu suliță înroşită în foc, şi sá macine 
cu braţele lor mălai sub harapnice, în saraiurile lui Mamac-Han; şi muierile 
curții domneşti se vor bucura de dezmierdările slujitorilor grajdurilor 
strălucirii sale Mamac-Han şi pe urmă vor fi lepădate în Marea Caspiei ca 
să fie hrană crabilor. Aceste vorbe să fie scuipate acelui ghiaur, a strigat 
prin spuma de minie a buzelor sale Mamac-Han, şi prinţul să fie adus cu 
alai îndărăt. 

Voievodul a dat celor fără de lege — mai arăta în cartea sa pan Roman 
Granitki — un răspuns dintre cele mai potrivite. lesirea nohailor în prada 
nu era o faptă de război. Nimene nu le căşunase paguba în pustia lor. 
Pojarurile, si mortile, şi robiile, cine putea să le judece cu omenească 
judecată? si la ce divane să fie înfăţişare? Dacă Dumnezeu rinduieste 
pedepse nelegiuitilor şi pe lumea asta, apoi la anume faptă nu poate fi 
răspuns decit atare plată. Dacă Dumnezeu a dat izbindă osteanului lui 


Z tefan-Vodă a făcut la Lipinti groaznic județ, încît faima s-a 


156 


A = 
-. e 3 


TS 


Hristos de la Moldova, atuncea a pus şi în braţul său județ. Si nu poate fi 
pentru hoarde altă măsură decit aceea care se potriveşte cu firea lor. Acest 
judeţ de asemeni cata să fie astfel întocmit, încît să contenească răcnetele 
suferintilor şi toate noroadele din Lehia si din olatul Moldovei să simtă 
dulceata răzbunării. 

A da înapoi pe Emin Sidi Mamac, adăogea cinstitul diac de la Braslav, 
ar fi fost şi cu desăvirşire imoral. A te supune miîniei unui print sălbatic, 
înseamnă a-l îndemna să vie încă o dată în pradă asupra lumii, în cel mai 
scurt timp. Judeţul măriei sale Ştefan-Vodă are deci şi o lature politica, 
deoarece, pentru un răstimp, asigură lumii pacea dinspre partea pustiei. 
Cuminte şi binecuvintat de noi clericii a fost, prin urmare, răspunsul dat, 
punindu-se în tapa nouăzeci şi nouă de soli, şi desfácind în două pe Emin 
Sidi-Mamae; şi trimetindu-se al o sutălea sol, însemnat la urechi şi la nas, 
ca să deie samă stăpînului său Hanul de toate cele intimplate. 

Aşa a fost cutremurul lui Mamac, încît într-o singură noapte şi-a 
invirtejit tabunurile spre Nipru. Ceea ce dovedeşte că Voievodul a cugetat si 
a săvirşit bine, pentru care lucru noi am dat binecuvintare; pe cînd 
luminăţia sa Craiul nostru Cazimir leneveste în chilotă şi porunceste să i se 
aducă în asternut mîncarea, pe care-i place s-o stropească cu vin de Rin: 
iar după ce mănîncă şi bea, se întoarce pe cealaltă coastă, oftind cu 
multámire că are pace, îşi trage asternutul peste cap şi doarme pînă la 
ceasul al şaselea. 

Pe cînd comisul Simion şi mezinul său urmau alaiul lui Vodă prin 
locurile bintuite de hoarde. Gheorghe Botezatu Tătarul suia în sus spre 
hotarul Tării Lesesti, ca să afle veşti din părțile lonăşenilor. Asta se făcuse 
din porunca lui Simion Jder, din dragostea de a aduce o zare de lumină în 
ochii mezinului. Fecioraşul urma pretutindeni pe fratele său, fără poftă de 
mîncare şi fără vlagă, ca un mînzoc bolnav. Simion îi pusese mîna pe frunte 
şi o găsise fierbinte, îl întorsese cu ochii spre el şi-i văzuse luminile 
inegurate: deci îl bătuse pe spate, socotindu-l în mare suferință, şi 
chibzuise să-i ia sînge cu stricneaua, după rinduiala nălbarilor de la Timiş. 
Apoi, cugetind altfel, îl mínase la lonáseni pe tătar. 

La 3 a lunii septemvrie, s-a făcut sfințirea ctitoriei nouă a Putnei, 
închinată de cătră măria sa Ştefan-Vodă sfintei Fecioare. La acea minunată 
laudă, cătră care a stat îngenunchiată curtea întreagă a Moldovei şi cătră 
care s-au plecat în preajmă ostile şi noroadele, şi-au înălțat viersul spre 
Domnul Dumnezeu şaizeci şi patru de preoți, episcopi şi monahi. Prea 
sfintitul Iosif de la Neamţu a rămas stăpîn la ctitoria Putnei. Sfinţitul Silvan 
s-a închinat măriei sale şi a încălecat purcegind să ieie în samă staretia de 
la Neamţu. Între tovarăşii prea sfintitului Iosif, veniţi cu el la luminarea 
Putnei, se afla şi părintele ieromonah Nicodim. Deci cuvioşia sa Nicodim a 
încălecat şi el, ca să întovărăşească la Neamţu pe starețul său cel nou. La 
alaiul stáretiei nouă s-au adăogit şi comisul Simion cu mezinul. 


157 


La 5 a lunii septemvrie cuviosia sa Nicodim şi frații săi treceau prin 
Suceava; iar la 7 septemvrie suiau muntele de la Rişca şi coborau în 
cealaltă parte, la Neamţu, prin aceleaşi poieni pe unde umblase, în 
primăvară, şi alaiul domnesc. Ionuț Păr-Negru văzu cu întristare locuri 
altădată înflorite şi zvonul clopotelor i se părea o cîntare de prohod. 

Soborul ieşi cu făclii la apa Nemtisorului, întru intimpinarea starețului 
Silvan. Părintele Nicodim călăuzi pe oaspeţii săi sub pădurea de brad 
dinspre Pocrov, la chilia sa. Fratele Gherasim îi văzuse de departe şi le 
deschise poarta. 

— Binecuvinteaza, părinte, strigă el, rinjind cu bucurie. 

— Binecuvintat să fii, frate Gherasime, îi răspunse ieromonahul. Dacă 
te grabesti sá ne aduci două căldări de apă de la fintina şi ne scoţi scaune 
în pridvor, la umbră, îți prorocesc fericirea cea din veac. 

Fratele Gherasim, om cărunt şi uscat, dădu fuga cu mare hărnicie cătră 
răsplata sa, cugetind că multi vlădici, după cit arătau, în icoanele lor, 
zugravii monahi de la Aton, si multi boieri ai lumii vor sta în gura 
balaurului, ca să coboare scara iadului la focul nestins; pe cînd el, după 
binecuvintarea starețului său, se va sui la scaunul împărăției veşnice. 

Pregăti albia de lemn sub nucul cel mare, aduse într-o strachină făină 
aspră de mălai şi sopon şi lăsă pe călători să-şi curáte pulberile şi să-şi 
limpezească fețele. Mezinul intirzia la cai. 

— Pofteşte şi domnia ta, jupîne Ionuţ, îl indemna fratele Gherasim. 

Ionuț se împotrivi: 

— Eu n-am nevoie de nimic. 

— Ba să vii domnia ta numaidecit; asa porunceste părintele Nicodim; 
trebuie să te spal şi să te grijesc, ca să stai la cetania sfintiei sale. 

Mezinul oftă cu amărăciune. 

— Văd că tare eşti domnia ta slăbit şi întristat, se miră fratele 
Gherasim. Ai avut pălitură de sabie ori de săgeată? 

— Sînt săgetat. 

— Se vede. Fie asta, fie alta, să-ți cetească părintele Nicodim şi-ţi 
depărtează răutatea. Aşa am fost eu bolnav de lungoare şi, cu cetitul 
cuvioşiei sale, m-am tămăduit. Am fost altă dată întru mare întristare 
pentru O pagubă de şaizeci de groşi. Mi-a cetit şi am dobîndit mingiiere, 
ceea ce-i mai de preț. Acei bani prapaditi am să-i aflu pe ceea lume. 

— Eu am prăpădit altele, frate Gherasime. 

— Orice-ai fi prăpădit, ai să afli. 

— Cînd? 

— La învierea a doua, jupine Ionuț, cînd nu se mai poate tăinui nimica. 
Atuncea au să se arate şi hoţii, cu averea mea. Au să vie să mi-o puie la 
picioare. Are sá mi se adaoge şi dobinda. 

— Bine; să aştept pînă la acea înviere, se supuse fecioraşul, urmind cu 
fruntea plecată pe fratele Gherasim la căldarea cu apă. 


158 


Fraţii săi îl aşteptau în pridvor. Apa luase de pe obrazul lui o mască de 
pulbere; fața îi apăru mai tristă în soarele piezis şi ochii mai adinciți de 
cearcăne. 

Ieromonahul îi puse mîna pe crestet. 

— Ionuţ, fratele meu, îi zise el c-un glas blind. Întristat am fost cînd am 
văzut, la Putna, aceşti ochi. Mai intristati au să fie bătrinii, cînd ai să ajungi 
la Timiş. Boala ta-i iute, după cît am înțeles de la comisul Simion, dar trece. 
Trebuie să te marturisesti; şi să cerşesc de la Dumnezeu pentru tine 
răbdare şi barbatie. 

— Da, baditá Nicoară şi părinte Nicodim. 

Dintr-odată mezinul începu să plingă cu amar, grămădindu-se lingă 
Simion. Acesta îl bătu pe umeri, îl supuse în genunchi sub patrafirul 
ieromonahului şi se depărta, coborind treptele în ograda. 

Părintele Nicodim ispiti cu luare-aminte şi cu răbdare pe mezinul său 
şi-l mustră pentru faptele-i rele. Apoi îi ceti cuvinte de iertare din cartea cu 
scoarte de piele. Feciorasul se simți mai usurat şi zimbi trist fratelui său. 

Atuncea se întoarse şi comisul Simion. 

— După o zi de ajunare, se cuvine flaminzilor hrană, zise el cu părere 
de veselie şi cercetind în treacăt pe mezin. Fratele Gherasim ne aduce o 
fiertură de peste si hribi copti. Asta-i mîncarea pe care şi-o pregătise pentru 
sine: eu l-am încredințat că-i pentru noi. Se ştie că nu este alt peşte mai 
gustos decît boişteanul de Nemtisor. 

Călugărul şi comisul se veseliră. lonut îşi strimbă obrazul, făcînd o 
silinta să pară şi el bucuros. Nicodim clăti din cap, privind lung la Simion. 

— Dumnezeu să dea linişte răzvrătiților... şopti ieromonahul. 

Ionuț privi pieziş pe tovarăşii săi. 

Se aşezară în jurul mesei. Fratele Gherasim aduse cina. leromonahul o 
binecuvinta. 

Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele inca neisprăvite, în lumina 
asfintitului de început de toamnă, sunară copite de cal în bolovanii potecii 
şi un călăreț se opri la poartă. Mezinul sări ars din locul său, repezind la o 
parte mincarea. 

— Stai liniştit la locul tău, nebunule, îl mustră cu asprime 
ieromonahul. Nu-i nevoie să te grăbeşti cătră veşti rele. 

lonut şovăi şi se întoarse căzind la locul său, cu braţul pe masă si 
rezemindu-si fruntea de cot. După înfăţişare, tătarul nu se arăta vestitor 
plăcut. Îşi părăsi calul la sopron si veni furişat şi neguros spre stápini. Îşi 
lepădă cusma şi se zgreptená cu asprime la timpla şi la ceafă. 

Comisul îl îndemnă: 

— Apropie-te, Botezatule, şi grăieşte. 

— Jupine comise al doilea, răspunse slujitorul, după porunca ce mi-a 
fost dată, am fost la lonăşeni şi n-am găsit pe jupineasa Tudosia. Cum s-a 
întîmplat învălmăşeala ştiută, nici n-a mai aşteptat ziua. A poruncit să se 


159 
mm e Ml a re - — A AA noa 
TAGS Za Să RE SS 
RE SSC EAN SE 
A A GNN pa 


i 


TE 


puie caii cei mari la căruţă, a luat pe fată şi s-a dus la neamuri în Tara 
Leşască. 

— La care neamuri? 

— Asta am vrut să ştiu şi eu numaidecit. Am întrebat pe slujitori: la 
care neamuri şi unde? Ei mi-au dat răspuns că, după a lor socotinta, 
jupineasa Tudosia s-a dus la o soră a sa nu departe de Liov. După cite s-au 
întîmplat — mă sfătuiesc eu cu oamenii de acolo — e greu de înțeles cînd 
are să se întoarcă. A luat blănurile şi straiele. Au spus tigáncile cum că a 
luat şi un pieptene de fildeş. Apoi dacă a luat şi pieptenele de fildeş, gata. 
Semn că-şi păzeşte capul. Cum stam noi de vorbă, treceau oameni fugari 
din Tara Leşască. Erau spáriati de urgie şi căutau o scăpare la noi. În 
stăpinirea Craiului nu mai era nici o rinduiala. Dregătorii se trăseseră 
înlăuntru; slujitorii fugiseră sá se închidă în Cetate la Camenita. Vázind eu 
că toate umblă vraişte, după îndrăzneala unora şi altora, mă gîndesc să trec 
în Tara Leşască. Dacă trebuie, mă duc pînă la Liov. Acolo se află jupin 
Damian, fecior al stápinului nostru; are cine mă ocroti si mă pune pe drum 
bun. Umblu eu căutînd, intrebind. Văd jaf si pojar pretutindeni. Morti prin 
toate ripele si pe sub toate gardurile. Curțile boierilor sparte; unii sleahtici 
căzuți sub harapnic; unele cneaghine sub coviltirul cárutelor tătărăşti. Nu 
mai departe decit patru zile de cale, la Hanul Craiului, lingă un sat cu 
numele Somotroc, am aflat ce s-a întîmplat cneaghinei Tudosia. Am aflat că 
a stat în popas o jupineasa de la Moldova, cu slujitori şi roabe. Cum 
umblau trimbele de necredincioşi pălind ba ici, ba dincolo, oamenii stăteau 
cu sufletul la gură gata de fugă. Căruţa jupinesei umbla cu intirziere si cu 
fereală. Nu era teamă numai de nohai, ieşiseră în pradă la drumurile mari 
şi multi dintre mişeii localnici. Era după amiază şi toți plecau urechea şi 
miroseau vintul; cînd iaca, dau tătarii într-o mică de ceas. Au luat tot, s-au 
dus. Mie tot nu-mi vine a crede, pina ce nu dau peste un slujitor de la 
lonăşeni. Cum rămăsese acela, ascuns într-un horn de sobă, minune este. 
Era urit ca dracu şi rinjea la mine. De la dinsul am înţeles desavirsit că asa 
a fost cum mi se spune. Am luat pe acel om cu mine şi l-am întors la 
lonáseni. De acolo am venit să spun ce este. Am aflat ieri în Suceava de 
trecerea domniilor voastre şi, luindu-vá urma, am venit şi eu la sfintă 
mănăstire. 

Ionuț inaltase încet-încet fruntea, privind cu ochi rătăciți pe slujitor. 

Întrebă şoptit ceva. Glasul nu i se auzea. 

Botezatu îşi plecă urechea, venind lîngă el. 

— Au răpit-o pe jupineasa Tudosia, incuviintá el, ráspunzind întrebării 
şoptite. 

Mezinul murmură iarăşi. 

— Nu! se apără Gheorghe Tátarul; în afară de acel slujitor n-a mai 
scăpat nimeni. Vrea să ştie — lămuri el şoapta acelui copil bolnav cătră 


"TE 


frații lui mai mari — vrea să ştie dacă a fost luată si jupinita Nasta. Apoi eu 
de cînd spun că a fost luată. 

Ionuț se îndirji privind în juru-i şi rizind rătăcit. 

— Gata, bădiță Nicoară şi părinte Nicodim, zise el deodată. 

— Stăi, lonut, unde vrei să te duci? îl stápini cu braţele călugărul. 

— Gata; de-acuma nu mai este nevoie de nici o mustrare. 

— Bine, nu te-om mai mustra; te ducem acasă, la Timiş. 

— Ce să fac la Timiş? Nu mă duc la Timiş. 

— Atuncea rămii aicea, la mine. 

— Bădiță Simion, seinei fecioraşul, nu mă lăsa aici, si porunceste 
Botezatului să lipsească din fața mea. 

Simion îl privi nedumerit; apoi se întoarse spre slujitor: 

— Stringe de pe masă, Botezatule, îi porunci el. Du-te de mănîncă si te 
hodineste. Mîni dimineaţă ne întoarcem acasă. 

Mezinul se fráminta, într-aceeaşi nemultámire. Călugărul se aşeză lingă 
el, ou aceeasi blindeta. 

— Numai Dumnezeu făptuieşte si judecă înțelept, zise el. 

Ionuţ ridică ochii, privind în laturi; părea a înțelege cu uimire ceva: ori 
că e o pedeapsă a Nastei, ori e o pedeapsă a lui. 

Într-adevăr, în mărturisirea ce făcuse părintelui Nicodim, credinţa 
frăției lui de cruce se dovedise întinată: şi pentru asta i se ceruse iertare de 
la Dumnezeu. Acuma întimplarea pe care o vestise Tătarul îi venea ca o 
ispăşire crudă. Indirjirea lui de o clipă slăbi: începu a se tîngui, scîncind. 

Din liniştea în care părea că stă, comisul Simion zvicni dintr-odată în 
picioare, plimbindu-se de colo-colo prin pridvor, ca într-o cusca. Pintenii îi 
sunau îndesat. 

— Ascultă, Ionuț, grăi el oprindu-se în fața fecioraşului, cu braţele 
încrucişate pe piept. În ziua cînd am prins amîndoi pe feciorul Hanului, am 
socotit că ai trecut în rindul bărbaţilor şi m-am mindrit cu tine. Se pare că 
m-am înşelat. Înţeleg că ai vrut să străpungi pe Botezatu; te-ai uitat 
duşmănos şi la noi; ai stat gata să te izbesti cu fruntea în părete; asta s-o 
faci numai după ce ţi-o creşte coarnele. Văd că trebuie sa mai măninci nouă 
ocă de sare, pină ce vei fi vrednic să intri în sfatul bărbaţilor. Tu încă nu 
înţelegi ce se chiamă bărbat — adică acel om care nu-i ouat şi clocit, ci 
fătat. Bărbat e numai acela care leapădă de la el slăbăciunile şi lacrimile. 
Cînd dă cu piciorul, cînd prinde în pumn, toate i se supun. Descalică lingă 
o muiere; pe urmă încalică şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după 
starea în care te afli tu, ar fi frumos să-ți ținem si noi tovărăşie, eu cu 
părintele Nicodim, bocind gros, ca nişte buhai de baltă. Să treacă un om pe 
la poartă şi să steie cu mirare; să zică: Hm! se cunoaşte că aceştia-s feciorii 
comisului Manole Păr-Negru de la Timiş. Asemenea blăstămăție vrei domnia 
ta să se intimple, ca să ajungem ocara lumii! 

Mezinul se holbă de disperare, pălind cu piciorul în pămînt şi răcnind: 


161 


— Cînd am vrut şi am spus eu asta, badita Simioane? 

Călugărul zimbi cătră sine însuşi. 

— Dacă n-ai spus, se apără Simion, şi dacă nu doreşti, atuncea rămîn 
eu de minciună. Dar dacă vrei să mă dovedeşti de istov, du-te şi-ţi cufunda 
capul într-o căldare cu apă rece. Trebuie s-ajungem cu alți ochi la Timiş, ca 
să nu spăriem oamenii de-a colo. 

Sara, cei trei frați au făcut un legamint, despre care a fost instiintat şi 
Gheorghe Botezatu Tătarul, să nu se spuie la Timiş jupinesei Ilisafta 
comisoaia decit ceea ce se cuvenea din intimplarile petrecute. I-a fost dragă 
băiatului o fată şi acea fată nu se ştie ce s-a făcut în virtejul din urmă al 
tătarilor. După unele ştiri, se pare că a fost furată de acei căpcăuni; dar 
crezámint deplin nu poţi pune pe vorbele unui slujitor infricosat, care n-a 
văzut nimic cu ochii lui. Cit a fost învăluirea prădalnicilor, el a stătut 
ghemuit în hornul sobei. După ce s-a liniştit împrejurimea, el a ieşit şi s-a 
uitat încolo şi încoace. N-a mai văzut căruţă şi slujitori, dar nici oameni ai 
locului care să-i spui anumit ce s-a întîmplat. Deci mama şi fata poate să fi 
scăpat într-un ascunziş. Ori chiar dacă le-au luat nohaii în acel ceas, se 
poate să fi scăpat după aceea printr-o împrejurare fericită. De multe ori se 
întîmplă nohailor de-i lovesc din urmă cu repeziciune bărbați vrednici si 
scapă din ghiarele lor şi prada şi robii. Asemenea pățanie au avut 
tabunurile lui Mamac-Han nu mai departe decit în trecutele zile, în 
prădăciunea lor de la Moldova, cînd i-a prins în voloc Stefan-Voda şi le-a 
luat înapoi tot ce prădaseră, punindu-i să dea dobinda pe deasupra însăşi 
viața lor, deoarece din acea împresurare n-a mai scăpat nici un războinic 
negru. Asemenea fapte s-au mai petrecut, în zilele de demult, şi în Tara 
Leşască, la o altă prădăciune a nohailor. Cînd a venit Cotorobai Mirza cu 
ceambururile de-a prădat în Podolia, acu douăzeci şi doi de ani, s-au luat 
pe urma lui boieri leşi cu oşti şi cu sprijinul castelanului de la Bar; şi pe 
cînd tătarii au stat ca să-şi apere dobinda, i-au pălit din cealaltă parte 
cazaci de la Pragurile Niprului, răpindu-le furtişagul. Atuncea iarăşi au 
scăpat robii. De asemenea, altă oară litvanii şi-au întors de la tătari dobinda 
şi robii. 

Toate aceste poveşti le spunea cu mestesug ieromonahul Nicodim, ca să 
îmblinzească suferința Jderului celui mititel şi să-i deschidă o zare de 
nădejde. Astfel, după ce s-a odihnit lonut în acea noapte la Neamţu, s-a 
putut întoarce la Timiş cu al doilea comis Simion avind o înfăţişare 
omenească. 

Era cu obrajii alungiti şi sarbezi, însă zimbi ca şi altădată comisoaiei 
llisafta. Îi sărută amindouá mînile si primi să-şi cufunde nasul în busuioc 
la pieptul dumnisale; sărută mîna comisului şi-i primi cu fruntea plecată 
binecuvintarea. 

Faima războiului măriei sale Stefan-Vodá era ajunsă de multe zile la 
Timiş. De asemenea ajunsese acolo o bună-vestire despre fapta comisului al 


162 


FUR- i 
doilea şi al mezinului său. Venise cel dintăi să se laude cu prinderea lui 


Emin Sidi Mamac însuşi jupin Cristea vistiernicul; căci fapta aceasta, din 
clipa împlinirii ei, devenea a tuturor feciorilor lui Manole Păr-Negru. Lumea 
nici nu vorbea într-alt chip despre întimplare. Feciorii comisului Manole 
Păr-Negru au prins pe puiul lui Mamac-Han. Se cuvine deci să ne fudulim 
de asemenea ispravă a noastră. 

Dar a mai fost ceva, ce nu se poate bine deslusi, se mira jupineasa 
Ilisafta. Multámirea luminatului stapin Ştefan-Vodă a fost să desfacă pe 
Ionuț de la înalta sa milă. Asta pe de o parte nu-i rău, căci bucură pe 
părinţii săi care-l jeleau, ca şi cum ar fi fost pentru totdeauna prăpădit; însă 
iată în ce chip plătesc domnii din lumea aceasta credința şi vrednicia celor 
mai buni slujitori! Aşa se întîmplă şi cu un oarecare comis, pe care nu ştim 
bine cum îl chiamă, carele a umblat în pribegie cu măria sa, robindu-şi 
credința, suferind de nesomn şi foame, cunoscind boli şi răni şi care stă la 
Timiş uitat. Cînd şi cînd ne aducem aminte de el şi ne bucurăm; dar după 
aceea îl lăsăm să se usuce acolo unde se află. 

— Aş socoti, jupineasa llisafta, zimbi comisul, că mai sănătos este să 
nu ne amestecám în treburile Domniei. Acel despre care pomenesti domnia 
ta se află multámit întru ale sale. 

— Eu ştiu că-i multámit domnia sa, dar nu-s multámiti alţii, se răsuci 
comisoaia llisafta. Putere-ai domnia ta să-mi arăţi de ce a lepădat de la sine 
măria sa pe feciorul acelui comis? 

— Ti l-a trimes domniei tale, ca sá te bucuri de vederea lui. 

— Mă uit şi-l văd, dar nu mă bucur, cinstite comise. Căci eu i-am dat 
măriei sale fecior ca o floare. Ş-acuma uită-te şi vezi ce ne trimite înapoi. De 
atita milă şi de atita bine, i s-au tras obrajii acelui fecior al comisului, şi i s- 
au stins ochii. 

Simion se amestecă. 

— Muta, zise el blind, întreabă domnia ta pe Ionuț şi ai să afli ca maria 
sa stápinul nostru nu-i întru nimic vinovat. 

— Dar cine-i vinovat? 

— Să-ţi spuie el singur. 

— Alei! Îşi pocni comisoaia palmele, ridicindu-si ochii la înălțimea 
stilpilor pridvorului, nu cumva s-a găsit o scorpie, care l-a muşcat de 
inimă”? 

Ionuţ clătină din cap, dintr-odată înegurat: 

— Nu-i scorpie, muta. 

— Nu-i scorpie? dar ce-i, dragu mamei? Spune-mi numaidecît unde-i, 
să mă duc să-i multámesc. 

Comisul al doilea Simion se întoarse în loc privind în lungul drumului 
spre valea Moldovei. Dintr-acolo venea la deal o trăsură verde cu cai negri. 
Mezinul nu răspunse deocamdată strigătului jupinesel Ilisafta. 


— Muta, grăi el apoi cu stapinire, aceea despre care vorbeşti poate a 
fost răpită peste Nipru. 

— Vai! se miră comisoaia, crescindu-si ochii sprincenati; cînd a putut 
da peste tine, Ionuț, aşa vînt repede? Tu nu ştiai nimic despre acestea, 
dragu mamei; şi cum ţi-ai luat zborul, ai căzut în lat. Cine-a fost? Tare sînt 
doritoare să-i aflu numele. Şi din ce neam este? Tare m-aş mira să fie dintr- 
un neam cumsecade. Şi cu ce şiretlicuri a umblat? căci nu poate să fie decit 
o vădană care umblă cu înşelăciuni. Şi dac-au luat-o nohaii, apoi eu oi da 
un sărindar de multámire. 

La toate aceste întrebări, mezinul încerca să răspundă şi nu putea 
spune decit vorbe răzlețe ici-colo. Totuşi comisoaia Ilisafta nu pierdea nimic 
din ce putea fi pentru dumneaei o lămurire şi îndată statornici locul, starea 
şi numele. 

— Atuncea dacă-i o fată de boier, trebuia s-o ştim şi noi. Am fi putut s- 
o aducem aici, ori ne-am fi dus noi acolo. Am fi aflat ce urmări are şi ce 
zestre i se pregăteşte. Dar copiii din ziua de azi nu mai au dragoste şi frică 
de părinți. 

— De ce să vorbim, mutá, despre ce nu mai este? mormăi Ionuț amărit, 
fără a privi pe nimeni. 

— Dragă copile, se răsuci spre el comisoaia llisafta, dacă mi-i scris să 
am asemenea noră, se întoarce ea şi de la Han-Tatar. Nu intirzia şi 
mărturiseşte toate, ca să vedem ce este de făcut. Nu este fapt care să nu 
poată fi dezlegat, nu este durere care să n-aibă descîntec. Ştiu, dragu 
mamei, c-am s-o visez la noapte venind împotrivă-mi cu paloşul, ca să mă 
rápule. 

Cu mínile, cu ochii, cu spaima, asa de mare si de groaznică o inchipuia 
jupineasa comisoaia pe acea norá, încît mezinul zimbi si se induiosa 
amintindu-si de un gingas si subtirel trup, care se aláturase intr-o noapte 
de el, în fin, impungindu-l cu sînişori bouri. 

Toate aceste lămuriri comisul Manole Jder le asculta cu destulă linişte. 

— Asta-i ucenicia oricărui bărbat, zise el. Slujitorul măriei sale să 
mănince şi să doarmă; iar de miîni să-şi urmeze slujba cu jupin al doilea 
COMIS. 

Bagind de samă că s-a apropiat trăsura cu caii negri şi că într-însa se 
află numai strălucita înfăţişare a Candachiei, bătrinul îşi îndesă cusma în 
cap şi porunci lui Simion să-l urmeze în deal, la ceairul tretinilor. Amîndoi 
bărbaţii trecură în odăi şi de-acolo, pe dindos, la saraiuri şi la poteca 
Timişului de sus. Ionuț pindi şi el clipa prielnică şi se strecură în chilioara 
lui, simțind nevoie de singurătate. Jupineasa Candachia cobori cu zîmbet, 
cu imbratisari, sărutări şi vorbe asupra jupinesel llisafta. 

Comisoaia înțelegea prea bine că nora dumnisale vine să ispitească şi 
să afle toate cite se pot afla: de aceea îşi strinse buzele cu oţărire. Nu-i 
nevoie să mai iasă zvon în lume despre dragostele copiilor şi răpirea 


164 


tătarilor. Cum a afla Candachia aici două, pînă dincolo inmulteste si face 
nouă. Altfel ştie să se sulemenească, şi să poarte cercei de aur în zi de 
lucru. Ştie să încînte şi să îmbrobodească pe vistiernic, de-o lasă să umble 
singură. Din cite treburi are o jupineasă în ziua de azi, Candachia nu se 
poate anina cu mîinile măcar de una. Vine să întrebe de jupinitele de la 
lonăşeni. 

— Ti-a spus cum o chiamă? întrebă într-adevăr, cu mare curiozitate, 
vistierniceasa. 

Comisoaia llisafta se miră nespus: 

— Cine să-mi spuie? 

— Ei, cine... Ştii domnia ta prea bine şi te-ai aşteptat de la început la 
asemenea isprăvi de la Făt-frumos care s-a dus în lume după Ileana- 
Cosînzeana. L-am văzut eu cum îi umblau ochii în ospătăria aceea de la 
Suceava. 

— Care ospătărie de la Suceava? 

— Este acolo o ospătărie. Adică era; acuma nu mai este. Cel mai bun 
lucru pentru un june nu era acolo mincarea şi băutura, cit o leaşcă pe care 
o chema pana Mina. 

— Nu ştiu nimica din toate acestea, se uimi comisoaia. Am aflat ceva 
despre o copilă a unor boieri de la lonáseni. 

— Nasta. 

— Cum? 

— O chiamă Nasta. Fata jupinesei Tudosia. Cum a fost acea bătălie la 
drumul mare în noaptea de sîntă-mărie, Vodă s-a supărat şi dintr-asta i se 
trage băietului nostru urgia. Nu-ţi mai spun că pana Mina si lohan Roşu n- 
au mai ieşit la lume din tainitile Cetăţii. Măria sa s-a mai îmbunat cînd a 
fost prins feciorul Hanului. Pe cocon l-a mustrat cu blindeta, deşi se pare că 
Alexandru-Vodă ar fi fost mai vinovat. 

Comisoaia llisafta sta ca pe jar, negăsindu-şi astimpar, pînă ce prinse 
firul paátaniei Jderului celui mititel. Atunci zimbi şi deveni şi domnia sa 
tainică, dînd a înțelege că ştie mai multe. Atitea ştie, încît nu le-ar putea 
isprăvi într-o noapte. De altminteri băietul e aici şi el le cunoaşte mai bine 
decît oricine. Unele cite le arată jupineasa Candachia sînt aşa, altele însă s- 
au petrecut cu totul altfel. 

— Ce-i de făcut? se jeluia nora, împreunîndu-şi palmele şi scînteindu-şi 
cerceii, asa am cumpărat, aşa vind. Foarte într-ascuns se şoptesc toate 
acestea la curtea Sucevii şi unele din ele nici măria sa Vodă nu le ştie bine. 
Poate altele să se descopere mai pe urmă. A vorbi de ele e cu primejdie; de 
aceea te rog, dragă soacră şi jupineasa llisafta, să nu mai afle nimeni si să 
rămiîie numai între noi. 

— Dar cum îţi închipui dumneata, nora, că as fi eu în stare să 
dezvăluiesc asemenea taină? Cum o ţii dumneata, aşa o tin si eu. După 


„toate cîte s-au întîmplat, socot că acea fată a Tudosiei nu s-a mai întoarce 
de unde-i dusă. 


— Parcă se ştie unde-i dusă? 

— Se ştie prea bine. Dacă doreşti, pot să-ți spun. Din moarte si de- 
acolo puţini se întorc. 

Nesimtit, ieşise în acest timp la uşorul pridvorului Chira cămărăşița, 
asteptind un răstimp cît de mic, ca să ceară de la stăpina sa o poruncă. Dar 
sfatul jupineselor nu conteni multă vreme, pînă la ceasul al şaselea, cînd 
soarele de septemvrie ajunse la amiază, imprastiind o puzderie de aur 
asupra acelor locuri tihnite. Zvoana lumii şi a prădalnicilor era acolo abia 
simțită, Între puţine fiinti omeneşti; pe cînd miristile, otávile, závoaiele 


aromeau sub linişte, iar mătasa funigeilor părea abur ţesut în adierea 
moale a zilei. 


— ToT = 3 na > ` mayr 

> EL Sa LARA SR SA 
ERE NEEE IENEN ENG E 3 

za PRA Ea -> A = ETA ~ 25 a Lre AS 


A 
y HA 


“q 


CAPITOLUL XV 


PE NEAŞTEPTATE IONUT PUNE LA CALE CEA MAI MARE NEBUNIE 


camarasitei, au fost poruncile comisului Manole si doftoriile lui 
Simion, ca sá scoată din Jderul cel mititel amortirea ce-l 
cuprinsese. 

Înainte de ceasul întăi al zilei, cînd scinteia brumărelul pe colnice, 
amindoi frații erau călări pe sub streşina pădurii, dînd ocol închisorilor. 
Uneori se opreau sub cireşi cu frunzele pălite, roşii ca o aramă nouă, şi 
ascultau în poienile dinlăuntrul mugetul cerbilor. Coborau la adăpători, 
unde se băteau şi nechezau subțire minzocii călăuziți de îngrijitorii lor; 
după aceea poposeau la caii de patru ani, sub şoproane, unde erau 
pregătite meşteşugurile de scopire. Erau şi alte lucrări de îndeplinit într-o 
herghelie mare ca aceea. Erau nebuni ce trebuiau potoliti si nărăvaşi de 
întors la cumintenie. lonut Jder era foarte lăudat pentru îmblinzirea 
sălbaticilor. pînă la amiază era atita frămîntare şi atita lucru, încît amindoi 
frații cădeau de trudă în umbrar; îmbucau repede bucatele trimese de la 
curte si se întorceau pe spate, inchizind ochii şi lasindu-se mingiiati de 
sirmele de aur pe care le strecura soarele prin crengi în adăpostul lor. Abia 
atipea mezinul, şi comisul al doilea strănuta cu zgomot, făcindu-l să 
tresară. 

Pînă într-amurg de asemeni nu era pentru Ionut hodină. 

Gindurile — dovedise comisul cel bátrin — sînt cei mai harnici duşmani 
ai omului. Nu-i altă doftorie pentru Jder cel mititel decît să cadă butuc în 
culcuş şi să doarmă somn fără vise. Cu toate acestea demonii care se 
chiamă ginduri găseau chip să-l cerceteze şi-l cercetau mai ales atuncea 
cînd el părea mai alinat. Orice rană de asemeni are vindecare, adăogise 
bătriînul comis Manole. Omul, chiar tînăr, are mai multă înțelegere decit un 
cal; s-ar putea spune că are şi înțelepciune; deci acolo unde calul sare în 
două picioare şi bate cu copitele, omul stă putintel şi cugetă. De aceea 
vracii au pentru cai alte meşteşuguri şi pentru oameni altele. 

Într-o sîmbătă, cătră sfîrşitul lunii septemvrie, amindoi fraţii coborau la 
curte înainte de asfintitul soarelui, ca să dea samă bătrinului comis de 
slujba lor şi să primească alte îndreptări pentru alte treburi. Găsiră la odaie 


E bune decît descintecele jupinesei llisafta şi desfacerile Chirei 


167 


TE 


an cal străin; argatii îi luau şaua şi-l grijeau. Comisul Simion cunoscu 
calul. 

— Avem veste de la fratele nostru Damian, dădu el lamurire lui Ionut. 

Mezinul cásca de trudă. Ajungind la pridvor, văzu pe Iosip slujitorul de 
la Liov si se bucură intrucitva, ca de o cunoştinţă veche. Îi rămăsese 
plăcută amintire de sfatul de la focul gospodarilor, în noaptea inaltarii, cînd 
se întorcea singur la Timiş. 

Slujitorul negutatorului Dămian se închină cu voie-bună înaintea 
fraților. După asta se întoarse iar la comisul Manole. 

Sosise în prag, ca s-asculte numai c-o ureche, şi jupineasa Ilisafta: dar, 
cum aflase vestea cea bună, se aşezase pe divan în cuibarul domniei sale. 

Vestea cea bună era că jupin Dămian, negutátorul, se afla pe cale, cu 
trei zile în urmă, venind să se închine lui Vodă, la Cetatea Sucevii, şi să-i 
aducă nişte prea frumoase pielcele de soboli. Acele pielcele le primise de 
puţină vreme prin Tara Rusească tocmai de la Marea de ghiaţă şi-i făceau 
numaidecit trebuinta măriei sale pentru un strai femeiesc; de unde se 
înțelege că nu tirzie vreme Vodă are să aducă la curtea sa Doamnă nouă. 

— Am primit şi noi asemenea veste, dădu încredințare jupineasa 
llisafta, are să vie Doamnă la noi o mireasă tocmai de dincolo de Marea, 
fiică de împărați pribegi, fugari de la Țarigrad. 

— Eu despre asta nu ştiu nimica, ridică din umeri comisul cel batrin. 
Să fie blagoslovită acea Doamnă, care va fi, ca să poată purta sobolii aduşi 
de feciorul nostru Dămian. Noi am vrea să ştim mai ales dacă feciorul 
nostru e sănătos. 

— Sănătos, cinstite comise, şi tare ca critá. Nu l-am văzut schimbat din 
firea lui niciodată. 

— Atuncea bine; să ia pildă şi alții. N-are decît să-i vie măriei sale acea 
imparatita greacă. lar dacă aduce Damian si jupinesei llisafta cealaltă 
bucată de matasă pentru care i-a trimes răspuns, e şi mai bine. 

— Aduce şi matasa, se grăbi să răspundă Iosip. Cum se închină lui 
Vodă, stapinul meu purcede fără intirziere într-acoace la părinții săi. N-a 
uitat nici de bucata de postav de Flandra. Domnia sa se închină la cinstita 
față a domniei voastre si pofteşte să vă găsească bucuroşi. pină atuncea 
puteţi afla de la mine felurite veşti. De unele Tara Leşească e plină; pe altele 
le ştim numai noi. 

Comisoaia llisafta se foi în cuibarul său. 

— Unii dintre comişi, zise ea, n-ar fi doritori să afle asemenea veşti. 
Desi de la ei s-a ştiut despre Împărătiță greacă, acuma se fac a uita, ca si 
cum n-ar mai şti nimica, şi, deşi poftesc să afle toate cîte sînt pe lume, se 
prefac că nu le trebuie nimic şi întorc capul. Pe cînd noi dorim să ştim, 
deoarece altă bucurie nu avem în singurătatea noastră. Alţii au vinturat 
lumea, noi am stat aici; alții ştiu toate, noi nu ştim nimica; deci vreau să 


TE 


cunosc acele vesti cu trei zile inainte. Este poate veste cá feciorul nostru 
Damian are de gînd să facă nuntă, cum mi se arată în vis în unele nopți? 

— Are să fie şi asta pe la primăvara viitoare, mărturisi losip de la 
Nimirceni. Piná acuma-s numai vorbe. S-ar fi găsit o fată de negutátor 
litvan de la noi de la Liov. Încă nu ne înţelegem din zestre. 

— Dacă nu-i pornit nimica, e ca şi cum nici n-ar fi, mormăi comisul. 

— Ai răbdare, ai răbdare, îl imblinzi jupineasa lIlisafta. Numai noi 
femeile ştim cît de greu se fac nunțile. 

— Se fac cu prea multă vorbă. 

— Atunci să ştie cinstitii comisi că, fără vorbă, nu se savirseste nimica 
pe lumea asta. 

— Dovada-i de față, jupineasa llisafta, iar Iosip stă şi aşteaptă, uitindu- 
se cînd încolo, cînd încoace. 

— D-apoi că omul ar vrea să grăiască, numaicit nu-l lasă cinstitii 
comişi. 

Cinstitii comişi se îmblinziră şi tăcură, rizind. Alţi cinstiți comisi, veniți 
de la deal, se rezemara de stilpii pridvorului. Cel mic urma să-şi strámute 
fălcile, cu ochi umezi, vlăguit de umbletele zilei. 

Iosip putu să vorbească iar: 

— Cînd au pălit nohaii în Tara Leşească, stăpinul meu se afla într-un 
loc care se chiamă Brodi, alegind marfă de la pădurari crăieşti. Erau mai cu 
samă nişte piei de risi care nu se mai află şi stăpinul meu le preteluia una 
cite una. Cînd a ajuns la a unsprezecea, iaca trec pe drum călăreți 
domneşti, strigind cit ce puteau primejdie. Jupin Dămian prinde a ride: 
care nohai? He-he! aicea sîntem departe de hotar. Şi numără pieile înainte; 
domnia sa plăteşte pădurarilor, eu string marfa şi ne ducem la gazdă. Acolo 
altă zvoana; fugari cu părul vilvoi. Aflăm noi, nu tîrziu, că hoarda a răzbit 
întăi în Podolia şi după aceea nu s-a sfiit să treacă pînă în Volinia. 
Grăbindu-ne cătră Liov, eu mă înturnam cînd şi cînd şi vedeam ca un nour 
în fundul răsăritului. Acolo erau pojarurile. După ce ajungem noi cu bine la 
locul nostru la Liov, cad una după alta vestirile tuturor răutăţilor, de se 
incríncena carnea pe mine şi mi se zbirlea părul sub cuşmă. Dar iaca ne 
vine şi o mingiiere de la Moldova şi auzim că au prins a se bejeni fugari din 
Podolia ca să se ducă sub stăpînirea lui Stefan-Voda. leşind eu din tirg spre 
a împlini o poruncă a stăpinului meu, la un sat din preajma Liovului, 
numai ce mă întilnesc cu un cunoscut al nostru, pe care l-aţi văzut si 
domniile voastre nu de mult aicea, la Timiş. Dacă am să vă spun că are un 
ochi stins astupat cu solz, domniile voastre aveți să vă aduceţi aminte 
numaideciît. Şi dacă am să mai adaog că-l chiamă moş Ilia Alapin, apoi aveţi 
să vă mirati: ce am eu de împărțit cu asemenea negutator? Eu n-am de 
împărțit nimic cu moş Ilia, dar el, fiind un meşter cu multe ascunzişuri, 
aduce vorba despre înțelegerea lui Gogolea cu boierul nostru pribeag jupin 
Mihu şi mă întreabă, pe departe, dacă n-aş cunoaşte eu cumva pe cineva, 


169 


"TE 


carele a dat de stire la Moldova despre un furtisag de cai ce s-ar fi pus la 
cale. l-am răspuns că nu ştiu nimica si habar n-am despre ce cai e vorba. 

— Poate tu nu ştii, cumetre losipe, îmi zice blăstămatul acela de unches 
chior, dar ştiu eu. Am stat ş-am socotit, am stat ş-am socotit, spune el, cine 
ar putea din Liov să rásara în Tara Moldovei; şi ce negutatori umblă de la 
noi la Moldova; şi cu ce oameni buni de voroavă şi de petreceri au stat 
oamenii noştri — adică ai mei şi ai lui Gogolea — la cinstitele crişme din 
marginea tirgului Liov; şi asemenea cu ce moldoveni de aici trăiesc în 
prietinie slugile lui jupin Mihu. 

— Tot nu înţeleg despre ce-i vorba, mă păzesc eu. 

— Rău îmi pare că eşti greu de cap, ride moş Ilia. Află că noi am fost să 
cumpărăm un cal alb, la Timiş, în Tara Moldovei, şi n-am isprăvit nimica. 
De asemenea află că am oblicit drumul coconului domnesc la o názuinta de 
dragoste, şi am pus feciori să prindă vulpanul, şi nici cu asta n-am isprăvit 
bine. Atita am folosit că am cunoscut un hot mare şi bărbat de ispravă cu 
numele comisul Simion, cu care foarte bine ne-am împrietinit. Am mai 
cunoscut şi pe un comis mai mititel care are în el singe clocotit; şi acela ne- 
a plăcut, mie şi lui Grigorie Gogolea. 

Aicea comisul cel bătrîn opri pe slujitor: 

— Ce fel de poveşti ne spui tu, losipe? 

— Nu-s poveşti, cinstite comise, şi ai să afli îndată de ce spun toate cu 
de-amănuntul. Ascultă iarăşi ce veste am să-ți mai dau, a urmat a-mi vorbi 
moş llia. Eu şi Gogolea ne-am sfătuit să punem în sac pe jupin Mihu, să-l 
încărcăm pe un samar şi să-l ducem la măria sa Ştefan-Vodă. Acest 
nevrednic boier şi-a călcat cuvintul şi nu ne-a dat căuşul de zloți. Deci să 
duci această veste prietinilor noştri de la Timiş. Ca să se vadă că noi nu 
grăim într-aiurea şi sîntem prietini cu dreptate, să le mai spui una. 

Aici povestitorul se opri singur, zgreptanindu-se la timpla. 

— Care-i acea una pe care ţi-a mai spus-o? rinji comisul Manole. 
Spune-o degrabă, căci sînt nişte jupinese care numaidecit poftesc să afle. 

— Mi-a spus altele, îngăimă slujitorul liovean, înşirindu-mi fel de fel de 
lucruri adevărate şi mincinoase, pe care eu n-am de unde le cunoaşte şi pe 
care nu le arăt întocmai, ca să nu se supere unii dintre aceşti boieri tineri. 

— Spune, omule, se tingui jupineasa llisafta. 

— Mi-a spus că el şi cu tovarăşul Gogolea au cunoştinţă despre pátania 
unei cneaghine şi a unei jupíniti. 

La aceste cuvinte, Jder cel mititel ridică ager fruntea, apoi se domoli 
numaidecit şi căscă din nou cu trudă. Se hotărî să intre în casă. Jupineasa 
Ilisafta îl urmări miloasă cu privirile, apoi şopti cu grabă lui Iosip: 

— Acuma poți vorbi în voie. 

Iosip îşi cobori viersul: 

— Incredintare pentru domniile lor va fi de prietinia noastră, a zis acel 
mosneag Ilia, cînd or afla că noi ne-am ţinut de pagíni, şi ne-am alcătuit cu 


170 


"TE 


cazaci ai noştri de pe Nipru, lovind cetele risipite ale paginilor. În ce chip am 
aflat noi de prinderea jupinesei Tudosia, nu-i nevoie să se ştie numaidecit. 
Poate au dat-o în mîna tătarilor nişte pribegi de-ai noştri fără lege. Instiintat 
fiind Gogolea, şi-a adus aminte de prietinii săi, şi s-a ținut în preajma celor 
din urmă nohai pînă ce s-a ajuns cu negutátorii de robi de la Oceacov. 
Dincolo de Bug, înainte de a trece în pustie, mîrzacii se desfac de o parte 
din marfa lor vie. Patru cneaghine din Podolia şi una din Moldova, cu copila 
ei, au fost vindute pe loc, cum au trecut acele căruțe din urmă, prin vad, 
apa Bugului. Cumpărătorii le-au dus la Oceacov. Acolo, la limanul Bugului, 
aşteptau ceamuri turceşti. Roabele moldovence au fost încărcate, cu alte 
buclucuri cumpărate, în ceamul unui anume Suleiman-Beg, care are 
cetátuie cu putere împărătească în smircul Dunării, în drept cu Cetatea 
Chilia. Asta ştim noi, zice moş Ilia; poate-i bine să afle vestea Alexandru- 
Vodă şi prietinii noştri vor folosi ceva; iar noi nu cerem altă plată acestor 
prietini decît să cerce la măria sa Ştefan-Vodă dacă putem face noi negotul 
nostru cu boierul. Cum primim veste şi facem preț, noi îl aducem. 

Înturnîndu-mă la Liov, m-am sfătuit cu stápinul meu. Precum se vede, 
zice jupin Dămian, prețul pe care-l cer acei hoţi nu-i mai mult decît un căuş 
de galbini. Eu aş îndemna pe părintele meu comisul să strecoare o vorbă 
măriei sale. Aş putea face eu tirgul; dar afacerea e a altora şi, ca negutátor 
cinstit, nu vreau să mă amestec. 

— Alţii se lipsesc de asemenea folos, mormăi comisul cel bătrin. Nici nu 
cred să plătească marfa sa aşa de scump pentru o piele de pribeag, bună de 
umplut cu paie. 

— Nu se ştie, negutatoriile sînt schimbătoare, clătină din cap Iosip; 
după intimplarile ce mi s-au povestit, pretai pieilor poate să se fi ridicat. 

Comisul Simion se dezlipi întunecat de stilpul în care se rezemase. 

— Mestere Iosip, vorbi el fără prietinie, bag de samă a doua oară că, în 
Tara Leşască, istorisirile sînt prea lungi. 

— Însă istorisirea dintăi, cînd am mai venit pe aici, a fost cu priintá 
pentru cai, răspunse rizind slujitorul de la Liov. 

— Bine, poate să fie şi asta de folos cuiva. Pentru cealaltă îți multámesc 
mult; pentru asta mai puțin. Du-te la odaie, unde te aşteaptă bună 
tovărăşie. 

Iosip se închină înaintea boierilor şi se duse. Simion Jder veni lingă 
maicá-sa; îi apucă mina şi i-o sărută. 

— Ai văzut, muta, întrebă el, ce ochi a întors lonut? N-a mai aşteptat; a 
înțeles că nu-i mai rămîne nimica de făcut. 

— S-a supus înțelepciunii batrinilor! îl ameninţă comisul Manole. 

— Adevărat este, îşi înclină fruntea, cu întristare, Simion. 

— Poate-i mai bine aşa, încheie vorbirea jupineasa Ilisafta. Desará e a 
treia sîmbătă cînd îi descintám să-i desfacem pentru farmec, eu şi Chira. 
Mini, poruncesc şi părintelui Dragomir rugăciune de izbăvire. 


171 


Jder cel mititel ascultase întreagă istorisirea lui losip. Se lăsase cuprins 
de înfricoşare, să nu i se intimple ceva, sá nu făptuiască ceva. Îndată ce 
trecuse din încăperea cea mare în alta mică, lîngă iatacul comisoaiei, se 
lăsase să lunece lîngă părete şi-şi aplecase urechea îndărăt; aşa încît auzise 
tot. 

Bine nu putea desluşi ce se petrece cu el. Nu putea să fie bucurie, dar 
nu era întristare. Era o tulburare din care încerca să se desfacă, peste samă 
de atitat. I se lămureau fără greutate un gînd şi o hotárire. Toate erau scrise 
în destinul lui — se încredința el. Din amestecul lui Alexandrel-Vodă nu se 
putea să iasă decit încurcătură şi suferință şi, poate, pieirea Nastei; deci 
Dumnezeu îi depărta dragostea, ca s-o lămurească şi să rămînă numai a 
lui; căci numai el va îndrăzni sá se ducă s-o caute şi s-o smulgă 
căpcăunului. Răscumpărînd-o prin năcazuri şi durere. Nasta nu va mai 
putea fi a altuia. Nu s-ar putea spune că ce cugetă el să îndrăznească e 
chiar o nebunie. Gindurile cele bune sînt de sus. Tot de la Dumnezeu i-a 
venit pe neaşteptate vestea. Iosip de la Nimirceni a pus-o dinaintea lui. Nu-i 
mai rămîne decît să răspundă chemării. Nu se ştie dacă jupineasa Tudosia 
mai trăieşte, dar Nasta e în viață şi-l chiamă, deoarece o simte într-însul. 

Cu asemenea retorică a virstei de douăzeci de ani şi a patimei se 
îndeletnici un timp, apoi i se desluşi nevoia să-şi găsească ieşirea de la 
Timiş şi drumul către Chilia. Lesne e să izbucnească în picioare, să sară pe 
cal şi să se ducă. Îl ajung din urmă slujitorii; şi, după aceea, locul nu-i 
poate fi decît în polobocul de apă, pînă la gît, la bolnita vraciului celui 
iscusit de la mănăstirea Neamţu. Să aştepte, să vadă şi pe urmă să 
găsească — nu-i cu putinţă; strigătul lăuntric îi porunceşte grabă. Ce 
ascunziş ar putea alcătui ca să adoarmă lumea de la Timiş şi el, în vremea 
asta, să-şi ia zborul? 

Se pare, întăi, că are nevoie de un sprijin şi acela nu poate fi decît 
Gheorghe Botezatu Tătarul. Acesta e un om înțelept, vrednic şi vîrtos în 
năcazuri. Tătarul mai are şi alte bunuri care se vor desluşi la vreme. 

Îşi ia numai acele arme pe care le poate tine ascunse. Nici n-are nevoie 
atita de arme, cît de iscusinta. 

Nu poate pierde din vedere că un drum lung îţi cere cheltuială, dacă 
vrei să-l faci cu repeziciune. Să zicem că ia pe sine straiul de postav 
albastru şi, în tirgul Romanului, îl schimbă cu altul prost, însă cu adaos de 
bani. Nu se ştie dacă poate găsi negutátor chiar în acel ceas cînd va face 
popasul, iar la asemenea călătorie opririle, ziua, se cuvine să fie cît mai rare 
şi cît mai scurte. Noaptea o petreci în afară de tirguri; şi neguțătorii de 
straie nu tin dugheana în singurătate. 

Pînă ce-a ajunge să facă un schimb ca acela, se poate bizui pe trei zloți. 

De trei ani, la trei Boboteze, jupineasa llisafta comisoaia a poftit să 
aibă, într-o sticlă verde a domniei sale, aghiasmă de la lordanul sfintei 
mănăstiri Neamţu. Nu era slujitor mai cu dragoste pentru domnia sa la 


172 


Pu- - 
ST imiş decît Jderul cel mititel. Îndată Ionuț a ales sania cea mai uşoară si 


caii cei mai iuți, s-a învălit în blăni de berbece şi s-a dus pe pirtia de omat, 
ca săgeata. Pentru asemenea ispravă, în trei rînduri jupineasa llisafta i-a 
pus în palmă cîte un ban de aur. Si asta a fost rinduit şi scris de mai 
nainte. Dacă n-ar fi fost acei zloți în rinduiala de sus, i-ar fi cheltuit pînă 
acuma. Însă nu i-a cheltuit, ci i-a ţinut ca pe un odor în scoarţa de argint a 
Maicii Domnului, pe care o are deasupra căpătiiului. 

Se sculă din culcuş şi căută la icoană, în lumina candelei. Comoara era 
acolo. 

Îi rămîne să vadă acuma în ce chip va putea ademeni mai uşor cu sine 
pe slujitorul tătar. Botezatu e un om nepretuit, însă greoi la înțelegere. Si 
mai ales are nărav de se îndărătniceşte citeodatá, parcă ar avea în el pe 
dracu. 

Dacă n-o scoate la capăt cu Tătarul, plecarea i-i primejduită; căci 
Tătarul nu-l lasă să iasă de la Timiş; chiamă ajutor pe comisul Manole şi pe 
comisul al doilea. 

Cu toate acestea, dacă-i scris să se facă acest drum, Botezatu are să 
primească şi el în frunte lovitura de la Dumnezeu şi are să se supuie. 

Cînd veni jupineasa llisafta în chilia lui Ionuț, cu Chira roaba, ca să-l 
împresure cu descîntece şi să-i puie buruiană de somn sub pernă, băiatul 
părea de mult cufundat în vis şi candela îi lumina liniştea obrazului. 

Comisoaia se învirti un răstimp în jurul fruntii lui, murmurind uşor şi 
stupind în lături spre duhuri. Apoi îi făcu deasupra semnul crucii. 

Atunci lonut deschise ochii, îi zimbi, o cuprinse de după grumaz şi o 
sărută pe ochi. Comisoaia llisafta n-avu vreme să strige de plăcere, nici să 
întrebe ce-i şi dacă-i bine. Fecioraşul închisese iar ochii şi urmă să doarmă 
liniştit. 

— Prea curata Maica Precistá s-a  milostivit asupra noastră, şopti 
jupineasa llisafta cătră camarasita. 

Făcînd plecáciune smerită cătră candela şi cătră zimbetul neclintit al 
sfintei, comisoaia mai privi o dată cu multamire somnul Jderului celui 
mititel şi se retrase. 

Nu multă vreme după ce se făcu linişte deplină în iatacul dumneaei, 
lonut Păr-Negru ieşi din chilie cătră saraiurile de dindos şi se duse să caute 
pe Tătar. Îl ştia că trebuie să fie lîngă odaie, într-o despartiturá a lui sub 
streşină, unde îşi făcuse patul. Putea scoate de acolo capul ca să se uite la 
stele. Jder dădu ocol locului; căută o prăjină subțire si împunse culcusul, 
pînă ce omul dinlăuntru se frămîntă. 

— Cine-i acolo, măi? întrebă el, mormait. 

— leşi afară, Gheorghe, îl îndemnă Ionut, ca să vezi brumarelul. 

— Aha! domnia ta eşti? 

— Eu sint. 

— Apoi, acu, oamenii cuminţi dorm. 


173 


— Ştiu; dă-te jos, ca s-asculti ce spun cei nebuni. Tătarul nu răspunse. 
Înainta din culcus capu-i zbirlit 

şi se uită cu luare-aminte spre stápinul său, deslusind în glasul lui 
ceva cu totul neobişnuit. Îşi stápini căscatul; se frămîntă în fin şi adună 
dulama de pănură. Întîrzie numai pînă ce-şi rindui pe el straiele de 
dedesubt şi-şi dădu drumul la pămînt. 

Ionuţ îl duse sub foişorul din livadă. Acolo chibzuise el că-i cel mai 
potrivit loc de sfat, de care nu s-ar fi putut apropia nimeni fără să fie văzut 
şi auzit. 

— Botezatule, pune-te la pămînt, porunci dintr-odată Jder. Má asez şi 
eu lingă tine. Avem de vorbit amindoi. Întăi să juri că, orice ti-oi spune eu, 
tu n-ai să mărturiseşti nimănui. Fă-ţi cruce; jură pe sufletul tău şi pe viața 
mea. 

Tătarul încercă să holbeze ochii şi rămase numai cu gura căscată. 
Îndeplini jurámintul, gifiind de mare sfială, intelegind tulbure că se 
pregăteşte o primejdie. 

— Eu trebuie să ies numaidecit de la Timiş, urmă lonut, cu stapinire de 
sine. Am aflat mai nainte că jupinita Nasta s-ar fi găsind cu viaţă, vindută 
în robie unui slujitor turc de la Dunăre, cu numele Suleiman-Beg. Dacă nu 
mă duc acolo s-o scap, eu nu mai sint vrednic de viață. 

Tătarul îşi plecă fruntea. I se părea că, dacă şi-ar fi apropiat urechea la 
gura asa de stapinita a lui Jder, ar fi putut auzi tumultul furtunii. Deci acel 
copil nebun se duce la pieirea lui! 

Cine să i se împotrivească? Dacă-i poprit şi rupt de la fuga pe care şi-o 
pregăteşte, e în stare să-şi ia viața. Dacă el, slujitorul, ar îndrăzni să-l 
înfrunte, şi-ar putea răpune capul, şi feciorul cel nebun tot se duce în 
lumea lui. Nici nu poate da de ştire, fiind legat cu jurámint. Nici nu vedea 
altceva, în treaba ce se punea la cale, decît pieirea sa şi a copilului. Poate o 
minune şi o voință anume a lui Dumnezeu să cirmuiasca altfel intimplarile. 
Dar ca să se îndeplinească minunea şi voința lui Dumnezeu, feciorul 
stapinului său nu trebuie lăsat fără ajutor. Prin aceeaşi voință de sus şi 
prin întirzierea lucrurilor omeneşti, călătorii de aici pot ajunge cu totul în 
altă parte; deci iar trebuie să întovărăşească pe copil. Dacă li-i dat să 
ajungă în pămintul paginilor, apoi numai el, Tătarul, poate fi ajutor si 
sprijin lui lonut, cunoscind şi limba necredinciosilor şi legea lor. Chiar dacă 
acolo n-ar fi jupinita Nasta şi n-ar isprăvi nimic, ar fi cine să-l ocrotească şi 
să-l călăuzească îndărăt. 

Botezatu răspunse deci îndată, cu un glas tot asa de stapinit ca al lui 
Jder: 

— Văd că aşa mi-i scris, să-ți fiu tovarăş într-o faptă cu desăvirşire 
neinteleapta. 

lonut primi cu oarecare mirare răspunsul slujitorului. Se aştepta la o 
împotrivire. Privi cu bănuială piezişă spre tătar. 


174 


— Stapine, nu mă bănui, răspunse Botezatu, căci am făcut cruce şi am 
jurat. Am eu socotelile mele şi văd că nu se poate altfel. Pe lingă asta, eu 
am de plătit o datorie mare cátra jupin Manole, comisul. Cînd aveam numai 
zece ani vîrstă, tatăl meu şi maica mea au murit de ciumă lingă Telekigiami 
în oiatul Sultanului. Se duseseră acolo la un mormint al unui sfint şi eu am 
rămas plingind lîngă leşurile lor, fără sa mă cunoască nimeni. M-au luat 
de-acolo nişte ieniceri şi m-au vîndut unui ceaus bătrin, la cetatea Silistrei. 
De la cetatea Silistrei am trecut în altă robie, la Brăila. lar în vremea 
războiului lui Vlad-Vodă, stápinii mei au fost puşi toți sub sabie şi aşteptam 
şi eu să vie careva să mă taie. Asa a fost acel război că nu trebuia să rămiie 
pagin cu viață, nici sălaş al paginilor nepirjolit. Aşa că atuncea cînd s-au 
întors, la locul unde zăceam, alți oşteni, ca să isprăvească ce mai rămăsese 
în ființă, eu, ca un nevinovat ce mă aflam, m-am sculat dintre morți si am 
întins capul, că să mi-l taie şi mie după cuviinţă. Atuncea a strigat unul din 
acei oşteni: — Stati! Poftesc sa mi se deie mie acest prunc! Acel ostean a 
fost jupin Manole Păr-Negru. 

Dacă nu-i chip să te popresc şi dacă numaidecit trebuie să ieşi de la 
Timiş şi să te duci la Dunăre, eu nu se poate să te las singur. Dumnezeu 
vrea poate să cad eu şi să te întorci domnia ta. 

— Avem să ne întoarcem amindoi, Botezatule, răspunse Ionuț şi avem 
s-aducem şi pradă cu noi. 

Tătarul oftă: 

— Să fie cum spui domnia ta şi nu cum mă tem eu. De parale n-avem 
nevoie. Dacă nu ne ajung din urmă vinători de la Timiş, mă prefac eu 
ismailitean şi te călăuzesc eu între primejdiile de-acolo. 

— Am să fiu slujit la poştele măriei sale şi avem să luăm caii cei mai 
buni, ca să nu ne ajungă nimeni, se veseli Jder. 

— Atuncea ai aur? 

— Am ceva mai bun. Cartea măriei sale pe care o ţin la cobur încă de la 
înălțare, cînd am fost la mănăstirea Neamţu. 

— Dacă de-atuncea ai cartea domnească, oftă iar Botezatu, atuncea şi 
mie mi-i scris să nu mă pot feri de nebunia domniei tale. Porunceşte-mi 
unde să duc straiele şi merindea, ce cai să aleg ca să nu-ţi fie cunoscut 
pagul, care potecă luăm ca să ajungem în drumul Romanului. 

— Ascultă, Botezatule, zimbi lonut, nu trebuie să ne grăbim fără mare 
chibzuinţă. După cum eşti pornit şi tu, văd că nu se poate să nu ajungem 
cu bine unde vreau eu. Mai întăi nu trebuie să se afle dintr-odată c-am 
plecat; trebuie să ne luăm vreme, ca să fim departe. Cînd or porni de-aici, 
noi să fim lîngă Dunăre. Cum se face ziuă, eu mă infátisez mutei şi-i spun, 
cum ştiu eu, că-s tămăduit de toate; şi, fiind o sfintă zi de duminică, să afle 
domnia sa că mă duc la fratele meu părintele Nicodim, care mi-a poruncit 
să mă abat la cuvioşia sa cînd mi-a veni ceasul sa mă liniştesc de 
tulburările mele. Noi pornim cătră Neamţu; iar de la cotitura cea dintai, ne 


175 


Y - 2 pu - =. 
„“răsucim în loc şi intrăm în codru la locul unde ai să ascunzi tu toate cite ne 
trebuiesc de cale lungă; şi după aceea pălim la Roman şi la Fălciu. A 


CAPITOLUL XVI 


CUM SE PREGĂTESC JDERII CEI MARI SĂ-L CAUTE PE CEL 
MITITEL 


uni dimineața, început de octomvrie, bătrinul Manole Jder se 

strecură mai devreme decît de obicei din iatac. Dobindise acest 

nărav să iasă pe furiş, ca să nu-l apuce vreun cirlig de vorbă al 
jupînesei comisoaie. Dimineaţa; socotea dumnealui că sînt treburile mai cu 
spor. Incit ieşea la o altă încăpere, unde avea obicei să-şi lese încălțările si 
bríul; şi, ca şi cum l-ar fi ameninţat vrăjmaş din urmă se grăbea incheindu- 
şi din mers o cataramă c-o mină şi indesindu-si cu cealaltă cusma în cap. 
Nu izbindea totdeauna în această retragere puţin ostăşească. Jupineasa 
Ilisafta era de multe ori asupra domniei sale cu felurite mirări, întrebări şi 
griji, care făcuseră pui în cursul nopţii. De data aceasta, însă, ziua 
comisului Manole părea că începe bine. Deşi dumneaei era trează, căci o 
auzise oftind, nu se iscă nici o pricină de intirziere. 

Mormăind în barba-i mare nişte vorbe tainice, pe care nu le putea 
înțelege nimeni, jupin Manole Păr-Negru nu ieşi, ca de obicei întăi în 
ogradă. Deschise usa de la chilioara lui lonut şi văzu patul gol. Mormăitul i 
se desluşi mai bine. 

Acuma pricepea domnia sa de ce l-a lăsat să iasă cu pace jupineasa 
Ilisafta. Dacă cumva fecioraşul nu s-a întors încă, să nu cadă asupra lui 
supararea vorbelor de dimineaţă, căci de cite ori azvirlea dumneaei acel 
cirlig, comisul trintea şi bufnea prin încăperea cealaltă. Comisul nu făcu 
decit: Hm! 

leşi în ogradă şi se uită posomorit la slugi. După ce le făcu astfel, 
numai cu privirea, să-şi grăbească umbletul, porunci să-i vie calul. 

Dimineaţa era fără vint, cu cerul imbrobodit de nour. Se simţea că 
răsăritul soarelui, dincolo de zări şi de neguri, n-are să schimbe nimic 
dintr-acea întristare de toamnă. 

Un cîrdişor de rate sălbatice trecu vijiind pe sus intorcindu-se la 
vadurile Moldovei de la toplitele din munte. 

Comisul se ducea gînditor pe coastă, la deal, fără a-şi grăbi calul. Cînd 
ajunse la cele dintăi închisori ale minjilor, văzu venind asupra sa pe 
Simion. 


Bătrînul îl aşteptă sá se apropie. Îşi poftirá bună dimineaţa unul altuia 
numai din virful buzelor. 

— Băietul nu-i la mănăstire, zise Simion fără nici o pregătire şi ca si 
cum vorbele acestea le lepăda de la sine, neavînd ce face cu dinsele. 

— Cum ai zis? răcni comisul. 

Deodată parcă surzise, punindu-si mîna, leică, la ureche. 

— Mie nu mi-a plăcut înfăţişarea lui, ieri dimineață, urmă comisul al 
doilea fără a-şi înălța glasul. Mi se părea trudit şi nedormit. Dar nu-l 
puteam opri de la mărturisirea pe care se ducea s-o facă starețului său. 
Avea tovarás cu dinsul şi pe tătar. 

— Avea tovarás pe tătar... Îngînă bátrinul: omul meu cel mai de 
credință. Băietul e la mănăstire; nu poate fi în altă parte. 

— Eu am avut altă socotință, urmă comisul al doilea. Asară m-am 
coborit la curte să aflu dacă s-a întors, cum îi fusese cătră mine făgăduinţa. 
Vazind că nu s-a întors, am repezit un om. Acel om mi-a adus înştiinţare 
acum un ceas. Băietul nu-i acolo; nici n-a fost; în Vinători nu l-a văzut 
nimeni trecînd. A apucat alt drum; acel drum cred că-l înţelegi şi domnia ta; 
încă de simbatá sara nu mi-au plăcut mie istorisirile prea lungi din Tara 
Leşască. Oamenii cuminţi ar fi trebuit să fie mai cu băgare de sama. 

— Jupine al doilea comis, mă rog domniei tale, care-s acei oameni 
cuminţi? 

Din blindeta prefăcută a acestui glas, batrinul se dezlantui deodată 
într-un răcnet împotriva calului. Puse pintenii şi în acelaşi timp strînse cu 
putere struna. Răsucindu-se si amenintind înăbuşit, aruncă la pămînt 
harapnicul de piele împletită. 

Simion descăleca uşor, culese harapnicul şi-l infatisa tatălui său. 

— Între acei oameni cuminţi, cel dintăi sînt eu, tátutá, zise el cu 
blindeta. Ar fi trebuit să cuget mai din vreme că istorisirea are intr-insa o 
primejdie. Cunoscind pe băiet şi ştiind şi firea altora, acuma nu mi-i greu 
să spun care-i drumul pe care a apucat lonut. Dar ar fi trebuit să înțeleg 
chiar de-atuncea de ce a ieşit dintre noi şi s-a pitit ca s-asculte el singur, să 
nu-i putem ceti obrazul şi mişcările. La virsta lui nici eu n-aş fi făcut altfel. 
Ştiu că şi alții ar fi făcut tot asa. 

— Care-s acei alții? păru a tresări iar bătrinul din uimirea lui minioasa. 
Însă privirea pe care o avea atintitá asupra comisului al doilea se 
imblinzise. Într-adevăr, urmă el mai domolit, asta-i virsta nebuniilor. Nu mă 
mai mir decît de tătar. Slujitor vrednic, acuma nu-i bun decit de streang. 

— M-am supărat şi eu pe Botezatu, zimbi Simion. Pe urmă am stat şi 
m-am gîndit, pînă ce m-am deslusit. 

Comisul îşi scutură barba şi se posomori iar. 

— Văd, zise el, că trebuie să-mi pun la un izvor capul. După ce m-oi 
răcori şi m-oi limpezi, am să văd ce-i de făcut. Vorbele-s fără de putere. 


Punindu-si dintr-odată calul în mişcare, se duse pînă la şipotul dintre 
molizi, care bulbucea printr-un jghiab de scorbură. Descăleca, îngenunche 
pe lespezi, îşi zvirli într-o parte cusma şi-şi viri capul sub bătaia apei. Stătu 
aşa O vreme, apoi pufni aruncind stropi, trase peste ochi cu mînicile aspre 
ale contăşului; se şterse mai adînc şi mai îndesat cu poalele aceleiaşi haine; 
şi într-acelaşi timp nu înceta să cumpănească în sine întimplarea. 

Primejdie pentru viaţa copilului, cugeta el, e numai pe celalalt mal al 
Dunării, în olatul turcesc. Tătarul deci, are să-l tie pe cestalalt mal. Cum ar 
putea să-l ducă pe stapinul lui la o pieire fără gres? 

Ce părere are Simion despre asta? 

Simion are părere despre asta că nu porunceşte tătarul şi porunceşte 
Ionuţ. 

Cea dintăi lămurire pe care o făcuse apa era alta pe care comisul al 
doilea o înţelese cu o plăcere ascunsă. Nu mai era vreme de spus cu ifos şi 
supărare, jupine al doilea comis. Sună iar, în acea barba zbirlită, numele 
adevărat al feciorului celui mare al lui Jder comisul. 

— Atuncea, se miră bátrinul, nu mai putem sta aicea, pe loc, nici un 
ceas şi nici o clipă. Trebuie să ne ducem să-l căutăm. 

— Asta-i cea mai bună poruncă, jupine comise, zimbi Simion. Armele si 
straiele mi-s puse deoparte. Am învăţat pe vătaful Lazăr să ducă el singur, 
la noapte, harmasarul domnesc în tainita de la schit pe care o cunoaşte şi 
el, în valea Largului, ca să nu mai am din partea asta nici o grijă. Cînd 
porunceşti, eu sînt gata. 

— Apoi eu poruncesc acuma. 

— Bine, tátuta; te-ajung din urmă. 

Cînd intră pe poarta ogrăzii de dindos bătrinul comis, ca zvirlit din 
puşcă, slujitorii se năpustiră în laturi cu spaimă; găinile dădură zvon 
cotcodăcind şi zburătăcind. Ca stropii dintr-o baltă în care s-a prăvălit o 
stincă, țişniră în toate părțile, şi unele ajunseră în braţele jupinesei Ilisafta, 
care ieşise în cerdac să privegheze cum li se dă gráunte. 

— Doamne Dumnezeule! strigă dumneaei pălindu-şi palmele, ce este? 
au dat iar tătarii? 

— Jupineasa Ilisafta, strigă comisul descălecînd; băietu-i fugar. 

— Vai de mine! unde-i fugar? 

— Unde poate să fie decît la Turc? ca să găsească ce-i trebuie lui! 

— Vai şi iar vai, comise! strigă înjunghiată jupineasa llisafta; plodul 
acesta are să mă puie de vie în pămînt! Am bănuit eu că aşa are să se 
intimple. 

— Cînd ai bănuit? nu mi-ai spus nimica. 

— Am bănuit, am bănuit, săraca de mine! De aceea am avut astă- 
noapte acel vis. Se făcea că umblu calare în dosul lui lonut, pe pagul lui, şi- 
l tineam pe după braţe, iar el cerca să-mi desfacă mîinile, ca să poată struni 


calul. Si mergeam asa cătră o apa mult mai mare decît Moldova. Călătoria 
cu el insamna ştirbă şi sfadă; iar apa-i primejdie. Unde te duci, omule? 

— Da' ce? am să stau să ascult visurile dumnitale? Mă duc s-aduc 
baietul. 

— Stăi, comise, să-ți dau ce-ţi trebuie. Să scot straiele cele bune, căci 
doar n-ai să ieşi aşa în lume, să zică cele care te-or vedea că n-ai soție 
vrednică. Să nu leşi sabia cu care ai ieşit bine de la atitea năcazuri. 

— Am alta nouă. 

— Eu zic s-o iai pe cea veche. Stăi şi te sfătuieşte putintel cu mine; nu 
te duce asa ca în bătaie de vint. Treizeci şi cinci de ani ţi-am fost sfetnic. Nu 
mă lepăda acuma. Cine ţi-a spus? cum ai aflat? Poate nu-i nimic-adevarat. 

— Cum nu-i adevărat? Domnia ta ai ştiut de mai nainte şi ti s-a arătat 
şi-n vis? De ce nu mi-ai spus din vreme ce aveai de spus? Acuma nu pot 
aştepta; dacă intirzii aici, îl taie pe băiet turcii dincolo. 

— Care turci? Unde dincolo? 

— Turcii cei cu cealma si cu iatagan, jupineasa llisafta; dincolo de 
Cetatea Chiliei, în ostroavele şi smircurile Dunării. 

— Vai de mine! departe-i pînă acolo? 

— Cale de cinci zile. 

— Apoi ai mai fost domnia ta pe-acolo; de aceea te grăbeşti asa de tare. 
Alei, comise, nu te supăra pentru toate cîte le spune o femeie năcăjită şi 
supărată. 

Comisul Manole se descătărămă de vechituri, trágind pe dinsui straie 
curate. Pe jumătate îmbrăcat ieşi în cerdacul de dindos şi răcni porunci la 
odăi, numind slujitorii care trebuiau să-l întovărăşească. Intră înlăuntru şi 
îndată ieşi iar, strigînd chelarului ce să puie în desagii de merinde. 

— Cui să-i vie în minte, se tingui jupineasa llisafta. vărsînd lacrimi pe 
straiele nouă cu grijă alese, cui să-i vie în minte că un copil poate săvirşi o 
poznă ca asta! 

— Asa? Cine i-a spus, jupineasa Ilisafta, poveştile cu Făt-Frumos? laca, 
acuma s-a dus să caute pe Cosinzana. 

— Încaltea de-ar aduce-o, să-mi iau de-o grijă! 

— Da' ce crezi, comisoaie, că mie îmi trebuiesc turcoaice? Dac-aş putea 
să-l ajung înainte de-a trece. Căci eu tot cred că Botezatu îl intirzie şi-l tine 
pe loc. 

— Asta! Să ştii că asta-i! Să ştii că alta nu poate fi! răsări cu mare 
aprindere comisoaia. Tataru-i vinovat. Tătarul l-a luat şi-l duce! 

Comisul Simion intră liniştit între asemenea cînguiri. 

— Mámuta, vorbi el, am venit să-ți sărut mîna si să mă binecuvintezi de 
drum lung. 

Comisoaia îşi lepădă lacrimile, c-un deget, într-o parte şi într-alta, ca să 
vadă lămurit pe cel care intrase. C-un suspin greu, îşi înghiți amărăciunea 


şi făcu o silintá, ca sá se liniştească. Intrebá soptit, cu glasul dintr-odatá 
schimbat: 

— Te duci si tu? 

— Mă duc, răspunse Simion. Tătuţă trebuieste, chiar în acest ceas, să 
purceada la Domnie şi cum ajunge, să ceară intrare la maria sa. Eu intirzii 
puţin în urma domniei sale, ca să mă abat la fratele nostru Cristea, să-l 
gătesc şi pe el. După asta trec la mănăstire, ca să iau sfat şi binecuvintare 
de la părintele Nicodim. Cu acest frate al nostru avem datoria să ne iertăm 
încă o dată, deoarece se poate sá nu ne mai vedem pînă la învierea cea din 
veac. Ş-apoi după asta, ajung si eu pe tátuta la Suceava, şi ne tot ducem la 
vale. 

Comisoaia pe de o parte era înghețată de rinduiala ce auzea si pe de 
alta alintată de o adiere a unui cuvint pe care nu-l mai auzise de multă 
vreme rostit între cei doi comisi. 

— Ti-am spus eu, jupineasa Ilisafta, să te grăbeşti, îi zise bătrinul Jder, 
căci avem de îndeplinit toate aceste lucruri pe care le-ai auzit şi pe care le- 
am poruncit eu. 

Comisoaia sărută fruntea comisului al doilea, dindu-i binecuvintare. 

— Eu am ieşit acuma, Simioane, şi am încălicat, vorbi bátrinul, stind 
drept în picioare, cu armele pe el — sabia şi jungherul. Domnia ta treci 
Moldova, la vistiernic; v-aştept la scaunul măriei sale. 

Comisul al doilea ieşi. 

Jupineasa llisafta veni şi sărută dreapta domnului său. El o cuprinse 
de după umeri şi o sărută pe ochi, cum făcuse, în somnu-i viclean, şi Jder 
cel mititel. 

Rămasă singură, comisoaia păşi la icoana Pururea-Fecioarei, în lucirea 
candelei, ca să-i cerşească ocrotire şi izbindă pentru cei duşi în primejdie, 
pe drumuri depărtate. 

Simion Jder, cu slujitorul său, cobori la apa Moldovei; ocoli podul 
umblător şi trecu de-a dreptul prin vad. cînd intră la curtea vistiernicului, 
găsi cal înşăuat la scară; deci boierul era acasă. Era acasă şi, ca totdeauna, 
îşi căuta vremea plecării. Înainte de vremea plecării, căuta şi alte lucruri 
care-i făceau trebuintá. Acele lucruri jupineasa Candachia le găsea la locul 
lor, pe masa vistiernicului. Le lua şi le aducea pe altă masă. 

— Poftim lantugul de aur şi paftalele cu smalţ albastru, zicea ea. 

— Să ştii, Candachie, hotărî vistiernicul, că unui bărbat frumos si 
voinic i se potriveşte totdeauna lantugul de aur; însă smaltul albastru e bun 
mai ales la briu roşu. Eu aş avea plăcere, azi, să pun brîu albastru. 

— Decît plăcere, îi răspunse Candachia, mai bine ai avea briul, pe care 
ti l-a făgăduit de optsprezece luni fratele dumnitale Dămian şi nu ti l-a mai 
trimes nici acum. 

— Atunci ce fac eu fără briu albastru? 
— Stăi aici ş-aşteaptă pînă ce ti l-a trimete Damian. 


181 


— Cum să stau, cînd eu nu-mi văd capul de nácazuri? 

— Of, mult îţi trebuie dumnitale pînă ce te urneşti de-acasă! îi întoarse 
cuvînt, fără răutate, jupineasa Candachia. Unei neveste tinere, de asta nu-i 
poate părea rău. lar unui bărbat fudul ca domnia ta îi şede bine cu orice. Aş 
zice să te îmbraci ca şi ieri, să se mire cei ce te-or vedea şi să se teamă. Nu 
uita pintenii. Acusi vine ceasul să-i mai deie tiganul alt rînd de ovas calului. 

— Uită-te la mine, Candachie. 

— Mă uit; m-am uitat; îţi şade bine. 

— Nu de asta, ci ca să-ţi văd ochii. Ochii aceştia sînt lenea mea în toate 
diminetile. 

— Ştiu, vistiernice Cristea. Mai avem paisprezece zile pînă ce implinim 
doi ani de la nuntă; pe urmă ai să începi iar a te hărnici. 

— Nu cred, jupineasa Candachie. Am auzit eu odată pe fratele meu 
părintele Nicodim spunînd o poveste despre tinereta fără batrineta si 
frumuseta fără ofilire. Asta nu-i laudă; ci har de la Dumnezeu. 

Candachia rise cu dulceaţă. 

— Ah-ah! cunosc eu meşteşugul domniei tale de vorbe. Nu mai sta. 
Pune-ti repede straiul şi lantugul. Mă uit afară şi văd că avem oaspete pe 
cumnatul Simion. 

— Simion? se miră nespus vistiernicul. Nu-l ştiam cu asemenea obicei; 
el sede sihastru la herghelie. 

— Ba-i chiar el, si nu pricep de ce vine asa de aprig. Are cu el armele. 
Sa stii cá s-a intimplat ceva la Timis! 

— Puschea pe limba dumnitale, Candachie, strigă spăriat vistiernicul. 
Poate-i slabă rauta! Unde mi-i calul? Sá mă duc în clipă! 

— Stai liniştit, nu-i asta! îl opri cu agerime tinăra jupineasa. 

Cu aceste vorbe, feri în dreapta şi-n stinga canaturile uşii boiereşti. Din 
prag, Simion auzise schimbul repezit de cuvinte dintre soți. 

Îi ieşi întru intimpinare numai Candachia, care făcea încă semne spre 
iatac, lui jupin Cristea, să-şi isprăvească îmbrăcatul. Vistiernicul umbla 
dincolo grăbit, după cele din urmă bucăţi de straie, şi-şi oprea din cînd în 
cînd urechea la firida unei sobe, care despartea încăperile. 

— Într-adevăr, cumnată, s-a întîmplat ceva la Timiş, vorbi Simion pe 
cînd pătrundea în casă. 

— Ai! Ce s-a întîmplat? se miră ascuțit jupineasa Candachia, intorcind 
ochii cum văzuse în oglindă că i se potrivesc mai bine. Văd că purcezi de- 
acolo înarmat: atuncea umbli după cineva. Au dat hoţii? 

Simion făcu semn de împotrivire cu capul; nu. 

— Ionuț? 

Comisul al doilea incuviinta. 

— Să ştii, vistiernice, tipa Candachia cu spaimă, că fratiorul domniei 
tale a apucat drumul podgheazurilor şi al nohailor şi a fugit după fata 
aceea, în Tara Leşască! 


l < Simion zimbi: 


— Văd că femeile au mai multă agerime decît noi. 

Din iatac vistiernicul se năcăjea să-şi vire prin firidă capu-i mare. 

— Vin şi eu să văd ce este! strigă el de dincolo, cu atitare. 

— Nu cred, nu se poate! se frămînta Candachia. 

— Ba-i adevărat, o încredința cu destulă linişte comisul Simion; numai 
cît n-a fugit la leşi, ci la turci. 

— Asta-i una care nu s-a mai pomenit! Vra să zică, acel copil se duce să 
bată război la Țarigrad cu Mehmet-Sultan! 

— Ceva mai aproape, o linişti comisul. S-a zvonit că cneaghinele de la 
lonáseni ar fi în robie dincolo de Dunăre în olatul Chiliei. 

— Un copil care umblă după năluca lui! Cred, oamenilor şi boierilor, că 
n-aveţi să-l lăsaţi să se prăpădească. 

Comisul Simion zimbi. 

— Fii încredinţată, cumnată Candachie, că nu-l lăsăm. Dacă nu-l 
aducem, jupineasa llisafta se pune la pămînt şi moare. Am lăsat-o acu o 
jumătate de ceas prăpădită. În urma mea, ştiu că s-a pus în pat. Comisul, 
de pe altă parte, s-a ridicat în scări şi ne-a poruncit să nu lipsim din 
prejurul lui. Dumnealui a şi purces la Suceava, să ceară dezlegare măriei 
sale ca să trecem dincolo. 

La aceste vorbe, năvăli din cealaltă încăpere vistiernicul Cristea mai 
dezbrăcat decit îl lăsase jupineasa Candachia. Îşi tiriia pe jos lantugul de 
aur. cînd băgă de samă că-l are încă aninat de deget, îl zvirli la o parte cu 
piciorul. 

— Mă duc să văd pe muta! strigă el, cu mare tulburare. 

Simion îl opri. 

— Nu mai ai vreme. Comisul îți porunceşte să-l urmezi la măria sa, 
chiar în această clipă. Numai feciorul nostru Cristea, zice comisul, are să 
poată grăi aşa, ca să ne deie slobozenie măria sa să trecem în olatul 
Turcului. 

Vistiernicul se umflă în sus, cu semetie. 

— Să trecem acolo numaidecit, strigă el. Dac-a fi trebuinta, să batem 
război. 

Candachia îşi rotea cu uimire foile, între cei doi bărbați. 

— Cine să bată război, şi de ce? 

— Eu să bat război, pentru că am eu aşa bunăvoință. Nu este alt leac 
pentru comisoaie decit să-i aducem puiul. 

— Atuncea grăbeşte-te, îi porunci Simion. Dacă ai cal bun, poate să-l 
ajungi pe tata. 

— Cum să n-am cal bun? aruncă spre fratele său încredințare 
vistiernicul. 

Simion tăcu, privindu-l ţintă. Vistiernicul fu cuprins dintrodată de o 
hărnicie înfrigurată, desprinzind întăi din cuier armele. 


183 


Candachia îşi incrucisa braţele pe síni, intorcind un zîmbet subțire spre 
cumnatul său. 

— Cînd nebunul acela după care vă duceti, zise ea, are să ajungă în 
virsta domniei tale, are să-ți samene întocmai. 

Simion o cuprinse şi o sărută pe obrajii rumeniti, apoi ieşi afară sunind 
din pinteni si încalecă. 

— Gata? strigă el prin uşa deschisă cătră fratele său. 

— Gata, ţi-l aduc numaidecit, îi şopti Candachia arátindu-se o clipă în 
prag. Îşi răsuci foile zbătîndu-le ca pe nişte aripi şi intră iar înlăuntru. 

Nu lungă vreme, vistiernicul ieşi cu o repeziciune care pentru toţi 
cunoscutii lui părea uitată. Abia incaleca şi puse iarăşi piciorul la pămînt. 

— Nu mi-am sărutat nevasta, îşi aduse el aminte, rizind. 

Simion porni. Fratele său îl ajunse din urmă la apa Moldovei, avind 
după sine, precum se cuvenea măririi lui, doi slujitori. 

— Îmi închipui, îi zise comisul al doilea, că vrei să treci întăi dincolo, ca 
să vezi pe muta, după aceea te întorci iar în drumul Sucevii. 

— Asta numaidecit, se încredința pe sine însuşi vistiernicul. De 
altminteri, cu asemenea cai, ca aceia pe care-i am eu, nu-i om pe lumea 
asta pe care să nu-l ajung din urmă. 

— Cine nu se miră de caii domniei tale, frate Cristea? Dar eu tot aş zice 
că să te grăbeşti putintel. 

Vistiernicul găsi pe jupineasa lIlisafta in asternut, învălită cu poclada 
pînă sub bărbie. Fruntea îi era înfăşurată cu pinzá muiatá în apă rece. 
Ochii i se cernisera. Ofta şi se tinguia încet împotriva unor tinci din ziua de 
azi. Chira cáamarasita se invirtea în jurul ei, pregătise pe un scaun la o parte 
sita cu bobii; îşi adusese într-ascuns frigarea de descîntat; cînd se alina o 
clipă comisoaia, murmura şi ea asupra răutăţilor din lumea asta. Atunci 
veni acel copil al Candachiei, pe care şi comisoaia îl alintase mai mult într-o 
vreme, iar acum îi era răpit de o venetică din Tara-de-Jos. 

În vremea asta comisul Simion grăbea, prin ziua fără soare, cătră Tîrgul 
Neamţu. Ocolind pe sub cetățuie, trecu la pas prin apa Ozanei şi apoi la 
aşezarea starostelui Nechifor. Ograda era goală; feciorii se aflau în munte cu 
cinii cei mari, impresurind un mistreţ, care le făcea trebuinta. Sicriul cel în 
care se dădea orz la cai de-o bucată de vreme sta în preajma fintinii într-o 
rină şi spart la o coastă. Bătrinul îşi scoase capu-i pleşuv printr-o uşă 
scundă şi se bucură de vederea comisului al doilea. 

— Oare ce să se fi întîmplat? întrebă el cu zimbetu-i incretit şi strimb, 
ce să se fi întîmplat de ies la lume sihastrii? Într-o zi ca asta s-ar fi cuvenit 
să fie soarele la arătare, ca să aibă de ce se mira. 

— Am mai ieşit, unchesule, ş-acum şase săptămîni. 

— Se poate; atunci ai făcut trebuinta măriei sale. Acuma ce va mai fi 
fiind? Dac-ai descălicat şi binevoieşti a pofti în casă, să mă aştepţi numai o 
tirá, pina ce-oi aduce un pahar de vin, ca să-ţi fie limba mai dulce. 


184 


Comisul intră după staroste, dădu solemn buna-ziua si se aşeză la 
locul de cinste, sub culme, pe patul din fund, împodobit cu scorturi. 

— Te poftesc, cinstite staroste, vorbi Simion Jder, să nu te osteneşti că 
limba mea nu se poate îndulci şi vestea pe care ai s-o afli nu-i bună. Ionut 
mezinul nostru e fugar de-acasă de ieri dimineaţă. 

— Ptiu, drace! de asta s-a oprit aici şi a întrebat de el un slujitor de la 
Timiş. Cu toate acestea eu am dormit fără grijă. Ciolan bátrin şi minte 
puţină. Trebuia să mă scol, să ies şi să întreb eu pe acel slujitor. Nici nu 
mi-a venit după aceea în cap să încalic şi să vin eu pînă la Timiş să aflu ce 
este. 

— Apoi ai fi aflat, cinstite staroste Nechifor, că, în vremea cît a fost copil 
de casă la curtea măriei sale, băietul a dat peste o dragoste. Şi acea 
dragoste, căzind în robie la nohai, a fost vîndută la un turc din olatul 
Dunării. 

— Înţeleg, răcni starostele Căliman, sculindu-se în picioare cît era de 
lung şi bátind cu pumnul în grindă. Acel copil n-a găsit altceva mai bun de 
făcut pe lumea asta, decît sá se ducă să-şi scoată dragostea de la Turc. 

— Întocmai, cinstite staroste. 

— Ei? şi ce gînd are comisul Manole? 

— Comisul Manole a purces din astă dimineață. După ce trec pe la 
fratele nostru, părintele Nicodim, îl ajung şi eu pe comis din urmă. Vine şi 
vistiernicul Cristea. La Suceava, găsim pe celalt frate al nostru, Dămian. 

— Da' ce să căutați domniile voastre la Suceava, comise Simioane? Nu 
vedeţi domniile voastre cîte ráutati se iscá la curtea măriei sale? Acolo sede 
Vodă ca un cerb frumos cu stea în frunte, iar împrejurul cerbului numai 
jivine. Am să-i spun eu odată măriei sale că eu trimet de aicea tot felul de 
bunatáti, pe care le prind în codrii măriei sale şi în apele măriei sale; şi am 
aflat că păstrăvii pe care i-am juruit pentru sfințirea Putnei, ca să se afle 
acolo pe masa măriei sale, au ajuns în altă parte şi i-au crompăit alții; iar 
un mistreţ pe care l-am trimes la Suceava, cum a intrat în Cetate, a făcut 
picioare. De asemenea şi-au luat zborul nişte ierunci. Am să-i spun aşa 
mariei sale, că-i stau în preajmă prea multi lupi si dihori. Tare i-aş dezbrăca 
eu pe aceştia de piele, ca să-şi plătească stricăciunile ce-au săvirşit. Zău 
dacă nu-mi vine să încalic şi să mă duc să găsesc pe comisul Manole. Fiind 
doi, m-oi simți mai în putere ş-oi spune cu îndrăzneală cele cuvenite. Dar 
iarăşi mă întorc şi zic că cinstitul comis, are altă grijă. Ptiu, drace! Cum am 
să dorm eu la noapte? căci văd că acel copil fără minte se duce în 
primejdie! Dacă nu m-oi grăbi să mă gindesc acuma, apoi mini iar am să 
aflu că-s ciolan batrin care nu mai preţuiesc nici, o letcaie. Acuma pricep 
eu de ce-au ieşit sihastrii la lume. 

— Într-adevăr, de aceea au ieşit, cinstite staroste. 


— Ei, apoi să afle sihaştrii că se ridică în scări si Nechifor Căliman 
pentru prietinii săi şi pentru acel prunc pe care el l-a ocrotit întăi. Ştim noi, 
eu şi comisul Manole, unele şi altele. 

— Ştiu intrucitva şi sihastrii, cinstite staroste. 

— Atuncea au ştiut c-am să umblu şi eu la Turc. 

— Au ştiut, unchesule. 

— Ptiu, drace! Şi în care loc trebuie s-ajungem noi? 

— Trebuie s-ajungem dincolo de Dunăre, în olatul Chiliei. 

— laca-i bun, am mai fost noi pe-acolo, eu şi comisul Manole. Eu nu-ţi 
spun domniei tale să stai şi să mă aştepţi, căci treaba moşnegilor e cu 
negăială. Dacă te duci la mănăstire la Neamţu la celalalt frate al domniilor 
voastre, apoi te-ajung eu din urmă. Te poftesc să nu pornesti de-acolo fără 
starostele Căliman. 

După ce se zvirli în şa, comisul Simion umblă cu repeziciune pînă la 
mănăstire şi opri la poarta ieromonahului Nicodim, în vremea amiezii. 

În acel loc, sub munte, se mişca printre poieni o negură, din care 
picura umezeală. Chilia cuviosului Nicodim era plină de o umbră pustie. La 
geamul dinspre răsărit, unde era streşina mai îngustă, se afla singurul loc 
prielnic de cetit şi de scris slove pe dosul scoartelor. Din spate, băteau 
flăcările de la sobă. Pe măsuţa de la ferestruică, sta un ceaslov, caligrafiat 
cu înflorituri. Asupra acestui ceaslov, pe foaia scorțoasă din urmă, sta 
aplecat cuviosul Nicodim, cugetind citi ani sînt de la o întîmplare veche, a 
cărei amintire o inmormintase în sine. În acea zi de negură, de singurătate 
desăvirşită şi ginduri de mîhnire, se ridicau intimplarile trecutului ca 
fantasme cenuşii. Ca să le depărteze de la sine, călugărul se Închinase şi 
cetise vorbe de mingiiere. Apoi îşi adusese pană şi cerneală şi însemnase cu 
luare-aminte aceste vorbe: 

«Ceaslov sfintă carte care este a ieromonahului Nicodim. Doamne, 
miluieşte pe smerit robul tău.» 

Cînd se pregătea să scrie ziua, adică întăi octomvrie, şi anul, adică 
6978, auzi afară glasul lui Simion. Sări de la locul său, deschise pe rînd 
două uşi şi intimpiná pe comis în pridvor. Îl cuprinse de după grumaz şi-l 
sărută, apoi îl binecuvintá asupra fruntii, după care se trase un pas. 
Întoarse pe fratele său cu fața spre lumină şi-l privi eu luare-aminte. 

Îl întrebă cu glas scăzut: 

— Acasă e bine? 

— Muta e bine, răspunse comisul Simion, numaicit mihnita tare pentru 
nebunia pe care ai aflat-o şi cuvioşia ta. 

— N-am aflat nimic. 

— Ba ai aflat, căci am trimes om să întrebe de lonut. Băietul a plecat 
după dragostea lui. 

Călugărul trase în casă după sine pe comis şi ascultă nu cu prea multă 
uimire lamuririle. 


4 


— Am înţeles că în acel copil e pulbere de puşcă, suspina el. 

Privi fără să vadă ceea ce scrisese şi împinse cu palma ia o parte cartea 
deschisă. Se înălță după aceea în picioare şi se învirti de cîteva ori prin 
chilie, ca într-o cuşcă cu gratii. 

Păru că se linişteşte. Întoarse ochii spre Simion cercetindu-l. 

— Văd că ai la tine armele. 

— Da, căci mă duc după tátuta, la Suceava. 

— Şi de la Suceava? 

— De la Suceava, tot înainte. Aştept numai să vie din urmă starostele 
Nechifor; cum vine, nu mai stau nici o clipă. 

— Ai vreme pînă atuncea să îmbuci ceva. Nu poţi găsi la mine decit 
mîncare călugărească, dar trebuie sá te multámesti şi cu aceea. Înţeleg c-ai 
venit pentru iertarea noastră; se poate să nu ne mai vedem. În pustia întru 
care mă aflu, nu încetez de a mă ruga pentru toți şi mai ales pentru 
dumneata, Simioane. Am fost în zilele noastre ca doi căluți fără grijă de la 
Timiş; iar pe urmă a venit peste noi un virtej ca şi acesta care-l poartă pe 
Ionuț. Eu mi-am găsit aicea mingiierea şi pacea; nu ştiu domnia ta dacă 
mai ai rana deschisă. 

— Părinte Nicodim şi frate Nicoară, zimbi Simion, trăiesc şi eu cum dă 
Dumnezeu. Numai cîteodată mă uit într-un izvor alinat şi văd semnul 
prostiilor de altădată. Atuncea îmi vine să încalic, să dau fuga pînă aici, să 
te imbratisez şi să ieşim iar la lume. Mă gîndesc că poate ni se cuvine să 
facem şi altceva. Mă ispitea, la Lipinti, Vodă, zicînd că are nevoie de alți 
boieri decît cei vechi. 

— Oi, frate dragă, suspină monahul, drumul domniei tale e deschis. Pe 
mine iartă-mă şi lasă-mă aici. 

— Părinte Nicodim, noi amindoi am fost cea dintăi păreche dintre 
feciorii comisului. Nu mi se cuvine să ies singur. 

— Însă eu, báditá Simioane, sînt îngropat aicea şi uitat. 

Comisul al doilea oftă cu mare sfişiere a sufletului; încît călugărul se 
opri, atintindu-1 îndelung. După aceea prinse iar a se framinta, umblind 
prin cuşcă. 

— Ascultă, bădiță Simioane, grăi monahul dintr-odatá, poticnindu-se 
asupra fratelui său. Pentru ce ai venit să mă tulburi? Deschide uşa ca să 
ies şi du-mă la porunca ta. 

Simion clătină din cap. 

— Nu-ţi poruncesc eu, părinte Nicodim. Muta noastră-i slabă, părintele 
nostru-i bătrin. Trebuie să le ocrotim zilele pe care le mai au. 

— Bine, se umili călugărul. Să încalic şi eu pe un asin, cum se cuvine 
tagmei noastre, să iau o carte şi să vă urmez, ca să vă ajut cu rugăciunile 
mele şi, dac-om găsi pe răzvrătit, să-l îmblinzesc şi să-l înduplec. 

Cei trei călăreţi, urmaţi de slujitorul comisului Simion, ieşiră de la 
mănăstire într-un tirziu, după-amiază. Cînd suiră sus pe opcină între brazi, 


187 


ca să coboare după aceea la Rişca, sună din urmă stins toaca, pe urmă 
cintara clopotele, prin cernerea negurei. Erau tustrei infasurati în contăşuri 
de pănură, şi purtau glugă. Cel mai înfricoşat la înfăţişare, din pricina 
bărbii şi comanacului, era cuviosul Nicodim. 

În lipsă de asin, călugărul fusese nevoit să încalece un cal mănăstiresc, 
dintre cei care ratáceau pe sub pădure, imprumutase de la stáretie o sa 
naltă cu scări de lemn; pusese pe dinsul un strai larg ca pentru acea vreme 
de toamnă şi comisul îl poftise să treacă înainte pe poteca muntelui, ca să 
sperie jivinele şi arătările umbrei. Dacă ar fi ieşit hoți în acea vreme în fața 
unui asemenea călăreț, care se înălța cu comanacul pînă între cetini, 
numaidecit s-ar fi prăvălit într-o parte în rîpă socotind că dă peste dinşii un 
moroi al pădurii. 

— Eu credeam să-mi schimb la Suceava această cuvioasă înfăţişare, 
zise părintele Nicodim cătră fratele său mai mare. Din ceea ce spui domnia 
ta, văd că-i mai bine să mă duc aşa înainte. Se vor milostivi slujitorii măriei 
sale să-mi împrumute o suliță, ca să nu fiu cu mina goală; încolo nu mai 
am nevoie de nimica. Văd că trebuie să mă duc înainte, ori ca să vă fiu 
domniilor voastre de mingíiere, ori ca să fiu altora spaimă. 

— Mai mult ca să facem spaimă altora avem noi trebuinta, fu de părere 
cinstitul staroste al vinatorilor. 

La al treilea ceas al nopţii, printr-o intunecime deasă şi prin ploaie, un 
străjer răcni într-adevăr, cu groază, la marginea drumului. 

— Care-i acolo? Stăi pe loc. Ce matahală-i asta? 

Era la locul unde se desface calea în două: un drum apucă spre tirg şi 
altul spre Cetatea Sucevii. 

La rácnetul caraulei. călugărul răspunse cu blindeta: 

— Oameni buni, cinstite ostene. Dumnezeu să te binecuvinteze! 

Umbra străjerului se întorsese iar la drum, cu sulița aplecată. 

— Cine sinteti domniile voastre? 

— Sintem oameni de la Timiş. Ne ducem la Suceava. Avem treabă la 
Domnie. 

— Dacă sînteți de la Timiş, atuncea îl căutați pe comisul Manole Păr- 
Negru. 

— Intocmai, cinstite ostene. 

— Atuncea staţi pe loc si nu treceţi mai departe. Treceti domniile 
voastre la dreapta şi apucati drumul Cetăţii. A ieşit poruncă la poartă de la 
luminăţia sa ca să treceţi ori şi la care ceas ati veni. Dumnealui comisul 
Manole Păr-Negru vă aşteaptă înlăuntrul Cetăţii, la odăile chelarului măriei 
sale. Acolo s-au dus şi alții care au mai venit în noaptea asta. 

Calaretil trecură la Cetate, bucurindu-se de această întăi biruinta. 
Auziră de departe chemarile străjerilor de pe ziduri şi din turn, prin picla. 
La o cotitură, văzură pilpiind făchii de rásina sub bolta neagră a porții. 


— Oameni de la Timiş şi de la sfintă mănăstire Neamtul, strigă cu glas 
gros cuviosul Nicodim. 

Năştea în el iarăşi plăcerea uitată a călărețului care se simte în putere. 

— Slujba măriei sale! adăogi cuvioşia sa. 

Comisul Simion se ţinea cuviincios mai în urmă, socotindu-se cel mai 
mititel. Trecu fratelui său sabia, ca s-o sune spre străjeri. 

— Trebuie să mă întorc în noaptea asta la postul şi rugăciunile mele, îi 
şopti nu fără oarecare voie bună călugărul; căci păcătuiesc în fața lui 
Dumnezeu. 

Primi totuşi arma şi o păstră. 

Căpitanul de la porți veni peste punte, ca să-i cunoască şi-i pofti 
înăuntru. 

Cum ajunseră şi descălecară, îi împresurară slujitorii. Un aprod îi 
desfăcu de straie şi-i călăuzi într-o cămară largă şi bine luminată cu 
luminări de seu. La un capăt de masă lungă, stătea aplecat asupra unui 
pergament proaspăt ieşit de la logofetie un bărbat subtiratic, cu puţină 
barbă şi cu părul mai scurt tăiat decît al moldovenilor, îmbrăcămintea lui 
era întunecată; la cingătoare n-avea decit o singură armă pe care o purta în 
dreapta şi puţin îndărăt. Acea armă scurtă era un stilet venețian cu miner 
de argint. La stînga si la dreapta lui, în laturile mesei, se ţineau pe scaune 
fără spătar, aplecati şi ei deasupra pergamentului, bătrinul comis Manole 
Păr-Negru şi feciorul său vistiernicul Cristea. 

Cum intrară ceilalți trei oaspeţi ai Domniei, cetitorul subtiratic cu strai 
întunecat împinse la o parte cartea domnească şi se repezi asupra 
călugărului sărutîndu-i mîna dreaptă. În acelaşi timp fu cuprins şi de 
Simion. Umblind de la unul la altul, în imbratisari repetate, acel bărbat, 
care era Dămian negutatorul, şchiopăta abia văzut din stinga. Pe obrazul 
lui brăzdat de timpuriu apăru puţin zîmbet. Stătu fără cuvinte între frații 
săi. După aceea trecu la starostele Căliman, care-şi căuta loc lingă comisul 
Manole. Amindoi batrinii se uitară de asemenea unul la altul, socotind că n- 
au nevoie de vorbe în acel ceas. 

Negutátorul Damian îşi plecă fruntea lingă umărul bătrinului Căliman. 
Cu pasu-i uşor alicnit se duse să-şi ia locul în capătul mesei şi trase iar 
cătră sine cartea. 

Simion şi Nicoară luară şi ei loc la sfatul de război. 

— Poftesc pe Dămian sá mai îngăduie, grăi, cu posomorala-i obişnuită, 
bătrinul comis. Trebuie să spunem fiului nostru Simion, şi altui fiu al 
nostru părintele Nicodim, precum şi cinstitului staroste Căliman, cum ne-a 
primit maria sa îndată ce-am ajuns la Cetate, ascultindu-ne cu multă milă. 
Ne pare rău, cinstite al nostru comis, a zis măria sa, că a intrat în astfel de 
primejdie un ostean tînăr al nostru, întru care noi aveam nădejde pe mai 
tirziu. 


Eu am stat în genunchi în fața măriei sale şi l-am rugat să-mi deie 
drumul ca să-mi caut copilul. 

— Ridică-te, cinstite comise Manole, a grăit măria sa, şi aşează-te în 
fața noastră ca un prietin şi ca un frate mai mare. Ai stătut cu mine 
altădată în primejdie; se cuvine să-ţi răspund si eu acuma. Îţi dau domnia 
mea carte, cu care să te infátisezi oriunde la dregătorii noştri. Dacă baietul 
a trecut dincolo şi ai nevoie de oşteni, ti se vor da osteni. După ce-l prinzi, 
adămi-l, ca să-l cert şi eu. 

După aceea măria sa a zimbit a ride, bătindu-mă pe spate: 

— Să ştii, comise Manole, a zis măria sa, că acest prunc a săvirşit o 
faptă ce-mi place. 

Cinstitul staroste Căliman mormăi la locul lui, lingă urechea bătrinului 
comis: 

— Îi place măriei sale, căci pruncul nu e al său. 

Bătriînul Manole Păr-Negru îşi increti fruntea si privi în jur. 

— Acuma, zise el, poftesc pe fiul nostru Dămian să cetească. 

Cei de față se foiră şi se aşezară mai bine pe scaune. Neguţătorul prinse 
a ceti şi a tălmăci în acelaşi timp, trudnic, cartea măriei sale: 

«Din mila lui Dumnezeu noi Stefan-Voievod, Domnul Ţării Moldovei, 
facem cunoscut, cu această carte a domniei noastre, tuturor dregătorilor 
noştri mari şi mici, să deie, după a sa cerere, orice fel de sprijin de cai, arme 
şi slujitori, credinciosului nostru comis Manole Păr-Negru, carele se duce în 
Tara-de-Jos pentru a săvirşi treburi ale domniei noastre. Nimene să nu 
cuteze a face într-alt chip, văzînd pecetea noastră la această carte. Scrisu-s- 
a în Cetatea Sucevii, s-a atirnat pecetea şi s-a dat în mîna comisului Manole 
de cătră domnia sa Toma logofăt, octomvrie, zintăi.» 

Ciudat glas, ca de cîntec, avea negutátorul Dămian. Un glas care 
învăluia plăcut urechea ascultătorilor. 

leromonahul îl privea, zimbind. După cit ştia cuviosia sa, toţi 
negutatoril lioveni învățau, în acea vreme, asemenea mestesug, ca să poată 
cumpăra ieftin şi vinde scump. Deci tuturor plăcea cartea măriei sale. 

— Socot eu, urmă negutátorul, privind pe rînd pe toți cei de față, că cel 
mai vinovat pentru neplăcerea părintelui nostru sînt eu. Necunoscind bine 
suferința fratelui nostru mezin, am trimes pe sluga mea losip să spuie 
felurite veşti la Timiş. lar greşala n-am cunoscut-o decit după ce Iosip s-a 
întors la mine. lar astăzi am văzut şi pe părintele meu, alergind la maria sa. 
L-am rugat pe părintele meu să mă ierte şi domnia sa m-a iertat. Dar eu 
socot că greşala totuşi trebuie să mi-o plătesc în bani cu dreptate cintariti. 
Am cu mine, deci, destul ca să cumpărăm ce ne lipseşte, să plătim cai 
proaspeţi, s-ajungem cît mai degrabă la Chilia şi acolo, dacă ne va face 
trebuinta, pe lingă slujitorii măriei sale, să năimim şi slujitori străini. Acolo, 
mă gindesc eu, fratele nostru nu poate face nici o răutate, ca să-i cadă 
capul. Ce poate face alta decît să umble, intrebind de-o fată? lar haremurile 


190 


fiind închise şi eunucii muti, el nimica nu poate afla. Cit umblă el intrebind, 
noi dăm de dinsul şi, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl 
tirguim şi-l rascumparám; dacă nu-l putem răscumpăra, îl luăm cu de-a 
sila. Toate în viață sînt neguțătorie. După moarte, de asemeni, Dumnezeu 
cintáreste ca un drept-neguţător toate ale noastre. 

Poftesc pe părintele nostru, sfirşi rizind Damian, să mă primească si pe 
mine tovarăş fără cîştig la afacere. Eu mai ales pot duce înainte cartea 
măriei sale, plecîndu-mă la anii dregători si uitindu-mă de sus la alții. Dacă 
trebuie, găsesc între supusil lui Mehmet misiti care să înlesnească tirguiala. 
Un negutátor are datoria să cunoască pretutindeni orice, să lege, să 
deslege, să cumpere, să vinda, nu ca să agonisească aur, ci ca să poată face 
cel mai bun dar maicei sale. 

Sfatul ascultă cu mirare asemenea vorbe. 

Starostele Căliman se plecă la urechea comisului Manole şi zise destul 
de tare: 

— Mie mi-au plăcut totdeauna negutátorii mai mult decit curtenii 
măriei sale. Aşa acuma, domnia sa Hărman, chelarul, nu găseşte de 
cuviință să puie un ulcior de vin pe această cinstită masă! 

Vistiernicul Cristea, care de mai de mult se frămînta simțind bolduri la 
limbă şi socotindu-se părăsit de cuvenita laudă, găsi prilej să se ridice cu 
îndirjire şi să arate că, oricît de bună ar fi iscusinta şi blindeta unora, cu 
necredincioşii nu se poate face nimica; şi, după cum a dovedit luminatia sa 
Stefan-Voda, de la spurcatul Mehmet nu poţi lua înapoi ce e al tău decit cu 
arma. 

— Aşa că, dacă nu se poate altminteri, noi intrăm acolo şi batem război. 

— Eu şi cu fratele nostru cuviosul Nicodim nu ne pricepem bine ce- 
avem de făcut, mărturisi comisul al doilea Simion. Poate să facem negot, 
poate să tragem sabia; dar pînă ce n-om sta la fața locului, părintele nostru 
comisul nu ne poate porunci aşa — ori altfel. Aş îndrăzni să arăt 
luminatului sfat că se apropie miezul nopții şi băietul fuge cu treizeci de 
ceasuri înaintea noastră; deci e vremea să încălicăm. 

— Ptiu, drace! îşi scutură pletele starostele Nechifor, mi se pare mie că 
toți au dreptate. Am şi eu, carele n-am pus în gură pita şi vin de la ceasul al 
treilea al dimineţii. Dacă dumnealui comisul porunceşte să vie caii, apoi n- 
avem alta de făcut decit să ne sculăm de aici şi să ne ducem. 

— Să vie caii, mormăi posomoriît comisul Manole Păr-Negru, iar Damian 
să puie în sîn cartea măriei sale. 


CAPITOLUL XVII 


UNDE SI CUM L-AU GÁSIT JDERII CEl MARI PE CEL MEZIN SI CE 
AU FÁPTUIT CU TOȚII ÎN ACEL LOC 


întăi la Ştefăneşti, după aceea mereu în lungul Prutului. Erau de 

toți şase stăpini şi cinci slujitori. Dámian negutátorul si 
ieromonahul Nicodim se aflau fără slugi ale lor; însă, la orice popas, se 
găsea un creştin care să vie să se închine cu mirare la scara acelui boier cu 
comanac şi cu sabie; iar Dămian găsea tot aşa de repede împrejurul său 
slujbă, întrucît nu uita să sune în palmă trei grivne cu pajură crăiască, pe 
care poftea să le lepede cuiva, neavînd ce face cu ele. 

Două zile, vremea a ţinut nouroasă. Într-a treia zi ieşi soarele de 
toamnă peste lunci pustii şi mirişti arse. 

La trei poşte domneşti, îşi schimbară caii. Slujitorii deschingau şi 
puneau la pămînt şăile cu tot tacimul lor, iar argatiil căpităniei de poştă se 
duceau prin nişte rípi, să caute cai hodiniti. Asemenea cai, care nu se 
găsesc decit la apa Prutului, au o înfăţişare întru totul deosebită decit a 
altor cai de pe lume. Îmbrăcămintea li-i de păr des şi gros; par mici de stat, 
mai ales pentru că au capul mare; ştiu a răbda de foame; pot sta iarna în 
crivát, fără adăpost, şi nici nu le pasă; fug iepureşte cu calaretul lor si 
cotesc numai din cînd în cînd cătră apa Prutului, în care se adapă des si cu 
mare plăcere. Au copitele late, ca pentru locuri mocirloase, şi nu li se aude 
rinchezatul, ca să nu-i simtă lupii din zăvoaie şi păpurişuri. Vistiernicul 
Cristea îi privea cu îndoială şi dispreţ, şi nu voia să primească sub sine pe 
cei care aveau cozile incilcite cu scai. 

Din jos de Fălciu, urmăritorii lui Jder cel mititel apucară la Cahul, apoi 
se apropiară de bălțile cele mari şi ocoliră Catlabuga, tinind după aceea 
calea împotriva vintului si cătră mirosul sărat al mării. 

Într-a cincea zi, într-o sîmbătă, văzură departe, la marginea 
dumbrăvilor şi dincolo de luciul Dunării Cetatea Chiliei. 

Calea, aici, era printre locuri deşerte împodobite cu bolindari de stepă, 
pe pămătufurile cărora se zbăteau şi scînteiau acele fire netesute, numite 
de paminteni matasa-mortilor. Nu se zăreau sate aşezate, cit cuprindea 
ochiul: era un pămînt la linia fluviului, supus puhoaielor şi uneori 
războiului. Dintr-o lature a umbletului călătorilor se ridică greoi un cîrd de 


(Linia Manole Jder îndreptă drumul domniei sale şi al soților săi 


A > O3 se 
PAY e ` 
- — e e < 


dropii, filfiind întăi cătră soarele asfintitului si cufundindu-se după aceea 
într-o zare plumburie. 

— Pe aici, astăzi, n-a trecut nimeni, băgă de samă comisul Simion. 

Adevărat că drumurile pe uscat erau puţin umblate în acea parte de 
țară, iar drumul de negot al Chiliei era mai mult pe apă în lungul malului, 
coborind de cătră Galaţi. Vasele se întorceau spre acest mare tirg fie sub 
vintrele, fie trase la edec. 

Nu se putea şti de pe acuma dacă fugarul a stirnit ieri ori alaltăieri 
aceleaşi dropii. Drumul lui se poate să fi fost prin altă parte. Poate a nimerit 
la malul apei prin altă ieşire şi a coborit cu pescarii în ostroave. 

Calaretii îşi aruncau ca pe nişte mingi asemenea prepusuri, umblind 
insirati unul după altul. Luarea-aminte în acelaşi timp le era atrasă de acea 
zidire zimtuita de cărămidă şi piatră, care creştea încet-încet în soarele 
pieziş. cînd Cetatea se desfăcu în întregime, oglindindu-se răsturnat în 
balta aprinsă, luci în zare şi aria mării, încovoiată spre streşina cerului. 

În partea de curgere a Dunării, se grămădeau păduri de sălcii spre 
ostroave vechi şi plăvii nouă. Revărsarea acelui braț multiplu, căruia grecii 
vechi îi spuseseră Licostom, adică Gura Lupului, mînca întruna din hotarul 
mării, îmbulzind an cu an miluri, sporind domnia luncilor şi a apelor dulci. 
Corăbiile se apropiau acuma de Cetate prin canaluri. Între pustia apelor 
pontice şi meterezuri, crescuseră în cinci ani sălcii răsfirate, în care cînta 
cucul primăvara. 

În Dunărea mai veche, se întemeiaseră stejărişuri. Sforul apelor, cu 
mare lărgime, bătea în țărmul moldovenesc, unde malul era împodobit cu 
cîteva colibe de pescari şi cherhanale. 

În ţărmul celalalt, întăi stătea Cetatea, stápinind intrările. După acest 
colț întărit cu oşti şi tunet, se desfácea alt braț care închidea alt ostrov. Aici 
începea împărăţia neagră. Într-acolo apa se posomora de umbra pădurii. 
Peste virfurile stejarilor, se înălțau fumuri de alte aşezări omeneşti. Acest 
loc avea poreclă străină: Ormanli-Ghiol; în el se afla cetățuie de ceamur şi 
strajă de ieniceri a lui Mehmet-sultan. 

Printre ostroavele mărunte din sus, de sub stăpînirea lui Dumnezeu şi 
a jivinilor, umblau plăvii mişcătoare minate de vînt, poposind cînd ici, cînd 
dincolo, căutînd o ancoră de pace în tainitile acelor întinderi. Apele se 
răsfirau în girle şi în stufuri, ocoleau depărtări de multe mile şi se întorceau 
iarăşi la matcă. Era sub luciu domnia peştilor, care intrau odată cu viiturile 
primăverii în limanuri odihnite, să-şi puie icrele în bătaia soarelui, ca să 
sporească din nou miliardele generaţiilor; iar deasupra, în necontenita 
prefacere a luncilor şi stufurilor, era cealaltă domnie a sălbătăciunilor 
aripate, oprite aici în popas din toate părțile lumii. 

Calaretii descălecară lîngă bordeiele străjii celei mici a Cetăţii, săpate în 
ripa malului. Negutatorul Dămian trecu înainte şi infatisa hotnogului cartea 
Domniei. Cum fu înțeles cuprinsul ei şi cunoscută pecetea rosa, slujitorii se 


193 


TE 


închinară. Grăbiră a trage saicile, ca sá nu sufere intirziere slujba mariei 
sale. Poftiră pe cinstitii boieri cu tot cu cai şi slujitori pe podina, stupind în 
palme şi apucară vislele. 

Era un loc ş-un ceas de mare singurătate a oamenilor; însă prin 
văzduh, din luncile desfrunzite, începură a trece cu repeziciune pe 
deasupra rate sălbatice. Deasupra rațelor călătorii auziră gírliti. De la 
unghiul de gârliți rămaseră apoi atintiti asupra unei învăluiri marete de 
pelicani albi, care se suiră pînă în bolta cerului şi coborirá ca într-un joc de 
fulgi spre flamura albastră a turnului Cetăţii. Acea flamură a lui Ştefan- 
Vodă, desfăcută de vînt, avea pe ea capul de bour, cusut cu fir de aur. 

Ostenii de pe ziduri, rezemati în suliti cu baltag, păruseră a urmări şi ei 
zborul înalt al pelicanilor; străjerul de deasupra porților nu dădu semn de 
trimbita decit după ce saica ajunse la celălalt mal. Comisul cel bătrin 
încalecă şi trecu singur înainte, în pas, oprindu-se la punte. Îl privea, din 
firida de deasupra porții, un slujitor a cărui înfăţişare nu părea deloc 
duşmănoasă, cunoscînd îmbrăcămintea curtenilor lui Vodă. 

Bătrinul comis ridică braţul drept si pofti să vorbească. Osteanul de 
sus strigă din firidă: 

— Dacă-i slujba măriei sale, jupinul pircalab al nostru a poruncit să se 
deie drumul fără de nici o intirziere. 

— Venim de la Suceava, răspunse comisul: noi sintem Manole Păr- 
Negru de la Timiş; avem carte de la Vodă. 

— Ştim, zimbi osteanul de sus, aplecind fruntea. 

La porunca lui, puntea scrişni pe lanţuri şi porțile se deschiseră. Nu cu 
puțină mirare, însă cu osebitá mindrie, jupin Manole trecu. Soții săi şi 
slujitorii îl ajunseră numaidecit din urmă. 

Cobori de sus osteanul şi pofti să vadă cartea. Negutátorul Damian i-o 
înfățişă. Osteanul rise: 

— Numele meu e Dima Voruntaru, dădu el lămurire, şi mă aflu căpitan 
la aceste porți de două luni. De cînd am descălicat aici, n-am văzut decît 
alaltăieri obraz de om pămiîntean întăia oară; şi astăzi văd de-al doilea. Sa 
sărut pecetea măriei sale şi să vá poftesc să ne dați veşti din lume. Vă roagă 
jupinul pircalab Goian să nu-l lipsiți prea mult de plăcută vedere a 
obrazurilor domniilor voastre. Este întinsă la cămările pircalabiei masa; în 
fiecare, sară cercăm să ne mîngiiem de singurătatea noastră. 

Asemenea bunăvoință care-i intimpina din cel dintăi ceas înlătură o 
parte din truda oaspeților. Le aducea însă oarecare nedumerire, parindu-li- 
se că sînt aşteptaţi. Înaintea lor însă nu avusese chip să treacă nimeni din 
urmă. lar între cei pomeniti că ar fi intrat cu două zile înainte, care ar fi fost 
acela să ştie cine vine în urmă? Să fie băietul? punea întrebare comisul 
cătră starostele Nechifor. Ce îndrăzneală ar fi avut lonut să vie la Cetate? Si 
de ce să vie într-o prinsoare, cînd el tocmai s-a silit să fie singur, ca să 


TES 


poată trece la Turc pentru nebunia lui? Dar numai el putea bănui că va fi 
urmărit de ai săi. 

— Daca-i el, mormăi bătrinul comis, mă bucur, căci îl găsim aici. Pot 
să-l mustru pentru osteneala noastră, însă nu prea tare. 

Comisul al doilea Simion era mai puţin nedumerit. 

— Tátuta, vorbi el, oştenii de aici mi se pare mie că se bucură de orice 
obraz creştinesc, de aceea stau cu masa întinsă pînă la al unsprezecelea 
ceas, dorind oaspeţi. Băietul n-a avut ce căuta aici. Dac-a ajuns la mal, a şi 
trecut pe furiş în ostrovul de unde se zăreau suind în sus fumuri. Dacă n-a 
ajuns, trebuie să întocmim o pază, ca să-l prindem cînd va vrea să treacă. 
Prin alt loc decit pe la cherhanale şi colibele pescarilor, nu se poate să 
treacă; şi trecerea nu şi-o poate face decit în vremea nopții. lar dac-a apucat 
a trece, treaba noastră mi se pare cu mult mai grea. Aici nu-i loc deschis, să 
vezi. Nu-i nici tîrg, să te strecori printre mulțime. lar dacă-i cetate, un 
singur om n-o poate impresura. Ori sede în stuh între dihănii şi se subțiază 
de foame; ori iese la vedere şi-l păleşte în frunte cel dintăi nelegiuit. 

— Socot eu, comise al doilea Simioane, mormăi bátrinul, că n-ai venit 
după mine, pînă aici, ca să mă amarasti cu asemenea vorbe. Să cerem mai 
bine acestui vrednic oştean să ne ducă la mai-marele său. 

Călătorii îşi lăsaseră în sama slugilor caii şi armele şi se grăbeau să 
vadă masa întinsă despre care se pomenise. 

— Intelept este, zise Dămian tatălui său, ca să mîncăm întăi. După 
aceea, supărarea are să ni se pară imputinata. 

Dumnealui Golan Albu, pircalab, primi pe trimeşii măriei sale cu 
fruntea descoperită, inchinindu-si spre ei pletele-i cărunte. Era îmbrăcat cu 
strai scump şi purta la git lanţ cu zale de aur. 

— Noi cunoaştem de mult pe cinstitul comis Manole, binevoi el să 
vorbească; şi-l ştim mai ales din faptele lui, în vremea cînd luminatia sa 
stapinul nostru era la munteni. Nu înțeleg de ce după aceea nu s-a arătat la 
curte şi s-a poprit într-o singurătate, sub nişte munți. 

— M-am poprit tot pentru slujba stăpînului meu, zimbi comisul 
Manole, aşa cum domnia ta ai venit în altă singurătate, pentru acelaşi 
lucru. 

— Într-adevăr, suspină jupinul pircalab; şi încă intr-aceastá 
singurătate nu adie miroaznă plăcută de la brad; aproape de noi 
sălăşluieşte Suleiman-Beg; citeodata suflă putreziciune dinspre el, încît nici 
nu putem mînca de greață. Noroc avem astăzi că bate vint dinspre Marea. 

În cămara unde era întinsă masa, se adunaseră boierii de ajutor ai 
jupînului pircalab: patru care aveau în pază cele patru cornuri ale Cetăţii şi 
al cincilea stápinul porților, spătarul al treilea Dima Voruntaru. 

Părintele Agapie, preotul paraclisului, lipsind, cuviosul Nicodim 
binecuvinta acea masă îndestulată cu mult peste. 


- O e YE 


Dumnealui pircalabul porunci cuparului sa toarne întăi vin dulce de la 
ostroavele grecilor, apoi se umili astfel cătră călători: 

— Domnilor mei cinstiți oaspeţi, vă rog să iertați sărăcia noastră; că noi 
altceva nu vă putem pune dinainte decît morun, nisetru si pastruga, 
nesuferită hrană de care sîntem sătui pînă în gît, iar acest crap de nouă oca 
l-a trimes medelnicerul numai să vă uitaţi la dinsul, că de plăcut ştiu că nu 
vă place. Dor ne este nouă de păpuşi de brînză şi de ierunci de la ţinutul 
Neamţului! 

Numai după aceste vorbe comisul Manole şi starostele Căliman 
lepădară orice fel de sfială față de cinstitul pircalab şi-l socotiră prietinul 
domniilor lor. Íntrucitva fu de folos însăşi mîncarea, ca sá imblinzeascá 
desăvirşit privirile lui jupin Manole. 

Cuprinzind de după grumaz pe comisul al doilea Simion, bătrinul îl 
aduse lîngă pircalab. 

— Jupine Goian, întrebă el cu blindetá, am fi doritori, eu şi feciorul 
meu Simion, sá cunoaştem dacă sosirea noastră v-a fost vestită. Şi unde se 
găsesc acei oameni care v-au vestit-o? 

Pircalabul Goian îl privi nedumerit. 

— Credeam, jupine comise, răspunse el, că treaba asta s-ar cuveni să 
fie vorbită între mai puţini. Asteptam sfirşitul ospátului, ca să trecem în 
cămara mea de taină. 

— Răspunsul domniei tale mă miră mal mult pe mine, jupîne pircalabe. 
Nu putea nimene cunoaşte sosirea noastră. 

— Cu toate acestea sosirea domniilor voastre a fost vestită, şi a fost 
vestită anume de un fecior al domniei tale, care fecior avea la mînă carte 
domnească, pe care carte domnească am pipăit-o şi cetit-o eu singur. Şi 
acel fecior nu poate să fie decit al domniei tale pentru că are nume lonut şi 
poreclă Păr-Negru. Mai avea de asemeni semnul pe care-l văd la domnia ta 
şi la cestialalti feciori ai domniei tale. 

— În viața mea n-am fost mai mirat decît acuma, şopti comisul, după 
care stătu cu gura căscată, asteptind o urmare a istorisirii. 

— De ce să fi vestit acel prunc sosirea noastră? se trezi el din nou. Şi 
unde-i acel prunc? Dacă l-ai pus la închisoare, n-ai făcut rău, jupine 
pircalabe. 

— As socoti, comise, intoarse cuvint dintr-o lature jupin Goian, cá saga 
domniei tale nu-i destul de potrivită cu aceste barbi cărunte ale noastre. 
Dacă nu s-ar şti anume de ce a venit feciorul domniei tale Ionut, n-aţi fi nici 
domniile voastre aici. A intrat în Cetate cuviincios cu slujitorul său; s-a 
înfățişat la mine şi mi-a sărutat mîna: a arătat că va veni o putere după 
sine, la două ori trei zile. «Dacă nu vine acea putere, atuncea însamnă că 
hotartrile s-au schimbat, a adăogit el, şi eu de unde mă duc nu cred să mă 
mai întorc. Însă dacă acea putere, cu părintele meu şi fraţii mei, vine, 
atuncea nădăjduiesc să pot iarăşi ieşi la lume.» I-am cerut o lămurire mai 


196 


TES 


bună si el mi-a răspuns că asta e o taină pentru care a jurat. Fiind în 
slujba măriei sale, să am în el credință. Orice-ar săvirşi, să nu mă mire, 
căci aşa i-i poruncit să facă. Poate să mă învrednicesc acuma să aflu şi eu 
ce taină se săvirşeşte fără ştirea mea si de ce iscodire aveți domniile voastre 
nevoie. Dacă-i taină legată, vă rog să taceti. Dacă se poate spune, nu mă 
lăsaţi întru nestiinta. Cum s-a făcut sară, feciorul dumnitale s-a mistuit ori 
în cer, ori în pămînt, căci nu l-am mai văzut. Calul şi straiele sînt aici, 
lăsate în sama slugilor mele. 

Comisul Manole báu un pahar dulce şi ochii i se infierbintara. 

— Cinstite jupine, grăi el, domniei tale nu se poate şi nici nu se cuvine 
să-ți ascund ce este. Află că acest fiu al nostru a fost fugar de-acasă şi noi 
am pornit întru căutarea lui. 

— Înţeleg, incuviintá zimbind pircalabul. Şi acest fugar se poate să fie 
acuma în prinsoare la turci; iar domniile voastre vă duceti să-l căutaţi si să- 
l scoateţi. 

— Intocmai. 

— Înţeleg, înțeleg si mai bine, deoarece vinul grecesc, oricît de tare ar fi, 
ascuteste duhul omenesc. De alte vorbe nu mai am nevoie; poţi să te opresti 
aici, cinstite comise Manole. Precît se poate lesne vedea de un om priceput, 
este aici treabă diplomaticească. Avem nevoie să se afle în lume ce fel de 
fapte groaznice săvirşesc aceşti ismailiteni care se află în coasta noastră. Nu 
numai prădăciuni de averi, pojaruri şi morți, ci şi silnicii de prunci, încît vin 
părinţii şi frații din alt capăt de țară, să-i caute, primejduindu-şi şi ei vieţile. 
Deci negutatorii de pe mări împrăştie vestea pînă la crai şi împărați şi pînă 
la papa de la Rim. Se cuvine, prin urmare, să se scoale iar papa de la Rim şi 
să îndemne pe toţi domnii şi craii săi să vie întru sprijin fraților lor tot de-o 
lege creştinească. Să se ridice iar oşti împotriva necredincioşilor cum s-a 
mai făcut odinioară, în vremea fericitului întru pomenire lancu-Voda de la 
Ardeal. 

Bătrinul Manole înmărmuri, nemaifiind în stare să întoarne pe pircalab 
cătră un adevăr mic si de asa de puţină însemnătate. li veni în sprijin 
numaidecit neguţătorul Damian, nu cu vorbe, ci cu o privire ascuţită de 
incuviintare spre înfierbintatul vorbitor. De asemeni vistiernicul Cristea nu 
se putu opri să nu arate că domnia sa de la începutul începutului a fost de 
partea săbiei. — Războiul trebuie pornit fără de nici o intirziere! încheie 
dumnealui bătind cu pumnul în masă. 

— Eu îmi spăl mîinile şi nu ştiu nimica, ridea pircalabul, inchinind alt 
pahar şi indemnind şi pe bătrinul comis să nu rămiie în urmă; eu si cu 
măria sa ne spălăm mîinile şi nu ştim nimica. Ne mirăm numai de asemenea 
fapte, de care sînt vinovaţi numai ismailitenii şi trimetem cărți la domni şi 
crai. Nu m-aş mira să iasă de aici dărimarea cetăţii lui Suleiman-Beg şi 
pojarul saraiului său; însă eu am martori pe negutátorii din Cetate că 
slujitorii domneşti nu s-au clintit de pe ziduri. Chiar dacă v-as da sprijin 


197 


TS 


într-ascuns, nimene nu poate şti că l-am dat. Daca înlăturăm din coasta 
noastră putreziciunea, n-are să ni se mai aplece cînd bate vintul dinspre 
Ormanli-Ghiol. Strigăte, răcnete, cărți: noi avem mărturie pe aceiaşi 
negutatori fie de la Veneţia, fie de la împărăţia nemteasca, fie de la Levant, 
că rautati mai mari decît ale lui Suleiman-Beg nu s-au mai pomenit pe 
lume. 

Starostele Căliman stupea mormait în barbă pe demonul său şi-şi 
musca virful limbii în dinți, ca să nu s-amestece într-aşa vorbire. «laca ce 
poate face un copil!» cugeta el cu grijă, şi, din cînd în cînd, îşi desfunda cu 
degetul cel mic urechea stinga, cea de cătră cinstitul pircalab. 

Nu cu puţină mirare şi spaimă aflară îndată oaspeții, fie de la cinstitul 
pircalab, fie de la boierii şi căpitanii de față, că, într-adevăr, Ormanli-Ghiol 
nu-i decit o răsuflătoare a spurcatului Tartor. 

Ascultati, oameni buni şi creştinilor; nici în poveşti nu s-a pomenit una 
ca asta! 

În alte părţi ale ostroavelor si a bălților Dunării, înfloresc flori după 
bunăvoința Domnului Dumnezeu. Acolo, la Ormanli-Ghiol, asta nu se 
pomeneşte; asinii lui Suleiman-Beg rod tot. Chiar dacă n-ar roade asinii, ies 
ienicerii şi spurcă, de nu mai poate incolti nicăieri sáminta adusă de vînt. 
De asemenea, primăvara, la luna plină a lui mai, aicea în sălcii, pe plăviile 
cele nouă de cătră Marea, cîntă privighetorile de ti se pare că eşti într-un 
colț de rai. Marea se leagănă sclipind din talazuri, iar străjerii stau sus şi 
nici nu suflă, ascultind cu dulceaţă. Să se ştie că la Ormanli-Ghiol stă 
tăcerea ca pe o baltă moartă. Numai într-un fund de dumbravă pustiită şi 
uscată, croncănesc dimineaţa cormoranii, închinîndu-se cu pliscurile spre 
saraiurile lui Suleiman. 

Să spuie pescarii de la țărmul moldovenesc, care trec dincolo, să spuie 
de asemeni pescarii turci şi greci care trec dincoace şi s-adună cu ai noştri 
la foc de noapte, asteptind să cadă peştele în închisori, ce fel de om e acel 
Suleiman-Beg. 

Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, negru şi 
burduhos. Din ce i-a venit asemenea boală, nu se ştie. Se umflă de răutate 
şi nu se poate încălzi niciodată. Pielea lui e umedă, rece si grunturoasa, ca 
la broască. Cît e vară, se prăjeşte şi tot geme: Ala-Ala! Cînd vine i toamna, 
se trage în casă şi-i pun slujitorii primprejur tipsii cu mangal aprins. 

Se zice că ar fi avînd pe lîngă sine un vraci, care-l caută de păcătoşenia 
lui. Acel vraci grec altă doftorie nu i-a găsit decît asta: în culcus, lingă sale 
ori coastă, să-i puie trup tînăr, ca să-i încălzească sîngele. 

Aşa că are acest Suleiman-Beg un negutátor care umblă la Oceacov şi 
la Crím. Îi cumpără roabe tinere de la hoţii din pustie ori de la hoardele 
ieşite în pradă şi i le aduce la Ormanli-Ghiol. Nu trece mult şi acele fete 
tinere se ofilesc, se întunecă şi se răcesc la piele, pînă ce vine vremea de 
mor, ori se azvirl ele singure într-o gîrlă, de le mănîncă racii. De aceea, la o 


198 


TZ 


mie de stinjeni depărtare împrejur de Ormanli, creştinii nici nu se ating de 
racii din baltă. Cum văd om acei raci, cum bat din foarfece. Au baltaretii de 
aici o zicală: Fă binele şi-l aruncă în Dunăre; dacă l-a înghițit un crap, apoi 
peste nouăzeci şi nouă de ani Dumnezeu are să-şi amintească de fapta ta! 
Nu ştim cum are să steie la judecata din urmă Suleiman-Beg, pentru tot 
binele căzut în baltă din pricina lui. Socotim că Dumnezeul lui cu numele 
de Alah nici n-are să-l mai cheme la cercetare, are să-l lese cufundat în 
balta lui de smoală topită. De asemeni şi în această lume stápinul său 
Mehmet-Sultan, nemaiputindu-l suferi în apropierea sa, l-a trimes la 
surgun aici, la marginea împărăției. 

Auzind de intimplarea care-i pe cale să se făptuiască, se poate ca chiar 
Sultanul să întoarcă fruntea încolo şi să zică: Eh! mai bine şi mai curat în 
lume este fără acea dihanie pe care am lepădat-o de la fața noastră! 

Între toate aceste vorbe şi poveşti, comisul al doilea Simion Jder îşi 
păstra cu destulă greutate cumpătul. Abia îşi atinsese buzele de vinul 
grecesc, mîncase cu stăpinire, făgăduindu-şi pe mai tirziu o dezlegare 
înfricoşată, dacă Dumnezeu se va milostivi acuma să-i scoată din 
strimtoarea în care intrau. 

La acel ceas oamenii se găseau cam aprinşi, vorbele lor erau destul de 
amestecate, însă, ceva, Simion putea desluşi. Anume că mezinul lonut se 
afla în stufăriile de cătră Ormanli-Ghiol şi cerea un sprijin de la şi săi. Acest 
copii a avut mai multă minte decît un sfat întreg, cugeta el. Aprinsă inimă, 
care l-a sculat şi l-a pornit ca în vifor; însă, în cursul drumului, s-a arătat 
şi judecata, invátindu-l să se folosească de puterea care vine după el. 

Ce poate face acuma acest copil şi unde se află? Nu înceta să-şi puie 
întrebări chinuite comisul al doilea Simion. După felurite socoteli cu sine 
însuşi, ajunse la o încheiere dintre cele mai de mirare, anume că numai 
vorba vistiernicului Cristea are în ea adevărul, cum sămînța cuprinde în ea 
floarea viitoare. Căci dacă prevederea lui lonut s-a adeverit şi puterea pe 
care o aşteaptă a sosit, ei n-are să se multámeasca să iasă din trestii, să se 
închine, să se supuie şi să plece acasă. Putere, lui îi trebuie ca să desfacă 
seraiul acelui balaur Suleiman-Beg şi să scoată de la pedeapsă pe Nasta. 

Unde poate să fie deci lonut? N-a aşteptat în Cetate, ca să nu fie prins 
în capcană. A ieşit cu slujitorul său, însă nu se poate depărta prea mult. 
Chiar dacă ar fi izbindit să se apropie într-un chip oarecare de serai, ori de 
cetățuia de ceamur, el nu se poate să nu vie iar în vederea Cetăţii Chiliei, ca 
să aştepte intimplarile. 

În dimineaţa ce vine — urma a-şi cumpăni socotelile Simion Jder — 
trebuie să iasă el însuşi, singur, să cerceteze malurile şi pescarii. Îndată 
după aceea oaspeţii părăsesc cetatea, în vederea neguţătorilor străini. 
Cinstitul pîrcălab are să se arate supărat asupra lor şi are să-i amenințe cu 
mînia măriei sale, sfătuindu-i să se întoarcă înapoi de la fapta pe care au 
pus-o la cale. După supărare, are să se vada că se închid porțile si ei rămîn 


199 


TS 


desfacuti de pircalabie, lucru pentru care toți negutatorii, ca nişte creştini 
ce se află, au să se frămînte cu supărare, si unii dintre ei au să indemne pe 
slujitorii de la corăbii ca să vie întru sprijinul obíjduitilor. Neguţătorul 
Dămian şi cu Simion Jder purced cu luare-aminte în lungul grindului. Au 
în apropiere doi pescari, care poartă pe gîrle două luntri. Dămian încearcă 
să umble cu vorbe de pace şi de negutatorie spre serai. Simion Jder îl 
priveghează din urmă. În acele ceasuri dinaintea amiezii, nu se poate să nu 
iasă la arătare şi Jder cel mititel. 

S-a adeverit chiar a doua zi că întimplările nu s-au depărtat prea mult 
de prepusurile comisului al doilea. 

Se găsea acolo, la Ormanli, pe grind, între cetățuia ienicerească şi 
seraiul lui Suleiman, nu departe de umbra stejarilor, un mormiînt sfințit al 
unui oştean vechi. Cu o sută treizeci de ani în urmă, cînd stăpinea Sultan 
Murad şi avea curte la Odrii, acest vestit luptător cu numele Ibraim, din 
neamul Osman, pătrunsese cel dintăi cu bulucurile sale pînă la malul cel 
mai de miazănoapte al Dunării şi căzuse aici. Împărăţia îi zidise boltă şi 
clădise în jur stilpi de cărămidă cu acoperámint de olane. Se sădise lingă 
acea clădire si un copac din Anatolia, care la Dunăre nu avea nume. Multi 
credincioşi ai prorocului veneau pînă acolo ca să se închine şi sá anine ceva 
în crengile copacului. Deci acel copac străin era înflorit, iarna şi vara, de 
bánuti şi bucățele de pinzá colorată. În fiecare semn era o dorință a unui 
suflet şi acele dorinti vegheau la mormîntul vechi, asteptind să fie înfăţişate 
de cătră Ibraim sfintitul la picioarele prorocului, iar prorocul să dea samă 
de ele lui Alah-Dumnezeu. 

Joi, înainte de asfintitul soarelui, au fost văzuți de cătră slujitorii lui 
Suleiman-Beg, în singurătatea de la mormiînt, doi străini care stăteau de 
mult ingenunchiati cu mare înfrîngere a inimii. După ce au aninat si ei în 
crengile desfrunzite nişte ate albastre, acei străini s-au sculat din umilința 
rugăciunii şi s-au tras mai la o parte pe un dimb, privind pojarul 
asfintitului de soare în meterezurile cetății de ceamur. Unul din ei a scos 
din desagă o pită şi a dat şi celuilalt. Au trecut pe deasupra lor doi 
cormorani dintre aceia care se puieziseră într-o dumbravă, pustiind-o: ei au 
ridicat fruntile şi au privit îndelung după zborul lor. 

Fiind sara spre vineri, slujitorii aveau felurite treburi mărunte, de la 
care nu puteau lipsi; asa că străinii rámasera neintrebati, pînă ce se osteni 
vătavul să se ducă să-i cerceteze. 

Isac ceaus, bătrin credincios şi milostiv cătră călători, veni clămpănind 
din papuci spre el şi-i întrebă: 

— Cine sinteti voi, bre, şi de unde veniți? 

S-au ridicat cuviincios acei străini, dar numai cel mai în vîrstă dintre 
dinsii a vorbit, 

— Stăpine, a răspuns el, eu sînt un oarecare Tamur, pribeag tătar, 
carele am avut neamuri la Crím, iar acuma am rămas prigonit şi sărac. Nu 


200 


am altă avere decit acest frate al meu care, din spaima bătăilor si 
asupririlor cite au fost asuprá-ne, a rámas mut. De auzit, aude prea putin, 
cînd îi spui «du-te» ori «vină»; însă de grait nu poate grăi nicicacum. Precum 
vedeți, e frumos fecioraş, bun să slujească la un stápin îngăduitor. Ne-am 
ostenit lungă cale, ca să venim pînă la acest sfint mormînt, ca să cer pentru 
fratele meu deslegarea graiului. Dacă n-om găsi aici de lucru, ne-om 
îndrepta în altă parte, căci lumea-i plină de puterea dreptcredinciosilor. 
Unu-i Alah şi Mahomet e prorocul său, în vecii vecilor, şi-ţi doresc domniei 
tale, stápine, sănătate şi pace. 

Isac ceauş îi cercetase repede cu privirea ca un bun cunoscător, şi-i 
văzuse sărac şi subțire îmbrăcați, cu iminei sparti şi cealmale zdrentuite. 
Îmbrăcăminte pe deasupra aveau numai cîte un ilic de pinza de in. 

— Se vede, zise el, că veniți de cătră miazăzi, unde-s locurile mai 
văratice. 

— Adevărat este, stăpine, mărturisi Tamur. 

— Apoi să ştii dumneata că aici, cu asemenea îmbrăcăminte, vă 
străpunge gerul şi rebegiti de moarte. Veniti acasă la mine, ca să vă dau 
cîte-un strai vechi de lină, dintre ale mele. 

— Alah să facă parte celor darnici; pentru una, o mie! se închină, 
lăcrămînd, Tamur tátarul; şi, după el, se închină smerit şi tătăraşul cel 
mut. 

Cei doi oameni străini trecură după vatav. Soarele asfintise si 
Suleiman-Beg se scula gemînd cu nemultamire de pe covorul lui. Cáuta 
sprijin în umerile a doi robi negri. După ce se puse greoi pe picioare, 
împinse cu virful toiagului la o parte pe robi de la domneasca sa apropiere. 
Era unsuros şi copt de grăsime şi plesuv cu desăvirşire. Făcea doi paşi şi se 
oprea, gifiind: Af! Af! îl străbătea şi cite o înfiorare de răceală, s-atunci iar îşi 
descleşta umbletul cătră cămările seraiului. 

— Cine-s mişeii aceştia? întrebă el deodată pe vatav, sucindu-şi într-o 
lăture capul şi zbircindu-si nasul. 

Isac ceauş se opri, cu sărmanii lui. 

— Mărite stapine, sînt doi străini pribegi. 

Ca totdeauna cînd era posomorit, Suleiman-Beg n-auzea bine. Îşi 
îmbrăcă urechea cu palma, răcnind: 

— Ce-ai spus? n-aud bine. Mai grăieşte o dată. 

— Mărite stápine, sînt doi străini pribegi; îi duc la mine, să le dau 
pomană cite un strai de lina. 

— Ha? Spune-mi, Isac ceaus, ce caută aici la Ormanli-Ghiol păcătoşii 
aceştia? Dacă nu-s buni de nimica pune-i în butuc şi dă-i cu capu-n jos în 
baltă. 

— Au venit să se închine la sfintitul Ibraim. 
— Ce-ai spus? n-aud bine. Mai grăieşte o dată. 
— S-au închinat la sfintitul Ibraim. Unul dintr-înşii e mut. 


201 


— Cum? 

— Unul dintr-înşii e mut. 

— Care-i mut? 

— Cel tînăr. 

— Apoi dacă-i mut, ce foloseşte pe lume? Dă-l cu capu-n jos. 

— Se roagă de milostivirea ta pentru lucru, luminate stápine. Amindoi 
sint în putere şi pot face orice treabă. Dacă milostivirea ta nu-i primeşte, ei 
se închină cu umilință şi se duc. 

— Ce-ai spus? n-am auzit bine. S-or duce cînd voi pofti eu. Pina 
atuncea să-i pui în jug. Míni să nu lucreze, fiind vineri; ci să măniînce pilaf 
cu seu si să doarmă. lar sîmbătă să care apă pentru feredeul haremului. 

Gemind, af! af!, şi impungind cu virful toiagului pe robi, Suleiman-Beg 
intră în serai. Isac ceauş sculă din genunchi pe pribegi şi-i luă la sine ca să- 
i îmbrace şi să-i ospăteze. 

Vineri, stăpînul locului a ieşit iar să se prăjească la soarele de toamnă, 
iar străinii s-au ferit pe cit au putut de vederea lui. 

Sîmbătă, au pus pe umăr cobilitile şi au luat cite-o păreche de bracace 
de aramă, cu care au cărat pina la amiază apă din baltă, la harem. Partea 
aceea a clădirii era toată întunecată de zăbrele. Veneau la uşă nişte babe cu 
şalvari, luau căldările din mina străinilor, le desertau înlăuntru, si le 
înturnau iar la dinsii goale. Cit au umblat Tamuf şi fratele său mut 
primprejur, nu s-a auzit dinlăuntru sunet sau murmur. 

Simbătă după amiază, au ieşit de la cetátuia de ceamur doisprezece 
ieniceri bătrîni. S-au insirat la malul bălții, şi după ce au stupit toţi în apă, 
au început sfat pentru pescuitul chefalilor. Unii au hotărît să întocmească 
cotete, alţii să aşeze la marginea gîrlelor rogojini. În cotete intră singuri 
peştii şi nu mai pot să iasă; rămîn între ingradituri de trestie ocolite si 
întortochiate. Cu rogojinile, pescuitul se face noaptea. Chefalii au obicei de 
sar din girla la mal şi cad în rogojini. Obiceiul cotetelor îl cunoşteau acei 
slujitori păgîni de la moldoveni; iar al rogojinilor îl aduseseră cu dinsii de la 
Anatolia. Cinci dintre ienicerii bătrîni pofteau numaidecit să întocmească 
cotete, fiind acesta un mestesug mai iscusit si mai trainic. Atunci ceilalți 
şapte s-au supărat şi s-au hotărît pe loc să-i taie pe ceilalți cinci dacă nu se 
supun obiceiului lor turcesc. Cei cinci au început a ride şi s-au supus. 

Aşa, venind ziua de duminică, ienicerii cei bătrîni au lepădat de pe ei 
şalvarii şi au zvirlit din picioare imineii, umblind în baltă după tăiat papură, 
ca să facă rogojini. Isac ceauş a dus pe ocrotitii săi iarăşi la seraiul 
stăpînului şi le-a poruncit să care altă apa, dintr-acelaşi loc, cu aceleaşi 
bracace. De astă dată are nevoie de slujba lor însuşi Suleiman-Beg, căci 
vraciul lui i-a poruncit de două ori pe săptămînă abur fierbinte într-o 
chilioară, ca să se încălzească pe el carnea şi să i se moaie scoarța pielii. 

La prinzisor, Tamur şi fratele său au contenit un răstimp scurt din 
munca lor. Tamur a venit cătră mormîntul sfinţit, iar tataraşul a urmat mai 


202 


departe linia grindului, în lungul bălții, spre Cetatea moldovenească. La o 
cotitură, se desface în două dumbrava de sălcii şi se vede flamura cu bour 
umflindu-se lin şi cazind moale. Străjerii stau scrişi pe cer. De la meterezuri 
cască guri rotunde balimezurile cele mari. În fundul fundului se bănuia 
numai Marea, tot aşa de cenuşie ca şi cerul. 

Tataraşul stătu neclintit, privind într-acolo cu luare-aminte. Aşa era 
lipsit de mişcare, încît un stirc alb veni asupra lui fulguind din pene, ca să 
se aşeze la doi paşi pe un plop tînăr. Dar înainte de a se aseza, paserea se 
zbătu îndărăt dînd un strigăt si coti filfiind pe deasupra bălții. Mutul nu 
se clintise ca ş-un trunchi cafeniu al luncii; dar stircul simtise apropiere de 
oameni adevărați. 

Veneau cu luare-aminte, pe sub trunchiuri scorburoase şi aplecate, 
comisul al doilea Simion si negutátorul Dămian. Întăi se afla Dămian fără 
arme, numai c-un postav siniliu pe braţul sting şi c-o varga ruptă din luncă 
în mîna dreaptă. În urma negutátorului, comisul Simion purta sulița, 
cumpănind-o în dreapta, şi la şoldul stîng avea sabie. 

La mişcarea zavoiului, tătăraşul ieşi din neclintirea lui şi zvicni înainte 
cu repeziciune. Se opri la zece paşi de cei care înaintau: 

— Badita! badita! strigă el c-un glas fără răsunet. Mă rog domniilor 
voastre nu mai intirziati. Acuma-i vremea cea bună, cit stau ienicerii în 
baltă. N-au decît cosoare la dinsii, cu care taie papură. După aceea toate-s 
în primejdie. 

Dămian se oprise şi aşteptă pe Simion să se apropie. 

— Cine-i acest turcalet? se mira el. 

— Cum? Nu-l mai cunoşti? rise cu amărăciune comisul al doilea. Din 
pricina lui am nebunit şi noi. 

— Tu esti, Ionuț? se răsuci Dămian. 

— Eu sînt, amăritul si nacajitul; căci văd că bădița Simion se întoarce 
de cătră mine. 

— Na mă întorc, răspunse Simion; caut să înțeleg care-s acelea toate în 
primejdie; căci, afară de viața ta, nu văd nimic altceva amenințat. lar pe 
viaţa asta a ta, tu singur ai pus puţin preț. Pas între noi, ca sá ne întoarcem 
cu ceilalți. 

Turcaletul se zbătu în loc şi se trase indarat cîțiva paşi. 

— Nu se poate, badita, pină ce nu deschidem haremul. Eu am 
nădăjduit venirea domniilor voastre. Vă rog încă o dată cu lacrimi să păşiți 
înainte. Altfel nu-mi rămîne decît să mă dau cu capu-n baltă. 

— Îl auzi cum grăieşte asemenea copil! strigă Simion cu supărare. Vin- 
aicea, lingă noi, ca să te ştiu la adăpost. 

— Nu vin, dragă badita Simioane, se ruga băiatul răsucindu-se în loc, 
cu palmele împreunate. 

— Atuncea cum să venim şi pe unde? 
Turcaletul zvicni iar înainte, cu ochii scăpărători! 


203 


— Ocoliti, baditá, prin cealaltă parte a grindului şi veniți drept asupra 
seraiului. Eu mă duc să instiintez pe Botezatu şi să fac spaimă. 

În ceasul acela dinaintea amiezii, în liniştea de toamnă, fără să se ştie 
de ce, de unde şi cum, a izbucnit dintr-odată în Ormanli-Ghiol cutremur de 
furtună. Fapta aceasta de război, de care se uimeşte cronicarul leşesc 
Bronislav lesinski în hronicul său din acel timp, a fost atitatá şi sporită mai 
cu samă de negutatorii creştini aflați în acea zi la Chilia. Cu îndemnuri de 
mínie s-au adunat în jurul celor unsprezece călători sosiți în ajun şi au 
cerut sprijin şi de la cele două corăbii aflătoare în ancoră în apropierea 
zidurilor cetăţii. Slujitorii de la corăbii n-au pregetat o clipă, aflind că-i 
vorba de răpiri de suflete creştineşti şi de feciori ai unui cinstit comis 
moldovan gata să fie traşi în tapa. Au pus mina unii pe căngi, alții pe 
topoare şi au ieşit cu mare zvoană la uscat, impresurind pe comisul Manole 
Păr-Negru şi privind îndeosebi cu plăcută mirare pe cuviosul Nicodim, mai 
nalt decît toți prin comanacul său şi mai înfricoşător prin cuvioasa-i barbă. 
N-au lipsit a se burzului si oşteni ai pîrcălăbiei. Însuşi jupinul pircalab 
stătuse la îndoială, cerind la oamenii săi sabia cea grea. Numai în cea din 
urmă clipă se domolise şi se suise pe ziduri, ca să vadă măcar de departe, 
cu chiar ochii domniei sale, ce se întîmplă. 

Suleiman-Beg era încă la abur fierbinte cînd zvoana a detunat pe 
pămîntul mişcător al ostrovului, într-o apropiere numai de trei sute de paşi. 
Tamur tătarul, care venea cu bracacele în cumpănă, urmat de fratele său 
mut, lepădă de după grumaz eobilita şi lăsă căldările să se ducă de-a 
rostogolul într-o parte. Aceeaşi mişcare de spaimă o făcu şi mutul. Sărind 
amindoi asupra seraiului, prinseră a urla şi a bate în uşi. 

— Luminăţia ta, vin ghiaurii să te taie! strigă Tamur. lar mutul slobozea 
numai nişte chiote ascuţite de spaimă. 

Înturnîndu-se amindoi spre balta unde tăiau ienicerii stuh, arătară 
nişte ochi rotunzi asa de infricosati, încît slujitorii împărăteşti lepădară 
totul şi dădură fuga la şalvari şi la iminei. Nu trecurá mai mult decît cîteva 
clipe ca sá se vadă ieşind la lumină din luncă năvala de suliti şi de săbii. 
Unii din ieniceri grăbiră spre cetátuie numai cu jumătatea de sus a 
îmbrăcămintei pe el. 

Slujitorii negri scoteau afară de subsuori, din aburul cămării, pe 
Suleiman-Beg. 

O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor 
cutremurul şi auzind răcnetele de război. Îmbrîncind în dreapta şi în stînga 
pe robi, dobindi pe loc o sprinteneală ce nu se putea bănui de la grăsimea 
lui amortitá. Adunind pe sine halatul de păr de cămilă, se prăvăli spre 
cetátuie, chemind c-un glas ca de trimbita pe ieniceri. 

La meterezuri şi pe ziduri apărură slujitorii care erau de strajă. Slugile 
de la odăile dinlăuntru ieşiră la porți cu sulitele. Altele se întoarseră în loc, 


TE 


ca să scoată din armurărie, pentru Suleiman-Beg, cămaşa de sirma, coiful 
cu obrăzar şi sabia de Damasc. 

Pe cînd slugile îl înarmau cu graba, stápinitorul de la Ormanli rácnea 
cu învierşunare: 

— Unde-i Isac ceaus? Să vie numaidecit aici Isac ceaus! Să-mi aducă pe 
pribegii tătari. Numai cînii aceştia vinzători au adus asupra noastră 
primejdia. Să mi-i aducă şi să le văd în clipă capetele retezate! 

Năvala asupra seraiului se desfăşură repede. Cei care nu cunoşteau 
pricina zurbalei se indemnau cu chiote de minie înspre cetățuie. Dintr-acolo 
bubuiră două puşti, învăluind meterezurile în fum. Se ridicase însă 
căpitenie a oştenilor ce umblau cot la cot, în număr de unsprezece, un 
fecioraş învierşunat, cu capul gol ras tătărăşte, care nu era altul decît 
feciorul mezin al comisului Manole Păr-Negru. 

Îndată ce împresurarea cuprinse aşezarea lui Suleiman-Beg, haremul 
fu spintecat cu topoarele şi gratiile rupte cu căngile, lonut şi Botezatu 
pătrunseră înlăuntru, izgonind afară babele cu şalvari în număr de şase. 
Din odaia cea mai din fund trasera cătră lumină şi scoaseră afară pe 
femeile cele tinere, care alcătuiau desfătarea lui Suleiman. Erau patru. Între 
ele nu se afla Nasta. Tătarul se întoarse şi mai cotrobăi o dată. Cînd ieşi 
iarăşi la lumină, ridică din umeri nedumerit: 

— Nu este. 

— Nu se poate! strigă fecioraşul spumind. Trebuie să fie. Dacă nu-i aici, 
poate-i ascunsă în altă parte. Întreabă pe aceste patru muieri. Pune-le 
cuțitul la beregată şi să răspundă fără intirziere. 

Cu mişcări pripite Botezatu înlătură iar feregelele femeilor. Erau 
îngrămădite unele în altele; nu păreau prea înfricoşate, întrucît ştiau care 
poate fi soarta frumuseții lor. 

Comisul Simion şi cuviosul Nicodim pătrundeau şi ei la fața locului, ca 
să-şi dea samă ce este. 

Botezatu trase jungherul asupra muierilor intrebindu-le turceste. 

Una răspunse moldoveneşte, c-un glas dulce: 

— Mă rog domniilor voastre, pe cine căutaţi? 

— Căutăm pe o jupinita de la Moldova, se încruntă împotriva ei 
căpitanul cel tinar cu teasta rasa tătărăşte. Am aflat că ar fi fost vinduta de 
nohai la Oceacov şi adusă cu altele aici la Suleiman-Beg. 

— Pe cine căutaţi, mă rog domniilor voastre? Spuneţi anume. Altcineva 
nu se mai află aici. Dacă vorbiti poate de o jupinita cu numele Nasta... 

— Pe dînsa o căutăm! izbucni teasta rasă tătărăşte, holbind ochii. 

— O, n-o mai căutați, suspină glasul cel dulce. Jupineasa Tudosia, 
mama ei, a fost ruptă de lingă dinsa şi dusă înainte la Volga cu ceilalți robi. 
lar jupinita Nasta a fost pusă cu mine într-aceeaşi cuşcă de roabe. Cind am 
intrat cu corabia în Marea, am fost schimbate din închisoarea noastră şi 
duse într-o cămară cu covoare si cu slujitoare bătrine. Atuncea căutînd 


205 


TE 


vreme potrivită, acea copilă a strigat un nume, s-a răsucit ca o zvirlugă şi s- 
a dus cu capu-nainte peste punte. A intrat sub corabie şi înotătorii n-au 
mai putut-o găsi. 

Teasta se clătină într-o parte şi-n alta şi negutátorul Dămian o primi în 
brațe. 

Ajunşi în locul unde stăteau tupilate cele patru femei ale haremului, 
comisul al doilea Simion şi cuviosul Nicodim ascultaseră tocmai cele din 
urmă cuvinte ale acelei roabe cu glas plăcut care ştia moldoveneşte. Întăi 
priviră fără de nici o spaimă, şi chiar cu o multámire crudă a adîncului 
fiintii lor, spre şovăirea ametitá a mezinului. Era o cufundare iute, din care 
oricine se întoarce. 

— Cine eşti dumneata? întrebă Simion pe roabă. Cum se uită la ea, 
cum tresări în sus şi întilni privirea lui Nicoară. Era o privire în care ceti, 
într-o fărimă de clipă, clocotul renăscut al unei patimi înfricoşate de 
altădată, patimă întocmai ca şi aceea a ticălosului lor mezin. 

Cînd bărbaţii îşi văzură chipurile rătăcite şi se opriră ca de o lovitură în 
creştet, femeia, nemaiauzind întrebarea, ridică fruntea şi cunoscu şi ea ceea 
ce-i infricosa pe dinşii. La răsăritul soarelui era vesnicia unei uitări între ei 
toți — ş-acuma se făcea întuneric în soarele amiezii şi năştea din plaur o 
fantasmă a morții. 

— Vai! vai! se apără femeia, punind palmele înainte şi rásucindu-si 
într-o parte fruntea. 

Cuviosul Nicodim suflă cu stápinire pe nări dinlăuntru în afară o 
flacără. 

— Asta-i Sofia greaca, zise el cu linişte cătră Simion. Am cunoscut-o 
amindoi cîndva. 

Comisul al doilea înlătură pe roabă şi trecu la teasta rasă tătărăşte. 
Păşind, pintenul sting i se aninase în şalvarii de matasa galbenă ai femeii. 
Trase rupind pinza, înlătură cu piciorul ceea ce i se anina de genunchi; 
apucind pe Ionut, îl cunoscu că se indirjeste din nou, după cum îl vedea că 
stringe jungherul în pumnul sting. 

— Daţi la o parte băietul, porunci bătrinul Manole Jder. Paginii vin 
asupra noastră. 

Suleiman-Beg îşi bulucise în grabă ienicerii şi-i aducea asupra 
vrăjmaşilor. lenicerii cárunti, care cu un ceas mai înainte se năcăjeau în 
baltă la tăiat papură cu cosorul, veneau acuma cu semetie de vechi oşteni. 
Oaspetii de la Suceava şi marinarii de la corăbii se rinduira şi ei în bătaie, 
steclindu-şi armele în soarele de amiază. 

Tinguirea pe care o lăsaseră în urmă cei doi frați se umflă în chiar acest 
răstimp de un strigăt de deznădejde. Greaca se răsuci în sus, apucă furiş de 
la un slujitor domnesc sabia, o întoarse cu iuțeală punindu-i straja în 
pămînt şi se lăsă în ascutis. Fierul o pătrunse prin grumaz; ea rămase la 
pămînt, inotind în tresăriri uşoare, cu brațele, pe apa veşniciei. 


206 


La strigăt, toţi cei de față întorseseră obrazul şi văzuseră. Bătrinul Jder 
îşi trecu mîna pe frunte şi-şi sparse deodată răcnetul poruncind retragere 
spre Cetatea Chiliei, căci toată acea învălmăşeală se arata a fi fără noima. 
Domnia sa intelesese asta mai din vreme; dar alții păreau a nu înţelege 
încă. 

Minia lui Jder cel mititel, înviată iar şi crescută de disperare, era 
sprijinită mai cu samă de vistiernicul Cristea. De asemeni cuviosul Nicodim 
avea un cap înfricoşat, de sub comanacul căruia se răsuceau şi se zbăteau, 
suierind, şerpi. Comisul al doilea Simion îi stătu mai mult în preajmă, ca 
să-l apere şi să-l sprijine. 

În asemenea cumpănă, în care se puteau prăpădi suflete de oameni 
pentru visuri şi fantasme, îşi tinu firea, lingă comisul cel batrin, mai ales, 
cinstitul staroste Nechifor Căliman. 

— Ptiu, drace! grăi el cătră prietinul său. Hai să-i ţinem pe loc şi să-i 
întoarcem. Asemenea nebuni, cînd se înfierbintă, sînt în stare să moară 
pînă la unul, din pricină că noi cei cuminţi am fost mai nebuni decit dinşii. 

Învălmăşeala nu conteni decît printr-o întîmplare tot asa de ciudată. 

Atit Ionuţ, cît şi Simion, cît şi Nicoară tinteau să iasă mai cu samă 
asupra lui Suleiman-Beg. Cum ajungeau la el, trebuiau să se izbească şi cu 
ienicerii. Între ei îşi făcu loc cu repeziciune din urmă Gheorghe Botezatu 
Tătarul. Trecînd într-un salt înainte, se opri. Îşi cumpăni jungherul întăi în 
jos, apoi deasupra capului, tinindu-1 de vîrf, apoi îl repezi, pălind pe 
Suleiman-Beg în deschizătura dintre coif şi cămaşa de zale. Stápinul de la 
Ormanli-Ghiol căzu dintr-odată cu fața la pămînt, fără nici un răcnet. Un 
singe puturos se împrăştie subt el ca o baltă neagră. lenicerii îşi ridicară 
armele în sus, strigind: Ala-Ala! cunoscind în acel sînge un semn şi o 
pedeapsă de la Dumnezeu. 


După această din urmă intimplare a uceniciei sale, lonut Jder, potrivit 
poruncii stiute, a fost infátisat la Domnie. 

La 15 octombrie, Domnia era la tirgul Iaşilor. Comisul Manole Jder ceru 
cu umilință învoire măriei sale ca feciorul său mezin să nu-şi descopere 
teasta, atunci cind măria sa va binevoi să-l primească si el va sta în 
genunchi cerind iertare pentru nebuniile lui. Vodă a zimbit şi a şoptit la 
ureche coconului său cîteva vorbe de lămurire; după care Alexandru-Vodă a 
ridicat palma la mustăcioară şi a întors fruntea într-o parte. 

La 20 octomvrie următor, lonut Jder se infátisa mutei sale comisoaia 
Ilisafta, avînd capul descoperit. Comisoaia llisafta Jderoaia îl imbratisa şi-l 
sărută furtunatic, după aceea státu, se uită la dinsui şi începu a-şi face 
cruce, inaltindu-si ochii la sfintele icoane. 


nd. 4 ->p 


la sihăstria sa şi intră singur în chilie, unde, pe masa de la ferestruică, se 
afla încă ceaslovul, înainte de a-l deschide în altă parte, la sfinte rugăciuni, 
cuvioşia sa muie pana de hultan în cerneală şi scrise data întoarcerii sale, 
după care adăogi, ca să fie amintire, pentru mai tirziu: 


(Cînd am fost noi în pămîntul Turcului» 


"al La 21 octomvrie, cuviosul ieromonah Nicodim se întoarse cu întristare 


- = -a (Cu a — 
== E E 
AOS EEG A - 
aa A a 


CUPRINS 


CAPITOLUL 1 .... DESPRE HRAMUL SFINTEI MĂNĂSTIRI NEAMTU, LA ANUL DE LA HRISTOS 1469 
ŞI DESPRE O ISTORISIRE A LUI NECHIFOR CĂLIMAN, STAROSTELE VÎNĂTORILOR DOMNEȘTI 


pa A LAA A aaan 4 
CAPITOLUL Il___AICI SE ARATĂ UN VOIEVOD MARE SI UN JDER MITITEL cecene ceeace ee 14 
CAPITOLUL III __SE VEDE CUM SE LEAGĂ O FRĂȚIE DE CRUCE ŞI SE ARATĂ MAI ALES 
NESERE EN ORBESC MNENIMDIN TOADB MIMBURILE ss ea cea ceea aa cacat aan a ie 24 
CAPITOLUL IY__ SE VĂDESC SI ALTE CUSURURI ALE PRIETINULUI NOSTRU IONUȚ... neoane 33 
CAPITOLUL V__ ÎN CARE SE ÎNFĂŢIŞEAZĂ COMISUL MANOLE JDER ŞI MAI CU SAMĂ 
DUMNEABRKCOMCOAIMN IISAPI AID E ROATA pe e i a cc a ae 43 


CAPITOLUL VI__SE VEDE CE MAI SPUNE JUPÎNEASA ILISAFTA SI CUM SE GĂTEŞTE UN OSPAT 


DONES OE SRA REID URII, ..... a aaa a Aa m Ra cea 59 
CAPITOLUL VII__CIUDATĂ VESTE DIN TARA LESEASCÁ .......n ceace mn eaa ee eiaac na ca canon soni sasiaoso 68 
CAPITOLUL VIII___UMBLÎND PE DRUMUL SUCEVII, IONUȚ ÎŞI AFLĂ SOARTA DE LA O ȚIGANCĂ 

citi DO aa A AS RE RR E ee E — EC a IM A A 79 
CAPITOLUL IX___ ÎN CE CHIP JDER CEL MITITEL A AJUNS LA DRAGOSTEA LUI oocoonccnionicnininnnnnos: 90 
CAPITOLUL X VISURI DE SPAIME ALE JUPÍNITEI NASTA coccnncnccnnccnniononnnnrononennconnennncnnnnnarasriancaos 102 
CAPITOLUL XI__1ONUT JDER AFLĂ O CAPCANĂ GĂTITĂ STĂPÎNULUI SĂU... nenea 119 
CAPITOLUL XII ___ CÎND AU CERCAT LA TIMIŞ NIŞTE NEGUTATORI PRICEPUTI SI MAI CU SAMĂ 

VO 000 A 7 0 a Ra ET a ia, MA 133 
CAPITOLUL XIIl_ DESPRE IEŞIREA ÎN PRADĂ A TĂTARILOR DE DINCOLO DE VOLGA............... 145 
CAPITOLUL XIV__ CELE DIN URMĂ VEŞTI DESPRE RĂUTĂȚILE PRĂDALNICILOR ....cnoe cena 156 
CAPITOLUL XV__ PE NEAŞTEPTATE IONUȚ PUNE LA CALE CEA MAI MARE NEBUNIE ................ 167 
CAPITOLUL XVI__ CUM SE PREGĂTESC JDERII CEI MARI SĂ-L CAUTE PE CEL MITITEL.......... 177 


CAPITOLUL XVII__UNDE ŞI CUM L-AU GĂSIT JDERII CEI MARI PE CEL MEZIN ŞI CE AU 
PARTUM CUT OTI ÎNDOIT E PR e E ea en ta-a 192 


API e E II DO, A yb Aro „N 


Df 
¿A : " . 
> a a Pr m -e e — Lo. O a a a . - ua id ¿AR 
ESAE a = = 2 =- = œ - - > i 


mm - - 
DIA AZ _. > E EP aña PP. ~ 


E e e Á Á A A A IA n... 1 —— —_.—— 
= e a UE e A a E AE ME a pa. us -< ~ - LA — = 


| 
| 


ARTA |. 


SAA 


a 


.. 


CP, 


TAI ATACA IAN ATA DAN e et N 
= - ¡dao A pb ds Ñ hd Addu Eat ah Hp 
s 


FE TAE AA IAS q:1 
» 


ALESE P TILIDAN, 
PEEN AA MAOI AET. ATAN TAR a aA