Mihail Sadoveanu — Nicoara Potcoava

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


NICOARA POTCOAVĂ 


Capitolul 1 

La hanul lui Goraşcu Haramin. 

De la adormirea bătrânului Ştefan-Voievod, părintele 
Moldovei, trecuseră şaptezeci şi doi de ani. Urgii felurite se 
abătuseră asupra ţării: foametea şi ciuma se dovedeau tot 
aşa de cumplite cât şi războaiele pentru stăpânirea ţării. Ca 
şi cu un veac mai nainte, se perindaseră feciori legiuiţi ori 
copii din flori ai Domniei, care râvneau să ia puterea, 
stârnind tăieri, pustiiri şi pojaruri, cu ajutor de la munteni, 
leşi ori tătari, şi gloabele le plăteau bieţii pământeni. 
Aceştia de mult scorniseră vorba potrivită pentru asemenea 
împrejurări despre schimbarea domnilor şi bucuria 
nebunilor. Sărăciţi şi prigoniţi de poghiazuri şi bulucuri de 
pradă, se îngreţoşau şi moldovenii de asemenea viaţă; 
puneau şi ei mâna pe sabie şi se amestecau în războaiele 
timpului. Ajutau la ieşirea în asemenea treburi şi asupririle 
cnejilor care îşi sporeau tot mai mult lăcomia de a apuca 
silnic ocinile răzăşilor şi storceau fără nici o cumpătare pe 
ţăranii plugari. 

În acea vreme s-a stârnit o altă zicală a norodului: 

Lăcomia. 

Vinde neamul şi moşia. 

Cătră sfârşitul primăverii anului 1576, la hanul lui 
Goraşcu, poreclit Haramin, se găsea, ca într-o zi de 
sărbătoare ca aceea a Rusaliilor, adunare de oameni în 
trecere. 

Hanul lui Haramin se afla aşezat la o răspântene de 
drumuri care apucau spre Roman şi Piatra, spre Baia, spre 
valea Siretului şi scaunul ţării. La Tuchilaţi, unde era şi pod 


pe şăici la apa Moldovei, fusese în acea zi iarmaroc; şi unii 
dintre oamenii de prin sate făcuseră popas la Goraşcu 
Haramin, în calea întoarcerii; deshămaseră caii de la căruţe 
şi stăteau la sfat, unii în soarele amiezii, alţii sub nişte nuci 
vechi ce împodobeau dâmbul oblu de la cotitură. Hanul, 
care era în acelaşi timp şi cinstită crâşmă. fusese bine 
adăpostit şi dinspre miezul nopţii şi dinspre răsărit: îl 
durase, din bârne şi vălătuci, bunicul lui Goraşcu - unul 
popa Ilie. Îi mai zicea Popa-lui-Vodă, pentru că ieşise c-o 
bute de vin în calea alaiului lui Ştefan-Voievod ş-o închinase 
măriei sale şi curtenilor săi. Atunci măria sa i-a mulţămit 
zâmbind şi l-a bătut pe spate. Goraşcu Haramin se fudulea 
că seamănă la vrednicia băuturii cu bunicul său Popa-lui- 
Vodă. 

În adunare petreceau, cu minciuni înțelepte culese de la 
iarmaroc, vreo zece-doisprezece gospodari; şi, pe lângă 
minciuni înțelepte fără de care nu poate fi divan în ţara 
Moldovei, nu uitau să-şi împărtăşească veştile din 
primăvara aceea despre năcazurile ţării, pomenind şi 
patimile din altă vară ale lui lon-Vodă, cel ce se prăpădise în 
războiul cu ismailitenii. 

Goraşcu Haramin închinase a treia oară ulcica lui cu vin 
acru, vărsând încă o picătură intru pomenirea Voievodului 
Ion. Picăturile închinate i se prelingeau pe barbă şi apoi în 
sân pe pântece, căci era un bătrân mare, spătos şi gros. La 
a treia închinare, cu picăturile de vin i s-au prelins şi 
lacrimile aducerii-aminte. Gospodarii l-au împresurat şi au 
ridicat spre el ulcelele de lut. 

Moş Leonte Spânu de la Miroslăveşti, ştergându-şi cu 
mânica ochii înroşiţi de alean şi obrazul uscăţiv, a gângăvit 
cu jale: 

— Măria sa lon-Vodă a fo-fost Domnitorul norodului. 
Dumnezeu să-l ierte pentru câte va fi păcătuit; că multor 
asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi 
sărimani a miluit. Un an şi nouă luni s-au petrecut de la 
pieirea lui. Îl mai pomenesc popi la biserici ferite. 


— Numai la domnia lui Ştefan-Voievod a fost tot astfel, s-a 
împieptoşat, foindu-se cu mărire, Haramin. Sabia lui Vodă a 
ocrotit pe mişei. Dar eu aş putea spune cu dreptate căa lui 
lon-Vodă sabie a tăiat mai mulţi boieri decât a bătrânului. 
Căci în vremea bătrânului, boierii n-au cutezat să facă 
atâtea blăstămăţii câte se văd săvârşindu-se în zilele 
noastre. 

— De-drept, drept cuvânt, a gângăvit mazâlul de la 
Miroslăveşti. 

— Bun şi drept! au încuviinţat alţi gospodari trăitori pe 
lângă apa Moldovei. 

Savu Frăsinel de la Miţeşti a bătut cu talpa ciubotei în 
pământ. Pe cât era de mic şi de tupilat, pe atât mai tare i se 
zbârlise ariciul bărbii pe care i-l tuşina baba Cireaşă în 
fiecare săptămână. 

— De aceea mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut! 
Se mai afla pe lume un capăt de răzăşie din partea 
bătrânului nostru Ipate. Şi toţi ceilalţi răzăşi Ipăteşti fiind 
împresuraţi şi călcaţi de cneazul Bârlădeanu, vornicul lui 
Petru-Vodă, numai eu am stat în picioare. Şi când a venit şi 
asupra mea cneazul Ursu Bârlădeanu cu poruncă şi călăraşi 
de la vornicie ca să mă scoată din ocina părintească, feciorii 
mei Gavril şi Naftanail au ieşit la codru. Toată lumea ştie de 
pătimirea mea. Şi plângea baba mea Cireaşă de câte ori îşi 
aducea aminte că feciorii noştri trăiseră împăcaţi în 
pământul rămas de la bătrânul nostru Ipate. iar acuma 
umblă prin lume câştigându-şi pânea cu baltagul. Amară 
pâne în ţară străină, oameni buni. Ş-au umblat ei, în vremea 
lui Bogdănuţ-Vodă, să-l răpuie cu puterea pe cneaz; dar 
erau să-şi piardă capetele. Până ce, iaca, a adus Dumnezeu 
stăpânitor în ţara Moldovei pe lon-Vodă al nostru; el ne-a 
fost frate; la dânsul am găsit ascultare. S-au sculat feciorii 
mei şi l-au pârât pe Bârlădeanu, şi ne-a venit poruncă să ne 
ducem tot satul la Domnie; şi ne-am înfăţişat la scaunul lui 
lon-Vodă toţi Ipăteştii. Aşa că a ieşit pentru noi dreptate şi 
pieire pentru cneaz. Dacă n-ar fi fost atunci pieirea lui, apoi 


s-ar fi întors iar acel Bârlădeanu asupra Ipăteştilor. Căci 
acuma nu mai avem cu noi puterea săbiei lui Vodă Ion; căci 
Vodă lon al nostru şi-a pus capul pentru ţara Moldovei. 

— Ş-acuma unde ţi-s feciorii, Savule? a întrebat Haramin 
privind de sus, din trufia lui, pe răzăşul cel mărunţel. 

— D-apoi unde pot fi? S-au pustiit prin Ţara-de-Jos, unde l- 
au urmat pe măria sa lon-Vodă. Poate s-or întoarce, poate 
nu s-or întoarce. Dacă s-or întoarce, bine ne-a părea mie şi 
babei Cireaşă. Dacă nu s-or întoarce după război cum a fost 
acela de anţerţ, apoi pomeni-i-va şi pe dânşii norodul, 
alăturea cu toţi credincioşii care s-au prăpădit cu măria sa. 

— Fost-a mare cumpăt, creştinilor... s-a dezumflat 
crâşmarul, clătindu-şi fruntea pleşuvă la dreapta şi la 
stânga. 

— Într-adevăr, cum spui... s-a umilit bătrânelul de la 
Miţeşti. Spune baba mea Cireaşă, că aşa i-i dat ţării aceştia 
şi norodului din ţara asta, să aibă hodina vântului şi tihna 
valurilor. Dacă nu ni s-or mai întoarce feciorii, no-am duce şi 
noi, eu şi eu baba Cireaşă, unde se duc toate... unde se duc 
ş-aceste frunze de frasin zburate de vânt... 

Moş Savu a privit cu mâhnire pe fratele său copacul, care 
îşi scutura în boarea vântului de asfinţit frunzele pălite de 
seceta acelei primăveri. Privirea lui s-a dus mai departe, 
spre oglinzile râului, care scânteiau printre lunci şi spre 
munţii încununaţi de ceţuri albăstrii. 

Coborâseră de sub nuci şi ceilalţi gospodari, ascultând 
tânguirea bătrânelului de la Miţeşti. 

Moş Savu Frăsinel a oftat şi a rămas tăcut; apoi, ridicând 
nasul, a zâmbit cu blândeţă oamenilor din jurul său, 
frecându-şi cu palmele negre şi arse ariciul bărbii. 

— Mă îndeamnă azi baba Cireaşă, a urmat el. să mai ies la 
iarmaroc, ca s-aud ce vorbe mai umblă prin lume. Eu ştiu 
că, în lipsa mea, baba îi boceşte în voie pe feciori. Din câte 
am auzit la Tuchilaţi, nu-i pot duce nici de data asta veste 
bună. De un an şi nouă luni tot aşteptăm. 


Oamenii păstrau tăcere; se auzea numai susurul frunzelor 
arse pe care vântul le purta în vârtej spre culmea dâmbului. 
— Zice baba mea Cireaşă, a suspinat moş Savu: cine oare 

ne-a putea spune nouă câte s-au petrecut acolo unde au 
picat feciorii noştri şi ţara, cu măria sa? Nu s-a găsi nimene 
să ne spuie, se tânguie ea; - nu s-a găsi nimene să ne spuie 
cum s-au petrecut toate! A trecut atâta vreme şi noi tot ne 
întunecăm, fără a şti. 

S-a auzit răspuns de la un bărbat, după câte se vedea, 
străin: 

— Ba, dacă este întrebare, se va răspunde. 

Acel bărbat înalt, bine legat şi cu mustaţa porumbă nu 
vorbise până în acea clipă cu oamenii din partea locului. 
Ţinuse tainic sfat cu tovarăşul său, om mai tânăr decât el, 
sprinten, smead la faţă şi cu puf creţ de barbă neagră. Nu 
se depărtaseră de căruţa ferecată şi de cei doi cai roibi bine 
hrăniţi cu care sosiseră la vremea prânzişorului. Păreau a 
duce marfă şi se înţelegea că aveau pentru paza ei arme la 
îndămână. 

Oamenii din popas au întors ochi holbaţi cătră acel drumeţ 
străin care vorbise. 

— Prietine drumeţ, s-a umflat din foaie Goraşcu Haramin, 
dacă ştii, nu ne pedepsi; spune, ca să ne izbăveşti de 
neştiinţă. Om umplea iar ulcelele şi te-om asculta ca pe un 
proroc. Poate ai trecut prin acele locuri din Ţara-de-Jos şi ai 
cules vorbe. 

— Ba am fost cu acest soţ al meu la Roşcani şi la Cahul şi 
am văzut cu ochii toate câte s-au întâmplat. 

— Fost-aţi poate chiar în oastea lui lon-Vodă? 

— Fost, şi Dumnezeu a binevoit să nu ne prăpădim. 

— Ş-acuma unde vă ducetţi? 

— Acuma ne ducem la ale noastre. Să nu întrebaţi unde. 

— După câte bag de samă, s-a poticnit cu voce mai moale 
Haramin crâşmarul, domnia ta nu eşti moldovan de-ai 
noştri; după viersul vorbirii, pari muntean. 


— Ai ureche bună, nene Grigoraşcule, a zâmbit străinul. 
Eşti cântăreţ la biserică? 

— Sunt şi nu mă laud. Glas ca al meu nu se află în nouă 
hotare. 

— Ai ghicit; sunt de subt Întorsura Buzăului, mă chiamă 
Radu Suliţă şi am stat ucenic la episcopie. lar după aia, 
umblând după procopseală prin lume, am fost oştean în 
leafă la Domnia Moldovei, şi am ajuns în vremea lui Ion- 
Vodă diac la logofeţia cea mare. Ascultaţi, oameni buni, 
povestea mea adevărată. 

— Spune-ne, prietine străine, a mai strigat un glas 
subţiratic; însetaţi suntem, ca cerbii depărtaţi de izvor. 

Cel care strigase a venit la Radu diacul şi s-a părut că vrea 
să-l împungă cu nasul; dar numai l-a cuprins de după 
grumaz şi l-a sărutat pe tâmplă. 

— L-ai sărutat pentru noi to-toţi, bade Ghiţă, a gângăvit 
Leonte răzăşul de la Miroslăveşti. 

A făcut rânduială Goraşcu Haramin: 

— Bine este, înainte de toate, să bem vinul. Să curgă 
picuşul pentru măria sa şi luptătorii măriei sale, care toţi se 
află acum în loc de verdeață şi tihnă, cu sfinţii. Al doilea, să-i 
spunem prietinului nostru drumeţul că acest vrednic bărbat 
care l-a sărutat la tâmpla stingă sub cuşma domniei sale 
brumărie are nume Ghiţă Botgros şi trăieşte singur ca un 
monah schivnic în sat la Dăvideni subt aripa unui mazâl. 
Badea Ghiţă n-are nici casă, nici jupâneasă. Şi vine uneori 
la mine şi-mi spune unde ar vrea el să se ducă, să se 
oştească cu Alisandru Machidon în ţara lui Por-împărat. Să 
se ştie că e mare viteaz, dar nu s-a urnit mai departe decât 
târgul Romanului. 

Bărbatul deşirat cu numele Ghiţă şi-a mângâiat puţina 
barbă bălaie; zâmbind, după aceea, a apucat în palmele lui 
mâna dreaptă a străinului drumeţ. 

După ce rânduială închinării vinului s-a săvârşit, străinul a 
stat un timp parcă privind cu ochii deschişi o nălucă. Apoi a 
grăit astfel: 


— Să ştiţi domniile voastre că lon-Vodă a fost dintre acei 
viteji care ies rar în lume şi apoi îi pomenesc în veac 
noroadele. Dar măria sa n-a ţinut numai sabie în mână; ci a 
fost vrednic şi cu înţelepciunea. Ani şi ani, chibzuind să 
agonisească aur cu neguţătorie de pietre scumpe, a ţinut să 
ajungă stăpân în moşia Moldovei nu pentru vinovat folos al 
său, ci ca să dea ţării slobozenia ei cea veche şi ca să scoată 
de sub sabia boierimii pe birnicii şi credincioşii săi. Uitaţi de 
Dumnezeu, asemenea obijduiţi numai la un voievod al lor 
puteau găsi milă. 

„Cei mulţi care robotesc sunt sarea pământului”, a zis 
măria sa la praznicul cel mare de Sfântu-lon Botezătorul în 
mitropolia de la laşi. lar la ospăţul de la palatul domnesc 
din aceeaşi zi ar fi spus râzând o prorocire, cum că va veni 
o vreme când va să schimbe Domnul Dumnezeu oaspeţii 
raiului, şi vor fi acolo numai boieri, iar mişeii se vor bucura 
aicea pe pământ de bunurile acestei vieţi. 

„Sula de aur zidul străpunge”, mai spunea măria sa în 
pofida turcilor. Le-a vărsat aur şi a încăput la domnie. Şi 
cum a venit în ţară n-a avut stare pe loc nici cu stăpânirea 
dinlăuntru a boierilor, nici cu stăpânirea dinafară a 
ismailitenilor. 

Dădea tot ce avea la sine năimind oşteni, şi degetul său 
ameninţa pe gâde să nu ostenească, să-i fie paloşul 
totdeauna gata şi cu tăiuşul ager. Pe unii cneji i-a scurtat, 
pe alţii i-a surghiunit. Averile lor le-au scris diecii vistieriei 
în condicile ţării. Şi astfel, în doi ani a dobândit puterea ce 
râvnise. Şi când a adunat oştenii în leafă şi ţara în jurul său, 
şi când a alungat beii şi beglerbeii şi a închis vadurile 
Dunării, s-a cunoscut că s-a ridicat un leu la miazănoaptea 
împărăției. 

—. un leu la marginea împărăției... a mormăit cu înfiorare 
moş Savu bătrânelul. 

— Ion-Vodă îşi punea nădejdea în norod, care se sculase de 
pretutindeni la chemarea măriei sale. lon-Vodă avea o 
credinţă şi o socotinţă: că ţara-i mai tare decât ostile 


năimite. Acestea se împrăştie ca pulberile; ţara rămâne 
statornică, ştiind că-şi apără ale sale. Astfel măria sa a 
biruit multe oşti ale asupritorilor, albind cu oasele lor 
câmpurile de bătălie de la Jilişte, Bender, Brăila şi Cetatea 
Albă. 

Dar împărăţia ridica alte puhoaie de oşti din Rumelia şi 
Anadol, îmbulzindu-le la noi în 'Ţara-de-Jos. Ahmed-paşa 
aducea o sută de mii de ismailiteni şi Adel Ghirai altă sută 
de mii de crâmleni, şi măria sa cu aceiaşi luptători, mai 
puţini şi mai îndâriiţi, legase tabără între codri şi smârcuri, 
într-o pustie, în domnia zimbrilor. 

Moşnegelul a şoptit iar: 

—. babă Cireaşă, în domnia zimbrilor au stat şi feciorii 
noştri... 

— Mai era cu măria sa şi un steag de călărime a boierilor 
de ţară care juraseră credinţă; şi şaptesprezece sotnii de 
zaporojeni de la Pragurile Dniprului. Cu aceştia venise şi 
Nicoară Potcoavă hatman, frate de mamă al măriei sale, 
viteaz tare, căruia îi stârnise cântece de slavă căzăcimea. 
Au venit şi alte săbii vestite de la Praguri, ca să se bată 
împotriva paginilor asupritori. 

Înaintea bătăliei de la Cahul, Vodă chemase la sfat de 
război căpiteniile şi au stat alături faţă de măria sa 
„neamurile” cot la cot cu vătămanii ţărănimii. 

A şoptit la urechea lui lon-Vodă reimentar Buzenchea: 

— Potrivit ar fi fost, mărite stăpâne, să nu ne pui alături de 
aceşti ţărani cu mânile ciotoroase. 

— Într-adevăr ciotoroase, a răspuns măria sa; dar bine 
mânuiesc sulița şi coasa, şi dacă n-ar fi ţara, n-ar fi nici 
boierii. 

Poate de la aceste vorbe ar fi luat aminte pârcălabul Irimia 
să se ajungă prin solii ascunse cu paginii; şi când a pălit 
Ahmed-beglerbei tabăra legată a creştinilor dinspre partea 
Cornului Dumbrăvii, călărimea boierilor a trecut cu 
flamurile fâlfâind la năvrapii împărăției. 


Cu mare mânie atunci măria sa, numai cu zaporojenii şi 
răzăşii, a pălit din săbii pe năvălitori, despicându-i, iar 
pedestrimea a proţăpit suliţele într-o parte şi-n alta, 
stropşind bulucurile şi dându-le îndărăt. Când s-a făcut 
seară, Domnul s-a găsit cu ai săi mai împuţinaţi, iar în zare 
s-au aprins focurile ordiei, clipind ca stelele cerului. 

—. babă Cireaşă, focurile ordiei erau ca stelele cerului... 

— Aşa-i, Savule uncheşule; ş-atunci a poruncit măria sa 
credincioşilor săi să se tragă cătră Roşcani. 

Când s-au oprit în Finţa, la parcane de mai nainte 
pregătite, au venit la Vodă Ion prietenii săi asaulii 
zaporojeni şi ţăranii şi l-au sfătuit să-şi scape capul, pe 
cărări ascunse, ştiute de ei. 

— Doamne, du-te şi ne lasă au zis. Oşteni ca noi se mai 
găsesc; voievod ca măria ta, ba. 

— Ba cu voi am să mor, fraţilor. Cadă capul meu unde vor 
cădea capetele voastre! 

Aşa, ordiile au legat împresurare de pretutindeni. 

Şase zile şi şase nopţi a stătut oştirea creştinilor fără pită 
şi mai ales fără apă. Oamenii îşi întindeau, noaptea, 
cămăşile pe iarbă, ca să se moaie de rouă, să-şi poată umezi 
buzele arse. 

Vodă a încercat ieşiri năprasnice. N-a izbândit. Ş-atunci, la 
soliile ce-i tot trimitea beglerbei Ahmed, s-a înduplecat, ca 
să-şi scape pe credincioşii săi. 

Pe măria sa lon-Vodă să-l ducă viu la împărăție, în faţa lui 
Sultan Selim. 

A intrat măria sa în cortul lui beglerbei. 

— Ai jurat, Ahmed-bei, să-mi laşi viaţa. 

— Am jurat să nu te ating, viteazule... a zâmbit Ahmed, pe 
când Cigala turcitul, blestemat să fie în veci, îl pălea pe la 
spate cu jungherul. 

—, blăstămat să fie în veci şi să nu mai putrezească; atunci 
vor fi pierit şi feciorii noştri, babă Cireaşă... 

Răzăşul bătrânel de la Miţeşti lăcrăma cu fruntea plecată 
pe umărul stâng, ca un răstignit. 


— Astfel a pierit lon-Vodă al nostru, şi Ahmed-beglerbei a 
poruncit să-i fie legat leşul cu patru odgoane şi patru cămile 
să tragă în patru părţi, sfârtecându-l. 

Când glasul străinului drumeţ a contenit, oamenii din 
popasul lui Haramin au rămas un răstimp tăcuţi, ascultând 
parcă din fundul fiinţii lor un vechi cântec al întristării. 

S-a auzit o muiere suspinând şi bocind mai la o parte. 

Badea Ghiţă cel spânatic a sughiţat cu amar şi, cuprinzând 
pe străin de după grumaz, l-a sărutat pe umărul drept; 
părea scăzut şi cu neputinţă de a ajunge mai sus. 

— Atâta-i? a întrebat el cu glasu-i subţiratic. Diacul a tăcut, 
cu sprinceana nouroasă. 

— Dar noroadele, şi zaporojenii, şi fratele lui lon-Vodă ce- 
au făcut? 

— Au petrecut fiecare după norocul său; mulţi şi-au lăsat 
acolo capetele. Cele şaptesprezece sotnii au ajuns în bună 
stare la Pragurile Dniprului; cu ele a hălăduit şi Nicoară, 
fratele lui lon-Vodă, şi celălalt frate mai mic, Alexandru; au 
ajuns acolo şi alţi puţini credincioşi ai măriei sale. 

— Apoi stăi, frăţioare dragă, a răsărit zbârlindu-şi ariciul 
bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la 
Tuchilaţi? Că Nicoară Potcoavă, fratele măriei sale, a pălit 
acum patru zile la Iaşi... 

— Se poate... a răspuns diacul, zâmbind subţire. 

— Ar fi pălit la laşi cu multă oaste. 

— Ştiu eu? 

— Ar fi tăiat străjile palatului domnesc, şi au cătat pe 
Petru-Vodă, care ar fi uneltit la împăratul turcesc pieirea lui 
lon-Vodă al nostru. 

— Poate fi şi asta. Se vede că Vodă, oricât de şchiop ar fi, a 
scăpat şi nu l-au putut ajunge; a intrat la cetăţuia Galatei, 
speriind din somn bulucul de ismailiteni care-l păzesc. Dar 
poate să fi căutat Nicoară Potcoavă pe domnia sa 
pârcălabul Irimia. 

— Numai asta poate fi! s-a dezumflat cu uimire crâşmarul 
Haramin; căci pârcălabul Irimie a vândut pe Domnul său. 


— Întocmai precum spui, nene Goraşcule, a lămurit 
străinul. Pârcălabul Irimia l-a vândut pe Domnul său turcilor 
pe treizeci de pungi... ca Iuda, carele a vândut pe Hristos 
fariseilor pe treizeci de arginţi. Dar nu s-aude să fi fost 
prins Irimia, cum n-a fost prins nici Vodă Șchiopul. 

— Atuncea cum? s-a mirat crâşmarul cu măreție; n-a pălit 
Nicoară, fratele măriei sale, cu oaste la Iaşi? De şase 
săptămâni umblă zvon cum că va să vie voievod de la 
Praguri... 

— N-aş putea să-ţi răspund bine, neică Haramine... şi-a 
încreţit fruntea diacul. 

— Nici tovarăşul domniei tale nu ştie? Poate să fi oblicit el 
ceva. 

Crâşmarul băgase de samă că tânărul cel smead scapără 
de neastâmpăr în chilna de dinapoi a căruţii căzăceşti, unde 
stătea ascultând. 

— Cine-i dumnealui şi cum îl chiamă? stărui Haramin. 

— Asta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăş de cărăuşie cu 
mine. Dar el cunoaşte mai mult cântări din gură şi strune, 
decât veşti care vă trebuiesc domniilor voastre. 

— Apoi de ce nu spui aşa? Dacă nu ne poate spune veştile 
de care avem nevoie, măcar să ne zică din alăută. 

Bărbatul cel tânăr din căruţă a părut a alunga o muscă 
supărătoare de dinaintea ochilor. 

— Ba! a îngânat el c-un glas dulce de cântăreţ. Nu mi-i 
inima a cânta, mi-i inima a plânge. Să nu spun minciună: 
ştiu că a pălit la laşi măria sa Nicoară cu puţini tovarăşi. 

Adunarea a ciulit urechile, ascuţindu-şi auzul. 

— Ei? l-a îndemnat crâşmarul. 

— Atâta ştiu. 

— Cât de puţini tovarăşi? 

— Apoi cam câţi ar fi mers în petrecere, la o vânătoare. 

— Ce spui, omule? a strigat cu spaimă Haramin. 

— Spun ce-am auzit, a urmat Caraiman cu acelaşi viers de 
blândeţă; zice că la Praguri s-ar fi aflând voinici care uneori 


se mânie că nu le-a izbândit bine o treabă, şi apoi trag cu 
săgeata în nouri. 

— Împotriva pajurilor? 

— Ba împotriva lui Dumnezeu. 

— Maică-măiculiţă, aşa de păgâni să fie? 

— Ba nu-s păgâni; îs drept-credincioşi; fac cruce ca mine şi 
ca dumneata; da-s aprigi ca săneţele care au ieşit acuma la 
curţile crailor şi împăraţilor: iau foc dintr-o scânteie. 

— Am auzit. Să fie adevărat? Ai văzut dumneata cu ochii 
dumnitale? 

— Văzut. 

— Au cumva şi cazacii asemenea meşteşuguri? 

— Au. Dobândite când au fost cu dubasurile lor dincolo de 
mare, la Anadol. 

— Măi, măi - poznă mare! Dacă au venit cu săneţe de 
acelea, cine să le steie împotrivă? Şi după ce-au pălit la Iaşi 
ce isprăvi au mai săvârşit? 

— N-aş putea nici eu spune. 

— Apoi dacă n-au găsit ce căutau, s-or fi întors înapoi, şi-or 
veni altădată. 

— Aşa socot şi eu. 

Sfatul a contenit un răstimp la popasul de la Haramin şi 
gospodarii cei mai grăbiţi au măsurat vremea trecută 
privind chiorâş soarele de amiază. S-au scârbit, socotind cât 
e de scurtă acea zi a vieţii lor. Ioate trec ca ceasurile, toate 
curg ca apa Moldovei, numai codrii rămân în putere pe 
opcina zării. 

Bătrânelul de la Miţeşti a prins a se foi. 

— Mai stau un pic, a hotărât el, ş-apoi mă duc la surul meu 
să-i strâng chinga tarniţei. 

Leonte de la Miroslăvegşti a râs: 

— Da” acel pic-pic de ce-l mai ză-zăboveşti? 

— Mai zăbovesc, căci vreau să mai întreb ceva pe aist 
prietin drumeţ. Vreau să-l întreb dacă Ion-Vodă, Domnul 
nostru, fost-a au ba arman. 


— Asta-i o vorbă, a răspuns diacul cel străin. Maica măriei 
sale a fost pământeancă. 

— Aşa e, după cum spune şi baba mea Cireaşă: că feciorul 
e drept al mamei, iar pe tată îl cunoaşte numai ea şi ades 
lunca înflorită. 

Badea Ghiţă Botgros a dat şi el semn că vrea să se ridice, 
cumpănind în sinea lui graba. Diacul i-a atins umărul cu 
palma. 

— Aş vrea să te întreb ceva, prietene. 

— Întreabă-mă cât de multe, ca să mai pot sta 

— Aş vrea să ştiu dacă este în acest colţ de lume un loc 
care se chiamă Boura. 

— Este; îl vezi în piscul codrului, când ajungi drept semnul 
de hotar al Păstrăvenilor, pe acest drum mare, care duce la 
Baia şi la Gura-Humorului. 

— Mulţumesc frumos, prietene, şi rău îmi pare că ne 
despărţim. Eu şi tovarăşul meu He ne-om duce spre Boura. 
— Apoi, dacă n-aş avea treaba blăstămului, m-aş întoarce 

cu domnia ta, să-ţi arăt calea. Căci şi eu mă aflu trăitor în 
acele locuri cătră care te duci. Pe lingă treaba blăstămului, 
mai am de adus şi anafura de la vlădica Istatie. De ce aduc 
anafura, ştiu unii dintre gospodarii de faţă. Căci popa 
nostru Ciotică e oprit de vlădica Istatie să săvârşească taina 
împărtăşaniei, fiind neştiutor de carte. Bun slujitor popa 
nostru, nu avem ce spune; ştie pe de rost toate slujbele: le-a 
învăţat la mănăstirea Neamţu; însă nu cunoaşte buchile. 
Pentru evangheliile duminicilor şi sărbători, mai ales cele 
schimbătoare, se duce să ia învăţătură de la o presviteră 
bătrână, Olimbiada văduva, care trăieşte în satul Filipenilor, 
fraţi cu noi. Pe lângă împărtăşanie, mai are năcaz popa 
nostru Ciotică cu cazania: asta n-a mai putut-o dezbate şi 
învăţa pe de rost. Sunt atâţia sfinţi câte are cerul stele. Aşa 
că popa nostru Ciotică ne-a întrebat dintru început, când a 
venit să slujească la noi: „Oameni buni, creştinilor, ştiţi 
domniile voastre ce scrie în caftea asta groasă? Poate ştiţi, 
unii, iar alţii nu ştiţi. Apoi faceţi bine şi cei care ştiţi spuneţi 


celor care nu ştiu. Şi pe mine să mă iertaţi că n-am putut 
dovedi atâta liotă de sfinţi părinţi ai ortodoxiei. Dac-oi 
învăţa pe de rost şi asta, apoi crap şi mă duc la Belzebut!” 
Nu zâmbi a râde, prietine drumeţ; povestea asta o ştie o 
lume, mai ales lumea care vine în petrecere la Haramin. lar 
de blăstăm, ţi-oi spune şi de blăstăm şi n-ai să mai râzi. Mă 
duc să-l poftesc pe vlădica Istatie de la Roman să mai strige 
o dată anaftima împotriva ginerelui nostru, cel care şi-a 
lepădat soţia, fiică a mazâlului nostru, de s-a prăpădit. Şi să 
întărească blăstămul vlădica Istatie arzând treizeci şi trei 
de făclii de ceară pe care i le duc la ciochine ca să se 
prăvale acel treclet în gura balaurului Ghehenei. Aşa că eu 
mă despart acum de domnia ta poftindu-ţi sănătate. Poate 
ne-om mai întâlni; dacă nu în rai, unde s-or îmbulzi boierii 
după prorocia lui lon-Vodă, batir pe lângă parcanele raiului, 
unde se găsesc turme de berbeci, izvoare cu ape reci, şi cad 
mere domneşti din pomul cel vechi de la începutul lumii. 

X* X* 

Capitolul 2 

Sfat în doi şi întâlnire cu mai mulţi. 

Când s-au văzui singuri în căsuţa lor, sub coverga de 
papură împletită, diacul Radu şi De Caraiman s-au uitat cu 
zâmbete mâhnite unul la altul. Nu îndrăzneau a grăi, le 
erau inimile apăsate de jale. Le părea totuşi rău că se 
despărţiseră de adunarea acelor oameni buni de la popas. 
Dar ei nu se aflau singuri pe lume, şi aveau datorie de 
împlinit cătră tovarăşii de la care primiseră porunci 
anumite. 

Caii mergeau spornic pe drumul cel mare al Humorului. 
Moldova curgea la vale de la munţii din miazănoapte prin 
stânga pe undeva, prin locuri acoperite de lunci bătrâne. Ei 
se duceau în sus spre obârşie, dar nu aveau a umbla prea 
mult, după îndreptările ce dăduse badea Ghiţă Botgros la 
popas şi după alte socoteli ce le făcuse unul dintre soțiile de 
care se despărţiseră în ajun - Alexa Totârnac, băştinaş din 


partea locului, luptător dintre puţinii rămaşi lui Nicoară 
Potcoavă, după întâmplarea cea năprasnică de la Iaşi. 

Căruţa uşoară pe roate nalte, sunând ca din clopote din 
obezile ferecate, era alcătuită în depărtate locuri, de 
meşteri de la Kiu; însă caii erau înhămaţi la oişte cu şleauri 
şi guri de ham după rânduială moldovenească, spre a nu fi 
bănuială pentru nimeni că ar veni din ţinutul cazacilor. 

— Soarele încă-i sus, a grăit într-o vreme diacul Radu; şi 
codrii merei, unde se află într-un pisc pleşuv crucea care se 
chiamă Boura, se văd spre dreapta cam la un ceas de cale. 
Socot că măria sa Nicoară cu ai săi n-or fi avut nici o 
sminteală pe cale, căci îi poartă om cuminte, pe poteci 
ferite. De la Căpotegşti au ţinut tot pe sub poală de pădure, 
prin singurătăţi, umblând cu fereală. Alexa îi duce bine; de 
asta n-am grijă. 

— Pentru asta nu-i îndoială, diece, şi-a dat răspunsul 
Caraiman, întorcându-şi albul ochilor; mie nu mi-i în grijă 
decât de pălitura de sabie cu care a ieşit măria sa Nicoară 
din fiertura ce am avut sub Galata. 

— Da, a încuviinţat diacul. Norocul oştenilor e de obşte 
schimbător, între viaţă şi moarte. Puţintel, puţintel mai 
aveam şi-l prindeam pe Şchiopu-Vodă. 

Şi diacul şi Caraiman au avut nălucirea acelei nopţi. 

Şchiopul fugea iepureşte cu pieptul pe coama calului. 
Rămăsese răzleţ de curteni într-o lăture; Alexandru, fratele 
măriei sale Nicoară, îşi şi pregătise arcanul. leşise luna din 
nour cu lucire prielnică. Numaicât năvrapii din Galata 
fuseseră înştiinţaţi. Tocmai atunci au năboit din cetăţuie 
dând glas - şi curtea, nădăjduind sprijin, a chiuit punând 
pinteni cailor, iar o slugă de la grajd a dat cu harapnicul, 
şfichiuind şi harmăsarul şi pe Vodă. În clipă, Potcoavă şi ai 
săi s-au aflat în primejdie... 

— Am rămas puţini, a oftat Caraiman 

— Asta zic, a ados diacul; în primăvara asta ne-a secătuit 
norocul. 


După ce au prăpădit pe lon-Vodă, se poate spune că au 
rămas orfani... N-au găsit nici pe Măria Săsoaica, ţiitoarea 
măriei sale, ca să-i apere copilul ce-l avea de la măria sa. Os 
domnesc, de la Ştefan bătrânul, şi de la Ştefăniţă. N-au avut 
parte; n-au găsit nici pe maică, nici pe copil. Pierit-au în 
furtuna acelor zile. După aceea de două ori s-au pus pe 
urmele lui Irimia hainul. Nu l-au putut vâna. 

lar acuma, la Iaşi, s-au prăpădit cincisprezece feciori; 
patru dintre căruţe le-au prăvălit în Bahlui, ş-au rămas 
numai cu căruţa în care se aflau... 

În căruţă aveau baltagele şi săneţele cu cinci sute de 
încărcături pulbere. 

— Cu asta, şi-a făcut socoteală diacul, având de partea 
noastră iscusinţa, cred c-om răzbi. În partea în care am 
apucat nici nu se gândesc curtenii lui Şchiopu să ne 
urmărească; ei aţin vadurile răsăritene, iar noi, dacă 
răzbim în munte, nu ne mai temem de nimic. Numai să nu 
se învenineze rana măriei sale Nicoară. Asta-i grija mea cea 
mare. 

Ile Caraiman ţiganul a oftat cu mare sfâşiere a inimii: 

— Când a dat măria sa lon-Vodă slobozenie satului nostru 
Runcu, a cântat el, l-am urmat de bunăvoie pe măria sa şi, 
slobod, i-am fost cu credinţă mai mare decât când erau ai 
noştri robi domneşti. Acu dragostea şi credinţa mea le-am 
mutat cătră măria sa Nicoară, fratele lui lon-Vodă. Zic eu, 
diece, că nu se cuvine să cadă cei vrednici şi să rămâie pe 
lume numai râii... 

Nicoară Potcoavă, cu tovarăşii ce-i avea pe lingă sine, se 
oprise în ajun pentru odihna omului şi calului, câteva 
ceasuri, la o pădurărie părăsită. După noaptea cea cu 
năcaz, rupseseră legătura cu năvrapii. Veniseră nouri 
asupra lunii, ocrotindu-i. Ocoliseră prin Bârnova; apoi 
apucaseră calea întâmplării, spre asfinţit. Umblaseră feriţi 
ziua, cu mare pază. La pădurăria părăsită din Căpoteşti, 
aflaseră şi apă, la o fântână cu cumpănă. Găsiseră şi fân 
vechi pentru dobitoace. Aflaseră şi un sac de orz într-o 


cămară. După ce au prins caii putere, au ospătat şi oamenii 
puţină pită şi brânză. 

După porunca lui Potcoavă şi sfaturile lui Alexa Totârnac, 
căruţa de preţ pe care o mai aveau s-a dus nainte pe căi 
umblate, ca să iasă dincolo de Siret, în calea Romanului. 

Au umblat şi de la odihna asta noaptea întreagă, pe 
potecile ştiute lui Alexa; şi trecând vadul Siretului la 
Cozmeşti, tot pe sub pădure, tot pe sub pădure, s-au furişat 
în piscurile de unde se vedeau ici şi colo, clipind, oglinzile 
Moldovei. 

De-acolo s-au văzut nevoiţi a umbla în pas. Lui Potcoavă îi 
luceau ochii de arşiţa ce-avea în el. Se părea că rana ce 
primise nu merge bine. „Bubă ce se căţăleşte”, cugeta în 
sine cu mare spaimă uncheşul Petrea, care era cel mai 
bătrân dintre toţi. 

— Să mai poposim, să deslegăm rana, măria ta? 

— Să nu poposim şi să nu deslegăm... a mormăit Potcoavă. 

Bătrânul Petrea Gânj urma a cugeta: „Cum se poate ca un 
bărbat ca acesta, care s-a bătut în multe locuri şi a fost de 
şapte ori rănit, să slăbească întratâta? Adevărat este cum 
glăsuieşte o vorbă veche, că omul e tare ca fierul şi slab ca 
oul.” 

Uncheşul Petrea călărea alăturea de Potcoavă şi-l ispitea 
cu coada ochiului. Îşi trăgea cătră urechi mustăţile şi-l 
cumpănea cât mai poate răbda. „Când te gândeşti că-i 
bărbat care rupe potcoava în două...” 

— Sunt asemenea bărbat, a zâmbit Nicoară, întorcându-se 
spre uncheşul său. Vorbegşti singur, moş Petrea. 

— Să fiu iertat, măria ta. M-am spăriet şi eu că-mi sună 
vorba fără voie. 

— Sunt bărbatul care spui, moş Petrea, şi rup potcoava, 
dar numai cu amândouă mânile. Altfel nu pot. 

— Mă aflu mulţămit de răspuns, măria ta. Şaga măriei tale 
îmi dă nădejde. Mai pune şi soarele care străluceşte şi 
miroazna care adie de cătră apa Moldovei... E vremea când 
înfloreşte sulfina. 


În afară de uncheş şi de Alexandru, fratele mezin, care 
călărea de cealaltă parte a lui Potcoavă, se mai aflau cinci 
tovarăşi oşteni în plaiul unde umblau domol în pasul cailor. 

Alexa 'Totârnac înainte, călăuză. Om ager şi priceput, 
ceilalţi îi ziceau „Vulpea”. 

Patru - doi câte doi, veneau în urma lui Nicoară: Stefan a 
Măriei şi Gheorghe Stângaciu, fraţi de cruce clin ţinutul 
Sorocii; Toader Ursu şi Crăciun Harbuz, mustăcioşii; alţii 
întrebuinţau arme uşoare - ei nu-şi lepădau de la oblânc 
buzduganele. 

După îmbrăcăminte, nu se vedea a fi străini. Pentru 
vânătoarea lor, intraseră în Moldova ca nişte negustori ori 
răzăşi mai înstăriți. Numai pintenii le erau la vedere; dar 
pinteni de fier purta pe vremea aceea orice călăreț. Pe lingă 
pinteni, era nevoie de sabie, ca să nu le cate pricină 
oarecare oameni ce se uită pe sub sprinceană. 

Iară jungherele cele lungi şi agere le ţineau sub dulamele 
de noaten. Numai Nicoară purta încălțări de marochin până 
la genunchi, ca unul ce părea stăpân; iar ceilalţi aveau 
ciubote de rând. Căciula de pielcea de Crâm o aveau toţi, 
fără surguci şi fără pană. Erau vânători dibaci; dar se 
întorceau înşelaţi în nădejdile lor. 

Nici chiar uncheşul Petrea, care era mai bătrân, nu purta 
barbă. Se rădea şi el c-o custură de coasă, ca să fie în rând 
cu tinerii. Aşa se alintau pe atunci bărbaţii şi în Moldova. 
Sămânţa lor se împuţinase de atâtea războaie. 

Cătră amiază au prins a pogori pe un drumeag ce se 
strecura în cârjoaie pe sub muncele. Ici-colo pâraie pe sub 
sălcii încremenite în mâhnirea singurătăţilor. 

Soarele de primăvară pârjolise cu putere, iar sub streşina 
codrului căldura prindea a se potoli. La dreapta şi la stingă 
se înălţau fagi uriaşi care deasupra îşi împreunau cununile, 
într-o pace de biserică. Lumina tremura printre trunchiuri 
ca umbrele schițelor unei roate. Granguri galbeni speriaţi 
săltau din ţâhlişuri; se auzea mai încolo frântura lor de 
cântec fluierat. 


Totârnac descălecase şi-i aştepta într-un ponor. Potcoavă 
strânse frâul şi opri. 

— Ce este, Alexa? 

— Până acu e bine, măria ta. Ia uitat i-vă: se vede de-aici în 
piscul cel mare crucea de la Boura. Acolo, zice-se, a doborât 
Dragoş-Vodă vaca sălbatică. Pe urmă a pus stăpânire pe 
moşia părinţilor săi. 

— Da. Locuri tari, care au rămas neschimbate de la 
începutul Zidirii... zise mişcat Nicoară. Aici trebuie să ne 
întâlnim cu Radu diacul? 

— Aici, mărita ta: înţelegerea a fost să ne aştepte la 
drumul Păstrăvenilor. Soarele scăpată cătră chindie, 
coborâm şi noi din ponor şi dăm glas de înştiinţare. 

— Bine, aşa să facem. Socoti tu, Alexa, că găsim la 
Dăvideni, după prepusurile tale, pe cel pe care îl căutăm? 
— Ştiu eu, măria ta? Poate să fie numai închipuire. Dar 

dacă îl găsim la socrul său pe Irimia părcălabul, cum 
prepun eu, atunci socot că asemenea întâmplare fi-va leacul 
cel mai bun pentru măria ta. 

— Să i-l plecăm măriei sale la picioare, mormăi cu mânie 
uncheşul Petrea, şi să-l judece măria sa cu paloşul, pentru 
vânzarea şi pieirea Domnului său. 

— Mă îndoiesc, uncheşule, că va fi aşa. De la o vreme ne 
ies toate împotrivă. 

— Ba, măria ta, şi întâmplările neprielnice au sfârşit. Se 
sfârşesc ciumele, puhoaiele, secetele. Vine şi ceasul 
boierilor haini. Doar în cer să se suie, ori să se cufunde în 
pământ; dar în această viaţă ne-om întâlni, aşa-i cu 
dreptate. 

— Îmi spui bune vorbe, uncheşule, şi vreau să le cred. Iar 
dacă nu-l găsim, ce facem? 

Alexa Totârnac puse piciorul în scară şi se zvârli pe cal; 
apoi îşi plecă nasul ascuţit spre Domnul său: 

— Dacă nu-l găsim aici, măria ta, zâmbi el, căutăm un loc 
tainic pentru hodina măriei tale şi până ce te faci sănătos 
întindem mreajă şi-l chemăm cu răvaş. Trăieşte, măria ta, 


aicea, un neam de oameni care au fost călcaţi în ocina lor, 
loviți şi sărăciţi de acel Irimia. Chiar dac-or afla de fiinţa 
noastră, nu vor da pe faţă taina. Răzăşii de aici se stăpânesc 
cu fălcile încleştate şi aşteaptă ceas potrivit ca să plătească 
duşmanului după cuviinţă. Cum vor avea sprijinul nostru, 
nu se mai tem de slujitorii Şchiopului. 

— Ai dreptate, Alexa, murmură Potcoavă trudnic. 
Alcătuirea ta e bună pentru un braţ care nu mai poate ţine 
paloşul. 

Uncheşul Petrea Gânj îşi întindea mustăţile albe spre 
ureche, când de-o parte, când de alta. 

— Fi-vom noi vrednici să facem judeţ cu braţele noastre, 
măria ta. Dar dacă nu va fi nici azi, nici mini, apoi în trei zile 
vei putea ridica singur, măria ta, paloşul judecății. 

— Bine, să coborâm! hotărî Nicoară. 

Când au coborât, până ce au prins să zărească printre 
lunci gârlele Moldovei pline de jăraticul apusului, Alexa 
Vulpea a dat chiot prelung care a hăulit pe vale şi a sunat 
din râpă în râpă până la Boura. 

S-au oprit şi au aşteptat răspuns. A hăulit undeva glas 
cântat care li s-a părut celor ce coborau viers al bucuriei. 

— Încep a se jâmba spre noi întâmplări plăcute, a fost de 
părere uncheşul. 

— Să vedem, să vedem, a răspuns Totârnac. Popriţi, până 
ce mă reped şi mă întorc. 

Întoarcerea Vulpei n-a fost cu întârziere. 

— Se întoarce rânjind şi lingându-se pe bot ca de 
bunătăţi... s-a veselit ca un copilandru uncheşul. 

— Se vede că l-a găsit pe diac, a râs întâia oară în ziua 
aceea fratele mezin Alexandru. 

— Domnilor şi fraţilor, după mine! a repezit îndemn 
Totârnac. Stăpâne, s-a tânguit el spre Nicoară, când om 
ajunge la drum, cată să facem săritura căprioarei; şi apoi în 
lunca Moldovei poposim şi ţinem sfat. Am aflat de la diac 
veşti nouă. 


Pornind cu mare însufleţire, cei opt drepţi judecători şi-au 
uitat oboseala, foamea, setea şi au rupt painjenişul de aur 
cătră luncile Moldovei, intrând ca într-un basm. 

XX 

Capitolul 3 

Popas la apa Moldovei. 

Mai întâi s-a întâmplat minunea care bucură pe călătorii 
singuratici de mii şi mii de ani. Dintr-o bucată de criţă cât 
degetul cel mic şi dintr-o zburătură de cremene neagră, 
Caraiman a prins o scânteuţă într-un firişor de iască şi cu 
acea scânteuţă, mult mai mică decât semincioara de mac, c- 
un meşteşug pe care puţini muritori îl cunosc, a aprins 
focuşor slăbuţ din câteva vreascuri mărunte şi muşchi 
uscat, după care au izbucnit limbile de aur ale pojarului, cel 
dintâi Dumnezeu al oamenilor. 

La vatra pe care or spulbera-o vânturile şi în puţină vreme 
nu şi-or mai aduce aminte de ea, pribegii şi-au petrecut 
înserarea. Lunca de sălcii vechi deschidea bolți în jur; pe 
subt ele unii din ei duseseră caii la păscut. Pe cei rămaşi, 
pâlpâirile focului îi descopereau când şi când, apoi umbra îi 
cufunda ca într-un necunoscut. Venea până la foc sunet de 
ape de la un vad al Moldovei. Sub malul nalt, râul sclipea lin 
într-o bulboană, în care dinţi odată şi-a oglindit globul luna 
în scădere, răsărită deasupra piscului Bourei. 

Diacul Radu îşi isprăvea istorisirea cătră măria sa Nicoară 
despre întâlnirea de la hanul lui Haramin, cu acel bărbat 
ciudat şi spânatic, cu nas ascuţit cât şi al lui Alexa Totârnac. 
Slujitorul acela al mazâlului din Dăvideni ducea la episcopia 
de Roman blăstămuri împotriva Irimiei pârcălabului. 

— Poate om găsi aici prietinie, a zis Potcoavă cu glas de 
trudă. 

— Dar dacă acel om al mazâlului, s-a împotrivit uncheşul 
Gânj, e un bărbat care grăieşte în dodii? Moldovenii au 
acest obicei la băutură: spun şi văd închipuiri. 

— S-ar putea; de aceea, cu învoirea măriei sale, fratele 
Alexa şi cu mine om intra chiar în seara asta în sat la 


Dăvideni ş-om iscodi printre oameni. 

— Bun cuvânt; aşa să fie, ca să-mi iau de-o grijă. Nu-mi 
plac ochii măriei sale Nicoară. M-aş teme să-i dezvelesc 
rana; nu mai avem scamă la căruţă. Chiar în noaptea asta, 
când gospodarii dorm, trebuie să-l vârâm pe măria sa într-o 
casă şi s-aducem pe vrăciţa de care s-a vorbit. 

— Bădiţă Nicoară, a şoptit mezinul Alexandru, să facem 
cum zice uncheşul. 

— Într-adevăr, e bine cum spune uncheşul, a încuviinţat 
Potcoavă; aşa să se facă. 

— Apucăm în taină satul, fără ştiinţa nimănui, a urmat 
bătrânul; străji or veghea; despre cine suntem, de unde 
venim şi unde ne ducem, să nu se afle nimic. lar până la 
acel ceas târziu, măria ta, când ne-om mişca de aici, îţi 
pregătim aşternut în căruţă, pe iarbă şi flori. Hodineşte-te; 
te-om duce şi te-om scoate în taină, la casa pe care om 
alege-o. 

— Să se facă precum spui, uncheşule, s-a învoit Nicoară, şi 
pleoapele i s-au coborât pe arşiţa ochilor. 

Bătrânul, Alexandru şi diacul au sărit, sprijinindu-l şi l-au 
călăuzit la căruţă. Caraiman, din chilnă, l-a apucat cu 
fereală de subsuori pe stăpânul său şi l-a ajutat să se aşeze 
pe pologul pregătit, acoperindu-l cu poclada. Înainte de a-l 
lăsa singur pe măria sa, slujitorul cel oacheş a scos cu grijă 
din lada săneţelor o straiţă, a strâns-o subsuoară şi s-a tras 
cu luare-aminte din căruţă în bătătura focului, 

— Am scos ornicul, a rânjit Caraiman, ca să nu-l supere pe 
măria sa. 

S-a furişat sub sălcii destul de departe de căruţă şi a 
aninat straiţa cât mai sus, într-un clomb de răchită. Apoi a 
venit iar la vatră, furiş, ca o dihanie a umbrei. 

Mezinul şi Radu s-au vârât sub căruţă, ca să prindă în 
gene un crâmpei de somn. Au rămas la foc uncheşul Petrea 
şi Caraiman. Au lăsat să se potolească jarul. Ascultau de 
departe, din fundul poienii, pufniturile cailor la păşune, 
care se tot depărtau până ce nu s-au mai auzit. Lumina lunii 


a fugit de deasupra bulboanei de sub malul nalt. S-au uitat 
cătră Boura. Se ridicase în fundul răsăritului o sprinceană 
de nour. 

Era aşa de mare tăcerea serii, încât, o clipă, cei de la foc 
şi-au auzit inimile bătând. 

Moş Petrea şi-a scos beşica de porc în care îşi ţinea tutunul 
şi a tras din tureatca ciubotei luleaua scurtă. Caraiman îi 
urmărea toate mişcările, mirându-se ca totdeauna de 
îndeletnicirea aceea ciudată a bătrânului. Nimeni dintre 
ceilalţi tovarăşi ai lui Potcoavă nu întrebuința doftoria lui 
moş Petrea pentru alinarea năcazului şi adormirea ghidului. 
Numai el îşi aprindea astfel pipa şi sta neclintit îh capul 
oaselor, trăgând din când în când „iarba dracului” şi 
slobozind pe nări fum. Era ca o minune a vremurilor nouă, 
care îi dădea lui moş Petrea un fel de putere asupra 
celorlalţi muritori. Căci tutunul, arăta el, curăţă 
măruntaiele omului; cu fumul, ies din trup toate răutăţile. 
Foloseşte la răceli, te apără de frigurile de baltă, potoleşte 
tusa de dimineaţă. Acest tutun, în păpuşi de câte un sfert de 
ocă, moş Petrea îl dobândea de la un ovrei de la Braţlau, 
căruia i-l aduceau neguţători bătrâni tătari tocmai de la 
Bacce-Sarai din Crâm. 

— Ce s-aude? a şoptit într-o vreme bătrânul. Are de gând 
să se schimbe vremea? 

Parcă se înfiora în afundul luncilor un susur de vânt. 

— N-aş crede... a adăogat tot el. Căci avem treabă în 
noaptea asta. 

A tras iar adânc din pipă. Apoi a pufăit fumul înafară, 
învăluindu-se în nouri, ca Savaot. 

— Ba tot s-aude ceva, a şoptit şi Caraiman. Caii noştri îs 
cătră amiază, în curgerea apei; s-aude ceva din sus. 

Şi-au aţintit urechile cu luare-aminte în susul apei. 

Au înţeles curând ce era acel zvon de glasuri subţirele: au 
ieşit băieţi în prundul Moldovei cu caii. De când e lumea, la 
noi moldovenii, asta e plăcerea cea mai mare a 
copilandrilor. 


Uncheşul a zâmbit la lucirea domolită a jarului, aducându- 
şi aminte de petrecerile tineretului, în nopţile de vară, când 
se afla şi domnia sa prunc fericit în ţinutul Faldului, pe valea 
Ialanului. 

Au stat tăcuţi, aşteptând oaspeţi; căci de bună-samă copiii 
simţiseră că se mai află cineva în sara aceea în poienile lor. 
S-au furişat paşi în preajmă. 

Doi copii au cutezat să intre în poiana bulboanei. Au păşit 
cu băgare de samă spre foc. Au văzut oameni stând 
neclintiţi ca două stane de piatră la vatră. 

— Buna sara, bădica. 

Cel mai tânăr le-a făcut semn tainic de tăcere cu degetul la 
gură arătându-le apoi căruţa. Hodineau acolo oameni. Au 
venit mai aproape, şoptind: 

— Avem nevoie de un cărbune, s-aprindem şi noi foc. Am 
prăpădit scăpărătorile. Ne-a trimes bădiţa Costin, care-i 
vataman peste toţi... 

Caraiman, în tăcere, a mişcat braţul, a tras din vatră un 
tăciune şi l-a întins. Când unul din cei doi ţânci, păzitori ai 
tabunului, a păşit să ia focul, dinspre Boura a scăpărat 
fulger. Bătrânul s-a mişcat ducând mâna la obraz, după 
care a slobozit pe nas un nour de fum. Copiii au apucat-o la 
goană cu tăciunele, fără a mai întoarce capul. 

O suflare de vânt a spulberat spuza de pe jar, luminând 
dinţii albi ai stanelor care râdeau una la alta. 

Nu târzie vreme după întâmplarea asta, din straiţa aninată 
în clombul de răchită cucoşul a cântat, vestind straja întâia 
a nopţii. Diacul a ieşit de sub căruţă strângând pe sine 
brâul. 

— Mă duc să-l caut pe Totârnac, a şoptit el cătră cei de la 
foc; încălecăm, trecem dincolo şi intrăm în sat. Îndemn şi pe 
ceilalţi să vie aici cu caii. 

— Nu întârziaţi, diece, a grăit moş Petrea. Căci cătră 
miezul nopţii poate să vremuiască. 

Diacul a privit cerul întunecat de pucuri de nouri şi şi-a 
încătărămat mai tare dulama. Îi era foame. Uncheşul a 


înţeles, s-a jâmbat şi i-a făcut semn cu luleaua să se ducă. 
Căruţa a rămas iar singură, cu focul şi cu cele două momâi 
neclintite. 

Când s-au simţit paşii cailor şi ai celorlalţi tovarăşi intrând 
în poiana bulboanei, Caraiman a crescut cu găteje vâlvătaia. 
Lunca a început a suna de zvonul unui vânt grabnic, într- 
un sfert de ceas s-a auzit freamătul ploii, au clipit fulgere, 

au detunat trăsnete în râpele dealului Bourei. Nourii 
repeziţi de furtună s-au scuturat cu grăbire şi, apoi după 
asemenea lucrare, s-au dus cătră asfinţit, lăsând cerul 
spălat curat şi iarăşi luminat de lună. 

Cei din poiană s-au adăpostit sub streşina luncii. 

Diacul şi Alexa s-au întors cu dulamele sclipind de apa 
cerului. Au descălecat, s-au apropiat de foc. Uncheşul i-a 
întrebat numai cu ochii. 

— Vestea-i bună, a rostit diacul; omul acela al mazâlului nu 
s-a spurcat cu nici o minciună. Am intrat întâi la Iorgu 
Samson logofătul, şi i-am spus că suntem câţiva oşteni, care 
ducem cu noi un rănit de sabie, mai-marele nostru; şi 
căutăm un loc de odihnă şi tămăduire. Să se ştie însă că ne- 
am supăra foarte dacă am cădea între oameni care nu ne 
sunt cu priinţă. 

— Da” ce fel de oameni nu vă sunt domniilor voastre cu 
priinţă? a întrebat Iorgu Samson. 

— Apoi, creştin bun, nouă nu ne sunt cu priinţă trântorii şi 
şchiopii de la Domnie. Dacă boierul dumnitale mazâl e 
încleştat de curtea lui Vodă acesta, carele asupreşte acuma 
ţara Moldovei, ne-om lipsi de bunătatea domniei sale... Cu 
toate acestea mai-marele nostru are nevoie de popas şi de 
milă. Noi ştim că boierul dumnitale e socrul acelei lude 
blestemate cu numele Irimia. 

— Apoi dumneavoastră veţi fi ştiind; dar eu vă duc chiar în 
acest ceas la stăpânul meu mazâlul, ca s-auziţi cu urechile 
domniilor voastre cât i-i de drag Iuda. 

Aşa că a intrat numaidecât în casa cea mare şi cât ara fi 
rostit Tatăl nostru de douăsprezece ori, s-a întors şi ne-a 


poftit la stăpânul său. E un om cuvios, cu barbă albă şi ne-a 
îndemnat să aducem pe mai-marele nostru. Că-i bucuros să 
ne primească frăţeşte. lar dacă nouă nu ni-i drag 
părcălabul Irimia, să se ştie că acel pârcălab e otrava vieţii 
mazililor. 

— Socot, am răspuns eu, că nu-i casă mai potrivită decât 
aceea, ca să se pribolească stăpânul meu. Numaicât m-aş 
ruga să nu se afle că şi-a căutat adăpost acolo, ca să nu se 
ducă vreo vestire unde nu trebuie. lar noi, tovarăşii măriei 
sale Domnul nostru, ne-om aşeza pe unde s-o putea, la 
logofăt, ori la odaie, unde sunt căruțele şi caii mazâlului; şi 
nu ne vom arăta la vedere decât prea puţin; însă vom fi cu 
ochii deschişi asupra Domnului nostru. Pentru măria sa 
avem în mâinile noastre tunete şi fulgere. 

I-a plăcut mazâlului câte i-am spus. 

— Unde-i bolnavul domniei voastre? a întrebat. 

— Aproape, cinstite frate, şi noi aduce-l-am chiar în 
noaptea asta; nu te supăra, căci numai aşa e bine ca să nu 
se simtă intrarea noastră aici şi ca să-i putem da cât mai 
degrabă îngrijirile de cuviinţă. 

Diacul a tăcut; Alexa şi-a scuturat de ploaie dulama. 

— Multe s-au schimbat în sat la noi, a grăit Vulpea. Iorgu 
Samson nu m-a cunoscut până ce nu m-am vădit cine sunt. 
Atunci mi-a spus că acum doisprezece ani, când am ieşit eu 
din Dăvideni, oamenii mâncau pită; iar acum se nevoiesc cu 
terci de mei. Unii boieri de treabă au ajuns mazili, iar 
răzăşii s-au vândut bogătanilor şi au intrat în şerbie. Eu zic, 
uncheşule, Petrea, să nu mai pregetăm. Chiar în această 
clipă să ne sculăm şi să-l ducem la Dăvideni pe măria sa. 

— Plecăm, a strigat de sub căruţă un glas bucuros,” şi 
fratele mezin a ieşit lângă vatra focului. 

— Numaidecât, numaidecât. a mormăit bătrânul, bătându- 
şi de un pinten luleaua, ca s-o descarce de scrum. Şi te-aş 
pofti pe domnia ta, Alexandre, să-l rogi pe măria sa, din 
partea noastră a tuturora, să nu coboare din căruţă. L-om 


duce cu băgare de samă, ca într-un leagăn, scutindu-l de 
trudă. 

Moş Petrea a mormăit poruncă de încălărare; mezinul a 
cercetat căruţa şi s-a întors. 

— Bădiţa Nicoară doarme... a zis el; dar pare că-l 
chinuiesc visuri. L-am văzut cu obrazul pălit în lucirea lunii. 

— Să mai adăstăm? 

S-a auzit din căruţă glasul lui Potcoavă 

— Nu, uncheşule. Poruncesc chiar în această clipă 
plecarea. În noaptea asta, se alege între viaţă şi moarte. 

Oştenii au rămas tăcuţi de uimire, până ce Caraiman s-a 
mişcat ca să-şi caute ornicul în clombul de răchită. Asta a 
fost semnul plecării. 

X* X* 

Capitolul 4 

Casa mazâlului. 

Vulpea şi diacul au fost călăuză, călărind înainte, pe 
drumeagul luncii, cătră vadul Sasului. Caraiman purta de 
dârlogi, în pas, roibii căruţei. Mezinul se suise în polog 
lângă Nicoară. Uncheşul şi Toader Ursu umblau în laturile 
Domnului lor. Ceilalţi trei, în urmă. Cu asemenea rânduială 
şi cu armele la îndămână, s-au strecurat printre ostroavele 
de verdeață sub luciul lunii. Când apăreau, când dispăreau. 
În negura munţilor, deasupra asfinţitului, fluturau în 
răstimpuri fulgere, ca năframe de aur. Tunetul nu se mai 
auzea. 

Acea vale a Moldovei fusese pentru pământenii care se 
statorniciseră aici de veacuri un fel de rai al lumii, aşa era 
de înflorit pământul şi de luminat văzduhul. O vreme, 
localnicii trăiseră întru desmierdare, până ce au venit 
asupra lor năcazuri fierbinţi de le-au opărit bucuria, şi 
amărăciuni de le-au otrăvit dulceaţa. 

— De aceea am fugit eu de-aici, zicea Alexa Totârnac 
diacului. Dacă s-or îmblânzi vremile, tare m-aş întoarce, să- 
mi sfârşesc la apa Moldovei zilele. Dar eu ştiu că mi-i dat să 
mor aiurea. 


— De unde ştii? s-a mirat diacul Radu. 

— Ştiu de la presvitera Olimbiada. Acea bătrână cuminte 
are învăţătură veche. Alină durerile trapului, descurcă 
mâhnirile inimii. 

Diacul a râs: 

— Va fi fiind o filosoafă, cu învăţătură de la Eghipet şi de la 
Bizanţ. 

— Nu râde, diece, căci e întocmai aşa. Soţul ei a fost preot, 
spune ea, ucenic al părintelui Amfilohie arhimandrit, mai- 
marele cămării de taină a lui Ştefan-Voievod bătrânul. Prea 
învăţat preot s-a dovedit Dionis Filipeanul în zilele lui, şi de 
la acest soţ al său a deprins presvitera Olimbiada 
meşteşugul scrisorii şi al cotitului în cărţi. E de mirare s-o 
asculţi cum spune întâmplările de demult. Şi mai de mirare 
cum poate pătrunde gândul omului şi sorții lui de viaţă. 

Diacul a luat aminte şi râsul i s-a stins: 

— Spune-mi, frate Alexa, cum ţi-a prorocit domniei tale? 

— Eram tânăr şi zbrehui atuncea, diece; abia plinisem 
douăzeci şi cinci de ani, şi pe tatăl meu, jude la Fiiipeni, îl 
oborâseră cu buzduganele vorniceii Sucevii, căci se 
împotrivise a primi în hotarul nostru om străin. După datina 
noastră a pământenilor, partea de ocină rămasă stearpă n-o 
poate cumpăra decât tot un răzăş din acelaşi bătrân, şi, 
numai după ce se leapădă toţi ceilalţi răzăşi de 
cumpărătură, poate fi vorba să fie primit în obşte răzăş 
străin - Însă tot de neam, coborâtor din fraţii vechi, bătrânii 
de la început. Atunci, la acea moarte a părintelui meu, a fost 
răzmiriţă şi vorniceii au stropşit pe Filipeni şi au pus pe un 
bătrân slăbănog să înfieze cu de-a sila pe Scârlat Neamţu, 
omul lui Eraclid-Vodă Despota; şi aşa mai toţi Filipenii au 
intrat în şerbie la acel căpitan de lefegii la Domnie. Atuncea 
m-am dus eu la presvitera Olimbiada şi m-am mărturisit ei 
tânguindu-mă; şi presvitera Olimbiada s-a uitat lung la mine 
cercetându-mă cu ochii, până în măruntaiele fiinţii mele. Şi 
m-a întrebat: 

— Ai aici o dragoste, Alexa? 


— N-am, cuvioasă presvitera. Şi chiar de-aş fi avut, aş 
lepăda-o. 

— Şi te duci în răzvrătire şi la pieirea capului? 

— Mă duc. 

— Cu jurământ? 

— Cu jurământ, între douăzeci şi nouă de feciori ai 
Filipenilor, care se pustiesc şi ei în lume. Toţi am rămas 
sărimani şi nu mai avem nimic. 

— Atunci du-te. Alexa; cetesc în ochii tăi că eşti 
neînduplecat, şi să ştii că ai să trăieşti ani şaptezeci şi, 
măcar că te vei mai întoarce la cuib, popasul morţii îl vei 
avea în altă parte de lume. 

— Văd că, în adevăr, te-ai întors, Alexa. 

— Da, diece, dar mă duc iar cu Domnul nostru Nicoară. 
Până la plinirea vieţii mai am mult, şi mormântul îmi va fi 
aiurea. 

— Poate. 

— Asta e credinţa mea, diece. Şi cineva trebuie 
numaidecât să aducă, în răsăritul soarelui, pe presvitera 
Olimbiada, la căpătâiul măriei sale Nicoară. 

Grăind aşa domol prin pacea nopţii, s-au apropiat de 
prunduri pustii şi în fund s-au văzut licărind solzii de valuri 
ai vadului. 

— Drumul nostru dintâi, în sara asta, zicea Alexa, l-am 
făcut prin altă parte, tăind de-a dreptul cursul Moldovei. 
Căruţa numai pe dincoace poate trece; şi, de la vad, în pas, 
să tot avem un ceas până la Dăvideni. Aici, la acest vad, s-a 
petrecut cea dintâi ispravă a noastră, a celor douăzeci şi 
nouă de feciori ce ne însoţisem. Am împresurat carăle cu 
poveri ale căpitanului Scârlat şi le-am îngrămădit mânându- 
le la vale, până într-o bulboană nouă a Moldovei pe care o 
cunoşteam numai noi. lar pe vătămanul caracelor, Ferenc, l- 
am tăiat cu topoarele chiar pe loc, în vad. Acest sas fusese 
Gâdea părinţilor noştri. Multe capete căzuseră sub paloşul 
lui. De acum doisprezece ani vadul îi poartă numele. 

— Dar căpitanul Scârlat mai trăieşte? 


— N-a fost chip să-l prindem decât după pieirea lui Eraclid 
Despota. Dar după aceea, oamenii Filipenilor nu s-au mai 
putut scula din mişelie; şi noi cei douăzeci şi nouă ne-am 
risipit prin lume... 

La vad s-au oprit. Alexa Vulpea a rămas cu ochii aţintiţi în 
licărirea undelor. 

Apa zvonea domol ca într-o somnie. Răzbeau din fânaţurile 
de dincolo de apă cârâirile acelor paseri sălbatice sfioase 
care se chiamă cristei. 

De tăcerea plină de gânduri a lui Alexa, diacul Radu stătea 
oarecum deoparte, simţindu-şi inima jalnică. Şi el era un 
pribeag şi un străin în oricare colţ al lumii se ducea, ca şi 
acest moldovean; şi tot pentru aceleaşi urgii şi neaşezări ale 
Ţării Româneşti, unde noroadele se aflau îngenunchiate în 
aceleaşi suferinţi ca şi în Moldova. 

Căruţa cu bolnavul sosi din urmă, sunând din obezi ca din 
clopote. Cei doi călăreţi înaintaşi îndemnară caii şi 
străbătură pânza largă a apei, având adâncime nu mai mult 
decât două palme domneşti. Căruţa şi ceilalţi călăreţi îi 
urmară şi, când ajunseră în mijlocul vadului, ornicul lui 
Caraiman, din straiţa pe care acesta o ducea pe umăr, dădu 
vestirea pentru miezul nopţii. Intre oamenii încălăraţi la 
urmă, veneau şi caii fraţilor: murgul lui Potcoavă şi surul lui 
Alexandru. Îşi purtau şăile şi tărhatul cu capelele plecate ca 
într-o umilinţă. 

— Caraiman nu mai are viers de când măria sa e bolnav, 
clătină din cap diacul. Acum s-ar potrivi acele stihuri pe 
care uneori le îngâna la popasuri. 

Vulpea zâmbi cu mâhnire. După un răstimp de trap, ca să 
fie iarăşi la depărtarea de pază ce se cuvenea, stăpâniră 
caii în pas, şi Alexa ascultă cu acelaşi zâmbet de mâhnire 
îngânarea dulce a diacului: 

Murguleţ, murguleţ, căluţul meu, Ce-mi oftezi aşa de 
greu? 

Ori ţi-i foame, ori ţi-i sete? 

Ori ţi-i greu de trupul meu? 


Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Holteiaş stăpânul meu, Nici 
mi-i greu de trupul tău, Dar mi-i greu de ce văd eu... 

— Socoti domnia ta, diece, că acel cal, pe care măria sa 
Nicoară îl încalică de patru ani, nu înţelege că ce se petrece 
nu-i bine? 

— Ba socot că înţelege. 

În aceeaşi clipă, când călăreţii din urmă, străbătând vadul, 
au ajuns la malul Dăvidenilor, calul lui Nicoară a slobozi t un 
nechezat prelung. 

— Acum el bate cu copita în prund şi întreabă... a zis uimit 
Vulpea cătră diac. 

Deodată s-a auzit, dintr-un pilc de sălcii de aproape, glas 
gros care căuta să pară grozav: 

— Care-i acolo, oamenilor? Cine bate cu copita în prund şi 
întreabă? 

S-a auzit şi un dulău mormăind cu învierşunare şi 
scheunând ca să se smulgă din lanţug. 

— Dar tu, care întrebi, cine eşti? Pas la drum şi-ţi dă sama 

— Eu îs Iorgu Samson, prietinul dumneavoastră. 

— Să fii sănătos! 

— Bine-mi pare că sunteţi acei pe care-i aştept. Dacă era 
cumva un neprietin, apoi dădeam drumul acestei haite 
Vidra de-l rupea! 

Omul ieşise din păpuriş, c-o bâtă mare în dreapta, trăgând 
cu stânga după sine în lanţug o căţea mare ciobănească, 
împodobită cu ragilă la grumaz. 

A dat dinamul bâtei la pământ, sprijinind-o în umăr, şi a 
bătut palma cu oaspeţii ce-i căzuseră la înserat. 

Era un bărbat nu prea nalt, însă lat în spete. Purta sub 
cuşmă plete pe care şi le scutura de bucurie, rânjind prin 
mustaţa-i zbârlită. 

— Îţi mulţumesc că ne întâmpini, a zis Radu diacul. 

— Vă întâmpin, ca să vă arăt calea cea mai bună după 
sfatul nostru de-asară. Ca să nu intrăm printre casele 
oamenilor, vă rog să îndrumați căruţa dumilorvoastră după 


mine pe un drumeag care ocoleşte prin țarină, pe la 
capetele ogoarelor, şi dă de-a dreptul la hambarele 
stăpânului nostru mazâlul. Altfel s-ar fi putut să stârniţi un 
răzăş şi s-ar fi făcut numaidecât laie în jurul dumilorvoastră. 

— Ai dreptate şi aşa vom face, cinstite logofete, a 
încuviinţat diacul Radu. 

Diacul şi Alexa au făcut semnele de înştiinţare cu mâna; 
căruţa şi călăreţii au ocolit şi au mers lung răstimp în 
tăcere, pe dincolo de casele răzlețe ale răzăşilor dăvideni. 
Tocmai în fund, departe, cei doi din frunte călăreau câte-o 
loană şi se opreau, iar între ei şi căruţă logofătul Iorgu 
întindea de lanţugul Vidrei şi înălța bâta, ca un duh păgân 
al acelor locuri. 

Astfel, la un ceas după miezul nopţii, au ajuns. S-au tras 
zăvoare, s-au deschis porţi, căruţa şi călăreţii au intrat; 
porţile s-au închis şi au sunat zăvoarele iar. Într-o minută de 
ceas soţii lui Nicoară Potcoavă au descălecat şi şi-au dus caii 
la locurile lor cu fân proaspăt şi grăunţe, în vreme ce li se 
slobozeau chingile şi se luau de pe ei tarniţile de cătră doi 
oameni tăcuţi ai logofătului. Căruţa a cotit la casa 
mazâlului, unde ardeau în ferestre candele şi făclii. Mezinul 
l-a sprijinit pe fratele său pe trepte: au pătruns prin uşi 
deschise de mâni nevăzute, într-o chilie au găsit pat 
aşternut, apă într-o covată, pe o laiţă, şi ştergare. Uncheşul 
Petrea Gânj a ajutat pe stăpânul Nicoară să se descingă, să 
se dezbrace, să se spele. Nu se zărea nimeni; nu s-auzea 
nimic; făcliile şi candelele s-au tras de la ferestrele dinspre 
ogradă. Două făclii de ceară luminau de pe o masă chilia 
bolnavului. Uncheşul Petrea Gânj se mira de asemenea casă 
fermecată şi, ieşind în tindă, scotocea cu ochii prin colţuri, 
trăgea cu urechea, aştepta pe logofătul Iorgu. Când, 
deodată, s-a deschis o uşă chiar lingă tâmpla lui, şi stăpânul 
locului a ieşit ca o umbră. Îi era încununat obrazul de barbă 
şi plete ca neaua. 

— Dumneata eşti mazâlul? l-a întrebat uncheşul fără 
prietinie, punându-i mâna grea în piept. 


— Eu sunt, cinstite oştene, şi vă poftesc tuturor celor care 
aţi intrat subt acoperământul meu sănătate şi pace. Am 
aşteptat să vă faceţi rânduielile, şi doresc să cunosc pe mai- 
marele dumilorvoastră, care se zice că-i rănit. 

— Întâi să vie domnia sa Lixandru. Mezinul a ieşit în prag 
cu mâna întinsă: 

— Pofteşte, cinstită gazdă, şi ne iartă pentru tulburarea 
ce-ţi pricinuim. 

— Mă bucur de oaspeţi şi mai ales că vă pot fi de folosinţă, 
a răspuns cuviincios bătrânul Andrei Dăvideanu. 

Avea ochi negri şi ageri. Uncheşul se trăsese mai la o 
parte, cercetându-l furiş şi cercând, cu clipiri de gene, să 
atragă luarea-aminte a lui Alexandru. 

— Eu şi cu domnia sa Lixandru stăm strajă aici, în pragul 
mai-marelui nostru, a grăit el cu glasul cel ne-prietinos. Şi 
afară avem şi alte străji. Să nu fie cu supărare dacă 
înştiinţăm pe cinstita gazdă să nu treacă slujitori ai săi prin 
tinda asta. 

— Din ceasul acesta, casa mea e a dumneavoastră, a 
răspuns zâmbind bătrânul. 

Mezinul l-a apucat de mână şi l-a tras după sine poftindu-l 
la divanul pe care zăcea, obosit şi cu ochii închişi, Nicoară 
Potcoavă. 

— Făcliile îi luminau faţa pălită de trudă. După bâzâitul de 
bondar al vorbelor schimbate la pragul chiliei, se făcuse 
deodată tăcere. Ca lovit de ceva, bolnavul a deschis ochii 
învăpăiaţi şi obrazul i s-a rumenit. 

— Mărite Doamne, a şoptit el cu glas de rugă, cercând să 
întoarcă fruntea spre arătarea cu plete şi barbă ca neaua; 
nu fi aspru cu umilit robul tău ce se înfăţişează la scaunul 
dreptului judeţ. legământul ce-am făcut cătră măria sa Ilon- 
Vodă nu l-am putut îndeplini, şi vrăjmaşii ţării sunt încă 
tari... lartă-mă, Doamne, că am fost lovit înainte de vreme; 
anii vieţii mele nu sunt decât patruzeci. 

Bătrânul nu s-a înfricoşat decât în clipa întâia de 
nedumerire. 


— Aiurează... a şoptit el cătră Alexandru. 

Uncheşul Petrea îşi ridicase cu spaimă pumnii la tâmple şi 
simţea ghiaţă în locul inimii. 

— Doamne, luptat-am după puterile mele, a urmat cu glas 
mai slab rănitul. Am apărat pe sărmanii lumii şi am ridicat 
sabia împotriva nedrepţilor diregători ai ţării aceştia, după 
cum a fost diata bătrânului Ştefan-Voievod... Şi am fost 
hatman la Dnipru, purtând război împotriva duşmanilor 
creştinătăţii... 

Rănitul s-a oprit, privind înfricoşat la fantasma nălucirii 
sale. Apoi a oftat şi a închis ochii. 

— Trebuie să trimet înainte de a se face ziuă după 
presvitera Olimbiada, a şoptit gazda. 

— Cinstite mazâl, s-a trezit din uimirea sa uncheşul, iartă- 
mă pentru slăbăciunile mele de oştean bătrân, care vede 
numai duşmani şi primejdii în toate, căci numai duşmanii şi 
primejdiile au fost partea vieţii mele. 

Bătrânul Dăvideanu i-a apucat mâna dreaptă strângându- 
i-o şi arătându-i cu fruntea cătră rănit, care deschisese iar 
pleoapele. De data asta ochii îi erau senini. 

— Bun găsit, cinstite domn... a vorbit el cătră stăpânul 
casei surâzând. Am visat vis de mâhnire, că murisem. De- 
acuma nădăjduiesc să mă fac sănătos. 

— Să nu te îndoieşti de asta nici o clipă, măria ta, i-a 
răspuns bătrânul Dăvideanu. 

X* X* 

Capitolul 5 

Presvitera Olimbiada. 

Când sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din 
locuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă 
nopţile. Astfel unii dintre oştenii lui Potcoavă, dintre cei mai 
tăcuţi, cum erau cei doi soroceni şi Toader Ursu, găzduiţi la 
logofătul Iorgu, parcă nici n-au avut vreme să se şteargă la 
ochi şi numai ce-au văzut în răsărit, deasupra codrilor, 
revărsându-se zorile. 


Întâmplările ce povestea, Iorgu Samson le avusese, cu ani 
în urmă, sub privirile domniei sale în spătăria domnească, la 
scaunul ţării, când Alexandru-Vodă a slobozit slujitorii curţii 
asupra boierilor, de le-au tăiat capetele şi le-au clădit apoi 
ca pe o movilă pe masa ospăţului. 

— Aşa a gândit măria sa Lăpuşneanu-Vodă să stârpească 
din ţară lăcomia cătră norod şi viclenia câtră Domn. Tot 
astfel la Moldova s-a iscat de la o vreme o buruiană 
îndărătnică şi păgubitoare, căreia îi zice chir. Greu s-o 
stârpească plugarul, oricât ar tăia-o. Ba, de ce o tai, de ce 
odrăsleşte mai vârtos. Odată şi odată poate, tot s-a cunoaşte 
un meşteşug ce l-or scorni filosofii lumii să facă din chir 
buruiană bună şi din boier om; ori să facă să nu mai fie. 
Mult pătimeşte această ţară de răul lor. Iară până atuncea 
să ne mângâiem, fraţilor, cu nădejdea şi cu acest vin cam 
acru din viile ciangăilor, de la ţinutul Bacăului. Iaca, bine 
trăim noi cu aceşti ciangăi de lege şi limbă străină. Şi ei 
plugari, şi noi plugari, suntem ca fraţii. Dar boierul, limbă şi 
lege cu noi, e duşman norodului şi Domniei. Când se scoală 
Ţara împotriva lui, apoi şi cian-găii se adună cu noi ca să-l 
dezbatem din rădăcină. lar noi le plătim ciangăilor pe două 
vedre de vin un ban de aramă, ca acesta care a ieşit la 
domnia lui lon-Vodă, cu chipul măriei sale. 

Iorgu Samson a scos din chimir un bănuţ de la lon-Vodă şi 
l-a aruncat pe masă. 

— Au acolea câştig bun ungurenii, a întâmpinat Toader 
Ursu; dar la noi în '[ara-de-Jos, la ţinutul Tecuciului, ies 
oamenii din podgorii la vremea culesului şi poftesc pe 
trecătorii creştini de la drumul mare să vie să beie fără 
parale, de pomana răposaţilor părinţi. Aşa era când am ieşit 
eu în lume; iar de atunci am auzit că au intrat unii boieri în 
vii, cotropindu-le, ca să nu se mai facă atâta risipă, lipsind 
de darea vinariciului vistieria. 

Iorgu Samson a râs: 

— Căci podgorenii ţărani plătesc dajdie, însă boierii nu. 
Logofeteasa şi-a arătat în pridvor obrazul oţărât. 


Atunci se sculase şi era cam înourată. Şi-a ridicat în brâu 
poala catrinţei, s-a frecat la ochi ca s-alunge aburii 
somnului neîmplinit, potrivindu-şi apoi pe frunte casânca de 
borangic. 

— Dumneata, lorgule, a zis ea c-un glas ce părea blând, ai 
uitat că am hotărât să tăiem un vițel pentru prânzare? 

— N-am uitat, a răspuns logofătul. Să fii dumneata 
sănătoasă, logofeteasa Mărie; viţelul e jupuit şi spânzurat în 
chiler. 

— Şi n-ai uitat că aveai a te duce în vremea asta să aduci 
de la Filipeni pe presvitera Olimbiada? 

— Ba asta am uitat, Mărie, şi văd că-mi eşti nevastă cu 
priinţă. 

— Dumnealui, diacul Radu, e gata. Pavăl Potronic 
grăjdarul a înhămat cei doi cai bătrâni la căruţă. N-aş 
înţelege ce mai aştepţi domnia ta, Iorgule; ori fără poveştile 
domniei tale nu înfrăţeşte şi nu dă spic grâul, şi rămân fără 
frupt oile, şi nu pot roi albinele din prisacă...? 

Logofeteasa Măria râdea şi-şi arăta dinţii frumoşi. Era o 
muiere care îşi mai păstra încă tinereţa. Dăduse domnului 
său patru feciori: cel mai micuţ de doi ani şi cel mai mărişor 
de zece. 

— Las” că de cinstiţii oaspeţi am eu grijă să nu le lipsească 
nimic. Găteşte-te. a-ţi pe dumneata ilicul cel albastru cu 
căptuşală roşă. Poftim; ţi l-am adus eu. 

— Într-o clipală îs gata, logofeteasa Mărie. 

— Iaca, chiuie de la grajd Pavăl Potronic. Până ce trage aici 
căruţa, vreau să-ţi spun o întâmplare minunată. Astă 
noapte, Corniţă al nostru, fiind cu alţi copii şi cu tabunul de 
cai în lunca bulboanei peste Moldova, a văzut pe Sântilie. 

— Ascultaţi, oameni buni, a râs Iorgu logofătul. Poveştile 
nevestei sunt mai presus decât ale mele. 

— Nu râde, logofete, l-a ameninţat femeia cu fruntea. A 
fost cu băietul nostru şi Coman al surorii mele Aglaia; soră- 
mea a sărit mai nainte pârleazul ş-a venit să-mi spuie. 
Scotea fum prin ochi şi prin nări. 


— Cine, dragoste? 

— Sfântu-llie, cine putea fi altul? Şi când a venit asupra 
luncii nourul cel negru din Boura cu fulgere şi trăsnete, el 
s-a suit cu căruţa în nouri şi s-a dus. Nu s-a mai ştiut de 
urma lui. Când s-au apropiat copiii ceilalţi, după vârtejul 
ploii, ca să vadă şi ei ce văzuseră Corniţă şi Coman, n-au 
mai găsit nimic. 

Logofătul Iorgu nu s-a mirat, cum s-aştepta femeia. 

— Mărie, a grăit el, minunile sunt ale nopţii şi, la lumina 
zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni. 

— Aşa socoti domnia ta, lorgule? 

— Aşa socot eu, dragoste. 

— Atuncea nu mai spun nimic, s-a oţări t muierea; şi iaca 
diacul Radu; du-te cu el unde ţi-i poruncit. 

Când s-au aflat singuri, în căruţa uşoară, pe drumeagul 
drept care ducea în lungul hotarului Dăvidenilor spre colţul 
de moşie ce fusese odinioară devălmăşia Filipenilor, diacul 
Radu Suliţă şi logofătul Iorgu au căutat sămânță de vorbă, 
adică de prietinie. Şi logofătul, înțelegând că ascuţimea 
diacului tinde să afle toate câte se petrec în acele locuri, l-a 
îndestulat cu prisosinţă. 

Era cel mai de mirare lucru la Dăvideni că mazâlul nu 
ajunsese cel mai înstărit dintre toţi răzăşii şi vecinii din acel 
hotar. Stânjenii bătrânului Andrei din ogoarele hotărnicite îi 
lucrau vecinii, cei mai mulţi fugari din alte locuri şi oploşiţi 
în această moşie cu pământ roditor, şi dădeau mazâlului 
stăpân numai zeciuială. Îi mai curgea mazilului mertic de la 
moară, brânză de la oi şi venit din ceara de la trei prisăci. Şi 
vecinii îl ocroteau pe mazâlul lor în toate împrejurările, 
umplându-i cămările la Crăciun şi la Paşti, ca să se cunoască 
prietinia lor faţă de un stăpân care avea mai puţin decât ei, 
fiind singur, cu puţine braţe de ajutor. Astfel munca se 
cumpănea bine cu stăpânirea, mazâlul fiind jude al 
Dăvidenilor, după rânduielile cele vechi de la Ştefan- 
Voievod. Casa lui Andrei judele umbla destul de bine şi 
răzăşii toţi îi căutau cinste, fiindu-i nu numai neamuri, ci şi 


cumetri şi fini. Apoi, în pădure, fânaţuri şi păşune, care se 
aflau în devălmăşia răzăşească, mazâlul îşi avea şi el vitele, 
caii şi oile. 

— Pot zice că la noi viaţa încă se poate trăi, mai spunea 
Iorgu Samson; dar în alte părţi s-au risipit răzăşiile cum se 
risipesc cuiburile pitulicilor, când aduc în ele cuculesele ouă 
ale lor. Când s-a oploşit în asemenea cuib ou din care a ieşit 
cuc, acesta s-a înfoiat într-atât, după firea lui, încât a 
prăvălit puii drepţi ai cuibului; ş-a rămas cucul singur, iar 
pitulicile cuibului n-au încetat de a-l hrăni, agonisind pentru 
el de dimineaţă până în sară. 

Astfel s-au prăpădit Filipenii. N-au mai rămas în acea 
răzăşie decât două curţi slobode: a presviterii Olimbiada, la 
care ne ducem noi, şi a lui Sandu Gârbovu, care-şi are 
ograda până în apa Moldovei şi şi-a tras gârlă, clădind 
moară. Să nu crezi dumneata, diece Radule, că boierul de la 
Filipeni, care-i părcălab la Roman, nu umblă să-l poprească 
pe Sandu Gârbovu de a avea moară. 

Grăind astfel imul, iar celălalt ascultând, a lucit deasupra 
ogoarelor şi livezilor acelui cuprins soarele. Logofătul a 
cârnit caii într-o vâlcea, apoi i-a îndemnat să suie un pripor 
unde se afla o curte singuratică. Când au oprit, au şi văzut, 
în vale de pripor, moara Gârbovului. 

— Cum răsare soarele, a dat lămurire logofătul după ce-au 
coborât din căruţă, presvitera noastră iese şi ea în prag să 
se-nchine luminii. Toţi copiii dumnisale o aşteaptă cu ochii 
boldiţi. Copiii cuvioşiei sale sunt jigănii ale codrului şi 
văzduhului: un vătui de căprioară, un ursuleţ, un lupan, o 
bufniţă cu nişte ochi ca ai presviterei, şi altele pe care nu le 
ştim, deoarece, când intră un om aici în curte, toate se duc 
în ascunzişuri, nesuferind pe străini. Unora din prietinii 
stăpânei lor le primesc mângâierea. Nu vorbesc de ucenica 
presviterei, o filipeancă ce vrea să înveţe meşteşugul 
tămăduirii bolilor. Mai intră aici când şi când Ilinca, nepoata 
noastră a mazâlului. O copilă care nu se mai află de isteaţă. 


Vorbind, lorgu Samson rânduia loc şi pentru vrăciţă, 
alcătuindu-i maldăr de fân strâns în pocladă şi aşezat în 
fundul căruţei. Sfătuind caii cei bătrâni să aştepte liniştiţi, a 
făcut zece paşi până la zaplazul nalt, cu diacul după el, şi a 
bătut în portiţă. 

Îndată s-a auzit lătrând cu îndârjire căţeluşa „cu dinţii de 
fier şi cu măselele de oţel”, cum o poreclea şoptit logofătul. 

— Cine-i? s-a auzit un glas fără frică şi fără blândeţă. 

— Noi suntem, sfântă Vineri, finul cuvioşiei tale, a răspuns 
Samson. 

— Aşteptaţi un pic, vine Safta să deschidă. 

Au aşteptat un pic, ascultând tropăitul mărunt al jigăniilor 
minate în tainiţile lor. A sunat zăvorul; portiţa s-a deschis; s- 
a arătat întâi o bătrână cât un mal, cu gura suptă şi clonţul 
nasului adus spre bărbie. S-a ploconit şi a lăsat pe oaspeţi 
să treacă. În cerdacul înălţat pe două trepte, presvitera 
Olimbiada sta dreaptă în strai sur şi broboadă neagră. Era 
uscată şi subţirică, privind drept cu ochi ce păreau rotunzi, 
şi soarele îi încununa frumuseţa anilor ei târzii. 

— Te-am cunoscut, fine lorgule, după vorbele tale 
şăgalnice, a zâmbit ea dintrodată, şi diacul, Ia sunetul nou 
al cuvintelor ei şi la zâmbetu-i dulce cu dinţi curaţi, a simţit 
în fiinţa lui roua evlaviei. 

Finul lorgu a sărutat mâna întinsă, albă şi subţire. Diacul, 
de şi nu-i era fin, a făcut la fel, simțind în nări mireasmă de 
busuioc. 

— Acesta-i Radu Suliţă, diacul. 

— Să fie sănătos. Spune-mi, lorgule, la ce nevoie voiţi să 
mă duceţi cu căruţa mazâlului? La o durere a trupului, ori a 
sufletului? Pe mazâl îl ştiu sănătos. Atunci pentru un străin, 
stăpânul acestui diac? 

— Întocmai, nânaşă. Şi te-am pofti să mergi cu noi în clipă. 
Mai-marele acestui diac aşteaptă într-o chilie la casa 
mazâlului meu. 

Bătrâna cu broboadă cernită a dispărut, parcă ar fi sorbit- 
o umbra chiliei deschise. 


Diacul n-a mai văzut-o şi s-a uimit. 

— A intrat ca să ia toate de câte are nevoie pentru un 
oştean rănit; acesta e cel mai mare meşteşug ai ei, dădea 
lămurire logofătul. 

— De ce-i spui „sfânta Vineri”? a şoptit diacul. 

— Căci vineri e ziua când presvitera ajunează şi se duce să 
se închine în biserica Filipenilor pe lespedea sub care 
hodineşte soţul său preotul Dionis. 

Presvitera Olimbiada a ieşit din umbră tot pe neaşteptate, 
cum intrase, şi avea într-o corfă de mlajă petrecută în cotul 
mânii stingi cele de trebuinţă lucrării sale. A făcut un semn 
cu arătătorul mânii drepte cătră ucenică. Safta şi-a închinat 
cu smerenie trupul ei greoi, fără a grăi un cuvânt. 

Căţeluşa cu dinţi de fier şi măsele de oţel şi-a scos botul 
subţire dintr-un cotlonaş şi a adulmecat o clipă spre străini. 

Au ieşit; poarta s-a izbit în urma lor în clanţă. În clipă a 
fost fiecare la locul său în cănită; şi, când au purces, au ieşit 
oameni de la moară din râpă, care i-au petrecut cu ochii un 
timp. 

„Aceia-s străjerii presviterei”, a gândit în sine, cu plăcere, 
diacul Radu. 

S-au mişcat cu repejune pe drumeagul ţarinii; le-a tăiat 
calea un popândău ce-şi aduna grâne în saraiul său 
subpământean; un mierloi a trecut fluierând spre livezi; se 
vedea aproape codrul de peste Moldova. Au ajuns. 

Cu paşi nesimţiţi, în conduri moi de cordovan, presvitera 
Olimbiada a pătruns pe unde i se deschideau uşile până la 
căpătâiul lui Nicoară, unde s-a oprit. A ţintit ochii 
bolnavului. Acei ochi o aşteptau având lumina unui râmnic 
liniştit, dar într-o zi fără soare. Presvitera Olimbiada a 
zâmbit bolnavului şi în acelaşi timp căutătura ei ageră a 
trecut fulgerat peste dreapta lui Nicoară, odihnită pe cerga 
miţoasă cu care era învălit până Ia subsuori. În degetul cel 
mic ea a băgat de samă pecetea cu bour pe verigă de aur. 
Jos, lângă căpătai, se afla şaua cu boturile de argint. Tot în 
acel loc a tărhatului domnesc, uncheşul Petrea şi mezinul 


aduseseră un burduf de piele neagră ca o pungă 
ţărănească, însă mult mai mare, legat strâns în băierile lui. 
Acolo nimeni nu putea şti ce se află; dar presvitera, urcând 
şi coborând cu repejune scara înțelegerilor ascunse, a 
socotit că acolo s-ar afla vistieria de război a răposatului în 
sângele său lon-Vodă, şi măria sa răposatul a lăsat-o în 
mânile fratelui său după mamă. Acolo poate se află şi punga 
de matasă cu rubinurile şi smaragdele din care lon-Vodă, 
schimbând pe bani unele, la Liov, a putut acoperi cheltuiala 
oştilor ţării. 

Vrăciţa şi-a încrucişat pe piept braţele, închinându-se. 
Apoi, cu degetele-i subţiri, a ridicat uşor mâna mare a 
bărbatului; şi-a pus buzele uscate pe semnul bourului şi a 
aşezat braţul în lungul trupului. Descoperind pieptul, a 
pipăit la coasta stingă legătura rănii, veche de trei zile. 

Bolnavul a tresărit. A închis pleoapele. La pipăirea vrăciţei, 
se simţea în trupul lui crâncenă suferinţă. 

După rânduielile ştiute, şi-au făcut loc bătrâna, stăpâna 
casei, ajutată de nepoată-sa Ilinca şi logofeteasa Măria, 
aducând o măsuţă joasă cu trei picioare, cu faţa de în atunci 
tăiată din val. Pe acea măsuţă aburea o oală nouă de lut, cu 
apă neîncepută, atunci fiartă. Lângă oală se înşirau trei 
puici ale ei de-un sfert de ocă, tot nouă ca şi maica lor, şi tot 
nesmălţuite. 

Ajutoarele femeieşti s-au tras puţin mai la o parte, fără a 
privi dincolo de prag, în tindă, unde se aflau mazâlul, 
uncheşul, mezinul şi diacul Radu. 

Totuşi copila a strecurat o ochire pe care a primit-o în 
inimă Alexandru. Bălaie şi pieptănată lins. Subt întristarea 
pe care i-o poruncea în acea clipă cuviinţa, se bănuia 
clocotul vieţii; pe când bunica ei, mazâliţa Zenovia, era cu 
găvanurile ochilor istovite de bocet pentru o singură fiică ce 
avusese. 

Presvitera Olimbiada a tras din corfă cu mâna cealaltă, 
care-i era slobodă, scamă pe care a lepădat-o în una din 
ulcele. Lia îndemnul ei mut, logofeteasa Măria a turnat 


uncrop peste scamă. Alegând cu aceeaşi mină, şi tot din 
corfă, o lopăţică ascuţită de criţă, a prins a tăia şi a desface 
legătoarea veche a rănii, năclăită în sânge uscat. Lucrând 
cu grabă şi luare-aminte, îndată a descoperit locul pătruns 
de fier în coastă, puţin deasupra deşertului. L-a muiat cu 
scamă udă din ulcea; şi atunci ajutoarele femeieşti au auzit- 
o întâia oară suspinând uşurată, şi au întors unele cătră 
altele priviri luminate. 

Presvitera şi-a urmat lucrarea ei cu linişte, însoţind-o de 
şopot ca de un descântec. 

— Acum, fină Ilincă, scoate din corfă gărăfioara verde. 
Floare de pojarniţă uscată la umbră, plămădită cu 
undelemn de candelă şi ţinută la soare nouă săptămâni de 
vară. 

Strecurată după aceea prin pânză de borangic. 

Şi-n acest oleu, draga mamei, am picurat, de pe un vârf de 
ac, venin de doamnă-mare mătrăgună. 

Să-i fie leacul de folos maăriei sale. 

Să doarmă somnul câmpului. 

Să-i cânte adierea vântului. 

Să intre în domnia sa puterea pământului. 

În vreme ce şoptea, vrăciţa trecea pe sub mijlocul rănitului 
faşa de în, înfăşurând de două ori legătura nouă. 

— Dragele mele, a şoptit ea din nou, rana-i curată. Să-l 
lăsăm liniştit pe domnia sa. 

Ne ducem şi pregătim o fiertură de buruieni pe care le 
ştiu eu, îndulcite cu miere. 

La al treilea ceas al dimineţii se trezeşte. 

Băutura, copilita noastră Ilinca i-a aduce-o în mâna stingă, 
iar cu dreapta i-a închina o floare, ca să-i bucure ochii. 

Presvitera Olimbiada şi-a contenit vorbele şoptite şi a 
suspinat iarăşi adânc. A privit somnul Un al pribeagului 
străin, zâmbind, ca să se amestece acel zâmbet cu raza de 
soare strecurată prin perdele şi să pătrundă la inima lui 
întristată. 


Zâmbetul şi soarele au străbătut şi la bărbaţii din tindă. 
Alexandru mezinul era, însă, în acel ceas, cercetat de un 
demon al neliniştii. Se simţea vinovat că n-are ochi numai 
pentru bădiţa său Nicoară. Ochii lui aprigi căutau întruna 
pe nepoata mazâlului, socotindu-i mişcările, preţuindu-i 
boiul şi dorind dintrodată o singurătate în care s-ar afla 
numai el cu ea. 

— Să lăsăm pe bădiţa meu singur... a zis el mai mult în 
neştire, văzând pe presvitera că vine asupra sa. 

— Îl lăsăm, a încuviinţat ea. 

Lui i s-a părut că-i prinsese într-o capcană nevăzută 
privirea şi că avea mustrare în glas. 

— Să intrăm, a hotărât ea, în ceastălaltă odaie, unde 
mazâlul ţine câteodată divan al înţelepciunii. 

— Cu cine? 

— Câteodată singur; câteodată eu şi cumătră mea Zenovia 
ne punem împotriva lui. Vin şi oameni care nu mai sunt, vin 
când ne aducem aminte de ei... 

Diacul zâmbea ascultând-o. Mezinul s-a înfiorat. 

— Să vie şi căpitanul Petrea, a urmat presvitera punând 
mina pe umărul uncheşului şi îndemnându-l cătră un divan. 
Aşează-te şi domnia ta, diece Radule. Şi tu, fină Mărie, dă-te 
mai lângă mine. Stăpânii casei să stea în jilţurile în care îi 
văd totdeauna, când vin aici. Ilinca rămâne dincolo, să 
păzească somnul bolnavului nostru. Domnia ta, brad verde, 
stai cu noi, ca să-ţi sporeşti învăţătura. 

„Baba asta îmi cunoaşte taina”, s-a mirat mezinul şi a 
înţeles că i-i frică de zâmbetul ei. 

Uncheşul Petrea Gânj îşi punea şi el o întrebare, îngrijorat: 
„De unde mă cunoaşte de-mi spune după numele de 
altădată?” Presvitera i-a răspuns ca şi cum i” ar fi auzit 
glasul: 

— Căpitane Petrea, i-a cântat ea blând, eu te cunosc pe 
domnia ta de acum treizeci şi şapte de ani, când te aflai la 
Ştefan-Vodă Lăcustă şi erai mai-marele curţii sale în cetatea 
Sucevii. 


Bătrânul Gânj s-a cutremurat de amintiri. Ştefan-Vodă 
Lăcustă era drept icoana Voievodului celui bătrân Ştefan, 
fiind copilul său. Era mic de stat şi aprig, şi punea uşor 
mâna pe sabie. 

— Adevărat este... a mormăit uncheşul. Văd că vracii sunt 
câteodată şi vrăjitori... 

— N-ai de ce te teme, căpitane Petrea; te cunosc de- 
atunci; deoarece mă aflam şi eu la curtea lui Lăcustă-Vodă, 
du când viaţa aliniată de curteancă. Nu-ţi aduci aminte? 

— Ba mi-aduc aminte, a răspuns uncheşul, cu glas 
dintrodată tulburat. Fost-a la acea domnie foamete în ţară; 
iar boierii măriei sale petreceau fără grijă. 

— Da, căpitane Petrea. Iţi mai aduci aminte că Ştefan-Vodă 
a dobândit de la boieri porecla lui după urgia acestor jivine 
care au pustiit pământul Moldovei, într-o vară de secetă. Şi 
Ştefan-Vodă îi îndemna pe boieri să aibă milă de noroade; 
cei cu stare să deschidă jitniţile; iar alţii să uşureze măcar 
de datorii pe sărmani. Ei s-au pus împotriva măriei sale, şi 
Ştefan-Vodă a început a-i tăia, după pilda ce-o avea de la 
Bogdan-Vodă şi de la Ştefâniţă-Vodă. Atunci cei mai 
apropiaţi dregători ai curţii, în noaptea Crăciunului, după 
ce-au ieşit din paraclis de la vecernia Naşterii Domnului, l- 
au dus cu ei pe măria sa, zugrumându-l şi astrucându-l într- 
un loc pe care nu l-a mai aflat nimeni. 

Uncheşul tăcea cu fruntea plecată, împovărat de vedenia 
aducerilor aminte. 

Glasul presviterei s-a coborât, ochii cu sprâncene încă 
negre i s-au înfierbântat: 

— Îmi spunea soţul meu preotul, ucenicul lui Amfilohie 
arhimandrit, că a aflat de la învățătorul său taina 
blăstămului acestui pământ. Legea domniei lui Ştefan-Vodă 
a fost împuţinarea puterii boierilor: dreptăţile poporului să 
fie mai presus de îndârjirea lor. 

Deci Bogdan-Voievod cel Orb a făcut de tânăr precum i-a 
fost învăţătura; şi a fost grozav faţă de nesaţul dregătorilor. 


Acestui voievod i-a dat duhovnicul său anafura otrăvită în 
noaptea Paştilor anului 1517 de la Hristos. 

Ştefăniţă-Vodă, feciorul legiuit al lui Bogdan-Vodă, a 
cutezat să taie pe cel mai cu putere dintre boierii săi. 
jertfindu-i şi feciorii, ca să nu se mai ridice în ţară alţi lupi. 
tot aşa de colţaţi ca lupul cel bătrân. Şi după Arbore, 
portarul Sucevii. Gâdea s-a trudit cu paloşul şi asupra altor 
boieri. Doamna şi cu neamurile ei i-au dat lui Ştefâniţă 
otravă. 

Pe Alexandru Cornea, copil din flori al lui Bogdan, boierii 1- 
au înjunghiat la o vânătoare. 

Lui Lăpuşneanu-Vodă i-a dat pocal de otravă chiar Doamna 
sa, sub binecuvântarea părintelui mitropolit Teofan. 

Aceste lucruri, căpitane, le-am văzut cu ochii noştri. 
Boierimea nesătulă a ţării aceştia a avut şi ea cuvânt şi 
diată să stingă neamul acelui Ştefan-Vodă, de care ea s-a 
înfricoşat patruzeci şi opt de ani. 

Acum doi ani, a pierit, prin viclenia boierilor, şi lon-Vodă, 
os domnesc, feciorul lui Ştefăniţă-Vodă. 

Astfel s-a săvârşit stingerea celor din osul lui Ştefan- 
Voievod bătrânul. şi fiarele lăcomiei mănâncă moşia. 

Din locul său de unde nu se clintise, vorbi gros şi mormăit 
uncheşul Petrea: 

— He-he! Dar de ce Rareş-Vodă a adormit cu pace în crivat 
lângă paraclisul cetăţii Sucevii? 

Presvitera a zâmbit: 

— Căci Petru-Vodă avea sabia duhului, care-i mai tare 
decât cea de fier. Şi la curtea lui Petru-Vodă mai erau şi 
altele, după cum ştii şi domnia ta, căpitane Petrea. 

— He-he! aşa este, s-a bucurat uncheşul. La Cetatea 
Sucevii se aflau două căpitănii ale străjerilor: patru sute de 
dalmaţi sprâncenaţi şi muţi, căpitanul lor fiind Batişte 
Negru; şi patru sute de moldoveni adunaţi de pe unde îi 
împrăştiase desnădejdea... 

He-he! Rareş-Voievod era un bătrânel hâtru, care se arăta 
numai cu această putere lingă sine! 


Presvitera Olimbiada şi-a înăbuşit glasul într-un suspin: 

— Of! domnilor şi fraţilor, fiecare îşi poate găsi Tebaida, 
întru care să-şi aşeze sufletul său. Eu am găsit-o aici, unde a 
închis ochii soţul meu. Dar aud încă furtunile şi valurile... 

Am cunoscut oameni vrednici pe care i-au copleşit răii. 
Văd în jurul meu căzând şi pustiindu-se satele pământenilor. 

Acest mazil Andrei Dăvidean, văr de-al doilea cu noi, a fost 
în vremea lui staroste de Putna şi pe urmă de Neamţ, având 
cârmă a corăbiei sale dreptatea. Cei tari l-au surghiunit în 
acest mormânt înflorit. 

Iarăşi s-a oprit. 

— Nu vă miraţi că am avut acest ceas de nebunie, vorbind 
fără oprire. Dar am cunoscut pe cel care are de împlinit şi 
el o diată. Şi mi-am adus aminte de toate. Nicoară va ajunge 
poate voievod al acestui pământ; şi paloşul lui va sluji 
dreptatea. Poate fi-va şi el unul dintre cei jertfiți, dar după 
jertfe vine răscumpărarea şi biruinţa celor buni. 

Întorcându-şi privirea în locul unde stătuse mezinul, 
presvitera a aflat scaunul gol şi a văzut în închipuirea sa că 
în umbra pardosului scheaună un lupan de rând. 

— Vai, cumătră Zenovie, a îngânat ea cătră mazilită. N-ai 
dreptate când îţi stingi ochii pentru cei duşi. Ţeasta fiicei 
tale e aşezată în gropniţa chinoviei de la Agapia din Deal; 
nu mai ai de ce-o plânge. Păstrează-ţi lacrimile ce ţi-au mai 
rămas pentru tinereţile ce înfloresc acum. 

Bătrâna mazilită a aţintit-o cu spaimă pe presvitera, fără a 
înţelege asprimea vorbelor ei şi primejdia acelei primăveri. 
— Să mergem, i-a zis presvitera, să pregătim băutura de 

linişte pentru bolnavul nostru. 

* x 


Capitolul 6 

Vorbe, la casa logofătului Iorgu. 

Când badea Ghiţă Botgros şi-a oprit calul lângă foişorul 
casei logofătului Samson, a clipit din pleoape şi s-a holbat 
cu mirare. 

— Minune! a strigat el cu viers înalt şi voie bună. 


Masa din foişorul casei lui Iorgu Samson era împresurată 
de oaspeţi şi acei oaspeţi ospătau. Printre dânşii badea 
Ghiţă a cunoscut numaidecât pe prietinul său nou, Radu 
diacul de la popasul lui Haramin. A văzut şi pe Caraiman, 
lângă logofăt, în capătul celălalt. Dar dincoace, în istalalt 
capăt, diacul se afla aşezat la dreapta unui ostaş vechi şi cu 
înfăţişare aspră. 

— Minune! a strigat a doua oară badea Ghiţă, descălecând 
grabnic. A ridicat braţele, şi-a lepădat cuşma, şi s-a dus cu 
paşi mari întru toată înălţimea şi uscăciunea sa, ca să 
cuprindă pe după grumaz pe diac, ce-i ieşise întru 
întâmpinare. L-a sărutat pe prietinul său de trei ori, l-a 
depărtat de sine ca să-l cunoască mai bine; l-a mai 
îmbrăţişat o dată şi numai după aceea s-a potolit. 

— Vra să zică te-ai adunat cu soțiile domniei tale şi aţi 
nimerit aicea, la curtea mazâlului nostru! Asta-i după o 
rânduială mai presus de oameni, diece. Căci eu socoteam să 
nu te întâlnesc decât în altă viaţă. Aşa, n-a trecut decât ziua 
de marţi la mijloc. Am săvârşit toate câte-mi fuseseră 
poruncite de cătră mazâlul nostru. Şi astăzi, miercuri, am 
purces de la episcopia Romanului după slujba utreniei; am 
primit anafura şi, încălicând am umblat fără popas. N-am 
mai oprit la Goraşcu Haramin, ca să nu întârzii. 

Mă uit la aceşti bărbaţi şi-i cunosc că-s oşteni. Cine să fie? 
Cum îi chiamă? 

— Sunt cei pe care m-am dus să-i aştept sub piscul Bourei, 
prietene Ghiţă. 

— A! aşa-i pricina... păru el a se dumiri. Dar nu ştia încă 
nimic şi obrazul lui spânatic se încreţea de nerăbdare. 

Ascultând numele acelor oşteni badea Ghiţă a poftit 
numaidecât să bată palma cu ei. La uncheş s-a oprit mai 
mult, cuprinzându-i palma cu amândouă mânile, însă moş 
Petrea nu-şi îmblânzi deocamdată ochii. 

— Mai sunt unii lipsă, a dat lămurire diacul. 

— Cine? 


— Lipseşte de la această masă mai-marele nostru, a grăit 
Radu Suliţă, şi lângă el se află domnia sa Alexandru. 

— Mă duc atuncea să mă închin şi domniilor lor la casa 
mazâlului. 

— Ba mai îngăduie, om bun, i-a zis pe neaşteptate şi cu 
blândeţă uncheşul. Înţeleg că eşti bărbat cu libov şi cu 
inima ca pânea; îţi fac loc lângă mine şi te îndemn să 
cinsteşti cu un oştean bătrân o ulcică de vin. 

— Numaidecât! şi din clipa asta-s robul dumnitale, a 
strigat badea Ghiţă. 

A venit la uncheş, pupându-i dreapta şi a băut după el din 
aceeaşi ulcică istovind-o şi apoi aruncând-o peste 
parmaclăcul foişorului, în ogradă, între găini, unde pocnetul 
ei a stârnit mare spaimă. 

— Iată, se întorc de la mai-marele nostru, a răsărit din 
locul său uncheşul, cei doi tovarăşi ai noştri care au făcut la 
chilia domniei sale strajă. Care vi-i vestea, prietinilor, şi cum 
îs ochii stăpânului nostru astăzi? 

— Vestea-i bună, uncheşule, a răspuns Toader Ursu. A 
lămurit mai bine Alexa Totârnac: 

— L-am văzut pe măria sa râzând, când a primit din mâna 
copilitei stebla de zburătoare adusă de la pădure. A râs şi a 
întrebat-o: 

— Cum te chiamă? 

— 'Tot Ilinca, a îndrăznit ea a răspunde şi a ieşit în fugă, 
fluturând într-o parte cu fruntea. 

Cum şi-a sfârşit Alexa vorba, s-a ridicat întru toată 
înălţimea sa uscată badea Ghiţă Botgros, s-a apropiat şi şi-a 
pus mâna dreaptă pe un umăr al oşteanului. 

Totârnac s-a întors, privindu-l. Părea că nu-şi mai aduce 
aminte de nimic din trecut. 

— Cine eşti domnia ta? a întrebat el nedumerit. 

— Nu mă mai cunoşti? 

— Nu. 

— Nici după chip, nici după glas? 

— Nici după una, nici după alta. 


— Uită-te bine. 

— Mă uit. 

— Şi nu...? 

— Iaca nu. Ori, poate, nu-i fi dumneata Ghiţă pe care l-am 
lovit odinioară cu bâta, şi l-am brâncit în bulboana 
Moldovei? 

— "Tocmai acela sunt şi mă bucur că te văd. 

— Dar de ce te bucuri? căci eu te-am ucis... 

— Mă bucur, duşmane, căci am fost fraţi şi am trăit ca în 
sânul lui Avram, cum spune popa Ciotică, şi numai iată 
piază-rea asupra frăţiei noastre: muierea lui Anania, cel 
care a fost tăiat de năvrapi în războiul lui Vodă Eraclid. 
Dragă mi-a fost şi tu mi-ai luat-o, şi eu am ieşit cu baltagul 
la potică în cărarea ta şi tu bine ai făcut lovindu-mă şi 
prăvălindu-mă în bulboană. Mai bine să-ţi fie ţie oprită 
intrarea raiului, iar eu să spun lui Sfântu Petru: lasă-l şi pe 
Totârnac să intre aice, că eu l-am iertat. 

— Apoi dac-ai scăpat, a răspuns Alexa, bine-mi pare; şi că 
m-ai iertat, deasemenea îmi pare bine. Să ştii că Mândra lui 
Anania mi-a fost şi mie necredincioasă. 

— Cunosc. S-a prăpădit pe când tu nu mai erai în sat. Ş-am 
îngropat-o în cornul ţintirimului spre miazănoapte, sub 
bradul cel vechi. Am plâns-o, căci mi-a bucurat zilele şi am 
iertat-o şi pe dânsa. 

— Tu eşti mai bun decât mine, Ghiţă. Eu în locul tău aş fi 
ars-o şi i-aş fi risipit în vânt cenuşa. 

— Nu te cred, Alexa. Intru pomenirea muierii care ne-a 
fost dragă amândurora, să bem din ulcica mea. 

Totârnac a gustat din ulcica lui badea Ghiţă. Vinul i s-a 
părut prea acru. 

Amândoi prietinii şi-au strâmbat nasurile unul cătră altul. 
S-au îmbrăţişat fără să-şi puie buzele pe ragilele 
obrazurilor. După care badea Ghiţă s-a tras la o parte, 
lăcrămând singur şi stând la sfat şoptit cu sufletul său. 

A intrat în foişor logofeteasa Măria, îmbujorată la obraz şi 
purtând un chersin de plăcinte poale-n brâu, chiar atunci 


scoase din cuptor. Badea Ghiţă i s-a închinat, şi-a primit 
partea şi s-a aşezat, mai domolit, între uncheşul Petrea şi 
diacul Radu. 

Avea în acel timp trecere în ţara Moldovei o vorbă de la 
turci: 

Dacă vrei treaba să-ţi iasă, Nu grăi la lucru, nu grăi la 
masă. 

Cu rânduială asta - „nu grăi la lucru, nu grăi la masă” - 
ismailitenii câştigaseră Bizanțul şi multe ţări şi ostroave ale 
creştinătăţii. 

Aşa că acei moldoveni de la ospăţul logofătului au ţinut 
samă de rânduială osmanlâilor şi au stăpânit în ei toate 
vorbele, toate Întrebările şi răspunsurile, un pătrar de ceas. 
După aceea au lăsat turcilor lumea şi ei s-au bucurat în ţara 
lor cu multă zvoană de glasuri. 

Mai au ismailitenii o rânduială: că nu beau vin. Ca să-şi 
aibă mintea limpede, când câştigă cu sabia haraciurile şi 
plocoanele sultanului precum şi dobânzile de război ce li se 
cuvin lor. 

— Ba nouă nu ne trebuie, zic moldovenii, nici război, nici 
dobânda săbiei; noi cu dulceaţă trăim în ţara noastră de 
podgorii. 

În sfârşit, mai au ismailitenii şi a treia rânduială: că la ei 
femeile îs ca găinile împrejurul cucoşului; şi ei nu ştiu ce-i 
dragostea. Apoi de la asta are să le vie lor pieirea, că fiii lor 
sunt fiii roabelor, şi sămânţa vitejilor se va stinge. Pe când 
moldovanul se închină dragostei ca Făt-Frumos împărătiţei 
din poveste. 

Diacul Radu Suliţă s-a ridicat, cu ulcică nouă: 

— Eu zic aşa, a rostit el cuvânt, că-s bune rânduielile 
domniilor voastre de care a grăit fratele Alexa, pentru 
vorbă, vin şi dragoste; şi întocmai la fel ale noastre, ale 
moşnenilor din Ţara Românească; deci să ne înfrăţim. Să ne 
bucurăm un ceas. Scurtă-i bucuria, de aceea s-o preţuim. 
Bună-i vestea noastră de azi, că mai-marele nostru s-a 


odihnit bine şi s-a trezit cu ochii înseninaţi, zâmbind unei 
flori şi unei copile. 

Logofeteasa Măria sa strecurat furiş lângă el şi l-a sărutat 
pe tâmplă, fără a se ruşina. 

— Asta-i de la o răzăşiţă din Dăvideni, a râs ea, pentru 
vestea bună ce ne dai, Radule vorbă-dulce. Închinaţi 
domniile voastre şi pentru presvitera noastră Olimbiada, 
care dă celor întristaţi bucurie şi celor slăbiţi putere. 

Sfatul s-a oprit o clipeală, ca să se uite toată lumea din 
foişor la intrarea pe poarta deschisă a unui fecioraş de 
răzăş care aducea cârdul de gâşte de la păscut. 

— laca şi Corniţă al nostru cel viteaz! s-a fudulit răzăşiţă. 
Ce-i, dragul mamei? 

Corniţă a ridicat ochii de sub streşina de păr bălan care-i 
umbrea fruntea. 

— Mămucuţă, a răspuns el; am adus gâştele şi bobocii să 
le dau codină. 

— Bine, dragul mamei; scoate cu căuşul, din lădoiul din 
chiler. 

Dar Corniţă rămăsese cu ochii rotunzi aţintiţi la lumea din 
foişor. 

Lepădând varga, a venit fuguţa, a păşit treapta în foişor, a 
apucat-o pe logofeteasa de după gât, trăgând-o înspre 
ciontişorul lui. 

— Mămucuţă, i-a şoptit el la ureche: văd aicea, în capul 
mesei, pe Sântilie de as'noapte. 

— Vai, dragul mamei, s-a crucit logofeteasa mângâindu-l, 
nu mai spune asemenea vorbe, să nu ţi se întâmple vreun 
năcaz. Aista-i uncheşul Petrea. Du-te de-i pupă mâna, şi 
vezi-ţi de gâşte. 

Bătrânul a mângăiat creştetul copilului şi s-a înduplecat a 
zâmbi când acesta şi-a ridicat spre el ochii albaştri ca 
floarea de în. 

— Iaca ş-o plăcintă, Corniţă, s-a aplecat cu dragoste 
logofeteasa Măria spre fiul său. Să-i spui şi lui Coman să-şi 
ţie gura. Înţeles-ai? 


— Înţeles, a răspuns copilul coborând spre varga lui. Dar 
se vedea că nu-i bine dumerit. 

Logofătul a clătinat din cap, în pofida logofetesei: 

— Ce-i şi cu copiii noştri, a zâmbit el; întocmai ca şi cu 
oamenii mari! Am spus şi am vorbit să nu se facă zvoană în 
sat despre oaspeţii noştri. Nu-i îngăduit să se împrăştie ştiri 
prin lume, nevastă! 

— Dar nu mai împrăştie nimeni ştiri, bărbate, a întors 
cuvânt logofeteasa Măria. Despre cinstiţi oaspeţii noştri nu 
ştie nimenea nimic în Dăvideni; iar Corniţă nu stă de vorbă 
decât cu bobocii. Deasemenea Coman al surorii mele, care, 
după cum ştiţi, e mai domol şi mai adormit decât Corniţă al 
nostru. 

— Dar Bujor, cel mai măruţ dintre feciorii ce avem? 

— Apoi acela nici n-a fost cu caii în prund as” noapte. Nu L- 
ai trimes oare dumneata, ieri, la stână, cu Cercel? încă nu s- 
au întors şi mi-i mai mare grija să nu li se fi întâmplat ceva. 

— Da” nu li se mai întâmplă nimica, a liniştit-o logofătul pe 
soţia sa. 

Apoi s-a întors spre oaspeţi, îndemnându-i să nu uite 
dajdia dinţăritului, pe care au a o plăti în acea zi cu soare. 

— Socot, a adăogit el, că lumea din Dăvideni are altă grijă. 
Doar acolo, peste o săptămână, dacă va răsufla ceva. 

Abia îşi arătase logofătul Iorgu încredințarea asta, şi la 
foişor s-au arătat, sosiți prin altă parte a ogrăzii, doi 
bărbaţi: unul nalt, cu plete cărunte, cu torbă de piele la şold 
şi baltag în mâna sa dreaptă, iar al doilea, mai scund, dar 
mai vârstnic, purtând ilic cu bumbi rotunzi de argint şi 
ciubote roşii. 

— Aista-i vornicul nostru, a strigat de sus logofeteasa; moş 
Evghenie, fratele mamei, Dumnezeu s-o ierte... De ce-o fi 
aducând pe badea Nastasă pădurarul? 

— Dar nu-l aduc eu pe dânsul, nepoată Mărie; m-a adus el 
pe mine. Mai întâi, a urmat îndată vornicul, mă închin cătră 
cinstita adunare. 


— Pofteşte la masa noastră... l-a îndemnat logofătul, din 
fundul foişorului. 

— Om pofti, nepoate lorgule; dar nu pentru asta am venit. 
Eu dis-de-dimineaţă am aflat că avem oaspeţi în sat la noi 
nişte vrednici oşteni. Dar badea Nastasă, pădurarul din 
Urlătoarea, a oblicit mai dimineaţă decât mine, de la 
fecioru-său, vătămanul tabunului de cai; a venit la mine 
acasă; am stat noi şi ne-am sfătuit; şi acum să vă spuie el 
năcazul ce avem. Eu îi stau mărturie şi sprijin. Spune, bade 
Nastasă! 

Uncheşul Petrea a rânjit: 

— Întru mare taină ne aflăm noi aicea. 

Vornicul Evghenie a ridicat fruntea, cu oarecare măreție: 

— Este cumva pricină de supărare? a întrebat domnia sa. 

— Ba nu, ba nu, s-a grăbit a răspunde uncheşul. 

— Ei, atuncea-i bine. Bade Nastasă, spune ce ai de spus. 

— Apoi eu ce să spun alta, a început pădurarul sprijinindu- 
se în baltag, decât că au pornit asupra noastră vajnic război 
nişte mistreți din codru. Jale mare la ogoarele Dăvidenilor 
dinspre apa Moldovei. Vin la mine, la Urlătoare, neveste şi 
se tânguie că porcii sălbatici le calcă mazărea şi bobul. 'Tot 
la două nopţi răzbesc acolo şi clefăiesc în păstări. Mai mult 
împrăştie şi strică decât mănâncă. 

Acu eu i-am pândit la luna plină pe aceşti vrăjmaşi, să-i văd 
de unde şi cum vin. 

Se află o râpă în margine de codru pe unde coboară. Stau 
buluc în gura râpei şi ascultă; stau, parcă ar fi bolovani. Şi 
numai unul, cel mai bătrân şi mai cuminte, se mişcă spre 
apă. Când şi când se opreşte, ascultă, adulmecă vântul. 
Numai ce trece apa, nu departe de poiana bulboanei. Cum 
a ajuns dincoace iar stă, ca să-şi ieie încredinţările. Şi odată 
porunceşte: broh! 

Cum a poruncit, turma de dincolo intră în Moldova şi vine 
buluc dincoace, înotând lin. 

lar se opresc şi stau o vreme. Apoi mistrețul cel mare se 
mişcă înainte singur, domol, cu opriri şi cu mare fereală. 


Trece la mazărea şi la bobul de care v-am spus. Mai face un 
pas; rupe din păstări, clefăieşte, iar se opreşte şi ascultă. 
Ceilalţi nu se clintesc din prund. Îi luminează luna. Sunt 
vreo patruzeci de porci, scroafe şi godini. 

Dintrodată iar s-aude porunca bătrânului: broh! Şi turma 
se duce la el. Rup, mănâncă, mai ridică sfârlele ş-ascultă; 
iar mănâncă. 

Apoi, înainte de a se arăta zările zilei, se întorc pe unde au 
venit, având căpitan şi călăuz tot pe bătrân. Se năruie 
deodată în baltă, duruie după aceea în prund, şi cât ai 
scapără au ajuns în râpa de unde au ieşit. 

Asta am văzut, fraţilor oşteni; şi noi n-avem ce le face. 
Dacă se sparie de om ori de foc, contenesc de a veni câteva 
zile; apoi pălesc în altă parte. Aşa că noi le lăsăm lor 
stricăciunea începută, ca să nu mai avem pagube şi aiurea. 

Pădurarul s-a oprit, s-a îndreptat de şale, a ferit baltagul, 
şi-a mângâiat mustăţile cărunte. 

— Ce zic eu, domnilor şi fraţilor, a urmat la cuvânt vornicul 
Evghenie, mişcându-se un pas înainte. Ajutaţi-ne domniile 
voastre cu sculele ce aveţi şi ne scăpaţi de aceşti hoţi 
vicleni. Numai câţiva să cadă, ori să doborâm pe călăuzul 
cel bătrân, şi nu se mai întorc aici; îşi caută loc de pradă în 
altă parte, peste şapte văi şi şapte pâraie. 

— Şi când ai vrea domnia ta să ieşim la asemenea 
vânătoare? Chiar acuma? 

— Nu, cinstite oştene, ci când va fi bunăvoința 
dumilorvoastră. 

— Apoi, întâi trebuie sfat; şi după asta alegem ziua. 

— "Tot asemenea părere am şi eu. Prea mult să nu ne 
grăbim. lar domniile voastre vă luaţi îngăduinţa care-ţi 
socoti-o. 

— Însă nici de întârziat nu putem întârzia. 

— Ba mai zăboviţi, vă rog, cinstite oştene, s-a rugat 
vornicul, scoţându-şi cuşma bălţată de miel. Grija c-or afla 
oameni străini, lepădaţi-o. Răzăşii noştri de la Dăvideni sunt 
ca albinele care nu sufăr în ştiubei fluturele cu cap de mort 


şi-l străpung la urdiniş cu acele lor. Parcă numai cu aceşti 
mistreți avem noi luptă? Avem multe altele; iar dăbilarii şi 
jăcmănitorii de la Domnie nu-i putem suferi între noi, cum 
nu pot suferi albinele fluturii cap-de-mort. Cum s-arată, 
cum ridicăm asupra lor boldurile! Să zicem c-om rândui 
vânătoarea sâmbătă ori duminică înainte de leturghie. 

— Până atuncea, noi pădurarii, s-a amestecat Nastasă, 
împresurăm locurile şi le aflăm mistreţilor mocirla unde 
hălăduiesc. În ziua hotărâtă, o împresurăm cu oameni şi 
mai ales cu câni vrednici. Îl rugăm şi pe logofătul Iorgu 6ă 
ne deie atunci pe Vidra domniei sale cu cei patru. 

— Care patru? s-a mirat uncheşul Petrea. 

— Asta-i altă poveste, căpitane Petrea, pe care ţi-oi spune- 
o mai pe urmă. Se ridicase în aceste părţi de lume, căpitane 
Petrea, un lup sur, cu părul aproape ca năgara. Şi trăind el 
în preajma stânilor noastre, îşi lua de la turmă dobânda, 
cum e obiceiul acestei fiare. Nici păstori, nici zăvozi nu l-au 
putut birui. Şi fiind acu patru ani la o câşlărie haita noastră 
Vidra, pe care aţi văzut-o, iată că s-a pustiit o vreme cu acel 
lup sur; ş-apoi după aceea, când i-a venit vremea, a fătat 
patru căţei care toţi au avut părul fiarei, numai capul le era 
negru şi sprâncenele roşcate ca ale mamei lor. Când s-au 
ridicat căţelandri, s-a văzut că „cei patru” - cum le spunem 
noi - au să fie mai mari şi mai voinici decât mama lor. Trăiau 
bine la ciobani şi păreau blânzi. Când au ajuns vârstnici, au 
ieşit cu haita, ascultând-o şi bătându-se cu dânsa împotriva 
vrăjmaşilor sărmanelor oi. Ciobanii le-au pus ragili şi i-au 
mângâiat pe ochi pentru isprăvile ce săvârşeau. Iar în iarna 
care a trecut, cei patru au prins pe lupul cel sur în preajma 
haitei şi l-au rupt. 

— Ciudată poveste... s-a mirat diacul. 

— Apoi, s-a înălţat de la locul său uncheşul Petrea, după 
vestea pe care ne-a adus-o Alexa despre mai-marele nostru, 
nu se poate să nu dăm răspuns bun acestui cinstit vornic şi 
pădurarului. În două zile binevoiţi a împlini cele de cuviinţă, 
iar noi ne-om struni arcele, ne-om ascuţi săgețile, ş-ora 


scoate întru slava măriei sale şi alte meşteşuguri, de care se 
va pomeni la Dăvideni după plecarea noastră. 

Toate câte se petrecuseră la acel prânz, le privise diacul 
Radu, şi toate câte se vorbiseră, le ascultase. Şi-i era 
sufletul luminat, căci încetase a fâlfâi în fiinţa lui fluturele 
negru al neliniştii. 

Cucoşii ogrăzii au cântat ceasul al nouălea al zilei şi 
ornicul lui Caraiman, din straiţa pe care o avea el atârnată 
pe umăr, a dat deasemenea mărturie de trecerea timpului 
şi împuţinarea vieţii noastre. 

— Eu zic, diece, a grăit uncheşul sculându-se din scaun, să 
nu-l lăsăm pe măria sa fără strajă. 

Cei doi oşteni s-au retras în colţul foişorului ca pentru o 
vorbă tainică. După aceea s-au dus la chilia lui Nicoară, în 
casa mazâlului. 

Nicoară aţipise. Mezinul Alexandru nu se vedea nicăieri. 

Uncheşul Petrea a rămas neguros într-un jâlţ din tindă. În 
fiinţa lui încă nu se domoliseră neliniştile. 

Diacul s-a întors pe treptele intrării. 1 s-a părut că vede 
ceva într-un colţ singuratic de grădină? Parcă ar fi trecut 
prin soare, o clipă, fruntea lui Alexandru. Poate să fi fost o 
părere; a auzit paşi pe sub teii înfloriţi şi a aşteptat să se 
arate cel pe care îl căuta. Dar nu era decât părintele 
Ciotică, îmbrăcat cuviincios cu rantie neagră şi cu potcap 
cum purtau clericii la Bizanţ. Avea ciubote roşe pe care şi le 
privea umblând. În stânga ţinea crucea cu mănunchi de 
busuioc, şi la subsuoara dreaptă strângea un terfelog 
nefolositor. 

— Domnul Dumnezeu să te binecuvânteze, a zis el 
diacului. Şi-a adunat după urechi pletele şi şi-a vârât la 
ceafă, sub rantie, coada împletită. Dumneata eşti straja la 
măria sa? 

— Întocmai cum spui, părinte. 

— Şi te chiamă Radu? Adică Bucurie? 

— Şi asta-i adevărat şi aş vrea să cunosc pe cine caut, 
sfinţia ta. 


— Îl caut chiar pe măria sa bolnavul. Nu m-a chemat, dar 
am socotit să vin singur, cu puterea mea, ca să-i cetesc 
măriei sale moliftele cele de cuviinţă. 

— Socot că n-ai făcut rău, părinte Vasile. 

— Ba spune-mi, diece, cum îmi spun toţi. Eu îs popa 
Ciotică, cel cu faimă în răzăşia Dăvidenilor. Şi eu de carte n- 
am nevoie, Maica Domnului înzestrându-mă cu har de a şti 
toate pe de rost ca apa. Când am făcut slujbele de încercare 
în faţa preasfinţitului Istatie, îmi mergea gura de nu mă 
putea opri nimene; iar călugării şi popii ce erau de faţă 
numai crăpau de ciudă şi de demonul zavistiei care-i 
muncea. 

Uncheşul a poruncit gros din pragul chiliei lui Nicoară: 

— Lasă-l să intre, diece, măria sa îl primeşte. 

Atunci, părintele Ciotică s-a bucurat şi, vârând mâna 
dreaptă sub rantie, a tras din sân patrafirul. A lepădat pe-o 
măsuţă potcapul. Trecându-şi după grumaz patrafirul, s-a 
poticnit la prag, închinându-sc adânc spre faţa luminată a 
lui Nicoară. A deschis terfelogul, a pus în el crucea mică de 
lemn de chiparos, adunând o parte a terfelogului cu alta, şi 
a prins a murmura cu grăbire rugăciunile cele de obşte. Îşi 
făcea des semnul crucii, poposea şi pornea iarăşi. A isprăvit 
degrabă. 

— Căci oamenii în ziua de azi nau vreme, s-a dezvinovăţit 
el. Şi rugăciunile cuviincioase pe care le-am rostit măriei 
tale, a urmat sfinţia sa, nimene nu le putea spune mai 
repede decât popa Ciotică în toată lumea asta. Şi te rog pe 
măria ta să-mi slobozi pentru treaba ce-am săvârşit un 
firfiric de argint. Iar împărtăşania, măria ta, nu-s volnic a o 
săvârşi. La urma urmei, ce nevoie poate fi de împărtăşanie? 
Dumnezeu vede şi cercetează pe om până în rărunchi, şi 
gata! 

Nicoară ascultase pe gânduri şi a căscat cu lacrimi. 

— Mi-i somn, părinte, şi aş vrea să dorm. 

— 'Tare bine, măria ta, somnu-i sănătate. Aşa că mulţămesc 
pentru banul de argint pe care-l văd pe masă şi-ţi poftesc 


măriei tale uşurare grabnică. 

— Popa ista vorbeşte ca unei lehuze... a mormăit uncheşul. 

— Şi-aş mai sta, a urmat popa Ciotică, dar mai am de făcut 
două rugăciuni la ţigani, şi trei la vecinii mazâlului nostru, şi 
încă una la o babă care trage să moară şi se ţine cu căngile 
de viaţă, până ce-oi veni eu s-o izbăvesc - s-o îndrum în loc 
de bucurie, în loc de verdeață, c-un dărăb de pită în fiecare 
dimineaţă. 

x * 

Capitolul 7 

Poveşti vechi. 

Se află o privelişte încântată cum nu e alta pe lume. Nu 
departe de locul unde puhoiul Sucevii intră ca un paloş de 
steclă în apa domoală-a Siretului. 

Acolo, la domnia lui Ştefăniţă-Vodă, şi-a fost clădit curte cu 
turn de strajă un cneaz, cu numele lurg Litean. Nu era 
cneaz, dar aşa-i zicea lumea pentru pohfala ce arăta. 

Totuşi curtea lui, afară de turn, n-avea nimic deosebit. 
Casa era clădită din bârne de stejar, lipită cu lut şi apoi 
stropită cu tencuială de var. Împrejmuire de şipci înalte. 
Numai la odăi şi la saraiuri erau parcane. Chilii cu 
îndestulare pentru oaspeţi şi petreceri. De câteva ori pe an 
aici se afla desfătarea boierilor curteni ai măriei sale. 

Avea acest Ilurg Litean părul creţ în cap şi în barbă, şi ochii 
mari. Umbletul îi era greoi, fiindu-i picioarele arcuite 
înafară; drept care viaţa lud, cât nu stătea în casă, era mai 
mult în şa. Lumea îl vedea numai îngemănat parcă pe un cal 
alb, de aceea îi şi scornise porecla cu care era de obşte 
cunoscut, lurg Calalb. Aşa ca el erau schiţii cei vechi care-şi 
făceau viaţa călări, iar când coborau pe pământ, umblau 
legănat ca rațele. 

Pământ şi turme avea numai pentru hrana curţii. 
Îndeletnicirea lui era să iasă de două ori pe an, cu învoirea 
Domniei, dincolo de hotare, luând cu el slujitori paşnici şi 
două chervane de cele mari. Încărcătura era mai slabă la 
dus; iar la întors chervanele erau bucşite de blăni de 


sălbătăciuni rare de la miazănoapte, mai ales soboli, şi de 
postavuri de Veneţia. Cât stătea la Liov şi cât umbla în 
împărăţia nemţească cumpăra şi vindea de două şi de trei 
ori cât aducea în ţară; aşa că-i era umflat chimirul, după o 
vorbă pe care o spunea el, uneori, prietinilor puţini ce avea: 
„Nu-i negoţ bun, dacă nu cumperi ieftin şi nu vinzi scump”. 
Şi totuşi, nu mărturisea acelor prietini tot negoţul său. Căci 
câştigul lui cel mare îl aduna în pietre scumpe; şi nu era în 
ţară om mai priceput decât el în asemenea negoţ. Cu 
dibăcia lui ascunsă, n-aducea aur de la leşi şi de la nemți, ci 
rubinuri şi smaragde. Aurul e primejdie. lar pietrele rare le 
ţii într-o punguţă cât un ou, şi aceea o amistui într-un cotlon 
sfredelit în chervan, de n-o află şi nici n-o caută nimeni. 

Când a ajuns la patruzeci şi cinci de ani ai vârstei sale, acel 
Iurg Litean, poreclit Calalb, s-a gândit să facă cel mai plăcut 
popas al vieţii sale. A căutat şi a găsit o fecioară orfană, 
surghiunită la o mănăstire de maici de căâtră fraţii săi. care 
au prădat-o de zestrea ei părintească. Fiind acea fecioară 
frumoasă şi înaltă în boi, după gustul său, a scos-o din 
mănăstirea Adam, unde se afla, plătind-o stăreţiei c-o 
icoană ferecată în argint, şi s-a cununat cu ea la Suceava, în 
vederea curtenilor şi a măriei sale, şi apoi a adus-o cu alai la 
aşezarea sa cea cu turn de piatră. 

Numai ce-a înflorit acea orfană şi i s-au dezvălit frumuseți 
ce stătuseră până atunci ascunse în fiinţa ei. O chema 
Calomfira şi-i pusese soţul său lurg verigă de aur la degetul 
cel mijlociu al mânii stingi, cu piatră de opal cât un ou de 
pitulice. Şi-i închina straie scumpe. Numaicât acea însoţire 
a rămas câţiva ani stearpă. 

Erau locurile acelea din preajma curţii lui lurg Litean nu 
numai ca o vedenie fericită. În oglinda sură a Siretului îşi 
plecau creştetele sălcii vechi, în care huruiau, vara, 
turturele. Şi în stecla creaţă a Sucevei năluceau eleni. Şi 
sub poalele codrului umblau cârduri de căprioare. Se afla ş- 
o poiană veche, ce-i zicea Poiana Ursului, unde făceau 
obişnuit sobor vânătorii, toamna. 


În toamna anului al treilea după nunta acelui cneaz 
neguţător, măria sa Ştefăniţă-Vodă a venit cu alai, la 
vânătoare. Au înţesat tăriile codrului de dincolo de Siret cu 
voloc de oameni, au hăituit domol sălbătăciunile tot 
mânându-le spre locul unde aştepta măria sa cu curtea şi 
vânătorii săi. Şi-n ziua întâia, sara, au rămas cerbii 
împresuraţi, şi toată lumea pe loc, la ospăț, urmând ca a 
doua zi pe la amiază să se sloboadă sălbătăciunile bulucite 
pe o vale, unde s-aţinea curtea. 

lată că, la cea dintâi strajă a nopţii, s-a auzit în Poiana 
Ursului freamătul grăbit al codrului, ca o viitură de ape 
mari. Huhurezii cu ochi de om au huhuit cu spaimă, şi 
potopul ploii n-a întârziat. 

Curtea s-a sculat de la focuri, fugind pe cai şi-n căruţe la 
aşezarea lui lurg Calalb. Acolo măria sa a ajuns cu şiroaiele 
curgându-i din plete. Şi i-au ieşit înainte cu făclii jupâneasa 
Calomifira şi slujitoarele ei, călăuzindu-l până la chilia gătită 
în pripă pentru măria sa. 

S-a făcut haz şi s-a băut vin vechi în cupe de cleştar. lar 
măria sa Ştefăniţă, de şi era băutor vrednic din fire, s-a 
simţit prea devreme cuprins de trudă şi a poftit să se ducă 
la culcare, îndemnându-şi însă curtea să nu-şi lese 
îndeletnicirea cea bună decât atunci când va conteni ploaia. 

Noaptea aceea şi-au însemnat-o în mintea lor trei fiinţi: 
Ştefăniţă-Vodă, jupâneasa Calomfira şi sotnicul Petrea, care 
era de strajă cu paloşul la uşa măriei sale. 

Apoi Domnul a mai făcut cinste curţii lui lurg şi la Anul 
Nou, când a găzduit în acea albă privelişte a codrilor trei 
zile, având cu sine pe slujitorul său prea iubit Petrea 
sotnicul. Era tinerel acest oştean, însă vrednic şi cu 
credinţă. 

La şase luni după vânătoarea din toamnă, când huhurezii 
cu ochi de om chemaseră furtuna, au pornit dezgheţurile 
unei ierni cum nu se mai pomenise din bătrâni. Atât omăt s- 
a topit şi atâta s-au umflat Suceava şi Siretul, împreunându- 
se în lunci, încât s-a întemeiat o vedere de la casa cneazului 


Iurg cum n-a mai fost într-un veac vechi şi cum nu va mai fi 
decât într-o mie de ani. Într-acea mare spumată a 
revărsării, se adunaseră, din zborul lor de primăvară cătră 
miazănoapte, toate sălbătăciunile aripate', de la lebădă, 
babiţă şi gâscă până la cele douăsprezece soiuri de rațe şi 
răţuşte; bâtlani, cocori şi stârci şi ţigănuşi de la Eghipet şi 
mărunţei cu pliscul lung care strigă chi-vi, chi-vi; şi alte 
paseri ce grăbeau la cuibarele lor de baştină din ostroavele 
dezgheţate de la marea albă. 

Atunci a venit iarăşi măria sa Ştefăniţă şi s-a bucurat de 
acea vedenie, de care se desfătează poate şi în somnul său 
veşnic; şi a aflat, la ceasul de dragoste cu Calomfira, că se 
va naşte copil şi poate fi-va bărbat, moştenitor din osul său. 

I-a spus aşa Ştefăniţă Calomfirei: 

— Ascultă ce-ţi spun eu, prea iubito, şi ia aminte: La ceasul 
uşurării tale, soţul tău lurg nu va fi aici; îi voi da slobozenie 
să se ducă cu chervanele lui în Lehia. Şi voi trimete o moaşă 
iscusită de la curtea mea, să primească pruncul. Va veni cu 
ea credinciosul meu, sotnicul. Şi de va fi fecior, apoi 
credinciosul meu sotnicul îl va însemna cu foc, punându-i la 
umărul sting pecete, ca să-l cunoască pe urmă norodul că-i 
din osul meu. 

Aşa s-a făcut. Şi fiind la iulie în 21 naşterea pruncului 
domnesc, maica lui i-a pus numele Ion. 

Iar când s-a întors lurg din negoţul său, jupâneasa 
Calomifira i-a înfăţişat pruncul îngenunchind şi 
maărturisindu-şi păcatul. 

Fiind om înţelept, lurg Litean şi-a închinat fruntea şi a 
primit darul de preţ ce-i înfăţişa nevasta şi a rostit şi 
domnia sa aceste cuvinte: 

— Ascultă ce-ţi spun eu, prea iubito, şi ia aminte. Nu-s 
taine care să nu se deslege şi lăcăţi care să nu se deschidă. 
Asupra acestui copil domnesc stă primejdia din clipa când a 
deschis ochii pe lume. Şi acea primejdie poartă într-o mână 
sabie şi în alta jungher înveninat. Vrăjmaşii lui Ştefan-Vodă, 
ai lui Bogdan-Vodă şi ai lui Ştefâniţă-Vodă sunt şi vrăjmaşii 


acestui prunc. De aceea trebuie să-l depărtăm şi să-l 
ascundem şi, când va împlini zece ani, îl trimetem la Liov, 
dându-i dascăl bun şi învăţătura ce se cuvine s-o aibă 
voievozii. Să-i văd semnul. Acest prunc fi-va poate, cândva, 
Domn ţării. 

Desfăcând pruncul din scutece, jupâneasa Calomfira a 
arătat soţului său semnul, şi lurg Litean şi-a închinat asupra 
acelui semn fruntea. 

lar după aceea mult n-a trecut şi Ştefăniţă-Vodă a pierit, 
adăogindu-se la strămoşii săi. 

Şi când a sosit ceasul hotărât, lurg şi jupâneasa Calomfira 
au căutat pe oşteanul care cunoştea taina şi i-au încredinţat 
pe pruncul Ion. L-au legat, cu jurământ şi blăstăm, să-l ducă 
în casa lui Mati Harian, neguţător de pietre scumpe la Liov, 
văr de-al treilea al lui lurg. 

Astfel a fost dus în ţară străină copilul pe care Ştefăniţă- 
Vodă îl făcuse jupânesei Calomfira. 

Trecând iar vreme, între valuri care bântuiau ţara după 
alte valuri, într-o primăvară, după întoarcerea sa cu 
chervanele de la Liov, lurg Litean, poreclit Calalb, a slăbit 
şi, simţindu-şi aproape ceasul sfârşitului, a chemat pe 
doamna sa Calomfira şi i-a grăit astfel: 

— Ascultă, prea iubito, şi ia aminte. Bine am trăit cu tine în 
această viaţă şi acum vine vremea să te părăsesc. Să ştii că- 
ţi las ţie o parte din tot ce-am agonisit, aur şi pietre scumpe. 
Partea ta se găseşte în tainiţa turnului şi cheia tainiţii e în 
taşca de sub perina pe care îmi zace fruntea în acest din 
urmă ceas al meu. Vei mai găsi în taşca de piele şi 
însemnarea pentru rubinuri, olmazuri şi smaragde ce se 
află în păstrarea vărului meu Mati Harian. Acelea sunt 
zestrea măriei sale Ion, fiul răposatului Ştefăniţă-Vodă. Şi tu 
să nu te temi, prea iubito, că Mati Harian e viclean 
cuvântului său, căci Mati Harian e cel mai detreabă om din 
ţara Craiului şi a înfiat pruncul în faţa lui Dumnezeu şi a 
judecătorilor de la Liov. 


Contenindu-şi vorba, lurg Litean şi-a contenit şi răsufletul 
vieţii. 

După ce l-a îngropat cu cinste în paraclisul curţii pe soţul 
său iubit, jupâneasa Calomfira a stat să cugete cum să se 
ducă să-şi vadă fiul la Liov. 

Prin slujitorii săi credincioşi, s-a ajuns cu sotnicul Petrea, 
care trăia în Suceava, sub cetate, depărtat de la slujba 
Domniei. Căci sotnicul Petrea slujise la Ştefăniţă-Vodă, iar 
Vodă Rareş slobozise din leafă pe toţi slujitorii nepotului său 
Ştefăniţă. 

S-a sfătuit jupâneasa Calomfira cu sotnicul Petrea şi s-au 
înţeles s-o ducă stolnicul Petrea la Liov să-şi vadă feciorul. 
S-au pregătit în vremea primăverii, au mai întârziat o parte 
din vară pentru rânduielile curţii de lângă apa Sucevii şi a 
Siretului; şi pe la Sântilie s-au dus la Liov, punând subt ochii 
domniei sale Mati Harian hârtiile din taşca cneazului lurg. 

Tare s-a bucurat domnia sa neguţătorul Harian de vederea 
jupânesei Calomfira, şi a înfăţişat-o fiastrului său ca pe sora 
maicii lui drepte. Şi jupâneasa Calomfira a plâns 
îmbrăţişându-l, iar lon-Vodă copilandrul n-a ştiut că acea 
jupâneasa frumoasă e chiar maica lui. 

Apoi în anul celălalt jupâneasa Calomfira nu s-a putut duce 
la Liov, căci a fost lehuză, din dragostile ce-o ameţiseră, cu 
prietinul său sotnicul Petrea. Însă în anul celălalt care a 
urmat, s-a dus iar la Liov şi a îmbrăţişat pe copilandrul Ion- 
Vodă, mai marele său născut. Şi s-a tot dus aşa în toţi anii, 
până la domnia lui Lăcustă-Vodă, când prietinul său 
oşteanul Petrea era căpitan la curte şi a însoţit-o pe doamna 
sa cu doisprezece călăreţi până în Lehia. lar când a pierit 
Alexandru Cornea în luna lui faur la o vânătoare, jupâneasa 
Calomfira a mai fost o dată lehuză în curtea cea veche 
dintre apa Sucevii şi Poiana Ursului. 

Lucruri vechi, lucruri uitate, vorbe duse de faimă... 

Presvitera îşi amintea de unele, stând în scaun, la 
căpătâiul lui Nicoară. Era o dimineaţă leşietică şi vântul 


zvonea în grădină cu înmlădieri jalnice, împroşcând stropi 
în geam. 

Rănitul dormea adânc sub puterea băuturii de capete de 
mac pe care o primise la miezul nopţii. Se răsucise sub 
pocladă. Gemea încet; avea un vis tulbure. 

A deschis deodată ochii: 

— Presvitera Olimbiada, am visat o întâmplare de demult. 

— Şi eu deasemeni, măria ta, stând trează. 

Însă Nicoară o privea ţintă fără s-o vadă. Şi-a lăsat iar 
ceafa în perină, închizând strâns pleoapele. 

— Am visat un vis... a bolborosit el. 

A tăcut scurt răstimp; după aceea a rostit limpede: 

— Se făcuse că mă aflam la Bar în Lehia, cu Alexandru. El 
de doisprezece ani, eu de douăzeci. Şi iată, m-am 
spăimântat de o veste venită ca o pajură asupra noastră. 

A şoptit mai încet: 

— Că pe maica noastră au tăiat-o lotrii. Să le spuie unde i-s 
comorile. Ea nu le-a spus ş-au tăiat-o. 

Şi noi ne-am dus s-o vedem... 

Nu ne-am dus, că era pierită şi îngropată... şi curtea 
arsă... 

Slujitorul de credinţă al mamei, uncheşul Petrea, ne-a 
înfăţişat fratelui nostru Ilon-Vodă la Liov. 

Atuncea a aflat lon-Vodă că suntem fraţi drepţi dintr-o 
mamă... 

Şi măria sa a poruncit uncheşului să ne ducă în ostroavele 
zaporojenilor, să învăţăm meşteşugul războiului. 

Pribeagul rănit se frământa, se frământa, căutând prin 
somn 0 aşezare mai prielnică. 

Presvitera Olimbiada s-a plecat asupra lui, suflându-i peste 
pleoape. 

Nicoară s-a răsucit pe coasta dreaptă. A deschis deodată 
ochii limpezi şi s-a liniştit. 

— Vorbeam prin somn, presvitera, cum am uneori nărav. 
Ce-am spus? 

— Că te-a trimes lon-Vodă la zaporojeni. 


— Da, se poate; însă dumneata să ştii, presvitera, că-s 
numai nişte năluciri. 

— Nici nu le-am ascultat. Mă uitam la ploaia asta care nu 
mai stă de asară şi-ţi dă truda neliniştii. Dormi; mai ai până 
ce-ţi vei împlini somnul, ş-ai să uiţi visul rău. 

— Da, a şoptit Nicoară, ş-a adormit iarăşi. Presviterei i s-a 
părut că somnul i-i lin, ş-a oftat, aşezându-se iarăşi în scaun, 
cu braţele încrucişate pe sâni. 

În tindă s-au auzit un răstimp mormăind străjile: Ştefan a 
Măriei şi Stângaciu. După aceea se vede că au căzut iar cu 
capetele în culcuşuri, căci presvitera a început a auzi prin 
părete bâzâit straniu. 

* * 

Capitolul 8 

Vânătoare sub piscul Bourei. 

Tot la a patra săptămână e orânduit de la episcopie să vie 
la biserica Dăvidenilor un cuvios ieromonah de la schitul din 
codru, să facă slujbă împreună cu părintele Ciotică şi să 
cetească şi cazania. 

Numai ologii nu se îngrămădesc atunci la leturghie; altfel 
vine tot satul aducând multe daruri. Şi preotul şi 
ieromonahul se întrec în cântări, biruindu-l mai des popa 
Vasile pe călugăr deoarece popa nostru Vasile are viers tare 
frumos. lar la cetanii popa Ciotică spune fără să se uite în 
tipic şi iese la capăt mai repede decât cărturarul. Dar la 
cazanie, ieromonahul e întru toată puterea şi slava, şi înşiră 
poveştile sfinţilor domol şi cu rânduială şi unii ascultă, iar 
alţii se uită la zugrăvelile de pe păreţi. 

A cetit anul trecut, la sărbătoarea Sfântului Spiridon, 
ieromonahul Diomid de la Boureni, minunile acelui vraci şi 
filosof iscusit, care a biruit pe necredinciosul Arie în fapte şi 
întrebări. 

Las' că a poruncit să se lipească la trupuri capetele cailor 
săi. tăiate de cătră sluga necuviosului. Dar sfântul nostru 
părinte Spiridon a dovedit lui Arie cum e cu Treimea cea de 
o fiinţă. A luat în mină o cărămidă şi a zis: una este! şi, când 


a cuvântat astfel, focul s-a aprins pâlpâind în sus, apa a curs 
în jos, iar lutul a rămas în pumnul sfinţiei sale. 

La un an după aceea, părintele Vasile Ciotică s-a aflat 
singur în biserică în faţa poporanilor săi, nefiind rândul 
călugărului să ajute la leturghie. 

Părintele Ciotică băgă de samă că răzăşii şi răzăşiţele, 
după rugăciunile şi cântările sale, mai aşteaptă ceva. Şi-a 
adus aminte de cazanie şi de isprăvile sfântului din celălalt 
an. 

— Eu ştiu ce aşteptaţi domniile voastre, a zis sfinţia sa 
ieşind la altar. Eu am să vă spun, fraţilor mei, că nu s-a aflat 
să mai fi săvârşit sfântul Spiridon alte isprăvi decât cea cu 
caii şi cu cărămida, aşa că rămânem tot la cele ştiute. Dac-a 
mai săvârşi alte minuni până la anul, vi le-oi spune atuncea. 

Răzăşii noştri de la Dăvideni, fiind hâtri din fire, s-au 
bucurat de cele arătate de preotul lor şi le-a plăcut cazania 
popii Ciotică mai presus decât cazania ieromonahului 
Diomid. 

Istoria asta o spunea o căpităneasă a unor neveste 
îndrăzneţe care suiseră, în număr de paisprezece, în foişor 
la logofeteasa şi când colo, în foişor găsiseră pe uncheşul 
Petrea. pe diacul Radu şi pe badea Ghiţă Botgros. 

Aceşti doi bărbaţi din urmă se stricau de râs. Uncheşul 
avea mai multă stăpânire de sine şi se uita pe sub 
sprinceană la muieri. Cine ştie ce-or fi punând ele la cale! 

— Este vreun drac la mijloc, a mormăit el cătră soţii săi. Să 
chemăm pe logofeteasa Măria, să ne deie ajutor. 

S-a întors spre căpităneasă: 

— Mă rog dumnitale, care ţi-i numele? 

— Marga mă chiamă, a răspuns ea. şi nu mă lua domnia ta. 
oştene. cu blândeţă şi cu şiretlic. Nu socoti că ai să ne 
îmblânzeşti. S-ar fi putut întâmpla asta în dalba tinereţă. 
Dar acum avem năcaz de crapă inima-n noi. 

— Ce este, mă rog dumnitale, jupâneasa Margă! Cazania a 
fost, se vede, un tâlc împotriva noastră... 


— Apoi tot om îndrăzni şi ţi-om spune, uncheşule. Am 
părut noi cutezătoare, dar să ştii că de domnia ta ne sfiim. 
Aceste paisprezece neveste de răzăşi care ne aflăm aici sân- 
tem din partea cealaltă de sat, şi nouă ne farmă porcii 
mistreți toată munca din primăvara asta. 

— Bobul şi mazărea? 

— Întocmai precum spui, cinstite oştean: bobul şi mazărea. 
Ne-am tânguit vornicului Evghenie şi pădurarilor şi ne tot 
poartă cu vorba. l-am minat să vie la nişte bărbaţi pricepuţi 
ca domniile voastre, dar ne-au mărturisit că n-au primit 
răspuns bun. 

— A plouat trei zile... s-a amestecat diacul. 

— Lasă dumneata asta; ştim c-a plouat; ani Văzut c-a 
plouat. Dar ploaia stă, că nu-i potopul lui Noia. Şi dacă a 
stat ploaia, socotim că se poate pune la cale prigoana 
împotriva sălbătăciunilor. Nu ne lăsaţi, rogu-vă; au săvârşit 
acei mistreți o batjocură de ne-am pus mânile în cap. Popa 
zice că să ne facă rugăciuni şi sfeştanii. Că de asta grăiam 
mai nainte de el. Cu sfeştania sfinţiei sale ni se îngroaşă şi 
mai tare paguba, că porcii sălbatici nu ştiu de Dumnezeu şi 
sfinţi. Aşa că tot la domniile voastre cădem cu rugăminte. 
Altfel, dacă ne lăsaţi şi nu întindeţi cătră noi mină de ajutor, 
apoi nici nu ne mai primim bărbaţii acasă. lasă ei singuri 
împotriva dihăniilor, facă ce-or şti. 

De la casa cea mare a mazâlului a venit în fugă, cu cosiţele 
înflorite şi ochii aprinşi, Ilinca; a trecut de-a dreptul prin 
adunare şi a cerut leliţei Măria ceva, şoptit. 

A intrat după logofeteasa la cuhne şi a ieşit îndată cu o 
ulcică de lut aburind, pe-un fundişor de lemn. Umbla cu 
băgare de samă, fără a zâmbi nevestelor. Numai o dată a 
aruncat în treacăt o căutătură de ochi cât paharele. Negri 
erau? Albaştri erau? Nevestele şi-au dat coate. Doar anume 
şi pentru asta veniseră, ca să iscodească ce se petrece la 
curtea mazâlului. 

Mai încolo, Ilinca a rupt o crenguţă cu trei flori de răsură 
şi s-a suit în cerdacul de la casa mare. Mezinul Alexandru i- 


a ieşit înainte aţinându-i calea. S-a ferit de el, cu fruntea 
plecată, ş-a intrat. Adunarea şi-a contenit un răstimp sfatul. 
După aceea iar s-a stârnit vorbă şi căpităneasa nevestelor s- 
a întors spre uncheşul Petrea cu obrazul îmbujorat de întări 
tare. 

Tot atunci a intrat pe poartă vornicul Evghenie, cu toiagul 
vorniciei lui în mâna dreaptă, şi cu pădurarii după dânsul. 

După ce au intrat pe poartă, vornicul Evghenie şi 
pădurarii s-au oprit şi au întors urechile, să desluşească ce 
este. 

— Dar paguba domniilor voastre, nevestelor, a zis 
uncheşul încreţindu-şi coada pleoapelor, paguba domniilor 
voastre poate s-o fi făcut altcineva. Nu ştiu să le placă 
mistreţilor mâncarea de bob şi de păstări de fasole. 

— Apoi, cinstite oştene, a răspuns căpităneasa, la asta ne- 
am gândit şi noi şi am prepus întâi pe Şeptelici, care îşi au 
răzăşiile mai la vale de noi, departe de-o fugă de cal. 
Gâştele lor le vedem de la noi zburând pe sus când se întorc 
de la Moldova. Şi crapă de ciudă muierile Şeptelicilor, că 
avem grădini frumoase. Adevărat că acum nu le mai avem! 
Ş-atuncea ne-am sfătuit noi să şedem cu rândul la pândă - 
câte trei, câte patru, să nu ne fie urât. Şi-am stat vreo 
câteva nopţi la pândă şi n-a venit nimeni. N-au venit nici 
mistreți. 

Din ogradă a ridicat întrebarea cu glas înalt moş Nastasă 
pădurarul. Toată lumea s-a răsucit căâtră el. 

— Dar mă rog să-mi spuneţi, nevestelor, dacă la acea 
pândă aţi tăcut? 

— Cum să tăcem? Har Domnului, că doar nu sin-tem mute. 

La aceste vorbe, pădurarii s-au întors cătră vornicul 
Evghenie şi vornicul Evghenie cătră pădurari, ş-au prins a 
râde, cârligându-se din şale şi bătând cu braţele împrejurul 
lor, parcă ar fi lepădat ceva din mână. 

— Dar de ce vă hliziţi, mă rog? a ţipat cu mirare 
căpităneasa. 

Nu s-a mai dat nevestelor răspuns. 


— Ascultă, nepoată Margă, a ridicat iar glas din ogradă 
pădurarul cel bătrân, după ce s-a potolit râsul; noi am venit 
aici să le spunem dumilorsale oştenilor, după sfatul ce-am 
avut, că am împresurat locurile şi ştim unde se ţin mistreţii 
- în bahna de la mestecăniş. Şi mâni-dimineaţă om ieşi toţi 
bărbaţii şi feciorii să-i ocolim. 

— Apoi de aceştia mi-aţi fost? s-a încruntat cu mânie 
prefăcută căpităneasa Marga, arătând pumnul cătră 
oşteanul cel bătrân. Noi cerşim cu lacrimi şi domniile 
voastre râdeţi pe sub mustață. Amarnic om trebuie să fi fost 
domnia ta în tinereţă! 

Ochii lui moş Petrea s-au înceţoşat: 

— Tinerețe ce-am avut Cu amar le-am petrecut... 

a îngânat el şi adunarea de la casa cea mică a tăcut şi s-a 
întristat un răstimp. Apoi pădurarii au suit în pridvor la sfat, 
iar cele paisprezece neveste s-au dus la treaba lor, vorbind 
şi râzând. 

— Mai repegior, mai repegior! le-a strigat vornicul 
Evghenie, ameninţându-le cu toiagul. Bărbaţii voştri 
aşteaptă prânzişorul, pruncii vi s-au răsturnat din covăţele, 
găinile s-au suit în vârful şurii! 

Duminică, a doua zi. dis-de-dimineaţă, când se îngâna ziua 
cu noaptea, dar mai luceau stele, a sunat un bucium dincolo 
de Moldova şi răzăşii cu feciorii lor au prins a se aduna şi 
îndruma spre vaduri. Ici-colo se mai prevedeau prin 
geamurile de steclă ale unora dintre case luminile opaiţelor. 

Asta era una din mândriile pe care răzăşii din acest sat le 
moşteniseră de la străbunul lor David Călărețul. Ş-a doua 
mândrie era că purtau ciubote de piele. Şi când încălecau la 
slujbele domneşti ce datorau, puneau pinteni. 

Suna în tăcerea faptului zilei bocănitul ciubotelor pe hudiţi 
şi cărări. 

Când a crescut geana de foc a răsăritului, steaua 
ciobanului a mai fâlfâit o dată ca o năframă şi apoi s-a stins. 
Atuncea au trecut vânătorii de la Dăvideni vadul Sasului, 
călare. lar hăitaşii s-au arătat mai la vale, ieşind cu podul 


umblător în dreptul unor râpi oable unde se afla bahna 
mestecănişului. 

Doi dintre oşteni, mezinul şi Alexa, rămăseseră strajă casa 
cea mare lingă chilia lui Nicoară. Ceilalţi şapte se aflau toţi 
în drum spre valea de la Budăie, şi Caraiman ducea, în 
căruţa lui cu cei doi cai roibi, sculele de trebuinţă. 

Oştenii erau în şa; pădurarii umblau pe jos în urma or; iar 
după căruţă unii dintre bătrânii satului veneau pe căluţi 
harnici, călărindu-i de-a dreptul pe păr. 

Încălărat şi mai semeţ decât Alexandru Machedon, sălta în 
tainiţă badea Ghiţă Botgros, purtând pe umăr o suliță cu 
bold de fier; iar la ciochine îi atârna în partea stingă o 
pavăză de lemn pe care o avea rămasă între cioveiele din 
pod din vremea veche, când era tânăr strămoşul David. 
Badea Ghiţă îşi bătea iapa cu călcâiele ca să nu rămâie în 
urma unui oştean ca Suliţă, pe care îl socotea cei mai bun 
prietin al său din acele zile îmbielşugate în mâncări şi 
băutură. 

— Cum crezi c-o să meargă vânătoarea noastră? l-a 
întrebat diacul Radu. 

— Bine; dacă nu ne-om întoarce cu plin, să-mi razi 
mustaţa. 

Uitându-se la obrazul spânatic al lui Botgros, diacul nici n- 
a zâmbit. 

— Ai mai fost, frate Ghiţă, la asemenea vânători? 

— Fost. 

— Prins-ai mistreți? 

— N-aş putea spune decât că am ajutat, diece Radule. Dar 
acum mi-am luat suliță şi dacă n-oi izbândi să dobor batir 
umil, nici să nu te mai uiţi la mine. 

— De ce să nu mă uit? Eşti bărbat mândru şi în putere. 

— Da; am eu o prietinie şi aş vrea ca aceea să-mi spuie la 
ureche asemenea vorbe. 

— Atunci doboară mistrețul. 

— Să ştii că am să-l dobor! 


— Cunoşti meşteşugul? Să-i repezi sulița drept în spata de 
dinainte, ca să-l îngenunchi. Tragi sulița spre dumneata şi-l 
proţăpeşti la îi; dacă se culcă, înfigi sulița până în pământ. 

— Nu-i lucru uşor; aşa am să fac. Numai să nu mă înfior, îţi 
spun drept, de acea groaznică arătare, cu colții belciugaţi şi 
cu ochii crânceni de sânge. 

— Nu te teme; te sprijin şi eu de-alăturea. 

— Aşa da. Am şi pavăză. 

— Eu te-aş sfătui, bade Ghiţă, pavăza s-o lepezi la căruţă. 
S-o scoţi la focul vânătorilor, când vom pune pe dânsa inima 
friptă a mistreţului dumnitale. 

Se lumina de soare piscul din Boura. Căruţa s-a oprit la 
Budăie. Caii au forăit pe oglinda apelor bând prelung din 
izvoare. 

La scara uncheşului s-au înfăţişat pădurarii şi au arătat 
care-i meşteşugul lor. 

Mistreţii numaidecât trebuie să pogoare pe unde le-au 
alcătuit pădurarii cale. Trebuiesc cuprinse bine laturile 
poienii, mai în sus de Budăie, şi arcaşi dintre cinstiţii 
oaspeţi i-or aşeza pădurarii cei bătrâni pe unde se ştie că 
numaidecât dau aceste sălbătăciuni. Se mai află cu suliţi 
bărbaţi tari, cu câni de la stână, la anume ţiitori. lar Vidra şi 
cu cei patru au să dea atâta dezbin dihănii lor, până ce i-a 
prinde spaima; în acel ceas mistreţii nici nu văd, nici n-aud. 
Năboiesc pe unde apucă, dând cu colții; atuncea-s mai cu 
primejdie. 

Badea Botgros asculta pe gânduri 

— Ce zici, bade Ghiţă? l-a întrebat diacul. 

— Zic bine şi nici nu-mi pasă! Acuma, gândindu-mă, parcă 
mi-i mai frică de acea bală fioroasă; dar atuncea ştiu eu că- 
mi vine puterea spaimei. Asta mi s-a întâmplat la multe 
harţuri, în războaiele Domniei. 

De izvoare mai sus au dat de goruni uriaşi care întindeau, 
în laturi, braţe mari, şi, după un somn de un veac, parcă 
abia acum în acea dimineaţă se deşteptau în bătaia luminii 


răsăritului. Ciocănitori şi alunari îşi luau zborul tăcut şi furiş 
cătră sihla deaproape. 

Chihaia Nastasă, cel mai vechi dintre pădurari, s-a oprit şi 
s-a uitat în jurul său cu semeţie, făcând semn. 

Acolo, între goruni, le-a fost descălecatul. Caraiman a scos 
din căruţă, pentru oştenii măriei sale Nicoară, arcele - 
fiecare arc având cucura sa, şi pădurarii s-au bucurat. lar 
apoi a scos şapte ţevi lungi cu condace şi pădurarii s-au 
mirat, socotindu-le trâmbiţi de buciumat. Însă nu erau 
trâmbiţi. Ce-or fi - că acei oşteni ie înfundă cu cărbune! Să 
fie acel cărbune iarbă de puşcă? Or fi aceste buciume 
săneţele despre care se vorbeşte că le poartă de-o vreme 
ienicerii sultanului? 

Ce-or fi se va vedea îndată, căci, pe lângă arce, oştenii le- 
au luat cu sine. Iar căruţa, Caraiman a întors-o iar la vale 
cătră izvoare, cu caii. Şi acel Caraiman oacheş, fiind, se 
pare, slujitorul celorlalţi, nu s-a mai întors sus. Dar cum să 
se întoarcă când el are de priveghiat acea căruţă cu zestrea 
lor de război? 

Pădurarul cel bătrân, chihaia Nastasă, numai ce-a pus la 
gură cornul şi a buciumat în trei răstimpuri până ce i-a 
venit răspuns jalnic şi stins din adâncurile înrourate ale 
codrului. S-au înălţat îndată, din depărtări felurite, şi alte 
răsunete desfăşurau pipăind ponoarele şi costişele. 

N-a trecut decât scurt răstimp ş-au prins a răzbi din 
depărtări chiotele hăitaşilor. Se auzeau mai desluşit din 
culmi şi mai înfundat din văile pâraielor. Apoi, la urechea 
vânătorilor din ţiitorile poienii, au ajuns hămăiturile 
dulăilor. Dintrodată au chefnit plângând Vidra şi cu cei 
patru pui. Ce pui? Că erau mai nalţi în picioare decât haita. 
Şi s-a înţeles desluşit că ciurda mistreţilor coboară pe valea 
socotită de pădurari, şi că o prigoneşte căţeaua vânătoare 
şi corcii de lup. 

S-au văzut din locul vânătorilor, prin luminişuri depărtate, 
săgetând o clipă şi mistuindu-se în bungeturi, pilcuri mici 
de căprioare cu ţapii lor. La vremea aceea corniţele 


căpriorilor au încă blăniţă. Au trecut două-trei vulpi cu 
blana înfoiată şi cu coada târâită. 

Apoi s-a auzit sosirea: grohăituri întărâtate, pârâiri de 
vreascuri, scheaunele cânilor vânători. Şi asupra celor care 
s-au arătat mai întâi şi mai aproape, cu coamele zbârlite, cu 
ochi crunţi şi spumă în colţi, au bătut din crăcăni săneţele, 
stârnind duruiri de tunete şi spăimântând singurătăţile şi 
pe oamenii din acele singurătăţi. 

Când grosul turmei s-a învârtejit în poiană, vânătorii cu 
arce le-au trimes săgeți, cei cu suliţile au repezit suliţi. 
Îndată cânii, sosiți cu limbile atârnând, au adulmecat 
urmele sângelui şi oamenii s-au luat după ei, cu furci şi 
topoare. 

Sălbaticii doborâţi de plumbii săneţelor zăceau în poiană. 
Doi se trudeau încă: pădurarii i-au pălit cu baltagurile. 
Căzuseră cinci dihănii. Era unul mai mare, cu platoşă de 
slim. 

— Aista-i tata celorlalţi, se bucura badea Ghiţă Botgros. 
Am zvârlit şi eu în unul sulița. 

— Dacă-i pălit unde trebuie. Îl găsesc cânii, i-a zis ca 
pentru mângâiere chihaia Nastasă. Dar s-a dovedit după 
aceea că sulița lui badea Ghiţă Botgros nimerise bine, şi 
pădurarii au găsit într-o râpă şi porcul lui badea Ghiţă, 
luându-se după urma de sânge. Era un godin, dar Botgros a 
părut a se sui până în naltul cerului şi era în stare să facă şi 
pentru acest vânat mai mic un chef de o mie de zloți... 

— Dacă i-aş avea... a adăogit el, cârnind din nasu-i ascuţit. 

Cu godinul lui, se făceau şase mistreți. S-au mai adus doi, 
târâiţi la vale, din alte ţiitori, pe unde căutase cale de 
scăpare turma. Făceau în totul opt. 

Când s-a umplut poiana de mai multă zvoană şi nimeni nu 
se aştepta, numai iaca iese, dintr-un tufăriş ca peria, un lup 
sur. A zbucnit de la zece paşi şi oamenii au stupit spre el 
chiuind. Alţii au zvârlit după dânsul cu ciomegele. Diacul 
Radu a tras din cucură săgeata ş-a încordat-o în arc. pălind 


dihania după ceafă. Lupul a căzut pe loc, ridicând în sus. 
tremurat, coada. 

— Apoi aşa pălitură îmi place şi mie, diece, a zis uncheşul 
Petrea. Dacă n-aş fi încredinţat că mistrețul cel mare e al 
meu, aş avea asupra domniei tale zavistie. Parcă tot mai 
frumos cade vânatul din săgeata unui arc decât după 
trăsnetul săneţei. Condacul era cât pe ce să-mi scoală o 
măsea de minte, din fundul gurii. Alţii şi-or fi muşcat limba. 
Nu ne lăsăm noi lesne, diece, de arc şi paloş, ca-n 
vechime... 

Cornul lui chihaia a buciumat contenirea vânătorii şi 
răzăşii strânşi în poiana de la Budăie au îngrijit să deşerte 
vânatul de măruntaie şi să-l atârne în părângă pe 
trunchişori de carpăn. Apoi au strâns cânii, hrănindu-i din 
sângele jertfelor; şi, dând din răstimp în răstimp glas de 
cornuri, au purces pe la vremea amiezii cătră Dăvideni. 

XX 

Capitolul 9 

Badea Ghiţă şi căpitanca. 

În sat, a fost în acea zi de duminică mare bucurie pentru 
izbânda împotriva unor sălbătăciuni stricătoare; iar badea 
Ghiţă Botgros a arătat trufie, nu pentru că ar fi prăvălit şi el 
cu sulița un godin, ci pentru ca să-i cunoască vrednicia unii 
care nu o cunoşteau. 

— Am să-ţi spun eu mai pe urmă, o taină, prietine Radule, 
se tânguia el cătră diac. Dacă-ţi aduci aminte, ieri dimineaţă 
s-au Înfăţişat în foişor la logofătul Iorgu paisprezece 
neveste mărginence, cu mare vâlvă împotriva mistreţilor. Şi 
s-ar fi părut că Marga căpităneasa n-avea pe lumea asta 
laudă mai mare decât acea laudă a biruitorilor de mistreți. 

— Mi-aduc aminte, a zâmbit diacul. Acea căpităneasa e 
muiere cu draci. 

— E văduvă, a băgat de samă badea Ghiţă; bărbatul ei s-a 
întâmplat să fie un om gubav care 'tot tânjea primăvara, şi 
acu doi ani, la Sfântu-Gheorghe, s-a prăpădit de-o tusă 
otrăvită. 


— Ei? 

— Fii cu răbdare; ai să cunoşti numaidecât ce vreau să-ţi 
spun. 

— Ce vrei să-mi spui, înţeleg eu... 

— Ce-nţelegi, diece? Poate că înţelegi că eu şi acea 
căpităneasa ne avem bine? 

— Cam aşa, bade Ghiţă. 

— Cum ar putea fi aşa, diece, când eu n-o slăbeam din ochi 
şi ea nu s-a uitat măcar o dată la mine? lar astăzi i-am dus 
un but de godin, şi am întrebat-o dacă-i place. 

— Cum să nu-i placă? 

— Dar ştii dumneata, cumătră Margă, cine l-a doborât pe 
acest godin! 

— Cum să nu ştie? căci vuieşte tot satul de isprava 
cumătrului Ghiţă. 

— Şi nu-l lauzi? 

— Ba-l laud. 

— Numai atâta, cumătră Margă? 

— D-apoi ce mai poate fi alta? 

— Ce zici de una ca asta, prietine Radule? 

— Ce pot spune alta, decât ca aşa-i feleşagul muierilor. 

— Da, da, s-a muiat cumătrul Ghiţă; aşa-i feleşagul acestei 
tagme. Când socoti că-i bine, atunci e mai rău. Şi eu am 
socotit că dacă i-am alintat guşa o dată, de două ori, apoi se 
va bucura şi a treia oară. Şi când colo, în foişor la logofătul 
Iorgu, ea nici nu se uită la mine. Am oblicit eu din unele 
zvonuri femeieşti ce poate fi; asta-i taina pe care ai s-o afli 
când a veni vremea, nu mai departe decât desară. Şi dacă 
nu ţi-a plăcea, să-i razi lui badea Ghiţă mustaţa. Ai. Înţeles 
ce spun eu, diece? 

— Înţeles, prietene Ghiţă. Se cunoaşte c-ai mâncat inimă 
de mistreţ pârpâlită în jar de pe scutul strămoşului 
dumnitale David Călărețul. 

— Ehei, diece, vulpoiul nu umblă de multe ori la patul. Din 
pricina acelui vulpoi nu-i pasă căpitănesei de-o vrednicie 
care nu s-a mai pomenit în sat la Dăvideni. Atâta-i, alta nu 


mai spun. Numaicât să ne ridicăm din chilia asta a 
logofătului şi să ieşim în privelişte, unde se aude zvon de 
strune şi au scos credincioşii mazâlului nostru o bute de vin. 
În cinstea cui crezi domnia ta, diece, că s-a dat sfredel 
acelei buţi de vin? S-a dat sfredel acelei buţi de vin în 
cinstea oştenilor măriei sale Nicoară. 

Radu Suliţă s-a oprit în prag şi l-a privit cu mirare pe 
Botgros. 

— De unde ştii dumneata, bade Ghiţă, că-l chiamă aşa pe 
mai-marele nostru? Asta-i o taină pe care nu trebuie s-o 
pătrundă nimeni. 

— Apoi iaca o pătrund căpitănesele şi alte treisprezece 
neveste. La asemenea viclenii se pricep, dar să bucure pe- 
un bărbat ca mine nu se pricep. Aşa că s-a adunat tot 
neamul Dăvidenilor ca să cinstească pe acei oşteni, aflându- 
mă cu vrednicie în mijlocul lor şi eu, carele am doborât 
mistreţ. 

— Godin, bade Ghiţă. 

— Godin, mistreţ, nu-i tot atâta? 

— Ba da, precum sărbătoarea de ieri e tot una cu cea de 
azi. 

Badea Ghiţă a clătinat fruntea desfăşurându-se în sus: 

— Oi, viclene, viclene, nu-mi mai aduce aminte că azi nu 
mai samănă cu ieri. Pogorâm pe colea şi ne aflăm la un loc 
cu cei care petrec cu inima bucuroasă. Dar inima mea, 
sărmana, e neagră ca tina... 

Grăind, badea Ghiţă şi diacul au intrat în adunarea din 
laturea casei mici, lângă un gârlici de pivniţă. Cuparii 
logofătului împărțeau în oale nouă nesmălţuite vin din 
butea sfredelită. Acolo se adunaseră bărbaţii cărunţi ai 
satului, precum şi cei care nu erau cărunţi. lar tinerii fără 
grijă luaseră cu ei în pajişte, mai la o parte, doi lăutari 
ţigani, întocmind o horă, ca să li se vadă suratelor 
catrinţele, hurmuzurile şi cununile. 

Lăutarul cel bătrân avea pe el cele mai umilite straie, 
lepădate în dar de strănepoţii Călăreţului, ilic fără bumbi şi 


nădragi cusuţi cu petece roşii, ş-un comanac sur de lină 
împletită cu igliţa. 

Părea amărât de anii ce-l împovărau, ca unul care fusese şi 
rob la Crâm. Dar ştia să tragă arcuşul, când mângâind. 
când zădărând strunele. Cânta poate mai mult pentru sine, 
ademenit de aduceri-aminte de pe când era în floare, ca 
cobzarul ce-i ţinea ison. Acest nepot se ţinea mândru în 
felendreşul lui, dăruit de mazâl. Scărpinând cobza, se 
socotea vataman şi maistru pentru horă. Erau Ilie şi Iliuţă 
de la şatra de lângă moara Gârbovului, cu faimă în ţinut; 
dar această faimă nu le ţinea nici de foame, nici de sete. În 
ţara Moldovei aveau trecere mai mult cântecele decât 
cântăreții. 

Şi adunarea de la bolta gârliciului, şi hora, erau privelişte 
depărtată pentru Dăvideanu şi mazilită sa, pentru Ilinca şi 
Alexandru mezinul, care se aflau în scaune sub streşina 
cerdacului. Într-un răstimp a ieşit lângă ei presvitera 
Olimbiada, ca un duh al timpurilor trecute. Şi atunci pe 
unde ieşise presvitera a intrat Ilinca. 

S-a arătat la un geam ce se deschidea lunecând în sus şi se 
închidea coborând chipul pălit şi posomorit al lui Nicoară. 
Şi-a răsucit grumazul cătră cineva care se ţinea îndărătul 
său, apoi obrazul i s-a întors în deschizătura geamului şi 
părea luminat ca de un asfinţit de soare. 

„Îndărătul măriei sale stă şi grăieşte fata”, s-a gândit 
diacul Radu. 

La bute, şipotul de vin s-a împuţinat. 

— Vine o secetă, a fost de părere părintele Ciotică. Să ne 
aţinem cu ulcelele cât mai curge picuş şi să mai închinăm o 
dală pentru cinstiţi oaspeţii noştri. 

S-a apropiat cu ulcica lui şi badea Ghiţă: 

— Da” pentru mine nu închini, părinte? 

— De ce nu? Eu închin pentru tot creştinul. 

— Nu aşa, părinte Vasile, s-a îndârjit slujitorul mazilesc. Eu 
te întreb pe sfinţia ta dacă închini anume pentru mine... 


— Dar de ce să închin anume pentru dumneata? Era şi 
părintele cu chef. 

— Apoi să închini anume pentru mine, căci eu am săvârşit 
azi o ispravă, împreună cu cinstiţii oşteni. 

— Bine. bade Ghiţă, eu nu mă pun de pricină; închin şi 
pentru dumneata. 

— Nu aşa. nu aşa, părinte Vasile. 

— Dar cum? 

— Să închini numai pentru mine şi să-mi faci o urare, să 
mă adun când oi pofti eu cu cineva care mi-i drag. 

— Bade Ghiţă, a grăit blând popa Ciotică, eu văd că 
dumneata ai o leacă de harţag. Dar dacă îmi spui cine-i 
anume, ţi-oi face urarea. 

— Nu spun. 

— Atuncea nici eu nu închin. 

Badea Ghiţă Botgros a chemat cu mâna pe prietinul său 
diacul. 

— Pofteşte aicea, diece Radule, şi fă-ne judecată. Eu l-am 
prețuit pe părintele Vasile ca pe-un frate şi văd că tare m- 
am înşelat. Eu îl rog să se închine lui Dumnezeu pentru o 
bucurie a mea. şi sfinţia sa m-ar vinde Diavolului. 

— De ce spui o vorbă ca asta, bade Botgros? s-a tânguit 
preotul. 

— O spun pentru c-au stat ploile, ş-am dăruit un but din 
purcelul pe care l-am vânat,şi pentru că desară are să se 
întâmple poznă mare. 

— Ce vorbe-s acestea? 

— 'Ţi-oi spune altă dată, părinte Vasile. Acuma te poftesc 
numai să te uiţi la horă şi să-mi spui dacă vezi pe cineva 
care-o ştiu eu. 

— Nu văd nimica. 

— Ţi-s tulburi ochii, părinte Vasile. Îţi doresc sănătate. Eu 
şi cu diacul ne ducem în treaba noastră. 

Badea Ghiţă a vărsat vinul şi a trântit ulcica de pământ; 
apoi a luat de grumaz pe diac, pornind încolo. S-a dus să 
ciugulească din masa pe care o întinsese în pridvor 


logofeteasa Măria. Dar nici acolo n-au stat decât până ce s-a 
cufundat soarele în pâcla munţilor. În acel pătrar de ceas 
când se cufunda soarele, a ieşit din răsărit, de pe codrii 
Bourenilor, luna plină. 

— Ia acu-i vremea să ieşim noi la altă vânătoare, i-a şoptit 
la ureche badea Ghiţă diacului. Ca să afli şi taina de care ţi- 
am spus. Dacă nu ţi-a plăcea, să-mi razi mustaţa. 

Badea Ghiţă se „chiurluise”, cum se spunea în sat la 
Dăvideni, dar nu prea mult. Şi-n aceeaşi stare plăcută se 
afla şi diacul Radu. 

— Unde ne ducem, frate Botgros? 

— Nu ne ducem mai departe decât la Mărgineni, diece, la 
casa căpitănesei de care ţi-am vorbit; şi să mergi cu mine ca 
să nu creadă dumneaei cine ştie ce. Cât facem drumul până 
acolo, se ridică luna de o suliță, Radule, şi satul se linişteşte 
şi i-i somn. Numai cânii mai zăpăiesc ici-colo; după aceea se 
alină şi ei. 

Nu-i măcar o adiere de vânt. Iată, trecem punica la pârăul 
Plopilor şi s-aude cum cântă apa. 

S-au stâns toate opaiţele în Mărgineni. 

Numai la cumătră mea căpităneasa Marga mai arde. o 
făclioară, pe care i-am adus-o eu de la târg de la Roman. Se 
vede că m-aşteaptă. Hm! 

Cotim pe hudiţă şi intrăm. Portiţa-i bine unsă, cu untură de 
la godinul meu; nu scârţâie. Şi dulăul mă cunoaşte. Vino- 
ncoace, Tărcuş, să vadă diacul cum ştii tu să-ţi porţi coada, 
ca un steag. 

Badea Ghiţă a bătut cu bâta în uşă şi a dupăit la prag. A 
strigat: 

— Acasă eşti, cumătră căpităneasa? 

N-a venit îndată răspuns. Poate femeia se gătea de culcare 
şi dezvălea straiele patului. 

— Aicea eşti, cumătră? a strigat iar badea Ghiţă. Glasul 
căpitănesei s-a auzit nu prea târziu de după uşă: 

— Care-i acolo? 

— Eu, cumătră Margă. 


S-a tras zăvorul; cumătră a deschis uşa, luminând tinda şi 
uşa de la chiler cu făclioară de la Roman. 

— Pofteşte, mă rog. Nu eşti singur. 

— Nu; l-am adus şi pe diac, să fie martor... 

— Cum grăieşti dumneata, cumătre Ghiţă... Îl cunosc pe 
domnia sa diacul şi-mi plac ochii lui. 

— D-apoi mie; aşa ochi zic şi eu! Nu fără sprâncene ca ai 
unui oarecare popă, cel cu barbă roşă ca un măturoi. 

— Lasă-l pe părintele Vasile, cumătre Ghiţă, că nu ţi-a 
făcut nici un rău, şi intră în casă cu prietinul dumnitale. 

— Intru. Dar mai întâi eu aş pofti să văd cât grâu ai în 
cămară. 

— Doamne, cumătre, mi se pare c-ai închinat cam multişor 
la gârliciul pivniţei. 

— Cât îi trebuie unui bărbat viteaz, după o ispravă ca 
aceea pe care am săvârşit-o. Iaca intrăm şi ne aşezăm. 

Văd că ai întins masă, cu două străchini şi două linguri. 

Căpităneasa a râs, alintându-se. 

— Apoi tot te aşteptam, cumătre Ghiţă. Acum pun ş-al 
treilea talger şi aduc plăcintele; încă-s calde. Poftiţi. 

— Mulţămesc frumos. Dar eu mă duc să văd câţi saci de 
grâu mai ai în cămară. 

— Ba gustă din ce ţi-am gătit, cumătre. 

— Numaidecât! Dar eu vreau să văd întâi câţi saci de grâu 
mai ai în cămară. 

Badea Ghiţă Botgros s-a zvârlit în sus ca dintr-un arc, a 
făcut doi paşi mari; a deschis smuncit uşa de la tindă, cu 
stingă, apucând în dreapta bâta de lângă horn; a repezit în 
clampă uşa şi a dat dintrodată glas. Căpităneasa a rămas ca 
o icoană a uimirii fără să aibă timp a mişca măcar un deget. 

— D-apoi, cumătră, noi stăm cuminţi aici, a zis badea Ghiţă 
intrând în tindă şi pălind cu bâta întâi în duşamea şi pe 
urmă în bagdadie, noi stăm cuminţi aici şi la dumneata în 
cămară - hoţul. M-am pălit piept în piept cu dânsul. 

— Doamne, fereşte şi apără! s-a crucit căpităneasa. 


— L-am impus cu bâta, l-am apucat de barbă; deschisese 
uşa de afară şi s-a tot dus. La lumina lunii, parcă-parcă l-aş 
fi cunoscut. 

Căpităneasa Marga îşi cuprinsese pleoapele ochilor în 
palme. 

— Mie mi s-a părut c-ar fi părintele Vasile, a urmat badea 
Ghiţă, fără să arate supărare; şi descopere-ţi ochii, cumătră 
Margă, of! ochii cei căprii care mi-au fost dragi, şi uită-te la 
smocul de păr din ghiara mânii mele stingi. Aşa păr roş şi 
aspru n-are nici o barbă din sat decât barba părintelui 
Vasile. 

Cumătră Margă, mai bine mâncam astăzi friptă inima 
lupului decât a unui biet purcel sălbatic, ca să urlu şi să te 
rup cu colții. Căci noi ne-am avut bine ş-am strâns în inimă 
ca o comoară, ş-acuma văd că eşti căpităneasa 
înşelăciunilor. 

Ba cumătră Marga era căpităneasa adevărată. A ridicat 
fruntea şi a privit fără teamă pe badea Ghiţă Botgros. 

— Ghiţă, a zis ea cu glas limpede, am martor şi pe diac şi 
pe Dumnezeu şi mă jur că n-am ştiut de popă, cum nu ştiu 
când îmi va veni ceasul morţii. Poate s-a furişat el de bună 
voia lui, ca să-mi facă o spaimă, ca unul ce s-a întors băut de 
la petrecerea vânătorilor. 

Cum s-ar putea să mă leg eu c-o faţă bisericească şi să fac 
supărare cuvioasei preotese? 

Dar cine-mi ajută mie să lucrez răzăşia, să samăn, să 
culeg? Nu-mi ajută oare un cumătru ce-lam? Dacă nu-i 
cumătrul, ar putea oare popa să m-ajute într-acelaşi fel, în 
vederea satului, a fiicei mele măritate Ileana şi a ginerelui 
meu 'Tludose? 

Fac cruce, am jurat şi acum mânâncă-mă! 

Adevărat că atunci când întorceai ochii spre mine ieri 
dimineaţă, în foişor la Iorgu, eu mă uitam în altă parte. Dar 
n-ai călcat aici în casa asta de douăsprezece seri şi femeile 
îşi au meşteşugul lor să-i facă a-şi aduce aminte pe cei care 
uită. 


Botgros a clătinat din cap şi s-a uitat cu jale la prietinul 
său: 

— Ce fac eu cu smocul ista de barbă, diece Radule? 

— Îl zvârli pe foc, prietene Ghiţă. Ş-odată hotărăşte-te, ca 
un viteaz ce eşti, să nu-ţi mai aduci aminte de nimic. După 
care să mâncăm plăcintele şi să poftim sara bună 
căpitănesei. Mă petreci până la curtea mazâlului, unde am 
slujbă după straja a treia, şi, după ce mă petreci, vei face 
ce-i şti. 

Era linişte deasupra grădinilor de la Mărgineni şi cântau 
privighetorile. 

Într-o vreme, badea Ghiţă a rostit, ca şi cum ar fi venit de 
departe: 

— Acum dragostile stau boldite la stele, ascultă şi tac. Pe 
urmă, după alt răstimp, a bolborosit din guşter: 

Nopți cu lună, Bată-vă pustia, Eu cu voi mi-am prăpădit 
pruncia! 

Aceste vorbe deşănţate se desprindeau chiar atunci din el, 
ca nişte scântei de suflet. În starea în care se afla, le-a 
îngânat şi le-a uitat. 

Numai diacul şi-a adus mai târziu, cândva, aminte de ele. 

* X* 

Capitolul 10 

Nicoară Potcoavă şi visurile nepoatei. 

Într-a zecea zi de când schimba scama, presvitera 
Olimbiada a socotit că nu mai are nevoie de irul său. A 
acoperit buzele închise ale rănii c-o legătură uşoară de în şi 
a bătut uşor pe umăr cu mâna-i uscată pe Nicoară. 

— Acuma îmi eşti fin, măria ta, a zis ea; şi doresc să-ţi 
câştigi cât de degrabă toată puterea ce-ai avut. 

I-a sărutat mâna cea cu inel domnesc, în apa ochilor lui 
Potcoavă se aprinsese o rază a soarelui său lăuntric. 

— Mi-a fost dat să nu mor, presvitera, a zis el încet. Şi-a 
tras pe el straiul, fără a încinge brâul. 

Nepoata mazâlului a intrat aducând ulcica de lapte şi felia 
de pâne de grâu. I-a închinat şi floarea, după porunca ce 


avea dintru început. Acuma, când îl vedea pe bolnavul său 
într-o stare în care încă nu-l cunoscuse, fata înţelegea, c-o 
strângere de inimă, că dimineţile ei se ofileau. Florile pe 
care i le aducea acelui Făt-Frumos cam cărunt puteau să nu 
mai înflorească; nu mai avea ce face cu ele. A privit cu sfială 
noua înfăţişare neaşteptată a celui care trebuia curând să 
plece, fără să ştie de dragostea ei. Aşa credea ea. 1 s-au 
aburit ochii de lacrimi. 

Presvitera o privea cu luare-aminte; i-a dat o învăţă-t ură 
pe care o socotea înţeleaptă. 

— Draga mea copilă, i-a spus ea, poţi plânge. Măria sa 
Nicoară nu se duce la petreceri şi ospeţe, ci la datorii grele. 

Ilinca şi-a acoperit ochii şi a ieşit cu grabă. 

— Se duce să vestească pe bătrânii ei, a suspinat 
presvitera. Visuri, ca fluturii... Am fost şi eu aşa. Care 
fecioară nu crede că cel dintăi bărbat care-i zâmbeşte nu-i 
ursitul său? Nepoata asta te iubeşte, măria ta, şi-ţi închină 
plocon inimioara. 

— Am băgat de samă, presvitera, dar noi avem altele. 

— Se-nţelege. Oamenii sunt de două feluri; cei care rid şi 
cei care se-ntristează. Cei care rid trec mai lesne prin viaţă, 
a urmat bătrâna gândindu-se la mezin; iar cei care se- 
ntristează se chinuiesc în nelinişti. La douăzeci de ani, pe 
când erai la Bar, ai avut poate şi măria ta o nălucire a 
bucuriilor trecătoare. Ştiu, ştiu; să nu ţi se înoureze ochii, 
căci viaţa fiecăruia dintre noi înfloreşte o dată; şi nu te 
ruşina, măria ta, că înflorirea asta a fost scurtă; aşa-s 
primăverile. 

— Nu mă ruşinez, presvitera; mă întristez. lar de atunci, 
din tinereţă, piază-rea m-a prigonit. 

— Căci erai sortit să porţi cunună şi schiptru. 

— Poate. Unii din dascălii mei aveau şi ei scrisă în obraz 
amărăciunea. Mă învățau elina şi latina, ca aceste limbi să 
nu-mi fie de folos. Şi numărau împărații zadarnic, căci din 
toţi rămăsese numai pulberi ori mumii. Ne îndopau cu 


filosofiile lui Plato şi Aristotel iar la urmă s-a dovedit că 
avem nevoie mai ales de învăţătura săbiei. 

— Voievozii, măria ta, trebuie să mânânce fructele amare 
ale ştiinţii, ca să li se îndulcească anii cei târzii. 

— Dintre cei pe care i-am ştiut în vremea noastră ajuns-au 
oare mulţi la ani târzii? 

Presvitera Olimbiada n-a răspuns. 

— Când eram ucenic la Bar, a urmat Nicoară, mi-a fost 
drag un învăţător al nostru leah, care aş putea zice că 
vântura dinaintea ochilor noştri împărăţiile vechi şi nouă. 
Au fost faraonii şi împărații persieni, care aveau sub toiagul 
lor pământuri întinse şi furnicar de popoare; şi totuşi cu 
puţini oşteni a ieşit de la cetatea Filipopol un fecioraş fără 
barbă. Alexandru Machedoneanul, care s-a dovedit mai 
destoinic decât toţi. Tot astfel în vremurile ce-am trăit eu, 
spunea acel dascăl, am apucat un voievod de la Moldova 
care a ridicat sabia sa împotriva padişahilor ismailiteni, 
cotropitorii lumii de azi. Fost-a acel voievod stăpân pe o 
ţară mică, ostile lui erau puţine; dar el s-a dovedit mai 
semeţ şi mai vrednic decât împărații şi craii de atunci. Căci 
măria sa Ştefan de la Moldova lupta împotriva robiei şi 
cotropirii, şi la războaiele sale îl sprijinea întreg norodul. 

Şi de la Ştefan bătrânul, spunea fratele nostru Ion. ne-a 
rămas nouă poruncă să ne dezrobim de păgâni şi de cneji. 

Când s-a pregătit măria sa lon-Vodă să se ducă jertfă în 
tabăra beglerbeiului, m-a sărutat pe frunte în cortul său, şi 
a lepădat sabia. Eu m-am aplecat şi am ridicat-o. Măria sa 
mi-a spus: S-o porţi tu! Fii vrednic. 

Nepoata mazâlului, fiind o copilă neştiutoare, îndată Ge 
ieşise din chilie, se ştersese cu grăbire la ochi; şi în loc să 
înştiinţeze pe bunicii săi, cum socotise presvitera, despre 
însănătoşirea măriei sale, ea se oprise lângă uşorul uşii, ca 
s-asculte ce spun cei doi rămaşi singuri. 

„Ce spune iubitul meu de dascăli şi împărați? se oţări ea 
ascuţindu-şi urechiuşa. Plăcut e s-asculţi istorisiri de 


războaie care au fost; dar ce-mi pasă mie de domni şi 
împărați? 

Cum va fi fost oare cu acea ameţeală de la douăzeci de 
ani? Măria sa era atunci ieşit din pruncie, dar era tot viteaz 
fără frică. Mă înfior când m-apropii de el. Iar atunci îi va fi 
ieşit în cale frumoasa frumoaselor, nu ca mine care am păr 
de fuior şi pistrui ca ouşorul de codobatură... Măâtuşa 
Anghelina, dădaca ce-am avut, m-a vestit că va să Vie şi 
pentru mine un Făt-Frumos, iar eu să făgăduiesc cât cele 
trei fete la un loc: mâncări pipărate, şi pânză să-i îmbrac 
oştenii, şi doi pruncuşori cu părul creţ, cum e şi părul 
măriei sale Nicoară. 

„. Ce-avem noi cu noroadele?” s-a mirat ea urmând să 
asculte. 

Jupâniţa Ilinca a stat nedumerită auzind ce spunea iubitul 
său Nicoară despre sabia lui lon-Vodă. Acum măria sa 
cugetă la plecare şi nu se gândeşte că eu rămân jalnică şi 
amărâtă. Dar nânaşa presvitera i-a spus ceva, şi poate 
măria sa Nicoară s-a întoarce după ce va bate războiul pe 
care-l pregăteşte... 

Un glas de aproape a cutremurat-o. 

— Ce face aici jupâniţa noastră? 

Era uncheşul Petrea. O privea zâmbind, dar în ochii lui 
aspri nu era prietinie. 

— Ce să facă? Se pregăteşte să ducă bunicului şi buni-căi 
veste bună. 

— Care veste? 

— Măria sa Nicoară s-a sculat. Dar încă nu şi-a încins 
sabia. 

— Are să şi-o încingă. 

— Dar poate că va lasă de-acuma războaiele. 

— Ce ştiu copiii? şi-a clătit cu neîncredere fruntea 
uncheşul. 

— Ba ştiu, uncheşule; n-a trece mult şi fi-vor bătrâni şi ei. 

— Aşa este, s-a îmblânzit uncheşul. Du-te şi spune 
bunicilor vestea, dar mai întăi spală-ţi obrazul cu apă rece, 


ca să nu ţi se cunoască lacrimile. 

Copila s-a dus. Uncheşul a ciocănit la uşă, a auzit 
dinlăuntru glas îndemnându-l şi a ridicat clampa. 

Măria sa avea alt glas. Pieptul bătrânului s-a umflat de 
bucurie. 

— Mă închin ca la răsăritul luceafărului... a zis el intrând. 
Am aflat vestea bună de la nepoţica mazâlului. Om mai 
întârzia poate câteva zile, după cum vei porunci măria ta. 

— Om mai întârzia, uncheşule, dar nu mult. 

— Bine, măria ta; iar până atunci dă poruncă să fie 
încălicaţi şi purtaţi caii, deoarece la această curte se 
îngraşă de lene. Şi să le batem la copitele de dinapoi 
potcoave nouă. Poate va trebui să intrăm în locuri tari. 

— Dau poruncă... a încuviinţat Nicoară. 

— Să fie porunca măriei tale cu noroc, s-a plecat din şale 
oşteanul cel bătrân. Şi mă duc să-l aduc pe domnia sa 
Alexandru, să afle poruncile din gura măriei tale. 

Nicoară se juca cu floarea de căldăruşă pe care i-o 
adusese jupâniţa Ilinca. li păştea când frunzişoarele, când 
florile albastre, le mesteca pe gânduri şi le scuipa uşurel 
într-o parte. 

— Ies şi eu în cerdac, presviteră, a zis el, ca să-mi văd soţii. 
Am fost pierit pentru dânşii. 

— Ba nu, măria ta, a mormăit uncheşul Petrea. Toţi le-am 
priveghiat şi am aşteptat să te ridici în scări... Şi sărutăm 
dreapta cuvioasei presvitere Olimbiada, că ne-a scurtat 
năcazul. 

I-a sărutat vrăciţei mâna dreaptă. 

— Să fii sănătos, căpitane Petrea, i-a mulţămit ea, 
privindu-l stins ca din depărtarea trecutului. 

Peste un pătrar de ceas Nicoară se afla în cerdacul casei 
mari, împresurat de credincioşii săi şi de gazde. Jupâniţa 
Ilinca începuse a uri din dimineaţa aceea adunările 
oştenilor şi se depărtase cătră singurătatea livezii, unde o 
tot năcăjea un grangur. După socotinţa ei acel grangur îi 
arunca două stihuri fluierate, care pluteau în soare. 


Întâiul stih îi plăcea: 

Zâna zânelor! zâna zânelor! 

Al doilea, nu: 

Urâta urâtelor! urâta urâtelor! 

— Străpungă-te săgeata soarelui! îl ameninţa ea c-o 
vărguţă. Rogu-te, frăţioare grangur, nu mă amări. 

Cu acea vărguţă, făcând botişor, îl alungase din preajma ei 
şi pe Alexandru; altădată îi plăcea să-l vadă păun în jurul ei. 
Acuma voia să fie singură. 

— Lasă-mă, că-s supărată! 

— Dar de ce, Ilincuţă? 

— Pentru că plecaţi. 

— Cum să plecăm? Nu se poate. 

— Suie în cerdac ş-ai să afli şi domnia ta, chiar din gura 
măriei sale. 

Îndată a intrat în adunare gâfâind şi mezinul. 

A ascultat vorbele ce se spuneau şi nu i-a plăcut mai ales 
lipsa de stăpânire a uncheşului. Fără îndoială că acest moş 
se întoarce cătră anii copilăriei. 

— Dacă-i în picioare măria sa, nu mai aşteptăm! ameninţa 
el cu pumnu-i mare cât un buzdugan. Călărim trei zile caii 
ca să-i facem sprinteni şi-i potcovim la copitele dinapoi ca să 
poată prinde în suişurile oable. 

Mezinul a ieşit la vedere şi s-a uitat la bătrân cu oarecare 
milă. 

— Oştene, a zis el, de când ştii că numai în trei zile caii 
graşi se fac iar vitioni? 

— Oştenii vechi ştiu cum să-i şi hrănească de drum, a 
răspuns bătrânul fără a-l privi. Dacă nu în trei zile. apoi în 
cinci. Zi de amânare, zi de supărare. 

— Însă mai află, moşule, că breazul lui Toader Ursu 
alicneşte. 

S-a amestecat mazâlul: 

— Pentru asta uşor aflăm leac. Poprim aici breazul şi dăm 
în schimb alt cal din tabunul nostru. 


— Să zicem că va fi aşa. Însă trebuiesc strânse şinele şi 
fiarele căruţei noastre. Dac-o mai purtăm aşa cum este, se 
hârbuieşte de istov. 

— Şi oala asta are capac, a râs bătrânul Andrei Dăvideanu. 
Trimetem pe trei zile căruţa la meşterul faur Bogonos, 
lângă moara Gârbovului. 

Mezinul s-a bucurat, dar bucuria îi era acră. 

— "Toate se potrivesc bine, ca şi cum cinstita gazda ar pofti 
să-i plece oaspeţii mai curând. 

S-a făcut o clipă de tăcere. Nicoară şi-a încruntat 
sprinceana şi a zis, închinându-se cuviincios spre mazâl: 

— lartă-i pe cei care aiurează, cinstită gazdă. M-ai iertat 
întăi pe mine, al doilea iartă-l pe fratele meu prea iubit. 

Mezinul şi-a muşcat limba şi a cerut pe loc iertare, mai 
mult bâlbâită, de la stăpânul casei. 

Presvitera Olimbiada îl privea subţire şi batjocoritor din 
scaunul ei. 

Moş Petrea Gânj mai avea cuvânt şi în sfatul de război, nu 
numai în cel diplomaticesc. Şi-a umplut pipa, a scăpărat 
aprinzând tutunul, afumându-i atât pe cei bucuroşi cât şi pe 
cei mânioşi, şi s-a ploconit cătră adunare. 

— Fraţilor şi măria ta, a chibzuit el; dacă nu mai avem nici 
o pricină de întârziere şi putem porni cătră ţinta pe care o 
avem, atunci ieşirea noastră nu se va face cu alai, nici ziua, 
şi chiar dac-ar şti-o prietinii gospodari de la Dăvideni, apoi 
află că noi poftim să nu fie dumnealor de faţă când ne-om 
încălăra. 

— Asta o înţelegem tare bine. a răspuns cu limpezime şi 
voie bună logofătul Iorgu. Noi n-am ştiut când veniţi şi nu 
ştim când plecaţi. 

— Tare bine, a urmat moş Petrea; asta-i una la mână. Şi 
măria sa Nicoară ştie singur unde facem cele cinci 
popasuri. Nu le are scrise pe izvod, ci le are însemnate în 
mintea măriei sale. 

Nicoară se bucura în jilţul său de şiretlicul bătrânului. 


Nu se ştia încă nimic de nici un popas, căci calea 
pribegilor e calea întâmplării. Totuşi Nicoară hotărâse în 
taina inimii lui să nu ocolească locul unde trăise şi-şi dăduse 
obştescul sfârşit biata sa mamă Calomfira. 

Numai presviterei Olimbiada îi mărturisise Nicoară acest 
gând. cât sfătuiseră singuri în chilie, şi acum măria sa 
primea, de la privirea ei aţintită, încă o întărire. 

„Du-te, parcă-i spunea acea privire neclintită de sibilă. 
Poate nici nu vei mai găsi acel mormânt; şi-n locul unde acel 
mormânt a fost, nu te vei mai întoarce. 

Nepoata mazâlului se tot ducea la vale, printre mesteceni 
şi scoruşi. Codri înainte, în zarea răsăritului, munţi sub 
ceată. Îndărăt în zarea asfinţitului, şi soarele în putere la 
amiază; iar câtră miazănoapte o boltă de nouri. Un buratic 
verde cere ploaie la o tufă de smeură zbătându-şi guşa albă. 
La pasul copilei s-a oprit. O şopârlă cu ochişori de neghină a 
ieşit într-o rază. 

„De ce eşti supărată, şopârlă?” a întrebat în gând Ilinca. 

Şopârla s-a strecurat sub flori albastre de bărbănuc. 
Acolo, sub foile tari şi lucii, veşnic verzi şi iarna şi vara, se 
afla o piatră veche cu semne dăltuite. Acolo apune bunicul 
Andrei că ar fi dormind bătrânul satului, strămoşul David. 

— Cine ştie cine a fost şi când a trăit... 

— Sărutu-ţi ochii frumoşi, jupâniţa... Îi răspunde gropniţa 
cea veche; şi de sub marginea ei de cătră vale se ridică 
stafia livezii. 

Dar nu-i stafia livezii, ci ţiganca lui Bogonos faurul, cu 
traista de câlţi lungă de la umăr până la glezne, în care 
încarcă daruri de la gospodinele din Dăvideni. 

Desculţă şi cu catrinţă roşă. 

Îi rid dinţii între salba de la gât şi cununa de la frunte. 

Amândouă din bani de argint, din comoara pe care a găsit- 
o faurul în hotarul Filipenilor. 

Acolo unde a fost ţintirimul răzăşilor. 

Acuma acolo-i cocină şi îngraşă boierul mascuri. 


Fata cunoaşte locul: trece pe lângă el când se duce să dea 
mâncare copiilor presviterei. 

— Să-ţi gâcească baba... o îndeamnă chiranda lui Bogonos 
pe copilă. 

Nu-i babă. e încă tânără şi cu ochi iscoditori. 

— Să-ţi gâcească baba la ghioc... o îndeamnă iar ţiganca; 
pune în ghioc bănuţ nou... poate fi şi vechi, numai să-l dai 
cu dragă inimă. 

— N-am bani, râde jupâniţa. 

— Dă-mi ceva, ce-o fi. 

— N-am, Mură dragă, decât floarea de căldăruşă de la 
ureche. 

— Aceea ţine-o, că şade bine ochilor albaştri. Ţi-aş spune 
că te caută doi, unul blând iar altul mânios; şi inima ta e 
împărţită şi la îndoială. Norocul tău fi-va cel blând, dacă 
hărăzeşti babei ceva, că te-oi legăna, şi ţi-oi descânta, şi de 
rău te-oi apăra. 

— N-am ce-ţi da, Mură, că n-am decât sufletul. 

— Acela e al celui căruia îi eşti dragă. Dar măcar 
dăruieşte-mi o învăţătură. 

— Cum nu, dacă m-oi pricepe. 

— Spune-mi unde să-l găsesc pe bărbatul sprinten, oacheş 
şi cu barba creaţă. 

Ilinca a râs, puţintel ruşinată. 

— Nu-l cunosc, Mură. 

— Ba-l cunoşti, jupâniţa; nu-i cel la care te-ai gândit; dar 
şi-al meu trăieşte la Dăvideni de zece zile cu stăpânul lui, la 
odaia mazâlului; ş-a trimes răspuns faurului Bogonos 
pentru o căruţă, care are nevoie să fie desferecată ş: iar 
ferecată, să nu se mai hrentuiască niciodată. 

— Caraiman... a tresărit Ilinca. 

— Aşa taman, a încuviinţat ţiganca. Unde-l găsesc? 

— La logofătul Iorgu. Țiganca a privit-o ţintă. 

— Cum aş putea, jupâniţa frumoasă, să-i trimet răspuns 
fără a mă arăta, să înţeleagă făr-a întreba; la mine să vie cu 
bucurie; să mi s-agăţe de gât, să uit de celurât... 


— D-apoi ce-ar zice faurul? 

— Bătrân şi urât soţul meu faurul Bogonos, jupâniţa 
dragă! Când vei cunoaşte ce ştiu eu, abia atunci ai să afli 
bucuria. 'Ţi-oi spune şi altele despre ursitul tău. la aminte şi 
fii cuminte. 

— Ce spui tu, Murăâ? 

— Spun bine. Uită-te la mine. Te pândeşte zburătorul... 
Fata începea să simtă o ameţeală de descântec. Mura i-a 
desprins uşor căldăruşa de la ureche, mângâindu-i tâmpla. 

— El nu s-a sfiit să vie la mine. Şi mi-a poruncit să te 
vestesc că te-aşteaptă... 

Jupâniţa Ilinca a auzit dinspre deal o chemare. O striga 
dădaca ei cea bătrână, Anghelina. 

S-a uitat în juru-i. Era singură, lângă bărbănucul înflorit 
albastru şi lângă piatra cea veche cu slove dăltuite. 

X* X* 

Capitolul 11 

Judeţul lui Alexandru mezinul. 

Mezinul Alexandru ştia că, vinerea, presvitera Olimbiada 
se duce obişnuit la biserica filipenilor, ca să-şi facă datoria 
pomenirii cătră soţul său preotul, de multă vreme adormit. 
Cel care fusese ucenic al arhimandritului prea învăţat şi 
iscusit Amfilohie, logofătul de taină ai bătrânului Ştefan- 
Voievod. 

În acea zi, presvitera ajuna până la asfinţitul soarelui, fără 
pine şi fără apă. Îşi lua cu sine, ca să-i ţie de urât în pustia 
singurătăţii, pe ucenica cea grasă şi greoaie, Safta. 

Căci cuvioasa Olimbiada în acele ceasuri păstra rânduială 
tacerii şi filipenii aveaţi faţă de ea sfială. Erau şi prea umiliţi 
şi trudiţi, de când nu mai erau socotiți neamuri şi căzuseră 
în şerbia vornicului Vartic, care acuma îşi spunea bivel- 
vornic Filipeanu. Dar el era dintr-o sămânță de venetic 
străin în ocina filipenilor. La urechea presviterei, cât 
privegheau în biserică la lespedea preotului, în dreapta 
naosului, Safta şoptea din când în când câte văzuse, câte 


auzise în acea săptămână şi măcina în gingiile ei toate 
întâmplările oamenilor pe care îi ştiuse şi-i ştia. 

În acele vineri ale pomenirilor, îi da cuvioasei ajutor, la 
curtea ei rămasă fără stăpână şi fără slujitoare, finuţa 
Ilinca. De vreo doi ani era această copilă la ascultare, 
Îngrijind puii cuvioasei, adică dihăniile şi lighioile adunate 
de mila ei. Aceste dihănii şi lighioi. chiar dacă erau din soi 
de fiare crunte, trăiau cu pace. Vrăciţa le împrietinise şi o 
învăţa pe finuţă că din firea lor dobitoacele sălbatice nu-s 
rele şi pot fi îmblânzite. Dar amestecându-se omul care le 
prigoneşte şi foamea cea fără istov, au ajuns că în 
singurătăţile lor nu mai sunt înfrăţite ca în raiul de la 
începutul vieţii. 

După întâmplările din a zecea zi a popasului măriei sale 
Nicoară, mezinul a avut cu sine însuşi un sfat viclean, ca să- 
şi agonisească, în acea puţină vreme cât mai avea a petrece 
la Dăvideni, o bucurie pe care o visa în toate nopţile, şi 
treaz, şi în somn. 

A unsprezecea zi era o vineri. Şi i s-ar fi otrăvit ziua dacă 
n-ar fi văzut-o pe Ilinca; dacă n-ar fi ocolit cat ari ie livezii, 
ca să-i iasă undeva pe neaşteptate în cale, dacă n-ar fi oprit- 
o ca să-i spuie vorbe şăgalnice de dragoste. 

Copilei îi plăcea să-l vadă în preajma ei, să-l zădărască 
alintându-se, să-l împungă cu ochii; însă pe urmă rămânea 
cu gândul dus în altă parte, parcă ostenită. 

Mezinul avea înţelegerea vârstei şi ştia unde zboară 
gândul fetei. Era gând fără noimă. Oştenii îşi schimbă locul 
necontenit; îi bate vintul cătră zarea furtunilor. Cei isteţi îşi 
cată în grabă ceasul bucuriei. Şi tinereţă cu tinereţă 
găsindu-se, fiecare îşi agoniseşte un dram de plăcere în 
puţina şi trecătoarea noastră viaţă. 

Smintit ar fi el să nu-şi agonisească dramul. Cei care se 
însoțesc cu mărirea şi puterea, cum sunt voievozii, şi cum e 
bădiţa Nicoară, îşi găsesc mulţămirea de multe ori în visuri 
deşarte. Dar mai bine-i să te ţii lingă cele omeneşti şi să te 
bucuri întăi pentru tine însuţi. Spunea un dascăl filosof de 


la Bar că măsura eroilor e una, iar a înţelepţilor epicurei 
alta. 

Ştiind-o deci în altă parte pe Ilinca, mezinul s-a hotărât s-o 
caute acolo. 

Caraiman ducea faurului Bogonos căruţa, să-i tragă şinele 
şi să-i strângă ferecătura. În şatra faurului Bogonos trăia şi 
Mura, cu care mezinul se ajunsese, cătând amân-doi 
aceleaşi ciuperci bune de mâncat, prin aceleaşi locuri ferite. 
De la lelea Mura ar fi putut avea răspuns, după solia ce-i 
încredinţase, şi dacă nu răspuns, cel puţin sfat. A îndemnat 
pe diacul Radu să vie cu el, ca să-şi potcovească şi ei caii 
după porunca ce slobozise măria sa Nicoară. La al treilea 
ceas al dimineţii a ajuns cu Caraiman la şatra lui Bogonos, 
acolo unde gâfâiau foile şi băteau ciocanul şi barosul în 
preajma jarului. 

Meşterul nu-şi vedea capul de atâta năvală de trebi. Dar 
rânjea muşteriilor, nădăjduind câştig bun. 

— Buna dimineaţa, moşule! a strigat din uşa covăliei diacul 
Radu. 

— Bună să-ţi fie inima cum ţi-i câutătura, oştene. 

— Ne potcoveşti caii au ba? 

— Potcovesc cu potcoave de-o ocă, a rânjit faurul Bogonos. 
Era un bătrân şpanchi de un ochi, cu vânturătură de paie 
amestecate în păru-i zbârlit; straiele de pe el ferfeniţă, cum 

se cuvine să fie straiele unui meşter; desculţ şi cu braţele 
goale până la umăr. Cămagşa îi era scurtă numai până la 
buric şi nădragii tare puţini. Straiele cele de fudulie le avea 
în ladă. Chiranda Mura n-avea vreme să-i cârpească; cum a 
zărit obraz străin, numaidecât şi-a tras ghiocul, căci era şi 
ea meşterită, cum era Bogonos meşter. 

— El nu poate gâci cu ciocanul şi eu nu pot coase cu 
ghiocul... a râs ea, privind goliciunea soţului său. Apoi 
cunoscând pe Alexandru, s-a închinat şi a tăcut, 
strecurându-se afară, pe după umărul diacului. 

Faurul făurea potcoave. Îl ajuta cu barosul un lungan care 
s-a bucurat peste samă când a văzut pe domnia sa 


Alexandru. S-a bucurat mai puţin privind pe diac, deoarece 
până atunci nu-l mai văzuse. lar pe domnia sa Alexandru îl 
mai văzuse; măria sa îi dăduse. ş-un pitac; deci îl socotea 
prietin al său. 

Caraiman, afară, legase de belciuge căpestrele cailor de 
pe care descălecaseră tovarăşii săi, apoi se întorsese la 
căruţa goală. O descălţase de roate, aşezând-o pe butuci. 

Chiranda Mura a dat ocol. ş-apoi a venit de cealaltă parte 
a uşii. Foile conteniseră, un răstimp; băteau ciocanul şi 
barosul; săreau scântei până în prag; domnia sa Alexandru 
s-a ferit poticnindu-se în şoldul ţigăncii. 

— Milostiveşte-te, stăpâne... a îngânat Mura, chemându-l 
cu o clipire de geană. 

El s-a scobit în chimir, căutând un bănuţ. Ea s-a gudurat 
cătră măria sa. 

— Slăvite, i-a şoptit ea, când s-au aflat la o parte; ieri i-am 
spus mândruţei cele cuvenite, şi să ştii că-i eşti drag. Dacă 
sui în dâmb, găseşti la curtea preotesei portiţa deschisă. 
Intri fără teamă şi găseşti pe nepoata mazâlului singură. 

— Cu ştirea şi voia ei? 

— Intră ş-o să vezi... a rânjit Mura. Iţi iei calul. Dar după 
aceea nu te depărta singurel prin lunca Nacului. 

— De ce? 

— Mai este ceva; ţi-oi spune pe urmă; poate greşesc şi nu 
vreau să-ţi stric ceasul cel bun al măriei tale. De la curtea 
preotesei cobori tot într-acoace. 

Cu ochii lucind de nădejde, mezinul s-a dus la cal, 
deslegându-l din belciug. 

— Nu-l potcoveşti, stăpâne? s-a mirat Caraiman. 

— Ba până ce faurul potcoveşte roibii căruţei şi pintenogul 
diacului, eu sui în dâmb. 

Diacul ieşise din covălie şi auzise aceste vorbe. 

— 'Te duci să vezi copiii de suflet ai sfintei Vineri... 6-a 
jâmbat el cu haz. 

— Mă duc, dar nu întârzii şi mă întorc îndată. 

— Te-aştept, domnia la Alexandre... 


Domnia sa mezinul Alexandru a încălecat şi s-a dus. 

— Se duce pe-o urmă de căprioară... a mormăit diacul, 
dându-şi dintr-o clătinare a frunţii cuşma pe urechea stingă. 
Noroc că sunt şi cărunteţi pe lume! Dar la ce-i bună 
toamna, a urmat el oftând, dacă s-a petrecut fără întoarcere 
primăvara. Arată-mă oglinda, lele Mură, să văd dacă mai 
pot face umbră pământului. 

— Oglinda ta îs ochii mei, oştene, şi ţi-aş arăta ce pofteşti, 
numai îngăduie până la amiază. 

— Ce este? 

— Nu ştiu; e încuiată încă uşa. dar socot că m-oi pricepe s- 
o descui. ş-atunci om vedea ce drac s-a arătat iar la moară. 
Să nu te duci departe - după tocmeala ce avem cu oglinda. 

„Țiganca asta are diavoli, zâmbea oşteanul, şi mă face s- 
aştept. Diece, diece, unde-s căile înţelepciunii tale?” 

S-a aşezat subt un arțar, cu ceafa rezemată pe şa. 
Luminile şi umbrele frunzişului îi jucau pe pleoapele 
închise. 

Mezinul în vremea asta, descălecase sus, în dâmb. A aninat 
frâul de botul şelei dându-i lungimea trebuitoare, ca să 
poată paşte calul. „Ca să aibă şi el, săracul, petrecere în 
umbra zaplazului...” Locul era singuratic; nu se vedea 
ţipenie de om; pe ogoare se coceau pânile în cuptorul verii. 

Când a păşit la portiţă, a dat glas ascuţit căţeluşa. Nu cu 
multă mânie. 

Mezinul a apăsat clanţa ş-a deschis, bucurându-se că 
poate i se lăsase anume slobodă calea dorită. Căţeluşa a 
tăcut, trăgându-şi botul ascuţit în covru, după ce 
adulmecase la străin flori de sânziene. 

Zburătorul a păşit cu fereală şi a văzut aţintiţi asupra sa 
ochii lighioilor şi jigăniilor sfintei Vineri. S-a dus de la el 
cătră ele adierea dulce a florilor. Se afla acolo, subt umbrar, 
tolănită la picioarele Ilincăi, o mistreaţă tânără. Lângă 
mistreaţă. ursuleţul cu capu-i de catifea pe coapsa ei aspră. 
Şi vătuiul de căprioară a întors capul de sub braţul drept al 
Ilincuţei, petrecut pe după grumazul lui. Şoimul a fâlfâit în 


sus şi a venit lin asupra oaspetelui, aşezându-i-se pe umăr. 
Pe urmă a fâlfâit iar şi s-a pus pe streşina fântânii. Oi ţigăi 
dormitau cu picioarele subţiri subt ele. Cucoşul ogrăzii a 
vestit om străin; dar nepoata mazâlului n-a mai avut când 
întoarce fruntea; bărbat îndrăzneţ a cuprins-o strâns; i-a 
presărat din mănunchiul de flori pulbere de aur, râzând 
numai din guşă ca un hulub. 

Din spaima dintăi, jupâniţa Ilinca a tresărit numaidecât cu 
mânie, încordându-se ca împotriva unui duşman. l-a pus 
mânile în piept, apoi în frunte; a ţipat: 

— Am să te spun nânaşei Olimbiada. 

EI a râs. N-o credea şi îşi vedea aproape biruinţa. O clipă, 
neliniştite, jigăniile şi lighioile îmblânzite ale presviterei 
parcă priveau cu plăcere această joacă a prietinei lor. 

Fata şi-a stăpânit plânsul ce sta gata s-o înece. S-a des- 
cordat şi a avut o tristeţă înfricoşată; dintrodată a apărut 
umbra ei însăşi, cu smocuri de păr fâlfâindu-i în ochi. 

Mezinul a şovăit. 

Şi dintrodată, în tăcerea acelei curţi, a acelor câmpuri şi 
livezi şi a soarelui copleşitor, s-a auzit o chemare. 

Părea depărtată; însă oşteanul, desmeticit din mânia lui de 
dragoste, a ridicat fruntea, a mai auzit-o o dată şi a înţeles 
că vine de aproape, de sub dâmb, de la moara Gârbovului 
ori de la coliba faurului. 

S-a repezit spre portiţă, fără să bage în samă zbuciumul 
împotriva lui a căţeluşei celei cu dinţi de fier şi măsele de 
criţă; a deschis, a apucat frâul, a sărit în şa şi în câteva 
clipite a fost deasupra priporului. 

A văzut că de la moara Gârbovului veneau împotriva lui 
Caraiman, cu tesace scurte, doi bărbaţi spătoşi şi rânjiţi, tot 
cătând să-l taie. În bătătură la moară nu se afla decât 
Gârbovu bătrânul care împungea în toate părţile cu nasul 
căutând ceva: un bolovan, un lemn. ca să vie într-ajutorul 
celui încolţit. La covălie în faţă nu se vedeau nici lelea Mura 
nici diacul Radu. De vuiet de nicovală şi ciocane, faurul şi 
ajutorul lui nu putuseră auzi nimic. Abia atunci când se 


arătase mezinul Alexandru în pisc, ieşeau şi ei în privelişte 

la covălie. Au lepădat ciocanele, au ridicat braţele goale în 

sus şi parcă şi-au luat vint să săvârşească ceva. Au stupit în 
palme şi au rămas pe loc. 

— Ciocanele! Ciocanele! a strigat de la jumătatea 
coborâşului Alexandru, repezind din tălpi scările şi sărind 
din şa. Calul s-a proptit în picioarele de dinainte şi a rămas 
ca o stană pe când călăreţul se năpustea la vale. Caraiman, 
cu ochii aprigi, îl zărea că-i vine în sprijin.; deodată s-a 
oprit, desfăcând în sus cu braţul un băț de corn pe care-l 
avea totdeauna cu sine la căruţă. 

lată că deasupra acelei privelişti de sub dâmb, dintre 
moara Gârbovului şi covălia faurului Bogonos, a plutit 
şoimul presviterei. Tocmai sus, nu departe de poarta curţii, 
se arătase, ca să vadă ce se întâmplă, Ilinca împreună cu 
jivinele şi lighioile, aşa cum ies mărginaşii satului de răzăşi 
când se întâmplă să fie un harţ de război în preajmă. 

Alexandru mezinul a chiuit prelung deasupra văii: 

— Unde eşti... Raduleee! S-a auzit răspuns din luncă: 

— Hai-hai! Hai-hai! 

Două răspunsuri. Unul îl cânta lelea Mura. 

Caraiman nu-şi făcuse zadarnic oprirea şi nu sta numai în 
apărare. A prins a da cu bâta când în tesace, când în 
oamenii cei spătoşi şi bine hrăniţi. 

— Dacă are Caraiman în mână băţul de corn, zicea diacul 
cătră chirandă, care fugea înaintea lui, nu mai am grijă; şi 
am când apuca sabia pe care am spânzurat-o în arțar. 

— "Ţi-am spus eu să mai aşteptăm o ţâră, până ce s-or da 
pe faţă tăunii, bodogănea cu mustrare lelea Mura. 

— Hai-hai! îndemna diacul pe tovarăşul său. 

Caraiman pălea bine. Unul din grăsuni a scăpat te-sacul. 
S-a aplecat şi, când se ridica, slujitorul lui Nicoară l-a şters 
cu băţul la tâmplă şi l-a umplut de sânge. Îndată l-a pălit şi 
pe al doilea. 

— Aman! a strigat cel umplut de sânge, îngenunchind. 


Mezinul trăsese paloşul, dar se oprise lângă omul fratelui 
său. Diacul îşi desprinsese din arțar sabia şi venea şi el la 
judeţ. 

Gârbovu morarul îşi găsise bucata de lemn de care avea 
nevoie ca să se amestece şi el în bătălie şi se înfăţişase 
şchiopătând. Faurul Bogonos şi cu ajutorul lui întindeau 
oşteanului acela tânăr şi falnic ciocanele, neînţelegând ce 
pofteşte domnia lui să facă cu ele. 

Mura a venit asupra lor cu ghiare şi ţipet: 

— Să le spargeţi capetele, păcătoşilor şi nevolnicilor ce 
sunteţi! 

— Aoleo! că nu m-am priceput... s-a dezumflat într-o 
tânguire lunganul, săltând barosul. 

Diacul a făcut doi paşi înainte: 

— Închideţi gurile şi clonţurile Domnia sa ţine scaun de 
judecată. 

— Da” „cine-i domnia sa? a întrebat fără sfială grăsunul ce 
se afla în picioare. Că noi am venit aicea cu răvaş de la 
domnia sa vornic Filipeanu şi cu împuternicire de la 
stărostia Neamţului. 

Caraiman l-a pălit numaidecât cu băţul de corn la grumaz: 

— În genunchi, lingăule; şi răspunde numai când te-o 
întreba. 

Mezinul a întors paloşul cu vârful în pământ. A privit în 
sus; vedenia de pe dâmb dispăruse. 

— Să-mi spui, moş Gârbovu, a poruncit el, de ce-l 
prigoneau pe slujitorul nostru aceşti nemernici, de cătră 
moară? Căci pe slujitorul nostru l-am lăsat la căruţa 
descălţată, nu-i de-atuncea decât cel mult un ceas. 

— Aceşti străini, a mărturisit moş Gârbovu, se aflau la 
mine la moară sosiți de dimineaţă. M-au rugat să-i las să 
mestece la vatra mea o fiertură de mălai. I-am îngăduit, le- 
am dat ş-o măsură de mălai, şi i-am întrebat cu ce treabă-s 
în trecere. 

— Dă-ne moşule, ş-un talger de brânză, s-au rugat ei, şi 
după ce ne-om pune pântecele la cale, ţi-om spune. 


Până ce a fiert ceaunul, că lor le-a plăcut să fiarbă mult; 
până ce-am gătit brânza ş-am prins cu crâsnicul şi şase 
scobai la lăptoc, şi până ce am fript scobaii a trecut bună 
bucată de vreme. Zice unul: 

— Să se ducă cei doi feciori s-aducă o leacă de băutură. 
Unul de la orânda Filipeanului, rachiu; şi celălalt de la 
crâşma Dăvidenilor. vin. Iar cel care se duce la crâşmă să 
întrebe ce oşteni străini s-au poprit acolo în sat. 

Eu am răspuns că n-a poposit nici un oştean. 

— Tu să taci, moşnege, a răspuns acesta mai pântecos, şi 
să faci cum poruncesc eu. lată o grivnă pentru rachiu, iată o 
grivnă pentru vin. 

— Dar unde-or pune atâta băutură pentru două grivne? m- 
am mirat. 

— Or lua cât le trebuie şi mi-or aduce cusur, a poruncit 
acesta mai pântecos. 

Cum au purces băieţii, ei au dat mâncarea deoparte. 

— la acuma ai să afli tu de ce am venit noi aicea, zice 
pântecosul. Întăi am venit ca să tăiem şi să poprim lăptocul 
morii tale. Aşa-i porunca boierului, ca în hotarul Filipenilor 
să nu se afle altă moară. 

— Nu vă înduraţi de un moşneag bătrân? mă rog eu. Sunt 
răzăş adevărat, cu uric de la bătrânul nostru Filip. 

— Dar boierul nu-i filipean? 

— Nu-i filipean, zic. 

— Când ţi-o fărma fălcile cu buzduganul, atuncea ai să-l 
cunoşti. 

— Ba n-am să-l cunosc nici atuncea. 

— Vedem noi acuşi când ţi-om scurta limba. Şi feciorii tăi 
când or veni, pe rând îi cetluim, le punem căluşi şi-i dăm pe 
baltă. Dar ne-om milostivi să te iertăm, cum ai mai fost 
iertat şi altă dată, dacă ne-i spune ce te-om întreba noi. 
Stăpânirea care ne-a trimes te întreabă dacă-i cunoşti şi i-ai 
văzut pe oştenii de care am vorbit mai înainte. 

— Nu-i cunosc, nu i-am văzut pe acei oşteni. 

— Nici pe cei care stau de vorbă cu faurul? 


— Care? să mă uit şi eu, zic. les în prag şi-l văd pe domnia 
sa, pe acesta cu băţul de corn. Om bun, strig eu. ia vină 
încoace şi răspunde acestor dregători ce te-or întreba. 

Atuncea burduhosul m-a tras de pulpană în moară şi m-a 
plesnit peste gură. M-au trântit jos şi m-au pălit în coaste cu 
ciubotele. M-au sângerat şi m-au ferchezuit cum făcuseră şi 
alţi slujbaşi de aceştia în alte rânduri, după ce, tot aşa, întăi 
i-am hrănit cu mălaiul meu şi cu peltele meu. Dar cum mă 
chinuiau ei ca pe Hristos, iaca şi oşteanul de la căruţă s-a 
arătat la uşă, jucându-se în degete cu băţul lui. 

Aceşti doi i-au poruncit să intre în moară. Ela râs; apoi s-a 
uitat peste umărul lor la mine. şi n-a mai râs, văzându-mă în 
starea în care mă aflam. A chiuit şi a strigat pe unul 
Alexandru. Atuncea ei s-au dat la el cu tesacele. 

— Moşule, a rânjit mezinul, eu sunt acel unu Alexandru. 

— Să fii sănătos, s-a tânguit moş Gârbovu... 

— Şi acest unul Alexandru porunceşte lingăilor acestora ai 
Filipeanului şi ai stărostiei de Neamţ să-şi plece frunţile şi 
să-şi primească plata. 

A răspuns cu j urnă late de glas pântecosul: 

— Suntem oameni domneşti. N-om răbda să ne bată 
nimene cu toiegele. 

Mezinul şi-a sclipit iar rânjetul: 

— Ba nu te-om bate. Acest slujitor cu băţul va să vă fărâme 
întăi dinţii. După aceea vă vor cădea capetele, unde aţi vrut 
să faceţi voi judecata acestui bătrân şi feciorilor lui! 

— Să le dau eu câte una cu barosul? a întrebat lunganul. 
— Să le dai. aşa poruncesc, ca să fie pecetluite gurile. Şi-i 
veţi lega în saci cu bolovani, prăvălindu-i într-o bulboană. N- 
a şti nimene afară de noi şi de şoimul presviterei, care se 

uită ţintă de pe-o creangă de arțar. 

Acest judeţ s-a săvârşit în pripă şi dumnealui Alexandru şi- 
a întors de cătră el faţa spre soarele cel strălucit al zilei. lar 
lelea Mura privea la el cu frică, judecindu-l în mintea ei 
ageră că bună dreptate face acest tinerel, dar pesemne că 
nu i-au mers bine în acea dimineaţă treburile dragostei 


XX 


Capitolul 12 

Ospăţ de plecare. 

În chilia măriei sale Nicoară se adunaseră, chemaţi la sfat, 
uncheşul Petrea Gânj, mezinul şi diacul. Era după ceasul al 
patrulea al nopţii; cu coşii cântaseră de mult întâia oară; 
afară, sub cerul posomorit, juca un vânt dinspre munte, 
sunând uşurel în cercevelele ferestrei. 

Trei făclii de ceară ardeau pe masa cu faţa albă de în. 
Lucea un sâmburaş de aur şi la candela de subit icoane. 
Paşii lui Potcoavă, care se plimba gânditor, de la uşă la 
perdeaua geamului, n-aveau răsunet, între păreţii căptuşiţi 
cu scoarţe de lină. 

În sfârşit. măria sa Nicoară s-a aşezat în scaun; ceilalţi au 
rămas în picioare, cu spatele spre uşă. 

— Întâmplarea pe care o aflu grăbeşte plecarea noastră, 
Lixandre, a rostit încreţindu-şi fruntea Nicoară. După cât 
am înţeles din ce mi-a mărturisit şi diacul, nu se putea face 
altfel. 

— Aşa gândesc şi eu. măria ta, a încuviinţat mezinul. În 
acel pătrar de ceas, am avut vreme numai pentru faptă. lar 
de gândit. nu m-am gândit decât la apărarea măriei tale de 
toate câte ar fi pricinuit amestecul acelor iscoade. 

— Aşa este, Lixandre. Atunci cugetul nu era de faţă; iar 
acuma iată-l între noi, şi el spune ce urmări poate avea 
întâmplarea. 

— Morţii n-au grai. măria ta. Nicoară a ridicat ochii spre 
fratele său. 

— Lixandre. nu-i faptă, ca asta pe care ai săvârşit-o, care 
să nu se vădească. 

— Până ce se vădeşte, noi ne-am dus; suntem departe. 
Toate sunt gata de plecare. 

Nicoară şi-a clătit fruntea. 

— Fapta n-o ştiu alţii, dar e destul că o cunoaştem noi... 
Capetele noastre n-au asupra lor nici o primejdie, dar 


rămân oamenii de acolo, de la moara Gârbovului, şi faurii 
care au ajutat la împlinirea judeţului. 

Potcoavă a privit spre diac. 

— Să-mi îngăduie măria ta, a răspuns acesta, să arăt că, 
din cât am înţeles, feciorii au de gând să se apere împreună 
cu bătrânul lor, într-o singurătate. Iar ţiganii nici ei nu vor 
mai fi acolo, atunci când s-o face vreo cercetare. 

— Oamenii îşi mută locul năcazurilor, a încuviinţat 
Nicoară, zâmbind cu mâhnire, cu pleoapele pe jumătate 
închise. Acel Vartic vornic va intra în stăpânirea morii şi a 
petecului de răzăşie a moşului, destulă gloabă după 
socotinţa lui, pentru pieirea slujitorilor stărostiei. Dar 
stărostia poate va să scurme ceva mai departe, aflând că 
sunt amestecați în treaba asta şi alţii. Nelinişti-se-va curtea 
cuvioasei noastre presvitere, şi curtea mazâlului nostru 
Andrei. 

— Aşa este. a încuviinţat mezinul, toate acestea n-am avut 
când ie socoti. 

— Se-nţelege, judeţul tău e bun şi nu te mustru pentru 
judeţ. Ci cată să luăm aminte la cele ce rămân după noi. 

S-a făcut tăcere scurt răstimp. 

— Cine ar putea stârni stărostia? a întrebat apoi mezinul. 
Ce-i pasă dregătorului de la Piatra de doi slujitori puturoşi 
pe care i-a trimes, la rugămintea acelui vornic Vartic? 

A dat şi diacul alte lămuriri: 

— Acei slujitori, a adaos el, ca şi alţii care au mai fost şi pe 
care ţiganii şi ţiganca Mura i-au văzut în alte rânduri. au 
venit, la stăruința lui Vartic, pentru răzăşia Gârbovului, pe 
care de mult vrea să-l alunge, să-i răpească vadul Se moară. 
Îndemnaţi numai de Vartic, acei slujitori au întrebat de noi, 
ca să-l înfricoşeze şi mai mult pe bătrân. 

— Atuncea dacă-l pălim şi pe Vartic, a mormăit cu mânie 
uncheşul Petrea, apoi starostele va sta în pace într-ale sale, 
gândindu-se numai la câştiguri, la plocoane şi la toate câte 
sunt de folos fiinţii sale. Slujbaşi ca cei care s-au prăpădit se 
găsesc cât lumea asta. Iar judeţul domniei sale Alexandru 


drept a fost cu atât mai vârtos cu cât asemenea păcătoşi se 
aleg dintre răzăşi care-şi vând slujba pe-un blid de linte, 
împotriva fraţilor lor. 

— Cum să-l pălim şi pe Vartic? a zâmbit iar cu înfăţişarea-i 
de mâhnire Nicoară. Nu socoti domnia ta că atuncea 
aprindem în urma noastră un pojar, care într-adevăr ar 
ameninţa pe iubiții noştri? 

— Măria ta, eu am săvârşit asemenea trebi, şi socot c-oi 
izbândi ş-acuma. 

Sâmbătă, logofătul Iorgu Samson a împănat căruţa lui 
Caraiman cu de toate, merinde pe-o săptămână, 
grăuncioare pentru cucoşul cel isteţ carele intra iarăşi în 
straiţă; dohot amestecat cu seu, ca să nu sufere de 
uscăciune osiile, şi alte multe de trebuinţă la o gospodărie 
pe roate ca cea a pribegilor. În sara de sâmbătă logofeteasa 
Măria a copt pită. 

Diacul Radu a căutat pe badea Ghiţă Botgros şi a stat cu el 
la sfat până într-un târziu. 

Jale îi ora lui badea Ghiţă că rămâne singur. 

Diacul l-a cuprins de după umăr, strângându-l cătră sine. 

— Dar ai pe căpităneasa Marga, frate dragă, este cine să 
te mângâie. 

— O am; şi deocamdată este; dar dragostile îs cu ace şi cu 
cârlige, precum se ştie, diece; şi într-o bună zi mi-oi lua de-o 
samă ş-oi porni în lume să-mi caut prietinii, şi nu mă las 
până ce nu l-oi găsi mai ales pe Radu diacul. Văd eu că trec 
anii, se surpă domniile şi împărăţiile, se învăluiesc în 
războaie vitejii; numai eu rămân aici pe loc. Am de gând să 
mă smulg din rădăcină şi să mă duc pe furtună unde se bat 
munţii în capete. 

— Nu te-aş sfătui. 

— Ba să mă sfătuieşti, diece, căci aha viaţă decât asta n- 
am; şi dacă nu săvârşim nimic, nevrednici vom fi, nevrednici 
vom pieri! 

Badea Ghiţă şi-a şters genele umede cu coatele, întăi din 
dreapta şi apoi din stingă. 


— Să-mi razi mustaţa, diece Radule, a smârcâit el, dacă n- 
oi veni şi eu unde vă duceţi domniile voastre. Şi când oi 
veni, să vă fie milă de mine şi să nu m-alungaţi. 

Radu Suliţă îl privea pe prietinul său în tăcere şi dus pe 
gânduri. 

A doua zi, mult înainte de al patrulea ceas al dimineţii, 
dăvideanul cel nalt şi cu nas ascuţit s-a aflat călare la căruţa 
lui Caraiman, care potrivea cu grijă pânile în chilna de 
dinapoi. 

— Buna dimineaţă, frate Caraiman, şi să nu-ţi fie niciodată 
inima aşa cum mi-i mie acuma. 

— Înţeleg, bade Ghiţă, a răspuns cu blândeţă slujitorul, 
dar n-avem ce face; aşa-s trebile oştenilor. Ne bate vântul 
cătră miazănoapte. Degrabă, degrabă fi-vom la Praguri. 

— Unde să fie asta? 

— Apoi în ţinuturile căzăceşti. bade Botgros. 

— Ehei! după câte am auzit povestindu-se, acolo ar fi de 
mine, în locurile unde vitejii îşi dobândesc slobozenia. Iaca, 
eu nu mai am ocină în acest pământ al Călăreţului, 
strămoşul meu; dar mă socot tot răzăş. lar filipenii au 
prăpădit tot, n-au rămas buni decât de sapă lată! 

Caraiman, la aceste vorbe ale lui badea Ghiţă, s-a paălit cu 
palma peste frunte. 

— Să te uite relele, bade Botgros, cum am uitat eu 
porunca de la uncheş în privinţa dumnitale. 

— Da' ce poruncă? Că eu pe domnia sa am venit să-l caut, 
la ceasul al patrulea. 

Fără a-i răspunde deocamdată, slujitorul cel oacheş a 
început a cotrobăi într-o lăture a căraţii; şi, după ce a găsit 
ce căuta, a întins lui badea Ghiţă un paloş lat, în teacă de 
piele. 

— Porunca mea e să-ţi dau acest paloş, să-l porţi cu 
domnia ta, calare. 

— Şi după ce l-oi purta, ce să fac cu el? 

— Nu târzie vreme, vei vedea. Mai întăi cată să te aduni cu 
Alexa Vulpea. După aceea vine diacul. Şi la urmă vă caută 


uncheşul pentru o socotinţă a dumnisale tainică. 

Botgros a primit paloşul mândrindu-se; l-a tras din teacă şi 
l-a cercetat şi pe o parte şi pe alta, cercându-i tăiuşul cu 
degetul. 

— Paloş din vremea veche, s-a mirat el, scânteindu-l. Te-aş 
întreba dacă i-ai dat unul la fel şi lui Alexa. 

— Nu. Vulpea îşi are sabia lui. Acesta-i paloş. 

— Ce să fie pricina că mi-l dă în mână? Poate pentru 
isprava unde ne ducem? Am a tăia cumva o căpăţână de 
duşman? 

— Nu râde, bade Ghiţă, şi nu şăgui. Că, de vreme ce 
uncheşul Petrea îl pune în mâna dumnitale, apoi însamnă că 
eşti un om al său de încredere, în care se bizuie. 

— He-he! Eu socot că tot m-a pune să zbor căpăţâna cuiva. 

— Vei vedea numaidecât, n-ai grijă, după ce te-a duce 
uncheşul Petrea la harţ. 

— Toate bune, a răspuns cu mulţămire badea Botgros; să- 
mi razi mustaţa dacă nu i-a plăcea uncheşului cum învârt 
acest paloş. Da-i greu, măi omule! 

— Ca pentru un braţ ca al dumnitale. 

— Greu; dar când m-oi pune, nici n-am ce face cu el. 

— Ba, după cât înţeleg, ai să aice face cu el. 

Cum şăguiau ei astfel, slujitorul lui Potcoavă şi omul 
mazâlului, fiind amândoi înveseliţi de băutură pentru 
supărarea plecării, iată s-au arătat, încălăraţi gata, 
uncheşul Petrea Gânj, diacul Radu şi Alexa 'Totârnac. Ş- 
aceştia aveau privirile aprinse. Diacul Radu, pe lângă sabia 
de la oblânc, purta o sâneaţă la curmezişul tarniţii, şi la 
ciochine, arcul lui cel scurt şi cucura de săgeți. 

— Buna dimineaţă! a răspuns uncheşul la urarea 
slujitorului mazilesc, şi să-mi dai dumneata, bade Ghiţă, 
paloşul. 

Slujitorul mazilesc s-a supus cu părere de rău; dar n-avea 
ce face. Se uita cu sfială la încruntarea fioroasă a 
moşneagului. 


— Apucaţi înainte, Ghiţă şi tu Alexa; daţi pinteni cailor, 
tăceţi, nu întrebaţi, şi apucaţi de-a dreptul, pe unde ştiţi, la 
biserica Filipenilor. Trebuie să tragă îndată clopotele de 
încheierea slujbei. Cum ajungeţi, cum vă opriţi. Om fi în 
clipă lângă voi, eu şi diacul. 

„Ce-o fi? se minuna în sine Botgros. S-o fi ducând să-i 
sfinţească paloşul popa de la Filipeni? Să vedem ce face 
uncheşul când e cu chef...” 

A pus pinteni bălţatului său, ţinându-se scară la scară 
lângă Totârnac. Ar fi întrebat ceva pe Alexa, şi tot întindea 
spre el gâtu-i lung. Alexa l-a fulgerat cu ochiul şi a încruntat 
la el sprinceana - să tacă. Nici Alexa nu dusese la ureche în 
dimineaţa aceea... 

Au apucat pe un şanţ de hotar între Dăvideni şi Filipeni. 
Omul mazâlului simţea că din urmă vin cu repejune ceilalţi 
doi - uncheşul şi diacul. Şi de ce-i simţea mai aproape, de ce 
mai des bătea în bălţat cu pintenii. 

Biserica! Destul de sărăcuţă; oamenii de azi în Filipeni nu 
mai au cu ce-o griji, ca să fie cum era de demult, ca o 
mireasă. Prind a suna clopotele, parcă ar boci vremuri 
trecute. 

— Stăi, Ghiţă! a icnit înăbuşit Alexa Vulpea; vrei cumva să 
intri în pridvor? 

Botgros a strâns zăbala. Amândoi, el şi 'Totârnac, s-au 
oprit, încremenind ca nişte stane. 

I-a privit pâcliş din grăsimea sa Vartic vornic, carele ieşea 
întru toată fudulia boieriei sale din biserica cea săracă a 
Filipenilor. Ghiţă şi Alexa n-au ferit caii, după porunca ce 
aveau să aştepte pe uncheş şi pe diac, care au şi sosit 
închizând calea. Vartic a dat să ocolească prin cealaltă 
parte. Dar dintrodată l-a oprit pe loc porunca înfricoşată a 
uncheşului: 

— Să steie pe loc boierul. Îi aduc domniei sale solie. 

Vartic s-a oprit în blana-i până în pământ, s-a uitat pieziş în 
laturea de unde venea porunca; a stat o clipă în cumpănă şi 
şi-a pus peste pletele-i cărunte cuşma de miel negru. 


— Poate-i poruncă de la Domnie? a întrebat domnia sa, 
nedumerit. 

Uncheşul a întors faţa-i aspră cătră norod, care se 
bulucise în preajmă. 

— Feriţi, oameni buni, a grăit domnia sa. Daţi-vă cătră 
gropniţa bătrânului vostru Filip şi nu încurcaţi aicea treaba 
noastră. 

Poporul s-a dat cu grabă îndărăt, până într-un loc unde nu 
putea auzi, dar putea vedea. 

— Boier Vartic, a urmat uncheşul cu glas mai domolit dar 
tot întărâtat. Nu suntem soli de la păpuşa ismailitenilor. Am 
venit c-o solie de la alt Domn şi stăpân. leme-te de el şi 
scoate-ţi cuşma. 

Vartic vornic s-a supus. Şi-a tras de deasupra pletelor 
cărunte cuşma. Ochii uncheşului îl aţinteau crunt. 

— Ce pofteşti domnia ta? a îngânat el. 

— Poftesc să nu se ştie nimic de întâmplarea unor slujitori 
care au avut poruncă de la domnia ta să bată pe Gârbovu, 
răzăşul ce-a mai rămas în Filipeni, şi să-l alunge de la 
moară împreună cu cei doi feciori ai săi. 

Vornic Vartic îşi frământa palmele. 

— Acei slujitori care s-au dus la Gârbovu nu s-au mai întors 
şi eu le-am dat poruncă să nu asuprească pe Gârbovu. 

— Să se uite tot, şi de ce s-au dus şi de ce nu s-au mai 
întors; şi nimeni, nici din partea domniei tale, nici din 
partea stăpânirii, să nu se atingă de oamenii trăitori astăzi 
la Filipeni şi Dăvideni. Să nu-i supere nimeni c-o vorbă, să 
nu-i păgubească de un fir de păr. 

Uncheşul a tras paloşul şi l-a ridicat cătră nouri. 

— Dacă nu te supui poruncii, atunci vei pătimi. Căci spune 
stăpânul meu că din pricina unora ca domnia ta nu mai are 
norodul nici bob de grâu să-şi hrănească pruncii, nici loc de 
mormânt să-şi îngroape bătrânii, nici lacrămi să-şi plângă 
robia. Dacă boier Vartic pofteşte să-şi păstreze capul pe 
umeri, atunci s-asculte porunca ce-i dau. lar dacă va cuteza 
boier Vartic să nu asculte porunca ce i se dă, îi va cădea 


capul! Iar starostii să cunoască încă o dată că la Moldova 
domniile se schimbă lesne. Să ia aminte şi ei de primejdia 
căpăţânei. Cunoaşte, rogu-te, acest paloş şi teme-te de el. 

Vartic a îngenunchiat; şi în acea clipă s-a surpat văzduhul 
de tunetul săneţei care a bufnit asupra nourilor. Vornicul şi- 
a lipit fruntea de pământ, cutremurat până în rărunchi. 
Uncheşul a întins lui badea Botgros paloşul: 

— Bagă de samă! a grăit uncheşul cu sprinceana co- 
borâtă. Uită-te la el; ţine-l în pumn şi cumpăneşte-l. E 
îngust la strajă; se lăţeşte la vârf. Când trebuie, te duce 
după dânsul; se cere el singur la judeţ. 

Ghiţă a primit cu smerenie paloşul şi a sărutat uncheşului 
mâna. 

Cei patru călăreţi au pus pinteni şi s-au dus învăluiţi în 
pulberi. Abia atunci a îndrăznit popa Florea să scoată capul 
din pridvor. Sfinţia sa auzise toate - şi se înfricoşase ca de 
un sfârşit al lumii. 

Când au ajuns la casa cea mică a lui Iorgu Samson, cei 
patru au găsit prânzarea gata; şi sta în capul acestei mese 
de despărţire însuşi măria sa Nicoară, cu mazilul Andrei la 
dreapta sa. Era o adunare de bărbaţi. Slujea Caraiman 
mâncările, iar logofătul dregea băutura. 

Intrând ca să-şi ia locul la stânga lui Nicoară, uncheşul şi-a 
pălit cuşma pe-o sprinceană şi a avut zâmbet şăgalnic pe 
care arar i-l vedeau tovarăşii săi. 

— Jucăria asta, a grăit el, am mai făcut-o cândva, la 
domnia lui Despot Eraclid; dar nu se găseşte pe lume tagmă 
ca cea boierească, mai fără dreptate şi cuvânt. Pentru că nu 
mi-au ascultat sfatul, multora le-au zburat capetele la 
domnia Lăpuşneanului-Vodă. Să nu socoată acest Vartic că 
noi nu ne-om aduce aminte, când ne-om întoarce cu măria 
sa Nicoară. De aceea lăsăm paloşul nostru într-o mână 
vrednică. 

— Ai auzit? a întrebat diacul, făcând lângă el un loc 
înghesuit lui badea Botgros. Această unealtă, a spus şi 
măria sa lon-Vodă. fi-va izbăvirea asupriţilor. 


Slujitorul mazilesc s-a făcut mai mic în umilinţa bucuriei 
sale. Ochii lui arzători cătau cu evlavie spre ace! bărbat 
viteaz care sta în capul mesei cu nume mare şi vii vă între 
noroade. Umblau şi cântece în lume despre el. Sta 
cuviincios şi fără semeţie, cu pletele-i creţe pieptănate cu 
cărare în moalele capului, ca sfinţii. 

Abia când s-a descoperit şi şi-a aşezat sub scaun cuşma, 
uncheşul Petrea a băgat de samă că alăturea de el locul 
mezinului era gol. Chiar în acea clipă Alexandru venea 
înfierbântat şi pălit de soare, cu mare grabă. S-a aşezat 
lângă Nicoară, rugind pe bădiţa lui de iertare. Ochii lui Gânj 
bătrânul s-a umbrit de asprimea lor obişnuită. 

Logofătul Iorgu a umplut cupa: cea mare de ospeţe şi 
după ce-a luat după datină credinţa, a întins-o capului 
mesei. 

— Vă închin vouă, credincioşilor mei, acest vin. a grăit 
Nicoară înălțându-se din scaun. Nădăjduiesc, când ne-om 
întoarce, să plinim diata fratelui nostru, spărgând pe mulţi 
răi din ţara Moldovei. 

S-a plecat uşor cătră fraţii săi şi a trecut uncheşului Petrea 
cupa. Au băut pe rând ceilalţi nouă şi le erau privirile 
însorite. 

— Dacă a mai rămas un pic, a cutezat a grăi şi badea 
Ghiţă. milostiviţi-vă şi mi-l daţi mie ca să-l închin şi eu 
măriei sale. 

Şi dacă nu ne-om mai vedea, a şoptit el diacului, dacă nu 
ne-om mai vedea în această lume şi în această viaţă, apoi 
să-mi radeţi mustaţa. 

Măria sa Nicoară a privit cu mirare la slujitorul mazilesc şi 
i-au plăcut vorbele lui. 

Bucurată a fost plecarea aceea pentru unii şi întristată 
pentru alţii. Mai stăruia încă la asfinţit pe munţi o lumină de 
aur, când, deschizând pleoapele din lacrimi, jupâniţa Ilinca 
n-a mai văzut în pajişte nici căruţa cu cei doi robi şi cu 
Caraiman sub covergă. În chilna de dinainte, nici pe ceilalţi 
călăreţi străini care acuma se îndrumau pe căile negre ale 


întâmplării. Pulberea purcesului lor se potolea. Îşi 
ridicaseră cuşmele, închinându-se; apoi nu mai întorseseră 
frunţile, şi acum în locul lor era ca o pustie, mormânt al 
visurilor unei copile. 


Bătrânul Andrei Dăvideanu se întorcea cu paşi înceţi spre 
casa mare. cu mazâliţa lui împovărată de tristeţă. De mult 
tăceau, aceşti doi bătrâni când se aflau împreună, ne mai 
având ce-şi spune. 

În cerdac, lângă naşa Olimbiada, fata îşi stăpânea 
suspinele şi-şi culegea cu degetul cel mic de la mâna stingă 
lacrimile. 

Presvitera Olimbiada o cerceta cu vorbe iscusite. Să-i 
spuie nepoata mazâlului: 

N-a ademenit-o cumva tânărul cel îndrăzneţ? Nu-i presăra 
în cale glume, ca licurici? 

Nu, n-a ademenit-o, se împotrivea ea cu corniţele, 
suspinând. 

Nu i-a suflat cumva vorbe fierbinţi la ureche? N-a ridicat-o 
de subsuori trăgând-o spre el, sufletul să-i soarbă? 

N-a îndemnat-o la jocuri primejdioase între căpiţi de fân şi 
ierburi necosite? Nu şi nu! 

Făţărnicia vârstei o îndemna pe Ilinca să tăgăduiască pe 
când o ardeau încă simţurile răscolite, adică demonii - cum 
spuneau oamenii de altădată. 

Presvitera o sfredelea cu ochii ei negri. 

— N-ai nimic a mărturisi? 

Copila avea de mărturisit - minunea vieţii ei, dar nu 
atunci. A plecat fruntea şi presvitera a mângâiat-o cu milă. 

XX 

Capitolul 13 

Sfat de drum. 

Drumul cel mare din stânga râului era de pe vremea când 
moşnenii s-au întors din bejenie cu trei veacuri în urmă, 
după ce se astâmpărase viscolul urgiei tătarilor. 

Pomenirea lui Behadir mai-marele lor nu se stinsese; o mai 
aduceau aminte copiilor bătrânii, în poveşti de groază. Dar 
călăreţii cei negri ai pustiei trecuseră, întorcându-se 
împuţinaţi la hanul lor de la Karacorum; şi soarele a lucit 
iar asupra câmpiilor şi apelor acestui rai din valea 
Moldovei. Monabhii şi-au căutat altarele risipite, gospodarii 


cei bătrâni, vetrele; Dragoş-Vodă a coborât din Maramureş 
cu soţii săi, întocmind iar domnie şi dreptate cu sabia. Căci 
dreptatea, în acest pământ îmbielşugat, a putut fi ţinută 
numai cu sabia, aşa erau de ademeniţi cei tari să 
asuprească pe cei slabi. Şi atunci, când s-a întemeiat scaun 
domnesc la Baia şi pe urmă la Suceava, au ieşit noroadele 
să sape drumul cel mare ce se află şi astăzi în fiinţă, şi s-au 
înşirat satele ca mărgăritarele în lungul acestui drum, de la 
cetatea nouă a Romanului până la Humor, şi de acolo cătră 
altă cetate nouă a Sucevii. 

— Toate aşezările omenirii sunt aicea mândre şi la vedere, 
zise uncheşul Petrea cătră domnia sa Nicoară şi cătră 
mezinul Alexandru. 

Uncheşul Petrea călărea în stingă lui Nicoară, iar mezinul 
în dreapta. 

— Mândre şi frumoase... Le cunosc de când am slujit la 
curţile voievozilor. Pe măriile lor îi petreceam la mănăstirea 
Neamţu cu pohfală, la parastasele adormiţilor domni care 
se află astrucaţi acolo. Se mai văd aceste sate de răzăşi cât 
mai ţine lumina, până într-un amurg. Pe urmă le părăsim şi 
apucăm la dreapta, ca să ne depărtăm de priveliştea lor. 
Mâni ne-ar întâmpina şi ne-ar întreba răzăşii la fiecare han 
şi crâşmă, căci oamenii de aicea sunt prea doritori să afle 
cine-s drumeţii şi-i roagă să le spuie toate veştile câte se 
aud din om în om. Pentru această pricină m-am rugat 
măriei tale să ne dai poruncă a trece pe calea codrului de la 
dreapta, care ne scoate cătră valea Şomuzului şi a Siretului. 

— Porunca e în inima mea, a răspuns Nicoară, căci vreau 
să facem popas la locul unde a fost curtea Liteanului. 

— Răsfăţată curte; măria ta erai plăpând când ai părăsit-o 
ca să te duci la şcoală în [ara Leşască. le-am călăuzit eu la 
Liov, şi după aceea nu te-ai mai întors. 

Nicoară a suspinat. A plecat prunc şi acuma-i cărunt... 

— Să nu-mi uit vorba, măria ta. Pe calea codrului nu mai 
întâlnim decât rar sate. Omenirea s-a tupilat în văgăuni 
după o socotinţă veche că bine este a te feri de lotri, atât 


domneşti cât şi de ceilalţi. În valea Moldovei satele se ţin de 
mină şi se pot apăra la nevoie Aici. În codru, năcăjiţii 
ocolesc silnicia, ferindu-se în ascunzişuri, şi pălesc şi ei când 
le vine la îndămână Aicea trăiesc ca vai de ei pământeni mai 
vechi, care au stat lipiţi de pământ în vizuniile lor la vremuri 
grele: pe când în valea Moldovei s-au aşezat bejenari sosiți 
cu Domnia, ca rândunelele în primăvară. 

Mezinul s-a amestecat fără pricină în poveste: 

— Frumos le spui domnia ta. uncheşule, pe toate. 
Numaicât mă gândesc că, dacă-s satele rare şi ferite de 
oameni, n-om găsi popas când ne va trebui. Bag de samă că 
la asfinţit s-au aşezat nouri şi poate să vremuiască la noapte 
ori mâne. 

— Ba eu şi cu uncheşul avem alte semne, l-a dojenit 
Nicoară pe mezinul său Soarele a privit înapoi din zarea 
munţilor, pe sub sprinceana acelui nour ca să nu ne uite. 
Lostunii fulgeră hăt sus. În înălţime, după gâze. Iar acuma, 
la înserare, rațele au prins a umbla în stol cu grabă, 
depănându-se şi încrucişându-se. Vin şi peste codru la 
Moldova, din bălți depărtate Nu-s semne de vreme rea. 

— Dacă asta-i astronomia măriei tale, mă închin. 

— Iartă-mă, Alexandre, a zâmbit Nicoară întorcând o 
privire piezişă spre fratele său; eu n-am avut ca tine dascăl 
pe vestitul Inovroţiavski, ucenic al lui Copernic. Ca şi 
uncheşul nostru, şi ca şi prostimea, am învăţat din 
năcazurile noastre schimbările vremii. Adevărat că la 
Moldova şi vremea umblă fără noimă ca multe altele; încă 
nu simţesc înţepătură în coastă, şi asta îmi pare alt semn 
prielnic. 

— Acesta e cel mai bun semn. s-a bucurat uncheşul. 

— Însă, a întâmpinat fără voie bună mezinul, în codru şi-n 
întuneric cum ne-om călăuzi? 

— Eu ţi-oi răspunde domniei tale. Alexandre, că, de şi nici 
n-am auzit până acuma de acel dascăl vestit, cunosc din 
învăţătura prostimii ceasul când răsare în noaptea asta 
luna. şi ea ne va fi călăuză la vreme. Pe urmă. avem cu noi şi 


pe Alexa Vulpea, care cunoaşte locul unde trebuie s- 
ajungem. Şi mai pe urmă, a adăogat uncheşul uitându-se pe 
deasupra codrului, bună, rea. vremea fi-va cum va binevoi, 
noi n-avem putere s-o schimbăm dacă va fi să fie rea. Nu 
mai puteam întârzia la Dăvideni, cu toate că unii şi alţii ar fi 
poftit altfel. 

— Care-s aceia, uncheşule? Ai putea oare să mi-i spui pe 
nume? 

— Cum nu? Eu şi cu măria sa Nicoară. Măria sa pentru căi 
s-ar mai fi cuvenit hodină, după ce s-a războit; iar eu ca să- 
mi mai hodinesc ciolanele bătrâne. 

— Aha! 

— Apoi da! 

Mezinul a tresărit, gata să repeadă un cuvânt necugetat. 
Nicoară l-a potolit strângându-i braţul. 

Înainte, călăreau diacul şi Alexa. Au şi ocolit la dreapta pe 
un drumeag de țarină pe când se schimba împunsătura de 
vorbe dintre bătrân şi mezin. 

— De-acu am apucat calea dreptăţii, a mormăit moş Gânj. 

— De ce-o fi fiind asta şi nu alta? s-a mirat mezinul. 

— Se va vădi când va sosi ceasul. 

Părea o vorbă cu două înţelesuri. Mezinul a lăsat-o totuşi 
să treacă, scrâşnind. 

În urmă venea sunând din obezi căruţa, cu Ile Caraiman 
mânând roibii, şi cu ceilalţi slujitori, doi dinainte şi doi 
dinapoi. 

Nemulţămirea şi mânia mezinului erau pricinuite de 
fierbinţeala gândurilor ascunse. Nu cuteza să se rupă de 
lângă Nicoară şi să se întoarcă unde i se părea că şi-a găsit 
raiul visat. În el se scutura, călind să rupă lanţurile, fiara 
patimii lui. Şi totuşi înţelegea nesăbuirea unei asemenea 
întoarceri şi batjocura unei datorii pentru care jurase. În 
fiinţa lui era de mult intrată şi frica de fratele său mai mare. 
Acuma, la cărunţie, firea lui Nicoară se mai potolise; dar 
Alexandru cunoscuse înfricoşatele salturi ale hatmanului 
Potcoavă de altădată, şi se cutremura de amintirea lor. 


Acest bărbat blând ridicase ca în furtună căzăcimea de la 
Praguri, pregătise de război patruzeci de duba-suri negre 
cu câte patruzeci de lopeţi, şi numai cu aceste vase uşoare 
intrase în mare şi, cu vânt norocos în pânze, ajunsese la 
Sinope, în ţara necredincioşilor. Se întorsese de acolo cu 
pradă, dar cum se întorsese? biruind vârtejurile şi 
talazurile... 

S-ar putea să-i calce voia? Şi apoi cu ce scop şi cu ce 
urmări? Când lumea-i plină de dobândă, de flori şi de 
muieri... Să-şi plece fruntea la mila unor răzăşi săraci? Să 
vie să-l culeagă slujitorii domneşti pentru o faptă care poate 
s-a şi vădit? 

Cu ce ochi de miţă îl privea acea presvitera la plecare şi 
cum mâna pe care i-a sărutat-o a pus-o în creştetul lui 
mângâindu-l... Iscusită şi înţeleaptă bătrână. Poate l-ar 
îmblânzi şi pe dânsul între jigăniile şi lighioile ei... 

Departe de el ispitele nebune! Departe de el pornirile 
nesăbuite! Sorţii vieţii lui sunt legaţi de hotărârea lui bădiţa 
Nicoară de a dobândi scaunul Moldovei. De asta fac acest 
drum cătră taberele zaporojenilor, unde vor afla prietini şi 
ajutor. Nicoară va năimi oastea de care are nevoie. Şi când 
va păli a doua oară, ţara va fi a lui. Până atunci nu-i departe, 
şi Dăvidenii nu fug din locul unde se află. 

Covrul ascuns sub lespedea cu pisanie a Călăreţului, 
vorbele care s-au rostit acolo, dintrodată s-au umbrit şi s-au 
stâns în întuneric şi-n murmurul înfiorat al codrului. 

— La ce te gândeşti, Alexandre? 

— Mă gândesc că am făcut bine plecând grabnic, bădiţă 
Nicoară; aşa, repede vom ajunge la prietinii noştri şi curând 
ne vom întoarce. 

Uncheşul a pus cu glasul amar întâmpinarea sa: 

— 'Trebile pripite de război aduc mai multă pagubă decât 
dobândă! Se vede asta şi din ce ni s-a întâmplat la Iaşi. Eu 
cunosc şi pe vinovaţi, stăpâne Nicoară şi Alexandre. Vinovat 
e un moşneag neînţelept care a crezut zvonuri şi veşti cum 
că s-ar găsi la curtea domnească din Iaşi Irimia pârcalabul, 


fiind ziua şi noaptea cu Domnul său ca sfetnic de taină. Şi 
acel moşneag se jurase şi se blăstămase pe sine însuşi ca să 
n-aibă tihnă şi pace până n-a lua cu sabia ţeasta acelui câne 
vânzător. 

— Lucruri trecute, uncheşule... a rânjit mezinul. 

— Lucruri viitoare, uncheşule Petrea, a mângâiat Nicoară 
pe slujitorul său. Pe lângă acel bătrân, am fost nebăgător de 
samă şi eu, punându-mi în primejdie fiinţa. 

Dacă aş fi pierit, rămânea în veci neîmplinită diata fratelui 
nostru lon-Vodă. 

— Poveşti trecute, bădiţă Nicoară. 

— Poveştile viitoare le-om face să fie mai iscusite, a 
mormăit uncheşul. 

— Ştii ce, Alexandre? a zis Nicoară, întorcându-se cătră 
fratele său; hai să ne împăcăm şi să ascultăm ce spune 
pădurea. 

Mezinul dintrodată a fost mişcat până la lacrimi. Cuvintele 
din urmă ce rostise bădiţa său Nicoară erau cuvinte vechi 
de pe când petreceau amândoi în unele seri la Bieloveţ în 
Ucraina, aflându-se ucenic la Bar. Se certau pentru 
învăţăturile şi filosofiile dascălilor lor, şi la urmă bădiţa 
Nicoară rostea cu voie bună acele vorbe: 

— Hai să ne împăcăm şi să ascultăm ce spune pădurea. Ca 
şi atunci demult, a închis ochii, ascultând tăcerea. 

Când şi când sunau şuiete; după aceea pornea un zvon ca 
valuri de departe la scocul morii. Nu se mai auzea nimic o 
clipă, până ce dintrodată chema buba din adâncimi cu glas 
de spaimă. Şi apoi se împietrea iarăşi muţenia, cu ochi 
rotunzi neclintiţi. 

Totuşi, în acest răstimp, în sufletul amânduror fraţilor care 
ascultau, se împletea un cântec stins, abia auzit ca în 
somnie, cântec al poveştilor şi al aducerilor aminte a 
rândurilor de oameni care s-au petrecut ca florile fără 
roadă, sub robii mute, în viaţă fără bucurie, în moarte fără 
răscumpărare... 


Poveştile şi doinele iubiţilor care nu mai sunt au strecurat 
în sufletul lor asemenea înţelegere tainică. 

Într-un răstimp, s-a prefirat prin cununile copacilor lucirea 
pătrarului de lună, şi calea s-a luminat uşor. Dar din când în 
când treceau prin văzduh perdele de nouri, întunecând-o. 

— Acuma ce-or fi spunând astronomiile? a întrebat 
uncheşul pe mezinul Alexandru. 

A zâmbit Nicoară, deşteptat din aduceri aminte: 

— Acuma, uncheşule Petrea, astronomiile trebuie să-şi 
facă socotelile şi după aceea s-aştepte. 

— Ba socotelile mele-s de faţă, a răspuns uncheşul. Noi, 
prostimea, ne uităm la cupa lunii zugrăvită pe cer. 

Şi dacă o vedem cum e acuma, aplecată, însamnă că nu 
poate ţinea apă şi o varsă; aşa că e semn de ploaie. 

— Atuncea vremea ne este împotrivă, uncheşule. Ce-om 
face? 

— Om face ce-am făcut totdeauna la asemenea nevoie. Ne 
dăm sub poala celui mai vechi fag şi-l rugăm: fagule, 
bătrânule, primeşte-ne în popas. Şi el ne primeşte. Ploaia 
trece şi noi ne vedem iar de drum. Dar până ce s-or strânge 
nourii vremii rele ş-or ţine sfat mormăind din tunete şi 
clipind din fulgere, noi ajungem. 

— Unde? a râs mezinul. Unde putem ajunge prin aceste 
singurătăţi? 

— Ajungem la jumătăţile de om. 

— Astăzi îţi place să şăguieşti, căpitane. 

— Căci îl văd zâmbind şi în putere pe stăpânul nostru. 
Jumătăţile de om, Alexandre, trăiesc între ziduri şi sub 
clopote. Sunt monahii de la Pobrata, măria ta, s-a întors el 
cătră Nicoară. Vulpea ştie calea; n-avem grijă. Când a 
cântat de-al doilea cucoşul lui Ile, am ajuns. 

— Dar până va cânta de-al doilea cucoşul lui Ile Caraiman, 
trebuie să cânte dintăi. 

— Apoi domnia ta, Alexandre, nu cunoşti sama pădurii? 
Afară, se îngână noaptea cu ziua; iar aici suntem parcă în 
tăriile nopţii. Dacă ajungem la un izvor însamnă că începem 


a cobori cătră valea Siretului. Atuncea adăpăm caii şi ne 
potolim şi noi arşiţa. Şi atuncea socoteşte vremea ornicul lui 
Ile, întăia oara. Nu mai stăm mult lungiţi pe iarba verde; 
caii au păscut o toană şi stau din ronţaăit. Atunci e vremea să 
încălicăm iar. 

Vorbind astfel au mers ş-au mers, şi nourii tot goneau unii 
după alţii, cătră soborul lor din miazănoapte la un munte. 

— Îi zice Deleleu, dădea lămurire Vulpea. Şi sub nourii 
care s-adună acolo, vieţuieşte un sihastru şi se roagă. 
Numai la viforele iernii intră în peştera lui şi se hodineşte 
pe pat de muşchi; însă vara stă numai afară în izbeliştea 
vântului şi a ploii şi se roagă pentru toţi oamenii păcătoşi de 
pe lumea asta. 

— Bine face că se roagă pentru noi, a dat încredințare 
uncheşul Petrea. Dar ruga-s-ar mai bine pentru cei pe care 
îi plouă nevoile şi grijile şi nu mai pot răsufla de clăci şi 
dabile. Ruga-s-ar să cadă trăsnetele nu pe Deleleu, ci la 
curtea de la Iaşi unde doarme acuma Şchiopu-Vodă. Şi când 
a tuna, înainte de a trăsni, săgețile fulgerului să-i arate 
semn căâtră locul unde a pierit măria sa Ion. 

— După ce ajung nourii la acel munte, a urmata da 
lămurire Alexa Vulpea, apoi se învârtejesc şi vântul se 
întoarce. Acuma vântul curge într-acolo, cătinel; dar cum va 
sta, prinde-va a suna mai tare căutându-şi urma. 

— Atuncea sus! a poruncit măria sa Nicoară. Frate Alexa, 
treci iar înainte cu diacul şi arată-ne calea. 

— Mult nu mai este, măria ta. Cum dăm în vale, iaca şi 
mănăstirea, chiar în margine de codru. 

Vântul curgea acum din crivăţ, cu zvonuri încă depărtate 
care se tot apropiau. Intr-un răstimp s-a făcut linişte; 
atuncea au văzut, pe zarea depărtată a văii Siretului, 
turlele bisericii mănăstireşti. Chinovia era împresurată cu 
zid ca o cetate. 

Drumeţii s-au oprit la porţile ferecate. De-a călare, Alexa a 
bătut cu straja săbiei. Diacul a dat chiot. 


— Frate portar! Hei, frate portar, ieşi la meterezul 
cuvioşiei tale. 

N-a dat nimeni răspuns. Vulpea a bătut iar şi diacul Radu 
s-a întărâtat iar a striga. Ar fi putut părea locul pustiu, dacă 
nu s-ar fi văzut prin ferestruicile turlei lucirea făcliilor. 

— Care-i acolo, oamenilor? a strigat un glas supărat la 
meterez. 

— Creştini care cer găzduire, a răspuns cu aceeaşi 
supărare uncheşul Petrea. Dă-ne drumul, şi ţi-om fi 
mulţămitori. 

— Câţi sunteţi? Aud glasuri amestecate şi tropot. 

— Zece suntem, nu mai mulţi, părinte portar, a glăsuit mai 
blând unchegşul. 

— Domnul cu voi! Duceţi-vă şi cătaţi gazdă în altă parte! 
Noi nu primim oşteni! 

Alexa ascultase cu luare-aminte aceste cuvinte de 
ameninţare. A poprit c-un semn pe uncheş de la răspunsul 
pe care acesta îl pregătea. A strigat: 

— Ascultă ce-am să-ţi spun eu, frate portar... L - Acesta-i 
altul? 

— Altul, frate portar; şi te întreb eu pe tine, puturos 
călugăr, cum cutezi a necinsti casa Domnului tău Hristos '? 
Căci Domnul tău a miluit străinii, iar tu îţi batjocoreşti 
jurământul ce-ţi porunceşte să fii ca stăpânul la care te 
închini! Atunci ne-om duce la creştinii mireni! Aice-i vizunia 
lui Belzebut. 

Călugărul de la metereze a tăcut o clipă, cutremurat, se 
vede, de mare uimire. Diacul scăpărase şi aprinsese lumină 
dintr-o funioară de fin. Când şi-a grămădit călugărul barba 
în gura meterezului ca să vadă şi să răspundă, funioara de 
fân s-a stins. 

— Cine-i cel care grăieşte? a strigat el cu alt glas. Parcă aş 
cunoaşte asemenea viers. 

— Cunoaşte-l şi te ruşinează, Agatanghele! Eu sunt, fratele 
tău de cruce de la Dăvideni; amândoi ne-am pustiit acum 


zece ani din pricini ştiute, iar tu te-ai aşezat aice unde te- 
am şi cercetat într-o vară la Sânpetru. 

— Tu eşti, Alexa? Mă miram de ce-mi sună dulce blăstămul 
tău. Cum să fac? 

— Să faci bine. Să deschizi porţile şi să dai drumul la 
hodină stăpânului nostru măria sa Nicoară. Noi om dormi 
pe-afară. 

— Unde se află una ca asta? Pentru prietini avem loc, frate 
al meu Alexa, creştini suntem şi urmăm pildele învățătorului 
nostru. 

— S-a şi văzut. 

— Vă cer iertare tuturor! a strigat cu putere fratele 
portar; şi-mi iau canon patruzeci de Tatăl-nostru şi 
patruzeci de mătănii sara şi dimineaţa, patruzeci de zile! 

— Lasă ispăşirea şi deschide porţile! 

— Numaidecât! 

Cum a deschis porţile cuviosul Agatanghel şi a îmbrăţişat 
pe fratele său Alexa, astupându-i obrazul cu barba lui cât 
un măturoi, s-a şi auzit huruitul tunetului pe deasupra 
codrului. Ridicând deasupra capului făclia închisă în fânar. 
fratele portar a băgat de samă numaidecât care-i mai- 
marele. Tocmai atunci descăleca, şi cuviosul Agatanghel i s- 
a închinat cu smerenie. 

— Poftiţi în cerdac la stăreţie, fraţilor creştini, şi chem 
numaidecât pe prea cuviosul nostru Paisie stareţul, ca să vă 
cunoască. Acuma-i în biserică, la racla domniţei. 'Tot la o 
săptămână, duminica, îi facem rugăciuni şi pomenire. Vă 
rog grăbiţi-vă; aduc fraţi să puie caii la adăpost şi creştinul 
de la căruţă a priveghia rânduiala lor ş-a dormi la odaie. Vă 
rog iertaţi-l pe păcătosul şi nevrednicul Agatanghel şi să nu- 
| pârască măria sa cuviosului stareţ. 

Fără multă întârziere, arhimandritul Paisie s-a înfăţişat şi a 
poftit la lumină, în odaia cea mare a stăreţiei, pe oaspeţi. 

Era un bărbat tânăr încă, sprâncenat şi cu ochi 
pătrunzători, parc-ar fi privit din haiducie. 


I-a plăcut lui Nicoară că nu şi-a început vorbirea cu 
tânguiri şi numai se silea să înţeleagă dacă acel oştean nalt 
şi cărunt e dintre cei cu duhul vredniciei, ori un moştenitor 
de averi şi fală. 

— Mă închin şi vă poftim bun venit, a zis el cătră Nicoară. 
Doriţi să vă hodiniţi, ori doriţi să gustaţi ceva, vă rog 
porunciţi. 

— Ba noi ne-om duce să ne facem întăi datoria ce nu ne 
iartă, a hotărât Nicoară. 

Arhimandritul Paisie s-a închinat şi a dus pe acel om ales 
cu duhul - după a sa înţelegere de oameni - În biserica 
mănăstirii, în lumina naosului, la cântările soborului. 

Nicoară s-a oprit sub policandelon şi şi-a făcut plecăciunea 
înspre cele patru părţi ale navei sfinte cu semnul care arăta 
că nu-i păgân. Slujba pomenirilor s-a oprit numai o clipă, 
cât clericii au răspuns închinării străinului. 

„Cine să fie? Cine să fie?” îşi măcina gândurile prea 
cuviosul Paisie; când Agatanghel, sosit pe furiş în stânga 
stranei stareţului său, i-a şoptit numele acelui călător. 

Îndată prea cuviosul, păşind cătră înfăţişarea de voievod, 
şi-a dus dreapta până la lespezile de piatră, umilindu-se mai 
îndelung şi mai adânc şi l-a poftit în strana cea mare. Dar în 
acel loc cuvenit domnilor, măria sa Nicoară n-a stat decât 
câteva clipe. 

Înţelegând că oaspetele domnesc e nerăbdător ori trudit, 
prea cuvioşia sa Paisie l-a îndemnat cu supunere să treacă 
înainte de-a ieşi din biserică, pe la mormântul cu lespede al 
domniţei căreia i se făcea pomenirea. Nicoară s-a plecat 
cetind slovele săpate. 

— Cine-i această cuvioasă monahie Măria? a întrebat mai 
apoi Nicoară pe arhimandrit. 

Se aflau intraţi din nou la stăreţie în sala oaspeţilor. 

— Noi am moştenit-o pe această cuvioasă Măria la 
pomelnicul domnilor, a răspuns Paisie, şi de la anul de la 
Hristos 1540, monahii cei bătrâni ştiu că e maica bătrânului 
Ştefan-Voievod. 


Nicoară a plecat fruntea. Afară venea vântul şi ploaia, 
învăluindu-i-se cu glodurile. 

— Măria sa Oltea a răposat aici? 

— Nu, a răspuns stareţul; ci a adus-o în acest sfânt lăcaş 
Ştefan-Vodă Lăcustă, nepotul său, copilul lui Ştefan 
bătrânul. În cel din urmă an al vieţii şi domniei a adus-o aici, 
întovărăşit de curte şi de boieri. Şi era în acea vreme 
tulburare între boieri pentru străşnicia lui Lăcustă-Vodă 
împotriva lor. Era acest Lăcustă-Vodă, precât se spune, un 
bătrân cu barbă albă şi sămăna părintelui său. A stat în 
picioare toată vremea la privegherea bunicii sale şi stătea şi 
curtea împrejurul lui, după rânduială neînduplecată ce o 
statornicise măria sa. Spun bătrânii monahi care mai 
trăiesc că au luat aminte la unele uneltiri ce se săvârşeau 
între boieri. Purtau cu ei arme în biserică şi la praznicul de 
pomenire se hotărâseră să-l jertfească chiar atunci pe Vodă, 
pe osemintele bunicii lui. Nu l-au omorât atunci; l-au 
omorât puţin mai târziu, la sfârşitul anului, când a fost 
sărbătoarea Naşterii, la Crăciun. 

La pomenirea cuvioasei monahii Măria, a rămas aicea la 
Pobrata obicei de cetim anatemă asupra acelor făptaşi. 

X* X* 

Capitolul 14 

Mănăstirea cea din pustie. 

Când cuviosul Agatanghel a intrat la odaie, ca să stea de 
vorbă cu fratele său de cruce, oştenii lui Potcoavă se aflau 
treji, într-o încăpere mare, cu obloane de scânduri la 
ferestre. Stăteau pe nişte scăunaşe cu trei picioare 
împrejurul vetrei, iar sub hoarnă ardea foc mare în care se 
învăluia când şi când vintul de afară. Din acel foc, Ile 
adunase jar la marginea vetrei şi pârpâlea bucăţi de 
slănină, în ţăpuşu. Când socotea el că bucata cea mai 
aproape de jar s-a rumenit, o lepăda într-o strachină. Şi cel 
care se credea mai flămând apuca cu două degete slănina şi 
o aşeza pe o lespede ce-şi tăiase dintr-o pâne coaptă de 
logofeteasa Măria. Degetele fripte de untura fierbinte şi le 


zbătea scuturându-le, ca să se răcorească, şi apoi începea 
să muşte fără grabă când dintr-un colţ al slăninei, când 
dintr-un colţ al pitei. 

— Bună îndeletnicire aveţi domniile voastre aicea, a zis 
călugărul, aşezându-se pe vine, lingă Alexa Vulpea. Dacă îmi 
veţi face şi mie parte, apoi n-am să vă uit în rugăciunile 
mele. 

— 'Ţi-e foame tare, părinte? a întrebat râzând Ile 
Caraiman. 

— N-aş putea minţi, a răspuns monahul; nu mi-i foame. 
Dar când văd ce fel de ospăț aţi iscodit, nu pot sta deoparte. 
Bună tovărăşie cu vorbe şi poveşti; afară e potopul 
părintelui Noe cel cu corabia; nouă nici nu ne pasă de 
duşmani subt apărarea cetăţii. Întăi m-am înfricoşat când v- 
am auzit chiuind şi bătând cu buzduganele; iar pe urmă 
foarte m-am bucurat ascultând viersul fratelui meu Alexa. 
Cine chiuia? 

— Eu, a răspuns diacul. 

— Straşnic glas! l-or fi auzit şi zimbrii din tăriile codrului. 
Dar eu nu m-am înduplecat de înfricoşarea dumnitale, ci de 
vorbele plăcute ale fratelui meu Alexa. Am să vă povestesc o 
întâmplare. Dar, mai întăi, s-aduc de la cămara cuviosului 
nostru părinte Paisie un ulcior de vin, ca să ne pară mai 
bună friptura. Şi să întreb pe Alexa dacă a mai îndrăznit a 
călca în satul unde am petrecut noi odată, ori dacă a mai 
aflat de acolo veşti. 

— Părinte Agatanghele, a răspuns Alexa Vulpea, la noi nu 
s-au schimbat decât năcazurile. Mulţi oameni s-au prăpădit 
nu de binele lumii aceştia; încep a se înfiripa pruncii, tot 
pentru pedeapsa vieţii. 

— Ah! Ah! frate Alexa, bine era cândva la noi la Filipeni, 
după cât spuneau bunicul şi bunica; atuncea oamenii 
mureau zâmbind. Iar la vremea noastră mor mânioşi, 
suduind pe Dumnezeu. De aceea ne-am şi depărtat noi de 
locul prunciei noastre. Ai trecut poate pe acolo? 

— Trecut. 


— Şi ai mai auzit cumva că s-ar mai fi aflând pe lume o fată 
fecioară, lrinuţa Grecului? 

— Nu mai este nici fecioară, nici bătrână, părinte 
Agatanghele. 

— A murit poate ş-o soră a ei mai mare, una Safta? 

— Ba aceea mai trăieşte, ucenică la presvitera Olimbiada, 
şi nu ţi-aş dori să înserezi cu dânsa într-o chilie, părinte 
Agatanghele. 

— Şi alţii, frate Alexa, cu care ne-am aflat subt acelaşi 
soare? 

— N-am găsit pe nimeni, a mărturisit cu întristare Alexa. 
Cât am stat cu măria sa Nicoară prin acele locuri, aş putea 
spune că n-am avut cu cine mă aduna la sfat şi tot supărat 
umblam de colo-colo. Numai pe Ghiţă Botgros l-am găsit, 
acel pe care-l ucisesem. 

— Mai trăieşte badea Ghiţă? 

— Cum îţi spun, trăieşte, şi-i tot cu capul în nouri. Nu te 
teme, n-avem să-i mâneăm noi lui din colivă. 

— Oi, Alexa, a strigat părintele Agatanghel, înălțându-se în 
straiul negru ca un corb şi fâlfâind din aripi. Amar ţi-i 
viersul şi tare mi-i jele. Mă duc s-aduc ulciorul, ca să 
cinstesc pe dragii oaspeţi şi pe urmă nu uit să vă spun 
povestea făgăduită. 

După ce s-a întors în grabă părintele Agatanghel şi a 
înfăţişat un ulcior burduhos, rugind pe toţi cei de faţă să-l 
îmbrăţişeze, cuvioşia sa n-a întârziat să spuie ce avea de 
spus. 

— Aflaţi, creştini buni, că avem şi noi câteodată năcazuri în 
cetatea noastră. Ne-am adunat aicea nu atât ca să postim 
întru slava sfinţeniei - iertaţi-mă pentru vorbe adevărate! - 
ci ca să ne agonisim o viaţă mai uşoară. În ţara asta unde 
curge miere şi lapte, după slova Scripturii, noi sărmanii n- 
avem rând la ospăț. Ci numai boierii cloncani şi-au găsit 
acolea Canaanul şi pe noi, ia, numai aşa, ne dau la o parte 
cu sabia. Răzăşi am fost ş-am rămas la sapă de lemn şi 
pentru o pită ne-am dat robi. Aşa că, ajungând ţărani şerbi, 


nu putem ieşi din starea asta decât hălăduind la o 
mănăstire, ori intrând în cinul preoţiei de mir. De aceea aici 
noi trăim întru bună înţelegere şi frăţie, ca unii ce-am 
scăpat de iad şi ne aflăm lângă poarta raiului. Nu ne 
lipseşte nici mâncarea, nici somnul. Şi nici iscusinţa, fraţilor, 
ca să ne strecurăm pe lângă schimbătoarele vremi. Facem 
rugăciuni şi pomeniri feţelor domneşti, dar noi ştim că mulţi 
dintre aceştia cărora ne închinăm au stropşit pe părinţii şi 
pe fraţii noştri. De aceea nu ni-s dragi nici slujitorii 
stăpânirii, care bat şi asupresc. Iar ştiindu-vă că sunteţi cu 
fratele lui lon-Vodă, mă pot mărturisi fără grijă, ca unor 
fraţi. 

lată ce mi s-a întâmplat mie de când mă aflu portar aicea 
la Pobrata. 'Tot aşa, într-o noapte cu trăsnete şi fulgere, au 
bătut în poartă nişte străini, cerând găzduire. Iar eu nuii- 
am numărat şi nici nu mi s-a părut că poartă săbii. Am 
deschis şi i-am lăsat să intre, ca pe nişte călători trudiţi. 

Le-a întins părintele econom masă; a poruncit părintele 
stareţ vin; li s-au gătit douăsprezece crivaturi. lar la miezul 
nopţii, când au trecut cuvioşii părinţi la rugăciune, acei 
călători s-au sculat şi au închis biserica cu acei care se 
rugau, proţăpind uşile. lar pe părintele stareţ l-au apucat 
de grumaz şi i-au poruncit să aducă cheile vistieriei şi să 
deschidă lada de fier din tainiţa ei. Numaidecât să le 
mărturisească unde-s cheile, şi unde-i tainiţa... Au dat şi cu 
minerul săbiei şi cu latul săbiei în prea cuvioşia sa şi l-au 
împuns mânându-l înaintea lor. 

Se tânguia prea cuviosul nostru stareţ: 

— Oameni ai stăpânirii sunteţi domniile voastre? 
Dumnezeu vede şi vă prăpădiţi sufletele. Să nu cutezaţi a 
prăda sfânta mănăstire! 

— Ba cutezăm! a râs căpitanul acelor slugi ale stărostiei. 
— Ucideţi-mă, nu vă duc şi nu vă dau. Mai bine faceţi-mă 
mucenic decât proclet. Iată, niciunul din sfinţii părinţi care 
au mai rămas la slujbele celelalte nu va mărturisi cine ţine 

cheia şi unde-i lada obştei. lar după ce-i căutaţi pe toţi 


aceştia, părintele Agatanghel vi-i poate aduce pe rând şi pe 
ceilalţi. Bateţi-ne cu vergi de fier, străpungeţi-ne cu 
strămurare înroşită în foc, noi nu ne supunem unor 
asemenea păgâni ca domniile voastre! 

Pe când cei doisprezece slujitori se dădeau din colţ în colţ 
suduind, bătând şi împungând cu tesacele, eu, umilitul 
Agatanghel, am luat aminte la vorba „strămurare”, pe care 
o rostise prea cuviosul stareţ uitându-se la mine. 
„Strămurare” era numele unui om, prietin al nostru, care-şi 
avea sălaş într-o râpă stearpă ce-i zice Pietrăria. Şi el venea 
acolo cu tovarăşii ca să-şi împartă vămile de la vadurile lor. 
fiind de meserie hoţi. Şi noi monahii trăiam în priefinie cu 
dânşii. lar ei scuturau numai bărbi de oameni bogaţi şi 
spintecau chimiruri grele. 

Cum aud eu vorba aceea „strămurare”, mă gândesc că 
părintele stareţ e om cu glagore la cap şi că ne aflăm într-o 
noapte spre duminică; iar prietinii noştri vor îi venit de 
bună-samă la peştera Pietrăriei. Căci a doua zi fiind sfântă 
sărbătoare, nu se cade să lucreze şi se hodinesc. 

Mă strecor mai la o parte, dau fuga aici la odaie şi încalic 
un căluţ flocos în care aveam încredere că m-a duce fără 
sminteală unde voiam eu. Îl îndemn numai din frâu şi nu-i 
pun în coaste pinteni; şi ajung într-un ceas de vreme la 
Pietrărie şi mă rog de Strămurare şi de hoţi să vie să ne 
scape. Ca oameni cuviincioşi, unde au încălicat toţi cu suliţi 
şi ghioage ş-au coborât la sfânta Pobrata, şi i-am vârât prin 
portiţa pe unde ieşisem. Şi s-a nimerit să trăsnească din 
nouri, când am pătruns la stăreţie. Şi când a trăsnit, noi de 
colo am şi fost asupra acelor oaspeţi, pălindu-i unul după 
altul. Părintele stareţ era întins pe podele şi-l ardeau cu 
făclii aprinse la tălpi şi pregăteau şi ţăpuşe să i se bată subit 
unghii. Trei dintre cuvioşii monahi pieriseră în chinuri. 
Strămurare şi cu ai lui i-au prăvălit pe toţi fără nici o 
cruţare şi ne-a rămas nouă numai să cerşim iertare pentru 
sufletele lor de la Domnul Dumnezeu. 


Acum gândiţi-vă şi domniile voastre, fraţilor, a urmat cu 
mirare monahul, cum să cerşim noi iertare pentru unii ca 
aceia care au ridicat vieţile călugărilor şi au ucis pe stareţul 
nostru, încât nouă săptămâni a stătut în umbra morţii? 

S-au sfătuit bătrânii soborului nostru şi deocamdată s-a 
hotărât aşa. 

Am dezbrăcat de straie pe acei păcătoşi şi le-am cules şi 
săbiile cu celelalte unelte ale răutăţii lor şi le-am dat în 
mână lui Strămurare, drept dobândă de război ce i se 
cuvenea. 

După aceea, pe acei păcătoşi, goi cum au ieşit din 
pântecele maicii lor, i-am aşezat la rând într-o groapă, cu 
faţa în jos, ca să se uite cătră părintele lor Tartorul. 

lar mie mi s-a poruncit să încalic şi să mă duc fără 
întârziere la vlădica Istatie, care-i mai mare peste noi, şi să-i 
cerem deslegare şi poruncă în privinţa iertării. 

Deci am încălicat pe căluţul meu cel flocos în care aveam 
încredere, şi m-am dus; şi am ajuns în. ziua de luni cătră 
sară la episcopia Romanului. Am îngenunchiat la vlădica în 
cămara lui de taină unde primeşte mărturisirile şi i-am spus 
preasfinţitului: iaca aşa, iaca aşa. 

S-a înfiorat preasfinţia sa şi s-a sculat asupra mea cu 
uimire, că poate îi înşir basme. 

Am bătut metanie şi m-am plecat cătră icoane. 

— Acesta-i adevărul adevărat, preasfinţite - Istatie; fac 
cruce. Osteneşte-te până la Pobrata, să vezi cu ochii însuţi 
preasfinţia ta! 

— Au belit pe cuvioşii monahi şi le-au pus ţăpuşe? 

— Mai rău, preasfinţite. Le-au răpit ce nu le puteau da: 
viaţa. 

— Şi pe stareţul vostru Paisie l-au ucis? 

— Trupul prea cuviosului Paisie e desfăcut ca la căsăpie, 
preasfinţite părinte Istatie. şi numai mila lui Dumnezeu îl 
poate întoarce în starea în care s-a aflat mai nainte. 

— Atuncea cum să cerşiţi voi iertare de la Dumnezeul 
nostru pentru asemenea fapte? Căci slujitorii aceia haini au 


săvârşit o lucrare mai crâncenă decât a paginilor 
ismailiteni. Ei sunt lepădaţi de cătră oameni şi asemuiţi 
fiarelor. Ar fi fost mai bine să-i fi cunoscut în ceasul naşterii 
lor moaşele că sunt sămânță a Diavolului, să le sucească 
beregăţile şi să-i lepede la umblătoare. Să ştii. cuvioase 
Agatanghele, că lotrii care v-au ajutat în asemenea năcaz 
vor avea bună primire la scaunul Împărăției. Mai îngăduie, 
cuvioase Agatanghele, zice vlădica, până ce ţi-oi da poruncă 
scrisă, cu pecetea episcopiei; să nu faceţi altfel decât cum 
poruncesc. Până atunci pune-ţi inima la cale în trapeză, 
prinde putere şi roagă-te sfântului Dimitrie ostaşul, şi după 
aceea încalică şi du-te cu bine. Şi altfel să nu faceţi! 

Eu am sărutat mâna preasfinţiei sale şi am aşteptat 
poruncă scrisă; şi m-am gândit că noi anahoreţii de la 
Pobrata am făcut bine ce-am făcut, fără a fi vlădici şi fără a 
avea suflare de la Sfântul Duh. 

Acuma, pe gropniţa păcătoşilor, stau gunoaiele sfântului 
nostru lăcaş. 

Diacul îşi însemna toate în mintea lui, cuprins de spaima 
răutăţii oamenilor. 

— Şi cu Strămurare ce s-a mai întâmplat? a întrebat el. 

I-a răspuns râzând Alexa: 

— Strămurare stă la ospăț cu sfântul Dimitrie. 

— Ba tu, frate Alexe, l-a dojenit pe oştean monahul, să nu 
şăguieşti cu cele sfinte. Strămurare se află încă în această 
lume ticăloasă şi plină de strâmbătăţi. Şi-a schimbat locul 
din acest codru, şi s-a aflat, prin oameni de departe, că a 
ieşit prin părţile scaunului nou al Domniei, la Bârnova şi la 
Căpoteşti, care-s codri mai adânci decât acesta al nostru. 

În odaia Galatei lângă Iaşi, stau şi se împuţesc beşlegii 
ismailiteni, până ce s-or încheia păreţii bisericii. Acolo se 
află şi aga dăbilarilor Porții. Se duc dăbilarii şi adună de la 
oameni, cu îngăduinţa lui Vodă, peşcheşuri sultanului, le 
pun la poalele agăi şi, după aceea, cărăuşii creştini le duc 
până la vadul Obluciţei, şi de acolo ceamuri turceşti le 


plutesc pe Dunăre şi pe lângă ţărmul mării la împărăţia 
neagră. 

Strămurare şi-a găsit acolo o treabă ce nu s-a mai 
pomenit. 

A întocmit pânde, ba la văi rele, ba la vaduri de ape, ş-a 
prins din acei dăbilari, scrijelindu-i la beregată. Dar pe bani 
şi peşcheşuri n-a pus mâna, socotind să dea numai 
înfricoşare păgânilor. Însă de fapta lui nu s-au folosit decât 
slugile domneşti care şi-au însuşit zloți şi plocoane, dând cu 
piciorul în râpă leşurile turcilor. Văzându-şi greşala, 
Strămurare a luat asupra sufletului său şi pe slugile acelea. 
Iar noroadele abia atunci au băgat de samă că se află în 
preajma lor o voinicie. Li se întorc cele luate cu hapca şi li 
se mai îndulceşte amărăciunea. 

Nu ştiu ce-o fi adevărat din toate câte se spun. Dar într-o 
sară din toamna trecută, la vecernia Sfântului Andrei, iaca 
bate la poartă însuşi prietinul nostru Strămurare cu doi din 
oamenii lui şi cere găzduire. Numaidecât i-am deschis şi l- 
am primit ca pe un frate al nostru. Şi înainte de a-l ospăta, a 
intrat în biserică şi s-a închinat cu smerenie; iar după ce L- 
am ospătat, s-a dus la stareţul nostru, prea cuviosul Paisie. 
Şi fiind şi noi unii dintre monahi de faţă, Strămurare a zis 
aşa: 

— Fraţilor monahi, aflaţi că, după atâtea strădanii ale 
mele, cărările de scăpare mi s-au împuţinat; dacă mai 
întârzii mult făptuind câte făptuiesc în folosul fraţilor mei 
sărmanii obijduiţi, apoi mi se va atârna ţeasta în prăjină, la 
poarta curţii domneşti, şi pe trupul meu se vor încaieră 
cânii. Deci am ţinut sfat cu soțiile mele şi ne-am gândit să 
ne pustiim la o sfântă mănăstire, nici de monahi zidită, nici 
de vlădici ştiută, unde cântă apele laudă Ziditorului, şi stau 
pădurile în odăjdii şi se închină când bate vântul. Această 
sfântă mănăstire se află peste nouă hotare. Şi după ce ne- 
om închina acolo ş-om dobândi pentru sufletele noastre 
alinare, om păşi la ostroavele unde trăiesc oştenii crucii, 
zaporojenii, ş-om intra la ei la ascultare, slujind mai cu folos 


pe fraţii noştri creştini. Acuma-i vremea asupra iernii şi nu 
mă pot bizui împotriva viscolelor din miezul nopții şi gerului 
celui nemilostiv şi foamei. Dar cum se va încheia în 
primăvară cel codru verde, m-oi duce să caut pe Nicoară 
Potcoavă de care povestesc noroadele cum că s-ar găti s- 
apuce domnia Moldovei. Ce zice de asta prea cuvioşia sa 
Paisie? 

Cuvioşia sa Paisie a zis: Bine! şi l-a sfătuit să se ducă. 

— Avea-voi putere? 

— Vei avea, frate Strămurare, după aleanul sufletului tău. 

Acuma unde-i binevoitorul nostru Strămurare, ca să afle 
că, sub policandelon la Pobrata. a stat măria sa Nicoară! 
Socot că l-om vesti printr-un om bun şi l-om îndruma unde 
râvneşte. Acel om oi fi eu, fraţilor, şi nu ştiu dacă m-oi mai 
întoarce la Pobrata. M-oi duce mai bine cu Strămurare la 
mănăstirea din pustie. 

XX 

Capitolul 15 

Curtea lui lurg. 

A doua zi dimineaţă, soarele a răsărit în senin şi, după 
ploaia nopţii, codrul a lucit de mii şi mii de nestemate ca 
flori fără nume şi degrab trecătoare. 

Văzduhul era curat. Călătorii cât şi localnicii îl simțeau 
intrând în ei ca pe un vinaţ bun. Soborul monahilor ieşise cu 
stareţul înafara porţii ferecate, ca să fie de faţă la plecarea 
măriei sale Nicoară. l-au urat cale fericită şi lui şi oştenilor, 
şi au rămas o vreme privind cum se duc. 

De lucirea biruitoare din ochii călătorului domnesc, pe 
care o băgaseră de samă acei monahi, se bucura mai ales 
uncheşul Petrea, care amesteca aducerile lui aminte cu anii 
de pruncie ai lui Nicoară, la curtea lui Iurg Litean. Într- 
acolo el şi cel ce fusese prunc umblau acum fără grabă, ca 
într-o lene a unei plăceri. Căpitanul Petrea era acum 
bătrân, iar prunciţi cărunt. 

În asemenea bună stare a spiritului, au umblat prin valea 
îngustă a Şomuzului, pe lângă nişte lunci bătrâne rămase în 


stăpânirea Domniei după moartea lui Şendrea hatmanul; 
căci acele pământuri şi lunci de la Dolheşti, unde se afla 
gropniţa lui Şendrea, cumnatul lui Ştefan bătrânul, 
fuseseră, împreună cu toată valea, zestrea surorii 
Voievodului. Şi din acel timp rămăseseră uitate; Domnia nu 
le socotise vrednice a fi dăruite boierilor celor mari. 

Călătorii băgau de samă o rânduială a satelor deosebită 
decât în alte părţi pe unde umblaseră. Gospodarii îşi vedeau 
fără grijă de prisăci şi livezi şi se închinau cu voie bună la 
trecerea acelor străini. Vite albe păşteau pe lunci; numaicât 
dealurile care străjuiau din dreapta şi din stânga păreau a 
copleşi valea. Astfel au ajuns la prânzişor, cu rânduială 
ştiută, la un pod de peste Şomuz şi la o moară, pe unde 
drumul începea să suie un holm înalt, cătră valea largă a 
Siretului, departe, spre curtea veche a amintirii... 

Moara umbla numai pe-o piatră, zvonind uşor. Şi sub 
streşina morii, la drum. sta pe o laviţă morarul. Împotriva 
tuturor datinilor şi poveştilor, morarul nu era un chiag 
împovărat de ani şi slăbie, ci bărbat tânăr, cu înfăţişare 
veselă. 

— Iţi poftesc buna ziua, morarule, şi noroc a strigat moş 
Petrea, mai mult ca să-l stârnească ia vorbă de petrecere în 
popas. 

— Vă mulţămesc frumos domniilor voastre, a răspuns 
morarul ridicându-se de pe laviţă şi descoperindu-şi pletele. 

— La moara asta nu-i adunare? Te văd singur, a urmat 
uncheşul. Îngăduie să poposim sub streşina dumnitale. 

— Cu dragă inimă, a răspuns morarul, privindu-i cu ochi 
verzi ca luciul iazului. 

Ceilalţi călăreţi au înaintat; s-a apropiat şi căruţa lui Ile. 
Morarul a dat lămurire: 

— Mugşteriii mei cu tăbâltoacele. cinstiţilor drumeţii, se 
adună mai pe sară, după ce se întoarce lumea de la câmp şi 
de la alte treburi. Macină râşniţa grăunţe; marinăm şi noi 
vorbe, punând ţara la cale. Asta-i moara lui Barbacot. 

— Cine a fost creştinul cu asemenea poreclă? 


— Strămoşul nostru; după ce-a trăit ani nouăzeci şi nouă, 
a lăsat strănepoţilor moştenire moara şi mai ales 
învăţăturile sale. 

— Atunci va fi fost filosof? a râs mezinul Lixandru. 

— Cu voia domniei tale, da. 

— Şi pe dumneata cum te chiamă? 

— Domnilor, numele meu din botez e Tudorică, iar porecla 
Prepelea. 

Adunarea a făcut mare haz. 

— Hai să descălicăm la moara lui Statu-Palmă Barbacot, a 
zis Nicoară cu voie bună, şi Prepelea să ne vândă poveşti. 

— Asta nu se poate, a zis Tudorică arătându-şi dinţii şi 
privindu-i pe toţi cum sar din tarniţi. După învăţătura 
bătrânului nostru, poveşti nu vând, ci schimb. Aicea în valea 
Şomuzului, cinstiţilor drumeţi, noi vieţuim întru singurătate 
şi neştiinţă. Vrem să aflăm ce se petrece la curtea lui Vodă 
şi-n Ţara-de-Jos. Fost-au războaie şi cutremur; poftim să 
ştim ce mai este şi ce se mai pregăteşte. Am auzit unele, 
dar nu toate. Pe la noi nu se află, ca-n alte ţinuturi, sălaşuri 
boiereşti, unde să se cuibărească minciunile. Să iertaţi 
domniile voastre acei care veţi fi fiind boieri. Dar eu, afară 
de săbiile ce purtaţi, după straie vă socot neguţători. 

— Neguţători care nici nu vindem, nici nu cumpărăm, a 
răspuns Nicoară punându-şi mâna sa cu inel şi pecete pe 
umărul morarului. 

Acesta a tras cu coada ochiului şi a luat aminte, fără să se 
tulbure. 

— Mare cinste să poposească în sărăcia de la noi măriri de 
la scaunul Domniei. 

— Nu suntem boieri, meştere Tudorică, şi nu venim de la 
laşi. 

— Eu socoteam altfel, măria ta, având ochi şi văzând. 
Potcoavă s-a întors cu bunăvoință: 

— Nu sunt decât un oştean, prietine morar. 

— Mă bucur, măria ta, s-a tulburat morarul, fulgerat de 
înţelegere deplină, că te văd bine cumpănit pe amân-două 


picioarele. 

Tovarăşii lui Nicoară au râs cu hohot. 

— Îmi place că eşti meşter hâtru, Tudorică. 

— Ca uncheşul meu Barbacot, măria ta. El ne-a învăţat să 
ne ferim de tagma boierilor. Nici noi să ieşim câtră ei, nici ei 
la noi să nu vie, ca să nu ne întarte şi să le sărim în cap. 

Am oblicit de la nişte neamuri de-a noastre, care au căutat 
pământ mai bun la lărgime, în şesul Siretului, cum că în 
partea aceea de ţară ar fi ieşit cu putere mare boieri 
vistiernici să împlinească dări nouă, scornite acuma. Noi 
aceştia de la Şomuz, mai puţini şi mai săraci, am rămas 
uitaţi. Dar acolo, lângă Ruginoasa, au intrat într-un sat ş-au 
împlinit pe gospodari, luând şaptesprezece boi de la toată 
obştea. Dar satul datora optsprezece. Atuncea, acei 
dregători, neputând găsi încă un bou, au apucat pe-un 
prunc al unui om şi l-au dus cu ei zălog, pentru boul lipsă. 
Să fie adevărat? Domniile voastre n-aţi auzit de una ca 
asta? 

— De asta n-am auzit, dar cunoaştem altele... a mormăit 
moş Petrea. 

— Eu aş zice aşa, a urmat Tudorică aţintind pe Nicoară, că 
pentru aşa dregători i-ar folosi lui Vodă leacul babelor de la 
Şomuz: alior plămădit cu vin pe care-l dau pe apa ca să 
ameţească peştii şi să-i prindă. Să-şi hrănească şi măria sa 
lighioile de la curte cu alior, să se ducă pe apa sâmbetei, să 
ajungă la Dunăre, pe urmă în marea şi în fundul tartorului. 

Diacul a privit cu mare plăcere pe strănepotul lui 
Barbacot. 

— N-oi uita să spun asta măriei sale când l-oi întâlni, i-a 
zâmbit el, pe când Nicoară şi oştenii încălecau. 

Când au purces, lucea soarele în iazul cel întins, scurmând 
cuibare de foc. Ceata călăreţilor umbla în buiestru, 
pătrunsă de duhul de voie bună a unui meşter leneş la 
treabă şi harnic la vorbă. Clipele acelui popas se risipeau ca 
fulgii de păpădie în adierea vântului. 


Aşa au umblat cu spor pe sub biruinţa soarelui de amiază 
şi au ajuns într-un pisc unde se legănau fânaţuri înflorite. 
De-acolo au văzut valea cea largă a Siretului, unde curge o 
apă domoală, scriind cotituri între lunci vechi. 

Au mai făcut un popas, hrănindu-se oameni, cai şi cucoşi. 

Când uncheşul Petrea Gânj i-a călăuzit în acest colţ 
încântat unde puhoiul limpede al Sucevii rupea tulbureala 
Siretului, Nicoară şi-a simţit inima bătând mai grăbit. Acolo 
era curtea copilăriei lui cu turnul de piatră, şi livezile între 
parcane înalte, şi prisaca de care avea grijă moşu Voicu, şi 
odăile cu cai şi carâte, şi ocolul vitelor albe, şi cuhnea 
zvonind de robota ţiganilor, şi slujitoarele cele tinere 
lucrând la stative în pridvor, şi cneaghina Calomfira trecând 
din cămări la cerdac în straiul ei cernit. Căci în acel timp al 
copilăriei, cneazul cel bătrân lurg Litean hodinea sub 
lespede. În grădină, lângă altarul paraclisului. Toate le-a 
părăsit când abia se ridicase mărişor, şi căpitanul Petrea l-a 
dus peste hotar, într-o ţară străină. De atunci nu s-a mai 
întors. 

lar acuma, într-o clipă ca de spaimă, a privit şi şi-a plecat 
fruntea. Din toate nu mai era nimic. Turnul se prăbuşise şi-l 
învăluiau iederi sălbatice. Din curte nu mai era nimic; 
trecuse peste ea pojarul. Acoperişul paraclisului se 
dărâmase. 

Zece oşteni cu capetele descoperite aşteptau parcă totuşi, 
ca şi la sfârşitul poveştilor mâhnite din copilărie, să le 
nălucească palatul scufundat de o vrajă. Însă pădurea 
dimprejur fremăta lin; se alungau în zbor măcălendri între 
lumini şi umbre şi minunea nu se săvârşea, căci mormintele 
rămân morminte. 

Nicoară şi-a strâns pleoapele, ca să lepede două lacrimi, 
pe urmă a suspinat şi a înălţat fruntea. 

— Oare osemintele maicii mele au fost adunate şi aşezate 
la veşnică odihnă? 

Căpitanul Petrea a tăcut. 


Şi-au îndemnat caii spre paraclis. Lespedea ce adăpostise 
pe lurg era prăvălită, gropniţa deschisă, ca să i se prade 
cneazului mort podoabele. 

Nici mormintele nu rămân morminte. Crudă întristare, 
căci nu-i muritor care să fie apărat de asemenea umilinţă. 

Totuşi sunt bărbaţi care pot sta deasupra vieţii şi a morţii, 
păstrându-şi cumpăna inimii în urgii, pentru că au de 
împlinit aici pe pământ, în timpul lor scurt, o datorie. Aşa 
patruzeci şi opt de ani măritul Ştefan-Voievod a stat cu 
sabia apărător al moşiei şi norodului său. Cunoscând 
zădărnicia silinţelor sale, măria sa a stat totuşi în picioare 
până la sfârşit, ca să fie pildă altora care vor veni după el. 
Acea pildă a urmat-o lon-Vodă şi s-a pus şi măria sa lon 
jertfă. Cât sunt încă duşmani, trebuie să le stăm împotrivă, 
până la acel ceas când va veni dreapta izbăvire. Vor cădea 
vitejii cei juruiţi? - se vor scula mişeii până la cel din urmă, 
cât frunzele şi cât năsipul, pentru slobozenia lor şi pentru 
dreptate. 

— Aşa că să ne avem sus inimile, dragă frate, şi să ne 
urmăm calea. 

— Da, bădiţă Nicoară, a suspinat cu amar Alexandru. Mă 
gândesc unde-om poposi la noapte. 

— Trecem în poiana cea veche, a răspuns uncheşul. 
Alcătuim acolo colibă de frunzar, şi nu ne-om prăpădi cu 
firea. 

Mezinul i-a aruncat moşneagului o privire înveninată. 

— Om face foc, a urmat căpitanul Petrea, ş-avem toate 
câte ne trebuie pentru trupul nostru. 

— Da, moş Petrea, a răspuns îmblânzit mezinul. 

Dar Poiana Ursului nu era singură. Avea oaspeţi, vetre de 
foc şi colibe de frunzar. Îşi făcuse acolo, vremelnic, oprire o 
tabără de rudari. 

Când judele lor a văzut larma ce se stârnise la cele patru 
căruţe ale sălaşului şi şi-a dat sama că vin împotrivă călăreţi 
cu arme, a slobozit mare strigăt şi a poruncit să se aşeze 
toţi cei douăzeci şi opt de supuşi ai săi pe brânci şi cu 


fruntea plecată. Glasul său repezise porunca într-o limbă 
necunoscută, pe care un singur om dintre slujitorii lui 
Nicoară o putea pricepe. 

— Pas, Ile Caraiman, a zis bond măria sa, şi întreabă cele 
de cuviinţă pe aceşti sărmani. 

Potcoavă cunoştea că acei sărmani pe jumătate goi nu 
pregetau să mintă şi să prade, ba chiar, la nevoie, să 
întrebuinţeze buzdugan şi cuţit împotriva cui se nimerea, 
numai să aibă câştig. Poate ei să fi desfăcut gropniţa 
cneazului lurg. Dar aceşti robi aduşi de tătari tocmai de la 
India şi vânduți boierilor pământeni n-au cunoscut decât 
urgii în rătăcirile lor, decât hrană de câni şi biciul; nimene 
nu i-a învăţat altfel de viaţă, nimene nu i-a miluit şi sunt cei 
mai mişei dintre toţi mişeii pământului. Dar trupul lor e 
bine alcătuit şi au muieri frumoase. Au darul cântecului şi al 
meşteşugurilor. Şi când găsesc milă, sunt cu credinţă tare, 
cum se vede că s-a ales acest Ile Caraiman, tovarăş de 
nădejde. Sălaşul lui Ile a primit de la măria sa lon-Vodă 
slobozenie, şi iată îl are alături pe Ile ca pe un frate om. 

Au prost obicei cnejii moldoveni de poruncesc la ospeţe 
acestor robi să se suie în copaci şi apoi se pun asupra lor la 
întrecere cu săgețile. Şi pe fetele lor le aduc la iatacuri. Le 
preţuiesc ca pe nişte flori de o clipă, ş-apoi le aruncă în 
glod. Vor fi fost fericiţi în ţara lor. Se spune că la India viaţa 
e bundă şi îmbielşugată. Chiar de-ar fi fost cei din urmă 
paria acolo, n-ar fi fost mai nefericiţi. Tătarii, care au 
domnie în Asia şi bat războaie la India şi au întemeiat şi 
acolo împărăție, îi aduc marfă vie, în ţările noastre, şi de 
două veacuri s-a iscat şi la noi asemenea rânduială 
neomenească a robiei. Ş-apoi, de la asta, domnii lumii se 
întartă şi asupra băştinaşilor, să-i calce în picioare şi să-i 
socoată şerbi. „Binecuvântat fie dascălul meu Ian Saviţki de 
la Bar - şi-a amintit Nicoară - care mi-a deschis ochii 
asupra acestui adevăr. Dar boierii leşi l-au osândit în Seim 
pentru cele ce ne învăţa pe noi, ucenicii, şi gâdea l-a tăiat 
pe podină înaltă, în mijlocul Liovului, în zi de târg.” 


Potcoavă nu apucase a descăleca şi Ile Caraiman s-a întors 
cu ochii spăriaţi, să-şi deie sama de solie. 

— Măria ta, a strigat el, şi şi-a pus fruntea pe teltia de sub 
şaua murgului. Măria ta, a suspinat după aceea, ridicând o 
privire înfricoşată. Acest Zailic, judele rudarilor opriţi aici în 
Poiana Ursului, Îi de loc tot de la Runc, unde se afla taica 
meu Fedeleş mai mare peste toţi rudarii care au dobândit 
slobozenie de la slăvitul Ilon-Vodă. Dar i-a spart domnia 
nouă a Şchiopului-Vodă; şi pe taica al meu l-a oborât cu 
buzduganul armaşul Ciornei. Şi toţi ai mei s-au prăpădit şi 
s-au împrăştiat; şi pe câţi i-au apucat de grumaz armăşeii, i- 
au supus iarăşi robiei. lar Zailic a apucat a fugi cu aceste 
patru corturi. Ş-au nimerit aicea şi au început a lucra alvii şi 
căuşe de plop şi salcie, pentru satele din partea locului. Dar 
bieţii aceştia mişei stau eu frică şi de aceea s-au 
înspăimântat de vederea noastră. Ce să fac cu ei, măria ta? 

— Să-i îmblânzeşti, Ile, şi să-i lăsăm în pace. Şi inimile 
noastre sunt negre ca tina de supărare, ca şi ale lor. 

Măria sa a mângâiat fruntea ţiganului; Caraiman a cuprins 
acea mână prietină şi a sărutat-o. Apoi, hârâindu-şi în gâtiţă 
lacrimile, s-a dus la Zailic judele, să-i împărtăşească 
porunca stăpânului său. 

— Numai atâta mai stă măria sa în Poiana Ursului, cât om 
îmbuca cina, a dat de veste judelui slujitorul lui Potcoavă. 

— Da' de ce, frate Ile? 

— Căci măria sa a găsit casa părinţilor săi dărâmată şi 
arsă, şi din toate câte au fost ale unui cneaz n-a rămas un 
par de care măria sa Nicoară să se apuce cu mâna. Aşa că 
le lasă toate pustiei şi vouă. Domnia sa îşi scutură 
încălţările, încalică iar şi ne-om tot duce. 

— Vă veţi tot duce fără întoarcere? 

— Ba măria sa Nicoară s-a întoarce, ca să facă dreptate în 
ţară! 

Judele Zailic s-a închinat cătră măria sa, şi a poruncit 
sălaşului său să intre în colibele de frunzar, să steie acolo cu 
ochii sfecliţi şi să tacă. Căci măria sa descăleca Ia ospâţ. 


Totuşi în acel asfinţit de soare, când pribegii s-au aşezat la 
cină lângă căruţa lor, a pornit un murmur moale şi blând în 
colibe, şi poporul lui Zailic s-a îndemnat a cânta. 

La glasuri s-au adaos strune de cobză şi viers de alăută. 
Rudarii cântau pentru inima lor, dar şi pentru inima acelor 
călători pribegi. 

Nicoară şi cu ai săi erau cu luare-aminte să înţeleagă 
vorbele, dar acele vorbe erau într-o limbă veche de la 
împărăţia lui Por-împărat, pe care numai Ile Caraiman o 
putea desluşi. 

— Cântă şi moldovenii acest cântec în limba lor... a datel 
lămuriri lui Potcoavă. Cum contenesc rudarii, vi-l spun aşa 
cum l-am auzit de la nişte ciobani megieşi cu Runcul nostru. 

Ile a rostit încet măriei sale vorbele acelui cântec: 

Maică, măiculiţă, Maică, dorul de la tine Peste munţi şi ape 
vine, Şi nu-l poate opri nime: 

Nici cioban cu fluierul, Nici popă cu cântecul, Numai eu cu 
sufletul... 

* * 

Capitolul 16 

La Siret şi la Prut. 

Chiar în aceeaşi zi de luni, înainte de amurgul serii, 
drumeţii pribegi s-au înfăţişat la malul Siretului pentru 
trecere, la un pod ce se afla în hotarul Vercicanilor nu prea 
departe de curtea răposatului cneaz lurg. 

Era un pod cunoscut şi vechi, de la un mal la celălalt mal, 
pe şăici, şi cu odgon legat de amândouă țărmurile în 
şarampoi de stejar cât buţile. 

La acel pod erau brudnici doi bătrâni, tatăl şi feciorul, 
amândoi cu ochii streşiniţi de sprâncene albe, iar bărbile lor 
erau împuţinate şi păscute, ca sunatul oilor. Nepoţii lor 
trăiau în două case aproape şi le erau într-ajutor, la o 
nevoie de trecători certăreţi, ori la o viitură de ape. 

— Cât e brudina, unchegşilor? a întrebat căpitanul Petrea. 
Tot ca acum treizeci de ani? 


— Se vede că domnia ta ai mai trecut pe-aici, oştene, a 
răspuns cel mai bătrân. Dar eu nu te mai ţin minte, măcar 
că nu-i aşa de mult de-atunci. Va fi fost la domnia lui Rareş- 
Voievod. Ori poate greşesc. Tu nu ţii minte, măi băiete? 

— Apoi va fi fost cum spui dumneata, tătucă. 

— Aşa. Nu ştiu ce să fac cu tine, măi Andriuşa, că uiţi 
toate. Cât îi brudina? Spune acestor oşteni! De când se uită 
la noi ş-aşteaptă! 

— Apoi brudina îi tot aceea, oameni buni, a răspuns cel cu 
ani mai puţini. Un om cât trei dobitoace, adică o para; iar 
dobitoacele câte un ban. Şi oile zece la un ban şi ciobanul 
un ban, că ele stăpânul oilor. Nu se socotesc cânii, 
deoarece ei îs păzitorii oilor. 

— Cam scump şi încurcat, a zâmbit Potcoavă. 

— Apoi dă, a zis fiul moşneagului; scump, da' şi cheltuiala 
obştei Vercicanilor nu-i puţină. Că noi avem poruncită 
brudina de la Domnie de când ne-am aşezat aice. 

S-a amestecat tatăl; fiul a contenit. 

— Nu uita să spui, Andriuşa, că pe noi ne-a adus aici slăvi 
tul Ştefan bătrânul şi ne-a aşezat la apa Siretului, dându-ne 
ocină şi uric. 

Am venit din porunca măriei sale când a bătut război în 
olarul lui Crai şi a ajuns la Peremâsla-cetate. Şi fiind măria 
sa voievod pravoslavnic de lege răsăriteană ca şi noi, apoi 
am venit aici la porunca măriei sale şi ne-am aşezat la loc 
deschis unde ne aflăm şi astăzi. 

Bine-am petrecut noi aice la Moldova, fraţilor oşteni, un 
rând de oameni mai vechi, după aceea noi, şi iaca, azi se 
arată greutăţi asupra nepoților noştri. Se află un boier 
Coşovei, la un ceas de cale de aici, şi a aşezat şi el un pod 
peste Siret, şi ne tot trimete răspuns că să desfacem podul 
nostru. Ne-a despăgubi. Iar el, dac-a rămânea singur, să 
crească brudina. Dar noi nu putem face asta având poruncă 
şi de pod şi de brudina de la sfântul Ştefan-Voievod. 

Potcoavă a întrebat, în limba ucraineană: 


— Şi mai ţineţi minte domniile voastre, bătrânilor, limba 
neamului de care v-aţi deslipit? Că de la războaiele lui 
Ştefan bătrânul trecut-a multă vreme. 

Foarte s-au bucurat bătrânii auzind pe acel bărbat 
mândru că grăieşte limba lor. 

— Cum nu, prea cinstite, grăim ş-acum limba de la baştină 
noastră ş-am învăţat şi moldoveneşte, şi ne-am încuscrit cu 
pământenii de la apa Siretului, trăind cu ei în pobratanie, 
adică în frăţie, având biserică şi ţintirim laolaltă. 

— Dar iată Coşovei pofteşte să desfacem podul... s-a mirat 
fiul, scărpinându-se cu mâna stingă la subsuoara dreaptă. 

— Tu, Andriuşa, stai cuviincios şi nu grăi fără întrebare, l-a 
mustrat bătrânul. 

Andriuşa s-a dat cu sfială mai la o parte. Potcoavă a 
întrebat iar: 

— Cum te chiamă pe dumneata, moşule? 

— Mă chiamă Stepan, cinstite neguţător, căci m-a ţinut în 
braţe Ştefan-Vodă bătrânul, când a venit cu alai să vadă pe 
vercicanii săi, ş-atuncea m-a botezat măria sa. 

— Dacă-i aşa, primeşte de la mine altfel de vamă pentru 
pod, a grăit Nicoară în limba vercicanilor, ş-a tras de la 
brâu punga de pelcică neagră, desfăcându-i băierile. 

Moş Stepan şi-a scos căciula, şi, de sus din şa, Potcoavă i-a 
aruncat în ea un taler de argint. Brudnicul cel vechi s-a 
mirat de asemenea plată cum nu primise niciodată într-un 
veac de om, de când trăia la acel vad. 

Şi-a scuturat fruntea şi s-a uitat zâmbind la călător prin 
tufele sprâncenelor lui. 

— Domnia ta vei fi fiind neguţător cum sunt eu sultan 
Soliman. Află, slăvite, că mai am un zgripţor tot asemenea, 
dăruşag de la botezul meu. Pe amândoi am să-i lăs bisericii 
de la noi, ca să facă preoţii pomenirile cele de cuviinţă. Mă 
TOg, binevoieşte a rosti numele măriei tale, să-l scrie popa 
nostru şi să nu se uite niciodată la proscomidie. 

— Ion-Nicoară, bătrânule, a suspinat călătorul. Bătrânul 
şi-a ridicat sprâncenele cu toiagul şi a stat privind pe străin, 


cu gura căscată. 

— Acu ştiu, măria ta, al cui frate eşti, şi slăvite să vă fie 
numele în veac, şi al Voievodului Ion şi al măriei tale. 

Acuma ştiu că te duci unde ai mai fost şi de acolo au sunat 
până la noi cântări, de le cântă cobzarii. Şi-a ridicat cuşma: 

— Măi Andriuşa! şi-a schimbat ci glasul; dă o fugă până în 
capul podului şi chiuie de ceea parte să ferească tot omul, şi 
muierea, şi pruncul, şi dobitocul, că trece măria sa şi să nui 
se încurce calea. 

Moşul cel mai puţin bătrân a dat fuguţa. cu paşi scurţi; dar 
chiotul pe care l-a repezit s-a dus departe, până peste 
luncile de dincolo. 

Călătorii au trecut cu caii tropăind şi căruţa s-a dus după 
ei huruind peste undele tulburi ale Siretului. Moş Stepan a 
rămas lungă vreme cu căciula cu taler în braţe, uitându-se 
după ei. 

— Ai văzut, Andriuşa? a întrebat el. după aceea. 

— Văzut, a răspuns c-o îngânare de uimire feciorul. 

Altă întâmplare, de care şi-a adus aminte măria sa după 
aceea, s-a petrecut la Prut, la un vad din sus de Ştefăneşti, 
în ziua de miercuri, la amiază. Apa acelui râu mare şi larg 
se umflase de ploile din sus şi măturase ca pe nimic podul 
umblător. Podarii fugeau cu căruțele la vale, în lungul 
malului, ca să prindă şăicile oprite prin scruntare şi grinzile 
risipite de pe unde le aruncaseră talazurile. 

— S-a trezit leneşul din lenevie... au zis nişte oameni din 
partea locului, care stăteau cu braţele încrucişate ori cu 
palmele vârâte în chimiruri şi se uitau în sus şi-n jos, la 
vârtejurile undelor ducând căpiţi de fin ori cioveie de pe la 
gospodăriile creştinilor. 

— Când vin nahlapi, s-a întors un pădurar cătră călăreţii 
opriţi în prund, apoi parcă au ghiare, aşa apucă şi duc cu ei. 
Domniile voastre vreţi să treceţi, oştene? 

— Vrem. dar nu ştim cum om face, a răspuns uncheşul 
Petrea. Om căuta mai în susul apei. Ştiam eu un vad de-l 
treceam cu caii până la glezne. 


— Va fi fiind vadul lonaşcului; dar acel vad de şapte ani s-a 
stricat; apa şi-a schimbat cursul, de intră acuma în fundul 
bulboanelor. Altă întinsură mai bună decât aici nu se află 
prin partea locului. Dacă vă uitaţi bine, printre sălciile de pe 
cela mal, apoi vedeţi o colibă. Acolo s-au aşezat păscari la 
pruteţul lui Axinte. De trei săptămâni au închis balta cu 
gard, ca să nu iasă crapul ce a intrat la boişte în primăvara 
asta. Au început a-l prinde cu năvoadele. Dar trei-patru zile 
trebuie să steie pe loc, cu carăle cu boi goale. Până ce s-a 
întemeia din nou podul umblător, nu pot ieşi cu peştele de 
la pruteţ, să-l neguţeze la târguri şi sate. Iar în partea 
cealaltă a apei, două poşte de cale, tot înainte, îs locuri 
goale. Pasc numai cirezi de vite, prin singurătăţii, cu câni şi 
haidăi. 

Oamenii călări se înălţaseră în scări şi priveau cătră 
pruteţul lui Axinte. 

— Se văd oameni, a zis mezinul, cu palma streşină la 
frunte. 

— S-ar putea să-i chemăm, a zis pădurarul privind spre 
Potcoavă ca înspre călăuzitorul acelor neguţători, mai mult 
oşteni decât neguţători. Am eu un corn de bour, la o colibă 
de aproape, însă cine-a fi vrednic să scoată sunet? Trebuie 
putere de răsuflet, ş-apoi parcă se scoală şi mugeşte bourul 
cel vechi. Tătuca, în vremea lui, putea să sufle în el; dar eu 
nu pot, fiind mai slab de piept. 

— Adă-l domnia ta, frate creştine, aicea, şi ţi-om fi 
mulţămitori. 

— Nu-i vorba de asta, a dat din mână pădurarul, dar cine 
să buciume? 

— S-a găsi, a răspuns cu umilinţă prefăcută Caraiman. 

— Apoi asta n-aş crede, negustoraşule. Şi dacă buciume zi 
dimineaţa cu acel corn de bour, apoi ţi-l dăruiesc. 

— Adă-l dumneata, pădurarule. 

— Îl aduc doar să facem haz. 

Pădurarul a încălecat vesel şi s-a dus iepureşte până-ntr-o 
vălcică. Şi s-a întors purtând un corn bărbat în care vor fi 


sunat oameni vechi la ospăţul lui Verde-împărat 

— Iaca, a zis el, oprindu-se şi descălecând în faţa lui 
Nicoară. 

Ile Caraiman a întins mâna. 

— Chiar nu şăguieşti, a zâmbit pădurarul,. şi vrei să-l cerci 
domnia ta? 

— Apoi altul nu poate, a zâmbit Potcoavă, căci numai Ile e 
meşter cântăreţ. 

— Ile îl chiamă? Să fie sănătos; şi eu cuvântul dat nu-l uit. 

Caraiman a mângâiat cornul, i-a cercetat doaga subţire şi 
îmbucătura cu meşteşug rotunjită la vârf. Şi cum l-a pus la 
gură a început a scoate din el cântare cu în-mlădieri 
domoale şi creşteri de muget, ş-apoi alinări cu bătăi de 
limbă, parcă atunci s-ar fi trezit la lumea nouă din moarte 
bourul cel vechi. 

— Halal să-ţi fie şi te rog să mai suni o dată, frate He, s-a 
uimit pădurarul. Dacă-i mai suna şi a treia oară, apoi 
numaidecât vin aicea cu luntrile pescarii de la pruteţ. Şi mă 
dau bătut; acest corn, moştenit de la părintele meu, al 
domniei tale să fie. 

— Mulţămeşte-i, De, pădurarului... 

— Mă chiamă Pavel Vavel, negustorule. 

— Mulţămeşte-i pădurarului Pavel Vavel, a urmat Nicoară; 
şi scoate, Ile, pentru acest om detreabă un cuţit dintre 
acele cu care facem noi negoţ. 

Caraiman a scos numaidecât de la căruţă un cuţit lung de 
război, cu mâner îmbrăcat în corn de cerb. 

Pădurarul Pavel Vavel l-a primit cu smerenie, înroşind u-se 
până în albul ochilor. 

— Acesta-i dar domnesc, măria ta, a îngânat el, sărutând 
prăselele şi închinându-se adânc spre Nicoară. Acu mai zi o 
dată, frate Ile, din cornul dumnitale, a adăogat el venind la 
Caraiman. 

Slujitorul lui Nicoară a sunat iar cătră luncile de dincolo 
de întinsura Prutului. 


— Mândru zici! şi-a scuturat fruntea Pavel Vavel, şi a stat 
dus, cu urechea aplecată, ascultând. Acu să vezi dumneata, 
frate Ile, s-a înălţat el, când cornul n-a mai sunat; când vei 
zice mai scurt şi a treia oară, ca o poruncă, să vezi 
dumneata ce-au să facă păscarii. 

Când a tutuit a treia oară Caraiman din cornul de bour, ca 
o chemare şi ca o poruncă, s-au văzut trei oameni ieşind la 
arătare în capătul luncii, dincolo de apă. Alţi doi s-au suit în 
nişte sălcii vechi ca să vadă mai bine. 

— Haidem drept lângă apă, a dat sfat pădurarul. Oamenii 
de dincolo au să ne întrebe ce vrem. 

Cum s-au tupilat la mal, a pornit de dincolo zvon care 
venea lin în tăcerea zilei ca o vietate, peste creţurile apei. 

— Aveţi nevoie cumva de dubasuri, ca să treceţi? 

— Avem nevoie; şi veţi primi bună plată de la măria sa, a 
dat răspuns pădurarul Pavel Vavel. 

— Am auzit şi venim... a fâlfâit din capătul luncii paserea 
tainică a glasului. 

Drumeţii străini s-au bucurat de bunăvoința unor fraţi 
necunoscuţi pe care nu-i văzuseră şi poate nu-i vor vedea 
decât în această clipă de întâlnire. Meşteşugul vorbirii pe 
întins de ape e altfel decât al păstorilor, care detună cu 
glasuri înalte de pe culmi. Potcoavă îşi aducea aminte de 
zavodurile pescarilor de la Dnipru. Aceştia de aici erau din 
aceeaşi breaslă cu cei de acolo. Şi erau tot aşa de săritori la 
nevoia trecătorilor, între ape şi pustietăţi. 

Trecerea de pe un mal la celălalt a întârziat până cătră 
asfinţitul soarelui. Oamenii de la pruteţul lui Axinte şi-au 
pornit mai din susul apei două dubasuri îngemănate, legate 
strâns unul de altul, pe care au aşezat pod. Şi au venit opt, 
şase cu lopeţi şi doi cu ghiondere, aducând pieziş acea plută 
prin sforul apei. Au ieşit mult mai la vale decât locul unde 
aşteptau străinii. Apoi au tras la edec pluta în susul apei şi 
au oprit-o într-un loc potrivit, unde s-au dus şi călătorii. Au 
grămădit pe podină căruţa, caii şi oamenii, au chibzuit 
plecarea şi au pornit întăi lin; apoi lopătarii din crivacele 


dubasurilor s-au încordat odată toţi la porunca vatamanului 
lor, bătând cu lopeţile de o parte şi de alta, ca din aripi. 

— Rămâi cu bine, Pavel Vavel! 

Pădurarul îşi scânteia în soare cuțitul cu mănunchi de corn 
de cerb, minunându-se încă o dată de oţelul lui. Pe urmă a 
încălecat pe căluţ şi s-a dus. Când dubasurile au ajuns la 
celălalt mal, trâmbiţa de corn de bour a sunat căutându-l pe 
Pavel Vavel, dar el nu mai era în privelişte, şi asculta dintr-o 
singurătate a luncilor. 

— Bine-aţi venit la noi, fraţilor, s-a închinat vatamanul de 
la pruteţul lui Axinte. 

Era un bărbat abia intrat în cărunţie, înegrit de soare şi 
vânturi. Îi luceau dinţii în mustăţile cât vrabia. 

— Dacă aţi avut mânie din lipsa podului, socot că acuma v- 
a trecut. 

— Vă mulţămesc, vrednicilor păscari, a dat răspuns 
Nicoară. Bunătatea dumneavoastră ne-a îndulcit inima. 

— Apoi aflaţi, fraţilor drumeţii, că numele meu e Agapie 
Lăcustă, de la răzăşia Lăcustenilor, dincolo de Prut, hăt la 
vale. 

— Să fii bucuros în toate zilele vieţii dumnitale, cum 
“intern bucuroşi noi acuma. 

— Bucuroşi, dar flămânzi, a râs plăcut cu dinţii lui albi 
vatamanul Agapie. Iaca, îndată om găsi leac şi la asta. 
Mândru suna din corn un slujitor de-al domniei tale. Parcă 
am mai auzit undeva asemenea viers. 

— N-aveai cum, vatamane, a râs Ile. căci cornul acesta de 
bour abia acuma l-am câştigat de la Pavel Vavel pădurarul. 

— Cunoscutul şi prietinul nostru... a încuviinţat Agapie 
Lăcustă. Cornul va fi el de bour, că tot se lăuda Vaveliu el; şi 
acuma înţeleg că s-a găsit pentru acel corn vechi stăpân 
nou. Dar eu vorbesc de viers, care mi-a mai sunat odată la 
ureche: unde. nu mai ştiu. 

Potcoavă a zâmbit: 

— Vei fi umblat poate prin [ara-de-Jos? 


— Am umblat, a răspuns cu glas scăzut vatamanul Agapie, 
aruncând o privire ageră asupra lui Potcoavă. Focu-i 
alcătuit, fraţilor năvodari? s-a întors el cătră soţii săi 
pescari. Văd că-i alcătuit. Şi cazanele-s pregătite cu cele de 
cuviinţă? Văd că-s pregătite! Atuncea daţi zăgneată focului, 
ca să ospătăm pe măria sa şi pe sluji Lorii săi. 

Nu te mira, măria ta. că te-am cunoscut. Întăi m-am mirat 
eu de vorba lui Pavel, când a grăit cu noi peste baltă. Va fi 
primit un ban de argint, îmi făceam socoteală, şi cel care 
plăteşte cu argint pare domn şi mărire. Văd că Pavel nu s-a 
înşelat şi a nimerit cu vântul drept. Măria ta nu mă cunoşti 
pe mine? 

— Până acuma nu mi se pare. 

— Nu-ţi aduci aminte? 

— Nu; dar de astăzi am să-mi aduc... 

— Bucură-mi-se inima de asemenea cuvânt! Apoi de ce am 
ciulit eu urechea, măria ta. la cin tarea cornului? Căci am 
auzit-o la Jiliştea şi la Catlabuga şi în alte părţi, unde ne-am 
oştit, noi răzăşii lăcusteni, sub mâna lui Vodă Ion, slăvit să-i 
fie numele în veac! 

Au rămas în picioare, neclintiţi şi uimiţi, cei zece pescari 
de la vatra focului. Au rămas uimiţi, cu capetele plecate, 
slujitorii străini. 

Nicoară n-a răspuns, ci a privit lacrimile vatamanului 
Agapie. Apoi a păşit până la el şi l-a îmbrăţişat. 

— Măria ta te duci tot cătră soare-răsare? a întrebat încet 
Lăcustă, apucând mâna cu inel a lui Nicoară şi lipind-o de 
inima sa. O auzi cum se zbate, măria ta? 

— O aud. 

— Asta-i inima norodului măriei sale Ion! Rămas-am 
nemângâiaţi şi fără părintele nostru. Nu ne părăsi, măria ta 
căci te-am văzut cine eşti în furtuni şi primejdii. Şi dacă te 
duci să pregăteşti altă oaste, primeşte-ne şi pe noi. Lasă 
obştei satului şi bătrânilor peştele închis în pruteţ. Şi noi cei 
care am mai fost la oaste, cum şi alţii care încă nu s-au oştit, 
ne gătim de cale şi mergem după măria ta. 


— Nu vă grăbiţi, prietine Agapie, a răspuns Nicoară 

— Cum porunceşti măria ta, aşa vom face. Dar primeşte-ne 
şi pe noi. 

— Asta se poate. Faceţi-vă în voie pescuitul şi negoţul. 
Petreceţi în pace până la primăvară: iar la primăvară veniţi 
la Ostrovul Moldovenilor. Diacul meu Radu are să vă scrie 
pe toţi în tablele lui şi are să vă ţie socoteala de leafă din 
ziua când veţi descălica acolo. Atunci e şi mai lesne pentru 
hrana cailor, căci înfloreşte stepa. Iar după zăpor, puteţi 
pescui peşte în Dnipru, pentru îndestularea 
dumneavoastră. Şi clapă ce s-a isprăvit pescuitul, vom pune 
la cale vânători cu bună dobândă. 

— Măria ta, a răspuns Agapie, sfatul ce ne dai e înţelept. 
Greu ne vine să mai stăm aici, când te ştim pe măria ta 
acolo. Greu ne vine să întârziem, ca să mai vedem răutăţile 
vremii şi scăderea ţării. Dar oftăm şi n-avem ce face: 
suntem datori ascultare Domnului nostim. Ne rugăm numai 
să mai stai cu noi două zile să ne aducem caii din ceair şi 
tarhatul din sat, să le petrecem pe drum măcar o parte 
dintre noi, acei care au fost la Vodă Ion. Te-om duce prin 
pustietăţile acestea până la Nistru; acolo ne-om închina 
măriei tale şi ţi-om ura cale bună. Măria ta te vei duce la 
Praguri, iar noi ne-om întoarce la pruteţul lui Axinte şi pe 
urmă la Lăcusteni, aşteptând până ce-or începe a trece 
paserile călătoare. Atunci purcedem şi noi cătră răsărit. 

— Nici întârzierea asta n-o pot primi, prietine Agapie, a 
răspuns Potcoavă. Mulţămesc pentru mâncare şi hodină; 
dar plec. S-a strânge Ţara în jurul meu nu acuma, ci când 
mă voi întoarce. Dar tovărăşia ce binevoiţi a-mi pregăti îmi 
place. 

— Cum facem atunci, măria ta? 

— Să ne sfătuim cu uncheşul Petrea, prietine Agapie. 
Domnia sa cunoaşte locurile. Mă călcaţi pe urmă din popas 
în popas şi ne sprijiniți trecerea la un vad, cerând ajutor de 
la altă frăţie pescărească, dacă şi apa Nistrului vine 
mânioasă. 


— Se poate, a intrat în sfatul de război căpitanul Petrea. 
Calea noastră e pârtie veche, din corhan în corhan, până la 
Lipsa. Avem de poposit la trei hanuri, iar la Lipsa căutăm a 
trece... 

— Vorbim la masă, a încuviinţat vatamanul Agapie, şi ne- 
om însemna în minte toate câte ne porunciţi; vă găsim, fiţi 
fără grijă; şi suntem mulţămitori măriei tale. 

Iubiţilor fraţi şi stăpâne, a urmat vatamanul pescarilor: 
poftiţi cu noi la masă şi ne iertaţi că nu vă putem sta înainte 
cu toate cele de cuviinţă. Vinars avem; e mai bun decât apa 
din baltă. Talgere n-avem; veţi mânca, după datina noastră 
a pescarilor, pe masa de lemn de-a dreptul. Sarea în scoici, 
fiind mai scumpă; felia de mămăligă pe o frunză de lipan. 
Cu dragostea noastră a tuturor împrejur. 

XX 

Capitolul 17 

Căprioara. 

La răsăritul soarelui, când pribegii erau gata de plecare, s- 
a înfăţişat Agapie vatamanul la măria sa Nicoară. 

— Stăpâne, a grăit el descoperindu-şi fruntea, să-mi fie cu 
iertăciune dacă vin şi eu cu măria ta o bucată de loc. De 
porunca măriei tale ţin socoteală, ş-om veni după măria ta 
la primăvară acei care ne vom putea alcătui aice. [in de 
asemenea socoteală că măria ta nu vrei să întârzii, şi bine 
faci. Dar nici noi nu se cuvine să întârziem, acei câţi va care 
ne-am juruit să vă călcăm pe urme şi să vă ajungem la vadul 
Lipsei. 

— Asta nu mă supără, prietine Agapie, a răspuns Nicoară; 
îţi mulţămesc chiar; ţi-a fost cumva sfătuitoare noaptea? 

— Ba femeia, stăpâne. Două ceasuri dusul acasă, două pe 
loc, şi două întorsul. Am mânat calul de aici hoţeşte; şi la 
întors am luat altul - acesta pe care mă aflu. Pot să mă laud 
cu nevasta pe care o am, fraţilor, s-a întors el cătră ceilalţi 
pribegi steclindu-şi de râs albul dinţilor. Ageră ca o coasă; 
duh al înţelepciunii. 


Cum să vă despărțiți voi de măria sa, zice. Măria sa 
înainte, şi voi pe urmă. Potrivit e să fiţi voi înainte, ca să-i 
limpeziţi drumul. Potrivit e să fiţi şi-n laturi şi-n urmă, dar 
înaintea măriei sale numaidecât. 

În ţinutul în care intraţi sunt puţini oameni, adevărat. 
Oameni ca noi, care nu vor răul măriei sale - zice tot 
nevastă-mea. Dar sunt în acel ţinut şi străini, mai ales de 
când l-au adus pe Şchiopul-Vodă la domnie - aşa zice tot 
nevastă-mea. Şi de bine ce i-au făcut slujba asta de l-au 
adus la domnie, Vodă le-a dat slobozenie să-şi agonisească 
unele câştiguri. Dar mai este una - zice tot nevasta mea. 
Acei năvrapi şi beşlii care neguţează folosul lor sunt 
totodată ochii şi urechile lui başbuluc-baş de la Galata. Şi 
acel başbuluc-baş nu stă cu mâna în sân, după păţania de 
acu trei ori patru săptămâni. Şi ca să-şi spele vina de atunci, 
a dat poruncă beşliilor şi năvrapilor din ţinut să privegheze 
ieşirea din ţară a oricăror neguţători străini. Să-i caute şi 
să-i cerceteze cu grijă - zice tot nevasta mea. 

— Înţeleaptă nevastă, a zis fără mirare Potcoavă, gândul 
meu nu e departe de alei. Dar noi, prietine Agapie, nu 
suntem muieri, ci bărbaţi cu îndrăzneală. Hotărâţi suntem 
să trecem cu pază, dar şi cu puterea, de va fi nevoie. 

— Asta i-am spun şi eu nevestei mele, măria ta. O chiamă 
Căprioara. 

— Şi ce ţi-a răspuns nevasta domniei tale Căprioara? 

— Apoi, bărbate - zice - noi nu ne îndoim de îndrăzneala 
măriei sale şi de puterea braţului său. Acestea s-au dovedit 
la Iaşi acu trei ori patru săptămâni. Dar potrivit este să 
treacă măria sa Nistrul fără pagubă şi, mai ales, fără 
întârziere, cum zici dumneata că a arătat însuşi măria sa. 

— Înţelepciunea muierilor a sprijinit şi a dărâmat 
împărăţiile... a zâmbit Potcoavă. 

— Aşa-i, stupine. Şi. zice tot nevasta mea, ia-ţi, bărbate 
“ragă, pe moş Mitrea, fratele mamei, care s-a oştit în 
bătăliile lui Vodă Ion, şi a învăţat şi turceşte pe unde-a 
umblat vreo doi ani, în preajma Dunării şi a Bugeacului; mai 


ia şi vreo doi feciori cu virtute, dar şi cu minte; şi 
privegheaţi în tot lungul drumului, vestind în satele 
rămaşilor noştri că trece măria sa Nicoară la Praguri Şi să 
nu care cumva să aibă măria sa sminteală din partea 
beşliilor şi năvrapilor stăpânirii. Căci după căderea lui Vodă 
Ion, a rămas Domn al nostru măria sa Nicoară. 

— Rostit-a într-adevăr nevasta dumnitale Căprioara 
asemenea vorbe? 

— Rostit, măria ta, tot zădărând-o şi eu de colo... 

— Când te vei întoarce, cât de degrabă, s-o săruţi din 
partea noastră, prietine Agapie... 

— Am sărutat-o din partea mea acuma, a răspuns cu 
grăbire vatamanul Lăcustă, dar voi mai săruta-o şi pe urmă. 

Oştenii lui Potcoavă s-au uitat unii la alţii, zâmbind. 
Potcoavă a tăcut un răstimp. Apoi s-a întors cătră ai săi şi 
cătră vatamanul pescarilor. 

— Asemenea sfetnic îndrăzneţ a fost şi gândul meu. a zis 
el. Dacă nu ne ajută norodul nostru pentru care ne punem 
capul, atuncea de ce mai purtăm sabie şi de ce ne mai 
trudim? Şi l-ai găsi t pe Mitrea? 

— L-am adus, măria ta, ş-am luat şi doi feciori de la 
tamazlâcurile noastre ale lăcustenilor. Cum azvârl aceştia 
măciuca de-a calare şi o culeg cu măciucăriţa - e minune. 
Acu-i vremea s-o pornim, măria ta; iar eu cu moş Mitrea 
intrăm prin satele răzăşilor noştri dând o veste în taină din 
sat în sat, până la vadul Lipsei. Or râvni unii vornici bătrâni 
să te vadă: nu-i lipsi de bucuria asta, măria ta. lar ceilalţi să 
steie ca mrejele, încurcând pe ismailiteni şi pe slugile 
stăpânirii. Dacă fi-va nevoie - zice tot nevasta mea. 

— Atunci să lăsăm pruteţul lui Axinte şi pescarii 
Lăcustenilor cu pace, a cuvântat, înălțându-se în scări. 
Potcoavă. Să ne-nchinăm răsăritului şi să purcedem în calea 
noastră. 

— Cale bună. măria ta. au răspuns pescarii, şi după aceea 
au intrat iar în coliba lor. Nu prea păreau mulţămiţi de 
vatamanul lor. 


— Şi să iasă la vedere căpitanul Mitrea, a adaos Potcoavă, 
să văd şi pe acest prietin. 

— Aicea sunt. măria ta. a răspuns răzăşul, înaintând călare 
între cei doi feciori de la tamazlăcuri. care n-aveau alte 
arme decât măciucile de carpăn şi măciucăriţele. 

Căpitanul Mitrea ora un om stătut şi blând la înfăţişare, 
îmbrăcat cu straiele sure ale tagmei lui şi peste plete cu 
pălărie neagră scufundată în creştet. Feciorii, cu mânicile 
cămeşoaielor suflecate până la cot şi cu plete revărsate pe 
umeri. Căciulile, pentru vreme de ploaie, şi le ţineau 
aninate la ciochinele tarniţii, lângă măciucăriţe: iar 
dulamele de pănură dinapoi a tarniţii. 

Călătorii au pornit dintrodată ş-au mers cu repejune până 
ce nu s-a mai zărit în urma lor priveliştea luncilor Prutului. 

Lumina soarelui de vară le bătea din faţă. În acea zare 
înflăcărată a răsăritului, fulguiau uşoare păcle. din care se 
înşurubau când şi când în sus vârtejuri posomorite. 

Căpitanul Mitrea sfătuia cu uncheşul Petrea. ca s-audă şi 
măria sa Nicoară. despre acele fulguiri uşoare şi vârtejuri 
întunecoase. 

— Acolo, în fundul zării, mai mult cătră ochiul drept decât 
cătră ochiul sting, au fost odinioară codri merei de stejar. 
Erau cine ştie de când. de la zidirea lumii. Şi când s-au 
aşezat o vreme hoardele aicea, atunci când au bântuit Ţara 
Moldovei şi Lehia şi [ara Ungurească, au dat foc stejărimii. 
Ş-a ars acolo codrul toată vara şi toată toamna, până-n luna 
lui răpciune. când au pornit ploile cele lungi şi, după ploi, 
ninsorile. Au rămas stejarii cei bătrâni în picioare ca nişte 
tăciuni stinşi şi pământul era acoperit de zgură de un stat 
de om. Ş-apoi cu anii s-a măcinat zgura, ş-acuma o poate 
purta vântul ca pe un năsip negru în tăriile văzduhului. 
Acolo unde se văd vârtejurile, suflă vântul. 

Iar în stânga se vor arăta sate în poienile de la marginea 
pădurilor rămase. Răzăşii au curăţit locul, întemeind ogoare 
şi grădini, iar sate numai colo şi colo. 


Şi au oamenii aşezări şi în sihlă, la vremile de nevoie, când 
se iscă război şi pojar. După ce trec războiul şi pojarul, 
sărmanii oameni se întorc la satele lor. 

Departe în stânga, dincolo de sihlă, nu mai vieţuieşte om. 
Acolo au domnia lor fiarele. Las' că sunt urşi ca-n alţi codri, 
dar pe lângă aceştia se arată câteodată pământeni-lor şi 
zimbri, care acuma ies cu greu din singurătăţile cele mai 
pustii. 

În locuri fără poteci, se mai află păduri de mesteacăn şi 
mlaştini, unde îşi alcătuiesc iaz şi-şi durează colibe nişte 
jivine care se chiamă brebi. Li se mai spune şi câni de apă. 
Au iscusinţă ca meşterii de iazuri şi ca lemnarii de la noi. 

Ş-apoi se mai rătăcesc de cătră miazănoapte prin acele 
păduri ialanii, despre care se vorbeşte ca de năluci 
înfricoşate, cu copaci în loc de coarne. 

Iar cătră luncile Nistrului trăiesc mistreți mii de mii, cum 
nu se mai află aşa de mulţi nicăieri pe lumea asta. 

Când călătorii s-au oprit în cel dintăi popas de prânzişor, 
vatamanul Agapie a venit iar în preajma măriei sale, Ia sfat 
de drum. 

— Stăpâne, a zis el, îngăduie să mă amestec iar cu vorbele 
mele. După sfatul nevestei mele Căprioara, moş Mitrea are 
rânduit să umble prin sate şi să steie de vorbă cu 
gospodarii. Umblă, adicătelea, cercetând rubedenii şi 
cuscri. Spune el, spun alţii; din vorbă în vorbă se pot afla 
multe... Iar feciorii de la tamazlâcuri, Cosoroabă şi Viţelaru, 
caută, să zicem aşa, nişte boi fugiţi de la păşunile 
lăcustenilor. Stau la vetre de foc, în sfat cu bouarii satelor 
de aici. Azi bate vântul cătră Vadu Raşcului: zboară şi 
veştile ca nişte paseri măiestre într-acolo. Mâni bate vântul 
de cătră Vadu Raşcului încoace; aduce veştile cătră noi. 
Cosoroabă şi Viţelaru stau, ascultă şi ţin minte. lai' noi tot 
mergem spre vadul nostru al Lipsei, lângă Codreni. 

Potcoavă asculta vorbirea încurcată a vatamanului de 
pescari şi ar fi poftit o limpezire. 


— Ascultă, prietine Agapie, a zis măria sa; deocamdată 
aud vorbe şi eu sunt deprins cu faptele. Am înţeles de la 
căpitanul Petrea, uncheşul nostru, că vadul Lipsei nu-i 
departe de târgul Movilăului, care se află de ceea parte de 
Nistru. 

— Întocmai aşa este, stăpâne. Tuşeşti la Lipsa, s-aude la 
Moghilău. 

— Apoi eu aş vrea, prietine Agapie, să trimet o veste la 
Movilău, unde am nişte prietini. 

— Se poate. Vor fi aşteptând prietini ai măriei tale şi la alte 
vaduri. Dacă vrei măria ta să dai veste la Moghilău, numai 
până mâni s-aştepţi şi eu ţi-aduc om potrivit pe cumnatu- 
meu Cozmuţă din Negreni. 

— Unde dormim în sara asta, prietine Agapie? 

— Nu se poate şti, măria ta; după cum va zbura paserea 
măiastră. 

Moş Mitrea, răzăşul cel domo] de la Lăcusteni, a clătinat 
din cap şi s-a încruntat cătră nepotul său. 

— Se vede, Agapie, că n-ai sfătuit toate sfaturile. 

— Ba, moş Mitrea, a râs vatamanul, la noapte vine la mine 
Căprioara şi mai spune şi altele. Nu-mi încape inima în 
piept de bucurie, moş Mitrea. Aş vrea să-i aştern măriei sale 
pat într-o chilie albă, la o curte domnească, să doarmă somn 
lin şi la porţi să steie străji rezemate în suliţi, să nu-l tulbure 
nimeni... 

— Bine-ar face să se depărteze acest vataman limbut, a 
mormăit uncheşul. 

Dar vatamanul s-a părut că nici nu-l bagă în samă pe 
uncheş. 

S-a oţărât şi moş Mitrea la Agapie: 

— Ei, spune unde-a dormi măria sa! Socot că nu te-ai 
gândit să-l vârâm la hanu Pintilioaei, unde hoţii îşi scutură 
leţcăile şi purecii. 

— Cum grăieşti dumneata, moşule, în faţa măriei sale! s-a 
mâhnit vatamanul. 


— Apoi să-mi răspunzi, Agapie, dacă ai acea chilie în curte 
domnească. 

— N-o am şi de aceea mă ruşinez să-i spun măriei sale că 
masul ne va fi la o târlă a negrenilor. Am şi trimes înainte pe 
Cosoroabă şi Viţelaru să mute în sara asta oile, ciobanii şi 
baciul. 

— Măi băiete, baciu-i mai mare decât Vodă în stâna lui. 

— Să se mute de voie, moşule, nu cu sila. Potcoavă a 
zâmbit: 

— Să nu călcăm dreptul oilor, frate Agapie, cum calcă cei 
mari dreptatea norodului. 

Vatamanul şi-a clătit fruntea şi ş-a scărpinat la ureche. 

— Nici în sat nu-i chip? 

— În care sat? înserăm pe drum, cum ştii... 

— Apoi atuncea dar, cu toată ruşinea, om poposi în vale la 
Budăile Negre. 

— Bun. Aşa spune. Socot că măria sa. ca oştean, e deprins 
să doarmă şi sub stele. 

— Se-nţelege! a răspuns cu voie bună Potcoavă. Îmi pun 
gândurile pernă şi mă-nvălesc cu grijile. 

Au purces iar, în pojarul amiezii. De o parte şi de alta a 
drumului de țarină, până în fundul zării, cătră amiază, se 
întindeau păşuni înflorite. Şi iei-coto vedeau de departe 
vitele albe mişcându-se domol şi auzeau tălăngi care cântau 
lenea zilei. 

În stingă - margine de pădure, până în râpa unui pârău. 

„De ia acel pârău până la drumul pe care mergeau, cât 
poate să fie?” îşi făcea socoteala diacul, care călărea 
înaintea stăpânului lângă Alexa. Cum îl copleşea zăduful 
amiezii, i-a venit aşa, fără noimă, să afle şi părerea lui 
Totârnac în privinţa depărtării. 

Chiar în clipa aceea, când voia să întrebe, s-au arătat în 
cotitura drumului cei doi feciori Cosoroabă şi Viţelaru de la 
tamazlâcul lăcustenilor, călărind în goană şi alungând cu 
chiote un lup. Fiara le ieşise înainte într-un dudău des. 
Acuma fugea cu coada târâş, amestecându-se în lumina 


orbitoare cu pâlcurile de nâgară ale câmpiei. Unul din 
feciori cu mare putere a zvârlit măciuca după lup din fugă, 
şi l-a lovit. C-un scheaun, animalul sur s-a scuturat şi a 
încetinit. Diacul a tras arcul ş-o săgeată, oprind calul. Atunci 
i-a trimes sălbatecului măciuca şi celălalt fecior, doborându- 
i. După ce şi-au cules lemnele ghintuite, feciorii au 
descălecat şi au pălit pe duşmanul lor până ce l-au văzut 
întins şi neclintit, rânjându-le. După aceea şi-au repezit în 
Gus pletele, greblându-se cu degetele pe lângă urechi, şi s- 
au apropiat de măria sa. 

— Ei, ce-aţi făcut la stâna negrenilor? a întrebat moş 
Mitrea. Şi tot el a răspuns îndată: N-aţi făcut nimica. 

— Aşa-i, a încuviinţat feciorul cel mai sfătos, Cosoroabă; n- 
am făcut nimica. 

— Am spus eu. 

— Ce puteai şti domnia ta? că nu erai acolo... a grăit cu 
buze late şi groase Cosoroabă. Moş Nichita a strigat căâtră 
noi că de ce-i mai aducem un rând de oşteni? că iaca, chiar 
as' dimineaţă au venit asupra stânii slujitori, de-ai stărostiei 
şi turci şi i-au făcut mare pagubă, răcnind la el să le spuie 
numaidecât dacă n-au trecut nişte oşteni ori neguţători pe 
care-i caută ei... Ce să răspundă baciul? Nimica! S-au 
supărat atuncea slujitorii aceia şi l-au sfătuit să se mai 
gândească. Deocamdată îl lasă; dar au să vie în puţine zile 
cu spor de săbii de la Vadu Raşcului şi atuncea vai şi amar 
de stână şi de vile, şi vai de sat, dacă n-or găsi ce caută. l-au 
luat baciului tot caşul din comarnic şi dumilorvoastră nu v- 
am putut aduce nimic. 

— Se-ncurcă treburile... a fost de părere moş Mitrea. 

— N-avea grijă, că le descurcăm noi, a dat încredințare 
vatamanul Agapie, cu ochii fierbinţi. 

— Nu şti Îi de zice măria sa. 

— Măria sa zice bine, a răspuns tot Agapie. Deocamdată 
să-l ducem la Budăile Negre. 

La locul de care se ruşina vatamanul Agapie, sub: o 
sprinceană de deal împădurit mărunt, curgeau şapte 


izvoare. Şapte budăie negre, scorburi de la pădurea arsă de 
stejar, deschise într-o parte, erau cufundate numai de doi 
coţi deasupra izvoarelor; şi apa din fund forfotea jucând 
năsipiş mărunt şi se revărsa în pârâu. printre flori de sovârv 
şi mintă. Stăteau tusşapte fântânelele la rând, cu 
painjenişul soarelui scânteind în unda lor rece. 

Mai la o parte, se dezvălea o pajişte aproape de un şir de 
brazi vechi, aduşi de la munte şi răsădiţi cândva deasupra 
izvoarelor, spre pomenirea celor şapte feciori ai lui Negrea, 
bătrânul satului. 

Acolo a descălecat îndată Nicoară, şi după el iovi ceilalţi au 
pus piciorul pe iarbă verde. Caii au fost deschingaţi şi lăsaţi 
un răstimp să se desmeticească de arşiţă, înainte de a fi 
adăpaţi. Oamenii au alcătuit stăpânului odihnă pe cetină şi 
pe cergi, apoi au căutat fântânelele şi umbra. 

Numai Agapie Lăcustă n-a scos tarniţa. Şi-a tras de urechi 
calul, mângâindu-i ochii, şi l-a ţinut de Mu, stând şi el în 
picioare, gânditor. 

S-a apropiat de moş Mitrea şi s-a închinat cătră măria sa. 

— Eu, moşule, mă duc după căpitan Cozmuţă, la Negreni. 
Îl aduc în sara asta, căci îi face măriei sale trebuinţă. 

— Du-te. nepoate Agapie, i-a răspuns blând moşul. Agapie 
n-a mai aşteptat. A încălecat şi s-a dus. 

Moş Mitrea s-a întors cătră Nicoară, clătinându-şi fruntea. 

— Are două ceasuri de umblet până-n sat. 

Măria ta, a adaos el după o gândire scurtă; îl vei ierta pe 
acest băiet al nostru pentru unele vorbe încurcate şi 
nesăbuite. Când îi vine lui ziua pustie, apoi o duce aşa 
numai într-o aţâţare, parcă ar fi băut. 

— Ce vrei să spui, moş Mitrea? s-a mirat Potcoavă. 

— Apoi uite cum s-a întâmplat, măria ta, şi să-l ierţi pe 
Agapie. Om vrednic şi de credinţă ca el nu socot să se 
găsească. Numaicât îi vine aşa câte o toană, parcă au suflat 
asupra lui ielele. Vorbeşte de Căprioara lui, cu care a fost 
însoţit cinci ani, şi acuma, din milosârdia lui Dumnezeu ori 
răutăţile oamenilor, nu se mai află între noi. Poate nu-i nici 


în această viaţă... Când îi vine lui Agapie ziua pustie, apoi 
socoate că dragostea lui, Căprioara, e cu el şi stă la sfat cu 
dânsul. Asta-i vine lui la o tulburare mare. Acuma-i a treia 
oară. După aceea-i trece. Rămâne liniştit, dar umbrit de 
mâhnire. 

A fost în războiul lui Vodă Ion la Jilişte. Şi după biruinţa 
oştilor noastre, Agapie dobândeşte învoire să se repeadă 
acasă pe două săptămâni. Şi el şi Căprioara se doreau ca şi 
în vremea când aşteptau cununia. 

Se-ntâmplă, măria ta, că chiar în zilele războiului de la 
Jilişte, Căprioara lui Agapie, într-o zi, nu s-a mai întors 
acasă. Va fi prăvălit-o furtuna într-o râpă; ori a apucat-o un 
pogheaz de mazuri din Ţara Leşască, ori un ceambul de 
tătari de la Bugeac. Căci în zilele când se afla măria sa cu 
oastea la Jilişte, lângă Focşani, au bântuit asupra noastră şi 
furtuni, şi pogheazuri, şi ceambuluri. 

S-a prăpădit Căprioara. N-am mai aflat nimica despre 
dânsa. 

Vine de la Jilişte Agapie. Ne găseşte în spaimă. Când îi 
spunem ce şi cum - numai o dală a răcnit şi s-a dărâmat la 
pământ. Ş-apoi a zăcut opt săptămâni, cufundat în arşiţă şi 
tulburare a minţii. Pe urmă şi-a venit în ori, numai-cât îl 
durea lăuntrul său, ca şi cum ar fi băut un venin. 

Ş-apoi, la piei rea lui lon-Vodă, când s-a vestit în ţară că l- 
au rupt în patru cămilele turcilor, numai ce-i vine băietului 
nostru nebunia asta. Spune de sfaturile lui cu Căprioara, ş-o 
laudă... şi-i bucuros. E o nebunie, măria ta. Nu înţeleg din 
ce i-a venit astăzi; dar de trecut îi trece. Mai mult de o zi 
nu-l ţine. 

Cei care ascultau povestea aceasta a lui moş Mitrea au 
rămas cu sufletele secate de milă. Măria sa a stat tăcut, cu 
ochii aţintiţi în freamătul argintiu al fântânelelor negre, şi 
parcă simţea în palmă bătaia nebună a inimii vatamanului. 

În clipa aceea dorea numaidecât să-l vadă, să-i ceară 


iertare pentru mustrări şi să-i spuie o vorbă de mângâiere... 
X* X* 


Capitolul 18 

Răzăşi moldoveni. 

La al treilea ceas al serii, a sosit pe neaşteptate la Budăile 
Negre căpitanul Cozmuţă cu doi răzăşi negreni. Amurgul 
încă lumina pădurile şi câmpiile din urmă şi răsfrângea în 
nourii din înălţime, deasupra răsăritului, o lucoare stinsă 
trandafirie. Dedesubtul acelor nouri se întuneca zarea de 
prevestire de furtună. Dar pajiştea de la fântânelele 
popasului era paşnică. 

Căpitanul de răzăşi a vestit de departe că vin la măria sa 
prietini. Slujitorii lui Potcoavă totuşi s-au ridicat după 
rânduială, strângând pe ei săbiile. Caii erau închingaţi. 

Înainte de a intra în vălcea, acei care-şi vesteau sosirea S- 
au oprit, aşteptând răspuns. 

— Să descalice şi să coboare, a poruncit Nicoară. 

Străjerii de sus, diacul şi Vulpea, au adus la Budăie şi apoi 
cătră pajişte pe căpitanul negrenilor, călăreț cu faimă. 

Era un bărbat mărunt. Încă mlădios şi sprinten, de şi 
împlinise cincizeci de ani. Avea barbă neagră scurtă, 
sprâncene îmbinate, ochi îndrăzneţi. Şi-a lăsat calul la 
Budăie, cu soţii lui; a păşit căâtră pajiştea unde se afla 
Potcoavă. S-a oprit. 

— Îl cunosc, a dat mărturie moş Mitrea; e omul nostru. 
Potcoavă a încuviinţat cu fruntea. 

— Apropie-te, vere Cozmuţă! a adăogit răzăşul de la 
Lăcusteni. 

Călărețul cel sprinten şi negru a făcut cei din urmă paşi cu 
repeziciune Şi s-a închinat. A primit dreapta pe care măria 
sa. în picioare, i-o întindea, şi şi-a pus pe ea fruntea 
descoperită. 

— Am înţeles, slăvite, a grăit, el eu voce lină şi blinda, că 
trebuie să mă grăbesc. Prietinul nostru Agapie, însă. nu s-a 
mai putut întoarce aici. I-au asfinţit ochii pe când îmi 
spunea porunca măriei tale şi a adormit în şa, de trudă. 

— Ziua lui cea rea s-a isprăvit, a îngânat moş Mitrea, 
privind ţintă pe Cozmuţă. Mini dimineaţă se scoală 


înseninat. 

— Da. a răspuns domol negreanul. Am dorit tihnă bietului 
suflet şi am încălicat. Slăvite, s-a întors el cu mişcări repezi 
spre Nicoară. binevoieşte a porunci plecarea. Te-aşteaptă 
cină, acoperământ şi pat, la noi la i. Deasemeni cerneală şi 
pană, ca să alcătuieşti cartea pe care am a o duce la 
Moghilău. 

— Îl ştiu şi cu pe acest călăreț, de la domnia lui Petru-Vodă, 
a mormăit uncheşul Petrea. El nu mă mai poate cunoaşte, 
căci am îmbătrânit. 

— Glasul ţi-i tot acela, căpitane Petrea, i-a întors cuvânt 
negreanul. 

— Şi domnia ta eşti tot îndrăzneţ, Cozmuţă. 

— Sunt îndrăzneţ, căpitane Petrea, numai lângă ce mi-i 
drag. 

Potcoavă a zâmbit: 

— Moş Petrea, pe cel pe cate nu-l cunoşti din clipa dintâi, 
nu-l vei cunoaşte nici după nouăzeci şi nouă de zile. Plecăm 
fără zăbavă, moş Petrea. 

— Suntem în sama lui Dumnezeu şi la porunca măriei tale, 
a răspuns uncheşul. 

— Ba eu, moş Petrea, sunt în sama iubiţilor mei. După ce- 
au purces, cu ceilalţi doi răzăşi negreni călăuză, moş Petrea 
i-a lacul loc lângă sine lui Cozmuţă, în umbra măriei sale 
Nicoară. Au călărit un răstimp la umblet repede; după 
aceea, pe sub dumbravă, au suit o culme la pas. 

Uncheşului i se trezise în acea înserare plăcere de vorbă şi 
aduceri aminte. Îl întreba pe Negrean şi Cozmuţă Îi 
răspundea. 

Îşi mai aduce aminte căpitan Cozmuţă Negrea de domnia 
Lăpuşneanului-Vodă? 

Cum nu? La acea domnie, o dată, căpitanul Petrea a dus o 
poruncă a lui Vodă suind călare în pălimar la vel- 
medelnicerul Vancea şi apucându-l de barbă. 

S-au mai făcut de acestea şi la alţi domni, a mărturisit 
uncheşul. Dar Cozmuţă Negrea mai poate oare umbla şi 


astăzi în picioare, în şa, din fuga calului? 

Cum nu? Mai poate, măcar că nu-i mai ardea de asemenea 
zburdăciuni. În vremea când era mai tânăr, apoi din şa se 
înălța la gratiile unei ferestre. Cneaghinelor le plăceau mai 
mult căpitanii decât boierii cei bărboşi. Boierii coborau 
greoi pe scări, legănându-se ca nişte jilţuri; iar căpitanii 
săltau în acelaşi timp pe prichiciurile ferestrelor din 
grădină. Cânii îşi băteau de garduri fălcile încleştate de cii 
cu smoală; roabele prielnice băteau în pumni ia chiliile lor şi 
pândeau pe cneaghină cum întinde braţele printre curpeni 
de rouruscă. 

Fost-a la Iaşi o vreme când înfloreau altfel primăverile. 

— Însă, iubiții mei. le-a răspuns Potcoavă întorcând 
fruntea prin întunecime, se aflau şi atunci în ţară, cum se 
află şi astăzi, oameni fără primăvară şi fără bucurie- 

— Asta o vedem noi abia acum, măria ta, când ni s-au 
trecut tinereţele şi libovul, a şoptit ca într-un fel de alintare 
căpitan Cozmuţă. 

Uncheşul l-a mustrat c-un mormăit neînțeles. Iar măria sa, 
întorcându-şi fruntea-n vânt, a văzut urcând îmbulzirea 
nourilor de la răsărit, şi a purces iarăşi ia umblet grăbit. 

La alt pas domol, întorcându-se oarecum din visurile 
tinereţii la strădaniile unei vârste mai târzii, amândoi 
căpitanii s-au întristat de pomenirea muceniciei Domnului 
Ion. Ş-apoi s-au bucurat că se ridică alte săbii tari pentru 
izbăvirea lumii. Una din aceste săbii o poartă bărbatul care 
călăreşte dinaintea lor şi-şi înalţă când şi când ochii spre 
steaua sa. 

N-au făcut până la răzăşii negreni mai mult decât două 
ceasuri. 

Într-o curte ardea foc, ş-un moşneag îl tot zădăra şi-l 
creştea. 

La lumina acelui foc, s-a văzut casa cea mică întunecată şi 
fără nici o mişcare. lar casa mare avea uşile deschise, 
scoarţe pe trepte şi făclii de ceară în ferestre. Privegheau 
femei bătrâne sosirea călătorilor. Când s-au arătat călăreţii 


la poartă, femeile bătrâne au intrat în umbră şi nu s-au mai 
arătat. Dar toate erau gătite: şi pat cu aşternut şi masa 
întinsă. 

Au intrat la lumină Nicoară Potcoavă şi mezinul său. Pe 
oştenii măriei sale căpitan Cozmuţă Negrea i-a dus la casa 
cea mică într-o încăpere din fund, unde se lumina 
întunericul de ochii candelelor de la icoane. Se aflau şi 
acolo merinde, în vatra largă; şi pe laviţe perne şi poclăzi, 
aşteptând trupuri trudite. Într-un colţ îşi găsise de câteva 
ceasuri alinare Agapie vatamanul. Dormea adânc, întins 
drept ca o scândură, pe pântece, fără pernă, cu fruntea pe 
braţe. Nu s-a mişcat la intrarea celorlalţi călători, nu i se 
auzea răsuflarea. 

Uncheşul Petrea s-a oprit o clipă în dreptul acelui frate 
năcâjit, privindu-l lung. 

În preajma celor două case au ieşit din întuneric străjeri 
muţi. Focul din ogradă s-a stins. 

Căpitanul Cozmuţă Negrea a intrat la măria sa Nicoară, 
păşind cu fereală. Mezinul sta la măsuţa cu trei picioare pe 
un scăunaş scund, cu coatele pe genunchi şi cu obrajii în 
palme. Poate îi era foame, însă trebuia să aştepte pe bădiţa 
său. Poate ar fi fost mai bine, se gândea, să lese butul de 
miel fript în ţăpuşă, urda proaspătă şi cana de vin, şi să se 
întindă pe-o coastă, cu tâmpla în palmă, pe patul de lângă 
sobă. Căci Nicoară mai avea a zăbovi înainte de” a băga de 
samă la cele hărăzite ticăloasei noastre fiinţi de carne şi 
sânge. 

Diacul se afla lingă măria sa pregătind firul de matasă şi 
ceară verde. Nicoară şi-a tras din deget inelul cu semn 
domnesc şi a apucat pana de gâscă, muind-o în cerneală. 
Diacul a potrivit dinaintea măriei sale, pe măsuţă, foaia, şi 
măria sa a scris astfel carte pe slovenie cătră un prietin al 
său de dincolo de Nistru. 

„lon Nicoară din mila lui Dumnezeu străin în ţara 
Moldovei. Scrie Domnia mea la al meu iubit şi de multă 
nădejde prietin, pan Tadeus Kopiţki, căpitan de caste ai 


scump răposatului nostru frate lon-Voievod. Şi-ţi dăm ştire 
domniei tale...” 

Măria sa a ridicat ochii cătră căpitan Cozmuţă care 
aştepta în picioare lângă uşă, încins, dar cu fruntea 
descoperită. 

— Când socoţi domnia ta, căpitane Cozmuţă, c-om fi noi la 
vadul Nistrului? 

— Duminică dimineaţă. Oamenii noştri au înştiinţare; 
vatamanul Agapie va fi călăuza măriei tale. Dinspre partea 
unor duşmani care s-ar putea arăta în preajmă, fie turci, fie 
slugi ale lui Vodă Şchiopul, să ştii, măria ta, că acum aici 
locurile-s ghimpoase, anevoie de răzbit. 

— Atuncea pot înştiinţa pe prietinii mei că voi fi la Nistru 
duminică? 

— Duminică dimineaţă, măria ta, întocmai. 

„. Şi-ţi dăm ştire domniei tale că voi fi la vadul Lipsei pe 
Nistru, împotriva Movilăului, duminică dimineaţă. Şi te 
rugăm să dai de ştire prietinilor noştri; şi să repezi carte 
credinciosului nostru pârcalabul Ţopa, romaşcanul, care 
acuma se va fi aflând la Braţlau după înţelegerea ce am 
avut. 

Pun pentru încredințare semnul meu cu ceară şi cu fum. 
Să fii sănătos. 

Domnul Dumnezeu să adaoge verile şi anii domniei tale. 

Ion Nicoară” 

Diacul a păturit şi a închis răvaşul, pecetluindu-l. 

Nicoară a mai scris pe dos: 

Căpitanul Cozmuţă aduce această carte la al meu bun şi 
prea iubit prietin Tadeus. La casa domniei sale în târgul 
Movilăului.” 

Răzăşul negrean a primit hârtia închinându-se. 

— Dai cartea asta., căpitane Cozmuţă. Dacă este vreo 
pricină de împotrivire... 

— Nu poate fi nici o împotrivire, măria ta. Cartea o pun în 
mâna lui pan Tadeus. Dar dacă, din pricina smreduitoarelor 
vremi, pan Tadeus nu va mai fi fiind în această viaţă... 


— S-ar putea, căpitane Cozmuţă: viaţa noastră e ca un 
zbor de rândunică; dar eu îţi spun c-ai să găseşti pe Tadeus. 
Noi suntem dintre cei îndărătnici, şi mai stăruim în această 
lume, deoarece avem de împlinit jurăminte. Dar dacă 
prietinul meu nu-i, cartea trebuie să ajungă La Braţlau, în 
mina domniei sale pârcalabul '[opa. Caută om care s-o ducă 
şi te întorci la mine. 

— Am înţeles, măria ta. Mi-am luat măsuri şi pentru 
întoarcere. lar după ce pun scrisoarea în palma lui pan 
Tadeus, eu te aştept pe măria ta sâmbătă sara la vadul 
Lipsei. Aicea la noi negrenii, nu poate fi nici o sminteală. Şi 
încrede-te în răzăşii lăcusteni, care or să te însoţească. 
Rămâi cu bine, măria ta. 

— Fii sănătos, căpitane Cozmuţă. 

Negreanu a ieşit cu paşii lui uşurei în ogradă. Acolo îl 
aşteptau doi slujitori călări, soţii săi, cu calul pe care 
trebuia să-l încalece el însuşi. Alţi doi cai de schimb, numai 
cu căpestrele, îi ţineau alăturea de dânşii acei slujitori. 

O umbră mare i-a acoperit lui căpitan Cozmuţă vederea. 
Uncheşul Petrea Gânj i-a pus pe umeri palmele grele. 

— Să ştii, căpitane Petrea, i-a zis el domol, cu glasu-i 
repede, că toate-s puse la cale. 

— Ne cunoaştem, a răspuns oşteanul cel bătrân, 
strângându-l lângă sine. Nu am a-ţi da învăţăminte. Cu 
toate acestea, fiind mai vârstnic decât domnia ta cu vreo 
doisprezece ori cincisprezece ani pe cât ştiu, îngăduie-mi, 
frate Cozmuţă, să te socotesc frate mezin şi să te sfătuiesc 
unele şi altele. 

— Ascult, bădiţă. 

— Întăi cruţă calul ca fă nu poticneşti când ţi-a fi lumea 
mai dragă. Am văzut schimbaşii. Când ţi-a părea că trupul 
dumnitale începe a fi greu calului pe care umbli, pui şaua 
pe cel ce-a mers slobod, numai cu frâul. Bună rânduială dar 
mai rămâne soarele verii şi lipsa de apă a pustietăţilor 
goale. 


— M-oi pricepe eu cum să fac, bădiţă. Dacă-i pustie, 
ocolesc şi beau zer de la stâni. 

— Nu te supăra. Şi mai sunt două hanuri pe care trebuie 
să le ocoleşti şi câte va sale în care să nu intri. La han ţi-a 
ieşi înainte împingându-te cu zâmbet şi eu bourii sinilor o 
muiere, şi eşti încă tânăr. Cozmuţă. 

— De han şi ele băutură mă feresc, bădiţă. Dar de satele 
răzăşilor noştri, nu. Eu nu caut la răzăşii nici prânzare, nici 
cupă cu vin. Ci caut prietini pe care să-i vestesc şi să-i pun 
la cale pentru trecerea măriei sale. 

— Da, căpitane Cozmuţă, aicea ai dreptate, căci noi păzim 
un odor rămas de la Domnul nostru Vodă Ion, şi acel odor se 
cuvine s-ajungă eu pace şi în bună stare în pământul unde 
stăpânul nostru îşi are prietinii şi unde a slujit cu cinste 
legea seminţiei creştineşti, fiind hatman la Praguri. Acolo-i 
pământ: slobod al vitejilor. 

— Bădiţă, a răspuns cu supunere negreanul. nu beau, nu 
mănânc, nu cunosc muiere. Îmi ţin ceasurile numai cu 
pădureţe uscate şi mălai din traistă şi cu apă de ia izvoare. 
Şi sâmbătă, prietinul măriei sale va ceti cartea aceasta pe 
care i-o duc. 

— Am priceput; să-ţi ajute sfântu Gheorghe călăreţul, cel 
care străpunge balaurul. 

— Rămâi cu bine, bădiţă, şi să ştii că Mitrea şi Agapie sunt 
oameni cu nume frumos în părţile noastre, iar pentru 
domniile voastre sunt scumpi, având cuvânt şi suflet ca pe 
haruri ale credinţii. Deci nu fi eu bănuială asupra lor. 

Uncheşul a tăcut. 

— Nu fi cu bănuială, bădiţă, crede în ei. Cinci nu-i vezi, să 
ştii că-s între oameni prin sale. Caută acolo numai pe cei 
vrednici şi nici o vorbă n-o cheltuiesc în zadar. Aşa! Dusu- 
ne-am! Hai, flăcăi! 

* * 

Capitolul 19 

Solia căpitanului Negrea. 


Când a început a-i băzâi pe la ureche adiere din lărgimea 
câmpiilor, căpitan Cozmuţă a văzut geană de ziuă în fundul 
răsăritului. 

Spunea câte o vorbă feciorilor, mângâia fugarul bătându-l 
uşor cu frâul pe gât şi chemându-i pe nume; se ducea în 
buiestru lin şi grăbit. Nu călărea pentru că aşa-i era 
poruncit, nu se trudea cu supărare, ci în el era o plăcere ca 
a apelor care fug râzând zilelor şi nopţilor. 

De mult căpitanul negrean doarme în ţintirimul satului 
său; dar pomenirea încă nu i s-a şters, iar vânturile şi 
valurile îl mai aşteaptă, să-i cânte şi să-l oglindească.,. 

Bărbatul de credinţă s-a tot dus când în lumină, când în 
umbră, cu puţine opriri, cu puţin somn, schimbând tarniţa 
când şi când de pe un cal trudit pe unul mai puţin trudit; a 
străbătut locuri goale şi păduri, pe la opusturi de heleşteie, 
pe povârnişuri de livezi, aţintind ochiu-i vulturesc tot 
înainte, până ce s-au văzut talgerele verzi ale Nistrului într- 
un asfinţit de soare. 

Era ziua hotărâtă, de vineri. 

Căpitanul Cozma şi cei doi feciori au ocolit drumul deschis 
cătră vadul Lipsei ş-au coborât râpa Nistrului într-o luncă 
pustie. Au cotit pe o potecă, la o pădurărie unde au aflat pe 
un moş pădurar, prietin al negrenilor, care avea acolo 
sihăstrie. Tocmai îşi închidea vitele în ocolul de răzlogi, 
avându-şi pe lângă sine dulăii de pază. 

— Moş Mândilă! a strigat căpitanul Cozmuţă. 

— Ha? Cine-i acolo? 

— Moş Mândrilă, eu sunt, prietinul domniei tale, căpitanul! 
închide cânii şi dă-ne drumul. 

— laca, ia! dumneata eşti, nepoate Cozmuţă? 

— Eu sunt. 

— Ce vânt te aduce? 

— 'Ţi-oi spune, dacă dai din picioare mai repede. 

— Apoi, măi băiete, picioarele cele din tinereţă le-am 
schimbat ş-acu mă slujesc numai de nişte hleaburi. 


Iaca, ia! să-nchid zăvozii! laca, ia! să deschid poarta! Greu 
mă împovărează cele pustii bătrâneţe! Iaca, ia! să zădărăsc 
focul. Că n-am muiere să-mi ajute şi nu pot împrumuta de 
nicăieri, că n-am cu ce-o ţine, nu din mân-care, că de asta - 
slavă Domnului! dar din altele. Iaca, ia! să umplu ceaunul 
cu apă şi să-l anin la cracană. 

Uşurat-aţi dobitoacele de tarniţi? Dat-aţi jos tarhaturile? 
îndemnați caii la iarbă grasă. 

Iaca, ia! nişte capete de butuci. Lepădaţi hamurile ce mai 
aveţi: daţi din picioare şi din braţe cum dă moara din 
speteze când o umflă vântul, ca să vă desmorţiţi. Ici lângă 
foc e şipot. Stropiţi-vă ochii, să vă răcoriţi. 

Da' ce treabă ai domnia ta, nepoate Cozmuţă, prin aceste 
părţi de lume? 

— 'Ţi-oi spune cât îmbucăm ceva, moş Mândrilă. 

— Apoi iaca-i bine. Ori mi-i spune, ori nu, tot atâta-i; 
bucuria mea-i că te văd şi ochii tâi mi-aduc aminte de ochii 
bietei mele surori Anastasia, biată să fie de păcate. De mult 
s”a prăpădit prin cele străinătăţi la Negreni. După ce s-a 
dus de la părinţii noştri, n-am mai văzut-o decât de două 
ori: la nuntă şi la îngropăciune. 

Cânii cei mari au prins a hăuli prelung. 

— laca, ia! ce v-a apucat, măre dulăilor. 

S-a dus până la închisoarea cânilor ş-a pălit de două ori c-o 
bâtă în scânduri. Zăvozii au tăcut. 

— Li-i foame şi lor, a râs cu gura ştirbă moşul, că şi ei îs 
făpturi de suferinţă, ca şi omul. 

Vorbele bătrânului şi tânguirile lui despre biata soră”'sa 
Anastasia erau aceleaşi şi aceleaşi ori de câte ori căpitanul 
Cozmuţă nimerea aici, la pădurăria ascunsă, cu felurite 
trebi. Răzăşul sta gânditor, luminat de foc, şi aştepta 
răstimpul când „clopotul moşneagului”, cum îi spunea el, 
conteneşte. Era ceasul cinei. Atunci moş Mândrilă molfăia în 
tăcere mâncarea-i puţină. 

— Moşule, i-a grăit în acel răstimp negreanul, după ce ţi-ai 
mânat toate treburile cu grăbire, aşa cum ştii domnia ta, 


acuma să m-asculţi şi pe mine. Am nevoie să trec Nistrul 
chiar în sara asta. 

— îhî, cogâlţ! a înghiţit moşul cu greutate. 

— Nu te bucura prea tare, moş Mândrilă, căci nevoia mea 
nu priveşte, ca-n alte daţi, boii; de data asta nevoia mea 
pliveşte oamenii. 

Moşneagul s-a holbat, mai înghițind o dată greu, după ce 
mestecase îndelung cu moara-i hârbuită. 

— Altădată veneam să caut cumetri de ceea parte, ca să 
trecem boi în Ţara Leşască. Adevărat că boii noştri, de care 
au nevoie neguţătorii de la Moghilău să-i vândă Ia împărăţia 
Neamţului, au acuma preţ bun: un taler părechea, bani 
curaţi puşi în palmă fără alte angării şi facă vama boierilor 
leşi. Îi trecem prin vadul ştiut al boilor şi-i scoatem într-un 
loc singuratic. Îi numărăm, îi dăm pe samă, primim talerii şi 
atât. Acuma-i alta, mai greu. Am de trecut o carte, cătră un 
căpitan de oaste de-ai noştri. 

— Îhî! 

— Acuma cată să trec singur-singurel şi nu voi să mă 
întâlnesc cu straja. Nici cartea şi nici viaţa să nu le pun în 
primejdie. Nici un străin nu pot trimete. Trebuie să mă 
înfăţişez eu singur în târg, să caut uliţa, să găsesc casa şi pe 
stăpânul casei. laca, e mai anevoie să duci o hârtie de 
nimica decât un tamazlăc de boi. Da; însă hârtia aceea cât 
palma priveşte viaţa unui bărbat iubit al nostru. Noi răzăşii 
de la Negreni şi din alte părţi nu vrem ca acel bărbat iubit 
al nostru să treacă de la un mal la celalalt mal ca un năcâjit, 
într-o luntre, prin întunericul nopţii. Îl poate oricine apuca 
de grumaz, căci capul lui are preţ la turci şi la Domnia 
Moldovei. Deasemenea nici nu se poate înfăţişa cu uşurinţă 
în vederea lumii, ca să nu-l poprească străjile Moghilăului şi 
să-l întoarcă spre Bu-geac, ori spre Hotin, ori spre laşi - 
pentru un câştig mai mare decât preţul a o sută de 
tamazlâcuri. Cartea mea agoniseşte celui care o trimete 
puterea prietinilor săi de dincolo de Nistru Care putere îl 


sprijină să se ducă unde are treabă Asta-i. Se poate trece 
chiar în sara asta? 

— Se poate! a putut în sfârşit răspunde moşneagul, 
scuturându-şi barba de fărmături. 

— Cum? 

— Bine; cu pescarii, căci breasla asta umblă la amândouă 
malurile. Iaca, ia! Doar ai mai avut de-a face cu dânşii, 
nepoate. Nu-i cunoşti? 

— Ba-i cunosc. Unde să-i găsesc la vremea asta? 

— Îi găseşti unde trebuie. Cu schimbările vremii s-a mutat 
şi munca lor. Altădată pescuiau ziua; acuma pescuiesc 
noaptea. Atuncea, făceau negoţ cu somn, îi prindeau cu 
oriile în vederea tuturor; acuma îl prind noaptea, cu cârlige, 
în cotloane afunde. Dar cârligele stau singure şi ei fac un 
negoţ mult mai bănos - ducând negustoraşi de marfă 
măruntă în târg la Moghilău. Acei negustoraşi de la noi 
caută lucruri uşoare şi scumpe: le poartă cu uşurinţă şi le 
trec fără năcaz. laca. ia! mărgele: iaca rumenele; iaca 
afion! Ba pentru cneaghine, ba pentru ţiitoarele măriei sale, 
ba pentru ţigăncuşele de la palat. Gătelile părţii femeieşti îs 
la fel şi la stăpâni şi la robi 

— Ş-apoi cum oi face, moş Mândrilă, să-i găsesc pe aceşti 
pescari cumsecade? 

— Iar bine. Te duci pe unde te duceai şi altădată în lungul 
pârăuaşului istuia. Iaca, ia! zăvoaiele, iaca şi bulboanele. Ca 
şi altădată, nu iei cu tine unelte primejdioase; nu-ţi face 
trebuinţă decât un ispol, pe care-l găseşti la luntrea mea 
din gura pârăului. Şi-apoi celelalte socoteli le cunoşti. 

— Mulţămesc, moş Mândrilă; las caii şi feciorii şi m-am 
dus. De-acu, dacă va fi să ne mai vedeau, asta s-a întâmpla 
mâni dimineaţă. 

— Dar mai stăi, măi nepoate Cozmuţă. Spune întăi cine, ce 
şi cum. 

— Iţi spun mâni, moş Mândrilă; acuma n-am vreme 

— Ptiu! acu a fost aici acest nepot şi iaca nu-i! Căpitanul 
negrean s-a dus râzând singur pe cărarea din lungul 


pârăului. A ajuns la un povârniş unde curgea apa duruind 
intre sălcii. În balta de sub povârniş, a găsit dosit între 
rogozuri, ca şi-n alte rânduri ale negustoriilor lui, ciobaca 
lui moş Mândrilă. fără lopată şi fără ghionder. Ispol de scos 
apă din ciobacă însă avea. 

A luat acel căuşel de lemn şi s-a dus până la bulboana de 
aproape a Nistrului. Sub zarea cea din urmă a înserării, 
apele veneau posomorite, clătinându-se ca lespezi fumurii şi 
clipotind uşor la țărm. Căpitanul Cozmuţă s-a lăsat pe vine, 
şi, întorcând spre undă cupa ispolului, a bătut o dată: clone! 
ca şi cum ar fi sărit o broască din cele mari în bulboană. Ş- 
apoi iar, de trei ori, clonc-clonc-clonc! Şi a aşteptat. 

Or fi fiind cei de la celalalt mal la locul lor? Şi-a plecat 
urechea, ascultând cu luare-aminte prin pacea ador-mită şi 
somnia luncilor. 

A mai bătut de trei ori. 

Atunci a auzit răspuns. Şi nu mult după aceea a zărit, încă 
departe, luntrea ca o gânganie de acelea care fug cu labele 
pe deasupra luciului. Atunci a răsuflat pe nas aerul pe care 
îl ţinea în plămâni, s-a ridicat în picioare şi s”a liniştit. S-a 
dus şi a pus ispolul în ascunziş, după aceea s-a întors la 
țărm. 

Când a venit luntrea aproape, i-a ieşit înainte. 

— Buna sara, om bun, i-a şoptit unul din cei doi luntraşi. 

— Buna sara. 

— Care ţi-i voia? 

— Aş avea trebuinţă de un somn de vreo zece ocale pentru 
un praznic. Plata pe loc. 

— Cum nu, om bun? Se poate; sui şi mergi cu noi să-l 
scoatem din cârlig ori vârşă. Dar parcă ne-am cunoaşte 
noi... Ehe! bucuria noastră nu-i proastă. Cum îţi mai merg 
treburile, căpitane Cozmuţă? 

Cine nu-l cunoaşte pe căpitanul de la Negreni? Toţi 
pescarii, toţi neguţătorii de boi în susul apei şi în josul apei. 
— La noi, la Moghilău, şoptesc pescarii prin întunecimea 

serii sprijinindu-se cu putere şi lin în lopeţi, au mai scăzut 


afacerile cele bune; s-aude că boierii noştri şi şleahticii s-au 
înţeles cu beii; şi turcii s-aşează în ţinutul Hotinului; ş- 
această înţelegere este ca şleahticii s-asculte, dar paginii să 
poruncească. Şi s-au mai înţeles şleahticii noştri cu paginii 
să ridice prigoană împotriva zaporojenilor. Să-i strunească 
şleahticii pe zaporojeni, să-i taie şi să-i împuţineze. Aşa că 
noroadele-s supărate. 

— Au dreptate noroadele, băgă de samă căpitanul. 

— Ei, da! Om vedea ce-a mai fi! 

Ce treabă are căpitanul în târg la Moghilău? Căpitanul 
Cozmuţă are treabă în uliţa săidăcarilor, la meşterul 
Miloslav Cişca. Se duce la el pentru o şa nouă. 

— Nu cumva se gătesc răzăşii de dincolo să se oştească iar 
în Ţara-de-]Jos? 

— Va fi şi asta, răspunde căpitanul negrean, atunci când se 
va ridica voievod nou Nicoară Potcoavă... Ne-om duce cu el 
cum ne-am dus cu lon-Vodă... 

Luntraşul cel de lângă negrean a murmurat: 

— Cu alt noroc, căpitane, căci de pieirea lui lon-Vodă s-a 
cutremurat lumea. 

Au mai plutit un timp în tăcere. Acuma, prin balta domoală 
de la celălalt mal, pescarii întorceau luntrea cu botul în 
susul apei şi lopătau ca s-ajungă în cotlonul de unde 
plecaseră, la o colibă torpilată. După ce-au ieşit pe năsip, 
pescarii au pipăit banii de brudina şi s-au arătat mulţămiţi 
de muşteriul lor. 

— De-acu mâni, pe la prânzişor, mă veţi întoarce de unde 
m-aţi luat, le-a spus Cozmuţă. 

— Se poate, au râs ei. le ducem cu două ciobăci şi cu oria; 
poate tot încurcăm un somn. 

— Somnul pe care-l încurcăm, a răspuns răzăşul de la 
Negreni, stă în scaun şi se chiamă judele Moghilăului. 

Căpitanul Cozmuţă a trecut ca un târgovăţ grăbit pe străzi 
înguste şi întortochiate; câni n-a stârnit, colb însă destul; ş- 
a ajuns destul de degrabă la casa meşterului săidăcar. 


A bătut într-o poartă; au mormăit întrebări şi răspunsuri; i 
s-a dat drumul chiar de cătră meşterul cel de la Praha, 
Miloslav, decât care mai bun săidăcar nu se află în toată 
lumea. El meşteşugeşte frâiele cu ţinte şi teltiile înflorite 
care au bun preţ în Zaporojă. De şi e aşa de bun meşter şi 
câştigă destul, n-are linişte în acest târg al Moghilăului, căci 
domnia sa e pribeag husit şi-l tot împung popii catolici, şi 
şleahticii se potrivesc popilor, şi pârgarii ascultă de 
şleahtici; aşa că meşterul Miloslav nu putea dovedi decât 
împingând unde trebuia zgripţori de argint. 

În cămara sculelor şi pielăriei, meşterul Cişca se tânguie 
prietinului său răzăşul un ceas de vreme, greblându-şi cu 
degetele barba bălaie stropită cu fire argintii şi-l mai 
întreabă ş-acuma, cum l-a mai întrebat şi-n alte daţi, dacă n- 
ar fi cumva cu putinţă să se aşeze într-o ţară mai blândă din 
partea popilor papistaşi. Poate-i Moldova ţara aceea. 

— Este, îi răspunde căpitanul, dar mai îngăduie; meştere 
Miloslav, până ce-a veni la noi un voievod după inima 
noastră. Atuncea are să fie şi mai mult de lucru pentru 
meşteşugul dumnitale. lar de papistaşi ai a te teme la noi ca 
de Sisoie cel mare. 

Meşterul Cişca râde. Domnia sa nu ştie cine-i sfântul 
Sisoie. Socoate că va fi fiind un bărbos cumsecade şi blând 
de la Ierusalim ori de la Bizanţ. 

— Noroc că n-am copii nici de la Ana, nevasta mea de-al 
doilea, adaose el, urmând a-şi scărmăna barba; şi noroc că 
Ana e vrednică nevastă, cu care mă înţeleg; şi când lucrez 
eu, ea cântă parcă n-am avea griji. Mulţămesc, căpitan 
Cozmuţă, pentru plata zlotului datorit. Şi nu te vei supăra 
pe mine, dacă nu-ţi pot da pat de hodină decât între scule şi 
piei. 

Când l-a lăsat meşterul, Cozmuţă şi-a aşezat bine ciolanele 
pe patul vârtos, a pus tâmpla pe pumnul drept ş-a adormit 
numaidecât. 

Dimineaţa, când a vârât capul în cuhnea strimtă a 
gospodinei, căutând apă, pana Ana Cişcova cânta, 


potrivindu-şi în spelci de sârmă cozile şi privindu-şi faţa 
albă în oglindă, când din dreapta, când din stânga. 

— Jesus Maria! a strigat ea lepădând oglinda şi pocnindu- 
şi palmele; de unde ai ieşit, căpitane Cozmuţă? 

— Dintre sculele şi pieile meşterului. Bine te găsesc 
sănătoasă şi veselă, doamnă Ana, şi te-aş ruga să mă 
îndrepţi la careva care cunoaşte în Moghilău casa unui fost 
căpitan de oaste cu numele Kopiţki. 

— D-apoi îl pot îndrepta eu pe prietinul nostru căpitanul 
Cozmuţă. Casa lui pan Kopiţki se află în a treia uliţă la 
stingă, peste drum de biserica Uspeniei. Şi trebuie să fie 
astăzi la pan Tadeus mare năvală de popor. Căci mâni, 
duminică, se face judecata lui Barbă-Roşă, cel gras, 
epitropul Uspeniei. Închipuieşte-ţi, căpitane, că un boier 
mare cu opt moşii, cum e Roman Barbă-Roşă, s-a apucat ş-a 
pus amanet biserica Uspenia la un cămătar venetic. Costa 
Luli. şi neplătind Barbă-Roşă la soroc nici capete, nici 
dobândă. Costa Luli a pus lacată şi a poprit intrarea 
preotului şi a poporanilor la sfântă leturghie. 

Vai, Doamne, s-a mai auzit pe lume asemenea blăstămată 
faptă? A împrumutat procletul bani, pentru nunta unei fiice, 
şi nici nuntă n-a făcut, nici douăzeci şi cinci de taleri nu i-a 
întors lui Luli. 

— Ce dracu o fi făcut cu atâtea parale? s-a mirat 
negreanul. 

— Le-a bătut la cărţi, căpitane Cozmuţă! Înflorire-ar pe el 
lepra! Şi n-ar mai ajunge la duminica cealaltă acest varvar 
mai rău decât ismailitenii... 

— Ce fel de judecată? 

— Nu ştiu, că-l judecă tot corbi de cei mari, neamuri cu el. 
De aceea s-adună poporul ca să facă răzmeriţă şi să-i ceară 
capul. Unde te duci, prietine al nostru? La prânz nu te 
întorci? 

— Nu pot şi-mi pare rău, doamnă Ana... Îmi place să te 
aud râzând şi cântând. 

— Acuma nu mai rid şi nu mai cânt. 


— Îmi place să te aud râzând şi cântând şi împărțind 
mâncare în farfurii înflorite. Dar eu am o slujbă poruncită, 
doamnă Ana; şi slujba mea în dimineaţa asta numaidecât 
trebuie s-o isprăvesc. 

— Şi pe urmă te duci? 

— Da, tot cu slujba. 

— Şi de la soţul meu Miloslav luatu-ţi-ai rămas bun? 

— Luat. 

— Bine, atunci ia-ţi şi de la mine şi nu ne uita. 

Cozmuţă a pornit repede, pipăind la brâu cartea 
stăpânului său. La poartă a stat, ascultând dacă nu se aude 
în urma lui cântec. Nu s-auzea nimic; nevasta meşterului se 
uita după dânsul din prag. Căpitanul a oftat, a deschis, a 
trântit portiţa în clampă şi s-a dus. 

Cum a văzut în uliţa a treia biserica Uspeniei şi adunare 
de norod la casa de peste drum, s-a destins, simțindu-se la 
capătul urcuşului său. S-a uitat la învăluirea mulţimii şi a 
văzut că-i ca şi la Negreni când răzăşii se supără. A ocolit o 
grămadă de oameni ici, a cotit pe după alţii, şi a băgat de 
samă că de la poartă şi până la uşa casei oamenii îmbulziţi 
nici nu mai pot răsufla. 

Cine-i acest străin? 

Pan Kopiţki n-are vreme astăzi şi mâni decât pentru urgia 
ce s-a abătut asupra sfintei noastre Uspenii. Să-l lese în 
tihnă cei de peste Nistru. Pentru străini va scrie pan Kopiţki 
jalbe poimâni. 

Căpitanul Cozmuţă s-a făcut mititel şi a întrebat cu 
umilinţă pe cei ce se aflau mai aproape de dânsul, dacă pan 
Kopiţki e singur. 

— Ba e cu vatamanii noştri. De ce întrebi? Asta se ştie şi se 
vede! 

— Ba eu socoteam că s-ar fi aflat în sfat cu lon Nicoară 
Potcoavă, hatmanul. 

— Da, de unde! Hatmanul Potcoavă e la Moldova. 

— Eu ştiam că a pornit într-acoace. L-am şi petrecut o 
bucată pe cale. 


— Da” de unde vii dumneata şi cine eşti? 

— Sunt un căpitan de răzăşi de la Negreni. 

— D-apoi nu-l cunoaşteţi, lume dragă? Acesta —i căpitanul 
Cozmuţă, carele a fost cu unii din noi şi cu zaporojenii în 
războaiele lui Vodă Ion de la Moldova. 

— Auzi, creştinilor! Şi ce pofteşte, mă rog? 

— Zice că s-ar fi aflând la pan' Kopiţki în canţelarie 
Potcoavă hatmanul. 

Din gură în gură, din zvon în zvon, lumea strânsă 
dinaintea sfintei Uspenii s-a încredinţat că nu este altă 
veste mai adevărată decât asta. Apoi acuma este cine 
judeca pe Barbă-Roşă pentru hoţia lui! 

Strigăte şi chemări; mulţimea îl copleşea pe negrean. Cei 
din bulzul de la intrarea casei s-au revărsat spre poartă. 
Căpitanul Cozmuţă a sărit din doi paşi cele patru trepte; 
mulţimea a început a urla la el şi a-l sudui râzând pentru 
asemenea viclenie. Dar domnia sa a tras de la brâu cartea 
lui Nicoară ş-a tremurat-o deasupra capului său descoperit. 

— Domnilor şi fraţilor, aflaţi că nu v-am viclenit; măria sa 
hatmanul Potcoavă nu se află în casă şi nu vorbeşte cu pan 
Kopiţki, dar cuvintele lui sunt scrise aicea, pentru prietinii 
săi din această ţară! 

S-a făcut tăcere. 

— Fraţilor oameni buni, a grăit cu linişte căpitanul de la 
Negreni, eu sunt sol şi aduc lui pan Iladeus această carte 
scrisă de mâna măriei sale Nicoară. 

La tumultul de glasuri care a cutremurat uliţa după 
asemenea mărturisire, în fereastra de alăturea intrării s-a 
deschis o portiţă şi a ieşit capul lui pan Kopiţki întrebând 
numai cu ochii holbaţi şi schimonositura obrazului ce-i 
asemenea tăcere, ce-i asemenea freamăt, ce-i asemenea 
glas străin? Căci căpitanul negrean grăia limba localnicilor 
cu destulă uşurinţă, însă şi cu destule greşeli şi amestecuri 
de moldovenie. 

Acel cap al fostului căpitan de oaste avea rase cu briciul 
bărbia, obrajii şi tâmplele, după felul de a se purta al 


zaporojenilor; mustăţile cărunte îi erau lungi învăluite 
mărunt cu drotul. Obrajii raşi îi atârnau. Ochii, după ce s-au 
holbat, au rămas mici şi cu pleoapele încreţite, aţintiţi 
asupra cărţii pe care solul o ţinea în crăcăna a două degete, 
întinzând braţul cât mai sus cu putinţă. 

Repede se arătase acel cap în portiţa ferestrei, repede s-a 
tras îndărăt. Şi prin uşa intrării numaidecât a venit şi 
prelungirea în jos a fiinţii celui mai cu faimă bărbat din 
Movilău. Fostul căpitan Tadeus Kopiţki era de două ori mai 
înalt şi mai spătos decât răzăşul. A repezit mâna-i groasă 
cătră acea carte sau acea minciună; deoarece se putea ca 
omuleţul care o tremura între două degete să nu 
întrebuinţeze decât un tertip. 

Căpitanul Cozmuţă s-a ploconit spre stăpânul casei 
întrebând dacă are cinstea să vadă înainte-i pe vestitul 
căpitan Tadeus Kopiţki. 

— Da! El este! În fiinţă! a răspuns cu glas gros şi 
răsunător stăpânul casei, şi-n palma lui groasă răzăşul a 
lăsat să cadă cartea. 

Fostul căpitan de oaste a cetit ce era scris deasupra, a 
desfăcu t-o şi i-a cercetat pecetea. 

— Dumneata eşti căpitanul Cozmuţă? a întrebat răstit. 

— Da, el este, a răspuns cuviincios negreanul. 

Pan Tadeus s-a cufundat dintrodată în cetirea cărţii. A 
ridicat numai o clipită ochii spre biserica Uspeniei, luând 
martor parcă pe Dumnezeul închipuirii sale, un Dumnezeu 
al răzbunării în vifor de nouri, a bătut cu dosul palmei stingi 
foaia pe care o ţinea în dreapta ş-apoi cu foaia a ameninţat 
lumea îmbulzită în juru-i. 

— Vină după mine, a zis el cătră sol. 

Cu o sprinteneală de mirare la un om atât de gros şi destul 
de vârstnic, pan Kopiţki l-a dus pe căpitanul Cozmuţă la o 
cămară deosebită de canţelarie. 

L-a aşezat pe oaspete pe un divan, s-a aşezat şi el într-un 
jilţ pe care l-a rostogolit întăi dinaintea divanului; s-a mai 
uitat o dată la cartea deschisă şi iar a bătut-o cu dosul 


palmei stingi. Dintrodată solul a auzit un glas blând în care 
tremurau lacrimile. 

— Din mila lui Dumnezeu străin în ţara părinţilor săi... 

Căpitane Cozmuţă, spune-mi toate câte ştii despre sosirea 
prietinului meu Potcoavă. 

Negreanul i-a povestit în câteva cuvinte tot ce ştia. 

Pan 'Tadeus şi-a sprijinit fruntea cu palmele; apoi a înălţat 
încet-încet ochii şi i-a aţintit asupra căpitanului negrean, 
ascultând în acelaşi timp zvonul norodului de-afară. 

— Iubitule, a spus el după aceea răzăşului, zâmbind; avem 
mâni în târgul Movilăului frumoasă adunare de popor. Toată 
această adunare va întâmpina pe prietinul nostru care 
trece la prietinii săi din Zaporojă. Oricâte cârcote şi 
supărări vor fi, nimic nu-l va putea opri pe Potcoavă. Luăm 
noi cei de-aici toate măsurile. 

— Înţeleg; măria sa hotărăşte ziua trecerii sale mâni. 

— Am văzut din cartea ce mi-ai adus. Dar Tadeus Kopiţki 
hotărăşte şi ceasul. Să fie al patrulea ceas al dimineţii. 

— Se va face întocmai, a dat încredințare răzăşul. Mă 
întorc fără întârziere la măria sa. 

— O, bărbat prea harnic! nu pleci înainte de-a bea ca mine 
paharul prietiniei noastre; şi de-a te sfătui cu Iladeus şi 
despre alte lucruri ce privesc intrarea la noi a slăvitului 
nostru Nicoară hatman. 

x * 

Capitolul 20 

Mezin cel viteaz. 

Înainte de a intra în hotarul Costeştilor şi Olărenilor, 
Potcoavă a mai poruncit un popas de amiază, după sfatul lui 
moş Mitrea şi al vatamanului Agapie, cei doi lăcusteni. 

Depărtarea până la apa Nistruiui se împuţina cu 
repeziciune, totuşi popasurile erau mai dese. leşeau în 
calea măriei sale călăreţi din sate, cu care se schimbau 
închinări şi vorbe bune; îl petreceau până dincolo de 
hotarul moşiei lor şi apoi rămâneau într-un dâmb, lungă 


vreme, până ce depărtările se înceţoşau atât pentru cei duşi 
cât şi pentru cei rămaşi. 

Această rânduială lăcustenii o pregăteau umblând cale de 
un popas înaintea lui Nicoară. Iar alţii, dintre cei vestiți de 
lăcusteni, umblau şi mai departe cătră zarea Nistrului, 
înştiinţând neamuri şi prietini. În lungul drumului se simţea 
această mişcare şi umblau necontenit călăreţi şi vestitori. 

Deasemenea se dăduse înştiinţare şi ciobanilor care aveau 
târle ici-colo, în acele largi întinderi. Şi după învăţămintele 
vechi, dobândite din suferinţa rândurilor de oameni, 
ciobanii vesteau satele de câtră pădure, cu focuri, despre 
umbletele înainte la calea Lipsei şi îndărăt la Vadu Raşcului 
ale slujitorilor lui Vodă Şchiopul şi ale lui ceauş-baş de la 
laşi. 

La Vadu Raşcului, unde cumpănea mai mult puterea 
slujitorilor domneşti şi ismailiteni, se iscase pesemne o 
tulburare grabnică la vestea iscoadelor, cum că fugarii 
apucaseră alt drum. 

Fugarii erau aşteptaţi într-un loc; şi dintrodată răsăriseră 
la o mare depărtare. De ce puterea domnească fusese 
încredinţată că la Vadu Raşcului trebuie aşezată capcana, 
nu se ştie. Era o încredințare din vânt, din pământ, din 
nălucirea minţilor. La Vadu Raşcului le era mai la îndămână 
oamenilor domneşti, din numărul săbiilor şi mai ales din 
odihnă şi mâncare. Acuma se mişcau spre valea Lipsei 
pipăind, cotind, înaintând şi trăgându-se îndărăt, ca unii ce 
nu se bizuiau încă pe o izbândă uşoară. Lor mai mult le 
trebuiau căpăţânile lor sănătoase pe umeri, decât să le 
ducă la laşi pe ale fugarilor. Se mişcau mai ales din 
îmboldirea oştenilor turci, care arătau vrednicie şi semeţie, 
ca trimeşi ai celui mai mare şi mai temut padişah stăpân al 
lumii. Semeţia le era sporită de scârnava lăcomie a dobânzii 
pe care o râvneau de la pământeni. Răzăşii din acea lăture 
a ţării fuseseră până atunci scutiţi de bântuirile boiereşti şi 
putuseră agonisi tamazlâcuri şi turme. Făceau şi negoţ cu 


boii şi oile în Lehia, şi la Vadu Raşcului se spunea că acea 
răzăşime cuprinsă are îngropate comori de zloți şi taleri. 

Ciobanii de la târle privegheau de departe mişcarea 
iscoadelor. Cum le vedeau, aprindeau pe corhane mai multe 
focuri decât aveau stâni; şi răzăşii, din depărtarea la care 
se aflau, numărau şfară de fum după şfară de fum şi 
înțelegeau că de la oamenii lor se dă vestire de apropierea 
inorogilor. lar noaptea, focurile ciobanilor ardeau ca nişte 
luceferi mari în vârful movilelor, şi răzăşii, de pe hotarul lor, 
băgau de samă cum se astupă şi cum se deschid luminile. 
Ciobanii ridicau asupra focului saricile, apoi le lăsau să 
cadă. Era semn că nu-i linişte în păşuni, că zăvozii se arată 
neliniştiţi şi mânioşi ca la apropierea fiarelor. Atunci străjile 
satelor sporeau, şi cete înarmate ieşeau în larg pe după 
lunci şi rovine de pâraie fără apă. 

În acea zi de vineri, vatamanul Agapie a călăuzit la măria 
sa pe vatamanii Costeştilor şi Olărenilor într-o vâlcea 
împresurată de făgeţel tânăr şi mesteceni. Potcoavă şi ai săi 
erau descălecaţi. Când au auzit tropot, au pus piciorul în 
scară. Îndată ce s-a arătat Agapie, Nicoară s-a încălărat şi a 
strâns zăbala murgului. Au săltat în tarniţi şi soţii săi. 

Agapie aducea şase răzăşi, fruntaşii celor două sate. 
Lăcusteanul şi-a descoperit fruntea închinând-o spre măria 
sa: ceilalţi şase călăreţi au făcut la fel. 

— Slăvite, a zis Agapie, arătându-şi prin mustață albul 
dinţilor, aceşti gospodari de la două sate megieşe au poftit 
să se înfăţişeze la trecerea Domnului lor. 

— Mi se bucură inima, a răspuns Potcoavă, ducându-se 
mai aproape de răzăşi. 

Şi-a tras de deasupra pletelor cuşma. Acest obicei de la 
taberele zaporojenilor, când sunt întâmpinați hatmanii şi 
asaulii de credincioşii lor, nu era cunoscut moldovenilor. În 
aceste zile când vedea cum se deşteaptă şi se ridică în juru-i 
poporul, împresurându-l c-o dragoste care-i mângâia 
pribegia, Potcoavă simţise nevoia să se închine puterii 
pământului, tovarăşilor de restrişte ai lui Vodă Ion. Îi era 


inima plină de milă şi avânt. Vatamanii de la Costeşti şi 
Olăreni au fost fulgeraţi de privirea înaltă şi în acelaşi timp 
frăţească a celui pe care îl socoteau Voievodul lor. 

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta, şi să te întorci 
degrabă, a zis cel mai vâretnic dintre cei şase. 

— Alătură-te lângă scara măriei sale, moş Comane, l-a 
îndemnat lăcusteanul. 

Răzăşul cel cărunt, pieptănat ca în zi de sărbătoare, s-a 
apropiat cuprinzând mâna pe care i-o întindea Potcoavă. 

— Slăvite stăpâne, a cuvântat el punându-şi palma stingă 
pe piept; ce-avem aici în inimă, avem şi pe buze. Ca pe un 
Domn al nostru dorim să te primim cu pâne şi sare, după 
datină, să te aşezi în scaunul ţării cu sabia, fără beşlii şi 
năvrapi ismailiteni, cum au ajuns de fac alţii care n-au 
ruşine. 

S-au apropiat şi ceilalţi răzăşi ca s-atingă mâna lui 
Nicoară. Apoi au descălecat toţi, stând la sfat şi răzăşii de la 
Costeşti şi Olăreni au tras merinde din desagi şi ploşte de 
vin. 

A intrat în vâlcea şi moş Mitrea şi a descălecat din 
învăluirea umbletului. 

— Vine din urmă şi domnia sa diacul cu veşti de mirare, a 
cuvântat el. 

— Ce este, omule? s-a supărat uncheşul Petrea. Dacă ai 
veste rea, care să ne amărască pânea, mai întârzie-o. Ori 
mai degrabă spune, a adăogit el îndată cu dezgust, 
lepădând pita. Nu cumva s-arată iscoadele şi ismailitenii? 
Tot asta aud de trei zile. 

— Asta nu poate fi supărare pentru răzăşii noştri, căpitane 
Petrea, a răspuns cu blândeţa-i obişnuită moş Mitrea. 
Pilcurile noastre i-au tot hărăţât, până ce i-au apropiat. 
Oamenii noştri s-au bulucit în trei locuri şi aşteaptă numai 
poruncă de la măria sa; i-or împresura şi i-or stropşi cu 
furcile. 

Uncheşul Petrea a tăcut, fără a se însenina. Mezinul a ieşit 
înainte: 


— Bădiţă, dă-ne voie să tragem şi noi săbiile. Uncheşul a 
încuviinţat, dând în sus cu coamele ca un zimbru. 

— Să vedem ce are să ne spuie diacul, care-i om cuminte, 
a grăit cu linişte Nicoară. Din ce se petrece, eu înţeleg că n- 
am a mă Îngrijora de nimic, deoarece prietinii noştri care 
ne priveghează de trei zile stau pavăză. [ara-i cu noi! 

A intrat şi diacul în vâlcea, descălecând fără grabă. 

— Stăpâne, a dat el lămurire, bulucul lui Sefer-ceauş stă 
poposit în Valea Oilor. Năvrapii şi-au trudit caii adunând pe 
armăşeii lui Şchiopu-Vodă. Prietinii noştri răzăşii e-au dat 
ocol... Am limbă: am prins pe unul din armă-şei. De la el 
cunosc numele ceauşului, iar pe vatavul armăşeilor îl 
chiamă lov Buzatu. L-au bătut Sefer-ceauş cu toiagul. Mult 
nu zăbovim; cât vă pregătiţi, eu Îi voi spune măriei sale 
întâmplarea de la Costeşti. 

— Ce întâmplare? a rostit uncheşul. N-avem nevoie de 
poveşti. 

— Ba e o întâmplare ce se leagă de buluc şi de harţul în 
care intrăm şi noi, cu voia măriei sale. 

— Lehamite! a mormăit bătrânul, făcând semn cu palmele 
că leapădă de la sine toate şi nu mai are nevoie de nimic pe 
lumea asta. 

— Nu te supăra, diece, şi spune-mi întâmplarea domniei 
tale... a îndemnat cu linişte Nicoară. 

Uncheşul Petrea s-a potolit dintrodată şi diacul a povestit 
întâmplarea gospodinelor de la Costeşti. 

Se vede că cei doi dintre armăşei, care băteau laturile, au 
ademenit cu ei pe doi oşteni anadoleni mai bătrâni. 

Se satură şi unii dintre năvrapi de atât omor şi prădăciune 
prin toate ţările (creştineşti. Nu le mai trebuie amica, 
numai să-şi întindă ciolanele într-un loc tihnit. Câteva ouă ş- 
o lumânare de seu, ca să-şi pripească la foc o papară; ş-un 
braţ de fân ca să-şi plece fruntea şi să doarmă. Alah i-a avea 
după aceea în sfânta sa pază. 

lar armăgşeii îşi spun că dacă duc cu dânşii doi oşteni turci, 
apoi răzăşii s-or teme şi i-or primi bine, pe lângă asta vor 


arăta că dânşii nu vor să bată război cu nimeni; se duc în 
lumea lor; s-au săturat de-atâta trudă! Dar gândul lor 
ascuns era că - văzând şi făcând, în vremea hârbului 
celorlalţi şi a pojarului, să apuce niscai zloți, dac-or găsi, ori 
nişte icoane ferecate, şi să se întoarcă iar la Domnie, 
împăunându-se cu isprava celorlalţi. 

Se strecoară tuspatru călăreţii prin marginea Costeştilor. 
E un ceas când toată munca de dimineaţă a satului s-a 
alinat. Răzăşii au ieşit în hotar; moşnegii s-au întins la 
umbră; cânii clămpănesc după muşte; numai răzăşiţele se 
dau în vânt cu treaba lor neistovită. După rânduială de 
dimineaţă au intrat un răstimp la stative; acuma au ieşit de 
la ţesut ş-au aprins foc în cuptor; apoi au opărit nişte 
alivenci, ca să le coacă şi să aibă cu ce ieşi înaintea 
bărbaţilor când s-or întoarce flămânzi. 

Când scoate răzăşiţa lui Frunză cel tânăr capul pe uşa 
tinzii, să vadă de ce s-au întărâtat aşa cânii, iaca vede pe cei 
patru oşteni că se uitau la ea de peste gard. Se întâmplase 
că armăseii şi năvrapii, descălecaţi, cercau să intre în 
gospodăria ce li se părea mai arătoasă în colţul de sat unde 
nimeriseră. 

— Vai! a ţipat Fira şi i s-au aprins obrajii. Da' cine sunteţi 
voi şi cum cutezaţi a intra nechemaţi la o gospodărie de 
creştin, aducând cu voi şi spurcăciune păgânească? 

— Jupâneasa dragă, a răspuns unul dintre armăşei; 
primeşte-ne, ca să ne hodinim ca nişte oşteni ce suntem. 

— Ferească Dumnezeu! a ţipat femeia; să nu puneţi mâna 
pe poartă că ia foc. Slobod cânii, chem oamenii. 

— Oamenii sunt în hotar, i-am văzut eu. Şi noi doi suntem 
oamenii Domniei, iar aceştialalţi doi sunt oşteni împărăteşti. 
Teme-te şi dă-ne drumul! 

— D-apoi aşa şi pe dincolo în flendurile voastre şi ale 
oştenilor împărăteşti! Venit-aţi să tulburaţi lumea şi să 
spărieţi copiii? 

— Taci din gură că intru la tine! a suduit-o armăşelul. 
Atuncea Fira lui Frunză a răcnit ca s-audă vecinătatea. 


— Săriţi, doamnelor şi suratelor; dau peste noi 
spurcăciunile pământului! Puneţi mâna pe furci! Să-i 
prigonim până ce le-om smulge păr, s-avem cu ce afuma pe 
prunci, să le treacă spaima. Nu-i lăsaţi; sloboziţi cânii! Moş 
Irimie, dă drumul şi buhaiului, că unul dintre dânşii are 
strai roş - să-i ieie în coarne şi să-l zvârlă în râpă! 

A fost o zarvă cum nu s-a mai pomenit la Costeşti de la 
vremea când au dat nohaii. Ca şi atuncea au ieşit femeile cu 
cociorvele aprinse; unele au apucat furcile; dulăii s-au 
înşurubat pe sub porţi; buhaiul lui Frunză a prins a 
boncălui, împungând c-un corn în pământ şi s-a luat după 
năvrapul cu strai roş; oştenii domneşti şi cei împărăteşti nu 
s-au mai putut căţăra pe cai. 

— N-aveau cu ei pe Alexandru împăratul de la Machedonia 
şi i-au biruit amazoancele, măria ta... şi-a sfârşit povestea 
slujitorul lui Nicoară. 

Când i-au scos femeile din sat cu asemenea alai, cei patru 
au dat peste răzăşi, între care se afla şi Radu, diacul. Atunci 
i-au prins dar n-au putut apăra decât pe unul din armăşei; 
pe ceilalţi trei muierile i-au ucis, lepădându-i subt un gard, 
unde abia mai suflă. 

— Asemenea poveşti îmi plac, a zis uncheşul cu aţâţare, 
de-acu hai în Valea Oilor după bulucul lui Sefer-ceauş. Ş-ar 
trebui să aduceţi pe jupâneasa Fira a lui Frunză s-audă 
laudă de la măria sa. 

— Am vrut s-o aduc, a răspuns diacul, dar se ruşinează şi 
nu vrea să vie, căci asemenea faptă - zice ea - nu se cuvine 
s-o săvârşească femeile. Şi nici acasă la ca să nu intre 
nimeni; nu-şi vede capul de trebi şi pruncul de ţâţă i-i 
bolnav. 

— Aşa-s muierile, cu nazuri, a dat încredințare uncheşul. 
Şi nici n-avem vreme să le căutăm în coarne; hai unde-i 
treaba noastră. 

Cei şase vatamani de la Costeşti şi Olăreni s-au amestecat 
între ceilalţi răzăşi care-şi alcătuiau cu grabă cetele. 


Agapie de la Lăcusteni a adus la scara lui Nicoară 
Potcoavă pe armăşelul prins, cu capul gol şi descins. Era 
boţit şi pălit în cap de cociorve, dar se ţinea bine, bucuros 
fiind că i s-a cruțat viaţa. 

— Închină-te măriei sale, i-a poruncit vatamanul lăcustean, 
şi spune-i tot ceea ce ne-ai spus nouă. 

Adică mie şi diacului, stăpâne. 

Prinsul s-a umilit, mărturisind cu vorbe pe care şi le 
rânduise cu înţelepciune, ca să nu uite nimic. 

— Mărite Doamne, baş-ceauş Sefer mai aşteaptă un buluc 
pe care-l are tot sub mâna lui. Poate desară ori mâne 
dimineaţă să fie adus aici acel buluc. 

Măria ta, noi am intrat cam departe şi acum nu ni-i tocmai 
bine. Dacă-s răzăşiţele aşa cum le-am cunoscut, apoi ce 
trebuie să fie răzăşii... lar Sefer l-a bătut cu toiagul pe Iov 
Buzatu vatavul. Acuma are să cunoască şi el ce-i aici şi de 
ce armăşeii umblă de-a scăpare. Căci noi sân tem deprinşi 
cu creştini flămânzi şi slabi. Iar aicea oamenii îs fără frică. 
Baş-ceauş Sefer îşi prăpădeşte capul. Ori aici, ori la Iaşi. 
Aici pentru că n-a putut răzbi, iar la laşi pentru că mai- 
marele său, pentru neizbândă şi ruşine, îl va pune sub 
paloşul gealatului. 

— Spune măriei sale, a îndemnat Agapie, ce fel de oştean e 
baş-ceauş? 

— Drept mărturisesc măriei tale că-i oştean bun, dar 
aprig. A intrat, în noi armăşeii, nu numa cu toiagul ci şi cu 
sabia. 

Drept am mărturisit, măria ta, şi-mi fac cruce. 

Nicoară Potcoavă a poruncit ieşirea deasupra văiugii. 

Îndată ce s-au arătat în câmpul prăvălatic, au prins a 
săgeta ca dintr-un viespar năvrapii. S-au împrăştiat o samă 
pe culmea din laturi; iar bulucul s-a mişcat domol, ţinându- 
se strâns călăreț lângă călăreț, spre un corhan ce se-nălţa 
dincolo de vale. 

Diacul da lămurire uncheşului: 

— Sefer nu vrea să primească harţul. 


— Atuncea să-l hăituim fără întârziere, s-a mâniat 
uncheşul. Îi aţin calea trei cete ale noastre. 

Potcoavă şi-a oprit murgul: 

— Ne-aşteaptă totuşi, după cât mi se pare, a zis el, luând 
aminte la mişcarea năvrapilor. N-au tras săbiile. Au pornit 
într-acoace doi călăreţi. Trimet solie. 

Au înţeles îndată ce vrea Sefer-ceauş. Cei doi călăreţi au 
oprit la o sută de paşi; s-au închinat cuviincios. Unul era 
năvrap, celălalt armăşel domnesc. 

A grăit întăi turcul şi după aceea a tălmăcit armăşelul. Şi- 
au rămas neclintiţi. 

— M-aşteptam la asta, a murmurat Potcoavă Crainicul 
domnesc tălmăcea: 

— Baş-ceauş Sefer înştiinţează că azi e zi sfântă; vinerea, 
moslemii drepţi nu taie şi nu varsă sânge. 

Lăcusteanul a şoptit: 

— Trebuie să fie o viclenie a turcului, măria ta. 

A urmat a striga întăi năvrapul, după aceea armăşelul, 
tălmăcind; 

— Baş-ceauş Sefer cunoaşte că se află în faţa unui viteaz, 
cu duhul dreptăţii... Dacă noi nu primim harţui acum, 
domnia sa va îngădui până la asfinţitul soarelui, când avem 
deslegare de a trage săbiile.” „Iarăşi spune baş-ceauş că 
mai bine ar fi să nu stricăm oamenii nici dintr-o parte nici 
din alta, şi să iasă la luptă dreaptă unul dintre ai domniei 
voastre care se bizuie pe vrednicia lui. Să se lupte cu baş- 
ceauş fără săbii, numai din virtutea trupului, şi Dumnezeu 
va alege.” „Dacă, precum nădăjduieşte, va birui Sefer baş- 
ceauş, apoi să fie volnic a lua capul celui căzut şi să se ducă 
fără nici o stricăciune din partea domniilor voastre.” 

La porunca lui Nicoară Potcoavă, a ieşit în privelişte moş 
Mitrea Lăcusteanul şi a pus întrebările de-a dreptul în 
limba năvrapilor, ascultând întăi vorbele măriei sale. 

— Nu cumva Sefer-ceauş n-are altă cale de întoarcere? 

— Ba are, s-a răspuns. Sefer aşteaptă spor de săbii. 


— Dar noi nu vrem s-aşteptăm întărirea neprietinului 
nostru. 

S-a răspuns: 

— De aceea Sefer-ceauş îndeamnă la luptă numai în doi. 
lar dacă nu cutează nimeni, atunci s-aşteptaţi domniile 
voastre până după asfinţitul soarelui. Mai-marele domniilor 
voastre Potcoavă ştie că lupta dreaptă, unul şi unul, e vechi 
obicei al vitejilor, şi creştini şi moslemi. 

Uncheşul Petrea nu-şi putea birui mânia şi mormăia 
împotriva măriei sale că nu este altă lege de război decât îă 
tragă toţi acuma săbiile şi să-i prăvale pe necredincioşi din 
lumina soarelui în întunericul morţii. 

Nicoară a făcut semn de tăcere. Gândul lui era să dea 
altfel de răspuns. Nu se cuvenea, îşi făcea el socotinţă, să 
jertfească atâţia oameni ai căror ochi se uitau la el cu 
prietinie şi încredere. De acei răzăşi ai săi avea nevoie şi la 
întoarcerea sa în ţară. Între acei vrednici răzăşi nu se mai 
socotea pribeag şi alungat. Mai bine să dea răspuns lui baş- 
ceauş Sefer că-i dă învoire să se tragă îndărăt. 

„Domnia mea îi îngăduie să-şi cruţe căpăţâna...” a îngânat 
el în sine. 

Dar tocmai când vroia să încredinţeze crainicului 
lăcustean răspunsul cu vorbe potrivite, dintre călăreţii de 
lingă sine a izbucnit Alexandru mezinul făcând trei sărituri 
largi cu calul. S-a oprit, s-a întors cătră Nicoară închinându- 
se, apoi şi-a desfăcut de pe el sabia şi a venit s-o înfăţişeze 
mai-marelui său. 

— Îngăduie, bădiţă, să <mă lupt eu cu Sefer, a zis el cu 
hotărâre. 

Era aprins la obraz şi-i scânteiau privirile de nălucirea 
unei fapte măreţe. 

Inima lui Nicoară s-a strâns de îngrijorare. Mezinul lui era 
în una din acele stări primejdioase de aţâţare, pe care i le 
mai cunoscuse când se avânta nestăvilit în furtuni 
năprasnice. 


— Însă tu n-ai sulița lui sfântu Gheorghe... a încercat să 
glumească Nicoară. 

— Îngăduie, bădiţă, a stăruit cu răguşală de mânie în glas 
mezinul. 

Nicoară a oftat, dându-i învoire c-o mişcare a mânii 
drepte. 

— Fii băgător de samă, Lixandre, c-un viclean ca Sefer. 
Mezinul a pus pinteni calului, pipăindu-şi sub strai 
jungherul. 

— Opreşte-l, măria ta, a gemut uncheşul Petrea. Oricare 
dintre noi se poate pune jertfă, dar pe băiet cruţă-l! 

— Băietul e de mult bărbat, a aruncat în urma sa răspuns 
trufaş mezinul. 

— E prea târziu, uncheşule, a grăit Nicoară. Nu uita că ţi-a 
fost ucenic, ca şi mine. Să avem încredere în vrednicia lui. 

Răzăşii din preajmă urmau în pasul cailor pe măria sa 
Nicoară, ţinându-şi gata săbiile şi suliţile. 

Lângă corhanul care se zugrăvea pe zarea răsăritului, 
moşiroi uriaş, bulucul lui Sefer baş-ceauş se înşirase strâns 
într-o parte. Călărind cu repeziciune, răzăşii s-au îmbulzit, 
apoi s-au deşirat de partea cealaltă a movilei. 

Sefer a descălecat şi a ieşit întru întâmpinarea mezinului, 
în bulucul năvrapilor s-au şoptit vorbe de mirare şi bucurie. 
— Acesta e fratele lui Potcoavă! Frumos cap va primi baş- 

buluc-baş de la Galata! 

Alexandru a pus piciorul în pământ. Apoi a atins cu palma 
sa dreaptă mâna dreaptă a ismailiteanului. După aceea, 
Sefer-ceauş s-a dus până în laturea corhanului de lângă 
năvrapii săi, s-a lăsat pe vine şi şi-a spălat cu colb de la 
temelia movilei dovada bărbăţiei sale. Apoi s-a i-ă-sucit şi s- 
a ploconit cătră Meca, până ce fruntea înfăşurată cu turban 
a atins pământul. 

Mezinul sta în acest răstimp drept, cu faţa cătră răsărit şi 
cătră curgan. El ştia de la dascălii săi cei învăţaţi de la Bar, 
că, în acea movilă nestricată încă, veghează calare, în zale 


şi arme, un războinic schit de odinioară, cu credincioşi ai săi 
împrejur. 

Închinarea lui a fost cătră acea umbră a trecutului. S-a 
întors şi a mai căutat o dată cu ochii pe Nicoară şi pe ceilalţi 
tovarăşi. Apoi a pus piciorul în scară şi a săltat în şa, 
jucându-şi calul împotriva lui Sefer care se încălărase şi el 
în acelaşi timp. 

Întăi a fost o goană în jurul corhanului, Sefer urmărind pe 
potrivnicul său numai până într-un loc. Deodată şi-a răsucit 
calul, strunindu-l îndărăt. Şi a ieşit asupra mezinului, 
cercând a-l lovi cu pumnul, în trecere. Alexandru s-a ferit în 
laturea dreaptă, ridicând piciorul sting cu pinteni asupra 
obrazului întunecat al ceauşului. 

S-au hărăţit aşa pălindu-se cu umerii, apoi îngrămădin-du- 
se învârtejit şi corcind a se smulge unul pe altul din şa. 

S-au desfăcut într-un umblet liniştit şi s-a văzut că 
amândoi suflă trudnic. Sefer se stăpânea. Mezinul, cu 
braţele înălțate, primea până-n fundul plămânilor adierea 
de pe florile mormântului străvechi. 

Când s-au repezit pe după corhan din nou şi au venit unul 
asupra altuia năprasnic, Sefer şi-a smuls de pe ţeastă 
turbanul subţire vârându-l în sân şi scoțând de acolo, cu 
mişcare fulgerată, un buzdugan cu măciucă de plumb şi 
miner scurt. Mezinul l-a văzut ş-a strunit scurt calul 
repezindu-l în sus şi ţinându-l pe picioarele dindărăt. 
Aceeaşi mişcare a fost nevoit s-o facă şi Sefer, căutându-şi 
clipa când să arunce buzduganul ori când să pălească de 
aproape cu el. Înălţat în scările scurte, el îşi căuta 
potrivnicul sub mâna dreaptă. Dar potrivnicul s-a răsucit în 
partea lui stingă, a lepădat scările lunecând la pământ, ş-a 
primit toată greutatea ismaihteanului în jungher. Străpuns 
prin coaste, Sefer s-a răstignit în sus, apoi s-a prăvălit pe 
spate. 

Feciorii Costeştllor şi Olărenilor au sărit stăpânind calul. 

— Nu-i pe dreptate! au răcnit glasuri în tumultul 
năvrapilor. 


— Ba-i pe dreptate! strigau feciorii Costeştilor şi 
Olărenilor, înălţând deasupra capetelor buzduganul 
mortului. 

Năvrapii şi armăşeii au încălecat în pripă şi au pus pinteni 
fugarilor. Răzăşii de la Costeşti şi Olăreni s-au încălărat şi ei 
ş-au prins a-i fugări chiuind. 

X* X* 

Capitolul 21 

Amintiri de la apa Moldovei. 

Pe când se apropia de cel din urmă popas, Potcoavă a fost 
întâmpinat, în preajma Lipsei, de căpitanul Cozmuţă. Venea 
singur de cătră răsărit în pasul calului; ieşise de sub 
streşina unei lunci de sălcii şi arini şi-l bătea pieziş soarele 
ceasului al patrulea al după-amiezii. 

Negreanul a strâns frâul şi a oprit numai o clipă, ca să 
privească alaiul de răzăşi ce-l urma pe hatman. I s-a umflat 
de trufie pieptul. A pus pinteni şi a venit în câteva salturi 
cătră cel care-i era şi lui Domn; a oprit iar şi şi-a tras de pe 
plete cuşma închinându-se. 

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta! 

Dar acel Domn al lor nu venea, ci se ducea. Trufia 
negreanului s-a potolit când a văzut aţintite asupra sa 
privirile umbrite ale răzăşilor. 

— Treci lângă mine, căpitane Cozmuţă, şi spune, j-a 
poruncit Nicoară. 

Negreanul şi-a alăturat fugarul de murguţ; şi-a acoperit 
fruntea, şi-a strâns cătărămile cingătorii. 

— Cum ai umblat? 

— Am umblat bine, măria ta. Am găsit pe dumnealui pan 
Tadeus. Se bucură că va vedea iarăşi pe prietinul său iubit. 
Iar intrarea la Moghilău se va face în priveliştea norodului, 
mâni duminică, după cum ai poruncit măria ta, cu două 
ceasuri înainte de amiază. 

— Căpitane Cozmuţă, a zâmbit Potcoavă, porunca ea 
prietinului meu Tadeus, nu-i a mea. 


— Aşa a socotit domnia sa că e bine. Are o socoteală 
diplomaticească. 

— Ştiu, Tadeus e menit de la naştere să ajungă la sfârşitul 
vieţii sale mare postelnic. 

Negreanului i-a părut bine că Domnul său e luminat de 
voie bună în acel ceas. Şi-a întors privirile, râzând, şi spre 
mezin. 1 s-a tulburat bucuria. linereţă lui Alexandru părea 
ofilită ca la o îngropăciune a părinţilor săi. Uncheşul sta 
cufundat în vechea lui posomorala. Nici ceilalţi tovarăşi de 
pribegie ai lui Nicoară n-au răspuns negreanului după 
inima sa. Poate erau trudiţi de drum. 

Căpitan Cozmuţă s-a întors cu vioiciune spre Potcoavă: 

— Am a cere iertare, a zis el, că la popasul cel din urmă 
din ţară nu te putem găzdui pe măria ta după cuviinţă. 

Potcoavă a ridicat din umeri. 

— La Lipsa nu se găsesc decât câteva colibe sărace de 
pescari. 

— Prietine, a răspuns Nicoară. ştii că oşteanului nu-i 
trebuiesc palate. Viaţa lui e sub vânt şi sub furtună. Iar aici, 
oricât de umilit mi-a fi masul şi oricât de sărac, îl plătesc 
scump. Îmi rămâne zălog sufletul. 

Cozmuţă a tresărit. Deci Domnul său nu se veseleşte de 
plecare. Aşa suntem noi toţi moldovenii; ne place când ne 
ducem, dar mai bucuroşi suntem când ne întoarcem. 
Nicoară va veni iar la ai săi. 

— Toţi aceşti răzăşi care sunt lângă măria ta, a răspuns 
căpitanul Cozmuţă acelui suflet, te aşteptăm. Şi să vii 
sănătos. 

Atuncea s-a adăogat la închinarea căpitanului Negrea şi 
glasul blând al lui moş Mitrea de la Lăcusteni. 

— Măria ta, întoarce-te, ca să ne izbăveşti de haraciul 
ismailitenilor, de prădăciunile dăbilarilor Domniei, de 
pojarurile nohailor; ca să putem trăi în tihnă zilele ce le 
petrecem în astă lume. 

În toate satele şi în toate popasurile numai de asta grăiesc 
răzăşii noştri, a urmat moşul lăcustean. Măria sa Petru-Vodă 


nu e al nostru. E alturcilor şi al boierilor. Turcii, boierii şi 
Vodă belesc ţara ca ciobanii oaia când o jertfesc pentru 
cină. Nu ne trebuie voievod vrăjmaş; ne trebuie voievod al 
nostru, cum a fost măria sa Ion. 

Ascultând acel glas al norodului, Nicoară zâmbea cu ochii 
duşi în nălucirea vieţii lui. 

Dar bucurie adevărată, cugeta în sine negreanul, are acest 
frate mezin Alexandru, când aude că s-or întoarce, el şi 
bădiţa său, în ţara Moldovei. Bucuria lui e de sânge şi foc. 
Acest Alexandru e faptă năvalnică. Va fi fost cândva ca el şi 
hatmanul Nicoară; dar acum la Nicoară gândirea înlătură 
necumpătarea şi se adânceşte într-o jertfă voită, în el 
hotărârea statornică roade ca viermele rumeneala mărului. 
Sufere că-i pribegit de ţară, că se va duce tot pribeag în 
ţara prietinilor lui, sufere că nu ştie care-i taina zilei de 
mâni, care-i va fi ceasul întoarcerii şi în ce chip va dobândi 
izbânda. La oameni ca el viaţa-i luminată de hotărârea cea 
neşovăitoare, dar zilele-s umbrite de truda gândurilor. 

Agerimea negreanului pătrundea şi mai adânc în acel 
suflet tulburat. Acest bărbat domnesc a lepădat de la sine 
bucuriile trecătoare şi-n el stă mai presus de toate lumina 
cea fără de amurg a unei iubiri cătră cei pe care răposatul 
Vodă Ion i-a numit „sarea pământului”. În acea clipă 
căpitanul Cozmuţă a întâlnit ochii diacului şi şi-a adus 
aminte de vorbele schimbate cu el la un popas. Şi-a strunit 
calul şi a rămas puţintel mai în urmă, lângă acel om cu 
privirea înţeleaptă, care-şi avea locul de naştere sub 
întorsura Buzăului şi acum era călător în locuri depărtate, 
la neamuri străine. De la diac înţelesese cheia vieţii lui 
Nicoară şi i se muia inima de milă aducându-şi aminte de 
felul cum rostise diacul Radu vorba „jertfă”, privind şi el 
cum priveşte acum măria sa spre viitorul ce ne rămâne 
pururi ascuns. 

După ce căpitanul Cozmuţă şi Radu diacul şi-au spus unul 
altuia câteva vorbe de prietinie, au băgat de samă că 


uncheşul Petrea se întoarce în şa şi priveşte posomorit spre 
alai, cuprinzându-i şi pe dânşii în privirea-i grea. 

— Mă mir de acest bătrân oştean, a zis negreanul; încă nu 
l-am văzut luminându-se. Rămâne hojma nouros. Aţi avut 
dreptate, diece Radule, când l-aţi poreclit... zimbrul cel 
vechi. 

— Căci, a răspuns diacul, ca şi acea fiară înfricoşată, 
bătrânul înfăţişează puterea acestui pământ; ca şi acea 
fiară are multă virtute şi mai puţină înţelegere. Însă viaţa 
lui atârnă de viaţa fiului său, aş putea zice. Eli-a pus în 
mână sabie şi l-a aşezat în şa. Şi are pentru el atâta 
dragoste încât, dacă s-ar prăpădi Nicoară, ar cădea fulgerat 
şi el în aceeaşi clipă. 

Au coborât în albia Nistrului la colibele de nuiele şi lut, 
acoperite cu şovar ale pescarilor. Năvoadele şi oriile erau 
întinse în vânt, de pari strâmbi de salcie, ca să se usuce. 
Ciobăcile şi luntrile erau pironite la ţărmul cu apă lină. 
Dincolo se vedeau scruntare între sălcii bătrâne ş-un 
drumeag ce suia din râpa râului la malul înalt. Luciul lin 
trecea ca o oglindă întinsă răsfrângând nouri de scamă din 
înălţime. Era o zi tihnită şi leneşă de sărbătoare; 
sălbătăciuni aripate zburau puţine şi cu grabă prin văzduh. 

Cei paisprezece pescari aprinseseră un foc mare în cinstea 
hatmanului, după vestirea ce le făcuse căpitanul negrean. 
Două căldări de aramă fierbeau sub crăcani. Trei dintre 
stăpânii locului se năcăjeau, după ce-l trăseseră la mal 
dintr-un zăton, c-un somn pe care-l avuseseră priponit 
acolo. Doi îl prinseseră cu cangea bahorului stăpânindu-l, şi 
al treilea îl ucidea cu timleacul - buzdugan al pescarilor 
împotriva acelui peşte uriaş. Căci era un bătrân din 
bulboanele afunde, trăgând la cântar cât un bivol. 

După ce pescarii au întâmpinat pe măria sa cu căciulile la 
genunchi şi cu pletele în ochi, alaiul s-a împrăştiat în lunci, 
rânduind hrana cailor şi căutând, cu tarniţile în braţe, loc 
de odihnă. 


Oştenii lui Nicoară au alcătuit pentru mai-marele lor o 
măsuţă pe picioare strâmbe, bătute chiar atunci în 
pământul năsipos, ş-o laviţă. Alăturea, vatamanul pescarilor 
a aşezat un polog de sită închis de toate părţile, pentru 
odihnă şi pază împotriva ţânţarilor. 

— Alţii or aprinde focuri şi s-or apăra stând în fum, a dat 
lămurire acel vataman, râzând. Noi îl apărăm pe hatman 
cât putem în sara asta; alţii l-or apăra în alte seri, nu numai 
de țânțari ci şi de tăuni. 

— Bine faci şi bine spui, moş Barnea, a încuviinţat 
căpitanul negrean. 

— Apoi iaca-i bun, a zis căpitenia pescarilor şi s-a dus. 

Dar după ce-a ajuns mai încolo, s-a întors scărpinându-se 
la ureche. 

— Nu ştiu cum om face cu cina, s-a mirat el ca şi cum abia 
atunci se gândea la asemenea treabă; căci noi n-avem 
atâtea talgere şi atâtea linguri. 

— S-a vedea, moş Barnea. Ştii dumneata că răzăşul, când 
purcede la drum, nu uită să-şi ieie lingură şi scafă. Cuţit 
are. Sare are... 

— Apoi mai cu samă dacă au sare, eu oi fi fără nici o grijă 
şi iaca-i bine cum spui, căpitane Cozmuţă. Dar aş mai spune 
ceva şi mă sfiesc. 

— De cine? 

— Apoi nu de măria sa, că l-am cântărit eu, şi-l văd cine-i 
după ochi; dar este acolo un oştean vechi care m-a povâţuit 
să nu-l tulbur pe măria sa şi să-mi văd de alte treburi. Dar 
dacă n-oi grăi cu măria sa hatmanul Nicoară acuma, când îl 
am la îndămână, atuncea când să grăiesc? Că hatman 
Nicoară se duce, şi noi rămânem, fără măcar o mângâiere a 
răspunsului său. 

Nicoară a zâmbit ridicând fruntea de la masă; 

— Vină aici, moş Barnea, şi spune ce te doare. 

— Apoi de mine ca de mine, mărite hatmane, că mie mi s-a 
bătucit pielea de câte m-au ars şi m-au împuns; dar ce-or 
face feciorii şi ginerii aceştia ai noştri... Că se împuţinează, 


tot se împuţinează negoţurile şi câştigurile. În vremea mea, 
în tinereţă, drumurile erau purtate şi somnii de Nistru, ca 
acesta pe care-l închinăm măriei tale, aveau preţ. Dar 
acuma - de ce s-au închis căile, şi la deal, şi la vale, şi de la 
leşi, nu m-ajunge mintea. 

— Ba ştii dumneata de ce, a zâmbit negreanul. 

— De unde să ştiu eu, căpitane? că-s un chiag bătrân de 
ani optzeci şi opt. În vremea tinereţii mele nu erau turci la 
Hotin, nici tătari la Căuşeni. 

— Vezi că ştii, moş Barnea? Mai sunt şi altele pe care 
hatmanul le cunoaşte. Va veni vremea când se va limpezi 
zarea de cătră ismailiteni. 

— Stau ca o negreaţă, căpitane. Ne înăbuşă de ne stupim 
sufletul! 

Potcoavă a zâmbit cu bunătate: 

— laca, moşule, oi da poruncă vistierului meu Radu să-ţi 
sloboadă doi taleri pentru somnul ce-mi închini. 

— Ba nu, slăvite hatmane, s-a îndreptat din şale moş 
Barnea, acel somn e din dragostea noastră pentru măria ta. 
Dacă-i cu bani, dragostea noastră nu mai este dragoste. 

— Mogşule, fii cuminte, s-a posomorit uncheşul Petrea 
asupra vatamanului. Doi zgripţori e preţ bun pe patru boi. 

— D-apoi ştim noi preţurile, n-ai grijă, oştene, dar 
dragostea noastră pentru hatman să ştii dumneata că 
preţuieşte mai mult decât patru sute şi patru mii de boi. Şi 
nici nu-i de vânzare. dacă vrei să ştii dumneata, oştene. 

— Mogşule, mă dau bătut, a zis uncheşul Petrea strângând 
la sine trupul slăbănog al pescarului celui vechi. 

Încă era soarele în putere fulgerând pe luciul Nistrului, 
când la Potcoavă s-au înfăţişat vatamanul lăcustean Agapie 
şi moş Mitrea. 

— Slăvite, s-a închinat Agapie, am venit să-mi înociesc 
cuvântul şi să dobândesc încuviințarea deplină a măriei 
tale. Iată, ceasul trecerii dincolo se apropie. Într-acolo 
râvnesc şi eu. După ce-or cădea aceste frunze, m-oi pregăti; 
şi când primăvara a sufla bruma din fereastră şi s-or 


descleşta din îngheţ apele, numai ce-ai să ne vezi pe toţi 
acei care ne-am înţeles şi ne-am însoţit ca să venim la măria 
ta. 

— Cuvântul nostru rămâne cuvânt, Agapie, i-a răspuns 
Nicoară. Diacul are poruncă de la mine să te scrie în 
catastiful oştenilor mei. 

Potcoavă s-a întors apoi cătră bătrân: 

— Am a te ruga ceva, moş Mitrea, înainte de trecerea mea 
peste Nistru. Întoarce-ţi cătră mine urechea cea bună şi 
ascultă. Şezi colea. 

— Stau bine în picioare înaintea Domnului meu, ca să-i 
ascult porunca, a răspuns bătrânul. 

— Şezi colea; nu-ţi vorbeşte Domnul tău, ci un frate; şi nu- 
ţi dă poruncă, ci îţi face o rugăminte. 

A voit aşa întâmplarea, să fac fără voie un popas la apa 
Moldovei. Am cunoscut acolo oameni care mi-au fost cu 
priinţă şi mi s-a uşurat durerea sufletului. Vreau să trimet 
carte mazâlului unde am găzduit, la Dăvideni, şi presviterei 
Olimbiada Filipeanca. În toamna asta, or în iarna ce vine, 
treceţi pe-acolo, dumneata ori Agapie,. şi poate îmi aduceţi 
veşti de la dânşii. 

Cei doi răzăşi lăcusteni s-au închinat. 

— Cu dragă inimă vom împlini porunca măriei tale, a 
răspuns moş Mitrea. 

Potcoavă a cerut diacului Radu pană şi cerneală şi pe-o 
hârtie de coloarea fildeşului a început a scrie vorbe bune 
pentru prietinii săi. 

Lixandru mezinul fusese de faţă la vorbele ce se rostiseră 
intre bădiţa său şi răzăşii de la Lăcusteni. Totuşi, când 
Nicoară s-a oprit un răstimp, fugind cu gândul la locuri 
depărtate şi întâmplări rămase în urmă. el a îndrăznit să se 
aşeze alături şi să întrebe, c-o tulburare pe care nu şi-o 
putea stăpâni: 

— Ce fel de carte scrii, bădiţă? 

— Scriu, Alexandre, presviterei Olimbiada, care mi-a fost 
ca a doua mamă. De ce mă întrebi? 


— Aşa. Voiam să ştiu. 

— Scriu şi mazâlului Andrei ca să aflu ce mai face acel 
bărbat minunat de care mi-a vorbit diacul şi mi-a plăcut mie 
cu deosebire. Dacă nu mă înşel, îl chiamă Ghiţă Botgros. 

Nicoară a ridicat fruntea de pe cartea începută, socotind 
că poate zâmbi mezinului său de gluma ce făcea; dar ochii 
lui Alexandru erau fulgeraţi de o rătăcire care îl îndepărta 
de tot ce era în juru-i. 

— Mici milă de tine, Alexandre... a şoptit Nicoară. Mezinul 
a râs cu stânjenire cătră bădiţa său. Apoi privirea i-a ieşit 
din ceața. 

— Nu ştiu ce am, bădiţă. Sunt bolnav. 

— Primăverile se veştezesc, a răspuns blând Nicoară, 
vremea tămăduieşte. 

Mezinul a clătinat din cap, împotrivindu-se. A rămas în 
locul său întorcând privirile şi cetind cu luare-aminte 
vicleană, peste umărul lui Nicoară, vorbele pe care acesta 
le înşira pe hârtie. 

„. Şi am dori să aflăm veşti bune despre nepoata Ilinca...” 

După freamătul de la vremea înserării şi a cinei, otacul 
pescarilor de la Lipsa s-a alinat şi noaptea s-a boltit înaltă 
până la stele. 

Oamenii s-au odihnit un răstimp; apoi, când a cântat la 
miezul nopţii un cucoş la o căruţă, s-au trezit. Zările se 
rumeneau. Totuşi mai aveau vreme de-o toană de somn. 

Luna a răsărit pe-o zare pustie în fundul depărtărilor de 
peste Nistru, strecurându-şi lucirea prin sita pologului sub 
care sta Nicoară pe spate, cu ochii deschişi. 

Un călăreț harnic venea ca în zbor de la Moldova c-o veste. 
Şi el, Nicoară, se afla în locul de unde răsărise acuma luna, 
deasupra volburilor Dniprului, lingă o pădurice de stejari şi 
frasini, într-o curte împrejmuită cu parcane, şi-n casa cea 
mai mare din acea curte. Acolo-i aşezarea lui, nu departe de 
cuibarele unor vulturi pleşuvi din râpa fluviului. Casa a 
clădit-o uncheşul Petrea, pe când el Nicoară era încă 
tinerel. Acolo au trăit el şi uncheşul Petrea; după aceea a 


venit la ei Alexandru. Şi le poartă gospodăria două 
schivnice văduve, Mitrodora Ivanovna şi Nimfodora lui 
Ţâbuleac, care, după ce şi-au bocit bărbaţii de-al doilea şi 
de-al treilea, s-au astâmpărat pe lângă oşteanul cel vechi, 
subt aripa şi subt ascultarea lui. 

Acolo s-a odihnit şi Nicoară ani şi ani, după războaiele ce-a 
purtat şi după isprăvile ce-a săvârşit. Oricât umbla în cele 
patru zări, cu bucuria biruinţii sau întristarea înfrângerii, se 
întorcea la urma urmei tot la Zid Negru, în Zaporojă. 

Avea într-un sipet ferecat cărţile lui din vremea cât stătuse 
ucenic la Bar. Şi-n lenea iernii, când suna vântul ţiuind în 
cercevele şi focul duduia în soba înaltă, scotea acele 
încântări ale prunciei şi se desfăta ori de versurile vechilor 
poeţi latini şi greci, ori de istorisiri ale timpurilor trecute. 

La casa de la Zid Negru din Zaporojă, a rămas deschisă pe 
masă, lângă fereastra ce da spre râpă, minunata povestire 
Teaghene şi Haricleea a lui Heliodor de la Emesia, pe care a 
început a o ceti a doua oară. 

Era o dobândă de război, când, fiind ales hatman întăia 
oară, a dus pe războinicii de la Praguri într-o petrecere. 

Şi pe ţărmul dobrogean, la grădinile povârnite deasupra 
Dunării, în ruinile cetăţii Prislav, s-a aflat o comoară cu bani 
de aur şi, împreună cu aurul, cele zece părţi scrise de mână 
ale povestirii lui Heliodor. 

Într-acolo se duce călăreţul cel harnic de la Moldova. Şi 
hatmanul Nicoară veghează cu tâmpla sprijinită în palmă 
deasupra foilor. lar răvaşul pe care-l aduce acel călăreț e 
scris în limba poveştii celei vechi. 

X* X* 

Capitolul 22 

Domnia sa Roman Barbă-Roşă. 

În dimineaţa acelei duminici era adunare în Movilău, la 
casa obştească a târgului, şi juzii fuseseră chemaţi să 
judece pâra pe care o ridicaseră cu mare zvoană drept- 
credincioşii Uspeniei împotriva lui Roman Barbă-Roşă. 
Străjile apucaseră intrările uliţelor care dădeau în piaţa 


bisericii, ca să oprească prea mare îmbulzeală şi să 
înfrâneze neorânduiala prostimii. De şi bărzile cu coadă 
lungă ale acelor străjeri erau ruginite, totuşi stăpânirea 
avea încredere în ele. De altminteri pan Tadeus, jăluitorul 
norodului, dăduse încredințare că oamenii săi nu caută 
tumult ci dreptate de la prea măritul şoltuz şi prea cinstiţii 
pârgari. În adunarea judecății îşi purtau cu fală semnele 
trufiei lor cei câţiva şleahtici, domni peste pământuri şi 
sate. Dar deasemeni nu se lăsau mai prejos starostii 
braslelor în care poporul avea mai multă încredere, mai 
ales după ce-i vedea purtând cuşmă şi şubă de pielcele de 
jderi şi lanţug de argint. 

Se afla tot soborul împrejurul mesei cele mari, acoperită 
cu postav roş. La cele trei uşi vegheau oşteni bătrâni cu 
săbii. Pan Roman Barbă-Roşă, mai la o parte într-un jâlţ, 
aştepta fără sfială judeţul, având încredințare că altele sunt 
hotărârile ce se dau împotriva mişeilor, şi altele cele care 
privesc obrazurile subţiri ale acestui târg de margine, în 
care fusese osândit de soartă a-şi petrece şi el viaţa. 

La vârsta de cincizeci de ani, bine hrănit şi cu foalele 
rotunzite, plăcut tovarăş la petrecere, sabie încă tare, se 
socotea vrednic a înfrunta obrăznicia unui zaraf venetic. 

După ce trăiesc de pe spinarea noastră, împrumutându-ne 
pe cei care avem nevoie şi luându-ne nişte carnete 
ruşinoase, apoi aceşti străini nici n-au măcar cuviinţa s- 
aştepte să strângem pânile, să batem ştiubeiele, să se 
întoarcă de la Danţig oamenii de credinţă care au dus acolo 
tamazlâcurile noastre de boi graşi. 

Cutezarea lor merge atâta de departe încât, după cum se 
vede, înfruntă până şi pe Dumnezeu. În vremurile bune, 
căruia dintre aceşti oameni de nimic i-ar fi trecut prin minte 
să alcătuiască asemenea zapis, întărit cu pecetea 
magistratului, punând asemenea chezăşie, ca poprirea unei 
sfinte biserici. lată, le trece prin minte asta şi nu se sfiesc, 
ştiind prea bine că enoriaşii sar la nevoie ca să desrobească 
lăcaşul dumnezeiesc. 


Dar ce ziceţi domniile voastre de un păzitor al legii care 
pune pecetea pe un asemenea zapis? Acela şi nu noi să fie 
adus la judecată; şi osândit să plătească el, nu noi. 

N-ar fi de mirare să se ceară domniei sale şoltuzului 
asemenea chezăşie pentru o sută de zloți şi să se poprească 
palatul târgului Movilău. Nu-i vorbă, casa târgului nu-i 
rulat, ci o vechitură de pe vremea lui Cazimir-Crai, cu 
acoperişul stricat şi pălimarele dărâmate; dar se chiamă că- 
i casa târgului. 

N-ar fi de mirare deasemenea, când om avea o nevoie şi 
le-om cere împrumut, aceşti papistaşi mai răi decât păgânii 
să ne ceară o mână. ori un picior, să ni le taie dacă nu 
plătim capetele şi dobânzile ia sorocul hotărât. 

„Ce vremuri de decădere!” cugeta în sine dumnealui, 
pârâtul Roman Barbă-Roşă, răsfrângându-şi cu greață 
buzele şt stupind într-o parte. 

A intrat la scaunul judecății puţină lume, destulă ca să fie 
înghesuială. Nişte babe, care s-au întors de la biserica 
Uspeniei spăriate şi au intrat aici ca să fie faţă la o judecată 
ce nu s-a mai pomenit de când lumea şi pământul; nişte 
neguţători de băcălii, care s-au îngrăşat stând degeaba 
lingă rafturi mai mult goale; câteva moaşe care îşi adunau 
sămânță de vorbă şi poveşti pentru lehuzele lor; mulţi 
meşteri nevolnici, care nici măcar nu se mirau de o faptă ca 
aceea pe care o săvârşise acel semeţ nepot de cneaz Barbă- 
Roşă; şi vreo douăzeci de haholi, ţărani trimeşi de pan 
Tadeus, cu părul pieptănat, cojoacele curate şi ciubotele 
unse cu dohot, care se uitau liniştiţi şi nepăsători la toţi acei 
târgoveţi, unii prea slăbănogi, alţii prea umflaţi în pieile lor. 

Când scaunul de judecată s-a adunat în păr şi barbă, a 
intrat şi pan Tadeus Kopiţki, bărbierit şi ras proaspăt la 
tâmple, cu cizme şi nădragi căzăceşti, cum îi plăcea domniei 
sale să iasă în lume. S-a închinat cinstitului scaun de 
judecată şi a zâmbit de departe prietinului său, pârâtul 
Barbă-Roşă. 


— Slăvite şi cinstite scaun, a început el a cuvânta, măriile 
voastre drepţilor judecători! 

Toată lumea de faţă a ridicat nasurile şi şi-a ascuţit 
urechile. 

Pan Tadeus avea mare faimă de cuvântăreţ şi-i ieşise la 
Movilău poreclă: Zlataust - adică gură de aur. 

— N-am să lungesc vorba, a urmat domnia sa Zlataust; toţi 
suntem grăbiţi, de şi n-avem ce face acasă într-o zi de 
sfântă duminică. Unii dintre fiii Uspeniei ne-am duce la 
sfântă leturghie, dar se cunoaşte că, între noi şi lăcaşul 
Domnului Dumnezeului nostru, un oarecare Costa Luli, 
pripăşit în târgul nostru, a pus rohatcă şi a plecat cumpăna, 
închizând drumul. 

— Ruşine într-o ţară creştinească! a zis cu voce groasă 
unul dintre haholii de faţă. 

— Într-adevăr, vrednice gospodar, ruşine! Dar am să-ţi 
dovedesc numaidecât, şi măriile lor judeţii vor binevoi să 
asculte, că ruşinea asta nu-i atât a zarafului venetic Costa 
Luli, care crede şi el în Hristos. 

— Ba mai degrabă în Satana! a mormăit haholul cel 
îndrăzneţ. 

— Ba nu, vrednice gospodar - În Hristos. De şi s-ar putea 
spune că în zilele noastre unii dintre oameni îşi schimbă cu 
uşurinţă Dumnezeul, şi nu fac deosebire între izbăvitorul 
Hristos şi sfântul zlot. 

Privirile j uzilor s-au luminat de zâmbete. 

— Ruşinea asta nu-i a zarafului Costa Luli; ruşinea asta, 
măriţilor domni şi fraţilor, e a noastră a tuturor, şi mari şi 
mici. Ruşinea-i şi a părinţilor noştri şi a bunicilor noştri. 
Căci întăi bunicii şi părinţii noştri au lăsat să li se 
lenevească săbiile şi n-au dat îndărăt de la hotarele 
creştinătăţii pe ismailiteni; iar ruşinea noastră e că şi noi 
facem ca şi părinţii şi bunicii noştri, lăsându-ne călcaţi în 
picioare de necredincioşi. lată Valahia, iată Moldova, iată 
Ardealul şi Ţara Ungurească stropşite nu cu mulţi ani în 
urmă de călărimile lui Soliman-Sultan; iată Crâmul şi 


Bugeacul în coasta noastră; iată raia la Tighina şi la Hotin; 
iată cetăţile mării în mânile ismailitenilor; iată marea 
închisă pentru negoţul nostru şi al împărăției nemţeşti şi al 
genovezilor, iată căile oprite de la miazănoapte la miazăzi şi 
de la apus la răsărit. Întrebaţi pe bacali dacă mai vând 
lămâi şi pomeranţuri, naramze şi ananasuri, dacă mai au 
piper şi scorţişoară şi sare; întrebaţi pe cârciumari dacă 
mai pot aduce vin de la Moldova; nu ne mai vin de acolo 
sloiuri de ceară, nici brânză în burduf ori păpuşi afumate; 
să întrebe doamnele tinere de unde să ieie mătăsuri şi 
mărgăritare, şi chiar de-ar găsi, cu ce să le cumpere? Căci 
negoţurile au stătut, câştigurile s-au stâns; târgul nostru şi- 
a împuţinat cetăţenii. Unii s-au întors la sapă; alţii au fugit 
la Liov, dar şi acolo au găsit aceeaşi stare de lucruri. 

Cine se ridică împotriva celor care ne strâng de gât? 
Măriţilor domni, n-am să vă spun un lucru pe care nu-l ştiţi. 
S-au ridicat voievozi viteji care s-au ostenit cu săbiile; au 
îngenunchiat unii, s-au sculat alţii; şi până în zilele noastre 
stau cu sabia în mână. 

— lon-Vodă de la Moldova... a mormăit haholul cel 
îndrăzneţ. 

— Întocmai precum spui domnia ta, vrednice gospodar, 
lon-Vodă care a pierit luptând pentru seminţia creştinească. 
Şi, ca lon-Vodă, căzăcimea noastră de la Praguri păzeşte 
slobozenia acestui pământ şi ţine strajă cătră unghiul mării 
şi Dunăre. În pământul slobod al zaporojeni-lor noştri se 
strâng săbiile tari ale fraţilor creştini. De aceea acolo stă 
luptător fără trudă Ion Nicoară Potcoavă hatman, şi alţii. 

Cine n-a auzit de acest războinic? Şi unde n-a pătruns 
faima lui? Încă din tinereţă şi-a pus capul pentru fraţii săi, 
pentru noi toţi; şi, socot că aţi aflat, în această sfântă 
duminică, înaintea amiezii, dumnealui hatmanul Potcoavă 
aşteaptă dincolo de Lipsa să treacă Nistrul la noi la Movilău. 
Domnia sa hatmanul a avut socotelile sale când a intrat în 
Moldova, fiind moşnean în acea ţară, dar iese din ţara 
părinţilor săi din pricina neprietinilor. Fiind şi frate al lui 


lon-Vodă, Domnia de astăzi a Moldovei se teme de el şi 
aţâţă pe turci împotriva lui. Căci Moldova, altădată slobodă, 
acuma stă sub spaima ismailitenilor şi a ceambulurilor din 
Bugeac. Şi nu m-aş mira să aflu că şi castelanii din acest 
olat al nostru s-ar îndupleca să asculte amenințările 
slujitorilor Porții şi să se poarte fără prietinie cu hatmanul. 

— Asta ar fi cu neputinţă, pan Tadeus, a dat răspuns cel 
mai bătrân dintre judecători. 

— Cred şi mă bucur, a urmat fostul căpitan de oaste 
Zlataust. Prietinul nostru hatmanul Potcoavă ştie cum şi 
pentru ce stăm noi la acest scaun de judecată şi aşteaptă să 
isprăvim ca să vie să se închine măritului sfat orăşenesc. 
Hatmanul trece prin zaporojă, unde îşi are aşezarea. Şi 
aflând pâra împotriva prietinului nostru Roman Barbă-Roşă 
s-a mâhnit foarte, socotind greutăţile timpului şi scăderea 
vieţii de care cu durere v-am vorbit. Şi mi-a trimes douăzeci 
şi cinci de taleri, ca să deschidem intrarea sfântului lăcaş; ş- 
un taler dobândă lui Luli, ca să trăiască şi el după ocrotirea 
ce o are de la sfântul zlot. Şi vă roagă şi el, ca şi mine, să 
sloboziţi pe cel fără vină. Dacă am iertat pe părinţii noştri, 
apoi pe prietinul meu Barbă-Roşă să-l iertăm cu atât mai 
vârtos! 

Atunci la această încheiere plină de patos, când se 
înturnau cătră retor ochii în lacrimi ai multora dintre cei de 
faţă, şi-au înălţat în sus braţele doi ascultători, cerând 
cuvântul nu odată, ci unul întăi, şi îndată după el, al doilea. 

Cel dintăi era un bărbat cărunt şi subţirel, uscat şi ofilit, 
îmbrăcat în catifea neagră după rânduială venețiană, cu 
pantofi cu cătărămi de argint şi colţuni până la genunchi. Al 
doilea, înfruntându-l oarecum, era însuşi pârâtul, 
dumnealui Roman Barbă-Roşă, înălţat întru toată măreţia 
făpturii sale, cu straiul albastru cu ceaprazuri negre 
atârnat numai pe-un umăr. Părea că aruncă fulgere din ochi 
cătră bărbatul cel cărunt şi subţirel; dar veneţianul nu-l 
privea, ci sta cuviincios, făcând faţă slăvitului scaun de 
judecată. 


— Care-i dorinţa domniei tale, signor Luli? a întrebat cel 
mai bătrân dintre judecători. 

— Mă închin onoratului scaun şi cer cuvântul 

— Curtea de judecată vă dă cuvântul. 

— Am ascultat cu plăcere, onorat scaun, vorbirea 
cunoscutului şi iubitului nostru Tadeus Kopiţki, şi mă bucur 
că hatmanul se milostiveşte cătră enoriaşii Uspeniei, dar n- 
aş vrea să se creadă nici o clipă că nu cinstesc credinţa şi 
pe Hristos Domnul nostru. Legile ţării ne îngăduie măsura 
pe care am luat-o fără ca cineva să aibă dreptul a ne socoti 
mai răi decât păgânii. 

— Ba are dreptul! a strigat cu voce naltă domnia sa 
pârâtul. 

— Deocamdată rândul la vorbire îl am eu, a rostit uscat 
veneţianul, fără a privi la pârât. 

A urmat o clipă de tăcere, şi judele cel bătrân, rotunzindu- 
şi mişcarea braţului, a îndemnat pe signor Costa Luli să-şi 
urmeze vorbirea. 

— Sinetul meu, a întrebat zaraful înălţându-şi sprâncenele, 
trebuie ori nu respectat? 

— Credem că da, a murmurat meşterul Tadeus; iar după 
primirea de cătră domnia ta a datoriei, acel sinet nu mai 
este, şi să nu mai vorbim de el ca să nu înveninăm 
dezbaterile. 

— Am ceva de spus împotrivă, a răspuns Costa Luli, stând 
c-o jumătate a fiinţii sale întors spre scaunul de judecată şi 
cu cealaltă jumătate cătră retor. limpurile sunt aspre şi 
grele, cum bine s-a spus. Afacerile se află în scădere; e 
adevărat şi asta. Tocmai în asemenea nevoie nu se cade ca 
banul să nu-şi primească dobânda cuvenită. Cunoscutul şi 
prea iubitul nostru Tadeus pare nedumerit. Am a-i spune că 
suma ce mi se cuvine, adăogind la dobândă întârzierea, se 
ridică la douăzeci şi şase de taleri şi un sfert. 

— Acel taler şi un sfert te-ar face oare să nu primeşti ceea 
ce hatmanul binevoieşte a da? a întrebat retorul cu o 
dulceaţă ciudată în glas. 


— Ba nu; dar vreau să se ştie. 

— Adaosul, a suspinat pârâtul din cealaltă parte a sălii, ţi l- 
aş împlini eu pe spate. Onorate scaun, cer şi eu cuvântul, a 
urmat cu glas solemn Roman Barbă-Roşă. Eu nu pot primi 
suma ce hatmanul binevoieşte a depune pentru sfânta 
Uspenie, decât cu condiţia să mă desrobesc cât de degrabă 
faţă de domnia sa. Îndată ce ne intră banii din vânzările 
pânii şi mascurilor şi din dăjdiile mişeilor, eu depun la 
picioarele hatmanului împrumutul ce binevoieşte a-mi face. 
Mă va îngădui până atunci; iar astăzi socot că mi-ar putea fi 
recunoscător pentru că-i dau prilej să săvârşească o faptă 
nobilă. Rămâne între mine şi Costa Luli un rest pe care i-l 
voi servi în una din aceste zile. 

— Mă mulţămesc cu ce binevoieşte a da hatmanul, s-a 
închinat cu demnitate zaraful venețian şi, scoțând sinetul, a 
făcut doi paşi punându-l pe masa judeţului. 

Meşterul Tadeus a tras punga şi a numărat, frunte lângă 
frunte, zarafului, douăzeci şi şase de taleri. A primit sinetul 
şi l-a rupt în două, în patru şi în opt; iar sala s-a bucurat cu 
mare glas, tălăzuindu-se în jurul său. 

— Onoraţi cetăţeni ai Movilăului, a zis judele cel bătrân 
ridicându-se în picioare - şi îndată s-a făcut linişte deplină şi 
judele a sunat clopotul de pe postavul roş al mesei; 
onoraţilor domni şi doamne, să mergem întru întâmpinarea 
hatmanului nostru prea iubit. Să-l primim, să-i mulţămim, 
să-i urăm izbândă împotriva necredincioşilor. 

Ascultătorii au răspuns cu mare dragoste la această 
chemare; s-au grăbit chiar să iasă ei mai întăi, înaintea 
înaltului şoltuz şi a cinstiţilor pârgari. Haholii au bocănit cu 
ciubotele lor prin pălimarul ruinat de afară şi nu s-au sfiit să 
mormăiască la urechea lui pan Roman Barbă-Roşă nişte 
vorbe deşănţate despre dăjdiile mişeilor cu care vrea să-şi 
plătească datoria cătră sfântă Uspenie. 

Astfel trecerea hatmanului Nicoară peste Nistru, în 
Ucraina, s-a făcut în vederea răzăşilor moldoveni înşiraţi la 
mal cu capetele descoperite şi-n hăulirile de bucurie ale 


norodului care se strânsese în duminica aceea la târgul 
Movilăului. Luntraşii de la malul sting au venit să ia odgonul 
podului umblător, ducându-l şi legându-l la cea mai bătrână 
salcie din scruntarul de sub râpa Movilăului, iar moş 
Barnea şi doi feciori ai săi au încărcat pe podină căruţa de 
război a lui Ile şi caii. şi pe ceilalţi negustori care nu 
făcuseră bune treburi în ţara Moldovei, dar îşi păstraseră 
vieţile şi săbiile. lar Nicoară îşi pusese surguci la cuşmă şi, 
înainte de a purcede podul cu scripţ în lungul odgonului, 
măria sa a făcut semn căpitanului negrean. 

— Nu uita, Cozmuţă! i-a strigat el. 

— Nu uit, măria ta, fii fără grijă, a răspuns de pe mal 
căpitanul negrean, scuturându-şi în sus căciula. 

Tumultul de sus, de pe malul nalt, a contenit când, după 
ce-au trecut apa. Nicoară şi tovarăşii săi au suit călări pe 
drumul prăvălatic. 

Pan Tadeus, în fruntea norodului, a strigat bun venit 
hatmanului, c-un glas înfricoşat, care a răsunat departe, 
până la celălalt mal, de unde răzăşii au răspuns chiuind 
prelung. După aceea pan Tadeus a venit cu braţele deschise 
cătră prietinul său. Nicoară a descălecat numaidecât şi s-a 
îmbrăţişat cu acel bărbat de credinţă. Cu moţul zbârilit şi 
tâmplele asudate, prietinul cel credincios a mai zvârlit 
asupra hatmanului, ca o ameninţare, binecuvântări şi 
saluturi, după care l-a călăuzit la măria sa şoltuzul şi la 
cinstiţii pârgari, ca s-audă şi de la domniile lor vorbe bune. 

Această ţeremonie fiind isprăvită, a prins a se îmbulzi şi a 
hăuli norodul. Atunci Nicoară s-a înălţat iar în şa, 
descoperindu-se în priveliştea mulţimii şi ploconindu-se. 

— Hatmane, a grăit moldoveneşte uncheşul Petrea, 
apropiindu-şi calul, acum trecerea mai departe rămâne pe 
sama mea. Prietinul nostru 'Tadeus ne-a pregătit oameni. 

— Uncheşule, a râs Nicoară, îmi dau fiinţa mea în 
privegherea domniei tale. 

Atunci uncheşul a ridicat în sus braţul drept şi, la acest 
semn de poruncă, s-au apropiat, strecurându-se prin 


mulţime cu caii de căpăstru, haholii de la casa târgului, 
unde se ţinuse în acea dimineaţă scaun de judecată. Cum 
au împresurat pe hatman, s-au şi încălărat, lărgind cercul, 
şi au pornit în pas. Ostenii lui Potcoavă s-au adaos şi ei. 

Înainte se aflau şoltuzul şi pârgarii, călări şi ei, cu slujitorii 
târgului. Mulțimea norodului a rămas îndărăt. Pan Kopiţki a 
ajuns din urmă pe dregători. 

— Prea onoraţilor domni, le-a zis el, binevoiţi a vă opri aici 
la rohatca târgului; hatmanul îşi ia rămas bun de la 
domniile voastre. 

— S-ar putea să ne părăsească aşa de curând? s-a mirat 
şoltuzul cel bătrân. Socoteam să-l avem pe domnia sa 
hatmanul oaspete al târgului; să i se înfăţişeze starostii 
breslelor ca unui luptător pentru dreptatea lor, şi să-i 
închine ospăț de cinste. 

— Hatmanul vrea să ajungă fără întârziere la Braţlau, 
cinstite şoltuze. E aşteptat acolo. 

— Atuncea să-i mulţămim pentru desrobirea sfintei 
Uspenii. Slăvite hatmane, a cuvântat bătrânul ieşind 
înaintea lui Nicoară; târgul Movilăului s-a bucurat în 
dimineaţa asta cum nu se mai află de vestea ce ne-ai trimes 
şi de darul ce ai binevoit a ne face prin pan Iadeus. 

Nicoară s-a închinat şi a tăcut, de şi domniile lor şoltuzul şi 
pârgarii aşteptau răspuns. 

S-a amestecat Tadeus: 

— Măriţii dregători vorbesc, slăvite hatmane. de stingerea 
datoriei lui pan Roman Barbă-Roşă cătră Costa Luli 
veneţianul, amanet fiind biserica Uspenia. 

— A, da... a părut a-şi aduce aminte hatmanul. 

— S-ar fi cuvenit să fie de faţă aicea şi pan Roman, a urmat 
dregătorul cel bătrân, ea să mulţămească şi el. 

— Pentru cei douăzeci şi şase de zloți şi stingerea 
sinetului, s-a grăbit să-l lămurească Kopiţki. 

— Prietine Tadeus, a zâmbit hatmanul Nicoară, dacă nu 
mă înşel, te rugasem ca ceea ce face mâna dreaptă să nu 
ştie mâna mea stingă. Să lăsăm asta şi să-mi dea voie 


onoraţii dregători ai târgului Movilău să-i salut şi să urez 
domniilor lor sănătate, neguţătorilor şi breslaşilor răbdare 
şi norodului nădejde. 

— Vorbele acestea rămân între noi ca prorocirea unui 
înţelept... s-a ploconit şoltuzul. 

Pan 'Tadeus s-a plecat şi el cu pieptul pe coama calului: 

— Îl urmez pe slăvitul hatman Nicoară până la cel dintăi 
popas; după asta voi avea cinstea să mă întorc la domniile 
voastre, domnilor dregători. 

Hatmanul şi pan Kopiţki s-au întors cu faţa spre calea 
Braţlaului şi straja i-a despărţit de domniile lor dregătorii 
târgului. Haholii îşi scoseseră din desage buzdugane scurte 
pe care le aninaseră la oblânc, şi cuțite lungi cu teacă le 
împodobeau chimirele; iar cojoacele le ţineau pe ei numai 
de fudulie, aninate pe umărul stâng. Uncheşul Petrea, cu 
ochii luminaţi, se simţea domn al acelei zile, aleasă întru 
toate şi despărțită de năcazuri trecute şi viitoare. 

Începea să joace un vânt uşurel dinspre miazăzi de la 
mările calde, şi acest vânt cântă urechilor noastre ca de pe 
strune îngemănate, cu sonuri felurite. 

Când au ieşit la câmpie, Nicoară a ascultat zvonul zărilor, 
a privit cu ochii pierduţi în depărtare năgara care-şi 
înflorea spicul de matasă albă, şi se simţea înfiorat de 
amintiri şi înviorat de nădejdi. 

— Hatmane. i-a zis credinciosul pan Tadeus. abia aicea 
suntem singuri şi slobozi, ca aceşti vulturi ce lunecă pe 
unda văzduhului. Am băgat de samă că cinstiţii dregători de 
la Movilău au stat în loc o bucată de vreme, uitându-se după 
domnia ta; mai ales Zaveţki şoltuz bătrânul îmi închipui că 
nu-şi venea în fire din pricina vorbelor ce auzise. Niciodată 
nu s-a întâmplat la noi ca un hatman să închine o urare 
prostimii, aşa cum ai făcut domnia ta. A văzut şi pe 
ucrainienii noştri alcătuindu-ţi strajă, şi n-a uitat atâtea 
răzmeriţe şi tăieri pe care țărănimea noastră le-a săvârşit 
împotriva şleahticilor. De aceea i-am spus că mă întorc: 
pentru ca să-i tălmăcesc blând acele vorbe proroace. Oricât 


de împuţinată i-ar fi astăzi averea, pan Leon Zaveţki e omul 
şleahtei şi va să deie sama mai-marilor Republicii despre 
trecerea spre zaporojă a hatmanului Potcoavă şi despre 
vorbele ce a rostit acel hatman. lar eu, ca urmaş al aceleiaşi 
tagme domneşti, l-oi încredința că nădejdea norodului stă în 
războiul vitejilor şi alungarea paginilor, şi nicidecum în 
răscoale şi neorânduieli. 

— Zkitaust, n-ai să faci rău încredinţându-l de asta. Şi ai 
să-i spui adevăr, căci hatmanul Potcoavă nu vrea tumulturi 
şi răzvrătire. 

— Nu vrea acuma. 

— Nu vrea acuma, prietine Gură-de-aur; şi poate nu le va 
mai apuca pe cele care vor fi cândva. Nu se pot săvârşi 
dreptăţile odată, ci pe rând; întâi desrobirea de păgâni şi 
după aceea ieşirea de sub pumnul de fier al altora, tot aşa 
de răi ca şi păgânii. 

— Poate chiar mai răi. hatmane! 

— Poate ai dreptate. M-am gândit la asta în trecutele zile. 
cât am umblat prin ţara Moldovei. 

— Aşa că, a urmat pan Tadeus Zlataust, trecând la alte 
gânduri ale sale, până la popas la Valea Verde eu ţi-oi da 
samă măriei tale de banii ce mi-ai încredinţat şi de felul cum 
i-am cheltuit. Nu te vei supăra de cei douăzeci şi şase de 
taleri. Împrumutați. Însă fără nădejde de a-i mai vedea 
vreodată, lui Roman Barbă-Roşă. prietinul meu. 

— Nil m-oi supăra. 

— Ştiu că te-ai fi supărat mai degrabă dacă s-ar fi arătat 
dinaintea măriei tale acest adevărat coborâtor al nobililor. 

— Într-adevăr. 

— Însă, în schimb, s-a înfăţişat la trecerea măriei tale 
Costa veneţianul. 

— Nu l-am băgat de samă. 

— S-a înfăţişat, dar s-a ferit să iasă la vedere, cunoscând 
din faimă că hatmanul Potcoavă are uneori mânii mai 
năprasnice decât ale tigrului. 


— Câteodată. prietine Tadeus... lar acel izvod lung pe care 
văd că-l desfaci ca să mi-l supui, mai lasă-l să aştepte; ori 
dă-l diacului meu Radu Suliţă, pe care, după ce ai să-l 
cunoşti, îl vei preţui după cuviinţă. 

— Cunoaşte însă, hatmane, că ce mi-ai dat s-a împuţinat. 

— La Braţlau voi ruga pe Iacob filosof să-ţi dea ce-ţi mai 
trebuie. 

— Bine, măria ta. 

Vântul sufla cântând, şi năgara înflorită strălucea ca 
argintul la soarele verii în singurătatea cuprinsului. Nicoară 
se gândea la cu totul altceva decât la afaceri şi zarafii. 

X* X* 

Capitolul 23 

Cubi Lubiş filosof. 

Demult, când el era Nicoriţă, Iacob era Cubi. Trăiau nu 
departe unul de altul. Nicoriţă în mahalaua armenilor, la 
margine, cătră piaţa cea mică, iar Cubi în mahalaua 
ovreilor, de partea cealaltă a pieţii celei mici. 

Asta era la Liov, acum treizeci şi patru de ani. 

În zilele domniei lui Petru Rareş, anul de la Hristos 1541, 
crai al Lehiei fiind Sigismund, căpitanul Petrea Gânj îl 
adusese pe Nicoriţă în casa lui Mati Harian şi-l lăsase acolo 
la învăţătură. 

Fiind prea crud pentru ucenicia cărţii, copilul intrase 
deocamdată la ucenicia pieţii celei mici. Moş Mati îi zicea 
„meidan'. Acolo la meidan a cunoscut mulţi tovarăşi de 
joacă cu care a deprins lesne limba ţării, Intre acei mulţi şi- 
a ales un prietin care era cel mai ager la un joc ce se 
chiamă „ziminis”. C-un beţişor de un cot, alunga alt beţişor 
mai scurt, teşit la capete; îl pălea într-un corn, săltându-l de 
la pământ; nu-l lăsa să cadă şi-l repezea mai departe, cu 
beţişorul de un cot; alerga după el, îl purta, îl întorcea - şi 
totdeauna ieşea el biruitor. Caprele care păşteau printre 
ciulini se uitau totdeauna prietinos la Cubi, cu ochii lor 
galbeni, căci Cubi în fuga lui frântă nu le împungea cu 
băţul, nici le izbea cu piciorul. 


— Dacă n-ar fi caprele, pruncii n-ar avea lapte; aşa spune 
tata... ÎI învăţa Cubi pe Nicoriţă. 

— Ba la noi la Moldova sunt capre mai mari care se chiamă 
vaci, a răspuns nepoţelul lui Mati neguţătorul. 

Cubi a dat din cap: 

— Se aude c-ar fi şi la noi capre de-acelea, la boieri bogaţi. 
Eu n-am văzut încă. 

Acolo în piaţa mică a avut Cubi o întâmplare neplăcută. 
Pentru că iar câştigase la ziminis toţi bumbii, câţiva dintre 
băieţii de la armeni au sărit cu vorbe de ceartă şi 
ameninţări asupra lui, şi printre acele vorbe era una cu 
totul de mirare, privind o faptă cumplită a lui Cubi, cum că 
ar fi omorât şi răstignit pe Domnul Hristos. 

— Eu? a zis Cubi venind repede la ei cu mâna pe inimă, să 
n-ajung acasă cu bine dacă ştiu de aşa ceva. Poate să-l fi 
omorât băieţii lui Moise Lupu care-s nişte golani vestiți, dar 
eu - nici măcar nu-l cunosc pe acel domn de care vorbiţi voi. 

Anii trec, anii zboară ca fulguirile stepei. 

Nicoriţă a ajuns Nicoară şi Cubi a ajuns Iacob. Nicoară 
Litean a învăţat la o şcoală, Iacob Lubiş la altă şcoală. S-au 
mai văzut din când în când, pe urmă s-au despărţit. 

Şi iată că, aflându-se la Praguri sub mina uncheşului 
Petrea, şi fiind primit în sici la învăţătura săbiei şi a călăriei, 
Nicoară l-a văzut iar pe prietinul lui din copilărie. L-a văzut 
într-o stare ca şi aceea de la meidan. Călăuzise la tabăra de 
la Peşte Mort şase căruţe cu şase buţi de hidromel şi 
aştepta să se descarce băutura, ca să se întoarcă cu 
cărăuşii haholi la Braţlau, la tatăl său, neguţătorul. Nicoară 
l-a cunoscut. A cunoscut şi lacob pe Nicoară. Şi s-au 
bucurat numai o clipă; căci Simion Bugski, cazac cu faimă 
pentru isprăvile lui, nu numai la Peşte Mort ci şi în alte sici, 
s-a oprit şi s-a mirat de acea vedenie neplăcută a unui 
străin în tabăra oamenilor volnici. Simion Bugski gustase 
din hidromelul adus de Iacob. Simion Bugski încuviinţa ca 
să vie la oamenii săbiei hidromelul, dar fără obraz străin. A 
tras pe jumătate sabia din teacă. 


— Ce-aştepţi aicea, molodeţ? 

— Aştept să mă duc, a răspuns zâmbind cuviincios Iacob. 

— Vrei să iei de la noi bani? 

— Nu. 

— Nici nu ţi se cuvine, ca unuia care ai omorât pe Domnul 
nostru. 

Iacob ştia acuma de ce domn e vorba. 

— Asta nu-i adevărat, a răspuns el zâmbind, totuşi 
înfricoşat de privirea cazacului. 

— Dovedegşte că nu-i adevărat! 

— Am martor de faţă pe pan Nicoară. 

— Ce-mi aud urechile? s-a burzuluit Simion Bugski, lăsând 
să cadă sabia şi zbârlindu-şi mustaţa mare. 

— E adevărat, sunt martor, a răspuns Nicoară; s-ar putea 
să fie vinovaţi golanii lui Moise Lupu de la Liov, dar prietinul 
meu lacob nu. 

S-a vestit pe urmă în toată tabăra că Simion Bugski a băut 
mied cu cei doi tineri şi a bătut cu dânşii palma. 

Astăzi. lacob Lubiş se află cu aşezarea la Braţlau, 
moştenind casa şi porecla tatălui său. 

Iacob Lubiş filosof nu ia niciodată, ci dă numai, şi anume 
dă sfaturi, dă sare pentru reumatisme, ţintaură pentru 
frigurile de baltă, vinars de melisă pentru durere de 
măruntaie, vin de la Moldova, piper şi scorţişoară, şi multe 
altele. După ce dă cu voie bună, primeşte contravaloarea 
unor mărfuri aşa de rare şi roagă pe oameni să-şi aducă 
aminte de prietinia sa. 

Iacob Lubiş filosof împrumută şi bani, dar aşa de rar şi atât 
de anevoie, încât s-ar putea spune că oamenii detreabă cu 
care are de-a face primesc de la el în dar ceea ce 
împrumută; şi dacă trece sorocul împrumutului, Iacob 
filosof tace, până ce omul cel detreabă vine cu grabă la el 
nechemat, îndată ce are putinţa să răspundă ceea ce 
datoreşte. Sunt şi oameni care uită facerea de bine; şi acei 
oameni, când vin a doua oară la Lubiş pentru aceeaşi i 
roabă, apoi bagă de samă că filosoful e tare de ureche şi nu 


se pot înţelege cu el. menindu-l în gândul lor tartorului şi 
morţii prin ştreang. 

Una din bucuriile pe care le primeşte Iacob Lubiş cu 
recunoştinţă de la Dumnezeu, e vederea hatmanului. Atunci 
iubita lui soţie Sara trebuie numaidecât să puie pe masă, la 
prânz ori cină, ştiucă umplută cu pasat, smochine şi miere. 
Hatmanului Nicoară nu-i place mâncarea asta dulce, iar 
Cubi mânâncă şi pentru prietinul său Nicoriţă. Hatmanului 
îi place vin aspru, lui Lubiş filosof - vin dulce. Fiecare bea şi 
partea celuilalt: Lubiş. de două ori mied, şi hatmanul, de 
două ori vin aspru de Pâhneşti. Pentru asemenea 
sărbătoare aduce prietinul lacob vin tocmai de la ţinutul 
Faldului, din cealaltă parte de Prut. lar smochinele le aduce 
de la Crâm. Pasat mai mascat şi mai gustos decât în ţinutul 
Braţlaului nu se face nicăieri în Lehia. 

La sfârşitul acestor ospeţe, hatmanul îi spune filosofului no 
numele vechi Cubi, iar filosoful chiamă pe prietinul său. ca 
din depărtarea anilor, Nicoriţă. 

Când au ajuns la asemenea stare, le mai place să 
sporovăiască despre împărați şi neamuri vechi şi chiar de 
încurcate treburi politiceşti ale timpului de faţă. 

Când hatmanul a descălecat la Braţlau. dinaintea casei 
prietinului lacob Lubiş filosof, amenințau nouri de ploaie 
care veneau învălmăşiţi din susul Bugului; şi din când în 
când sfântul Ilie, din căruţa lui de pe podul cerului,; lunga 
pe diavolul răutăţii cu varga de foc, ca să-l prăvale în pustie 
şi ploaia să tămâie curată pentru holdele oamenilor. 

Nicoară aştepta ca oamenii săi şi haholii să-şi găsească 
gazdă la casele megieşe. Dar, de la o ferestruică din laturea 
de cătră uliţă a locuinţii lui Lubiş, a privit, prin perdeaua 
puţintel ferită, un ochi femeiesc. Îndată s-a simţit în ograda 
cu împrejmuire naltă, ca de cetate, mişcare şi zvon. S-au 
ridicat zăvoare grele şi canaturile porţii s-au tras înlăuntru. 
Lubiş, în fruntea câtorva dintre slujitorii lui, a păşit spre 
uliţă cu semne de mare bucurie şi s-a dus până la hatman, 
închinându-se adânc înaintea lui; cuprinzându-l după aceea 


de umărul drept, şi-a rezemat de acel umăr fruntea; şi-a 
petrecut apoi mâna pe după mijlocul oaspetelui său iubit şi 
l-a dus cu sine în ogradă, între clauri mai mici, magazii şi 
şoproane. Doi dintre slujitorii lui lacob au luat şi talul. Au 
venit după măria sa şi uncheşul, mezinul şi diacul Radu. 

— Poftiţi, iubiţilor mei. zicea tuturor Lubiş. Mulţămesc 
Domnului că a pus amiaza când gătesc oamenii prânzarea. 
şi că domniile voastre aţi ales tocmai acum popas la mine. 

S-a întors spre credincioşii lui şi i-a îndemna.! să-i aducă 
răspuns fără întârziere dacă oamenii hatmanului se află 
bine la megieşii uncie au fost primiţi, şi să nu le lipsească 
nimic; să li se ducă de la cuhnea sa mâncare şi de la 
cămările sale băutură. 

A venit iar spre Nicoară şi i-a călăuzit, păzindu-l ca pe un 
vas scump, întăi în cerdac, după aceea în odaia unde, în 
dulapuri cu geam. Îşi avea sulurile scrise de buni caligrafi. 
A făcut loc oaspeţilor săi în jilţuri şi pe sofale şi domnia sa a 
ieşit puţine clipe ca să dea porunci pentru gătirea 
prânzului. 

S-a întors frecându-şi mânile, apoi şi-a ridicat palmele la 
înălţimea umerilor: 

— Îmi pare rău, a zis el, că la amiază n-avem mâncarea ce- 
i place hatmanului, ştiucă umplută, dar pe de altă parte îmi 
pare bine că se pregăteşte pe desară. lar până ce s-or 
aşeza blidele şi tacâmurile, intraţi, vă rog, în aceste două 
cămări de alături, ca să lepădaţi de pe dumneavoastră 
colbul drumului şi să vă luminaţi ochii cu apă rece. Şi până 
ce vă întoarceţi, s-a aşeza pe masa asta vutcă de vişine şi 
vinars de melisă. Vutca e făcută în casă la mine: iar melisa 
am dobândit-o de la schitul Vovidenie, de la prietinul meu 
egumenul Victor, ş-am ţinut-o anume pentru oaspeţii ce 
binevoiesc a mă cerceta astăzi. 

Iacob Lubiş filosof era un om destul de bine legat şi de 
înălţime mijlocie, cu obrazul alb puţin stropit de pistrui şi cu 
părul din cap şi de pe obraz roş ca blăniţa de vulpe tânără. 


Iar ochii îi erau negri ca porumbrelele şi-i jucau sub 
streşina frunţii. 

Iacob Lubiş n-avea înfăţişarea unui hasidim, cu toate 
acestea cunoscuţii săi puteau găsi cu el plăcere spirituală, 
întorsăturile lui de vorbire plăceau hatmanului; mai puţin 
lui Alexandru mezinul. Uncheşul le asculta ca pe nişte 
sunete deşarte. Diacul ca pe un cântec care îi odihnea 
fiinţa. 

Aşa că după îndeletnicirea destul de harnică de la prânz, 
unde s-au aflat numai lacob cu oaspeţii săi, adunarea din 
cămara unde intraseră la început s-a întemeiat iar şi 
hatmanul a vrut să cunoască veştile cele mai nouă pe carei 
le putea da Iacob. 

Trecuse ploaia, conteniseră fulgerele, se înseninase afară: 
numai uncheşul a început a dormita de cum s-a aşezat în 
jilţ; ceilalţi se simțeau vioi, ca după trei cupe de vin bun. 

— Ce ştiri de la Cracovia? 

— De la Cracovia? s-a mirat Lubiş filosoful. Pot veni acum 
ştiri bune de Ia Cracovia? E o vreme când acolo şleahticii 
mari, după ce-au jucat danturi franţuzeşti, s-au lepădat de 
ele ş-au început a învăţa ceardaşuri ungurene. 

— Să fie adevărat oare, prietine Lubiş, că s-au gândit unii 
dintre vultanii cei bătrâni să aducă rigă pe Ştefan Batori de 
la Ardeal? 

— N-au pe altul, a râs filosoful. Tronul leşesc a fost părăsit 
de prinţul Enric al Franţei caro s-a dus să ieie slujbă mai 
bună în ţara lui. În locul răposatului său frate Carol. 
Cneazul Ştefan ar mai sui o treaptă venind în Lehia; dar la 
Ardeal e domn; pe când aici boierii vor fi întăi. şi riga al 
doilea. 

— Adevărat. De câţiva ani s-au răsturnat rânduielile în 
Lehia şi s-a aşezat ca o stâncă peste norod legea şleahtici- 
lor. De aceea se înteţesc răzmeriţile, mai ales în Ucraina, şi 
taberile de la Dnipru sporesc. 

— E primejdie, hatmane, să se înece Lehia în sânge. Să 
nădăjduim totuşi că asemenea primejdie va trece. Este 


altceva şi mai rău. Că şleahticii vor danţa la Cracovia ca 
urşii, şi le vor bate din dairă turcii. 

— N-as crede, Lubiş. Am aflat pe cale, de la Tadeus, că s-ar 
fi rostit vorba asta la Movilău şi şoltuzul a strigat că-i cu 
neputinţă. 

— Nu-i de mirare că şoltuzul cel bătrân. pan Leon Zaveţki. 
a lepădat vorba asta cu greață de la sine, ca pe un guzgan 
mort; însă la Dumnezeu şi la boierii leşi toate sunt cu 
putinţă. 

— Dar mândria lor neînduplecată şi vitejia lor pe care au 
dovedit-o în veac? Şi călăreţii lor îmbrăcaţi în fier? Au 
cucerit şi au stăpânit pământurile de la marea din 
miazănoapte până cătră Marea Neagră. Se vede că acestea 
sunt puteri slabe şi trecătoare, dacă poporul e asuprit şi 
nefericit. 

Filosof a tăcut o clipă; şi-a plecat apoi fruntea. 

— Hatmane, poate să fie oare un adevăr mai mare decât 
acel pe care l-ai rostit? Vai, am umblat şi eu destul cu 
treburile, mele în ţările supuse Lehiei şi cunosc ce e 
prigoana nemilostivilor. Da! unii din neamul meu au plătit 
cu sânge greşala domnilor; căci norodul e ca o stihie 
groaznică ce sfarmă tot. Ah! am văzut dărâmarea castelelor 
şi pe nobili puşi între două scânduri şi curmaţi de mişei cu 
fierăstraiele. Şleahta a lucrat cu îndârjire ca să-şi facă 
duşmani. Şi acuma n-are ce pune în faţa barbarilor 
ismailiteni. Trebuie să-şi scadă trufia şi să-şi plece fruntea. 

În răstimpul ce-a urmat, diacul Radu a rostit încet vorbe 
vechi din ţara sa: „Cine seamănă vânt: culege furtună...” 
„Lăcomia, boală nebună...” „Boieru-i tulpină făr' de 
rădăcină...” 

Lubiş a ridicat fruntea şi a privit cu plăcere pe acel oştean 
străin, întorcându-şi apoi ochii negri spre hatman, cu clipiri 
de pleoape. 

— Diece, diece, a zis Nicoară, cum ai deschis gura,' cum ţi- 
ai mai găsit un prietin. Socoteai vorbele acestea că le spui 


numai pentru mine; dar lacob Lubiş cunoaşte toate limbile 
acestei margini de lume, Lubiş a râs: 

— Pentru că eu beau vin de la ţinutul Fălciului, unde a 
trăit şi a răposat bunicul meu Moişa. Acela vestit filosof în 
ţara Moldovei! Tatăl meu a fost filosof mai puţintel, iar eu 
nu sunt deloc, şi port numai porecila,. 

— Prietine Cubi, vinul de la Pâhneşti numai eu îl beau când 
poposesc în casa ta. 

— Oare nu-i tot atâta, prea iubite hatmane Nicoară? E ca 
şi cum. l-ar bea Cubi Lubiş. Şi aş dori, diece, să-mi mai spui 
una: îmi place ca şi un pahar dulce. 

— Mai ştiu una de Ia un prietin al meu Ghiţă Botgros, a 
zâmbii diacul Radu: „De-atâta lup, prinde a mugşca şi oaia.” 

Mezinul Alexandru a avut o izbucnire de râs. Uncheşul 
Petrea a deschis ochii. A mormăit şi el: „Unde s-a adăpat 
boierul, rămâne otrăvit izvorul.” 

Asta am auzit-o tot de Ia omul diacului. Când te uiţi la acel 
Botgros, nu-l preţuieşti nici două leţcăi. Dar scoate din el 
asemenea cuvinte. 

Potcoavă a rămas visător şi a şoptit ca pentru sine: 

— Da - da... 

— Măria ta, i-a răspuns diacul, badea Ghiţă a făcut 
legământ să-i radem mustaţa pe care n-o are dacă nu va 
veni şi el după noi. 

— Hm! a şoptit iar Nicoară, apucând păhărelul de vinars; 
dacă trece pe aici acel Botgros, apoi Lubiş filosof nu-i mai 
dă drumul. 

S-au veselit toţi. Numai mezinul a rămas dintrodată 
întunecat de mâhnire. 

— Dacă binevoieşti, să ne întoarcem, hatmane, la domnii 
Lehiei, s-a rugat Cubi Lubiş. S-au suit pe muntele semeţiei 
atât de sus, încât dumnealor socot că niciodată n-au stat 
devale, la foc, cu picioarele încrucişate sub şezut. Nu s-au 
tras oare regii lui Israel din nişte ciobani ca Avram şi Isac? 
Şi strămoşii domnilor noştri nu se îmbrăcau oare cu cojoace 


mânjite de sânge? Nu răbdau de foame? Şi nu tremurau la 
foc, lingă mlaştină? 

Au uitat, şi se socot coborâţi din cer cu hârzobul. Când şi- 
or aduce aminte de frăţia de odinioară, fi-va prea târziu. 

Hatmanul a gustat din melisa de la Vovidenie. 

— Acuma ar fi fost ceasul, a zis el, să stea frăţiile umăr 
lângă umăr, căci ceasul căderii tiranilor ismailiteni se 
apropie. Băgat-aţi de samă destrăbălarea dregătorilor 
Porții Otomane? Bacşişul şi pâra sunt ca un puroi al trupului 
împărăției lor. Un sultan măreț cum a fost Soliman, care a 
călcat cu urdiile lui ţările şi noroadele până la Buda. a stat 
cu tâmpla în poala roabei de la Veneţia, Roxelana, şi a 
ascultat şoaptele ei înveninate, jertfind pentru dânsa pe 
moştenitorul său prea iubit Mustafa viteazul, pentru ca să 
se poată aşeza urmaş la împărăție Selim, fiul Roxelanei. 
Acestea s-au întâmplat în vremea noastră şi vicleniile acelei 
muieri au clătinat temeliile călifarului. 

L-am apucat şi pe padişah Selim al Roxelanei, poreclit 
Mest, adică beţivul, care a fost stăpânul trupurilor, 
sufletelor şi legii ismailitenilor opt ani. În opt ani n-a fost 
treaz o săptămână şi treburile au rămas în sama icioglanilor 
şi viclenilor. Împărăţia neagră cumpăneşte spre răsturnare. 

lar acuma stă pe tronul de aur stăpân Amurat, care a 
poruncit muţilor seraiului să descăpăţâneze şi să zugrume 
pe toţi fraţii săi ieşiţi din toate roabele seraiului şi pe toate 
neamurile celelalte, unchi şi veri. Asta s-a întâmplat nu mai 
târziu decât anul trecut. De atunci, cum a spus un scriitor 
vechi, în dosul călăreţului stă spaima. Amurat se va cufunda 
în mlaştina lui de sânge. Împărăţia rămâne la cheremul 
urdiilor. 

Acuma-i vremea când se apropie răscumpărarea, când 
neamurile robite s-ar putea scula înlăturând de la Bizanţ 
spurcăciunea. Dar neamurile sunt bolnave de nedreptatea 
şi sila domnilor! 

Hatmanul Nicoară se ridicase din scaun şi se plimba pe 
dinaintea ascultătorilor săi, cu păhărelul de melisă, pe 


jumătate deşertat, în mina stingă. Cu dreapta făcea semn 
cătră vedeniile sale. 

— Ce are să iasă de-aici, hatmane? a întrebat Lubiş, 
ridicându-se şi el şi venind împotriva lui Potcoavă; şi tot ela 
răspuns. De-aici va să iasă amărăciunea lumii şi sila de 
viaţă. Mai bine nu ne-am fi născut aşa de târziu, ori mai 
bine ne-am afla în umbra morţii şi uitării. 

— Linişteşte-te, Cubi, a grăit Potcoavă. 

Cubi s-a liniştit. 

— Aşează-te. 

Cubi s-a aşezat. 

— După ce se va priboli lumea de lingoarea în care se află, 
a grăit hatmanul sorbind cea din urmă picătură ş. privind 
păhărelul în zarea ferestrei, apoi să ştiţi că se voi naşte 
oameni noi care vor clădi o lume mai bună. Înflori-vor flori 
şi se vor pârgui holde pe gunoaiele trecutului. Noi nu vom 
mai fi. Dar până atunci să lucrăm pentru dreptate, să 
împlinim poruncile pe care le-avem. 

— Să fim şi noi jertfă? a zâmbit amar mezinul. 

— Să fim, Făt-Frumos. 

— Care-i vina noastră, bădiţă, să nu înflorim? 

— Nu suntem vinovaţi, Făt-Frumos; dar să ştii că înnoirea 
sufletului omenesc nu se face decât cu durere, Unii îşi 
trăiesc viaţa, alţii o închină unui vis; unii rămân singuri şi se 
veştezesc, alţii înflori-vor iarăşi din moarte cu fraţii lor de 
mâne. 

— Dar care-i dreptatea şi care-s poruncile, bădiţă? 

— Făt-Frumos, vei afla când va veni ceasul, Cum supărările 
feţilor-frumoşi sunt uşoare şi drumurile călare trudnice şi 
masa la filosof îmbielşugată, Alexandru, mezinul a nimerit 
nu târzie vreme la cămara de odihnă; şi cum a pus capul pe 
perină, paserea măiastră a visului l-a dus în clipă şi lin la 
Dăvideni, în livada prăvălatică, lângă lespedea de pe 
mormântul lui David Călărețul, îl aştepta nepoata mazâlului. 

Mezinul a fost fulgerat de bucurie şi plăcere. 


Deasupra lor amurgul se boltea ca o floare fumurie. A 
bătut de două ori privighetoarea în frasinul bătrân de 
aproape; când a contenit privighetoarea, a răspuns 
buraticul. 

— De mult te-aştept, Făt-Frumos, i-a şoptit linca, 
împungându-l cu ochii. 

A întins braţele spre el. Buraticul a tăcut. 

În mezin se îmbulzeau vorbele, se zbăteau fără a găsi 
ieşire în glas. A voit să păşească spre domniţă, ca s-o 
cuprindă. Aştepta să se arate semnele cele dintăi ale 
dragostei lui, căprioara sub braţul fetei şi puiul de urs cu 
capul de catifea pe coapsa mistreţei, şi lupanul, şi şoimul; 
dar nu s-a arătat decât şopârlă verde a acelei gropniţi unde 
sta domniţa; şi acea şopârlă îl privea ţintă cu ochi de topaz 
şi guşa albă îi creştea şi-i descreştea într-o mişcare 
domoală. Făt-Frumos nu putea rosti cuvânt, nici nu putea 
păşi, nici nu-şi putea mişca braţele; piatra dăltuită s-a 
ridicat ca un scut, apărând pe domniţă, şi David bătrânul, 
schelet în cămaşă de zale, a venit asupra lui Făt-Frumos cu 
paloşul ridicat. 


Mezinul a slobozit un geamăt de spaimă; când s-a trezit, 
visul s-a stâns; s-a răsucit pe-o coastă şi a aşteptat ceva, cu 
inima bătând; apoi a închis ochii şi ceata somnului fără vise 
l-a învăluit. 

— Uncheşule Petrea, scoală, îndemna Nicoară pe bătrânul 
adormit în cămara sfatului. Du-te la hodina domniei tale. 

Oşteanul cel bătrân sforăia uşor. Şi-a încetat sforăitul, dar 
nu s-a trezit. Nicoară, diacul Radu şi Iacob Lubiş îl priveau 
cu puţină milă. 

— Scoală, uncheşule, a îndemnat cu glas tare hatmanul... 

Uncheşul a oftat dus de somn într-o adâncime mai afundă. 

— E trudit! a zis Lubiş. Trudit de atâţia ani de zbucium. Eu 
nu l-am văzut niciodată dormind. 

Lubiş filosof parcă se sfia rostind aceste cuvinte. 

— Totuşi bătrânul e încă tare şi n-a slăbit, s-a mirat 
Nicoară. 

— Atâtea zile a umblat. În tulburare şi grijă... a zis diacul 
Radu Am înţeles de la el că abia aici, la Iacob Lubiş nu mai 
are griji. De aici, de la Bug, începe domnia zaporojenilor, 
prietinii măriei sale. 

Nicoară Potcoavă s-a aşezat în scaun. 

— Prietine Cubi, a grăit el, dacă n-ai înţeles până acuma, 
apoi află că pe diacul Radu. slujitor la logofeţia cea mare în 
vremea răposatului între fericiţi Vodă Ion, l-am luat cu mine 
să-mi fie şi vistiernic, şi spătar, şi postelnic. Pentru vistierie, 
nu va face nimic fără să te întrebe pe domnia ta. Ca spătar, 
se va îngriji de arme şi cai pentru oamenii de la Moldova 
care mi s-au făgăduit a veni. Ca postelnic, va umbla unde 
îmi va fi de trebuinţă. Pentru asta, cai buni şi trăsuri să 
aibă. 

— Cai aveţi în Zaporojă, a răspuns Lubiş filosof; trăsuri 
uşoare pot aduce de la Cracovia; fauri de arme sunt pe 
lingă hătmăniile de Ia Dnipru. Jitnicer pentru Ostrovul 
Moldovenilor şi pivnicer pentru curtea de la Ciornaia Stena 
rămâne tot Iacob Lubiş, dacă i se îngăduie de cătră măria 
ta. 


— Îngăduim, a primit hatmanul, arcuindu-şi într-un salut 
braţul cătră filosof. Îţi închipui, Cubi, a adaos el, că după 
năcazul ce am avut în trecuta lună iunie, când era să-mi lăs 
căpăţâna sub Cetăţuia Galatei de lingă Iaşi, m-am întărit şi 
mai adânc în hotărârile mele. Întâmplarea aceea mi-a dat 
înştiinţare să nu mă grăbesc. Întâmplarea aceea a fost, să 
nădăjduim, cea din urmă zburdăciune a înşelătoarei 
tinereţi. Cât m-am cumpănit deasupra adâncului, am 
dobândit o cuminţenie: că am datoria să mă păstrez până ia 
împlinirea lucrării mele, ca să nu mă ruşinez la ceasul din 
urmă, când va veni asupra mea umbra fratelui nostru. 

Iacob Lubiş a tăcut cu fruntea plecată. 

Radu Suliţă diacul a păşit până la Domnul său punându-și 
un genunchi pe covor. Hatmanul l-a luat de mină şi l-a săltat 
în sus, aşezându-l în scaunul de alături; a împins şi pe Lubiş 
în celălalt scaun. 

— Eu mă duc acuma la Zid Negru, a urmat Potcoavă. 
Vreau să stau acolo ca într-o tihnă după trudnice vremi. De 
mine să se vorbească puţin; isprăvile mele să rămâie 
neştiute. Dar oştenii mei să nu se lenevească, nici să se 
împuţineze. Să steie alăturea cu războinicii de la Praguri, 
să-şi ascută săbiile, să-şi primească dobânzile, până ce-mi 
vor face trebuinţă mie. 

Diacul Radu îi va avea scrişi în izvod. Le va plăti simbrie 
după nevoile ce-or fi. lacob Lubiş va pregăti bani mărunți. 
Dacă va fi nevoie, Lubiş se va osteni până la Liov, ori mai 
departe, să schimbe rubinuri şi mărgăritare. 

— Stăpâne hatman, a vorbit Lubiş, dinspre partea asta nu 
va fi nici o suferinţă. Mai am zloți şi zgripţori, mai am pietre 
scumpe, după izvodul ce am pregătit şi pe care îl voi pune 
subt ochii măriei tale. Ştii deasemeni că, dacă va mai trebui 
peste, sunt în stare să agonisesc pentru măria ta; şi tot ce 
am e al măriei tale. 

— Bine, Lubiş, a întărit hatmanul, punându-şi mâna grea 
pe umărul lui lacob filosof. 


— Căci, hatmane, a răsărit Lubiş cu însufleţire, eu am a-ţi 
spune măriei tale o taină. Asemenea inimă care să fi rămas 
curată ca albumiţa piscurilor, aşa cum a rămas curată inima 
lui Nicoriţă în măria ta, eu n-am cunoscut, în furtuni, în 
înşelări, în glodul ticăloasei lumi, inima lui Nicoriţă a rămas 
curată. Se cuvenea să fii un învăţat pustiit de lume, nu să ţii 
sabie. 

— Pentru dreptate, Cubi. 

— Ba, mărite hatmane, să mă ierţi - pentru ca să nu fie 
bine potrivite lucrurile pe lumea asta! Aşa că eu, ducându- 
mă pentru interesele măriei tale la Liov, nu voi înceta să 
caut suluri care se mai aduc din când în când de la Bizanţ. 
Ca să ai cu ce petrece nopţile lungi. Şi-ţi voi însemna, ici şi 
colo, pe dosul acelor foi, în limba ce n-o cunosc mulţi 
cărturari în zilele noastre, vorbe pe care numai dumneata 
le vei deslega, şi acelea-s veştile de care ai nevoie. 

— Bine, Lubiş, aşa să faci, precum ai mai făcut. 

— Am mai avut obicei, hatmane, să trimet la Ciornaia 
Stena ulcioare bine pecetluite cu vin vechi care ştiu că-ţi 
place. 

— Mai ales asemenea lucru să nu-l uiţi, Lubiş. Şi 
neguţătorii trecători care se vor opri la curtea mea, 
purtând în braţe acele ulcioare de preţ, să cunoască tot ce 
se petrece şi se spune pe lumea asta a noastră, de la 
taberile ismailitenilor până la împărăţia nemților, şi de la 
Crâm până la Kiev. şi de la Moldova până la Liov şi Cracovia. 
Să le fii bun dascăl. Să fiu uitat: iar eu, de unde mă aflu, să 
ştiu toate. 

— Da, slăvite hatmane. iar acum. Înainte de-a purcede la 
singurătate, află că alt credincios al măriei tale, în afară de 
pan ladeus căpitanul, pe care l-ai găsit la Movilău, se află, 
deocamdată, la Vadu Raşcului, Elisei Pokotilo, prietinul cel 
bun al uncheşului Petrea; iar la lampol, în locul lui Ţopa 
pârcalabul, e un om al său pe care încă nu l-am cetit bine. 
unul Gavril Ciohoranu. Ţopa s-a dus de aici după femeia lui, 
tocmai la Nemirova. Ciohoranu e la lampol. Le trimet 


răspuns că măria ta ai intrat în Ucraina şi te duci în 
Zaporojă. Mi-a mai venit aici o veste de la hatmanul Şah de 
la Praguri, că, dacă te întorci în bună sănătate, să 
binevoieşti a te osteni până la luptătorii de acolo, la 
praznicul de la 29 august. 

— Acestea sunt vorbele? a tresărit Nicoară. 

— Întocmai. Ştiu şi eu. slăvite hatmane, că la 29 august 
pravoslavnicii prăznuiesc tăierea cinstitului cap al lui lon 
prorocul, care s-a săvârşit în vremea lui Irod şi a fiastrei 
sale Salomeea. În acea zi se ridică la Praguri panahidă de 
pomenire a Voievodului Ion. 

— Da. Şah a fost în războiul de la Moldova, acu doi ani. 

S-a făcut tăcere un lung răstimp în sfatul celor trei 
bărbaţi. Înserarea albăstrea Ia ferestre. O slujnică 
îmbrobodită până în ochi a intrat, punând pe masă un 
sfeşnic cu trei crengi în care ardeau lumânări de seu. 
Slujnica a ieşit. 

Nicoară stătea încă împovărat în scaunul lui. Iacob Lubiş s- 
a ridicat în picioare şi a venit lângă el. 

— Ştiu, mărite hatmane, a zis el, că iubeşti pe oamenii 
care-şi aduc aminte. Unul dintre aceştia, Cubi, a aflat de la 
acel zaporojan altă veste, că ar fi ieşit de la Seim încă o lege 
pentru poprirea vânatului în pământurile de la Dnipru. Ca 
să se înmulțească sălbătăciunile prigonite, şi mai ales 
căprioarele. Şi să nu fie volnici a ieşi la vânat, decât domnii 
şi cnejii. Şi nici pentru lupi şi vulpi, ca să le dobândească 
pieile, n-are voie norodul de rând. Aşa că noi zaporojenii, 
râdea omul lui Şah hatman, ne-om nevoi să-i vânăm pe 
domni şi cneji. Socot, hatmane, că n-or îndrăzni domnii şi 
cnejii să calce în Zaporojă. 

— Cubi şi diece, a zis Potcoavă, domnii vor mai găsi şi 
altele ca să aţâţe mânia noroadelor. 

X* X* 

Capitolul 24 

La Zid Negru. 


La 25 iulie, Nicoară Potcoavă a ajuns la Zid Negru cu toţi 
tovarăşii săi moldoveni şi haholi. De la Umani nici n-a mai 
întâlnit în cale semne ale puterii leşeşti. Domnii nu cutezau 
să intre aici decât cu sabia. Poporul se păstra cu îndârjire 
liber; Cracovia nu socotea vremea potrivită să înfrângă 
asemenea cerbicie. Subt ameninţarea de la miazăzi se 
mulţămea să păstreze asupra acelui hotar fie şi-o stăpânire 
şovăitoare. 

După o zi de popas, mâncare şi somn, diacul Radu a 
îndestulat cu bani şi merinde straja pe care pan Tadeus o 
adăogise oamenilor hatmanului la trecerea Nistrului. 
Haholii şi-au strâns pe ei brâiele, şi-au aşezat în desagi 
buzduganele, şi au lepădat la uşa hatmanului căciulile. 
După ce şi-au mângâiat creştetele, au aşteptat să se 
deschidă singure canaturile intrării. 

Într-adevăr, s-au deschis; şi oamenii au văzut pe hatman, 
cu uimire, în alte straie decât cele ale călătoriei. N-avea 
paloş încins şi nu-i privea cu străşnicie, cum trebuie să 
privească un hatman vestit. Ochii lui căutau blând şi glasul 
îi suna moale. 

Acesta să fie Potcoavă? Parcă n-ar fi acesta! E totuşi 
hatmanul; căci oşteanul cel bătrân, căpitanul Petrea, stă 
lingă el cu mâna stingă pe inimă, închinându-i-se. 

— Oamenii lui Pan 'Tadeus Kopiţki pleacă, măria ta, a zis el. 
Au venit să-şi ia rămas bun. 

— Li s-a slobozit simbria? 

— Da, măria ta; asară au împlinit douăzeci de zile. 

— Să li se adaoge mulţămită din partea mea câte-un 
zgripţor la doi oameni, a poruncit hatmanul; şi acest dar al 
meu să se ştie că e pentru copii şi neveste. 

— Aţi auzit, oameni buni şi fraţilor? a întrebat uncheşul. 

— Auzit, a răspuns vatamanul haholilor; şi dorim măriei 
sale sănătate şi izbândă la Moldova. Şi dacă va mai fi nevoie 
de noi, să ne trimeteţi veste. 

Oamenii s-au tras îndărăt, şi-au ridicat căciulile şi s-au dus 
la cămara vistiernicului Radu, unde puţin au zăbovit. Şi s-au 


înfăţişat iar, călări, în ogradă, închinându-se măriei sale, 
care cobora din foişorul casei numai c-un toiag alb în mâna 
dreaptă. 

— Umblaţi sănătoşi! le-a urat stăpânul de la Zid Negru; şi 
a stat în loc privindu-i cum se duc în buiestru repede cătră 
miazănoapte. 

După ce nu i-a mai văzut, s-a întors cătră ale sale, cele 
părăsite de atâtea săptămâni, livada cu meri şi cu prisaca 
de douăzeci de buduroaie, şi vacile în staul la adăpost de 
muşte, şi cele două bătrâne văduve Mitrodora Ivanovna şi 
Nimfodora Ţâbuleac, uscate ca nişte schivnice. 

Mer, ştiubeie şi staul au părut a se veseli în tăcere sub 
pulberea de argint a soarelui de iulie. Dar schivnicele, 
dându-şi la o parte broboadele negre ce le astupau glasul, 
au început a se tângui de toate câte se pot întâmpla 
năcăjiţilor oameni pe lumea asta. 

Aşa secetă n-au apucat de cincizeci de ani. de când au 
pălit tătarii de la Oceacov, umblători în pradă după mălai. 
Numai ce au încălecat oamenii noştri de la Praguri cum se 
aflau la timpuri, cu îmblăciile, şi i-au alungat cătră Bug. 
După aceea au lepădat îmblăciile şi au apucat săbiile; şi din 
veştile satelor au aflat drumul de întoarcere al prădalnicilor, 
şi i-au întâmpinat cine ştie unde, la un vad de apă lângă 
Ingulgorod, şi le-a apucat carăle cu mălai şi celelalte 
dobânzi; şi astfel, în vara aceea, din mila lua Dumnezeu, am 
avut ce mânca... 

Simion Bugski spune că, dacă n-a ploua, să nu ne pese; că 
se duce el s-aducă mal ai şi grâne. 

— De undo, vatamane Simioane? 

Ştie el de unde. De unde a mai adus şi altădată. De la 
Eghipet. 

Ce târg va mai fi fiind şi acest Eghipet, că n-am auzit de el 
niciodinioară! 

lar peşte, dac-om prinde, om avea; dacă n-om prinde n-om 
avea. Dar chiar dacă om prinde, n-avem sare să-l sărăm şi 
să-l punem în putini. 


— Nici de asta să n-avem grijă, râde vatamanul Simion; om 
avea şi sare. 

— De unde? tot de la târgul Eghipetului? 

— Da, tot de acolo. 

— Cu asemenea isprăvi ale vatamanului Simion Bugski, 
rămânem şi fără peşte, şi fără mălai, şi fără toate. N-avem 
ce-ţi pune pe masa măriei tale. 

— Om mânca ce-om avea, mătuşă Nimfodoră. 

— Doar cărţi, că de-acelea sunt, slava Domnului! 

— Eu mă mulţămesc şi cu acestea, măâtuşă Nimfodoră! 

— N-ai să-mi spui, măria ta, că ţin de foame. 

— Ba da. 

— N-aş crede; am dat cu limba şi au gust de colb. 

— Adăogind şi ce aduce vatamanul Simion Bugski, n-om 
pieri. Acum doi ani nu v-aţi tânguit tot astfel? Şi vatamanul 
Simion nu s-a purtat vrednic? Aşa va face şi acuma. 

— Apoi atunci a adus de la Braţlau. De la Braţlau, nu de la 
Eghipet. 

Amândouă bătrânele s-au uitat una la alta şi apoi 
amândouă s-au întors cătră zâmbetul lui Nicoară, râzând. 
Zice Mitrodora Ivanovna: 

— De când a îmbătrânit, vatamanul nostru îndrugă verzi şi 
uscate. Fost-a mare viteaz; dar acuma îi vine vremea să se 
suie pe cuptor. 

Uncheşul Petrea a început a mormăi vorbe scrâşnite 
împotriva muierilor fără dinţi şi fără minte. 

Amândouă schivnicele au tăcut, scărpinându-se sub 
bărbie, şi s-au dus repede să siringă ouăle găinilor de prin 
cuibare. 

Vatamanul Simion Bugski, scăzut şi adus din şale, e în 
prisacă. Afumă un buduroi ea să reteze faguri pentru 
stăpânii curţii de la Zid Negru. Căsuţa lui e în vecinătate, 
între alte căsuțe la fel cu a sa; şi prisaca asta ela întemeiat- 
o şi el o cârmuieşte: şi trage cu ochiul să vadă ce se 
întâmplă în gospodăria lui Petrea Gânj, când Petrea Gânj şi 
cu ai săi lipsesc de la Zid Negru. El îngrijeşte şoimii de 


vânătoare, şi cei patru cai de schimb ai hatmanului. Măcar 
că vecinii sunt tot aşa de scăzuţi din semeţia lor şi aduşi din 
şale ca vatamanul Bugski, caii li-s acasă, şi săbiile, aninate 
la tarniţi. gata, ca la orice zaporojan. 

— Mai este până ce fi-vor aninate în grindă pieile unor 
berbeci ca aceştia... râde moş Petrea glumind cu ei. Mai am 
şi eu vreo zece ani şi intru în tagma lor... 

— Nu te-om primi, cazace, până ce nu-i număra, ca noi, 
optzeci de primăveri, se împotriveşte moş Simion Bugski. 

Vremea e lină şi blinda în acel sfârşit de iulie: soarele-i 
puternic fără să ardă prea tare; numai un nour subţire de 
scamă pluteşte la cea mai mare înălţime. Potcoavă şi 
uncheşul se duc până la marginea livezii, de unde începe 
râpa fluviului. Măreaţă apă Dniprul, desfăşurându-şi 
talazurile şi oglinzile în depărtarea luncilor şi fânaţurilor. 
Ici-colo grădini de legume şi roţi de scos apa din bălți 
mărginaşe. În şesul ce se întinde până sub râpă, bătrânii 
din Zaporojă au semănat oarze şi hrişcă. Printre spinărie şi 
dudăie umblă doi călăreţi singuratici. Se opresc, pornesc 
iar. 

— Au luat pe Boldei, care Ie stârneşte prepeliţile... Boldei 
e cățelul cu labele de dinainte întoarse, care s-a învăţat a 
adulmeca şi a pătrunde în desimea acelor locuri. Când se 
opresc călăreţii, a sărit prepeliţa şi s-a dat drumul şoimului. 
Unul din călăreţi descăleca şi se duce unde s-a lăsat 
paserea vânătoare. 

Sunt mezinul Alexandru şi Alexa Totârnac. Când descăleca 
unul, când altul. Lasă caii singuri şi grăbesc în ierburile 
dese, după sunetul zurgălăului pe care-l poartă şoimul. 
Paserea vânătoare nu se vede la aşa depărtare. Însă 
Nicoară şi uncheşul îşi dau sama de toate amănuntele 
acelei petreceri şi rămân multă vreme cu ochii duşi. Într- 
acolo. 

Printre pietrăriile râpei un iepure îşi caută scăpare la deal. 
Vulpea nu poate fi departe. Vânează şi ea; dar acest 


urechiat e un bătrân cu învăţătură şi ştie că vrăjmaşul lui se 
sfieşte de oameni. Dă ocol pe sub spinării şi se piteşte. 

Nicoară se simte deodată înfrățit cu vântul, cu văzduhul, 
cu acele întinderi tihnite... Chită în el viaţa cum nu va mai 
cânta nicicând. 

Se întâmplă să avem, poate numai o dată îţi anii ce trăim, 
un răstimp când gândul - viermele făpturii noastre - stă; şi 
atunci fiinţa ni se umple de o putere pe care n-am mai 
cunoscut-o şi pe care o păstrăm în amintire totdeauna - 
scurt şi sărac al nostru „totdeauna”... 

După ce s-au întors din priveliştea cea neasemuită, în 
livadă s-a făcut o tăcere în care se auzea desluşit, însă ca 
într-o somnie, zvonul albinelor. Moş Simion Bugski aştepta 
subt umbra unui măr să iasă un roi întârziat, şi-si gătise 
fumul şi frunzele de mătăciune şi roiniţa ca să-l împreuneze 
cu alt întârziat. 

— Mare meşter eşti dumneata, frate Simioane, a zis 
uncheşul. Vreau să prind şi eu, nu roi, ci un pui de somn; 
drept aceea îmi scot aici aproape burca cea veche pe care o 
mai ţin pentru asemenea treabă, o întind la lumină şi eu m- 
aşez cu şalele în sus, să mă străpungă suliţile lui sfântu 
soare. Au început a scârţii încheieturile, frate Simioane. 

— Apoi ne-ajunge şi pe noi călăreţii asemenea năcaz, 
căpitane Petrea. Dar să nu te dai, că încă nu ti-i vremea. 

— Ba vremea ar fi; dar mai am de pălit cu sabia pe unii şi 
alţii, care-i ştiu eu. 

Glasurile au tăcut în livadă. În cămara lui, hatmanul 
Nicoară se aşezase la masa de lângă fereastra deschisă şi 
potrivea dinainte-i foile povestirii minunate a lui Heliodor 
din Emesia, rămasă începută şi neisprăvită când plecase 
cătră asfinţit, într-o negustorie cu pagubă. 

Când şi când boarea de dinaintea amiezii umfla perdelele 
ca un răsuflet prelung al acelor mari întinderi, aducându-i 
mireasmă subţire şi amară de pelin. 

Într-un târziu s-a auzit glasul mezinului în cealaltă parte a 
curții, strigând la cele două surori văduve şi schivnice, că i-i 


foame. 

Nu mult după aceea, mezinul a intrat nu bucuros de 
vânătoare cum s-aştepta bădiţa sau, ci posomorit că 
boldeiul n-a mers bine, şi că în ziua de azi nu se mai află 
prepelicari ca altădată. 

— Toate se strică, toate se împuţinează... 

— Ce se strică şi ce se împuţinează, Alexandre? a zâmbit 
Nicoară. 

— Toate, bădiţă, ca atunci când nu i-i omului îndămână. 

— Ce va fi având acel om de nu i-i îndămână, nu mi-i greu 
a pricepe, Făt-Frumos. Este leac: răbdarea. 

— Doftoria asta n-o pot bea, bădiţă, e prea amară! 

Mezinul s-a aşezat într-un scaun şi a făcut bot; şoimul 
care-i sta pe umăr s-a cumpănit, a fâlfâit uşor ş-a ieşit în 
zbor pe fereastră, urmărind parcă ceva - poate clipa 
fericită care îmblânzise în acea dimineaţă inima 
hatmanului. 

— Bădiţă, trebuie să-ţi fac mărturisirea... a suspinat 
Alexandru. 

Nicoară s-a întors în scaunul lui: 

— Spune, băiete. Eu abia acum bag de samă că ai slăbit şi 
ţi-s trudiţi ochii. 

— Da, bădiţă. 

— Ţi-ai lăsat zălog inima la apa Moldovei? 

— Aşa cum spui, bădiţă Nicoară. Mi-i dragă o fata fecioară. 
Ştii cine-i. 

— Gustul tău nu-i rău, Făt-Frumos. Dar poveştile de la noi 
ne învaţă că la asemenea domniţe nu te poţi întoarce fură 
isprăvile cuvenite. Trebuie să treci. Făt-Frumos, peste 
hotarele oprite, în locul unele se bat munţii în capete, ş- 
acolo să tai cele şapte capete ale balaurului. 

— Lungă vreme, mâhnită vreme, bădiţă. În toate nopţile 
vine la mine paserea măiastră, îmi bate la tâmplă cu pliscul 
şi-mi şopteşte: Nu întârzia căci vremea trece; aicea pe 
pământ oamenii n-au decât o tinereţă, du-te că te aşteaptă 
fericirea. 


— Alexandre, nici Făt-Frumos al poveştilor nu-şi 
dobândeşte bucuria fără lupte şi jertfă. 

— Spune-mi, bădiţă, ce-avem de făcut, s-a rugat mezinul, 
şi să nu întârziem. 

Potcoavă s-a ridicat în picioare. Alexandru a părut că se 
scufundă în scaunul său. 

— Ba să-mi spui tu, băiete, dacă ai uitat cele ce s-au 
petrecut în vara anului 74? 

— N-am uitat. 

— Ai uitat oare pe beglerbei Ahmet, pe Cigala, pe boierii 
care au vândut pe Domnul lor? 

— N-am uitat. Pentru unii ne-am întors acum două luni. 
Era să ne pierdem capetele. Ce mai putem face? 

— Alexandre, războinicii călăresc pe caii furtunii. 
Câteodată greşesc. Greşala asta putea să fie greşala 
dinaintea morţii. Am ieşit din ea teferi. Să nu mai greşim. 
Să cerşim broaştei cu covată încetineala, şarpelui 
înţelepciunea, de la crugul stelelor ceasul potrivit. Când ne 
vom ridica iar, răzbunarea să se împlinească fără greş ca o 
ananke a zeilor, cum o socoteau grecii vechi. Dar o pot 
săvârşi câteodată şi oamenii, dacă nu ocolesc pe la cele 
necuviincioase: mâncare, vin şi muiere... 

— Cum grăieşti domnia ta, bădiţă! Parcă m-ai străpunge 
cu jungherul. Totuşi, bădiţă, ale noastre sunt şi aceste 
slăbăciuni. 

— Ai uitat? 

— N-am uitat, bădiţă. Dar mi-i dragă Ilinca. 

— Ţi-aş putea răspunde că mi-a fost dragă şi mie. Mezinul 
şi-a acoperit ochii cu palmele. 

Nicoară a păşit până la el şi i-a ridicat smuncit fruntea, 
privindu-i ochii plânşi. 

— Spune-mi acuma tu mie dacă ai uitat datoria ta şi 
jurământul care ne leagă! Dacă le-ai uitat, eşti slobod. Du- 
te! 

Mezinul s-a dărâmat în genunchi. 


— Bădiţă Nicoară, iartă-mă! Fac cum porunceşti! 
Hatmanul şi-a trecut palma peste părul castaniu al lui Făt- 
Frumos, apoi s-a întors şi a început a se plimba de la masa 
pe care stăteau desfăcute foile lui Heliodor de la Emesia, 
până la soba înaltă, în ocniţa căreia se afla un snop mărunt 
de siminoc, floare fără moarte din stâncăriile Dniprului. 

Hatmanul s-a oprit lingă mezin, privindu-l cum sta umilit la 
picioarele sale. 

— Alexandre, a zis el, cumpăneşte-ţi bine vorbele. 

— Bădiţă Nicoară, a strigat mezinul cu privirile 
înflăcărate; să pier aici, în clipă, dacă nu-ţi vor asculta 
porunca. 

— Făt-Frumos, porunca nu-i de la mine... 

— Ştiu, bădiţă, a suspinat Alexandru, cuprinzând mâna 
fratelui său şi sărutând inelul lui Vodă Ion. 

Chiar în acel răstimp vântul a bufnit în perdelele ferestrei 
deschise, trimes de vârtejurile fluviului. 

— Se schimbă vremea, s-a auzit afară glasul lui moş 
Simion Bugski; se strâng albinele cu grabă, nu mai am a 
păzi roi. 

— Iha! au ţipat schivnicele văduve asupra unui vultur ce 
plutea în preajma curţii, sus, ca o cruce de şindrilă vânătă. 

Hatmanul a dat drumul geamului ridicat şi a ieşit în 
cerdacul de cătră asfinţit. Uncheşul Petrea îşi târâia 
morocănos burca prin iarbă. În ogradă s-a oprit şi s-a uitat 
în sus. Venea cu grăbire de deasupra Dniprului o trâmbă de 
nouri negri. 

Cu burca după el, ca o dihanie care-l urmărea, uncheşul 
Petrea a ieşit de cealaltă parte a casei, spre râpa oablă. În 
şes, printre lunci şi poieni, născuse din fierbinţeala ceasului 
amiezii un vârtej marc, care se îndrepta din răsărit cătră 
malul de la Zid Negru, ca o pâlnie cu gura deschisă larg 
sus, şi cu coada pipăind ici apa, dincolo pulberea. Acest 
balaur, vărsând pe deasupra ce-nghiţea pe dedesubt, părea 
că se îndreaptă spre Zid, dar pe urmă şi-a cârmit umbletul 


cotit în susul Dniprului, a lepădat bale de apă şi de glod şi s- 
a potolit. 

Căzăciţele văduve se închinau făcându-şi cruce, rugându- 
se cu glas să fie ferită lumea de asemenea cumpănă. Au 
intrat în casa lor şi au aprins făclii de ceară la icoane. Dar 
nourii negri care se îmbulzeau pe unde trecuse balaurul n- 
au ţinut samă nici de rugăciuni, nici de cruci, nici de făclii. 
Au împuns cerul cu coarne uriaşe, au acoperit soarele şi au 
vărsat pe un şuvoi scurt pietre de ghiaţă cât ouăle de hulub. 
După aceea au stăpânit în ei grindina, ca şi cum n-ar fi fost 
la un ceas potrivit, ş-au lepădat ploaie pe ogoarele însetate. 
Întăi râuri pe vifor; apoi, stăpânind şi vintul, au lăsat să 
cadă ploaia curată pe care o doreau brişcă, meiurile şi 
oarzele. 

— Păcat că ploaia asta trece repede, au strigat subţire 
căzăciţele văduve. Va fi bine, căci după-amiază avem de 
clătit rufele. 

— Roiul, de-acuma l-oi prinde mâni, a fost de părere şi moş 
Simion Bugski. După-amiază culeg bobul. 

— D-apoi eu? a râs şi uncheşul; am atâtea pe cap de nu mă 
pricep cum să-ncep şi unde să isprăvesc. 

S-a vădit însă că socotelile oamenilor aveau împotrivă 
stihiile, cum se întâmplă ades, şi ploaia aceea de şase zile a 
fost, după părerea unora dintre cei de la Zid Negru, mare 
năcaz, mare întârziere şi mare suferinţă. 

Acea ploaie nu l-a putut însă opri pe un vechi prietin al 
hatmanului şi al uncheşului din drumul cătră Zid Negru. 
Ploua în Zaporojă, şi-n Crâm, şi la Moldova, şi-n Lehia, şi-n 
toată lumea asta. Se aflau ici sate, colo hanuri, dincolo 
târguri. Prietinul hatmanului şi al uncheşului nu întârzia 
decât atât cât avea nevoie. Învălit şi acoperit de dulamă se 
ducea drum lung în buiestru domol. 

Când se mai astâmpăra curgerea de sus şi poposea la o 
fântână, acel prietin al hatmanului şi al uncheşului trăgea 
de pe el dulama şi o scutura; întinzând-o apoi măcar un 
sfert de ceas pe nişte ciulini voiniceşti, îşi trăgea cuşma 


descoperind o frunte înaltă şi rotunjită larg spre pleşuvie, 
un nas nu mai mare decât al unui prunc, însă ascuţit şi 
rumen, şi o barbă desfăcută în două caiere. Ochii mari şi 
bulbucaţi. Era moş Elisei Pokotilo. 

X* X* 

Capitolul 25 

Moş Elisei Pokotilo. 

Boc! boc! boc! la miezul nopţii. 

Zăvozii sloboziţi din închisoarea lor se izbesc în porţi 
hămăind cu învierşunare. Straja strigă din foişorul casei 
oştenilor: 

— Care-i acolo? 

— Om bun şi prietin! răspunde cineva. 

— Ba poftim să cunoaştem numele acelui om bun şi prietin 
şi să-l vedem la obraz! 

— Apoi aprinde făclia să vedeţi cât îs de frumos pe o ploaie 
ca asta şi strigaţi la uncheşul vostru Petrea că bate la 
poartă Elisei Pokotilo. 

Mare zvoană! S-aprind lumini la casa unde trăiesc 
uncheşul şi-diacul împreună cu alţii, şi la casa unde dorm 
cei cu buzduganele şi Ile Caraiman cu cobza, şi la casa 
hatmanului; iar la căzăciţele cele văduve şi schivnice, 
candela de la icoane nu se stinge niciodată; şi ele se închină 
în acest ceas târziu, ploconindu-se şi rugându-se pentru 
creştinătatea în suferinţă. Cum a detunat zvoana, au ieşit şi 
ele apoi, în clipă. 

Bate la poartă moş Elisei, prietinul uncheşului ş-al nostru. 
Chemaţi cânii; duceţi-i iar la închisoarea lor, trageţi 
zăvoarele de la porţi; ridicaţi făclia să vadă călăreţul pe 
unde să-şi poarte calul. 

Ce ploaie! S-au descuiat zăgazurile cerului şi curg 
potoapele. 

— Nu s-a mai pomenit aşa ploaie de pe vremea lui Balcaş- 
han, când l-au prăvălit zaporojenii noştri în viitoarea 
Dniprului. 


— D-apoi, soră Nimfodoră, când s-a arătat Pafnuti nebunul 
tocmai în vârful stâncii de la Pin Strâmb ş-a chemat 
puhoaiele? 

— Acuma-i mai rău decât atunci, soră Mitrodoră, căci 
arunci eram copile, iară acuma avem orbul găinilor şi nu 
vedem nimic prin întuneric. S-aude un strigăt grozav: 

— Elisei! 

A strigat uncheşul Petrea. În lumina roşcată a făcliilor, a 
deschis braţele ca să primească la piept pe prietinul său. 

— Aha-ha! se înfiorează uncheşul de apa care-i curge de 
pe obraz şi pătrunde în sân, când îl strânge Elisei. Leapădă 
de pe tine puhoiul, că mă îneci, frate Elisei! 

Oamenii calcă prin bălți ca de sânge. duc calul, aduc 
tărhatul prietinului Pokotilo. 

— Staţi, staţi! strigă oşteanul cel vechi; la dereşul meu 
trebuie să mă duc eu singur să-l e; să-i frec greabănul şi 
spinarea cu şumuiac aspra, să-i înching cergă, să-l trag de 
urechi şi să-i mingii ochii, să-i pun în cap traista cu orz... 
Când îl bat cu palma pe gât. el nechează încet: îi place. 

Uncheşul Petrea strigă mai tare decât s-ar cuveni în 
puterea nopţii. Îi răspund cucoşii din poiată, cu nişte 
cucuriguri lungi ca pe o vreme udă ca asta. 

— Oameni buni. răcneşte uncheşul Petrea. aprinde; i focul 
în vatră! Trageţi de pe acest drumeţ dulama; scoateţi-i 
ciubotele. purtaţi-l la vatră încet, să nu se strice. Învăliţi-l cu 
burca cea veche cu blana de urs. Aduceţi. Mitrodore şi 
Nimfodore. o garafă de vinars, pită şi slânină. Măi. ce 
bucurie ne-a fost dat nouă să avem în ziua asta de vineri. Aş 
posti drept mulţămire, dar nu mă-ndur de Elisei care-i 
flămând. 

— Îs flămând de veşti şi poveşti cu prietinii mei, râde cu 
şiraguri întregi de dinţi moş Pokotilo. De când am purces de 
la Nistru, n-am grăit cu nimeni. M-am uitat, am ascultat, 
dar mai mult am tăcut. Am umblat, m-a plouai, am 
descălicat ca să dorm subt un acoperiş; m-am uscat la un 
foc numai al meu; iar am încălicat ş-am umblat. Am auzit că 


hatmanul a trecut pe la Movilău, pe la Braţlau şi pe la 
Umani. Hai la Zid Negru. zic. Şi iată, am ajuns la Zid Negru. 
Şi mă închin hatmanului Nicoară... 

Hatmanul intrase pe neaşteptate în adunare. A apucat şi el 
pe prietinul cel bărbos în braţe. 

— Bucuria mea e cât nouă bucurii, moş Pokotilo, a zis 
Nicoară. 

Moş Pokotilo îl priveşte lung. Ucenicul, hatmanul şi soţul 
lui într-atâtea întâmplări îi pare schimbat. Lumina acelor 
ochi e mâhnită şi înourată. Sărutându-l, zaporojanul 
priveşte, peste umărul lui Nicoară. spre uncheşul Petrea. 
cerşindu-i o lămurire. O va avea fără îndoială mâni. 

— Cum trece noaptea, mâni dimineaţă mă înfăţişez la 
domnia ta. hatmane, ca să ţinem sfat împreună cu uncheşul 
domniei tale Petrea. 

— Numaidecât, moş Pokotilo. răspunde Nicoară. 

Îi bate pe spate pe amândoi bătrânii. stând între ei şi 
întorcând fruntea într-o parte şi-n alta. În privire i s-a 
deşteptat o săgeată aprigă. Moş Pokotilo i-o cunoştea şi-i 
era dragă. 

Dar Alexandru care vine cătră zaporojan cu braţele 
întinse? Nu mai e prunc; i s-au săpat, pe fruntea altădată 
lucie, cutele suferinţii. 

„. Oh! se înmulţesc anii şi grijile...” cugetă cu întristare 
moşul. 

— Cine să fie, în această adunare de la Zid Negru, acel 
bărbat cu tâmple cărunte, cu privirea dreaptă şi liniştită? 

Cine-i tânărul cel negricios care ţine lipită de inimă o 
cobză cu opt strune? 

— Unul e Radu diacul, celălalt Ile Caraiman. slujitori 
rămaşi de la Vodă Ion. Îi dă lămurite uncheşul Petrea. Au 
venit cu hatmanul, după zilele negre de la Moldova. 

Dacă nu i-ai băgat de samă atunci, adaogă moş Petrea, 
cunoaşte-i acum, pentru sfinţenia prietiniei lor. 

Pe soroceni, pe Alexa, pe Stângaciu şi pe Ştefan a Măriei, 
moş Elisei îi cunoaşte bine din anii lui Vodă Ion, când se 


ridicase pe astă lume puterile şi nădejdiile creştinilor. Dar 
nici acuma, cât ţinem în mină sabie, nu ne-om da. 

Ile sună din strune: cupa trece din mină în mină. Cele 
două căzăciţe văduve au descoperit în fundul chilerului 
două ulcioare mari pecetluite, pline cu mied vechi, de 
coloarea soarelui. 

— Bine-i când se întâlnesc prietinii, oftează moş Elisei 
Pokotilo; şi afară plouă de năruie pământul: şi-n vatră arde 
focul,şi fuge pe hoarnă şfara fripturii, şi ne mâhnim ele 
pomenirea morţilor noştri şi no bucurăm de izbânzile 
tinerilor, care au să ne ia locul şi vor ajunge să cunoască 
poate dreptatea şi volniciţi pe care au avut-o odinioară 
părinţii noştri. Frate meşter cu cobza, aşează-te lângă mine 
şi cântă-mi la ureche. După ce m-am bucurat, mă împresură 
mâhnirile, lăcrămez şi mi se răcoreşte sufletul! 

Ile Caraiman sună din strune şi zice şi din gură viers vechi 
de la ţara Moldovei. Moş Elisei plânge. 

— Am slăbit, zice el, ruşinat. 

Hatmanul şi uncheşul cunosc vorba asta. Lui Pokotilo i-i 
somn; îşi închină fruntea şi ochii bulbucaţi îi asfinţesc. 
Cântarea cobzei îi vine tot mai stâns din depărtarea anilor 
şi a întinderilor pe care le-a străbătut călare. 

Căzăciţele văduve au aşternut în grabă poclăzi pe 
prichiciul larg al sobei şi pe laviţa uncheşului Petrea; lumea 
de la Zid Negru calcă în vârful picioarelor ca şi dânsele şi se 
trage cătră ieşire. Nicoară face un semn de prietinie şi iese 
cel dintăi. Afară ploaia s-a întețit şi opaițul de seu îi 
luminează sforile răsucite într-o întunecime fumurie. Cintă 
cucoşii ceas târziu; dulăii au ieşit o clipă din ascunzătorile 
lor, scuturându-şi blănile umede. Din vântul înălţimii sau din 
zvonul depărtat al apelor fluviului, străbat tânguirile 
paserilor ce se chiamă puhoieri şi care vestesc volburi ale 
talazurilor. 

Uncheşul Petrea ascultă glasurile şi paşii ce se depărtează, 
creşte focul în vatră, desface punga de tutun, îşi îndoapă şi 
îşi aprinde luleaua; se aşează mai bine în unghiul unde stă, 


săltându-şi pe umeri dulama. Îl lasă pe moş Elisei oarecum 
singur. 

Fiecare om la vârsta asta a noastră îşi are obiceiul lui de a 
primi cel dintăi răstimp adânc şi scurt al somnului. Unii se 
aşează pe spate cu braţele răstignite şi fruntea uşor 
întoarsă; alţii, ca diacul Radu, se întind pe pântece, cu 
fruntea în pumni, ţepeni şi drepţi ca nişte buşteni de brad; 
alţii, ca moş Petrea, pe-o coastă, cu tâmpla pe palmă şi cu 
genunchii aduşi spre coate; numai moş Elisei adoarme ca şi 
cum ar fi în şa, uşor rezemat de ceva, cu fruntea ridicată şi 
mânile căzute pe coapse. A închis pleoapele, de şi s-ar 
părea că priveşte cu luare-aminte. 

Uncheşul Petrea îl cercetează cu coada ochiului numai o 
clipă. Acest somn al lui moş Elisei l-a tulburat totdeauna. Nu 
i s-aude răsufletul. Oşteanul cel vechi pare scufundat. 

„Pare c-a ieşit din el sufletul, îşi face socoteală, sfios, 
uncheşul Petrea; şi trupul, încleştat ca în moarte, îl aşteaptă 
să se întoarcă.” 

În clipa asta bătrânul oftează adânc şi se holbează la foc şi 
la om. 

— Aha-ha! mormăie zaporojanul. Uncheşul Petrea tace. 

— Aha! abia acum putem schimba şi noi două vorbe, măi 
fecior. 

Uncheşul Petrea e cu cinci ani mai tânăr decât moş Elisei. 

— "Tot te-am aşteptat, Pokotilo, răspunde uncheşul, şi nu 
întrebam pe nimeni, temându-mă de veşti rele. 

— Socoteai că m-am prăpădit? Zaporojanul îşi arată dinţii 
de criţă. Uncheşul Petrea rânjeşte şi el: 

— Da, aşa socoteam; însă văd că mai avem de întârziat 
amândoi o bucată de vreme. Nici nu te-am întrebat faţă de 
alţii ce-ai făcut, ştiind c-ai să-mi spui tu singur tot. 

— 'Ţi-aş spune dar n-am ce. 

— Dacă n-ai ce, atuncea nu-mi spune. Sunt bucuros să mă 
uit şi aşa la tine, Elisei. Şi să-mi dai luleaua, să-ţi pun în ea 
tutun de-al meu, care-i mai bun. 


— Mulţămesc; al meu e mai tare. Mi-l aduce acelaşi 
neguţător care ţi-l aduce şi ţie. Aşa că tu fumează de-al tău 
care-i mai bun, iar ou fumez de-al meu, care-i mai tare. lar 
de vorbit, n-avem ce vorbi. 

— Doar să ne aducem aminte de întâmplări mai de demult, 
e de părere uncheşul Petrea. 

— Ce întâmplări? se miră Elisei. 

— Ştiu eu? Mai spune-mi întâmplarea care s-a petrecut la 
Bacce-sarai, când ai fost trimes de starşină soi la Murad 
Ghirai. 

— Viclene, râde moş Elisei, mă ispiteşti aşa ca să-ţi mai 
spun şi altele. I-am spus atuncea lui Han-Murad că noi cei 
din Zaporojă nu ne temem nici de Dumnezeu, nici de 
dracu... Dar de Han-Murad ne temem. 

I-a plăcut lui Han-Tatar asemenea vorbă. Ţah-ţah! râde 
Han-latar, şi de ce vă temeţi voi de Han-Murad? 

Apoi zic, ne temem că s-a scula asupra noastră! [ah-ţah- 
ţah! râde Han-Iatar. 

Zic eu: Ne temem că s-a scula asupra noastră şi l-om tăia; 
şi-l ştim bărbat bun şi blând şi tare ne-a părea rău! 

Atuncea Han-Tatar m-a bătut pe spate. Zice: Aduceţi lui 
Elisei Pokotilo strafide şi migdale şi naramze! 

Mi-au adus robii, intr-un talger de farfor de la Chitai, de 
toate. Mănânc ce-mi pare bun; iar sâmburii şi cojile le ţin 
între măsele şi falcă. 

Zice Han-Murad: Mai bine să fie între noi pace. 

Eu mă închin şi răspund: Nu se află şah, împărat şi domn 
mai înţelept decât Han-Murad Ghirai. Vorba lui - zic - e mai 
dulce decât migdalele şi strafidele şi mai scumpă decât 
aurul şi nestematele. 

Han-latar bate din palme şi porunceşte să mi se mai aducă 
alte bunătăţi dulci. 

Eu m-am plecat la o parte ş-am stupit cojile şi sâmburii din 
falcă. 

Han-Iatar nu m-a văzut dar robii au strigat: Aman-aman! 
ş-au tras de sub mine covorul de Buhara pe care stăteam. 


Han-Tatar strigă supărat: Cum cutezaţi să trageţi covorul 
de sub prietinul meu Pokotilo? 

Ei au îngenunchiat înfricoşaţi, au bătut metanie ş-au dat 
răspuns. 

Han-Murad râde şi se miră. Prietine Pokotilo - zice - nu-ţi 
plac fructele noastre? 

Ba îmi plac, slăvite şi înțelepte Han-Murad, dar n-am ce 
face cu sâmburii şi cojile - şi aş pofti băutură ca să-mi dreg 
gustul: numai să nu fie apă şi să nu fie dulce! 

A râs hanul; au râs şi feciorii hanului. 

Uncheşul Petrea sloboade din nări fum pe hoarnă şi se 
bucură. 

— De solia asta, încuviinţează el, s-a aflat şi la Zaporojă. 
După aceea multă vreme oamenii lui Han-Murad, când 
grăiau de-o întâmplare, spuneau: atâţia şi atâţia ani de 
când a scuipat zaporojanul în cort la Bacce-sarai. 

Moş Elisei clatină din cap: 

— Mai bine decât toate a fost că au luat aminte feciorii lui 
Murad Ghirai. Şi află ce voiai să cunoşti tu, viclene: că nu 
demult mi-a trimes răspuns de la Bugeac feciorul cel mezin 
Demir. Şi Adel de la Crâm şi Demir de la Bugeac n-au uitat 
că le-am dus plocon atuncea câte-un şoim pentru vânătoare 
de rațe sălbatice. 

lar când a fost războiul cel mare de la Moldova. Adel 
Ghirai şi frate-său Demir Ghirai s-au bolnăvit de greață 
când au aflat cum au oborât otomanii pe Vodă Ion. Ahmed- 
beglerbei şi-a călcat cuvântul, spurcându-şi sufletul. Au 
tătarii o vorbă: Leu duşman place mai mult decât şacal 
prietin. 

— N-aş putea spune că mă prăpădesc de dragoste pentru 
vecinii noştri nohai, a scuturat din cap uncheşul Petrea, dar 
vorba asta a lor mi-a plăcut şi mie. 

Elisei Pokotilo urmează, trimeţând şi el fum de tutun pe 
hoamă: 

— Adevăr este că, dintre necredincioşi, mai fără de omenie 
s-au dovedit turcii. Padişahii lor au aşezat Poarta, ca să vie 


domn creştin şi rigă creştin să se închine şi să verse 
haraciurile. Mâncare şi huzur ei nu dobândesc decât cu 
războiul; alt meşteşug n-au. [in ordii subt arme şi le reped 
când colo, când dincolo. Sultanii umplu haremurile de 
muieri şi de o sută de prunci. Când unul din aceşti o sută 
ajunge stăpân, apoi taie pe ceilalţi nouăzeci şi nouă. Decât 
acesta nu se află altă fiară mai cruntă şi mai bănuitoare şi 
mai cu spaimă de moartea ei însăşi; căci precum face, tot 
aşa face-i-se. La turci nu-i lege, ci bun plac şi urgie, precum 
Ştii. 

— Într-adevăr, la Moldova de mult se cunoaşte asta. 

— Pe când nohaii lucrează pământul, urmează moş Elisei, 
şi au meşteşuguri paşnice şi altoiesc un pom, şi răsădesc o 
viţă de vie, şi se arată primitori de oaspeţi, şi nu pun 
femeilor hobot, şi închină vin ca şi noi. Numai când purced 
în ceambuluri, dau spaimă. Însă acum se tem ei mai mult de 
noi, decât noi de dânşii. Turcii i-au supus şi asta nu le place; 
şi i-au pus în coasta creştinilor, care lucru le place şi mai 
puţin, având a suferi de la noi. Şi mai mult le place unealta 
paşnică decât sabia. Cum spunea Han-Iatar Murad, atunci 
când am fost eu la dânsul, că, de când au palate şi grădini şi 
s-au îndulcit la roadele pământului şi la moliciunea trupului, 
războinicii urmaşi ai lui Nohai s-au îmblânzit; şi bătrânii lor, 
dacă s-ar scula din morminte, nu ar mai cunoaşte pe 
strănepoţi. Din mila lui Dumnezeu, ajutând şi săbiile 
zaporojenilor, aceşti păgâni s-au prefăcut; este chip de 
înţelegere între ei şi noi, mai ales de când ismailitenii şi-au 
pus piciorul pe grumazul lor, 

— După vorba noastră de la Moldova, a zâmbit uncheşul, 
posteşte robul lui Dumnezeu, că n-are ce mânca. Cât a fost 
hoarda în putere, de răul lor nu puteau hălădui creştinii. 
Acuma sabia ismailitenilor stă şi asupra lor. 

— Aici voiam s-ajung, Petre, a urmat moş Elisei. Când ne- 
am întors la Praguri, după năcazurile noastre din altă vară, 
s-a zvonit la noi din hotarul nohailor, că vecinii noştri nu se 
bucură de cele întâmplate lui Vodă Ion. Ş-am căutat vreme 


să încalec şi să mă duc, să aflu ce este. Dar sfatul bătrânilor 
a hotărât să nu ne mişcăm până ce nu şi-a spune cuvin tul 
său hatmanul Nicoară şi până ce nu vine de la dânşii la noi 
poftire. În anul când le-a poruncit Poarta să pălească la 
Moldova, ţinuturile lor au avut de la noi destulă pagubă, aşa 
că nu se poate să nu ne vie soli de la dânşii. Tot aşteptând, 
m-am aşezat mai cătră Oceacov, ispitind ba pe fugari, ba pe 
negustori, ca să mai aflu şi altele. Aveam cuvânt şi de la 
hatmanul Nicoară. Când îi intră lui Elisei un gând în cap, 
apoi pătrunde răzbit, de nu-l mai poate da afară cu nici un 
fel de cleşte. Aflând de păţania de la Iaşi, m-am întors, ca să 
vă ies în cale. Măi băiete, dacă a fost capul tău amestecat în 
treaba asta, apoi n-a fo6t cap bun. 

Uncheşul Petrea şi-a plecat fruntea. 

— Ai fost bolnav de iuţime şi de grabă,. l-a mustrat moş 
Elisei. Şi s-a molipsit şi băiatul... Graba nu-i bun sfătuitor. 

Uncheşul Petrea ofta umplându-şi iar pipa. 

— Măi băiete, a urmat zaporojanul punându-şi mânile pe 
umerii prietinului său. Noi am avut o vorbă şi un sfat. Că cel 
care a primit în mina sa dreaptă paloşul lui Vodă Ion nu se 
va socoti împăcat cu viaţa până ce nu va judeca pe toţi acei 
care l-au vândut pe acel viteaz al nostru. 

— Hotărârea asta e boala hatmanului nostru... a şoptit 
uncheşul Petrea. Era să-şi piardă capul şi atunci pieream şi 
eu. 

Uncheşul Petrea a închis o clipă ochii; apoi a apucat 
pocalul, umplându-l cu mied. A sorbit jumătate, şi i-a 
închinat lui moş Elisei cealaltă jumătate. A băut şi 
zaporojanul. Apoi s-au uitat ţintă unul la altul. 

— Şi eu sunt bolnav şi n-am linişte, a grăit cu glas blând 
Elisei Pokotilo, tânguindu-se pai-că pe sine; cu toate acestea 
am avut destulă răbdare, ca să aflu înştiinţările care ne 
trebuiesc. Mintea băiatului e ageră şi socoteala lui a fost 
bună; să ne facem pregătirile domol şi în taină. Şi când le- 
om alcătui toate, numai atunci să ne mişcăm. Vrăjitu-l-a 
cineva, să-şi ia zborul înainte de vreme? 


— Am greşit! a strigat cu mânie uncheşul Petrea. Vrei să- 
mi întind grumazul ca să-l retezi? 

Elisei a râs. 

— Nu poftesc să-ţi retez grumazul, ei nerăbdările. 

— Pokotilo, a răspuns uncheşul Petrea cu glas răguşit de 
tulburare; mi-i destulă pedeapsa ce-am primit. Şi tu ştii de 
ce mi-a fost atât de aspră suferinţa, încât n-am mai avut 
stare pe loc, ş-am purces la pieirea capului. Asta-i taina 
vieţii mele şi moartea mea. Asta-i taina pe care n-o cunoşti 
decât tu, Pokotilo. M-am mărturisit ţie la o amărăciune şi la 
un pahar dulce; dar nimeni altul nu ştie. 

— Nici băiatul? 

— Nici băietul, Elisei. Căci maica lui Nicoară şi a mezinului 
mi-a lăsat mie pedeapsă pentru dragostea ce a avut ea 
cătră mine. Să nu cunoască pruncii ei niciodată că ar fi 
copiii unui oştean de rând. Fiecare suflet cu osânda lui, 
prietine Elisei. Am jurat; morţii tac; voi tăcea şi eu ca ei. 

— A fost mândră muiere şi avea nume frumos, feciorule. 

— Nu ştiu, Elisei; am uitat. 

— Să-ţi spun eu: o chema Calomfira şi era cneaghină; şi 
mai bine ar fi fost să nu fie, ca să nu aibă asemenea osândă 
cel mai bun prietin al meu. 

* X* 

Capitolul 26 

Nălucire. 

Plouă şi plouă... Sună acoperişul, oftează adierile vântului. 
E la un ceas târziu, puţintel înainte de revărsarea zorilor. 
Oamenii de la Zid Negru s-au săturat de somn şi încep a se 
foi, ieşind din casă şi lunecând prin bălți până la grajdul 
cailor, ca să le împrospăteze finul din corlată. În celălalt 
grajd, vacile greoaie se odihneau pe culcuş de paie, 
rumegând şi aşteptând ceasul mulsorii. Abia acuma, când 
oamenii au prins a se mişca, dulăii s-au vârât mai adânc în 
culcuşuri şi dorm fără grijă. La căzăciţele văduve făcliile de 
ceară ard încă. Sora Mitrodora şi sora Nimfodora n-au 
isprăvit îngropăciunea lui Vodianoi, duhul apelor. L-au 


vrăjit, depărtându-l de acele locuri, şi-i cântă cu glasuri 
încete prohodul. 

La ceasul întăi al zilei, parcă ar sta în cumpănă vremea. 
Duhul apelor îşi mai scutură când şi când barba şi pletele; 
ar purcede alte ropote, dacă n” ar sta asupră-i ameninţarea 
şi rugăciunea schivnicelor. 

— Stă ploaia, vestesc unii şi alţii ieşind din casă şi uitându- 
se la cerul cu nouri coborâţi. La răsărit lumina stă gata să 
străpungă cu suliţele-i de aur ceața. 

Schivnicele văduve au stâns făcliile şi şi-au contenit 
tânguirile cântate. Dar ş-a întâmplat o poznă pe care n-o 
poate opri nimeni. Cei doi bătrâni, moş Elisei şi uncheşul 
Petrea, au ieşit la fântână, au umplut vedrele, au lepădat de 
pe ei straiele până la brâu, ş-au prins a-şi turna apă imul 
altuia pe grumaz, pe spate, pe piept, pe obraz şi braţe; 
pufneau, scuipau şi împroşcau apa în jur, dând strigăte de 
plăcere şi chemând pe cel de sus. Spaima căzăciţelor 
văduve s-a adeverit nu târzie vreme; duhul apelor s-a întors 
ca să cunoască ce se întâmplă la Zid Negru şi ploaia s-a 
întețit iar. 

Îndată după prânzişor, bătrânii cei doi, cu straiele 
măturate şi obrazurile senine, au ieşit prin burniţă ş-au 
trecut la casa hatmanului. După ce şi-au şters îndelung 
încălţările pe rogojina din cerdac, tropăind şi tuşind, au 
aşteptat să se deschidă uşa. Uncheşul Petrea, mai 
nerăbdător, a apăsat pe clanţă. În deschizătura intrării a 
apărut zâmbindu-le prietinos ucenicul lor Nicoară, care 
după ucenicie le-a fost hatman. 

I s-au închinat. Nicoară i-a luat de după umeri, ducându-i 
cu el în odaia cu sofa şi jilţuri. Pe păreţi erau întinse 
scorţuri; la răsărit, candelă şi icoane. Se aflau pe masa de la 
fereastră meşteşugurile scrisului, foi, cerneală ş-o pană de 
vultur. Lângă uşă dormita pe speteaza lui un şoim slobod. A 
venit diacul Radu şi l-a luat, purtându-l pe braţul drept. 

— Îl duc să-l hrănesc, a zis el râzând cătră Pokotilo şi Gânj. 


La porunca ce li s-a dat, bătrânii s-au aşezat în jilţuri. 
Hatmanul a rămas în picioare, privindu-i. Moş Elisei îl 
cerceta cu luare-aminte pe Nicoară. În noaptea aceea nui 
se păruse numai, ci era adevăr că feciorului i se stinsese 
bucuria vieţii şi ochii îi erau înouraţi de îngrijorări. 

— Te aşteptam, moş Elisei. Te înţeleg numai după ochi că- 
mi aduci veşti. 

— Da, slăvite hatmane, a răspuns Pokotilo bătrânul; aş fi 
vrut ca veştile mele să te însenineze. 

— Chiar de nu m-ar însenina, moş Elisei, veştile domniei 
tale vor fi fiind mai bune decât ale noastre. 

— Ba veştile de la dumneavoastră, hatmane, nu sunt rele. 

— Pentru că ne păstrăm încă pe umeri capetele? 

— Tocmai. 

Nicoară a început a se plimba pe covor pe dinaintea 
bătrânilor, aruncându-le din când în când o căutătură 
furişă. 

— Gândul măriei tale, hatmane, a fost bun dintru începutul 
începutului. Întăi să se facă pregătirile depline; s-avem la 
îndămână puteri destule. După ce căutăm în cea mai mare 
taină pe vinovaţii de frunte, cu mijloacele pe care le ştii 
domnia ta, apucăm Moldova şi chemăm la judeţul domniei 
tale pe toţi boierii ce-au urmat pe Irimia pârcalab, câţi se 
vor mai fi aflând în viaţă. Aşa este, Petrea? 

Uncheşul n-a răspuns. 

— lartă-mi întrebarea, slăvite hatmane, ş-aş vrea să 
cunosc de ce s-a făcut altfel. 

— N-aş putea să-ţi dau răspuns bun, iubite prietine 
Pokotilo. Uncheşul Petrea a avut o înştiinţare cum că Irimia 
vânzătorul s-ar afla în Iaşi la curtea domnească, venit cu 
strângătorii haraciului. Azi am aflat, mâni am purces. 

— Măria sa m-a ascultat pe mine, Pokotilo, a mormăit 
uncheşul Petrea. Cât am umblat fără oprire, am avut 
încredințare de izbândă. Când ne-am desmeticit, mi-am 
văzut greşala şi vinovăția. 

— Ştiu; mi-ai spus. 


— Ba vinovat sunt eu, a grăit cu hotărâre Nicoară, căci am 
călcat rânduială de mine hotărâtă. 

Hatmanul a început iar a umbla pe dinaintea bătrânilor cu 
nelinişte. Moş Elisei îl urmărea cu privirea, zâmbind. Când 
Nicoară s-a oprit. Pokotilo s-a ridicat în picioare şi s-a 
închinat. 

— Bucuroşi suntem, slăvite, că te-ai întors şi eşti cu noi. 
Prea târziu nu poate fi acuma pentru împlinirea hotărârilor 
măriei tale, ori mă înşel eu? 

— Nu va fi, moş Elisei, niciodată prea târziu, până capul 
sus mi-a sta. 

— Atunci nu ne vom mai lua după acest fecior năprasnic cu 
numele Petrea şi vom urmări cu înţelepciune hotărârea 
statornicită. 

Moş Petrea Gânj s-a lăsat în genunchi. 

— Aşa să fie, a gemut el cu obidă. 

Nicoară s-a plecat, l-a ridicat la sine şi l-a îmbrăţişat. S-a 
întors cu acelaşi avânt spre Pokotilo, sărutându.-l. 

— Mă-nşel eu ori suntem mai tari decât înainte? a întrebat 
zaporojanul cu ochii în lacrimi. Căci fapta noastră e 
poruncită de desnădejdea noroadelor şi de dreptatea pe 
care ele o caută din veci. Iţi aduci aminte, hatmane, de 
vorbele acestea pe care le-ai rostit la adunarea din 
Zaporojă, când ne-am întors de la Moldova? Nu le-am uitat 
nici eu, nu le-a uitat niciunul din luptătorii noştri. M-am 
întâlnit la Braţlau cu Tadeus Kopiţki, omul măriei tale de la 
Movilău. Până acuma văd că se poartă bine; şi domnia sa 
nădăjduieşte să îndrumeze cătră noi bărbaţi destui care vin 
de la Moldova; şi a şi primit cele de cuviinţă de la Iacob 
Lubiş. 

Stând de vorbă cu Iacob filosof, am aflat că neguţătorii de 
la Crâm, care trec pe la Oceacov şi prin Bugeac, i-au adus 
lui, la Braţlau, ştiri care se potrivesc cu ale mele. Eu le am 
pe altă cale - de la mărginenii Bugeacului, care trăiesc în 
înţelegere cu noi şi în tovărăşie de vânătoare, de la fugarii 
de la Oceacov ce se lipesc de taberile noastre şi de la 


călugării care umblă în tot olatul ismailitenilor, de la Sfântu 
Munte la Dunăre şi de la Dunăre până la noi, şi mai departe 
la Kiev. Am aflat deci şi eu că la nohaii de la Bugeac se 
pomeneşte cu cinste numele lui Vodă Ion pierit prin 
vânzarea boierilor şi necinstea lui Ahmet-beglerbei şi a lui 
Cigala. Şi poate, din râvna noroadelor pentru pedeapsa 
răilor, ar fi stârnit nohaii de la Bugeac că nici lui Amurat- 
Padişah nu i-ar fi plăcut fapta lui Ahmet şi l-ar fi lepădat de 
la dragostea sa. Eu n-aş crede că un ucigaş de frate ca 
Amurat să mişte un deget pentru pieirea unui viteaz. Va fi 
depărtat pe beglerbei din alte pricim; şi nu mi s-ar părea 
nepotrivit să-i cadă lui Ahmet şi capul; socotind eu că şi pe 
calea asta e bună osânda, scutindu-ne pe noi de a-l mai 
căuta pe acel ruşinat gâde. Rămâne să mă încredinţez 
deplin cum că Cigala s-ar fi aflând în una din cetăţile 
Dunării; după cât mi s-a zvonit, ar putea fi găsit la Isaccea. 
Eu m-oi repezi, cu voia măriei tale ş-a sfatului zaporojenilor 
noştri, până la Demir Ghirai ducându-i solie de pace. Avem 
nevoie să aşezăm linişte la noi şi la hotarul Moldovei pentru 
treburile noastre, după cum le-ai hotărât măria ta. Când ne- 
om mişca spre Moldova să n-avem în urmă şi-n coasta 
noastră vrăjmaşi. lar ţara unde ne ducem să fie apărată de 
prădăciunea ceambulurilor. De la nohaii Bugeacului socot 
că se va putea afla adevărul în privinţa lui Cigala, ca să 
putem ajunge într-o sfântă zi până la dânsul. 

Hatmanul tăcea între bătrânii săi; glasul lui moş Elisei 
Pokotilo ajungea ca de departe până Ia urechea sa; era ca 
un glas de rugăciune, domol şoptit, picurând venin şi 
bucurie ascunsă. 

Ziua pătrundea prin geamuri din cernerea de afară a ploii, 
învăluind toate ale cămării într-o lumină leşietică; părea ca 
un amurg al inimilor şi al singurătăţilor pustii. Cum stăteau 
întorşi cu faţa spre răsărit, lumina candelei de la icoane 
descoperi întăi hatmanului şi apoi oştenilor celor bătrâni 
zugrăveala pe lemn în colori vii a unui cap încununat. 


Era imaginea lui lon-Vodă şi cununa de voievod părea de 
spini sângeraţi. Hatmanul primise acea icoană de la lan 
Socol, pictor vestit de la Liov, şi o plătise zece zloți prin 
bancherul său Iacob Lubiş. Când Socol zugrăvise acel cap 
bărbătesc cu sprâncene mânioase, Ion, fiul de suflet al 
neguţătorului Mati Harian, încă n-ajunsese domn la 
Moldova. Socol păstrase schiţa ca pe-o amintire de la un 
prietin. lar când mai târziu aflase de mucenicia acelui 
mândru luptător, alcătuise icoana asta şi o închinase 
hatmanului Potcoavă, fratele mai mic al Voievodului. 

Nicoară o aşezase de un an subt icoane şi n-o cunoscuse. |] 
se părea că nu samănă cu Vodă Ion. Dar în acea lumină 
leşietică a singurătăţilor pustii şi a amurgului inimilor, 
dintrodată Voievodul mort ieşise ochilor săi aevea, cu 
fruntea sângerată, din umbra morţii. Îl cunoscuseră cu 
spaimă şi bătrânii şi i se închinaseră cu frunţile plecate. 
Nicoară păşi până la măsuţa de subt icoane unde stătea şi 
paloşul rămas moştenire, şi trase asupra icoanei fratelui său 
hobotul de matasă. Când ridicară privirile, bătrânii nu mai 
văzură chipul de spaimă care îi mustra. Se lăsară să cadă în 
jilţuri cu inimile cutremurate de vifor. 

După un răstimp s-a auzit glasul mezinului în pridvor 
îngânând un cântec trăgănat. Glasul s-a apropiat; cel care 
cânta s-a oprit poate lângă uşă şi atunci îngânarea de 
cântec a contenit. 

— Lixandre! a chemat Nicoară. 

Uşa s-a deschis; feciorul a intrat privind nedumerit pe cei 
doi bătrâni doborâţi în jilţuri; iar Nicoară, cu ochii 
înfierbântaţi, îi ocolea domol ca vulturul pe deasupra unei 
perechi de bâtlani pitiţi la margine de ostrov. 

— Bădiţă Nicoară, a zis el alintându-se, plouă şi plouă... 

— Ţi-i urât? 

— Mi-i urât de moarte; nu pot dormi; umblu de colo-colo şi 
n-am ce face. 

Nicoară a râs. Pokotilo a aţintit spre mezin un ochi 
tulbure: 


— Mai îngăduie, fecioraşule, şi-ţi întăreşte braţul. 

S-a întors spre Alexandru încă un ochi - al uncheşului: 

— Mai îngăduie, mai îngăduie; lasă ploaia... l-a ameninţat 
uncheşul Petrea. 

Mezinul a ridicat din umeri. 

— Până când? 

Cei trei au tăcut, neguroşi. Apoi moş Elisei s-a îmblânzit: 
— Puiule de om, a zis el, dacă vrei să ştii când stă ploaia - 
apoi du-te la cele două văduve schivnice şi întreabă-le când 

se schimbă sfertul lunii. 

— Întreabă-l şi pe diac, a adăogat mormăit uncheşul. Radu 
diacul a fost călugăr şi ceteşte în gromovnic. Şi apoi, după 
ce ţi-a spune şi el când stă ploaia, găteşte-te de cale. 

— Ne ducem la tabăra cea mare? a strigat cu bucurie 
mezinul. 

— Acolo, pentru pomenirea mortului nostru. 

În glasul uncheşului tremura o trudnică mâhnire. 

Vântul a zvârlit un roi de stropi în geamuri. Mezinul s-a 
simţit împovărat de tăcerea ce s-a închis asupră-i. A înţeles 
că cei trei doreau să rămână singuri. 

Plouă şi plouă... a şoptit el copilăreşte. 

Când a ajuns în pridvor, a răsuflat, simțindu-se slobod de 
apăsarea ce-l încleştase. A mângâiat capul cânelui său de 
vânătoare, care-i adulmecase urma şi-l aştepta afară. 

— Să vedem, Boldei, cât mai avem până ce ieşim la câmp, 
l-a mângâiat el iarăşi; acuma hai după mine. 

S-au dus amândoi în fugă prin burniţa ploii la casa 
căzăciţelor văduve. Acolo era adunat un sfat mai înviorat 
decât cel pe care îl părăsise. Aveau îngăduinţă să intre 
acolo şi cânii, prietini ai omului, mai ales că la acel ceas 
dinaintea amiezii surorile văduve şi pustnice aveau 
rânduiala să scoată din cuptor plăcintă şi pită. 

Rânduiala aceasta se isprăvea tocmai când a intrat şi 
mezinul. 

— Alioşa cel frumos a căzut şi el o dată la vreme, a grăit 
maica Mitrodora, mângâindu-l cu privirea. 


— N-am venit pentru pită... s-a apărat mezinul. Oştenii de 
faţă, având între ei şi pe diac, i-au făcut loc la masă, 
bucurându-se de schimbul de vorbe. 

— Atuncea ai venit pentru plăcinte, l-a împuns maica 
Mitrodora. Ţi-o închin, porumbelule, pe cea mai rumănă, ca 
în vremea când erai mărunţel şi trăiai numai cu noi aicea la 
Zid Negru. 

— Mulţămesc, maică Mitrodora, a răspuns mezinul. Oi 
mânca-o ca şi atunci cu poftă; dar nu te-oi ruga să-mi spui 
după aceea poveste, ci să-mi dai o învăţătură. 

A venit cătră fecior şi cealaltă schivnică aducându-i în 
talger clătite cu smântână. 

— Apoi, dragul măicuţei, acuma-i rândul tău să ne încânţi 
cu poveşti. Iar învăţătura ţi-om da-o dacă ţi-i de folos. 

— De folos, măicuţelor, a răspuns mezinul cu supunere. 
Rogu-vă să-mi spuneţi într-al câtelea sfert a] crugului său se 
află luna. Dacă n-ar ploua de stingerea lumii, am cunoaşte; 
dar stau nourii asupra sufletelor noastre şi nu ştim. Spun 
bătrânii că la împlinirea sfertului stă ploaia. 

— Cum nu, dragul măicuţei? Se poate! a răspuns cu 
plăcere sora Mitrodora. 

— Facem socoteli şi aflăm, a adăogat cealaltă căzăciţă 
văduvă. 

S-au apropiat amândouă frunte lângă frunte şi au 
statornicit întăi că la vremea Paştelui a fost lună plină a 
luminii lui marte. Ş-au prins a socoti pe degete întoarcerea 
lunii pline din douăzeci şi opt de zile în douăzeci şi opt de 
zile. 

În vremea cât socoteau ele, diacul a tras din sacul de piele 
pe care îl purta încătărămat de cingătoare gromovnicul cel 
ferfeniţos scris de mână, întru care se afla cunoştinţa 
vremii, a cerului şi a pământului, alcătuit pe două sute de 
ani de cătră învățații de la Bizanţ. A căutat în table şi a ştiut 
numaidecât, dar a vrut să cunoască dacă-i bună socoteala 
surorilor văduve. 


Socoteala surorilor era bună. Crugul lunii se afla în al 
treilea pătrar şi până la al patrulea pătrar mai era o zi. 

— Aşa arată şi gromovnicul meu, a încuviinţat Radu diacul, 
şi mâni, cel mai târziu poimâni, se arată sfântul soare în 
senin. 

— Bucură-mi-se sufletul! a strigat mezinul, şi mai doresc 
un talger de clătite. Ce zici, diacule Radule, dacă am cere 
măâicuţelor mele şi-un pahar de mied? 

— Este! este! au strigat văduvele. lar ceilalţi oşteni de faţă 
au ridicat talgerele ca să-şi primească partea acelui ceas 
îmbielşugat şi se mirau că gromovnicul diacului cunoaşte 
câte sunt pe lumea asta, în cer şi pe pământ. 

Dacă stau puhoaiele, domnia sa Alexandru îşi poale începe 
vânătorile. 

Ce spune despre asta diacul? 

Diacul spune că, după o ploaie ca asta, la mijlocul lui 
august, lumina câmpiilor şi a zărilor se schimbă şi se simte 
că toamna e aproape. E vremea potârnichilor şi a iepurilor. 
Prepeliţile se cârduiesc şi se tot duc spre miazăzi 

— E vremea vânătorilor mele, zice mezinul. Contenim 
numai cât ne ducem la tabăra mare. Pornim cu şase zile 
înainte, poposim la Ostrovul Moldovenilor, luam cu noi pe 
popa Nectarie Balaban ş” apoi după aceea nu ne mai oprim. 
Acolo găsim pe toţi prietinii lui bădiţa Nicoară, care au fost 
unii hatmani şi au umblat cu el alături în războaiele 
zaporojenilor. I se închină; şi popa Nectarie Balaban, ca şi 
anul trecut şi ca şi anţerţ, face slujba de pomenire a măriei 
sale Ion-Vodă. Şi apoi se întinde masă de praznic. 

Căzăciţele îl ascultă cu lacrimi în ochi pe pruncul lor,pe 
care l-au dădăcit până ce-a crescut mare şi falnic. Îi înoiesc 
cupa cu mied vechi în care luceşte tainic lumina soarelui de 
toamnă. 

— Pe părintele Nectarie l-am văzut aici la noi, zice sora 
Mitrodora, şi spun drept că se poate lua la întrecere cu 
îngerii raiului, atât de dulce cântă. Să ne spuie Alioşa cel 
frumos din care pricini acel preot,şi-a lăsat poporul său din 


ţara Moldovei? Adevărat să fie că acolo nici obrazele sfinte 
nu sunt cruţate de stăpânitorii lumii? 

— Adevărat! strigă cu înflăcărare mezinul. De aceea popa 
Nectarie Balaban de la ţinutul Tutovei lingă cele sfinte ale 
sale a adăogit şi sabia oştenilor. 

Diacul a ieşit în pridvor şi pe prispă, privind cerul... S-a 
întors bucurat şi a dat de veste: 

— Se prevede soarele prin nouri. În seara asta şi la noapte 
vremea se schimbă. 

Toată lumea dă năvală afară. Surorile schivnice se închină 
şi se ploconesc cătră sfântul soare de amiază. 

XX 

Capitolul 27 

Vânătoare de cai sălbatici. 

La tabăra din Lunca Mare, Potcoavă s-a întâlnit cu un 
vechi prietin de lupte, bucurii şi năcazuri - hatmanul Şah, 
conducător de câţiva ani al zaporojenilor. Şah fusese şi la 
războiul lui lon-Vodă împreună cu Sviercevski şi acuma 
ţinea în pregătire sotniile de care Nicoară avea nevoie 
pentru întoarcerea la Moldova. Era între Potcoavă şi Şah o 
înţelegere veche de doi ani. După întâmplările din acea 
vară, hatmanul zaporojenilor poftise pe prietinul său la 
pomenirea lui Vodă Ion care se făcea pentru a treia oară, 
socotind că e nevoie să se împrospăteze legămintele. 

Hatmanul de la Praguri era un bărbat chibzuit şi cumpănit 
în toate, de şi înfăţişarea lui părea a-i desminţi firea. Era 
mărunt, cu ochii aprigi, cu nasul ca un plisc de şoim. 
Zâmbea subţire, grăia moale. La război îi plăcea să 
întrebuinţeze mai mult mintea decât paloşul. De aceea 
capul şi-l păstra rece şi de băutură multă îi era greață. Ar fi 
fost bun de schivnic dacă nu s-ar fi dovedit atât de harnic 
oştean. 

Chibzuinţă hatmanului zaporojenilor se vădea şi în felul 
cum ţinea tabăra de la Lunca Mare în rânduială şi curăţenie 
desăvârşită, de la bordeiele oamenilor până la grajdurile 
cailor, de la zemnicele cu hrană şi băutură până la stogurile 


de fân şi gropile cu orz. Cu atât mai de mirare era această 
rânduială şi curăţenie cu cât mai mult se întărise opreliştea 
muierilor de a intra în tabără la soţii lor. Se dovedea 
această chibzuinţă şi în negoţurile pe care le făcea fie cu 
tătarii, fie cu leşii, pentru caii pe care îi avea de prisos 
obştea în tabunurile din ostroave. 

Mai bun cunoscător şi mai priceput nălbar pentru acest 
animal, tovarăş al călăreţilor, nu se afla în acele daturi ale 
mării şi Dniprului. 

Foloasele cele mai bune le aducea Şah obştei luptătorilor 
zaporojeni cu prinderea şi îmblânzirea sălbaticilor ce 
trăiesc slobozi în pustie. Aceşti cai erau urmaşi ai 
harmasarilor şi iepelor care scăpaseră din tabunurile 
vechilor sarmaţi şi schiţi, în vremea de demult, şi se 
înmulţiseră în păşuni ascunse în ostroave şi singurătăţi. 
Mulţi se prăpădiseră în iernile grele ale acelor ţinuturi. 
Puţini răzbiseră şi, cu anii, se alesese din aceştia un soi 
pietros, cu copite late cu care puteau umbla în mlaştini şi cu 
păr mare de iarnă pe care îl năpârleau în soarele 
primăverii. 

Tătarii îi prigoneau toamna, când sunt graşi, spre a-i jertfi 
şi a-i ospăta. Şah şi vânătorii lui zaporojeni îi urmăreau 
domol, împresurându-i în locuri anumite şi-i prindeau cu 
arcanele. Mai ales căutau iepele grele, care, după ce fală, 
se supun cu desăvârşire omului; iar din mânzii acelor iepe, 
hatmanul scotea cei mai buni cai de război. 

Tătarii cereau voie să intre în Zaporojă pentru a neguţa 
asemenea strâjnici şi tretini, ieşiţi din iepele sălbatice. Şi-l 
porecliseră pe hatman, de-i ziceau Geambaş-şah, adică 
împăratul geambaşilor. Şi le plăcea să se hărţuiască cu el 
din vorbe hâtre şi preţuri, supunându-se la urmă agerimii şi 
înţelepciunii lui. 

După panahidă, la care a cântat cu glas înalt popa 
Nectarie Balaban, zaporojenii s-au aşezat la ospăț. Înainte 
de a creşte zarva şi a se aţâţa cântecele, Şah a înălţat 
hanapul său cel mare şi a închinat mied vechi întru 


pomenirea fericitului între sfinţi lon-Vodă carele a fost 
apărător al legii creştineşti şi al dreptăţii noroadelor. S-a 
întins tăcere după vorbele hatmanului şi s-au auzit 
suspinuri ale războinicilor ce luptaseră cu măria sa în vara 
anului 1574. 

Şah s-a închinat cătră Nicoară şi amândoi hatmanii au 
băut prelung din cupe. Au băut şi oştenii prăznuitori. S-au 
aşezat toţi la locurile lor; Potcoavă a rămas în picioare, cu 
ochii aţintiţi în taina gândurilor lui şi cu obrazul pălit de 
tulburare. 

— Fraţilor, a cuvântat el, umpleţi iar cupele şi beţi şi 
pentru cei care or lupta şi de-acum înainte împotriva 
asupritorilor şi viclenilor. Mă jur pe sufletul meu că nu voi 
lăsa să-mi cadă din mână sabia ce mi-a rămas moştenire de 
la fratele meu lon-Vodă. 

Toată oştimea taberei s-a învolburat, hăulind la asemenea 
vorbe şi, după ce s-au deşertat cupele, Nicoară s-a văzut 
prins între piepturile oştenilor ş-apoi ridicat pe braţele şi 
umerii celor de-aproape. 

Au pornit cântece despre isprăvile lui şi cobzarii băteau cu 
penele de gâscă în strune, ţinând ison. 

Cine intră-n Lunea Mare, lon Hatmanul călare, Hatmanul 
Ion Potcoavă. 

Cu izbândă şi cu slavă... 

Nicoară a închis ochii, o clipă fericit şi depărtat de cele 
pământeşti. Dar nu după lung răstimp s-a văzut eu 
hatmanul Şah subt o salcie pletoasă la malul Ostrovului 
ocolit de apa Dniprului şi stăteau tolăniţi pe polog de iarbă 
cosită, vorbind despre treaba ce aveau de săvârşit. 

— Până la primăvară stăm, aşteptând şi pregătindu-ne, 
frate Nicoară. Avem de ferecat căruțele, de dres ori de 
întocmit covergile, de primenit hamurile şi frâiele, de 
schimbat caii care au slăbit. Ne-am înţeles să încălărăm 
cincisprezece sotnii. Pe iarnă, luptătorii noştri se împrăştie, 
dar cum înfloresc luncile şi trec sărbătorile de primăvară, 
se întorc, şi abia atunci le slobozim o parte din simbrie. Cei 


care rămân pe iarnă îşi primesc drepturile după munca ce 
săvârşesc; jumătate plăteşte hătmănia, jumătate domnia ta. 

— Întocmai aşa ne-am înţeles şi n-avem nimic de schimbat, 
încuviinţează Potcoavă. Talerii se vor răspunde la vreme 
prin diacul meu Radu. Şi n-ai uitat că în primăvară cată să 
se trimeată dascăli buni la Ostrovul Moldovenilor, ca să 
înveţe pe oamenii mei de-acolo meşteşugul călăritului şi 
săbiei. 

— Vom alege oamenii noştri cei mai buni pentru asemenea 
învăţătură. 

— Şi să cauţi pe cei cincisprezece şutaşi dintre oamenii tăi 
cuminţi şi tari în rânduiala taberilor, căci nu intrăm în 
Moldova după dobândă, ci pentru a face judeţ vânzătorilor. 

— Se va face şi asta şi voi fi şi eu lângă domnia ta. Pentru 
cuvântul dat răspund cu capul. 

Amândoi prietinii s-au ridicat în picioare şi s-au îmbrăţişat. 
Din tufişurile de aproape de la malul ostrovului s-a înălţat 
un pâlc de rațe, bătând grăbit din aripi şi măcăind. Şah şi 
Potcoavă le-au urmărit îndelung cum se duc pe sforul 
Dniprului, apoi s-au întors zâmbind unul cătră altul. Nici 
Şah nu purta barbă, şi în mustaţa lui castanie strălucea 
argint. 

Pluteau fire de matasa-morţilor prin văzduhul liniştit. 
Cântau departe, la tabără, cobzarii. 

— Am aflat de la oamenii domniei tale, Nicoară, că mâni 
vrei să porneşti înapoi la Zid Negru; dar eu nu cred asta. 
Căci toamna e lină şi blândă cum n-a fost de mult. Şi te 
poftesc să mergi cu mine şi cu oamenii noştri la vânătoare 
de cai sălbatici. 

„Se va mângâia şi mezinul meu”, s-a gândit cu milă 
Potcoavă. A dat răspuns hatmanului Şah că rămâne. 

Iar hatmanul zaporojenilor s-a bucurat şi i-a grăit astfel: 

— 'Toate se potrivesc şi vin la vremea lor, iubite, căci 
vânătoarea asta nu-i numai o petrecere zburdatică şi nu-i 
numai un folos negustoresc. Şi mini chiar Elisei Pokotilo al 
nostru încalecă şi se duce la hanul de Bugeac, cu 


încuviințarea noastră de pace între nohaii săi şi luptătorii 
zaporojeni, şi-i arată că-vânătoarea noastră s-ar putea 
întâlni cu a sa, în laturea singurătăţii unde se ţin sălbaticii. 

— Adevărat bun prietin am în tine, Costandine Şah, s-a 
luminat la faţă Nicoară. şi-mi spune inima că treburile mele 
merg pe cale bună. 

Astfel Nicoară a mai rămas o săptămână la Lunca Mare şi 
după asta. pe vremea aceea sfinţită de toamnă, care nu se 
mai pomenise din vechi zile, a purces în alai de vânătoare 
cătră amiază. După cinci zile de umblet cercetând 
amănunţit pustia şi graniţa nohailor, au dat de urmele 
sălbaticilor. 

Tătarii nohai vânează aceste sălbătăciuni cu alt meşteşug 
decât zaporojenii. 

Împresoară cu voloc de călăreţi locurile unde au oblicit că 
se ţin tarpanii şi-i tot mină cu zvon de cornuri şi chimvale. 
Când ostenesc fugarii vânătorilor, se face popas, şi noaptea 
se aprind focuri. Atuncea şi tarpanii îşi ies din spaimă, 
căutând odihnă şi hrană. Până ce, odată cu ziua. În urechile 
lor ciulite intră iar zvonurile spaimei; şi pornesc în goană, 
întăi mai viforos, apoi mai slab, din pricina foamei care le 
încleaştă măruntaiele. Aşa îi tot mână vânătorii, 
împreunând un tabun de tarpani cu alt tabun de tarpani, 
până ce-i vâră în mlaştinele ce se chiamă Gloduri. Ş-acolo 
sălbaticii se înămolesc şi primesc cu capetele sub-puse 
săgețile şi suliţile prigonitorilor. 

Zaporojenii îi vânează în alt chip, luându-le urma şi 
căutându-le sălaşul. Statornicind sălaşul, îi împresură pe 
departe, cu mare luare-aminte, ducându-şi caii lor de 
căpestre. Şi dacă i-au aflat cătră o vale, aţin zarea dealului; 
şi când au dat zvon şi sălbaticii s-au risipit, călăreţii încalecă 
şi s-aţin cu arcanele. Astfel îi tot prind şi-i lasă în urmă, în 
grija vânătorilor bătrâni, meşteri la domolirea lor. lar 
oamenii ceilalţi se duc mai departe, până unde pustia le 
pune hotar şi unde văd în zare călăreţi cu suliţi aplecaţi pe 


oblânc. Aceia sunt nohaii. Nici ei nu vin într-acoace, nici ai 
noştri nu mai înaintează într-acolo. 

Hatmanul Costandie Şah se bucura de caii prinşi şi, dând 
porunci, amesteca în vorbirea lui zicători din vechime. 

— Harmasarul tânăr să-l dai pe mâna călăreţului bătrân, 
zicea el despre îmblânzitorii sălbaticilor rămaşi în urmă. 

La cal abraş, pinten ascuţit, adăogea apoi. Şi noi, când ne- 
om întoarce, găsim fără multă cheltuială cai buni de război. 
Călărețul bătrân ştie când să dea în pumn orz sălbaticului 
flămând, când să-l împungă cu boldul pintenului şi când să-i 
spuie vorbă bună, mângâindu-i grumazul. 

La focurile de popas oştenii cărunţi povesteau întâmplări 
de mirare petrecute în acele pustietăţi pline de duhuri 
înfricoşate. Nopțile acelei toamne erau senine şi line şi arar 
ieşeau din singurătăţi chemări ca sunete înăbuşite de corn. 
Dar spuneau oameni care mai hălăduiseră pe acolo că în 
alte toamne, tulburate de ploi şi vânturi, văzuseră cu ochii 
lor vrăjitoare călărind pe măturoaie pe o rază de lună. Şi 
când se întuneca raza, acele vrăjitoare scheunau cu 
înfricoşare, până se prăvăleau în bălți. 

Spun bătrânii vânători că nohaii zic sălbaticilor „tar-pan”, 
după o vorbă pe care au adus-o cu ei din veacuri vechi când 
au venit cu Batie-Han asupra lumii noastre, şi ei aveau 
acolo, de unde au venit, sub munţii ce se chiamă Altai, 
asemenea sălbatici cu numele tarpan; însă acei tarpani au 
coada în spic, pe când sălbaticii de aici au coada întreagă ca 
şi caii noştri de acasă. De aceea ei frig şi mânâncă pe 
sălbatici, iar noi alegem din ei alergători harnici şi 
neosteniţi. 

Asemenea poveşti la focurile de popas plăceau mai ales 
mezinului Alexandru care le asculta până într-un târziu, 
când îi cădea nasul în spuză. 

În ziua a douăzecea după purcesul din Lunca Mare, 
călăreţii lui Şah hatmanul, care umblau înainte, s-au oprit ia 
o bătaie de săgeată de Cazac-Bunar, în hotarul nohailor. 


„Bunar” înseamnă în limba nohailor fântână. La acea 
fântână erau descălecaţi călăreţi, se întinseseră covoare de 
odihnă şi se încheia în grabă, de cătră slujitori negri, cort, 
cu semnul hanului de Bugeac. 

Şah a zis soţului său: 

— Moş Elisei al nostru ne-a lăsat cuvânt. Iu plecarea lui, să 
ne oprim aici. Ori va fi el singur, ori va fi cu Demir Ghirai. A 
venit, văd. şi hanul. Străjile lui s-au înălţat în şăi. 
Descălecaţi, copii! 

Cum au pus în pământ piciorul zaporojenii lui Şah. au 
descălecat îndată şi nohaii. Era o întâlnire de prietinie. Şah 
şi-a lepădat sabia, dând-o în mâna însoţitorilor săi. şi a păşit 
cu grabă spre cort. S-a ridicat de la fântână şi Demir Ghirai, 
tânăr sprinten cu mustăcioară subţire, şi-i străluceau dinţii 
de bucurie pe faţa smolită. Purta strai de matasă fără brâu 
şi arme şi turban cu surguci. care se sprijinea în vârtejul 
bărbii lui Elisei Pokotilo. Înălţat şi el în aceeaşi clipită ca un 
duh al fântânii. 

Demir-Han a rostit câteva vorbe străine între care Nicoară 
a desluşit numele său. 

A lepădat jungherul în mâna lui Radu diacul şi s-a grăbit 
să-l ajungă din urmă pe Şah. Demir îl privi clipind şi-i 
întinse mâna. 

— Chipul tău îmi place şi mă bucură, hatmane Potcoavă. 
Am dorit să fim prietini. 

Pokotilo a tălmăcit vorbele. 

— Demir-Han, a răspuns Nicoară. am aflat că ai inimă 
dreaptă de viteaz. Suntem din clipa asta prietini. 

Hanul cel tânăr s-a închinat întăi; apoi s-au ploconit 
hatmanii; şi s-au dus tustrei la fântână. aşezându-se pe 
covor. Nicoară a băgat de samă că acel covor scump era 
țesătură de Buhara, şi a zâmbit întorcând ochii spre moş 
Elisei. Hanul a făcut haz amintindu-şi întâmplarea din 
copilăria lui, la Bacce-sarai în Crâm; şi a bătut pe spate pe 
Pokotilo. 


Nu erau domni închipuiţi şi semeţi. Îşi lepădaseră grijile; s- 
au trezit oameni sub cerul curat ca vioreaua şi în 
mângâierea moale a vântului. Pe deasupra lor, în înălţimea 
văzduhului, a trecut un stol de cocoare, cu chemări jalnice, 
plutind sub soare. 

S-a întețit sfatul. 

Slujitorii hanului au dobândit bună pradă la Gloduri. 
Zaporojenii au prins cu arcanele câţiva harmasari tineri, din 
care au să iasă alergători fără păreche. La focul de lingă 
fântână se frige, între grămezi de jar, şaşlâc de berbece. 
După un pătrar de ceas, hanul e ca un copil, între bărbaţi 
băgători de samă la vorbele ce rostesc. Demir porunceşte 
să se aducă ciubuce cu imame de chilimbar şi tutun în 
chisea de cristal. Uncheşul Petrea dă slavă măriei salo 
pentru bunătăţi şi mai ales pentru acel tutun cum nu se mai 
află pe lume. Să se întindă masă, să se aducă în talgere de 
argint berbece fript, şi pită, şi vin de Crâm, şi migdale şi 
rodii sosite chiar săptămâna trecută de la Adel Ghirai, hanul 
cel mare. 

Dacă uncheşului Petrea îi place mai mult tutunul decât 
migdalele, să binevoiască a primi în dar chiseaua plină. Şi 
să-şi ia şi migdale, cât va pofti, cu îndestulare. 

Demir-Han pare ameţit, de şi n-a gustat nici o picătură din 
vinul cel vestit din viile de la ţărmul mării. Se închină cătră 
oaspeţi ducând mâna dreaptă la inimă, la buze-şi la frunte, 
şi se simte fericit pentru liniştea ce rămâne şi mai înainte 
statornică între nohaii de la Bugeac şi zaporojenii de la 
Dnipru. 

— Asta nu se scrie pe hârtie, întăreşte el; se scrie în inimă. 

Şi pofteşte Demir-Han şi alte întâlniri, ca să fie înţelegeri 
depline. Îl pofteşte pe Şah la aşezarea hotarului, ca să nu 
mai fie pricină de certuri şi harţă. 

Şi-l pofteşte pe hatmanul Nicoară... 

La aceste vorbe, moş Elisei s-a uitat ţintă la ucenicul şi 
hatmanul său, încuviinţând cu fruntea. 


— Şi-l poftesc, zice Demir-Han, pe hatmanul Nicoară 
Potcoavă să mai vie în petrecere la această fântână 
răcoroasă şi la aceste crânguri depărtate de răutăţile lumii, 
nu mai târziu decât în toamna viitoare, pe o vreme tot aşa 
de blinda. 

— Dacă va binevoi toamna să ne ocrotească, zâmbeşte 
Potcoavă. 

— Va binevoi! hotărăşte cu tărie Demir. Şi-ţi închin paharul 
aducerii-aminte... 

Abia atunci hanul cel tânăr soarbe din cupa de vin. 

Lui Nicoară i s-a zbătut inima în piept. 

„Voi veni negreşit”, grăieşte el cătră adâncul său tulburat. 
Ochii bulbucaţi ai lui moş Elisei îl privesc ca dintr-o vrajă. 

Lui Nicoară îi par ciudate, ca şi în alte împrejurări, vorbele 
pe care le trece unei alte fiinţi ce se află în sine, de care ar 
vrea să se desfacă şi care totuşi se ţine îngemănată. E 
jurământul său neînduplecat care-i înveninează ceasurile; şi 
totuşi în acest jurământ se află singura sa eliberare. 

Vorbele pe care le rosteşte el şi cele pe care le rosteşte 
Demir sunt străine una de alta. Moş Elisei pare a le des- 
cânta şi a le împăca tălmăcindu-le. Ciudate întâmplări ale 
vieţii, cu o clipă mai înainte neştiute şi acuma scăpărând 
deodată. 

Lumina gălbie a pustietăţii, cortul de matasă ridicat de un 
cuvânt şi de un semn, slujitorii muţi, Demir adus ca vântul 
ori ca gândul de pe un tărâm depărtat, moş Elisei şi 
Geambaş-şah care fac şi desfac acest basm de la Cazac- 
Bunar, toate se vor tulbura şi se vor risipi, ca să se adune 
din nou la începutul toamnei altui an. 

Cât de greu trece timpul, şi totuşi cât de ameninţător vine, 
mânat de legăminte covârşitoare... 

lată, ornicul vieţii sale a bătut ceasul care schimbă 
oamenii, vorbele şi priveliştile ce-l împresoară. Nicoară şi-a 
încins armele, a încălecat, s-a dus. Curând nu mai rămâne 
în zarea de cătră miazăzi decât un stâlp uşurel de fum... 

A rămas acolo şi un prietin? 


Nu. A rămas numai vatra unui foc; curând o vor spulbera 
viforele. 

X* X* 

Capitolul 28 

Carte de la Olimbiada presvitera. 

Intre ai săi, călărind cu grabă spre Dnipru, obrazul 
hatmanului s-a luminat încet-încet. La popasul de sară, moş 
Elisei şi-a aşezat barba între ucenicul şi hatmanul său şi 
între Costandie Şah, şi a dat înştiinţare că s-a găsit urma lui 
baş-buluc-baş Cigala. 

Nicoară a simţit străpungându-l un fior fierbinte. N-a mai 
avut nevoie de alte vorbe; urmarea acestei veşti trebuia să i 
se vădească în toamna următoare. 

Luându-şi oamenii şi căruțele, fratele lui Vodă Ion s-a 
îndrumat cătră Zid Negru, pe sub lumina acelei toamne 
blânde. Din popas în popas, tot cătră miazănoapte, se lăsa 
învăluit de gândurile-i obişnuite, schimbând priveliştile şi 
minunându-se de noutatea lor; căci numai când şi când, din 
adâncul de unde se scufunda, ridica fruntea şi primea prin 
ochi înştiinţări de cele ce-l împresurau. 

Bălţile rămase în laturea fluviului după ploile de august 
erau pline de mişcarea sălbătăciunilor aripate care înălţau 
zvon de furtună şi se ridicau în cer la apropierea oamenilor. 
Iepuri se ridicau din ciulinii din preajma potecii şi se duceau 
în fugă domoală, parcă şchiopătând, în lungul spinării unui 
colnic. Acolo se opreau cu labele de dinainte ridicate spre 
bot, cercetând în urmă, apoi purcedeau iar trecând 
colnicul. Căprioare săltau prin poienile luncilor. Vulpea, 
vânătoarea acelor singurătăţi, nu se vădea, dar era 
aproape. Alţi vânători vrednici pluteau în înălţime dând ocol 
prin văzduh şi chemându-se în răstimpuri cu sonuri înalte. 
Erau pajuri, şoimi călători şi porumbari ai căror soţi 
domesticiţi se aflau la căruţe, aşteptând să fie scoşi în 
domnia lor de altădată. 

La unele popasuri, oamenii hatmanului scoteau şoimii 
pentru plăcerea mezinului Alexandru, căutând în tufişurile 


mărunte ale câmpiei potârnichi. Şoimarii duceau paserile 
zburătoare pe pumni, după ce le luau lumina cu cuşmuţă de 
piele. Când cinele stârnea cârdul, cuşmuţele de piele erau 
ridicate şi paserile îndemnate să-şi ia zborul. Porniţi întăi la 
faţa luncii, porumbarii se învăluiau în sus, până ce vedeau 
potârnichile risipindu-se, şi atunci îşi alegeau jertfa pe care 
o urmăreau pălind-o cu pieptul şi ciugulind-o cu clonţul. 
Călăreţii se duceau cu repeziciune ca să ia porumbarilor 
dobândă, lepădându-le numai capetele paserilor prinse. 

Potcoavă încăleca uneori ca să urmărească de departe 
vânătoarea mezinului său. 

Astfel au umblat o săptămână până ce, la un popas de 
noapte, i-a trezit vânt aspru din crivăţ, cerul s-a învălmăşit 
de nouri şi lunca a prins a se tângui cu jale. Erau cele dintăi 
vestiri ale iernii şi hatmanul a simţit în nări mirosul 
omătului. N-au fost decât fulgi trecători urmaţi de scuturat 
uri de ploaie rece. 

În cenuşiul zorilor, călătorii au ieşit la poteci şi în pornit ca 
împotriva unui duşman. La Zid Negru îl aşteptau pe 
Nicoară Potcoavă chilie caldă şi chiler plin; dar în acelaşi 
timp îl împresurau fantasmele gândurilor şi îngrijorărilor. 

În lungile nopţi ale iernii, când bubuie viforul zvârlind în 
ferestre snopi de zăpadă şi chiuie în sobă şi în căpriorii de 
afară ai acoperişului, Nicoară stă treaz în lumina candelei; 
şi prin umbra uşor luminată se aşează la capătul dinspre 
picioare al patului său de odihnă o întruchipare sură. E o 
prietină mâhnită, singurătatea, cu care se înţelege fără 
cuvinte. Câteodată, arar, obrazul singurătăţii se întoarce 
cătră el domol, şi Nicoară vede tulbure un chip iubit» 
părăsit, dar încă nu uitat, şi inima i se îmblânzeşte. Dar 
alteori obrazul întors şi neclintit, încununat de sânge, e al 
icoanei de sub candelă. 

Între urgiile iernii, se deschid şi alinări subt un cer curat şi 
verde ca ghiaţa. 

Sunt zilele luncilor de argint şi a podurilor de cleştar, şi a 
căilor lucii pe care lunecă sănii cu cai în troică şi zvon de 


clopoței. Oamenii au căciuli şi cojoace, ţurţuri de ghiaţă în 
barbă şi sprâncene, cizme de pâslă cât buţile, şi par a fi 
venit numai într-o plimbare de la mările de ghiaţă ca şi 
caute o mireasă pierdută. 

Iată, crapă ghiaţa Dniprului şi ape nouă îneacă luncile. În 
aceste cupe de limpezime, în care îşi scurmă cuib de lumină 
soarele, prind a poposi sălbăticiunile de la mări calde, în 
trecere grăbită spre dezgheţurile polului. Primăvara e încă 
după zarea amiezii şi trimete soli un cocostârc ş-o barză să 
cerceteze dacă bălţile-s libere şi cuibarele de pe culmea 
saraiurilor nedărâmate; pe urmă vin două părechi de 
rândunele care au scos zece rânduri de pui la Zid Negru; şi 
ridică ochişori albaştri în lunci, spre lumină, viorelele. Zilele 
de răscumpărare ale sfintei primăveri se înşiră ca mărgele 
nestemate pe un fir de aur. 

Şi la jumătatea lunii întăi a primăverii se opreşte la curtea 
de la Zid Negru, sub zarzări înfloriţi, vatamanul lăcustean 
Agapie cu opt soţi, larg încălăraţi şi cu cojoacele lepădate 
dintr-o mânică. 

Bucurie mare între oştenii de la Zid Negru, căci vatamanul 
Agapie şi soţii lui vin de la Moldova. Diacul Radu îşi scoale 
terfelogul şi scrie pe tablă deosebită numele oamenilor ce 
are a-i îndruma spre Ostrov. Masă mare cu sămânță de 
vorbă şi povestiri despre întâmplări,la drum. 

Agapie se închină cuviincios cătră uncheşul Petrea şi cătră 
văduvele surori schivnice şi cere învoire ca să intre la 
Domnul său. L-a văzut numai o clipă când au descălecat. 
Are a-i da veşti de la prietini din ţară. 

— Măria ta, a zis Agapie intrând în cămara lui Nicoară, 
uncheşul meu Mitrea m-a minat la Dăvideni, ca să duc 
cartea ce i-ai încredinţat. Am umblat cu bine şi am aşteptat, 
după poruncă, veşti scrise de-acolo, ca să le aduc măriei 
tale. 

— Îţi mulţămesc, vatamane, şi mă bucur că te văd mai 
înseninat aicea decât când ne-am întâlnit întăia oară la 
Prut. 


Lăcusteanul şi-a plecat fruntea. 

— Măria ta, a şoptit el, m-am înseninat căci am ajuns la 
Domnul meu. Mâhnirea mea e mai aspră decât atunci, căci 
m-am deşteptat din boala ce mă ardea şi am înţeles că pe 
Căprioara, soţia mea iubită, am pierdut-o pe veci... Dar ce 
putem face? într-acolo drumul e închis; ne întoarcem în altă 
parte, ca să găsim alt temei vieţii noastre. 

— Aşa este, Agapie, a încuviinţat hatmanul, punându-şi 
palma pe fruntea vatamanului; să ştii că faci bine şi-ţi va 
veni poate o mângâiere. 

„Carte de la Olimbiada presvitera cătră slăvitul hatman 
Nicoară, la curtea domniei sale. din Zaporojă. 

Eu, presvitera Olimbiada Filipeanca, scriu măriei tale, 
hatmane Nicoară, cum că pe la Bobotează, în cap de an nou 
1577, a venit la noi vatamanul Agapie Lăcusteanul cu veste 
despre intrarea măriei tale cu bine în Ucraina. Laudă 
înălţăm Domnului Dumnezeu. 

Şi ne spune vatamanul Agapie că măria ta vrei să cunoşti 
cum trăim noi cei părăsiţi uitării. 

Şi ne-a adus şi prea plăcută carte de la măria ta, pentru 
care ni s-a bucurat inima. 

Trăim, slăvite, cu nădejdea că te vom vedea iarăşi; trăim 
cu gânduri şi îndoieli. 

Din mila Ziditorului ne aflăm sănătoşi; dar nu toți. 

Cei mai tineri se dovedesc mai plăpânzi; tuşesc şi stau 
lângă foc, şi le dăm să bea o fiertură pe care măria ta o 
cunoşti, adăogind şi vorbe bune. Stau aceşti tineri plăpânzi 
la curtea noastră şi s-au bucurat ascultând cele ce spune 
Lăcusteanul. 

După ce a plecat Lăcusteanul la Dăvideni, aceşti tineri m- 
au întrebat de ţara unde te afli măria ta; şi le-am spus cum 
că măria ta te afli într-un ţinut de cătră miezul nopţii, la 
Dnipru; şi de acolo vine vântul aspru al iernii, ce se chiamă 
crivăţ, care ne-a adus viscolele şi omăturile. Şi într-acolo se 
duce austrul ce s-aude acum în horn, care curge zvonind de 
cătră amiază; şi au stat tinerii ascultând acel vânt şi n-au 


avut somn; stăteau treji suspinând, ca nişte copii cu puţină 
minte ce sunt. 

Iar vatamanul Agapie s-a dus la Dăvideni să se înfăţişeze 
mazâlului nostru Andrei şi soţiei sale Zenovia, ducându-le 
vorbe de prietinie şi urare de sănătate din partea măriei 
tale. 

Şi acolo va să afle şi pe Ghiţă Botgros, omul mazâlului, 
care acum e şi al meu, de când s-a pustiit valea; să-i spuie la 
ureche o vorbă de la diacul Radu, credinciosul măriei tale. 

Şi să spuie tuturor celorlalţi care au rămas la Dăvideni că 
unii călători care au trecut pe la noi au făcut acolea popas 
lângă grădinile raiului, scurt popas pe care îl vor avea în 
inimile lor lungă vreme. 

Iar fina noastră Ilinca stă la vatră pe când scriem această 
carte. Şi m-a rugat să pun lângă cele scrise de mine o foiţă 
uscată de răsură, strânsă din trecuta vară. 

I-am răspuns că mai bine s-o păstreze; căci cartea mea pe 
care ţi-o scriu măriei tale va face lung drum, ocolit şi 
trudnic, şi nu va rămâne decât pulbere din foiţa de răsură. 

Ea mă ruga, ţinând în palmă acea bucurie din neuitate 
zile; şi, învăluindu-se focul în vatră, o suflare i-a furat-o, 
învârtejind-o în sus cu fumul. Fina a ţipat, dar n-a plâns cum 
m-aşteptam, ci a râs şi s-a bucurat ca de-o minune. 

Îmi aduc aminte, slăvite hatmane, că mi-ai mărturisit 
bucuria care ţi-a făcut-o povestirea din vechime a lui 
Heliodor, şi că, în sihăstria măriei tale din Zaporojă, petreci 
întru spirit cu ibovnicii prigoniţi Haricleea şi Teaghene, şi 
eşti singur cu ei; nimeni dintre acei care se află cu măria ta 
nu cunoaşte nici limba, nici slova acelei comori rămase de la 
elini de douăsprezece veacuri; aşa că în această carte a 
mea elinească, pe care ţi-o trimet prin Lăcustean, pot să 
spun mai multe şi să le ştii numai măria ta. 

Acea copilă neştiutoare, căreia vântul i-a furat şi i-a dus în 
vârtej foiţa zilelor verii, era încredinţată că minunea ce 
văzuse se prelungeşte după dorinţa ei; şi a rămas privind în 
fumul ce fugea după foaia de răsură, şi zâmbea închipuirii 


sale, care o ducea cu repeziciunea întâmplărilor unui basm, 
acolo unde îşi închipuie că se află cel ce i-i drag. 

Ce spun eu nu e nou pentru măria ta; cunosc ce părere ai 
avut de această floare ce se deschidea în preajma măriei 
tale. Dar te-ai înşelat, hatmane, ca şi mine, socotind că acea 
floare se aştepta culeasă de Făt-Frumos, fiul primăverii. 

Că altele sunt gândurile măriei tale, ştiu. Că zilele ţi le 
închini hotărârilor ce ai luat şi faptelor ce pregăteşti, 
deasemenea cunosc. Totuşi am încredințarea că cele ce ţi- 
am povestit te bucură cel puţin cât povestirea lui Heliodor. 
Din când în când grijile cernite ce-ţi stau în jurul culcuşului 
celui aspru se vor scula depărtând u-se, şi-ţi va veni la 
căpătai, în tăcere, icoana celei pe care o uitai. 

Nu te va tulbura, nici te va abate din drumul ce ţi-ai ales. 
Soarele îşi umblă nebiruit calea; aşa au lege a sufletului unii 
bărbaţi, de la răsăritul la asfinţitul lor. Totuşi, slăvite, eşti 
om şi nu se cuvine să ţi se hrănească fiinţa şi sufletul numai 
cu amar. Printre nourii ce te împresoară, luci-va când şi 
când o stea. Între grele încercări, vei avea ajutorul umilitei 
şi firavei copile, care s-a întors din basmul său şi tuşeşte cu 
teamă, la vană, ca să nu mă supere... 

Atunci când, fără apărare, o chinuiau toţi demonii trupului, 
eu am avut plăcerea crudă de-a crede că nu se poate apăra; 
şi acum mă întreb cum s-a putut păstra curată lamura 
acestui sufleţel? 

Slăvite prietine, întâlnim în viaţă ascunzişuri pe care nu le 
putem pătrunde. 

Când eram tânără şi soţul meu Dionis îmi împărtăşea 
ştiinţa lui despre viaţă şi lume, am intrat într-o primăvară în 
pădurea ce se chema Bolboceanca, nu departe de scaunul 
Sucevii. Şi am găsit într-o râpă, unde abia pătrundea 
soarele, un măr pădureţ care înflorise, închinând lumii 
poate cea dintăi roadă. I-am vorbit ca unei fiinţi, certându-l 
că pregăteşte roadă acra şi amară. După asta, socotindu- 
mi-l prietin, veneam când şi când la el să-i văd isprava; până 
ce, toamna, am băgat de samă că acel măr sălbatic, ieşit 


între spini, brădui şi mesteceni, rodise mere bune - un soi 
de mere numai ale lui în acel colţ singuratic al pădurii. Era 
un sălbatic, deoarece avea spini; şi totuşi se alesese pom de 
preţ. l-am smuls dimprejur ciulinii, am ferit crengile 
copacilor din jur, i-am gustat dulceaţa rodului. Toţi pădureţii 
bătrâni din Bolboceanca îşi dădeau merele lor obişnuite, 
acre şi amare; numai acel tânăr se alesese dintre toţi şi era 
altcineva. 

Uimirea de atunci o am şi acum, faţă de acest piti de om 
de lângă mine. Iată, fecioara asta nu-i o fiinţă de rând; 
alcătuirea ei e menită să strălucească, sufletul ei să 
înflorească; şi mă simt înjunghiată de durere înțelegând că 
tot ce are e zadarnic şi tot ce poate fi nu va fi niciodată. Nu 
cutez a striga că ieşirea ei la viaţă e nedreptate şi blăstăm; 
dar mă gândesc că aşa este...” 

Nicoară Potcoavă a cetit cu privirea tulbure şi alte ştiri pe 
care i le dădea cartea presviterei Olimbiada. 

„Faurul Bogonos s-a depărtat de vatra lui, împreună cu 
Mura şi cu lunganul cel cu barosul. Deasemenea s-a 
desfăcut şi o parte din sălaşul de dincolo de luncă, unde 
trăiau câţiva lăutari, şi s-au tras cătră [ara-de-]Jos, la 
podgorii, unde oamenii au poate mai multă tragere de 
inimă pentru cântecele lăutarilor. 

Gârbovu a venit la mine arătându-mi că nu mai poate trăi 
în nelinişte şi frică. Şi-a căutat tihnă la un schit, poate la 
Sihla, în munte, bine nu se ştie unde. 

Mi-a adus într-o vineri sara pe feciorii Gârbovului Ghiţă 
Botgros, omul mazâlului nostru. 

I-a sfătuit Ghiţă Botgros în faţa mea să nu se ducă, să 
rămâie la răzăşiile lor, să pornească iar moara. 

Feciorii, Nechita şi Dominte - nu, că se duc, având spaimă 
de Vartic. 

Iar Botgros i-a încredinţat că are el ştire de la un paloş din 
vechime cum că boierul de la Filipeni se teme de acel paloş, 
să nu-i căşuneze cumva o boală de-grumaz. 


Ba, au răspuns Nechita şi Dominte, noi mai degrabă ne-om 
duce unde se află măria sa Nicoară Potcoavă. 

Şi eu m-oi duce, a strigat pe loc Ghiţă Botgros. Când mi-a 
veni ceasul, încalic şi purced. 

Se poate să ai, slăvite, la Praguri, oameni de la noi; ţi-ţi voi 
trimete prin ei veşti.” 

Această clin urmă parte a cărţii presviterei, hatmanul 
grabnic a petrecut-o pe subt ochii săi, grabnic a lăsat-o la o 
parte şi s-a întors numaidecât la povestirea cu Ilinca. A mai 
cetit-o o dată domol şi întârziind, oprindu-se din răstimp în 
răstimp şi privind chipuri şi privelişti dintr-o poveste 
mâhnită din altă primăvară. 

A rămas apoi neclintit în scaun, cu cotul rezemat de masă 
şi cu palma sprijinindu-şi tâmpla. A oftat, şi-a scuturat 
fruntea, s-a ridicat în picioare şi a ieşit în cerdac, chemând 
cu glas ce părea mânios pe Suliţă diacul. 

N-a răspuns. nimeni, nici la întăia, nici la a doua chemare. 

Văduvele schivnice se aflau în grădina de legume 
Uncheşul şi Alexandru mezinul ieşiseră la vânătoare în 
mlaştinile luncilor cu şoimul porumbar; ceilalţi oşteni 
coborâseră cu halăie la bălțile Dniprului. 

Nicoară a cotit pe după colţul casei, cătră râpa fluviului. 
Nu departe se afla Ile Caraiman, în puterea luminii, subt un 
cântec de ciocârlie. “« 

Când s-a auzit a treia chemare, Ile a răsărit şi a-a întors 
cătră stăpân. 

— Care-i porunca, măria ta? 

— Cată-l pe Suliţă, Ile, a strigat hatmanul. Să se puie şaua 
pe Murguţ. Veniţi amândoi cu mine; luaţi arce şi arcan; într- 
un pătrar de ceas încalic. 

— Numaidecât, măria ta. 

„Ce-o fi având? se mira Caraiman. De ce pare tulburat de 
mânie, pe o zi ca asta?” 

Radu diacul se afla în livadă, punând altoi într-o mlădiţă de 
măr sălbatic, ca să se bucure oamenii ce-or trăi aicea când 
el nu va mai fi. 


— Diece. hai după un stăpân mânios. 

I-a spus lui Radu Suliţă ce este şi au venit amândoi la 
grajduri. 

Pregătindu-se de ieşire, Potcoavă îşi schimbă şiacul pe 
care-l purta în casă. pe straie mai sprintene. Şi-a atârnat la 
coapsa dreaptă un j ungher. 

Ce-i mai trebuia? Nu-i mai trebuia nimic. Şi totuşi, mai 
avea de luat ceva. Căuta şi nu găsea. A trântit două scaune; 
a păşit peste halatul ce lepădase, l-a dat cu piciorul ia o 
parte, apoi s-a întors, l-a ridicat şi a tras dintr-un buzunar 
cartea presviterei. A păturit-o şi a strecurat-o în sân. 

— Aici suntem, măria ta, a dat de ştire Ile Caraiman din 
pridvor. 

Când a ieşit hatmanul, diacul Radu l-a privit cu luare- 
aminte, i-a văzut neliniştea şi a înţeles că Lăcusteanul i-a 
adus carte. Veştile grăite nu puteau cuprinde taine, nici 
pricinui tulburare, deci vatamanul Agapie a adus carte; de 
aceea a cerut intrare singur la Domnul său. 

Despre ce întâmplări poate grăi o carte de departe? Dacă 
ar grăi de întâmplări obişnuite, legate de necazurile vieţii 
curgătoare, le-am afla şi noi - Îşi zicea în sine diacul - căci 
am trăit la Dăvideni o frăţie ş-o prietenie. Nici un fel de 
trecătoare întâmplări nu pot cutremura pe-un bărbat ca 
hatmanul, aşa ca să-i înegureze ochii, să-i răstească glasul, 
să-l scoată din cumpăna firii pe care ne-o arată nouă. 

Diacul mai ştia şi altele, fie din ce înţelesese el. fie din ce-i 
spusese Mura. Mezinul împresurase stăruitor pe fina 
presviterei. Însă fecioara se apărase. Dragostea ei se ducea 
cătră fratele mai mare şi se aprinsese cu atât mai aprig cu 
cât Nicoară părea mai nepăsător şi mut. Cartea presviterei 
îl chiamă deci; îi vorbeşte de frigurile de dragoste ale 
Ilincăi. 

Însăşi mânia lui e soră cu suferinţa de iubire. Hatmanul se 
zbate ca să se înfrângă pe sine însuşi. De data asta fratele 
nu i-i prieten; de data asta se află mai singur decât 


totdeauna. După cât poate diacul cântări puterea unui 
asemenea bărbat, biruinţa lui va pricinui zguduiri şi ruină. 

Ziua avea o strălucire de cleştar şi soarele suia cătră 
crucea amiezii. Ciocârliile îşi conteniseră viersul. 
Desfăşurarea măreaţă a Dniprului sclipea din miazănoapte 
cătră miazăzi, luncile înverzeau sub malul înalt. Nicoară şi-a 
îndemnat fugarul cătră vântul lin de miazăzi. Cu tovarăşii 
săi după el, a scoborât o potecă, ş-a pornit pe drumeagul 
văii, prin ierbuşca nouă şi prin florile proaspete ale 
poienilor. 

Au mers aşa lung răstimp, la umblet, prin căldura blândă 
de primăvară. În cotloane cu bălți stârneau nagâţi, care-şi 
luau zborul cu miaune subţiri; pe sub cerul înalt pluteau 
cocori. Intraseră într-o singurătate din care oamenii 
lipseau; când s-au oprit, au ascultat să le vie ca dintr-o altă 
lume un zvon depărtat de clopot; dar nu l-au auzit. 

Nicoară a zis cătră diac: 

— Se află aici o curmătură în râpa malului, adâncită de 
şuvoaiele de primăvară în cursul veacurilor. E o sălbătăcie 
în care am mai intrat şi altădată. 

— Ce căutai, măria ta? 

— Urmăream atunci lupi; virani uneori pe unul în 
îngustimea din fund a văii, unde nu se află nici o ieşire, îi 
prigoneam cu puţini oameni, până ce scotea limba de trudă, 
şi atunci coboram de pe cal asupra lui. 

Diacul privi cu milă pe Domnul său, văzându-i ochii 
îneguraţi şi sălbătăciţi. 

— Să intrăm, slăvite stăpâne. a răspuns Radu Suliţă, să 
căutăm duşmanul. Ar fi bine să găsim aici pe Cigala ori pe 
Irimia pârcălabul. 

Hatmanul şi” a întors ochii tulburi. 

— Diece, a zâmbit el cu mâhnire, îi vom găsi şi pe aceia; 
vremea nu-i departe; acum vreau să scap de altcineva. Nu 
ştiu dacă mă-nţelegi. 

— Înţeleg, stăpâne, a oftat diacul ridicându-şi privirile 
umezite de lacrimi. Ai primit carte de la Moldova. 


— Ai înţeles, diece? a întrebat şoptit, cu uimire Potcoavă. 

— Am înţeles, căci sunt credinciosul măriei tale, şi mi-aş da 
pentru măria ta viaţa. 

Diacul s-a simţit răsplătit de vorbele rostite, primind până 
în inimă privirea de prietinie a Domnului său. 

— Vino şi tu după noi, Ile, a poruncit hatmanul. 

— Mergem să răzbim pe tărâmul celalalt! s-a bucurai Ile 
Caraiman. 

Au cotit la dreapta printr-o poartă de stâncă ş-au ajuns 
între două ziduri oable pardosite cu tufărişuri mărunte. Era 
vădit că nici om, nici sălbătăciune nu se putea căţăra pe 
acolo. Putea răzbi, poate, numai paserea măiastră din 
vreme în vreme; şi acea pasere măiastră de data asta avea 
înfăţişare şi viers de cuc în strălucirea acelei amiezi de 
primăvară. 

Cucul şi-a spus numele, i-a privit înfricoşat cu ochi de 
rubine şi şi-a luat zborul spre lumea oamenilor. 

Cărarea îngustă a văii era săpată şi spălată de şuvoaie. 

Au mers aşa, au tot mers, până ce a sărit lupul, stăpânul 
acelei domnii, lup sur, bătrân, slab şi năpârlit, îşi căuta 
hrana de şopârle şi guzgani prin cotloanele înguste ale văii 
care-i purta numele. Aici se afla totdeauna un singur domn 
care punea oprelişte lupilor străini. 

Fiara s-a învârtejit spre coada văii. Călăreţii au pus pinteni 
şi s-au ţinut aproape de dânsa. Caii pufneau spre ea 
sforăituri; fereau capetele în laturi de putoarea ei; dar 
frâiele îi îndrumau şi glasurile călăreţilor îi îndemnau. Ai: 
dus-o aşa fără odihnă, până ce au simţit-o slăbind. Atunci 
Nicoară a aruncat o privire ascuţită cătră diac. a îndemnat 
mai cu putere pe Murguţ; şi nu târzie vreme lupul a prins a 
şovăi pe arcurile picioarelor. Apoi s-a oprit, lipindu-se de o 
piatră sură ca şi el. 

Nicoară a tras cuțitul cel lung şi a coborât din şa. Se afla la 
cinci paşi de fiară, aţintind-o neclintit. Diacul şi Ile ţineau 
pregătite suliţile scurte de vânătoare. 


Când hatmanul a mai făcut un pas, fiara şl-a subpus 
deodată capul; apoi. Într-un cutremur al trupului ei trudit 
de moarte, a clănţănit din fălci ridicând botul spre văzduh şi 
slobozind un urlet prelung. În ochii şi-n glasul ei tremura 
spaima cea din urmă. 

Era în acest bocet al desnădejdii ceva omenesc: nu. mai 
curând oamenii au în minuta pieirii acea tânguire 
năprasnică a lupului cătră Ziditorul a toată făptura. 

Hatmanul s-a înfricoşat ca de o vedenie neaşteptată a 
milei. Era gata să repeadă în fiară cuțitul. A pregetat; a 
vârât arma în teacă, s-a răsucit, a săltat în şa, a întors în loc 
şi a apucat înapoi cărarea rovinei. 

Când au ieşit la luncile fluviului, hatmanul avea faţa pălită 
de mâhnire, însă îmblânzită. Oboseala şi zguduirea îl 
alinaseră. 

I se părea diacului că lupul cel singuratic primise în fiinţa 
lui o parte din povara lui Nicoară. 

Au umblat în pas domul spre Zid Negru până în asfinţitul 
soarelui... 

X* X* 

Capitolul 29 

Ostroveni. 

Vara era în toi de-a lungul Dniprului. Când soarele a ajuns 
la cea mai mare înălţime a sa, deasupra amiezii, şi au 
înflorit sânzienele, hatmanul a descălecat cu uncheşul 
Petrea şi diacul la Ostrovul Moldovenilor, ca să cunoască ce 
fac oştenii ce i se adunau acolo. 

Moş Elisei, cu doi maiştri mari de călărie, învăţa pe cei 
veniţi de la Moldova acel meşteşug al oştilor călăreţe pe 
care zaporojenii de la Praguri îl aveau ca pe o taină a 
puterii lor. 

Cândva, schiţii se dovediseră călăreţi fără păreche în 
afundul nemărginirii stepelor; faima lor zăcea în curganele 
pustiei. După schiţi, ieşiseră la lume călărimile mongole. În 
trei sute de ani tătarii din preajma Mării Caspice şi a Mării 
Negre, urmaşi ai lui Subotai-Behadâr şi Batie-Han, se 


domoliseră şi se mulaseră în tihna caselor zidite şi 
grădinilor încântate; nu-şi mai trăiau viaţa îngemănaţi de 
caii lor, fii ai furtunii. 

leşiseră în lume, din pojarul suferinţilor, oamenii volnici de 
la Praguri care ţineau fruntea între războinicii acelui veac. 
Intre aceştia îşi petrecuse tinereţă Nicoară. Cu dânşii, fiind 
hatman, cutezase a străbate marea până în Anadol. 
Încununat de faimă îşi petrecuse anii ajutând la întărirea 
acelei slobozii de la Dnipru. În acea lume găsise liman 
mâhnirii sale şi nădejde să răscumpere pieirea lui lon-Vodă. 
eliberându-se el însuşi de povara unui jurământ înfricoşat. 

Când intrase pe cărări cotite şi pe lingă colibele străjilor, îi 
picuraseră în auz, din sălciile bătrâne ale luncilor Dniprului, 
chemări sfioase de privighetori. Iar în noaptea cea dintăi, în 
lumina lunii, împrejurimea a prins a suna de clocotul 
viersurilor atâtor cântărețe, încât se părea că tabăra era 
împresurată de vrajă. Ardeau focuri la bordeiele fiecărei 
sotnii, şi oştenii pribegi ascultau în tăcere cântarea nopţii 
de iunie, ducându-se cu sufletele şi gândurile. prin painjeniş 
de lună. În priveliştile de acasă - colibe pustii, ţintirimuri 
proaspete. 

— Cum ţi-a plăcut, slăvite hatmane. lucrarea noastră de 
azi a întrebat Pokotilo. 

Stăteau pe buturugi, la focul de dinaintea colibei lui moş 
Elisei. 

— Mă aflu bucuros pentru ucenicii noştri, a răspuns 
Nicoară, punându-şi cu prietinie palma mânii drepte pe 
umărul bătrânului. 

Uncheşul Petrea a clătinat din cap. 

— Bună treabă s-a făcut. Însă ar trebui grăbită. 

— De ce. fecioriile? a întrebat moş Elisei. Pe cât am înţeles, 
hatmanul are o socoteală mai bună decât îţi închipui 
domnia ta. Noi toţi ştim puţin; domnia sa ştie tot. 

Uncheşul a ridicat lângă tâmplă degetul: 

— Războaiele se fac vara, Pokotilo. Aşa-i rânduiala lor, 
pentru înlesnirea hranei oamenilor şi cailor. Nu ştiu ce zice 


măria sa. 

— Măria sa tace, a râs moş Elisei. 

— Ba nu, Pokotilo. Socot că se pot face războaie şi iama. 
Fiece boală cu leacul ei; fiece război cu folosul ce trebuie să 
aducă. Nouă ne e îndămână să pălim cu repeziciune, când 
neprietinii noştri nici nu s-aşteaptă. 

— Dacă nu se nimereşte la vremea cea mai potrivită, vara. 
atunci cum? 

— Nu ştiu, moş Petrea, a zâmbit hatmanul. Aştept întăi 
veste de la ploile toamnei şi de la cel dintăi crivăţ. 

— Atuncea să-l punem pe diac să caute în gromovnic...? 

— Nu te supăra, moş Petrea, hotărârea e la mine, nu la 
gromovnic. 

Bătrânii s-au uitat pe furiş imul la altul şi le-a plăcut 
răspunsul hatmanului. 

— Să nu se îngraşe de lene nici oamenii, nici caii. 

— Nu-i lăs eu, s-a învoit Pokotilo. 

— Potrivit ar fi să putem călări pe cel dintăi vifor... a grăit 
încet Nicoară, ca şi cum ar fi început o poveste. 

Numai diacul a auzit oftatul hatmanului şi la focul de sfat 
s-a aşezat tăcere. 

— Străjile merg la două zile de drum înainte... a urmat 
hatmanul, deschizând ochii neclintiţi spre vedenia 
viitorului; şi în sara blândă de vară i se părea că e singur, 
numai cu cugetul său. 

Strâji tari, care trebuie să apuce cu mare grabă vămile de 
ieşire ale Moldovei, poprind iepuroii... 

Noi ceilalţi, sotniile lui Costandie-Şah şi ale noastre, cată 
să facem drumul de zece zile numai în cinci... 

Hrană de la pământeni nu ne trebuie. Avem hrana noastră, 
la căruţe. Opt căruţe de fiecare sotnie. 

Slănină şi pastrama, pesmete şi gurut. Am văzut şi învăţat 
gurutul de la mongoli; făină de hrişcă şi grâu plămădite cu 
brânză, lapte şi ouă; aluatul subţiat cu suci-torul şi tăiat în 
tocmagi mărunți, uscat la cuptorul nostru şi al verii şi 
încărcat în saci. Dintr-o măsură de gurut muiat şi amestecat 


cu apă clocotită se face zama cea mai prielnică. Cu acestea 
câte spun, biruim vremea şi depărtarea: nu întârziem în 
certuri; nu stârnim şi nu prefacem liniştea în furtună. 
Crainicii noştri strigă în sate: Oameni buni! Domnul nostru 
Nicoară pe sărmani îi ocroteşte, pe cei trufaşi îi loveşte... 

Bătrânii şi diacul ascultau cu răsuflarea oprită şi cu inimile 
bătând acele cuvinte încete şi blânde. În ochii lui Potcoavă 
se aprindeau când şi când stele de la focurile taberei. 

— Aşa cuprindem laşii, a urmat Nicoară, şi punem din ziua 
întăi străji care să umble pretutindeni, oprind orice 
neorânduială. Acolo intră judecători juraţi, nu prădalnici; 
sotniile găzduiesc la mănăstiri; ascultă cu sfială şi împlinesc 
cu tărie poruncile domnului lor. Uncheşul Petrea e mare 
armaş; judecători sunt dregătorii noi şi căpiteniile peste 
cinci sute. Şi sotnii numite au cuprins scaunele ținuturilor. 
Şi de la graniţă şi din ţinuturi sunt duşi la judecată boierii 
care au vândut pe măria sa Vodă Ion Pentru asta ostenim 
noi, facem drumul în pripă, nu asuprim pe nimeni, ţinem 
linişte şi dreptate - ca să prindem şi să judecăm pe boierii 
care au vândut pe Domnul lor. 

Hatmanul s-a oprit, cu ochi aţintiţi. Şi-a clătit domol 
fruntea. 

— Nu... Încă nu-i destul şi nu-i tot. 

Dacă nu se deprind din vreme sotniile noastre să umble 
până la Moldova în răstimpul hotărât, vom duce acolo oşteni 
trudiţi, şi nu putem săvârşi treaba pentru care ne ducem. 

— Vom face drumul în cinci zile, măria ta hatmane, a dat 
încredințare Elisei Pokotilo, şi oamenii noştri vor fi în stare 
să se bată în ziua a şasea. Dar mai trebuiesc şi altele, dacă 
ne ducem pe vifor de iarnă. 

— Moş Elisei, a răspuns Potcoavă, oştenii noştri vor fi bine 
hrăniţi, bine îmbrăcaţi şi încălţaţi. Am trimes răspuns lui 
Iacob Lubiş că avem nevoie de pâslari, cojoace şi cuşme. 
Străjile care umblă înainte vor pregăti popasurile, vor 
cumpăra vite pentru spor de hrană şi ovăs pentru cai. Şi nu 
vom pleca pe vifor de iarnă, moş Elisei. Nu clătina din cap, 


uncheşule Petrea, căci ştii şi domnia ta că sunt răgazuri în 
vremea toamnei şi-n cap de iarnă, când vânturile din miezul 
nopţii stau legate şi vine pe adierea de la miazăzi o vară 
târzie ce se chiamă a Sfinţilor Arhangheli; atunci putem 
călători cu blândeţă şi voie bună. 

— Are dreptate hatmanul... a încuviinţat moş Elisei. 
Uncheşul a cârtit: 

— Dar dacă Ge pune o vreme tare din luna lui brumar? 

— Uncheşule, a zâmbit Nicoară, vremea ne va li prielnică 
şi vom umbla bine. Dacă nu va fi prielnică o vom birui. 

Bătrânul Petrea Gânj s-a uitat la Pokotilo şi i s-a luminat 
faţa. 

— O vom birui, măria ta. 

De la Ostrovul Moldovenilor, Nicoară Potcoavă a făcut 
drum cu însoțitorii săi de aproape până la Lunca Mare, 
unde a ţinut sfat de război cu Şah. 

Când s-a întors, a găsit la moldoveni pe Iacob Lubiş cu 
care a stat de vorbă pentru nevoile ostaşilor săi. 

Lubiş filosof l-a înştiinţat pe hatman că Tadeus Kopiţki îi 
trimete necontenit ba veşti, ba oameni. 

— Însă Gavril Ciohoranu, omul lui Ţopa, tace şi nu dă nici 
un semn de la lampol, lângă Nistru. Un singur om, un 
oarecare Teofil Tartarău, s-a rătăcit la Braţlau venind de 
cătră lampol. Şi acel om, urma a povesti Lubiş, Îl văzuse pe 
Gavril Ciohoranu care îl îndemnase să stea un răstimp la 
Ostrov, şi apoi să se întoarcă la lampol şi să-i arate domniei 
sale ce-ar fi văzut şi oblicit acolo. 

— Pe acel Ciohoranu l-ai văzut? 

— Nu. 

— Nici n-ai primit ştire să-i trimeţi bani? 

— Nici. Celor pe care vrea să-i piardă, Dumnezeu le ia mai 
întăi mintea. Cu cine se întâlneşte acolo şi cu ce trăieşte? m- 
am întrebat eu. Şi am ispitit întăi pe Tartarău. După aceea 
am trimes răspuns Lui ladeus Kopiţki. Se pare că ajung 
până la lampol oameni de la Iaşi; poate aduc răvaşe Eu 
credeam că poate se va fi înfăţişat măriei tale? 


— Nu s-a înfăţişat. Iţi mărturisesc, Lubiş, că băgarea mea 
de samă se îndrepta mai mult cătră Kopiţki decât cătră 
Ţopa. Kopiţki se trage din şleahtici; 'Ţopa din răzăşi de la 
ţinutul Romanului. E mai uşor a ne închipui pe pan Iadeus 
întinzând punte cătră boierii leşi, decât pe '[opa uneltind 
împotriva fratelui lui lon-Vodă. Şi, cu toate acestea, Kopiţki 
se poartă cu dreptate şi nefăţărnicie. Aş fi mâhnit să aflu că 
omul pus de '[opa la lampol a lunecat spre duşmani. 

— Tot aşa de mâhnit aş fi şi eu şi mi-ar părea rău să rămâie 
cetatea lampolului văduvită de acel boier Gavril Ciohoranu. 
Ce demon îl va fi ispitit să se apuce de meşteşuguri 
diplomaticeşti? Dacă ar cunoaşte bine pe Lubiş şi pe moş 
Elisei, nu s-ar încumeta să ducă apă la fântână şi să înveţe 
peştele a înota. 

— Lubiş, a hotărât Nicoară, vezi ce este. Noi n-avem 
nevoie de vicleni, orbi şi timpi. Vorbeşte şi cu Elisei Pokotilo. 
După plecarea lui Iacob Lubiş filosof, Nicoară a rămas la 

Ostrov întreaga lună iunie, urmărind cu hărnicie şi 
înfrigurare învăţătura la călărie a oştenilor săi moldoveni. 
Uneori le era el însuşi dascăl, punând şi pe mezinul său 
Lixandru să săvârşească mişcări şi isprăvi uimitoare pe caii 
cei mai aprigi. 

Apoi, la începutul lunii iulie, s-a înfăţişat la tabăra 
moldovenilor monahu Agatanghel de la Pobrata şi prietinul 
său din voinicie, Strămurare. La o zi după ei au descălecat 
înaintea hatmanului feciorii Gârbovului, Nechita şi Dominte. 

Bucuratu-s-au oştenii lui Potcoavă de vederea acestor 
prietini din cealaltă vară şi numaidecât i-au aşezat în 
bordeie şi le-au dat vatră de foc şi merinde cu îndestulare. 

— Măria ta, s-a închinat lui Nicoară monahul Agatanghel, 
binevoieşte a mă primi în oastea dreptăţii, pe care lumea de 
la noi o aşteaptă. Şi mă rog să nu-l lepezi de la vederea 
măriei tale pe acest rătăcit în pustia vieţii, cu numele 
Strămurare, care a făcut bine sărmanilor, călcând 
orânduielile domneşti. Faptele lui au fost bune, căci au 
alinat dureri. 


— Frate Agatanghele, a răspuns hatmanul, chiar dacă ar fi 
greşit, Strămurare avea-va prilej să se răscumpere, pe 
sărmani miluindu-i, pe trufaşi lovindu-i. 

Strămurare a îngenunchiat, cu pletele în ochi. 

— Mărite stăpâne, până acuma n-am făcut altceva, a 
strigat el cu tărie. De aceea am venit în slobozie după măria 
ta. 

Hatmanul a încuviinţat cu fruntea şi şi-a întors privirile 
cătră întinderile cele mari de apă ale Dniprului. Acolo, la o 
cotitură, se izbeau talazuri mari în stânci. Tumultul lor nu 
se mai alina din veci şi zvonul acelei depărtări ajungea până 
la urechea şi inima lui Nicoară. 

Nechita şi Dominte, feciorii Gârbovului, s-au înfăţişat când 
măria sa Nicoară se afla singur, dinaintea cortului Au cerut 
învoire şi Ile Caraiman le-a făcut semn să se apropie. 

S-au închinat şi au rămas în faţa măriei sale, mari şi greoi, 
întru sfială şi muţenie, învârtindu-şi în degete căciulile de 
oaie. 

— Cum vi-i habarul, feciorilor? a întrebat hatmanul. 
Dominte a pălit cu cotul pe fratele său mai vârstnic. 

Acesta şovăia. 

— Răspunde, bădica, l-a îndemnat şoptit mezinul. Nechita 
a mestecat greu nişte câlţi. 

— Apoi, măria ta, se chiamă c-am venit şi noi... 

— Cura îs treburile pe la Dăvideni? 

— N-aş putea spune, măria ta, că-s bune. 

Nechita s-a oprit; Dominte l-a îndemnat iar cu cotul: 

— Spune, bădica, patarania noastră cu boierul. Dacă n-o 
spui dumneata, o spun eu, rugind pe măria sa ca sămă 
ierte de îndrăzneală. Slăvite stăpâne, noi ne-am fost dus în 
voinicie săvârşind destule răutăţi, asupra slujitorilor 
stărostiei şi asupra boierimii. Cum îi întâlneam undeva pe 
slujitori şi boieri, cum îi suduiam, şi-i păleam. Să fim iertaţi, 
căci asemenea fapte le-am săvârşit din amărăciune şi 
desnădejde. Tătuca nostru s-a pustiit la o sfântă mănăstire, 
moara a luat-o puhoiul de primăvară; aşa că noi ne-am dus 


la lupi şi mistreți, subt ocrotirea codrului, temându-ne de 
oameni. Şi fiindu-ne nouă jale mare după locurile prunciei 
veneam câteodată într-ascuns, noaptea la ţintirimul 
Filipenilor, ca să aprindem făclie la mormântul maicii 
noastre. Dacă nu puteam ajunge la ţin tir im, apoi puneam 
făcliile la poarta cuvioasei presvitere Olimbiada. În covrul 
unde aşezam noi făcliile în sara asta bunăoară, găseam în 
noaptea a doua merinde, pomană de sufletul răposatului 
preot Dionis. Da-ntr-un rând, iaca ne întâlnim cu Vartic, 
boierul de la Filipeni. Noi nu l-am căutat, ştiindu-l păzit de 
strajă tare; dar a dat el peste noi. Domnia lui se ducea la 
Roman; noi am trecut Moldova spre satul nostru. Noi 
ieşeam din vad: domnia lui venea la vad. 

— Iaca hoţomanii Gârbovului! strigă dumnealui la slujitorii 
ce avea cu sine; daţi în ei cu săbiile şi-i oborâţi. 

Noi, ca cei fricoşi, o luăm la fugă, unul încolo, altul încolo - 
dar nu departe unul de altul. Cei patru slujitori ai domniei 
sale se înşiră după noi. Cum îi vedem noi cu coada ochiului 
răsfiraţi, odată ne întoarcem asupra lor şi-i pălim pe rând 
cu mare grabă, de frica ce aveam de ei; şi după ce-i pălim 
cu ghioagele, îndrăznim să ne ducem şi la Vartic, şi-l pălim 
şi pe dânsul. Întăi l-a pălit Nechita, fiind frate mai mare; 
după aceea l-am pălit şi eu, dar nu mai aveam ce păli, căci 
Vartic slăbise de tot. A zis bădica Nechita: 

— De-acu hai, măi Dominte. 

Fiindu-mi frate mai mare, l-am ascultat; şi ne-am dus. 

Feciorii Gârbovului au rămas cu frunţile plecate în locul 
unde se aflau, aşteptând mustrarea hatmanului. Dar 
hatmanul tăcea şi nu-i mustra. Îi privea într-o mare 
depărtare, în zarea sinilie a asfinţitului, în priveliştea 
neuitată a Moldovei. Se afla în fundul fiinţii sale o întrebare 
despre anume fiinţi care trăiau în acele depărtări, însă 
măria sa a stăpânit în tainiţa ei acea întrebare cătră feciorii 
Gârbovului. 

Nechita a cutezat să adaoge şi el câteva cuvinte la 
istorisirea fratelui său mezin: 


— Apoi după asta nod ne-am sfătuit să venim după milă şi 
ocrotire la măria ta. Şi te-om sluji pe măria ta cu credinţă. 

— Aţi făcut bine, le-a răspuns Nicoară. Şi ei s-au bucurat 
închinându-se. 

După aceea s-au dus, şi mai încolo şi-au pus căciulile în 
cap. 

La Sântilie, hatmanul Nicoară aflându-se tot la Ostrovul 
Moldovenilor - a descălecat căpitanul Cozmuţă Negrea, 
dinaintea cortului. Sta lângă Potcoavă, la o măsuţă joasă, 
diacul Radu cu hârţoagele lui. 

— Ile, a poruncit hatmanul cătră omul său de credinţă, du 
calul căpitanului Cozmuţă şi vezi să i se dea bună îngrijire; 
şi vesteşte pe domnia sa Lixandru, pe uncheşul Petrea şi pe 
moş Elisei să vie la mine. Şi nu uita că oamenii călători au 
nevoie de mâncare şi băutură. 

— M-am dus, a răspuns cu voie bună Ile, trecând pe sub 
braţul prietinesc al negreanului, care-i lepăda frâul. 

Căpitanul s-a închinat cătră Domnul său, punându-şi 
fruntea pe inelul cu stemă. 

— Slăvite stăpâne, a grăit el, am îndeplinit după putinţă 
lucrarea ce ai binevoit a-mi încredința. 

Potcoavă l-a sărutat pe frunte. 

— Stăi lângă mine, Cozmuţă, şi spune-mi. 

— Măria ta, a răspuns căpitanul negrean; am umblat eu 
singur în ţară ca un neguţător care vrea să cumpere unele 
şi altele; au mai umblat pe unde n-am fost eu şi alţi câţiva 
răzăşi de la noi, bărbaţi de credinţă. M-am oprit şi la 
scaunul Iaşilor, ispitind între diecii de la logofeţia cea mare; 
şi toate câte le-am aflat, le-am însemnat pe rând şi le-am 
ţinut tăinuite, iar acuma le supun măriei tale. 

— "Toate bune, căpitane Cozmuţă; ca să se plinească 
judeţul cel drept. 

— Le am aici în taşca mea de vânătoare, măria ta. 

— Într-adevăr, Cozmuţă, aceste izvoade însamnă vinarul 
pe care îl urmărim. Nu e nevoie să le cunoască şi alţii 


acuma. Le vor cunoaşte la vreme. Dă diacului nostru Radu 
taşca. O vom cerceta împreună, singuri. 

Hatmanul avea o aţâţare de bucurie, ca şi cum ar fi sorbit 
o băutură tare. 

— Vine vremea, vine vremea, căpitane Negrea, a şoptit el. 
Ai însemnare şi pentru prea cinstitul şi prea credinciosul 
pârcalab Irimia? 

— Am şi pentru căpitenia viclenilor, slăvite stăpâne. 

— Bine, Cozmuţă; bine, prietine! Ziua de astăzi pot s-o 
însemn c-o piatră albă, cum spuneau oamenii de demult, s-o 
însemn cu lumină după atâtea zile negre ce-am avut. Of! 
Cozmuţă şi diece, astfel socot să pot ajunge la ceasul acela 
al păcii sufletului meu, după care tânjesc. Să ştiţi că 
amândoi veţi fi între judeţii care vor cerceta şi vor osândi. 
Iar bătrânul nostru Petrea fi-va armaş mare - ţinând asupra 
vinovaţilor paloşul judecății. 

XX 

Capitolul 30 

Cigala. 

Cătră sfârşitul lui august, hatmanul a slobozit poruncă de 
plecare la tabăra cea mare a zaporojenilor, pentru a cincea 
prăznuire a muceniciei lui Vodă Ion. Drumul pe care aveau 
a-l face moldovenii era în acelaşi timp o cercare a 
învăţăturii lor din acea vară. La meşterii de călărie se 
adăogise şi căpitanul Cozmuţă, chiar de a doua zi după 
intrarea sa la Ostrov, şi se dovedise că se aflau în acele 
locuri puţini călăreţi atât de iscusiţi ca domnia sa, şi puţini 
nălbari aşa de pricepuţi, şi deasemenea puţini care să 
biruiască pe cei mai aprinşi harmasari şi să-i deprindă a 
merge în buiestru. 

Se ţinuse şi la Lunca Mare sfat pentru meşteşugurile de 
război; Nicoară Potcoavă ceruse hatmanului Costandie şi 
asaulilor zaporojeni să bage de samă mai ales la iuţeala 
călărimii. Dacă te afli cu oştenii la vreme la locul hotă-rât şi 
oamenii nu-s istoviţi de trudă, bătălia ţi-i pe jumătate 
câştigată. 


Nu năvala nebunilor aduce biruinţa, arătase măria sa, cât 
înţelepciunea. 

Cu primejdie de pieire dobândise însuşi măria sa această 
învăţătură în trecuta vară. Cunoască-se că cea mai grea 
învăţătură e cumpăna cuminţeniei. 

Dacă se învaţă la buiestru caii, după datina războinicilor 
care au clădit curganele stepei, avem în mină o întreită 
putere: „Cal în bună stare, călăreț neostenit, devreme la 
locul poruncit”. 

Ieşirea de la Ostrov a moldovenilor s-a făcut cu asemenea 
rânduială şi umbletul lor le-a îngăduit să străbată calea de 
cinci popasuri numai în patru popasuri. 

Ca să nu fie asupra calului povară prea grea, o parte din 
tărhatul călăreţului merge la cele opt căruţe ale sotniei. Tot 
la aceste căruţe largi şi uşoare, cu covergă, se află şi caii 
slobozi de schimb. Pe lângă merinde, căruțele poartă şi 
armele nouă de foc, pe care le pot întrebuința oştenii 
surugii după nevoie, sprijinind din laturi harţurile. 

Rânduială bună a statornicit Nicoară Potcoavă şi cu 
umbletul înainte a „ochilor privighetori”, cum le spunea 
măria sa călăreţilor cercetaşi. De privighetori are nevoie şi 
coada oştimii. 

— Şi mai are nevoie oastea mea, cu care intrăm în 
Moldova, a încheiat măria sa, de cea mai strânsă rânduială. 
Noi nu ne ducem în pradă; ne ducem ca să plinim dreptăţile 
şi să bucurăm noroadele. 

După ce au închinat pentru izbândă o cupă şi chiar mai 
multe, oştenii lui Nicoară Potcoavă au rămas întru-câtva 
nedumeriţi, căci nu se hotări se ceasul plecării şi vara era 
pe sfârşite. 

Stogurile de fân pentru iernatic erau clădite, ovăsul şi 
orzul adăpostite în gropi arse, căruțele tocmite, caii 
potcoviţi la picioarele de dinainte; meşterii fauri încă 
băteau neînduplecat cu ciocanele şi lemnarii ciopleau cu 
testele şi cuţitoaiele, şi rotarii încheiau la cobâle roatele de 


schimb; Lunca Mare gătea război, dar nu se cunoştea dacă 
fi-va acest război la Sântămăria asta, ori la cealaltă. 

— Să nu fie oamenii cu nerăbdare, a dat lămurire moş 
Elisei, mare postelnic al măriei sale! hatmanul mai are de 
făcut un drum până la hotarul nohailor, după făgăduinţa ce- 
a dat lui Demir Ghirai-Han în trecuta toamnă, să se 
întâlnească şi ist an amândoi la vânătoarea cailor sălbatici. 
Şi după asta se va cunoaşte dacă mai avem de săvârşit şi 
altele, până ce şi-a scoate iarna fugarii albi din saraiurile de 
ghiaţă. 

— Apoi, ziceau unii dintre zaporojenii vârstnici, pare-se că 
măria sa îşi tocmeşte treburile cu Demir Ghirai, şi, dacă 
înţelegerea fi-va bună, drumul ne e deschis. 

— Feciorilor, i-a ameninţat cu degetul moş Elisei; are să vi 
se bolnăvească de atâta cuget căpăţânile. Lăsaţi-l mai bine 
pe hatman să cugete pentru toţi; măria sa ştie ce are de 
făcut. Să cunoaşteţi numai atâta că în puţine zile purcedem 
la hotarul din pustie şi măria sa ia cu sine nu mai mult decât 
două sute de săbii bune. 

Zaporojenii cei vechi au clătit din cap, cufundându-se întru 
mare nedumerire. 

După ce-au trecut cele dintăi ploi de toamnă şi brumărelul 
a suflat argint peste păşuni, a ieşit poruncă pentru 
încălărarea celor două sotnii cu zece căruţe. La straja 
aceasta a măriei sale hatmanului, s-au adaos oştenii săi mai 
vechi de credinţă cu care pătimise la laşi, precum şi 
Cozmuţă Negrea, vatamanul Agapie şi asaul de vânătoare 
Elisei Pokotilo. 

Au purces sara, pe lună plină, şi-au mers până după miezul 
nopţii, când au făcut popas lângă o movilă veche, deasupra 
luncii Dniprului, unde slujitorii de la căruţa lui Ile Caraiman 
au clădit măriei sale cort. 

S-au aprins focuri roată între căruţe şi oştenii s-au aşezat 
la odihnă. Nicoară n-avea somn şi părea neliniştit. A 
vegheat un timp în capul oaselor la focul său de la intrarea 
cortului, până ce constelația cloştei cu pui s-a înclinat 


deasupra asfinţitului. Atuncea a dat glas ornicul lui 
Caraiman şi a venit la măria sa prin lucirea lunii moş Elisei. 

Ile Caraiman a sporit focul. Hatmanul a luat între umeri 
burca şi s-a dus încet prin tăcerea taberii, cu asau-lul cel 
bătrân după sine. 

Luceau cătră răsărit cotiturile fluviului şi cătră asfinţit 
bruma imaşurilor. La miazănoapte carul mare îşi întorsese 
oiştea. Pe sub stele, în liniştea văzduhului, se auzea zborul 
aprig al stolurilor de rațe. 

— Sunt îngrijat. moş Elisei. 

— De ce, măria ta? lusuf Mârza, omul de credinţă al lui 
Demir-Han, mi-a spus că omul nostru Cigala e pe cale şi nu 
poate fi nici-o îndoială că va sosi la vânătoare de la Gloduri. 
M-a dus tătarul său la întâlnirea cu el şi lusuf Mârza a 
arătat că hanul te aşteaptă numaidecât ca să te încredinţezi 
de prietinia lui. 

— Dar dacă totuşi Cigala nu vine? Elisei a tăcut. 

— Dacă totuşi nu vine, moş Elisei, însamnă că hotărârile 
mele şchioapătă iarăşi şi că Piaza-Rea n-a contenit a mă 
prigoni. Întreb stelele veşnice de ce-i aşezată lumea 
oamenilor dacă dreptatea nu poate izbândi? Aşa de mici 
suntem oare, lepădaţi ca frunzele şi ca pulberile? 

— Slăvite hatmane, linişteşte-te. Vei fi fiind trudit; vei fi 
având şi altele asupra sufletului măriei tale. 

Nicoară s-a oprit deodată, parcă-l loviseră în piept vorbele 
bătrânului. Pokotilo a urmat: 

— Peste puţine zile Cigala va sta la judeţul măriei tale. Ş- 
apoi te vei duce unde te-aşteaptă noroadele pentru alte 
judecăţi. Mai am un prietin care nu doarme şi se frământă. 
cu nădejdi şi îndoieli ca şi măria ta. Parcă aţi fi de un lut şi 
de un sânge. 

— Suntem, moş Elisei, din aceeaşi dragoste pentru 
mucenicul nostru. Dacă este Dumnezeu, mă rog să nu fiu 
înlăturat de la izbânda mea. lar dacă nu este Dumnezeu, le 
cer prietinilor mei să mă sprijine, ca să dobândim pentru 
oamenii ce-or rămânea după noi o nădejde, care să le fie 


temei de viaţă. Altfel, viaţa n-are înţeles şi mai bine ar fi fost 
să nu fim. 

— Măria ta, leapădă slăbăciunile trecătoare. Crede în 
prietini. 

— Ai dreptate, moş Elisei, m-am liniştit, căci nu sunt 
singur. 

La Al-Şaptelea-Curgan, cum se chema locul popasului, 
Nicoară a stat până la amiaza acelei zile de 20 septemvrie, 
dormind, după sfatul cu Pokotilo, somn liniştit. 

Au pornit tot cătră amiază şi au umblat cu spor şi noaptea 
următoare. Iar în ziua de 22, marţi, au apucat la asfinţit 
înspre hotarul Bugeacului. Când au ajuns în marginea 
pustiei fără stăpân, Nicoară a poruncit popas o zi întreagă 
şi ospăț oştenilor. Dar măria sa a ajunat deplin şi a stat 
singur ca să i se liniştească sărmana inimă. 

Joi dimineaţa la prânzişor, „ochii privighetori” i-au adus 
ştire slăvitului hatman, că tabăra de vânătoare a lui Demir 
Ghirai-Han nu-i decât la trei ceasuri depărtare. 

Părerea asaulului Elisei Pokotilo a fost că numaidecât 
măria sa Nicoară trebuie să ajungă în aceeaşi zi la cortul lui 
Demir Ghirai, cu oştenii săi mai de-aproape. El însuşi îi va 
sta la stingă, tălmaci. 

Cele două sotnii se mişcă în acelaşi timp, în afară de 
vederea taberei hanului, ca să apuce drumurile de scăpare 
ale lui Cigala. 

Tabăra de vânătoare era astfel împresurată, când Nicoară 
Potcoavă a ajuns la Cazac-Bunar lângă cortul de matasă, 
dinaintea căruia ardea un foc nou pe-o vatră veche. Demir 
şi credincioşii săi, şi un oaspete străin cu puţini slujitori 
isprăviseră prânzarea şi beau cafea. 

Cigala trăgea fum de tutun din pipă, răsturnat pe o coastă, 
pe covoare, în mângâierea soarelui blând al toamnei, subt 
un văzduh albastru în care pluteau domol funigei. 

Era un bărbat frumos, încă tânăr, cu faţa uşor smolită şi 
nas grecesc. Zâmbea lenei şi fumului albăstrui în care îi 
luceau vedenii fericite ale viitorului. 


Demir Ghirai-Han i-a atras luarea-aminte asupra 
oaspetelui nou care tocmai se oprise şi descăleca. 

— Iată un bun prietin al meu, hatmanul Nicoară. Cigala a 
întors fruntea c-un zâmbet blând şi s-a ridicat pe jumătate 
din pufuri. 

— Eu îl cunosc pe baş-ceauş-baş Cigala, a zis limpede şi 
răspicat Nicoară. 

Elisei Pokotilo a tălmăcit. 

— De unde? s-a mirat bărbatul cel frumos şi zâmbitor. 

— Sunt de atunci trei ani, a răspuns cu privirea nou-roasă 
hatmanul; când a fost înjunghiat fratele meu, măria sa Vodă 
Ion, în cortul lui Mehmet-beglerbei. 

Când asaulul Elisei a tălmăcit aceste cuvinte ale 
hatmanului, Cigala a răsărit în picioare. S-a făcut alb ca 
varul. S-a pipăit căutându-şi sabia. Însă vânătorii de cai 
sălbatici nu poartă sabie. 

— Ce-nseamnă asta, Demir Ghirai? şi-a ascuţit el glasul de 
mânie. Cine-i acest om? Nu sunt eu oare oaspetele tău? 

— Ba eşti oaspetele meu, ca şi hatmanul, a răspuns hanul. 

— Suntem amândoi, Cigala, oaspeţii lui Demir Ghirai, a 
urmat a da răspuns Nicoară Potcoavă. Însă locul pe care ne 
aflăm noi şi Demir Ghirai nu-i al nimănui. Aici la Cazac- 
Bunar, în pustie, nu se află alt stăpân decât dreptatea. Am 
venit să te aflu şi să te judec. 

Baş-ceauş-baş Cigala a cercetat pripit în juru-i. 

Slujitorii hanului îşi potriviseră înfăţişarea după aceea a 
stăpânului lor. Cei câţiva slujitori pe care-i adusese Cigala 
cu sine de la Isaccea, unde era domn şi stăpân în numele lui 
Amurat-Sultan, se ţineau nepăsători, aşteptând să se 
întâmple ce era scris în terfelogul lui Mohamed pro-rocul, 
într-al şaptelea cer. Pe lângă asta, Cigala nu era decât un 
hain, care-şi lepădase legea şi se turcise ca să aibă 
pricopseală, baclava şi cadâne. 

Allah e mare, Allah are să-l apere dacă va socoti de 
cuviinţă. 


Căutătura ascuţită a lui Cigala s-a tulburat. S-a răsucit 
spre han; acesta şi-a ferit ochii. 

— Sânge pentru sânge? a zbierat el cutremurându-se. Ai 
venit să mă tai, bre ghiaur? 

— Am venit să te judec. 

— Ai venit să mă loveşti cu jungherul? 

— Nu. Armaşul meu întrebuinţează paloş. 

Uncheşul Petrea se zbârlise crunt şi pusese mâna pe straja 
săbiei. 

Întrebările lui baş-ceauş-foaş Cigala păreau nesăbuite. Dar 
mintea lui era răcorită de suflarea spaimei şi ochii lui cătau 
o scăpare. 

— Fapta mea a fost poruncită de Ahmet! a strigat el 
dintrodată. 

— Mârşavă faptă! 

— Un bărbat ca mine, care şi-a câştigat cu vitejie loc în 
lume, nu se poate supune unei asemenea judecăţi. Păşeşte 
la luptă dreaptă! 

— Fie, primesc şi asta, dacă mărturiseşti că eşti Cigala şi ai 
lovit cu jungherul pe un viteaz care lupta pentru slobozenia 
poporului său. 

— Luptă fără arme, luptă dreaptă. 

Nicoară şi-a descins sabia şi a trecut-o în mâna diacului. 

— Să piei şi tu, fecior de curvă! a strigat cu ochii ieşiţi din 
găvanuri levantinul. A tras de sub brâu-i de matasă 
jungherul pe care-l mai întrebuinţase o dată şi s-a prăbuşit 
asupra lui Potcoavă. 

Demir Ghirai s-a mişcat ca în fulger, voind să repeadă 
slujitorilor săi o poruncă. Dar în aceeaşi clipă s-a oprit. 
Mâna dreaptă a lui Potcoavă prinsese de la încheietură 
pumnul în care scânteia jungherul. Braţul răsucit al lui 
Cigala. gata să se rupă ca un vreasc, l-a adus în genunchi. 
Jungherul a căzut în pulbere; hatmanul l-a înlăturat cu 
piciorul, apoi acelaşi picior, încălţat cu marochin şi 
împintenat, l-a repezit în coasta levantinului, prăvălindu-l. 


Zvârlindu-se ca din arc, spaimă zbârlită, omul a făcut 
câteva sărituri până la unul din caii slujitorilor săi, care 
aşteptau cuminţi la zece paşi de vatra focului, lângă 
jgheabul fântânii. A sărit în şa, a dat pinteni şi s-a dus cătră 
asfinţit, cătându-şi drumul scăpării. 

S-a stârnit murmur şi nelinişte lângă cort. Oamenii s-au 
ridicat toţi odată, urmărind scăparea îndrăzneţului. Dar 
îndrăzneţul abătuse la dreapta. În fund se arătaseră 
călăreţi moldoveni - voloc de împresurare rânduit de 
asaulul Elisei. 

Cigala se întorcea în goană căutând să străpungă în 
partea dimpotrivă, cătră miazănoapte. Călăreţii moldoveni, 
cu mezinul Lixandru, au apărut şi în acea lăture. Spre 
asfinţit erau Glodurile unde se împotmoleau caii sălbatici 
hăituiţi de nohai. Fugarul s-a dus într-acolo. Goana calului s- 
a domolit în mlaştini. Călărețul a început a ocoli cu luare- 
aminte, căutând pământ tare. Cei de Ha cort au încălecat şi 
s-au dus sub soarele pieziş al asfinţitului. În jumătate de 
ceas au ajuns la lucirile glodurilor, între mărghile moi şi 
fântâni de apă stătută. 

Calul fugarului, hăţuit şi îmboldit de pinteni, s-a poticnit de 
două ori; apoi s-a lăsat pe-o coastă, apoi s-a cufundat în 
mocirlă, pe când Cigala sărea din şa şi căuta o cărare a 
celei din urmă desnădejdi. Întăi s-a dus până la genunchi, 
după aceea a lunecat până-n brâu. 

Nicoară, lângă Demir-Han, între moldoveni şi nohai, îşi 
stăpânea spasmul întregii fiinţi. Oştenii lui se pregăteau să 
arunce suliţi asupra osânditului. Nicoară le-a făcut semn de 
linişte, cu dreapta ridicată deasupra capului. 

C-un răcnet înfricoşat şi holbându-se, levantinul s-a 
scufundat într-o fântână lină. Apa s-a frământat în flăcări şi 
sânge, apoi s-a domolit. 

Inima hatmanului s-a zbătut deodată. 

— Nefericite, nu mai am nimic cu tine... a şoptit el, abia 
auzit. 


Cei grămădiţi pe pământ tare au descălecat şi s-au privit 
cu uimire. Cal şi om fuseseră, şi acum nu mai erau. Peste 
liniştea şi lucirea de la Gloduri ieşiseră plutind paseri de 
amurg cu ochi mari, ciufi şi caprimulgi, căutând ceva 
pentru totdeauna pierdut. 

Demir veni cătră Nicoară c-un zâmbet stins pe obrazu-i 
oacheş. 

— Prietine, îi zise el blând, să ne întoarcem la ale noastre. 
Dreptatea domniei tale se vădeşte nu numai aici. Ceea ce s- 
a întâmplat lui Cigala nu va displăcea lui Amurat-Sultan. 
Hainul acesta, dacă scăpa de sorburile de aici, s-ar fi sfârşit 
c-o frânghioară de matasă la gât, cum s-a sfârşit Ahmet, 
stăpânul său, la ostrovul Creta, acum trei săptămâni. 

Inima lui Nicoară s-a zbătut iar. Intrarea lui în Moldova, 
pentru legea dreptăţii sale, nu se putea să mai întârzie. 

X* X* 

Capitolul 31 

Steaua cu coadă şi alte semne. 

La Ostrov stăteau într-o căsoaie clădită anume pentru 
sfaturi în zile de vreme rea câţiva din credincioşii lui 
Potcoavă, vorbind de zvonurile ce umblau prin Zaporojă şi 
judecind zloata de-afară. 

Erau de faţă Ile Caraiman, Alexa Vulpea şi sorocenii; 
deasemenea Strămutare, Agatanghel şi vatamanul Agapie. 
Nu se afla acolo uncheşul Petrea, nici diacul, nici moş Elisei. 
Aceştia, împreună cu mezinul Lixandru şi căpitanul 
Cozmuţă se găseau încă la Lunca Mare, în sfat de război cu 
hatmanii. 

Se întâmplase o poznă mare cătră sfârşitul acelei luni 
octomvrie; de acea poznă se vorbise o săptămână în sate, 
prin taberi şi pe drumurile cărăuşilor. De aşa ceva nu-şi 
aduceau aminte decât moşnegii care trecuseră suta de ani 
şi-şi ridicau cu băţul sprâncenele ca să se uite la strănepoţi. 
Crescuse, oameni buni, în fundul cerului o stea de-a mirare; 
se zbârlise şi făcuse coadă. Se afla ea mai demult printre 
celelalte stele care arată semnele ştiute; şi se mişca între 


fus şi găinuşă, suindu-se spre catapiteazmă din răsărit şi 
umblând cătră asfinţit, dar n-o băgase lumea de samă decât 
după un răstimp de cinci nopţi cu nouri şi neguri. În 
asemenea răstimp tot crescuse; şi în noaptea de Sâmedru, 
când s-a limpezit deplin văzduhul, a văzut-o omenirea în 
ceața ei de lumină, amenințând cu coada. Ce coadă? că era 
ca un paloş de foc. 

Atuncea a sosit ştire de la mitropoliți învăţaţi de la Rusalim 
şi Țarigrad, cum că acea stea cu coadă ar arăta sfârşitul 
veacului vieţii. Atâta bocet a fost prin ţintirimuri, de socot 
că s-au tot încălecat plângerile ajungând până la stea; şi 
atâtea lacrimi de jale au curs, de-ar fi putut purta nouăzeci 
şi nouă de mori; şi mulţi muritori s-au bucurat că s-or 
întâlni pe ceea lume cu iubiții lor ş-au chefuit de-au istovit 
băuturile. Alţii au chefuit de scârbă. 

Apa e pentru dobitoace şi jivine; aceea a rămas. Dar 
rachiul şi vinul, care-s băutura omului, s-au istovit. Şi asta a 
fost înştiinţarea cea dintăi a stelei cu coadă, că va să fie 
dinspre partea băuturii creştinilor mare secetă. 

Pe urmă, au venit alte veşti, de la alţi monahi înţelepţi şi de 
la schivnicii de la lavra Pecerska, cum că steaua cu coadă 
înseamnă pieire numai pentru paginii cei necredincioşi; iar 
pravoslavnicii să se tocmească cu sfintele mănăstiri şi 
schituri, pentru iertarea păcatelor şi lungirea vieţii. 

Când s-a dovedit că asemenea semne s-au mai văzut de 
cătră moşnegii cei vechi, care se ţineau încă de viaţa asta 
păcătoasă cu unghiile şi cu clonţurile, îngrijorările omenirii 
6-“au mai potolit. Ziua urma nopţii şi noaptea urma zilei; 
grâiele răsăreau pe ogoarele de toamnă; oştenii din 
Zaporojă se ţeseau în toate părţile împlinind poruncile mai- 
marilor lor; soarele avea mai multă blândeţă în zilele 
senine; femeile au prins a meliţa cânepa hăulind cântece, şi 
copiii se hârjoneau pe toloacă; aşa că zdruncinul sufletului 
s-a potolit în bietul om, şi, cercând gustul apei, şi beţivii cei 
mai îndârjiţi s-au mulţămit cu dulceaţa ei şi au dat laudă 


Domnului Dumnezeu oare nu doreşte pieirea fiilor săi 
oamenii. 

Tovărăşia din căsoaie aprinsese foc la vatra de subt 
acoperişul de stuf. Cei de faţă vorbiseră cât vorbiseră de 
steaua cea zbârlită, după aceea trecuseră la alte socoteli şi 
năcazuri. Ar fi pofitit să înţeleagă când se va urni oastea 
măriei sale Nicoară cătră Moldova. 

Zilele cele din urmă ale lui octomvrie veniseră c-o 
vrăjmăşie pripită a vântului de miazănoapte. Stihiile păreau 
a se îndârji împotriva hotărârii hatmanilor. Dintre cei de la 
foc, loader Ursu mai cu samă se temea de iarnă, căreia n-ai 
ce-i face cu sabia, mai ales dacă-i sprijinită de furtuna de la 
marea de ghiaţă. 

— Asemenea năcaz îl cunoaştem, a încuviinţat Strămurare, 
numaicât cel dintăi viscol n-aşează iarna temeinic în părţile 
noastre de lume. Cunoaşteţi şi domniile voastre vorba 
veche, că omătul cel dintăi curge la râpă. 

— Dar mai ştim şi altele, s-a pus împotrivă vatamanul 
lăcustean, că din şapte ierni una se nimereşte devreme. 

Cei din faţă au privit afară, prin spărturile căsoaiei, şi unii 
au oftat cugetând că anul acela 1577 ar putea fi anul iernii. 
Amestecul de ploaie şi fulgi de nea se ţesea afară în 
învolburări întruna zbătute de vânt, parcă în văzduh se 
îndeplinea o treabă poruncită ce nu putea suferi nici un fel 
de întârziere. 

— Ba eu aş avea altă părere decât cinstit vatamanul 
Agapie, a grăit Agatanghel, ciocănindu-şi tâmpla cu 
arătătorul cârligat al mânii drepte. Gromovnicul meu de 
aice mi-a arătat mai demult că pentru ierni nu-i rânduială în 
ţinuturile noastre, nici în Moldova, nici în Ucraina. Am 
învăţătură şi de la călugării bătrâni că furtuna asta poate fi 
numai o înşelare. 

Adevărat e că, din vreme în vreme, scapă unele furtuni din 
peştera unde le ţine închise 'Tata-vânturilor. Şi cum scapă, 
prind a bate pământul şi marea. Dar n-apucă bine a înfiora 
codri ş-a răscoli valuri, că numai ce se ridică paserea 


Alchion, cea care pluteşte pe aripi puternice şi n-o poate 
birui nici un vânt; se ridică în stoluri şi grăbeşte la peştera 
unde sălăşluieşte bătrânul furtunii şi se jeluieşte cu mare 
zvon de glasuri, rugind pe bătrân să bine-voiască a porunci 
fugarilor să se aline şi să se întoarcă din stâncile mării, căci 
acolo în cuiburi se află puii, abia ieşiţi din găocile de ouă şi 
încă neînvăţaţi la zbor. După legea stihiilor, puii alehionilor 
au răgaz în asemenea răstimp. Stihiile au rânduială să 
cruţe puii vieţuitoarelor de pe mări şi uscat; numai oamenii 
varvari nu cruţă pe copil şi pe mamă când bat război; 
zdrobesc şi omoară şi se dovedesc a fi cele mai rele şi mai 
blăstămate dintre vieţuitoarele lumii. 

Se poate întâmpla să iasă la vremea asta de toamnă 
vânturi nebune, însă rânduială obişnuită e alta şi, după 
scurt răstimp, bătrânul le chiamă, le dojeneşte şi le închide 
în peştera de unde au scăpat. 

Vremea de toamnă se limpezeşte iar, de parcă, în 
apropierea iernii, ar zâmbi trei săptămâni de vară 
întârziată. 

— Întocmai aşa este, a încuviinţat Strămurare. Vara asta 
întârziată se chiamă la noi, în ţara Moldovei, a sfinţilor 
Arhangheli; iar aici în Ucraina - vara femeilor. De ce i-or fi 
spunând aşa oamenii de aici, încă n-am pătruns. 

— Poate-i zice aşa, căci nu poţi avea desăvârşită credinţă 
într-însa; te bucuri de ea fără multă nădejde; de şi cunoşti 
că-i zâmbet înşelător, totuşi îţi place. Ba ţi-i şi mai dragă, 
tocmai pentru că e puţină şi trecătoare. 

— Să ştiţi, a zis Strămurare, că acest frate al nostru 
monah de la Pobrata m-a desluşit întru totul. 

Agatanghel nu mai era monah; îşi scurtase pletele şi purta 
strai de oştean, cu nişte ciubote dintr-o juncă şi c-un paloş 
de la Ştefan-Voievod bătrânul, găsit într-un pod între 
cioveiele mănăstirii. Acel paloş greu îl înviorase, 
îndemnându-l a coti pe-o cale nouă a vieţii. Se adăogise la 
asemenea îndemn şi prietinia acelui om detreabă, căruia îi 
spunea Strămurare hoţul. Deasemenea îşi găsise în tabăra 


de la Dnipru pe fratele său de cruce Alexa. În străinătatea 
în care se aflau, aceşti trei umblau nedespărţiţi. 

De la focul sfatului s-a ridicat în picioare Caraiman, 
potrivindu-şi pe el dulama. 

— Încotro, Ile? a întrebat Alexa. 

— Mă duc să încarce cu toate cele poruncite căruţa măriei 
sale hatmanul. 

— După cât înţeleg, dumneata crezi în poveşti, a râs 
monahul. 

— Apoi, cuvioase, poveştile se spun ca să fie crezute. Dacă 
n-ar fi, nu s-ar povesti. Mult nu va trece şi vedem iar ţara 
Moldovei. Mai mare mângâiere decât asta, noi, cei pribegi, 
n-avem. 

— Mai stăi, Ile, până ce-or ieşi poruncile. 

Pe intrarea cea mai largă a căsoaiei s-a izbit un vârtej de 
zloată bufnind în foc. Ca un berbece de negură şi-a scuturat 
de spuză coarnele, s-a învârtejit pe loc şi a săltat pe 
fereastră. 

Caraiman l-a văzut aidoma; şi-a clătit fruntea, uimit, şi s-a 
aşezat iarăşi la locul său. 

Odată cu vârtej ul, fără să fie băgaţi în samă, au pătruns în 
încăperea plină de umbră feciorii Gârbovului. Cu sfiala lor 
obişnuită, pe care o purtau ca pe un strai, şi-au făcut şi ei 
puţintel loc lângă vatră, scuturând de pe dânşii mărgele de 
apă. Trăgând cu urechea, fără a arăta că se amestecă în 
sfat, au înţeles din frânturile ce le mai lepădau unii şi alţii c- 
ar fi vorba de vreme şi de plecare. 

Atunci Nechita a tuşit cu înţeles şi a ghiontit cu cotul pe 
fratele său mai mic. 

Alexa a înălţat spre ei nasul: 

— Dar dumneavoastră, feciorilor, parcă eraţi duşi... 

— Am fost duşi cu măria sa, a răspuns Gârbovul cel mare, 
şi acum ne-am întors. Nu-i aşa, măi Dominte? 

— Aşa-i, bădica. Am grijit caii şi după aceea am venit fi noi 
la foc să ne-ncălzim o ţâră. 

— Aţi sosit cu măria sa şi nu spuneţi? 


— Ce să spunem? Că măria sa a rămas în popas la 
jumătate de drum, cu hatmanul zaporojenilor; că mai aveau 
de pus la cale unele şi altele; iar pe noi ne-a trimes înainte, 
să dăm ştire. Pe mine sară e şi măria sa aici. 

— Apoi asta-i vestea ce ne trebuie, oameni buni, şi 
dumneavoastră tăceţi. 

Feciorii au dat cu îndoială din cap şi n-au răspuns la 
asemenea mustrare. Erau trudiţi; la căldura focului, cum 
ieşea din ei aburul ploii, păreau alcătuiți dintr-o putere a 
pământului. Întorceau privirile ca de subt o întunecime de 
codru. Aveau bărbi tinere; însă plete îmbielşugate. 

— Spune dumneata, Nechita, a urmat Alexa, ce porunci a 
mai trimes măria sa? 

— Ce porunci a mai trimes măria sa? la gândeşte-te şi tu, 
măi Dominte, ce porunci a mai trimes măria sa? 

— Măria sa n-a mai trimes nici o poruncă, a răspuns cu 
îndoială Gârbovul cel mai tânăr, decât doar atâta ca să 
gătească dumnealui Ile Caraiman căruţa hătmăniei. 

— Cum? Asta nu-i poruncă? 

— Ba-i poruncă. S-o gătească de lungă cale, şi-a adus 
aminte Nechita. 

Cei de la foc s-au uitat cu înţeles unul la altul. 

Dominte a ridicat fruntea din dulamă şi a boldit ochii: 

— Să vă spuie bădica Nechita, a pornit el a vorbi, că 
hatmanii au prubuluit şi domniile lor vremea şi au aflat de 
la gâşte, cum că se schimbă. 

— Cine. se schimbă? 

— Vremea. 

— Şi de la cine au aflat? 

— De la gâşte. Să spuie bădica Nechita... nu-i aşa, bădica? 
La jumătate de cale, unde ne-am oprit în popas, domniile lor 
hatmanii au stat şi s-au uitat la Bălţile Uitate. Acele bălți ce 
se chiamă Uitatele se întind cât vezi cu ochii în lungul 
Dniprului. Şi se afla adunată în acele bălți gâscărimea 
pământului. Erau gâşte sălbatice pe luciu, cită frunză în 
codru. Tot se învăluiau, se ridicau şi se aşezau; veneau şi 


din susul apelor, şi din jos; se adunau şi ţineau sfat; de 
zvonul lor nici nu s-aude bine ce grăieşte om cu om. Se 
aflau acolo în popas şi nişte zaporojeni bătrâni din partea 
locului, care-şi aduceau aminte c-au mai văzut ei treaba 
asta de câteva ori în viaţa lor. lar măria sa Nicoară zice: Să 
ştiţi că gâştele dau semn de toamnă lungă, de aceea se 
opresc la Uitatele. Atuncea au răspuns zaporojenii cei 
bătrâni că de trei zile ţin gâştele sălbatice sobor. Zice măria 
sa Nicoară: Să vedem ce spun. Şi dă poruncă unuia Parai- 
pan să sloboadă în vânt o săneaţă. Când a tunat săneaţa, s- 
au ridicat gâştele ca un nour deasupra noastră şi deasupra 
bălților. Şi-au dat răspuns măriei sale: Da-da-da! Atuncea 
am cunoscut - eu şi cu bădica Nechita - că măria sa 
Nicoară e năzdrăvan şi înţelege limba tuturor vieţuitoarelor 
pământului. 

— Dar de steaua cu coadă ce spuneţi dumneavoastră, 
feciorilor? a întrebat Agatanghel. 

— Apoi ce să spunem? Spunem bine. Întăi mi-a fost 
groază, care nu se mai află; dar bădica Nechita zice: Mie 
nici nu-mi pasă! Când a spus bădica Nechita vorba asta, mi- 
a trecut frica. Tot bădica Nechita zice că acea stea face 
semn cu coada spre ţara Moldovei. 

Cei de faţă au întors capetele şi s-au uitat la Nechita. 

Gârbovul cel mare tăcea şi era cam ruşinat. 

Astfel soborul gâştelor sălbatice de la Uitatele şi paloşul de 
foc al cometei au arătat măriei sale Nicoară Potcoavă 
vremea purcesului său întru cea mai mare şi mai scumpă 
hotărâre a vieţii sale, la începutul lunii noemvrie 1577. 

Marţi, la timpul de după-amiază, când soarele străpungea 
cu străluciri roşcate ferestrele înguste ale bisericii de pe un 
dâmb depărtat, în vederea Ostrovului Moldovenilor, 
Nicoară a descălecat, venind de câtră Lunca Mare, după 
cum arătaseră feciorii Gârbovului. Se aflau cu măria sa 
uncheşul Petrea Gânj, moş Pokotilo, căpitanul Cozmuţă 
Negrea, diacul Radu şi patru zaporojeni, oşteni ai lui Şah 
hatmanul. 


Chiar în acea sară, sub cer senin la foc de tabără, s-au 
adunat împrejurul măriei sale sotnicii şi căpiteniile peste 
cinci sute de săbii, şi oştenii cei vechi care aveau a purta 
căruțele în preajma călăreţilor, cu merinde, cojoacele, caii 
de schimb şi făurăriile, şi au ţinut sfat, ascultând cu băgare 
de samă cele din urmă porunci ale hatmanului Nicoară. Şi 
ridicându-se în picioare, au închinat pocaluri de mied 
pentru izbânda măriei sale şi pentru liniştirea sufletului 
scump răposatului Domn al Moldovei lon-Vodă. Şi tot în 
acea noapte au plecat cei patru zaporojeni - oamenii lui Şah 
hatman - să ducă la Lunca Mare porunca măriei sale 
Nicoară Potcoavă. 

De la Ostrovul Moldovenilor aveau a se ridica treizeci de 
sotnii şi două sute patruzeci şi cinci de căruţe de război. lar 
hatmanul Şah avea a purcede, după întocmirile de mai 
nainte hotărâte, cu patruzeci de sotnii şi trei sute patruzeci 
de căruţe. Drumurile pilcurilor erau ştiute şi înţelese de 
lung timp, cu ceasurile de umblet socotite pentru orice fel 
de vreme, şi căile împărţite cu chibzuinţă ca să nu dea 
nicăieri spaimă. Şah hatmanul avea a trimete înainte 
călăreţi privighetori cinci sotnii, care să apuce vadurile 
Moldovei în dreptul ținutului Lăpuşnei şi pe lingă Bugeacul 
nohailor. Asaul peste aceste cinci sotnii de privighere era 
pus Grigore Apletin de la Razdelnaia, bărbat încă tânăr, dar 
înţelept, care vorbea ca apa cinci limbi ale localnicilor 
acelor ţinuturi din preajma Dunării. 

Din partea măriei sale Nicoară Potcoavă, purcedea înainte 
în privighere, spre vadul Lipsei, cu patru sotnii, căpitanul 
Cozmuţă, care deasemenea, pe cât se lăuda, era destoinic 
întru înţelegerea limbilor. Ştia şi turceşte şi chiar 
persieneşte. Numai cu chitaii nu se putea descurca. 

Înainte de a se mişca tabăra de la Ostrovul Moldovenilor, 
Nicoară Potcoavă s-a sfătuit îndelung, până cătră miezul 
nopţii, cu moş Elisei Pokotilo, ca să meargă o vestire 
grabnică la Braţlau, cătră prietinul măriei sale Iacob Lubiş 
filosof, să se împrăştie pe Bug şi pe Nistru, prin neguţători 


şi cărăuşi, în târguri şi sate, o taină, cum că nohaii s-ar găti 
să zvârlă ceambuluri de pradă asupra Lebhiei; şi că întru 
apărarea Ucrainei ies zaporojenii, care îşi ţin totdeauna 
săbiile gata, şi îşi pun piepturile pentru apărarea 
creştinătăţii şi a muncitorilor paşnici. 

S-a hotărât să plece pentru asemenea treabă, chiar în 
acea noapte, moş Pokotilo însuşi. Îl va ajunge din urmă 
pilcul său cu sotniile anumite, la un popas pe Bug ce-i zice 
Mocani. Se vor afla în acel popas, aşteptându-l, mezinul 
Alexandru şi Alexa Totârnac cu alte patru sotnii, a căror 
rânduială era să se lege în stingă cu Grigore Apletin şi în 
dreapta cu căpitanul Cozmuţă. 

Când vor ajunge hatmanii la Iaşi, aceste trei pilcuri de 
sotnii înaintate cătră hotare aveau a băga samă drumurile 
spre Ţara Românească, Ardeal şi Lehia, oprind marfa 
boierească, alegând pentru judecată pe toţi cei care 
fuseseră vânzători de ţară şi Domn în vara anului 1574, cu 
pârcalabul Irimia în frunte, după izvodul ce se va da fiecărui 
sutaş şi fiecărui căpitan ori asaul. Diacul şi Cozmuţă Negrea 
au pregătit din vreme izvoadele, şi fiecare boier, călător ori 
aflat la curtea sa, va avea a răspunde chemării, ca unui glas 
de dincolo de moarte. 

— Mai rămâne ceva, moş Elisei, a zis cu glas scăzut şi 
întristat Nicoară Potcoavă. Vei chibzui dumneata ce-i de 
făcut cu boierul de la lampol, pe care l-am socotit omul 
nostru şi acuma nu mai am încredere în el. Bine mi-ar părea 
să mă înşel; dar se poate să fie vinovat, şi atunci nu-l putem 
lăsa în locul unde se află, din care loc uşor poate da de ştire 
la Iaşi, ori boierilor leşi care se ştie că nu-mi sunt prietini. 
Pune oameni ai noştri să-l ridice şi să mi-l trimeată mie. 

Au mai sfătuit multe altele măria sa Nicoară şi moş Elisei, 
şi după aceste toate rânduieli şi sfaturi, Pokotilo s-a dus să 
încalece. Nicoară Potcoavă l-a aşteptat până ce s-a întors 
întovărăşit de doi oşteni tineri. Şi bătrânul, şi cei doi oşteni 
tineri au descălecat şi s-au închinat măriei sale. 


Nicoară s-a dus cătră bătrân, dându-i sărutare de 
despărţire. 

— Mergi cu bine, moş Elisei! 

Bătrânul a încălecat şi s-a închinat iar din şa. 

— Să te vedem sănătos, slăvite Voievoade, ţinând la Iaşi 
paloşul dreptăţii. 

Călăreţii s-au dus; Nicoară a rămas în picioare, 
cufundându-se deodată în singurătatea sufletului său. A 
privit cătră miazănoapte unde carul mic îşi muta stelele. 
Cătră asfinţit, sfertul lunii ajunsese pe zare luminând 
curgane străvechi. Nu mai era mult până la miezul nopţii; 
cerul se limpezise deplin, vântul părea căzut pe cea dintăi 
nea uşoară a stepei. 

Dintrodată a sunat în înălţime glasul gâştelor sălbatice, 
care se învăluiau în grabă din zarea amiezii cătră steaua 
miezului nopţii, căutând încă un popas de linişte în bălți de 
curând părăsite. Ridicând privirile, Nicoară a văzut cometa 
ajunsă în creştetul bolţii, de unde apoi îşi urma mişcarea 
cătră asfinţit. A oftat ca de-o nădejde împlinită. Când şi-a 
plecat fruntea, a simţit o boare de vânt cald. 

Era austrul, care venea dinspre apa Moldovei. 

Venea dinspre apa Moldovei, de unde îi sosise în acea 
primăvară o carte de dragoste şi mâhnire. 

Nicoară a lepădat lângă foc dulama şi a început a umbla 
printre bordeiele oştenilor lui până ce a dat la lărgime şi nu 
mai auzea mişcarea şi zarva taberei. 

Auzea însă chemările din înălţimea de sus a văzduhului, îi 
mângâia obrazul vântul lin cu zvon de strune, îi fulgera 
tainic în coada ochiului semnul înflăcărat al cometei. 

Într-un târziu, Potcoavă a venit cătră tabără şi a găsit la 
vatră pe Ile, zădărând şi crescând focul. S-a aşezat iarăşi la 
lumina flăcărilor, împresurat de năluciri nedesluşite ale 
viitorului. 

A intrat în cort, lăsând poala intrării ridicată, ca să ajungă 
până la culcuş lumina şi căldura focului. S-a lăsat într-un 
cot, ascultându-şi tumultul inimii. 


Şi-a adus aminte, fără noimă, de un cântec bătrânesc din 
pruncie. Îi suna în auz; îi prăpădise vorbele. Pe urmă i-au 
picurat una câte una acele vorbe pe buze şi le-a şoptit ca să 
le-audă el singur. Dar Ile de lângă foc avea ureche ageră şi i 
le-a prins numaidecât. 

Legea ta de codru des, Văd c-acuma s-a ales Din tine să nu 
mai ies... 

Le şoptea şi Ile acele cuvinte, îngânându-le din strune. 
Astfel şi hatmanului i s-a ales să nu mai iasă dintre harţuri şi 
treburile săbiei. A intrat în anii primăverii şi l-a ajuns bruma 
toamnei. Ile urma să cânte: 

Am intrat copil blajin Ş-am ajuns moşneag bătrân... 

— Mai am prietine Ile, până la bătrâneţă, a zis cu glas tare 
măria sa, de sub poala cortului. Cântă-mi altceva, De. Zi 
cântecul cel vechi cu paserea măiastră. 

— Numaidecât, măria ta, a răspuns cu glas înăbuşit 
slujitorul. 

Vorbele acelui cântec vechi i se păreau primejdioase lui. 
Ile Caraiman; totuşi le-a sunat în strune şi le-a şoptit domol 
ca într-un ceas ca acela târziu al nopţii. Focul se stingea şi 
tăciunii se umbreau sub spuză. 

Floare albastră... Vine paserea măiastră, Ciocăneşte la 
fereastră, Şi cu glas de om întreabă: Nu vii, bade, mai 
degrabă? Că dacă mai zăboveşti, Sloi de ghiaţă mă 
găseşti... 

Hatmanul tace; adierile strunelor se amestecă în susurul 
austrului. Prin deschizătura de sus a cortului, Nicoară 
zăreşte o stea care luceşte pripit lăcrămând. 

XX 

Capitolul 32 

Boierul de la lampol. 

De doi ani de când se aşezase în lampol, domnia sa boierul 
Gavril Ciohoranu petrecea o viaţă liniştită între târgoveţii 
de acolo; nu-l tulbura nimeni şi nu stârnea nici o tulburare 
nimănui. 


Boier Gavril fugise din ţara Moldovei îndată după moartea 
cumplită a lui lon-Vodă. Umblase de câteva ori la Liov şi de 
câteva ori la Braţlau, la pârcălabul Ţopa; pe urmă nu se mai 
urnise din lampol, din apropierea vadului pe Nistru ce-i 
zicea al Raşcului. Se ştia, din cele ce spunea chiar domnia 
sa însuşi, că nu-i place să se ducă la curtea lui Petre 
Şchiopul-Voievod şi că ar sprijini „un bărbat ce-ar umbla 
mai drept” în treburile ţării. Acel bărbat fără beteşug i s-a 
părut a fi domnia sa lon Nicoară Potcoavă, frate cu 
răposatul Voievod Ion. Boier Gavrilă făcea cunoscut prin 
oamenii din preajma sa că, pentru intrarea la Moldova a 
măriei sale hatmanul lon Nicoară, domnia sa pârcalabul 
Ţopa a şi scos de la doi bancheri ai săi din Liov sume destul 
de mari. 

Astfel acel boier moldovean era socotit potrivnic lui Petru- 
Voievod Şchiopul şi Porții Otomane; iar dregătorii Lehiei cu 
greutate mare îl sufereau în hotarele Republicii. Pe cât 
spuneau domniile lor, aveau năcaz din partea paginilor 
ismailiteni, care poftiseră pe leşi să nu primească la ei şi în 
Ucraina fugar de la Moldova, ca acest fost dregător al 
răposatului Vodă Ion. Spuneau domnii leşi că turcii „îi 
poftiseră”. Dar turcii le hotărâseră şi le porunciseră, ca unii 
ce stăteau ameninţători pe hotarul leşesc. Cu toate acestea, 
domnii leşi nici nu izgoniseră, nici nu puseseră la popreală 
pe Gavril Ciohoranu. 

Asemenea stare de lucruri păruse ciudată de la început lui 
Iacob Lubiş de la Braţlau. I se păruse mai ciudată decât 
hatmanului, trăitor în slobozia zaporojenilor, unde braţul 
stăpânirii leşeşti nu-l putea ajunge. Iacob Lubiş mai 
cunoştea că nici un bancher de la Liov nu slobozise bani lui 
Ţopa pârcalabul, deoarece pârcalabul n-avea bani puşi nici 
într-o bancă de la Liov. Deasemenea, Lubiş filosof ştia mai 
bine decât oricine că boierul moldovean '[opa primise 
sprijin în taleri de argint din partea lui Nicoară şi sumele le 
plătise el însuşi, Lubiş, ca mânuitor de bani al hatmanului. 


Se mai întâmplase că Iacob Lubiş nu mai primise de un an 
încheiat cerere de bani de la pârcalabul moldovean. Şi în 
acest răstimp, Lubiş trăsese de limbă pe unii fugari de la 
Moldova, care trecuseră pe la lampol şi cercetaseră pe 
omul lui '[opa, ca pe un credincios al măriei sale Ion 
Nicoară. Acei fugari spre Ostrovul Moldovenilor de pe 
Dnipru făcuseră popas şi la Braţlau, şi lacob Lubiş filosof 
aflase de la dânşii cum că Gavril Ciohoranu îi îndemnase să- 
| înştiinţeze pe domnia sa când e plănuit să se ridice cazacii 
din Lunca Mare şi moldovenii de la Ostrov, ca să treacă 
Nistrul. Pe unii îi tocmise chiar să-i aducă asemenea vestire, 
făgăduindu-le bună răsplată şi de la domnia sa, şi de la 
hatman. 

Se adunaseră astfel deasupra boierului moldovean, 
prepusul lui 'Ţopa, destule bănuieli; însă Nicoară Potcoavă 
nu suferea să-şi încarce sufletul c-o nedreptate. Totuşi, dacă 
cumva boierul Gavril a intrat în slujbă la leşi şi la pagini, e 
primejdie să se afle şi la păgâni şi la domnii leşi mişcarea de 
oşti de la Dnipru cătră Nistru, plănuită în acea toamnă. 
Izbânda acelei mişcări de oşti se întemeia pe taină şi grabă. 
Ca să nu fie nici o greşală, Nicoară Potcoavă hotărâse ca 
boier Gavril să fie apucat din vreme şi pe neaşteptate. Se va 
vedea îndată dacă e vinovat sau nu de viclenie. 

Elisei Pokotilo sosise la Mocani de la Braţlau după sfatul lui 
Iacob Lubiş, în ziua de 6 noemvrie. Abia ce aşezase tabăra 
celor patru sotnii în preajma unor izvoare şi lingă colibe 
părăsite acoperite cu paie. Până în aceste locuri ajungeau 
cu turmele ciobani ardeleni; stăteau la păşunat cu oile o 
vară şi după aceea coborau la vale spre bălțile Dunării. Dar 
nu veneau în toţi anii, ci tot la trei veri. De la acei oieri se 
dăduse nume locului Mocani; şi era o singurătate largă de 
la popasul izvoarelor peste deal, până la nişte păduri de 
mesteceni, cine ştie unde, tot locuri umede, cu iarbă 
îmbielşugată. Locul popasului era înverzit c-o buruiană 
lucie cu frunză grasă, ce nu pierea de frigul iernii. Ici şi 
colo, pilcuri de câte trei-patru stejărei ce se chiamă tufă 


roşie. Soarele de toamnă lucea în frunzele lor arămii 
rămase în crengi; venea plutind pe vântul lin matasa 
morţilor şi se anina de frunzele uscate. De fiecare din 
aceste fire de matasă atârnă un painjen mărunt cât 
semincioara de mac şi-şi caută loc şi stare până la învierea 
unei primăveri viitoare. Matasa morţilor e alt semn de 
toamnă lungă şi blândă. 

Descălecând, moş Elisei a privit cu luare-aminte acele 
locuri încântate, departe de lume, şi a oftat, râvnind spre 
tihnă şi pace. Apoi a poftit bun găsit lui Lixandru mezinul şi 
l-a privit lung, ca să înţeleagă de ce-i aşa de neliniştit şi 
supărat. Doar cele treizeci şi două de căruţe de la patru 
sotnii aveau cu îmbielşugare de toate, şi la vatra de jar se 
frigeau în ţiglă hartane de oi chivirdic, dobândite cu puţini 
bani de la păstori din valea Bugului. 

— Mult avem să stăm aici? Nu pornim, moş Elisei? a 
întrebat cu harţag Alexandru. 

— Ba pornim, după cum cunoşti şi domnia ta, a răspuns, 
împăciuitor, bătrânul. Porunca noastră este să ne aflăm pe 
malul celalalt al Nistrului peste cinci zile, adică la 11 ale 
lunii noemvrie. Cum ne-ajunge măria sa şi trece vadul, noi 
purcedem numaidecât cu rânduială ştiută, iar puterea lui 
Şah şi a măriei sale vin după noi, la două zile de cale. 

— Ştiu şi cunosc, Pokotilo, dar de ce stăm aici în aceste 
pustietăţi? 

Moş Elisei a zâmbit: 

— Ca să nu ştie şi să nu cunoască nimeni nimica despre 
noi. Mai avem ş-o treabă anumită, căpitane Alexandre. 

— S-ar putea s-o cunosc şi eu? 

— S-ar putea. Ca asaul, răspunderea o am numai eu, şi toţi 
cei ce sunt sub mâna mea au datoria să îndeplinească 
poruncile ce am de la măria sa Nicoară. Dar ţin socoteală că 
domnia ta eşti frate şi cel mai de credinţă bărbat al măriei 
sale. Află că trebuie să înfăţişăm măriei sale, la trecerea 
Nistrului, pe boierul Gavril Ciohoranu. 

— Acela e omul nostru pus la lampol de căâtră [opa. 


— Aşa s-ar părea, că e omul nostru. 

— Se dovedeşte cumva că e viclean? 

— Aşa se pare. 

— Atunci, asaule Pokotilo, să-l scurtăm. 

— Însă avem poruncă să-l ducem nestricat măriei sale şi-n 
taină, ca să nu facă la hotar nelinişte şi să n-ajungă zvoana 
faptei înaintea noastră. Pe lângă asta, măria sa vrea să se 
încredinţeze cu ochii şi cu urechile şi să-i facă judeţ drept. 

Mezinul a ridicat din umeri, oftând: 

— Să ne supunem poruncii, asaule Pokotilo... 

Moş Elisei a ridicat varga albă a puterii sale şi a strigat 
cătră străjile din preajma sa, chemând la sine pe Alexa 
Vulpea, pe Strămurare, pe Agatanghel şi pe feciorii 
Gârbovului. 

După ce i-a dăscălit pe toţi, asaulul i-a ameninţat cu varga 
şi a numit pe Alexa Vulpea călăuz al lucrării. 

— Eu nu mă duc? s-a mirat mezinul. 

— Domnia ta, căpitane Alexandre, rămâi cu mine, i-a 
hotărât asaulul. 'Te poftesc, în numele măriei sale, să-ţi 
înfrânezi neliniştea. 

Mezinul şi-a muşcat buzele şi şi-a plecat ochii. 

Într-un pătrar de ceas, Alexa Vulpea, Strămurare şi feciorii 
Gârbovului s-au încălărat, iar Agatanghel a înhămat patru 
cai la o căruţă a sotniei întâia. Ş-au şi plecat. Aveau toată 
după-amiaza înaintea lor şi lumina de la pătrarul de lună 
cătră miezul nopţii. 

În ziua de 8 noemvrie era târg de vite la lampol. O căruţă 
cu patru cai bulziş, întovărăşită de patru oameni paşnici, 
călări, a căutat loc de găzduire la un han din margine, 
foarte de dimineaţă. Abia răsărise soarele şi hangiul ieşise 
pe podeţ, sub cununa de fân atârnată într-o prăjină 
aplecată asupra uliţii. 

Unul dintre călăreţi i-a dat cuviincios buna-dimineaţa în 
limba malorosienească, şi a cerut găzduire şi masă bună 
pentru o zi ori două. 


— Dacă vom cumpăra ce poftim, a adaos Alexa Vulpea, nu 
mai întârziem. Însă dacă nu găsim ce ne trebuie nouă, om 
mai sta: numai să binevoieşti dumneata, om bun, să ne 
ocroteşti. Ţi-om plăti cinstit. 

— Banul e cea mai bună zapiscă, a răspuns râzând 
hangiul. 

— Banu-i boier leşesc, a încuviinţat Alexa. Care-i numele 
dumnitale, cinstite hangiu? 

— Iosip Uliţă-lungă, domniile. Pofteşte a te uita la mine şi 
vezi cât sunt de slăbănog, însă am picioare sprintene şi 
cutreier lampolu-n grabă, cât ar ceti popa nostru un 
parastas. 

S-au apropiat şi ceilalţi trei călăreţi şi au râs cu voie bună. 
A scos de sub coverga căruţei cap bărbos şi părintele 
Agatanghel, şi s-a bucurat şi cuvioşia sa de asemenea nume. 

S-a aflat că pe lângă picioare lungi şi sprintene, prietinul 
Iosip are ş-im rachiu bun de drojdie, pus în butoiaş în anul 
când a fugit de la Cracovia şi s-a dus în ţara sa craiul 
franţuz Hendric. După ce neguţătorii au descălecat şi 
bărboiul părintelui Agatanghel a dat de câteva ori ocol 
cailor şi căruţii, s-a făcut pace, dându-li-se cailor cele de 
cuviinţă, şi nefiind nici oamenii obijduiţi din partea băuturii 
şi mâncării. Mai ales băutura de pe vremea craiului franţuz 
a avut mare izbândă, fiind în acea toamnă mare lipsă de 
vinars în ţară din pricina cometei. Şi când s-au mai oprit şi 
alţi creştini sub cununa de fin, Uliţă-lungă s-a dovedit fudul 
şi nepăsător faţă de ei. A stat cu prietinii săi dintăi. lar alţii 
care au mai venit s-au mulţămit a jindui numai clondirul, 
pocalul şi cârnatul crud ce se chiamă „trandafir”, şi cu 
părere de rău s-au grăbit spre iarmaroc. 

Iar cuviosul Agatanghel, binecuvântând casa şi saraiu-rile 
prietinului hangiu, a dorit prea mult să afle ce bărbaţi 
străini mai hălăduiesc în acel frumos târg al lampolului. 
Căci îi spunea cândva un uncheş al său de la Moldova c-ar fi 
trăit aici şi bine s-a împăcat cu târgoveţii acel uncheş al său. 


Şi s-ar bucura ş-acuma, dacă ar mai fi în viaţă. Însă, ne mai 
fiind în viaţă, nu se mai bucură. 

— Cum îi zicea acelui uncheş? a poftit numaidecât să afle 
hangiul Iosip. 

— Îi zicea Nechifor Gârbovu. 

Dominte a râs; frate-său mai mare a căscat ochii şi a stat o 
clipă în cumpănă să deie dovadă că acel Nechifor Gârbovu 
se află încă în viaţă. Tată-său cel bătrân, morarul, ne-a lăsat 
sănătate şi nu mai este, dar Nechifor Gârbovu mai trăieşte. 

— Hai să ne împăcăm, s-a bucurat Iosip hangiul, şi să 
cinstim în sănătatea celor vii şi pentru pomenirea celor 
răposaţi. De douăzeci de ani de când trăiesc în lampol, nu- 
mi aduc aminte să se fi aşezat în târgul nostru nici un 
Nechifor şi nici un Gârbov. Oamenii străini nu se prea 
aşează pe la noi. Numai unui boier de la Moldova nu ştiu ce 
i-a venit. Stă aici de vreo doi ani, într-o casă goală, numai el 
singur şi c-o babă mută. Când şi când trece câte un călăreț 
pe la el, dar nu află ce-i trebuie lui să afle, şi se duce în 
treabă-şi. De trei ori în doi ani a venit să-l vadă un popă de 
la Tighina, din ceea parte. 

— De unde ştii dumneata, cinstite prietine Iosip, că-i de la 
Tighina? 

— Din altă parte nu poate fi, a răspuns hangiul, căci e 
popă turcesc. 

— Poate de la Bender. 

Iosip Uliţă-lungă s-a veselit nespus că acel călător cu 
bolduri de lumină în ochi şi nas ascuţit nu ştie că Bender şi 
Tighina e tot aceea. 

Tighina-i târg creştinesc - lar Bender gunoi turcesc. 

— Zic unii că acest boier moldovean Gavril Ciohoranu ar 
vrea să se deie în legea turcească. 

— Dar asta nu-i adevărat, a fost de părere Alexa. 

— Adevărat, om bun, cum mă vezi şi te vad. 

— Doar nu-i eşti vecin, ca să stupeşti în ogradă la dânsul şi 
să ţii socoteala popilor păgâni. 

— Nu i-s vecin, dar nici departe de dânsul nu mă aflu. 


— Ei, hai să ne-mpăcăm, prietine Iosipe, s-a înduplecat 
Alexa. Ce-avem noi cu boierii moldoveni? 

În uliţa a doua de la hanul lui Iosip Uliţă-lungă, cuviosul 
Agatanghel a găsit sălaşul lui dumnealui Gavril dregător de 
la Moldova. Era o casă scundă, cu obloane la geamuri, în 
mijlocul unei livezi cu împrejmuire înaltă. Poarta era închisă 
pe dinlăuntru. Cu toate acestea, cugeta în sine cuviosul 
Agatanghel, acest boier creştin încă nu şi-a schimbat legea, 
şi-l chiamă tot Gavril. Nu se poate să nu fi ieşit la sfânta 
biserică. 

Turla bisericii nu era departe. Agatanghel a grăbit într- 
acolo şi-a intrat sub boltă, ca un creştin care are multă 
vreme de pierdut. Lume era destulă. Prin fum de făclii şi 
cântări de psalţi, monahul a cercetat cu privirea şi a văzut 
lângă analoghionul din dreapta ceea ce căuta. 

Dumnealui Gavril Ciohoranu făcea cruci mari, pornind de 
la cărarea din mijlocul pletelor, ducând dreapta până sub 
chimir, apoi aducând-o la gulerul lat al şubei în dreapta şi în 
stânga, apoi atingând lespedea c-o plecăciune adâncă. 

„Până ce s-a face turc, deocamdată-i creştin - Îşi făcea 
socoteală Agatanghel. Pare-mi-se că-l cunosc eu pe acest 
credincios boier al măriei sale răposatului lon-Vodă. Apoi 
bine, frate dragă, acesta-i Gavril Pârjol de la Buhăieşti. L- 
am cunoscut când era vataman de răzăşi la Bogdănuţ, 
feciorul Lăpuşneanului. După aceea am auzit de el ca de-un 
dregător la cetatea Romanului, ridicat din răzăşi.” 

Boier Gavril Ciohoranu era un bărbat bine cumpănit din 
toate mădularele; la cincizeci de ani avea plete rog cate, 
care abia îi sureau la tâmple; iar barba rotundă şi mustăţile 
tunse aminteau porecla lui veche din sărăcie - „Pârjol”. 

„Vra să zică, se gândea Agatanghel, acesta-i omul cu care 
am avut noi multe năcazuri, pe când era vataman şi slujbaş 
domnesc. Din părul acesta roş se uita cumplit la noi şi 
sărmanii nu cutezau să se apropie de harapnicul lui. 

A plăcut pesemne lui lon-Vodă, fiind mare călăreț şi bun 
purtător de sabie. 


lată-l că iese. A stat în sfântă biserică cugetând la demonul 
Belzebut. Să-l ducem până acasă şi s-auzim cum închide pe 
dinăuntru poarta. După aceea să vestesc pe Alexa şi pe 
ceilalţi şi să mărturisesc tuturora că poate greşesc; ca să 
nu-mi scrie păcat sfântul Petrea în hârţoagele din cer.” 

Cuviosul Agatanghel s-a întors la hanul lui Iosip Uliţă- 
lungă şi a ţinut sfat cu Alexa Vulpea afară, lângă căruţă, 
aducând doi cai şi înhămându-i la oişte, iar pe ceilalţi doi 
legându-i dinapoi, la codârlă. 

— Eu ţi-oi spune dumnitale, Alexa, ca unui om mai 
priceput decât mine, că aist dregător pe care-l chiamă 
Ciohoranu e unul Gavril Pârjol de la Buhăieşti, şi eu nu 
ştiam nimic. Dar cum l-am văzut în biserică, l-am cunoscut 
numaidecât; şi l-am petrecut pân-acasă. 

— Ce spui, frate Agatanghel? Apoi, dacă-i Gavril Pârjol, îl 
cunosc şi eu! N-am să-i aduc aminte că m-a pălit cu 
gârbaciul plumbuit, pe când era slujitor domnesc la 
Bogdănuţă-Vodă. Aşa-i năcazul în săraca noastră ţară a 
Moldovei, că cei care se dau cu lupii şi corbii put a hoit. Vai 
de cel ce-şi uită părinţii şi fraţii şi se înstrăinează de ei şi le 
e duşman şi gâde! 

— Nu socoti că păcătuim, frate Alexa? 

— Noi nu-l obijduim, cum ne-a obijduit ei pe noi. Va să-l 
judece măria sa Nicoară. Aşa că noi, din clipa asta, ne 
aşezăm în preajma lui şi nu-l lăsăm până ce nu-l încleştăm. 

Hotărârea lui Alexa Vulpea a fost să scoată căruţa de la 
han şi s-o mute în preajma casei boierului, s-o aşeze într-o 
hudiţă deocamdată şi s-o mute şi de-acolo, dacă va fi nevoie, 
după împrejurări. Cuviosul Agatanghel şi Strămurare au de 
dres o stricăciune; trebăluiesc la o roată şi se arată 
târgoveţilor care trec pe lângă ei foarte grăbiţi şi supăraţi. 
Feciorii Gârbovului se află şi ti în treabă, de la han la 
ulicioară; şi nu-i departe nici Alexa. 

Măria sa Pârjol, cum îi spunea rânjind cuviosul 
Agatanghel, n-a ieşit pe poarta cea ferecată, decât într-un 
amurg, purtând toiag şi şubă. A închis poarta şi a strigat 


ceva slugii lui de după poartă, oprindu-se o clipită; pe urmă 
a pornit un pas cumpănit şi destul de repede, bătând uliţa 
cu toiagul tot la al doilea pas. A trecut pe uliţă tot cătră 
răsărit; cei din hudiţă au rămas învăliţi de întunecime. 

În capătul uliţii, boier Gavril a apucat la stânga şi îndată s- 
a oprit la o uşă de neguţător ce da pe un podeţ. Când a 
bătut cu toiagul pe acel podeţ, uşa s-a deschis şi a ieşit în 
prag luminată dinăuntru, o femeie ce părea tânără. Boierul 
s-a dus asupra ei; femeia s-a tras îndărăt. Uşa s-a închis. 
Căsuţa a rămas întunecată, cu obloanele închise. 

La al treilea ceas al nopţii, s-au auzit clempuşurile de la 
uşă căzând şi Pârjol a ieşit. Femeia a făcut lângă el câţiva 
paşi. S-au oprit amândoi ţinându-se de mână şi au ridicat 
capetele cătră răsărit. Era înspre acea parte a cerului un 
pilc de nouri, şi cometa nu se vedea. Sfertul lunii era 
întunecat şi el. Steaua cu coadă avea a ieşi mai târziu, cătră 
miezul nopţii între cloşca cu pui şi fus. Omul a mormăit o 
vorbă de despărţire, femeia a răspuns cu glas subţirel şi s-a 
întors repejor la uşa rămasă deschisă. Bărbatul a apucat 
calea spre casă, cotind colţul uliţii înspre asfinţit. 

Când a ajuns în drept cu hudiţa, s-au alăturat pe 
neaşteptate de domnia sa două mogâldeţe. Boierul a vrut să 
strige. Când a căscat gura, mogâldeaţa din dreapta i-a şi 
umplut-o cu un ghem de câlţi. Când s-a smucit năprasnic, să 
scape, l-a primit în braţe al treilea om negru, răsucindu-i 
mânile la spate. Paznicul uliţii, nevăzut, bătea undeva cu 
ciocanu-i de lemn în toaca atârnată de gât. Pe urmă a 
strigat cetăţenilor cu glas răguşit că-i linişte şi pace pe 
pământ şi că-i ceasul al treilea de la înserat. 

Ornicul din turnul soborului, în mijlocul târgului, a bătut 
de nouă ori. 

Domnia sa Gavrilă Ciohoranu era purtat cu repeziciune, ca 
un buştean, în hudiţă, şi grămădit în căruţă. 

Strămurare s-a aburcat după el urmând a-l strânge şi a-l 
cetlui cu frânghia. Boierul icnea din adâncul fiinţii şi se 
încorda c-o putere învierşunată. Apoi deodată a contenit. 


Caii înhămaţi au smuncit ştreangurile. Trei călăreţi au 
împresurat căruţa. Cucoşii din vecinătăţi au prins a cânta 
după socoteala pe care o au ei; pârcalabul îi asculta tot mai 
departe şi mai stâns. 

După rânduială lui Elisei Pokotilo, călăreţii şi căruţa aveau 
a se opri la un şipot, într-o vale, şi lângă o dumbravă. Era 
într-un loc ocolit de drumul mare, cercetat numai vara de 
plugari şi păstori; iar în acel început de noemvrie îl 
împresura pustia. Pokotilo îl cunoştea şi-i dăduse lui Alexa 
toate îndreptările, ca să nu se rătăcească. L-a sfătuit să 
întrebe un gospodar din marginea satului al cincilea de la 
Ilampol. Totârnac a umblat cu luare-aminte; n-a mai întrebat 
pe nimeni; şi după al cincilea sat de la târg spre Bug, a găsit 
locul. Acea pustie depărtată de sate era potrivită pentru 
popasul sotniilor lui moş Elisei. Se înţeleseseră, bătrânul şi 
Alexa, să se întâlnească acolo. Dacă Alexa nu vine acolo 
până la o joi, îl caută moş Elisei la lampol, să vadă de ce nu 
şi-a izbândit isprava. Dar treburile se petrecuseră cu bine, 
după dorinţa bătrânului şi după norocul ce se vădea lui 
Nicoară în acea vară a Sfinţilor Arhangheli. 

Şipotul de sub deal şi de sub dumbravă se aduna de la trei 
fântâniţe pline într-un jgheab de lemn, care vărsa în cupă 
de piatră o vână groasă de apă. Acolo s-a oprit căruţa după 
ce a umblat toată noaptea. Cei cinci oşteni au ales un loc 
ferit, după stejari. Au descălecat; au scos prada lor la 
lumină, în răsăritul soarelui. Dâmbul scânteia de brumă. 
Câteva ţărci au venit în vârfurile stejarilor bătrâni şi au 
prins a se certa. 

Dumnealui Gavril boierul era boţit şi umilit de noaptea de 
nesomn în hurducăturile căruţei. De şi Strămurare îi 
scosese din gură căluşul de câlţi, se vedea că acuma îi era 
încleştată limba de spaimă. 

Abia a putut clămpăni nedesluşit: Apă! Apă! 

Strămurare, suflet milostiv, l-a ajutat să ajungă la izvor, 
unde pârcalabul s-a adăpat şi s-a spălat pe ochi. 


— Ah! a gâfâit el întorcându-se la căruţă, amară moarte 
mă paşte! 

— De ce grăieşti aşa, boierule? l-a întrebat Alexa, privindu- 
| aţintit. Te simţeşti cumva vinovat câtră măria sa Nicoară? 

— Ba nu mă simt vinovat întru nimica, s-a tânguit lăcrămos 
boierul. Dar bag de samă că vă purtaţi cu mine ca şi cum aş 
fi un mişel de rând. 

— Greşeşti iar, boierule! Nu te-am asuprit şi încă nu te-am 
împuţinat. Eşti întreg şi capul ţi-i pe umeri. Numaicât 
trebuie să te supui şi să mergi la judecata măriei sale. 

— Dar ce-am făcut? 

— Nu ştiu. 'le va întreba şi vei răspunde. 

— Vai şi iar vai! 

— De ce te tângui? 

— Căci văd cum se răsplăteşte credinţa mea. 

— Nu te teme, măria sa are obicei să judece cu chibzuinţă. 

Boier Gavril a tăcut. S-a aşezat la pământ şi părea trudit 
de moarte. Însă ochii îi erau vii şi treji între tufele de păr 
roş ca focul. Obrazul i s-a strâmbat de mânie mai mult decât 
de suferinţă, când Strămurare a păşit până la el, legându-i 
din nou mânile la spate. 

— Aveţi porunca să mă legaţi? 

— Banu. 

— Atuncea, rogu-vă, lăsaţi-mă slobod. 

— Nu putem, a râs fără ruşine Strămurare, căci ne temem 
să nu te iei după iepurele care a zbucnit mai nainte din tufe. 

— Mă jur pe sufletul meu şi al părinţilor mei răposaţi că 
mă supun şi nu fug. 

— Să te credem? Să nu te credem? 

— Sloboziţi-mi dreapta să fac cruce înaintea Domnului 
Dumnezeu, care ne vede. Treclet să fiu şi să am parte cu 
Arie şi cu Iuda, dacă nu mă supun. Şi stăpânul meu mă va 
judeca drept, căci i-am fost cu credinţă. 

— Te va judeca după credinţa cu care l-ai slujit. 

— Dar ce-am făcut, oameni buni? Ce-am făcut? 


— Nu ştiu ce-ai făcut de când nu mai mânânci pânea 
Domniei, dar ştim ce făceai când erai slujitor la curtea lui 
Bogdănuţ-Vodă. Ş-ai bătut cu gârbaci plumbuit pe sărmani. 

Boierul a fulgerat în sus cu fruntea ş-a privit cu băgare de 
samă pe Strămurare. 

— Hai sus în căruţă la hodină, i-a poruncit oşteanul, 
strângându-i mai tare legăturile. Dumnezeu vede şi măria 
sa Nicoară va judeca. 

— Daţi-mi ceva să mănânc... mi-e foame... s-a jeluit 
boierul. 

— 'Ţi-om da, la vreme. Hai, suie! 

În ziua aceea domnia sa boierul Gavril a dormit, a ospătat, 
s-a hodinit şi s-a arătat întru toate supus, cu cea mai mare 
cuviinţă. Părea că aşteaptă senin judeţul stăpânului său. 

A dormit şi în noaptea cealaltă, şi l-a privegheat în căruţă 
cuviosul Agatanghel. Ba i-a slobozit şi braţele din frânghie, 
ca să-i fie somnul mai bun. Apoi, milostivul rob al lui 
Dumnezeu, cuviosul Agatanghel, când a răsărit soarele, şi-a 
scăpat fruntea pe braţ şi răsuflarea a prins a-i cânta. 

Toţi caii erau legaţi mai la o parte, între stejari, afară de 
unul înşeuat, al lui Dominte Gârbovu, străjerul de 
dimineaţă. 

Dominte Gârbovu se trăsese din căruţă, îşi gătise calul, 
suise în pisc şi priveghease împrejurimea, apoi se întorsese, 
descălecase, apucase ulciorul şi coborâse la şipot să-l 
umple. Nechita, Alexa şi Strămurare dormeau încă la vatra 
caldă a focului. 

Deodată toată această alcătuire paşnică a popasului s-a 
tulburat năprasnic. 

S-a auzit un țipăt scurt, repede înăbuşit. Gavril Pârjol, care 
nu dormea şi priveghea să-i vie ceasul potrivit, l-a lăsat pe 
cuviosul Agatanghel străpuns în inimă şi zbătându-se. S-a 
zvârlit ca-n fulger de sub covergă, a Încălecat calul lui 
Dominte şi s-a prăvălit spre izvor, ca să sară peste Gârbovul 
cel tânăr şi să scape la câmpie. 


De ţipătul lui Agatanghel se sculau cu mişcări pripite cei 
de la foc. Altă cale de scăpare decât spre Dominte, boierul 
Gavril n-avea. Apucase cu stingă frâul, ţinea încă în dreapta 
jungherul sângerat al monahului; cu acel jungher înţepă 
fugarul în coastă, făcându-l să salte ca un cerb săgetat. 
Boierul era cu capul gol şi pletele zbârlite. Şuba i se 
desfăcuse în două părţi ca două aripi; obrazul ca de flacără 
în bătaia soarelui i se încreţise într-un rânjet de demon. 

— Ha-ha! a dat el răcnet, rămâneţi cu bine! Nechita 
Gârbovu a slobozit un țipăt înfricoşat: 

— Nu-l lăsa, măi Dominte! 

— N-am ce-i face, bădica! s-a tânguit cu desnădejde 
Gârbovul mezin. 

Apoi simțind greutate în mâna dreaptă, s-a ferit scurt de 
săritura calului şi a zvârlit cu putere asupra rânjetului roş 
ceea ce ţinea el în mână. Ulciorul s-a sfărâmat de fruntea 
boierului cu pocnet mare, apa şi cioburile l-au orbit; în clipa 
de şovăire a călăreţului, Dominte a pus mâna pe frâu şi a 
grăit calului. Ceilalţi de la vatra focului, ca nişte mori de 
vânt pitice, cu aripi învăluite de furtună, şi-au schimbat 
locul, sărind în capul domniei sale. 

Când oştenii l-au adus la căruţă pe dumnealui Gavril 
Pârjol, au văzut sub covergă, răsturnat şi cu un braţ 
atârnând, pe cuviosul Agatanghel. Au cunoscut că-şi dăduse 
sufletul. 

Pârjol îşi ferea ochii de privirile care îl aţinteau. Îi curgeau 
aţe de sânge pe tâmpla stingă. Era încă frământat de o 
turbare nebună. 

— Daţi-mi drumul, a urlat el. Mă duc la stăpânul vostru să 
mă plâng. Cum îndrăzneşti, mişele, să dai cu ulciorul în 
capul unui dregător domnesc? 

Dominte s-a sfiit: 

— Cu ce eram să dau? Că n-aveam altceva în mână... 

— Iţi făgăduiesc bună plată pentru necuviinţa ta! Alexa a 
păşit înainte: 

— Unde ţi-s jurământele, lup roş? 


— Am să-ţi arăt eu jurământe, râie ţărănească! a detunat 
boier Gavril. 

Se răsucea cu jungherul în mână, se pregătea să sară şi 
să-şi facă loc de scăpare. 

Atunci Alexa Vulpea a fulgerat din ochi o clipire spre 
Strămurare. 

Prietinul monahului a păşit înainte. Boierul s-a izbit spre el 
cu jungherul. Strămurare i-a pus în piept baltagul şi l-a 
repezit înapoi. Când l-a văzut poticnind, a sărit după el şi l-a 
străpuns cu cuțitul din mâna stingă subt urechea dreaptă, 
deschizând izbuc de sânge. C-un chelălăit răguşit şi stins, 
boierul s-a întins pe spate ş-a horcăit îndelung, deşertându- 
se de viaţă. 

După ce au coborât de la căruţă pe cuviosul Agatanghel şi 
l-au aşezat în pajişte, Alexa Vulpea s-a întors cu faţa cătră 
prietinul său pe veci adormit. I s-a închinat; apoi s-a răsucit 
spre soţii săi. 

— Creştini buni, a rostit el cu blândeţă, să-i săpăm 
monahului Agatanghel groapă lângă izvoare şi să-i punem 
semn. Pe Strămurare, a adaos el, îl poftesc să ia capul 
acestui Belzebut, să-l ducem măriei sale. Iar leşul l-om 
prăvăli într-o râpă. 

Întorcându-se cu spatele spre Gavril Pârjol, cei patru 
oşteni au apucat cu luare-aminte pe monah şi l-au dus, să-l 
puie la odihnă de veci într-o poiană din dumbravă, în 
laturea sipetului. I-au dat sărutare frăţească şi l-au astru- 
cat. punându-i la căpătai cruce. 

După ce-au isprăvit, s-au suit în pisc ş-au văzut în fundul 
zării, încă departe, înaintând la pas sotniile lui Elisei 
Pokotilo. 

X* X* 

Capitolul 33 

Sotniile trec Nistrul. 

Elisei asaul s-a înfăţişat la podul umblător de pe Nistru 
împotriva Sorocii şi a găsit acolo pe nacialnicul Pamfilie 


Zagoreţki călare, cu câţiva slujitori după dânsul. Era în ziua 
de 12 noemvrie, trei ceasuri înainte de asfinţitul soarelui. 

Nacialnicul Pamfilie era un bărbat slăbânog, cu barba 
bălaie şi rară în furculiţă, privind blând lumea cu doi ochi 
spălăciţi de gânsac. Cu el se afla întru toată fala şi domnia 
sa Tadeus Kopiţki de la Movilău, cu patru hoholi în căciuli şi 
cojoace. Pe când slujitorii domniei sale domnului Zagoreţki 
erau pirpiriu îmbrăcaţi, mai mult în flenduri; însă nasurile 
le erau rumene. 

Moş Elisei a descălecat numaidecât şi s-a închinat 
nacialnicului crăiesc, care şi domnia sa a pus piciorul în 
pământ şi a lepădat frâul, simțindu-se măgulit de cinstea pe 
care i-o făcea un zaporojan cu faimă, cum era Elisei 
Pokotilo. Li s-a adaos, sunând din pinteni, şi pan Tadeus, 
scoțând cuşma vişinie şi lăsând să i se vadă tâmplele rase. 

— Care-i vestea domniei tale, Elisei asaul? a întrebat blând 
nacialnicul. 

— Vestea mea e bună, pan Zagoreţki, şi vreau să trec cu 
sotniile mele, cai şi căruţe, dincolo de Nistru. 

— Din a cui poruncă? 

— Dintr-a măriei sale hatmanul Nicoară. 

— Vine şi măria sa? 

S-a amestecat pan Tadeus: 

— Îl aştept şi eu pe slăvitul hatman din ceas în ceas. 

— Atunci e bine, a răspuns pan Pamifilie, puţin nedumerit. 
Şi măria sa hatmanul va fi având învoire şi îndreptări? 

lar s-a amestecat pan Iadeus: 

— Măria sa e volnic să treacă oriunde şi are îndreptări 
paloşul şi oastea cu care vine. 

Nacialnicul s-a îmblânzit deplin. 

— Atuncea noi nu ne punem împotrivă. 

— Bine faci, pan Zagoreţki, l-a sfătuit Elisei asaul, privind 
spre slujitorii flenduroşi şi cu nasurile rumene. Dacă ai 
bunăvoință, te-aş ruga să mai chemi şi alţi slujitori, câţi vei 
mai fi având, să deie mână de ajutor. Eu trec cât ai bate în 
palme; n-am decât douăzeci şi cinci de căruţe; le 


grămădesc pe pod, slobod caii să vie singuri prin întinsura 
de apă de la vale, după sotniile încălărate, şi gata. Nistru-i 
domol şi scăzut de secetă. Când soseşte măria sa Nicoară, 
noi suntem în bună rânduială ca să-l primim. 

— Apoi om ajuta, a încuviinţat cu blândeţă Zagoreţki, dar 
n-am alţi slujitori decât aceştia cinci. 

— Buni sunt şi aceştia şi i-om răsplăti după cuviinţă. Cei cu 
nasurile rumene s-au înviorat şi s-au mişcat cătră podul 
umblător să înştiinţeze brudnicii. 

Era o zi de lene şi dulceaţă a „verii femeilor”. Vântul de la 
marea din mijloc adia uşurel. Căruţa asaulului, purtată de 
Strămurare, a venit la locul unde se afla stăpânirea. Moş 
Elisei a poruncit popas şi vatră de foc, şi, la foc, un fedeleş 
de mied vechi. 

Pe când mezinul Alexandru rânduia cu hărnicie trecerea şi 
se afla cel dintăi pe celalalt mal, Alexa Vulpea silea călăreţii 
şi caii căruţelor ce rămăseseră mai la urmă. După răcnetele 
de cuviinţă, toate s-au săvârşit nu fără destule greutăţi. Iar 
domnia sa Alexandru a poruncit să se dea vestire din corn; 
nu mai putea suferi nici un fel de întârziere. Dar moş Elisei 
mai avea treabă cu nacialnicul Pamfilie. Îi pusese într-o 
mână o coapsă de purcel de şase săptămâni şi-n altă mână 
un pocal, pe care îl tot umplea cu mied. Când ajunsese 
soarele în zarea asfinţitului, pan Tadeus îl îndemna cu 
bunăvoință pe pan Pamifilie să-şi mărturisească durerile de 
care a avut parte în această lume păcătoasă. 

— Numai de năcaz am avut parte şi am pătimit ca un 
mucenic, oameni buni şi prietinilor, se tânguia domnia sa. 

— Dar ce este? Ce năcaz greu ai domnia ta, de te jeluieşti 
astfel? l-a ispitit Kopiţki. 

— Ah, pan Tadeus, iubitul meu, năcazurile mele nu le 
doresc nici duşmanilor... 

A făcut puţină rânduială politicească Elisei Pokotilo: 

— Strămurare, a poruncit el, umple un ulcior cu mied, 
adaogă ş-un hartan de friptură, şi du-te de vezi ce mai fac 
slujitorii crăieşti. 


După ce Strămurare a plecat, moş Elisei a trezit pe pan 
Zagoreţki din jalea lui umedă. 

— Acum poţi să ne spui, prietine Pamfilie. Întăi să deşerţi 
pocalul, şi spune, pe când eu ţi l-oi umplea iarăşi. 

— Ziua stau şi cuget, a prins a spune nacialnicul, iar 
noaptea mă uit şi nu pricep. Domniile voastre nu v-aţi 
speriat de cometă? 

— De ce să ne speriem? s-a mirat Elisei Pokotilo. 

— Nici eu nu m-am speriat, a urmat nacialnicul Craiului. 
Dar n-am linişte nici zi, nici noapte, din pricina soţiei. 

— Ce vrea? 

— Vrea să-i prorocesc ce vesteşte acel foc din cer. Atâta 
mă chinuieşte, de-mi vine să-mi iau lumea-n cap. Las” că în 
douăzeci şi cinci de ani, de când am pus cununiile, numai 
pricină de vrajbă îmi caută. Mă zgârie cu unghiile şi mă 
împunge cu boldul... 

— Cum se poate una ca asta? s-a umflat de mirare şi de 
mânie pan Tadeus. 

— Da-da... s-a tânguit cu lacrimi nacialnicul. N-am să vă 
mai spun că, de când cu cometa asta, a dracului nu a lui 
Dumnezeu, atâta şi-a ieşit din fire sărmana... 

— Cum o chiamă? 

— Adelaida. Atâta şi-a ieşit din fire sărmana mea Adelaida, 
încât mi-a trântit în cap strachina de supă. Noroc că nu era 
prea fierbinte zama. 

— Şi domnia ta ai stat aşa şi nu i-ai făcut nimic? 

— Am stat aşa, cu braţele căzute, şi cu ochii la icoana 
Maicii Domnului. Pamfilie - s-a mirat ea - acuma semeni 
într-adevăr cu Domnul nostru Isus. 

Pe când nacialnicul vărsa lacrimi jalnice, s-a auzit cornul 
de peste Nistru sunând a doua oară, şi soarele s-a uitat la 
lume de pe zarea asfinţitului. Alte cornuri au dat glas 
dinspre calea lampolului. Moş Pokotilo şi Kopiţki s-au înălţat 
în picioare ş-au încălecat, înțelegând că se apropie 
privighetorii înainte ai măriei sale Nicoară. Iar nacialnicul 


crăiei s-a plecat pe-o coastă, ameţit de trudă şi somn, în 
cele din urmă licăriri ale focului din vatră. 

Un pilc de călăreţi au sosit gonind şi au poprit scurt în 
vederea fluviului adulmecând singurătăţile. După ei, cu 
patru cai albi încordându-se bulziş, căruţa domnească a 
trecut mai aproape; şi peste ape, cătră tabăra de dincolo, a 
mugit cornul de bour al lui Ile Caraiman. 

Pokotilo şi Kopiţki au ieşit înaintea călăreţilor şi căruţei. 

— În jumătate de ceas e aici măria sa, a strigat Ile ieşind 
de sub covergă. 

Din fruntea pilcului de călăreţi s-a desfăcut vatamanul 
Agapie Lăcusteanul, venind spre moş Elisei. 

— Dacă-i veste bună, nu mai trimet oameni cătră măria sa, 
a grăit el. 

— Veste bună, Agapie, a răspuns Pokotilo. Cum vezi, 
dincolo se şi aprind focurile taberii. De la Costandie Şah 
venit-au ştiri? 

— După înţelegere, dacă e tăcere e şi linişte, şi treaba 
merge fără sminteală. Cel din urmă sol de la hatmanul 
Costandie a sosit când purcedeam de la Ostrov. Ne-a întărit 
tocmeala că şi el va fi pe Nistru, în unghiul hotarului 
nohailor, în ziua de 11 noemvrie, tot aşa după rânduială 
noastră: Apletin înainte, şi domnia sa îndată după Apletin. 

Caraiman, vatamanul şi privighetorii săi au văzut cu 
mirare cum vin de la mal oşteni cătră nacialnicul crăiesc 
care dormita la foc, cum îl înalţă copăcel şi-l duc prin prund 
la podul umblător, ce avea a trece cu cele din urmă căruţe 
ale asaulului. 

În umbra amurgitului a sosit cu grosul sotniilor şi măria sa 
Nicoară. Luna aproape plină s-a înălţat din răsărit, 
luminând întinderi mari, şi în urmă spre stepă şi spre 
ţărmul moldovenesc, descoperind ca dintr-o pâclă 
stâncăriile albe de deasupra Sorocii. 

Douăzeci şi două de sotnii s-au îmbulzit la vad, fremătând. 
Îmbrăcămintea sură a oştenilor moldoveni părea întuneric 
de peşteră între zare şi luciul apei. Când şi când scăpărau 


cremeni în copitele cailor. Căruţele îşi ţineau rândul la 
podul umblător. Nicoară Potcoavă, Elisei Pokotilo, Tadeus 
Kopiţki au stat îndelung neclintiţi pe cai, priveghind 
trecerea, primind înştiinţări, trimeţând porunci, aşa ca să 
nu fie în acel loc mai mult zvon decât la o viitură de ape. 
Mai ales glasurile oştenilor nu pătrundeau deasupra acelui 
zvon nedesluşit şi surd. 

La al patrulea ceas al nopţii, malul stâng se liniştise. Au 
intrat pe podină căruţa domnească şi cei care zăboviseră. 
Brudnicii locului căzuseră de mult de trudă la celalalt țărm, 
şi au venit la trecerea podului umblător oşteni din sotniile 
asaulului Elisei. 

Când Potcoavă a pus piciorul pe malul drept, străjile au 
dat înştiinţare şi de la toate focurile taberii s-au ridicat 
oştenii hăulind şi urând bun venit măriei sale. A ieşit, însă, 
poruncă să fie linişte. Sotniile să-şi vadă de cină şi odihnă. 
Începând de luni, 12 noemvrie, războiul măriei sale 
porneşte, nu din zburdăciune, ci din mânie şi durere, în 
acea noapte de 12 noemvrie, de mult nădăjduită, măria sa 
priveghează şi ajunează. 

Tabăra s-a liniştit în scurt răstimp. Luna s-a înălţat în cer 
senin; şi s-a arătat mai sus de lună, cătră creştetul bolţii, şi 
cometa cea în chip de paloş de flacără. 

Oamenii veniţi întru întâmpinarea măriei sale cercau în 
felurite chipuri să afle veşti de ce spune lumea despre 
steaua cu coadă în alte părţi, în colo spre Kiu. Că pe-aici, 
dincoace de Nistru, lumea încă nu şi-a venit în fire. 
Îndeamnă doi călugări de la mănăstirea Neamţu pe 
gospodari să-nchine tot ce au la sine şi împrejurul lor 
sfântului lăcaş. 

— Da' de ce? s-a hlizit Dominte, feciorul cel mai mic al 
Gârbovului. 

— Cum de ce? s-au mirat cei care întrebau; căci vine 
sfârşitul lumii, oştene. 

— Ba să vă spuie bădica mea Nechita, oameni buni, a grăit 
cu sfiiciune Dominte, că dacă s-a prăpădi lumea, apoi vite, 


straie şi bani n-or folosi nimănui, fie oşteni, fie călugări. 

Oamenii ascultau cu mirare pe acel firoscos care rostea 
asemenea adevăr înţelept. 

— Pe lângă bădica Nechita, mai spunea şi măria sa Vodă 
Nicoară că oamenii din ţara Moldovei să nu se teamă de 
moarte, ci mai degrabă de viaţă, dacă e vorba ca viaţa să 
rămână aşa de rău întocmită precum este... 

— Iaca şi asta-i adevărat... Îngânau oamenii. 

La ceasul miezului nopţii, când tabăra era luminată ca-ntr- 
un amurg, de la focuri, lună şi cometă, Nicoară a întrebat 
pe Elisei asaul, care priveghea lângă sine, ce ştire poate să-i 
dea despre boierul de la lampol. 

— Căci am poftit să-i văd ochii şi să-i ascult glasul, a zis 
măria sa, ca să cunosc dacă-mi este ori nu cu priinţă. 

Atunci Elisei bătrânul a făcut un semn lui Strămurare, 
care de mult aştepta în preajmă ca o momâie mută. Şi acel 
om de credinţă a păşit până la măria sa şi, punând în 
pământ genunchiul stâng, a tras dinainte-i, de la şold, o 
traistă roşie de lină şi a scos căpăţâna lui Gavril Pârjol, 
spălată şi gătită cuviincios, şi a aşezat-o pe traista păturită, 
fără a spune nimic. 

Nicoară s-a întors spre acea vedenie şi pe obrazul său s-a 
aşternut deodată aurul lunii. Vedea obrazul vicleanului şi 
ochii stinşi; dar glasul n-avea să i-l audă niciodată, în veci. 

S-a întins asupra pământului şi cerului o întristare de 
piatră şi Nicoară a oftat. Apoi a făcut semn să se înlăture de 
lângă sufletul său acel gunoi de om. 

Tot în tăcere, Strămurare a coborât lângă apă; a dat 
drumul căpăţânei pe un talaz cătră sforul fluviului şi a 
rămas privind cum se duce, până ce s-a scufundat. Iar în 
vremea asta, asaul Elisei povestea cu glas domol măriei sale 
întâmplarea în care se prăpădise cuviosul Agatanghel. 

Nicoară a ascultat cu luare-aminte; obrazul îi era pălit de 
mâluiire. După ce moş Pokotilo a tăcut, măria sa a înălţat 
privirea cătră bolta văzduhului. 


— Vra să zică, a şoptit el, în noaptea aceea, când a fost 
ridicat, s-a uitat şi el la acest semn? 

— Da... leşise şi ibovnica lui cu dânsul. 

— Aceea, a dat lămurire pan Tadeus, e una Leonora 
Frumoasa. I-au trimis-o stăpânii lui de la Liov să-l 
privegheze. 

— Da-da... a suspinat Nicoară. Acuma acea Leonoră se 
uită poate la semn singură şi nu înţelege nimic. 

Cei doi prietini au privit nedumeriţi pe hatman. Cerul cu 
stele era nalt şi depărtat ca niciodată. 

Moş Elisei Pokotilo s-a sculat de la vatră şi luciul lunii i-a 
sticlit pe fruntea-i pleşuvă. 

— Slăvite Voievoade, a zis el închinându-se, eu mă duc să 
poruncesc încălărarea sotniilor mele şi să trezesc pe fratele 
măriei tale. În noaptea asta cată să călcăm două poşte, să 
luminăm calea înainte. Când ajungi măria ta la Prut, eu pun 
stăpânire pe vămile de la Tazlău şi Oituz. 

Nici Alexandru, nici Gânj bătrânul nu dormeau. Cel dintăi 
pleca cu moş Elisei şi era neliniştit ca un harmasaraş în 
primăvară. Al doilea rămânea cu măria sa. 

Mezinul a sărutat pe Nicoară strălucindu-şi la lumina 
focului ochii şi râsul, apoi a primit mângâierea şi 
îmbrăţişarea uncheşului, cuprinzându-l de după grumaz. În 
tăcere, unii au rămas, alţii s-au dus. 

Se auzea ronţăitul şiragurilor de cai la conoveţe. Cineva 
cânta, singuratic, la un foc ce se stingea: Pentru tine, fa 
Ileana, A-nflorit iarba-n poiană... 

Nu târzie vreme, Nicoară a ascultat tropotul înăbuşit al 
cailor depărtându-se pe calea stâncăriilor albe de sus. 
Cetăţuia Sorocei rămânea goală şi pustie la o parte. În târg 
era oarecare tulburare, dar crainicii măriei sale Nicoară 
dăduseră de cu sară înştiinţare de linişte şi pace. 

Din dimineaţa de 13 noemvrie, grosul călărimii lui Nicoară 
Potcoavă s-a mişcat înainte, lăsând în urmă privighetori. 
Mişcarea cătră scaunul ţării Moldovei era rânduită a fi cu 
popasuri dese, ca să fie vreme de înştiinţare a satelor şi de 


primire a veştilor de la căpitanul Cozmuţă Negrea, care 
urma calea Lipsei spre Suceava, şi de la hatmanul 
Costandie, care suia din '[ara-de-Jos spre Fălcii, Tecuci şi 
vărsarea Trotuşului în Siret. 

La 16 noemvrie, vestitorii lui Şah arătau că cetatea 
Bender, pe Nistru, fusese deşertată de puţinii ismailiteni 
care o păzeau. N-aveau nici o putere; grămădiseră în 
căruţe calabalâcul şi se trăseseră în hotarul Bugeacului 
subt ocrotirea lui Demir-Han. Din acea parte nu era nici o 
nelinişte; Demir Ghirai îşi ţinea cuvântul. Sotniile lui Apletin 
grăbeau spre drumurile Galaţului şi Brăilei şi spre vămile 
munteneşti, ţintind potecile de la Caşin. Se vestise 
pretutindeni venirea lui lon Nicoară-Vodă. Neavând nici o 
stricăciune, lumea sta cu pace la sălaşele ei. Au început a fi 
popriţi, după izvodul lui Cozmuţă, unii boieri din 'Ţ[ara-de- 
Jos şi sunt trimeşi la grosul călărimii hatmanului Şah. 

La Potârnicheni, în hotarul de odinioară al ținutului Iaşi, i-a 
sosit lui Nicoară vestire şi de la căpitanul Cozmuţă. Spun 
răzăşii din satele de cătră miazănoapte că la turcii din 
cetatea Hotinului s-a simţit intrarea de oşti în olatul 
moldovenesc, deci, după obicei, baş-buluc-baş a închis cu 
zăvoare porţile de fier şi aşteaptă. În satele din lungul 
drumului Lipsei, se ridică răzăşime tânără cerându-se la 
oastea măriei sale. 

S-a vestit în toate părţile de îndemnul măriei sale Ion 
Nicoară, să fie popriţi şi daţi stăpânirii nouă boierii haini din 
războiul lui lon-Vodă; iar acei care nu au avut păcat, nici 
mânia norodului pentru asupriri şi jăcuiri, să nu se teamă 
de nimic. Deasemenea satele să prindă şi să deie în mâna 
oştenilor măriei sale pe slujitorii păgâni care vor fi umblând 
în ţară după dabile, peşcheşuri şi plocoane. 

Se aleg în sate vornici dintre oamenii care au fost în 
războiul lui lon-Vodă din Ţara-de-Jos în anul 1574. 

Cei care doresc să iasă la oaste cu măria sa lon Nicoară, 
să-şi caute cal bun, straie de iarnă, şi să-şi ia la ciochine 
merinde pe zece zile. Altfel, căpitanul Cozmuţă nu-i 


primeşte şi să se ştie că asta nu-i oaste de dobândă şi sunt 
oprite cu străşnicie răutăţile, furtişagurile şi ucisurile. Cine 
pofteşte să intre în oastea măriei sale Ion Nicoară, apoi 
intră numai cu jurământ. 

Au venit veşti şi de la asaulul Elisei Pokotilo, în privinţa 
boierilor vânzători şi a liniştirii oamenilor. Fără să-l îndemne 
cineva, Dominte a cutezat să intre în ziua de 18 noemvrie, 
duminică, într-o biserică a unui sat şi, cu sfială, şi-a spus şi 
el părerea despre steaua cu coadă şi de mintea puţină a 
celora care socot că vine sfârşitul omenirii. Vine numai 
sfârşitul răilor, după ce se vor săvârşi slujbele de pomenire 
ale răposatului lon-Vodă şi se va deschide judeţul măriei 
sale Ion Nicoară la laşi. Aşa socoate şi bădica său Nechita, 
mare înţelept. 

În aceeaşi zi de duminică, Elisei Pokotilo trecea cu sotniile 
sale Siretul la Scheia, grăbind spre Tazlău. Totârnac, cu o 
sută de săbii, apucase în lungul Siretului, spre Bacău, ca să 
închidă pasul Oituzului. 

Lixandru mezinul a înştiinţat pe asaul că ar avea nevoie de 
o zi ca să treacă în grabă pe la un loc de domnia sa ştiut, la 
apa Moldovei. 

— Cât mă duc şi mă întorc eu, asaule, oamenii pot face o zi 
popas de hodină. 

A răspuns liniştit şi cu blândeţă asaulul: 

— Domnia ta, Alexandre, nu putem ieşi cu nici un chip din 
hotărârile măriei sale. Peste cinci zile trebuie să fim 
amândoi la Iaşi. O parte din oameni rămân să privegheze la 
ţinuturi, cu sutaşii cei mai destoinici. Cv. două sotnii trecem 
la laşi ca să ne facă rânduială nouă cum va socoti măria sa. 

Mezinul a răspuns cu aţâţare: 

— Nu se poate să nu mă duc, asaule, până unde am eu 
treabă. 

— Fără învoire? 

— Răspund eu faţă de măria sa. 

— Nu cuteza a trece domnia ta peste hotărârea de care îţi 
vorbesc. 


Alexandru a privit cu mânie pe bătrân; moş Elisei a înţeles 
că în acea mânie stă o mare primejdie, ca în nourul de 
furtună trăsnetul. A tăcut. 

— Mă duc cu orice preţ! a izbucnit mezinul. 

Asaulul a oftat. Ar fi putut da poruncă de oprelişte, dar s-a 
stăpânit. După cum îl prevestise măria sa, acel tânăr se 
scufunda într-o rătăcire, ca într-o arşiţă de friguri. 

Alexandru a făcut semn călăreţilor celor mai de-aproape, 
scrâşnind: 

— Veniţi după mine! 

Oştenii au aşteptat semnul asaulului. 

— Duceţi-vă, a grăit moale acesta şi a adăogit din ochi 
semn de întoarcere. 

Ei au încuviinţat, înțelegând, şi s-au luat cu repeziciune 
după căpitanul lor. Dar acel căpitan buiac nu mai avea nici o 
luare-aminte asupra lor şi-i uitase. 

L-au urmărit îndelungă vreme. Au pus în pas când îşi 
domolea el fuga, s-au avântat iar când l-au văzut pornind 
din nou viforos. 

Unul din cei doi călăreţi ostroveni era Dominte Gârbovu, 
care fusese cuvântăreţ în biserică la Scheia. Al doilea era 
un om posomorit şi tăcut, unul Mitrea Bogza, fost cioban. 

L-au dus pe mezinul Alexandru aşa cu domoliri şi iuţeli, 
până într-un loc unde se făcea în dreapta o pădure bătrână. 
Acolo dintrodată căpitanul Lixandru a oprit năprasnic, 
punându-şi fugarul în două picioare. Apoi a săltat ca o 
lăcustă peste şleah, intrând în luncă, sub lucirea asfinţitului. 

Bogza a oprit, şi-ndată, după el. Dominte. 

— Unde Dumnezeu s-o fi ducând? s-a mirat ciobanul. 

— Ştie dracu... a îngânat Gârbovu cel mezin. Bogza a 
rânjit: 

— Apoi n-om îndrăzni să intrăm şi noi unde se duce 
domnia sa, ca să nu dăm într-o primejdie, să întârziem şi să 
ne prăpădim sotniile. 

— Ba ne-om întoarce grabnic, a zis Dominte, ca să dăm 
sama cătră asaulul nostru; altfel se supără bădica Nechita 


şi mă mustră cu pumnul. 

X* X* 

Capitolul 34 

La scaunul ţării Moldovei. 

În ziua de joi 22 noemvrie, fiind în preajma Sculenilor pe 
Prut, Nicoară Potcoavă a fost vestit de Costandie Şah cum 
că Petru Şchiopu-Vodă nu se află la laşi. A ieşit de două 
săptămâni de la scaunul său, trecând Dunărea la Isaccea ca 
să închine daruri beilor din cetăţile Dunării, având de gând 
să-şi urmeze calea cătră [arigrad. Străjile Lui turceşti s-au 
dus cu el până la vadul Obluciţei, iar de acolo s-au întors 
alene. La Iaşi încă n-au putut ajunge. E bine să fie apucat 
scaunul ţării fără nici o întârziere. 

Deci în sara de joi 22 noemvrie, Nicoară Potcoavă a trecut 
Prutul şi la 23, vineri, privighetorii săi au suit cu 
repeziciune dealul Popricanilor. 

Venea şi Şah-hatman pe drumul tătărăsc, răzbind pe la 
Răducăneni, până în dealul Ciricului. 

De la Popricani, cu douăsprezece sotnii, Nicoară Potcoavă 
s-a desfăcut de uncheşul Petrea Gânj, şi, ocolind pe lângă 
pădurea Copoului şi prin valea Păcurarului, a lăsat două 
sotnii la Galata. 

Urmând a ocoli prin Miroslava, a ieşit în valea Bahluiu-lui 
ş-apoi la opustul iazului de la Frumoasa. A prins toate 
înălțimile şi drumurile de trecere de la Bucium, a pus 
oameni în mănăstirea de lângă iaz şi a împresurat curtea 
domnească pe din vale. Şah venea de la Ciric, uncheşul 
Petrea dinspre dealul Copoului. Căruţele oştimii stăteau 
zăgăzuite la intrările târgului. 

Când a pătruns cea dintăi sotnie descălărată a lui Nicoară 
dinspre valea iazului cătră poarta cea mică a curţii 
domneşti, lângă odăile siimenilor, au prins a ieşi din 
vecinătăţi oameni feluriţi, cu scări, topoare şi târnăcoape, 
ca să dea sprijin. Se îndemnau chemându-se unii pe alţii şi 
au prins a bate în porţi cu topoarele şi a dărâma cu 
târnăcoapele crăpăturile zidurilor. 


Pe deal, la porţile cele mari din faţă, cătră Sfântu-Neculai 
Domnesc, s-au auzit tunete. Potcoavă stând în privelişte pe 
toloaca Frumoasei, a înţeles că uncheşul Petrea a ajuns la 
poarta cealaltă a cetăţii şi a pus săneţe în bătaie asupra 
turnului de deasupra intrării clopotniţii paraclisului, unde 
se îmbulzeau de obicei străjerii. 

Soarele, pe cer senin, abia se cumpănea cătră al şaptelea 
ceas al zilei. În târg, cătră valea de la Carvasara, unde se 
afla şi hanul neguţătorilor turci, pornise mare zvoană; 
bătea a primejdie clopotul cel mare de la Sfânta-Vineri. Tot 
de-acolo se înălța un fum des de la o casă aprinsă, şi 
adierea zilei îl purta de la vale spre deal, adică de la miazăzi 
spre miazănoapte. Vântul arăta măriei sale Nicoară că 
vremea bună se prelungeşte. 

Veneau cătră el din dreapta, prin laturea mănăstirii 
Frumoasa, călăreţii zaporojeni, trimeşi de Costandie, ca să-i 
vestească apropierea. Călărețul din frunte avea dinaintea 
sa, în şa, o muiere despletită, călăuză veselă, care-i purta pe 
oşteni pe poteci cunoscute numai de localnici. 

În vremea asta, în zidurile de la mănăstirea Sfântu-Sava, 
se închisese cu mare grabă şi frică înalt prea sfinţia sa 
mitropolitul Anastasie, aşteptând de la credincioşii săi veşti, 
ca să înţeleagă ce are de făcut. 

Soseau în pripă, unii după alţii, preoţi, călugări, diaconi, şi 
gâfâiau la uşa stăreţiei, aşteptându-şi rândul. Iar egumenul 
Macarie se tot purta pe lângă cămară, ţinându-se de fălci şi 
tânguindu-se, parcă l-ar fi durut măselele. 

— Înalt prea sfinte, a strigat subţire diaconul al doilea de 
la mitropolie, Cristea Sârbu, îngenunchind lângă prag, nici 
nu s-a mai văzut asemenea oaste în târgul nostru. Se umplu 
uliţile de oşteni călăreţi. 

— Înalt prea sfinte, s-a spăimântat cu glas gros şi cumplit 
diaconul întăi, Anania Bârlea, n-avem alta de făcut decât să 
ne-nchinăm şi noi cu cea mai mare grabă. 

— De ce, Ananie? a zâmbit prea sfinţitul Anastasie. 


— Apoi, înalt prea sfinţite, după ce i-au detunat pe 
darabani şi nemți cu săneţele oştenii lui căpitanu Petrea, de 
au căzut vreo doi din clopotniţă ca ciorile, au pătruns 
asupra slujitorilor domneşti din vale pedestraşi ai lui 
Potcoavă, şi când au tras săbiile, ş-au început a-i sângera pe 
ai noştri, gata - aman! Cădem la mila măriei sale Nicoară, 
să ne ierte şi să ne sloboadă în lumea noastră, unde om 
vedea cu ochii, ori să se milostivească măria sa a ne primi în 
leafă. 

— Frumos război, n-am ce spune, a rânjit părintele 
Anastasie mitropolitul. Chiar acum i s-a năzărit lui Vodă să 
se ducă la împărăție, lăsând ţara de izbelişte. Asupra lui să 
cadă blestemele pentru prădăciuni şi pojaruri. 

A îngenunchiat în faţa înaltului şi preotul cel bătrân de la 
Sfânta-Vineri, popa Chirică. 

— Ba, înalt prea sfinţite, să nu păcătuim, a înălţat sfinţia sa 
glas; crainicii strigă de un ceas de vreme, prin toate părţile, 
că măria sa lon Nicoară nu vine cu duşmănie asupra ţării şi 
nu va fi asuprit, ucis şi prădat nimeni. Numai paginilor de la 
Carvasara să le fie frică; pe aceia îi taie cât te-ai şterge la 
ochi. 

— Strigă crainicii asta? s-a mirat părintele mitropolit. 

— Strigă, înalt prea sfinte; fac cruce şi mărturisesc pe 
sufletul meu. Mai strigă acei crainici că măria sa vine cu 
oaste de ţară şi cu ajutor de la fraţi creştini. Şi va întemeia 
judecată la scaunul ţării. 

— Ce fel de judecată? 

— Să judece pe cei mari ai lumii, înalt prea sfinte. 

— Se sumeţeşte acest domnişor a se aşeza jude în locul lui 
Dumnezeu? 

— Se sumeţeşte, înalt prea sfinte, n-avem ce-i face. E plin 
târgul de călărime; tot năboiesc, tot năboiesc oşteni din 
toate părţile. Şi căruţe vin dinspre podul Păcurarului şi 
dinspre Sărărie şi de cătră Ciric; tună şi detună, şi nu 
înţeleg. Înalt prea sfinte, de ce se bucură aşa prostimea. 


— l-a venit vremea să se desfăteze şi ea, a zâmbit a treia 
oară mitropolitul. 

Diaconul cel subţire şi bălan, şi diaconul cel gros şi negru, 
şi popa Chirică cel cu barba căruntă şi ochii bulbucaţi s-au 
sculat în picioare şi au plecat frunţile cătră poruncile 
înaltului lor. 

— Poruncesc să se tragă clopotele la mănăstiri şi biserici, a 
hotărât mitropolitul. Şi arhiereul Gherontie să iasă înaintea 
biruitorului cu pâne şi sare. Şi dacă închinăciunea e bine 
primită, am să văd; socot că mă voi osteni şi eu până la 
curte, să îmblânzesc leul şi pardosul. 

Îndată s-au sunat clopotele la Sfântu-Neculai cel bogat, 
biserica domnească a curţii, la mănăstirea Sfântu-Sava. la 
Sfânta-Vineri, la Dancu şi la toate bisericile şi mănăstirile, 
până la Golia în capătul târgului. 

Vlădica Gherontie, locţiitorul mitropolitului, a ieşit cu 
sobor de preoţi şi călugări, venind cu icoane şi făclii la 
curtea domnească, să se plece lui Vodă cel nou, 
îngenunchind cu pine şi sare. 

Caimacanii şi dregătorii lui Vodă Şchiopu dăduseră dos la 
faţă. Se ascunseseră prin măhălăli, alţii avuseseră vreme să 
iasă cătră pădurile de la Păun şi Repedea. 

Căpitanii de la curtea domnească, cei care închinaseră 
armele, au cerut măriei sale Vodă cel nou milă şi ocrotire să 
intre sub mâna măriei sale, cunoscând ascunzătorile 
boierilor dregători şi făgăduind să-i aducă de grumaz la 
picioarele prea slăvite al stăpânului Ion Nicoară-Voievod. 

În vreme ce se aşezau zece sotnii de ostroveni la curtea 
domnească şi la mănăstirea Frumoasa, zaporojenii lui 
Costandie Şah străbăteau târgul la pas, cu căruțele cu 
covergă după fiecare sotnie. Cântau şi-şi jucau caii. 

Costandie a abătut la curtea domnească, găsind acolo 
îmbulzeală de curteni de rând, monahi şi popor. Şi-a făcut 
loc călare, a oprit la treptele spătăriei celei mari 
descălecând singur, pe când straja rămânea călare cu 
săbiile trase. Ion Nicoară-Vodă a coborât cu braţele 


deschise. Amândoi hatmanii s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat. 
Mulțimea a dat glas de slavă, pe când Nicoară şi Costandie 
intrau la sfat în spătărie. 

A venit vestire de la mitropolitul Anastasie că înalt prea 
sfinţia sa e gata să se plece cu supunere în faţa măriei sale 
şi să-l ungă domn, au a doua zi sâmbătă, au a treia zi 
duminică, aşa cum va porunci slăvi tul stăpân şi cum e 
gustul măriei sale. 

Înalt prea sfinţitul Anastasie s-a înfăţişat, plecat din şale, în 
negreaţă rantiei şi a camilafcei; binecuvântând poporul 
îmbulzit, a suit domol treptele de la spătărie şi străjile i-au 
făcut loc să intre la măria sa. 


Despre ce s-a grăit acolo, nu s-a ştiut şi s-a ţinut taină, 
înalt prea sfântul părea împăcat şi bucuros când a ieşit din 
spătăria cea mare. Şi-a făcut Loc până în foişor, deasupra 
adunării poporului, şi, după ce a mai binecuvântat o dată, 
înainte de-a începe vorba, a înghiţit strâmb, răsucindu-şi 
capul de la dreapta spre stânga. 

— Să trăiască măria sa! a cuvântat înalt prea sfinţitul 
Anastasie din cerdac. Măria sa porunceşte în ziua de 
duminică, 25 noemvrie, parastas şi praznic pentru odihna 
sufletului răposatului lon-Vodă, fratele mai mare al măriei 
sale. Atuncea să se adune poporul la biserici. lar ziua 
încununării măria sa o va hotări la vreme, având alte 
treburi mai grabnice. Şi să se ştie că măria sa nu vine 
voievod din mila necredincioşilor ismailiteni, ci vine cu oaste 
creştinească şi cu puterea săbiei sale, aducând norodului 
nădejde ca să trăiască slobod, cum au trăit şi moşii noştri 
din veac. 

La vorbele prea înaltului s-au tălăzuit asemenea tunete de 
hăuliri, mugete şi chiote de bucurie, cum nu se pomenise 
niciodată la vreo domnie nouă. 

Mitropolitul Anastasie, bătrân încă în putere, cu plete 
negre, sprâncenat şi cu dinţi albi, se îndreptase din şale şi 
asculta cu luare-aminte acele chemări prelungi, căutând să- 
şi dea sama dacă-i bună şi din inimă zvoana aceea de 
glasuri şi de chiote. Căci înalt prea sfinţia sa de mult era 
deprins să vadă oştenii cu cealma împrejurul norodului. Şi 
inima acelui norod era cu îndoială şi cu frică întocmai ca 
inima înalt prea sfinţiei sale. 

A adaos înalt prea sfinţitul Anastasie: 

— Măria sa mai porunceşte negustorilor şi breslelor să 
coboare obloanele şi să-şi scoată marfa. Nimănui nu-i va 
lipsi un capăt de aţă. Măria sa Ion Nicoară-Voievod vine ca 
părinte şi prieten al tuturor. 

S-a învăluit iar furtună de glasuri. Clerici mulţi, adunaţi 
grabnic în foişor, au cântat cu glasuri înalte: Sfânt, simt, 


sfânt Domnul Savaot - Plin e cerul şi pământul de mărirea 
lui... 

Când au contenit cântările, înalt prea sfinţia sa 
mitropolitul Anastasie a mai îndemnat poporul să se 
înfăţişeze la slujba de vecernie, când se vor trage clopotele 
la toate bisericile târgului. Şi fiecare să umble cu linişte şi 
cuviincios, ca să nu-l supere pe măria sa. 

Însă după slujba de vecernie, prostimea, purtând făclii, s-a 
îmbulzit cătră curtea domnească. Acolo straja fiind în 
putere şi neclintită ca un părete de cremene, făcliile s-au 
îndreptat spre Sfânta-Vineri şi au umplut uliţa de la 
Carvasara. Lumea a stârnit tumult, şi glasuri multe au 
strigat împotriva neguţătorilor păgâni. 

A trecut o strajă de şase călăreţi şi a îndemnat lumea să se 
împrăştie căci, din porunca măriei sale Nicoară, neguţătorii 
ismailiteni au fost ridicaţi şi duşi la curte, în temniţa de sub 
turnul porţii. Dar lumea nu s-a liniştit. Aparii de la cişmea 
au înălţat coromâslele şi au poftit să bată cu ele pe 
dumnealui Sima Ghiorţ, mare armaş al domniei Şchiopului, 
care stă ascuns în beci între poloboacele cu vin, chiar acolo 
în casa lui de lingă biserică. 

Aceste vorbe au zădărât care nu se mai află mulţimea; şi 
Şahân, starostele breslei aparilor, s-a suit pe o scară pe 
care o ţineau alţii cu putere sub dânsul şi a grăit astfel: 

— Oameni buni, acuma-i vremea noastră ca să plătim lui 
Sima Ghiorţ pentru toate răutăţile pe care le-a săvârşit 
împotriva omenirii sărmane. Să-l pârâm la măria sa Nicoară 
pentru urgia cu care ne prigoneşte. 

— Să-l pârâm, să-l pârâm la măria sa! au încuviinţat unii 
mai vârstnici, de-o samă cu starostele. 

— Ba să-l răpunem acum! au răcnit bărbaţii mai tineri şi 
femeile. 

S-a pornit o învălmăşeală în viermătul de oameni, 
tălăzuindu-se între chiote de mânie şi ţipete de durere. 

Atuncea s-a arătat călare, lingă biserică, uncheşul Petrea 
Gânj, chemat de straja dintăi. Domnia sa era împresurat de 


oşteni încălăraţi, cu suliţi. Darabana a sunat, poruncind 
linişte. 

Lumea s-a domolit cu greu. 

— Ce poftiţi, oameni buni? a întrebat cu glas puternic 
căpitanul Petrea. 

Nu s-a ştiut deocamdată ce poftesc oamenii cei buni. 
Deocamdată au poftit cu toţii să strige. Darabana a mai 
bătut o dată. 

— Să vorbească cel de pe scară! a poruncit uncheşul 
Petrea. Pe cât înţeleg, e omul dumneavoastră. 

— Aşa-i! au încuviinţat unii. 

— Ba nu-i omul nostru! au răcnit alţii. 

A sunat iar darabana a treia oară. Călăreţii ostroveni au 
aplecat suliţile. 

— Eu nu-s nici al unora, nici al altora, a strigat starostea 
de pe scară; eu îs omul lui Dumnezeu. Şi ca un umilit ce mă 
aflu pe lumea asta, mă rog domniei sale căpitanul Petrea să- 
l judece pe Ghiorţ mare armaş, după tânguirea noastră ori 
să ni-l deie în labă, să-l judecăm noi. 

Se făcuse tăcere ca după alinarea unei furtuni. 

— Ce aveţi domniile voastre împotriva lui mare armaş? a 
întrebat căpitanul Petrea. 

— He-he! Câte avem noi! a rânjit starostea Şahân, 
zbârlindu-şi barba şi mustăţile cărunte. 

Deodată s-a auzit un glas subţire şi mânios cerând loc, şi, 
dinaintea căpitanului Petrea, între făclii, s-a înfăţişat o 
ţigancă încă tânără, cu cozile împletite cu arginţi 
atârnându-i pe lângă urechi. 

— Asta-i Trandafira! ziceau bărbaţi şi femei din mulţime. 

— Eu sunt, a ţipat ţiganca, rupându-şi dintrodată de pe 
piept cămaşa şi jucându-şi sânii goi. Una dintre ţâţe, cea din 
stingă, era neagră şi ciumpăvită. Of! a ţipat ea. să se uite 
căpitanii şi voievozii ce ne face armaş mare. 

A prins a lălăi un cântec înfricoşat: 

Ghiorţ ne spânzură-n cârlige De ne arde şi ne frige Sima 
Ghiorţ! 


— Unde-i Sima Ghiorţ! a strigat cu mânie căpitanul Petrea. 

— În palatul lui de lângă biserică, a răspuns Şahân 
starostea. Intre poloboace, în pivniţă; aşa îl pârăsc slujitorii 
lui. 

— Să mi-l aduceţi! a poruncit uncheşul. 

— Aista-i venit de la căpcăuni, a înştiinţat starostea de pe 
scară. Cine intra la armaş mare nu mai ieşea, ori ieşea 
Împuţinat ca această biată Trandafira. 

— Să-l aducă aici, striga ca într-o nebunie ţiganca; să-l 
pălească slăvitul căpitan cu sabia. 

O parte din poporul adunat a intrat în palatul marelui 
armaş. dărâmând în puţine clipe totul. Cu lemne, cu 
topoare, au răzbit. L-au adus pe armaşul mare, boţit, 
ghiontit şi suduit dinaintea căpitanului Petrea. 

Trandafira s-a repezit asupra lui ca o caie cu ghiarele, 
ţipând iar: 

— Of! păgâne şi căpcăune, Tu la ţâţe ne înjunghii Şi ne 
baţi pene subt unghii... 

Sima Ghiorţ! 

Mare Armaş Sima Ghiorţ nu era om mare, nici voinic. Era 
un slăbănog spin, cu petec negru de catifea peste ochiul 
sting. Tremura subt ameninţarea mulţimii, cu mânile legate 
la spate, încovoiat cu umilinţă dinaintea stăpânirii nouă. 

Trandafira s-a zvârlit cu ghiarele asupra ochiului sănătos. 
Lumea s-a tălăzuit iar. Darabana a cerut întărâtat linişte. 

— Vi-l dau! a strigat uncheşul. 

Într-o clipă, balaurul cu o mie de capete a rupt şi a mistuit 
jertfa. 

X* X* 

Capitolul 35 

Temelii ale puterii domneşti. 

Duminică, în 25 noemvrie, au sunat toate chimvalele 
bisericilor şi mănăstirilor din târgul de scaun, vestind slujbă 
mare cu parastas şi pomenire a răposatului Voievod Ion. 

Fuseseră poruncite deasemenea din târg în târg şi din sat 
în sat, în tot cuprinsul ţării, slujbe la fel şi praznice. Aşa că 


pe acea vreme lină de toamnă, cum nu mai fusese niciodată 
în veac, cântau sonurile revărsându-se în văzduh şi plutind 
pe aripi nevăzute. În margine de crânguri înfloriseră alunii 
şi îmbobociseră cornii. La curtea domnească slobozise 
floare o creangă de liliac, lângă fereastra unde odihnea Ion 
Nicoară. 

Măria sa nu prea avea somn. Ardeau făcliile în cămara sa 
până la miezul nopţii şi revărsarea zilei îl afla umblând Ia 
odăi şi la oşteni în tot cuprinsul cetăţuii. Sâmbătă, cu strajă 
tare, a ieşit călare spre dealul lui Păun, şi a coborât prin 
viile de la Bucium. 

Duminică, în tot cuprinsul curţii domneşti, s-au întins mese 
de praznic pentru oşteni şi la toate bisericile şi mănăstirile 
s-a îmbulzit lume sărmană la ospeţe. Măria sa a privegheat 
din cerdacul spătăriei şi, la închinarea oşti-mii, a ridicat 
deasupra frunţii sale pocalul, sorbind u-l până la cea din 
urmă picătură. Altă mâncare decât puţină colivă într-un 
talger de lut, măria sa n-a gustat în acea zi. 

În alcătuirea străveche a acestei mâncări se amestecă 
grâul, mierea şi laptele, de care nu trebuie să fie lipsită 
fiinţa omenească. Cei din viaţă cinstesc morţii, 
împărtăşindu-se din ea, mărturisind astfel că n-ar fi lipsiţi 
de bunurile vieţii. Dar coliva e o mâncare dulce numai a 
praznicelor. Sărmanii nu mai pot s-o aibă în toate zilele 
vieţii, de şi muncesc şi robesc de la leagăn până la 
mormânt. 

La al patrulea ceas al dimineţii, Nicoară a coborât scările 
spătăriei şi popa Chirică s-a suit în foişor şi a binecuvântat 
pe ostrovenii Domniei, cu braţele întinse, ca şi cum ar fi 
vrut să le potolească lăcomia. Sfinţia sa a rostit închinare de 
laudă Voievodului, şi atunci oşteni aşezaţi în lungul zidurilor 
până hăt de vale, la odăile siimenilor, au prins a detuna unul 
după altul din săneţe, aşa că au fost fulgere şi trăsnete, de 
s-a uimit şi s-a mirat, cum nu se poate spune, prostimea 
aburcată pe ziduri ca să vadă petrecerea de la Domnie. 


Cătră ceasul al cincilea al zilei, măria sa lon Nicoară a ieşit 
cu Costandie hatman şi cu uncheşul Petrea, având în jur o 
sotnie de oşteni cu suliţi. Au trecut pe la praznice, ca să 
vadă petrecerea mulţimii. Unde ajungea măria sa, 
numaidecât prindeau a bate clopotele bisericii, şi norodul 
dădea glas de slavă, iar psalţii cântau aşa de năprasnic 
încât le erau obrazurile ca de postav roş. 

La Sfânta-Vineri, sărăcimea a îngenunchiat înaintea calului 
alb al măriei sale; numai starostea Şahân a rămas în 
picioare şi, închinându-se de trei ori cătră Voievod ca la o 
icoană, a arătat care-i ruga poporului: 

— Să ne dai stăpânitor drept, măria ta, care să nu râdă de 
schilozi şi cerşetori, cum râdea Ghiorţ; să nu-i anine în 
cârlige şi să-i ardă cu frigări înroşite; să nu străpungă sinii 
muierilor şi să le farme palmele în ţâţâna uşii, cum se arată 
în cântecele alcătuite de cobzarii noştri; pentru care Ghiorţ 
şi-a primit întăia osândă, iar cea de-a doua are a o primi de- 
acum înainte în veac şi pururea în fundul tartorului. Ci 
măria ta binevoieşte a ne da un dregător milostiv; şi-l cerem 
pe căpitanul Petrea care se află acum în stingă măriei tale, 
lângă inima măriei tale. Şi noi l-om asculta şi din poruncile 
Domniei nu vom ieşi. 

— Încuviinţez cererea norodului, a zis Potcoavă. Şi cum te 
chiamă pe domnia ta? 

— Eu îs Şahân, starostea aparilor, şi oricând slujitor al 
măriei tale. Ţi-or pomeni veşnic numele sărmanii, pentru 
bunătatea ce le-o arăţi, prea slăvite stăpâne! 

— Am aflat, staroste Şahân, de întâmplarea de vineri şi de 
mânia norodului împotriva lui Ghiorţ. Unde-i Trandafira? 

— Aici, Doamne! a răspuns cuviincios ţiganca, ridicându-se 
din genunchi. Era curat îmbrăcată şi-i sunau argintii 
cosiţelor. 

Măria sa lon Nicoară s-a uitat o clipă la ea, apoi a întors în 
loc şi s-a dus. 

Calicii fără mână ori picior, strâmbii şi orbii au bătut 
metanie în pulberea medeanului ş-au prins a se jelui, 


cântând: 

Doamne, miluieşte-ne, De păgâni păzeşte-ne, Bunătate să 
ne-ngădui, Altă pită nu ne trebui... 

Când s-a întors alaiul la curtea domnească, îl aştepta 
descălecat sub foişor pe măria sa un sol grabnic de la 
asaulul Elisei. S-a închinat cu cuşma în mână. Era Mitrea 
Bogza, cel ce fusese în tinereţa sa cioban. 

— Ce ţi-i voia? a întrebat Nicoară. 

Oşteanul s-a apropiat, plecându-şi fruntea. Nicoară a 
priceput că i se aduce o veste tainică şi a chemat pe sol 
după sine, ducându-l sus în pridvor. 

— Acuma spune. 

— Slăvite stăpâne, a răspuns Bogza, mă trimete asaulul 
nostru ca să vestesc cum că Alexandru coconul, fratele 
măriei tale, a ieşit fără voie de sub mâna asaulului nostru şi 
s-a răzleţit singur, în colo, cătră Moldova. Am umblat o 
vreme după domnia sa coconul, fiind cu mine şi Dominte 
Gârbovu, până-ntr-un loc, ce-i zice „Sub Boura”, după cât 
am aflat. Acolo l-am lăsat, având datoria să ne întoarcem la 
sotniile noastre. 

— Da. Şi pe urmă? 

— Pe urmă - nimica, slăvite stăpâne. Asaulul nostru 
trimete vestirea asta şi atâta-i. 

Nicoară a privit pe oştean fără să clipească. 

— Bine, a zis măria sa încet. Acuma du-te la cuhnii, să te 
ospăteze. Aşteaptă până ce-ţi dau răspuns. Unde-i acuma 
asaulul Pokotilo? 

— Slăvite stăpâne, asaulul nostru a intrat în munte, nici 
nu-l mai pot găsi; mi-a poruncit să rămân aice la curte până 
ce-a veni şi domnia sa cu unii boieri pe care i-a apucat de 
grumaz. 

— Bine. Înfăţişează-te căpitanului Petrea; spune-i şi lui ce 
mi-ai spus mie. Du-te! 

Potcoavă grăia c-o voce blândă, dar îndată ce Bogza a 
coborât din pridvor, tot lăuntrul său i s-a cutremurat de 
furtună. S-a învârtit în juru-i, cătând ceva. După aceea a 


intrai în cămara unde îşi avea patul de odihnă şi s-a trântit 
cu faţa în jos pe poclăzi. După o clipită a săltat în picioare şi 
a căutat cingătoarea cu armele de război. A prins-o cu 
repeziciune, apoi a aruncat-o. 

— Ce-mi folosesc toate? mormăia el înăbuşit, ca într-o 
rătăcire fugarnică. Toate se împlinesc bine, şi deodată vine 
acest prag la care mă poticnesc. Omeneşti slăbăciuni pe 
care nu le pot birui! 

S-a aşezat într-un jilţ şi s-a scobit la chimir, scoțând cartea 
presviterei şi ţinând-o între două degete ca pe ceva de preţ. 
A privit-o lung ş-apoi a aruncat-o cu aţâţare pe duşamea, 
ridicându-se şi umblând în neştire, între uşă, pat şi masa de 
abanos, înflorită cu sidef. În cămara aceea strimtă, cu 
puţine lucruri amestecate, unele scumpe, altele de rând, 
numai c-o icoană în colţul răsăritului, cu candela stinsă, fără 
scorţuri pe păreţi şi lăvicere pe jos, ca şi cum într-un ceas al 
zilei de vineri toate ar fi fost luate de un val, i se părea că se 
înăbuşă, ca într-o străinătate pustie, într-o închisoare. Lovi 
cu mânie sunducul înflorit de sub fereastră. După sunet a 
înţeles că-i gol. 

— Ah! a gemut el, lovind iar cartea de jos cu cizma şi 
trimeţând-o sub măsuţa de abanos. 

S-a oprit. Auzea îndărătul uşii tusa uncheşului Petrea. S-a 
îndârjit asupra sa însuşi. S-a întors, dar n-a izbutit să 
zâmbească bătrânului care intrase. 

Oşteanul cel vechi îl privea cu îngrijorare. 

— Ce se va fi întâmplat, măria ta? Mi-a spus Bogza de 
Lixandru al nostru. Fii cu îngăduinţă; nu-l judeca prea 
aspru; ţi-i frate şi s-a purtat întotdeauna ca un viteaz. 

— A călcat poruncile Domnului său... a zis domol, însă cu 
străşnicie, Potcoavă, privind aţintit la mare armaş. 

Ca şi cum ar fi fost lovit în piept, bătrânul a şovăit înspre 
Domn, căutându-i mâna; ochii i s-au aburit de lacrimi. 

— Măria ta, nu-l osândi până ce nu se va afla ce este. În 
clipă încalic cu câţiva oameni şi purced. Până mâne sară ţi-l 
aduc aici. Fii blând şi milostiv; sunteţi prunci dintr-o mamă. 


Nicoară a oftat; a părut că se îmblânzeşte; însă privirea îi 
era aceeaşi. 

— Du-te, mare armaş, adă-l aici pe acel rătăcit. Bătrânului 
îi curgeau lacrimi în mustaţa sură. Nu se clintea încă din 
loc. 

— Du-te, uncheşule, a adaos Nicoară cu blândeţă, 
punându-i mâna pe umăr. 

Uncheşul a plecat fruntea şi a ieşit numaidecât. 1 s-a lovit 
sabia de uşă. 

„Semn rău”, şi-a zis în sine Potcoavă; a zâmbit el singur de 
asemenea eres, care-i dovedea slăbăciunea sa în acest ceas. 

A deschis uşa şi a strigat caraulei: 

— Dă înştiinţare să vie logofătul Radu. 

Pe urmă Nicoară şi-a adus aminte că vel-logofătul cel nou 
e împovărat de trebuii. De şi era zi de sărbătoare, Radu 
Suliţă avea cămara logofeţiei, împrejurul său, pe meşterul 
de scrisoare moldovenească şi pe cei doi ucenici ai lui, 
pentru întocmirea şi trimeterea la scaunele de ţinuturi a 
poruncilor măriei sale. Cu cea mai mare grabă şi fără 
întârziere, jupânii starosti pârcălabi aveau a trimete la 
curtea măriei sale Ion Nicoară pe cel mai vârstnic dintre 
căpitanii de mazili şi răzăşi, ca să intre în divanul de 
judecată al Domniei, care îşi începe treburile cât de curând. 

— Dacă n-am fi noi, se tânguia diacul de moldovenie, 
bătrânul Ştefan Hristofor, ce-ar face domniile? Ar fi întru 
mare nevoie. Pe când aflându-ne noi aici, scriem poruncile 
şi le trimetem, şi toată lumea trebuie să deie ascultare. Să 
ştii. măria ta, că Ştefan Hristofor e stâlpul logofeţiei încă din 
vremea răposatului Petru Rareş-Voievod. Se schimbă 
maăriile lor destul de des, după ale lumii năcazuri şi nevoi, 
pe când logofeţia rămâne statornică, slujind Domnia. Nici 
Turcul n-are ce ne face; nici măria sa n-are ce ne face; noi 
n-atârnăm de schimbări; noi suntem logofeţia şi cunoaştem 
toate încheieturile şi rânduielile ţării Moldovei. Aşa acuma, 
dacă am scris poruncile, treaba merge strună. Aceşti 
ucenici, Mâţu şi Codoman, n-au altă treabă decât să taie şi 


să ascută pene bune de gâscă; eu scriu şi Domnia ţării n-are 
nici o grijă. 

Moş Hristofor se purta cu greu de colo până colo nu numai 
din pricina anilor, ci şi dintr-a unei omeneşti slăbăciuni, 
plăcându-i foarte vinul din viişoara domniei sale de la 
Bucium, din care îşi aducea în fiecare zi la curte un clondir 
de-o ocă. Adevărurile pe care le dovedea tuturor celor ce 
pofteau să-l asculte şi îndrăzneala pe care o arăta mai- 
marilor săi, în puterea acelui clondir trebuia căutată. Altfel 
era om bun, cu nasul mare şi ruşinos. Nu s-amesteca în 
treburile politiceşti. Era Ştefan Hristofor pană-de-gâscă, cu 
fiinţa domniei sale închinată logofeţiei Moldovei. 

Mâţu şi Codoman, ucenicii, slabi şi firavi ca şi meşterul lor, 
însă tineri, îl înştiinţaseră pe moş Hristofor că vel-logofătul 
cel nou e cărturar şi scriitor mai mare decât toţi cărturarii 
şi scriitorii de pe lumea asta. He-he! De asta nu-i păsa 
domniei sale! Pe Ştefan Hristofor nu-l putea birui nimeni. 

— Ascultă, măria ta: „Jupâne pârcalabe” de la ţinutul 
Covurluiului, cel ceai fost aşezat la Domnia nouă a măriei 
sale Ion Nicoară, scoală-te, ia aminte şi trimete la scaunul 
Domniei măriei sale pe căpitanul de mazili cel mai cuminte 
şi mai bătrân de la ţinutul domniei tale cu grabă şi aşa să 
faci iar nu altfel. 

Măria sa Vodă a poruncit, vel-logofăt şi-a pus pecetea, 
Ştefan diac a scris.” 

— Ei bine, moş Hristofor; să se trimeată poruncă la fel la 
celelalte douăzeci de ţinuturi. 

— N-am spus eu? a râs blând moşneagul, cu gura-i ştirbă, 
foindu-se în rantia-i sură. Le facem toate. Dar mai întăi şi 
mai întăi să scriu acea carte pe care mi-a poruncit-o însuşi 
Vodă. Căci, dacă n-oi scri-o azi, se supără măria sa. Cartea 
aceea cu iazul de la Miroslava, uncie este neînțelegere între 
nişte călugări şi mişeii ţărani. Le spun eu acelor ţărani şi-i 
ameninţ că dacă nu se astâmpără, apoi au de-a face cu 
sabia măriei sale. 


— Moş Hristofor, a răspuns Radu vel-logofăt, măria sa a 
poruncit pentru jalba sătenilor de la Miroslava, că intră 
călugării de la Goruni fără dreptate în iazul lor cu năvodul, 
şi-l pustiesc. 

— Atuncea să-i ameninţ pe călugări? 

— Se-nţelege. 

— Bun! Las” pe mine, măria ta, într-o clipeală i-am 
ameninţat. Ce se pricepe Evantie Simandra, diac de elină şi 
latinie, dragă Doamne! Ce se pricepe Radomir Koţmanski, 
cel de sârbie şi leşască? Dumnealor nu dau pe aici cu 
săptămânile. Numai când şi când îi chiamă Domnia. lar 
Ştefan Hristofor e stâlp! 

Turnaţi cerneală în ulcică, băieţi. 

Pana de gâscă e roasă şi cam scârţâie, dar pentru nişte 
monahi urgisiţi, merge. 

Ascultă, măria ta vel-logofete: „Cuvioşia ta părinte stareţe 
de la schitul Goruni, să nu cumva să vă mai vârâţi cu 
voloacele în iazul de la Miroslava al răzăşilor şi vecinilor de 
la Miroslava, căci dacă mai cutezaţi, apoi nici dracu nu vă 
scapă din mâna lui mare armaş. 

Măria sa Vodă a poruncit, vel-logofăt şi-a pus pecetea, 
Ştefan diac a scris.” 

Când şi-a ridicat ochii tiviţi cu roş de pe carte, moş 
Hristofor a clămpănit de două ori din fălci goale şi a prins a 
tremura. Văzuse, oprit în uşa deschisă, pe Vodă. Nicoară 
ascultase cartea de ameninţare cu sprinceana încă 
mânioasă, dar când diacul cel bătrân s”a spăimântat, măria 
sa a prins a se însenina şi a zâmbit. 

Aprodul care trebuia să vestească vel-logofătului porunca 
era în dosul măriei sale, cu umerii ridicaţi până la urechi de 
groază. Cum s-a înseninat măria sa, ochii lui moş Arvinte 
aprodul s-au bucurat. 

— Bună carte! a încuviinţat Vodă. Pe cât înţeleg, acesta-i 
diacul cel bătrân de care mi-ai vorbit, logofete Radule... 

— Da, măria ta, a răspuns Radu Suliţă zâmbind, acesta e 
vestitul în toată lumea Ştefan Hristofor, diac de moldo-venie 


la logofeţia cea mare a ţării Moldovei. 

— Eu sunt, măria ta, a suspinat cu lacrimi în ochii 
bulbucaţi, bătrânul. Învrednicitu-m-am să văd faţa măriei 
tale, viteazule; acuma aş putea să mor, dacă n-aş avea de 
scris atâtea în astă cămară domnească... 

Nicoară a privit cu milă spre edecul logofeţiei, apoi s-a 
îndreptat spre vel-logofăt. 

— Dacă aţi isprăvit, Radule, aş avea ceva să-ţi spun. Vino 
după mine. 

Bătrânul şi ucenicii s-au închinat cu mare smerenie cătră 
faţa măriei sale. Vodă şi vel-logofătul au ieşit. 

— Am fost prea tulburat şi mâhnit, prietine, a zis Nicoară 
după ce au ajuns în cămara sa de odihnă. 

Diacul a băgat de samă un jilţ răsturnat pe duşamea. După 
aceea s-a dus drept la măsuţă, s-a aplecat şi a cules de jos 
cartea presviterei. Nicoară i-a luat-o din mână şi a vârât-o 
cu grijă în chimir, la locul ei, ca pe un odor scump. Au 
ridicat amândoi jilţul; diacul l-a tras cătră fereastră; 
Nicoară s-a aşezat în el; vel-logofătul a rămas în picioare. 

— Îmi pari tare îngrijorat, mărite Doamne, a vorbit Radu 
Suliţă, privindu-l cu luare-aminte pe stăpânul său. 

A ascultat apoi cu fruntea plecată răspunsul, cumpănind în 
sine ce putea face şi ce putea spune. 

— Socot, a grăit el cu linişte, că greşala fratelui măriei tale 
nu-i nici din duşmănie, nici din uneltire. E o greşală de 
tinereţe. Fii îngăduitor, slăvite, căci suntem oameni, şi toate 
cele omeneşti nu ne sunt străine. 

— Acuma sunt mai liniştit, prietine, a răspuns Nicoară, 
căci şi eu sunt om, cum spui, şi-l înţeleg; şi mânia mea a fost 
firească deoarece, cum să-ţi spun? Să ştii că n-am alt prietin 
lângă mine, diece, şi-ţi cunosc înţelepciunea, de aceea am 
dorit să te văd, în asemenea împrejurare... Cum să-ţi spun? 
S-ar fi cuvenit să fiu eu mai nerăbdător decât Lixandru şi să 
mă duc grabnic unde s-a dus el, deoarece am fost chemat; 
iar Lixandru nu-i aşteptat. Şi cu toate acestea m-am 
înfrânat şi stau aici, uncie mi-i datoria. 


Diacul a plecat fruntea: 

— Măria ta, dacă dumnealui coconul Alexandru se înşală, 
atunci chiar înşelarea îi va aduce pedeapsa; ochii care îl vor 
întâmpina vor fi săgeți înveninate. Să ne fie milă de el. Se va 
întoarce cu inima frântă. 

Nicoară a luat mâna diacului. 

— Prietine, ai dreptate, a şoptit el, cu ochii duşi pe geamul 
ferestrei, departe. S-aşteptăm. 

Vel-logofătul Suliţă a simţit fierbinţeala de friguri în acea 
mână puternică. 

— Până vinerea viitoare, mărite stăpâne, nădăjduiesc că se 
vor tocmi toate; şi fratele măriei tale se va întoarce cu 
uncheşul Petrea. În acea zi de vineri se va deschide în 
spătăria cea mare judecata vinovaţilor vânzători. 

Joi, c-o zi înaintea deschiderii divanului de judecată 
poruncit, măria sa a fost înştiinţat că marele armaş Petrea 
Gânj a sosit de la Dăvideni cu alai. Nicoară s-a repezit în 
foişor. A privit dinaintea treptelor spătăriei. 1 s-au înegurat 
privirile. Ceea ce aştepta el nu se vedea. În trăsura uşoară a 
dăvideanului se afla Iorgu Samson cu presvitera Olimbiada. 
Din căruţa cu covergă a Domniei, cobora uncheşul Petrea şi 
badea Ghiţă Botgros, trăgând după ei umbra firavă şi 
trudită a mezinului Alexandru. Ile Caraiman a sărit şi el din 
chilna de dinainte lăsând caii în grija slujitorilor de la odăi şi 
s-a alăturat ca să dea sprijin celui bolnav. 

Se vedea fără nici o îndoială că mezinul e împuţinat şi 
pierit. Îşi înmlădia moale trupul, sprijinit şi dus de subsuori. 
Obrazul lui frumos şi alb ca fildeşul i se prăvălea când pe-un 
umăr, când pe altul, când în piept. 

Presvitera a băgat de samă că măria sa aştepta sus, în 
foişor; a păşit repede în straiu-i negru şi îmbrobodită strâns 
cu matasă cernită; a ridicat pripit cele câteva trepte şi, cu 
mânile la tâmple, s-a repezit abia stăpânindu-şi bocetul de 
jale; a cuprins dreapta lui Nicoară şi şi-a plecat asupra ei 
fruntea. 


Nicoară o întreba numai cu ochii înfricoşaţi ca de-o 
vedenie cumplită. N-avea glas, dar cu acei ochi cerea o 
lămurire. A făcut un semn aprozilor şi caraulelor să 
lipsească din jurul său. 

— Ce s-a întâmplat cu Lixandru? a gemut el cu fundul gurii 
uscat de arşiţă. 

— Era să moară, mărite stăpâne; a stat fără răsuflare 
multă vreme; abia l-am scos din umbra morţii, dar nu mai 
are nici o legătură cu lumea asta. 

Presvitera vorbea încet şi repede, privindu-l cu agerime. 

Nicoară a mai încercat o întrebare, al cărei sunet 
Olimbiada nu l-a auzit, dar a dat răspunsul ce i se cerea. 

— Cum a ajuns la casa mazâlului nostru, Lixandru s-a 
repezit să vadă pe copilă. A chemat, a întrebat. Casa pustie. 
Bătrânii se aflau la cină la logofătul Iorgu. El nu căuta decât 
o singură fiinţă - aşa cum o visase în rătăcirea lui de 
dragoste. Dar copila nu mai era pe astă lume, mărite 
stăpâne. De la Sântilie a adormit de veci şi se află îngropată 
lângă lespedea lui David Călărețul... 

Presvitera s-a oprit. Nicoară o privea aţintit şi fără 
mişcare. 

— Spune, presvitera... 

Abia a şoptit; ea ştia ce trebuie să răspundă: 

— Când a înţeles, Lixandru s-a repezit pe poteca livezii, a 
găsit mormântul proaspăt... Căzuseră din pomi câteva mere 
în ţărâna încă moale. A dat un răcnet, a căzut cu faţa în jos; 
s-a zvârcolit pălind cu fruntea lespedea mormântului celui 
vechi. A rămas pierit, abia după două zile s-a deşteptat în el 
puterea vieţii. Dar l-ai văzut singur, măria ta, că nu mai 
trăieşte cu oamenii; trăieşte cu închipuirile lui bolnave. 

Nicoară Potcoavă a tăcut, c-o silinţă ca să scuture de pe el 
negura acelui ceas al desnădejdii. A ieşit cu presvitera 
Olimbiada după el, a auzit glasuri, a înţeles după mişcarea 
slujitorilor unde se află bolnavul, a trecut şi a deschis o uşă, 
a văzut pe uncheş la marginea unui divan şi alături mezinul, 


secătuit şi senin, întins subt o pocladă, cu tâmpla pe un 
puişor de pernă. 

S-a dus la el; i-a pus mâna pe frunte. Ochii bolnavului s-au 
deschis fără să-l vadă. 

— Frăţioare... a şoptit Nicoară, ca în anii de demult, când 
trăia maica lor Calomfira... 

— Puiule, te chiamă bădiţa tău... a mormăit uncheşul. 
Bolnavul a tresărit la chemarea fratelui său. Era sunet 
cunoscut, dar stâns şi depărtat; n-ajungea nimic la 
înţelegerea lui. 

Nicoară s-a ridicat domol; parcă nu i se mai isprăvea 
timpul cât i-a trebuit să se înalțe în picioare. 

— Presviteră Olimbiada, a şoptit el; rămâi aici şi-l 
priveghează pe acest copil sărman. Uncheşule, te aşteaptă 
treburile armăşiei. Mai stăm de vorbă după ce mă liniştesc. 

Cum a trecut de prag, Nicoară a fost ajuns de suspinele 
stăpânite ale bătrânei. Bolta pe sub care trecea era goală şi 
pustie. Slujitorii se retrăseseră în cotloane, ca să lese loc 
slobod durerii şi tânguirii. 

Potcoavă a trecut spre cămara sa cu pas nesimţit. Când a 
ajuns la uşa deschisă, a auzit glasuri. Vorbea diacul; îi 
răspundea ca într-o îngânare de priveghi cineva, care nu 
putea fi decât Ghiţă Botgros. 

Domnul s-a oprit, întorcând urechea. 

— Domnia ta, diece, se ruga Botgros, fie-ţi milă de mine şi 
închină-mă măriei sale ca să-i fiu slujitor ohavnic. După câte 
prăpădeşte, să câştige măcar un suflet ce-i va fi cu priinţă. 

— Bade Ghiţă, nu lăcrima, că nu eşti muiere, a grăit vel- 
logofăt Radu. Închinarea domniei tale, măria sa o va primi 
cu bunăvoință. În asemenea ceasuri numai prietenii îi pot 
aduce mângâiere. 

— Aşa-i, diece. Degeaba ne-om tângui, degeaba ne-om 
zbuciuma, degeaba om întreba; răspuns nime n-o da. De ce 
se veştezeşte floarea, de ce tace privighetoarea, de ce sacă 
izvorul... laca, m-aude măria sa. În genunchi te rog, slăvite, 
nu mă lepăda de la faţa măriei tale. 


XX 


Capitolul 36 

Divan de judecată. 

După porunca măriei sale, în ziua de vineri 30 noemvrie, s- 
a deschis, în spătăria cea mare din palatul domnesc, divanul 
de judecată al ţării împotriva boierilor vânzători din anul 
74. 

Se aflau juzi douăzeci şi doi de răzăşi din cei mai bătrâni 
de la ţinuturi, şase dregători ai Domniei şi înalt prea sfinţia 
sa mitropolitul Anastasie, cap al divanului. Măria sa lon 
Nicoară-Voievod a privegheat deschiderea, stând cu spada 
şi buzduganul în tronul său, având îndărăt doisprezece din 
ostrovenii săi, cu săbiile goale. 

Porţile cetăţuii erau deschise şi se dăduse învoire 
norodului să umple ograda, numaicât să fie cuviincios şi 
paşnic, şi să nu tulbure divanul măriei sale cu chiote, larmă 
şi sudălmi asupra ticăloşilor aduşi la judeţ. Paza ogrăzii o 
îndeplineau două rânduri de oşteni cu suliţi. 

Vremea urma a fi lină şi blândă. La al treilea ceas al 
dimineţii soarele a bătut cu putere în ferestrele spătăriei. 
Divanul cel mare se deschisese şi mitropolitul Anastasie 
rostise rugăciunea „impărate ceresc”. Juzii s-au ridicat în 
picioare. Când rugăciunea s-a isprăvit, Vodă s-a aşezat în 
tron, iar judecătorii au urmat a sta drepţi, închinându-se 
apoi odată toţi cătră stăpânitorul ţării. 

Mitropolitul Anastasie a grăit: 

— Fraţilor drepţi creştini, măria sa lon Nicoară ne 
îndeamnă să începem a judeca, astăzi şi în zilele următoare, 
până la 20 dechemvrie, o samă de boieri vinovaţi de 
vânzarea Domnului lor şi a Ţării, acum trei ani, în vremea 
războiului lui lon-Vodă cu otomanii. Zice măria sa aşa, că nu 
se află păcat mai cumplit decât acela săvârşit de aceşti 
boieri pământeni; e mai mult decât omorul tatălui, mamei şi 
fraţilor, e vânzarea Ţării, păcatul lui Iuda, cu blăstăm până 
la sfârşitul lumii. 


lar măria sa porunceşte să vadă noroadele pieirea acelor 
boieri acuma, săvârşindu-se pedeapsa lor în această scurtă 
a noastră viaţă, fără a se îndelunga până la sfârşitul 
veacului. 

Mitropolitul Anastasie s-a oprit privind la măria sa. Faţa 
Voievodului era mâhnită şi pălită de veghere. 

— Acestea sunt întocmai poruncile mele, a zis măria sa cu 
glas limpede. 

Atunci părintele mitropolit s-a aşezat în jâlţ. A venit în faţa 
divanului Radu, logofătul cel mare, îmbrăcat ca oştean şi cu 
sabia la şold; a deschis condica vinovaţilor, întocmită după 
izvodul căpitanului Negrea, şi a pus-o pe masa judecății. A 
adaos şi o însemnare a acelora care aveaţi a fi cercetaţi în 
ziua aceea. 

S-a închinat: 

— Cinstiţilor juzi, măria sa mai adaogă încă ceva, pe lângă 
cele spuse de capul cinstitului divan. Dreptatea e legată la 
ochi; paloşul ei loveşte fără milă! 

Divanul s-a înfiorat, în tăcere. 

S-a strecurat în stânga înalt prea sfinţitului Anastasie 
diacul de moldovenie Hristofor şi a arătat, c-o unghie tivită 
negru, pe însemnarea de pe masă, pe cel dintăi chemat la 
judeţ, rostindu-i numele cu glas tare: 

— Domnia sa pârcalabul Irimia! 

— Lipseşte! a dat răspuns aprodul de la uşă. Divanul a 
rămas o clipă nedumerit. 

— Nu-i nimica, a grăit blând Hristofor. Măritul divan să 
hotărască - chiar înainte de a fi prins domnia sa pârcalabul. 

Părintele mitropolit a grăit: 

— Împotriva acestuia mărturiseşte ţara întreagă. Juzii au 
ridicat mânile: Aşa este! 

— Atuncea îl osândim la pieirea prin sabie, a hotărât moale 
şi tremurat părintele mitropolit. 

Juzii au înălţat braţele, încuviinţând. 

— Aşa că îi punem cruce, s-a smerit diacul de moldovenie 
Hristofor. 


Foindu-şi şalele în halatu-i sur cu guler de blană de râs, 
Hristofor s-arăta mai grăbit decât se cuvenea. Vel-logofăt 
Radu l-a poprit din ochi, strunindu-l oarecum ca pe-un cal 
bătrân şi nătâng. 

— Acuma cine vine la rând? s-a tulburat diacul Hristofor. 
Acuma vine la rând, a răspuns tot el, dumnealui pârcalabul 
de Crăciuna, Haralambie Panţu. Pe acesta, s-a jâmbat el, l-a 
prins ca pe o găină în cuibar dumnealui asaul Grigore 
Apletin zaporojanul. Să vie Haralambie Panţu! 

— Vine! a răspuns moş Arvinte, aprodul de la uşă, foindu-şi 
şi el umerii gârbovi, c-o bucurie ciudată. Pe-aicea, boierule, 
l-a îndemnat el pe pârcalabul Haralambie. 

Acel pârcalab era numai o umbră jalnică. Abia se târa pe 
arcurile moi ale picioarelor. Se uita spăriat, clipind din ochi, 
când la divan, când la măria sa. 

La întrebarea părintelui mitropolit, a dat din cap 
încuviinţând că într-adevăr şi el a fost în steagul de 
călărime boierească ce s-a închinat paginilor la anul 74. 

Diacul Hristofor a şoptit ca pentru sine: 

— Îi punem cruce, şi să-l descăpăţâneze, şi-l şterg cu 
cerneală de pe însemnare. Gata! 

Părintele mitropolit Anastasie a rostit osânda. 

Pircalabul de Crăciuna a privit rătăcit în juru-i, a dat să 
cadă în genunchi, tinzând un braţ spre măria sa. Aprozii l- 
au luat şi l-au dus. Moş Arvinte a clătinat din cap în urma 
lui. 

S-a auzit din foişorul de-afară glasul puternic al 
crainicului, vestind: 

— Haralambie Panţu, pârcalab de Crăciuna, să i se ia 
capul. 

Un tunet prelung de glasuri ale mulţimii de-afară a 
pătruns până la cinstitul divan. 

Au mai fost judecaţi cu aceeaşi rânduială boierii vinovaţi 
de la ţinutul Putnei - Anastasie Trotuşanu, vornic al doilea, 
Ştefan Dâmbu, vistiernic şi strângător de dabile, plocoane şi 
peşcheşuri, Vasile Belei, Costandin Mândru şi Niţă Bou, 


vornici de poartă, Zaharia Frâncu şi Zaharia Stegaru, foşti 
vornici de Focşani, şi în sfârşit Costea Lăpădatu, spătar la 
domnia lui Petru-Vodă Şchiopu. 

S-au aflat cu toţi de faţă la chemarea divanului, au 
mărturisit şi au suferit mustrarea înalt prea sfinţitului 
Anastasie, după aceea au trecut cătră o mustrare mai 
aspră, în tumultul de ameninţări şi sudălmi ale norodului. 

Străjile ogrăzii aplecând suliţile, norodul s-a potolit 
întrucâtva. 

Pe podina din fundul ogrăzii, dincolo de odăile Doamnei, s- 
a arătat gâdea Ismail Harapu, cercând tăişul paloşului cu 
puricarul mânii stingi; după aceea, suflecându-şi mânicile 
cămăşii roşe, a ţipat subţire şi gângav: 

— Bâr-bâr - bâr-bâr! 

— Berbecii! Berbecii! a urlat mulţimea, desfătându-se de 
priveliştea acelui gealat mare şi blând, de o sută de ocă 
greutate, adus din ţara Abisiniei de turci, şi vândut curţii 
Moldovei la domnia Lăpuşneanului. 

N-avea nevoie de altă mâncare decât de-o ocă de chebap 
de berbec pe zi şi nu făcea nici un fel de altă slujbă, nici se 
pricepea la altceva pe lumea asta, fiind cu puţintică minte şi 
mut. Dormea cu satirul lui alături, şi, în lungul zilelor de 
lene, îl tot ascuţea pe o lespede de grezie şi-l ungea după 
aceea cu seu de oaie. Ismail Harapu rămăsese neschimbat, 
necunoscându-şi anume stăpânii, fiind numai braţul puterii 
domneşti, fără auz şi fără cuvânt. 

După puţinul răstimp de linişte, norodul a zvonit iar: 

— Berbecii! Să-i taie! 

Un stol de rațe sălbatice a trecut vâjâind prin lumina de 
sus cătră iazul de devale. 

— Babă Marie, a strigat cineva din norod, ţi se duc rațele 
la baltă. 

Mulțimea a hohotit; tocmai în acea clipită a tresărit al 
doilea țipăt al gealatului: 

— Ai, ai! 


Ismail Harapu dădea o singură lovitură osânditului 
îngenunchiat, şi capul se desfăcea rostogolindu-se pe 
podină Gâdea îl ridica numaidecât, în priveliştea poporului, 
hârâind cu colții lui albi ca de tigru. 

În liniştea apăsătoare a divanului juzilor, s-a simţit, după 
hăulirile şi tăcerile mulţimii de-afară, că a început lucrarea 
cea crâncenă. 

Între mila de om ce-i frământa şi hotărârea îngheţată a 
dreptăţii, i-a nălucit lui Nicoară un gând de întristare: 

— Întâia putere statornică la Domnia Moldovei e diacul, îşi 
zicea măria sa; iar a doua, gâdea. 

Cu un ceas înaintea amiezii, Domnul s-a ridicat din tron şi 
a zis cătră jupânii juzi surâzând lânced: 

— Destul. Ajunge fiecărei zile răutatea ei. Mâni, sâmbătă, 
aveţi mai multă muncă, şi tot astfel şi-n alte zile, ca să se 
istovească izvodul. Ne vin prinşi şi de la scaunele de 
ținuturi. 

— Măria ta, a grăit vel-logofăt Radu, am dat înştiinţare la 
ţinuturi că leşurile celor tăiaţi le pot ridica femeile şi pruncii 
lor, ca să le îngroape la bisericile unde vor găsi de cuviinţă. 
Stăpâne, a adaos în şoaptă vel-logofăt, înainte de prânzare 
te pofteşte presvitera să treci pe la (amara fratelui măriei 
tale, să-l vezi. A prins a se înfiripa. 

— Aud ş-un cuvânt de bună-vestire... a suspinat Potcoavă. 

A dat drumul străjii. Numai cu vel-logofătul Radu, a intrat 
în cămara mezinului. Într-o tăcere neclintită, unde nu 
răzbătea de-afară vuietul mulţimii, şi-n umbra uşoară ce se 
strecura de la văzduhul asfinţitului prin fereastra îngustă, 
presvitera veghea dintr-un jilţ. Mezinul era îmbrăcat în 
straiul lui de oştean, fără cingătoare şi arme; şedea în 
fundul patului, cu spatele rezemat în perina de părete. Avea 
un zâmbet veşted, fără lucire. Nu cugeta la nimic. 
Întristarea lăuntrică sta în ochii lui ca într-o apă moartă. 

Când a intrat Nicoară, bolnavul totuşi s-a mişcat. I-a auzit 
glasul şi a întors puţintel fruntea. Fratele mai mare s-a 
aşezat cu luare-aminte lângă el şi i-a cuprins mâna. 


— Lixandre, a şoptit foarte încet Nicoară... Lixandre... 

— Da... a îngânat mezinul. 

— Lixandre. spune ce doreşti... 

— Bădiţă, bădiţă! a ţipat pe neaşteptate nefericitul. 

— Spune, l-a îndemnat dulce Nicoară. cuprinzându-l de 
după grumaz. 

Ochii bolnavului s-au umezit, lucind ca două stele în ceaţă. 
Obrajii lui Nicoară au fost cuprinşi o clipă de palmele reci 
ale bolnavului. 

— Bădiţă, m-am coborât în vârtej... sub faţa pământului... 
la nepoata bătrânilor... cum o chema? Am uitat... Şi, când 
am coborât eu în vârtej, ea s-a înălţat, ş-am văzut-o plutind 
departe... departe... departe... cătră cometă. Atuncea n-am 
putut ieşi de unde mă aflam; dar acuma trebuie să mă duc 
şi eu acolo, după dânsa... 

Trudit, şi-a plecat tâmpla pe umărul stâng. Din ochii închişi 
picurau lacrimi. Presvitera Oiimbiada asculta, umbrindu-şi 
privirile cu năframa. 

— Măria ta. a şoptit ea, dacă a început a-şi aduce aminte, 
putem avea nădejde de însănătoşire. 

— S-ar putea asta? 

— Fii încredinţat, mărite stăpâne. 

— Trebuie să ne mulţămim şi c-o nădejde, presvitera. 
Olimbiada l-a privit şi i-a văzut ochii îngheţaţi. S-a 
spâimântat. frângându-şi mânile. 

— Cel care împlineşte ce are poruncit, a urmat Vodă, apoi 
să-şi primească partea; numai să nu fie împovărat mai mult 
decât poate răbda. 

Presvitera şi-a plecat fruntea asupra mânii cu inelul 
domnesc: 

— Slăvite stăpâne, fii tare până la urmă. Domnul 
Dumnezeu te va încununa. 

— Ce spui, presvitera Olimbiada? a râs amar Nicoară. 

— Stăpâne, nu păcătui şi nu huli împotriva celor sfinte. 

— Ah, presvitera, dacă ar fi milă şi dreptate dincolo de 
stele... Dar nu-i. Cerul e pustiu şi nu răspunde desnădiejdii 


noastre. Puterea cu care biruim pustia morţii nu e decât în 
noi, mişeii pământului. 

— Vai, grăieşti ca un păgân, stăpâne, nu ca un creştin. 

— Vorbesc ca un biet om, presvitera. 

XX 

Capitolul 37 

Prietinul şi cumătrul Neculai Strămurare. 

În una din nopţile fără sfârşit care au urmat, stând treaz în 
chilie şi singur numai cu sufletul său, Nicoară Potcoavă a 
auzit zvon în pridvor şi glasul caraulei: 

— Măria sa hodineşte. 

— Vin de la domnia sa Grigore Apletin asaul. Vestire 
grabnică! 

Nicoară a bătut cu buzduganul în foaia de aramă de lângă 
crivatul său. Tunetul a izbucnit. Măria sa l-a năbuşit cu 
palma. 

Caraula a strigat: 

— Pas la măria sa! 

Potcoavă s-a ridicat în capul oaselor în aşternut. Caraula a 
intrat cu făclie aprinsă, făcând loc solului. A întărit făclia în 
sfeşnic şi s-a dat înapoi, cătră lucirea slabă de candele a 
pridvorului. 

Vodă a cunoscut numaidecât pe sol: 

— Dumneata eşti, Strămurare? 

— Eu sunt, Doamne, şi-s bucuros c-am putut veni într-un 
suflet până la măria ta. 

Vorbind, Strămurare îşi aruncă lângă uşă dulama, apoi îşi 
feri de privirea măriei sale buzduganul, sucind pe sine 
chimirul de piele. 

— Se vede că eşti grăbit, Strămurare? a întrebat Potcoavă. 

— Apoi, măria ta, dacă am pătruns aicea, le-oi spune pe 
toate dintrodată. Când ne-am aşezat la Domnie, uncheşul 
Petrea m-a mânat la ţinutul Putnei ca să aduc de la asaul 
Apletin veşti. Puțin am stat; asaul Grigore Apletin m-a 
chemat şi mi-a spus s-aduc măriei tale vestea cea mai bună, 
cum că s-a aflat urma pârcalabului Irimia. 


— Spune! a strigat Vodă sărind la Strămurare şi 
zguduindu-l de umeri. 

— Asta fac, slăvite stăpâne. S-a aflat urma pârcalabului. 

— Vra să zică nu-i ieşit din ţară? 

— Nu, stăpâne. S-a ajuns cu străjile Şchiopului, care se 
întorceau de la vadul Obluciţei întârziind prin sate, cătând 
mâncare şi muieri, după năravul lor. Cinci sute de năvrapi 
cu baş-buluc-başa lor se chiamă că-i un început de putere, 
la care s-au adăogat unii boieri de ţară cu slugile lor şi 
oameni de strânsură. S-a făcut o oaste de două mii de 
călăreţi. Pe lingă asta, credincioşii pârcalabului chiamă în 
leafă şi dobândă pe oameni mai vechi care s-au oştit în 
Ţara-de-Jos, acu trei ani; şi năimegşte ori ia cu sila pe ciobani 
şi pe fugarii de prin sate de sub mâna boierilor. Aşa că tot 
sporindu-şi oastea, pârcalabul a ajuns destul de grabnic din 
ţinutul Bacăului în ţinutul Vasluiului şi eu sunt numai cu trei 
zile înaintea lui, arătându-ţi măriei tale, după câte am 
priceput şi chibzuit cu asaulul Grigore, că acel îndrăzneţ ar 
avea încredințarea cum că la scaunul Iaşilor măria la ai 
puţine sotnii, iar celelalte sunt împrăştiate la ţinuturi. Deci 
ferindu-se de drumuri mari şi ascunzându-se de vederea 
călăriţilor noastre, pârcalabul Irimia râvneşte să ajungă 
numaidecât la Iaşi, căutându-şi drum printre dealurile de 
sub codru şi pe potecile cotite; şi numai ce s-a arăta în 
preajmă şi va lovi prin spate: căci măria ta adicătelea, stai 
numai la faţă în priveală şi n-ai nici o grijă de primejdia 
dinspre miazăzi. 

— Aşa socoate el? s-a mirat Nicoară. 

— Da, aşa socoate. 

— Apoi, Strămurare, să ştii că cel care purcede la pieirea 
sa întăi şi-ntăi îşi prăpădeşte mintea. Mie nu mi-i grijă de 
oastea lui. Poftesc să-l am viu în puterea mea. 

— Cred că s-ar putea, mărite stăpâne. Am eu prietini şi 
cumetri în calea lui, la Tomeşti, la Goruni şi mai încolo în 
Boroseşti. Mă înţeleg cu dânşii. Cum simţesc ei apropierea 


pârcalabului, ne înştiinţează. Cu voia măriei tale, ne-om 
pricepe să-l închidem într-o capcană. 

— Să vedem, a zis pe gânduri Vodă. 

Cât îi vorbise şi-i povestise Strămurare, Nicoară trăsese pe 
el straiele, îşi încălţase cizmele şi încinsese sabia. A deschis 
fereastra spre cetăţuia tăcută a curţii. Apoi s-a întors la 
aşternutul învălmăşit şi a bătut iarăşi în foaia de aramă. 

Caraula a intrat. 

— Deşteaptă aprozii, a poruncit măria sa. Să vestească 
adunare în spătăria cea mică, chemând pe mare armaş 
Petrea Gânj, pe vel-logofăt Radu, pe hatman Costandie. 
Dacă a sosit în noaptea asta, precum vestise, asaul Elisei 
Pokotilo, să fie chemat şi domnia sa. Am nevoie în clipă de 
toţi şi în noaptea asta nu mai doarme nimeni. Să purceadă 
călăreţii în vecinătăţi să dea vestire sutaşilor, ca să steie 
gata şi cu caii în bună stare pe la gazdele lor, aşa ca să se 
poată ridica îndată la porunca noastră şi s-aştepte a doua 
vestire de la noi. Du-te şi dumneata, Strămurare, şi vezi să 
se îndeplinească întocmai poruncile mele. Se pare că 
vestirea ce mi-ai adus îmi va linişti sufletul. 

De când îl cunoşteau credincioşii săi, rareori dovedise 
Nicoară Potcoavă o aţâţare asemănătoare ca aceea din 
noaptea de luni 15 dechemyvrie. leşise deodată din tăcerea-i 
posomorită; dădea iarăşi preţ zilelor vieţii sale. 

Aprozii au petrecut pe măria sa în spătăria cea mică, 
aprinzând douăsprezece făclii în sfeşnicul cel mare atârnat 
în bagdadie. Nicoară s-a aşezat în jilţ, având lângă sine 
deocamdată numai pe Strămurare şi Ile. 

În tăcerea cămării a răzbit trâmbiţarea cucoşilor celor 
bătrâni de la curtea domnească. 

— Aceştia-s cucoşii Chiajnei, a zis Ile Caraiman. 

Măria sa a râs, şoptind mai mult cătră sine: 

— Se adaogă şi aceştia la cele statornice ale Domniei 
Moldovei. 

Cei doi credincioşi ai lui Vodă s-au privit nedumeriţi, 
nepricepând tâlcul vorbirii lui. 


— Erau optsprezece, a lămurit Ile. Am jertfit până acuma 
şase pentru prânzurile măriei tale. 

— Acuma înţeleg de ce i-am dovedit atât de greu, a zâmbit 
măria sa. Samănă cu baba, stăpâna lor. 

Aprodul cel bătrân. moş Arvinte, a clătinat din cap. 

— Mărite Doamne, a îndrăznit el. aceşti trâmbiţaşi ai 
Demonului o chiamă în toate nopţile pe Chiajna. Dacă nu i- 
om jertfi pe toţi. nu facem bine. Unul dac-a rămânea, să se 
ştie că acela are s-o cheme şi din gropniţa ei. La domnia 
sfânt răposatului lon-Vodă, era vorba să fie aduşi nişte 
meşteri nemți de la Olandia, ca s-aşeze ornic în turnul de la 
poartă... 

— Vremea trece şi ne alungă şi fără ornic, a zâmbit cu 
blândeţă măria sa cătră aprod. 

Moş Arvinte s-a înfricoşat de asemenea cuvinte ş-a tăcut 
lângă uşorul uşii. Apoi urechea lui, obişnuită cu sunetele şi 
răsunetele pridvoarelor, a auzit înaintea tuturor sosirea 
credincioşilor măriei sale. 

— Vin şi dumnealor... a îngânat el. 

— Bătrânule, a grăit iar măria sa, privind gânditor pe 
aprod, pare-mi-se că te cunosc. 

— Aşa-i, măria ta, am slujit la răposatul lon-Vodă. Pe urmă 
postelnicul lui Vodă Petre m-a alungat; iar acuma m-am 
înfăţişat eu singur din voia mea la uşa măriei tale. Încă de- 
atuncea, pe când stăpânea cu milă pentru noi, sărmanii, 
răposatul Vodă Ion, eu am spus de cucoşii Chiajnei, să-i taie 
pe toți. 

A intrat Costandie Şah cu asaulul său Mircio Popovski, apoi 
Agapie Lăcusteanu şi Alexa Vulpea căpitan, mare armaş 
Petrea, vel-logofăt Radu, şi, la urmă, mai grăbit decât toţi, 
căpitan Cozmuţă Negrea, abia descălecat la curte înaintea 
miezului nopţii. Acesta a păşit până la jilţul domnesc, 
închinându-şi fruntea pe dreapta măriei sale. Îi erau ochii 
ca într-un abur şi-i bătea inima, cunoscând năcazul cel 
mare al stăpânului său, de care auzise în clipa când 
descălecase. Dar toţi ceilalţi credincioşi, care se tulburaseră 


atunci la întoarcerea mezinului, erau liniştiţi; şi însuşi măria 
sa părea că depărtase de sine negura acelei urgii. 

Când Nicoară a făcut semn lui Strămurare să vorbească, 
moş Arvinte aprodul a ieşit, după rânduială, de la sfatul de 
taină. 

Solul lui Apletin a început a vorbi cu glas gros şi cumpănit, 
arătând ieşirea la lume a pârcalabului Irimia. 

Intr-un răstimp scurt, în vreme cât istorisea Strămurare, 
Nicoară a simţit că se cufundă într-o întunecime adâncă şi 
binefăcătoare. Când s-a trezit, i s-a părut că adormise lungă 
vreme. Dar solul încă nu isprăvise ce avea de spus. 
Adunarea îl asculta cu multă luare-aminte. 

Când toate au fost ştiute, Costandie Şah a primit îndemn 
Bă arate cătră măria sa ce crede. 

— După cât socot eu, a răspuns hatmanul, e bine să 
trimetem vestire lui Grigore Apletin să umble în urma 
pârcalabului fără a ieşi la vedere şi la bătălie. Să fie 
umbletul lui ca o nelinişte care să-l grăbească pe pârcalab. 
Deasemenea zaporojenii mei dinspre ţinutul Bârladului şi 
ostrovenii măriei tale de cătră Siret să privegheze, 
mişcându-se după împrejurări, cum le vom trimete noi 
poruncă, aşa ca drumul acelei oşti pe caie o aşteptăm să nu 
se schimbe. Să fie împinşi neprietinii aşa cum împing 
hăitaşii vânatul la ţiitori. 

— Bună poruncă şi bună socoteală, s-a învoit Nicoară. 
Toate trebuie să fie întocmite aşa încât să aşteptăm fără a 
ne pripi. Bine este iarăşi, după a mea părere, chiar 
dimineaţă în revărsarea zilei, să ieşim cu toţii în partea 
cealaltă a dealului Păun, să cunoaştem cu ochii noştri 
poienile, pădurile şi râpile din partea aceea a locului; ş-apoi 
după noi să vie să le cunoască şi căpitanii şi asaulii cu 
anume oameni. 

Astfel, dragilor mei, a încheiat Vodă, s-ar putea ca, din 
jocul întâmplării, să iasă pentru noi o bucurie pe care să n-o 
poată birui nici obida cea mai neagră. 


Mai avem vreme, a adăogit Domnul, să dormim cinci 
ceasuri... 

„Trudit trup şi trudit suflet...” a suspinat cătră sine însuşi 
Radu vel-logofăt în aceeaşi zi, prietinul Strămurare a suit 
iarăşi printre vii, călare, la Păun în deal, ş-apoi a coborât de 
ceea parte, spre răzăşii de la Tomeşti. Prin stejarii cei vechi 
de sub care trecea el, şuşuia domol adierea statornică de ia 
miazăzi. 

„Şi asta-i o minune a vremii de-acuma. gândea în sine 
călăreţul, ca şi minunea stelei ce a ieşit în cer; nu vrea să 
se-ntoarcă din crivăţ vântul cu nici un chip. Se vede că întăi 
trebuie să isprăvim lucrarea ce avem noi aici, la laşi, şi 
după aceea — 

Vină, iarnă, nici nu-mi pasă!” 

Fluiera un viers de voinicie, străbătând poienile deşarte. 
Copitele calului foşneau prin frunzele moarte. 

Asta era poteca veche din vremea hoţiei, în preajma 
scaunului domniei lui Petre-Vodă Şchiopu, când se ducea să- 
şi caute ascunzătoare şi sălaş la gazdele sale de la răzăşia 
Tomeştilor. Acuma, subt aripa măriei sale Nicoară, 
Strămurare, hoţul de altădată, are altă putere şi altă inimă. 

A călărit în pas, de-a coasta, vreme de trei pătrare de ceas, 
până ce-a ajuns la bordeie săpate în malul de lut galben. 
Deasupra malului de lut galben, se apleca streşină de 
pădure. 

Strămurare a descălecat la al nouălea bordei, a dus calul 
subt un sărai şubred de stuf, şi când s-a întors în bătătură, 
boldeiul cu coada cârligată i-a lins mâna; şi-n uşa deschisă îl 
aştepta cumătrul Timofte, prietin bun. 

— Cumătre Neculai, i-a strigat cu voie bună Timofte, 
scuturându-şi pletele cărunte şi arătându-şi numai un colţ 
alb în gura-i neagră, te-am socotit pierit şi, iaca, ne-a ajutat 
Cel-de-sus să ne vedem iară. Te-a visat baba Maranda as' 
noapte, ş-a dat în bobi, arătându-i-se că numaidecât soseşti 
de la drum lung. 


— Drum lung, bade Timofte - lung de la curtea domnească 
din laşi până aici. 

— Aşa? s-a mirat cumătrul Timofte. laca-i bun. Decât să te 
vâneze alţii pe domnia ta, mai bine îi vânezi domnia ta pe 
alţii. Hai, intră; aşează-te pe marginea vetrei, că pe laiţă 
boleşte de inimă rea săraca mea babă Maranda. Eu mă duc 
să dau o leacă de orz calului dumnitale şi numaidecât mă- 
ntorc. 

Timofte a ieşit. Baba Maranda s-a răsucit pe laiţă, gemând. 

— Ce-i, lele Maranda? De ce-i fi fiind dumneata bolnavă? a 
întrebat cu blândeţă omul domnesc. 

— Vai şi of şi iar vai, cumătre Neculai, a gemut baba 
întorcând spre oştean obrazu-i veşted. Trei feciori am avut 
şi unul, precum ştii, a pierit la oaste în Ţara-de-Jos; iar 
aceştialalţi doi au intrat de optsprezece luni în tagma în 
care erai şi dumneata, cumătre Neculai, în voinicie şi 
răutăţi. Şi s-aude că acuma s-a aşezat putere mare la 
Domnie, de-i sparge pe cei ce săvârşesc blăstămăţii; ş-or 
pieri şi bieţii noştri feciori în furci, cu juvăţ de gât, cumătre 
Neculai. Vai de zilele noastre cele pustii! Cam de pe când 
te-ai tras dumneata de-aici spre munte, am mers tot în 
scădere. lar de când s-au pustiit băieţii, am lăsat casa din 
sat şi ne-am aşezat aicea la bordeiul de la vie... Ca să ne 
putem vedea batir din când în când băieţii... Vieţuim aicea 
ca sălbătăciunile, dar am fi de pieirea capului dacă 
rămânem fără băieţi. 

— Călin şi Florea? 

— Întocmai cum spui, cumătre Neculai. Poate te-i întâlni 
cu dânşii, când dau pe-aici din săptămână în săptămână; 
sfătuieşte-i să se întoarcă pe căile dreptăţii. Poate s-a găsi şi 
pentru ei pită la domnia lui lon Nicoară-Vodă... 

— Măi babă Maranda, a grăit din prag cu supărare 
moşneagul; nu mai boscorodi atâta: că iaca îţi stă răsufletul. 
Mai bine închide ochii ş-ascultă. Iaca aşa o ducem noi, 
cumătre Neculai, a îngânat cu glas scăzut Timofte. Trăim 
zile grele şi baba nu mai are mult. Apoi când n-a mai fi nici 


ea, nu ştiu ce m-oi face. Doar să mă întovărăşesc cu lupii din 
codrul Broseştilor. 

— Ba este acolo schit, moşnege, a ţârâit baba. Te-i face 
monah şi mi-i ceti pomenirile şi iertarea înaintea împărăției 
de sus. 

Strămurare a tuşit cu hotărâre şi a stupit în cenuşa din 
vatră, ca şi altădată când poposea acolo, pribeag. 

— Luaţi aminte, cumetre şi cumătră, a vorbit el cu glasu-i 
lin. Dacă trec cumva flăcăii voştri pe-aici... 

— La noapte... a ţârâit baba Maranda. 

— Dacă trec la noapte Călin şi Florea pe-aici, atuncea eu i- 
aş povăţui cum să se răscumpere. N-am venit pentru dânşii 
anume, dar văd că ar putea folosi şi ei în treaba pe care 
vreau s-o pun la cale cu badea Timofte. 

Baba s-a tânguit: 

— Ba povâăţuieşte-i, ba povăţuieşte-i, cumătre Neculai, să 
mi se îndelunge viaţa şi să mai apuc o primăvară. 

— Mai taci, babă, şi închide ochii dracului, a icnit bătrânul. 
Dacă or veni, i-a povăţui şi pace bună. lar dacă n-or veni, m- 
a povăţui pe mine şi-i tot aceea. Nu-ţi uita vorba, cumătre! 
Şi spune-ne ce se petrece la curtea domnească. S-aude că 
acolo-L. mâna lui Dumnezeu. Harapu de-abia îşi trage 
sufletul de atâta căsăpie. Îi taie pe boieri? 

— D-apoi pe cine? 

— L-a tăia oare şi pe ceauş Drăghici, carele ne-a asuprit? 

— De ce să nu-l taie? Pârâţi-l la măria sa şi gata! 

— Auzi dumneata? Măi, măi, măi! se schimbă lumea; 
asculţi tu, ori dormi, babă Marandă? 

— Ba dorm... dormire-ar acel Drăghici somn de veci. 
Strămurare a tuşit iar ş-a stupit în şperlă, după aceea a 
vorbit: 

— Luaţi aminte, măi cumetri. La Domnie s-a deschis divan 
de judecată împotriva boierilor care au vândut pe măria sa 
lon-Vodă. 

Baba a murmurat: 

— Pieri-le-ar sămânţa... 


— Şi-i taie Ismail gâdea cu satirul, a urmat cumătrul, de i-a 
ostenit braţul şi a slăbit Ismail gâdea. Aşa că a ieşit poruncă 
de la medelnicerul cel nou Mitrea Lăcusteanul să i se 
adaoge Harapului la tainul de-o ocă de carne încă o halcă 
de-o litră. 

— Şi-i taie unul după altul? Mira-m-aş! 

— Îi taie după cum îs judecaţi, bade Timofte. 

— Măi, măi, măi! Să ştii că toate-s din pricină c-o ieşit 
steaua cea cu coadă. 

A ţârâit iar baba: 

— Steaua-i cu coadă, dar măria sa-i cu paloş. Numai pe 
feciorii noştri să nu-i taie... 

— Babă, a răsărit în sus moşneagul; dacă nu taci, îţi pun 
căluş. 

— Da că tare-mi pasă mie de căluşul dumnitale! Şi nu-ţi 
uita, cumătre Neculai, vorba! 

Atuncea Strămurare le-a spus ce avea de spus, în mare 
taină. Şi după ce s-a despărţit de bătrâni, făgăduindu-le să 
se întoarcă în curgerea nopţii, a încălecat şi a purces să 
caute tocmai în sat la Goruni nişte cuscri şi alţi cumătri, 
oameni cumsecade şi mai cu samă vrednici la treburile pe 
care le punea el la cale. 

x * 

Capitolul 38 

Aici, la cartea veche... 

Aici, la curtea veche. 

Sub nouă pojaruri şi nouă cenuşi Spulberate-n tumult, Tu, 
omule, scurmă Din urmă în urmă, Spre inima vie a 
pământului, Până la palida piatră nestemată. 

Lacrimă îngheţată A unor crunte dureri de demult... 

La câteva zile după aceea, în 19 dechemvrie, cu puţin 
înainte de a se lumina dimineaţa, în preajma locurilor pe 
care le călcase Strămurare, umblând cătră bordeiele de 
lingă răzăşia Tomeştilor, s-a simţit un zvon ca de albine 
când se învălmăşesc la roit. Dar era toamnă târzie şi 
ştiubeiele se aflau coborâte în temnice, şi albinele nu ies la 


nunta lor decât în soare şi-n primăvară; era roit şi zvon de 
oameni, sosiți în pripă între păduri şi corhane. pe poteci 
ferite şi singuratice. Era oastea unui îndrăzneţ cunoscut, cu 
numele Irimia pârcalabul, vestit la domnia lui lon-Vodă. 

Irimia pârcalabul sosea cu năvrapi şi pământeni de 
strânsură, bine călăuzit de oameni iscusiţi din partea 
locului, având în juru-i şi un steag de boieri şi boiernaşi 
moldoveni. Boierii şi boiernaşii aceştia de ţară, cum se ştie, 
sunt cei mai aprigi oameni de gâlceavă şi harţ, dintre toţi 
oamenii trăitori pe lumea asta. Umbletul lor călare este fală 
în straie scumpe. Şi aceştia se bucurau că vor apuca 
vânătoreşte şi năprasnic curtea domnească şi scaunul, 
zdrobind cele douăsprezece sotnii ale lui Potcoavă, cât e el 
de Potcoavă şi de hatman! 

Poate să aibă şi douăzeci de sotnii şi tot atâta-i. Şi chiar şi 
treizeci; dar atâta n-are, hoţii lui fiind împrăştiaţi în 
dobândă la ţinuturi. Nici n-apucă oştenii lui Potcoavă să-şi 
spele ochii la cişmele, şi boierii cu năvrapii dau năvală 
tăcută la curte şi la Carvasara şi împresură mănăstirile 
ţăpuindu-le vârtos. Abia se va însenina vremea de prânzişor. 
şi stăpânirea se schimbă în mâna boierimii, trimeţându-se 
numaidecât vestire şi poftire lui Petru-Vodă. să vie fără 
întârziere la scaunul său, împreună cu ismailitenii ce i s-au 
mai dat de câtră beii din cetăţile Dunării. 

Acel murmur şi zvon de roi era sporit şi de uimirea nouă a 
oştimii pârcalabului pentru schimbările din catapiteazma 
cerului, vestind fuga şi depărtarea duşmanului. Era a treia 
noapte de când cometa pălea şi se-nvălea ca într-un hobot 
de aur în străfundurile văzduhului. În zorii ce se revărsau, 
au prins a trece cu grabă, cătră acel hobot de aur, stoluri de 
rațe sălbatice din balta Cristeştilor, unde-i vărsarea Jijiei în 
Prut. 

Pircalabul a încălecat ca să suie cu năvrapii şi boierii în 
pisc, la Păun. A trimes pe Ioniţă Zbierea cel tânăr şi pe 
Costăchel Turcea să urnească oştimea pedestrită pe drumul 
văii, împingând-o cu luare-aminte. aşa ca să ajungă şi 


gloatele cu toată puterea furcilor, şi topoarelor, şi coaselor, 
şi ghioagelor ţintuite la iaz, lângă mănăstirea Frumoasa, 
drept sub curte. Şi după ce or urni prostimea, să vie după 
domnia sa. 

Pârcalabul purta cuşmă cu surguci şi pene albe care i se 
învăluiau în jurul frunţii. Era un bărbat încă sprinten şi se 
ţinea tare în şa, cu toate că trecuse de al cincizecişidoilea 
an al vieţii. Chica şi barba îi erau încă negre corb şi ochii 
scăpărători. 

La dreapta şi la stânga lui se aflau Moghilă paharnic şi 
Jurja vistiernic, bărbaţi greoi şi plini ca nişte saci. Grăbind 
la deal. gâfâiau şi ei ca şi caii. 

„Cei cu tragăn n-ar trebui să iasă la război...” a mormăit 
pârcalabul ca pentru sine ş-a apucat înainte. Călăuzii 
ţărani, proaspăt năimiţi la Tomeşti, s-au luat îndată după 
„măria sa” pe căluţii lor mărunți dar vrednici. Stăpânindu-şi 
o clipă fugarul, boierul Irimia a întrebat: 

— Care-s feciorii moşneagului? 

— Noi suntem, măria ta, Călin şi Florea, cei care am venit 
acuma din voinicie la bătrânii noştri. 

— Cunoaşteţi bine potecile? 

— Ca nişte căpriori sălbatici, a rânjit Florea. 

— Atuncea-i bine. Boierii au poruncă să iasă în Iomo- 
roagă, cum îi spune Brudea pădurarul. Acolo să mă duceţi 
pe mine mai întăi şi mai întăi. Da” tu cine eşti, măi? a strigat 
el cătră un om zbârlit şi c-un căciuloi dintr-o oaie în cap, cu 
buzdugan plumbuit atârnat la încheietura mânii drepte. 

Acel zbărlit călărea pe un cal pag care-şi tot muşca zăbala. 

— Dar voi ceilalţi care sunteţi? a adaos pârcalabul cătră un 
şirag de alţi călăreţi ţărani. 

— Noi suntem straja măriei tale şi te ducem unde pofteşti! 
a răspuns cel călare pe calul pag. Ne-au năimit domniile lor 
Vascan şi Dinga. Cu noi ajungi numaidecât la curtea 
domnească, măria ta. Las” că ştim locurile, dar ne pricepem 
şi Ia harţ, stăpâne. Suntem vechi întru acest meşteşug. 

— Cum te chiamă pe tine? 


— Eu îs Strămurare. Vei fi auzit măria ta de mine. 

— Eşti cumva Strămurare cel pe care urma sa-l suie în 
furci Ghiorţ armaşul? 

— EL, măria ta. 

— Acuma-i vremea să te răscumperi tu, măi Strămurare, 
ca să intri iar în rândurile oamenilor şi-n slujba Domniei. 

— Da, măria ta. lar aceştialalţi sunt oameni tot de-ai 
noştri, aleşi pe sprinceană. 

— Bun; hai fără întârziere, că se face ziua mare. 

— În jumătate de ceas suntem unde trebuie, măria ta. 
Cum porunciţi domnia voastră? Să se ducă unul dintre ai 
noştri să abată şi pe boierii din urmă pe poteca asta? 

— Să se ducă. Iar noi suim ca să fim înaintea lor. Doi dintre 
călăreţi au rămas în urmă. Ceilalţi l-au dus mai departe pe 
pârcalab. 

Cei doi au abătut la vale pe boierii bătrâni rămaşi în urmă. 
Au dat apoi vestire care-i drumul cel bun cătră dumnealor 
Turcea şi Tudoran, căpitenii ale steagului. 

— Tot la dreapta, tot la dreapta, au îndemnat ei; şi grăbiţi, 
că se face ziuă! 

Cum s-a făcut ziuă, a izbucnit deodată cu străşnicie un 
muget de bour; au detunat săneţe; ostrovenii au ieşit 
bulucuri-bulucuri din vii, dând glas mare, învârtind 
deasupra capului săbiile şi pălind în coastă gloata lui Irimia; 
au prăvălit-o la vale ş-au pus-o în risipă. A fost o nălucire a 
unui prăpăd de puhoi. S-a împânzit în văzduh un răcnet al 
pieirii, care a poprit steagul de boieri şi l-a întors în loc. 
Turcea şi Tudoran au trimes cu grabă pe cei doi călăuzi pe 
urma pârcalabului, iar ei au poruncit intrarea în harţ cu 
săbiile. 

După cum spune la istorisirea' împăratului celui maro 
Alexandru. Machedon, ostrovenii năboiţi din văi tăiau în 
pedestrimea vrăjmaşă „precum se taie”. Şi în urma 
steagului de boieri au zvâcnit de sub poală de pădure 
zaporojenii cu arcanele pregătite. Ei aveau nevoie mai mult 
de călăreţi vii, doborâţi din şa, şi de caii şi straiele acelor 


călăreţi. Au făcut cerc înspre şes alte sotnii, sprijinind pe cei 
ieşiţi de sub poala de pădure. 

Era o vânătoare grăbită a cărei privelişte, din poteca ce 
ducea în pisc la Păun, boierul Irimia n-o vedea, dar îi auzea 
tumultul. 

Năprasnic, în pădurea goală, l-a apucat pe pârcalab 
spaima, ca şi cum s-ar fi aşezat îndărătul lui, în şa, moartea, 
schelet cu hârca rânjind. Cu toată înfiorarea şi greaţa, 
boierul a întors peste umăr barba-i neagră, o dată din 
dreapta ş-o dată din stingă, holbând ochi rotunzi şi 
sângerând în acelaşi timp cu pintenii calul de subt el. A 
văzut pe feciorii lui Timofte şi pe Strămurare cu soţii lui, 
dându-i ocol prin pădure cu caii lor mărunți şi aţinându-i 
calea. 

Era călăuzit şi dus, cum i se făgăduise. 

A hohotit cu amar, trăgând sabia. În pisc, ia Păun, se 
întreţeseau umbre printre mestecenii albi. A cotit de cătră 
ele tocmai când îl ajungea din laturea stingă Strămurare, 
care a zvârlit asupra lui arcanul; şi îndată au prins de 
coardă alţi doi călăreţi, ca să oprească avântul năprasnic al 
calului. Au descălecat şi s-au năpustit primindu-l pe boier în 
braţe. El se zbuciuma cu mânie, bătându-i în cap cu straja 
săbiei; însă acei ţopârlani neruşinaţi râdeau de sub căciuli 
buhoase şi-l cetluiau cu luare-aminte şi fără grabă. 

— Hai şi te închină lui Vodă Nicoară! i-a poruncit rânjind 
Strămurare. 

Pârcalabul a privit cu trufie în jur, pufnindu-şi pe nas 
mânia. L-au purtat mai mult de subsuori până la mesteceni. 
Acolo aştepta măria sa Nicoară, având alături pe mare 
armaş Petrea, iar mai încolo alţi dregători şi Costandie, 
hatmanul zaporojenilor. 

Din şa, Nicoară l-a privit în tăcere cu ochi îngheţaţi pe 
pârcalabul vânzător. L-a privit îndelung şi i s-a schimonosit 
obrazul de răutate. 

Pârcalabul şi-a sucit într-o parte barba neagră şi ochii 
bulbucaţi scrijelaţi de sânge. 


A gemut, mestecând clăbuci crunţi: 

— Hingherilor! 

— Într-adevăr, s-a înveselit moş Petrea, am prins cinele. 

Larma harţului dintre ponoare şi de la câmp se depărtase, 
domolindu-se. Soseau în pripă pilcuri de ostroveni şi de 
zaporojeni împresurând piscul de la Păun, făcând alai 
măriei sale. 

În ceasul al cincilea al dimineţii, domnia sa pârcalabul 
Irimia era lepădat ca un sac de grăunţe dinaintea treptelor 
de la spătăria cea mare, şi pardoseala de cărămidă a ogrăzii 
a sunat de greutatea lui. 

Mulțimea îmbulzită lângă ziduri şi pe ziduri a slobozit 
răcnete şi sudălmi spurcate; iar clopotul din turla porţii a 
bătut numai într-o dungă, de trei ori. 

Slujitorii lui mare armaş au slobozit din legături pe 
pârcalab şi l-au pus pe picioare. 

— Hai la podină! Hai la podină! urla norodul. 

Irimia s-a îndârijit între braţele celor care îl târau şi s-a 
trântit la pământ. Armăşeii l-au purtat pe sus. 

Când a bătut iarăşi de trei ori clopotul în dungă, s-a arătat 
un crainic în firida clopotniţii care da spre târg şi a răcnit 
cu glas înalt: 

— Oameni buni, astăzi îşi primeşte osânda, după hotărârea 
înaltului divan, Irimia vânzătorul. Blăstămat fie în veac! 

Mulțimea de târgoveţi s-a îmbulzit piept lângă piept, sub 
boltă. Unii pluteau. Înotând pe deasupra celorlalţi. Ţipau 
muieri; cântau jalnic cerşetori orbi; puhoiul omenesc se 
adăogea mereu. 

În foişorul spătăriei celei mari s-a arătat deodată mezinul; 
şi-a aplecat, o clipă, peste parmaclăc, obrazul supt şi pălit, 
apoi s-a desfăcut de vederea celor de jos. După ce-a ajuns 
pe pardoseala ogrăzii, a trecut furiş spre podină. A întors 
urechea spre strigătele întărâtate ale poporului. 

Dintrodată, a răsărit în fund Ismail gâdea; a ţinut 
dinaintea obrazului său lustruit negru paloşul şi, scoțând o 
limbă mare, a lins oţelul luciu. Mulțimea se bucura 


totdeauna cu vâlvă de şăgile harapului. Într-acolo s-a 
îndreptat mezinul Lixandru, tot scuturându-şi fruntea când 
auzea acel nume pe care-l uitase: Irimia! Irimia pârcalabul! 
Străjile îi făceau loc cu milă, căci săracul nebun era fratele 
măriei sale. 

Dintre dregătorii ce se aflau în privelişte lângă Vodă. a 
întors fruntea mare armaş Petrea Gânj şi l-a văzut venind 
pe mezin. Părea într-o aţâţare nemaipomenită. 

Barabancii şi-au bătut dobele. Ismail gâdea a ridicat pe 
neaşteptate paloşul. 

Mezinul a făcut un salt înainte şi s-a înălţat în vârful 
degetelor ca să vadă mai bine. În el era un vălmăşag fioros 
de întâmplări adevărate, amestecate cu visuri ale somnului 
şi visări ale treziei. 

Uncheşul a venit grabnic lângă el oprindu-l cu pieptul. 

— Unde te duci, copilulO? 

Mezinul n-a răspuns, ca şi cum n-ar fi auzit. A întrebat el 
însuşi, tainic: 

— Acolo-i Irimia?... Tatăl fetei mele? 

— Puiule, tu n-ai ce căuta aicea, l-a mustrat uncheşul. 
Întoarce-te la chilia ta. 

Nebunul n-auzea. 

— Acuma ştiu că o chema Ilinca, a şoptit el. Şi tatu-său se 
duce după dânsa. Mă duc şi eu. 

— Nu se poate. 

Uncheşul i-a pus mâna pe umăr şi l-a oprit. S-au apropiat 
doi aprozi să-l ajute. 

Mezinul şi-a arătat colții; s-a smuncit cu putere; s-a ferit 
din braţele slujitorilor şi s-a abătut la pieptul bătrânului. C- 
un răcnet de mânie a tras de la chimirul lui mare armaş 
jungherul din teaca de fildeş şi l-a fulgerat sub coasta stingă 
a bătrânului; a privit o clipă cu mirare sângele ce-i răzbise 
sub pumni şi, cu aceeaşi repeziciune, a întors fierul asupră- 
şi. 

Uncheşul a şovăit, cuprinzându-l cu braţele. Fapta n-a fost 
înţeleasă de cei din jur decât în clipa când mezinul a căzut 


la picioarele lui moş Petrea, zgârcindu-se ca un vierme. 
Peste el a căzut şi uncheşul horcăind, cu trandafiri pe buze 
sub mustaţa-i albă. 

Pokotilo se zvârlise de lângă măria sa. 

— Ce este? a strigat Nicoară. 

— Mărite Doamne, l-a înjunghiat pe moş Petrea. Nicoară s- 
a oprit; obrazul i s-a făcut alb ca varul. 

Moş Elisei îngenunchiase şi ridicase cătră sine, pe braţul 
sting, capul marelui armaş. Mezinul îşi contenise 
spasmurile. 

— L-ai omorât pe tatu-tău, a hârâit dojana cătră mort 
zaporojanul cel bătrân, ridicând pumnul. 

Puţini au înţeles acele cuvinte rostite într-o limbă străină. 

Pokotilo s-a întors apoi cu glas schimbat cătră prietinul 
său: 

— De-acuma-i gata, feciorule, i-a şoptit, le-ai isprăvit pe 
toate... 

Şi-a plecat fruntea suspinând. Gânj s-a întins ş-a rămas 
înlemnit în braţele zaporojanului. 

— Pokotilo, a îngânat Nicoară, nu cutez a înţelege ce-ai 
spus. 

— Nu mai ştiu, măria ta, poate am rostit vorbe nesăbuite. 
Nu le băga în samă. 

Moş Elisei a privit pieziş în jur. Cei de faţă stăteau 
încremeniţi; încă nu-şi veniseră în fire. 

Nicoară şi-a adus palmele deasupra ochilor, apoi şi le-a 
smuls în jos. Din locul unde se afla. s-a repezit spre treptele 
spătăriei. Vel-logofătul Radu l-a urmat. Nicoară s-a răsucit 
cu privirile uscate: 

— Radule, porunceşte să fie ridicate trupurile şi să fie 
aşezate în pridvorul de la casa Doamnei şi să li se dea 
îngrijirile de cuviinţă. 

— Da. mărite stăpâne. 

Radu s-a oprit; Nicoară a pătruns în pridvor prin 
învăluirea de slujitori, bărbaţi şi muieri care alergau din 


toate părţile, frângându-şi mânile. La trecerea Domnului 
rămâneau înlemniţi pe unde se aflau. 

— Lipsiţi cu toţii de aicea! a poruncit măria sa. Slujitorii şi 
slujnicele s-au îmbulzit la ieşire. În tăcerea ce s-a aşezat, 
Nicoară auzi gemetele şi tânguirile presviterei. A pătruns în 
cămară. Bătrâna se învârtea în neştire, ca şi cum ar fi orbit 
deodată; îşi tremura pumnii la tâmple. S-a oprit, simțind 
intrarea lui Nicoară. 

— Vai, vai, vai! se tânguia clătinându-şi fruntea. 

— Spune, presvitera Olimbiada, i-a poruncit Nicoară. Dacă 
ştii, nu mă lăsa în îndoială. 

— Ce să spun, măria ta? s-a ferit bătrâna. Spun că mare 
păcat s-a săvârşit! 

Băgând de samă privirea aţintită şi grea a lui Potcoavă, şi- 
a lepădat braţele în hangul trupului şi abia i s-a auzit şoapta 
înspăimântată: 

— Din ce-ai înţeles, măria ta? Cine ţi-a spus? 

— Nu întreba, presvitera! Vorbeşte, spune adevărul. 

— Adevăr, măria ta; îndoită nenorocire, măria ta, căci fiul 
şi-a omorât părintele. 

— Presvitera. nu se poate... nu se poate! a gemut Nicoară 
înfricoşat. 

Olimbiada a tremurat din cap de sus în jos, privindu-l prin 
lacrimi. A adăogit în şoaptă, aprig: 

— Toate se trag din trufia mamei domniilor voastre. 
Jupâneasa Calomfira n-a vrut să aflaţi că vi-i tată un om din 
prostime. S-o judece Dumnezeu! 

— N-o va judeca nimeni în veci, a răcnit cu îndârjire 
Nicoară privind-o duşmănos. Plătesc eu pentru toate, eu, 
cel mai nefericit! 

— Vai, stăpâne, a ţipat îngenunchind presvitera, îţi 
agoniseşti pedeapsă la scaunul împărăției din veac. Ce-ar 
putea să te lumineze? Cine ar putea să te mângâie? Căci 
primăvara măriei tale e veştezită şi pierită... 

Descântându-i parcă, presvitera i-a şoptit cu desnădejde 
două stihuri elineşti: 


Peste pustiul inimii, Apune soarele-amintirii... 

Potcoavă a râs rătăcit: 

— Ha-ha! Presvitera Olimbiada, vorbeşti ca Haricleea din 
cartea lui Heliodor; dar eu nu sunt o jucărie ca Teaghene; 
sunt luptător care mi-am împlinit hotărârea şi mai găsesc în 
mine putere de-a merge până la sfârşit. Ha-ha! 

Bătrâna s-a ridicat şovăind şi apărându-se ca de-o iazmă. 

În pridvor au sunat paşi. Nicoară s-a întors cătră uşă: 

— Dumneata eşti, vel-logofete Radule? Intră! Diacul s-a 
oprit în prag ca lovit în piept de-o spaimă nouă în acel ceas 
al spaimelor. Cum putea fi Domnul său atât de liniştit? 
Trecuse dincolo de desnădejde şi i se rătăcise mintea? 

— Vel-logofete Radule, s-a aflat că bătrânul a fost părintele 
nostru, al meu şi al lui Lixandru. 

Diacul s-a închinat şi a sărutat dreapta măriei sale. 

— Vel-logofete, a poruncit Domnul, să se adune divanul. 
Izvodul nostru cu cei vinovaţi s-a istovit. Dar mai avem jalbe 
ale sărmanilor împotriva nesăţioşilor. Să se judece şi să se 
aleagă dreptatea. 

Diacul s-a închinat: 

— Se va săvârşi întocmai, slăvite Domn. 

— Şi mai am de împlinit una, vel-logofete Radule, în ziua 
de duminică 21 dechemvrie, să se facă pomenirea fratelui 
nostru răposat Ion în toate bisericile, la Iaşi, la ţinuturi şi în 
oricare sat va ajunge porunca noastră, cinstindu-se astfel 
de cătră norod jertfa măriei sale. 

— Da, stăpâne, se va da vestire. 

— Şi încă ceva, vel-logofete. Tot în acea zi să se adune la 
ospăț domnesc dregătorii noştri şi căpiteniile de răzăşi din 
sate care se vor afla atunci în târgul de scaun. 

Aşa să se facă! 

În ziua de 21 dechemvrie, barabancii sunau dis-de- 
dimineaţă dobele pe uliţi şi crainicii strigau la răspânteni: 

— Ascultaţi, ascultați poruncile măriei sale! 

Lumea se strângea buluc împrejurul slujitorilor şi aţintea 
urechile cu luare-aminte. Ajunsese până în cele mai 


depărtate măhălăli vestea întâmplărilor înfricoşate de Ia 
curte. 

— Măria sa porunceşte ca trupurile celor doi morţi iubiţi ai 
săi, mare armaş Petrea şi Lixandru mezinul, astăzi la al 
patrulea ceas, să fie îngropate cu alai şi pomeni înafara 
târgului, sub dealul Copoului, la bisericuţa de lemn a lui 
Sfântu-Neculai cel sărac, la stejarul vechi, în dreptul 
altarului. Să doarmă acei oşteni, tânărul şi bătrânul, în 
apropierea oamenilor sărmani pentru care şi-au pus viaţa şi 
să nu li se stingă pomenirea. Şi strigau iar crainicii: 

— S-audă tot omul, şi târgovăţul şi ţiganul, că în bisericile 
târgului se împart colaci şi colive nevolnicilor, vădanelor şi 
calicilor, din dania măriei sale, pentru pomenirea 
răposaţilor săi. 

Nicoară a ieşit apoi în privelişte umblând călare pe uliţile 
târgului, cu oştenii săi credincioşi împrejur. Era în straiele-i 
scumpe, dar surguciul cu pană îi lipsea de la cuşmă, şi îi era 
obrazul slăbit şi ca dăltuit în grezie. 

Întorcându-se la curtea domnească, printre noroadele 
care prăznuiau la biserici, în zvon de clopote, măria sa a 
intrat la ospăț. 

S-a aşezat în capul mesei şi a privit în juru-i, numărând cu 
strângere a inimii, în jilţuri la masa lungă, pe prietinii săi. 
Unii lipseau. Cei de faţă au băgat de samă umbra de amurg 
ce se aşternuse pe faţa Domnului, înalt prea sfinţia sa 
mitropolitul Anastasie a rostit rugăciunea de lucrare a 
dinţilor. Nicoară s-a închinat cătră meseni şi i-a poftit, cu 
mâna, să şadă. 

După ce s-a vestit la cuhnii că cinstiţii meseni aşteaptă, 
stolniceii s-au înfăţişat cu tot şiragul de vase de aramă cu 
capac, după datina curţii, trecându-le întăi pe dinaintea 
măriei sale şi descoperindu-le o clipă. 

Când Vodă poftea să guste dintr-un fel de bucate, apoi 
stolnicul cel mare, Alexa Vulpea, c-o lingură nouă de lemn 
gusta mai întăi. 


După stolnici au urmat cuparii. Şi paharnicul cel mare al 
acelui ceas, moş Elisei, luând credinţa din cupă ca şi 
stolnicul cel mare din lingură, a închinat măriei sale 
băutura. 

Nicoară a gustat puţină mâncare şi vin, dar a îndemnat pe 
Costandie şi pe asaul, pe căpitanii săi ostroveni şi pe 
căpitanii răzăşimii de ţară să se îndestuleze cu prisosinţă. 

Când s-au istovit bucatele ş-au mai umplut o dată cuparii 
pocalurile, toată lumea ospăţului a stat în picioare şi Vodă a 
pomenit pe răposatul lon-Voievod. După asta a adăogit: 

— Iubiţilor mei fraţi şi oşteni, împlinindu-ne datoria 
cuviincioasă cătră măria sa pentru liniştirea inimii noastre, 
acuma petrecerea ce-am avut la scaunul ţării Moldovei 
conteneşte. Bem picătura din urmă pentru domniile voastre 
care rămâneţi, şi noi ne-om duce la Praguri, unde-i slobozia 
noastră. 

O uimire mâhnită s-a arătat pe multe obrazuri. Cei mai 
mulţi însă aflaseră în cursul dimineţii hotărârea Domnului şi 
erau mai puţin uimiţi. 

S-a ridicat Mitrea Lăcusteanul. care fusese. În acele patru 
săptămâni cât ţinuse trecerea măriei sale, dregător jitnicer 
şi pitar: şi-a mângâiat barba căruntă şi pletele albe şi a 
răspuns pentru toţi răzăşii ce se aflau de faţă: 

— Doamne, bucuroşi fost-am noi pământenii de venirea 
măriei tale; şi mâhniţi ne aflăm că te duci. Ne-ai învăţat 
dreptatea, ne-ai împuţinat asupritorii şi ne-ai îndemnat spre 
volnicia ce au avut părinţii noştri în veac. Nemilostive vremi 
stau încă asupra noastră, dar ne rămâne de la măria ta 
nădejdea izbăvirii: credem într-însa ş-o vor cunoaşte alt 
rând de oameni, când fi-vor vremi mai prielnice. 

Mitrea Lăcusteanul a venit la Voievod, punându-şi buzele 
pe inelul cu pecete şi măria sa l-a îmbrăţişat. 

Duminică seara, Radu vel-logofăt, care ţinea şi vistieria 
măriei sale, a pus în mâna căpitanilor şi asaulilor leafa 
sotniilor, câte doi taleri de oştean. S-a vestit că alţi trei 


taleri de cap se vor plăti la Braţ lau ori la aşezările de la 
Dnipru, de cătră Iacob Lubiş, zaraful măriei sale. 

Deasemeni Nicoară a binevoit a dărui câte jumătate de 
taler tuturor slujitorilor vechi ai curţii domneşti, care-l 
slujiseră cât trecuse măria sa pe la acea domnie. 

În dimineaţa de luni 22 dechemvrie, călărimile lui Nicoară 
Potcoavă s-au mişcat cu aceeaşi rânduială strânsă cu care 
veniseră. 

Au rămas patru sotnii la laşi, cu căpitanul negrean 
Cozmuţă, şi alte sotnii în alte părţi, ca să privegheze un 
răstimp tihna ţării. lar grosul oştirii a trecut înainte de 
amiază Prutul. 

Presvitera Olimbiada Filipeanca a făcut măriei sale o 
rugăciune pentru amărâtele ei zile: 

— Măria ta, m-aş ruga să nu mă laşi aici de izbelişte şi 
singură. Ci să-mi îngădui să trec şi eu în Ucraina, ş-apoi 
poate mi-oi găsi popas şi alinare la o mănăstire de maici, 
lângă cetatea cea vestită a Kiului. Dacă încuviinţezi asta, 
apoi înainte de toate m-oi duce la mine acasă la Filipeni, ca 
să-mi strâng şi să iau cu mine puţine straie, precum şi unele 
lucruri şi odoare rămase de la soţul meu preotul. 

— S-a face şi asta, presvitera, a răspuns Nicoară Potcoavă. 
Să mă aştepţi la Filipeni. 

Presvitera a ascultat cu inima bătând aceste vorbe 
nenădăjduite. Deci măria sa Nicoară se ducea să mai vadă 
locul unei primăveri şi al unei iubiri. 

L-au însoţit pe Nicoară Potcoavă, în această călătorie 
scurtă, şi tovarăşii de odinioară, mai împuţinaţi acum şi mai 
întristaţi decât în anul 76. 

Bătrânii au întâmpinat cu lacrimi şi suspine pe măria sa. 
Pe urmă Nicoară a dorit să fie singur şi a ieşit în livada casei 
cele mari a mazâlului Dăvideanu. A căutat lespedea de pe 
mormântul strămoşului David Călărețul şi a găsit alăturea, 
lângă tufe de bărbănuc verde, cu foi grase şi lucii, țarină 
proaspătă sub care dormea acel „sufleţel” de care îi vorbise 


presvitera Olimbiada într-o carte. Cartea aceea Nicoară o 
mai purta cu sine. 

A stat singur în tăcere trimeţând acelei copile, pe veci 
pierdută, un gând zadarnic, ce plutea după cometă, în 
străfundurile îngheţate ale cerului. 

Presvitera s-a dus la Filipeni ca să-şi adune lucrurile de 
care nu voia să se despartă şi a făcut danie ucenicei sale 
Safta curtea şi sălbătăciunile. 

Când Olimbiada şi Nicoară Potcoavă, cu sotniile care 
străjuiseră în preajma Dăvidenilor, au ajuns la vadul Lipsei, 
au găsit pe ostroveni năcăjind la trecerea Nistrului. 
Miazănoaptea se încununase de neguri şi zvârlise din crivăţ 
asupra lumii harmasarii rotitori ai celui dintâi viscol al 
iernii. 

— Vă cunosc, a râs amar Nicoară, am mai luptat cu voi şi 
v-am biruit! 

XX 

Capitolul 39 

Istorisirea cumătrului Neculai. 

Soarele lunii lui cuptor a anului 1578 era în toiul arşiţei, 
pe o vreme de secetă, când începe în Moldova secerişul 
holdelor. 

La hanul lui Goraşcu Haramin, răspântene de drumuri 
spre Suceava, laşi, Piatra şi Roman, se adunaseră câţiva 
călători de departe, căutând ocrotire de zăduf subt umbra 
nucilor. În jurul acelor călători se adăogaseră şi localnici, ca 
să-şi mai aline truda şi să adie asupra lor răcoarea locului. 
Şi mai ales să afle veşti din lume. 

Era într-o zi de joi, 22 a lunii. Călătorii se puseseră subt 
ocrotirea hanului în două răstimpuri. Întăi sosiseră de cătră 
miazănoapte, urmând drumul cel mare al apei, doi călăreţi 
pe cai mărunți, veniţi după cât se vedea de departe, având 
la tainiţă o parte din tarhat, iar cealaltă parte în desagi 
mari atârnaţi pe cai de schimb, pe care îi mânau alături. 

Haramin i-a privit lung şi a dat din cap. Îi plăceau caii 
robaci şi totodată buni umblători, pe care îi băgase de samă 


în cealaltă toamnă, când intrase în ţară Vodă Nicoară cu 
oaste de moldoveni şi cazaci de la Praguri. 1 s-a părut chiar 
că ar fi cunoscut pe acei călăreţi, dar nu-şi mai aducea 
aminte când i-a văzut, cu ce prilej şi unde. Poate la Roman, 
când au fost tăiaţi fraţii Grumeza, dregători ai lui Petru- 
Vodă Şchiopu. 

După aceşti doi străini sosiră la prânzişor, pe calea 
Războienilor şi Tuchilaţilor, trei ciobani de la munte, după 
socotinţa hangiului. Purtau la şold glugă şi în cap pălării 
late în bouri, chimir de piele peste cămăşi spălate în zer şi 
opinci cu boturile întoarse în laturi. Arme aveau, ca şi 
ceilalţi, însă nu la vedere. Saricile le purtau în dosul 
tarniţilor; în acele sarici aveau ascunse, de bună-samă, 
baltagele cu coadă scurtă. 

Aceştia din urmă s-au odihnit o vreme, despovărându-şi, ca 
şi cei dintăi, caii. S-au uitat la umblătorii căzăceşti care se 
desfătau slobozi în pajişte, rupând cu hărnicie smocuri 
uscate de iarbă. 

— Buni cai, a grăit cel mai vârstnic dintre ciobanii 
munteni, ştiu să-şi agonisească singuri. Îs buni la asemenea 
lucrare şi huţanii noştri. Domniile voastre nu sunteţi din 
partea locului? 

Unul dintre bărbaţii cei sosiți din miazănoapte a clătinat 
din cap. Aşa-i, nu erau din partea locului. Însă n-a întors 
răspuns. 

Unul din ei era cărunt, cam zbârlit şi cu privirea 
înceţoşată. Tovarăşul lui era mai tânăr, smead la faţă şi cu 
ochii sclipind ca picături de păcură. 

Ciobanul cel vârstnic s-a aplecat spre soţii lui, unul de-o 
samă cu el şi celălalt încă fecior tânăr, şi le-a spus câteva 
vorbe în şoaptă. Aceia au încuviinţat. 

— Poftim pe jupân gazda să se apropie de nişte oameni 
flămânzi, dar mai cu samă însetaţi, a grăit el înspre partea 
unde se afla hangiul, între gospodarii din partea locului. 

Haramin s-a grăbit numaidecât: 


— Pită am, a dat el încredințare, iar păpuşi de brânză aveţi 
domniile voastre. 

— Aşa este, jupâne gazdă, dar ne-ar mai face trebuinţă un 
ulcior de vin. 

— Se poate. 

Hangiul s-a întors cătră oaspeţii dintăi: 

— Dar domniile voastre ce-aţi pofti? 

— Am pofti şi noi câte ceva; însă n-avem parale mărunte. 

— Nu-i nimic. La hanul lui Haramin călătorul îşi poate 
potoli setea şi foamea şi fără de-a schimba zloți. 

— Taleri de argint, jupâne Haramin. 

— Fie. Şi fără de-a schimba taleri de argint. Străinul 
cărunt a râs: 

— Multe rânduieli bune sunt în ţara Moldovei. 

— Adevărat, a încuviinţat hangiul. Afară de rânduială 
domniilor... Cam de unde veţi fi venind domniile voastre? 

— Unui om detreabă cum eşti dumneata îi putem spune. 
Venim din [ara Leşască. 

— Aşa? Veţi fi fiind prietini? Căci fraţi n-aş crede... 

— Ba fraţi suntem. Nu fraţi dintr-o mamă, ci fraţi dintr-o 
durere. 

Haramin şi-a şters de sudoare fruntea cu mânica de la 
cămaşă şi s-a uitat la el cu mirare. 

— Pe dumneata nu ştiu unde te-oi fi văzut, om bun, dar 
tovarăşul dumnitale a mai umblat pe aici şi a stat şi în popas 
la noi 

— Se poate, a zis străinul cel cărunt. 

— Aşa este, bade Goraşcu, a dat celălalt încredințare; văd 
că ai bună ţiere de minte. 

— Îţi cunosc viersul, s-a bucurat hangiul, căci şi eu fost-am 
cântăreţ în zilele mele. 'Tle chiamă Ile şi ai trecut pe aici în 
altă vară, c-un diac. Acela ne-a spus întâmplări de care-şi 
aduc aminte şi azi oamenii de pe la noi. 

Ciobanii ascultaseră cu ochii boldiţi asemenea schimb de 
vorbe. Şi-au părăsit îndată locul şi au venit dincoace. 


— Jupâne gazdă, a poruncit cel vârstnic, nu ne lăsa mai 
mult întru suferinţă. Adă-ne degrabă ulciorul, căci vrem să 
cinstim cu aceşti fraţi dintr-o durere. 

Haramin a strigat: 

— Dusu-m-am şi m-am întors numaidecât. 

Nu târzie vreme s-a întors gâfâind, cu două ulcioare de 
câte trei ocă. Unul l-a aşezat în stânga sa, iar pe celălalt l-a 
împins dinainte. 

— Îngăduiţi, oameni buni, a grăit el, să chem şi pe aceşti 
gospodari din valea Moldovei să cinstească din ulciorul 
meu. lar după ce l-om istovi pe acesta al meu, vi-l slobod şi 
pe al domniilor voastre. 

— Asta să fie, a încuviinţat ciobanul cel vârstnic. Om scoate 
şi păpuşile de brânză afumată, şi jupân gazda ne-a da pită, 
ş-a binevoi să poruncească slujitorului său cel numai c-un 
ochi să frigă la grătar o halcă de slănină potrivită pentru o 
adunare ca a noastră. Şi să afli, cinstită gazdă, că aicea în 
acest chimir se găsesc bani schimbaţi. 

Fratele mai tânăr din aceeaşi durere, Ile Caraiman, s-a 
uitat cu luare-aminte la ciobani şi s-a trezit în el un viers cu 
harţag, cântându-l cu dulce glas: 

Astăzi beau şi mâne beau, Mă mir bani de unde iau. Nici 
cu coasa nu cosesc, Nici cu sapa nu prăşesc, Banii la chimir 
sporesc... 

— Of-of! a suspinat el, de multă vreme nu mi s-a dezgheţat 
inima. 

Ciobanul cel cărunt i-a răspuns numaidecât, detunând cu 
glas gros: 

Băui azi şi băui mâne, Băui patruzeci de zile; Băui preţ de 
nouă cai. De vin nu mă saturai... 

— De-aceştia mi-ai fost, măi frate? s-a bucurat călătorul cel 
zbârlit din "Ţara Leşască. Bate palma; şi poftesc a cinsti vin 
dintr-o cupă cu dumneata. 

După ce s-a istovit ulciorul cel dintăi, păstorul cel bătrân a 
dat în el cu piciorul depărtându-l şi a tras spre sine ulciorul 
său, făcându-i începătură. 


— Uiu-iu! fraţilor, a chiuit el, să ştiţi că eu îs Pahomie cel 
vestit, cioban de la Piatra Teiului pe apa Bistriţei; şi acesta e 
frate-meu dintr-o mamă, iar acestalalt e fecior lui şi nepot 
mie. Noi ne-am ridicat de la locurile noastre şi ne ducem 
încolo, peste Nistru, unde am auzit că s-ar afla un viteaz cu 
faimă ieşit din părţile noastre, iar numele lui e Botgrozna. 

— Am auzit şi noi de dânsul... a întărit hangiul. 

— Apoi eu vă voi spune domniilor voastre, a încuviinţat 
călătorul cărunt, că partea aceea de lume de unde vin eu 
cunoaşte cu frică ori mirare pe acel călăreț fără trudă, cu 
Gabie cutezătoare, căruia zaporojenii i-au pus nume luri 
Botgrozna. 

— Va fi având şi altă poreclă? 

— N-aş crede, oameni buni şi fraţilor. Între oamenii de la 
apa Moldovei, îi zicea badea Ghiţă Botgros. 

— S-ar putea una ca asta? s-a umflat, holbându-se, 
hangiul. 

— Se poate, a strigat Pahomie ciobanul de la Piatra Teiului. 
Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; şi nu s-ar umplea lumea de 
faima lui. Numaidecât, chiar azi, purced să-l caut. 

Străinul venit de la leşi a zâmbit: 

— Bine faci; toţi cei din breasla ciobăniei, pe care aveţi să-i 
întâlniți pretutindeni în şesuri, au să vă arate potecile care 
duc la sălaşul acelui viteaz. Unii au să vă călăuzească într- 
un codru, alţii într-un munte. 

— Dar, dumneata, prietine străine, l-ai cunoscut? a grăit 
cu aţâţare Pahomie, înfăţişând călătorului de departe 
ulciorul. 

Bând, străinul făcea semn de încuviinţare cu ulciorul. 

— L-am cunoscut şi eu! s-a lăudat hangiul. Ciobanul a 
întors numai o clipă un ochi spre Haramin, apoi iar s-a 
răsucit la omul său. 

— Dacă domnia ta, prietine străin, l-ai cunoscut, atuncea 
spune ce ştii, ca să ne întăreşti inimile. 

— S-ar putea, a răspuns străinul, copleşit de arşiţa zilei şi 
de închinări, numai cât n-am vreme. Mai am de umblat 


depărtată cale până la o soră ce-am avut, să văd dacă se 
mai află pe lume. 

— Dar mă rog, unde te duci domnia ta? 

— Mă duc tocmai la apa Tazlăului, sub Duruitoare. 

— Aşa de departe? 

— Aşa. 

— Şi numai pentru o soră, ca s-o vezi o clipă, baţi 
dumneata atâta drum? 

— Soră-mea poate nu mai este, a răspuns cu mâhnire 
călătorul; dar vreau să-mi alin sufletul la un schit în pustie. 
M-a ajuns dorul de munţi şi ape de la noi; m-am proslăvit şi 
eu în tagma cântecului de mai nainte. 

— Dacă-i aşa, îţi sărut mâna, bădica; şi eu ţi-oi spune, după 
cât te văd, că încă nu ţi-a venit vremea să te faci schivnic. 
De aceea, după ce ţi-am sărutat dreapta, te întreb, creştine, 
dacă n-ai putea dumneata, din dragoste pentru fraţi, să 
jertfeşti un ceas ca să mai stai cu noi, ţinând sfat şi 
povestind întâmplări de pe lume. 

— Ba aş putea. 

— Atunci te poftesc s-apuci cu stingă ulciorul, ca să te mai 
întăreşti şi să mai îmblânzeşti pe maica domniei tale 
durerea. 

Astfel, la hanul lui Haramin. badea Neculai, cel fost în 
voinicie lângă Pobrata şi lângă Iaşi. a spus istoria lui Iuri 
Botgrozna viteazul. 

— Să ştiţi domniile voastre, oameni buni şi fraţilor, că 
atunci când l-au adus cu viclenie slujitorii crăiei leşeşti la 
Liov pe măria sa Nicoară şi l-au pus la închisoare în tainiţa 
cetăţuii... 

— Aha-aha! a mormăit Haramin. Am oblicit noi de 
blăstămăţia asta. dar n-am crezut. 

S-a uimit ciobanul Pahomie de-a rămas mut. clătinându-şi 
numai fruntea. 

— Făcut-au acei catolnici asemenea mişelie? 

— Făcut-au, căci stăpânul lor cel negru de la Țarigrad le-a 
poruncit. Când l-au prins, cum spun, la închisoare pe măria 


sa Nicoară, la dumnealui şoltuzul Liovului s-a înfăţişat, ca să 
primească preţul vânzării, un oarecare boier leah cu 
numele Roman Barbă-Roşă. Pe acest Roman Barbă-Roşă la 
o nevoie, când el pusese zălog la zarafi biserica Uspenia din 
Moghilău. Îl răscumpăraseră de la pedeapsă măria sa 
Nicoară, împrumutându-i douăzeci şi cinci de taleri... 

— Şi tocmai acel Barbă-Roşă l-a vândut pe măria sa? 

— Tocmai acela. 

Ciobanul Pahomie a stupit cu greață şi a scrâşnit o 
sudalmă înfricoşată. Apoi s-a grăbit să-l îndemne pe badea 
Neculai: 

— Nu-ţi uita vorba, bădica... Zădărăşte-ne, ca să ne doară. 

Pribeagul de la Lehia a urmat: 

— Când s-a întâmplat treaba asta, noi care ne-am aflat în 
partea aceea de lume am scrâşnit şi am suduit ca şi fratele 
Pahomie. lar Botgrozna n-a scrâşnit, nici n-a suduit. A luat 
cu sine pe feciorii Gârbovului, Nechita şi Dominte, şi cum se 
aflau călări pe cai, l-au aşteptat prin norod pe Roman 
Barbă-Roşă. Când a ieşit a doua oară de la şoltuz acel boier 
Roman, tot cu buzele umflate, şi a trecut prin norod 
mormăind supărat că-i tot purtat cu vorba, Nechita şi 
Dominte l-au prins în juvăţuri ş-au pornit cu repeziciune în 
lungul uliţii, târându-l prin colb, cu Botgrozna pe urma lor. 

— Nu lăsaţi, nu lăsaţi! răcnea Botgrozna dând pinteni şi 
trăgând paloşul. 

Arc un paloş de pe vremea potopului. Au ajuns din urmă 
pe feciorii Gârbovului, a dat cu paloşul numai o dată şi i-a 
lăsat să se ducă înainte cu capul, iar trupul a rămas în 
medean. Îndată s-au grămădit în jur noroadele, hăt-căind 
leşul. 

În vremea asta se făcea judecata măriei sale Nicoară. Tar 
ostrovenii s-au adunai împrejur de Liov, sfătuindu-se cum 
să-l scape. În ziua hotărâtă să i se ia capul, măria sa a fost 
adus pe podina cetăţuii şi s-a uitat la lume fără supărare şi 
fără frică. 


A strigat măria sa de sus cătră norodul îmbulzit câtă 
frunză şi iarbă: 

— Să ştiţi, oameni buni, că pieirea mea e poruncită de 
turci; şi ne aflăm într-o vreme când paginii sunt mai tari 
decât Craiul, iar Craiul doboară pe un luptător al 
creştinătăţii. Oare va mai putea ridica fruntea Ştefan-Crai 
de subit asemenea ruşine? Făcutu-mi-am datoria ce aveam, 
a mai zis măria sa; acuma pot să mor. Din sângele meu va 
creşte răscumpărarea cum creşte grâul dintr-o sămânță. 
Nu voi pieri întreg. Rămâneţi cu bine şi aduceţi-vă aminte 
de mine! 

Aşa a grăit măria sa Nicoară şi asemenea vuiet s-a stârnit 
şi atâta s-au tălăzuit mulțimile, încât gâdea a fost cuprins de 
sfială şi a pregetat să-l lovească pe măria sa. Apoi, şovâind, 
a pălit de două ori, cum nu i se întâmplase niciodată. 

Atuncea au dat năvală ostrovenii întârziaţi. Au suit pe sute 
de scări şi s-au înălţat la podină. Iar Iuri Botgrozna şi 
feciorii Gârbovului şi unul Strămurare, pe care 
dumneavoastră nu-l cunoaşteţi, dar eu îl cunosc, şi 
căpitanul Cozmuţă, şi vatamanul Agapie băteaţi în lănceri 
cu săbiile şi-i alungau. 

A fost la Liov o răsmeriţă cum nu s-a mai pomenit. A curs 
mult sânge şi au pierit destui dintre ai noştri; mai mulţi 
decât la Moldova. Şi acel viteaz cu soţii lui a răpit trupul şi 
căpăţâna măriei sale Ion Nicoară. Au cercat stăpânitorii 
vremelnici de la Liov să încredinţeze lumea cum că 
Potcoavă ar fi fost îngropat la biserica moldovenească; dar 
Domnul nostru Nicoară a fost luat cu puterea de vitejii lui. 
Aceştia au pus pe vraciul cel vestit Bilboe să-i deşerte 
cinstitul trup, ca să-l spele cu fierturi de buruieni şi să-l 
ungă cu undelemn. Făcându-şi loc cu puterea au izbutit să 
treacă până la pământul slobod al zaporojenilor şi au dus pe 
măria sa la Zid Negru, îngropându-l într-o peşteră tăinuită 
în stâncăriile Dniprului... 

Badea Neculai s-a oprit şi s-a uitat cu mânie în juru-i. 
Săracii ţărani vărsau lacrimi în colbul bătăturii. 


La întrebat cu blândeţe ciobanul cel cărunt: 

— De ce te-ai supărat, domnia ta? 

— M-am supărat, căci văd pe unii ducându-se acolo de 
unde mă întorc cu. Vă rog să-mi spuneţi domniile voastre 
ce-am să fac eu în pustia unde mă duc? 

Să-mi pun fustă şi tulpan? Să lepăd sabia şi s-apuc 
mătura? Să văd iar răutăţile şi asupririle? Pe când în 
slobozia noastră trăiesc oameni volnici. Fără această 
rânduială pe care am cunoscut-o, viaţa mea n-are nici un 
preţ. 

— Faci cum vei binevoi... l-a ispitit ciobanul Pahomie cu 
viclenie. 

— Am să fac cum voi binevoi... a rostit cu tărie badea 
Neculai privind aţintit, Eu am râvnit la tihnă. Alţii au intrat 
oşteni în leafă la curtea craiului şved luhan, ori la împăratul 
nemților. Au stat ce-au stat şi acu prind a se întoarce. Nu le 
place mâncarea de pe-acolo, nici cum clămpănesc oamenii 
din gură. Socoteam şi eu să mă alin la Tazlău. Dar mai bine 
aş face altfel. 

— Crezi domnia ta că te-ai putea întoarce la Praguri? 
Badea Neculai a strigat cu întărâtare: 

— Proclet şi treclet să fie cine va face altfel! Pahomie a 
venit iarăşi la străinul cel cărunt şi i-a apucat dreapta, 
sărutându-i-o. 

Cei doi străini călători, care veniseră din sus şi-au 
scânteiat unul spre altul privirile. 

Badea Neculai s-a aşezat pe tarniţă. 

— Aici ne-a fi masul, frate Ile, a grăit el; şi-n trei săptămâni 
om bate în poartă la Zid Negru, cerând găzduire presviterei 
Olimbiada, la chinovia nouă ce se întocmeşte întru 
pomenirea răposatului lon Nicoară-Voievod. Acolo găsim şi 
pe diac, care ceteşte în cărţi şi străjuieşte mormântul din 
stâncă. 

A adăogit privind departe: 

— Fraţilor ciobani şi fraţilor ţărani, ne-a spus nouă diacul 
Radu că măria sa Nicoară a trecut ca un vis al noroadelor. 


Din duhul său care nu se stinge ne-om aprinde noi şi alţii de 
după noi cum se aprinde lumina din lumină. 


SFÂRŞIT