Vasile Voiculescu — Povestiri vol.2

Vasile Voiculescu 


PROZĂ 


Volumul 2 


Vasile Voiculescu 


POVESTIRI. 


VOLUMUL II 


1 În această antologie am adunat povestiri care se regăsesc în Capul de 
Zimbru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988, Căprioara din vis, 
Biblioteca pentru toţi copiii, nr. 25, Editura lon Creangă, Bucureşti, 
1973, precum şi din alte surse [/ntegrala prozei literare, Editura 
Anastasia, 1998]. 

2 


ALTE POVESTIRI 


AMINTIRI DESPRE PESCUIT 


NU SUNT AHTIAT DUPĂ PEŞTE, dar pentru frumuseţea 
paşnică a îndeletnicirii am practicat aproape toate soiurile 
de pescuit, oriunde m-au purtat întâmplarea şi slujba mea 
de medic. 

Pretutindeni, de la pâraiele Carpaţilor până-n noianele 
Dunării şi bugazurile Mării, mi-am azvârlit undiţa şi mi-am 
înmuiat volocul. 

Numai în paradisul Deltei n-am ajuns. 

Întâia oară am vânat păstrăvul în Jii, când apele nu-i erau 
încă negre de spălătura cărbunilor de la Petroşani. 

Înţepeneam ceasuri întregi pe malurile înguste, în mâini 
cu o undiţă tăiată dintr-o mladă şi cu cârligul dintr-un bold 
îndoit. 

L-am prigonit şi mai aprig în Isvarna Gorjului, cu ape care 
nu îngheaţă iarna. 

Bietul păstrăv! L-am fugărit uneori ca pe o vietate de 
uscat în vadurile Dâmboviţei. 

Aveam un agent sanitar iscusit, care-mi da de veste 
îndată ce un păstrăv mai mărişor scăpa din defileul 
Stoieneştilor, jos, spre Gemenea. Atunci ne dezbrăcam 
până la brâu şi începeam goana după el. Îl descopeream în 
vadurile mai scăzute, unde-l urmăream cu îndârjire până-n 
bulboanele adânci în care-l pierdeam. Dar nu ne lăsam. Il 


4 


scormoneam curând, şi de-acolo, bătând apa cu bete şi 
prăjini, urcam aşa după el câte o jumătate de zi, până îl 
încolţeam sub un bolovan ori într-o scobitură, unde, obosit 
de atâta alergătură şi zbătaie, se pitise speriat. Acolo îl 
înhăţa mâna fulgeratecă, aşijderi unui cioc de cormoran, a 
sanitarului. 

Mai târziu l-am pescuit tacticos, cu undiţă perfecționată 
şi muscă artificială, la două mii de metri înălţime, în apele 
de gheaţă ale Galeşului şi Bucurei. 

De dimineaţa şi până-n amurg luminile şi umbrele 
munţilor dimprejur se schimbau, înmuiate în undele cu 
mişună de păstrăvi adânci. Alaiuri întregi de păstrăvi mari şi 
mici dau ocol mai ales după-amiază, înconjurând iezerul 
aproape de maluri ca într-un ritual. lIci-colo, câte unul 
zvâcnea pe neaşteptate, săltând de câteva şchioape afară, 
după musculiţe, ca să cază numaidecât înapoi cu un 
plescăit ce ne trezea aproape cu spaimă din aşteptare. 

Uneori sălbăticiunile viclene nu mai dau la momeală de 
târg. Atunci schimbam nada. Puneam carabeţi, un soi de 
larve de cărăbuşi, pe care le găseam în măluri. Sau aninam 
în cârlige cosaşi graşi, ce ne săreau de sub picioare 
împroşcaţi în toate părţile când călcam poienile. 

Dar nu mâncam cu siguranţă păstrăvi decât când vestita 
Maria Magdalena, gazda ohavnică a Retezatului, se îndura 
să ni-i aducă. Pleca de la casa de adăpost singură, era taina 
ei, şi în cel mult două ceasuri era înapoi, cu traista plină. Se 
vorbea de vrăjitorie. Eu cred că îşi avea anume cotloane, 
adevărate crescătorii de păstrăvi, unde-i prindea după voie. 

Am avut noroc şi de lostriţe bucălate, aceşti peşti 
străvechi, aproape fabuloşi, neam de al păstrăvilor. Ele s-au 
prins ca nişte minuni în undiţele noastre întinse în Bistriţa 
Bicazului. Una a cântărit aproape şase kilograme. Acum 


5 


lostriţa e pe cale să piară şi din apele muntoase ale 
Moldovei, singurele care-i mai păstrează sămânță şi 
legendele. 


După ce mi-am făcut stagiul la munte, am descălecat 
doftor de plasă în regiunea muscelelor. Aici am găsit 
meşteşugul pescuitului căzut şi schimonosit: nu se mai 
aflau pescari, sau nu fuseseră niciodată. Oamenii se 
mulţumeau cu peşte sărat adus în butoaie de la târg. 
Pentru cel viu se pricepeau numai să arunce dinamită în 
bulboanele râurilor, unde se strângea peştele aproape 
stârpit. Pe atunci nu erau legi şi oprelişti care să-l apere. 

După ce zbucnea detunătura şi apele speriate ţâşneau de 
un stânjen, începeau să iasă la faţă cu burţile în sus tot 
soiul de peşti mari şi mici, cu băşicile lăuntrice plesnite şi 
urechile podidite de sânge. Pradă uşoară şi fără nici o 
bătaie de cap. 

Aţi tras vreodată cu puşca în peşte? Mi-aduc aminte cum 
pe un lac încopciat între măgurile plăşii împuşcam ştiucile 
cu carabina. 

Dimineaţa până după răsăritul soarelui cârduri de peşti 
mărunți ieşeau după musculiţe şi se zbenguiau în razele 
calde. Ştiucile hrăpăreţe se ţineau după ei. Pândeam clipa 
prielnică şi le luăm la ochi când se întorceau spre noi de-a 
latul. Lovitura împuşcăturii zvârlea ştiuca spre mijlocul 
lacului. Dar dacă era ucisă, încetul cu încetul plescăitul 
molcom al apelor o aducea la mal, unde o trăgeam cu 
prăjina. Era un fel mai cinstit de a mânca peşte decât vânat 
cu dinamită. 

Prin locurile astea de dâmburi, unii proprietari aveau 


6 


heleşteie în fundul ogrăzilor, dar nu se osteneau să le 
îngrijească, nici să le prăsească măcar cu peşti buni. Lăsate 
la voia întâmplării, ele se potmoleau şi se umpleau de 
broaşte şi raci negricioşi. 

Dar cel mai cumplit păcat împotriva pescuitului îl 
săvârşeau zvârlind în apele curgătoare şi în lacuri gogoşi de 
peşte, făcute cu sucuri veninoase. Am văzut-o şi pe asta: 
întregi sau sfărâmate şi amestecate cu mămăligă, boabele 
otrăvitoare cumpărate de la târg erau puse în anumite 
locuri ale râului. Bieţii peşti care gustau din ele începeau să 
plutească deasupra, amorţiţi, şi se duceau pe apă la vale, 
unde erau adunaţi fără nici o împotrivire, cu mâna. 


* 


Apoi poruncile stăpânirii m-au mutat pe alte meleaguri, la 
şesul cu noi chipuri de peşti. Aici am ajutat pescarilor din 
Greaca să tragă năvoadele cu crapi cât vițeii şi să-şi puie 
pripoanele în cârlige. De multe ori dihăniile se smulgeau din 
fier şi se duceau cu pripon cu tot. Răsturnată din lotci, 
sumedenia de peşti se zbătea pe ţărmuri, ca să fie 
încărcată în căruţe. 

Apoi apele rămâneau singuratice şi liniştite. 

Când limpezişurile i le împânzea uşor fumuriul serii 
împunse de luceafăr, lacul şi malurile plantate cu vii luau o 
înfăţişare şi o pace ca Ghenezaretul Evangheliei. Afară de 
plaga cea mare a ţânţarilor, mai sângeroşi ca vampirii. 

Aici am mâncat întâia oară crap la proţap - carnea cea 
mai gustoasă din lume - şi ciorbă pescărească în zeama 
căreia trei rânduri de peşte îşi dospiseră bunătatea. 

In bălțile Dunării am deprins meşteşugul vârşelor şi cum 
se aşază coteţele, înfipte sub apă însemnată din loc în loc 


7 


cu câte un băț care iese afară, întocmai ca degetul unui 
înecat. Dascăl mi-a fost un băietan ofticos pe care-l 
îngrijeam. Il chema Coteţ, după numele bunicului, un vestit 
hoţ dunărean. Neamul, odinioară voinic şi prădalnic, se 
stingea acum cu această ultimă mlădiţă firavă. 

Şi totuşi băiatul nu se lăsa. Se târa cum putea până la 
coteţe şi la vârşi, pe care le întorcea cu fundul plin de 
argintul-viu al întregii seminţii de peşti ai bălții, lini, plătici, 
şalăi, cleni şi bibani, învrâstaţi cu somotei, crapi, ştiuci şi 
câte un ţipar. 

Pe urmă am zvârilit alături de pescarii cei mari cu vătafi 
mreji şi năvoade uriaşe purtate de zeci de oameni prin care 
prefiram apele Dunării şi cerneam peştii adâncurilor. Aici, la 
gura Argeşului, am prins la cârlige, cu momeli de hoit, 
somnii hulpavi, leviatanii apelor noastre, care, după spusa 
lumii, înhaţă copii de la scaldă. În pântecul spintecat al 
acestor dihănii s-ar găsi deseori câte o mână sau alt 
mădular din pradă înghițită. 

Bucuria cea mare era când, primăvara, Dunărea umflată 
spărgea zăgazurile şi năboia cu puhoaie de peşte în bălți. 
Atunci nu mai contenea pescuitul şi se umplea lumea de 
peşte: ajungea să ai o luntre şi o mreajă. 

Una din cele mai originale privelişti ale bălților este 
bătaia crapilor, în aprilie şi mai, când crăpoaicele îşi 
leapădă ouăle. Atunci crapii ies de la adâncurile reci din 
mijlocul lacului şi se îndreaptă vijelioşi către apele calde de 
la mal, unde-i aşteaptă icrele nefecundate. Li se văd numai 
crestele spinărilor tăind ca nişte dungi de oţel undele. În 
drum spre țărm, ei întâlnesc peştoaicele cu care fac un fel 
de joc, o hârjoană erotică, apropieri, ciocniri, frecări, ceea 
ce-i aprinde şi mai mult. Ajunşi la câţiva paşi de mal, crapii 
deodată se opintesc şi se saltă afară din apă, cu pântecele 


8 


în sus, dintr-o smucitură care le apasă şi le suge burta, 
făcând să ţâşnească din ei sămânţa lăptoasă ce albeşte 
apa. 

Această sămânță caută setoasă ouăle depuse de femele 
şi le rodniceşte... Multe cad pradă lăcomiei broaştelor, mari 
gurmande de icre. 

În tot timpul acestui neînchipuit balet al apelor, crapii 
sunt atât de îmbătaţi de iubire, că nu mai văd, nu mai aud, 
sunt numai ai fericirii reproducerii. Oamenii îi pot lovi cu 
ciomege, cu lopeţi, şi-i ucid cu înlesnire. 

Mai târziu, într-un sat ghemuit în coturile Dunării, m-am 
întovărăşit cu popă, cel mai iscusit vânător de cegi din tot 
lungul fluviului. 

Era un ins sfrijit şi pirpiriu, cu o bărbuţă argintie de ţap şi 
câteva degete de la mâini mâncate de lepră, lepră 
adevărată. Dar se pricepea la meşteşugul setcilor ca nimeni 
altul. Din pricina asta am închis ochii şi am îngăduit ca 
lumea să-i sărute mai departe mâinile betege. De altfel, 
boala se oprise sau înainta foarte încet, poate şi din pricină 
că-şi bălăcea toată ziua bonturile cu oase viermănoşite în 
apele tulburi şi încărcate cu mâluri. 

Popa ştia totul despre cegi: întreaga viaţă, gusturile şi 
apucăturile lor, de când se zămisleau în bobul icrelor până 
cădeau în căngile lui, totul în legătură cu fiecare ceas al 
zilei sau al nopţii, cu lunile şi cu anotimpurile. 

Aşa am aflat că cegile se trag şi se ţin mai cu osebire la 
malurile pietroase, de granit sau de calcar, unde le prieşte 
şi unde sfinţia-sa aşeza setca de-a curmezişul cursului. Era 
un odgon tare, întins între doi ţăruşi înfipţi în apă sau prins 
între două bărci. De el atârnau căngile ascuţite ale 
cârligelor cu nade gustoase. Pentru ca funia să nu cadă la 
fund de greutatea fierului, se legau de ea câteva tivgi care 


9 


o făceau să plutească între două ape. Viezuros şi fără 
astâmpăr, prichindelul intra şi ieşea din tainiţele Dunării, 
răscolind ca un cobold al apelor cu tot soiul de unelte 
măruntaiele fluviului. 

Niciodată setcile popii Gavrilă n-au dat greş, cel puţin cât 
am pescuit împreună. 


Într-o vară am făcut câteva săptămâni pe scafandrierul, 
fără aparat... Mă aşezasem pentru campania antimalarică 
pe malul unei bălți bântuite de friguri. Mi se ura sugând în 
locul ţânţarilor, de câteva ori pe zi, cu acul, sângele 
oamenilor, pentru cercetările mele. Mă împrietenisem cu 
toţi copiii satului, cu care mergeam la scaldă. Cu acest 
prilej ne dădeam la cel mai simplu pescuit. Câţiva din 
băietani se lăsau la fund şi scormoneau adânc cu piciorul 
nomolul în care crapii, fugind de căldură, se îngropau de 
tot. Din când în când, cercetaşii ieşeau, scuturând din cap, 
ca să răsufle. Când cufundătorul simţea cu talpa creasta 
ascuţită a spinării de peşte, scotea o mână şi da de veste. 
Ne azvârleam atuncea toţi cu capetele în jos şi, bâjbâind pe 
fundul năclăios, cotrobăiam cu mâinile locul arătat, de unde 
unul din noi se ivea biruitor cu prada, şiroind el însuşi, ca un 
drac, de nomol. Crapii prinşi îi păstram vii în giuvelnic, un 
coş de reţea întinsă pe cercuri, cufundat tot timpul în apă. 


* 


Strămutat din loc în loc pe acele meleaguri dunărene, am 
ajuns în gazdă la o văduvă tinerică de pescar bogat. 
Era o femeie uimitoare. 


10 


Zvârlea prostovolul în baltă cu măiestria cu care cowboy- 
ii argentinieni aruncă laţul şi prind nu caii sălbatici, ci, cum 
am citit, potârnichile şi prepeliţele din preerie. Era vestită 
pentru asta în toată latura bălților. 

Atunci am admirat adevărata artă cu care se mânuieşte 
dificila unealtă: o reţea, o mreajă de sfoară, ca un sac, ţinut 
de o frânghie lungă. Dar e astfel ticluit, că atunci când îl 
arunci el se umflă şi se deschide ca o paraşută, de 
marginile căreia atârna de jur împrejur, ca nişte ciucuri, un 
şir de ghiulele mici de plumb... Umbrela stă deschisă o clipă 
deasupra apei, apoi greutăţile o trag la fund. Indată ce 
umbrela s-a cufundat, pescarul trage de o altă sfoară, pe 
care o ţine în stânga - în dreapta păstrează funia cu care a 
azvărlit prostovolul - trage de o altă sfoară care închide 
punga şi o preface iar în sac. In această mişcare de 
strângere, umbrela adună în capcană tot peştele aflat sub 
cuprinsul ei. 

Gazda mea făcea din azvâărlitul prostovolului numai un fel 
de sport, o fanfaronadă. Ea nu şi-ar fi stricat pielea ei albă 
pentru nimic în lume şi nu ieşea la pescuit decât dimineaţa 
ori seara, când nu ardea soarele. Peştele i-l scoteau şi i-l 
cărau acasă slugile şi admiratorii, de care avea cu duiumul. 

Mărturisesc, am biruit-o cu greu şi cu multe vicleşuguri. O 
pândisem... odată când se scălda. Era o înotătoare 
nemaipomenită. Când ne îndrăgisem, tăiam amândoi 
curmeziş şuvoaiele Dunării. Abia mă tineam de ea. Se 
lungea mlădioasă în străveziul undelor, aidoma unui somn 
mlădios sau unei sirene. 

Când ieşea, mirosind crud a umed şi a proaspăt, şi-şi 
trăgea cămaşa de borangic peste trupul pietros, cu umerii 
poleiţi, sânii înalţi, sus, pe carena pieptului ieşit înainte, şi 
pântecele uşor bombat, ca o platoşă, coapsele trufaşe, mi 


11 


se năzărea că a coborât de pe soclul ei statuia Victoriei de 
la Samotrace... Neam de grecoaică din insule, corcită cu 
sânge ardelenesc, pescăriţa mea era de o armonie şi o 
frumuseţe care ar fi făcut gloria unui sculptor destoinic s-o 
dăltuiască în marmură. 

Puțin a lipsit să nu rămân acolo, pescar, legat de zeiţa 
bălților toată viaţa. Cum am scăpat din mrejele ei nu ştiu... 
De la o vreme, începuse să-mi fie frică. Prea îşi arunca 
braţele asupra mea, asemenea prostovolului. Avea apoi un 
uşor râs, care-mi amintea de rânchezatul unei iepe când îşi 
chema mânzul. Şi o strungăreaţă destul de neliniştitoare, 
care spunea multe. 

Dar toate n-ar fi avut nici o putere dacă aspre porunci 
telegrafice nu m-ar fi smuls cu sila din căngile ei, zvârlindu- 
mă iar pe alte meleaguri... Şefii, îngrijoraţi, se hotărâseră să 
mă  mântuiască cu orice chip. Dar multă vreme au 
spânzurat în cârligele pescăriţei bucăţi din inima mea. 

Am aflat târziu sfârşitul ei tragic. Vădana, jinduită de un 
flăcău îndrăzneţ de care-şi bătea joc, fusese încolţită de el 
când ieşise cu luntrea. Îndrăgostitul a sărit din lotca lui în a 
femeii şi a tăbărât s-o răpească şi s-o treacă în Bulgaria. Ea 
s-a luptat voiniceşte. Luntrea s-a răsturnat şi amândoi s-au 
înecat în Dunăre. l-au găsit încleştaţi unul de altul. 


* 


Marea am văzut-o mai târziu şi numai ca musafir 
trecător. Eram om matur când am trecut întâia oară podul 
de la Cernavodă. Cu uimire de copil am privit de la Palas 
namila albastră a mării urcând până-n cer. Abia m-am putut 
dumiri că dealul siniliu de la orizont era de apă, nu de 
pământ. 


12 


Am pescuit şi în Pontul Euxin: scrumbii albastre prinse cu 
năvoadele sub falezele romantice ale Dobrogei şi fripte 
acolo pe loc pe grătare care nu se curăţaseră de zeci de 
ani, aşa că mustul şi mireasma peştilor pătrunseseră fierul 
potmolit de untura vremilor. Şi nu-mi venea să cred că ţării 
slabi ca nişte surcele sunt aceleaşi scrumbii de grăsimea 
cărora ne desfătam. 

La Constanţa am prins chefali şi guvizi cu undiţa, purtat 
în barca lui Ali. 

În alte părţi ale mării am ţinut calea bancurilor de 
scrumbii în călătorie spre Istanbul şi am cercetat năvoadele 
sparte de delfini impetuoşi. 

Năvodarii se băteau cu pumnii în cap şi jurau răzbunare 
delfinilor, care dau astfel drumul peştilor prinşi, pricinuind 
pagube uriaşe. Dar monştrii, ca să le facă parcă în ciudă, 
treceau de-a lungul ţărmurilor, dându-se peste cap în 
tumbe, cum dam când eram copil ocol ogrăzii de-a 
rostogolul făcând roată-n mâini. 

În unele mreji găseam hidoase pisici de mare cu cap de 
motan şi coadă de mâţă, fiare nesătule, deşi doldora de 
peştele mâncat de-a gata din năvodul în care pătrundeau. 

M-am minunat de vicleşugul simplu cu care se prind 
lufarii durdulii, cei mai gustoşi din peştii mării. Pescarii luau 
pene de curcani din care pliveau smocuri de firişoare. 
Aceste bucățele mici de fulgi erau legate de vreo douăzeci 
de cârlige înşirate pe o sfoară lungă, cu o ghiulea de plumb 
la capăt. Înainte de apusul soarelui, când lufarii ieşeau la 
vânătoare de hamsii, urcam în barcă şi ne luăm după ei. 
Cunoşteam locul unde se află şi încotro se îndreaptă după 
miriadele de peştişori infimi, cât nişte gângănii, care se 
ridicau din mare şi zburau la faţa apei, cu un sfârâit de stol 
de lăcuste stârnit într-o fâneaţă. Erau hamsiile, urmărite de 


13 


lufarii prigonitori, care goneau înapoia lor. 

Vâsleam într-acolo şi slobozeam în mare ghiuleaua 
împodobită cu pene de curcă. Lufarii, crezând că fulgii sub 
care pândeau cârligele sunt hamsiile, le îmbucau cu 
lăcomie. E drept că, înmuiate în apă, nadele semănau 
aidoma cu fâţişoarele hamsiilor. Când turcul trăgea sfoara 
scotea atârnaţi de ea zeci de lufari dintr-o dată, pe care-i 
desprindea repede, ca să arunce iar şi iar ghiuleaua. ŞI 
vânatul nu contenea decât târziu, când cerurile deasupra 
mării se închideau încet, cu părere de rău parcă. 

Am scos de asemenea midii şi scoici din valvele cărora 
cădeau grăuncioarele de mărgăritar, fără nici un preţ, 
umplând nisipul plăjilor. 


Dar cele mai frumoase amintiri le-am strâns de pe 
malurile Buzăului, unde m-am născut şi am crescut. Incă de 
copil plecam cu tărbucul, o bucată pătrată de plasă prinsă 
într-o cruce de lemn, cu colţurile ridicate şi înfipte într-o 
prăjină lungă. Căutam sub malul râului un loc unde 
socoteam că trag peştii. De obicei coada unui vârtej, acolo 
unde apele, după ce s-au învolburat în ochiuri adânci, se 
potolesc într-un liman. Cufundam lin capcana tărbucului cu 
un boţ de mămăligă în ea şi aşteptam. Din timp în timp o 
scoteam binişor, ridicând-o de coada prăjinii. 

În reţeaua picurând argint se zbătea o mreană alburie şi 
câteva zvârlugi neastâmpărate, cu ghimpi în urechi, pe care 
şi-i înfigea în degetele mele. Rareori prindeam un crăpcean 
ori un clean mai mărişor. Prada o treceam, cu grijă, într-o 
groapă scobită în nisip şi plină cu apă, care ţinea peştii vii. 
Apoi vâram tărbucul - halăul, cum i se spune în alte părţi - 


14 


la loc şi iar aşteptam. Aşa până-n amiaza mare, când 
foamea mă gonea acasă. 

În sat nu erau pescari de meserie. Dar toţi pescuiau când 
venea Buzăul mare. Pe atunci ploua parcă mai des şi mai 
mult... Când norii se rupeau pe munţii albaştri din fundul 
văii, de unde râul cobora ca un balaur mânios, apele se 
umpleau şi se făceau ca un terci în urma undei, ce trecea 
tunând. Atunci peştii, ameţiţi de  izbitură viiturei 
neaşteptate, loviți de butuci şi de bolovanii rostogoliţi de 
şihoaie, sufocaţi de nămolul răscolit de iureş, fugeau la 
margini ca să scape şi să răsufle. 

Acolo aştepta, gloată, tot satul, bărbaţi, femei, copii, 
înşiraţi de-a lungul malurilor, unii cu oale şi străchini, alţii 
cu ciure şi site, câţiva cu tărbuce, cei mai mulţi cu mâinile 
goale. N-aveau decât să se plece şi să culeagă din apă ca 
braga peştii înăclăiţi. Atunci se sătura satul întreg de peşte, 
mai ales fâţe şi zvârlugi ghimpoase, fel de fel de baboi, 
mrene şi uneori chiar crăpcean. Copiii plecau acasă cu 
sânul doldora de plevuşcă. 

Alt chip lesnicios de pescuit era leasa. Se alegea din albia 
mare a râului o coadă, o gârliţă care se abătea cu un zăgaz 
de pietre pe prund în jos. În gura acestui crac răzleţ se 
aşeza cu meşteşug o împletitură de mlajă, în chip de papuc, 
cu deschizătura înainte şi vârful la vale. Leasa aduna în 
scoverga ei şi prefira toată apa gârliţei, care se strecura 
mai departe prin ochiurile gratiei, lăsând în ciocul lisei 
prada. Din când în când, peştişorii rostogoliţi licăreau o 
clipă pe alunecuşul împletiturii, ca să se oprească în 
capcana din capătul înfundat al lesei. Intr-un conac de 
noapte se puteau strânge câteva străchini de albişoară. 

Lesele se puneau numai seara. După neschimbatele legi 
ale firii lor, peştii îşi ţineau nesmintit obiceiul: ziua să urce 


15 


cursul râului, iar noaptea să-şi dea drumul înapoi la vale. De 
când e lumea lume, viaţa lor pendulează între aceste două 
călătorii, una pentru mâncare, cealaltă pentru somn. Noi îi 
pândeam la întors, aşteptându-i cu gura lesei proptită în 
calea apelor, pe care ei le coborau. Stam acolo la paza 
capcanei, pe prundurile lucitoare, spunând poveşti până ce 
Carul-mare îşi răsucea osiile. Alături ardeau focuri, la jarul 
cărora coceam porumb. 

Dar cel mai drag dintre toate mi-a fost pescuitul cu ostia, 
un fel de furculiţă mare, cu doi sau trei colţi, care se înfigea 
în peşte. 

Vânatul cu ostia se face numai noaptea, la lumina 
faclelor sau a unor bardace prinse într-o coadă de lemn şi 
pline cu păcură aprinsă. Se aleg de obicei nopţile de 
toamnă, când apa e mai rece şi peştele mai molâu. 

Ne strângeam cinci-şase prieteni din satele învecinate, 
ne sumecam pantalonii până dincolo de genunchi şi intrăm 
în vadurile bolovănoase ale Buzăului. Păşeam furiş, 
mişcând lin picioarele, aşijderi fantomelor, ca să nu trezim 
peştii adormiţi lângă pietre sau între lespezi netede. Lumina 
faclei, ţinută cu stânga de fiecare din vânători, tremura ca o 
altă văpaie a stelelor şi pătrundea apa până la fund, 
amestecând umbrele noastre cu ale copacilor de pe maluri. 
Trâmbă! toţi sau răzleţi colindam în susul râului apele 
revărsate, ocolind bulboanele şi ochiurile până târziu după 
miezul nopţii. 

Ajungeau uneori până la noi, pe aripile liniştii, sunetele 
clopotelor de la Mănăstirea Ciolanu. 

Cei mai îndemânatici, când zăreau năluca încremenită a 
peştelui, izbuteau să înfigă fierul în mreana pitulată sau în 
crapul ce sta aninat de piatra ce-şi alesese sprijin pentru 


1 Rând, şir, lanţ. 
16 


noapte. 

Totul se săvârşea într-o pace şi o tăcere gâdilate numai 
de şopotul undelor, ce ne împresurau coapsele cu fiori. 

Când ne pătrundea frigul şi ni se ura ne strigam unii pe 
alţii şi ieşeam. Aprindeam focuri, mâncam merindele şi 
beam cu vitejie o sticlă de poşircă în cinstea celor câţiva 
baboiaşi care ne arătau vrednicia. 

Aceste simple şi senine bucurii sănătoase s-au zidit 
adânc în temeliile vieţii mele. Pe ele s-au putut clădi, fără 
să mă strivească, durerile de mai târziu. 


17 


FATA DIN JAVA 


ERA ÎN TOIUL VERII. Bucureştii clocoteau în vipii ca o 
cetate blestemată peste care se vărsase asfalt încins. Fâşii 
de trotuare năclăioase ca hârtia de prins muşte te înhăţau 
gata să-ţi tragă pantofii din picioare. In catranul lor se 
înşirau, aidoma unor urme de fosile, formele tuturor 
încălţămintelor perindate, la un loc cu labe primitive 
neîncălţate încă, enigme pentru viitorii geologi. 

Duhori de benzină, ulei prăjit şi cauciuc ars de la 
automobile, învrâstate cu altele, de mititei fripţi şi carne la 
grătar, adaose cu împuţiciuni de gunoaie neridicate şi 
râgâielile gurilor de canale, ar fi făcut pe un rătăcit din altă 
lume să se creadă într-o nouă Gomora, în ceasurile cele mai 
grele ale bătăii ei de către Dumnezeu. 

Ţi-era groază să răsufli. Nu trăgeai în piept decât dogoare 
îngroşată cu trâmbe de praf şi nisip, răscolite de goana 
maşinilor cu eşapamentele deschise. Ţi-era spaimă să te 
mişti: pentru un pas, pentru un gest, te năpădeau pâraie de 
sudori, pe care trebuia să le pui la loc bând de două ori pe 
atât sifon. Apa nu era îngăduită. Ceea ce se scurgea pe ţevi 
era cu neputinţă de înghiţit. Venea, când se îndura să 
curgă, o leşie caldă şi leneşă, amestecată de-a dreptul cu 
clor, ca şi când stomacurile băutorilor ar fi fost spălătorii 
chimice. 

Toate astea pătrundeau, ajungeau şi până la mine, în 


18 


subsolul unde îmi strămutasem masa de scris, dar nu mă 
atingeau. Faţă de temperatura şi fierberea mea proprie, 
lipărul de afară nu mai însemna nimic. Eram un tânăr 
vulcan în plină erupție literară. 

Stam cufundat până peste cap în al doilea volum al meu 
de poezii, pe care-l pregăteam pentru toamnă, întregit cu 
un apocalips în versuri. Şi nu mai ştiam de nimic altceva pe 
lume. 

Primul volum, debutul, Ste/e negre, avusese un răsunător 
succes. Şi pentru cei 19 ani ai mei laudele criticilor, curtea 
revistelor literare, avansul editorilor, entuziasmul generaţiei 
mele şi pizma cu mârâieli a înaintaşilor alcătuiau un cocteil 
atât de ameţitor, că mă făcea nesimţitor nu numai la 
neplăcerile ce soseau dinafară, dar chiar la o primejdie 
adevărată. M-ar fi putut străpunge şi pe mine cineva cu 
şpanga, ca pe Archimede, fără să bag măcar de seamă. 

Mă aflam singur şi fericit în toată casa. Părinţii plecaseră 
la Sinaia, oaspeţii unui frate al mamei, care închiriase acolo 
o vilă întreagă şi trăia pe picior princiar. Unchiul Miti 
colindase lumea ca să facă avere, şi acum se întorcea 
miliardar ca să epateze, în lipsă de altcineva, familia. Eu nu- 
| văzusem până atunci. Nu mă născusem când el părăsise 
ţara. În ultima vreme se aşezase în Java, unde, intrat în 
uriaşele plantaţii de arbori ai cauciucului, se îmbogăţise 
fabulos. 

Dar excesele de excitante, o febră tropicală şi clima 
neprielnică îl aduseseră în aşa hal de şubrezenie, că a 
trebuit să părăsească măcar pentru câteva luni afacerile şi 
să se strămute într-o regiune salubră. Şi-a adus aminte 
atunci de ţară şi deveni iar dintr-o dată fratele dulce al 
mamei. De unde până atunci fusese numai unchiul din 
America şi apoi unchiul din Java, care-ţi trimite la zece ani o 


19 


dată o fotografie cu un cec pentru bomboane şi haine, ne- 
am trezit cu el peste noi, rudă nelipsită, cu amestec în 
treburile cele mai intime ale familiei şi mai ales mentor 
îndrăcit. 

Dintr-o dată, cum m-a văzut şi m-a sărutat, am ajuns 
slăbiciunea unchiului din Java, care - aşa, gata crescut - mă 
adoptă cu entuziasm. Şi îşi puse ca ultim scop să mă 
formeze după ideile şi gusturile lui. Mama, bineînţeles, era 
în al nouălea cer. Tata, biet profesor de liceu, intimidat şi 
precaut - era vorba de miliarde - nu se împotrivea pe faţă. 
Eu eram de-a dreptul ostil, ca un prinţ moştenitor bizar şi 
îndărătnic, care dă cu piciorul tronului. 

Cât şezuse în Bucureşti, unchiul locuise în hotel, dar 
venea de mânca şi sta toată ziua la noi. Bineînţeles, toată 
cheltuiala o ducea el. Dar pe mine mă plictisea cumplit. Nu 
mai sfârşea cu sfaturile practice, teoretice, cu aforismele şi 
apoftegmele lui de viaţă, parcă el, cum i-am spus-o de la 
obraz, cu asta câştigase banii. 

Până la urmă a hotărât, cu de la sine putere, să las 
literele şi să trec la Politehnică, pe care s-o isprăvesc 
americăneşte, în vreo şapte-opt luni, cât mai are el de stat 
în ţară, ca apoi să mă ia numaidecât în Java, la exploatările 
lui, unde e nevoie de un inginer-şef de încredere... M-am 
făcut foc, am refuzat categoric şi exasperat, până la urmă i- 
am răspuns numai cu obrăznicii. Am avut din pricina asta o 
ceartă cu mama, care ne-a ţinut supăraţi până la plecarea 
lor. Noroc că prăpădul căldurilor l-a gonit pe exoticul meu 
unchi la Sinaia, unde a luat cu el şi pe ai mei. Şi eu am 
rămas singur, de capul meu, plin numai cu versuri de 
apocalips. 

Stam astfel sihastru, în subsolul asudat, în cordială 
înţelegere cu şobolanii, şi nu mâncăm decât pepeni. Mi-i 


20 


aducea servitoarea, reci, de la gheaţă, cu miezul roşu 
brumat ca de o chiciură, şi binecuvântam stepa şi arşiţa 
care zămislesc astfel de minuni, pepenii verzi. 

Într-o zi, tocmai când scriam poemul mistic al tiparului, 
solie anume trimeasă pentru poet de marea Sargaselor, o 
claxonare în faţa casei, din ce în ce mai lungă, mai 
insistentă, mă  întrerupse. Nu m-am clintit însă. Am 
aşteptat. Larma devenea însă exasperantă. Servitoarea nu 
ieşea... Acum claxonul încetase, dar începu să sune soneria 
turbată. Plictisit, am tras o pijama peste adamismul meu 
paradisiac şi m-am hotărât să urc. Un Lincoln-Zephir 
splendid stopase la scară şi şoferul măreț îmi întinse 
încruntat un plic. Am vrut să cobor ca să-l desfac jos. 

— Nu, vă rog să daţi imediat răspunsul, îmi porunci tare 
omul de sub şapca galonată şi livreaua arogantă. 

Asta mă supără grozav. Am simţit imediat că am de-a 
face cu un emisar al unchiului din Java. Îi întorsei spatele şi 
cu aceeaşi mişcare îi trântii uşa în nas, lăsându-l să aştepte. 

Am citit scrisoarea. Nu mă înşelasem: era de la unchiul 
Miti, care mă chema să vin numaidecât la Sinaia: murea de 
dorul meu - cumpărase maşina pe care o trimetea numai 
pentru mine, să mă plimbe în fiecare zi la Braşov şi la Sibiu. 
Câteva rânduri adaose de mama îmi aminteau şi mă rugau 
să nu lipsesc: a doua zi era aniversarea zilei de naştere a 
tatii. O sărbătoare intimă, dar de o gingaşă şi emoţionantă 
solemnitate, ce se desfăşura totdeauna numai între noi trei. 
Cu o lună înainte colindam librăriile, căutând cartea cea mai 
jinduită de el, care trebuia legată bibliofilic, cu cifrul lui 
aşezat în anumit loc. Florile, schimbul de îmbrăţişări, 
prăjiturile care-i plăcuseră lui în copilărie, sticla de vin rar, 
destupată cu pompă, din care gustam fiecare abia câte un 
deget, prefăcându-ne că ne place, de toate astea mă 


21 


lipseam acum din pricina afurisitului de unchi, care se 
vârâse între noi şi ne strica, cu banii şi cu tirania lui, viaţa. 
Mă apucasem să scriu un refuz drastic. Era un chip dea mă 
răzbuna... 

Dar din nou îmi căzu sub ochi rugămintea mamei şi o 
listă de târguieli pe care să le aduc, în frunte cu tradiționala 
sticlă de vin. Şi m-a înduioşat. Dar nu m-am dat bătut de 
tot. Am lăsat şoferul să aştepte. M-am urcat abia peste o 
oră. Moţăia la volan. L-am chemat şi l-am luat de sus. 

— Ţine lista asta şi banii, îi poruncii. Cumpără tot ce scrie 
aici şi vino astă-seară la ora şapte. 

— Am ordin să vă aduc imediat, cercă el să mă 
intimideze. 

— La ora şapte. Şi i-am trântit uşa-n nas. 

M-am muncit să înnod firul. M-am căznit să cad iar în 
transă. A fost cu neputinţă să mai scriu: tiparul îmi scăpa 
printre degete. 

Unchiul Miti găsise chip şi de acolo, de departe, să mă 
sâcâie şi să-mi alunge inspiraţia. Cuvânt să-mi fie şi mai 
nesuferit. 

Acum lipsit de protecţia muzelor, începusem să simt 
apăsarea şi mizeria Bucureştilor. Nu suferisem toată luna 
de căldură cât am suferit în după-amiaza aceea, aşteptând 
şoferul. Îmi părea aproape rău că-l expediasem cu atâta 
uşurătate. 

Mi-era teamă că ar putea să nu mai vie. Atins în 
susceptibilitatea lui de slugă de casă mare, ar fi putut să 
plece înapoi, spunând că eu am refuzat să merg. La gândul 
ăsta, broboanele de sudoare îşi dublau volumul şi-mi 
curgeau cu gâdilituri mai ales pe spate, ca nişte gângănii 
care mi-ar alerga pe piele. 

În sfârşit, de la ora cinci maşina se înţepeni în stradă şi 


22 


aşteptă supusă, fără larmă. Îmi luasem satisfacția şi nu 
dădusem lecţia în vânt. Mă gătii şi pregătii încet, îmi umplui 
valiza cu hârtii, cărţi şi manuscrise. Şi, nemaiavând ce face, 
mă învârteam încurcat prin bibliotecă, cercetând ce carte 
aş putea să duc tatii. Şi din nou mă prinse paraponul pe 
unchiul din Java: nici măcar cu prilejul acestei atât de 
scumpe aniversări nu putusem scăpa de el. Mi-era ciudă pe 
tata şi mama că nu s-au gândit să-l lase acolo şi să vie ei 
amândoi pentru sărbătoarea noastră... Dar dacă e să fie şi 
unchiul între noi, asta strică jocul convenției, gândeam. ŞI 
de vreme ce se admite un al patrulea, atunci pot şi eu să 
mă prezint fără cartea de rigoare. 

La ora şase am urcat în automobil, în loc de cine ştie ce 
ediţie rară, vreo câţiva pepeni uriaşi, la picioarele mele. 

Şoferul, de data asta salutându-mă foarte respectuos, i-a 
primit cu entuziasm. 

— Mare bine faceţi, conaşule, că ducem lipsă de pepeni 
la Sinaia. 

Asta mi-l făcu simpatic. Îl întrebai despre maşină, cum a 
fost cumpărată. 

— A luat-o chilipir domnul Mihail, răspunse el familiar. 

Domnul Mihail era unchiul meu din Java. Şi-mi dădu 
amănunte cum un jucător la ruletă se decavase şi vânduse 
ieftin unchiului maşina cu şofer cu tot. Omul se pricepea să 
profite de aproapele său... 

Până la Câmpina, cu tot geamul deschis, cu toată viteza 
nebună, credeam că plesnesc de căldură, închis ca într-o 
cloşcărie artificială. De la Comarnic, viaţa a început să iasă 
din leşinul de până atunci şi văzduhul parcă să se 
încordeze. Sus la Oraţii, aerul s-a schimbat dintr-o dată: s-a 
făcut gustos ca nişte bucate cărora le-ai pus mirodenii şi 
sare. Muntele se închipuia de o parte şi de alta nu de piatră, 


23 


ci ca de răcoare condensată, o înaltă răcoare verde, 
crestată pe azurul cerului, prin care fulguiau luminile 
apusului. 

Am găsit familia în parc, aşteptându-mă, şi am coborât la 
hotel, unde unchiul avea masa lui cu serviciul special. Eram 
obosit, posac şi indispus. Mâncam în silă, ascultând distrat 
conversaţia, cu a cărei întreţinere îşi cheltuia numai unchiul 
vorbele. Ca de altfel şi banii pentru tot ce era de plată. 

Ne-am ridicat devreme de la masă şi am plecat la vilă, 
unde ne aşteptau cafelele, bineînţeles preparate cu cafea 
veritabilă adusă de unchiul, care a găsit prilej să ne 
vorbească despre toate felurile cum se prepară cafeaua în 
lume, la pol, la tropice, la ecuator. Dar, decretă el, cea mai 
delicioasă e tot cea preparată ca la noi, aşa-zisa turcească. 

Îl ascultam şi-l analizam a suta oară pe acest detestat 
unchi din Java. Culesese de pretutindeni şi strânsese în el 
multe lucruri bune: puţină morgă englezească tăiată cu o 
undă de umor, multă dezinvoltură americănească, oarecare 
flegmă olandeză, ceva emfază spaniolă, un dram de 
perfidie, dar şi de subtilitate asiatică, un fel de olla podrida, 
din care se respira mereu izul românesc, căruia mediul îi 
dădea ghes să iasă din ce în ce la iveală. Un fel de 
mitocănism, alcătuit din naivitate şi dintr-un soi de lipsă de 
ipocrizie, aşa cum ţi-ai sufleca mânecile şi ţi-ai scuipa în 
palme - la figurat, bineînţeles - care trebuie să-i fi adus 
succese în multe împrejurări. 

După ce s-a sfârşit cu cafeaua băută afară, pe terasă, s-a 
ajuns repede iar la mine şi la viitorul meu. Adică al 
unchiului din Java, care, dorindu-mă pe mine alături de el, 
tot la sine se gândea. Ne-a spus din nou că ar fi putut să se 
ducă pentru aer la Simla, în Himalaia, unde se strânge 
toată protipendada anglo-indiană, sau în Elveţia, ori în 


24 


munţii Scoției, dar preferase România numai pentru mine, 
să mă ia cu el. 

l-am răspuns ritos, ca şi până atunci, că nu-mi părăsesc 
părinţii. Mama a ridicat, oftând, ochii către stelele ce 
pâlpâiau pe cer, tata i-a lăsat în jos surâzând, şi din nou am 
întărit declaraţia că nu simt vocaţie pentru altă îndeletnicire 
decât cea literară. 

— Adică poezia, făcu ironic unchiul. 

— Poezia şi toate celelalte, replicai. 

— Dar astea nu sunt realitate, ridică el glasul. Sunt nori. 

— Cum nu sunt realitate? mă îndârjii eu. Te rog ia-l şi 
strânge-l în mână. Poţi să spargi capul cuiva cu el, şi-i 
întinsei volumul meu Ste/e negre, care, frumos legat, sta pe 
masă, adus de tata. 

— Asta chemi tu realitate, se dezgustă unchiul. 

— Sigur, şi chiar după concepţia d-tale: mi-a adus câteva 
sute de mii de lei venit. 

Unchiul surâse lung, făcu ochii mici şi răutăcioşi după 
moda javaneză şi ceru alt rând de cafele. 

— Bine, zise el, recunosc: volumul tău e real la pipăit. Dar 
tot atât de departe de realitate cât e o fată javaneză. 

— Şi ce? O fată din Java, îndrăznii eu să spui, roşindu-mă, 
este mai puţin femeie? Nu are şi ea de dat şi de primit cu 
trupul şi sufletul ei o dragoste? 

De data asta unchiul se lăsă pe spatele fotoliului cu un 
hohot de râs zgomotos. 

— Ei, ai mare haz. Pentru asta meriţi să afli îndată câtă 
realitate reprezintă versurile tale. Şi ceru îngăduinţă de la 
mama să-mi istorisească o întâmplare a lui, care crede că- 
mi va folosi şi mie. Să nu se supere nimeni dacă povestea e 
puţin cam suvelcată, adaose sorbind ultima înghiţitură de 
cafea. 


25 


Soseam întâia oară în Java, unde mă chemau treburi 
însemnate, puse mai dinainte la cale în marile metropole 
comerciale ale lumii. Nu eram un naiv. Crucea Sudului 
lucise de multe ori deasupra mea. Străbătusem de câteva 
ori de la un capăt la altul cele două Americi şi căpătasem o 
experienţă cât aş fi ocolit pământul pe jos. Singur New 
York-ul - acest microcosm - este în stare să-ţi dea lecţii de 
ce e lumea întreagă. Fiecare din mahalalele lui exotice 
valorează cât ţara respectivă pe care o reprezintă. 
Cunoscusem acolo, ca şi la Sân Francisco şi pe toată coasta 
Pacificului, ca la ei acasă, pe negri, pe chinezi, pe japonezi 
şi pe indonezii la care veneam acum şi pe care-i 
manipulasem deja cu acea superioritate pe care ne-o dă 
pielea noastră albă şi sufletul nostru negru. 

Debarcam în Java ca biruitor, un fel de proconsul al 
cauciucului. Pusesem mâna pe cea mai mare întreprindere 
de cauciuc şi gutapercă şi, în subsidiar, mă infiltrasem 
peste tot în comerţul cu zahăr, piper şi scorţişoară. 

Trebuia acum să mă aşez în carne şi oase pe pământul şi 
între oamenii pe care până atunci îi cârmuiam numai de 
departe, cu cifre şi radiograme. 

Enormitatea afacerilor mă silise să lichidez pe toate 
celelalte risipite în trei continente şi să mă aşez acolo. 

Am debarcat dimineaţa în portul Bataviei, capitala Javei, 
care m-a primit cu o măreaţă sărbătoare de lumini pe cerul 
exotic, atârnând în el ca imense steaguri desfăşurate, cu 
splendide benţi, de la aurul lichid şi topazul topit până la 
smaraldul care se amesteca lin cu safirele mării. 

Subalternii obsecvioşi, albi şi metişi, cu o droaie de 
servitori galbeni, s-au urcat pe punte să mă salute şi să-mi 
care bagajele. O maşină imperială m-a dus la hotel, pe o 
autostradă umbrită de copaci imenşi, de pe care nu s-a 


26 


ridicat un fir de praf. Patronul, directorul, întreg personalul 
mi-au ieşit înainte, să primească şi să se ploconească în 
faţa unui potentat al insulei fermecate. Mi se pregătise un 
apartament în latura de nord a clădirii. 

— E mai ferit de căldură, îmi spuse, frecându-şi mâinile, 
directorul. 

Ştiam că e o minciună cu care sunt amăgiţi toţi călătorii, 
ca să li se stoarcă mai mulţi bani. Căldura la ecuator e 
aceeaşi pretutindeni, în odăi, ca şi în pivniţă... Dar primii 
hatârul, cu un surâs de mulţumire, ca un suveran. 

Cum eram odihnit, îmbăiat de pe vapor, am luat numai 
micul dejun şi am poruncit ca imediat să plecăm la birourile 
administraţiei... Am străbătut oraşul. Văzusem multe 
minuni; tropicele îmi erau familiare, dar Batavia, cu 
înfăţişarea ei nu de oraş, ci de codru în care s-au rătăcit ici- 
colo case, vile şi pavilioane, ca nişte scufiţe roşii din basme, 
m-a încântat. 

Am călătorit prin inima oraşului ca printr-o junglă cu tot 
soiul de copaci peste care domneau smochinii gigantici, 
sprijiniți fiecare în zeci de trunchiuri ca nişte colonade... 
Palmieri de toate soiurile, cedri uriaşi, alternând cu 
boschete de flori senzaţionale, de toate formele şi culorile, 
te făceau necontenit să te crezi într-un parc fermecat, nu 
într-o cetate îmbâcsită de negoţ şi mărfuri. 

Are să-ţi placă mult, mi se adresă direct unchiul. Acolo 
natura n-a cedat un pas. Şi chiar în oraş, cum slăbeşte o 
clipă mâna omului, o liană, un copac, o ferigă uriaşă îi ia 
repede locul. Dacă nu ne-am apăra, lumea vegetală ne-ar 
înăbuşi într-un singur sezon tropical. 

Trebuie să vă spun că până la vremea amiezei ne-a 
plouat de vreo trei ori. Şi tot de atâtea ori cerul s-a 
înseninat într-o splendoare de azur din ce în ce mai pur. O 


27 


furtună izbucnită pe neaşteptate în pădurile Javei este cel 
mai extraordinar concert simfonic, în care cerul, norii cu 
tobele lor, ploaia, copacii şi coamele zbuciumate scot ca din 
mii de instrumente armonii şi ecouri, pe care, ascultându-le, 
un poet poate scrie poeme nemuritoare. Şi, spunând asta, 
unchiul îmi adresă un surâs perfid şi, întorcându-şi ochii 
languroşi către mine, adaose: Ştiu că-ţi place muzica şi că 
urmăreşti simfonicele. Acolo te asigur că nu au să-ți 
lipsească, şi încă din acelea colosale, cum numai natura 
ştie să pregătească. 

Dar, răpit de entuziasmul neistovit de atunci, m-am 
rătăcit iar în jungla magică a Bataviei, deşi ar trebui să fiu 
blazat şi sătul de ea, şi m-am depărtat de scurta întâmplare 
pe care-mi propusesem să v-o spun şi la care mă întorc. 

După masa luată în grădina hotelului, alt imens parc 
exotic, directorul s-a apropiat discret şi mi-a spus, 
întorcându-şi pe dos ochii mieroşi ca un codoş, că masa de 
seară se ia la ora nouă şi că în odaia de culcare mă 
aşteaptă în pat o fată javaneză, anume pentru mine 
pregătită. 

Am tresărit fără voie... O fată javaneză? Diseară, în patul 
meu? N-o cerusem. Nici măcar nu avusesem gând pentru 
aşa ceva. Dar dacă astfel e obiceiul... Şi, până să protestez 
sau să refuz, un fior mă gâdilă de câteva ori în sus şi în jos 
prin măduva spinării şi mă opri să răspund. 

Şi unchiul îşi dezveli într-un rânjet sardonic dinţii galbeni, 
privindu-ne pe rând cu ochii lui lucioşi de bolnav de friguri. 
Mama se prefăcu că s-a înecat şi tuşi în mână. Tata, 
stânjenit, roşi şi pentru mine. Eu, furat cu adevărat de 
povestea tărâmurilor de vis, am ascultat, cu naivitate, 
înainte. 

— Am plecat apoi, urmă unchiul, cu maşina în vechiul 


28 


oraş olandez, fosta capitală a Javei, la câţiva kilometri 
depărtare, unde aveam magaziile şi antrepozitele de 
mărfuri, şi spre seară ne-am întors în Noua Batavie. 
Mărturisesc, fără să vreau, mintea nu mi-a fost tot timpul 
decât la fata din odaia mea de culcare. Mă întrebam cum 
are să fie? Micuţă, gingaşă şi galbenă ca o indoneză...? M-ar 
fi supărat dinţii lăcuiţi cu negru. li doream albi. Sau are să 
fie o creolă splendidă, amestec de sânge spaniol cu olandez 
şi malaez, care dă câteodată exemplare unice, cu o carne 
admirabilă, arzuie şi insaţiabilă, în care perfidiile şi 
voluptăţile se topesc cum se împreună petalele orhideelor 
ca să zămislească o formă monstruos de frumoasă? 

Şi deodată mă pălea frica tainică; dar dacă o fi cine ştie 
ce stârpiciune? O urâţenie? Nu, nu, îmi spuneam tot eu. Nu 
îndrăzneşte directorul să mă păcălească tocmai pe mine. 

Până la masa de seară am colindat pe jos câteva alei... 
Era încă lumină întârziată, cu bogăţie de nuanţe, care se 
răsfrângeau pe lumea întreagă. Femei de tot soiul şi de 
toate condiţiile treceau agale. Unele aproape goale, cu sânii 
dezveliţi, cu formele pline şi unduioase, cu trupul numai 
ademeniri şi viclenii. Mă supărau din când în când acele 
saronguri de rogojină, un fel de jupoane de paie împletite, 
fuste rigide de rafie în care femeile se vâră de la brâu în 
jos. Imi venea să sfâşii coviltirele astea, sulurile astea de 
rogoz în care tăinuiau tot ce aveau mai preţios. 

Comparam în gând fiecare femeie pe care o întâlneam cu 
acea misterioasă fată javaneză care mă aştepta ca o 
mireasă în patul meu de la hotel. Dar să vă scutesc de 
toate gândurile şi nerăbdările mele. 

După masă m-am urcat în odaia mea. Urcat e o vorbă. 
Acolo clădirile nu sunt decât cu parter, din pricina deselor 
cutremure. Un boy malaez mă conducea şi mi-a deschis 


29 


uşa, apoi s-a retras repede. 

Am pătruns emoţionat, cu bătăi de inimă şi inundat de 
sudoare. Eram chiar încurcat... eu, omul hârşit de trei 
continente. Îmi explicam de altfel eu însumi starea. Tot 
timpul pe vapor fusesem cuminte, model de continenţă, 
aproape ascetică. 

Mi-am compus o figură cu o expresie binevoitoare şi 
oarecum nepăsătoare şi, înaintând în mijlocul odăii, mi-am 
aruncat ochii întâi de jur împrejur, pe fotolii, jos pe 
covoare... nimic. Am trecut în camera de toaletă, am 
cercetat baia. Fata javaneză nu era nici acolo. Mi-am adus 
aminte atunci de vorbele directorului, care-mi spusese că 
fata mă aşteaptă în pat. Sigur că aşa era obiceiul şi astfel 
cere decenţa javaneză. Cât sunt de mici şi delicate aceste 
creaturi exotice, s-ar putea prea bine să se fi vârât sub 
cearşaf şi să fi adormit acolo. M-am apropiat tiptil şi am 
ridicat învelişul. larăşi nimic. Patul gol. 

O zvâcnire, un protest al întregii mele cărni, creier, inimă, 
măduvă, toate la un loc, mă făcură să-mi dau seama de 
câtă însemnătate pusesem în această simplă aventură. 
Tremuram tot, un tremur nervos, nestăpânit. Şi o furie de 
proporţii dincolo de neînsemnatul incident mă aprinse. Îşi 
bătuse directorul joc de mine. Asta numai o clipă, căci 
imediat mă fulgeră un gând: dar dacă fata, plictisită de 
aşteptare, sau poate speriată de prima ei aventură, o fi 
fugit acasă? Codoşul mi-o recomandase ca nouă, proaspătă 
şi pregătită înadins pentru mine. Deci încă neştiutoare şi 
spăimântată de ceea ce îşi închipuia că o aşteaptă. Şi un 
regret, amestecat cu remuşcări, îmi aduse în gând o fetiţă 
plânsă şi despletită, de care m-aş fi lipsit bucuros. 

Dar numaidecât evocai iarăşi una din acele splendide 
femei, învoalte ca o fructă tropicală gata să se despice, din 


30 


care întâlnisem atâtea în oraş. Şi mă hotărâi. Sunai. 
Malaezul cu chipul de tărtăcuţă intră. Cercai în tot felul să-l 
fac să înţeleagă întrebările mele despre fata javaneză, dacă 
a fost, unde e acum, de ce a plecat... N-a fost cu putinţă să 
mă înţeleg cu el. 

Am coborât atunci eu însumi jos şi am chemat pe 
director, căruia, sub cuvânt că-i cer alte desluşiri, i-am spus 
foarte detaşat, aşa, în treacăt, că n-am găsit în cameră fata 
javaneză de care-mi pomenise. 

— A, cum se poate? se miră el. E acolo, vă rog, chiar eu 
am dus-o. 

— Atunci a plecat, făcui eu cu simplitate. 

Directorul mă privi uimit. 

— Cum să plece? Nu se poate! Căutaţi-o vă rog bine, este 
în pat. 

— Am căutat-o şi în pat. Nu e, replicai. 

— Atunci merg eu cu dumneavoastră. 

În acest timp mă liniştisem. Siguranţa cu care vorbea 
directorul, încredințarea că nu e mistificare îmi aduseră 
cumpătul. 

Intrarăm în cameră. Însoţitorul merse îngrijat drept la pat 
şi dădu cearşaful de olandă la o parte. 

— lat-o, domnule! E la locul ei şi vă aşteaptă. 

Şi, întorcându-se satisfăcut, îmi arătă pusă lângă perete o 
pernă lungă, un soi de sul zvelt şi mlădios, îmbrăcat în 
pânză albă, care se odihnea în patul meu. Am rămas o clipă 
zăpăcit... 

— E chiar cea pregătită pentru dumneavoastră, nouă şi 
din material cu totul proaspăt. Nu a mai folosit-o nimeni, 
cum se practică în alte hotele. 

Într-un fulger de intuiţie, înţelesei totul şi frânai tumultul 
din mine. 


31 


— A! nu ridicasem cearşaful, mă scuzai eu şi îi mulţumii 
surâzător. 

El ieşi urându-mi noapte bună. 

Mă dumerisem deplin şi râsei singur de mine. Fata 
javaneză nu era, cum crezusem, o fată. Era perna, sulul cu 
care oamenii din Java dorm noaptea în braţe şi pe care l-au 
botezat fata javaneză! Din pricina căldurilor tropicale şi a 
sudorilor care te inundă, dacă ai sta toată noaptea cu 
coapsele lipite una de alta şi cu braţele lângă trup, pielea ţi 
se opăreşte şi se răneşte. Când se adaugă complicaţii, se 
ajunge la putrezirea cărnurilor atacate de secrețiile acre şi 
fierbinţi ale sudorilor. Ca să te aperi de aceste neplăceri, iei 
în braţe şi-ţi încolăceşti coapsele în jurul acestui sul, lung 
cât corpul, făcut din ierburi uscate, care te desparte astfel 
de tine însuţi. El suge şi-n el trec toate zemurile impure pe 
care ţi le stoarce căldura în tot timpul somnului. 

Şi, în loc de dorita fată din Java în carne şi oase, am 
dormit în braţe cu perna care-i purta numele. 

Aşa faci şi tu acum... Strângi în braţe şi chemi realitate 
ceea ce în fapt nu e decât o fată din Java confecţionată din 
vorbe: poezia. 

Concluzia brutală şi directă ca o lovitură strică pentru 
mine tot farmecul povestirii care mă furase până atunci. 
Unchiul băgă de seamă, dar, tiranic şi lipsit de tact, insistă 
mai departe cu morala fabulei. 

— Am folosit şi eu fata din Java, dar cu bună-ştiinţă că e 
un simulacru şi că realitatea este alta. Ba i-am adus tot 
soiul de îmbunătăţiri inventate de mine. 

Am plăsmuit-o din alge marine, cu miros răcoros de ape. 
l-am lăsat miezul gol şi în el am ascuns un ventilator 
electric. Dar ştiam că strâng în braţe tot o păpuşă, o iluzie 
pentru care nu părăsesc celelalte femei. 


32 


Aşa şi tu, oricât vei inventa ritmuri noi, sau că vei trece la 
romanul compact, tot numai cu fata din Java ai de-a face, s- 
o ştii. 

Nu tăgăduiesc, uneori, când ţi se urăşte cu realitatea, 
când te saturi de carne adevărată, te poţi odihni câteva 
nopţi cu perna poeziei între coapse. Dar aşa, toată viaţa, 
cum visezi tu!... 

Sinaia răsufla sălbateca răcoare din toţi plămânii ei de 
codri întunecaţi. Şi ne poftea la culcare. 

A fost un deliciu să mă pot înveli şi să dorm în pătura 
înfăţată. Dar toată noaptea m-a obsedat fata javaneză. M- 
am visat numai cu ea în braţe, când în chipul volumului 
meu Stele negre, alungit ca un sul îmbrăcat în piele 
galbenă, când preschimbată într-o luxuriantă femeie 
tropicală, din carnea căreia ieşeau paie şi alge care mă 
înţepau. Şi m-am deşteptat mai obosit şi mai indispus decât 
mă culcasem. 

A doua zi am părăsit vila şi am fugit cu primul tren la 
Bucureşti, în subsolul plin cu versuri şi coji de pepeni verzi. 


33 


LIMANUL 


DOAMNA SUNĂ DE DOUĂ ORI şi ceru să vie nursa cu 
copilaşul. Era ora 11, ora plimbării de dimineaţă, şi, ca bună 
mamă, înainte de plecare, trebuia să inspecteze toaleta 
micuţului, ca şi a bonei, care i-l aduse numaidecât în braţe. 
Dintr-o  vultoare de volane albe, ce-l cuprindea 
spumegătoare din cap până mai jos de picioruşe, ieşea doar 
un chip vag de păpuşă bolnavă. Doamna îl luă din mâinile 
bonei, îl sărută, îi rândui horboţelele de la capişon şi, 
punându-l iar femeii în mâini, dete „bunul de ieşire”. 

— Cum a dormit astă-noapte? întrebă doamna. 

Femeia care pornise se întoarse şi răspunse că băieţelul 
dormise foarte rău, din pricina dinţilor care vor să iasă şi-l 
sâcâie de câteva zile. 

— Doctorul a fost azi dimineaţă? 

Fusese şi prescrisese o doctorie pentru frecat gingiile. 

Când au ajuns la uşă, doamna întrebă din nou despre 
copil, dacă mănâncă bine. 

— Cu multă caznă, abia ia jumătate din papiţa obişnuită, 
răspunse nursa, care mai aşteptă câteva clipe celelalte 
recomandaţii, ce nu întârziară. 

— Suzana, fii cu băgare de seamă. Nu lăsa nici o clipă 
copilul singur. 

Nursa ridică plictisită capul. 

— Şi mai ales nu îngădui nimănui să se apropie de el, 


34 


insistă doamna. Vezi că şi azi scriu gazetele despre alţi 
copilaşi răpiți de bandiți. E al doilea în timp de o 
săptămână. Au ajuns Bucureştii mai rău ca New York-ul. 

— N-aveţi nici o grijă, doamnă, o asigură bona ieşind. 

Era în adevăr pe vremea când ecouri din isprăvile 
gangsterilor americani se izbeau până în malurile 
Dâmboviţei. Şi doamna al cărei soţ se număra în elita 
industriei autohtone avea ambiția să se creadă pusă printre 
cei dintâi pe lista bandiţilor de copii. 

Jos în stradă aştepta căruciorul, pomponat ca un 
madrigal. In afunzişul lui alb şi pufos copilul se pierdu ca 
într-un val. 

Când au ajuns în Cişmigiu, soarele pripea uşor şi o lumină 
îmbătătoare umplea grădina. Era sfârşit de mai. Umbrele pe 
sub copaci sclipeau, fragede şi aeriene aşijderi foilor de sus. 
Mici şipote de vânt izvorau ici-colo din senin şi se ţeseau de 
la o alee la alta, schimbând între ele miresmele ca pe nişte 
bucurii, de-a lungul cărora mergeau oamenii. 

Dar copilaşul se arăta nesimţitor la frumuseţile lumii. El 
îşi urma lupta cu dinţii săi îndărătnici şi scâncea necontenit, 
frământându-se sub zorzoanele plăpumiţei. Nursa trebui de 
astă dată să-l plimbe cu adevărat şi, în loc să se aşeze ca 
de obicei lângă celelalte bone, făcu de câteva ori înconjurul 
grădinii. 

În cele din urmă, copilul adormi. Întâi cu tresărituri, apoi 
din ce în ce mai adânc. Bona se retrase în fund, în colţul cel 
mai ferit de zgomot, unde nu se jucau copiii, lăsă căruciorul 
cu micuțul în soare şi ea se aşeză la o lungime de braţ, pe o 
bancă. 

Era trudită. Nu dormise de câteva nopţi, trezită ceas cu 
ceas de plânsetele copilului, chinuit de primii dinţi. Ziua nu 
avea timp de odihnă. Trebuia să-l hrănească, să-i facă baie, 


35 


să-l schimbe, să-l plimbe. Şi trebuia să se îngrijească şi de 
ea, până la cochetărie, cum cerea eticheta marii case la 
care slujea. O dureau ochii şi o ardeau pleoapele. Puse 
ochelarii de soare, şi umbra lor căzu ca un pansament blajin 
peste vederea obosită. Scoase aproape cu împotrivire din 
săculeţ lucrul, ghemul, andrelele şi vru să împletească. Dar 
mâinile îi cădeau neascultătoare pe genunchi. 

O pereche de guguştiuci se năpusti cu fâlfâituri 
zgomotoase în frunzarul de deasupra ei şi începură refrenul 
lor stupid, strigându-se pe nume: gu-gu-ştiuc... gu-gu- 
ştiuc... Copilul tresări şi chipul i se schimonosi în somn. Ea 
se ridică şi alungă cu batista fluturată păsările tulburătoare. 
Şi iar încercă să lucreze un timp. 

Acum înainta cu scârţâit de nisip sub paşi o pereche 
omenească. Doi tineri îndrăgostiţi trecură înlănţuiţi prin faţa 
ei. Fata râdea, un râs revărsat sub migala de sărutări a 
băiatului. Căruţul tresăltă brusc. Bona întinse braţul şi-l 
clătină uşor, ca un legănat. Dar copilul trezit începu să tipe 
şi să se zvârcolească înăuntru. Perechea se pierdea fără 
măcar să întoarcă o clipă capul... Işi privi ceasul. Mai erau 
10 minute până la sorocul mâncării. După porunca 
doamnei, îi da copilului una sau chiar două mâncăruri în 
grădină, ca el să rămâie cât mai multă vreme afară în aer; îl 
lăsă să plângă şi începu pregătirile: termos, ceaşcă, 
linguriţă, pesmeţi, bărbiţă, tot dichisul se înşirui acum pe 
banca invadată de soare. Copilul mânca tot silnic, cu 
refuzuri, cu smucituri din cap, care risipeau papiţă pe 
şerveţel sau i-o prelingeau pe la colţurile gurii în jos sub 
bărbie. Un adevărat chin de mai bine de o jumătate de 
oră... Era târziu. Şiruri de cărucioare porneau, cu strigăte şi 
chemări, spre casele lor. Grădina se golise. Trecuse amiaza 
mare... Un pustiu binefăcător se întinse în jurul celor 


36 


rămaşi... 

După ce schimbă copilul de rufe şi-l culcă la loc, bona 
întinse pledul pe scândura băncii şi se aşeză la lucru, 
mâhnită. Nici ea nu ştia de ce. 

De primăvara care-şi înteţea farmecele-i trecătoare? De 
viaţa ei, care trecea asemenea? Avea douăzeci şi cinci de 
ani... Era înaltă, mlădioasă, cu părul bogat, ochenată şi 
albă. Chipul avea o frumuseţe nu de linii, ci de amănunte şi 
nuri... lar tinereţea o împlinea ca un cadru de aur. Amintiri 
repezi, nestăpânite, toată viaţa ei, o năpădiră, ca pe cel ce 
e gata să se înece. Ea se afunda, se îneca în apele 
somnului. Suzana îşi istovise copilăria toată şi acum îşi 
irosea tinereţele numai ca să îngrijească de copiii altora. 

Abia ieşită din găoacea copăii unde o luluise maică-sa, ea 
s-a trezit, acolo, în satul ei din fundul Bucovinei, legănând 
zi-noapte, an de an, făr' de răgaz, pruncii popii, şase în şir, 
unul după altul. Nu avea nici măcar bucuria să crească şi ea 
odată cu micuțul, pe care îl sălta dincolo de hotarele 
leagănului. Alt copil lua locul celui zburătorit. Înjugată la 
leagănul unde preoteasa depunea noul plod, ea se întorcea 
şi se făcea iar mică, pe potriva slujbei ei, de simplă 
manivelă. Dar jinduia multă vreme după cel drag, care 
acum, înstrăinat de ea, se hârjonea pe afară cu câinii şi 
ceilalţi copii. Şi gândul ei pipernicit zbura trist în mijlocul 
lor. 

— Ce tot moţăi acolo, fă?! se răstea preoteasă. 

Şi mâna adormită, care până atuncea azvârlise în vis cu 
pietre, ori culesese flori, se înţepenea iar în buza de lemn a 
leagănului... Suzana deschise ochii şi se trezi uimită, nu în 
tinda popii, ci, cincisprezece ani mai târziu, în grădina 
Cişmigiului. Întinse ca odinioară braţul... Leagănul? Ah! nu, 
căruciorul, care sta liniştit şi-l cuprinsese umbra dulce a 


37 


după-amiezii. 

Acum luă cu tot dinadinsul lucrul şi începu să împletească 
amintirile. 

După ce popa a sfârşit cu copiii lui, a trecut-o unui 
cumnat în Storojineţ. Tot la copii mici. Alt leagăn, aceeaşi 
hurducare moţăită în isonul orăcăielilor de plozi. Aici nu a 
avut de ridicat decât doi copii. Orăşeanul nu a vrut să tragă 
peste numărul reglementar. Dar cu ei Suzana a avut caznă 
mult mai mare. Copiii trebuiau spălaţi des, nu ca ai 
preotesei, îmbrăcaţi, primeniţi, hrăniţi la ceasuri cu soroc. | 
se cerea să le spele scutecele şi să le cârpească rufele. Au 
învăţat-o cu sila să lucreze, să coasă şi să împletească. A 
deprins cum să îngrijească de copii la boală. A dus însă 
multă vreme dorul ramatului de copii din casa popii. A 
jinduit mereu după grădina cu poame şi după bătătura cu 
vaci şi cu viței. Dar aici a trăit mai bine. A mâncat mâncări 
gătite; a crescut dolofană şi voinică. Pe deasupra, au 
învăţat-o să citească şi să scrie. Şi mai ales n-a mai bătut-o 
nimeni, cum se întâmpla des la popă. 

Când a isprăvit şi cumnatul popii cu pruncii lui, au trecut- 
o unui prieten însurat de curând, care aştepta primul copil. 
De data asta Suzana a fost aceea care, până să sosească 
moaşa, a primit pruncul pe braţele ei iscusite. De acum 
creşterea copiilor nu mai avea nici o taină pentru ea. Fără 
şcoală, fără patalamale - şi era abia o codană - ajunsese o 
nursă deplină. 

Aşa, Suzana s-a rostogolit de la Storojineţ la Cernăuţi, de 
la Cernăuţi la laşi, de la laşi la Bucureşti, din mână în mână, 
din stăpân în stăpân, fără o aventură, fără o ispită. Era 
ascultătoare, harnică şi conştiincioasă, nu atât din fire, cât 
din mândrie. La început, ca să se ferească de bătăile şi 
certurile stăpânilor. Pe urmă, din ambiţie şi un fel de 


38 


demnitate a slujbei ce îndeplinea. Avusese noroc să intre 
întotdeauna numai la perechi tinere, cu cei dintâi copii, 
unde domnul, încă îndrăgostit de soţie, nu-şi aruncă ochii 
asupra slujnicelor. Era de altfel serioasă şi cinstită... Aşa că 
până acum sufletul ei sta încă nefolosit, într-o teacă de 
temeri şi neştiinţe. Nici un domn nu-i vămuise fecioria. 

Aici, la Bucureşti, în casa unde slujea acum, i se da 
importanţă şi onoruri ca pentru o nursă cu mofturi şi 
pretenţii. Ea însă se simţea tot Suzana, slujnică hârşită şi 
obosită, care îşi iroseşte tinereţele, cum şi-a istovit 
copilăria, numai ca să vadă de copiii altora, de când se 
trezise. 

Se scutură, deschise repede ochii şi întinse braţul. 
Căruciorul sta liniştit. Umbra castanilor plecase de lângă el. 
Grădina, până în fund, era tot pustie. Nu începuseră să vie 
celelalte bone cu copiii lor. Privi ceasul. Nu era patru. Se 
ridică şi, în vârful paşilor, se apropie de cărucior şi se plecă 
peste el, ascultând. Copilul părea că doarme adânc. Ascultă 
mai atentă: nici o suflare. Privi înăuntru şi începu să 
scormone şi să ridice învelişurile, febril, mai febril, adânc, 
mai adânc... Nu-l găsea. Sigur că micuțul s-a zbătut, ea nu 
a auzit şi el a alunecat la fund, s-a împotmolit sub pleduri şi 
perne. Poate s-a înăbuşit. 

Spăimântată, cu braţele cufundate în stratul de 
aşternuturi, cotrobăia căruţul ca o nebună, căutând copilul. 
Scutură şi zvârli jos tremurând, una câte una, cârpele, 
plapuma, pledurile, saltelele, deşertând până la podeaua de 
scânduri căruciorul. Copilul dispăruse. Privi năucă împrejur. 
Nimeni şi nimic. Şi panica tăbări asupră-i. Incepu să-şi 
smulgă părul şi să plângă... Intâi înăbuşit, apoi tare, din ce 
în ce mai tare. Nu o auzea nimeni! A trebuit să se 
liniştească singură. În sfârşit, şi-a venit în fire şi a început 


39 


să caute în preajmă, apoi mai departe, boschetele, colţurile, 
băncile, grădina întreagă, iscodind, întrebând. S-au strâns 
trecătorii, au înconjurat-o celelalte bone şi surori, care 
soseau în cârduri. Nimeni nu văzuse, nu auzise, nu ştia 
nimic. Toţi îşi dădeau cu părerea că gangsterii răpiseră 
copilul. Tatăl, enorm de bogat, putea plăti o răscumpărare 
regească. 

In sfârşit, se ivi şi un sergent, supărat de aglomeraţia 
care ameninţa să-i calce iarba şi să-i strice florile. La auzul 
întâmplării, el luă o atitudine magistrală, întrebă, făcu 
investigaţii, căută... In cele din urmă, propuse să meargă la 
comisariat, împreună cu reclamanta. Lumea se împrăştie. 
Căruciorul, uitat, fu împins repede până la sergent, care îl 
luă ca pe un trofeu la poliţie. 

Comisarul ascultă cu răbdare plângerea şi porunci unui 
agent să pornească împreună cu bona în Cişmigiu, unde să 
facă din nou cercetări, cu reconstituirea întâmplării pe 
teren, să culeagă urme, date, informaţii şi să ia firul. El între 
timp va telefona la Prefectura Poliţiei, care să organizeze o 
echipă de cercetare şi de descindere la gazdele de hoţi. 
Bineînţeles, s-au luat semnalmentele celor doi tineri 
îndrăgostiţi care trecuseră pe lângă cărucior, ochind copilul. 
Suzana trebuia să-i recunoască din câteva mii de fotografii 
ce-i vor fi puse dinaintea ochilor. 

Din nou în grădină, agentul isprăvi repede cercetarea lui 
în vânt şi plecă să ducă rezultatul. Suzana căzu pe bancă şi 
începu să se bocească încet. Era sleită. O lua frigul, uitase 
să mănânce la vreme, când o furase somnul. Şi groaza, 
durerea, disperarea o torpilau făr' de răgaz. Se frământa 
singură, bâiguind vorbe fără noimă. O tânără care trecea pe 
acolo se apropie repede de ea şi o strigă pe nume: 

— Suzana, tu eşti? 


40 


Suzana sări, speriată de nădejde: 

— A, Livia, Livia! De-ai şti ce s-a întâmplat! Nu cumva ai 
aflat unde este copilul? 

Şi, apucând de gât pe fata uluită, o târî lângă ea pe 
bancă şi îi povesti îngrozitoarea întâmplare, nenorocirea 
care o lovise. Livia o ascultă cu interes, dar liniştită, 
mângâind-o pe păr şi obraji. Slujiseră împreună la Cernăuţi, 
în casa unui negustor. Nu se mai văzuseră de ani. Dar pe 
Livia o podidi mila şi luă prietena cu sila la ea acasă, să se 
întremeze câteva ceasuri. Şedea departe, dar cu tramvaiul 
se ajungea numaidecât. După ce s-o odihni şi s-o mai 
înviora, se poate întoarce la comisariat, după noutăţi. 

Sosiră într-o mahala, viermuind de lume, sădită cu 
cârciumi, pline de chiote şi veselie. Acolo, pe stradă cu 
caldarâm de bolovani, intrară într-o curte, cuprinsă pe trei 
laturi de câte un şir de odăiţe, ca nişte chilii de mănăstire. 
Rochii pestriţe, jupoane colorate, fuste roşii, rufărie, ciorapi 
puşi la uscat atârnau în faţa fiecărei cămăruţe. Prietena 
deschise cu cheia şi pătrunseră într-una din chilii. Un pat 
curat, o oglindă în perete, un lavabo alb, dulap, un cufăr şi 
ilustraţii pe zid. Pe masă, câteva cărţi şi o maşină cu petrol, 
pe care Livia o aprinse. Cu acelaşi chibrit aprinse şi o 
candelă de sub icoana Maicii Domnului, ce străjuia un colţ 
al odăii. Şi o lumină roşie prinse a clipi sfioasă. 

Livia fierse ouă, făcu ceai, prăji pâine, alergă de cumpără 
mezeluri. Şi pe măsură ce-şi îndestula şi-şi mângâia 
prietena, îi povestea viaţa ei de zbucium şi chin... Până cea 
găsit liniştea şi odihna aici. Era mulţumită. Putea să trăiască 
de capul ei aşa cum vrea. Nu trebuia decât să-i dea gazdei, 
pe lângă chirie, atât din ce câştigă. Şi cât va fi tânără, 
câştigul nu are să-i lipsească. 

Suzana se ruşină şi se-ngrozi. Să-ţi vinzi trupul! Să te 


41 


pângăreşti pentru pâine! 

— Nu pentru pâine, lămuri prietena. Pentru libertate şi 
pentru linişte. Scapi de stăpânii răi, de copiii plângăcioşi, de 
stăpâne păcătoase, mai păcătoase decât slugile lor. Decât 
să te terfelească ei, mai bine alegi tu pe cine îţi place. Şi nu 
e acelaşi lucru, trebuie să o recunoşti. Tu crezi că ai să 
scapi? Intr-o zi, tot un domn are să te ademenească, pentru 
ca peste câteva luni nevastă-sa să te alunge ca pe mine, cu 
sămânţa blestemată în tine. 

Suzana se sculă să plece. Mâncarea îi sta în gât, ca un 
nod de plumb, şi sufletul i se înnegrise. 

— Dacă nu mai ai ce face acolo şi scapi, dă-i dracului şi 
vino aici. E o cameră slobodă lângă a mea. O să lucrăm 
amândouă şi o să trăim bine. Ai să vezi! 

Ajunsă din nou în Cişmigiu... Suzana se aştepta să 
găsească grădina  compătimitoare, tristă,  veştejită. 
Dimpotrivă, era mai strălucită decât o lăsase, plină de 
mângâierile serii care se apropia. Nimeni n-a mai oprit-o s-o 
întrebe, să-i dea un sfat... Trecu ca o umbră umilită şi 
necunoscută, străbătu aleile şi se îndreptă spre comisariat 
cu inima zvâcnită. 

Comisarul, cum o văzu, începu să zbiere la ea. 

— Bine, nebuno, ce e asta? Pui toată poliţia capitalei pe 
foc degeaba?!... 

— Cum degeaba, domnule, îngăimă ea, sprijinindu-se 
îngrozită de un scaun. 

— Degeaba, copilul e acasă. 

— Acasă, unde? 

— La părinţii lui, urlă comisarul. 

— L-au dus hoţii? Cât au cerut? 

Şi în gând ea socotea anii câţi trebuie să slujească 
degeaba ca să despăgubească pe stăpâni de suma 


42 


răscumpărării. 

— Ce hoţi, smintito? Nici un hoţ... Ai fost tu o netrebnică. 
Auzi, în loc să vezi de copil, tu dormi ca o putoare! 

Suzana nu pricepea deloc... Comisarul urmă: 

— Noroc că  stăpână-ta, ca o adevărată mamă 
învegheată, a venit în Cişmigiu să te controleze. 

Suzanei i se tăiară picioarele. 

— A venit? Când ? 

— Când? Când sforăiai... şi-a luat copilul acasă. 

— Şi-a luat copilul? Din căruţ?... 

— Spăimântată de primejdie, l-a luat în braţele ei de 
mamă... Ce? trebuia să împingă căruţul în locul tău?... A 
trimis de l-a ridicat pe urmă de la comisariat... Haide, ieşi! 
Altădată să nu mai petreci noaptea cu amanţii şi ziua să 
dormi la datorie! 

Şi palma grea a comisarului căzu peste obrazul ei, 
incendiindu-l. 

Pământul începu să se învârtească iute, tot mai iute... 
Îmbrâncită, ea ieşi împleticindu-se şi se rezemă de zidul 
clădirii... Pe urmă porni cu paşi clătinaţi către Cişmigiu. Se 
aşeză pe o bancă deoparte şi stete, întâia oară singură pe 
lume. Şezu cu ochii deschişi, fără să vază, fără să auză, 
până ce grădina se goli iarăşi. 

Violenţa supliciului o devastase. Dintr-o dată se urâţise. 
Chipul i se uscase şi se pârlise ca de o arşiţă năprasnică. 
Buzele i se crăpaseră şi-i sângerau. Ochii se decoloraseră şi 
nasul i se boţise. De zdruncinul lăuntric, sângele secret se 
dezlănţuise neaşteptat şi înainte de vreme. Ceea ce 
însemna că în câteva ceasuri de tortură se prăpădise o lună 
de viaţă. 

Suzana zăcea acolo goală de suflet, goală de trecut, 
goală de viitor. Îi rămăseseră numai ruşinea şi ciuda. Se 


43 


poate oameni atât de nemiloşi? Să o lase să se zbată într-o 
nebunie de chinuri? Fără să se îndure să o înştiinţeze că 
băieţelul nu fusese furat?! Ar fi primit orice pedeapsă, chiar 
închisoarea, pentru vina ei. Dar răzbunarea asta 
diavolească nu şi-ar fi închipuit-o. Şi n-o putea suporta. O 
respingea. Cruzimea o strivise mai mult decât orice 
batjocură, chiar decât siluirea. li trebuia o răzbunare. Şi nu 
putea să se răzbune decât asupra ei înseşi... 

Hulubii se lăsau greoi pentru culcare în copacii sumbri. 
Sus, în vitrina amurgului, se aprinse luceafărul tânăr. 
Suzana îl zări. Se smulse şi porni orbecăind către strada cu 
casa tainică, unde se înşirau chiliuţe ca de mănăstire, cu 
liniştea lor de liman. 

Şi fiecare copac pe sub care trecea o aplauda, lovind în 
boarea nopţii, una de alta, pălmuţele frunzelor... Grădina 
întreagă o petrecu până departe cu freamătul ei 
primăvăratic, ca o încurajare. 

Când ajunse, Livia îi deschise braţele. 


joi, 23 ianuarie 1947, Bucureşti 


44 


LIPITOAREA 


E PRIN PĂRŢILE NOASTRE, sub munte, o misterioasă 
pasăre de noapte, i se spune lipitoare. Se arată rar şi puţini 
au văzut-o. Văzut? Atât cât poţi osebi dintr-o umbră ce 
alunecă, mută, prin străvezimea întunericului înstelat... 

Pe mine, odinioară, pasărea asta m-a prigonit mult. 

Eram copilandru. Veneam, vara, de la şcoli acasă cu 
sufletul schingiuit de viaţa pe la gazde şi mă cufundam în 
basmul traiului slobod de la ţară. 

Imi plăcea mai ales să hoinăresc nopţile cu puşca în 
spate pe streşinile satului, unde aveam, risipite pe muchi, 
câteva petice de vie şi livezi. 

Tânjeam după o poezie revărsată acolo la picioarele 
mele, de-a lungul văilor tremurate, pe care n-am mai ajuns- 
o de atunci niciodată. 

Imi deschideam inima lunii ca pe o carte de zodii căreia 
stăm aţintit să-mi surprind destinul, adică pe mine însumi. 
Un soi de narcisism naiv, dar tulburător, din care mă 
trezeam cu sufletul împăienjenit, de lunatec coborât de pe 
acoperişuri. 

De la o vreme, tuturor acestor nostalgii şi vrăji se adause 
năluca pasării. Dintr-o dată, o umbră cu aripile arcuite, ceva 
mai mare ca un lăstun, plutea deasupra mea, ca să se 
aşeze la câţiva zeci de paşi înainte, în albia drumului, unde 
se făcea una cu întunecimea. 


45 


Acolo sta nevăzută, lipită de pământ până mă apropiam, 
gata s-o calc. Atunci se ridica fără zgomot, fără un fâlfâit, 
ca să se lase iarăşi la câţiva paşi mai departe, de unde o 
sculam din nou. Astfel, mă însoțea cu stăruinţă ciudată, 
petrecându-mă până în poartă. 

Câteodată se isca aşa de tainic pe neaşteptate, parcă s- 
ar fi desprins de undeva de foarte aproape, din umbra mea, 
s-ar fi zis chiar din mine, o proiecţie a mea. 

La început n-am ştiut ce este şi n-am băgat-o în seamă. 
N-auzisem despre asemenea vietate. Dar după câteva nopţi 
de tovărăşie, n-aş putea spune că n-am simţit nimic. Nu 
teamă. O strângere, o uşoară înfiorare, ca de orice 
necunoscut. 

Cea dintâi pornire a fost să o iau la ochi cu puşca. Şi nu 
m-am sfiit să trag. Eram ţintaş bun, doboram liliecii, cu tot 
jocul lor întortocheat. Am pândit-o cu arma întinsă şi 
degetul pe trăgaci; când scăpată ca din praştie în văzduhul 
de dincolo de mine îmi sosea pe linia ochiului, apăsam. 
Suflul împuşcăturii o zguduia, şi umbra dată peste cap se 
rostogolea... Alergam s-o adun de jos, sigur că a căzut. Şi în 
timp ce bâjbâiam cu mâinile prin ţărână, ea se înălța de sub 
mine, ca să se coboare iar ceva mai departe şi să-mi 
jaloneze fără să-i pese drumul. Bubuiturile puştii n-o 
speriau, alicele treceau pe lângă ea fără s-o atingă sau - 
ştiu eu - poate o străbăteau. Ajunsesem să cred că trag într- 
o nălucă. 

A trebuit să mă resemnez şi s-o primesc soaţă de 
hoinăreală şi reverie, deşi nu pot spune că mă deprinsesem 
cu ea. Aşteptam, nici eu nu ştiu în ce chip, un deznodământ 
care mi-ar fi adus scăparea. 

De altfel, pasărea nu mă bântuia regulat. Alte nopţi mă 
părăsea. Umblăm atunci uşurat, fără umbra străină lipită de 


46 


mine. Apoi începea iar, din senin, să se ţină umbră de 
umbra mea. 

O presimţeam deodată în spate, de unde, zvârlită de o 
mână tainică, zvâcnea, punându-se o clipă între mine şi 
stele, ca să se mistuie sub ochii şi sub paşii mei. 

Fără să fi crezut că e mare lucru, bănuiam totuşi o taină. 
Firească poate pentru alţii. Nedezlegarea ei pe mine mă 
ţinea însă sub obsesia unei vrăji neprielnice. Mai cu seamă 
că ori de câte ori cercam s-o dobor, mă simţeam deodată 
vlăguit, golit de viaţă, parcă împuşcătura m-ar fi atins şi pe 
mine. Mă clătinam, cu o senzaţie de sfârşeală: eram nevoit 
să mă sprijin ca să-mi vin în fire. Cum nu vream să cred 
altceva, puneam asta pe seama loviturii ce-mi pricinuia 
arma prea încărcată, care îmi smucea din loc umărul până 
să mi-l amorţească. Mă hotărâi să schimb arma. 

Aveam în casa de sus un perete întreg acoperit cu tot 
soiul de puşti şi pistoale, rânduite pe o scoarță verde 
atârnată din tavan până în pământ. Neam de ostaşi şi 
vânători din moşi-strămoşi, fiecare generaţie le mânuise pe 
ale ei şi le lăsase acolo, înşirate unele sub altele, ca nişte 
inscripţii. 

Uneori mă culcam sub ele şi le priveam de jos în sus, să 
citesc leaturile răsturnate, ca nişte oseminte de fier şi oţel. 
Lângă mine şi la îndemână, puşcociul naiv cu care 
prigonisem în copilărie vrăbii şi ciocârlani. Alături, puşcuţa 
dragă cu care plecasem întâia oară după iepuri. Cât îi 
dezmierdasem odinioară patul din lemn roşu de cireş gătit 
în latura dreaptă cu căpăcelul de alamă, unde se ascundea 
cutiuţa cu provizii de capse! 

Un şir mai sus stau armele franţuzeşti cu foc central. 
Deasupra lor spânzurau puştile tatii cu câte două ţevi, 
totdeauna încărcate, cu cocoaşele grele şi posomorâte puse 


47 


pe capse. Dincolo de ele, pierzându-se spre podină, 
sumedenie de unelte ucigaşe, care de care mai vechi şi mai 
ciudate. Sineţe zvelte şi subţiratice de ale bunicilor, flinte 
haiduceşti cu buzele răsfrânte în pâlnie, durde cârne, 
groase şi scurte, care se mânuiau pe crăcane, şuşanale 
turceşti cu ţilindrele pe laturi, în scobiturile cărora se 
aşezau cremenele. Toate încrucişate cu pistoale arnăuţeşti 
bătute în argint şi sidefuri, bumbaşire crunte, cornuri şi 
ploşti pentru iarba de puşcă, tasce şi teşile pentru plumbi, 
săbii damaschinate, hangere coroiate şi iatagane aprige. 

In mijloc, tăindu-le curmeziş pe toate, o riflă uriaşă, 
adusă de cine ştie unde. 

Acum însă nici una nu-mi era de folos. Am ales doar o 
carabină cu care mă exersasem la ţintă fixă, un „Peabandy 
Martini”, înadins prefăcut de armurier pentru un glonţ mic 
şi subţire ca o viespe, în cămaşa lui de alamă galbenă. 

Intr-o noapte cu lună plină, am prins-o în gura armei 
tocmai când se profila pe discul alb, ca o pată din lună, şi 
am descărcat carabina în ea. Dacă ar fi fost cu adevărat, nu 
mai putea scăpa vie. Odată cu detunătura, am simţit o atât 
de ascuţită fulgerare, ca şi cum glonţul s-ar fi izbit de astru 
şi s-ar fi întors înapoi în mine. Când m-am dezmeticit a 
trebuit să mă târăsc până acasă. De atunci nu m-am mai 
încumetat s-o vânez. Umbra, din ce în ce mai încrezătoare, 
se zbătea lângă mine gata să mă atingă. 

Până atunci ţinusem ascunsă legătura mea cu pasărea. 
Poate din orgoliu, să nu râdă lumea de spaimele mele. 
Poate mai degrabă dintr-un respect copilăresc pentru taina 
ce mă alesese. După asta însă m-am hotărât să întreb şi pe 
alţii, ca pentru o anchetă folclorică. Ai mei nu ştiau nimic. 
Oamenii din sat, cât de bătrâni, dau din umeri. Unul auzise 
despre lipitoare. Altul o văzuse când se întorsese târziu de 


48 


la han. Cum la ţară lumea trudită se culcă devreme, cine 
mai avea timp de ciudăţeniile povestite de alde pierde- 
nopţi, că le fâlfâie pe la ureche! Le erau de ajuns strigoii, 
stafiile şi celelalte arătări cunoscute ca să-şi mai adauge 
încă o năzăreală de copil. 

Cine mi-a putut spune unele, puţine, desluşiri au fost 
flăcăii daţi în dragoste cu fete şi cei cu ibovnice. Pasărea le 
ţinea şi lor uneori de urât. Dar nu ştiau despre ea mai mult. 
Nici unde are cuib, nici ce mănâncă, nici unde stă iarna. 
Doar atât, că penele-i sunt în faţa umbrei, că n-are glas, că 
iese numai noaptea, umblă totdeauna singură, 
desperecheată şi nu stă niciodată pe cracă; ori jos pe 
pământ, ori alunecând în văzduh. Că-ţi pândeşte calea şi nu 
te mai slăbeşte, ţinându-se lipcă de tine, asta nu este nici 
un semn rău. E numai un nărav al ei. Un fel de joc de-a v-aţi 
ascunselea. Pesemne că îi sunt dragi anume oameni. 
Pasărea nu avea nici o legendă. 

Unul mi-a povestit mai mult: o întâmplare care nu m-a 
dumirit, dar mi-a stârnit închipuirea până la emoție şi m-a 
pus pe gânduri. 

Omul se ducea la o ibovnică, femeie măritată în alt sat. 
Se avuseseră dragi de copii. Dar cât flăcăul lipsise la 
armată, pe fată o daseră cu sila după altul. Acum se doreau 
cu arzime toată ziua, şi abia aşteptau să se întâlnească 
noaptea, când nevasta îşi adormea bărbatul cu buruieni, ca 
să poată ieşi la omul drag. 

Într-o noapte, când mergea întins acolo, i s-a ivit în drum 
lipitoarea, jucăuşă înaintea lui, ca o călăuză. La o răspântie 
pasărea a lăsat şoseaua şi s-a abătut pe un drumeag 
lăturalnic în stânga. Flăcăul a vrut să-şi vadă înainte de 
cale. Umbra s-a întors, i-a căzut la picioare şi iar a oblicit la 
stânga. Asta de atât de multe ori, cu o încăpățânare atât de 


49 


îndârjită, că, aproape vrăjit, el a părăsit drumul şi s-a luat 
fără voie după ea. Pasărea l-a dus săltându-i înainte până la 
o moară părăsită. Ajunşi acolo, în ograda goală, umbra a 
pierit. Dar chiar aproape de poartă s-a împiedicat aproape 
să cadă de un trup. Când s-a aplecat să cerceteze, era 
femeia la care se ducea. Adormise acolo plânsă şi pustie. 
Pârâtă de neamuri, bărbatul aflase de dragostea lor, o 
bătuse de moarte şi o alungase în toiul nopţii. Ameţită, cu 
minţile luate, ea fugise, se rătăcise şi căzuse de spaimă şi 
oboseală, nici ea nu ştia cum, în curtea morii. Atunci, de 
deznădăjduită, se zbuciumase cu inima, cu gândurile, cu 
toată fiinţa spre el, chemându-l s-o scape, şi o minune i-l 
adusese. 

Trecusem astfel câteva veri şi toamne, bântuite de 
pasărea tainică. Mă cumpăneam acum între adolescenţă şi 
tinereţe. Simţeam şi mai adânc farmecul nopţii, parcă aş fi 
fost plămădit din aceeaşi esenţă cu ea. Nu mă sfiam de 
beznele ei luminate, care mă împresurau din toate părţile. 
Ele dădeau prilej să răsufle dorurilor romantice de vis şi 
singurătate, tescuite, acolo la oraş, adânc în mine. Eram 
alcătuit întreg numai din aşteptări. Un soi de speranţă 
crepusculară, de sub orizontul vieţii, îmi mijea ca o 
misterioasă vestitoare de auroră. Nu s-a desfăşurat 
niciodată până la lumina învoaltă a dimineţii. Totuşi, m-a 
făcut să gust toate îmbătările presimţirii. 

Intr-o noapte pornisem colindarea pe furtună. Bătea 
austrul şi norii alergau cu coarnele în lună, o doborau, o 
luau de picioare şi o călcau până rămânea numai ţăndări 
printre copitele lor învolburate... De ajuns să pot umbla şi 
să zăresc pasărea ce m-a întâmpinat de cum am ieşit pe 
poartă, măsurându-mi calea. De data asta umbra îşi 
schimbase jocul. In loc să mi se aştearnă ca de obicei în 


50 


faţă, acum se ridica dinaintea mea, trecea înapoi peste 
mine, lăsându-mă în urmă. S-a ţesut astfel fără răgaz, de 
zeci de ori, cu o insistenţă atât de înverşunată, că m-am 
oprit. Prea trecea ca o săgeată arătătoare trasă în văzduh 
de mâna nevăzută, parcă înadins făcând semn spre îndărăt. 
M-am supus aprigului ei îndemn şi m-am întors, luând 
drumul înapoi. N-aveam de altfel nici o ţintă. Am ieşit afară 
din sat cu pasărea, ţâşnindu-mi acum, pas cu pas, înainte. 
Ciurdele de nori, alungate de vânt, se risipiseră şi o lumină 
îndoielnică împăienjenea întinderile, schimonosind 
contururile, strâmbând perspectivele. Am mers astfel grăbit 
câţiva kilometri pustii, numai în tovărăşia umbrei. Cine mă 
chemă cu atâta arzime? N-aveam iubită, şi totuşi pasărea 
mă călăuzea, ca şi cum un suflet în cumpănă cumplită mă 
striga la el... Tocmai treceam podul peste Valea-Seacă. 
Deodată, în depărtare mi s-a părut ceva, un trunchi 
lungit. lţeala păsării se înteţise. M-am apropiat. Trântit cu 
faţa în sus, un om zăcea în mijlocul drumului. | se 
deosebeau cămaşa albă, trunchiul voinic, mâinile răstignite 
în lături, picioarele cu genunchii îndoiţi. La câţiva stânjeni, 
un cal, cu şaua pe el, ronţăia iarba pe marginea şanţului. 
Când m-a simţit a întors capul şi a nechezat bucuros. Dam 
să cred că e un beţiv şi mă pregăteam să-l ocolesc, când 
am văzut desluşit cum pasărea s-a coborât pe trupul 
dezbrăcat şi i s-a aşezat pe latura stângă. S-a lipit acolo, 
pată închisă pe albul cămăşii... Eram în toată firea şi tare de 
înger, dar m-am înfiorat. Când am sosit lângă om, pasărea 
se strecură şi se făcu nevăzută în el. Un interes teribil mă 
cuprinse: nu m-am putut stăpâni, m-am aplecat şi am 
îngenuncheat să văd pe unde. In stânga se deschidea o 
rană mare, căscată ca o gură, care ducea în adânc, ca în 
fundul unei mine, în inimă... Când pasărea pătrunse acolo, 


51 


rănitul s-a mişcat, a suspinat greu şi a căscat ochii, alte 
găuri funebre scobite în chipul înnegrit. Apoi se închiseră la 
loc. Umbra păsării se ivise iar. leşise din el? Cum am zărit-o, 
am ştiut, fără să mă gândesc, că omul îşi dase sufletul. 
Obrajii i se scofâlciră, gura i se îngropă între dinţi, pieptul i 
se dezumflă şi căzu cu un horcăit prelung, care răsuflă pe 
vrana rănii cu bolboroseli de sânge amestecate cu băşici de 
aer. 

Cum priveam îngrozit, m-a spintecat deodată un fulger 
de amintire: o trăire atât de adânc şi aşa de fantastic de 
repede, încât, înainte de a o prinde, s-a şi stins, o şi 
uitasem. Toată cazna de a o aduce înapoi a fost zadarnică. 
Privea pe mort? Pe mine? Fusese un amestec atât de strâns 
şi tainic, că nu era chip să-l dezbin. Lăsase numai în urmă o 
dâră arsă, cum lasă în inima pomilor trăsnetul. 

Mi se alungase însă spaima. Mă părăsise până şi uimirea. 
Mă năvălea un sentiment straniu de amestec intim, de 
participare tainică la drama desfăşurată. Ca şi când aş fi 
venit înadins să privesc ceea ce aş fi ştiut că se întâmplase, 
mă aştepta şi mi se înfăţişa acolo: un om, un necunoscut 
misterios, care mă chemase să-şi dea duhul, în miezul 
nopţii, în mâinile mele. Urmăream dârele, reconstituiam cu 
interes lupta, după frământarea rămasă în ţărână răscolită 
şi vânzolirea în jurul unei pete mari de sânge, pe care 
pământul încă nu o supsese. Cheagul crunt răsfrângea 
lumina stelelor ca o nestemată roşie. Contemplam mortul 
cu liniştea cu care m-aş fi privit pe mine într-o oglindă 
vrăjită. Am stat aşa îndelung, aşteptând să treacă un 
drumeţ. Umbra de lăstun pribeag, încă neogoită, ca un 
suflet rătăcit în preajma leşului, când jos, când în văzduh. 
Deodată, ca şi cum şi-ar fi schimbat gândul, şi-a luat alt 
zbor, pe sus, şi s-a pierdut. Pleca să cheme pe altul? 


52 


Greşise vestindu-mă pe mine? Pilda ei m-a dezmeticit şi m- 
am smuls din vraja mortului. 

Înainte de plecare m-am uitat cu băgare de seamă de jur 
împrejur ca să-mi însemn bine locul. Nu se afla nimic. Nici 
piatră, nici copac, pământul gol cât cuprindeam cu ochii. 
Roibul pierise. Plecase în câmp după iarbă mai bună. Ştiam, 
aici, în marginea drumului, pe dreapta, o cruce veche lângă 
nişte puieţi de salcâmi. Am căutat-o înadins. N-am găsit-o. 
Omorul se întâmplase deci departe de ea? Singură, în 
depărtare, silueta parapetului de la pod, după care puteam 
socoti distanţa crucii, şi asta mă încurca. Am intrat în şanţ 
să caut un bolovan. Aici zăceau zvârlite o haină de târgoveţ 
şi o pălărie... Ce mi-a venit? Am rupt iute câteva fire de 
pelin şi le-am pus mănunchi la capul mortului. Rămas în 
mâini, izul lor amar m-a întărit. Am alergat acasă. Am 
strigat omul din curte. Am sculat pe tata, care la început 
credea că aiurez. Pe urmă nu s-a învoit să se amestece 
decât dacă merge şi primarul. Nu vrea să intre în cine ştie 
ce bucluc. A trebuit să aştept până a înhămat caii la brişcă. 
Apoi am ocolit jumătate satul. Primarul, un bătrân verde şi 
neobosit, deşi trecut de optzeci de ani, era sfătuitorul şi 
cârmuitorul satului. Nu se făcea nimic fără el. Nouă ne 
venea rudă apropiată, un fel de moş... Acum îngreuiat de 
somn, nu pricepea ce vrem şi ne-a întârziat mult. Când s-a 
urcat morocănos în leagănul învelit cu velinţe, aburea 
amurgul zorilor. 

Fixasem în minte locul întâmplării la câteva aruncături de 
suliță, dincolo de podul Văii-Seci. N-am scos până acolo nici 
unul o vorbă. Gândurile ne goneau în rând cu caii. Ne-a 
trezit huruitul scândurilor jucând deodată sub roţi. Soseam. 
De atâta aţintire încordată a privirilor, ne dureau ochii. Nu 
se vedea nimic. Trecusem de locul arătat. Am întors brişca 


53 


şi am mânat înapoi la pod. Unii priveam pe dreapta, alţii pe 
stânga. Nu descopeream nimic. Drumul gol, şanţurile 
slobode. Nici urmă de mort, nici picior de cal. Primarul 
căuta la mine mânios. Tata, îngrijat, lăsă biciuşca şi-şi trecu 
mâna peste fruntea mea, nu cumva să am friguri. Ardeam. 
La pod am sărit jos, ceilalţi după mine, şi am luat la 
cercetat postaţa de cale unde părăsisem mortul. 

După o bucată de drum m-am oprit. Insoţitorii m-au 
ajuns. Rămăsesem zgâit, cu gura căscată şi tremuram. In 
praful drumului zăcea smocul de pelin, încă proaspăt. 
Incolo, nici urmă de frământare. Colbul lucea neted, uşor 
umezit de rouă. Mortul şi calul pieriseră. Sângele dispăruse. 
Am râcâit să văd dacă nu cumva fusese acoperit şi înăbuşit 
cu pământ. Ţărâna se descoperea curată. Am alergat la 
şanţ să aduc haina şi pălăria... Se mistuiseră şi ele. Se 
vedeau numai paşii mei, limpezi ocol prin pulbere în jurul 
pelinului... leşit din minţi, am început să urlu: 

— L-au luat... au venit şi l-au ridicat... era aici... uite 
pelinul pe care i l-am pus la căpătâi. 

Şi smulsei de jos tulpinele amare... Eram atât de 
schimbat, aşa de smintit, că tata mă apucă în braţe, să mă 
potolească, şi-mi apăsă capul la pieptul lui, unde mă 
zbăteam bâiguind. Mă liniştii repede şi-mi venii în fire. 
Inţelesei că trebuia să mă stăpânesc dacă vream să mă 
asculte. Şi mă sforţai să-i fac să mă creadă. 

Incepui să le povestesc din nou cele ce văzusem. Pe 
măsură ce vorbeam, primarul se frământa prins de 
neastâmpăr. Am zugrăvit, aprins, cu amănunte pe care 
atunci nici nu le văzusem şi care acum îmi veneau în minte, 
scornite nici eu nu şitiu de unde, chipul oacheş al mortului, 
nasul subţire şi drept, ochii - când i-a căscat pentru ultima 
oară - albaştri, mustaţa neagră, cu sfârcurile uşor aduse în 


54 


sus, urechea dreaptă cu o toartă de cercel, cizmele cu 
potcoave, un ceasornic de argint prins cu un lănţuc de brâu, 
o taşcă de piele legată cu o cureluşă de după gât. 

— A, ţipai, îi lipsea un deget. 

Bătrânul se grămădi spre mine, înspăimântat. 

— De la care mână? 

— De la stânga, strigai cu glas străin. 

Ştiam bine că de la stânga. Ne oprirăm o clipă şi 
tăcurăm, ajunşi pe marginea unei prăpăstii... 

— El era... Aidoma!... răsuflă primarul greu, şi se clătină, 
gata să se prăbuşească. 

— Vezi că era! răcnii. Unde-i acum? Cine l-a ridicat? 

Tata, galben, în zorile ce se ridicaseră împurpurate, mă 
privea năuc, parcă mă imploră să tac, să sfârşesc... 

— Trebuie să-l căutăm, ţipam eu şi nu-l slăbeam. 

Aprig, cercam să-i târăsc pe câmp. 

— Nu, băiete... se împotrivi bătrânul. Ceea ce ţi s-a 
arătat... 

Se opri însă lovit de un gând. 

— Stai, se întoarse el, de ce ai pus buruienile astea la 
capul lui? 

— Ca să rămăie un semn. Nu se afla nimic lângă el. 

— Nu era crucea? şi-mi arătă spre marginea drumului. 

Crucea veche, pe care o căutasem cu de-amănuntul 
câteva ceasuri mai înainte, sta acum întreagă în dreptul 
mănunchiului pe care îl aruncasem la capul mortului. 

— Cine a pus-o la loc? bâlbâii încremenit. Astă-noapte nu 
era. 

— Nu era când s-a petrecut întâmplarea, căreia tu nu i-ai 
văzut decât stafia... Pentru asta n-ai găsit-o. Dar trebuie să 
ne liniştim, hotărî el. Altfel ne ieşim din minţi. 

Şi, apucându-mă de mână, ne traserăm, cu tata năucit 


55 


după noi, pe marginea şanţului, lângă crucea pe care o 
pipăiam să nu fie o amăgire. 

După ce-şi culese şi-şi aşeză gândurile, bătrânul ne 
povesti în frânturi cum vedenia mea zugrăvea o întâmplare 
petrecută aidoma, cu şaizeci şi ceva de ani mai înainte, 
când îl găsiseră pe bunicul meu ucis chiar în locul acela. 
Pentru amintirea morţii lui năprasnice - tu nu-ţi mai aduci 
aminte, că erai mititel, lămuri el pe tata - copiii ridicaseră la 
capul lui crucea. Mie mi se năzărise omorul săvârşit înainte 
de aşezarea pietrei. Şi se plecă adânc să-mi cerceteze 
chipul. 

— Leit el, murmură tulburat. 

— Leit cine? 

— Bunică-tu... Sufletul nehodinit te-a chemat să te vadă. 

— Sunt locuri  bântuite, urmă, unde  duhurile 
nedestrămate se întorc uneori în vedenii, şi întâmplările se 
zămislesc iar din aburii nopţii... 

Îl ascultam aiurit. Citisem şi eu despre fantome 
bântuitoare şi clişee păstrate în arhivele veşniciei, de unde 
revin la răstimpuri să se închege. 

Dar de astă dată ştiam bine că este altceva. Trăisem o 
întâmplare din altă viaţă a mea? Eu fusesem necunoscutul 
ucis odinioară pe drumurile nopţii? Printr-o obscură 
simetrie, pasărea care se ţesuse între el şi mine era aceeaşi 
atunci ca şi acum, a lui şi a mea, una şi aceeaşi, peste 
timpuri şi locuri, nemuritoare? 

Cine ridicase stăvilarele timpului şi-i dase drumul să 
curgă înapoi? 

Şi mă simtii deodată că nu sunt decât un strigoi. 


ianuarie 1949, Bucureşti 


56 


LOBOCOAGULAREA 
PREFRONTALA 


„Lobii frontali sunt inamicii umanității. 
Lobotomizatul pierde compozanta emotivă 
a activităților sale etc. etc.” 

(Presse medicale, nr. 41 din 10 iulie 
1948, articol „Lobotomia  prefrontală, 
încercare de  psihochirurgie” de Pierre 
Wertheimer) 


LUMEA SE POTOLISE DE MULT. Sub suprema oblăduire a 
Perfectului Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei 
cinci P (P.P.P.P.P.)], viaţa curgea pentru toţi şi pentru 
totdeauna tihnită. 

Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din 
locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul 
respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea 
obştească. 

Se ajunsese, în sfârşit, la râvnita minune a lumii - 
mulţumirea şi pacea socială domneau în această piramidă 
răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu 
toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i 
greutate asupra vârfului, care o sprijinea pe pământ şi 
căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei 
organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, 

57 


model veşnic de edificiu democrat. 

Se înţelege că în această situaţie privilegiată, de 
apăsător, individul nu mai avea nici o justificare şi nu mai 
putea găsi în el nici o veleitate de răzvrătire. 

E drept că piramida nu era deloc înaltă. Dimpotrivă, 
aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum 
turtită. Dar era foarte întinsă, jumătate pământul. Lucru 
care singur conta. Şi vârful nu se mai pierdea în nori, ci, 
susţinând singur măreaţa construcţie, sta pe pământ. 

Se putea susţine fără paradă, cum de altfel făceau 
teoreticienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt 
un imens progres. Ceea ce se pierdea în planuri şi 
adâncime, se câştiga în linie. Adică idealul: întoarcerea la 
lumea unidimensională. 

La această eră fericită se ajunsese cu o mulţime de 
mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era 
lobocoagularea prefrontală, un procedeu derivat dintr-o 
veche şi timidă operaţie de psihochirurgie, ajuns acum de o 
simplitate copilărească. 

Chiar în prima oră după naştere, se aşeza pe capul 
oricărui nou născut, indiferent de sex şi constituţie, slab, 
gras, debil, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe 
radioactive sub înaltă tensiune. După ce se înşuruba, 
aparatul se declanşa singur graţie unui sistem de referinţe 
automate, care arătau cu precizie matematică locul pe 
unde trece din lobul frontal anterior al creierului, către 
nucleii cenuşii lăuntrici, fasciculul de fibre nervoase care 
face puntea între aceste sedii psihice. Atunci, prin două 
găurele opuse, ţâşneau dintr-o parte şi din alta, străbătând 
oasele frunţii, două fascii de raze, care, întâlnindu-se într-un 
minuscul trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau 
instantaneu şi total numai sculul de fibre cu pricina. Restul 


58 


creierului nu suferea nimic. Copilul, afară de o uşoară 
zguduire, care îl făcea calm şi indiferent la emoţii toată 
viaţa, nu simţea de asemenea nimic. 

Operația se repeta la vârsta de şapte şi apoi la 
optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea 
radicală a lăstarelor de fibre răufăcătoare, care ar fi putut 
odrăsli eventual din centrii nervoşi mai dârzi. 

Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de 
această necesară operaţie. Ea intra cu înaltă precădere în 
şirul de sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau 
sănătatea publică. Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori 
nu era cu putinţă vieţuirea în imensa uniune a oamenilor 
liberi. Trebuia să te expatriezi în lună. De altfel, lipsa a două 
uşoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei 
frontale, te denunţau transfug al colectivităţii şi te 
osândeau oricând şi oriunde la aplicarea imediată a 
aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de 
amenzi şi pedepse pe deasupra. 

Dar de zeci şi zeci de ani nu se întâmplase o asemenea 
criminală scăpare. Căci nu numai în spitale, dispensare, 
primării, fabrici, ateliere, şcoli, dar nu era casă în care să nu 
se găsească, printre cele mai uzuale instrumente medicale, 
termometru, ventuze, irigator etc., şi câte o coroniţă de 
lobocoagulare. Prezenţa ei era obligatorie. 

Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi 
rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care 
scăpase omenirea de o mulţime de plăgi şi o îndrumase în 
făgaşul progresului calm, n-avea nimic misterios în ea. 

Se ştia de foarte multă vreme, şi mai ales în ultimele 
războaie mondiale oamenii de ştiinţă - medici, chirurgi şi 
psihiatri - stabiliseră rolul nefast pe care-l joacă lobul 
anterior frontal al creierului în viaţa omenirii. 


59 


El este focarul tuturor instigaţiilor la  nelinişte, 
neastâmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulțumirii şi al 
întreprinderilor. Sălaşul nefericirii. 

„În acest teritoriu prefrontal se înscrie proiecția 
individului în viitor. Aria prefrontală naşte şi cârmuieşte 
ideile despre eul interior şi îndrumarea lor spre năzuinţa de 
lărgire. 

Individul lobocoagulat pierde compozanta emotivă a 
activităţilor sale ideative, în special cele care privesc 
previziunea şi viziunea interioară, funcţie esenţială a 
extremului pol frontal...” 

Operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoțesc 
conştiinţa de sine, pierde ambițiile egoiste, visurile de 
mărire şi interesul ce-şi acordă sie însuşi. 

Din personalitatea lui se şterge orice urmă de reflexiune, 
toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărțuit de 
întrebări, chinuit de mister. 

Şi încetând de a se complace într-o excesivă măgulire de 
sine, care ajungea până la egoism şi hiperpreţuire, el se 
întoarce la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. 
Adică rămâne capabil de orice activitate intelectuală sau 
practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă, în stare 
de a exercita orice profesie unde se cere nu numai energia 
braţelor, ci şi scrierea, calculul, judecata, adică îndeplineşte 
toate operaţiile mintale necesare activităţilor practice, 
realiste, dar toate astea fără să se mai gândească la el, fără 
să se compare cu alţii, fără să privească în sus ori înainte, 
într-un cuvânt, fără să mai fie nemulţumit. Arderea fasciilor 
nervoase stârpeşte din el orice urmă de emoție, orice 
culoare a eului, care rămâne cenuşiu ca pură materie 
cerebrală, şterge orice veleitate de vis, înlătură orice 
fâlfâire de misticism, care altădată abăteau pe om de la 


60 


îndatoririle lui elementare. Coagularea îl uşurează astfel de 
tot sectorul  afectivo-emoţional, plin de primejdii şi 
tulburător. 

La început, operaţia asupra lobului prefrontal se făcea 
numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor, obsedaţilor de 
sinucidere, râvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor, 
nebunilor, pe care de cele mai multe ori îi aducea în fire. 
Dar atunci era o operaţie sângeroasă. Se scobeau două 
găuri în oasele capului şi chirurgul bâjbâia cu bisturiul prin 
creier după rădăcinile fibrelor vinovate. 

Simplificarea ei prin radiocoagularea automată rezolvase 
una din problemele capitale ale redresării insului şi 
pacificării omenirii. 

Celebra carte „Lobii prefrontali, inamici ai umanităţii” a 
savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade, dusă 
cu atâta sârguinţă şi succes împotriva centrilor blestemaţi, 
unde se cuibăreau altădată toţi insurgenții eului, visul, 
emoția, meditaţia, nemulţumirea de sine, râvna către 
perfecţie, mizantropie şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei 
rânduieli individuale şi sociale. 

Autorul deplângea că Sfântul Francisc, Dante, Pascal, 
Descartes, Byron, Chauteaubriand, Napoleon, Beethoven şi 
alţi neliniştiţi celebri şi mari vizionari nu se născuseră în era 
lobocoagulării, care ar fi făcut din ei alţi oameni. 

Acum omenirea muncea, mânca, dormea şi se scula fără 
grijă, lobocoagularea şi celelalte mijloace care-i asigurau 
fericirea funcționau fără greş. Căci fericirea e să nu-ţi faci 
idei false despre ea. Şi la această falsificare a vieţii 
contribuiseră până atunci lobii aducători de nenorocire. Dar 
acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se 
desfiinţaseră. Singură poliţia de siguranţă, supraveghere şi 
prevedere, ca o divinitate tutelară, plana, nevăzută, 


61 


deasupra  noroadelor. Ea avea monopolul neliniştilor, 
bănuielilor şi al urii. 

Dar de la o vreme câteva semne, aproape imperceptibile 
la început, dădură veste despre o mică deranjare a 
sistemului. 

Ele se iviră mai întâi în tineret şi se arătară în chip 
fiziologic. Între altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări 
de mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mâncare, 
anemie şi mai ales constipaţie. 

Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură cu greu, 
după îndelungi consultări, fără să şi le poată explica. 
Asemenea tulburări nu se mai pomeneau de când se 
instituise  lobocoagularea. De când, adică, ideile şi 
activităţile lor încetaseră de a fi stânjenite de emoţii, 
meditații, reflecţii. Cu un cuvânt, de când calea afectului 
spre creier şi amestecul centrilor emoţionali inferiori în 
treburile omului fuseseră tăiate. 

Dar, cu încetul, tulburările luară înfăţişări şi alură 
psihologică. În tineret, cazurile de complicaţii sufleteşti 
începură să puncteze, ca nişte bube, epiderma până atunci 
atât de curată a P.P.P.P.P.-ului şi rătăcirile să se 
înmulțească. Tinerii de ambele sexe tânjeau, mâinile lor pe 
uneltele de muncă aveau gesturi şi întârzieri ca de gândire, 
opriri ca de alegere. Unii îşi mângâiau fruntea sau îşi 
treceau degetele, ca pe nişte plete imaginare, peste chelia 
precoce. Alţii fură observați cântând, adică gungurind 
singuri, fiindcă acum cântecul nu se exercita decât în cor. 
Fetele îndrăzneau să-şi pieptene părul, lăsat să crească 
mare, în ciuda regulamentului strict. Sau îşi schimonoseau 
uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose şi flori. 

Într-o bună zi, câţiva tineri fură prinşi că plâng. Lacrimi, 
n P.P.P.P.P.? !... Asta dete efectiv alarma. Comitetele, 


A 


62 


colectivele, consiliile, plenarele fură convocate, Prezidiul 
Suprem - sesizat şi o vastă anchetă - instituită pe toată 
imensa întindere a uniunii. Căzuse oare în desuetudine 
practica coagulării? La catagrafie, nici un individ nu fu găsit 
fără cicatricile revelatoare şi atestatele de rigoare. In 
privinţa asta nu mai încăpea deci nici o îndoială. Şi oarecum 
liniştea şi siguranţa forurilor superioare asigurată. 

Alte cercetări minuţioase stabiliră, de asemenea, că nici 
o carte cu conţinut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii 
condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, 
tablourile, statuile, şi toate operele de artă nefastă care ar 
fi putut amăgi tineretul şi deştepta sămânţa nebuniei 
trecute, fuseseră vândute pe valută forte altor ţări, 
retrograde, cu care nu se mai aveau legături. 

Copiii, născuţi toţi în maternităţi, rămâneau acolo şi nu 
erau legănaţi, ceea ce ar fi constituit o înclinare mai târziu 
spre reverie. Nu erau adormiţi în luluit sau cântece, nu 
auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Creşteau apoi în 
vaste educatorii publice, sub cea mai straşnică priveghere, 
cu cele mai sugestive exemple sub ochi şi cele mai 
sănătoase lozinci în urechi. 

De unde, dar, neorânduiala ivită? Căci, curând, 
dezordinile crescuseră şi mai grav. Mai ales în ceea ce 
priveşte sexualitatea. Un cuvânt trecea, şoptit, de la o 
ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliţia află cu greutate 
că era vorba de „Frumuseţe”, care nu mai figura în nici unul 
din dicționarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea 
reproducerea ca pe o lucrare de stat oficială, o slujbă 
cetăţenească, încredinţată numai unora, după anumite 
criterii. Ci se descoperi că băieţii şi fetele au înclinări şi 
preferinţe, se aleg singuri, între ei, îşi închipuie că găsesc, 
dincolo de scopul real, procrearea, pricini de plăcere şi 


63 


motive de exaltare într-un simplu act fiziologic. Perechile se 
făgăduiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de 
care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicaţi de la 
această nebunie se înmulţiră. Şi un alt cuvânt, nou, 
netrecut în dicţionare, se înfiripă, sub nasul poliţiei, 
cuvântul „lubire”. Frumuseţe şi iubire. Tineretul bolnav 
alerga după ele ca după un miraj localizat în anume 
persoane, pe care le scoteau din rânduiala comună, 
înălțându-se deasupra prezidiului. 

Astea toate dovedeau o îngrijorătoare zdruncinare a 
alcătuirii, amenințând cu ruina tot ce se clădise. 

In curând, ceva nou, spăimântător, îşi făcu apariţia. Cu 
atât mai primejdios, cu cât era nevăzut, nepipăit, 
insesizabil. In acea lume realistă începu deodată să se 
vorbească despre spirit: ceva dincolo de om, pe care-l 
poate mişca şi agita. O mai mare calamitate nu se putea 
abate asupra colectivităţii, agitația fiind exclusiv în căderea 
ministerului de resort. Oamenii acum ridicau ochii şi braţele 
în sus, la cer, fără să ştie spre ce, aşteptând, cerând de la 
un mare necunoscut - nu de la Supremul Prezidiu - 
împlinirea unei nedesluşite aspirații, care nu mai ţinea de 
pământ. 

Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privaţii de 
libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse, 
castrări, sterilizări nu folosiră cu nimic. Se recurse la 
căptuşirea creierelor cu plăci de plumb şi alte metale 
impermeabile razelor cosmice şi oricăror emanaţii venite 
din alte sfere. Inutil. 

Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau 
flacăra nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului. 

In acest timp, laboratoarele lucrau făr' de răgaz. Cu tot 
soiul de reactivi, electro şi isotopi, se cerceta în ungherele 


64 


şi ascunzişurile creierilor pricina acestor neaşteptate trădări 
ale ştiinţei. 

Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare 
lăuntrice, neatinse de trăsnetul coagulator? Poate că centrii 
nervoşi anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură între ei? 

Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală 
era cu toate localizările neschimbate şi punţile între 
nucleele infernale definitiv tăiate. 

Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor modificată, 
congestionată şi infinitezimal crescută. Savanţii, răsfoind 
vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu 
un ochi. Ocultismul de tristă memorie o numea ochiul lui 
Siva. Această glandă - spuneau superstiţiile - se proiecta 
afară din craniu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se 
putea privi lumea viitoare. Prin ea se primeau insuflările şi 
inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se ascundea iar 
sub oasele capului. Aici se făcea în timpurile barbare 
tonsura preoţilor, pe unde s-ar fi înlesnit, ţineţi-vă râsul, 
pătrunderea Duhului. Alţi autori şi mai ridicoli susţinuseră 
că ea ar fi fost ochiul ciclopului. 

Dar cum da de bănuit, se hotărî extirparea epifizei. Şi 
operaţia se aplică fără excepţie tuturor cetăţenilor de rând. 

Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, 
fără să înceteze. Pentru ca în curând să zbucnească mai cu 
furie. 

Prin pivnițe şi hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca 
singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiţi 
de la îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri trăiau 
singuratici, dedându-se la acte ce aminteau străvechile 
culte ale magiei. 

Ţăranii mai ales alergau la ei şi cu destrăbălări de gesturi 
şi îngenuncheri îmbrăţişau lemne tăiate în cruce, boite cu 


65 


tot soiul de culori. Bărbaţii cântau şi femeile se boceau la 
picioarele acestor semne neînsufleţite. 

Asta fu picătura care făcu să dea vasul pe dinafară. 

Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum? Ştiinţa şovăia, 
cuprinsă de zăpăceală. Ce este şi de unde vine această 
necunoscută şi nestăvilită forţă ocultă, care îndrăzneşte să 
încalce stăpânirea Supremului Prezidiu şi să-i anuleze 
providenţialele măsuri şi decrete? 

Din ordinul cârmuirii se instituiră experienţe uriaşe pe 
milioane de indivizi deodată, ca să de depisteze locul 
anume unde s-a sălăşluit forţa adversă, altădată localizată 
în polul frontal. 

S-a mers până la coagularea completă a creierilor unor 
indivizi, care au ieşit din experienţe perfect imbecili, fără să 
renunţe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau 
speranţă. Idioţi, dar se închinau şi iubeau. 

Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii se alterau din 
ce în ce, iar vechile, care începuseră turburarea, pe măsură 
ce îmbătrâneau îşi înrăiau racilele căpătate în tinereţe. 
Visul, lenea, împopoţonate cu numele de meditaţie, 
reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre 
mâhnire, mândria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o 
femeie, pentru o slujbă, nemulţumirile de tot soiul, şi mai 
ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice şi 
complicațiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu 
se mai pomenise. 

Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei. 

Dacă uniunea ar fi avut vecini fără îndoială că această 
zbucnire de neastâmpăr şi fierbere s-ar fi întrupat într-un 
război, spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost 
îndreptate şi canalizate. 

Acel spirit, acea rătăcire şi-ar fi găsit astfel o localizare, 


66 


unde ar fi putut fi prinsă şi pusă în frâu. Dar aşa? În creieri 
şi în glande nu se mai afla. Afară, în văzduh, era o nebunie, 
ca în vechile superstiții, să o cauţi. In cer? Atât mai trebuia 
ca să dea smintiţilor cea mai neroadă justificare. 

Unde dar era de găsit şi stârpit Spiritul? Căci trebuia 
stârpit, cu riscul de a stârpi odată cu el omenirea şi a 
plămădi alta, nouă. Se ventila şi ideea aceasta. 

De pe capul oamenilor de ştiinţă răspunderile trecură pe 
umerii responsabililor, care, neputincioşi, le puseră în 
mâinile cârmuitorilor. Aceştia, la rândule, le aşezară la 
picioarele Perfectului Prezidiu spre a hotărî, încrucişându-şi 
braţele în smerită aşteptare. 

Bătrânul preşedinte, într-o insomnie agitată, avu o 
inspiraţie. Îşi aminti de o veche, infailibilă metodă. Acea a 
cumpărării, a spionajului, a mituirii şi denunţării, până la 
auto-delaţiune. 

Printr-un ucaz care deroga de la toate legile se institui cel 
mai înalt premiu, cea mai mare recompensă, o decorație 
unică, onoruri supreme, îngăduinţa căsătoriei cu femeia 
iubită şi călătorie de nuntă în străinătatea necunoscută, 
aceluia care va afla şi va denunța locul unde se ascunde 
insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului. 

Rezultatul nu întârzie şi fu strălucit. Un tânăr se înfăţişă 
cu curaj şi îşi denunţă propria-i inimă. 

El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib de muşchi 
găunoşi, în veşnic neastâmpăr, mereu plină de sânge 
învăpăiat, găzduieşte acum duhul care agită lumea. 
Zvâcnelile ei dureroase, umflăturile ei până să plesnească, 
fierbinţeala ce o împrăştie, bucuria care o cutremură sunt 
semne nedezminţite. 

Îndată se constată că în adevăr fuseseră destule indicaţii, 
pe lângă care savanții trecuseră fără să le bage de seamă, 


67 


în înverşunarea lor numai asupra creierilor. 

Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se săvârşeau 
trăgându-se în inimă. Versurile, cântecele, poveştile care 
colindau nu vorbeau decât numai despre ea. 

Vechile superstiții din erele primitive puneau în inimă 
centrul cunoaşterii suprafireşti. Şi pentru unirea cu duhul 
pretindeau că pot, cu anumite practici de închinare, să 
coboare mintea în inimă. 

Se începură alte noi cercetări, îndreptate cu toată luarea- 
aminte asupra organului incriminat. 

Se disecară cu amănunţime morţii, se făcură numeroase 
vivisecţii pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi 
pe altarul binelui obştesc, despicându-se astfel inimile lor, 
care fură cusute la loc. 

Şi spre surprinderea obştească se găsi că inima îşi 
schimbase nu numai aspectul, forma şi greutatea, ci şi 
arhitectura histologică. Era mai grea, mai roşie, mai 
globuloasă, mai puţin musculoasă, înţesată cu fibre 
nervoase şi ganglioni autonomi. 

lar, minune, în partea de sus, pe globul ei, numaidecât 
sub ieşirea cârjei aortice, se prăsiseră nişte sâmburi creţi de 
substanţă cenuşie, care aduceau aidoma cu nişte muguri 
de creier. 

Se adeveri astfel că inima se întorsese din nou la vechea 
funcţie de odinioară, ca centru al inteligenţei afective, sediu 
al spiritului stăpânitor peste ideaţia productivă şi utilitară. 

De aici până la dezlegarea definitivă a problemei nu fu 
nevoie nici măcar de un pas. Radiocoagularea stârpi pe loc 
şi acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor în om. 

Până când? Se va vedea. 

Cum tânărul voluntar care cel dintâi se denunţase nu 
supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu asupra 


68 


preşedintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua 
operaţie asupra inimii. 

Şi, pentru genială, suprafireasca inspiraţie ce avusese şi 
care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, 
declarat şi identificat pentru masele democratice cu 
Dumnezeu. Nu numai cu îngăduinţa, dar cu porunca de 
acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare, 
într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor 
religii. 

Spre el să se canalizeze toate aspiraţiile neamurilor 
omeneşti. 

Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi caută, 
chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaş. 


1948, iulie 27, Bucureşti 


69 


LUPTA CU ÎNGERUL 


URIAŞA CUMPĂNĂ A LUMII, urnită de ritmul cosmic, mişca 
talgerele-i potrivnice, ziua şi noaptea, pentru asfinţire. 
Talgerul luminii, îngreuiat de aur, se plecase de tot şi 
spânzura jos în râsul pământului, dincolo de apus; buza lui 
fulgera, înainte de scufundare, către talgerul nopţii, care se 
ridica gol în slavă şi astupa, cu fundu-i negru, cerul. 
Săgeata  cumpănitoare  încremenise, cu luceafărul în 
ascuţiş. 

Caprele râcâiau ţărâna închinând cu copita culcuşul... 
Clopotele aninate de turlele gâturilor sunau limpede şi 
fiecare vită era o vecernie. 

Apa râului luneca în lăuta ţărmurilor cântare înăbugşită 
sub căluş de sălcii gânditoare şi plopi amintitori. Şarpe 
descolăcit din aur, amurgul descânta păsările cristaline, 
care picau din slăvi, înţelenite, pe ramuri. 

Când, o prevestire trecu şi scutură din florile tălăncilor o 
rouă de clinchete. Păstorul tresări sub cerul unde se ruga. 
S-a sculat leul pustiei şi vine să-i dijmuiască turmele? 

O formă nedesluşită înainta, fără paşi, spre staul. Sărise 
din talgerul luminii, care acum se cufundase în puţul de 
dincolo de pământ. lacob se repezi cu ghioaga să-şi apere 
averile. Statura măreaţă îl aştepta în strungă, aţintindu-i 
calea. 

Nu era leu, nici fur. Părea o arătare de pe alt tărâm. 


70 


— Ce vrei? - răcni ciobanul, clătinat între spaimă şi 
uimire. 

— Luptă - răspunse celălalt, ca şi cum ar fi zis bună- 
seara. 

Nu dorea nici oi, nici bogăţie, ci altceva, mai de preţ: 
puterea. Spre a fi stăpân se cere să fii tare. Care din ei doi e 
mai vrednic? Şi vedenia nu propunea enigme, pretindea 
încercarea puterilor. 

Prin labirintul crengilor despletite pentru somn, vântul 
trecea degetele-i încărcate de plânsete moi. Caprele se 
sculaseră şi priveau din târlă. lInfăţişarea cu chip de 
zburător îl înfrunta din poarta ţarcului. lacob îi desluşea 
asupra capului un mot, adus ca gluga ciocârliei... Şi glasul îi 
cântase a viers. Cine, oare, se ascundea în veşmânt 
păsăresc? lacob simţi o râvnă tinerească să se măsoare cu 
taina... Necunoscutul îi căzuse drag deodată, aşa cum îţi 
cade un prinţ hoinar, colindător după ciudăţenii, căruia nu i 
te poţi împotrivi să nu-i faci gustul. 

El primi lupta fără vrăjmăşie, prinzându-se ca într-o horă 
cu îngerul, ochii iezilor - bucuroşi de salturile stăpânului în 
lupta cu cerescul partener. Şi astfel lacob s-a luptat cu 
îngerul, nu împotriva lui... 

Fiecare din noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne 
măsurăm trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, 
lângă o fântână de răscruci. Te iei cu el la luptă, aşa cum te 
lupţi, copil, cu un frate mai mare, dornic să te înveţe lupta. 
E un exerciţiu pe care trebuie să-l deprinzi, măsurându-te 
cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te 
ridici sub povaţa unui superior, unui dascăl cunoscător al 
tuturor adevărurilor atletismului spiritual. 

Îngerul şi lacob îşi împrumutau numai prezenţa, nu şi 
substanţa. Aparenţa lui se lăsa cuprinsă... Şi rezistenţa 


71 


divină se echilibra prin forţa umană, care se mlădia pe tărie 
şi urca, târâită de model, victorioasă asupra ei înseşi. 
Ingerul, senin, se împotrivea opintelilor, nu ataca. Zâmbitor, 
aţâţa la sforţare, nu căuta să doboare. Deşi înger, el se 
alcătuia într-un prilej chibzuit şi cumpănit pentru încordarea 
muşchilor sufleteşti ai omului răpit în ideea biruinţei. 

Nici arc, nici pală. Luptau luptă dreaptă, încinşi cu 
braţele. Şi mâinile omului se încleştau, pafta cu zimţii 
degetelor petrecuţi unii într-alţii în şalele îngerului. lar 
aripile acestuia, ridicate din sfârc, se încondeiau pe umerii 
discipolului, aşa încât el, cătând drept în ochii miraculoşi 
care-l stârneau la vitejie, nu le vedea strejuindu-l, ca să nu 
se înspăimânte. E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute 
şi har, un înger, alcătuit din şapte stihii mai mult? 

Oricum, îndemnul îngerului adevărat e totdeauna lupta. 
Numai Satana e ispita, vrajă de câştig uşor asupra a tot ce 
cuprinzi cu ochii. 

Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea 
pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga 
îmbrăţişarea. Virtutea lui creştea, cu cât dura misterioasa 
iniţiere. lacob se împuternicea ca Anteu, dar, spre 
deosebire de acela, nu atingând pământul, ci cu cerul 
coborât de înger. Omul alăturat de înger sugea fluid sfânt, 
care trecea în el ca în legea vaselor comunicante, din cel 
plin în cel gol, prin mediatorul înaripat, încât precursorul lui 
Cristos a trebuit să se smulgă cu violenţă din veriga ce-l 
strângea din ce în ce mai cumplit, înainte de a se umple de 
el omul întreg. Căci nu era el Mesia, menit să săvârşească 
deplin transfuzia divină. 

A durat lupta o noapte, un veac? Cine ştie... Solul a 
zburat. Dar lecţia rămase indelebilă. În zori, nostalgic, căuta 
urmele vânzolelei. Dar nici un semn nu sta mărturie: 


72 


pământul nu era găurit de călcâie. larba, trează, îşi mijea 
lumina-i verde nestrivită din pământ. A fost o nălucire? Şi 
totuşi n-avea nici o şovăială... Nimic nu pătrunde mai de-a 
dreptul în suflet ca un miros respirat... Şi el simţea 
mireasma îngerului stăruindu-i adânc, acolo unde amintirea 
se ţese cu uitarea, împletind sufletul. Ingerul a fost? Dar s-a 
hărțuit cu el afară, în luncă? Sau în lăuntru, în gând? Fusese 
o luptă sau o meditaţie? Zăvozii lui o ştiau mai bine, căci nu 
dăduseră nici un lătrat. 


73 


MOARTE AMÂNATĂ 


De trei săptămâni bătrânul boier Amza se lupta cu 
moartea şi nu se da biruit. In fiecare noapte cei ce-l 
vegheau îi strecurau în mână lumânarea aprinsă, pe care 
el, horcăind, o alunga cu mânie. Ţinea în el cu ultima 
îndârjire sufletul gata să-i iasă. Câteodată părea chiar că s- 
a isprăvit şi l-a scăpat. Rudele şi îngrijitorii se pregăteau să 
răsufle uşuraţi. Dar boierul, încordându-se, îşi aducea iar 
sufletul înapoi, cu sila, de departe, ca pe un rob fugit de la 
stăpân. Şi dimineaţa îl găsea din nou viu, cu ochii ţintă pe 
calendarul de care nu se dezlipea. Deşi aproape leşinat, 
ţinea să rupă el însuşi zi cu zi filele. Controla astfel răbojul 
vremii ce i se mai cuvenea să trăiască încă şi alunga 
moartea la data dinainte hotărâtă. Nici în clipele cele mai 
grele nu lăsa calendarul din mână. Se temea ca nu cumva 
cei din preajmă, sătui de atâta zbucium, să-l înşele şi să 
smulgă mai multe foi deodată, încurcându-i astfel 
socotelile, ca să-l facă să moară mai repede, înainte de ziua 
statornicită. Asta prelungea grozava agonie dincolo de 
marginile îngăduite puterilor unui muribund şi răbdării celor 
ce-l păzeau, rubedenii şi slugi, care abia se mai ţineau pe 
picioare. 

Dar boierul se  îndărătnicea să se  împotrivească 
arhanghelului culegător de suflete şi, dârz, îl îndatora să-l 
adaste până la împlinirea vechiului zapis statornicit 


74 


odinioară între Cel Atotputernic şi un strămoș al lui. 

Bolnavul pe toate celelalte le uită. Din mintea lui 
ciuruită... scăpau ca prin nişte găuri negre stările de faţă şi 
întâmplările din jur: nu mai cunoştea oamenii, bâiguia, uita 
că a mâncat, nu mai ştia că s-a spovedit abia cu o clipă 
înainte şi cerea preot, amesteca trecutul cu prezentul. 
Confunda toate... Un singur lucru rămânea înfipt acolo în 
conştiinţa lui, ca un ţăruş de care i se încleşta viaţa: că nu 
trebuie să moară înainte de împlinirea sorocului unei mari 
făgăduinţi. 

Povestea era veche şi tainică. Boierul Amza se trăgea din 
teribilul neam al Drăguleştilor, care au însângerat cu 
competiţiile lor la domnie câteva veacuri ale istoriei. Unul 
din strămoşi, ca să curme prigoana fratelui său, crunt 
voievod al ţării, şi-a schimbat starea şi numele şi, 
ascunzându-se cu familia în munte, a izbutit să intre pentru 
totdeauna în obscuritate şi uitare. Urmaşii lui au scăpat de 
căsăpie şi şi-au câştigat încet averile. Bătrân şi cucernic, el 
s-a tras în urmă la lerusalim, apoi la Sfântul Munte, unde cu 
râvna lui întru sfinţenie şi-a agonisit o slavă nepieritoare. 
Vestit în toată ortodoxia ca mare isihast şi tainic închinător 
al rugăciunii minţii, care aduce pe domnul Hristos în inimă, 
el s-a înălţat la stări neînchipuite pe treptele suirii la cer şi 
ale cunoştinţei de Dumnezeu. 

Tradiţia familiei spune că, astfel, cu harul de sus şi prin 
îngăduinţa proniei, fericitul isihast a căpătat un privilegiu 
întărit cu legământ şi pecetluit de însăşi blagoslovenia 
Celui-de-Sus, ca el, precum şi toţi cei dintâi născuţi, bărbaţi 
din neamul său, să fie de-a dreptul mântuiţi şi să le fie 
deschis raiul. Pentru împlinirea acestei făgăduinţe, moartea 
era îndatorată să nu-i poată lua decât în întâia noapte de 
Paşti, la slăvita înviere a Domnului, când porţile raiului stau 


75 


larg deschise pentru toţi fericiţii răposaţi în acel ceas, răpiți 
acolo odată cu Mântuitorul. 

Şi până atunci pronia îşi ţinuse legământul: şase bărbaţi, 
capi de generaţie ai neamului privilegiat, de-a lungul a 
patru secole şi jumătate, îşi daseră duhul în noaptea 
luminată. 

Acest ceas izbăvitor al Învierii îl aştepta neclintit boierul, 
ca să moară după vechea datină şi el, al şaptelea şi cel din 
urmă din şirul neamului ce se stingea, deşi pe el Dumnezeu 
nu-l blagoslovise ca pe înaintaşi cu o vârstă matusalemică, 
ci îl chema abia în al nouăzeci şi doilea an al vieţii. Dar la 
asta nu putea pune împotrivire, lungimea de ani nu era 
trecută în zapis, fără numai favoarea strămutării la ceruri în 
ziua şi ceasul cel mai luminat al pământului. 

Aşa că pentru nimic în lume şi dincolo de lume, boierul n- 
ar fi consimţit să-şi dea sufletul măcar şi numai cu o clipă 
mai înainte. 

Pentru asta ochii lui erau pururi ţintiţi pe calendar şi 
urechile la clopotul Patriarhiei. Pentru orişice altceva le 
ţinea strânse şi închise. 

Dar mai erau încă două săptămâni de aprigă războire cu 
moartea până la Paşti. Două săptămâni de cazne agonice, 
în care zi-noapte braţul arhanghelului trebuia abătut şi 
moartea nerăbdătoare ţintuită în loc. 

Insă o uriaşă nădejde şi o încredere mai presus de fire îl 
ajuta să săvârşească minunea. Adică izbutea să pâlpâie 
atât cât să nu moară cu adevărat şi să dureze până la 
Paştele care venea cu târâşuri de melc. Atunci când va 
cădea cea dintâi foaie din cele trei la rând însemnate cu 
roşu şi vor suna clopotele Invierii, va îngădui şi el morţii să- 
şi facă datoria, strigând ca tâlharul: „Pomeneşte-mă, 
Doamne, întru împărăţia ta”. 


76 


Aşteptarea asta migălită cu tot soiul de întreruperi şi 
morţi înşelătoare umplea de spaimă pe cei ce-l pândeau, 
sleiţi de oboseală şi de ură. Mai ales cucoana Catinca, sora 
boierului, vedea cu groază cum se iroseşte în cheltuieli 
zadarnice şi bruma de avere ce i-ar mai putea rămâne de 
pe urma răposatului. Dacă el ar fi murit de la început, de 
când s-a îmbolnăvit, tot s-ar mai fi ales cu ceva. Dar aşa, de 
două ori pe zi şi de cele mai multe ori şi noaptea, medici, în 
fiecare seară preotul, care să-i citească şi gata în ascuns 
pentru împărtăşanie (căci boierul nu primea cu nici un chip 
cuminecătura mai înainte de Paşte, încredinţat că aceasta i- 
ar fi ratificat moartea), două surori îngrijitoare cu schimbul 
tot timpul, alt rând de slugi tocmite peste cele ale casei, 
medicamente scumpe, injecții, baloane de oxigen şi altele 
câte spulberaseră în aceste vremi de năprasnică scumpete 
sute de milioane. Încât coana Catinca se gândea chiar că 
dacă bătrânul s-ar întâmpla să scape ar rămâne sărac şi i-ar 
cădea ei pe cap. 

De aceea, coana Catinca pe drept căuta chip şi fel să-l 
ajute să moară, dacă s-ar fi putut numaidecât. L-ar mântui 
de chinuri şi ar mai scăpa ceva din averea care se mistuia 
ca fumul. O parte să o aibă pentru înmormântare, cu 
cealaltă să-şi mai îndulcească şi ea viaţa de boieroaică 
scăpătată. Pentru asta rânduise fără învoirea bolnavului 
masluri cu câte şapte preoţi, care s-au rugat pentru 
uşurarea pătimaşului din chinurile vieţii, i-a aşezat fără 
ştirea lui la căpătâi icoana făcătoare de minuni a 
arhanghelului Mihail, adusă cu cheltuială de la o vestită 
mănăstire, icoană cu puteri să scurteze chinurile morții. 
Invăţată de o prietenă pricepută, i-a făcut, de viu, slujba şi 
pomeni de mort, a plătit preoţilor de s-au rugat pentru 
uşurarea lui la sfântul altar, doar o izbuti să împingă limbile 


77 


ceasului morţii cu câteva zile mai înainte. Toate însă 
zadarnic. Bătrânul Amza, orice i s-ar fi făcut, nu putea muri 
decât ca un întâi născut din neamul privilegiat al 
Drăculeştilor, adică în ceasul luminat al Paştilor, pe care, 
după făgăduinţa nedezminţită, îl aştepta, înfruntând toate 
asalturile nerăbdătoarei morţi. 

Aşa că medicii continuau să vie, medicamentele scumpe 
să se îngrămădească pe tăblia scrinului, preotul să citească 
la căpătâi (cu potirul ascuns pentru o eventuală 
împărtăşanie), surorile sleite de veghe să mănânce cât 
şapte, slugile să risipească şi să fure. Agonicul cu 
calendarul la subţioară nu se sinchisea de îngrijorările 
Catinchii şi îşi vedea de unica lui treabă, încă două 
săptămâni de împotrivire năvalei celei fără de împotrivire. 
Şi izbutea să-i ţie piept, abia cu un firişor de viaţă 
desfăşurat cu scumpătate de pe mosorul unei uriaşe voințe. 

Între timp au bătut clopotele cu sonoritate de renaştere 
italiană ale Paştelui catolic. Toţi dimprejur au vestit pe 
bolnav despre acest nimerit prilej, nădăjduind că are să 
consimtă să moară. Tot Paşte se cheamă că este, acelaşi 
Hrist despică piatra mormântului şi înviază la cer. Dar 
boierul Amza, cu ochii pe calendarul lui, n-a văzut, n-a 
auzit. Calendarul lui îi amâna moartea cu încă o săptămână. 
Coana Catinca şi toată şleahta ei a trebuit să se plece şi să 
aştepte. 

În sfârşit, prima foaie din cele trei însemnate cu roşu s-a 
arătat, şi Pastile drept credincioşilor s-a vestit pentru a 
doua zi. Bolnavul dintr-o dată s-a liniştit şi s-a pregătit să-i 
iasă întru întâmpinare. Chinurile au încetat şi agonia s-a 
schimbat într-o radioasă bucurie. Cu mintea mai limpede ca 
oricând, i-a chemat pe toţi, şi a cerut iertăciune, i-a sărutat, 
apoi din nou s-a mărturisit, s-a împărtăşit de data asta, şi-a 


78 


luat rămas bun şi când a sunat clopotul cel mare de la 
Patriarhie a pus de a deschis aparatul de radio şi a ascultat 
cu sfinţenie slăvitul Cristos a înviat, amestecat cu salvele 
de tunuri. Apoi a poruncit să se stingă luminile electrice, să 
se lase numai o candelă aprinsă şi, îmbăiat, îmbrăcat în 
haine noi înadins făcute pentru înmormântare, cu barba 
frumos pieptănată, i-a pornit pe toţi la culcare, iar el s-a 
întins pe pat, a încrucişat paşnic mâinile, între care a 
încleştat lumânarea aprinsă şi a închis ochii, vegheat numai 
de sora de noapte, pe care a rugat-o să aibă grijă de 
lumânare. Şi în odaia cufundată în întuneric a pornit să se 
petreacă misterul mult aşteptat al mântuirii. 

Bătrânul a aţipit uşor, cu răsuflarea din ce în ce mai 
potolită, tot mai slabă, ca o stingere. Sora l-a privegheat o 
vreme, apoi, toropită de oboseală, a suflat în lumânare, 
care ameninţa să ardă mâinile mortului, şi s-a culcat în 
fotoliu să doarmă până a doua zi cum avea poruncă de la 
boier: Moartea lui să se săvârşească în mare pace şi taină. 

Şi toţi prin odăi, acum împăcaţi, au căzut ca morţi într-un 
somn greu şi lung, cel dintâi nestingherit, după atâtea 
săptămâni de nopţi cu vaiete, injecții, baloane, buiote, 
spovedanii şi rugăciuni. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, un lung fior sonor a străbătut 
întreaga casă adormită, ca o alarmă: chema neîntrerupt 
soneria din odaia mortului. Dezmeticiţi cu greu, s-au 
îndreptat toţi împleticindu-se într-acolo, afară de cucoana 
Catinca, mai lâncedă la auz şi sigură pe rămăşiţa de 
moştenire. 

Când au deschis uşa şi au intrat n-au văzut deodată 
nimic, perdelele groase atârnând încă în ferestre. Dar au 
auzit cu spaimă gura boierului Amza, care, inimos, striga 
cât îl îngăduiau puterile după slugi. Toţi s-au tras înapoi de 


79 


groaza strigoiului. Dar ţipetele boierului nu conteneau. Cu 
mare sfială s-a strecurat uşor sora de schimb şi a aprins 
lumina. Boier Amza, în capul oaselor, odihnit şi luminat, 
cerea să i se aducă apă caldă şi prosopul pentru spălat, 
peria şi pieptenele pentru dichisit şi apoi numaidecât 
cafeaua cu lapte şi cozonac, că îi este foame. La masă are 
să ciocnească ouă roşii şi ar pofti puţin stufat de miel. A 
lămurit pe toţi că trecuse hopul. Dumnezeu l-a încercat 
numai şi îl amânase iar - cine ştie! - pentru Paştele viitor 
sau peste mulţi alţii. În acelaşi timp a cerut să se ridice de 
pe patul lui, unde zăcuse şi zăcea pieziş sora de noapte, 
leşinată de spaimă când mortul în zori îi poruncise să-l 
gătească şi să-i aducă mâncare. 

A fost apoi o istorie nemaipomenită. Puțin a lipsit ca, în 
locul boierului, cucoana Catinca să se bucure de privilegiul 
neamului şi să intre aşa păcătoasă de-a dreptul în împărăţia 
cerului, ca una ce a fost gata de atâta ciudă să dea pe loc 
ortul popii. 

Căci îndată boierul s-a pus pe trai şi îngrijiri, ca un om ce 
trebuia să dureze cel puţin un an, adică până la Paştele 
viitor. 

A chemat numaidecât avocatul să-i vândă casa, cu clauza 
ca să fie lăsat să locuiască în ea cât va mai trăi. A dat la 
vânzare nişte acţiuni din fondul lăsat pentru pomenire. A 
tras numerarul destinat cheltuielilor de înmormântare şi i-a 
deturnat întrebuinţarea pentru mâncare şi băutură şi a mai 
anulat alte danii şi legate făcute moştenitorilor. 

A doua zi, familia îngrijorată s-a adunat la sfat mare. 
Boier Amza risipea acum, fără putinţă de a-i pune stavilă, 
averea. De bucurie că n-a murit, zvârlea banii în vânt. 
Trebuiau luate măsuri grabnice. La mijloace tari nu se 
putea ajunge. S-ar fi căzut ori să-l strângă de gât, ori să-l 


80 


otrăvească. Dar nu ar fi făcut nimeni asta, chiar dacă se 
gândeau. Nădejdea era numai la Barbu, nepot de soră al 
boierului, un fel de Ulise al familiei, fertil în tertipuri şi 
viclenii. 

Barbu a cerut timp de gândire. Şi după câteva zile s-a 
înfăţişat cu dezlegarea. Bătrânul se înşelase, aşa cum era 
înşelată toată lumea. Nu murise fiindcă Paştele ce se 
sărbătoreşte acum nu este Paştele cel adevărat. Cu 
schimbarea calendarului pe stilul nou, biserica însăşi îşi 
zăpăcise rânduielile şi-şi încurcase sărbătorile, aducând 
Învierea Domnului cu o săptămână mai devreme decât se 
cuvenea şi de cum cereau canoanele şi vechiul calendar. 
Paştele cel adevărat pentru care pronia hărăzise slăvitul 
privilegiu strămoşului iubit de Dumnezeu va fi dumineca 
viitoare. Atunci se sărbătoreşte autenticul şi veridicul Paşte 
la lerusalim şi în toate bisericile Răsăritului rămas ortodox. 
Numai în acea noapte, care va fi peste trei zile, se deschide 
cerul şi dă drumul către rai celor aleşi. Ca dovadă stau 
adeveririle de la schiturile rămase credincioase, aduse de 
către un bătrân călugăr stilist la patul bătrânului şi care 
ameninţă cu veşnice cazne pe toţi câţi prăznuiesc Paştele 
eretic. Nepotul a mai înfăţişat încă vechea Pascalie cu litere 
chirilice, ale cărei calcule inspirate de înţelepciunea divină 
arătau Paştele la data lui neclintită, adică peste trei zile. 

Bătrânul a ascultat cu supunere şi s-a clătinat adânc. 
Dintr-o dată susurul de viaţă a secat în el. Şi agonia, 
întreruptă miraculos câteva zile, a început iarăşi, grea. Din 
nou s-au pornit veghile de noapte, injecţiile, baloanele cu 
oxigen, cu care să se mai înnoade firul vieţii până la 
sfârşitul săptămânii. 

Acum nepotul smulgea pentru bătrân foile calendarului şi 
îi cârmuia drumul către veşnica alinare. Şi în ceasul hotărât 


81 


de nepot, la miezul nopţii, când după o placă de patefon au 
răsunat anunţate în limba engleză clopotele Ierusalimului şi 
slujba Invierii de la Sfântul Mormânt, cu Hristos a înviat 
cântat după canon în douăsprezece limbi, boierul Amza şi-a 
dat duhul cu un zâmbet fericit pe chipul întors spre 
strămoşii privilegiați, care-l aşteptau să-l îmbrăţişeze în 
porţile deschise ale raiului. 


82 


PETRECERE. REGELE CEL DREPT 


LA O VÂNĂTOARE, PE CÂND se frigea o bucată de vânat 
pentru regele Nouch-lrrevân cel drept, slujitorii văzură că 
lipseşte sarea... Atunci trimiseră repede un rob la satul cel 
mai apropiat, ca să aducă... 

Nouch-lrrevân îi spuse: 

— Nu uita să plăteşti sarea ce iei... Căci dacă tu îi lua-o 
degeaba, fapta ta o să ajungă obicei şi bieţii oameni din 
acel sat au să moară de foame curând. 

Curtenii, miraţi, spuseră: 

— Doamne, dacă robul nu plăteşte sarea ce-o lua, 
paguba şi răul n-are să fie mare... 

Regele răspunse: 

— În lumea aceasta, apăsarea şi nedreptatea au început 
dintr-un nimica toată... Dacă regele ia un măr din grădina 
unui supus al său, robii săi, după el, are să ia pomul întreg. 
Pentru cinci ouă pe care un rege le va lua pe nedrept, 
oştenii lui au să puie mii de găini în frigare... 


(După Poetul Persan Saidi) 


(„Dumineca poporului”, 6 septembrie 1915, p. 3) 


83 


DEŞERTĂCIUNEA PEDEPSITĂ 


UN ŞOARECE FLĂMÂND se învârtea împrejurul unei nuci. 

Din lăuntrul ei însă, un vierme îi spuse: 

— Nu te mai căzni degeaba. Tot miezul l-am mâncat eu şi 
tu n-ai să te alegi cu nimic, decât cu osteneală... 

Şoarecele stete pe gânduri, apoi întrebă: 

— Dar tu eşti gras sau slab? 

Viermele, în deşertăciunea lui, răspunse: 

— Sunt gras, aşa de gras şi sătul, că nu mai cer nimic de 
la viaţă. 

— Foarte bine, zise atunci şoarecele... Nădăjduiesc că 
grăsimea ta o să aibă gust de unt de nucă... 

Şi spărgând coaja, scoase viermele şi-l mâncă... 

Fă ca înțeleptul, care nu se îngâmfă niciodată, chiar în 
mijlocul celei mai mari bogății. 


(„Dumineca poporului”, 23 august 1915, p. 3) 


84 


SACUL CU CARTOFI 


Meleagurile Basarabiei de miazănoapte se împrimăvărau 
încet. Zi cu zi pământul, sub cerul fără soare, tare ca osul, 
se înmuia. Apele Nistrului creşteau cu vuiet sub carapacea 
de gheţuri groase care se umfla pârâind din toate 
încheieturile (şi se) rupea ici colo cu trosnete de tunet, 
încălecându-şi unul peste altul, ca nişte năprasnici 
armăsari, (sloiurile). 

În cancelaria unui târguşor evreo-moldovenesc de pe 
malul drept al fluviului, interogatoriul continua în mare 
taină şi fără întrerupere de mai bine de un ceas. Singură 
dimineaţa, o dimineaţă nordică, rece şi tăioasă, îndrăznea 
să se uite prin geamurile nespălate în încăperea mohorâtă, 
la preşul lung şi îngust de cocos azvârlit pe jos şi la cele 
două scaune şoldii, rezemate de perete. 

Paznicul, obişnuit cu cercetările secrete, sta în sala 
întunecată, la uşa care da în uliţă şi, făcând pe niznaiul, îşi 
răzuia cizmele de glod şi aştepta. Mai totdeauna el ştia ce 
se petrece în „birou”, fără să spioneze cu neruşinare. Avea 
mijloacele lui fireşti. Gardist, curier, camerist, păzitor al 
celor închişi în celulă, apoi mijlocitor cinstit pentru micile 
ploconuri şi măruntele chişliguri ce aduce de la sine 
dregătoria de comisar, i se cuvenea să se înfrupte oarecum 
din rodul întâmplărilor care se perindau acolo. 

De data asta se găsea nedumerit şi zbieretele şefului nu-l 


85 


lămureau îndeajuns. Aceasta din pricină că, deranjat pe 
neaşteptate din postul lui de ascultare, pierduse de la 
început firul; îndată ce tânărul vagabond fusese prins şi 
adus de jandarmi, poliţaiul îl trimisese să adune şi să-i 
cheme numaidecât o mulţime de ovrei înghesuiți prin 
dughenile micei uliţe, împreună cu rabinul lor. Şi culme a 
uimirii, era, (o dată cu ei), chemat şi venerabilul preot 
creştin. Cu toată graba pusă, până să-i găsească pe toţi, 
prăpădise o mulţime de vreme. Şi deşi nu-i aşteptase să se 
strângă şi să-i însoţească, ci alergase singur înainte, 
ajunsese prea târziu ca să mai priceapă ceva din răcnetele 
ce răzbăteau până la el. Cu răzuşul în mână, se cumpănea 
şi nu ştia ce să facă. Să adaste până sosesc cei chemaţi şi 
să intre cu ei odată când i-o băga la şef? Sau să se 
strecoare chiar acum, sub cuvânt că supraveghează focul? 

lnăuntru, comisarul, un grăsun scundac şi roşcovan, 
asudase în uniforma ponosită pe care o dezbrăcase. Deşi 
soba de tuci nu se înroşise bine, mânia îl înfierbântase. 
Infuriat de tăgadele pârâtului, da necontenit cu pumnul în 
masa acoperită cu muşama pătată de felurite cerneluri, 
sărea de pe scaun şi se căznea să răcnească din toată 
răguşala-i învechită. 

In faţa lui un tânăr sta în picioare. Asupra-i se vărsa 
întreg vierşunul! şefului. Dar el, slăbuţ şi strein, îl privea 
fără să se clatine. 

— Asta-i toată declaraţia? se înecă în gâtlej anchetatorul 
şi, lăsându-se pe scaun, îl privi din nou cu băgare de seamă 
de jos în sus. 

Arăta a un băieţandru pirpiriu şi deşirat, cu pieptul 
scofâlcit, faţa osoasă şi pielita chipului plină de pistrui, cu 
părul aprins dat peste cap. O bărbuţă arămie, moale ca un 


1 întoarcere, adică „aversiune, înverşunare”. 
86 


puf de fofoloancă şi nişte mustăcioare la fel nu-i împlineau 
bine obrazul alungit, din care zbucnea pliscul nasului ascuţit 
şi coroiat ce-i destăinuia seminţia. Supus şi sfielnic, zâmbea 
la orice insultă şi se încovoia cu blândeţe, plecându-şi capul 
ca să asculte mai de aproape sudalmele. Dar perechea de 
ochi mari, albaştri, îi scânteia de o necilintită, aprigă 
seninătate atotcuprinzătoare, care turba pe anchetator. 

— Asta ţi-e toată declaraţia? cercă să urle încă o dată 
comisarul, dar sugrumate de indignare cuvintele îi şuierară 
cu anevoie, încât tânărul se înclină cu atenţie şi, ciulindu-şi 
cu mâna urechea, îl rugă cu glas nespus de dulce, 
pătrunzător: 

— Cu mine vorbiţi, vă rog, mai tare. Eu, deocamdată, nu 
aud bine... şi zâmbi. 

Şi uşorul lui accent evreo-rus preschimba rugămintea 
într-o cântare tărăgănată. Roşcovanul crezu că-l ia peste 
picior. El ţipa de-şi spărgea pieptul şi netrebnicul, de-al 
dracului, se făcea că nu aude. Sări iar, şi pumnul îi 
cutremură masa. 

— Va să zică tăgăduieşti tot? izbuti să urle. 

Liniştea învinuitului, ca o apă îngheţată, nu făcu nici o 
cută. 

— Eu nu tăgăduiesc nimic... Am spus deja tot. 

Şi iar zâmbi. 

— Unde ai ascuns manifestele? 

Furia cercetătorului se urcă acum din glas în ochii 
bulbucaţi, gata să-i iasă din cap. 

— Poftiţi? Şi fruntea umilită cu mâna la urechea ciulită se 
plecă din nou spre gura şefului. Manifeste aţi spus? 

Polițistul, scos din ţâţâni de gestul repetat al tânărului, 
care i se părea un joc, o manevră menită să-l încurce, ieşi 
de după masă şi se repezi la el. 


87 


— Nu te mai preface, tâlharule! Mă aduci în stare să te... 

Şi, înhăţându-l de piepţii hainei, îl zgâlţăi de câteva ori. 
Se potoli simțind însă puţinătatea, stârpiciunea vrăjmaşului. 
Îl privi ţintă în ochi. 

— Eu n-am ascuns nici un manifest, spuse netulburat 
tânărul, cu o parcă dulce şi liniştită ironie. N-am avut o 
asemenea nevoie. 

— La cine ai dosit instrucţiunile? 

Aprinzându-se din ce în ce mai nestăpânit, polițistul îl 
plesni peste mâna dusă la ureche, înşirând ca într-un 
pomelnic pe nerăsuflate: 

— Unde ai semănat planurile, tracturile, documentele? 

Tânărul aşteptă să sfârşească şi răspunse zâmbind senin. 

— La nimeni, nimic, zic zău! 

— Adică să te cred ca un prost că ai trecut tu Nistrul aşa, 
de florile mărului, cu mâinile goale în buzunar? 

Şi comisarul îşi răsfrânse buzele dispreţuitor. 

— Am trecut la mama, la tata, la familia mea. M-am 
întors în oraşul unde m-am născut... Mi-era dor şi am venit, 
spuse tânărul cu uşoară emoție şi convingere, devenind 
deodată serios. 

— Atunci de ce ai mai fugit acum doi ani la bolşevici? îl 
tăie cercetătorul. 

— Am spus acolo... Ca să scap de armată. 

Şi arătă calm spre hârtiile de pe birou, unde sta 
consemnat tot ce răspunsese. 

— Şi de ce nu te-au împuşcat bolşevicii, când te-au prins 
strein, trecut fraudulos, fără acte, fără nimic?... 

— De ce să mă împuşte? Nu le făceam nici un rău, rosti 
cu o logică calmă învinuitul. 

Acum polițistul izbucni: 

— Ba încă le făceai servicii... Şi acum treci înapoi, trimes 


88 


să spionezi, să semeni zăzanii, să faci propagandă. Lasă, că 
ştiu eu tot!... Sunt mâncat de voi! - şi rânji... ameninţător. 

Tânărul păstră acelaşi calm şi cântă iar: 

— Nu spionez. Aveţi să vedeţi... Eu nu mai plec înapoi... 
Rămân aici la dumneavoastră. La ai mei... 

Apoi, deodată schimbându-se, împreunând rugător 
palmele: 

— Domnule poliţist, aţi trimis după tata, după rabi, cum 
v-am rugat? 

Comisarul, la auzul repetării îndrăzneţei cereri, sări 
turbat: 

— Aha, va să zică eşti în legătură cu ei. Prin familie afli 
tot ce se petrece aici şi transmiţi apoi bolşevicilor. 
Cunoaştem! 

Dar inculpatul, tare pe logica lui, îl opri cu îndrăzneală. 

— Domnule poliţist, vă rog să observați că eu abia astă 
noapte am trecut Nistrul aici. 

Apoi mişcat, cu glas înlăcrimat: 

— Eu n-am mai văzut pe tata de când am plecat, nici pe 
mama. Doar uneori i-am visat. 

— Las' că te deştept eu din vis, scrâşni înverşunatul. 

— Şi, vă rog, domnule poliţist, să trimiteţi şi la rabi, 
continuă simplu anchetatul rugămintea. 

Pe comisar, la auzul rabinului, îl apucară năbădăile. 

— Apoi, sigur. Conspirația e întinsă. Aţi alcătuit, toţi, o 
reţea în mrejele căreia ne pescuiţi ţara şi o vindeţi 
bolşevicilor. 

— Bietul rabi! 

Şi evreul privi adânc pe poliţist. 

— Bietul rabi!... El să pescuiască! Şi, pe deasupra, mai 
este şi supărat pe mine... 

Apoi, din nou rugător: 


89 


— Dar vă rog, pe părintele l-aţi chemat, cum v-am cerut? 

— Ce tot amesteci aici pe popa creştin, se răsti comisarul 
exasperat. Crezi că scăpaţi voi? Sunt hârşit cu amăgelile şi 
vicleniile astea ale voastre. 

Dar tânărul stărui ferm, fără abatere. 

— Vă rog, domnule poliţist, să chemaţi neapărat şi pe 
părintele. E o chestiune importantă. Aveţi să vedeţi! 

— În interesul instrucției, concedă comisarul, am făcut şi 
asta... îi aştept. 

Apoi, aşezându-se pe scaun şi luând în mână hârtiile: 

— Vra să zică, nu mai ai nimic de adăugat la cele ce ai 
spus! 

— Nimic, decât să fiţi dumneavoastră sănătos, cântă 
dulce evreul. 

— Bine, bine. Lasă. Eu sunt... Dar tu ai să te îmbolnăveşti 
rău! 

Şi, citind declaraţia pe care tot el o scrisese, îl privi pe 
sub gene. 

— Vra să zică, te cheamă Ițic Holţfleiş, fiul lui Haim 
Holţfleiş, din târgul Băcanului. 

— Da, al bietului Haim, oftă Ițic, şi al Rebecii. 

— Declari că ai trecut noaptea Nistru' înot. 

Ițic tresări uimit. 

— Am spus eu deja asta? Cum era să-l trec aşa? Aşa de 
prost înot, că era să mă înec. Am spus din sloi în sloi, că 
venise năboiul şi gheţurile, izbindu-se, se detunau ca 
dinamita. Le auzeaţi şi dumneavoastră din casă... 

Dar comisarul, neţinând seamă de protestul evreului, 
citeşte înainte. 

— Te-ai strecurat apoi printre grăniceri. 

Ițic, uimit şi ironic, vrea să-l oprească. 

— Am mai... şi asta? Nu se poate. Cum era să mă strecor, 


90 


şi încă printre mai mulţi grăniceri, dacă nu era nici unul pe 
unde am trecut eu. 

Dar polițistul, întorcându-i jocul, citeşte netulburat, fără 
să ţie seamă de uimirile lui Ițic. 

— Şi ai apucat în zori drumul mare încoace. 

— Ce drum mare? Din malul Nistrului până acasă, doar o 
mică plimbare. 

— Şi te-au prins jandarmii, fără  îndreptări, fără 
legitimaţie, vagabond. 

— Ce vagabond? Veneam acasă, la familie. Mă întorceam 
din călătorie... 

— Îţi dau eu ţie călătorie... aşteaptă numai!... Şi spui că 
erai singur, dar minţi... 

— De ce să mint? V-am zis: singur, bodogăni, căci 
tovarăşul, adică Timofte, cum am declarat, rămăsese... 

În aceeaşi clipă uşa din dreapta se deschise şi intră, cu 
demnitatea slujbei împlinite, paznicul. 

— Ce e? Ce vrei? se întoarse spre el comisarul... 

— Să trăiţi! Vin toţi. l-am găsit şi i-am adus. Stau la uşă. 

lţic se îndreptă de spate şi crescu, radios. 

— Ce bine îmi pare. Şi pe tata? Şi pe mama? Şi pe 
părintele? 

Dar comisarul se repezi ca un uliu, punându-se între 
paznic şi inculpat. 

— Nu e voie să vorbeşti neîntrebat, răcni la lic... Intră 
repede în celulă, înainte de a sosi ei!... Şi să nu crâcneşti 
acolo, să nu mişti, că moartea ţi s-a tras. 

— Moartea? 

Şi Ițic, neînţelegând, se împotrivea poliţistului care-l 
împingea către peretele din fund, unde se deschidea o altă 
uşă. 

— Ce? De ce? Staţi! Lăsaţi-mă să-i văd. E un drept sacru, 


91 


bodogăni el, dus de-a-ndărătelea de pumnii care îl cârmeau 
fără îngăduinţă spre celulă. 

— Haide, haide, intră mai repede!... Nu mai face pe 
deşteptul! 

Paznicul rămăsese în poziţie de drepţi, cu mâinile de-a 
lungul pantalonilor, şi privea nedumerit scena. 

— Vără-l, mă, mai degrabă, îi porunci aspru stăpânul. Ce 
te uiţi la el, parcă n-ai şti ce trebuie să faci? la-l! Să nu-l 
găsească aici ai lui. Fac confruntare între ei, cum vreau şi 
când vreau, pe neaşteptate. Nu cum pui tu la cale, pui 
viclean de jidan. 

Şi, lăsând pe Ițic, îmbrânci pe paznic în el. Acesta 
întoarse pe evreu cu faţa spre uşa deschisă şi-l cârmui uşor 
de spate într-acolo. Pe câteva trepte scârţâitoare se cobori 
într-o firidă sub nivelul cancelariei: o chichiţă cât să se 
mişte un om în ea, celula. Ițic pricepu, în sfârşit; intră de 
bună voie şi pieri în beznă. Paznicul îl încuie şi puse cheia 
pe masă. 

— Acum, bagă-i! porunci comisarul şi se aşeză încruntat 
la birou. 

Zgomote de paşi, bocănituri de ciubote, tuse şi şopoteli 
umplură sala de aşteptare... Omul ieşi, făcu linişte şi-i mână 
înăuntru. Intrară sfioşi, în şir, un bătrân smerit, bărbos, în 
caftan cafeniu, tatăl, o femeie vârstnică, îmbrobodită, 
mama, o fată voioasă, cu cozi împletite şi rochie de stambă 
veselă, sora, apoi un lungan slab, înalt, cu ochi şugubeţi 
într-un obraz strâmb cu barbă rară, care ţinea de mână o 
fată sperioasă, cu ochii mereu plecaţi în pământ... Grupul 
înţepeneşte o clipă la uşă. Apoi înaintează iute; Haim 
Holţfleiş, în frunte, se opreşte respectuos în faţa 
dregătorului. 

— Să trăiţi, domnule poliţist, începu, pipăind terenul, 


92 


cuvânt protocolar bătrânul. Să trăiţi şi să fiţi sănătos! 

Comisarul, sufocat, nu-şi venea în fire. | se călcaseră 
toate ordinele. Apoi, deodată, schimbând pe un ton glumet: 

— Unde este fiul meu? Întors, spre Rebeca: Copilul 
nostru. Am auzit că a sosit, puşlamaua. 

Oftând adânc, cu năduf, (se) dezmetici, replică, se 
fâstăci, aţintit pe mutra neschimbată a poliţistului: 

— Ce necazuri ne-a făcut, prăpăditul ăsta! Nu-i aşa, 
mamă? 

Şi-şi înghionti balabusta, care, îngălbenită, îşi rotea ochii 
în toate colţurile, căutând; şi nu-şi vedea copilul. 

— Nu-i aşa, spuneţi şi voi, se întoarse (el) şi spre ceilalţi, 
cerându-le mărturie... 

La acest îndemn ceata prinse curaj, înaintă un pas şi toţi 
începură să vorbească, gălăgioşi, cu gesturi lăbărţate. 

— Ho, răcni comisarul, zvâcnind în sus. Ho!... şi îi 
încremeni... Ce-ai făcut, dobitocule! ocări el pe paznic. Le-ai 
spus că l-am prins pe individ! Ptiu! Bată-te Dumnezeu - şi-l 
scuipă... Nu ţi-ai ţinut gura! S-a dus dracului confruntarea 
pe neprevăzute. Mi-ai stricat cursa în care vream să-i trag. 
Am să te dau afară, am să te-nchid! 

Şi se sugruma în propriile-i cuvinte ca în nişte fărâme de 
mâncare scăpate pe bereguşul răsuflării. 

Dar omul primi calm bruftuluiala şi amenințările. Ştia că, 
orice ar fi, comisarul nu ajunge până acolo, îl ţinea în prea 
multe clenciuri. 

— Ce era să fac, domnule! se îndreptăţi el paşnic. A 
trebuit să le spui, că altfel n-ar fi venit nici unul la ceasul 
ăsta. Cum şi-ar fi lăsat dughenile? Şi, pe urmă, atât m-au 
descusut şi m-au bătut la cap, femeile de-o parte, bărbaţii 
de alta, că mi-am pierdut minţile şi am scăpat vorba... Era 
doar copilul lor! 


93 


Aici, Haim găsi cu cale să se amestece oarecum vesel şi 
mieros, luând partea comisarului... 

— Dar cum era să ne tăinuiţi că ne-a sosit feciorul, 
tocmai dumneavoastră, părintele târgului. 

Şi, în gând, îl da la toţi dracii. 

— Dumnealui n-a greşit cu nimic! 

— Când vorbeşti cu mine să taci! îl repezi comisarul 
furibund. 

— lacă tac, sunt deja mut. 

Şi bătrânul încrucişă mâinile la piept. 

— Cu mine să nu faci pe prostul, că te smintesc! 

Se prefăcu că sare să-l ia la bătaie, dar folosindu-se de 
spaima ce se iscase, trecu pe neaşteptate la cercetare: 

— Ce ştii de fiul tău? 

Şi-şi înfipse ochii holbaţi în ochii bătrânului. 

Acesta se fâstăci la început, se uită împrejur, apoi la ai 
lui, cerând parcă sfat, şi-şi veni puţin în fire. 

— De fiul meu? De Ițic? întârzia el cu răspunsul. De 
păcătosul ăla? Nu ştiu nimic. 

— Cum nimic? Bagă-ţi minţile în cap! Nu mai merge cu 
tăgada. Acum l-am prins şi el a mărturisit tot. 

— Nimic, zic zo că nimic, se lepăda tatăl. Decât ce ne-a 
spus domnul paznic, că a venit de la bolşevici. 

Aici tăcu, de teamă să nu se încurce iar, având oarecum 
ştiinţă despre bolşevici. Şi-şi ia vorbă înapoi: 

— Adică a trecut zăpăcitul Nistru' şi... 

Apoi se opri a spune prea mult, ca să nu intre în bucluc. 

— Şi... îl aştepta comisarul. 

— Şi a tras la dumneavoastră în gazdă, ocrotitorul 
târgului, sfârşi Haim, bucuros că a găsit cea mai bună 
formulare... şi tăcu lung. 

In tot acest timp comisarul îl privea fix, în tăcere, 


94 


scrutând parcă prin ţeasta acoperită cu scufa neagră, cum 
îşi scremea mintea şi-şi întortochea gândurile ca să 
găsească vorbe de scăpare. 

— Şi? făcu din nou omul legii. 

— Şi, urmă Haim ca să umple tăcerea mai plină de 
învinuiri decât orice cuvinte, şi a venit la ai lui, la tată, - 
apoi, arătând pe fiecare în parte la rând - la mama... - 
femeia suspină încet - la soră... - fata îşi netezi rochia de 
stambă veselă - la logodnică... - aceasta, palidă şi sfioasă, 
plecă şi mai adânc privirile în pământ - la socru, şi-l arătă 
pe lunganul strâmb, care-şi prefiră cu degetele barba rară. 

— Numai la socru nu i se făcuse dor de el, se lepădă cu 
dezgust cel arătat, înecându-şi ochii şugubeţi sub pleoapele 
de sus. Nu fi proastă, dojeni el pe fata a cărei mână 
tremura în mâna lui... Şi, la urmă nici nu-i sunt socru! Ce, s- 
a făcut nunta? O vorbă, aşa, ca de logodnă... nu leagă... 

— Şi pentru ce-a plecat de acasă? întrebă rar, pe 
neaşteptate, comisarul, răstindu-se la Haim. 

Tatăl rămase stâlpit, mut. 

— Hai, răspunde, că pun gârbaciul pe tine. 

Dar bătrânul nu izbuteşte să mişte fălcile tremurătoare. 
Bâţâie numai din toate încheieturile. 

— Stai atunci, să te iau altfel. Când a plecat? îl suci 
comisarul. 

— Când a plecat? Asta ştiu bine, acum doi ani, în august. 
Dumneavoastră nu veniserăţi deja încă la noi. 

— He! Dacă eram eu, vă luăm chiar de atunci, pe loc, de 
gât... Şi unde s-a dus? 

— Unde s-a dus? Şi bătrânul, în rezervă, cumpănindu-şi 
orice silabă, abia şopti... zic zo că nu ştiu. 

— Nu ştii? la gândeşte-te bine, şuieră ameninţător 
gâtlejul. 


95 


— lacă, mă gândesc, şi bătrânul îşi plecă adânc capul pe 
piept, nu ştiu... adevărat, mă jur. Dar după câte ne-a spus 
înaintaşul dumneavoastră, domnul comisar Giureş, am 
bănuit că mişelul a trecut Nistrul cu diavolul acela de 
Timofte. 

Şi suspină, în timp ce mama plângea încet. 

— In ce scop? îl sâcâi cu neîndurare starostele târgului. 

— De unde să ştiu eu, păcatele mele, se tângui 
surchiditul. Cred că l-au furat bolşevicii, izbucni el, căutând 
să scape. 

— Cum să-l fure? Ce, era prinţ? General ? De unde ştii? 
Răspunde! 

Odată ce-i scăpase vorba, tatăl trebui să făurească la 
strâmtoare o lămurire goală, care să nu-l angajeze cu 
nimic. 

— Vedeţi, el era băiat deştept şi frumos. 

— De deştept ce era dă în gropi şi de frumos înţarci copiii 
cu el, se amestecă cu dispreţ socrul. 

— Tu să nu vorbeşti neîntrebat! Urmează! porunci 
comisarul lui Haim. 

— Şi ştia limbi multe: nemţeşte, inglizeşte, idiş şi acum, 
la urmă, şi ruseşte... Era tobă de carte şi mintos. 

— Ei şi? 

— Şi puseseră, cred, bolşevicii ochii pe el... Aşa o 
comoară, un mare învăţat. 

— Parc-ai vorbi de regele Solomon, mormăi socrul. Las-o 
mai moale! 

— De ce s-o las, dacă aşa este... Fata ta... 

Nădăjduind să abată cât de puţin cercetarea printr-o 
harţă cu Nuhăm, tatăl se gătea de dispută, dar comisarul îi 
curmă tactica. 

— Şi cum l-au cumpărat bolşevicii? 


96 


— Cumpărat? Vai de mine! Dar cine ar fi dat o para 
chioară pe aşa o pramatie, numai pe mine m-a costat o 
mulţime de bani, că nu era bun de nimic. 

— Atunci cum a ajuns la bolşevici? 

— L-au amăgit cu Timofte, care sucise minţile copilului, 
cu poveştile şi taclalele lui. Asta, după cum ne-a spus 
domnul comisar Giurea, adăugă cu băgare de seamă Haim, 
ăsta l-a dat în mâinile lor... de l-au trecut Nistru'. Şi bine că 
nu l-au ucis! sfârşi suspinând. 

— De unde ştii că nu l-au ucis? Vezi că aveai legături cu 
el? se repezi comisarul, crezând că l-a dovedit. 

— De unde ştiu? făcu simplu Haim... Apoi nu ne-aţi trimes 
dumneavoastră, părintele târgului, vorbă prin domnul 
paznic, că Ițic s-a întors, e sănătos, a tras la dumneavoastră 
şi cere să ne vază? 

— Şi, de când a fugit, n-ai mai avut nici o ştire de la el? 

— Zic zo, aşa să-mi ajute Dumnezeu, cum am ştiut eu 
ceva! 

Comisarul se opri şi ascultă... Cineva ciocănea la intrare. 
Paznicul, cu gura căscată la câte spuseseră, nu auzea. 
Trebui ca şeful să-l trezească. 

— Vezi cine este, nătărăule! Ai surzit? 

Pe uşa dată toată în lături preotul şi rabinul umăr la umăr 
se strecurau să pătrunză amândoi odată, nevrând nici unul 
să dea întâietate celuilalt. Ei înaintau gravi şi mândri, în 
vestmintele lor lungi, care stârniră praful încuibat în preş, 
dădură mâna cu polițistul şi, fără să mai aştepte pofteală, 
se aşezară singuri pe scaune, ca să se deosibească de 
norodul prost, ţinut în picioare. 

Comisarul, încredinţat că paznicul destăinuise 
întâmplarea celor noi sosiți, li se adresă de-a dreptul. 

— Nici dumneavoastră n-aţi avut ştiri de la fugar? Nici o 


97 


legătură cu el, în timpul ăsta? 

Nu răspunse decât cineva din grupul rudelor. 

— Nu, nimeni, nimeni. 

— Nimeni, nimeni, se alăturară numaidecât şi ceilalţi, tot 
bulucul... 

Anchetatorul se-ntoarse şi-i fulgeră... 

— Voi să nu crâcniţi! Apoi către rabi: Rabi, ce spui... Nu l- 
ai văzut pe ascuns, cât a lipsit? Nu ţi-a scris? Nu ţi-a trimes 
semn? Ce-ai ştiut despre el? 

Rabinul, jignit, se înţepeni în demnitatea lui atinsă; doar 
zulufii, sfredele moi de păr, îi tremurau de o parte şi de alta 
a urechilor. 

— Ce să ştiu? Şi se roşi... Eu nici nu ştiu deja pentru ce 
m-aţi chemat aici. 

— Părinte? se-ntoarse polițistul întrebător spre preot. 

Acesta tăgădui şi mai răspicat: 

— Nici eu nu ştiu pentru ce m-aţi invitat. Ce s-a 
întâmplat? Aveţi nevoie de un duhovnic? 

Comisarul, încurcat, nu ştia ce să mai facă. Simţea că se 
dezumflă... Încercă o lovitură directă... Se înfipse triumfător 
în rabin... ciocănind fiecare cuvânt ca într-o apostrofă de 
învinuire. 

— L-am prins pe Ițic Holţfleiş, feciorul ăstuia şi ciracul 
dumitale. Ala care a fugit acum doi ani la bolşevici... Și 
rânji, frecându-şi mâinile. Îl cunoşti şi dumneata, părinte! 

Şi preotul, şi rabi dădură din umeri, fără interes. Ce-i 
privea pe ei Ițic. Bine că nu a fost altceva mai grav. Dar 
tatăl sări ca ars: 

— L-aţi prins? Nu a venit el de bunăvoie, cum spunea 
domnul paznic? 

Polițistul nu-l luă în seamă, vorbea înainte cu preotul, 
spionând pe rabin. 


98 


— Şi acum trebuie să cercetez şi să aflu ce spionează, ce 
unelteşte! 

— Ce unelte? Care unelte? se văită bătrânul. Derbedeul 
n-a deprins nici un meşteşug. 

— Ba da! A învăţat şi mânuieşte meşteşugul spionajului, 
zvârli vorba înapoi anchetatorul, nu degeaba s-a întors. Are 
un plan. O misiune. 

— Are pe dracul în capul lui, îşi dădu cu părerea Nuhăm... 
L-au izgonit bolşevicii de acolo, că e un bezmetic, un 
blestemat. Nu-i bun de nimic, decât să sucească mintea 
fetelor proaste ca a mea. 

Şi o zgudui de mâna încleştată în a lui. 

Urmă o uşoară destindere. Poliţaiul căuta şi pregătea 
altceva... Din nou trecu la birou, se aşeză pe scaun şi se 
adresă solemn întregii adunări: 

— Încă o dată întreb! Nu ştiţi nimic despre el? Mărturisiţi 
acum, cât încă e vreme. Pe urmă vai de cel ce a minţit, nu-l 
mai scapă nici Dumnezeu [pe cel] ce-l dovedesc. 

Toţi strigară într-un glas: nimeni, nimic, nimic. Comisarul 
se hotări să dea lovitura - ca la teatru: 

— Introdu-l pe individ, porunci el paznicului şi-şi înveghea 
privirile. 

Gardianul păşi moale şi descuie uşa. Din întunericul 
celulei, pe treptele scârţiitoare se ivi întâi capul, apoi 
pieptul lui Ițic, care se clătina beat de lumină pe prag. Dar 
zări pe ai lui şi năvăli cu braţele întinse. 

— Mamă, tată! 

— O! Veil... 

Grupul uluit vru să se mişte şi el. Comisarul se repezi ca 
fulgerul şi-i ţintui pe toţi locului... 

— Nu... Staţi! Acuzatul nu are voie să comunice cu 
nimeni. Aşteptaţi ordinul meul!... 


99 


Şi, dându-l înapoi pe tânăr, împinse pe paznic între Ițic şi 
ai lui, unde omul rămase tot timpul. 

Tatăl ciulise urechile. 

— Auzi, mamă, fiul nostru acuzat! Văleu! În ce dandana 
intrăm... Trebuie să punem lacăte la gură şi la inimă. 

Dar femeia nu asculta. Tremura toată şi suspina, 
frământându-şi mâinile. Singur, bătrânul se căzni să-şi 
înăbuşe braţele în cutele caftanului, hotărât să se schimbe 
şi se făcu de gheaţă. Toţi ceilalţi, scheunându-l pe nume, 
zvârleau lui Ițic, încrucişate cu ale tânărului, văităturile lor 
de jale şi bucurie, pe care paznicul dintre ei le primea în 
faţă, în spate, din laturi, peste capul lui, îl pătrundeau şi-l 
străbăteau cutremurându-l. 

— Oi, vei, tata, mama, Mali, Raşela, cânta pe rând Ițic 
înţepenit locului,  vânturându-şi brațele peste capul 
gardianului. 

Dar în ochii rămaşi netulburaţi stăruia aceeaşi stranie, 
sticloasă seninătate. 

— Oi! Oh, lic! lţic!... Băiatule... Frăţioare, îl chemau 
mama cu sora, tânguindu-se. 

Logodnica îşi bălăbănea mută doar capul cu plete negre, 
coborât şi mai adânc spre podea. Tatăl, dând înapoi, se 
trase posomorât din locul ce-şi alesese în fruntea grupului 
şi se dosi după Nuhăm, care, spăimântat, se gândea ce 
ghiduşie mântuitoare să scornească. Polițistul îi sorbea şi se 
delecta... Când sfârşi de savurat scena, cu o poruncă îi 
amuţi iarăşi. Toţi îşi îndreptară tresărind trupurile 
schimonosite de gesturile durerii şi aşteptară. 

— Acum vorbeşte! ordonă el lui Ițic... şi se puse la pândă. 

— Ce să vorbesc? Acum ar trebui să plâng! îi răspunse cu 
agerime tânărul... Dar nu pot... şi-nfipse privirile în paznic. 

— De ce ne-ai părăsit, Ițic? se boci încet mama. 


100 


lţic de departe îşi întinse gâtul, ciulind cu mâna urechea. 

— Cu mine, mamă, te rog să vorbeşti mai tare. Sunt surd 
deocamdată. 

— Oi, vei, ia uitaţi-vă! L-au bătut acolo afurisiţii bolşevici 
până i-au spart urechile, ţipă ea. De ce ne-ai părăsit 
băiatule, atunci? 

— Ca să vă fac o bucurie şi mai mare acum, cântă fiul şi 
le zâmbi împăciuitor. 

— De aşa bucurie cu poliţie puteai să ne scuteşti, îl 
întâmpină socrul şi făcu un gest cu dosul palmei, ca şi cum 
l-ar goni dintre ei ca pe o primejdie. 

Amestecul lui Nuhăm îi deşteptă pe toţi... inimile le 
pâlpâiră altfel, a spaimă, şi o tăcere amorţitoare căzu peste 
ei. 

Comisarul trebui să intervie ca să-i dezmorţească. 

— Nu aşa! Spune mai întâi pentru ce ai plecat? 

Dar tatăl, lepădându-se de el, ţipă dureros. 

— Nu! Mai bine să spuie de ce a venit? Ce caută 
nemernicul şi cât o să stea pe capul nostru aşa o secătură? 

Şi-şi clătină sfredelele de pe lângă urechi. 

— Are dreptate tata, glăsui Ițic calm. Dar mai mare are 
domnul poliţist. E frumos şi cinstit să spun deja pentru ce 
am plecat. Întrebaţi-mă, mă rog! 

— Ştiu... Ai să spui că din pricina armatei, cum ai 
declarat, îl repezi comisarul. Vreau să mărturiseşti aici, în 
faţa lor, adevărul. 

— Aţi ghicit. Da, jumătate de frica armatei. Dar jumătate 
de altceva mai greu... 

Şi Ițic zâmbi dureros. 

— De altceva mai greu? sări speriat bătrânul... Eu nu ştiu 
nimic. 

— Nu ţi-am mărturisit, că nu vreau să te mâhnesc cu 


101 


frământările mele, tată. Dar rabinul ştia. 

— Ce ştiam eu? Eu nu ştiam nimic. Ce arunci? Ce arunci 
acum pe mine? sări la rândul lui rabinul furios şi şuruburile 
perciunilor îi pendulară. 

— Şi părintele ştia, urmă liniştit tânărul, desprinzând 
ochii din paznic şi pironindu-i în preot. 

— Pe mine să nu mă amestecați în mârşeveniile voastre, 
rosti răspicat popa. Eu nu mai stau între nelegiuiţi şi 
nebuni. 

Şi se ridică să plece. Dar Ițic rugător îl opri. 

— Părinte, numai o clipă, cântă el cu flautul duios al 
glasului... Fă-mi bucuria asta şi vei fi mulţumit... Ştii cum te- 
am respectat, mă cunoşti întreg, m-am spovedit de atâtea 
ori... Şi mă încurajai. 

La mărturia asta neaşteptată toţi se uitară miraţi la 
preot, care, încurcat, roşind, e silit să dea lămuriri. 

— De altfel, părinte, nu poţi pleca până nu sfârşesc 
ancheta, spuse ţepos comisarul... Şi, după câte văd, ai avut 
relaţii cu individul. 

— Recunosc, şovăi omul bisericii. Nădăjduiam să-l aduc 
pe calea cea bună şi să-l câştig pentru Cristos... Venea să-i 
explic Evanghelia şi făgăduia să se boteze. 

— Nu, n-am făgăduit niciodată!... Cercam şi căutam 
numai, mă informam, studiam, spuse cu tărie Ițic. 

— Auzi, auzi blestematul, făcu rabinul. Dar parcă nu 
simţisem şi eu că te daseşi cu goii? 

— De aia ţi-a mers rău, nătărăule, că umblai cu capul în 
două luntri, îl şfichiui Nuhăm. 

— Lăsaţi-l să vorbească! se răsti anchetatorul. Spune mai 
departe. 

— Ce să spui? Întrebaţi-mă dumneavoastră! Numai să 
vorbiţi mai tare că sunt surd, deocamdată. 


102 


— Ba văd că eşti şi gângav, îl luă peste picior socrul. De 
când vorbeşti aşa, de parcă ai avea alune în gură? 

— L-au bătut bolşevicii ceia blestemaţi de i-au sărit 
măselele, se văicări mama. 

— Nu m-au bătut, le zâmbi Ițic. Aveţi să vedeţi îndată 
pricina pentru care sunt şi surd şi gângav. E ceva trecător. 

— Cum, eşti surd cu schimbul? În rate? îl zeflemisi 
Nuhăm. 

— Lăsaţi fleacurile! zbieră şeful. Vino la chestie, nu mai 
face pe [mehengiul]! Crezi că-mi scapi printre degete? De 
ce ai plecat? Spune drept! 

— De ce am plecat? Am plecat să mă fac ateu! se 
destăinui tânărul. 

— Ateu? Ateu ? 

Vorba necunoscută trecu pe diferite tonuri prin gurile 
tuturor. 

— Ateu? Ce funcţie e aia? E o meserie rentabilă acolo? se 
învioră tatăl. 

— La bolşevici, da, rentabilă, zâmbi el trist. 

— Şi cum e? se alătură curios socrul. 

— E o meserie aşa, ca să nu crezi în Dumnezeu, rosti 
grav Ițic. 

— Ptiu! Lua-te-ar dracul! îl scuipă tatăl. Văleu, trebuie să- 
mi sfâşii caftanul. Blestemul cadă asupra ta... 

Şi cu mâinile tremurate cerca disperat să-şi rupă 
vestmântul... dar nevasta îl opri, mângâindu-l cu bunătate 
ca pe un copil. 

— Lasă, tată, lasă. Sfâşie-l în gând. E tot una. Zi că l-ai 
sfâşiat! 

— Faci economie, îl batjocori Nuhăm. 

— Aşa e, se potoli bătrânul. 

lţic sta acum mâhnit că şi-a supărat părintele şi tăcea, cu 


103 


privirile asupra  gardianului, de la care parcă cerea 
înţelegere. Cum consternarea generală ameninţa să se 
îndelungheze, comisarul porunci din nou: 

— Ei, povesteşte înainte. Poate printre toate prostiile ce 
spui scapi şi ceva care să intereseze. 

— Ce să vă mai spun. Ştiţi, mie mi-a plăcut cartea şi 
filosofia, cântă el cu o dulce şi senină emoție, vorbind ca 
pentru nişte copii. Îmi plăceau gândurile şi [să] mă 
adâncesc în ele. Şi am studiat legea noastră cu rabi. Tora şi 
Talmudul le ştiam pe degete şi mă înnebuneam după 
Hagada... - şi se opri, poposind departe, în amintiri. 

— Numai sufletul meu ştie ce năuc erai. Mă înnebuneai 
cu întrebările. Câte celea, toate îţi trăsneau prin cap. 

— Dar sufletul meu nu se alina, rabi, nu se sătura numai 
cu atât, nu mi-l umpleau învăţăturile tale. 

— Auzi colo obrăznicie! se oţări vechiul dascăl. Şi de ce, 
mă rog? 

— Se amestecau şi se învăluiau copilării, cu lucruri 
neînţelese... Şi totul atât de neîncăpător. 

— Cine? Legea ? Talmudul? îl fulgeră furios rabinul. Acum 
te afurisesc şi eu! 

lţic se mulţumi să dea trist din cap, răsfrânt în paznicul 
din faţa lui, care, ca o oglindă vie, făcu descurajat la fel. 

— Nu mă afurisi încă, aşteaptă, rabi! 

— Ce să aştept? 

— După aceea m-am dus la părintele şi am cercetat 
legea cea nouă. 

— Taci, goi păcătos, îl certă tatăl, vrând să-i curme 
spovedania care scandaliza tot grupul evreilor. 

Socrul gesticula, chinuindu-şi barba cu degetele crispate, 
mama urla şi îşi frângea mâinile, sora, boţindu-şi rochia de 
stambă, bodogănea mânioasă. Până şi logodnica ridicase 


104 


din pământ capul cu plete negre şi îl privea spăimântată... 
şi îşi arăta ochii mari, tăiaţi în migdală, cu gene lungi de 
mătase uşor încârligate. 

— Tăcere, că vă bag la beci! răcnea comisarul şi izbuti cu 
greu să-i liniştească. 

— Nu fiţi necuviincioşi! îi înfruntă preotul, jignit. Da! A 
venit şi la mine, ca un rătăcit, şi m-a întrebat. l-am deschis 
braţele şi i-am răspuns, ca să-l îndrumez, cu blândeţe şi cu 
bunătate, cum ne învaţă Mântuitorul. 

— Da! Mi-aţi răspuns blând şi cu bunătate, şi Ițic surâse 
strâmb. Dar tot n-a fost de-ajuns. Mă sugruma ceva. 

— Evanghelia? Te sugruma iertarea lui Cristos? îi repezi 
indignat preotul. Nu, Ițic! În capul tău îndrăcit, mintea ta 
îngustă. 

— Fie şi asta, părinte, primesc! zise cu părere de rău 
tânărul, fără să-şi astâmpere sticlirile limpezi din privirile-i 
îndrăzneţe. Fie! Dar eu îţi spusesem de atunci. Vream ceva 
care să le încapă, să le înţeleagă şi să le cuprindă pe toate. 
Căutam un Dumnezeu al tuturor - şi, arătând hotărât cu 
degetul, spuse - unul nu numai al lui rabi, altul numai al 
părintelui, altul al meu, cu totul altul al domnului poliţist, şi 
zâmbi batjocoritor acestuia. 

Ascultându-l, toţi rămaseră buimaci. Se uitau la el, 
încremeniţi în diferite atitudini, cum îi surprinsese 
mărturisirea, cu înfăţişări felurite: tatăl spăimântat să nu fie 
compromis şi târât în cine ştie ce nenorocire; socrul, 
dispreţuitor şi furios; mama, sfâşiată de grijă pentru soţul 
[ei] şi de milă pentru copilul pierdut; rabinul furios, cu gura 
plină de blesteme; preotul învrăjbit, polițistul depăşit de 
mărturisirile tânărului şi în acelaşi timp întărâtat. Paznicul 
singur crescuse până a-l înţelege cu inima... în inima lui s-a 
răsfrânt de acum încolo toată drama din sufletul tânărului. 


105 


Rând pe rând a fost, cu Ițic odată, ucenic la rabin şi la 
preot, a învăţat cu osârdie legile, le-a simţit întâi dulci, apoi 
strâmte, amare şi le-a zvârlit ca să se facă ateu, 
bezbojnic?... Omul blând din popor, aluatul acela de 
moldovean paşnic cu rusnac aiurit, întruchipează mulţimea, 
gloata sătulă de varga lui Moise şi Crucea lui Isus, setoasă 
de nou, lacomă [de] senzaţional, gata să pornească pe căi 
aspre, nemaiumblate. Cuvintele lui Ițic cad în mintea lui ca 
razele magnetice din privirile unui fachir pe pământul din 
care va creşte numai în câteva ceasuri, dintr-o sămânță 
atunci pusă, un copac întreg. 

itic, după ce i-a privit câtva timp cu dispreţ, s-a întors 
spre gardian, povestindu-i: 

— Şi i-am ciocnit, şi-am frământat în capul meu... 

— Pe cine, mă idiotule? îl întrerupse comisarul, venindu-şi 
în fire. 

— Pe dumnezeii toţi, domnule poliţist. 

— Pe dumnezei?... Eşti nebun? 

— Nu sunt deloc... ca un înţelept i-am frământat pe toţi la 
un loc, căznindu-mă să fac o singură cocă, pe care s-o coc 
în focul inimii mele şi s-o mănânc şi să mă satur de 
Dumnezeu. 

Paznicul, în timp ce-l asculta, îşi mişca uşor fălcile şi 
înghiţea. 

— Mâncaţi-ai maţele! izbucni tatăl. De aia cheltuiam eu 
bani cu tine? Nu ai fost bun de nimic, descreieratule! 

— Nu-i aşa tată, sunt bun acum, îl mângâie Ițic. Ce eram 
vinovat, dacă aşa mă făcuserăţi voi, un visător, un mistic, 
un vântură gânduri. 

Şi întorcându-se din nou la paznic, legă cu el mărturisirile 
cu cele dinainte. 


1 [om] fără dumnezeu”, ateu. 
106 


— Şi dacă am văzut că nu izbutesc să-i împac, m-am 
supărat pe Dumnezeu. 

— Ptiu, taci! îl scuipă iar tatăl. 

— Spune ceva serios, nu mai bate câmpii, îl îndemnă 
polițistul zăpăcit. 

— Şi l-am alungat din mintea şi din inima mea, încheie 
patetic Ițic. 

— Pe cine, mă smintitule! 

— Pe Dumnezeu, şi n-am voit să mai ştiu de el. M-am 
făcut ateu, fără Dumnezeu. 

Grupul, care-l ascultase crispat de emoție, se învălmăşi 
din nou, bărbaţii gata să-l rupă în bucăţi, femeile 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. Dar ochii paznicului se 
deschid mari şi lacomi, gura i se cască să respire văzduhul 
nou, pe faţă îi pâlpâie toată bucuria unei cunoaşteri 
necunoscute încă, după care jinduise de când e lumea. 
Buzele şoptesc înfricoşate şi fericite: fără Dumnezeu - 
bezbojnic; braţele i se ridică şi se lasă fără voie, ca nişte 
macarale care ar pogori ceva din cer. Drama lui Ițic se joacă 
până în cele mai mici amănunte cu simplitatea, mai adâncă 
decât orice complicaţie, a omului care gustă întâia oară din 
misterul otrăvit al cugetării. 

— Blestemul tău asupra ta! zbucni înfricoşat tatăl. Ah, 
trebui să-mi sfâşii caftanul! 

Şi unghiile îi hârjâiră stofa aspră. 

— Uiţi că l-ai sfâşiat deja adineauri? îl linişti mama, 
apucându-i mâna. 

— Aşa e! se înmuie bătrânul... L-am sfâşiat deja. 

— Domnul cu noi! Dumnezeule apără-ne, sfinte iartă-ne, 
conjură preotul, înfiorat, amenințările cerului mâniat. 

— Ateu, dobitocule? Şi-mi cereai deja fata, răsări într-un 
târziu şi Nuhăm. 


107 


— Staţi, nu eram încă! Dar de vreme ce aici la noi, cum 
vedeţi, e greu să fii ateu, că te bate tata şi te ocărăşte 
mama şi te blesteamă rabi, am hotărât cu Timofte 
Bogoseov să trec în Rusia, unde ateiştii huzuresc ca în 
sânul lui Avram. 

— Acolo-i iadul, păcătosule, urlă comisarul. 

— Îţi spuneam eu că Timofte ăla e deja o puşlama 
primejdioasă, şi tu îl primeai, dojeni Haim pe nevastă-sa. 

— Lăsaţi vorba, îi opri poliţistul!... Spune înainte! Văd în 
sfârşit că ai început să spui ceva mai acătării... Ai fugit cu 
Timofte împreună. 

— Da, într-o noapte de august; ne aşteptau nişte tovarăşi 
pe malul Nistrului. 

— ŞI? 

— Şi, ajuns în Rusia, m-am şi făcut bolşevic. 

— Aşa repede! Fără cercetări? Fără să înveţi? 

— Nu a fost greu. Ştiam destul de la Timofte. 

— Şi ce făceai? 

— Trăiam pe socoteala statului, care ne purta de grijă. 
Mâncare şi haine ca astea pe care le vedeţi! 

Şi Ițic arătă un fel de tunică lungă cusută ca plăpumile în 
baclavale şi cureaua neagră care-l încingea. 

— Cum e bolşevicul? urmă anchetatorul. 

— Bolşevic e tot una cu spion şi poliţist, căci, fără nici o 
meserie, am intrat numaidecât în poliţie. Aveam numai 
îndatorirea, împreună cu alţi tovarăşi, să păzim bisericile să 
nu mai intre nimeni în ele. 

— Prigonitori ai creştinilor, îl înfruntă preotul. 

— Şi ai ovreilor şi ai tuturor credincioşilor de orice fel, 
indiferent, mărturisi cu seninătate ironică tânărul. 

— Numai atât făceai? 

— Era chiar prea mult. Azi aşa, mâine aşa, până ce în 


108 


sectorul meu n-a mai rămas nici un templu, nici un altar. 
Doar cele de sub pământ. 

— Ce le făceaţi? 

— Pe unele le dărâmam. Pe altele le-am ars. La cele mai 
multe le schimbam destinaţia. 

— Le schimbaţi destinaţia? Cum adică? se indignă 
preotul. 

— Le prefăceam în ateliere şi fabrici, în şcoli şi ateliere, în 
teatre şi cinematografe. 

— Sfânta Sfintelor pângărită, gemu rabinul. 

— Aşa era rânduiala, urmă Ițic. Podoabele le luam, vasele 
sfinte le stricăm. Mulţi credincioşi au fost ucişi. Mulţi, goniţi 
în Siberia. Unde vedeam pământ proaspăt, săpam, 
dezgropam icoane ascunse şi le ardeam. 

— Ce sacrilegiu, se văita preotul. 

— Blestem, blestem, toţi în şeol!, gâlgâi glasul rabinului. 

— Taci, nu mai rupe inima mamii! cercă bătrânul iar să-l 
oprească. Nu mai plânge, mamă, nu vezi, e nebun, 
aiurează. Nu-l credeţi. 

— Am făcut mai mult, urmă Ițic. Acum trebuia să umblăm 
cu lumânarea după credincioşi să-i descoperim. Căci ei se 
ascund prin tainiţe, se pitesc prin hrube, se adună în beciuri 
şi catacombe ca să se închine lui Dumnezeu. Noi intram 
după ei ca nişte copoi, îi târam afară, îi băteam şi-i dăm pe 
mâna poliţiei speciale. 

— Cum putea să săvârşească una ca asta un om cu 
inimă, ca tine, Ițic? îl dojeni preotul. 

— Un om cu inimă face asta chiar mai bine decât unul 


1 loc subpământean asemănător Infernului, care, la asiro-babiloneni şi 
la evrei, reprezintă locuinţa sufletelor după moarte până la judecata de 
apoi. Este închipuit ca un ţinut al întunericului şi al umbrelor morţilor, 
unde lumina este totuna cu noaptea. 

109 


[fără], părinte, surâse desperat tânărul. Îţi iei inima, o pui în 
capul mazdracului şi dai şi dai şi dai, convins: căci dai din 
toată inima. 

— Va să zică, făceai parte din poliţie! îl luă peste picior 
comisarul. 

— Da, domnule comisar, suntem oarecum colegi. 

— Zât, astâmpără-te!... Şi tu ai omorât mulţi?... 

La cuvântul omor toţi holbară ochii şi înlemniră iar. 
Numai paznicul, cu un surâs lăbărţat pe chipul adineaori 
blând, acum hâd ca al unui ucigaş, îşi încleştase pumnul pe 
un gârbaci închipuit şi, icnind, încerca gestul lovirii. Dar Ițic 
îl linişti, cu glasul lui senin, simplu şi adânc convingător. 

— Eu? Nu. Pe nimeni. Ce nevoie aveam? Eu făceam 
numai experienţa mea atee. Imi judecam propriul meu 
proces religios la tribunalele bolşevicilor şi l-am câştigat 
împotriva judecătorilor fără Dumnezeu. Sau, dacă vrei, mă 
ucideam pe mine însumi. 

— Vai, Ițic! Te-ai ucis? zbucni mama, înțelegând anapoda. 
De ce te-ai ucis? 

— Ca să înviezi? şi preotul întoarse capul şi-şi făcu cruce 
scârbit. 

— Da, să înviez... 

Aceste cuvinte răvăşiră iarăşi grupul, care tresare 
speriat. Rabinul, zguduit, închide ochii tulburat. Tatăl 
cearcă iar să-şi sfâşie caftanul. Femeile se strâng la un loc, 
se îmbrăţişează ca într-o primejdie şi îşi ascund capetele 
una la piepţii celorlalte. Comisarul nu mai pricepe nimic şi 
răcneşte ca să-şi limpezească minţile... Paznicul, cu o 
mimică extraordinară, primeşte totul ca pe o revelaţie, 
înălţând braţele şi privirile spre tânăr. Pentru el, Ițic 
urmează destăinuirea. 

— Aşa,  persecutându-i, am cunoscut în fundul 


110 


catacombelor pe adevărații credincioşi, pe închinătorii 
sinceri, fie creştini, fie eretici, ori evrei, indiferent... 

Şi vorba „indiferent” lua în gura lui un înţeles larg şi 
cuprinzător cât lumea şi cerul. 

— Vai, doamne, de cum i-am cunoscut bine, îndată m-am 
şi schimbat. Ateul din mine dăduse faliment. 

— Faliment! Aşa mai merge, vii la matcă, glumi Nuhăm. 

— Cum schimbat? îl întrebă preotul, agăţat de un fir de 
nădejde. 

— Întâi m-am mirat şi n-am crezut. l-am prigonit şi mai 
rău. Apoi i-am privit de-aproape şi m-am înduioşat. Curând 
i-am ascultat şi am făcut ca ei. 

— Te-ai întors la lehova? sări lacom rabi. 

— Te-ai întors la Cristos? îl ispiti preotul. 

Ițic, crucificat între ei, le surâdea dureros. 

— Staţi puţin, nu m-am întors încă la nici unul. 

— Nu încă? 

Şi rabinul se strâmbă de scârbă. 

— Vai, păcat! 

Şi preotul se întoarse de la el cu silă. 

Paznicul tremura ca o trestie bătută de toate vânturile şi 
se aţinea la gura tânărului ca la un şipot de apă vie. 

— Am văzut atunci că zadarnic dărâmam bisericile şi 
ruinam sinagogile; puterea lor nu şedea în piatră şi 
cărămizi, ci în sufletele oamenilor. Năruiam templul de 
zidărie şi, în locul lui, se alcătuia în adânc altul, de suflete, 
nevăzut, neatins... 

— Cum asta, Ițic, tu eşti nebun?... Templu de suflete! Nu 
vedeţi că e zănatic? se văită tatăl, scos din fire. 

— Nu, tată. Vreau să spui că oamenii nu mai aveau 
nevoie să se ducă la biserici, aduceau biserica, una singură, 
la ei şi pe Dumnezeu, unul singur, între dânşii. Şi-i slujeau 


111 


la fel. 

— Cui, mă? zbieră Haim. 

— Lui Dumnezeu, tată... 

— Slujeau ovreii în biserică? Ăsta trebuie legat şi dus la 
balamuc. 

— Cum, Ițic? întreabă preotul. Slujeau oameni fără 
osebire? Mirenii, femeile? 

— Da, chiar şi copii, zâmbi tânărul. Simpli particulari. 
Acolo credincioşii trăiesc ca la început: fiecare e apostol şi 
preot. Toţi laolaltă fac o singură obşte credincioasă, în care 
bate o singură inimă uriaşă, Dumnezeu, şi se iubesc, se 
iubesc. De ce-i chinuiam, de ăia erau mai fericiţi. Cu cât îi 
băteam, cu atât se bucurau mai mult. Pe cât îi omorâm, pe 
atât vieţuiau mai viu şi mai adevărat. Pe cât îi stârpeam, pe 
atât creştea numărul lor. Ca într-o minune. 

— Ce tot spui prostii, Ițic! Isprăveşte cu nălucirile tale! 

Şi bătrânul se zvârcolea, nemaiştiind cum să-l oprească. 
Îşi da seama că orice cuvânt al fiului său era o boroboaţă şi- 
i încleia pe toţi într-un pericol de moarte. 

Dar Ițic, exaltat de favoarea paznicului, urmă tot senin şi 
simplu: 

— Legea la ei nu mai este slovă scrisă, strâmtă şi 
nemilostivă, negru pe alb. Legea e dragoste de toate şi 
între toţi, şi libertatea să crezi. Nesugrumat de canoane şi 
oprelişti, cu atât crezi mai cu dor. 

— Fără templu? mârâi rabinul. 

— Fără biserică? bodogăni preotul. 

— Fără, şi tânărul cântă: biserica scăpată de turle şi 
clopote, uşurată de odăjdii, despovărată de bogății, a ajuns 
nevăzută dar pretutindeni, mlădioasă ca o mireasmă 
puternică şi ca un duh atotpătrunzător. Ce fericire pentru 
biserică. E ca o cămilă scăpată de povară, care aleargă 


112 


slobodă către izvoare, pe sub palmierii pustiului, peste 
ruinele Rusiei... 

Şi oftă adânc, cu luminile ochilor aţintite departe. 

— Ce are de-a face cămila cu mireasma! îl sâcâi socrul. 

— Dar sinagoga? se interesă rabinul. 

— Când zic biserică zic şi sinagogă, indiferent. E tot una, 
rosti ritos Ițic. 

— De unde tot una? se supără preotul. 

— De la Dumnezeu, cântă tânărul. 

— Eşti un nebun, se înţeleseră să-i strige amândoi odată, 
şi preotul, şi rabinul. 

Dar paznicul dorea să-l asculte mai departe şi-şi 
împreună rugător mâinile. 

— Căci acolo este atâta sete de Dumnezeu, continuă Ițic, 
că pruncii, când încep să gângure, în loc să zică mamă, zic 
întâi Dumnezeu, şi în loc să spuie tată zic lehova. 

Toţi îl privesc uimiţi, răsturnaţi de o vrajă şi nu-şi pot 
dezlipi auzul de la el. Paznicul creşte lăuntric până a ajunge 
uriaş şi jocul de pe chipul, din trupul, din întreaga alcătuire 
a lui tălmăceşte într-o clipă toate aventurile credinţii de-a 
lungul vârstelor lumii. 

— Şi, de îndată ce se fac mari, în loc să ceară jucării cer 
pe Dumnezeu şi plâng, după joacă şi zbenguială, cu Cristos 
şi tânjesc după Moişi, indiferent. 

Şi bolti, spunând „indiferent”, cu braţul cerul deasupra 
ascultătorilor. 

— Ei, şi bolşevicii îi lasă de capul lor? se indignă polițistul. 

— Bolşevicii? Credinţa stă şi creşte sub ei, aşa cum 
creşte grâul sub zăpadă. Ce, parcă zăpada care ne îngheaţă 
pe noi face vreun rău viitoarelor holde? Dimpotrivă, noi 
ceştilalţi,  necredincioşii,  pierim sub bolşevici. Dar 
credinciosul îi mănâncă şi îi topeşte, cum mănâncă grâul 


113 


neaua. Şi deodată te trezeşti cu lanul şi recolta bogată. E şi 
asta o minune lăsată de Dumnezeu! 

— Nu pricep, fii mai lămurit. Ce-mi umbli cu grâu verde şi 
lanuri. Eu te întreb de bolşevici! se supără comisarul. 

— Sunt foarte limpede, domnule poliţist. Lumea intră într- 
o grozavă iarnă spirituală - părintele ştie bine, şi rabi la fel - 
şi e ameninţată să piară de gerul materialismului şi al 
mecanicismului. Atunci Dumnezeu a aşternut toată zăpada 
asta a bolşevismului, de care gângăniile şi viermii stricători 
pier, dar sub care adevărata credinţă stă şi aşteaptă 
învierea. Tot o minune a lui Dumnezeu! 

Polițistul, aiurit, simţea că-i ţiuie urechile şi, scuturându- 
se, urlă scos din ţâţâni: 

— Va să zică bolşevicii tăi ţin de cald? Hai? Sunt un fel de 
plapumă? Du-te dracului de aici! 

— Eu ce spui, îl aprobă bucuros tatăl. Bine, dar bolşevicii 
nu se apără? Ateii nu lucrează? Necredincioşii ce fac? 

— Bolşevicii? Ateii? Şi ei cred. Ei cred că nu cred în 
Dumnezeu. 

— Ei cred că nu cred? se miră preotul. 

— Ei au religia atee, zâmbi tânărul. E o credinţă şi asta. 
Se cheamă tot o religie. Asta-i leagă şi-i uneşte. Am auzit 
pe mulţi rugându-se aşa: Doamne, Dumnezeule, ajută-mă 
să nu cred în tine! Chiar aşa ajunsesem şi eu să mă închin, 
şi parcă mă mai răcoream. 

— Dacă-ţi era aşa de bine în Rusia, pentru ce n-ai rămas 
acolo? îl încolţi comisarul. 

— Aşa! De ce ai venit pe capul nostru înapoi? tăbărâră pe 
el tatăl şi apoi socrul. 

— Ca să aduc şi aici experienţa de acolo. Să facem şi noi 
ce fac ei... 

— Aşa! Incepi propaganda, zvâcni polițistul. Aici te-am 


114 


vrut, pezevenghiule! 

— Nu ce fac bolşevicii, ci credincioşii, îl opri tânărul. Să 
ne unim adică. Să ne înfrăţim. Să lăsăm ura în Dumnezeu, 
care ne învrăjbeşte, pentru iubirea în El, care ne adună. Ce- 
i aia creştin, mozaic, musulman?... Rătăciri. 

— Măsoară-ţi cuvintele, Ițic! îl apostrofă preotul. 

— Sunt căutările de mult, părinte. lată, să vă spun ce mi 
se năzărea câteodată acolo, cugetându-mă. Credinţa ni se 
arată aşa de tânără, de proaspătă şi fragedă, ca o copilă. O 
fecioară cuvioasă, senină, dulce şi bună ca Maica Domnului. 

— Ițic! şi preotul se smuci mânios. 

— Sau, atunci ca Sefora... 

— Ițic! răsună certarea rabinului. 

— O fată atunci, întâia oară mamă... crezu tânărul că-i 
împacă. 

— Cine, mă idiotule? îl plezni tatăl peste obraz... 

— Credinţa, tată, pornirea asta bătrână de când e lumea 
mi se părea o tânără mamă, pe genunchii căreia săltau doi 
gemeni şi amândoi sugeau sânul deodată. 

— Gemeni? făcu rabinul bănuitor. 

— Da! Pe un genunchi biserica şi pe celălalt sinagoga, 
lămuri Ițic. Şi în poalele ei dormeau îmbrăţişate celelalte 
culte. 

— Şi amândouă sugeau de la aceeaşi mamă? îl hărţui 
rabinul. 

— Da... Şi o ţâţă era Evanghelia, iar cealaltă Legea. 

— Minti, minţi! strigă rabinul turbat. 

— Numai că, sugând la acelaşi piept, pruncii tot se 
băteau şi se încăierau chiar acolo, în Rusia, şi fraţi încă nu 
se simțeau. 

— Nici nu sunt, rosti sentenţios preotul. 

— Vai, ce iese din gura unui jidan nebun! se văită tatăl. 


115 


Dar tânărul urmă netulburat predica pentru paznicul care 
se chinuia de toate nefericirile credinţii. 

— De aceea m-am gândit şi mi-am zis. Aici în Rusia nu-i 
încă nimic de făcut. Vechea alcătuire e un haos. Credinţa 
nouă e prea mică - o copiliţă abia. 

— Adineaori ziceai, parcă, o fecioară, îi ţinu calea rabinul. 

— Faţă de credinţa veche, organizată, de aici, cea din 
Rusia e, vă spun, o pruncă. M-am gândit s-o las să crească 
şi să mă întorc acasă. Aici biserica şi sinagoga sunt nişte 
persoane în toată firea, vârstnice, înțelepte, cu scaun la 
cap. 

Şi Ițic arătă spre rabin şi spre preot. Aceştia se privesc 
unul pe altul, se măsoară, neştiind dacă tânărul vorbeşte 
serios sau îi zeflemiseşte. 

— Am să le spun ce e Rusia, ce primejdie îi ameninţă, ce 
pedeapsă de la Dumnezeu îi pândeşte şi am să izbutesc să 
le topesc şi să le unesc... 

Şi, adresându-se de-a dreptul, cu o naivitate fierbinte: 

— Rabi! Părinte! 

— Ce? 

Şi amândoi prelaţii îl scrutară. 

— Biserica şi Sinagoga nu sunt surori bune? 

— Nu, zise cu glas înalt preotul. 

— Niciodată, întregi rabinul. 

— Dar ce eşti tu, prufet? îl ironiză socrul. 

— Nu, dar am scăpat din iad şi vă [dau] veşti de acolo. 

— Sigur, numai îndemnurile iadului te trimet aici, rosti 
preotul. 

— Şi de aia vii înapoi, îl certă tatăl, ca să faci afacerea 
asta? Ai o misitie bună! Auzi! Să uneşti biserica şi sinagoga! 
Şi cine, mă rog, te plăteşte? 

— Dumnezeul! 


116 


Şi răspunsul pătrunse pe paznic ca o suliță de raze. 

— N-are credit pe piaţă. Caută şi tu altceva. Fă un negoţ 
ca lumea, îl batjocori Nuhăm. 

— II şi fac, nu vedeţi... Negoţul lui Dumnezeu... 

Şi tânărul, ca prin farmec îşi schimbă vorbele, purtarea, 
gesturile, cum ai face pentru nişte copii al căror joc vrei să-l 
nimereşti şi să le fii pe plac... 

— Rabi, părinte, domnule poliţist, pentru afacerea ce vă 
propun, foarte rentabilă, v-am adus o arvună, numai şi 
numai ca să [vă] convingeţi. 

Şi Ițic începu încet, misterios. 

— Când m-am hotărât să plec înapoi, aici, Timofte nu m-a 
lăsat singur. A pornit şi el cu mine. 

— Ce fel de bolşevic e Timofte? îl întrerupse poliţaiul. 

— Cred că nu era bolşevic bun. Era spion şi aici şi acolo. 

— De unde ştii? z 

— M-am convins!... Intr-o noapte mă prefăceam că dorm. 
El vorbea cu alţi tovarăşi, care îl certau aşa: de ce nu ne-ai 
adus şi tu, Timofte, un ofiţer cu aeroplan cu tot şi ne-ai 
procopsit cu un jidan prost? Timofte nu m-a apărat. Le-a 
spus numai atât: o să vedeţi voi că şi o tinichea e bună, 
când e plină cu dinamită! 

— Ţi-au zis-o bine. Capul tău e plin cu pulbere. Şi ce a 
făcut Timofte? 

— Timofte o scălda. Cred că bolşevicii îl bănuiau că-i 
înşeală şi-i vinde, căci nu ne-au mai îngăduit să trecem aici: 
ne-am hotărât atunci să fugim şi am ajuns până aproape de 
malul Nistrului. Aveam cărţi în regulă pentru înlăuntru, n- 
aveam paşapoarte pentru ieşirea peste hotare. Autorităţile 
ne-au simţit. Când ne-am strecurat din sat către zăvoiul din 
marginea apei, numai [ce] au început să împuşte în noi. 

— Au tras în voi! Văleu, şi nu te-au lăsat mort pe loc! Ce 


117 


bine ar fi fost! se amestecă socrul. 

— Cum vezi, nu. Pe Timofte însă l-au rănit greu. Abia ne- 
am târât şi ne-am ascuns într-o casă de creştin. Timofte 
trăgea să moară. Atunci m-a chemat alături şi mi-a şoptit 
să-l caut în urechea dreaptă, apoi în urechea stângă şi pe 
urmă m-a pus să-i scot un ochi pe care-l avea de sticlă. 

— Nu vedeţi că e nebun? Nu-l mai ascultați! se zvârcoli 
tatăl, în timp ce mama îşi frângea mâinile şi socrul râdea, 
scuturându-şi fata de braţ. 

— Aşa nebuni ca mine aţi vrea să fie mulţi! Staţi numai 
oleacă! îi amână tânărul, scobindu-se în urechea dreaptă 
din care se căznea să scoată parcă ceva. Da, sunt un nebun 
care aruncă o piatră. Rabi, întinde o mână! lată, abia îl trag 
din matca urechii. 

Toţi se repeziră să vadă, ca nişte copii, ce dă Ițic 
rabinului. 

— Nu se cunoaşte, urmă el, că-i înfăşurat în vată. El stă 
în calea auzului meu de către lehova. Acum, că l-am scos, 
aud desluşit glasul lui. Asta era Sinagoga. [ine-l, rabi, 
pentru săracii poporului! Să se întărească sufletul cu el. 

Rabinul sta nepăsător şi nu-l învrednicea nici măcar cu o 
privire. 

— la-l, rabi! se rugă Ițic mişcând între degete o boabă 
culeasă din gaura urechii. E diamant... 

Rabinul tresări, primi cu neîncredere în palmă şi-l desfăcu 
încet, cu sfială... Şi o flacără îi incendie obrajii. 

— E adevărat, un diamant, şi diamant negru, mare cât o 
fasole! strigă el, fără să se poată stăpâni. 

— Diamant negru? se chiori Haim în căuşul palmei 
rabinului. 

— Negru? S-o fi înnegrit de inima mea întristată. Eu nu 
ştiu, l-am visat noaptea, pe-ntuneric, se apără tânărul. 


118 


— S-a înnegrit de fumul din capul tău stricat, care iese şi 
pe gură şi pe urechi şi strică toate. 

— Nu-i stricat. E cel mai scump diamant... doar mă 
pricep, bâlbâi rabinul. 

Dar văzând expresia de lăcomie a comisarului, îşi înghiţi 
vorbele şi închise mâna, încleştând-o pe lucrul din ea. 

Polițistul sări ca un apucat la rabin, bătând să spargă 
masa. 

— Imediat, pune-l aici pe birou, imediat, spumega el, e 
corp delict... şi făcu un pas ameninţător. 

itic îl opri, înveselit de izbândă. 

— Numai puţină răbdare, domnule poliţai. 

Şi cu cealaltă mână se scormoni în urechea stângă... Toţi 
înmărmuriţi îi urmăresc mişcările, gâfâind de greutatea 
aşteptării. Tânărul scoase şi de acolo ceva şi întinse 
preotului. 

— Părinte, primeşte şi dumneata! Asta îmi ţinea calea 
către Cristos. Acum, că m-am destupat, aud desluşit şi din 
partea asta. la-l părinte! El e biserica ce-mi astupa auzul. ŞI 
acum puteţi vorbi cu mine mai încet, spuse Ițic zâmbind 
mulţumit. 

Ceata se buluci acum asupra preotului, ţipând: „alt 
diamant, alt diamant”, cu polițistul care se zbătea între ei 
schimonosit. 

— Jos, imediat aici pe masă totul!... Omul şi toate ale lui 
aparţin poliţiei! 

Şi, împiedicat de ceilalţi, se zvârcolea să ajungă la mâna 
popii, înălţată spre tavan. 

— Numai puţin, domnule poliţai. Aşteaptă, am şi pentru 
dumneavoastră ceva. 

Comisarul se opri şi se întoarse congestionat, stacojiu la 
faţă, cu vinele tâmplelor bătând parcă să se spargă... Şi 


119 


aşteptă. Ițic îşi băgase degetele în gură, ca un cleşte de 
dentist şi trăgea cu putere, strâmbându-se. 

— Ai, ai, spuse el, după ce izbuti să smulgă ceva rotund. 
Ochiul nu mi l-am putut scoate, ca să pun pe cel de sticlă al 
lui Timofte, dar l-am spart şi am luat din el piatra asta. 

— Alt diamant, alt diamant, urlau toţi... 

— Da, altul. A trebuit să-mi scot două măsele, cele mai 
mari şi mai sănătoase, ca să ascund, în golul fălcii, boaba 
asta. Şi, ridicând braţul sus, o privi. 

— Vai, e tot neagră... 

— Nu-i nimic. Dă-o, porunci polițistul cu gura plină de 
bale, stând atârnat sub mâna lui lţic ca sub o creangă cu 
roade. 

— Poftiţi-o, domnule poliţist. Asta era scaiul care-mi 
împiedica vorba. Acum, că am lepădat-o, grăiesc slobod şi 
pot proclama unirea lor, şi tânărul lăsă în palma comisarului 
nestematul. 

— Ce unire, a cui unire? se sperie rabinul. 

— Adică a bisericii cu sinagoga şi cu statul, spuse 
înflăcărat Ițic. 

— Ai dreptate, se deşteptă ca dintr-un somn comisarul, 
cufundat în contemplarea diamantului din palmă. Imediat 
toate pietrele aici pe masă! Sunt corpuri delicte... 

— Un moment, domnule politai. Nu  înţelegeţi... 
Diamantele acestea sunt numai un simbol, ca într-o 
parabolă. Ele erau legate împreună într-un singur giuvaer. 
Numai aşa fac un lucru şi frumos şi folositor. A, ce mai 
giuvaer pe pieptul lumii, biserica, sinagoga, statul, făcând 
una şi aceeaşi dumnezeiască sculă! 

— Văd şi eu acum că eşti nebun. Te credeam numai şiret, 
se potoli polițistul. Să puie toţi pietrele jos... sunt de furat. 

— De furat! se descumpăneşte tânărul. Eu le am de la 


120 


Timofte, m-a rugat să le iau. Altfel nu mă încărcăm cu ele 
să fiu surd şi gângav. Pentru dumneavoastră trei le-am 
adus, ca să vă conving. 

— Dar nouă, dar nouă? se văicăriră tatăl, mama, nouă ce 
ne-ai adus? 

— Vouă... Staţi! aveam şi pentru voi o cruce... 

— Ptiu, să-ţi fie ruşine! îl ocări Haim. 

— O cruce de aur! Aşa o raritate, bătută cu pietre 
scumpe. O scăpase Timofte din mănăstire. 

— Unde-i? se repezi comisarul, lăsând pentru o clipă pe 
preot şi pe rabin. Unde-i? 

Dar Ițic nu-i răspunse, ci halucinat, cu ochii trimişi 
departe, continuă să o descrie. 

— O cruce aşa, şi arătă întruchipând din două degete o 
cruce, cu mare meşteşug lucrată, ca braţele din lături să se 
mişte pe un şurub şi să se ascundă în dosul trunchiului. 
Când o deschizi e cruce, când o închizi rămâne doar o linie 
groasă de aur. 

— N-am mai auzit. Ce cruce e aceea? întrebă cu jind 
preotul. 

— Noua cruce a credincioşilor, ca să nu o prinză 
bolşevicii. Când vor să se închine o deschid, întinzându-i 
braţele în lături; când sunt în primejdie i le strâng şi le 
pitesc, ca pe nişte aripi, îndărătul trupului, şi rămâne un 
simplu beţişor, în care se ascunde taina. 

— Dă-ne-o, atunci! Haide! Primim aşa o cruce, se roagă 
Haim. 

— Pune-o pe masă, tâlharule!... Părinte, rabi, daţi înapoi 
imediat ce aţi furat! Vă avertizez pe toţi... 

Şi parcă dracii se băteau la gura comisarului, gata să 
plesnească de apoplexie. 

— Cum v-aş da-o, dar n-o mai am, se jelui tânărul. 


121 


— Ce vorbă! Minţi... Scoate-o numaidecât! E a poliţiei. Să 
n-ascunzi nimic, urla polițistul. 

— Cum a poliţiei? Ne-a adus-o nouă, îndrăzni să 
crâcnească tatăl. 

— Staţi, ascultaţi-mă! Ca s-o aduc, am tras-o din carnea 
lui Timofte şi am vârât-o în carnea mea. 

— Ce? se zgâi polițistul. 

— Crucea. 

— Crucea în carnea ta, Ițic! Ţi-ai spurcat trupul! se 
cutremură tatăl. 

— Da, în carne. Timofte o ţinea ascunsă într-un fel de 
buzunar scobit în carnea pulpii drepte. Tăiase cu cuțitul 
pielea, o ridicase pe dedesubt şi ascunsese acolo crucea. 
Apoi se legase cu cârpe şi spunea la cine-l întreba că eo 
rană din război. Cui să-i trăsnească prin minte să caute în 
fundul ranei crucea. 

— Mari hoţii ai învăţat tu acolo! se minună polițistul. 

— Eu n-am făcut asta decât pentru cinstirea crucii la care 
se închina pe pitiş Timofte. 

— Şi tu nu te închinai? 

— Încă nu. Dar ce are a face: mi-am crestat şi eu carnea, 
mi-am burduşit pielea şi am ascuns juvaerul acolo. Dar eu 
n-am mai putut umbla. Timofte o fi fost mai voinic. Sau 
fiindcă era creştin. Eu am ologit numaidecât şi am căzut 
lângă un pom. Piciorul mi se umflase. 

— Pedeapsă dumnezeiască, suflă preotul. 

— Poate nu ştiţi, dar urmăritorii erau pe urmele mele. Mi- 
am scos atunci crucea din carne şi am spânzurat-o de o 
ramură de copac. 

Şi tânărul ridică braţul lateral ca şi cum ar fi aninat ceva 
sus... 

La cuvântul „spânzurat” de un copac, chipul socrului are 


122 


o schimonosire grozavă, amestec de cruzime cu bucurie 
sălbatică. 

— Ai spânzurat-o?!... 

— Da. 

— Şi? 

— Am sărutat-o şi am lăsat-o acolo... 

— Trebuia să te spânzuri şi tu lângă ea, stărui cu ură 
socrul. 

— Nebun, nebun, zbiera Haim. A atârnat aurul de copac 
străin... Şi cu ce, mă rog. Cu lanţul de aur? 

— Nu, cu o sforicică de la gâtul cămeşii, lămuri Ițic. 

— Oi, bine că ai păstrat lanţul, se mângâie bătrânul. 

— N-avea lanţ... nu încăpuse cu el în borta piciorului. 

— Ptiu, păcătosule! Şi nouă ce ne dai acum, se bocea 
Haim. La toţi ai adus ceva. Şi nouă, ce ne dai? 

— Vouă? Vouă mă dau pe mine... 

Paznicul aprins, cucerit, deschise braţele să-l primească 
şi să-l strângă la piept. 

— Pe tine? Du-te dracului, dacă eşti goi! îl blestemă 
socrul. 

— ie nu ţi-a mai rămas nimic? îl întrebă jalnic bătrânul. 

— Mie mi-aţi rămas voi, cântă fiul cu mâinile întinse. 

— Să vă spun eu ce i-a rămas lui, îl pironi cu degetul 
socrul: cureaua şi un copac. 

Ițic tresări şi îşi pipăi cureaua... 

— Şi mai ce? făcu el zâmbind spre socru. 

— Ţi-am zis deja: şi un copac. 

— Va să zică, pentru noi nimic, se-ntoarse tatăl. 

— Nu vă sunt eu destul? cântă Ițic. 

— Acuma da, prea destul. 

— De ce n-ai înghiţit-o Ițic, şopti sora. 

— Ce să înghit? 


123 


— Crucea... 

— Cum era să înghită el o cruce, se-nfioră rabinul. 

— li era frică să nu facă pui în el, se-ntoarse Nuhăm la 
ginerele lui. 

— N-am înghiţit-o fiindcă bolşevicii ştiu şi tertipul ăsta. Te 
caută cu raze şi când găsesc ceva ascuţit îţi spintecă burta. 

— Oi, vei, blestemaţii! 

Şi mama se plesni cu pumnii în cap. 

— Şi tu crezi că aici ai să scapi neperchiziţionat, scrâşni 
polițistul. 

— Poftiţi! se predă Ițic... 

— Ce percheziţie? Vă pierdeţi vremea. Aşa e, nebunul 
ăsta nu mai are nimic! A dat bunătate de scumpeturi la alții 
şi la ai lui vânt... Hai, mamă, acasă. Lăsăm haimanaua. 

Şi Haim porni spre uşă. 

— Nimeni nu se mişcă de aici, porunci comisarul... 

— Dar ce avem noi cu smintitul ăsta, rosteşte bătrânul. 
Nu-l cunosc. 

— Tată, strigă Ițic - şi ieşi puţin din încleştarea cercului - 
tată, de ce-ţi trebuie diamante de piatră? Când eram mic 
nu-mi spuneai tu că sunt diamantul tău? lată, acum ies din 
suferinţă mai limpede ca o piatră rece şi străină din 
pământ. 

— Eşti tot piatră proastă, mai ales la cap, îl respinge 
bătrânul, ciocnindu-şi fruntea cu degetul încârligat. 

— Mamă, şi dumneata mă alungi? 

Şi fiul îşi ţinti ochii, acu uşor tulburaţi, asupra femeii. 

— L-ai supărat rău pe tata, îi răspunse ea printre suspine. 
Şi eu trebuie să ţin cu el... Cine să-l mângâie? 

— Mamă, nu-mi ziceai dumneata „scumpete”? 

— Zicea, dar nu credea... Şi mai ales nu erai... glumi 
Nuhăm. 


124 


— Mali dragă, şi Ițic se suci spre logodnică, într-o 
dureroasă strâmbătură. Mali, când ne sărutam nu spuneai 
tu că sunt juvaerul tău? Ce-ţi mai trebuie altul de sticlă? 

Dar Nuhăm se aşeză repede oblon înaintea fetei, care 
plângea înfundat, ferind-o de privirile tânărului. 

— Pardon, Mali e logodită deja cu altul, n-are timp de 
vorbă cu tine, spuse tăios Nuhăm şi înăbuşi capul fetei în 
subţioara lui ca să nu se audă protestul. 

lţic se clătină, ca sub izbitură de pumn, şi duse mâna la 
inimă. 

— Mali logodită? Nu m-a aşteptat, cum a fost vorba? 

— A, va să zică te înţeleseseşi cu ea? sări din pânda lui 
comisarul. Trebuie s-o arestez şi s-o înaintez împreună cu 
tine. 

— Nu. Nu, n-am vrut să spun asta, dete înapoi Ițic 
spăimântat. Am exagerat, nici nu eram logodiţi... Am 
înşelat-o în Rusia cu o sută de femei. 

Şi seninul din ochi i se întunecă tot mai mult. 

— Auziţi ce spurcăciune a făcut pe acolo; nebunul ăsta 
stricat ar trebui ucis cu pietre. De-aia nici nu ne uitam la el, 
îl alungam când se-nvârtea pe lângă dugheana mea, spuse 
Nuhăm. 

itic sta şi se gândea: „Sunt golit pe jumătate... Am 
pierdut părinţii, am pierdut logodnica, îmi rămâne însă visul 
cel mare, fapta pentru care îmi pusesem în joc viaţa”. Se 
întoarse prăpădit spre rabi. 

— Rabi, ajută-mă! În Rusia ovreii sunt aşa buni că parcă 
ar fi creştini. Plămădim o religie nouă... vechea sinagogă... 

— Nu mai vorbi blestemâăţii, uite, îmi astup urechile să nu 
le mai auz. 

Şi rabinul duse mâinile la urechi. 

— Vezi să nu le astupi cu diamantul, rosti Nuhăm. Cade 


125 


cumva în bortele celea adânci şi nu-l mai găseşti. 

— Glume proaste, se scârbi rabinul. 

— Ca pentru muşteriii mei, şi ochii lui Nuhăm clipiră a 
şolticării. 

lic aştepta un zâmbet de durere, un alt cuvânt, o 
mângâiere. 

— Sunt eu aşa nebun, aşa de vinovat? se tângui el. 

— Eşti un goi mincinos şi îndrăcit. Vrei să pângăreşti 
legea. Nu am de-a face cu tine. Te blestem, ca şi tată-tău, 
ca şi maică-ta! 

lţic îşi făcu socoteala că se golise pe trei sferturi şi se 
îndreptă spre preot, implorându-l. Paznicul trăieşte tot mai 
întețit chinul lui, frângându-şi mâinile. 

— Părinte, scapă-mă! cerşi el. Toată viaţa mea am 
închinat-o studiului şi căutării lui Dumnezeu. Râvnesc să 
clădesc o catedrală în care să încapă lumea toată... 

— Ai apucat pe căi greşite, se milostivi să-i răspundă 
preotul. Eşti rătăcit mai rău ca Arie. Trebuie jertfă şi 
canoane mari ca să te mântuieşti de mincinoasa trufie care 
ţi-a rătăcit minţile. Să căutăm, poate, la un schit. 

— O mănăstire? Să părăsesc lumea? gemu Ițic şi privi 
spre logodnică. 

— Ce mănăstire? Un balamuc, izbucni Nuhăm. 

— Ocnă! De ce? ţipă Ițic îngrozit. 

— Fiindcă l-ai ucis pe Timofte ca să-i furi lucrurile, din 
care numai o mică parte ai depus aici, ca să ne amăgeşti. 

lţic se făcu alb ca varul şi rămase stupid. Paznicul, 
covârşit, se încovoiase ca sub o povară zdrobitoare. 

— Eu, ucigaş! izbuti să bâlbâie mai mult pentru el 
tânărul. 

— Şi fiindcă, urmă nemilos comisarul, vii să faci 
propagandă bolşevică. Ţi-am descoperit toate scopurile şi 


126 


uneltirile. Vrei să răstorni statul, să nărui religia. 

Învinuirea scoase pe tânăr ca dintr-un leşin. 

— Eu să nărui religia... Eu vreau s-o înnoiesc şi s-o 
întăresc. 

Şi spunând asta deschise inspirat braţele în lături, cu 
capul înclinat pe un umăr, întristat până la moarte, într-o 
atitudine foarte cunoscută, încolţit într-o parte de ceata 
care-l ocăra şi în cealaltă de judecătorii care-l osândeau, şi 
ridică ochii la cer cu un gest amintitor, încât paznicul strigă 
cu glas tare: 

— Este El... şi se prosternă adânc. 

— Cum este El? înnebuni de-a binelea rabinul. lar vine să 
ne tulbure? lar atârnă cu braţele răstignite în lături? Nu se 
poate! 

Şi-şi astupă ochii cu palmele. 

— lţic, nu mai blestema! îl certă tare preotul. Ce 
înseamnă scandalul ăsta? Orice vorbă a ta e o nelegiuire. 
Eşti în slujba lui Anticrist care lucrează prin tine... 

— Atunci, tot ce am gândit, tot ce am sperat e zadarnic, 
părinte? 

— Zadarnic, îl osândi preotul. 

— Nu-mi mai rămâne nimic? 

— Nimic. 

— Ba da! Îţi rămâne cureaua... Păcat că nu e şi un copac 
pe aici, insinuă Nuhăm... g 

Acum lţic se simţi golit de toate... Se dezmetici... Işi pipăi 
cu grijă cureaua şi se uită iarăşi senin împrejur... 

— Un copac, vorbi el... 

Un copac? Dumnezeu face minuni. Are să crească unul 
pentru tine... Apoi după o scurtă reculegere, urcând ca din 
fundul unei prăpăstii, gâfâi: 

— Domnule poliţist, pe mine mă doare capul de atâta 


127 


harababură. Lăsaţi-mă să intru în cămăruţă şi să rămân 
singur scurt timp, cât să-mi adun gândurile! Am atâta 
nevoie de linişte şi întuneric. Apoi jur că vă spun totul. 

— Bine, îţi îngăduim un răgaz de gândire. Intră. Până 
atunci regulăm cu dumnealor chestia nouă, a diamantelor. 
Paznic, vâră-l în celulă! porunci el. 

Dar paznicul şovăia, nu îndrăznea să se atingă de tânăr... 
Polițistul îl sileşte: 

— Haide, haide, iar te-ai îmbătat. Dă-i brânci, blegule. 

— Mergi, spuse Ițic, nu e nevoie, intru singur. 

Găsi în el atâta putere în seninul îngheţat al ochilor, cât 
să-l turbeze iar pe comisar, care-l înjură de-a dreptul. Din 
prag trimise o neaşteptată, sfâşietoare sărutare cu mâna, 
strigând: 

— Adio, Mali! 

Treptele scârţâiră şi celula îl înghiţi, pecetluindu-l. 

Şi numaidecât odaia se umplu de o mare larmă. Bărbaţii 
țopăiau, se certau, trăgându-se de bărbi, femeile vorbeau... 
într-o vălmăşeală pe care comisarul zadarnic încerca s-o 
stăpânească bătând în masă. 

— Tăcere! Ce-i aici, lavra voastră? Părinte, rabi, puneţi 
diamantele pe masă! 

— Piatra e un dar pentru biserică, se apără cu o mare 
demnitate popă. 

— E de furat. 

— Cu atât mai mult, le revendic pe toate pentru biserică. 
Sunt jefuite de la un odor bisericesc şi trebuie înapoiate. 

— Nu-i adevărat, se oţări rabinul. Sunt dintr-o sinagogă. 
El a zis-o. Aparţin toate sinagogii. 

Haim intră disperat în cearta lor. 

— Nu-i aşa. Staţi puţin, ţipă bătrânul ca să biruie gălăgia 
şi să se facă auzit: Nu-i aşa! Ştiţi cu toţii că noi avem nişte 


128 


rude în Rusia. Ele ne-au trimes bijuteriile prin Ițic, ca să le 
scape de bolşevici, zic zo - aşa să-mi ajute mie Dumnezeu! 
Şi Ițic, de frică le-a dat lui rabi şi domnului poliţist şi 
părintelui. Dar sunt ale noastre, din familie, deja le-am 
cunoscut. 

— Şi crucea? îi tăie rabinul. 

— Desigur, spuse fără să clipească bătrânul. Era un 
amanet de la un goi. Păcat că a pierdut-o pe drum. 
Aşteptaţi, să-l întreb. 

Şi, făcând un pas afară din vălmăşag, se apropie de uşa 
unde paznicul sta de veghe cufundat în durere şi strigă: 

— Nu-i aşa, Ițic? Şi mai încet, cu alt ton: Fii şi tu o dată în 
viaţa ta deştept... Nu-i aşa că nestematele sunt de la 
unchiul Sam şi de la tanti din Moscova? 

Dar numaidecât rabi se repezi, îl dete la o parte. 

— Nu-i aşa, Ițic, că sunt din tezaurul sinagogii celei mari? 
Mărturiseşte, când vei ieşi! 

—lţic a spus drept, o dată pentru totdeauna, că 
giuvaerurile sunt furate dintr-o biserică, spuse tare popa 
dominând rumoarea din locul unde se afla. A trecut vremea 
minciunilor. 

Toţi tăcură câteva clipe, aşteptând parcă un răspuns de 
sus. Pe care îl dete poliţaiul. 

— De unde de neunde, ele rămân confiscate de poliţie. 

— Şi aşa vă urăm să le stăpâniţi sănătos! încheie 
zâmbăreţ Nuhăm. 

— De aceea, vă poftesc pe toţi să depuneţi aci pe masă 
lucrurile preţioase ce posedaţi. 

— Şi pe cele cu care am venit de-acasă! se strâmbă 
Nuhăm, învârtind verigheta de pe deget. 

Comisarul nu-l luă în seamă. 

— Părinte! se zborşi el din nou. 


129 


— Protestez cu toată tăria! se zbătu preotul. Nu mi se va 
lua decât cu silnicie, deschizându-mi-se mâna cu forţa. Este 
un abuz; cer să se dreseze proces verbal cu mărturia celor 
de faţă că diamantul a fost dăruit bisericii. 

— Ce proces verbal, de unde scorneşti proces verbal 
dumneata acum? urla comisarul. 

— Mă voi plânge până sus, la rege. Sunt despuiat de un 
drept sacru, ameninţă preotul. 

— Lucrurile de furat nu pot fi sacre, spuse sentenţios 
polițistul, dar nu-i astupă gura. 

— Vă rog să-l aduceţi din nou să-l mai întrebăm o dată şi 
să-i luăm o declaraţie scrisă. Nu dau diamantul din mână 
chiar de-ar fi să mă închizi şi pe mine alături de Ițic... 

Şi preotul îşi înţepeni braţele pe piept. 

— Ca şi la noi, rabinii, popa numai ia, nu dă înapoi 
niciodată, domnule comisar. 

— Domnule comisar, şopti Haim, domnule comisar, eu zic 
că trebuie să-l scoateţi şi să-l percheziţionaţi bine. Asta este 
căptuşit cu diamante. Dacă intră popa acolo la el, îl scoate 
din minţi şi i le ia pe toate. Aşa poate scăpaţi unu, două şi 
pentru familie. Văleu nebunul, dobitocul, le-a dat pe cele 
mai mari. Am să-l omor în bătaie. 

Asta puse pe comisar într-o şi mai mare încurcătură. De 
bună seamă că Ițic păstrează asupra lui şi alte lucruri, 
poate chiar mai preţioase. Trebuie, înainte de a-l scăpa din 
mână, să-l percheziţioneze; căutate cu raze cum fac 
bolşevicii... Şi n-avea mijloacele trebuitoare. Se gândi să 
facă o cercetare de ochii celor de faţă, ca să scape de 
bănuielile lor, păstrând pentru când va scăpa de martori 
puricarea individului cu de-amănuntul, la piele, şi până 
dincolo de piele... Şi porunci paznicului să-l scoată pe tânăr 
din celulă. 


130 


Gardianul şovăia... Suci încet cheia şi apăsă pe clanţă. 
Uşa nu se deschise... Încercă din nou. Se împotrivea ceva. 

— Nu se poate deschide, spuse el speriat. 

— Cum nu se poate? Ce-i asta? Impinge! se răsti 
comisarul. 

Omul urcă iar cu sfială. Uşa rezista. 

— Hai, pune umărul! Ce te mocăieşti atât, porunci 
stăpânul. 

Cu oarecare greutate, uşa se deschise la o nouă opintire. 
Paznicul rămase fricos în prag. 

— Hai, intră şi adu-l! Ce-i neascultarea asta? 

Paznicul păşi cu teamă înlăuntru, se auzi scârţâitul 
treptelor şi privirile tuturor se aţintiră într-acolo... După 
câteva clipe de aşteptare, din negrul celulei zbucni paznicul 
singur, radios, cu chipul în extaz, strigând ca un nebun: 

— Minune! Minune! 

— Ce minune? Ai înnebunit? îl înjură comisarul. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Şi toţi săriră pe el. 

— S-a întâmplat minunea. 

— Care, ce? 

— A pierit. Nu mai e în celulă! 

— Ai înnebunit? Cum să piară? Celula nu mai are altă 
ieşire. 

— S-a făcut nevăzut, stărui neclintit paznicul. 

— Nu se poate. Căutaţi-l bine! Nu e duh să se mistuiască 
prin ziduri. 

Dar gardianul refuză să asculte şi să mai coboare: 

— Nu mai intru, ar fi o nelegiuire. A străbătut pereţii şi s- 
a înălţat. Minunea, pe care o aşteptam, s-a săvârşit! 

— Dobitocule!... Intră de-l adu, că te dau afară din slujbă. 

— De acum fă-mi ce vrei. Nu-mi pasă. Am văzut minunea 


131 


cu ochii mei. 

— Mă faci să-l scot eu. De unde-l scoţi tu duh? L-am 
pipăit doar eu cu mâinile mele. 

— Domnule poliţist, dacă Ițic a făcut minunea ca 
dumneavoastră să-l pipăiţi numai, atunci a săvârşit-o şi pe 
asta, şi Nuhăm închise un ochi. 

— Eu l-am pipăit? Vorba vine. l-am scăpat acolo câteva 
perechi de palme şi nişte ghionţi... 

— Ei, atunci se schimbă chestia. Atunci e sigur acolo... Ce 
zici, Haim? _ 

Haim nu răspunse. Işi ţinea de mâini femeia şi fata şi 
tremura apucat de friguri, fără să-şi dezlipească ochii de pe 
gaura neagră a celulei. Şi pe ceilalţi începu să-i străbată o 
înfiorare. Comisarul, ca să le arate că nu-i pasă, ceru 
lanterna... Paznicul nu se mişcă. 

— E în sertar, porunci el lui Nuhăm, ia-o şi vino cu mine! 

Şi amândoi intrară. Dar după câteva clipe ieşiră, polițistul 
strigând cu chipul răvăşit, cutremurat. 

— Aşa e, nu se mai află în celulă! S-a mistuit. Ce minune 
e asta? 

Ceilalţi toţi se grămădesc şi bagă sfioşi capul, privind 
golul luminat de bateria din mâna lui Nuhăm. Celula mică şi 
scundă, un dulap pentru ţinut merinde, cât abia să încapă 
un om, încă goală. Nu se poate ascunde nimeni în ea. 
Lumina o umple cu prisosinţă. Trei pereţi întregi, fără o 
crăpătură şi uşa unde se înghesuiesc şi se zgâiesc ei. Nici 
un şoarece nu ar scăpa nezărit. 

Şi preotul şi rabinul trebuie să recunoască faptul. Ițic nu 
se afla în celulă... Pierise. O teroare amestecată cu uşurare 
se lăsă peste tot. 

— Minune mare şi adevărată, care trebuie împărtăşită 
lumii! strigă paznicul. 


132 


Lui Haim îi clănţăneau dinţii, sprijinindu-şi la piept femeia 
leşinată; fata se zbătea ca apucată de ducă-se pe pustii, 
comisarul năucit căzuse pe scaun. Singur Nuhăm, cu 
lanterna în mână, îşi ţinea firea. 

— Desigur că e o minune, întări el. Dar e tocmai bine 
venită. Aşa a vrut lehova să ne scape pe toţi din 
încurcătură. Domnule comisar, n-aveţi nici o grijă! 

— Ce vrei să spui? 

— E mai bine, mult mai bine aşa. Ascultaţi-mă pe mine, 
n-a fost Ițic adevărat, ci numai o părere, o arătare! 

— O iluzie? O fantomă? se sperie rabinul. 

— Da! Cum trimite de multe ori diavolul ca să ne încurce. 

— Nu diavolul, ci Dumnezeu, îl îndreptă paznicul, care, 
dornic să audă, primea acum spusele lui Nuhăm. 

— Sau Dumnezeu, urmă Nuhăm. Dar bine că a fost numai 
o nălucă. Altfel ce s-ar fi întâmplat? Ăsta, dacă era în carne 
şi oase, zguduia biserica şi sinagoga. Nu-i aşa, părinte şi 
rabi? 

— Aşa e, încuviinţară toţi. 

Şi pe măsură ce Nuhăm le vorbea calm şi cu rost, se 
linişteau. 

— Şi punea siguranţa statului în primejdie, urmă el. 
Spion, propagandist, anarhist şi mai cine ştie ce. Trebuia să 
te ţii de el şi să-l urmăreşti. Chiar în ocnă îşi făcea tovarăşi 
şi ciraci. Pe când aşa, a trecut ca un vis rău. Am rămas 
numai noi cei dinainte, fără diavolul între noi. 

— Dar procesul verbal, scrisul, declaraţia lui, se trezi 
comisarul. 

— Tot păreri şi năzăreli numai! A scris el? E mâna lui, 
slova lui? Aţi scris dumneavoastră în vis... Nici o urmă de la 
Ițic. 

— Asta aşa e, conveni poliţaiul... Da, am scris eu, şi nu 


133 


întocmai cum spunea el. 

— Apoi vedeţi, n-a fost Ițic. 

— Şi Ițic? întrebă tatăl. 

— Ițic e acolo, la bolşevicii lui. Arătarea i-a împrumutat 
numai chipul, ca să ne tulbure. Ziceţi şi mulţumiţi lui Iehova 
că năluca nu v-a amăgit mai departe şi că s-a risipit ca o 
umbră. 

— Auzi, mamă, şi Haim zgudui nevasta, n-a fost fiul 
nostru, ci o umbră! 

— Fiul meu, o umbră? şopti femeia ieşită din leşin. 

— Umbră, urmă convingător Nuhăm. L-ai pipăit? 

— Nu, spuse mama. 

— De ce n-ai încercat? 

— Nu m-a lăsat domnul poliţist. 

— Chiar dacă ai fi avut voie, umbra ti-ar fi alunecat 
printre mâini ca un abur. 

— Abur? Umbră? Dar diamantele? avu o răbufnire tatăl. 

— Diamantele? îl înfruntă socrul. Dar unde sunt? Le vezi 
tu? Au pierit, căci şi ele au fost amăgire. Le-ai pipăit tu? 

— Le-am văzut. Cum să fie amăgeli? 

— Aşa cum a fost şi fiul tău. la întreabă pe părintele, mai 
are diamantul? S-a mistuit. Şi pe rabi, îl mai găseşte în 
buzunar? Cel de pe masa domnului poliţist nu se mai află. 
Au pierit şi s-au topit ca nişte boabe de rouă, ca şi arătarea 
lui Ițic. Hai să plecăm acasă, încheie cuminte Nuhăm, să ne 
curăţim de atingerea cu năluca. Domnule poliţist, dă-le 
drumul să se ducă! 

— Şi diamantele celelalte, se îndărătnici comisarul. 

— Lăsaţi diamantele. Parcă cel al meu nu a dispărut 
odată cu al lor? Aşa scăpaţi de anchetă. [Bietul om căzu pe 
gânduri]. Dacă n-a fost Ițic n-au fost nici giuvaericalele, 
scăpaţi din încurcătură, de depunerea lor la parchet. Când 


134 


piere arătarea, pier toate câte a adus ea. Căutaţi, vă rog, şi 
vedeţi dacă mai găsiţi piatra dumneavoastră. 

Comisarul se pipăi vag şi trebui să recunoască repede că 
nu o mai găseşte. 

— A dispărut, se uimi el. 

— Apoi, vedeţi, tot aşa şi a părintelui şi a lui rabi. 
Ascultaţi sfatul meu, domnule comisar, trimiteţi pe toţi 
acasă cu porunci să se culce şi la sculare să uite vedenia. 

Comisarul se frământa nervos. 

— Lăsaţi, că fac bine!... 

Şi-i făcu cu ochiul. 

— Atunci plecaţi! Toată lumea poate să iasă, se învoi 
comisarul şi-l lăsă pe Nuhăm să rânduiască plecarea. 

Acesta, încet, încet, împinge binişor pe toţi afară... 
Bătrânul gârbovit abia trăgea picioarele, şovăia uitându-se 
înapoi. 

— Zi mulţumesc lui lehova că ai scăpat numai cu atât, 
coase-ţi gura, şopti el tatălui. Pune botniţă nevestei şi fetei. 
Mali dragă, şi o bătu pe spinare, tu eşti cea mai cuminte din 
toţi. Aleargă acasă şi cum ajungi înhamă căluţul nostru la 
cotigă, să fie gata, că sosesc şi eu. Trebuie să plec 
numaidecât după marfă. A, uitam pe domnul paznic! Mali, 
ia-l cu tine, bietul, aşa l-a tulburat minunea, trebuie să-l 
întărim ca să poată povesti... Trage obloanele de la 
dugheană şi dă-i să bea şnapsuri, oricâte o vrea. Mai bine 
şliboviţă, de aceea tare. 

Şi dete pe gardian în grija fetei, şoptindu-i: 

— Ascultă, bagă-l în prăvălie şi ţine-l cât mai mult. Până 
vin eu. 

Omul, rătăcit, se supuse şi Nuhăm le făcu vânt tuturor 
afară. Apoi încuie uşa şi rămase cu comisarul. 

— Domnule poliţist, cu Ițic n-a fost tocmai o minune, 


135 


spuse el grav. 

— Cum, o întorci acum? se sperie. 

— Ițic a ajuns numai la pragul minunii. 

— Numai la prag? Ce vrei să spui? 

— Veniţi cu mine, îl pofti evreul, aprinzând lanterna... 

Şi cobori iar treptele scârţâitoare. Comisarul îl urmă 
înăuntru. Nuhăm închise uşa. 

— Spânzurat? răcni îngrozitor polițistul. Cum nu l-a văzut 
nimeni? 

— Era aici, norocul nostru, zâmbi strâmb Nuhăm, că nu l- 
aţi găsit. Vă zăpăcise pe toţi paznicul cu minunea lui. 

— Nu pricep, se frământa comisarul. Doar l-am căutat. 

— Bietul Ițic, se juca de-a v-aţi ascunselea cu noi. Uite 
aşa. Când deschideam uşa se pitea între ea şi perete, că 
nu-l vedeam. Priviţi-l, aşa de subţire, ca o scândură. Cui să-i 
trăsnească prin gând să-l caute acolo? 

— Şi acum ce ne facem, se îngrijoră comisarul. 

— Dumneavoastră mă întrebaţi pe mine? Deocamdată e 
cum nu se [poate] mai bine. Eu scap pe Mali de un nebun, 
oraşul de un bolşevic mai rău ca cei din Rusia. Bietul tat-su 
scapă de o năpastă care i-ar fi târât în puşcărie. Rabi şi 
preotul s-au uşurat de o grozavă încurcătură, religia lui cea 
nouă. Aţi văzut cum o primea paznicul? Dumneavoastră 
rămâneţi cu diamantul cel mare. 

— Bine, eşti deştept al dracului. Dar ce facem cu 
jandarmul care l-a adus pe Ițic? 

— Aţi dat chitanţă de primire? 

— E, asta e! N-am dat nimic. 

— İl cunoaşteţi şi vă cunoaşte? 

— Nu. 

— Atunci cum vi l-a adus? 

— Ca să scape mai repede, lămuri comisarul. Jandarmul 


136 


plecase în concediu. Pe drum, aproape de târgul nostru, l-a 
găsit pe Ițic fără acte şi, ca să nu se mai înapoieze la post, 
mi l-a predat mie şi s-a dus la treaba lui. 

— Atunci, nu mai aveţi nici o grijă din partea asta. 

— Ai dreptate... Dar ce mă fac cu cadavrul? Ajută-mă! 

Nuhăm se scărpină în cap. 

— La urma urmei, înştiinţez parchetul, se gândi 
comisarul. 

— E greu... tocmai eu, pe dumneavoastră... 

— Gândeşte-te, încearcă, doar eşti misitul meu. 

Dar comisarul tot nu se îndura să se despartă de 
cadavrul cu comori, apucat de parapon din pricina 
diamantelor pierdute. 

— Să vedem, mai aveţi cartofi din cei ce v-am adus 
cadou astă-toamnă? 

— Am în magazie. 

— Îl băgăm pe Ițic într-un sac, îl acoperim cu cartofi. 
Zicem că sunt stricaţi şi mergem să-i zvârlim în Nistru. 

— Da, o idee. Şi căruţa? 

— N-aţi auzit? Am poruncit deja fetei mele să înhame 
calul la cotiugă. Faceţi rost numai de un sac mai mare. 

Comisarul alergă şi i-l aduse. 

— Stai! Nu-l dau aşa... se răzgândi polițistul. Trebuie 
căutat... sigur că mai ascunde lucruri scumpe la el. 

— Nu mai pierdeţi vremea... Asta a dat tot. Să ne grăbim. 
Acum ne trezim cu tot târgul pe capul nostru, adus de 
paznic. 

Dar comisarul nu se lăsă până nu întoarse buzunarele şi 
nu-i scoase cizmele. 

— Vedeţi, în buzunare praf şi în cizme glod. 

Amândoi îndesară acolo leşul. Nuhăm ieşi cu povara în 
spate, o aruncă în magazia din curte. 


137 


— Într-o clipă sunt cu cotiuga aici, nu vă mişcaţi, spuse el 
poliţistului nerăbdător. Dar mergeţi şi dumneavoastră cu 
mine! 

— Cu tine? Pentru ce? se împotrivi şeful. 

— Cum pentru ce? Dacă mă văd grănicerii şi vor să mă 
aresteze? Sunt în stare să spuie că m-au prins când vream 
să trec Nistrul cu mârţoaga mea ca să aprovizionez pe 
bolşevici cu carne de om şi cu cartofi. Aşa, cu 
dumneavoastră lângă mine, e altceva. Dumneavoastră 
profitaţi de căruţa mea şi faceţi o inspecţie. 

Curând căruţa lui Nuhăm huruia pe drumul din spatele 
târgului pe unde se cărau gunoaiele. Ajunşi la malul pustiu 
al fluviului, Nuhăm umflă sacul şi cobori lângă apă. Nistrul 
se umflase, dar zăporul îl cuprinsese numai jumătate şi 
bătea în ţărmul stâng al Rusiei. Sub malul basarabean, înalt 
şi ferit de soare, gheaţa ţinea încă. Acolo se căsca o 
spărtură largă, de unde oamenii tăiaseră şi căraseră lespezi 
şi blocuri pentru gheţării. 

Nuhăm, cercând cu piciorul, înaintă până la copcă: 

— Sărmane Ițic, ce cartoafă stricată ai ajuns! îl jeli. 

Zvârli sacul... Nistrul îl primi bolborosind şi-l înghiţi fără 
urmă. 


138 


ŞARPELE ALIODOR 


ANUL, GROZAV DE ECONOM în ploi, se sfârşise şi mai 
zgârcit în zăpezi. Era iarnă plină, dar numai cu îngheţ. 
Vremuise la început un pospai de zăpadă, pe care vântul o 
măcinase, zvârlind-o de colo-colo. Şi oamenii se îndreptau 
îngrijoraţi către un Crăciun negru şi uscat, semn rău pentru 
sămănături, ca şi dinspre partea sănătăţii. 

Cei mai necăjiţi erau copiii. În loc să zburde cu sania pe 
derdeluşuri, ei trebuiau să care acasă, cu spinarea, crosnii 
de crengi şi vreascuri. Noroc că în privinţa lemnelor satul 
era liniştit. Nu avea nevoie să pornească la păduri 
îndepărtate. Se încălzea aproape numai cu uscăturile ce-i 
dau petecuţele de crâng, rămase codevălmăşie din falnicul 
codru sub care odinioară se cuibărise cel dintâi strămoş. 

Copiii gospodarilor foloseau prilejul că uscăturile nu erau 
troienite de zăpezi şi se întreceau să aducă acasă sarcini 
întregi, pe care le trânteau lângă vetrele duduind încinse. 
Când nu mai încăpeau acolo, le îngrămădeau, la îndemână, 
prin tindele întunecoase. 

Într-o zi, copilaşul cel mai mic al lui Padeş sta la vatră şi 
se juca zvârlind în foc găteje, ca să le privească cum ţiuie şi 
se zvârcolesc, vii ca nişte şerpişori luminoşi. Umblând astfel 
cu mâna prin vreascuri să le aleagă, dete de o ramură mai 
moale şi mai cărnoasă, pe care încercă zadarnic să o rupă: 
vreascul, negru şi alunecos, se mlădia sub mânuţele lui în 


139 


toate părţile. Tocmai se pregătea să-l arunce în jar aşa 
întreg, când intrară pe uşă cei doi fraţi ai lui mai mărişori. 
Copilul le arătă creanga ciudată, pe care numaidecât cel 
mare i-o smulse. 

— E o curea, strigă el bucuros, ia să vedeţi cum mă 
încing eu cu ea! 

Şi-şi încolăci brâul subţirel peste cămaşă, cu mlădiţa ce 
se supunea ascultătoare ca o cordea, plimbându-se aşa, 
mândru, prin odaie. Mijlociul ceru să încerce şi el cureluşa, 
că şi el cărase crengile unde fusese găsită. Nu putea să se 
facă numai unul singur stăpân pe ea. Fratele mai mare se 
împotrivi cu hotărâre să i-o împrumute. Celălalt puse mâna 
să i-o smulgă. De unde harţă şi încăierare. Cel mic, 
năpăstuit, se porni să plângă şi să strige că dacă e pe bună 
dreptate, cureaua e a lui, că ela găsit-o întâi. 

In toiul gâlcevei, când câteşitrei trăgeau de cureaua 
buclucaşă, se ivi sora mai mare, sărind să-i împace. Şi, cu 
autoritatea palmei ridicate, luă vreascul din mâinile celui 
mai arţăgos. Dar numaidecât îl azvârli înspăimântată, 
ţipând ca luată de iele: 

— E şarpe... Şarpele! Nu vă atingeţi! 

Cei doi copii mai mărişori se deteră câţiva paşi îndărăt şi 
încremeniră. Mezinul, neştiutor, prinse prilejul şi-şi luă 
odorul înapoi, virându-l repede în sân. Nimeni nu mai 
îndrăznea acum să se apropie de el. Era tabu. 

La tipetele înverşunate ale fetei, alergă speriată mama, 
crezând că s-a aprins casa. La început nu pricepu nimic. 
Vorbele se îmbulzeau şi se încâlceau învolburate la gurile 
băieţilor, încă fierbântaţi de sfadă. Fata, îngălbenită şi 
ameţită de spaimă, tremura toată şi se freca de zor cu 


140 


scuipat pe degetele cu care apucase jigadina!, fără să 
poată descleşta gura. Numai Prâslea sta liniştit, cu mâna în 
sân strânsă pe preţuita cureluşă. 

— Mamă, şarpele, şarpele! ţipară în sfârşit cei trei. 

— Ce şarpe? Unde? întrebă femeia. 

— În sân la Ionică... arătară ei înfioraţi. 

— Spune, ce e, Marioară? Nu te mai face! porunci mama. 

Fata se dezmetici şi spuse întâmplarea. Cum printre 
vreascuri copiii aduseseră din crâng un şarpe degerat, pe 
care acum îl ţinea ascuns în sân lonică. 

Mama nu credea. 

— Cum un şarpe? Că am auzit ceartă... 

Totuşi, temătoare, porunci copilului să scoată şi să arate 
ce a pitit în sân. 

lonică nu vru. Maică-sa cercă să-l sperie. Dar mâna lui 
mângâia cu plăcere prada jinduită de fraţi. O simţea cum la 
căldura trupului său dulce ca o zi de aprilie cureluşa se 
dezmorţea încet. 

Femeia nu ştia ce să facă. Nu cuteza să apuce pe copil şi 
să-l caute în sân cu sila. Se temea de misterioasa jivină 
ascunsă acolo. Aşa că nimeni nu mai îndrăznea să se 
apropie şi să brutalizeze copilul, care acum se afla sub 
protecţia şarpelui. Ea trebui să iasă şi să cheme bărbatul. 

Gospodarul se hotări cu greu să-şi lase treburile pentru o 
ceartă a copiilor. Numai la strigătele nefireşti ale nevestei şi 
fetei se îndură să zvârle toporul şi intră cu ele odată. 

Ascultă şi el întâmplarea şi nu crezu. 

— Vi se năzare vouă, fricoaselor. la să vedem, lonică, ce 
ai tu acolo? 

Dar lonică nu se înduplecă nici la cererea tatălui. 


1 (lighioană), încrucişare a lui jiganie, cu gadină, este cuvânt folosit de 
V. Voiculescu în mai multe povestiri. 
141 


— A! Nu te supui? Stai tu, că-ţi arăt eu... şi vru să-l 
prindă, ca să-l caute. 

Dar copilul zvăcni în fundul sub-patului, unde se ghemui, 
cu nepreţuita comoară la el, în cuibarul pisicilor. Nici 
amenințările, nici rugăminţile nu l-au înduplecat să iasă. 

— Am să te las acolo nemâncat, îl procitea maică-sa. Să- 
ţi dea mâţile să sugi! 

Părinţii, după oarecari opinteli zadarnice să-l scoată, se 
liniştiră. Copilului nu i s-a întâmplat nici un rău. Ceilalţi fraţi, 
pizmaşi, îl iscodeau, plecându-se la început temători, apoi 
tot mai îndrăzneţi sub marginea patului. Cu ochii lor ageri, 
zăreau acolo ca într-o taină pe lonică înfăşurând şi 
desfăşurând cureluşa minunată, cu care le făcea în ciudă. 

În sfârşit, după multe ademeneli şi făgăduieli, că nu-i ia 
nimeni cureluşa, care rămâne a lui, numai să le-o arate, 
copilul ieşi din ascunzătoare. Însă, neîncrezător, vârâse iar 
odorul la loc, sub cămaşă. 

La urmă se învoi să-l scoată, pentru un briceguţ... şi 
întinse pe pat sub ochii speriaţi ai gospodinei un şarpe, lung 
ca de un cot, negru pe spate şi ceva mai deschis pe 
pântece, cu capul mic şi rotunjor, pe laturile căruia sclipeau 
două mărgeluţe de sticlă roşie, ochii fără pleoape. Numai 
coada subţire şi ascuţită tresărea uşor. Incolo, zăcea inert, 
dar se simţea că pâlpâie în el un firişor palid de viaţă. 

Gospodarul cunoscu numaidecât că e vorba de un şarpe 
neveninos, un biet şarpe nevinovat de pădure, care nu 
poate face nici un rău. 

Femeia ceru totuşi şi stărui cu încăpățânare să-l arunce 
în foc. Omul nu se învoi. El se pregătea să-l ia cu două 
beţişoare, să-l scoată şi să-l zvârle undeva departe, ce-o 
vrea Dumnezeu cu el, dar lonică se repezi ca un uliu şi-l 
vâri din nou în sân. 


142 


Acum toţi copiii săriră şi luară într-un suflet apărarea 
sărmanei jivine. Plânseră, se rugară, ţipară că au să vadă 
de el şi au să-l îngrijească numai să i-l lase tovarăş de 
joacă. Şi gospodarul, milos, se învoi să-l oprească în casa 
lui. Numai femeia, înverşunată, cerea alungarea şarpelui, 
certându-i şi ocărându-i cu ce-i venea la gură. După multă 
târguială, pacea s-a făcut. Şarpele rămase între copii. 
Aveau voie să se joace fiecare pe rând cu el, fără să se 
certe. La cel mai mic semn de neînțelegere, lighioana are 
să fie zvârlită pe apă... Rămânea însă statornicit că era al 
lui lonică, singurul lui stăpân, care se îndatora să-l 
împrumute şi fraţilor săi. 

Ziua, fiara se dezmorţea lângă vatră şi blândă se 
încolăcea fie de braţ, fie, ca un colan, de gâtul frăţinilor de 
joc. Dar îi plăcea mai ales în sân, pe pielea caldă, 
cingătoare în jurul mijlocului ori covrig în fundul cămăşii la 
spate. 

Incepuse să-şi cunoască prietenii, care nu se mai 
dezlipeau de el, era bun şi drăgăstos îndeosebi cu lonică, 
pe pieptul căruia dormea învârtit ca un colac. Copiii îl 
făceau sau brățară cu spiralele urcând de la cot până la gât, 
unde căpşorul lui cu limbi ascuţite juca ager sub bărbia 
băiatului. Ori şi-l împleteau cunună pe cap, lanţ de picior, 
sau ce li se năzărea lor, şi şarpele se supunea la toate 
jocurile. Se domesticise de-a binelea. 

Copiii îl botezară Aliodor, după numele unui viteaz din 
basme, şi se părea că şarpele răspundea când era chemat 
pe nume. Venea mai ales când era şuierat uşor pe limba lui 
cum numai lonică ştia s-o facă. 

li puneau regulat sub pat un blid cu lapte dulce, pe care-l 
găseau totdeauna golit, nu se ştie, de şarpe sau de mâţe. 

La început a fost foarte greu cu el în odaie... Îndată ce-l 


143 


lăsau jos, unde era frig, amorţea. Atunci îl putea călca şi 
strivi oricine intra. Trebuia să-l păzească toţi ca pe ochii din 
cap... lonică îl culca totdeauna seara cu el. lar noaptea, 
când adormea el, i-l luau de pe piept şi îl aruncau sub pat, 
unde sta înţepenit până a doua zi, când iar îl scoteau la 
joacă. _ 

Numai femeia nu se deprindea cu el. Il privea mereu cu 
spaimă şi nu suferea cu nici un chip să se atingă de ea. 

Au trecut aşa iarna şi primăvara, ca în basmele cu şerpi 
vrăjiţi, în pielea cărora se ascund geniile binelui sau ale 
răului. Ajunseseră să creadă că poate era un pui rătăcit de- 
al împăratului şerpilor, care, când o afla unde se găseşte 
feciorul, are să vie şi să-l răscumpere de la cei ce l-au primit 
şi îngrijit, cu o baniţă de aur şi de nestemate. 

Când a dat căldura şarpele a început să se mişte mai 
slobod prin casă. Nu mai sta cuminte sub pat sau unde ÎI 
puneau. Umbla mereu, se strecura, nesimţit, de colo până 
colo. Era foarte curios să ştie tot. li plăcea să cerceteze şi 
să se vâre în locurile cele mai ascunse. ÎI găseau când în 
colţarul cu blide, când în dulapul cu haine, mai des după 
cotlon. Altădată, la cald, în cuibarul cloştelor, care săreau 
spăimântate de pe ouă. De câteva ori l-au descoperit în 
vatra cu cenuşă, unde fusese gata să-l coacă de-a binelea. 
Odată s-a plimbat câtăva vreme în buzunarul lui Padeş. 
Noaptea părăsea copiii şi vizita pe ceilalţi membri ai 
familiei. Gospodarul nu spunea nimic, doar punea mâna pe 
el şi-l zvârlea cât colo. Dar gospodina, ieşită din minţi, cum 
îl simţea, tipa de scula toată casa. Trebuia să sară 
altcineva, de obicei lonică, şi să i-l culeagă. Femeia ocăra şi 
blestema până ce adormea iar, târziu. 

Trebuia să se facă însă la un fel. Nu se îndurau să-l ucidă. 
Nu atât de milă sau de hatârul copiilor, cât de teamă. S-ar 


144 


putea ca un şarpe, venit aşa din senin la casa lor, să fie un 
semn trimis de pricopseală. Ar fi fost să-şi ucidă norocul. 

Acum înadins îi lăsau mereu uşa deschisă şi-l înlesneau 
să plece. Şarpele ieşea, se plimba pe unde-i plăcea şi se 
întorcea iar statornic la căminul lui. Uneori, când copiii 
zburdau pe afară, se lua şi se ţinea, tiptil, după ei, 
alunecând voios prin iarba umedă sub prunii încărcaţi de 
rod. 

Căci faptul vrednic de luat aminte, dintre toate, numai 
livada lui Padeş nu fusese atinsă de un îngheţ venit fără 
veste peste flori şi îşi păstrase roadele toate. Şi încă un 
lucru băgaseră de seamă. De când şarpele intrase în casă, 
se stârpiseră toţi şoarecii şi gândacii stricători. E drept că 
din când în când pierea şi câte un puişor de cloşcă. Femeia 
învinuia înverşunată şarpele. Dar nimeni nu-l prinsese. Şi 
până atunci rămânea doar un ponos pe capul blândului 
tovarăş. 

întâmplarea făcuse înconjurul satului, care lua parte cu 
însufleţire la peripeţiile casei unde se aciuase lighioana. Cei 
mai mulţi erau de partea şarpelui şi-l socoteau piază bună. 
Alţii, dimpotrivă, îl ţineau drept un semn rău şi sfătuiau să 
se arunce din casă spurcăciunea, care nu putea fi decât 
unealta diavolului. Dacă-l mai ţin, are să le aducă 
nenorocire. O să muşte vitele, are să apuce vaca de uger. O 
să sugrume copiii, strângându-se ca o frânghie de gâtul lor. 

Mai ales vecina Dobra era duşmana neînduplecată a 
bietei târâtoare. 7 

— Nu-l mai ţine, surată, pe lângă casă. Asta îţi intră o 
dată pe gât şi nu-l mai poţi scoate cu nici un chip din 
pântece. Nu ştii ce-a păţit Maranda? 

Şi-i băga a zecea oară în cap femeii povestea Marandei, 
care dormise în câmp şi un şarpe îi pătrunsese prin gură în 


145 


burtă. A chinuit-o mulţi ani. Numai cu fum de argint viu l-a 
scos afară. L-a vărsat bucăţi-bucăţi, amestecat cu cheaguri 
de sânge. 

Şi poveşti de-astea cu şerpi oploşiţi în pântecele 
oamenilor împuiau zilnic minţile bietei gospodine, care 
începuse să intre la griji şi să slăbească văzând cu ochii. 

Într-o zi a găsit şarpele în putineiul cu puţin lapte pe 
fund, din care mâncaseră toţi. Din acel ceas femeia a 
început să bage de seamă că o doare şi o arde în capul 
pieptului, la lingurică, acolo unde ajunsese mâncarea 
spurcată de lighioană. Îşi simţise stomacul întors, răzvrătit 
ca de o bubă. Şi sănătatea ei porni să meargă la vale, din 
rău în mai rău. 

Într-o noapte, era acum vară, dormeau toţi afară, pe 
prispă. Deodată, femeia începu să geamă şi să se zbată. 
Şarpele se urcase pe pieptul ei şi se târâse până la gură. li 
mirosise a lapte dulce. Ea se luptă, dar cu toate opintelile 
nu-l putea dezlipi. Şarpele se furişă ca pe o gaură pe 
gâtlejul ei în spasme, până la pântece, unde se întinse, 
coardă, şi rămase cu dinţii înfipţi în rânza ei. 

Gospodarul, trezit de ţipetele şi zvârcolirile nevestei, o 
zgâlţâi şi o deşteptă. 

— Ce visezi, femeie? o întrebă el. 

— Nici un vis, strigă înnebunită femeia. A intrat şarpele în 
mine. De acuma mor. 

Şi, cu mâinile încleştate pe pântece, se frământa în dureri 
grozave. De atunci a fost cu neputinţă s-o mai liniştească 
cineva. 

Şi lucru ciudat, care îi întărea spusele. Chiar din noaptea 
aceea şarpele a pierit şi nu s-a mai găsit. L-au căutat 
pretutindeni, l-au chemat, l-au şuierat copiii. 

— Parcă a intrat în pământ! spunea Padeș. 


146 


— Nu în pământ, ci în pântecele meu! ţinea una, 
văicărindu-se, femeia. 

Şi se apăsa cu pumnul sub furca pieptului, unde o vână 
încordată se zbătea, neastâmpărata şi dureroasă, gata să 
crape parcă. 

Satul acum era, tot, împotriva şarpelui şi olicăia pe biata 
femeie: ca întotdeauna, lighioanei îi mirosise a lapte şi se 
strecurase pe gură, ca de acolo să alunece mai departe în 
stomac, ca într-o scorbură, unde coada i se zbătea fără de 
răgaz. 

| s-au făcut bolnavei descântece. A dormit nopţi multe cu 
o strachină de lapte dulce la gură, ca să ademenească 
jivina să iasă afară. Şarpele venea până la înghiţitoare şi nu 
vrea să urce mai departe. Sta pândind acolo. Bolnava băga 
degetele pe gât să-l apuce şi nu-l ajungea. Spurcăciunea se 
cobora iar repede în rânza răscolită de vărsături acre şi 
galbene ca veninul. 

Au afumat-o iar, au otrăvit-o cu buruieni, până ce, în 
sfârşit, Padeş a chemat doctorul plăşii în treacăt pe la 
primărie. 

Acesta a ascultat, a întrebat, a pipăit şi a spus că eo 
boală de stomac pricinuită de prea mult rachiu băut pe 
inima goală şi de prea multă mâncare de ceapă şi oţet. 

— Dar drugul care se zbate aici? spunea femeia pierdută. 

Şi plimbă mâna uscată pe umflătura dureroasă de 
deasupra buricului. 

— E o vină mare, plină cu sânge, o lămuri doctorul. Aşa 
zvâcneşte la oamenii slabi şi nervoși. 

Şi plecă, lăsând o hârtie cu câteva slove încâlcite, pe care 
nu le putu citi nimeni. 

Dar cine s-a potrivit doctorului? Aici, îşi dădeau seama 
toţi, trebuiau descântece tari, de vraci dibaci şi puternici. 


147 


Şi s-au perindat fel şi chip de babe şi moşi, de ţigănci 
vrăjitoare şi preoţi buni la Dumnezeu, fără să-i brodească 
unul leacul. Şarpele creştea şi se umfla, căci tot ce înghiţea 
bolnava îi pria numai lui. 

Vâlva cu femeia care a înghiţit un şarpe a făcut astfel 
ocolul satului, al plăşii, al judeţului şi a ajuns înflorită de 
atâtea guri în orăşelul de reşedinţă. O gazetă locală a găsit 
bun prilej pentru un articol senzaţional în care şfichiuia 
autorităţile vitrege cu sănătatea şi igiena sătenilor de sub 
oblăduirea lor. 

Prefectul, supărat, a dat ordin pretorului să facă 
numaidecât o cercetare şi să raporteze de urgenţă. Pretorul 
a ordonat la rândul lui primarului, care, neştiind ce să facă 
şi ce să răspundă, a urcat cu sila pe bolnavă în căruţă şi 
împreună cu bărbatul i-a înaintat peşcheş spitalului din 
oraş, cum făcea cu muşcaţii de câini turbati. 

Aici au venit în pelerinaj la patul femeii să se intereseze 
prefectul judeţului, primarul urbei, procurorul, directorul 
gazetei şi alţi mulţi. Toţi au cules chiar din gura pacientei, 
al cărei chip împodobea cu urâţenia lui pagina întâia a 
gazetei, istoria cu şarpele cuibărit în măruntaiele ei. Şi 
arăta la toţi, fără nici o stânjenire, pântecele galben, umflat 
şi zvăcnitor. 

In cancelaria spitalului medicul le-a explicat că nu poate 
fi vorba de şarpe. E probabil un ulcer stomacal sau mai 
degrabă un cancer foarte repede crescut şi inoperabil. 

Dar la insistenţele prefectului, fiu al poporului, care 
auzise şi el acolo în satul copilăriei multe asemenea 
poveşti, medicul se învoi să facă o operaţie de explorare. Şi 
cum era un tânăr nu numai cu ştiinţă, dar şi cu suflet, se 
hotări să purceadă la o îndoită operaţie: una asupra 
stomacului şi în acelaşi timp alta asupra închipuirii, asupra 


148 


moralului bolnavei, obsedată de gândul şarpelui. Era el 
însuşi foarte curios de rezultat. 

A căutat, deci, şi a procurat de la farmacist un şarpe din 
aceia ţinuţi în borcane cu spirt la ferestrele spiţăriilor, pe 
care l-a păstrat la îndemână. 

La operaţie, a găsit, cum era de aşteptat, un cancer. 

Insă, un lucru straniu. Tumora nu avea forma obişnuită 
de ciupercă înflorită sau de rac. Ci închipuia aidoma un 
şarpe. O cordea cruntă, care, după ce îşi înfipsese capătul 
mai rotund în stomac, se răsucea peste el şi, încolăcindu-l, 
îşi aducea coada subţire până la ficatul luat în pleasnă. Sub 
el aorta se zbătea deznădăjduită. 

Medicul, înfiorat de înfricoşătoarele puteri ale închipuirii, 
a cusut fără să se atingă de măruntaie pântecele la loc. Dar 
când femeia s-a deşteptat el i-a arătat triumfător şarpele 
din borcan. 

— lată! L-am găsit şi ţi l-am scos! îi strigă el. De acum 
trebuie să te faci repede bine. 

Şi căuta să-i altoiască adânc gândul însănătoşirii pe 
amăgirea cu şarpele străin. Era o încercare care merita 
osteneala. Va avea spiritul, imaginaţia, din nou putere 
asupra materiei, care măcar să uşureze, dacă nu mai putea 
să vindece, ravagiile cumplite ale bolii pe care o stârnise? 

Femeia, după ce ieşi din amorţeală, luă de data asta fără 
nici o silă şarpele în mână şi-l privi cu luare-aminte. Dar în 
loc să se bucure întoarse cu amărăciune capul, care se 
bălăngănea de gâtul subţire ca o tărtăcuţă pe vrej. 

— Nu mă minţi dumneata pe mine, făcu ea semn cu 
privirile. Asta nu e şarpele meu! 

— Cum nu e şarpele tău? Dar al cui e? 

— Al meu e negru, mai mic şi mai subţire. Ăsta e pestriţat 
cu galben. 


149 


— Este el! spuse medicul încurcat. A mai crescut, şi, 
stând acolo în zemurile acre ale pântecelui, şi-a schimbat 
culoarea. S-a îngălbenit de fierea pe care a supt-o. 

Femeia da cu îndărătnicie din cap în semn că nu e aşa. Și 
nu vrea să iasă din ale ei. 

— Ş-apoi ăsta miroase a spirt. Şi eu n-am pus în gură de- 

o lună măcar o picătură. 
__ Planul şi viclenia medicului erau astfel date peste cap. 
Inchipuirea putuse să înlesnească zbucnirea cancerului şi 
să-i înteţească creşterea. Dar putere ca să lucreze acum 
de-a-ndoaselea nu mai avea. 

Femeia a fost luată acasă, unde după câteva zile a murit. 

Inmormântarea, cu marea ei petrecere, a pus în fierbere 
toate satele dimprejur, adunate să însoţească la groapă 
victima şarpelui fabulos. Toată vina cădea pe copiii care 
opriseră dihania în casă, şi mai ales pe bietul lonică. 
Oropsiţi şi  huiduiţi, ei plângeau singuri şi  răzleţi, 
nemângâiaţi de nimeni. 

După înmormântare lumea s-a întors la casa moartei, 
unde gospodarul, mişcat şi mândru de atâta cinste, a poftit 
pe toţi la praznicul ritual, dezlănţuit după vechile datine cu 
belşug de băutură şi mâncare, cu râsete, glume şi veselie 
de-a lungul a cinci mese întinse în bătătură. 

S-a cerut şi s-a băut mai ales multă ţuică, făcută chiar de 
văduv din livezile lui. Încât repede balerca din pivniţă se 
goli, aşa că trebui să o răstoarne cu vrana în jos, ca s-o 
poată stoarce de cele din urmă picături. 

Când cei trei oameni voinici, cârmuiţi de Padeş, o deteră 
peste cap, ceva sună acolo înăuntrul gol al vasului. 

II clătinară din nou cu putere. Se lovea încoace şi încolo 
de pereţi un lucru tare, căzut înăuntru. 

Unul puse ochiul la preduf şi privi în pântecul balercii. Nu 


150 


se putea deosebi nimic. Întoarseră din nou butoiul şi îl 
potriviră cu gura în jos, smucindu-l uşor şi cu meşteşug, aşa 
ca lucrul străin să ajungă şi să vie la gura vranei. ŞI-I 
traseră afară. 

leşi de acolo, ţeapăn şi uşor zbârcit de alcoolul în care se 
păstrase neatins, Aliodor, puiul împăratului  şerpilor, 
nevinovatul tovarăş de joc al copiilor. Tot aşa de negru, de 
subţire şi nevătămător cum era înainte de a-l duce la pieire 
neastâmpărata lui curiozitate şi năravul de a-şi vâri 
căpşorul peste tot. 

Oamenii începură să strige şi scoaseră şarpele mort în 
mijlocul curţii, unde mulţimea bea şi se înveselea, ocărind 
pomenirea lui spurcată. Dar acum se adeverea că nu era el 
cel vinovat. 

Copiii săriră cei dintâi şi se jeluiră după Aliodor mai abitir 
decât după maica lor. 

O femeie care băuse cam multă ţuică din balerca unde se 
plămădise şarpele, privindu-l, simţi greață şi începu să 
verse. Alta, cătând să-i vie în ajutor, se porni şi ea pe 
acelaşi lucru. Şi în urma lor alte zece. Care cum află de ce e 
vorba nu mai aştepta, se punea pe icnit. 

Apoi se urniră la treaba asta bărbaţii cu duiumul. 

O adevărată molimă dase în toţi câţi gustaseră din 
grozava ţuică, a cărei tărie, să-ţi spargă gura, li se părea că 
era opera jigadinei. 

Şi nu azvârleau din ei numai ce mâncaseră atunci la 
pomană, ci tot ce duseseră în gură cu o zi înainte. Doar 
măruntaiele din ei nu le-au dat afară. 

Praznic de pomină. Asta a fost răzbunarea lui Aliodor, 
năpăstuit pe nedrept de oameni. 

Folosindu-se de văicărelile şi icniturile obşteşti, lonică a 
ridicat şarpele din ţărână şi, strângându-l ca odinioară la 


151 


piept, a fugit cu el în fundul ogrăzii. Acolo i-a săpat o 
groapă şi bocindu-l l-a înmormântat, aşa cum văzuse că au 
făcut cu biata maică-sa. 


1947, martie 7, Bucureşti 


152 


[ŞCOALA NOUĂ] 


ÎN SFÎRŞIT, STĂPÎNIREA SE ÎNDURASE SĂ FACĂ local de 
şcoală în satul P. Şcoala cea veche, acoperită cu şindrilă 
spartă şi înverzită, privea cu ciudă din vârful muchiei unde 
era cocoţată, la binaua din vale, ce creştea văzând cu ochii 
pe maidanul fost vatra satului, de lângă cârciuma lui 
Petrache. Ce e drept, şi şcoala cea nouă, ca mai mică şi mai 
ageamie, trebuise să se plece şi să-şi scoată căciula în faţa 
hanului. Legea cerea să fie depărtare între ele cel puţin o 
sută de metri, şi de, cum era să muţi ori să închizi 
gogeamite han, statornicit acolo de peste treizeci de ani... 
Şcoala a trebuit să se dea ceva mai înapoi şi să se puie 
temeliile razna, pieziş cu drumul şi cam prea aproape de 
gârla din spate... Dar nu era nimic, cu ceva cheltuială se 
puteau face doi-trei leşi care s-o apere de viitura apelor 
care năzuiau să o ia cu mal cu tot, primăvara şi vara, când 
ploua la munte... A 

Toţi erau mulţumiţi. Invăţătorul, că-i făcea şi lui casă de 
locuit ca lumea, alături de şcoală. Cârciumarul, că toată 
salahorimea împreună cu maistorii mâncau şi petreceau la 
el... Gospodarii că mai aveau ceva câştig, care cu găzduitul, 
care cu vândut rachiu pe ascuns, care cu cărat piatră, var, 
pământ. Satul se umplu pentru trei luni de viaţă şi zgomot. 

Dar nicăieri nu se petrecea mai bine ca în casa lui Costică 
Briciu, unde erau traşi cei doi maistori zidari Petrea şi 


153 


Ivanciu, în seama cărora ovreiul antreprenor lăsase 
binaua... 

Domnul Moise din Buzău luase fără licitaţie peste treizeci 
de şcoli în tot judeţul şi trebuia să le dea gata până-n 
toamnă. Aşa că dumnealui abia avea timp să treacă o dată, 
de două ori, în brişca lui cu un cal, până la „inaugurare”, 
când avea să vie cu domnul prefect şi revizor şcolar să ia în 
primire fiecare clădire în parte... 

Era o privelişte rară şi minunată întreaga robotă de pe 
fosta vatră a satului, însufleţită zi şi noapte de mişcare. 
Toate se făceau cu rânduială: într-un cot al iazului se 
aşezase cărămidăria, la care lucrau de zor vreo cinci familii 
de ţigani cărămidari. 

Acum erau la arsul celui de-al doilea rând de cuptoare... 
gurile neastupate încă azvârleau văpăi ca nişte comori. Intr- 
o şandrama de scânduri lemnarii lucrau o parte din 
tâmplărie, alta fusese dată în lucru pe la casele lor. În fund, 
gropile cu var. Şcoala, după planul întocmit, îşi ridica la un 
cot de pământ temeliile de piatră cioplită. Alături se săpau 
şanţurile pentru temelia casei învățătorului... Era un 
zgomot, o forfotă, o zarvă, o alergătură de te lua ameţeala. 
Unii veneau, alţii plecau cu hârdaie cu ciamur, cu var; 
salahorii se ciocneau din repezeală ori dinadins, se 
pumneau, iar maistorii, de sus, răcneau la ei înjurând. 

Treaba mergea minunat. Era ea cărămida nu prea arsă, 
dar se întrebuința la şcoală. Pentru casa învățătorului, 
însărcinat cu supravegherea materialului, se hotărâse să se 
puie din cuptoarele arse bine, mai pe urmă. Nisipul, tot aşa, 
cam nebine dat la ciur, cam mare la bob; varul bolovănos şi 
negru; cheresteaua, nu prea bine uscată. Dar pentru 
domnul Nicu, învățătorul, facem cum e bine, deoparte... de 
altă calitate... Şi treaba mergea minunat. 


154 


Seara, când se ostoia lucrul pe binale, începea 
petrecerea la han şi ţinea până târziu. Aci cinstea toată 
lumea şi mâncau maistorii şi salahorii străini. Se petrecea: 
câte două-trei putini de brânză pe săptămână şi maldăre de 
şunci şi costiţe afumate, iar negustorul fusese nevoit să mai 
bage un băiat în prăvălie. Dar mai ales ţuică de amândouă 
calităţile - nouă şi veche. Nu se mai bea cu ciocana ori cu 
cinzeaca - cea mai mică măsură era litra, şi băută dintr-o 
gâlgâitură. Obiceiul ăsta îl adusese Slană, maistor zidar, un 
slovac mic şi pocit, care nu putea lucra decât beat... Treaz, 
spunea că ameţeşte sus pe zid şi nu poate călca pe schela 
cu podele de scânduri rare prinse de stâlpii binalei. Dar 
beat, nu se clintea din loc şi lucra fără fir şi fără metru, 
numai din ochi potrivind cărămida, că n-ai fi găsit cea mai 
mică sminteală ori abatere. Când simţea că-i trece damful, 
ridica mistria în sus şi făcea ca un apucat semne spre han, 
zbierând: ohe, ohe! Numaidecât băiatul din prăvălie, care 
pândea semnalul, se repezea cu litra de la gheaţă şi i-o 
urca singur sus, că-i era şi lui drag să se uite de acolo peste 
toată vărzuiala şi amestecul acela... Slană punea sticla pe 
gura închisă, da capul din ce în ce pe spate, până ce 
aducea fundul sticlei drept în dreptul miezului cerului, apoi 
despărţea buzele şi da drumul rachiului. Asta se întâmpla 
lui Slană cam de patru ori până-n prânz, de două ori până-n 
amiază şi de cinci ori până seara. 

Seara după mâncare cei doi tovarăşi, maistorii Petrea şi 
Ivanciu, se urcau sus la gazdă, în vârful muchiei, şi dacă era 
a doua zi sărbătoare se întindea o altă masă, cu alt soi de 
ţuică şi alte mâncări... Erau poftiţi toţi vecinii. Petrea lua 
ţitera şi începea să târâie cântece de prin Macedonia; 
Ivanciu umplea ceştile, Briciu făcea ţigări - din tutunul 
maistorilor şi împărțea la toţi. Pe urmă, un soi de abureală 


155 


se lăsa pe ochii tuturor, aşa că parcă nu vedea nimeni cum 
Petrea lăsa ţitera şi ia pe Ileana, nevasta lui Costică, de gât, 
cum îi trage capul la pieptul lui şi o sărută lung... apoi o 
ridică cu o mână de mijloc şi intră amândoi în casă... 

Ceilalţi ori petreceau înainte, ori se risipeau. 


156 


FATALITA 


După un tablou al lui N. Cons.[tantinescu] 


„.„.NEBIRUIT, CAVALERUL SE ÎNTOARCE din îndelungata 
cruciadă, plin de slavă şi izbânzi. Trupu-i oţelit nu mai simte 
truda atâtor ani de crâncenă luptă necurmată, nici povara 
cruntelor arme şi zale de fier. Sufletul lui înăsprit de sânge 
şi omoruri acum zboară mai blând şi mai duios decât o 
turturica spre logodnica ce-l aşteaptă, de ani întregi, stând 
neclintită la fereastra castelului. 

În trapul săltător al calului - pe drumuri drepte, pe cărări 
cotite, prin paragini şi pustiuri - el sileşte zi şi noapte să 
ajungă acolo unde-l aşteaptă fericirea. 

Şi prin gând îşi trece cu mândrie viaţa-i: primejdiile atâtor 
ani de războaie, bucuriile atâtor biruinţe, faima, cinstea şi 
gloria ce-l urmăresc pretutindeni. De zeci de ori a fost abia 
la un pas de moarte... fără scăpare... şi totuşi, în clipa din 
urmă, norocul, ca o pavăză, se punea între el şi duşmani... 
şi necontenit scăpa neatins, biruitor. 

Neînfrânt şi trufaş, cavalerul se întoarce acum, încărcat 
de pradă bogată, pe care s-o risipească la picioarele 
logodnicei mult dorite, ca un strălucit dar de nuntă. 

Şi în trapul calului, pe drumuri streine, cavalerul aleargă 
spre castelul depărtat - aleargă fără de odihnă şi fără de 


157 


popas. 

Şi un neastâmpăr pătimaş, o dornică nerăbdare a început 
să-l frământe... Cu ochii pierduţi visează... Mai are trei zile 
de cale, numai, şi va sosi... 

„„„Deodată calul se poticneşte şi cade. Mânios se ridică 
ostaşul, cu mâna pe mânerul spadei; pe trupu-i uriaş zalele 
sună a moarte. Vai de vrăjmaşul nesocotit ce-l opreşte în 
cale! lute ridică obrăzarul să vază: în faţa lui, un tron măreț, 
regesc, umple, închide tot drumul, ca un munte uriaş. 
Implântat de-a curmezişul căii, neclintit ca o stâncă de 
cremene, tronul nu lasă pe nimeni să treacă, să se 
strecoare măcar dincolo şi să-şi urmeze calea. Pe tron, o 
femeie stă încremenită, cu ochii închişi, cu braţele 
încrucişate. Pare o regină... o regină surdă şi oarbă: 
Fatalitatea! 

înfrânt, cavalerul aprig pleacă biruit armele şi genunchii - 
se dă învins fără să cugete măcar la împotrivire! 

Şi cu fruntea-n ţărâna drumului rămâne țintuit pentru 
vecie la picioarele tronului neînduplecat... Şi cu un gest de 
sfâşietoare deznădejde el risipeşte la picioarele nemiloasei 
regine prada-i bogată - darul logodnicei sale - şi toată 
comoara vieţii lui - toată faima, slava şi cinstea... 

Şi acolo va înţepeni de-a pururi, în colbul drumului, la trei 
zile departe de țelul spre care alerga aprig şi setos d-atâta 
vreme. 

Şi departe, în castelul învechit, logodnica-l va aştepta 
mereu, încărcat de pradă şi izbândă să vie să-i dea 
sărutarea nupţială. Va aştepta necontenit şi zadarnic pe cel 
ursit Fatalităţii. 


1909, ianuarie 6 


158 


PERNA DE PUF 


TÂNĂRUL SCRIITOR, CARE, cu numele de Al. Philadelf, 
iscăleşte nuvele şi povestiri din ce în ce mai preţuite, nu se 
lasă numai în seama talentului său firesc. El se îngrijeşte 
să-şi agonisească necontenit şi de pretutindeni material de 
tot soiul, temelia aşezării lui artistice, şi să-şi înmulțească 
cunoştinţele culese din toate tărâmurile. Nu se leapădă şi 
nu dispreţuieşte nimic. Variind aria subiectelor, lărgeşte şi 
adânceşte fondul şi prin artă îndatorează forma să-şi dilate 
şi multiplice tehnica, să-şi intensifice şi mlădieze stilul, 
altoit cu regimuri noi, silit să-şi descopere singur expresiile 
proaspăt potrivite şi numai cu asta originale. 

Practicând metoda asolementului! literar, nu exploatează 
până la sleire o vână. [Un teren ce-i dase roade.] O lasă 
odihnei şi trece în alt domeniu: de la viaţa cea mai banal 
reală şi autentică, la fantasticul cel mai pur şi straniul 
absolut. Dinamica sa disciplină artistică îl urcă şi coboară 
prin toată claviatura genurilor, îl poartă, ucenicind, pe toate 
treptele frumosului, ca să deprindă mânuirea tuturor 
uneltelor spiritului, de la intuiţie la raţiunea strictă şi analiza 


1 Asolament, asolamente, s. n. Tehnică a împărţirii unui teren cultivabil 
în mai multe loturi (în raport cu numărul de plante care urmează a fi 
cultivate) şi a repartizării prin rotaţie a fiecărei plante pe un lot anumit. 
[Aici termenul este folosit forţat, probabil cu tentă peiorativă]. 

159 


cea mai subtilă. El îşi impunea cultura instinctelor, pe lângă 
aceea a inteligenţei şi a imaginaţiei, ca astfel înarmat să 
câştige nu măiestria, anchiloza meşteşugului, ci plinătatea. 

Unul din mijloacele mai la-ndemână, când nu trece peste 
graniţă, este peregrinarea prin diferitele ţinuturi ale ţării, cu 
aşezarea în localităţile ce-i deschid zări inedite şi cine ştie 
ce alte ciocniri de aspecte şi probleme neîntâlnite încă de 
interesul său creator. 

In Bucureşti, deşi are baştina! lui, o casă moştenită de la 
părinţi, se mută mereu dintr-un cartier în altul, pentru 
câteva zile sau o săptămână, ori se schimbă de colo-colo în 
sânul aceleiaşi mahalale, după belşugul informaţiilor şi 
originalitatea documentării, care să-i dea ghes la lucru, să-i 
învioreze inspiraţia şi să-i mărească imaginaţia. Căci pentru 
el, spre deosebire de fantezie, care e de soiul visului, 
imaginaţia e de natura raţiunii, o rațiune superioară, liberă, 
descătuşată de toate formalităţile strâmte şi încete ale 
raţiunii obişnuite. 

Odată, un prieten care copilărise în cartierul evreilor, îi 
povesti despre un obicei al acestora de a înăbuşi pe 
muribund cu o pernă apăsată pe faţă, în puful moale al 
căreia li se culege agonicilor sufletul, uşurându-le şi astfel 
caznele morţii. 

Văzuse, spunea prietenul, în casa ceauşului sinagogei, 
lângă care locuise şi cu ai cărui copii se juca, sumedenie de 
perne câştigate în chipul acesta. Lumea care ştia nu le 
cumpăra. Se îngrozea să pună capul pe o pernă umplută de 
ultimele suspine ale agonicului... Ceauşul le trimitea în alte 
părţi sau îşi înzestra fetele cu ele. 

— Ce înseamnă ceauş? întrebă scriitorul, emoţionat de 


1 Loc unde s-a născut şi trăieşte (tot timpul) cineva; pământ natal; 
patrie. 
160 


izvodul unui subiect senzaţional. 

— Un fel de paracliser al sinagogii, îl lămuri prietenul. Un 
slujitor laic care se îndeletniceşte cu morţii, îi spală, le 
curăţă măruntaiele, îi înfăşoară în giulgiu; în sfârşit, 
îngrijeşte de tot ritualul, foarte amănunţit, al ceremonialului 
înmormântării... 

Entuziasmat, Philadelf aleargă la prietenul şi confratele 
său mai mare, scriitorul G..., fervent iudaizant, amic al 
poporului evreu, cunoscut cu toţi rabinii şi învățații 
Israelului românesc. Bătrânul, după ce-l îmbrăţişă 
acoperindu-l cu patrafirul bărbii lui albe, îl ascultă zâmbitor. 

— Se poate tot ce-mi spui tu, făcu el îngăduitor. Eu nu 
ştiu. Dar dacă nu este o simplă poveste de folclor sau o 
invenţie a creştinilor, cum bănuiesc, ci o practică 
adevărată, atunci să ştii de la mine că nici un ovrei în toate 
minţile n-are să ţi-o mărturisească... Pentru asta nu-ţi dau 
nici o recomandaţie către amicii mei de acolo. Ar fi să-ţi tai 
de la început orice sorţi de izbândă. Fii prudent, caută pe 
ocolite, poate ai noroc. Pe urmă vii şi-mi spui şi mie, sau îmi 
citeşti ce ai scris, să mă bucur... 

Aşa s-a pornit Philadelf, într-un început de vară caldă, să 
cerceteze partea de miazăzi a capitalei. Fermecat de 
neaşteptatul labirint evreiesc înfăşurat în jurul Văcăreştilor, 
el îşi strânse tot mai în loc colinda. Între Udricani - Sfânta 
Vineri şi Dudeşti, adulmecă o întreagă altă lume, amestec 
străvechi cu ultra nou, îmbinări de rămăşiţe bătrâneşti cu 
îndrăzneli şi apucături moderne. Foarte rare, ici-colo, tihnite 
căsuțe vechi de pe vremea lui Tudor, acoperite cu şindrilă, 
pridvoare pe stâlpi de lemn şi băbuţe în poartă; sau ruinate 
case boiereşti, prizărite între ţâfnoase clădiri gen steamer 
sau siloz, pline ca nişte stupi de o seminţie în veşnic 
neastâmpăr, veselă, guralivă, certăreaţă, promiscuă şi 


161 


gesticulantă, revărsată în stradă la orice oră, ca în 
aşteptarea unei corăbii gata să intre în port. 

Senzaţia o autentificau variate miasme, de coloniale 
stătute şi necurăţenii azvârlite în drum, de băcănii cu 
mirodenii exotice şi dughene cu izuri de ţâri şi mezeluri 
trecute dincolo de marginile consumării, învârstate de 
exalaţiile ce veneau pe răsuflătorile pivniţelor doldora de 
mărfuri. 

Seara, pe la colţurile unde pândeau cârciumi, văzduhul 
învăluit în fum şi miroase de grătar prindea gust de băuturi 
aromate, anison, portocală şi secărică, întărit de îngustimea 
ulicioarelor neaerisite. 

Între vechiul teatru Jigniţa, cu înfăţişarea lui de magazie, 
sala Tomis şi noul Baraşeum, se revărsau atunci cele 
douăsprezece triburi regăsite: întâlneai caftane şi levite 
orientale, laibăre lungi, talare vărgate, caţaveicile şi şalurile 
moştenite de la strămoşii veniţi din Polonia, perciunii de sub 
jobene soioase, bărbile sure de sub tichiile hahamice, toate 
de la anume ceas eclipsate de şicul celei mai rafinate mode 
pariziene, purtată de tinereţea sionistă locală cu 
dezinvoltura şi eleganța unei desăvârşite graţii apusene. 

Vrăjit, Philadelf hotărî să se aşeze pe timp nelimitat 
acolo. Cu capul întors spre zidurile caselor, izbit în piept cu 
toţi trecătorii, el căuta ceasuri întregi ferestre cu bilete de 
închiriat. Vrea să se cuibărească într-una din acele case- 
vapor, la o nobilă familie evreiască, de unde, ca de pe o 
punte de navă, să privească marea frământată de sub el şi, 
ca un scafandru, să coboare afund în inima întregului 
sistem omenesc de acolo, pe care-l simţea bogat şi adânc. 

l-a fost însă cu neputinţă să găsească singur. S-a adresat 
samsarilor, care l-au îmbiat cu imobile de vânzare. N-a fost 
mai norocos cu bărbierii la care a intrat sub pretext să se 


162 


radă. Figaroul, perdăfuindu-l, făcea politică sionistă şi 
propagandă pentru emigrare, plângându-se că nu mai 
poate răsufla de înghesuiala concurenţei. 

Obosit, a bătut la o cărturăreasă, a cărei firmă i-a trezit o 
lucire de speranţă: „«Estera» prezice trecutul, prezentul şi 
viitorul, consultă pentru afaceri, găseşte lucrurile pierdute, 
ajută la realizarea dorințelor”. Dedesubt, cu alt soi de litere: 
„discreţie absolută”. 

Era o oră nepotrivită, când patroana se odihnea. A fost 
totuşi primit. | s-a servit, după datină, cafeaua, în care se 
ghiceşte şi în caimacul căreia scriitorul, cu agerimea lui 
critică de analist, ghici o muscă. Asta nu-l împiedică deloc 
ca persoana sibilei să-i fie dintr-o dată foarte simpatică. 
Impresie vădit împărtăşită şi de partea cealaltă. Avea în 
faţa lui o fostă glorioasă, acum prea corpolentă, frumuseţe, 
în care pâlpâia nestinsă, ca într-un vechi vulcan înăbuşit de 
scorii, restul focurilor lăuntrice, azi puse, ca un prinos adus 
amintirilor, în slujba altora... Ochii micşunii, mari cât nişte 
farfurioare din tacâmul unei păpuşi de copil bogat, păstrau, 
pălite, nostalgicele lor splendori, care emoţionară pe 
scriitor. l-ar fi sărutat pentru nesecatele lor râvne cu care l- 
au învăluit, pâlpâitori. Lacomă de pasiunile celorlalţi 
ajunseseră hrana ei zilnică, pe care şi le asimila cu ardoare; 
scriitorul se văzu, profesional, întrecut cu mult, un ucenic în 
faţa maestrului, şi îi pizmui depozitul sacru de taine 
încredinţat ei spre fructificare. 

— Dumneavoastră n-aţi venit pentru chestiuni de inimă, îl 
descifră ea uşor, privindu-l drept. Vă aduce altceva. 

El consimţi, înclinând capul. Ea lăsă cafeaua răcită şi luă 
întâi pachetul de cărţi în mâini. Duhul sombru al divinaţiei o 
umbri îndată. Culoarea ochilor se întări spre violet sălbatec, 
trăsăturile feţei se strânseră, chipul întreg se concentră în 


163 


jurul lor, odaia se strâmtă şi se posomori. 

— Dumneavoastră aţi pierdut ceva, un lucru... şi umblaţi 
după el... 

Ridică privirile ca să se orienteze în gândurile răsfrânte 
pe faţa tânărului şi aşteptă confirmarea. 

— Nu l-am pierdut, nu-l aflu, o îndrumă el cu răspuns de 
şaradă. 

— Dacă nu l-aţi pierdut, înseamnă atunci că îl doriţi, vreţi 
să-l aveţi, bâjbâi ghicitoarea, întâmpinând cu mare băgare 
de seamă subţirimea de gând şi cuvânt a scriitorului, pe 
care-l simţi făcut din alt aluat decât cei mai aleşi clienţi ai 
ei. 

— Să vedem unde se găseşte... - şi se aplecă întunecată 
peste tabloul pestriţ al cărţilor. Dumneavoastră nu doriţi 
lucruri care se pot apuca şi prinde cu mâna, încheie ea 
scurt şi strânse hotărât cărţile. Nu sunteţi un client pentru 
mine: aci adânc, aci împrăştiat, dumneavoastră aveţi 
nevoie mai degrabă de un rabin deştept. Eu descurc alt soi 
de afaceri, solide. 

— Nu te supăra, o opri cu însufleţire Philadelf, aş fi 
nemângâliat... 

— Nu mă supăr, ghicesc, îl tăie femeia. 

— Lasă-mă, atunci, să-ţi spun adevărul, cum trebuia să 
fac de la început, se mărturisi tânărul, decis să o biruie, să 
o câştige, cu o lovitură dreaptă. 

Şi-i povesti greutăţile în legătură cu profesiunea lui de 
scriitor, nevoia să-şi îmbogăţească, cu studii şi cercetări 
mereu înnoite, ceea ce-l adusese pe locurile acelea. 

— Dumneavoastră căutaţi în biata noastră mahala 
peripeții ca într-o Americă, îi zâmbea, interesată, 
ascultându-i spovedania. 

— Sunt tot atât de extraordinare şi cele de aici, fără să 


164 


fie aşa departe... şi-i surâse şi el. Şi eu sunt tot un fel de 
ghicitor, un cărturar ca dumneata, o măguli el, vorbindu-i 
serios. Dar în loc să vină lumea la mine, să o jefuiesc de 
secrete pe care să le zugrăvesc în cărţile mele, trebuie să 
umblu după ea. Dar suntem amândoi din aceeaşi plămadă, 
neamul neastâmpărat, iscoditor al cercetătorilor flămânzi 
de taine străine. Şi cred că în privinţa asta aş avea multe de 
învăţat de la dumneata. 

— Vreţi adică o odaie într-o familie aristocrată, rezumă 
potolită Estera. Dar nu e bine sus, la etajul bancherilor şi 
capitaliştilor. Aia sunt la fel pretutindeni, la noi ca şi la 
dumneavoastră, graşi, suri, chei, nesimţitori. Nici o 
deosebire, decât, poate, ai noştri mai răi. Ceea ce căutaţi 
dumneavoastră se găseşte jos, în casele mici, murdare şi 
înghesuite, furnicar de lume vie, în curţile strâmte, pline de 
puiţă pistruiată, în dosnicele uliţi habotnice ale ghetoului. 
Aşteptaţi-mă puţin. 

Se întoarse numaidecât, după ce azvârlise un şal scump 
pe umeri şi-şi luase o umbreluţă în mâini. Era acum o 
cucoană mare ce impunea respect necondiţionat. Philadelf 
[în mss.: Philaret] se sculă în faţa ei, plin de admiraţie. 

— Mergeţi cu mine! Poftiti! Am ceva potrivit pentru 
dumneavoastră. 

Şi-l conduse pe câteva străduţe întortocheate din spatele 
Baraşeumului, într-o fundătură, la capătul căreia se opri. 

In dosul unei porţi şubrede se descoperea o şuviţă de 
ogradă ierboasă şi strâmtă, unde păşiră nesupăraţi: era un 
drum de servitute ce ducea departe, în adânc, la o căsuţă 
pitulată ca o minune în palma verde a unei bătături, plină 
de nalbă şi muşeţel. 

— Madam Sura, strigă autoritară doamna Estera. 

Se arătă o bătrânică măruntă, slabă, numai ochi şi nas, 


165 


care o salută cu umilinţă. Scriitorul văzu numaidecât că 
poartă perucă. 

— Ce face domnul David? întrebă cucoană. 

— E tot aşa cum îl ştiţi... - şi oftă. 

— Să n-aveţi nici o teamă, se întoarse ea către tânăr. 
David Haimer, fratele dânşii, este bolnav de nervi, boală 
veche, mai bine de cincisprezece ani... Nu se ia... A căpătat- 
o ca pedeapsă. Madam Sura, dumnealui este de-al nostru. 
Caută o fată bună să se însoare. Dar dumneata nu te 
amesteci, şi-o alege singur. Îi trebuie numai loc de unde să 
se uite bine de jur împrejur şi să ochească. 

Madam Sura se ploconi. 

— Îl iei în gazdă şi-i dai odaia mare. Ai grijă numai 
dimineaţa de o gustare şi multă, multă curăţenie. Plăteşte 
bine. La revedere... Am să mai vin. 

Şi, înclinând cu măreție de regină frumosul ei cap brun cu 
ochi micşunii, îşi luă rămas bun... 

— Pentru orice nedumerire şi lămuriri, vă adresaţi lui 
David, care e burduf de învăţătură, dar nu şi de minte, 
spuse ea tânărului. Puteţi începe chiar cu el, e cel mai 
interesant de aici. Madam Sura are să vă poftească cât mai 
multă lume, de toate felurile, şi tineret şi bătrâni, adăugă 
ea. 

— Dumneavoastră ştiţi că la noi nu mai calcă nimeni, se 
plânse amărâtă bătrână. 

— Au să vie la dumnealui, o puse scurt la locul ei madam 
Estera. Dumneata numai să mă asculţi. Dânsul nu stă mult. 
Vrea în scurtă vreme să cunoască toată mahalaua. 

Astfel Philadelf se aşeză oaspete al văduvei Sura ca într- 
un atol liniştit, bătut jur împrejur de spumegătoarea mare 
evreiască, în care se aventurase. Îi plăcea odaia. Făcu vizită 
bolnavului, un bătrân prematur, cu chip de cretă albă, 


166 


sfinţit de barba unui Dumnezeu. 

Şi începu să se mişte chiar din primul ceas. Consumă 
câte ceva în vreo trei birturi economice. Stete în cafenele şi 
ceainării, târgui în dughene, dete ocol halei cu vechituri, 
intră în Calea Văcăreşti, unde fiecare curte era un bazar cu 
zeci de tarabe, barăci şi prăvălioare, în care se întâlneau 
cele mai neaşteptate şi heterocilite lucruri, cioburi, fiare 
vechi, evantaie, pene de struţ, cărţi şi lacăte fără chei. Apoi 
se plimbă, amestecat în gloata forfotitoare, încoace şi 
încolo... Spre seară, însoţit de madam Sura, intră la vecini, 
familii modeste, unde fu primit cu bunăvoință, graţie 
recomandărilor de mai-nainte ale gazdei, care dase sfoară- 
n mahalaua aţâţată de curiozitate. 

Ajutat de temperamentul lui poetic, firesc scriitorului, de 
marele lui dar de asimilare, aproape mimetic, sporit de 
jocul rolului în care se producea, un „căutător de mireasă”, 
ieşi lesne din toate încercările. Cu nemţeasca lui fără greş, 
se descurcă uşor în idiş, vorbind înţelepţeşte cu bătrânii, 
discutând aprins cu tinerii, glumind spiritual cu fetele. 
Atunci a folosit din plin întinsele lui lecturi biblice, iniţierile 
în Kabala, cunoaşterea autorilor iudaici iubiţi, Şalom Aş, 
Şalomalech, An Ski, Izrael Zangwil şi toţi aşii literaturii 
mondiale evreieşti. Astfel că nu a dat nimic de bănuit şi 
trecu o săptămână încântătoare, plină de inedit. Primul 
carnet, doldora de note, şi-l încheie cu observaţia: „poporul 
evreu e calomniat pe nedrept de către toţi, începând cu 
Dumnezeul lor, lehova, care le face mofturi şi greutăţi, ca 
un iubit prea mult adorat de ibovnica lui”. Mai târziu 
adăugase: „vorbesc de popor, nu de elită...”. Cât despre 
misterul pernei de puf, înăbuşirea agonicilor, ceauş de 
sinagogă, nu dibuise până acum nici un grăunte de aluzie 
măcar, să-i poată lua urma. Nădejdea şi-o puse în David. 


167 


Înainte de culcare intra la el, totdeauna cu un coilic! cald, 
portocale, un cornet de migdale ori o pungă de cireşe şi sta 
până târziu, când îl gonea, ca pe un strigoi, cântatul 
cocoşilor. Bolnavul îi era recunoscător nu numai pentru 
curtea ce-i făcea, cât mai ales pentru prilejul ce-i da să-şi 
împlinească nestinsa lui patimă talmudică de vorbă, de 
discuţie şi dezbatere, de care fusese lipsit atâta amar de 
ani. 

Chiar din prima zi Philadelf îi aflase taina. 

— De ce aţi tras la păcătosul ăla? îl întrebase cu o mutră 
scârbită una din proaspetele cunoştinţe. 

— Aveţi dumneavoastră o cameră mai bună? cercă să-i 
scoată indirect motivul nemulțumirii, scriitorul. 

— Nu pentru cameră... Pentru el... Asta, trebuie să o ştiţi, 
nu merită nici măcar un scuipat să strici pe el. 

Şi îi spuse cu dezgust că David este un nemernic, un 
blestemat heimkehr, un ovrei spurcat, care se lepădase de 
legea părinţilor şi se botezase, pentru ca apoi, zvârlit cu 
piciorul de goi?, să întoarcă spatele lui Hristos şi să ceară 
din nou intrarea în sinagogă. 

Toate astea i le-a spus, în urmă, pe adevăratul lor şart şi 
înţeles, însuşi David. Şi scriitorul îi pricepu îndoita râvnă şi 
mereu descumpănită căutare... Revenise la Moise, dar nu 
uitase pe lisus. În adâncul sfintei sfintelor din sufletul lui, îi 
părea rău şi jinduia în ascuns după marea pace creştină. 
Avea pururea în nări paradisiaca mireasmă a bisericii. 

— Mi-e aşa dor de mănăstire, se mărturisea el, 
povestindu-i cutremurătoarele impresii din schitul unde 
fusese închinat, îşi săvârşise iniţierea şi se preoţise. Rana 


1 Un fel de franzelă împletită. 
2 Necredincios, din punctul de vedere al evreilor. Ebr. goj „popor 
păgân”. 

168 


ce-i făcuse în inimă dulcele, neînduplecatul Mântuitor, nu se 
putea tămădui, decât atinsă tot de El. 

De atunci, ani întregi, zbătându-se el însuşi între cele 
două ţărmuri vrăjmaşe, fără a să poată ieşi pe unul din ele, 
zănatic, hulit de rabini, disprețuit de preoţi, rătăcise 
nefericit, când dispărând, când apărând, pierdut prin 
oraşele din provincie, pretutindeni ca un câine lepros, 
găsise adăpost la soră-sa, care, înfruntând toată ura 
coreligionarilor, se milostivi să-l primească. 

El, talmudistul neîntrecut, kabalistul fără pereche, 
cunoscătorul din fir a păr a legii vechi şi celei noi, teologul 
mistic, a cărui minte, de o ascuţime aproape neomenească, 
se ridicase până lângă tronul Treimei, el care ar fi fost o 
lumină înaltă în Israel sau o strălucită faţă a ortodoxiei, se 
ascundea acum ca o sălbăticiune răufăcătoare într-un chiler 
întunecos al Surei, unde [într-un alt mss., adăugat de 
scriitor: aşteptând să moară] citea, medita, se frământa 
într-o veşnică aiurare. Sunetele clopotelor îl chinuiau ca 
nişte instrumente de tortură. Ele îi aminteau de spusele 
duhovnicului care-l creştinase, că întreg Vechiul Testament 
fusese un mare clopot de aur, dar un clopot mut. Hristos 
este inima lui, limba dumnezeiască venită să-l împlinească, 
să-i dea glasul auzit peste toată lumea veacurilor. 

Şi el era acum un asemenea clopot. Smulsese pe lisus 
din miezul său şi, pustiu, amuţise lăuntric. Scotea numai 
vaiere la toate loviturile din afară. Dar, dârz şi mândru, se 
îndărătnicea la suferinţă [într-un alt mss., fraza continuă cu: 
împotrivindu-se cu îincrâncenare sie însuşi] şi nu vrea să se 
mai întoarcă. Rareori se strecura afară, pe uliţe, şi numai 
noaptea, ca să nu-l cunoască nimeni. Atunci, uneori, se 
pomenea dând fără să vrea ocol vreunei biserici. Mânios, îi 
întorcea repede spatele şi alergă să se închidă în casă. 


169 


Apostatul rămăsese totuşi omul blând şi cucernic. 
Convorbirile şi disputele cu Philadelf îl înzdrăveneau, îl 
aduceau din nou pe lume, îi puneau la loc raţiunea în ţâţâni. 
De la el numai, scriitorul culesese un caiet de însemnări 
pentru „o viaţă de sfânt blestemat” ce-şi propunea să scrie, 
şi despre care vorbise lui David şi-i luase învoirea. 

La un paşnic miez de noapte bogat în destăinuiri, când 
tânărul crezu că rodul prieteniei şi încrederii se copsese 
îndeajuns şi poate fi despicat, îndrăzni să-l întrebe despre 
întunecata poveste a pernei de puf. 

Chipul apostatului se făcu şi mai alb, de o albeaţă 
dureroasă în lumina gazorniţei care-l îngălbenea puţin. O 
tremurătură cu neputinţă de stăpânit îl cutreieră tot, de la 
tufişul bărbii, scuturate de vântul spaimei, la mâinile 
apucate de zvâcnituri brusci. Picioarele slăbănoage săriră 
din genunchi ca sub nişte lovituri peste tendoanele unde se 
caută reflexele. Şi căzu, înţepenit, pe spătarul scaunului. 
Philadelf sări să-l sprijine, îl luă în braţe, îl întinse pe pat, 
unde criza se ogoi într-o molcomă bâiguială neînţeleasă. 
Plin de teamă şi mustrări, tânărul îl veghe îndelung şi nu-l 
părăsi decât adormit. A doua zi dimineaţă intră îngrijorat, 
să-şi ceară iertare. 

— Eu trebuie să mă rog de iertare, îl linişti bătrânul. M-aţi 
luat fără veste. Dar nu face nimic. Şedeţi!... Am să vă spun 
totul. Aşa este... În anume împrejurări, anume bolnavi, chiar 
nu tocmai în agonie, sunt ajutaţi să moară, înăbuşiţi cu o 
pernă de puf. Dar nu asta şi nu aci este taina... 

Şi ochii îi luciră, înrăiţi. 

— Nu ca să li se uşureze chinurile agoniei... - şi se opri 
gâfâind. 

Philadelf deschisese gura aţintită la el, parcă să îmbuce, 
ca pe-o bucată de pradă, destăinuirea. 


170 


— Şi nu li se face tuturor această onoare, urmă David, 
apucat de un rânjet mai mult lăuntric. 

— Nu? 

Scriitorul, în aşteptare, îşi înălţă umerii, îşi îndreptă 
statura, îşi lărgi cu o respiraţie adâncă pieptul, parcă să-şi 
mărească volumul pentru capacitatea tainei ce presimţea. 

— Noi, ovreii, suntem blestemaţi să nu uităm niciodată că 
suntem blestemaţi, şi în viaţa asta şi în cea viitoare, din 
pricina lui Hristos. Şi dacă ne facem că uităm, acoperind 
sub necurmate griji, sbătăi şi strădanii, ca într-o nebunie, 
această plagă vie, apoi nesmintit ea se deschide la unii în 
ceasul morţii. Şi când Azrael vine să le ia sufletul, unii ca 
aceştia încep să se roage încet, sau să ţipe tare: „Tevila.,... 
Tevila”, şi glasul talmudistului ţâşni ascuţit, pronunţând 
cuvântul ca într-o clipă a agoniei. 

Scriitorul se ridicase în picioare şi se înclina ca îndoit de 
un vânt puternic peste bătrânul ce-şi dase capul pe spate, 
căutându-i gura neagră, din care să nu-i scape nici un 
cuvânt. 

După ce-şi veni în fire, David urmă: 

— Stati, vă rog! 

Philadelf se aşeză la loc. 

— Şi acolo, în faţa arhanghelului prădător de suflete, 
ovreiul se zvârcoleşte ca un vierme sub călcâi, se chinuie şi 
imploră, în limba străveche cunoscută de lehova şi de 
duhurile lui: Tevila, Tevila, adică botez, botez... 

Tânărul nu mai răsufla... 

David suspină adânc, un suspin lung, cu gura închisă şi 
aerul tras anevoie şi numai pe nări... 

— Atunci, ca să nu moară în nelegiuire, familia bagă 
repede în odaie pe ceauşul de la sinagogă, care pândeşte 
ceasuri ori zile întregi în dosul uşii, cu perna de puf în 


171 


braţe... Înţelegeţi, e nu numai dureros, dar chiar o pildă rea, 
care lesne găseşte imitatori în familie, să auzi un tată 
scump, ori un frate drag, cerşind în praful morţii îndurarea 
botezului... Atunci toţi ceilalţi ies din odaie şi rămân numai 
ei trei. 

— Care trei? tresări Philadelf. 

— Muribundul, ceauşul şi îngerul morţii... Nu fac trei? se 
schimonosi David. Pe urmă... - dar tăcu. 

— Pe urmă, îl îndemnă ca un ecou surd tânărul. 

— Pe urmă ies numai doi: îngerul morţii, cu sufletul 
scăpat de ispita botezului, şi ceauşul cu perna, care-i 
rămâne plată. Înăuntru rămâne mortul cu faţa vânată de 
năduşala pufului, şi nasul strâmb de apăsarea ceauşului, 
dacă bolnavul a fost mai voinic şi nu se lăsa... Atunci 
slujitorul sinagogei are de furcă până-l potoleşte şi-l dă 
liniştit familiei. 

Se lăsă o tăcere lugubră. 

— Ai fost şi dumneata un asemenea bolnav greu? 

— Da, spuse bătrânul, tremurând. Dar atunci eram în 
putere... 

Philadelf nu-l întrebă mai mult. 

— Sura, strigă David, Sura... 

Femeia se ivi. 

— Du pe domnul Philadelf, chiar azi, în vizită la Malamet. 

— La Malamet? se sperie ea. 

— Da, la ceauşul sinagogii noastre, şi privi cu înţeles spre 
tânăr... Are o fată frumoasă, urmă el pentru soră-sa, îi dă 
zestre bună, numai perne de puf mari şi mici peste două 
sute. Fac o avere. Îi spui că este poruncă de la doamna 
Estera să-l primească şi să-i arate codana. Adică, stai... mai 
bine, se răzgândi el, să treci tu întâi şi să aranjezi vizita. 

— Dar David, tu nu ştii? Ceauşul Malamet este bolnav 


172 


greu, pe moarte. 

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine, se bucură bătrânul, 
frecându-şi mâinile. Poate avem ce studia, şi zâmbi înspre 
scriitor. 

Philadelf pricepu cu cine se luptase odinioară, într-un 
ceas greu, apostatul şi de ce în toată casa Surei nu se 
găseşte nici o pernă de puf. Pentru el a trebuit să 
împrumute de la vecin. 

— Du-te, Sura, o îndemnă David, fă ce-ţi spun! La nevoie 
dumnealui zice că vrea să cumpere perne, multe perne de 
puf. Plăteşte bine. Ah, adaugă că dânsul este un mare 
doctor şi poate consulta pe bolnav, gratis bine înţeles. 
Laudă-l că vindecă toate celea. M-a tămăduit şi pe mine. 

Malamet ceauşul, servitor de credinţă şi intendent al 
sinagogii, locuia pe strada Căuzaşi, într-o căsuţă vagon, cu 
o curte îngustă şi besnoasă, unde Philadelf intră chiar în 
amiaza aceea, condus de madam Sura. Fură întâmpinați de 
soţia bolnavului, o evreică ştearsă, firavă, şi vârâţi fără nici 
o ceremonie într-o încăpere mare, unde de jos şi până-n 
tavan se înghesuiau, teancuri, perne de toate formele şi 
mărimile. 

Scriitorul tocmai îi dete arvună pentru douăzeci din cele 
mai mari, cu înţelegerea să vie până-n seară fata, 
domnişoara Raşela, să ridice restul de bani... Marfa, trece a 
doua zi sau mai târziu domnul doctor să o ridice şi poate 
chiar să mai aleagă. 

Amândoi, şi tânărul şi madam Sura, se interesară de 
sănătatea domnului Malamet, de domnişoara Raşela, care 
nu se arătă. Aşteptară să fie poftiţi în salon, măcar la o 
dulceaţă. Nimic. Trebuiră să plece... 

Au pândit zadarnic până noaptea să vie fata după plată. 
Nu s-a ivit. 


173 


David se arătă foarte nemulţumit, aproape supărat, de 
neispravă. 

— Cum staţi cu doamna Estera? întrebă pe scriitor. 

— N-am mai văzut-o, mărturisi acesta. 

— Rău aţi făcut, n-o întrece nimeni... - şi fraza începută o 
sfârşi în gând. Dar să încercăm deocamdată altfel. Mergem 
acolo împreună. Au să fugă în faţa mea toţi, ca javrele când 
văd lupul. 

În vastul, solstiţiarul amurg de iunie ce se lăsa domol 
peste oraş, David, învăluit în talarul lui de bumbac sur bătut 
cu fire albe, ieşi împreună cu prietenul său. Clipea ca o 
bufniţă prinsă de lumină. Era ceasul şapte şi jumătate 
seara, în una din cele mai lungi şi strălucite zile ale anului. 
Cerul apusului, scăldat într-o imensă glorie de aur în toate 
feţele, de la aurul alb şi portocaliu la cel roşu şi verde, 
înflăcăra în apoteoza lui tot orizontul, cu dealul Mitropoliei 
profilat în fund. Şi cu cât coborau treptat spre valea 
Dâmboviţei, alte lumini se învăpăiau, mai apropiate, slăvind 
Spitalul Brâncovenesc, aureolând biserica Domnița Bălaşa, 
nimbând morga, cheiurile poleite în lâna de aur a teilor 
înfloriţi, sub care se mişcau oameni bătuţi şi ei în aur, ca 
nişte fiinţe extraordinare. 

Philadelf mergea şi visa. Strada Cauzaşi îl strămută în 
trecut, la luptătorii cauzei naţionale, conspiratorii de la '40 
şi '48, care sălăşluiseră şi  complotaseră împotriva 
stăpânirilor străine, pe acele meleaguri. i 

Se trezi în curtea ceauşului. David bătu. leşi fata. In 
întunericul dintre case nu se vedea bine. Ea nu cunoscu pe 
evreul blestemat. 

— Ce doriți? 

— Cu domnul Malamet. 

— E puțin bolnav. 


174 


— Atunci cu madam Malamet. Mata eşti domnişoara 
Raşela? Spune-i că a venit un prieten. 

Tânărul o petrecu din ochi cum intră în casă. Era brunetă, 
zveltă, destul de frumoasă, în sălbăticia ei feciorelnică. 

Se întoarse cu mamă-sa. Evreica încremeni, vru să fugă, 
se împiedică. 

— O clipă numai, ascultă Debora! In interesul tău, pentru 
scăparea lui Malamet. 

Şi punându-şi mâna pe ea, o stăpâni. 

— Vino-ncoa, mai la o parte!... 

Zăpăcită, ea îl urmă. Se petrecu o scurtă convorbire, 
adică două-trei îngăimări ale ei şi un răspuns la câteva 
fraze ale lui, spuse la ureche. 

— Bagă bine de seamă, sfârşi el tare. E o chestie mai 
presus de viaţă şi de moarte. 

— Mulţumesc, am eu grijă singură, zise femeia găsindu-şi 
stăpânirea, şi se smulse de lângă el, respingându-l cu 
oroare... 

— Nu vrei să-l vadă doctorul? Dumnealui e un medic 
vestit. 

— Nu, nu e nevoie acum. Altă dată. Avem doctorul 
nostru. 

Şi trebuiră să se retragă, bătuţi... 

— l-am împlântat cuțitul în inimă... şi în creier, spuse într- 
un târziu evreul. Am încredinţat-o că, fără greş, Malamet 
are să ţipe, Tevila, Tevila, Tevila, şi are să ceară botezul. Nu 
de altceva, dar el trebuie să-şi amintească în ceasul morţii 
că a auzit vorba asta de sute de ori, bâiguită de sutele de 
guri pe care le-a înăbuşit şi de la care s-a molipsit. Are să 
strige şi el la fel: Tevila! 

Tăcu... 

— Şi? făcu Philadelf, uimit de îndrăzneala bătrânului. 


175 


Şi se opri în loc, să-l asculte. 

— Şi m-am oferit să stau eu acolo, la pândă, după uşă, cu 
perna. De ce să cheme ceauşul din celălalt capăt al 
târgului? Îi fac eu acest mic serviciu. Până să vie acela, 
Malamet moare blestemat. 

Scriitorul se simţea şi aici întrecut, un biet şcolar care 
învăţa o lecţie grea, dar mare. 

Şi o începu... 

Ziua îşi vedea de alte treburi, urmărea alte piste, făcea 
vizite numeroase, până sus la protipendadă, avea întâlniri, 
ghiftuindu-şi carnetele cu buchiile lui mărunte cât nişte 
purici leşinaţi. Noaptea cobora cu David, ca pentru o slujbă 
rituală, la casa ceauşului. Aci bătrânul ciocănea în uşă... 
Când deschidea cineva, se interesa de bolnav, afla că e din 
ce în ce mai rău şi se propunea iar pentru înfricoşatul 
serviciu, ca să fie refuzat. Nu stăruia. 

— Noi stăm aici, la îndemână, se ploconea el supus şi nu 
pleca... 

Oprea lângă el pe Philadelf şi aştepta, veghind răbdător, 
afară. Până târziu sta şi trăgea cu urechea sub fereastra 
odăii bolnavului, cu perdelele lăsate. 

Până la urmă, ciocăniturile lui la uşă  rămaseră 
neascultate. Nu mai deschise nimeni. Ceea ce-l îndârji şi 
mai mult în răbdătoarea-i aşteptare la geamul ceauşului. 

Într-o noapte de acestea, o mişcare grabnică, o fugă 
zăpăcită în casă. Lumina speriată a lămpii alerga de colo- 
colo prin ferestrele casei vagon. Se auziră vaiere. David 
zgâlţâi uşa. Se opinti s-o descuie, s-o clintească din loc... Nu 
putu. Alergă la fereastra joasă, sparse geamul, smulse 
perdeaua. Nimeni nu se sinchisi. În spaima dinăuntru putea 
pătrunde oricine din afară, fără să mai fie băgat în seamă. 

David trase lângă el pe scriitor şi priviră lacom: în odaia 


176 


răvăşită, agonicul se zbătea în aiurări şi gemea ca o 
geamandură în vijelie... 

— Nu mai e nevoie să sărim noi pe fereastră în ajutor, 
spuse calm evreul. Auzi-l, spune Tevila, cere cufundarea, 
botezul! Şi David îşi freca mâinile. „Sus”, „pe el”, „Debra”, 
„nu te lăsa”, îndemna el ca la o întrecere... 

Nevasta agonicului, cu o pernă mare în mâini, se căznea 
să i-o lipească pe faţă şi se lupta să-l înăbuşe. Dar nu 
izbutea. Malamet, învoinicit de delir, de furiile agoniei, o 
îndepărta cu braţele întinse, cărora femeia le punea mereu 
înainte, ca o pavăză, puful. 

La un moment dat el izbuti să înhaţe perna, să i-o smulgă 
şi s-o arunce. Femeia rămase descoperită înaintea 
bolnavului, care, sculat în şezut, nebun, îi înfipse mâinile-n 
gât şi prinse s-o strângă. Ea ţipă, începu să horcăie, 
slăbind... David se pregătea iar să sară. Dar înţepeniră... De 
dincolo, se repezi fata, cu părul negru răsfirat pe spate, 
învolburată în lunga cămaşă albă de noapte. Zbură întâi în 
spatele bolnavului, pe care-l apucă şi-l culcă înapoi pe pat. 
Stând aşa, o clipă, la căpătâiul lui, ca arhanghelul Azrael. În 
a doua clipă se plecă fulger, ridică pernă şi trecu lângă 
maică-sa în faţa bolnavului, pe capul căruia trânti puful. În a 
treia (clipă) se şi aruncase în pat. Puse genunchiul în pernă 
moale şi apăsă, apăsă, lung, nesfârşit, până ce mama sa o 
dete la o parte şi o scoase din cameră. 

Scriitorul se mulţumi cu această ultimă scenă. Se 
desprinse nesimţit de la fereastră, lăsând pe David lipit 
acolo. Nu se mai întoarse nici la madam Sura. 

Şi multă vreme a ocolit cartierul pernelor de puf. 


1954, iunie 20-22, Buclureşti] 


177 


SCHITUL DE CEARĂ 


În albinele din prisaca Profirei intrase o răzmeriţă 
necunoscută care le răsturna toată firea şi rânduielile; nici 
mai mult nici mai puţin, albinele căpiaseră. 

Mai întâi, începură să-şi fure între ele, de la stup la stup, 
mierea, ceea ce isca încăierări cu bătălii grozave. Văzduhul 
ogrăzii era numai bâzâit furios, iar jos pe pământ se 
zbăteau cocoloaşe de albine cu acele înfipte unele în altele. 

E drept că furtişagul îl deprinseseră de la nişte albine 
streine, care, în lipsa băştinaşelor, plecate la cules, 
pătrunseseră după jaf prin uleiele chiabure. Dar, de la 
alungarea tâlharelor, păgubaşele, spăimântate de sărăcie, 
în loc să alerge după hrană, se nărăviseră să se 
jăcmănească între ele. Şi, ca nişte duşmance, se prădau 
unele pe altele. 

La început i-a fost greu Profirei să creadă o asemenea 
blestemăţie. Albinele ei să se dea la apucături atât de 
nelegiuite! Nu se putea: erau, de bună-seamă, tot nişte 
hoţoaice venite de aiurea, care săvârşeau asemenea fapte. 
Ca să dovedească adevărul, a trebuit să stea câteva ceasuri 
de pândă la urdinişul unui buduroi, presărând cu un 
şomoiog muiat în făină lucrătoarele ce intrau şi ieşeau fără 
rost şi în mare neorânduială. Albinele însemnate astfel cu 
praf alb, în loc să zboare la pajişti şi să se întoarcă, 


178 


încărcate, la matca lor, alergau de-a dreptul la miere de-a 
gata pe la ceilalţi stupi, de unde ieşeau alungate şi urmărite 
de stăpânele furioase, care, la rândul lor, se strecurau 
hoţeşte pe la vecine, să-şi îndestuleze fără trudă cămara. 
Din gângăniile blânde şi cuminţi de odinioară ajunseseră 
acum nişte muşte hoaţe, leneşe şi neruşinate, numai bâzâit 
fără nici o treabă. Nu le mai păsa de puiet, ci se îmbuibau 
ele de miere. Uitaseră de roit şi lăsau să se înmulțească 
mişuna trântorilor. În schimb, îşi asasinau reginele. Astfel se 
pierdu nefolosită toată primăvara într-o învălmăşeală, o 
dihonie şi o nebunie care aduseră sărăcia şi ruina prisăcii. 
Dar n-a fost de ajuns atât. Curând s-a pornit printre ele o 
boleşniţă. Albinele, toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, 
sfrijite, cu aripile ofilite ca nişte frunzuliţe zburlite de 
brumă, ele tândăleau pe acoperişurile uleielor, de unde 
cădeau jos, moarte. Profira le aduna cu mătura şi le ardea 
în foc, cum o învăţaseră oamenii, ca să stăvilească molima. 
Nici roiniţa înflorită, nici isopul! amestecat cu indruşaim? şi 
busuioc înmuiat în aiasmă n-a fost de folos. Şi un miros ca 
de hoit împuţit începu să duhnească din ştiubeiele ciumate. 
Acum, biata vădană alerga văicărindu-se năucă de la 
popă la învăţător după poveţe, căci prisaca era singurul ei 
avut, din care îşi ţinea copiii. Popa şi învățătorul deschideau 
cărţi, puneau tacticos ochelarii şi citeau... Dar molifte şi 
sfaturi se dovedeau fără putere şi de prisos. Nimic nu se 
împotrivea răului, şi repede stupina ajunse în paragină. In 
ştiubeiele care nu se mai puteau apăra se aşezaseră moliile 
de ceară şi se  cuibăriseră  şoarecii. Singurul leac 
tămăduitor, îşi dau cu părerea oamenii, era să le dea foc. 


1 Mic arbust exotic cu flori albastre, mai rar roşii sau albe, cultivat la noi 
ca plantă ornamentală. 
2 sângele-voinicului. 

179 


Câţiva stupi mai voinici, care vuiau încă încetişor a viaţă, 
trimițând arar câte o albină să cerceteze grădinile, se 
stingeau şi ei. Şi asta, în pragul verii, când teii atârnau 
copleşiţi de arome şi salcâmii se clătinau îngreuiaţi de 
miresme. 

Nu mai era timp de pierdut. Văduva nu mai avu încotro. 
Urgisită de cer, istovită de rugăciuni neascultate, trebui, 
după îndemnul tuturor, să alerge la vrăjitoarea satului, de 
care până atunci, ca femeie cu frica lui Dumnezeu, se ferise 
ca de ciumă. Baba îşi sumese buzele subţiri ca tăişul de 
cuţit şi ochii i se aprinseră de o bucurie în care luceau 
strelici de mânie. Bisericoasa Profira, care se ţinea aşa de 
grozavă parcă ar fi avut rudenie de-a dreptul cu sfinţii, şi pe 
ea, ca pe o păcătoasă, n-o băga în seamă, îi căzuse acum în 
mână! Avea să se răzbune cum nici satana n-ar iscodi în 
chip mai drăcesc. 

Femeia, plecată, şi-a spus cu noduri în gât năduful, a 
plâns şi a cerut ajutor, adică să se ridice de pe prisaca ei 
blestemul. Vrăjitoarea a ascultat-o cu toate minţile ei la 
pândă. Şi-a dat repede seama că nu e uşor s-o prindă. S-a 
gândit câtva timp şi la urmă i-a dat în şoaptă la ureche un 
sfat tainic, la auzul căruia Profira s-a scuturat înfricoşată, a 
schimbat  feţe-feţe şi s-a împotrivit cu deznădejde. 
Vrăjitoarea rămase stană neclintită şi n-a mai scos un 
cuvânt. Zadarnic s-a zvârcolit femeia. Până la urmă n-a mai 
avut încotro şi, supusă, a primit să facă întocmai. Trebuia 
cu orice chip să mântuiască prisaca, stupii ei dragi cu care 
se înţelesese până atunci cum s-ar fi înţeles cu nişte 
prieteni cuminţi. 

A doua zi, duminică, Profira s-a gătit în grabă şi a pornit 
împleticindu-se la biserică. Singură, fără să-şi ia copiii cum 
făcea de obicei. Acolo, galbenă ca moartea, n-a auzit, n-a 


180 


ascultat nimic. Cu ochii ţintă numai la icoana Maicii 
Domnului, a stat ca o neroadă, fără pic de rugăciune în 
gură sau în gând. Când preotul a ieşit cu sfintele daruri, ea 
a căzut atât de adânc pe pardoseala de piatră, că i-a plesnit 
pielea genunchilor şi i-a dat sângele. Ea n-a simţit. A rămas 
aşa, cu fruntea pe lespezi în colţul unde căzuse, până la 
sfârşitul slujbei. 

Oamenii, care o ştiau evlavioasă şi necăjită, nu se mirară 
şi o lăsară acolo. Preotul, după ce se dezbrăcă de odăjdii, 
trecu grăbit şi ieşi din biserică fără s-o vadă. Văduva se 
trezi singură şi închisă, cu toţi ochii sfinţilor mari deschişi 
asupra ei. Dar curând se dezmetici şi şoaptele vrăjitoarei îi 
sunară în urechi. Deodată se sculă în picioare şi, cu mare 
îndrăzneală, porni spre altar. Îi auia auzul ca la cufundătorii 
în apă, când se lasă la mari adâncimi. Dar făcu o opintire şi 
întinse mâna spre uşa din stânga... Şovăi o clipă. Simţi 
tăind-o în tot trupul o durere care-i aminti de durerile 
facerii, când născuse întâia oară. Se cutremură. Dar se 
gândi ce bucurie îi venise pe urmă, când sălta pe genunchi 
pruncul pentru care atât se chinuise. Şi îndrăzni. Impinse 
uşa şi pătrunse val-vârtej în sfânta unde odihneau 
înfricoşatele taine. Dete la o parte năframa învelitoare şi 
înhăţă cu mâna ţeapănă paharul cu sfânta grijanie. Se miră 
că-l poate clinti cu atâta uşurinţă. Se aştepta să se lupte cu 
el mai greu decât cu o stâncă. Şi îl ridică. În fundul de 
argint uşor coclit sclipea sângele misterios al vieţii, cu 
fărâme din trupul cel fără de moarte în el. Femeia duse la 
gură potirul şi, cu lăcomie de beţiv, îşi umplu pe nerăsuflate 
gura. Şi chiar din altar, o împunse la goană spre casă, se 
repezi în ogradă şi se năpusti asupra ştiubeielor, unde 
scuipă în fiecare la şir câte o picătură din sfânta 
cuminecătură adusă cu atâta agoniseală de păcat. 


181 


Apoi, sleită, ca şi când ar fi cărat un munte, se prăvăli 
între ştiubeiele pustii şi adormi ca moartă. Abia spre seară 
au găsit-o copiii şi o târâră în casă, de unde n-a mai ieşit. A 
căzut la pat şi a zăcut rătăcită, cu zăpăceli şi spaime, 
bâiguind întruna despre lucruri neînţelese de vecinii strânşi 
la capul ei. Vorbind mereu de un foc, de azimă dulce, de 
care îi este necontenit plină gura. Şi se miră că nu vede 
nimeni văpaia ce zbucneşte când o deschide. Ţinea mai 
ales cu scumpătate scuipatul şi-l înghiţea întruna. Pentru 
nimic în lume nu l-ar fi lepădat jos... A stat aşa câteva zile. 
De câteva ori, când i se mai întremau minţile, a dat să 
cheme preotul. Dar îşi lua seama. Aştepta încă. Intreba 
mereu de stupii care dormeau înainte somnul morţii. Şi se 
căina în gând că vrăjitoarea o înşelase trăgând-o într-o 
cursă cu înfăţişare de evlavie, ca s-o arunce în păcatul cel 
mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar aşa i-a 
trebuit, dacă a părăsit pe Dumnezeu şi a alergat la cel 
viclean! 

Lumea n-o lăsa în pace, îndemnând-o să cheme 
vrăjitoarea să-i descânte... Ea n-a vrut să mai audă, 
hotărâtă măcar de acum înainte să nu mai greşească. 
Canonită făr' de răgaz de mustrările cugetului, trimise în 
sfârşit după popă, care veni cu cartea învăluită în patrafir. 
Profira îi ceru s-o spovedească. Dete pe toţi afară şi rămase 
singură cu duhovnicul. 

— Azi să-ţi citesc numai o moliftă pentru boală, o 
îndemnă acesta. Nu e nevoie să te mărturiseşti. Nu eşti pe 
moarte. Şi n-am adus grijania. 

Femeia, la auzul cuvintelor, se zvârcoli toată. 

— Am păcătuit cumplit, părinte, şi nu mai pot răbda 
păcatul în mine. Trebuie să-l deşert, gâfâia ea, stâlcindu-se 
în îngenuncheri. Nu cer grijanie. Te rog numai să mă asculţi 


182 


fără să mă alungi şi să mă blestemi. 

Şi se smucea de păr ca o apucată. 

Preotul desfăşură silnic odajdia, şi-o petrecu pe după gât, 
cu poala acoperi capul strivit de pământ al păcătoasei, citi o 
rugăciune şi cu ochii în tavan aşteptă, gata să asculte. 
Femeia tăcea, plângând cu suspine. 

— Spune, se îndulci duhovnicul, mişcat de atâta umilinţă 
şi frământ. 

— Nu îndrăznesc, părinte. Mi-e groază de mine singură, 
se scutură ea. Şi iadul are să se înspăimânte de fapta mea. 

— Îndrăzneşte, fata mea! ladul a fost biruit şi Domnul 
poate ierta orice păcat - zise popă, într-o doară. 

— Al meu e prea mare. Îl simt aici, în mine, ca pe o 
vietate spurcată. 

Şi se plesnea toată. 

În sfârşit, popa o înduplecă să vorbească. Şi femeia, cu 
sughiţuri, povesti frânt şi încâlcit isprava ei. Amestecă pe 
vrăjitoare cu grijania şi stupii cu potirul, bătându-şi pieptul 
că a fost o neroadă şi s-a lăsat târâtă de diavol în pierzanie, 
încât duhovnicul nu înţelese mai nimic. Işi dete şi el cu 
părerea, ca toată lumea, că femeia e pocnită la cap şi 
aiurează. 

— Cum? - o întrebă el zâmbind, ca s-o încerce - ai băut 
cuminecătură chiar din potirul de pe sfânta masă?... Din 
altar? 

— Da, părinte. Mi-am umplut cât am putut gura cu 
grijanie din pahar, că toţi stupii erau bolnavi şi-mi trebuia 
multă. 


— Nu se poate! - spuse popă. În potir nu rămâne 
niciodată cuminecătură. Stă gol. In el nu e nimic. Nici măcar 
o picătură. 


Profira holbă ochii nebuni la el. 


183 


— Da, urmă popă, nici măcar o picătură. Sunt îndatorat 
să-l golesc după fiecare liturghie, când mă împărtăşesc, şi 
să-l curăţ cu grijă. Nu e îngăduit nici umed să-l las. Îl şterg 
cu năframa. Cum ai putut găsi cât să-ţi umpli gura? 

Femeia tăcea cufundată în durerea ei, fără să-l asculte 
mai mult. Ea ştia bine că-şi umpluse gura. O ardea încă 
puterea cea nerăbdătoare a grijaniei. 

— Cum era potirul? - întrebă preotul, puţin îngrijorat de 
neclintirea ei. 

Profira i-l zugrăvi întocmai. | se întipărise, odată cu toate 
spaimele, în minte. 

— Şi de unde l-ai luat? - urmă popa cu cercetarea, 
nădăjduind o încurcătură sau o abatere a femeii. 

Dar ea arătă întocmai locul unde odihneşte obişnuit 
vasul, precum şi învelitoarea cu dungi roşii de mătase şi 
cruci de fir cusute la cele patru colţuri. 

Preotul, clătinat, se uimi iar, dar repede îşi reveni în fire: 
cine ştie cum şi când zărise ea toate astea prin uşile 
deschise ale altarului. 

— Pe care uşă ai intrat în altar? - urmă să o cerce popă. 

— Pe uşa din stânga, unde aşteptăm când dăm 
pomelnice şi liturghii... şi pe unde ieşi Sfinţia-ta, cu sfintele 
daruri. 

— Şi nu te-a înspăimântat arhanghelul care o străjuieşte 
cu sabia de foc? 

Femeia se opri o clipă să-şi amintească. 

— M-a întâmpinat cel cu crinul, părinte. 

— Păi, vezi că minţi?! În stânga, pe unde zici că ai 
pătruns, e zugrăvit Mihail, mormăi mai mult pentru el 
preotul, găsindu-şi cumpătul. Nu-i fi vrând acum să cred că 
arhanghelii şi-au schimbat locul pentru tine... 

— Ştiu eu, părinte?! - gemu ea şi se plesni cu palmele 


184 


peste obraji, îngrozită că a pricinuit tulburare îngerilor. 

— Şi ai găsit cât să-ţi umpli bine gura? 

— Da, părinte. Am sorbit tot ce se afla în pahar - 
mărturisi ea, zbucnind în plânsete. Şi pe urmă am scuipat-o 
în stupi, cum m-a îndemnat diavolul, ca să mă piardă. 

Preotul clătină din cap. Nu se mai îndoia că bietei văduve 
i se strâmbaseră minţile. Citi repede o moliftă pentru 
dezlegarea păcatelor, spuse o rugăciune pripită şi căută s-o 
liniştească, încredinţând-o că Dumnezeu o iartă pentru 
orice ar fi păcătuit. Se prefăcea că-i ia de bună-seamă 
smintenia şi o crede. Ce folos să se pună cu nebuna, şi cum 
să-i dovedească rătăcirile închipuirii ei bolnave? Şi-i dete 
iertare cu inima uşoară... 

Dar, plecat de acolo, paşii îl duseră fără voie la biserică. 
Nu trecuse săptămâna de când slujise, şi vasul era gol, 
curat, cu fundul netezit, aşa cum îl lăsase. Doar că l-a găsit 
descoperit. Cine ştie cum îi alunecase năframa de pe gură 
şi el nu băgase de seamă, după sfârşitul slujbei, când 
ieşise... Hotărât, femeia aiura. 

În urma spovedaniei, Profira rămase multă vreme jos, în 
nesimţire. Şi iar boli câteva zile, părăsită de toţi, 
neîmpăcată, fără alinare. Când, într-o dimineaţă, copiii 
deteră buzna peste ea, ţipând că în ogradă au năpădit nişte 
albine care au umplut prisaca pustie. Auzul ei se deschise 
îndată şi un zumzet harnic îi pătrunse urechile. Profira sări 
ca înviată din morţi, lepădă de pe ea boala, mustrare de 
cuget, tot ce o împovăra, şi se repezi afară. Se ţinea oare 
vrăjitoarea de cuvânt? Stupii, învioraţi, vuiau înţesaţi de 
albine, care ieşeau şi intrau în mare rânduială, toate la 
rosturile lor, şi încărcate pe la încheieturi cu pulberea 
florilor. Erau albinele ei. Le cunoştea bine. Sporiseră, dar 
multe purtau încă pe spate firişoarele de făină cu care le 


185 


însemnase. 

Şi numaidecât prisaca se porni pe o hărnicie şi o muncă 
fără odihnă, parcă să câştige timpul pierdut cu boala şi 
rătăcirea. 

A fost o vară înadins lungă şi bogată, cu belşug de flori şi 
fânețe, cu câte trei rânduri de coasă. Apoi, o toamnă 
târzielnică,  lâncedă, cu tărăgăneli şi  întoarceri de 
primăvară, a dat ghes merilor şi salcâmilor să înflorească a 
doua oară, ca şi liliacului să se umple de ciorchini. Strugurii 
au huzurit neculeşi prin vii până-n gura iernii, ca şi celelalte 
pometuri, aşteptând că albinele Profirei să-şi umple fagurii. 
Stupii au avut timp astfel să roiască de câte două şi trei ori 
puiţă numeroasă şi sănătoasă, cât femeia nu mai prididea 
să prindă şi să aciuieze atâta norod. 

Dar în toată vremea asta ea nu a îndrăznit cu nici un chip 
să se atingă de stupi şi să-i reteze ca să le ia mierea. Privea 
uneori cu ură la albine şi, muncită de gânduri, o podideau 
lacrimile. Ele nu strângeau pentru casă şi pentru copii, ci 
pentru Satana, în a cărui slujbă erau. Căci viermele 
neadormit al păcatului o rodea fără curmare. Nu era totul o 
ademenire a diavolului? Şi nu se iscase dintr-o vrajă? li 
venea câteodată să ia furca şi să risipească prisaca 
blestemată, care nu se îmbelşuga decât ca să-i amintească 
şi mai aprig de vrăjitoare şi de vina ei fără ispaşă. Mierea 
care se aduna era spurcată, şi fagurii blestemaţi de 
nelegiuirea săvârşită asupra trupului şi sângelui 
Mântuitorului. Ca să dea copiilor să mănânce din rodul 
vrăjilor, însemna să-i arunce şi pe ei în ghearele 
necuratului... Şi e de ajuns ea! 

Până la urmă, mierea începu să curgă afară din ştiubeie. 
Albinele se ostoiseră din alergătură, pregătindu-se de 
rânduiala iernatului, astupând găurile, căpăcind fagurii. 


186 


Copiii plângeau lihniți, cu ochii la şiroaiele de miere 
prelinsă... Bulzul de ceară veche se sfârşise şi nu mai erau 
lumânări pentru biserică. Şi iarna da semne înteţite că are 
să vină cu toată neîndurarea. 

Văduva se gândi iar la preot, să-l cheme pentru un sfat, 
pentru o sfeştanie. Dar îşi luă seama. lar n-ar fi înţeles-o. 

Într-o seară căzu, hotărâtă, la icoana Maicii Domnului şi 
se rugă, luându-şi asupră-şi întreg păcatul. A doua zi 
începu, singură, retezatul prisăcii. Când desfăcu capacul 
celui dintâi stup, se aşteptă s-o împroaşte trăsnetele 
iadului, sau măcar mierea să miroasă a pucioasă. Dar nimic 
altceva decât ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireasmă 
desfătată... Deodată, mâinile ei, uimite, încremeniră. În 
inima fagurelui se pitula o zidire cu totul deosebită de rostul 
şi alcătuirea dimprejur. Sta acolo, zămislit din ceară albă ca 
zăpada, un sâmbure de chivot mărunt, aidoma cu o 
bisericuţă mică numai cât o lacrimă, dar atât de amănunţit 
şi desăvârşit lucrată, că nu-i lipsea nimic, uşi, ferestre, 
turle, pridvor, din câte se cuvin unui sfânt lăcaş. ŞI 
înlăuntrul chivotului, prin uşiţele date în lături, se zărea 
sprijinită pe un fir de picioruş o ţintişoară luminoasă, 
pristolul pe care odihnea un potir, mic cât o scânteie, unde 
strălucea păstrat stropul de împărtăşanie scuipat de ea... 
De jur împrejurul chivotului, de cele patru laturi, se înţesau 
nişte chilioare, închipuind o mănăstire pitică, de ceară, 
unde, rânduite de pază, slujeau o seamă de albine anume 
închinate. 

Femeia, cuprinsă de o înfricoşată bucurie, alergă din stup 
în stup şi-i deschise pâlpâind de spaimă. In miezul fiecăruia 
străjuia strălucitul chivot, cu sfânta cuminecătură în boaba 
potirului, împrejmuit de chiliile schitului de ceară. Îndată, 
minţile ei zbuciumate se luminară şi pacea cobori peste ea. 


187 


Pricepu că se întâmplase ceva dincolo de pricepere... Dar 
ea nu destăinui nimănui minunea. 

Nici chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce 
încredințarea că potirul fusese gol şi că ea băuse numai 
închipuire?... Dacă Dumnezeu nu voise să deschidă 
slujitorului său înţelegerea, atunci când, sfărâmată, i se 
mărturisise, poate acum ar fi săvârşit un păcat 
descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit. Şi nu-şi deschise 
gura, care păstră toată viaţa aromele împărtăşaniei furate. 


188 


SEZON MORT 


NE SĂTURASEM DE POVEŞTI vânătoreşti în care vitejia 
fiecăruia dintre povestitori întrecea cu mult isprăvile 
legendarilor eroi cinegeţi şi ca de obicei tot nu se mai 
sfârşea. 

— Da' altceva nu mai ştiţi? ne întrerupse un nou-sosit în 
cercul nostru. 

— Altceva? Ce? 

— Mă rog, dumneavoastră, vânătorilor, când nu vânaţi nu 
vi se întâmplă nimic? tăcu el dulce. 

Ne priveam uimiţi. Şi asta e una. Ce alte întâmplări ar 
mai putea fi pe lume afară de cele în care intră iepuri, lupi, 
urşi, mistreți şi cerbi? 

— Dumneavoastră nu aveţi sezon mort? ne hărţui fără 
milă tulburătorul. 

Toţi  pleoştirăm capetele la amintirea acelei morţi 
sezoniere prin care trece viaţa vânătorului: opreliştea 
vânatului. 

— Să vă istorisesc eu o - cum să-i spun? - o păţanie. Nu 
propriu-zis a mea, a unui prieten, ridică brusc mănuşa 
zvârlită doctorul X..., medic şi poet în orele libere, de care 
avea, slavă Domnului, berechet... Numai un îndrăgostit 
despărţit de iubita lui, începu el, e capabil să înţeleagă 
stările în care se zbate adevăratul vânător în sezonul mort, 
cum îi place dumnealui să-i spuie. Că nu mai simte gustul 


189 


vieţii şi tot ce bea şi mănâncă parcă pune alături, e nimic, 
pe lângă chinurile morale îndurate tot timpul cât 
nenorocitul străbate această Sahară nemilostivă: oprirea 
vânatului. 

Printr-un astfel de deşert treceam şi eu acum câţiva ani 
pe-o vară toridă, în Bucureştii pustii. Nu ştiu cum se făcuse 
că rămăsesem singur, fără nici o invitaţie, fără nici un 
aranjament. Mă morfoleam între zile insipide şi nopţi fără 
somn, cu buzunarele jiletcii pline de veronal!, şi nu-mi 
găseam astâmpăr. 

Generalul B..., care altădată mă lua cu maşina şi ne mai 
ostoiam dorul de vânat cutrierând pădurile în jurul capitalei 
sau inspectând locurile de vânătoare arendate spre 
Obileşti, adică mâncând cotoare de jindul fragilor, plecase 
în streinătate. Şi ştrandul, cu aleile lui de platani şi 
dâmburile acoperite cu verdeață era desfiinţat. Aneful, cu 
sălile şi curtea de tragere, în reparaţie. Baraca de ochii, cu 
deviza „Exersaţi ochiul şi mâna pentru patria română”, 
unde ne treceam multe după-amiezi scoțând mireasa pitită 
după culise, spărgând lulelele din gura moşului ori dând 
drumul morii, ca de acolo să pornim cu amurgul în spate 
spre „Carul cu bere”, pierise de pe maidanul din colţul 
fostei Prefecturi de Ilfov şi nu-i mai dam de urmă. Moşii 
erau închişi. 

Deznădăjduit, am alergat la o veche instalaţie cu lansare 
mecanică de talere şi porumbei de lut, aşezată într-o coastă 
a pădurii Băneasa. Scrâşneam din dinţi altădată când 
amatorii se întreceau să ia dublete, blidele nevinovate ce 
icneau negre deasupra şandramalei, zvăâcnite de cele două 
braţe ale resortului manipulat de umilul servitor dinlăuntru. 


1 Pulbere cristalină albă, inodoră, cu gust amărui, puţin solubilă în apă, 
folosită în farmacie ca hipnotic, sedativ etc. 
190 


Nu puteam suferi să stau mai mult de un ceas. Şi asta de 
hatârul amicilor. Mi se părea că toate hârburile sparte acolo 
în cer se năruiesc în capul meu şi fugeam ocărând comedia 
botezată „pavilion”... Acum aş fi stat şi o zi întreagă. Dar 
maşinăriile se stricaseră şi magazia zăcea ca o moară 
părăsită. Cluburile luaseră vacanţă. Joc de cărţi nu găseam 
nicăieri. Toate codanele, despărţitele şi văduvele erau 
pornite, după noroc, la munte ori la mare. Mă topeam de 
spleen. 

Tocmai încercam, cum spun franţuzii, un avant-goût de 
sinucidere, plecat pe balustrada unuia din podurile de peste 
Dâmboviţa secată, când cineva mă zgudui de umeri. 

— Ce faci aici? Nu simţi ce duhoare vine de dedesubt? 

Era amicul Charles, dintr-un vechi neam de francezi 
aşezaţi de mult în ţară, care mă târî câţiva paşi din zona 
rău duhnitoare, înainte de a mai deschide gura. 

ÎI priveam aiurit. 

— Spune, ce faci? 

Dădui nesimţitor din umeri. 

Prietenul căută cu îngrijorare în ochii mei şi pricepu. 

— Eşti liber? 

— Da. 

— Hai cu mine. Se uită la ceas: Acum e unsprezece şi 
jumătate. La unu fără un minut pleacă trenul. la o valiză şi 
câteva lucruri trebuitoare, nu uita pasta de dinţi, şi vino la 
gară. La unu fără un sfert să fii pe peron, la acceleratul de 
Ploieşti. Bilete scot eu. 

Şi, ca într-un vis, m-am trezit chiar în după-amiaza aceea 
într-o gară mică, după ce am trecut duduind podul peste 
lalomiţa. Acolo ne aştepta o brişcă. Cu ea am străbătut în 
ţăcăneala cailor pe liniştite drumuri de ţară, cu praful de 
trei palme, câteva sate albe, înmormântate în tăcere. Am 


191 


trecut Ialomiţa înapoi, prin văd, şi am intrat în baia de 
răcoare a pădurii. 

Prietenul, tăcut de felul lui, n-a scos tot timpul nici un 
cuvânt, m-a îngăduit să-mi viu singur şi-ncet în fire. Nici eu 
nu l-am întrebat unde mergem, ce-o să facem. M-am lăsat 
luat ca de-o apă. 

După un drum delicios, pe-o cale aşternută cu catifea de 
umbrele copacilor, am sosit spre seară în faţa unui luminiş, 
la capătul aleii ce slujea aşezarea prietenului împrejmuită 
cu sârmă ghimpată. 

Ne-a primit o slugă morocănoasă, Simion. Amicul m-a 
lăsat şi a plecat în latura stânga, unde l-a întâmpinat o 
larmă de piuituri, cloncăte şi fâlfâieturi. S-a întors însă 
curând la mine, care stăm încă, uluit de hurducătură şi 
aerul tare, în mijlocul curţii, şi m-a împins într-un bordei, 
unde după ce am coborât trei trepte am eşuat ca o barcă 
ce ar fi luat apă. 

M-a îndemnat apoi la o friptură rece şi la un pahar de vin 
bun, mi-a pus după asta periuţa de dinţi în mână şi mi-a 
arătat într-un ungher ligheanul de tablă cu cana de apă 
alături. Cât m-am spălat, a desfăcut un pat de campanie, a 
întins pe el un cearşaf, a trântit o pătură şi a ieşit afară. M- 
am culcat, şi până dimineaţa n-am mai ştiut de mine. 

M-am trezit într-o larmă necunoscută. Când am scos 
capul din bordei, Charles umbla prin curte, luat cu asalt de 
o oaste întreagă de puişori, pui, puiendri, găini, cloşti, 
cocoşei şi cocoşi, care se ţineau după el cu tot soiul de 
piuieli, chirăituri, cloncănituri, cotcodăceli şi cucuriguri, 
sărindu-i în cap, cocoţându-i-se pe umeri, ciugulindu-l de 
pantofi, ciupindu-l de picioare, trăgându-l de pantaloni, 
hărţuindu-i mâinile pline. 

Era o unduire vie de sute de culori de tot felul. Un alai 


192 


împărătesc de fulgi, pene, aripi, penaje şi cozi care de care 
mai învoalte, mai răsfirate, mai încovoiate sau mai trufaşe. 
Licăreau pretutindeni aurul şi azurul, verdele şi albastrul 
paradisiac, roşul şi ruginiul tomnatec, într-un amestec 
frenetic. 

— Ei, ce zici? mă întâmpină Charles venind spre mine. 

Îndată fui şi eu împresurat de valul cotropitor al 
sumedeniei de vietăţi dezlănţuite asupra noastră. Atunci 
îmi dădui seama că erau fazani, sute de fazani şi făzăniţe 
de toate neamurile, de toate vârstele şi mărimile, de toate 
nuanțele,  bătându-se,  fugărindu-se,  împreunându-se, 
hârjonindu-se la picioarele noastre, alături de cloştile şi de 
puii de găină cu care crescuseră împreună, toţi cerând 
hrană de la prietenul care, ca un zeu, cu gesturi largi, le 
zvârlea seminţele. Am priceput. Mă aflam într-o fazanărie, 
aşezată în inima pădurii, şi m-am bucurat că un copil. 
Prietenul îmi zâmbea. După ce mai potoli puiţa, trecu vasul 
slugii, şi ieşirăm din roata turbulentă a orătăniilor, care 
începeau să se aleagă după soiuri şi simpatii, îndreptându- 
se către volierele deschise - puietul, sub oblăduirea 
destoinică de sergent-major a cloştilor, fazanii adulţi bătând 
aerul cu zborul lor gras şi pământesc. 

— Vezi, îmi spuse amicul. Toate vietăţile astea trebuiesc 
ocrotite, apărate, zi noapte. Altfel, pier până la una, numai 
în mai puţin de-o săptămână. De pretutindeni şi în orice 
clipă duşmani lacomi, văzuţi şi nevăzuţi, le pândesc. 

Se vede că am făcut un gest ori am schiţat un zâmbet de 
neîncredere, precum că exagerează. 

— Nu, nu, făcu el. Nu glumesc. Aici vânătoarea nu e 
oprită nici o secundă şi nu se sfârşeşte niciodată. E o 
întrecere între jivinele răufăcătoare şi moartea cu care le 
întâmpinăm, încât, oricât de harnici am fi noi, aproape că 


193 


nu izbutim să ţinem cumpăna. 

Spunând asta, puse puşca, pe care n-o băgasem de 
seamă, la ochi şi dobori o coţofană ce se lăsase cu repejune 
într-un plop din apropiere. 

De atunci a început pentru mine o nouă viaţă 
vânătorească. În adevăr măruntă, ticăită, lipsită de glorie şi 
peripeții, dar nu de farmec, nici de neprevăzut. 

Crescătoria asta de fazani din mijlocul pădurii exercita o 
vrajă uriaşă până la mari depărtări. Jungla toată clocotea 
înnebunită din pricina ei. Undele şi emanaţiile atâtor vietăţi 
se amplificau şi dădeau de veste tuturor răpitoarelor până-n 
afundul bungetelor şi în creştetul tăriilor văzduhului. 
Aţâţate, ele pluteau, zburau, alergau, se furişau, se 
strecurau, se târau prin toate vămile, peste toate stavilele, 
pe sub toate piedicile, până aici, după prada râvnită. 
Colosalul focar de viaţă fragedă şi gustoasă aprins de 
prietenul meu deschidea poftele şi chema necontenit, cu 
vibrările-i profunde, toate gurile şi pântecele hulpave să se 
înfrupte din el. Răscolite, rânduri-rânduri, năvăleau la 
ceasuri regulate, şi trebuia să le aşteptăm şi să le ţinem 
piept fiecăruia după şartul cuvenit. 

Dimineaţa, din zori, se iveau coţofenele, cu piepţii albi şi 
nevinovaţi. Deşi se tăiaseră copacii din preajmă ca să nu 
mai aibă unde se ascunde, găseau totuşi chip să se 
apropie. Pândeau din toate colţurile, aciuate pe sub toate 
ramurile, de pe garduri, din văzduh. Nu le speriau nici 
momâile înfipte în prăjini, nici tocăliile duruite de vânturi, 
nici ulii răstigniţi pe stinghiile înălțate în aer. Când nu 
puteau altfel, se lăsau neruşinate şi dau chiorâş iama în 
cârdul de pui. Eram nevoiţi să le ochim cu mare băgare de 
seamă, ca să nu lovim cloştile. După ce le doboram, le 
tăiam gheara dreaptă, pe care o spânzuram trofeu, alături 


194 


de celelalte înşirate pe sârmă. Într-o singură lună se 
strânseseră 137 de căngi. 

Apoi soseau repede hereţii şi numaidecât după ei şoimii 
închiondoraţi, urmaţi de ulii negri sau pestriţi, care se 
roteau deasupra luminişului în cercuri din ce în ce mai 
strânse şi mai apropiate. Deodată, unul plonja ca o nălucă, 
fulgerat din zbor de armele noastre. Dacă era numai aripat, 
ne încăiera cu ghearele şi abia ne scoteam mâinile din 
cângile lui fioroase. Acestora le ţineam răboj aparte. 
Optzeci şi trei de picioare solzite cu galben, cu vânăt sau cu 
albastru spânzurau la locul de cinste. Ne părea rău de corbii 
viteji, aceşti câini de vânătoare ai văzduhului. În loc să-i 
ucidem, am fi fost bucuroşi să-i domesticim şi să ni-i facem, 
ca-n evul mediu, preţioase ajutoare cinegetice. Dar cine 
putea sta de asta! 

La amiază ne dau ocol găile cu aripi zimţate, hultani 
semeţi, pajure heraldice şi vulturii cei mari, rotitori în slava 
cerului, asmuţiţi din cine ştie ce depărtări de miroasele 
adulmecate de simţurile lor extraordinare. Acvile ne 
spionau din afundurile seninului. Dar rareori vreuna din ele 
se lăsa până la bătaia carabinelor. 

Intre timp, se iţeau peste tot, ţesând acrobatic pânze de 
zboruri peste limanul fazanilor, stance îmbrobodite cu 
basmale sure, ciori hoaţe, gaiţe clevetitoare, ghionoi 
ochioase şi iar coţofene gulerate, toate cu ochii aţintiţi 
asupra noastră, fără să ne slăbească o clipă din 
supraveghere. Căci, la drept vorbind, noi eram vânatul lor. 

Pe la chindii se iscau alte rânduri de răpitoare, cărora, li 
se făcuse foame şi primiseră înştiinţări misterioase despre 
comoara de carne din inima junglei. Trebuia să întâmpinăm 
valul de asalt al cioacelor băutoare de ouă crude, care 
soseau smerite ca nişte măicuţe, al vindereilor sprijiniți pe 


195 


vânt, al hereţilor fulgeratici. 

Eram nevoiţi să mânăm devreme la culcare în volierele 
înalte cârdurile de fazani, căci acum începeau să iasă din 
scorburi ciuvicile cobitoare, cucuvăile holbate, bufniţele cu 
moaţe atârnate de ureche, toate lacome de pui fragezi şi 
mult mai greu de răpus în jocul de umbre ce urma 
amurgurilor. 

De acum se pornea alt război, cu lumea beznelor şi 
forfota întunericului: jigadini stârnite de intensul farmec 
răspândit din vulcanul de viaţă adormit sub paza sârmelor. 
Soseau liote de lighioane lihnite, jinduind cruziciuni. Vulpi 
cu paşi de pâslă, ademenite din hăţişuri, părăseau prudenţa 
şi-şi încercau norocul dând târcoale volierelor. Le găseam 
urmele şi nu ne lăsam până nu le stârpeam până la al 
nouălea neam. Viezuri, cu ponosul de leneşi, prăsiţi în 
malurile râului, şi-au lăsat blănurile pe gardurile noastre. 
Nevăstuici bălţate, cu muşcătura veninoasă, încercau să se 
mlădieze prin găurile pânzelor de fier. Dihori neruşinaţi 
scormoneau pe sub uluci. Şobolani, şoareci, guzgani, ciufi 
zgâiţi, huhurezi hohotitori şi câte alte jivini neştiute veneau, 
se furişau ca într-un pelerinaj la locurile sfinte, pline de 
ispita unor ospeţe fericite. Din străfundurile desişurilor se 
prelingeau pisici sălbatice, cu blăni fumurii dungate cu 
negru şi capete mari, rotunde. 

Am dat un război şi mai aprig câinilor răzleţiţi din sate, 
care apucau calea codrilor şi tâlhăreau prin pădure 
prinzând iepuri şi alergând fazanii cu zbor greoi. Nu ne-am 
odihnit până ce nu le-am stins sămânţa. Oamenii ţineau zi 
şi noapte zăvozii în lanţuri şi femeile închideau pisicile în 
odăi. Altfel, li s-ar fi stârpit sadina pentru multă vreme. 

Căci pe toţi şi pe toate îi aşteptau neadormite puştile şi 
capcanele întinse. La toate le luam pieile sau le tăiam 


196 


numai labele ca să le zvârlim la grămadă, cum obişnuiau 
faraonii cu robii de război. 

Stam atârnaţi de gura povestitorului, fascinaţi de verva 
lui, când cineva întreruse: 

— Şi ce făceaţi cu atâtea mortăciuni? Cred că mirosea 
acolo mai rău ca într-o zalhana... 

— Lasă-l, domnule, ce interes are?... îl apostrofarăm noi. 

— Are dreptate, încuviinţă el. A fost o problemă pe care 
Charles o rezolvase, pe cât de ingenios, pe atât de practic. 
În adevăr, hoiturile trebuiau strânse şi repede îndepărtate 
ori îngropate. Altfel, ele sporeau nebunia pădurii 
exasperate. Atâtea stârvuri adunate acolo chemau la un 
nou asalt corbii iubitori de leşuri, ciori îndrăgite de 
putreziciuni, vulturi ahtiaţi de împuţiciunile purtate de 
vânturi, cloncani hoitari cu spinările bătând în albăstriu. 

Atunci, cum nu se mai găseau râme, ouă de furnici, nici 
viermuşi îndestulălori pentru sutele de păsări jinduite de 
albumină vie cu vitamine în ea, prietenul punea să se toace 
carnea vânată şi o da aşa crudă puilor de fazani şi păsărilor. 

— Şi o mâncau? 

— O zvântau. Câteodată se înfrupta şi Azor din vreun 
copan fript anume pentru el. Oasele erau calcinate în 
cuptor şi pisate. Amestecate în hrana puilor, îi făcea să 
crească voinici. Găinilor şi făzăniţelor le ajuta să facă ouăle 
cu coaja tare. 

Uneori venea tiptil şi câte un arici, tot noaptea, poftind şi 
el un puişor. Pe el îl dibăcea, cu râvnă, numai Azor şi-l lătra 
cu furie până ce sosea unul din noi. 

Îi găseam faţă în faţă. Un ghem de ghimpi de-o parte, o 
labă nehotărâtă ridicată cu prudenţă de cealaltă. Indată ce 
ne vedea, câinele îşi deşerta cu dezgust băşica peste 
vietatea ce făcea pe mortul, care nici la această supremă 


197 


injurie nu se clintea, dezminţindu-şi astfel legenda. Aricii 
ţineau de resortul lui Simion, care, dintr-o sticluţă, turna 
petrol peste ei şi le da foc. Noi plecam înainte de a începe 
mirosul de porc pârlit. 

Dar mai ales de mare folos era câinele în vânatul şerpilor, 
pe care-i descoperea, aş zice, cu o intuiţie neasemuită. 
Şerpii se hrănesc, când apucă, şi cu pui de pasăre, pe care-i 
înghit de vii. Se târau până la noi râvnitori de fofoloci 
plăpânzi, despre care mersese vestea, şerpi negri de 
pădure, şerpi verzi de livadă, vărgaţi cu albastru, veniţi din 
toată lumea, care trebuiau prinşi la vreme şi stârpiţi din 
rădăcină. Am colindat de multe ori pădurea, cu Azor, ca să 
le descoperim cuiburile şi să-i ucidem pe loc, fără să le mai 
aşteptăm vizita. 

După ce-i omoram cu focuri de armă, sluga îi jupuia şi 
îmbrăca bețe de lemn cu pielea lor. Carnea mirositoare a 
usturoi rămânea să se zbată multă vreme năpădită de 
furnici. Strânsesem astfel o impresionantă colecţie de 
toiege în fel de fel de culori. 

Până şi broaştele auziseră de carnea magică crescută în 
pădure şi râvneau la ea. Nu ştiam de asta şi nu ne luasem 
măsurile. Până ce într-o zi am auzit piuituri înspăimântate. 
O broască mare, râioasă, apucase cu lăcomie un pui şi, 
holbată, se căznea să-l înghită, lărgindu-şi gura până la 
umeri şi umflându-şi guşa cimpoi. 

Astfel, fără să vrem, crescătoria iradia ca un gigantic 
magnet, dar se şi aţinea ca o imensă capcană întinsă 
tuturor vietăţilor văzduhului, pământului şi subpământului, 
care roiau în jurul ei ca fluturii la lumină şi veneau să moară 
în flacăra armelor noastre. 

Ce să vă mai spui! Era o colosală întrecere şi bătălie, o 
întretăiere de pofte şi lăcomii, o țesătură de cruzimi şi 


198 


viclenii, de atacuri, de apărare, de moarte şi viaţă, strânse 
acolo pe câteva pogoane de pajişte, care m-a umplut de 
farmec şi învăţăminte cât o mie de cărţi la un loc. 

Cum v-am spus, sau nu v-am spus încă, la corvezi ca şi la 
pază ne da ajutor Simion. Dar la pază mai ales câinele, 
Azor, asupra căruia trebuie să mă opresc şi să stărui, căci el 
joacă un rol însemnat în întâmplarea de care abia acum îmi 
amintesc că trebuie să v-o povestesc. 

Azor era un câine-lup splendid. Şui, cu pieptul larg, ieşit 
ca o carenă, cu pântecele supt, şoldurile vânjoase şi coada 
mândră ca un trofeu, uşor sucită, cum se cuvine, spre 
stânga. Am încercat chiar din prima zi să-l câştig şi să mi-l 
fac tovarăş de zburdălnicii. Dar câinele, deşi tânăr numai de 
trei ani, m-a primit cu răceală şi m-a privit oarecum de sus, 
parcă spunându-mi: „Fii serios, domnule”. 

Am înţeles numaidecât că era un câine grav, cu caracter 
şi foarte bine educat. Un câine nobil, cu stil, după chipul 
stăpânului. Nu că Charles era trufaş sau şi-ar fi dat ifose. 
Doamne fereşte! Dar te ţinea oarecum la distanţă cu 
tăcerea lui, cu rezerva lui, cu politeţea ce punea în toate. 
Se ştia de rasă şi se păstra cât mai neatins. Bun prieten, 
însă totdeauna la rece... Ceea ce mă încânta, căci şi eu sunt 
împotriva familiarităţilor chiar între cei mai buni prieteni. 
Riscă să degenereze. Lui Charles îi plăcea vânătoarea, 
singurătăţile, lecturile, manierele alese. Altfel, sobru, 
cumpătat şi echilibrat în toate. Avea un miros foarte fin, şi 
faţa lui bălaie se schimonosea când se apropia Simion cu 
izul lui de usturoi şi de băutură. De aceea îşi pregătea 
singur mâncarea, la un primus. Zicea că toţi sunt murdari şi 
nu primea pe nimeni să-i strângă aşternuturile. 

Pe nevasta lui Simion, care venea la două-trei zile să-i 
aducă din sat mălai, lapte sau premeneli, n-o primea în 


199 


bordei. Nici nu se uita la ea. Abia o îngăduia să intre în 
crescătorie. Spunea că miroase, că e hoaţă, că-i fură ouă de 
făzăniţă, că i-a pierit o linguriţă şi un cuţit şi ea i le-ar fi 
luat. 

Numai eu am întâmpinat-o de câteva ori şi am vorbit, 
glumind, cu ea. Pe cât de sanchiu şi dugos bărbat-su, pe 
atât de plăcută şi dezgheţată era femeia, şi cu mult vino- 
ncoa. Nu era frumoasă, sau poate ar fi fost dacă ar fi arătat 
mai plinuţă. Dar părea slabă de nemâncare şi trai rău. Avea 
un păr bălai care îşi furişa cârlionţii nebunatici pe sub 
legătura albastră. Ochii, verzi, cu cozile lungite în sus, spre 
tâmple, sub dunga sprâncenelor, ce se întindea dreaptă 
fără întrerupere, te priveau adânc, fără să clipească. Pieliţa 
obrazului, palidă, dar netedă pe oasele feţei cu galba 
frumos modelată, nasul subţire, drept şi gura cărnoasă, cu 
buzele, când râdea, răsfrânte, ceea ce-i da un farmec 
deosebit. Bărbia ascuţită punea un nespus interes pe chipul 
ei de obicei trist. 

Încolo, subţire la trup, cu mădularele gingaşe şi 
încheieturile delicate, un piept plin şi rotund, picioarele cu 
pulpe albe şi labe mici lăsau să se ghicească coapsele 
alungite şi bine făcute. Straiele de pe ea, curate, miroseau 
a proaspăt şi a flori de ladă. Am drămuit-o fără să ştiu, fără 
să vreau şi fără s-o râvnesc. Aveam altceva la ce să mă 
gândesc şi cu ce să mă îndeletnicesc. De la cafeaua pe care 
mi-o aducea în zori Charles la măsuţa din dosul volierelor şi 
până la cina din bordei, când cădeam trudit, n-aveam 
odihnă. Eu trăgeam pătura până peste cap, aşteptând să fiu 
trezit dintr-un ceas într-altul. Prietenul rămânea afară să 
doarmă în pătul, c-un ochi mereu deschis, iepureşte. 
Câinele, slobod, prin curte. Sluga se trântea pe-o sarică 
undeva, gata să sară la cea dintâi alarmă. 


200 


De altfel, Charles n-ar fi îngăduit nici o abatere de la 
regula schimnicească la care ne legasem. El trăia într-o 
castitate de pustnic. Ceea ce mi-am impus şi eu îndată, fără 
mare jertfă. Şi, cât am stat acolo, nu s-a adus măcar o dată 
vorba despre femei. 

Câinele, vrednic de chipul şi asemănarea domnului său, 
nu arăta nici o urmă de uşurătate, necum de necuminţenie, 
nici o umbră de urât, nici o veleitate de hoinăreală şi 
aventură. Toată ziua ne da semnale. Când lătra înţiglat 
ştiam că s-a lăsat undeva aproape ţarca. Dacă alerga 
hălălăind, se rotea uliul. De bufnea înfundat, simţise 
dihorul. La vulpi se da în anume fel. Şerpilor le slujea, ca şi 
aricilor, o chelfăneală aproape dureroasă. Era un animal 
nepreţuit de mintos şi înţelegător. Nu se depărta un ceas 
de ocolul încredinţat lui. 

Într-o dimineaţă, după ploaie, era la începutul lui august, 
am găsit câteva urme proaspete de vulpe împleticite în 
preajma crescătoriei şi pe Azor liniştit. L-am pus să 
adulmece, l-am asmuţit pe dâra lor, dar câinele s-a 
mulţumit să dea din coadă şi să latre vesel, ca la o veche 
cunoştinţă. N-am avut altceva de făcut decât să ne mirăm 
şi să veghem. Câinele a stat toată ziua cu capul între labe, 
tânjitor. l-am pipăit botul. Niţel cam cald. Am crezut că e 
bolnav şi i-am dat o strachină cu lapte. Nu s-a atins de ea. 
Seara nu s-a arătat... L-am strigat... N-a venit. Pierise. L-am 
aşteptat zadarnic două zile. Nu s-a ivit. 

Am simţit atunci, mai ales Charles, o durere ca şi cum 
pierdusem un frate. Eu mi-am dat cu părerea că s-a ascuns 
să moară undeva departe, cum fac animalele când îşi simt 
sfârşitul. Prietenul, care-l cunoştea mai bine, sta încredinţat 
că i-ar fi murit la picioare. Alta era teama lui. Să nu se fi 
luat după un vânat primejdios, un lup colţos sau o altă 


201 


dihanie, şi să se fi rătăcit. Sau să nu i se fi întâmplat ceva şi 
mai rău în pădure. Să-l fi împuşcat un braconier. 

A treia seară, pe o lună gigantică, după ce am ferecat cu 
lacăte fazaneria, am pornit câteştrei să cercetăm la 
întâmplare codrul. Era o rămăşiţă încă impunătoare din 
străvechea Vlăsie, cu stejari falnici încovoiaţi, învrâstată cu 
mult fag, frasin şi ulm. Printre ei, presăraţi tei. Ici-colo, 
bungeturi nepătrunse şi desişuri necălcate, cuibare de jivini 
stricătoare, pe care le-am cotrobăit după stârvul lui Azor. 

Spre miezul nopţii, ne-am oprit într-o poiană minunată şi 
am stat acolo, cu luna în creştet, multă vreme. Într-un timp 
ni s-au părut câteva lătrături depărtate. Prietenul a şuierat 
semnalele cunoscute, la care câinele alerga nesmintit. 
Zadarnic. Lătrătura s-a repetat... Ne-am aşezat la pândă. 
Luna bătea de sus de-a dreptul în capul nostru, îmbăindu- 
ne în magia ei ameţitoare. 

Târziu s-au ivit zburdând prin iarba până la brâu a poienii 
două fiare. Azor, hârjonindu-se nebuneşte cu o soaţă 
subţiratecă, sfioasă, roşcată... 

— Vulpea! strigă unul din noi. 

— Exact! Cu o vulpe, întări povestitorul. 

— Asta nu se poate! sări ars unul din ascultători. 

— Ce? întrebă doctorul. 

— Câinii nu se împerechează cu vulpile niciodată. 

— De ce nu? se amestecă, arţăgos, altul. Sunt împrejurări 
când... 

— Dumneata ai auzit de împreunări între pisici şi iepuri, 
năvăli un al patrulea. Eu... 

— Imposibil, eresuri populare! răcnea cel dintâi. Un om 
cu scaun la cap nu poate susţine aşa ceva. A fost pur şi 
simplu o căţea venită din sat. 

— Asta s-o crezi dumneata, a fost vulpea! ţineau morţiş 


202 


adversarii. 

Şi s-a stârnit o încăierare de păreri pro şi contra vulpe, a 
cărei potolire povestitorul o aşteptă cu braţele încrucişate, 
zâmbind dispreţuitor. 

In sfârşit, gâlceava se linişti. Şi doctorul, la îndemnul 
nostru, înnodă firul. 

— Era o joacă aproape caraghioasă să vezi pe demnul şi 
seriosul Azor lăsându-se pe labele dinainte, sărind, făcând 
fel de fel de giumbuşlucuri şi gudureli împrejurul vulpii, 
care, sălbatecă, se apăra de alintările lui. 

Simion întinse puşca. Dar Charles îi dete peste mâini şi i- 
o cobori. 

— Ss... făcu el, certându-l. 

Şi-l trimise înapoi la crescătorie. 

Omul supus se târî şi plecă tiptil. Noi rămaserăm. Cu ochii 
lacomi, prietenul privi îndelung dragostea fiarelor, care 
până la urmă sfârşiră prin a se împerechea. A fost o nuntă 
ca în basme. Cu luna sus, copacii ce încercuiau rariştea şi 
noi, martori şi musafiri. 

Se vărsau de pretutindeni miresme uşor coapte, 
prevestitoare ale toamnei. Uşoare mâhniri izvorau din 
copacii scuturând câte-o foaie veştedă. Veneau suflări 
îngândurate de vânt cu răbufneli de zgomote din pădurile 
surde sau din satele adormite, unde numai ibovnicii 
vegheau. Doruri mute izvorau din ierburile mature, 
niciodată cosite, gătite de scuturare, şi spicele lor, cu 
seminţe rodnice, ne gâdilau obrazele cufundate în umbră. 
Se isca din toate un fior, un îndemn, ca un spasm către o 
împlinire înainte de a-ţi da sfârşitul, fără care viaţa n-ar 
avea rost. 

Şi prietenul nu se mai sătura privind, ascultând, pipăind, 
mirosind, cu un surâs straniu îngheţat pe gură şi o lucire 


203 


sălbatecă în ochi. Mi-am închipuit că se bucură de plăcerea 
câinelui şi l-am lăsat până ce perechea s-a afundat iar în 
pădure. Atunci l-am trezit. Adică am încercat, dar n-am 
izbutit. Rămăsese ca beat şi se clătina uşor. La înapoiere a 
vorbit, el, tăcutul, tot timpul până acasă de formidabila 
putere a reproducerii, marea zămislitoare a lumii; a înălţat 
imnuri iubirii care apropie polii şi topeşte urile de neam şi 
rasă, prefăcându-le, ca alchimiştii, în iubire. A pledat cauza 
lui Azor, de al cărui gust mai mult decât îndoielnic mă 
declaram nemulţumit. Şi a tunat împotriva gestului slugii 
care ridicase arma, povestindu-mi o fabulă din 
Metamorfozele lui Ovidiu, cu nu ştiu ce tânăr pedepsit de 
Afrodita fiindcă despărţise cu violenţă doi şerpi împreunaţi. 
Abia l-am liniştit şi l-am suit cu sila în pătul. A doua zi n-a 
mai scos o vorbă. A stat tot timpul dârz şi concentrat ca un 
războinic în ajunul luptei. Azor se întorsese, dar sluga îl 
pusese în lanţ, unde moţăia resemnat. Nu dormise atâtea 
nopţi. 

Pe la prânz sosi nevasta lui Simion. Charles parcă o 
aşteptase. Cum se ivi, îi sări înainte. O rugă să intre în 
voliere după nişte pui, o puse să-i cerceteze cuibarele, o 
însoţi în bordei, unde îi dete să-i coasă un cearşaf sfâşiat, şi 
la plecare merse alături de ea câţiva paşi pe drum. Nu ştiu 
cum, dar toate astea mi-au amintit fără voie de 
gudurăturile lui Azor în preajma vulpii... 

Apoi prietenul se urcă în pătul şi rămase cu faţa în sus 
până către seară, când cobori cu vestea că pleacă 
numaidecât la Bucureşti pentru un proces de care uitase şi 
care cădea chiar a doua zi. Zadarnic am încercat să-l 
înduplec să trimeată pe Simion după brişcă. Cunoştea el o 
potecă ce scurta calea mai mult de jumătate şi-l scotea de- 
a dreptul prin pădure la gară, unde va fi la miezul nopţii, 


204 


când trece trenul. Lăsă în paza mea fazaneria. Îşi luă numai 
puşca şi câteva cartuşe în buzunar şi se pierdu în desiş. 

După ce am hrănit şi am culcat păsăretul ajutat de 
Simion, am vrut să dau de mâncare lui Azor. Câinele 
trăsese până rupsese veriga şi fugise cu lanţul târâş. 

Ne-a cuprins pe amândoi o ciudă ce mocnea în noi adânc 
din noaptea trecută şi mai ales de când cu plecarea 
neaşteptată şi neînţeleasă a lui Charles. Şi, fără să ne 
sfătuim mult, dintr-o mută înţelegere, luând carabinele, am 
aşteptat până s-a înălţat bine luna şi am pornit pe dâra 
lăsată de lanţul câinelui, pe care am pierdut-o curând. Vrui 
să mă întorc. Dar Simion ţinea morţiş să împuşte vulpea. La 
care repede mă înduplecai şi eu. Ne-am îndreptat atunci 
încet, cu ocoluri, căutând, către inima pădurii. Am rătăcit 
aşa câteva ceasuri, ocolind curăturile cu luminişuri prea 
mari, şi ne-am strecurat într-o margine de poiană, în care 
lumina lunii curgea ca într-un heleşteu. 

Dam să aţipesc, când un foşnet ne izbi auzul. De bună 
seamă, o ciută. Sau poate chiar vulpea... Ciulirăm urechile 
şi ascuţirăm privirile. De sub pleata copacilor, păşind uşor, 
se ivi o sălbăticiune, ba nu, o siluetă de femeie. Acum se 
vedea bine. Cămaşa albă plutea ca o zăpadă spre mijlocul 
rariştei. 

Din celălalt capăt, din umbră de dinapoia unui trunchi, se 
desprinsese o altă siluetă, o făptură omenească, alergând 
cu braţele întinse spre cea dimpotrivă. Era Charles. Luna îl 
bătea drept în obraz. Femeia îi căzu la piept. El o sărută 
îndelung, o înfăşură cu braţele, o înhăţă cu patimă, o ridică 
în sus ca pe o pradă şi porni cu ea sub stejarul unde o 
aşteptase şi unde căzură amândoi, îmbrăţişaţi. 

Asta se petrecu în câteva clipe încremenite. Când mă 
întorsei, Simion, cu puşca la ochi, ţintea. Abia avui timp să-i 


205 


smucesc arma în sus, şi descărcătura vui lung, plouând cu 
alice de lup copacul sub care perechea se zvârcolea. 

Dar în aceeaşi clipă Charles sări în picioare şi trase în noi. 
Avusesem însă vreme, c-o piedică, să trântesc pe Simion şi 
să mă lipesc şi eu de pământ. Când am ridicat ochii, am 
zărit femeia fugind ca o nălucă şi sluga pierită de lângă 
mine. 

Am alergat la capătul unde sta Charles, strigând să nu 
tragă, că sunt eu, doctorul... Rămăsese rezemat de trunchi 
şi se uita la fumul ce ieşea încă din ţeavă. 

L-am luat de braţ, l-am domolit şi am pornit spre casă. Nu 
s-a împotrivit. Pe drum a aiurat tot timpul. A scos din 
buzunar portofelul şi mi-a întins un pachet de hârtii de câte 
o mie, cu porunca să mă duc numaidecât în sat şi să 
cumpăr de la Simion nevasta. Să-i dau cât mi-o cere. Apoi 
să plec la Bucureşti, să-i târguiesc un trusou întreg 
femeiesc, de la cămaşă până la rochia de bal. Şi câte 
năzbâtii... 

Nu l-am potolit decât cu un somnifer tare şi cu comprese 
reci pe cap, schimbate des. Cred că făcuse o - cum i-aş 
putea spune mai bine? - o inlunaţie... 

— Ce-ai spus? întrebai eu. 

— O inlunaţie... Adică fusese lovit la creier de lumina 
prea puternică a lunii. Aşa cum alții capătă insolaţie, sunt 
persoane simţitoare la razele mult mai magnetice ale lunii... 

Când s-a domolit l-am băgat în bordei, l-am întins pe pat, 
l-am acoperit cu pătura, am tras uşa şi l-am lăsat adormit 
buştean. Eu i-am luat locul de caraulă în pătul. De altfel, n- 
am putut să dau geană în geană. Curând, un tremur verzui 
a început să se infiltreze ca o apă depărtată în culisele 
orizontului. Stelele spânzurau din ce în ce mai apropiate şi 
mai mari. Luceafărul, cât pumnul, se înălța în răsărit să 


206 


privească feeria... Luna asfinţise. 

Şi, încetul cu încetul, întunericul se limpezea ca o soluţie 
concentrată în care stau topite toate sărurile, până ce 
câteva picături de reactiv le face să se precipite. Aşa, 
lumea şi lucrurile începeau să-şi frângă fiinţa, să se 
precipite şi să cază rând pe rând la fund, pe pământ, 
începând cu vârfurile copacilor, apoi  acoperişurile 
volierelor, pe urmă stâlpii, îngrăditurile, bordeiul, tufişurile 
joase din fund... 

M-am smuls deodată cu hotărâre din amăgirile ce mă 
cuprinseseră şi am pornit aproape în goană spre sat. Am 
ieşit din pădure, am trecut lalomiţa desculţ şi am alergat la 
casa lui Simion. Era lumină mare, şi razele soarelui, încă 
ascuns, zbucneau de dincolo de pământ ca nişte spăngi 
uriaşe de lumină. 

Am bătut la poartă cu inima strânsă. A venit el de după 
casă. [inea o coasă în mâini. Ne-am dat bineţe, i-am plătit 
simbria pe trei luni înainte şi i-am cerut înapoi puşca cu 
care plecase. A primit tăcut banii şi mi-a adus arma, 
descărcată şi de a doua ţeavă. Am îngheţat. L-am întrebat 
îngăimat despre nevastă. A strigat-o şi ea a ieşit îndată cu 
mătura într-o mână. Când m-a văzut, m-a privit drept în 
ochi. Avea doar câteva vânătăi pe obraz şi o pleoapă mai 
umflată. Când să plec, m-a întâmpinat întinsă pe uluci o 
blană proaspătă de vulpe roşcată. 

— Acolo merseseră alicele din ţeava a doua, făcu unul 
din ascultători. 

— Aşa mi-am zis şi eu, şi am răsuflat, încuviinţă 
povestitorul. La înapoiere am trecut pe la pădurarul satului 
şi l-am rugat să vie să ne ajute până găsim alt argat, că 
Simion are de muncă şi nu mai poate sluji. Omul a primit 
bucuros şi am pornit numaidecât amândoi spre crescătorie. 


207 


Când am sosit, larma şi vânzoleala erau în toi. Păsările 
cereau în gura mare hrana. Doar că nu ne-au mâncat şi pe 
noi. Azor se întorsese şi lătra întărâtat la un uliu din văzduh. 
În bordei, Charles dormea. 

Când s-a trezit, pe la amiază, era limpede şi sănătos ca şi 
mai înainte. Şi-a văzut liniştit de treburi, cu aceeaşi 
destoinicie ca şi până atunci. Nu i-a tremurat mâna şi a ucis 
ori de câte ori a tras. Câinele s-a aşezat la pază neclintită şi 
n-a mai fugit. Am aşteptat noaptea cu teamă. Charles s-a 
urcat în pătul, ca de obicei. A doua zi s-a coborât cel dintâi, 
a dat mâncare păsărilor şi s-a apucat să îngrijească 
crescătoria. 

Am stat acolo până s-a deschis vânătoarea, adică încă o 
săptămână şi ceva, fără să schimbăm o vorbă despre cele 
întâmplate, ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut. Uneori îmi 
venea să cred că am visat. 

Când s-a împlinit sorocul, ne-am despărţit tot aşa de 
scurt şi fără emotie cum ne întâlniserăm. 

Şi ne-am văzut din ce în ce mai rar... Am avut grijă să nu 
mai rămân stingher în sezon mort. 

— În definitiv, cum îţi explici alunecarea amicului 
dumitale şi toată aventura din noaptea aceea? întrebă 
cineva. 

— Nu sunt psiholog şi mai puţin freudian, se scuză 
povestitorul. N-am căutat nici o explicaţie omenescului 
izbucnit în el şi debordând peste artificialul ce-şi impusese. 

Că a fost pilda câinelui care îl îndemnase la mezalianţa 
cu o ţărancă dispreţuită până atunci, sau influenţa lunii, ori 
prea lungă abstinenţă la care se constrânsese, nu vreau să 
ştiu. Aventura lui era pentru mine firească, şi orice om mai 
uşuratic, adică normal, ar fi săvârşit-o de la început. 

Numai caracterul şi ideile lui Charles au dat întorsătura 


208 


ciudată pe care o luase întâmplarea foarte banală altfel. 

Cu asta, amicul n-a pierdut nimic în ochii mei. Ca şi Azor, 
care a urmat apoi să fie rece, distant şi serios ca şi înainte 
de morganatica lui căsătorie, sfârşi doctorul X... povestirea. 


Început 1 iunie ora 6 dimineaţa şi sfârşit 
1 iunie ora 12 noaptea 1948, Bucureşti 


209 


UN CARACTER 


după Theofrast! 


ÎN LEGENDA CE-ŞI FĂURISE el însuşi despre sine, se 
spune că fusese şi slab. Ba chiar gingaş. Când l-am 
cunoscut eu era întreg căptuşit şi înzăuat în grăsime. Dar 
mai ales egoismul lui căpătase trei rânduri de guşi şi 
personalitatea lui înaltă ajunsese la al treilea cat de burtă... 
Nu ştiu dacă trecuse prin egoismul îngeresc al copilăriei, nu 
cunosc dacă străbătuse pe cel zvelt, aprins, destrămat al 
tinereţii. Eu l-am aflat oprit în egoismul aşezat şi prosper al 
maturității. Un egoism gras, grav, masiv, solid înfipt în 
temelii neclintite. De pe acum monumental... Mă fascina... 
Ca o piramidă vie la picioarele căreia, eu, un infim turist cu 
gâtul întins şi gura căscată, râvneam, visam. Una din cele 
puţine - şapte - minuni ale firii. Nu era nevoie să călătoresc 
în pustiile Egiptului să admir; era el, aici, la îndemână, 
crescut, statornicit între noi de jur-împrejur, cu tot nisipul 
sterp ce se cuvenea. Egoismul lui avea forţa sacră, teribilă 
a zeilor şi a demonilor; mă vrăjise, mă încremenise în 


1 filozof grec la Şcoala Peripatetică. El este considerat părintele 
botanicii. A învăţat întâi la Platon iar apoi la Aristotel, care l-a 
considerat favoritul său şi l-a numit succesorul său. El a fost 
conducătorul Şcolii Peripatetice din anul 322 î.Chr. până la moartea sa 
în 287 î.Chr. In acest răstimp se spune că a avut peste 2000 de 
discipoli. 

210 


oroare sfântă. Ah, mai ales acel desăvârşit simţ al 
posesiunii! Totul era al lui, de fapt, de drept, prin legea firii 
lui - nu punea în nici un fel hotar între ce este al său şi ceea 
ce este al celorlalţi. Nici o deosebire între al tău şi al lui. Te 
anexa, te încorpora, te înghiţea fără să aibă habar de ce 
săvârşeşte, dacă îi făcea trebuinţă numai o fărâmiţă din 
tine. Întindea mâna şi îşi lua, îşi însuşea, storcea şi apoi 
zvârlea orice poftea. Fără patimă, fără gând, simplu, dar cu 
poftă. In el era numai o formidabilă, imensă poftă, care 
culegea şi îngrămădea în el, cu acelaşi lacom deliciu, 
zaharicale şi dulciuri, desfătări sexuale, rafinate senzaţii 
estetice, cele mai gustoase prospături culturale. Creierul lui 
era alt organ supus, tot un pântec, destinat să-i sature 
apetiturile intelectuale. 

Capacitatea de întindere şi cuprindere a egoismului său 
n-are un capăt, nici sfârşit. Cu el nu rupeai, nu isprăveai 
niciodată. Uitat ani şi ani, ca o batistă mototolită în 
buzunar, să fi avut numai o cât de mică nevoie te căuta şi 
te scotea să-şi sufle nasul. 

Ţinuse şase neveste... Câteşişase se spulberaseră pe 
rând în lume, părăsite, neştiute, singure, în mizerii. El 
hăpătea pe cea de-a şaptea. Dar dacă întâlnea una din cele 
vechi, egoismul lui se înduioşa până la o îmbrăţişare grasă, 
ceea ce îi pricinuia o plăcută gâdilare. Cumpăra atunci un 
pachet de ciocolată, rupea, îi da ei un baton şi pe celelalte 
cinci le mânca el. Chiar dacă câteşişase femeile i-ar fi ieşit 
în acelaşi ceas, întâmplător, în drum, ar fi mâncat bucuros 
cu ele şase pachete, bineînţeles păstrând nesmintit 
proporţia de batoane. 

In privinţa asta avea măiestrii şi virtuozităţi care mă 
sileau să-l admir cu stupoare: i se părea că simte un vag 
junghi? A doua nevastă, smulsă ca o păsărică din cuib de 


211 


privirea magnetică a şarpelui (în împrejurarea de faţă, 
înlocuită cu soneria insistentă a telefonului), alerga să-i 
pună ventuze, muştar, cataplasme. 

Se zgâria cu maşina de ras, se rănea cu foarfecele la 
unghia încarnată a degetului mare de la piciorul stâng? A 
patra, aciuiată la „Crucea roşie”, da fuga cu tot materialul 
trebuitor să-l panseze. 

Avea nevoie de o carte, de o traducere, de un citat? Cea 
dintâi, scormonită şi trasă dintre culisele teatrului unde o 
oploşise, venea ca o fantomă, la inexorabila chemare a 
magului. 

Arderile de tot ale devotamentelor se urcau până la el ca 
fumul jertfelor la nasul idolului impasibil. Prietene de o zi 
aruncate la coş, amante de o noapte lepădate odată cu 
prezervativul respectiv, chelneriţe ce-l slujeau la birt, 
gustate şi date înapoi la bucătărie, vânzătoare de cărţi de 
prin librării răsfăţate o clipă şi trântite la loc în raft, la 
porunca egoismului său irezistibil se sculau ca din morţi şi 
veneau să-l slujească pentru un moft, pentru un fleac, 
pentru o toană. 

Într-o necontenită, extatică admiraţie, nu mai mă 
înduram să-l privesc, studiindu-l cu toată fervoarea. Pentru 
mine, el era modelul, arhetipul... Şi mă căzneam, mă 
ingeniam să-l prind măcar cât de slab şi palid într-o 
întâmplare, într-o povestire, ca un roman care să-i pună în 
toată lumina somităţile lui de genial egoist. 

Şi nu găseam nimic. El nu îndurase dureri, n-avea drame, 
nu suferise tragedii, nenorociri, fericiri, nu ştia de soartă, 
slăbiciune, cădere... Prin cuirasa egoismului nu pătrundea 
nimic. Aluneca tot. 

E drept că şi el, ca şi oricare total egoist, pătimea de o 
uriaşă constipaţie. Egoismul lui avar nu se îndura să dea 


212 


afară nimic din ceea ce apuca: creierul lui doldora de 
lecturi, ca şi maţele ghiftuite de bunătăţi. Dar din astea nu 
[se] putea înjgheba un roman, nici o nuvelă cumsecade. El 
şi le rezolva singur, lunar, cu un purgativ, cu o splendidă 
conferinţă ori articolaş. Ce aş mai fi putut face eu? 

Avea o singură găurică la platoşă, pe unde m-aş fi putut 
strecura la sacrosancta-i piele. Un singur clenci, de care l-aş 
fi apucat: Dumnezeu. 

El, care privea de sus toată creaţia - fără consideraţie şi 
nici desconsideraţie, ci o îngloba în el ca pe o mâncare, se 
purta cu Dumnezeu, ca, aş zice, cu un partener - cu mănuși 
fine. De la egal la egal. Făţiş, chiar cu oarecare 
condescendenţă, deşi el însuşi se socotea un sfânt... nu se 
botezase de la sine, cu toată autoritatea, anticipând asupra 
hotărârii sinoadelor - sfântul? 

Ei bine! El, care nu se ducea la casele altora decât poftit 
la ospeţe, intra în locaşul Domnului neinvitat, bine înţeles 
tot cu aceeaşi călcătură, rară, apăsată, ca pe stradă, cu 
acelaşi pas îngâmfat, fără sfială, cu aceeaşi legănare 
levantină de paşă cu trei tuiuri ale dinapoiului, tot cu capul 
sus, pieptul înainte, privirea cutezătoare, strecurată printre 
pleoapele strânse uşor arogant în dosul ochelarilor 
reprezentativi, cum intră în cafenele sau în biroul lui de 
mare dregător. 

Dar, oricum, în casa Domnului făcea o sută de mari cruci, 
privind în cerul boltei, să-l vadă gazda şi să-i înnumere 
lumânările închinate tacticos de câte trei ori şi aprinse la 
fiecare icoană. 

Atunci făcea cu stăpânul locului înţelegerea reînnoită 
des... însă donnant-donnant: îl ruga ceva, plătea un 
pomelnic, îl angaja, încheia pactul trăgând ca nişte iscălituri 
peste piept alte cruci şi ieşea, uitându-l şi uitându-şi 


213 


angajamentul. Celălalt, bun din fire, nu-l trăda, îl primea, îl 
suferea, îl ajuta, zâmbind la toate uimirile şi nedumeririle 
rele. Cred că-i plăcea şi acestuia, ca un antipod dialectic al 
universalului său altruism. Aşa că m-am lipsit să pun, cum 
mă gândeam, egoismul lui - un dumnezeu -, în conflict 
închipuit cu un adversar demn de el, cu Dumnezeu 
adevărat. Şi să scriu apoi peripeţiile acestei drame, în care 
aş fi desfăşurat toate ascuţimile, profunzimile, avânturile, 
înălțimile,  vâltorile, strategiile,  capcanele,  coturile, 
chichiţele egoismului său la trântă cu divinul Adversar. 

Mi-a fost frică să mă vâr între două pietre de moară, 
amândouă tari, şi m-am lipsit. Am auzit însă că marele meu 
amic a început să şi-l scrie singur, lămurind diavoleasca-i 
sfinţenie, pentru posteritate. 

Incât, de totdeauna şi astăzi, totul i se îndeplineşte, 
regulat, egal, cu exactitate. Regi, preşedinţi, miniştri, înalţi 
dregători sunt unelte care se cuvine să-i ude, să-i sape, să-i 
gunoiască, să-i cultive nemaiîntâlnitu-i, extraordinaru-i 
egoism, punându-i la îndemână toate înlesnirile: salarii, 
pensii, palate, vilegiaturi prielnice, ca acest supraomenesc 
egoism să se dezvolte slobod. 

Aşa că neavând motivul unei snoave, măcar al unei 
anecdote, cel puţin al unei istorioare de care să mă agăţ - 
sâmbure al unei fabulaţii unde să-l prind, să-l cuprind şi cu 
pana înmuiată în culorile lui vii să scriu o viaţă ilustră peste 
toate veacurile, dincolo de Plutarh - am înjghebat acest 
sarbăd, spălăcit portret în alb şi negru. Poate chiar în prea 
mult alb şi-i cer iertare. 


miercuri, 4 iunie 1958 


214 


VACA BLESTEMATĂ 


ÎNTINSELE DOMENII ALE PRINȚULUI, cu uriaşii lor codri, 
pânza neîntreruptă din tivul dealurilor şi până-n ponoarele 
munţilor, nu aveau pădurar mai harnic şi mai priceput ca 
Breb. 

Aprig şi neadormit, el veghea cu străşnicie peste multele 
lui mii de supuşi, copacii, pe care-i cunoştea ins cu ins şi-i 
ocrotea cu milă, de la ulmul tânjitor de oftică, până la 
bradul podidit de muşiţa bărboasă a coniferelor. 

Neam de neamul lor, Brebii fuseseră pândari de păduri şi, 
odinioară, vestiți crescători de brebi. Brebul de acum, deşi 
tânăr, se arăta vrednicul lor urmaş; cârmuia verdea-i 
împărăție cu dragoste şi dreptate. 

Acolo unde se ivea el, parc-ar fi avut un legământ: furii 
de lemne piereau şi încetau stricăciunile. Sălbăticiunile erau 
vămulite de puşti străine şi vânătorii de mâna stângă intrau 
în pământ. 

Şi nu era om rău sau înfricoşat. Atât numai că credea în 
tot ce făcea. În lucrul mâinilor lui îşi trecea chiar puterile 
sufletului său vrednic. 

Ştia de pildă nu numai pe soi, dar chiar pe număr 
vietăţile mari şi mici din cuprinsul ce i se încredinţase. Atâţi 
urşi, atâţi lupi băştinaşi şi atâţia venetici; câte lupoaice 
fătătoare; toată mişuna de mistreți cu godacii lor, pe 
fiecare încotro merge, unde se adapă, în ce colţ se 


215 


adăposteşte. Cerbii îl adulmecau de departe şi ciutele îl 
pândeau cu boturile întinse, când el, ca unor zei păduratici, 
le aducea prinoase, iarna, la răstoace, poloage de fân 
proaspăt şi le presăra vara cărările cu tainici bolovani de 
sare. 

Dar vrednicia şi numele bun îşi au pe lume şi partea lor 
rea. Oriunde se ivea o greutate, se dovedea o pagubă, 
oriunde treburile se încurcau, îl trimeteau pe Breb. ŞI 
lucrurile trebuia să le îndrepte el. Breb încăleca şi pleca fără 
măcar să se uite la ce lăsa înapoi. Aşa îl sâcâiau de colo 
până colo, pe întinsul a patruzeci de mii de hectare de codri 
cu douăzeci şi unu de sate ţiitoare de ele. 

Năpristan îl luau de acasă, de la nevastă şi gospodărie şi- 
| surghiuneau cu săptămânile pe coclauri streine, unde cu 
judecata lui trebuia să împace iarăşi pe oameni, cu firea, cu 
copacii şi cu fiarele şi să aşeze între ei liniştea şi 
înţelegerea. 

Şi în timp ce el, departe, îşi bătea capul cu răii şi 
neînţelegătorii, pe meleagurile lui se iveau nelegiuirile. La 
întoarcere, găsea sadinile călcate, copacii abătuţi, vânatul 
speriat şi copcile limpezi împuţinate de păstrăvi. 

Odată însă şi-a găsit tulburată chiar gospodăria, care era 
de frunte. 

Breb îşi avea cantonul afară mult din sat, pe un tăpşan 
întins la poalele pădurii. Casa fusese clădită de 
administraţia moşiei, cu belşug de odăi. In curtea cu uluci 
cătrănite se înălţau grajduri încăpătoare, pline de vite, 
coteţe cu păsări, hambare  doldora, şuri, fântână 
sistematică şi şoseluţe pietruite până-n prag. De jur 
împrejur, zece hectare de pământ negru, moşie dată lui 
Breb, coborau lin până-n apa Neagrei. 

Cum să nu pizmuiască lumea atât duium de avere? Fără 


216 


să judece că numai munca şi destoinicia lui Breb o 
strânsese. 

II ajutase mult şi nevastă-sa, Domnica. Dar acum a găsit- 
o la pat, unde o ţinea o lungă lehuzie. Sluga fugise. De copii 
abia vedea fata cea mare, o copiliţă de opt ani. Un cal 
şchiopase. Muriseră două oi. Fânul se trecea necosit. Apele 
înecaseră grădiniţa cu zarzavat de pe malul Neagrei. Dar 
dintre multele pagube, cea care-l durea mai mult era boala 
Dumanei, vaca de rasă nobilă, fala gospodăriei lui. 

Până acum câţiva ani Breb era sigur că din tot ce i-a dat 
Dumnezeu, nevasta îi este mai scumpă şi mai dragă pe 
lume. Acum, când sita se mai învechise, dacă s-ar fi socotit 
bine în sufletul lui, nu se ştie dacă n-ar fi aflat că ţine mai 
mult la Dumana. 

In adevăr, vita era nespus de frumoasă. De o pură 
frumuseţe animală. Un exemplar de tot rar, cu capul mic, 
împodobit de coarnele aduse ca la lună nouă, cu ochii mari, 
dulci, cu priviri mătăsoase, cu grumazul mândru, cu şolduri 
largi şi trupul falnic, unduios la mers ca o navă elegantă, 
albă cu portocaliu, parcă ar fi fost zugrăvită de un meşter. 
lar ugerul, visterie a laptelui, cu străvezeli trandafirii, se 
legăna umflat de bunătăţi ca o căldare de argint. 

La întoarcere, pădurarul găsise şi nevasta şi vaca 
bolnave. 

Nevasta că nevasta, au s-o tămăduiască babele. Dar de 
vacă nu se mângâia deloc. Vita îşi schimbase firea. Se 
făcuse rea, neascultătoare, da cu piciorul, împungea copiii, 
nu mai suferea să fie mulsă. Şi mai ales nu mai da lapte, 
fără să fie timpul să înţarce. Il ascundea. Ţinea laptele pitit 
în ea, acolo în tainiţele pântecelui, de unde nu-i da drumul. 
ÎI păstra cu viclenii fiziologice, cum ştiu vitele să-l păstreze, 
pentru viței, pe care-i alăptează cu belşug, după ce 


217 


stăpânului i-au dat la mulsoare numai o bărdacă. 

Dar Dumana pentru cine-şi mai păstra laptele? Că nu mai 
avea vițel. Şi totuşi, în loc să dea ca altădată vadra de lapte 
la mulsoare, acum cu mare chin se-ndura să lase în vas 
preţ de o strachină. 

Pădurarul se pricepea la vite. Dar vaca neastâmpărată nu 
se lăsa pipăită. O cercetă despre mâncare. Mânca tot aşa 
de bine ca şi înainte. N-o mai putea însă ţine cu nici un chip 
acasă, în curte. Toată ziua umbla prin pădure, hoinară. Cu 
greu o aduceau copiii seara. Dimineaţa făcea ce făcea şi 
fugea iar. Nu se ştia unde. Razna prin codri. Se mirau cu 
toţii că n-au mâncat-o lupii. Poate numai fiindcă o 
cunoşteau şi ei că e a lui Breb. 

— Să ştii, bărbate, că vaca noastră e vrăjită, şi-a dat cu 
părerea Domnica. l-au luat pizmaşii mana laptelui. Trebuie 
să chemăm să-i desfacă farmecele. 

Şi baba Safta i-a descântat trei zile la rând, a afumat-o cu 
fel de fel de peri, i-a pus în tărâţe buruieni închinate... Fără 
folos. Vaca s-a făcut şi mai îndărătnică. 

Altă mătuşă se jura că vita, în lipsa şi de dorul viţelului, a 
prins drag de un şarpe laur care o suge, pe furiş, în pădure. 
Că sunt acolo şerpi graşi ca putineiul, pe care uneori vacile 
îi iau de suflet şi-i alăptează, vrăjite de puterea magică a 
jigadinei. 

Breb a dat din umeri şi s-a dus la popă, să vie să facă 
sfeştanie casei şi să citească moliftele pentru alungarea 
duhurilor. 

Popa a botezat pe rând cu aghiazmă odăile, a stropit 
curtea, a afumat cu tămâie coteţele... Când să 
binecuvânteze grajdul, Dumana nicăieri. Fugise, cu toată 
uşa închisă! Ştia să ridice veriga cu cornul şi învățase să 
deschidă singură poarta. A căutat-o zadarnic toată ziua. 


218 


Seara s-a întors de bună voie, parcă mai ostenită, mai 
lâncedă şi mai nesupusă. 

Breb a lăsat toate treburile baltă, şi-a încordat puterile 
isteţimii şi s-a aşezat pe pândă. A încuiat seara vita în 
grajdul ferecat cu lacăte şi a dat drumul câinilor din lanţ. 
Noaptea, vita prizonieră a stat liniştită. A doua zi însă a 
mugit toată vremea bocănind cu coarnele în uşă şi în 
pereţi, nu s-a atins de mâncare, nici de apă, cu gâtul întins 
a fugă. 

A doua noapte Breb a tinut-o la fel încuiată... Vaca a 
părut mai liniştită. Nu s-a mai auzit frământare în grajd. 
Dimineaţa câinii dormeau sătui... Stăpânul a descuiat plin 
de nădejde grajdul. Dumana lipsă. Pe unde putuse să iasă? 

Peretele din fund al grajdului ţinea loc de ulucă şi de 
afară, către pădure. Breb l-a cercat scândură cu scândură. | 
s-a părut că găseşte vreo patru-cinci clătinate şi bătute 
proaspăt la loc. S-a luminat deodată. Dar a tăcut. A luat în 
cercetare pajiştea din dosul curţii. Nu se cunoştea nici un 
soi de urmă. A rătăcit apoi prin pădure, până în fundurile ei. 
Zadarnic. Vaca pierise cu totul. Spre seară a găsit semne de 
copită într-o vâlcea cu apă. Atât. 

Când s-a întors acasă târziu, vaca, sosită pe altă parte, 
aştepta la poartă să i se deschidă. La mulsoare nu s-a 
îndurat să lepede din uger nici o lingură de lapte. 

Breb, cu gândurile tăinuite, şi-a făcut socotelile. A lăsat 
înadins grajdul cu uşa deschisă, porţile larg desfăcute şi el a 
plecat, când se lăsa noaptea, cu puşca în spate. A dat întâi 
să ia cu el un zăvod, dar s-a răzgândit. Câinele ar fi tulburat 
pădurea. A pornit singur, către inima pădurii, unde a mers 
şi s-a înfundat ceasuri multe. Acolo s-a aşezat într-un pisc 
cu vedere panoramică peste tot codrul adâncit sub el, din 
toate părţile, ca un imens găvan... Şi a aşteptat alte 


219 


ceasuri. 

Tot timpul, prea-plecatul codru a cercat să-i ţie de urât. 
Şi-a scos întâi toate plocadele lui de podoabă şi velinţele de 
lumină şi le-a aninat de bolți, ori le-a zvârlit peste poieni... 
Şi-a răscolit miresmele de miere sălbatecă, amestecată cu 
arome întrupate de zmeură şi fragi... Zadarnic. 

l-a trimis o căprioară care s-a apropiat îndrăzneață până 
i-a mirosit minteanul cu iz de trifoi atunci cosit şi sta gata 
să-i lingă mâinile cu gust de tărâţe sărate. Breb, ca o stană, 
nu s-a clintit. 

Pe urmele ciutei a sosit un căţelandru inimos de lup care 
l-a privit în ochi. Pădurarul n-a clipit şi fiara s-a depărtat 
umilită. 

S-a isteţit apoi o vulpe, care-l cunoştea de mult. l-a dat 
târcoale de câteva ori, a schelălăit, dar nebăgată în seamă 
s-a dus şi ea cu coada târâş... Au rămas numai iepurii, 
săltându-şi urechile în lună, să joace perechi-perechi, până 
târziu, ca o ceată de copii de casă la curtea unui vodă. Breb 
n-a întors capul şi nu şi-a descreţit fruntea. Nici unul din 
solii pădurii nu i-a destăinuit ce se întâmpla cu Dumana. 

Au trecut peste el, treaz, cele trei rânduri de zori, albi, 
galbeni şi trandafirii... Către dimineaţă s-a ivit şi Dumana, 
cotind ca o arătare strecurată printre copaci. 

Breb a ochit-o. Cu ochi arşi de nesomn a urmărit-o lacom 
încotro apucă şi s-a luat repede, dar nesimţit ca o fiară, pe 
urmele ei. | le-a pierdut de la început. Vita şi le ascundea 
parcă, aşa cum se pricepea să-şi ascundă laptele. Apoi le-a 
găsit şi iar le-a pierdut. 

Pe la prânzul mare a căzut într-o încâlcitură de bunget, 
pe care el, stăpânul locurilor, nu-l cunoştea şi nu-l mai 
călcase. Acolo i se păru că aude un zgomot, ca un muget 
înăbuşit. Breb începu să se apropie cu viclenii de fiară, când 


220 


târâş, când în coate, când în vârful paşilor, ca o vulpe 
nesimţită de pradă. Tot nu se zărea bine ce este. Mai mult 
se presimţeau câteva pete albe şi o uşoară fluturare, o 
clătinare venită de dincolo de tufişuri. În sfârşit, cu migăleli 
şi isteţimi de sălbăticiune, omul dete în lături ultimii lăstari 
şi încremeni. Dumana şedea şi aştepta înfrigurată, cu gâtul 
întins, cu ochii lâncezi duşi pe altă lume, cu trupul 
descordat, ugerul doldora şi, chemătoare, mugea lung, 
nostalgic. 

Şuierături din ce în ce mai apropiate îi răspundeau. Deşi 
tare de înger şi gata pentru orice primejdie, lui Breb îi 
îngheţă sângele. Nu puteau fi decât şuierăturile şarpelui 
gros cât putineiul, dedulcit la laptele Dumanei. Şi se făcu 
muşuroi la pământ. 

Din _tainiţele codrului ţâşni o făptură neaşteptată. Un 
demon al pădurilor. Era aproape gol, cu pielea neagră. Din 
chipul oacheş, ochii îi albeau mari, fascinanţi. Dinţii în gura 
lărgită a zâmbet îi sclipeau ca sideful. Breb îşi cobori 
repede privirile spre picioarele arătării: nu avea copite ca 
diavolii cu pulpe de ţap ce se adăposteau odinioară prin 
scorburi. Ridică iar ochii: nu purta nici coarne ca dracul cel 
de amiază-zi. Voinic şi tânăr, cu şale puternice, aducea la 
înfăţişare aidoma cu omul, cu un flăcău. Şi-a făcut pe urmă 
cruce. Arătarea nu s-a ascuns. 

Năluca se repezi la Dumana, o luă de gât, o îmbrăţişă 
lung, o sărută pe ochi, pe bot şi îi încolăci grumazul cu o 
mână. Cu cealaltă îi întinse un smoc de ierburi pe care vaca 
le luă cu lăcomie şi îi anină de coarne o cunună împletită 
din flori. O mângâie apoi lung şi o scărpină sub gât, pe 
piept. 

Se lăsă şi el lins de vacă pe faţă, pe păr. Apoi, aplecându- 
se sub ea, tăbări lacom, întocmai ca un vițel, şi începu să 


221 


sugă cu ghiorţăituri de-a dreptul din ugerul trandafiriu. 

Vaca îşi bolti uşor nava trupului, desfăcându-şi picioarele 
ca să-i înlesnească suptul şi întoarse capul mugind cu 
dragoste către sugar. Acesta se oprea din când în când şi 
bătea cu fruntea ugerul, aşa cum fac viţeii nemulţumiţi. 
Apoi se pornea iar să sugă pe îndelete, cu opriri şi legumiri. 

Vaca aluneca din ce în ce într-o visare adâncă, 
nelămurită şi totuşi tresărea şi întorcea iar capul 
nerăbdătoare. 

In sfârşit, sugarul se sătură de lapte. Se ridică... Şi sub 
ochii holbaţi de groază ai pădurarului, se schimbă din fiu în 
ibovnic. Cu  mâinile-i negre începu nişte mângâieri 
meşteşugite, lungi dezmierdări întârziate printre coapsele 
animalului, între pulpele cu piele subţire şi gâdilitoare, cu 
care aţâţa simţurile vitei. Vaca, supusă, cu ochii leşinaţi, 
începu să-şi vălureze trupul, să-şi lăbărţeze flancurile pline 
cu desfrânare, să mugească scurt şi să gâfâie, ca o hetairă, 
pălită de voluptăţi neîngăduite. Găliganul, ca un faun aprins 
el însuşi ca de o scârnavă luxură, urcat pe un buştean lângă 
dobitocul ieşit din fire, se pregătea, amant bestial, pentru 
fornicare. 

Zguduitura din mintea lui Breb îi smuci deodată gândurile 
către o amintire. Mai văzuse făptura asta neagră. Demonul 
îi mai ieşise cândva în cale. Unde? Când ? Deodată 
răsuflarea i se opri. Era unul din ţiganii rudari care veneau 
cu linguri şi vase de lemn în sat şi urcau până la cantonul 
lui. II cunoştea după zâmbetul mieros, după mlădierea şi 
focul alb al ochilor. 

Breb se ridică scurt în picioare. Puşca pusă la ochi îşi 
şovăi o clipă ţinta între ţigan şi Dumana. 

Când tună, vaca se clătină şi căzu întâi cu capul în 
pământ, unde stete aşa câteva clipe cu coarnele înfipte în 


222 


ţărână. Apoi se prăvăli, şi trupul, pe-o rână, bătând pripit de 
câteva ori din oblâncuri, acolo a rămas. 

Când a doua ţeavă a puştii se descărcă mânioasă, nu se 
mai zăreau, printre trunchiurile ce primiră nevinovate 
plumbii, decât umbrele unor salturi nebune, ce pieriră ca o 
vedenie. 

Breb s-a întors târziu acasă. De întâmplarea cu vaca 
blestemată n-a pomenit niciodată nimic nimănui. N-a 
mâncat câteva zile. A zăcut de jale sau de scârbă. O silă 
cumplită i-a muncit multă vreme sufletul... Despre Dumana 
a lăsat să se creadă că au sfâşiat-o lupii... Şi de lapte nu s-a 
mai atins în viaţa lui. 


1947, februarie 27, joi orele 15.30-19, Bucureşti 


223 


VISCOLUL 


ERA O IARNĂ UŞOARĂ, mai ales în sud, unde pe şesul 
încropit grâiele se vălureau în vântul cu iz de Mediterană. 
Satele,  amăgite, se pregăteau pentru arăturile de 
primăvară... Când, deodată, de cum anul scăpătă în făurar, 
se-ntoarse crivățul, timpul se încrâncenă şi se porni pe ger 
cumplit. Într-o singură noapte, Dunărea, acolo unde, lăţită, 
curge mai lină, se prinse; iar peste câteva zile zăcea 
întreagă ferecată în obezi, de la Orşova până la mare. 
Oamenii intrară, cu vitele la un loc, în bârloguri. 

În schimb, fiarele şi  contrabandiştii începură să 
hălăduiască nestânjeniţi. Vămile se desfiinţaseră. Lupii şi 
oamenii din Bulgaria treceau în haite uriaşul pod de gheaţă 
al fluviului, urcând la noi după pradă. Grănicerii puţini, abia 
câte doi într-un post, şi acestea aşezate la mare depărtare 
unele de altele, nu mai pridideau. Contrabandele şi 
nelegiuirile se ţineau lanţ. De la o vreme, orice pază se 
dovedi neîndestulătoare. Contrabandiştii răzbeau pe unde 
pofteau, se întâlneau cu tovarăşii de dincoace, aşteptând 
doar să se înnopteze, ca să încarce sarea, petrolul, benzina, 
zahărul ori vitele furate şi le treceau dincolo. Uneori răpeau 
fete, jăfuiau cătune răzlețe, înlesneau fuga dezertorilor şi a 
celor ce se ascundeau de teama pedepselor. Grănicerii 
bulgari, binevoitori, închideau ochii, ba încă la strâmtoare le 
dădeau sprijin. 


224 


Lucrurile ajunseseră departe urât, mai ales la un cot al 
fluviului, într-un punct numit Baba-Săracă, unde satele 
bulgăreşti roiau de contrabandişti, hoţii se arătau ziua în 
amiaza mare şi bântuiau malul nostru, îndrăznind să atace 
patrulele. 

Aşa nu mai mergea. Comandamentul de la Bucureşti 
dădu ordine severe, îndoirea şi întreirea numărului 
oamenilor de pază, sporirea elementelor de legătură între 
pichetele presărate de-a lungul graniţei, cu porunci să se 
tragă oricând şi în oricine, cu riscul oricăror incidente ce ar 
putea decurge. 

În această împrejurare, de la compania de grăniceri din 
oraşul G... porni într-o dimineaţă geroasă o secţie de nouă 
soldaţi, cu un caporal şi un sergent-major, sub comanda 
unui tânăr sublocotenent, proaspăt ieşit din şcoală; cu totul 
doisprezece oameni, bine armaţi şi bine îmbrăcaţi, 
înzestrați pentru orice întâmplare cu toporişte, lopeţi şi 
frânghii cu care să lege hoţii prinşi... Fiecare îşi ducea la 
şold săculeţul cu merinde şi sticluţa cu băutură. 

În oraş începuse ninsoare. Afară, la câmp, gerul spori şi 
numaidecât îi întâmpină crivățul, care se umfla cu putere 
din ce în ce mai nebună. Valea Dunării trăgea ca un uriaş 
horn culcat pe pământ de-a lungul ţării şi prin care alerga 
un fel de pulbere îngheţată, aspră şi înţepătoare, ca un 
nisip alb amestecat cu vârfuri de ace, stânjenind vederea şi 
umplând ochii de alice. Viscolul, întețit, le împroşca mânios, 
şi ele se înfigeau în mantale, intrau în mâneci, pătrundeau 
prin chiotori, căutând parcă pielea caldă. Dar oamenii, 
voioşi, cu căciulile trase peste urechi, mergeau împotrivă şi 
sporeau la drum. La început uşor, apoi din ce în ce mai 
greu. Curând lumea toată se prefăcu într-un soi de vast 
paianjeniş alb, plin de vaere şi urlete, prin care ei trebuiau 


225 


să pătrunză ca să-şi taie cale, opriţi din loc în loc de câte o 
stavilă crâncenă ce li se punea o clipă proptă, apoi trecea 
vâjâind peste ei; era o undă imensă de vânt, tare ca un zid, 
repede năruit. 

Cu mare anevoie, pâlcul ajunse şi se opri la Baba-Săracă, 
loc de întâlnire cu grupul de grăniceri ce trebuia să vie 
către ei din partea cealaltă. Dar aci nu găsiră pe nimeni. Se 
vede că ei întârziaseră, scăpaseră ora hotărâtă, şi ceilalţi, 
îndreptăţiţi să nu mai aştepte, plecaseră înapoi de teamă să 
nu-i apuce noaptea. 

Sublocotenentul se căzni să scoată ceasul şi nu izbuti. 

— E prânzul mare, spuse caporalul, apărându-şi gura cu 
mâinile înmănuşate. 

— Ba e trecut mult de prânz, cârti un soldat. E dincolo de 
amiază. 

— După ce cunoşti tu, mă grozavule, îl bruftului 
vagmistrul!, îngrijorat să nu se descurajeze oamenii. 

— După cum se strecoară lumina prin sita asta de 
zgrăbunţe, zise liniştit omul. Nu vedeţi că ea vine acum din 
dreapta, dinspre miazăzi, nu din faţă, de la răsărit, că azi- 
dimineaţă... Curând are să treacă, odată cu soarele, în 
spatele nostru... 

— la  închide-ţi gura, firoscosule, că ţi-o umple 
măzărichea. Domnule sublocotenent, se întoarse sergentul- 
major, eu zic să mâncăm. Pe urmă pornim mai departe. 
Până la postul nr. 3 mai sunt 5 kilometri. li facem cel mult 
în două ceasuri. Răspund eu... 

Tânărul comandant dete din cap, şi oamenii, bulgăriţi 
între nişte sălcii zbuciumate, clefetiră câţiva pezmeţi găsiţi 


1 Grad de sergent-major de cavalerie sau de artilerie; persoană care 
avea acest grad şi care se ocupa cu administrarea unui escadron sau a 
unei baterii. 

226 


prin buzunare. N-aveau chef să umble în sacii de la 
oblâncuri, doldora de zăpadă încâlcită în ei. 

Sergentul-major Costache Negrea îşi privea oamenii 
gânditor. Pâlcul fusese dat în seama lui, vechi militar şi 
dibaci grănicer, om matur, energic, cu cap şi experienţă, 
hârşit cu toate tainele şi chichiţele contrabandiştilor şi mai 
ales bun cunoscător al meleagurilor dunărene, bătute de el 
în lung şi lat. După liberare, cu cincisprezece ani de serviciu 
şi pensie bunişoară, îşi pusese în gând să se facă şi el 
contrabandist. Dar în alt stil. Şi era sigur că avea să ajungă 
departe. Om chipeş, cu trăsăturile feţei largi şi deschise, cu 
glasul sonor şi hotărât, înalt şi voinic, câştigă de la început 
simpatie şi încredere. Musca ce-şi lăsase în bărbie, sub 
buza de jos, punea un accent şi mai bărbătesc pe chipul 
limpezit de ochii mari, căprui, cu privirile arzătoare, pline de 
suflet. 

Sublocotenentul Viorel Petre, căruia îi întinse bidonul cu 
coniac, îi fusese, în împrejurarea asta, agăţat mai mult 
decorativ, ca să se facă plăcere celor de la Bucureşti şi ca 
să deprindă oarecum şi el meseria de grănicer. Toată 
greutatea şi răspunderea de comandant al expediției apăsa 
numai asupra vagmistrului Costache Negrea, care ştia să 
poruncească, se pricepea să cârmuiască şi, la nevoie, să 
taie în carne vie. 

La plecare, căpitanul l-a luat deoparte şi i-a spus: 

— Negrea, în tine mi-e nădejdea, ai grijă de oameni. Să fii 
cu ochii în patru, să nu cădeţi în vreo capcană. Tu dai 
socoteală de toate. 

— Păi, domnul sublocotenent? zâmbi el. 

— Nu ne uităm noi la de-alde ăştia cu caş la gură şi 
gândurile în stele, urmă şeful. Tot tu trebuie să ai grijă şi de 
el. Nu uita că este nepotul colonelului: să mi-l aduci întreg 


227 


nevătămat. Ba, dacă îţi vine bine, trece-i pe seamă vreo 
ispravă. Ne punem bine cu cei de sus. 

— Sublocotenente, se adresă el acestuia, să ai toată 
încrederea în sergentul-major, care e militar încercat, e 
întreg numai devotament şi pricepere. Astea spuse cu 
tonul: tu eşti un papă-lapte, să faci bine şi să asculţi de 
vagmistru. 

Tânărul puse mâna la căciulă şi salută tăcut. N-avea nici 
o veleitate de comandant. Mergea pe cont propriu şi pentru 
plăcerea lui. Era un băiat subţiratic, blând şi plăcut la 
înfăţişare: năltuţ şi bucălat, aducea a fată. Fără ambiţii, 
visător, îndrăgostit de natură, scria necontenit versuri. În 
şcoală, un coleg îi împuiase capul cu frumuseţile peisagiului 
dunărean, măreţia amurgurilor de topaz topit, curgând pe 
pieptul lat al Istrului, sălbăticia exotică a ostroavelor pline 
de flori şi păsări nemaivăzute, minunile pescuitului, bălțile 
înstelate cu nuferi şi înnorate de lebede, jungla de sălcii şi 
răchite adăpostitoare de stupii albinelor sălbatice, aşa că 
uneori când tai un trunchi te pomeneşti cu mierea neagră, 
curgând ca din vrană... Incât toată vara sublocotenentul - şi 
căpitanul îi înlesnise asta - o petrecuse în lotcă, bătând 
cotloanele şi tainiţele malului, ca şi ostroavele, după flori, 
peşti şi păsări, sub cuvânt că inspectează posturile. De 
multe ori îl însoțea vagmistrul Negrea, care începuse să-l 
îndrăgească pentru purtarea lui delicată, fără ifose de 
superior, cu care-l umileau toţi ceilalţi ofiţeri. 

Cât s-au odihnit la Baba-Săracă, vântul şi ninsoarea se 
schimbaseră. Nu mai împroşca alice. Acum un adevărat 
ciclon repezea în ei, din toate părţile, fulgi mari de zăpadă, 
adunaţi cocoloaşe. Zarea, de jur împrejur şi deasupra, se 
întunecase cu posomorâre. Năvălea când crivăţ, când se 
învârtejeau, bufnind în ei, zeci de alte vânturi din toate 


228 


laturile, într-o grozavă încăierare. Totuşi, porniră înainte... 
Mai mult bâjbâiau, cu ochii închişi, cu răsuflările tăiate, cu 
veşmintele când lipite de ei în faţă, când umflate, când 
plesnite şi întoarse peste capetele lor, din spate. De la o 
vreme, nu se mai cunoscu pământ, văzduh, amândouă 
otova. Nu se mai deosebea nimic, nici loc, nici timp, 
amestecate toate într-un haos urlător. 

— Bu... începu  sergentul-major să spuie către 
sublocotenent, dar un pumn greu de vânt îi astupă gura, 
răzbindu-l până în fundul bojocilor şi-l clătină ca o lovitură 
de box. Doar în gând putu să-şi mai urmeze întrebarea 
despre busolă. 

Umblau acum în bobote. Nu mai ştiau încotro. Uraganul, 
dezlănţuit cu toate mâniile lui, îi lua pe sus şi-i purta fără 
voia lor încotro vrea. Trombe uriaşe de viscol îi prindea în 
mijloc, îi răsucea şi-i zvârlea afară ca pe nişte înecaţi. 

Câte o explozie de furtună se spărgea lângă ei, bufnitura 
îi asurzea cu trăsnet de canonadă şi schijele de vânt îi 
plesneau, învineţindu-le carnea, scoţându-le sângele din 
vinele obrajilor, stâlcindu-le plămânii sub presiunea aerului 
proiectat cu violenţă în piepturile buşite. Oamenii, asfixiaţi, 
trăgeau pe gură şi nări, în loc de aer şi văzduh, foloştine 
mari de zăpadă, intrate cu viteza proiectilelor. 

Apoi viforul, parcă sleit de paroxisme, se ostoia puţin şi 
se mulțumea să facă o horă de duhuri albe dănţuind 
împrejurul celor îngăduiţi o clipă să se adune la un loc şi să 
răsufle. 

Umblau, nemaiştiind nici de când, nici încotro, rătăciţi, 
încurcaţi într-o colosală mreajă sură de vânturi împleticite. 
Nu puteau vorbi unul cu altul. Când se prăvălea câte un 
talaz năprasnic de viscol peste ei, gata să-i zboare, se 
prindeau de mâini, se încolăceau peste mijloc, se îndoiau 


229 


toţi odată, snop, şi abia aşa scăpau. 

Nu se gândeau să poposească. Orice oprire le-ar fi fost 
mormânt, noianele de zăpadă atât aşteptau, ca să se 
oprească în ei şi să-i nămeţească. Dar aşa, mişcându-se, tot 
mai izbuteau să se strecoare prin ochiurile goale ale 
viscolului şi să scuture valurile ninsorii de pe ei. 

Deodată, sergentul-major din coasta stângă a pâlcului 
căzu. Un iureş sălbatec îl lovise cu spăimântătorul lui 
catapult de vântoasă peste coşul pieptului, îi pusese piedică 
şi-l trântise cât era de voinic. Negrea vru să strige pe 
sublocotenent, dar nu putu. Se gândi numai fulgerător la el, 
că-l lasă singur într-o cumplită cumpănă, şi-l înfăşură într-o 
ultimă sălbatecă grijă. Şi nu se mai mişcă. E drept că era 
cel mai vârstnic dintre ei, dincolo de patruzeci de ani, dar 
până atunci asta nu se simţise. Sublocotenentul de lângă el 
îşi simţi mâna de care-l ţinea vagmistrul liberă. Pregetă să 
strige, încercă să se plece şi să-l ridice. Ceilalţi, trâmbă, îl 
târâră după ei mai departe. Negrea rămase acolo, cu arma 
sub el, repede schimbat în morman de zăpadă. 
Sublocotenentul gândi doar un singur cuvânt, ivit în mintea 
lui la vederea grozavei scene: teribil”, cu care se 
îndeletnici mereu de aici înainte, morfolindu-l în gură: 
„teribil, teribil”, clătinându-se. 

Ceva mai departe, o altă gigantică icnire a orcanului 
izbucni din benzile albe şi, ca o înfricoşătoare cataractă, îi 
turti, înhăţându-i într-un monstruos teasc de văzduh 
strivitor. 

Inimile, cu sângele tot gonit din toate părţile, năpădit în 
ele, zăboviră câteva clipe din bătaie, smucite din loc. 
Caporalul din partea dreaptă a grupului, izbit de tăişul unei 
enorme lame de taifun, n-avu timp să ducă bine mâna la 
piept, unde simţise o străpunsătură de cuţit fulgerată până- 


230 


n vinele gâtului, şi se prăbuşi din picioare, făr-un cuvânt. 
Sublocotenentul văzu, sau simţi numai, nenorocirea, nici el 
n-a ştiut bine. Se gândi la arma celui pierdut: ar fi trebuit s- 
o ia. Dar nu-i mai păsa. Nu-l mai interesa nici măcar haotica 
poezie a cataclismului. Paşii îl târau automat, odată cu 
ceilalţi, mai departe, indiferent dacă înainte sau îndărăt. 

Apoi începură să se răzleţească, nepăsători, singuri şi 
uitaţi chiar de ei înşişi, în orbenia unui amurg apocaliptic, 
care-i înghiţea unul câte unul în adâncurile gâtlejurilor lui 
de balaur cosmic, din care vărsa rafale de vânt veninos şi 
îngheţat. Viscolul ajunsese culmea. În încleştările lui, firea 
întreagă se zvârcolea cu mugetele şi ţipetele trâmbiţelor 
judecății de apoi, şi lumea, apucată de colosale convulsiuni, 
se zbătea într-un soi de isterie universală, posedată, 
călărită de toate legiunile vânturilor demoniace. 

Trăiră totuşi o ultimă aţâţare tulbure a tuturor puterilor 
din ei aţintite asupra primejdiei. Ajunseră la exaltarea 
nefirească, unică a supremei spaime, refugiaţi în piscurile 
necunoscute ale fiinţei lor stoarse de ananghie. Mai aveau 
un pas ca să salte dincolo, în neant. 

Nu visau, nu slăbeau... Se dezlânau. 

Sufletele, nu cugetele - nu mai aveau -, sufletele lor se 
desfăceau de ei, îi părăseau lucide, ca să se ducă în alte 
părţi, unele acasă, la cald, la părinţi, altele numai într-o 
grădină cu flori, lăsând sleite acolo trupurile ajunse 
nefolositoare. 

Sublocotenentul se întorcea la lotca lui însoţit de majorul 
Negrea, care-l călăuzea printre ostroave. Pierduţi, năuciţi, 
spulberaţi, din ce în ce se ştergeau... Şi găsind alte alinări 
aiurea, tot mai moi, se lăsau pieirii. 

Atunci, un glas puternic răzbătu până la ei. Răsună o 
comandă limpede: „Stai!”, care-i deşteptă, şi din urmă se 


231 


ivi şi îi ajunse sergentul-major Costache Negrea. Cum a 
putut să se scoale şi să se despotmolească, singur, sau 
ajutat de altcineva, nimeni nu l-a întrebat. L-au primit cu 
însufleţire şi s-au bucurat. Înota prin nămeţi voiniceşte, 
scuturând din cap şi umeri, şi vântul nu putea să-i facă 
nimic. 

— Drepţi!... porunci el. 

Oamenii, ca prin farmec, se îndreptară şi se înţepeniră. 

— Strângeţi rândurile!... 

Şi ei se buluciră, nemaiţinând seamă de opintirile vijeliei. 
Pâlcul decapitat îşi pusese capul la loc. Nu le păsa unde 
lipsise şi cum răsărise; îl ştiau vârtos şi vrednic şi le era de 
ajuns. 

Singur ofiţerul se gândi că visează. Dar numaidecât îşi 
dete seama că e iar treaz, întors din aromeala când 
alunecase câteva clipe cu lotca. 

Acum simţea şi mai aprig, până la măduvă, muşcăturile 
gerului, bătaia cu vergele de oţel a crivăţului, carnea 
zdrobită de sforţările şi ostenelile împinse dincolo de 
marginile răbdării. 

Nu... asta nu era moartea dulce, halucinaţiile celor ce 
pier îngheţaţi, plutind în viziunea unor fericiri cereşti. Şi îşi 
aminti de „Fetiţa cu chibrituri” a lui Andersen urcând din 
ger de-a dreptul în paradis. Pe când el, dimpotrivă, el se 
zbătea aici pe loc, ca şi mai înainte, în cumplita realitate a 
uraganului de zăpadă, în care Negrea, chemat de grija 
răspunderilor, intra din nou alături de ei şi lupta cu urgia 
care se pornea iar. 

— Domnule sublocotenent, zise vagmistrul scurt, vă rog 
să-mi treceţi mie comanda. Sunteţi lăsaţi toţi în 
răspunderea mea. 

Sublocotenentul dete învoire în gând. 


232 


— Trebuie, urmă Costache Negrea, să ne alcătuim în 
formaţie de atac, adică în unghi, ca stolul de cocori 
împotriva vântului; nu desfăşuraţi, ca acum. 

Ofiţerul nu pricepea, majorul îl lămuri: 

— Cu mine în vârf, şi ceilalţi aşezaţi în rânduri, unul în 
spatele celuilalt, facem un fel de pană înfiptă în vifor, pe 
care-l străpungem. Şivoaiele vântului tăiat în două ni se 
scurg apoi pe lături. Ca la apărătorile puse înaintea 
picioarelor de poduri, încheie el. 

— Caporal! strigă apoi. 

Sublocotenentul, în gând sau tare - nu-şi mai amintea - îi 
spuse că acesta căzuse sub ochii lui şi n-avea să se mai 
ridice. 

Negrea îi auzi glasul său gândul, că răspunse: 

— L-am sculat eu şi i-am ordonat să mă urmeze. Hei, 
caporal, unde întârzii? Şi privi sever în urmă. 

Din amarul vărsat înapoia lor, din mugitorul potop de 
vânt şi ninsoare, se desfăcu o umbră şi numaidecât 
caporalul Ilie Ţintoi făcu drepţi. 

— Dezleagă frânghiile, îi porunci vagmistrul, că oamenii 
nu pot. Trebuie să-i ferecăm snop, la un loc. 

In acest timp zăpada se bulucea în ei, clădită troian, ca 
să se împrăştie iar sub groaznicele bubuituri de artilerie 
grea ale viforului tot mai înverşunat. 

— Repede, repede! poruncea Negrea, descingându-se şi 
pe el şi pe alţii de funiile pregătite anume pentru prizonieri. 

Deodată, viscolul, uimit parcă, se opri puţin, ca să-i 
privească, vrăjit. 

— Treceţi în faţă, voi, Marine şi lordache, şi cu mâinile-i 
vânjoase vagmistrul ţintui locului doi vlăjgani, cei mai înalţi 
din grup. 

— Leagă-i cot la cot şi peste mijloace, cât mai strâns şi 


233 


mai zdravăn. 

Cât ai clipi, caporalul împlini porunca. Mâinile îi lucrau 
sprintene, degetele se mişcau îndeletnice!, fără să le pese 
de gerul ce amorţise pe ale camarazilor. 

— Vasile şi lon, la rând în spatele ăstora... Domnule 
sublocotenent, locul dumneavoastră este aici, între 
haidamacii ăştia, şi vâri pe tânăr în mijlocul celui deal 
doilea şir. 

Ofiţerul simţi numai forţa din braţul lui Negrea, care-l 
muta din loc în loc. Pe el însă nu-l putu prinde şi apuca: îi 
alunecă din pipăitul lui nimicit de ger. Cei trei inşi, îndesaţi 
unul în altul, fură încătuşaţi cot la cot şi peste brâie. 

Cu ceilalţi cinci soldaţi rămaşi făcu un al treilea şir, 
aşijderi înlănţuiţi cu funii, între ei, pe care-l înghesui în 
dosul celorlalte două. Pe urmă îi împleti pe toţi împreună, 
înnodând şirurile de oameni între ele, cu frânghii petrecute 
acum de la soldatul din faţă, prin cel din mijloc, la cel din 
spate, încrucişate cu celelalte legături pe lat. Ca să-i 
alcătuie cât mai grabnic, treceau amândoi slobozi peste 
orice piedică, pătrundeau nestânjeniţi printre cei ce, odată 
legaţi, se iţeau prin ochiurile reţelei, se strecurau de-a 
dreptul ca nişte năluci prin nodurile dintre trupurile 
ferecate, sau poate chiar prin trupuri, ostaşii nu-şi dau bine 
seama şi nu se uimeau: era ceva firesc atunci, cerut de 
urgenţa deznădăjduită a împrejurării. 

Oamenii stau acum prinşi ca o singură vietate în ochiurile 
unui năvod de funii din care nimeni nu mai putea ieşi, dar şi 
nici unul nu se mai putea pierde. 

De-ar fi căzut cineva, falanga îl ţinea drept şi-l ducea cu 
ea înainte. Numai toţi odată ar fi putut fi doborâţi, şi asta 
era mai greu. 


1 Neocupat, liber de muncă. 
234 


Totul s-a petrecut uimitor de repede, sub şarjele 
desperate ale viforului, care, înciudat, se pornise mai aprig. 

— Eu mă aşez ca bătrânul cocor în vârf, călăuză, spuse 
Negrea, şi trecu în faţa celui dintâi şir. Tu, Ilie, porunci el 
caporalului, treci în spate, ariergardă, în dreptul domnului 
sublocotenent, ca să-l aperi. În câteva ceasuri suntem 
îndărăt la cazarmă. Răspund eu. Cum v-am luat, aşa 
trebuie să vă dau în primire... Înainte, marş! 

Şi alcătuirea asta porni în hăul orbitor şi asurzitor al 
viscolului, ca un animal monstruos, îndârjit de cumplitele 
avalanşe de plesne şi bătăi ce curgeau peste el din toate 
părţile. 

Mergeau... şi nu se mai sinchiseau încotro. Ştiau numai 
că acolo, în fruntea lor, cârmuieşte sergentul-major Negrea, 
şi înapoi veghează caporalul Ilie Ţintoi, care trebuie să-i 
scoată la liman: altfel răspund. 

Mergeau... şi în mers adormeau. Se deşteptau în grozave 
detunături, fără să poată deschide ochii, umflaţi şi sângeraţi 
de usturimile vijeliei. Moţăiau câţiva paşi şi iar adormeau, 
târându-se prin mijlocul unei enorme bătălii cu stihiile 
răsturnate, care, învrăjbite, îşi schimbau din clipă în clipă 
tactica şi armele. 

Aci, cavalcade nechezătoare de valkirii, cu plete fuioare 
de viscol maturând cerul, îi străpungeau cu grindini de lănci 
şi săgeți repezite din apus. 

Aci, cohorte de arhangheli polari scăpate din infernurile 
Nordului îi izbeau în dos cu aripile lor de gheaţă flexibilă. 

Când abisurile opace din faţă îi mitraliau, când îi 
şfichiuiau, cu şuiere înfricoşătoare, averse de cnuturi 
ardeiate lungi de-o poştă, sau îi retezau din dreapta tăişuri 
de coase năprasnice, ascuţite necontenit pe arcerele 
crivăţului scrâşnitor. 


235 


Pentru ca apoi, la un semnal de răcnet îngrozitor, să le 
dea asalt toate deodată la un loc. Dar cele mai cumplite 
erau suflurile exploziilor de nevăzute bombe încărcate cu 
aer lichid îngheţat, care cu trăsnete îi încovoia până lângă 
pământ. 

Lungă, chinuitoare, nemaisfârşită târşâire cu poticneli, 
opintiri şi iar poticneli. 

Dar domnul vagmistru nu îngăduia cu nici un chip cât de 
mic popas. Mereu de strajă în vârful formaţiei, poruncea şi 
viscolului din faţă, pe care el, ca o carenă vie, îl despica 
vârtos cu pieptul deschis, comanda şi oamenilor dinapoi. 

Uneori, ghicind amorţeala, paralizia voinţei ofițerului, 
căuta să-l trezească şi sa-l mângâie. 

— Lasă, domnule sublocotenent, strigă el peste capul 
furtunii, fără să-i pese de căluşul ce-i punea viscolul, acum 
vine primăvara. leşim iar cu lotca după nuferi şi crini în 
bălți. Vă aduceţi aminte de lanurile de stânjeni sălbatici? 

Dar bolțile curpenilor înfloriţi, agăţate cu zorele sălbatice, 
pe sub care treceam urmărind de departe lebedele? Şi teii 
din ostrovul mierlelor? Ca mâine ne întoarcem la ele... 

— Caporalul Ilie! 

— Ordin. 

— Cum e acolo, în spate? 

— Este bine, să trăiţi. Fiţi fără grijă. 

Glasurile lor găurind pâslele învârtejite ale furtunii se 
auzeau prin tot huietul oceanic al văzduhului turbat. 

După câteva şovăiri şi încercări, Negrea găsise şi 
apucase direcţia ciclonului: îşi potrivi trâmba de oameni aşa 
ca să i-o ducă vântul puţin pieziş dinapoi, ca pe o corabie 
fugind înaintea furtunii. 

Curând, sau cu mult mai târziu - nici unul n-a ştiut să 
spuie - vagmistrul strigă: 


236 


— Am ajuns! 

Se aflau între nişte troiane uriaşe ca nişte movile de 
zăpadă, clădite peste ceva de dedesubt. Intre ele, oarecare 
linişte, şi larma puţin mai stăvilită. 

— Casele! Intrăm în oraş... arăta bucuros călăuza. Uite şi 
cazarma! 

Adevărul era că nu se mai cunoştea decât o nămestie 
albă ca o căpăţână de deal oblu, pe care, sus, se dau peste 
cap vântoasele, spulberând fumuri subţiri de zăpadă. 
Pereţi, acoperiş, uşi, străşini, tăinuite, îngropate în zidăria 
de nea bătătorită de maiurile vijeliei, în chip de cetate 
înaltă. 

— Ei drăcie! bodogăni vagmistrul, vorbind singur. Pe 
unde intrăm acum?... Nici măcar o crăpătură în partea asta. 
Nămeţii au astupat totul. Ilie, să-i dăm ocol şi să ieşim în 
latura dincotro suflă crivățul. 

În coasta de răsărit, adevărat, bătătura era aproape 
stearpă. Aci zăpada nu se putuse aciua o clipă de răul 
vântului furios, care nu-i da răgaz să se aşeze, ci 
numaidecât şi necontenit o sufla dincolo peste acoperişul 
copleşit. 

— llie, ia lopată şi desfundă colo... 

Numaidecât caporalul descoperi pragul şi ţâţânile unei 
uşi... Vagmistrul bocăni cu cizma în lemnul îngheţat. 

— După mine, băieţi! 

Şi Negrea, săltând cu umărul fiarele  înţepenite, 
deschise... Se  treziră într-o încăpere  nedesluşită, 
întunecată. 

— Desfă-i, Ilie, ca să se poată culca. 

Nu-i mai deznodară, ci tăiară cu cuțitul frânghiile 
îngheţate, despărţind doar oamenii care rămaseră cu 
căpătâiele şi curmeiele funiilor atârnate de coate şi de 


237 


mijlocuri. 

Faţă de cumpăna prin care trecuseră, aci se simţea o 
uşoară boare călduţă. Pereţii şi ferestrele, căptuşite pe 
afară cu stânjeni de zăpadă groasă, îi apărau de mâniile 
care-i zdrobiseră şi de vacarmul ce-i înnebunise şi care 
acum se auzea ca înfundat în depărtări. 

O destindere, o dulceaţă, o moleşeală de copil mic pus la 
sânul mamei îi cuprinse. Ochii lor îndureraţi se puteau 
deschide măcar să clipească şi să-şi scuture lacrimile. 

— Domnule sublocotenent, dumneavoastră aşezaţi-vă 
aici lângă sobă. 

Şi Negrea, luându-l de subţiori, îl puse lângă o vatră albă 
şi caldă. 

— Voi, îndemnă el oamenii, lungiţi-vă aici în patul ăsta 
lung, plin cu paie. Care nu aveţi loc, treceţi lângă domnul 
ofiţer. 

— Îţi mulţumesc, dragă Negrea, ne-ai scăpat viaţa, rosti 
cu glas stins tânărul. Te rog culcă-te şi dumneata lângă 
mine. Eşti istovit... 

— Nu pot, domnule sublocotenent. Eu şi caporalul trebuie 
să ne întoarcem. În zăpăceală ne-am uitat armele. Ne 
ducem să le luăm din zăpadă unde au căzut. 

Motivul i se păru sublocotenentului foarte serios, nu mai 
stărui şi îndată alunecă în somn adânc. Oamenii se 
trântiseră şi căzuseră, plumb, care pe unde apucară. 
Nimeni nu i-a văzut când au ieşit, uşa se închisese, veriga 
se aşeză la loc. 


Peste treizeci şi şase de ceasuri, când viscolul se ostoise, 
gospodarul Ganciu Kola din satul Beşliţa, din Bulgaria, la 


238 


şapte kilometri depărtare de Dunăre, îndrăzni să iasă din 
casă, după ce cu multă caznă izbutise s-o desfunde dintr-un 
gorgan de nea. Cea dintâi grijă a lui a fost să se ducă la 
grajd. Avea vite care flămânzeau şi însetau închise acolo de 
trei zile încheiate. Nu băgă de seamă la început că intrarea 
fusese dichisită şi că veriga s-a lăsat scoasă fără mare 
greutate. Deschise uşa. Ziua năvăli cu lumină înăuntru. 
Animalele îl simţiră şi se mişcară, lihnite... Ganciu intră şi 
înaintă; clipind, se opri şi căscă gura: acolo, alături de vite 
şi între picioarele lor, zăceau pe paie nişte momâi înfofolite 
în straie de pe care încă nu se scuturase zăpada. Unii 
lungiţi în ieslea încăpătoare. Nu se mişcară. Păreau morţi. 
Bulgarul se sperie. La început vru să fugă, să strige... Işi luă 
seama: cine putea să-l audă şi să sară? Satul era 
înmormântat în nămeţi. Privi mai cercetător şi ascultă. Se 
auzea cum sforăie. Nu erau deci morţi. Atunci tâlhari? Hoţi 
de vite prinşi de viscol? Ce să facă? Lucrul cel mai cuminte 
era să alerge la jandarmerie. Dar cum? Toate ulițele erau 
înfundate. Ar fi trebuit să sară din acoperiş în acoperiş până 
acolo. 

Vitele se uitau la el şi mugeau uşor... Cereau mâncare şi 
se mirau că nu le dă. El privi şi ascultă din nou. Oaspeţii 
nepoftiţi dormeau buştean, nu se prefăceau. Se hotărî să 
îngrijească mai întâi de dobitoace. Se strecură binişor în 
pod şi dete jos fân, priveghind ce se întâmplă şi gata s-o 
zbughească. Adormiţii nu se clintiră. leşi apoi şi se întoarse 
cu căldările de apă, pe care le puse lângă uşă, ca la nevoie 
s-o poată încuia peste cei dinăuntru. Vitele se apropiară şi 
se adăpară pe rând. 

Ele umblau încet, grijulii să nu calce oamenii ce se 
odihneau printre ele... Vaca bălană, culcată în fund, 
nemişcată până atunci, se sculă şi ea greoaie, abia ducând 


239 


puiul din burtă... Omul care dormea ghemuit în ea, la cald, 
ca pe o vatră, se rostogoli şi se trezi. Căscă. Se întinse, 
deschise ochii. Era sublocotenentul. Se ridică apoi în şezut 
şi privi curios de jur împrejur. Nu se dumirea deloc. Repede 
îşi aminti de toate. Ar fi trebuit să se găsească în odaia cea 
mare a cazărmii, unde-i vârâse sergentul-major. Şi acum 
cine-i strămutase în alt loc necunoscut? Se ridică în 
picioare. Bulgarul nu mai aşteptă, ţâşni afară, trase uşa şi o 
încuie... Apoi alergă să ia toporul, puşca... Dar îi fu teamă, 
prea erau mulţi vrăjmaşi. Tot la jandarmi trebuia să 
răzbească. 

Sublocotenentul rămase în întuneric. Dar cu încetul ochii i 
se obişnuiră şi el prinse să zărească prin întunecimea odăii, 
unde se mişcau umbrele vitelor... Nu pricepea; înciudat, 
strigă. Nici un ostaş nu răspunse. Bâjbâi şi găsi pe unul de 
lângă el. II apucă de braţ şi-l zgâlţâi... Dormea încă şi abia îl 
deşteptă. 

— Scoală, lordache! 

Omul se trezea greu şi nu se desluşea... 

— Haide, scoală-i pe toţi, porunci ofiţerul. Şi nu se lăsă 
până ce nu-i trezi, unul câte unul. 

Oamenii căscau, se ridicau, îşi trosneau oasele, se 
trânteau la loc, se-ntorceau pe partea cealaltă. Câţiva se 
treziră de-a binelea. Ofiţerul izbutise să scoată lanterna şi 
le-o puse aprinsă în ochi... 

— Unde suntem noi, mă băieţi? întrebă el plin de 
nelinişte. 

— În cazarmă, domnule sublocotenent, răspunseră unii. 

— Asta e cazarmă? izbucni el. Voi nu vedeţi? Uite, vite, 
iesle, bălegar. Negrea ne-a închis într-un coşar. 

— Nu se poate, domnule sublocotenent. Domnul major 
Negrea are grijă de noi şi răspunde, îl întâmpină unul 


240 


aproape certându-l. 

— Dacă e aşa, unde-i acum? Ne-a lăsat singuri. Ne-a 
părăsit şi el, şi caporalul. 

Grănicerii se uimiră. Aşa era, gradaţii nu se găseau lângă 
ei. 

— S-o fi dus după ajutoare, îşi dete cu părerea cel mai 
isteţ. Să-i aşteptăm. 

— Până atunci să mâncăm ceva, că m-am upit de foame, 
propuse altul. 

Se desfăcură deci, mai întâi, de frânghiile ce-i înfăşurau 
încă, cotrobăiră sacii cu merinde, ronţăiră pezmeţii tari ca 
cremenea şi conservele îngheţate bocnă. Gâlgâiră lung din 
bidoanele cu rachiu. Se ospătară bine şi iar se culcară. 

Numai sublocotenentul nu putea sta locului. Umbla în 
lung şi în lat măsurând încăperea, ocoli vitele, dete cu 
pumnii în pereţi, erau de bârne. Bătu în uşă şi o zgudui, se 
arăta solidă şi încuiată pe dinafară. Nu mai încăpea 
îndoială, se găseau închişi într-un staul. 

Un fel de panică îl cuprinse. Ascultă cu tot ascuţişul 
auzului la pândă. De afară nu se mai auzea nimic. Viforul 
încetase. Şi el vrea cu orice chip să iasă, să scape de acolo, 
unde simţea sigur o primejdie. 

Sculă iar câţiva ostaşi, cu porunca să spargă uşa... Toţi se 
împotriviră cu tărie. 

— Nu se poate, d-le sublocotenent. Dăm de bucluc. 
Stricăm efectele statului... Trebuie să aşteptăm pe domnul 
vagmistru Negrea. El e tatăl nostru. 

La amintirea lui Negrea, ofiţerul se mai linişti. Şi o lungă 
aşteptare se întinse iar peste ei, învrâstată cu somnuri 
adânci, apoi mâncare şi iar somnuri. 

Târziu, un zgomot, mai puternic decât un râcâit, la uşă, 
care se crăpă sfioasă, încet-încet şi cu mare băgare de 


241 


seamă; un ostaş scăpată strecurat înăuntru, apoi altul şi 
altul, toţi cu armele întinse. Noii-sosiţi nu zăreau, veniţi de 
la lumină, deocamdată bine, dar cei dinăuntru îi vedeau 
desluşit şi se bucurară. 

— Vedeţi, domnule sublocotenent, tot la cazarmă 
suntem. Uite, camarazii vin să ne scoată. 

— Domnule sergent-major Negrea, suntem aici! răcni 
voios unul din ei. 

Dar Negrea nu se arătă. Îi înconjură îndată un lanţ de 
soldaţi muţi, în uniforme verzi, cu puştile în bătaie: 
jandarmi bulgari. 

— Coi Ste vie? se răsti cineva dintre ei, un gradat de 
bună seamă, somându-i ameninţător şi aşteptând încruntat 
cu degetul pe trăgaci. 

Sublocotenentul nu înţelegea limba în care li se vorbea, 
dar pricepu îndată situaţia: rătăciseră şi intraseră în ţară 
streină. 

— Ce spune? se adresă el oamenilor săi. 

— Zice pe bulgăreşte că cine suntem, tălmăci unul. 

— Intreabă-i unde ne aflăm, porunci el. 

— Căcvo tersite tuc?... 

— Spuneţi voi mai întâi ce căutaţi aici, hoţilor, izbucni 
bulgarul. 

— Povesteşte-le cum am ajuns la ei, fără să ştim şi să 
vrem. 

Dar bulgarii, încăpăţânaţi, înjurau mânioşi, refuzând orice 
încercare de lămurire. 

Soldaţii noştri, ştiindu-se nevinovaţi, şedeau şi primeau 
toate, miraţi, dar liniștiți. Ceea ce dădu îndrăzneală 
jandarmilor să-i apuce şi să-i facă prizonieri, fără 
împotrivire. Aşa e rânduiala. 

A fost pricină mare de tămbălău diplomatic şi politic, 


242 


chiar cu burzuluiala militărească, între cele două ţări 
vecine.  Incălcarea teritoriului bulgar de către trupe 
româneşti înarmate, cu un ofiţer în frunte. Atac mişelesc 
împotriva jandarmilor bulgari, care, apărându-se eroic, au 
capturat pe inamicul îndrăzneţ... etc., etc. 

După o droaie de schimburi de telegrame şi note, 
anchete, convorbiri şi paraconvorbiri, conflictul s-a aplanat, 
prizonierii fură puşi în libertate după împlinirea 
formalităţilor de rigoare şi predati autorităţilor româneşti, la 
punctul de vamă G... 

Aici alte anchete, şi mai plicticoase. Povestea lor, spusă 
la fel, de ofiţer şi de fiecare soldat cercetat în parte, fu 
oficial primită şi crezută. Ca să se dreagă înfruntarea şi ca 
să ne luăm şi noi satisfacția, grănicerii fură înălţaţi la rangul 
de eroi, brutalizaţi de bulgarii duşmănoşi, cu care s-au 
purtat mai mult decât cavalereşte... etc., etc. 

Rămânea însă neexplicată enigma sergentului-major 
Negrea şi a caporalului Ilie Ţintoi. Unde şi pentru ce 
dispăruseră. După ce se purtaseră cu atâta pricepere şi 
devotament. 

Toţi îşi dădeau cu părerea că dezertaseră amândoi, de 
teama răspunderii, şi rămăseseră ascunşi în Bulgaria. 
Semnalmentele lor fură trimise tuturor autorităţilor 
poliţieneşti de acolo. 

Numai sublocotenentul Viorel Petre credea altfel şi 
altceva. Nu spunea ce anume. Cerea însă foarte stăruitor 
îngăduinţă şi soldaţi, ca să facă el personal nişte cercetări 
speciale la Baba-Săracă. 

Fu socotit nebun. Dar cum ameninţa că pleacă singur, i 
se făcu gustul. 

leşise iar soarele. Pământul se ascundea sub zăbloc de 
zăpadă, ici afinată, colo spulberată, în unele locuri 


243 


grămădită troiene, după toanele vântului şi ale piedicilor 
ce-i stăteau în cale. 

Sublocotenentul Viorel Petre cu o poteră de soldaţi luă în 
cercetare postată cu postată tot cuprinsul, împrejurul şi 
dincolo de punctul Baba-Săracă. | se întipărise scena când 
căzuse sergentul-major Negrea şi ţinea bine minte că atunci 
viscolul îi bătea în urechea stângă. Se călăuzi după direcţia 
asta, prubuluind timpul şi numărând paşii, refăcuţi acum 
din nou în amintire, de la popas înainte. 

La două sute de paşi dăinuia un troian mare, moşoroit 
peste o piedică. 

— Aici! porunci el. 

Lopeţile descoperiră pe vagmistrul Negrea. Nu se clintise. 
Sta lungit cu faţa în jos, cum căzuse, cu arma sub el. 
Soldaţii îl dezgrădiniră şi-l curăţară de zăpadă. 

Ceva mai departe, sub alt morman, descoperiră pe 
caporal. Ilie Ţintoi scăpase arma din mâna dusă spre 
inimă... şi zăcea prăbuşit într-o rână, cu o grozavă suferinţă 
pe chip. Camarazii îl scuturară de ninsoare şi-l aşezară 
lângă sergentul major. 

Amândouă leşurile odihneau acum alături pe un linţoliu 
alb, întins cât valea Dunării. 

Sublocotenentul îngenunche, dar nu pentru o rugăciune. 
Cu mâini lacome, el descheie, pipăi şi căută întâi pe 
Negrea, sub manta. Soldaţii crezură că ofiţerul a înnebunit 
de-a binelea. Funia cu care majorul la plecare se încinsese 
peste tunică şi cu care-l înfăşurase pe el când alcătuise în 
vifor falangă, funia lipsea. 

Fără şovăire, sublocotenentul trecu la celălalt mort. 
Smuci mantaua, desfăcu în lături pulpanele ţepene de ger, 
ca un profanator. Nici caporalul nu mai avea frânghia cu 
care plecase din cazarmă. Amândouă se aflau în altă 


244 


parte... Ancheta găsise şi reconstituise unsprezece funii, cu 
care cei doi dezertori legaseră oamenii: două ale lor şi nouă 
ale soldaţilor. Sublocotenentul nu luase nici una. 

Îngenuncheat asupra lor, Viorel Petre nu se mai sătura 
privindu-i, de astă dată pentru o altă nepipăită cercetare... 
vorbea cu ei, vorbe de gând, aşa cum făcuse când, într-o 
supremă, misterioasă încordare, închegaţi din arzimea 
dragostei şi a devotamentului, ei îl ocrotiseră şi-l scoseseră 
din ţinuturile morţii. 


Luni, 31 mai şi marţi 1 iunie 1954 


245 


[DRUM ŞI POPAS] 


I. PREGĂTIRILE 


PLOAIA ŞI VREMEA rea ce ne prigoniseră de atâtea zile 
parcă s-au îndurat astăzi să ne lase să pornim: asta este 
cea dintâi călătorie, şi câte plănuisem! 

Căruţa e pregătită, boii, blânzi şi răbdători, aşteaptă 
rumegând. Din curte se simte în casă un zor, o grabă, s-aud 
foşnete de rochii, umbre repezi, glasuri uşoare se-ntreabă şi 
îşi răspund. 

Cu toate astea, eu nu sunt încă hotărât să merg. Am fost 
atât de norocoşi până acum, încât liniştea asta neaşteptată 
mi-e teamă să nu fie o cursă ce ne-o întind ploaia şi vremea 
rea, ca să-şi bată apoi şi mai bine joc de noi. Şi în adevăr, 
pe cer se rostogolesc mereu norii, ca nişte clăbuci uriaşi de 
fum plumburii, greoi, fără să le pese de cioburile zvârlite de 
Marioara pe foc, nici de cuțitul înfipt în pământ. Mă mir că 
Fluturica n-a ieşit încă să-i mai... admonesteze! 

In sfârşit, cineva dinăuntru strigă: gata! Şi micii călători 
coboară treptele. Trebuie să mă hotărăsc ce fac. A/ea jacta 
est! - cu inima-n dinţi şi curajul în... picioare, pornesc şi eu, 
deocamdată în urma căruţei. 

246 


II. DRUMUL 


Cu TOTUL SUNTEM NOUĂ fiinţe vii şi un lucru neînsufleţit 
- adică: o căruţă, doi boi şi şapte oameni. Din aceştia toţi, 
căruţa nu ştie încotro merge - nici n-are, de altminteri, 
nevoie; boii ce se târăsc, deşi ar avea dreptul să ştie cei 
dintâi, nici nu sunt măcar întrebaţi dacă au plăcere să ne 
ducă, dar să mai ştie încă locul unde! Cărăuşul nu ştie 
altceva decât să mâie boii... - e ţăran fără ştiinţă de carte! 
Ceilalţi călători sunt streini de partea locului şi, din păcate, 
aparţin sexului grațios, dar... slab, aşa că, chiar dacă ar 
cunoaşte drumul ăsta nu le-ar sluji la nimic, deoarece legile 
societăţii cer ca femeile să fie întotdeauna conduse (?) de... 
bărbaţi! 

Insă din cele patru fiinţe bărbăteşti, câte suntem - doi 
boi, cărăuşul şi cu mine, - numai eu singur ştiu drumul şi 
trebuie deci să conduc caravana. Pentru asta, cocoşat sub 
greutatea acestei grozave răspunderi... de maestru de 
ceremonii, pornesc ursuz la cincizeci de paşi înaintea 
căruţei. 

In dimineaţa posacă de toamnă lumina se prelinge 
lenevoasă prin norii zdrenţuiţi de vânt, un vânt rece de 
miazănoapte - copacii, încă verzi şi plini de viaţă, se zbat cu 
putere sub îmbrăţişările lui îngheţate; dar vântul biruie şi 
frunzele smulse zboară. 

In tot lungul drumului, la dreapta, ni se desfăşoară valea 
Buzăului, largă şi plină de aburii dimineţii. Insule de sălcii şi 
plopi argintii taie din când în când cursul întortocheat al 
apei, dar Buzăul, liniştit şi nepăsător, îşi vede de cale. 


247 


Uneori pare că stă pe loc, strâns pe malurile joase de lut 
galben: atunci seamănă cu o sabie de oţel strălucitor 
zvârlită departe în câmpuri. 

În stânga, dealuri mărunte, pline de pomi roditori, se 
ridică unele sub altele ca treptele unei scări uriaşe, până ce 
se pier, departe în zarea Carpaţilor sinelii. Şi pretutindeni, 
risipite pe văi şi coline, sate înecate în ceaţă... 

Eu, fără să vreau, am luat-o prea înainte - în Târcov mă 
abat la un han să aştept căruţa, şi fac trataţie cu... covrigi... 
De aici mergem împreună - mă ţin cu mâna de ţepuşul 
carului şi tac. 

De altfel, călătorii tac cu toţii, fără să fie vreo 
stinghereală; dimpotrivă. Fiecăruia i se oglindeşte în ochi şi 
pe chip sufletul plin, plin de lucruri pe care numai el le 
cunoaşte. Eu, de pildă, tac şi mă gândesc la ei, la aceşti 
călători, şi caut să-mi închipui ce se petrece în sufletul lor. 
La sora mea - ştiu; Marioara e lesne de ghicit; în sufletul 
bătrânei bănuiesc că nu e nimic... poate făcea acelaşi drum 
în tinereţe. Dar ceilalţi doi călători, unul bolnav, plin de silă, 
celălalt întunecat şi tăcut? Toată viaţa li s-a strâns în ochii 
plini de taină, aţintiţi asupra zărilor necunoscute. Ce 
stăpâneşte cu atâta putere sufletul lor?! Să fie admiraţia 
naturii? Dar ce poate să le mai spuie lor natura, această 
mamă vitregă şi oarbă, natura care veşnic i-a trădat până 
acum, [dându-le] la douăzeci de ani, unuia boala, celuilalt 
înfrângerea! 

Şi îmi rămâne nepătruns sufletul tovarăşilor mei de 
călătorie... 

Ne-am apropiat de schit... Şoimii zvelţi şi cutezători ne 
taie toată vederea spre stânga; rămâne doar valea largă, 
pe unde privirea caută să zboare departe, tot mai departe. 


248 


III. AM AJUNS 


TOATĂ GRIJA ŞI RĂSPUNDEREA mea de maestru de 
ceremonii se risipeşte, cum s-au risipit norii şi ceața de azi- 
dimineaţă. Totul se petrece aşa de simplu! Suntem bine 
primiţi, ospătaţi, odihniţi. Acum şedem de vorbă cu maica 
gazdă, al cărei nume - Stavrofilia - ne încâlceşte grozav 
limbile. E aproape tânără şi tinereţea tovarăşilor mei de 
călătorie o face aproape veselă, de o veselie tristă... Se 
plânge de traiul greu şi sărăcăcios al mănăstirii, de iernile 
lungi, grele şi pline de urât, pe urmă glumeşte voioasă. 

Unul din tovarăşi, o fată ciudată, se roagă de maică s-o 
gătească cu vestminte călugăreşti, şi aceasta se prinde 
bucuroasă: culionul e aşezat pe frunte, peste el - tulpanul 
alb... apoi, basmaua neagră. Rasa prinde de minune trupul 
zvelt şi plin. Camilafca subţire de borangic încadrează ca o 
ramă îndoliată chipul alb şi rotund. Toţi privim uimiţi: în faţa 
noastră e tipul... prototipul călugăriţei! E atâta armonie 
între vestmintele largi şi mohorâte şi înfăţişarea resemnată, 
tristă şi calmă a fetei; atâta contrast între tinereţea şi 
frăgezimea copilei şi asprimea rasei, încât fără voie îmi 
trece prin cap gândul că fata a fost predestinată pentru 
acest vestmânt, şi vestmântul pentru fată! _ 

Mi-e aproape groază, dar îmi ţin cumpătul. In sfârşit, 
tovarăşul de călătorie leapădă cernitele haine - doliul unei 
întregi vieţi pierdute - şi toţi răsuflăm mai uşuraţi, eu am o 
impresie vagă de primejdie înlăturată şi zâmbesc prosteşte, 
fără să-mi dau seama. Ceva dureros însă îmi strânge inima. 
Ce-i lipseşte acestei fiinţe ca să fie cu adevărat călugăriţă? 
Doar hainele! Încolo, aceeaşi viaţă sarbădă, goală, închisă 
şi fără bucurii. La vârsta când ceilalţi sunt copii, ea poartă 


249 


întreaga povară a durerii, a lipsei şi a singurătăţii. Umilită şi 
îngenunchiată de soartă, are un singur tovarăş: urâtul - 
urâtul lânced şi înăbugşitor. Nu aşteaptă nimic, n-o cheamă 
nimic! Tot ce are înalt ca simtire, ca aspirații, îi doarme în 
suflet într-o amorţeală vecină cu moartea... 

Şi mă miră atâta curaj încă, atâta calm şi atâta hotărâre 
la dânsa. Unde să-şi aibă izvorul, în alcătuirea fiziologică 
sau în tăria morală?! 

Şi ce ispite, când în jurul tău vezi atâţia agăţându-se de-o 
nădejde, deschizând braţele unei iluzii, zâmbind unei 
amintiri fericite... unii bucurându-se chiar de o bucurie 
adevărată, pe când tu n-ai decât urâtul şi dezgustul! 

Şi totuşi ceva mă opreşte să o plâng, mai degrabă o 
pizmuiesc! E atâta seninătate, atâta nobleţe în suferinţă! E 
atât de rodnică în simţiri şi cugetări durerea! Suferinţă şi 
durere, iată uneltele - plugul şi sapa - cu care se brăzdează 
adânc sufletele care au să dea o scumpă şi îmbelşugată 
recoltă, recoltă din care se hrănesc ca nişte trântori toţi 
ceilalţi care n-au timp decât să-şi mistuiască propriile 
bucurii! 

E tragică măreție în soartă celor ce suferă. 


IV. 


AH!  CONVENIENŢELE SOCIALE, nici aici, în pacea 
schitului, nu vor să ne slăbească din cătuşele lor... Trebuie 
să facem vizite. Începem cu maica stareță - Olimpiada - 
care ne primeşte trufaşă, cu obrazul alb de suliman, cu 
mâinile albe şi grase de trândăvie. Stăm câteva minute într- 
o odaie largă, curată, îmbrăcată în scoarţe scumpe şi alese. 
Trecem la maica Platonida, o bătrână frumoasă încă, 


250 


despre al cărei trecut am aflat lucruri nu tocmai frumoase. 

În răstimpuri, ne urcăm până la jumătatea Şoimului - de 
aici o panoramă nemăsurată se desfăşoară ochilor: toţi, 
până şi cel mai puţin rafinat dintre noi, simte poezia 
imensităţii, poezia nesfârşitului, ce se pierde departe după 
dealurile albastre. 

Ce vor fi simțind sărmanele călugăriţe când privesc de 
aici depărtările pline de taină pentru ele, depărtările pline 
de farmec ce le atrage necontenit? lar noi, obosiţi de atâta 
zădărnicie şi gol, de atâta fugă a orizonturilor, privim cu 
pizmă schitul paşnic, ce doarme strâns ca un cătun, la 
picioarele noastre. Ah... veşnica năzuinţă spre necunoscut 
şi nepreţuirea bunurilor ce avem! 

Ne coborâm din nou, tăcuţi, spre cimitir, ocolim apoi 
schitul... Casele mari, albe, cu cerdac şi stâlpi văruiţi, 
curtea largă, plină de iarbă verde şi mătăsoasă, te 
îndeamnă parcă să nu mai pleci. Dar noi nu putem să mai 
întârziem, pe noi ne aşteaptă iar lumea din afară, ne 
cheamă destinul şi datoria. 

Înainte de plecare, ceilalţi toţi intră înăuntru. Eu rămân 
afară, copleşit de o tristeţe neînţeleasă, tristeţea unei zile 
aproape fericite şi care aş fi vrut să nu se mai sfârşească. 

E poate cea din urmă zi ce o petrec în tovărăşia pribegilor 
călători. 


V. 


E SEARĂ ŞI PORNIM spre casă. 

Fiecare, ca o albină, a cules din această călătorie 
impresiile potrivite sufletului său. Ca o albină s-a coborât 
când la o floare cu suc amar, când la o floare cu suc dulce - 


251 


eu m-am adăpat din potirul tuturor florilor ce am întâlnit în 
cale. 

Aş vrea să povestesc şi celorlalţi ceea ce simt, dar o 
sfială copilărească - veşnica mea sfială - mă opreşte. 
Vorbesc alte lucruri, streine de mine, banale: rezum ideile 
din o carte, recomand altele, recit, critic şi mă ameţesc... 
caut cel puţin să mă ameţesc singur. 

Singur înăbuş pornirile de o adâncă frământare 
sufletească, adâncă dar nelămurită. 

Ziua de astăzi îmi va fi prietenă sau duşmană?! 

Ce-mi stârneşte în suflet? 


252 


MOMÂIA 


SOLDATUL IANCU FĂRÂMIŢĂ, o pocitanie spânatecă şi 
zbârcită - cel mai mărunţel şi mai pipernicit „om” din tot 
batalionul - se ţinea toată vremea de pozne şi năzdravanii. 
Parcă Dumnezeu, ca să-l despăgubească şi să-l mângâie, 
pusese numai inimă voioasă şi deşteptăciune în el. Şi tot 
numai pentru deşteptăciunea lui îl luaseră „bun” când 
trăsese sorții - că tare se ruga să-l ia -, cu toată împotrivirea 
doftorului, că era doar o mână de carne pe un pumn de 
oase, şi alea moi. 

De fel din părţile Slatinei, purtase vreo cinci ani coşurile 
pe ulițele Bucureştilor, strigând cât îl lua gura, vara 
zarzavat, iarna boabe şi gaz. Se brodise să fie, pe lângă bun 
de gură, şi niţel cam lung de mână, dar numai vorba-i 
mergea, că de prins nu-l putuse nimeni prinde cu ocaua 
mică. Aici, în vălmăşagul şi fierbinţeala frontului, doar cât 
auzeai pe un camarad că i-a pierit basmaua cu două-trei 
parale înnodate în ea, peste puţin altul că nu-şi găseşte 
ceasornicul ori tabachera, şi-atât: intrau toate parcă în 
fundul pământului, că nu se mai afla de ele. Bănuiala cădea 
ea, dacă nu drept, cel puţin aşa, pieziş, pe Fărâmiţă, dar, de 
- hoţul cu un păcat şi păgubaşul cu zece: cum să taberi aşa, 
din senin, fără dovezi, pe capul omului! In schimb el 
împărțea din belşug veselie tuturor: cânta, juca, povestea, 


253 


păcălea, făcea ca toate lighioile, că se strângeau oamenii 
ciotcă pe lângă el, de te miri când avea bietul timp să mai 
şterpelească câte ceva. Una din poznele lui de pomină a 
fost când a adus, pe prinsoare, un neamt viu-nevătămat, 
mare cât un munte; şi unde mai pui că, potca dracului, l-a 
adus în spinare! 

Era o vreme dulce, deşi înaintată, sus la munte, pe front - 
în părţile Oituzului. Batalionul, aciuat într-un soi de cot ceva 
mai ferit de bătaia spurcăciunilor de tunuri, s-aţinea zi şi 
noapte înaintea duşmanului, care, îndârjit, da să intre orbiş, 
cum dă câinele rău prin ciomag. Da' şi noi îl otânjeam de 
se-ntorcea totdeauna chelălăind la culcuş, să-şi lingă rănile! 
Şanţurile noastre treceau întâi pe la poala unor dealuri 
spânatice, se întortocheau pe marginile unor păduri sparte 
de toamnă şi de ghiulele, şi-apoi o croiau drept spre miază- 
noapte, tăind văile de-a lungul. În fund, cu faţa la noi, 
munţii se încovoiau ca nişte spinări priene, de boi uriaşi. 

Intr-un loc ne despărţea de vrăjmaş abia o vale afundă şi 
prăpăstioasă, gâtuită, stâlcită ici-colo de malurile surpate 
unul peste altul şi de pe râpile cărora ne vedeam bine 
duşmanii. Cu puţină băgare de seamă, cum nemţii erau 
tacticoşi şi făceau toate cu şart la vremea lor, ajunsesem de 
le învăţasem pe degete toate apucăturile şi tot rostul. 

Deoparte, la o curmătură a râpii, unde valea se cotlonea, 
cârmind spre ei, pe o teşitură de mal ceva mai ieşit, ca într- 
un ocol, duşmanul avea o pază cu legătura tare anevoioasă 
şi care stă parcă pierdută şi părăsită acolo. Oamenii se 
schimbau rar, ori ni se părea aşa, unde vedeam santinela 
închivărată căscând toată ziulica de foame şi de urât. 
Fărâmiţă îi pusese gând rău, dar o clocea numa-n el şi 
tăcea. 

Cu vreo săptămână înainte de Sfântul Dumitru, ne tot 


254 


băteam noi capul cum să prăznuim ziua lui don' căpitan, pe 
care-l chema ca şi pe marele mucenic, când sare de acolo 
Fărâmiţă: 

— Mă fraţilor, eu am să-l cadorisesc, mă! Şi nu aşa, cu 
fitece: am să-i aduc un neamţ, mă, pe ales. Pe cel mai 
fercheş am să-l aduc. 

— Cum, mă lancule? 

— laca aşa, cum mă vezi cu ochii verzi! De n-oi aduce un 
neamt viu-viuleţ, să-mi radeţi mustaţa. (Da' el nu avea nici 
în amândouă atâtea tuleie, cât să faci măcar un sfert de 
mustață.) 

„„Şi de aici vorbe şi şăguiala de nu se mai isprăvea. 
Căzuseră toţi pe capul lui: ba „să-l ierte pe neamt, că nu i-a 
greşit cu nimic”; ba „să-l aleagă aşa, mai mic, vreun pui de 
neamţ numai, ca pe potriva lui”; ba „să-l mai aştepte niţel, 
până mai creşte el şi o mai scădea neamţul de foame”; 
altul, „să-şi ia coşurile, că-l aduce mai lesne în ele”; mă rog, 
cum face românul când te ia aşa în băşcălie şi vrea să te 
zvârle din ciocul opincii... Dar el, chisnovat cum era, da cu 
resteul peste botul fiecăruia de-l făcea să nu mai 
crâcnească, şi tura-vura s-a tocmit de rămăşag, zece pacuri 
de tutun, da' numai o glumă, că toţi l-am uitat până a doua 
zi. 

Fărâmiţă chiar n-a mai scos o vorbă despre asta, până 
când într-o seară a pierit - nici la mâncare, nici la apel, nici 
la schimb, nicăiri! Toţi îl căutam şi-l căinam în toate părţile, 
dar să ne trăsnească prin cap unde era, pace! 

Cu vreo săptămână însă mai înainte se înteţiseră 
furturile, de ne luasem de gânduri: unuia-i lipsea mantaua, 
altuia - căciula, altora - cizmele şi vestonul, până şi 
căpitanul s-a pomenit fără salteaua de lână pe care i-o 
peria ordonanța, puricând-o ziua întreagă în poieniţa din 


255 


dosul bordeiului. Noi nu pricepeam nimic, pe urmă, după 
ispravă, ne-am dat cu seama că astea se cheamă că erau 
pregătirile lui Fărâmiţă, care nu uitase făgăduiala. El, ce e 
drept, n-a spus că a furat nici măcar cât negru sub unghie, 
că ar fi păţit-o pentru furt de „efecte militare”. Numai mie şi 
la vro doi ne-a povestit cum a pus la cale treaba şi cum a 
mers întâmplarea: o fi aşa, n-o fi, eu nu pun mâna în foc, 
că-l ştiu cine-mi era; destul că a adus neamţul şi cu asta ne- 
a astupat gura şi n-am avut ce face, l-am crezut. 

In seara când s-a făcut nevăzut cu salteaua căpitanului, 
s-a strecurat, spunea el, binişor, în inima pădurii şi de prin 
scorburile ştiute de el a scos toate bulendrele furate şi s-a 
pus la încăciulat din ele o momăie, cu atâta meşteşug, că ai 
fi jurat că e om. A umplut întâi un sac cu paie şi lână prin 
care a petrecut o furcă de lemn, anume făcută, cu două 
crăcane sus şi două mai jos care i se mişcau în furcă ca în 
nişte încheieturi. In cele de jos a tras o pereche de 
pantaloni doldora de lână, pe care i-a băgat apoi în cizme; 
pe braţele crucii de sus a îmbrăcat mânecile vestonului, 
aşijderea împăiat, apoi l-a îmbumbat pe un piept ca de 
voinic... A mai migălit ce-a mai migălit şi pe capătâiul de 
sus al prăjinii a înţepenit vârtos un mototol, întocmai ca o 
căpăţână de om, pe care a trântit o cuşmă miţoasă, iar 
peste tot a aninat o mantă surie de cele lungi. 

Când a isprăvit de alcătuit momâiacul, a scos din altă 
parte un clondir din care a tras el mai întâi o duşcă bună, că 
era plin cu rom tare cum e focul, şi l-a îndesat momâii într- 
un buzunar al mantalei. În celălalt i-a vârât o pâine 
burduşită de miez şi cu o bucată de brânză în mijloc. Şi tot 
înşulărind la boarfe, a aşteptat în pădure să se înnopteze 
bine... Aburi uşori ieşeau de pretutindeni, ca o răsuflare a 
pământului reavăn, şi, fără să întunece prea rău văzduhul, 


256 


minţeau vederile, schimbau înfăţişarea lucrurilor, strâmbau 
aşezările şi încurcau prețuirea depărtărilor. 

Când a socotit el potrivit, a pornit-o pâş-pâş cu momâia 
în braţe, spre postul de pază nemţesc de la grumazul 
dealului. Ajuns aproape, s-a pus la pândă, şi când pe brânci, 
când târâş, pe burtă, s-a furişat cât a putut, până a izbutit 
să-şi arunce ochii de colo până colo, ca un urs, pe podişul 
îngust al curmăturii. 

Fărâmiţă a mai stat oleacă, s-a mai tras şi apoi a ridicat 
dintr-o dată, iute ca fulgerul, momâia în sus şi a aşteptat 
nici el nu ştie cât, cu inima cât un purice. Santinela s-a 
învârtit în sus, în jos, şi când din întâmplare a dat cu ochiul 
de momâia ce parcă venea spre el din pâcla nopţii, a 
încremenit: e om sau arătare? Abia după câteva clipe şi-a 
venit în fire şi a tras. Un pocnet scurt, asurzit de ceaţă, şi 
momâia, smucită de jos de Fărâmiţă, a căzut. El, lăsând-o 
acolo, s-a tras cât ai clipi la o parte, sub mal. Neamţul, 
nedumerit şi înspăimântat, a aşteptat să audă veste, ori să 
mai sară alţii la el, dar nimic. De ce n-or fi venit tovarăşii 
lui, la auzul detunăturii? Fărâmiţă n-a ştiut să ne spuie. 
Poate, or fi socotit că focul s-a tras din partea noastră... ori, 
cine ştie... 

A trecut o vreme, dar neamţul sta ca pe ghimpi: nu se 
poate, fusese ceva. Luându-şi inima-n dinţi, a pornit aşa, 
cam orbăcăind prin întuneric, spre locul cu pricina. Nu se 
mai vedea aproape defel, dar pipăind pe jos cu ţeava 
puşcii, a dat de un trup întins şi nemişcat. S-a plecat şi, 
simțind că este un om ucis, i-a venit numaidecât inima la 
loc. Cel dintâi gând i-a fost la jăcmăneală. Repede a smuls 
de pe trupul ţeapăn mantaua cu totul, i-a luat căciula şi 
cizmele şi s-a întors grăbit la post. Aci, scotocind cu grijă, a 
dat peste sticla şi peste pâine, şi ţin-te!... Nu s-a lăsat până 


257 


ce n-a dat de duşcă tot romul şi până n-a crăpat, hămesit 
cum era, toate merindele, de frică să nu vie tovarâăşii cu 
care să le împartă. 

Romul însă, cum este romul, întâi s-a suit la cap, apoi s-a 
plimbat peste tot, şi la urmă s-a lăsat în picioare. Geaba a 
încercat neamţul să se mai împotrivească; parcă i-ai fi dat 
cu muchia toporului în creştet, aşa a căzut, şi pe dată a 
adormit buştean, sforăind ca drepţii fără de prihană. 

Era o linişte acum şi o pace se resfira pretutindeni, de 
parcă mâna lui Dumnezeu însuşi se deschisese şi o 
împrăştiase din cer pe tărâmurile acelea pline de sânge. 
Pădurea din apropiere nu-şi clintea o creangă, iar pârâul de 
alături îşi ţinea răsuflarea. 

Tiptil, călcând ca un lup să nu-l simtă nici frunzele 
sfarogite de sub picioare, Fărâmiţă a fost gata lângă neamt, 
l-a legat fedeleş de mâini şi de picioare cu un ştreang, i-a 
pus un sac în cap, l-a umflat odată în spate, cumpănindu-se 
cu puşca neamţului într-o mână, şi zbughi-o cu el la vale, 
de-a dreptul prin pădure, pe unde ştia toate cărările, că 
avea ochi ca de mâţă în săptămâna brânzii. 

Când a venit îndărăt noaptea târziu a fost o larmă, un 
huiet şi un hohot, că însuşi căpitanul a sărit din bordei fără 
să mai aştepte lămuriri, să vază ce-i. Fărâmiţă a înaintat 
prin bulucul de camarazi şi punând jos neamţul ce nu se 
trezise, ci tot borborosea necăjit, prin somn, a raportat 
„sirios”, frecându-şi pe furiş şalele amorţite de povară: „Să 
trăiţi, dom' căpitan, v-am adus şi eu un plocon de ziua asta 
mare ce vine. E întreg-întreguleţ, cum l-am găsit, nu-i 
lipseşte decât chivăra, da' i-o găsesc eu mâine, pe lumină, 
că trebuie s-o fi pierdut în grabă pe drum.” 

lar noi a trebuit să punem mână de la mână şi să-i facem 
zece pacuri de tutun, pe care tot nouă ni le-a vândut, nu e 


258 


vorba, cu preţ ca să ne ia pielea, că era tare ager la 
samsarlâcuri de-astea. 


259 


CIOBĂNILĂ 


BOLEA DUS, CU ARSURI, trântit în nişte paie sub şopron: 
părea mort. Doar coşul pieptului i se mişca, slab, a 
răsuflare, şi pielea i se înfiora scuturată de friguri, când 
creştinul care venea uneori să-l vadă îi turna o oală cu apă 
rece în cap. După câteva zile de nesimţire s-a trezit din 
noaptea zăcerii, a deschis ochii şi a dat să se scoale. Dar 
mişcarea a săvârşit-o mai mult în gând; trupul nu l-a 
ascultat: i-a bâţâit numai un picior, i s-a rânjit o buză şi a 
icnit o spumă verzuie... Istovit, s-a culcat tot în gând, la loc, 
în bezna creierului oblonit. Somnul însă i-a fost de aici 
înainte mai liniştit, fără spasme, dând pas întremărilor 
lăuntrice să urce din adâncuri. 

Pe urmă s-a deşteptat întreg şi de-a binelea. A încordat 
grumazul desţepenit, şi gâtul ascultător i-a înălţat capul de 
pe pământ, cât ochii să poată privi împrejur. Mai târziu 
picioarele nu s-au mai fleşcăit sub el, ci l-au ridicat şi l-au 
ţinut în sus. 

Bucuros, omul care-l priveghea i-a pus dinainte o 
strachină cu lapte şi o felie de mămăligă. El întâi le-a 
mirosit: izul lor i-a înviorat nările şi i-a chemat, ca dintr-o 
depărtare neagră, şovăitoare aduceri-aminte... A limpit cu 
răgazuri laptele, care abia se ducea, cu noduri şi zăbave... 
Plecat apoi asupra mămăligii, a dat numai din coadă la ea, 


260 


s-a tras înapoi şi iar s-a trântit... Aşa a mâncat din mâna 
omului şi a adormit adânc alte zile, până s-a sculat deplin 
sănătos, cum fusese mai înainte... mare, voinic şi flocos, 
câine ciobănesc alb, coborât de la stână, de-a dreptul din 
munte. 

Atunci omul l-a strigat poruncitor pe numele ce-i lăsase 
păstorii, când l-au tras aproape mort din dăsaga de pe 
spatele măgarului şi i-l daseră în primire. 

— Samson, vin aici... 

Dulăul nu l-a cunoscut însă de stăpân, glasul nu i-a mers 
deloc la inimă şi nu s-a clintit. A mişcat uşurel moţul cozii şi 
i-a zâmbit oleacă, trist, din priviri. Astfel, de la început s-a 
pus o rece depărtare lăuntrică între om şi animal, care s-a 
tălmăcit numaidecât într-o plecare a câinelui spre poartă. 
Omul a alergat după el, l-a ajuns; cu oarecare sfială, l-a 
mângâiat pe cap, la rădăcina urechilor, i-a petrecut pe 
nesimţite cureaua cu lanţ pe după gât, l-a adus cu vorbe 
bune înapoi şi l-a legat de un stâlp al şopronului unde 
zăcuse. l-a pus în faţă bucate, pe plac: câinele n-a vrut să 
mai mănânce... 

— Dă-i drumul să se ducă, dacă aşa îi este voia, după 
turma lui, îi zicea nevasta gospodarului. Aştia ştiu urma 
urmele şi poate îşi găseşte stăpânii. 

— D-apoi baciul însuşi mi l-a încredinţat şi m-a rugat să i-l 
îngrijesc, şi dacă trăieşte să i-l păstrez până-n primăvară, 
când urcă iar pe Foişag. Mi-a dat doar arvună putinica de 
brânză şi m-am legat. Şi apoi ne păzeşte casa, că tot n- 
avem nici o javră să latre măcar la călătorii de pe drum. 

Dar Samson nu ştia de tocmeala baciului, nici de grozava 
lui boală ce-l lovise când coborau Valea Urseiului, de 
zăcerea lui în dăsaga în care-l purtase poşte întregi asinul. 
Până ce, neputând să-l mai care cu ei şi nici să-l îngrijească 


261 


cum se cade, ciobanii, în drum spre baltă, îl daseră în 
seama celui dintâi gospodar întâlnit în cale, cu rugămintea 
să-l adăpostească până s-o alege: „au moare, au scapă”. 

— E jigodie, spuse gazda, primindu-l: uite cum îi frige 
botul şi i se urduroşesc ochii. Nu tuşeşte? 

— Ba şi tuşeşte, spuse cu milă baciul. Mi-e scump ca un 
copil, urmă el, că-i vrednic şi mintos, minune mare! Adună 
oile risipite şi le veghează mai dihai ca unul din noi. Nu ştie 
ce-i lenea ori lăsarea... De când îl avem nu se mai stăveşte 
lup în preajma stânii. Mi se rupe inima să-l lapăd, că l-am 
crescut chiar eu de când era de-o şchioapă. Adică se 
cheamă că nu-l lapăd, o întoarse el, sporovăind înainte, ca 
unul ce era lacom de vorbă, de care postise atât amar de 
vreme acolo sus, unde nu-i ieşea din gură decât: „hăi, oaie, 
nea, oaie... bâr, oaie”... 

— Şi uite, se porni el, ţi-l las dumitale, că ne-au cuprins 
ploile, şi pe el l-a făcut leoarcă. Mi-e să nu prinză junghi. 

Gospodarul, zăpăcit de-atâta vorbă, dete din cap că aşa 
este şi ridică ochii la cerul din care ţârâia fără contenire de 
o săptămână în şir o ploicică măruntă şi deasă, cu vânt rece 
ca de munte. 

— ŢI-l las deci dumitale, o luă de la capăt baciul guraliv, 
că eşti şi te vezi gospodar cuprins... iar pentru îngrijiri şi 
hrană ţine berbânţa asta. La întoarcere, dacă-l mai aflu, ți- 
oi face şi altfel de plată, că vindem, se cheamă, 
brânzeturile. Şi să ştii, adaose el întorcându-se, că numele 
lui este Samson, pentru că-i voinic ca tizul lui din Scriptură. 
Şi s-au urnit cu turme, cu păstori şi tărhatul tot să se 
mistuiască în negurile ploilor. 

Dar, cum spuneam, de tocmeala asta între baci şi 
gospodar Samson nu ştia şi nici nu vrea să ştie. Lui îi ardea 
sufletul de dorul ciobanilor şi al turmei. Aici, în cuprinsul 


262 


unui stânjen, cât îi îngăduia lanţul să se mişte, găinile îi 
ciuguleau mămăliga de sub nas şi nişte purcei obraznici îl 
guiţă necontenit năvălindu-l, cât trebuie să se apere de ei 
mursecându-i de urechi ca pe oile neascultătoare - şi n-a 
mai răbdat. Intr-o noapte s-a smucit cu putere, a smuls 
stâlpul care putrezise şi l-a târât câţiva paşi. Noroc că lanţul 
a ieşit prin capătul lemnului şi el a putut porni numai cu 
fierul de gât. A sărit apoi peste poarta înaltă şi a fugit, 
nebun, după ai săi. 

Chiar din poartă a pus botul în tarina noroioasă a 
drumului şi a început a coteli, ici-colo. Aproape de casă şi 
prin şanţul de alături şi prin iarba împrejurimilor unde 
fusese popasul turmei, el putu desluşi urme învălmăşite şi 
citi izul lor cu nasul, ca pe nişte slove tipărite cu mirosuri pe 
pământ. Dar mai la vale, merse din ce în ce mai anevoie, 
până ce orice semn şi miros pieri; ploile le spălase cu 
desăvârşire... Dar el tot a mers aşa, în colbul locului, cu 
urechea şi coada mereu mai pleoştite, până s-a oprit rătutit. 

Nu ştia încotro să mai apuce. S-a pus în şezut pe 
marginea drumului şi a urlat lung spre munte şi apoi către 
şes: nu i-a răspuns nimeni. A pornit iar şi a călcat preţ de o 
poştă, până ce, istovit, s-a culcat într-o porumbişte, 
deznădăjduit. 

In zori a plecat iar, se înseninase. Şi dimineaţa, când 
soarele urcase de-o suliță, el intră într-o margine de sat. A 
încetinit mersul şi, cu băgare de seamă, a trecut pe lângă 
cea dintâi casă, de-a lungul unor uluci de ţambre, din dosul 
cărora s-auzea o larmă şi nişte zbierete parcă de miei... 
Prinse suflet: erau ai lui... Înaintă şi se opri în poarta 
deschisă. Adevărat: în ograda ţărcuită ca o stână zburda un 
ciopor, dar de un alt soi de miei, cei mai mulţi albi: săreau, 
se zbenguiau, se luptau, alergau, cu mare ramăt. 


263 


Câinele, amăgit, intră înăuntru. Nimeni nu-l băgă de 
seamă. Mai în fund în faţa lui o clădire tot albă, cu ferestre 
mari, cum nu mai văzuse în viaţa lui. Deasupra pridvorului 
o tăblie, pe care, dacă ar fi învăţat buchile, Samson ar fi 
citit: Şcoala primară mixtă a comunei Lunca-Frumoasă, 
cătunul Poeni. Dar el nu ştia carte şi nici copii nu mai 
văzuse. Cunoscuse numai oameni mari, îndeosebi pe baciul 
lui şi pe păstori. Ceilalţi cu care avusese de-a face nu-i 
plăcuseră. l-ar fi muşcat, dar la certarea stăpânului se 
mulțumea să-i mârâie. Pe când gâgâlicile astea săltăreţe de 
aici din ţarc aduceau cu mieii despărțiți de-a başca de oi, 
zbierând după mamele lor. Se apropie să-i miroasă... 

Un copilaş îl zări şi dete alarma. Câinele cu blana vâlvoi, 
terfelită de pulberi şi noroaie, cu lanţul târâş după el, se 
înfăţişa fioros. Şi speriaţi fugiră grămadă în pridvorul şcolii. 

— Domnule, strigau, domnule, un câine, un câine turbat! 

Numaidecât se ivi din târlă un om voinic şi mustăcios cu 
o nuia în mână. 

— Ce e neorânduiala asta, copii? strigă el. 

— Un câine turbat! zbierară ei iar. 

— Unde? 

— Uite-l colo, domnule... şi copiii arătau cu mâinile 
întinse spre el. 

„Asta e baciul lor”, îşi zise Samson. Se ridică şi se smeri, 
vârând puţin coada între picioare. 

Invăţătorul se uită de departe la el: era hâd în adevăr, 
dar nu părea primejdios. Sta liniştit, fără nici un gând rău. 
Totuşi, n-avea ce căuta la şcoală. Făcu câţiva paşi, se plecă 
să ia o piatră, o azvârili în el şi-l huidui. 

Samson, ca orice strein, nu mai aşteptă: se trase afară, şi 
dascălul închise poarta, mulţumindu-se să-l mai alunge cu 
un „huo”... Dar câinele nu se depărtă mult; îl intriga noul 


264 


soi de miei... şi stete locului: „ţarcul o fi al baciului, dar 
drumul era slobod”, şi se puse în şezut, cu ochii la poartă. 

Copiii se luaseră după domnul lor şi, căutând pietre, se 
buluciră la zăbrele să-l lovească. Învățătorul îi certă. 

— Un câine fugar, poate s-a rătăcit... Lăsaţi-l în pace. 
Intraţi în clasă! 

Copiii nu se-ndurau să se dezlipească de la uluci. 

— Uite, mă, ce cap mare are... 

— Vezi, e cu lanţul de gât. 

— N-are ochii roşii, domnule, şi nu-i curg bale, se făcu 
firoscos un ţânc. 

— Cuţu, cuţu, na... îl strigă câţiva. 

Câinele mişcă a mulţumire coada înfoiată. 

„Mieii ăştia, când nu zbiară, vorbesc ca baciul meu”, 
gândi el. 

— Tata spune că e bine când un câine rătăcit trage la o 
casă. 

— Lasă, lasă, aici nu e casă, e şcoală. Destul... intraţi în 
clasă. 

Şi domnul abia îi putu urni cu nuiaua din urmă, ca pe o 
turmă, şi-i vâri în târla. 

„Tot miei sunt”, hotărî Samson... Apucase el să-i miroasă 
de aproape. Dar nu erau miei de oi, deşi straiele lor aveau 
iz de lână, erau miei de om... Şi astfel Samson îşi dezlegă 
singur nedumerirea. De acum încolo ştia cu ce are de-a 
face. Se puse pe brânci, îşi rezemă botul pe labe, cu ochii 
ţintă în ogradă, să vadă ce se mai petrece cu ei. Cum era 
însă lihnit de foame şi ostenit de alergătură, aţipi, ceea ce 
nu i se întâmplase altădată. 

ÎI trezi larma cunoscută cu zbieretele de mieluşei. Se 
ridică. Copiii ieşeau voioşi din clasă şi se risipiră zburdând 
în curte, dornici de joacă. Dar învățătorul se arătă 


265 


numaidecât cu nuiaua, îi strânse ca un baci şi-i rândui doi 
câte doi, pornind spre poartă, o deschise şi le dete drumul 
prin strunga ei. Apoi se întoarse şi intră în târlă. 

„Ce mai încoace şi încolo: aidoma ca la stână!” şi 
Samson se bucură nu numai cu vârful cozii, ci în el întreg. 
Găsise o fărâmă de turmă, cu baci... De bună seamă că are 
să fie nevoie şi de câine vrednic... Mai ales în împrejurări ca 
cea de acum, când îi trimite singuri la păşune... Căci unde 
ar putea să-i sloboadă din ţarc, afară? 

Copiii iar îl văzură. Unul mai îndrăzneţ ieşi din rând către 
el... 

— Fugi, mă, că te muşcă! îi strigară toţi. 

— AŞ, nu mi-e frică. Nu muşcă dacă nu-i faci nimic... şi se 
căută în traista de la şold. 

Samson îi urmărea orice mişcare... Băiatul scoase o halcă 
de mămăligă întinsă cu brânză şi i-o zvârli. Câinele o înhăţă 
din zbor: colții albi îi luciră o clipă grozavi şi cerul gurii se 
zări negru, ceea ce îi înfioră pe toţi şi-i făcu, de unde 
porniseră spre el, să se sfiască îndărăt. Dar câinele da 
mulţumire din întreg stuful cozii, semn că mai aştepta altă 
halcă. Băieţelul îi aruncă încă un cocoloş, pe care Samson îl 
prinse aşijderi... Atât le-a trebuit celorlalţi... Toţi şi-au 
scormonit trăistioarele de după gât şi i-au pus dinainte care 
o frântură de azimă, care un boţ de brânză, unul o aşchie 
de slănină, altul nişte mere. 

— Păi tu nu ştii? Câinii nu mănâncă poame... 

— Al meu mănâncă prune, mereu îl bate mama şi-l 
alungă din livadă. 

— Da' grozav e, mă, al tău! Se urcă în pom... 

— Nu, mă prostule, le culege pe ale de pe jos. 

— ÎI ţineţi voi nemâncat, sări altul. la să-l saturi de 
mămăligă şi să-i mai zvârli şi oase: să vezi atunci că nu mai 


266 


strică porumb din luncă şi poame din ogradă. 

Samson îşi îndestulase foamea şi se desfăta privindu-i cu 
ochii luminaţi de amintiri, linguşindu-şi botul, şi prinse să-i 
iubească. 

Unul mai mărişor îşi luă curaj, veni până lângă el, întinse 
mâna şi-l mângâie întâi pe cap, apoi îndrăzni şi pe spinare. 

Câinele scheună uşor şi-i linse mânuţa. Numaidecât alţii 
tăbărâră pe el să-l atingă, să-l scarpine şi se ghiontiră, se 
îmbrânciră gălăgioşi gata de bătaie. Câinele sta liniştit, n- 
avea poruncă de la baciul lor să se amestece şi să puie 
rânduială. 

Învățătorul auzi larma de la poartă, ieşi, se supără, goni 
câinele, îi aşeză iar în şir, făcându-le vânt pe drumul satului, 
şi stete să se uite după ei cu nuiaua în mână, până se 
depărtară. Samson se dete după colţul zăplazului şi se 
aşeză pe aşteptare, petrecându-i cu ochii. 

Dar numaidecât acolo pe drum zarva între ei iar începu. 

— Mă, săracul, nu i-am dat apă, şi i-o fi sete! 

— Lasă, că se duce el singur la pârâu şi bea, făcu 
nepăsător unul. 

— Da' ce, mă, ţie când ţi-e sete te duci la pârâu? 

— Dacă n-am de unde bea, mă duc. 

Şi harţa era gata să izbucnească. 

— Lăsaţi, mă, că-i aduc eu într-o oală cum ajung acasă, 
că stau aproape. 

— Numai dacă li-i mai găsi aici... se îngrijoră o fetiţă. Eu l- 
aş lua acasă la mine. 

— Fugi de-acolo... vrei să te bată mă-ta? Ea n-are 
mămăligă destulă pentru tine... 

— Lasă, că te spui eu mamii! se smiorcăi ea. 

Şi gălăgia călători înainte spre inima satului. 

Curând a sosit copilaşul care făgăduise apa. Dar n-a pus 


267 


vasul jos, ci, mândru, i l-a ţinut chiar el la bot, aşa că 
Samson a limpit din mâna lui. Prilej să se grozăvească 
povestindu-şi celorlalţi ispravă. 

Când, după prânz, au venit la şcoală, copiii au găsit 
câinele la post, în poartă. Care cum trecea, îl mângâia. El i- 
a numărat cum intrau unul după altul în stână, prin strunga 
împrejmuirii. 

— Tii! am uitat să-i aduc mâncare, se jălui fruntaşul 
clasei. 

— Măi! Am eu nişte nuci în buzunar, îşi aduse unul 
aminte. 

Şi îi zvârli un pumn plin. Samson mirosi una, o luă în gură 
şi o sparse în dinţi. Apoi, cu îndemânare, alese miezul, care- 
i plăcu. Şi se luă de alta. Dăruitorul fu fericit. 

— Vezi, mă, că ştie să le mănânce? E deştept! 

Cel cu apa, ca să nu rămâie mai prejos, îşi înflori isprava, 
precum că îi dase să bea apă chiar din pumnii lui, pe care 
şi-i adună, ca să le arate, în chip de cupă. 

După ce copiii s-au mistuit în clasă, Samson s-a 
statornicit iar după colţ, unde s-a culcat. Ştia că au să-l 
scoale cu ramătul lor când vor năvăli afară, în ţarc. 

După alte ceasuri de aşteptare, cârdul mieilor de om s-a 
vestit prin larmă de zbierete, şi câinele s-a ivit să-i 
primească. Văzu cum din nou baciul îi înşiruie de plecare şi 
le dă drumul. Câinele se miră. Nu pricepea: îi trimite la 
păşune acum seara? Şi singuri? Acolo sus la stână nu se 
obişnuia aşa ceva: să laşi miei, chiar cârlani mai mărişori, 
de capul lor, să-i mănânce lupii... Şi se luă după ei, câţiva 
zeci de paşi în urmă, apoi tot mai aproape în spatele 
cioporului, cu lanţul târâş, şi băgă de seamă că unul câte 
unul se răzneşte şi intră în ţarcuri de târle deosebite. Câinii 
satului îl simţiră şi hărmălaia se dezlănţui... Ca unul ce se 


268 


socotea strein şi fără drepturi, Samson se trase înţelepţeşte 
înapoi, prin mijlocul drumului, şi se întoarse la şcoală. Aici 
era oarecum dacă nu la el, cel puţin tolerat, măcar la 
poartă, unde dormi. 

În zori a făcut cercetare amănunţită locului şi 
împrejurimilor, găsi pârâul, bău şi intră cu labele să le 
spele; s-a lins, s-a puricat, s-a descâlcit cu dinţii de ciulinii 
prinşi în blană. Şi s-a întors din nou ca la o datorie să se 
înţepenească în strunga prin care intră mieii... Aştia, mai 
târzior au venit iar, fie unul câte unul, fie înhăitaţi doi-trei, 
strigându-se, alergându-se din urmă. El i-a întâmpinat de 
data asta sculându-se şi ieşindu-le mult înainte, cu 
clătinarea întregului măturoi al cozii. 

— V-am spus eu că n-are să plece? Uite-l, ne-a aşteptat. 

— Păi, mi-era că-l goneşte domnul... 

— Dar ce are domnul cu el? Vede şi dumnealui că e câine 
bun şi deştept. 

— Mai deştept ca tine: dacă l-o primi în clasă, are să te 
întreacă în aritmetică... 

Toţi râseră. Şi darurile, brânza, oase, mămăligă, plouară 
dinaintea lui Samson. lar mângâierile nu mai conteneau. 

— Haideţi, mă, că am întârziat, se trezi unul. 

Dar învățătorul le văzuse popasul şi se ivi la poartă cu 
nuiaua. 

— lar vă pierdeţi vremea cu câinele ăsta de pripas? se 
răsti el. Intraţi repede în clasă. 

Şi se plecă să ia pietre să-l alunge. 

— Nu-l izgoniți, domnule, se rugă „monitorul”, că e bun 
să păzească şcoala şi casa d-voastră. 

Adevărat: într-o latură a curţii se mai aflau două odăiţe, 
locuinţa dascălului, cu o brazdă de flori uscate în faţă şi o 
pompă de apă într-o latură. Aşa că de data asta domnul nu 


269 


mai zise nimic. Cercetă doar lung cu ochii câinele, care ţinti 
drept în ochii lui o privire caldă şi credincioasă, cum îşi 
privea baciul. Şi, ciudat, învățătorul, parcă mustrat, şi-i 
plecă pe ai lui în jos. Renunţă să-l mai gonească şi-şi mână 
tăcut copiii în clasă. 

Băietul care luase apărarea câinelui nu mai putea de 
bucurie că izbutise. 

La prânz, acelaşi joc: alaiul mieilor omeneşti defila iar pe 
dinaintea lui. Copiii din nou se opriră, îl alintară, se 
hârjoniră cu el, care primi cu bunăvoie joaca, şi se lăsă 
bucuros la toţi, ca şi cum ar fi fost al tuturor. 

Învățătorul, mişcat, rămăsese locului să-l spioneze. Când 
şirul porni, Samson se luă după copii şi-i petrecu o bucată... 
Apoi se opri: n-avea poruncă să se ia la harţă cu câini 
streini... Stete nedumerit în drum; apoi se întoarse la locul 
lui. Învățătorul îl aştepta. Se gândise: era singur, nici 
nevastă, nici copil, nici căţel ori purcel. Intrase în sat cu 
mâinile goale... După ce plecau şcolarii nu rămânea un 
suflet lângă el, în pustietatea asta de margine de sat unde 
era zvârlită şcoala. | se făcu milă şi de el şi de animal, 
aşijderi lui, pierdut, răznit de-acasă, stingher. Cine ştie, o fi 
avut şi el un adăpost, stăpân bun, de vreme ce trage la 
oameni şi iubeşte copiii, şi se hotărî. II chemă cu blândeţe 
în curte. Câinele se apropie sfios, gudurându-se: îl poftea 
baciul la judecată. 

— Vin aici! şi-i făcu semn cu palma lângă el. 

Samson i se aşternu la picioare, tânguindu-se încet. 

Dascălul se plecă, îi trecu mâna peste blană, dete de 
cureaua care-i sugruma grumazul, o desfăcu şi lanţul căzu. 
Câinele se ridică, se scutură ca de o povară şi-i linse mâna: 
era mai mare şi mai puternic decât îi păruse la început. li 
plăcu şi-l adoptă. Închise poarta, îl luă şi-l pofti în pridvorul 


270 


casei, unde împărţiră amândoi puţina merindă. 

— Tu ai să rămâi aici la mine, îi vorbi el. 

Samson înţelese, cât se cuvenea să priceapă un câine 
mintos, şi se supuse. După prânz copiii îl aflară tot în 
poartă, dar în partea dinlăuntru, de către curte. Fără lanţ, 
slobod, el îi primi cu autoritate: baciul sta în spatele lui. 

— Copii, le spuse învățătorul, m-am încredinţat că în 
adevăr e un câine bun... Cine ştie cum s-o fi pierdut... ÎI 
opresc aici, al şcolii... Să aveţi grijă de el şi să nu-l necăjiţi 
niciodată cu nimic. Cine ştie de ce folos ne poate fi! 

— Îl îngrijim, îl îngrijim! strigară toţi voioşi. 

Astfel, Samson, uns câine păzitor, intră în stăpânirea 
şcolii şi a ogrăzii, cu tot ce se află în ele: suflete şi lucruri; 
dar mai ales mieii. La cea dintâi recreaţie a fost lângă ei şi 
între ei. li plăcu zburdul lor, lovirea berbecească în capete, 
fugărirea unul după altul. Dar nu mai îngădui să se 
răznească vreunul pe afară, pe laturile depărtate ale 
ocolului, sau să se agaţe de uluci. Alerga numaidecât după 
bezmetic şi-l abătea la loc, în cârd. 

Invăţătorul, uimit, îi urmărea tot timpul purtarea. Copiii 
făceau haz, ca de-o joacă a lui. La plecarea cârdului, câinele 
ieşit la poartă se uita rugător în ochii baciului, cerând parcă 
învoire să-i însoţească. 

— Du-te, îi spuse într-o doară învățătorul, şi-i dete 
dezlegare cu mâna întinsă după şirul elevilor. 

Şi Samson îşi luă slujba. De data asta nu mai păşi sfios în 
coada alaiului. Ci alerga, ca cel cu răspundere, când în 
frunte, când pe laturi, cârmuindu-i grijuliu, cu învățătorul 
din ce în ce mai minunat, ţinându-se după ei. Din când în 
când, Samson întorcea la el capul, să vadă dacă e mulţumit 
cum îşi împlineşte datoria. Încă rămânea uluit când se 
desfăcea câte unul din cârd, nu ştia ce să facă şi căta înapoi 


271 


spre baci... 

— Lasă-l... îi porunci dascălul, făcându-i semn cuvenit cu 
mâna, lasă-l... Mergi cu ceilalţi mai departe... 

El pricepu şi îşi urmă slujba, când pe laturi, când înainte, 
după cum cereau abaterile copiilor, pe care trebuia să le 
stăvilească. Săriră câinii satului, de care copiii aveau frică şi 
se apărau cu pietre şi ciomege. Dar acum nu mai fu nevoie. 
Samson lăsă o clipă alaiul, se repezi în cel dintâi zăvod din 
cale, îl chelfăni bine şi se întoarse liniştit. Şarla pieri în 
curte, unde schelălăi îndelung. Şi aşa scărmănă el în 
această întâia zi de slujbă o sumedenie de cotarle care 
săreau să se dea la mieii lui. Cârdul se împuţina. Cu 
învățătorul în urma lor, ajunseră la capătul uliţei mari. Mai 
rămăseseră numai câţiva copii, care se risipiră prin ulițele 
lăturalnice... Samson vru să-i ducă şi pe aceştia, ca un 
paznic inimos şi viteaz. Dar învățătorul îl chemă, şi el veni 
ascultător şi se întoarseră acasă. 

— Bravo, îl hiritisi baciul, mângâindu-l... şi Samson, 
fericit, scheună de plăcere. 

Cu aceasta, învățătorul se desluşi. Făcuse experienţa 
care-l încredința de ceea ce bănuise dimineaţa: câinele 
venea de la o stână şi era deprins cu disciplina oilor. II mai 
cercă apoi în câteva dăţi şi-l găsi la fel de viteaz şi grijuliu; 
se putea bizui pe el. Rând pe rând, câinii satului, mari şi 
mici, atât de pe partea dreaptă, cât şi de pe cea stângă a 
uliţei îşi încercară puterile şi deteră piept cu el: toţi îi 
simţiră adânc colții şi nu se mai arătară. Lătrau mişeii, de 
prin curţi, la adăpostul zăplazurilor. Dacă vreun dulău mai 
trufaş  cutezase să iasă afară din poartă, Samson 
numaidecât se opintise în el şi-l dase de-a berbeleacul, spre 
marea mândrie a copiilor. 

După câtva timp, când toţi îi luaseră spaima, era de ajuns 


272 


ca el să-şi arate colții - şi nu pe toţi - ci numai pe cei de sus, 
rânjind buza, ca nemernicii să piară, chelălăind în fundul 
ogrăzilor. La urmă, învățătorul îl mai puse la o încercare. Se 
înţelese cu un gospodar să iasă cu o halcă de carne şi s-o 
zvârle înaintea câinelui cât timp însoţeşte copiii. Vrea să-l 
cerce: ce face paznicul în faţa momelii. Zis şi făcut. Samson 
a mirosit-o din fugă şi nu s-a oprit... La înapoiere a găsit-o 
în acelaşi loc şi s-a plecat peste ea. Invăţătorul, curios şi 
oarecum clintit din încredere, a stat şi el să vadă: îi părea 
rău de câine, că nu se ţine tare până la sfârşit. 

Dar, oricum, nu-şi părăsise datoria. Acum, când nu mai 
avea sarcina copiilor, i se îngăduia să slăbească. Samson, 
după ce mirosi carnea, se întoarse, ridică piciorul de 
dinapoi, urină cu dispreţ pe ea... şi porni după stăpân... 
Învățătorul îl îmbrăţişă şi-l sărută chiar acolo, în mijlocul 
drumului. Noroc că era seara târziu şi uliţa goală. De atunci 
nu l-a mai pus la nici o supraveghere şi la nici o cercare. 

Ajunsese mândria şcolii. Se făcuse din nou frumos. Ploile 
îl spălaseră şi laţele lui învoalte îl îmbrăcau într-o sarică 
albă din creştet până-n vârful cozii. Dimineaţă cu 
dimineaţă, Samson îşi primea mieii acolo, la intrare. 
Recreaţie cu recreaţie îi veghea, dând ocol horei lor. Se ştia 
împuternicit de baci şi se puse să-şi muştruluiască mieii aşa 
cum primise el predanie din bătrânii câini, moşi-strămoşi ai 
stânelor. 

Când se stârnea o încăierare, intra voiniceşte între ei şi-i 
despărţea cu capul, cu tot trupul, după nevoie. Ba sărea pe 
cei mai neascultători, îi punea jos cu labele şi-i ţinea astfel 
până venea învățătorul care-i da dreptate lui. 

— Eu i-am dat poruncă, spunea acesta, să-mi prindă şi 
să-mi aducă pe toţi cei neastâmpăraţi. 

Şi ceilalţi se bucurau de pedepsirea zurbagiului. Copilaşii 


273 


mai slabi, când erau încolţiţi ori bătuţi de cei mari, îl strigau 
să-i scape. El alerga numaidecât, potolea harţa, aşeza 
pacea. Nu mai încăpea îndoială: câinele nu era ca toţi câinii; 
era un câine năzdrăvan. O spuse într-o zi unul pe care 
Samson îl trăsese de sub un vrăjmaş călare pe el şi care-l 
îndesa de pumni. 

— Asta te scoate şi din ghearele Zmeului... cum auzise el 
în basmul cu Făt-Frumos cu Greul pământului şi Uşurelul 
vântului, şi toţi credeau la fel... 

Aşa că nimeni nu se supăra pe amestecul şi faptele lui, 
cum nu se supărau de pedepsele „domnului”. Câinele era 
acum peste ei, mântuitorul cel mare şi apărătorul lor - 
acasă îi lăudau grozav isprăvile. 

— la, a înnebunit şi dascălul vostru de atâta singurătate, 
spuneau unii părinţi. A oploşit un câine! În loc să-şi ia şi el 
de nevastă o fată din sat: uite, de pildă, Ileana lui Cojoc, ori 
Măriuţa noastră. 

Chiar de la început se simţise nevoie de o poreclă, ca să 
ştie şi el când îl strigă. 

— Ce nume să-i punem, copii? întrebă învățătorul, ca la o 
lecţie cu ascultare. 

Botezul începu: se perindară tot soiul de numiri, care de 
care mai alandala: 

— Ghiocel, domnule... 

— Ba nu, Brânduşel, ţipă altul. 

— Tu nu vezi că e alb, mă, ca ghiocelul!... 

— Eu zic Ursei, sări o fetiţă. 

— Nu, e mai frumos Azor, ca cel din poezie, se iscusi 
monitorul. 

— Nu-i bine, că ăla a murit: să-i spunem... Duman. 

— Stai, mă prostule, că ăsta e nume de bou! 

— Bujor, să-i zicem Bujor, găsi de cuviinţă un prichindel. 


274 


— Da' ce, e floare? Ăsta e voinic ca un leu. Să-i spunem 
Leul. Aşa e, Leul! 

Mulţi rămaseră cu gurile căscate la cel ce iscodise un 
nume atât de nimerit, ciudoşi că nu se gândiseră ei mai 
întâi. Şi erau gata să se învoiască. Dar săriră alţii mai 
învăţaţi: 

— Nu se poate, domnule, leul nu creşte în ţara noastră, 
se întoarseră aceştia spre dascăl. 

— Ba Leul! răcneau cei dintâi. 

— Nu se poate Leul... 

Invăţătorul trebui să pună capăt cu nuiaua sfatului care 
ajunsese sfadă. Câinele, alături, aştepta, cu ochii la toate 
mişcările lor, gata să sară şi el să-i împace... 

— Uite ce zic eu, îşi dete la urmă cu părerea dascălul, 
nemulţumit de rezultatul dezbaterii, eu zic să-l botezăm 
Ciobănilă. 

Copiii se uimiră. 

— De ce? 

— Pentru că se poartă cu voi şi vă păzeşte întocmai ca un 
cioban cu mieii stânei... 

— Ciobănilă, Ciobănilă! repetară cu mare însufleţire toţi. 

Şi Ciobănilă fu noul nume al lui Samson. El îl primi, 
bucuros că s-a sfârşit cearta, îl recunoscu ca al lui, şi de aici 
înainte răspundea pe loc, ascultător, la orice chemare de 
Ciobănilă. 

Aşa se trecu toamna îndelungată cu ploi, înseninări şi 
noroaie. 

Numai un lucru nu-i plăcea lui Ciobănilă: dumineca şi 
sărbătorile... Nu pricepea de ce în zilele astea mieii lui nu se 
întorc la ţarc. El ieşea în drum şi îi aştepta zadarnic... Unii 
copii îl zăreau şi-l strigau de departe. El alerga şi încerca să- 
i abată spre şcoală. Dar se ivea baciul, care-i mâna acum în 


275 


altă parte, într-o târlă unde el nu avea îngăduinţă să 
pătrundă şi de unde se auzeau răsunând cântece. Atunci, în 
zilele acelea uricioase, suna un clopot mare, cu vuiet 
adânc, nu mic şi piţigăiat, ca cel de la gâtul berbecului de la 
stână... Clopotul ăsta chema pe mieluşeii lui şi pe baci 
acolo. Sunetele lui îl pătrundeau ca un vânt sonor, îi intrau 
în blană şi-l înfiorau tot... el se resemnă şi se proptea afară, 
dincolo de clopotniţă, unde se punea cu botul pe labe... 
După ce se sfârşea ce se petrecea înăuntru (nu ştia ce: tuns 
de lână, mulsoare) se întorcea acasă numai cu învățătorul, 
amândoi posaci: mieii lor se amestecau în gloata oamenilor, 
de unde nu-i mai putea scoate. 

— Lasă, Ciobănilă, că mâine vin iar... îl mângâia dascălul. 

Pe urmă se aşternu iarna, cu viforniţe prin care trebui să- 
şi călăuzească cioporul, şi sosi Crăciunul, cu vacanţa. 
Şcoala rămase pustie; câinele şi învățătorul - mâhniţi... Ca 
să-şi treacă de urât, baciul se puse să-i facă un adăpost 
împotriva gerului, din nişte scânduri alcătuite ca o cutie 
răsturnată cu fundul în sus, aşternută cu fân. 

— Ai să dormi tu aici, măi Ciobănilă, împărăteşte, îl 
îndemnă el după ce sfârşi. 

ŞI-I vâri cam cu sila. Câinele nu stete nici un minut. leşi la 
zăpadă şi nu se învoi în nici un chip cu capacul acela care-l 
înăbuşea... Dimineaţa îl găsi tot în pridvor, făcut colac la 
uşă. 

— Hei, cu sarica ta miţoasă, îţi dă mâna să mâi afară... şi 
stăpânul nu mai stărui, îl lăsă în ale lui. 

Dar câinele tânjea, se posomorâse. Ca să-l mai 
însenineze, îl luă în ziua Naşterii Domnului la biserică. După 
ieşirea de la slujbă a fost o tăvăleală prin zăpadă de-a 
valma, câinele şi mieii rostogoliţi unii peste alţii într-o joacă 
nebună, că sta lumea şi se uita ca la comedie. Ciobănilă îşi 


276 


pierduse toată seriozitatea: făcea nebunii mai rău ca un 
tânc fără minte. 

Atunci învățătorului îi veni în gând ceva. Strânse elevii şi 
le vorbi astfel: 

— Copii, lui Ciobănilă i se urăşte fără voi şi vă duce 
necontenit dorul. Eu zic să treceţi zilnic pe la şcoală să-l 
luaţi şi pe el. 

— Păi noi ne ducem cu colindul, domnule. 

— Cu atât mai bine: îl luaţi cu colindul, vă însoţeşte când 
mergeţi cu sorcova şi cu pluguşorul... Pretutindeni are să vă 
fie pază şi tovarăş. 

Copiii strigară ura, zvârlindu-şi căciulile în sus, spre 
marea bucurie a lui Ciobănilă, care sări să le adune de pe 
jos. 

Astfel, câinele îşi luă loc şi umblă într-un cârd de urători 
pe la ferestrele gospodarilor, cu înfruptare din covrigii, 
nucile şi colacii de căpătat. L-a înveselit nespus clopoţelul 
de acioaie, în clinchetele căruia mieluşeii lui cutreierară 
târlele. S-a ridicat şi a cerut să-l miroasă. Avea iz bun, şi el 
l-a lins uşor. Aşijderi a mirosit nuieluşa împodobită a 
sorcovei: nu i-a plăcut, florile n-aveau miresme de munte. 
Izul lor aducea cu cărţile purtate de copii la subţioară, când 
soseau la şcoală şi el sărea să-i miroasă. 

A fost şi de Bobotează cu cioporul întreg. E drept că n-a 
intrat în biserică. Dar a mers cu alaiul până la malul apei 
unde s-a sfinţit crucea. l-a trebuit apoi multă caznă până să 
adune mieluşeii lui, care se încurcau pe alunecuşul de 
gheaţă. A fost nevoie să-l ajute şi baci învăţător. 

Urmă apoi cealaltă jumătate de iarnă, de data asta cu 
zăpezi înalte şi troiene până la brâu. Dracii de copii se 
vârau în ele şi-l strigau să-i găsească. El intră bărbăteşte în 
omătul pufos, râcâia cu labele, îi scormonea, îi înhăţa cu 


277 


colții de sumane şi-i scotea din găuri în hazul tuturor. 

Acum se lăsa întuneric devreme şi cădea noaptea până-i 
astâmpăra pe la casele lor. 

Dar s-a dus şi iarna. Curând, Paştele a luminat satul, gătit 
şi văruit de sărbătoare. În toate zilele vacanței copiii au 
venit să-l ia seara la denii, ziua la câmp, unde se jucau pe 
iarbă proaspătă. Copiii îi culegeau flori, i le făceau 
mănunchi şi i le dau în gură. El le lua între dinţi şi umbla 
aşa cu ele un timp, ca să le facă plăcere. După ce osteneau, 
se aşezau jos şi-l făceau pe Ciobănilă domn învăţător. El sta 
în şezut şi-i asculta. Rând pe rând, treceau în faţa lui şi-i 
spuneau poezii ori alte lecţii. Când greşea unul sau se 
încurca, ceilalţi făceau semn câinelui, care îi punea 
prostului notă rea, adică îi da brânci cu capul şi-l rostogolea 
în iarbă. Râdeau toţi şi râdea şi el cu coada. 

De Sf. Gheorghe un copil i-a adus să vadă o pereche de 
miei priorit. Ciobănilă i-a mirosit lung şi amănunţit. Izul de 
oaie adevărată îi deşteptă afunde aduceri-aminte cu 
aleanuri adormite, care îl tulburară. Se mai adăuga vremea, 
cu unduiri de adieri sosite din pajişti, cu cer albastru ca 
munţii şi izuri încâlcite abătute din toate părţile pământului, 
care-l îmboldeau cu ghesuri nedesluşite - fără pace - nu se 
schimbă însă. 

Rămase acelaşi străjuitor credincios al târlei şi al mieilor 
omeneşti, şi mai ales al baciului nou. Atât că aproape nu 
mai dormea noaptea. Sărea necontenit, ieşea din curte, 
scruta bezna, urma vântul şi, plin de o mare nelinişte, de o 
ciudată presimţire, nu se mai culca. Aştepta... Aştepta ceva 
de dincolo de rosturile obişnuite ale zilelor de aici... Mocnea 
în el o scânteioara de nădejde, necunoscută, în jurul căreia 
alergau şi se grămădeau toate minţile în simţirile lui de 


1 Prior, priori, adj. (Pop.; despre miei) Născut primăvara foarte timpuriu. 
278 


până atunci. 

Într-un revărsat de zori i se năluciră zvonuri de tălăngi. 
Ascuţi auzul... Veneau de departe, de către vale, şi urcau. O 
undă de vânt le şterse. Se puse jos: pământul nu-i împărtăşi 
nici o veste din coaja lui. lar se sculă şi se ciuli tot... Incordă 
până la durere auzul, şi prin cleştarul văzduhului trezit de 
întâiele albe pâlpâiri ale luminii, suna, ca dintr-un fund 
pierdut de codru, talanga cu glas argintiu de la gâtul lui 
Florin, berbecul trufaş cu care avusese râcă veche la stână. 
Încremeni în ascultare: încet-încet, se slomneau şi celelalte 
acioaie, una de la grumazul oii năzdrăvane, care scăpase 
singură din gura lupului, alta de la gâtul lui Foltea, 
urecheatul burtos pe spinarea căruia îl cocoţase baciul 
când, bolnav, nu-l mai ţinuse picioarele. Mai aşteptă... Un 
lătrat: al lui Lăbuş, starostele câinilor turmei... Şi nu se mai 
îndoi; nu mai pregetă... Era adevărat!... Tot culcuşul de 
amăgiri în care pribegia îl silise să-şi facă popas se 
spulberă... Mieii cei noi, baciul lor, târla cea mare şi albă? 
Piedici, peste care sare cum a sărit cu lanţul de gât orice 
poartă ce i-a stat în cale spre ai lui... Fără să mai cate 
înapoi, o luă la goană înaintea lor, pe drumul aşternut cu 
umbre de rouă şi lumini, şi izbucni deodată, ca din pământ, 
drept în miezul turmei. Sări pe pieptul baciului şi-şi rezemă 
capul de inima omului, care-l îmbrăţişă şi-l primi cu ospăț 
mare, ca la praznicul întoarcerii fiului pierdut. 


Drăgaica, 24 iunie 1957, Blucureşti] 


279 


FARSA 


AM ÎNTÂLNIT CU SURPRINDERE zilele trecute în tribunal 
pe bunul meu amic avocatul Alecu lonescu de la Severin. A 
vrut să mă ocolească. L-am oprit brusc: 

— Ce este cu tine? 

Căci era lege nestrămutată, ori de câte ori vine la 
Bucureşti, descălecă la mine. Ne suntem foarte dragi. 

El îşi feri privirea şi răspunse în doi peri. 

— Nimic. 

— Cum nimic? 

Şi eram gata să încep o foarte aspră judecata a acestei 
trădări. Dar uitându-mă bine la el, mă răzgândii. El, altădată 
aşa de voios şi elegant, se înfăţişa grozav de schimbat. 
Mâhnit, tras la faţă, cu zbârcituri împrejurul ochilor, adus de 
spate. Mă  îndurerară  ghetele  nevăcsuite,  pardesiul 
mototolit, pălăria scâlciată. 

— Eşti bolnav? 

— AŞ, nu! Sunt obosit. 

Am vrut să-l iau pe sus să-l aduc în vechea lui cămăruţă 
din fundul apartamentului meu. N-a fost chip. S-a 
împotrivit, silnic. 

— Nu pot. Am nişte afaceri care mă împiedică... nu te 
supăra altădată... 

Am stăruit, apucându-l de braţ, jurând pe cer şi pe 


280 


pământ că nu-l las. 

— Nu sunt singur, spuse în cele din urmă, punând ochii în 
pământ. 

Mi-am închipuit că e la mijloc, ca de o obicei, o chestie 
sentimentală. 

— Veniţi împreună, omule, făcui eu glumeţ. Nu e nevoie 
să vă ascundeţi de mine. Te primesc şi cu ea. 

El tresări. 

— Cu cine? 

— Cu duduia care mi te-a furat şi pentru care ai renunţat 
la vechiul tău bârlog şi ai preferat hotelul. 

— Te înşeli, dragă, oftă el întunecat. E altceva. Tu nu poţi 
pricepe. 

— Altceva? Ce nu pot eu pricepe? 

Şi am dat să plec bosumflat, fără să-i întind mâna... 

La mutra mea acră, s-a înduplecat puţin şi, în timp ce 
talazuri de oameni grăbiţi ne băteau din toate părţile, mi-a 
făgăduit moale că, dacă are timp, vine pe la patru după 
amiază şi stă până la şase, când pleacă la gară. 

La ceasul hotărât a sunat. L-am primit în birou. A cerut să 
trecem în odăiţa unde-l găzduiam şi unde ne-am închis cu o 
sticlă de Cotnar între noi. S-a trântit în fotoliu şi a început, 
fără să-l întreb, spovedania. _ 

— Tu ştii ce vesel şi flecar eram. Intre multele glume de 
holtei cu care mă distram şi făceam să petreacă societatea 
severineană era mai ales simulacrul de curte galantă ce 
făceam cocoanelor în saloane, la serate şi baluri. Tinere, 
bătrâne, le asaltam pe toate la rând cu aceleaşi declaraţii, 
ticluite după acelaşi calapod, în hazul tuturor. Poezioare, 
madrigaluri, acrostihuri improvizate, nimeni nu le lua în 
serios. Lumea era pregătită să le primească aşa cum şi 
erau, glume sau pierderi de vreme nevinovate, mai ales că 


281 


ţinusem câteva conferinţe publice despre curţile de 
dragoste medievale, cu trubaduri care-şi închinau viaţa 
cocoanelor de pe atunci... Prelegerile mele înflăcăraseră 
elita digului şi clociseră un fel de modă sentimentală, al 
cărei şef eram eu. 

Femei şi bărbaţi nu numai că mă sufereau, dar mă 
încurajau în meteahna asta a mea. 

Plăceau îndeosebi schimbul de replici, duelul cu spirite, 
verva galantă risipită în atacuri şi riposte şi mai cu seamă 
lovitura finală pe care lăsăm să mi-o dea femeia, de la care 
o primeam cu toată graţia. Era un joc subtil, un fel de 
academie morală de lustruire a moravurilor, grosolănite de 
chefurile vulgare, jocul de cărţi şi patimile politice. În felul 
ăsta, aparent uşuratic, cercam să opun fără să-mi ridic 
lumea în cap amorul ideal, cultul pur al femeii, intrigilor şi 
adulterului, care trona ca o instituţie. Că se putea interpreta 
şi altfel, nu tăgăduiesc. Dar, în ceea ce mă priveşte, totul se 
petrecea în cea mai desăvârşită cuviinţă. Onorabilitatea 
doamnelor, prietenia bărbaţilor nu erau cu nimic atinse. 
înconjurat de adepţi şi ucenici, savuram cu mândrie 
întinderea şi succesul mişcării iniţiate de mine. 

Singura persoană care nu a catadicsit să primească jocul 
a fost d-na X, o văduvă frumuşică, tare bogată şi foarte 
încrezută. Ea s-a aşezat de la început în rolul de adversară 
ireductibilă şi căută prin toate mijloacele să-mi năruiască 
opera. 

Deodată nu m-am impresionat. Deşi îmi respingea, rece, 
cu dispreţ şi foarte de sus, toate galanteriile, nu-mi era 
antipatică. Mă supărau, sau mai bine zis îmi părea rău 
numai pentru ifosele ei de prețioasă şi siguranţa cu care se 
înfăţişa blindată, ca şi când toată lumea nu se gândea 
decât să-i atace virtutea. Eu o asemuiam cu o orgolioasă 


282 


fondantă, fanată! oarecum de prea multă expoziţie într-un 
galantar, care se crede apărată împotriva muştelor 
dimprejur de propria-i virtute, când în realitate le goneşte 
suflul unui ventilator. 

Ca un omagiu ironic, o supranumisem pentru băţoşenia 
ei de pradă afectată Diana de gheaţă artificială. 

Dar curând salonul ei ajunse cartierul general al opoziţiei, 
unde mi se făcea un război necruţător. Eram declarat de-a 
dreptul corupătorul societăţii, pe care ea avea datoria s-o 
salveze din ghearele stricăciunii. Îmi lansase şi un epitet: 
diavolul cadrilat, aluzie la costumele mele fistichii, de 
destrăbălat. Eu continuam jocul, cu toate că ea se declara 
urbi et orbi inexpugnabilă, şi nădăjduiam în cele din urmă 
să o birui. Avea însă stilul ei în care se îndărătnicea pe 
măsură ce ostilitățile creşteau. Arbora pretutindeni aerul că 
nu e de joacă cu ea, nu tolera cu nici un chip marivodajul? şi 
oriunde mă întâlnea mă executa sumar, cu mână tare, fără 
milă, spre marea satisfacţie a partidei ce izbutise să 
recruteze. g 

Totuşi, nu mă lăsam. Imi plăcea s-o provoc şi s-o 
necăjesc cu galanteriile mele şi-i ofeream o luptă plină de 
eleganţă miorlăită şi de cavalerism ridicol. Ea o primea 
serioasă, netulburată, cu semeţia virginală a unei regine 
trufaşe, invincibilă chiar în glumă, dar încă altfel. 

Deseori mă gratifica şi cu impertinenţe dure, pe care le 
primeam cu o supusă şi vicleană curtenie, în fundul 
sufletului jurându-i răzbunare. 

Cu timpul, situaţia se întoarse toată în avantajul ei, şi 
favoarea publică începu să mă părăsească. Magistratura 
târgului, în frunte cu procurorul, a cărui soţie era ferventa 


1 Care şi-a pierdut prospeţimea. 
? Limbaj galant, subtil; amabilitate artificială. 
283 


mea susținătoare şi prezida o înaltă curte de dragoste, 
magistratura se declara ritos împotriva mea. Se şoptea 
chiar de o acţiune publică contra atentatorilor la bunele 
moravuri. Doamna nu juca leal şi nu-şi alegea mijloacele. 
Ceea ce mă îndreptăţea să mă gândesc la o replică de 
acelaşi calibru. 

Curând, mulţime de credincioşi şi admiratori puseră 
cuşmele în suliță şi trecură în tabăra potrivnică, atraşi, pe 
lângă predicele morale, de solemnele ceaiuri cu trataţie 
gen bucureştean din salonul vrăjmaş, bufet rece, partide de 
cărţi şi bârfeli decente. Îmi rămăsese credincios numai 
parte din tineretul modest, care nu avea prilejul să 
pătrundă printre invitaţii marii mele adversare. 

În orice caz, dezastrul se desemna iminent. 

Prietenii, speriaţi, se ingeniau cum să dreagă lucrurile. 
Trebuiau împăcate, chiar fuzionate cele două politici 
potrivnice, în interesul bunei stări publice. Dacă eu aş fi fost 
răpus, târgul intra iar în anosteala brută de altădată. 
Avându-se în vedere sexele celor doi şefi duşmani, se lansă 
zvonul că în dosul acestui război dintre d-na X şi mine se 
ascunde în realitate o slăbiciune reciprocă, o înclinare 
nemărturisită a unuia pentru celălalt. Şi cum, orgolioşi, nici 
unul nu vrea să întindă cel dintâi mâna, preferam să ne 
amăgim pasiunea, să ne înăbuşim iubirea în chipul acestei 
refulări freudiene. 

Splendidă lămurire a ciocnirilor dintre noi şi un nou prilej 
de preamărire a dragostei curate. Mi se făcură tot mai 
înteţite aluzii la însurătoare cu doamna. Ce să mai aştepte 
un holtei ca mine? 

Sunt sigur că şi pe lângă ea aceiaşi prieteni puseseră un 
cuvânt bun. Ceea ce duse inevitabilul la o şi mai straşnică 
înăsprire a războiului dintre noi, urmare a acestor nesăbuite 


284 


intervenţii care ne iritau pe amândoi. 

Cât mă priveşte, nu mă gândisem măcar o clipă lao 
asemenea dezlegare a conflictului. Căsătoria îmi repugnă 
categoric. Era împotriva firii şi întregii mele credinţe. 

In cele din urmă, plictisit de zvonurile stârnitoare şi de 
câteva repeziri viguroase ale imperialei mele adversare, mă 
declarai învins şi mă retrasei de pe câmpul de bătaie cu 
aparente mari pierderi. 

D-na X exulta de bucurie. Îşi sărbătorea pretutindeni 
triumful, la care eu consimţeam resemnat. 

| se zicea acum Redutabila şi mă dam la o parte din faţa 
ei cu o prefăcută frică şi respect. Ajunsese o femeie 
celebră, model de tărie şi virtute, care salvase onoarea şi 
prestigiul sexului slab, pus în mare cumpănă de ispitele 
unui îndrăzneţ seducător, asediator neruşinat al slabelor 
cetăţui cu ziduri de fuste, bastioane de mătase şi creneluri 
de volane. 

Ne aflam aici şi-mi rumegam, într-o aparentă linişte, 
învingerea, făgăduindu-mi o strălucită revanşă. 

Când, într-o dimineaţă rece de toamnă, urcându-mă în 
trenul de Bucureşti, aflai instalată în acelaşi compartiment 
pe d-na X. Avui un şoc ciudat şi fiorii unei presimţiri de ceva 
neaşteptat mă cutreierară. O pipăii cu toate instinctele 
aţintite: Un proces? O aventură în capitală? Ceva-mi spunea 
că o aveam în mână. 

M-am ploconit cu adâncă curtoazie. Ea m-a întâmpinat cu 
plăcere. S-a bucurat că avem numerele alături. Era singură. 
Vagonul, pustiu şi friguros. Vremea, buhoasă, cu o târâială 
de ploaie. 

l-am lăsat ei onoarea să înceapă conversaţia. M-a 
cercetat întâi lung cu privirea maliţioasă, mi-a examinat 
îmbrăcămintea, şalul şi pledurile cu care mă înarmasem. Şi 


285 


m-a întrebat ironică, exact cum gândisem eu despre ea, ce 
aventură mă mână la Bucureşti? 

Nici o aventură. Mă duceam la laşi în pelerinajul pe care-l 
făceam regulat în fiecare an. Nu puteam trece o toamnă în 
care să mă lipsesc de nevoia de a trăi câteva zile măcar 
lenta şi frumoasa putreziciune a bătrânei cetăţi moldovene. 
Mă rechemau visuri şi amintiri. 

Şi-i povestii înduioşat toată tinereţea pe care mi-o 
petrecusem în acele locuri. În nenumăratele peregrinări de 
ofiţer, tata fusese mutat aproape prin toate oraşele de 
seamă ale Moldovei, sfârşind prin aşezarea la laşi. 

Aşa că de copil fusesem instalat în Liceul Internat, de 
unde ieşisem bacalaureat. Se înţelege deci mulţimea nu 
numai de amintiri, ci de adânci deprinderi ce mă târau într- 
acolo: drumul de aur al Copoului, colinele cvasi florentine 
pe care se zugrăvesc în culori de melancolie bătrânele fete 
ale oraşului, cupola de azur obosit a cerului, care cuprindea 
atâta jalnică frumuseţe. Pe lângă astea mă aşteptau 
sumedenie de prieteni, cu preşedintele tribunalului în 
frunte, pentru anume sărbătoriri tradiţionale, un pahar la 
„Borta rece”, o vizită bojdeucei lui Creangă, o vânătoare în 
pădurile... 

Mă asculta gânditoare... Simţeam cum îşi slăbeşte încet, 
încet arcurile în care se încordase la început: şi asta 
pândeam eu. 

Curios! Şi ea mergea tot la laşi, unde o chema un vechi 
proces, o plictisitoare cârcotă de moştenire. Nu cunoştea 
deloc oraşul şi tovărăşia mea îi făcea o mare şi făţişă 
bucurie, interesată deocamdată, totuşi bucurie. Avea 
groază de călătorii, mai ales cu bagaje şi lipsă de servitori, 
cum se întâmpla acum. Camerista i se îmbolnăvise pe 
neaşteptate şi n-o putuse însoţi. O prietenă care se oferise 


286 


să-i ţină de urât o trădase în ultimul moment. Aşa ca ivirea 
mea în mohoreala plecării fusese salvatoare. 

Avea oroare de hoteluri. Care e cel mai curat din laşi? ŞI 
o scutură de-a binelea frigul groazei. 

Băgai de seamă că e uşor îmbrăcată şi îi cerui voie să o 
învelesc cu şalul şi să o păturesc cu unul din pleduri. Se 
lăsă cu sfială şi se împotrivi cu pudoare să mulez bine de-a 
lungul trupului lânurile moi. 

În acest timp, dădăcind-o astfel, mă ofeream ca Cicerone 
şi o asiguram că nu va avea de îndurat nici o greutate şi 
nici una din neplăcerile drumului. La laşi voi avea grijă de 
găzduire şi de toate celelalte. 

Când a sunat pentru cafeaua cu lapte, am poftit-o cu 
mine. Tovarăşa luase gustarea de dimineaţă acasă. 

Întors la loc, eram tot singuri. Prezenţa mea risipi tot 
frigul, pustiul, urâtul şi singurătatea ce se abătuseră 
asupra-i şi se învioră iar. 

Dintr-un adânc impuls nelămurit, de ciudă sau de 
simpatie pervertită, ori numai din simplă petrecere, am 
reînceput vechea hărţuială. De data asta pe o coardă mult 
mai subţire şi înaltă şi cu surdină pusă aproape ca lao 
curte a dragostei, atât de odioasă doamnei. 

Nu sunt deloc psiholog. Dar luai numaidecât cunoştinţă, 
cu o satanică bucurie, de superioritatea poziţiei mele. 

Mai întâi adversarei mele îi lipseau spectatorii din 
saloanele unde ne războisem până atunci, ale căror priviri 
admiratoare şi îndemnuri o stârneau, o întăreau şi-i 
ascuţeau îndrăzneala la atac. Vanitatea, gustul ei de 
spectaculos erau lipsite de aceste puternice pârghii. 

Mai prinsesem încă un atu: prestigiul meu de bărbat unic, 
sub a cărui protecţie se pune o femeie timidă, fără ştiinţa 
apărării, într-o aventură ca acest drum într-un oraş 


287 


necunoscut. Şi mă hotărâi să mă folosesc fără cruţare de 
toate acestea, ca să-mi iau o mică revanşă, dacă nu chiar o 
răzbunare definitivă asupra Redutabilei. 

Închideam înadins ochii, ca să nu văd feminitatea din ea, 
gingăşia care se dezgheţa la căldura purtării mele, 
drăgălăşenia  prefăcătoriei, că susţine cu înverşunare 
atacurile mele galante. Eram îmbătat numai de siguranţa, 
de iminenta biruinţei mele asupra unei neînduplecate 
vrăjmaşe. Fără martori? Cu atât mai cavalereşte! 

In gara Bucureşti am strămutat-o aproape în braţe, ca pe 
un copil, în trenul de laşi, cu o autoritate şi o fermitate faţă 
de ea, de hamali, de personalul trenului, îndemânare 
neobişnuită mie, de care mă uimeam chiar eu. 

Dar vagonul acum se umpluse de lume şi călătorii soseau 
gâfâind, înghesuindu-se în neorânduială. 

Curând, clopoţelul a sunat dejunul. Am luat-o de braţ şi i- 
am deschis drum prin mulţime. La pasarelele dintre 
vagoane am apucat-o de mijloc şi am trecut-o pe sus 
dincolo. Ne-am instalat la o măsuţă lângă fereastră. 
Mâncând, priveam câmpurile pustii de holde peste care se 
lăsau aburii după-amiezii. In locurile arate, pe văi, pâclele 
se strângeau albe şi groase, ca nişte straturi de vată peste 
o rană. Eu începusem să-i fac teoria urâtului şi a 
singurătăţii, care ne aşteaptă pe amândoi cu cât vom 
înainta în viaţă. 

Numai călătoriile în ţări depărtate şi calde ne-ar mai 
putea scăpa ltalia, Sicilia... 

— Ce-ar fi, zisei deodată, serios, dacă această călătorie a 
noastră s-ar preface cu adevărat într-un voiaj de nuntă? 

Ea căscă ochii mari, spăimântaţi la mine şi scapă cuțitul, 
care sună tare pe farfurie! Vecinii întoarseră capetele. Roşi. 
Eu urmai jocul: 


288 


— De altfel, este un prilej unic şi n-am să las fericirea să- 
mi cadă din mâini, şoptii plecându-mă până aproape să mă 
vâr în sufletul ei. 

— Fericirea nu se ţine în mână, zâmbi ea, trăgându-se şi 
arătând spre vecini. 

— Ştiu, ai dreptate, se prinde şi se ţine strâns în braţe, 
replicai cu. Ai să vezi. 

Şi o ţintii serios. 

— Ce să văd? 

— Fericirea. 

— Eu sunt mioapă, continuă a glumi ea. Eu nu văd decât 
foarte de aproape. Şi d-ta mă trimiţi în Italia? În Proventa. 

— Nu, scumpă prietenă. Fericirea noastră va începe chiar 
din laşi. 

— Din laşi? 

— Da. 

Şi începui s-o joc de sus şi cu autoritate, ca la pichet când 
ai toate cărţile. 

Ea aştepta încremenită. 

— Când sosim la hotel iau o singură cameră pentru 
amândoi. 

— Eşti nebun? lasă ea să-i scape un țipăt înăbuşit. 

— Deloc. Sunt d-l lonescu, însoţit de nevasta sa, d-na 
lonescu. 

— Te întreci cu gluma. 

— Sigur că întrec gluma şi intru în realitate. 

— Atunci nu mai vorbesc cu dumneata. 

— Nu e nevoie. Vorbesc numai eu. Stăm în laşi o zi, cel 
mult două, până fac formalităţile de ieşire, şi pe urmă nu ne 
oprim decât la Paris. Şi, dacă vrei, la Roma. 

Ea tăcea palidă, nemişcată, întoarsă toată înăuntru unde 
lupta, fără să izbutească să-şi vie în fire. O buimăcisem. 


289 


Şi pe urmă, tot timpul, la cafea, pe culoare, pe banchetă 
lângă ea, la ureche, n-am slăbit-o din acest laitmotiv al 
călătoriei de nuntă, cu ascunderea noastră, a amândurora, 
ca doi soţi într-o cameră nupţială. Restul, apoi, se va aranja 
cum se cuvine. 

Toate încercările ei de a aduce situaţia la obişnuitul 
badinaj' se  frângeau de încăpăţânarea mea într-o 
nebunească seriozitate. 

In fond, îi spionam fiece gest, fiece tremurare a glasului, 
pâlpâitul tot mai des al pleoapelor, chicotul de râs uşor 
nestăpânit şi îmi frecam în taină mâinile. 

Cetatea de odinioară nu mai rezista decât la porţile cele 
mari. Dar şi acestea, deşi canaturile păreau tari, erau gata 
să sară din ţâţâni. 

— Dar ce-o să zică lumea? făcu ea în cele din urmă. 

— Lumii puţin îi pasă. Ba încă are să ne mulţumească. 
Scapă de două ameninţări, periculoase cât sunt separate. 

— Cine? 

— Dumneata şi eu. Suntem ca două roţi razna, sărite una 
într-o parte, şi alta în altă parte de la un automobil în 
goană. Păzea! Şi vai de cel în care se va izbi! 

Ea se topi de râs. 

— Adică eu să intru cu toată viteza într-un trecător şi d-ta 
într-o trecătoare. 

— Sigur. Pe când aşa, neutralizaţi amândoi, adică uniţi pe 
o singură osie, vom merge liniştiţi pe drumul obişnuit şi 
lumea nu mai are nimic de temut... 

Şi îi şopteam multe alte nerozii de acestea. 

Prietenul se opri brusc, trase adânc aer în piept şi, dând 
capul pe spate, închise ochii. Ca să umplu golul tăcerii care 
se prelungea, îi făcui complimente pentru arta desăvârşită 


1 glumă, şagă. 
290 


cu care îşi jucase rolul de seducător. 

El se scutură ca de o povară. 

— AŞ, rol făcu el scârbit. Ai să vezi. Aşa credeam şi eu. 
Eram atât de aţintit numai şi numai asupra jocului perfid, 
aşa de încântat de perfecțiunea cu care conduceam farsa, 
aşa de amuzat de uşurinţa de comediant cu care inventam 
şi realizam personajul ce-mi propuneam, că mă pierdusem 
cu desăvârşire din vedere pe mine, nu mai ştiam nimic din 
cele ce se petreceau cu realitatea sufletului meu. 

Căldura, sinceritatea, elanul, veridicul, pasiunea cu care 
câştigam pas cu pas bătălia, le credeam simple invenţii 
viclene, meşteşugite numai de dragul cauzei. Şi o trufie de 
mare artist mă orbea: nu-mi trecea prin minte că înlesnirea, 
destoinicia de care dam dovadă aveau o altă semnificaţie. 
Şi nu mă întrebam dacă ceea ce eu luăm drept artificiu nu 
erau ţâşniri din fundul unei neştiute, nebănuite, odioase 
iubiri. Nu m-am gândit măcar o clipă dacă nu cumva femeia 
citea de-a dreptul în mine şi cu intuiţia ei dreaptă nu-mi 
pătrunsese jocul. 

La partenera mea nu era uşurătate, cum, vai, am aflat 
curând. La ea lucra contagiunea puternicelor mele 
sentimente, pe care eu îmi închipuiam că le maimuţăresc, 
ca să-mi bat joc. Târât de un curent de superficialitate, 
pluteam neştiutor deasupra genunilor ce aveau să mă 
înghită. 

Totuşi, nu-mi plăcea la ea alura asta de glumă de până 
acum. Nu-mi puteam da seama cât a prins nada. Ca să aflu 
bine unde ajunsesem, începui o nouă tactică. Bătut, 
descurajat de rezistenţa ei, m-am prefăcut că mă retrag, 
mofluz. li adormeam, pe de o parte, orgoliul în alarmă şi-i 
dăm astfel o satisfacţie. Pe de alta, cercam să văd dacă nu 
pot să-i deştept şi să-i măsor teama că m-ar pierde. 


291 


M-am strâns, m-am posomorât şi am devenit sloi de 
gheaţă. 

Nici o panică. Ea a primit cu linişte, ca ceva firesc, 
schimbarea. Şi-a lipit numai fruntea de geam şi a început să 
privească noaptea de afară. 

Am simţit ca dasem greş. Pentru fineţea ei lucram prea 
grosolan. 

După câtva timp s-a întors brusc spre mine şi m-a 
întrebat dacă am fost bolnav greu vreodată. 

Întrebarea ei m-a uimit Am fost atât de naiv, încât am 
crezut că mă ispiteşte ca să ştie dacă mă poate lua de 
bărbat. Nu cumva să se încarce cu cine ştie ce povară de 
gât. Şi iar m-am îngâmfat prosteşte. 

Răspunsul mi-a dat prilej să-mi îndrept greşeala şi să 
restabilesc cu perfidie situaţia de încredere, cordialitate şi 
devotament de mai înainte. Am asigurat-o că dacă, 
Doamne fereşte, ar fi vreodată suferindă, mi-aş închina 
toată viaţa s-o îngrijesc şi s-o tămăduiesc. Ea mă asculta 
roşind şi pălind rând pe rând. Pe faţa ei citeam mulţumirea. 
Nu mai ţinea mâna pe inimă, cum făcuse până atunci. 

Pe măsură ce ne apropiam de laşi, se înnopta. Multimea 
din tren se îngroşa. Veneau la nu ştiu ce congres din 
capitala Moldovei. Compartimentul nostru era burduf de 
călători de alte clase, gălăgioşi, nedisciplinaţi, grosolani, 
dând unul peste altul. D-na X îi privea cu anxietate şi se 
alătură din ce în ce mai strâns de mine. 

— Doamne, ce m-aş fi făcut singură tot drumul ăsta! oftă 
ea privindu-mă recunoscătoare. 

Mărturisesc că am abuzat cu neruşinare, cu bună-ştiinţă 
şi rea-voinţă de slăbiciunea ei. Trecându-i braţul în jurul 
mijlocului, am ademenit-o să primească declaraţiile şi 
propunerile mele, speriind-o că n-are să se mai găsească 


292 


nici o cameră liberă la hotel, şi-i arătai gloata tumultoasă 
din vagon. Nu-i rămâne decât să doarmă culcată pe bagaje 
într-un colţ de trotuar... 

Spăimântată, s-a hotărât ca în acest caz nefericit şi 
numai în acest caz să împartă camera cu mine. 

— Două paturi? Nu se poate. Unul singur, şi o îngheţai cu 
un: Eu hotărăsc acum. 

Apoi, ca s-o îndulcesc, i-am migălit cu duioşie un şir de 
nimicuri, acoperind cu viclenie fondul care, dezvăluit brutal, 
o făcuse să tresară într-o crispare de rezistenţă firească sub 
o horbotă de accesorii ridicole, inventate atunci pe loc: 
deliciul de a sorbi mâine dimineaţă amândoi cafeaua cu 
lapte adusă la pat. Cum ne-ar sta, fiecare cu ceaşca lui sub 
nas, în două paturi despărțite printr-un hiatus? Numai atăt, 
că eu îmi aleg de pe acum partea de către fereastră. Imi 
place să dorm întors spre lumină şi cu papucii de noapte la 
îndemână. Apoi ne îmbrăcăm şi ieşim împreună. La tribunal 
o conduc eu. Am o mulţime de prieteni. 

Ea consimţea, tulburată, zăpăcită, cu capul în piept, ceea 
ce-i descoperea ceafa albă, plină de cârlionţi nebunatici. 

De altfel, trenul intra în gară. Zarva era la culme. Gloata 
înghesuită pe culoare se repezea la uşi. Tovarăşa gata să 
plângă îşi privea cu spaima geamantanele, pe care în grabă 
i le înhăţase un călător. O liniştii, cu calmul şi siguranţa 
mea. Am găsit cu greu un hamal, care pentru un bacşiş bun 
mi-a adus o birjă ţinută în rezervă, când ceilalţi se băteau 
pentru câte o haraba ruptă şi împuţită. In câteva minute, 
străbăteam oraşul şi ajungeam la hotel. 

— Ce păcat că e târgul închis! îi şoptii. 

— De ce? 

— Îţi luam un buchet de flori. 

— Albe? se alintă ea, plecând cu cochetărie capul pe 


293 


umărul meu. 

Am intrat în holul hotelului gol. Congresiştii erau găzduiţi 
în altă parte. Şi am înaintat cu doamna la braţ către taraba 
în dosul căreia moţăia portarul galonat, păşind cu 
ceremonia cu care m-aş fi prezentat în faţa Ofiţerului Stării 
Civile. 

— Să ceri să aducă măcar un paravan în cameră, gunguri 
ea ca o columbă la urechea mea. Neapărat un paravan şi 
glasul i se înecă de ruşine. 

Ajunsesem la culmea nemerniciei şi paşii mai departe... 

Sosit în fata hotelierului, cu victima palpitând la braţul 
meu, mă desfăcui brusc de ea şi făcui doi paşi în lături, 
lăsând-o singură: 

— Te rog o cameră cu un singur pat la parter, pentru d- 
na X (şi-i spusei numele), comandai cu glas tare. Nu aveţi 
lift şi doamna nu poate urca şi cobori scări. 

— Şi pentru dv.? întrebă portarul. 

— Mie o cameră la etajul III, cât mai mică şi mai în dos 
dacă se poate. Doresc cât mai puţin zgomot. 

— Tot cu un singur pat? 

— Desigur. Şi nu mă deranjează nimeni până mâine la 
ora 10. 

— Doamna nu e soţia dumneavoastră? întrebă mirat 
hotelierul. 

— Nu! Am cunoscut-o în tren şi i-am ajutat să se 
descurce. 

— Atunci trebuie să mi se dea şi actele dânşii de 
identitate. 

— Ţi le va trimite prin cameristă. De altfel, pe doamna 
trebuie să o deşteptaţi la orele 7/4. Să-i aduceţi o birjă. La 8 
trebuie să fie la tribunal. 

Şi, chemând un servitor, îi făcui semn către bagajele 


294 


înţepenite în sală, poruncindu-i: 

— Condu pe doamna în camera dânşii! 

Şi foarte ceremonios, cu un zâmbet drăcesc, îi luai mâna 
şi i-o sărutai, urându-i noapte bună. 

Apoi îi întorsei spatele şi-mi văzui de treburi, fără să mai 
privesc înapoi. Ca într-o fulgerare, zării numai o clipă în 
abisul peretelui de oglinzi din faţa mea imaginea convoiului 
îndreptându-se spre culoar, cu doamna sprijinindu-se, 
clătinată, de braţul servitorului. In urechi îmi sună şi acum 
târşitul paşilor ei împleticiţi pe mozaicul sclipitor. 

Mi s-a strâns inima? Am şovăit o clipă? Poate. Nu ştiu. 
Dar mi-am mutat numaidecât privirile în altă parte. Am ieşit 
după aceea, satisfăcut de marea mea ispravă. Am mâncat 
în oraş şi m-am întors târziu. 

Dormeam, când, pe la unu sau două noaptea, mi-a bătut 
cineva la uşă. 

— Ce este? 

— Doamnei de la nr. 8 nu-i este bine şi vă roagă să 
coborâţi la dânsa. 

„Nu se prind tertipuri din astea”, mi-am zis, îngâmfându- 
mă ca un demon căruia i-au izbutit ispitirile. 

— Am poruncit să nu fiu deloc deranjat până mâine, ţipai 
către uşă. 

— Doamna m-a trimis. Îi este rău... 

— Eu nu sunt medic. Trimiteţi după doctor. 

Şi-mi întorsei somnul pe partea cealaltă. 

A doua zi, târziu, îmbăiat şi ras, am coborât pentru 
hoinăreală. Tocmai dam să ies în stradă când portarul mă 
ajunse din urmă. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat? 

Eu dădui nepăsător din umeri. 

— Cu doamna, urmă el. 


295 


— Ce doamna? mă prefăcui. 

— Doamna care a venit cu d-voastră. 

— A, da. E o cunoştinţă întâmplătoare. N-a plecat la 
tribunal? 

— Nu. Poftiţi s-o vedeţi. 

— N-am timp acum... 

Şi iar mă bucurai de totala biruinţă ce avusesem asupra 
ei. Era la picioarele mele şi mă implora, umilită. 

— Vă rog, stărui portarul. 

Şi spuse acest „vă rog” cu atâta apăsare şi aproape 
mustrător, că m-am oprit de a-l da la o parte, cum 
pornisem, şi am cedat. M-a condus solemn pe un culoar şi 
mi-a deschis uşa camerei nr. 8. 

Pe patul desfăcut zăcea întinsă, cu o mână pe inimă, d-na 
X în cămaşa albă, ca o mireasă. Era moartă. 

Camerista, cu ochii roşiţi de plâns, îi rânduia părul. 

— Acum aşteptăm procurorul îmi spuse plictisit portarul. 
Dar doctorul ştie cum s-a petrecut cazul. Un atac de inimă. 
Dumneavoastră nu aveţi nici un amestec 

Prietenul sfârşise spovedania. Se uită la ceasornic şi se 
găti de plecare. 

— Şi de atunci porţi doliul ăsta? îl întrebai. 

El se privi în oglinda din faţă, uimit că şi când pentru 
întâia oară se vedea în sacoul negru şi se descoperea cu 
cravată cernită la gât, el, care adora cele mai capricioase 
stofe şi cele mai fanteziste jabouri. 

— Nu, nu eu... bolborosi el uluit. Vezi, croitorul a găsit cu 
cale... 

Dar întorcându-se hotărât spre mine: 

— Spune drept, n-aş merita să port costumul vărgat şi 
tichia în cap? Eu am omorât-o! Şi o iubesc de atunci din ce 
în ce mai mult! Ce dulce era când îşi plecase capul pe 


296 


umărul meu! zbucni el într-un hohot de plâns, căzându-mi 
în braţe. 


297 


GOSPODĂRIE 


ÎMI PLACE SĂ VORBESC cu moşu-meu, un bătrân voinic la 
trup şi isteţ la minte, deşi nu prea ne potrivim la păreri. 

— Şi... zi aşa, nepoate, după voi ăştia firoscoşii de acum, 
boalele nu mai sunt de la Dumnezeu... 

— Dar n-au fost de la Dumnezeu niciodată, moşule, ci 
totdeauna au venit din nepază, din necurăţenie, din fel de 
fel de năravuri rele cu care ne stricăm sănătatea, ca 
băutura, tutunul... 

— Ba parcă spuneai odată de nişte lighioi, nu ştiu cum le 
zice... 

— E adevărat, moşule: boalele molipsitoare sunt 
pricinuite de nişte viermuşi nezăriţi cu ochiul omului şi cari 
se iau de la bolnav la cel sănătos; ştii, că ai apucat destulă 
ciumă şi holeră în ţară. 

— Bată-le să le bată de spurcăciuni, zice moşul zâmbind 
cu şiretenie; dar de unde le-aţi mai scos dacă nu se văd cu 
ochii? 

— Apoi se văd cu ochian, moşule, care măreşte 
lucrurile... 

— Aha, ochian de alea care arata pete în soare şi muşte 
în luna... 

— Degeaba râzi, moşule, întâi să pui ochii să vezi ce 
arată şi pe urmă să vorbeşti. 


298 


— N-aş pune ochii să-mi plăteşti! Că ochii mei, cât sunt 
acuma de bătrân, dar nu-i dau pe toate ochianele voastre! 

— Să fii sănătos, moşule, nici nu-i nevoie, că sunt ei 
destui care se uită, spre folosul tuturor, răspunzei eu cam 
oţărât. 

— Ba fără glumă, o drege moşul, cum poţi să vezi, măcar 
cu ochianul, un lucru care nu este? Când nu este nici o 
lighioaie pe care s-o văz eu cu ochii că dă boala, ce-o să 
mărească ochianul? 

Eu rămâi pe gânduri, iar moşul râde pe sub mustăţi că m- 
a înfundat. 

— Bine, zic eu, moşule, hai să intrăm în casă să-ţi arăt 
ceva. 

Bătrânul se ia după mine, pufuind din lulea; intrăm 
amândoi în odaia dinspre miazăzi, unde bate soarele. 

Trag jos perdelele şi fac umbră, apoi întreb pe moşu: 

— Vezi ceva, moşule, în văzduh? 

— Nimic, nepoate... 

— Dar acum? şi dau la o parte un colţ de perdea cât să 
pătrundă o rază de soare. Uite-te bine, îi zic, în raza de 
soare nu-i nimic? 

Şi în acelaşi timp bat cu piciorul în podele, să se înalțe 
pulberea. Mii şi mii de firişoare, nevăzute până atunci, 
roiesc în cuprinsul razei de soare mişunând ca nişte vietăţi. 

— Nu văz nimic, zice moşul iar. 

— Cum, nu vezi asta? 

Şi-i mai scutur o carte. 

— Apoi, asta e colb, amestecat cu fum din luleaua mea. 

— Ce-o fi, ce n-o fi, e vorba că îl mai vezi în altă parte 
decât în bătaia razei de soare? 

— E drept că nu-l mai văz. 

— Vrea să zică, iată un lucru nevăzut de ochi cum este 


299 


firişorul de praf, dar care când străbate în raza de soare 
ajunge dintr-odată să fie văzut. Tot aşa şi cu viermuşii 
boalelor. , 

— Ce mă tot prosteşti tu pe mine, se supără moşul. Asta 
e colb şi fum. Dar viermuşii e altceva, că nu-i cunosc şi nu i- 
am văzut niciodată. 

— Ba e acelaşi lucru, răspund eu. 

— Mă nepoate, zice moşul, ieşind pe uşă: ce-mi spui tu 
cam îşi aduce cu ghicitoarea, într-un vârf de plop un iepure 
şchiop, treiera la bob... paiele cădeau, boabele s-atârnau... 
Dacă ai altceva de spus, bine, dacă nu, lasă-mă în pace, că 
mi-e lehamite de atâta colb şi vorbă! 

Dar eu ies după el şi nu-l slăbesc, că ştiu că e aproape 
să-l rămâi, când începe moşul s-o ia acasă. 

— De ce fugi? Rogu-te, ce se întâmplă când arunc o 
bucată de zahăr într-un pahar de apă? Mai se vede zahărul? 

Moşul vrând-nevrând trebuie să-mi răspunză: „Nu se mai 
vede, că se topeşte”. 

— Şi fiindcă nu se mai vede, fiindcă se topeşte, înseamnă 
ca zahărul nu mai este acolo, în paharul cu apă? 

— Ba este, dar s-a topit. 

— Apoi topirea nu este decât desfacerea zaharului în mii 
şi mii de firişoare, aşa de mici încât sunt nevăzute, 
împrăştiindu-se în apa din pahar. Dacă iau o picătură din 
această apă şi o pun la ochian, am să văd firişoarele de 
zahăr cum văd viermuşii în sângele ori scuipatul bolnavilor, 
unde nu-i puteam zări cu ochii... 

„„Dar moşul nu mai m-ascultă, ci se îndreaptă spre 
fundul gradinei, pufuind necăjit din lulea şi mormăind cum 
are obicei când vrea s-o sfârşească: păcat de banii ce i-a 
cheltuit bietul tat-tu cu tine!... 


(„Duminica poporului”, 22 februarie 1915, pp. 2-3) 
300 


301 


MICUL ÎNVĂŢĂTOR 


NU MAI ERA TAINĂ pentru nimeni că nemţii aveau să 
intre cât de curând. Oştirea noastră, copleşită, da îndărăt şi, 
ca un talaz uriaş care se retrage, târa odată cu ea tot ce 
întâlnea, oameni, vite, căruţe... În sat nu se mai isprăvea 
forfota... Unii treceau, alţii soseau, cei mai mulţi plecau 
departe în pribegie. Rămâneau doar femeile, copiii şi 
moşnegii să ţie nestins focul pe vetrele străbune. Lor le 
cădea grozava sarcină să dea ochii cu duşmanul, nu o 
singură dată şi într-o luptă dreaptă piept la piept, ci umiliţi 
şi cu spinarea încovoiată ceas cu ceas, zi cu zi, ani întregi, 
poate... 

Spaima şi deznădejdea amorţiseră pe toţi. Sufletele 
bieţilor oameni zăceau culcate palancă la pământ, ca rupte 
de vijelie. Zvonuri peste zvonuri se lăţeau pretutindeni, ca 
petele de păcură pe albul straielor. 

— În Costieni cică n-a mai rămas nimeni viu! 

— Ba nu! spunea un altul, am auzit că numai pe copii îi 
ciuguleşte, îi schilodeşte şi apoi le scoate ochii. 

— Pângăresc lăcaşurile sfinte şi ard satele, întăreau 
fugarii... La noi în Afumaţi au băgat caii în biserică. Din 
şcoală au făcut coşar pentru vitele cu râie. 

In nici o minte nu mai licărea un cuget întreg, un gând 
bărbătesc şi limpede. Se stinseseră toate, cum se stingeau 


302 


în fiecare noapte luminile, de frica păsărilor de oţel ce 
spionau văzduhurile. 

Şi totuşi, în bezna cumplită o lumină ardea în sufletul 
unui copil. Nu era mai mare ca de doisprezece ani şi nu ştia 
nici el ce puteri ascunse purta în adânc, gata să se închege 
într-o faptă mare. Ştia atât, ca el trebuie să apere şi să 
scape şcoala de pângărirea duşmanilor. Aceasta o 
făgăduise altuia şi lui însuşi şi trebuia să o facă. Invăţătorul 
pornise la cea dintâi chemare, luptase la Turtucaia şi nu se 
mai ştia nimic de el, dar la plecare atât spusese băiatului: 

— lonică, ia seama de şcoală şi de grădină, în grija ta le 
las. Ţine şi cheile... Când oi veni, să le găsesc toate la locul 
lor. Am nădejde mare în tine. 

Şi i-a strâns mâna ca unui om în toată firea. 

Băiatul era mâna dreaptă a dascălului. El îi da ajutor şi îi 
ţinea locul în clasă, când acesta pleca după alte treburi, şi 
toate mergeau strună, buna rânduială ca şi învăţătura. 
Copiii îi dau ascultare, la joc ca şi la carte, şi, mai presus de 
toate, îl iubeau pentru voioşia şi vioiciunea lui. Se vedea că 
e ager, după ochii mari, căprui, care se aţinteau pe oameni 
şi pe locuri, să le soarbă parcă. O cută tăiată între 
sprâncenele îmbinate arăta încordata băgare de seamă cu 
care râvnea să prinză totul şi să înfăptuiască bine orice ar 
începe. De n-ar fi fost copil, l-ai fi crezut, acolo sus pe 
catedră, adevăratul dascăl. 

Ca focul îl ardeau cuvintele învățătorului, iar dragostea 
lui pentru lăcaşul unde mintea şi sufletul lui deschiseseră 
ochii ajunse un chin. Zi şi noapte se gândea ce să facă... 
croia planuri şi nu-i ieşea din cap o icoană care-l făcea să se 
scuture ca de friguri: un pâlc de cai râioşi închişi în şcoală şi 
rozând lemnul băncilor. Atunci pornea de acasă, afară din 
sat, în poiana unde şcoala cea nouă, cu temelii de piatră, în 


303 


mijlocul unei curţi largi, răsădită cu pomi roditori, aştepta 
parcă îngrijorată şi se miră că nu-i mai vin copiii... Era 
noiembrie, şi ea, tot goală! Băiatul o cerceta şi ocolea cu 
grijă, o descuia, apoi intra cu sfială înăuntru. Aici îi plăcea 
să se gândească şi încetul cu încetul luă o hotărâre. 

Intr-o zi a început a colinda satul, pe la toate casele cu 
copii mari şi mici. Îl chema pe care cum îi găsea la poartă, 
se sfătuiau şi se despărţeau cu vorba: 

— Vino după prânz. 

— Viu. 

După-amiază, şcoala era plină de copilaşi, rânduiţi în 
bănci cu cărţile deschise şi ochii aţintiţi la icoană... Focul 
ardea în sobă şi micul învăţător, după o caldă rugăciune 
făcută cu toţii împreună, îşi începu sarcina... Şcoala se 
deschidea în toată regula, şi copiii aveau să urmeze fără 
întrerupere, ca în vremurile bune. Duşmanul, când va veni, 
să găsească şcoala plină, aşa ca să nu mai aibă nici prilej 
nici pricină să o ocupe. Şi era o vitejie fără seamăn din 
partea acestor şcolari să înfrunte astfel de duşman despre 
care tocmai se vorbea că schingiuia copiii. 

In fiecare dimineaţă erau cu toţi acolo, în păr. De prânz, 
cei mai mulţi rămâneau de mâncau, tot acolo, merindele 
aduse în trăistioare... Treceau pe drumul mare călăreţi, ori 
tunurile  zguduiau pământul... Pe sus se  roteau 
aeroplanele... Coloanele obosite poposeau în poiană... Dar 
lecţiile se urmau fără schimbare. Cu ferestrele închise 
citeau, cântau, spuneau tărăgănat şi dulce tabla înmulţiri... 
Trecătorii auzeau de afară glasurile curate şi treceau fără 
să le ia în seama: „două ori una douaaa, două ori două 
patruuu”. Aşa, până seara târziu, când se împrăştiau 
liniştiţi: ştiau că nemţii nu intră niciodată noaptea în sate. 
Dar a doua zi se sculau cu noaptea în cap, se strângeau în 


304 


clasă şi se puneau pe treabă. 

Într-o zi tunul a început să bată în apropiere. Ghiulelele 
se încrucişau pe deasupra lor... Erau cele din urmă 
crâmpeie ale oştirii noastre, care se scurgea prin sat, 
fugărită de vrăjmaş. O presimţire jalnică îi copleşea pe toţi, 
numai învăţătoraşul cel bărbat îşi păstră cumpătul. 

Pe la ceasurile patru după-amiaza, pe o zi geroasă, cu 
norii hărţuiţi de vânt, s-au ivit cei dintâi duşmani, doi 
călăreţi care au trecut pe şosea înainte. Pândarul din colţul 
poienii îi vestise la vreme, dar nimeni nu s-a clintit de la 
locul lui. Urmară apoi alţii şi alţii. Un pâlc s-a oprit şi a intrat 
în curte. Înăuntru lecţia îşi urma şirul, fără turburare, ca şi 
când nimic nu s-ar fi întâmplat. Micul dascăl citea cu glas 
tare „Patimile Domnului”, când uşa se deschise trântită de 
perete şi, tropăind, câţiva soldaţi intrară în clasă. Toate 
capetele se întoarseră; fetele se făcură albe ca varul. Cu o 
mişcare repede, dintr-o nobilă şi dragă deprindere toţi ca 
unul se sculară în picioare, ca pentru a saluta un oaspe 
iubit. „Bună ziua!” Dăscălaşul cobori şi stătea neclintit cu 
degetul în cartea închisă, la patimile mântuitorului... 
Soldaţii bolovăniră ochii mânioşi şi unul începu a striga ceva 
pe limba lui. Nimeni nu pricepea şi nu se clintea. Atunci 
tăbărâră pe băiat, îl apucară de mâini şi porniră să-l târască 
afară. Ceilalţi copii fură îmbrânciţi şi scoşi cu sila, apoi 
strânşi roată în curte. Micul învăţător, încercând să-i 
lămurească, fusese lovit cu pumnii şi acum obrajii îi ardeau 
ca jarul. Un fir de sânge se prelingea dintr-o nară şi picura 
pe mintean. Celorlalţi li se luase piuitul; cu capetele goale, 
trenţăroşi, unii desculți, alţii dezbrăcaţi, cum îi apucase 
vrăjmaşul şi-i izgonise din clasa caldă, toţi tremurau de 
spaimă. Soldaţii înverşunaţi părea că voiau să ia o hotărâre 
grozavă şi îşi împărțeau rolurile, când se ivi pe drum o 


305 


trupă cu un ofiţer. Aceştia se opriră la rândul lor şi tânărul 
ofiţer întrebă ceva. Nemulțumit cu cele îngăimate de 
soldaţii ce se codeau să dea lămuriri, el chemă din 
mulţimea ce-l urma pe tâlmaci şi-i porunci să vorbească. 

— Ce este aici? - întrebă acesta, cu apăsare ungurească 
în glas. 

— Aici este şcoala satului, răspunse cu glas stins băiatul. 

Ofiţerul porunci iar ceva tălmaciului. 

Acesta reluă: 

— Unde este învățătorul? 

— Învățătorul este plecat pe front, dar locul i-l ţin eu, fu 
răspunsul. 

— Şi eşti destul de destoinic? 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi face ce voi putea. 

Soldatul tălmaci acest răspuns, care plăcu... Ofiţerul 
începu să zâmbească. Dăscălaşului prinseră a-i licări ochii 
ageri şi a i se adânci cuta dintre sprâncene. 

— Apoi, băiete, nouă ne trebuie şcoala să facem spital 
pentru răniţi. 

Copilul îşi încordă puterile. Simţea parcă pe limba lui 
apăsând cu toată greutatea ei şcoala întreagă, pe care 
trebuia să o scape. Cuvintele abia se rupeau ca nişte stânci 
smulse dintr-un mal. 

— Domnule ofiţer, se rugă el tremurând, vă vom arăta o 
casă mult mai bună pentru asta. În satul din vale este chiar 
un spital adevărat. Induraţi-vă şi nu ne luaţi şcoala tocmai 
acum, când am început-o cu atâta trudă. Am strâns cu aşa 
caznă pe aceşti copii de care nimeni nu se îngrijeşte, că-mi 
pare prea mare răspunderea în faţa lui Dumnezeu să-i las 
iarăşi răzleţi şi sălbatici, fără învățătorul de toate zilele. 

Ofiţerul asculta din ce în ce mai uimit tălmăcirea noului 
răspuns. Pe chipu-i spelb trecu o lumină bună, care i se 


306 


cobori în suflet. Porunci ca copiii să fie lăsaţi în pace şi le 
făcu semn să intre în clasă. 

Apoi scoase o hârtie pe care scrisese ceva, un cuvânt ca 
să nu mai fie supăraţi de armatele în trecere, şi, dând-o 
băiatului, îl mângâie pe părul ciufulit de mâinile grosolane. 
Se cunoştea că nu era neamt, după părerea celor ce l-au 
văzut trebuie să fi fost slovac. 

Apoi a privegheat până s-au împrăştiat soldaţii adunaţi 
acolo şi numai în urmă s-a depărtat uitându-se din când în 
când înapoi. 

Şcoala a urmat înainte... Valurile de vrăjmaşi care s-au 
perindat au găsit-o totdeauna plină de copii cuminţi, plecaţi 
liniştiţi pe cărţi şi tăblițe. 

Hârtia cu slove nemţeşti făcea iarăşi minuni. Nimeni nu s- 
a mai agăţat să-i tulbure şi să-i risipească. 

Satul însuşi era oarecum cruțat prin aceasta îngăduială, 
pe lângă care lesne a mai căpătat altele, mulţumită 
copilului cu suflet de viteaz care se legase să-şi ocrotească 
şcoala şi Dumnezeu i-a ajutat. 


307 


OLARUL EROIC 


NE-AM DEPRINS SĂ CĂUTĂM viteji numai printre 
mânuitorii de săbii şi să-i găsim numai în mijlocul 
vărsătorilor de sânge. Şi totuşi cea mai umilită meserie îşi 
are vitejia şi eroii ei, înainte mergători şi mucenici adevăraţi 
în mâna cărora unealta roasă şi învechită se preschimbă în 
arma cuceritoare cu care taie semenilor uimiţi drum nou în 
inima naturii robite. 

Viaţa olarului francez Bernard Palissy este în această 
privinţă mai plină de eroism decât a lui Napoleon, fiindcă 
nenumăratele-i înfrângeri nu l-au putut cu nici un chip 
dobori şi nu s-a lăsat până ce nu a biruit, înzestrând 
omenirea cu o artă şi o industrie nouă, cu care s-au hrănit 
în cursul veacurilor milioane de oameni, şi care a făcut şi 
gloria şi bogăţia unei ţări întregi ca Franţa. 

A deschis ochii pe lume în anul 1510 şi alături de tatăl 
său, un sticlar sărac şi necăjit, aproape de cum a început să 
apuce cu mâinile, s-a trezit şi el un lucrător sticlar. 
Copilandru tăcut şi răznit de cei de seamă lui, dar iscoditor 
nevoie mare, din pricina sărăciei nu a putut învăţa la 
şcoală. A intrat în viaţă fără măcar să ştie buchile şi 
socotelile cele mai de nimic (pe care însă le-a învăţat singur 
şi temeinic mai târziu). Dar asta nu l-a împiedicat, ba poate 
dimpotrivă, să citească cu propriii lui ochi în mereu 


308 


minunata carte a Naturii, pururi deschisă; cum spunea el 
însuşi: „n-am avut altă carte decât cerul şi pământul, date 
tuturor să le citească”. Şi câte lucruri nu a deprins şi nu a 
învăţat la această şcoală liberă a Firii, lucruri pe care parcă 
înadins le acoperă cu mâna-i înarmată cu nuiele, cealaltă 
şcoală, mică şi înghesuită nu numai între patru pereţi 
întunecoşi, dar şi într-un suflet şi mai îngust de dascăl uscat 
şi răscopt. 

Pe lângă o disciplină de muncă încordată şi severă, de 
luare aminte veghetoare, de străduinţă trudnică, de râvnă 
înverşunată, cu reluarea fără preget de la capăt a lucrării 
neizbutite, care i-au chezăşuit izbânda. Natura i-a îmbogăţit 
mintea şi sufletul cu tot ceea ce un om cultivat putea să 
ştie pe vremea lui. Aşa că olarul a fost pe de-a-ntregul şi un 
învăţat naturalist care mai apoi la Paris a putut să ţină lecţii 
ascultate, despre fortificaţii, agricultură şi mai ales despre 
istoria naturală. Văzând izvoarele de pe oalele şi blidele 
coapte de el în cuptor şi imitate cu atâta firesc şi adevăr 
după natură, Buffon nu poate decât să exclame uimit: 
„Numai natura singură putea să producă un aşa mare 
naturalist”. Şi până la vremile de azi nu se pot face mai 
bine decât a făcut el acele izvoade de şerpi, şopârle, plante, 
flori studiate pe viu şi reproduse apoi pe faianţă în chip 
neîntrecut. 

Până la optsprezece ani a stat acasă, lucrător sticlar şi pe 
deasupra măsurător hotarnic. Dar meseria sticlăriei nu 
mergea. De o viaţă tatăl său se zbătea fără să poată înnoda 
două într-una! Şi băiatul, mare acum, plecă în lume. Cu 
sacul în spate, a rătăcit aproape zece ani prin Franţa, 
Flandra, Germania, muncind pe unde apuca - fie ca sticlar, 
fie ca hotarnic şi mai ales observând, învățând, instruindu- 
se. În urmă s-a însurat şi s-a statornicit la Saintes în Franţa. 


309 


Curând l-au înglodat copiii, iar nevoile i-au trecut dincolo de 
cap. Pe măsură însă ce-i creşteau lipsurile şi neajunsurile, 
simţea cum se trezesc în el puterile minţii şi ale sufletului, 
aşa de bogat hrănite până atunci. Simţea că poate - mai 
mult - că are nevoie să facă ceva care să-l ridice deasupra, 
care să-i îndestuleze şi foamea copiilor şi pe aceea, mai 
nepotolită, foamea sufletului. Şi îşi rotea ochii adânci 
pretutindeni, socotind de ce ar fi bine să se apuce. 

Pe atunci era căutată şi se vindea cu preţ bun olăria şi 
blidăria smălțuită, însă numai în Italia se producea 
asemenea marfă, iar taina de fabricaţie era păstrată cu 
străşnicie... Spre această taină a smalţului îşi încordează 
Bernard toate puterile şi ajunge să o cucerească într-o luptă 
de şaisprezece ani, zi cu zi, noapte de noapte. 

Când s-a apucat întâi de acest lucru, nu ştia nimic privitor 
la meseria smălţuirii, nici măcar cum se fac şi se ard oalele 
în cuptor. Ar fi fost o dezlegare, să plece în Italia şi să cerce 
să afle taina, dar cui ar fi lăsat poşidicul de copii. Nu-i 
rămânea decât să se puie pe muncă aici pe loc. Şi mai întâi 
cu şart: a strâns şi a studiat tot soiul de materiale ce şi-a 
închipuit că ar intra în plămădirea smalţului, dar mai ales a 
celui alb - cel mai prețuit. Le-a amestecat în fel şi fel de 
chipuri, le-a frecat şi le-a încercat pe bucăţi de oale sparte 
pe care le ardea apoi în cuptorul lui. 

Nu studiul, nici munca nu-i erau vreo greutate, ci cea mai 
mare stavilă era sărăcia. Feluritele substanţe şi boiele, 
precum şi oalele care urmau să fie încercate trebuiau să fie 
cumpărate cu bani buni. Asemenea şi lemnele cu care 
înfierbânta cuptorul... Muncind însă, zugrăvind pe sticlă, 
desenând, hotărnicind, izbutea să-şi târâie de azi pe mâine 
viaţa şi să-şi urmeze în acelaşi timp experienţele asupra 
smalţului. Ani de zile a sucit şi răsucit cercetările pornite 


310 


orbeşte, a dibuit plămadele, a spart movile de oale noi, a 
azvârlit troiene de hârburi mânjite cu compoziţie nereuşită, 
a prăpădit sumedenie de stânjeni de lemne degeaba. 
Smalţul nu se ivea nici pe cel mai mic colţişor de hârb. Şi, 
vorba aceea, oalele sparte le plăteau copiii şi nevasta, care 
îndurau toate lipsurile şi a căror pâine o lua de la gură ca să 
o zvârle în foc... Cât despre el, nu simţea nimic! Frig, 
foame, sete, osteneală, toate le punea la spate, numai ţinta 
să şi-o ajungă. Acum tot necazul i-a căzut pe cuptorul lui 
din casă. Numai din pricina lui, că nu arde bine, nu-i iese 
smalţul. Şi iată-l durând, undeva la margine, un alt cuptor 
mai mare, care i-a înghiţit la rândul lui alte mormane de 
oale şi de lemne, fără alt rezultat decât mizeria fără leac a 
întregii familii ajunsă pe drumuri. Toţi i-au strigat că trebuie 
să deschidă ochii. Fără să se dea bătut, a lăsat-o mai 
domol, renunțând la cuptorul lui propriu. Toate încercările 
le face acum la cuptorul unei fabrici afară din oraş, căci pe 
al lui nu mai are lemne cu ce să-l încingă. Nici aici însă nu i- 
a mers mai bine. Alte blide sparte, alte plămade risipite şi 
nici urmă de smalţ pe cioburile netrebnice! 

Atunci, cuprins de o răzvrătire îndârjită, s-a hotărât, v-aţi 
aştepta poate să se lase pentru totdeauna, nu, s-a hotărât 
să înceapă cercetările de la capăt! 

Cu prilejul unor mari măsurători în acel ţinut căpătă de 
lucru şi cu banii câştigaţi se întoarce mai înverşunat ca 
oricând la descoperirea smalţului alb. Noi grămezi de oale, 
cumpărate cu bani gheaţă, sparte şi acoperite cu fel şi chip 
de plămade, cad jertfă încăpăţânării sârguitorului Bernard. 
De data asta cioburile sunt arse într-o sticlărie, la un cuptor 
mai puternic şi, pe ici pe colo, compoziţia pare că s-ar fi 
topit şi ar fi intrat în lut: dar de smalţ alb nici vorbă! Alţi doi 
ani pierduţi zadarnic în cercetări nerodnice, în cheltuieli 


311 


peste puterile lui îl duc la ruină şi, atunci, scrie Smiles, „se 
hotărăşte să facă o ultimă sforţare şi începe, fireşte, prin a 
sparge mai multe oale ca totdeauna!” 

Aproape trei sute de cioburi, mânjite cu plămada, sunt 
aşezate pe pardoseala cuptorului sticlăriei, cu osârdia cu 
care se întindeau pâinile pe pristolul punerii înainte. Şi după 
ceasuri şi ceasuri de nerăbdare gâfâitoare iată că pe unul 
singur din cele trei sute de cioburi plămada se topise, iar 
după uscare se prefăcu într-un frumos smalţ alb. Nici 
soarele pe ceruri, în primăvara iubirii lui, nu cred să fi 
strălucit mai orbitor pentru bietul olar ca pata aceea albă 
încrustată pe o fărâmitură de lut. 

_ Din clipa aceea spune el însuşi că „s-a simţit un om nou”. 
Intr-un suflet a alergat la nevastă şi i-a arătat proba, 
justificarea aparentei lui nebunii. 

De pe sufletul lui a căzut piatra care-i tăia răsuflarea: 
strădania, zbuciumul sterp de atâţia ani putea să-l 
socotească deci cu drept cuvânt un studiu trebuitor, de 
neînlăturat, ca să ajungă aici. Şi astfel era îndreptăţit faţă 
de el însuşi, pentru tot timpul trecut. Dar acest căpătâi de 
izbândă n-a fost decât începutul unui alt lanţ întreg de 
încercări, de zbucium şi cheltuieli. Trebuia chezăşuită taina 
cercetărilor şi pentru asta avea nevoie de un cuptor pe 
seama lui. Pentru aceasta îşi durează unul, la care lucrează 
singur vreo opt luni: adună lemne uscate din belşug, îşi 
modelează oalele trebuitoare, alcătuie plămada pentru ars 
şi într-o bună zi da iar foc cuptorului plin cu hârburi: şi nu se 
mai mişcă de acolo o zi, două, trei, cu ochii la văpaia 
mistuitoare... Şase zile şi şase nopţi necurmate a vegheat, 
urmărind cioburile, dar plămada nu s-a topit pe nici unul... 

Atunci iar a stat puţin să chitească... De bună seamă vina 
este a substanţelor care nu au fost bine amestecate. O 


312 


nouă încercare trebuie numaidecât făcută. Dar de unde 
bani? Nu-i mai rămâne decât să se împrumute la un vecin. 
Şi iată-l cu banii luaţi pregătind o nouă provizie de 
substanţe chimice, de lemne şi oale, la gura cuptorului care 
aştepta ca un moloch nesăţios. 

Scăpără, focul duduie, văpaia încinge cărămizile, 
dogoarea creşte, dar cioburile stau neschimbate... Smalţul 
nu se topeşte şi stiva de lemne s-a isprăvit. Flămând, 
mânjit, neprimenit de o lună, uscat şi istovit ca o iasmă, cu 
barba zbârlită, tremurând de dogoarea focului ce-i ardea în 
suflet, parcă în locul şi spre ruşinea celui ce se domolea în 
cuptor, olarul deznădăjduit nu se mai putu ţine şi cu 
amândouă mâinile smulge ulucile curţii. Apoi stâlpii 
pălimarului, unul după altul, urmează ulucile şi sunt zvârlite 
în foc. Bălbăra! se înteţeşte câtăva vreme încă un ceas de 
iuţime şi poate că plămada se topeşte dar şi ulucile s-au 
isprăvit mai înainte ca smalţul să se înmoaie... Poate că 
numai câteva pale de dogoare încă şi totul ar fi gata, dar 
focul se ostoiază... Ţinându-şi cumpătul, grav şi fără un 
tremur, ca şi când ar fi făcut un lucru ca orişicare altul, 
olarul intra în casă... Masa mare de tei, în jurul căreia se 
adună toţi să mănânce, tocmai bine va aţâţa flacăra 
domolită din cuptor. Şi blănile mesei, scândurile patului, 
spetezele scaunelor  pâlpâie şi trosnesc în mâinile 
nemiloase ale stăpânului, care jertfeşte totul, numai să 
descopere taina după care se străduieşte de atâţi amari de 


ani... Dar jertfă nu este deplină, plămada rămâne 
nealterată şi focul iar moare... Ah, dacă ar mai ţine câteva 
clipe, biruinţa ar fi a lui... l-au mai rămas scândurile podelei. 


Şi duşumeaua casei scoasă în grabă urmează patul şi 
mobila, zvârlită pe acelaşi rug năprasnic. 


1 pălălaie, vâlvătaie, mare flacără. 
313 


Nevasta şi copiii îngroziţi se împrăştie prin vecini şi toţi îi 
căinează pentru nenorocirea ce a căzut pe capul tatălui, 
care de bună seamă s-a smintit cu desăvârşire. 

Noroc că smalţul, înmuiat de arzimea atâtui foc - ti-ar 
veni parcă să zici de atâta voinţă şi înverşunată statornicie 
a omului - s-a topit. Altfel poate că acoperişul şi toţi 
căpriorii bietei case ar fi trebuit să se mistuie în focul 
nemilostiv. Acum smalţul lucea voios şi mângâitor pe 
blidele răcorite. Omul biruise, şi Natura, hărţuită, supusă, 
lăsase să i se smulgă încă o taină, dar nu o da decât în 
mâna unui erou vrednic, purificat prin jertfă şi foc. De aici 
calea merge, oricât de cotită şi de întoarsă, spre răsplată, 
spre deplina încununare a unei munci de aproape douăzeci 
de ani de încercări sterpe, costisitoare, care ar fi doborât pe 
un altul mai slab de înger. Olarul ajunge până la regele 
Franţei care îl ia în slujba lui. Întâmplările celelalte din viaţa 
lui, pizma şi clevetirile vrăjmaşilor, închisoarea nu mai pot 
întuneca lumina unui suflet care a biruit aşa de cumplit. 

Şi nu a învins pe oameni - semenii lui - ci însăşi Natura. 
Dacă Bernard Palissy ar fi fost ostaş, fără nici o îndoială că 
ar fi ajuns mare şi puternic, iar faima lui ar fi umplut lumea 
de fum lesne risipitor. Dar aşa, spre norocul aceste lumi, 
viteazul nostru s-a născut sticlar şi cea mai mare ambiţie a 
lui a fost să descopere taina faianţei şi a pus atâta răbdare, 
atâta râvnă, atâta tărie, atâta credinţă pe o întindere atâta 
de lungă de vreme - a jertfit copii, nevasta, reputaţie, 
odihnă, sănătate, avere, toate astea în slujba unei singure 
idei, cât un mare mucenic pentru credinţa lui, şi cât 
niciodată un erou al armelor nu a fost în stare să jertfească. 

Dacă omenirea ar şti să-şi caute mai bine eroii şi un nou 
Plutarch s-ar încumeta să-i nemurească, umilul olar din 
veacul al XVI-lea ar împodobi cele mai frumoase pagini ale 


314 


epopeei străduinţelor umane spre mai bine. 


(„Lamura” nr. 5, februarie 1921, pp. 337-341) 


315 


PROBA 


BĂTĂLIILE PENTRU CUCERIREA DE moşii, cât mai multe şi 
mai întinse, şi-au avut şi ele vitejii lor. Unul dintre aceştia 
era, în judeţul nostru, un grec, îi încurc numele: ceva cu 
opulos în coadă. 

Se aşezase aici tânăr de tot. Harnic şi neobosit, 
chivernisit, foc de deştept şi grozav de îndrăzneţ, treptat- 
treptat, din  arendăşie în  ohavnicie, ajunsese să 
stăpânească, în bună lege, peste o sută de mii de pogoane 
în inima Olteniei, pământ moale, negru şi rodnic ca icra. 
Başca de atât nămet de ogoare, moşiei îi atârna la gâto 
imensă salba de bălți şi gârle ticsite de peşti, şi peste 
grumazi o încolăcea o lată cordea de păduri de salcâm, 
care stăvileau navala dunelor din latura Dunării. Afară de 
asta, umerii îi erau împodobiţi cu altiţe de vii din vechea 
viţă autohtonă, sădite pe  nisipiştele albiilor secate, 
cumpărate cu sate cu tot. Mijlocul i-l încingea un brâu de 
suhaturi cu sumedenie de vite grase. O adevărată 
blagoslovenie a lui Dumnezeu. Lumea nu se speria şi 
nimeni nu se supără. Dimpotrivă: privitori ca la o palpitantă 
întrecere, toţi îl aplaudau, îi preţuiau îndrăznelile, îi 
consfinţeau izbânzile şi-i lăudau eroismele, aşteptând să-şi 
frângă gâtul. Dar grecul ştia ce face. Lăcomia lui era loială. 
Nu jecmănea, nu mintea, nu înşela: da lovituri cinstite. 
Adversarii, alţi latifundiari din mâinile cărora smulgea 


316 


moşiile, recunoşteau că le lua pe bună dreptate de atunci; 
împrumuturi  neplătite,  poliţe  protestate,  mezaturi, 
falimente, moştenitori nevolnici şi câte alte împrejurări 
prielnice pentru un vajnic luptător în războiul averilor; 
niciodată câştigate la cărţi. 

În iureşul atâtor glorioase agonisiri, nici el, nici lumea nu 
băgase de seamă că atinsese şaptezeci de ani. Rămăsese 
pentru sine şi pentru ceilalţi acelaşi ca odinioară: înalt şi 
uscăţiv, dar vânjos, cap frumos, cu păr negru unduios, 
frunte înaltă deasupra ochilor de un negru adânc, nas 
ambițios, mustață mătăsoasă sub care zâmbea gura subţire 
şi râdea dantura intactă; iar întreg chipul încheiat de 
potcoava puternicei bărbii... 

N-avusese timp, nici gând să se însoare. Şedea mai mult 
la ţară, într-un conac cât un castel, de unde îşi cârmuia 
împărăţia: la început, pe jos ori călare, cu logofeţii după el; 
apoi, din docar; mai târziu, din gabrioleta vopsită galben, şi 
în urmă, din trăsura cu arcuri mlădii de Viena. Gospodăria i- 
o ducea câte o ţiitoare. Când nevasta frumuşică a unui 
logofăt, pe care o înlocuia curând cu alta, când o slujnică 
mai scuturată, aleasă pe sprânceană, schimbată la rându-i 
cu o cheleriţă nurlie ori o jupâneasă luată cu o nouă halcă 
de moşie. 

Într-un rând oploşise o cântăreaţă scoasă dintr-un 
şantan. Asta a izbutit să se cramponeze mai mult: aproape 
doi ani. A scăpat anevoie de ea, mulţumită unui prieten, un 
avocat sărăcuţ, care pentru câteva mii de lei s-a legat s-o 
scoată din minţi şi să fugă cu ea unde a dus mutul iapa. 

De atunci s-a întors şi s-a păstrat numai la catul de jos: 
jupânese, fete în casă, sluguţe, cămărăşiţe; cel mult câte o 
lingereasă de la târg, care în două-trei luni să-i înnoiască şi 
să-i chivernisească rufăria. 


317 


Multă vreme, adică în toiul vârtejului pentru câştigarea 
pământurilor, se ducea rar la oraş, unde avea o casă mare. 
Se abătea mai ales pentru procese, acte de cumpărări la 
tribunal, întruniri politice ori alegeri. 

Atunci îşi deschidea casa, poftea lume şi da câteva 
măreţe ospeţe pentru autorităţi, prefect, primar, înalţi 
magistrați, parlamentari şi alţi mari dregători, toţi prieteni 
îndatoraţi, învrâstaţi cu moşieri şi advocaţi chefilii. 

La masă slujea jupâneasa, adusă înadins de la ţară. 
Lumea se mulțumea cu el şi aşa; nimeni nu i-o lua în nume 
de rău sau să se simtă jignit. Toţi se îndesau să aibă de-a 
face cu el, îl îmbrăţişau, întindeau de el şi-l onorau. Ce 
însemna acolo o mică, nezărita umbră, o ţiitoare la un atât 
de marc erou: peste o sută de mii de pogoane ohavnice. 

Pe urmă, deşi nu ajunsese la saţiu, dar îşi împuţinase el 
însuşi, prin atâtea cumpărături, prilejurile de adaos la 
pământuri, se mută pentru câtva timp la oraş, mai ales 
iarna, când se abăteau trupe de teatru sau vreun circ. Asta 
nu atât de dragul artei, cât că să-şi aleagă o actriţă pe care 
o tocmea cu sezonul: o închidea la moşie, unde o ţinea 
până primăvara, când începeau muncile, şi-i da drumul, ca 
să-şi ia alta prospătură iarna următoare. Cu actrițele n-avea 
încurcături: păsări călătoare, le făcea aripi de bancnote, şi 
ele zburau bucuroase la Bucureştii luminii şi luxului, sătule 
de anosteala conacului şi noroaiele satului sălbatic. 

Oraşul era încântat de aceste isprăvi bărbăteşti şi nu mai 
tăcea. 

— Ai văzut, al dracului grec? nu îmbătrâneşte deloc! 

— Brava lui! Aşa trebuie să trăieşti. Nu ca noi, sub 
papucul nevestelor 

— Dar bine se mai ţine opulos! 

— Cum să nu se ţie: mâncare bună, aer curat la ţară, 


318 


mişcare, trai regulat, plimbări, vânători, petreceri (cam aşa 
îşi închipuiau ei viaţa harnicului moșier, hărțuit de griji şi 
treburi din zori până-n noapte). 

— Asta e a cincisprezecea, îi ţineau unii socoteala. Dacă 
le-ar fi păstrat pe toate, avea acum un harem. 

— Tare e, domle! La vârsta lui... Are peste şaptezeci de 
ani, şi tot nu se mai potoleşte. 

— Ce vrei! Barza e albă, dar ciocul, tot roşu... 

Şi alte laude mai groase, mai pe şleau. 

Şi opulos se ţinea mereu trainic, verde şi voinic, bătrân 
numai în actul de naştere, pe care nu-l mai păstra, încolo 
întru nimic obosit. Sculat din zori, necontenit pe jos, călare, 
în trăsură, dând porunci, cumpărând, vânzând, când la 
moşie, când la oraş, schimbând ţiitoarele... Până ce i s-a 
înfundat. 

Chiar în mijlocul domeniilor lui, rămăsese ca prin minune 
moşioara unui boier scăpătat, o enclavă - cum îi spunea ei - 
care cu nici un chip nu se îndupleca să i-o vândă. Deşi 
prieten cu conu Mihai, căruia de zeci de ani îi făcea regulat 
curte, opulos nu izbutise nici cu bani, nici cu schimb să-l 
clintească din cuibul lui. 

— Coane Mihăiţă! Hai să ne învoim. Am o pereche de 
case la Bucureşti, un adevărat palat, cu un parc cât 
Cişmigiul. Ţi le dau; şi pe deasupra încă cincizeci de mii de 
lei. 

Boierul, cam surd, drept răspuns îi lua mâna întinsă spre 
învoială, i-o scutura a plecare şi-i spunea cu glas înfundat: 
„Le revedere, la revedere”, ploconindu-se ceremonios. 

Aşa de sute de ori, opulos îi mâncase dulceaţa şi-i băuse 
apă rece, ba la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, ba la 
Paşte, la Crăciun, la semănat, la secerat, la treieriş, la 
ogorit. Căci opulos, străbătându-şi de la un capăt la altul 


319 


domeniul, se abătea şi pe la boierul, a cărui moşioară îi stă 
în drum. 

Asta îl întâmpina de fiecare dată cu acelaşi surâs 
încăpățânat, îl poftea iar în foişor, unde, dacă era vara, 
Angelica, fetiţa conului Mihai, urmată de servitoarea cu 
tava, îl ospăta cu tradiționala dulceaţă de caise şi cafeaua 
cu caimac. 

La începutul începutului, fetiţa, orfană, avea numai vreo 
cinci ani. Grecul, înalt, aproape n-o vedea jos, la piciorul lui. 
Apoi la rând, an de an, fetiţa crescuse, fusese trimisă la 
Bucureşti la pension, ajunsese acum domnişoară şi-l primea 
în fiecare vară, când venea în vacanţă, urmată de aceeaşi 
servitoare cu aceeaşi tavă. Mosafirul o privise şi n-o văzuse 
nici cum se înălța, nici cum i se lungeau rochiile, nici cum i 
se rotunjeau sânii. Din scaunul înalt el ochea numai 
moşioara rotunjită de jur împrejurul conacului cu acareturi. 

Până ce, într-un miez de iulie, conu Mihai căzu pe 
neaşteptate, trăsnit de dambla, chiar în aria de treierat. Cel 
dintâi a alergat opulos. A găsit o harababură în care se 
zbătea biata Angelica, deznădăjduită, în mâinile slugilor, 
logofeţilor, cămătarilor. El a intervenit cu energie, a luat în 
mâini şi a continuat muncile, a săvârşit cu pompă 
înmormântarea, a dat răgaz fetii să-şi vie în fire, a 
mângâiat-o, a întărit-o şi a deschis succesiunea. Nu mai 
erau alţi moştenitori. Moşia, găunoşită de datorii ca o 
măsea stricată. Au sărit creditorii ca nişte lupi. Angelica s-a 
speriat, a plâns şi s-a dat în mâinile mântuitoare ale lui 
opulos. Asta, cinstit, a chemat magistratul, care să 
statornicească moştenirea, şi pe urmă s-a pus s-o descurce. 
A stăvilit întâi haita celor cu poliţe şi înscrisuri. A verificat 
împreună cu Angela titlurile lor. A  preîntâmpinat 
sechestrele pe recoltă, vite şi acareturi, a ţinut piept 


320 


băncilor lacome. Totul cu inima şi desăvârşit devotament. 
Nu s-a putut face altfel: datoriile nu se puteau nici pe 
departe acoperi şi moşioara a fost scoasă la licitaţie. Aici 
opulos era la largul lui. A jucat în zăbale şi a lăsat în urmă 
cu câteva lungimi pe toţi alergătorii în cursa licitaţiei şi a 
cumpărat el moşia, cu domnişoara Angela pe deasupra. 

Căci ce era să facă fata? Unde să se ducă? A rămas în 
conac, şi încă fără nici un sprijin, afară de opulos, pe care-l 
cunoştea din copilărie şi al cărui suflet nobil şi braţ tare le 
simţise îndeajuns. 

Opulos ce putea să facă? S-o dea afară pe drumuri? S-o 
oprească ţiitoare? Şi, loial, s-a însurat cu ea. 

Pân-aici lumea nu numai că-l admitea aşa, burlac, cu 
nenumărate ţiitoare, dar îl admira şi-l cinstea. Dar de aci 
încolo, o dată însurat, toţi au refecat buzele a nemulţumire, 
a dezaprobare, chiar a batjocură. Lumea i-a retras dintr-o 
dată tot creditul de virilitate cu care-l onorase până acum. 
Nu l-a mai văzut că este tot aşa de drept, înalt şi chipeş, 
neschimbat de verde şi plin de bărbăţie, ca şi până la 
însurătoare: l-a socotit mai rău decât muscalul scapet! care 
venea cu tablaua plină de turtă dulce în bâlciurile târgului. 

Şi bârfelile s-au pornit. 

— Auzi dumneata îndrăzneală, ghiujul! 

— Om trecut de şaptezeci de ani, nu-i e ruşine să 
batjocorească o fetişoară! 

— Ei, ce vreţi, şi-a bătut o vreme şi el mendrele. | s-a 
făcut acum de coarne boureşti! 

— Putea să-i fie tată, să-i dea moşioara zestre şi s-o 
mărite c-un tânăr de seama ei. 

Şi alte multe ocări, cum se spun la asemenea ocazii. 

Dar pofta de mâncare vine mâncând, şi dragostea 


1 Bărbat care a fost castrat. 
321 


culcându-te în acelaşi pat cu nevasta. Grecii, ca toţi 
orientalii, sunt toţi admirabili. Şi curând recunoştinţa 
Angelichii s-a prefăcut în iubire. Opulos şi-a văzut înainte de 
treburi; nu s-a împlinit anul, şi cocoana i-a născut o fetiţă. 

Larmă mare în oraş şi în satele de pe moşii, indignări, 
bârfeli, spume la gură. Mai ales femeile. 

— Nu-ţi spuneam eu! E făcută cu logofătul. Are ochi 
albaştri ca ai ăluia. (Ochi albaştri avea şi Angelica, dar 
clevetitorii nu voiau să-i vadă). 

Toate astea au bâzâit şi pe la urechile lui opulos, l-au 
necăjit, au amărât-o şi pe nevastă-sa. Şi într-un târziu s-au 
destrămat. S-a ales numai logofătul cu darea afară, aşa 
napristan!. 

Grecul se mută, pentru distracţia soţiei şi îngrijirea fetiţei, 
la oraş. În înţelegere cu nevastă-sa, deschise casa şi începu 
să facă primiri fastuoase. În fiecare săptămână floarea 
târgului în frunte cu magistratura umpleau saloanele. Işi 
închipuiau că, dezvăluindu-şi astfel viaţa, necontenit, sub 
ochii scrutători ai târgului, se pun la adăpost de orice soi de 
bănuieli, scuzabile oarecum cât au stat răzniţi acolo la ţară. 

Şi grecul îşi văzu mai departe de treburi: peste mai puţin 
de un an şi jumătate, când încă nu înţărcase pe mica 
Fulguliţa, nevasta îi mai născu o fetiţă. l-a pus nume 
grecesc sadea: Lambra, Lambrita. Inverşunarea lumii fierse 
în clocot: 

— A adus-o tocmai unde trebuie, spuneau despre coana 
Angelică, în oraş, la tamazlâcul de bărbaţi. 

— El era orb? nu vedea cum roiau în jurul ei, ca muştele, 
bărbaţii? mai ales inginerul-şef? 

— Ce inginer-şef? A făcut-o cu procurorul: are ochii negri, 
leit ăsta! (Ochi negri avea şi opulos.) 


Y A 


1 îndată, numaidecât; fără întârziere. 
322 


Şi n-a mai fost bâzâit, ci zvon mare, toaca pe la urechi, 
clopot de alarmă, tot ce vreţi. 

Opulos şi nevastă-sa au suferit, au scrâşnit, dar au tăcut: 
oameni cuviincioşi. Şi iarăşi totul a trecut ca o grindină, fără 
să facă multă pagubă... Din ea s-a ales doar procurorul cu 
înaintarea la Bucureşti, dar în adevărul adevărat, cu 
mutarea, grecul, mare elector, deputat de colegiul întâi, a 
pus doar o vorbă acolo sus, şi magistratul a zburat la mai 
mare. 

În timpul ăsta, la stăruinţele prefectului, a fost adus în 
oraş un regiment de cavalerie: să mai dea interes, viaţă şi 
mişcare economică urbei. Uliţele au fost răsădite cu tunici 
roşii, epoleţi de aur, pampoane mândre cu bujori. Săbiile 
zdrăngăneau pe caldarâm ca nişte vătraie războinice, 
pinteni agresivi agăţau rochiile şi inimile ieşite la plimbare. 
Grădina publică, plină de furioasele accese muzicale ale 
fanfarei... Baluri, adultere, divorţuri, căsătorii, încercări de 
sinucideri, părăsiri de domiciliu. 

În acest vârtej, soţia lui opulos a mai născut o fetiţă, a 
treia. Grecul iar nu s-a învoit cu nume vulgare, loana, Marie, 
a botezat-o Diana. Diana, ca pe zeiţa strămoşilor săi. 

A izbucnit de data asta un lung muget al moralei publice 
ofensate... 

— Auzi, dragă... Şi orbul nu vede! 

— Ce să vază, maşer... Ispăşeşte pe unde a păcătuit! 

— Nu mai merge! Ar trebui să nu-i mai călcăm pragul. 

— Unde poţi opri pe lihniţii ăştia de la mâncările şi 
băuturile grecului? 

— Pe asta cu cine a făcut-o? 

— Ce, nu ştii?! Cu locotenentul care trecea în fiecare 
dimineaţă pe la poarta ei şi înapoi. Are ochii căprui ca el. 

Adevărul e ca nimeni nu ştia cum sunt ochii ofițerului. Ai 


323 


fetiţei aveau însă o culoare nedesluşită: nu se alesese cum 
au să fie. 

Locotenentul trecea în fiecare zi la cazarmă al cărei drum 
era pe acolo. Şi mergea totdeauna cu ordonanța după el. 

Huietul a umplut oraşul, satele şi a tulburat rău sufletele 
lui opulos şi al cucoanei Angelica. Şi-au închis casa, n-au 
mai primit pe nimeni. Femeia n-a mai ieşit nicăieri. S-a 
înmormântat acolo, între fetiţe. El, cătrănit, s-a zbătut, a 
întors capitala pe dos şi a izbutit să mute regimentul de 
cavalerie tocmai la mama dracului. Asta a întărit şi mai 
mult bârfelile. 

— Face tocmai ca ovreiul cu canapeaua, ziceau unii. 

— Dacă n-ar fi vinovată, ce i-ar păsa, spuneau altele, ar 
ţine fruntea sus! 

Şi multă vreme zvonul a plutit în văzduh, înecăcios, ca 
praful ridicat de roatele unei căruţe în goană. Apoi s-a lăsat 
încet jos, cernut peste familia opulos. 

Ce s-a gândit săracul om: ca să mântuiască nevasta de 
prigoană, a scos-o din ochii lumii. A dus-o vara întâi la 
mare, apoi în sezon a aşezat-o la băi, unde a dat şielo 
raită. Toamna a urcat-o sus la Sinaia, bineînţeles, tot timpul 
şi pretutindeni însoţită de cele trei fetiţe şi dădace. După ce 
a sfârşit cu treburile câmpului, a scos paşaport şi au trecut 
cu toţii la Braşov, de unde s-au întors abia la Crăciun. 

Mai bine de cinci luni au scăpat de colții fiarelor. 

N-a trecut mult după întoarcere, şi coana Angelica a 
cunoscut că iar este însărcinată. Şi în al şaptelea an de 
măritiş a născut lui opulos cea de a patra fetiţă; a botezat-o 
tot cu nume grecesc: Afrodita. 

A fost un urlet ca de iad: spume, bale, turbare, 
comploturi. Mai ales că nimeni nu mai era primit în casa 
zăvorâtă. 


324 


— Pe asta cu cine naiba o mai fi plodit-o, Doamne? 

— Hei! Câţi crai şi filfizoni fluieră-vânt s-or fi perindat! Că 
numai de-alde ăştia umplu băile. Oamenii cumsecade se 
caută acasă, cu bai de foi de nuc şi ficat de pucioasă. 

— Te-ai gândit bine... Sigur, cu vreun muţunache de... 

— Ce muţunache, dragă! Moaşa spune că e cârnă şi cu 
părul galben şi ţipă gros. 

— Aoleu, să ştii că s-a dus după ea acolo! De aia a lipsit 
astă-toamnă, zicea că în concediu. 

— Cine, dragă? 

— Cum cine? Nu ştiţi? Popa ăla tânăr de la catedrală. 
Cum îi zice ăla cârn şi blond, cu glasul gros... 

— Popa Androne? care când cântă, parcă muge un taur, 
de cutremură pereţii? 

— Da, acela... numai pe el îl primea cu botezul la zi-ntăi, 
îl chema să le creştineze copiii, să le facă sfeştanii. El o 
spovedea şi o împărtăşea murea după el. 

— Popă, popă, dar un vlăjgan să nu-i ajungă trei muieri 
deodată! Şi preoteasa, o sfrijită la care nu se uită... 

opulos se simţea îmbăloşat de sus până jos. Descurajat, a 
lăsat pe popa în pace şi s-a înţeles cu nevasta să nu mai 
facă copii. Mai cu seamă că ieşeau numai fete, iar 
mijloacele de fereală ajunsese neprimejdioase în mâinile 
doctorilor. 

Au îndurat apoi cu răbdare avalanşa de necwviinţe şi 
ocări. 

Lumea însă nu se mai potolea. Ochii târgului, plini de 
pieze-rele, se ţineau cruciş după ei când ieşeau cu trăsura 
să-şi mai aerisească nevasta şi copii. Doar că nu-i băteau 
cu pietre. Răutatea de afară începea să pătrundă înlăuntrul 
grecului. Se descumpănea. Se simţea descărcat de puteri 
ca o butelie de Leyda pe care o descarci de electricitate 


325 


atingând-o cu degetul. Şi aici nu erau degete, ci mâini 
murdare, guri spurcate. Toate îi mergeau anapoda: seceta îi 
pârjolea ogoarele, grindina îi bătea viile, jitniţele îi ardeau, îi 
mureau vitele... Mai mult: simţindu-i slăbiciunea lăuntrică, 
ce se vădea în toată înfăţişarea şi faptele stăpânului, satele 
de clacaşi de pe moşii se răzvrăteau, logofeţii îi zâmbeau cu 
dezgust, slugile îl priveau cu ochi nesupuşi, parcă să-l 
silească să şi-i plece pe ai lui. 

În sfârşit, dezastru. Nu mai era de aşteptat. Când fetiţa 
cea mai mică, Afrodita, a împlinit opt luni, s-a hotărât. S-a 
înţeles în taină cu domnul Sotir, stăpânul celei mai mari (de 
altfel unicei) cofetarii de pe uliţa mare, chiar în buricul 
târgului, să-i închirieze pentru o jumătate de zi vitrina de la 
stradă, lungă şi lată cât o cămăruţă, unde se răsfăţau 
prăjiturile garnisite cu muşte. Chiar din seara de nouă mai 
storurile, ca nişte pleoape urduroase, se lăsară peste 
geamurile înalte. 

— Sotir îşi pregăteşte geamlâcul pentru mâine, zicea 
lumea. Înnoieşte prăjiturile care se clocesc de vreo două 
săptămâni. O fi văzut şi el că au făcut viermi. 

Şi târgul aştepta curios schimbarea. 

A doua zi, zece mai. Dis-din-zori, primăvara pătrunsese 
din şesul învoit, cu echipa ei de meşteri decoratori, în târgul 
uscat şi ponosit; năpădi curţile cu flori de tei şi salcâm, 
umplu maidanele cu bălării festive, tivi cu iarba zbucnită 
prin caldarâm ulițele necălcate de trăsuri. Şi pavoaza cu 
splendorile ei meschinăria oraşului gătit cu cinci steaguri 
tridecolorate, „unul la primărie, altul la prefectură...”. 

Dar ce mai însemnau astea, când din cer peste tot târgul 
soarele îşi desfăşură imensa lui flamura de lumină şi azur! 

Şi paradă începu: navală pe străzi, defilarea şcolarilor, a 
notabilităţilor, a pompierilor, a delegaților din sate, cu 


326 


ţărani purtând panglici tricolore la căciuli, lume şuvoi pe 
uliţa principală. 

Şi deodată, în toiul entuziasmului patriotic, încet-încet, ca 
perdeaua unui altar, draperia vitrinei de la cofetăria lui Sotir 
din buricul târgului se dete în lături, şi înăuntru, la geamul 
proaspăt spălat - ca la o panoramă - se iviră pe fotolii 
opulos la mijloc, flancat de o parte şi alta de câte două 
fetiţe, în total cinci persoane. 

Madam opulos fusese lăsată acasă... 

Stupoare... guri căscate. Zvon lăţit ca rotocoalele undelor 
stârnite de un bolovan zvârlit într-un heleşteu. 

Lumea a lăsat paradă, defilare. Şcolarii au spart coloana, 
pompierii au rupt rândurile, poporenii au părăsit Te-Deum- 
ul, toţi s-au înghesuit, s-au strivit, s-au bătut ca să vadă... 
Ce? Pe domnul opulos înconjurat de cele patru fetiţe ale 
sale,  Fulguliţa, Diana, Lambrita şi mititica Afrodita, 
binecunoscute tuturor, răsfăţându-se în cinci fotolii, 
îmbrăcaţi în cele mai scumpe haine şi rochiţe de 
sărbătoare. Şi, când s-au uitat mai bine, câteşicinci cu 
piciorul drept descălţat, gol-goluţ. 

Dintâi nu s-a priceput. Au crezut că opulos înnebunise. 

La ce alt te puteai gândi? Vechi sifilitic, impotent, 
destrăbălat, dedat la viţii ascunse... Era de aşteptat aşa 
ceva. 

Dar omul din vitrină gesticula necontenit şi striga, 
arătând mereu la degetele piciorului sau gol, pe care le 
mişca şi le resfira întruna, ca şi la cele ale fetiţelor, care 
făceau aşijderi. Şi, cu glas mare, tatăl se pleca, îşi lua şi-şi 
număra degetele, fără hodină, fără răgaz, pentru fiecare 
grup de privitori: unul, doi, trei, patru, cinci, şase. Avea 
şase la dreptul. Apoi pe ale fetiţelor, unul, doi, trei, patru, 
cinci, şase... Drace! Tot câte şase aveau şi copiii; şi tot la 


327 


laba piciorului drept, numărate cu glas urlat, în văzul şi 
auzul întregului târg şi judeţ, adunate acolo de zece mai, 
transformat în serbarea triumfului picioarelor familiei 
opulus. Şi lumea nu se mai satura să le privească. Gurile 
rele şi căscate a pagubă amuţiseră. 

Ca să ajungă până la vitrină şi să poată privi primarul, 
prefectul şi notabilităţile, a trebuit să intervină poliţia să 
evacueze o porţiune de uliţă. Pe urmă iar înghesuială ca la 
comedie, cu striviri, bătăi şi leşinuri, până ce s-a amestecat 
din nou poliţia să puie ordine, să silească mulţimea să 
circule în sens unic, aşa ca să se perinde toţi ca prin faţa 
tribunei regale şi să se pătrundă de proba paternităţii lui... 
opulos, care, neobosit, o înfăţişa pe rând tuturor. Intre timp, 
Afrodita udase scutecele de câteva ori, plânsese, dădaca, 
din cofetărie, urcase s-o schimbe, o potolise cu biberonul şi 
rămăsese în vitrină să-i desfacă ca să arate şi să-i numere 
degetuţele cât şase viermişori roz. 

Nici într-un an întreg domnul Sotir n-a făcut atâta 
alişveriş! cât în dimineaţa acelui de pomină zece mai. 
Lumea i-a luat cu asalt cofetăria, i-a fituit prăjiturile, 
înghesuindu-se să vază măcar din spate reprezentaţia. 

Mulțimea, nesătulă de spectacol, urma să staţioneze, 
blocând uliţa, şi nu s-ar fi clintit până noaptea. 

Dar opulos a dat poruncă şi storurile s-au lăsat peste 
vitrină. 

A fost din nou nevoie de poliţie ca să-i facă loc să iasă 
prin gloata entuziasmată, purtându-l în triumf, împreună cu 
fetiţele, până acasă. Adevărata defilare de zece mai a fost 
apoi acolo, prin faţa casei lui. 

Opulos a trebuit să iasă cu soţia şi odraslele în balcon. 

Altfel, s-ar fi putut întâmpla, Doamne fereşte, răzmeriţă... 


1 Vânzare, negoţ, afaceri (reuşite). 
328 


Te pui cu poporul? 


SINGURI 


ŞED TUSPATRU ÎN PATUL LARG de scânduri acoperit cu 
un pled de lână fumurie. Deasupra lor, pe o policioară 
bătută în perete, dar sus, aşa ca să nu o ajungă în cazul 
când s-ar scula în picioare, arde închis garzoniţa, cu fitilul 
tras înăuntru, sub căciula de alamă coclită. Alături, o icoană 
de lemn a Maicii Preciste parcă veghează asupra lor, cu 
sticluta de agheasmă spânzurată de cui şi mănunchiul de 
busuioc aninat în creştet. 

Sunt singuri: trei fetiţe la rând, cea mai mare să tot aibă 
şase ani şi un băieţel, prâslea, ceva mai săltat peste un an 
şi jumătate. Fetele jur-împrejur stau greceşte, iar în mijlocul 
lor Nicuşor cel mititel, drăcos şi neastâmpărat, cu capul în 
toate părţile ca un capântortură!. Şi e o larmă şi un haz şi 
gura de-ţi iau urechile. Trebuie să-l mintă şi să-l împace pe 
mititel până vine mama. 

Au început jocurile cu „ocol-ocol, aicea şade iepurele”. 
Piciul întinde poznaş palma la surioara cea mai mare şi 
rabdă niţel până i se face de două ori ocolul, apoi, prididit 
de gâdilătură, îşi trage repede mânuţa, dând pe spate capul 
cu cârlionţi plăviţi şi cu gura gâlgâind de râs... Şi râzi pe 
urmă toţi cu lacrimi, ca de cine ştie ce poznă! Apoi se 


1 Mică pasăre călătoare, de culoare cenuşie-brună, cu pete mai închise, 
care îşi răsucește des şi cu multă uşurinţă capul; sucitoare (Jynx 
torquilla). - Cap1 + întort „întors” + suf. -ură. 

330 


opresc, răsuflând adânc, ca s-o ia de la capăt. 

Dar li s-a urât cu asta şi trebuie să intre cu toţii în joc: 
trec la „cirip, cirip gara-gara”. Işi aşează toţi mânuţele 
unele sub altele, ciupind cu degetele celei de deasupra 
dosul mânii de dedesubt, întâi mânuţa celei mari, apoi a 
mezinei, pe urmă a celei mici, şi iar o mână a celei mari, de 
care se atârnă a mezinei, şi peste cealaltă mânuţă a celei 
de-a treia, înfigându-şi toţi bine unghiile în piele să nu le 
scape... 

Deasupra de tot, Nicuşor îşi aşază mânuţele lui zglobii, 
chiar ca două păsărele; s-a făcut un ciorchine ce se leagănă 
în sus şi în jos „cirip cirip” apoi deodată clădăria se strică şi- 
ntr-o învălmăşeală nebună mâinile se bat între ele, pe când 
copii ţipă cât îi ţine gura: „Gara, gara, gara”, chiar parcă ar 
fi dat uliul într-un stol de vrăbii gureşe. 

Aşezarea şi potriveala mâinilor însă se face greu. lonică 
începe „gara” înainte de vreme, aşa că se lăsă de jocul 
acesta şi încep „barbă bărbărie, gură gurărie”, unde plodul 
cel răsfăţat are rolul de seamă. El aşteaptă cuminte, numai 
ochii îi sticlesc a râs, până ce jocul ajunge la „hâţ de 
mutuluc”. Aici, când să-l scuture de smocul bârligat din 
frunte, el dă să scape răsucind capul cu iuţeală într-o parte 
şi în alta şi iar pornesc toţi să leşine de râs. 

Mezinei, care numai se uită, i-a venit în minte: „Adam, 
Eva, moş Avram, Ițic, Pitic, facem ham”, şi cu asta 
chilomanul a mai crescut. Copilaşul aşteaptă până unde 
vine să-i vâre degetul în gură, şi-atunci, hăţ, dă să-l prinză. 
Fetiţa, mai în glumă, mai speriată, se trage repede îndărăt 
şi izbeşte cu cotul pe cea mică, aceasta începe să plângă. 
Leliţa, cea mărişoară, o ia de-o mângâie, o împacă şi o 
aşază în alt loc, către părete. 

Vine o clipă de răgaz şi nedumerire. Nu ştiu de unde s-o 


331 


mai înceapă. 

Cele două mărişoare hotărăsc să facă ca broaştele: leliţa 
să zică „cât a dat tat-tu pe cojoc?”, iar mezina cea mică să 
îngâne strigând în acelaşi timp cu ea: „un ort, un ort, un 
ort”. Şi haide pornesc, gălăgia şi ramătul au ajuns culmea, 
nu se mai înţelege nimic. Când una striga „cât a dat tat-tu”, 
celelalte, podidite de râs, leşină cu capul în mâini. Când ele 
izbutesc să îngâne „Un ort”, moare de râs leliţa. lar prâslea, 
între ele, o ţine tot într-un râs, aşa, degeaba, că ele nu 
pricep jocul. Fetitele strigă mai tare, crezând că dacă vor 
tipa n-are să le umfle râsul aşa de lesne, dar pufnesc cât 
deschid gura şi prâslea, după ele, ridică casa în slăvi. 

După câteva încercări s-au încredinţat că nici jocul acesta 
nu merge. Atunci leliţa, vorbind repede-repede şi bătând 
grozavă cu degetul în pieptul fiecăruia, zice pe „ieşi fetiţă la 
portiţă”, cu învoiala ca cine o cădea să se facă mijă. Mijă a 
căzut cea mare. Se duce la uşă, pune mâinile la ochi şi-şi 
sprijină capul în scândurile nu tocmai bine alcătuite, prin 
crăpăturile cărora vine un vânt rece din tindă. 
Nerăbdătoare, întreabă mereu: „gata?”. Ceilalţi cotrobăiesc 
prin toate părţile, căutând ascunzători. Şi-i o duduială prin 
casă, de parcă ar veni să-i prinză Han-Tătar. 

O clipă de tăcere... şi-apoi, piţigăit, răspunde una de sub 
pat: „gata!” Răscoleala începe. Prâslea şade chircit pe 
brânci, cu mezina la un loc, în fundul subpatului, sub o albie 
cu gura în jos. Cea mai mică s-a băgat în firida sobei, goală 
de lemne. 

Ţăţica, hoaţă, ca să mai lungească jocul, se face a-i căuta 
cu tot dinadinsul şi a nu-i găsi, răsturnând ţoalele şi pernele 
din pat, lovind doniţa, bubuind în ladă cu piciorul şi 
înciudându-se: „Unde s-o fi ascuns, Doamne!”. Ajunge la 
sobă, vâră mâna şi apucă pe Marica; aceasta începe a 


332 


smiorcăi, că de ce a găsit-o. De sub pat începe Nicuşor să-i 
ţie isonul, speriat de întunericul de sub copaie. Trebuie 
numaidecât să iasă şi mezina cu el. Ţăţica le dă la toţi apă 
cu bărdăcuţa înflorită cu verde, bea şi ea şi răstoarnă ce-a 
mai rămas în cofă. 

E târziu, prin ochiul de geam nu se vede deloc afară, doar 
se aude în ţarc Joiana foindu-se de frig lângă cluca de 
coceni şi purceii flămânzi guiţând în tindă, unde i-a închis 
stăpâna la plecare. Acum şi lui prâslea îi e foame şi iară 
prinde a scânci. Ţăţica îi dă o halcă de mămăligă şi se urcă 
cu ei toţi în pat, la celălalt căpătâi, spre sobă, ca să le spuie 
basmul cu băiatul care a băut apa dintr-o urmă de cerb şi în 
cerb s-a prefăcut. Frăţiorul, ostenit şi somnoros, lasă 
căpşorul în poala ei şi închide ochii. Şi în timp ce leliţa 
deapănă firul limpede al povestirii, cu mâinile-i dulci şi 
mângâioase, îi cată în cap, alegând-alegând viţişoarele 
răsucite cărări-cărări şi făcându-se din când în când a ucide 
ceva cu unghia degetelui mare, cu care apasă repede şi 
îndesat de două-trei ori în acelaşi loc. 

Gazorniţa pocneşte încet şi sâsâie prelung, neîncetat, 
însoţind glasul scăzut al basmuitoarei, pe când surioarele 
ascultă speriate, cu ochi mari şi gura căscată, parcă acum 
ar auzi întâia oară povestea de atâtea ori îndrugată... „Şi 
numa' cum mergeau ei aşa, rătăciţi prin pădure, i s-a făcut 
băiatului sete! Şi iaca într-o urmă de cerb niţică apă... 
Băiatul, nu: să bea, da' fata nu-l lăsa şi plângea” Şi, cu ochii 
duşi, spunea înainte, lungind vorbele şi coborând glasul la 
fiecare pas al poveştii. 

Când intră mama mirosind a răcoare sănătoasă de afară 
şi cu iz de umezeală în scurteică, toate sar ca deşteptate 
din somn, uitând de somn şi de basm şi de tot. Numai 
prăslea doarme cu capul în poala ţăţicăi. 


333 


Mama îl ia binişor de subţiori şi-l ridică, sărutându-l 
apăsat în creştet. „Odorul maicăi, odor!” Apoi îl pune la sân. 
Prăslea-i copil mare, cu gura aproape încheiată, dar de 
dragul că e băiat singur la trei fete, nu s-a îndurat să-l 
înţarce, ci tot îi mai dă să sugă noaptea prin somn, când o 
bâjbâie cu mâna la piept. Şi prâslea începe să ţocăie gros, 
înghițind cu ghiorăituri. 

Ea îl mai sărută o dată şi se aşează cu el pe patul vechi, 
pe când fetiţele se agăţă, care pe poale, care pe genunchi, 
care în cârcă. lar mama, de dragul lui prâslea, le săruta şi 
pe ele. 


334 


REVOLTA DOBITOACELOR 


LIMBILE VREMII ALUNECASERĂ de pe tăişul lustruit al 
baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Şi omul 
nou intră în eră cu tot alaiul de animale îmblânzite după el. 

Intr-un amurg sălbatic de iarnă, el se întorcea necăjit de 
la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură 
bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguş, şi omul, ca 
să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi. 

Taurii înjugaţi fluturau mânioşi capetele, bolovănind ochii 
cu rămurele de sânge în ei spre sulița cu care îi împungea 
asprul stăpân. 

Câinele credincios se târa sfios în urmă, schilodit şi el în 
bătaie. Scăpase vânatul, care-l amăgise încurcându-şi 
urmele pe ponoare. 

Şi omul, vânător fără greş, venea cu arcul descordat, 
aducând doar un vultur săgetat din văzduh. 

El păşea crunt şi morocănos, spărgând cu călcâiul 
încălțămintei coaja noroiului amorţit de ger. În întunericul 
iscat o dată cu ceața din pământ, înfăţişarea lui 
înspăimânta. O piele uriaşă de leu îi învăluia trupul, aşa 
încât capul fiarei încununa ca un coif fioros cu colții rânjiţi, 
capul omului. Nădragii largi, din blăni de fiară, şi cizmele 
năprasnice, cu copite grele de aramă, îl creşteau şi mai 
mult. lar aripile moarte ale pasărei fâlfâiau, deschise, la 
fiecare pas în spatele uriaşului, parcă ar fi fost crescute 


335 


acolo, pe umerii lui. 

Când intră în ocolul unde îşi adăpostise familia, pe o 
măgură, sub cozorocul unei stânci, înnoptase. 

Haita de câini ai curţii sări furioasă să-l sfâşie. Dar 
cunoscându-l, repede se trase, cu gudureli, înapoi. El însă 
tot avu timp să plesnească pe doi din ei cu piciorul, 
rostogolindu-i cât colo. Şi schelălăielile lor umplură ograda. 

Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi ajută 
bărbatului să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. 
Dobitoacele rămaseră afară singure, în noapte şi ger, 
apărate de câinii lihniţi, împinşi de foame mai degrabă să le 
sfâşie. 

Crivăţul se zburli şi se umflă, şuierător balaur cu mii de 
limbi din care sufla venin de ger. Impinse de frică, de foame 
şi frig, animalele se înghesuiră una în alta, toate la un loc. 
Taurii cu grebenele îndurerate şi şoldurile găurite de 
strămurarea cu bold de bronz în vârf, oile jăfuite de lână, 
berbecii cu coarnele frânte de bâtă, bivolii cu ceafa roasă, 
câinii şchiopătaţi de ciomăgeli. Toţi asupriţi, toţi răzvrătiți 
împotriva stăpânului. Tirania omului îi scoase din răbdări. 

— Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, 
pe când celălalt soţ îi lingea milos grumazul. 

— Ar trebui să-l iei în coarne şi să-i verşi maţele, zise 
bivolul ceacâr!, sfredelindu-şi cu limba nările. 

— De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul. 

— Eu, vezi, am coarnele teşite. 

— Atunci calcă-l în picioare şi fă-l zob cum zobeai 
odinioară, în sihlă, tigrii. 

— Eu singur? Acolo umblam turme întregi. Tuna 


11. Care prezintă anomalia de a nu fi de aceeaşi culoare, care au culori 
diferite; (despre fiinţe) cu ochi de culori diferite; cu lumina ochiului 
înconjurată de un cearcăn albicios. 2. Care suferă de strabism. 

336 


pământul sub noi când porneam năvala. 

— Numai câinii pot să-l sfâşie, îşi dete cu părerea 
berbecul. Când rătăciţi departe pe coclauri după vânat, 
săriţi voi, zăvozilor, pe el, fiara cea mai aprigă. Eu, să am 
colţi şi gheare... făcu cu părere de rău încornoratul. 

— Zadarnic mestecaţi voi toţi în gură vorbe zadarnice ca 
paiele. Cum să te atingi de el? oftă câinele. Voi nu vedeţi că 
este vrăjit? Ştiţi ce putere are? 

— Ce? întrebară toate. 

— La vânat, el apucă vulturul din nori şi-l dărâmă jos. 
Ţinteşte de departe iepurele, cale de-o poştă, şi biata 
vietate rămâne acolo încremenită de moarte şi îl aşteaptă 
să vie s-o culeagă. Nu aleargă ca mine să-i iasă sufletul 
după vânat. 

— Cum? Îşi lungeşte mâna într-atât de sus, până la 
păsările cerului? întrebă o oaie rumegând cuvintele. 

— Nu. Dar face ceva şi mai de neînchipuit. Când vrea, îşi 
dezlipeşte un deget de la mâini, pe care le încordează în 
chip ciudat. Şi degetul, cu o unghie ascuţită de fier în vârf, 
zboară cât ai clipi singur şi apucă pasărea, pe care i-o 
aduce jos. 

— Am văzut şi noi, strigară toate, degetele astea vrăjite, 
lungi şi cu cange în pisc. Are multe în tolba de la spate. Cu 
ele face semn şi opreşte pasărea în zbor. 

— Apoi asta e vrajă, lămuri câinele. Işi scoate şi îşi 
schimbă degetele când vrea şi cum pofteşte. 

— Dar braţul? se jălui taurul. Aţi văzut cum şi-l lungeşte, 
de te ajunge la zece stânjeni depărtare... Ba şi-l 
deschiolează din cot ca să-l poată arunca de departe în 
tine. Vai de carnea ta dacă pumnul braţului de adaos are 
piatră în el! Şi după ce te-a izbit de te-a ametit, îşi ia braţul 
de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul. 


337 


— Asta e puterea lui, urmă câinele. El nu e ca noi, dintr-o 
bucată, încremenit o dată pentru totdeauna în el, turnat 
într-un calup din care să nu mai poată ieşi. Omul se 
schimbă şi se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, când 
era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu părul 
tot pe mine. El se răcorea în apă cu toată carnea de sub 
piele şi păr afară, aşa cum scosesem eu numai limba. 

Mieii, taurii şi bivolii holbaseră ochii, minunaţi de 
povestirile lui, şi câinele, îngâmfat de ascultarea cu care se 
învrednicea, urmă: 

— Odată am fost de faţă când şi-a scos copitele. 

— Copitele? Cum se poate? făcu un mânz naiv. 

— Da, copitele, de la glezne în jos. Îi intrase în ele o 
pietricică şi-l înglodea. Pe urmă şi le-a pus la loc şi nu s-a 
mai cunoscut de unde le lepădase. Când a fost să trecem o 
apă, şi-a dezghiocat picioarele mai sus de genunchi, a pus 
pielea şi carnea pe umăr, ca pe nişte păstăi, ca să nu se 
ude părul de pe ele. lar dincolo, pe mal, s-a alcătuit din nou 
la loc. Nu se poate magie mai mare. Să te faci şi să te 
desfaci, să te rupi şi să te dregi, să te lungeşti şi să te 
scurtezi, dintr-o clipă în alta, singur. 

— Eu nu de braţul lui, care se smuceşte din cot şi mă 
plesneşte la zece stânjeni depărtare, mă tem, zise taurul 
ceacâr, gros la piele. Pe mine altceva mă împiedică. Fără să 
vreau, carnea se înfioară pe mine când mă apropii de el şi 
mă face să-mi plec grumazul în faţa lui: un miros uriaş, un 
iz de fiară domnitoare mă biruie. De ce creşte oare blană de 
leu pe el? 

— Şi-i fâlfâie aripi de vultur hrăpăreţ pe umeri, behăi un 
miel prior. L-aţi văzut astă-seară? 

— Magie şi vrăjitorie, gemu dulce vaca. Uitaţi-vă. Mâna 
femeii îmi ţine loc de vițel. Când ugerul împovărat de lapte 


338 


mă apasă, chem prelung. Şi ea vine. Închid ochii şi sunt 
fericită, închipuindu-mi puiul sub mine. Nu e asta magie? Ca 
să-l biruim ne trebuie vrăji mai puternice, farmece mai tari! 
Aş zice să întrebăm pe lup în pădure. El se pricepe. 

— Deşteapto! lătră ogarul. Ţi s-a făcut de jupuială pe 
vreo râpă? 

— Atunci cum să scăpăm de atâta greu şi apăsare? Cum 
să-l răpunem? Nedreptatea lui necruțătoare ne sugrumă tot 
cât colții lupului. 

Deodată uşa de bârne se smulse pe neaşteptate şi în 
cisla? dobitoacelor răzvrătite căzu, pe câteşipatru labe, 
pisica. Pe urmele ei curgeau ocările şi blestemele femeii. 

După ce se dezmetici din ameţeală, pisica începu grijulie 
să-şi şteargă mustăţile şi să-şi lingă blana, mânjite de 
smântână. 

— Vai, ce cruzime, surioară! o boci oaia. , 

— Pe sufletul meu dacă i-am greşit cu ceva! Aştia sunt 
oamenii. După ce ne jertfim viața pentru ei în lupta cu 
şoarecii, priviţi acum cum ne aruncă. 

— Ai căzut tocmai bine, mugi taurul. Tu eşti vrăjitoarea 
iscusită. Proroceşti când are să se schimbe vremea, apoi 
când vin oaspeţi şi ai prietenie cu luna. Invață-ne şi ne ajută 
cum să scăpăm de om. Cum l-am putea ucide? Că ne-am 
săturat de chinuri. 

— Năvăliţi asupra lui. Unul singur din voi numai, e de 
ajuns să-l facă praf şi puzderii, rosti pisica. 

— Lesne de spus. Cum să-l faci, când este cât un munte 
şi pe deasupra şi vrăjitor! Pumnii lui, măciuci de fier, îi 
zboară din mână şi vin vâjâind, să te pocnească de la o 
poştă, se jelui bivolul. 


1 întrunire, sfat (sătesc), adunat de obicei pentru stabilirea cislei (1). - 
Din sl. čislo „număr”. 
339 


— Şi pe urmă carnea lui de leu are un iz fără împotrivire, 
se tângui taurul. 

— Şi cine se poate uita în ochii lui ţintă, fără să-i plece pe 
ai săi numaidecât? Are priviri totdeauna biruitoare. 

— Vă înşelaţi, îi mângâie pisica. Tăbărâţi cu îndrăzneală 
pe el: e mai plăpând ca un vițel. Vi-l dau în labe gol şi fără 
apărare, chiar acum. 

— Nu vă luaţi după ea, schelălăi dulăul. Unde l-a văzut ea 
plăpând? Vă trage vicleana în capcană, să vă piarză. 

— Tot rob mişel ai rămas. Veniţi cu mine, miorlăi ea, 
scuipând câinele între ochi. 

Vitele aşteptau sfioase, îndoielnice, îndemnându-se fără 
hotărâre. 

— Haideţi numai câţiva paşi, fricoşilor, îi certă ea. Aveţi 
să vedeţi cu ochii voştri. 

Şi, pornind înaintea cetei de răzvrătiți, pisica îi duse 
îndărătul bordeiului, unde şoarecii făcuseră câteva găuri în 
perete. 

— Puneti ochii şi uitaţi-vă, îi îndemnă ea. 

Cu toţii, pe rând, îşi potriviră, bivolul peruzeaua ochiului 
mare cât pumnul, capra gogonul ei de chihlimbar, taurul oul 
însângerat al ochiului cu gălbenuş negru, porcul ţandăra de 
geam afumat ascunsă în grăsimea obrazului... Câinele, 
după ce privi cu ochii lui duioşi de copil orfan, puse şi 
bumbul umed al nasului şi, la mirosul cunoscut al 
stăpânului, coada începu să i se mişte bucuroasă. 

Omul, la lumina chioară a unui opaiţ, se dezbrăca pentru 
somn, zvârlindu-şi una câte una toate vrăjile de pe el. 

Baltagul, braţul cel de adaos, zăcea jos, acum un biet ciot 
de lemn. Cizmele cu copite de centaur se pleoştiseră goale, 
ca două ciuperci uriaşe, viermănoşite de ploi. Blana cu 
puteri de lei, coiful cu colții ascuţiţi, neînsufleţite, 


340 


dezumflate, spânzurau în cui, jumulite şi găurite de molii. 

Omul, ieşit din găoacea lor ca un pui golaş, şedea alb şi 
plăpând, cu carnea mirositoare a vițel de lapte. Capul 
rotund şi mic, ca de miel slăbănog, se răsucea pe un gât 
fără vlagă. Grumazul taurului, pe lângă el era un trunchi de 
gorun pe lângă o trestie. 

Dobitoacele priveau aprinse.  Cozile  neastâmpărate 
băteau ca nişte năpârci pântecele flămânde. Ochii se 
înflăcărau de ură şi colții se rânjeau. 

— Haideţi, porunci pisica, curaj! Eu am să mă miorlăiesc 
la uşă până îmi vor deschide. Voi năvăliţi toţi după mine şi-l 
sfâşiaţi. 

Deodată câinele, aşezându-şi a doua oară ochiul la bortă, 
se trase înapoi înspăimântat şi o luă la fugă. Celelalte 
dobitoace se îngrămădiră la gaură, priviră din nou şi, 
îngrozite, o luară la sănătoasa, ascunzându-se. 

Omul, îngenunchiat pe pământ, îşi împreunase mâinile şi 
ridicase ochii... Deasupra lui, tavanul parcă se găurea, căci 
se strevedea cerul. Un abur luminos ieşea din trupul 
omului, mai ales din osul frunţii şi din creştet, închegându- 
se în juru-i ca un cearcăn... Lumina ajunsese din ce în ce 
mai puternică. Îl îmbrăca într-un văzduh aprins, nesuferit 
ochilor. Omul era o lină flacără albă, ca o torţă care arde 
toată deodată. Şi văpaia învăluitoare, lua din ce în ce 
înfăţişarea unui paznic îngrozitor, în picioare, plecat uşor 
asupra omului din el, care se rugat. 


1 Omul izbi două pietre, şi din mână ţâşni deodată flacăra unui fulger ce 
înspăimânta animalele în nopţile de furtună. Lumina ajunse din ce în ce 
mai puternică şi-l îmbrăca tot într-un văzduh aprins, nesuferit ochilor de 
fiară. Deasupra lui, tavanul parcă se făcuse străveziu şi se răsfrângeau 
prin el stelele, iar o frântură din soare veghea liniştită la căpătâiul 
omului. [Finalul modificat a apărut în „Gazeta literară”, nr. 21, 21 mai 
1964, precum şi în Căprioara din vis, Biblioteca pentru toţi copiii, nr. 25, 

341 


(Calendarul, nr. 256, 25 decembrie 1932) 


*) 

Omul izbi două pietre, şi din mână ţâşni deodată flacăra 
unui fulger ce înspăimânta animalele în nopţile de furtună. 
Lumina ajunse din ce în ce mai puternică şi-l îmbrăca tot 
într-un văzduh aprins, nesuferit ochilor de fiară. Deasupra 
lui, tavanul parcă se făcuse străveziu şi se răsfrângeau prin 
el stelele, iar o frântură din soare veghea liniştită la 
căpătâiul omului. [Finalul modificat a apărut în „Gazeta 
literară”, nr. 21, 21 mai 1964, precum şi în „Căprioara din 
vis”, Biblioteca pentru toţi copiii, nr. 25, Editura lon 
Creangă, Bucureşti, 1973] 


Editura lon Creangă, Bucureşti, 1973] 
342 


FÂNUL 


ÎN ZORI AM PLECAT CU CARUL lui moş Nichifor şi cu cinci 
cosaşi voinici la fânețele noastre de dincolo de deal. Când 
am sosit acolo ne-a întâmpinat o mireasmă dulce, parcă toţi 
stupii din lume şi-ar fi vărsat peste pânza de flori mierea 
lor. Când am intrat în iarba înaltă până la brâu s-a ridicat un 
nor de fluturaşi care dormeau cu aripile strânse pe florile 
înspicate şi o ploaie de rouă scuturată ne-a udat picioarele. 

Moş Nichifor s-a uitat spre Cornul Caprii şi a spus 
cosaşilor: 

— Nu plouă, mă! Aşa mi se arată mie... O să ţie 
uscăciunea toată săptămâna asta. 

Apoi zvârliră mintenele, ciocăniră niţel coasele, le deteră 
pe cute şi intrară în fân ca-ntr-o apă. Purtau coasele parcă 
ar fi ţinut în mână un fulg, nu fier greu. Şedeau în loc şi 
numai din brâu în sus se mişcau uşor legănat, iar în faţa lor 
iarba ajunsă de sabia morţii cădea, valuri, valuri la pământ. 

Pe la prânzul mic s-au oprit şi s-au aşezat să mănânce 
merinde din traistă. 

Moş Nichifor a aruncat o pală de iarbă proaspătă boilor, 
care îmbucau cu lăcomie... 

— Hei, mai-ncet, că-i uşor mâncatul, da' greu cositul, 
plăvanilor!... 

Cât mâncară încercai să cosesc şi eu. Dar coasa în mâna 


343 


mea era ca o prăjină de plumb. Şalele îmi tremurau şi mă 
trecură sudorile. După câteva opinteli izbutii să ţin dreapta 
şi să mânuiesc coasa. Dar, deodată, o uşoară şovăială mă 
făcu să-i scap vârful în pământ. Moş Nichifor sări şi mi-o luă 
din mână, de frică să nu i-o rup. 

— Apoi tocmai aşa am păţit eu cu condeiul, ca dumneata 
acum cu coasa mea. Am vrut să mă iscălesc pe-o petiție şi 
am apucat beţişorul cu ciocul de oţel înmuiat în negreală. 
Da' credeam că n-o să-l pot ridica, aşa de greu era. L-am 
scăpat de vreo două ori jos; l-am sucit şi l-am răsucit până 
m-am lăsat păgubaş. Mă însemnase o cârcălitură de slove 
mai rău ca o zi de coasă. Curgea năduşeala broboane pe 
frunte... Noi ştim să scriem cu alte condeie pe faţa 
pământului... 

Şi luând coasa ca pe o pană se avântă iar în fâneaţă. 

Până seara fânul era culcat la pământ brazde, brazde, 
care urcau la deal ca treptele. Intre brazde locul rămânea 
golaş. Dealul tot rămăsese ca un cap uriaş pe care un 
bărbier l-a tuns, de i-a lăsat numai scări şi cărări. 

Am dormit noaptea acolo, lângă foc de buturugi. A doua 
zi, după ce fânul s-a zvântat, cosaşii l-au întors cu furcile, s- 
au apucat la pologit, adică au strâns fânul din fiecare 
brazdă, la mijlocul ei, făcându-l polog sau vălătuc. 

După câteva zile am urcat iar la fânețe. Poloagele erau 
uscate. Oamenii le-au strâns mai multe la un loc, porcoaie, 
şi din porcoaie au făcut căpiţe, care au rămas acolo, în 
singurătatea pământului şi-a cerului, ca nişte căciuli de 
uriaşi. 

Peste două săptămâni am urcat iar cu carele şi-am 
încărcat fânul să-l aducem acasă. Zburau furcile de la 
căpiţe la căruţă... Eu m-am căţărat sus, în vârful carului, şi 
m-am legănat toată noaptea pe drum spre casă. Aici, în 


344 


ogradă, carele au fost descărcate şi fânul a fost clădit în 
clăi, cu meşteşug, împrejurul unei prăjini înfipte în pământ. 

Vârful clăii, ţuguiat ca o turlă de biserică, l-a făcut moş 
Nichifor, cel mai priceput cosaş al satului. Fânul din clăile 
făcute de el nu-l plouă niciodată. Apa se scurge ca pe ţigle 
de acoperiş, aşa de meşter e el la aşezatul palelor de iarbă. 
E| ştie să le aşeze pe locul cel mai uscat, să nu fie umezeală 
jos pune câteva grinzi dedesubt, pe care întemeiază claia. 
Chiar în mijlocul iernii din claie iese un fân moale şi galben, 
ca sculul de mătase, pe care vitele-l mănâncă fără să lase 
un fir. Când fânul nu e bine păstrat se mucezeşte şi se 
strică, iar vitele nici nu se uită la el. 

Fânul nostru lasă foarte puţine rămăşiţe. Fânul de deal e 
cel mai bun. Fânul de mlaştină are firul gros, cu cotoarele 
tari amestecate cu buruieni rele. 

Hrana vitelor iarna este mai ales fânul. Dacă fânul e 
strâns umed el se încinge. 


345 


GUJĂLIE 


LA MARGINEA SATULUI, dincolo de poarta ţării, şedea 
Kiva tiganca, într-o cocioabă ce se ferea parcă, ruşinoasă, 
de la drumul mare, dar nu avea unde să se ascunză în 
bătătura goală, vraişe şi fără pic de gard. Delături putrezea 
de-a-n-picioarele o altă coşmelie, cu pereţii sparţi şi 
dezgrădiniţi, unde odinioară, când trăia tiganul, făurea 
potcoave pentru vitele drumeţilor. Acolo, altădată răgeau 
boi răsturnaţi jos la pământ şi ferecaţi între patru pari, cu 
câţiva rumâni trântiţi peste ei şi apăsând din răsputeri, pe 
când meşterul curăța de zor cu razul, împrăştiind cât colo 
aşchii de unghie tare ca fierul. 

Asta era de mult... Potcovarul s-a prăpădit într-o iarnă, 
răpus de un junghiu - căpătat la o beţie, când a căzut şi a 
adormit în zăpadă, la câţiva paşi departe de casă. Kiva a 
rămas cu o puiţă de copii răi şi sfrijiţi, dar pacostea cea 
mare era Gujălie... 

Nu ştiu cum l-o fi chemat pe numele cel bun, lumea însă 
aşa îi zicea. Era feciorul cel mare al ţiganilor, dar mă-sa îl 
făcuse moale şi de mâini şi de picioare, cu capul bănănăind 
în toate părţile pe un gât subţire şi adus ca un gât de 
vioară... 

La început nu s-a băgat de seamă beteşugul copilului: îl 
purta mă-sa de colo până colo în braţe, lipit cu gura de 
pieptul gol, ca o lipitoare... Dar, de la o vreme, când a venit 


346 


altul la rând şi el trebuia să se zburătorească şi să se 
hrănească singur, s-a văzut că nu poate mişca nici mâinile, 
nici picioarele şi că limba îi era legată. Scotea numai nişte 
grohăieli şi bâlbâiri scurte, ori nişte orăcăieli ascuţite ca de 
sălbăticiune. Numai gura nu-i sta ziua întreagă: ar fi mâncat 
oricât şi orice i-ar fi dat, înghițind lacom şi nemestecat ca 
un hultan flămând, de unde şi porecla de Gujălie... 

Cât a fost mic, mă-sa a mai avut niţică milă de el. Se 
abătea de la treburi să-i mai arunce o îmbucătură în gură, 
ori să-l schimbe şi să-l curețe. Şi el, din albia unde 
încremenise, nu avea ochi decât pentru ea... Mai târziu, 
odată cu grijile şi cârcotele vieţii, ţiganca s-a înstreinat de 
poradiţa blestemată, a urât-o şi a scârbit-o de n-o mai 
putea suferi. 

Şi de-atunci viaţa lui Gujălie, care de când a fostelnua 
umblat pe picioare şi nici măcar nu s-a târât, s-a trecut cam 
aşa: toată vara, trântit pe jos pe prispă goală şi oropsit 
acolo; toată iarna, azvârlit pe laiţa proptită cu un căpătâi de 
soba rece, în odăiţa întunecată a cocioabei - unde îl încuia 
mă-sa cu lacătul pe dinafară. Pe la Sfântu Gheorghe îl lua 
tiganca în braţe blestemându-l de foc şi îl târa afară, în 
colţul dinspre răsărit al prispei. Îl curăța acum pentru toată 
vara, îl schimba, îi mătura împrejur şi-l lăsa. Acolo zăcea 
nemişcat până toamna târziu... Dimineaţa, vădana îi îndesa 
în grabă câţiva dumicaţi de mămăligă în gură, îi turna pe 
gât o cană de apă şi apoi pleca după nevoile ei în sat. La 
prânz, trebuia să vie numai pentru el acasă, să-i dea să 
mănânce, că ţigănuşii ceilalţi nu vedeau de el. Acolo pe 
prispă îl ardea soarele, acolo îl bătea ploaia, acolo îl 
cuprindeau umbrele serii şi-l acoperea noaptea. Bietul 
slăbănog rămânea singur, pradă celor câteva găini ce 
râcâiau după mâncare prin curte. Blenzile, îndrăzneţe, 


347 


fâlfâiau de câteva ori din aripi, îşi făceau vânt, se azvârleau 
pe el şi începeau să-l ciugulească cu grijă de fărâmiturile 
căzute. Apoi îl căutau cu de-amănuntul de pureci şi de alte 
gângănii, scormonindu-l toată ziua ca pe un maldăr de 
gunoi, că nu avea cine să le huşuie... Doar o javră de câine 
ce se adăpostea lângă el, încârligându-şi trupul, ciucur de 
rapăn, în coastele bolovanului, mai mârâia şi se repezea 
după afurisitul de cocoş, când îi strica tihna. De cele mai 
multe ori, mă-sa îl uita şi de prânz, şi de nămiezi, şi tocmai 
seara, când se întorcea trudită, îi vâra în gură câţiva 
cocoloşi de mămăligă căpătată, blestemându-l iarăşi... La 
Vinerea mare îl lua din nou ţiganca, îl curăța şi-l premenea 
pentru iarnă, şi-l târa de subţiori în cocioabă, unde se 
aşternea pe zăcut toată iarna. lnăuntru nu se vedea nimic 
decât dacă se deschidea uşa mare de părete, altfel lumina 
nu izbutea să străbată prin ochiul de fereastră numai cât un 
pod de palmă, cu ţiplă în el... 

Afară mai mergea cum mai mergea. Chiar tovărăşia 
păsărilor din curte, a câinelui răpănos şi a purecilor era, la 
urma urmei, o alinare pentru slăbănog. Soarele din slavă nu 
căta că e urât ca o arătare şi bubos, ci-l dezmierda şi-l 
mângâia, toropindu-l dulce, iar ochii lui şaşii urmăreau norii 
albi ce călătoreau leneşi, slobozi pe cer. Vara se supăra de 
ploaia care gonea din curte toate lighioile sus pe prispă, 
sub streaşină, de tăbărau cu mic cu mare glajvără pe el. 
Toamna se bucura fără să ştie de frunzele galbene aduse 
de vânturi jucăuşe, în văzduh ori pe bătătură. Câteodată 
chiar, un copil din megieşi ori o femeie milostivă trecând la 
fântână se îndura să-i aducă o bărdacă de apă rece, ori să-i 
dea o îmbucătură. Dar iarna intra în casă ca într-un 
mormânt. Aproape o jumătate de an o petrecea singur şi 
părăsit în întuneric şi frig. Când ceilalţi plecau de acasă, îl 


348 


încuiau pe dinafară; doar purecii îi lăsau sub pat, de frică să 
nu-i fure cineva. Şi rămânea aşa, cu ochii sticliţi în tavanul 
coşcovit, şăzând oropsit şi părăsit, cu dorul de câinele ce 
scheuna afară şi care l-ar fi încălzit de i s-ar fi urcat colac pe 
pieptul dezvelit. Noaptea, târziu, când venea Kiva, îl 
boscorodea iar cu necaz, îi îndesa dumicaţi pe gât, îi vărsa 
o boalcă de apă rece de-i îngheţau dinţii şi se culca 
adormind butuc lângă el... 

Aşa viaţa ducea Gujălie. 

Trecuseră ani mulţi pe lângă el, de care el nu ştia nimic, 
căci mintea lui nu se deschidea la socotelile vremii şi ale 
lumii. Fraţii şi surorile muriseră ori se răzniseră departe, în 
lume. Kivuleasa îmbătrânise şi abia mai da câte o roată prin 
vecini după mâncare; coşmelia se dărăpănase de tot. Dar 
Gujălie era acelaşi, mic ca un copil, cu faţa cât un pumn, 
boţită şi schimonosită, cu părul rar şi lipsă pe alocuri, cu 
pleoapele pe jumătate căzute peste ochii înfundaţi, cu gura 
largă şi strâmbă, dusă până la urechi, cu mâinile şi trupul 
numai răni şi necurăţenie şi parcă mai lacom şi mai 
flămând decât oricând. De atâta zăcere îi trecuse os prin 
os, şoldurile erau o carne vie, dar sufletul tot nu se îndura 
să se despartă de el, parc-ar fi fost prins în cătuşe. Şi cine 
ştie cât ar mai fi dus-o aşa, dacă nu se îndura Cel de Sus 
să-i poarte de grijă, tocmai când orice ajutor omenesc îl 
părăsise... 

Pe vremea războiului, când năvala duşmană spărsese 
hotarele şi pătrundea tot mai adânc în inima ţării, satul lui 
Gujălie era în drumul scurgerii de oştiri. Nemţii urmăreau 
de aproape pe ai noştri şi curând ghiulele lor se încrucişară 
cu ale noastre, deasupra satului, părăsit de cei din urmă 
apărători... O zi întreagă s-au bătut pe marginile lui. Câteva 
case ardeau. Bieţii oameni fugiseră înspăimântați în toate 


349 


părţile. Jandarmii umblau forfotă, ridicau pe cei tineri şi 
vitele se mânau ca turmele din urmă. Pretutindeni numai 
jale, jaf şi ruină. Kiva îşi luase lumea-n cap, lăsând pe 
Gujălie în cocioabă, încuiat... Cu lacătul pe afară... Atunci a 
venit o ghiulea, cea mai de pe urmă, parcă de Dumnezeu 
trimisă, şi drept în casa Kivei a căzut, ridicând-o de la 
pământ... şi a făcut-o puzderii, cu lavita unde zăcea Gujălie 
cu tot!... 


350 


O SCRISOARE DE DRAGOSTE 
ÎNCHIPUITĂ 


PRINTRE HÂRTIILE RĂMASE de la răposatul meu prieten, 
am găsit şi această scrisoare de dragoste... închipuită. 
Imprejurările în care a scris-o le spune el însuşi - de 
altminteri, ştiu că n-ar fi fost în stare să iubească, din 
pricina firii lui ciudate, de a se stăpâni, de a-şi înfrânge 
orice bucurie, de a se abţine de la orice plăcere... de teamă 
să nu ajungă sclavul lor. 

Nu putea nimeni să-i prindă mai târziu atât de bine nota 
dominantă a caracterului său, cum şi-o făcea singur în 
1908, în aceste câteva rânduri. Acesta era el! Aşa l-am 
pomenit, aşa a rămas pe tot parcursul vieţii... şi a murit... 
abţinându-se de la singura plăcere ce-i mai rămăsese: 
mâncarea. Plictisit de boală, decepţionat, s-a lăsat, printr- 
un efort de voinţă, să moară de foame! 

Din scrisoare chiar se vede că e un copil al dragostei. El 
crede că patima izbucneşte ca un vulcan de cuvinte sonore 
şi rare, ca un potop de lirism şi imagini - umflate şi goale! 
Nu-şi putea închipui că patima adâncă şi curată caută 
veşmântul cel mai simplu şi cel mai curat şi că zece rânduri 
simţite, din suflet, fac mai mult decât atâtea pagini 
cugetate şi poate căutate. 

Dar eu mi-am uitat rostul meu de simplu editor şi am luat 

351 


pe acela de critic al morţilor - şi ce e mai greu am uitat că: 
de mortuis nil nisi bene. 


1908, octombrie 13 
1897 - decembrie 


X... mi-a citit aseară scrisorile lui de dragoste - simple, 
sincere... dar cât de şterse, cât de banale, şi l-am pizmuit 
totuşi. De ce nu iubesc şi eu, pe orişicine şi oricum ar i... 
numai să iubesc? Cum i-aş scrie nebune scrisori de 
dragoste, în care simbolul tainic să stea alături cu 
mărturisirea cea mai îndrăzneață; scrisori nebune, cum nu 
s-au mai scris, unde ridicolul să se înfrăţească cu sublimul! 
Oh! Cum i-aş scrie: 

lubito, te asemăn îmblânzitorului de fiare, îmblânzitorului 
nemilos şi crud... 

Ai văzut cum leul clipeşte ameţit sub privirile 
străpungătoare ale stăpânului? Ochii lui galbeni, plini de 
dorul pustiei, se închid, dureroşi, înfrânți cu ciudă parcă! 
Ochii tăi vineţi ca oţelul - strălucitori ca el - sunt, iubito, ochi 
de îmblânzitori de fiare... Zadarnic cerc să-i înfrunt, puterea 
lor doboară neputincioasa-mi împotrivire şi pleoapele 
trebuie să se coboare ca să-mi ascunză amare lacrimi de 
ciudă şi durere. Oh, cum mă doare privirea ta neînfrântă! 
Tu eşti îmblânzitorul şi eu sunt fiara îmblânzită! Cum te 
urăsc... şi cum te-aş sfâşia! Te urăsc din pricina puterii ce ai 
asupră-mi, din pricina tiraniei cu care stăpâneşti peste 
sufletul meu! Te urăsc, te-aş sfâşia, şi cu toate astea 
tremur în faţa ta cum tremură - mişel - leul când în cuşcă-i 
pătrunde îmblânzitorul. Tremur şi mă gudur linguşitor la 
picioarele tale... oh, cum te-aş sfâşia! Tremur de frică, de 


352 


ură, şi de plăcere... şi ca leul cerşesc un semn din parte-ţi, 
un semn şi pentru mine... fie chiar o lovitură usturătoare, o 
înjositoare lovitură cu biciul plumbuit. 

Oh, cum te urăsc, pentru libertatea ce mi-ai răpit, pentru 
robia la care de bunăvoie mă supun, pentru dragostea fără 
margini ce-mi stârneşti în inimă... 

Sunt o fiară îmblânzită, pe care însă o biruie încă 
nostalgia codrilor sălbatici, dorul vieţii slobode, fără lanţuri, 
fără gratii de fier; sunt o fiară în faţa căreia, dacă ţi-ai 
pierde puterea, magnetica-ţi putere, dacă ai clipi, măcar 
înfiorată - te-aş sfâşia! 


În răsăritul plin de basme sunt vestiţii fermecători de 
şerpi - naja, teribila naja chiar, se încolăceşte după gâtul lor 
ca un colan, umilită şi supusă, vipera şi aspidul, ca nişte 
brățări strălucitoare, se învârtesc în jurul braţului de eben al 
fermecătorului. 

lubita mea, tu eşti neîntrecut fermecător de şerpi - supus 
şi umilit ca un şarpe sub puterea vrajei, mă încolăcesc 
împrejurul vieţii tale şi-i fac un nepreţuit colan, o brățară 
scumpă şi fără seamăn. 

Cu limbile pline de venin şuier mânios... dar nu 
îndrăznesc să te muşc, căci nici un muşchi nu ţi se 
clinteşte, nici un fior nu te străbate, şi asta mă înfrânge! 

Oh! Dacă ai avea o clipă de îndoială, dacă ai tresări 
măcar de spaimă, cum ţi-aş strivi sub colţi carnea delicată, 
vărsând în rană veninul ucigător! 

Dar tu, nepăsătoare, cu încredere oarbă în tine, te joci cu 
şarpele ca şi cu un colan nevinovat, fără spaimă, fără fior, şi 
asta te scapă şi te face stăpâna lui veşnică. 

Şi cum te-ar sfâşia leul, îmblânzitorule! Şi cum te-ar 


353 


muşca şarpele, fermecătorule! Dar nu poate; simt că ura lor 
nu e decât o dragoste năprasnică pentru tine, o dragoste 
fără margini şi fără nădejde. O dragoste pentru însăşi 
tirania, puterea şi cruzimea cu care  stăpâneşti, 
îmblânzitorule, fermecătorule! 

Totuşi, ia seama! 

Mi-e silă şi ruşine de ce am scris. Aşa e o scrisoare de 
dragoste? Unde este sublimul, să mă înalţ până la el, să-l 
răpesc, să-l înlănţuiesc cu vorbe şi, supus ca un orb, să-l 
aduc la picioarele iubitei! Cum să-i scriu? 


Când Dante a pătruns sfios în Paradis, Beatrice i-a răsărit 
în cale şi i-a luat mâna ca să-l călăuzească. Beatrice! Inger 
de lumină, al cărui zbor era o armonie! 

Câtă fericire a simţit atunci poetul tragic, au spus-o şi o 
vor spune de-a pururi dumnezeieştile versuri care l-au 
nemurit! 

Eu sunt mai fericit ca Dante! În Infernul acestei vieţi, în 
întunericul de aici, eu te am pe tine, iubito, călăuză veşnică, 
mai luminoasă ca Beatrice! Te am pe tine, stâlp de foc, ce- 
mi străluceşti în noapte! Nu sunt eu oare mai fericit ca 
Dante, care n-a găsit pe Beatrice decât în Paradis, când eu 
pe tine te am alături, aici, în iadul acesta pământesc? 

Sunt nespus mai fericit decât vestitul florentin, şi, cu 
toate astea, nespus mai nenorocit! Dante a scris numai 
Infernul. Divina-i Comedie eu o trăiesc - o trăiesc mai 
adâncă, mai cumplită de cum a închipuit-o şi a scris-o el! 
Această infernală „Divină Comedie”. 

Oh, cum i-aş mai scrie, nebun! 

Erau şapte minuni, vestite şi sigure în lumea întreagă - 
însă, din toate, statuia lui Memnon se înălța uriaşă la 


354 


marginea deşertului. Era de granit ros şi tocit de vremi şi 
furtuni, dar cu cât meşteşug alcătuită! În timpul nopţii reci 
şi întunecoase, roua, ca un prinos de lacrimi, pătrundea prin 
crăpăturile pietrei în trupul uriaşului încremenit. Tot dorul 
lui năprasnic de soare, de căldură, toată dragostea lui 
pentru lumină se strângeau, ca lacrimi curate de rouă, în 
granitul tocit de furtuni; şi când, dimineaţa, soarele răsărea 
din adâncurile mării - soarele de foc, - atunci roua se topea 
în trupul uriaşului şi întreaga statuie se pornea să cânte... 
să cânte tânguitor; armonii ciudate, nemaiauzite şi 
fermecate se revărsau din granitul tocit de vremi, se 
revărsau de sub sărutările de foc ale soarelui. 

În noaptea oarbă a vieţii mele de până acum de-a pururi 
am plâns. Am plâns de dorul soarelui de foc, de dorul 
căldurii şi luminii pe care o presimţeam, o aşteptam setos, 
în noaptea ce mă învăluia. Am plâns, şi prinos de lacrimi mi 
s-a adunat în suflet - lacrimi de durere, lacrimi de bucurie, 
toate deopotrivă de amare! 

Întreg sufletul mi-e îmbibat de lacrimi, ca granitul statuiei 
lui Memnon de rouă. 

Şi acum, când tu mi-ai răsărit - mult aşteptatule Soare -, 
mă topesc şi cânt sub razele tale de foc! 

Mi se topeşte întreg sufletul, cu noianul lui de lacrimi, se 
topeşte ca roua granitului şi ca granitul statuii, sub 
sărutările de foc ale soarelui, sufletul meu cântă, cum nu s- 
a mai cântat până acum! 

Soare, care-mi dai viaţă şi cântec, soare de foc, să nu 
mai apui vreodată pentru mine. Căci granitul statuii lui 
Memnon s-a risipit în pulbere de durere că te pierde în 
fiecare seară, când te afundai în mare. 

Dar cum aş mai putea să îndur noaptea grozavă, noaptea 
plină de moarte, ce m-a învăluit până când îmi răsărişi tu, 


355 


Nu sunt decât un biet nebun! Caut sublimul prin cer şi pe 
pământ, când sublimul tot ea este, numai ea! 

Şi, ca un smintit, cerc să-l încheg în vorbe, când sublimul 
întreg e întrupat în ea. 

Pe tine am să te cânt atunci, iubito, ca un nebun! 

Te iubesc... dar te-aş pângări de te-aş iubi cu tot sufletul! 
Nu. Te iubesc cu tot ce am mai nobil, mai înalt şi mai cinstit 
în suflet. Te iubesc pe tine şi pentru tine, numai pentru 
tine! Nici o picătură din bucuria şi fericirea dragostei mele 
nu vreau să se reverse asupra mea, ci toată, toată să fie a 
ta şi numai a ta. 

Te iubesc pentru tot ce ai suferit, pentru tot ce te-ai 
bucurat, pentru cât te-ai luptat. Te iubesc pentru 
înfrângerile ce ai suferit, pentru durerile care te-au sfâşiat, 
pentru mulţumirile care ţi-au înseninat o clipă sufletul! Te 
iubesc toată, întreagă, aşa cum eşti acum! Nici un fir de păr 
n-aş vrea să se schimbe din pletele-ţi bogate, ci să fie aşa, 
aşa să rămâi, cum te-am văzut întâi! 

Tu nu-ţi poţi închipui, dragostea mea. Ceilalţi toţi sunt 
nişte egoişti josnici în iubirea lor, ei se iubesc pe ei înşişi, 
numai pe ei. Îşi iubesc propria lor plăcere, propria fericire! 
Îşi iubesc propriul lor suflet îngust şi rece, pe care îl au 
veşnic în faţă şi pe care caută să-l sature cu comoara răpită 
din sufletul iubitelor lor! 

Puţin le pasă de iubită, cine e şi cum e! Ei îşi îndeplinesc 
numai pornirile şi trebuinţele lor fireşti, fără să cerceteze, 
fără să simtă decât propria lor simţire. Ca Narcis se 
oglindesc ei înşişi pretutindeni şi întotdeauna, nu sunt 
îndrăgostiţi decât de ei. De aceea, puţin le pasă de iubita 


356 


lor, cine este şi cum este. Ei în dragoste îşi îndeplinesc 
pornirile fireşti. Şi iubesc numai pentru ei. Şi pe ei... 

Eu te iubesc pe tine, numai pe tine şi pentru tine numai! 
Te iubesc aşa cum eşti acum - aşa te-am visat şi aşa te 
vreau pururi. De-ai şti cum binecuvântez durerile şi 
suferinţele care ţi-au legănat şi ţi-au crescut sufletul, pe 
braţele lor de mame duioase! Durerile şi suferinţele care ți- 
au făcut sufletul aşa cum e astăzi, un ocean... un ocean, în 
al cărui nămol străluceşte aurul şi unde, alături de monştri, 
se găsesc şi stânci de mărgăritare! 

Te iubesc atât încât nu-ţi cer nimic, nu vreau nimic 
pentru mine, nici măcar amăgitoarea bucurie că ştii despre 
dragostea mea. 

Te iubesc atât încât o dată de-aş bănui măcar că te-aş 
face fericită, renunțând la dragostea tainică ce am pentru 
tine, m-aş jertfi, fără să stau o clipă la îndoială, mi-aş 
sugruma cu deliciu dragostea din suflet şi sufletul meu 
însuşi. 

Te iubesc atât încât n-aş vrea să cunoşti durerile 
dragostei prin mine, durerile fatale şi de neînlăturat. 

Pricepi cum te iubesc? Nimic pentru mine, şi toată 
dragostea pentru tine! 

Zadarnic! Tu nu poţi pricepe, căci eu nu te iubesc 
omeneşte... 


1897, decembrie, seara târziu. Recitesc ce am scris şi 
zâmbesc - ca să nu râd. Ce ar zice iubita prietenului de 
aseară, ce ar gândi de scrisoarea asta? Sărman nebun, du- 
te şi te culcă şi te linişteşte! 


357 


POVESTIRI RELIGIOASE 


CIORBĂ DE BOLOVAN 


NU ERA CASĂ ÎN CĂTUNUL Flămânzii-Vechi unde să nu 
auzi, din zori, scâncete. 

— Mamă... mi-e foame. 

— Rabdă şi tu până vine tat-tu de la râjniţă. 

— Când vine? 

— la, mai acuşi... Aduce o traistă de mălai. 

— Nu-mi place, că nu-i mălai... Ştiu eu, e coajă de copac 
măcinată. 

În altă parte tot aşa: 

— Mamăă... dă-mi să mănânc. 

— la şi tu de colo un bulz de unt şi umple-ţi bârdanul. 
Uite ce gras e. 

Şi, spunând aşa, femeia dumică nişte cocoloaşe vinete. 

— Nu mănânc, că nu e unt, miorlăia plodul. E humă din 
mal. Am văzut eu când a adus surata. 

Şi copilaşii se agăţau, lihniţi, de poalele gospodinelor 
amărâte. Bărbaţii mai toţi erau plecaţi în lume după munci, 
ori duşi la curtea boierului, departe, în comuna nouă. După 
alunecarea coastelor nemilostiv despădurite şi prăvălirea 
bătrânei aşezări de pe ele, Flămânzii fuseseră strămutați 
jos în şes şi se chemau altfel. Sus nu rămaseră decât 
cuibarul bătrân, un pâlc de cocioabe, agăţate de râpele 
argiloase spintecate de crăpături adânci, gata să fugă şi ele 


359 


la vale, numite lude, de pe numele vânzătorului. 

Într-o zi din astea, plină de plânsete şi văicăreli, se abătu 
în sătucul oropsit un strein. A intrat dis-de-dimineaţă 
neoprit în bătătura neîmprejmuită a celei dintâi case din 
marginea de răsărit şi a înaintat nebăgat de seamă până 
lângă prispa unde guiţau de foame o ciotcă de prunci. 

Acolo a stat încremenit până ce l-a văzut femeia, care l-a 
întrebat arţăgoasă: 

— Da' 'mneata ce vrei? 

El a dat bună ziua... Muierea i-a răspuns „bună”, dar 
răstit, c-un sfert de gură. Micuţii, speriaţi, au tăcut şi s-au 
lipit strâns de maica lor. Abia atunci o javră răpănoasă s-a 
sculat şi şi-a adus aminte că trebuie să latre. Dar după două 
hămăieli leşinate, s-a lăsat păgubaş, a dat bucuros din 
coadă şi s-a culcat la loc. 

Omul a băgat de seamă acreala primirii şi, tulburat, se 
mâhni. 

— lartă-mă, spuse el cu părere de rău. Dacă era poartă la 
curte, băteam în ea... şi nu intram până ce nu primeam 
învoire... Dar am văzut vraiştea... 

— Au fost şi gard şi poartă, i-o întoarse cu amărăciune 
nevasta. Dar a trebuit să le ardem, că am petrecut ierni 
grele... Da' ce pofteşti 'mneata? 

Şi chipul i se oţări. 

— Umblu de mult. Viu de departe. Am isprăvit merindele. 
N-aş putea găsi aici puţină mâncare? Sunt ostenit şi 
flămând. 

Şi, vorbindu-i astfel, o privea ţintă. 

Femeia nu plecă ochii. Râse numai, cu venin. 

— Păi dacă eşti flămând, 'mneata crezi că trebuie 
numaidecât să mănânci? 

— Atunci ce să fac? 


360 


— Să rabzi ca noi toţi de-aici. În sărăcia noastră cerşetorii 
n-au ce căuta. Şi mai ales n-au ce găsi. Du-te jos la boier şi 
întinde mâna, că ăla are, cu toate că nu dă, ba poate de- 
aia! 

Şi-i întoarse spatele, lăsându-l caraghios. Streinul nu se 
dete bătut. Din ce în ce mai stârnit, colindă ogradă cu 
ogradă, rugându-se de ospeţie. Peste tot îl întâmpinau, 
duşmănoase, sărăcia, jalea şi amarul. De pretutindeni îl 
alungă deznădejdea. Din câteva locuri fu gonit cu vorbe 
urâte, ca un milog păcătos, deşi nu avea înfăţişarea: nu se 
tânguia, nu întindea mâna. Cerea nu pomană, ci omenie. 

Părea un bărbat în putere, deşi uscăţiv şi subţiratic, de 
înălţime mijlocie, cu chipul smead, prelung şi trist. Purta 
barbă castanie, părul lung, cu cărare la mijloc, dat 
călugăreşte pe spate. Curat îmbrăcat, într-un soi de zeghe 
lungă, ca un anteriu de aba ţărănească, albă; în picioare cu 
nişte iminei răscroiţi, prin vârful cărora îi ieşeau degetele. 
Ce izbea însă la el, aproape te înfricoşau, erau ochii, mari, 
adânci, de culoarea alunei prăjite. Şi trişti, trişti, de toată 
tristeţea satului ăstuia, strânsă acolo la un loc, în ei. 

Cu aceeaşi îndrăzneață cuviinţă omul a intrat şi a ieşit, 
pe rând, dintr-o sărăcie într-alta şi mai lucie, privind, 
ascultând cu băgare de seamă, iscodind, culegând cu 
aceeaşi neistovită plecăciune, ca şi cum ar fi primit 
milostenie, tot ce i se zvârlea: înfruntări, plângeri, răbufneli, 
sudalme şi blesteme. Astfel încărcat cu ele, a colindat 
întreg cătunul. Toţi erau necăjiţi, flămânzi, aşteptând cu 
mâinile în sân, nici ei nu ştiau pe cine şi ce. Unii înjurau pe 
Dumnezeu, alţii ocărau pe diavol, băgau vină soartei, îşi 
blestemau viaţa. 

Aşa, din jale în jale, din scrâşnet în scrâşnet, a ajuns până 
la cea din urmă cocioabă din marginea de apus a satului. 


361 


Aci, bătătura şi mai pustie, ograda mai părăginită, 
restriştea şi mai neîmpăcată. Nu l-a dat în ştire nici măcar 
coteiul nelipsit din nici o gospodărie, oricât de oropsită. 
Nimeni nu i-a ieşit înainte. 

El a păşit domol până la prispa scundă, unde descoperi 
trei copilaşi culcaţi pe un maldăr de buruieni. S-a aşezat 
lângă ei. Unul, mai mărişor, l-a simţit şi s-a ridicat. Nu 
dormeau, zăceau. Galbeni, sfrijiţi, doar piele şi os, cu burţi 
umflate, mâini şi picioare subţiate ca fusele, numai ochii 
mari, înfriguraţi mai erau de ei. 

— Ce faceţi voi aici, prichindeilor? întrebă prietenos 
streinul, cercând să le biruie sălbăticirea şi să-i mângâie pe 
păr. 

Ei se apărau ca de nişte loviri. 

— Hai, răspundeţi. 

— Aşteptăm pe nenea, răsuflă cel mai mărişor. 

— Unde s-a dus? 

— Să culeagă bolbotine... 

— Ba nu, să aducă lut, spuse adevărul mijlociul. 

— Şi voi vă hrăniţi cu humă? 

Şi călătorului îi dete lacrimile. 

— Îna... 

— Vă place? 

— Ţu... Deloc, ţuştuiră toţi trei deodată. Nu-i bun. 

— Atunci de ce-l mâncaţi? 

— De foame. Dacă n-avem altceva... 

— Dar maica voastră unde este? 

— La biserică. 

— Unde? Tocmai jos în comună? Că aici la voi văz că n- 
aveţi biserică. 

— Îna, lângă curtea boierului, că a noastră cică a fugit la 
vale de mult, întări mărişorul. 


362 


— Ce caută? Că azi nu e sărbătoare? Cum se-ndură să vă 
lase singuri şi nemâncaţi? 

— Stă mereu acolo. Nu mai vine acasă, plânse mezinul. 

— Are vreo treabă? Ce lucrează de întârzie atât? 

— Nu lucrează... A rămas în groapă, spuse mijlociul. 

— A murit, îl lămuri, simplu, cel care pricepea mai multe. 

— A murit? 

Şi un oftat umplu pieptul streinului. 

— Dar tatăl vostru... 

Şi aşteptă cu inima strânsă. 

— N-avem... 

Tocmai atunci iată că se-ntoarse frăţânul cel mare, un 
băieţel ca de şapte-opt ani. Slab, costeliv, despuiat de la 
brâu în sus, în jos numai cu nişte izmene hărtănite, încinse 
cu o sfoară peste pântece... Ochii lui negri se ţintiră aspriţi 
în călătorul strein. 

— Geaba mai vii şi 'mneata, o luă el înainte. N-a mai 
rămas nimic. A luat pricictorul tot: ţoale, boarfe, blide, 
cămăşile şi fota mamei. A zis că ne dă afară şi ne vinde 
casa dacă nu plătim. 

— Datorii? 

Şi omul coborî parcă ruşinat pleoapele. 

— İhî... Cică la stat, din vechi. Aşa că 'mneata, geaba... 

— Nu... nu... Eu n-am venit pentru asta, se apără omul 
scuturându-se înfiorat. 

— Dar pentru ce? întrebă copilul bănuitor. 

— Să mă odihnesc puţin. Sunt un drumeţ trudit şi 
flămând. N-ai tu ceva merinde? Ţi le plătesc. 

ŞI-I învălui într-o privire plină de mângă.ieri. 

Copilul, întristat şi mai mult, răspunse: 

— N-am nimic decât humă, şi puse lângă om un calup de 
lut vânăt, lucios. 


363 


— la şi 'mneata, îl îndemnă. Ţine de foame. 

Ochii streinului iar se înmuiară în lacrimi. Până acum toţi 
ceilalţi la uşa cărora bătuse nici măcar la pământul ăsta cu 
înfăţişare unsuroasă nu-l poftiseră. Copiii se porneau să 
ducă la gură. 

— Staţi... Nu mâncaţi. Zvăriiţi-l jos, le strigă el 
spăimântat. Aruncaţi-l. 

— Nu se poate... Ce o să îmbucăm? făcu grav cel mare. 

— Ce-o să mâncaţi? la să cercăm noi altceva, se învioră 
streinul, şi un zâmbet îi auri chipul mâhnit. 

Copilul nu înţelegea. 

— Altceva? 

— Da, adică să facem alt soi de bucate... 

Mititeii căscară gurile la el, parcă să li se umple... 
Mărişorul se întunecase şi mai rău. Călătorul băgă de 
seamă asta. 

— Cum te cheamă? îl întrebă mângâios. 

— lliuţă... răspunse băieţelul fără bunăvoință. 

— lliuţă, ţi-ar place ţie o ciorbă? 

— Ciorbă? Cu ce? 

Şi se strâmbă de râs ca de o glumă. 

— Cu ce: cu bolovan. Ciorbă de pietroi. Ai auzit vreodată? 

— Ţu. Nu ştiu. 

— Am să-ţi arăt eu. E mai bună mult decât huma 
voastră... Ai un pietroi p-aici? 

— Un pietroi? 

Şi copilul se-ncruntă. 

— Da' nu trebuie prea mare, numai alb şi curat. 

— la lasă-mă, bădiţă, în pace. 

Şi glasul lui înciudat se muie a plâns. 

— Nu te las, stărui blajin drumeţul, că d-aia am venit. 

— 'Mneatale îţi arde de glume... da' noi... şi vru să se 


364 


întoarcă la huma de alături. 

— Deloc, mititelule. Uite acolo... 

Şi streinul merse câţiva paşi şi ridică de pe bătătură un 
bolovan cât doi pumni. 

— Asta ne face treaba, spuse el, netezind şi mângâind 
piatra. Bine că nu vi l-a luat şi pe ăsta pârcălabul. Acum adu 
apă să-l spălăm şi să-l punem la fiert. 

Copilul nu se mişcă. Sta supărat, muşcându-şi buzele. 
Aşa că tot călătorul trebui să scoată singur apă din fântână 
şi să limpezească piatra de pământ. 

— Acum, adu-mi un tuci ori o căldare mai mare... şi nişte 
pirostrii, să aşezăm mâncarea la foc. 

lliuţă se-mbonţase. Dar ceilalţi trei plozi nu mai puteau 
de bucurie şi începură să strige: 

— Ciolbă! Ciolbă! Nene, vlem ciolbă! 

— Hai, voi alergaţi să-mi adunaţi vreascuri pentru foc, îi 
rândui streinul. Să fiţi degrabă aici cu trei crosnii cât voi de 
mari. lar tu, lliuţă, să-mi scoţi din pământ, de unde-i şti, 
tuciul sau mai bine un ceaun cât mai încăpător. 

— Cât de male, atâta... ţipau prichindeii, sărind 
împrejurul streinului. 

— Noi nu avem, că ni l-a luat. 

— Ştiu... mi-ai spus. Îmi pare tare rău. Dar aleargă şi fă 
rost de la vecini. Roagă-te de ei. Spune-le că e vorba deo 
ciorbă minunată, care o să vă sature pe toţi. 

— Cum pe toţi? Le dai şi altora? îl luă peste picior băiatul. 

— De bună seamă, se făgădui omul. La toţi câţi vor veni 
să mănânce, chiar dacă n-ar cere. Că o să iasă multă... 
berechet. 

lliuţă se scărpina în ceafă şi şovăia. Asta o auzise el într-o 
poveste, de la maică-sa. Dar cei trei îl încleştaseră şi-l 
hărţuiau plângând şi târându-l spre vecini. 


365 


— Hai, nene, la ţaţa Ilina, că are tuci... 

Băieţelul porni, întorcând capul înapoi, să vază ce face 
omul care i se părea că ori nu este în toate minţile, ori că 
era vreun păcălici... Acesta, liniştit, se apucase să strângă 
găteje din ogradă şi să le clădească morman. 

Şi numaidecât copiii fură înapoi cu vecina din stânga. 

— 'Mnealui e, ţaţă Ilina, făcu lliuţă arătându-l oarecum 
batjocoritor. Cică vrea un tuci mare să fiarbă în el o ciorbă 
de bolovan. 

Şi râse trist. _ 

— Nu mi-ai adus vasul? Păi ce treabă-i asta, lliuţă? In loc 
să-ţi dau trei blide cu fiertură, am să-ţi dau numai două... 

— Da' ce vrei 'mneata să faci cu tuciul? se amestecă cu 
ifos Ilina. 

— A... se uimi streinul, ca şi când abia acum, când o 
aude, bagă de seamă că la ciorba lui s-a adaos şi o femeie. 
Sunt bucuros că ai venit dumneata. Am cu cine mă-nţelege. 
Am să gătesc, zise el, ridicând ochii luminoşi la ea, am să 
gătesc o ciorbă să se ducă pomină. 

— Păi aşa, cu apă chioară? îl înfruntă muierea. 

— Asta-i taina mea... Şi-i surâse. Ai să vezi şi să te 
încredinţezi pe urmă. Acum aleargă numai şi vino cât mai 
repede cu ceaunul, că, uite, se apropie prânzul şi mititeilor 
le e foame. 

Şi, spunând asta, înălţă ochii plini de rugăciuni la cer. 
Femeia se codea, crucindu-se. 

— Lasă, că ai să te luminezi când îi gusta-o. Deocamdată 
ascultă şi întoarce-te cât ai clipi, că am grabă. Soarele e sus 
şi s-a pus în dreptul pântecelor acestor copilaşi. Nu uita 
pirostriile, strigă el după femeie. lliuţă, du-te de-i ajută să le 
care. 

Ilina porni cu gândul să n-asculte. Dar n-o rabdă inima şi 


366 


se-ntoarse cu lucrurile cerute. Streinul se bucură şi o bătu 
mulţumit pe umăr, făgăduindu-i şi ei tot trei străchini de 
ciorbă. Şi, cu îndrăzneală, o îndemnă: 

— la pune, rogu-te, mâna şi umple d-ta tuciul cu apă, 
până aţâţ eu focul şi aşez pirostriile. Dar vezi, spală-l întâi 
bine... 

Apoi scoase o cutiuţă la care copiii zgâiră ochii, hârşcui 
un beţişor pe-o latură a ei şi dete foc crăngilor. Cu ajutorul 
llinei, potrivi tuciul sub flăcările ce pâlpâiau vesele, ca şi 
copiii, ce ţopăiau voioşi în preajma lor. 

Pe urmă, încet, cu multă băgare de seamă şi evlavie, ca 
şi când ar fi săvârşit o mare taină, lăsă binişor pietroiul în 
apă din vas. Şi înălţând ochii se rugă din nou la cer. 

Femeia şi copilaşii priveau uimiţi... 

— Ei, dar numai cu asta treaba nu e isprăvită, ci abia 
începută. Mi-ar trebui o ţâră de sare... N-ai tu pe undeva, 
lliuţă? 

— Ba parcă, şi alergă în casă, de unde ieşi cu o ulcică 
plină. Asta ne-a lăsat-o, grăi el, întinzându-i-o. 

— Bravo! la tu ca un pumn şi aruncă în apă... Aşa... ŞI 
acum rugaţi-vă împreună cu mine... 

Omul îngenunche acolo în bătătura stearpă, împreună 
mâinile şi spuse tare Tatăl nostru. Mititeii, la fel, după el. 
Numai femeia deodată se împotrivi. Dar, repede biruită, se 
alătură şi ea... 

— Acum mi-ar mai trebui nişte ceapă, grăi omul, 
sculându-se înseninat. 

— Ceapă? De unde? 

Şi parcă toţi se speriară. 

— Nu multă, îi potoli el. Cam vreo zece-douăsprezece 
căpăţâni. Ce zici, lliuţă? 

lliuţă n-avea. 


367 


— Dumneata, lele llină, nu găseşti acasă? o ispiti cu un 
surâs ademenitor vrăjitorul. Cât de puţină. la vezi, 
scormoneşte în pod. Sau stai să-ţi spun eu unde ai pus-o: 
caută sus pe corlată în stânga. [i-a rămas uitată de astă- 
iarnă. 

Femeia încremeni. Ascunsese în adevăr acolo, pentru 
orice întâmplare, un pumn de ceapă veche, dar aproape o 
uitase. Îi venea greu s-o strice acum pentru gustul unui 
strein. Dar intrată în horă şi dintr-un îndemn de dincolo de 
ea, se urni, şovăind. Se întoarse totuşi cu câteva cepe 
scorojite în poală. 

— Începe să fie bine, se veseli bucătarul. la curăţă-le tot 
d-ta, că te pricepi mai bine. Taie-le în câte patru şi zvârle-le 
peste bolovan. Dau gust bun, deşi chiar numai zeama 
neaoşă de bolovan nu e de lepădat. 

Femeia, prinsă de puterea pătrunzătoare a streinului, 
ascultă şi săvârşi întocmai. 

El îşi suflecase mânecile şi acum se căznea cu un cuţitaş 
de buzunar să cioplească dintr-o scândurică un fel de 
lopeţică, o lingură cu care să mestece fiertura. Ochii lui 
Prâslea sclipiră şi se lipiră de briceagul miraculos ca de un 
magnet. 

— Ei, începutul a fost într-adevăr bun, glăsui drumeţul, şi 
să mulţumim lui Dumnezeu. Dar ar fi şi mai bine dacă am 
avea şi nişte cartofi... Ce zici tu, lliuţă? 

Dar, spunând astea, bătea în Ilina. 

lliuţă smuci din umeri a tăgadă: de unde cartofi? 

Nici Ilina n-avea. Îi isprăvise de mult şi nu mai văzuse în 
ochi, darmite în gură, de-o lună. 

Streinul o privea însă stăruitor, parcă scormonindu-i toate 
mințile.. Şi femeia îşi aminti că vecina din stânga, verişoara 
Anica, mai avea. Într-un suflet alergă la ea, să-i spuie 


368 


nemaipomenita întâmplare, cu unul care a venit din toată 
lumea, s-a abătut la alde Vlad şi zice că poate să scoată 
ciorbă din pietroaie. 

Vecina dete fuga să vază şi ea minunea. Privi, puse mâna 
la gură a mirare, clăti din cap şi trebui să recunoască, ce-i 
drept, că ceva fierbe în tuci şi aburii încep a mirosi bine. 

— Numai puţini cartofi îmi trebuie, o înhaţă streinul în 
mreaja privirilor lui fără împotrivire. Nu te mai socoti, 
vecinico. Ai să mănânci o fiertură cum n-ai gustat nici la 
maica dumneatale când erai fată. Hai, dă fuguţa, rogu-te, 
pentru copilaşii ăştia şi ai dumitale, cu care te poftesc să vii 
numaidecât. 

Verişoara Anica, mai de milă, mai de silă, se înduplecă şi 
alergă acasă ca să aducă un şorţ de cartofi. li ţinea 
îngropaţi, la păstrut, pentru cine ştie ce nevoie. Acum, la o 
asemenea neaşteptată întâmplare, se îndură să scormone 
în comoară, ca să ajute şi ea la împlinirea isprăvii. De coada 
ei se ţineau bâzâind doi copilaşi. 

Streinul, din ce în ce mai la îndemână, îndatora, c-un 
zâmbet, chiar pe darnica Anică să curețe leguma. Şi-i 
întinse cuţitaşul. 

— Mâna dumitale are să facă ciorba mai dulce, grăi el, 
lăudând-o. 

Anica roşi, dar nu se codi. Spălă, jupui de coajă buburuzii 
şi-i azvârli în tuciul care bolborosi, spumegând. 

— Auziţi cum se bucură pietroiul şi mulţumeşte, spuse el 
voios. 

Copiii se ridicară în vârful picioarelor, să vază şi mai bine 
bucuria bolovanului. 

— În alte părţi se cheamă barabule, luă vorba omul, ca să 
spargă încordarea aşteptării. Sunt ţinuturi unde li se spune 


1 Păstrare. 
369 


picioci... şi rămase pe gânduri. 

— 'Mneata se vede că ai umblat mult, îi băgă de seamă 
Ilina. Cu ce fel de nevoi? Streinul nu-i răspunse. 

— Noi ne-am dat la vorbă, o-ntoarse el, şi am uitat de 
ciorbă. Niţică slănină dacă am avea, ar fi lucru mare. Nu de 
altceva: dar piatra, oricât de minunată, se cere oarecum 
unsă. 

Slănină? se cruciră ceilalţi... Cine oare s-ar găsi să aibă 
asemenea avuţie în golătatea asta din Flămânzi? Şi Ilina se 
frământa sub privirile răscolitoare ale streinului, care n-o 
slăbeau din îndemnuri. 

— A, staţi, nepoată-mea, Bălaşa lui Tontea... A tăiat astă- 
primăvară porcul, care începuse să bolească. Il aveau de 
furat. Cum sunt zgârciţi, că-şi mănâncă de sub unghie şi n-a 
dat nimănui măcar o aşchie de şorici, cred că mai au pitite 
câteva curele de slănină. Trebuie să ajute şi ea la cazna 
asta a d-tale, sfârşi femeia, gâfâind de-atâta vorbă. 

— Ajut-o d-ta să le găsească, o rândui, şăguind, omul. Şi 
dacă zice că n-are, adu-i aminte că le ţine agăţate în pod, la 
gura cubelii... Sfătuieşte-o să le mute, că la noapte i le 
mănâncă pisicile. 

— Lasă, că i le scot eu... 

Şi, voioasă de slujba ce poate face drumeţului, femeia 
porni ca o vijelie peste zece case, până la Bălaşa. In drum 
scorni toate nevestele de la cele nouă gospodării prin faţa 
cărora alerga învolburată. 

— Vino, soro, să vezi ce n-ai crezut niciodată. 

— Ce?... Ce?... 

— Ciorbă de bolovan, spunea ea cu fală, pătrunsă acum 
până-n măduva sufletului de încredere în omul minunat. 

— Cum, fă? Ce, eşti nebună? 

— Zău, să-mi saie ochii dacă mint! Şi o pornea iar la 


370 


goană. 

— Unde, fă? 

— La alde Vlad în bătătură, zvârlea ea răspuns peste cap. 
Veniţi şi voi. 

Şi gonea ca un crainic împărătesc cu o mare veste. 
Bălaşa tocmai se văita că n-are ce da la copii de mâncare. 

— Hoo şi voi, că nu v-o fi mas as-noapte şoarecii în 
burtă... îi certa ea. 

— Dacă nu şoarecii, măcar limbricii, gâfâi în obrazul 
Bălaşii Ilina, năvălind peste ea. Hai, scoate slănina şi vino 
cu ei acolo. Mâncăm toţi fiertură de pietroi alb, că iese un 
cazan plin. 

Auzind de pietroi alb, Bălaşa crezu că e vorba de vreo 
pasăre şi ciuli urechile... 

— Mai trebuie numai o halcă de slănină... 

— Slânină? se văietă păcătoasa. De unde? 

— Din pod. Tu mai ai de astă-primăvară, mi-a spus mie 
omul, că ăla ştie toate. O ţii la cubeal... Are să ţi-o fure 
motanul... 

— Aveam, începu asta, da', să vezi, am mâncat-o, şi cu 
ce-am mai împărţit, s-a isprăvit... 

— Nu mai minţi, că ăla ştie ce spune. Taie o felie mai 
măricică, ia copiii de mână şi hai. N-ai văzut şi n-ai să mai 
vezi minune ca asta! 

— Şi cine o face? se muie Bălaşa, cu gândul la cine ştie 
ce orătanie care s-ar chema pietroi alb... 

— Un ăla, un strein. Un vraci... 

Zgârcita, ispitită, scoasă din ţâţâni de făgăduiala ciorbei, 
se urcă şi dezlegă slăninuţa cea mai mică. Adună plozii şi 
porni fuga la întrecere cu mătuşă-sa. Pe cale li se alătură şi 
celelalte gospodine cu copii, cu căţel, dar fără purcel, căci 


11. Fumar; 2. Uşa sau fereastra (răsuflătoarea) podului casei. 
371 


Flămânzii-Vechi nu mai avea nici unul. lar sătenii de jos, 
învegheaţi, şi-i ţineau bine, încuiaţi în coteţe. Cârdul năvăili 
tocmai când bucătarul mesteca mai vârtos în ceaun. 

— Uite, slănina, strigă biruitoare Ilina, împingând pe 
Bălaşa, care, şovăitoare acum, bălăngănea cu oarecare 
părere de rău darul. 

— Să trăieşti! îi mulţumi streinul, luându-i-o repede din 
mână. E chiar prea multă pentru o singură fiertură. 

Şi o tăie în două. Femeia vru să-şi ia jumătatea înapoi 
acasă. Dar omul îi zâmbi împăciuitor, înseninându-şi chipul 
trist şi întinse peste mâna ei lungită bucata. 

— Ţine, lliuţă, du-o în casă şi pune-o bine pentru mâine. 

Acum ciorba fierbea în clocote. Slănina tăiată mărunt de 
stăpâna ei, cum rânduise călătorul - ajuns gazdă - se topi în 
unda înspumată, care da să se reverse bogată peste buzele 
vasului... Dar bucătarul se aţinea şi sufla în ea cât putea, 
ajutat de copii, mestecând-o cu lingura s-o împingă înapoi. 

Era într-adevăr un om minunat, aproape măreț, cum sta 
aşa îmbujorat de căldura aburilor, de plăcerea de a sluji o 
mâncare bună flămânzilor, înfăşurând într-o privire duioasă 
liota lihnită dimprejurul său. 

— Ei, acum e acum! făcu el, ridicând ochii întâi la cer şi 
apoi coborându-i roată spre cei de jos. Să nu ne înecăm 
tocmai la mal... Ca să dea şi mai mult gust, bolovanul are 
nevoie de puţin pătrunjel, o mână de mărar, nişte leuştean, 
vreo câţiva morcovi amestecați cu ţelină, chiar un ardei, 
doi. Cine are pe-acasă? Că bolovanul chiar acum îşi lasă 
zeama dintâi... la uitaţi-l. 

Şi cu lopeţica făurită de el se căznea să scoată la vedere, 
pentru îndemn, pietroiul înfierbântat, care luci deodată alb 
şi nălucitor cât un gogon de ciolan de la genunchiul unui 
bour. 


372 


Gospodinele se grămădiră curioase. O bunătate de aromă 
zbucnea valuri-valuri deodată. Copiii nu mai putură răbda şi 
chirăiră, începând să ceară. 

— Nu te mai canoni cu scândurica ceea, grăi o femeie, 
privindu-l cum scăpa mereu bolovanul greu din lopeţica 
neîncăpătoare. Uite, ţi-am adus polonicul nostru. 

Şi-i întinse un linguroi cât un găvan. 

— Bine făcuşi, o lăudă omul, bucurându-se că au început 
şi femeile, de la ele, să se dea pe brazdă. Hai să potolim 
deocamdată puişorii ăştia. Daţi-mi un blid. Şi lor puneţi-le în 
mână câte o lingură, porunci el, numărând puiţa ce se 
aţinea atârnată de toate gesturile lui. 

— Dumneavoastră celelalte, urmă el, alergaţi să-mi 
aduceţi ce vă cerui. Ba mai adăugaţi şi câţiva postârnaci, 
un bostan, şi mai ales o poală de boabe de porumb. Nimic 
nu se potriveşte mai bine la pietroiul fiert ca popuşoiul. 

— Incet, încet, să nu vă opăriţi, striga rânduind copilaşii 
care tăbărau pe blidul umplut. Suflaţi mai întâi... lliuţă, lele 
llino, vedeţi de ei, să nu se înece... 

Şi aplecându-se până la gurile lor lacome, se sătura 
parcă el mai întâi. 

— Ei, cum este ciorba? îi cercă el vesel. 

— Bună, bună, ķipa puiţa, prefirând cu lingurile adâncul 
strachinei, ca să pescuiască din fund cartofii. 

Muieretul dimprejur murea de poftă. Una, însărcinată, vru 
să ia lingura din mâna unui copil al ei, ca măcar să guste. 
Mititelul zbucni în urlete. 

— Cei mari la urmă. Este pentru toată lumea, le 
chivernisea omul, ca o gazdă bună. 

— Sita e borţoasă şi a poftit, cerură iertare pentru ea 
celelalte. 

— Atunci se schimbă socoteala. 


373 


Şi el întinse femeii căucul plin cu zeamă, privind-o 
mulţumit. 

— Mai ia unul şi pentru cel din pântece, şi-i umplu a doua 
oară  blidul. Acum soseau gospodinele plecate după 
bunătăţile pretinse de necunoscutul bucătar: mănunchiuri 
de buruieni mirositoare, cimbru, mânătărci şi drele, precum 
şi alte soiuri de legume uscate, scotocite din cine ştie ce 
colţuri... O ploaie de grăunţe se vărsă în ceaunul tainic, 
peste pietroiul miraculos. Toate fură amestecate, învârtite, 
vânturate acolo, în clocotul neîntrerupt al fierturii, sub care 
focul pâlpâia necurmat, hrănit cu vreascuri. 

Gloata, îmbătată de foame, de aşteptare, de bucuria 
copiilor, se înveselise şi ea. 

Tocmai atunci picară şi câţiva bărbaţi, ursuzi că nu-şi 
găsiseră muierile acasă, flămânzi şi necăjiţi că logofătul de 
la curte nu le dase nici bani, nici mălai. Ba îi mai scosese 
datori cu munci viitoare. Se strânseră şi ei, oricât de 
neîncrezători, în preajma ciorbei de basm, unii cu gurile 
căscate, alţii cu nările lărgite, şi de uimire şi ca să le umple 
aburii gustoşi, ce se împrăştiau şi dau de veste în tot satul 
despre nemaipomenitul ospăț. Aşa ceva nu-şi închipuiseră 
nici ei, cât de umblaţi pe la târguri şi prin lume: ciorbă de 
bolovan. Adevărat, nu minciună. Sta acolo, sub nasul lor, 
gogeamite pietroiul, pe care ospătarul îl tot sălta din fund 
până-n faţa undei înspumate. Şi ce zeamă gustoasă! Cu 
nimica toată... Căci nici una din neveste nu ţinea să 
mărturisească adaosul pus de fiecare la bolovan, nu atât de 
teamă să nu le certe bărbaţii pentru risipă, cât să nu 
ştirbească din măreţia minunii. 

După ce au fiert şi porumbul şi celelalte bunătăţi mai 
târzielnic adăugate, gazda a poruncit să se caute o 
scândură lungă sau nişte feţe de uşă de la vreun coşar, 


374 


blide şi linguri. A dat pentru asta fuga tot satul şi s-a strâns 
de două ori pe cât era nevoie. Ilina a întins scândura în chip 
de masă în mijlocul bătăturii şi pe ea a semănat străchinile, 
pe care streinul le-a umplut ca la pomană. Apoi a poftit la 
mâncare lumea toată. Şi s-au aşezat cu mic cu mare, ca la 
ei acasă. Stând tot timpul în picioare şi alergător necontenit 
de colo până colo unde era nevoie, streinul a slujit pe 
fiecare cum se cuvine, ajutat de llina, care nu se îndura 
acum să-l lase cu toată bătaia de cap în spinare. Ea avea să 
mănânce la urmă. Amândoi se simțeau sătui numai de 
bucuria ce le umplea inima că-i văd pe toţi strânşi la o 
hrană bună. 

După ce-şi ostoiră foamea, unul mai guraliv întrebă 
despre taina cum se săvârşise minunea. Din apă goală cu 
un pietroi în ea cum se poate scoate o ciorbă atât de 
gustoasă? 

— Numai la nunta din Cana s-a mai petrecut aşa ceva, îl 
lămuri firoscosul satului, un bătrân cam îngâmfat. Dar acolo 
a fost Cristos, care a prefăcut apa în vin. Şi asta a făcut-o 
repede, cât ai clipi din ochi. Vezi, n-a aprins foc, ca aici, îşi 
urmă el cuvântul. E mai uşor să fierbi chiar un pietroi. În 
câteva ceasuri de clocote, tot scoţi ceva din el, musai 
trebuie să lase zeama. 

Şi, sătui, începeau să micşoreze meritul şi cazna 
streinului, care-i privea trist. Nu se gândeau nici măcar să-i 
mulţumească, aşa, c-o vorbă. 

— Oricât, se întoarse altul, oftând, bine ar fi să avem în 
fiecare zi câte un praznic ca ăsta! 

Şi întinse strachina să i-o mai umple o dată. 

— Dacă vreţi, prinse cu însufleţire călătorul firul, aşa are 
să fie totdeauna, ba chiar şi mai bine, vă dau eu chezăşie. 
Ceaunul şi pietroiul rămân aici, ale tuturor. Mâine se 


375 


rânduieşte altcineva în locul meu, de pildă lelea Ilina, să 
strângă legumele care să dea gust zemei de bolovan. Dar 
pe deasupra lor şi mai mult decât toate bunătăţile aduse de 
dumneavoastră, are să facă minuni, cum a făcut şi azi, 
dragostea celor ce se strâng ca să se ajute singuri şi unul 
pe altul, cu puţinul pe care-l are fiecare... 

Astfel, aflară şi bărbaţii că streinul umblase după căpătat, 
tot ca un milog. Numai că în loc să mănânce el ceea ce 
strânsese, li-l împărţise tot lor. Se chema că făcuse cu 
şoalda!. 

— Păi, vra să zică, n-a fost bolovan gol? Ciorba era făcută 
cu bucatele noastre? Asta nu mai e de nici o mirare... Aşa 
ceva ştie şi Baba Chioară. 

Oamenii se sculau nemulţumiţi, cârtitori, ca şi când ar fi 
fost înşelaţi. Ei cereau minune neaoşă, nu de asta 
omenească. 

— Bine că nu ţi-ai dat copilul să-l taie bucăţi şi să-l fiarbă 
în ciorbă ca să-i dea mai mare gust... repezi Năstase pe 
nevastă-sa, care îl păgubise doar cu un şirag de zbârciogi 
viermănoşi... 

Zadarnic se căznea streinul să-i lumineze că aici pe 
pământ e şi mai mare minunea să înmănunchezi toate 
dragostele la un loc şi să faci din ele o singură putere 
biruitoare peste necazuri şi sărăcii. Oamenii nu socoteau 
minune decât numai dacă bolovanul gol ar fi scos ciorba 
care-i săturase. Şi muierile începeau să le dea dreptate. Aşa 
era, fiertura tot cu leguma lor o făcuse... 

Călătorul începu iar să le vorbească despre iubire şi milă, 
să le spună pilde despre tăriile bunătăţii şi lepădării de sine, 
despre virtutea întrajutorării şi jertfirii. 


1 (A umbla) cu şoalda = (a umbla) cu şmecherii, cu vicleşug, cu 


minciuni. 
376 


Dar oamenilor vorbele le intrau pe-o ureche, ca să le iasă 
pe cealaltă... 

Femeile întrulocate deoparte îl priveau ca dezmeticite 
dintr-o vrajă şi nu mai pricepeau. Doar llina vădana era 
numai ochi şi urechi. 

— la  uitaţi-vă, spunea una, care parcă acum ÎI 
descoperea întâi, ia uitaţi-vă ce urâţenie de om: ciupit de 
vărsat, cu nasul cât o pătlăgică, pe deasupra şi chiomb. 
Parcă-i lon al Saftei... Ptiu!... 

— Unde-l găsişi tu ciugulit de vărsat? o îndrepta alta. Nu 
vezi că are nasul ascuţit ca o custură şi gâtul strâmb? 
Aduce mai degrabă cu Neculai al Marandei. 

— Voi aţi chiorât de tot! le mustră o nevastă mai isteaţă. 
Cu hălăgiuca aia de păr încâlcit în cap şi cu mustăţile 
tepoase, e leit bărbatul Kivei când vine beat din comună. 

— Ba e chiar Păcală... le îndreptă o surată, nu-l vedeţi? 
Cu gura lăbărţată a râs până la urechi şi dinţii zâmbaţi, cum 
ni-l povestea mama. O fi trecut acum şi pe la noi să ne facă 
pozna cu ciorba... ne-a păcălit, precum văzurăţi... 

— Fugiţi de-aici, fă nebunelor! se vâră o tinerică. Voi nu 
vedeţi ce chip alb are, şi ce mustăcioară răsucită? E leit 
feciorul boierului când urcă după iepuri. 

— Şi te vânează pe tine... o şfichiui vecina. Dinspre 
partea mea, urmă ea, poate să fie cum o fi, eu ştiu că am 
mâncat bine, numai c-un mănunchi de cimbru... Da' nu e 
tocmai cum spuneţi voi: aşa, cu guşa mare cât un cimpoi şi 
cocoşat, seamănă mai curând cu răposatul Ghiboldan, 
văcarul boierului, când da drumul cirezii pe coclauri... 

Ilina le auzea fără să vrea şi nu-şi găsea astâmpăr. Cum 
de-l vedea fiecare altfel? Câte înfăţişări avea? Pentru ea 
necunoscutul, de la început şi până la sfârşit, fusese şi era 
acelaşi bărbat blajin şi trist, plin de bunătate, cu chip cuvios 


377 


alungit, cu barba castanie, cu părul ales cu cărare la 
mijloc... Şi ochii adânci şi mângâioşi ca două lumini 
înserate... Şi ea nu se dumirea... Îl cunoştea de undeva şi 
nu ştia de unde să-l ia. Şi se zbuciuma să-şi aducă aminte. Il 
văzuse de câteva ori. Dar unde? În vis! În copilărie! La o 
durere mare? 

Tocmai o femeie îl asemuia cu ţiganul buzat care se 
abătea din când în când să le spoiască tingirile, când Ilina, 
înţepată ca de streche, se smulse dintre ele şi, pălită de-un 
gând cutremurător, o rupse la fugă, croindu-şi drum de-a 
dreptul peste râpi, să ajungă cât mai repede în comună. l-a 
trebuit, chiar aşa, mai bine de un ceas şi s-a năpustit spre 
biserică. Nu mai călcase acolo de când îşi îngropase 
bărbatul şi copiii. 

Era după-amiază târziu, zi de lucru, şi sfântul locaş 
încuiat. Îi dete ocol, se învârti primprejur... Nimeni... Să 
caute pe paracliser? Sta în celălalt capăt al comunei. Şi 
apoi, ce să-i spuie? Cum să-i ceară cheia? Popa, dacă se 
ducea la el, ar fi luat-o la goană ca pe o nebună. Se întoarse 
şi zgâlţâi din nou cu nădejde mânerul ivărului învoit în chip 
de floare de fier. Nici ea nu ştia ce face. Dinăuntru se 
zvoniră paşi. Broasca scrâşni. În uşa crăpată cât să iasă un 
ins, se ivi, cu o cheie uriaşă în mâini, un bătrânel scundac, 
dar verde şi vioi, cu barbă albă, scurtă, capul mare peleag 
acoperit aproape întreg de tichia unei chelii de sub care 
zbucneau două smocuri de păr sur şi creţ în cele două 
tâmple. Era îmbrăcat cu giubea albastră în cute, lungă până 
în pământ, de sub poalele căreia ieşeau picioarele goale. 

Ilina se dete la o parte să-l lase să treacă. 

— Domnul este tot sus la voi? o întrebă el pripit, parcă 
mânios. 

Femeia, uluită, nu pricepu, se fâstâci, şi până să dea 


378 


vreun răspuns, bătrânelul, bodogănind: „lar trebuie acum 
să alerg după el, să-l strâng de pe drumuri”, se şi pornise 
cu paşi repezi la deal, lăsând-o în prag. 

Ea intră, rătutită, zănatică, înainta împleticindu-se prin 
amurgul tainic boltit peste încăpere, ajunse lângă altar şi 
căzu în genunchi. O vreme nu cuteză să ridice ochii. Nu se 
gândi măcar să se roage, nu mai avea obicei, uitase. Pe 
urmă îşi aminti pentru ce venise: căuta lacomă în şirul de 
chipuri întunecate ce-i stă dinainte pe tâmplă icoana 
împărătească a Mântuitorului. Privirile îi alergau nehotărâte, 
până se opriră înţepenite pe lemnul cu chipul cunoscut. Era 
el, streinul poposit de dimineaţă la ei, în Flămânzii-Vechi. 

La început şters, tremurat, jucând în cadru ca şi când 
atunci sosise şi se potrivea la loc, până ce ajunse să se 
limpezească şi să lumineze, deşi nici o candelă nu-i ardea 
înainte. 

Era el... îi surâdea blând din zugrăveala mohorâtă. O 
uimire fericită se vărsă deodată peste întreaga fiinţă a 
bietei păcătoase. Nu se înşelase: aidoma, acelaşi bărbat, cu 
ochii mari căprui, plini de toată tristeţea satului ei, acelaşi 
obraz firav, supt, împlinit de bărbuţa castanie, aceeaşi 
frunte puternică, lată ca o temelie a capului împărătesc, 
împodobit de frumosul păr bogat, cu cărare la mijloc. Nu-şi 
lepădase nici anteriul cu care urcase la ei, haina de aba 
albă, peste care îşi zvârlise acum un fel de giulgiu roşu şi 
albastru. Numai atât, că în stânga pieptului, în locul ţâţei, 
se deschidea o cămară adâncă, aprinsă de-o lumină 
nemaivăzută şi de o mireasmă nemaisimţită: inima lui 
atotcuprinzătoare. Şi în toată biserica se făcu amiază mare. 
El îi întindea cu dreapta binecuvântarea: „Luaţi şi mâncaţi”, 
ca acolo sus... Ilina îl sorbea cu privirile şi cu sufletul îl 
mânca fără să se sature. Era El... Se învrednicise să-l 


379 


slujească, ea cea dintâi, şi să-l cunoască... La gândul ăsta o 
trufie îi umflă fiinţa strâmtată de nevoi... Ajutase 
Domnului... Dar numaidecât chipul Mântuitorului păli, se 
şterse şi peste el, în locul lui, se înfiripă altcineva. Femeia 
căscă gura, zgâi ochii: Cristos se schimbase în lon al Saftei, 
de la ei din cătun, care-i zâmbi din obrazul lui ciuruit de 
vărsat. Asta ţinu cât ai clipi. Şi Ilon cobori lin în inima de 
lumină a lui Isus, care-l opri în camera ei de rai. Cadra nu 
rămase goală. Alt ins se rândui fulgeratic în loc: din icoana 
strălucită îi surâdea Neculai al Marandei. Îl cunoscu după 
nasul adus în custură şi gâtul strâmb, pentru ca şi el să 
alunece lângă lon... În locul lui se ivi bărbatul Kivei, cu părul 
hălăciugă neagră şi mustăţile ţepi de mistreţ, dar şi acest al 
treilea îi făcu semn şi se prelinse alături de ceilalţi în sânul 
dulce al Izbăvitorului. Urmară, rând pe rând, peste chipul 
Domnului, înlocuit o clipă de fiecare, tiganul buzat care le 
lipea căldările, numaidecât feciorul frumos al boierului, 
boierul însuşi, popa cu fuiorul alb al bărbii, Ghiboldan, 
văcarul, cu cimpoiul guşii revărsat afară din cămaşă, ca să 
le ia fără veste locul verişoara Bălaşa, mătuşa Dobra, lliuţă, 
ea însăşi, Ilina, mai vie decât în ciobul oglinzii în care se 
uita câteodată acasă, satul tot cu mic cu mare se perindă în 
chipul Domnului ca să se aşeze toţi, neamestecaţi, dar 
înfrăţiţi în uriaşa încăpere a inimii lui. Vra să zică, îşi spunea 
lina, slujind pe Cristos, ea slujise pe toţi aceştia, care, 
descoperea ea cu mirare mare, se aflau, în el, îl alcătuiau... 
Se slujise încă şi pe ea... Dar multitudinea Mântuitorului nu 
se oprea aici. Veniră să-l umple morţii. Se perindară 
bărbatul ei, zănatec de sărăcie, copiii, gălbejiţi de boală, 
tat-su, istovit de lipsuri, maică-sa, jupuită de pelagră, 
surori, mătuşi, moşi, cunoscuţi şi necunoscuţi, necăjiţi şi 
obijduiţi, bogaţi ori săraci, n-a lipsit unul. Nici măcar Păcală, 


380 


alcătuit aievea din ochiul chiomb şi dinţii zâmbaţi, lărgindu- 
şi şoltic gura la urechi peste chipul dumnezeiesc prins 
dedesubt. Fiecare la rând i-a făcut un semn de fericire, 
desprins din faţa Mântuitorului, rămasă fundal, şi, strămutat 
numaidecât în inima fără de fund care cuprindea în lăcaşul 
ei tot norodul ăsta, şi-l aduna ocrotitoare să-l mângâie, să-l 
sature şi să-l odihnească. 

În înţelegerea îngustă a llinei se destupa o vrană. Ştia 
acum, fără să priceapă, cum că în Cristos este lumea toată, 
cea de pe pământ şi de sub pământ, topită de la începutul 
la sfârşitul veacului, fără să-l schimbe, fără să-l adauge, 
fără să-i poată copleşi nemăsurata, străluminata lui 
înălţime şi adâncime. 

Toropită, năucită de greutatea prea repedei, uriaşei 
descoperiri, llina îşi pierduse cunoştinţa... zăcea somn 
greu... Cât?... 

Când se trezi, bătrânul arţăgos, cu cheia cât un baltag, se 
întorsese şi certă pe tânărul fugar. 

— Doamne, mă făcuşi să urc după tine pe unde şi-a 
înţărcat vrăjmaşul puiţa. 

Isus tăcea, zâmbindu-i şi lui prietenos. 

— Cum te-ai coborât de nu ne-am întâlnit? Că nu e decât 
o singură cărare, se potoli moşul. Eu nu ştiu ce să mă mai 
fac, oftă el amărât, cu bunătatea asta fără margini a ta?... 

— Să mi-o rabzi, Petre... 

Şi-i trimise alt surâs... 

— Apoi şi răbdarea are margini... Trebuie odată să 
înţelegi că te osteneşti degeaba şi strici în acest chip şi 
rânduielile. N-a sosit sorocul. 

— Bunătatea n-are soroc, îl îndreptă stăpânul. 

— Dar mântuirea are, i-o întoarse chelarul. loane, vino 
de-mi ajută să-l încredinţăm că încă nu este vremea. 


381 


Dintr-un ochi de tâmplă se cobori numaidecât un tinerel 
frumos ca un înger, pe umăr cu o pasăre în chip de vultur. 

— Spune-i şi tu, îi dete cuvânt moşneagul, ce ai văzut 
atunci în ceruri... 

— Aşa e, Doamne, trebuie să ne supunem Celui Preaînalt. 
Nu ţi-a sosit cel de-al doilea timp. Milițiile cereşti nu s-au 
adunat. Stă scris în Apocalipsă că tu trebuie să te dai lao 
parte. Locul tău îl laşi Anticristului, rânduit să preia o vreme 
domnia lumii acesteia, împreună cu fiara. Pe el îl aşteaptă 
oamenii. În dorul lui fac toate răutăţile... Ca să-l 
grăbească... 

— Ştiu... răsuflă adânc Domnul. Ştiu, dar nu mă rabdă 
inima. Prea sunt rătăciţi şi prea mult suferă unii pe 
nedrept... Asta mă scoate din ţâţâni, ca astăzi... şi 
suspină... Am să mă supun... 

Şi privirile-i căzură pe păcătoasa de sub picioarele lui... 

— Şi cu femeia asta ce facem? Că a văzut şi a auzit 
toate... se îngrijoră el. 

— N-ar fi bine s-o amuţim? îşi dete cu părerea loan. 

— Nu e nevoie. Lăsaţi-o să plece, sfătui morocănos 
bătrânul. N-au s-o crează orice ar spune. Şi cu cât le-o grăi 
mai adevărate, cu atât mai nebună au s-o scoată. Ca Răul 
să-şi aibă biruinţa lui. Scoală-te, femeie, şi porneşte-o 
acasă, îi porunci el. Acolo vezi-ţi de treburi şi nu te mai 
amesteca unde nu-ţi fierbe oala... 

Şi, alungind-o astfel, bătrânelul se cocoţă cu sprinteneală 
într-un cadru al catapetesmei... 

Muierea se ridică înfricoşată şi da să iasă de-a-ndăratele, 
cu ochii nedezlipiţi de pe nemaipomenitele arătări. 

— Stai, llino, o opri blând cel care fusese călător în satul 
ei. Vino mai aproape. 

Ea se târî pe genunchi până sub poalele lui. Din icoana 


382 


Mântuitorului, ce se stingea încet, o mână se întinse 
mângâioasă şi-i închină creştetul. 

— Acum du-te... Şi să n-ai nici o teamă. Poartă-mi crucea 
până la sfârşit... Numai aşa afli mântuirea. 

Şi în femeie se zidi o pace pe care nimic nu mai avea s-o 
zdruncine. 

Lăuntrul bisericii se întunecase iar... Ilina bâjbâi, găsi uşa 
şi ieşi... 

Când a ajuns înapoi în sat, oamenii, după câteva încercări 
zadarnice cu pietroiul gol, îl zvârliseră ca nefolositor şi 
înjurau de foame. Femeia a cercat să-i adune din nou, 
desluşindu-le tâlcul întâmplării de dincolo de fire. Nimeni n- 
a ascultat-o, dar s-o creadă! Au râs de ea ca de o nebună. 
Şi nebună a rămas să-şi ducă înainte viaţa, alături de 
oamenii gârboviţi sub crucile chinurilor răscumpărătoare... 

Numai că Ilina ieşea din când în când la drumul mare şi 
se uită cercetător la trecători... Aştepta şi i se părea că are 
să cunoască pe Anticrist şi să-l dea pe faţă lumii. 

Lumea clătea din cap sau râdea. Şi nu-i mai spunea pe 
nume, ci aşa cum o războtezase satul: nebuna lui Cristos. 
Când se trezi... 

— Scoal', domnule, că e amiază... 

Cineva o zgâlţâia de umăr... 

— Pe llina? 

— Nu... Pe mine. 

Amicul Sava sta alături pe pat şi mă privea. 

— De-un ceas aştept şi mă uit la tine... Bâigui, dai din 
mâini, din picioare, te zbaţi... Eşti lac de sudoare. Mi-a fost 
milă şi te-am deşteptat. 

Eu mă dezmeticeam anevoie. 

— Ce visai? 

Nu i-am spus... Am bolmojit ceva şi am tăcut. 


383 


Adormisem în gând cu subiectul povestirii ce purcesesem 
să scriu şi care mi se desfăşurase în vis până în locul unde 
mi-a tăiat-o el, fără vrere. 

Treaz, n-am mai putut nici până astăzi închega sfârşitul... 
Cu nici un chip. 

Am întors-o pe llina în sat, unde după plecarea streinului 
se pornise vrajbă mare. Oamenii se băteau pentru pietroi şi 
pentru ceaun, cine să le ia acasă, în stăpânire, numai 
pentru el... Abia cu grele stăruinţe i-a împăcat femeia şi a 
putut duce mai departe lucrarea călătorului. 

Sfârşit leşinat, romantic, nu mi-a plăcut... Am înfiripat 
altul: Bătrânul cu cheia se întoarce în biserică, aducând 
înapoi pe dumnezeiescul fugar, pe care-l lămureşte 
chemând la sfat şi pe loan al Apocalipsei, că nu mai este 
timpul lui. El trebuie să dea locul şi puterea lui Anticrist, 
rânduit să preia domnia lumii acesteia. 

— Şi cu femeia de aci ce facem? întrebă loan. 

— Lăsaţi-o să plece, sfătui bătrânul chelar. N-au s-o 
crează, orice ar spune. Şi cu cât le-o grăi mai adevărate cu 
atât mai nebună au s-o socoată. Ca Răul să-şi aibă biruinţa 
lui. 

Şi adevărat, în Flămânzii-Vechi, Ilina găseşte un zdrahonţ 
înalt, voinic, îmbrăcat în manta soldăţească, încălţat cu 
cizme ferecate, cu chip smolit şi sănătos, încărcat de o 
mustață groasă, sub şapca păstrată necontenit în cap. 

Cât ai clipi, el izbuteşte să înmănuncheze toate urile 
clocite în oameni şi să-i asmuţă asupra boierului şi 
bogătanilor din comună, jos... Arestează, ucid, ard, 
prigonesc şi se aşază, deplin stăpânitori, el în conac, 
tovarăşii în gospodăriile golite. 

lina, legată, este târâtă şi închisă într-un coşar, unde 
aşteaptă să fie împuşcată. Dar fuge şi izbuteşte să scape 


384 


din pârjolul bisericii icoana Mântuitorului. 

Sfârşit şi mai lamentabil, cu desăvârşire împotriva 
duhului povestirii... L-am aruncat în foc... 

Am înjghebat un al treilea. 

Ilina, de spaimă sau din tainică iconomie a Orânduitorului 
tuturor, amuţeşte. Când vine acasă, nu poate destăinui 
satului nimic din descoperirile ei... Şi ea îşi reia mai departe 
viaţa, alături de oamenii rămaşi să-şi ducă înainte crucile 
chinurilor răscumpărătoare... 

Scârbit, l-am rupt şi pe acesta bucățele... 

Am închipuit un al patrulea... Cu Ilina găsită moartă în 
biserica încuiată... N-am mai ştiut însă ce să fac cu satul? 

„„.„Şi pe urmă altele şi altele, sarbede sau boacăne... Pe 
toate câte le-am încercat le-am aruncat... Nici unul nu s-a 
potrivit. Toate erau cârpeală, petece. Şi nici un alt vis nu 
mi-a adus adevărata dezlegare. 

Şi cu toate că am iertat pe amicul păgubitor, nu mă pot 
mângâia că am pierdut singura încheiere, cea descoperită, 
nu cea închipuită... 

Acum m-am resemnat, n-o mai caut. Poate nici nu este 
pe lumea asta. 


1953-1954 - 15 iunie, Bucureşti 


385 


ADEVĂRUL 


„„. Cei chemați, ieşiţi... Câţi sunteţi chemați, ieşiţi... 
loan, XVIII, 38 


PÂLCURI-PÂLCURI,  CATEHUMENII părăseau lăcaşul, 
împestriţaţi tineri cu bătrâni, bărbaţi cu femei, umplând 
subporticele. Dar niciodată nu erau alungaţi şi părăsiţi ca 
nişte vinovaţi. De data asta îi primi însuşi presbiterul loan, 
departe văzătorul, Apostolul drag Mântuitorului, să le 
tâlcuiască Evanghelia zilei. 

Acum le mărturisea, cu frângere şi mare căinţă, rătăcirea 
şi risipa ucenicilor în vremea prinderii şi judecării Domnului. 
Le zugrăvi sala pretoriului, mai întinsă decât curtea 
templului lui lehova, scânteietoare de luminile mozaicurilor 
şi împodobită cu statuile dumnezeieştilor August şi Tiberiu; 
scaunul de judecată, numai aur şi purpură, la care se urca 
pe cinci trepte, întruchipând în splendoarea lui pe însuşi 
Cezarul; măreţia cârmuitorului Pilat, înaintea căruia fusese 
târât Învățătorul. 

Gloata de turbaţi cu spume de ocări la gură, care însoţise 
de la Caiafa până la tribunalul roman pe Isus, gata să-l 
sfâşie, rămăsese afară, ca să nu se spurce, căci era Paştele. 
Prin uşile date în lături se vedea vălmăşagul mulţimii 
privegheată de sutaşi... Ucenicii se împrăştiaseră. Numai 
câţiva din ei, împreună cu cele două Marii, se strecuraseră 


386 


înăuntru, fricoşi şi bicisnici, dosiţi pe după stâlpii uriaşi de 
marmură, gata să se lapede sau să o ia la fugă. 

Isus sta în faţa puterii ca un drept; nu arăta nici frică, nici 
semeţie, ci obişnuita lui voinţă de milă şi bunătate. 

Pilat, ros de alte griji, privea cu dezgust tot ce se 
întâmpla, departe, sub picioarele sale. Împricinat şi pârâtori 
pentru el erau tot una şi se gătea să scape cât mai repede 
de ei, ca de tot acest popor barbar. 

Dar o perdea din fund se dete la o parte şi un slujitor 
venit din cămările tainice ale pretoriului se furişă până la 
procurator cu o scrisoare. Pilat privi uimit pecetea, o cinsti 
ducând-o la gură. Era a soţiei lui, ilustra Claudia, fiica 
vitează a împăratului. Sosită, abia de câteva zile în 
lerusalim, ea încă nu primise în cămările ei pe Pilat, care o 
aştepta de şase ani. Chiar din clipa căsătoriei lor cezarul 
Tiberiu îi despărţise. Pe ea o luase la palat. Pe el îl 
surghiunise  cârmuitor peste un popor cârciobar şi 
îndărătnic. In toată această vreme, până la el nu venise 
decât faima vieţii infame, numai viţii şi stricăciune, pe care 
Claudia o ducea la curte. Acum stăpânul crud şi sângeros 
până la nebunie i-o trimitea încărcată de onoruri şi daruri, 
după ce o pângărise... Cu ce gânduri? Toate acestea se 
ştiau la lerusalim în amănunţime şi Pilat suferea cumplit. 
Era femeia lui şi totuşi abia se lăsase zărită când o 
întâmpinase la intrarea în cetate. Claudia nici nu-l privise. 
Coborâtă din lectică, se făcuse nevăzută şi se închisese în 
palatul ei. De atunci ura, ciuda amară îl măcinau. Desfăcu 
tabletele şi citi, pe nerăsuflate. Scrisoarea era pentru el, dar 
nu-l privea. Se posomori. Claudia intervenea în favoarea 
nelegiuitului ce-i fusese adus în cătuşe ca turburător al ţării 
şi răzvrătit împotriva cezarului. De unde îl cunoştea? Ea îi 
scria de altfel ciudat şi scurt că pătimise mult pentru omul 


387 


acela în vis, îl socotea drept şi nevinovat şi-l îndemna să 
nu-i facă nici un rău. 

Pilat ridică ochii de pe ţidulă şi-i întoarse cu interes către 
omul hăituit. 

Abia acum îl văzu: un bărbat tânăr, subţirel, liniştit, 
cuviincios îmbrăcat în largul vestmânt preoţesc, cu mâini 
mici şi albe, cu picioarele în sandale. De unde scoseseră 
cărturarii şi fariseii pe  groaznicul tâlhar galilean, 
răzvrătitorul care-i punea dregătoria şi pacea romană în 
primejdie? Şi pricepu: împricinatul era tot unul din tagma 
arhiereilor, însă potrivnic, un rabin rival, pe care voiau să-l 
piardă şi găsiseră că cel mai bun mijloc era el, Pilat, călăul 
turburătorilor. Înclinat să-l scape, nepăsarea i se schimbă în 
bunăvoință. Porunci îndată să i se dezlege mâinile. Înainte 
de a se da hotărârea, învinuitul avea dreptul să fie ascultat 
ca un om liber. 

Şi presbiterul loan, însufleţit de amintiri, istorisi celor 
chemaţi toată vorbirea dintre Pilat şi Mântuitor, aşa cum 
este însemnată în Evanghelii cu întrebările unuia şi 
răspunsurile limpezi şi tăcerile şi mai limpezi ale Celuilalt. 

— Este adevărat că tu eşti rege? îl întrebase cu zâmbet 
ironic caimacanul împăratului. 

Isus îi răspunsese cu subţire îndrăzneală şi înţeles: 

— Dacă tu zici şi crezi de la tine aceasta, nu fiindcă o 
spun vrăjmaşii - şi arătă prin uşile deschise pe arhiereii care 
aţâţau mulțimile - atunci fericită este mintea ta, care ţi-a 
descoperit-o, căci cu adevărat sunt rege. Dar - şi zâmbi la 
rândul său - precum vezi, împărăţia mea nu e din lumea 
aceasta. Altfel, slujitorii mei s-ar fi luptat pentru mine să nu 
fiu dat prins în mâinile tale şi ale iudeilor... Dar aici cine 
poate să-mi audă glasul? Căci numai cine purcede din 
ADEVAR ascultă glasul meul!... 


388 


La cuvântul ADEVĂR rostit de Mântuitorul, Pilat îşi înfipse 
coatele în braţele jilţului, plecându-se repede cu tot 
trunchiul înainte şi aţintindu-l... 

— În ce limbă se petrecea vorbirea? îi tăie povestirea un 
tânăr. 

Apostolul, întrerupt, rămase o clipă uluit. Nu se gândise 
niciodată... Nu ştia sau poate uitase... 

Stete să-şi adune gândurile şi să alcătuie în minte scena. 
Se căzni să audă cuvintele Mântuitorului şi vorbele 
procuratorului... 

— Era între ei un tălmaci... da, un tălmaci, rosti el cu 
privirile şi auzul se întoarse înăuntru, asupra amintirilor... 
Dar, adause repede, dar chiar de la început mijlocitorul, 
deşi ştia bine arameana!, nu desluşea înţelesul cuvintelor 
lui Isus şi şovăia, nu izbutea să le traducă... Atunci, El 
învinuitul, El păârâtul începu să vorbească de-a dreptul cu 
Pilat. Da, iată - şi Apostolul se înflăcără: II văd şi Il aud. 

Şi răpit de puterea amintirilor, bătrânul se opri, răsuflând 
adânc, ca după o opintire. 

— Ce limbă vorbea Domnul nostru? întrebară toţi. 

— Ce limbă? Şi presbiterul, fără să se mai gândească, 
spuse: limba lui obişnuită, în care ne vorbea şi nouă despre 
venirea Lui pe norii cerului... 

— Arameana dar? se miră tânărul. O înţelegea Pilat? 

Bătrânul tresări, încurcat. 

— Arameana? Nu! Nu! 

— Atunci? 

Şi toţi îl priviră înfioraţi. 

— Nu ştiu... 

— Poate greacă, îl ajută unul. 


1 Aramaica - Idiom din familia limbilor semitice, în care sunt scrise o 
parte dintre cărţile de cult ale evreilor. 
389 


— Sau latină, sări altul. 

Apostolul tăcea şi întârzia, ascultând ecourile din el... 

— Le ştia Mântuitorul? îl întrebară mulţi. 

— Bineînţeles că le ştia. În Galilea neamurilor se vorbeau 
aceste graiuri şi încă altele pe deasupra. Dar, şi Apostolul 
apăsă hotărât, nu era nici greacă, nici latină. Fiul lui 
Dumnezeu vorbea limba firii lui, deasupra elinei şi 
romanei... Limbă pe care o înțelegeau copacii, o ascultau 
pietrele, răscolea oamenii, i se supuneau demonii... Încât 
noi n-am avut nevoie să ştim în ce limbă ne grăieşte. Chiar 
dacă de cele mai multe ori nu înţelegeam, ca şi gloatele, 
spusa lui, trebuind să ne-o tălmăcească nouă, aparte: 
totuşi, i-o pricepeam dintr-o dată, cu inima, şi ne era de- 
ajuns... De data asta, însă, se schimbase. Cuvântul lui 
trecea dincolo de înţelegerea noastră şi a lui Pilat, care se 
răsucea în scaun nemulţumit, dezamăgit. Ca şi noi cei din 
dosul stâlpilor. Isus era mai prejos de aşteptările noastre şi 
ale procuratorului: Il priveam şi nu-l mai cunoşteam. Ne 
descuraja şi pe noi ca şi pe Pilat. Şi nu mai puteam de 
necaz. După noi, El trebuia, cu răspunsurile lui, să facă praf 
şi puzderii toată mincinoasa rațiune a lui Pilat şi a legilor 
lumii acesteia. 

Ca să-l ajute, stăpânitorul îi puse, în greceşte, întrebarea 
despre care tocmai vream să vă istorisesc când m-a oprit 
tânărul frate, întrebare la care Învățătorul rămase tăcut, 
nemişcat, cu ochii la cer. 

Pilat crezu că Isus n-a priceput şi porunci tălmaciului să i- 
o repete în ebraică şi arameană... Apoi se aţinti lacom 
asupra omului, asupra gurii din care trebuia să ţâşnească 
dezlegarea celei mai mari taine care ne chinuia pe toţi. 

— Ce anume întreba Pilat? Şi toţi aşteptaseră fremătând. 

— „Ce este adevărul?” - rosti grav Apostolul. Eu ştiam 


390 


greceşte. De cum am auzit întrebarea dregătorului, am scos 
capul de după coloană şi cu gura căscată aşteptam să sorb 
ca pe o licoare nemuritoare răspunsul... 

Învățătorul, ca şi cum mă ghicise, întoarse privirile 
mâhnite spre mine, cu dojană, apoi iar spre Pilat, şi se 
încăpăţâna să tacă, să tacă până la sfârşit, când 
cârmuitorul, ieşit din fire, îl dete pe mâna călăilor. 

— Vai! De ce a tăcut?! 

— Cum s-a îndurat? 

— De ce n-a vorbit? 

Se jeluiră într-un glas ascultătorii lui loan. 

— Tot aşa ne văitam şi noi, nemângâiaţi, clătină din cap 
Apostolul. De ce n-a vorbit?! Ne căinam zile şi săptămâni 
unul altuia, încuiaţi în casă. De ce n-a coborât fulgerul 
adevărului, cu răspunsul său, pe pământ?!... Şi ne 
plângeam şi pe noi şi pe El. 

— Cu bună dreptate, îl aprobară catehumenii. 

— Fără nici o dreptate... Şi bătrânul se roşi... Eram nişte 
păcătoşi şi nu ştiam ce vorbim... Dar să vedeţi, urmă el... 
Intâmplarea nu-mi ieşea cu nici un chip din minte şi după 
neasemănata bucurie a Învierii mă gândeam necontenit 
cum să-L întreb. Îmi luai de câteva ori curajul, dar nu putui. 
Odată ne-a prins pe neaşteptate, intrând la noi prin uşile 
zăvorâte. Altădată m-a împiedicat nesăbuita cercetare la 
care L-a supus necredinciosul Toma, de care m-am ruşinat 
până a-mi pierde îndrăzneala să-L pipăi şi eu cu întrebările 
mele. Când şi când se arăta numai şi pierea numaidecât. 

— Şi-a rămas pe totdeauna nelămurirea căzută ca o 
piatră de moară în sufletul tău? îl mustră oarecum o tânără 
înzvăpăiată. Eu nu L-aş fi lăsat, L-aş fi hărțuit făr' de răgaz 
până ţâşnea din El fulgerul răspunsului, chiar de m-ar fi 
orbit, urmă ea. Ce n-aş fi făcut, gândeşte-te, ca să ştiu: ce 


391 


este ADEVĂRUL? 

— Da, da, o linişti Apostolul. Ceea ce n-am întârziat să fac 
şi eu, când în sfârşit am prins prilejul. Ascultaţi! Eram din 
nou fugari din Galilea. Ajunsesem iar nişte pescari 
nevolnici... Pescuiam noaptea, ca şi furii, în Marea 
Tiberiadei, căci ziua ne temeam de spionii arhiereilor şi nu 
prindeam nimic. Flămânzeam şi lâncezeam, noi credeam că 
numai din lipsa hranei şi nu ne gândeam decât la peşte... 
Într-un răsărit de zori, tocmai ne găteam să ne pitim istoviţi 
în barcă, ca să nu ne prindă lumina, când pe țărm se ivi un 
om, un necunoscut în care parcă totuşi se ascundea ceva 
ştiut. Dar cum eram sleiţi, l-am privit fără să-l luăm în 
seamă... 

— Hei, strigă el într-un târziu, parcă să-şi bată joc de 
cazna noastră zadarnică. Hei, aveţi ceva de mâncare? 

— Nu! am răspuns noi, cu asprime, acestui alt flămând. 
Nu, n-avem nimic! 

Dar el despre altă hrană vorbea şi noi nu pricepeam, 
grăbiţi să strângem năvoadele. 

— N-aveţi? Şi necunoscutul întinse braţul, arătând prin 
cenuşiul dimineţii. Atunci zvârliţi mreaja în latura stângă a 
luntrii şi trageţi... 

Fără să vrem, fără să ştim, făcurăm cum ne-a poruncit. 
Şi, într-o clipă, iată, scoaserăm năvodul încărcat, gata să se 
rupă. Abia atunci mi-a trecut, mie întâi, trăsnetul înţelegerii 
prin minte. E Domnul... Domnul nostru, am strigat ca un 
nebun. Petru a sărit gol în apă şi s-a repezit la picioarele lui. 
Apoi noi, toţi ceilalţi am alergat aşa goi şi uzi, numai cu 
nişte pestelci dinainte şi l-am înconjurat, strigând, chefnind, 
scâncind de bucurie, ca nişte câini rătăciţi care şi-au găsit 
stăpânul. 

— Numai pescuitul minunat v-a destăinuit că era EIl, 


392 


încolo nimic? se uimi un tânăr... 

— Nimic, oftă Apostolul... Încolo nimic. Eram toţi opăciţi, 
orbi ca Saul înainte de Damasc... căci şi acum o undă de 
îndoială ne îngheţa bucuria. Ştiam că este EI, şi totuşi nu 
îndrăzneam să credem. Era El şi în acelaşi timp altul... Şi 
nimeni nu cuteza să-L întrebe: cine eşti Tu? Numai după ce 
a frânt pâinea şi a binecuvântat peştele, ne-am dumirit. El a 
chemat pe Petru, cu care a vorbit îndelung, lăsându-i 
păstoria turmei Sale. Pe urmă mi-a făcut semn tainic să mă 
iau după El şi s-a depărtat. 

L-am ajuns şi, căzând în genunchi, ridicai ochii şi-L ispitii, 
aşa cum mă jurasem. 

— Doamne, pentru ce n-ai răspuns atunci, noaptea, lui 
Pilat, ce este ADEVARUL? Spune-ne măcar acum, înainte de 
a ne părăsi, să nu murim însetaţi de dorul lui. Umple-ne 
golul sufletului cu adevăr, cum se umplu cocoaşele 
cămilelor cu apă, ca să putem străbate pustia vieţii... 

Şi, implorându-L, Îl apucasem şi-L ţineam de vestmânt... 
Dar băgai de seamă că strângeam în mână vânt. 

Domnul, mâhnit peste măsură, mă privi cu durere, pe 
urmă îmi zâmbi... şi se făcu nevăzut... De atunci nu ni s-a 
mai arătat. 

— Cum se poate? izbucniră toţi. Cum se poate? 
Înţelegeam să nu-l lumineze pe Pilat, păgânul... Dar pe 
tine? Pe voi? Mai bine v-ar fi lăsat să muriţi de foame acolo, 
pe malul Tiberiadei, fără pâine şi fără peşte, decât să-şi 
închidă pe totdeauna gura peste taina ADEVARULUI -, şi 
catehumenii vălureau turbaţi. 

— Nu vă grăbiţi, îi potoli loan. Căci tot noi eram de vină. 
Cea mai grea vină! Curând am priceput şi tăcerea, şi 
durerea Mântuitorului. 

— Cum asta? 


393 


Şi încremeniră toţi aşteptând... 

— După ce limbile de foc ale Mântuitorului ne-au ars 
obloanele, până atunci pecetluite, ale înţelegerii, ne-am 
dumirit: cum adică era să mai răspundă nouă şi lui Pilat, ce 
este adevărul, când însuşi El, Adevărul, coborât fiinţial, se 
afla şi sta acolo, se propunea întreg văzului, auzului, 
pipăitului nostru al tuturor. lar noi îl căutam în altă parte, ca 
în oglindă şi ghicitori. El, Adevărul etern, ne grăia cu gură, 
ne privea cu ochi, ne ducea de mână: noi nu-L vedeam, nu- 
L auzeam. Şi ceream, ca nişte proşti, câteva boabe de 
vorbe când El ne grăia din toată întregimea Sa. 

Şi, spunând astea, bătrânul îşi plecă faţa în palme şi 
plânse. Şi împreună cu el toată ceata, zguduită de adânca 
şi neaşteptata simplitate a descoperirii. 

— Dar, îl mângâie omul, nu puteaţi fi vinovaţi, nici tu, nici 
ceilalţi. Voia Domnului a fost să nu aflaţi Adevărul decât 
prin mijlocirea Duhului. 

— Nu, se învinovâăţi loan... Să nu vă înşelaţi, nu voia lui a 
fost pricina, ci necredinţa, îndărătnicia, slăbiciunea şi 
îndoielile noastre. Duhul sfânt a biruit numai neştiinţa 
noastră. Pe celelalte a trebuit să le învingem cu dragostea 
pentru Domnul şi nădejdea în făgăduinţa lui, de care nu ne- 
am mai despărţit apoi. Câtă vreme era El cu noi, stăm ca 
nerozii pe însuşi piscul muntelui şi întrebam unde este 
muntele. 

— Totuşi, aveaţi o îndreptăţire, se amestecă cel mai 
îndrăzneţ. Cine priveşte ţintă soarele nu-l mai vede. Il 
orbeşte strălucirea. Trebuia ca văpaia lui să se umbrească. 
Numai aşa ochii îl pot răbda. 

— Domnul, se împotrivi bătrânul, Domnul îşi îmblânzise 
pentru noi lumina şi îşi îndulcise razele, luând trup de Duh... 
noi eram cei vinovaţi... 


394 


Deodată, cineva îl chemă, spăimântat... Furaţi de vraja 

vorbirii, ei nu băgară de seamă că un amurg sinistru se 
strecurase până la ei sub portice. Uliţele răsunau de larmă, 
maidanele se umpluseră de gloată, strigătele şi văităturile 
se înteţiră... leşiră... 
_ Afară, un zăbranic fumuriu de doliu se lăsase peste lume. 
In cer soarele searbăd se veştejise. Nişte vermi negri, mari 
şi groşi, se zvârcoleau în discul lui, ca într-un miez stricat, 
şi-l muşcau până la sânge. Nori, în chipul unor balauri de 
beznă, rupeau cu gurile hălci din trupul tot mai întunecat al 
astrului, care ştirbit, zdrobit, se stingea din ce în ce mai 
agonic. 

Copiii țipau, bărbaţii îngălbeniseră, femeile 
îngenuncheate boceau. 

— Vârcolacii, urlau toţi, vârcolacii mănâncă pe Sfântul 
Soare. 

Spaima intră şi în ceata neofiţilor, care se buluciră în jurul 
bătrânului, aşteptând sfârşitul prorocit. Dar Sfântul, cu un 
semn făcut, îi potoli, arătându-le sus războiul luminii cu 
întunericul. Soarele nu se mai cunoştea. Arăta ca o biată 
nălucă pieritoare, spânzurând în haos, un rod viermănos, 
gata să se desprindă şi să cadă. 

Deodată, o seceră de aur răsări dincolo de câmpul obscur 
al încleştării, care se îngusta. Apoi un sfert, pe urmă 
jumătate, curând întreg globul biruitor se smulse din fălcile 
monştrilor şi străluci mai luminos la locul lui, în cer. 
Dihăniile încetară să mai existe... Chiote şi cântece de 
bucurie răsunară. Viaţa pornea iarăşi înainte şi mulțimile se 
risipiră cu o nouă încredere în statornicia luminii. 

— Ce-a fost, părinte? întrebau catehumenii încă speriaţi. 

— O întunecime de soare... 

Şi Apostolul atoateştiutor îi lămuri cum şi când se 


395 


întâmplă eclipsa. 

— Cu semnul acesta, sfârşi bătrânul cateheza, Domnul vă 
dă prilej să înţelegeţi mai adânc vina şi osânda noastră că 
nu descopeream şi nu cunoaştem ADEVĂRUL, care sălăşluia 
aievea între noi, adică pe Mântuitorul. Dacă adesea se 
întuneca era pentru că bezna sufletelor noastre îi zvârlea 
petele ei negre peste strălucirea lui, aşa cum îşi aruncă 
pământul umbra lui peste soare şi, părelnic, îl acoperă. 
Vârcolacii din inima lui Pilat l-au mâncat pe Mântuitorul şi 
nu i-au îngăduit să-l descopere. Vârcolacii din sufletele 
noastre, umbre iscate din necredinţă, nori vărsaţi de patimi 
şi deznădejde, se puneau între noi şi El, îl înnegurau, îl 
rodeau, până a nu-L mai cunoaşte, când umbla pe ape şi ne 
spăimântam ca de o nălucă, ori când mergea cu noi alături 
şi-L luăm drept un străin, sau când îl întrebam, ca pe 
oricare om, ce este ADEVARUL şi El, întunecat de atâta 
necredinţă, ni se făcea tot mai necunoscut... Neam 
necredincios şi îndărătnic, cum se spunea adesea, a trebuit 
să ne răscumpere din păcat prin însuşi sângele Său, din 
care Îl rugăm să vă învrednicească şi pe voi a vă împărtăşi 
curând... 

Şi binecuvântându-i cu sărutare, pe fiecare în parte, loan 
le dete drumul. 

Dar ucenicii, risipindu-se, duseră vestea că puternicul 
Apostol  înadins  poruncise şi dobândise, pentru ei, 
întunecimea soarelui. 


Bucureşti, 31 august 1952 


396 


COPACUL LUI IUDA 


Era în noaptea de groază când ceața de ostaşi şi slujitori 
prinseseră pe dulcele Mântuitor şi-L purtau, legat, de la Ana 
la Caiafa şi înapoi. Judecata aspră se urma, grăbită, în 
întuneric, şi Fiul Omului îndura tăcut batjocură, scuipări şi 
loviri peste obraz. Toţi Il părăsiseră, Petre se lepăda a doua 
oară, Sfintele Femei plângeau încuiate în casă, iar bieţii 
ucenici, înspăimântați, se risipiseră ca un stol de cocori 
pribegi apucaţi de furtună şi rămaşi fără de cârmaci. 

In acest timp, un om cumplit la vedere rătăcea, 
orbecăind prin paraginele grădinei Ghetsemani. Părea o 
iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de 
trunchiuri, purtând încolăcită pe braţ o funie nouă şi 
împrăştiind în preajmă-i o spaimă fără de nume. El umbla 
plecându-şi genunchii tremurători în faţa fiecărui copac - şi 
erau acolo mii - rugându-se de fiecare să aibă milă de el. 

— Indură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spânzur de cea 
mai oropsită din crăcile tale. 

Dar copacul, zguduit de friguri, îşi înălța ca într-un vârtej 
braţele noduroase în sus, să nu-l poată atinge şi pângări 
omul blestemat ce-i plângea la rădăcină... Şi de la copac la 
copac, odată cu omul alerga vijelia, spaima şi nebunia. 

Umbla astfel de ceasuri întregi, când ajunse lângă un 
cedru bătrân, care la apropierea lui stătu neclintit. Era un 
uriaş cedru milenar, sub care David îşi cântase psalmii, la 


397 


umbra căruia judecase Solomon şi prorocise Isaia. luda 
îngenunche pentru a mia oară la poala bătrânului copac şi 
se rugă iarăşi. 

— Îndură-te tu cel puţin şi dă-mi alinare! Apa, când vreau 
să mă arunc în ea, fuge de mine; fierul ascuţit sare cât colo 
când se atinge de el pieptul meu şi cu nici un chipnu mă 
pot ucide... Îndură-te şi îngăduie să-mi spânzur trupul 
blestemat de una din crengile tale!... 

Şi iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse 
şi îşi plecă milostiv unul din braţele-i puternice şi omul 
acela putu să-şi potolească setea de moarte. Şi cât ai clipi, 
de una din ramurile uriaşului se legăna domol ucenicul cel 
viclean prin care se împlinise Scriptură şi se deschiseseră 
porţile zăvorâte pe unde năvălea spre lume vremea cea 
nouă. 

Atunci o nouă vijelie, şi mai nebună, se dezlănţui în 
bezna grădinei, izvorâtă din mânia celorlalţi copaci care, 
fremătându-şi frunzişul, strigau până la nori împotriva 
cedrului: 

— De ce ne pângăreşti neamul şi grădina noastră, pe 
veci? 

— Voi nu cunoaşteţi taina Mielului dat spre junghiere 
pentru spălarea păcatelor lumii cu Sângele Lui... Dar aţi 
văzut că sub mine s-a rugat Mântuitorul înainte de a fi prins 
de către ostaşi, şi cel din urmă cuvânt al Lui a fost iertare 
pentru luda; cea din urmă poruncă ce mi-a dat a fost să am 
grijă de chinuitul Său ucenic şi să-l scap de povara unei 
vieţi mai rea decât iadul! 

Şi furtuna nu se potoli multă vreme încă. 

A doua zi, când s-a hotărât moartea lui lisus şi s-au 
început pregătirile de osândă, trebuia o cruce pe care să-L 
spânzure şi să-L ţintuiască. Câţiva slujitori intrară în grădina 


398 


Ghetsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta 
de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osânda 
şi uciderea Domnului şi să slujească astfel celor răi. 
Topoarele îşi stricau tăişul în trunchiurile învârtoşate ca 
piatra, fierăstraiele îşi rupeau pânzele zimţuite: şi aşa, din 
copac în copac, încercând, căznind şi ocărind, slujitorii 
ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul 
verde, plin de vânj şi viaţă, aştepta liniştit, cu o cracă 
uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger şi dărâmată jos 
la tulpină... într-o doară, amărâte, slugile loviră şi în el. Dar 
minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din 
care săreau, în toate părţile, aşchii, ca într-un lemn moale 
de salcie... Curând o cruce grosolană din lemn nestrunjit 
era gata încărcată pe umerii robilor şi pornită spre palatul 
lui Pilat, de unde pleca alaiul osândei. Dar pe când se 
clătina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea 
celorlalţi copaci ce-l blestemau că tocmai el s-a găsit să 
primească răstignirea Mântuitorului: 

— Tăceţi şi domoliţi-vă, că voi nu pricepeţi adâncul 
tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia 
ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întâlnească 
odată; că mila cea mai desăvârşită să se reverse peste vina 
cea mai fără de iertare şi să copleşească; omul cel mai 
josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc... Eu 
am fost cel sortit de prorocii acestei întâlniri binecuvântate 
şi rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. 
Uitaţi-vă, eu duc acum Mântuitorului căinţa lui Iuda! 


399 


DEMONIACUL DIN GADARA 


File dintr-un apocrif 


ZIUA ÎNTREAGĂ ISUS SE STRĂDUISE să sature cu pâine şi 
duh mulțimile adunate în jurul lui pe ţărmul Ghenezaretului. 
Se făcuse târziu şi se lăsa noapte. Ucenicii, trudiţi de 
alergătură, jinduiau după odihnă. El însuşi simţea nevoia de 
singurătate şi popas în Tatăl. Dar gloata, înţesată cu tot 
soiul de schilozi, se înghesuia, nepotolită, să-L atingă, să-L 
vadă, măcar să-L audă. Şi nu-L lăsau să le scape din mâini. 

Atunci ucenicii, înconjurându-L, se aşezară între El şi 
popor, împletiţi ca un brâu şi, cu dânsul în mijloc, izbutiră să 
se tragă la corabie, pe care o împinseră repede la adânc. 
Noroadele, rămase singure, tăbărau acolo pe mal până a 
doua zi, când aveau iar să-L caute. 

Nu se ridicase încă luna şi marea dormita până departe, 
nedesluşită. Nu se isca nici o cută; doar uşorul fâlfâit a ceea 
ce ei numeau corabie - o veche barcă pescărească, haraba 
burtoasă şi greoaie, cu trei rânduri de lopeţi, o prăjină de 
care spânzurau două pânze peticite şi, înăuntru, laviţele 
joase. La pupă, puţin mai ridicat, sta un mic podium, ca un 
pătuc, sub care, la cea mai mică clătinare, pătrundea, 


400 


pâltâcâind, mocirla strânsă pe fundul alunecos, unde 
oamenii, cu izmenele suflecate până peste genunchi, 
bălăceau prin tot soiul de plase şi funii... Unii vâsleau de 
zor, alţii rânduiau năvoadele, câţiva scotoceau prin coşuri, 
după merinde. 

Intre ei, Isus, în picioare, privi multă vreme înapoi, spre 
ţărmul tot mai pierdut, unde se aprindeau focuri la lumina 
cărora părăsiţii îşi găteau cina şi îşi alcătuiau corturi. Din 
depărtare răzbeau încă până la EI, prin întuneric, strigăte şi 
chemări. 

Şi drama din sufletul Lui, înăbuşită în toiul faptelor, se 
deschisese iarăşi: inima i se răstigni între o uriaşă milă 
pentru necăjiţii întunecaţi de neştiinţă şi patimi şi între o 
silă nemărginită, un imens dezgust pentru scârnava 
strâmteţe, învârtoşarea îndrăcită a acestui neam îndărătnic, 
cârmuit numai de ură, răzbunare şi nerecunoştinţă. 

Priviră până ce focurile se făcură tot mai mici, apoi 
pieriră... Şi cu ele odată şi norodul impur, pe care se căznea 
să-l mântuiască. Gândul i se duse la păgâni: cel puţin 
aceştia, în idolii lor, întruchipează măreţele puteri ale 
Tatălui: Lumina, măcar că-i zic Apollon, Înţelepciunea 
numind-o Minerva, Frumuseţea dezvăluită în Aphrodita, 
Puritatea întrupată în Diana... Şi, astfel, cu minţile lor, ei 
urcă până la Logosul a toate izvorâtor, la principiul ideilor 
eterne. Pe când iudeii şi-au făcut un idol crâncen din slova 
legii căreia i se închină făţarnici, înlăturând şi lepădând 
pentru ea pe Cel ce le-a dat-o. Şi din nou îi arseră buzele 
vorbele de jar aprinse ale prorocului Isaia; şi îşi murmură 
singur: 


„Pământul lui Zebulon şi cel al lui Neftali, cum mergi spre 
mare, dincolo de lordan, Galilea păgânilor”. 


401 


„Poporul care stă în întuneric a văzut lumină mare şi 
celor ce stăteau în latura şi umbra mortii răsăritu-le-a 
lumina”... 


El se scutură aprig... Mai era de întârziat? Până când va 
să-şi piardă vremea cu Israelul împietrit în fărădelegi, să 
lupte cu făţărnicia fariseilor şi materialismul grosolan al 
saduceilor, mult mai putred ca al păgânilor? Sunt şi alte 
popoare în moştenirea Tatălui care aşteaptă în beznă, 
dornice să li se deschidă ochii... Marele proroc nu-i fusese 
sol? Nu vestise şi acestora, cu sute de ani mai înainte, 
venirea luminii din împărăţia cerurilor? Îl aşteptau minţi 
înţelegătoare, suflete netezite de artă şi cultura. 

Şi inima îi crescu să cuprindă întreaga lume. lată, aici, la 
un pas, dincolo de lac, pământul ce stă în întuneric - Galilea 
păgânilor cu Gadara! şi celelalte zece cetăţi greceşti - îl 
cheamă. 

Intre timp, ucenicii coteau către un cotlon răzleţ, unde 
voiau să tragă peste noapte... Dar Învățătorul se hotărî: 
atinse umărul cârmaciului, care ridică ochii, şi-i făcu semn 
cu mâna spre larg. Vasul îşi suci în loc pliscul, schimbând 
drumul cu o smucitură neaşteptată ce trânti oamenii unii 
peste alţii. 

Petre, care migălea în capătul celălalt, căzu în brânci, se 
sculă mânios şi venea împleticit cu gura plină de ocări spre 
cârmaciul vinovat, când zări braţul Domnului întins către 
ţărmul dimpotrivă... 

— Nu te supăra, Petre, mergem la cetatea Gadarei, rosti 
El liniştitor. 

Ucenicul, zgâit, se propti de-o laviţă. Abia după ce-şi găsi 


1 Oraş al cărui nume derivă din cuvântul evreiesc „gader” care 
înseamnă „frontieră”. 
402 


cumpătul îndrăzni să spună: 

— Doamne, nu vrei mai întâi să ieşim la zîniş? Mânem 
aici aproape, în covorul lăstunilor... Mâine dimineaţă facem 
după porunca ta. 

— Eşti ostenit, Kefa? 

— Nu, Doamne... Dar tu ai nevoie de odihnă. Noi 
coborâm pe mal, iar ţie îţi gătim culcuş în corabie. 

— Îţi mulţumesc, prietene, dar tot mai bine este să ne 
aflăm mâine în zori dincolo de mare. 

— Asta înseamnă să vâslim toată noaptea, băgă de 
seamă unul; nu adie pic de boare. 

— Nu-i nimic, ludo - întâmpină Învățătorul: ne rânduim cu 
schimbul. Eu iau chiar acum locul lui Andrei, care-i slobod 
să se culce. 

Şi Isus lăsă mâna-i mângâioasă pe capul întâiului 
chemat. 

— Niciodată, Rabi, strigă acesta încleştat pe mânerul 
lopeţii. Suntem noi prea de ajuns. Pe tine avem să te 
culcăm. Lucrăm mai cu spor ştiind că te odihneşti. 

— Odihna mea este Tatăl. 

— Şi a noastră Tu, zise repede, împăcat, Petre... 

Şi, cum sta plecat, îi îmbrăţişă picioarele. Apoi se prelinse 
la pupă, unde zăcea pe poduleţul zvântat un strat din 
vestminte şi alte ţoale, ca un fel de aşternut. 

— Doamne, te rugăm toţi, pentru dragostea noastră, 
întinde-te aici. Somnul tău are să ne ţie trezi. 

Isus se înduplecă. lubirea lor îi mai molcomi durerea. 
Lăsă să i se scoată hlamida albă, pe care i-o spânzurară cu 
grijă la catarg, să nu se boţească, şi, numai în tunică, 
îngenunche, adâncindu-se în rugăciune. Binişor, ei îi puseră 
căpătâi câţiva colaci de frânghii învăluiţi în saci pescăreşti 
şi gătiră să întindă peste ei o pânză din vântrea stingheră. 


403 


Apoi se puseră pe vâslit. Se simţea în auz răsuflarea apelor 
adormite, pe care le trezea câte un peşte zvâcnit din 
adânc... 

Multă vreme mânuiră, tăcuţi, vâslele. Nu li se stinsese 
zelul. Dar cu fiecare stânjen cu care înaintau îi cuprindea o 
descurajare şi o îngrijorare îndreptăţită. Cetatea Gadarei, 
cea cu faimă rea, se afla în faţa lor, la patruzeci de stadii 
depărtare, cocoţată pe grindul unor faleze prăpăstioase, 
care despărţeau şi fereau parcă Israelul de atingerea cu ea. 
Pământul chiar, din jurul ei, era un tărâm blestemat pentru 
iudei, iar locuitorii lui, gherghesenii, de-a dreptul spurcaţi. 
Băştinaşii se trăgeau din vechiul neam vrăjmaş al 
amoreenilor, hulitori de lehova şi închinători la idoli, pe care 
nu-i stârpise de tot Moise, când, sosit la pragul pământului 
făgăduinţei, împărţise seminţiilor lui Zebulon şi Neftali, 
sătule de pribegie prin pustiu, această lature din afara 
Palestinei. Cu timpul, păgânii cruţaţi puiţaseră din nou, 
înăbuşind ca nişte bălării răznitele mlădiţe ale lui Izrail. 

Apoi, peste ei veniseră şi se amestecaseră tot soiul de 
alte neamuri, dar mai ales greci, potop de greci, care 
cotropiseră ţinutul, acum de limbă şi înfăţişare grecească. 
Peste ei năpădeau cu grabă fel şi chip de inşi sloboziţi din 
cohortele romane, veterani, barbari, aduşi din Galia, italioţi, 
iberi, germani, unii dezrobiţi, alţii fugari, trăgând după ei 
femei, copii, prostituate, toţi îndeletnicindu-se cu cele mai 
murdare treburi şi meserii, de la crescătoriile de porci şi 
căsăpiile de carne spurcată, la ţinerea de taverne şi 
tractire, unde se vindeau rachiuri. Străvechiul Galaad biblic 
se prefăcuse într-un furnicar de păgâni grecizaţi, numit 
acum Decapole. 

Cetatea Gadarei, inimă a ţării, fusese, din vechime, 
mereu înfloritoare. Se afla pe imemorialul drum, un şleau 


404 


de cămile, din marginea pustiului, urcând din fundul 
Arabiei, de-a lungul țărmului stâng al Asfaltitei şi lordanului, 
la Damascul Siriei şi de acolo spre Mesopotamia. Cu venirea 
romanilor, care ocroteau deopotrivă toate naţiile şi tolerau 
toate traficurile, Gadara luase un avânt uriaş. Strălucitele ei 
temple idoleşti, teatrele de marmoră, forurile cu statuile 
împăraţilor, arcurile de triumf, băile luxoase, tribunalele 
pline de oratori, precum şi toate bogăţiile ei, agonisite cu 
negoţuri şi specule neîngăduite, umpleau de ură şi scârbă 
pe adevărații evrei, care o ocoleau. 

Şi acolo, la cetatea spurcată, la noua Gomoră, se 
hotărâse Domnul lor să meargă, târându-i şi pe ei. Nu le 
venea să-şi arate făţiş, între ei, unul altuia, supărarea. Dar 
tăcând, ei vâsleau din ce în ce mai fără tragere de inimă, 
goi până la brâu, cu bărbiile înfipte în piepturi. 

Cât timp ei se înveninau astfel, Isus medita... Între stelele 
din slavă şi stelele răsfrânte în ape se ţesea o zare 
schimbătoare, un tremur de beteală noptatecă prin care 
toate se străvedeau înăbuşite, se năluceau mai mari, 
depărtate, informe. Şi mintea i se duse la haosul primordial, 
din care cuvântul Tatălui despicase lumina şi scosese 
lumile. Şi îşi murmură vorba: bereşit, începutul ca o temelie 
a Creaţiei, Ziditorul a aşezat la început Timpul, durata, 
întâia nemăsurată dimensiune a universului, sefirot izvorât 
din eternitatea sa... La aceasta adăugase numaidecât 
spaţiul, întinderea în lături căreia în scriptură i s-a zis 
cerul... Şi între ele, ca o a treia dimensiune care să le dea 
înălţime şi adâncime, puse materia - sorii, stelele, 
pământul, roduri ale luminii - cu toate însuşirile de forţe, 
adică atracţie, rotire, suire, cădere, creştere, stingere. Apoi, 
materiei îi suflă duhul, a patra şi tot mai înaltă dimensiune, 
emanaţie a Lui... Şi lumea, însufleţită, luă fiinţă, cu soarta ei 


405 


înfăşurată înlăuntru-i, ca într-o înspăimântătoare bobină 
pusă de atunci într-o necurmată răsucire. Isus urmărea 
deşirarea, din nou părtaş la uriaşa viziune, ca atunci, în 
sânul Tatălui, la alcătuirea şi desfăşurarea cosmosului. 

Ucenicii,  socotindu-L că doarme, îşi luaseră cu 
desăvârşire grijă de la El... II uitaseră... Nu se mai gândeau 
decât la ei, la osteneala lor, la ciuda şi ura împotriva cetăţii 
blestemate, cu tărâmul bântuit de demoni. O apăsare 
lăuntrică, amestecată cu un soi de somn al voinţei şi 
amorţeala mădularelor, îi cuprindea treptat. Apele se 
făceau tot mai grele, vâscoase, se împotriveau lopeţilor şi-i 
osteneau peste măsură. Barca sta uneori locului, încleiată. 
Şi totuşi, pe adâncul unde pluteau nu se afla brădiş. Atunci 
se opinteau, înverşunat, în coadele lopeţilor, dar barca 
izbutea să facă nu o alunecare, ci abia o zvâcnire afară din 
apă, aşijderi unui peşte ce se azvârle o clipă după o 
musculiţă. 

Se mozfeleau astfel într-un fel de obrocire, bătând 
lopeţile în loc, când, la răsărit, după o mijire ca un slab 
păinjeniş gălbui, se ivi pătrarul viu al lunii, să le arate că nu 
străbătuseră nici a zecea parte din cale. Nu-şi dau seama 
ce făcuseră până atunci: vâsliseră, dormiseră? Ştiau doar 
că e târziu şi, dacă merge tot aşa, nici până a doua zi la 
amiază nu ajung... Se răzvrătiră împotriva lor înşile şi 
înteţiră lopeţile care zbârnăiau în corzi. Câştigară astfel un 
petecuţ de cale. Invioraţi, începură să se scuture de vrajă, 
să se încreadă în puterile lor, să topească plumbul lăuntric. 

La această provocare, apele, până atunci moarte, se 
burzuluiră şi răspunseră numaidecât, printr-un clocot 
adânc. Dintr-o dată marea se solzi, apoi se zburli, se 
acoperi de creţuri care crescură repede, plescăind din limbi 
din ce în ce mai lungi. Şi, curând, valuri mari se umflară în 


406 


faţa lor, iscate pe loc să-i azvârle înapoi... Oamenii trecură 
peste ele... Atunci altele, şi mai întărâtate, se stârniră din 
larg, năpustindu-se către ei cu crestele înspumate. Cuibul 
de unde pornea viforniţa era chiar ţărmul Gadarei. De acolo 
le ieşeau înainte, împinse de vânturi turbate, diguri de 
valuri alergătoare, unul în spatele celuilalt, ca o împotrivire, 
să nu-i lase să meargă mai departe. Şi, pe loc, stavila 
furioasă ridicată de ape îi despărţi cu huiet de ţinta 
călătoriei, Gadara, ascunsă acum în dosul meterezelor de 
talazuri. Şi, lucru ciudat: în spatele lor, ceva mai departe, 
apele erau încă liniştite, ca un liman care îi îmbia să se 
întoarcă. 

Dar ucenicii, pescari hârsiţi cu pandaliile din senin ale 
Ghenezaretului, nu se înduplecară. Strânseră în grabă 
pânzele, doi din ei se rânduiră cu ciubările să arunce apa ce 
cădea peste ei în lespezi mari, lapidându-i, şi se îndârjiră să 
mânuiască vasul înainte, peste măgurile şi văile ce 
prefăceau marea într-un haos de munţi prăpăstioşi... Nava, 
sucită şi răsucită, gemea, se văita, pârâia de chinuri, gata 
să se  deschioleze. La această nouă îndrăzneală a 
oamenilor, furia vijeliei se desfăşură deplină. Marea 
îndrăcită se sculă toată şi de pretutindeni, în picioare. 
Intindea cu chiote braţe uriaşe de nahlapi, căsca gâtlejuri 
de genuni, se sfredelea în ochiuri negre, se răsucea în 
sorburi, se clătea în vârtejuri de coloane lichide... Trombe 
ameţitoare îi apucau în danţul lor şi se năruiau peste ei. 
Apele bătute cu maiurile talazurilor, vânzolite de suflările 
oracolului, scoteau o pulbere groasă, un fum înecăcios, ce-i 
înăbuşea şi le scotea ochii... Totul, într-o beznă adâncă. Nu 
se aprindeau fulgere, nu bubuiau tunete, cerul nu lua parte 
la toată această ieşire din minţi a mării. Dacă n-ar fi fost 
negura şi aburii apelor, sus s-ar fi văzut luna cu stelele 


407 


văzduhului. 

Jos nebunia mării ajunsese în pisc şi-i hăituia din toate 
părţile cu buciumări şi orăcăieli peste puterile auzului. 
Oamenii nu mai întâmpinaseră asemenea năprasnă. De la 
un timp nu mai ştiură ce să facă. Lopeţile le fură smulse din 
mâini şi ei încetau să mai lupte, sleiţi de puteri şi de minţi, 
lăsaţi pierzării fără scăpare. 

Deodată loan striga: 

— Domnul este cu noi! Cum de l-am uitat? 

— El doarme, ce-i pasă că ne înecăm, mârâi luda. 

— Mă duc să-l scol, răcni Bartolomeu. Ce vrajă ne-a luat 
minţile? 

— Nu, îl opri Petre. Dacă n-aude vijelia, înseamnă că e 
trudit tare. Dar e de ajuns că se află aici între noi. Nu ni se 
întâmplă nimic, urlă el înfruntând furtuna. Domnul este cu 
noi! 

La această vorbă îndrăzneață o volbură înspăimântătoare 
îi prinse şi se treziră într-un fund orb, de-abia gata să-şi 
încleşteze pereţii peste ei. Nu mai era de aşteptat. Andrei, 
înotând prin vas, ajunse la Isus, care-l simţi înainte de a fi 
atins. 

Lângă El linişte, locul zvântat. 

— Ce este, Andrei? 

Ucenicul privea năucit. Unde era furtună? Strigă totuşi: 

— Rabi, pierim! Ne înecăm. 

Şi tăcu ruşinat, ca şi cum ar fi spus o minciună. 

Isus se cobori de sus, din rânduiala lumilor, iarăşi între ai 
săi. Deschise ochii, se ridică... şi înţelese: furtuna nu era 
decât vrăjmaşul, marele potrivnic. 

— Atât de puţin credincioşi sunteţi voi, ucenicii mei? se 
mâhni El mustrător. Nu puteţi domoli o furtună? 

— Nu e o vijelie obişnuită, pe care s-o biruim cu 


408 


meşteşug de năieri, se dezvinovăţi Petre. E altceva, cu care 
nu ne-am mai întâlnit şi nu putem lupta. Ajută-ne! 

Şi până să rostească astea, vânturile repezite îi vârâseră 
de zeci de ori pumnul în gură. 

— Dacă aţi fi stăpânit furtuna din voi, din inimile voastre 
înspăimântate, o biruiaţi şi pe cea din afară. V-aţi rugat? 

Ucenicii  plecară, vinovaţi, capetele. Uitaseră de 
rugăciune, îl părăsiseră şi pe El. Dar acum, cu toate 
răcnetele liotei de vânturi şi talazuri, glasul lui Isus răsuna 
puternic şi vorbele se desluşeau limpezi. Inimile le veneau 
la loc. 

El nu mai spuse nimic. Ridicat drept, în picioare, îşi roti 
domol mâinile spre cele patru cornuri ale văzduhului. Apoi 
le opri, întinse, spre Gadara. 

Întâiul rând de valuri, cel mai apropiat, care da asalt 
corăbiei, se trase repede înapoi, tot înfuriat. Ucenicilor li se 
păru o ciurdă de tauri demoniaci cu coarnele pocnişe. De 
jur împrejur se făcu un petec de linişte, iar deasupra o bortă 
spre cer. Dar talazurile dinapoia celor alungate urmau să se 
năpustească orbiş peste ele, să le împingă iar înainte. Se 
ciocniră, marea se încăieră în ea însăşi şi toate spaimele din 
miezul ei se înălţară într-o gigantică trombă pe creastă, cu 
năluciri de lavă aprinsă. 

Ucenicii se trântiseră pe fundul vasului, aşteptând să 
cadă peste ei muntele de apă şi să-i turtească. Vălătucul 
însă se învârti numai, trecu pe lângă ei fără să-i atingă şi se 
pierdu. Ei îndrăzniră să ridice capetele, căci auzeau glasuri. 
Isus vorbea tare, prin larma furtunii, cu cineva neauzit, 
nevăzut de ei. Nu înțelegeau bine toate vorbele, din care 
prindeau numai crâmpeie, dar îi vedeau desluşit mişcarea 
buzelor şi semnul mâniei ce-i încrestase fruntea. Bănuiră că 
ceartă marea şi vânturile. 


409 


— A, te cunosc, amăgitorule, strigă El largului învolburat. 
Zadarnic te ascunzi în vijelie. 

Un alt năprasnic vălătuc de valuri negre se năpusti. Dar 
se abătu în lături şi se nărui... 

— Cine v-a îngăduit să ieşiţi din sălaşurile voastre 
împuţite şi vă trimite să veniţi împotriva mea? strigă El în 
obrazul schimonosit de ură al mării... 

Răspunsul nu ajunse la înţelegerea oamenilor decât în 
chip de mugete şi grohăituri înfricoşate. 

— Vă temeti? Dar credeţi voi că mă puteţi împiedica să 
vă calc pământul? urma Isus certarea ca un stăpân către 
slugile răzvrătite... Înapoi!... Înapoi!... Intraţi în ascunzători. 
Mâine vă voi judeca şi mai aspru. Luaţi seama! 

Intr-o clipă valurile se potoliră, se micşorară, marea se 
dezumflă... Talazurile, ca nişte bestii bătute, se târau pe 
burtă spre ţărmul Gadarei, urmărite de flăcările fulgerelor, 
ţâşnite pe urma lor. Duhul mării adevărate îşi luă iar locul. 
Ghenezaretul se făcu din nou lacul dulce şi liniştit, plin de 
peşte, al Galileii. Văzduhul se umplu de stele, luna îşi văzu 
de cale şi se aplecă spre apus. Dar oamenii, în loc să se 
liniştească, înspăimântați, se  făcură şi mai mici: 
neaşteptata ascultare a mării şi a întregii firi, care intra 
supusă în rânduială, îi copleşea mai greu decât furtuna. Cu 
gurile căscate a spaimă, cu răsuflările tăiate, se uitau la 
Invăţător: în aceeaşi clipă - aşa li se păru lor - fără să se 
mai fi clintit din loc, se găseau la ţărmul Gadarei, unde, ca 
dintr-un vis treaz, coborâră. 

Şi nu-şi veneau în fire... Cine scosese din timpul trebuitor 
să ajungă la țărm bucata de zăbavă cât îi ţinuse în loc 
furtuna, aşa încât să ajungă tot la vremea cuvenită? Căci, 
iată, zorile albe încununau grăbite orizontul. Vijelia se 
petrecuse oare numai în ei? Într-un văzduh misterios al 


410 


fiinţelor? Corabia neînsufleţită nu luase parte la urgie, ci îi 
purtase înainte, ca o coajă neatinsă, şi numai oamenii din 
ea pătimiseră? 

Cu toate acestea o nălucire nu fusese: hainele cu care se 
îmbrăcaseră în frigul dimineţii erau leoarcă şi acolo, pe mal, 
zăceau văslele şi cârma lor smulse de ape... Nu se mai 
întrebară, totul rămânea o taină, ca atâtea altele, a 
Domnului lor. 

Acum urcau, înşiruiţi în urma lui Isus, cărarea anevoioasă 
ce se căţăra printr-un gâtlej scobit de stâncă, sus pe platou. 
Călcau sfiiţi, cu mare fereală şi inima cât un purice, 
nădăjduind să nu-i simtă îndrăcitul care bântuia acea 
margine, vestitul demoniac al Gadarei, ale cărui zbierete, 
când îl apucau furiile, se auzeau până departe pe mare. Era 
o namilă hâdă şi păroasă, cu ochii roşii într-o faţă ca a 
leului, peste care fluturau pletele şi barba, încâlcite unele în 
altele. Gura lăbărţată, plină de bale şi spume, îşi arăta într- 
un rânjet necontenit colții de fiară. Alerga gol de colo până 
colo zi-noapte, căci vedea prin beznă, răsturnând, zobind cu 
butucii picioarelor şi drugii mâinilor tot ce întâlnea în cale: 
om, vită, copac. Când nu avea altceva, se bătea singur cu 
pietre şi îşi sfâşia carnea de pe el. Se zicea că gadarenii 
înadins îl păstrează, ca să le apere latura dinspre mare, pe 
unde numai neştiutorii îndrăzneau să se arate. Lumea intra 
în cetate pe porţile din răsărit. 

Adevărul era că nebunul nu putea fi biruit. Rupea 
lanţurile, sfărâma obezile, spărgea zidurile şi ieşea din toate 
închisorile, oricât de zăvorâte. Nimeni şi nimic nu i se putea 
împotrivi, sau popri. Aşa că trebuiseră să-l lase slobod, 
mulţumindu-se să-l abată în spatele oraşului, unde se 
întindeau străvechile cimitire. Aici îşi făcea culcuş în 
peşterile pline de oseminte, de unde hienele şi şacailii 


411 


fugeau spăimântaţi la apropierea lui. Ropotul tălpilor lui, cu 
călcâie tari ca de corn, îl vesteau ca nişte copite, de 
departe... 

Cel dintâi care ieşi sus, pe grind, fu Isus. Vestmântul alb 
luci trandafiriu în bătaia luminii, vestindu-l. Peste ţinut 
atârna însă o linişte somnoroasă. Cetatea petrecăreaţă 
dormea obosită ca după o abia sfârşita nuntă. Indată se 
prefirară după El şi  învăţăceii. Apoi, la îndemnul 
Învăţătorului, se alăturară, ceată, şi porniră printr-un ocol, 
de-a lungul zidurilor, să ajungă la porţile de miazăzi. 

Înaintaseră nici o sută de paşi în maidanul pustiu, când 
nu un urlet, ci o mie izbucniră din tot câmpul şi mai ales din 
cetate. Mii de suflări vrăjmaşe se dezlănţuiră să-i culce la 
pământ, aidoma viforniţei de pe mare. Ucenicii pricepeau în 
sfârşit că e aceeaşi împotrivire, acum pe uscat, a duhurilor 
rele, războindu-se să nu vină Isus peste ele. 

În faţa lor o peşteră îşi căscă pântecul şi, ca pe nişte 
măruntaie scârnave slobozi cu nesuferită duhoare la 
început parcă o mie de nebuni îndrăciţi, năvălind spre ei. 
Cu cât se apropiau, scădeau, la sută, la zece, într-o clipă 
rămaseră numai doi, care se topiră într-unul singur, 
năboind cumplit, ca o vijelie. Toate celelalte duhuri 
necurate se strânseră în el ca albinele zgândărite în fagur. 
El crescuse, se umflase îngrozitor, să le cuprindă. 

Ucenicii îşi pierdură firea. Spăimântaţi, fugeau să se 
ascundă pe după stânci, la adăpost. Isus, rămas singur, sta 
neclintit, aşteptând senin. Orăcăind, cumplitul nebun se 
apropia fulgerător să-l sfâşie... Ucenicii, cu capetele scoase 
de după pietre, închiseră cu groază ochii, să nu mai vadă. 
Ajuns la un pas de Isus, îndrăcitul se prăbuşi într-o adâncă 
metanie la picioare, zvârcolindu-se încleştat de zbătăturile 
ducă-se pe pustii, cu gemete şi icnete zgâlţâietoare... şi 


412 


rămase aşa... 

Isus întinse cu milă mâna peste zbuciumat şi, ridicându-şi 
ochii la cer, spuse tare: 

— Îţi poruncesc ţie, duh necurat, să ieşi din omul acesta. 

Pieptul încordat al netrebnicului slobozi un glas puternic: 

— Ce este între mine şi tine, Isuse, fiul lui Dumnezeu cel 
prea înalt? Ai venit aci înainte de soroc să ne chinuieşti? 

Ucenicii, auzindu-l vorbind, ca atunci cu furtuna, 
deschiseră ochii. Demoniacul, biruit, se zbuciuma la poala 
stăpânului lor. Atunci, prinzând inimă, unul câte unul se 
prelinseră din ascunzători şi-l înconjurară. 

Dar demonul se împotrivea, zbuciumând amarnic pe 
pătimaş... 

— leşi! Din nou îţi poruncesc, striga Isus asupra celui ce 
zăcea la picioare. Nu aştepta a treia poruncă! 

Şi un tunet îi însoţi cuvintele. 

Urmară alte vorbiri, unele neauzite, rămase ascunse, 
între Isus şi cel ce răspundea din pântecele uriaşului... Cei 
dimprejur nu prinseră şi nu-şi aminteau mai târziu decât 
frânturi... 

Bizuindu-se pe tăria numărului lor şi pe omenescul simplu 
în care se înveşmânta şi se purta Domnul, demonul se 
aşeză în înfruntare şi alese drama dialecticii. 

— Isuse, fiul lui Dumnezeu - făcu el, luând firul subţirimii 
mincinoase - tu care eşti aici pe pământ atletul Libertăţii şi 
nu îngădui nici un fel de asuprire, pentru ce pe noi, vii să ne 
prigoneşti până aici? Când tuturor oamenilor le predici 
slobozenie... şi îşi umfla glasul de argumente ca de o 
dreptate. 

— Oamenii au fost zămisliţi dintru început liberi, 
răspunse Isus scurt. 

— De ce acest privilegiu pe nedrept numai omului? 


413 


— Pentru că numai adevărul te face liber şi omul poate 
primi sau nu, după voie... Este unul dintre voi adevărat, 
măcar o clipă? Îndrăznească să se arate în fireasca lui 
înfăţişare. Înşelătorilor - tună Isus - de ce vă alegeţi 
totdeauna alte chipuri amăgitoare şi intraţi în vieţuitoare 
fără ştirea şi voia lor? leşi până încă este timp. Inainte de a 
schimba mânia mea omenească în aceea care v-a trimis în 
fundul iadurilor. 

Necuraţii se înghesuiau şi mai adânc în îndrăcit, să pună 
la cale alte vicleşuguri. 

— Te jur pe Dumnezeu, să nu mă munceşti, se milogea 
glasul tot mai slab din omul ce începea să se 
dezcrânceneze. 

— Dacă asculţi şi dai drumul îndată acestuia, te voi cruța, 
făgădui Isus, ca un stăpân bun... 

ŞI-I întrebă: 

— Care e numele tău pe pământ? 

— Doamne, de ce ne mai batjocoreşti întrebându-mă? 
răspunse horcăind insul. Tu ştii mai bine chiar decât noi 
numele, treapta şi dregătoria fiecăruia dintre ai noştri în 
câmpul răului. 

Şi se îndărătnicea să nu spună. Dar Isus nu-l slăbi. 

— Nu pentru mine te silesc, duh rău, să te dai pe faţă, ci 
pentru ucenicii mei aceştia, ca să te cunoască. 

— Dar numele nostru e taină, se jelui demonul. Nu-l 
putem pomeni. Cine îl află ne stăpâneşte... şi sunt oameni 
străini în preajma ta... 

— Tocmai de aceea vă poruncesc să vă destăinuiţi, ca să 
intraţi sub puterea lor... Nu mai întârzia... răspunde! 

Şi, în gând, ridică asupra duhului aspră ameninţare. 

— Legiune este numele meu; suntem tare mulţi, gemu 
demoniacul. Din trei locuitori ai cetăţii, unul cel puţin e sub 


414 


ascultarea noastră. 

Şi tăcu. 

Isus înălţă ochii la cer şi aşteptă sfat. 

— In ce chip vă ţineţi de ei? se plecă el iarăşi spre 
îndrăcit. 

— Doamne, iar ne chinuieşti? se văită demonul. Tu 
cunoşti dintru început amăgelile noastre. Ne-ai urmărit în 
cele mai ascunse şi ne-ai izgonit din cele mai tainice. Ne 
supunem ţie, nu ne mai dezgoli în faţa altora, se ruga cu 
spume îndrăcitul. 

— Trebuie, poruncea Isus... De data asta vreau să vă ştie 
şi aceştia ai mei. Vor învăţa să vă desluşească şi vor 
deprinde să vă alunge. Spune! 

— Pentru gadareni luăm chipurile porcilor, suflă abia 
auzit demonul. 

— Cum? Lămureşte! 

— Zi, noapte ne amestecăm printre râmătorii crescuţi de 
oameni, luându-le înfăţişarea. Nălucile noastre nu se 
cunosc din porci adevăraţi. Aşa că ne aflăm necontenit între 
cei ce-i cresc şi-i mănâncă. Şi, când vrem, intrăm în ei. 

Mărturisirea ieşea cu mare caznă, odată cu demonii, care 
veneau până la gura scălămbăiată, bolborositoare a 
pătimaşului, ca repede să se înghită iarăşi înapoi. Demonii 
se buluceau astfel din pântecele zvârcolite la dinţii 
scrâşniţi... Şi, îndărătnici, nu ieşeau. 

Lupta cu duhurile se prelungea din voia şi cu îngăduinţa 
lui Isus, care da astfel ucenicilor învăţătură cum să lucreze. 
Dar demonii nu înțelegeau asta. Ei se credeau încă tari şi se 
agăţau de măruntaiele îndrăcitului, nădăjduind ca, până la 
urmă, totuşi să rămână. 

— lată, priviţi - şi Isus arătă ucenicilor pe uriaşul muncit 
ca de durerile facerii. Intre nenumăratele blesteme cu care 


415 


sunt loviți dracii, în frunte stă prostia, lipsa de pricepere. 
Uitaţi-vă la acesta, care nu ştie de cuvânt! 

Şi Isus se încruntă şi dete o poruncă tainică. Cuta mâniei 
dintre sprâncene i se adânci şi luă semnul formidabil al 
literei Tau. 

— Doamne, nu ne trimite în gheena focului, se rugă biruit 
legiunea, citindu-i gândul. Ne-am deprins cu apa... 

— Atunci ce să vă fac? întrebă îmblânzit El. 

— Lasă-ne să intrăm iar în înfăţişările noastre obişnuite şi 
ne întemniţează în fundul mării... 

— Bine, se învoi stăpânul... Prefaceţi-vă iar în porci, dar 
să nu vă amestecați cu cei adevăraţi, ca să nu se ia după 
voi. Osebiţi-vă aparte nălucirile şi aruncaţi-vă în mare... 

Intr-un ultim spasm demoniacul se zvârcoli cumplit şi, cu 
o cruntă opintire, îi vărsă afară din măruntaie. 

Se făcu o nespusă groază; oamenii adulmecară, priviră 
fără ochi nevăzutul. Oroarea le zburli perii şi pielea. Dinţii le 
clănţăniră ca de un îngheţ subit. Făceau experienţa 
transcendentului, într-un fel de extaz negru. Starea ajunse 
nesuferită, nu mai putea dura... Isus făcu semn spaimei să 
plece. 

Se iscă, pe loc, iarăşi, o vijelie ce se îndrepta spre malul 
unde păşteau turmele. Vârtejul pătrunse în ele şi din 
vălmăşagul lor se alese la două mii de porci, ce se rupseră 
turbaţi din gloată şi, ca la o comandă întunecată, se 
repeziră în mare, unde pieiră. 

Paznicii care văzuseră toate, fără să priceapă, o luară la 
fugă înspăimântați, să ducă vestea nenorocirii în cetate. 

Isus se plecă asupra omului, care acum dormea ca un 
copil, şi îl apucă de mână. Uriaşul deschise ochii, zâmbi şi 
se ridică senin. Dar, privindu-se, singur se ruşină de 
goliciunea lui. 


416 


— Prietene - îl mângâie Domnul - vino de te curăţeşte! 

Şi, luându-l cu dânsul, îl cobori la țărm, unde-l spălară 
învăţăceii. 

— Doamne, să-l botezăm după rânduiala lui loan? 
întrebau ei. 

Isus îi opri, spunându-le că n-a sosit încă vremea... Aşa că 
îi rânduiră părul şi barba, din care faţa ieşea acum limpede 
şi împăcată, şi luară tina şi necurăţeniile de pe el. Omul se 
supunea de bună voie şi sfios la toate, dar se simţea grozav 
de stingherit şi îşi acoperea mereu cu mâinile goliciunea... 

Isus îşi scoase atunci hlamida lui albă şi i-o întinse. 

— Ce faci, rabi? ţipă la El luda... E nouă... Abia ţi-am 
cumpărat-o... De unde bani să-ţi luăm altă? 

Isus se opri şi-l privi lung. luda se mai îmblânzi. 

— Tu ştii ce scumpe sunt vestmintele din in, cercă el să 
se îndreptăţească... Şi nu vezi, peste alte toate, că nu i se 
potriveşte? 

— Atunci tu, care eşti voinic şi spătos, scoate-ţi tunica ta 
largă şi dă-i-o... 

— Şi eu cum să rămân? 

— Cum se cuvine unui pescar, în cămaşă. 

— Dar nici straiul lui luda nu poate să-l încapă - luă Petre 
partea ucenicului înfruntat. Asta este de patru ori mai mare 
decât mine. 

— Tu eşti încă un pitic, Kefa. Când vei creşte cum 
nădăjduiesc eu, ai să întreci de mii de ori pe acest uriaş 
părelnic. 

— Doamne - se amestecă altul - cred că nu l-ar înfăşura 
bine nici chiar pânza cea mare a corăbiei noastre. Uită-te la 
e|!... De ce zici că-i numai părelnic? 

— Să vedem, zise Isus. 

Şi, fără să mai aştepte, îmbrăcă chiar El cu hlamida sa pe 


417 


vindecatul ce se întristase. 

Sub privirile uluite ale învăţăceilor, omul intră şi se potrivi 
pe măsura vestmântului, turnat întocmai pe el, ajuns la 
statura firească a celor dimprejur. Apoi Isus începu să-şi 
dezlege sandală... 

— Rabi! strigă loan... şi smucindu-şi încălţămintea, 
îngenunche şi o trecu la picioarele omeneşti ale miluitului 
cu minune, care primi fără împotrivire... 

In acest timp cetatea se trezise de zvonul întâmplării. O 
ceată zgomotoasă, în frunte cu păstorii necăjiţi, se îndrepta 
spre țărm. Se auzeau vuiete de glasuri. Isus ieşi iar pe 
grind, în întâmpinare, cu stolul ucenicilor după el, să 
vorbească mulţimii. Dar gadarenii nu veneau să-l asculte. 
Soseau, înarmaţi cu săbii şi sulițe, asmuţiţi de păgubaşi 
pentru paguba pricinuită. Ucenicii o sfecliră. 

— Rabi, repede... Vino, să fugim la corabie! Ne urcăm în 
ea şi, până să ne ajungă aceşti noi nebuni, ne depărtăm în 
larg, se ruga Petre. 

Isus nu se mişcă. Aştepta... Ceilalţi, ruşinaţi, se deteră în 
dosul lui... Gadarenii crezură că se pregătesc de împotrivire 
şi-şi domoliră năvala, oprindu-se la oarecare depărtare... 
Din ei se desprinse o solie care veni până la streini... Dar 
când dădură cu ochii de îndrăcit stând cuminte la picioarele 
lui Isus stătură înfricoşaţi şi chemară pe toţi ceilalţi, care se 
îngrămădiră în jurul omului cu înfăţişare de zeu, la poala 
căruia se închina fiorosul nebun. Cei ce-l cunoscuseră gol, 
păros şi sălbatic, aşijderi fiarelor, se minunară şi împinseră 
înainte pe arhontele cetăţii să-l cerceteze. Cârmuitorul nu 
întâmpină nici o greutate şi nici o nedumerire ca să se 
încredinţeze că el este acela, dar cel dinainte de patima 
îndrăcirii. Tămăduitul povesti în auzul tuturor cum a fost 
mântuit şi rugă pe toţi să mulţumească celui care totodată 


418 


curăţise întreg ţinutul de demoni. Isus îl lăsă să vorbească, 
zâmbindu-i. 

— Cetăţeni - le spunea pe greceşte fostul îndrăcit - se 
cuvine să primim nu numai cu cinste pe acest Ilzbăvitor al 
nostru şi să-l răsplătim cu laude, ci chiar să-l rugăm să 
rămână la noi. Să-l găzduim în cel mai măreț palat al 
nostru, ca pe un zeu bun, care să ne ocrotească şi să ne 
cârmuiască. 

La auzul acestei propuneri, arhontele, până atunci 
cuprins de un fel de moleşeală, sări treaz, şi cu el mulţimea. 

— Cum să-l vârâm în cetate? Pe acest păgubitor 
îndrăzneţ al nostru? Să ne pricinuiască alte stricăciuni şi 
mai întinse? Nu ne e de ajuns nenorocirea cu înecarea 
porcilor? Puterea şi minunile lui nu ne sunt priincioase... 
mai degrabă nefaste. 

— Aşa e, aşa... strigau cu toţii. Cine ne despăgubeşte de 
turmele pierdute? 

Şi se ridicară cu ameninţări. 

— Staţi! strigă fostul demoniac, căruia i se desluşeau 
acum toate. Voi nu ştiţi. 

Dar gloata îl acoperi cu huiduieli, înăbuşindu-i glasul... 

Isus tăcea. De departe, el vedea şi auzea cum, dându-se 
peste cap în bulboanele apelor, duhurile osândite se 
veseleau de păţanie, spunându-i: 

„Vezi, Doamne, ne-ai alungat dintre ei degeaba. Au fost, 
sunt şi rămân tot atât de răi şi îndrăciţi chiar fără noi”. 

Dezbăratul de draci îşi frângea mâinile, rugându-se 
pentru omenie şi recunoştinţă... Dar gloata neînduplecată 
înconjură pe cei treisprezece, punându-i ea poprire. Unii 
trimiseră după legionarii romani care să-i ridice şi să-i 
închidă până se face ispaşă; altora le părea rău de 
înzdrăvenirea nebunului şi se plângeau că nu are cine să le 


419 


mai păzească cetatea în latura mării. În aşteptarea 
legionarilor, gloata se domoli puţin şi vindecatul putu vorbi. 

— Inălţate cârmuitor, întreabă pe pretorul cetăţii dacă s-a 
petrecut vreun rău sau vreo nelegiuire noaptea aceasta în 
cetate... 

Pretorul nu era de faţă, dar mulţi mărturisiră că, în 
adevăr, nu se întâmplase nici o bătaie, nici un omor, nici 
măcar un viol. Chiar cei mai zurbagii dormiseră liniştiţi în 
casele lor. Ceea ce era un lucru de pomină, căci în orice 
noapte se socoteau până la zece omoruri şi tot atâtea, dacă 
nu îndoit, hoţii, spargeri, ucideri şi nenumărate 
neorânduieli. 

— Credeţi voi oare că acest răgaz în cetate a fost rodul 
întâmplării? strigă miraculatul. E tot lucrarea 
îndumnezeitului bărbat care m-a mântuit. Demonii toţi, care 
au avut de furcă toată noaptea cu El, au ieşit din voi să se 
războiască împotrivă-i şi v-au lăsat liberi. Din pricina 
aceasta a dormit cetatea liniştită. Aşteptaţi să vedeţi 
noaptea următoare! 

Norodul asculta învălmăşit, pus mereu pe răzbunare. 

Isus citea în ochii nedumeriţi ai învăţăceilor rugarea, 
imboldul să vorbească  rătăciţilor, să-i câştige, să-i 
răpească, aşa cum înflăcăra mulțimile Iudeii, care apoi îl 
ascultau şi-l urmau fericite. El încă pregeta. Işi plimba 
privirile de la turmele de porci, ce păşteau singure şi 
paşnice, la turma de oameni tăbărâţi asupră-i, sub 
cârmuirea porcarilor mărfari, împotriva lui... şi se gândi la 
cuvântul Tatălui, cu care îl împuternicise când îl trimisese în 
lume... „Nu zvârli mărgăritare înaintea porcilor”. O imensă 
tristeţe îl umplu, cât nu mai încăpu nici dispreţ. Işi ridică 
numai mâna şi le spuse atât, privindu-i ca pe valurile 
răscolite ale mării: 


420 


— Pace vouă! 

Arhontele,  clătinat de mărturisirea celor ce-i 
descoperiseră desăvârşita linişte din cetate noaptea trecută 
şi de gestul atotputernic al păcii Domnului, se alină. Se 
plecă şi se sfătui cu câteva ajutoare, apoi grăi către 
vinovaţi: 

— lată... Ne-aţi făcut mari neajunsuri, însă, fiindcă sunteţi 
streini, nu vă osândim. Vă iertăm de data asta. Dar să ieşiţi 
numaidecât din ţinutul nostru şi să nu mai călcaţi niciodată 
în tărâmul Gadarei şi al gherghesenilor. 

Şi cum i se păru că izgoniţii ar avea de spus ceva, 
adăugă: 

— Minunile şi binefacerile voastre nu ne trebuie, sunt 
păguboase. Mulţumiţi-vă că nu vă dezbrăcăm, nu vă luăm 
corabia despăgubire şi pe voi robi. 

Isus făcu un semn de învoire. Şi ucenicii se urniră a 
plecare. Dar gloata se arătă nemulțumită... Se împărțea: 
unii se alipeau la hotărârea cârmuitorului, alţii, gârbiţoşi, 
cereau pedepsirea. Dar arhontele nu slăbi şi cu poruncă 
tare dete vinovaţilor drumul... Ceata se rândui să coboare, 
cu Isus cel din urmă, ca o pavăză în spatele ei. 

— Doamne! strigă deznădăjduit, ţinându-se după EI, omul 
din care scosese demonii, Doamne, nu mă părăsi. Indură-te. 
la-mă cu tine. Te voi sluji cu înmiit mai multă credinţă decât 
slabii, fricoşii servitori care te înconjoară acum. 

Isus se întoarse, se opri şi-l privi cu dragoste. Lui luda i se 
păru că învățătorul s-ar îndupleca. 

— Rabi, noi nu avem hrană nici măcar pentru noi, dar 
încă pentru pântecele căpcăunului ăstuia. Ne întoarcem cu 
corabia hârb şi pungă goală. 

— Punga este inima ta, demone, îl înfruntă domol Isus. 

— Dar n-ai spus tot tu că nu iei pâinea din gura fiilor ca s- 


421 


o dai câinilor? i-o întoarse ucenicul. 

— Atât ai priceput tu? îl mustră Domnul. Vai ţie, dacă ai 
crezut că e vorba despre mâncare! Ascultă, omule, se 
întoarse el spre rugătorul care i se aruncase în genunchi. Tu 
nu mă poţi urma. 

— De ce, Doamne? se văită nenorocitul. 

— Fiindcă nu eşti din neamul lui Israel. N-a sosit încă 
vremea, cum văzuşi, când să intre sub ascultarea mea şi 
neamurile străine. Deci întoarce-te liniştit la ale tale. lată, 
te pun staroste peste păstorii din Gadara şi tot Decapole... 
Şi vor fi cum vrei tu, turme de vite, sau dacă crezi în 
minune, turme de oameni. Tu să le păzeşti să nu se mai 
apropie duhurile rele, să intre în ele. Demonii au acum frică 
de tine... Gadareni, spuse el tare către gloata care-l ascultă 
uimită - vă făgăduiesc că sub oblăduirea acestuia nu numai 
că nu vi se mai pierde vreo vită, dar în scurtă vreme în paza 
lui turmele vor rodi înzecit. Şi, dacă vreţi, şi sufletele 
voastre. În felul acesta el va înapoia cu dobândă tot ce 
vouă vi se pare că aţi jertfit pentru mântuirea lui. 

Făgăduiala fu rostită cu atâta tărie de încredințare, că 
pătrunse inimile lacome ale păgânilor, care se alinară la 
gândul câştigului. 

— lar tu, bărbat acum întreg la trup şi la minte - grăi El 
vindecatului - vei sta, ca alt soi de ucenic al meu, colindând 
cu turmele la păşune, să vesteşti în acest pământ întunecat 
cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu şi să mărturiseşti pururea 
mărirea lui. N-ai teamă! Gândeşte-te numai la mine şi vei 
birui!... Eu voi fi mereu cu tine. 

Mulțimea, care se îngrămădise iar peste ei, se dete lao 
parte, lăsându-i să coboare încet la corabie, care să-i treacă 
înapoi, acolo unde-i aştepta norodul necăjiţilor lui Israel. 

Dar, înainte de a pune piciorul în navă, ucenicii îşi 


422 


scuturară sandalele, izbind tălpile de pământ, în semn de 
osândă pentru cetatea ce-i alungase. 


sâmbătă, 16 iunie, Buclureşti] 


423 


TOIAGUL MINUNILOR 


DIMINEAŢA ÎŞI RIDICA PRORA albă într-un cer amar şi 
pânzele aurorei, umflate de vântul zorilor, vibrau lin pe albii 
de cleştar. Moise, purtând toiagul minunilor ca pe o osândă, 
urca făr' de razim muntele morţii. Năvalnicul profet fusese 
pedepsit să nu intre în pământul făgăduinţei, fiindcă la 
Meriba lovise stânca în loc să-i vorbească. Şi-acum, 
ostracizat din împlinirea visului, trebuia să moară la pragul 
Chanaanului. El, care oriunde mergea târa lumea prin 
nisipul pustiului ca o poală după el, suia singur. 

| se îngăduise să privească numai de departe ţara tuturor 
râvnelor. Dar, de la piciorul muntelui în zarea care venea cu 
albă grabă, nu se vedea decât un pământ scofâlcit şi 
ciolănos, fără orizont dumnezeiesc. Cum îl închideau limbi 
de hăţişuri şi cozi de mare, profetul îşi întoarse ochii de la 
el. În urmă-i hăiau băietani cu capra, luându-şi merinde şi 
fluiere cu doine în sân. „Tot un fluier am fost şi eu în 
mâinile poporului ales” - îşi spunea el. „M-am scobit tot, am 
zvârlit afară măduva iubirii de sine, ca văzduhul întreg, 
plinătatea de pretutindeni să mă umple. Gol de mine m-am 
dat lor. Pe douăsprezece găuri tăiate în sufletul meu, cele 
douăsprezece triburi şi-au plimbat degetele grele de dureri 
şi păcate”. 

Urcând necontenit, trecuse la amiază dincolo de marile 
aşezăminte ale pădurii, cu umbre de templu păgân. leşise 


424 


în lumina de piatră a muntelui, unde un vultur uriaş îşi 
desfăcu înaintea lui aripile ca două crengi de palmier. 
„Vulturii îşi înnoiesc tinereţile când ajung suta de ani. Pe 
noi, Doamne, ne îngrădeşti cu ţarc îngust de ani, lăsându- 
ne o singură prelucă!, moartea. Cine va putea odată trece 
în om nemurirea ereditară, cea agonisită din tată în fiu? Eu 
nu pot fi acela, eu, omul lui Dumnezeu. Dar un fiu?” 

„Nu mă cunoaşte moartea” - îşi mai spunea el. „De ce ar 
veni la mine?” se mai întreba el, tulburat. „Nu poţi avea 
atingere cu ceva decât luând cunoştinţă despre el. Însuşi 
Dumnezeu, supremul necunoscut, a trebuit să mi se arate. 
Şi am trăit mai departe. Să fie ceva mai presus, mai 
necunoscut decât el, a cărui atingere să nu o simt decât în 
clipa când nu mai sunt? Moartea ar fi un lucru pidosnic, 
care contrazice pe Dumnezeu. Nu, nu poate fi moartea.” 

Tristeţea, ca o seară timpurie, îl adumbrea în plinul 
amiezii, făcându-l să nu simtă diafana povară a căldurii. 
Sufletul căuta, în  mâhnitele-i  limpezimi  lăuntrice, 
întunecate puteri de împotrivire. 

„Ce coajă amară e viaţa, chiar când inima nu-i un cheag 
de lumină dulce... Nu-i mai bine oare să se spargă?” - îşi 
spunea el, îndoielnic. „lată, alunecăm învârtindu-ne pe 
cercul zilelor, ca umbra pe aria stearpă a ornicului de 
pământ. Ceva stă neclintit. Dar noi alunecăm cât e soare 
peste nişte semne stranii, şi când vine umbra ne ştergem.” 

Meditaţia elegiacă îl însoţi până aproape de vârful 


1 1. poiană mică de pădure. 2. loc cultivat înconjurat de o pădure sau 
de un teren sterp. 3. loc nesemănat, rămas în interiorul unui loc 
semănat. 4. (înv.; în forma: preloacă) teren despădurit, arat şi pregătit 
ca ogor. 5. izlaz, imaş. 6. luncă, crâng, zăvoi. 7. vale îngustă, vâlcea 
înfundată. 8. spărtură, despicătură, gaură; scobitură, loc prin care se 
scurge apa. 9. (în forma: prilucă) crestătură făcută în piciorul de sus al 
prispei. 10. staul pentru oi. 

425 


muntelui şi îl părăsi. Şipotul unui şarpe verde curse o clipă 
rece, prelins pe cărare; neaşteptata grijă de poporul lăsat 
singur îl trezi. Profetul se întoarse cu faţa către pustie. Jos 
se închipuia ca o tabără de păsări migratoare gata de ducă, 
şi el, pilotul, lipsea din capul unghiului, surghiunit în 
înălţimi. O lacrimă alunecă şi-i ospătă buzele cu sare. 
Profetul, cu ochii la pata fremătătoare, poposi îndelung. Fu 
ca o staţiune în urcuşul unui calvar. Toiagul îi căzu din 
mână, mai greu ca un buştean de cruce. Era osândit la 
moarte, dar nu-şi înţelegea nicicum vina. Pângărise toiagul? 
Nedreptăţise piatra, care, nevinovată, ridicase plângeri la 
cer? Dar auzea încă strigătele înteţite ale răzvrătiţilor, 
tipetele femeilor, scâncetul copiilor însetaţi. Trebuia să 
creeze apa. Apă grabnică, din piatră seacă, făcută cu 
minuni. Şi a izbit cu iuţime piatra ca pe un chiabur zgârcit, 
să-şi dezlege băierile pungilor doldora. Ca sub o junghiere 
de cuţit, a fost un zbucnet, un himn de ape reci. Le auzea şi 
acum aievea gâlgâitul; le vedea iezuirea în faţa taberei din 
Meriba. Gloata, în patru labe, ca un câine uriaş, lipăia apa 
care-l costase pierderea pământului făgăduinţei. 

E drept că lovise cu sete şi mânie, deşi primise poruncă 
numai să grăiască. Dar când, pentru ascultarea oamenilor, 
avea nevoie de vargă, mai putea sta el la vorbă tocmită cu 
gresiile? Toată ştiinţa lui despre lume, toată deprinderea lui 
de cârmuitor îi împinseseră mâna către lovire. Poate că 
piatra era o piatră ascultătoare de cuvânt... Dar cu ce a 
greşit el? Toiagul lui nu era de lemn, era idee concretizată, 
gând înfăptuit în creier, scăpat ca dintr-o temniţă a forţelor. 
Toiagul era cuget strămutat în faptă, gând tare luat în 
mână cum ai ridica o vargă să izbeşti lumea pentru 
îndreptare. Lemnul noduros era ulucul pe care se descărca 
gândul zămislitor. De aci virtuţile-i magice, puterile-i 


426 


extraordinare. Cu el, odinioară, sub cerul fanatic al 
Egiptului, bătuse marea, care se despărţise, blestemându-şi 
apele sacre. Valurile se sleiseră în două maluri uriaşe, 
lăsând în spărtura lor o chingă de nisip umed, pe care, cu 
tălpile înfierbântate, să calce pelerinii idealului. Gândul 
zvârlit jos se preschimbase în balaur înghițind şerpii 
vrăjitorilor la picioarele lui Faraon. El ucisese pe toţi întâii 
născuţi ai marilor necredincioşi, ca trăsnetul pe cei 
adăpostiţi sub frunzişuri înalte. 

De ce să nu izbească şi de data aceea piatra avară, aşa 
cum lovise totul în cale pân-atunci? Nu tot acest gând din 
toiag îl îndoia în arc cu care săgeta din zbor vedeniile 
viitorului? Cu el smulsese secoli din jugul vremii, şi-i 
storsese de faptele dumnezeieşti pentru noua eternitate, 
cartea facerii, începutul lumii... Se adânci acum cu gândul 
înapoi, cum îi sunase odinioară numele Domnului, ca o 
auroră a auzului, în Sinai. Da, la începutul lumii, ca şi la 
începutul său propriu, a fost un Dumnezeu, aşa cum la 
zămislirea pomului a stat sămânţa. Dar cine mai caută 
sămânță în haosul rădăcinilor, după ce se înalţă tulpină? 
Dumnezeu stă acum sus în roadele crengilor noastre, şi ale 
lui erau fără de moarte, atârnate de gând, toiag pur al 
minunilor. Ce alt element ar fi putut străbate în inima 
cremenelor, prin milioane de ani împietrite şi răpind pietrei 
atomi de oxigen şi hidrogen, să-i recombine într-o clipă în 
alt chip, sinteză cu chip de apă? Gândul lui a bătut cu toiag 
puternic la porţile stâncilor, dându-le într-o parte; acolo, 
intrat ca un magistru stăpânitor în vastul laborator al 
naturii, el a plămădit mană şi foc, şerpi şi apă. 

Dar profetul nu înţelegea că gândul omului, oricât de 
mare, e singur şi gol, ca un toiag. Toiagului trebuie să-i pui 
un vârf spiritual şi să-l prefaci în steag - care să nu 


427 


lovească, ci să cheme lumea slobodă sub el. Toiagul lui era 
numai al minunilor. Dar minunea e o simplă schimbare, o 
trecere răsturnată de la o formă la alta. Gândul poate 
schimba aceeaşi materie în fel şi chip, aşa cum face ştiinţa 
vrăjitorilor şi învăţaţilor, minuni stătătoare pe loc - joc de 
atomi şi de echilibru de forţe. Minuni, izvoadele 
începătoare, sunt stânca şi apa. Eterna realitate se arată 
numai spiritului, nerezemată pe nimic, dincolo de orice 
cuget, cât de tare şi înalt ar fi el. Încercând vremurile, către 
acest spirit voise Dumnezeu să ducă pe Moise, poruncindu-i 
să folosească nu toiagul, ci cuvântul, duhul, nu mintea 
raţională. Dar el nu înlesni venirea vremii spiritului făcut 
cuvânt. El era încă omul bătăii cu toiagul. Spiritul sfânt nu-şi 
găsea întruparea în el şi tăcea. Moise nu vorbise, lovise, 
trădase intenţiile divine. Trebuia să moară afară din 
Chanaan, cu generaţia bătăii, cu care, ca-ntr-o minune, 
trecuse de la clădirea piramidelor la clădirea unui popor. 

Vremea da în lături şi se boltea deasupra lui într-un gol 
de eternitate. 

Se lăsa seară târzie. Profetul se sculă, cupola cerului 
părea un schit uriaş de iacint închis care-l aştepta. Departe, 
răstignit pe zări, apusul murea împuns în coaste cu sulițe 
de raze. Venea, îmbelşugată-n vânturi, aroma pustiei, şi-n 
aurora morţii Moise ridică ochii spre Dumnezeu. Dar acolo 
sus îl aştepta, îngrozitoare, neagra pronie a morţii. 


428 


BUNA VESTIRE 


FECIOARA SE TREZI CĂTRE A TREIA strajă a nopţii, în 
cântecul privighetorii. 

Coborând încă uluit din vis pe clătinate punți de somn, 
sufletul ei amesteca impresiile. Intâi se făcea că sunetele 
îmboboceau pe vrejul răsucit al unui viers, aci urcător şi 
agăţat în slavă cu cârcei de triluri, aci căzând în hohote 
albe şi-n ciorchini de suspin... Apoi i se năzări că se află 
printre viermii ei blânzi, pătuliţi în dud... Unul îşi ţesea 
gogoaşa din mătasea aeriană a melodiei şi se-nchidea, 
nevăzut... într-o pâslă de cântec. Auzul harnic al fecioarei 
destrăma şi torcea borangicul cristalin al cântecului. 

Când îşi dete seama că pasărea cânta aievea podobia 
luminii, sări la fereastră. 

Dar acolo, în răsărit, nu se ivea volbură de flori... 
Pântecele alb al zorilor, îngreunat de mister, se zbătea în 
chinurile unei uriaşe zămisliri. Carnea cerului se zbârcea şi 
se întindea, în dureri, cutreierată de freamăte, scuturată de 
fiori. Însă ţipătul alb de uşurare al dimineţii întârzia şi 
pruncul luminii nu zbucnea pe lume în pâraie de sânge 
ceresc. 

Deodată, lăsând fecioria dimineţii neatinsă, Soarele 
însuşi se află în odăiţa logodnicei consacrate. Arhanghelul 
sta în faţa ei, întruchipat de seninul tot. Coborâtor din slăvi 
el pătrunse prin geamul neviolat. 


429 


Şi totuşi, afară, atins de vijelia fără vânt, plopul îşi îndoia 
ţâşnetul verde, ca o coloană de frunze lichide repezită în 
sus şi curbată de legile căderii. Moile cataracte de foi ale 
palmierului se zbăteau spăimântate. Genele zorilor, lungi şi 
negre, se lăsară la loc peste ochii închişi. Roata crugului se- 
ntoarse cu o spiţă înapoi şi peste lume atârna un amurg 
îngânat. Numai trupul fecioarei se lumină de toată lumina 
înăbuşită în zări. 

Voievodul cerului aducea în mână o veste: floare, sau 
stea cu raze de mireasmă? Ea lucea ca un crin de apă 
sfinţită, în chipul unui lotus cu petalele-n cruce, cum urcă 
din inima iezerelor sacre. 

Fecioara căzu în genunchi şi adoră. Semne ale unei 
uriaşe amintiri îi spintecă sufletul deşteptat: odinioară, când 
deschisese ochii întâi, zărise acelaşi chip, în rai. 

Bucură-te, fecioară! grăi Solul, întinzându-i crinul albei 
nuntiri. La lumina mâinii arhanghelului ea îşi strevăzu 
carnea, în care mijea de pe acum aurora unei imense 
dureri. Dar pe loc bucuria o  înăbuşi.  Arătarea 
dumnezeiescului trimis fu mai covârşitoare ca glasul 
legiunilor de demoni ai suferinţei urlând la un loc... 

Prin însăşi fiinţa lui, prinţul cerului cânta lauda bucuriei, 
acatistul Bunei Vestiri. Bucură-te, fecioară!... Bucuria e mai 
presus de durere, cum e raiul mai presus de iad. Durerea e 
turnată în carne, înfiptă în os... Bucuria, nepipăită nicăieri, e 
pretutindenea în tine întreg: nu te bucuri numai cu un 
deget. Durerea alunecă din afară, şarpe hrănit cu spaţiu şi 
adăpat cu timp. Bucuria creşte din lăuntru, zămislită ca un 
prunc viu, şi-ţi umple fiecare celulă de osanale. Bucuria e 
minunea cea mare, neştiută şi nefolosită. Neîndemânatec, 
omul o mânuieşte cum ar folosi un car, când ea este 
unealtă de zburat. Pentru cine ştie, ea-şi deschide aripile, 


430 


sus... Mântuitorul însuşi se va sui la cer nu prin durerea 
îndurată, ci prin bucuria jertfei... 

„„Sfetnicul sfântului sta cu mâna întinsă... Logodnica luă 
floarea şi şi-o puse în piept, în freamătul bucuriei 
universale: lumea trăi atunci un timp virgin de orice alt 
eveniment. 

Răsadul dumnezeiesc se prinse. Căci era floarea 
preursită, lotusul, care se plăsmuieşte adânc, în sânul 
lumilor de tină, dar care se smulge nomolului şi se-nalţă 
deasupra apelor. Rupându-se, târăşte ca o ancoră lutul 
încleştat în rădăcini. Aşa avea să se înalțe, după gestaţia 
pământească, germenul spiritual împlântat în umanitate. 
Floarea slobodă, desprinsă din cătuşele pământului, ancoră 
din cer, se va ridica uriaşă din străfund, biruind oceanul 
gravitaţiei universale a păcatului, târând deasupra apelor 
existenţei trecătoare, la lumina creatoare, lumea. 

Atotpreştiutorul înger privea uimit  transfigurarea 
fecioarei... Înaintea lui şedea acum, măreaţă, însăşi creaţia 
plastică universală, Eva cosmică, mireasa duhului 
zămislitor, adorabilă. În orbitele ei ardeau luceferii spaţiului 
şi, adunaţi acolo, toţi îngerii cerului îi zâmbeau din ochii ei... 
Sânii cu sfârcurile de Sori erau străbătuţi de fluviile căilor 
lactee, alergând să hrănească rodul. Prin vinele ei alerga, 
cu globulele miliardelor de aştri, un sânge stelar, exilat 
până-n călcâiele cosmosului, muşcate de haos... In carnea 
ei de stele palpitând de toată tinereţea veşniciei, dădeau şi 
ieşeau toate porţile vieţii deodată. 

Arhanghelul se închină şi porni înapoi... 

La fereastră, o pasăre, solidară cu eternitatea ce-şi 
deschisese arhivele, profetiza, pândind imensul zbucnet al 
răsăritului ţinut în loc. 

Fecioară, îngenuncheată, răsfrângea extazul radios al 


431 


răsăritului lăuntric, în care Arhanghelul bucuriei, cu mâna 
întinsă, se afunda lin. Cu cât se depărta, cu atât năprasnica 
mărime a femeii scădea, până ce ajunse la măsura 
obişnuită omului pe lume. 

Atunci, o perdea de lumină orbitoare căzu greu între 
lume şi el. 


432 


MÂNTUIREA SMOCHINULUI 


IOAN, ILUSTRUL APOSTOL ŞI MARTOR al lui Hristos, ieşise 
din peştera unde sub dictarea îngerului  alcătuise 
Apocalipsa. 

Rămăsese cea mai înaltă autoritate a creştinilor. După 
răpunerea lui Pavel de sabie şi răstignirea cu capul în jos a 
lui Petru, el era piscul unde mai poposeau vulturii. 

Sus pe-o stâncă, la malul prăpăstios al mării, el desluşea 
acum  învăţăceilor viaţa şi învăţătura Mântuitorului. 
Amestecaţi tineri cu bătrâni, unii în picioare, îl ascultau 
numai. Alţii, mai sârguitori, aşezaţi jos, scrijeleau pe tablete 
ceruite sprijinite de genunchi mărturiile. Pe înalta ariditate 
a peisajului pâlcul lor ţinea locul unei dumbrăvi cu umbre 
lungite de apus. Vântul larg le flutura mânecile vestmintelor 
colorate, ca pe nişte crengi de finic. Uneori, ca sub trecerea 
unui suflu, se înclinau fără împotrivire la cuvintele de vijelie 
lăuntrică ale sfântului. 

In dosul lor, marea îşi urca fundalul, luându-i cu ea până- 
n cer. 

Încet, ostrovul Patmosului se umplea ca de un duh de 
pulberea cu irizări întunecate a serii. Departe, apele conabii 
ale Egeei se jucau cu hore de spume şi nori de pescăruşi în 
jurul Sporadelor. Şi ochii evanghelistului, pescar odinioară, 
în care se oglindiseră iezerele sacre ale Ghenezaretului, 
sclipeau de focul amintirilor. 


433 


Printre oaspeţi se aflau, stând de-o parte, câţiva sofişti, 
retori şi un poet din Atena, curioşi de oameni şi filosofii noi. 
Unii din ei se priveau din când în când cu uimire şi îşi 
zâmbeau. Nu se aşteptau la atâta frumuseţe şi poezie 
strânse într-o simplitate de linii drepte. In rigoarea ei, 
morala pe care o auzeau era de o limpezime geometrică. 
Senină şi totuşi adânc omenească. Cu unghiurile deschise 
spre infinit, le mergea drept la inimă, fără să părăsească 
drumurile raţiunii. 

Poetul a admirat îndelung, plecat pe bogăţia de ecouri 
ce-i stârnise în suflet, pilda cu păsările cerului, care nu ară, 
şi crinii câmpului, care nu ţes. 

Urcând cărările suvenirelor pe urmele Domnului său, 
propovăduitorul ajunse pe coastă unde sălăşluise smochinul 
mincinos. În puţine cuvinte, el istorisi întâmplarea cu pomul 
neascultător pe care mânia învățătorului l-a pedepsit cu 
uscăciunea, dedicându-l focului: de departe făgăduise cetei 
înfometate roade, şi nu se ţinuse de cuvânt. 

Şi loan vru să treacă uşor, fără lămuriri, către alte 
descoperiri. Dar poetul Aristobul îndrăzni să-l oprească. 

— Omule, pentru ce a făcut maestrul tău aceasta? 

— A săvârşit o minune, spre a dovedi un adevăr, 
răspunse apostolul. 

— Cum asta? Spuneai că nu era vremea rodului. 

— La cererea stăpânului nostru, pomul ar fi putut 
răspunde cu minunea rodirii. Nu s-a înduplecat... Atunci, 
Mântuitorul l-a silit la cealaltă minune, a uscării pe loc... 

— Mie mi se pare o crimă, rosti grav sofistul. Minunile nu 
sunt dovezi... 

— De ce nu? - se întoarse poetul. Unele sunt frumoase... 

— Pentru că nu sunt logice. Şi sofistul îl privi chiorâş. 

Tânărul roşi încurcat. 


434 


loan îi sări în ajutor: 

— Dar silogismul vostru nu este tot o minune? A minţii... 

Străinii îl priviră uimiţi. 

— Da, urmă loan. Chemaţi în judecată noţiunile şi 
argumentele, le cereţi roade şi le confruntaţi. Dacă nu 
răspund bine, cad uscate, cum a păţit smochinul, judecat în 
logica adevărului veşnic. 

Deşi un murmur al cetei învăţăceilor întâmpinase 
întreruperea, sofistul stărui. 

— Învățătorul tău, zise el, a arătat până acum atâta 
bunătate şi înţelegere, a practicat atâta dragoste, că 
blestemul lui, azvârlit asupra unui pom nevinovat, detună. E 
mai mult decât o greşeală. E ceva urât. Un păcat împotriva 
frumuseţii. 

Patriarhul, întors acum cu tot dinadinsul numai către 
streini, îşi aţinti ochii asupra chipului aproape violent al 
vorbitorului, care urmă mai potolit: 

— Nu-i găsesc explicaţia logică. Încă o dată, te rog nu te 
supăra, întreb şi eu: pentru ce dascălul tău a făcut aceasta? 

loan îşi struni amintirile în loc şi le opri la trunchiul 
pomului trăsnit. Scribii ridicară ochii de pe tablete şi duseră 
ascuţişurile condeielor la gurile căscate. Nu le venea să 
creadă: din învolburatul apostol loanerghes, fiu al tunetului, 
cum îl botezase Isus, el se făcu dintr-o dată iarăşi dulcele 
ucenic ce-şi sprijinea capul cu plete mângâioase de pieptul 
Mântuitorului. 

Toată spăimântătoarea energie din el, ca la o poruncă, se 
stinse, aşa cum o corabie care merge cu foc şi-ar stinge 
toate văpăile de sub căldări şi toate fanarele din frunţile 
catargelor, ca, răcită de aburii clocotitori, să se facă aidoma 
celor cu vântrele, de care să se poată apropia fără să le 
înspăimânte, şi astfel mai uşor să le prinză. Aşijderi, sfântul 


435 


se schimbă pe potriva ascultătorilor streini, ca aceştia să-l 
poată suferi. 

Duhul lui îşi teşi înălțimile abrupte; inspiraţia ascunse cu 
grijă aripile profetice. Şi, în  marele-i pogorământ, 
înfăţişarea lui îşi trase înlăuntru luminile până a ajunge ca a 
unui umil pustnic, luptând, aproape încolţit, cu argumentele 
potivnicilor. 

— Ce te nedumereşte, tinere? - întrebă el cu blândeţe pe 
poet. 

— Aş vrea să ştiu dacă pomul avea vreun viţiu? Era urât? 
Crescuse schilod? Scârbea în vreun chip privirile, mirosul 
vostru? 

— Era frumos ca un pui de cedru din Liban. Umbrarul lui 
cât un cort regesc. 

Şi loan rotunji cu mâna văzduhul. 

— Atunci era nevinovat, trase încheierea atenianul. 

— Pentru tine, frumuseţea este totuna cu nevinovăția? - 
se miră bătrânul. 

— Pentru oricine. Asta e suprema lege. Ceea ce este 
frumos e şi bun şi adevărat. Adică desăvârşit, sări sofistul. 

— Chiar frumuseţea stearpă, nefolositoare, îndărătnică? 

— Cu atât mai mult. Asta e chezăşia cea mai mare că e 
pură. Nu atârnă de nici un interes. Nu spânzură de nici un 
folos: e de sine şi în sine stătătoare. 

— Dar când sterpiciunea ei face rău? E vătămătoare? 

Şi loan se încruntă uşor. 

— Nu văd nici un chip în care frumuseţea ar putea fi 
stricătoare, îl încredinţă sofistul. 

— Când poartă în ea păcatul, grăi grav apostolul. 

— Ce e păcatul? - întrebă senin poetul. 

Patriarhul se reculese câteva clipe. Ceata neofiţilor sta 
sloită. 


436 


— lată, spuse bătrânul. Pomul ne-a întâmpinat cu cel mai 
bogat frunziş din câte se înşirau pe coastă. Strălucitor şi 
puternic aidoma unui arhanghel verde oprit în zare. De cum 
l-am văzut, ispita foamei ne-a bântuit, nebiruită. Şi cei mai 
tineri am alergat către el. 

— Foamea era în voi, repezi vorba potrivnicul. 

— lar în el, seductia, întregi loan. 

— Ai spus tu însuţi că nu era vremea smochinelor. 

— Tocmai. Dar frunzişul lui mincinos striga în gura mare 
că e doldora de roade. 

— Cum asta? 

— Fiindcă smochinii de acest soi îşi scot întâi fructele şi 
apoi se acoperă de foi. Ar fi putut deci să fie, şi aveam 
dreptul s-o credem, neam timpuriu, ieşit înaintea noastră cu 
poala plină. 

— Amăgire de flămânzi! - râse sofistul. 

— Vai de cei prin care vine amăgirea, căină bătrânul. 

— Dar dacă smochinele fuseseră culese de alţii înaintea 
voastră? Sau chiar de stăpânul ogrăzii? 

— Ne-ar fi spus-o semnele obişnuite: ramuri rupte, foi 
smulse. Şi, oricât, ar mai fi spânzurat câteva roade în vârf. 
Şi chiar dac-ar fi fost jefuit de toate, dacă era rodnic, nu se 
putea să nu răspunză la solicitarea Mântuitorului, dând al 
doilea rând de fructe. Nimic din toate astea. Numai susurul 
lui desfătat se legăna aninat de crengile stufoase, ca de 
cutele unei mătăsi verzi. 

— Şi pentru că nu v-a împlinit pofta, l-aţi nimicit? 

— Nu-şi împlinea menirea. Minţea. Înşela. Se împotrivea 
duhului. 

__—Dacă era frumos, era de ajuns, hotări sofistul. 
Indatorirea lui stă în propovăduirea frumuseţii sale. Nu 
trebuia să facă mai mult. 


437 


— Nu. Slujba frumuseţii lui întregi era rodul, spuse loan. 
Căci dacă vorbeşti de îndatorire şi slujbă, zici supunere şi 
muncă. Or, el nu s-a supus. lar munca nu e frumoasă decât 
dacă se bucură şi alţii, cât mai mulţi, de ea. 

— Cum poţi spune una ca asta, când chiar tu adineaori 
făceai lauda păsărilor care nu muncesc şi a florilor care nu 
lucrează? Alţii se ostenesc pentru ele, să le hrănească 
frumuseţea. 

— lar ele, la rândul lor, stau în slujba altora. 

Şi apostolul întinse mâna arătând. O pasăre tocmai îşi 
hrănea pentru noapte prăsila. O ciotcă de puişori dintr-un 
cuib scobit în stâncă băteau pe rând din aripi şi deschideau 
ciocurile, în care mama lăsa câte o grăunţă. 

— Priveşte pasărea - zise el. Singurul ei chiler este guşa, 
în care nu încap zece boabe. Şi unicul ei hambar, pântecele. 
Nu are visterii unde să strângă. Şi cu atât puţin îşi 
îndestulează puiţa. La ce să poarte una ca aceasta grijile 
brazdei? 

Întoarce-te spre crini! Nectarul lor îl jeluiesc toate 
neamurile muştelor şi miresmele li le fură vânturile. 
Frumuseţea le-o rupe şi-un copil, ca să se îmbogăţească. S- 
a gândit vreunul din ei să-şi apere avuţiile? Sunt ale 
tuturor! Care din voi n-ar trage sabia, dacă cineva ar cerca 
să-l despoaie de ceea ce socoteşte că e al lui? 

Fiţi şi voi dezlegaţi de învârtoşarea inimii, ca unul din 
aceştia. Închinaţi lumii geniul vostru, şi lucrarea nu va mai fi 
casnă, ci cules de bucurie! _ 

Sofistul clătină dispreţuitor din cap. Invăţăceii se priviră 
cu îngrijorare, întristaţi de lipsa de tărie a răspunsului. 
Luminile apusului începeau să agonizeze, în cer. 

— Inţeleg, se învoi poetul. Atunci de ce nu aţi făcut 
aceeaşi judecată şi smochinului? El dăruia lumii umbra 


438 


odihnitoare, frunzişul lui, plin de gunguritul păsărilor. 

— In adevăr, încuviinţă sfântul. Guruia în el un cârd de 
zburătoare. Se cuibăriseră de peste tot, atrase de 
ascunzişurile-i stufoase. Ca nişte gânduri rele într-o minte 
nelucrătoare, ciori hoaţe, coţofene stricătoare, sturzi şi 
mierle puse pe pradă jefuiau viile învecinate şi, sătule, 
ciuguleau smochinele celorlalţi, făcându-le să se strice. 
Când învățătorul a poruncit osânda, au căzut şi ele moarte, 
ca singurul rod al pomului. 

— E şi aici o contrazicere în învăţătura maestrului vostru. 
Aceleaşi păsări aveau în altă parte îngăduinţa să se 
hrănească fără muncă. 

— Nu amestecați jaful cu hrana, nici tâlhăria cu învoirea 
de a culege boabe pe urma recoltelor. Întrebaţi 
sperietoarele din lanuri şi tocăliile din vii! Cine mai pune 
apoi paznici pe mirişti? 

— Nu e un argument, replică sofistul. Pomul a fost tot 
atât de nevinovat ca şi păsările aciuate în el. lar voi, tot 
nişte hoţi, tăbărâţi să jăcmăniţi un biet pom ce nu era al 
vostru, cu ce drept mai mare decât păsările cerului? Şi 
fiindcă pomul n-a răspuns lăcomiei voastre, l-aţi pedepsit 
cu moartea. Spune, mai bine, urmă el, că ăsta a fost bunul- 
plac al zeului tău. Sau o ananke, o fatalitate care spânzură 
asupra smochinului... Numai aşa s-ar îndreptăţi gestul 
Apollonului căruia tu îi spui Hristos. Căci un zeu al Tartarului 
nu putea fi, deoarece a iubit lumina şi pe copii, oamenii şi 
florile. Şi mai ales umbla întovărăşit de femei frumoase - 
spuse poetul. Avea liră? 

— Da, zâmbi apostolul. O liră grea, în chip de cruce. A 
dus-o în spate. Şi a murit întins pe ea... 

„Ciudat”, gândi Aristobul. Ca Orfeu. 

— Dar umbra? - urmă el, cu glas tare. 


439 


— Care umbră? 

— Umbra smochinului. Ea cu ce l-a supărat pe stăpânul 
tău, de n-a cruțat pomul, măcar pentru odihna şi răcoarea 
cu care îmbia pe trecătorii obosiţi? 

Şi poetul, înciudat, urmă să-l hărţuiască pe loan... 

Sfântul se oprise şi asculta. Mintea lui părea că începe să 
gâfâie şi caută un razim de care să se apuce. Invăţăceii, 
speriaţi, se găteau să-i sară în ajutor. Nu pricepeau că 
apostolul nu cerea să câştige pe nimeni numai prin puterea 
harului său, fără nici o caznă şi nici o luptă din partea 
potrivnicului. El înţelegea să-i stârnească omeneşte 
mântuirea, ca să se întemeieze pe propria lor învoire de 
înduplecare. Lucrarea conştiinţei să nu-l năvălească pe 
necredincios dinafară, streină, ci să izvodească dintr-o 
sămânță lăuntrică, răscolită în chiar tărâmul sufletului 
îndărătnic. 

— Mă întrebaţi de umbră? 

— Da, şi aştept răspunsul. 

Şi poetul se propti parcă şi mai temeinic în îndărătnicia 
lui. 

— Când, asudat de cale, îţi iese înainte o fântână şi alergi 
însetat la ea, ce-i ceri? - se adresă el tânărului. 

— Apă. 

— Şi dacă o afli seacă, mai cobori ciutura să scoţi umbră 
şi răcoare din fund? Chiar dacă ghizdurile i-ar fi mărgăritare 
şi buzele de rubin, nu mai degrabă te pleci să iei pietre şi să 
le arunci în gura-i mincinoasă, să i-o astupi, ca să nu mai 
înşele şi pe alţii? 

— Adevărat, se înmuie poetul. De unde ştii asta? Aşa mi 
s-a întâmplat odată. Eram o ceată de băietani şi ne 
întorceam de la jocurile din Argolida. Însetasem şi căutam 
apă. După multă alergătură, am aflat o fântână şi am 


440 


tăbărât toţi pe ea. Dar era goală, uscată... De ciudă, ne-am 
pus să o lapidăm şi n-am plecat până nu am umplut-o cu 
bolovani. 

Şi poetul îşi zâmbi, roşind, amintirilor. 

— Voi eraţi nişte copii fără de minte, nu un zeu ca cel 
despre care vorbeşte omul acesta, îl înfruntă sofistul. Fapta 
voastră a fost o nerozie. A lui vrea să fie plină de tâlc nou şi 
să ne dea lecţii. 

Şi-apoi, urmă el, întorcându-se spre apostol, la smochin 
nu mai era nevoie ca cineva să se ostenească coborând în 
fântână. Umbra i se oferea de la sine, odihnitoare, la 
picioare: pentru trudiţi, ca un heleşteu răcoritor, gustoasă 
ca un soi întremător de bucate... 

— Nu, îl tăgădui sfântul. Umbra sta tolănită ca o 
curtezană, îndemnând la lene şi huzur. Lucrătorii de pe 
meleaguri alergau să trândăvească la adăpostul ei. Fete şi 
flăcăi se întâlneau furiş acolo să se desfrâneze; şi multe 
virtuţi slabe se pierduseră din pricină că le-a fost duşmană 
vicleană. 

— E tot aşa cum ai învinovăţi noaptea pentru toate câte 
se săvârşesc sub adăpostul frumuseţii umbrarului stelelor. 

— Noaptea e sortită anume pentru odihnă şi îmbrăţişări, 
răspunse marele dascăl. Dar pomul zămislea din zi noapte 
şi din odihnă păcat, ca un adaos. La amiază, când pe poteci 
curgeau pâraie de oi şi capre să se adune lac în jurul 
smochinului, se iscau numai certuri şi bătăi între păstorii 
îmbulziţi care să apuce locul la umbră. 

În toate chipurile, reluă el, pomul făţarnic era pricinuitor 
de scandaluri. Şi, vai de cel prin care vine scandalul, a spus 
învățătorul. 

— Chiar când el nu poartă nici o vină? 

— Chiar. 


441 


— E nedrept, rosti poetul. 

— Trebuie, hotărî apostolul. Hristos însuşi, prin care a 
intrat atâta tulburare în lume încât v-a mânat şi pe voi în 
ochiul acestui ostrov de piatră, a ispăşit nevinovat 
scandalul pricinuit... 

Apostolul vorbea o elină stranie, plină de o prospeţime 
necunoscută atenienilor, cu o sintaxă încâlcită, încărcată de 
ascunzişuri, smălţată de cuvinte originale, complicată cu 
înţelesuri şi noţiuni tainice. Era limba lor şi totuşi suna ca o 
alta, nouă, ceea ce îi interesase la început, dar acum 
începea să-i încurce şi să-i obosească. 

— Ce vrea să înţeleagă prin scandal? - întrebă poetul, 
întorcându-se către sofist. 

— De bună-seamă, paradoxul, contradicţia ridicată la 
puterea de argument, îi răspunse acesta... Apoi, către 
apostol: Atunci, Domnul tău de ce n-a săvârşit o altă 
minune? E drept, mai grea. 

— Care? 

— În loc să blesteme, să fi binecuvântat, cum a făcut de 
atâtea ori. În loc să usuce crengile, să le fi umplut de sevă 
rodnică, aşa cum spui că a făcut cu mădularele ciungilor şi 
ologilor. 

— Nu era mai grea minunea, grăi pe gânduri loan. Era cu 
neputinţă... 

— Cum, cu neputinţă? Ziceai că stăpânul vostru avea 
puteri neţărmurite. Era doar fiul lui Zeus iudaicul. 

— Oh! Nu din neputinţa Mântuitorului, se învolbură loan, 
ci din pricina smochinului. Fără învoirea lui, pe păcătos nu-l 
poţi îndrepta, nici pe bolnav, tămădui... 

— Şi smochinul nu vrea? 

— Da, nu vrea, avea o racilă, spuse încet bătrânul. 

— O ce? 


442 


— Lasă-mă să-ţi istorisesc urmarea minunii. A doua zi, 
când iarăşi am trecut pe-acolo, am găsit lângă smochinul 
uscat o gloată îndârjită. In mijloc, stăpânul locului, cu 
toporul în mâini, ne aştepta mânios: 

— Cu ce drept v-aţi atins de proprietatea mea şi m-aţi 
dăunat? se răsti el. 

Cu un semn, învățătorul îl domoli: 

— Ce venit îţi aducea pomul ăsta neroditor? 

— Plăcerea de a-l avea şi de a-l şti al meu, răspunse 
omul. 

— Dar paguba ce-ţi aduce n-o socoteşti? 

— Paguba? - se uimi stăpânul. Care? 

— La umbra lui nu creşte nici măcar iarbă, îl dumiri Isus. 
Din pricina lui, streinii ademeniţi îţi sparg gardurile şi oile îţi 
bătătoresc moşia. De ţi-ar da măcar o dată la zece ani 
poame! Dar tu ştii bine că e sterp pentru totdeauna. 

— E sterp, dar îl iubesc aşa cum este, pentru frumuseţea 
lui. M-am alipit de el din copilărie. Am deschis ochii pe el şi- 
mi plăcea să mă tupilez în frunzarul lui. Tânăr, la umbra lui 
am dezmierdat întâia femeie. O părticică din sufletul meu a 
trecut în cercurile trunchiului său vârtos. Ce să fac cu el 
acum? 

— Să-l tai şi să-l arunci în foc, ca pe un netrebnic, îl 
povăţui Domnul. lar în loc să sădeşti un smochin bun, care 
să-ţi dea umbră mai smerită şi îmbelşugată roadă. 

— Nu te las numai cu sfatul ăsta. Nu scapi cu atât, se 
aspri omul. Trebuie să mă despăgubeşti şi de dauna ce mi- 
ai făcut şi de durerea ce mi-ai pricinuit. 

Şi se agăţă de vestmântul învățătorului, crezând că 
acesta vrea să plece. Noi sărirăm, gata de harţă. Dar o 
privire a Domnului ne potoli pe toţi. 

— Aş vrea să-l înviezi, spuse el, arătând spre lemnul ce 


443 


începea să putrezească. 

— Cum? Să putrezească? Aşa repede? întrerupse sofistul. 
E cu putinţă? 

— Lemnul nu făcea decât să-şi găsească starea lui 
adevărată, îl desluşi apostolul. Starea în care se afla de 
mult, sau în care trebuia de mult să fie, adică moartea... 

— Nu înţeleg, se nedumeri poetul... 

— El era de mult mort în ceea ce priveşte menirea lui pe 
lume, se căzni loan să-l lămurească. Infăţişarea lui verde, 
frunzişul umbros, fără de roade, erau numai o aparenţă, 
adică minciună. Şi minciuna este totuna cu neexistenţa, cu 
moartea... 

Sofistul strâmbă din nas la sărăcia argumentării... Şi se 
gândi la strălucita dialectică cu care el ar fi sprijinit procesul 
smochinului. 

— Aş putea să-l înviez, zise Mântuitorul. Dar ar fi 
zadarnic. Roade tot n-ar face. 

— Pentru ce nu? - întrebă stăpânul. 

— Fiindcă nu vrea. Fiindcă el crede că are altceva mai 
bun de făcut. Dar, de fapt, pentru că e bolnav, adânc 
bolnav. 

— Bolnav? Are un vierme adânc? Atunci ar fi tânjit, n-ar fi 
crescut atât de trufaş, replică păgubaşul. 

— Viermele trufiei nu slăbeşte, ci umblă şi îngraşă pe 
pătimaş. Pune-i securea la rădăcină şi doboară-l! - porunci 
învățătorul. Te voi despăgubi însutit de toate pierderile. 

Omul, dintr-o dată alinat, se supuse. Tăie repede 
trunchiul, ajutat de mulţime, şi-l făcu, împreună cu crengile, 
stivă deoparte. Apoi se întoarse spre Domnul, aşteptând 
plata. 

— Scormoneşte şi scoate rădăcina! - porunci din nou 
acesta. 


444 


Cu cazmale, sape şi hârleţe, în câteva clipe rădăcina fu 
dezgolită şi răsturnată afară. Între viţele-i încâlcite, ca în 
nişte căngi, sta pitulată o grămăjoară rotundă, ca o piatră. 

— Trage bulzul acela de pământ afară din ghearele 
rădăcinii! - îl povăţui învățătorul. 

Omul se plecă, descleştă lucrul din încolăciturile rădăcinii 
şi-l cercetă, curăţindu-l de pământ. Era o ulcică. 

— Deschide-o şi umblă în ea! - îl îndemnă Isus. 

Omul, cu teamă că se putea ascunde acolo un şarpe, 
ridică învelitoarea care o astupă la gură. Era plină cu bani 
de aur, care, în lumina dimineţii, îi luau ochii. 

— lată boala pomului tău, omule. Şi, poate, şi boala ta. 
Smochinul tău se încleştase ca un avar de aurul aflat sub el, 
nu mai voia să ştie de celelalte îndatoriri. Dar cine zace pe 
comori nefolosite nu rodeşte niciodată. 

— Ce să fac cu ei, Doamne? - rosti încurcat omul, 
prefirând cu mâinile galbenii ispititori. 

— Împarte-i la săraci! Şi chiar acum. Tu nu-ţi opri decât 
unul, cu care să cumperi un răsad bun în locul trândavului. 
Cu ce prisoseşte, te despăgubeşti de aşteptarea până ce 
noul pom va rodi. 

Săpătorul şovăi, cântărind banii. Se gândea că i se cuvin. 
Sigur i-a îngropat acolo tatăl său, ori unul din moşii săi... 

Isus îi urmărea cugetul. 

— Nu, îi spuse el. Nici tatăl tău, nici moşii... Un tâlhar 
care a pierit înainte de a se mai putea întoarce. Scapă-te de 
ei cât mai curând! lată, mâna ta, ţinându-i, a şi luat 
înfăţişarea smochinului avar. Zvârle-i repede, să nu ţi se 
întâmple şi ţie ca aceluia! 

În adevăr, mâna lui se înnegrea, înţepenită, cu degetele 
închircite. 

Omul, spăimântat, aruncă jos aurul şi începu să-şi frece 


445 


vârtos mădularul amorţit. 

loan tăcu. Dar geniul lui, pleşuvit pân-atunci de raze, se 
aprinse iar o clipă şi gura-i flăcără peste veacuri. 

— lată, vine vremea, grăi el, când cei găsiţi cu aur sterp 
asupra lor vor fi osândiţi mai rău ca vărsătorii de sânge; 
strângătorii de averi, socotiți ca tâlharii; şi închinătorii la 
frumuseți neroditoare, lepădaţi ca oasele moarte, din trup... 

Şi dogoarea vorbelor profetice fu aşa de intensă, că unii 
din ucenici simţiră nevoia să-şi acopere faţa cu mâna. 
Înaintea lor, în schimbul smochinului evocat de loan, se 
închipuia aidoma sluga chirnoagă din parabola cu talantul 
pe care-l îngropase, păzindu-l cu lene, în loc să-l rodească 
prin muncă şi dobânzi... 

Dar streinii rămaseră neatinşi de viziune şi tot mai 
neînduplecaţi. 

Sfântul se stinsese iar... 

— Dacă ceea ce ai spus nu este tot un apolog, ci faptă 
adevărată, noi nu te putem cu nici un chip înţelege, se rosti 
tăios sofistul. 

Şi se sculă de plecare. 

— Pe noi ne pricep copiii... Şi ne înţeleg nebunii, zise 
zâmbind evanghelistul. 

— Se vede! 

Şi streinul arătă ironic spre ceata care sorbise cuvintele 
dascălului. 

Stolul catehumenilor sări ca sub un bici. Scriitorii se 
ridicau cu gesturi ostile, cei mai tineri făcură câte un pas 
înainte şi toţi vălurau şoptindu-şi unul altuia. Ce face 
sfântul? De ce întârzie? Cum de nu răpune pe potrivnici, cu 
înfricoşatele-i puteri? Pentru ce nu trăsneşte pe aceşti 
smochini neroditori cu care-şi pierde vremea? 

Când unul din ei dete să deschidă gura, loan se întoarse 


446 


fulgeratic şi, fără ştiinţa lor, un neauzit dialog se înfiripă 
câteva clipe între duhul lui şi duhurile lor cărora le 
răspundea, ca într-un farmec. Ei aflau astfel, din taină, fără 
vorbe şi dincolo de înţelegere, că raţiunea, logica şi 
judecata streinilor sunt tot însuşiri dumnezeieşti, date 
oamenilor. Trebuie cinstite şi ascultate. Nicidecum robite 
prin silnicie, sau amăgite, cum numai Satana face. Ci 
înduplecate şi cucerite prin sloboda pătrundere. Pentru că 
mai presus de toate stă libertatea, de care fiecare numai în 
faţa Domnului răspunde. 

Şi freamătul ce bântuia pâlcul necfiţilor se stâmpără. 
Sfântul privi din nou cu bunătate pe sofist. 

— Voi vă împiedicaţi de neînțelegere ca de o piatră pe 
care n-o cercetaţi, începu el... Dar... 

— lar pilde, paradoxe şi antinomii, îl reteză cu dezgust 
sofistul. 

— Paradox, poate, îi luă vorba loan, din care voi faceţi 
însă piatră de scandal, fără să vedeţi că numai mărimea 
pietrei vă împiedică să cunoaşteţi că ea este în adevăr nu 
un bolovan, ci un mărgăritar. Cele mai mari nestemate cu 
care voi sunteţi obişnuiţi ajung cel mult boaba strugurelui... 
Mărgăritarele risipite de Mântuitorul sunt cât pumnul, vă 
poticniţi în ele şi le daţi cu piciorul. Copiii însă se pleacă să 
le adune şi nebunii le culeg. Cu ele vă vor lapida la vreme. 

Sofistul tăcu dispreţuitor. Nu ţinea să facă bătrânului 
onoarea unei dispute. Îşi vesti numai hotărârea de a pleca 
chiar în dimineaţa următoare, împreună cu toţi prietenii. Şi 
dete porunci vătafului de năieri ce se afla cu dânşii să 
gătească vasul. Neofiţii se bucurară. 

loan se mâhni în duh. Nu se aşteptase să tulbure, necum 
să jignească pe oaspeţii streini. Era o întâmplare 
neobişnuită, pe care n-o putea tâlcui. Inima începu să-i bată 


447 


a luptă şi a gust de câştig, ca pescarului căruia prada îi fuge 
cu nada în gură. 

Se rugă deci cu toată umilinţa să-l ierte, îi pofti să rămâie 
în seara aceea la dânsul şi se osteni, spre marea neplăcere 
a învăţăceilor, să-i oprească. Vor mânca împreună agapa 
frăţească înainte de a se despărţi pentru totdeauna. 

Streinii se învoiră şi porniră toţi, cu oaspeţii în frunte, prin 
amurgul în care orbecăiau lilieci uriaşi, spre chiliile unde 
ardeau făcliile cinei. Acolo, aşezaţi în jurul meselor, cu 
azimile dinainte, aduseră iar vorba despre frumuseţe. 

Poetul nu se dumirea şi cerea necontenit alte desluşiri. 

— A noastră este o frumuseţe înaltă şi neatârnată, hotărî 
sofistul. 

— Şi eternă, împlini poetul. 

— O credeţi, adică o socotiți eternă, fiindcă nu sunteţi voi 
eterni, rosti loan. 

Poetul rămase uluit. 

— Şi voi sunteţi? întrebă el, cu o zvârcolire în trupul 
întors jumătate spre sofistul care tăcea. 

— Da, făcu tare sfântul. 

— Cum? 

— Prin frumuseţea la care năzuim, noi câştigăm viaţa 
veşnică. 

— E o alta decât a noastră? 

— Da. Frumuseţea voastră e subtilă ca un vicleşug. Dar 
stă dincolo de voi şi de viaţa voastră, încremenită ca un 
idol! Atârnaţi voi de ea şi o slujiţi ca pe o stăpână, şi nu e 
decât o amăgire. Lut şi piatră spoite cu frumuseţe. 

— Dar ritmul şi măsura? 

— Simple jocuri asupra cărora aţi căzut la învoială să le 
primiţi. În alte părţi, la alte neamuri, domnesc altele, care 
pentru voi... sunt urâţenii. 


448 


— Atunci, frumuseţea voastră...? 

— Frumuseţea noastră - şi apostolul se însenină - e 
smerită şi mereu râvnitoare. Ea ne este soaţă şi slujitoare a 
mântuirii omului. Căci noi trebuie să fim liberi, nu ea. Sau şi 
ea, dar cu noi şi prin noi. 

— Vorbeşte-ne despre această misterioasă frumuseţe, îl 
rugă poetul. 

Şi apostolul le destăinui frumuseţea suferinţei, harul 
urâciunii care se descoperă ca cea mai deplină frumuseţe 
când se jertfeşte, cum proorocise Isaia. 

Apoi trecu la taina frumuseţii celei dintâi, care s-a rupt de 
sus, din desăvârşire, şi s-a umilit coborând să se întrupeze 
pentru lume, într-o misterioasă chenoză!. 

— E arhetipul, şopti mişcat poetul. 

— Hristos, plecat până la măsura omului, îl întregi 
apostolul. Frumuseţea care s-a încărcat de urâciune, a 
pătimit la fel cu noi, ca să rămâie pururi cu noi şi să ne 
mângâie cu puterile ei, puse în slujba noastră. De această 
adâncă frumuseţe ne alipim noi. Nu de  pojghiţa 
strălucitoare de pe din afara lutului şi marmorei cioplite. 

— Semne ale ideilor eterne, catadicsi sofistul să adauge. 

— Bine ai spus, zâmbi loan. Numai semne scrijelite la 
care vă închinaţi. Noi am primit însăşi frumuseţea şi o 
mărturisim lumii, urmă el privind în ochii poetului, unde 
începuse să pâlpâie dorul cunoaşterii. De aceea trebuie să 
mai rămâneţi, ca să aflaţi şi voi patima, moartea şi învierea 
frumuseţii eterne. 

Şi apostolul se rugă fierbinte să-şi amâie plecarea. 


1 Consecinţă a unirii ipostatice, constând în lipsirea sau „golirea” lui 
lisus Hristos de slava avută înainte de întrupare şi asumarea firii 
omeneşti sau coborârea lui la starea de om, ferit însă de păcat; reversul 
c. este îndumnezeirea firii omeneşti din lisus Hristos. 

449 


Dar atenienii, la îndemnul sofistului, se şi sculau să 
meargă la corabia unde dormeau, pentru ca în zori să ridice 
pânzele. 

Deodată, când să deschiză uşa, un uragan dezlănţuit fără 
veste îi zvârli înapoi şi-i ţintui locului. 

Furtuna trecu peste insulă cu vuiet cumplit, ca o 
zvârcolire, şi curând se pierdu. Încet, văzduhul se potoli şi 
ei putură să alerge la țărm. Dar pe toţi îi împietri capul de 
gorgonă al lunii cu şerpi de nori în păr, la lumina căreia 
văzură că nava streinilor, smulsă din ancoră, nu se mai afla 
acolo. Departe, în volbura valurilor, cu toate pânzele ciulite, 
ea alerga ca o ciută fugărită de haită vânturilor cu limbi de 
apă scoase de-un stânjen. Şi-n huietele dezlănţuite, 
strigătele năierilor neputincioşi s-o strunească aduceau a 
vaiere de cucuvăi. 

Streinii îşi frângeau mâinile chemând pe Poseidon. Când 
loan făcu, larg, peste pieptul umflat al mării, semnul crucii, 
o clipă păru că vasul vrea să se oprească. Apoi, repezit de- 
un talaz, pieri în zare. 

Atenienii se lamentară îndelung că nava nu le-a rămas, 
măcar oricât de sfărâmată, zvârlită pe țărm. Ar fi muncit 
toţi zi-noapte şi din hârburile culese ar fi alcătuit o alta, cu 
care să plece. Pe când aşa, trebuiau să aştepte, ascultând 
neplăcutele propovedanii ale bătrânului, până trece o 
corabie să-i ia - cine ştie când. Până atunci fură nevoiţi să 
rămâie oaspeţii evanghelistului. 

A doua zi, în semn de naufragiu, înfipseră într-un pisc un 
steag alcătuit din trei fâşii rupte din vestminte de culori 
deosebite, prinse la câte cinci palme una de alta, ca nişte 
limbi de balaur - şi aşteptarea începu. 

loan căuta tot timpul să-i mângâie. Se făcuse şi mai 
blând. Luă asupra-şi vina furtunii şi se rugă pentru scăparea 


450 


lor. Dar sofistul, cuprins de presimţire, se împotrivea din 
toată sinea lui ascunsă bunătăţii şi purtării de grijă a 
sfântului. Mândria îl împiedica să se arate făţiş, dar îi era 
frică. Nici el nu desluşea de ce anume... Îşi astupă urechile 
înţelegerii, apucat de-o îngrijorare tainică, nu atât pentru el, 
cât pentru soţii lui. Curând se şi aleseră, despărţindu-se în 
două. Poetul sta aproape numai cu ceata ucenicilor şi cu 
sfântul, ascultându-l. Ceilalţi umblau toată ziua după 
vreascuri şi sfărâmături de lemne zvârlite de mare, cu care 
să hrănească focurile de noapte, aruncând chemări de 
salvare corăbiilor trecătoare, pândite cu rândul până la 
ziuă. 

De multe ori, loan rămânea cu ei de veghe, ţinându-le de 
urât la vetrele aprinse, şi le vorbea, asemănând viaţa 
noastră pe pământ cu surghiunul lor pe acel ostrov, în 
aşteptarea mântuirii. 

Sofistul şi retorul se luptau cu îndărătnicie. Dar atletul 
duhului nu-şi folosea puterile lui ca să-i biruie. Ci, ca în 
acele lupte la care privise în Antiohia, căuta să se ajute mai 
degrabă de forţele potrivnicului. Când acesta se împinge 
impetuos în tine, să te răstoarne, tu, lăsându-te mai jos 
decât el, îl tragi spre tine, şi, împrumutându-i opintirea, îl 
arunci, descumpănit, peste cap. 

— Cum putea rodi smochinul, întorcea vorba sofistul, 
dacă nu-i era vremea? 

— Cine are o slujbă trebuie s-o împlinească atunci când 
stăpânul i-o cere, oricare ar fi vremea şi ceasul, răspundea 
apostolul. 

— Asta, la oameni, replica sofistul. Dar pomii nu sunt 
oameni, şi deci nici slugi. 

— Asta este raţionamentul vostru logic, îl mustra sfântul. 
Dar e un altul, mult mai adânc, raţionamentul analogic. 


451 


— Cum asta? 

— Pomii sunt asemeni oamenilor, deci... 

— Nu, protesta atenianul. 

— De ce nu? Zeii voştri n-au făcut din oameni copaci? 

— Tu gândeşti la Daphne? 

— Şi la alte analogii ale credințelor voastre. Căci după 
însăşi mărturisirea ta, toţi nu suntem decât umbre, 
răsfrângeri slabe ale ideilor, ale tiparelor ce singure trăiesc 
vii la un loc, analoge, în sânul logosului, unuia Hristos, unde 
trebuie să ne întoarcem şi să ne topim iarăşi. Deci 
învățătorul putea trece în pomi duhul, poruncindu-le să-i 
slujească, adică să rodească pe loc. Oare rodirea la anume 
vreme e o mai mică minune decât aceea pe care o cerea 
stăpânul veşnic al smochinului, bătând în trunchiul încuiat? 

Dar cele mai dragi şi tainice vorbe le avea cu poetul, care 
nu înceta să-l ispitească despre frumuseţea lumească şi cea 
veşnică. 

— Frumuseţea voastră? - îi răspundea loan. Ca semizeii 
voştri, aţi spânzurat-o ceva mai sus de voi, ca o zare întinsă 
deasupra pământului. Stă acolo, linie nemişcată, o coardă 
de care să vă aninaţi darurile. 

Aristobul asculta cu ochii măriţi ca de spaimă. 

— Şi a voastră? - îngăimă el. 

— A noastră? Coboară dreaptă, de sus, din eternitate, se 
întrupează cu un capăt în noi, urcând cu celălalt sus, tăind- 
o pe a voastră pe la mijloc în două, ca să facă crucea... 

— larăşi crucea? gemea tânărul. 

— Crucea, scară pe care necontenit coboară îngerii şi 
urcă oamenii, stăruia sfântul. 

— Scara aceasta a dus-o zeul Isus în spate, ca să vă suiţi 
voi? se înfiora poetul. 

— Şi o duce încă, până o veţi lua şi voi... urma loan. 


452 


Poetul se îngălbeni. 

— Trebuie să o luăm şi noi în cârcă? 

— Treaptă cu treaptă, îl linişti apostolul, zâmbind de 
nevinovăția lui. Crucea trebuie dusă cu popasuri. Şi 
necontenit Mântuitorul ne sprijină, aşa încât, cu cât se face 
mai grea, cu atât o purtăm mai uşor. Când ajungem s-o 
ducem întreagă, am şi sosit în vârful ei, adică slobozi în 
mântuire. 

Şi evanghelistul îl mângâie cu privirea. Aristobul rămânea 
tăcut, cu gândurile aţintite spre neînţeleasa veşnicie către 
care-l îmbia bătrânul pontif. 

— Dar crucea e încă o contradicţie, gândea el tare... Noi 
iubim simetria... 

— Şi ce e simetria, decât o contradicţie armonizată? - îl 
dumirea sfântul. O opoziţie echilibrată, cu părțile 
cumpănite? lată, şi desfăcând braţele opuse în lături, se 
dădea pildă. 

Astfel trecură câteva zile şi nopţi, până ce într-o seară 
vasul se întoarse din rătăcirea în care-l alungase vârtejul. 
Năierii povestiră că fuseseră împinşi într-un liman, departe, 
unde au stat până au dres stricăciunile. Nici unul din ei, ca 
prin minune, nu pierise... 

A doua zi, nava, grăbită, se înapoia la Atena, cu toţi 
streinii, afară de unul... Poetul rămânea de bună voie 
ucenic la sfântul, să primească noua frumuseţe harică, 
slujitoare a oamenilor. Şi, pe când ceața necfiţilor cânta 
imnuri de laudă Domnului, sfântul, marele pescar de 
oameni, îi binecuvânta pe cei ce plecau, mulţumind lui 
Hristos pentru cel pe care i-l lăsau acolo zălog şi spre care 
se întoarse cu caldă îmbrăţişare. 

Dar o înfricoşată descoperire îl ţintui. Ochilor lui desceţaţi 
nu li se înfăţişa poetul în stihar verde, ce stătuse până 


453 


atunci de-a dreapta lui. Venise şi se închina cu umilinţă, 
cerând iertare, însuşi smochinul neroditor pe care-l lovise 
Isus. 

Sta acolo, înviat din adâncurile osândei, pomul îndărătnic 
de odinioară, sosit să-şi răscumpere greşeala şi făgăduind, 
smerit, îmbelşugată roadă. 

loan simţi cutremurul adânc al descoperirii şi se clătină 
sub zguduirile bucuriei, încât trebui să se razeme de trupul 
poetului, ca de un trunchi... Dar nu spuse nimănui nimic. 

Porunci numai caligrafilor să şteargă din bucoavnă 
tulburătoarea întâmplare cu smochinul neroditor, de care, 
astfel, nu se mai pomeneşte până astăzi în Evanghelia după 
loan. 


454 


SPIRITUL RĂSCUMPĂRĂTOR DE 
MOARTE 


ÎNTORS PRIVESC SPRE CINA MEA (din lăuntru). Cum 
fiecare celulă îşi ia partea ei de hrană. Cum aleargă 
bunătăţile, cum se împart la masa interioară merindele 
cărate de slujitorii roşii. Cum blidurile trec prin faţa tuturor 
mesenilor pline cu carnea aţâţătoare şi pâinea dătătoare de 
putere. Creierul, din jilţu-i de fildeş înalt, ca un rege îşi 
scoate cel dintâi halca mare şi inima îşi toarnă vin şi ficatul 
îşi trage zahărul, iar rinichiul apucă sarea... 

lar colo în colţ un mădular slab şi oropsit se întinde să 
apuce şi el o bucăţică şi mă doare flămânzeala lui. 

Mâncaţi, beţi la masa mea lăuntrică, pururi întinsă şi 
luminată... Umpleţi-vă de forţa lumii ciocnită în cupe 
umplute de slujitorii roşii... Dar nu uitaţi că sângele e numai 
un semn şi aerul abia un simbol. 

Toate merindele sunt aduse de afară de peste graniţele 
mele, merinde depărtate din streinătate, ostile plătite cu jaf 
şi ucidere, cumpărate cu moarte şi mâncându-se în taină. 

Tatăl nostru care face din moarte viaţă, un chip trecător 
al eternității şi durerea o formă a sfinţeniei, pentru că 
sufletul e pur şi mintea înaltă deasupra cumplitului ospăț, 
să poruncească cu linişte îndepărtarea necurăţeniilor. 


[mss. în posesia familiei] 
455 


TATĂL NOSTRU 


TATĂL NOSTRU este foarte puţin o rugăciune. Dintre 
toate, este aceea în care nu cerem, nu cerşim aproape 
nimic. Afară de pâinea noastră şi aceasta numai pentru 
fiinţare, restul este crez şi descoperire, îndemn şi 
mărturisire. Nu e individual. Cine-l spune vorbeşte în 
numele tuturor şi mărturiseşte pentru toată omenirea. In el 
domină obştescul şi socialul care îşi cer împlinirea. Chiar 
pâinea dacă o ridicăm la simbolul ei spiritual se preface din 
hrană în principiul existenţei, pentru care din spaimă de 
neant ne rugăm să nu fie retras. 


TATĂL 


CREATORUL începe prin cea mai mare şi înfricoşată taină 
a noastră, prin a se descoperi ca tată, iar noi făptura şi copii 
ai Lui. Orice ar fi El pe planul creaţiei, al existenţei, este 
Părinte. Este de la început răspuns la toţi ce-L socotesc un 
constructor, principiu abstract închis în sine şi pentru sine, 
Inteligența primordială, număr unic care se multiplică, 
Arhitect sau Mag, scamator. Nimic din toate astea, ci tată, 
persoană cu toată bunătatea, mila, îngăduinţa şi dragostea 
de părinte. În Tatăl nu Lindescifrabi/, probabil sălăşluiesc] 
toate divinele însuşiri, cine i Le poate socoti, ci numai acele 
iradiate pentru zămislire, alese din absolutul divin şi 


456 


întoarse duh spre nefiinta în care s-a precipitat viaţa şi 
moartea... alt soi de viaţă. 

Prin această solicitudine El este Tată plin de toată grija şi 
răspunderile graţiei dumnezeieşti şi Duhului. [...] 

Aceste raze, raze - misterul Fiului - mănunchi s-au strâns 
şi mai laolaltă şi s-au personificat în Fiul, cel de la început în 
Tatăl. 

Dar El nu e limitat numai la această fâşie de activitate 
cosmică, plăsmuitoare şi întreţinătoare. Plenitudinea Lui se 
limitează în acest chip doar pentru noi. Numai aşa îl putem 
oarecum ajunge şi cunoaşte ca tată, numai prin acestea se 
poate spune că e imanent. Toate celelalte infinite puteri şi 
măriri nemăsurate strălucesc de cealaltă parte a existenţei, 
creaţie dincolo de Sine ca Dumnezeu Tată [/indescifrabil] 
niciodată ascuns, etern El este totodată nonexistenţa care 
ne înconjoară. Cosmosul ca oceanul [cu] un biet atol - 
cosmos ieşit tot din plasma Lui a toate făcătoare. 

Ce poate şti un prunc despre părintele său, un împărat, 
cârmuitorul celei mai mari împărăţii? El plânge şi cere să-L 
aibă necontenit lângă dânsul, să-l apere şi să-l îngrijească. 
Cum să ştie că munca Tatălui este în pâinea pe care o 
mănâncă, în laptele pe care îl bea, în vestmântul care îl 
îmbracă, mâna Lui în lemnul şi soba care-l încălzeşte. Grija 
Lui în patul şi aşternutul care-l adoarme, în pereţii casei 
care-l ocrotesc, în mâna slugilor care-l slujesc. Părintele 
absent, plecat după alte treburi şi în împlinirea altor 
activităţi, s-a lăsat pre El copilului în tot ceea ce-l ţine, îl 
viază şi creşte şi-l slujeşte. Tatăl are o mie de chipuri în 
care să-i aibă de ştire şi să-l vegheze în orice clipă cu toată 
dragostea şi puternica lui bunătate de Tată. 


AL NOSTRU 


457 


A DOUA mare revelaţie pe care domneasca rugăciune 
ţine să ne-o descopere este că Tatăl nu e al meu sau al tău, 
este al nostru al tuturor. Şi dintr-o dată se hotărăşte frăţia 
şi solidaritatea, nu numai umană ci întreg cosmică. De la 
început, axiomatic, oricine nu ţine seama de toţi ceilalţi nu-i 
este fiu. Numai toţi la un loc, întrupaţi într-un bloc, suntem 
fiul. Cine-l cheamă dezbinat numai pentru sine, răznit de 
ceilalţi, îl cheamă împotriva lor şi nu e ascultat. 

Rugăciunea ne învaţă astfel că trebuie când ne rugăm să 
ne gândim la toţi, când cerem să solicităm pentru alţii, 
numai aşa căpătăm şi noi. Tatăl nu are preferinţe şi 
predilecţii, toţi sunt ai lui egali înaintea dragostei şi 
bunătăţii sale. Harul Lui infinit nu se poate micşora, revărsa 
numai unuia. Cât de mare, e tot prea mic pentru 
imensitatea, bunătatea lui Dumnezeu. 

Fără să ştii, fără să vrei, rugându-te pentru tine îl chemi 
asupra tuturor. De ce să nu faci asta cu bună-ştiinţă, de ce 
să nu te creşti singur şi să te potenţezi la multiplul omenirii 
şi al creaţiei întregi, măcar în clipa rugăciunii. Atunci poţi cu 
adevărat deveni universal, om cosmic, reprezentant al 
frăţiei întru Dumnezeu, aşijderi Domnului Hristos, emanaţie 
sublimă a umanităţii îndreptându-şi vârful spre Tatăl. 

Al nostru este Tatăl, rugăciunea către El, oricine ar face-o 
cât de singur şi mic, să fie ca şi cum ar fi a noastră, din 
partea noastră a tuturor pentru Tatăl nostru. Asta mai arată 
ce păcat de moarte este ura şi pizma unuia asupra celorlalţi 
copii ai Domnului. Ce nelegiuire este să te rogi pentru răul 
altuia, să chemi urgia asupra fratelui tău. Şi mulţi 
îndrăznesc să facă asta în rugăciune, cu aceleaşi buze şi în 
aceleaşi cugete cu care cer pentru ei binele şi ajutorul. Cel 
ce se roagă împotriva altuia se roagă împotriva lui. 


458 


SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU | 
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PRE PĂMÂNT 


S-AR PĂREA ciudată această cerere a noastră, oricum de 
prisos, numele lui Dumnezeu e sfânt şi fără noi. Noi cerem 
numai îngăduinţa să-L sfinţim şi noi pre pământ împreună 
cu cei ce zi şi noapte cânta în cer: „Sfânt, sfânt, sfânt.” 

Dumnezeu nu are nume, ceea ce se înţelege prin numele 
lui Dumnezeu (I.H.V.E.) e totalitatea ştiinţei şi cunoştinţei 
noastre despre El. Mintea noastră îl cuprinde şi îl sfinţeşte, 
adică | se închină şi-L adoră pe Dumnezeul cunoaşterii în 
acest chip. Numele Lui este înţelepciune, Slujba sunt legile 
armoniei universale, artelor roditoare, principiile 
universului, destăinuirile fizicei şi hyperfizicei, Luminile 
raţiunii, Rigorile logicei, Splendorile adevărului, Puterile 
numerelor, Rânduielile cunoaşterii, Însuşirile sufletului, 
Tainele trupului,  Bunătatea, Frumusețea, Ordinea, 
Desăvârşirea spre care tind toate şi la care vor ajunge 
toate. Pe unele ca acestea cerem şi ne rugăm să ne dea 
puterea şi capacitatea să le sfinţim, să le adorăm. Acestea 
sunt razele dumnezeieşti ale căror lumini scriu şi revelează 
numele Lui în creaţie. 

Numele lui Dumnezeu este starea Lui de creaţie, 
Cuvântul, şi-L rugăm să nu încetăm o clipă de a o sfinţi şi 
noi, ca să participăm şi noi la sfinţenia Lui. 


CARELE EŞTI ÎN CERURI 
A TREIA mare taină ce ni se descoperă şi ne mântuieşte 
de o străveche robie. Dumnezeu este al tuturor şi e liber, 


nu e robul nici unui om, nici unui neam, nici unui loc, nu e 


459 


țintuit nici în Tir, nici în Sidon, nici la Roma, nici în Lassa, ori 
în lerusalim. El planează peste toată creaţia şi o înfăşoară, 
aşa cum planează Cerul. 

Nu e un zeu pământean şi pământesc. Să nu-L căutăm ca 
idolatrii în lemn sau în piatră, în frumuseţe cioplită sau în 
templu zidit. E dincolo de cele pieritoare ale existenţei, într- 
un plan deasupra tuturor închipuirilor existenţei, care 
cearcă să fie închipuit prin cuvântul Ceruri. 

Acest: „Carele eşti în ceruri” - pune apocaliptic capăt 
neînțelegerilor între religii. Este cea dintâi împăcare pe 
pământ, înaintea tuturor judecăților de apoi... 

Pe Cel ce nu-L încap cerurile, oricât L-ar îmbucătăţi 
pământul, unii adorând o părticică, alţii alta, El tot unic al 
tuturor rămâne, acolo în cerurile Veghetoare: Tată al 
nostru. 

lerusalim, Romă, Mecă, biete fanale fumegătoare, 
înecate, topite, şterse de imensa Lui lumină vărsată pe 
pământ - A Tatălui nostru care e în ceruri. 


VIE ÎMPĂRĂȚIA TA 


ÎMPĂRĂȚIA lui Dumnezeu neîntreruptă este fără de 
început. Adevărul total peste timpuri, dincolo de hotarele 
vremii, acum ca şi în viitorul tuturor veacurilor. Dacă ne 
rugăm este ca lepădându-ne de împărăţia noastră, a 
omului, să ni se descopere şi nouă, să vie şi peste noi, adică 
să ni se dea puterea şi răbdarea să cunoaştem Impărăţia lui 
Dumnezeu, să o primim şi să o răbdăm: „Împărăţia Mea nu 
e din lumea aceasta”, dizgrație pe care o cerem să fie 
îndreptată, golul să se astupe. Lumea aceasta, noi, să 
intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu sub ocârmuirea 
Adevărului de la care ne-am abătut. Noi avem un adevăr 


460 


lumesc, o optică pământeană. E mult mai greu, aproape cu 
neputinţă să mergem noi la Împărat, să ne mântuim numai 
cu slabele noastre mijloace. 

E mult mai uşor ca Împărăţia să vie la noi, în chipul 
adevărului etern care luminează şi descoperă toate. 

Doamne, ajută celui ce slujeşte Adevărului Tău fără 
odihnă, fără frică, din toate puterile şi chiar dincolo de 
puteri, în duh, în cuget, carele se străduieşte ca să vie 
Impărăţia Ta. 


FACĂ-SE VOIA TA 


VOIA lui Dumnezeu este libertatea... Prin şi din această 
mare, nestăvilită voie a Lui ni se îngăduie abaterile, 
păcatul, urâciunea, adică voia noastră, libertatea noastră 
omenească. Aici e marea, originara nemărginire a 
Creatorului care se oglindeşte în noi; socotindu-ne liberi 
suntem mărginiţi de voia noastră ca de o nemărginire 
mincinoasă. Libertatea noastră e o tăgadă a libertăţii, căci 
nu e liberă, atârnată păcatului. Dar avem de la Dumnezeu 
libertatea să fim neliberi. 

Voia lui Dumnezeu să ne liberăm voia de toate 
slăbiciunile, de toată amăgirea, de falsa libertate, de 
egoismul tiranic, de orbirea care ne ţărcuieşte sufletul, de 
ură şi păcat, ca voia noastră să se deschidă şi să se 
modeleze după voia Lui: „Căci nu e după voia Mea”... 

Lepădând libertatea noastră, a păcatului, invocăm la 
părinteasca bunătate şi cerem libertatea originară, 
neatârnarea de lume şi păcat care e voia lui Dumnezeu. 


PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PRE PĂMÂNT 


461 


O ALTĂ taină dezvăluită spre mângâierea noastră. Aşa 
cum era odinioară, va fi şi la sfârşit, precum în cer aşa şi 
pre pământ, poate fi analogic şi acum în prezent. Planurile 
sunt despărțite prin prăpăstii de netrecut, dar totuşi ce este 
sus se poate măcar prin răsfrângere oglindi jos. 

Indemnurile de sus, pildele sfinţilor, icoanele cerului se 
pot strevede şi sluji de îndreptar nouă celor căzuţi. Nu 
suntem deci părăsiţi cu desăvârşire. Pământul nu e retezat 
de cer. Cerul şi pământul se pot măcar asemăna ca umbră 
cu cel ce o aruncă, precum unul şi celălalt, până se voruni 
şi plămădi într-o singură împărăție şi singură voie. 

Rugăciunea deschide în noi alţi ochi-îngereşti, ca să 
vedem, sau măcar să visăm şi să cercăm să facem şi noi 
precum în cer aşa şi pre pământ, adică împărăţia Ta şi Voia 
Ta, adevărul divin şi libertatea divină. 


PÂINEA NOASTRĂ CEA SPRE | 
FIINŢARE DĂ-NE-O NOUĂ ASTĂZI 


ACEEAŞI nestrămutată, imperioasă expresie: a noastră şi 
nouă. Suntem una până şi în sau mai ales, în pâinea care ni 
se dă, nu spre altceva, ci pentru existenţă. Nu putem, nu 
avem dreptul să lipsim pe nimeni de pâine, simbolul 
existenţei, ca să o luăm numai noi, de pâinea, de viaţa pe 
care o cerem în numele tuturor. Umanitatea e un singur 
corp şi trebuie hrănită toată. Pâinea ca şi viaţa nu e a 
unuia, nu are stăpân, căci e un principiu de existenţă, e 
spre fiinţă. Nu se poate strânge şi capitaliza, căci ea e 
numai clipa de azi, mâine nu mai suntem pâinea, clipa, 
susţinătoarea existenţei a pierit. De aceea le cerem din nou 
desluşit, stăruitor în fiecare zi, căci ele ţin numai de Tatăl, 
prin Fiul: „Deschide-vei mâna Ta (palma), Luaţi, mâncaţi”... 


462 


Prin pâine cerem cuminecarea cu Părintele existenţei, 
împărtăşirea cu Dătătorul de viaţă eternă de care avem 
nevoie şi în fiecare zi şi astăzi. Aşa. 

Cerem pâinea cea spre fiinţă, adică pâinea cea 
adevărată, care să hrănească toată fiinţa nu numai cea 
trupească. Pâinea să fie purtătoare de spirit, să aibă duhul 
fiinţător. Zadarnic ne îmbuibăm de pâinea pe care ne-o dă 
numai pământul, dacă în ea nu descoperim, nu vrem să 
includem cunoaşterea lui Dumnezeu care ne-o dă 
dragostea de aproape şi viaţa pe care trebuie să o 
respectăm, în numele cărora o cerem. 


ŞI NE IARTĂ NOUĂ GREŞELILE NOASTRE 
PRECUM IERTĂM ŞI NOI GREŞIŢILOR NOŞTRI 


UNA DIN cele mai frumoase taine între dumnezeire şi 
omenire. Acelaşi paralelism, aceeaşi analogie mângâietoare 
alătură cer şi pământ. Dar acest precum întoarce fraza şi 
aduce în capăt pe iertăm şi noi greşiților noştri. Precum 
iertăm şi noi, aşa iartă şi Tu nouă, ni se îngăduie să fim 
asemeni Tatălui şi să imităm bunătatea lui, mărinimia lui şi 
să iertăm noi întâi - după aceea şi cu această condiţie a 
faptei noastre urmează gestul iertării divine, precum 
iertăm, iartă-ne. Iniţiativa să pornească de la noi, de jos, ca 
să stârnească reacţia de sus. Aruncăm în platanul 
pământesc de balanţă iertarea acelor ce ne-au greşit, 
celălalt, ceresc, se coboară plin de toată greutatea 
răsplatei, iertarea noastră. 

lartă şi ţi se va ierta. E aproape divină această 
îngăduinţă, care ni se dă ca o adevărată putere, nouă, 
tuturor păcătoşilor. Săvârşind un exemplu dumnezeiesc, al 
iertării, ne străduim spre perfecţie şi ne spălăm de păcat, 


463 


apropiindu-ne oricât de departe prin iertarea care e 
aceeaşi, de Tatăl care e perfect şi ne iartă imperfecţiile a 
căror vină numai noi o purtăm. 


ŞI NU NE DUCE PRE NOI ÎN ISPITĂ 
CI NE MÂNTUIEŞTE DE CEL RĂU 


AICI fărâma mea de presupusă înţelegere se întunecă. 
Încerc să schimb pe „duce” în „lasă”... Şi nu ne lăsa în 
ispită. Dar cine este cel rău? Afară de noi înşine. De lumea 
pe care a creat-o Dumnezeu, iar noi am schimbat-o, am 
înrăit-o? 

Cel rău nu poate fi decât tăgăduirea puterilor 
dumnezeieşti care ne-au şi ne susţin necontenit, în ciuda 
neglijenţelor, împotrivirilor, abaterilor noastre. De unde 
izvorăsc ele? Ispita lor? De la Diavolul socotit entitate 
aparte? Dar dacă n-ar fi cel rău o existenţă aparte, ar 
dispărea ispita? E necesar diavolul în economia lumii 
create? Căci dacă e, nu mai este posibilă - îngăduită - 
prezenţa Lui. 

Diavolul este o amăgire, o ispită, de care cerem să fim 
mântuiţi. Viaţa însăşi aşa cum ne-o facem noi este o 
schimonosire a vieţii dumnezeieşti. Pe diavol îl creăm noi, 
nu l-a zămislit Tatăl. E o spiritualizare neagră a 
materialităţii spiritului din noi. E păcatul, tot păcatul cu tot 
cortegiul lui de crime, adorat. 

Diavolul este ispita omenească şi ispita e diavolul. Cine 
ne poate mântui de noi înşine, de cursele pe care ni le 
întindem singuri, decât Tatăl puternic şi răbdător. lată, 
Frumuseţea omeneşte poate deveni prilej de ispită şi 
inducătoare în păcat. Bunătatea ajunge slăbiciune 
îngăduitoare de crime. Tăria se face tiranie lacomă de 


464 


putere. Libertatea, dezmâăţ şi destrămare. lubirea, capcană 
egoistă care ne sugrumă. 

Diavolul este alcătuit deodată din toate acestea şi alte 
milioane bucățele spurcate din noi. Un monstru înmiit care 
stă să înghită omenirea, zămislit de fiecare şi de toţi la un 
loc. 

De aceea ne rugăm în numele tuturor, pentru izbăvirea 
de cel viclean. 

Viclenia e prin excelenţă omenească. O deviere, o 
schimonosire a înţelepciunii, pusă în serviciul amăgirilor. 
Vulpea nu e vicleană. E firească. E aceeaşi tot timpul şi în 
toate împrejurările vieţii ei. Omul numai se preface, te 
amăgeşte că te iubeşte şi în aceeaşi clipă te vinde, te 
îmbrăţişează şi-ţi înfige cuțitul, te sărută şi cu sărutarea lui 
te arată călăului. 

Diavolul este nu lipsa lui Dumnezeu, El neputând lipsi de 
undeva din lume - ci lipsirea noastră, lipsirea lumii de El. 

Omul căzut este cel viclean. El este ochiul care trebuie 
SCOS. 

„Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean”, strigă 
psalmistul. 

Şi ne mânuieşte pre noi de cel viclean, zice rugăciunea, 
nu ne lăsa în ispita amăgitorului, scoate-ne din lumea 
veacului orgolios, făţarnic şi protivnic Ţie - şi ne ridică în 
lumina sfinţeniei Tale, eternă. 


Am  însăilat după-amiază o meditaţie profană despre 
Tatăl nostru, care mă urmărea de mult. Am cercat să-mi 
limpezesc, tot raţional, gândurile despre Tatăl, pe care-l 


465 


deosebesc fără să-l dezbin de Fiul: partea creatoare din 
Părinte, Faţa întoarsă spre Cosmul cu toate virtuțile 
zămislitoare. 

Am agonisit, scriind, alinare şi răgaz de împăcare cu mine 
şi cu vremurile. Cea mai slabă interpretare este a ispitei şi a 
diavolului, veşnică piedică şi piatră de scandal pentru mine. 
N-am consultat nimic, deşi mi s-a spus de o tâlcuire a lui 
Maxim Mărturisitorul. 

Totul însă abundă desigur în locuri comune, amintiri şi 
comentarii auzite tot timpul. 

Deşi l-am alcătuit pentru mine, simt nevoie să-l fac 
cunoscut şi altora. Orgoliu de scriitor? Ispită satanică? Cred 
că mişună de greşeli şi erezii fără îndreptare, mai ales că 
vorba nu traduce gândurile la fel. Pentru unii vorba are 
adâncimi care duc dincolo, peste metafizică, pe când eu nu 
m-am avântat deloc în mistică, am rămas pe tărâmul 
mireanului de rând. 

Înainte de prânz a fost la mine (1.D.) Ştefănescu, a stat 
aproape două ceasuri - în care a vorbit numai el, pe mine 
mă supăra un început de laringită. Mi-a vorbit de moartea 
bătrânei doamne Grecescu şi mi-a povestit de câţiva 
bătrâni, impresionanţi ca vigoare fizică şi intelectuală, pe 
care îi cunoscuse: Fleischen, Messmer, Ch. Diehl. Mi-a 
evocat apoi călătoriile lui în Italia - Umbria, Florenţa, Assisi. 
Are o memorie remarcabilă şi ştie să povestească frumos o 
mulţime de lucruri şi fapte. A cunoscut oameni de seamă şi 
a întâlnit tot soiul de celebrităţi pe unde a colindat. 
Interesante amănunte despre audienţele la Papa. Are o 
sănătate, o putere de activitate pentru vârsta lui (607), pe 
care nu o spune niciodată, uimitoare, îmi place totdeauna 
să-l aud conversând - mult mai slab vorbitor ca profesor. 

M-am sculat răguşit de-a binelea. Totuşi am primit 


466 


invitaţia lui Liviu [Nasta] pentru dejun. Am întâlnit acolo pe 
Tudorel [Teodorescu Branişte]. Boala lui merge înainte, dar 
nu mă pot amesteca. Bob mi s-a plâns iar de sănătatea lui. 
E păcat că şi-o strică ducând o viaţă imposibilă. 

Am trecut pe la [Traian] Mihail, să-i dau un argument în 
privinţa mobilei lui Cuza: mai mult un sofism de advocat. 

La ora 5 am fost acasă - şi am citit până seara târziu - nu- 
mi vine să mă apuc de un lucru mai serios. Am gândit mult 
la un roman. M-a furat apoi /ndia lui Mircea [Eliade], şi iar 
sau deşteptat în mine vechile râvne de solitudine şi asceză. 
Mi-e dor de Gange şi Himalaia. 


[mss. în posesia familiei] 


467 


ADDENDA 


[BUCĂŢI... DE LA UN PRIETEN] 


AM AVUT UN PRIETEN... S-a prăpădit de mult... L-a răpus 
boala celor aleşi: nebunia. 

Era un om ca toţi ceilalţi, nici mai rău, nici mai bun, nici 
mai prost, nici mai deştept. Singura deosebire, că simţea 
adânc şi visa întotdeauna... Ciudat! Vedea limpede, sub 
adevăratul lor preţ, lumea şi viaţa, cu toate astea se lăsa să 
fie înşelat ca un copil şi visa, visa mereu. 

Pentru toţi ceilalţi trecea drept o fire fericită: rece, 
nepăsător, sceptic până la cruzime, neclintit în mijlocul 
patimilor furtunoase ale vieţii... Şi aşa era, aşa se purta, cel 
puţin în lume. Numai eu cunoşteam cealaltă jumătate a 
sufletului său, unde domnea o căldură bolnăvicioasă de 
seră, şi unde înfloreau, ca nişte monstruoase flori exotice, 
visurile lui nebune. 

Seara şedeam amândoi de vorbă - cercetam şi 
cântăream toate întâmplările zilei şi mă minunam cu câtă 
putere de pătrundere prindea adevărata lor valoare şi mai 
ales rostul tainic al fiecăreia. Neîntrecut în prețuirea 
oamenilor, ghicea întotdeauna interesele ce mişcă pe 
fiecare (îşi înjghebase chiar o teorie - oarecum filosofică, a 
lui - teoria interesului, amestec de utilitarism şi 
evoluţionism). Cu ce mulţumire crudă îmi arăta josnicia şi 
mişelia tuturor, josnicie şi mişelie îndreptăţite şi sfinţite de 


469 


interesul orb al fiecăruia! Zadarnic cercam să-i ţin piept 
vorbindu-i de bunătate dezinteresată, cinste şi curăţie 
nepătate de urma vreunei bănuieli, căci mă năpădea sub 
potopul probelor cu care zdrobea tot ce încercam să-i 
dovedesc... 

Pe urmă începea să zâmbească. Ştiam că de acum are să 
vorbească pentru el... că are să iasă din lumea noastră ca 
să intre în a lui. Mă revolta atâta copilărie, atâta simplitate 
la el... nu mai recunoşteam nici urmă de judecată critică, de 
logică, în aiurările lui nebuneşti - era un altul. Şi cu toate 
astea eram fermecat de închipuirea nefirească ce se ţesea 
în vorbele lui, de imaginile stranii, nebănuite încă de mine, 
ce se aprindeau în creierul lui... Făcea nişte apropieri aşa 
de neaşteptate că mă înfioram ştiind că numai nebunii au 
astfel de scânteieri... 

El însuşi îşi da socoteală de dezechilibrul organic, cum 
zicea el, în care se zbătea. Simţea el însuşi pe cei doi 
duşmani din el; lucidul şi visătorul. Îmi explica, glumind, 
cum în el natura topise, plănuise pe Don Quijote şi pe 
Hamlet, cele două capete extrem neîmpăcate ale firii 
omeneşti. 

A trăit puţin... şi cât a trăit s-a luptat necontenit cu 
această îndoită a lui fire. A trăit puţin şi n-a făcut nimic, n-a 
rămas nimic de pe urma lui - afară de câteva bucăţi răzlețe 
scrise fără vreun scop, deci fără îngrijire. 

Deşi era artist cu sufletul, scepticismul şi neîncrederea l- 
au împiedicat întotdeauna să creeze. 

lar închipuirea lui de nebun l-a împiedicat veşnic să se 
folosească, să se bucure de viaţă şi să-şi creeze o poziţie. 

Bucăţile lui răzlețe vor urma mai la vale. 

Ţi-am tulburat liniştea morţii, sărman prieten, iartă-mă!... 
Odihneşte-te în pace, şi în loc de veşnică pomenire invoc 


470 


acum pentru tine veşnica uitare. 


CHIPAROSUL DIN LIDO 


CHIPAROSUL NEGRU, SIMBOLUL doliului şi al morții, 
copacul veşnic cernit şi trist. L-am văzut pentru întâia oară 
în cimitirul de la Lido... Ce ciudat se profilau pe cer 
chiparoşii cimitirului din Lido! 

Era la amiază şi vaporaşul, gâfâind obosit, ne târa spre 
insula fericită. Pretutindeni se cernea o  poleială 
strălucitoare de aur, pretutindeni... peste ape, peste 
turnuri, peste oameni... Numai chiparoşii din Lido - tainici şi 
întunecoşi - tăiau neînduraţi strălucirea zării. Cum am sărit 
pe mal am alergat să-i văd. Erau nişte chiparoşi posomorâţi 
şi bătrâni... Unul însă, tânăr, zvelt şi mlădios, umbrea o 
groapă uitată... Era aşa tânăr, aşa de mlădios... aşa de trist 
- pleca aşa de abătut crengile peste groapa uitată... Părea 
că se zbuciumă un suflet în trunchiul subţire al 
chiparosului!... 

L-am privit îndelung... cu ochii pe jumătate închişi, cu 
gândul aiurea... şi chiparosul lua din ce în ce chipul unei 
siluete omeneşti. Deodată rămăsei uimit: chiparosul luase 
înfăţişarea unei fete cernite, unei fete orfane... plângând pe 
groapa mamei sale. Nu ştiam dacă mi se pare, atât de 
puternică şi amăgitoare era iluzia! Da, da... o fată orfană se 
pleacă spre groapă mamei sale, se pleacă şi iar se ridică, 
înecată de plâns... Vântul îi flutură crepul şi pletele... 
Soarele îi aureşte conturele... Fata plânge şi se roagă 
mereu, plecându-se peste groapă... 

O văd bine acum! E o fată oacheşă, cu ochii înroşiţi de 
veghere şi plâns, cu chipul pălit de durere... E atât de 


471 


deznădăjduită, atât de singură! Cum s-a îndurat mama ei să 
moară... s-o părăsească? Cum s-a îndurat?!... Cum nu se 
găseşte nimeni s-o mângâie, s-o smulgă din ghearele 
durerii şi, cu toată puterea vieţii lui, s-o ridice din nou la 
viaţă? Nimeni. Atunci, eu voi fi acela! Furtunos mă reped cu 
braţele deschise şi... chiparosul mă izbeşte cu trunchiul 
peste piept şi mă trezeşte... 

Eram în Lido, în cimitirul din Lido, şi priveam aiurit 
chiparosul zvelt, frumos şi fără simţire. 

Pierise fata, pierise orfana. În faţa mea se pleca la vânt, 
peste groapa uitată, chiparosul. 


PALATUL DE MARMURĂ NEAGRĂ 


PALATUL MEU DE MARMURĂ neagră se înălța în mijlocul 
unei pustii adânci şi fără de viaţă... 

L-am făurit singur, singur l-am împodobit... şi veşnic 
singur locuiesc în el... Ce neţărmurită mulţumire este în 
tine, singurătate! 

Un lucru mă doare: palatul meu l-am întemeiat pe nisip 
şi, în vârtejul vijeliilor, palatul meu se clatină... se crapă! Se 
va nărui?!... 

Oh... cu câtă străduinţă înălţai minunea neînchipuită, 
minunea închegată în marmură neagră! Am cercetat 
întreaga lume, întreg pământul am scormonit şi n-am găsit 
marmură nepătată, curata şi strălucita marmură din care 
să-mi durez un palat. 

Atunci am coborât în adâncul sufletului meu... aici găsii 
năprasnici munţi de marmură neagră... toată durerea, toată 
deznădejdea  împietrite în sufletul meu sub chip de 
marmură neagră! 


472 


M-am sfâşiat atunci! Cu însăşi mâna mea cioplii uriaşele 
lespezi; din suflet, chinuindu-mă, le scosei la lumină... Cu 
cât zbucium le scosei din adâncul de suflet!... Şi, pierdut în 
mijlocul pustiei, îmi înălţai din ele trufaşul meu palat de 
marmură neagră... 

Patru turnuri horbotate la cele patru colţuri, patru scări 
măreţe la cele patru laturi... În mijloc o sală fără margini, pe 
zidurile căreia, jucându-se cu întunericul, lumina face ape... 
Peretele din fund are - ca o rană - încrustat în el un cadru 
oval de rubin sângeros... Un cadru gol, ce aşteaptă 
necontenit chipul fiinţei care-l va întregi, pe el şi pe mine. 
Încolo nimic... doar pereţii lustruiţi de marmură neagră... 
Din sală, patru uşi pătrund în patru coridoare şi de aici 
începe un labirint de odăi largi şi întunecoase - pline cu 
bogății nesfârşite, ce strălucesc ciudat în umbră... 

Eu stau totdeauna în sala uriaşă şi goală, sub cadrul 
sângeros şi gol... 

Eu stau şi aştept... 

Afară vijelia urlă în pustie, nisipul în talazuri se mişcă, 
palatul meu se clatină... se crapă... 

Eu aştept. 

Aştept să se umple cadrul... ori de nu, să se năruie 
palatul!... 


AUR 


CUNOŞTI POVESTEA REGELUI mort de foame în mijlocul 
grămezilor de aur?! 

O vrajă fatală îl urmărea pretutindeni şi prefăcea în aur 
orişice se atingea de el. În mâna lui, piatra din drum, 
noroiul scârbos, floarea plăpândă, tot... tot... se prefăcea în 


473 


aur nepreţuit şi strălucitor... Încântat ca un copil, trei zile a 
petrecut regele schimbând în aur tot ce întâlnea în cale; trei 
zile a petrecut ca un copil, uitând chiar să mănânce şi 
prefăcând în aur pietrele din împărăţia lui... 

In cele din urmă, foamea şi osteneala l-au ajuns... 
Slujitorii aleargă, corturile se întind, bucatele rare şi vinurile 
scumpe se revarsă înaintea regelui. Dar, cum le atinge, se 
prefac în aur! Nici o bucată de pâine nu poate să ducă la 
gură... totul se preface în aur strălucit... 

Şi foamea regelui creşte şi setea mistuitoare îl arde şi 
slujitorii aduc mereu bucatele aţâţătoare, ce sub atingerea 
regelui se prefac în aur. 

Ce chinuri înspăimântătoare a suferit vrăjitul rege, până 
ce a pierit de foame - ca un mişel - pe un morman întreg de 
aur! 

Cunoşti povestea? Mintea cea iscusită a poporului grec a 
plăsmuit-o, ca un simbol, dar cât e de adevărată! 

Eu sunt regele nesuferit! Sub atingerea închipuirii mele, 
totul se preschimbă în aur... în vis de aur, şi totuşi foamea 
sufletească mă mistuie. O foame cumplită, o sete 
arzătoare! Sunt sătul de aur! Nu mai vreau aur! Daţi-mi o 
coajă de pâine adevărată, daţi-mi realitatea - josnică, 
scârboasă, dar săţioasă... Nu mai pot alina o clipă foamea, 
foamea sufletească ce mă chinuie. 

Cine va rupe vraja fatală, vraja neîndurată, ce preface în 
aur scump, dar peste putinţă de mistuit, ce schimbă în 
bulgări de aur toată hrana după care aleargă sufletul meu 
şi fără de care va muri?! 

Cine poate să rupă vraja, vraja neîndurată, înainte ca să 
pier de foame - ca un mişel - pe mormântul nesfârşit de 
aur?! 

O! Pentru o bucată de pâine adevărată voi da întreg 


474 


mormanul de aur, mormanul de vise aurite, deasupra 
căruia sufletul meu se zbate agonic în chinurile foamei. 


GHEȚARUL 


ÎN NOAPTEA PLINĂ DE întuneric ghețarul străluceşte 
tainic. 

Acolo sus, în înălţimea ameţitoare a văzduhului, ca un 
tovarăş mă cheamă ghețarul strălucitor! Şi mă voi duce! 

Pe cărări nebănuite, pe creste ascuţite de gheaţă, pe 
povârnişuri alunecoase de zăpadă, mă voi sui, luptând, spre 
tovarăşul ce mă cheamă. 

Voi porni fără călăuză, nu sunt călăuze pentru drumurile 
încă nestrăbătute! 

Acolo sus, ca un frate, mă aşteaptă ghețarul veşnic... Mă 
aşteaptă să-i aduc liniştea mea, ca împreună să facem o 
linişte de moarte; tăcerea mea, pentru ca împreună cu a lui 
să închegăm o tăcere de mormânt! 

Când va veni ispititoarea căldură de soare, vom fi doi s-o 
înfrângem... Când se vor dezlănţui neputincioasele furtuni, 
vom fi doi să le înfruntăm râzând... Vom fi doi, însă mai 
singuri decât unul! 

Oamenii privesc ghețarul şi clătesc cu milă din cap: „e 
rece şi amorţit”. 

E rece - dar câtă sănătate pluteşte în aerul lui aspru, 
feciorelnic, veşnic proaspăt! Cum se umflă pieptul şi se 
limpezeşte mintea în răceala de pe vârful ghețarului! 

E rece şi amorţit?!! 

Ştiţi voi câtă viaţă e împietrită într-o singură stâncă de 
gheaţă? Câtă putere e ascunsă într-un singur bulgăr de 
zăpadă?! Zâmbiţi! 


475 


Un bulgăr de zăpadă se desprinde din vârf, se 
rostogoleşte... creşte năprasnic şi ajunge jos la poale - 
spăimântătoare avalanşă, zdrobind în cale, sub uriaşa-i 
putere, sate şi cetăţi... 

O stâncă de gheaţă să se topească şi, neînfrânat, şuvoiul 
va spumega urlând, va alerga să ducă departe, în câmpiile 
arse de secetă - viaţa. Ghețarul însă vă dispreţuieşte, 
oameni. El nu vă arată puterea şi viaţa lui - sub care aţi 
pieri zdrobiţi - ci le păstrează tainice - împietrite în stâncile 
lui de gheaţă... şi voi, ce ironie - îl plângeţi clătind din cap 
cu milă! 


Ghețarul tainic, strălucitor în noapte, mă cheamă la el, 
Şi... mă voi duce. 


DEZNĂDEJDEA OCEANULUI 


OCEANUL PLÂNGEA FURTUNOS şi nemângâiat. De pe 
creştetul uriaşelor lui valuri se înălța un abur sărat, 
înăbuşitor, prin care abia se cernea o lumină lâncedă. 
Spuma-i, albă de obicei, acum era vânată de mânie, şi în 
umbra prăpăstiilor ce se deschideau ameţitoare între 
talazuri, spuma avea licăriri fosforescente, luciri de ochi de 
fiară lacomă. 

De zile întregi plângea nemângâiat oceanul - de zile 
întregi îl priveam de pe mal. Târziu l-am întrebat, cu glas 
mângâios, despre pricina durerii lui. Atunci a mugit adânc, 
s-a zvârcolit furios şi s-a pornit să urle mai sălbatic, mai 
deznădăjduit! Şi, în haosul de valuri, în potopul trâmbelor 


476 


de apă, oceanul părea un nebun ce-şi sfâşie singur, adânc, 
trupul... Şi, în mijlocul urletelor, iată ce mi-a povestit: 

Dinspre întunecatul apus o corabie sprintenă plutea spre 
mine. O corabie uşoară dar trainică, cu trei catarge semeţe 
cu pânze albe, largi şi întinse ca nişte aripi. Ce sprintenă 
sălta pe valuri, ce copilăroasă se juca cu spumele, ce 
cutezătoare înfrunta talazurile şi cu câtă încredere, cu cât 
dor plutea spre ţintă, spre depărtatul Port! 

Când a sosit la mine am sărbătorit-o ca pe o regină: 
deasupra-i am desfăşurat cerul meu cel mai albastru, şi la 
picioarele-i am întins azurul cel mai strălucitor. O adiere 
caldă şi îmbălsămată o desfăta pururi. Cât mi se urâse 
veşnic singur! Şi-atunci, ca un copil m-am jucat cu corabia 
sprintenă, i-am povestit despre comorile ce se ascund pe 
fundul meu, despre cetăţile cu ziduri de mărgean şi porţi de 
mărgăritare... De ce n-am înghiţit-o atunci în sânul meu, s-o 
păstrez veşnic, ca pe cea mai scumpă comoară? 

Astăzi, corabia sprintenă m-a părăsit! A zburat cu 
catargele-i trufaşe, cu aripile întinse... a zburat spre portul 
fericit. 

Oh, şi cum o doresc, cum o visez! Cum o chem 
necontenit cu dor... cu cât dor! 

De ce n-am înghiţit-o atunci ca pe o pradă, ca pe o 
comoară... în sânul meu? 

Şi, înecat în plâns, oceanul se zvârcolea deznădăjduit! 


1908, octombrie 8 


477 


[ASTĂZI ÎMPLINESC DOUĂZECI 
ŞI CINCI DE ANI] 


1909, noiembrie 27, vineri, 
Șapte ceasuri seara 


ASTAZI ÎMPLINESC DOUĂ ZECI ŞI CINCI de ani şi mă simt, 
parcă, obosit de atâta vieţuire. 

Stau în casă, la masa de scris: boala mă împiedică să fiu, 
trupeşte, acolo unde îmi este tot sufletul. Stau... şi sunt 
trist, de-o tristeţă amarnică, neliniştită, neastâmpărată şi 
totuşi covârşitoare. Întreaga mea tristeţă de odinioară - 
blândă şi resemnată, ce m-a întovărăşit ca o soră de-a 
lungul celor douăzeci şi patru de ani de mai înainte, mi-a 
fost răzvrătită, aţâţată, răscolită de bucuriile scurte, 
neaşteptate, de durerile şi deznădejdile fără seamăn ce mi- 
au adus acest din urmă an - al douăzeci şi cincilea - ce se 
încheie astăzi... Şi astăzi sunt trist, nespus de trist, de acea 
tristeţă duşmană, ce nu te iartă, nu te alină, ci neîmpăcată 
te mustră, te învrăjbeşte şi hărţuitoare îţi zgândăreşte toate 
rănile, înveninându-le...; tristeţă care în loc să te împace, să 
te amorţească, dimpotrivă, te face să te zvârcoleşti ca un 
vierme sub strivirea propriei tale neputinţe şi nimicnicii... 
Astăzi împlinesc douăzeci şi cinci de ani şi tristeţea mi-a 
deschis toate izvoarele amintirilor ce curg ca nişte ape 
tulburi peste suflet. Şi sufletul, năpădit, înecat de năvala 

478 


cotropitoare, abia mai răsuflă. Astfel, bântuit de gânduri, 
stau la masa de scris. Deodată o amintire mă face să 
tresar, să mă ridic şi să alerg dincolo... Grăbit răsfoiesc 
ceva... Da, da, trebuie să fie... Am găsit!... 

E un simbol: Un bătrân groaznic, gol, descărnat aleargă 
în goana calului peste câmpuri şi oraşe, peste sate, peste 
munţi. Barba îi înfăşoară pieptul şi-şi amestecă firele cu 
coama calului, pletele-i flutură pe spate... şi în pornirea-i 
furtunoasă pare purtat de un uragan... Nimic nu scapă însă 
ochilor lui adânci şi înfiorători, nimic nu scapă de mâinile lui 
încleştate pe coasa cu care retează tot ce întâlneşte în cale, 
şi pe care o mânuieşte cu atâta iuţeală că oţelul şuieră 
tăind văzduhul. Înaintea lui toate se pleacă, sub el cad 
toate şi-n urmă-i nu rămâne nimic... In dosul acestui simbol 
înfiorător stau scrise totuşi cuvinte sfioase şi dulci, atât de 
dornice, făgăduitoare de atâta fericire! Ah, mâna care le-a 
scris atunci, ca o mângâiere pentru cei douăzeci şi patru de 
ani ce-mi cosise nemilostivul bătrân, minuta aceea, cu ce 
dureroasă dragoste aş săruta-o acum, deşi nu-mi mai scrie, 
deşi m-a uitat... Şi cum aşteptam astăzi ceva de la ea... 

Rămân multă vreme aşa, încremenit, cu ochii pe icoana 
Timpului şi pe plăpândele rânduri ce-mi făgăduia atunci, în 
caldă lor urare, viaţa! Dar acum acea urare îmbracă pentru 
mine un alt înţeles... Şi bătrânul, rânjind, îşi poartă coasa 
peste ea, peste toată nădejdea, dragostea şi viaţa cuprinsă 
într-însa retezând-o cu spăimântătorul gest de călău... Şi iar 
mă acoperă talazul amintirilor... Acum un an, ca şi astăzi, 
stăteam în casă, dar nu aşa pustiu şi uitat! Un suflet venise 
să vegheze împreună cu al meu, venise închis într-un plic, 
ascuns în câteva slove... dar de acolo, dintre slovele tainice, 
îmi zâmbea îmbărbătându-mă, îndemnându-mă călduros la 
viaţă. Şi acum e aceeaşi zi, dar nu mai este acelaşi an... Eu 


479 


stau singur şi amărât, căci sufletul n-a mai venit - 
mângâietorul de atunci... Zadarnic cerc să-mi alin amarul 
căutând sufletul prieten în slovele unde-mi zâmbise 
odinioară, nu-l mai găsesc... Şi totuşi slovele sunt acolo, şi 
alături simbolul pe care acum îl privesc îngrozit... Ah, 
Timpul, bătrânul cosaş, ce ironic rânjeşte la mine în goana-i 
nebună! El ştie de atunci că ce am să caut eu n-are să mai 
fie, că nimic nu-i statornic, nimic nu rămâne, totul trece - şi 
sufletele ca şi cuvintele!... Ah, Timpul - şi tocmai el - ca un 
simbol - mi-a fost trimis purtător al celei mai frumoase urări 
şi făgăduieli ce am primit vreodată!... Văd că trebuie să mă 
opresc... Sunt trist, îndurerat şi plin de amar, dar n-aş vrea 
să fiu nedrept. Dacă am fost uitat astăzi - ca şi alte dăţi - e 
din propria mea nesocotinţă şi vină... 

E târziu, afară suflă vântul şi galopul furios al amintirilor 
mă poartă necontenit... Lucruri pe care le credeam uitate 
se trezesc din nou în minte, crâmpeie de fapte şi 
împrejurări se întregesc acum, luând adevărata lor 
înfăţişare, fărâme de trai, risipite de-a lungul vremilor, se 
alcătuiesc din nou într-un anumit chip... Şi viaţa trăită 
odinioară clipă cu clipă, viaţa împrăştiată în cele patru 
vânturi ale zărilor şi ale întâmplării, viaţa îngustă de-un 
ceas, de-o zi, de-un an, ce-ţi părea goală, destrămată, fără 
ţintă şi fără însemnătate atunci, acea viaţă privită deodată 
în tot cuprinsul ei ţi se înalţă în faţă ca o stâncă de granit, 
ale cărei boabe sunt adânc înfipte unul în altul, şi din care 
nici unul nu trebuie să lipsească. Privind astfel viaţa nu-i 
dezlegi taina, nu-i afli enigma, dar vezi înlănţuirea tuturor 
amănuntelor, faptelor celor mai mici, care trebuiau să te 
mâne acolo unde era, unde se cerea să ajungă -... Şi astfel 
îmi trec vremea şi-mi omor urâtul adunând fir cu fir urzeala 
vieţii mele, ţesută douăzeci şi cinci de ani de mâinile 


480 


nevăzute ale Soartei... ţesută atât de încâlcit, atât de rară şi 
strâmbă, că e o batjocură!... 


(„Cronica”, 19 octombrie 1984, p. 5) 


481 


FILE RUPTE 


lon Teslaru. Cărţi pentru popor 


VREME DE MAI BINE DE CINCIZECI de ani n-a fost casă 
nouă durată în sat ori prin împrejurimi, care să nu fi fost 
ridicată de el. Meşterea lemnul ca nimeni altul şi pusese 
Dumnezeu un adevărat dar în mâinile lui blagoslovite în 
care scrâşneau şi se îndoiau trunchiurile de gorun şi tufan 
ca în ale năzdrăvanului Strâmbă-Lemne. Se pricepea la 
toate, cum sunt oamenii la ţară, dar era neîntrecut mai ales 
la cioplitul şi aşezatul lemnelor de casă, de la talpă până la 
căpriori. Şi lucra aproape totdeauna singur, fără ajutoare şi 
fără multe scule. 

Intr-o vară ne-a înălţat şi nouă nişte magazii... Atunci |- 
am cunoscut bine şi nu l-am mai uitat. Parcă-l văz şi acum, 
legat şi voinic, cu părul rotunjit în faţă şi lăsat în plete 
mărunte pe spate, cu o frunte întinsă înseninată mereu de 
semnul crucii ce-şi făcea la fiecare masă. Nu l-am pomenit 
niciodată fără teslă, pe care o purta totdeauna la brâu, un 
brâu verde şi lat cu care îşi încingea mijlocul. Când se 
hodinea mai mult, la conacele sorocite, se scotocea în brâu 
alături de teslă şi în loc de pachetul de tutun, ca alţii, 
scotea o cărţulie mică, cu scoarţe tot verzi şi subţiri, din 
care cetea, slovenind rar şi încet de tot, numai ca pentru el. 

Eram mic pe atunci, fără nici o grijă şi treabă şi puteam 


482 


sta toată ziulica lângă el şi să mă joc în talaşii ce ieşeau ca 
nişte cordele albe din gealăul uriaş. 

Şi acum îmi sună în urechi ciocănitul teslei amestecat cu 
frânturi rătăcite din „Epistolia cea căzută din cer” ori din 
„Visul Maicii Domnului”, iar cel ce îl începe şi nu citeşte 
până la capăt... şi pe care după pilda lui le-am purtat şi eu 
până mai încolo în şcoală, ascunse în buzunarul de la 
pieptul hainei. 

„„. Şi acum vrând să scriu despre cărţi pentru popor îmi 
vine stăruitor în gând lon Teslaru, cu tesla lui petrecută prin 
brâul verde, lângă cărţulia sfântă. Ce alăturare şi 
împerechere potrivită săvârşeşte acest alcătuitor de lemne 
cioplite: cartea alături de unealtă şi tot atât de la îndemână 
una ca şi alta. Munca mâinilor îmbinată cu a duhului. Căci şi 
cartea este tot o unealtă a muncii, cu care se poate câştiga 
hrană sufletului. Şi mă gândesc că nu ar trebui despărțite, 
pentru popor, cartea de viaţa lui de toate zilele, de muncă 
şi de hodina lui. Ar fi de îngrijit că acestei culturi a poporului 
să nu i se dea o înfăţişare de „lux”, de petrecere şi pierdere 
de vreme. El să nu o socotească deloc ca pe ceva legat de 
o altă viaţă decât cea pe care o duce el în toate zilele, o 
găteală numai a duhului, cum te împodobeşti duminica, să 
ieşi la horă. Ci cartea, rândurile din rândurile cărţii, să-l 
însoţească şi să-l urmeze oricând şi pretutindeni. 

Această întreţăsere, această întovărăşire a culturii cu 
viaţa trebuie să o urmărească necurmat Cartea Poporului, 
oricare ar fi ea, carte sfântă ori de lume, carte de poveşti şi 
cântece sau de sfaturi şi învăţăminte. O pildă de ce e în 
stare să facă amestecul cărţii în toate ceasurile vieţii este 
puterea ce au tras englezii din citirea stăruitoare a Bibliei. 
În tot cursul vieţii acestui popor, fie că a muncit, fie că s-a 
războit, fie că s-a răzvrătit, fie că a pribegit peste ţări şi 


483 


mări, îl găseşti citind cu arzime Biblia. La el această citire a 
ajuns o îndeletnicire înrădăcinată, aproape naţională; nu e 
cămin unde capul să nu adune măcar seara toată familia, 
cu slugile laolaltă, ca să le citească cartea sfântă, de unde 
trag toţi puteri adânci pentru luptele vieţii. Cu drept cuvânt 
s-a spus că Anglia a cucerit lumea cu negoţul într-o mână şi 
cu Biblia în cealaltă. Căci nu numai mângâiere, ci şi puteri 
adevărate poate aduce omului cartea cea bună, înfrățită cu 
sufletul lui. 

De aceea gândindu-mă la cărţi pentru popor nu-mi iese 
din minte cartea unealtă din brâul meşterului lon, aşezată 
alături de teslă şi cu mare grije păstrată. Şi cine ştie de câte 
ori bietul om trăsese nădejde, puteri şi mângâiere, în felul 
lui, din cărţulia prezentă, cu scoarţe verzi: câtă hrană 
pentru duhul lui simplu şi necăjit, pentru ca să ajungă să o 
păstreze cu atâta evlavie aşa de la îndemână şi aşa alături 
de cealaltă unealtă pe care o mânuia în fiecare clipă şi care 
îi aducea hrana bietei lui vieţi de lemnar. 


(„Lamura” nr. 1-2, octombrie-noiembrie 1921) 


484 


UN MEŞTER VRĂJITOR 


DE MII DE VEACURI, DE CÂND grindurile Europei se 
ridicase deasupra apelor, Marea Mediterană era despărțită 
prin toată lăţimea Franţei de Oceanul Atlantic şi nu 
comunicau decât prin strâmtoarea Gibraltarului. Pe aici 
trebuiau să ocolească toate corăbiile încărcate cu mărfuri şi 
călători, ca să ajungă de la ţărmul apusean la cel de 
miazăzi al ţării. Noroade nenumărate petrecuseră pe aceste 
tărâmuri, mulţumindu-se cu ele aşa cum ieşiseră din 
făurăria Naturii, de la strămoşii celților până la romanii cei 
întreprinzători şi plini de voinicie şi până la francezii din 
timpul lui Ludovic al XIV-lea. Tuturor le fusese şi le era 
peste mână călătoria împrejurul coastelor, ce se făcea cu 
mari piedici şi multă pierdere de vreme. Neguţătorii şi 
oamenii politici jinduiau după un drum scurt care să lege 
cele două ţărmuri, tăind Franţa în două, dar unirea 
Mediteranei cu oceanul printr-un uriaş canal era un vis ce 
se părea cu neputinţă de împlinit. Şi totuşi acolo unde 
romanii nu se încumetaseră, unde Împărații şi regii de-a 
lungul vremurilor oftaseră, încrestând cu unghia degetului 
arătător pe globul ce închipuia pământul o dungă de la 
malul oceanului la al mării, acolo, peste munţii stâncoși şi 
coclauri, un om strein de meseria ingineriei, un strângător 
de biruri, avea să taie în scoarţa pământului canalul 
dezrobitor. Pe acest perceptor al dărilor de sare îl aşteptau 


485 


de veacuri marea şi oceanul despărțite, ca el să le unească 
iarăşi. 


Petre Paul Riquet era un simplu strângător de biruri. Nici 
o universitate nu-i zvârlise în creier cu lopata cunoştinţele, 
nici o academie nu-l încununase, nici un sobor de învăţaţi 
nu-i hărăzise o patalama inginerească, ca apoi cu ea în 
mână să sperie lumea. Dar o altă academie mult mai înaltă 
îl unsese inginer: dascălii lui fuseseră pământul şi marea, 
clinele munţilor şi adâncurile văilor, cari scot ingineri 
nediplomaţi, dar fără greş. Abia ştia franţuzeşte...; nici 
latina, nici greaca, limbile în cari se scriau atunci ştiinţele, 
nu-i erau cunoscute. Dar adâncimea mintei lui era pe 
potriva adâncimei mărilor ce avea să lege, iar răbdarea tot 
aşa de tare ca a pământului ce avea să străpungă... 


Petre Paul Riquet, strângător de biruri pentru regele 
Franţei, avea o moşioară la poalele Muntelui Negru, în 
fundul ținutului Languedocului, acolo unde oceanul face o 
intrătură, gâtuind trupul Franţei. Aici ţara este mai îngustă 
ca oriunde şi străbătută de două râuri, ce izvorăsc ca de la 
mijloc, din Pirinei, la vreo poştă depărtare unul de altul, 
pentru ca apucând drumuri deosebite, unul - Garona - să se 
reverse în ocean, iar altul, luând-o spre miazăzi - Aune - să 
se verse în Mediterană. Asta închipuia oarecum ca o 
slemnă, ca un slab izvod de canal firesc, astupat de întregul 
masiv al Pirineilor de pe ale cărui povârnişuri opuse îşi luau 
obârşia. 


De sute de ori Riquet străbătuse acest drum, fie pentru 
nevoile strângerii de dăjdii, fie vânător, cu ochii în pământ 
şi gândurile în nori, cercetând terenurile, scotocind tălpile 


486 


munţilor, măsurând clina văilor, socotind grosimea 
pripoanelor. Ochii lui găureau pământul steios şi vedeau 
mai dinainte şi aievea dâra uriaşă, valul nestăvilit pe unde 
avea să-şi amestece marea şi oceanul undele purtătoare de 
avuţii şi interese omeneşti. 

Băştinaşii pământului,  stingheriţi de greutățile 
drumurilor, de multă vreme trăsese băgarea de seamă a 
ocârmulirii asupra însemnătăţii ce ar avea un canal făcut în 
acest loc... Pentru aceasta se trimisese o comisiune de 
ingineri mari şi firoscoşi, cari au străbătut ţinuturile în 
goana poştalioanelor cu zurgălăi, au poposit grăbiţi şi 
obosiţi ici-colo, au pus ocheanele la ochi şi au privit peste 
culmi, au deschis compasurile şi au măsurat; apoi au 
strâmbat din nas ori au ridicat din umeri şi întorcându-se la 
Paris au statornicit, grozavi, că un asemenea canal este cu 
neputinţă de săpat. Aşa le spunea ştiinţa lor, despre care 
mărturisea diplomele scrise pe pergamente de câte şapte 
palme. lar Riquet pârcălabul în timpul acesta străbătea, 
agale şi cine ştie pentru a câta oară, văile întunecate ale 
Garonei şi poate că pământul atotştiutor se înfiora sub paşii 
lui, ce însemnau de pe acum, în ciuda învăţaţilor lumii, 
dunga pe unde avea să-l taie fierul şi să-l spargă 
târnăcoapele... Sosea apoi acasă şi se apuca de lucru: săpa 
în ograda lui şanţuri, ridica masive ce închipuiau munţi, 
scobea tuneluri, prubuluind, încercând să înfăptuiască în 
mic, dar cu şi pe pământ adevărat, ceea ce avea să încerce 
în mare mai târziu. În urmă intră în casă şi bughinit pe 
masă trăgea până noaptea târziu pe hârtie planuri peste 
planuri şi socoteli peste socoteli... 

Cum n-avea nici o învăţătură, tot aşa nu avea aproape 
nici o unealtă inginerească şi dezlegase problema cu o 
vechitură de compas ruginit. Dar viaţa-i îndârjită era în 


487 


mâinile lui mai abitir ca orice instrument strălucit şi alămit... 


Aşa a visat, a muncit, a gândit şi a studiat ani peste ani, 
adunând note şi material, ridicând schiţe şi planuri, 
înfăţişând pe de rost fiecare cotitură a văilor, cunoscând cu 
ochii închişi şi numai după pipăit natura şi felul terenurilor, 
înclinările, piedicile şi greutăţile şi tocmai târziu, întețit de 
stăruinţele arhiepiscopului de pe atunci, marele Colbert, 
trimiţându-i de departe un studiu şi un plan amănunţit al 
canalului, cu încredințarea că este cu putinţă de executat, 
Colbert, care urmărea ridicarea Franţei prin industrie şi 
comerţ, fiind el însuşi unul din marii muncitori ai ţării lui, n- 
a mai stat la gânduri şi a supus numaidecât planul şi toate 
foloasele înfăptuirii lui regelui... Şi iarăşi o nouă comisie fu 
orânduită să studieze la faţa locului proiectul lui Riquet şi 
să-şi dea părerea. Urmarea a fost că de data asta proiectul 
a fost găsit bun şi executabil, cu oarecari schimbări... Şi 
cum să nu fi fost bun când nu o uşuratică învăţătură de 
ţifre, ci însăşi munca, cunoştinţa afundă, buna credinţă şi 
dorul de a înfăptui lucrarea trăseseră cu mâinile lor 
neşovăitoare liniile uriaşului plan. Comisia însă încheiase 
că, aşa cum îl plănuise Riquet, canalul nu se poate executa, 
din pricina imposibilității de a scobi un şanţ care să aducă 
apele în canal, acolo unde acesta ar trece la înălţime prea 
mare... Omul nostru însă, stăpân şi pe ce ştia şi pe tainele 
tărâmurilor pe care le cunoştea până la măruntaie, ţinea 
morţiş că ceea ce spune el e drept şi adevărat şi că nu are 
nimic de schimbat în planuri. Comisia, înţepată, nici nu vrea 
să stea de vorbă şi de aici tărăgăneală şi întârziere fără 
folos. Era aşa de mare deosebirea între vederile lui Riquet 
şi ale comisiei că regele, încurcat, a dat poruncă să nu 
înceapă lucrarea până nu se curmă neînţelegerea şi nu se 


488 


hotărăşte de partea cui e dreptatea. Atunci Riquet declară 
că începe, dacă i se dă voie, lucrările șanțului pe socoteala 
lui, ca o încercare: „aşa că, zice el, eu pun în joc şi cinstea 
şi averea mea. De-oi da greş am să trec drept un vizionar şi 
am să pierd o mare sumă din averea mea.”. In sfârşit i s-a 
dat dezlegare şi hârtii la mână să înceapă această lucrare 
„de încercare a pantei şi de conducere a apelor.” Omul 
nostru trecea acum de la îndrăzneala închipuirii la aceea a 
faptei, a executării, în care s-a dovedit tot aşa de destoinic. 
În câteva luni, cu hărnicia şi neîntrecuta-i putere de muncă, 
a isprăvit şanţul de încercare şi a dovedit cu uşurinţă, 
împotriva tuturor comisiilor şi paracomisiilor, că avea 
dreptate: putuse da apă trebuitoare plutirii corăbiilor în 
partea cea mai înaltă a canalului... Comisia plecă cu coada 
între picioare... Toată lumea îl numea acum: Moisele 
Languedocului, care cu varga voinţei lui izbutise să facă să 
curgă apă peste stâncile şi dâlmele ținutului. Şi astfel 
câştigă de la rege învoirea de a păşi mai departe, la 
înfăptuirea canalului însuşi. 

Dar de aci greutăţile încep şi mai mari şi se ţin lanţ. Lipsa 
de bani i se ridică în faţă mai puternică şi mai neclintită ca 
munţii ce avea să spargă şi să găurească. 


Consiliile judeţene ale provinciei Languedoc, căreia îi 
folosea mai mult acest canal, refuzară orice ajutor bănesc, 
iar vistieria regească era secătuită de războaiele lui Ludovic 
şi minunea cea mare ce a săvârşit acest om este că totuşi a 
găsit banii trebuitori, măcar că şi-a jertfit propria lui avere... 
înfăptuirea acestei opere uriaşe s-a făcut aşa de repede, cu 
aşa preciziune şi punctualitate, ca un lucru pe care nu 
omul, ci însăşi natura şi-ar fi luat sarcina să-l săvârşească. 
Douăsprezece mii de oameni lucrau necurmat pe şantiere, 


489 


canalul fiind început în mai multe locuri deodată. 
Conducerea, administrarea, gospodăria întreagă o avea 
Riquet neobositul, care era sufletul adevărat al lucrării, 
alergând de la o echipă la alta, nemâncat şi nedormit, 
distribuind lucrările, îndemnând, încurajând, îndreptând 
greşelile şi mai ales punând pretutindeni piept lipsei de 
bani ce ameninţa tot timpul să-l lase fără lucrători. Şi nu a 
luptat numai cu solul dur şi potrivnic, dar şi cu semenii săi, 
cărora voia să le facă bine. Toţi proprietarii pe locurile 
cărora trecea canalul i se arătau vrăjmaşi: unii se puneau 
împotrivă, alţii cereau preţuri înzecite pe chinga de pământ 
ce-i străbătea valul. Nu numai atât, pizma şi răutatea se 
amestecară şi ele... Dar zadarnic... Canalul creştea şi se 
lungea zi cu zi şi după trei ani un bun crâmpei era gata şi 
bărcile puteau pluti făcând transporturi. Peste alţi doi ani 
altă parte din canal era isprăvită şi însuşi arhiepiscopul 
Tulusei, urcându-se pe corabie pe malul oceanului, s-a 
coborât la oraşul de scaun, purtat de undele canalului 
construit de cel pe care îl ocrotise. Vinaţurile, poamele, 
lemnele, vitele şi toate mărfurile luau acum calea apei şi 
pluteau de la ţărmul Atlanticului până în inima Franţei sau 
urcau de aici către miazănoapte, la oraşul Narusa. În acest 
timp se lucra la săparea canalului în toată întinderea lui, 
până la Mediterană. 


Gândiţi-vă acum ce vrăjitor trebuie să fi fost acest om, ca 
dintr-un biet perceptor să ajungă să târască după el în 
această uriaşă întreprindere un popor întreg, cu cel mai 
mândru rege din câţi a avut vreodată. 


Nu s-a dat înapoi de la nimic din câte sunt îngăduite, 
numai să izbutească să ajungă o ţintă, de pe urma căreia 


490 


nu avea să tragă nici un folos nici el, nici urmaşii lui. Harnic 
şi neobosit, muncitor până la istovire, Riquet nu are 
seamăn în ceea ce priveşte buna rânduială gospodărească 
a lucrării, de la cele mai abstracte proiecte de concepţie 
ideală, până la cele mai de nimic şi mai pipăibile amănunte 
de executare practică şi reală. Felul cum a organizat lucrul 
în ateliere, echipe, brigăzi, toate înşiruite de-a lungul 
traseului, va rămâne un model de înţelegere practică 
omenească, cu atât mai uimitoare la acest îndrăzneţ 
mânuitor de închipuiri. În acelaşi timp avea cunoştinţă 
adâncă de oameni cu toate slăbiciunile lor, pe cari îi câştiga 
totdeauna, când prin convingere, când prin diplomaţie, 
când prin fapte ce nu se mai puteau răsturna. Aşa, într-o 
vreme când era la mare aman de bani şi în haznaua ţării 
suflă vântul, l-a rugat pe ministrul Colbert numai atât, să-l 
lase să intre în cabinetul lui, fără să se vestească la uşă, 
când ministrul va fi la sfat cu arendaşii birurilor din 
Languedoc, cei mai puternici mânuitori de bani de pe 
atunci... Într-o bună zi, când ministrul şi fermierii birurilor 
erau strânşi la sfat, uşa se deschise fără veste şi Riquet 
intră, aşezându-se tacticos la o parte şi ascultând sfatul. 
Fermierii căscară ochii mari şi se crucesc de ce trecere are 
Riquet la ministru, dacă-i îngăduie să intre aşa tam-nisam 
peste sfatul lor. Asta înseamnă că între Riquet şi Colbert nu 
mai este nici o taină! Această viclenie aşa a impresionat pe 
aceşti arendaşi ai dăjdiilor că au şi început să se dea bine 
pe lângă Riquet, care după câtva timp ajunge să se 
împrumute de la ei cu o mulţime de bani. 


Pe lângă toate necazurile, mai avea mult de furcă şi cu 
cei doi supraveghetori, puşi unul din partea regelui, altul 
din partea provinciei Languedoc (care da şi ea parale acum) 


491 


să vegheze ca lucrarea să se execute după tocmeală făcută 
cu întreprinzătorul. Aceşti doi intendenţi se certau veşnic 
între ei, având interese localnice deosebite, şi când unul 
vrea să ducă canalul pe lângă un oraş, altul vrea să-l abată 
în altă parte. Bietul Riquet abia poate să-i împace şi în 
acelaşi timp să treacă şanţul pe acolo pe unde cerea bunul 
mers şi interesul lucrării. Într-un loc însă, aproape de 
Malpar, i s-a înfundat: amândoi comisarii cad la înţelegere 
că marele canal nu poate să străbată un munte ce-i stă în 
cale şi pe sub care îl ducea traseul lui Riquet, deoarece 
terenul este sfărâmicios şi tunelul are să se surpe... Plini de 
mulţumire îşi scot penele, le înmoaie în călimări şi scriu lui 
Riquet porunci în regulă prin care opresc numaidecât orice 
înaintare a canalului... Când este însă vorba pe unde să 
abată canalul, cearta iar începe, unul trage hăis şi altul 
cea...; unul îmbie pe Riquet să dea canalul pe la nord, prin 
Maureillau, altul pe la sud, prin Vendres. Cu aceeaşi 
satisfacţie scriu amândoi comisarii ministrului Colbert că 
„de astă dată întreprinderea lui Riquet a dat greş, deoarece 
lucrarea a ajuns cu capătul într-un munte de nisip, care are 
pe de lături două bălți cu douăzeci şi cinci până la treizeci 
de picioare mai jos decât nivelul lui.” 


Parcă-i vezi frecându-se pe mâini de bucurie că Riquet a 
scrântit-o, că geniul se înfundă în greşeli din cari abia poate 
fi scos de oameni mintoşi ca ei!... 


Dar Riquet nu era omul care să se dea cu una, cu două. 
EI, care biruise natura elementară, nu putea fi oprit în loc 
de beţele ce-i punea în roată cei doi comisari cârcotaşi. A 
băgat frumuşel poruncile de oprirea lucrării în buzunar, s-a 
prefăcut că ridică echipele de lucrători şi le trimite în altă 


492 


parte, iar peste noapte a pus lucrători ascunşi cari să 
scobească muntele cu pricina. Peste şase zile tunelul era 
gata şi, cum zice Smiles, „se isprăvise şi cu 
imposibilitatea.” Apoi foarte simplu cheamă pe intendenţi şi 
altă lume de soi şi cu mult alai, cu surle şi masalale aprinse, 
îi poartă de-a lungul tunelului prin care apa avea să treacă 
voioasă, fără să-i pese de supărarea intendenţilor... 


Muntele nu s-a clintit şi tunelul e până-n ziua de azi... Dar 
necontenita lipsă de bani îl chinuieşte şi îi mănâncă liniştea 
şi sănătatea. Amărât, scrie veşnic lui Colbert cerându-i 
ajutor... Câtă durere ascunsă sub glumă e cuprinsă în 
rândurile acestea scoase dintr-o epistolă a lui către 
puternicul ministru: „Nu mai pot duce înainte lucrarea, 
afară numai dacă nu vreau să mă ruinez cu desăvârşire. şi 
atunci lumea ar putea zice cu bună dreptate că am făcut un 
canal ca să mă înec în el cu toată familia mea”... 


Grija lui cea mare era să nu moară înainte de a vedea 
canalul isprăvit, iar nu grija de ruină... In cele din urmă, 
după cincisprezece ani de activitate în toate chipurile, 
bolnav şi istovit, este silit să-şi lase din ce în ce mai des 
copilul cel mare în fruntea întreprinderii, care merge aţă 
înainte, fără şovăire, graţie organizaţiei ce-i dăduse el. 
Când era aproape să se termine canalul, Riquet moare 
nemângâiat, că nu vede cu ochii lui țelul ajuns... După şase 
luni de la moartea-i întregul canal de la ocean la mare, de-a 
latul Franţei, era străbătut de corăbiile încărcate cu avuţii... 
Dar Riquet băgase în el nu numai munca, sănătatea şi viaţa 
lui, ci şi averea. 


Pe urma lui rămânea o datorie de peste două milioane de 


493 


livre şi toată averea vândută. Pentru achitarea acestor 
datorii moştenitorii vând toate drepturile şi abia după 
patruzeci de ani pot lua parte la beneficiile ce aduce 
canalul. 


Aşa se sfârşeşte această viaţă de om închinată 
deopotrivă şi ideii şi faptei; cu o voinţă şi cu o putere de 
muncă poate mai mari decât geniul firesc cu care fusese 
înzestrat, un strângător de biruri, pierdut în fundul Franţei, 
un necărturar, săvârşeşte în câţiva ani ai veacului al 
şaptesprezecelea una din cele mai mari lucrări de inginerie 
de pe pământ. Şi nu ştii de ce să te uimeşti mai întâi la el: 
de intuiţia lui firească, de mintea lui larg cuprinzătoare, ori 
de firea lui harnică, activă, întreprinzătoare, energică şi 
practică, precum şi de caracterul lui neşovăielnic... 


Dar de bună seamă că cinstea, lipsa de interes material, 
abnegaţia din care a izvorât opera lui, jertfa deplină a averii 
lui şi vieţii lui închinată uriaşei lucrări nu au ajutat mai puţin 
decât toate celelalte însuşiri la deplina izbândă. Şi aşa se 
înscrie un alt mare mucenic în cartea ce cuprinde vieţile 
Sfinţilor Muncii. 


(„Lamura” nr. 6, martie 1921, pp. 358-363) 


494 


EXEMPLUL PIERSICULUI 


TASSO, CU SUBIECTE DE IMAGINAŢIE, a făurit o operă 
care a stârnit entuziasmul popular, căci el face, în epopeea 
lui, şcoala eroismului şi a gloriei după care însetăm cu toţii. 

Toţi căutăm acolo modelele, dar mai ales mulţimea, care 
nu are prilej să fie eroică decât cu închipuirea, mulţimea 
care, neputând să se realizeze în viaţa de toate zilele, îşi 
caută expresia ideală a tuturor năzuinţelor ei obscure, în 
luminoasa operă a artistului. 

O credinţă populară spune că piersicului, aşa de plăpând, 
trebuie să i se strângă cu grijă la rădăcină toate florile şi 
frunzele căzute în timpul anului, pentru că pământul să-şi 
tragă înapoi sucul supt de ele. Altfel, dacă frunzele sunt 
împrăştiate la nouă vânturi, pământul sărăceşte şi pomul se 
usucă. 

Piersicul exotic, adus de pe alte tărâmuri, este simbolul 
artistului, icoana creatorului de cultură şi a operei sale. 

El este al nostru numai fiindcă întâmplarea l-a făcut să 
răsară printre noi, dar nu ştim din ce lume a sufletelor vine. 
În larga împărăție a spiritului, al cărei cetăţean este, nu se 
află hotare între naţii... Totuşi, răsădit într-un loc, el trebuie 
să dea înapoi pământului, ca şi piersicul, o parte din 
sucurile ce i-a luat. Prin firea lui însuşi îi este îngăduit să se 
înalțe deasupra gliei, fruntea lui să primească efluviile 
subtile aduse de toate vânturile lumii, pe care să le 


495 


plămădească cu seva purtată din adânc, prin atâtea ramuri 
şi rămurele, până în inima florilor şi a frunzelor. 

Dar aceasta să nu se risipească zadarnic. Ci, măcar, în 
chip de flori şi frunze scuturate, dar neînstrăinate de 
pământul în care creşte, lumina sorbită sus să se întoarcă 
în întunericul rădăcinilor din fund. Pământul are atâta 
nevoie. 

Altfel, ţărâna se secătuieşte, iar opera se usucă. 


14 martie 1927- [mss. în posesia familiei] 
(„Manuscriptum” nr. 1-4 (86-89), 1992) 


496 


PRIN MUNŢI 


NICĂIERI TURISTUL NU-ŞI MERITĂ mai bine numele decât 
atunci când urcă pe drumuri de munte. 

Este imensă deosebirea între un drum la mare şi unul la 
munte. La mare eşti necontenit pasiv, lipsit de iniţiativă. De 
la țărm sau de pe bord priveşti jindios talazurile fără să ai 
vreodată putinţa să calci liber unde vrei. Pe când muntele 
cere în adevăr jertfe, dar îţi dă în schimb mulţumiri fără 
seamăn. Piscul cel mai primejdios cu pregătiri, cu 
îndrăzneală se lasă biruit. 

Toate instinctele de bărbăţie sunt aţâţate în noi de 
muntele ce ne cheamă, aţâţate ca de orice ţintă înaltă care 
trebuie ajunsă. Pe lângă că este unul dintre cele mai reale 
sporturi, care dezvoltă şi întăreşte armonic tot corpul, 
membre, plămâni, inimă, ochi, sistemul nervos, turismul în 
munte este şi o lecţie psihologică de răbdare, de iniţiativă, 
de răspundere care echivalează cu o probă de grea 
încercare personală. O lecţie de chibzuială şi socoteală. 
Voința trebuie înarmată cu toate pregătirile experienţii. O 
prevedere a tot ocrotitoare trebuie să organizeze totul după 
un plan bine stabilit. Muntele nu primeşte pe cei 
nedestoinici, pe cei laşi, nu cruţă pe cei uşurateci! 
Bineînţeles nu vorbim de mici plimbări. Ci prin turism la 
munte înţelegem acea voinicească osteneală de câteva zile 


497 


pe o potecă abia slomnită în cremenea unui munte, un efort 
adevărat şi fizic şi moral de zi şi noapte, fără altă răsplată 
decât biruinţa asupra ta însuţi, satisfacția că nu te-ai dat 
înapoi de la greutăţi şi primejdii. 

Prin urmare mergem. Dar înainte de asta să ne alegem 
care şi câţi putem merge? Nu e jucărie un drum continuu de 
10 şi chiar 12 ore, cu urcuşuri şi coborâşuri grele, pe lângă 
prăpastia ameţitoare! Să stea deci pe loc toţi bolnavii de 
inimă, toţi bolnavii de piept şi copiii prea mici. Încolo, 
ceilalţi pot urca muntele, chiar şi fetele delicate, tinerii 
debili. Astfel ne alegem tovarăşii pe care îi pregătim şi 
sufleteşte pe lângă că-i echipăm cu tot ce trebuie unui 
turist pe munte. Nu este o tarasconadă nici băţul cu fier în 
vârf, nici bocancul cu ţinte, nici apărătoarea de soare. La 
munte nici un amănunt nu trebuie neglijat, nici un lucru 
uitat. Aici nu stai pe o plajă, ca la mare, privind cum vin 
depărtările spre tine, aici mergi, sui, te încordezi şi lupţi. O 
gheată defectă este o suferinţă până la martiriu pentru tine 
şi o pricină de insucces pentru întreaga tovărăşie. Deci 
totul, de la ciorap şi bocanc, până la haine călduroase 
pentru petrecut noaptea în pragul de munte, mantale de 
ploaie, totul trebuie ales, pregătit, încercat... 

Proviziile de gură de asemenea trebuie să fie cu grijă 
alese. Hrana sobră, uşoară şi concentrată sub volum mic, 
cafea şi ceaiuri în termosuri, ciocolată stimulantă la drum. 
Zahăr cruţător de osteneală, fructe, ouă fierte, carne rece. 
Cât mai puţine conserve şi sărături care pricinuiesc sete. 
Deloc coniac sau alte alcooluri tari. La drum lung şi greu, 
nici chiar vin. Apă însă din belşug, dacă ştim că în drum nu 
se întâlnesc izvoare. De altfel munţii noştri încep a fi 
semănaţi ici, colo cu case de adăpost şi cantine, încât 
etapele se pot alcătui aşa ca măcar la sfârşitul zilei să ne 


498 


odihnim într-un adăpost omenesc. 

Cine duce bagajele? E foarte important ca turistul să fie 
cât mai neîmpovărat, cât mai liber. E destul de greu 
propriul nostru trup, dar încă un sac în spate. De aceea, 
dacă se poate, încărcăm bagajele pe un cal, sau luăm 
câţiva oameni călăuză, din satele de unde începem urcuşul. 

Şi acum încotro pornim? Facem masivul Negoiului? Cu 
lacul Bălan, lacul Colţul, urcând pe la Porumbacu în 
Transilvania şi coborând pe la Cumpăna pe valea Argeşului? 
Ne trebuiesc cel puţin 4 zile. 

Sau facem valea Jiului, cu masivul Parângului, cu 
Petroşanii şi apoi cu ascensiunile pe Retezaţi? Mai bine 
alegem un drum nu atât lesnicios, cât mai apropiat: facem 
Bucegii, trecând peste Omul, până la peştera lalomiţei şi 
înapoi peste Caraiman. 

Cale de 3 zile, care concentrează în ea toate greutăţile şi 
dă toate încântările unui adevărat drum în munţi. 

Culcaţi-vă devreme, că mâine dimineaţă pornim, la orele 
6,20 din Gara de Nord. 

La orele 10 1/2 suntem în Bucegi. Planul e să suim peste 
Diham, pe poteca Take lonescu, prin valea Mălăeştilor. 
Ajunşi în Buşteni, luăm o maşină de piaţă care cu 200-300 
lei ne duce cât de mulţi până la picioarele Dihamului, drum 
de 5-6 kilometri; astfel mai câştigăm din timp şi scutim din 
osteneală. Despre călăuză, nu e nevoie decât dacă ţinem să 
luăm un cal pentru purtatul bagajelor. Dacă nu luăm 
maşină, ci mergem pe jos, un drum minunat, neted ca în 
palmă, duce din satul Buşteni, pe lângă hotel Palace, de-a 
lungul căii Cerbului, până la poalele Dihamului într-o oră şi 
jumătate. Apa Cerbului ne întâmpină de la început şi ne 
însoţeşte tot timpul, rece, limpede şi repede ca o solie a 
muntelui. 


499 


Semne convenţionale, o vargă roşie între două albe, ne 
călăuzesc la tot pasul. După câteva sute de metri drumul 
coteşte urmând arcul de piatră al Bucegilor şi panorama se 
schimbă. 

Coştila se arată în toată măreţia ei fioroasă, un monstru 
apocaliptic îmbrăcat într-o piele groasă de piatră jupuită ce 
face cute şi schiaburi adânci. Între Coştila şi Crestele 
Cerbului se deschide Valea Cerbului, pe stânga, pe unde 
am putea urca sus la Omul în 6 ceasuri, dar noi mergem 
înainte, cu imensul arc de piatră al Bucegilor în spate. lată 
Valea Mieilor, Valea Mălinului scobite în peretele Coştilei, 
aproape impracticabile. Acei ce le-au urcat se numără pe 
degete. Ajuns la poalele Dihamului, nu-ţi vine să crezi că e 
munte globul acesta verde, cu cocoaşa plină de păduri. Dar 
începe să-l urci şi ai să-mi spui de sănătate. Noroc că 
mergem la adăpostul pădurilor de fagi cu umbră răcoritoare 
şi că întâlnim două izvoare cu apă ca gheaţa. După un drum 
de 1 ceas, adică pe la 2, ieşim într-o poiană de vis de unde 
priveliştea în stânga pe Bucegi s-a îmbogăţit cu Dinţii 
Morarului care fierăstruiesc cerul şi cu spinarea Bucşoiului. 
De aici drumul e mai oblu şi ne scoate curând în poiana 
dintre Diham şi Căpăţâna Porcului, la poteca Take lonescu. 
E un loc fără seamăn, o evocare din poveşti. Dacă ne mai 
ostenim puţin şi luăm la dreapta, pe vechiul drum 
grăniceresc, urcăm tăpşanul Dihamului în vârf cu vechea 
piatră de hotar şi cu o privelişte grandioasă asupra 
Transilvaniei. Coborâm înapoi în poteca ce o coteşte la 
stânga şi pe un drum lin pe sub streşini de pădure de-a 
lungul colanului uriaş al Bucegilor luăm drumul Mălăeştilor, 
pe la Stâna Roşie, călăuziţi necontenit de semne. Poteca, 
de curând reparată, urcă nu prea greu, coteşte necontenit, 
intră în văi, se adânceşte, iese iar deasupra, când prin 


500 


păduri, când prin goluri, tot timpul de-a lungul cotului de 
piatră al munţilor de poalele cărora e apărată. Ne urmăresc 
fără întrerupere fantasticele arătări: când perete drept de 
piatră, al căror creştet nu-l vezi, oricât ai ridica ochii, 
alunecos ca sticla, de unde numele de seninări, când uriaşe 
turnuri crenelate, de stâncărie clădită în cetate, când 
năruiri colosale de zidărie ciclopeană în dreapta. În acelaşi 
timp, şesul Ardealului îşi desfăşoară mătasea câmpurilor 
învărgate cu ape. lată în fund, albastru posomorâţi munţii 
Oltului. Aici aproape, pe o colină râpoasă, cetatea 
Râşnovului, s-o iei în palmă. Postăvarul cu spinarea de 
mistreţ ţine calea să nu se vadă Braşovul pitulat înapoia lui. 
Printre el şi muntele Pietricica privirile scapă într-un şes 
galben fără fund, zburând peste cele 7 sate. In mijloc, Ţara 
Bârsei, cu toate oraşele şi satele ei, sclipeşte ca un miraj, 
prin tremurarea zărilor încetate de pulverea luminii de 
amiază. Drept în inima imensei viziuni, măgura Codlei 
înseamnă un punct de sprijin pentru ochiul ameţit de 
această fantastică fugă de pământ. Ne aflăm chiar sub 
Bucşoiul. De aici, însemnată cu alte culori, o potecă se 
desparte spre stânga şi începe să urce spinarea Bucşoiului 
celui neprimitor şi neprietenos. E un drum prea anevoios 
pentru noi, deşi duce de-a dreptul la Omul. Noi o luăm 
înainte, mereu pe sub streşinile de piatră ale munţilor, 
încins peste brâu de potecă, şi cam spre seară ajungem în 
Valea Mălăeştilor, vale largă, păduroasă, cu vederi noi spre 
Transilvania de miazăzi, până acum ascunsă. Cărarea intră 
de-a binelea spre stânga, în inima văii pe care-o urcă spre 
vârf, o potecă mai domestică, bătută de copitele mărunte şi 
despicate ale miilor de oi ce se perindă la păscut. Auzi hăisi 
de ciobani, asculţi uşurat sunete de tălăngi şi te simţi fără 
să vrei mai asigurat, deşi nu-ţi era nicio frică. Dar cunoşti că 


501 


urci pe tărâmuri mai omeneşti, nu ca până acum, pe 
tărâmul celălalt. Curând ajungem la Casa de adăpost unde 
ne ospătăm şi mânem peste noapte. Mai rătăcim puţin 
până înnoptează şi obosiţi de drum, uluiţi de privelişte, 
ameţiţi de aerul tare, adormim somn adânc pe salteaua 
tare ca lemnul. 

A doua zi de dimineaţă pornim spre Omul. Cu cât urcăm, 
cu atât măreţia se desfăşoară până la uitare de sine. Te 
simţi strivit. În sfârşit muntele îşi dezvăluie taina. Suntem 
pe piscul socotit până mai deunăzi cel mai înalt din Carpaţii 
noştri, la 2500 m. înălţime. Cu o singură răsucire în loc 
cuprinzi o imensă roată din faţa pământului. 

De o parte Ardealul întreg până în fundurile misterioase 
ale Munţilor Apuseni şi Tisa. De cealaltă, câmpia Munteniei 
şi a Moldovei până în apele Dunării pe care o ghiceşti 
ascunsă în tulbureala zării. Într-o latură toţi munţii cei mari 
ai Argeşului, cu masivul trupeş al Negoiului, mergând lanţ 
spre apus şi dându-şi mâna cu munţii Olteniei până ce se 
pierd dincolo de Serbia. Pe cealaltă latură munţii Buzăului, 
Tigăile Giurgea spre Ceahlău şi Bucovina. 

Ca dintr-un pivot cu o singură învârtitură mişti şi rulezi 
grandiosul film al României Mari, aievea aşa cum a ieşit din 
atelierele Creatorului. Toată suferinţa fizică a ostenelii este 
uitată. Răsplata neaşteptat de dumnezeiască covârşeşte cu 
mult preţul oboselilor. Lipsesc cuvintele şi imaginile spre a 
închega impresiile suprafireşti ce ai acolo sus. 

Cerul nu este cerul nostru de jos, clopotul de azur, cortul 
albastru cu care ne-au obişnuit poeţii. 

Cerul e un han de un albastru sălbatic, o altă prăpastie 
necuprinsă, neîncăput în ochi. 

Numai acolo unde o clădărie de nori, ca un alt şir de 
munţi, îl escaladează poţi să-l mărgineşti şi să-l fixezi. Alţi 


502 


nori călătoresc prin văzduh, însă jos, sub mine, şi urmele lor 
negre alunecă peste ţinuturi ca nişte păsări gigantice. 

Dar ce se lasă colo sub noi, pe muntele Păpuşa? E o 
furtună pe care o privim de sus. Bubuiturile ajung slabe, se 
urcă la noi ca dintr-o peşteră. Pe aripile vinete ale norului 
lucesc uneori pene de fulgere. Pasărea cu trăsnete în plisc 
se lasă tot mai la vale şi ajunsă în câmpie se preface în 
ploaie mare, pe care o vezi cum călătoreşte - o trâmbă 
sură, haşurând zarea. Şi în curând totul s-a şters. Abia un 
scul din lava norilor mai întârzie. Noi aici suntem deasupra 
furtunilor, mai presus de nori, peste care călcăm uneori. 

Aici putem rămâne câteva ceasuri. La căsuţa din vârful 
Omului găsim de-ale mâncării. 

Stăm şi sub ochii noştri odată cu clipa se schimbă şi 
lumina. Nuanţele se perindează infinite. Munţii ca un ocean 
cu talazuri încremenite au ca şi marea o viaţă pe care le-o 
dă lumina ceas cu ceas. De unde erau sinilii, acum spre 
seară se catifelează cu violet episcopal, apoi cu brumăriu, 
trecând prin toată gama întinsă de la trandafiriu la negru. 
Departe, ei se topesc şi se amestecă în verdele de apă al 
cerului. 

Dar trebuie să pornim dacă nu sunt locuri de dormit în 
casă, deşi ar fi minunat să aşteptăm răsăritul soarelui pe 
Omul. Coborâm pe ciudatul Munte al Obârşiei, ocolind 
pâlnia uriaşă a văii Cerbului, clădită la gură în gigantic 
amfiteatru cu staluri de stânci, şi o luăm în partea opusă 
Prahovei, dând în valea cea frumoasă a lalomiţei. Înapoia 
noastră rămân numai năruiri de schele uriaşe, încălecări de 
vârfuri jupuite, turle sprijinite pe vânt, stânci aninate parcă 
de cer, ţinându-se acolo printr-o minune de echilibru. Ne 
însoţeşte vuietul alergător al apelor lalomiţei pe la obârşia 
căreia trecem. Privim astfel leagănul viu al muntelui său şi 


503 


odată cu noaptea sosim la hanul Drumeţilor din poiana 
Cocorii, unde mâncăm şi ne odihnim ciolanele pe paturi 
bune şi la adăpost. A treia zi, când deschidem ochii ne 
trezim pe o gură de răi ca în balade. De jur împrejur, creste 
de munţi stâncoşi străjuiesc valea tăiată de apă. Peştera e 
dincolo de pârâu. Trecem s-o vizităm. Aici alte minuni. O 
gură cu gâtlej afund se deschide în mâlul prăpăstios, parcă 
e gâtlejul pământului, de unde ies vuiete surde, odată cu 
apele ţâşnite din întuneric. Chiar înainte de ora 10 trebuie 
însă să plecăm. Cine vrea se lasă în jos spre cheile Tătarului 
şi Bolboci. Noi vom urca valea înapoi, de data asta peste 
Babele, ca să mergem la crucea Caraimanului. În câteva 
ceasuri suntem iarăşi sus pe şaua Bucegilor, vecini cu cerul. 
Urcuşul e greu şi în piept, dar bătrânele babe sunt vrednice 
de văzut. Pietre sure, cât casa, aşezate în picioare, tăiate 
de vânturi şi făţuite de ploi în chip de mese colosale. 

Pe toată întinderea asta dintre Babe, Caraiman şi Omul 
pluteşte un suflu de mare legendă. Aici se zice că erau 
altarele cele mai sacre ale strămoşilor noştri traci. Aici 
urcau ei în mari alaiuri, la zilele sfinte, ca să aducă jertfă 
zeilor autohtoni, ale căror simulacre s-ar găsi azi în stâncele 
ciudate cu înfăţişări de chipuri colosale. Aici ar fi fost 
leagănul vechei religii dorice, împărăţia bătrânului Zeu 
Saturn, al cărui chip cioplit ar fi stânca de pe Omul, distrusă 
barbar de dinamită. Pe masa uriaşă a Babelor a curs de 
multe ori sângele omenesc al jertfelor ce trebuiau să ducă 
zeilor veşti de la pământeni. 

De departe, toate aceste stânci au înfăţişări de idoli şi 
par simulacrele marilor divinităţi ce au stăpânit vremile 
pelasge şi trace. Până şi azi s-a păstrat obiceiul acestor 
memorii ale pelerinării. În adevăr, de Sf. Marie tot acest 
platou plin de amintiri preistorice este plin de lume, oameni 


504 


simpli din popor, veniţi de peste tot, din valea Prahovei, din 
a lalomiţei, din a Moeciului, din a Bârsei la Crucea 
Caraimanului, purtată parcă de vagi îndemnuri ancestrale. 

De pe platou coborâm în valea lepei şi de aici, cotind la 
stânga pe o cărare scobită în peretele de stâncă al 
Caraimanului, ieşim prin spărtura lui la Cruce. 

lat-o - e imensă, 42 metri înălţime şi de la ea priveliştea e 
unică. Buşteni, Azuga, Sinaia, Predeal par jucării zvârlite 
într-o prăpastie albastră. Dar trebuie să ieşim înapoi sus pe 
platou înainte de sfinţitul luminii şi luăm drumul îndărăt 
ieşind iar în cărarea ce duce jos la Buşteni pe valea lepei. 

Dacă am vrea am cobori chiar de aici. Dar ne-am hotărât 
să vedem o noapte cu lună pe Caraiman. De către Zamora 
iese luna plină şi încet, încet plaiul muntelui se poleieşte cu 
aur subţire de lună. lar valea Prahovei scânteie de lumini 
electrice. Dar noi aici sus umblăm ca nişte lunateci, pe 
acoperişul pământului. Alunecăm pe schiaburile de piatră 
ale munţilor. Ne mişcăm tăcuţi într-o halucinantă atmosferă 
de dincolo de vremi şi lume - în noaptea fantastică de vară, 
învăluită de lună. larba tare şi groasă e înmuiată de rouă, 
văzduhul înmuiat de lumină potolită rece şi umedă. Muntele 
tace cu măreție. Noi ne ştergem pe faţa pământului, cu 
umbrele lungi târându-se după noi. E o poezie sălbatică şi 
ciudată, ne mai simțită. Ajunşi la căsuţa ŞII ne luăm drumul 
pe platou, care duce la Sinaia peste Piatra Arsă sau 
coborâm pe ea drept în Bordei. Cu faclele aprinse, dar cu 
pază să nu dăm foc pădurilor, începem coborâşul pe 
zigzagul potecii strejuite de funicular şi când pe sub pădure, 
când prin luminişuri şi goluri, ajungem după 4 ceasuri în 
sat. Lumea s-a culcat. Rari privighetori ne-au zărit încă de 
sus şi ne-au urmărit cum ne lăsăm cu faclele, ca nişte 
luceferi coborâtori pe pământ. Dormim într-unul din hoteluri 


505 


şi a doua zi de dimineaţă suntem înapoi la Bucureşti după 3 
zile de turism în munţi. 


(„Buletinul Societăţii Academice de Turism România”, 
ianuarie 1931, pp. 5-12) 


TOAMNĂ TÂRZIE 


TRĂIM NECONTENIT ÎN MIJLOCUL unei neîntrerupte, unice 
poezii a naturii. Numai noi, oamenii, o frângem în nuanţe, 
aşa cum norul îmbucătăţeşte lumina albă în feţe de 
curcubeu. S-ar putea spune că noi trăim conştient poezia 
naturii, umanizând-o, o creăm a doua oară. 

Poezia toamnei este poezia omului care îşi transfigurează 
astfel declinul vieţii, împărtăşindu-şi destinul lui pieritor cu 
al cerului şi al pământului. 

Somptuoasele agonii ale cerurilor de toamnă sunt mai 
mult ale vieţii noastre şi zilele descresc mai mult în noi. Ne 
scuturăm frunzişurile în clipe îngălbenite la fel ca copacii 
păliţi de brumă. Flotilele de cocori străbat spaţiile reci, ca 
să se refugieze undeva în tropicele sufletelor noastre unde 
aşteaptă. Când se întorc, căutând, tot din noi revin. Simţim 
solstițiul toamnei ca pe solstițiul vieţii noastre şi furtunile 
din afară ne bântuie şi nouă lăuntricele mări ale sângelui. 

Ce semnificaţie adânc umană au podgoriile crucificate pe 
lemnele  haracilor, cu rodul aşteptând zdrobirea sub 
picioarele morţii. Rămân în urmă dealurile vieţii călcate de 
argaţii năimiţi ai destinului. Dar paşnica poezie a toamnei 
ne împacă aşa cum ne-ar împăca o operă de artă făurită de 
noi înşine. Ne contemplăm melancolia împuţinării noastre, 
tristeţea treptatei noastre întunecări. Le contemplăm însă 
trecute în proporţii uriaşe şi devin tălmăcite în peripeții 


507 


aeriene şi cereşti, în drame vegetale care cuprind codrii 
unei ţări întregi, în spaime ce acopăr munţii în giulgiuri de 
neguri, în panice stârnite în toate aripile ridicate pentru 
surghiun. 

Ajunşi la maturitatea acţiunilor şi dincolo de cruziciunea 
pasiunilor, ne alinăm descumpătul interior cu marele calm 
în care se înfăşoară natura pregătindu-se de amorţire. 
Romantismul din noi şi veşnicul dor de mit se măguleşte cu 
formele aurite în care ne vedem înveşmântate trecerile 
noastre prin toamna trupească şi sufletească. Tot brume ne 
bat şi creştetele noastre şi dintr-o dată bruma devine 
poetică. La fel, tivite cu galben, grădinile zilelor noastre îşi 
coboară sevele în pământ, spre rădăcinile strămoşilor. 
Poezia toamnei destrupează până la nemărginire şi ideal 
durerea sleirii noastre şi în măreţul joc al simfoniei de culori 
privim fresca pogorării noastre către apus. Azur pustiu fără 
de căldură - tristă chiar la amiază - pământ acoperit cu flori 
mortuare, umbre reci cazând grabnice din amurgul chinuit, 
foi irosite cu aurul nefolositor... Câte avertismente înscrise 
în tragicele şi frumoasele stihii din afară şi din noi. 


(„Revista Fundațiilor Regale”, 1 noiembrie 1943, pp. 267-268) 


508 


CUPRINS 


ATE POVESTIRI napanis Sail at evita a a alea ari 2 
AMINTIRI DESPRE PESCUIT si ostas an a toi ca cata aa 3 
FATA DIN JAVA a oi aia i a dai ol 002 17 
IC IRA ANI 3 este 9 a a Aaaa aa scot fact A Dă să AIA Ca a e tă 33 
EI PIFOAR EA no 00 4020 00000 a 30 a a aaa 44 
LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ...... cena 56 
LUPTA CU INGERUL seste tz sete ic ti doi ta it dd 69 
MOARTE AMANATA: car mate dt dea o lao 73 
PETRECERE. REGELE CEL DREPT... session ca ae a taia 81 
DEŞERTĂCIUNEA PEDEPSITĂ... ceea eee 82 
SACII: CU-CARTOFI ogari rien i aaa dd dis a Sai d aate 83 
SARPERE-ALIODORE ss e i cca a sat a a to a ta 137 
[ŞCOALA NOUA 3300 a au i ie aaa a all 150 
FATA LITÁ soia ui singe le suit raita au pe arca 154 
PERNA DE-PUR eee aula de 2050 ati at iai a ui at la ta 156 
SCHITUL DE- CEARA neona za aan Bal N a 175 
SEZON. MOR Forener anaa a Rn ata 186 


UN CARA O TEA i cae e esa ati ol dea cz o E at a ue 206 


VACA-BLESTEMATĂ:. saca a cota Ba du ăi da 0 ada 211 
VISCOLULS ae E 3 a E N 220 
[DRÖM SI POPÄSJ innn ete dacă a aia AAAA dat 241 

PREGA TR Ee e 241 

I. DRU IL ca e aaa 00 ai e cal aa 242 

II: AMAȚU NS seceta cae ia al dea a aa al 244 

VARE EAEE dia aa dn dă sul iata a aa 245 

Vis EAEE N EEIE OE RTTA EEEO EESE la a na de asa 246 
MOMAIA aaa Ea ia aie da 98 i anda 248 
CIO ANILEA soia cae 94 ac i o iau cae 254 
FARSA saca zu cote pata că dle ai aa ea 0 AEEA a i agata tera 274 
GOSPODARIE ce aaa Dieta Dacia d d atat dn dai pleda d ala TY 291 
MICUL INVAŢAȚOR sac oct oc la ata aaa 0 la 2 d al 294 
OLARU EROIC se ia casa a dei ul i e Su a aa Di 300 
PROBA ia ante zau udata datat Andon nui d cecul ca a al epica m oaia 308 
SINGURI ile Sala a al lar 83 oa Gia aa ia 321 
REVOLTA DOBITOACELOR....... scene nenea nene anae ana 326 
FANII senat atat a aie n af aa ela n dia A aat 334 


GUJALIE AEP RR PAIR CI PREA RP A A RR e a 337 


O SCRISOARE DE DRAGOSTE ÎNCHIPUITĂ.... ceeace 342 
POVESTIRI RELIGIOASE i cete zeita ia a aa la aa 349 
CIORBA DE BOLOVANI. sarea a ai anna sana aaa a aa Dată a aa ata 350 
ADEVARUL sa dis ca E ATRN, 377 
COPACUL LUI IUDA. ie cs ae aa co 20 a a 388 
DEMONIACUL DIN GADARA...... nn nenea ea aee aa 391 
TOIAGUL MINUNILOR se cc aa a at a cr aa 414 
BUNA VESTI RE: ss zisa aânsnracia aa canu nea aaa de oc Ono ai ae at otea aă 419 
MÂNTUIREA SMOCHINULUI.. nenea 423 
SPIRITUL RĂSCUMPĂRĂTOR DE MOARTE... nenea 445 
TATALNOSTRU sinoi ie foii iai uite d A 0 ai 446 
AD DEINDAz pac 2 at Oa aa a ii a a TR Ga au 458 
[BUCĂŢI... DE LA UN PRIETEN]. ceren 459 
CHIPAROSUIL:DIN-IIDO eco acad a a ca aaa ia ăla a 461 
PALATUL DE MARMURĂ NEAGRĂ... nenea 462 
AUR aan e a RI OR MIRI AICI AER ANTI E ee a E IT 463 
ELE PAR U cca oaia ci Înca ui ut pt o a a 465 
DEZNĂDEJDEA OCEANULUI... eee 466 


[ASTĂZI ÎMPLINESC DOUĂZECI ŞI CINCI DE ANI]. 468 


FICE RUPTE seic pita i Sai it coaie cal ara ard 472 
UN MEŞTER VRÄJITOR coca sonate posesia Se 10 Rae ci 475 
EXEMPLUL PIERSICI 4 n ai da vanda nat a aa pa a e oa da 485 
PRIN-MUNT aaan a 0 088 ala da 487 
TOAMNĂ TARZIE sa oa e oa cane i aaa aia a Ri dai 496 


512