Panait Istrati — Nerantula si alte povestiri

PANAIT ISTRATI 
NERANTULA 


ŞI ALTE POVESTIRI 


ÎN ANUL CENTENARULUI 


Există obişnuința unar bilanțuri, ori de câte ori calendarul oferă 
prilejul. Îl vom folosi şi noi, dând înapoi timpul doar cu câțiva ani. 
Cu irurmle în sărbătoare, mai aleg că de câtăva vreme soarele a 
început să strălucească gi pe ulița lui Panait Istrati, 


Cu cât ne apropiarmn de Centenar, se prăbugeau aievea ca niste 
castele de cărți măsluite, bastioanele răului... Tat ceea ce a 
murdărnit aminhrea acestui om cinstit, care gi-a iubit locul de 
obârşie, tolosindu-gi corideiul, cu jertiire de sine şi în niciun caz 
pentru neostermite pofte de chvermseală proprie. 


După aproape o jumătate de veac, faimosul „caz Panait Istrati” 
zi-a dat duhul, devenind astăzi doar o dureroasă aducere armunte. 
Ziarul LL, Hiumarute, care a scris în aprile 1935 că „Panait Istrati a 
murit în pielea unui fascist, a recunoscut — patruzeci şi trei de ani 
mai tărziu — că Barbusse a runțit., cităm textul: „El a fost atacat de 
Barhusse cu o violenţă în inţurie, care ne uluiegte astăzi, La aceasta 
ze adaugă calormnrma: înapmat în FPornărmia, devenită fascistă, Istrati e 
catalogat dintr-o dată fascist, în timp ce el trăia rău acolo, ținta 
hărțuielilor, persecuţulor şi spionajului Siguranței [|...] într-adevăr, 
va trebui să recunoaştem lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat!|] 
de pionieri”, 


Calomnia a fost plămădită ai exportată din Franţa gi tat acolo ea 
a fost pusă la zid în zilele noastre, 


E CIO a ea AR DL AA e RL SRR PRI, Pi Va AP PPR OI în ai t 7 ARI Do euaiei ciiia Su [Rt Al Ina: COE pitt nai ID ec a pa RN Ac Iau Eu NP, IERNII Ia la APR, jam în E 


PANAII ISIRAII 
NERANIULA 
ȘI ALIE POVESIIRI 


ÎN ANUL CENTENARULUI 


Există obişnuinţa unor bilanţuri, ori de câte ori 
calendarul oferă prilejul. il vom folosi şi noi, dând înapoi 
timpul doar cu câţiva ani. Cu inimile în sărbătoare, mai ales 
că de câtăva vreme soarele a început să strălucească şi pe 
uliţa lui Panait Istrati. 


Cu cât ne apropiam de Centenar, se prăbuşeau aievea 
ca nişte castele de cărţi măsluite, bastioanele răului... Tot 
ceea ce a murdărit amintirea acestui om cinstit, care şi-a 
iubit locul de obârşie, folosindu-şi condeiul, cu jertfire de 
sine şi în niciun caz pentru neostenite pofte de 
chiverniseală proprie. 


După aproape o jumătate de veac, faimosul „caz Panait 
Istrati” şi-a dat duhul, devenind astăzi doar o dureroasă 
aducere aminte. Ziarul LHumanite, care a scris în aprilie 
1935 că „Panait Istrati a murit în pielea unui fascist”, a 
recunoscut - patruzeci şi trei de ani mai târziu - că 
Barbusse a minţit. Cităm textul: „El a fost atacat de 
Barbusse cu o violenţă în injurie, care ne uluieşte astăzi. La 
aceasta se adaugă calomnia: înapoiat în România, devenită 
fascistă, Istrati e catalogat dintr-o dată fascist, în timp ce el 
trăia rău acolo, ţinta hărţuielilor, persecuțiilor şi spionajului 


Siguranţei [...] într-adevăr, va trebui să recunoaştem lui 
Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat!) de pionieri1*”. 


Calomnia a fost plămădită şi exportată din Franţa şi tot 
acolo ea a fost pusă la zid în zilele noastre. 


În ultimii trei ani, ne-a stat în posibilitate să scoatem 
două ediţii Istrati, la editurile Scrisul românesc şi Minerva, 
însumând aproape o mie opt sute de pagini. 


Volumul Cum am devenit scriitor, primit de critica 
literară cu elogii prelungite (ceea ce, mărturisim, nu ne 
aşteptam, a izbutit să închege şi să transmită un portret al 
adevărului, privitor la viaţa şi gândirea acestui scriitor, să 
deznegureze o bună parte din ceea ce a fost, până mai ieri, 
„pâine albă” pentru defăimători. 


În viaţă fiind, Panait Istrati a dorit reunirea „întregii 
opere”, la acelaşi editor, într-o colecţie „frumos 
prezentată”, adăugînd: „Rog să mi se respecte această 
dorinţă şi pentru când nu voi mai fi”. 


Această dorinţă nu s-a realizat în epocă şi nici după. Ea 
a devenit abia astăzi o reconfortantă prezenţă în vitrina 
librăriei şi pe masa cititorului român. li revine Editurii 
Minerva meritul de-a fi îndeplinit această dorinţă, ajutându- 
ne să tipărim, într-un timp relativ scurt, ediţia în două 
volume masive (Chira Chiralina şi Viaţa lui Adrian Zografi), 
care readuce la lumina zilei - după atâta amar de vreme - 
toate versiunile româneşti ale operei istratiene, realizate de 
însuşi autorul ei. Este, aceasta, o altă mare bucurie în anul 
Centenarului... 


Succesul acestei ediţii, tipărită în tiraj de masă, îl atestă 
epuizarea ei în timp record, aprecierile presei literare care 
au subliniat că „aceste volume reprezintă nu numai un act 
de justiţie literară, ci şi o remarcabilă contribuţie la 
integrarea plenară a scriitorului Panait Istrati în conştiinţa 
literaturii române, în panteonul spiritualităţii naţionalei2*”. 


Apartenența acestui scriitor la literatura română este o 
„problemă” care a consumat multă cerneală în epocă. 


Glasuri înțelepte, care l-au revendicat scriitor român, au 
fost şi atunci. Camil Petrescu, de pildă, a susţinut că „Panait 
Istrati e cel dintâi scriitor român care a avut instinctul 
limbii româneşti”, integrând literaturii universale nu numai 
peisajul Brăilei şi al Bărăganului, ci „şi o parte a simţirii 
româneşti în structura expresiilor ei idiomatice, îmbogăţind, 
în acelaşi timp, şi structura conceptului de scriitor român”. 
In concluzie, Camil Petrescu îl consideră pe Panait Istrati 
„într-o  nebănuită măsură un scriitor al specificului 
românesc, fiindcă, de altfel, orice scriitor, mare fiind, 
trebuie să fie şi naţionali3*”. 


O dreaptă judecată a răsunat şi în vremea noastră. La 
Brăila, cu prilejul întâlnirii cu cititorii - organizată de 
Comitetul judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă - 
scriitorul George Macovescu a reafirmat că în opera lui 
Panait Istrati trăieşte „concepţia despre lume a sufletului 
acesta mare pe care îl are românul, suflet cald de iubire, 
deschis spre marile orizonturi. Panait Istrati va trăi şi va 
purta în lume mesajul de umanism al poporului nostru; el 
este un scriitor universal şi naţional. Numai un scriitor de 
mare valoare naţională este, în acelaşi timp, şi un mare 
scriitor universal. Versiunile româneşti ale acestui scriitor 
constituie mărturii de neînlăturat că el a fost, este şi va 
rămâne, pentru eternitate, un scriitor român. Reeditarea 
acestor cărţi este un act de cultură, de dreptate morală, un 
act de dreptate politică, un act de dreptate socială ce se 
face lui Panait Istrati!*”. 


Este o dreaptă recunoaştere - adăugăm noi - pe care 
Congresul al XII-lea al PC.R. a statuat-o, aşezându-l pe 
Panait Istrati printre „marii originali”, alături de Mihai 
Eminescu, I.L.. Caragiale, Constantin Brâncuşi şi George 
Enescu, care „au exprimat o sensibilitate proprie 
românească, capabilă ea însăşi să îmbogăţească şi să 
diversifice cultura universală”. 

Reeditarea în întregime a operei lui Panait Istrati, scrisă 


sau transpusă de el însuşi în limba maternă, a prilejuit 
totodată şi un început de atitudine nouă în critica noastră 


literară, subliniindu-se necesitatea unor „reevaluări şi 
reinterpretări” a operei istratiene, de pe poziţiile: 
„apartenenţa la literatura română” şi „conştiinţa de scriitor 
european”. 


Este însăşi poziţia justă a criticului de prestigiu Mircea 
Iorgulescu, care, în două „comentarii critice” substanţiale 
(Suflete libere şi Pasiunea eticii"), reanalizează opera 
istratiană, considerată, în ansamblul ei, „proză substanţial 
gravă şi dramatică”, reprezentând, „atât în contextul 
literaturii române cât şi al celei europene, una dintre cele 
mai profunde şi mai acute expresii ale problematicii 
artistice a secolului nostru”. 


Pentru acest critic, Panait Istrati nu este „un scriitor 
exotic şi pitoresc”, autor al unei literaturi „aducând 
parfumurile grele şi perverse ale unui Orient ispititor”; ci, şi 
aceasta e  esențialul, „un căutător al orizonturilor 
comuniunii şi fraternității umane, bazate pe iubire şi 
adevăr”, punând „etica mai presus de orice, are conştiinţa 
responsabilităţii individului”, exaltă „bucuria de-a dispune 
de tine însuţi”, nu suportă „viaţa în turmă”, dominat „de 
nevoia de-a privi fără încetare în gheena sufletului 
omenesc”. 


Opera lui Panait Istrati - conclude criticul Mircea 
Iorgulescu - „a fost scrisă de un om revoltat, un spirit 
profund moral, suferind singur, părăsit de toţi” şi care nu a 
vrut, deşi ar fi avut ocazia, „să-şi jertfească pe rugul 
derizoriu al intereselor şi al acceptărilor conjuncturale 
credinţa în om ca fiinţă unică liberă.” 


E nedrept că Panait Istrati a fost „adesea alintat, pentru 
a fi, în fond, minimalizat şi marginalizat în chip elogios”: 
„vagabond de geniu”, „povestitor din O mie şi una de 
nopți”, „hoinarul cu inima de aur”, „pelerinul inimii” etc; 


e nedrept că literatura acestui frate mai mare al nostru 
„a preocupat (şi preocupă) critica românească, într-o 
măsură nedrept de mică, în raport cu importanţa ei”; 


e nedrept că în Istoria literaturii române de la origini 
până în prezent, G. Călinescu îl califică pe Panait Istrati 
drept „emigrant literar”, „ignorat de istoriile literare 
franceze”, afirmaţii care încalcă flagrant adevărul; 


e nedrept că opera acestui scriitor de valoare mondială 
nu figurează încă în programa analitică şcolară şi 
universitară; 


e nedrept că în recentul Dicţionar istoric-critic 
„Literatura franceză”, Panait Istrati a fost inserat cu 
aprecieri vădit diminuatorii, fanteziste („realismul se 
împleteşte cu fabulaţia, spre a evoca anii copilăriei şi ai 
adolescenţei”), titluri de cărţi greşite sau inexistente 
(Mediterana în loc de În lumea Mediteranei; O noapte în 
mlaştini în loc de O noapte în bălți; Pour avoir aime la terre 
catalogat... „volum de povestiri”, când în realitate este o 
confesiune) etc. 


Rămânem, totuşi, optimişti, încrezători în viitor şi 
adevăr. Timpul a dovedit că lucrează în favoarea acestui 
scriitor. 


Ne punem nădejdea, „haiduceşte”, în acest Centenar, 
care va ocaziona pentru prima oară un „Colocviu 
internaţional - Panait Istrati”, la noi acasă. Şi sperăm ca el 
să fie un serios pas înainte în reanalizarea vieţii şi operei 
autorului Chirei Chiralina. Pentru că, aşa cum spunea tot 
Camil Petrescu, „opera lui Panait Istrati e sortită multor 
veacuri, şi oamenii viitorului nu-şi mai vor închipui, 
probabil, că aşezându-se cu ura lor pe un cadavru, acoperă 
şi sufocă o parte din geniul speciei însăşi”. 


Şi, în încheiere, câteva cuvinte despre rostul şi 
conţinutul prezentei ediţii: 


Se ştie că Panait Istrati n-a putut să-şi „adapteze” 
întreaga operă în limba română, din cauza morţii 
premature. Au rămas, astfel, şase cărţi netraduse, şi 
anume: Haiducii, Domnița din Snagov, Mihail, Neranţula, 


Ciulinii Bărăganului, În lumea Mediteranei - răsărit de 
soare şi episodul autobiografic Direttissimo, aflat în cartea 
Mes Departs. 


Aceste cărţi le-am tradus în perioada anilor 1936—1943 
şi au fost tipărite de editurile „Cartea Românească”, 
„Vremea” şi „Modernă”. O încercare temerară pentru 
debutantul ce eram în acele vremi. Unele din aceste 
traduceri au fost apreciate ca reuşite, altele mai puţin. Era 
şi firesc, pentru un începător în dificila muncă de a turna în 
tiparul limbii materne, ceea ce autorul dăltuise în focul 
creaţiei, în altă limbă. 


Şi iată că acum, la o distanţă de peste patruzeci de ani, 
reluăm traducerile din trecut, îndreptând părţile slabe sau 
rescriindu-le în întregime. 


Am ţinut seama, cu rigurozitate, de indicaţiile lui Panait 
Istrati, care spunea că o bună traducere înseamnă 
respectarea riguroasă a originalului: că numai autorului îi 
este îngăduită abaterea de la text. 


E ceea ce am şi respectat, cu religiozitate, în munca 
noastră. Opera lui Panait Istrati nu e nici imaginaţie, nici 
speculare cu talent a prostiei omeneşti. Ea este, cum însuşi 
o spunea, „bucăţi de carne sângerândă”, cu care şi-a plătit 
generos credinţa în Om, în Dreptate, în Libertate şi Frumos. 


Nu s-a omis nimic, în traducere, din textul original 
francez, străduindu-ne să ne apropiem până la identificare 
de frumoasa exprimare a acestui înstreinat, folosindu-i 
vocabularul, ferindu-ne de vulgarităţi sau obscenităţi, pe 
care nu le-a îndrăgit niciodată. 


S-au respectat titlurile în româneşte, date de el însuşi. 
Cărţii Presentation des Haidoucs, el îi zicea Haiducii, iar 
pentru  Mediterannee alesese In lumea Mediteranei. 
Credem că e ridicol să dai unei cărţi ca Mes Departs titlul 
Evadările mele. Vagabondajele lui Panait Istrati, peste mări 
şi ţări, împins de inimă să cunoască alte meleaguri, alte 
inimi de om, nu sunt simple ieşiri la plimbare, ca să-ţi alungi 
plictiseala... 


Cele şase cărţi traduse sunt incluse, în prezenta ediţie, 
în funcţie de ciclurile operei şi de datele de apariţie în limba 
franceză: 


Povestirile lui Adrian Zografi: Haiducii (1925), Domnița 
din Snagov (1926). 


Adolescenţa lui Adrian Zografi: Mihail (1927). 
Neranţula (1927). 

Pagini autobiografice: Direttissimo (1928). 
Ciulinii Bărăganului (1928). 


Viaţa lui Adrian Zografi: În lumea Mediteranei, răsărit 
de soare (1934). 


Ediţia se încheie, ca de obicei, cu Addenda, unde s-a 
reconstituit biografia fiecărei cărţi în parte, extrase din 
dialogul epistolar cu Romain Rolland, păreri critice din 
epocă sau posteritate şi repere bibliografice. 


Tot la Addenda, cititorul se va întâlni cu o povestire 
inedită a lui Panait Istrati: Isaac, împletitorul de sârmă, pe 
care a publicat-o într-o plachetă!:*, ca o nuvelă de sine 
stătătoare. Este prima formă a primului capitol din cartea 
Familia Perlmutter, scrisă în colaborare cu Josue Jehouda, 
carte pe care Romain Rolland nu a iubit-o, socotind 
„adipoase amplificările” scriitorului genevez. 


Isaac e turnat în tiparul clasic al personajelor istratiene: 


„Mai văd alţi eroi aievea - notează Panait Istrati, în 
Trecut şi Viitor - răsărind din negura unor vremuri neuitate 
şi întruchipându-se în personaje de roman trăit. lată pe 
Isaac Perlmutter şi pe sora sa Estera purtând prin lumea 
largă crucea crimei de a fi iubit prea mult viaţa, ca şi 
străbunul lor Isus. Primul - un moș Anghel aproape imberb 
- se rupe ca un vlăstar de butucul secat de sevă şi pleacă 
să-şi caute alt pământ, dar niciun pământ nu-i convine, se 
veştejeşte de dorul întâilor adieri şi moare la Cairo, răpus 
de amintiri prea vii şi de rachiu prea tare. Deşi tânăr, el ştie 


că n-a murit beţiv din vina nimănui, ci dintr-o mare vină. 
Isaac ştie mai mult decât moş Anghel/”. 


Alte amănunte despre această nuvelă, pe care Romain 
Rolland a iubit-o mult, cititorul le va găsi în Addenda 
prezentului volum. 


În sfârşit, iată-ne ajunşi la capătul drumului propus: 
restituirea întregii opere româneşti a lui Panait Istrati, în 
patrimoniul literaturii române. Este un vis scump al 
tinereţii noastre, pe care îl împlinim - nu din vina noastră - 
când nu mai avem de trăit decât un scurt crâmpei de 
viaţă... 


ALEXANDRU TALEX 


POVESTIRILE LUI ADRIAN 
ZOGRAFI 


I 
HAIDUCII 


ADĂPOSTUL DIN VÂLCEAUA 
ÎNTUNECATĂ 


— Şi acum, Adriene, zise Irimia, iată Haiducii. lat-o mai 
întâi pe Floricica, căpitanul nostru, care din mândrie 
femeiască şi-a lepădat numele şi s-a chemat: 


FLOAREA CODRILOR 
Căpitan de haiduci 


— Voi vreţi să aruncaţi greul răspunderii pe umerii mei 
de femeie şi preţul pierzaniei pe capul meu. Primesc şi una 
şi alta... Pentru asta, însă, trebuie să ne cunoaştem: o să-mi 
spuneţi fiecare cine sunteţi. Ca să vă dau ghes, o să încep 
CU... 

Floricica tăcu o bucată de vreme şi se plimbă, 
îngândurată. 

A doua zi de la sosirea noastră în Vâlceaua Întunecată, 
se împlinise şase săptămâni de la moartea lui Cosma. Şi în 
această dimineaţă ceţoasă din mijlocul lui octombrie, 
cuvintele căpitanului căzură grele, ca prăbuşirea lui Cosma, 
ca risipirea unei jumătăţi din ceata lui, în frunte cu vătaful, 


- grele, mai ales, ca singurătatea noastră în inima acestor 
munţi înalţi, neştiuţi şi neumblaţi. 

Cei paisprezece inşi care se juruiseră unei vieți noi, 
zăceau trântiţi, printre armele şi boarfele aruncate claie 
peste grămadă, înfăşuraţi în cojoacele lor gros îmblănite, în 
timp ce caii păşteau slobozi, - fericită tihnă animală. Sfatul 
(alcătuit din călugărul misterios, Spilca; noul vătaf, Movilă; 
Ilie şi eu) trebuia să hotărască asupra acestei „vieţi noi”. 
Dar, dorinţa neaşteptată de adineauri, a căpitanului, îl ului 
oleacă. Optsprezece perechi de ochi se aţintiră asupra 
femeii cu inima dintr-o bucată, bogată în încercări şi gata 
de ispravă. 

Cu un turban de caşmir pe cap, cu şuba de vulpe 
aruncată pe umeri, foarte sprintenă în mişcări, deşi purta 
şalvari, Floricica se plimba înfrigurată, de la un cap la altul 
prin Peştera Urșilor - adăpostul nostru de iarnă - unde 
intrasem de cu seara. Vătaful se sculă şi puse ceaunul la 
foc, să prepare cafeaua turcească, lux introdus de Floarea, 
pe care-l socotea trebuincios vieţii, chiar şi în haiducie. 

Şi fie ca să-şi adune gândurile, fie ca să ne dea răgaz să 
ni le adunăm pe ale noastre, Floricica tăcea, se plimba şi 
privea în neştire, când la mica-i ceată, când la pereţii 
vâlcelii cotropiţi de ceaţă. Faţa-i prelungă era puţin palidă, 
ochii traşi, iar buzele sale, de obicei asemănătoare cu doi 
fragi gemeni, erau arse şi crăpate. Iovarăşii o urmăreau cu 
o privire îngrijorată şi respectuoasă în acelaşi timp. Această 
moştenire de la Cosma li se părea plină de mister şi mai 
ales de nobleţe. Se ştia că hoinărise în lung şi în lat şi 
cunoştea cu de-amănuntul ţara şi călăii ei, cărora dânsa le 
jurase un război neînduplecat şi îndreptăţit. 

Asta plăcea voinicilor. Totuşi, era femeie. Femeie cu 
şalvari, e drept, dar femeie. Şi, pe deasupra, frumoasă. Ce 
va face cu frumuseţea ei în munţii ăştia cu urşi? E drept că 
de la moartea lui Cosma nimeni nu ştiuse să-i încalece 
telegarul mai abitir decât dânsa, nici să înfrunte mai bine 
oboseala şi lipsurile, nici să se arate mai bărbătoasă în 


hotărâri. În faţa sicriului singurului ei iubit, rostise: „De- 
acum încolo, voi fi Floarea Codrilor şi răzbunătoarea 
nedreptăţii, cu ajutorul vostru”. 

Movilă, vătaful, îi întinse feligeana cu cafea fumegândă 
şi tabacherea sa, la vederea cărora privirea Floarei se 
însufleţi. 1 se făcu în grabă un scăunel. Floricica bău şi fumă 
şi-şi continuă vorba lăsată: 


POVESTEA FLOAREI CODRILOR 


— O să vă spun eu, cea dintâi, cine sunt: 

Sunt o femeie prefăcută, care poate fi sinceră când vrea 
şi când celălalt merită osteneala. Tată n-am avut, ceea ce 
înseamnă că am fost făcută din flori. Maică-mea, păstoriţă 
de când s-a născut până a murit, n-a cunoscut, cât a trăit, 
decât câmpurile, vânturile, fluierul său, câinii săi, oile ce 
păzea şi râia ce-o spăla. Afară de râie - care adesea îi 
umplea chiar mâinile - totul îi plăcea. Ei, dar viaţa nu-i 
făcută numai din plăceri. Biata femeie suferi un necaz, unul 
singur, dar care îi zdruncină toată viaţa: copilă, jucându-se, 
îşi scoase un ochi. 

De obicei, ne uităm beteşugurile, mai ales cele ce ni se 
întâmplă în copilărie. Mama, nu trecea zi, să nu-şi 
amintească de această nenorocire. 

Nu se văicări, dar, de-atunci, nu mai râse niciodată din 
toată inima. Ceea ce uită fu lumea, - lumea care habar n-a 
avut nici de necazul ei, nici de socotelile ei cu viaţa. Mama 
căută şi-şi găsi alinarea în fiinţele şi lucrurile de care 
pomenii adineauri. 

Până la treizeci de ani fu liniştită. Totuşi, o săgetau unele 
nelinişti, tulburări, fierbinţeli. Ca să se răcorească, mama 
socotea de ajuns să-şi frece iarna trupul cu zăpadă. Vara se 
da de-a rostogolul, ca un trunchi de copac, pe câte-o coastă 
înverzită. Dar toate astea îi aţâţau slăbiciunile, până într-o 
zi când, rostogolindu-se, căzu peste un cioban şi ăsta-i fu 
leacul. 


Lecuirea, dar nu şi liniştea. Fiindcă dracul ăsta de 
cioban cu căpăţână de „berbec de Astrahan” avea, ca şi 
mama, un beteşug. Nu c-ar fi fost chior sau ciung; 
dimpotrivă, întreg, prea întreg, avea nevoie de-un harem, 
când nu păzea vreo stână. Mai mult, meteahna i se mărea, 
fiindcă era năzuros, trufaş, dispreţuitor în gusturile sale. 
Mama, care n-avea nevoie de bună ziua nimănui, trăi în 
bună prietenie cu flăcăul până-ntr-o zi de april, când, din 
pricina primăverii năvalnice, el se plânse „chioarei” de viaţa 
de călugăr ce-i silit s-o ducă. „Chioara”, împletind la cârlige, 
întrebă ca o bună tovarăşe, la curent cu dragostele 
prietenului ei: 

— Nu te mai joci cu Sultana, fata rotarului? 

— Ba da, dar o doare burta... 

— Şi Maria după care te prăpădeai? 

— Nu se mai poate mişca... 

— Dă-te, atunci, pe lângă Catrina. Te mănâncă din ochi. 

— M-o fi mâncând ea din ochi... dar nu se lasă mâncată. 
l-e teamă... 

— Cu toate astea, ştii vorba cântecului ăla: 


Femeia-i o cățea mereu gata la iubit, 
Bărbatul o fiară uşor de zgândărit. 


„„„Aşa că tu poţi găsi cât îţi cere inima. 

Ciobanul se supără: 

— Şi de ce aş fi, mă rog, „o fiară”? Pentru că-mi place 
aia? Şi atunci ce să-mi placă? Gura unei ştiuci? Pielea unui 
arici? Ori ai vrea, poate, să mă plimb gol prin urzicile înalte 
până la bărbie? Sau să mă frec, ca tine, cu zăpadă? Sau să 
mi se întâmple să-mi intre vreun par în burtă, dându-mă de- 
a berbeleacul pe coaste, ca tine, care încă n-ai păţit nimic? 

În sfârşit, iată - după spusa mamei - cum se scurseră 
clipele tulburătoare care urmară după  supărarea 
ciobanului cu căpăţână de „berbec de Astrahan”. Fu clipa 
când „clopotul ceresc” bătu începutul vieţii mele. 


Aveam treizeci de ani, fără vreo două săptămâni... 
Venisem pe lume cu două săptămâni înainte de Sfântul 
Gheorghe, care cade totdeauna în aceeaşi zi. Ne aflam 
acum în prima săptămână a lui Prier. Trecându-i mânia, 
Achim prinse a-mi privi lung gleznele şi zise: 

— Bag de seamă, Rado, că ai nişte glezne de căprioară, 
care, pe legea mea, sunt destul de frumoase... N-ai vrea să- 
mi arăţi un genunchi? De-o fi tot aşa de frumos ca gleznele, 
te iau de nevastă, Rado! 

Când Achim rosti vorbele astea, stam jos pe iarbă şi 
împleteam la cârlige, în timp ce el sta-n picioare, 
sprijinindu-se în bâtă. De când nu mai aveam decât un ochi, 
nu-l privisem, în cinci ani, de trei ori în faţă, nici pe el, nici 
altă lume. Auzindu-l, însă, îndrugând că m-ar lua de nevastă 
dacă aş avea un genunchi frumos, da! am ridicat capul, 
crezând c-a-nnebunit. Atunci văzui că Achim avea o mustață 
neagră, frumoasă şi nişte ochi minunaţi de armăsar 
întărâtat. Nu l-am privit decât o clipă. Nici nu poţi privi aşa 
ceva o veşnicie. Dar puţinul ăsta mi-ajunse ca să mă 
hotărăsc să-i arăt genunchiul, zicând în sinea mea: „Acum, 
Rado, fata mea, s-a sfârşit cu zăpada şi cu berbeleacul. 
Acum o să fie cu totul altceva”. Totuşi, ştiindu-mă umilită de 
beteşugul meu, spusei ca să-l întărât: 

— Of, sărman Achime... De-ar fi fost să iei de nevastă pe 
toate câte ţi-au arătat genunchiul, ţi-ar fi trebuit o cazarmă. 

— Rado, mă jur că te iau de nevastă!... Să-mi mănânce 
lupii oile, de nu te iau! 

— Nu-i nevoie să te juri, Achime... Bărbatul trebuie să 
făgăduiască totul, fiindcă femeia cere câte-n lună şi-n soare, 
de cum şi-a arătat genunchiul. Dar eu nu sunt de alea. 
Poftim, Achime... 

Şi i-l arătai, fără să-l privesc în faţă. Apoi continuai să 
împletesc la cârlige. Atunci Achim îşi luă căciula, mare cât o 
baniţă, şi-o izbi de pământ cu atâta putere, că ea plesni ca o 
băşică de porc. Pe dată mă simţii ridicată, încleştată de 
mijloc de un braţ tare ca lemnul. Mă lăsai îmbrăţişată, dar, 


cum mă puse jos, o rupsei la fugă, nu ca să scap de el, ci ca 
să-l întărât şi mai mult şi să-l fac să uite că-s chioară. 

Uită aşa de bine, încât după ce fugii valvârtej peste 
câmpuri şi coline, fără să mă prindă, mi-aruncă bâta între 
picioare şi căzui. Dealtminteri, n-aşteptam decât asta: să 
cad din pricina lui. Bărbatul trebuie să iasă pururea 
vinovat, căci altfel, cu vânjoşenia lui, de-ar mai avea şi 
dreptate, ce ne-am face noi, femeile? Dacă Achim n-ar fi fost 
el vinovatul în seara aceea, în crângul de ulmi - când oile 
behăiau ca-n pustiu, iar cei doi măgari păreau miraţi de 
lunga noastră lipsă - ce m-aş fi făcut eu, biata Rada, cu 
Floricica în braţe, iarna următoare, cu durerea de burtă ca 
Sultana, fata rotarului şi neputând să mă mişc ca Maria, 
după care se înnebunea Achim? 

Pe când aşa, trebui să se descurce aproape singur cu 
amândouă turmele de oi ale stăpânilor noştri, să facă 
brânză, să caute vreascuri uscate, să facă mămăligă şi borş 
de peşte şi chiar să spele rufele în zer, ca să nu se prindă 
păduchii. 

Curând, însă, bietul Achim se sătură până peste cap şi 
de muncă şi de femeie bolnavă. Eu, la rândul meu, mă 
săturasem şi de pat şi de un bărbat peste măsură de voinic. 
De aceea, după doi ani de căsnicie, într-o zi îmi zise ceea ce 
voiam eu însumi să-i spun: 

— Ascultă, Rado: am brodit-o prost amândoi. Eu te-am 
îmbolnăvit, tu m-ai robit. Ori, acum doi ani, amândoi eram 
mai bine ca acum. Hai să îndreptăm greşeala. lată: am 
douăzeci de oi, toată averea mea. Ai şi tu, tot cam atât. Ţi le 
dau pe-ale mele drept zestre pentru fata noastră, dar lasă- 
mă să mă duc în plata Domnului. În chipul ăsta, Floricica o 
să aibă curând o mamă zdravănă, care s-o îngrijească. Eu 
m-oi duce în lume după alt stăpân. Şi-ţi jur, Rado, că n-o să 
mai cer femeilor să-mi arate genunchiul, nici n-o să mai 
azvârl cu bâta între picioarele celor ce-or fugi de mine. 

Aşa glăsui sărmanul meu Achim. Mă sărută. Îşi sărută 
prelung copilul, care-i apucă părul din creştet cu mânuţa sa 


şi-l făcu să plângă întâiaşi dată-n viaţa lui. După care se 
duse în plata Domnului şi nu mai auzii nimic despre el. 


Floarea Codrilor se opri să-şi alunge un năduf În tot 
timpul povestirii sale de până acum, ca şi de-acum încolo, 
cinsti cu privirea sa pe fiecare din cei ce-o ascultau, fie el 
cel mai neinsemnat dintre haiduci. Dar mai degrabă asupra 
mea se îndreptau ochii ei, părând să spună: „Iu, Irimio, 
copilul pădurii şi al meu, tu eşti viața mea întreagă... 
Pentru tine sunt aici”. 

Haiducii, respectuoşi în faţa sincerităţii ei, ascultau 
tăcuţi. Spilca o privea cu atenţie incordată, îi sorbea 
vorbele, în vreme ce Ilie, totdeauna de-o linişte neclintită, i- 
arăta faţa-i de apostol, într-o uimită înmărmurire. Mai puţin 
priceput, mai prostuţ, dar tot aşa de lacom ca să ştie, ca şi 
noi, Movilă, vătaful o urmărea cu luare aminte, îngrijind să 
nu se stingă un foc de vreascuri. 


Întâia mea patimă, de când am deschis ochii asupra 
vieţii, fu să alerg, desfătându-mă, cu pieptul desfăcut în 
vânt. Acest tovarăş al copilăriei mele n-are decât doi 
prieteni ce se împătimesc de dânsul: omul liber şi câinele. 
Ei fură primii mei prieteni. Omul meu liber era un băiat din 
sat, cu vreo trei ani mai măricel ca mine, îndărătnic şi crud, 
dascălul meu în tainele libertăţii. O să cădeţi de-a 
berbeleacul, când vă voi spune că el este în clipa asta 
căpitanul de haiduci care stăpâneşte munţii Buzăului, la o 
poştă de noi, băgând spaima în mişeii care făuresc legile. 
Numele lui: Groza. 

— Groza?! strigară haiducii. 

— Groza cu inima de piatră? întrebă vătaful. 

— De ce „cu inima de piatră”? Pentru că a jupuit de viu 
pe unul din ceata lui şi pe un gospodar? Haiducul care a 
murit în felul ăsta era un trădător, dovedit cu o nelegiuire 
ce era cât pe-aci să-l coste viaţa pe Groza. Cât despre 
gospodar, pe legea mea, a căpătat ce-a meritat. Duceţi-vă 


numai de vorbiţi cu oamenii, îngroziţi de acest strigoi. O să 
daţi peste femei care aprind lumânări şi se roagă de 
sănătatea vajnicului haiduc. 

L-am cunoscut copil şi băieţandru. Era crud, dar bun la 
inimă. Aveam nouă ani, el, doisprezece, când într-o zi, pe 
când alergam cu pieptul desfăcut în bătaia vântului, cu 
câinele după mine, mă întâlni, mă luă de mână şi mă făcu s- 
alerg mai tare. În vârful coastei, unde ne oprirăm gâfâind, 
vântul îmi ridică rochiţa atât de nesocotit, că mă ruşinai în 
faţa acestui bâieţaş frumos. Dar, spre deosebire de alţii, nu 
se uita pe furiş la pulpele-mi goale, ci sta de vorbă cu 
câinele meu, ceea ce-mi alungă stinghereala. 

Nu-l cunoşteam, nu-l mai văzusem până-n ziua aceea şi 
observai că era curat, tot aşa de curat ca şi mine. Asta-mi 
plăcu, fiindcă niciodată n-am putut suferi murdăria. În 
picioarele goale, cu pulpele goale, dar spălate şi numai 
prăfuite. Mâinile, gâtul, faţa, proaspăt spălate. Izmenele şi 
cămaşa, la fel de curate, deşi cârpite. Toate astea îmi 
plăcură, ca şi ochii lui albaştri ca seninul. Numai roşeaţa 
părului, a genelor şi sprâncenelor nu-mi fură pe plac. 

Dânsul păru la fel de mulţumit de înfăţişarea mea, 
asemănătoare cu a lui, dar pentru încredințare îi fu de- 
ajuns o aruncătură scurtă de ochi. Fiind curioasă să ştiu de 
unde era, îl întrebai!... 

— De la Cârligi, spuse c-o voce aproape bărbătească, 
fără să mă privească şi mângâind capul dulăului meu. 

Se numeau Cârligi, vreo treizeci de case răzlețe, 
aşezate cam la vreo doi kilometri de noi, pe şoseaua care 
duce de la Râmnic la Buzău şi se încrucişează în locul ăsta 
cu un drumeag. Nu fusesem niciodată la Cârligi, fiindcă se 
spunea că băieţii de-acolo aruncau cu pietre în spatele 
trecătorilor. 

— Şi cum te cheamă? Mie mi se spune Floricica. 

— Ai nume frumos, zise, sculându-se în picioare şi 
privindu-mă în faţă. Eşti tot atât de frumoasă ca şi numele 


ce-l porţi. Al meu e Groza... Şi, odată şi odată, o să fiu 
haiduc. 

— Ce-i aia haiduc? 

— Nu ştii? Ei bine, haiduc este omul care nu suferă 
asuprirea, nici slugile; trăieşte în pădure şi omoară pe 
gospodarii cruzi, apărând pe cel sărac. 

— N-am văzut niciodată pe haiducii tăi. 

— Nici n-ai să-i poţi vedea... Sunt hăituiţi de potere. 

— Şi potera ce-i? 

— Poteraşii sunt vrăjmaşii haiducilor şi ai libertăţii, 
oastea care-i apără pe gospodari, pentru o simbrie de ludă. 
Acum trei ani, am fost de faţă la o bătălie între haiduci şi 
poteraşi, aproape de noi, în pădurea Cerbului. Haiducii au 
fost bătuţi. Eu când o să fiu haiduc, n-o să mă biruie nimeni. 
Dar, să nu spui nimănui, nici chiar maică-tii, că eu „ţin” cu 
haiducii. Nici la ai mei n-am spus-o. Hei, drace! aşa trebuie. 
Părinţii sunt toţi flecari, iar pereţii au urechi. 

Şi zicând asta, Groza a făcut un gest de dispreţ, pentru 
părinţi şi pereţi. Atunci văzui că avea un fluier vârât pe 
mâneca dreaptă a cămăşii. Întrebai: 

— Cânţi din fluier? 

— Da, cânt din fluier!... Dar nici asta să n-o spui 
nimănui. 

— De ce?... Nu-i un păcat să ştii cânta din fluier. 

Groza mă cercetă o clipă furios: 

— Nu! Nu-i o nelegiuire să cânţi, dar să baţi toba la toţi 
este una, şi încă una mare... pentru cine-i place fluierul. 

— Tuturor le place... 

— Eşti o proastă, Floricico! Îi place lumii fluierul, cum îi 
place câinelui ca să fie pus în lanţ; cum îi place 
privighetorii, ca s-o puie-n colivie; florii, ca s-o rupă de unde 
Dumnezeu a lăsat-o să crească şi libertăţii ca să fie 
schimbată-n sclavie. Dacă toată lumea ar iubi fluierul ca 
mine, n-ar mai fi nici haiduci, nici poteraşi, nici gospodari, ci 
numai fraţi. Ori, fraţi, nu se află nicăieri... 

— Cum ştii tu toate astea, Groza? 


— Of, prea vrei să afli totul... 'Ţi-o voi spune doar ţie, căci 
de când te măsor cu privirea, mi-am dat seama că eşti la fel 
ca mine... tu, singura din opt sate câte cunosc. Dar ai 
nevoie de-un dascăl, şi voi fi dascălul tău. Vrei ca Groza să-ţi 
fie dascăl, Groza care va fi într-o zi haiduc? 

— Da, Groza, vreau! Fii dascălul meu. Spune-mi cum de 
ştii toate astea? 

— Iată cum. Am un frate mai mare, de vârsta însurătorii. 
E mare şi prost. Cântă din fluier la hora satului şi face pe 
proşti să joace. A avut un câine pe care-l ţinea în lanţ, o 
privighetoare pe care o puse-n colivie. Sărmanele făpturi au 
murit de inimă rea. Atunci i-am spus lui frate-meu că-i un 
măgar, un măgar care cântă din fluier. Pentru că i-am spus 
asta, primii o palmă atât de puţin frăţească, încât îmi 
învineţi obrazul. Şi-i trase înainte cu fluierul, ca să ţopăie 
proştii, vâri în colivie altă privighetoare şi puse în lanţ alt 
câine. Dar eu sfărâmai colivia şi aruncai lanţul în puț. Atunci 
crezui că o să fiu ucis. Nu mai era un măgar, ci un bun 
poteraş, ceea ce o să fie, desigur. Eu o să mă fac haiduc şi 
atunci o să-l fac „să-şi aducă aminte de laptele ce l-a supt de 
la maică-sa”. Asta-i. 


Până-n ziua când l-am cunoscut pe Groza, eram singură. 
Mama mă silea să-mi trec copilăria brodând la gherghef, cu 
ochii întruna pe o canava, petec minunat şi ticălos care 
înghite cei mai frumoşi ani ai unei fete şi care la rândul lui e 
mâncat de molii, după ce a fost minunat două generaţii de 
nepricepuţi. Mă războii cu mama şi cu satul; treceam drept 
o puturoasă. 

Ei, şi-apoi ce? Să nesocoteşti raza de soare ce lasă pete 
de argint pe drumul din pădure? Să nu ştii niciodată cum îşi 
face privighetoarea cuibul? Să te lipseşti de alintarea 
vântului ce-ţi umflă cămaşa? Să renunţi la murmurul 
pârâului, care galopează surd la chemările primăverii, 
vestind viaţa nouă; la ale verii gemând sub povara 
belşugului; să uiţi de toamna cea plină de tristeţe şi să 


trăieşti fără să te uimească zăbranicul alb al iernii? Şi 
pentru ce, oare, atâta renunțare totală? 

Ca să ţeşi ştergare lungi de borangic pentru labele unui 
bărbat care o să-ţi pălmuiască faţa; sau macate frumoase 
numai din in şi horbote pentru un beţivan de bărbat ce-o să 
se trântească peste ele cu ciubotele pline de noroi; sau 
scoarţe de lână, groasă ca pe mână, pentru „alesul inimii” 
care o să-şi verse vinul negru şi pastrama peste anii 
tinereţii tale, petrecuţi ţesând aceste minunate daruri şi 
visând în aşteptarea acestei zile frumoase? O! ispititoare 
nădejde a oricărei sărmane copile de la ţară, sunt fericită că 
n-ai fost şi a mea. N-am vrut să-mi pironesc ochii pe un 
gherghef, de dragul unui vis pe care viaţa-l tăgăduia în jurul 
meu. 

Ochii mei, care ar fi trebuit să lăcrimeze, aplecaţi pe un 
gherghef, i-am lăsat să se umple de lumina câmpiilor, pe 
unde îmi mânam oiţele; i-am lăsat să cerceteze albastrul 
cerului, adâncul prăpastiilor şi desişul brazilor. Şi dacă am 
lăcrimat, a fost din pricina asprimii primului meu iubit: 
vântul! 


Vântule! Vântule! 
Putere prietenă a omului liber! 
Crainic ce străbaţi depărtările cu valul tău primenitor; 
De-ai fi zefirul ce mângăie faţa, 
Sau crivățul ce biciuie obrajii, 
Ori de-ai bate-n vijelie 
Ca să ne mărturiseşti inima-ţi bună, 
Rămâi pururea puterea prietenă a omului liber 
Care uneşte inimile! 


vântule! Vântule! Prietenul omului, 

De ţi-ar fi cărarea cu dragoste plină, 
Presărând petale în loc de sărutări; 
Sau fie că avânturile tale ar umfla buciumul 
Tuturor mâniilor tuturor bucuriilor 


Eşti pururea crainicul tristeţii mele, 
Al suspinului meu după doru-mi îndepărtat. 


Tu eşti purtătorul strigătului de durere 
Al lacrimei fierbinţi, al râsului răsunător... 
Tu eşti puterea, prietenă omului liber 
Vântule! Vântule! 


— Ştii tu, îmi zise într-o zi Groza, după o goană nebună 
peste câmp, ştii că odinioară vântul era cât p-aci să devie 
socrul şoarecelui? 

— Nu, nu ştiu!... 

— Da, vântul a fost la un pas ca să-şi dea frumoasa lui 
fată după animalul cel mai fricos de pe pământ şi care nu 
scăpă decât datorită unui vicleşug. 

Într-o zi, şoarecele merse la Sfântu-Soare şi-i vorbi cam 
aşa: 

— Ascultă, Prea-Puternice. Sunt făptura cea mai 
nenorocită de pe faţa pământului, veşnic hăituit de oameni, 
de câini şi de pisici, zi şi noapte stând cu ochii-n patru, gata 
oricând să cad într-o cursă şi murind de frică. Şi care-i 
crima mea? Că rod, uneori, cu preţul vieţii mele, vreun 
ştiulete de porumb sau un burduf de brânză. 

— Asta, dragul meu, spuse soarele, căruia nu-i plac 
şoarecii, asta-i de neiertat. 

— Haida de! strigă pretendentul. Uiţi oare că stăpânii 
lumii fac la fel? Şi încă fără nicio teamă sau primejdie. 
Numai că, vezi, am observat că pentru a se pune la adăpost 
de orice primejdie, se însoară totdeauna cu fata vreunui 
puternic al pământului şi se pun sub pavăza socrilor lor. Ei 
bine, m-am hotărât să fac la fel ca ei şi te-am ales pe tine, 
cel mai puternic dintre toţi. Dă-mi pe fiică-ta de nevastă şi 
ocroteşte-mă... M-am săturat de viaţa asta. 

Soarele, înspăimântat, făcu îndată pe niznaiul: 

— Te înşeli. Nu-s eu cel mai puternic în univers! 

— Atunci, cine? 


— Norul. Ai văzut: în miezul zilei, când mi-ar fi pofta să 
prăjesc pământul, Norul îmi acoperă faţa şi mă dă gata. Du- 
te, dragul meu, la Nor. Cere-i fata; el e cel mai tare. 

Şoarecele, cu coada în aer, dă fuga până la Nor şi-i 
destăinuie necazul: 

— Tu eşti cel mai puternic! Dă-mi-o pe fie-ta! 

— Eu?! Eu, cel mai puternic? Îţi baţi joc de mine? 

— Nicidecum, Soarele mi-a spus-o. Şi aşa e. Numai să 
vrei şi-l întuneci! 

— Eu să-l întunec? Pentru câtă vreme? Un vântuleţ, şi 
praful se alege de mine. Vântul, fireşte, este cel mai 
puternic. De altfel, îndată ce o să-i vorbeşti, va fi mulţumit, 
căci e tare îngâmfat. Dar bagă de seamă că-i foarte 
nestatornic în sentimente. Un uşuratic! 

— Oricât de uşuratec ar fi, va trebui totuşi să-mi dea 
fata. 

Şi iată-l pe şoarece la Vânt, care tocmai se distra, 
dându-şi fata într-un leagăn. Îi spuse păsul şi scopul venirii 
lui. 

— Să nu mă iei drept o secătură, conchise şoarecele. 
Vreau să muncesc ca să-mi câştig pâinea, dar văd că fără 
sprijinul unui puternic viaţa o să-mi devină cu neputinţă. lot 
porumbul, toată brânza, sunt în mâinile celor tari; cei slabi 
n-au decât să-şi strângă cureaua. 

— Dar tu nu eşti cel mai slab pe lumea asta! strigă 
Vântul. Dimpotrivă, eşti mai tare ca mine! 

— Ce? făcu şoarecele, foarte măgulit. 

— Vezi tu stânca aia din mare? Înainte de-a fi unde o 
vezi, era căţărată pe muntele ăsta, ce se înfige ca un colţ în 
mare. Acum vreo câteva mii de ani, nişte boieri puternici, 
dar tâmpiţi, se-apucară să dureze, colo sus, o cetăţuie 
puternică şi tâmpită, ca şi stăpânii ei. Frumosul munte fu 
jefuit de vânatul său, marea pustiită de acest cuib de 
prădalnici, iar zidurile înalte sluţiră mândra privelişte. Tu 
ştii că nu-mi plac stavilele puse libertăţii. Îmi place să 
gonesc şi să gonească, odată cu mine, tot ce-mi iese-n cale. 


Mă pusei, dar, să suflu din toate puterile asupra acestui 
cuib de jecmănitori. Erau înfipţi straşnic! Ah! câte mii de 
ani de trudă risipii ca să nărui această viermuială. Din veac 
în veac, se tot înmulţeau şi deveneau mai sfidători. Nici chip 
să-i clinteşti. Stânca nu se urnea de fel, cu mare greutate, 
ici-colo, se rostogolea o bucăţică de zid, dar era dres îndată. 
Mâhnit, doborât, mă odihneam într-o dimineaţă pe celălalt 
țărm al strâmtorii, când, deodată, un huruit îngrozitor mă 
făcu să săr în sus!... Marea se ridică precum un zid şi era 
cât p-aci sa mă înghită! Era stânca pe care stătuse cuibul 
jecmănitorilor, care se prăvălise singură! Singură? Vorbă să 
fie! Alergai, scotocii şi mă cătrănii când văzui că ceea ce nu 
fusesem în stare, în câteva mii de ani, săvârşiseră-ţi voi, 
şoarecii, în câteva generaţii. Pricepi: boierii de-acolo 
îngrămădiseră în beciurile lor tot belşugul pământului şi 
când zici boieri şi belşug, zici şoareci. E tot un drac! Şi 
neamul şoricesc lucrase aşa de bine la împărţeala 
belşugului cu şoarecii-boieri, încât stânca, sfârtecată de unii 
ca să se cuibărească, iar de alţii ca să-i stârpească, sfârşi 
prin a se nărui! 

lată de ce-ţi spuneam adineauri că tu eşti mai tare ca 
mine! Întoarce-te de unde ai venit, prietene, ia de nevastă o 
fată din neamul tău şi află că Dumnezeu a împărţit aşa de 
bine puterea printre făpturile sale, încât, cu niţel obraz, 
toată lumea ar putea fi mulţumită! 


X 


Groza ajunse curând sufletul zilelor mele şi avui bucuria 
să observ că-i eram singura prietenă. Amândoi ne dam 
seama de-un lucru despre care habar n-avea niciun copil 
din preajma locului, de un lucru neobservat nici chiar de 
înşişi mai-vârstnicii noştri. Era vorba despre josnicia acestei 
vieţi ţărăneşti, făurită în întregime din muncă de rob şi 
plăceri mărunte. În vremea marilor munci de vară să te 


cocârjeşti, din zori şi până-n noapte, asupra unui ogor a 
cărui roadă se ducea, trei părţi din cinci, să umple 
hambarele stăpânului; din toamnă şi până primăvara să-ţi 
frângi mijlocul la războiul de ţesut, a cărui nesfârşită pânză 
devenea un fel de fruct oprit, care trebuia păstrat 
totdeauna pentru viitor; sau să petreci seri lungi şi 
plicticoase pălăvrăgind pe la clăci, tot curăţând la porumb, 
dezghiocând la fasole sau scărmănând lână la un vecin; să 
coşi la zestrea vreunei surate proaste şi mândră de cârpele 
ei. Şi, drept orice plăcere, hora tâmpă de duminică, la care 
te plictiseşti după o scurtă vreme de joc, mereu acelaşi; sau 
întâlnirea la fântână cu vreun iubit, care să-ţi toace verzi şi 
uscate, cu un anume scop. 

O scârbă înnăscută ne-ndepărta, pe mine şi pe Groza, 
de trudele astea şi de plăcerile ce le răsplăteau. Dar nu te 
poţi abate nepedepsit de la viaţa hotărâtă de cei mărginiţi, 
îndată ce fu observată înţelegerea noastră, devenirăm ţinta 
tuturor zeflemelelor, prilej de zavistii. Fiindcă prostimea, fie 
că nu te amesteci în ciorba ei, fie că te dai în lături din cale- 
i, nu îngăduie ca cineva să i se deosebească. Ea nu se 
împacă decât cu ea însăşi, nu-şi suportă decât propria-i 
piele. 

Of, Dumnezeule! nu sfătuiam pe nimeni să trăiască în 
felul nostru, nu rugam pe nimeni să ne facă seri de clacă. 
Groza, la şaptesprezece ani, îşi avea brişca şi calul, 
câştigate prin sudoarea frunţii. Era, pe atunci, singurul 
mijloc prin care omul se dezrobea de muncă de slugă şi-şi 
dădea o umbră de libertate. De două ori pe săptămână, 
prietenul meu ducea la târgul Buzăului rodul muncii 
noastre în devălmăşie: lână, caş, miei, grâne, legume, ouă, 
pometuri, păsări, - după anotimp. 

Această duioasă frăţie între doi copii care nu voiau să 
sărute mâna popii, unealta boierului, nici să-şi scoată 
căciula când ar fi trecut cine ştie ce slugoi de la „curte”, fu 
socotită drept o crimă, nu numai de cei cointeresaţi, ci chiar 
şi de cei care, ei înşişi robi, ar fi trebuit să urmeze pilda 


noastră. Ne învinuiau că trăim împreună, fără să avem 
vârsta. Cu toate astea, deşi prea bine împlinită pentru cei 
cincisprezece ani ai mei, nu eram decât o fetiţă, iar Groza, 
de-o nevinovăție cu adevărat copilărească. Rătăcirile prin 
pădure, lungile lipsuri din sat însemnară pentru cei răi tot 
atâtea şiretlicuri desfrânate. 

Duceam o viaţă minunată, înjghebată de noi până în cele 
mai mici nimicuri, o insulă însorită în mijlocul unui ocean de 
întuneric. Fură anii când Groza mă învăţă să cânt din fluier 
şi să gust, cu mintea, viaţa în haiducie, pe care o simţeam 
doar cu inima. 

Când, prin desişurile de mesteceni şi pini, degetele lui 
se-nduplecară să cânte pentru prima oară în faţa mea 
doinele noastre vrăjite, mi se păru un Făt-Frumos din 
poveste. Uitai de roşeaţa părului său, îmi uitai mândria, mă 
prăvălii la picioarele lui şi i le sărutai. 


Doină, doină, cântec dulce 
Cin-te-aude nu se mai duce, 
Doină, doină, cânt cu foc, 
Cin-te-aude şade-n loc. 


Mărite  Doamne!... Sunt sigură că ţi-ai început 
desăvârşita operă, cântând din fluier celor în nefiinţă!... 
Căci, oricât de puţin au ascuns tainele întunericului, un 
grăunte din geniul tău neîntrecut, Necuprinsul ce ieşea din 
mâinile tale trebuia, fără doar şi poate, să pară un cântec 
minunat, sub strunirea acestui iureş de imnuri vrăjite. 

Tot în vremea acelor ani, mă deprinsei a citi şi scrie în 
greceşte. Şi tot lui Groza îi datorai şi-acest dar. 

Învăţase în limba asta, departe de sat şi mulţumită 
călătoriilor lui la Buzău. 

— Vrei, îmi zise într-o zi, să înveţi greceşte? Limba 
noastră nu-şi are încă alfabetul ei. Ca să citeşti şi să scrii 
trebuie să alegi între slavonă şi grecească. Eu am învăţat 


greceşte şi acum parcă aş avea patru ochi. Fă ca mine. O să 
afli lucruri nemaiauzite! 

— Vreau, dar unde? Cum? 

— Cu ajutorul vestitului cântăreţ Ioachim, de la 
Mânăstirea dintr-un lemn, la Buzău. Mi-i prieten, cu toate 
că gurile rele şoptesc c-ar fi un desfrânat. Eu n-o cred şi 
nici tu n-ai s-o crezi. Drept e că părintele Ioachim e un om 
învăţat, ce-ţi dă fiori, când îl vezi şi-l asculţi. Dar numai 
proştii n-au în ei niciun fior. Dealtminteri, cu toate şoaptele, 
a rămas victorios şi prețuit. Mai de mult, i-am vorbit de tine. 
Te-ar primi cu bucurie. O să fie mulţumit să aibă o prietenă, 
căci şi dânsul e ca noi: n-are pe nimeni. 

Duminica următoare, zi frumoasă de primăvară, mă 
urcai în brişca lui Groza. Era mândru de calul lui, frumos, 
într-adevăr, iar eu mândră de Groza, care mâna ca un 
stăpân şi sta nemişcat, ca un bărbat în toată firea. 

Eram amândoi gătiţi, ca de sărbătoare. El, cu cizme 
lustruite, cămaşă de borangic, cojoc înflorat şi căciulă 
ţturcană; eu, în fustă albă cu fote, brodate cu mâna, ilic şi 
pantofi de catifea, încărcaţi cu desene în culori vii, cu capul 
gol. Eram frumoşi ca nişte tineri după nuntă. 

Priveliştea ce ni se înfăţişă dinaintea ochilor, pe un drum 
de aproape o poştă, necunoscut mie, mi se păru tot aşa de 
frumoasă precum eram şi noi. Şi anume: gătită şi ea, tot ca 
de sărbătoare. Era primul meu drum lung şi nu mai 
conteneam minunându-mă de coastele împodobite cu viţa 
de vie, de podurile acelea nemaivăzute, de râurile şi 
pâraiele, de potecile întortocheate şi chiar de păsări şi 
dobitoace. Totul, lucruri şi vietăţi, apăreau ca după nişte 
şiruri de perdele, pe care o mână nevăzută le ridica una 
după alta, la apropierea noastră. 

Stăteam în leagănul brişcii, alăturea de prietenul meu 
care tăcea. Dar când vorbi - pe coasta unui deal pustiu - fu 
ca să-mi sădească în suflet sâmburele răzvrătirii lui fireşti, 
coaptă, gata să ţâşnească. 


— Tot cât vezi şi ce-ţi place aşa de mult, rosti el, 
învârtindu-şi biciul pe deasupra capetelor noastre, întreg 
acest minunat pământ, larg şi întins, trebuie să fie al nostru, 
al tuturor, căci venim pe lume goi şi el se dăruie ca să-l 
lucrăm şi să ne bucurăm de roadele sale. Nu-i încă al 
nostru. Trebuie să fie. Trebuie să-l smulgem din mâinile 
celor care-l ţin, fără să-l lucreze. Trebuie! 

Asta-i tot ce mi-a spus Groza vreodată despre sclavia 
pământului sub călcâiul gospodarilor. Atunci am priceput că 
dânsul va fi într-o zi haiduc, căci numai haiducii cugetă alt 
fel decât toată lumea. Luându-te după lume, Dumnezeu a 
lăsat să fie robi şi gospodari, săraci şi bogaţi, biciuiţi şi 
biciuitori. Dar haiducii trec peste această voinţă a lui 
Dumnezeu, nu-i mai calcă pragul bisericilor şi se cuibăresc 
în păduri, de unde ies, dând iureşe fulgerătoare în averile 
asupritorilor şi chiar într-ale bisericilor, prădând, ucigând şi 
ajutând pe cei nevoiaşi. 

Buzăul, oraşul isprăvnicesc al judeţului, mi se păru ca o 
fată care nu face altceva, decât să se gătească întruna. Se 
aflau acolo două uliţe drăgălaşe, parc-ar fi fost două 
sprâncene încondeiate. Noroiul şi praful erau cu îngrijire 
date la o parte; peste tot, pământul era podit cu lemn. 
Prăvăliile, rânduite unele lângă altele, aveau ferestre cu 
geamuri mari, înapoia cărora stăteau în galantar, şi puteau 
fi admirate: într-unele, lucruri de-ale noastre; într-altele, 
mătăsuri străine de mare lux, foc de scumpe; mai departe, o 
expoziţie de armurării cu încrustături de mare preţ; în altă 
parte tutun tăiat, ca tivul de mătase, risipit printre ciubuce 
şi narghilele de Stambul. Prăvălii înţesate cu scoarţe. Altele 
oferind icoane, candele de argint bătut, patrafire, 
potcapuri, cărţi sfinte. Într-o puzderie de cârciumi se bea şi 
se mânca. Cafenelele erau ticsite de lume, care sorbea din 
cafeaua înmiresmată, fuma din ciubuce şi vorbea tot felul 
de limbi. 

Toate prăvăliile astea aveau firme cu felurite numiri, 
potrivite cam aşa: „La ţăranca buzoiancă”, „La caşmirul de 


aur”, „La puşca de Damasc”, „Covorul persian”, „Ciubucul 
Vizirului”, „Hanul bun sosit”, „Cafeneaua micului Bei”, şi 
aşa mai departe. 

Groza îşi lăsă brişca în grajdul unui han țărănesc de la 
marginea oraşului. Trecerea căruţelor de rând era oprită 
pe podeaua de lemn. Numai trăsurile puteau să pătrundă 
acolo. Speriaţi de atâtea bogății şi nesimţindu-ne în largul 
nostru, mergeam  minunându-ne printre  plimbăreţii 
înfumuraţi care veneau şi se duceau, vorbeau, învârteau 
între degete mătănii mari de chilimbar şi se uitau la noi ca 
la alte alea. Cei mai mulţi dintre boierii ăştia erau îmbrăcaţi 
în caftan şi işlic, împodobite cu cele mai frumoase motive. 
Alţii aveau o îmbrăcăminte care nu se purta decât prin 
ţările lui „Soare-apune”. Ăştia erau mai degrabă tineri 
feciori de boieri, întorşi de pe la şcolile înalte din străinătăţi. 
Aveau mustăţile rase şi câte un geam la ochi, ceea ce mă 
făcu să cred că au chiorât cu toţii din pricina învăţăturii. 

Femei, puţine, dar dumnezeiesc de frumoase, cu 
meşteşug drese, toate în capul gol, cu părul lins pe spate şi 
lăsat pe tâmple, faţa uşor acoperită cu văluri subţiri şi 
străvezii, cu talia foarte strânsă şi rochii largi, mari ca nişte 
clopote, atingând pământul. Îşi târau paşii, galeşe, la braţul 
bărbaţilor lor şi vorbeau pe nas, ca nişte papagali. 

— Aici, îmi zise Groza, nu poţi intra nicăieri, dacă n-ai în 
pungă atâţia bani cât câştigăm noi într-o vară. Pentru ca 
gospodarii ăştia şi neamurile lor să poată trăi în asemenea 
oraşe, ca şi-ntr-altele şi mai mari, trebuie ca noi, şerbii, să 
le aducem apa la moară. De aceea au poteraşi care să-i 
apere şi ne silesc pe noi să muncim pentru fericirea lor. Eu 
unul nu vreau să fiu şerb. Curând, o să mă fac haiduc. 
Atunci noi, toţi haiducii, o să ridicăm satele şi o să punem 
capăt nedreptăţii!... 

Mânăstirea dintr-un lemn se zice că fusese făcută dintr- 
un singur stejar, de la acoperiş până la tâmpla altarului. 

Era vremea liturghiei, puţin înaintea prânzului. La- 
nceput nu îndrăznirăm să păşim înăuntru, întrucât intrarea 


în această casă a lui Dumnezeu, întocmai ca şi în a 
prăvăliilor bogat încărcate, nu era îngăduită decât 
gospodarilor. 

Docare, caleşti, cai de călărie, vizitii, servitorime, 
aşteptau, într-un  talmeş-balmeş nemaivăzut, ieşirea 
stăpânilor. Aceştia se rugau într-o biserică a lor (fie ea 
„dintr-un lemn”), după cum se duceau la desfrâu prin 
anumite case d-ale lor, cu făţărnicie numite „cocioabe”. 

Aşteptarăm sfârşitul slujbei şi plecarea acestor vrednici 
creştini care îndulceau poruncile lui Christos, însuşindu-şi 
pământurile. leşiră cu aere de cârnăţari smeriţi şi se urcară 
în trăsurile lor, în sunetul clopotelor împărăteşti şi a 
freamătului de spaimă pricinuit de apariţia lor în rândurile 
slugilor istovite. Noi ne strecurarăm pe după aceste 
brezăi!7 şi, ţinându-ne de mână ca nişte vinovaţi, Groza şi 
cu mine pătrunserăm în biserica goală, unde mirosul de 
mosc, lăsat de veşmintele desfrâului, lupta din răsputeri cu 
cel de tămâie. 

Aici, uimirea mea fu şi mai mare decât aceea din faţa 
prăvăliilor bogate. Ce deosebire între sărăcia bisericii din 
satul nostru şi bogăţia acesteia! Era tot aşa de regesc 
încărcată ca şi prăvăliile din târg. 

În lumina ferestrelor cu geamuri pictate, văzui mai întâi 
tâmpla întunecată a altarului, încărcată de sculpturi şi 
ciubuce. La mijloc şi drept deasupra, un Dumnezeu ţanţoş, 
strălucind de sănătate, cu toată barba-i albă, ţinea în mâna 
stângă un biet glob pământesc, făcut după chipul şi 
asemănarea sa, în vreme ce cu degetul arătător al dreptei 
sale ne ameninţa cu nu ştiu ce pedeapsă. Pe cele două 
canate ale uşii de la altar, sfinţii apostoli Petru şi Pavel, tot 
aşa de grăsuni ca şi stăpânul lor, făceau pe temnicerii, unul 
susţinând fabrica de credinţă, celălalt cu cheile raiului în 
mână. Apoi un şir întreg de sfinţi, cu priviri de poliţişti, 
mucenici şi jandarmi ai bisericii, ale căror veşminte erau de 
argint şi aur plin. Două rânduri de jilţuri, bogat sculptate, 
având fiecare scris pe spetează numele fericitului mirean; 


trei candelabre, spânzurate de tavan, două candele arzând 
în faţa lui Christos şi a Sfintei Fecioare şi două sfeşnice mari 
în faţa stranelor, - toate încărcate cu lumânări de ceară 
curată, multe dintre ele uimindu-mă prin mărimea lor şi 
făcându-mă să cred că păcatele celor care au adus atare 
daruri trebuia să fi fost tot atât de mari. 

Groza mă lăsă o clipă în mijlocul fabricii de credinţă şi 
se duse să bată la uşa sacristiei. Dascălul Ioachim îşi arătă 
faţa. Era un om cam de vreo patruzeci de ani, mărunt, chel, 
cu ochii mari, bulbucaţi, faţă voioasă, gros în grumaz. 

— Iat-o pe Floricica, prietena noastră, zise Groza, 
arătându-mă de departe dascălului. 

Acesta se înţepeni pe picioarele-i scurte şi rămase o 
clipă încurcat. Faţa lui de ştrengar popesc scapără sub 
năvala unei raze de lumină portocalie. Îşi ridică mâinile în 
sus şi rosti, c-o putere de se cutremurară ferestrele, 
această vorbă în greceşte: 

— Evloghimeni!... (Adică: Fii binecuvântată!) 

Mă înfricoşai şi-mi veni să fug, dar îl zării pe Groza că- 
mi zâmbeşte şi-mi face cu ochiul. Dascălul îi trăgea însă 
înainte şi cu toate că teama îmi creştea încetul cu încetul, 
pe măsură cu plăcerea de-a auzi acest glas, despre care se 
zicea c-ar fi printre cele fără pereche în Ţara Românească, 
rămăsei pironită locului. 

— Binecuvântaţi fie ochii tăi umezi... binecuvântate 
buzele tale umede... şi binecuvântate să fie toate umezelile 
pământului, care fac să crească atare roade!... 

Mă simţii roşindu-mă la binecuvântarea atâtor umezeli, 
dar Ioachim vorbi îndată despre secetă. Cântă pe „glasul al 
optulea”: 

— Căci, o, Doamne! umeze-e-lele tale fac pă-ă-mân-tu-ul 
să îndure seceta, o, Doamne, Atotputernice! 

Groza îi puse mâna pe umeri şi-l opri. 

— Mai las-acum psalmii tăi mincinoşi, plini de secetă şi 
ajut-o să silabisească alfabetul. Ai uitat că n-o să tragem la 
hanul „Bun-venit”, ci c-o să ne ducem la colibele noastre! 


Cântărețul îl privi o clipă cu nevinovăție, apoi reîncepu 
mai cu foc: 

— Mai vârtos simţi-vor căldura cei ce se vor culca 
împreună într-o coli-i-bă, decât cel ce doarme singur într-un 
pal-a-at!... 

— Dar noi nu ne culcăm împreună, nebunule! strigă 
Groza. 

— "Tot pârt-iul me-erge la-a râu... Bă-ăr-ba-a-at şi fe-me- 
ie me-erg... 

— Merg la naiba! urlă prietenul meu, scuturându-l pe 
cântăreţ de braţ. Vrei sau nu s-o înveţi alfabetul? Mi-ai 
făgăduit-o! 

— Da! făcu loachim, apropiindu-se de mine ca un 
lunatec, da! am făgăduit şi încep. 

Apoi fixându-mă în ochi, cu privirea cea mai cinstită din 
lume: 

— Floricico, neagră porumbiţă... zi după mine: Al-fa... 
Vi-ta... Gam-ma... Delta... E-psilon... 

Silabisii după dânsul, fără nicio sfială, până la sfârşitul 
alfabetului. 

— Ehtahtos... Ehtahtos - (Minunat! minunat!) - prinse 
să strige în greceşte. O singură greşeală, o nimica toată, 
trebuie îndreptată. Sunt cele trei slove greu de rostit: 
gamma, delta şi thita. Pentru gamma trebuie să faci din gât 
ca şi când ai vrea să gâlgâi. Pentru delta să bâzâi ca 
crivățul. Cât despre thita, aşa cum sâsâie un gâscan 
înfuriat. Aşadar, spune-le şi arată-mi gura în timpul ăsta. 
Am să te ajut. 

Mă supusei. El îmi privea de-aproape gura şi-mi atingea, 
cu degetul, bărbia. Dar, ca fript de o arsură, îl văzurăm 
dându-se deodată înapoi şi alergând prin biserică, văitându- 
se, cu mâinile împreunate pe chelie. 

— Săracu' de mine!... Săracu' de mine!... Gura asta este 
însuşi izvorul din care vechii zei au scos nectarul lor 
ameţitor! E gura făcută nu să buchisească un alfabet, ci să 
împartă viaţa şi moartea!... De bună seamă, despre o atare 


fetişcană a vorbit înțeleptul, în extazul său: „Porumbiţa 
mea, care stai printre crăpăturile stâncii, prin ascunzişurile 
locurilor prâpăstioase, aratâ-mi faţa ta şi lasă-mă să ascult 
glasul tău”... Da, privirea, glasul tău... şi, de asemenea, 
gura ta, ar fi putut zice. Dar, Solomoane, la ce bun să aio 
inimă care cere s-auză şi să vază aceste lucruri 
încântătoare, când eşti aşa de slut, ca ţâncul pământului?... 
Şi de ce să fiu vinovat, dacă inima mi-i pusă la stânga, ca la 
cel nebun şi nu la dreapta, cum spui tu că trebuie să fie la 
cel inţelept? O, Doamne, tu cunoşti nebunia mea, iar 
greşelile mele nu-ţi sunt tăinuite... 

Dup-aceea, loachim veni repede la mine şi mi se adresă 
cu vorbe hotărâte şi alese, ca între boieri: 

— Cori-mu... Coriţachi-mu. (Fata-mea, fetița-mea.) Să 
nu-mi faci ocara, socotindu-mă neam prost! Nebunia mea 
nu-i primejdioasă şi păcatul meu nu-i decât în vorbă... Asta-i 
toată vina mea... Să nu mă lipseşti, aşadar, de priveliştea 
harurilor tale. Acum du-te sănătoasă şi să te întorci 
sănătoasă. 'Te voi învăţa greceşte cu priceperea învățatului 
şi uitarea de sine a prietenului. Şi vei fi înarmată c-o sabie, 
ce puţini sunt în stare s-o mânuiască. 

Îl sărutai pe cântăreţ pe amândoi obrajii şi-i zisei: 

— Ioachime, eşti primul om pe care l-am sărutat în viaţa 
mea. 


X 


Vreme de un an încheiat, cântăreţul de la Mânăstirea 
dintr-un lemn mă-nvăţă greceasca şi alte lucruri, - dascăl 
când politicos, copilăros, aproape ruşinos, când scos din 
minţi, îndrăzneţ, aproape nebun. Totuşi, felul lui îmi 
dezvăluia colţuri din firea omenească, vrednice de luat în 
seamă şi cum mintea şi firea mea erau cu totul altele decât 
ale fetelor de vârsta mea, îi făceam toate hatârurile - 


dealtminteri nevinovate - doar din plăcerea de a încerca 
dacă neprihana lui era adevărată sau numai chip mincinos. 

Era adevărată. 

Lecţiile le făceam de două ori pe săptămână şi numai în 
biserica pustie, după slujba leturghiei de la ceasurile 
unsprezece. Adesea era de faţă şi Groza. Câteodată ne lăsa 
singuri. Dar, fie că eram singuri sau cu el de faţă, Ioachim 
era acelaşi. Ştiind că glasul lui de psalt îmi plăcea atâta, 
dacă nu chiar mai mult decât învăţătura limbii greceşti, îşi 
începea regulat lecţia cu o năvală de cântece bisericeşti, ce 
se revărsau peste sufletul meu, ca o cascadă de lumină. Era 
neobosit în cântece, în psalmi, în născociri ca şi-n 
întorsături de voce. Cinstea lui sufletească mergea până la 
uitarea de sine, cum se-ntâmplă într-o zi, când, după ce 
cântase, măsurând biserica din prag până-n altar, uită de 
mine şi fugi în sacristie, unde-l găsii plângând. Dar această 
cinste sufletească avea de asemenea şi ieşiri, ce mă puneau 
în încurcătură. Căci, uneori, fără să-şi întrerupă lecţia, tot 
privindu-mă cu ochii săi buni ca de bou, îmi punea mâna pe 
pântece sau pe sâni, cerându-şi iertare cam aşa: 

— N-am pus niciodată mâna pe atari lucruri plăcute şi 
nu vreau să mor fără să simt căldura lor. Floricico, 
îngăduie-mi!... Toţi neghiobii le cunosc, fără să le 
preţuiască, câtă vreme eu le preţuiesc, fără să le cunosc!... 
Tu mă faci fericit cu puţină cheltuială. În curând o să te 
risipeşti, fără să fii preţuită. Şi nu te teme c-o să merg mai 
departe în fericirea mea, căci dacă Eclesiastul are dreptate 
să spună că sfârșitul unui lucru preţuieşte mai mult decât 
începutul lui, nu-i mai puţin adevărat că-n viaţă multe 
începuturi fac mai mult decât sfârşitul lor. E drept iarăşi că, 
pentru asta, trebuie să priveşti viaţa cu alţi ochi decât ai 
Eclesiastului. 

I-am îngăduit această fericire totdeauna, aşteptându-mă 
că o să meargă mai departe. N-o făcu. Nu numai că nu-mi 
ceru mai mult, dar nu mai reveni asupra acestui fel de 
plăcere, îl uită, nu mai pomeni nimic. Cu toate acestea, 


cunoscând demult tainele vieţii animale şi dezgustată de 
minciuna voluntară ce se răsfăţa în jurul meu, m-am 
întrebat adesea dac-ar fi trebuit să stau la tocmeală pentru 
un fapt atât de obişnuit, c-un om care mă făcea să trăiesc 
clipe atât de unice, încât nu le-am mai întâlnit în restul vieţii 
mele. Aş fi vrut să-i arăt recunoştinţa mea, să-i dăruiesc 
ceva, să-i las o amintire, ca să mă ţie minte. 

Dar îmi spunea: 

— Ce? Un paner cu ouă proaspete? Pui de găină? O oală 
cu unt? O doniţă de miere? Casa mea e ticsită! De-ai putea 
să-mi dăruieşti un sfânt cu cunună de aur bătut, sau nişte 
metanii din cel mai prețuit chihlimbar, sau chiar şi o 
narghilea scumpă de Smirna şi nu le-aş primi. Gospodarii, 
cărora nu ştiu de ce Dumnezeu le-o fi plăcând glasul meu, 
mă copleşesc cu atari nimicuri. Ceea ce aş vrea, ceea ce m- 
ar face să mor de fericire, nici tu, nici Dumnezeu nu puteţi 
să-mi dăruiţi. Aş vrea să am un trup, o faţă mai vrednică de 
glasul şi inima mea. Asta mi-ar îngădui să trăiesc viaţa, în 
lipsa căreia îmi dau sufletul în această hârcă de măgar! 
Asta, însă, Dumnezeu n-a vrut să-mi dăruiască. N-a vrut să-i 
dea privighetorii penele păunului. Poate c-o fi făcut bine, 
căci de-ar avea porcul coarne, ar răsturna pământul... 

Astfel era omul ce-l descoperii în cântăreţul Ioachim, 
ţinta atâtor bârfeli. Pe la mijlocul verii ce urmă după anul de 
învăţătură, îmi fu dat să cunosc într-însul un alt om. Această 
descoperire fu o surpriză de necrezut, atât pentru oraş ca 
şi pentru mine şi chiar pentru însuşi Groza. 

Aveam acum aproape şaptesprezece ani. Şi frumoasă 
precum mă vedeţi. Această frumuseţe îmi aduse între alte 
atâtea atenţii şi pe aceea a feciorului gospodarului nostru, 
Boenarul, stăpânitor a peste patruzeci de mii de pogoane 
de pământ şi păduri, ca şi-a nenumărate herghelii şi turme 
de vite. Pentru acest domnişor cu sticlă la ochi, de curând 
întors de la învăţătură, nu eram decât o frumoasă oiţă cu 
două picioare, uşor de păpat, fericită poate de a fi iscat o 
poftă aşa de-naltă. Era departe să-şi închipuie cea mai mică 


împotrivire din parte-mi. El era cineva; eu eram un lucru 
oarecare, care sta în picioare întâmplător şi care trebuia să 
se răstoarne la primul semn al stăpânului. Şi atât de 
zadarnică îi fusese învăţătura, încât nu găsi nimic mai 
nimerit decât să-nceapă prin a mă înjura. 

Într-o duminică din vara asta, hotărâtoare pentru soarta 
lui Groza, conaşul Manolache - aşa îl numeau robii lui - veni 
la hora satului, întovărăşit de sora lui mai mică şi 
conducând singur un cal minunat, înhămat la docarul lor. 
Venea acolo, el, Stăpânul nostru de mâine, ca să-şi asigure 
popularitatea, cât şi pentru a cerceta turma cealaltă, care-i 
da carne pentru plăceri. Stăpân atotputernic, din mila lui 
Dumnezeu şi prostia oamenilor, îşi luă îndată un aer 
zeflemitor şi de prost gust. Soră-sa, tot aşa de proastă ca şi 
el, nu se sinchisi, iar poporul o primi ca pe-o mană 
cerească. Bătrânii îşi scoteau  căciulile, arătându-şi 
frumoasa chică argintie. Tineretul se mulţumi să-şi continue 
jocul, dar ceva mai acătării, ca să placă cinstiţilor musafiri, 
pe când pomojnicul“t:, făptură slugarnică, străjuindu-şi 
stăpânul, îl copleşea cu temenele josnice. Din porunca lui, 
cârciumarul dădu de băut mai multe ocale de vin şi băutorii 
urară, unul după altul, darnicilor oaspeţi „sănătate şi viaţă 
lungă”. Apoi aceştia coborâră şi ciocniră jur împrejur, cu 
jucătorii, lăsându-şi trăsura în paza unui ţăran tânăr. 

În clipa asta, folosindu-mă de lipsa lor, îl părăsii puţin pe 
Groza, neţinând seama de povaţa lui, şi mă dusei să mângâi 
frumosul dobitoc, care trăgea după el acele hoituri 
omeneşti. Mi-erau prea foarte dragi caii frumoşi, ca să mă 
pot împotrivi plăcerii de a-mi plimba mâna pe greabănul lor. 
Plătii scump această plăcere, căci fui surprinsă de 
întoarcerea neaşteptată a celor două lipitori şi obligată să le 
ascult vorbele. Vorbeau despre frumoasa mea înfăţişare şi 
de dragostea ce aveam pentru cai. Vorbe politicoase. Dar 
„coconaşul” nu se mulţumi numai cu atâta. Crezu că mă 
copleşeşte, aruncându-mi la picioare, de la înălţimea 
scaunului său, un ban de aur, hărăzit, zicea dânsul, 


„plăcerilor nevinovate”. Mi-acoperii faţa cu mâinile şi fugii, 
lăsând galbenul acolo unde picase, spre mirarea şerbilor şi- 
a stăpânului lor. 

Întins pe iarbă, departe de horă, Groza nu află de cele 
petrecute decât prin zarva ce se iscă printre săteni, după 
plecarea boierului. Alergă şi mă găsi înecându-mă plânsul. 
Vărsăm primele lacrimi de durere. 

Altele trebuiau să le urmeze, în curând. 

Împotrivirea cinstită a femeii rămâne fără urmare în 
faţa poftelor omului de rând. El nu pricepe până unde merg 
necazurile femeiuştii şi unde începe adânca scârbă a 
mândriei femeieşti. Totul îi pare îngăduit acestei bestii care 
stăpâneşte pământul. 

În două luni, acest dobitoc încercă de patru ori să mă 
încredinţeze că rostul vieţii mele era să-i satisfac plăcerile. 
De patru ori mă întorsei, scuipându-l în faţă. Atunci vru să 
mă ia cu zorul. Întâmpină braţului gârbaciul lui Groza. 

Păzeam acum aproape o sută cincizeci de oi, dintre care 
o treime erau ale prietenului meu din copilărie, celelalte ale 
mamei şi-ale mele. Eram fericită, deşi îngrijată de şerbia ce 
se întindea împrejurul nostru şi neliniştită de apariţia 
acestui monstru. Ştiam că mai curând ori mai târziu se va 
năpusti asupra mea, ca un erete asupra păsărilor. Groza mă 
înarmă cu un pistol şi cu un junghi, ce le ţineam ascunse la 
brâu. Pentru mai multă prevedere venea şi Groza de la 
Cârligi, să-şi petreacă un ceas-două serile cu mine, 
ajutându-mă să aduc oile acasă. Zile frumoase de prietenie 
duioasă, împărţită cu cei trei câini ai noştri, înveselită de 
inimile noastre darnice, înflăcărată de nădejdile noastre, 
legănată de fluierele noastre, - cât de departe-mi păreţi voi 
astăzi... 

Într-o seară de august, scăldat în raze aurii, sosi 
nenorocirea. Coconaşul era singur, călare. Nesinchisindu-se 
că Groza era de faţă, se îndreptă spre mine, îmi dete bună- 
seara şi mă întrebă: 

— Astăzi mai eşti rea? 


Nu-i răspunsei deloc şi mă îndepărtai, întorcându-i 
spatele. Groza, care sta la marginea unei bălți, începu de 
îndată să şfichiuiască apa cu un gârbaci. Ghicii că voia să-i 
întărească sfârcul, ca să se înfăşoare mai bine pe şalele 
musafirului obraznic. O voluptate nemărginită îmi umfla 
pieptul, la gândul că voi fi răzbunată îndată de un prieten 
puternic şi curajos. Dar, cugetul meu, năucit de mânie, 
habar n-avea de urmările unei atari fapte înfricoşătoare. 

Boierul descălecă, dădu drumul calului şi vru să se ia 
domol după mine. Groza îi răsări în faţă, drept ca un brad şi 
liniştit ca un înţelept. Şi celălalt era de asemeni drept, dar 
nicidecum liniştit. 1 se ridicase tot sângele în obraz. 

— Ce vrei? 

— Nimic, zise Groza, numai că nu ştiu ce vrei tu, tu... 

Turbat de mânie, văzându-se tutuit de un mojic, 
nenorocitu-şi duse mâna la pistol. Cât ai clipi din ochi, fu 
trântit la pământ, arma luată şi, până să se dezmeticească, 
Groza încălecase pe calul stăpânului. Ceea ce se petrecu 
apoi, îmi dete măsura urii ce clocea în sufletul prietenului 
meu. În loc să fugă, cum o credeam, prinse a-l biciui pe 
coconaş, şfichiuindu-i mai ales capul, cu sfârcul de curea al 
gârbaciului său ud, fugărindu-l de colo până colo, peste 
câmpul pustiu, a cărui linişte era sfâşiată de ţipetele celui 
biciuit, îndârjindu-se să-i sfârtece trupul, chiar atunci când 
a căzut la pământ şi nu mai era decât un maldăr însângerat 
şi fără viaţa. 

Groza m-ajunse în goana calului. Nu mai era acelaşi om. 
Faţa lui, lăţită şi neclintită, îmi păru galbenă ca ceara. Ochii 
înroşiţi nu mai aveau nimic omenesc în ei. Vinele gâtului 
stăteau să-i crape. Buza de jos i-atârna, încă grea de mânie. 
Nici glasul nu-i mai era acelaşi, când îmi zise: 

— Am sorbit prima înghiţitură de răzbunare. E tot aşa 
de răcoritoare precum e apa rece, pe care o sorbi când eşti 
ars de friguri. Acum, Floricico, te părăsesc pentru 
totdeauna. Mă duc în haiducie. Nu sunt singur. Şapte flăcăi, 
toţi din satul Cârligi, cu nume deocheate, mă întovărăşesc. 


Nu sunt prieteni cu sufletul plin de duioşie, ca tine şi ca 
bietul nostru  loachim, şi-asta mă  întristează. Sunt 
necruţători, însetaţi de viaţă haiducească. Cunosc pădurile 
ca şi mine şi, la un semn al meu, ei sunt gata să se-arunce în 
foc. Pregătirile noastre sunt gata. Mâine, în zori de zi, ne 
vom găsi în pădurea Cerbului, în spatele stâncii povârnite. 
Vino să mă vezi. Acolo ţi-oi vorbi mai pe îndelete despre ce- 
ţi rămâne de făcut. Acum mă grăbesc să dau o fugă până la 
Buzău, să-l vestesc pe Ioachim şi să-l îmbrăţişez pentru 
ultima oară. 

Apoi, arătându-mi prima sa jertfă, adăugă: 

— Dihania nu-i moartă şi nici n-am ţinut să fie. Vreau ca 
domnişorul ăsta frumuşel să-şi aducă aminte de mine cât o 
trăi, ori de câte ori şi-o vedea mutra în oglindă. l-am dres-o 
bine!... Calul său îl păstrez pentru mine. Câţi-or mai trebui 
tovarăşilor mei, îi vom găsi în hergheliile lui taică-său. 

Aproape se întunecase... Turma, împrăştiată de goana 
lui Groza, behăia de ridica munţii. Prietenul meu făcu un 
ocol cu calul, o strânse grămadă şi-mi ajută să mă înapoiez. 
Foarte mâhnită de această întâmplare, parcă străină de 
ţinut şi de oi, mă despărţii în seara ceea de Groza, 
înlănţuind gâtul câinelui meu drag. Plânsei mult, toată 
noaptea. 


A doua zi, în zori, mă dusei la stânca povârnită. Groza şi 
cei şapte tovarăşi ai lui se aflau acolo. Mai era şi un mare 
negustor de oi de la Buzău şi Ioachim. Arătându-mi pe 
negustor, Groza îmi zise: 

— Floricico, ca măsură de prevedere, m-am gândit să-l 
chem pe prietenul ăsta. Te sfătuiesc să-i vinzi turma de oi. 
Partea mea am şi băgat-o în pungă. Restul, de vrei să-l vinzi, 
dumnealui se prinde să ţi-l lase cât o să vrei, ca să trăieşti 
din ea. Dacă însă asupritorii noştri ar vrea să se atingă de 
averea ta, n-ai decât să spui că nu mai ea ta, că turma-ia 
baciului Zamfir. 


Primii cu dragă inimă. Baciul plecă, unchiaş bănuitor, 
dar, fireşte, de folos. Şi iată sosită clipa despărțirii pentru 
totdeauna, când privii pentru cea din urmă oară pe cel mai 
bun prieten al vieţii mele. Ochii i-se umplură de lacrimi. 
Glasul său, sugrumat de turburare, îi făcea vorbirea 
anevoioasă: 

— S-a isprăvit, Floricico, cu viaţa noastră. Am fost 
prieteni adevăraţi... cum numai câinele singur ştie să fie. Tu 
n-ai să mai întâlneşti un alt Groza, iar eu, niciodată, o 
Floricică... Ce păcat că femeii nu-i e dat să ducă viaţa de 
haiduc!... Hei! să simt lângă mine, colo sus, în munţi, în 
codru, prietenia şi ura ta... Nu, Dumnezeu n-a vrut să fie 
aşa... Am fi înnebunit amândoi... 

Rămâi, aşadar, însă ascultă: haiduc nu-i numai acela 
care ia drumul codrului, în oraş, printre gospodari, poţi fi 
foarte bine haiduc şi răzvrătit ca şi cel ce trăieşte „în 
creierul munţilor”, dar cu legământul de-a fi făţarnic cu cei 
mari şi cinstit cu cei asupriţi. Tu ştii să fii prefăcută şi 
sinceră. Haide dar, încearcă să mergi în mijlocul lupilor, să 
urli ca ei, observă-le obiceiurile, cunoaşte-le slăbiciunile şi 
pe urmă loveşte-i în spate şi fă bine norodului, răzbună-l... 
Cu alte cuvinte, ajută-mă! Tu eşti mai înţeleaptă decât mine, 
mai isteaţă, mai vicleană şi, pe deasupra, femeie frumoasă. 
Fă ca mine: jertfeşte-ţi tinereţea, cum o jertfesc şi eu pe a 
mea!... Poporul e nevolnic şi laş, pentru că tot ce se ridică 
din sânul lui devine nevolnic şi laş. Cei buni nu se ridică 
niciodată. Niciodată, de la zapciul Iancu Jianu şi slugerul 
Tudor Vladimirescu - un boier cu inima bună, celălalt ţăran 
inimos, amândoi haiduci şi răzvrătiți, amândoi ucişi 
mişeleşte - de atunci nu s-a mai ridicat nimeni din popor, 
decât ca să-l îngenunche şi mai mult. Cei câţiva haiduci care 
pustiesc pe ici, colea, nu sunt decât nişte răzvrătiți cu 
vederi înguste şi despre ei se vorbeşte ca de nişte pleşcari. 
Ar avea ei înşişi nevoie de un căpitan, care să le lărgească 
câmpul de activitate. Trebuie lovit sus!... Şi nu numai în 
greci şi turci, ci mai ales în boierul român. Dacă n-ai putea 


ierta străinului că suge sângele ţării noastre, cum să-l ierţi 
pe gospodar că se face unealta asupritorului venetic? 

lată. Am aşteptat ziua asta, ca să-ţi spun în ce scop te- 
am îndemnat să înveţi a citi şi a scrie, la Ioachim, şi în ce 
scop am făcut-o eu însumi. Cărţile ne arată ceea ce mintea 
noastră singură nu-i în stare să ne facă a pătrunde. Trebuie 
să cunoaştem trecutul şi prezentul, ca să ne dăm seama ce 
trebuie să dorim în viitor. Lucrează, aşadar, pentru acest 
viitor mai bun. Nu învaţă nimeni greceşte, doar ca să 
păzească oile. Fă ce te taie capul. Eşti destul de şireată. Cu- 
n fir de păr din capul ei, femeia e în stare să spânzure un 
tiran. Cu-n deget pus pe-o gură, ea o poate face să 
vorbească sau să amuţească. Fii femeia asta!... Aur, o să-ţi 
dau în curând. 

Acum las locurile astea. Mergem prin părţile Brăilei, 
către îmbucătura Buzăului şi a Siretului, unde trebuie să 
mă întâlnesc cu Cosma. Dar n-o să lucrez cu dânsul. De la el 
am unele lucruri de-nvăţat. Încolo, vreau să fac ce m-o tăia 
capul. Aşadar, oricare ar fi ziua când vei avea nevoie de 
mine, adresează-te la cârciumarul Ursu, care ţine locandă 
la ieşirea din Vădeni, spre Galaţi. lar dacă vrei vrea să vii şi 
tu ca să trăieşti în partea locului, fi-va şi mai bine. Astă- 
seară, potera va fi aici. [ie nu-ţi poate face nimic. Cât 
despre mine, n-are decât să mă caute. 


Pe când îmi vorbea Groza, cercetai puţin faţa tovarăşilor 
lui. Da, precum o spusese, erau oameni cruzi, hotărâți, 
poate credincioşi, dar nimic mai mult. Oh! dragoste! 
dragoste! De-ai stăpâni tu în inima omului, răzvrătirea ar fi 
o vorbă de neînțeles. Bietul Groza! Îl compătimeam, ştiindu- 
| înconjurat de oameni răzvrătiți, oameni numai răzvrătiți. 
Să urăşti, e bine. Să iubeşti, e şi mai bine. Numai cine ştie 
să urască şi să iubească cunoaşte întreaga valoare a vieţii! 

Din fericire pentru Groza, dragostea veghea. Era lângă 
dânsul şi, cu toate astea, n-o bănuia nimeni. 


Băgai de seamă că Ioachim avea o înfăţişare ciudată, 
îmbrăcat cu ghebă lungă până la călcâie, cu o căciulă 
țurcană ce-i cădea aproape pe nas, ţinea la subsuoară o 
cutie mare de abanos, grea, după cât se vedea, întrucât o 
tot schimba întruna. Faţa lui, de obicei colorată, era posacă, 
îngrijorată, suptă. Îl crezui mişcat de această despărţire şi-i 
şoptii: 

— Dragul meu Ioachim... eşti tot aşa de mâhnit ca şi 
mine... 

— Nu... făcu dânsul, scuturându-şi capul cât o baniţă. 
Nu... nu sunt mâhnit ca tine, ci ca Groza. 

Haiducul mă privi nedumerit, dar nu pricepurăm nimic 
din taina asta. 

— Ce vrei să spui, loachime? întrebă prietenul meu. 

— Vreau să spun, Groza, că sunt mâhnit ca tine, nu ca 
dânsa. 

— Bun... Auzirăm asta, dar lămureşte-ne. 

— Să vă lămuresc! 

Ne lămuri cântând, serios, domol, cu voce joasă, faţa 
alungită, ochii bleojdiţi şi tot trecându-şi cutia dintr-o mână 
într-alta, în vreme ce noi îl ascultam, gâtuiţi de uimire. 

— Durerea mea-i ca a ta-a-a, voinice Groza-a-a, căci şi 
eu o las pe Floricica-a-a... şi eu plec în haiducie!... Ca şi 
tine!... Cu tine-e, de mă vrei şi pe mine-e... lac-aşa-a! De 
biserică, mi-e leha-ami-i-i-te!... Po-opi, protopo-opi, tămâie, 
parastas, porcărie, eh! Născuţi şi morţi, dă-i dracului pe 
toţi... Botez, cununii; nimicuri, prostii-i-i... Dumnezeul sfânt, 
lăcomie de gologani!... Dragoste de Dumnezeu, adio! 

Sudoarea-i şiruia cu picături mari pe sub căciulă; se opri 
o clipă; deschise apoi cutia - plină de galbeni mari şi mici, 
de pietre scumpe: diamante, rubine, safire, smaralde, 
topaze - o plimbă pe la nasul tuturor şi strigă într-un elan 
de firească ciudă: 

— Iată, asta-i tot ceea ce biserica, gospodarii şi însuşi 
Dumnezeu pot dărui omului care are nevoie de dragoste! 
Pentru că fusei înzestrat cu-n glas ce-nalţă sufletul, fui 


smuls din munţii mei, din plaiurile mele, de la oiţele şi câinii 
mei, şi-n schimbul acestei întregi bogății mi-a dat metal, 
despre care se zice că e scump şi pietre preţioase, 
nestemate!... N-aveam pe-atunci decât şaptesprezece ani. 
Multă vreme răbdai în aşteptarea nobilei comori divine, 
despre care mi se vorbise atât, dar observai că totdeauna 
era vorba de metal şi pietre. lar dragostea? Dragostea 
duioasă şi prietenia, pe care le părăsisem odată cu 
ciobăncuţele mele, ociţele şi dimineţile mele minunate, cerul 
şi pădurile mele? Despre această comoară, despre această 
avere adevărată? Nimic!... Un cuvânt măgulitor, o bătaie pe 
umăr, uneori o strângere de mână curtenitoare sau un 
zâmbet înalt-proteguitor şi atât!... Iar eu, cu gura lăsându- 
mi apă în faţa sânilor frumoşi, zălogiţi în ii frumoase, în faţa 
acelor ochi care sunt opera unui diavol grațios, în faţa unor 
buze gata să rostească cuvântul păcătos, care mişcă sufletul 
cuvios, eu, bietul Ioachim, înghiţeam în sec şi mă gândeam 
la zgârcenia casei lui Dumnezeu. Când şi când ajungeam să 
nu mă mai pot stăpâni în faţa acestei nedreptăţi a vieţii, 
care-ţi cere ce ai mai bun şi nu-ţi dă în schimb decât ceea 
ce nu-i folositor sau de prisos. Atunci puneam mâna pe 
sânul ispititor şi glăsuiam buzelor şi ochilor cu prihană: „Şi 
eu aş vrea să sorb din vinul ăsta şi să gust din roadele 
astea”. Atunci suna sfârşitul. Nu mai eram „cântăreţul 
nostru Ioachim, cum nu mai este altul decât la Mitropolie”, 
ci „un om scârbos”. Şi de ce, „altarul şi candela lor...!” de ce 
era scârboasă, la mine, o poftă pe care popii şi gospodarii 
şi-o îndestulau în toate zilele? 

Vai, aşa era!... A trebuit să mă încredinţez însumi, că 
pofta mea era dezgustătoare, dacă nu caraghioasă. 
Dumnezeu mă făcuse să cânt, nu ca să fiu iubit de lumea în 
care cântam. Cred chiar că Dumnezeu cu bună-ştiinţă 
dăduse un glas de serafim unui trup de măgar. Neprihănitul 
nu poate rămâne curat, decât dacă-i înconjurat de urâţenie. 
Astfel, când cântam şi-i transportam în cer, oamenii mă 
slăveau şi mă copleşeau cu favoruri reci, dar pe dată ce mă 


atingeam de bunurile lor vii, mi-aduceau aminte că sunt un 
măgar. Îngeraşii care veneau la biserică, ca să-l aducă pe 
dracul acolo şi către care serafimul Ioachim îşi îndrepta 
glasul şi dorinţele sale, mi-o reamintii de asemeni că sunt 
un măgar. Căci femeia este ca soarele: se oglindeşte-n toate 
țestele de pe drum. 

Mă-ntorc, aşadar, în împărăţia ce-o părăsisem din trufie, 
ca râul ce se revarsă şi trebuie să vină totdeauna la matcă. 
Şi glasul meu, care se irosea în pustiul oraşului fudul, fără a 
zgândări cea mai mică milă, răsuna-va de acum încolo în 
inima oamenilor care se pun în afara legii şi-şi impun o viaţă 
aspră, spre binele semenilor lor. Şi voi spune: „O! Doamne, 
Dumnezeule!... te caut în revărsatul zorilor. Sufletul meu e 
însetat de tine, carnea mea te doreşte pe pământul ăsta 
pustiu, ca să-ți vază puterea şi strălucirea, aşa precum te- 
am contemplat în altar... Căci bunătatea ta e mai bună 
decât viaţa. De aceea buzele mele te vor lăuda. Cei trufaşi 
batjocoritu-m-au pân-la ultima iîmpunsătură, dar nu mi-am 
întors faţa de la tine. Alungă de la mine ocara şi disprețul, 
căci am păzit mărturiile tale”. 

După care iată-mă: cântăreţul Ioachim, care nu găsea 
niciun pic de milă la Mânăstirea dintr-un lemn, va purcede 
cu Groza în haiducie, ca să-l reamintească acolo pe 
Dumnezeu şi să caute dragostea! 


X 


Prietenul de care te desparţi pentru veşnicie, ni-e mai 
scump decât cel care revine pentru totdeauna. Când 
mâinile iubite îmi trimise din depărtare ultimul semn de 
bun rămas, mă prăbuşii peste câinele meu şi-mi îngropai 
faţa-n blana frunţii lui cu ochi miraţi. Apoi făcui calea 
întoarsă, care îmi păru ca o înmormântare. Îmi regăsii casa, 
pădurea, oile şi toate-mi părură pustii, ca o ţară prăpădită 
de-un pârjol. 


Tristeţea, care-mi era aproape necunoscută pân-atunci, 
se înstăpâni în inima mea. Tot ce fusese bucurie cu nesaţ, 
deveni suferinţă cu nesaţ. Doamne! unde-ai turnat mai 
multă voluptate? În bucuria sau în durerea sufletului 
împătimit? Foşnetul frunzişului, cântecul cocoşilor, lătratul 
câinilor, behăitul oilor, şoaptele nesfârşite ale vântului - 
prietenul meu - fură tot atâtea junghiuri pentru inima mea 
chinuită de dor. Umbră în căutarea sufletului său, rătăceam 
zi şi noapte prin pădurea de pini şi de mesteceni. Fluierul 
meu, care nu ştia ce-i singurătatea sfâşietoare, umplea 
pădurile cu triluri prelungite, uimind păsărelele. 


Dor singuratic, melancolie 
A sufletelor bogate în dragoste. 
Când norocul ni-i răpit, 
Norocu-n dor ne-am regăsit! 


Acest „nou noroc” nu-l aflai numai în dorul meu. Avea să 
fie întruchipat în chipul unui om, care fu un vis înşelător. 
Dar eu ştiam că e înşelător şi sorbii acea amăgire cu setea 
unui suflet ce se pregăteşte pentru dezamăgire. 

Într-o zi, un crainic trimis de Groza veni să-mi spună că 
Cosma o să treacă peste o săptămână să cerceteze ţinutul 
nostru şi să vadă de nu-i cu putinţă o lovitură. Răvaşul prin 
care-mi vorbea de Cosma se sfârşea astfel: „Îţi trimet o 
sărutare pe obrazul bărbos al acestui frate. Ia-o cum te-o- 
ndemna inima”. 

Inima mă-ndemna să caut aceasta sărutare pe amândoi 
obrajii bărbogşi ai lui Cosma, ca să fiu sigură că o găsesc. Am 
găsit-o, fireşte, fiindcă omul nu are decât doi obraji şi mai 
găsii şi altceva, ce nu căutai, dar care veni nechemată, 
precum vine furtuna, de care nimeni nu e vinovat. 

În săptămână aceea, fluierul meu răsuna prin pădurile 
de pini şi de mesteceni, cum numai un dor turbat e-n stare 
să facă să răsune o biată ţeavă de soc cu opt găuri, pe când 


ochii mei răscoleau pământul şi desluşeau urme de copite 
cu potcoave, neobişnuite în părţile astea. Mă luai după ele 
şi într-o dimineaţă dădui pe negândite peste poiana în care 
Cosma şi frate-său Ilie îşi fumau pipele, fericiţi şi 
nesinchisindu-se de existenţa mea. Cosma făcu pe mândrul, 
iar eu îl luai peste picior. Totuşi, îmi simţii numaidecât 
stăpânul. Ca să-l aţâţ, fugii. Se luă după mine, căci aşa e 
scris. „Femeia care fuge de bărbat, se face şi mai dorită” - 
şi chiar în seara aceea, după ce se înflăcărase Cosma şi 
pădurea de pini, mă lăsai cuprinsă peste mijloc de mâna 
care răspândise spaima printre gospodari. 

Cosma mă luă, dar eu mă dădusem inimii lui Groza. 
Cosma avu ceea ce oricare om poate să ia. Groza îmi avea 
sufletul, la care dânsul ţinea. Astfel trăii un vis neînchipuit 
într-o clipă de uitare. Apoi, încercai marea cu degetul. Cerui 
vieţii, ceea ce nu poate să dea. Vrui pe Cosma, pe Groza şi 
toată fericirea numai pentru mine. Şi n-avui parte de nimic. 
Atunci îmi fărâmai fluierul de soc. Şi urmă o altă viaţă ce 
ținu aproape trei ani, la capătul cărora mă dusei să dau 
pădurii, ceea ce culesesem din pădure. 

Apoi, mi-am luat o înfăţişare prefăcută şi dispărui în 
lume, de unde mă reîntorc cu sufletul cinstit, gata să 
săvârşesc tot binele şi tot răul trebuincios lumii ăştia. 

Asta sunt eu. 


ILIE ÎNŢELEPTUL 


— Tu, ILIE ÎNŢELEPTUL, fratele lui Cosma şi sfătuitorul 
meu, e rândul tău să ne spui cine eşti şi ce păsuri te-au 
făcut să-mbrăţişezi viaţa de haiduc, zise Floarea Codrilor, 
căpitanul nostru. 

Ilie îşi puse căciula domol la pământ. Să-şi fi dat, oare, 
seama că dezvelindu-şi fruntea-i netedă şi chica-i de haiduc, 
ne-arăta un cap fără pereche, prin liniştea lui? Avea o figură 
de mitropolit războinic, ştiind să ucidă între două rugăciuni, 
să bea şi să mănânce între două bătălii. Ochii săi negri, 
senini, hotărâți, deloc sfioşi sau îndrăzneţi, grăiau cu tărie: 
pace vouă sau vă ucid. Cu toate astea, o lumină de mucenic, 
şovăind între viaţă şi moarte, plutea veşnic peste această 
barbă învârstată cu negru pana corbului şi albul argintiului, 
în care se pierdea o mustață stufoasă, straje năpraznică a 
unei guri gata oricând să rostească acest cuvânt neînțeles: 
Dreptate... 

Îl rosti, începându-şi 


POVESTEA LUI ILIE ÎNŢELEPTUL 


— Am venit să stau în pădure, ca să aflu aici dreptatea 
alungată din oraş. 

La Brăila, unde am deschis ochii, tata avea un han. 
Acest tată - dracu să-l ia - era-ntr-un fel om bun. Dar mulţi 
care sunt într-un fel foarte cumsecade, la ei în casă sunt 
nişte tirani, mai ales dacă ţin cârma gospodăriei. Tata o 
ducea pe-a casei lui, corabie pântecoasă, ce ţinea s-o vadă 
la adăpost de orice ameninţare de furtună. Ca să fie- 
ncredinţat de asta, o ancorase în nişte ape moarte, cu toată 


împotrivirea unor călători cărora una ca asta nu le venea la 
socoteală. 

— Nu vă place! zicea dânsul. Aveţi răbdare, până ce o să 
mă cheme Allah la el. P-ormă, o să faceţi cum v-o plăcea... 

— Da, răspundeam noi - frate-meu Cosma, soru-mea 
Chira şi eu - da, o să facem după gustul nostru, din ziua 
când te-o chema Allah la dânsul. Dar când o să te cheme? 

— Asta-i treaba lui Allah! 

Treaba lui Allah... Cam foarte plicticoasă treabă, căci ne 
ardea călcâiele să ne facem de cap, iar tata n-avea poftă să 
plece la cer şi să lase cârma-n mâinile noastre. Deşi bătrân, 
ţinea cârma cu putere, călăuzindu-se după reguli făurite de 
dânsul. 

Credea cu evlavie în Dumnezeu, în toţi Dumnezeii şi-i 
temea pe toţi. Ca să le fie tuturor pe plac, şi-aduse-n harem 
femei frumoase,  înfăţişând cele trei mari religii: 
musulmană, evreiască şi creştină. În casa lui lăsă libertate 
desăvârşită întru alegerea credinţei, dar cerea neapărat să 
faci această alegere, uitând că cea mai bună din toate 
credinţele - aceea de a nu avea niciuna - nu era înfăţişată 
de nimeni. 

Credea cu inima curată-n Dumnezeu, dar zicea după 
vorba românească: „Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii”. 

Prin urmare, ca să fie şi pe placul sfinţilor, le deschidea 
larg uşa cârciumii şi-i găzduia pe toţi. Fireşte, dânsul le 
cerea plata, ceea ce nu era uşor, întrucât aceşti diavoli de 
sfinţi erau cam căpcăuni. Tata, însă, nu era omul să nu 
priceapă că, spre a-i place lui Dumnezeu, duhovniceşte, era 
bine să le aducă sfinţilor fete mari şi pungi doldora de 
mahmudele. Ceea ce era şi mai bine. 

Leacul era fără cusur. Stăpânul - care nu era altul decât 
Marele Vizir - îi dădu tatei un firman, numindu-l Hangiul 
Sublimei Porţi, cu dreptul de-a zălogi şi de-a vinde la mezat 
calabalăcul oricărui muşteriu rău platnic. Totuşi, cum 
uneori veneau şi muşterii răi, care poposeau fără niciun 
calabalâc, tata îi dăruia pe-atare musafiri cu câte-un 


calabalâc ciudat. De cum ticălosul îşi lua tălpăşiţa, fără să-şi 
ia măcar rămas bun, dânsul alerga la aga cel atotputernic, i 
se arunca la picioare, şi-i punea dinainte un pachet, 
zicându-i nevinovat: 

— Un efendi oarecare şi l-a uitat la mine, când a plecat 
ieri-dimineaţă. A scăpat din vedere să-mi plătească, pentru 
cât l-am ospătat o lună, dar asta nu face nimic!... 

Asta nu însemna nimic pentru tata, dar însemna foarte 
mult pentru bietul călător. Aga, ca toţi aga, răscolea în 
pachet, afla lucruri buclucaşe şi tăia căpşorul efendiului 
uituc. 

Da, tata era om de treabă, în gând. 


Ca să ne asigure o avere, în viitor, ne silea să trăim în 
felul lui, însă numai partea obositoare a vieţii lui. Toată casa 
trebuia să facă rugăciuni cu dânsul, să ţie posturile lui, să 
facă salamalecuri, ca şi el, în faţa mai-marilor, după care se 
ducea apoi singurel să petreacă ceasuri plăcute în tovărăşia 
prietenilor săi, fie la noi, fie la cârc-serdar sau la zapciu, 
unde se jucau nesfârşite partide de ghiulbahar, în pufăitul 
narghilelelor. Pentru noi, adevărata plăcere, adevărata 
sărbătoare, nu era decât o dată pe an, de bairam. Şi-apoi şi 
sărbătorile astea ne costau scump, întrucât veneau după 
ramazan, care ne strica burta, din pricina nesăbuitelor 
mâncăruri din timpul nopţii şi amarnica postire de peste zi. 
Dealtminteri, asta ne şi făcu să pornim război împotriva 
căpeteniei casei. 

Cosma, în vârstă de numai cincisprezece ani, cuteză cel 
dintâi să mănânce, să bea şi să fumeze de cum începea 
ramazanul, ceea ce însemna începutul unei certe fără 
sfârşit. Mă folosii de această pricină şi-i urmai pilda. Eram 
doi care să-i ţinem piept tatei, care, mai întâi, cercă să ne 
facă să intrăm în rânduiala legii, spunându-ne că Profetul 
„nu ne va milostivi cu viaţa veşnică”. 

— Cu atât mai rău pentru viaţa veşnică! 

— Însuşi Profetul a postit în luna asta! ne lămurea tata. 


— Da, dar el ziua dormea. Îi convenea, deci, îi era lesne, 
câtă vreme noi, noi trebuie să muncim. 

— Şi dânsul muncea noaptea, să scrie Coranul, lumina 
noastră. 

Cosma spunea atunci că vrea să devină creştin: 

— E credinţa mamei şi nu-i aşa de aspră. Profetul 
creştinilor a mâncat barem în toate zilele!... Şi-a făgăduit şi 
el o viaţă veşnică. De bună seamă c-o fi la fel... 

Tata, care se temea să nu supere pe ceilalţi dumnezei, 
se îndupleca. Cosma şi cu mine devenirăm creştini. Cu alte 
cuvinte, fără să se fi schimbat ceva, pentru că poţi trece de 
la o credinţă la alta şi să rămâi acelaşi. Dar iată-ne ajunşi la 
postul mare dinaintea Paştilor creştineşti, când trebuie să 
te hrăneşti cu ciorbă de fasole şi mămăligă, timp de şapte 
până la opt săptămâni. Socotirăm asta o prostie. Prilej de 
ceartă şi furtună: 

— Să păziţi legea care v-aţi ales-o! tună tata... 

— Da! noi am ales-o, răspunse Cosma, dar şi aici trebuie 
să fie o greşeală. Nu se poate ca, pentru a dobândi viaţa 
veşnică, să fie nevoie să te îndopi cu fasole uscată, vreme de 
aproape două luni!... 

— Trebuie!... Să mâncaţi numai fasole uscată fiartă-n 
apă. Altfel s-a dus credinţa creştină, s-a dus raiul!... 

— Foarte bine, răspunse fratele meu. Ne lipsim şi de 
una şi de alta!... Fasolea, fiartă numai cu apă, nu-i de 
mâncat!... 

Tata striga, scos din fire: 

— De speriat!... De bună seamă, o să-mi atrag asupra 
capului mânia vreunui atotputernic ceresc. Aceştia doi nu 
vor să rămână în niciuna din cele trei credinţe pe care le- 
adăpostesc sub acoperişul meu... 

Primii doi nu voiau. Şi, din doi, devenirăm în curând trei, 
cu sora noastră Chira, apoi patru, cu bietul frate-meu 
Ismail, care se spânzură-ntr-o zi din lăcomie. Murea după 
orice lucru bun de pus în gură, şi cum toate bunătăţile erau 
făcute să-i mulţumească pe muşterii, bunul Ismail le 


şterpelea din nasul bucătarului, urla de plăcere, 
înfulecându-le, şi de durere, mistuindu-le, fiindcă tata-l 
biciuia tot timpul acesta. 

Dar traiul nostru în această casă trebuia să se 
înrăutăţească, odată cu ivirea poftelor trupeşti. Eu fui 
scutit. Niciodată n-am simţit nevoia să ridic năframa de pe 
faţa unei femei. Cosma în schimb ridica partea lui de 
năframă, partea mea, partea lui frate-meu spânzuratul şi a 
tuturor strămoşilor neamului, care fuseseră sfiicioşi ca 
mine, sau care s-or fi spânzurat ca Ismail. Cosma ridica tot. 
Dealtminteri, avea şi dreptul şi nu m-am supărat niciodată. 

Hanul era plin de femei. Ale tatei, ale prietenilor lui şi 
cadânele ce le ţineau chiaburii găzduiţi la han. Mirosul lor 
umplea casa. Cosma, ca un ogar, umbla toată ziulica, 
adulmecând cu nasu-n vânt, aşa precum făcea Ismail, când 
da târcoale pe lângă bucătărie. Dar dacă pagubele făcute 
de Ismail erau răbdate, cele ale lui Cosma se pare că nu. 

În tot cazul, aşa spuneau bărbaţii, cu taica-n frunte. 
Numai ei se plângeau de năpastă. Femeile nu se văitau 
deloc. De asta-i dam dreptate lui Cosma şi femeilor, întrucât 
Cosma avea de partea lui Coranul, care-i dă bărbatului mai 
multe femei, iar femeile aveau cu ele pe-nţeleptul din Biblie, 
care spune: „Trei lucruri sunt prea minunate pentru mine, 
dacă nu chiar patru şi pe care nu le cunosc: dâra vulturului 
în văzduh, dăâra şarpelui pe stâncă, dâra corăbiei în apa 
mării şi dâra bărbatului în femeie”. 

Dacă, aşadar, nu-i nicio dâră, de ce atâta zarvă? Căci din 
două lucruri, unul; sau Profetul a citit pe-nţeleptul din 
Biblie şi i-a dat dreptate în Coranul lui, sau credincioşii nu 
respectă deloc învăţăturile sale şi atunci, fiind dânşii primii 
vinovaţi, n-ar trebui să se supere. 

Totuşi, se supărară. Cosma fu bătut. Sării să-l apăr. Fui 
bătut, la rândul meu. Frate-meu întrebă de unde-ar putea 
să-şi ia ceea ce toate credinţele-i îngăduiau. Deocamdată, 
de nicăieri. Femeia ăsta-i o mamă. (Erau acolo şi mame!) 
Astălaltă-i o soră. (Erau de asemeni şi surori!) Celelalte 


erau ale bărbaţilor lor. (lar ele nu cereau altceva decât să 
fie şi ale lui Cosma!) Fu lămurit: 

— “Toate femeile de-aici sunt ale casei şi hrănite de 
bărbaţii lor. Tu trebuie să-ţi cauţi pe-afară, să le cumperi, să 
le hrăneşti cu banii tăi, când o să-i ai!... 

Cosma nu pricepu nimic şi veni să-mi spuie: 

— Ilie, lămureşte-mă de ce mă trimit ei pe afară? Cum? 
Nu sunt mai vrednice de iubit femeile din casă, decât 
străinele? 

— Ba da, Cosma, tu ai dreptate. Femeile casei ne sunt 
mai scumpe. 

— Nu-i aşa? Acuma, mai lămureşte-mi şi asta, Ilie: de 
vreme ce femeile din casă sunt hrănite de stăpânii lor şi nu- 
mi cer mie decât să le iubesc, pentru ce vor ei să-mi pierd 
vremea pe afară, s-alerg după cele care nu mă cunosc deloc 
şi să lipsesc de această plăcere pe cele care mă cunosc şi 
mă cheamă...? 

— Ai dreptate, Cosma. Nu alerga pe-afară, nu lipsi de 
nicio plăcere oricui ţi-o cere, lasă totul în casa-n care eşti 
iubit. 

— Nu-i aşa? Să te mai întreb ceva, Ilie. Ei mă opresc să 
m-apropii de femeile care nu mă costă nimic şi vor să 
cumpăr altele cu banii mei, când îi voi avea. Ce trebuie să 
faci, ca să ai bani? 

— Ştiu eu, Cosma? Ar trebui, poate, să întrebi despre 
asta pe popă, pe hogea sau pe cârc-serdar. Ăştia-s toţi de-ăi 
care nu fac nimic şi au bani. 

Cosma merse de-i întrebă. Câteşitrei îi răspunseră că 
numai munca îl face pe ban. 

Răspunsul ăsta îl scoase pe frate-meu din sărite. Şi eu 
mă mâniai, căci ăştia trei oameni nu se ţineau decât de 
ghiulbahar cu tata, câtă vreme muncile de pe moşiile lor 
erau săvârşite de robii beilicului. Totuşi, Cosma o luă drept 
bună şi-i spuse tatei: 

— Iată, trei din prietenii matale care întrupează 
stăpânirea şi credinţa, pretind că munca ţi-aduce banii. Ei 


bine, eu muncesc la matale. Dă-mi banii trebuincioşi să 
cumpăr şi să ţiu trei femei. Am nevoie de trei femei!... 

Tata ne vorbi atunci despre planurile lui: 

— Da, tu munceşti, Cosma, şi fraţii tăi muncesc, şi eu nu 
mai puţin, dar tot bănetul ce se adună-n senduc e pentru 
ziua de mâine. O să-l găsiţi la moartea mea şi-o să vă prindă 
bine!... 

Cosma-i tăie vorba: 

— Dă-mi pace cu prinsul d-tale de bine, de mai târziu... 
Eu am nevoie de trei femei acuma. Spui că trebuie să le 
cumpăr şi să le hrănesc. Dă-mi, aşadar, banii muncii mele!... 

— Dar eşti prea crud, copilul meu. Trei femei, la 
nouăsprezece ani. Nu... Trebuie să mai aştepţi... 

— Nu pot! Acum am mare nevoie! 


Grăia adevărul... Îi trebuia... Câte? Trei sau şase, nu 
ştiu, dar văzui cu ochii mei pe toate femeile din han venind 
la Cosma şi plecând toate voioase. Asta era nevoia care-l 
rodea. 

Mai erau şi-alte nevoi în casă. Cele ale Chirei, mai întâi. 
După spusa tatei, ruinătoare. Nu voia să se-mbrace decât 
cu mătase din Asia, nu-ntrebuinţa decât miresme, care se 
plăteau cu aur greu şi voia o trăsură tot aşa de bogată ca şi 
a agăi. Numai cheltuielile ei se ridicau la zece galbeni pe 
lună. 'Iata o iubea şi-o răsfăţa mai mult decât pe noi ceilalţi, 
dar ţipa de atâta risipă. 

— Tu mă duci la ruină. Cheltuielile tale sunt ca şi-ale 
unei fete de bei, în timp ce rugăciunile tale către 
Dumnezeul tău creştin sunt de ştrengăriţă... Nu-n felul ăsta 
am ajuns eu să vă strâng avere. 

Chira, aproape toată ziulica în faţa oglinzii, îi răspundea 
peste umăr: 

— Nu mă priveşte ce-ai făcut ca să ne strângi avere, dar 
devreme ce ea există, îţi voi arăta, în ce mă priveşte, că sunt 
vrednică de ea: ceea ce uşor vine, tot uşor se duce. lu 
cunoşti proverbul românesc: „Banii strângătorului, în mâna 


risipitorului”. La bănet mult sunt şi lacrimi mai multe. Mă 
însărcinez să ţi se ierte păcatele, presărând puţină bucurie 
pe unde bănetul d-tale a semănat deznădejdea. Asta va fi 
cea mai bună rugăciune a mea. Cât despre celelalte, de 
care nu fac risipă, fiindcă sunt zgârcită, Dumnezeu n-o să- 
mi poarte pică, deoarece ştie ce suflet bun am. 

Astea erau nevoile Chirei. 

Veneau, în sfârşit, nevoile mele. La drept vorbind, nu 
erau ale mele, ci ale dreptăţii. În casă, pentru mine, aveam 
tot ce-mi trebuia, pentru că de lucru mare nici n-aveam 
trebuinţă. Blidul, patul şi narghileaua, aceste trei fericiri 
nelipsite vieţii, le dobândeam uşor, în schimbul muncii 
mele... Ce nu puteam căpăta lesne era dreptul de-a nu ţine 
seama de fiinţa unui dumnezeu, care-mi cerea să nu 
mănânc când mi-era foame şi să-l proslăvesc, cu pântecul 
gol. E drept că dumnezeul ăsta, mofturos şi neghiob, 
niciodată nu a cerut aşa ceva de la mine. Iata, popa şi 
hogea se rosteau în numele lui. Mă ridicai împotriva lor şi 
atunci mă pedepsiră, numai ca să-i fie pe plac dumnezeului 
lor. 

Dar dumnezeul ăsta, aşa de pretenţios faţă de mine, nu 
găsea cu cale să spuie nimic despre cruzimea slujitorilor lui, 
care săvârşeau în jurul lor cele mai strigătoare nedreptăţi. 
Oamenii bisericii, uitând că toate făpturile omeneşti sunt 
deopotrivă-n faţa Domnului, îl robeau pe ţăran la beilic, 
făcându-l să muncească jumătate de an, de pomană. Bietul 
cojan crăpa lângă vita lui. Popa îi arăta calea răbdării, îi 
făgăduia o viaţă mai bună în cer, şi-l canonea cu postul şi 
rugăciunea. Aşa era vrerea lui Dumnezeu. 

Zapciul, omul stăpânirii, care trebuia să vegheze buna 
rânduiala în ţinutul lui, îşi trimitea ticăloşii săi să 
şterpelească vitele locuitorilor, le făceau „găsite” de aceiaşi 
ticăloşi, apoi, drept participare la cheltuielile pricinuite de 
urmărirea „hoţilor”, îl silea pe ţăran să-şi răscumpere vita. 
Fireşte, caii şi boii cei mai frumoşi nu erau găsiţi niciodată. 
În faţa acestei crime, Dumnezeu rămânea nepăsător. 


Cârc-serdarul pleca cu potera lui, alcătuită din două 
sute de simbriaşi, să hăituiască pe haiducii care-l răzbunau 
pe ţăran. Foarte bucuroase, când nu-i întâlneau, lăcustele 
astea se năpusteau asupra satelor, prădau, pângăreau, 
schingiuiau, aruncau în deznădejde o grămadă de sate 
nevinovate, apoi se-ntorceau de la atari plimbări ca să-şi 
primească simbria şi să-şi vază de ciubucul lăsat la plecare. 
Dumnezeu vedea şi nu zicea nimic. 

Atunci m-am mâniat pe acest Dumnezeu şi pe aceşti 
asupritori. În privinţa asta, nevoile mele fură mari. 


X 


Cosma nu vedea nedreptăţile astea decât cu jumătate 
ochi, iar Chira cu unul singur. Restul privirii lor era 
îndreptat numai asupra nevoilor lor. I-am rugat într-o zi să- 
şi mai lase în pace, unul haremul, cealaltă dichiselile şi să 
privească nedreptatea-n faţă, cu amândoi ochii. O priviră şi 
se înfiorară, dar repede nevoile lor reveniră în frunte. 
Cosma nu putea trăi niciun ceas fără haremul lui, iar Chira 
fără gătelile ei. Rămăsei singur şi devenii trist. Eşti tare 
amărât, când ai dreptate şi rămâi stingher. 

Totuşi, deşi deosebiți prin firea gusturilor noastre, eram 
înţeleşi asupra mijloacelor prin care să ni le satisfacem. Cei 
tari furau pe cei slabi. Hotărârăm să-i furăm şi noi pe cei 
tari, oricare ar fi ei. Observarăm un fapt uimitor: pe când 
cei slabi se-mpărţeau după neamuri şi credinţe, ca să 
blesteme răul, cei tari - turci, greci sau români - trăiau în 
bună-nţelegere şi striveau fără deosebire. Eu fui primul 
care îmi dădui seama de asta. 

Potera era aproape în întregime alcătuită din venetici, 
însă zapciul era român neaoş, pasă-mi-te patriot şi, cu toate 
astea, cârc-serdarul n-avea alt prieten mai bun decât pe 
zbirul ăsta care pustiia ţinutul dat în paza lui. Tot aşa de 
nemilos, ca şi căpitanul poterei, başibuzuc:**. Şi unul şi altul 


îşi cumpăraseră slujbele de la Divanul din Bucureşti, cu 
preţul multor pungi doldora de aur şi amândoi nu aveau 
decât un singur scop: să jefuiască ţara, să-şi scoată banii, să 
se-mbogăţească cât mai repede cu putinţă, ştiind că erau la 
cheremul mai marilor de la centru, care, la rândul lor, 
atârnau de cheful celor de la Sublima Poartă. 

Vlădica Dunării de Jos, tâlhar de drumul mare, ocrotea 
un număr de mânăstiri ce prădau ţara, cu patima nebună 
pe care o au călugării la desfrâu. Vlădica ăsta, vrednic de 
spânzurătoare, venea adesea pe furiş la boierul Dumitrache 
Cârnul, din Brăila, stăpânitor de moşii întinse şi sfetnic în 
Divan. În tovărăşia agăi oraşului, se-nchideau câteşitrei, 
până-n zori, într-o aripă mai dosnică a hanului nostru. Acolo 
erau îngăduite numai stârpiturile agăi să slujească: 
mâncarea, băutura şi carnea trupului, pentru plăceri. Boier 
Dumitrache se mulțumea cu fetiţe de câte treisprezece- 
paisprezece ani, însă bine făcute. Aga şi vlădica, mai 
mofturoşi, cu gusturi mai alese, aveau nevoie de 
agemoglani!10+. Ca să nu fie stingheriţi de ţipetele 
nenorociţilor, se dedădeau păcătoşeniei lor, în faţa slugilor, 
gata să înăbuşe cel mai mic vaiet. 

Fetiţele îndurau ceea ce un copil de vârsta asta trebuie 
să-ndure-n ghearele unei bestii ca sfetnicul Divanului, cu 
faima lui de „om zdravăn” şi „tată de familie”. Sărmanii 
agemoglani îşi blestemau însă ziua în care s-au născut, 
pentru că mai marele poliţiei şi prea sfinţia sa, istoviţi până- 
n măduva oaselor, aveau nevoie de aţâţări şi mai 
meşteşugite. Astfel, cei jertfiți lor erau siliţi, prin caznele 
cele mai drăceşti, să mănânce turte înmuiate nu în miere 
sau unt, ci-n scârnăviile proaspete ale călăilor lor. Cei mai 
mulţi supravieţuiau acestui canon. Iotuşi, unul muri de-a 
binelea. Altul înnebuni. Un al treilea se aruncă pe fereastră 
şi fu ucis în ogradă. 

Această ultimă victimă prilejui izbucnirea tărăboiului. 
Aflarăm totul. Chira îşi ieşi din minţi şi făcea pe grozava. Nu 


se mulţumi numai să fure de la tata şi să dea aurul săracilor, 
ne ceru să răzbunăm jertfele, cu sângele schingiuitorilor. 

Socotirăm că avea dreptate. Cosma, care se deda singur 
la lovituri primejdioase asupra drumeţilor, se lăsă păgubaş. 
Eu, care scormoneam prin lăzile din hanul nostru renunţai 
şi eu. Din parte-mi, n-aveam nevoie de această culme a 
ticăloşiei. De mult ochii mei nu mai vedeau altceva decât pe 
cei puternici hălăduind în belşug, iar pe cei slabi încovrigaţi 
sub bici. Şi mie şi lui Cosma se jeluiau toţi cei care aveau un 
păs. Eu eram acela care străbăteam câmpurile, ascultam 
gemetele şi alinam rănile. 

Frate-meu Cosma şi sora mea Chira alinau şi ei de 
asemenea rănile, dar când ai tu însuţi grele suferinţe de- 
ngrijit, nu poţi face mare lucru pentru alţii. Nu poţi ţine doi 
pepeni într-o mână, nici alerga după doi iepuri deodată, 
precum nu poţi găzdui bucuria şi durerea, de-a valma, în 
suflet. Între două întâlniri cu mulţimea de femei ce ţinea, 
Cosma-şi pleca urechea la ţăranul ce-i grăia despre durerile 
lui. Apoi îşi golea buzunarele-n mâinile tremurânde ale 
nevoiaşului, îi întorcea spatele şi-l uita. Chira, împopoţonată 
şi sulemenită ca o cadână de sultan, ieşea la plimbare în 
trăsura ei, tot aşa de mândră ca a agăi, dar dacă jelania 
vreunui năpăstuit îi smulgea lacrimi, în timpul plimbării, 
ştiam că necazul de a-şi fi stricat faţa era la fel de mare ca 
şi cel ce pricinuise nenorocirea calicului. 

Grozăviile ce se petreceau în hanul nostru, îi răscoliră 
pe amândoi. Chira făcu valvârtej din locuinţa ei, îşi sparse 
oglinzile venețiene, îşi sfâşie rochiile. Când veni tata 
înspăimântat, îi azvârli cu borcanele ei de pomadă-n cap. 
Cosma se închise trei zile-n pivniţă, propti uşile cu butoaie, 
înecă pământul cu vin licoros şi rachiu. Eu nu făcui nimic. 
Îmi fumam narghileaua în hambar. În sfârşit, câteşitrei ne 
hotărârăm să-l omorâm pe episcop, pe aga şi pe boier. 
Chira, îmbrăcată toată-n negru, ca o călugăriţă, ne chemă-n 
odaia ei şi ne zise: 


— Priviţi. Am distrus tot ce aveam mai scump. N-o să 
mai pui rochii colorate, nici dresuri pe obraz, până în ziua 
când aceste fiare nu vor fi ucise. Vă voi ajuta. De va fi 
nevoie să luaţi chiar şi calea codrului. Eu o să vă fac rost de 
bani. Dac-o să trebuiască, voi merge cu voi. 

Cosma, fierbând de mânie, răspunse: 

— Iar eu jur că n-o să mai pun mâna pe nicio femeie, 
până ce nu mi-oi scălda cuțitul în sângele acestor trei bestii. 

Era atât de frumos să-i vezi pe cei doi în culmea 
răzvrătirii, încât nu putui să scot o vorbă şi mă simţeam 
prost. Îmi luai narghileaua să fumez şi aşteptai. 


Trebuia aşteptat, căci nu se omoară trei boieri, înarmaţi 
până-n dinţi, cum ai tăia trei curcani. Dar, mă rog, dacă eu 
puteam s-aştept, frate-meu şi soră-mea nu puteau. A doua 
zi chiar, îmi reamintiră de răzbunare. 

— Ei, frate Ilie, ce facem? 

— Aşteptăm, Cosma, aşteptăm clipa prielnică. 

Chira, tot în negru-mbrăcată, se oţări: 

— Şi de ce s-aşteptăm, Ilie? 

— Pentru că, vedeţi voi, vlădica, aga şi boier Dumitrache 
nu ştiu că noi vrem să-i omorâm, şi când vor afla, n-o să vie 
să ne întinză gâturile să le tăiem. 

— Ce plictiseală! făcu Cosma. 

— Ce canon! întări surioara. 

Cu drept cuvânt, era şi plictisitor şi canon. Biata soră nu 
ţinea la îmbrăcămintea cernită, iar Cosma nu putea sta 
prea mult fără să-şi alinte femeile. 

Mi se făcu milă de ei. 

— Haide, dragii mei, luaţi-vă din nou viaţa de toate 
zilele. Nimeni nu v-a impus nici posturi şi rugăciuni, nici să 
vă chinuiţi trupul până în ceasul când se va-mplini 
dreptatea. Nimic nu-i mai dureros, decât să vrei binele 
altuia, cu preţul jertfelor tale. Prea multă virtute otrăveşte 
inima, şi inimile otrăvite nu cunosc bucuria jertfei. Aşadar, 
înapoiaţi-vă la obiceiurile voastre. Eu mă ţiu de ale mele. 


Se înapoiară şi se simţiră foarte bine. Cel care nu se 
simţea bine fui eu. Prilej să fiu încă o dată singur şi trist ca 
mai-nainte. 

Mai era cineva care nu se simţea bine: tata. Îşi dase 
seama că proverbul „ce naşte din pisică şoareci mănâncă”, 
nu se cam potrivea-n casa lui. Astfel, întâia lui grijă, după 
isprava păgubitoare a Chirei şi a lui Cosma, fu să-i caute ei 
un bărbat straşnic. Cât despre noi, făcu ce-i stătu în 
putinţă: ne dădu-n paza stăpânirii. Strălucit viitor pentru 
trei răzvrătiți ce vroiau să purceadă la război împotriva 
celor puternici!... 

Încrucişai braţele în faţa imposibilului. Nu mai era chip 
s-alin o durere. Veneau năpăstuiţii să-şi povestească 
amarurile şi să ceară ajutor lui „Ilie cel bun”, şi Ilie nu le 
putea da decât firimituri. Răutatea domnea stăpână, de la 
cel mai mişel poteraş până la sfetnicii Divanului. Noapte 
fără stele. Întuneric sfâşiat de gemete. 

Aşa cunoscui nenorocirea de-a nu-i fi semănat tatei. Fui 
mai nenorocit decât robii beilicului. Ăştia îndurau, fiecare, 
necazul său. Eu, pe al tuturora. Şi-aveam o soră, care vărsa 
lacrimi la auzul unei dureri. Şi-aveam un frate, care-şi 
deşerta buzunările în mâinile tremurânde ale asupritului. 
Vai! una-şi prăpădea toată viaţa cu cârpele de mătase, 
celălalt purta-ntr-însul fiorii tuturor armăsarilor din întreg 
ţinutul! 

Nu, nu se poate cineva lega de rănile altora, când el 
însuşi are răni mari de îngrijit. 


Cu toate astea, într-o bună zi buba crăpă. Cosma îmi 
spuse: 

— Ilie, hai să sărim în cârca tatei. Să-i luăm toţi banii!... 
Tu vrei? Chira vrea. 

— Vreau, Cosma, dar ce-om face cu atâta bănet? Să 
ţinem iepe care să fete raiale pentru beilic? Să cumpărăm 
cârpe scumpe? Să strecurăm câteva milostenii pe ici, pe 


colo? Apoi să ne bage la gherlă zapciul? Mi-e lehamite de 
asta!... 

— Nu, Ilie, n-o să facem nimic din toate astea. Şi eu m- 
am săturat. Chira la fel. Iata vrea s-o mărite c-un ticălos de 
rotar, negru la inimă. Să plecăm cu toţii în haiducie!... Vom 
răzbuna pe cei umiliţi. Şi vom trăi liberi, până-n ziua când 
ne vom legăna într-o spânzurătoare... Vrei, Ilie? Am zece 
oameni, gata să ne urmeze. 

Primii. Ne îmbrăţişarăm, ne sărutarăm frumoasele 
noastre bărbi negre. Dar nu fui de părere să meargă şi 
Chira cu noi. Dânsa trebuie să rămâie în oraş şi să ne dea 
de ştire despre planurile duşmanului. Primiră. 

Ca să sărim în cârca tatei şi să-i smulgem cheile 
senducului unde-şi ascundea aurul, trebuia aşteptat să-l 
apuce din nou durerea de măsele. În clipele alea înnebunea 
pe toţi din casă, trimetea slugile după vracii care se 
pricepeau în fumuri şi unsori descântate. 

Răul îl apucă într-o zi ploioasă, de primăvară. Ca să 
ocolim orice bănuială asupra surorii noastre, o sfătuisem să 
plece în oraş, de cum o începe tata să se vaite. Dânsa se 
duse să-l aline. El o trimise la toţi dracii şi o făcu paceaură. 
La sosirea noastră, crezând că venim tot cu gândul acesta, 
zbieră la noi: 

— Pieriţi din ochii mei, pezevenghilor... N-am nevoie de 
mila voastră!... 

— Se poate, grăi Cosma, dar noi avem nevoie de cheile 
d-tale... 

Şi zicând aceasta, i le smulse de la brâu. Pe dată, 
durerea de dinţi îi trecu. Tata se sculă-n picioare. Atunci 
Cosma îl turti sub greutatea trupului său de şaptezeci de 
ocale, îi vâri un căluş în gură şi-l legă fedeleş. 

În seara acestei zile de pomină eram doisprezece care 
sărbătoream, în desişurile Dobrogei, ruptura noastră cu 
legea care apără numai pe cei care o fac. O traistă cu patru 
oca de aur trebuia să ne deschidă o viaţă nouă. 


X 


Aurul n-aduce nicio schimbare în sufletul omului. El nu 
schimbă aproape nimic în viaţa noastră cea nouă. 

Cosma se avântă în contrabandă, treabă foarte bănoasă 
pentru cine vrea să se primejduiască puţin şi să câştige 
mult. Dar asta nu era o viaţă de haiduc. Este drept, alinările 
pe care le aduceam asupriţilor, făcuseră numele lui Cosma 
vestit de la un cap la altul al Ţării Româneşti. Pungile cu aur 
se topeau cu aceeaşi uşurinţă cum le şi câştigam. Totuşi, 
toate acestea erau numai leacuri trecătoare. Răul de care 
suferea ţăranul, nu cerea numai bani, ca să fie tămăduit. 

Să alini omul care trudeşte, înseamnă să-i faci truda în 
stare s-o rabde. Cosma nu vedea acest adevăr. Iovarăşii 
noştri nu-l vedeau nici ei, cu toate că erau cei mai îndrituiţi 
să vadă drept. Dar ce mi-e un om care suferă, de vreme ce 
nu simte decât suferinţa lui? Îndată ce suferinţa lui a trecut, 
a dispărut şi răul de pe faţa pământului. Aşa că viaţa 
noastră cea nouă nu era decât o repetare a celei de până 
mai acum, însă cu mijloace de trai mai multe. 

În vremea asta, sora noastră era dată omului iabraş, 
căruia o hărăzise tata. Copilul ei dintâi fu un dobitoc, ca şi 
tată-său. Soră-mea îl tăgădui şi-l depărtă de dânsa. Din 
fericire, urmă o fetiţă, o Chiră, leit maică-sa, ca şi un al 
treilea copil, un băiat. Amândoi copiii întruchipau pentru 
nefericita femeie o familie după gustul ei. Îşi trăiră viaţa ce 
le sta în fire, îndurară suferinţa pentru ea şi muriră tustrei, 
fiindcă n-au vrut să renunţe la nimic. 


Nu e nevoie să vă spun că, în ce mă priveşte, trecutul 
nu-mi dă dreptul să mă chem haiduc. Eram nişte borfaşi. 
Răzbunările noastre erau josnice şi prea de pricopseală. Cu 
toate astea, făcurăm o ispravă, una singură, la începutul 
activităţii noastre. Ne aduse mult bine în ochii norodului, iar 


eu mă umflai în pene, căci eu îl împinsei pe Cosma s-o 
săvârşească. 

lată despre ce-i vorba: 

Pe vremea aceea, răpirea copiilor era în toi. Dintre toate 
nelegiuirile care apăsau poporul, această pacoste era cea 
mai greu îndurată. Țăranul le îndura pe celelalte, cu o inimă 
mai mult sau mai puţin sfâşiată: dări, clăci, bătăi, violuri. 
Dar, să-i răpeşti bucăţica lui de carne nevinovată, era mai 
grozav decât dacă i-ar fi luat însăşi viaţa, mai cu seamă că 
se ştia ce soartă-l păştea pe micul nenorocit. Auzisem 
vorbindu-se de părinţi care-şi lăsau bordeiul, plecând razna 
ca nişte câini turbaţi, în căutarea copilului lor şi pierzându- 
şi urma, la rându-le. 

În ţinutul nostru, aga de la Brăila era marele căpcăun. 
Prietenul său, vlădica de la Galaţi, făcea chef cu dânsul şi-i 
plăceau mai mult băieţii decât fetele, pe când al treilea 
prieten, boier Dumitrache Cârnu, avea - v-am mai spus-o - 
alt soi de gusturi. După zaiafet, micile victime erau 
încărcate pe corăbii pentru 'arigrad. Câte mame nu se 
prăpădeau, cerşind milă, pe la uşa puternicilor... Erau 
aruncate ca nişte zdrenţe de nimic. 

Cum să nu te faci haiduc? Faţă de aceste trei fiare 
aveam una din acele uri ce-ţi bucură inima în faţa morţii. Şi 
iată că într-o zi - doi ani după cearta noastră cu legea şi 
biserica - Chira ne trimise cuvântul acesta: Astă-seară, la 
noi, copiii vărsa-vor lacrimi de sânge. Fiţi haiduci.... Ei vă 
cred tare departe şi nu se tem de voi. 

Eram, într-adevăr, tare departe de Brăila, pe malurile 
Babadagului. Şi când omul ne-aduse vestea, era pe la toacă. 

Îl privii pe Cosma în ochi. Păru că stă la îndoială. Atunci, 
îmi desfăcui pieptul şi i-l întinsei: 

— Străpunge-l, Cosma... O să curgă venin. 

Cosma se sculă, încălecă calul şi strigă: 

— Hei, haiducilor sătui!... Cine vrea să mă urmeze zece 
ceasuri nemâncat? Cine vrea să-şi primejduiască viaţa 


pentru o mamă care-şi smulge părul? Pentru copii ce-şi 
blesteamă viaţa. 

Eram douăzeci. "Toţi douăzeci încălecasem pe cai, 
înainte să-şi fi sfârşit Cosma vorba. Şi la-ntâia cântare a 
cocoşilor, după o cale grea prin hăţişuri şi băltoace, 
ajunserăm la şanţul ce-nconjura Brăila. 


Hanul era cufundat în somn. Nicio lumină, niciun semn 
de viaţă. O ploaie măruntă, ce ţinea de cu seară, desfundase 
pământul clisos. Casa nenorocirii, albă ca zăpada, arunca o 
pată de nevinovăție blestemată pe cerul cernit. Streşinile 
largi îşi întindeau aripile lor negre şi umede, ca ale unei 
păsări grozave de pradă, clocind un cuib blestemat, pe când 
balcoanele de lemn se înşiruiau pe albul pereţilor, ca nişte 
pântece gata să nască un furnicar de aga şi vlădici 
căpcăuni. 

Niciodată hanul nostru nu mi s-a părut atât de 
înspăimântător. Mă cutremurai la gândul că m-am născut şi 
am crescut în casa asta. A fost asta un act de dreptate 
dumnezeiască, pe care soarta o rezervase copiilor şi 
nepoților acelui tată, ce voia să făurească fericirea alor săi, 
închizând ochii asupra crimelor ce-i aduceau foloase? 

Luarăm cele mai dârze măsuri. Hanul era aşezat în 
colţul pe care-l face podişul cu şanţul cel mare, ce 
împrejmuieşte oraşul ca într-o jumătate de cerc uriaş, 
ajungând la Dunăre cu capătul dinspre Karakioi. Caii fură 
pitiţi în şanţ şi lăsaţi în paza a patru inşi. 

Urcuşul podişului este, în partea asta, foarte repede, 
dar are folosul că este acoperit cu mărăcini şi drobiţă, care 
te ajută să-l urci, agăţându-te de ei. Ai noştri se ascunseră 
în hăţişul ăsta, înşiruiţi pe malul ce învecineşte peretele 
casei. Departe, portul dormea. Numai un turc îndrăgostit 
cânta de tristeţe, pe puntea unei caravele ce nu se vedea. 
Din partea asta, nu ne temeam de nimic. În schimb, dinspre 
cetate, primejdia era mare, întrucât straja agăi veghea 
straşnic, câtă vreme stăpânul petrecea. Din fericire pentru 


noi, vremea rea ne veni în ajutor. Ceauşii, retraşi sub 
streşinile porţilor, tremurau ca nişte câini plouaţi, rostind 
încetişor  hep-hep-ul lor monoton. Dar Cosma, cu 
îndrăzneala lui nemaipomenită, se duse de-a-dreptul să stea 
de vorbă cu unul din ei, îl atrase spre un altul, scoase plosca 
cu rachiu, băură împreună. Apoi, numai noi doi în mijlocul 
ăstor lupi, ne continuarăm plimbarea prin mahala şi mai 
adunarăm câţiva paznici de noapte, cărora Cosma le vorbi 
glumeţ, le dădu de băut. Un paznic român strigă, nu 
departe de noi, parola obişnuită: 

— Te văd, te văd... 

Cosma îi răspunse, în hazul ceauşilor: 

— Nu vezi nimic, fac caca, acum! Vino mai bine să bei un 
rachiu, haide!... 

Omul ieşi din ascunziş, veni la noi, râse şi bău. În sfârşit, 
împingând cu umărul uşa de care sta rezemat şi care era 
locuită de un prieten credincios, Cosma zise: 

— Şi dacă ne-am încălzi un pic la adăpost?... N-ar fi oare 
mai bine?... 

Cei cinci paznici ne urmară, recunoscători. Ne trezirăm 
într-o tindă mare, în faţa bunului nostru Ibrahim, care ne 
ură „sănătate veşnică”. El aruncă câteva găteje peste 
jăraticul aproape stins din vatră şi ne pofti pe câte un 
scăunel sau pe o rogojină mare pentru cei care voiau să se 
lungească. 

Rachiul şi căldura îngreuiară pleoapele. Sforăielile 
întocmiră cântecul cel mai nevinovat al vieţii. 

O şterserăm. Cocoşii cântau pentru a doua oară. 


Cu multă părere de rău, furăm siliţi să-l ucidem pe 
paznicul nostru de noapte, sluga ce ne văzuse venind pe 
lume, dar vina a fost numai a lui. Cosma bătuse la poarta 
cea mare. Portarul deschise cu felinarul în mână. i 
aruncarăm o ghebă în cap şi-l sfătuirăm să tacă şi să se lase 
legat. Nu vru şi se zbătea. Anevoie-l împiedicarăm să nu 
urle. Atunci Cosma, înfuriat, îl înjunghie. 


— Nici nu ştim măcar dacă are loc desfrâul sau de nu s- 
o fi amânat! zise necăjit fratele meu. Te pomeneşti că l-am 
omorât degeaba. 

Nu era aşa. Crime şi mai cumplite se petreceau în casa 
păzită de credinciosul portar. Pe când ne socoteam, fără să 
vrem, cu portarul, doi lefegii cruzi ai agăi cădeau în mâinile 
alor noştri, puşi de pază la portiţa din dos, din partea 
cealaltă a porţii celei mari, pe care o zăvorârăm pentru mai 
multă chezăşie. Aceşti doi lefegii ai ispravnicului erau morţi, 
la sosirea noastră. Situaţie proastă. Am fi vrut să le 
smulgem mai întâi ceva ştiri despre cele ce se petrec 
înăuntru. O a treia brută nu întârzie să ne facă pe plac. Fu 
târât în mărăciniş şi tras de limbă! Era un grec de la Ianina, 
care zicea că nu ştie defel altă limbă. De la dânsul aflarăm 
că şi aga era de la Ianina. Ne-nţelegeam greu, dar lui 
Cosma nu-i venea să creadă că şarpele nu ştie turceşte sau 
greaca obişnuită. Vârfurile cuţitelor noastre îi dădură 
dreptate lui Cosma. Odioasa creatură vorbea bine turceşte, 
iar mărturisirile făcute ne zbârliră părul. 

Sus, spuse el, desfrâul era pe sfârşite. O fetiţă şi doi 
băieţaşi zăceau în nesimţire pe duşumea. Aga, vlădica şi 
boier Dumitrache, beţi morţi, cerură trăsura ca să meargă 
să doarmă la isprăvnicie. Dintre slugi se mai aflau acolo alte 
trei, însărcinate să care cele trei victime, după plecarea 
stăpânilor. 

Drept preţ pentru aceste destăinuiri, fostul cioban de la 
Ianina ne rugă să-l iertăm: 

— Nu sunt vinovat cu nimic... Fac ce mi se porunceşte. 
Ca şi mulţi alţii, am venit şi eu în Valahia să-mi încerc 
norocul. Se povesteşte pe la noi c-aici e-o ţară unde un 
bragagiu poate ajunge paşă, numai să... 

— Numai să primească să înăbuşe ţipetele copiilor, pe 
când de-alde aga le sfâşie trupul, nu-i aşa? întrebai eu, 
strângându-l de gât. 

El fu cea dintâi fiară pe care mâinile mele o sugrumară 
cu sete. 


Aşteptarea ne fu lungă, până să pice vânatul cel mare. 
Nu mai cobora nimeni. Să fi năvălit în casă, s-ar fi putut să 
ne trezim cu o oaste de argaţi, să încingem o bătălie, să 
înfruntăm, poate, toată potera. Ştiam că înainte de 
revărsatul zorilor desfrâul se sfârşea. Tâlharii nu dormeau 
niciodată la han, de unde la ziuă orice urmă a blestemăţiei 
era ştearsă. Trebuia, aşadar, să aşteptăm ca sluga 
următoare să apară, ca să caute trăsura. 

Ne pitirăm în mărăciniş, de unde puteam supraveghea 
portiţa din dos, aflată cam la vreo treizeci de paşi de noi. 
Timp de mai bine de un ceas, frigul acelei nopţi de aprilie 
ne-ngheţă sângele în vine. În sfârşit, apăru un om şi dispăru 
ca înnebunit. S-o fi ducând după trăsură sau stăpânii lui, 
cuprinşi de îndoieli, i-or fi poruncit s-o aducă împreună cu 
straja? Orice s-ar fi întâmplat, hotărârăm să deschidem 
focul, oricât de mari ar fi fost întăririle ce-ar veni. 

Temerile noastre se dovediră pe jumătate întemeiate. O 
strajă de zece până la douăsprezece puşcaşi călări se opri 
în faţa ieşirii din han. Ea înconjură într-o clipă trăsura. 
Răsuflarăm mulţumiţi şi ne luarăm măsurile pregătitoare. 
Clipele ni se păreau lungi. Şi iată că cei trei tartori apărură, 
unul după altul, trei putregaiuri mătăhăloase, înfăşurate în 
şubele lor, târându-se cu greu, sprijinite de argăţime. 
Poarta se închise după cel din urmă, trăsura era gata să 
pornească, în clipa când sute de cocoşi întâmpinau zorile cu 
cântecele lor nesfârşite. 

Ca un singur om, ţâşnirăm ca din pământ, pe marginea 
platoului. Şaisprezece flinte scuipară în grămadă, alte 
şaptesprezece pistoale trântiră la pământ trei sferturi din 
ceată, pe când trăsura se răsuci în loc şi se răsturnă izbită 
de un copac. În noaptea pătată de albul dimineţii dinspre 
răsărit, doi lefegii călări şi unul pe jos fugeau rupând 
pământul. Ceilalţi zăceau la pământ, morţi sau răniţi. Cu o 
smucitură de mână, sfinţia sa vlădica, puternicul aga şi 
„vrednicul” sfetnic al Divanului, Dumitrache Cârnu, fură 


smulşi din trăsură şi din beţia lor. Trei ştreanguri le fură 
petrecute pe după gât şi iată-ne, vinovaţi şi răzbunători, 
rostogolindu-ne claie peste grămadă, la vale, pe costişă, cu 
singura grijă să ajungem cât mai repede la cai. 

He! He! Hei! Părinţi îndureraţi, copii care tremuraţi în 
poala mamelor voastre! Şi voi căpcăuni care spurcaţi 
obrazul dat omului de Dumnezeu! Veniţi, alergaţi să vedeţi 
goana drăcească a haiducilor care mătură malul mlăştinos 
al Dunării, târând de coada cailor lor trei stăpânitori ai 
pământului! 'Treziţi-vă ţărani din bordeiele voastre şi voi 
călăilor din iatacele voastre aurite... Priviţi puţin la aceşti 
puternici sfârtecaţi, ale căror orbite, gură şi urechi sunt 
astupate cu noroi. 

Răzbunare!... Fii binecuvântată pentru binefacerile pe 
care le reverşi în inima haiducilor! 


Astfel îşi sfârşi Ilie povestea sa. 

Răspunse ropotului de aplauze ale tovarăşilor lui, 
ploconindu-se în faţa Floarei Codrilor, îşi luă căciula, se 
acoperi. Faţa lui n-arăta deloc a martir. 


SPILCA, CĂLUGĂRUL 


— Îţi trec cuvântul, Spilca. Ridică vălul care te-ascunde 
ochilor noştri, deschide-ţi inima cinstit, povesteşte-ne viaţa, 
bucuriile, suferinţele, urile tale! 

Spilca păru luat pe neaşteptate de vorbele Floarei 
Codrilor. Tresări ca omul ruşinos ce-aude o vorbă de 
măscară! Ochii săi rotunzi, cenuşii, întâmpinară bărbăteşte 
privirile aţintite asupra sa, dar asta ţinu numai o clipă, apoi 
îşi îndreptă capul spre intrarea peşterii, cu un aer de 
nelinişte dispreţuitoare. Cercetă îndelung, în gând, pustiul 
ceţos de afară, în timp ce bustul său, bine clădit, îmbrăcat 
în zdrenţe călugăreşti, părea că nici nu respiră. Mâinile lui, 
sprijinite pe genunchi, nici nu clinteau; pulpele şi picioarele 
stângaci acoperite, ascunse în obiele şi opinci, stăteau şi ele 
țepene. Spilca-şi lepădase, parcă, făptura lui trupească. 
Numai faţa-i cărnoasă, curată, cu barba roşie, pieptâănată 
frumos, ca şi ţeasta lui descoperită, erau pline de viaţă. 
Numai capul lui, pe jumătate luminat, mărturisea lupta cei 
se da în suflet. 

Apoi, domol, îşi întoarse faţa spre căpitan. Buzele 
cărnoase se mişcară, dar erau uscate. Gâtlejul răguşit 
bâigui ceva  nedesluşit. Încurcătura asta păru că-l 
îndărătniceşte pe haiducul-călugăr. Îşi umezi, cu demnitate 
gura cu scuipat şi începu plin de curaj: 


POVESTEA LUI SPILCA, CĂLUGĂRUL 


— Mai înainte de-a fi Spilca „călugărul”, am fost un 
plutaş voinic pe Bistriţa. Pe atunci, capul nu-mi chelise. O 
frumoasă chică bălaie mi se revărsa pe umerii ăştia largi, 
care mi-au rămas tot aşa. Nu purtam barbă. Faţa îmi era ca 
a unui flăcău neprihănit. Ochii mei n-aveau nicio pricină să 


se închidă trişti, la trecerea vreunei amintiri. Buzele mele 
ştiau să râdă fără sfială. Eram Spilca „plutaşul”. 

Din locul unde-şi încep plutele mersul pe Bistriţa şi până 
la vărsătură, plaiurile moldoveneşti mi-erau cunoscute ca 
pe degete. Bistriţa, mândra, sălbatica domniţă, râvnită de 
Prut şi Siret, era ibovnica mea. Patul ei: un leagăn 
neastâmpărat, presărat cu stânci. Malurile ei, două brâie 
şerpuinde, împestriţate, pline de minunăţii. Primul o 
necăjeşte, face răni în trupul stăpânii. Celelalte două se 
apropie, adesea amenințătoare, o strâng, o sugrumă, îi 
smulg ţipete. Apoi, ca într-o înţelegere, câteşitrei o lasă în 
voia ei. Atunci, cel mai minunat râu moldovenesc, unul din 
cele mai frumoase din lume, se desfăşoară în voie, se 
oglindeşte într-un cer vrednic de ea, zâmbeşte drăgălaş 
locuitorilor săi. 

Spilca, plutaşul îndrăzneţ, trăia viaţa stăpânii sale. Era 
ea strânsă, sfâşiată, mă luptam împreună cu ea în vârtejul 
curentului şi urlam laolaltă. Descătuşată, potolită, priveam 
cerul albastru, ne întindeam ciolanele la soare şi, pe ici, pe 
colea, urmându-ne ursita, prindeam gust de cele ce se 
petreceau în jurul nostru. 

În jurul nostru, ţară binecuvântată de Cel-de-Sus, 
pământul făgăduinţei! Fie că era vorba de trecători abrupte 
şi întunecoase, unde pensula amurgului trăgea mii de culori 
vederii ochiului; sau că priveliştea creştea prin podoaba sa, 
ameţitor de luminoasă, bogată în pajişti şi turme de vite, 
ţâşnind din toate zările, de peste dealuri, de peste păduri, - 
sufletul plutaşului e pururea gata să se minuneze. E 
bucuria ce-o simţi când cobori în cursul ei. Urcând la deal, 
în tovărăşia cărăuşilor, sufletul meu se înfiora de o altă 
bucurie, ce nu se lăsa mai prejos de prima. Lemnele 
vândute, banii la chimir, sănătate tun, poftă de mers la 
drum, de băut, de mâncat, de dormit. Ce-i trebuie omului 
mai mult? 

Ei, sărmane Spilca!... De ce n-ai rămas tu la fericirea 
asta? 


N-am rămas. N-am putut. Nu se putea. 

Pe malurile Bistriţei cristaline se aflau fete ce ghileau 
pânză de in şi-şi cântau dragostele împărtăşite sau 
neîmpărtăşite, cât le ţinea gura. Totdeauna au fost fete 
care-şi ghileau pânza, dar eu nu le vedeam decât cu ochi de 
băietan nevinovat: făpturi omeneşti cu fote în loc de iţari. 
Atâta tot. Aşa merse ani de zile. Chiuiam la ele, când 
treceam cu pluta lin, la vale. Cele mai multe răspundeau. 
Altele rămâneau mofluze. Iar eu treceam. Într-o zi nu mai 
trecui. 

Aveam aproape douăzeci şi cinci de ani. Voios. Muşchi şi 
sănătate de mistreţ. Fiindcă trâiam pe apă, beam vin, 
mâncam două oca de carne pe zi şi clinteam din loc copaci 
cât muntele. Nasul meu nu suferea alt miros decât al 
lemnului. 

Într-o zi, un cârd de fete chiuiră ele întâi la mine. Îmi 
zisei: „Haide, Spilca, să privim mai de-aproape dihăniile 
astea!"... 

Şi, cu o lovitură de ghionder, îmi aruncai pluta cu putere 
la mal. Fugiră cu toatele, luându-şi pânza sau lâna ce şi-o 
spălau, afară de una, înaltă cât o gămălie. Era însă „ceva” 
atât de nou pentru mine, că nu mă săturam privind-o. Se 
ridicase de jos. Picioare goale, catrinţă scurtă, cămaşă albă 
pe care o strângea cu amândouă mâinile la piept, părul 
bălai, micuță şi nişte ochi albaştri, mari, adânci, bătând din 
gene, ca nişte aripioare de fluture. Asta fu acel „ceva” nou, 
pe care-l întrupa Sultana mea. 

Mă măsură din ochi, fără sfială, ceea ce-mi plăcu şi-mi 
zise îndată: 

— Tu nu vii să ne faci rău. Eşti de-ai noştri. 

— Să vă fac rău? Sigur că nu!... Voi m-aţi strigat. Am 
venit. 

Sultana zâmbi. 

— Ele au strigat, aşa, ca să glumească. Ni se urăşte, 
singure! 

— Ai strigat şi tu? 


— Nu, n-am strigat. Dar te cunosc de astă-vară. Nu cred 
să fii om rău. De-asta am şi rămas. 

— Sunt şi râi? 

— Mulţi, aproape toţi. 

— Chiar plutaşi? 

— Adesea. 

— Atunci mă duc. Numai spune-mi, cum te cheamă. 

— Sultana. 

— Pe mine, Spilca. Şi de ce crezi tu, Sultano, că n-aş fi 
un om rău? 

— Pentru că-ţi vezi totdeauna de drumul tău şi nu dai 
atenţie la strigătele femeilor. 

Răspunsul ăsta al Sultanei îmi plăcu nespus. Nu mai 
zisei nimic, împinsei pluta din nou pe apă şi-o luai la vale, 
luat de curent, pe când dânsa-mi zâmbea. 


De cum plecai, nu mai fui acelaşi om. Nu mai eşti la fel, 
de îndată ce ţi se cuibăreşte un gând în cap. Viaţa mi-era 
liniştită: un copac căruia nicio frunză nu i se mişcă. Acum, 
un vânt neaşteptat prinse să bată. Şi înfăţişarea Bistriţei se 
schimbă cu totul. Nu mai vedeam lumea decât printr-un 
chip de fată. Frumuseţea nu-şi pierdu nimic din strălucirea 
ei, dar aveam în ochi o privire ce nu mai era a mea. 

Nu sufeream. Nici măcar astăzi nu cunosc ce-i durerea 
dragostei, care-ţi încleştează inima. Mi-era dragă Sultana, 
cum i-i dragă copilului pasărea din colivie, căreia îi închină 
toate gândurile lui. „Dihania” asta plăpândă, îndrăznind să 
înfrunte singură o namilă ce-şi repezea pluta la mal, mă 
cuceri în întregime. Ştia că nu-s om rău. Era încredinţată că 
nu i-aş face nimic rău. lăria ochilor ei se măsurase cu tăria 
muşchilor mei şi ieşise biruitoare. Trebuii să mă gândesc la 
Sultana, şi nimic altceva. E oare puţin, să te munceşti cu 
gândul, fără să iubeşti şi fără să suferi? Poate, pentru cei ce 
iubesc şi suferă cu uşurinţă. Pentru mine fu ceva nou. Mă 
zgudui. Abia despărţit, doream s-o văd iarăşi, dorinţă ce-mi 
alungă pe toate celelalte, mă chinui, îmi nimici tabieturile. 


Nu mai mă sculam cântând, ci cu gândul dus la Sultana. Nu 
mai vedeam copaci, vite, zări... Sultana le înlocuia pe toate. 
În susul sau în josul râului, coborând pe cursul apei sau 
urcând împotriva curentului, totul îmi deveni lipsit de 
interes. Din toată această mare şi frumoasă lume, un singur 
colţ mă atrăgea, ţinutul Sultanei. Şi deodată mintea mi se 
tulbură, fapt ce nu mi se întâmplase până acum: începui să- 
mi uit treburile, pricină de supărări pentru mine şi pentru 
ceilalţi. 
Spilca nu mai era un om liber. 


Vreme de câteva săptămâni, tot credeam că ochişorii ei 
albaştri şi nevinovaţi o să-mi dea pace, în cele din urmă. 

Căpşorul ei bălai mă urmărea şi mai stăruitor. Atunci îmi 
zisei: 

„Spilca, băiete, nimeni nu poate fugi de ursita lui. Orice 
om trebuie să se lovească într-o zi de bolovanul care-l va 
abate din drum. Hai şi-om da şi noi peste bolovanul ăsta. O 
să vedem pe urmă, ce-o să se aleagă de noi”. 

Aşa că, spre sfârşitul verii aceleia, în ziua de Sfântă 
Mărie, mă îmbrăcai ca de sărbătoare şi mă dusei să dau 
târcoale prin sătucul Sultanei. Sat de munte, ascuns în 
văgăuna dintre două dealuri şi străbătut de-un pârâu, nu 
prea departe de pădurile de brazi bătrâni. Căsuţele toate 
albe, cu ferestrele date cu albastru marin, păreau o poiană 
smălţată cu margarete. Plăcute la vedere, curate, proaspăt 
văruite, acoperişul lor de şindrilă putredă şi acoperit de 
muşchi trăda marea sărăcie a ţăranului. Nu mă miră. 
Trăiam în vremea grozavă de robie şi sărăcie, ce pecetluia 
sfârşitul cotropirii turceşti. Şi se mai ştia că ţinuturile 
ocrotite de munţi erau cele mai puţin atinse de jecmăneală. 
Numai omul care se putea lipsi de vecinătatea aproapelui 
său, care lua poteca muntelui şi trăia în tovărăşia urşilor, 
era scăpat de beilic, de bici şi de dăjdiile împovărătoare. 

Ajunsei acolo în vremea leturghiei. Locuitorii erau cu 
toţii la biserică. Mersei şi mă închinai, ca un bun creştin ce- 


am fost totdeauna. Asta mă uşură. Preotul şi dascălul, 
fiecare la locul lor, citeau şi cântau cu tragere de inimă, cu 
smerenie, în mijlocul unei tăceri desăvârşite. 

Nu-i puteam vedea la faţă pe credincioşi, fiindcă mă 
oprisem în uşa bisericii, ticsită de lume. În schimb, la ieşire, 
îmi fu uşor ca să descopăr chipul iubit. Sultana era însoţită 
de-o bătrânică, pe care o crezui maică-sa, îmbrăcată 
simplu, cu o ie şi-o fustă de pânză albă strânsă într-o 
catrinţă de stofă neagră, puţin brodată. Trecând pe lângă 
mine, îi dădui bineţe cu capul, cam stânjenit. Dânsa-mi 
răspunse fără mirare, netulburată, cuviincioasă şi cu un 
calm natural. 

Ivirea unui străin într-un sătuc e remarcată totdeauna. 
Ne-au văzut, pe când ne dădeam bună-ziua. A fost de ajuns 
ca să aţâţe şoaptele, ochiadele, clevetirile, chiar în pragul 
casei lui Dumnezeu. Asta-mi răni curăţenia gândurilor şi mă 
sili să mă însor. Hotărâre luată-n pripă: voi merge să cer 
mâna Sultanei. Oricum, de-asta nu scapă niciun flăcău. Ce-o 
fi, să fie!... 

Mă luai după cele două femei. Dânsele ieşiră din sat, 
urcară o coastă şi intrară într-o casă aşezată cam pe la 
jumătatea dealului din spatele muntelui. Tot timpul 
drumului, niciuna din ele nu se uită îndărăt. Această bună- 
cuviinţă îmi dădu curaj. Urcai şi bătui la uşă. Sultana 
deschise. 

Nu fu mirată că mă vede, ceea ce mă cam încurcă. Ca şi 
acum două luni, pe malul Bistriţei, sta dreaptă şi-mi puse 
aproape aceeaşi întrebare: 

— Bună ziua, Spilca... Ce vânt te-abate pe la noi? De-ai 
venit cu gânduri curate, fii oaspetele nostru!... 

— Curate, Sultano, ţi-o jur în faţa lui Dumnezeu. Am 
venit să te întreb dacă vrei să-l iei pe Spilca de bărbat... 

Atunci îi văzui obrajii îmbujorându-se. 

— Poftim în casă... Nu se cere o fată de nevastă, din 
pragul uşii. 


— Mătuşă!... Ăsta-i un lucrător voinic de pe Bistriţa, 
Spilca plutaşul. 

Mătuşa mă măsură c-o privire năucă şi-mi făcu semn să 
m-aşez. 

— Tuşica n-aude bine, îmi zise Sultana, şi-i oarecum 
căzută „în mintea copiilor”. N-o să-ţi fie uşor să vorbeşti cu 
dânsa. Biata femeie e văduvă de multă vreme. Acum trei ani 
şi-a văzut pe singurul ei fecior pierind într-o încăierare. Din 
cauza geloziei. Băiatul ăsta era toată viaţa ei, singurul 
sprijin la bătrâneţe. Atunci şi-a vândut casa şi-a venit să 
stea la noi. Îi aveam şi pe tata şi pe mama. Au murit în anul 
următor. De-atunci suntem singure. Trăim de pe urma 
mâinilor noastre, cu mare greutate. Vezi tu, Spilca, nu-i 
tocmai vesel pe la noi... Şi dac-ar fi numai asta... 

Nu putui răspunde nimic. Îmi spusese lucrurile astea 
„nu tocmai vesele”, aproape zâmbind. N-aveam în faţa mea 
o fată tânără, sfioasă, fără vlagă, ca multe altele, ci un suflet 
viguros, călit în nenorocire. Şi, totuşi, duios. 

Încă de la intrare, dintr-o aruncătură de ochi, mi-am dat 
seama că înăuntru totul era ţinut în ordine. Nu era ca acele 
case ţărăneşti, care, dacă nu-s ca un grajd de vite, sunt de o 
curăţenie respingătoare, ordine severă, făcând ca musafirul 
să se simtă stingherit. Cele două odăi ce dădeau în tinda 
mare de la mijloc - unde familiile ţărăneşti îşi fac veacul - 
aveau uşile deschise. Paturi mari şi înalte, fiecare cu câte o 
velinţă vărgată, în care borangicul auriu se-nvrâsta cu albul 
şi cu bagadelele late care aproape atingeau pământul. Lia 
căpătâiul fiecărui pat, câte un senduc cu desene simple, 
înghesuit sub un munte de lăicere, aşternuturi, perne. De 
jur împrejurul pereţilor, pe lângă paturi, perniţe brodate, 
scoarţe de lână, grele, înflorate în tot felul. Pe jos, tot 
scoarţe, însă de calitate mai proastă. În fiecare odaie, câte-o 
oglindă mare, sprijinită pe o masă din lemn, acoperită cu 
feţe de masă, ţesute la fel cu velinţele. Scaune de lemn 
lustruit. Chipuri săpate în lemn, înfăţişând felurite momente 
din viaţa ţăranilor. În colţul dinspre răsărit, icoane 


împodobite cu busuioc, fiecare cu candela ei aprinsă. 
Icoanele, cadrele, ca şi oglinzile erau împodobite cu 
ştergare, încărcate cu bagadele, impresionante prin 
lucrătura lor şi bogăţia borangicului. Pe la ferestre, perdele 
din pânză de in, aproape tot aşa de mândre ca şi feţele de 
masă. Şi-n fiecare din aceste două odăi încăpătoare, câte un 
război în mişcare. 


Se afla în căminul Sultanei, ceea ce se vede în orice casă 
ţărănească de pe la noi, pe unde n-a pătruns sărăcia. Nimic 
mai mult. Dar orice lucru, orice dichis avea pecetea unei 
mâini, care dase un aer de gingăşie, de vino-ncoace, lucruri 
rar de întâlnit prin casele noastre ţărăneşti, unde găteala 
odăilor  „curate” te-ngheaţă, unde totul îţi măreşte 
stinghereala, teama de-a nu strica tabietul cuiva. 

Mă simţii la largul meu, ca la părinţii mei acasă, morţi 
de pe când eram copil. Şi-i mărturisii Sultanei ce gândeam. 

— Sultana, lipseşte aici o mână vânjoasă de voinic. Iat-o, 
şi totul va fi vesel!... 

Mă privi drept în albul ochilor, cu o privire ce-mi răscoli 
măruntaiele, dar mă ţinui bine, căci aveam gânduri curate. 

— Spilca, îmi zise dânsa cu o voce cristalină, toate 
nenorocirile noastre nu vin numai din nimicul ce-ţi povestii 
şi care, la urma urmei, a trecut. Mai sunt şi altele. Nu vreau 
să ţi le spun. La ce bun? Cei care, ca şi tine, au dorit să mă 
ia de nevastă şi le-au cunoscut, s-au dat înapoi. E mai bine 
să ne plecăm în faţa ursitei. 

Rămăsei puţin îngândurat. „Doamne, gândii, ei şi ce?! 
Sărăcuţa, o fi fost «înşelată» de vreun ticălos, care şi-a râs 
de ea şi-a părăsit-o. Sau poate o fi lăsat-o cu vreun copil din 
«flori» în braţe!... Şi-apoi?”. Îi spusei: 

— Nu, Sultano, nu mă crede aşa de puţin omenos. Ştiu. 
Lumea se înverşunează pe fata tânără. Eu nu gândesc ca 
toată lumea. Dacă numai asta ţi-i vina, toate bârfele care 
împiedică pe alţii să te ia de nevastă, apoi putem să ne 


pregătim de logodnă, de acum în opt zile, numai să vrei şi 
tu ca mine. 

La vorbele astea, o văzui ridicându-se de pe scaun, ochii 
ei strălucitori clipiră repede: 

— Bănuielile tale, Spilca, n-au temei. N-am greşit cu 
nimic; n-am nicio mustrare de cuget. La douăzeci şi doi de 
ani, sunt tot aşa cum m-a făcut mama. Răul e mai mare 
decât dacă aş fi aşa cum bănuieşti tu. Mai mare chiar decât 
dacă aş fi avut un „copil din flori”. 

Aşteptai să-mi grăiască despre ce rău era vorba, dar 
dânsa tăcu, neslăbindu-mă cu privirea-i făţişă, limpede ca 
cerul lui august. 

Mătuşa veni să ne cheme la masă. Sultana o luă de 
mână şi-i strigă la ureche: 

— Tuşă... Spilca mă cere de nevastă. Mata ce zici? 

Adusă de spate, cu părul cărunt, cu faţa ciupită râu de 
vărsat, bătrâna mă privi o clipă cu milă şi zise: 

— Păcat!... Bietul băiat!... Nu-i de făcut nimic. Cine-ar 
îndrăzni să-i stea în cale logofătului? 

— Cine-i logofătul ăsta? întrebai. Şi despre ce-i vorba cu 
dânsul? 

La întrebarea asta, faţa Sultanei se umbri de 
amărăciune. Privirea i se întunecă, încadrată de părul ei, 
pieptănat pe spate şi împletit într-o singură cosiţă, fruntea-i 
albă, senină, păli: 

— Este logofătul Costache, rosti sugrumată. Oi fi auzit, 
poate, vorbindu-se despre cruzimea şi isprăvile lui. Atârnăm 
şi noi de el, ca toţi sătenii. Ne poate lăsa să trăim sau să ne 
omoare, dacă îi e placul. Iar fata care îi atrage privirea, nu 
poate să-i scape. Are de ales între necinstirea ei sau 
pierderea alor săi. Am avut nenorocul să-i cad cu tronc 
acestei fiare, acum doi ani. De atunci nu mai am pace. Până 
acum, am reuşit să-i scap. Dar primejdia-i mai mare decât 
forţele mele, căci omul ăsta n-are nici inimă, nici ruşine. E 
stăpânul nostru. Într-o zi sau alta, îmi va veni rândul ca să 
fiu pusă să aleg. Alegerea mea-i făcută. Un timp, am crezut 


într-un bărbat care să mă apere. Nimeni nu îndrăzneşte să 
stea în faţa tiranului. Sunt socotită ca o pacoste. Iar pentru 
cei care, ca şi tine, au venit de departe să mă ia de nevastă 
şi apoi să mă ducă la ei acasă, s-a ivit un alt necaz mare. 
Mătuşa nu vrea să plece cu mine; are toţi morţii îngropaţi 
aci. Vrea să se odihnească între ei. Acum, Spilca, ştii tot, 
fără a cunoaşte grozăvia în toate amănuntele ei. Îţi foarte 
mulţumesc de gândurile tale bune, ele ar fi salvarea mea. 
Dar, precum a spus mătuşa, nu-i nimic de făcut. Aş fi 
nenorocirea ta. Şi de ce să-l înfrunţi, când îţi spun că asta n- 
ar sluji la nimic. Trebuie să ispăşesc vreun blestem. Ei bine, 
o să-l ispăşesc. 


X 


Stâncile pe care destinul le presară în această mare, 
care-i viaţa noastră, îndeamnă pe mulţi oameni să-şi ducă 
viaţa târâş-grăpiş, în nişte luntrişoare ce plutesc cu grijă 
aproape de țărm. Spilca - „Spilca plutaşul”, de pe Bistriţa - 
cunoştea stâncile şi nu-i păsa de ele. Şi decât să piară cu 
nasul într-o baltă, îi plăcea mai bine să fie zdrobit de valuri. 

Felul cum se moare, nu mă lasă nepăsător. Am gusturile 
mele. Ca atare, fără să şovăi pe gânduri, mă dusei, în după- 
amiaza duminicii următoare, să înfrunt stânca de care se 
temeau atâţia voinici. 


Mândra horă moldovenească îşi mlădia şirul în cântecul 
a trei dible ţigăneşti. Treizeci de fete mari, printre care 
Sultana. Douăzeci de flăcăi. Era cam zăduf, căci soarele 
ardea, dar puţin le păsa dănţuitorilor. 

Ţinându-se de degetul cel mic (din respect pentru 
părinţii ce-i priveau de pe lături) şi având în mână câte o 
batistă frumos brodată, hora se avânta spre mijloc. Un 
voinic strigă: „lot pe loc, pe loc!”... Picioruşele şi picioarele 
izbesc pământul ca o grindină, mâinile aspre trag 


mânuşiţele în sus, deasupra capetelor, le lasă în jos spre 
genunchi, apoi cercul se desface într-un avânt, ce 
depărtează trupurile, întinde braţele şi cununa omenească 
face câţiva paşi la dreapta, apoi câţiva la stânga, toate 
picioarele bătând „tot pe loc, pe loc!” Mai trag un pic de aer 
în piept şi o pornesc iarăşi. Asta e hora românească. 
Trebuie să fii român şi ţăran, ca să-ţi fie dragă. Nu-i cine 
ştie ce, dar e plină de însufleţire mărinimoasă, învrâstată în 
fel de fel de culori, ca un curcubeu. Marame de borangic 
aurii sau albe, după soiul gândacilor de mătase, crescuţi cu 
grijă de mamă. ii şi fote din pânză de in, albe ca neaua. 
Pestelci de catifea sau de lână neagră. Şi broderii şi dantele 
ce-au văzut lacrimi şi au auzit suspine. Râsetele şi cântecele 
n-au lipsit deloc, căci le place să treacă de la plâns la râs. 

Frumoasă, frumuşică sau urâtă, fata ieşită la horă este 
pururea plăcută privirii băieţilor. Ei ştiu că fata vine acolo 
să-şi caute un bărbat, câtă vreme dânşii vin mai degrabă să 
caute femeia, rareori o nevastă. De unde şi marea atenţie la 
gesturi şi şuşoteli din partea mamei fetei. Flăcăii ştiu că 
sunt supravegheați şi ăsta-i tâlcul batistei ce desparte 
mâinile, care mulţumeşte pe părinţi şi nu slujeşte la nimic, 
decât doar să înteţească şi mai abitir dorinţele. 

Îmbrăcat în zăbun înflorat, cu iţari albi strânşi pe 
coapse, încălţat cu iminei lustruiţi şi pe cap cu o pălărie de 
pâslă, cu marginea lată şi panglicuţe tricolore, flăcăul, mai 
întâi de toate, e mândru că-i bărbat. E bărbat şi se crede 
voinic. Asta place mult fetei, care nu se crede decât 
frumoasă. Nevinovăţiei sale chibzuite, puţin vicleană, el îi 
răspunde cu o făgăduială imprudentă, categorică, care nu-l 
costă nimic. Dacă se prinde, cu atât mai bine. De nu, se 
pleacă legii, se înhamă la jug, întemeiază un cămin şi devine 
paznicul dârz al obiceiurilor, mai ales când este tată de fete 
mari, care se duc la horă să-şi caute acolo un bărbat. 


Obişnuit, hora se face în apropierea vreunei cârciumi. 
Şi-i firesc. Jocul te înfierbântă, trebuie să bei un pahar. Bei 


de sete, de fudulie, dar bei întruna. Şi în timp ce bei, 
vorbeşti, ca să nu taci sau ca să faci pe grozavul. Numai 
bătrânii, cu pletele de zăpadă, stau la umbra vreunui nuc 
străvechi, beau de-adus aminte, vorbesc de dragoste şi 
privesc, cu un ochi depărtat, frământările unei vieţi ce nu-i 
mai turbură. 

La sosirea mea, tot ce vă spusei până acum erau 
aidoma. Numaidecât, priviri cu înţeles mă făcură să pricep 
că satul trâmbiţase vestea logodnei mele cu Sultana. Ca să 
întăresc zvonul, mă dusei să dau bineţe viitoarei mele 
neveste şi mătuşii sale, după care singur, retras la o masă 
sub nişte pruni, cerui o oca de vin şi priveam liniştit la horă 
şi la pălăvrăgelile muşteriilor în faţa cârciumii. 

Mă aflam destul de departe de ultimii dintre ei. Ocrotiţi 
de gălăgia celor de la horă, vorbeau despre mine. O parte 
din vorbele lor, care nu erau rostite cu răutate, le auzii, 
pentru că depărtarea nu era prea mare. Unii ziceau: „Elo 
să vie, de bunăseamă”, „el a aflat”. Acest el nu era altul 
decât logofătul Costache, stânca din cărarea mea, spaima 
ținutului. Îmi ziceam: „Să vie!”... 

Veni. Goana unui cal ridică un nor de praf pe uliţă, 
făcând să treacă un fior prin toţi cei de faţă. Capetele 
băutorilor ca şi ale celor de la horă şi ţiganilor lăutari se 
întoarseră repede, cu priviri îngrijorate, către călăreț, care, 
apropiindu-se de horă, îşi lăsă calul în buiestru. Toată lumea 
se minuna de cal. Mă minunam şi eu, din toată inima. Era 
un armăsar vrednic de un stăpân mai bun. 

Bondoc,  negricios, cu mişcări neastâmpărate, ca 
argintul viu, stăpânul aruncă dârlogii frâului pe un trunchi 
de salcâm tăiat şi se avântă printre tinereţea din faţa 
cârciumii. "Toţi îşi scoaseră pălăriile de pe cap. Câţiva de-ai 
lui îl înconjurară îndată şi-l înştiinţară, fără zăbavă, că mă 
aflam acolo. Atunci mă înturnai să-l privesc drept în faţă. 
Voiam luptă dreaptă. 

Logofătul, proţăpit pe picioarele lui slăbănoage, asculta 
ce i se toca la ureche, nepăsător şi nu sufla o vorbă. Din 


când în când, arunca câte o privire furişe spre mine, apoi 
auzii deodată această sfidare, care mă privea, rostită c-o 
voce spartă: 

— Trebuie să zdrobim ţurloaiele veneticilor fără 
căpătâi!... 

Drept orice răspuns la această sfidare pe faţă, mă dusei 
la hora ce începuse iar, o despărţii pe Sultana de prietena 
care-o ţinea de mână şi începui să joc între cele două fete. 
Era cinstit. Ce făcu logofătul nu era tot aşa. 

Se ştie că un flăcău, intrând în horă, nu trebuie să 
despartă un băiat de fata preferată. Când n-are loc între 
două fete, el nu poate intra decât între doi flăcăi. Asta-i 
regulă sfântă pentru toată lumea care nu caută gâlceavă. 
Logofătul Costache socoti că-i bine să calce regula, sub 
privirile încremenite ale tuturor. Când nici prin gând nu-mi 
trecea, cineva din spate îmi luă mâna de pe umărul 
Sultanei. Mă răsucii pe loc. Hora se opri. [iganii tăcură. 
Vânăt, în faţa mea, şarpele mă măsură cu nişte ochi 
duşmănoşi şi-mi zise cu o voce sugrumată: 

— Mă laşi să mă prind şi eu aici? 

— Prinde-te într-altă parte. 

— Eu aici vreau! 

— Dacă vrei aici, poftim... 

O lovitură de genunchi în burtă îl rostogoli la pământ. 
Un geamăt de vită înjunghiată şi voinicosul îşi pierdu 
cumpătul. Nimeni nu-i sări într-ajutor, cârciuma se goli. 
Femeile fugiră. Un bătrân glăsui: 

— Mare dandana şi asta!... 

Strigai lăutarilor: 

— Pe Duminica viitoare!... Vă tocmesc să-mi cântaţi la 
logodna mea cu Sultana... 

Şi o luai spre casa prietenei mele. O mamă, care-şi 
ducea copilul de mână, îşi făcu cruce şi rosti: 

— Doamne, apără-ne de nenorocire! 


Toată săptămâna următoare, n-a fost plutaş mai fericit 
pe Bistriţa, ca Spilca. Logofătul nu se mai arătase prin sat. 
În toate serile mă duceam să-mi petrec câteva ceasuri cu 
Sultana. Şi în fiecare seară, la despărţirea de mine, îmi 
spunea: 

— Spilca, eu nu cred în fericirea la care visăm... 
„Câinele” n-o să ni-o îngăduie. Şi mă gândesc că poate 
vreun blestem îmi apasă pe umeri. 

O ridicam în braţe până în dreptul ochilor, mi-adânceam 
privirea în albastrul senin al ochilor ei vioi, îi sărutam 
fruntea neprihănită şi plecam: 

— Fii pe pace, Sultano!... O să hotărâm pe mătuşica să 
meargă cu noi, departe de aici, în ţinutul Sucevei, unde am 
o casă. Acolo o să fim fericiţi. 

Dânsa zâmbea cu tristeţe: 

— Tu nu ştii cât e de tare legătura dintre ea şi cei pe 
care i-a îngropat. Mătugşa s-ar lăsa mai degrabă arsă de vie, 
decât să-şi părăsească cimitirul cu mormintele celor dragi. 

În duminica logodnei noastre, cârciumarul opri hora de 
teama scandalului. Mă dusei, pe la toacă, să vorbesc cu 
ţiganii să fie gata să ne cânte la masa de seară, după ce ne- 
o schimba popa inelele. Mă întâmpinară mai mult decât 
prieteneşte. Flăcăii din sat beau şi discutau liniştit. O parte 
din ei rămaseră în rezervă; dar alţii îmi şoptiră că „tot satul 
se bucură de lecţia dată câinelui”... 

— EI ţi-a luat frica. Voi, ăştia, plutaşii şi pădurarii, 
sunteţi o ceată tare de oameni liberi, prin frăţia voastră, 
câtă vreme noi suntem îngenuncheaţi. Viaţa voastră aspră, 
sălbatică, vă pune la adăpost de asuprirea şi biciul 
stăpânului. Noi... noi avem cinghelul în jurul gâtului. Dacă 
logofătul vrea să ne dea, primăvara, câteva prăjini de loc, ca 
să semănăm şi noi, trebuie să ne socotim fericiţi; dacă nu 
vrea, trebuie să mergem cu ziua, tot la el. De-asta niciun 
sătean nu îndrăzneşte să i se împotrivească. Cele mai 
frumoase fete ale noastre trec mai întâi prin mâinile lui. 


Apoi le luăm de neveste, uneori cu burta plină, din cauza 
lui. 

Seara, în faţa a două mese împreunate şi acoperite c-o 
faţă de masă strălucitor de albă, câteva perechi de neamuri 
şi prieteni - afară de bătrânul preot - aveau lacrimi în ochi 
când deschisei cutia cu darurile mele de logodnă. Beteala, o 
beteală bogată din treizeci de bobine, se revărsa ca un 
şuvoi de foc împrejurul micii comori primită ca moştenire 
de la biata maică-mea şi care se alcătuia dintr-o pereche de 
cercei cu diamante, din două inele preţioase, două brățări 
bătute cu rubine şi safire şi mai ales vestita salbă, ce 
număra trei lefturi!11+ mari, doi galbeni imperiali austrieci, 
patru galbeni venețieni, patru poli de aur, şase lire turceşti 
şi zece galbeni. 

Toţi cei de faţă fură mişcaţi, afară de mătuşa, care se 
gândea la morţii ei scumpi, şi logodnica mea care nu credea 
în visul fericirii noastre. Sultana, îmbrăcată în alb, îşi plimba 
privirea aţintită de la cutia cu daruri la ochii mei zâmbitori, 
ca o porumbiţă neîmblânzită. Fiecare se căznea să-i alunge 
presimţirile urâte. Preotul rosti o rugăciune înflăcărată şi 
binecuvântă dorinţa noastră de a ne uni. În vremea mesei 
se făcură glume. Ţiganii cântară şi ziseră de-ale lor. Naşa o 
puse pe Sultana să-şi arate zestrea. Se supuse, fără tragere 
de inimă. Femei îndrăzneţe se năpustiră la senducuri; 
cămăşi brodate, de zi şi de noapte, ştergare, feţe de pernă, 
cearceafuri, feţe de masă, prosoape, fură scoase, risipite 
prin odăi. Sultana avu bunătatea să zâmbească din când în 
când. 

Plecând, către miezul nopţii, îmi întrebai logodnica: 

— De ce, Sultano, toate aceste gânduri negre? 

— Nu sunt gânduri negre, Spilca. Știu c-o să-ţi aduc 
nenorocire. O presimt venind. 

O strânsei cu putere la piept. Dânsa se ghemui cu 
dragoste. O lacrimă fierbinte mi-alunecă pe mână. Apoi 
adierea înmiresmată cu miros de brad şi noaptea umedă a 
unui sfârşit de august îmi învăluiră drumul. 


A doua jumătate a lui septembrie vestea pe săraci că 
iarna va fi timpurie şi aspră, când, într-o după-amiază rece, 
ploioasă, ajunsei într-o comună, cale de o jumătate de poştă 
de satul logodnicei mele. 

Ardeam de dorul s-o văd, după o lipsă de şase zile. Eram 
încărcat cu tot soiul de cumpărături în vederea nunţii, 
hotărâtă pentru prima duminică din octombrie. În tot 
timpul săptămânii ce trecuse, Sultana nu-şi schimbase felul. 
Prevedere, asprime, lipsă de avânt, chiar răceală, în toate 
apucăturile ei. De n-aş fi fost încredinţat despre curăţenia 
ei sufletească şi de dragostea ei faţă de mine, aş fi învinuit-o 
de nepăsare. Dar eram încredinţat că suferea. Renunţase s- 
o convingă pe mătuşa ca să vină cu noi, să părăsească satul. 
Toate încercările mele fură zadarnice: nefericita 
încăpăţânată nu vorbea decât despre morţii ei. Mă 
resemnasem, nădăjduind că n-o să mai trăiască mult, zi ce 
nu putea fi prea departe. 

Un fapt, ce-l socotii îmbucurător, era dispariţia 
logofătului. Din ziua în care primise lovitura în burtă, nu-l 
mai văzuse nimeni. Se zicea că-i bolnav. Alţii spuneau că 
frica îl ţinea departe. Numai Sultana era încredinţată că 
„câinele” urzeşte o răzbunare cumplită. 

— Mă tem de orice, dar nu sunt sigură decât de 
nenorocire. Din orice parte ar veni, ştiu că o să lovească în 
fericirea noastră şi că tu o să fii cel care o să pătimeşti mai 
mult. 

Acestea fură cuvintele cu care mă despărţii de Sultana, 
în duminica dinaintea nunţii. Nu mai puteam să ne revedem 
decât sâmbăta următoare. Un transport mare cu lemne, pe 
Bistriţa, limpezirea unor socoteli încurcate, la capătul 
călătoriei, ca şi cumpărarea de felurite lucruri, greu de 
găsit, mă forţau să lipsesc atât de mult. Urcam, acum, prin 
partea locului, ţinând malul Bistriţei. Mi-era foame. Eram 
obosit. Două lumânări cât lumea, fiecare cântărind câte trei 
ocale de ceară şi care trebuiau să fie aprinse la slujba nunţii 


noastre, mă copleşeau peste măsură. Niciodată grinzile ce 
le duceam pe umeri nu mă istoviseră atâta. E drept că grija 
să nu se rupă făcea să-mi crească oboseala. Cu toate că nu 
sunt superstiţios, povara lumânărilor îmi dădu de gândit. 
Mi-adusei aminte de o credinţă a mamei: când „se lasă 
grele” lumânările de nuntă, e semn rău; care dintre soţi va 
avea lumânarea mai mult arsă în timpul cununiei, acela o să 
moară primul. Şi iată-mă gata să dau ascultare nu ştiu cărui 
glas lăuntric. Ca să-mi alung acest potop de gânduri negre, 
poposii într-un sat. Să mă odihnesc, să îmbuc ceva, să mă 
înveselesc puţin. O brodii: cârciumarul mi-era cunoscut ca 
om vesel. Haide!... Ducă-se pe pustii gândurile negre. 


Da, ducă-se pe pustii!... Numai că se întâmplă uneori în 
viaţă să nu poţi alunga ceea ce se petrece în jurul tău. 

Deschid uşa cârciumii. Înăuntru, vreo şase săteni şi 
negustorul. Toţi şapte îşi înghiţiră vorbele şi amuţiră, la 
vederea mea. Totuşi auzii pe unul care zicea: 

— Bietul băiat!... El e cel de plâns... 

Îmi lăsai desagii, lumânările şi întrebai: 

— Cine e de plâns? 

Cârciumarul îmi ieşi înainte, vesel: 

— Bună seara, Spilca... Merge, merge? 

— Merge, Lache, zic, dar ce-i de plâns? 

— Ce să fie... s-a întâmplat o mică nenorocire în partea 
locului. Nevasta unui cojan şi-a frânt un picior. Acum el 
trebuie să facă toate treburile femeii. 

Mă gândesc: „Hm!... De ce ăilalţi nu adaugă nimic? Şi 
de ce privesc ciudat la lumânările lungite pe masă?” 

— Ce-aveţi, mă! de vă uitaţi la lumânările astea? 
Lumânări de nuntă!... S-ar spune că n-aţi mai văzut!... 

— Mari sunt! făcu un sătean, ocolindu-mi privirea. 

— Da, mari... 

— Şi grele, poate... 

— Destul de grele... 


Nu mai adăugă nimic. Încerc să înghit puţină pâine, să 
beau un gât de vin. Nu merge. Mă ridic şi pornesc la drum. 

Afară, aproape noapte. Mă simt odihnit, dar lumânările 
sunt iarăşi grele. Le schimb fără-ncetare dintr-o mână într- 
alta, dar nimic! Şi mai e cale bună până acasă. Drumul e 
pustiu şi desfundat. Urechile îmi ţiuie, când una, când alta, 
semn că mă vorbeşte cineva de rău. Îmi trag cuțitul din 
teacă şi-l las să atârne lângă pulpa dreaptă. Dar cât e de 
obositor să priveşti întruna, pe furiş, în jurul tău. Cuţitul, 
atârnat de cureaua lui, îmi loveşte pulpa la fiecare pas. Îmi 
pare că o să-mi sape o gaură în locul acela. Îl vâr în teacă şi- 
Il pun la brâu. Tocmai în clipa aia, în noaptea neagră, un ţap, 
tot aşa de negru, răsare la doi paşi de mine, îmi taie drumul 
şi piere. Şi deşi ştiu bine că nu poate fi decât un ţap, ca toţi 
ţapii, unul adevărat, pe care stăpânul l-o fi căutând prin 
toate părţile, rostesc cu glas tare. 

— E dracul... 

Dau să-mi fac cruce. Mâna-mi cade grea, ca de plumb. 
Mă gândesc. „Era dracul. Din cauza lui, nu pot să-mi fac 
cruce! Şi lumânările astea, ce se lasă grele, de nu ştiu cum 
să le maiţiu”... 

Vreau să-mi trag din nou cuțitul din teacă, dar nu pot; 
degetul cel mare nu poate birui tăria arcului. Alt semn de 
prezenţa necuratului! Şi noaptea care e atât de neagră, 
încât mă dor ochii. 

În sfârşit, îmi las desagii jos, sprijin lumânările de un 
copac, lângă drum. Atunci îmi dau seama că apucasem un 
drum greşit, alăturea de cel bun. Copacii sunt nişte plopşori 
tineri, drepţi şi aproape tot aşa de lucioşi ca şi lumânările. 
Lumânări şi iar lumânări! O pădure întreagă de lumânări!... 
Lumânări triste, stinse şi negre! 

— Nu, îmi zic, în noaptea asta s-a sfârşit cu mine... N-o 
să mor înghiţit într-o vâltoare, ca un plutaş curajos; ci ca o 
babă, de frică. 

Ajung, în cele din urmă, să-mi trag cuțitul din teacă şi 
să-mi fac de trei ori semnul crucii. lau din nou toată povara. 


Şi iată-mă bălăcindu-mă prin noroiul unui câmp, ce-l tai de- 
a curmezişul ca să ajung la drumul cel bun. Deodată sticlesc 
doi ochi şi vin spre mine. Simt că-mi îngheaţă inima. Desagii 
şi lumânările-mi scapă din mâini. Urlu. 

— Ma-mă-ă-ă! 

Îmi răspunde un be-e-e-e!/... Ochii ce sticleau pieriseră. 

Târziu, noaptea, ajung, plin de noroi şi lac de năduşeală. 
Casa Sultanei este foarte luminată, ard lumânări multe. De 
departe văd tinda deschisă şi plină de lume. 

— Asta-i, zic, a murit mătuşa!... Acum pricep toate acele 
semne rele din drumul meu!... 

Nu pricepeam nimic. Bătrâna sta în picioare, acolo, în 
odaia cea mare, îndeletnicindu-se, cu ochii storşi de lacrimi, 
să tot aşeze beteala logodnicii mele, care era întinsă pe 
două mese, aşternute cu feţe de masă albe, gătită în hainele 
ei de mireasă, mai frumoasă ca niciodată, înconjurată de 
lumânări tremurătoare ce-i luminau faţa trasă, albă, suptă 
de pliscul morţii. Lungile ei gene nu mai clipeau. Ochii ei 
senini şi sinceri n-aveam să-i mai privesc vreodată. Cununa 
de lămâiţă îi încorona fruntea-i ca de ceară, pe care 
credeam să pun, în duminica următoare, în faţa altarului, 
sărutul de nuntă. Părul, desfăcut şi dat în două, se revărsa 
de-a lungul trupului rece, amestecându-se şi pierzându-se 
în beteala de aur. Între mâinile puse pe piept, batista cu 
băncuţa cerută morţilor la trecerea „vămilor”, spre a le 
deschide porţile spre lumea cealaltă. Deasupra ei, linţoiul. 

lar eu, Spilca, rămas înmărmurit în prag, privind totul, 
la fel ca ceilalţi. 


— Aşa a fost scris! îmi zice mătuşa. Dealtminteri, 
sărăcuţa, o ştia. S-aştepta. Şi alaltăieri-seară, pe când 
Sultana strângea singură fânul pe câmp, el a venit fără 
veste, a târât-o în pădure şi a „râs de ea”. Mititica mamei, n- 
a putut îndura necinstea. Noaptea, Dumnezeu ştie cum, a 
topit gămăliile de la opt tocuri de chibrituri şi a băut otrava. 
A murit ieri-seară, după toacă, nevrând să bea lapte ca să 


verse. Aşa a fost scris!... Cel puţin o să se hodinească 
alăturea de părinţii ei. Ei au chemat-o, poate. Morților nu le 
place să stea singuri. 

Rostind astea, bătrâna luă lumânările de nuntă, le 
desfăcu, le aprinse şi le puse la capul Sultanei, a cărei faţă 
de ceară se făcu şi mai albă, când cele două mari flăcări 
luminară odaia. Apoi, îngenunchind, rosti cu glas lămurit: 
Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, facă-se voia ta... 

Toţi cei de faţă o imitară. Rămăsei singur în picioare, 
fără o vorbă, privindu-mi logodnica scăldată în lumină. 


X 


De şase zile, trăiam ca o sălbăticiune prin pădurea 
deasă ce-nvecinează conacul boieresc de pe moşia Bistriţei 
de jos, unde domnea ca un stăpân logofătul Costache, călăul 
Sultanei şi al altor altele. Nu era chip să fie văzut. Nu ştiu 
dacă mâncam, dacă beam, dacă mă hodineam. Stiu că 
straiele mi-erau zdrenţuite. Mâini, picioare şi faţă, totul mi- 
era însângerat din pricina goanei, zi şi noapte, de pe un 
drum pe altul, străbătând desişul. 

Aceste nelegiuiri erau destul de departe de locul crimei. 
Logofătul nu se temea de ele. Era pădurea pe unde se 
întorcea din raitele ce le făcea pentru paza pădurilor, 
totdeauna singur şi călare, pururea înarmat cu pistoale. N- 
aveam, drept armă, decât ura mea, sângele meu fierbând 
de dorul răzbunării. Cuţitul nu mi-ar fi fost de cine ştie ce 
folos. Ca să cadă în mâinile-mi goale, aveam o frânghie, ce-o 
ţineam gata s-o întind de la un copac la altul. 

În seara a şasea, era ajunul primei duminici de 
octombrie, când trebuia să aibă loc nunta mea cu Sultana. 
În loc să mă aflu în frigurile celei mai fericite zile din viaţa 
mea, stăm într-o groapă, cu frânghia în mână, cu urechea 
aţintită, fără suflet, fără Dumnezeu, fără speranţă. Erau 
clipe când nu mai ştiam nici eu cine sunt. Un țipăt sau 


bătaia aripilor vreunei păsări de noapte îmi trezeau creierul 
din toropeală. Atunci, întâiul gând, singura mea dorinţă, era 
el. Mi-l închipuiam apropiindu-se-n trapul sau galopul 
calului. Frânghia, întinsă la înălţimea genunchilor calului, 
aţinea drumul. Dobitocul se împleticea. Duşmanul, în 
mâinile mele, îi săream în spate. Ce mai moarte grozavă îi 
pregăteam. 

„Of, Dumnezeule!... Dacă exişti şi vezi nedreptatea, lasă- 
mă să sorb din acest pahar cu apă răcoritoare!... Apoi voi 
îmbrăca anteriul şi n-o să mai trăiesc decât ca să-ţi cânt 
imnuri de slavă!” 


Aşa m-am rugat în seara ceea şi Dumnezeu mi-ascultă 
ruga. 

Locul ce-l alesesem pentru împlinirea planului meu era 
cel mai potrivit. Înainte de-a deveni netedă, îngăduind 
călăreţului să se avânte, şoseaua făcea, puţin mai sus, o 
cotitură repede, îngustă şi greu de trecut din pricina unui 
pârâiaş. Aici călăreţul era silit să descalece şi să meargă pe 
jos, cel puţin ca la vreo două sute de paşi. În atare 
împrejurare, puteam să-l recunosc prin întuneric, ca să nu 
ucid vreun nevinovat, cu toate că eram încredinţat că 
singurul călăreț ce bătea pustiurile astea era numai 
logofătul. 

În amurgul înnorat, ce se lăsa domol peste pădurea de 
stejar, ascultam, tupilat în groapa mea, murmurul 
pârâiaşului, când trapul unui cal se opri în loc, în faţa 
stavilei. Călărețul sări jos. Calul strănută. Eu ţâşnii cu inima 
nebună de bucurie. Din câteva sărituri, luând-o de-a dreptul 
prin hăţişuri încâlcite, încercai să mă apropii, atât cât să pot 
deosebi bine statura mică a duşmanului meu. Calul, însă, îl 
ascundea vederii mele, deoarece mergea slobod, călăreţul 
aflându-se de partea cealaltă a locului unde mă aflam. 
Noaptea se adâncea şi mai mult, pe măsură ce ne-nfundam 
în desişul arborilor uriaşi. Trebuia, cu orice preţ, aşadar, ca 
aici să mă încredinţez dacă era sau nu el. leşit din drumul 


ăsta îngust, mi-ar fi scăpat. Ce-i de făcut, ca să-i încetinesc 
mersul? Cea mai mică nesocotinţă din parte-mi, mi-ar fi fost 
fatală. 

„Doamne, mă gândeam, să fii tu oare pavăza călăilor?” 

Şi repede rupsei o creangă uscată. Pocnitura opri în loc 
cal şi om. O clipă rămaseră ca pironiţi, apoi îşi continuară 
coborâşul. Nu înaintasem mare lucru. 

Atunci, tot urmărindu-i de aproape, trecui poteca în 
urma lor. Întârzierea asta le îngădui să se depărteze. Îmi 
pierdui cumpătul, îmi vârâi două degete în gură şi fluierai 
cu putere. Răspunsul fu o pocnitură de pistol. Urmă o 
înjurătură. Recunoscui glasul logofătului. 

Niciodată n-a fost om mai fericit în nenorocire, ca mine 
în clipa aia!... Alergai ca un tigru în josul drumului şi-l 
închisei cu frânghia, întinsă din toate puterile mele înzecite 
de ură. 

Clipele mi se păreau veşnicii; noaptea, un iad. Şi iată că 
în răstimpul acestei aşteptări, neagră ca şi ura mea, mi-aud 
duşmanul venind pe jos. Nu încăleca, înainta dibuind, 
ducându-şi calul de dârlog, cu pistolul, negreşit, gata. 
Dumnezeule făr-de-inimă! la asta nu m-aşteptam... O să-mi 
descopere frânghia. Adio, răzbunare!... 

Scot frânghia şi sar, ghemuindu-mă cu faţa la pământ, 
de-a curmezişul drumului. „Poftim, logofete, descarcă-ţi 
pistolul în capul meu, trimite-mă lângă Sultana!... Dar, dacă 
nu-ţi vei nimeri ţinta, vai ţie!”... 

Cu urechea lipită de pământ, ascult pasul legănat al 
calului ce se apropie, apoi îl desluşesc pe al stăpânului său. 
Ţiu faţa înfundată în podul palmei. Nu vreau să mai văd 
nimica. Nu mai răsuflu. Trăiesc clipa osânditului care, cu 
gâtul pe butuc, aşteaptă căderea securei. Nu de moarte mă 
tem, ci de fuga neaşteptată a logofătului. 

Soseşte, se opreşte. Un pas, doi paşi... Mâna lui o atinge 
pe a mea. Îmi ridică braţul şi zice: 

— Ei, n-auzi? Eşti mort, rănit sau numai beat? 


Nu răspund nimic, dar dintr-o săritură îi cuprind braţele 
şi trupul, i le strâng, faţă-n faţă, răsuflet în răsuflet, 
amândoi în genunchi, pe când el strigă ajutor, iar oasele-i 
trosnesc, glasul i se stinge... Pieptul i se frânge ca o 
scândură şi se dă pe spate. 


X 


Mânăstirea Pantelimon de la Sfântu Munte este o 
cazarmă întărită, care închide şase sute de călugări. A fost 
zidită de împărăteasa Caterina a doua a Rusiei. La 
târnosirea ei, împărăteasa nu fu îngăduită să-şi puie 
piciorul în ţinutul ăsta, de unde partea femeiască este 
izgonită până şi la dobitoace şi păsări. 

E o cazarmă, Are tunuri pentru apărarea stareţului, a 
sfetnicilor săi şi a bogăției lor. Are soldaţi în comănac, ce-i 
numesc „fraţi”, dar care tremură în faţa mai-marilor, ca 
orice soldaţi. Care-i prost şi credincios, precum eram eu, 
taie lemne, prinde peşte, pregăteşte untdelemnul şi 
murează măslinele, lucrează via, îngraşă claponii, se roagă 
pentru el şi pentru deştepţii care pălăvrăgesc despre fiinţa 
lui Dumnezeu, care mănâncă de toate, beau de toate şi-şi 
descarcă trupul la Karea, unde sunt femei tăinuite sau între 
dânşii în dreaptă frăţie. Cei care nu fac ca ăştia, se 
canonesc într-o  pustnicie duhovnicească. Cu toţi 
nădăjduiesc în iertarea Mântuitorului, care o dă tuturor, 
întrucât el însuşi a fost răstignit. 

Acolo am devenit eu haiduc! 


MOVILĂ, VĂTAFUL 


— Movilă, vătaful!... 

— Ascult, căpitane!... 

— Vorbeşte... 

— Eu? 

— Da, tu... Tu eşti din statul nostru major. De ce te-ai 
făcut haiduc? Vorbeşte, în numele tău, în al tovarăşilor 
noştri de care tu eşti mai aproape decât noi şi care sunt mai 
aproape de tine decât de noi. Povestea ta trebuie să fie 
aproape şi a lor. Vorbeşte, Movilă... 

Un murmur de mulţumire străbătu rândurile haiducilor, 
faţă de acest semn de atenţie din partea căpitanului. Dintr- 
o mişcare cu capul, îşi dară căciulile pe ceafă. Feţele se 
înveseliră. Movilă se ridică, puţin stângaci, cam sfios, dar 
destul de chipeş, prin frumuseţea lui neaoş românească, 
prin faţa lui tăbăcită, privirea lui dârză, sprâncenele lui 
stufoase, ce-i porneau de la o ureche la alta, bărbia lui, 
fremătând de vigoare şi neastâmpăr. Vătaful nostru era 
impunător, mai ales prin nasul său zdravăn, care în clipa 
primejdiei se lărgea şi se ridică în văzduh ca o trompetă. 
Râdea rar, pe sub mustăţile lui stufoase. Fruntea lui era 
încondeiată, între sprâncene, de o cută adâncă, ce stăruia şi 
în vremea somnului, ceea ce-i făcea pe haiduci să spună că 
Movilă visa neîncetat potere şi răzbunări. Adevărată sau nu, 
spusa asta îl lăsa rece pe Movilă. La ce visa, la ce gândea, 
nimeni nu-şi bătea capul să ştie. Om de cuvânt, retras, 
îndatoritor, Movilă nu-şi dădea părerea decât dacă-şi făcea 
socoteala că n-o să „vorbească în vânt”. În loc să-şi facă de 
lucru cu cine ştie ce destăinuri, mai de grabă i-ar fi plăcut 
să spele rufele la toată ceata, - corvoadă obositoare care 
strica dispoziţia flăcăilor. 

Curiozitatea fu foarte mare când îşi începu povestea: 


POVESTEA LUI MOVILĂ VĂTAFUL 


Am ajuns haiduc, fără să vreau. 

La Stăneşti, aproape de Giurgiu, unde m-am născut, 
eram moşneni. lata moştenise de la părinţi peste treizeci de 
pogoane. Vite, vie, pomi roditori, pătule doldora de porumb, 
păsări, nimic din ce aduce buna-stare într-o mică 
gospodărie nu ne lipsea. Asta venea de-acolo că alde 
bunicu' avusese fericirea să fie vecin c-un boier cum rar se- 
ntâlneşte pe faţa pământului. Pe acest boier, demnitar cu 
mare trecere în ţară, l-am cunoscut şi eu către sfârşitul 
zilelor sale, pe când aveam aproape cincisprezece ani. Era 
bun şi se temea de Dumnezeu. Cu toate că făcea parte din 
protipendadă, coborâtor dintr-un strămoş care s-a luptat 
sub Mircea cel Bătrân, îşi făcea o plăcere să intre în 
bordeiul cojanului, să stea de vorbă cu el, să-i cunoască 
neamul, copiii, pe care-i boteza cu duzina în fiecare an. 

Eu sunt finul lui. Movilă era numele unui frate al 
dânsului, mort de holeră. Mă îndrăgea, îndrăznesc s-o spun, 
ca pe fiu-său, întrucât semănăm la chip şi suflet cu fratele 
său. Ne duceam cu toţii, băieţi şi fete, finii săi sau nu, să-i 
urăm „la mulţi ani”, cu sorcova. Ne primea pe toţi, cuo 
figură frumoasă, pe care şedeau întipărite boieria şi 
bunătatea. Toată liota sărea pe dânsul şi-l bătea cu sorcova 
pe spate, chelălăind ca nişte căţeluşi flămânzi: 


Sorcova, morcova, 

Să trăieşti, să-mbătrâneşti, 
Ca un păr ca un măr 
Ca un fir de trandafir; 

La anu-şi la mulţi ani... 


În mijlocul acestei larme, în pridvorul lui mare, mozolit 
tot de opincile noastre pline de zăpadă, boierul sta în 


picioare, drept ca un stejar, ridica mâinile în sus, se apăra 
glumind de acest potop de urări şi striga la rândul lui: 

— Şi eu, vă urez, copii, sănătate bună, viaţă frumoasă şi 
ani mulţi să trăiţi!... 

Apoi, chemându-şi chelarul: 

— la să le umpli traistele mititeilor ăştia, cu nuci, 
roşcove şi covrigi... 

Apoi, aşezându-se pe divanul său, ne punea să trecem 
unul după altul prin faţa lui, ne mângâia şi ne punea în 
mânuţele noastre îngheţate câte-un galben de aur, darul lui 
de Anul nou. 

Galbenul ăsta nu era ceva rar în casele cojanilor din 
vremea aceea. Cu toate astea, fiecare ţăran îl păstra ca pe 
nişte moaşte. 


Am văzut acest suflet bun îngrijindu-se de traiul din 
casă şi de afară al ţăranului. Nu putea suferi pe omul care 
bea din patimă, dar ştia să ierte mult. Astfel, când un 
locuitor scăpăta, îi adăpostea pe sărmana-i nevastă, îi da un 
petec bun de loc din pământurile lui, câteva vite şi uneltele 
trebuincioase ca să-şi refacă gospodăria. Cu cârciumarii 
ducea un război necruţător. Datoriile ce le făceau sătenii la 
el, dânsul le ştergea cu de la sine putere. Şi dacă vreuna 
din aceste păsări de pradă se întrecea cu gluma în 
cămătărie, îi trimetea mumbaşiruli12+, care o bătea la tălpi 
cu temutul topuzi1::. 


X 


Cu puţin înainte de moartea lui, acest mare boier veni 
să ne vadă pentru ultima oară. Sărbătoream primul an de la 
naşterea celui de al şaisprezecelea copil al nostru, toţi 
şaisprezece în viaţă. Era finu-său. După obicei, tata îl vesti 
ca să vie să-i taie moţul cu foarfecele, cinste păstrată 
naşului, îl vestise din datorie, dar nu s-aştepta să vie, din 


pricina multelor sale treburi. Spre marea noastră bucurie, 
un călăreț de la curte veni să ne spuie că boierul ţinea să 
taie cu mâna lui moţul finului său. 

Fu o îndoită sărbătoare. Mama, ajutată de cele patru 
fete mari, se aşternu pe lucru, la vatră şi în casă. Fericitul 
prichindel fu scăldat, pieptănat, îmbrăcat ca o păpuşă şi 
şters necontenit la nas. Naşu-său veni, încărcat cu daruri 
bogate. Fu primit ca un Vodă. Tata-i înfăţişă mănunchiul de 
şase fete şi zece băieţi, dintre care cel mai mare era de 
douăzeci de ani, iar prâslea în faşă, la mama în braţe. 

Două surori şi doi fraţi erau gemeni. Doisprezece din cei 
şaisprezece erau finii boierului. 

La masă, mama fu aşa de fericită, că bolborosi vorbe 
fără căpătâi, călcă pe caftanul boierului şi-i răsturnă 
paharul. Om cumsecade, rosti atunci cuvinte ce mi-au 
rămas întipărite în minte: „Nu-ţi pierde niciodată cumpătul 
în faţa unui muritor, oricare ar fi el. Boier sau opincar, pe 
lumea cealaltă suntem o apă şi un pământ. Aici, pe pământ, 
amândoi sunt la fel. Şi dacă, de pildă, «Stan» e Domn, iar 
«Vlad» trage la jug, asta nu-i pentru că Dumnezeu o vrea, ci 
fiindcă omul o vrea, omul care-i nedrept, crud şi lacom, 
împotriva acestui om trebuie, chiar cu preţul vieţii, să ne 
răsculăm şi să-l zdrobim, căci răutatea nu-i lucru de la 
Dumnezeu”. 

Avui prilej să-mi duc aminte despre vorbele astea, nu 
mai târziu decât la o lună de la moartea boierului. Unicul 
său fecior şi moştenitor veni din străinătate, să-şi ia averea 
în primire. Fu omul nedrept, crud şi lacom, despre care 
vorbise răposatul boier. 

Pe vremea primei sale plimbări prin sate, nu ştiam cât îi 
poate osul. Îl primirăm cu toată cinstea cuvenită 
moştenitorului unui părinte pe care toată lumea-l regreta. 
Trecu, dispreţuitor, în trăsura lui, ne ţinu la distanţă, nu 
vorbi nici chiar cu bătrânii şi nici măcar nu le întinse mâna, 
aşa cum făcea taică-su. Întovărăşit de-un ispravnic, se 
mărgini să-i ceară lămuriri despre averea locuitorilor, 


însemnând-o în condicuţa lui. Urmarea fu îndoirea 
haraciului în galbeni, pe care fiecare cap de gospodărie îi 
plătea paşei de la Rusciuc. 

Acest haraciu ajunsese un obicei. Era plătit din tată în 
fiu. Boierul cel bătrân strângea partea noastră, o dubla cu a 
sa şi trimetea totul laolaltă tiranului de peste Dunăre, ca să 
ne dea pace. În felul acesta, furăm scutiţi de încălcările şi 
prădăciunile ce pustiau alte ţinuturi dunărene, din pricină 
că nu plătiseră atât cât trebuia puternicului. 

Bine-nţeles că niciun boier nu plătea haraciul, nici 
Sultanului, nici lui Vodă, precum niciun alt soi de dare. Se 
ştie că erau scutiţi de orice sarcină de dajdie. Dar, de vreme 
ce bogatul nostru apărător se-nsărcinase, de la sine, cu 
jumătate din haraciu, sătenii luaseră această mărinimie 
drept o faptă de dreptate firească, fiindcă, la drept vorbind, 
de ce cel care avea treizeci de pogoane de pământ să fie 
strâns să plătească toate dările, iar cel ce-avea treizeci de 
mii să nu verse niciun ban în toate acele haznale, mari şi 
mici? Astfel cugeta omul drept, care fusese fostul 
proprietar. Ca atare, traiul fericit al părinţilor noştri 
cuprinsese până şi pe cel din urmă locuitor, până la ţiganii 
robi, care trudeau pe pământurile stăpânului. Aceşti 
nenorociţi, deşi cumpăraţi şi vânduți ca vitele, erau îngrijiţi 
omeneşte. Boierul pedepsea, fără cruţare, pe oricine i-ar fi 
spetit cu munca. Veghea ca hrana lor să fie sănătoasă şi 
îndestulătoare. Când se îmbolnăvea, le da pe datorie. Mi- 
aduc aminte de o întâmplare deosebit de mişcătoare: 

Bântuia de câtăva vreme o molimă de friguri. Într-o zi, 
ducându-mă la conac să împrumut o grapă, nimerii în clipa 
când boierul cerceta starea robilor săi. Fireşte, din pricina 
molimei, cea mai mare parte dintre ţigani căzuseră bolnavi. 
Ca să-i prinză în cursă pe cei cu ocaua mică, logofătul 
scornise un vicleşug prin care pururea-şi atingea ţinta. Le 
da să bea rachiu, ştiind că „ţiganul nu mai bea, decât când 
este mort”. Cei care se prefăceau bolnavi, cădeau în cursă, 
beau şi erau trimişi la muncă. Dar, în faţa stăpânului, 


logofătul nu îndrăzni să recurgă la tertipul său. Un ţigan, cu 
înfăţişarea năucită, se prăjea la soare cu capul în mâini. La 
sosirea noastră, se aruncă la picioarele stăpânului său, 
care-l întrebă: 

— Ce ai? 

— Sunt bolnav, măria ta... 

— Nu-i bolnav, se preface! zise logofătul. 

— Mă prefac? strigă robul. Iaca, dă-mi să beau rachiu, 
şi-ai să vezi că n-o să-l beau!... Când îţi spun că sunt 
bolnav!... 

Sinceritatea nenorocitului îl mişcă pe stăpân. 

— Vrei să te fac om slobod? îi zise ţiganului. 

— Slobod? făcu acesta ca trăsnit. Vrei să mă alungi, 
stăpâne? Şi unde o să mă duc? Să sar din lac în puț? 

Depărtându-se, boierul înălţă din umeri şi zise ca pentru 
sine: „Vai de capul nostru! Un dobitoc lăsat slobod, se 
descurcă singur. O făptură omenească cată să se vândă din 
nou!”... 

lată omul căruia îi datorau propăşirea zece sate, dacă 
nu un ţinut întreg, într-una din vremurile cele mai 
dureroase din câte a petrecut ţara noastră. Acest boier fu 
unul din ultimii care meritau numele de român. Îşi iubea 
neamul, trăia în sânul lui, împărtăşea bucuriile şi suferinţele 
lui. 


Mogştenitorul nu călca pe urmele lui taică-său. Ne 
socotea prea fericiţi. Deşi bogat „să-şi mănânce aurul cu 
lingura”, lăcomia lui n-avea margini. Străin de inimă şi chiar 
de limbă - o vorbea-ncâlcit - ros de viaţa destrăbălată ce-o 
dusese prin părţile Apusului, urmă pilda acelor români sau 
străini pentru care ţăranul nu era decât o vacă de muls. 

La zarva pricinuită de dublarea haraciului, bătrânii 
ținutului se întruniră în casa preotului din Stăneşti. Mă 
aflam şi eu acolo, tânăr, cu mustăţile nemijite, şi-i văd, parc- 
ar fi fost ieri, cu feţele lor îngândurate, încadrate de părul 


lor alb care li se revărsa pe umeri. Ne mărturisiră, pe dată, 
că vremea de pace şi fericire s-a dus. 

— Vindeţi-vă vitele!... Nu mai araţi şi semănaţi decât cât 
vă face trebuinţă!... Făceţi-vă care cu coviltir, ca acelea ale 
strămoşilor noştri, şi ţineţi-le gata de înjugat, cu câte patru 
boi zdraveni, încărcate cu cei din casă şi cu lucrurile mai de 
preţ ce aveţi. Voi, ăştia tinerii, o să luaţi calea muntelui. Cei 
care vor rămâne, sunt sortiţi robiei. Noi, bătrânii, ne vom 
duce la odihnă veşnică. Facă-se voia Domnului!... 

Şi voia Domnului fu făcută. Noul stăpân îşi arendă 
moşiile unui grec, care deveni pecingenea ținutului. În mai 
puţin de-un an, toate autorităţile locale, conduse de 
băştinaşi, fură înlocuite printr-un stol de fanarioți, mai 
lacomi de sânge decât păduchii de lemn din casele pustii. 
Fu ca o ploaie de lăcuste peste-o holdă. Chipuri lihnite de 
oameni, cu  ochii-nsângeraţi, se iveau pe la porţi, 
bolboroseau o românească neînţeleasă, speriind femeile şi 
copii. Totdeauna întovărăşiţi de lefegii armaţi, mereu 
întăriţi de câte o poruncă domnească, aceşti lupi, flămânzi 
de hoituri, cutreierau satele şi cereau plata a tot soiul de 
dăjdii noi: văcărit, oierit, vinărit, ţuicărit, grânărit. Apoi, pe 
rând: pomărit, albinărit, asupra pescuitului, a vânatului, 
asupra gândacilor de mătase, asupra stupilor de albine, 
asupra abalelor, asupra uleiului, a ferestrelor şi a 
hornurilor. 

Piereau vitele ziua-n amiaza mare. Poterele se iveau, în 
treacăt fie zis, să-i pedepsească pe hoţi. Trebui să le 
găzduim şi să le hrănim. Ăle mai frumoase din fetele 
noastre fură necinstite de aceste fiare. Trimiserăm jalbe la 
Divan. Jălbarii se aleseră cu oasele sfărâmate de topuz. 

Atunci aflarăm că grozăvia care abia acum se dezlănţuia 
asupra ținutului nostru, era demult lege obştească în toată 
Ţara Românească, fie că o cârmuiau grecii ori românii. 
Dacă n-o cunoscusem mai devreme, asta se datora silinţelor 
şi cuvântului cu greutate al răposatului gospodar. Feciorul 
lui, ajuns în Divan, negustorea sângele şi sudoarea 


neamului său însuşi, vindea dregătoriile la mezat şi da 
mână liberă cumpărătorilor să se despăgubească. Mai mult, 
arendaşul lui, în înţelegere cu dânsul, băgă plugul în 
ogoarele oamenilor, bătându-şi joc de răzoarele şi 
hrisoavele noastre. Ştia că la plângerile ce le vom trimite la 
Divan, copărtaşul lui va răspunde cu topuzul. 


X 


În trei ani de zile, judeţul nostru ajunse de 
nerecunoscut. Teroarea singură făcu mai mult prăpăd decât 
molima, seceta, pârjolul şi revărsarea de ape la un loc. 
Locuitorii tăiară şi arseră până şi pomii roditori. Păsările 
cântătoare şi berzele dispărură. Nu se mai auzea decât 
zumzetul albinelor. Nu se mai zăreau marile paturi albe, 
acoperite de mii şi mii de viermi de mătase, gata să ronţăie 
frunzele de dud. Nu se mai vedeau cirezile de vaci, ce se- 
ntorceau seara de la păşune. Nici nunţi vesele, care să ţie 
câte-o săptămână. Nici cumetrii, la care şi trecătorii erau 
poftiţi să se-nfrupte din curcanul fript şi plosca cu vin bun. 
Nici parastase cu pomeni!... Neuitatele nopţi din toamnele 
copilăriei noastre, pe care le petreceam făcând floricele şi 
ascultând greierul, deveniră un priveghi. Odată pierdut 
pământul lui scump, casa lui pângărită, ţăranul cel mai 
cumpătat se deda băuturii, îşi petrecea vremea prin 
puzderia de cârciumi răsărite ca ciupercile după ploaie. 
Topuzul, odinioară hărăzit numai cămătarilor, zdrobea în 
fiece săptămână mădularele vreunui locuitor ce nu mai era 
în stare să-şi plătească angaralele. Bietul om abia putea să- 
şi târască restul zilelor, în câriji. Alţii erau spânzurați de 
picioare, cu capul în jos şi afumaţi cu ardei roşu, aruncat 
peste jar aprins. Li se puneau ouă coapte, fierbinţi, la 
subsori. Li se prindeau vârful degetelor în cleşte, li se 
înfigeau ghimpi pe sub unghii. 


Ai noştri din casă fură înjumătăţiţi. Cum treceam drept 
bogaţi, urgia păgână se aruncă asupră-ne, cu furie de 
năvălitori. Iata muri sub loviturile topuzului, caznă mărită 
prin sufocarea cu ardei. Cei trei fraţi mai mari au fost ucişi, 
voind să-l apere pe tata. Două surori pieriră într-o zi, fără 
urmă. Alte două, răpite şi necinstite, se înapoiară acasă 
după şase luni, ca să cadă la pat bolnave de oftică, de unde 
nu se mai sculară. Prâslea se înecă din întâmplare. Astfel 
devenii la douăzeci de ani cel mai în vârstă din casă, 
înconjurat de cinci fraţi, două surori şi-o mamă, ce nu mai 
conteneau zi şi noapte din plâns. 


Acum ne-ajunse, în sfârşit, cea mai mare dintre toate 
nenorocirile ce-l poate lovi pe român, nenorocire aşteptată 
de altfel de toată lumea şi care fu provocată de neplata 
haraciului paşei din Rusciuc. Hoardele turceşti, slobozite de 
tiran, cotropiră ţara. 

Ştiţi că ţăranul nostru aduce mult cu câinele. A primi 
lovituri de picioare, a rămâne flămând zile întregi, asta nu-l 
descurajează, numai să-i fie lăsat căminul. Şi acest cămin 
poate să fie chiar fără foc, prăpădit, o casă fără ferestre, 
bătătură fără uluci, soarta nemiloasă, el rămâne totuşi 
pironit locului, îi dă târcoale, se frământă, nădăjduieşte. E 
cuibul lui. Dar în ziua când soarta îl sileşte să se despartă 
de-acest cuib cu amintiri şi să plece în lume, atunci s-a 
isprăvit cu credinţa în Dumnezeul strămoşilor săi. 

Într-o dimineaţă posomorâtă de aprilie, văduvită de 
priveliştea arăturilor nesfârşite şi de ciripitul ciocârliei, sosi, 
în goana calului, un om cu capul gol, zdrenţăros, care striga 
la lume: 

— Creştinilor!... Fugiţi!... Repede!... De când a răsărit 
soarele, turcii trec Dunărea în faţa Zimnicei şi se îndreaptă 
spre noi. În calea lor, adună tot ce mai găsesc, omoară 
oamenii, necinstesc femeile, dau foc caselor!... Daţi de veste 
mai departe şi fugiţi. Eu mă întorc de unde am venit. Amar 


de cel ce nu s-o afla printre băjenari, mai înainte de 
căderea nopţii... 

Dacă li s-ar fi spus că valurile Dunării, înalte cât casa, 
veneau să-i înghită, deznădejdea sătenilor n-ar fi fost atât 
de mare. Femeile alergară după copii. Bărbaţii ridicau 
pumnii la cer. 

— Milostivule, Doamne!... Ce păcate săvârşit-am de ne 
pedepseşti cu-această năpastă!... 

Clopotele bisericii începură a suna fără întrerupere. 
Glas plângător de înmormântare, ce se-amesteca cu 
bocetele femeilor, cu plânsetul copiilor, cu înjurăturile 
bărbaţilor, cu  lătratul câinilor întărâtaţi de nebunia 
stăpânilor. Tăiau purcei, păsări, să-şi facă de-a-le gurii la 
drum. În tingiri şi ceaune mari fierbeau mămăligile bejeniei, 
cu sare puţină, ca să nu le fie sete, pe Dumnezeu ştie ce 
drumuri lipsite de apă. Făcându-le, femeile amestecară în 
ele multe lacrimi sărate. 

Multe case erau lipsite de bărbat sau era beteag. 
Trebuia să le venim într-ajutor şi să ajutăm femeilor la 
încărcat. Cei mai fericiţi în această nenorocire fură cei care 
n-aveau nici car, nici vite, nici calabalâc de dus. Îşi luară 
traista şi băţul. 

Satul înfăţişa o privelişte nemaipomenită pentru cei 
tineri. Toate casele se goleau, ca în faţa pârjolului, dar nu 
ardea niciuna. Femeile, neîndurându-se să se deslipească 
de lucrurile ce le costase atâtea trude, încărcau peste 
măsură carele. Bărbaţii aruncau la pământ ceea ce 
socoteau de prisos. Izbucneau certuri. Multe femei erau 
bătute. Preotul alerga din casă în casă, încuraja pe cei slabi, 
potolea pe cei furioşi, zorea pe cei întârziaţi. Foarte bătrân 
şi prea încercat în nenorociri, a fost pururea un om cu 
suflet. În ziua aceea fu trimisul lui Dumnezeu. Cu capul gol, 
părul alb, împletit în coadă şi strâns la spate în coc, cu 
antiriul suflecat, cu faţa luminată de focul credinţii sale, 
cutreiera satul, sprinten ca un tânăr şi striga din ogradă în 
ogradă: 


—  Primiţi ceea ce vă trimite Cerul!... Ne aflăm în 
săptămâna Patimilor. Aduceţi-vă aminte de chinurile 
Mântuitorului nostru!... Îndur şi eu alăturea de voi... Nu vă 
părăsesc... Voi fi în fruntea băjenarilor pe drumul Golgotei 
noastre. 

Se ţinu de cuvânt. 

Pe la amiază, şirul de care prinse a se urni. În frunte, 
carul preotului, devenit biserica noastră. Pe coviltirul lui se 
vedea crucea, ce stătuse timp de şaizeci de ani atârnată în 
odaia de culcare a preotului. Dânsul, îmbrăcat în odăjdii, cu 
cădelniţa într-o mână, cu crucea în cealaltă, făcu semnul 
plecării, mergând înaintea boilor lui voinici şi albi ca 
zăpada. Singurul său fecior şi care, pentru a veni pe lume, 
răpise viaţa mamei lui, ducea boii de coarne. 

După carul preoţesc urma gloata băjenarilor, pe jos, cu 
traista în spate, cu toiagul în mână. Apoi căruțele familiilor, 
ai căror capi erau betegi, văduvele şi orfanii. În sfârşit, 
veneau neamurile mai puţin încercate, fiecare având mai 
mulţi bărbaţi vânjoşi în sânul lor. 

Toate carele erau acoperite cu coviltire şi încărcate să 
se rupă. Afară de calabalâcul lui, fiecare primise câte ceva 
de la vecinul nevoiaş, ce trebuia să meargă pe jos: 
veşminte, senducuri, mălai. La colţurile leucilor fiecărei 
căruţe atârnau ştiuleţi de porumb uscat, hrană păstrată la 
nevoie pentru câini, când n-ar fi avut ce să le arunce. Aceste 
biete animale, prietene credincioase omului - spre 
deosebire de pisici, care nu presimţiră nimic şi rămaseră 
prin casele pustii - se înfiorară repede, ghiciră prăpădul şi- 
şi urmară stăpânii. Acum, adăpostiţi între roatele dinapoia 
carelor, mergeau trişti, cu capul în jos, cu coada între 
picioare, cu urechile asurzite de scârţâitul osiilor neunse, în 
ciuda doniţei ce se bălăbănea la crucea căruţelor. 

Ţipetele copiilor,  suspinele femeilor,  înjurăturile 
oamenilor ce mergeau pe jos şi adunau lucrurile căzute, - 
asta era tot ce mai rămăsese din viaţa unui sat dintre cele 
mai înfloritoare odinioară în judeţul nostru. Viaţă de ţigani, 


mergând ca o cireadă rătăcitoare, pe drumuri fără ţintă. Şi 
toate astea, din vina unui singur om, a unui boier, un 
român, coborât dintr-un strămoş vestit. Mi-aduc aminte de 
cuvintele rostite la masa noastră de către mărinimosul tată 
al acestui fiu neomenos: „Împotriva omului nedrept, crud şi 
lacom, trebuie să te ridici şi să-l zdrobeşti... Răutatea nu-i 
lucru de la Dumnezeu”. 

Hotărârea mea fusese luată, dar mă dusei oricum să cer 
sfatul conducătorului sufletesc al băjenarilor, bătrânul 
preot, căruia-i spusei cuvintele boierului răposat. 


După şase ceasuri de drum, ne aflam la cel dintâi popas 
mare, pe ridicăturile de la Călugăreni, ce predomină 
Dunărea. Noaptea cădea grea, întunecată ca şi ursita 
noastră. Fiecare car avea câte un felinar aprins... Fiecare 
suflet căuta câte un sprijin... Chiar câinii cerşeau o privire 
mai blajină. O femeie şi-l goni pe al ei, cu o lovitură de 
picior. Bietul dobitoc se depărtă puţin, în bezna nopţii, se 
opri locului, privi înapoi umilit, nepricepând parcă nimic. 

Preotul văzu această întâmplare şi fu, ca şi mine, 
îndurerat: 

— De ce-i alungi, copila mea? 

— Pentru că n-am ce-i da să mănânce, nici măcar un 
ştiulete de porumb! 

— Dar el nu-ţi cere de mâncare... El vrea să te urmeze... 
Ai, oare, inima să-l lipseşti de-această mângâiere? 

Faţă de-această dojană, femeia începu să plângă. Îl luai 
deoparte pe preot şi-i mărturisii gândul meu de a pleca în 
haiducie. 

— Vreau să răzbun pe tata, fraţii şi surorile... şi pe alţi 
nenorociţi... 

— Cine vor fi cei pedepsiţi? 

— “Toţi. Ca la moară: români, greci, turci, - toţi cei care 
sunt nedrepți, cruzi, lacomi. 

Bătrânul nu răspunse nimic. Şedea, cât era de înalt, 
drept, în noaptea neagră. Ochii săi erau aţintiţi asupra 


Dunării, asupra bisericii lui, a satului, pe când barba lungă 
îi flutura în vânt. Îşi întoarse domol capul către luminiţele 
tremurânde, agăţate la spatele căruţelor şi cugetă. În clipa 
asta, flăcări izbucniră în zare, la început slabe, apoi tot mai 
mari. Îi atinsei umărul: 

— Priveşte, părinte. Putineiul şi Stăneştii ard... 

Tresări ca trezit din somn şi privi pârjolul, în mijlocul 
bocetelor ce se revărsau de prin toate căruțele. Atunci, 
punându-mi mâinile pe umeri, preotul îmi spuse cu glas 
înăbuşit: 

— Du-te, fiule, du-te în haiducie!... Şi pedepseşte-i pe cei 
râi... Este adevărat: răutatea nu-i opera lui Dumnezeu. 


X 


Am plecat, după ce-i pusei pe-ai mei la adăpost bun. Dar, 
în cincisprezece ani de haiducie, sub poruncile lui Cosma, n- 
am pedepsit decât nişte răi neînsemnaţi. Cei mari stau 
mereu neclintiţi pe picioarele lor. 

Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu vreau să mor, până 
nu voi tăia ciozvârta mea din ei! 


Toţi haiducii se sculară în picioare: 
— Trăiască Movilă!... Să-ţi ajute Dumnezeu... lar de n-o 
vrea Dumnezeu, te-om ajuta noi... 


IRIMIA, FECIORUL PĂDURII 


În tăcerea tuturora, Floarea Codrilor mă măsură cu o 
privire îngrijorată, dar drăgăstoasă: 

— Irimio, feciorul pădurii! Feciorul lui Cosma şi-al meu. 
La haiduci naşterea nu dă niciun drept de întâietate, nicio 
deosebire, afară de aceea de-a fi, la luptă, în rândul întâi. 
Aşadar, aici n-ai să faci pe beizadeaua. Dacă, în ciuda 
vârstei tale fragede, te număr printre sfetnicii mei, asta se 
datoreşte numai însuşirilor şi curajului tău, pe mărinimia 
sângelui tău, în ceasurile de restrişte ce ne-aşteaptă. 

Cine eşti, o ştim cu toţii. Spune-ne ce gândeşti, ce crezi. 


Mă ridicai. Cam mândru de ceea ce mi se recunoştea, 
puţin ţanţoş de cele ce nu mi se îngăduiau, foarte mulţumit 
de ceea ce eram. 

Drept e că beizadea nu eram, deşi avem aerul. Obârşia, 
la fel: Cosma fusese sultan din cap până-n picioare. Cele 
trei metehne ale lui Cosma le-au avut sultanii în toate 
vremurile, adică: trufie, neveste multe, nesocotinţă. Eram 
de neam. 

Răspunsei invitaţiei: 


POVESTEA LUI IRIMIA 


— Dumneavoastră spuneţi că ştiţi cine sunt. Habar n- 
aveţi... 

Sunt haiduc născut, iar nu făcut. Maica mea: pădurea. 
Viaţa mea: libertatea. Copilaş de doi ani, fui găsit de Cosma 
pe-o cărare neumblată. Nu plângeam. Eram doar uimit. 
Cosma mă bagă în dăsaga lui şi mă hrăni cu suc de carne şi 
vin. La şase ani ştiam să înot ca un peşte. La unsprezece, 
slobozii întâiul foc de flintă (ceea ce-mi pricinui o straşnică 


durere la falcă); la doisprezece, înfruntam potera şi căzui 
prins. 

În vremea ăstor doi ani de grozavă zălogire, viaţa îmi 
făcu ucenicia. Da, prins la curtea arhontelui Samurakis, 
învăţai să cunosc lumea. Şi ceea ce gândeam atunci, ceea 
ce gândesc astăzi, pe legea mea, zău, n-o să vă facă multă 
plăcere. 

Mai întâi de toate, dragostea mea de libertate merge 
până la nerecunoştinţa. Nu-mi place să datorez cuiva nimic, 
oricine ar fi el. Viaţa mi-a fost dată, fără să fiu întrebat. Şi 
dacă făuritorii acestei vieţi s-au putut bucura de toate 
bucuriile mele, le-ar fi fost peste putinţă să îndure o cât de 
mică parte din suferinţele mele. Când fui rănit, Cosma mă 
părăsi şi scăpă. Puteam să fiu ucis, el ar fi continuat să 
trăiască. Şi a continuat-o foarte bine, pe când eu tânjeam la 
arhonte. Robia mea, mai rea ca moartea, nu-l împiedica nici 
să mânânce cât patru, nici să gonească după femei, ca un 
cotoi. 

Acelaşi lucru pentru mama. Întâmplările vieţii o 
aduseseră în casa care de doi ani devenise pentru fiul său 
un iad, dar unde dânsa trăia ca o domniţă. Erau totuşi 
părinţii mei, iar eu copilul lor. De ce al lor şi nu al oricărei 
alte fiinţe de pe pământ? Pentru că dânşilor le-ar fi plăcut 
mai bine să mă ştie în libertate, decât în robie? Dar care-i 
fiinţa omenească vrednică de acest nume, căreia nu i-ar 
plăcea să-şi vadă semenul sănătos decât bolnav? Sau în 
plinătatea trupului decât beteag? Asta-i, gândesc eu, ultima 
dintre virtuțile ce pot fi cerute omului. Şi asta-i tot, căci 
încolo, cine are capul tăiat, singur poate să-şi dea seama. 

Atunci, pentru ce toată această poveste cu înrudirea? 
Nu cred să fie între părinţi şi copii legătura ce-i între cap şi 
trup. lar celelalte legături nu sunt decât înşelătorie. Mă lăsă 
rece. Nu-mi place să fiu înşelat, ca acei orfani cărora li se 
dau părinţi vitregi. 

Asta în ce priveşte înrudirea. 


Sunt la fel de puţin milostiv şi faţă de norodul pe care 
vreţi să-l liberaţi sau să-l răzbunaţi. Nici în astă privinţă, 
sufletul meu nu cunoaşte un pic de tragere de inimă. Nu-i 
nicio legătură între mine şi turma omenească, ce behăia la 
curtea arhontelui Samurakis. Eu sunt haiduc pentru mine, 
nicidecum pentru semenii mei. Aceştia n-au decât să 
devină, dacă nu sunt născuţi haiduci. Dealtminteri, stau şi 
mă întreb: cum să fii haiduc pentru aproapele tău? O vorbă 
românească spune: „Omului poţi să-i iei cu sila, dar să-i dai 
cu sila nu poţi”. Şi o alta. „Popa nu toacă de nouă ori pentru 
o babă surdă”. 

La fel cu acest popă, tocaţi pentru surzi, până nu veţi 
mai putea. Şi dacă vă îndeamnă inima, haiduci, tocmiţi-vă 
cu ziua la ăl care nu vrea să se scarpine în cap, când îl 
mănâncă. Poate că voi sunteţi apostoli. Eu n-am nicio poftă 
de-a fi. 

Cu toate astea, vă voi dovedi că nu mi-a lipsit dorinţa de 
a-l ajuta pe cel căzut. 


X 


Când am văzut că s-a scurs un an întreg şi Cosma nu 
dădea niciun semn de viaţă, nu făcea nimic să mă scoată din 
închisoarea arhontelui, îmi trecu prin cap un gând nebun: 
să arunc sămânţa răscoalei printre robi, să-i ridic să lovesc 
straja în toiul nopţii, să dau foc la casă şi să ne mântuim cu 
toţii, tulind-o în pădure! 

Îmi spuneam: oamenii ăştia, fie ei cea din urmă vită din 
cireadă, trebuie că preferă viaţa liberă în locul robirii. Se 
ştie că sunt mişei. Dar dacă se ridică în fruntea lor un şef şi- 
i împinge, ei vor merge. Voi fi eu acest şef. 

Ah! Visule frumos! Vedeam straja nimicită; palatul, ruine 
fumegânde; arhontele la picioarele mele, rugându-mă să-i 
cruţ viaţa. Toată ţara în picioare, la auzul acestei isprăvi 


fără pereche. Cosma, uimit, umilit. Eu, viteaz, la 
paisprezece ani... 

Îmi dam seama că viaţa-mi era în joc. Dar viaţa asta de 
captiv, într-o curte cu ziduri înalte, nu-mi ţinea de cald. Zi şi 
noapte, cugetul meu rumega întruna planul care deveni 
ţinta vieţii mele. În sfârşit, după o săptămână de 
înfrigurare, mă hotărâi să-mi încredinţez gândul la doi 
oameni, aleşi pe sprânceană. Erau doi tovarăşi de la grajd, 
tot aşa de isteţi ca şi mine, nu prea slugarnici, adesea 
răzvrătiți împotriva stării lor. Îi priveam cu oarecare stimă. 
Erau singurii cărora mă plânsesem de căderea mea în 
captivitate şi care ascultaseră lacomi isprăvile mele cu 
haiduci. Crezui că-i cunosc. 

Îndată ce pricepură despre ce e vorba, bieţii prieteni 
îngălbeniră, li se lungiră mutrele, ochii lor spăimântaţi îi 
ocoleau pe ai mei. Cel mai îndrăzneţ cuteză să zică: 

— S-ar putea s-o păţim!... Vom fi descoperiţi şi 
spânzurați. Tu nu cunoşti oamenii. Aici, toată lumea se 
roagă de sănătatea stăpânului ce le dă de mâncare şi are 
grijă de toţi. Nu poţi merge prea departe cu oameni care 
toată ziulica spun: £ rău cu râu, dar mai rău e fără râul... 

Minte de rob din naştere... Căzui din nori. Mă închisei în 
chilia mea şi mă lăsai pradă deznădejdii. 

A doua zi, la prânz, mă cheamă arhontele şi, spre marea 
mea uimire, îmi spuse că are cunoştinţă de tot planul meu. 

— Sărmane băiat... Te plâng, dar n-am ce-ţi face! 
încheie dânsul. 

Această îngăduinţă domnească, această milostivenie de 
sus, îmi mări peste măsură disprețul pentru pleava 
omenească. Răspunsei: 

— Da, am vrut să te pui în lanţuri şi să te târăsc în faţa 
lui Cosma, dar asta nu se poate face decât cu oameni liberi, 
nu cu robi... 

Şi, îndărijit de liniştea lui, smulsei două pistoale dintr-un 
perete al odăii unde mă aflam şi mă repezii la fereastră, ca 


să trag în gloata vitelor încălţate, adunată prin ogradă. 
Arhontele mă opri, zâmbind. 

— Ce vrei să faci? Să-i sperii, nu-i nevoie de armă. 
Priveşte! 

Privii. Îşi luă fesul brodat cu aur, puse o greutate în fund 
şi-l aruncă-n furnicarul robilor. Căderea fesului în mijlocul 
ogrăzii fu ca o bombă. Fiecare-şi acoperi faţa cu mâinile şi o 
luă razna în toate părţile. Se auziră strigăte: 

— Păziţi-vă!... S-a mâniat stăpânul!... 


— Vezi? îmi zise arhontele, ascuns după perdea. Nu cu 
robi ai vrut să porneşti război contra mea, ci cu nişte vite!... 
Astea sunt. În hrisovul meu de stăpânire stă scris: „optzeci 
de mii de pogoane de pământ; două mii de vite cornute; 
patru sute de robi”. Ceea ce-i totuna. lată de ce te căâinam 
adineaori. Cine se pune în fruntea unei cirezi îndârjite, nu-i 
căpitan, ci un văcar. Şi tu eşti haiduc, iar haiducii sunt viteji. 
Să-i ia dracu, nu mi-s dragi; dar nu pot să nu-i preţuiesc, 
nici să nu-mi fie teamă de ei. Cum crezi că m-aş teme de 
oamenii care se înspăimântă de un fes? Zău, prostia ta mă 
jigneşte! Dacă n-aveam pentru tine respectul ce se cuvine 
oricărui voinic care desfide moartea, ei bine! te-aş fi 
aruncat ca hrană acestor haite şi ai fi fost sfâşiat într-o 
clipită. Află de la un tiran că nu se poate cere robilor să se 
bată pentru o credinţă!... Cere-le să crape de frică, şi vor 
crăpa cu toţii. Asta e temelia puterii Sultanului, a lui Vodă 
şi-a arhontelui Samurakis. Du-te acum în chilia ta şi vezi-ţi 
de treabă! Aşteaptă-ţi ceasul. O să vie... 


Plecai umilit şi-mi aşteptai ceasul. A venit, precum ştiţi, 
dar a venit cu ajutorul voinicilor. 

De-atunci m-am vindecat de visul ce leagă soarta 
oamenilor liberi de-a robilor. Nu suntem făcuţi toţi din 
acelaşi aluat. Acela care îndură mai cu uşurinţă jugul decât 
pierderea libertăţii lui, să rămâie la jug. Eu unul nuiloi 
scoate. Libertatea cere să fie apărată. Şi, zău, nu ştiu pe 


cine să urăsc şi să dispreţuiesc mai mult, pe cel ce sugrumă 
libertatea, sau pe cel căruia îi e frică s-o apere? 
Eu nu sunt haiduc decât pentru haiduci! 


UN HAIDUC 


— Iar eu sunt haiduc, pentru a apăra pe robi! 


Această replică neaşteptată, pornită din rândurile 
tovarăşilor noştri, ne atrase privirile în acea parte. Un om 
se ridicase în picioare: 


UN HAIDUC 


Era cel mai vârstnic dintre noi, dar n-ar fi putut-o spune 
nimeni, întrucât coama lui stufoasă, neagră ca pana 
corbului, n-avea decât puţine fire argintii. Avea nişte dinţi 
să sfarme sâmburii de măsline. Sub pasul lui semeţ se 
zguduia pământul. Avea un trecut de om neînvins. 

Ochilor uimiţi ce-l fixau, le răspunse astfel: 


REPLICA UNUI HAIDUC 


— Aş vrea să-i răspund acestui tânăr, aşa de mândru de 
obârşia lui şi care nu vrea să apere decât libertatea 
haiducilor. 

Sărmanii robi... Le plâng soarta. Aşadar, nu-şi vor mai 
găsi sprijin nici printre apărătorii tuturor asupriţilor? Şi să 
spui că ei îl adoră pe Dumnezeu şi că se roagă pentru toată 
lumea: pentru stăpânii care-i strivesc, pentru haiducii care-i 
dispreţuiesc. Atunci e adevărat că inima robului cunoaşte 
generozitatea, că numai el ştie să ierte!... 

După o întreagă săptămână de muncă silnică, robul mai 
poate să râdă duminica, să cânte, să joace. După o viaţă 
întreagă de speranţe spulberate pe pământ, el ştie să se 


mângâie, nădăjduind într-o viaţă mai bună pe lumea 
cealaltă. Ranchiuna şi ura nu-l otrăvesc mult. Ca şi câinele, 
un cuvânt bun din partea stăpânului, şi uită loviturile de 
bici. Ba mai uită că plaiurile sunt stăpânite de boier, 
pădurile de haiduci şi că el îndestulează cu pâine şi trup de 
plăceri, şi pe unii şi pe alţii. 

La drept vorbind, e de întrebat, ce le-ar trebui mai mult 
stăpânilor ca să devie mai buni şi haiducilor mai iertători? 


lată un tânăr fiu al pădurii ce se-mpăunează cu numele 
de haiduc, dar care ar fi putut tot aşa de bine să se nască 
într-un palat. Codrul care luptă, zi şi noapte, cu furtunile, cu 
iedera şi găunoşenia, „codrule frate cu românul” nu l-a 
învăţat nimic, nici despre luptele şi frăţietatea lui, încă mai 
puţin despre mărinimia lui. Atunci pentru ce să fii mândru 
de această naştere nobilă? De ce să te mândreşti cu o 
mamă roabă, care dă, fără precupeţire, umbra şi căldura ei, 
hrana şi adăpostul, celui nedreptăţit, ca şi răufăcătorului, 
dacă-i vorba s-o împroşti cu dispreţ şi s-o zvârli 
cotropitorilor? Pădurea este marea sclavă, care trăieşte 
pentru fericirea unei lumi  nerecunoscătoare. La 
nenumăratele ei daruri, răspunsurile nu sunt decât 
nerecunoştinţe, începând cu copilul care rupe tânăra 
mlădiţă, cu vita ce-i roade mugurii, până la oaspeţii ei într- 
aripaţi care o acoperă cu găinaţi, şi cerul care-i trimite 
fulgerele sale. Şi, cu toate astea, întocmai acestei turme 
omeneşti, urâtă de Irimia, ea nu încetează o clipă lupta cu 
viaţa duşmănoasă care o pustieşte; nu încetează o clipă ca 
să adore acest Dumnezeu care-i mai binevoitor cu păduchii, 
decât cu cea mai măreaţă dintre operele lui. 

Adică: pe când mărăcinele se înarmează cu o puzderie 
de ghimpi, ca să-şi apere nefolosinţa şi ticăloasa-i existenţă, 
pădurea, supusă menirii sale pe pământ, îşi îndeplineşte 
destinul. lar când toporul o loveşte la rădăcină, vârful 
doineşte cele din urmă cântări de laudă soarelui. 


X 


Irimio!... Haiducul ce-ţi vorbeşte acum este copilul din 
flori al unei roabe, plodul unui fecior de boier (căci poate tu 
nu ştii că boierii sunt oameni ca şi noi; îşi leapădă sămânţa 
pe unde se-ntâmplă). 

Ei bine, n-am primit să-i slujesc pe boieri; am luat 
drumul pădurii la vârsta de zece ani şi iată cincizeci de ani 
de când trăiesc în sânul ei. M-am bătut sub poruncile 
haiducului Jianu, l-am slujit pe marele pandur Tudor 
Vladimirescu, ca să cad la urmă în ceata lui Cosma, tatăl 
tău. Câteşitrei au fost nişte tirani, iar eu robul lor. E drept 
că tirania lor a fost nobilă, dar robia mea n-a fost mai puţin 
aspră. Fie că eşti spânzurat de Tudor ori de arhontele 
Samurakis, eşti tot spânzurat. Şi vezi tu, m-am plecat. Am 
îndurat adesea nedreptăţi strigătoare. Am făcut-o, fiindcă 
era pentru o „idee”. Am făcut-o şi pentru că... mi-era frică. 
Îmi ziceam: Rău cu rău, da'i mai rău făr' de rău. Nu uita că 
sunt născut dintr-o mamă roabă, şi robii sunt mişei. Dar 
cum ai vrea tu ca ei să fie viteji? De veacuri le-a intrat frica 
în sânge, de veacuri sunt bătuţi şi spânzurați, când de alde 
Tudor, când de arhonţi. 

Mă înţelegi, micul meu voinic; fie la câmp, fie în codru, 
pretutindeni se află stăpâni care domnesc. 


Noaptea, pătrunsă de negură, se lăsa domol asupra 
Vâlcelei întunecate. În „Peştera Urşilor” nu se mai vedea 
faţă de haiduc. 


DOMNIJŢA DIN SNAGOV 


SPRE SNAGOV 


| 
CÂNTEC HAIDUCESC 


Primăvara acelui an, deşi timpurie şi blajină, se arăta 
foarte ploioasă. Faptul acesta ne înlesni să părăsim bârlogul 
de iarnă, ceva mai de vreme de cum au obiceiul haiducii; 
dar, ca să ne apropiem de şes, nici pomeneală pentru un 
moment; drumurile erau desfundate, greu de trecut şi 
ocolite de cărăuşi. Or, Floarea Codrilor, căpetenia noastră, 
hotărâse ca toate marile deplasări să le facem travestiţi în 
cărăuşi. Ea ne spunea, pe bună dreptate, că poterele ne 
căutau mai de grabă pe potecile munţilor decât prin oraşe 
sau la câmp deschis. Trebuia să ne dezbărăm de obiceiurile 
prea de tot „răsuflate”, care, odinioară, îndepărtau pe 
haiduc de hotarele pământului, unde gemea fratele său, 
ţăranul. Acum, se simţea nevoia ca să ne apropiem de 
această fiinţă, îndobitocită prin patru secole de jupuială, şi 
să-l facem să priceapă că haiducii nu vor putea să-i scuture 
jugul, câtă vreme va zăcea în animalitate. lată de ce 
revoltaţii se travesteau în cărăuşi cumsecade, se amestecau 
în  nesfârşitele  convoiuri de căruţe ce străbăteau 
Principatele dunărene, de-a lungul şi de-a latul, 
transportând marfă adevărată sau camuflată, beau, râdeau, 
flecăreau cu tovarăşii lor, ţăranii, se lăsau, la nevoie, biciuiţi 
odată cu ei, dar oricând gata să zgâlţâie, să trezească din 


trista amorţeală pe animalul cuvântător, care întrece boul 
în răbdare şi iepurele în fecunditate. Şi dacă se brodea ca, 
tot urmărind această încercare de redeşteptare, să nu ne 
putem  înfrâna pofta de-a prăda sau pedepsi, din 
întâmplare, pe câţiva mari vinovaţi, nu socoteam aceste 
acte câtuşi de puţin secundare, dimpotrivă, bune ca să ţină 
poporul treaz şi în stare să potolească setea de răzbunare a 
unei haiducii primitive şi mărginite. 

Astfel era planul, pe care o femeie cu inima nobilă şi 
mintea ageră îl întocmise cu încetul şi-l adâncise cu 
chibzuială, toată iarna dinaintea primăverii lui 1854. 

Floricica făcu minuni. Cu ajutorul mai multor 
credincioşi, trimişi în cele patru colţuri ale ţării, înştiinţă de 
planurile ei pe câţiva mari căpitani de haiduci, printre care 
şi Groza, prietenul ei de copilărie şi le dădu întâlnire la 
începutul lunii mai, în munţii Tazlăului. 

Pentru prima oară, un atare gând licărea în mintea unui 
haiduc. De obicei, fiecare căpitan şi ceata lui se învârteau 
numai în ţinutul care le era obişnuit, străluceau o vreme, ca 
meteorii, şi dintr-odată se stingeau, fie spânzurați, fie într-o 
răfuială cu poterele. 

Acum, însă, o femeie - „cea mai frumoasă muiere din 
Ţara Românească”, strigase Cosma - îi îndemna la unire: 

„Veniţi, prietenilor pe culmile Șoimului, aproape de 
izvorul Tazlăului, le spunea ea în scrisoare. Nu vă chem eu, 
ci suferința poporului. Vă iubiţi ţara ca şi mine. Aveţi sub 
comandă viteji care vă ascultă de bunăvoie. Eu de 
asemenea. Dar ce faceți cu toate aceste suflete generoase? 
Nimic, afară dacă nu le împingeţi pe calea crimei. Ei şi? 
Omuciderea, singură, a urmnit cu vreo şchioapă plugul 
iobagului? S-a văzut cândva vreun om devenind mai 
deştept, mai curajos, mai demn, fiindcă a tăiat capul cuiva? 
Suntem eroi, dar ne purtăm ca nişte ucigaşi şi murim mai 
rău decât câinii! Ajunge-vă! Piară duşmăniile personale! 
Uitaţi-vă la zâmbetul ochilor mei negri şi a dinţilor mei albi! 
Voi fi sora voastră, drăgăstoasă ca o iubită! Și, laolaltă, ne 


vom supune unei îndatoriri mult mai anevoioase decât un 
iureş răzbunător dar în aceeaşi măsură mult mai 
folositoare pentru ridicarea fraţilor noştri învinşi. Floarea 
Codrilor căpitan de haiduci, vă aşteaptă fără zăbavă în 
prima săptămână a lunii florilor!” 

Toţi răspunseră cu entuziasm acestei chemări. lar noi 
pornirăm îndată spre întâlnirea fixată. 


X 


Patrusprezece voinici, patru sfetnici şi Floarea, iată 
pâlcul de călări care cobora spre Valea Bâscei. Slabă ceată 
pentru a te încumeta în haiducie! Ne aruncam unul altuia 
priviri galeşe. În ochii tuturora puteai citi acelaşi gând: 
Care dintre noi o mai apuca să vadă primăvara viitoare? 

Îndeobşte, haiducul nu prea se gândeşte la primejdia 
morţii, dar primăvara i-o reaminteşte. Vântul este foarte 
zglobiu, de curând împrospătat de zăpadă şi îndrăzneţ ca 
tinereţea. Îşi râdea de respectabila barbă a lui Ilie, luându- 
i-o în răspăr, potopea cu dezmierdări pe Floarea, care 
călărea în frunte, gânditoare, lăsându-se în voia lui, 
deoarece îi era „primul iubit”. Câteodată, străşnicia lui ne 
zbura căciulile ţuguiate, iar părul lung al căpitanului flutura 
ca o flamură. Străbătând pădurile, copitele cailor noştri 
striveau cu cruzime frumoşii şi drăgălaşii ghiocei ce atârnă 
ca nişte clopoței de zahăr la gâtul primăverii, veşnic tinere. 

Aşa că, lăsând în urmă crestele acoperite ale Carpaţilor, 
ne apropiarăm, într-o zi însorită, de podişurile semeţe ale 
Penteleului, unde sunt cele mai mari stâne din ţară. 

Ciobanii sosiseră de mult acolo, cu miile de oi şi miei. 
Tărăboiul  tălăngilor, melodia fluierelor, cântecele şi 
strigătele înmiresmau aerul şi dădeau ținutului un suflu de 
viaţă ce nu-l mai gustasem mai bine de şase luni. 

Floarea Codrilor stătu locului şi ne spuse: 


„Priviţi făpturile fericite! lataganul turcilor şi harapnicul 
boierilor n-au curajul să se aventureze pân-aici! Ah! Păcat 
c-o ţară întreagă nu poate să se retragă la munte şi să 
trăiască acolo!...” 

Chiar în acea clipă, observarăm lângă noi un cioban 
tinerel ce se căznea să împlânte două cruci de lemn, 
grosolan cioplite. La picioarele lui se aflau nişte cruci vechi, 
putrezite. Flăcăul, cu sarica aruncată jos, muncea cu o 
hărnicie impresionantă, neluându-ne în seamă. 

Floarea Codrilor i se adresă. El îi răspunse cu un glas 
cam morocănos: 

—  Astea-s mormintele haiducului Gheorghiţă şi al 
ibovnicii lui, amândoi împuşcaţi de potere chiar aci. 

— Dumnezeul meu! strigă Floarea, scoţându-şi căciuliţa 
de astrahan. 

Şi îngenunchind: 

— Am auzit, în copilăria mea, vorbindu-se de aceşti 
viteji. 

— Ea a murit înaintea lui; iar el în timp ce o apăra. 

— Şi cine te-a însărcinat să le schimbi crucile? se 
amestecă unul de-ai noştri. 

— Nimeni! O facem de la noi. Cine vrei să ne puie? 
Zapciul? 

Apoi, ridicându-şi sarica, ciomagul şi fluierul, adăogă cu- 
n aer de prevestire rea: 

— Deh! poate că-ntr-o zi o să ne facem şi cu voi 
milostivirea asta! 

— Cu noi? se miră Floarea. Deci ştii cine suntem? 

— Ba bine că nu! 

— Ei, ia spune-o, atunci! 

— Ha! Haiduci! Nu-i de-ajuns? 

Şi îndreptându-se spre turma lui, se aşeză pe un 
bolovan din stâncă şi începu, c-un glas bărbătesc şi ca 
pentru sine, lunga baladă a haiducului Gheorghiţă'+, al 
cărui mormânt îl îngrijise adineauri: 


„Foicică de crăiță! Cine-mi suie la Istriță? E chiar 
căpitan Gheorghiţă, feciorul lu' Negoiţă, Negoiță din 
Cislău, strănepot de solgbirău'*:. 

Foaie verde de dudău! La munte, pe drumuri grele, 
Gheorghiaş rătăceşte din stână-n stână. Pretutindeni, el 
gustă din brânză şi smântână, iar de bagă-n gur'o dată, 
scuipă că prea e sărată şi zice că e stricată. Apoi, iată-l 
scotocind prin perdea... Işi cată o pelcea, să-şi facă cuşmă 
din ea, - cuşmă neagră mocănească, nimeni să nu-l 
recunoască. - După miercuri, joi trecea: voinicul se tot suia, 
la Istriţă ajungea. Acolo, sus, se ducea drept la fântâna 
bradului, la păşunea Radului, Radului mocanului, pe care îl 
întâlnea şi astfel îi glăsuia: 

— Foaie verde d-o răsură! Hei, moş Radule cu barba 
sură, cu stână sus in pădure şi coliba din trei bârne, făcută 
pe-o rădăcină; of! habar n-ai de păsurile mele! Cunoşti tu 
pe Macovei, feciorul lu” moş Matei, de la vârtul lu” Ursei? 

— Desigur cum să nu-l ştiu; de vestit l-am cunoscut, şi 
când eram în floarea mea, oile i le-am păscut. 

— Şi eu de copil l-am slujit, cu credinţă şi cişit; în 
vremea asta o mică avere am agonisit, da” el la mine a 
râvnit şi de tânăr m-a însurat cu una din nepoatele lui. Ah! 
spurcatul! Mi-a tocat zestrea, nevasta mi-a luat-o, 
înlesnindu-i s-o şteargă cu unul din feciorii lui. Dar cu atâta 
nu s-a săturat; ci m-a prădat de bani, lăsându-mă sărac 
lipit, că fui silit să plec în haiducie. Şi după toate astea, mă 
cătă cu potera, puse mâna pe mine, mă legă fedeleş şi la 
trecătoarea Cislăului, când mă plecai să beau apă, mă păli 
cu cizma-n ceafă, că băui apă sângerată, cu măsele 
amestecată. Acuma ştiu că s-a pitit pe meleagurile astea; ia 
spune-mi, moş hadule, nu l-ai văzut? De mine n-a pomenit? 
Adăpost nu ţi-a cerut? 

— De, mă, căpitan Gheorghiţă! L-am văzut pe Macovei, 
acum două zile, trei; da' deloc n-am auzit, de tin' să fi 
pomenit şi nici gazdă nu mi-a cerut. 

— Ah! duşmanul invierşunat. Uite, sunt şapte ani, de 
când băjenesc pe Bâsca făr' de cale. Dac-oi pune mâna pe 


el, s-a şters dintre vii. Da”, ia spune-mi, frăţioare: pe aicea, 
la stâna ta, n-ai nimica de vânzare? N-ai vrea tu să mă 
însoțeşti, sus, pe colo? 

— De! mă, căpitan Gheorghiaş! Nu zic ba, dar vezi tu? 
deşi eşti tânăr şi gingaş, ţi-a cam ieşit nume rău, că umbli 
neîncetat din stână-n stână şi nu faci altceva decăt gust la 
brânză şi smântână; o scuipi îndată jos şi zici că prea e 
sărată sau stricată; apoi scotoceşti prin perdele, dar nu cați 
o pelcea pentru cuşmă ci te ţii de pozne: vrei să afli unde-i 
Macovei. 

— Aşa-i, Radule, aşa-i, dar nu e din vina mea: inima nu 
mi-e pizmaşe şi dacă-l urăsc pe Macovei, e că dânsul m-a 
jecmănilt. 

Foaie verde ş-o lalea!... Vorbiră, ce mai vorbiră, Radu 
măre că-mi pleca spre stână, cu Gheorghiţ” alăturea şi 
odată sus, Gheorghiaş ocoli stâna, îndată... Scotoci totul... 
Nimic nu scăpa ochilor lui. 

— Moş hRadule, barbă sură! N-ascunzi pe cineva la 
stână? Nu vreau ca să-ţi fac pricină! 

— Ba să nu-mi faci vr'o pricină, că să vezi, mai aseară 
pe-noptat, mânatorul meu a bătut lapte dulce şi l-a pălit 
frigurile. Acuma zace, trântit printre burdufele de brânză, 
în cojoace: să nu-l iei, pentru Dumnezeu, drept cine ştie şi 
să-mi faci o istorie! 

Bine vorba nu sfârşea, turma lu' Gheorghiţă-i arăta. 
Gheorghiţă lua foarfecele şi încerca lâna, dar deloc nu 
miţuia. Lâna nu-l prea mulțumea, că de ea nici zor n-avea. 
Ochii săi negri-l căta pretutindeni pe Macovei şi-l 
descoperiră! Ah, în sfârşit, il aflară pe Macovei! Cu mare 
caznă, Gheorghiţă îşi înghiţi o sudalmă, da” nu-şi pierdu 
cumpătul şi ceru lu' moş Radu să-i arate lâna. Nu prea era 
arătoasă. Gheorghelaş o pipăi cu mâinile, o purică pe toate 
feţele, şi când chiti c-a sosit ceasul, dintr-un salt se aruncă 
asupra lui Macovei, de chică-l înhaţă şi astfel îl judecă: 

— Frunzuliţță foi de tei, fir-ai jurat Macovei! Cin-te 
scoase-n Ochii mei? Zile scurte de-ale tale, ori păcate de-ale 
mele? Şapte ani te-am argăţit... Fusei topor de oase: la 


copiii tăi! Apoi, cu nepoată-ta m-ai însurat, ca să mă 
jefuieşti mai lesne. Şi ocara ce mi-o făcuşi la nuntă, Silindu- 
mă să joc, beat mort, cu spuză fierbinte-n cizme? Şi ziua, 
când m-ai plesnit cu gura de-o piatră, fărâmându-mi dinţii? 
Iți mai aduci aminte de toate nelegiuirile tale care m-au 
calicit? 

Macovei se văicărea. Macovei se tânguia: 

— Mă, Gheorghiţă, Gheorghelaş! Voinic tânăr şi gingaş! 
la-mi calul şi armele, da” lasă-mi viaţa şi-mi lungeşte zilele, 
că am copii să hrânesc şi să-mpeţesc nepoate, care s-or 
ruga pentru iertarea păcatelor mele! 

— Ba, am să-ți iau totul! Chiar şi viața pentru ca 
nepoatele şi copiii tăi să-şi amintească oricând de păcatele 
tale! 

Dacă moş Radu văzu că gluma se-ngroaşe, se băgă-n 
vorbă şi zise: 

— Mă, Gheorghiță, Gheorghelaş! La chip tânăr şi 
gingaş! Nu mai fi aşa vrăjmaş! D-aia-mi venişi la stână? Ci 
lasă-i, mă, zilele, că ţi-o da toată averea ce şi-a îngropat-o 
colo, după uşă! 

La aste cuvinte, Gheorghiţă se-nţepeni în faţa lui şi 
strigă lui moş Radu: 

— D-alei moş cu barbă sură, râu de treabă, bun de gură, 
mincinos fără măsură! D-aia mi te tot codeai? D-aia pizmaş 
mă făceai, că tu gazdă de hoți erai?! 

Și, trăgându-şi iataganul, îl despică în patru pe 
Macovei, apoi, ducându-se să-şi întâlnească flăcăii, aprinse 
focuri, işi plimbă calul, dar... semn rău i se făcea... 

Foaie verde de lipan! Uite-l pe căpitan Ştefan... 
Cumătru lu' Gheorghiţă, fiindcă odinioară îi botezase unul 
din copii şi primise de la haiduc un inel frumos, dar acuma 
el e căpitan de poteră - bată-l Maica Precista! Pătrunde-n 
codru şi se apropie de poiana unde Gheorghiaş şi tovarâşii 
lui a poposit. De departe, Ştefan grăi aşa poterii sale 
(poterei de pe Buzău, prâpădi-o-ar Dumnezeu!): 

— la să-mi staţi copii pe loc, să dăm lu' Gheorghiţ'un 
foc, că e foarte primejdios şi în stare să ne facă de 


petrecanie la toţi! 

Apoi îşi ridică puşca ghintuită, încărcată cu trei gloanţe 
de argint, la catare mi-l luă pe haiduc şi-l atinse la casa 
sufletului, puţin în josul buricului, unde-i păs voinicilor. 

Gheorghelaş duse mâna la rană, un inel din ea scotea şi 
aşa grăia: 

— Legea ta, ce n-ai Ştefane (şi cumetre de vânzare!) un 
inel ţi-am dăruit şi cu el m-ai prăpădit, da” să mor eu până 
mâine, de nu mânc carne din tine! 

Flinta în cătare lua, d-o piatră se rezema şi pe Ștefan 
mi-l ochia, dar moartea-l apuca şi aşa încremenea! 

Vreme de trei zile zăcu acolo, de el nimeni nu s-apropia, 
tuturora fiindu-le frică. Apoi, Beşg Ilie se scula, capul iute-i 
reteza, de creieri îl golea şi la Bucureşti-l trimetea: câți în 
cale il întâlnea şi capul lui Gheorghelaş vedea, lacrămile-i 
podidea, de frumos ce-mi mai era...” 


X 


Ascultaserăm pe cioban cu smerenie, ca la biserică. 
Balada odată sfârşită, o porni la drum în urma turmei, fără 
să se uite îndărăt. Asta ne întristă: l-am fi vrut mai simţitor 
faţă de interesul ce-l arătasem povestirii sale, fiindcă, la 
urma urmelor, ceea ce istorisise era însăşi viaţa noastră. 

Floarea Codrilor părea foarte mişcată. Vreme îndelungă 
pironi temătoare cele două cruci proaspăt înfipte. Apoi, 
îndreptându-se spre calul ei, oftă din rărunchi şi spuse: 

— În lumea asta, totul sfârşeşte printr-un cântec 
haiducesc... 


II 
MURIBUNDUL DIN BISOCA 


Ca să trecem în Moldova, n-aveam decât să traversăm 
un singur judeţ, Râmnicul-Sărat. Prudenţa ne sfătuia să nu 
prea pierdem din vedere lanţul munţilor, şi codrul, frate cu 
el, adăposturi sigure în caz de primejdie, deoarece Floarea 
Codrilor era neclintită în hotărârea de-a nu mai întreprinde 
nimic, de-a nu mai risca nimic, înainte de-a se fi înţeles cu 
căpitanii de haiduci, la întâlnirea de pe Tazlău, unde ea 
spera să îndrumeze haiducia pe căi noi. Afară de asta, nici 
nu eram numeroşi: abia vreo douăzeci. Ne trebuiau cel 
puţin încă pe atâtea „puşti călări”, ca să putem ataca pe 
cineva şi să ne apărăm. 

Dar, nu omul este stăpânul faptelor sale. Ceva 
neaşteptat, o întâmplare, se iscă la plecarea noastră, 
împingându-ne pe făgaşul unei aventuri ce avea să ducă 
faima despre femeia pe care ne-o alesesem căpetenie. 

În seara primei zile de drum, după ce părăsisem 
păşunile Penteleului, sosirăm la nordul satului Bisoca, 
regiune muntoasă şi tare împădurită, unde trebuia să ne 
petrecem o parte din noapte. Ceata poposi, asigurându-se 
mai întâi că nimic n-avea s-o tulbure. Un mic conac 
dărăpănat şi pe care-l crezurăm părăsit, ne sluji de adăpost. 
Caii fură îndată sloboziţi să se odihnească, fiecare cu traista 
de ovăz atârnată de gât. Un foc straşnic, pe care-l 
aprinserăm în mijlocul curţii, avea să ne dezmorţească 
ciolanele rebegite. Movilă, bucătarul nostru, fripse la 
iuţeală doi miei de lapte. Cu o bucată gustoasă de brânză şi 
o cană cu vin, pe deasupra, fiecare putu să-şi astâmpere 
foamea. 

Ceea ce şi făcurăm în mai puţin de-o oră; cei patru 
tovarăşi care erau de strajă, veniră să prindă puteri, apoi, 


tot câte patru, din jumătate în jumătate de oră, ne făcurăm 
unul după altul rondul. 


Noaptea era mai degrabă umedă decât rece. Se vorbea 
puţin, se curăţau armele, unii moţăiau pe vine dinaintea 
jeraticului. Din când în când, flăcările vreascurilor uscate 
pâlpâiau, luminând curtea întreagă şi ruinele cu 
acoperişurile găurite, fără uşi şi ferestre. Atunci puteai zări 
toate amănuntele acestui loc pustiu. 

Floarea, care scruta fără-ncetare un ungher întunecos 
al curţii, zise: 

— Pare-mi-se că locuieşte cineva pe-aci, sau stă măcar în 
timpul zilei. Ia priviţi odăiţa de colo, pitulată în adâncătura 
zidurilor: e spoită proaspăt; uşa îi e în bună stare şi un 
topor se află trântit, alături, la pământ. 

Ne aruncarăm privirile spre locul arătat, dar nimeni nu 
catadixi să se scoale spre a cerceta mai de aproape. Ne 
simţeam mult mai bine în apropierea focului. Şi apoi cine să 
se teamă de nenorocitul care zăcea în pat, acolo? Chiar 
Floarea nu-i mai dădu nicio atenţie, se înfăşură în gheba ei 
şi se întoarse cu spatele la foc; dar, peste puţin, ea ne spuse 
că a auzit un geamăt slab. 

Mă sculai şi făcui un pas în noapte. 

— Căpitanul nostru are dreptate! Acum e lumină-n 
cocioabă! O zăresc printre crăpăturile uşii! 

Alergarăm cu toţii. Floarea crăpă uşa, cu precauţiune şi 
deodată ni se înfăţişă înaintea ochilor un moşneag slab şi 
bărbos, lungit pe un pat de scânduri, cu faţa-n sus, cu 
mâinile încrucişate pe piept şi ţinând o lumânare aprinsă. 

Jumătate pe piept şi jumătate pe bărbie se afla o iconiţă 
a sfintei Fecioare Maria. Omul zăcea, îmbrăcat ca vai de el, 
cu capul pe un sac cu paie. Lângă pat, un urcior. Într-un 
colţ, un cufăr doldora de bulendre. Vatra părea de multă 
vreme stinsă. 

La vederea noastră, bătrânul îşi întoarse spre noi ochii 
pierduţi în orbite şi se miră: 


— Nu v-am simţit intrând, ne lămuri el, cu voce 
cristalină... Sunt surd. 

— Surd, asta n-ar fi nimic, îi strigă Floarea, dar mai eşti 
şi oropsit: ce ai? cine eşti? 

Fără să se clintească, răspunse: 

— Degeaba îmi vorbeşti... Sunt surd ca pământul. 

Înciudată şi neputincioasă, Floarea îi dădu să înţeleagă, 
prin semne, că voia să-l ajute sau măcar să-i dea să 
mănânce. 

— Prea târziu! Prea multă osteneală pentru nimic... 
Acuma nu mai aştept decât moartea, frumoasă domniţă. 

Floarea ne porunci s-aprindem focul în vatră şi să 
preparăm un blid de vin fiert cu zahăr. Omul refuză cu 
încăpățânare ca să guste băutura şi ne spuse că focul era 
zadarnic: 

— Nu mai simt nimica... mor... Vedeţi bine că-mi ţin 
singur lumânarea, să nu-mi dau sufletul ca un câine. Şi 
poate că moartea chiar o fi aci, de vreme ce nu mi-e teamă 
c-o să ia foc ţoalele după mine. De trei zile, nu fac altceva 
decât să aprind şi să sting lumânarea... De opt zile zac în 
pat, fără să mănânc sau să beau... S-a sfârşit: mor. 

Stinse lumânarea şi şi-o culcă pe piept: 

Tot ce mai puteţi face pentru mine, pentru că Dumnezeu 
v-a îndreptat paşii încoace, să-mi privegheaţi sfârşitul şi s- 
aprindeţi lumânarea... Astfel, nu mai am nicio teamă că am 
să ard de viu şi voi închide ochii împăcat, chiar astă-seară. 
Faceţi asta pentru sărmanul meu suflet, îngropaţi-mă apoi 
şi aibe-vă Dumnezeu în grijă. Sunteţi haiduci, - o ghicesc 
după fiinţele şi omenia voastră. 


Muribundului, cu toată înfăţişarea-i sărăcăcioasă, nu-i 
lipsea oarecare distincţie în trăsături, înnobilate poate de 
grozava suferinţă, voiniceşte îndurată. Vorbirea îi era 
demnă; se exprima cu uşurinţă. Vedeai cât de colo că era un 
ţăran sau un fost mic moşier. Dar de unde-i picase pe cap 


nenorocirea? Ce poveste înfricoşătoare ascundea această 
viaţă gata de ducă? 

Căpitanul nostru se istovi, făcându-l să priceapă dorinţa 
sa de a şti. Aşezată pe cufăr, lângă pat, Floarea îi dezmorţea 
mâinile îngheţate şi-l copleşea cu semnele. Pricepu: 

— Ehei!... Frumoasă domniţă... Nu-i uşor să-ţi depeni 
viaţa, atunci când ţi-e sufletul la gură. E ceva prea lung... Şi 
răsuflarea mi-e scurtă. Viaţa şi nenorocirile mele sunt ale 
unui popor întreg. Voi, ca haiduci, le ştiţi tot aşa de bine ca 
şi mine. 

Moşneagul se opri. Părea că-şi adună gândurile. Ochii 
săi pironeau flăcările din vatră, ale căror reflexe jucau pe 
faţa lui trasă şi nebărbierită. Apoi îşi întoarse capul spre 
noi, care ne pironiserăm în prag, buluc, curioşi să aflăm 
cine-i muribundul atât de oropsit că trebuia să-şi ţină singur 
lumânarea. 

Prin gesturi, Floarea îl rugă să continue. Şi atunci, ne 
povesti cele ce urmează: 


— Acum, că ştiu c-o să mă ajutaţi să mor creştineşte şi 
că o să mă îngropaţi, am să-ncerc a vă povesti din viaţa 
mea, cât mi-o da răgaz moartea. 

N-am fost totdeauna oropsitul care mă vedeţi. Ca şi a 
mai mare parte a locuitorilor din vremurile de altădată, 
scobor dintr-un neam de ostaşi ce şi-au apărat brazda 
patriei, sub bunii noştri Domni de odinioară; mă trag din 
părinţi răzeşi. Pe acea vreme, nu se afla în ţară decât 
Domnul care ocârmuia şi se bătea în războaie, sfatul 
boierilor săi, aproape toţi oameni cinstiţi, noi ăştia, răzeşii 
şi, pe ici, pe colo, câţiva gură-cască, pe care puteai să-i 
numeri pe degete. Strămoşii mei aveau țarina, pădurea şi 
păşunile lor, mai mult decât le-ar fi trebuit. 

Dar vremurile ce urmară schimbară faţa lumii. Bunii 
domnitori au pierit. Boierii s-au înmulţit ca iarba rea, au 
devenit nedrepţi, jecmănitori şi pofticioşi să domnească 
fiecare barem câteva luni. Tronul ţării, fiind ca şi azi la 


cheremul turcilor, se vindea cui da mai mult; proaspeţii 
boieri avură nevoie de mulţi galbeni, ca să-şi facă partizani 
puternici în ţară, iar la Stambul să cumpere pe favoriţii 
sultanului. De-aici, jafuri şi asupriri. Boierii nu mai simțeau 
nevoia răzeşului, ci cât mai mult pământ şi robi care să-l 
muncească. 

Tertipul era simplu: din când în când, slugile lor 
împingeau înapoi pietrele de hotar după proprietăţile 
noastre. Moşia boierului se-ntindea astfel ca o râie. Hârtiile 
noastre erau totdeauna pierdute. N-aveam cu ce să 
probăm. Priveam cum se împuţinează, văzând cu ochii, 
drepturile noastre pe pământul lui Dumnezeu. Să te 
jeluieşti? Cui? Cei care ne jefuiau erau, în acelaşi timp, şi 
judecători în Divan. Cumpărau câţiva martori mincinoşi: un 
subprefect, un popă, doi sau trei beţivani. Martorii noştri 
nici nu erau băgaţi în seamă. 

Acestui tertip i se adăugară două pecingeni care ne 
dădură gata: birurile „pe tot ce mişcă sau nu” şi bătaia 
pentru cei care nu puteau să plătească. În mai puţin de 
două generaţii, ne uitarăm originea. Omul demn de 
odinioară deveni un animal sfios, care-şi scotea căciula 
înaintea nu importă cărei arătări ce se proţăpea înjurând în 
pragul casei sale. Cel mai harnic gospodar nu mai fu decât 
un trândav; cel mai cumpătat, un beţiv. Astfel, ţara se 
împărţi în boieri şi iobagi şi câţiva dintre aceşti boieri 
stăpânesc astăzi până la douăzeci de moşii, mare de la zece 
până la o sută de mii de hectare. 

Vai! Urgia asta a târât cu sine o alta şi mai 
înspăimântătoare. Turcii şi grecii din Stambul, ştiind că 
boierii români îşi privesc ţara ca pe-o raia, se abătură 
asupră-ne ca lăcustele. Nu doreau decât să-ncheie târgul cu 
cei care ne jupuiau de atâta amar de vreme şi să ne sugă 
sângele în bună tovărăşie. Boierii noştri li se plecară, fără 
multă codeală, fiindcă, înainte de toate, era vorba de 
salvarea lor. 


În schimbul bietelor noastre piei, mulţi dintre boierii 
noştri pământeni intrară atunci în grațiile Sublimei Porţi, 
arendând grecilor, atotputernici, una sau mai multe moşii şi 
primindu-i, uneori, chiar ca gineri. Aceste arendări ne 
făcură să blestemăm ceasul când văzuserăm lumina zilei. 
Căzusem pe treapta ţiganilor robi. Ba chiar mai jos, 
deoarece robii erau hrăniţi, iar noi crăpam de foame. 

Şi turci şi greci, care mai de care, tăbărâră pe fetele şi 
nevestele noastre. 

Oh! Dumnezeule  neîndurător! Vai de nenorocita, 
măritată sau nu, care se-ntâmpla să fie frumoasă şi să placă 
cotropitorului! Vai de sărmanul băieţaş care ieşea în calea 
turcului! Necinstea, chinul şi moartea îi aşteptau, adesea 
chiar sub ochii părinţilor, câteodată ei înşişi măcelăriți. 

Şi-acum, iată povestea mea: 

Pe la 1821, când Ipsilanti şi Eteria lui răsculă pe greci 
împotriva turcilor, eram încă un gospodar cu stare. Locuiam 
într-un judeţ de lângă Dunăre, cu nevasta şi doi copii: o fată 
de douăzeci de ani şi un băieţaş de doisprezece. Un alt 
fecior, primul născut, se însurase şi trăia într-o comună 
învecinată cu a noastră. 

Pe-atunci încă puteam să-i mulţumesc lui Dumnezeu. 
Deşi foarte strâmtoraţi cu averea şi reduşi la strictul 
necesar, n-aveam să ne plângem de nicio pierdere printre ai 
noştri, nici nu îndurasem niscaiva bătăi. Dar iată că grecii 
declarară război turcului, „duşmanul nostru comun”, ziceau 
ei. Trebuia să ne bucurăm. Erau creştini ca şi noi, şi cauza 
lor, dreaptă. O slăbire a puterii otomane n-avea decât să ne 
prindă bine. 

Oh! vorbele! Vraja vorbelor, hrana săracului şi 
huzureala tiranilor! 

Hoardele greceşti, oameni fără lege şi patrie, 
confundară revoluţia cu jaful, luară Ţările române drept o 
raia turcească şi, până să zărească hangerul căpeteniei lor, 
avură destul elan ca să se năpustească asupra femeilor şi 
acareturilor noastre. 


Degeaba Ipsilanti, singurul om cinstit, singurul patriot 
adevărat al Eteriei, decretă sfinţenia pământului nostru şi 
pedepsi cu severitate pe câţiva vinovaţi. 

Şi cum ar fi putut să fie oare alt fel, când înşişi vitejii 
panduri ai lui Tudor Vladimirescu, n-au putut rezista, în 
ciuda spânzurătorilor, ca să nu ne siluiască fetele şi să nu 
dea iureş în tot ceea ce le cădea în mână? Şi dacă nereuşita 
Eteriei în Principatele dunărene n-a pricinuit generalului 
grec decât o mare deziluzie, de care se răzbuna în văzul 
tuturor pe capul secăturilor sale, greşeala bietului Tudor, 
vândut de ai lui, îl costă capul. 

Sunt mulţumit că mor, să nu mai văd lumea asta. 
Cumplită turmă ce loveşte sau se lasă lovită, dar care nu 
cunoaşte deloc mijlocia între aceste două ticăloşii. Azi ştiu 
că dacă stăpânii lumii sunt lipsiţi de omenie, lumea nu-i mai 
bună decât ei. Vai de drepţii de pe pământ! 

Cu chiu cu vai, scăparăm de bandele eteriste. Satul 
nostru nu prea avusese de suferit: doar câteva violuri, 
jafuri, dar niciun omor. Îmi apărai căminul, ca o lupoaică 
puii. Fiul meu, la rândul lui, se alese cu stricăciuni 
materiale. Şi când socoteam pacostea îndepărtată, într-o 
bună dimineaţă sătenii fură vestiți că soldaţii turci au 
pătruns în ţară, cu scopul de-a urmări pe greci şi de-a 
desfiinţa Eteria. 

Ocupaţia ne lipsea! Deşi n-avusesem niciun amestec în 
răzmeriţa grecilor şi în ciuda asigurărilor Padişahului care 
„garantase viaţa şi averea raialelor credincioase”, noi 
plătirăm oalele sparte. 

Pentru întâia dată, ţăranul român avu prilejul să-şi dea 
seama că lumea se împarte în tari şi slabi, că cei tari nu se 
mănâncă între ei şi că cei slabi n-au nicio patrie pe 
pământul ăsta. 

Îndată ce oştirea turcească poposi în ţară, cea mai 
patriotică grijă a boierilor fu de a-şi pune averea la adăpost 
de prădăciunile aşteptate din partea soldaţilor musulmani. 
Faimoşii otuzbiri erau vestiți prin cruzimea lor. În schimbul 


pungilor grele de galbeni, fiecare boier obţinu de la 
comandamentul turcesc un agă drept zălog. 

Asta fu liniştea pentru stăpânii noştri, dar această linişte 
a lor de câte vaiete omeneşti avea să fie umplută, numai 
scâncetele copiilor noştri au spus-o! 

Din toate ruinele, din toate zăbranicele acestei 
întunecate epoci, nimic nu întrece suferinţele răbdate de 
carnea copilaşilor. 

Nu mai vă spun preţul în bani şi în natură, plătit de 
ţăran pentru întreţinerea armatei turceşti; mulţi rămaseră 
fără cămaşă şi trăiră, schilodiţi de topuz; fugiră în munţi, 
după ce pierduseră cămin şi familie. Mă numărai şi eu 
printre dânşii; dar pierderea acareturilor nu-mi dădu o 
lacrimă; averea poţi s-o refaci, în timp ce fiinţele care-ţi fac 
bucuria vieţii rămân pe vecie pierdute. Ori tocmai aceste 
fiinţe, furtuna mi le-a nimicit până la ultima! 

Dumnezeule, mare ţi-e puterea, dar n-ai pic de inimă! 
Unde-i mărinimia ta? 

Ascultaţi, haiducilor, ce s-a petrecut într-o săptămână cu 
viaţa unui om şi spuneţi-mi apoi dacă dobitoacele pot să 
întreacă neamul omenesc în cruzime. 


Într-o sâmbătă seara, aga boierului nostru, întovărăşit 
de doi otuzbiri, a năvălit în bătătura mea; fioroşii başbuzuci 
speriară pe nevastă şi copii. Cum îi aşteptam, apucai o 
bardă, strigându-le pe turceşte că voi răpune pe cel care va 
trece peste pragul casei mele. Abia rostii ameninţarea asta, 
că o lovitură cu latul hangerului mă dobori la pământ, unde 
leşinai. 

Când îmi revenii în fire, cu gura plină de sânge, îmi 
văzui nevasta zăcând, întinsă în colţul odăii, sugrumată. 
Una din mâinile ei încleştase între degete fire de păr, 
smulse dintr-o mustață. Fata şi băiatul, nicăieri. Îmi pierdui 
iarăşi cunoştinţa, apoi trezindu-mă, noaptea târziu, îmi 
simţii corpul scăldat într-o sudoare rece şi pricepui, din 


durerea care-mi săgeta pieptul, că tot ceea ce luasem drept 
coşmar era adevărat. 

Noaptea se scurse astfel. 

În dimineaţa următoare, o duminică, clopotele bisericii 
vesteau trist agonia unui popor măcelărit. Apăru un vecin, 
care-mi dădu o înghiţitură de rachiu. Sosea din partea 
băiatului meu, care locuia împreună cu femeia lui într-un 
sat megieş şi se oferea să mă ascundă în hambarul său. Nu 
puteam mişca un deget, darmite să mă scol şi să merg pe 
jos doi kilometri. 

Țăranul plecă şi trimise nişte femei să se îngrijească de 
moartă. Un alt sătean veni a doua zi şi-mi istorisi cum 
otuzbirii prădaseră biserica, îşi băgaseră acolo caii, 
spărseseră icoanele şi furaseră obiectele preţioase, pe care 
le vindeau apoi pe drumuri. Foile cărţilor sfinte sfâşiate, ca 
şi vechile documente, le găseai risipite pretutindeni. Bunul 
nostru preot, pe care turcii îl credeau bogat, fusese chinuit 
până-şi dădu sufletul. 

— Ăsta-i sfârşitul lumii! adăogi ţăranul. Satul e ca şi 
pustiu. Singur boierul o duce bine: aga îl apără şi nu-l costă 
decât galbenii. Pe când pe noi, zălogul ăsta ne costă viaţa. 

Mă ridicai cu greutate şi mă târâi pân-la ograda 
stăpânului nostru, care era poreclit unul din cei şapte stâlpi 
ai ţării. Frumosul „stâlp” nici nu se osteni să m-asculte. 
Logofătul său îl chemă pe agă şi cuteză, sfios, să-i reproşeze 
crima săvârşită în familia mea. Îl rugă să-mi înapoieze cei 
doi copii. 

— Cum? strigă aşa-zisul zâlog: să nu mai iau nici fete, 
nici băieţi! Asta nu se poate, bre! 

Logofătul, milos din fire, mă încredinţă că va face totul 
spre a înlesni fuga fiicei mele, închisă de agă chiar la curtea 
boierului. Cât despre băiat, rămăsese în ghearele 
otuzbirilor. 

Mă-ntorsei acasă, unde nevastă-mea se odihnea pe două 
mese, înconjurată de lumânări şi femei care o boceau. 
Băiatul meu cel mare se ocupa singur cu d-ale îngropării. 


Eu nu puteam sta în capul oaselor. Pieptul mi-era vânăt, mă 
înecam mereu şi credeam c-o să mor. Asta-l hotări pe fiu- 
meu să mâie în seara aia la noi. Plânse toată noaptea. 

A doua zi, pe la prânz, eram singur, când un creştin 
năvăli în curte, strigând: 

— Mă Vasile, mă Vasile, aleargă iute: în piaţa bisericii, 
otuzbirii vor să-ţi turcească băiatul. 

Sării de parcă nu m-ar fi durut nimic. În faţa bisericii, în 
mijlocul unei gloate, copilul meu era în picioare pe un 
scaun. Cu privirea năucită şi faţa plină de vânătăi. Un turc îi 
înfăşa capul c-un ştergar lung, țărănesc, şi striga: „De azi 
încolo, acest copil va fi turc; cine-l va atinge, va pieri”. 

Pe jumătate mort, ridicai braţele şi urlai: 

„Pagânilor!... Copilul ăsta e al meu!” 

În clipa ceea îmi văzui feciorul ăl mare gonind cât îl 
ţineau picioarele, în capul gol, cu ochii holbaţi şi cu câte un 
pistol cu două ţevi în fiece mână. Irase de patru ori în 
otuzbiri şi dobori trei. 

Atât putui să mai văd, căci sângele mă podidi pe gură şi 
pe nas şi mă prăbuşii leşinat. 

Timp de două zile, mă zbătui între viaţă şi moarte, 
neştiind ce se petrecea în casa mea. Oameni de inimă mă 
transportaseră acolo. 

Ar fi fost mai bine, dacă mi-ar fi rămas ochii închişi 
pentru vecie, deoarece, acasă, cei doi copii ai mei, 
măcelăriți îndată după leşinul meu, aşteptau clipa regăsirii 
cu maica lor. 

Mă aflam în joia săptămânii pătimirii mele, acasă. Vineri 
sosi rândul fiică-mii, ca să se ducă lângă ceilalţi trei. Nu 
plecă singură: scăpând din ghearele agăi, se ascunsese la 
cumnată-sa, văduva fiului meu; fură spânzurate împreună. 

Nu-s oare umerii unui biet om prea neputincioşi, ca să 
rabde toate astea într-o săptămână? 

Ei bine, o să vedeţi că la o depărtare de douăzeci şi 
şapte de ani, adică acum şase ani, o altă nenorocire mi-a 
strivit umerii de moşneag. 


Îmi rămăsese o fată de şaisprezece ani, care locuia în 
acest conac, azi dărăpănat şi pe care o înfiase fratele meu 
cel mare. Bietul Mihai, deşi drăgăstos şi mai înstărit decât 
mine, nu voise ca să se însoare niciodată. Spunea, pe bună 
dreptate, că „cu cât te lipeşti de fiinţele iubite, cu atât eşti 
mai nenorocit când le pierzi”. Pierderea unui câine îl 
adusese în starea asta. 

Totuşi, nu-şi putu stăpâni dragostea ce i-se năzări 
pentru fi-mea, Măriuca, dragoste împărtăşită şi de copil, şi 
mi-O ceru: 

— O s-o mărit c-un flăcău pe sprânceană şi-i voi lăsa 
moştenire toate acareturile mele. 

I-o dădui. Avea pe vremea aia abia doisprezece ani. De 
atunci nu-i mai revăzui, deoarece timpurile deveniră grele 
pentru mine, iar Bisoca era la o depărtare, cale de opt zile 
cu căruţa, de ţinutul unde trăiam. 

Dar, îndată ce îmi pieri familia, averea micşorată la 
câteva  boarfe, înhămai doi cai, părăsii meleagurile 
nenorocirii şi zburai în braţele lor. 

N-avusesem parte decât de-o viaţă de lacrimi, timp de 
zece ani. Ochii mi se uscaseră, nemaiputând să se închidă. 
Devenii, pentru ţăranii din Bisoca, „strigoiul pădurii de fag”. 

Fiică-mea, tânără, plină de viaţă, răzgâiată de moşu-său 
şi însetată de fericire îşi dădu partea ei de lacrămi 
scumpilor morţi şi se întoarse iute la imboldurile tinereţii, 
care-i dădeau ghes. Ar fi fost păcat, să ai pică pe ea. Bunul 
Mihai, dimpotrivă, lovit în suflet de nenorocirea mea şi 
întărit în dreapta-i părere asupra vieţii, împărtăşi frăţeşte 
durerea mea, îşi sfâşie sufletul cu învierşunarea omului 
născut ca să sufere laolaltă cu tot ce este suferinţă şi se 
stinse ca un sfânt, doi ani după sosirea mea la Bisoca. 

Rămăsei singur cu lacrămile, pădurea şi oile mele. Uitai 
de Măriuca, care, văduvită de mângâiere, îşi însuşi ideile 
unchiului ei asupra primejdiilor dragostei, şi le aplică de-a- 
ndoaselea: refuză astfel să-şi întemeieze un cămin, din lipsă 


de dragoste maternă şi pentru a se deda, fără stavilă, unei 
desfrânări din cale-afară de pătimaşe. Aşa că, pe când eu 
băteam pădurile, Măriuca bătea clăcile. 

Nenorocirea a fost aspru pedepsită, deoarece, pe la 
douăzeci şi cinci de ani, rămase grea şi născu un copil care 
o costă viaţa. 

Moartea ei nu mă atinse peste măsură. Mă obişnuisem 
să trăiesc fără ea. O socoteam ca pe o străină de neamul 
meu. În schimb, mă înnebunii după copilul ei, o fetiţă 
drăgălaşă care-mi umplu viaţa de veselie şi milă. 

Nicio lacrimă. Nicio deznădejde. O sarcină dulce 
începea să dea acum un sens bătrâneţii mele. Toţi morţii 
mei reînviară; toată iubirea lor sclipea în ochişorii negri ai 
micuţei mele Anghelina. O ferii de orice griji, că şi o 
prinţesă ar fi invidiat-o, şi ea, la rându-i, îmi copleşi inima cu 
o tulburare care făcu pe săteni să creadă că-mi pierdusem 
minţile. În ciuda celor şaizeci de ani ai mei, mă cocoţam în 
vârful pomilor, de unde imitam pentru ea cântecul cucului; 
mă încotoşmănam cu blana unui urs împuşcat de mine şi 
ţopăiam dinaintea Anghelinei, care, numai de şase ani, îmi 
bătea toba pe spate cu mânuţa şi cânta în felul ţiganilor 
care-şi joacă urşii dresați: 


Joacă bine, moş Martine, 
Că-ţi dau pâine şi măsline! 


Oh! Dumnezeul meu! Câte maimuţăreli, de dimineaţă 
până seara, ca s-o înveselesc! Glasul ei avea gingăşia 
notelor înalte ale armonicei. Chiar oboseala îmi părea o 
voluptate, când, iarna, cu Anghelina în cârcă şi săniuţa la 
subsuoară, suiam de-o sută de ori colina acoperită de un 
strat de zăpadă în care înotam pân-la brâu şi care-mi tăia 
răsuflarea; dar, oare, care alt bunic era mai fericit decât 
mine, în clipa alunecuşului cu nepoata pe genunchi? 

Am trăit, robit de Anghelina, cei mai frumoşi ani ai vieţii 
mele, ai vieţii mele întregi. Numai că vârsta înaintată 


începu să-mi dea, când ea împlini cincisprezece ani, 
oarecari griji asupra sorții micuţei, în cazul c-aş muri. Era 
frumoasă, ca orice fruct al unei dragoste ascunse. O puteai 
asemui cu una din acele faimoase ştrengăroaice, născută 
dintr-o roabă ţigancă, frumoasă, şi un chipeş fiu de boier, 
amândoi scoşi din minţi într-o noapte de vară. Firea ei 
semăna cu a noastră şi deloc cu a mă-sei; mă iubea, mă 
dezmierda, se arăta deşteaptă, gospodină. Plimbările ei se 
mărgineau la împrejurimile cele mai apropiate: pe jos, 
călare, în brişcă, eram nedespărţiţi. Şi cum frumuseţea nu-i 
era întrecută decât de sărăcie, deveni numaidecât îngerul 
tuturor acelora pe care iarna îi apucă lipsiţi de lemne, făină 
şi provizia de brânză. 

Cum aş fi putut, Dumnezeule neîndurător! ca-n mijlocul 
acestei nemăsurate fericiri să mai gândesc la un duşman, 
care de departe îşi aţintise ochii asupra singurului meu rost 
în viaţă, asupra Anghelinei mele. 

Şi de ce oare nu mi-a fost dat să uit nenorocirile de 
altădată, să mă bucur de ceea ce socoteam drept o răsplată 
a cerului şi să nu mai mă tem de cruzimea omenească, pe 
care o scăldasem din belşug cu sângele alor mei? 

Şi totuşi, de-aş fi putut birui măcar o clipă încântarea 
mea de bătrân smintit, mi-ar fi fost uşor să desluşesc 
duşmanul, căci de multe ori îi cercetasem sufletul şi-i 
auzisem glasul. 

Era stareţul mânăstirii Orbu, un tâlhar de cuţovlah din 
acea Macedonie ai cărei băştinaşi îşi schimbă naționalitatea 
ca şi cămaşa şi care nu-s nici români, nici bulgari, nici greci, 
nici oameni. Era vestit ca intrigant iscusit şi puternic 
ocrotit, dar asupra purtării sale de satir nu circulau decât 
şoapte. Mânăstirea era dintr-acelea care prădase obştiile 
săteşti de ultima sfoară de pământ şi munţi împăduriţi. 

Ţiganii robi furnicau pe proprietăţile sale. 

Uneori, stareţul de la Orbu binevoia să ne cinstească 
prin prezenţa sa  vecerniile duminicale. Mă aflam 
întotdeauna cu Anghelina. Starețul observă porumbiţa şi-o 


învălui în privirile sale pătimaşe. De-atunci, vizitele lui se 
îndesiră, până ce într-o duminică, apropiindu-se de noi, îmi 
vorbi, duse dosul palmei drepte la buzele noastre, apoi, 
împreunându-şi mâinile deasupra căpşorului auriu al fetei, 
o binecuvântă cu căldură: 

— Fie ca Pronia cerească să te aibe în paza sa, frumoasă 
Anghelina, şi ca ea să-ţi călăuzească paşii pe drumul 
fericirii. Amen! 

Ţăranii, martori ai acestui semn de atenţie, ne pizmuiră. 
Le pieriră însă pofta, când, opt zile mai târziu, ieşind să dau 
o raită prin pădure cu Anghelina, furăm atacați de o bandă 
înarmată, care, cât ai clipi, îmi răpi copilul, lăsându-mă 
încremenit locului. O lovitură de măciucă în cap îmi luă 
piuitul, de crezui că lumea s-a sfârşit odată cu mine. 


N-am murit, pentru că oi fi având poate „şapte suflete”, 
ca pisica, dar de-atunci urechile mi-au rămas surde, 
nesimţitoare la cele din jurul meu. 

Au trecut şase ani. 

Mânăstirea Orbu, cuib de desfrânare lumească şi 
maimuţăreală divină, adăposteşte încă între zidurile ei un 
monstru, cu numele de „stareţ”. 

Anghelina mea nu mai e! 

Trei luni după răpire, părăsind patul, luai - moşneag 
surd şi prăpădit - drumul spre Bucureşti, ca să mă jeluiesc 
Divanului ţării. Divanul, puţin plictisit de  istoriile 
mânăstireşti, îmi soroci o anchetă, care constată că: numita 
Anghelina, fiind fiica unei haimanale, nu era poate Chiar 
aşa de neştiutoare cum susţinea bunicu-săâu... 

Aşa că, tot ce putui obţine, fu ca porţile mânăstirii să se 
deschidă, după şase luni din ziua când îmi zălogiseră copilul 
şi ca Anghelina să-mi cadă în braţe. Dar nici urmă de 
fetişoara mea. Ci o stafie. 

Glasul nu i-l mai auzeam. Nici nu fu nevoie, căci nu mai 
vorbea, deoarece îşi pierduse pe jumătate minţile şi muri la 
capătul a trei săptămâni. 


M-am retras din lume, am renunţat la pământuri, n-am 
mai băgat în gură decât pâine goală şi apă, ca s-o sfârşesc 
mai iute. 

Dar, vedeţi voi, până şi moartea e anevoioasă pentru 
nenorociţi! 


X 


Calul, se spune, n-aşteaptă rugăciuni ca să mănânce 
ovăz; cu atât mai puţin haiducul, când e vorba de o 
răzbunare. 

Când ne adunarăm iarăşi în jurul focului, iar căpitanul 
nostru cercetă cu o privire feţele hotărâte ale voinicilor, nu 
citi decât un singur răspuns de la un capăt la celălalt al 
şirului: 

— Da! strigau toate aceste figuri de aramă, să-l 
pedepsim pe stareţul de la Orbu. Trebuie! 

— Bine-nţeles, tovarăşi, încheie Floarea Codrilor. Dar vă 
înştiinţez că, dintre toţi puternicii pământului, popii sunt cei 
care ştiu să-şi apere straşnic pielea! 

— Cu atât mai rău! Cu atât mai rău! strigarăm, în frunte 
cu călugărul Spilca. 

Ilie înțeleptul, în timpul acesta, nici nu se clintise. Toate 
privirile se aţintiră asupra lui. 

— Ce spui tu, Ilie? 

— La fel ca Floarea: popii ştiu să se apere pe pământ, ca 
şi-n ceruri... 

— Dar asta nu-i totul, reluă căpitanul. Mai întâi, voi nu 
ştiţi că stareţul de la Orbu e chiar fostul stareţ al mânăstirii 
Snagov, fiorosul părinte Chiriac... 

— Părintele Chiriac?... Monstrul ăla? 

— Chiar el, desigur, omul prin ale cărui uneltiri au căzut 
capetele celor trei boieri cinstiţi, patrioţi sinceri şi care apoi 
a dezlănţuit o teroare ce a secerat populaţia unui judeţ 
întreg. Apoi, ceea ce voi nu ştiţi, e că bestia mă cunoaşte de 


la o poştă. Am trăit la Snagov pe vremea lui, i-am fost 
gazdă, iar el mie oaspete, înainte de a-şi da pe faţă ce 
trebuia să fie mai târziu. Când ne-am destăinuit unii altora 
vieţile, n-am crezut necesar să-mi înşir toate păţaniile. Ca şi 
voi, de altfel. Bănuiam c-o să se afle cu vremea. 

Ei bine, uite, înainte să plec la Constantinopol, am ţinut 
la Snagov, lângă Bucureşti, o casă care fu des vizitată, pe 
atunci, de ceea ce se cheamă „crema ţării”. Casa mai e şi 
azi, şi-mi aparţine. Acolo am haiducit în felul meu, adică: cât 
mai mult bine poporului şi cât mai mult rău duşmanilor lui, 
fără să ies de sub scutul legii. Dimpotrivă, ocrotită de ea. 
Chestie de vicleşug femeiesc. Sper s-o revăd împreună cu 
voi, dac-o să vreţi, fiindcă cea mai bună haiducie este aceea 
care supune legile, cauzei ei. 

Deci, trebuie să venim de hac unui popă, acest popă e 
părintele Chiriac şi acest părinte Chiriac mă cunoaşte. 

Se mai află un al patrulea punct şi cel mai greu: 
neprevăzutul, capul tuturor belelelor în viaţă. 

Nu e vorba numai de vitejie. Vă cred destul de curajoşi, 
ca să mergeţi să vă spargeţi capetele de porţile ferecate ale 
mânăstirii Orbu, care e o fortăreață. Da' p-ormă? 

Nu! tovarăşi. Să mori, e uşor. Să trăieşti, mai puţin. Şi 
acum, în drum spre Orbu, mă voi gândi la toate piedicile 
astea; gândiţi-vă şi voi, la rândul vostru. 


Patru ore de mers obositor, pe o noapte întunecoasă, ne 
ajutară să atingem pădurea deasă ce străjuieşte Orbu. 
Oameni şi animale eram plini de zgârieturi, din cauza 
mărăcinilor şi a crăcilor. Nici caii, nici noi nu ne simţeam 
bine. Şi umezeală! Umezeală! Până şi buzunarele ni-erau 
umede! Blestemat anotimp! 

Zorile mijeau posomorâte ca şi nesiguranța expediției 
noastre. Întreaga întindere a văii administrată de stareţ era 
cufundată într-o mare de ceaţă, deasă, tot pe atât de 
sinistră ca şi înfricoşătoarea mânăstire, a cărei arătare 
cenuşie, înfiptă pe-o ridicătură, se ivea obraznic din ceaţă. 


Movilă, vătaful nostru, îi arătă pumnul său ameninţător. 
Un dangăt de clopot, abia auzit, îi răspunse. Călugării, unul 
după altul, plecau să se roage Domnului ca domnia lor pe 
pământ să nu înceteze niciodată. 

Voirăm  s-aprindem focul, acest prim tovarăş al 
haiducului, după flintă, cal şi vin. Floarea se opuse: 

— Nici fir de foc! Ne aflăm, doară, la marginea pădurii şi 
fumul ne-ar putea trăda. Dar, cum trebuie să stăm aci toată 
ziua, până noaptea târziu şi cum nu putem să dârdâim 
cincisprezece ore în şir, ştiţi voi mijlocul de-a face foc fără 
fum? 

Nimeni nu răspunse. 

— Ei bine, porniţi la doi kilometri de-aci şi veţi găsi acolo 
o cărbunărie. În schimbul acestei plosci cu rachiu, 
cărbunarii o să vă lase să luaţi cât mangal poftiţi. Dosiţi-vă 
bine armele şi nu fiţi prea grozavi. 

Feţele mohorâte se înseninară: 

— Să ne trăieşti, căpitane! strigă Movilă. Eh! acu sunt 
sigur că mâine noapte stareţul n-o va scoate la capăt cu 
astfel de ibovnică! 

Doi oameni plecară pe fugă şi se reîntoarseră în mai 
puţin de o oră, aducând fiecare câte un sac de cărbuni în 
spate. 

—  Aprindeţi puţin câte puţin şi hrăniţi focul cu 
chibzuială, porunci Floarea. 

Apoi - după ce căldura şi cafeaua fumegândă din plosci 
ne întărise inima - Floricica ne dezvălui planul ei: 

— Voi ştiţi că haiducii au meteahna de-a se năpusti 
asupra dușmanului şi de-a ucide fără să se sinchisească de 
sângele nevinovat ce-l varsă. Obiceiul acesta trebuie păstrat 
numai la ananghie. Niciodată să nu pierdem din vedere că 
slugile care-şi apără stăpânul n-o fac totdeauna cu tragere 
de inimă. Trebuie să le cruţăm, pe cât se poate. 

Astă-seară n-o să fie vorba de un atac, dacă lucrurile vor 
merge cum le presupun. lată: pe la ora zece, o să mă anunţ 
stareţului, împreună cu fiul meu, Irimia, cerându-i azil 


pentru o noapte. Încă doi oameni vor face la fel. Unul va fi 
Ilie. Celălalt? 

— Eu! strigă Spilca; am fost călugăr şi le cunosc 
tabieturile. 

— Foarte bine... llie şi Spilca vor fi codiţa noastră. 
Acum, ascultați! Treaba se va face cu noi patru: toată 
mânăstirea are un călugăr portar, care veghează noaptea şi 
un ajutor de portar, un ţigan rob, bărbat vânjos, cutezător, 
periculos. După primirea noastră. - care-i sigură, fiindcă-mi 
voi da numele adevărat - aceşti doi inşi vor fi supravegheați 
îndeaproape de către Ilie şi Spilca, rămaşi jos, la trapezărie. 
Dacă devin bănuitori - adică daca stareţul le strecoară 
vreun consemn special cu privire la noi - atunci vor fi ucişi 
amândoi cu dibăcie şi poarta va fi a noastră. Pe portarul 
ţigan să nu-l omorâţi, decât după ce-o refuza propunerea 
voastră de-a ne urma. 

Cam asta, pân-aici. Cât despre stareţ, mă însărcinez eu, 
singură sau ajutată de Irimia, după împrejurări. Sper să 
izbutesc, sprijinindu-mă pe cele trei puncte care adineaori 
erau împotriva noastră: un popă, deci un ins oricând 
măgulit să aibă de-a face cu o femeie frumoasă; acest popă 
e părintele Chiriac, o dihanie, care cu siguranţă nu se teme 
de nimic, fiindcă-i puternic; apoi, mă cunoaşte ca pe femeia 
galantă, de demult, de la Snagov, mare negustoreasă de 
mătăsuri din Levant. 

Dar iată şi-al patrulea punct care votează împotriva 
noastră: neprevăzutul. Asupra lui, în zadar orice discuţie. 
Tot ceea ce putem face, e să-l înfruntăm cu băgare de 
seamă. 

În cazul că acest neprevăzut îmi va răsturna socotelile, 
Movilă, care va aştepta aci cu patrusprezece oameni, va fi 
gata de orice, dacă nu vom reapărea până după miezul 
nopţii. Poate că n-o să căâdem morţi, ci numai prizonieri. 
Atunci, să vie să bată în poarta mânăstirii, cerând tot 
găzduire, să dea prin surprindere paznicii peste cap şi să 
atace fără sfială... 


În cazul ăsta extrem, aşteptaţi-vă la orice! 


Hotărât, nu! Vechii tovarăşi ai lui Cosma nu erau 
obişnuiţi cu un căpitan cu socoteli atât de drămuite. Le 
plăcea mai mult să-şi înfierbânte capul cu vin, să nu 
prevadă nimic şi să cuteze mult. Cât despre grija unei 
aventuri: chestie de noroc. Şi pe urmă, nu mori de două ori! 

În loc de asta, li se cerea acum să devină cărăuşi, să 
lumineze un popor pe de-a-ntregul îndobitocit şi de a-şi 
pune mănuşi, spre a stârpi un cuib de vipere. 

Şi averea mânăstirii? Trebuia să nu te atingi de ea? 
Floarea Codrilor o trecuse, cu nobleţe, sub tăcere. Dar 
haiducii nu se împăcară deloc cu astfel de nobleţi. 

Din care cauză, Ilie îl şi luă la o parte pe Movilă, 
şoptindu-i: 

— Ba, să n-aştepţi cu oamenii tăi până la miezul nopţii. 
Mânăstirea asta-i una din cele mai bogate. Dacă nu ieşim 
dintre zidurile ei legaţi fedeleş stăpânirii, trebuie să ieşim 
plini de aur. Veniţi, deci, după noi, la o oră după plecarea 
noastră şi ţineţi-vă ca la o bătaie de puşcă: la primul ţignal, 
alergaţi şi lucraţi ca şi cum căpitanul n-ar fi cu voi. 

Movilă trecu acest cuvânt de ordine haiducilor, care-şi 
curăţau armele, şi-i îmbărbătă puţin. Ilie, înţelept cum era, 
se pricepu cum să-i înveselească încă şi mai mult: luă trei 
oameni, plecă, dracul ştie unde, şi se-ntoarse pe înserat cu 
un berbec frumos pe umeri; cei trei tovarăşi aduceau 
fiecare câte o damigeană de zece ocale de vin. 

Toate aceste bunătăţi stârpiră golurile sufleteşti, care, 
desigur, nu sunt făcute ca să-ţi dea curaj. Haiducii nu prea 
iubesc posturile şi rugăciunile. Însăşi Floarea ne ţinu 
hangul, deşi de felul ei se purta ca o domniţă adevărată. 

În acest timp, soarele ne făcea bezele, străpungând 
deodată stratul de ceaţă. Fâşii roşii suprapuse brăzdară 
cerul la orizont. Câteva raze se prelinseră printre 
trunchiurile arborilor, poleindu-ne faţa. Ilie le întâmpină cu 
sunetele înăbuşite ale fluierului său. 


Căpitanul nostru se sculă, îşi deschise sacul şi scoase 
veşmintele cele mai scumpe: manta de hermină, şalvari de 
mătase brodată, aşa cum poartă turcoaicele în locul 
fustelor, gheroc scurt de catifea, năframă persană 
împodobită cu fluturi de aur. Se împodobi cu toate inelele şi 
diadema, şi-şi strecură la cingătoare un mic pumnal cu 
vârful otrăvit. 

Ca fecior al unei doamne atât de nobile, fui poftit să-mi 
pun căciula de astrahan, cizmele din teletin lustruit şi să-mi 
potrivesc îmbrăcămintea, după cum cerea împrejurarea. 
Spilca şi Ilie îşi ascunseră, de asemeni, înfăţişarea, izbutind 
să pară, pe cât posibil, nişte „ţărani de treabă”, dar îşi 
înţesară brâiele cu pistoale şi junghiuri. Pe deasupra 
mantalelor, numai ei aveau să poarte flinte în văzul lumii şi 
fără să dea de bănuit, ci aşa cum le poartă cutare ins din 
garda unui bogătaş în călătorie pe drumuri nesigure. 

Noaptea cufundă toată suflarea în beznă. 

— Trageţi cenuşa pe jeratic! zise căpitanul. 

Puțin după aceea, cei patru cai ai noştri apucau drumul 
mânăstirii Orbu. 


Mânăstirea era o clădire foarte întinsă, străjuită de 
ziduri, ridicată pe o înălţime, departe de orice aşezare 
omenească. Nu se zărea nicio lumină în curtea muncilor sau 
în cea de onoare. 

Ciocănirăm la poarta acesteia din urmă, care se 
deschidea oricărui drumeţ dornic să petreacă o noapte la 
arhondărie. Un clopot sună, anunţându-ne, apoi uşa 
ferecată cu drugi grei scârţâi în balamale şi un călugăr cu 
felinarul în mână ne deschise calea. 

Ţinând caii de căpestre, păşirăm în curte, când deodată, 
la lumina palidă a felinarului, un blestemat ţâşni pe 
dinainte-ne, încât crezurăm, oricât de haiduci eram, că-i 
într-adevăr dracul. Călugărul, încurcat de spaima noastră, 
ne lămuri: 


— E un ţigan rob, care o zbughise; prins, a fost băgat în 
fiare, după cum e obiceiul în ţara asta. 

Aceste fiare şi acest obicei - despre care auzisem 
vorbindu-se - erau pur şi simplu o barbarie: ţiganul din faţa 
noastră, o namilă de om, nu mai păstra nimic omenesc. 
Două coarne mari de fier îi atârnau de o parte şi de alta a 
capului. Ele erau înţepenite într-un cerc, tot din fier, care-i 
strângea ţeasta la nivelul frunţii şi acest cerc, ca să nu 
poată fi scos, era, la rândul lui, înţepenit, cu ajutorul a două 
bare verticale, de un alt cerc care-i înconjura gâtul. 

Sărmanul târa, pretutindeni, după sine, un lanţ lung, 
legat de glezna piciorului drept; celălalt capăt al lanţului 
era prins în zid, lângă culcuşul lui. Şi nenorocitul era nevoit 
să trăiască în halul acela, să slugărească şi să doarmă 
noaptea, chinuit de coarne şi aparatura lor. 

Prietena noastră îl privi îndelung, fierbând de mânie. Ne 
privi şi el, de asemenea, cu ochi omenoşi, dar Dumnezeu 
ştie ce se petrecea în mintea lui. Trupul său de Hercule, 
tăiat parcă în stâncă şi aproape gol, era respingător de 
murdar. Mustăţi mari, negre ca şi restul feţei sale, îi cădeau 
până pe piept. 

Călugărul închise poarta cea mare, îndreptă animalele 
noastre spre grajd şi ne ceru să-l urmăm. Floarea îl rugă să 
ne anunţe stareţului. 

— Prea sfinţia sa nu mai primeşte azi, răspunse 
portarul. 

— Fii atât de bun şi-l înştiinţează că jupâneasa Floricica 
de la Snagov îi face o vizită. O să ne primească. 

Trimisul porni cu paşi mărunți, cu felinarul în mână, dar 
când fu în mijlocul curţii, se întoarse deodată din drum. 

— Haideţi după mine în sala de aşteptare; e prea lung 
drumul, ca să-l fac de două ori, în caz că v-o primi. 

Traversarăm un lung gang, care mirosea a mucigai, apoi 
o nesfârşită galerie ce da într-o sală de mâncare, plină cu 
afişe şi dulapuri şi, după puţin timp, ne trezirăm în sala de 
aşteptare, o încăpere rău luminată de două candele. 


Aci, grozavul neprevăzut, despre care ne vorbea 
Floarea, căzu ca un trăsnet: când să ne părăsească spre a 
intra la stareţ, călugărul ridică felinarul în dreptul figurilor 
noastre şi ne cercetă bănuitor. Privirea sa întâlnind pe a lui 
Spilca, amândoi holbară ochii şi tresăriră, dar numai cât ai 
clipi din ochi, apoi portarul plecă fruntea la pământ şi 
dispăru pe o uşă. 

Rămaşi singuri, Spilca îşi plesni obrajii cu amândouă 
mâinile şi ne şopti printre dinţi: 

— Haiti! sunteţi pierduţi! Călugărul ăsta mă cunoaşte de 
la Muntele Athos, unde mi-am ucis stareţul, care era şi al 
lui. O să mă dea în vileag! 

Spaima sa ne amuţi câteva clipe... Ilie avu însă răgazul 
să sufle căpitanului: 

— 'Ţine-ţi firea, o să facem ce-o trebui; oamenii noştri 
vor fi în curând sub zidurile mânăstirii! 

Uşa se deschise. Părintele Chiriac apăru înfăşurat într-o 
manta lungă de aba, în capul gol. Era un om burtos; faţă 
roşcovană, congestionată; privire de epileptic. 

Simulând o curtoazie care-i ascundea cu greu 
neliniştea, exclamă cu voce spartă, de beţiv trândav: 

— la te uită!... Floricica! Sau precum te strigau ţăranii 
şi boierii: Domnița din Snagov! Hai, pofteşte! Cât despre 
compania doamnei, să binevoiască a-l urma pe fratele 
portar. 

(Rostind cuvântul „companie”, îşi adânci privirea în ochii 
lui Spilca). 

— Din această companie, replică Floarea, tânărul este 
feciorul meu, Irimia; dacă nu te supără, mi-ar plăcea să-l 
am lângă mine. 

— Ah! Feciorul dumitale! Aveai unul? Nu ştiam. Ei bine, 
s-aştepte o clipă, aci, în sală. Intră mata, întâi! 

Înţepenit în pragul uşii, nici nu ne dădu binecuvântarea. 

Floarea păşi, cu sânge rece, în odaia stareţului, care 
închise uşa. 


Acum ştiam ce ne rămânea de făcut; dar portarul o 
bănuia? 

Nemişcat, o clipă, cu bărbia în piept, avea aerul că 
gândeşte privind pământul ce trebuia să-l înghită, înainte 
de-a reapărea stareţul, - şi deodată o luă la goană cu paşi 
mărunți, urmat de Spilca şi Ilie, traversă sala de aşteptare, 
sala de mâncare şi, când să deschidă uşa galeriei... 

Hop! 

Cu un salt de panteră, Spilca îi sări în cârcă, astupându-i 
gura. O clipă mai apoi, inima îi fu străpunsă de pumnalul lui 
Ilie, fără un strigăt, fără un geamăt. 

I se luă cheia de la intrare. Trupul, încă zbătându-se, fu 
aruncat iute într-un dulap. Şi cei doi prieteni o tuliră spre 
scăpare. 

Din sala de aşteptare - temându-mă, dintr-o clipă într- 
alta, să nu apară stareţul - priveam scurta scenă a 
omorului, cu liniştea celui care urmăreşte jocul unei pisici 
zburdalnice, cu un ghem. Când totul se sfârşi, închisei uşa 
sălii de mâncare şi mă aşezai pe scaun. 


La capătul unui sfertuleţ de oră, „Prea sfinţia sa” 
deschise uşa şi mă chemă: 

— Cred că nu te-am făcut s-aştepţi prea mult? îmi spuse 
cu un aer ursuz, rece, că mă uimi, atât îl simţeam de 
răutăcios. 

Aruncase după faţă masca bunăvoinţei silite. Ce se 
petrecuse? Aş fi dat cerul şi pământul ca s-o ştiu, dar din 
aruncătura de ochi ce-o schimbai cu Floarea, ca s-o vestesc 
că totul era în regulă, nu putui ghici nimic. 

Ne aflam într-o sală de primire-bibliotecă, a cărei 
simplitate fără margini, mai de grabă stânjenitoare, nu 
dovedea altceva decât făţărnicia sărăciei, proprie feţelor 
bisericeşti, în mijloc, o masă mare, din lemn mâncat de cari 
şi scaune şchioape. 

Starețul se aşeză, poftindu-mă să fac la fel, apoi 
adresându-se Floarei: 


— E multă vreme de când te-ai întors de la 
Constantinopol? o întrebă el, privind-o duşmănos pe sub 
sprâncenele stufoase şi roşcate. 

— De câteva luni... 

—  Pare-mi-se, dacă nu mă-nşel, te-ai reîntors în 
tovărăşia arhontelui Samurakis? 

— De ce această întrebare? 

— Pentru că arhontele a fost unul din bunii mei 
prieteni... 

— Ei bine, da! Am venit împreună... 

— „Şi tot împreună aţi locuit în casa lui de lângă Siret, 
nu? 

Prietena noastră adulmecă nenorocirea şi-o înfruntă cu 
linişte: 

— Observ, părinte Chiriac, că după ce până mai 
adineaori mi-ai propus să mă culc cu d-ta, acum mă supui 
unui interogatoriu în toată regula! 

— Cam aşa, scumpă „domniţă din Snagov”... Dumneata 
o să-mi dezvălui misterul acestei aventuri care a costat pe 
arhonte viaţa!... 

— N-am ce să-ţi explic... 

— O să vedem noi! 

Cum stătuse lângă uşa pe care intrasem, se sculă agale, 
răsuci cheia în broască şi-o băgă în buzunar - gest care mă 
făcu să duc mâna la pistoale, dar Floricica mă opri, printr- 
un semn, la repezeală. Şi pe bună dreptate, fiindcă imediat 
se deschise înapoia noastră o uşă cu două canaturi şi 
apărură patru inşi. Ne legară fedeleş, cât ai clipi din ochi. 
Nu opuserăm nicio împotrivire. 

În picioare, în mijlocul sălii şi încruntat ca un călău, 
stareţul crezu că ne răpune cu ochii lui de gâscă. Floarea îi 
spuse: 

— Ai cunoscut, cumva, acum şase ani, o tânără din 
Bisoca, pe nume Anghelina? 

— Poate... 


— Folosind aceleaşi mijloace, ca cele de-acum, i-ai biruit 
împotrivirea dinaintea poftelor dumitale? 

— Nu chiar aşa... 

— Şi dumneata nu crezi că, luându-mă drept o 
Anghelina, ţi-ai putea rupe dinţii? 

— Nu văd cum, căci în ceasul de faţă cei doi tovarăşi ai 
voştri vor fi mărturisit scopul vizitei voastre la mânăstirea 
Orbu. Mă voi purta cu voi mai puţin aspru decât s-au purtat 
cu ei, dacă o să destăinuiţi, de pe acum, partea voastră de 
nelegiuire în omorârea arhontelui Samurakis. 

— Partea mea de nelegiuire? Dumneata vorbeşti de 
nelegiuire? Dumneata care răpeşti fete tinere, le siluieşti şi 
le omori? Dumneata care ai uneltit să cadă capete şi care 
striveşti mulţime de nevinovaţi? Dumneata care pui coarne 
de fier fiinţelor ce te slugăresc şi pe care Dumnezeu le-a 
înzestrat cu grai? Tu vorbeşti de nelegiuiri, tu, gunoi 
popesc! 

Niciodată n-o văzusem pe Floarea Codrilor mai 
frumoasă ca-n clipa aceea, cu mâinile la spate, cu faţa 
aprinsă de mânie, capul împodobit cu diademă, cu mândrie 
dat pe spate, ochii ei negri, măriţi şi scăpărători. 

Foarte palid, stareţul ceru foarfeci. Stând pe scaun, 
haiduca nu se clinti. El îi scoase diadema şi mantaua, îi tăie 
veşmintele de la ceafă până jos, dădu la o parte fâşiile şi, 
arătând spre spatele-i gol, porunci unuia dintre gealaţi, 
care ţinea o vână de bou în mână: 

— Trage-i una! 

Apoi, privind pe Floarea în albul ochilor: 

— Zadarnic, orice zgomot: aci nu se aude decât ceea ce 
voiesc eu, care sunt ascultat orbeşte. 

Bestia lovi fără milă. O dâră roşie, care se învineţi 
numaidecât, apăru de-a lungul omoplaţilor. 

Niciun suspin. Doar corpul îi tremura... Mă simţii 
mândru de a fi feciorul unei asemenea femei! 

— Mărturiseşte, aventuriero! urla prea sfântul. 

Nimic. 


Un semn al stareţului fu urmat de a doua lovitură, care 
clătină pe osândită. Prima umflătură plesni în două, sângele 
ţâşni în lături din abundență. 

Totuşi niciun strigăt. Oh! cât de mare mi-era dorinţa de 
a fi în locul ei şi de a-i dovedi, la rându-mi, că eram un 
haiduc. 

Cu faţa spre dulapul cu geamuri înţesat de cărţi sfinte, 
căpitanul nostru medita, poate, la atâtea înţelepciuni 
milostive, răstălmăcite în instrument de tortură, când clanţa 
uşii ce da în sala de aşteptare se mişcă încetişor. 

Călăul prinse zgomotul slab al broaştei şi tresări: 

— Tu eşti, Marcule? Ce s-a întâmplat? 

În loc de răspuns, o bubuitură care zgudui temeliile; uşa 
zbură spre stareţ, care fu dat de-a berbeleacul, şi în prag se 
văzu lungindu-se statura neagră a ţiganului „încornorat”, în 
urma căruia năvăleau haiducii. Lovitura şi uluiala fură atât 
de puternice, că nimeni n-avu timp să se întrebe ce se 
petrecuse. Înarmaţi cu saci şi frânghii, ţiganul deoparte, 
tovarăşii noştri de altă, legară în grabă pe stareţ şi cei 
patru ticăloşi, le înfofoli capetele, cât p-aci să-i înăbuşească. 
Şi abia sfârşite acestea, robul, lăsând în plata Domnului pe 
stăpânul său, să dădu îndată unui măcel, fără pereche în 
viaţa mea de haiduc: învârtind în mână, ca pe-o praştie, 
lanţul greu ce-l târa de gleznă acum o oră, îl repezi de 
câteva ori în capul celor patru zbiri ce zăceau la pământ. 
Saci, oase, creieri, fură pe curând o tocătură groaznică. 
Apoi, fără să sufle o vorbă, înspăimântătorul diavol se 
întoarse la stareţ, răzbunarea sa cea mare. Îi smulse 
hanţele, îi descoperi faţa şi c-un genunchi pe piept, faţă în 
faţă, labele sale mari începură un soi de sugrumare, prin 
opinteli scurte. Călugărul tiran părea pe jumătate mort; 
când apăsarea ţinea prea mult, ochii îi rămâneau o bucată 
de vreme închişi, până să-i redeschidă, în acel răstimp, 
ţiganul ţopăia prin odaie, se arunca asupra victimei, îi 
muşca nasul, urechile, gâtlejul şi-l înţepa cu atâta furie cu 


coarnele lui de fier, că se răni el însuşi cu aparatura şi 
sângele i se prelingea pe faţă. 
La urmă, înhăţându-şi lanţul îi strivi capul. 


În timpul acesta, tovarăşii noştri ne slobozeau mâinile şi 
scotoceau încăperea părintelui Chiriac, unde-i aştepta o 
pradă bună. 

Clopotele mânăstirii Orbu chemau pe călugări la 
rugăciunea de la miezul nopţii, când ceata noastră, 
îmbogăţită cu zece mii de galbeni şi un fost rob scăpat de 
coarnele sale, îşi luă calea destinului. 

Singură Floricica avea de ce se plânge puţin... 


III 
TAZLĂU 


— Mii şi mii de tristeţi rod, într-o viaţă, sufletul 
generosului; dar nimic nu-i este mai dureros ca suferinţa 
aproapelui său: aşa e sufletul haiducesc! 

Pământul este atât de minunat, simţurile noastre atât de 
nestăvilite, nevoile gurii atât de josnice, încât, pe bună 
dreptate, ar fi trebuit să vii pe lume fără ochi, fără inimă, 
fără nimic altceva decât nevoia de-a sfâşia, pentru ca să ne 
mărginim numai în a strivi pe semen şi de-a urâţi viaţa, în 
loc să iubim, mai degrabă, dreptatea, mila şi dreptul altuia 
la fericire. 

lată în ceea ce haiducul se desparte de ceilalţi oameni, 
de turma proştilor, devenindu-le duşman. 

Haiducul nu e crunt. Nicidecum sângeros. Dacă uneori 
ucide, e din vina cruzimii duşmanilor, care-l silesc. 

Haiducul este omul născut bun şi numai bunătatea ne 
deosebeşte de animalitate: ea este unica distincţie a vieţii 
omeneşti. 

Ştergând-o în pădure şi ieşind de sub scutul legii, orice 
haiduc adevărat rămâne bun, deloc hain, îngăduitor în faţa 
greşelii. El nu uită că, ceea ce defineşte măreţia unui 
conducător, este mai ales înţelegerea. Altminteri, şi 
gospodarii ar şti să poruncească, la rândul lor. Haiducul nu 
uită, mai cu seamă, că e un răzvrătit generos: pentru 
dânsul, crima şi jaful nu sunt un scop. 

Haiducul nu este un tâlhar. 

Pentru ca lumea să devină mai bună, orice om trebuie să 
fie un haiduc! 

Cu aceste cuvinte, Floarea Codrilor deschise sfatul 
haiducilor, pe Tazlău. 


Erau de faţă patru din cele mai frumoase figuri ale 
acelor vremi: Groza, Jianu, Codreanu şi Bujor. Oamenii care 
îi întovărăşeau, erau cam la vreo două sute - mişcătoare 
regăsire de fraţi, legaţi prin aceleaşi simţăminte, urmăriţi 
de aceleaşi potere şi năpăstuiţi de aceeaşi soartă. 

O pădure seculară, în mare parte neumblată, îi ferea de 
orice surprindere. Lupul, ursul, mistrețul şi popândăul erau 
singurele vietăţi ale pădurii - fiinţe mai puţin nedrepte şi 
primejdioase decât omul. Le presimţeai vecinătatea, dar 
nimeni nu se neliniştea: curajoasele animale se mulţumeau 
să sfâşie, azi o oaie, mâine un porc pe jumătate sălbatic şi 
ocoleau pe om, neîntrecut în lăcomie de niciun dobitoc. 

Tabăra surghiuniţilor poposise într-o pajişte 
încăpătoare, pe de margini cu ferigă. Mirosul de sulcină, 
adus de un vântuleţ de prin vreo câmpie apropiată, o 
îmbălsăma. Dedesubt, drept în adâncuri, spumegosul 
Şoimul se năpustea cu furie în braţele fratelui său mai 
mare, Tazlăul, care-l primea şoptindu-i mustrări prieteneşti, 
în timp ce mierlele, necăjite că nu pot supune zgomotul 
torentului, ciripeau înfuriate. 

Întreagă această lume de haiduci ne aştepta acolo de 
câteva zile. Apariţia căpitanului nostru călărindu-şi calul 
roib, fu salutată prin zvârlirea a două sute de căciuli către 
vârful pomilor: 

— Trăiască Floarea Codrilor! 

— Trăiască femeia-haiduc! 

Groza, prietenul ei din copilărie şi ţârcovnicul Ioachim, 
dascălul lor la greceşte, se îmbulziră primii ca s-o 
îmbrăţişeze. Celelalte căpetenii făcură la fel, fără a-şi mai 
cere voie, cum e obiceiul între haiduci. Floarea îi întâmpină 
pe toţi cu elanuri de „soră pătimaşe”, dar spre bunul 
Ioachim merseră mângăierile ei cele mai drăgăstoase: 

— Prietenul meu! lubitule! Ai îmbătrânit mult! Mai mă 
iubeşti aşa ca altădată? Te-ai deprins cu viaţa de haiduc? 

Ţârcovnicul se tânguia: 


— O, Floricico! Dragostele mele nu mai ţin de lumea 
asta, iar haiducia mea nu-i decât un oftat al inimii! Trăiesc 
ca şi copacii care nu stingheresc pasările Domnului. Seara 
şi dimineaţa, mă minunez de ceea ce văd şi lăcrimez 
întruna. 

Furăm surprinşi, când aflarăm că vestea loviturii 
noastre la mânăstirea Orbu ne-o luase înainte, dar, întăreau 
căpitanii, nu se cunosc făptaşii şi e bănuit Groza. 

Această ispravă, socotită îndrăzneață pentru pumnul de 
oameni al cetei noastre, încunună pe Floarea de tot 
prestigiul de care avea nevoie spre a vorbi cu autoritate 
celor patru şefi şi două sute de haiduci, din cei mai vestiți. 

Ea răsturnă temeliile haiduciei primitive, mărturisindu- 
şi dintr-odată disprețul dinaintea oricărui revoltat nedublat 
de un idealist şi continuă să-şi dezvolte principiile, fără 
sfială: 

— E mult mai uşor să omori un om, decât să-l dumireşti. 
Popoarelor, totdeauna, le-au trebuit puţină codeală, spre a 
se supune poruncilor şefilor ce le trimeteau la măcel, căci 
ele nu se străduiesc a se pătrunde de adevărul unei vorbe 
sănătoase. 

Aici zace răul de care suferă omenirea, însă de acest rău 
nimeni nu e vinovat şi de-aceea trebuie să-l îngăduim. 
Trebuie să pricepem viaţa aşa cum e, aşa cum o vedem. 

Sufletul omenesc e plăsmuit dintr-o materie foarte 
felurită: calitatea bună e rară şi se află copleşită de cea rea. 
Plantele hrănitoare şi florile sunt şi ele înăbugşite de bălării. 

A cui e vina, dacă lumea e aşa cum e? Zbirii ei n-au picat 
din lună ca s-o terorizeze, ci s-au ivit numai şi numai din 
neamul omenesc. Eşti sau rob sau tiran, iată cele două feţe 
ale realităţii, pentru cea mai mare parte dintre oameni. 
Mijlocia între aceste două limite crude ale vieţii, omul drept, 
e atât de rară ca şi diamantul printre pietricele. 

Luaţi nouă sute nouăzeci şi nouă de locuitori ai 
pământului, dintr-o mie, şi priviţi-i în ochi: ăştia sunt umilii. 
Pipăiţi-le ţeasta: o să descoperiţi cucuiul tiranului. 


Aproape că nu există pârlit care să nu chinuiască pe 
altul şi mai pârlit, fie el nevasta, măgarul sau câinele său. 

Să nu-mi pomeniţi, deci, de-o omenire împărţită în două. 
Nu recunosc decât stănoaga ce separă pe drept de nedrept, 
pe bun de râu. 

A împărţi omenirea în cei de sus şi cei de jos; a atribui 
primilor numai păcate, celorlalţi numai părţi bune şi a 
încerca să nimiceşti pe unii, pentru a da pământul celorlalţi, 
- n-ar schimba cu nimic viaţa de azi, deoarece e greu să 
găseşti  sugrumaţi care niciodată n-au voit să fie 
sugrumători. Cu toate astea, marii ucigaşi rămân, fără 
îndoială, cei care guvernează lumea şi care nu-şi 
îndeplinesc unica datorie: aceea de-a sili lumea la dreptate, 
fiind mai întâi ei înşişi drepţi. 

Aceştia sunt bandiții pe care haiducul trebuie să-i 
vâneze, fiindcă dacă omul nu este supus păcatului de a fi 
rău şi hrăpăreţ, câtă vreme este un exploatat, vina sa se 
transformă în crimă de Stat, în ziua când ia guvernarea 
unui popor, pentru a-l stoarce mai bine. 

Haiduci! Aşteptând ca haita lupilor să devie turmă de oi, 
să legăm nădejdea unei vieţi mai bune, numai de oamenii 
care suferă. Ei sunt de două feluri: cei care trăiesc 
strâmtoraţi de nevoi şi cei care se chinuiesc cu 
generozitatea inimii lor. 

N-aş putea să vă spun care din doi ar fi mai de 
nestrămutat în bunătate, dar ştiu că, de vreme ce cineva 
suferă, poţi să-i acorzi încrederea. 

În schimb, război fără cruţare oricărui nesimţitor în faţa 
suferinţei de pretutindeni şi îndeosebi aceluia care e în 
stare să exercite dreptatea şi n-o face. 

Pe acest nesimţitor trebuie să-l stârpim, oriunde s-ar 
afla şi să-l socotim duşman, chiar atunci când ar fi propriul 
nostru frate, deoarece tiranii dăinuiesc mai ales din pricina 
nesimţirii nesimţitorilor. 

Trebuie să pornim deopotrivă şi în căutarea viteazului 
care se înfrăţeşte cu năpăstuiţii vieţii, mai cu seamă când e 


un înstărit şi chiar un puternic. Asemenea eroi nu sunt 
numeroşi, dar există; am cunoscut câţiva şi-i cred gata să-şi 
pună la bătaie totul pentru izbăvirea patriei lor. Nu le faceţi 
nedreptatea de a-i amesteca laolaltă cu hoarda amăgitoare 
a tiranilor ce-i înconjoară. Ar fi o nedreptate strigătoare la 
cer, să negi unui om mărinimia, bunătatea, dreptatea, 
fiindcă s-a născut, din întâmplare, printre sugrumători. Se 
naşte cineva unde i-e pofta? Şi care-i stratul social unde un 
om drept s-ar simţi în apele lui? 

Avem dinaintea ochilor un exemplu izbitor, pe tovarăşul 
Jianu. S-a născut în boierie şi bogății, cel mai tânăr dintr-un 
şir de fraţi, toţi duşmanii noştri şi ar fi trebuit să fie şi el la 
fel, dacă sufletul lui de haiduc nu l-ar fi silit să-şi ia valea. 
Azi, Jianu împarte cu noi aceeaşi viaţă şi soartă; capul lui e 
pus la preţ ca şi al nostru şi nu este de mirare s-o 
sfârşească la spânzurătoare, coşcogeamite fiu de mare 
boier cum e. 

Ei bine! Jianu nu-i singurul boier cu inimă de haiduc. 
Dar nu oricine poate să ia calea haiduciei. De altfel, tare mă 
îndoiesc dacă cea mai bună haiducie o fi aceea care se pune 
în afara legii, pentru că, până acum, îmboldită de o tinereţe 
entuziastă, am lucrat întâi la Snagov, apoi la 
Constantinopole, mai folositor decât toţi haiducii care 
operează în codru. 

Mulțumită, în parte, legăturilor mele cu ambasadorii 
Franţei şi Angliei la Stambul, generalul Aupick şi lordul 
Canning, a fost răsturnat hrăpăreţul Mihai Sturdza, iar 
omenosul Grigore Ghica readus în scaunul Moldovei. Tot eu, 
în aceeaşi măsură, am protejat la Brussa pleiada de tineri 
boieri ce şi-au încercat micul lor 1848 şi se văzuseră 
surghiuniţi în Anatolia. Am contribuit la repatrierea lor şi 
sunt în strânsă legătură cu dânşii. Au o educaţie apuseană, 
asuprirea îi revoltă, fie ea făcută de străini sau de ai noştri, 
şi primesc, pentru a o sfărâma, ajutorul oricărui patriot. 

În fruntea lor se află un om pentru a cărui bună- 
credinţă îmi pun capul jos. O să vă încredinţaţi chiar voi, 


deoarece l-am poftit să ia parte şi el la această consfătuire 
şi n-o să întârzie să pice de la Iaşi: e hatmanul Miron, pe 
care l-am întărit în postul de conducător al miliției 
moldovene... 


Un şopot de mirare acoperi ultimele cuvinte ale 
vorbitoarei. 

Groza strigă: 

— Un hatman printre haiduci! 

— Chiar aşa! întoarse vorba Floarea: un hatman, 
haiduc! 

Jianu se sculă - boier cu figura delicat dăltuită, cu 
mişcări graţioase, înfăţişarea mereu serioasă. Glăsui cu 
căldură: 

— Să nu vă neliniştiţi! Floricica nu prea se înşală uşor. Îl 
cunosc pe Miron. Mi-e chiar prieten. Ne-am instruit 
împreună la Paris şi Lunville. E într-adevăr un haiduc. 
Dacă-i hatmanul miliției moldovene, cu atât mai bine pentru 
patria pe care vrem s-o dezrobim. 

— N-o să putem face nimic trainic, fără ajutorul acestei 
tinerimi, adaogă Floarea. Nu omorând, pe ici pe colo, când 
un grec, când un boier român, o să schimbăm cu vreo iotă 
halul ţării noastre. Viaţa zbirilor nu ne atrage; moartea lor 
nu ne ţine de cald. Ceea ce ne trebuie, este pământul răpit 
ţăranului şi legi bune pentru toată lumea. Aşa ceva nu se 
poate înfăptui decât înlocuind absolutismul de azi printr-o 
stare de lucruri mai dreaptă, având la temelia ei însuşi 
poporul. 

Dar, unde-i voinţa populară în stare să pună oameni noi 
la lucru? Nicăieri. Poporul e ţinut la obroc de orice mişcare 
de idei. Dacă n-ai poporul, cu cine începi? Cu voi, idealiştii, 
care veniţi de jos şi cu Mironi revoltați, care ne vin de sus? 

lată ce vă propun: farmecele unei femei nu sunt date 
pentru a vrăji copacii. Lăsaţi-mă să practic haiducia mea 
acolo unde se află oameni puternici, care se încovoaie ca o 
salcie în faţa unei dezmierdări prefăcute. Cei care nu se 


încovoaie, se sparg ca sticla şi asta e totuna pentru o 
îndrăgostită de felul meu. 

La Snagov, lângă Bucureşti şi, mai abitir, lângă vestitul 
codru al Vlăsiei, unde atâţia tirani şi-au lăsat în acelaşi timp 
şi punga şi viaţa - mulţi inşi au îngenuncheat la picioarele 
„Domniței din Snagov”, alţii s-au nimicit, iar câţiva băţoşi în 
cruzimea lor s-au încredinţat într-un chip jalnic că asprimea 
unei femei n-are pereche. 

Mă voi înapoia la cuibul meu, care va deveni cuibul 
haiducilor. Vom deschide larg uşile şi le vom închide, din 
când în când, în urma cutăror puternici, prea supărători; 
toate daraverile astea n-or să ne coste decât un căluş şi un 
bolovan; marele lac, în care se oglindesc, balcoanele şi 
streaşinele casei mele, se însărcinează cu restul. 

Vom linguşi neghiobia mai-marilor, care ne vor scăpa 
printre degete. Cu cei care vor primi târgul, o să lucrăm pe 
faţă şi o să plătim cinstit. 

Dac-o trebui să-mi strecor degetele în vreo barbă 
simandicoasă, spre a scuti de spânzurătoare pe cutare 
tovarăş - cu dragă inimă mă supun. 

Dar, mai ales, să fim sinceri cu sincerii, cinstiţi cu 
cinstiţii, drepţi cu drepţii, buni cu bunii, în acest cămin al 
haiducilor, care n-are decât o rațiune: de-a obține dreptatea 
omenească pentru această sărmană ţară sau chiar s-o 
smulgem. Fiindcă toată tactica unui om de nădejde stă prin 
a începe să-şi deschidă inima, de a se arunca chiar şi asupra 
unei stânci, de-a o înfierbânta prin căldura sângelui său; 
dar dacă se pomeneşte întâmpinat cu un scuipat în faţă, să 
calce în picioare tot ceea ce este rău, deoarece nu orice om 
alcătuieşte omenirea, ci omul bun. 

Asta am învăţat, trăind. 

Am învăţat, încă, să fiu îngăduitoare cu acel căruia îi 
lipseşte pâinea, din cauza aproapelui său: foamea mistuie 
sufletul şi atunci fiinţa umană cade mai prejos decât 
animalul. 


Acest fel de om nu-i în realitate decât un stomac. Cum 
să te înţelegi c-un stomac? Cum să îmbii pe cel care 
adulmecă pământul ca să dea peste un ciolan: Frate! ridică- 
ți fruntea şi priveşte soarele! 

Vai! eu ştiu că lumea îşi împarte viaţa între a adulmeca, 
de nevoie, pământul şi a privi soarele, din mândrie; dar, 
prefer pe vanitos, unui flămând, fiindcă noi suntem 
întocmai. Dovadă, haiducia noastră. 

De asta vă spun: să lucrăm, mai întâi, cu animalul care 
poate să ne dea ascultare; la urmă, ne vom adresa şi celui 
care nu poate! 


X 


În acea clipă, apăru statura delicată a hatmanului 
Miron, întovărăşit de călăuza sa. Tânărul boier era îmbrăcat 
civil. Purta redingota, obişnuită pe atunci, şi cizme din piele 
roşie. Se aruncă în braţele deschise ale lui Jianu, a căror 
strânsoare cât p-aci să-l înăbuşe, apoi, întorcându-se spre 
Floricica, îi sărută prelung mâna şi-i zise: 

— Despre ce „animal” vorbeai? 

— Vorbeam despre două animale... 

— Şi care-i cel ce te poate asculta? 

— Tu, pentru că nu eşti flămând. 

— A! Ba să mă ierţi: am o foame de lup! 

— Ei bine! spuse căpitanul nostru, să ne potolim 
foamea; vom tăifăsui, după. Cred că tuturora le e foame. 

Movilă mulţumi pe toată lumea, strigând: 

— O clipă! Ei vor pocni îndată! 

Era vorba de berbeci: nu mai puţin de vreo treizeci, 
care se coceau fiecare în gropiţa lui, încinsă ca un cuptor, 
fiecare în pielea lui şi cu mormanul de spuză deasupra - şir 
prelung de morminte, asemănător unui cimitir de copii, dar 
a cărui dogoare era de nesuferit. Berbecul nu fusese supus 
nici unei pregătiri: ci tăiat, îndopat cu sare şi piper, şi culcat 


în acel pătuc fierbinte, unde, acoperit cu un morman de 
jeratic, pocnea după un timp, semn că poate fi mâncat. Asta 
se chema... berbec fript haiduceşte! 

Pocniră unul după altul, zvârlind în sus neprietenoasa 
învelitoare. Fiecare bubuitură era întâmpinată cu strigăte 
de căpcăuni. 

Şi, desigur, întâile fripturi gata fură servite şefilor, 
pentru că, totdeauna şi oriunde, ei sunt serviţi primii, chiar 
şi când sunt haiduci. 

În timpul mesei. Floarea înştiinţă pe hatman de 
planurile ei. Miron o ascultă cu seriozitate. La urmă spuse: 

— Minunat! Şi poţi să mă numeri şi pe mine printre cei 
mai credincioşi idealului nostru patriotic, dar cu o condiţie: 
să nu se mai repete lovitura de la mânăstirea Orbu... 

— Cum? A şi ajuns vestea la Iaşi? întrebă Floricica. 

— A ajuns ea la Bucureşti, unde capul acestei 
aventuriere necunoscute a fost pus la preț pentru zece mii 
de galbeni, precum glăsuieşte ordinul de urmărire 
îndreptat împotriva ta! 

— Ăsta-i spiritul noii ordini cu care se împăunează 
tinerimea voastră generoasă? strigă Jianu, înăcrit. 

Hatmanul replică: 

— Frate lancule, te ştiu pripit, nicidecum naiv; n-oi fi 
vrând ca întreg Divanul celor două ţărişoare să fie format 
din haiduci! Şi apoi, lasă-mă să-ţi spun că nu văd scopul 
asasinatelor voastre individuale... 

— Tu vezi poate mai bine urmările asasinatelor voastre 
în masă, în straturile poporului! 

— Ho! ţipă Floarea Codrilor. Aci eu sunt căpetenia 
voastră! Ei bine, vă opresc să mergeţi mai departe pe calea 
asta! Toţi sunteţi însufleţiţi de dorinţa de-a ne înţelege şi de- 
a munci laolaltă în viitor: de ce oare să mai trăncănim 
asupra lucrurilor trecute? Va avea dreptate, cine va lăsa o 
operă în urma lui. Deci, la fapte! 

Apoi, sfredelind pe Miron cu o privire hotărâtă: 


— Hatmane! Ceasul se apropie. Vin de la 
Constantinopole, cu credinţa că ruşii vor pierde războiul 
Crimeei. Napoleon ne asigură de asta pentru anul viitor. 
Turcii, însă, vor pierde, de asemenea, preţul victoriei lor, 
măcar în ceea ce priveşte Principatele noastre: Franţa şi 
Anglia îi susţin pe „unionişti”. În străinătate, chestiunea e 
foarte înaintată. Trebuie ca şi în Principate să fie barem la 
fel. În ce stare ne aflăm? 

— Câştigăm teren, pe fiecare zi. Cei mai buni oameni, 
tineri sau bătrâni, sunt pentru Unire. 'Iotuşi separatiştii 
rămân destul de puternici, mai ales la noi, în Moldova, unde 
caimacamul unelteşte pe faţă împotriva Unirii Principatelor 
şi-şi cumpără partizani, aci ca şi la Stambul, năzuind să puie 
mâna pe scaunul Moldovei. Asta place duşmanilor noştri, 
ruşii, turcii şi austriecii. 

— Bine! dar aşa ceva displace prietenei noastre Franţa; 
ea trebuie să fie învingătoarea. Aşa că, nu mă tem de 
caimacam, cu toată imensa avere a nevestei sale, cea mai 
bogată moştenitoare din Moldova; nevastă-sa nutreşte 
gânduri bune pentru ideea unirii; pe deasupra, am eu grijă 
să-l zugrăvesc în ochii Sublimei Porţi ca vândut ruşilor şi 
partizan al înfrângerii turcilor. 

De ceea ce mă tem este uşurinţa sau nepriceperea 
noastră, fiindcă s-o ştiţi, ca să ne poată susţine până la 
capăt, Franţa ne cere să-i dăm dovada dorinţei fierbinţi a 
naţiunii române. Ori, eu ştiu prea bine că biata noastră 
nație este redusă la câteva mii de intriganţi egoişti şi 
ambiţioşi. 

lată de ce, hatmane Miron, în ceea ce priveşte Moldova, 
îmi pun întreaga nădejde în tine şi Alexandru Cuza, acest 
îndrăzneţ de o sinceritate zguduitoare, senzual ca un câine, 
dar bun şi dezinteresat. Dacă-şi joacă bine rolul în armata 
caimacamului, în curând va fi colonel. Căzneşte-te să-i 
insufli puţină stăpânire, puţină făţărnicie. I-ai putea fi, într-o 
Zi, prim-ministru... 

— Ce visezi să faci din prefectul de Galaţi? 


— Primul Domnitor al unei Românii noi! 


Mulțimea de haiduci se sculă, ca unul. Auziseră 
vorbindu-se despre sinceritatea acestui nobil, necruţător cu 
cotropitorii clasei lui, simplu în apucături şi generos până la 
disprețul oricărei situaţii demne de treapta sa. Era socotit 
ca singurul în stare „să taie în bucăţi carnea boierului”. 

Un „ura” măreț zgudui aerul. Douăzeci de fluiere 
începură să cânte bătuta, cel mai îndrăcit dintre jocurile 
noastre populare. 

Târâţi de acest entuziasm neaşteptat, şefii renunţară 
deodată să mai prelungească tăifăsuiala şi se prinseră în 
horă. Prima horă fu încercuită de-o a doua, mai resfirată, 
formată din stat-majoarele celor cinci căpitani şi aceasta, la 
rândul ei, fu luată la mijloc de un altreilea lanţ de haiduci. 
Pământul duduia sub răpăitul celor două sute de tălpi 
învrăjbite. 

Bujor şi Codreanu chiuiră cu vocile lor bărbăteşti: 


Dat-a frunza fagului! 
pus-am cruce satului, 
şi coadă baltagului; 
că am gândul dracului, 
asupra bogatului! 


Bată-te crucea, bogat; 
om bogat şi fără sfat, 
ce mă porți prin sat legat, 
zici că birul nu ţi-am dat! 


Foaie verde de gutui! 
lancule, de unde vii? 
— Ia, d-aci, de peste ii. 
— Iancule, ce-ai târguit? 
— Dat-am aur şi argint, 
pe vreo cinci oca de plumb, 


să duc la băieţi în crâng; 
că băieţii-s cam zglobii: 
trag la naiba, prin pustii, 
nu ca mine-n cărnuri vii! 


LA SNAGOV 


ÎN CUIBUL HAIDUCILOR 
I 


Prietene care mă asculţi, sunt un om de optzeci ani, a 
cărui inimă nu cunoaşte însă bătrâneţea. Dacă tu nu ştii ce 
înseamnă asta, nu-ţi mai pierde vremea în zadar, 
ascultându-mă! În furnicarul omenesc se găsesc inşi cărora 
nu le e de-ajuns propria lor viaţă, suferinţa şi durerea lor şi 
care se simt trăind prin toate existenţele de pe pământ; mii 
de fericiri nu-i împiedică să audă un geamăt; mii de dureri 
nu-i pot lipsi de-o singură bucurie. 

Aceştia sunt oamenii-ecou: totul răsună în ei! Noaptea, 
ei aud strigătul cărnii muşcată de sălbăticia plăcerii; ziua, 
sar în sus, odată cu toate fiinţele sângerate de chinul 
animalic al muncii pe care n-o iubesc. 

Sunt unul din aceşti oameni-ecou: sunt un haiduc! 

Dacă tu, cititorule, nu eşti; dacă te mulţumeşte viaţa ta, 
a părinţilor sau a prietenilor tăi, sau dacă te nemulţumeşte 
numai ce ţi se întâmplă ţie sau alor tăi, atunci n-ai să mă 
pricepi, deoarece, contrar felului tău de-a fi, îmi place să mă 
amestec în tot ceea ce-i omenesc şi nu mi-e indiferent dacă 
semenul meu trăieşte sub sceptrul dreptăţii, dacă are vreo 
durere sau e arătat cu degetul. 

Oh! Nu trebuie să fiu luat drept un înger sau apostol! 
Nu! Pot să fac şi rele, însă păcatul meu este dintre acelea 
pe care nu le poţi înlătura în viaţă şi nu-s niciodată o 
pacoste pe capul oamenilor. Şi apoi, acolo unde însăşi 
Bunătatea nu-i în stare de nimic, nici eu nu pot mai mult! 


În această casă a haiducilor, a cărei amintire mi-e aşa de 
dragă, am iubit şi am fost iubiţi. Numai de asta mi- 
amintesc! Ura... S-o ia dracu'! O alung din mintea mea. 

Veniserăm acolo cu dorinţa de-a schimba faţa lumii! N- 
am făcut decât puţine lucruri şi, în schimb, avurăm şi 
partea noastră de pagubă. Aşa-i bilanţul oricărei vieţi care 
năzuie să îmbrăţişeze pământul. 

Dar câte ceasuri de neuitat petrecute acolo! 

Mai întâi, ţinutul Snagovului e oaza dragostei în această 
câmpie fără sfârşit a Dunării, în care Bucureştii se pierd ca 
într-un deşert. Codrul său, scăldat în zilele de vară de un 
soare nemilos, este prețuit cu atât mai mult cu cât i se ştie 
singurătatea. Lacul său, care acoperă câteva sute de 
hectare, e semănat cu ostroave stufoase, ce se desenează 
şerpuitor în zare, ca nişte căciuli uriaşe plutind în voia 
valurilor. Vânatul, peştele, racii, sunt din belşug. O fâşie lată 
de trestie, înaltă de zece picioare, tiveşte, aproape fără 
întrerupere, malul lacului, oferind adăpost iepurilor şi 
umbrar miilor de broaşte izgonite de arşiţa verii. Câteva 
sălcii plângătoare, plicticoase şi iscoditoare, asemenea unui 
şirag de pustnici, se pleacă pe luciul apei, cu o îndărătnicie 
de adevăraţi duhovnici. Din loc în loc, nufărul, regele 
purității - ieşit la iveală cu alaiul lui de lopăţele plesnind de 
sevă - veghează cu îngâmfare singurătatea lacustră. 


X 


Nu era o singurătate deplină, deoarece casa prieteniei, 
a dragostei şi a luptelor generoase, umplea aerul cu 
strigătele sale, în timpurile când frumoasa ei stăpână se afla 
acolo. 

Aşezată pe un colnic care-i înlesnea o privire cât mai 
largă asupra lacului nesfârşit, părea că vrea să-şi ia zborul, 
graţie streşinilor ce se prelungeau ca nişte aripi. Uşi, 
ferestre, galerii, balcoane, totul era ferit de asprimea 


vremii. Şi niciun zid împrejmuitor, nici chiar un gard sau o 
îngrăditură; nimic n-o apăra în afară. Chioşcuri, ici şi colo, 
năpădite de hamei. Puţin, la o parte, bătătura gălăgioasă a 
robotelilor şi a crescătoriilor de tot felul: cai, vaci, oi, porci 
şi ograda cu nenumăratele găini, gâşte, rațe, păuni, 
porumbei. Câini mari ciobăneşti erau singurii păzitori. O 
duzină de căsnicii ţigăneşti, încincite prin puzderia de plozi, 
trăiau liberi, într-o vreme când robia era în floare. Ei fură 
primii ţigani  dezrobiţi din ţară. Floarea Codrilor, 
cumpărându-i ca pe vite, odată cu terenul, întocmi acte în 
regulă de dezrobire. Nu se lăudă nicăieri cu dezrobirea lor, 
dar se alese cu o adâncă mulţumire, deoarece ţiganii îi 
deveniră prietenii cei mai credincioşi. O parte din ei erau 
aşa zişii „casnici”; ceilalţi, de la sfârşitul lui aprilie şi până în 
septembrie, cutreierau ţara, practicând felurite meserii: 
ursari, căldărari, lăcătuşi, meşteri primitivi ai lingurilor de 
lemn şi cazanelor de rufe, spoitori, iar femeile lor 
ghicitorese. 

Ironie a sorții: cel mai însetat popor de libertate de pe 
pământ a fost supus robiei de către reprezentanţii celei mai 
îngenuncheate naţiuni din câte apăsa Semiluna! La 
Stambul, tronurile Principatelor române se vindeau la 
mezaturi, tăinuite; boierul român, el însuşi o raia 
dispreţuită, îşi vindea ţiganii la mezatele publice, ca şi 
vitele. 'Totuşi, acest popor, pe jumătate gol şi asupra căruia 
se avea drept de viaţă şi moarte, rămase neschimbat în 
veselia sa. El fu acela care întâmpină sosirea noastră la 
Snagov, cu inima deschisă şi entuziasm. 


X 


O trăsură cu opt cai venise ca să ne ia de la Galaţi, unde 
Floricica se anunţase, în treacăt fie zis, ca reîntoarsă direct 
de la Constantinopole. Numai noi doi, eu şi ea, luarăm loc în 
trăsură. Cei optsprezece tovarăşi de drum, transformați 


într-o gardă demnă de „Domnița din Snagov”, ne urmară 
călări. Costumele lor naţionale, din pânză albă brodată cu 
arnici, minunau pe trecători, ca să nu mai vorbesc de 
statura uriaşului Trăznilă, ţigan liberat de la mânăstirea 
Orbu, care băga în sperieţi pe copiii satelor. Era într-adevăr 
înspăimântător, cu faţa-i oacheşe de drac şi trupul de uriaş, 
care deşăla, în mai puţin de un sfert de ceas, calul cel mai 
voinic, ceea ce-l silea să alerge pe jos, o bună parte din 
timp, trăgându-şi animalul de dârlogi şi asudând cu 
broboane mari. În acele clipe, spaima ţăranilor dădea de 
haz. Floricica râse cu lacrimi tot timpul călătoriei. 

Dar hazul cel mai straşnic al reîntoarcerii noastre fu 
apariţia lui Trăznilă la Snagov. Droaia de ţigani ieşise în păr, 
cu liota de copii, câini, pisici şi chiar vreo câţiva purcei. Feţe 
oacheşe, lucioase şi melancolice; dinţi albi, piepturi 
dezgolite. Cu neputinţă să pricepi o iotă în furtuna de 
gesturi şi strigăte. Era ceva vesel, o vedeai cât de colo, nu 
atât de clar şi uşor de interpretat drept duşmănie. Vărsară 
doniţe cu apă înaintea trăsurii, ne urară belşug. Jucară 
îndrăcitele geamparale. Rândaşii se tăvăleau pe jos, dându- 
se de-a berbeleacul. Şi toată adunătură asta dorea să 
atingă cu mâna veşmintele stăpânei lor. 

Asta, înainte ca vesela societate să fi observat prezenţa 
lui Trăznilă, care ne urma ultimul. 

Îndată ce alaiul se opri şi fostul „încornorat” se înfăţişă 
ochilor  sălaşului, uimirea sugrumă mai întâi toate 
gâtlejurile, apoi bairamul se asmuţi mai vârtos şi fără 
cruţări asupra fericitului Trăznilă. Repede terminară cu el, 
cu puterea şi costumul lui brodat. Veselia țigănească nu 
cunoaşte marginile şi cu greu se deosebeşte de agresiune. 
Într-o clipă - apucat de mâini, picioare şi cap - uriaşul 
nostru fu înghiţit de valul acestei dragoste copleşitoare, îl 
pipăiau cu învierşunare şi nu ştiam dac-o făceau ca să-l 
sărute sau să-l omoare. Răcnetele în ţigăneşte te ajutau 
încă şi mai puţin să desluşeşti ceva. 


Floricica crezu c-o să-l linşeze şi le strigă cu toată 
puterea: 

— Nu-l omorâţi! E de-al vostru! 

— Drace! Vedem şi noi, că-i de-al nostru! răspunse o 
femeie care privea furnicarul; de asta îl şi mângâie! O aşa 
„bucăţică” de ţigan merită osteneala ca s-o „guşti” o ţâră! 

Şi iată-l pe Trăznilă, plin de praf de sus până jos, cu 
hainele în neorânduială, apărând înălţat deasupra unei 
gloate care-l ducea în triumf în faţa Floricichii, strigând de- 
a valma: 


— Domniţă!... Domniţă!... Îl vrem pe Trăznilă baş- 
bulibaşă! 

Stăpâna încuviinţă „ungerea”: 

— Fie! 


Şi dispăru în casă, urmată de noi toţi, în timp ce Trăznilă 
se trezi încercuit de o horă de jucăuşi, fericiţi că au putut 
să-şi folosească libertatea, alegându-şi un stăpân. 


II 


Nu ştiu de la cine avea fosta păstoriţă de la Lipia 
încântătorul ţinut al Snagovului. Cum, prin ce lovitură a 
norocului, fetişcana cu picioarele goale din satul cel mai 
deocheat din judeţul Buzău - prietena lui Groza, amanta 
feciorelnică a lui Cosma, Floricica, mama mea - izbutise ca 
să devină Domnița din Snagov? 

Această lature a vieţii sale îmi rămase totdeauna 
întunecoasă. N-am întrebat-o niciodată, din ruşine şi nici ea 
n-a deschis vorba. 

Venind la Snagov, speram să întâlnesc pe mărinimosul 
care-o blagoslovise cu un dar, pe de-a-ntregul regesc. N- 
avui parte: în vreo zece odăi încăpătoare, simple dar plăcut 
mobilate, se lăfăiau două femei şi un bărbat, pensionari pe 
viaţă, tustrei de-o vârstă nehotărâtă, umili ca înfăţişare, 
săraci ca duh. 


Fiecare îşi avea o poveste care-i lămurea prezenţa în 
casa haiducilor, şi dintre ele două merită o scurtă istorisire. 
Cea de-a treia, nenorocita Evghenia, nu inspira decât milă: 
fiica mezină a unor părinţi oarecum chiaburi, dar îngâmfaţi 
şi haini, fusese sacrificată în hatârul unei surori mai mari şi 
trimeasă la mânăstire, de unde se salvase la moartea 
cruzilor autori ai vieţii ei şi venise s-o sfârşească la Snagov. 
Obişnuiţii casei o porecliseră călugărița fără voie. Sosită 
cam târziu într-o viaţă ce i se refuzase, Evghenia, aşa 
ştearsă cum era, reuşi să muşte din fructul care este 
slăbiciunea bărbăţiei noastre, „atâta vreme cât tâmplele ne 
zvâcnesc şi urechile ne ard”, vorba lui Cosma. 


X 


Mult mai veselă era istoria celeilalte femei, voioasa 
Marinula de-altădată, poreclită Călăreața, din pricina 
păţaniei amoroase ce-o trântise dintr-al noulea cer al 
galanteriei în iadul zeflemelelor. 

Mare boieroaică, măritată cu un bogătaş pe de-a- 
ntregul nătărău. Frumuseţe de bujor, purtare de gâscă, 
minte de oaie şi temperament în stare să dea gata un 
regiment într-o noapte. 

Ca în cele mai multe case boiereşti ale timpului, ofiţerii 
spilcuiţi ai armatei ruseşti de ocupaţie găseau la Marinula, 
casă, masă şi acel adaos care face ospitalitatea orientală de 
neuitat. Preafericitul soţ al Marinulei nu se îngrijea de 
nimic. Doar Marinula se îngrijea de neplăcutul suvenir pe 
care irezistibilii cuceritori, stricaţi până-n măduvă, îl lăsau 
de obicei nesăbuitelor amante. De rest, nici ea nu se 
sinchisea. 

Şi într-adevăr, nenorocirea nu-i veni de pe urma 
nenumăratelor asalturi ce trebui să le suporte, ci din 
indiferența  linguşitoare a unui colonel de cavalerie. 
Şmecherul se juca de-a fidelitatea, pe care spunea că o are 


faţă de nevastă-sa, apoi, într-o zi, cu o piruetă de cazac, 
răsuci capul bietului bujor, şoptindu-i: 

— Da! Te vreau! Dar numai a mea! Cu totul a mea... 

— Cum asta? bolborosi ea, pierdută de fericire. 

— Foarte bine! mă vei urma! O să fugim peste trei zile. 
Ţarul ne recheamă. 

În dimineaţa plecării, colonelul găsi pe Marinula 
ghemuită în sania sa, la locul întâlnirii. Şi alunecuşul pe 
zăpadă începu după ce „călăreţul” se încredinţase mai întâi 
că Marinula luase cu ea aurul şi giuvaericalele. 

Călătoria nu fu lungă. Dumnezeul românilor nu putea 
îngădui răpirea unei părticele din pământul Moldovei. 

O noapte de dragoste la Ungheni; un popas sincer 
dinaintea Prutului îngheţat; o chelfăneală căzăcească, 
urmată de un furt, tot atât de cavaleresc şi iat-o pe 
Marinula dezmeticită din vis! În faţa ei, sfânta Rusie a 
curtenitorului colonel; în urmă, un bărbat dezbrobodit, care 
ceruse şi obținuse divorţul. 

Îndârjit de insulta suferită cu vâlvă, bărbatu-său o lăsă 
ca să se rostogolească în cea mai cruntă mizerie. Ca să 
poată trăi, îşi vându totul, până şi blănurile şi căciuliţa de 
astrahan pe care o purta semeaţă, aşezată pe-o ureche. 
Prietenele sale virtuoase, cerându-i socoteală de jignirea 
bunelor moravuri, îi închiseră uşile în nas. 

Târându-şi picioarele prin zăpadă, cu capul înfăşurat 
într-un şal, ea auzi cum ştrengarii uliţelor îi cereau 
socoteală, la rândul lor, de pierderea căciuliţei: 


Ma-ri-nu-lă! Ma-ri-nu-lă! 
Ce-ai făcut cu-a ta că-ciu-lă! 


Floricica o descoperi într-o zi în halul ăsta. Nu-i ceru 
nicio socoteală şi-i oferi ospitalitatea ei, unde nimic nu-i 
lipsea. 


X 


Povestea celui de-al treilea pensionar al casei, Alecachi, 
era puţin tragică. 

Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, aflându-se în 
trăsura paşei din Silistra, care-şi inspecta paşalâcul, 
Floricica zări doi călăi turci şi un agă, pregătindu-se ca să 
taie capul unui om. Îl trăseseră lângă o fântână, îi legaseră 
mâinile la spate şi rânduiau barda şi tăietorul. 

Prietena noastră opri trăsura şi cobori: 

— Vreau să văd despre ce-i vorba! spuse ea bătrânului 
paşă. 

— Despre ce-i vorba? miorlăi tiranul; se vede cât de 
colo, draga mea! Se taie capul cuiva. N-oi vrea să te opreşti 
azi, pretutindeni unde se taie un cap, numai să afli despre 
ce-i vorba! 

Era vorba totuşi de sărmanul Alecachi, care, la cererea 
Floricichii, povesti din fir-a-păr cele ce urmează: 

Vameş la Silistra, Alecachi trecea drept omul cel mai 
cinstit din regiune. Văduv, cei trei copii ai lui, un băiat şi 
două fete, îl ajutau în meseria sa, care de mai bine de 
cincisprezece ani se mărginea în a sta turceşte pe-o saltea 
şi de-a încasa taxele asupra mărfurilor descărcate la 
debarcaderul său de la Dunăre. Nicio plângere nu fusese 
îndreptată împotriva lui. Sumele fixate dinainte şi pe care le 
datora sultanului în fiecare lună, aga le încasa cu 
regularitate. Din ziua când Alecachi nu mai fu solvabil, 
cumsecadele agă le încasă în natură. Şi aici, iţele se 
încurcară. 

Vameşul, binevoitor ca toţi orientalii, îşi făcea veacul 
tăifăsuind la nesfârşit cu prietenii, pentru care avea oricând 
un locşor pe saltea. Sorbeau întruna ceşcuţe cu cafea. 
Fumau ciubuce. În acest răstimp, fetele şi băiatul aduceau 
banii, îi încredinţau părintelui şi se reîntorceau la datorie. 
Alecachi sălta un colţ al saltelei, strecura banii dedesubt şi 


continua partida de trândăveală, care se isprăvea la miezul 
nopţii. Dispreţuia socotelile. Abia dacă se ostenea să pună 
gologanii sub saltea şi să-i scoată pentru măruntele nevoi 
ale familiei. 

Dar probabil că nu numai el era acela care-i scotea de- 
acolo, deoarece, la sfârşitul unei luni, când aga se înfăţişe 
ca să-şi ceară dreptul, fu degeaba, căci vameşul ridică 
salteaua, o întoarse pe dos, scotoci încăperea: cu mare 
greutate găsi câţiva piaştri şi irmilici, ici şi colo! Adânc 
mâhnit, explică omului stăpânirii: 

— loc, afaceri! loc, galbeni, aga! 

Aga, care era arab, se mulţumi să mormăie un singur 
cuvânt: 

— Maleche! Adică: nu-i nimic! 

Şi se îndepărtă supus. Dar Alecachi observă într-o zi că 
aga zăbovea puţin cam mult cu glumele pe lângă fetele sale, 
lângă  debarcader. "Totuşi, cum generosul funcţionar 
continua să răspundă: Maleche! la fiece sfârşit de lună 
nenorocit, vameşul închise ochii asupra ceea ce aga îşi luă 
în natură, uită pocinogurile blestematei saltele şi îşi dădu cu 
totul inima bunilor prieteni - până în clipa când fata cea 
mare veni să-i spună că aga o lăsase grea. Atunci, tatăl se 
aprinse şi chemă pe făptaş, care răspunse domol: 

— Maleche! Nu-i nimic! 

Şi drese paguba, silind pe un raia, băiat bun, să se 
însoare cu fecioara însărcinată. 

Puțin timp după, a doua fată a vameşului călcă pe 
urmele celei dintâi. Urmă iarăşi un maleche şi un al doilea 
raia. 

Acum, Alecachi trăia fericit: la pagubele lunare, aga 
răspundea recunoscător, de departe, printr-un maleche şi 
mergea înainte. Fete, bietul părinte numai avea de unde da. 

Dimpotrivă, aga avea şi el vreo două. Şi tocmai feciorul 
vameşului fu acela care, răzbunându-şi surorile, le lăsă 
însărcinate. Apoi fugi în lume, fără pic de milă faţă de taică- 
său, rămas pe-o saltea ce luase foc. 


Urmările acestei fapte necugetate sfârşiră prin a fi 
serioase. Aga - chiar în dimineaţa încântătoare când 
Floricica îşi făcea plimbarea - venise, însoţit de doi călăi, să- 
| înhaţe pe Alecachi. Cum nu-i plăcea vorba lungă, zise 
simplu: 

— Am venit să-ţi tai capul! 

Vameşul auzi bine, văzu barda şi buturuga, şi simţi că i 
se albeşte părul de spaimă. 

Totuşi mai avu puterea să-l descoasă: 

— Şi de ce ţii, să-mi tai capul, agă? 

— Pentru că fi-tu mi-a însărcinat fetele!... 

— Da ' parcă tu nu le-ai lăsat grele pe-ale mele?... 

— Maleche! Mi-erai dator. 

— Dar, agă, nu spuneai tu că nu-i nimic? 

— Maleche! scoală-te şi urmează-ne! 


Floricica rugă pe paşa din Silistra să ierte pe Alecachi - 
ceea ce bunul paşă încuviinţă, ridicând un deget - apoi 
prietena noastră plăti agăi sumele datorate sultanului, de 
Alecachi. 

— Şi cele două fete ale mele, grele? strigă arabul. 

— Maleche, aga! chicoti Domnița din Snagov. 


III 


A doua zi de la sosirea noastră, primirăm vizita popii din 
Snagov şi a enoriaşilor lui, veniţi să ne mărturisească, 
zgomotos, bucuria de-a se şti iarăşi proteguiţi de „buna 
Domniţă Floricica”. După care fapt, casa haiducilor făcu 
primul pas în bătălie. 

Fu un pas hazliu, şi pentru mine neaşteptat. 

Două personagii simandicoase coborâră într-o zi dintr-o 
diligenţă şi fură primite la masa de prânz, cu onoruri care 
sporiră caraghioslâcul acestor fiinţe, străvezii ca ploşniţele 


unei case părăsite, dezarticulaţi ca nişte marionete şi urâţi 
de-ţi venea să te prăpădeşti de râs. 

Aproape că mă şi prăpădisem, zărindu-i, dar Floricica 
mă trase îndată la o parte şi-mi şopti: 

— Ştrengarule! Învaţă-te să fii cuviincios. Ştii tu cine-s 
ăştia? 

— După câte văd, „sperietori de vrăbii”, de-ai lui Cosma! 

— Dacă vrei tu, fie, dar află că cel ce poartă fes şi 
ochelari e hood-bey, primul tâlmaci al Sublimei Porţi şi cel 
mai bun prieten al nostru. lovarăşul său este d. Isidor, 
evreu german, reprezentantul mai multor fabrici, care vor 
procura ţării noastre tot ce-i trebuie, pentru ca locuitorii ei 
să nu mai mănânce cu degetele, să nu se mai culce pe 
pământul gol şi să se îmbrace ca de-alde osmanii. 


X 


Am bănuit în hood-bey pe unul din puternicii care 
făcuseră averea Floricichii, dar care nu-şi cunoşteau 
prietena cu de-amănuntul. Era putred de bogat şi vorbea 
nouă limbi, dintre care patru orientale. Printre ultimele se 
număra şi o română, ca vai de ea. Dimpotrivă, d. Isidor o 
vorbea cu uşurinţă, ca şi germana, franceza şi engleza. 

Tâlmaciul Padişahului era, după mamă, şi el evreu, iar 
prezenţa acestor doi inşi în cuibul haiducilor îşi găsea 
explicaţia în planul femeii-haiduc, care-l dădu în vileag, 
îndată ce se isprăvi masa. 

În odăiţa înţesată cu sofale şi divane, rezervată 
prietenilor intimi, beyul englez se înţepeni ca o momâie, cu 
ciubucul în mână, ochelarii pe vârful nasului, privind în gol 
şi nedeschizând gura decât pentru a rosti „da” şi „nu”; 
dintre cei doi evrei, era acela care vorbea despre aur, adică 
de lire sterline. 

Cealaltă prăjină de om - mai mult simpatică la înfăţişare 
şi mai plăcută prin temperamentul ei vioi - nu înceta o clipă 


să măsoare odaia în lung şi lat. Fuma nişte frumoase ţigări 
şi făcea haz de ciubucul beyului, poreclindu-l „scuipătoarea 
de nicotină”. 

Zeflemisea, de altfel, tot ceea ce nu era occidental: 

— Priviţi acest interior de femeie cochetă şi 
europenizată, zicea el: o cameră care te sileşte să şezi 
turceşte. Nu vezi nicăieri un scaun ca lumea, un garderob, 
un bufet, o veselă convenabilă. Româncele şi românii cei 
mai chiaburi, deşi îndrăgostiţi după limbile şi culturile din 
Apus, păstrează totuşi obiceiuri asiatice; se spală în 
fântâna, se luminează cu lumânări puturoase şi-şi culcă 
prietenii pe saltele trântite pe jos. Vorbesc franţuzeşte şi 
poartă  şalvari. Hăinăria şi-o înghesuie în cufere 
neîncăpătoare. E caraghios! Şi în halul ăsta zac tocmai 
românii, care au acest minunat proverb: Vorbeşte după cum 
ţi-e portul, sau îmbracă-te după cum ţi-e vorba! 

— Sunt de aceeaşi părere cu dumneata, domnule Isidor! 
întări Floricica. Într-o oarecare măsură, dumneata eşti un 
haiduc! 

— Eu, haiduc? strigă Isidor. Auzit-ai vreodată vorbindu- 
se de un ovrei-haiduc? Oh! nu! Îmi pare rău; dacă naţia 
mea ar fi ştiut să mânuiască armele, n-ar fi fost azi ţapul 
ispăşitor al tuturor belelelor sociale! 

— Am spus „într-o oarecare măsură”, ceea ce-i 
adevărat! Nu te istoveşti dumneata răspândind în Orient 
arta de-a trăi şi, prin urmare, bunăstarea? Asta-i haiducia. 
În sensul ăsta, chiar hood-bey este un haiduc, la rândul lui! 

Beyul avu un tremur uşor şi cât p-aci să scape jos 
ciubucul: 

— Dumireşte-mă, Floricica! Şi oricum, fereşte-te s-o spui 
cumva sultanului; s-ar putea să-mi pierd capul! 

— Deloc, prietene. Haiducia voastră tot făcând revoluții, 
atrage aurul în casele de bani ale industriei puternice, 
fiindcă voi sunteţi cei care îi înlesniţi scurgerea produselor, 
deschizând credite negustorilor. 


Cei doi „haiduci”, liniştiţi astfel, nu mai avură decât să 
încheie afacerea pentru care veniseră. Isidor se însărcina 
cu instalarea mai multor categorii de negustori evrei, hood- 
bey furniza banii, iar Floricica lua pe seama ei transportul 
mărfurilor de la punctele de frontieră până la prăvăliile 
aşezate în câteva centre ale Principatelor. 

În acest chip, începu pe pământul românesc un comerţ 
care - la început alcătuit în întregime doar de evrei - 
trebuia să constituie mai târziu un izvor de energie 
naţională şi să ajute reintrarea României în rândul ţărilor 
civilizate. 

Răsplata care căzu pe capul evreilor pentru faptul că 
fuseseră şi la noi vehiculele progresului, ba chiar îl 
înlesniseră, fu cu totul alta decât aceea pe care o 
scontaseră iniţiatorii. 


X 


Scopul Floarei Codrilor nu era câtuşi de puţin 
negustoria. Profita însă de nevoia claselor înstărite de la noi 
de-a trăi după moda apuseană şi de zorul năvalnic al 
industriei străine - care ţinea morţiş să-şi deschidă pieţe de 
desfacere în ţara noastră - ca să-şi răspândească ideile ei 
haiduceşti, care erau: reîntoarcerea pământului la ţărani, 
secularizarea averilor mânăstireşti, desfiinţarea robiei 
țiganilor şi a pedepsei cu moartea, Unirea Principatelor şi 
garanţii constituţionale. 

Un congres european avea să poftească pe curând cele 
două ţări, ca să-şi formuleze aspiraţiile, alegând Adunări 
naţionale, de care depindea soarta poporului român. 
Trebuiau dejucate, cu orice preţ, manoperele reacţiunii şi 
de-a nu alege decât oameni simpatizanți cu programul 
tineretului. 

În acest scop, Floarea Codrilor îndrăzni să înceapă lupta 
pe două tărâmuri deodată: jos, creând o mişcare populară, 


de  reazim; sus, demascând cruzimea boierească şi 
rechiziţionând toate energiile prielnice cauzei naţionale. 

Dar mai greu fu să punem în mişcare țărănimea, 
îndobitocită în patru secole de exploatare! Cât de greu este 
deci, să zgândări o fărâmă de omenie! 

Ne-am înhămat la cucerirea maselor populare, cu 
credinţa misionarului. Sute de care cu boi şi de căruţe cu 
cai începură să brăzdeze Principatele, fiece convoi în frunte 
cu un haiduc, gata să pună umărul pentru izbânda binelui 
sau să moară; fiecare haiduc având pe buze lozinca: „Fiţi 
viteji! Cereţi-vă drepturile! Sprijiniţi pe bunul nostru Vodă!” 

Ani în şir şi fiecare la rând ne luptarăm cu ploaia, 
noroiul, zăpada, vânturile, arşiţa înăbuşitoare, fiarele 
sălbatice, păduchii - dar ceea ce ne dădu mai mult de furcă 
fu îndărătnicia ţăranilor. 

Pentru omul simplu, puterea autorităţii oficiale e ceva 
ocult, divin sau drăcesc, nici el nu ştie bine, dar înaintea 
căreia nu poate decât să se plece. 

Frate al meu de suferinţă, vrăjmaşul libertăţii mele, n-ai 
şi tu un cap, două mâini, două picioare, ca toată lumea? 
Unde-i, oare, beteşugul tău? Pe ce cale trebuie să te iau, ca 
să lovesc cum trebuie în stânca prostiei tale, să-ţi aduc ţie 
un folos, iar mie viaţa de care mă lipseşti? 


X 


Amară ca fierea fu viaţa haiducului, în răstimpul acelor 
zile de devotament forţat. Hărţuit din copilărie şi certat cu 
cei care nu-s ca el, haiducul dispreţuieşte viitorul şi 
moartea, pune preţ pe clipa ce-o trăieşte în libertate şi îşi 
pierde răbdarea, oricât de puţin i s-ar cere să convingă pe 
un om de ceva. El ştie că înainte de-a lua calea haiduciei, 
gura lui a risipit destul scuipat la toate răspântiile, că vorba 
i s-a lovit numai de surzi, că nu s-a izbit decât de ghearele 
autorităţilor din satul său. La urmă, şi-a spus: te naşti 


haiduc, aşa cum te-ai naşte cântăreţ. Şi a rupt cu legătura 
care-l zălogea de semenii lui. 

Totuşi, numeroşi fură tovarăşii care se oferiră de la sine 
meseriei noastre neplăcute. Devotamentul lor, deşi silit, nu 
era cu nimic mai prejos iluminismului creştin. 

Noaptea - când beznele biruiau licărele ochilor noştri - 
ne adresam, cu voce şoptită, căruţaşilor care fumau în urma 
carelor ce scârţâiau. La vremea popasurilor tihnite, în câmp 
deschis, în timp ce ei moţăiau, dezmorţindu-şi spatele, 
rezemaţi de boii care rumegau, noi îi băteam la cap. 

Desigur, nu încercam ca să-i câştigăm cauzei, prin 
simpla putere a vorbelor: le arătam dragostea noastră, 
împărtăşind, nesiliţi de nimeni, toate necazurile lor, când 
carele se înnămoleau sau se răsturnau în vreun torent, 
când om şi vită se istoveau la datorie. Pe drumurile bune, 
noaptea, rămâneam singurele călăuze ale convoaielor, 
îngăduind cărăuşilor să se odihnească sub coviltirul 
căruţelor. Şi, întotdeauna, le-am dăruit kilograme de vin, 
gustări şi alte nimicuri, de dus acasă (bucățele de panglică 
şi stofă, farfurii desperecheate, bricege). 

Pretutindeni, eram mereu gata de frăţie, de milă pentru 
iobagi. Şi când le lipseau o vită de povară, un plug, o colibă 
sau bruma pentru măritişul vreunui copil, noi, care 
câştigam destui galbeni şi n-aveam niciun chef de-a face 
avere, le săream într-ajutor. 

Câteodată, în entuziasmul lor nesăbuit, căpitanii 
haiducilor şi chiar Domnița din Snagov, dădeau buzna în 
vreun sat şi cetele noastre se aşezau la mese, se 
răspândeau pe la nunţi sau botezuri, jucau cu turbare şi 
azvârleau galbenii cu amândouă mâinile: 

— Tovarăşilor, fraţilor! strigam feţelor prăpădite de 
suferinţă; priviţi cât de frumoasă ar fi viaţa pentru toată 
lumea, de n-ar exista asuprirea gospodarilor! Aveţi un pic 
de curaj şi loviți în călăi! Noi suntem gata să v-ajutăm! 


IV 


Paralel cu această luptă în straturile de jos, se ducea o 
alta, la Snagov, de mai multă însemnătate. 

Pentru a da o pildă de primirea ce voia să se facă 
modelor apusene, Floricica îşi preschimbă interiorul casei. 
De la îmbrăcămintea şi mobilele sale - mergând cu 
cochetăria până la introducerea cleştelui de zahăr în 
serviciul mesei - ea înlocui totul cu mărfuri trimise de la 
Viena, Paris, Dresda şi Lipsca. Un bucătar-şef luă locul 
vestitului sufragiu ţigan al boierului român, biet rob care se 
ştergea la nas chiar cu degetele de care se folosea apoi la 
prepararea salatei stăpânului. 

Aranjă dormitoare dichisite, ale căror paturi din lemn 
vârtos sau din tablă de fier lustruită purtau picturi 
reprezentând scene istorice, străine şi româneşti. Dacă 
adăogaţi acestui interior împrospătat farmecul stăpânei lui, 
care ştia să primească pe musafiri ca o adevărată Domniţă 
şi să poarte orice rochie la modă, cu o graţie înnăscută, 
puteţi să vă închipuiţi faima ce şi-o câştigă casa haiducilor, 
într-o ţară unde nu lipseau nici bogătaşi, nici pofta de a 
străluci, ci numai oamenii de iniţiativă şi căile pentru 
împlinirea dorințelor, fără multă osteneală. 

Floarea Codrilor deschise larg uşile casei, oricui dorea 
să-i păşească pragul şi se arăta gata să facă interiorul casei 
oricărui boier, la fel cu alei. 

Musafirii, şi odată cu ei comenzile, se revărsară din 
toate colţurile Principatelor. „Curtea” de la Snagov se 
întrecea în recepții cu cele ale celor doi prinți domnitori. Zi 
şi noapte, echipaje cu şase şi opt cai se opreau în faţa casei; 
şi vedeai bărbi mari, albe (purtate îndeosebi numai de 
boierii de mâna întâi sau înalţi dregători publici cu 
plăpândele lor soţioare) catadicsind a primi ospitalitatea 
„nDeguţătoarei”, „intrigantei” sau „aventurierei”, cum o 


porecliseră în intimitatea boierească pe această gazdă care- 
i apropia prin avere şi-i întrecea prin arta de-a trăi. 
Floricica, cu zâmbetul pe buze, frumoasă şi cochetă ca 
acele pariziene atât de invidiate de femeile epocii, - primea, 
călăuzea, arăta, dădea serbări strălucitoare şi vrăjea pe 
toată lumea. 
Dar tâlcul nu sta acolo. 


X 


Dacă - în plină serbare - vreuna din acele bărbi ale 
protipendadei greşise uşa, rătăcind prin casă, dăduse 
desigur peste barba patriarhală a lui Ilie înțeleptul, care, 
blând dar nestrămutat, aştepta, stând turceşte, împlinirea 
Justiţiei pe pământ. 

Aştepta şi veghea: era paznicul obiceiurilor casei 
haiducilor. 

Deloc sever, îngăduitor, Ilie înţelegea orice, ierta totul şi 
paza lui se exercita liniştit, prin ochii-i blânzi, urechile-i 
tăinuitoare, faţa-i senină. 

N-are a face! Această blândeţe, discreţie, bunătate, ne 
reamintea cu atât mai bine prezenţa lui Ilie, foarte aproape 
de serbare, aşa ca pe vremea când Cosma făcea orice-i 
trăsnea prin minte, dar cădea regulat asupra liniştei 
„plicticoase” a haiducului-patriarh. 

Desigur, Floarea Codrilor nu era un Cosma, şi eu, Irimia, 
mă străduiam din răsputeri ca să-i fiu cât mai puţin un 
fecior aidoma. La Snagov ardeam să-l întrecem pe Cosma în 
haiducie, dar reuşiserăm, mai abitir decât el, să ne 
mulcomim strigătele inimilor? Poţi oare să năzui mai binele 
lumii, fără să guşti toate plăcerile vieţii? Cu alte cuvinte: 
poţi fi un haiduc ursuz? 

— Bucuraţi-vă şi vă înveseliţi! striga Floricica, haiducilor 
pelerini care se înapoiau de la datoria lor din mijlocul 
poporului. Mâncaţi, beţi, iubiţi şi luptaţi-vă cu inima 


deschisă, ca să vă poată lua lumea de exemplu! Purtându-vă 
astfel, n-aveţi ce să vă reproşaţi: cel care nu împiedică pe 
alţii să trăiască şi care luptă pentru fericirea universală, are 
dreptul la viaţă! 

Puzderiei de fete tinere şi flăcăi pe care-o îmbia cuibul 
dragostei noastre, fără putinţă de împotrivire, ea îi spunea: 

— Rupeţi cu trecutul! Nu călcaţi pe urmele părinţilor 
voştri! Acolo unde domnesc egoismul şi ura, nu există 
morală - of! morala, acest cuvânt atât de scump bătrânilor. 
Cel ce se încăpăţânează să nesocotească legile vieţii, nu 
rămâne nepedepsit şi are parte de fericire şi mai puţină, 
deoarece traiul fără griji stârneşte o plictiseală care, în mod 
sigur, duce la aşa numita meteahnă sufletească: nu ştiu ce 
să fac cu mine. 

Şi pentru a dovedi că ea ştia ce să facă cu ea, Domnița 
din Snagov arăta tuturor calea nouă de urmat. 


X 


Această „cale” nu era prea departe de casă şi se croia 
pe apă. O duzină de bărci, cu policioarele capitonate, 
aşteptau, ca din întâmplare, la îndemâna oricui, să i-o 
înlesnească. Şi cum să nu uiţi necazul? Cum să te 
împotriveşti momelii acestui lac, într-o lună de august, cu 
nopţi ca din basme? 

În fiecare zi se adăugau oaspeţilor găzduiţi la Snagov, 
alţii care soseau de la Bucureşti, în caleşti sau călare, 
pentru o după-amiază şi o parte din seară. Discuţiile asupra 
chestiunilor curente încăierau pe bărbaţi şi femei. Floricica 
lupta ca o leoaică, pentru a câştiga partizani puternici, apoi 
oboseala şi căldura domolea zarva; glumele, idilele, luau 
locul ideilor. Bătrânii se cărăbăneau la culcare. Stăpâna 
casei apuca braţul voiosului hatman Miron şi dispăreau 
împreună. 


Ilie, de la geamul care se deschidea înspre lac, zărea 
prima barcă desprinzându-se de la mal, luându-şi largul. Nu 
zicea nimic, dar gândea destule lucruri. 

Alte perechi nu întârziau să-i urmeze. Una câte una, 
bărcile părăseau debarcaderul, lunecând pe faţa netedă şi 
lucioasă a lacului, afundându-se în bezna nopţii, spre 
ostroavele tăcute, spre malul pustiu din faţă. Comesenii 
stingheri se reîntorceau acasă ultimii. 

Atunci, ţigăncile servitoare stingeau toate luminile. Casa 
haiducilor, cu uşile şi ferestrele vraişte, se cufunda în 
întuneric, răspândind miresme răscolitoare, părând mai 
mare decât era. 

De la locul lui, Ilie cuprindea totul şi deci şi urmarea 
care nu întârzia: era, poate, latura cea mai frumoasă a serii. 

După dispariţia şefilor conspirației populare, haiducii pe 
picior de pace ţâşneau de pretutindeni, ca şoarecii. La 
ţignalele lor înăbuşite, şase ţigăncuţe frumoase, slujnicele 
care stinseseră luminile, alergau în picioarele goale, cu 
ochii măriţi în beznă, toate fremătând de plăcere. Dacă 
stocul de bărci nu se terminase, noua echipă de îndrăgostiţi 
se îmbarca fiecare cum putea. De nu, fiindu-le cu neputinţă 
să ia calea apei, erau nevoiţi s-apuce drumul spre pădure. 

Trăznilă, baş-bulibaşa, lua de obicei acelaşi drum, fără 
să i-l arate nimeni şi din preferinţă: nu-i plăcea apa. 

Devenit portarul unei locuinţe care n-avea nici zid 
împrejmuitor, nici poartă principală, Trăznilă aştepta ca 
stăpâni şi ajutoare s-o tulească, apoi, din chioşcul unde-mi 
fumam ciubucul, zăream ivindu-se statura sa neagră, 
alergând cu o păpuşă zdravănă în braţe. O răsfăţa, îi 
şuşotea vorbe nedesluşite, cu o voce galeşă şi zorea cu paşi 
de urs spre nepătrunsul din pădure. 


X 


În toropeala nopţii şi la lumina lunii, cerul scânteietor 
părea mai înalt decât aievea. Clopotul, foarte îndepărtat, al 
micuţei şi bătrânei mănăstiri a Snagovului, strecura 
dangătul clar al bronzului său, pe care arborii, păpurişul şi 
lacul îl ascultau într-o neclintire aproape religioasă. 

Era clipa când Marinula părăsea fericită braţele 
iubitului, un ţigan focos, înzestrat cu o voce frumoasă, 
vizitiul personal al Floricichii. „Bujorul” însuşi cânta cu 
talent. Şi amândoi - mergând alături, cu capetele date puţin 
pe spate, piepturile în afară - risipeau în aer cântecul lor 
favorit: 


Și duşmanii s-au vorbit, 
Să ne prindă-n aşternut. 
Să ne lege cot la cot, 
Să ne plimbe satul tot! 


Râsete izbucneau din balconul unde Alecachi, fostul 
vameş, şi Evghenia, „călugăriţa fără voie”, îşi treceau 
timpul, admirând clarul de lună. 

Erau nedespărţiţi, mai ales că Evghenia nu se sătura 
niciodată, tot descusându-l cum era să-şi piardă capul. 

Noaptea, o auzeam, pentru a suta oară, întrebându-şi 
tovarăşul de restrişte: 

— Ţi-au clănţănit dinţii de spaimă, Alecachi, în ziua 
aceea, la fântână? 

Şi celălalt răspundea, ca de obicei: 

— Cum nu... Evghenio! 

Uneori, după  defilarea  perechilor  îndrăgostite, 
Evghenia se ducea să-l caute pe llie la fereastra lui şi-l 
întreba fără răutate: 

— Ilie, ce gândeşti tu despre toate fâpturile astea? 

— Pe legea mea, îmi spun că petrec... pentru binele 
poporului. 


V 


Când Ilie glăsuia că în cuibul haiducilor „se petrecea... 
pentru binele poporului”, strecura poate o fărâmă de ironie 
în cugetul omului cinstit. 

Totuşi, nu rostea decât adevărul. 

Bucuria deschisă place oricui şi, în intimitate, chiar 
prefăcuţilor, deoarece trebuie să crezi mai puţin în răutatea 
omului decât în prostia lui. 

Dovadă că bunătatea inimilor înclinate spre plăcere se 
impune până şi răutăcioşilor, e însemnătatea pe care o luă 
Snagovul, în doi ani, faţă de nobilimea înapoiată, 
duşmănoasă oricărei idei generoase. 

La data victoriei Angliei şi Franţei în Crimeea, asupra 
Rusiei ţariste - boierii, cei mai îndărătnici şi îngâmfaţi, 
sfârşiseră prin a călca pragul casei noastre, recunoscând, 
cât de cât, că Floricica era „sinceră şi dezinteresată”. Nu se 
arătau învinşi, fiindcă setea de mărire („gărgăunii domniei”, 
cum se spunea) îi stăpânea pe toţi, dar înrâurirea noastră 
asupra spiritelor nobile din vremea aceea era de netăgăduit 
şi printre acestea avurăm plăcerea să numărăm, într-o 
seară, doi recruți de mâna întâi. 

Erau abatele Uhrich, franţuz de la Luneville, educatorul 
înaltei nobilimi româneşti şi consulul Franţei, de curând 
sosit la Bucureşti. Judecata acestor doi oameni atârna greu 
în balanţa treburilor din lăuntrul ţării noastre, stricând 
socotelile clicii reacționare. 

Fericită de apariţia lor, gazda le făcu cea mai 
încântătoare primire, fără a cădea în linguşire. Floarea 
Codrilor ştia că cine-i sigur de dezinteresul său, îşi poate 
îngădui luxul de-a fi demn şi a spune lucrurilor pe nume. 

Nici în seara aceea Floricica nu-şi înghiţi vorbele. 


X 


Ne aflam în toiul iernii, ajunul Anului nou. Zăpadă până 
la genunchi, sănii cu zurgălăi şi un crivăţ de trosneau 
copacii. Lacul, o mare de cristal neacoperit. 

În marea sală de primire, înţesată cu musafiri, unioniştii 
şi separatiştii se hărţuiau cu ciudă. Abatele Uhrich, aşezat 
într-un colţ, arăta consulului pe „plătiţii Rusiei” şi-l 
încunoştiinţa de treburile româneşti: 

— Suntem într-o ţară, unde toată lumea vrea să 
domnească! îi şopti abatele. Puțin le pasă acestor inşi, dacă 
luptele lor intestine înjosesc Principatele şi aduc cele mai 
nefaste nenorociri sociale; principal fiind numai ca fiecare 
boier să se poată urca pe tron şi să se menţină acolo barem 
şase luni. Asta se cheamă a fi Vodă. În aceste condițiuni, 
înţelege oricine că Unirea Principatelor nu le convine. 

Floarea Codrilor cunoştea simţul de dreptate al abatelui 
Uhrich şi ideile „unioniste” ale diplomatului francez, dar nu 
ştia până la ce punct putea să conteze pe sprijinul lor. Iată 
pentru ce, înainte de-a deschide focul, ea se ţinu puţin la o 
parte de toată manifestarea zgomotoasă şi observă în 
tăcere pe abate şi compatriotul său. 

Acesta, ca orice diplomat, se plictisea, fără să arate. 
Curiozitatea privirii sale hoinare cerceta, mai curând, 
partea femeiască a adunării, care pe drept cuvânt scânteia 
printr-un mare număr de femei frumoase. Consulul, încă 
tânăr, părea zeflemitor. 

Dimpotrivă, abatele Uhrich - om în vârstă, mic de 
statură şi foarte slab - era cunoscut, de douăzeci de ani de 
când călătorea prin ţările române, drept un pătruns de 
credinţa creştină şi înfocat apărător al popoarelor asuprite. 
Haiducii, care nu iubesc pe preoţi, auziseră vorbindu-se 
despre bunătatea lui şi, neputându-i reţine numele, îl 
porecliseră popa-haiduc. 

Fusei mulţumit că-l văd. Faţa lui brăzdată de cute 
adânci îmi plăcu. Interesul ce-l arăta socotelilor noastre, îl 
crescu şi mai mult în stima mea. Desigur, nu poţi să nu 
respecţi asemenea oameni, fie ei chiar preoţi. Şi cum în 


această după-amiază de sfârşit de an abatele Uhrich avea 
sa mă surprindă prin curajoasa lui intervenţie în certurile 
noastre, sfârşii prin a-l iubi. 


X 


Ocazia se prezentă de la sine. 

Tocmai se servea ceaiul. Prostia duşmanilor noştri fu 
înmărmurită de frumuseţea serviciului din cel mai fin 
porțelan de Saxa. Bătrânul boier, Daniel Crăsnaru, vestit 
prin averea şi deşertăciunea sa, fruntaşul separatiştilor, 
găsi nimerit, în lipsă de argumente, să se agaţe de bietele 
ceşcuţe de ceai, pentru a pune pe Floricica în contradicţie 
cu ea însăşi: 

— Iată cum îţi trădezi adevăratele dumitale simţăminte! 
tună el, cu ceaşca în mână. Ie pretinzi prietena poporului, 
dar luxul matale întrece cu mult pe al nostru: unde vezi 
vreo deosebire între ceea ce suntem noi şi eşti dumneata? 

— Ba, cam văd una şi chiar multe, răspunse Floricica, 
fierbând de mânie sub o masca de-un calm silit. 

În tăcerea ce urmă, privirile tuturor musafirilor, prieteni 
şi duşmani, se aţintiră asupra Floricichii. 

— E adevărat că luxul meu întrece pe al vostru, care 
sunteţi - în special dumneata, domnule Crăsnaru - de-o 
sută de ori mai bogaţi decât mine; într-adevăr, nu eşti mata 
stăpânul absolut peste cincizeci de comune rurale, 
înglobate într-un singur ţinut care cuprinde nenumărați 
kilometri pătraţi, păduri, eleşteie, islazuri? Mii de robi 
salahoresc pentru fiinţa dumitale singură; n-au o cămaşă să 
îmbrace şi dumneata te plângi că n-ai o farfurie de 
porțelan! 

Nu crezi că e aici o diferenţă? Unde-s robii care asudă 
pentru mine şi s-ar putea jelui? Ce-mi aparţine, în afară de 
această căsuţă? Pământul? Pădurea? Lacul? Sunt ale 
ţăranilor! Plătesc tot ceea ce consum. Şi cu de unde bani? 


Din cei pe care dumneavoastră, boierii, îi daţi 
„negustoresei” care sunt, pe care o dispreţuiţi, dar care 
totuşi vă învaţă cum să trăiţi. 

Râsete, amestecate cu murmure duşmănoase, izbucniră 
în adunare. Crăsnaru încercă să riposteze. Floricica îl 
împiedică printr-un gest viguros: 

— S-avem iertare! Am dreptul să mă apar! Vă place să 
convingeţi pe oamenii de bună-credinţă, că aş fi o 
jecmănitoare. Ei bine, nu! Ceea ce vedeţi aici, aparţine 
utilului şi frumosului şi oricine are datoria să lupte cinstit, 
ca să-şi biruie hidoşenia vieţii, însuşindu-şi frumuseţea care- 
i convine. Dacă dumneata ai fi ţinut morţiş numai la acest 
lux, robia n-ar fi existat, mizeria pălmaşilor cu atât mai 
puţin. 

Dar, în timp ce dumneata n-ai habar de confortul vieţii şi 
higiena trupului, te-am văzut la Constantinopole aruncând 
pungi cu bani în dreapta şi stânga, ca să ţi-se dea tronul 
propriilor dumitale ţărişoare, aşa cum ţi s-ar da un catâr! 
Dumneavoastră, boieri, nu ştiţi cum să vă spălaţi şi vreţi să 
fiţi regi! Şi ce-aţi face, odată călare pe Principate? Aţi vinde 
funcțiunile publice celor mai cruzi vampiri, celor mai 
grozavi chinuitori ai naţiunii, aceia care au adus-o în halul 
de animalitate de azi! 

Eşti, dumneata, câtuşi de puţin fericit, în felul ăsta? 

Priviţi înfricoşătorul bilanţ al faptelor voastre: nu se află 
unul printre voi care să n-aibă vreun strămoş îngropat 
decapitat! Însuşi Principele care domneşte acum în 
Moldova, unul din cei mai buni, are pe bunicu-său asasinat 
de Poartă, iar taică-său doarme decapitat în Biserica Sf. 
Spiridon din laşi, în vreme ce căpăţâna lui putrezeşte în nu 
ştiu ce canal din Constantinopole! 

Unde vreţi s-ajungeţi pe drumul ăsta? Ce vă lipseşte, ca 
să vă săturaţi de îngâmfare şi averi? 

Ehei! boierilor, fiţi oameni! Fiţi îndrumători buni şi 
poporul o să vă înlesnească să mâncaţi şi din farfurii de aur, 
dacă vi-e pofta! 


X 


În mijlocul strigătelor separatiştilor, Daniel Crăsnaru se 
sculă să plece. Abatele Uhrich îi puse mâna pe umeri: 

— Primeşti, domnule Crăsnaru, mărturia unui străin? 
Mă cunoşti cine sunt şi, la drept vorbind, ştii că după Franţa 
a doua mea patrie e [ara Românească. Dar dacă fusei 
preceptorul românilor bogaţi, am rămas întotdeauna 
prietenul săracilor. Mai explicit: în speranţa de-a putea 
aduce vreun folos ultimilor, mi-am dăruit toate puterile 
educaţiei primilor. 

Ei bine! trebuie să-ţi mărturisesc nemulţumirea mea! 
Nu învinovăţesc pe nimeni, dar nu pot să mă opresc de-a 
constata o stare jalnică! Am sacrificat un sfert din viaţă 
educaţiei celor doi fii ai Prințului domnitor, pe care toată 
lumea-l ştie. Unul din ei a ieşit un stricat; cealaltă beizadea 
a brodit-o mai bine. Poate pentru a aduce recunoştinţă unui 
abate preceptor, şi-a pus în gând să plimbe în fiecare zi un 
viţeluş pe umeri! Şi asta în dorinţa de-a continua acest 
exerciţiu, până ce viţeluşul va deveni bou, ca-n legenda lui 
Milon din Crotona. 

De asemenea, simt scârbă când mă aud chemat 
câteodată „educatorul beizadelei-vițel:17*”. Ca să ajungi la 
un atare rezultat, nu merita osteneala ca să mă trambalez 
de la Luneville! Şi nicăieri ca-n Principate, înrâurirea 
apuseană n-a nimerit-o mai bine. 

Se vorbeşte curent franceza. Toţi tinerii sunt voltairieni. 
Bătrânii se întrec în daniile către biserici. Totuşi, între un 
omagiu lui Voltaire şi o pomană lui Christ, se lungeşte la 
pământ ţiganul-bucătar, pentru cea mai neînsemnată vină şi 
i se trage la spate cincizeci, o sută, două sute de lovituri de 
bici. Am văzut cotonogindu-se robi, numai pentru că 
boierul, la necaz, nu ştia pe cine „să-şi verse veninul”. 


Dar problema robiei e mult mai gravă. Cred că nu vă fac 
o descoperire, spunându-vă că aproape toţi boierii, tineri şi 
bătrâni, „se folosesc” de ţigăncile tinere şi de nevestele 
Chiar cu cununie, fără să-şi dea seama de crima făptuită, 
fără să le pese de suferinţa morală a sărmanelor neveste şi 
logodnice, care, pentru a fi roabe, nu mai sunt deloc fiinţe 
omeneşti. Mai mult: musafirilor pe care-i găzduiesc aceşti 
buni creştini, la ţară, li se trimit, în fiecare seară, aceleaşi 
femei şi fete, ţigănci, cu îndatorirea să frece picioarele 
boierului, gata să adoarmă. Frumos frecuş! 

Aceleaşi obiceiuri sunt în floare în toate mânăstirile 
noastre,  locaşuri de  desfrânări publice, adevărate 
haremuri! 'Ţiganii sunt socotiți ca o cireadă de vite: îi 
împărechează la date fixe, se folosesc de femeile, fetele şi 
viaţa lor. 

Cât despre ţăran - acest iobag, care nu-i nici hrănit, nici 
adăpostit de către stăpân şi care e liber să crape de foame - 
boierul nu-l cruţă mai mult decât pe ţigan, după ce l-a 
despuiat de pământ. Şi fiecare şi-aduce aminte că, acum 
douăzeci de ani, pe vremea instaurării Regulamentului 
organic, contele Kisseleff se arătă, în felul său, mai omenos 
decât toţi patrioţii români laolaltă: acest general rus, deşi 
adjutantul unui ţar absolutist, dar ca un adevărat voltairean 
ce era, se dădu peste cap să hotărască pe boierii 
latifundiari de a înapoia ţăranilor ceea ce le răpise, 
dovedindu-le că la origină strămoşii lor n-au fost decât nişte 
şefi ai obştiilor săteşti, de a căror proprietate se bucură azi 
pe nedrept. Nu reuşi nimic: generosul şi vizionarul strein se 
izbi de lăcomia națională a boierilor şi se lăsă păgubaş. 

lată câteva adevăruri, domnilor! Întoarceţi-le şi pe-o 
parte şi pe alta: rămân tot adevăruri! 

Şi acum, permiteţi-mi să spun făţiş, că cinstesc această 
casă, pe socoteala căreia am auzit clevetindu-se atâtea 
lucruri urâte şi mai deloc bune: sinceritatea gazdei mi-a 
înlesnit să fiu cinstit, la rândul meu şi să rostesc cu glas 
tare, ceea ce am gândit totdeauna. 


X 


În faţa acestui glas puternic al Apusului, duşmanii noştri 
bătură în retragere. Nimeni nu îndrăzni să ia cuvântul. 
Copleşit, Daniel Crăsnaru se aşeză pe scaun. O stinghereală 
firească apăsa asupra tuturor. Se înnopta. 

Deodată, un zgomot neaşteptat în curte - strigăte de 
plugari, sunete de clopote, pocnituri de bici - zgudui pe cei 
de faţă. 

Consulul care se afla lângă fereastră, scrută umbrele 
serii. Floricica, zâmbind, i se adresă: 

— Nu te nelinişti, domnule consul! Nu trebuie să te 
aştepţi numai la lucruri rele! 

Tot privind pe fereastră, consulul răspunse: 

— Pe legea mea, ceea ce văd, e într-adevăr curios: un 
plug pe zăpadă. Doi boi albi, minunaţi... Totul împodobit cu 
panglici... Apoi şase ţărani, dintre care unul bălăngăneşte 
un clopot şi vorbeşte de zor la uşă; trei pocnesc din bice şi 
alţi doi muştruluiesc o doniţă, care scoate nişte mugete 
aidoma unui taur. 

Şi întorcându-se cu faţa spre gazdă: 

— Ce-i cu comedia asta? 

— Ei bine, tradiționalul nostru Pluguşor... Suntem în 
seara Anului nou şi în clipa asta ţăranii colindă din casă în 
casă, urând tuturor plugarilor un an cu recoltă 
îmbelşugată. Omul „care vorbeşte de zor” povesteşte 
isprăvile plugăreşti ale fratelui său mai mare, Traian, în 
vârstă de o mie opt sute de ani, dar veşnic viu în mintea 
urătorului. Şi numai pentru a pricepe surprinzătoarea lui 
poveste, lungă de cinci sute de versuri, merită cazna de-a 
învăţa româneşte! 

Consulul se pregăti de plecare, ca şi abatele Uhrich. 
Dând mâna Floricichii, primul îi spuse: 


— Sunteţi un popor uimitor şi aţi merita o soartă mai 
bună. Indepliniţi-vă datoria: sprijinul Franţei vă este 
asigurat! 


VI 


În valul de furie generoasă ce se ridica de pretutindeni, 
primăvara lui 1856 ne binecuvântă cu două biruinţe 
frumoase: desfiinţarea pedepsei cu moartea şi dezrobirea 
țiganilor. 

Domnița din Snagov hotări să prăznuiască imediat şi 
într-un fel nemaipomenit primirea celui mai vesel popor de 
pe pământ, printre oamenii liberi. Trimise prietenilor şi 
chiar câtorva duşmani simpatici, următorul mesaj: 

„Floricica dă, astăzi în opt, un prânz în cinstea 
dezrobirii țiganilor. Dacă acest fapt v-a bucurat, poftiţi de 
uniți veselia voastră cu aceea a comesenilor ce vor lua 
parte”. 

Se ştie că deseori bogaţii mănâncă în cinstea săracilor, 
însă sărbătoriţii nu iau parte niciodată la aceste mese date 
în onoarea lor. 

La serbarea de la Snagov, obişnuinţa fu răsturnată. 
Masa stăpânilor număra douăzeci de tacâmuri. Cea a 
ţiganilor o sută. Şi amândouă se contopeau într-una 
singură, aşezată lângă lac, pe iarba proaspăt răsărită. 

Natural, înainte de-a sta la masă, ţiganii trebuiră să se 
îmbăieze şi să se dichisească, cât mai bine, deoarece un alt 
obicei sileşte până şi pe cei mai buni boieri să nu poată 
suferi în apropierea lor pe omul care munceşte, asudă şi 
miroase. Şi deşi calicimea isprăvise tot săpunul din Snagov, 
în scopul de-a se putea face suferită timp de-o oră la masa 
stăpânilor, se găsiră totuşi, în clipa supremei fericiri, nări 
sensibile care schiţară strâmbătura milenară a oamenilor 
născuţi în puf, luaţi prin surprindere. 


Floricica (desigur din bunătate şi fiindcă o dată nu 
înseamnă un obicei) se însărcinase ca să frece ea însăşi 
labele lui Trăznilă şi să-i taie unghiile murdare; acest gest, 
îndeplinit dinaintea întregului sălaş, îi aduse nemurirea în 
inimile neamului ţigănesc. Apoi, la masă, îl aşeză de-a 
dreapta sa şi-l sfătui „să nu vorbească, nici să bea cu gura 
plină; să nu se aplece prea mult deasupra farturiei, nici să 
plescăie limba şi, mai ales, să nu-şi vâre degetele în sos, 
pentru a le suge apoi” - ordine care-l deznădăjduiră pe 
vătaful curţii, făcându-l să izbucnească sincer: 

— D-apăi, Domniţo! Libertate-i asta? 

Acest strigăt de năduf înveseli pe comesenii întristaţi de 
această nivelare trecătoare şi le dădu ocazia să râdă din 
toată inima. De fapt, e în firea omului dorinţa de a-şi întrece 
semenul, în orice, fie chiar în modul de-a rumega. 


X 


La sfârşitul mesei, Floarea Codrilor cuvântă: 

— Ei, acum, Trăznilă! tare am vrea să auzim o poveste 
țigănească. Ştii vreuna? 

Trăznilă, voios şi la largul său, răspunse: 

— O poveste „ţigănească”? Ştiu una, pe-a mea, dar mă 
tem că-i mai curând omenească. 

— Ei, hai, spune-o p-asta! 

— Iat-o, prea cinstiți boieri. Să nu v-aşteptaţi, c-am să vă 
înveselesc. Ţiganii sunt uneori buni la aşa ceva. Nu-i însă 
cazul şi nici vina mea. 


Începutul istoriei mele îmi poartă gândul la cunoscutul 
proverb românesc: Când ţțiganul ajunge împărat, spânzură 
întâi pe tat-su! 

Bietul împărat! Trebuie să fi avut un tată ca al meu. 
Dacă nu l-am spânzurat şi eu, deh! pofta nu mi-a lipsit şi de 
tron m-aş fi lăsat păgubaş. 


Taica e un boier român de prin partea Calafatului. 
Trăieşte şi acum, gras şi sănătos tun. Nu sunt singurul său 
fecior: eram o droaie de ţigani, băieţi şi fete, care-i datoram 
viaţa, fâr-să avem de ce să-i păstrăm recunoştinţă veşnică; 
deoarece, la fel cu toţi stăpânii, nu făcea altceva decât să 
lase grele cele mai frumoase fecioare ale sălaşului, al cărui 
satrap era, - lucru pe care-l fac şi câinii, cu ceva mai multă 
dreptate. 

Într-o zi ploioasă, mama îmi povesti despre dânsul că 
moştenise întreaga avere a lui tat-su, încă de tânăr, abia 
înapoiat de la carte; că nu vrusese să se însoare, în ruptul 
capului, din pricină că „muierile îşi înşală bărbaţii”; că se 
reîntorsese de lângă franțușşte, scârbit de femeile 
parfumate şi că se înnebunea numai după ţigănci tinere. 

Când deschisei ochii asupra robiei noastre, el era în 
puterea vârstei. Puțin mai târziu, pe la optsprezece ani, îl 
auzii strigând într-o zi, în curte, arătând cu degetul o 
ţigancă frumoasă: 

— Cin-s-o atinge de Profiriţa, va mânca o bătaie soră cu 
moartea. De azi încolo, ea va fi scutită de orice corvoadă! 

Pricepurăm ce însemna asta. Crezui că-l pot înfrunta pe 
loc, scoţându-mi căciula: 

— Stăpâne! Dea Domnul ca zilele fericite ale boieriei 
matale să fie fără sfârşit, ca şi numărul de fete frumoase ce 
ai putea să le aibi oricând; dar nu-mi răpi pe Profiriţa. E a 
mea şi o vreau cu tot dinadinsul! 

Rostii astea într-o răsuflare şi numaidecât întreg sălaşul 
începu să se văicărească, aşa cum îi e obiceiul la 
înmormântare. Femeile-şi smulgeau părul. Bărbaţii scuipau 
cu ciudă: 

— Ptiu! Ţigan tâmpit! O să-l omoare! 

Taică-meu, stăpânul, cobori treptele şi mă măsură: 

— Nu cumva te-i fi atins de Profiriţa? 

— Nu! 

— Din fericire, pentru tine! 

Apoi, vătăşelului: 


— Să-i tragi cincizeci de bice. 

Profiriţa se trânti la picioarele lui şi-l rugă, cu toată 
duioşia celor cincisprezece ani ai ei, să fiu iertat; dar inima 
tatii nu se înduioşă şi-mi primii răsplata. N-am simţit nicio 
durere, deoarece, cât mă bătură, putui barem s-o văd pe 
Profiriţa, ai cărei ochi aruncau flăcări. 

N-aveam s-o revăd aşa de curând: fu încredinţată 
bătrânei ţigănci care îngrijea de trupurile fetelor sortite 
patului stăpânului, iar eu, cu alţi zece robi, femei şi bărbaţi, 
plecai chiar de-a doua zi, sub paza unui zbir înarmat c-un 
harapnic. Eram dăruiţi stareţului unei mânăstiri foarte 
îndepărtată de Calafat, şi unde ajunsesem după-o 
săptămână de umblet. 

Tata despărţise pe bărbat de femeie, pe mamă de copil, 
pe logodnic de logodnică, şi rămase împietrit dinaintea 
văicărelilor şi lacrămilor noastre, aşa cum rămâi în faţa 
behăielilor oilor despărțite de mieii lor. 

Eh! „Cinstiţi boieri!” Ştiţi dumneavoastră că din toate 
pacostele ce le înduram - bici, lanţuri, coarne de fier, 
batjocorirea nevestelor - despărţirile astea ne erau cele mai 
grele? 

Blestemaţi să fie pe veci, din tată-n fiu şi până-n 
morminte, nelegiuiţii care ne-au chinuit în felul ăsta! 


Vreme de doi ani, mânăstirea nu ne slăbi din ochi! Nu 
era chip să te depărtezi un pas mai departe, afară, la 
munca câmpului, pentru fireşti nevoi, ca să nu fii imediat 
oprit şi bătut. Apoi, când simţiră că uitarea se aşternuse pe 
sufletul noii turme, furăm lăsaţi în voia sorții, ca şi alţii. 

Dar eu nu o uitasem pe Profiriţa. Zi şi noapte, n-o 
vedeam decât pe ea. Pieptul mi-ardea, de parcă cineva 
plimba un făraş cu jeratic deasupra lui. Şi, într-o seară, 
încălecai un cal zdravăn din grajd şi dispărui ca o nălucă. 

Galopai fără răgaz peste câmpuri şi păduri, până 
dimineaţa, când sărmanul animal căzu trăsnit de oboseală. 
Îi scosei căpăstrul, îi sărutai potcoavele şi-o pornii pe jos, cu 


toată nădejdea. Dar, nu departe, ieşii din încurcătură, într-o 
livadă, o herghelie frumoasă păştea, păzită de doi ţigani 
care se jucau în arşice. Îmi zisei: Cu atât mai rău pentru 
dânşii; şi apropiindu-mă tiptil, înhăţai coama unei iepe, care 
crezu că i-a sărit dracul în cârcă şi cât p-aci să mă omoare. 
Bieţii ţigani urlară: 

— Stai, mă! O să ne omoare! 

— Faceţi la fel ca mine! le aruncai eu vorba, gonind lipit 
de spinarea calului. 

Chiar în seara aia dam târcoale împrejurimilor curţii 
câinelui de stăpân. Era pe vremea cireşilor. Profiriţa ştia c-o 
strigam totdeauna imitând cucul. Îmi îndoii limba şi strigai 
în noapte de câteva ori... Aşteptare zadarnică... Şuierai 
iarăşi... Nimic. M-o fi uitat şi se veseleşte acum cu boierul! 
îmi spusei. 

Cât p-aci să mor de inimă rea. Oboseala, lipsa hranei îmi 
doborâră limpezimea minţii. Mă descurajai şi slobozii 
căpăstrul iepei: du-te dracului! 

Mă socoteam să dau foc conacului şi apoi să m-azvârl 
într-un puț. Dar, Doamne! ce bine e să trăieşti! Aveam 
douăzeci ele ani şi iubeam viaţa, ca orice ţigan. La urma 
urmei, de ce să cred atât de uşor că Profiriţa era fericită? 

Această idee minunată îmi îngreună pleoapele şi 
adormii buştean pe câmp. 


Mă deşteptai cu mare greutate, cu faţa scăldată de 
lacrămile Profiriţei. De mult, ea se tânguia la pieptul meu. 

Zăpăcit de somn, o strânsei în braţe. Nu se simţea bine; 
atunci îi pipăii mâinile şi picioarele: erau crăpate. 

— Nu mai eşti cu boierul? o întrebai. 

Sărmana se văietă: 

— M-a trimes din nou la muncă, o lună după plecarea ta; 
dar nu de asta mă plâng, ci pentru că m-a betegit... Sufăr 
de pântece. Junghiurile m-au cocoşat. Aseară credeam c-o 
să mor. Din cauza asta n-am putut să te întâmpin. Şi tu? Ai 


fugit de la mânăstire... Lanţurile şi coarnele de fier te 
aşteaptă! 

Tăcui. Bolnavă, încă mi-era dragă şi nu mă săturam 
ţinând-o în braţe. 

Profiriţa plecă să-mi caute ceva de-ale gurii. O claie de 
fân ne adăposti, până ce Cloşca cu pui porni spre apus, 
apoi, mână-n mână, ne îndreptarăm spre Dunăre. În drum, 
regăsii iapa. Se lăsă apucată de căpăstru şi-mi fu de folos 
pentru ultima oară, fiindcă p-ormă o dăruii luntraşului care 
ne trecu peste fluviu. 

Ne aflam acum la Vidin. Pământ bulgăresc. Stăpână, tot 
Turcia. 


Când zării, la lumina zilei, adevărata faţă a Profiriţei, 
mă-nspăimântai. N-o mai recunoşteam: slabă, ochii în 
fundul capului, scuturată de fierbinţeli, buzele albite, 
mersul târşâit, adusă de spate. La fiece o sută de paşi, era 
nevoită să se odihnească pe marginea drumului. 

Ori, tocmai într-una din aceste opriri, fuserăm zăriţi şi 
opriţi în drum de chehaia Leonti, puşlamaua care avea să 
mă bage într-o belea, mai dihai ca oricând. 

Era în trăsură. Lângă el, o bulgăroaică tânără şi 
frumoasă, dar galeşă de ţi se rupea inima. Pricepui că era 
vreo mărime de pe la Vidin. Se opri şi-mi făcu semn să m- 
apropii. 

Unchiaşul, cu privirea sălbatică, cu faţa mâncată de 
sifilis, mă dezgustă peste măsură. 

— Cine eşti? Ce făceaţi acolo? mă întrebă, pe turceşte. 

Avea tot dreptul să mă descoasă: ce puteau face doi 
ţigani, aşezaţi pe marginea drumului? Văzut-aţi, cândva, 
măgari, boi, forfotindu-se de colo până colo, fără stăpân? Şi 
chiar de-i vezi, pui laba pe ei, ţigani sau vite de povara! 

Ceea ce se şi întâmplă, când îi istorisii despre ce-i vorba: 

— Stam acolo, cam de azi-dimineaţă... Mi-e nevasta 
bolnavă... 

— Urmaţi-mă înapoia trăsurii! îmi strigă răutăcios. 


Trăsura se urni în pasul cailor. Urmând-o, şoptii 
Profiriţei: 

— Cred c-am căzut acum din lac în puț. 

Chiar aşa. Picasem în ghearele unui gâde: tată-meu, 
câinele, însărcina tinerele fete sau le beteşugea, apoi le 
azvârlea; chehaia Leonti le omora, dar cu mâna altuia. 

O săptămână se scurse. Habar n-aveam care ne era 
soarta sau întrebuinţarea. Intrând în curte, chehaia Leonti 
îmi arătase o colibă: 

— Staţi acolo. Nicio corvoadă. Îngrijeşte-ţi femeia. P- 
ormă o să-mi faci un servici şi sunteţi liberi. 

Crezui că m-a pălit norocul şi-i sărutai pulpana hainei, 
dar în zilele următoare ne uluirăm de tristeţea acestei curţi, 
unde nu cânta niciun rob, nici nu juca şi unde toate slugile 
se strecurau fără să-şi arunce o vorbă de haz. 

Când sosi ziua „serviciului”, Doamne! cât p-aci să leşin, 
aşa, baritai ţiganul, cum mă vedeţi! 

Mă chemă într-o seară, îmi puse în mână o pungă cu 
galbeni şi o funie de mătase, apoi: 

— În dosul uşii de colo se află fata pe care ai văzut-o cu 
mine în trăsură. Eu, astă-seară, plec şi nu mă întorc decât 
mâine, pe vremea asta, când vreau s-o găsesc moartă pe 
această femeie! Ai s-o spânzuri. De nu... 

Nu mai auzii nimic Ameţii. Căzui lat pe duşumea, unde 
miezul nopţii mă găsi năuc, fără niciun gând. 

Prima mişcare fu s-o tulesc: nicio uşă sau fereastra 
deschisă. Atunci strigai: 

— Mămuco-o-o-o! De ce nu m-ai lepădat? Sărac de 
mine! Sărăcuţul! 

Vârâi sfoara şi punga în buzunare, crăpai binişor uşa 
blestemată: o odaie mare, bogată; pe-o sofa, tânăra 
bulgăroaica. Sări în sus, dreaptă, frumoasă ca o 
Cosânzeană şi-mi ţipă pe turceşte: 

— Iubesc! 

Acest cuvânt îmi săgeta inima, mai rău decât un pumnal. 
Îi privii gâtul şi cugetai: Tu iubeşti şi eu trebuie să te 


spânzur! Şi apucând cu amândouă mâinile un drug de fier 
de la sobă, mă pălii cu toată puterea în frunte. Sângele-mi 
scăldă faţa. Tânăra fată se apropie, căzu în genunchi şi-şi 
încrucişă braţele pe piept. Apoi plecă de se trânti pe sofa, 
hohotind întruna, c-un singur nume pe buze: 

— Dimitri... Dimitri... Dimitri... 

Mă aşezai pe prag, lângă uşa dată de perete şi-n halul 
ăsta mă găsi chehaia Leonti. 

Intră în vârful picioarelor şi-şi aruncă ochii pe sofa: 
bulgăroaica, ţeapănă; şedea cu faţa-n jos, cu capul 
îmbrobodit într-o năframă, adormită, poate. 

Mă ridicai. Chehaia mă privi cu ochi ce păreau a zice: 
Ce, te-a pălit cumva, înainte de-a muri? 

În loc de răspuns, plecai capul în piept; însă, cum se 
îndrepta spre sofa şi întindea mâna ca să pipăie dacă-i 
făcusem „serviciul”, îl culcai la pământ, c-un pumn zdravăn 
repezit în moalele capului. 

Şi cu asta, basta. Desigur, îşi găsise naşul. 


Pe-o noapte întunecoasă, părăsii curtea, cu bulgăroaica 
leşinată în braţe. La Dunăre, înainte de-a ne despărţi, ea ne 
povesti dragostea-i înfocată pentru Dimitri, răpirea şi 
împotrivirea ei de-a se culca cu zbirul şi-mi dădu ca 
amintire această „constantinatăilt”. 

P-ormă trecui iarăşi Dunărea cu Profiriţa şi, timp de doi 
ani, trăirăm prin codru. 

Aurul chehaiei îmi folosi ca să cumpăr arme. [inteam să 
devin haiduc, să m-alătur cutărei cete, dar degeaba bătui 
munţii ca să întâlnesc vreuna. Colac peste pupăză, avui 
pacostea să mă trezesc, nas în nas, c-o poteră, comandată 
de nepotul stareţului mânăstirii de unde fugisem. 

Ne-am apărat, pân-la ultima încărcătură. Profiriţa fu 
împuşcată lângă mine. Ciuruit de răni, fusei dus la 
mânăstire, unde, în loc să fiu spânzurat, cum mă aşteptam, 
mi se puseră coarne şi un lanţ la gleznă. 


În halul ăsta m-a găsit domniţa Floricica; m-a... 
răscumpărat şi m-a pus azi la masă cu dumneavoastră. 


VII 


Dacă aş fi credincios, aş spune că Dumnezeu a pus 
necazul lângă veselie, ca să dovedească mai bine omului 
nimicnicia vieţii şi să-l împace cu gândul morţii. Am reflectat 
adesea la asta, în timpul celor cinci ani trăiţi la Snagov. 
Grosul amărăciunii îl sorbirăm însă cu prilejul întâmplării 
următoare. 

Puţin înainte ca pedeapsa cu moartea să fie desfiinţată, 
ea lovi în chipuri deosebite pe cei doi şefi haiduci: Jianu şi 
Bujor, prinşi şi condamnaţi la spânzurătoare, cam în acelaşi 
timp. 

Bujor - fecior de preot de la ţară şi dintr-o bucată - îşi 
plăti vitejeşte poliţa, mârşăviei omeneşti. Dimpotrivă, Jianu, 
crudul Jianu, fiu de mare boier, se îmblânzi dinaintea 
ştreangului şi se reîntoarse la ai săi, aşa cum spune 
proverbul că: apa ieşită dintr-un râu, trebuie să se 
înapoieze la matcă. 

Comedia fu ticluită cu isteţime, spre dezonoarea 
haiducului. Se ştie că o veche şi sfântă datină românească 
acorda viaţa şi libertatea celui condamnat la moarte, dacă o 
fecioară primea să se mărite cu el, chiar în clipa ispăşirii. 
Un popă-i binecuvânta la piciorul spânzurătorii. Călăul le 
era naş. 

Fecioara care se arătă gata să se mărite cu Jianu era 
domnişoara de onoare a unei domniţe, nu aceea din Snagov, 
ci una adevărată: fiica Prințului care domnea în Valahia. 

Aşa că Jianu reuşi să-şi încheie zilele, plimbându-şi 
amintirile de haiduc într-un palat, în papuci de mătase şi 
cămaşă. 

Nu-i este dat oricui să aibă umeri tari. Şi românul mai 
spune că: obrazul subţire cu mare cheltuială se ţine! 


X 


Aceste două pierderi, una mai sfâşietoare decât alta, 
produseră o mare descurajare în rândurile haiducilor, mai 
ales că Bujor pierise prin trădare. Încrederea în Snagov 
scăzu; tovarăşii găsind că-i zadarnic să se ducă acolo, pe 
patru drumuri, spre a lovi în inima boierului. Mulţi dintre ei 
dădură bir cu fugiţii; cei doi prieteni viteji, Groza şi 
Codreanu, întemeiară bande de jefuitori şi prădau, pe buni 
şi pe răi, orice le cădea în gheare. 

De altă parte, negustoria noastră cu străinătatea luă o 
întorsătură neaşteptată: noul fel de viaţă arunca pe 
drumuri bresle întregi de meşteşugari, care de secole 
confecţionau cele trebuincioase vieţii vechi. 

Un vuiet de mânie izbucni şi atinse proporţii 
amenințătoare. Bandele, înarmate cu ciomege, cutreierau 
străzile oraşelor, băteau pe evrei, arătaţi ca vinovaţi de 
desfiinţarea meşteşugăriei şi li se spărgeau geamurile 
dughenelor. Autorităţile, care ne eliberaseră autorizaţiile de 
import, graţie grelelor pungi cu galbeni, fură decretate 
antinaţionale. Multe personalităţi oficiale demisionară. 

În fruntea nemulţumiţilor se afla un oarecare 
Arghiropol, de origine grec, antisemit de meserie. El era 
susţinut de o clasă nouă, de îmbogăţiţi fără scrupule şi 
însetaţi de stăpânire, pe care poporul îi numea ciocoi, - 
foste slugi ale adevăraţilor boieri, ruinaţi de ele. 

Ciocoii erau duşmanii noştri cei mai încarnaţi şi 
puternica lor solidaritate se impuse curând tuturora. 
Umilinţa, disprețul ce-l întâlneau pretutindeni, îi sileau să 
se unească strâns împotriva stăpânilor de ieri. Aurul de 
care dispuneau le folosi să corupă şi să se strecoare în toate 
funcțiunile publice. Primejdia acestui val de ploşniţe 
flămânde nu scăpa nimănui, dar nu puteai nimic împotrivă. 
O clasă de privilegiați, grea de sânge şi exploatare, îşi da 


duhul; o alta, ceva mai josnică, o înlocuia. Ne găseam prinşi 
între amândouă, deopotrivă de duşmăniţi, deopotrivă de 
loviți. Între Arghiropoli şi Danieli Crăsnaru se aflau puţini 
abaţi Uhrich, care să ne susţină. [ăranul era deci departe 
de ziua când şi-ar fi putut zice: „Voi fi, în sfârşit, fericit!” Iar 
noi, care luptam pentru mai binele tuturor muncitorilor, 
luarăm o înfăţişare de răi patrioţi. 

Desigur, progresul  strivea numeroase categorii 
muncitoreşti; dar se poate închipui oare un lucru mai josnic 
decât exploatarea acestei realităţi nenorocite, cu scopul de- 
a trage un câştig personal? Şi cine erau acei care ne pârau 
răzbunării nemulţumiţilor? Cine alţii decât ciocoii, aceşti 
pungaşi care împământeniseră primii deprinderile civilizate 
aduse de noi. Pentru ei, Snagovul era „un cuib de 
farmazoane”, unealtă a „ovreimii”. Altceva nu bănuiau. 
Deocamdată. 

Aveau să-l afle, graţie bănuielilor ce trezi povestea lui 
Trăznilă. 


X 


Într-o seară din toamna lui 1858, Floricica dădea o masă 
în cinstea Franţei, reprezentată prin consulul ei şi abatele 
Uhrich. Întâmplări mari se petrecuseră cu puţin înainte, iar 
energia franceză ajutase să triumfe drepturile noastre. 

Alegerile pentru cele două Divane, menite să 
desemneze un domnitor, acelaşi pentru ambele ţări, se 
desfăşuraseră în împrejurări din cale afară de ruşinoase. 
Arghiropol, devenit comandantul miliției valahe şi Daniel 
Crăsnaru, mare sforar moldovean, făcură pe dracul în 
patru, pentru a izgoni de la vot pe partizanii Unirii. Parodia 
„voinţei naţionale” care rezultă din aceste alegeri, înfurie 
pe colonelul Cuza. A doua zi după „consultare”, îşi dădu 
demisia,  trântind uşile. Reprezentantul Franţei la 
Bucureşti, ca şi abatele Uhrich şi hood-bey, se însărcinară 


să denunțe Puterilor Apusene complotul. Napoleon 
interveni cu hotărâre la Constantinopole, ameninţă cu 
rechemarea ambasadorului său şi obţinu de la Poartă 
anularea succesului țarist. 

Rezultatul noilor alegeri fu acceptabil şi puteai întrezări 
înfăptuirea idealului naţional: Unirea Principatelor. Era, de 
asemeni, şi dorinţa Franţei. Şi pe bună dreptate, în acea 
seară se trecea în revistă personalitatea numeroşilor 
candidaţi la domnie. 

Sorbeam cafeaua, când hatmanul Miron şi Floricica 
observară un musafir necunoscut, care, pierdut în mulţimea 
de flecari, părea că trage cu urechea la cele ce se vorbeau. 
Nimeni nu putea spune cine-l adusese. Venise după cină, 
profitând de acea ospitalitate a românilor, care ţine uşa 
deschisă oricui vrea să intre. Trăsăturile sale de ciocoi, 
mustaţa grecească şi obrăznicia trădau repede pe una din 
acele iscoade, trimise adesea de Arghiropol la consfătuirile 
noastre, dar ăsta părea să fie „cineva”, deoarece se apropia 
fără sfială de cercul restrâns unde discutau Floricica şi 
oaspeţii francezi. De vârstă matură, tare oacheş şi foarte 
îngrijit îmbrăcat „europeneşte”, necunoscutul da târcoale 
grupului nostru, răsucindu-şi nervos mustaţa stufoasă, 
purtată după moda grecească de-atunci. 

Nu ne aşteptam să scoată o vorbă, când, la o întrebare a 
hatmanului Miron cu privire la candidatura sigură a lui 
Cuza, îl auzirăm strigându-ne cu o voce plină de sine: 

— Cine-i acest Cuza? Probabil încă vreunul din acei 
haiduci ucigaşi? 

Uimirea pricinuită de această apostrofare ne amuţi, 
prilej ca Floricica să înăbuşe o sudalmă a lui Miron. Abatele 
Uhrich, împăciuitor, se grăbi să răspundă: 

— Pe legea mea, domnule, într-o ţară de ucigaşi oficiali, 
nu cred ca haiducii să fie cei mai sângeroşi. 

— Cine eşti dumneata, mă rog? întrebă Floricica. 

— "Teofil Kiriacos, căpitan de poteră! 

— Şi ce vânt te-aduce pe la noi? 


— Deocamdată... nimic... Doamnă! 

— Şi mai târziu? 

— Vom vedea... 

Zâmbind cu neruşinare, căpitanul de poteră se retrase, 
pierzându-se printre cei de faţă. Chiar în acea clipă, 
Floricica fu chemată afară de Trăznilă. O însoţii. 

Ţiganul, negru la faţă ca noaptea, avea ochii holbaţi: 

— Domniţo! Am văzut aci pe omul care m-a arestat!... E 
cel cu mustaţa „muscă”... 

— Nepotul stareţului de la Orbu? 

— Chiar el! Şi m-a văzut când intra. 

— Te-a recunoscut? 

— Mai mă-ntrebi? Ba mi-a şi spus: „Aha! aci mi-erai? De 
când te cat!” 


X 


Floricica îmi strânse braţul: 

— Trimite, grabnic, cinci călăreţi, cu Ilie în frunte, pe 
drumul spre Bucureşti; alţi cinci, cu Spilca şi Movilă, pe cel 
spre Ploieşti. Dacă Teofil Kiriacos e singur sau cu încă 
cineva, să le pârlească „musca”! Dacă-s numeroşi... cu atât 
mai rău... Vom vedea... În orice caz, tovarăşii noştri nu vor 
porni la pândă mai târziu de miezul nopţii. Şi înlăturați 
orice pază din curte, la plecarea mosafirilor. 

Câteva clipe mai apoi, ordinul era îndeplinit întocmai şi- 
mi reluam locul lângă abate, care-mi plăcea nespus. 

Kiriacos, cu o mână în buzunar, fuma şi privea o partidă 
de cărţi. De două ori riscă un ludovic şi câştigă. Vedeai cât 
de colo, că nimeni nu-l cunoştea. Ţinui să-i surprind clipa 
plecării. Pişicherul se strecură afară, în noapte, neobservat. 

Cam pe la ora zece, casa era goală, luminile stinse, toată 
lumea în pat. 'loamna n-aveam oaspeţi de găzduit. 

Şi acum, în balconul mângâiat de-o lună palidă, eu şi 
Floricica aşteptam reîntoarcerea  haiducilor. Ea era 


gânditoare, ca şi copacii desfrunziţi care presimţeau 
asprimea iernii apropiate. 

— "Te temi c-o să fim trădaţi, dacă ne scapă Kiriacos? o 
întrebai. 

— 'Trădaţi? Chiar şi suntem... Şi vom fi încă şi mai mult, 
dacă scapă sau nu, în măsura în care vom proceda. 

Floricica vorbea cu aerul unei fiinţe dezamăgite, ceea ce 
mă uimi, fiindcă o ştiam de un curaj în stare de orice. Voii să 
ştiu mai mult: 

— Şi-atunci? 

— Şi-atunci?... O să vedem. Vom sfârşi-o ca haiduci. De 
asta nu mă îndoiesc o clipă; mai de vreme sau mai târziu, se 
va afla; vom fi prinşi şi condamnaţi. Aş vrea să văd măcar 
înfăptuindu-se Unirea şi, dacă s-ar putea, Cuza pe tron. Ar 
fi un mare salt înainte. Cred în sufletul acestui om. N-o să 
facă, desigur, tot ce râvneşte, dar cine dintre noi îşi 
realizează visurile? O viaţă de om poate răsturna de-abia o 
căruţă plină cu pământ. Pentru rest, timpul e marele 
meşter: încetul cu încetul, omorând oamenii, el 
îmbunătăţeşte viaţa. O face şi mai repede, dacă oamenii îl 
ajută. Noi, spre pildă, îi dăm acest ajutor şi asta-i tot ceea 
ce datorăm vieţii. O datorăm. Orice ins o datorează. 

Priveam această mamă ciudată, pe care o iubeam 
pentru vitejia şi tinereţea ei încă fragedă la treizeci şi opt 
de ani şi-mi spuneam: „Cu siguranţă! Îmi ascunde ceva!” 
O iscodii: 

— Se aude c-ai de gând să fii nevasta unui Miron... prim 
ministru. Aşa e? 

Faţa-i rămase nemişcată: 

— Nu, Irimia, nu-i adevărat!... Ambiţia mea este mult 
mai înaltă decât aceea de-a fi „nevasta lui X”. M-am născut 
generoasă, adică suferinţa aproapelui meu răsună în mine 
cu atâta încrâncenare, că nu pot fi fericită decât semănând 
binele. Ochii-mi sunt plini de mizeria animalică a poporului 
român, bun ca tot ce este popor şi asta mă face să sufăr, ca 
şi cum mi s-ar lua aerul pe care-l respir. lată de ce, din ziua 


când m-am simţit în stare să-mi bat joc de tirania 
puternicilor, mi-am riscat tihna şi chiar viaţa, numai să pot 
satisface această nevoie a sufletului meu: să-i micşorez 
aproapelui o parte din povara vieţii. 

Dacă cel puţin fiecare ar putea simţi dulceaţa unei atari 
ambiţii. Viaţa, şi aşa destul de bogată în suferinţă, prin ea 
însăşi, ar fi oricum ferită de îngrozitorul adaos al egoismului 
omenesc! 


X 


Floricica încetă ca să privească fix undeva în desişul 
codrului; cerul era descotorosit de nori, puteai număra 
arborii, ca ziua-n amiaza mare şi de departe zărirăm un ins, 
care nu putea fi altul decât Trăznilă. Ducea ceva în spate, 
un fel de legătură. Într-adevăr, era o legătură cu patru 
puşti. 

— L-ai trimes tu undeva? mă întrebă Floricica. 

— Nu! De unde dracu' o fi venind la ora asta? 

Păşind în curte, ţiganul ne văzu în balcon şi strigă 
deodată: 

— Domniţo... s-a făcut!... Le-am „pârlit musca!” Au fost 
doi! 

— Cine? Unde? Cum? 

— Dar... căpitanul poterei! Dumneata ai poruncit, 
doar... Şi cum drumurile spre Bucureşti şi Ploieşti erau 
supravegheate, am pândit, într-o doară, drumeagul ce duce 
spre Căldăruşani, la mânăstire: câini de-ăştia iubesc 
mânăstirile. Şi uite! Kiriacos a trecut cu însoţitorul său, 
amândoi călări, nepăsători. Din ascunzătoarea mea, ridicai 
puşca în urma lor; pac! pac! Caii au luat-o la goană, singuri. 

Cavalerii încă nu muriseră, aşa c-am fost silit să-mi apăs 
puţin călcâiul pe beregata lor... 


Pe la revărsatul zorilor, Ilie şi Spilca se reîntorceau cu 
oamenii lor, toţi bosumflaţi. Îndreptându-se spre grajd, cei 
doi şefi bombăniră, unul după altul: 

— Parşivul, n-a trecut pe drumul meu! 

Floricica, cu gândurile aiurea, nu le răspunse nimic şi- 
mi şopti, ducându-se la culcare: 

— Şi acum... vom vedea, vorba lui Kiriacos! 


VIII 


Ianuarie 1859: alegerile domnitorilor, în amândouă 
Principatele dunărene. Fierberea este în toi, de la un capăt 
la celălalt al ţărilor române. În aceeaşi măsură şi în casa 
haiducilor, unde cauza era dublă, deoarece emoţiei fireşti 
iscată de acest eveniment i se adăuga grija cercetărilor 
judiciare întreprinse de autorităţile din Bucureşti, pentru a 
descoperi pe asasinii celor doi poteraşi ucişi de Trăznilă. 
Aţâţătorul anchetei era, fără îndoială, Arghiropol, prieten 
cu căpitanul poterei. 

Orice urmă de haiducie fu ştearsă la Snagov, imediat a 
doua zi după asasinat: armele, îngropate; mare parte din 
oameni, îndepărtați.  Poliţiştilor veniţi să ancheteze, 
Floricica le arătă interiorul ei de „burgheză cumsecade”. 

Afacerea era amenințătoare: deşi puţin poticnită de 
fierbinţeala alegerilor, putea fi reluată şi să ne strivească, 
graţie mijloacelor de corupţie întrebuințate de Arghiropol, 
ca să dezlege limba câtorva slugi, ţigani. 

— Fie ce-o fi! spunea Floarea Codrilor; datoria noastră e 
să mergem până la capăt! 

„Capătul” era alegerea lui Cuza; dar ca să fie ales 
trebuia mai întâi să-şi pună candidatura la tron şi acest 
colonel ursuz se încuiase în bârlogul său, nemaidând niciun 
semn de viaţă. Aşteptam, în prima săptămână a lui ianuarie, 
sosirea hatmanului Miron, prietenul său apropiat, care 
trebuia să ne aducă un răspuns hotărât. 


Neobositul abate Uhrich, plecat cu două luni înainte la 
Paris, cu un raport amănunţit al consulului Franţei asupra 
situaţiei din Principate, tocmai se întorsese şi se afla la noi, 
când Miron, pe jumătate degerat, apăru pe neaşteptate: 

— Ei, s-a făcut? întrebă nerăbdătoare Floricica. 

— Încă nu! răspunse hatmanul, curăţindu-şi chiciura de 
pe mustăţi. Zice că tronul nu-l interesează deloc; că nu-i în 
firea lui de-a se potrivi „zborului corbilor care dau târcoale 
unui stârv”, şi că degeaba stăruim... Uite! mi-am pierdut o 
noapte întreagă, încercând să-i înduplec încăpăţânarea: 
osteneală vană! 

O clipă buimăcită, Floricica privi cum prietenul nostru 
se trânti pe sofa, rupt de oboseală, apoi izbucni: 

— Această încăpățânare trebuie sfărâmată! Nimeni n- 
are dreptul să lenevească, când toată lumea asudă din 
greu! Refuzul lui Cuza îmi crapă obrazul de ruşine faţă de 
abatele Uhrich, reîntors din patria sa, înarmat cu tot ceea 
ce ne trebuie ca să izbândim! Cum? Recunoaşte că corbii 
sfâşie trupul naţiunii şi asta-l lasă rece? 

Întorcându-se către abate, îi apucă o mână şi-i spuse, 
rugătoare: 

— Ai vrea, părinte, să dai poporului român o ultimă 
dovadă de iubire? 

Viteazul om zâmbi şi-şi plecă pleoapele: 

— Vorbeşte, fiica mea... 

— Peste două ore, plecăm la Galaţi, ca să-l hotărâm pe 
Cuza să-şi împlinească datoria, şi-mi fuge gândul la 
nepreţuitul sprijin ce ne-ar fi prezenţa dumitale plină de 
autoritate şi bogată în documente... 

— Vă însoțesc şi cu atât mai bucuros, cu cât trebuie să 
merg la Iaşi, în misiune. 

După-prânz, în două sănii, zburam, tuspatru, în acelaşi 
vârtej de zăpadă. 


X 


Această călătorie de cinci zile, în toiul iernii, mă făcu să 
gândesc, adesea, cât de blestemată este viaţa oamenilor şi a 
animalelor, deopotrivă de năpăstuite de acei pe care îi 
răsfaţă destinul. Pe bună dreptate, n-ai de ce să te bucuri, 
c-ai venit pe lume c-un suflet milostiv. 

Natura neavând conştiinţă, este nepăsătoare faţă de 
durere. Omul, care, în treacăt fie spus, nu-i lipsit de 
conştiinţă, rămâne tot atât de nepăsător. Prins între aceste 
două indiferenţe, săracul îşi blestemă părinţii care i-au dat 
viaţă şi pe Dumnezeu. 

De-a lungul nesfârşitelor câmpii netezite de zăpadă, 
pustiite de crivăţ, uitate de Dumnezeu, m-am întâlnit cu 
acest sărac lipit pământului, am poposit în bordeiul lui, am 
vărsat lacrimi pentru suferinţa lui, în timp ce ochi-i 
rămâneau secaţi de lacrimi. El ştie că noaptea coliba îi va fi 
iarăşi troienită de indiferența naturii. Atunci, singura lui 
grijă e să se închidă de cu seara în casă, cu lopata. 
Dimineaţa, îşi deschide uşa mormântului şi-şi croieşte o 
pârtie, un tunel, în troianul de un alb nepătat, care-l 
copleşeşte cu generozitatea lui de gheaţă şi iată apărând, 
de cealaltă parte a troianului, omul milenar, asemenea unei 
cârtiţe, o cârtiţă cu două picioare, care se sprijină în lopată, 
respiră aerul curat şi contemplă cimitirul alb al vieţii sale 
negre. 

Mută, cârtiţa umană se îndreaptă apoi spre mormântul 
celor ce-l hrănesc: vaca, boul, calul, o oaie. Acolo, vai şi 
amar: prin spărturile acoperişului zăpada a năpădit aşa- 
zisul grajd. Țăranul scuipă în palme, şi îşi dezgroapă 
comoara: nişte arătări de animale, numai piele şi os, pielea 
străpunsă de oase, ochii stinşi. La auzul lopeţii, ele se ridică 
cu zăpada pe spinare, se clatină şi scurmă pământul cu 
copitele, ieslea e roasă şi se împuţinează, pe fiece zi; e 
drept că nu mai foloseşte la nimic. 

lobagul boierului român înşfacă un braţ de coceni, îl 
aruncă dinaintea boturilor animalelor vlăguite, apoi se 


reîntoarce în vizuina sa, dă foc bălegarului în vatră şi 
cugetă la îndurarea fără margini a Atotputernicului. 

Nu prea are aerul atât de mohorât şi dacă o să intri la 
dânsul cu pâine, rachiu şi tutun, numaidecât o să înceapă a- 
ţi îndruga o istorioară, ca asta de pildă: 

„A fost odată un om sărac şi împovărat de copii, ca şi 
mine. Într-o zi, nevastă-sa blagoslovindu-l c-un nou făt şi 
nemaiştiind de cin-să se roage să i-l boteze, cu copilul în 
braţe, apucă drumul pădurii, ca să cate un naş cu avere. 
Moartea-i ieşi în cale, înfăşurată într-un cearceaf alb, cu 
coasa în mână. Ea îi zise: 

— Lasă-mă să-ţi botez copilul şi p-ormă te îmbogăţesc! 

— Prea bine, cumătră, na-ţi-l! 

Moartea i-l botează şi spuse cumătrului: 

— Acum, ia seama: am să picnesc cu boli grele pe toţi 
bogaţii din ţară. Niciun doctor n-o să-i vindece. Du-te la 
dânşii şi spune-le că-n mai puţin de două zile, descântecul 
tău îi va pune pe picioare, dac-or să te plătească atât cât 
ceri. Şi tu cere-le cât mai mult! Intrat în odaia bolnavului, ai 
să mă găseşti acolo: şopteşte câteva vorbe alandala; voi 
pleca şi bolnavul se va scula îndată. [i se va duce vestea şi 
vei fi putred de bogat. Dar (este un «dar») dacă intrând la 
bolnav, mă vei vedea la picioarele lui, să ştii că omul e altău 
şi-l poţi scăpa. Dacă, dimpotrivă, o să mă afli aşezată la 
capul lui, asta înseamnă că e al meu şi că trebuie să moară; 
nu mai promite nimic şi şterge-o. Fă cum te-am învăţat şi ai 
să te îmbogăţeşti, văzând cu ochii. 

Omul făcu aşa cum îl sfătuise moartea şi, în mai puţin de 
un an, deveni tot atât de bogat ca şi un prinţ: pământuri, 
cireadă de vite, slugi, trăsuri, de nu le ştia numărul! 
Cumătră şezu la picioarele bolnavilor, cam cât socoti că 
cumătru-său s-a înstărit destul, apoi, într-o zi, iat-o 
proţăpită la căpătâiul unui muribund. E drept că era un 
bătrân boier, care promisese jumătate din averea sa cui l-o 
vindeca. Proaspătul îmbogăţit, văzând moartea la capul 
celui mai bun client, se strâmbă de ciudă: 


— Hai, cumătră, lasă-mi-l şi p'ăsta, ultimul şi m-am 
săturat! îi şopti încet. 

— Cu neputinţă! făcu moartea din cap. 

Cumătrul se oţări la refuzul morţii, cugetă o clipă şi 
porunci slugilor: 

—  Ridicaţi patul cu bolnav cu tot şi aşezaţi-l cu 
picioarele acolo unde se află acum cu capul! 

Moartea pricepu renghiul ce-i jucase cumătrul. Şi cum 
de felul ei nu e răzbunătoare, îi cedă şi ultimul bolnav, dar 
la ieşire adăugă: «Pe sărac, oricât l-ai îndopa, tot nesătul 
rămâne!»” 


X 


Îl găsirăm pe Cuza la gura sobei, curăţindu-şi puşca de 
vânătoare. Un ogar mare lătră prieteneşte, la intrarea 
noastră. 

Floricica îmbrăţişă frăţeşte pe vechiul ei tovarăş de zile 
bune şi rele. 

— Hm! Cum poate abdica un haiduc de talia ta? 

Într-adevăr, talia colonelului-haiduc era vrednică de 
respect, dar Floricica subînţelegea mai degrabă talia 
sufletului şi aceasta, întipărită pe faţa senină a lui Cuza, în 
ochii săi cristalini, privirea pătrunzătoare, mă impresionă 
nespus: un suflet puternic, sprijinit tragic pe o inimă 
şovăitoare, inima pasionaţilor. Vigoare, dragoste, bunătate, 
slăbiciune, toate erau întipărite pe gura lui cu buze 
cărnoase, umbrite de-o mustață cuviincioasă, prelungită 
printr-un barbişon stufos. 

Cuza nu răspunse dojenii prietenei sale. Ne ajută ca să 
lepădăm blănile, porunci ceai şi frecă cu putere urechile 
abatelui Uhrich, care se albiseră de ger: 

— E curată nebunie să vii de la Bucureşti la Galaţi, pe-o 
aşa iarnă! adăugă el, reluându-şi locul lângă foc şi curăţitul 
armelor. Şi apoi, aţi nimerit-o rău: mâine în zori plec la 


vânătoare de mistreți. Veţi rămâne singuri, timp de patru 
zile. 

— Poţi să te duci şi la vânătoare de crocodili! îi tăie 
vorba Domnița din Snagov. Dă-ne mai întâi candidatura ta 
la tron şi cât mai grabnic cu putinţă! 

Calmul înşelător al colonelului pieri, ochii i se aprinseră, 
vocea-i tună: 

— Eu, în târgul călăilor? Eu, să mă iau la întrecere cu ei 
pentru tron? Niciodată! Pare-mi-se c-am făcut rău, primind 
să fiu prefect şi ofiţer. Destul până acum! Poftele domniei - 
care au costat chiar un cap al familiei Cuza - sunt prea în 
afara vieţii care mi-e dragă, pentru ca să mi-o risc azi... 

— Viaţa, care ţi-e dragă! 

Floricica se adresă abatelui Uhrich: 

— Nu-i lua în seamă nicio vorbă, domnule abate! 
Dumneata ştii mai bine ca oricare altul să ierţi unui generos 
o clipă de egoism. Cu siguranţă că este aşteptat să 
prânzească mâine cu vreo femeie frumoasă: să-l lăsăm să-şi 
petreacă cele patru zile ce ni le cere pentru vânătoarea sa 
de mistreți! 

Apoi, apropiindu-se de Cuza, care se întorsese cu 
spatele, ca să râdă pe furiş: 

— Vezi, Alexandre: recunoaşte şi tu că arţagul ţi-a venit, 
pentru că am picat noi, tocmai în clipa când te pregăteai de- 
o ştrengărie! 

— Recunosc orice vrei tu şi tot ce face plăcere 
duşmanilor mei, dar îmi menţin refuzul de-a mă înhăita cu 
pungaşi, care socotesc pe domn drept sfârleaza lor. Judecă 
şi tu puţin: ales, prima mea mişcare va fi să împroprietăresc 
pe ţărani şi să curăţ mânăstirile de satiri, după ce le voi fi 
secularizat averile şterpelite de la naţiune. Ei bine! te poţi 
încumeta împotriva haitei de javre bătrâne şi tinere? 
Fiindcă, să nu vă pierdeţi cumpătul: tinerii noştri „idealişti” 
ascund înapoia măştii liberalismului aceeaşi sete de mărire 
şi lăcomie, ca şi părinţii lor. Nu degeaba a scornit poporul 
zicala: Ce naște din pisică, şoareci mănâncă! Nu! Nu sunt 


omul potrivit acelor bande. Binele şi dreptatea pot fi 
practicate şi ca simplu cetăţean. Puterea sminteşte şi cele 
mai bune caractere... 

— Dă-o dracului, virtutea asta de creştin! strigă 
Floricica. Noi ştim că azi binele şi dreptatea au nevoie de 
forţă, pentru a sili pe om să devie om bun; trebuie impuse 
răutăţii umane care guvernează. Ori, tocmai pentru asta, 
cei buni trebuie să intre în luptă şi să smulgă puterea răilor. 
Orice om drept şi generos are dreptul să strige făţiş: Și mie 
o parte din putere! Nu trebuie să roşească, pentru că e 
dezinteresat. E singura scăpare care mai rămâne 
adevăraţilor idealişti, dacă vor să întoarne lumea spre 
regatul binelui şi al dreptăţii. Nu trebuie să ne pese de felul 
în care e plăsmuită firea omului: Dumnezeu a făcut ce a 
vrut; să facem şi noi, ceea ce ni se potriveşte. Şi dacă 
Dumnezeu rămâne nepăsător faţă de sângele care se 
risipeşte pe pământ, noi nu-l putem imita, fiindcă e pielea 
noastră în joc. 

— Dar ce am izbuti noi, o mână de oameni dezinteresaţi, 
împotriva unei lumi învrăjbită de ură! exclamă Cuza. 

— Mult, prietene! interveni abatele Uhrich. Fiul 
domnului a fost şi el, la început, singur de tot. Şi desigur, n- 
a reuşit să schimbe înfăţişarea lumii, dar credinţa lui a 
dovedit, cu prisosinţă, cât era de însetat sufletul omenesc 
după ideal. Aşa a fost totdeauna... Şi va fi mereu... Ioate 
religiile au demonstrat această năzuinţă de puritate. Atât 
ne interesează: să ştim că orice suflu de bunătate care 
străbate această omenire egoistă, o atinge totuşi, o 
înnobilează şi-o împinge spre progres. Vrei un mic 
exemplu? Uite-l lângă dumneata: e vorba de împotrivirea 
dumitale de-a recunoaşte legalitatea alegerilor ce fuseseşi 
însărcinat să supraveghezi. Ei bine! demisia dumitale, atât 
de curagios motivată, a înlesnit Franţei şi Angliei ca să 
dejoace maşinaţiunea ţaristă, care, fără gestul dumitale, ar 
fi izbutit să menţină, încă pentru multă vreme, nefasta 
dominație rusească în Principate. Nu-i asta un lucru frumos 


pentru sărmanele puteri ale unui singur om? Dar, nu-i totul! 
Răsunetul nobilei dumitale revolte a pătruns până-n inima 
poporului. Am vorbit despre dumneata cu atâţia ţărani 
moldoveni. Mi-au spus: „Cuza al nostru? E un haiduc!”... 

Şi acum ajung la punctul principal al însărcinării mele: 
haiducia dumitale place, în clipa de faţă, Franţei, care vede 
în d-ta un braţ puternic împotriva pretenţiunilor ruseşti 
asupra Constantinopolului. Ea e gata să susţină oficial 
candidatura dumitale la tron; şi, odată ales, să te 
recunoască Poarta. Am înştiinţat de această hotărâre pe 
membrii Divanului muntean, care îngăimează că nu te 
cunosc. Mâine pornesc cu aceeaşi misiune la Iaşi. 

lată două scrisori din partea prietenilor dumitale, 
Lamartine şi Edgar Quinet. Citeşte-le, fătul meu, şi lasă-te 
dus acolo unde ţi-e locul datoriei istorice. 


X 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, după ce ne ceruse o noapte 
de gândire, Cuza apăru, pe când sorbeam ceaiul, după care 
toţi aveam să plecăm, care încotro. Îmbrăcase costumul de 
vânătoare şi ţinea o hârtie în mâna-i înmănuşată. Ah! 
frumosul, mândrul piept pe care poporul român trebuia să 
agaţe, puţin mai apoi, cea mai cinstită dintre decoraţii: 
aceea a recunoştinţei de neuitat faţă de singurul domnitor 
care a ştiut să rămâie haiduc până la sfârşit! 

Trecând hârtia hatmanului Miron, Cuza adăugă, 
însufleţit: 

— Aveţi candidatura mea, dar nu voi merge să cerşesc 
glasul nimănui şi-mi păstrez dreptul de-a demisiona, dacă 
voi fi ales numai într-unul din cele două Principate! 


O oră mai târziu, trei sănii porneau pe trei drumuri 
diferite: Cuza, la vânătoare; abatele Uhrich şi Miron zburau 
la Iaşi, cu candidatura; Floricica şi cu mine ne întorceam la 


Snagov, ca să dăm un ultim ajutor împotriva îndărătniciei 
boierilor munteni. 

La plecare, Floarea Codrilor strigă lui Cuza: 

— Alexandre! la seama la mistreţii pe care vrei să-i 
vânezi; au nişte colţi de temut şi ar putea să te rănească de 
moarte! 


IX 


În timpul haltei, noaptea, la Buzău - jumătatea drumului 
între Galaţi şi Snagov - Floricica scrise un bileţel tovarăşilor 
noştri, Groza şi Codreanu: 


„Coborâţi cât mai repede cu putință. C... şi-a pus 
candidatura şi noi trebuie să folosim orice câi, spre a fi ales 
în amândouă ţările. In acest scop, voi aduna la Snagov cât 
mai mulţi boieri alegători. Veniţi să le vârâţi puţină spaimă 
în oase! 

Floarea Codrilor” 


Vătaful Movilă, care fu şeful pazei noastre în cursul 
călătoriei, plecă să ducă în pripă scrisoarea lui Moş Manole, 
unul din mijlocitorii noştri cei mai credincioşi, cârciumarul- 
haiduc care ne aprovizionase pe vremea iernării în Valea 
Neagră. 

Ţinea o crâşmă lângă satul Lopătari, chiar la poalele 
munţilor înalţi ai Buzăului, în care ciobanul, hoţul şi 
haiducul frecau coatele unul de altul, fără să-şi adreseze o 
vorbă. 

Moş Manole şi fecioru-său erau ştafetele noastre şi ne 
puteam informa, la orice oră din zi sau noapte, asupra 
locului unde se aflau tovarăşii; dar s-ar fi lăsat mai uşor 
tăiaţi în bucăţi, decât să ne divulge. Bineînţeles, această 
fidelitate din inimă nu era puţin răsplătită. Totuşi, nu 
scăpam din vedere că autorităţile vrăjmaşe puteau plăti 
încă şi mai bine. Şi chiar de am fi uitat asta, ele se 


însărcinau să ne-o reamintească, cu prisosinţă, cum fu cazul 
în ziua reîntoarcerii la Snagov, când aflarăm că doi haiduci, 
şi nu dintre cei mai puţin turbaţi, dispăruseră în lipsa 
noastră. 

Această veste neplăcută ne mâhni tare. Într-adevăr 
trebuie ca omul să fie mult mai neghiob decât o vită, s-o 
sfârşească astfel, după ce dăduse, ani în şir, dovadă de 
uitare. 

Floricica îi compătimea: 

— Nenorociţii! Ce le lipsea aici? Şi unde vor găsi mai 
multă afecţiune? Numai de-ar cobori tovarăşii noştri cât 
mai repede şi de-ar fi cât mai numeroşi! 


X 


Cei doi căpitani sosiră destul de iute, pe-o noapte de 
dezgheţ neaşteptat şi mocirlă groaznică, dar numărul 
oamenilor abia dacă se urca la patruzeci de puşti. 

Aveau nişte mutre de plâns. De la încetarea comerţului 
nostru, care împlinea aproape doi ani, haiducii, nevoiţi să 
fie cumpătaţi, trăiau şase luni pe an sub pământ, în hrube 
umede, nesănătoase, unde oameni şi animale se încălzeau 
unele pe altele. 

Groza, mai ales, avea faţa buhăită şi genunchii umflaţi. 
Totuşi, vitejia îi rămăsese aceeaşi şi suferea fără să 
crâcnească. La rugăminţile Floricichii, care-l sfătuia să se 
îngrijească, răspundea: 

— Eah! Nu mai merită osteneală! Azi sau mâine, într-un 
fel sau altul, voi fi vindecat de doctorul care-ţi ia orice 
durere, fără să te oblojească. Dar, barem în ziua aia, n-o să 
am ce regreta: am trăit cum mi-a poftit inima, făcând mult 
bine şi mult rău, amândouă la vremea lor. Copiii boierului or 
să rostească numele meu cu groază, până la al „nouălea 
neam”, în timp ce ţăranul se va duce, poate, să înalțe o 


rugăciune pentru odihna sufletului meu, către Dumnezeul 
lui protivnic şi nepăsător. 

Trădarea celor doi haiduci cumpăraţi de Arghiropol, nu- 
| surprinse: 

— Trebuia să te aştepţi de la ei... Chiar şi celei mai 
sănătoase păduri nu-i lipsesc uscăturile. Dar dacă v-o pica 
în gheară, fiţi fără milă: jupuiţi-i de vii. Mai vinovat decât 
boierul nu e decât haiducul trădător. 

— Şi tu, bunul meu loachim? strigă Floricica, 
îmbrăţişând grumazul ţârcovnicului şi sărutându-l cu foc, 
de două ori, pe amândoi obrajii. Îmi pari cam trist! Eşti 
nenorocit? Şi de ce ai fi, pentru Dumnezeu? Suntem 
departe de vremea când boierii îţi porunceau cântece 
serafice, te încărcau cu bijuterii greoaie şi-ţi refuzau 
dragostele pământeşti, după care jinduiai. Nu ţi-ai scos 
pârleala, de-atunci? Încă n-ai întâlnit micuța prietenă, care 
să-ţi îngăduie să-i săruţi poamele tari ale pieptului? Spune- 
mi, bunule Ioachim, iubitul meu? Îţi mai aminteşti de 
vremea când aveam abia cincisprezece ani şi te lăsam să-mi 
mângâi sânii? 

Bătrânul cântăreţ începu să plângă. Avea un nas vânăt 
care curgea, fălci fleşcăite şi ochi tulburi, ieşiţi din orbite. 

— Nu... Floricico... nu! bolborosi el. Nimic din toate 
astea... Sunt şi azi, ca-n ziua când m-a născut mama... Orice 
gâză îşi găseşte perechea şi împreună cunosc viaţa. Eu, nu; 
trăiesc ca un porc scopit la şase săptămâni. Am trăit, am 
îmbătrânit şi o să mor ca acest porc scopit! Chiar haiducia 
mi-a refuzat ceea ce Dumnezeu nu mi-a dat voie să gust. 

Ioachim ridică braţele: 

— Dar, Doamne! Tu, care eşti în inima oricărei făpturi, 
tu ştii că niciodată n-am vrut să iau cu de-a sila sau să 
cumpăr cu giuvaericale, ceea ce tu ai socotit că e drept să 
nu-mi dai! Şi haiduc, în afara legii, nu mi-am întins mâna 
asupra femeii rătăcite în codru, după cum n-am atins flinta 
ca să dobor pe vreuna dintre creaturile tale! Aşa ai vrut-o... 
Facă-se voia ta, Doamne, dar pătimesc amarnic, fiindcă n- 


am cunoscut viaţa întreagă, aşa cum o îngăduieşti şi celor 
mai mici gâze ale pământului! 


X 


Tânguielile lui Ioachim, boala lui Groza, tristeţea care 
biruia chiar pe Codreanu şi ceata haiducilor ne făcuseră să 
presimţim că orice avânt omenesc ajunge, într-o bună zi, la 
capăt. Şi-afară vremea era ca şi sufletul nostru. O pădure 
de crengi negre, umede şi desfrunzite, care picurau. Un cer 
plumburiu, apăsător... Corbi, cu miile. 

Of! zădărnicia avânturilor noastre! 

Aceeaşi învălmăşeală domnea şi în mintea oamenilor 
politici, prieteni şi duşmani, hărţuiţi şi înnebuniţi de 
puzderia de candidaţi, o duzină de prinți de toate mărimile 
şi de boieri plesnind de grăsime, gata să-şi vândă sufletul 
dracului, în schimbul a şase luni de domnie. Unirea 
Principatelor îi cătrănise oarecum, deoarece ţintiseră, ca 
prin bună învoială, să se îmbucătăţească ţara în 
douăsprezece, douăzeci şi patru, treizeci şi şase de 
părticele, numai ca fiecare să-şi poată avea un tronuleţ! 

Din fericire, interesul străinătăţii - îndeosebi al lui 
Napoleon III - nu se potrivea cu dorinţa haitei princiare. De 
asemenea, trebuie să recunoaştem, ca în orice lucru 
omenesc, că în ambele Adunări electorale se afla un 
mănunchi de boieri dezinteresaţi, patrioţi cinstiţi. Se 
solidarizau cu partea frumoasă a acţiunii şi ştiau ce vor, în 
timp ce alţii îşi schimbau părerile după argumentele 
partizanilor ce-i asaltau. 

I-am văzut şi pe unii şi pe ceilalţi, în decursul acelei mari 
întruniri care fu hotărâtoare şi ultima în casa de la Snagov. 
Se ţinu la două zile după sosirea haiducilor, chemaţi într- 
ajutorul cauzei noastre. 

Dezbaterile, încurajările, durară până la miezul nopţii. 
Numele lui Cuza era regulat îndepărtat prin aceleaşi 


argumente ale majorităţii alegătorilor şovăielnici. 

— Habar n-avem cine e... Nu l-am văzut niciodată... Nu 
ştim de ce este capabil să facă... Şi apoi, se aude că-i cam 
fluşturatic, cam autoritar, chiar brutal cu acei dintre noi 
care au mai multe proprietăţi... Ar putea să treacă pe 
deasupra capetelor noastre şi să ne despoaie de bunuri... 
Nu asta vrem... Trebuie mers ceva mai încetişor!... 

Cum cei mai buni stâlpi ai noştri, abatele Uhrich şi 
hatmanul Miron, se aflau la Iaşi, Floricica osteni combătând 
părerea rău-prevestitoare a acestor boieri, care nu voiau 
decât să-şi păstreze cu orice preţ privilegiile. Ea fu în acea 
seară de-o bunătate îngerească: nicio vorbă aspră, nicio 
jignire; numai rugăminţi şi rugăciuni fierbinţi. 

— Fiţi puţin binevoitori în această împrejurare istorică! 
Profitaţi de ajutorul generos ce ne vine din afară şi fiţi la 
înălţimea datoriei: Independenţa şi viitorul Principatelor 
atârnă de hotărârea ce-o veţi lua săptămâna asta. În clipa 
de faţă, Cuza este singurul destoinic să amuţească toate 
certurile, să se ridice deasupra ambițiilor şi intereselor 
personale, pentru a făuri România unită de mâine. Nu vă 
temeţi c-o să vă secularizeze; e şi el boier şi proprietar 
totodată. 

Desigur, va fi nevoie de sacrificii! Dar nu uitaţi că peticul 
de pământ din pricina căruia vă burzuluiţi e al iobagului. 
Înapoindu-i-l, arătaţi cea mai cuminte judecată: ţăranul are 
dreptul la o patrie! 

Încurcaţi în neputinţa de-a opune un argument cinstit, 
boierii trecură de la vorbăria stearpă la o tăcere 
posomorâtă. 

Miezul nopţii ne surprinse astfel. 


X 


În acea clipă, zornăitul unui clopot cunoscut şi oprirea 
bruscă a unui cal ne înştiinţă că trimisul de la Iaşi sosise, în 


mod excepţional. 

Toată lumea sări în picioare. Un ţăran chipeş, cu figura 
inteligentă, se ivi cu o scrisoare sigilată, în mână, îşi scoase 
căciula şi strigă ca un scos din minţi: 

— Trăiască Cuza! Trăiască Moldova! 

Floricica izbucni în lacrimi, strânse pe ţăran în braţe şi, 
desfăcând scrisoarea, citi printre sughiţuri: 


ALEXANDRU IOAN I CUZA 
Domn al Moldovei 
cu unanimitatea voturilor - 17 ianuarie 1859 
Miron. 


De-abia termină cititul şi, în vreme ce prietenii noştri şi 
o parte din boieri şovăiau să se arunce unii în braţele 
altora, uşa cea mare, cu două canaturi, se lovi cu putere de 
perete, iar Trăznilă zbieră: 

— Groza! Codreanu! Haiducii! 

Ceata celor în afara legii, în frunte cu cei doi şefi, năvăli 
în adunare, în mijlocul unei încremeniri generale. Până şi 
noi fuserăm surprinşi, lovitura nefiind prevăzută sau 
ticluită. Patruzeci de piepturi tunară: 

— Trăiască Alexandru loan Cuza, domnitorul României 
de mâine! 

Groza, plimbându-şi o privire plină de fulgere, rosti 
apăsând cuvintele: 

— Trăiască deopotrivă şi boierii munteni, care, la rândul 
lor, vor alege pe Cuza! lar cei care nu-l vor alege, vai de 
capul lor! Vai de copiii lor! Focul şi sabia o să ne răzbune, 
cu vârf şi îndesat! 

Prieteni şi duşmani, crezându-se pradă unui vis urât, 
făcură stânga împrejur, tăcuţi, alergând spre cai şi trăsuri. 
Noaptea umedă îi înghiţi, împreună cu gândurile lor. 

Ce avea să se întâmple? Îl vor alege pe Cuza? 

N-aveam s-o ştim decât abia după o săptămână şi, vai, în 
ce împrejurări! 


X 


Încântată, Floricica se învârtea prin odaia plină de fum 
de tutun, săruta scrisoarea lui Miron şi repeta: 

— A fost ales... În sfârşit, a fost ales... Iaşii şi-au făcut 
datoria... Bucureştii vor urma, fără îndoială, exemplul 
moldovenilor... Dar... Încleştă pumnii şi privi în gol: ...Pe 
toţi sfinţii din cer! Dacă muntenii se vor adeveri nişte bestii, 
atunci - ai spus-o bine, Groza - vai de ei! Voi vinde totul, mă 
voi vinde chiar pe mine şi vom găsi miile de puşti 
trebuincioase, ca să înecăm în sânge, într-o noapte, 
încăpăţânarea acelora care, în nicio împrejurare a vieţii, n- 
au nimic sfânt! 

Nu eram de faţă decât şapte: Floricica, Groza, 
Codreanu, llie, Spilca, Movilă şi eu. Ceata, după ce 
schimbase santinelele, se culcase. 

Încetase orice vorbărie şi, desigur, nimeni nu se gândea 
la ceva, când deodată ne pomenirăm zgâlţâiţi de această 
întrebare neaşteptată a lui Ilie: 

— Aţi putea voi să-mi spuneţi, ce facem acum, aici? 

Ne uitarăm unii la alţii, miraţi, buimăciţi. Ilie reluă vorba 
şi accentuă: 

— Da! ce aşteptăm acum? Cuza se va sui pe tron; 
prietenii noştri, boierii, se vor mulcomi la locurile lor. lar 
noi, haiducii? Ni se pregătesc oare locuri de zapcii? Nu-i 
mai degrabă o săptămână a Pătimirii haiduceşti, ceea ce ne 
aşteaptă? Şi, în cazul ăsta, ce-aţi zice de-o legiune a 
Prietenilor sfântului Petru, care ne-ar renega mai mult de 
trei ori, cu mâna pe conştiinţă, înaintea unei „justiţii 
populare” din doisprezece ciocoi? 

Din partea mea, tare ţin să nu pun la încercare prietenia 
acestor boieri: judecătorul îşi are legea lui; haiducul, 
codrul! O să-mi iau catrafusele! 

— Cred că şi noi trebuie să facem acelaşi lucru! întregi 
Groza. 


Şi adresându-se Floricichii: 

— Afară numai dacă Floarea Codrilor nu se simte cumva 
ocrotită de Domnița din Snagov?! 

Zeflemeaua lui Groza puse degetul pe rană: 

— Nu! prietene... Să nu te îndoieşti de sinceritatea mea: 
la Snagov, ca şi în codru, am rămas ceea ce mă ştii: o 
haiducă. Şi dacă într-o zi fi-vom nevoiţi a ne înfăţişa 
dinaintea „justiţiei populare”, de care glăsuieşte Ilie, ai să 
vezi că Floarea Codrilor şi Domnița din Snagov sunt una şi 
aceeaşi duşmancă a nelegiuirii omeneşti şi că această 
duşmancă nu va fi ocrotită de juraţii ciocoilor, mai mult 
decât Trăznilă. 

Ca să fiu de folos ţăranului, m-am resemnat a face ceea 
ce timpurile îmi permit; dar sufletu-mi aleargă mai repede 
decât timpul. Dacă am preferat haiducia mea şireată celei 
din codru, e pentru că am observat că ultima nu aducea 
iobagilor decât schingiuirile şi violurile poterelor. 

Cât despre sinceritatea boierilor-prieteni, să nu v- 
aşteptaţi ca ei să fie mai virtuoşi decât sfântul Petru. Ba 
chiar ne vor renega până în pânzele albe, căci oamenii unei 
epoci socotesc scrântite sufletele care-şi depăşesc vremea. 
Dar nu de asta o să port doliu! Cu atât mai rău pentru 
vremea mea: adevărul îl port în inimă! 

Groza merse să ia mâna prietenei sale: 

— Iartă-mă Floricico! N-am vrut să fiu răutăcios cu 
tine... 

— Nu-i nimic, prietene... Ceea ce-i sincer, e mai sfânt 
decât ceea ce-i divin: dumnezeii se schimbă de-a lungul 
veacurilor şi de la o nație la alta; pe când sinceritatea 
vorbeşte aceeaşi limbă oamenilor de pe tot pământul şi încă 
de la începutul lumii. 


X 


Putea să fie ora trei dimineaţa, când o santinelă intră şi 
ne spuse: 

—  Bănuiţi voi, ce-i afară? Ei bine, ia deschideţi 
fereastra! 

Floricica deschise cu vioiciune o fereastră: un nor de 
fum rece năvăli în casă. Era ceaţă. 

— E atât de groasă, spuse tovarăşul, s-o tai cu cuțitul! 
Nu se vede la un metru. Ne izbim de pomi. Ceea ce-i 
păcătos, e că ne dăm de gol de la o poştă, din pricina ceţii 
care ne face să tuşim ca nişte măgari. 

— Ei şi?! spuse Groza, dacă voi tuşiţi, va tuşi şi 
duşmanul şi se va da de gol şi el, numai dacă nu cumva o fi 
având ascuns în sân vreun soare! 

— Da! dar tuşind, poate foarte bine să ne scuipe în plină 
faţă alicele flintei sale! mormăi un alt haiduc. 

— Ai dreptate. Cheamă oamenii şi pune-i de strajă 
înapoia ferestrelor galeriei. Ceaţa se va risipi poate în zori 
şi atunci o ştergem. 

Santinelele fură aduse înăuntru. Numai Trăznilă ţinu 
morţiş ca să dea târcoale casei. Cu braţele bălăngăninde, ca 
două prăjini spânzurate, ne spuse: 

— Am nişte semne rele... De două zile îmi ţiuie urechile, 
ochiul stâng mi se bate; se bate de mă bagă-n boale... Cred 
că, pe curând, o să ne sune ceasul... În lipsa voastră, nişte 
domnişori, mereu aceiaşi, se fâţâiau încoace şi încolo, 
scrutând împrejurimile, ca şi cum ar fi vrut să cumpere 
casa. Ilie i-a văzut şi el. Ioată lumea i-a văzut. Ce mai vreti: 
ei ne cunosc acum; au aflat cine suntem. Astă noapte le-am 
strigat în nas: Groza! Codreanu! Haiducii! Nu-i destul? 


X 


Era destul, o ştiam cu toţii şi nimeni dintre noi n-avea 
gând să se mulţumească cu vorbe. 


Ceea ce nu ştiam nici noi şi nici Trăznilă, era prezenţa 
lui Arghiropol, în fruntea unei adevărate armate, pe 
meleagurile noastre. 

Se aflau la Căldăruşani, încă înainte de miezul nopţii şi, 
profitând de ceața binecuvântată, ne încercuia din 
depărtare, înaintând cu încetul, fără să tuşească sau să 
strănute. Când prinserăm de veste, fu prea târziu şi toate 
ieşirile tăiate. 

Încercuirea se trăda, mai întâi printr-un vuiet înăbuşit 
de potcoave de cai pe pământ desfundat. Îndată sărirăm la 
puştile noastre: patruzeci de oameni, coborâţi din munţi, 
plus douăzeci ai noştri, de la Snagov, plus alţi douăzeci de 
ţigani dezgheţaţi, făceau în total optzeci de perechi de 
braţe, care aveau de apărat ceva, de pildă, libertatea nimic 
alta decât sfânta libertate! Alecachi, Marinula, Evghenia şi 
o duzină de ţigani servitori, stăteau în apropiere, gata să ne 
încarce puştile de rezervă, într-o odaie, singura pe care o 
lăsarăm luminată, ca un fel de redută. 

— Tu, Ioachime, spuse Floricica ţârcovnicului, ne vei 
cânta psalmi! Vei fi psalmistul ultimei noastre nopţi la 
Snagov! Cântă, viteazul meu! Asta preţuieşte mai mult 
decât o puşcă! Şi fereşte-te de gloanţe! 

Puțin mai apoi, în ceața groasă care se lipea de geamuri 
ca vata, auzirăm nechezături de cai şi voci care nu-şi 
dădeau nicio silinţă să vorbească încet. Cordonul ostaşilor 
putea să fie cale de-o sută de metri şi avea forma unei 
potcoave. Casa noastră era aşezată pe creasta unui 
povârniş repede, ce ducea drept în lac; numai partea 
aceasta rămăsese neîncercuită; dar pe unde să scoţi caii, 
fără să fie simţiţi. Lanţul se strângea aşa de aproape, că, 
ispitiţi s-o ştergem, trăgând caii de căpăstru, ca pe orbi, am 
fi fost măcelăriți cu siguranţă. 

— Trebuie să fie ca la vreo patru sute! spuse Groza, 
după ce dăduse o raită pe-afară. 

— Şi nu-s măcar poteraşi-mercenari, adăugă Floricica, 
ci milițieni, ostaşi români! Ce trist... Aş vrea să mor prima în 


acest măcel... 
— Ba, n-o să fie măcel şi nimeni n-o să moară, fiindcă eu 
sunt acela care comandă prin ceaţă! 


X 


Acest răspuns, în mijlocul beznelor, pornea de la 
Ioachim. Mulțimea de haiduci, împrăştiată prin toate odăile, 
gata să deschidă focul împotriva năvălitorilor, aşteptă 
tăcută o lămurire din partea cântăreţului nevăzut. Flacăra 
unei lumânări tremură. loachim, îmbrăcat ca un popă, 
apăru: sutană jerpelită, patrafir pe piept şi potcap murdar 
în cap. 

Îl crezurăm nebun. Se opri şi ne privi cu faţa lui blândă: 

— Nu! niciun măcel! Luaţi aminte, dar: toţi caii voştri 
sunt colo, în dosul uşii... Aşteaptă să fie primiţi în saloanele 
voastre cu covoare scumpe, cum erau altădată boierii 
simandicoşi şi diplomaţii. Treceţi-i prin acele încăperi 
frumoase şi scoateţi-i pe uşa care se deschide în faţa 
povârnişului dinspre lac; încălecaţi-i şi la drum, înot, spre 
scăpare, spre Dumnezeu care nu vrea deloc pieirea 
voastră! 

În acea clipă, un zgomot asurzitor izbucni afară: în 
mijlocul răgetelor de vaci, viței, oi, toate slugile ţigăneşti, 
cam vreo cincizeci de bărbaţi, femei şi copii, urlau, aşa cum 
numai ţiganii sunt în stare: 

— Foc! Foc! Fugiţi! Arde casa! 

— Tu ai dat foc, Ioachime? întrebă Floricica. 

— Eu am dat foc dependinţelor, ca să pricinuiesc zarvă 
şi zăpăceală. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, profitaţi cât 
mai e vreme! Pe cai, zbughiţi-o! Duşmanul e în curte! 

— Şi tu? 

— Mă duc la... 

Nu mai auzirăm sfârşitul vorbelor sale: şuierături 
puternice ne sparseră auzul, apoi salve înspăimântătoare 


făcură geamurile ţăndări. În scurtul răgaz ce ne despărţi 
de-a doua descărcătură, vocea lui Arghiropol răsună: 

— Au aprins casa din vicleşug! Atenţie la lac! Trageţi pe 
sus! 

Alte şuierături şi casa primi o nouă descărcătură. 

Câteva gemete în întunericul odăilor ne înştiinţară că 
aveam răniţi. Furioşi, Groza şi Codreanu voiră să deschidă 
focul, dar Ioachim îi împiedică şi aduse caii, ţopăind ca un 
urs, cu lumânarea în mână: 

— Sunteţi pierduţi, dacă răspundeţi! La lac! Cu inimă! 
Eu mă duc... 

Floricica strânse în braţe pe cântăreţ: 

— Îmbrăţişează-mă cu putere, Ioachime! Şi adio! 


X 


Haiducii săriră în apă, fiecare cu armele, calul şi norocul 
său. Ţiganii şi celelalte slugi fură trimişi spre sălaş, care se 
salva mai bine decât noi, vârât în cireada de vite şi răcnind 
laolaltă. 

Vrăjmaşii nu cutezară să pătrundă în casă şi să ne ia cu 
asalt. Totuşi, spre a întâmpina vreun atac întâmplător, şefii 
hotărâră să plece ultimii. 

Ah! dureroasa reflecţie care-mi străpunse cugetul în 
acel răstimp de aşteptare, sub ploaia de împuşcături din 
toate părţile! Mă gândeam la fratele nostru, oşteanul 
român, acest ţăran pentru a cărui fericire ne aruncasem în 
gura lupului şi care ne stropea cu gloanţe ucigătoare, plin 
de supunere către Arghiropoli şi nemilos cu haiducii! 

Mă trăgeam din neamul acestor făpturi care sfărâmă 
bolovanii în mâini, dorm pe zăpada goală ca pe puf, sparg 
sâmburii de măslină între fălci şi ard să se culce cu toate 
țigăncile frumoase din lume. Nu ceream aproapelui nici să 
mă hrănească, nici să-i fiu animal de povară: cred că asta-i 
demnitatea. Ce frăţie putea exista, deci, între mine şi acest 


animal care ne împuşca, spre a-i jertfi frumoasa mea viaţă? 
Ura mă îngenunche pe neaşteptate, cât p-aci să trag în 
grămadă. Floarea Codrilor, care era de-a dreapta mea, mă 
Opri, cu repeziciune: 

— Nu... Zadarnic... EI e silit s-o facă. Apoi, i-e teamă; e 
cu mii de ani în urma ta. lartă-l! 


Numai o duzină de tovarăşi reuşiseră să se strecoare 
printre primele împuşcături îndreptate asupra lacului. Încă 
nu ne mişcasem de acolo, îngrijoraţi, pitiţi pe povârnişul 
noroios, pe care casa îl ferea de gloanţe, când, deodată, 
şuierăturile încetară peste tot. Arghiropol întrebă: 

— Cine-i acolo? 

— Un popă din Snagov care spune că haiducii au fugit 
încă de ieri! 

— Adu-l încoa! 

Focul dependinţelor nu risipise ceața, nici nu ajutase 
câtuşi de puţin la deznegurarea împrejurimilor. Se formase 
totuşi un cerc luminos, de culoare opală, destul de 
străveziu, şi în jurul lui zăream umbre nedesluşite, 
mişcându-se călare sau pe jos, desigur comandanţi. 

Acolo, bunul Ioachim îşi găsi moartea. 


X 


În timp ce-l escortau, pe dibuite, el cântă acest psalmi şi 
glasul său, deznădăjduitor de puternic, acoperi zgomotul 
fugii haiducilor înot. 

— Doamne! ascultă-mi ruga dreaptă; fii cu luare aminte 
la strigătul meu; pleacă-ți urechea, rugăciunii ce-o fac, fără 
a fi vreo înşelăciune pe buzele mele. Fie ca dreptatea mea 
să iasă la iveală în faţa ta, ca ochii tăi să desluşească 
dreptatea cauzei mele. Tu mi-ai pătruns inima, ai cercetat-o 
noaptea, m-ai pus la încercare şi n-ai descoperit nimic; 
cugetul meu nu trece dincolo de vorba mea. Pentru toate 


cele ce sunt fapte ale oamenilor m-am ferit de căile 
nefireşti, numai prin cuvântul rostit de buzele tale... 

— Nu mai zbiera aşa tare, nătărăule! strigă Arghiropol. 
Nu se mai aude nimic! Ce dracu' sporovăieşti acolo? Ce ţi s- 
a năzărit? 

— Doamne, sloboade-mă cu mâna ta de aceste creaturi 
din lumea bună, a căror iîmpărţeală e pe lumea asta şi 
cărora tu le umpli burta cu merindele tale, în aşa măsură 
că şi copiii lor sunt imbuibaţi şi mai au ce lăsa nepoților... 
Dar eu îţi voi vedea faţa la ziua judecății şi voi fi mulţumit 
de asemănarea ta, când voi învia! 

— Popă tâmpit! Taci odată dracului şi spune-mi îndată, 
la ce-ai venit? 

— Am venit, glăsui Ioachim - şi astea fuseră ultimele 
sale cuvinte - am venit ca să-ţi rostesc acest proverb al lui 
Solomon, care sună: Pământul se scutură de trei lucruri, ba 
Chiar patru şi nu le poate râăbaa: 

De slugă, când porunceşte... 

„Primul din cele patru lucruri de care se cutremură 
pământul şi nu le poate răbda, singurul care te interesează: 
De slugă, când porunceşte... auzi tu, Arghiropol? De sluga- 
ciocoi, ca tine, când porunceşte... Pământul se scutură! 

Un pocnet. Floricica plânge. 

Şuierături, salvele reîncepură, dar noi eram acum 
departe, în marea de ceaţă şi în apa rece, deasupra căreia 
răsăreau piepturile noastre şi greabănul cailor, ale căror 
căpăţâni se lungeau ca boturi de balauri. 

Puțin mai târziu, pe când urmam malul, dârdâind 
îngrozitor, o coloană înaltă de fum, străbătută de flăcări 
roşietice, urca drept în înaltul cerului, deasupra casei 
haiducilor, mărturie că Dumnezeu, în mărinimia lui, 
catadicsea să primească rugul jertfelor noastre. 


DUPĂ SNAGOV 


ÎN VOIA SORŢII 


Chiar în acelaşi an, luna lui april, după o lungă boală 
care fu cât pe-aci s-o smulgă dintre noi, Floricica se înapoia 
în codrul preferat al Bârsei, cântând cât o ţinea gura: 


Hei, codrule, frunză subțire! 
Lasă-mă să trec prin tine, 
Cu paispre'ce după mine! 


Haz de necaz... N-aveam de ce să fim atât de mulţumiţi. 

Mai întâi, sănătatea sărmanei femei era pe vecie 
primejduită; apoi,  dezertările  micşoraseră numărul 
haiducilor noştri, sub cei „paispre'ce”, de care pomenea 
cântecul. Rămăseseră prea puţini, pentru trei căpitani ce 
număraseră fiecare cam douăzeci de puşti în dimineaţa 
prăpădului de la Snagov, care de fapt nu ne costase niciun 
om, afară de sacrificiul voluntar al lui Ioachim. 

Dar cea mai mare nenorocire a haiduciei e aceea de-a 
voi să cruţi viaţa haiducului; dacă i-ar fi fost atât de scumpă, 
n-ar fi preferat în locul ei primejdia, şi cine a sfârşit prin a-şi 
străpunge inima cu disprețul morţii, pierde cumpăna vieţii 
şi nu-i mai poate face hatâruri. Devine un disperat. 'Ioate 
cruciadele se pornesc cu disperaţi; ele nu folosesc, însă, nici 
celor care se luptă, nici cauzei pentru care s-au încăierat, 
deoarece străvechiul pom al vieţii, spre deosebire de pomii 
obişnuiţi, nu rodeşte atunci când îl afumi, pasămi-te să-l 
cureţi de omizi. 


Floricica, fidelă metodei sale, cu schepsis învățată, 
năzuia să încerce curățirea de omizi a judecății omeneşti. 
Spunea haiducilor: 

— În ura voastră împotriva asupritorului sunteţi în stare 
să daţi foc lumii şi să ardeţi împreună cu ea. Greşeală! E 
inutil să te omori sau să-ţi petreci viaţa stârpind păduchii de 
pe trupul aproapelui, de vreme ce el îi lasă să revie, îndată 
ce i-ai întors spatele. Învăţaţi-l mai degrabă cum să se spele 
cu propriile lui mâini. Veţi vedea cum păduchii pier de la 
sine. 

Avusese deseori ocazia ca să-i dădăcească astfel, în 
răstimpul boalei sale, o blestemată de pneumonie căpătată 
în noaptea fugii de la Snagov. Ne adăpostiserăm la o 
subprefectură prietenă, unde petrecurăm restul iernii, iar 
Floricica a fost îngrijită cu devotament. Tovarăşii noştri, 
ştiind-o suferindă, o ascultară cu îngăduinţă, o aprobară cu 
capul şi se feriră straşnic să nu-şi dezvăluie adevăratele 
gânduri. Dar, cum apărură mugurii în codru, patruzeci şi 
cinci de haiduci o şterseră, într-o bună dimineaţă, fără să ne 
zică măcar adio. Plecaseră să tâlhărească în ţinuturile 
Deltei. Am regretat mult pe unul din fugari, Buzdugan, om 
de-o violenţă nemaipomenită, dar a cărui bunătate încolţea 
îndată, ca să-i mulcomească furiile. Pe lângă asta, este 
înzestrat cu o voce frumoasă şi ştia ca nimeni altul să scoată 
dintr-o frunză de salcâm melodiile cele mai de necrezut. 
Fetişcanele se înnebuneau după el. Dealtminteri, băiat 
frumos şi dispreţuitor al banului. 

Aveam să-l regăsesc cândva, dar în ce triste împrejurări! 


Petrecurăm vara hoinărind pe Bâsca şi în munţii 
Penteleului. Floricica se întrema, sorbind cu sete aerul tare 
al brazilor, bea lapte crud de măgăriţă şi urmărea 
îndeaproape mersul evenimentelor politice. Nu mai 
rămăsese din ea decât umbra căpitanului de odinioară, 
care, acum cinci ani, în fruntea a douăzeci de oameni, 
cobora aceste coclauri. Trupul i se topise. Ochii-i mari, 


blânzi şi mângâioşi altădată, mistuiţi acum de febră, 
răspândeau sticliri ciudate. 

Pentru întâia dată de când o cunoşteam, simţii 
născându-mi-se în suflet dragostea filială: o îndrăgii cu 
patimă. Ştiind că veştile de la Bucureşti îi procurau clipe de 
plăcere, înjghebai un serviciu de curieri speciali, ce soseau 
de două ori pe zi cu scrisori, când de la Miron, când de la 
abatele Uhrich, uneori chiar de la Cuza. Citirea lor, 
cugetarea adâncă ce le urma, scurtele răspunsuri pe care 
le trimitea, o umpleau de bucurie: 

— Nu mai am mult de trăit, şoptea, dar am văzut cel 
puţin realizarea, în parte, a speranţei pentru care mă zbat 
de la douăzeci de ani: Principatele sunt unite sub domnia 
unui om care n-o să realizeze tot ce pofteşte, ci tot ce-i stă 
în putinţă! Miron este sfetnicul său şi asta nu-i puţin; 
amândoi au destulă putere ca să răstoarne pe şovăielnici şi, 
la nevoie, să treacă chiar peste ei. Cât priveşte restul, 
Dumnezeu mi-e martor, n-am visat nicicând raiul pe 
pământ! 

După lovitura lui Arghiropol, care ne izgonise de la 
Snagov, Cuza şi Miron oferiră numai Floricichii un adăpost 
sigur în Bucureşti. Ea refuză să meargă într-acolo, 
temându-se să nu compromită într-un scandal public pe 
şeful statului şi primul său ministru - şi aşa învinuiți de 
către ciocoi a fi la curent cu haiducia noastră şi de-a fi 
ajunşi la  cârmă cu ajutorul  bandiţilor. Cuvântul 
„uzurpatorul”, prin care aceste slugi îmbogăţite îl 
denumeau pe Cuza, spre sfârşitul scurtei sale domnii, fu 
aruncat încă de la urcarea pe tron. 

„Uzurpatorul” nu se sinchisi dar, presimţind ce-l 
aştepta, muncea zi şi noapte la întocmirea legilor care 
trebuiau să-i înscrie numele printre cei mai cinstiţi 
domnitori, adoraţi de popoare de-a lungul veacurilor. Vor 
rămâne nemuritoare în amintirea ţăranilor noştri, vestitele 
sale apariţii travestite, prin cârciumi, pieţe, bâlciurile 
satelor, unde, sub înfăţişarea unui cioban sau geambaş, 


venea să se încredinţeze personal de felul cum i se aplicau 
legile sau când cinstindu-se cu locuitorii cerea să le aducă o 
oca de-a lui Cuza. Vai de necinstiţii prinşi cu ocaua mică! 
Afară de amendă şi închisoare, Cuza, descheindu-şi 
numaidecât  gheba  jerpelită şi  arătându-şi haina 
domnească, făcea pe vinovat de râsul satului, silindu-l să 
meargă în patru labe - cu greutăţile false atârnate de gât - 
de la dugheană până la primărie, unde era încarcerat. 

Dumnezeule drept! Dacă popoarele ar fi guvernate de 
atari caractere, fie ele domnitori, regi, împărați sau ţărani, 
care-i omul ce s-ar mai văieta că nu ştie unde îi e capul, de 
necazuri? 


X 


Către începutul lui septembrie, Cuza, însoţit de Miron, 
veni în taină la ascunzătoarea noastră. 

Locuiam atunci la Lopătari, răcoarea timpurie silind-o 
pe Floricica să părăsească înălțimile Penteleului şi să-şi 
caute adăpost vremelnic în casa primitoare a lui moş 
Manole, prietenul hangiu, care, împreună cu fiu-său, ducea 
o viaţă de urs năzdrăvan la marginea unei păduri ce-ţi da 
fiori. Îi fu la îndemână să ne găzduiască pe toţi, deoarece nu 
număram mai mult de cinci capete: Floricica, Ilie, Groza, 
Movilă şi eu. Codreanu şi Spilca, întovărăşiţi de alţi cinci 
haiduci, ţinură cu orice preţ să plece a-şi potoli o răzbunare 
ce le stătea pe inimă. Porniră în iunie, se întâlniră cu o 
poteră la Dragosloveni şi fuseră măcelăriți, până la unul. 
Nici Trăznilă nu mai era cu noi. Matahala, după iscodeli 
obositoare şi numeroase capcane întinse, reuşi să prindă un 
ursuleţ drăgălaş, pe care-l dresă cu multă îndemânare, fără 
să-l blegească; apoi, amândoi, aproape tot aşa de voios unul 
cât şi celălalt, plecară „în lume” să-şi câştige pâinea, omul 
jucând animalul şi viaţa jucându-l pe om. 


Plecarea lui Trăznilă înduioşase pe Floricica, mai mult 
decât celelalte. Iubea vigoarea şi hazul ţiganului: 

— Ori de câte ori îmi vorbea, mă simţeam plină de viaţă, 
ca şi el, ne spunea ea în ziua sosirii domnitorului, privind pe 
fereastră frunzişul îngălbenit al fagilor. 

Faţa ei pământie mişcă pe cei doi prieteni. N-o mai 
revăzuseră din ziua când, la Galaţi, sfătuise pe Cuza, la 
despărţire, să se ferească de colții mistreţilor. Ca să le 
gonească impresia urâtă, reveni la gluma-i de odinioară: 

— Acum ai de-a face cu nişte mistreți, într-alt chip 
primejdioşi! Vai de tine! lată-te la cuțite cu ciocoii, duşmanii 
pe care i-ai disprețuit atâta. Te compătimesc, dar asta e 
menirea ta. Abia începe. A mea, din fericire, s-a terminat. 

Cuza şi Miron, îmbrăcaţi ca simpli orăşeni, înţepeniră pe 
scăunele şi păreau să reflecteze mai degrabă la sănătatea 
ei, decât la ceea ce le îndruga. Domnitorul o certă: 

— Sunt mâhnit că n-am alergat să te văd chiar de la 
începutul boalei. Te-aş fi trimis cu de-a sila în vreun 
sanatoriu din Elveţia. Miron nu mi-a spus că erai atât de 
grav suferindă. 

— N-am ştiut-o câtuşi de puţin! se apără celălalt. În 
scrisori nu-mi vorbea decât de o răceală. Mă face să cred că 
ne iubeşte mai puţin, de la douăzeci şi patru ianuarie 
încoace. 

— Dimpotrivă, am vrut să vă las în pace, la treburile 
voastre, să vă scutesc de clevetelile posibile, de-o mare 
dandana politică, poate. Voi sunteţi bărbaţi de stat. Eu, o 
fiinţă în afara legii. 

— N-o să te judec după legea codului penal, ci a 
conştiinţei mele; sunt liber să mă port în felul meu! întoarse 
vorba Cuza. 

— Nici în ruptul capului, urmă Floricica, n-aş fi primit să 
părăsesc ţara, într-o vreme când setea mea de ştiri era atât 
de mare. Şi apoi, totdeauna, am crezut c-am s-o sfârşesc în 
codru. Nu-s decât două feluri de morminte demne să 
înghită inimile generoase: apa mărilor şi desişurile pădurii. 


X 


Moş Manole, gătit de sus până jos cu costumul său 
naţional şi în cămaşă albă ca zăpada, intră cu o oca de vin, 
slănină afumată şi pâine, le puse pe-o masă, turnă în 
pahare, voi să spună ceva şi se fâstâci. 

— Ce-i, moş Manole? întrebă Cuza. 

— Apăi, ce să fie, Măria-ta, ia, călăuzele ce v-au adus aici 
nu şi-au ţinut gura decât pe jumate. 

— Nu-i nimic. 

— Mulţumim matale pentru îndurare, dar o să aveţi 
totuşi o belea... 

— Care? 

— Moş Ion e colo. Îl ştiţi? Moş Ion, ultimul nostru răzeş, 
unchiaşul de la Lopătari. E cu fecioru-său, nepotu-său şi 
strănepotu-său. 

— Zi-le să intre! 

Patru „haiduci” păşiră înăuntru, voinici ca nişte stejari, 
cu inima pe buze şi sufletul în ochi. Scoţându-şi căciulile, 
aşezate pe un păr a cărui culoare trecea de la castaniu la 
alb-argintiu, strigară într-un glas: 

— Să trăieşti, măria-ta! 

— Vă mulţumesc pentru bineţe. Să trăiţi şi voi, de 
asemenea. Şi Cuza se sculă, ca să le strângă mâna; apoi, 
rămânând în picioare: Vorbeşte, moş loane! spuse el. 

Bătrânul arcui sprâncenele; vorba-i fu tot aşa de 
limpede ca şi privirea: 

— Măria-ta! Mă trag din oameni drepţi... Iaica se ferea 
să facă rău şi unui câine... Asta-i toată moştenirea de care 
mă mândresc Şi iacă-mă la nouăzeci şi doi de ani pălmuit de 
un boier, un boier get-beget, dar ciocoit de când slugărnicia 
a fost ridicată în cinste. Omul care mi-a pălmuit obrazul, e 
proprietarul nostru, stă în Sfatul ţării. E o lună de atunci, 
mă dusesem la el ca să mă jeluiesc de-o hoţie, pe care 


arendaşul său o făptuise în paguba mea şi el m-a pălmuit. 
Măria-ta, îţi cer să-mi faci dreptate! 

Cuza înaintă un pas, luă capul răzeşului în mâini şi-i 
sărută amândoi obrajii: 

— Acolo unde a lovit ciocoiul, domnul ţării sărută şi 
spală ocara. Asta-i, moş Ioane, toată dreptatea ce ţi-o pot 
face împotriva unor lăcuste, care vor fi în curând mai 
puternice decât mine şi dreptatea! 

— Să fii sănătos, măria-ta! 

— Mergeţi cu bine, dragii mei! 


Pe înserate, Cuza şi Miron se ridicară să plece. Feciorul 
hangiului se apropie sfios de domn: 

— Măria-ta! fiindcă n-o să mai mă întâlnesc a doua oară 
în viaţă cu mărimea voastră, aş vrea să fiu dumirit asupra 
unui lucru, ce mă munceşte... 

— Despre ce e vorba? 

— Iaca: din câte am auzit vorbindu-se de bătrânii noştri 
şi ceea ce văzui chiar eu în timpul războiului Crimeei, am 
înţeles că totdeauna Marile Puteri s-au încăierat pentru 
stăpânirea popoarelor mici, ca să le stoarcă, una după alta; 
dar neamurile strivite nu pier, totuşi; dovadă: noi, românii. 
Ori, Marile Puteri, ca Turcia şi Rusia în ultimul război, au 
fost mulţumite la urmă să rămână măcar aşa cum erau 
înainte de-a se lupta. Atunci, la ce bun se războiesc? 

Cuza chibzui o clipă, apoi: 

— Fătul meu, m-ai băgat în încurcătură, dar mă descurc 
răspunzându-ţi că Marile Puteri fac aşijderea celor doi inşi 
care au înghiţit o broască. Cunoşti povestea? 

— Nu! Măria-ta! N-o ştiu!... 

— Ascultă, dar! Doi ţărani părăseau într-o dimineaţă 
satul lor, ca să meargă la târg, într-un oraş mare. Unul 
mâna 0 vacă, pe care dorea s-o vândă. Celălalt nu-şi avea 
decât braţele, cu care nu prea ştia ce să facă. Cum treceau 
de-a lungul unei bălți, omul cu vaca, un smintit, se adresă 
tovarăşului, arătându-i o broască scârboasă: 


— Uite, dac-o să îmbuci broasca de colo, îţi dau vaca 
mea; să fie ata! 

Cum smintiţilor le place să zgândăre lumea, nimeresc 
întotdeauna peste alţii şi mai smintiţi decât ei, care prind 
sfidarea în zbor. Tovarăşul - un leneş care trăia cu ce-i pica 
din cer - se socoti: „Irebuie să fie groaznic să mănânci o 
broască vie, de vreme ce n-o mănânci nici friptă; dar, 
pentru o vacă, merită osteneala!” Şi înhăţând broasca, 
spuse celuilalt: 

— Ai să-mi dai numaidecât vaca? 

— Îndată ce-o să înghiţi broasca! 

Celălalt muşcă, mestecă iute şi înghiţi la repezeală, dar 
simţi cum i-se întoarce inima pe dos: „Pentru numele lui 
Dumnezeu, o să fie greu!” La a doua înghiţitură, gata-gata 
să-şi verse măruntaiele şi asudând de scârbă, se trânti pe 
iarbă. 

Văzându-l ajuns aproape la jumătatea broaştei, 
proprietarul vacii îşi zise: „Am păţit-o! O s-o mănânce şi voi 
pierde vaca!” Şi se înnăduşi, la rândul lui. În acest timp, 
celălalt, după a treia îmbucătură înghițită, se afla la capătul 
puterilor şi-şi dădea cu părerea: „Nu, n-am s-o pot termina, 
dar dacă arunc restul, o să-şi râdă de mine şi m-aleg cu 
paguba”. 

— Ştii, ce, prietene?! făcu el; dacă te încumeţi să 
mănânci şi tu jumătatea asta din broască, ei, fie! îţi las vaca! 

Păcătosul atât aştepta: 

— Cum vrei tu, prietene; dacă-ţi convine, primesc! 

Şi trebui să înfulece restul, cu aceeaşi greață; apoi, cei 
doi smintiţi îşi urmară drumul, icnind tot timpul mersului, 
unul mânându-şi vaca, celălalt neştiind ce să-şi facă 
braţelor, - aşa cum fuseseră înainte de împărţirea broaştei. 


X 


După plecarea celor doi prieteni, Floarea Codrilor putea 
să-şi ia rămas bun de la „Domnița din Snagov”, înainte de- 
aş lua de la propria-i viaţă. Nu bănuia, dar vedeai cât de 
colo că asta-i era scris; se încăpăţână, până la sfârşit, să nu 
primească îngrijiri potrivite cu boala, precum şi un adăpost 
mai ca lumea, altul decât desişurile codrilor româneşti. 

Chiar vru să-şi petreacă iarna la moş Manole, care se 
dădu peste cap să nu lipsească nimic bolnavei sale. Şi 
tocmai începusem să ne instalăm, când, într-o zi friguroasă 
şi ploioasă de octombrie, furăm înştiinţaţi că Arghiropol 
suia cu o poteră, ca să ne aresteze. 

— Ei bine! spuse Floricica, să mergem... [ara 
românească e mare. 

Da! pământul românesc era mare, dar pentru noi 
începea să se îngusteze. Valea Neagră şi Peştera Urşilor, 
care acum şase ani ne văzuseră sosind tot într-o zi de 
octombrie, ne ofereau iarăşi adăpostul lor, un adăpost 
aspru, nepotrivit unei bolnave. 

Trei catâri fuseseră încărcaţi cu cele trebuincioase 
dichisirii celor două colibe ce trebuia să clădim, una pentru 
muribundă şi alta pentru noi, patru inşi. Ioţi aveam inima 
strânsă. Înşişi caii erau posomorâţi. Floarea Codrilor, 
călare, părea strigoiul resemnării. 

La despărţire, hangiul, luându-i amândouă mâinile şi 
ducându-le la buze, se prăbuşi în lacrimi: 

— Ai vrut binele lumii ăştia şi ea te izgoneşte de peste 
tot! 

— Aşa-i dreptatea, moş Manole; doară şi eu am izgonit 
pe câţiva, chiar dincolo de viaţă! 

Şi se aşeză în fruntea acestei biruitoare şi jalnice 
cavalcade, murmurând, cu privirea ţintă spre crestele 
înceţoşate ale munţilor: 

— Poate că acolo, sus, e încă singurul loc unde omul ar 
putea să rămâie bun... 


Acestor cuvinte - ultimele care-i ieşiră din gură - 
urmară două ceasuri de urcuş, neîntrerupt, tăcut şi 
posomorât, în timpul căruia ne simţeam la mii de leghe unul 
de celălalt; apoi, în clipa când pâlcul trecea peste Bâsca, 
văzurăm pe Floricica bălăbănindu-se în şa şi prăbuşindu-se 
în apa murdară, fără un strigăt. 

Sărirăm în albia stâncoasă a torentului, o ridicai şi o 
dusei pe mal, strângând-o pătimaş la piept; dar nu mai 
strângeam decât o inimă care încetase să bată. Puţină 
spumă însângerată i se prelingea din colţurile buzelor 
vinete. 

Îmi îngropai mama la rădăcina unui brad voinic, pe 
scoarţa căruia scobii o cruce, semnul suferinţei omeneşti şi 
al milei pentru soarta ce ne-o făurim cu propriile mâini. 


Se spune că motanul, când îi cad dinţii, se călugăreşte. 
Haiducul nu prea are ocazia să-i îmbătrânească osul, dar 
atunci când steaua haiduciei sale apune pentru totdeauna - 
ceea ce se întâmplă câteodată - se face cioban. 

E ceea ce ni se întâmplase şi nouă, care, tuspatru, 
Groza, Ilie, Movilă şi eu, devenirăm ciobani. Ne-am durat pe 
povârnişul transilvan al Carpaţilor o stânişoară cu puţine oi, 
încă şi mai puţine griji, dar cu multe, multe amintiri 
duioase! 

Groza le sorbea amărăciunea dulce, târându-şi, vara la 
soare, iarna la gura sobei, picioarele înţepenite. Ilie şi 
Movilă, mai stăpâni pe inima lor, băteau păşunile cu 
turmele, cântând din fluier şi se însărcinară, ei singuri, cu 
toată roboteala stânii, în timp ce eu - ah! nevolnicie a 
sufletului omenesc! — mă căţăram pe muchea Penteleului şi 
strigam celei care odihnea la rădăcina bradului însemnat cu 
o cruce: 

— Of! Floricico! Maica mea frumoasă! Nu-i adevărat că 
oamenii care trăiesc în pustiul fermecător al munţilor sunt 
mai buni! Şi chiar de-ar fi aşa, mi-e silă de bunătatea lor, 
oh! viteaza mea Domniţă din Snagov! Ei se retrag din lume, 
pentru că n-au ce-i da. Îndură singurătatea, fiindcă n-au 
nimic împotrivă. Sunt tăcuţi, deoarece sunt muţi sufleteşte. 
Pentru dânşii, pădurea este lemn de foc; vijeliosul torent, 
apă pentru spălatul rufelor; stânca ce-ngenunche deasupra 
prăpastiei o piatră mare, bună la nimic. Vreau să-ţi mai 
spun, prietenă generoasă, că primul gând care li se năzare 
la vederea unui om ce suie spre cuibul lor, e acela de a-l lua 
drept răufăcător. 

Ni se întâmplă şi nouă, de asemeni, ca într-o după- 
amiază de iulie să primim vizita unui om ce se căţărase 
până la stâna noastră. Sângera din belşug, dintr-o rană 
mare, pricinuită de un pumn de alice, în spate, şi 
pricepurăm că aveam de-a face cu un hoţ, împuşcat de 
vreun binefăcător. Doi tovarăşi, tot aşa de puţin cinstiţi ca şi 


el, îl ajutau să-şi târâie picioarele, cu una din mâini 
apăsându-l pe rana oblojită cu cârpe arse. 

— Creştinilor! gemu el. Oricine aţi fi, mă predau vouă! 
Dar daţi-mi să beau ceva: sufăr de sete mai mult decât din 
pricina rănii. Urc de mai bine de trei ceasuri, fără să 
întâlnesc un strop de apă! 

Cel care ne ruga astfel era Mândreanu, vestitul jefuitor 
de biserici, pe care-l cunoşteam din auzite. Gaura pricinuită 
de glonţ, deasupra şalelor, era dintre acelea care fac să te 
întrebi: cum a putut să trăiască şi să meargă, cale de-o 
jumătate de zi? Bău, căzu în agonie şi în timpul nopţii îşi 
dădu sufletul. Trupul său, scund şi greu ca plumbul, plecă 
să putrezească în dosul stânii. 

Povestea acestui om era mai curând veselă decât 
tragică. Nu ucisese niciodată, nici nu rănise, nu purtase 
măcar o armă de foc şi dacă nu era pacostea serviciului 
militar de şapte ani, de care se temea, nu s-ar fi stricat 
niciodată cu autorităţile din sat. Dar iată că tinereţea-i fu 
otrăvită de blestematul arcan. Şi tot ştergând-o în munţi cu 
flăcăii din sat, la vremea arcanului, sfârşi într-o zi prin a nu 
se întoarce decât să trăiască din hoţit. Victimele sale erau 
numai sfinţii: îi jefuia de veşmintele de aur şi argint. 
Lăcătuş de meserie, uşile casei Domnului nu i se puteau 
împotrivi. Cât despre martirii creştinismului se ştie că 
totdeauna au răbdat orice, fără crâcnire. 

Mândreanu nu avusese tovarăşi, nici nu le simţise 
nevoia. Se descurca singur. Într-o zi, însă, soarta îi scoase în 
cale doi, şi ce mai tovarăşi! Erau chiar aceia care ni-l 
aduseseră pe jumătate mort şi ne istorisiră peripeţiile 
călătoriei lor nevrute în haiducie. 

— lacă, mai acum un an, eram cătane şi făceam parte 
din garda unei închisori, când Mândreanu ne trase după 
dânsul. Fusese judecat şi condamnat la zece ani de ocnă. 
Ne aleseră pe amândoi ca să-l escortăm cale de-o zi şi 
pornirăm mulţumiţi, fiindcă totdeauna eşti fericit să 
hoinăreşti de-a lungul câmpiilor şi, unde mai pui, 


Mândreanu era un flecar, care înveselise pe toţi gardienii, 
în timpul celor două luni de prevenţie. Ne distra de minune 
pe drum, cu istoriile sale bisericeşti, de popi şi sfintele 
juvaieruri şterpelite: 

— Desigur! lămurea dânsul, sfinţii jefuiţi nu mi-au purtat 
nicio pică; au trăit în zdrenţe şi au blestemat pe bogaţii 
care se împăunau cu podoabe. Atunci? Unde-i crima mea? 

Şi ne rugă să-i desfacem oleacă, fiarele de la mâini şi 
picioare. Ne gândirăm: „Săracu'! Trebuie că-l canoneşte 
mult. Ei, hai, să-i slobozim o mână şi un picior! Ce dracu! 
suntem doi inşi, cu puşca în mână! Cum ar putea să ne 
scape?”. Şi-l desferecarăm pe jumătate. Fu cuminte. Pe 
drum, toţi hangii îl cunoşteau. Mâncarăm şi băurăm... şi-i 
scoaserăm lanţurile, pe care şi le înfăşură după gât. Apoi, 
cu capetele înfierbântate, ne oprirăm o ţâră într-o 
porumbişte şi aprinserăm ţigări, trântind puştile în iarbă. 
Eram acum ca trei buni tovarăşi, dar el rămânea tot 
Mândreanu şi iute puse mâna pe armele noastre şi începu 
să fugă de-a-ndărătelea. 

— Glumeşti, mă Mândrene?! îi strigarăm. 

— Ba deloc, prieteni! O şterg! 

— Amar de noi, frate! N-oi vrea să putrezim în ocnă?! 

— Nu! Nici nu-mi ţine de cald! 

— Atunci? 

— Atunci... haideţi după mine! Biserici sunt destule! O 
să vă învăţ meşteşugul! 

La urma urmei, ce vreţi, eram chercheliţi şi ne-am dus 
cu el, uite, chiar acum un an, în luna asta. Niciodată nu ne-a 
îndemnat să furăm, stăteam numai la pândă şi argintul fu 
totdeauna împărţit frăţeşte. A fost un suflet drept şi bun 
tovarăş. Acum, c-a murit, nu prea ştim de ce să ne apucăm. 


Un ţăran, surprinzând pe Mândreanu tocmai când jefuia 
o biserică, îi trăsese la alice în spate, până ostenise şi 
dăduse alarma. Fugarii însă izbutiseră să înşele pe 
urmăritori. 


Oferirăm celor doi „vădani” - aşa-i boteză Groza - ca 
mijloc de trai, roboteala în jurul fermei. 

Şi, de altfel, căzură tocmai la ţanc, deoarece, dacă 
Movilă se trezise un bun păstor, Ilie nu fu decât unul ca vai 
de el, iar Groza şi cu mine nici atâta. Nu iubeşti nepedepsit 
tot pământul şi toată viaţa. Nu te simţi cu pieptul clocotind 
de patimi, de dragoste şi ură, nici cu ochii mereu însetaţi 
după alte imagini, ca să le înfunzi pe vecie într-un colţ de 
lume, oricât de frumos ar fi el! 

La capătul celor cinci ani de răbdare şi nostalgii 
sfâşietoare, oile ce miţuiam şi orizonturile de care ne 
săturasem privindu-le, ne dădură greață şi ne hotărârăm 
să-l părăsim pe Movilă, într-o minunată zi de mai 1864. 
Atunci, Ilie, care nu degeaba era înţelept, rosti această 
vorbă cu tâlc: 

— Noi ştim ce părăsim, dar habar n-avem ceea ce ne 
aşteaptă. Numai Dumnezeu o ştie... 

Dumnezeu... 

Vrăjmaşii noştri o ştiau şi ei, căci ne căutau 
pretutindeni. O ştiau poate şi bietele inimi ale celor două 
femei pe care soarta ni le scoase în drum, în ziua când, 
după ce ne vândusem turma de oi la târgul din Slobozia, ne 
duserăm, tustrei, să cerem adăpost la hanul lor, situat în 
împrejurimile comunei. 

Nici pomeneală de cursă sau măcar răutate. Dar să fi 
fost acolo o sută de curse şi mii de viclenii în care ne-am fi 
prăvălit d-a-n picioarele, cu mâinile şi capul, ca orbii şi 
surdomuţi, şi tot nu ne-am fi ferit - în aşa chip ni se umplură 
inimile de bucurie, când, atingând văile şi câmpiile valahe, 
după cinci ani de lipsă, auzirăm că Alexandru Cuza 
întrecuse - de la alegerea lui - speranţele ce şi le pusese 
poporul român întrânsul. Înfăptuise marea proprietate 
ţărănească, secularizase averile mânăstireşti, curăţase 
administraţia de orice putregai şi înzestrase ţara cu o 
Constituţie, după modelul celei din Belgia. 


Oh! fericirea de-a descoperi un om bun şi incoruptibil, 
oriunde s-ar afla! Zece secole de răutate nu pot nimici toată 
credinţa, pe care cinci ani de dreptate ştiu s-o împlânte în 
inima unui popor! Unde-s guvernanţii drepţi? O sută de 
naţiuni sunt gata să le dea ascultare! 


Ne îmbătarăm ca beţivii şi pricepurăm că Lina, hangiţa 
şi fiică-sa, Marița, erau făpturi care ştiau cum să se poarte 
dinaintea dorințelor, atâta vreme înăbuşite. Cinci ani de 
post, la o mie două sute de metri înălţime! Deşi de patruzeci 
ani, Lina avea nişte sâni şi şolduri tot aşa de pietroşi ca ai fi- 
sei; obraji, să-i tai cu un fir de păr şi nu-i plăcea s-o chemi 
„mamă”, ci ţaţo. Groza se îndrăgosti numaidecât de fusta ei 
albă, scrobită şi mereu curată, care se vedea de sub rochie, 
mai mult ca jumătate. La rându-mi, mă amorezai nebuneşte 
de ochii focoşi ai Mariţei, care nu era la primii paşi în viaţă. 
Singur Ilie se mulţumi să ne sfătuiască: 

— Băgaţi de seamă! Muierile astea sunt proaste şi 
prostia dă de furcă, mai abitir decât deşteptăciunea. 

Erau proaste? Pe legea mea, cu atât mai rău pentru 
deşteptăciunea care-şi ţine zaharicaua departe de nasul a 
doi haiduci lihniţi. Preferam această sărăcime de spirit, care 
ne uşura, tocmai la timp. Mai ales că ţaţa Lina era o cuzistă 
înfocată, slăvea opera domnitorului şi dădea de băut oricui 
intra în crâşmă strigând: „Irăiască Cuza!” Dealtminteri, 
asta ne-o apropiase, ajutând celor două femei să ne intre la 
iuţeală pe sub piele, căci, cu capul răsucit de patimă şi vin, 
destăinuii Mariţei într-o seară cine suntem şi cât ne costase 
alegerea idolului. 

Mândrie, tu eşti pricina oricărui rău care cade pe capul 
omului! Şi Ilie fu acela care, şi de data asta, avusese încă o 
dată dreptate. 

Nu îndată, pentru că prostia nu scapă niciodată ocazia, 
decât să dovedească mai bine, în felul ei, cât de nemărginită 
îi este întinderea. Astfel, profitarăm barem de răgazul de-a 
gusta timp de două luni fericirea, care-i atât de greu s-o 


întâlneşti în pustiul munţilor şi de-a ne alina, în serile cu 
clar de lună: 


Hai, Lino, să trecem Oltu”! 
Să schimbăm vorba şi portu, 
Să trăim necununați, 

Să zicem că suntem fraţi! 


Într-o duminică de la sfârşitul lui iunie, crâşma ţaţei 
Lina era ticsită de lumea cea mai felurită: ţărani, văcari, 
ciobani, popi, ofiţeri şi chiar un zapciu. Mulţi prieteni şi 
duşmani de-ai lui Cuza. Hangiţa, mai pilită decât oricând, 
înveselea pe muşterii, povestindu-le această snoavă despre 
Cuza: 

Cuza se duse într-o zi ca să inspecteze o închisoare 
mică, din ţară. Directorul îşi alinie în curte pensionarii, o 
duzină de derbedei, mare parte negustori, închişi pentru 
înşelătorie şi domnitorul începu să-i descoasă: 

— Ce-ai făptuit? 

— Nimic, măria-ta! 

— Măi, măi! Şi tu? 

— Nimic, vă jur! 

— Măi, măi! 

Continuă: 

— Ia, spune-mi vina ta! 

— Niciuna! 

— Şia ta? 

— Sunt la fel de nevinovat! 

Cam ăsta fu răspunsul de la un capăt la altul, când Cuza 
sosi la ultimul întemnițat: 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— Furat, măria-ta! 

— Ai furat? 

— Da! două găini! 

— Şi ce faci tu aici printre aceşti oameni cumsecade? 
Piei din ochii mei, ticălosule! 


Şi porunci directorului: 
— Acest nelegiuit să fie azvârlit imediat afară pe poartă! 


Prieteni şi duşmani ai lui Cuza râseră împreună de 
această nostimadă, atribuită omului, pentru moment, cel 
mai iubit şi mai hulit de întreaga Românie. 

Da! râseră. Şi crâşmăriţa strălucea de fericire, dar 
neghiobia ei nu aştepta decât acest prisos de fericire, 
pentru a se deschide ca o varză sub nasul zapciului; căci 
strecurându-se înapoia băncii unde stam tustrei, ţaţa Lina, 
arătându-ne cu degetul muşteriilor, spuse cu ifose, bătându- 
ne pe umeri: 

— Ah! vă cred că Alexandru loan Cuza e un om, dar 
dacă-l avem azi în fruntea ţării... e mulţumită unor 
„haiduci” ca ăştia, pe care îi vedeţi! 

— Na-ţi-o! murmură Groza. Lii! a scăpat-o! 

Ilie începu să fluiere încet, scărpinându-se sub căciulă. 
Zapciului nu-i ardea de fluierat, şi zbieră deodată: 

— Pe ei, băieţi! 

„Băieţii” erau, din întâmplare, cam o jumătate din 
consumatori. Nimic nu-i deosebea de obişnuiţii hanului: 
ţărani, văcari, ciobani, popi, ofiţeri. Erau poteraşi sadea, 
adunaţi acolo în urma unei urmăriri iscusite, spre a ne 
demonstra, nouă şi ţaţei Lina, că nu Cuza era totul în ţară. 

Fără arme şi cai, nu puturăm să facem altceva, dinaintea 
celor douăsprezece pistoale aţintite spre piepturile noastre, 
decât să ne lăsăm legaţi, - spre marea disperare a celor 
două hangiţe care urlau şi se zbăteau să ne sară într-ajutor. 

Erau sincere. Nu fusese nici pic de cursă sau răutate. 

Dar prostia inimilor simple dă de furcă mai mult decât 
viclenia răilor. 

De rest, se însărcinează mândria şi bucuria neţărmurită. 


Furăm duşi la jandarmeria din Slobozia, unde 
petrecurăm noaptea. 


A doua zi, în zori, Lina se afla în curtea închisorii şi 
striga ca o nebună: 

— O să-mi vând până şi cămaşa, dar îi voi scoate de- 
acolo! Ah! ciocoi blestemaţi! Vă arăt eu vouă! 

Jandarmii ne ferecară mâinile şi picioarele, ca să ne 
transporte în capitala judeţului. O priviră pe hangiţă în 
albul ochilor şi glumiră pe socoteala ei: 

— Blestemaţii de haiduci! Toate crâşmăriţele mor după 
ei! 

— Dacă-s buni trăgaci! 

Convoiul se urni la răsăritul soarelui şi îndată căldura 
deveni înăbuşitoare. Era secetă. Nicio picătură de apă, de 
aproape două luni. Semănăturile pârjolite nu mai dădeau 
nicio speranţă. Doar porumbul putea să-şi revină şi să 
despăgubească oarecum pe ţăran, dacă o ploaie ar fi sosit 
la timp. lată de ce, pretutindeni, nu vedeai decât procesiuni 
cu drapele, icoane, tămâie, moaşte. 

Întâlnirăm pe drum o atare mascaradă. Era 
triumfătoare, fiindcă, într-adevăr, către prânz, o ploaie cu 
găleata se abătuse asupra neghiobiei omeneşti şi a bietelor 
noastre trupuri, cătrănite de sudoare, amestecată cu noroi 
şi ţărână. 

Procesiunea ne încrucişă în clipa când, escortaţi de şase 
jandarmi călări, târam, într-un hal de plâns, fierăria grea, 
picioarele sângerânde şi soarta nerecunoscătoare. Popii, în 
frunte, îşi urlau rugăciunile de mulţumire. Trecură pe lângă 
noi, fulgerându-ne cu privirea. Mulțimea care-i urma, 
drojdia sfintei şi frumoasei vieţi pământeşti, se purtară mai 
josnic decât popii, ne tăie drumul, murmurând: 

— Tâlharilor! Ucigaşilor! 

Groza răcni: 

— Nu! nu! Pentru numele lui Dumnezeu! Nu suntem 
„tâlhari”, nici „ucigaşi”. Ci haiduci! Vitelor! Lepădăturilor! 
Bine că nu m-am bizuit niciodată pe ajutorul vostru, că 
altfel aveam de ce să-mi zbor creierii! 


Beşteliţii plecară capul. Cortegiul se depărtă, molfăindu- 
şi pomelnicul. 


Se scursese mai mult de un an şi jumătate din ziua 
arestării noastre şi lâncezeam încă în lanţuri, ferecaţi 
fiecare în carcere umede, fără să fi fost judecaţi, fără să 
ştim ceva despre soarta care ne aştepta: instrucţia înainta 
cu paşi înceţi, îngrămădindu-ne în spinare toate crimele şi 
jafurile, ai căror făptaşi, de-acum douăzeci de ani, 
rămăseseră necunoscuţi. 

Groza, devenit un morman fără formă, nu putea să mai 
deschidă ochii. A doua iarnă îi scurtă suferinţele şi se duse 
să-i povestească Domniței din Snagov că luptele noastre nu 
fuseseră degeaba şi că măcar Cuza se adeverise demn de 
încrederea haiducilor. 

Îl scoase din fiare, într-o dimineaţă mohorâtă de la 
jumătatea lui decembrie şi ne îngăduiră, mie şi lui Ilie, să-l 
revedem pentru ultima dată în curtea închisorii, unde-l 
întinseseră cu faţa în sus. Ţăranii, sosiți ca să-şi vândă 
produsele, deţinuţilor, înconjurau trupul neînsufleţit al 
neîmblânzitului haiduc şi se rugau, când, unul dintre dânşii, 
un unchiaş cu privirea blândă, scoase căciula şi vorbi cu 
tărie: 

— Fraţilor, creştinilor! Vedeţi voi ăst om? Fără ajutorul 
pe care mi l-a dat cândva, de mult aş fi fost mort. lacă-s 
zece ani, cel mai bun şi mai chipeş dintre feciorii mei a fost 
luat cu arcanul. În cei şapte ani ai milităriei sale nu mă 
puteam bizui pe ajutorul nimănui, căci fraţii lui erau nişte 
nerecunoscători. Aşa că, bătrân şi bolnav, mă stingeam în 
coliba mea, când, într-o zi, îmi încrucişai paşii cu omul ăsta 
- Dumnezeu să-i ierte păcatele! — şi-mi ceru să-i istorisesc 
necazurile mele. Îi mărturisii nenorocirea mea. Venise 
înadins ca să mă ajute. Auzise de la oameni că un biet 
bătrân trăia părăsit, afară din sat, în pădure, şi din ziua 
aceea îmi puse în mână cu ce să trăiesc timp de un an. Se 
reîntorcea de două ori pe an, câtă vreme fecioru-meu nu fu 
lângă mine, din cauza blestematei cazarme; îmi lăsa de 
fiece dată atâţia galbeni, că din prisosul lor trimisei chiar 


sărmanei cătane şi, într-o vară, acest binefăcător răsări cu 
vreo treizeci de flăcăi, îmi dărâmară coliba dărăpănată şi-mi 
ridicară, pân-la asfinţit, o alta nouă. Acu-l găsesc aici! Fie-i 
deschise porţile cerului! 

Moşneagul alergă la cantină şi reveni cu o lumânărică, o 
aprinse la căpătâiul mortului, apoi îngenunche şi-i sărută 
dreapta încrucişată pe piept. 


Tocmai în ziua îngropării lui Groza, pe când inima-mi se 
tânguia de tristul lui sfârşit, îmi fu dat să simt o ciudată 
bucurie. Ciudată, pentru că dacă ne bucurăm oricând de 
regăsirea unui bun prieten, nu poţi totuşi să fii fericit 
văzându-l intrând pe poarta unei închisori! Avui totuşi 
plăcere, revăzându-l pe viteazul Buzdugan, tovarăşul zilelor 
luminoase de altădată, veselul cântăreţ care ştia să 
minuneze fetele cu o frunză de salcâm şi care ne părăsise 
după prăpădul de la Snagov, ca să tâlhărească, Dumnezeu 
ştie unde. Ori, chiar el ne fu adus, într-o zi, tot aşa de vesel 
ca şi atunci, deşi în lanţuri. 

— Aha! aici eraţi? ne strigă el, faţă cu gardienii, 
tolănindu-se rupt de oboseală pe caldarâmul curţii. 

Apoi, folosind un pic de neatenţie din partea lor, ne 
şopti: 

— O să fiţi în curând liberi! Mi-a spus-o Lina, acum o 
lună... 

Fuserăm băgaţi iarăşi în carcere, - dar câte zile 
îngrozitoare, câte nopţi fără somn trăii, gândindu-mă fără 
încetare la această speranţă: vom fi în curând liberi! Ce 
putea să ştie, biata de ea? 

Fi-vom izbăviţi? E o nebunie numai să te gândeşti la 
asta! Plănuieşte ea oare să atace închisoarea cu o armata 
de haiduci închipuiţi şi să ne elibereze ca-n poveşti? 

Mă istoveam în presupuneri, mai ales noaptea, cu ochii 
scurmând întunericul, în timp ce santinelele strigau, una 
după alta: „Nu-mă-rul 1! E bi-ne!” 


Două săptămâni de chinuri urmară morţii lui Groza; 
apoi, la întâi ianuarie 1866, uşa celulei mele se deschise. 
Ilie intră înăuntru şi, odată cu el, un domn, proaspătul 
director al închisorii, sosit în ajun şi în care recunoscui pe 
un boier tinerel, „cuzist”, cunoştinţă veche de la Snagov. 

Ne strânse mâinile şi ne şopti: 

— O s-o zbughiţi de-aci, îndată ce voi găsi o gardă pe 
gustul meu. Asta va fi peste câteva zile. Vom înscena atunci 
o mică evadare, ca să salvăm aparențele. Apoi, voi 
demisiona. Cuza m-a trimes să vă smulg din temniţa pe 
viaţă ce vi-o pregătesc ciocoii, fiindcă aflaţi că tronul 
prietenului nostru se clatină de-a binelea. N-o să-l mai aibă 
multă vreme! Chestie de săptămâni. 

Îi zisei: 

— Mai e aici un tovarăş, pe care trebuie să-l laşi să fugă 
împreună cu noi: Buzdugan! 

— Buzdugan nu-i un haiduc! 

— Ba da! A luptat cu noi, sub ordinele Floricichii. P-ormă 
s-a dedat, din disperare, tâlhăriei. 

— Bine! Veţi pleca tustrei. Şi o să aveţi răgaz cinci zile, 
ca să vă faceţi de negăsit. După acest termen, o să vă declar 
evadați, şi păzea! Nici Dumnezeu n-ar putea să vă mai 
scape! 


Într-o noapte de crivăţ, viscol şi zăpadă, ieşirăm 
travestiţi în mocani, cu capetele înfundate în căciuli mari şi 
fiecare înarmat cu o flintă pe sub şubă. 

Ger de crăpau pietrele. În pustietatea înfiorătoare se 
auzeau lupii urlând în depărtare. Pământul se croia în faţa 
noastră, potrivnic, ameninţător, gata să ne înghită. 

Niciodată viaţa nu mi-a părut aşa de frumoasă! 


Dar, bunule Dumnezeu, de ce nu se deschide oare 
pământul, ca să înghită îndată pe omul egoist şi de nimic? 

Asta mi-am în zis, când, în teribila zi de iarnă, căzurăm - 
trei bieţi fugari, morţi de frig - la stâna „haiducească” din 
Transilvania şi fuserăm întâmpinați de un Movilă greoi, 
meschin, zgârcit! 

Of! lume! Nu mă întristezi când eşti urâtă. E dreptul tău 
şi ţi-l exerciţi în nouă cazuri din zece. Dar când vrei să-ţi 
întinzi urâţenia şi asupra celei de-a zecea părţi a vieţii, 
atunci nu! Partea aceea e a mea, dă-i drumul! Are şi ea 
dreptul la viaţă! 

— Movilă, Movilă! Asta-i tot ce ai cerut tu vieţii? Să ai 
mii de oi, ca să le miţuieşti şi să le mulgi? Zece rândaşi, 
caliceşte plătiţi? O burtă mare, ceafă groasă, nevastă cu 
zestre, hârtii în regulă şi să te vezi mare baci? Deci, de 
brânză, de oi, de lână ducea lipsă, după părerea ta, 
omenirea? Dar, atunci, ce dracu” ai cătat în haiducie şi de ce 
n-ai făcut totdeauna ceea ce, de când lumea, îmbuibaţii, dau 
voie acelor Movilă care nu cer vieţii decât să devie mari 
baci? 


Spre începutul lui aprilie, părăsirăm puturoasa stână şi, 
străbătând Carpaţii, păşirăm în România. Încă din 
februarie, o lovitură de stat militară răsturnase pe Cuza. 
Ciocoii stăpâneau iarăşi ţara. Nici urmă de boieri, ci numai 
fostele lor slugi, deci, vai şi amar! Iar Valea Bâscei hăuia din 
nou de proaspătul cântec haiducesc: 


Frunză verde măr creţesc! 
stau în drum şi mă gândesc: 
ce să fac? ce să muncesc? 
Pâinea să-mi agonisesc, 
copiii să-mi hrănesc? 
Unde merg şi orice fac, 
eu de ciocoi nu mai scap! 


De frica zapciului 
şi de groaza birului, 
uitai drumul satului 
şi coarnele plugului; 
luai drumul crângului, 
şi poteca codrului, 
şi flinta haiducului, 
că decât în silnicie, 
mai bine în haiducie: 
Ce-o vrea Dumnezeu să fie! 


Ne găseam la mormântul Floricichii şi mă tânguiam: 

— Domniţo din Snagov! Auzi tu aceste strigăte? Sosim 
din munţi, de acolo unde omul a rămas aşa cum l-a creat 
Dumnezeu şi aici, în vale, totul o ia de la început! Acum 
treisprezece ani, chiar în locaşul unde odihnesc oasele tale, 
ascultam balada haiducului Gheorghiţă şi tu grăiai că în 
lumea asta totul sfârşeşte printr-un cântec haiducesc. Da! 
totul sfârşeşte, dar şi începe printr-un cântec haiducesc. Şi 
aceasta e viaţa! 


Buzdugan se duse, ca să caute vin, într-un sat vecin. Ilie 
se tolăni la umbra bradului Floricichii. În vremea din urmă, 
înțeleptul nostru nu mai scotea o vorbă, se închisese în sine. 
Îmbătrânise mult şi de-abia se hrănea. 

Îl părăsii, în căutarea unui vreasc uscat, fiindcă aveam 
de fript nişte carne de berbec, dar nu făcui nici cincizeci de 
paşi şi, deodată, o bubuitură zgudui aerul, pironindu-mă 
locului. Orice îmi trăsni prin minte, afară de gândul 
sinuciderii omului care nu disperase niciodată în viaţă. 

Făcui calea-ntoarsă, spunându-mi: „Desigur că llie a 
slobozit încărcătura din nebăgare de seamă!” 

Nu! Nu era din nebăgare de seamă, pentru că îl găsii cu 
țeasta sfărâmată şi trăgându-şi sufletul, cu carabina între 
picioare. 


În depărtare, Buzdugan se reîntorcea cântând dintr-o 
frunză de salcâm, cu două ploşti în braţele sale 
bălăbăninde. Îi alergai înainte, mă aruncai de gâtul său şi-i 
spusei: 

— Frate Buzdugan! lată-ne singuri acum! Dar suntem 
tineri şi buni. Vom pleca amândoi să răspândim în lume 
bunătatea şi mărinimia tinereţii noastre. 


ADOLESCENȚA LUI ADRIAN 
ZOGRAFI 


MIHAIL 


Pe la ora nouă dimineaţa, bătrânul poştaş al mahalalei 
bătu cu bastonul în poartă şi strigă: 

— Adrian Zografi! 

— Aşteaptă-mă puţin, moş Gavrilă; sunt dezbrăcat! 
răspunse Adrian. 

„la, te uită, cugetă poştaşul, pasărea călătoare s-a 
reîntors”. Şi păşind în curte, dădu la o parte familiar, cu 
vârful bastonului, perdeaua de la fereastra deschisă a odăii 
lui Adrian, încărcată de ghivece cu muşcate, crăiţe şi 
busuioc. Moş Gavrilă ştia că, ori de câte ori tânărul se 
brodea să fie acasă, niciodată nu lua o scrisoare din mâna 
lui, fără să-i dea doi bani, „să bea o ţuică”. lar dacă se 
întâmpla să se reîntoarcă dintr-una din acele hoinăreli ce 
ridicau mahalaua în picioare, bacşişul era „regesc”. 

Ceea ce se întâmpla şi acum. Adrian întinse braţul pe 
fereastră, fără să-şi arate chipul, apucă scrisoarea şi-i dădu 
cincizeci de bani (o băncuţă de argint din timpurile 
trecute), căci lui îi erau tare dragi poştaşii, socotindu-i 
„nişte năpăstuiţi ai instituţiilor noastre democratice, cărora 
le încredinţăm bucuriile şi tristeţile noastre şi pe care statul 
îi împinge la cerşetorie”. 

Moş Gavrilă, deşi prea mulţumit de bacşiş, rămase puţin 
nedumerit: pentru prima oară, Adrian nu-i strângea mâna, 


nici nu-i povestea la repezeală, cum şi pe unde hoinărise, 
toate câte-i făceau atâta plăcere, mai mult chiar decât 
bacşişul. 

— E supărat pe mine? o întrebă în şoaptă pe mama lui 
Adrian, care tocmai ieşea, să stea pe prispă, în bătaia 
soarelui primăvăratic. 

— Nu pe matale e supărat, ci pe mine! răspunse buna 
mamă. Ne-am ciorovăit încă de aseară, când s-a înapoiat 
acasă. Oh! dracii de copii! Ar fi mai bine să nu-i ai... 

Ca să-i dea dreptate mamei Joița, fără să-l audă însă 
Adrian, moş Gavrilă făcu câteva semne şi gesturi, tare 
complicate, pe care biata femeie le urmărea cu interes şi 
care păreau să-i spună: „Da... da... te cred... Ah! copiii... 
Sunt mâncat de ei... Trece...” 

Tocmai atunci apăru Adrian: un ştrengar de optsprezece 
ani, puţin cam slăbuţ, oacheş, păr des, ochii căprui umbriţi 
de sprâncene dese şi negre, faţă prelungă şi palidă, gură 
cărnoasă de flăcău. Purta o vestă gri, cămaşă din zefir, 
guler şi cravată fără cusur, pantaloni în dungi şi papuci. O 
ceşcuţă cu cafea turcească într-o mână, iar în cealaltă o 
ţigare pe care o puse în colţul gurii, ca să strângă mâna 
poştaşului. 

— Bună ziua, moş Gavrilă! 

— Bine ai venit, Adriene! Bre, bre! ce chipeş eşti! Ai 
spune, un fecior de bani gata. Asta trebuie să coste scump... 

Mama, care ştia săraca ceva, aruncă o _ uitătură 
poştaşului: „Mai încape vorbă”. Şi spuse: 

— Barem de mi-ar asculta poveţele... Dar totdeauna 
face cum îl taie capul! Şi tot el se îmbufnează! 

Adrian înlănţui gâtul maicii sale şi o îmbrăţişă, apoi 
spuse: 

— Eu nu mă îmbufnez, mamă! Mă apăr... 

Şi adresându-se poştaşului: 

— Închipuieşte-ţi, moş Gavrilă... Mama ţine morţiş să mă 
însoare! Găseşti că-i drept asta? 

Mama Joița se înfurie: 


— De ce nu-l întrebi pe moş Gavrilă dacă e mai drept s-o 
ştergi într-una de acasă şi să te înapoiezi ca un cerşetor? 

La care bătrânul găsi că-i mai înţelept să nu-şi vâre 
degetul între ciocan şi nicovală, şi se îndepărtă, înălţând din 
umeri. 


X 


Ceartă veche între mamă şi singurul ei fecior, dureroasă 
ca o rană nevindecabilă. 

Adrian, potrivnic la tot ceea ce o mamă săracă aşteaptă 
de la copilul ei, refuza, din instinct, să calce pe drumul 
obişnuit oricărui tânăr care vrea să-şi facă o „situaţie” în 
viaţă. Destoinic, sârguincios şi chiar descurcăreţ, dădea 
totuşi dovadă unei nestatornicii, care o dispera pe maică-sa, 
făcând-o de râsul mahalalei, care, departe de-a fi mai 
brează decât el, îi plăcea să bârfească pe socoteala altora. 
Trebuie să recunoaştem, însă, că şi viaţa lui Adrian se preta 
de minune la aşa ceva. 

De la doisprezece ani, de când intră voiniceşte la stăpân 
şi până în clipa de faţă, nu puteai deloc număra slujbele ce 
le încercase în şase ani. Colac peste pupăză, părăsea 
regulat oraşul - fără voia maicii sale sau a mahalalei - îşi 
pierdea urma câteva luni şi aflai deodată că într-o noapte s- 
a reîntors, zdrenţăros ca un cerşetor. Atunci, gurile rele se 
simțeau la largul lor. 

— E un derbedeu! Se vede cât de colo, că mă-sa l-a 
„adus” de contrabandă... Nimic bun n-o să iasă din băiatul 
ăsta!... Şi Joița, barem, nu l-a lepădat! E o pedeapsă... 

Adrian era cu totul altceva decât un derbedeu. Maică-sa 
îl „adusese” ca orice femeie, care naşte un copil, din mila 
Domnului, chiar dacă lipseşte uneori - ca în cazul lui Adrian 
- binecuvântarea bisericii. Cât despre  prezicerile 
răutăcioase ale mahalalei sau despre „pedeapsa” ce-o 
meritase maică-sa, mahalaua aşteptând ca cerul să-şi 


rostească voinţa, izbutea să-şi impună spusele. Fapt ce 
smulgea lacrimi fierbinţi sărmanei văduve, care, auzind 
numai vorbe rele, ajunsese şi ea să-şi creadă feciorul un 
derbedeu. 

Credea, dar se împotrivea în faţa străinilor. Băiatul ei? 
Spunea adesea: 

— Doamne! care-i crima lui? Nu bea, nu se bate, nici nu 
fură ca ai lor! Afemeiat nu-i câtuşi de puţin. Citeşte. Cu 
nasul în cărţi într-una. Atât! Acum c-o fi nesupus, că-şi 
schimbă stăpânii ca pe cămaşă şi că hoinăreşte peste munţi 
şi văi, da, e adevărat! Dar de asta sufăr numai eu! De ce 
oare se amestecă şi alţii? Fiecare să-şi vadă, mai degrabă, 
de bârna din ochi... 

Cuvinte drepte... Înţelepciune de femeie simplă... Dar 
ce ştie biata lume despre dreptate, despre înţelepciune? Le 
dispreţuieşte şi se predă, bezmetică, nedreptăţii ei, ceea ce 
nu împiedica deloc pe Adrian să-şi urmeze calea. 

Care drum? Ar fi tare greu de precizat, cu atât mai mult 
cu cât feciorul Joiţei „spălătoreasa” nu şi l-a ales niciodată. 
El se lăsa, mai de grabă, condus, împins, aproape azvârlit. 
Şi o pornea pătimaş, neînțeles, singuratic, din această 
mahala a Brăilei - ca dintr-o Sahară a spiritului omenesc - 
fără o călăuză, fără un prieten, singur să se tânguiască, 
singur să se bucure. A da din coate, pentru „a-şi face un 
rost bun în viaţă”, i se părea un gând comun, josnic, 
aproape smintit, o luptă nesăbuită ce preocupă toată puiţa 
omenească, dar pe el nu-l putea atinge. 

Îi spunea mamei: 

— Un rost bun în viaţă! Ce? Adică să nu trăieşti decât ca 
să devii un mare patron, un mare negustor? Oare pe lumea 
asta numai îmbuibarea şi bunăstarea să conteze? Acele 
sărmane fiinţe, cu tine la un loc, să nu vreţi altceva decât 
să-mi omor toate orele, toate zilele, toată viaţa, numai ca să 
învăţ cum se face avere, ba chiar, până la urmă, să şi fac 
una? Atunci m-aţi stima... Dar eu ţin să vă spun, că prea 
puţin îmi pasă de stima voastră şi că averea mă lasă rece. 


Am în faţă viaţa nesuferită a celor înstăriți. Îi văd cum 
trăiesc, ce iubesc, ce-i pasionează. Ei bine, nu-i invidiez! 
Pentru nimic în lume, n-aş schimba sentimentele mele cu 
ale lor. Ăştia sunt viermii omeneşti. Măreţia vieţii le scapă 
pe de-a-ntregul... 

Neînţelegându-l, mama îi obiecta: 

— Ce dracu' înţelegi tu prin „măreţia vieţii”, când eşti 
un pârlit ca şi noi? E oare o „măreţie” să te speteşti 
muncind pentru doi lei pe zi şi mâncare, aşa cum mă vezi că 
fac? 'Ţie, care stai toată ziua cu nasu-n cărţi - de parcă ai fi 
popă - ce-ţi aduce citania asta? Ilie băcanul abia ştie să se 
iscălească şi e milionar. Fă ca el mai bine. Sileşte-te mai 
întâi să nu fii un zilier fără viitor şi p-ormă citeşte cât oi 
vrea... 

— Cu neputinţă, mamă! striga Adrian. Nu pot sluji, în 
acelaşi timp, pe Dumnezeu şi pe dracu'! 

— Dar, Doamne! care-i dumnezeul tău, săraca de mine! 
Unde vrei să ajungi? Ce scop urmăreşti? 

— Niciunul! Trăiesc în legea mea, cerând tot mai puţin 
pentru burtă - mult, cât mai mult cu putinţă, pentru sufletul 
şi mintea mea... 

— Şi ce ceri tu pentru sufletul şi mintea ta?... 


X 


Până aici! 

Aici se oprea, totdeauna, veşnica lor ceartă. La această 
întrebare a mamei, fiul se închidea în sine. Zid chinezesc. 
Barieră de netrecut... 

Degeaba încercase Adrian, timp îndelungat, să explice 
mamei lui cum înţelegea viaţa: să iubeşti artele şi 
libertatea; să guşti frumuseţile pământului; să nu fii în 
rândul celor ce exploatează pe oameni; să te mulţumeşti 
băneşte numai cu strictul necesar; să trăieşti în dreptate şi 


frăţie; să adori un prieten scump; să faci cât mai mult bine 
în jurul tău... 

Până aici... Mamă Joița, deşi miloasă şi cu suflet darnic, 
ea care muncea „cincisprezece ore în şir, pe zi, pentru doi 
lei şi mâncare”, ştia din păţite că viaţa hotărăşte altfel. 

Tristă, fără o vorbă, îşi privea feciorul. Şi uneori îi 
spunea: 

— Parcă aş fi găina care a clocit pui de rață: nu pot să- 
mi urmez copilul pe acolo unde trebuie să ştii să-noţi! 

Nu se putea ţine după un pui „de rață”, în apele 
cristaline ale idealului, unde el plutea în voie. În schimb, 
rămasă pe mal, umilă, nu-şi pierdea din ochi ciudatul pui 
hoinar, care se deda la năzdrăvănii, de unde se înapoia 
totdeauna cu  maţele  chiorăinde, căci acele ape 
scânteietoare nu-l hrăneau deloc; ba, îl costau chiar scump, 
ca să se scalde deseori în ele. 

Adrian nu-şi da seama deloc, asemenea păsărilor 
cerului, care cântă şi ciugulesc ce găsesc. „Pasărea” lui moş 
Gavrilă nu găsea însă nimic, oricât ar fi fost de puţin 
pretențioasă. Atunci, mama-cloşcă, care nu iubea aceste 
„bălăceli”, scormonea pământul pentru amândoi, înzecindu- 
şi sforţările ca să-şi hrănească bezmeticul adus pe lume. 

Mahalaua fierbea, măcar că purtarea ei era oarecum 
ciudată. Ea găsea firesc, ca un băiat „de familie bună” să 
stea pe spinarea societăţii până la vârsta de douăzeci şi 
cinci de ani, dacă se putea lăuda cu o biată diplomă. Se 
bucura din răsputeri („Ah! feciorul şefului nostru de gară, o 
să vedeţi, o să devie procuror!”), se îmbăta cu o fericire 
clădită pe propria-i mizerie, exact ca şi mulţimea 
alegătorilor care strigă „ura”! şi ţopăie de bucurie, când îşi 
vede şefii bând şampanie în sănătatea ei! Dar dacă se 
întâmpla ca unui copil, născut din nenorocire într-un 
bordei, să i se aprindă în inimă dorinţa sinceră de-a învăţa 
şi ca acest copil să aibă curajul de-a se împotrivi sorții sale, 
atunci gura mahalalei tăbăra pe el, înverşunată: „Cum? 


Ce?... Ce are ăla de se grozăveşte atâta? Ce se pretinde că 
ştie? Nu-i mai breaz ca altul de teapa lui! Haide, haide!” 

Adrian nu făcea pe grozavul, însă în ochii mahalalei 
orice încercare de-a te izola este socotită semeţie, dacă nu 
şi mai rău. Adrian nu răspundea niciodată acestor nerozii. 
Tăcut, îşi spunea sieşi: „Ei, da! am pretenţia că înţeleg mai 
multe decât alţii ca voi. Şi că-mi poate pielea mult mai mult 
decât viitorul vostru procuror!”. 


X 


Lovitura pe care Adrian o primise în faţa poştaşului, îl 
durea vădit. Reintră în odaia lui şi începu să-şi cerceteze 
conştiinţa. 

Desigur, lăsând la o parte bârfeala propriu-zisă, 
mahalaua avea un pic de dreptate. Jumătate din timp, el 
bătea drumurile sau citea, zi şi noapte, ceea ce însemna 
acelaşi lucru pentru nişte oameni simpli. Aceştia nu cereau 
decât să te comporţi ca feciorul şefului de gară, adică „să 
citeşti, ca să devii procuror”, sau şi mai bine, să rămâi în 
turmă, să munceşti, să te însori, să faci copii şi să mori. 
Foarte limpede! 

Ceea ce făcea însă Adrian, nu era câtuşi de puţin 
limpede: nu sta locului, cutreiera ţara în lung şi în lat, se 
închipuia învăţat, nu se încârduia cu nimeni şi toca ultimele 
economii ale maică-sii, strânse cu preţul atâtor renunţări. 
Mai ales, nu i se iertau aventurările păgubitoare, la Galaţi, 
Buzău şi Giurgiu sau din regiuni mai îndepărtate, de unde 
se înapoia totdeauna fără o cămaşă, cu hainele în zdrenţe şi 
mort de foame. Reîntors acasă, găsea un schimb nou, pe 
care mama Joița îl cususe noaptea, plângând. 

Da, aşa era! O recunoştea el însuşi, pe faţă. Dar... „Cu 
ce sunt eu de vină, Doamne, dacă aşa sunt clădit?” 

Şi cum se înduioşa de sine însuşi, îşi acorda 
circumstanţe atenuante. N-a dat el, oare, dovadă de 


cuminţenie, încă de la doisprezece ani? Nu s-a dus, singur- 
singurel, să intre la stăpân la vârsta aceea? Întâi, la Kir 
Nicola, plăcintarul de-alături; apoi, la o mare băcănie; pe 
urmă ucenic la Atelierele docurilor, hamal în port, băiat de 
alergătură la un armator, iar în ultimii doi ani să înveţe, în 
sfârşit, meseria de zugrav, la care se oprise. 

E drept că hoinărelile şi cărţile - băi de lumină pentru 
suflet şi minte - îi înghiţeau repede toate slabele câştiguri 
aruncându-l iarăşi în spinarea bietei sale mame. Dar... 

Ah! acest „dar”... care-i revenea pe buze neîncetat, ca o 
supremă scuză, cui să-l spună? Pe ce piept de prieten să-şi 
culce capul, plângând şi gemând încetişor: „Dar iubesc 
acele lucruri... Ele îmi sunt toată viaţa. Şi dacă cineva mi le 
ia, viaţa nu mai are niciun sens pentru mine; sufletul mi s-ar 
cufunda într-o beznă de nepătruns!”... 

Singur în camera sa, cu capul între mâini, Adrian se 
întreba în gând: „Cui s-o spui? Unde-i prietenul, prietena, 
fiinţa omenească în stare să m-asculte şi să mă-nţeleagă? 
Sau, poate, nu cumva sunt nebun?” 

Se ridică greoi, se încălţă şi ieşi. În curte, liliacul în 
floare îmbălsăma aerul. Îşi afundă faţa într-un buchet mare, 
închise ochii, sorbindu-i adânc mireasma. 

Mamă-sa era încă pe prispă şi-şi privea mâinile arse de 
leşie. Adrian i le luă încetişor şi le sărută. 

— 'Ţi-e ciudă tare pe mine? 

— Nu... Nu pe tine... Ci pe soarta noastră. lu nu eşti 
rău, o ştiu... 

— Îţi făgăduiesc să muncesc fără întrerupere. Mă împac 
cu zugrăvitul. Sunt mai liber. De altfel, uite, din ultimul 
drum în Dobrogea, am adus cincizeci de lei, pe care i-am 
pus deoparte în mai puţin de trei săptămâni. Aseară, nu mi- 
ai dat răgaz să-ţi spun. Iată-i. Pentru mine nu păstrez decât 
un leu. 

Mişcată, mama cuprinse capul fiului şi-i sărută ochii. 

— Da! simt că eşti băiatul meu! 


O voce răguşită răspunse acestei revărsări de dragoste 
a două inimi: 

— Oh! îndrăgostiţii! N-a greşit cine a spus că nu trebuie 
să te bagi între părinţi şi copii, când se ciorovăiesc... 
Totdeauna sfârşesc prin a face pace. 

Era mama loana, proprietăreasa casei, o biată 
proprietăreasă a şase odăiţe, înşirate ca nişte cutii şi spoite 
cu var, care-i aduceau douăzeci de lei pe lună. Văduvă, 
spălătoreasă ca şi mama lui Adrian, părăsită de copii şi 
muncind din greu ca să-şi ducă zilele, mama Ioana îşi oprise 
o cămăruţă, în fundul curţii, unde să-şi plângă bătrâneţea. 
Dar şi ea avea o speranţă: Leana, fata ei, ultima dintr-o liotă 
de copii, croitoreasă iscusită, care lucra de doi ani la 
Bucureşti, ca să înveţe mai bine meseria. Fusese în 
copilărie prietena de joacă a lui Adrian şi, după dorinţa 
părinţilor, logodnica lui de mâine. De altfel, se şi spunea că 
odinioară cei doi copii se îndrăgiseră foarte mult, fiind de 
aceeaşi vârstă şi temperament năvalnic. De atunci, însă, 
cursese multă apă pe Dunăre, aşa că azi nu se ştia precis ce 
poţi să mai crezi despre dragostea lor de ieri. 

Cu ocazia sărbătorilor ultimului Crăciun, în timpul unui 
scurt popas în casa părintească, Leana se rostise împotriva 
căsătoriei cu un vagabond. Adrian îi dase dreptate, puţin 
mâhnit, deşi nu se gândea deloc la însurătoare. Mama Joița 
care se gândea, chiar foarte mult, era tare amărâtă din 
pricina asta. Sărmana femeie îşi pusese toate speranţele în 
această căsătorie, care avea să-i adune feciorul de pe 
drumuri, creându-i un cămin. Cât priveşte pe mama Ioana, 
starea de nehotărâre şi rezerva ei faţă de nestatornicia lui 
Adrian, spuneau mult. 

Şi iată că situaţia trebuia, chiar azi, să se limpezească, 
prin sosirea Leanei. Ea îşi înştiinţase mama şi pe Adrian că 
părăsea definitiv Bucureştii şi venea să se aşeze, pe cont 
propriu, la Brăila. Lucru hotărât, de altfel, de multă vreme. 
Scrisoarea primită de Adrian în dimineaţa aceea (destul de 


prietenoasă, deşi cam rezervată), aducea numai vestea 
sosirii ei la amiază. 

Mai mult ca să facă plăcere prietenei de altădată, decât 
s-o hotărască la măritiş, Adrian apăru „scos ca din cutie”. 

Veselă, mândră de „domnişoara” ei, pe care o şi 
poreclise „bucureşteanca”, mama Ioana îl întrebă: 

— Ei, te duci s-o întâmpini la gară? 

— E ceea ce vreau să fac, dacă dumneata n-ai nimic 
împotrivă, răspunse Adrian. 

— Dacă o să fii cuminte, poţi să te duci. 

— Totuşi, îmi dai voie s-o sărut? 

— Cu băgare de seamă... 


X 


„Zece Mai”, mare sărbătoare naţională! 

Cum mai avea o oră până la sosirea trenului, Adrian 
făcu un lung înconjur pe strada Carantinei şi bulevardul 
Cuza - drumul său preferat când mergea în oraş, de când 
maică-sa se mutase în urâta strada Griviței, cale dreapta 
spre deocheata Comorofcă, pe care o egala în crime şi 
murdărie, fără să se mândrească însă cu un „Codin”. 

Pe bulevard, paradă mare, defilare de cavalerie, cu săbii 
sclipind în bătaia soarelui, trompete, piepturi înzorzonate 
cu decoraţii. Adrian îşi întoarse ochii cu dezgust: faţă de 
atari manifestaţiuni, se simţea mai străin chiar de s-ar fi 
petrecut pe lună. Dar, dezgustul său se preschimba în 
revoltă, când văzu, puţin mai încolo, o bandă de liceeni, 
maimuţărind pasul militar, cântând imnul regal şi strigând 
dinaintea unor magazine: „Jos jidanii!”. 

De pe trotuarul unde se afla, Adrian zări printre 
manifestanți un fost coleg din şcoala primară, acum „elev 
într-a şasea” şi pleşcar notoriu. Vru s-o şteargă repede, dar 
celălalt, desprinzându-se din grup, se apropie de Adrian şi-i 
strigă, cu ochii injectaţi: 


— Hai, Adriene, vino cu noi! 

— Ce să fac? întrebă el, mirat. 

— Pe dracu'! E „Zece Mai”! Oricine trebuie să arate că 
simte româneşte! 

— Şi tu o arăţi strigând: „Jos jidanii?” 

— Desigur... Ca orice bun patriot! 

— Atunci eu nu ţin să fiu „bun patriot”, conchise Adrian. 

Liceanul se depărtă, urlând: 

— Afară cu fanarioții! 

Presupusul fanariot era Adrian, al cărui tată fusese 
grec. Zâmbi, gândindu-se că „patriotul” era bulgar, după 
mamă, o bulgăroaică sărmană şi cumsecade, pe care 
bărbatu-său, un beţivan „român get-beget”, o bătea în 
fiecare zi. 


Sosind prea devreme la gară, Adrian se retrase la bufet, 
ceru o cafea, aprinse o ţigare şi se gândi la prietena sa. 

Îi era dor de ea, mai mult decât de însurătoare. Îşi 
aducea aminte de copilăria lor voluptoasă, când, mamele 
plecate la muncă, Adrian se furişa în odaia Leanei, îi citea 
Paul şi Virginia, şi o mânca din ochi. Leana, încă în pat, se 
lăsa mâncată, jucând comedia nevinovăţiei. Dar Adrian, 
care nu se prefăcea, îşi adulmeca prada timpurie. Acest 
băiat nu cunoscuse deloc inocenţa, puritatea - dacă prin 
asta se înţelege ignoranţa bănuielii trupului. La vârsta de 
zece ani, văzuse şi ghicise tot; la cincisprezece, era bărbat 
în toată puterea cuvântului. Asta nu i-a dăunat, dimpotrivă, 
deveni şi mai sănătos. Şi descătuşat de tulburarea cărnii, 
care copleşeşte fiinţa omenească şi-o împiedică să se 
împlinească, el îşi luase zborul către înălțimile care ne cer, 
spre a fi înţelese, un suflet pe de-a-ntregul descotorosit de 
această povară bolnăvicioasă. 

Adrian, impulsiv, sălbatic, străin la morala ce i se făcuse 
şi supus orbeşte legilor creaţiunii, se purta, în toate 
împrejurările, fără să se sinchisească de ceva. Aci se afla 


întreaga sa inocenţă - barbară - pe care o dovedi, îndată ce 
Leana cobori din tren. 

N-o mai revăzuse de doi ani. O simţi femeie pe măsură şi 
numaidecât se aprinse. Mintea i se tulbură, inima-i zvâcni 
ca unui leu turbat într-o cuşcă strâmtă, iar sângele 
clocotind îşi plimbă torţa aprinsă, din creştetul capului 
până-n vârful picioarelor. 

Avea şi de ce. Blestemata de Leana - o mânză născută 
dintr-o româncă şi un tătar, amândoi din flori - era făcută 
mai mult pentru dragoste, decât pentru croitorie, cu trupul 
ei modelat în iadul dorinţei, talia suplă ca de şarpe şi figură 
de indiană, cu ochi oblici, ale căror luminiţe ucigătoare 
ţintuiau locului pe trecător. 

Bietul băiat - cu gura chinuită de dorinţa de-a muşca, cu 
ochii împăinjeniţi de un abur dens, din pricina fierbinţelii 
nebune ce-l apucase - nu scoase o vorbă. Împinse pe Leana 
cu bagajul ei într-o trăsură şi, îndată ce ajunse pe străzile 
întortocheate ale mahalalei, pustii la acea oră, sări de gâtul 
prietenei şi o muşcă însetat. 

„Bucureşteancă”, aşa cum se credea, Leana uită de 
birjar şi-i trase un nechezat, cum numai la Brăila se poate 
auzi, în bărcile care alunecă seara pe Dunăre sau la umbra 
duzilor, în după-amiezile cu arşiţă. Asta nu înseamnă că nu-i 
plăcuse (nici unei femei sănătoase nu-i displace aşa ceva), 
însă o duruse tare. Şi ca să-i dovedească originea brăileană, 
ea îi cârpi îndată o palmă, ca pe la noi. 

— Na! să te înveţi minte, altă dată să mai dai buzna. 

— Dacă-i numai pentru atât - se amestecă birjarul - apoi 
o să te ia mai domol, dar sigur... 

Birjarul însuşi fusese îndrăgostit de Leana, pe vremuri. 
Acum se însurase şi avea copii. Ea i-o reaminti, cu asprime: 

— Caută-ţi de drum, păcătosule, uiţi că eşti înhămat? 

— Fiecare la rândul său. Că mâine o să pui şaua pe 
Adrian. 

— Pe başbuzucul ăsta? Niciodată! Mai întâi c-ar fi un 
bărbat foarte rău. Cel mult, l-aş putea iubi... 


— Norocoaso! Pe mine nu m-ai vrut. 

— Tu, tu nu eşti decât unul din cei ce fac burta mare la 
fete. Ca tine, puzderie pe toate drumurile, ca urzicile! 

Adrian n-auzea nimic. Îi lăsă să trăncănească, şi, ca un 
câine, tăcea şi adulmeca. 

Pe strada Griviţa, uruitul trăsurii strânse toate cotarlele, 
toate mahalagioaicele, care tocmai prânzeau în curte. 
Năvăliră la porţi, mestecând ultimul dumicat, ştergându-şi 
buzele cu poala şorţului, de grăsimea fripturii de miel. 

Coborând din trăsură, Adrian auzi pe una dintre 
cumetre spunând: 

— Oricum, ar fi o pereche minunată... Păcat că ele o 
mare haimana!... 


Câteva ore mai târziu, Adrian se scula furios: 

— Nu, nu! Viaţă-i asta, tot învârtindu-ne neîncetat în 
jurul aceleiaşi chestiuni otrăvitoare? Eu o să plec într-o zi, 
de-a binelea! 

leşi trântind poarta de la stradă, spre marea curiozitate 
a cumetrelor, care, pe vine, dinaintea caselor, ronţăiau 
seminţe de floarea-soarelui. 

„Chestiunea otrăvitoare” care-l silise pe Adrian să plece 
glonţ, o cunoaştem. 

După îmbrăţişări, după o masă îmbelşugată, luată 
laolaltă în curtea stropită şi măturată, cele două mame şi 
tânăra „bucureşteancă” deschiseseră asupra lui Adrian tirul 
încrucişat al bateriilor lor, întâi mai domol, apoi fără răgaz, 
ca o mitralieră: 

— Trebuie să te-astâmperi... Să-ţi faci un rost... Fiece 
lucru la timpul său... De-ajuns cu atâta haimanalăc... Scutit 
de serviciul militar (fiu unic la mamă văduvă), în curând 
însurătoarea... Leana e colea, oricând gata... Destoinică... 
La optsprezece ani, şi-a croit un drum în viaţă... Fată 
cumsecade... Îşi întreţine mama... Câştigă mai mult decât 
un bărbat... O partidă bună. 

Leana, la rândul ei: 

— Şi la ce bun atâta citanie, atâta umblet prin ţară? La 
Bucureşti, oamenii nu citesc decât jurnalele, şi doar e 
Capitală!... E primejdios să ştii prea multe, - se spune pe- 
acolo, la Bucureşti... Cică asta te împinge să visezi la un 
ideal. Ori, nu există un ideal! O spun eu, care mă întorc din 
Capitală!... Învaţă-ţi bine meseria, fă-te patron şi câştigă 
bănet, iată idealul! 

Adrian îşi plimba privirea de la una la alta, zicându-şi: 
„Doamne, cât de urâtă e lumea!”. 

Şi neputând să mai rabde, se duse, lăsându-le pe toate 
trei într-o înţelegere cordială. 


Afară,  fermecătoarea stradă Griviţa, cu pietre 
colţuroase ce-ţi găureau tălpile; nor de praf ce-ţi ardea 
ochii; ciorchine de mahalagii de toate culorile, în faţa 
porţilor, care-şi aruncau epitete; soare urât; cer spălăcit. 
Salcâmii în floare păreau că ei înşişi se tânguiesc... 

Cu  mâinile-n buzunar, privirea aţintită în vârful 
pantofilor (spre a nu fi obligat să salute în dreapta şi 
stânga), Adrian se îndrepta agale spre Comorofca: „Ah, 
dacă l-aş avea barem pe Codin! M-aş duce cu el în baltă... 
Aş uita puţin de mine... Dar, vai! niciun Codin. Niciun 
prieten!” 

Apoi: „Lii! L-am uitat pe kir Nicola”... 

Şi brusc o cârmi pieziş spre dugheana plăcintarului, pe 
care nu-l mai văzuse de-o lună. Ca să-i facă plăcere fostului 
stăpân şi cum se afla în cele patruzeci de zile de după Paşti, 
Adrian îl salută cu un „Christos a înviat!” pe greceşte. 

— Adevărat c-a înviat!... cu tine odată... răspunse kir 
Nicola, vesel. Ce-ai devenit, bre Adriani? De-o bună bucată 
de vreme, nu te-am mai văzut... 

— Am fost în Dobrogea, kir Nicola. Ah, acolo e un 
adevărat colţ de Orient! 

— Ei, merge cumva mica ta meserie de zugrav? 

— Da, cum nu! Cred, însă, că n-o să ajung niciodată să 
zugrăvesc catedrale; nu sunt tare la desen... 

Voind să se aşeze, observă: 

— "Totul e plin de făină, la tine... 

— Ei, da! pulaki-mu (puişorul meu), ca într-o plăcintărie 
de „albanez puturos”! Şi tu eşti fercheş, ca un domnişor de 
pe strada Regală. Se vede că „bucureşteanca” te-a scos din 
minţi... Mă duc să-ţi caut un scaun. 

Abia în clipa aceea Adrian observă că în plăcintărie se 
mai afla cineva: un om care citea stând pe-o bancă şi a cărui 
figură, aplecată asupra paginilor, era cu desăvârşire 
ascunsă de şapcă. 


X 


Un om! Există oare o fiinţă mai banală decât un om? le 
poate interesa cutare lucru, mai puţin decât un om? 

Te poţi îndoi de orice ar fi, mai mult decât un om? Chiar 
dacă-i un om care citeşte. Toată lumea citeşte. Urmează că 
trebuie să prinzi de umeri pe un om care citeşte, să-l 
ţintuieşti de zid şi să-i spui: „Rămâi aşa, să te privesc în 
ochi?” 

Oh, a privi un om în ochi, nu-i un lucru dintre cele mai 
uşoare! Ochi ca aceştia poţi întâlni mii şi mii. Privirile lor se 
încrucişează cu a ta, pe durata unei clipe şi apoi trec mai 
departe, la dreapta ori la stânga ta, nemairevăzându-i 
niciodată, ca şi privirile acestor cirezi de boi mânate la 
abator. 

Şi printre aceşti ochi, printre aceste priviri se află 
desigur cele ce pot privi în inima ta, înţelegând-o. Dar ei 
trec pe de lături. Şi tu treci... Şi, în răstimpul unei clipe, ne- 
am pierdut un prieten care ne era hărăzit, prietenul unic pe 
care viaţa îl sorteşte oricărei fiinţe omeneşti, oricât de 
josnică ar fi, prietenul care vine să-ţi dea bogăţia inimii sale, 
despovărând-o pe-a ta. L-am pierdut. Căci suntem mai 
prejos decât câinii, care se întâlnesc în drum, se miros şi-şi 
spun: „Stai puţin să te privesc! Eşti un biet animal, care-mi 
semeni: poate ai ceva să-mi spui, un lucru vesel sau trist, 
dar care mă priveşte deopotrivă, fiindcă sunt din acelaşi 
neam cu tine”. 

Un om? Poate să vorbească treizeci şi şase de limbi, 
inclusiv esperanto, dar, atunci când ar vrea să se adreseze 
altuia, el nu este sigur că o să fie înţeles. Nu are nici măcar 
curiozitatea câinelui. Pentru ce să te apropii de-un om? El 
poate să n-aibă aceiaşi părere cu a ta (fiindcă oamenii au 
păreri) şi atunci trebuie să-l omori sau să-l laşi singur, ceea 
ce în fond e acelaşi lucru. 


X 


Adrian îl privea pe omul care citea, dar acesta nu se uita 
la el. Ştia că nu merită osteneală să priveşti un om, mai ales 
un om care era „dichisit ca un domnişor de pe strada 
Regală”, în timp ce el... 

El era aproape în zdrenţe, cu ghetele peticite şi pline de 
noroi, o cămaşă într-un hal fără hal, iar părul în laţe mari, 
pe tâmple şi la ceafă, întocmai acelor derbedei de pe stradă 
pe care nu catadicseşti nici măcar să-i scuipi. Se opreşte 
oare vreodată cineva la asemenea năpăstuiţi? 

Desigur, nu putea fi vorba de un om, în asemenea 
zdrenţe, chiar dacă ţinea o carte în mână! 

Şi apoi, presupunând că vrei să vorbeşti unui atare 
necunoscut, nu ai cum s-o faci. Buna-cuviinţă te opreşte să 
te duci de-a dreptul la el şi să-i spui: „lertaţi-mă, domnule, 
aş vrea să văd ce citiţi”. 

Şi după ce ai văzut: „Ah, dumneata citeşti cartea asta? 
Dar o carte ca aceea pe care o ţii dumneata în mâini, nu se 
citeşte nici în strada Griviței, decât într-o familie de oameni 
extraordinari! Astfel de oameni, eu îi socotesc nişte aştri, 
eu... Dumneata eşti un astru, domnule! Şi pentru că sunt 
singurul în stare să te înţeleagă aici, în mahalaua Brăilei, 
facem parte din aceeaşi familie. Binevoieşti, deci, să-mi spui 
cine eşti şi ce gândeşti despre starea jalnică în care te afli?” 

Nu. Nu poţi vorbi atât de nepoliticos. Trebuie să te 
recomande cineva. Dar cine aţi vrea să slujească de 
mijlocitor, între doi aştri. Un al treilea astru? 

Ştii că ai haz! Dumneata crezi că aştrii cresc, la Brăila, 
ca ciupercile? 

Adrian, care nu era politicos din fire, se apropie cu 
îndemânare de omul care citea cu cartea pe genunchi şi 
aruncă o uitătură de lup pe paginile deschise. Foarte 
necinstit din parte-i! Dar merită să fii, câteodată, necinstit 
în viaţă... 


Cartea era o operă, în franţuzeşte, ilustrată: Jack de 
Alphonse Daudet. Şi pe umărul cititorului, Adrian zări, în 
acelaşi timp, o altă ilustrație mult mai strălucită: un 
păduche mare care mergea ca un răţoi ghiftuit... 


„Oare numai pentru atâta lucru m-ai pregătit până 
acum?” va spune cutare cititor. „Da, prietene! Ca să ajung 
aici, te-am pregătit. Dar când asta nu-i o închipuire literară, 
ci viaţa însăşi - viaţa frumoasă, viaţa urâtă, viaţa feroce - 
crezi că-i puţin lucru? Văzut-ai, oare, multe cazuri 
asemănătoare? Cunoscut-ai mulţi oameni care devorau 
arta, în timp ce îi devorau păduchii? Cât despre mine, după 
ce am hoinărit, timp de treizeci de ani, din Orient spre 
Occident; după ce am trăit în mii de chichineţe şi mi-am 
frecat coatele de toate neamurile pământului; după ce am 
căzut în mii de bezne şi am primit mii de scuipaţi în faţă, eu 
n-am descoperit decât omul ăsta, care preţuieşte cât 
universul întreg!” 

Ceea ce dezlănţuieşte pasiunea prietenească a lui 
Adrian - pasiune ce mocnea în fundul inimii sale - fu că 
acest păduchios citea în franţuzeşte şi ce autor! acelaşi pe 
care-l descoperise şi el tot cu ajutorul duiosului şi 
omenescului Jack, atât de mizerabil tradus în româneşte. 

Să fii o slugă nenorocită, cu cinsprezece lei pe lună, la 
un plăcintar îngălat, din strada Griviţa, în vecinătatea acelui 
cuib de apaşi, unde pe atunci era o fală pentru orice 
flăcăiandru să spintece burta primului concetăţean care 
cutezase să-l contrazică; să fii o fiinţă umană înghițită de 
întunecimile mocirloase ale mlaştinilor sociale, zdrobit de 
nedreptate şi mizerie, şi să citeşti în franţuzeşte, în faţa lui 
Adrian, care îşi avea experienţa proprie, - asta era o 
minune. Nu-i venea să creadă. De-aceea şi spuse: 

— Dumneata citeşti această carte sau te uiţi la poze? 

Omul ridică încetişor capul, ca şi cum s-ar fi întors din 
abisuri interplanetare, unde-i bine să te desfătezi, se uită la 
Adrian cu o privire stinsă, ce venea de la mii de leghe 


depărtare de orice privire dumnezeiesc de prietenoasă şi-i 
răspunse într-o românească tare schilodită, cu un uşor 
surâs pe buzele-i crăpate: 

— Vitat poze. 

Apoi, clipind de două sau trei ori, fără să vadă sau să 
presimtă ceva - fără să ghicească fratele, prietenul, propria 
sa umbră ce-l căuta de când lumea - îşi lăsă capul în jos şi 
se cufundă din nou în Elizeele tainice ale oricărui paria, 
care se adapă, se îmbată şi trăieşte cu arta. Dar privirea lui 
Adrian - privire de prieten singuratic, care niciodată nu se 
îndoise de existenţa prieteniei, pentru care se născuse şi pe 
care o aştepta aşa cum mugurul aşteaptă soarele ca să 
îmbobocească - privirea lui Adrian rupsese dintr-o dată 
vălul greu ce-i acoperea ochii şi înapoia acestui văl el 
surprinse zvâcnetul văpăii pe care nicio deznădejde n-ar fi 
ştiut s-o stingă. Pentru prima oară, Adrian se simţi arzând 
de focul Dragostei, care depăşeşte viaţa şi supravieţuieşte 
morţii. 

Prietenul, prietenul lui se afla acolo. 


Kir Nicola, întorcându-se cu scaunul şi prinzând 
frântura de conversaţie românească între Adrian şi sluga 
sa, strigă pe greceşte: 

— Măi, Adriani, el nu ştie româneşte, cunoaşte însă bine 
limba tatălui tău. Vorbeşte-i greceşte. lată unul cu care ai să 
te înţelegi de minune; e din rasa ta. 

Această destăinuire, pornită de la un om cumsecade, nu 
mărea cu nimic siguranţa lui Adrian, care rămăsese pe 
gânduri, aproape nepăsător. Nu acelaşi lucru se întâmplă 
cu cel care citea. La rândul lui, avea presentimentul unei 
furtuni pasionale, ce se apropia, mai ales când kir Nicola i- 
se adresă, spunând: 

— Uite, Mihaile! Asta-i tânărul care se hrăneşte cu visuri 
şi de care ţi-am pomenit zilele trecute. 

Îi vorbise despre el? Şi ce crezuse Mihail? Ce încredere 
ar putea să acorde prizonierul condamnat la muncă silnică 


pe viaţă, spuselor unei fantome care i-ar intra în celulă şi i- 
ar spune: „leşi de-aici!... Eşti liber!...” 

Mihail închise încetişor cartea, însemnând pagina cu un 
băț de chibrit. Apoi, fără să se mişte din loc sau să rostească 
ceva, cam plictisit de întrerupere, cercetă pe Adrian cu o 
privire mai vioaie, surâzându-i prietenos. Dar atât privirea, 
zâmbetul, cât şi înfăţişarea lui păreau să răspundă, 
categoric: „...Un tânăr din rasa celor care se hrănesc cu 
visuri?... Nu-mi vine să cred...” 

Adrian nu dădu nicio atenţie acestei comportări 
sceptice. O înţelegea. Cu mâinile în buzunar, umbla încoace 
şi încolo prin plăcintărie. Îşi privea când picioarele, când 
strada. O senzaţie de fericire şi de teamă îl furnica, în 
acelaşi timp.  Instinctiv, era încredinţat de valoarea 
descoperirii făcute, simţea alături omul din „rasa” sa, 
prietenul pe care soarta i-l trimisese de departe, Dumnezeu 
ştie de unde, şi pe care răutatea omenească îl urâţise, spre 
a-i ascunde mai bine virtuțile, întocmai ca în basmul în care 
vrăjitoarea prefăcea armăsarii „cu douăzeci şi patru de 
aripi”, în gloabe răpănoase, ca nu cumva să-i recunoască 
Făt-Frumos. 

Se gândea: „Ce pot să-i spun acestui om? Cum să-l 
înhaţ?” 

Şi stingherit, trase cu coada ochiului la costumul lui nou, 
nepotrivire strigătoare în faţa mizeriei lui Mihail. 

Apoi, cum doi albanezi, prieteni ai plăcintarului, 
năvăliseră în dugheană, râzând în gura mare şi glumind, 
Adrian profită de tărăboi şi o şterse afară, fără să scoată o 
vorbă. 

Alergă cât îl ţineau picioarele spre casă, care se afla cu 
două numere mai jos de plăcintărie, năvăli în bucătărie şi-şi 
schimbă hainele bune cu o bluză murdară şi pantaloni de 
lucru, o şapcă pătată de var şi nişte pantofi scâlciaţi, care se 
asortau cu restul. 

Văzându-l plecând în halul ăsta, Leana îl crezu nebun: 

— Ce te-a apucat, Adriene? 


— Vin îndată! M-am întâlnit cu stăpânul meu şi are 
nevoie de-o mână de ajutor. Mă întorc într-un ceas; o să 
mergem astă-seară să vedem focul de artificii. Spune-i şi 
mamei. 

Şi o zbughi, fără să aştepte răspunsul. 

Reintră în plăcintărie, cu un aer liniştit. Kir Nicola, care 
ciocnea un pahar de vin cu prietenul lui, pufni în râs: 

— Ei bine! ce înseamnă îmbrăcămintea asta 
caraghioasă? 

Adrian răspunse, aprinzându-şi o ţigară: 

— lată ce-i: trebuie să car nişte material la lucrarea 
care se începe mâine şi am venit să te rog ca să-mi dai pe 
omul tău, ca să m-ajute o clipă. 

Mihail, care-şi reîncepuse cititul, ridică mirat capul. 

— Cu dragă inimă, strigă kir Nicola. Azi e sărbătoare, n- 
are ce face. Du-te Mihail. 

leşiră împreună. Adrian luă direcţia portului. 


X 


La acea oră, mahalaua, intrând în zodia dezmăţului 
naţional, îşi urla bucuria turbată, trufia ucigătoare şi prea 
plinul de viaţă dornică de încăierări, prin mii de guri şi sute 
de instrumente cu coarde şi de suflat. Cântece, pocnitori, 
flaşnete, viori, zbierete şi înjurături porcoase se înălţau de 
pretutindeni şi mai ales din Comorofca, ca nişte blesteme 
asurzitoare pentru sensibilitatea lui Adrian. Ei îşi astupa 
urechile şi închidea ochii, spunându-şi în sine că seara nu se 
va sfârşi fără câţiva morţi şi răniţi, cum se întâmpla de 
obicei în zilele de sărbătoare. În faţa cârciumelor ticsite, 
flăcăi şi haimanale cu priviri aţâţătoare se făleau cu cuţitele 
băgate în teacă, atârnate la brâu, cu o crenguţă de liliac sau 
o muşcată la ureche sau între dinţi, cu un picior pe scăunel, 
ochii ieşiţi din cap, lovind într-una cu pumnii în masă, 
cerând vin, ţuică, otravă. 


Ca să scape de acest iad ce-l jignea, Adrian se îndreptă 
cu paşi hotărâți spre Vadul Dunării. Mihail îşi vârâse cartea 
într-unul din buzunarele hainei şi mergea la stânga lui 
Adrian, cu paşi mici, anevoioşi, din pricina cizmelor 
butucănoase. Era mic de statură, îndesat, căpăţânos, faţa 
rotundă, părul negru şi mustaţa blondă. Să tot fi avut vreo 
douăzeci şi cinci de ani. Abia ajungea la umărul lui Adrian, 
care profita de situaţie şi-l spiona în taină, ca să se 
încredinţeze că avea de-a face cu un om binecrescut, 
simplu, natural, căruia doar zdrenţele de haimana de pe el 
îi dădeau o înfăţişare jalnică. 

Îndată ce se aflară în singurătatea Vadului, Adrian îşi 
încetini paşii şi-i oferi lui Mihail tabacherea cu tutun. Acesta 
o primi cu un gest uşor de sfială. Răsucindu-şi ţigarea, un 
zâmbet, puţin zeflemisit, lumină trăsăturile regulate ale 
chipului nordic al lui Mihail. Adrian îl observă şi-l întrebă 
făţiş: 

— La ce te gândeşti acum? 

Mihail aţinti asupra curiosului ochii săi căprui, cu 
pleoape mari: 

— "Ţii atât de mult să ştii? 

— Mult, dacă nu ţi-e peste mână! 

— Nu ştiu dacă o să te bucure! 

— N-are a face! Dă-i drumul! stărui Adrian, dând din 
cap. 
Ah! cât ar fi dorit să primească o lovitură de pumn, 
drept în piept, de la Mihail, un cuvânt aspru, ceva care să-i 
alunge temerile că acest om ar fi total nepăsător, să 
întrezărească posibilitatea unei confruntări, în care se 
simţea de pe-acum învingător. Cerşea această confruntare, 
cu o privire însetată de prietenie. Mihail îi ieşi în 
întâmpinarea dorinţei. Oprindu-se ca să-şi lipească ţigarea, 
căzu o clipă pe gânduri, apoi surâzând într-una: 

— Ei bine, gândesc că în ţara voastră, înşişi „visătorii” 
cer patronului ajutorul slugii sale, ca şi cum ar fi vorba de 


un cal sau măgar, adică fără să le pese dacă sluga primeşte 
sau nu... Exact cum ai procedat în cazul meu. 

— E adevărat! răspunse Adrian, foarte calm. Am însă o 
scuză, care mă salvează: l-am minţit! 

Mihail, care-şi aprindea ţigarea de la Adrian, se dădu 
îndărăt mirat: 

— Cum l-ai minţit? 

— Foarte bine: nu e vorba de cărat niciun material. 
Voiam cu tot dinadinsul să mă plimb puţin cu dumneata şi i- 
am jucat festa. Dar, să mergem! O să ne ducem în port, că-i 
pustiu astăzi. 

Mihail rămase cu gura căscată. Spuse: 

— Nu! nu merg într-acolo! De ce vrei să te plimbi cu 
mine? 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că nu se aleg oameni ca mine, atunci când vrei 
să te plimbi. 

Şi rostind aceste vorbe, îşi desfăcu braţele, cu un gest 
care oglindea halul strigător în care se afla. Adrian simţi 
cum i se strânge inima. Îl apucă de braţ. 

— Prietene, te-am ales ca să mă plimb cu dumneata, 
fiindcă mă interesezi ca om. Nu cred să fii ceea ce... 

— „.„.„Nu te mai osteni cu ceea ce aş putea fi sau nu. 
Înainte de toate, nu sunt un obiect de curiozitate! 

— Nici nu te iau ca atare; dimpotrivă, ca pe un om pe 
care-l admir... 

Mihail încrucişă braţele, cu violenţă: 

— Dacă nu-i o glumă, ceea ce-mi spui, te întreb: ce 
admiri la mine? Păduchii! 

Adrian fu cât pe-aci să plângă de ciudă. Drept în faţa lui, 
cu braţele încrucişate, cinstit în împotrivirea sa, sărmanul 
Mihail se apăra de propriul său bine, nevrând să înţeleagă 
ceva. Adrian, cu deznădejdea în suflet, se rezemă de-un 
copac şi încercă să pătrundă misterul acestui om deştept, 
care-şi închidea ochii, să nu vadă că afară e ziuă. De n-ar fi 
fost sinceritatea-i sfâşietoare ce i se citea pe figură, Adrian 


l-ar fi învinuit de cinism. Dar Mihail avea şi el tot dreptul să 
se pună la adăpost, ştiind prea bine că nu întâlneşti la orice 
colţ de stradă ochi în stare să vadă ce se ascunde sub nişte 
zdrenţe pline cu păduchi. De aceea prefera să rămână mai 
degrabă singur, în contemplarea rănilor inimii sale, decât să 
admită privirile iscoditoare ale primului venit, chiar de-ar fi 
fost ele ale vreunui băiat plin de bunăvoință. 


Mihail avea avantajul că se exprima cu uşurinţă în 
greceşte, pe când Adrian era silit să-şi caute cuvintele, mai 
ales într-un dialog neobişnuit. Totuşi, nu se dădu bătut. Îi 
spuse brutal: 

— Mihaile, degeaba te prefaci: te recunosc! 

Celălalt tresări: 

— Ce recunoşti? Visezi... 

— Ba da, recunosc un alt om, sub zdrenţele puturoase în 
care viaţa te-a înghesuit. 

Şi-l trase brusc de haină. 

Încolţit, nobilul strigat pe numele său, tremură sub 
veşmintele vagabondului. Păli, ca un vinovat în faţa 
judecătorului de instrucţie, care-l bănuie. Dar asta îl îndârji 
şi mai mult în refuzul de-a fi recunoscut într-o situaţie pe 
care o socotea înjositoare. 

Şi Mihail continuă, silindu-se să-şi ascundă tulburarea: 

— Dumneata nu m-ai întrebat, dacă ţi-aş fi îngăduit să- 
mi vorbeşti cu atâta nesocotinţă! 

— Nu aveam nevoie de îngăduinţa dumitale. Am folosit 
un drept... 

— Şi care-i acest drept? 

— Acela de-a nu rămâne nepăsător în faţa nedreptăţii. 

— Dar eu nu-ţi cer niciun act de dreptate. Mă aflu aci, 
lângă dumneata, trimes de patronul meu, ca să te ajut în 
muncă. Sunt gata s-o fac şi nimic mai mult. 

— Nu, Mihaile! Mă vei ajuta într-o muncă mult mai 
înţeleaptă: aceea de-a mă ajuta ca să te înţeleg şi să învăţ 


de la dumneata ceea ce vei fi ştiind în chip strălucit. lar mie 
îmi rămâne să te slujesc şi să te iubesc. 

Această replică îl puse pe Mihail pe gânduri. Se căzni să 
ocolească privirea iscoditoare a lui Adrian, care, crezându- 
se victorios, făcu prostia de a fi lipsit de tact - ca de altfel 
totdeauna în viaţa sa, când fu vorba de prietenie - şi forţă 
lucrurile. Se aruncă asupra prăzii, adăugând: 

— Vei părăsi de îndată văgăuna înfiorătoare, unde am 
slujit eu însumi, acum patru ani, şi vei veni cu mine... Îţi voi 
arăta cum se trăieşte în mod liber... 

— Eşti nebun! strigă Mihail, privindu-l drept în faţă... 
Habar n-am cine eşti. 

— Încă nu mă cunoşti? 

— Cum „încă”? Nu te cunosc deloc... Nu poţi cunoaşte 
un om, într-un ceas. 

— Păcat! făcu Adrian, trist, plecându-şi capul. Gândeam 
că pentru a iubi un om, timpul n-are însemnătate. 

— Da, dar ca să iubeşti un om, trebuie mai întâi să-l 
cunoşti. 

— 'Tocmai contrariul trebuie spus: ca să poţi cunoaşte un 
om, trebuie mai întâi să-l iubeşti. Cei care ne interesează, 
se fac iubiţi, şi prin asta ei se predau nouă, ni se fac 
cunoscuţi. Cred că numai dragostea deschide toate inimile. 

Mihail îl măsură pe Adrian cu o aruncătură de ochi 
afectuoasă şi neliniştită. Deodată îl întrebă, gâfâind: 

— Cine te-a învăţat toate astea? 

— Nimeni... răspunse Adrian cu naturaleţe. 

— Unde le-ai citit? 

— Mai întâi în inima mea. 

Mihail se uită la Adrian cu o uimire vecină cu uluirea, îi 
spuse: 

— Presupunând că ai simţi într-adevăr ceea ce rosteşti, 
ce vrei de la mine? 

— Vreau să te prezint mamei, care-i bună şi acceptă tot 
ce-i cer. Apoi, îţi vei părăsi locul şi vom trăi laolaltă, 
muncind ceva mai uşor, dar mai bine plătit şi mai liber 


decât eşti în clipa de faţă. Şi vom fi prieteni. Dumneata eşti 
singur pe lume. Eu, la fel, deşi o am pe mama. O să fii al 
doilea copil al ei, fratele meu mai mare. lată ce vreau! lată 
ce nu-mi dă pace. 

De astă dată, Mihail crezu că Adrian aiurează. Surâse 
cu bunătate şi răspunse: 

— Îţi mulţumesc pentru frumoasele sentimente ce-ţi 
inspiră mizeria mea, dar eşti un romantic care îşi ia iluziile 
drept realitate. Pe asta, dumneata n-o cunoşti şi nu-ţi 
doresc să începi s-o cunoşti pe propria-ţi piele. Haide, lasă- 
mă să-mi regăsesc „văgăuna”. 

Şi-i întinse mâna, adăugând: 

— Oricum, îţi voi păstra o frumoasă amintire. 

Adrian îi luă mâna într-ale sale. Şi el simţi, de îndată, 
mâna-prietenă, mâna pe care-ţi place s-o păstrezi cât mai 
multă vreme, o veşnicie, - mâna pe care o deosebeşti, cu 
ochii închişi, dintr-o mie: fluidul ce-l degajă neînşelându-te 
niciodată. Niciodată! El o păstră îndelung, cu capul plecat, 
ochii pe jumătate închişi, ca şi cum ar fi ascultat ordinele 
unei forţe nemaipomenite, superioară celei omeneşti. Apoi, 
revenind la nesuferita clipă a momentului de faţă, spuse: 

— Te las, Mihaile, să te înapoiezi la starea jalnică în care 
te afli, de vreme ce gândirea dumitale este atât de 
întunecată de mizerie, încât nu poţi să mai crezi în izbăvire 
prin Dragoste; dar să ştii că nu mizeria este aceea care 
naşte în mine sentimentele descifrate de dumneata. Mizeria 
materială a unei fiinţe omeneşti nu-mi provoacă decât milă, 
în timp ce pentru dumneata eu am resimţit, din prima clipă, 
dragoste şi admiraţie. În ochii mei nu eşti un strivit de viaţă, 
ci un puternic. Şi chiar dacă te-aş fi întâlnit sub înfăţişarea 
fastuoasă a unui prinţ, te-aş fi revendicat ca pe ceva cuvenit 
mie, fiindcă eu nu recunosc decât o singură obârşie, o 
singură frăţie: aceea a oamenilor însufleţiţi de sentimente 
asemănătoare, atât la bine cât şi la rău. Acum du-te şi fii 
sigur că nu mai eşti singur. 


Adrian rămase pironit locului. Îl urmări cu privirea pe 
Mihail, care-şi târa bocancii înfiorători, ca o protestare a 
dreptului său sfânt la o viaţă mai bună. Când ajunse în 
colţul Vadului Dunării, Mihail întoarse capul spre Adrian şi - 
în răstimpul a trei secunde şi a o sută de paşi ce despărţeau 
doi viitori prieteni - două priviri se încrucişară, două priviri 
ce exprimau o îndoială şi o certitudine: 

— Eu cred. Sunt sigur! spunea una, cu ardoarea 
vizionarului. 

— E oare cu putinţă? se întreba cealaltă, tulburată în 
dureroasa-i certitudine. 


Dintre toate sentimentele pe care Creatorul le-a sădit în 
inima noastră, Prietenia este cel pe care nu-l putem explica, 
oricât de puţin; singurul care deosebeşte pe om de animal, 
cu excepţia câinelui care are sentimentul dragostei 
dezinteresate, într-un grad vecin cu sacrificiul, neputând 
supravieţui uneori morţii stăpânului său. 

Ne iubim părinţii şi copiii, pentru că sunt ai noştri. Ne 
iubim, de asemeni, fraţii şi surorile, tot pentru că sunt ai 
noştri. lubim o femeie, care şi ea ne iubeşte de la o anumită 
vârstă încolo - Dumnezeule! tu ştii mai bine ca noi pentru 
ce. Şi toate aceste dragoste le lăsăm să se spulbere brusc, 
în ziua când nicio rațiune nu ne sileşte să le continuăm. 

În privinţa asta, nici animalele nu fac altfel. Deci, n-avem 
cu ce să ne fălim. 

Dar pentru ce îndrăgim un om, un necunoscut, un 
străin, câteodată, cu care nu izbutim nici să ne înţelegem? 
De ce ne pornim să-l iubim nebuneşte şi chiar să nu putem 
trăi fără el? Te uiţi în ochii lui, care sunt ca şi ai tăi şi zăreşti 
într-înşii nesfârşitul dorințelor tale. Ţi-e dor să-i cuprinzi 
faţa îmbujorată în mâinile tale. lar pe-ale lui, care se 
odihnesc uneori pe masă, ca lăbuţele unui câine cuminte, 
abia te împotriveşti nevoii de a-ţi culca când obrajii, când 
fruntea înfierbântată, fiindcă acest fel de dragoste e numai 
flacără, singura flacără care rezistă furtunilor vieţii, singura 
care se hrăneşte cu un ulei pe care Dumnezeu l-a creat fără 
să se gândească la „rău”. 

O prietenie ca asta nu se întâlneşte decât o singură dată 
în viaţă. Şi ea îţi apare la începutul ei sau niciodată. Cine a 
cunoscut-o, atinge nemărginirea; viaţa poate să-l adape cu 
amărăciunea ei, oricât o vrea, tot bun va rămâne. lar 
nefericitul care nu a cunoscut-o, adică n-a fost în stare s-o 
cunoască, va reveni aici pe pământ, până ce inima îi va fi 
mistuită de ea, după care îşi va dobândi locul în viaţa 
veşnică sau veşnica neființă. 


X 


Adrian se înapoie acasă transfigurat şi cam buimăcit, în 
ciuda împotrivirilor lui Mihail, primise confirmarea propriei 
sale firi. Da, acum vedea limpede: lumea nu era numai 
această desfrânare de materialism vulgar, pe care de la un 
oraş întreg şi până la biata lui mamă se încăpăţânau să i-o 
demonstreze. Nu! Se afla, de asemeni, şi lumea lui, lumea 
cărţilor şi visurilor lui de totdeauna, lumea inimii lui. 
Această lume era restrânsă, aproape de negăsit, dar 
înzestrată cu o putere şi o influenţă de neînvins în faţa 
forţelor oarbe ale neştiinţei! Adrian primise dovada 
nezdruncinată, cu iuţeala fulgerului: Mihail, prăpădit, în 
aparenţă învins, se adeverea singura fiinţă omenească, din 
toate câte cunoscuse până atunci, care-i răvăşea crunt 
măruntaiele. 

Însemnaseră ceva vorbele schimbate împreună, 
înfruntarea verbală avută cu Mihail? Vorbe în vânt? Pentru 
el era principal că la atingerea cu acest păduchios, care 
citea pe Jack în franţuzeşte, inima i se învăpăiase ca 
niciodată,  întreaga-i făptură  vibrase cu o emoție 
necunoscută până atunci, care nu se asemăna nici cu aceea 
ce-o încercase pentru maică-sa, nici aceleia produse de 
Leana, nici uneia dintre emoţiile care-i zguduiseră inima, - 
şi numai Dumnezeu ştia cât erau de numeroase, întreaga 
lui viaţă fiind o înlănţuire de emoţii. 

Mihail n-avea decât să se burzuluiască împotriva 
realităţii, să se ascundă după deget şi să se lepede de sine 
însuşi: toate acestea erau în ochii lui Adrian ca pornite din 
cauze tot aşa de neînţelese, ca şi căderea unui bolovan în 
capul unui om drept. Asta nu era treaba lui. Mihail putea 
să-l bată, să-l gonească cu lovituri de picior, să-i urle în 
ureche toate tăgăduielile din lume. Adrian, surd şi orb, şi-ar 
fi ascultat doar inima, care îi şoptea: „Continuă-ţi drumul 


tot aşa! Sunteţi din aceeaşi rasă sufletească. El însă a fost 
nevoit să-şi schimbe de mii de ori felul, până să ajungă în 
strada Griviței. Asta-l sălbăticeşte pe om. Cu toate acestea, 
Mihail e o parte din viaţa ta, iar tu dintr-a lui”. 


Când fu să treacă pe dinaintea plăcintăriei, Adrian sări 
în lături, se lipi de un gard din faţă, de unde contemplă 
îndelung dugheana lui kir Nicola. Acum i se părea un 
templu, iar pe fostul său patron, marele om care îl 
înţelesese pe Mihail, îl adăpostise ca să-l dea lui Adrian, 
prietenia lor fiind predestinată. Fiindcă niciodată nu-i 
trecuse prin minte să-şi zică de ce nu se ducea mai bine să 
se împace cu mahalaua unde se născuse, să urle în cor cu 
ea, trăind aceeaşi viaţă de suferinţe meschine şi bucurii 
caraghioase? Şi Mihail, la rândul lui, de ce eşuase tocmai în 
acea dugheană îngălată din Brăila, la doi paşi de locuinţa 
lui? De ce nu-l observase şi preţuise mai de mult, dacă e 
adevărat ce se spune, că lumea este bogată în oameni care 
ştiu să vadă şi să iubească? Nu, nu! Se află aici o mână 
misterioasă, care călăuzeşte paşii oamenilor. 

Fericit, departe de ceea ce se petrecea în jurul său, 
Adrian îşi închise pleoapele, ca să desluşească mai lămurit 
chipul lui Mihail, aşezat pe o bancă, cu picioarele 
încrucişate, citind tot pe Jack, în „original”, împovărat de 
misterul drumurilor străbătute până să ajungă aci. Din când 
în când, se abătea asupra lui privirea caldă a lui kir Nicola, 
care suspina în tăcere după Albania sa. Adrian mângâie 
această imagine, în veci de neuitat, dar deodată zări 
grozavul păduche, ce se legăna pe umărul prietenului său. 
Şi inima i se chirci, amorţită de durere. Ah! Nicio piedică 
nu-l va opri ca să-l scoată pe Mihail din halul ăsta, chiar de- 
ar trebui să răstoarne casa şi să-şi pună mama pe jeratic. 
(La crâncena opunere a lui Mihail, nu se mai gândea.) 

În acel moment, o ţâşnitură de sifon îl atinse, de 
departe. Râsete izbucniră în hărmălaia flaşnetelor, viorilor 
şi răgetelor beţivilor. O voce de femeie răsună: 


— Şi-a găsit sacul peticul! 

Era mahalaua, care intervenea cu „tandreţe” în visurile 
lui. Adrian îi răspunse în gând, în timp ce traversa strada, 
ca să intre în casă: „Bine grăişi, dragă mahala! Ai o 
dreptate dumnezeiască!” 


X 


Cu sufletul în slava cerului, Adrian păşi pragul casei 
părinteşti. Îi găsi pe-ai săi atât de micşoraţi, încât se simţi 
cuprins, pe loc, de pofta de-a se arunca în braţele lui Mihail, 
spunându-i: „Numai tu, singurul, ai fi în stare să înţelegi că 
sunt tot aşa de străin, ca şi tine, în propria-mi ţară, ca şi în 
casa părintească”. 

Dar dragostea pentru mamă-sa îl readuse de îndată la 
sentimente mai bune. Scena ce i se înfăţişa ochilor era, 
dealtminteri, plină de duioşie. Mama Ioana şi unul din copiii 
ei, amândoi gata de plecare, nu aşteptau decât sfârşitul 
„toaletei” mamei Joița, ferchezuită de mâinile iscusite ale 
Leanei. Mândră de ştiinţa ei, îşi coafa „viitoarea soacră”, 
arătându-i o grijă exagerată. 

Era vorba să meargă toţi cinci la o plimbare în Grădina 
Publică, înainte de apusul soarelui. Auzindu-i, în timp ce se 
îmbrăca în odaia lui, Adrian avu o tresărire. Presimţea un 
complot ce se urzea împotriva lui; o afişare, în ochii lumii, 
care trebuia să se termine cu căsătoria, o primă „ieşire cu 
logodnica, soacra şi cumnăţelul”... Se împotrivi, ca un 
turbat: 

— Nu merg cu turma în Grădina Publică, ziua-n amiaza 
mare, când toţi ofiţeraşii şi-au dat întâlnire acolo! 

Leana răspunse, atinsă: 

— Ah, aşa ştii tu să ne faci o plăcere? Noi suntem pentru 
tine „o turmă”! O să-mi aduc aminte de vorba asta, în ziua 
logodnei! 


— Nu te necâji, Leano! zice mama Joița. E mult mai 
supus decât crezi. O să meargă. 

Cum să te împotriveşti unei inimi bune, de mamă? 

Adrian, după ce se dichisi, se duse în odaia alăturată ca 
să le ia. Leana era încă la cutele fişiuluii1*: mamei lui: 

— Vezi tu, Adriane, îi spuse ea pe un ton drăgăstos. 
Dacă o să-mi aduci o noră aşa de drăguță ca Leana, o să fiu 
fericită că voi îmbătrâni în mijlocul vostru. 

— Bine, mamă. Dacă sunteţi toate de aceeaşi părere, o 
să-ţi aduc una chiar de mâine! strigă Adrian, totdeauna 
gata, când era vorba de îndeplinit ceva care-i mergea la 
inimă. 

Şi confundând o „noră” cu o „amantă”, îşi completă 
gândul, cu ochii pe drăcoasa de Leana: 

— Da! n-are decât să locuiască la noi cu începere de 
mâine. Îmi convine. 

— Nu... Nu chiar de mâine, îl domoli maică-sa. Mai întâi 
trebuie să fii în stare să ne hrăneşti. 

Adrian sări ca ars: „Asta e! Iar începe!” 

Şi ieşi, fără să răspundă. 

După câteva minute, toţi cinci treceau prin faţa 
„văgăunii” lui Mihail. Adrian lăsă capul în jos. O ruşine 
bruscă îi îngheţă spatele. Se simţea vinovat, din cauza 
fericirii familiale, în vreme ce prietenul său stătea acolo, 
străin, fără nicio nădejde. O voce lăuntrică îi striga: „Orice 
ai spune, tu ai o familie, în timp ce el el n-are pe nimeni pe 
lume, decât pe Jack”. 

Şi pe deasupra, mahalaua în păr, râzând în hohote la 
trecerea acestui grup, compus dintr-un tânăr „îmbrăcat ca 
un domn de pe strada Regală”, o „bucureşteancă” spilcuită, 
cu nasu-n vânt, fratele acesteia, mahalagiu în straie de 
duminică, care se sufoca în guleru-i strâmt, şi două mame, 
deopotrivă de mândre de copiii lor, grozav de stingherite în 
rochiile lor demodate care răspândeau un miros puternic 
de naftalină. 


X 


Grădina Publică din Brăila te ajută să-ţi închipuieşti 
faimoasele grădini suspendate ale Semiramidei, fiindcă şi 
ea e suspendată perpendicular pe marginea platoului, care 
domină majestuoasa Dunăre şi Delte cu bălțile ei fără 
pereche. 

În întregime împrejmuită, înspre oraş, de case boiereşti, 
pare a fi fost cândva un parc minunat, rezervat numai 
bogătaşilor. Dar astăzi, graţie  afurisitului „regim 
democratic” care a stricat orice „frumuseţe pură”, nimic nu 
mai este respectat şi de aceea, mai ales în zilele de 
sărbătoare, aleile grădinii sunt năpădite de mulţimea 
pestriță a mahalalelor, care aduc odată cu ea pitorescul 
violent al culorilor, flecărelile iscoditoare şi toate mirosurile 
posibile şi imaginabile într-un cartier de soiul Comorofcei. 

Astfel, vrând-nevrând, vechii boieri au trebuit să cedeze 
locul năvălitorilor neaşteptaţi. Rareori se mai poate vedea 
încă silueta de mops a cutărui rege al porumbului sau capul 
albit al armatorului grec, cu faţa gravă din pricina averii 
agonisite, târându-şi, şi unul şi celălalt, picioarele gutoase, 
pe nisipul fin al aleilor. 

Adrian, fără să fie un rege al porumbului sau un 
armator grec, alegea ca şi ei, pentru plimbarea în Grădină, 
orele şi zilele când era pustie. (Extremele se ating.) Se 
poate, deci, închipui furia lui, când, de acest 10 Mai 
patriotic, sosi aci, cam pe la ora cinci, cu „turma” sa, şi găsi 
liniştita grădină ticsită de  soldăţime şi corporaţiile 
muncitoreşti din oraş. Se trase înapoi speriat, dinaintea 
valurilor năprasnice de oameni, care se mişcau greoi sub 
ploaia de confeti şi a serpentinelor, urlând, zbătându-se, 
asudând ca fierarii şi mirosind a picioare şi subsuori. 

— Asta să-mi fie învăţătură de minte pentru viitor, ca să 
nu mă mai iau după voi, ca un prost! strigă el, furios, 
croindu-şi o trecere prin gloată. 


Şi odată ajuns pe terasa bufetului care dădea spre 
Dunăre, se pironi locului, promiţându-şi să nu se clintească 
din loc. Ceilalţi protestară în cor: 

— A, nu! n-am venit aici ca să ne instalăm la masă, ca 
babalăcii! 

Maică-sa îl dojeni: 

— Haide! Nu face pe ursu'!... Du-te şi cumpără confeti şi 
distreaz-o puţin pe Leana. Cât eşti tânăr, e bine să-ţi trăieşti 
timpul! 

Iar Leana îl dădu gata: 

— Nu mai eşti iepuraşul meu, dacă-mi refuzi această 
plăcere! Ce vrei, sunt femeie şi-mi place să mă văd 
înconjurată! 

Adrian cedă, ca să-i facă plăcere şi pentru că voia să se 
mândrească cu frumoasa lui: 

— Dar, spuse el, ai să vezi câtă dreptate are proverbul 
care spune: „Când te bagi în tărâţe, te mănâncă porcii”. 

Fu profet. 

Îndată ce se amestecară în mulţime, îi înconjurară braţe 
încărcate cu confeti, haite de subofiţeri şi civili cu gurile 
rânjite. Cele două mame fură strivite. Adrian, Leana şi 
fratele ei se apărară din răsputeri, dar sfârşindu-se 
„muniţiile”, nu le rămase până la urmă decât să-şi acopere 
ochii cu palmele şi „să bată în retragere, fortăreaţa fiind 
luată cu asalt”. Aceşti termeni militari, la modă în ziua 
aceea, fură împinşi peste marginile bunei-cuviinţe şi Leana, 
ţinta tuturor poftelor nemăsurate, trebui să îndure măscări 
şi să audă complimente care o făcură să regrete, nu numai 
o dată, de-a fi căutat atari „anturaje”. Mâini îndrăzneţe - nu 
se poate şti cui aparţineau - o apucară de mijloc, de gât, îi 
băgară confeti în sân şi chiar o ciupiră, în timp ce tovarăşii 
ei erau izolaţi şi orbiţi de alţii. 

Cam aceasta era situaţia „partidei de plăcere”, când, 
deodată, un luptător neînfricat şi providenţial se desprinse 
din mulţimea care-i încercuia şi se alătură lor, tunând cu o 
voce puternică: 


— Ho! bandiţilor! Ce va să zică disproporţia asta de 
forţe? Curaj, Adriene! 

Şi cărând pumni de confeti din punga sa, se vâri singur 
în bătălie. Bucăţelele de hârtie colorată poposeau câteodată 
pe feţele asediatorilor, în acelaşi timp cu mâna-i grea, aşa 
ca din întâmplare şi fără voie. Lovea cu o iuţeală irezistibilă, 
mitralia, orbea, dădea de-a berbeleacul pe cei mai 
îndrăzneţi şi făcu, într-o clipită, loc gol împrejurul său. 

Scăpaţi, Adrian şi Leana erau plini de recunoştinţă 
adâncă faţă de acest om, pe care nu-l cunoşteau. Adrian şi- 
amintea să-l fi văzut la ceainic, bându-şi ceaiul de seară. Şi 
totuşi, dăduseră peste unul din oamenii cei mai simpatici 
din oraş, cel mai cunoscut şi mai iubit de tineretul din 
epocă: Samoilă Petrov, de meserie modest antreprenor 
sobar, pictor cu vocaţie, sportiv de rasă şi mare iubitor de 
literatură. De naţionalitate rus, devenise român prin 
adopţiune. Făcuse armata la geniu, ieşise sergent, strălucit 
notat de superiorii lui. 

Înalt, mult mai înalt decât Adrian, bine legat şi 
muşchiulos, graţie unui exerciţiu continuu - scrima şi înotul 
- purta cu mândrie pe umeri un cap de adevărată 
frumuseţe bărbătească, unică la Brăila: figura încadrată de- 
o bărbuţă neagră şi cârlionţată tare, păr castaniu bogat, pe 
care vedeai din depărtare o frumoasă panama, vara sau o 
pălărie de fetru, cu boruri mari, iarna. Samoilă Petrov 
întruchipa în acest oraş cosmopolit tipul desăvârşit al 
artistului de altădată, expansiv, generos, foarte inteligent, 
fermecător vorbitor, dornic să se instruiască şi să placă 
femeilor, care alergau după el ca viespile. Afară de asta, era 
un lucrător fără pereche în meseria lui şi un talent viguros 
în pictura sa, de un colorit straniu, turmentat, - admirat de 
cunoscători, care vedeau într-însul un artist cu viitor. 


X 


Buimăciţi de bătălie, fugiră afară din grădină. Adrian luă 
mâna lui Petrov şi-i spuse: 

— Îţi mulţumim, domnule, pentru intervenţia dumitale 
neaşteptată şi atât de eficace. Nu aveam onoarea de-a vă 
cunoaşte decât din vedere. Cine sunteţi? 

Întrebatul răspunse: 

— Sunt Samoilă Petrov. 

Şi scoţându-şi pălăria, strânse călduros mâna la toată 
lumea. 

— Mi se pare că te-am văzut la ceainic, la Procop din 
piaţa Galaţi, îi spuse Adrian. 

— Exact. Pe-acolo veneai şi dumneata, uneori, cu 
maistrul Petrache, patronul dumitale. Adesea trăgeam cu 
urechea la convorbirea dumneavoastră, care mi-a părut 
totdeauna interesantă. Am întrebat pe cei din jur şi am aflat 
numele dumitale. Şi de predilecţia pentru cărţi, care-i şi a 
mea. 

— Oh! îţi sunt dragi cărţile? 

— Mult. Sunt cei mai buni prieteni ai mei până azi. De- 
atunci, am tot căutat să te cunosc şi iată că întâmplarea mi- 
a fost prielnică astă-seară, într-un chip destul de banal. Mă 
ierţi că te-am strigat pe nume; voiam să se creadă că 
suntem prieteni. 

— Putem fi pe viitor, dacă o doreşti, răspunse Adrian, 
deoarece prietenii care iubesc arta sunt puţin numeroşi. 
Poţi să continui a mă striga pe nume şi de acum înainte. Cu 
dragă inimă, voi face la fel, strigându-te, pur şi simplu, 
Samoilă. Îţi place? 

— Minunat! strigă Petrov. Şi, fiindcă nu faci nazuri în 
prietenie, merg mai departe: te poftesc să mă vezi, oricând 
vei vrea, la atelierul meu de pictură, înainte de ora nouă. 
După ora asta nu mai sunt acasă, afară de zilele când n-am 
de lucru afară. De altfel, sper că de-acum încolo o să luăm 
ceaiul în doi, la Procop. 

Şi oferindu-i cartea sa de vizită, Petrov îi dădu, cu un 
entuziasm sincer, o sumedenie de amănunte asupra vieţii 


lui intime: greaua sa muncă manuală, pictura, lectura, 
sportul, felul cum înţelege el prietenia şi neputinţa de-a găsi 
una care să-i meargă la inimă. 

Adrian îl asculta de-un sfert de oră, cu atenţia încordată, 
privindu-i iscoditor ochii jucăuşi, cutele feţei pe care o 
oboseală lăuntrică părea că o împietrise, înregistra 
mlădierile vocii lui tandre şi nu voia să-şi creadă ochilor. Se 
întreba: „Cum de-am trăit până acum în Brăila, fără să-l 
descopăr”?” 

Fermecat dintr-o dată, nu mai vru să glăsuiască nimic 
faţă de ai lui şi-i dădu lui Petrov, cu simplitate, o întâlnire la 
ceainic. Dar, când se despărţiră la colţul bulevardului Maica 
Domnului, Adrian simţi că şi deveniseră prieteni. 


— Ce băiat încântător, rosti Leana. 

— Da! cred că nu mi-am pierdut ziua degeaba! spuse 
Adrian, răspunzându-şi mai mult sieşi decât ei. 

Şi gândul îi alergă la Mihail. Îl vedea întorcându-se în 
culcuşul său puturos, sceptic în faţa braţelor deschise ale 
prieteniei, nevrând să creadă în minunile vieţii, chircindu-se 
în neagra sa mizerie. Şi în faţa acestui simbol al 
neîncrederii tenace, plămădită în durere, Adrian îl văzu pe 
Petrov, ridicându-se strălucind de entuziasm, de viaţă 
năvalnică şi speranţe nebune. Două prietenii diferite, care 
răsăreau în calea paşilor lui în aceeaşi zi. Ce recoltă 
frumoasă! 

— E 10 Mai, astăzi! murmură el. 

Confetile i se desprindeau de pe îmbrăcăminte şi cădeau 
pe drum. Soarele, la asfinţit, sclipea în geamuri şi aurea 
caldarâmul. 


A doua zi, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, Adrian 
dormea adânc, când maică-sa, gata de plecare la muncă, 
intră ca de obicei să-l sărute şi să-i aducă cafeaua 
turcească, însoţită de nelipsita linguriţă cu dulceaţă. 

— Vremea se anunţă urâtă în dimineaţa asta, spuse ea. 
Trebuie să plec repede, dacă nu vreau să mă apuce ploaia. 

Şi faţa-i slăbită, cu fruntea brăzdată de griji, se aplecă 
deasupra ochilor somnoroşi ai feciorului ei, care primi 
sărutarea maternă şi adulmecă, în acelaşi timp, mirosul 
gustoasei cafele, rămas pe buzele ei. 

În curte, îşi strigă tovarăşa de necazuri, mama Leanei, şi 
amândouă văduvele ieşiră, trântind zgomotos poarta de la 
stradă, a cărei fierărie deşurubată hodorogea, în zori, cu o 
tristeţe ce-şi prelungea un lung ecou în inima lui Adrian. 

„Of, ce viaţă! îşi zise el, aprinzând o ţigară. Trage la jug, 
de când m-am născut. N-are nici măcar dreptul să zacă de 
urât, într-o zi de lucru.” Dar, numaidecât se posomori, 
gândindu-se că din cauza lui se chinuia atât, deşi era la o 
vârstă când putea să-i vină în ajutor. El cheltuia toate 
economiile  sărmanei sale mame. Făcând această 
constatare, faptul îi displăcu, mai mult decât că toată lumea 
cunoştea situaţia. Dar se resemna în faţa realităţii. „Iotuşi, 
nu sunt nici beţiv, nici cartofor, se gândea el. Citesc, asta-i 
tot. Şi e adevărat că îmi place să hoinăresc uneori”. 

A hoinări... Nu-i oare o cale de-a trăi puternic, hoinărind 
din când în când? Să n-ai oare dreptul „să zaci de urât”, din 
când în când rămânând acasă, într-o zi de lucru? Atunci, 
oare ce-i viaţa? 

Adrian îşi plimbă privirea pe pereţii văruiţi ai camerei şi 
iarăşi simţi cât era de singur, înțelegând viaţa astfel. Din 
vraful de cărţi, rânduite pe masa lui, una singură părea că 
se desprinde, scoţându-şi titlul în evidenţă: Ce-i de făcut? 
de Cernâşevschi. 


Da, ce-i de făcut? Dragoste de mamă, dragoste de 
logodnică, dragoste de egoiste, care voiau să facă din el un 
om aşezat, un bun fiu, un soţ bun şi tată. Mulţumesc! Şi 
dacă aşa ceva nu-mi place? Trebuie să mă mulţumesc cu 
felul vostru de-a înţelege viaţa? Dar poţi face ca un peşte să 
trăiască pe uscat? 

Îmbrăcându-se ca să se ducă la lucru, Adrian cugeta: „Şi 
ce-o să zică ele, când îl voi aduce pe Mihail aici? O să fie 
nostim de tot!” La gândul că maică-sa s-ar putea împotrivi 
acestei dorinţe, se pomeni strigând cu voce tare: „Pentru 
numele lui Dumnezeu! Numai să încerce! Mai degrabă, voi 
pleca în lume cu Mihail!” 

Da, Adriene, tu ai dreptate: fiindcă trebuie să trăieşti 
după legea vieţii tale, supunându-te doar sorții tale, şi cum 
asta nu se poate decât tăind în carne vie, loveşte, dragul 
meu băiat! 

Începe prin a lovi, mai întâi, în aceea care ţi-a dat viaţă. 
N-o să te coste prea mult astăzi... 


X 


Când să pornească la lucru, Adrian zări în curte pe 
micul Serafim, ucenicul lipovean al patronului său. Cu 
mâinile în buzunare, nasu-n vânt, ca un câine ce latră la 
lună, ştrengarul strigă în faţa ferestrei, cu accentul său 
puternic rusesc: 

— Domnu' Adrian! Mastoro Petrache a zis că s-a pilit 
aseară mai tare ca de obicei şi că n-o să fie de lucru la bina, 
în dimineaţa asta. 

— Şi când o să fie? 

— Poate pe la unu, a zisel. 

— Bine, Serafime... înţeles... 

Şi numaidecât se gândi la Mihail: „E ora şase... Cam pe- 
acum el iese cu marfa la vândut. Îl voi prinde, înainte să 
plece”. 


Dar, trecând prin dreptul ferestrelor de la frumoasa 
cameră ocupată de Leana, la stradă, nu se putu stăpâni să 
n-arunce o privire de vulpoi înăuntru. 

— Intră! îi strigă ea, încă în pat. Unde te duci, dacă tot 
nu lucrezi azi? 

— Ah! l-ai auzit pe Serafim? spuse, închizând uşa. 

Şi nu mai ştiu ce să mai născocească, s-o mintă. Îl 
zăpăcise brusc mirosul de femeie şi dezordinea senzuală ce 
domnea în odaia ei de fată tânără. Leana pricepu şi-şi trase 
cuvertura mai sus. 

— Unde te duci aşa devreme? 

— Mă duc... Trebuie să mă duc... pentru... 

Capul i se învârtea ca o morişcă, în timp ce cu ochii şi cu 
nasul adulmeca talmeş-balmeşul din odaie, atât de 
frumoasă era Leana în pat, în dimineaţa aceea. 

— Haide, haide! Nu căuta să mă minţi! Spune-mi drept: 
unde te duci la ora asta? 

Împietrit în mijlocul camerei, cu şapca în mână, o privi 
drept în faţă. Adevărul? Dar dacă i l-ar spune? Poate că 
sufletul ei tânăr, entuziast, l-ar înţelege. Bietul Mihail n-ar 
avea decât de câştigat. Şi, pe neaşteptate, o întrebă, 
mângâindu-i părul: 

— la spune-mi, Lenuţo, dacă aş avea un frate, l-ai iubi? 

— Depinde! rosti ea cu răutate. Dar despre ce frate vrei 
să-mi vorbeşti? De Samoilă Petrov? 

— Nu... Nu de el... Pe Samoilă e uşor să-l iubeşti: e 
fericit. Pe când prietenul care mi-e foarte drag mie şi pe 
care aş vrea să ţi-l prezint, nu arată aşa de bine, fiindcă-i 
nenorocit. 

— Cine e? Mă faci curioasă! 

— E sluga lui kir Nicola, rosti Adrian, atât de liniştit de 
parcă ar fi spus: „E feciorul şefului de gară, viitorul 
procuror”. 

De uimire, Leana uită că a dat la o parte cuvertura şi 
ridicându-şi frumoasele braţe, goale, spre cer, exclamă 
exasperată: 


— Doamne! Păduchiosul ăla? Nu cumva ai înnebunit, 
Adriene? 

Adrian primi insulta răutăcioasă adresată prietenului 
său, tocmai în clipa când urmărea cu privirea mişcările 
acestei comori trupeşti, dată la iveală fără voie. Şi o astfel 
de împerechere a frumuseţii cu urâtul îi apăru ca un 
blestem al unei zeițe vulgare. Dintr-o dată, se nărui planul 
unei vieţi fericite, alături de maică-sa, Lenuţa şi Mihail, plan 
ce începuse să-l nutrească! 

„Păduchiosul!” 

O greutate zdrobitoare îl apăsă. Fără să scoată o vorbă, 
se îndreptă mătăhăind spre uşă. Leana îl strigă. El n-auzi. 
Capul său, plin până mai adineauri de această cameră 
voluptoasă, unde i-ar fi plăcut să trăiască o eternitate, era 
plin acum de imaginea lui Mihail, când îl privise ultima dată, 
înainte de-a se despărţi şi când păruse că-i spune: „Nu pot 
crede într-atâta bunătate...” 


X 


Dar disperarea nu-i fu lungă. În stradă, Adrian îşi regăsi 
echilibrul. Dacă Leana nu-l vrea pe Mihail, ce-are a face, e 
destul că-l vrea el. 

Trecu prin faţa plăcintăriei şi nu văzu coşurile cu 
plăcintă şi covrigi, la locul lor, pe cuptor. Mihail era, deci, 
plecat. Alergă cât îl ţinură picioarele spre port, ca şi cum o 
primejdie ar fi ameninţat viaţa prietenului său. 

La primul coborâş şovăi, întrebându-se dacă trebuia s-o 
ia pe acest drum sau următorul; apoi, o porni totuşi pe el, 
socotindu-l cel mai scurt. Când ajunse în labirintul 
vagoanelor de cereale, avu plăcerea să-l zărească pe Mihail, 
înaintând agale printre liniile pustii. Simţi plăcere, dar şi 
durere, fiindcă Mihail îi apărea ca însuşi simbolul 
resemnării, cu spinarea cocoşată sub greutatea celor circa 
cincisprezece kilograme de marfă, cureaua  coşului 


petrecută după gât, mătăhăind la fiecare pas. Îl strigă de 
departe: 

— Mihail! 

Acesta se întoarse încetişor şi la vederea lui Adrian puse 
coşul jos. Adrian îl ajunse dintr-o săritură: 

— Bună ziua, Mihaile! spuse, dându-i mâna. Am venit să- 
ţi ţin de urât la vânzare. Mă pricep. 

— Ai făcut bine! răspunse Mihail zâmbind, întinzându-i 
mâna. 

Adrian simţi curgând balsam pe rana făcută de Leana. 
Vorba lui Mihail era caldă, strângerea mâinii la fel; obrazul 
lui, îmbujorat de oboseală, radia bucuria prin ochii ce-i 
străluceau, privind deschis la ochii lui Adrian. Îşi regăsea 
prietenul, mai puţin neînduplecat decât la prima lor 
întâlnire. 

— Dar ştii, adăugă Mihail, nu putem întârzia prea mult 
locului, căci dacă ajung cu marfa răcită, hamalii o să mă 
înjure. 

— Ai dreptate, întări Adrian. Trebuie să te scapi de ea 
cât mai repede. Şi eu făceam la fel. 

Şi spunând acestea, înhăţă coşul, îşi trecu cureaua pe 
unul din umeri şi o şterse. Mihail, luat pe nepregătite, n-avu 
timp să-l oprească. Porni după el, la repezeală, târşâindu-şi 
bocancii şi protestând: 

— Nu, nu vreau ca tu să-mi duci coşul! Asta-i treaba 
mea! 

Dar celălalt, mai lung în picioare şi mai sprinten, 
mergea de zor: 

— Nu-i nimic! O să-l iei mai încolo! 

— Dă-mi-l numaidecât! Aşteaptă-mă! 

— Îndată! Numai o bucată, până ce mai răsufli puţin. 
Cureaua ţi-a făcut o dungă roşie la gât. Şi apoi, sunt mai 
voinic decât dumneata. Fii cu judecată! 

Adrian mergea aproape gonind, Mihail se resemna să-l 
urmeze de departe. 


Când să ajungă la dana nr. 6, unde un furnicar de 
oameni, în cămăși, încărca un vapor olandez. Adrian se opri 
şi trecu coşul lui Mihail: 

— Ia-l acum! Cred că n-am făcut nimic rău. Uneori poţi 
face asta, chiar cu un necunoscut. 

Mihail îi prinse mâinile şi-i spuse cu o francheţă şi 
sinceritate, de care Adrian îşi aduse aminte tot timpul 
prieteniei lor: 

— Desigur, Adriene, sunt nevoit să văd în dumneata un 
om cu inima cinstită, o inimă de prieten oriental. Totuşi, să 
nu mai mă constrângi la ceea ce nu-mi place. 

Adrian, fără să-i pese de mustrare, fu atât de mişcat de 
întâia lui biruinţă, încât se simţi atât de puternic, să ia în 
braţe un vagon şi să-l răstoarne. 


X 


La dana nr. 6, unde Mihail îşi vindea marfa în mai puţin 
de-o oră, hamalii tăbărâră pe coş, îndată ce-l zăriră. Îl luară 
cu asalt, câtă vreme marfa era caldă, fiindcă covrigii reci n- 
au niciun gust, iar plăcinta învârtoşată nu-i bună decât la 
câini. Cum munceau cu bucata, nimeni nu putea să-i 
împiedice de-a mânca, dar câtă jale să-i vezi mestecând şi 
înghițind, cu sacul de cincizeci până la o sută de kilograme 
pe umărul gol, prăpădit, cămaşa leoarcă de sudoare, gâtul 
ţeapăân! 

Totdeauna grăbiţi, dădeau buzna peste vânzător. Mihail 
era nevoit să-şi apere coşul de pungaşi, ţinându-şi marfa 
acoperită cu un sac şi cerând banul înainte. Asta nu-l 
împiedica, după ce golea coşul şi număra banii lui kir 
Nicola, să constate paguba. 

Adrian îl ajută pe Mihail, cum putea mai bine. Strigă la 
hamalii pe care îi cunoştea, să nu-l fure niciodată pe acest 
tovarăş, deoarece este un străin, de cu totul altă stare 


socială, dar că necunoaşterea limbii române şi mizeria 
actuală îl silesc să-şi câştige pâinea astfel. 

Apoi, vânzarea terminată şi Mihail mulţumit că-şi vede 
coşul legănându-se gol pe umăr şi cutiuţa plină cu gologani, 
Adrian întrebă: 

— Îţi plac haimanalele portului nostru, clienţii dumitale? 

— Mă distrează, exclamă Mihail, cu privirea pierdută în 
apa Dunării. 

— "Te distrează? Nu totdeauna... Când făceam meseria 
dumitale, în faţa cazărmii, nu găseam nimic distractiv, căci 
mă furau şi trebuia să dau socoteală lui kir Nicola. 

— Şi eu o dau pe-a mea, dar kir Nicola ştie că muşterii 
mei sunt în stare „să fure ouăle de sub cloşcă, fără să 
simtă”. Supraveghez, pe cât pot, totuşi ei mă fură. Asta mă 
distrează. Cum să nu te distrezi, când ai de-a face cu 
oameni care sunt, în majoritate, toţi cu familie, apărători de 
ţară? Ei depun mărturie în faţa justiţiei, aleg primari şi 
deputaţi şi când vin la coşul meu se dedau la tot felul de 
tertipuri posibile, ca la urmă să-mi şterpelească un ban. Şi 
notează, câteodată observ furtul la timp, dar e făcut cu 
atâta stângăcie, încât mă dezarmează: gestul în sine ar 
merita mai mult decât un ban. Şi atunci mă întreb: de ce 
atâta osteneală pentru un rezultat atât de slab. Nu sunt 
atât de săraci, încât să nu-şi poată plăti o bucăţică bună. Nu 
sunt nici măcar hoţi, ci muncitori care câştigă, în zilele 
frumoase, berechet. Şi dacă hoţul de meserie n-are ce să te 
mire, în schimb omul cinstit, care-şi câştigă pâinea şi se 
dezonorează pentru un biet bănuţ, este un paradox pe care 
eu nu-l pricep. Dumneata îl pricepi? întrebă Mihail, cu aerul 
cel mai serios din lume. 

— Nu m-am gândit niciodată la lucrurile astea, răspunse 
Adrian. 

— Ei bine, gândeşte-te de-acum încolo. Sunt ciudăţenii 
ale firii omeneşti. Cugetând asupra lor, ai să descoperi 
natura distracţiei mele. 


— Şi nu încerci să iei înapoi marfa furată? întrebă 
Adrian. 

— Nu încerc. Nici nu trebuie să-ţi treacă prin minte aşa 
ceva: mai degrabă te-ar spinteca, decât să recunoască 
furtişagul. Atunci, omul cinstit din ei se revoltă şi e gata de 
crimă, ca să-şi salveze onoarea. Din cauza unor asemenea 
greşeli, unii dintre ei devin mai târziu hoţi sadea. Câţi 
oameni cinstiţi, liberi azi, ar fi de multă vreme la ocnă, dacă 
li s-ar fi dat trei luni de închisoare pentru câteva plăcinte 
furate. Odată însemnat cu fierul nemilos al justiţiei, cel mai 
bun dintre oameni pierde gustul cinstei. 


X 


Adrian nu s-ar fi săturat, ascultându-l până seara, dar 
Mihail se opri ca să scotocească prin coş: 

— 'Ţi-ar plăcea să mănânci o bucată de plăcintă sau mai 
degrabă un covrig? întrebă el. 

— "Ţi-a mai rămas? 

— Îmi păstrez porţia zilnică: aproape o jumătate de 
kilogram de plăcintă şi trei covrigi, din care nu mănânc 
decât jumătate. 

— Şi de ce nu vinzi restul, ca să ai bani? 

— Pentru că îmi place mai bine să le dau copiilor 
drăguţ. 

— "Totuşi, ţi-ai scoate tutunul. 

— Tutunul şi mâncarea sunt treaba lui kir Nicola. 

— Ei bine, ai fi mai câştigat. Alături de cei cincisprezece 
lei pe lună, cu acest rest ai avea douăzeci şi cinci. 

— Am mai mult decât douăzeci şi cinci, poate chiar mai 
mult decât dublul lui douăzeci şi cinci! rosti Mihail, oarecum 
misterios în privire. 

Şi văzând că Adrian se căznea să priceapă, îl apucă 
uşurel de braţ (prima intimitate, sensibilă inimii celui care o 
primea!) şi îi spuse: 


— Nu-ţi obosi mintea! O să ajungem îndată acolo. O să 
mă înţelegi şi o să-mi dai dreptate. 

Tot vorbind, niciunul nici celălalt n-avu poftă de mâncat. 
Mihail aruncă coşul pe spate şi continuă să meargă de-a 
lungul Dunării, spre moara de făină „Violatos”, în direcţia 
opusă casei. Adrian se bucură. Se temuse, în fiece clipă, de 
înapoierea prietenului direct la dugheană. Ştia, de altfel, că 
Mihail era stăpân pe timpul său până la prânz - ora 
somnului - dat fiindcă muncea fără întrerupere, de la două 
noaptea, la fabricarea şi vânzarea mărfii. Mihail, însă, nu 
era obişnuit să doarmă la acele ore şi îşi petrecea 
totdeauna timpul citind sau hoinărind. Avea raitele şi 
preferinţele sale, pe care nimeni nu le cunoştea, în ciuda 
stăruitoarelor iscoade ale lui kir Nicola. Apoi, după masă - 
după ce stăpân şi slugă îşi făcuseră somnuleţul - un nou 
cuptor din „locomotiva îngălatului albanez”, o nouă vânzare 
avea loc între cinci şi şase, când ziua de muncă, fiind 
terminată, Mihail era liber. Atunci, mânca de seară şi se 
culca, uneori înainte de ora opt. 

Aceeaşi viaţă, ca pe vremea când Adrian slujise acolo. Se 
bucura acum, văzându-şi prietenul că nu se gândea deloc să 
se înapoieze acasă; părea fericit, îşi târa cu nepăsare 
bocancii pe caldarâm şi se apropia din ce în ce de acel loc 
dunărean unde începe poezia sălbatică a malurilor, iar 
zgomotul portului pătrunde ca un zvon... 

În curând, moara de făină fu lăsată în urmă, puţin mai 
încolo, mahalaua grecească Carachioi îşi prelungea ultimele 
căscioare, sus de tot, până la marginea podişului pe care 
este clădită Brăila. Talia ei de fată într-adevăr frumoasă se 
lăsă aici înlănţuită de amantul infidel, Dunărea cea cu trup 
de argint şi coama verde, şi prea îndatoritor cu 
nenumăratele-i amante, răzleţite în lunga lui cale, din 
munţii Pădurea Neagră şi până la Sulina, unde primeşte 
ultimul sărut. 

Cine va cânta vreodată bucuriile şi tânguielile acestui 
Carachioi, azi dispărut, - cuib de levantini gen kir Nicola? 


Burlaci sau însuraţi; bărbaţi, femei şi chiar copii purtând cu 
toţii, în glas şi privire, nostalgia neuitatei lor patrida, - cine 
ne-ar putea descrie beţia sfâşietoare, suspinele şi lacrimile 
lor când se auzeau trataţi drept „nație spurcată”, ori de 
câte ori ieşeau pe stradă? Cine ne va spune, pentru ce toţi 
coborau în acest Carachioi, cocoţat deasupra Dunării şi 
pădurea-i de catarge? De ce se înghesuiau unii într-alţii, 
claie peste grămadă, ca să-şi capete un locşor pentru a-şi 
înjgheba acele curţi aeriene, susţinute de o împletitură de 
bârne, ce-ţi dădeau fiori privindu-le. 

Vai!... Cine ne-ar putea spune vreodată, de ce inima 
omenească închide laolaltă ura şi dragostea? 


Printr-o coincidenţă care trebuia să le pecetluiască 
prietenia, făcându-i să uite deosebirile de păreri de mai 
târziu, amestecându-le vieţile şi făcându-i de nedespărţit, 
Mihail se întâlnea cu Adrian, în neţărmurita dragoste 
pentru natură; uriaş jet de lumină care întunecă toate 
opiniile noastre meschine, bietele noastre idei şi jalnicele 
noastre judecăţi. Sosind în acel colţ pitoresc, amândoi se 
simţiră cuprinşi de acea plăcere mută, ce se oglindeşte în 
privire, atunci când descoperi aceeaşi pasiune în ochii celui 
pe care-l iubeşti. Paşii lor, conduşi de aceeaşi voinţă, se 
opriră aci, maşinal, şi Mihail fu primul care se trânti pe 
nămolul învârtoşat al malului. Adrian, înduioşat de 
amintirile iubitului său Carachioi, îşi ridică privirea, spre 
locuinţele cuibărite pe malul platoului şi spuse: 

— Acolo, sus, am învăţat limba greacă, acum şase ani, cu 
preţul unor suferinţe de neuitat. 

— Orice cucerire adevărată se obţine cu preţul 
suferinţei, răspunse Mihail, care se căznea acum să taie 
plăcinta în cinci părţi foarte egale. 

Adrian vru să-l întrebe pentru ce făcea asta cu atâta 
migală, când nişte strigăte de copii, vorbind greceşte, 
răsunară în susul platoului. 

— Tiii! Mihail a şi venit! ţipă unul dintre ei. 

— Ci-i-i-ne? strigă un altul, de departe. 

— Mihail, vânzătorul de plăcinte. 

Apoi, câteva nume greceşti, strigate cât îi ţineau gura: 

— Hristos! Stamati! Vasili! Veniţi iute! 

— Uite-mi prietenii, spuse Mihail, ridicându-se. 

Micii greci coborau potecile abrupte ale malului, ca 
nişte căprioare, înconjurară pe Mihail - feţe vesele, nasu-n 
vânt, ochi sfredelitori - înghioldindu-l cu pumnişorii lor, ca 
să-şi arate puterile: 

— N-ai venit ieri, îi reproşa cel mai mare, şeful bandei. 


— Nu! A fost sărbătoare! se scuză Mihail, zâmbind, tare 
fericit să-i revadă. 

— Oh! sărbătoare, ce sărbătoare? se schimonosi băiatul. 

— O maschera! exclamă un altul. 

Primul băiat, zărind pe Adrian că se uita la ei şi curios 
de această familiaritate, îl arătă cu capul lui Mihail şi-l 
întrebă: 

— Cine-i ăla de colo? 

— Un prieten. 

— Ah, acum ai un prieten? 

— Da! dar nu-i plac plăcintele mele! 

Mihail ţintise unde trebuie. Micuţul, nemaivăzând un 
concurent în Adrian, merse de-i strânse mâna: 

— Vorbegşti greceşte? îl întrebă. 

— Da. 

— Dar tu nu eşti grec! 

— Nu, sunt român. 

— Păcat! rosti micul naţionalist. 

— De ce „păcat”? întrebă Adrian. 

— Pentru că noi suntem o naţiune mare, ripostă copilul. 

Adrian vru să-l necăjească: 

— Da! întări el. Voi sunteţi o mare naţiune, dar tu ai 
venit totuşi să mănânci mămăliga noastră! 

— Niciodată! strigă furios ştrengarul. E bună numai la 
porci! 

— Ai dreptate, lani, spuse Mihail. Nici mie nu-mi place. 

Şi începu să împartă plăcinta, în timp ce privirile 
copiilor cântăreau la iuţeală bucăţile. 

— Astăzi sunteţi cinci, în loc de patru, ca de obicei, 
adăugă Mihail, dar o să vă dau şi porţia mea, ca toată lumea 
să fie mulţumită. 

Cel mai vârstnic lămuri, lingându-şi buzele: 

— Ştii tu, Mihaile, cine este noul-venit? 

— Nu! 

—  Hristodulos despre care ţi-am vorbit, băiatul 
sărmanei Caliopi, pe care bărbatu-său o bate în fiecare 


seară. 

Cel astfel prezentat interveni ca să-i îndulcească 
spusele. 

— Totuşi, ieri-seară, tata s-a întors într-un hal de beţie, 
că n-a fost în stare s-o bată pe mama; dar a spart lampa cu 
gaz şi era cât p-aci să ardem. 

— E un progres! rosti Mihail, privindu-l pe Adrian cu 
ochi trişti. 


X 


Puțin mai apoi, după plecarea copiilor, cei doi prieteni îşi 
reluară drumul prin noroi. Mihail spuse, cu o voce copleşită 
de emoție: 

— Vezi, Adriene, unde îmi depun economiile? Copiii ăştia 
sunt toată familia mea, în frumoasa voastră ţară. Ei sunt 
singurii care mă iubesc cu adevărat, singurii care mă 
aşteaptă cu plăcere. Ei m-au iubit şi aşteptat, cu mult 
înainte de a fi fost vânzător de plăcinte şi când, abia sosit în 
Brăila, dam târcoale prin port, crăpând de foame. Ei sunt 
singurii care nu-mi strigă „păduchiosul”, ca toată strada 
Griviței, de cincisprezece zile de când mă cunosc. 

Neputând să-şi stăpânească lacrimile, Adrian îşi acoperi 
faţa cu mâinile, ca şi cum şi-ar fi apărat ochii de soarele ce 
ieşise brusc din nori. Şi plânse în tăcere. Presimţise totul, 
înainte ca prietenul să-i fi vorbit. Spovedania zguduitoare a 
lui Mihail îi zdrobise inima. Cuvântul „păduchios” îi reaminti 
de Leana şi de scena de dimineaţă. Fu lovitura de graţie. 

Apucă mâna lui Mihail şi-i spuse, printre hohote de 
plâns: 

— Sărmane prieten... Îţi cer iertare... Înţeleg tot ce se 
petrece cu dumneata... 

Dinaintea acestui val de sinceritate, lui Mihail îi tremura 
glasul, înecat în lacrămi: 


— Haide, Adriene, să fim tari... Să nu plângem niciodată 
decât în inima noastră. Viaţa nu-i demnă de lacrimile 
noastre... 

Dar Adrian plânse pe săturate. Vedea în Mihail un om 
împovărat groaznic de nedreptate. Primul prieten 
descoperit de inima sa era un om zdrobit. Mizerie şi ocară, 
iată ce rezervase oraşul lui natal acestui om. 

Ar fi vrut să-l scoată numaidecât din bârlogul lui 
murdar, să-l aducă acasă, să-i dea tot ce avea. Dar îşi 
reaminti că în Mihail se afla o voinţă tenace, clădită în 
nenorocire, de care trebuia să ţii seamă, să fii prudent, cu 
multă sinceritate şi dragoste, dacă voiai să-l îndupleci. 

Mihail fu nespus de mişcat de acest semn de bunătate. Îi 
păru chiar o adevărată revelaţie. Cu tot zidul ce-l ridicase 
între el şi lume, în ciuda scepticismului său, Mihail era prea 
deştept, prea bogat de viaţă intensă, ca sa nu fie convins că 
nu există nicio gheaţă care să poată rezista la focul 
dragostei. Desigur, Adrian nu-l cucerise încă, dar 
întâmplarea aceasta neaşteptată contribui de minune la 
croirea unei spărturi în neîncrederea lui Mihail lăsând să 
pătrundă prin ea flacăra ce avea să-i încălzească inima 
atinsă de cumplita iarnă a zădărniciei. 

Aşa că, văzând pe Adrian nemişcat, cu faţa în palme, îl 
atinse uşor pe umăr: 

— Ei bine, uite... Mărturisesc, Adriene, că prezenţa 
dumitale îmi face bine... Mă simt mai puţin singur... Şi-ţi 
făgăduiesc că pe viitor o să mă întâlnesc bucuros cu 
dumneata. Este adevărat că nu credeam, că mă îndoiam, 
dar acum văd că eşti într-adevăr un prieten, un prieten... 

Adrian îl privea cu faţa scăldată în lacrimi: 

— Dacă-ţi sunt un prieten, spuse el, cum vrei să rămân 
nepăsător faţă de nenorocirea dumitale? Cum aş putea să 
mă despart acum de dumneata, să mă duc la ai mei, unde 
găsesc dragoste, un pat şi o masă curată, ştiind că te 
reîntorci la cocioaba şi singurătatea dumitale? Dacă am fi 
fost amândoi nişte pârliţi, atunci da. Pe când aşa, eu în 


bunăstare, iar dumneata în nenorocire, asta nu! Acest fel de 
prietenie nu este şi nu va fi niciodată al meu. Dar 
dumneata, care mă sileşti la această nepăsare, eşti nedrept 
cu mine, eşti crud. E îngrozitor... îngrozitor... Dac-ai şti cât 
rău îmi faci... 

Adrian avea dreptate. Mihail era nedrept cu el. Şi într- 
adevăr îngrozitor. 

Stând aşa, lângă Adrian, în mâini cu o şapcă, adunată 
parcă din gunoi, la fel cu cămaşa-i murdară; cu haina 
sfâşiată peste tot, gulerul slinos, mânecile prea lungi, 
sumese; cu pantalonii petec lângă petec; cu bocancii 
scorţoşi şi scâlciaţi; cu păducbhii care apăreau şi dispăreau; 
cu braţele părăsite între picioare, într-o atitudine de 
delăsare - şi în mijlocul acestei mizerii nesfârşite, doi ochi 
ce-ţi răscoleau inima şi mintea, care reaminteau privirea 
blândă a animalului şi glăsuiau cu convingere sufletului 
deschis prieteniei - cunoaşteţi oare, o, prieteni! o imagine 
mai lamentabilă a nedreptăţii? 

(Prietene învins de singurătate, oriunde te afli pe lumea 
aceasta, dezmeticeşte-te şi fii mare, ca bucuria sau durerea, 
în faţa necunoscutului care-ţi dăruie îndată inima sa! Nu 
negustori comoara pe care o ascunzi, aceluia ce ţi se oferă! 
Oricare ar fi furtunile ce au putut să-ţi nimicească 
speranţele, fii nobil, fii încrezător, nu te îndoi niciodată de 
căldura sufletului tău şi n-o refuza niciodată însetatului care 
ţi-o cerşeşte. De vreme ce o simţi în tine însuţi, poţi să fii 
sigur că nu eşti singurul care o posedă - fiindcă nimeni nu 
are monopolul vieţii frumoase - şi este mai bine să fii înşelat 
de-o sută de ori într-un ceas, decât să faci o nedreptate 
unui singur prieten din stirpea ta!) 


X 


Era ora nouă dimineaţa, când razele călduţe ale soarelui 
alungară norii de pe cer şi răcoarea dimineţii. Apa Dunării 


deveni sclipitoare. Pădurea de sălcii plângătoare de pe 
malul celălalt prinse viaţă, iar departe, pierduţi în zare, se 
profilau munţii melancolici ai Dobrogei. 

Cei doi prieteni tăceau, stăpâniţi de aceeaşi teamă 
religioasă în faţa lucrurilor ce nu se exprimă, fiecare însă cu 
sentimente diferite. 

Adrian, cu inima grea, ochii buimaci, privea ţintă la 
freamătul valurilor ce sărutau nisipul; el încerca să adune 
câteva idei, să le înlănţuie şi să găsească o soluţie care să-l 
ajute de-a învinge împotrivirea lui Mihail la planurile sale 
generoase. 

Mihail era şi el tulburat, dar nu-şi da nicio osteneală să 
vadă limpede. Ştia ce voia Adrian şi, în sinea sa, nu-i 
reproşa decât faptul că-i dorea binele, fără voia lui, adică 
într-un fel care-i rănea amorul propriu. 

Văzându-l potolit, îl întrebă: 

— Lucrezi în dimineaţa asta? 

— Nu! Abia de la unu! 

— Ei bine, vrei să petrecem o clipă împreună pe malul 
celălalt al fluviului? O să ne facă bine la amândoi. 

Adrian deschise ochii mari: dacă i s-ar fi anunţat că tatăl 
său a înviat, n-ar fi fost atât de fericit. 

— Adevărat? Nu glumeşti? şopti cu inima tresăltând de 
bucurie. 

Chipul său trăda o speranţă atât de copilăroasă, încât 
Mihail fu cuprins de remuşcări. 

— Odată ce-ţi spun, sigur că nu glumesc. Mă crezi un 
urs? 

— Ai unele asemănări! 

— Desigur, când vreau; dar crezi că degeaba? 

— Ghicesc multe lucruri... 

— Aici nu e vorba de ghicit, pentru că atunci ar însemna 
s-o nimereşti alături de adevăr... E vorba să vezi ceea ce 
există. Şi-acum, du-te şi caută o barcă şi un vâslaş care să 
nu ştie o boabă în greceşte. 

Când Adrian se întoarse cu barcagiul, Mihail îl întrebă: 


— Te-ai încredinţat că nu înţelege ceea ce vorbim? 

— Da. 

— Cum? 

— l-am cerut, în greceşte, să mă treacă fluviul şi n-a 
înţeles nimic. 

Mihai reflectă: „Nu-i prost flăcăul nostru!” 

Şi sări primul, voios, aşezându-se cu spatele spre 
barcagiu. Adrian luă loc la pupă, în faţa prietenului său, pe 
care-l privea cu oarecare sfială, după acest scurt examen de 
perspicacitate. Spuse: 

— Ce bine este să vorbeşti o limbă străină, când ai în jur 
urechi curioase. 

— Şi e mult mai bine să poţi vorbi cât mai multe, fiindcă 
greceasca e arhicunoscută la Brăila, completă Mihail. 

— Dumneata cunoşti multe? 

— Câteva... 

— Care? întrebă Adrian, atins la una din marile lui 
dorinţe: aceea de-a şti mai multe limbi. 

Mihail surâse încurcat - adorabila tulburare ce-i 
revenea, ori de câte ori era descusut prea pe faţă despre 
cultura sau viaţa lui. Răspunse: 

— „Ai văzut, franceza. Pe celelalte, când se va ivi 
ocazia. 

Acest răspuns ar fi fost de-ajuns oricui, afară de Adrian 
care-i întoarse întrebarea, crezând c-o pune mai discret: 

— Nu eşti grec?... 

— Nu... răspunse Mihail, cu faţa îmbujorată de-o umbră 
de pudoare ce ar fi trebuit să-l dezarmeze pe Adrian, dacă 
ar fi avut puţină experienţă în ale vieţii. Cum însă nu avea, 
stărui: 

— ..„.„Francez? 

— Nicidecum... spuse Mihail, privind fundul bărcii. 

Şi ridicându-şi capul, pe neaşteptate, cu o privire aspră, 
aplică stângaciului prima muştruluială prietenească: 

— Dacă prietenia mea te interesează şi vrei s-o câştigi, 
te sfătuiesc, Adriene, ca pe viitor să nu mai fii atât de 


indiscret cu mine. Sunt lucruri pe care le tăinuiesc spre 
binele amândurora. Pentru altele, nu-ţi cer decât un pic de 
răbdare şi o să le afli. Când vreau să vorbesc, nu-i nevoie să 
mă tragi de limbă. Vorbesc de la sine... Şi acum, să trecem 
la altceva. 

Adrian înţelese mai bine decât te-ai fi aşteptat de la o 
fire ca a lui. 


X 


Traversară fluviul. Acum barca plutea de-a lungul 
malului drept, la vale, strecurându-se prin rămurişul 
sălciilor, ca o suveică de la un război de ţesut. Deşi obişnuit 
cu acest fel de plimbare, Adrian nu fusese niciodată atât de 
mişcat ca acum; pentru prima oară în viaţă se simţea în 
sfârşit aproape de-o fiinţă umană ce-l înţelegea, prietenul 
care se predă inimii tale, cu o forţă ce-ţi răscoleşte întreaga 
existenţă. 

Cu echilibrul sufletesc restabilit, Mihail îşi abordă direct 
tovarăşul: 

— Adriene, ia să-mi explici: adineauri, când mi-ai spus 
că am fost „nedrept” cu dumneata şi că ţi-am făcut „rău“, la 
ce te gândeai? Cum mă vezi dumneata? 

— Dar... te văd într-o situaţie nepotrivită cu demnitatea 
dumitale şi cred că asta te face să suferi... răspunse Adrian, 
temându-se că şi-ar fi jignit prietenul. 

— De unde ştii că sufăr? [i-am spus eu ceva? 

— Nu! dar presupun. Mizeria nu-i ceva plăcut. Am 
gustat şi eu din ea. 

— Şi eşti sigur că sunt în mizerie? 

Această întrebare paradoxală îl dădu gata pe Adrian. Nu 
mai pricepea nimic. Căscă nişte ochi miraţi. Şi făcu o mutră, 
că Mihail izbucni într-un hohot de râs, scurt, voios, ceea ce 
zăpăci şi mai mult pe celălalt. Adrian nu ştia ce să mai 
creadă despre acest om, pe care-l socotea printre cei mai 


nenorociţi şi care-şi râdea de propria-i stare, din toată 
inima. 

Mihail îl dezarmase, dintr-o dată, cu uşurinţă. Dar 
confuzia firească a lui Adrian, sincera lui dezamăgire în faţa 
oricărei răsturnări de adevăruri consacrate, îl cuceriră 
sufleteşte pe Mihail, mai repede decât cel mai frumos act de 
generozitate. Acesta avea să fie mai târziu, una din 
desfătările sale. 

— Deci, după dumneata, zise el, abia stăpânindu-şi 
râsul, nu ar exista o altă stare mai jalnică decât a mea. 

— Afară de boală şi puşcărie. 

— Ei bine, deschide-ţi bine ochii. Mizeria adevărată - 
aceea care face viaţa de nesuferit - nu este sărăcia lucie şi 
murdăria în care m-ai găsit, ci teribila situaţie a omului care 
posedă toate mijloacele de trai de care are nevoie pentru a 
gusta din plin viaţa care-i place, şi care nu-i e cu putinţă s-o 
facă. Am cunoscut această situaţie şi am fost într-adevăr 
nenorocit. Azi sunt fericit: mă bălăcesc ca un răţoi în ape 
care nu-mi erau îngăduite altădată. Nu bagi de seamă? 

Adrian îl privi prosteşte, fără să crâcnească, în timp ce 
lui Mihail îi râdeau ochii. Apoi, cu o mişcare a braţului ce 
voia să zică „să lăsăm asta”, îi puse mâna pe genunchi, 
spunându-i: 

— Aş vrea să te întreb ceva. 

— Vorbeşte... întreabă tot ce vrei... N-am secrete faţă de 
dumneata... strigă Adrian înciudat, ceea ce-l înveseli nespus 
pe Mihail. 

— Ai prieteni interesanţi? 

— Nu. N-am decât cunoscuţi. Prietenia, aşa cum o 
înţeleg eu, încă nu am întâlnit-o. 

— Şi cum înţelegi dumneata prietenia? 

Adrian răspunse degajat: 

— Foarte simplu: să iubeşti arta pe care o înţelegi, 
natura şi omul, până la sacrificiu. 

— Până la sacrificiu! exclamă Mihail, cu oarecare 
tristeţe. Asta este idealul! Numai că viaţa nu încape cu totul 


în cercul pe care dumneata îl tragi. 

— Şi de ce nu? strigă Adrian, înflăcărat. Cel care iubeşte 
tot ceea ce-i frumos, nu poate să nu fie o fiinţă generoasă. 

— Nu totdeauna! Dar admițând concepţia dumitale, asta 
nu-i totul. Mai sunt deosebirile adânci de rasă şi educaţie, 
care împiedică uneori pe cei mai buni dintre oameni să se 
înţeleagă.  Citit-ai oare ceva despre caracterele, 
temperamentele şi natura sensibilităţilor omeneşti? 

— Nu, n-am citit nimic! 

— Atunci, ce citeşti? 

— Literatură. Numai pe asta o pricep. 

— Care sunt autorii dumitale preferaţi? 

— Balzac, Dostoievski şi cei care le seamănă. 

— Cine te-a îndreptat spre dânşii? 

— Inima mea. 

— E foarte mult, dacă spui adevărul. Dar numai 
literatura nu ajunge, deoarece, îmbătându-ne, ne împiedică 
să ne cultivăm. Ea este pentru sufletul nostru ceea ce sunt 
aripile pentru o pasăre; dacă zboară fără poticneli este 
graţie privirii ei agere, nu aripilor. Poezia este melodia unei 
ore de tihnă sufletească; şi, prin poezie, eu înţeleg toate 
frumuseţile pământeşti, toate manifestările artei, tot ce se 
poate iubi. Iotugşi, vai! după ce ai visat, trebuie să trăieşti. Şi 
a trăi înseamnă a lupta împotriva vieţii. 

— Glumeşti! zise Adrian. 

— „„„Ascultă mai departe, continuă Mihail, foarte serios. 
Închipuieşte-ţi viaţa ca pe o maşină formidabilă, foarte 
complicată, însă demontată. Piesele ei reprezintă facultăţile 
şi instinctele noastre, pasiunile şi nevoile noastre. Ca să o 
faci să funcţioneze perfect, ar trebui să fie montată perfect 
şi asta nu se poate, fiindcă tehnicianul ei încă nu s-a născut, 
de-aceea toate cunoştinţele noastre nu fac doi bani. De 
pildă, eu aş vrea s-o fac să funcţioneze pe suporţii 
sociabilităţii şi uneori chiar în cadrul intim al unei vieţi care 
vrea să se lipsească de societate. 


Piesele acestei maşini se pun la unison, ca să ne 
păcălească: nu contează felul cum le ajustezi, ele te ascultă, 
totul se pune în mişcare, îşi ia avânt, se mulţumesc cu ce le 
dai sau le laşi, la fel ca şi omul căruia poţi să-i iei picioarele, 
braţele, ochii, urechile, nasul, să-i desfigurezi faţa, să-l laşi 
surd, slut, neputincios, - el va voi şi va putea să trăiască 
mereu, căci nu-i decât o picătură din această eternitate 
care se mulţumeşte cu puţin. 

Acest mecanism se numeşte lumea. În orele de odihnă 
face poezie: într-o odaie, în doi; într-un teatru, o mie; pe un 
stadion, o sută de mii, prezentând o unitate, o armonie 
aproape perfectă. Numai că în aceste momente nu trăieşti, 
ci visezi. De pildă: cumătră bârfitoare care varsă lacrimi de 
bucurie pe un roman cu deznodământ fericit; prietenii care 
se sărută la colţ de stradă; poporul care jubilează şi se 
înfrăţeşte în bătaia tobelor; mulțimile de alegători ce-şi 
poartă în triumf demagogii lor. Nu-i nimic de zeflemisit aici. 
Primul stâlp al vieţii, chiar a celei mai josnice, e dorinţa 
binelui, înclinarea spre generozitate, spre ideal. Dar asta 
nu-i decât visul... 

Îndată ce sărmana maşină omenească încetează de-a 
visa, îndată ce începe să trăiască, totul se încurcă, totul 
trosneşte, se rupe şi vezi scuipându-se în faţă pe cei ce s-au 
sărutat în ajun. Este poezia care învecinează mocirla. Este 
visul încolţit de antagonismele vieţii. E maşina socială pe 
care un nimic o face să meargă, dar pe care niciun 
tehnician nu-i în stare s-o facă să funcţioneze ideal. 

Fereşte-te, Adriene, să nu te prindă prea mult între 
roţile ei. Îmi îngădui să ţi-o spun, fiindcă mi-eşti drag şi 
pentru că îmi pari să fii dintre acei care ies striviţi din 
aceste roți. 


X 


Adrian simţi că un balsam îi umple inima, auzindu-l pe 
Mihail mărturisindu-şi dragostea pentru el. 

— Dar, replică el, cred că prin dragoste oamenii s-ar 
putea înţelege. 

— Viaţa nu îngăduie altă dragoste, afară de aceea care 
se raportează la propriul ei egoism, răspunse Mihail, rece. 
Restul, visuri. 

— Cum? strigă Adrian. Află că dragostea mea e 
altruistă; că mi-aş împărţi până şi sângele, ca să trăiesc 
lângă dumneata şi alţii care îţi seamănă. 

— Se poate! Însă dumneata nu însemni nimic în viaţă. 

— Şi totuşi, aş socoti acest fel de-a fi drept cea mai bună 
parte a vieţii. 

— Desigur... Numai că noi, eu şi dumneata, sau Petre şi 
Paul, înseamnă în viaţă, ceea ce este un fir de păr pe trupul 
omului: poţi să te lipseşti de el, viaţa merge înainte. Creând 
omenirea, îmi închipui că Dumnezeu a trebuit să procedeze 
în felul următor: mai întâi a aruncat în copaie aluatul 
omenesc aşa cum îl vedem noi, adică putând să-şi ducă 
zilele lipsit de toate simţurile şi membrele. Dar, hotărându-l 
unui atare destin, mormanul de argilă n-ar fi avut decât să 
vibreze la anumite ore. Şi atunci, creatorul a găsit că-i 
nostim să-i adauge grăuncioare de frumuseţe, câteva 
grăunţe de talent, un fleac de generozitate, câteva fire de 
inteligenţă, de asemeni, - ca la pateul de ficat, căruia i se 
adaugă o fărâmă de trufe; apoi, după ce s-a întărit destul 
aluatul, Dumnezeu şi-a croit creaturile, la întâmplare, cu 
cuțitul. Ceea ce a dat naştere la încurcături, la nelinişti, 
deoarece toate aceste valori omeneşti nu erau asimilabile. 
Ca şi trufele în pateu, ele au rămas solitare şi nemistuibile. 
Ceea ce n-a împiedicat ca iluzia parfumului să reuşească. 
lată de ce această interpretare greşită este sfâşietoare. 


Aceste cuvinte, contrare credinţei sale, îl întristară pe 
Adrian. Privirea i se îndreptă instinctiv spre oraş, unde 
încercă să vadă lumea cu ochii lui Mihail. Nu desluşi însă 
nimic. Îi veneau în gând necazurile sale, truda mamei, 
dragostea pentru Leana, al cărei spirit practic îl îngheţa. Şi 
încercă să vadă totul în sumbra lumină proiectată de 
prietenul lui. Nicio concluzie precisă nu se desprinse din 
judecăţile sale. 

Îi lipsea experienţa. Până atunci, îndurase cu nervii de 
oţel ai adolescentului care uită lesne relele, muncit 
neîncetat de nevoia de-a iubi. Nu înţelese deloc concepţia 
de viaţa a lui Mihail. Dar cum îl respecta mult, socotindu-l 
acum un stoic, Adrian îşi dădu seama de inutilitatea a tot ce 
pretindea că învățase până atunci şi se dispreţui. Asta-l făcu 
să se zăvorască şi mai mult, deplin încrezător în 
sentimentele sale. Acolo, totul era limpede: îşi iubea mama, 
logodnica şi chiar lumea. Şi ierta oricărui „lut împănat” că-l 
înţelegea anapoda. 

Pentru Mihail, care îl înţelegea, resimțea o dragoste şi 
mai puternică şi se hotări să-l câştige cu orice preţ. Acest 
străin se revela prietenul viselor sale. N-avea să-i scape. 


Un vapor care se îndrepta spre Galaţi, trecu cu mare 
viteză prin mijlocul fluviului. Valuri năvalnice se sparseră de 
mal, izbindu-le barca la babord. Dansă timp de câteva 
minute ca o coajă de nucă, tocmai în clipa când Mihail, cu 
tabacherea pe genunchi, răsucea o ţigară. Adrian observă 
tutunul prost, de douăzeci de bani pachetul şi-l opri, 
zicându-i: 

— Nu fuma mahorcă aia puturoasă. la-l pe ăsta al meu 
că-i mai bun. 

Şi-i întinse, stăruitor, tutunul său de cincizeci de bani, 
douăzeci de grame. Mihail, vădit contrariat, dar mereu cu 
un zâmbet îngăduitor pe buze, trebui să se supună, ca să fie 


pe placul acestui copil mare, apoi, după ce îşi aprinseră 
țigările, rosti: 

— Adriene, cred că într-o zi o să fim prieteni. Dar până 
s-ajungem acolo, n-ar trebui s-o începem prin a ne lua la 
bătaie? 

— Să ne batem? strigă Adrian. Şi de ce? 

— Pentru că printre atâtea alte cusururi ce vei fi având, 
eu observ unul care-i greu de suportat pentru anumite 
persoane: anume, acela de-a voi să dai cuiva ceva, fără să-l 
întrebi dacă doreşte; ceea ce-i îngrozitor, fiindcă e mai 
dureros să nu poţi primi ceva de la cineva pe care-l stimezi, 
decât să te vezi deposedat cu forţa de un bun al tău. 
Generozitatea cu de-a sila este cea mai dureroasă dintre 
toate câte nu poţi suferi. Şi oricât de paradoxal ţi-ar părea, 
asta se întâmplă. 

— Dar, spuse Adrian nedumerit, eu aş primi de la un 
prieten, cu aceeaşi uşurinţă! Chiar i-aş cere, dacă aş avea 
nevoie. 

— E în întregime posibil, la firi ca a dumitale; e 
contraponderea capacităţii dumitale de-a da. Dar, sărmane 
prieten, te plâng, dacă ai venit pe lume prea plin de această 
impulsivitate. O să te strici într-o zi cu toţi oamenii, prieteni 
sau nu! 

Adrian se aprinse, roşu de mânie: 

— Atunci, la dracu'! Ce-i oare prietenia, dacă nu iubirea 
de aproape? Şi poţi oare concepe o dragoste care să nu ne 
împingă să dăm tot ceea ce avem, de la bani, care sunt cel 
mai uşor de dat şi până la viaţă, care e bunul nostru 
suprem? Să nu fie pe lume decât prietenia de la cârciumă, 
unde fiecare îşi plăteşte consumaţia? Nu simţi oare aceeaşi 
bucurie reciprocă de-a da, decât numai de-a primi? Sau vrei 
să mă convingi că sunt nebun? 

Ghemuit pe genunchi - poziţia sa favorită, ori de câte ori 
asculta - Mihail privea ţintă fundul bărcii şi se căznea să 
scuture mucul ţigării, cu riscul de a-şi arde degetul mic. Nu 


răspunse nimic. Nebănuind la ceea ce se gândea, Adrian 
reveni cu insistenţă: 

— Să nu-ţi închipui că, vorbindu-mi astfel, o să scapi de 
mine sau că ai să clinteşti cu o iotă ceea ce am simţit că-mi 
bate totdeauna în piept. Orice s-ar întâmpla şi în ciuda 
prezicerilor ce-mi faci, nu, nu, nu dau îndărăt! Aşa simt. Şi 
de s-ar afla pe lume doar un singur om căruia să-i placă 
prietenia mea, mie mi-ar fi de-ajuns, ar preţui pentru mine 
cât omenirea întreagă. Ca să-l descopăr, voi răsturna 
pământul şi dacă n-o să-l întâlnesc niciodată, voi crede 
totuşi în existenţa lui, voi crede, voi crede!... 

Mihail îşi aruncase ţigarea şi acum, cu mâna în apă, 
privea nemişcat la dâra pe care o lăsa în urmă. Se ferea să-l 
privească pe Adrian în ochi. Totuşi, atitudinea sa dovedea 
că-l asculta cu cea mai mare atenţie. 

Adrian, tot voind să-l convingă că „afară e ziuă”, 
reîncepu: 

— Dacă-mi dai voie să trec la cazul nostru, mi-ar fi mai 
uşor să mă explic. Imediat ce te-am văzut, am simţit că mă 
ataşez de dumneata. Acum ştiu că eşti un om instruit, deci 
nu m-am înşelat, deoarece am bănuit-o încă de ieri, când ţi- 
ai încrucişat privirea cu a mea, în timp ce citeai pe Jack şi 
nu presimţeai nimic. Mai cred că ai o inimă afectuoasă, de 
prieten adevărat, aşa cum îl înţeleg eu. Asta e credinţa mea 
şi e zadarnic să mă descoşi de ce cred astfel. De ce n-am 
crezut-o şi faţă de alţii? Fiindcă eu caut prieteni, din ziua 
când m-am simţit nenorocit să tot gust singur atâtea 
frumuseți pe care Dumnezeu le-a creat ca să fie 
împărtăşite. Dar cu cine să le împărtăşesc, Doamne! când 
nici mama mea, nici aceea pe care o cred logodnică, niciuna 
din cunoştinţele mele n-au habar despre ce e vorba? Şi cine 
altul, mai bine decât dumneata, ar putea să priceapă cât de 
greu este să te simţi străin în oraşul tău, în familia ta, 
mâhnit să te vezi categorisit drept o haimana, tocmai 
pentru că porţi în tine o lume de pasiuni, o lume de visuri, 
cele mai puternice bucurii ale vieţii? Am clipe când fug de 


aceste făpturi pe care le iubesc şi mă furişez aici, singur, să- 
mi urlu aleanul în faţa acestui fluviu, cerându-i un prieten, o 
haimana ca mine? 

Şi când lucrurile stau astfel, ai vrea să mă port faţă de 
dumneata calculat, meschin, egoist? Dar m-ai face fericit şi 
m-ai onora, dacă m-ai lăsa să iau parte la suferinţa dumitale 
şi ai face dreptate prieteniei, dacă ai primi ajutorul unui 
prieten, ca pe ceva cuvenit. E singura generozitate cinstită 
pe care o cunosc; toate celelalte sunt interesate. 

Să-ţi împărţi bunul tău cu părinţii, care nu sunt decât 
părinţi sau să te despoi pentru o femeie, care nu-i decât o 
femeie, spune-mi: ce legătură de sânge am eu cu aceşti 
oameni care sunt milostivi cu ei înşişi? Nu! singura fiinţă 
care ar avea drept la viaţa mea, va fi aceea căreia m-aş 
dărui şi mi s-ar dărui din prietenie. Restul e demn de-o 
brută. 


X 


Barca plutea de-a lungul unui ostrov pustiu, puţin cam 
înalt şi plin de sălcii. Mihail se ridică deodată, făcu semn 
barcagiului să tragă la mal şi, fără să mai aştepte atingerea 
cu uscatul, sări în apa adâncă până la glezne. 

— Spune omului să ne aştepte! murmură cu o voce abia 
şoptită. 

Din graba prietenului, Adrian ghici că emoția îl gâtuia. 
Cobori, la rându-i, şi-l urmă. 

Mihail merse până la malul unei bălți mici, acoperită 
peste tot cu nuferi mari şi albi sau mai de grabă de frunzele 
lor imense şi late, covor nesfârşit care zăcea pe suprafaţa 
apei adormite. Jur împrejur un gard viu de trestie 
împrejmuia aceste perle acvatice, pitite în singurătatea 
mlăştinoasă. Adrian se apropie şi rămase uluit în faţa 
petalelor de hermină catifelată, care-şi înălţau cu sfială 
corolele sprijinite pe o fărâmă de lujer abia vizibil. Se 


aplecă şi apucă un boboc înflorit. Un lujer lung, din ce în ce 
mai gros, de un verde frumos, ieşi din apă. Mihail, care 
privea în tăcere, cu mâinile în buzunar, spuse prietenului: 

— Nu-l rupe... Acolo e frumos; a-l lua cu tine, înseamnă 
să-l pângăreşti... 

Adrian îi dădu drumul încetişor. Nu-şi amintea să mai fi 
atins aceşti frumoşi crini sălbatici, din vremea îndepărtată, 
când, copil, îl însoțea pe moş Dumitru la tăiat pe ascuns 
papură, şi pe Codin la vânătoare de rațe sălbatice. 

Cei doi prieteni se aşezară pe iarba cărnoasă, care 
crescuse pe dealurile formate din vechi aluviuni, hrănită din 
belşug de umezeala permanentă. 

Priveau şi tăceau. Mihail sta încovoiat, ca îngropat în 
pământ. Adrian îşi înfundase mâna în iarbă şi râcâia uşor 
pământul moale, ca să-i simtă răcoarea. 

Dinaintea lor, balta se scălda în razele călduţe revărsate 
de soare. O mulţime de gâze roiau ca scoase din minţi. Pe 
ochiuri, nu mai mari ca o farfurie, unde apa nu era 
acoperită de frunzele nuferilor, musculiţe fără formă, ca 
nişte seminţe de cânepă, se învârteau locului cu o iuţeală 
ce-ţi da ameţeală. Păianjenii de apă alunecau, în lung şi în 
lat, fără rost, în timp ce roiul de țânțari, înnebuniţi de 
plăcere, ţopăiau deasupra bălții cu o furie de-ai fi zis că o să 
se urce unii peste alţii. Din când în când, bărzăunii şi tăunii 
inspectau, în treacăt, regiunea şi plecau  bâzâind 
nemulţumiţi. 

Privirile celor doi spectatori alergau de la o privelişte la 
alta, dar ceea ce le plăcu mai mult fu înfăţişarea şi mişcările 
broaştelor. Câteva se prăjeau la soare, căţărate pe plante, 
confundându-se cu ele, din pricina culorii galben-verzuie; 
altele scoteau capul din apă, priveau o clipă, cu un aer 
prostesc, la cei doi inşi de pe mal şi se afundau sperioase. 
Câteva broscuţe râioase nu se sfiau deloc să-şi urmeze 
vânătoarea de țânțari, pe care îi înghiţeau lacome, scoțând 
după fiecare înghiţitură un „oac!” de satisfacţie. Iscodindu- 


le, cei doi prieteni schimbară, în treacăt, o privire, în care 
licărea o plăcere nesfârşită. 

Adesea, tăcerea era sfâşiată de un muget îndepărtat sau 
de lătratul câinilor de pe la moşiile învecinate. Câteodată, 
strigăte scoase din piepturi zdravene, chemări pe nume, 
frânturi de convorbiri în româneşte, greceşte sau turceşte - 
strigăte de pe un mal la celălalt „braţ al Dunării vechi” - 
clinchetul pompelor pe şlepuri şi caice, ca şi şuieratul 
asurzitor al sirenelor, tulburau brutal pacea acestei 
contopiri cu natura, reamintind celor doi prieteni că 
oamenii şi viaţa lor nu erau prea departe de dânşii. În 
deplinătatea sufletelor lor contopite, aceste zgomote 
cădeau ca nişte picături mari de ploaie pe suprafaţa netedă 
a unui lac. 

În mod sigur şi fără să-şi dea seama, Adrian atinsese în 
chip magic şi biruise rezistenţa încuietorii secrete, care 
împiedica intrarea oricărei afecţiuni noi în templul unde 
Mihail veghea neînduplecat la căpătâiul dragostei sale 
rănite. În acel moment, privirile inimii lui convalescente 
întâmpinau cu un zâmbet cald cele două mâini întinse de 
Adrian. Şi într-adevăr: tulburarea lui Mihail, tăcerea-i 
sfiicioasă, calmul neliniştit, o dovedeau cu prisosinţă. Şi 
Adrian, care presimţea totul, tăcea chitic, ca un vinovat. 

Dar cel care e păstrătorul dragostei universale, care ştie 
să lecuiască orice rană şi să pună ordine în toate, fără să ne 
ceară rugăciuni, nici tămâie, acela pricepu tot aşa de bine şi 
sinceritatea ofrandei de care era plină inima unuia dintre 
ei, cât şi dorinţa de-a trăi, de care celălalt se arăta însetat. 

Şi în acest colţ de natură, nepângărit de om, stăpânul 
Firii le dădu binecuvântarea ce avea să-i unească într-o 
prietenie de opt ani: o prietenie care avea să fie pusă la 
toate încercările ingrate ale unei existenţe vitrege; care 
trebuia să îndure toate chinurile unei vieţi de hoinăreală, 
târâtă prin mizeria mai multor ţări şi care - de-o sută de ori 
rănită în carnea ei, de vulgaritatea omenească, de-o sută de 
ori sufocată de duhoarea propriei sale imperfecţiuni - ştiu 


să iasă la liman din toate potopurile ce-o năpădeau, ştiu să- 
şi ţină fruntea sus în vijeliile ce-o trântiră deseori la pământ, 
izbutind să rostească până la sfârşit cele două cuvinte 
sfinte, însuşi esenţa ei: Dragoste şi Artă. 

Doar moartea îi despărţi, cu o lovitură de sabie, 
trimițând pe unul din cei doi îndrăgostiţi, acolo unde ne 
vom duce cu toţii, iar pe celălalt, singur de-acum încolo, îl 
lăsă să cutreiere lumea în căutarea adevărului personal 
necesar oricărui suflet puternic, jeluind timpurile petrecute 
odinioară împreună şi cerşind, cu stăruinţă, la toate 
orizonturile ivite în cale, un pic de prietenie care să semene 
cu prima. 


X 


Mihail rupse tăcerea, tânguitor. Vocea-i era scăzută, 
tremurândă de emoție, ca a unei tinere femei ce-a plâns 
mult. Bogata muzicalitate a limbii greceşti dădea gândirii 
lui un înţeles adânc. Adrian îl asculta pentru prima oară şi 
se înfioră. Rareori, în cursul prieteniei, mai avu ocazia. 

— Adriene, rosti el, fără să clipească, cu privirea mereu 
în baltă. Nu te cunosc decât foarte puţin... Nu ştiu ce idei 
ai, vreau să spun, felul dumitale de-a vedea lumea, şi-ţi 
descifrez destul de greu caracterul. Firea omenească, cu 
cât e mai înzestrată, cu atât ascunde în adâncul cutelor ei 
realităţi necunoscute adesea chiar nouă înşine, şi ale căror 
izbucniri neaşteptate, în aventurile din viaţă, nu rămân 
totdeauna  nevătămătoare. Am în privinţa aceasta 
experienţe triste. Şi dacă unii îndură cu stoicism aceste 
surprize, eu nu mă împac deloc cu ele: din ciocnirea pe care 
am avut-o cu oamenii cei buni, eu sunt cel care am ieşit 
strivit. Mă adresez acum inimii dumitale. 

Ştiu că eşti dornic să mă cunoşti, să afli cine sunt. E 
foarte natural, de vreme ce mă iubeşti. Şi ai avea tot 
dreptul, dar nu se poate... Ceea ce voi putea să-ţi spun, vei 


afla pe măsură ce-mi vei câştigă încrederea. Dar află acum, 
odată pentru totdeauna, că niciodată, niciodată n-ai să-mi 
cunoşti tot trecutul, chiar de-ai fi zeul dragostei sau al 
tăcerii. Asta-i felul meu de a fi. De altfel, faptul acesta nu va 
avea nicio urmare pentru prietenia noastră... Sunt încă 
destul de tânăr şi dacă dumneata eşti demn de a fi iubit, te 
voi iubi ca nimeni altul pe lume, mai mult chiar decât maică- 
ta. 

Şi apoi, închipuieşte-ţi că m-am născut chiar în ziua 
când ne-am întâlnit. N-am trecut, e mort. L-am îngropat, să- 
| uităm şi să ne vedem de viaţă... 

Ţi-am spus că te cunosc încă destul de puţin. Dar puţinul 
ăsta mi-ajunge pentru început. Ca şi dumneata, mai mult 
decât dumneata - deoarece sunt ajutat de-o experienţă 
mult mai bogată decât a dumitale - şi eu mă călăuzesc cu 
antenele sentimentelor mele, iar întâlnirea cu dumneata îmi 
pare fericită. 

Aşa că, pentru a-ţi dovedi încrederea mea, îţi destăinui 
că sunt născut undeva, în lume, din părinţi care n-au fost 
săraci. Unde? Poate vei afla-o într-o zi, odată cu 
naționalitatea care nu reiese nici din hârtiile mele şi nici din 
accentul meu, deoarece vorbesc şase limbi, dintre care trei 
tot atât de bine ca şi limba maternă. 

Copilăria mea a fost senină, fericită; adolescenţa însă 
mi-a fost tulburată de idei politice, urâte de părinţii mei, pe 
care eu însumi le-am urât mai apoi - pentru că m-au costat 
cele mai frumoase iluzii - şi, în sfârşit, prima mea tinereţe 
fu zdrobită de zbuciumul inimii mele... N-o să-ţi deapăn 
toată povestea. 

Am călătorit... Şi viaţa mi s-a părut urâtă. În realitate, 
este şi nu este, dar pasionaţii sunt foarte puţin conduşi de 
rațiune şi era cât pe-aci să mă prăbuşesc. Fusei salvat 
printr-un miracol încântător şi frumos, pe care am să ţi-l 
povestesc altă dată. 

lată tot ce pot să-ţi spun acum... Păstrează-l pentru 
dumneata. Dacă te descoase cineva, fă pe niznaiul; 


minciuna e scuzabilă şi necesară, atunci când trebuie să 
menajezi susceptibilitatea altora, să le salvezi onoarea sau 
viaţa. Şi-acum să trecem la ceva mai important, pentru care 
fac apel la inteligenţa dumitale. 

Dumneata gândeşti că sufăr. Desigur, mă vezi în mizerie 
- ceea ce-i adevărat - şi arzi de dorinţa de a-mi sări într- 
ajutor. E foarte frumos. Mai mult decât frumos: în viaţa 
mea, eşti primul exemplu de dragoste creştinească, unită cu 
inteligenţa unui om modern. Dar, dragul meu, Adrian, fii 
sigur că suferinţa şi mizeria mea îţi fac mai mult rău 
dumitale decât mie. Şi numai ca să-ţi răsplătesc osteneala 
sinceră, m-am hotărât adineauri să ies din carapacea mea, 
într-un fel mult mai pronunţat decât avusesem intenţia pe 
malul celălalt al fluviului. 

Astfel, află că am avut zile de sărbătoare în viaţa mea, 
frumoase zile scăldate în lumina tuturor bucuriilor. 
Obţineam tot ceea ce, omeneşte şi cu mintea întreagă, poţi 
cere vieţii. Şi cum am o inimă simţitoare - mult mai 
simţitoare în acest moment - şi o inteligenţă destul de 
vioaie - mult mai vioaie azi - mă bucuram până la suferinţă. 
Dar asta a fost nenorocirea mea: am crezut, tare ca o 
stâncă de oţel, că viaţa mea nu era, nu trebuia să fie decât 
plăcere. Or nenorocirea, grabnică şi teribilă ca un fulger, nu 
întârzie să-mi dea, în plină fericire, una din acele lovituri de 
măciucă, doborându-te, când nici nu te aştepţi. 

Ei bine, te rog să mă crezi, când îţi voi spune că, după 
ce am ieşit jumulit din iadul unde mi-am răscumpărat trufia 
şi unde era cât pe-aci să-mi las pielea, mă aflu acum 
înaintea dumitale cu aceleaşi pofte de plăceri ca-n vremea 
când n-aveam decât să apăs pe un buton şi să am, zece 
minute mai apoi, calul meu, frumosul meu roib, singura 
fiinţă care mă întoarce spre trecut, singura care-mi dă 
uneori doruri nebune de a pleca, cu capul înainte, cu ochii 
închişi, spre locurile de fericire josnică, pe care nu le voi 
mai revedea niciodată. 


Da! prietene, viaţa face astfel de minuni: am rămas 
neschimbat. Ba, mai mult, am descoperit alte izvoare de 
fericire, unele nebănuite, mai bogate, rămase ascunse în 
timpul vieţii mele de belşug, care era ca o lumină puternică 
ce te orbeşte: toate amănuntele - care fac viaţa frumoasă şi 
arta adevărată - îţi scapă. 

Credeam că simţeam arta şi minunăţiile naturii, dar 
ascultam doar muzica cea mai ameţitoare, înlănţuind gâtul 
femeilor; le citeam cele mai frumoase pagini, ca să admire 
mai degrabă talentul meu la citit; şi când treceam călare pe 
sub ramurile aleilor, cravaşam frunzele care cădeau 
sfârtecate. 

Durerea, care fu fizică şi morală - deopotrivă de 
nemiloasă - aruncă peste această fericire confuză lumina ei 
discretă, care întreţine uleiul nepreţuit al vieţii, ce se 
cheamă sinceritate. Mizeria trecu apoi buretele ei arzător 
pe pieliţa fină a vanităţii mele şi şterse orice urmă de 
bucurii resimţite printr-o sensibilitate bolnăvicioasă. Şi 
acum, că nu mai e nimeni să-mi spioneze mişcările - care 
trebuiau să fie perfecte - nici să linguşească o ştiinţă pe 
care mi-o apropiasem pentru falsa lor admiraţie, acum 
admir această baltă pentru frumuseţea ei sălbatică, citesc o 
carte pentru valoarea ei adevărată şi nu mai fac un gest, nu 
mai rostesc o vorbă pentru ochii cutărei frumoase sau 
viclenia duşmanilor mei. Numai acum gust bucuria. 

Stă scris: mizeria şi durerea fac pe om sincer. Merg mai 
departe: suferinţa creează bucurii. Perfidia fericirii uşoare, 
laşitatea plăcerii gratuite, beatitudinea sentimentală gen 
Narcis, ne obosesc nervii, privează pe om de ceea ce viaţa 
conţine mai bogat omenesc şi secătuiesc plăpândele izvoare 
ale vieţii unilaterale, de care dispune orice fiinţă care n-a 
cunoscut marile dureri. Aceste izvoare sunt toate asemenea 
izvoarelor de apă vie care, ca să poată funcţiona bine, ca să- 
şi mărească debitul, au nevoie să fie îngrijite, lărgite, 
adâncite. Ei bine, nu-i decât o singură cale în stare să 
primească debitul izvoarelor noastre de bucurie: suferinţa. 


Da, numai ea e în stare să ne facă sinceri, dar cu condiţia ca 
omul, copleşit de ea, să nu fie, de data asta, admirat de-a- 
ndoaselea, căci atunci, dacă e vorba să rămâie uşuratic 
toată viaţa, mai bine să simtă uşurinţa aurului care trece, 
decât urma păduchilor care rămân. Nu sunt un admirator 
al mizeriei şi mai ales niciun ahtiat după suferinţa stupidă 
pe care ţi-o dă, dar odată căzut în apele ei nesfârşite, îmi 
place mai mult să mă afund către adâncuri, decât să mă 
bălăcesc la suprafaţă într-o deznădejde caraghioasă. Iată 
de unde vine această pasivitate, acest calm, această 
acceptare pe care o vezi la mine şi te înspăimântă. 

Spuneai adineauri ceva unde era vorba de demnitatea 
mea. Demnitatea e una din acele valori care nu pot fi 
pierdute decât atunci când te temi că ai să rămâi fără ele. 
Nimeni nu poate să se atingă de demnitatea unui om, afară 
de cazul când o încredinţează unui suflet vulgar, care 
îndată va scuipa pe ea. Demnitatea este cristalul cel mai 
curat al personalităţii noastre şi ar însemna să fii nebun ca 
să-l arăţi la fiece pas. Aşa că, închipuieşte-ţi, ori de câte ori 
un hamal mă trage de nas sau îmi dă un bobârnac, eu m-aş 
apuca să-i spun, scuturându-mă de praful mizeriei mele: 
„Ei! drept cine mă iei? Dar uiţi, oare, că sunt X... fiul 
domnului X, născut în castelul X, aşa vânzător de plăcintă 
cum mă vezi?” Nu, să nu faci niciodată una ca asta. Le vei 
alege numai cu râsetele. 

Dar se întâmplă că un oarecare să-ţi strige 
„păduchiosule!” cum mi se întâmplă şi mie adesea. Ei bine, 
dacă ai păduchi, n-a spus decât adevărul; dacă n-ai, s-a 
păcălit. Şi într-un caz şi-n celălalt a vrut să fie răutăcios. 
Repet: „a vrut”, căci foarte adesea aceştia sunt oameni 
cumsecade, suflete bune care au în maşinăria lor vreo 
doagă lipsă, deoarece, după cum ţi-am spus, nu s-a născut 
mecanicul perfect al maşinii omeneşti. Dar să zicem că sunt 
într-adevăr răi, ce înseamnă asta, dacă nu faptul că n-au 
încă experienţa vieţii? 


Deci, nu te chinui deloc pentru mine. Mă simt bine. Am 
şi atins fundul acestei mări, acum un an, sosind la Brăila. 
Acum urc iarăşi la suprafaţă. Vrei să mă ajuţi să mă sui pe 
mal? Primesc, cu condiţia neapărată ca nimeni să nu 
observe ce ai pescuit, adică ce fel de peşte ai prins. Sunt şi 
vreau să rămân pentru toată lumea, ceea ce lumea 
gândeşte despre mine: un vânzător de plăcintă, sluga lui kir 
Nicola, care, între noi fie-zis, întrece cu mii de coţi o bună 
parte din prietenii mei de odinioară. 

Desigur, mulţi se vor ocupa de prietenia noastră, căci 
cea mai mare plăcere a omului de rând este să se preocupe 
de treburile altora. Sileşte-te să nu afle că am o rană: ar 
sări îndată să pună degetul pe ea. 

Şi-acum, s-o ştergem. 


X 


Adrian observă că o cută verticală, foarte adâncă şi 
care-i da un aer aspru, se formase între sprâncenele lui 
Mihail, pe când vorbea. Această cută şi asprimea ce o da 
feţii, Adrian le găsea în izbitoare contrazicere cu blândeţea 
pe care Mihail o punea în glas, în sobrietatea gesturilor şi 
cumpăneala vorbelor. Nu totdeauna avea să fie aşa şi îndată 
cunoscu un Mihail care ştia să-i arate ce avea să însemne 
pentru viitor, dacă acea grozavă cută va reapărea pe viitor 
din cauza lui Adrian. 

Barca se îndreptă spre intrarea în Docuri. Cei doi 
prieteni nu-şi adresară o vorbă, tot timpul traversării 
fluviului spre malul stâng şi barcagiul îi crezu certaţi. Când 
privirile li se întâlneau, aveau aerul să spună: „Ce frumos e 
ceea ce ştim acum! Dar, nicio vorbă!” 

Coborâră la pescărie. 

Mihail, cu cureaua coşului după gât, sări primul şi îşi 
scoase cutia cu gologani ca să plătească barcagiului. Adrian 


îl opri cu o privire de reproş. Şi cum în jur nu se afla lume 
care ar putea să-i înţeleagă pe greceşte, îi şopti: 

— Vrei să plăteşti dumneata? 

— Da! răspunse Mihail, zâmbind prietenos, dar cu un 
aer vinovat. 

— Atunci, aşa ne-a fost vorba? făcu Adrian, cu mânia în 
priviri. 

Mihail nu crâcni, puse cutia la loc şi plecă ochii ruşinat, 
cu un aer de nobleţe. 


(Ban ticălos! Ai şi apărut? Ai început să pângăreşti 
mâinile prieteniei şi să otrăveşti viaţa a două fiinţe 
omeneşti, care te dispreţuiesc? Ai vrea, de pe acum, să 
zămisleşti cearta în acest cuib al frăţiei născânde, să arăţi 
că tu eşti începutul şi sfârşitul oricărei legături între 
oameni, că nimic nu-i mai presus de dominaţia ta? Iu, 
murdară născocire a unui creier mediocru! Nemernicie 
care te făleşti cu dreptatea! Ehei, Adriene, atenţie!) 


Fericiţi cei a căror inimă cunoaşte pasiunea prieteniei. 
Numai ea ştie să ne facă singurătatea mai puţin ucigătoare 
şi viaţa suportabilă. 

Adrian se despărţi de Mihail într-o stare de toropeală 
atât de puternică, încât nu se putea gândi la ceea ce se 
petrecuse. Nici chip să prindă o idee. Totul fugea, îi aluneca 
printre degete, ca argintul viu. La drept vorbind, ideile erau 
poate prea numeroase, dar atât de fluide, prea pline de 
bucurie, aşa cum se întâmplă ori de câte ori inima ne 
stăpâneşte mintea, spre fericirea noastră, deoarece 
creierul, singur, este un biet instrument de care Dumnezeu 
ar fi trebuit să ne scutească. 

Aceste idei voioase care-i jucau în cap sau în inimă ca 
roiul de musculiţe deasupra bălții, Adrian le cântărea cu un 
ochi îngăduitor şi leneş, în timp ce se îndrepta spre bina, 
mergând cu pas şovăitor pe marele bulevard Carol - 
Champs-Elys6es-ul Brăilei - a cărui pustietate la ora aceea 
nu era tulburată decât de strigătele unui bătrân găzar 
ovrei: 

— Gaz, ga-a-az! 

Adrian, văzându-l cocoşat sub povara celor două garniţe 
atârnate de-o cobiliţă, îşi zise în sine: „Dragul meu, ca să 
poţi răbda viaţa asta, desigur că iubeşti şi tu pe cineva, aşa 
cum îl iubesc eu pe Mihail”. 

Şi deodată şi-aduse aminte că mai iubea şi pe maică-sa, 
şi pe Leana. Foarte uşor împăcă pe toate trei dragostele. 
Erau oare adevărate? 

Da, în inima sa! 

După-amiaza şi-o petrecu în această toropeală fericită. 
Norocul lui că lucrul lâncezea, adică cei doi lucrători şi 
însuşi patronul nu erau mai cu tragere de inimă decât 
Adrian, însă cu totul din alte cauze: chefuiseră în ajun şi cu 
tot blau-montag-ul de dimineaţă, nu-şi reveniseră din 
mahmureală. Îl crezură şi pe Adrian la fel: 


— Ah, dragul meu, îi spuse maistrul Petrache, în zadar 
te sileşti să caşti ochii mai mult decât noi, văd cât de colo că 
pleoapele îţi sunt la fel de grele ca ale noastre. Du-te! Şi te 
înţeleg, vezi bine! Munca neavând nimic atrăgător, cei 
bogaţi au dăruit-o gratis nouă, ăstora, dezmoşteniţilor, ca să 
nu pierim de urât. 

Patronul se aşezase pe o cutie cu alb de zinc şi n-avea 
chef să-şi pună salopeta. Ceilalţi doi lucrători şi le 
îmbrăcaseră, dar se uitau la unelte ca la nişte şerpi 
veninoşi. Doar micul Serafim, ucenicul, părea mai viteaz: 
desena purcei, cu cărbunele, pe un zid părăsit. 

Binaua era o lucrare veche, părăsită în timpul execuţiei, 
din cauza clientului. Acesta încetase să mai dea aconturi în 
bani şi meşterul Petrache îi spusese la revedere, până la noi 
ordine. Acum lucrul reîncepuse, deoarece „cârcotaşul 
sfârşise prin a da gologanii”. Şi cei care cunosc necazurile 
acestor întreruperi, înţeleg melancolia meseriaşilor noştri. 
Matei, decoratorul, nu mai regăsea tonurile miozotiselor, 
iar Ițic, asul ciubucelor false, nu mai izbutea să le îmbine. 
Adrian, cel mai umil dintre toţi, începu să umple 
„câmpurile” câtorva panouri. Cât despre patron, se căznea 
să continue o imitație de lambriuri de lemn, abandonate 
acum trei săptămâni. 

Maistorul Petrache nu strălucea în meseria sa, dar era 
descurcăreţ şi bun organizator. Drept, generos, afectuos şi 
înţelegător cu sufletul muncitorului - acest suflet care n-are 
„drept la lene” - se făcea iubit până şi de lucrătorii cei mai 
ursuzi. Era o namilă de om, uscat ca o scândură. Faţa lui, de 
asemeni, n-avea pereche în tot oraşul: un oval prelung, 
capul chel şi ascuţit în formă de ou, o pătlăgea vânătă în loc 
de nas, două buze care deveneau cât patru la cel mai mic 
zâmbet, bărbia ca o roşie a cărei gropiţă da de furcă 
bărbierului şi nişte urechi atât de blegi că „atestau - spunea 
el - originea rasei sale”. Şi totuşi, niciodată un om urât n-a 
fost mai simpatic ca maistorul Petrache, nu numai pentru că 
râdea cu ochi ce exprimau toată veselia inimii sale, cu 


adevărat bună, dar chiar furiile sale, devenite proverbiale, 
contribuiau să facă dintr-însul omul cel mai iubit de la 
ceainăria lui Procop, unde era ţinta tuturor zeflemelelor 
prieteneşti şi nerăutăcioase, datorită fizicului. 

Aproape totdeauna, după una din teribilele-i furii ivite în 
timpul lucrului, maistorul Petrache pleca valvârtej, spre a se 
înapoia numaidecât cu o trăsură şi un ţigan lăutar, îi încărca 
pe lucrători şi-i târa cu sine, claie peste grămadă. Un chef 
straşnic, care dura până în zori, aducea calmul pentru o 
săptămână întreagă şi împăcarea cu toată lumea. 


Adrian îl cunoscuse în împrejurări, când frumuseţea 
sufletească a acestui om răsărise din urâţenia sa fizică, cu 
spontaneitatea soarelui de vară străpungând norii. 

Prima dată, li se încrucişară paşii într-o casă de export, 
unde Adrian era băiat de alergătură!2*. Zugravul venise 
într-o zi să repare câte ceva. La capătul zilei, după ce 
cucerise toată casa cu veselia lui, asistă la o ceartă violentă 
între stăpână şi jupâneasă, care fu aruncată sălbatic în 
stradă. Maistorul Petrache îşi adună sculele, o luă pe 
servitoarea scăldată în lacrimi şi-o dădu în grija nevesti-si, 
tot aşa de cumsecade ca şi el, ca s-o plaseze altundeva, în 
condițiuni foarte bune. Adrian însemnă în inima lui un punct 
în favoarea acestui om. N-avea să-l mai întâlnească decât 
peste un an. 

Era prima perioadă dureroasă când, fără lucru, de luni 
întregi, se zbătea în căutarea oricărei munci cu ziua. Într-o 
zi, un lăcătuş îl tocmi la instalarea unei uşi din fier forjat. 
Adrian se regăsi cu maistorul Petrache la aceeaşi lucrare. 
Amândoi fură mulţumiţi, băură ceaiul împreună, la Procop, 
şi flecăriră fără ocolişuri. 

Într-o seară, când Adrian fusese concediat din lipsă de 
lucru, zugravul îl întrebă deodată, din curiozitate 
prietenească: 

— Într-un cuvânt, ce faci acum? Eşti lăcătuş? 

— Nu, răspunse Adrian. Nu-s lăcătuş... 


Şi adăugă cu ciudă: 

— Sunt o nimica toată! 

Această sinceritate născu un sentiment de compătimire 
în inima bună a maistorului Petrache, care privi pe tânăr cu 
interes: 

— N-ai nicio meserie? 

— Din nenorocire, nu. 

— Şi n-ai încercat să înveţi vreuna? 

— Ba da, mecanica, în atelierul Docurilor, dar a trebuit 
să renunţ la sfârşitul anului, din lipsă de mijloace căci eram 
cu totul pe spinarea mamei. 

Se aflau la ceainic, la Procop, unde comuniunea 
sufletească se  închegă repede, datorită atmosferei 
supraîncălzite. Maistorul Petrache sorbea pahar după 
pahar din băutura răcoritoare şi îşi ştergea faţa de zor. 
Întrebă iarăşi: 

— Şi nu ţi-ar plăcea să înveţi o meserie? 

— Eh! prea târziu... răspunse Adrian, adânc mâhnit. 

— Câţi ani ai? 

— Aproape optsprezece. 

— Şi crezi că-i târziu la optsprezece ani?... Uite, eu am 
luat pensula în mână pentru prima oară când aveam 
douăzeci şi patru. Şi totuşi, vezi bine, nu merge prea rău. 
Numai că, dacă „meşteşugul e brățară de aur” pentru 
meseriaş, gâtlejul este de asemenea o pâlnie de argint! 
glumi el, parodiind proverbul românesc, care spune că 
meseriaşul îşi câştigă bine existenţa, dar că bea şi mai bine. 

Adrian petrecu două ore în tovărăşia acestui om şi râse 
cu lacrimi, fără oprire, fără a bănui că va urma ceva, când, 
rămaşi singuri, zugravul îl întrebă: 

— Gât câştigi pe zi? 

— Doi lei. 

— Ei bine, făcu celălalt, dacă gura mea nu te sperie prea 
mult, ţi-i dau eu, cu începere de mâine dimineaţă... Vino... O 
să vezi că „dracul nu-i aşa de negru, cum îl fac zugravii”... 


Uimirea lui Adrian fu atât de mare, că-l podidiră lacrimi 
de recunoştinţă. Avea şi de ce: în acea vreme, leafa unui 
ucenic începea cu cincizeci de bani, nu cu doi lei. 

De-atunci trecuseră şase luni, Adrian se dovedise demn 
de mărinimia patronului-prieten, învățând cu uşurinţă, iar 
acum, dovedind îndemânare în lucrările încredințate, leafa i 
se urcase la trei lei pe zi, în vreme ce lucrătorii cei mai buni 
n-aveau mai mult de cinci. 


X 


Etajul de sus al clădirii, unde se afla lucrarea 
reîncepută, era locuit de familia clientului. Servitoarea lor, o 
unguroaică tânără şi expansivă, căzu pe neaşteptate în 
mijlocul zugravilor cu mutre de înmormântare şi le strigă 
într-o românească stricată: 

— Aha, mastoro Patrachi! Aşe lucrezi la voi? Haideţi! La 
treaba! 

Patronul făcu pe speriatul, sări în sus până-n tavan şi 
ridicându-şi braţele, strigă cu o disperare care înveseli 
toate feţele: 

— O!  Marişka, Marişka! Frumoasa fată a „țarii 
papricaşului”, care-ţi băşică gura şi aprinde inima 
bărbatului! O! zâna tuturor mâzgălitorilor descurajaţi, 
spune-mi: îţi plac zugravii? 

Întrebând-o, se încovrigă, ca gâtul unei berze. Nas în 
nas, Marişka răspunse voioasă: 

— Da, mosiu Patrachi! lubeşte Marişka la zugrave ca 
chinte bine, băieţi bun, lucrezi puţin! 

— Bravo Marişka! urlă maistrul Petrache, înşfăcând 
servitoarea de mijloc şi făcând o piruetă cu ea. Ei bine, dacă 
vrei să ne vezi lucrând ca nişte zmei, şterge-o iute şi fă-ne 
patru cafele cu caimac, groasă, nu prea dulce şi fierbinte să 
ne ardă în... teremtete! 


Servitoarea se smulse din braţele sale şi o luă la goană, 
strigând: 

— Mintenaş, mastoro Patrachi! 

Lucrătorii, dezmorţiţi, se strâmbau de râs. Peste puţin 
timp, servitoarea, cumsecade, le aduse pe-o tavă patru ceşti 
cu cafea, la care adăugase tot atâtea linguriţe cu dulceaţă şi 
pahare cu apă - politeţe elementară oricărei ospitalităţi 
româneşti, prea puţin cunoscută în Occident, unde semenii 
te lasă să mori de sete şi de pofta de-a bea o cafea (a lor nu 
e niciodată turcească, ci, vai! o biată zeamă de umbrelă). 


Cu moralul ridicat de trataţia gustoasă, cei patru îşi 
luară inima în dinţi. Matei şi lţic, amândoi ocupați cu 
tavanele, se avântară pe scări, mergând ca pe picioroange, 
unul pentru a-şi semăna miozotisele, celălalt pentru a trage 
ciubucele. (Minunată metodă de lucru, în treacăt fie zis, 
născocită de germani, cu totul necunoscută în Franţa şi 
care cruţă muncitorului oboseala de-a cobori neîncetat pe 
scară ca s-o mute din loc în loc, iar patronului o mare 
pierdere de timp.) 

Meşterul Petrache şi Adrian începură şi ei lucrul, primul 
să prepare „ultimul strat” de ulei pentru verandă, celălalt 
să imprime pe zidurile unei odăi un şablon reprezentând 
scene de vânătoare. 

Pălăvreala era în toi. Vocile şi râsetele izbucneau unele 
după altele. În timpul lucrului, fiecare povestea peripeţiile 
chefului din ajun. Patronul, jos, pe duşumea, cu o găleată 
între picioare, dădea tonul hărmălaiei şi asmuţea elanul 
lucrătorilor, în timp ce-şi întindea zugrăveala, adăugând 
când culoare, când ulei, sicativ sau terebentină, pe care i le 
da Serafim. Adrian, din odaia lui, asculta nimicurile, râdea 
din toată inima şi acoperea pereţii cu păduri, vânători, câini 
şi cerbi, - toţi verzi. 

Dar încetul cu încetul, vocile slăbiră, istovite; 
răspunsurile şi râsetele se răriră; piepturile obosite scoteau 
nişte sunete hodorogite şi, după un ceas, o tăcere aproape 


generală domnea în bina. Din timp în timp, ritmul unei scări 
în mers din loc în loc, o tuse scurtă, seacă, un oftat de 
nemulţumire sau vocea abătută a patronului care cerea 
ucenicului: „Albastru de Prusia”... „Verde închis”... „la-o 
dracului de-aici, p-asta!” cădeau solitare, în mijlocul 
tăcerii generale. Apoi Adrian nu mai auzi nimic, somnolenţa 
şi amorţeala zilelor posomorâte învăluiră totul într-o 
toropeală, binaua pieri din ochii lui Adrian şi gândurile lui 
se înapoiară pe tărâmul nuferilor albi, al cerului albastru 
(nu albastru de Prusia) şi mai ales la ideea fixă de a-l 
revedea pe Samoilă Petrov şi de a-l câştiga planului său de 
a-l libera pe Mihail. 

Maşinaliceşte, visând mereu, aplica şablonul pe perete, 
trecea pensula pe deasupra desenelor croite în tipar, ridica 
şablonul şi repeta operaţia, mecanic, mai departe, când, 
smulgându-se din visare, observă că tocmai aplicase 
şablonul cu cartonul desenat întors pe dos. Mizerie!... Cu 
cartonul într-o mână, pensula în cealaltă, Adrian privea 
amărât pădurea cu rădăcinile copacilor în sus, vânătorii cu 
capetele în jos, cerbii şi câinii cu labele în aer. Şi 
necunoscând vigurosul cuvânt al lui Cambronne, prompt pe 
malurile Senei în cazuri asemănătoare, trase printre dinţi o 
înjurătură românească, în stare să-l înspăimânte chiar pe 
Cambronne, deoarece  orientalii sunt  neîntrecuţi la 
înjurături. 

Dacă Adrian înjura aproape în gând, ca să nu fie auzit, 
în schimb o altă înjurătură răsună alături, zbârnâind 
geamurile. Maistorul Petrache urla furios: 

— Pe toţi sfinţii martiri ai bisericii!... Cine a băgat roşu 
de Berlin în cutia cu verde Van Dyck? Am prăpădit două 
chile de ulei! 

Nimeni nu crâcni. Serafim, cu vocea lui monotonă, că „e 
din cauză că în ziua încetării lucrului a fost aruncat totul 
claie peste grămadă în ladă şi acum trebuie verificat totul 
înainte de-a fi întrebuințat”. 


Adrian, mulţumit că nu-i singur în pagubă, spălă în 
linişte panoul greşit şi-i trase un strat de vopsea, în timp ce 
patronul, necăjit de confuzie, aruncă o privire asupra 
lucrului făcut de cei doi lucrători ocupați cu tavanul. 
Nemulțumit, le spuse: 

— Dragii mei, fiţi aşa de buni şi coborâţi-vă de pe scări. 
Miozotisele tale, Matei, sunt moarte, vestejite: iar falsele 
tale ciubuce, Ițic, n-au niciun relief... 

— Iar eu, interveni Adrian la rândul lui, am pus şablonul 
cu sus-n jos! 

Bietul meşter sări în sus: 

— Peste tot peretele? întrebă el. 

— Nu! numai o singură foaie, răspunse Adrian. 

— Bine! S-o lăsăm baltă! S-o ştergem! strigă zugravul. 
Azi toţi avem privirea tulbure. Ne vom scoate pârleala 
mâine. Jumătatea asta de zi vi-o plătesc. Strângeţi uneltele! 

Toată lumea fu satisfăcută. Îl încredinţară pe patron că 
mâine fiecare va munci „ca un turbat”, ca să câştige cele 
trei ore pierdute. Şi plecară. 


X 


În stradă, Adrian îşi scoase ceasul, era patru şi 
jumătate, îşi zise: „Samoilă nu poate să fie aşa devreme la 
ceainic”. 

Şi se îndreptă, la voia întâmplării, spre casa sobarului - 
artist-pictor, din strada Zidari. Un cartier liniştit, de mici 
burghezi. La nr. 7 al sus-numitei străzi, văzu o locuinţă 
modestă; bătu la poarta de lemn a curţii şi-o întredeschise 
cu grijă, de frica vreunui câine. O femeie de vreo patruzeci 
şi cinci de ani, foarte grasă, pieptănată şi îmbrăcată 
ruseşte, ieşi din bucătărie şi-l întâmpină, zâmbindu-i 
prietenos, ca unei cunoştinţe. Adrian salută şi întrebă: 

— Domnul Samoilă Petrov aici stă? 


— Da, domnule, intraţi numai! Vă aşteaptă de azi- 
dimineaţă şi m-a întrebat de dumneata de trei ori până 
acum. 

— Cum se poate asta? făcu Adrian, mirat. Dumneata nici 
nu mă cunoşti! 

— E adevărat, dar toată ziulica mi-a vorbit de întâlnirea 
de-aseară cu dumneata, în Grădina Publică. Ţine mult la 
dumneata şi-mi pare bine că te cunosc şi eu. 

În acel moment, Samoilă ţâşni dintr-o camera din fundul 
curţii şi năvăli spre Adrian, cu braţele întinse. Purta o 
rubaşcă albă, guler moale şi lavalieră neagră, sclipind de 
graţie şi tinereţe, plin de exuberanţă, de viaţă, de mândrie, 
de încredere în sine şi nădejdile sale. Apucându-l de braţ şi 
conducându-l pe Adrian spre atelierul său, revărsă asupra 
lui un potop de cuvinte drăgăstoase: 

— În sfârşit, iată-te! De azi-dimineaţă te aştept cu 
nerăbdare. Închipuie-ţi, un cunoscut de-al meu te-a zărit, 
pe la ora opt, plimbându-te în port, în compania unui 
vânzător de plăcinte. Persoana asta a fost de faţă la bătaia 
cu confeti de ieri, te cunoaşte din vedere şi s-a rostit cu 
oarecare dispreţ asupra plimbării dumitale. Poţi să-ţi 
închipui, cum l-am pus repede la punct! Cu ocazia asta, am 
aflat că nu lucrezi azi şi bazându-mă pe sinceritatea 
promisiunii de ieri-seară, eram sigur de vizita dumitale. Am 
şi prevenit-o pe mama, să te roage să mă aştepţi puţin, dacă 
ai fi venit cumva în lipsa mea. 

Din pragul uşii de la intrare, strigă maică-sei, cu un glas 
de copil răzgâiat: 

— Mamă! Vrei tu să pregăteşti samovarul? 

Intrară în casă, unde Adrian văzu două încăperi, curate, 
modest mobilate: o cameră de culcare şi atelierul-cabinet 
de lectură al lui Samoilă, unde domnea o mare dezordine 
de artist, care-l impresionă şi încântă pe Adrian. Vreo 
cincizeci de pânze, de toate mărimile, acopereau pereţii, 
din temelie până-n tavan. Peisajul domina, ici-colo câteva 
capete de studiu şi două compoziţii cu subiecte religioase. 


Numeroase reproduceri în alb-negru şi cromolitografii 
după capodoperele lui Rembrandt, favoritul lui Petrov, 
precum şi numeroase portrete ale maeştrilor penelului, 
muzicii şi literaturii, prinse cu ace aproape peste tot. Pe 
biroul său, încărcat cu vrafuri de cărţi, trona Tolstoi, flancat 
de Puşkin, Vereşaghin, Lermontov, o fotografie a măştii lui 
Beethoven, Eminescu, toate  talmeş-balmeş. Lângă 
fereastră, şevaletul care adăpostea o pânză mare, aproape 
gata, care atrase atenţia vizitatorului. 

— Recunoşti priveliştea asta? îl întrebă Samoilă. 

— Cum, nu! Mi-e familiară! zise Adrian. Ce nume i-ai 
dat? 

— Cum ai boteza-o dumneata? 

— Pe cuvântul meu... l-aş spune Dunărea în fața Brăilei. 

— Ei bine, aşa să fie! exclamă pictorul. Mă gândeam s-o 
intitulez Balta Dunării. 

— Nu prea se potriveşte, opină Adrian. Bălţile sunt pe al 
doilea plan, în timp ce fluviul, cu măreţia detaliilor, domină 
totul. Încolo, îţi mărturisesc că nu mă pricep deloc. Iubesc 
pictura, la fel cu toate artele - cu excepţia literaturii - adică 
fără s-o adâncesc. Încă dibuiesc. 

— Atunci, ne vom completa unul pe altul. Eu îţi voi vorbi 
despre pictură, iar dumneata mie despre literatură. Acolo 
eşti mai la largul dumitale decât mine. 

— Nu ştiu până unde pot pătrunde taina literelor, dar să 
spui că eu m-aş pricepe, e prea mult. Desigur, totdeauna m- 
am scăldat în această lumină binefăcătoare, am privit fără 
răgaz în inima ei, dar domeniul este atât de vast, că-mi 
sperie dorinţa de-a mă instrui. Îmi lipsesc atâtea... 

— Ştii vreo limbă străină? 

— Ei, vezi? Ai şi pus degetul pe una din ignoranţele 
mele. Nu cunosc decât greaca modernă şi asta, cum! Dar aş 
schimba-o, de bunăvoie, cu franceza, de pildă, în ciuda 
ironiei dumitale... La nevoie, aş adăuga, pe deasupra, şi 
româna. 


— Oh, cum ni se potrivesc dorurile! suspină Samoilă. Şi 
eu ard de dorinţa de-a cunoaşte franceza, Franţa, Parisul cu 
capodoperele sale! 

— "Totuşi, dumneata stăpâneşti rusa, care-i cu totul 
altceva decât greaca mea şchioapă. 

— N-are a face, nu-i o limbă universală. Şi, ca şi 
dumneata, tânjesc să zbor spre marile înălţimi. 

Petrov avea în conversaţie unele familiarităţi şi o mimică 
ce-i plăcură lui Adrian. Plimbându-l prin faţa tablourilor sale 
şi dându-i o sută de explicaţii asupra subiectelor, desenului, 
coloritului, expresiei, mai mult sau mai puţin reuşită a 
gândirii sale, Samoilă îi strângea braţul, îl bătea pe umăr, 
făcea glumele cele mai caraghioase. Ascultându-l, Adrian îl 
compara cu Mihail şi-şi zicea: „Ce diferenţă uriaşă!” 

Şi totuşi se simţea atras de acest om, vibrând în 
întregime de entuziasm, cu aceeaşi putere ca în întâlnirile 
lui cu Mihail. Acest fapt îi păru ceva nou şi minunat. Doi 
oameni... Descoperise doi oameni. Primul se apropia cu 
greu; al doilea, în goana mare. 


X 


Samovarul în clocote, cu armurile scânteietoare, fu adus 
de mama lui Petrov, cu graţia şi îndemânarea proprie 
ruşilor. Pe tavă, două ceşti mari, cu farfurioare adânci, 
zahăr, lămâie, rom şi pesmeciori. Adrian nu fusese niciodată 
atât de bine servit. 

Buna mamă a lui Petrov îl întrebă: 

— Pictezi şi dumneata? 

— Da, doamnă: spoiesc pereţii! glumi Adrian. 

Samoilă, care turna ceaiul, protestă: 

— Nu-l crede, mami! Adrian este un băiat desăvârşit. De 
câteva săptămâni mă căznesc să pun mâna pe el. Dar, de- 
acum, am şi devenit prieteni vechi. Nu-i aşa, Adriane? 


Rămânând iar singuri, sorbind zgomotos ceaiul, Petrov 
întrebă: 

— Ai prieteni? 

— Nu-ţi răspund acum, spuse Adrian, şi te întreb la 
rândul meu: dar dumneata eşti bogat în direcţia asta? 

Limba pictorului plescăi: 

— Am o sumedenie de cunoştinţe, dintre care unele îmi 
sunt apropiate. Am fost militar, practic sportul şi vizitez 
multă lume. Dar, lucru curios, fără să fiu mai citit decât 
prietenii mei, mă despart totdeauna de ei cu o stare de 
emoție, încă neîmpărtăşită, ca la un spectacol care nu 
satisface dorinţele. Nu prea mă potrivesc frivolităţii lor, cu 
toate că pornim uneori la „vânătoare de femei”, chefuri şi 
nesăbuinţe destul de jalnice. Totuşi - nu ştiu cum să-ţi explic 
- s-ar zice că în anumite momente nu sunt acelaşi om. 
Câteodată, reîntorcându-mă după o seară petrecută cu cei 
mai buni dintre ei, mă simt doborât de tristeţe: îmi rămâne 
un gust de amărăciune, care trebuie să provină din efortul 
meu de-a obţine maximum de plăcere de la viaţă. Şi 
notează, e vorba de plăcerea ce ţi-o dă emoția artistică: pe 
asta vreau s-o împărtăşesc unora dintre ei şi s-o văd licărind 
în ochii lor. Asta ar fi pentru mine adevărata fericire, atunci 
m-aş simţi pe de-a-ntregul înţeles. Ei bine, această 
scânteiere de bucurie am văzut-o într-o seară în ochii 
dumitale. 

— Când asta? făcu Adrian surprins. 

— Acum câtva timp... Mai înainte, te ascultasem de mai 
multe ori de la masa mea, în mijlocul hărmălaiei din 
ceainărie, cum citeai meşterului Petrache şi-i tălmăceai 
anumite pagini din cărţi: o dată era vorba de scena unde 
Rascolnicov cade la picioarele Soniei, în Crimă şi pedeapsă, 
şi lămureai înflăcărat patronului dumitale măreţia acestei 
scene. Bunul om te urmărea cu greutate - pricepând pe ici- 
colo - dar dumneata o porniseşi în goana mare, fără să iei 
seama că tovarăşul era adesea foarte stânjenit de 
entuziasmul dumitale. 


— Mi-aduc aminte, zise Adrian, încurcat. 

— Nu-i totul. Te-am surprins, de asemenea, pe cale să te 
entuziasmezi de unul singur şi atunci am putut să-mi dau 
seama de măsura sincerităţii dumitale în bucuria de a gusta 
arta... 

— Dar tocmai dumneata faci pe polițistul?! strigă 
Adrian. 

— Deloc. Pui prinsoare că ai vederea slabă. 

— Da! sunt cam miop, mai ales când se înnoptează. 

— Ei bine, într-o seară ai intrat la Procop cu un 
pacheţel. Nu se aflau acolo decât vreo cinci-şase persoane, 
printre care şi eu, într-un colţ puţin luminat. Aşteptam un 
lucrător. Ai desfăcut pacheţelul, ai scos două cărţi, ai tăiat 
câteva pagini şi citeai cu înfrigurare, răsfoiai, apoi te 
cufundai din nou în lectură. După aceea, sprijinindu-ţi 
bărbia în podul palmelor, ai pornit în lumea visurilor, dar cu 
privirea înfiptă drept în ochii mei, care strigau făţiş: „Dar 
spune-mi, despre ce e vorba!” E drept că în timp ce d-ta 
stăteai în lumină, eu nu. Şi atunci am putut vedea în voie 
licăririle bucuriei, pe care n-o poţi gusta decât singur, în 
clipa când n-ai în faţă oglinda prieteniei de care-ţi 
pomeneam. La urmă, atingându-mă în treacăt de masa 
dumitale, ca să ies, am văzut că erai în tovărăşia lui 
Sienkiewicz şi Balzac: Hania şi Moş Goriot. 

— Şi de ce n-ai trântit un pumn în masa mea, ţinându-mi 
de îndată discursul ăsta? făcu Adrian cu melancolie. 

— Ah! suspină Samoilă. Nu poţi cădea din senin peste 
cineva. Dacă am făcut-o ieri-seară, în Grădina Publică, e 
pentru că aveam două pahare cu vin în nas. 

— Nu-i adevărat, Samoilă! protestă Adrian. Poţi să dai 
buzna peste un om, să-i dăruieşti elanurile tale, cerându-i-le 
pe ale lui, fără să bei ceva. Cea mai bună băutură pentru 
oameni ca noi este dragostea care ne umple inima şi care 
dospeşte în noi de la facerea lumii. Beţia şi veselia ei sunt 
singurele pe care le cunosc, eu care n-am băut niciodată vin 
scump. Şi e bine că această dragoste mi-a dat brânci - nu 


mai târziu decât ieri şi azi-dimineaţă - căzând brusc şi 
brutal peste un om amorţit de mizerie şi nedreptate, şi că 
am izbutit totuşi să reînsufleţesc jăraticul aţipit al propriei 
sale dragoste, pe care nerecunoştinţa omenească aproape o 
ucisese. Petrov, am venit la dumneata cu gândul de a-ţi 
vorbi despre acest om şi de-a ne uni strădaniile ca să-l 
câştigăm pentru noi şi pentru viaţă, care-i place. Sunt 
fericit să-ţi mărturisesc c-am găsit în dumneata mai mult 
decât ceea ce nădăjduiam, prietenul care ştie să răspundă 
cu elan unei atari încercări... 

— Cine-i omul ăsta? strigă Samoilă, zburlindu-şi 
sprâncenele şi sărind de pe scaun. Dacă este demn de 
prietenia dumitale, voi fi fericit să aspir la a lui. Cere-mi 
orice îmi stă în putere şi sunt gata să execut: înainte de 
toate, uite punga mea şi casa mea, dacă el e în nevoie! 


În picioare, cu braţele deschise, frumoasa-i barbă 
răvăşită, ochii aruncând flăcări de dragoste, Samoilă Petrov 
întrecea, în ochii lui Adrian, valoarea celei mai frumoase 
capodopere de artă: „Ăsta, îşi spuse privindu-l, ăsta nu mai 
e o născocire ieşită din creierul unui mare artist: ăsta este o 
bucată de om vărsată din măruntaiele lui Dumnezeu. Şi 
este a mea!”. 

Prinzându-l de mână, îi zise cu adâncă părere de rău: 

— Bunul meu Samoilă! Dumneata cinsteşti prietenia şi 
mă copleşeşti, arătându-mi această măreție sufletească. 
Dar, în cazul nostru, a da, n-ajunge, trebuie să izbuteşti ca 
să ţi se primească. Deşi sunt sărac, fără altă avere decât 
braţele, am făcut acelaşi gest ca şi dumneata, cu aceeaşi 
spontaneitate, şi m-am lovit de un refuz de granit. 

— Dar cine-i oare fiinţa asta ciudată? Nu cumva, din 
întâmplare, e aceea cu care ai fost văzut, azi-dimineaţă, 
prin port? 

— El este! 

— Vânzătorul de plăcintă? 


— Exact. Acest vânzător de plăcintă este primul meu 
prieten, descoperit ieri la ora două, ca să descopăr, trei ore 
mai târziu, prietenia dumitale, pe care o doream şi o 
hrăneam în sufletul meu, de atâta amar de vreme. Pe 
amândoi v-am descoperit din întâmplare. Gândeşte-te, deci, 
Samoilă, în ce ocean de neştiinţă trăim. 

Pictorul, vădit tulburat, rămase încremenit, cu privirea 
agăţată de ochii lui Adrian, în care încerca să prindă 
imaginea lui Mihail, care-i scăpa. 

— E român? întrebă, ca şi cum s-ar fi trezit din vis. 

— Nu, nu e român. 

— Din ce ţară vine? 

— Nu ştiu. 

— Trebuia să-l întrebi. 

— Am făcut prostia asta şi m-a repezit. 

— Tii, ce pasăre grozavă! exclamă Samoilă. Vorbeşte 
româneşte? 

— Foarte puţin. Ne înţelegem în greceşte, dar mi-a spus 
apoi că ştie şase limbi. L-am văzut chiar eu citind 
franţuzeşte. 

— Franţuzeşte? sări Petrov. 

— Da, prietene. Şi omul ăsta se află într-o mizerie, de 
unde nici păduchii nu lipsesc. 

Pictorul îşi acoperi ochii. 

— Nu se poate... nu se poate! gemu el. Şi cine ştie ce 
valoare omenească o fi reprezentând! 

— Nu e vorba aici de „cine ştie”, spuse Adrian cu 
fermitate. Sunt sigur de asta. Am petrecut câteva ore cu el 
şi m-am simţit ca un ţânţar pe lângă un elefant. 

Petrov îl înhăţă pe Adrian de umeri: 

— S-alergăm într-ajutorul lui! strigă el. Trebuie să-l 
găsim, să-i vorbim înţelept, prieteneşte, să-l batem, la 
nevoie, dar să-l scoatem de-acolo cu orice preţ! 

Adrian zâmbi trist. 

—  Regăsesc în dumneata primul meu val de 
generozitate, dar asta nu foloseşte la nimic sau cel mult va 


servi să-l îndepărteze de noi. 

— Atunci, ce-i de făcut? 

— M-am întrebat şi eu şi am întocmit un plan... 

— Ce plan? Cum să facem? se repezi pictorul. 

— Ei bine, trebuie să te porţi cu el aşa cum fac marii 
artişti necunoscuţi în faţa gloriei: o lasă să vie la ei singură, 
slujind-o în acelaşi timp cu sinceritate, dragoste şi pasiune. 
Să ne mulţumim, pentru un moment, să fim doi prieteni 
care vor binele lui Mihail şi să-l iubim, pe tăcute, căci unui 
om, mi-a spus într-o zi mama, poţi să-i iei ceva cu sila, dar 
nu poţi să-i dai cu sila. 

Apoi Adrian strânse voiniceşte mâna lui Samoilă şi-l 
părăsi, spunându-i: 

— Pe curând! 


Cei doi conspiratori ai prieteniei n-aveau să se revadă 
aşa de curând. A treia zi de la vizită, Petrov fu nevoit să 
plece foarte departe, la ţară, ca să facă nişte sobe de 
teracotă în locuinţa bogată a unui moşier, unde întârzie 
şase săptămâni. 

În acest timp, viaţa lui Adrian nu fu deloc veselă. A 
mamei sale, cu atât mai puţin. lar Mihail suferi o nouă 
lovitură. 

Era şi natural să se întâmple astfel. Mai întâi, fiindcă 
Leana îşi luase însărcinarea să repete, în gura mare, 
scandaloasa întrebare prin care Adrian o rugase să-i spună 
dacă putea să-l iubească pe Mihail! Şi să-l aducă acolo pe 
„păduchios!” 

— Ce spui de asta! se văita către prietenele ei. Poate fi 
ăla o relaţie pentru „oameni bine?” Numai p-ăla l-a găsit 
drăguţ în tot oraşul, ca să mi-l prezinte mie, care la 
Bucureşti n-am avut decât cunoştinţe simandicoase? Ah! 
nu! Asta-i culmea! Mă întreb dacă nu-i puţin nebun... 

— Şi eu mă întreb, sări o prietenă, dacă prietenia lor nu 
ţine de dragostea turcească sau grecească... În sfârşit, ceva 
curat nu e, dimpotrivă, dă de bănuit. (Prietena nu ştia că 
„dragostea”, presupusă de ea între cei doi, poate „depinde” 
pur şi simplu de bărbatul care se naşte într-o hasna, şi-o 
proclamă azi, în cărţi foarte elogiate şi apreciate, la Paris şi 
aiurea!) 

Şi pentru că bănuielile prietenelor Leanei şi „culmea” ei 
să fie îndreptăţite, Adrian le dădu o mână de ajutor: tot 
timpul liber şi-l petrecu numai cu „păduchiosul”. Surd şi 
orb, cu capul sfidător ca un animal frumos, în zori, la prânz, 
seara, pe ploaie, şi pe timp frumos, duminica sau în zi de 
lucru, Adrian tăbăra pe cel ce întruchipa pasiunea vieţii 
sale. (Binecuvântată să fie această pasiune, în vecii vecilor, 
căci dacă lumea va deveni într-o zi mai bună, asta numai 
graţie ei va fi!) 


Erau zile când, sculat prea devreme, nu îndrăznea să-l 
stânjenească pe Mihail la lucru. Ca să-i strângă mâna, 
Adrian se posta în faţa plăcintăriei, din care ieşeau aburi de 
plăcintă coaptă. Şi acolo, ghemuit pe un trunchi de salcâm, 
cu nasul într-o carte, pândea ieşirea slugii geniale, marele 
său prieten. Treceau hamalii şi căruţaşii portului. Treceau 
fetele şi femeile care cârpeau sacii. Trecea toată suflarea 
matinală a mahalalei harnice. Adrian nu vedea, n-auzea 
nimic! Şi, Doamne! ar fi avut ce, fiindcă lui îi erau destinate, 
strâmbături de văzut şi răutăţi de auzit. Şi pe unele, şi pe 
altele, viaţa ni le oferă din plin, în aceiaşi măsură cu 
dragostea. 

„„„„Naivule, care-l iubeşti pe Mihail cu o tandreţe 
„suspectă”, mergi înainte surd şi orb, continuă-ţi drumul.” 


Calm, sincer, neclintit în singurătatea sa, de neabătut în 
consemnul său, Mihail accepta avalanşa pasională a 
„nebunului”, se apăra cum putea mai bine şi-l înţelegea. 
Înţelegea că n-are nicio vină, că el era totul în cabala pe 
care strada Griviţa o urzea împotriva amândurora, doar 
pentru că Adrian îi arăta o dragoste, veche de când lumea, 
fără să se sinchisească de ochii răi ce-i pândeau. Era 
precum copacul care-şi înalţă ramurile în prea plina lumină 
a cerului, fără a roşi de înflorirea lui. 

Şi, aproape egal de fericiţi, cei doi prieteni se dăruiau 
arzătoarelor discuţii sentimentalo-filozofice, lăsându-le pe 
cumetre să clevetească, în spate, despre „ailaltă haimana, 
venită de peste nouă mări şi nouă ţări, oploşită în dugheana 
albanezului, încă şi mai murdară decât patronul ei şi tot aşa 
de lacom să facă avere la noi, ca să nu mai pomenim de 
relaţiile cu feciorul spălătoresei, care aleargă după el ca 
purceaua în călduri după vier!” 

Cât despre biata spălătoreasă, ea - la fel ca şi Mihail - se 
ţinea dreaptă şi înfrunta grindina ce cădea aproape de 
peste tot; dar când se întâmpla ca „grindina” să pornească 
de la propriul ei fiu, atunci, încovoiată, plângea cu coatele 


pe genunchi şi cu amândouă mâinile acoperindu-şi capul, ca 
şi cum s-ar fi apărat. Căci Adrian, crunt ca toţi inocenţii şi 
nemilos ca orice copil răsfăţat, cerea, zi şi noapte, mamei 
sale, să-l primească pe Mihail acasă la ei, să-l considere „ca 
băiatul cel mare”. Numai atât! 

Sărmana mamă acceptase cu dragă inimă să spele şi să 
repare rufăria sărăcăcioasă, pe care Adrian i-o aducea fără 
ştirea lui Mihail; ba îl şi îmbogăţise cu câteva cămăşi 
purtate, căpătate de prin casele înstărite şi se oferea să-l 
recomande călduros, pentru o slujbă mai bună la stăpânii 
ei. Dar ca să-i dea adăpost în căminul ei? 

— Ehei, copile! îi spunea lui Adrian, nu ştiu cum să mă 
dezvinovăţesc în ochii oamenilor, că te-am adus pe lume pe 
tine, singura mea avere, şi tu ai vrea ca eu să adopto nouă 
comoară de teapa ta? Fie-ţi milă, băiatul meu! 

Adrian răspundea: 

— Puțin îmi pasă! Eu nu trăiesc cu „oameni”, ci cu tine şi 
oameni ca Mihail. Oamenii? Să-i ia ciuma! Dacă s-ar ocupa 
de mine, cât mă ocup eu de ei, aş fi desigur mai mulţumit 
să-i văd sătui şi să-i ştiu la adăpost, decât crăpând de 
mizerie. Asta-i toată omenia mea faţă de cei care nu cer 
decât atât de la viaţă. Şi fie că li-e sau nu pe plac, eu nu mă 
despart de Mihail. 

— Şi Leana? îl întrebă maică-sa. Ai să vezi c-o să fugă de 
la tine. 

— N-are decât! Bocancii lui Mihail îmi sunt mai scumpi 
decât ea. 

— Dar Mihail nu este decât un prieten. O să ai nevoie 
de-o femeie. 

— Am întâlnit o sută până acum şi o să mai găsesc o mie, 
mâine; numai să consimt a fi măgarul lor. Arată-mi o femeie 
care să fie dublată de un Mihail şi sunt gata să înghit un chil 
de gaz! Cât despre rest, voi face tot ce vrei, dacă poţi să-mi 
arăţi un al doilea Mihail. 

Oţeliţi în nevinovata lor pasiune, cei doi prieteni 
continuară să se întâlnească, la fel ca doi îndrăgostiţi, 


înfruntând limbile clevetitoare, ochii duşmănoşi şi chiar 
ocările în faţă. 

Dar, într-o dimineaţă, tare devreme, pe când Adrian îl 
întovărăşea pe Mihail în cei două sute de paşi, obişnuiţi 
înainte de despărţire, îi surprinse, chiar la cotitura străzii 
Griviţa, un uruit de trăsură, cântec de vioară şi urlete 
răguşite de beţivi. Şi în clipa când se opriră din mers ca să 
vadă cine erau cheflii matinali, aceştia săriră brusc din 
trăsură: cei trei fraţi Scatiu, trei turbaţi, care se năpustiră 
asupra celor doi prieteni, pe muteşte, fără o vorbă sau 
înjurătură. Mihail şi Adrian abia avură timpul, unul să se 
debaraseze de coşul său, celălalt să pună mână pe-o piatră, 
că se şi treziră la pământ, complet năuciţi de lovituri de 
pumni şi picioare, marfa răsturnată în ţărână, tăbăcită 
înadins cu picioarele de cei trei haidamaci, care, satisfăcuţi, 
se urcară în trăsură şi-şi luară tălpăşiţa, fără să sufle măcar 
o vorbă. 

Totul dură un minut. Chelfăneală neînsemnată la Brăila, 
fiindcă nu cursese sânge şi nici vreo coastă ruptă. Ceea ce-l 
făcu pe Adrian, adunându-se de jos, să tune împotriva 
slăbiciunii sale fizice: 

— Of, Doamne! dacă mi-ai fi trimis în clipa asta un deget 
de-al lui Codin, mi-ar fi fost de-ajuns să răpun pe cei trei 
borfaşi. 

Mihail, adunând ceea ce rămăsese nestricat din marfă, 
obiectă filosofic: 

— Paguba nu-i mare, dacă cei trei geloşi or fi măcar 
satisfăcuţi... Şi dacă noi o să fim în stare, numai cu atât să 
ne răscumpărăm dreptul la împământenire, tot noi trebuie 
să le mulţumim. 


X 


În primele zile ale lunii august, Petrov se întoarse de la 
ţară, negru ca un ţigan şi triumfător ca un războinic 


victorios. Se dedase vieţii ţărăneşti şi îşi neglijase adesea 
lucrul, ca să dea o mână de ajutor celor împovăraţi de 
munca câmpului, cunoscu o bună parte din acele nedreptăţi 
administrative, care rămân nepedepsite pentru totdeauna, 
iar seara se adăpase la dulcea poezie populară, în tovărăşia 
greierilor şi a furnicilor îndrăgostite. 

Pus la curent de Adrian, despre câinoşeria mahalalei 
care-i umilise, pe el şi pe Mihail, luându-i la bătaie, Petrov 
deveni furios şi vru să plece îndată în căutarea fraţilor 
Scatiu. 

— Îi ştiu ce le poate pielea, spuse el; ăştia sunt plevuşca 
portului. Şi n-o să-mi fie greu, nici trei contra unu, ca să le 
rup coastele. 

Adrian îl potoli: 

— Asta ar naşte răzbunări şi ne-ar sili să trăim viaţa lor 
de răfuieli neîncetate. Nu ţin deloc la aşa ceva, iar Mihail şi 
mai puţin. N-o să mai vrea să te cunoască. 

— I-ai şi vorbit despre mine? 

— Mult. 

— Ei bine, se-arată dornic să-i fiu prezentat? 

— Nu arată nimic. Nu mi-a răspuns o vorbă, la tot ceea 
ce i-am spus despre dumneata. Dar asta nu înseamnă nimic, 
la un om ca el. Nimic nu ne împiedică să mergem 
numaidecât în port, să-l găsim, cu condiţia de-a fi discret, 
prudent. 

— Dar cum o să mă înţeleg cu el? Ca orice brăilean de 
baştină, cunosc limba greacă, dar mi-e greu s-o vorbesc. 

— Mi se pare că el vorbeşte şi rusa, opină Adrian. 

— Oh, atunci, strigă Petrov, sunt călare pe situaţie. 

— Fereşte-te să nu dai în gropi. Şi lasă-mi mie sarcina 
periculoasă de a-l face să vorbească fără voia lui sau să 
accepte cutare propunere, care nu-i spune mare lucru. 


Într-o după-amiază fierbinte, când se afla acasă la 
Samoilă, Adrian hotărî să prezinte pictorului pe Mihail. 
Acesta, tot pălăvrind, desena în cărbune, sub privirea 


distrată a lui Adrian, care cerceta - fără să-şi dea seama - 
sufletul pictorului, spre a se încredința de sinceritatea sa. 

Observând înfăţişarea spilcuită a lui Petrov, îi spuse: 

— Ştii, nu trebuie să fii în contrast prea izbitor cu 
zdrenţele lui Mihail... O simplă măsură de prevedere. 

— Vrei să mă gătesc cu salopeta de sobar? Mi se 
întâmplă adesea să ies astfel, atunci când îmi car materialul 
necesar. 

— Nu! spuse Adrian. Pune-ţi, pur şi simplu, nişte haine 
mai purtate, ca ale mele. 

Samoilă se execută. Nu-şi mai puse guler, la fel ca 
Adrian, şi ieşiră. 

Afară, arşiţa soarelui îi sili să cotească drept prin 
Grădina Publică, care le reaminti cu duioşie de prima lor 
întâlnire, dar trebui să părăsească iute marea alee, ca să 
evite două cunoştinţe ale lui Petrov, ce flecăreau pe-o 
bancă. 

— Ăştia-s nişte „pisălogi”, lămuri pictorul, târându-l pe 
Adrian pe o potecă singuratică - sectari închistaţi în 
formule mai rigide decât o stâncă. Nu-mi plac. Îşi trec viaţa 
fără să dea ceva din ei, te ciupesc de bani fără ruşine şi îţi 
compromit cele mai frumoase năzuinţe omeneşti. 

— N-am relaţii cu ei, răspunse Adrian. Şi ei mă lasă-n 
pace. Fă ca mine. Sectarismului, oricare ar fi el, îi lipseşte 
bunătatea, chiar când o monopolizează. E contrariul vieţii 
care n-are nimic exclusivist, nici chiar în moarte, al cărui 
soroc e adesea amânat. De asemeni, mă străduiesc să 
înţeleg şi să tolerez tot şi toate, cu condiţia să nu mi se 
impună ceea ce-i potrivnic felului meu de-a fi. Altminteri, 
devin violent. 

— Suntem făcuţi ca să ne înţelegem! strigă Petrov. O să 
facem tustrei o frumoasă trinitate, dacă şi Mihail o fi ca noi. 

— El e mai dihai decât noi, spuse Adrian, voind să revină 
asupra celor spuse. Dar pictorul îi reteză urmarea, cu o 
exclamaţie bruscă, în faţa priveliştii ce se oferea ochilor în 
acea clipă, ca o încântare, la picioarele lor: 


— O-o-oh! priveşte, Adriene, ce peisaj e astăzi! Ai crede 
un relief pictat de-un artist impresionist şi mai aproape de 
noi, cum nu l-am văzut niciodată! Toate amănuntele parcă 
sunt sculptate cu dalta. 

— Ai impresia asta, fiindcă se apropie furtuna, observă 
Adrian, absorbit de priveliştea portului şi a deltei nesfârşite. 

Deşi obişnuiţi din copilărie cu această panoramă, duioşii 
noştri hoinari fură pe deplin cuceriţi, dar fiecare în felul 
său. Samoilă, pictor, necunoscând vreodată mizeria, 
distingea mai degrabă latura decorativă, în timp ce Adrian 
nu putea dezlipi frumuseţea unei imagini de amintirea ei 
dramatică. Astfel, bălțile cu stufărişe de papură, pajiştile cu 
sălcii plângătoare, brăzdate de acele canale naturale ce 
sclipeau ca argintul viu, îi reamintea pe Codin şi sfârşitul 
său dramatic, pe moş Dumitru şi înjunghierea frumosului 
armăsar. Priveliştea minunată a portului îi producea, de 
asemenea, o emoție ciuruită de tristeţe. Aceste şiruri 
nesfârşite de oameni în cămaşe, mergând cu paşi mărunți 
să-şi deşerte sacii în pântecul vapoarelor; acei vlăjgani care 
ţopăiau cu povara în spate şi îşi puneau piedici în glumă, 
care fredonau voioşi, aruncau măscări femeilor şi păcăleau 
pe cel ce-i privea, cu buna lor dispoziţie, Adrian îi cunoştea. 
El ştia că la începutul zilei, în timpul formării echipelor, 
aceşti tovarăşi sumbri, feroci, gata de omor, îşi dispută 
dreptul la viaţă, cu cuțitul în mână. Câte neveste, câte 
mame deznădăjduite nu văzuse el, alergând de-a lungul 
cheiurilor, smulgându-şi părul în faţa băltoacei de sânge 
închegat al bărbatului sau fiului, căzut pe celălalt „câmp de 
onoare” al civilizaţiei moderne. 

lată de ce, arătându-i lui Petrov, Adrian spuse cu 
tristeţe: 

— Vezi oamenii aceia de colo? Ai crede că-s la nuntă. 
Tocmai asta mă întristează. Văzut-ai vreodată un cal 
ţopăind, în timp ce-şi trage povara istovitoare? Oricât de 
uitucă şi de căptuşită cu veselie ieftină ar fi inima 
animalului-om, eu nu înţeleg totuşi această putere de-a 


îndura, care-i justifică sclavia milenară. Este adevărat că 
munca trebuie făcută cu inima voioasă. Dar ce muncă? În 
niciun caz aceea pe care o obţii cu şişul, dând apoi pe 
brânci. Acest fel de muncă ar trebui să-i pună pe oameni 
puţin pe gânduri... 

Privindu-i apoi pe lopătari, care uscau cerealele, 
vânturându-le cu lopeţi de lemn, Adrian adăugă: 

— Mi-s dragi mai mult lopătarii... Ei nu lucrează la 
bucată. Se vlăguiesc din greu pentru doi lei pe zi, dar vezi 
cel puţin că-şi dau seama de truda lor. Sunt nişte biete 
animale de povară, care nu cunosc bucuria şi-şi blesteamă 
viaţa. 

— Tocmai la ei mă uitam, de când sunt aici, răspunse 
Samoilă. Nu mă satur niciodată de priveliştea muncii lor; e 
cea mai bogată în mişcări frumoase, în colorit şi cea mai 
curată dintre muncile portului. Îmi reaminteşte scenele pe 
care le văd în fiecare an la ţară, în vremea treieratului. 

Lui Adrian îi reaminteau altceva miile de hectolitri de 
grâu, răspândite pe rogojini uriaşe şi vânturate de lopătar. 
Îi reaminteau munca cea mai ucigătoare şi mai prost plătită 
din port; munca întâmplătoare, ce greva adesea până la 
ruină preţul de cost al mărfii, ameninţată de încingere. Era 
considerată o muncă uşoară, o pacoste neaşteptată, ce 
cădea peste un câştig sigur. Niciun om tânăr şi în putere nu 
se grăbea s-o caute. Dar într-o societate clădită pe 
nedreptate, orice trudă îşi găseşte omul ei. Astfel, lopătarii 
se recrutau dintre bătrânii uitaţi de moarte, printre 
prăpădiţii din cauza băuturii, femeile fără căpătâi şi niciun 
dumnezeu, copiii vagabonzi, gălbejiţi, ce nu-şi mai amintesc 
să fi rostit vreodată cuvintele mamă şi tată. Toţi sunt plătiţi 
cu o leafă de mizerie, ştiindu-se că muncă asta n-are 
importanţă cine o execută. 

Doamne! Nu-i o muncă de titan, să iei cerealele cu o 
lopată de lemn şi să le vânturi. Într-adevăr, ai spune că-i o 
joacă: lopeţile înşfacă grăunţele, într-un elan ritmat şi le 
aruncă spre cerul de foc. Praf de aur care arde în soare. 


Grămada din stânga scade; cea din dreapta se măreşte. Şi 
desigur, priveliştea nu-i lipsită de frumuseţe, dar lopătarul 
nu vede, nu simte nimic. El vântură, vântură într-una, 
vagoane întregi, pe zi. Şi dacă i-se întâmplă să vadă şi să 
simtă ceva, este astrul zilei care înaintează cu paşi de melc; 
e ochiul supraveghetorului atunci când vrea să pună lopata 
jos, ca să scuipe în palme; sunt braţele sale de plumb, însăşi 
viaţa inutilă a bietului lopătar. 

— E ora patru, spuse Adrian, scoţându-şi ceasul. Haide 
să-l căutăm pe Mihail. 


X 


Abia se urniră din loc, că un vânt rece îi izbi în faţă. 
Cerul se întunecase deodată. Nori negri, grei, se roteau 
deasupra lor, ameninţători. Fapt obişnuit vara, în zilele de 
arşiţă mare. Trecând prin faţa casei unui cantonier, auziră o 
voce de femeie care striga în curte: 

— Să strângem iute rufele! O să avem furtună... 

O sută de paşi mai încolo, picături mari de ploaie, grele 
şi reci, le şficui faţa. 

— Asta ne trebuia acum! zise Adrian. O să-l scăpăm pe 
Mihail. 

Îşi ridicară gulerul de la haine, îşi traseră şepcile pe 
urechi şi o luară la picior. În labirintul magaziilor, cu liniile 
ferate blocate de vagoane cu cereale, ploaia cădea cu 
găleata. Biciuită de vânt, se transformă îndată în vijelie. 

Furişându-se de-a lungul zidurilor; trecând deseori de-a 
buşelea pe sub vagoanele ce le tăiau calea; sărind peste 
băltoace mari de apă şi şuvoaie spumegânde, care le barau 
trecerea pe la toate răspântiile, cei doi prieteni ajunseră în 
sfârşit în piaţa portului şi se urcară într-un vagon gol, la 
adăpost. Erau uzi ca nişte şobolani ieşiţi din apă şi atât de 
obosiţi, încât abia că nu-şi puteau trage răsuflarea. 


Se priviră unul pe altul şi izbucniră în hohote de râs 
zgomotos. Samoilă, mai ales, cu vocea lui puternică, 
acoperea zgomotul furtunii. De sub şapca neagră a lui 
Adrian, decolorată de ploaie, o apă negricioasă îi şiroia pe 
faţă, prelingându-se pe cămaşa îngrozitor de murdară, în 
timp ce din barba lui Petrov, ascuţită, ca de ţap, apa se 
scurgea ca dintr-o streaşină. Înfăţişarea pictorului era de 
nerecunoscut. 

— Nu s-ar putea spune acum, că am avea nevoie de 
umbrelă! urlă Samoilă. 

— „..Şi nici c-am fi venit aci să căutăm un vânzător de 
covrigi, într-o piaţă neacoperită, adăugă Adrian, care se 
căznea să vadă prin perdeaua de apă impresionantul 
spectacol ce se înfăţişa ochilor. 

Într-adevăr, acest spectacol merita să fie văzut, fiindcă 
nu se asemăna deloc cu ceea ce contemplaseră până mai 
acum o oră. 

În piaţa portului, largă de câteva hectare şi spălată de 
trâmbele de apă furioase, un imens talmeş-balmeş, de 
oameni, căruţe şi cai, se luptau în furtună, cu un tragicomic 
vrednic de milă sau se lăsa copleşit, neputincios, de forţa 
maiestuoasă a naturii dezlănţuite. 

Furnicarul de hamali alerga acum cu paşi de struţ, în 
căutarea unui adăpost, fiecare vrând să-şi apere cu ajutorul 
unui sac, mai degrabă hainele decât trupul aproape gol. 
Circa cinci sute de căruţaşi, grămădiţi claie peste grămadă 
cu căruţa lor cu un cal (ghioci), se zvârcoleau într-o mişcare 
greoaie de mulţime apucată de spaimă, urlau, înjurau, 
biciuiau animalele orbite de potopul  biciuitor; 
desprinzându-se în pâlcuri o ştergeau din loc. 

Se mai aflau apoi cei care se mişcau greoi, încet, 
resemnaţi, ca de pildă vânzătorii ambulanți, împovăraţi de 
marafeturile lor, vânzătorii de fructe, pepeni, băuturi 
răcoritoare; bucătari care frigeau pe grătare ambulante 
peşte mărunt sau bucăţi de ficat şi măruntaie, gustări pe 
care le ofereau muncitorilor, la orice oră din zi. 


Dar ceea ce reţinea mai mult privirile celor doi prieteni 
era lupta înverşunată a sărmanilor lopătari, singurii 
muncitori din port siliţi să uite de apărarea propriei lor piei, 
până ce nu adăposteau aurul fragil ce li se încredinţase, să-l 
acopere grijuliu cu prelate priponite la colţuri cu bolovani 
mari şi numai după aceea să se pună şi ei la adăpost. Ori, pe 
vijelia asta, osteneala lor era o muncă de-a surda, o muncă 
de Sisif. 

La vreo sută de metri de vagonul în care se refugiaseră 
cei doi spectatori ai noştri, o pereche de lopătari părea 
deosebit de greu încercată de furtună. Bărbatul şi femeia 
trebuiau să se descurce singuri cu piramidele de porumb. 
Nimeni nu le sărea în ajutor. 

Petrov îi arătă lui Adrian: 

— Ia priveşte la cei doi de colo. Câtă trudă, ca să 
menţină prelata. 

În bătaia vântului, prelata, foarte mare şi grea ca 
plumbul, se îngreunase şi mai mult din cauza apei căzute; 
abia priponită într-o parte, le scăpa îndată din mâini, se 
umfla şi se ridica în aer ca un balon. Şi bietele braţe, 
istovite de oboseală, de vârstă, de nemâncare, se căzneau 
într-un chip jalnic s-o întindă deasupra boabelor înecate de 
apă. 

Bărbatul urla de mânie, femeia, cu fusta lipită de 
picioare, cădea în genunchi de zece ori pe minut. La un 
moment dat, vântul îi smulse prelata din mâini şi o aruncă 
peste bărbat, care dispăru sub ea. 

În faţa acestei scene hazlii, Samoilă se porni pe un râs 
cu hohote. Adrian nu-l imită, zâmbi doar uşor, temându-se 
de-o urmare oribilă. Şi într-adevăr, bărbatul ieşi de sub 
prelată, luă un bolovan de râu şi-l azvârli asupra roabei 
sale. Izbită drept în piept, nenorocita se prăbuşi. 

Această sălbăticie smulse celor doi prieteni un strigăt de 
groază. Dintr-un salt, Petrov cobori din vagon, străbătu 
distanţa cu paşi mari şi aruncându-se asupra bărbatului 


hain, îl culcă la pământ cu un pumn tot atât de greu, ca şi 
pietroiul primit de femeie. Adrian îl ajunse îndată şi 
amândoi ajutară pe nenorocita care sângera pe gură şi pe 
nas. 

Portul era acum gol. Vijelia bântuia cu furie. Dunărea şi 
bălțile nu se mai zăreau, înghiţite de perdeaua ceţoasă de 
apă care cădea în cascade pulverizate de furtună. Şi aici, 
patru nenorociţi doborâţi de-o tristeţe pe care n-o bănuia 
nimeni. 

Nesinchisindu-se de ploaia torențială, Adrian şi Petrov 
reuşiră să oprească hemoragia femeii, care părea moartă. 
Pictorul, ameninţător ca un arhanghel bărbos, se răsti la 
bărbat, promiţându-i că o să-l dea pe mâna jandarmilor. Dar 
bietul om, căzut în băltoacă, se resemnase în faţa 
nenorocirii şi se uita binevoitor la Petrov. 

— Ia priveşte, îi zise, arătându-i marfa înecată, ai putea 
barem să te osteneşti ca s-acoperi porumbul ăsta, fiindcă ai 
crezut că nu-mi erau de-ajuns furtuna şi prelata şi că-mi 
mai trebuia şi pumnul tău pe deasupra. 

— Puțin îmi pasă de porumbul tău, brută! îi strigă 
Samoilă. Nu vezi că ţi-ai omorât femeia? 

— Nu te prăpădi cu firea pentru ea, îl linişti bărbatul. A 
văzut ea altele şi mai dihai, şi n-a crăpat. „Femeia, ca şi 
pisicile, are şapte suflete”. 

La auzul acestor cuvinte, nevasta scoase un urlet 
sălbatic, se ridică sprintenă, ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat 
nimic. Apucând o lopată care înota în apă, o ridică să-şi 
lovească bărbatul, dar alunecă şi căzu grămadă, plângând 
peste el, peste lopată şi peste o întreagă viaţă de mizerie. 

— Vedeţi? făcu omul, râzând. Nu v-am spus eu că n-a 
murit? 

Apoi, revenind la datoria sa, zise: 

— Daţi-mi o mână de ajutor ca să acopăr acest terci şi p- 
ormă o ştergem de-aici. 

Adrian şi Petrov apucară prelata, cu braţele lor 
viguroase, şi o proptiră cu bolovani mari, din lava vulcanică, 


ce se folosesc la pietruirea străzilor. Lopătarul adună cele 
două lopeţi, îşi pescui din apă catrafusele şi strigă femeii, 
care plângea într-una: 

— Aide, scoal' d-acolo, vacă! N-o să crăpăm aşa de 
curând, nici eu, nici tu! Hai, mişcă-te! Mai avem încă mult 
porumb de vânturat împreună, pân-să ajungem la capătul 
chinurilor. 

Acest fel de mângâiere înduioşă pe Samoilă. Viaţa 
înfricoşătoare a celor două făpturi îi apăru în toată 
grozăvia. Avu remuşcări că-l lovise pe bărbat. Văzându-l 
îndepărtându-se cu femeia lui, reflectă: „Cu ce i-am venit 
într-ajutor? În loc să sar la timp, m-am distrat, privindu-l 
cum se lupta cu nenorocirea lui şi nu m-am urnit din locul 
meu decât ca să-l pocnesc. A avut dreptate să mi-o spună”. 

Apoi, către Adrian care mergea gheboşat: 

— Hai să-i poftim la un pahar cu noi! 

Alergară după lopătari, ajungându-i. Petrov li se adresă: 

— Ascultaţi: credem că după o astfel de baie, n-o să fie 
greu să beţi împreună cu noi o juma' de ţuică... Haideţi... 
Ploaia nu pare s-aibă chef de stat. Dacă o să iasă soarele, ne 
înapoiem cu toţii la „terciul” vostru. 

La această invitaţie, figura lopătarului se lumină. Faţa 
lui mare, scofâlcită şi brăzdată de cute adânci, tresări de 
bucurie. Zise: 

— Ah! ai vorbit mai frumos decât sfântu' Ion Gură-de- 
Aur! Domnul să te binecuvânteze! Muream de poftă ca să 
pun un strop de rachiu pe limbă, dar n-am decât un singur 
gologan, cu care aş putea să-mi plătesc un păhărel... Da! 
vedeţi dumneavoastră, n-aş putea să beau de unul singur şi 
muierea să stea colo în faţa mea, privindu-mă şi înghițind în 
sec. E destul de amărâtă, ca s-o mai oropsesc şi eu. 

— Îţi place mai bine să-i arunci un bolovan în cap! zise 
Petrov. 

Omul îşi ridică lopata spre cer: 

— Eh, da, dom'le! Asta ţi se pare poate caraghios, nu? 
Dar intră te rog în pielea mea, timp de opt zile: ai plesni 


acolo, ca un pui de broască pe care-l striveşti sub talpă: 
poc!... 

Râseră toţi patru. Femeia, încă plină de noroi şi sânge, 
îşi aprobă bărbatul: 

— Da, domnule! aţi fi crăpat, cu siguranţă! 

Grupul se îndreptă spre intrarea în Docuri, unde 
cârciumile muncitoreşti sunt aşezate în faţa pescăriei. 
Privindu-i din urmă, ai fi zis: patru naufragiaţi scoşi acum 
din apă. În umbletul lor, bălăbănindu-şi braţele, trupurile 
păreau schiloade, iar picături de apă murdare li se 
scurgeau de pe mâini şi din mânecile hainelor. 


X 


În mai puţin de-o jumătate de ceas, furtuna înecase 
ţinutul şi dispăruse. Pe cerul de-un albastru sclipitor, nu 
zăreai decât câteva frânturi de nori alburii, răsfiraţi ca nişte 
zdrenţe. Soarele reapăru arzător. Munţii Măcinului erau 
mascaţi de aburi, care se ridicau greoi, fumurii, ca şi cum 
nişte căldări uriaşe ar fi clocotit undeva în vale. O oboseală 
generală stăruia asupra naturii, vlăguită de furtună. 

Pe pământul încă acoperit de apă, sute de broscuţe, nu 
mai mari decât un bob, ţopăiau încoace şi încolo, riscând la 
orice pas să le striveşti: poc! sub talpă. 

Portul, spălat, împrospătat, reînvia. Un furnicar de 
oameni se ivi buluc prin uşile vagoanelor şi dughenelor, sau 
revărsaţi din adâncul vapoarelor şi şlepurilor, ca albinele 
din stupul lor. Cei care se udaseră şi trebuiau să lucreze, se 
dezbrăcau până la cămaşă, îşi întindeau veşmintele la soare 
şi reîncepeau munca întreruptă. 

Lopătarii alergară primii la grămezile lor de cereale. 
Perechea care întovărăşea pe Adrian şi Petrov, alergă, la 
rândul ei, urmată de aceştia şi vorbind cu glas tare. Prelata 
fu ridicată, porumbul întins într-un strat mare şi subţire, pe 
care începură apoi să-l vânture neîncetat cu lopeţile. 


Tot trudind, bărbatul vorbea singur, neobosit, în timp ce 
cei doi prieteni - tot spetind într-una să-l vadă pe Mihail 
apărând din vreun cotlon - îl ascultau şi se prăjeau la soare: 

— „..Nu trebuie să ai necaz pe mine, dar asta e... spunea 
el. E bine să te înfurii, să loveşti un necunoscut şi să-i zici: 
bestie!... dintr-o pricină sau alta... Dar încearcă să te pui în 
locul lui... De pildă, să vânturi ca mine porumbul şi sărăcia, 
timp de treizeci de ani... Da, treizeci de ani! şi atunci ai 
vedea... Hm!... pe dracu'... Nu eşti de piatră... [ii cât ţii, 
până-ntr-o zi, când plesneşti ca o cămaşă argăsită. Dar 
cămaşa o arunci, pe când pielea... eh, păstrezi totdeauna un 
pic de milă pentru ea, oricât de urâtă şi tăbăcită ar fi... 

Şi-apoi, ce? N-am fost şi eu băiat tânăr şi frumos? N-am 
crezut şi eu c-am s-apuc cu mâna luna de pe cer? N-aibi 
teamă; nimănui nu-i place răul... Eşti împins la rău, asta-i 
totul... 

Tata era fierar şi eu am vrut, din toată inima, să devin 
fierar, căci gologanii picau la fiecare bătaie de baros pe 
nicovală: Dar, of! of!... Barosul lui nu cădea numai pe 
nicovală, ci şi asupra mea, feciorul lui, un ştrengar de 
unsprezece ani. Aha, te miri? Ei bine, toate oasele-mi sunt 
zdrelite de barosul tatii. Şi afurisit să fie numele lui 
Dumnezeu, dacă tata n-a avut milă de oscioarele mele, cum 
vrei mata, ca lumea să aibă mai multă? 

Uite, mata, care m-ai dat peste cap adineauri cu un 
pumn, nu eşti om râu şi totuşi mi-ai făcut un râu. De ce? 
Pentru că-mi lovisem femeia... Dar ştii de ce am făcut asta? 
Nu pentru că era vinovată, nu! loată vina noastră e că 
suntem nişte bieţi oameni sărmani. Atâta! 

Vina e mai întâi a tatii, care mi-a rupt oasele, la o vârstă 
când alţi copii sunt ajutaţi să se îmbrace. A trebuit sa fug 
de-acasă, să hoinăresc prin port, să rup plumbii la vagoane, 
să fur grâu şi să trăiesc... Da! Să trăiesc! Aci, alţii mi-au 
rupt coastele, înainte de-a mă baga la închisoare. 

Apoi urmară ani lungi, când nu ştiui ce înseamnă să te 
culci într-un pat, ci numai prin hambare, în poduri cu 


şoareci morţi care puţeau, sau cu alţii vii care-mi alergau 
noaptea pe piept... În sfârşit, milităria: trei ani... Şi-aci mi- 
au rupt coastele... Nimic de zis, trebuie să-ţi aperi ţara şi 
tot aşteptând să fie atacată, eşti snopit cu bătaia în fiecare 
zi! 

De-atunci, iată au trecut treizeci de ani de „lopată” şi 
sărăcie; mereu înghițind praf, mereu încovoiat, mereu borş 
de fasole şi mămăligă rece, şi cămaşa jegoasă, şi casa ca un 
grajd, şi ţuica păcătoasă. 

Şi mai ce încă? 

(Omul se opri din lucru, se sprijini în lopată şi privi pe 
Adrian şi Petrov, sfidător.) 

Ce? Venit-a cineva să mă întrebe: „la spune-mi, nu 
cumva te doare rău, când ţi se rup coastele?” Nimeni! Sau, 
ba da: muierea aia de colo, pe care era s-o omor 
adineauri... Adesea, ea m-a tras pe şale cu oţet şi usturoi. E 
bună, destoinică... lată de ce nu mă lasă inima să beau 
singur un păhăruţ de ţuică, ci mereu împreună... Nu-i aşa, 
Stano! 

— Aşa e, aşa e, Toadere! bolborosi femeia. Da' să nu mai 
arunci cu bolovani în mine!... 


Cei doi prieteni se depărtară. 

Înainte să dispară în labirintul magaziilor, se uitară 
pentru ultima dată la lopătari. Lopeţile lor aruncau 
grăunţele de aur, tot mai sus, spre soare. 


Mergeau agale, tăcuţi şi cam dezamăgiţi, cotind printre 
magaziile cu cereale, amândoi în cămaşă, cu hainele pe 
mână, ude, pantalonii lipiţi de coapse. Temându-se de 
răceală, Adrian spuse: 

— Să mergem la Procop, să ne încălzim cu un ceai cu 
rom şi să ne uscăm hainele. 

Tot vorbind, era cât pe-aici să calce pe o pereche de 
picioare încălţate, care ieşeau în afară pe trotuarul strâmt; 
era Mihail! Cu hainele uscate, liniştit ca un paşă, silabisea 
un ziar românesc, de seară, tolănit cât era de lung pe una 
din acele scări scurte şi foarte înclinate ce se află la 
intrarea magaziilor. 

Adrian trase un chiot scurt de plăcere, asemănător cu al 
rândunelelor buimăcite şi se repezi la mâinile lui Mihail, în 
timp ce Samoilă fremăta ca un armăsar nebun, cu ochii 
mari deschişi. 

— Na! asta-i bună! Vorbeam de lup şi lupul era la uşă! 
exclamă Adrian. 

Aceste dovezi de prietenie nu produseră asupra lui 
Mihail alt efect, decât că se răsturnă mai bine pe spate şi 
zâmbi în felul său sceptic, voluptuos, cu pleoapele 
întredeschise, apărându-se parcă de soarele strălucitor 
care scălda strada singuratică. 

— Ce faci acolo? întrebă Adrian. 

— Aştept... răspunse Mihail cu o lene nemăsurată. 

— Şi ce aştepţi? Sfârşitul lumii? 

— Nu... Aştept să se scurgă apa. 

— Ce apă? 

— Apa de ploaie... Colo, la răspântie, e o băltoacă mare 
care împiedică trecerea. 

Petrov, cu privirile aţintite setos pe Mihail, turba că nu 
se putea amesteca în vorbirea lor grecească. Adrian îi 
pricepu neastâmpărul şi văzându-şi prietenul bine dispus, îl 
atacă fâţiş: 


— Ştii cine-i omul ăsta? făcu, misterios. 

În loc de răspuns, Mihail ridică uşor din umeri, cu un 
aer ce voia să spună: „Lu descoperi oamenii ca balegile pe o 
păşune”. 

În faţa acestei neîncrederi, Adrian se aprinse. Încreţi 
sprâncenele, îşi umflă pieptul şi înaintă spre Mihail ca un 
berbec, ceea ce nu displăcea deloc celuilalt. Cu pasiune, 
abia trăgându-şi sufletul îi reaminti pe scurt tot ce-i vorbise 
despre pictor: sinceritatea lui, entuziasmul şi dragostea 
pentru toate artele, marea-i sete pentru prietenie şi 
arzătoarea dorinţă de a-l cunoaşte şi iubi pe Mihail. 

Totul nu dură nici trei minute. Dar, din clipă în clipă, şi 
fără să se smulgă din nepăsare, ochii întredeschişi ai lui 
Mihail se făceau mari, pe măsură ce torentul cuvintelor se 
rostogolea în căldura mocnită de pe buzele lui Adrian. Şi 
când acesta conchise, spunând convins, cu credinţă: 

— Pun capul jos, dacă o să regreţi vreodată că i-ai dat 
mâna! 

„Ai fi putut vedea că din dolce-farniente-le lui Mihail nu 
mai rămăsese decât voinţa de granit, ce-i pironea trupul pe 
trepte, în timp ce în pupilele ochilor săi mari strălucea 
mărturia: simt, văd, înțeleg. 

O clipă de şovâăială, o clipă de sforţare (oh, numai să 
cocheteze cu pesimismul său învins!) şi iată-l pe Mihail că-şi 
urneşte frumosul tors (ca şi cum l-ar fi smuls dintr-o 
strânsoare neplăcută), se ridică încetinel, drept în faţa lui 
Samoilă (care crapă de fericire), îi întinde mâna sincer, cu 
privirea înfiptă în ochii lui, apoi... 

Apoi Adrian nu mai înţelese niciun cuvânt care ar fi 
putut să trădeze ce-şi spuneau. Urechile lui auziră o 
duioasă învălmăşeală de cuvinte ruseşti, debitate melodios 
de buzele cărnoase a doi oameni şi care i se aşternea ca un 
balsam pe inimă. Rezemat alene de zid, cu ochiul atent 
(gata să sară la cel mai mic semn de neînțelegere), Adrian 
le transmitea efluviile acelei pasiuni care sudează sufletele 
şi de care inima sa era arhiplină. Ochii lui neînduplecaţi 


mângâiau cele două figuri prietene; a lui Petrov, îmbrăţişată 
de flacăra soarelui şi de flacăra propriei sale inimi; a lui 
Mihail, aurită de acelaşi torent de flăcări roşietice, dar 
imobilizată de binecuvântata stăpânire a sufletului său 
îmblânzit. 

Şi în timp ce Mihail şi Petrov se certau unul cu altul, 
într-o limbă de neînțeles, el, Adrian, desluşea în această 
primă comuniune forţa atotputernică a prieteniei, care se 
descoperă prin ea însăşi şi se oglindeşte în propriu-i chip. În 
orice colţ al pământului ar apărea, prietenia biruie zidurile 
cele mai de nepătruns, simțindu-se atrasă de cel care 
preţuieşte dragostea şi căruia ea îi este lege şi regat. 

Prietenie... Nu încerc să te explic: aş vrea să te cânt... 


X 


După acest grabnic şi scurt schimb de tatonări 
afectuoase, Mihail, care-şi ştia prietenii uzi până la piele, 
înhăţă coşul gol şi se îndreptă spre „Vadul Comorofcei”, 
unde ajunseră aproape în fugă. Aici se afla mahalaua 
lipovenilor. Căscioare şi cocioabe nesănătoase, îngrămădite 
unele peste altele, se caţără pe povârniş, de unde se 
prelungesc până în faţa ultimelor case de pe strada Griviţa 
şi chiar în Comorofca, cu care n-au nimic comun; bravii 
lipoveni - toţi pescari şi hamali cu apucături potolite. Este 
drumul obişnuit, la înapoiere, al lui Mihail, după vânzarea 
de seară. Aici, vânzătorul de plăcinte împarte micilor 
lipoveni resturile rămase în coşul său, tot aşa cum o face şi 
cu copiii greci, în cealaltă extremitate a portului. 

Îi şi văzu cum se distrau, bălăcindu-se în apa nisipoasă, 
care şerpuia din vârful coastei surpată de ploaie. În 
zdrenţe, cu capul şi picioarele goale, murdari, îl 
întâmpinară pe Mihail cu strigăte de bucurie; mai timizi 
decât grecii, aproape se fâstâciră când îl văzură însoţit de 
doi străini. 


Mihail îşi rugă prietenii să stea mai la o parte, de teamă 
să nu-i sperie. Şi se duse să împartă resturi de covrigi şi 
grămăjoarele de foi grase şi dulci, căzute de la plăcintă. ÎI 
încercuiră şi tot mâncând, răspundeau prietenului lor care-i 
chestiona. Un băieţel de vreo opt ani se bucura îndeosebi 
de favorurile lui Mihail. Era un gălbejit, cu părul blond şi 
lins. Când îşi ridica căpşorul, vedeai doi ochi verzi, suferinzi. 
Vocea îi era atât de înceată, încât Mihail îi cerea uneori să-i 
vorbească la ureche, ca să-l audă. La urmă, dispărură 
amândoi într-o colibă din chirpici, acoperită cu trestie, 
povârnită toată şi împestriţată cu crăpături adânci. Mihail 
întârzie câteva minute înăuntru. Se întoarse singur, nu 
dădu nicio explicaţie şi începu să urce, urmat de Adrian şi 
Samoilă, care nu îndrăzniră să-l întrebe nimic. Observară, 
însă, că se căznea să-şi ascundă o tulburare şi-i respectară 
tăcerea. 

În capul „Vadului”, Mihail intră într-o băcănie, unde 
ceru, pe socoteala stăpânului, brânză, untură şi zahăr. În 
timp ce-l servea, puse coşul jos şi se retrase într-un colţ, ce 
părea să-i fie familiar. Acolo, aşezat pe-o ladă, începu să 
răscolească în voie într-un morman mare de cărţi vechi 
aruncate alandala, foarte prăfuite şi majoritatea făcute 
ferfeniţă. 

Adrian şopti la urechea lui Samoilă: 

— Pun rămăşag că-şi consultă biblioteca. 

— Cum asta: biblioteca lui? 

— Cred că de-aici îşi procură cărţile. 

Într-adevăr, Mihail reveni cu o carte. Văzânduii 
zâmbind, pricepu că ghiciseră. 

— Sunteţi două iscoade. 

— Da! două iscoade care te admiră. 

— N-aveţi nimic de admirat. 

Şi când fură afară, cu coşul greu în spate, îi lămuri: 

— Dacă-i ceva de admirat, apoi e numai prostia acestui 
băcan, care înveleşte de doi bani măsline, în pagina unui 
autor celebru. Mă înţelegeţi ce vreau să spun: omul 


cumsecade a cumpărat, Dumnezeu ştie de unde, sute de 
kilograme de cărţi şi terfeloage, ca să-şi facă pungi. Cum 
cele mai multe cărţi sunt în limbi străine şi foarte murdare, 
nimănui nu-i arde să le trieze şi să le revândă. Sunt sigur că 
maldărul ăla de cărţi ascunde cel puţin o sută de cărţi 
valoroase, în bună stare. Am citit până acum peste douăzeci 
de lucrări de mâna întâi. 

— Le cumperi? întrebă Adrian. 

— Nu!... Plătesc cinci bani de fiecare carte citită, pe 
care i-o înapoiez. 

— Ce carte ai în mână? 

Mihail le-o arătă. Petrov îşi vâri îndată nasul în paginile 
ei; şi cei doi înfometați de carte silabisiră: Honore de 
Balzac: Un menage de garcon! titlu pe care fură foarte 
fericiţi să-l poată descifra. Dar când încercară să meargă 
mai departe, să mai citească câteva rânduri, se aleseră cu o 
bâlbâială de neînțeles, ceea ce-i întărâtă. Lăsând pe Adrian 
să buchisească singur, Petrov se adresă singur lui Mihail. 

— Cât trebuie să fii de fericit, că poţi citi în franţuzeşte! 

— Da, sunt într-adevăr fericit... Măcar atât!... 

Atunci, cuprins de-o curiozitate febrilă şi uitând 
consemnul dat de Adrian, pictorul vru să afle totul şi-l 
întrebă cu însufleţire. 

— Şi de ce citeşti dumneata? 

— Şi de ce mă-ntrebi dumneata? răspunse întrebatul, 
baricadat în eterna-i teamă faţă de întrebările indiscrete. 

Adrian, ocupat cu  Balzacul lui indescifrabil şi 
necunoscând limba rusă, habar n-avea de gafa făcută de 
Petrov. Totuşi, uitându-se mai bine, îl văzu pe Mihail 
împotrivindu-se, iar pe celălalt plecându-se smerit, speriat 
de greşeala sa. 

— lartă-mă, domnule Mihail, spuse Petrov. Te-am 
întrebat, nicidecum să te jignesc... dar... voiam să vă 
înţeleg... 

Atins de accentul lui sincer, Mihail îşi îndulci vorba: 


— Ce fel de întrebare e şi asta? De ce citesc... Dumneata 
citeşti şi Adrian, de asemenea... Toată lumea citeşte... 

— Ce s-a întâmplat? sări Adrian, amestecându-se în 
vorbă. 

Şi cum amândoi tăceau, se adresă lui Mihail, cu un aer 
morocănos. 

— Nu trebuie să fii răutăcios! Du-te şi descotoroseşte-te 
de coş şi înapoiază-te în mare grabă. Vom merge să luăm un 
ceai la Procop. 

Fu aproape un ordin. Mihail înţelese că pornea din 
inimă. Surâse cu bunătate. 

— Mă supun... 


— Erai cât pe-aci să strici totul! îi spuse Adrian lui 
Samoilă, când rămaseră singuri. Te prevenisem că nu 
trebuie să-l bruschezi. 

— Ah, ce om! ce om! strigă pictorul. De unde ne vine 
pasărea asta? Dac-ai şti ce rusească perfectă vorbeşte! Nu! 
Nu e de teapa noastră. 

— Şi eu cred la fel, că nu este de teapa noastră. Dar este 
din aceeaşi rasă cu noi. Stăpânul său mi-a spus, poate fără 
să-şi dea seama. 

— Cum asta: „din aceeaşi rasă cu noi”? 

— Da, din rasa celor care iubesc aceleaşi lucruri. 

— Crezi, oare, că există o atare rasă? 

— Vezi, bine: ieri nici nu ne cunoşteam; mâine vom fi 
prieteni nedespărţiţi. 

— E adevărat, întări Samoilă. Trebuie să existe o rasă de 
oameni care şterge diferenţele de condiţie socială. 

Se aflau în colţul străzii Griviţa. Mihail ieşi din dugheana 
lui, cu ţigara în gură, aer ştrengăresc, fericit ca un sticlete 
pe-o cracă. Ai fi zis că tocmai închisese în casa de bani un 
câştig gras, agonisit în aceea zi. Spuse în greceşte: 

— Ştiţi că mahalaua a şi aflat că suntem trei şi ne-a 
poreclit frumuşel: cei trei ţicniți?! 


— E perfect, răspunse Adrian. Nouă ne place ţicneala 
asta! 

Şi îndreptându-se împreună spre Procop, care-şi avea 
ceainăria în piaţa Galaţi, îl lăsă pe Mihail în seama lui Petrov 
(„ca să se iubească prieteneşte, în voie”), iar el îi urmă, la 
câţiva paşi, silabisind într-una pe muteşte din Balzac. Dar îi 
supraveghea, cu urechea aţintită la tonul convorbirii pe 
care o reîncepuse Mihail, de îndată, foarte dispus în seara 
aceea. Îi spuse pictorului: 

— Dumneata nu greşeşti, când te arăţi destul de 
nedumerit asupra lecturilor asidue ale unui om ca mine. 
Vina îţi este însă mare, când mă iei drept ceea ce nu sunt. 

Iar celălalt: 

— Dumneata ştii că atunci când citeşti, trebuie să fii, 
dacă nu fericit, cel puţin mulţumit. Cu alte cuvinte, să ai 
strictul necesar... Ce dracu'! Doar n-o să susţii că poţi să 
citeşti şi când ţi-e foame!... 

— Ba da... 

— Ei, atunci nu mai pricep nimic... 

— Ai să pricepi numaidecât. Ce-i lectura pentru 
dumneata? 

— O fericire. 

— Nu-i destul. Pentru mine este o hrană. 

Petrov rămase încremenit. Mihail reluă: 

— Să ştii că arta nu e gustată în acelaşi fel de toată 
lumea. Sunt unii care se folosesc de ea, ca de-un lichior 
care să le uşureze digestia... 

— ..„.Nu-s din ăştia! întrerupse cu vioiciune Petrov. 

— Desigur că nu! Eşti mai presus de ei, de vreme ce vrei 
să tragi un profit sufletesc; dar ca să ajungi acolo, ai încă 
mult drum de străbătut. 

— Care drum? 

— Acela al suferinţei liber-consimţite, chemată aproape 
ca o salvare. Şi dumneata, la fel ca Adrian, n-aţi suferit de- 
ajuns. 


— A privi suferinţa, nu-i acelaşi lucru cu a suferi tu 
însuţi. 

— Nu, nu! Deloc. 

Samoilă nu vru să se dea bătut. Alese exemplul 
lopătarilor. Povesti scena petrecută în timpul furtunii, îşi 
destăinui brutalitatea faţă de lopătar, adăugând: 

— „.„„Dar când am aflat trista viaţă a nefericitei perechi, 
povestea copilului, fierar la unsprezece ani, tot calvarul lui 
de-atunci încoace, ah! asta mi-a săgetat inima şi m-am căit 
amarnic că-l lovisem. 

— Pariez, spuse Mihail, că i-ai plătit apoi un kilogram de 
vin, ca să-l despăgubeşti. 

— Chiar aşa, i-am dus la o cârciumă! mărturisi pictorul, 
ruşinat. 

— Vezi? Eşti prada celor mai mici mânii, a celor mai mici 
emoţii. Stăpânirea de sine îţi lipseşte cu totul. 

— Aşa-i felul meu. Nu pot altfel. 

— Ba poţi. Trebuie să poţi. Firea noastră se schimbă. 

— Cum? 

— Trăgând cel mai bun profit, din ceea ce ne învaţă 
cărţile şi mai ales viaţa. Şi asta, muşcând pământul de 
durere. 

— Dar citesc şi observ în jur, cu toată atenţia de care 
sunt în stare. 

— Nu faci nimic din ceea ce ar trebui. Îţi spargi capul şi 
pierzi vremea degeaba. Fă mai degrabă sobe! 

Foarte susceptibil, Samoilă schiţă o strâmbătură, de 
parcă l-ai fi stropit cu apă rece. 

— Aha, nu-ţi place? adăugă Mihail. E şi natural. Dar aici 
e buba oricărei prietenii adevărate. Ţi-ar place mai bine să- 
ţi spun că eşti un pictor mare. Da! ai fire de artist; şi fără 
să-ţi văd pânzele, pot să-ţi spun că pe ele nu se află decât 
gânguritul unui copil fericit, şi poate chiar dotat. Cazul 
dumitale se întâlneşte la nouă din zece artişti din lumea 
întreagă. Poate chiar la mai mulţi: vibrezi puţin (poate mai 
puţin decât o muscă la soare), râzi sau plângi uşor, repede 


te înveseleşti sau te întristezi şi apoi pictezi, sculptezi, 
compui, scrii... şi iată arta! Dar asta valorează mai puţin 
decât să ai talent, o inimă simţitoare şi chiar să fii un 
revoltat... 

— Cum? strigă Petrov. Nu-s toate astea calităţi? 

— Ba da, calităţile oţelului care nu-i călit. Nu poţi 
sfărâma granitul cu degetul şi nici măruntaiele maşinăriei 
omeneşti cu bunăvoința. Numai artistul este în stare să facă 
asta, numai asta. Trebuie să meargă acolo unde nimeni nu 
îndrăzneşte să pună piciorul; să lărgească potecile 
bolovănoase ale vieților de mâine, să le netezească, 
făcându-le practicabile, lăsând pe drum fâşii sângerânde 
din carnea sa, căci adevăratul artist este generos şi 
nepăsător, ca soarele. Dacă nu este aşa ceva, jos mutrele! 
Muncitorul care coboară în mină şi scoate cărbuni ca să ne 
încălzim dindărătul, e mult mai folositor omenirii. 

lată de ce îţi spuneam că trebuie să suferi. Suferinţa - 
aceea care este mută, neştiută - ascunde o mare comoară: 
calmul. Este cea mai solidă încercare pe care o putem 
smulge vieţii, care ucide. Asta nu se obţine dintr-o dată (ar 
însemna moartea, dacă s-ar întâmpla aşa), ci treptat. Ori, ia 
priveşte ce faci dumneata: vezi un om biciuit de furtuna - 
de afară şi din lăuntrul său - şi în loc să afunzi într-însul 
sonda marei înţelegeri, să-i pătrunzi drama, să afli tot ce-ţi 
poate povesti şi dincolo de vorbele lui, dumneata te porţi ca 
primul birjar ce-ar fi trecut pe-acolo: îl dai peste cap cu o 
lovitură de pumn. Desigur, nu mă îndoiesc c-ai fi plâns pe 
cadavrul lui, dacă-l omorai. 

Un alt exemplu: mă întâlneşti pe mine, pentru că mă 
căutai. Ce vrei de la mine? 

— Să te cunosc... bolborosi Petrov. 

— Şi m-ai cunoscut? 

— Nu încă... 

— Şi nu ai să mă cunoşti niciodată cu mijloacele de care 
dispui astăzi, pentru că, adineauri, în loc să pătrunzi ceea 
ce se află sub zdrenţele mele, dumneata nu le vezi decât pe 


ele şi începi să gemi deasupra lor, luându-mă drept un 
nenorocit. Ba mergi până acolo încât să crezi că starea mea 
actuală m-ar împiedica să gust o carte sau razele soarelui şi 
vrei să-mi sari într-ajutor, fără voia mea, la fel ca şi Adrian 
care te-a chemat. Nu-i aşa? Voi nu ştiţi că dacă e cineva - 
dintre noi, trei - care să aibă nevoie de ajutor, apoi acela 
eşti dumneata sau Adrian. Ar trebui să vă dau mâna, ca să 
vă ajut să coborâţi în noroiul şi întunecimile de unde 
preţuieşti mai bine lumina. Sau dacă ai stofă de artist, 
afundă-te în acest ulei coroziv, care este durerea omului 
singuratic, şi de unde te înapoiezi cu fălci în stare să 
mestece gresia. Dar ca să se întâmple aşa ceva, trebuie să 
faci parte dintre cei care se încing peste măsură, având mai 
înainte pică pe Dumnezeu, pe lume şi pe sine însuşi. 

Dar să nu mergem prea departe. lată-ne ajunşi la 
gospodin Procop, unde se zice că ceaiul este fără pereche. 


X 


„Se zice!”... Cum putea fi Mihail atât de sceptic, să pună 
la îndoială până şi faima, universală, la Brăila, a ceainicului 
sau ceainăriei gospodinului Procop? Fiindcă această faimă 
nu privea numai calitatea ceaiului, care la Procop era 
„Poppoff veritabil” (atunci când îl cereai anume, adăugând 
gologanul suplimentar). Nu privea în plus nici zahărul, - 
acest motiv de eternă discordie, care făcea pe mulţi clienţi 
credincioşi să schimbe brusc localul, pentru că le servise 
„Zahăr fâinos”. De aceea sunt obligat să fac aci o mică 
abatere de la subiect. 

De ce se fereau clienţii, ca de ciumă, de „zahărul 
făinos”? Fiindcă, la Brăila, după exemplul sfintei Rusii, nu se 
bea ceaiul ca la Paris sau ca la Londra. Liber, prin alte părţi, 
să-ţi îndulceşti licoarea călduţă; sau s-o „mânjeşti” cu o 
picătură sau mai multe de lapte; sau să nu faci nimic din 
toate astea şi să-l înghiţi - ghiorţ! — cum ai înghiţi o sare 


amară; sau să-l şi primeşti „ca să faci plăcere” şi să pleci - 
cu un „mulţumesc” - fără să-l fi atins. În cel de-al doilea 
port dunărean al României, localnicii beau ceaiul cu totul 
altfel. Fie că sunt băştinaşi get-beget sau lipoveni 
pravoslavnici - cu bărbi ca a lui Tristan Bernard, cu cizme 
de vidanjori sau sumane largi, în al căror buzunar ţin 
nelipsitul pahar greu ca de piatră, de care se slujeşte 
fiecare să bea vodcă pură, în cârciumi murdare, după ce s-a 
închinat mai întâi, din belşug - aceşti localnici sunt, înainte 
de toate, mari băutori de ceai. Îl beau de dimineaţa până 
seara, pentru nenumăratele lui însuşiri: aperitiv, nutritiv, 
digestiv, laxativ, constipant, excitant, calmant, diuretic. ÎL 
beau iarna, ca să se încălzească; vara, ca să se răcorească. 
Şi aşa se soarbe, între doi până la patru litri pe zi, ca un 
nimic. Dar veţi spune, ce se face cu această cantitate de apă 
în stomac? Ei bine, se bea în deplină linişte, pahar după 
pahar, apoi tot aşa de liniştit şi de nevinovat se iese în 
stradă şi-şi face nevoia pe trotuar, ştergându-şi sudoarea de 
pe frunte şi câteodată întorcându-se cu spatele, la trecerea 
vreunei persoane, tocmai în momentul acela. Astfel, 
termosifonul funcţionează după dorinţă. Maţele spălate din 
belşug pe dinăuntru, sunt pişcate de foame, iar plămânii, 
adesea de frig, când ies afară în plină iarnă, „ca să facă 
găurele de chihlimbar în zăpada imaculată”. 

Şi ca să poţi bea economicos atâta ceai, având în vedere 
preţul exagerat al zahărului şi câştigul mic, a trebuit să se 
recurgă la un mijloc de scăpare: zahărul a fost prefăcut în 
bucățele minuscule cu ajutorul unui cleştuţ, numit sifci; 
bucăţica de zahăr e muiată întâi în lămâie, apoi fixată cu 
dibăcie între fălci şi obraz, unde rezista vitejeşte 
sorbiturilor de ceai fierbinte, care o ating în treacăt, fără s- 
o topească dintr-o dată, şi în felul acesta ajungi la fundul 
paharului, păstrând încă în gură o vagă senzaţie de dulce. E 
ceea ce se cheamă la Brăila: a bea ceaiul pricuțc. lată de ce 
toată lumea ocoleşte zahărul tos, pe care ceaiul îl topeşte la 
iuţeală, „ca şi cum ar fi griş” şi este căutat cel „de 


căpăţână”, sticlos şi fosforescent noaptea, ca acele 
chibrituri întrebuințate odinioară de sinucigaşi. 

Cele două bucăţi care se serveau la o „jumătate porţie” 
(circa cincizeci de grame), sunt tăiate cu un fierăstrăâiaş, de 
însuşi patronul, dintr-o căpăţână de zahăr de cinci 
kilograme: căci trebuie să ai ochiul format şi rara 
îndemânare de-a tăia bucăţelele de-o egalitate aproape 
perfectă, înlăturând astfel ca unele din ele să pară, cutărui 
client, mai mici decât ale vecinilor de masă. Şi aşa e încă 
izvor de nemulţumire, inepuizabil. Căpăţână de zahăr, fie ea 
triplu rafinată, nu e mai puţin adevărat că „spre vârf” e mai 
sticloasă, şi mai „fâinoasă” la bază. Şi bietul băiat de 
prăvălie trebuie să facă naveta, în goană, de la muşteriul 
arţăgos la stăpâna de la casă, care nu mai ştie unde-i este 
capul: 

— Cu-coa-a-a-nă! Domnul X... vrea o bucată „de la vârf”! 

— Dar domnule X?... Dumneavoastră ştiţi bine că o 
căpăţână de zahăr n-are numai „vârf”! 

— Da, cucoană, dar n-o fi având numai „dindărăt”? 

La auzul acestora, gospodin Procop, care vede şi 
înţelege tot, intervine îndată, scotoceşte, găseşte şi dă 
muşteriului o bucăţică „din partea de la vârf”; el ştie că 
omul are dreptate şi-l mulţumeşte, căci uneori se întâmplă 
să dea şi pe unii pe uşă afară... 


Dar la fel cu ceaiul, care este fără pereche, chiar când 
nu-i musai „Poppoff”, toate celelalte chestiuni care privesc 
zahărul (excelent), serviciul şi materialul (fără reproş), 
prăvălia (mare, curată şi luminoasă), apa (provenind din 
două căldări, dintre care una fierbând încontinuu), toate 
aceste avantaje la un loc nu contribuie atât la renumele 
ceainicului Procop, cât persoana însăşi a lui gospodin 
Procop. 

Și omul sfințeşte locul... 

Omul - până la cel mai ordinar - e un animal care poartă 
în sine, inconştient, germenul perfecțiunii universale, către 


care umanitatea se îndreaptă fără voia ei. lată pentru ce 
hamalul necioplit, care se mulţumeşte cu un colţişor de 
masă la Procop, ştie că uriaşul lipovean, cu privirea limpede 
şi barba frumos pieptănată, face o deosebire straşnică între 
clienţii săi. Ştie că preţul şi calitatea consumaţiei sunt 
aceleaşi pentru toată lumea. Dar nu şi salutul patronului: 
Or, la asta râvneşte mai mult hamalul necioplit, în asprimea 
vieţii sale, sub înrâurirea nobilului grăunte al cărui purtător 
inconştient este. 

Acest hamal necioplit se teme de Procop, în aceeaşi 
măsură cu care îl iubeşte şi cerşeşte o fărâmă din stima sa, 
fiindcă l-a văzut pe mândrul lipovean părăsindu-şi 
tejgheaua - unde stă în picioare, drept ca un judecător, 
lângă nevastă-sa, aşezată pe un scaun - şi ducându-se să 
strângă mâna cutărui client care intrase, să-l conducă la un 
loc bun, să-i şteargă masa el însuşi, din simplă politeţe - 
deoarece mesele sunt curate - să se întreţină cu el un minut 
şi apoi să comande cu vocea-i de patron, ceea ce ştie că 
muşteriul ia de obicei: 

— O jumătate pentru domnul X! 

Asta înseamnă - pentru urechile băiatului de la bufet, 
pentru toate urechile din local - mai întâi consideraţie, apoi 
câteva nimicuri: serviciu neciobit, zahăr şi felie de lămâie 
acătării. 

Dar asta vrea să spună, mai ales, că muşteriul care se 
bucură astfel de consideraţia lui gospodin Procop, nu face 
nimic din ceea ce face el, necioplitul de veacuri: nu 
şterpeleşte jurnalul ce i se dă să citească; nu scuipă pe jos; 
nu spune măscări faţă de femei; nu bate în masă, ca un 
mitocan, atunci când vrea să cheme băiatul; nu-şi face 
nevoile pe stradă; nu încearcă să fure şifciul sau să-şi 
însuşească banul lăsat la plecare, pe masă, de un 
consumator vecin; sau să dispară, fără să plătească, 
simulând „o nevoie urgentă”, ca să poată ieşi în curte. 

Pe când el, omul fără ruşine, el le face toate astea. Nu se 
poate dezbăra de ele, căci sunt păcate ce-i aparţin numai 


lui, precum exploatarea neruşinată şi crima colectivă 
aparţin numai celuilalt om fără ruşine, aflat în capul scării 
sociale, ce-l asupreşte cu toată cruzimea. Deşi ţinut în mod 
sălbatic în ignoranță, pradă jalnică instinctelor şi niciodată 
ajutat să-şi revină în fire, el se ajută cum poate. Nu, nu se 
ajută, el se supune. Freamătă sub clocotul plămadei care 
dospeşte în sufletul său. Şi când îl vede pe gospodin Procop 
cum onorează omul corect, curat, delicat, - bietul amărât 
deschide ochii, admiră liniştit, surâde, clipeşte, scuipă de 
plăcere şi se resemnează în colţul său: stima aceea nu e 
pentru el, dar se bucură totuşi, deoarece el este astăzi 
strămoşul necioplit al acelei omeniri corecte, curate, 
delicate de mâine. El nu-şi dă seama. lar Procop, care-i un 
pionier al progresului, nici el nu-şi dă seama ce reprezintă. 
Nici el nu face decât să se supună legii lui de precursor. 

Cu capul sus şi privirea dispreţuitoare, proptit pe 
picioarele-i zdravene, în mijlocul duzinilor de mese înşirate 
pe trotuar şi gemând de lume, Procop priveşte vara 
spectacolul ce-l oferă terasele ceainăriilor înconjurătoare: 
muşterii care înjură, îşi bat bucile, pârţâiesc zgomotos, se 
apucă de prohap, insultă femeile - toate astea sub ochii 
jupânului care face haz. În aceste momente, Procop îşi 
cântăreşte influenţa ce-o exercită asupra micii sale lumi, 
întorcându-şi doar capul, cu vădită stăpânire de-a scuipa cu 
dezgust, adresându-se cu nobleţe unui client pe care-l 
preţuieşte: 

— Uneori, îmi vine să cred că Dumnezeu a pus omul pe 
pământ, numai ca să dovedească animalelor că sunt mai 
cinstite şi mai delicate decât el! 

Doar atât spune şi face Procop. Îndată, hamalul de rând 
se simte fericit că se află pe terasa acestui lipovean drept, 
în loc să fie amestecat în gloata celor dispreţuiţi de el, 
cărora nici nu le îngăduie să-i calce pragul ceainăriei. 

lar duminica, când Procop pleacă la biserica rusă, 
pentru liturghie, îmbrăcat cu rubaşca-i neagră, imensă ca şi 
el şi înconjurat de nevasta-i rotofeie şi cei şase copii - 


bucălaţi şi solemni în straiele lor împestriţate cu roşu- 
cărămiziu, galben ca lămâia şi albastru-marin - Samoilă 
Petrov, ateul convins, se ridică de pe scaun la trecerea 
cinstitei familii, se înclină cucernic, simțind în sinea lui o 
poftă de neînvins de a-l imita pe gospodin Procop, urmându- 
Il chiar acolo unde n-a mai călcat din copilărie. 

lată din ce se încheagă atracţia ceainăriei Procop; ea e 
întemeiată nu pe „zahăr sticlos” şi ceai „Poppoff”, ci pe-o 
frumoasă credinţă omenească. Nu toţi îşi dau seama de ea, 
dar i se supun. Această credinţă sapă fără preget în stânca 
ticăloşiei noastre, provoacă încolţirea acelei lumi noi, care 
apropie - cu paşi de broască ţestoasă - îndepărtatele 
abisuri cereşti. Ca să-şi îndeplinească destinul, ea n-are 
nevoie de predici: obligă pe unii să dea exemplul şi pe alţii 
să-i urmeze. Mijloacele ei sunt simple, ca şi lumina zilei; 
gospodin Procop nu ţine conferinţe dulcege, nu face 
reproşuri amare; el trăieşte, mai întâi, cu demnitate, apoi îşi 
arată stima faţă de cei care îi respectă casa. Le-o arată în 
felul cel mai simplu, dându-le o bineţe mai afectuoasă, 
arătându-le mai multă atenţie. 

De pildă, văzând că apare statura înaltă a lui Samoilă - 
care, curtenitor, lăsase pe Mihail şi Adrian să intre înaintea 
lui - gospodin Procop le ieşi în întâmpinare şi-i spuse lui 
Petrov: 

— Acum un minut l-am întrebat pe băiatul care vă 
serveşte, dacă aţi luat ceaiul de seară. 

Şi privindu-i cu atenţie: 

— Dar v-aţi udat până la piele! 

— De asta şi vrem, spuse pictorul, să-ţi cer, pentru o oră, 
cămăruţa de lângă cazane. Luându-ne ceaiul, hainele se vor 
usca. 

Apoi adăugă în ruseşte: 

— Vă recomand pe gospodin Mihail. Dacă o să vină aici, 
singur sau însoţit de Adrian, pe care-l cunoşti, te rog să te 
porţi cu dânsul, ca şi când aş fi eu. 


Procop se înclină după obiceiul rusesc, strânse mâna lui 
Mihail şi nu dădu nicio atenţie înfăţişării lui sărăcăcioase. 
Apoi, ducându-i spre camera cerută, strigă cu vocea-i 
gravă: 

— O porţie „Poppoff” la trei (pahare), pentru domnul 
Samoilă! 

Şi toată lumea îşi întoarse capul. 


Aceste evenimente se petreceau pe vremea războiului 
ruso-japonez. Înfrângerea ruşilor se întrevedea limpede şi 
numeroşii pravoslavnici, ca şi alţi cetăţeni din Brăila, îşi 
cheltuiau scuipatul ca să susţină, prin ceainării, moralul 
„tătucului”, ţarul, care trimitea armatei sale din Manciuria 
câte o icoană pentru fiecare soldat, în loc de muniții, în timp 
ce duşmanul de la Iokio răspundea cu orez, obuze şi 
veşminte. 

Nume de oraşe, cetăţi şi generali, de care brăilenii 
habar n-avuseseră până în ajun, deveniseră atât de 
populare, de familiare, încât copiii, jucându-se de-a soldaţii, 
îşi rupeau pingelele, strigând: „Ku-ro-pat-kin, Port-Ar-thur!“ 

Ziarele de mare tiraj îşi întreiseră numărul cititorilor, 
cârciumile şi ceainăriile, pe al muşteriilor. Capi cumsecade 
de familie care n-aveau obiceiul şi nici mijloacele să 
consume vreo băutură în afara casei, îi zăreai aproape în 
fiecare seară poposind dinaintea unui pahar cu ceai, „ca să 
asculte pe unde a ajuns războiul”, să citească ziarul şi să 
pălăvrească despre „ce se petrecea la celălalt capăt al 
lumii”. 

În seara aceea, deşi venise ora mesei, discuţiile 
continuau pătimaşe şi nimeni nu se gândea că ai săi îl 
aşteaptă acasă cu masa gata. Era din pricina unei veşti 
mari, pe care o adusese telegraful din Extremul Orient şi pe 
care ziarele o ofereau turmei umane, ca un adevărat regal: 
distrugerea marelui cuirasat rus Petropavlovsk, de către 
japonezi. 

Ah! Ce straşnică „ediţie specială” trânteşti cu o atare 
veste! Asta merită osteneala să fii directorul-proprietar al 
unui „mare organ”! Păcat însă că nu se află în toţi anii un 
război şi, în fiece săptămână, un cuirasat scufundat, n-are a 
face unde şi de cine! Cât despre felul de interpretare a 
evenimentului, nu e o problemă care să pună la încurcătură 
pe un gazetar: dacă paguba e suferită de națiunea 


antipatizată, o înconjură cu imnuri de bucurie; dacă atinge 
„poporul” cu care simpatizezi, urli răzbunarea, revanşa, 
aţâţi urile. Şi într-un caz, ca şi-n celălalt, ziarul se vinde, 
tirajul creşte şi odată cu el preţul publicităţii şi mai ales 
„porţia” din bugetul guvernelor. 

În odăiţa retrasă, a cărei fereastră da spre ceainic, cei 
trei tovarăşi îşi aşteptau ceaiul. Mihail descifrând ziarul de 
seară, ceilalţi doi perpelindu-se la zidul încins al cazanelor. 
Erau mulţumiţi că-s singuri. Hărmălaia localului îi 
stingherea puţin. Ca toată lumea, se interesau, la rândul lor, 
de mersul războiului, dar cu nepăsarea oamenilor 
preocupaţi de ei înşişi, înainte de orice lucru de afară. 

Profitând de singurătatea lor de-o clipă, Samoilă rezumă 
pe şoptite lui Adrian conversaţia ce-o avusese pe drum cu 
Mihail, îi proslăvi inteligenţa, însă, la urmă, îşi mărturisi şi 
rezervele: 

— Haide! haide! Adriene! Să nu-mi spui că omul ăsta, cu 
toate cunoştinţele şi limbile ştiute, nu e în stare să facă 
altceva decât să vândă plăcintele, pe care le coace noaptea 
în murdărie şi păduchi. Uite: dacă ar vrea, mâine l-aş 
îmbrăca din cap până-n picioare şi i-aş căuta o meserie 
demnă de el. Asta nu e viaţă! Fuge de lume şi lumea îl 
ocoleşte. Cauţi azi un om, ca pe vremea cinicului Diogene, şi 
când îl descoperi eşti nevoit să te cobori până la mizeria lui, 
în loc să-l ridici la o stare mai bună. Trebuie să te îmbraci în 
zdrenţe ca şi el şi să-ţi fie teamă să-i apuci braţul, ca să nu 
te alegi cu unul dintre pensionarii lui. Ehei! nu cumva să-mi 
spui că ăsta e idealul! 


Băiatul intră cu o tavă încărcată cu un întreg „arsenal” 
din porțelan fin, bogat pictat şi aurit, căpăcelele jucând în 
ceainicele clocotinde, farfurioarele zăngănind ca bronzul, 
ceai „Popoff”, zahăr „de la vârf” - totul pentru şaizeci de 
bani. 

Petrov, care murea de sete, se repezi la serviciu, opări 
paharele, le împărţi, turnă, apoi, cu şifciul în mână, îşi 


întrebă prietenii: 

— Pricuţc? 

— Pricuţc, i se răspunse. 

Cât ai clipi din ochi, cele cinci bucățele de zahăr, de 
diferite forme şi armonios geometrice, fură prefăcute într-o 
grămăjoară de boabe de porumb. După care, golind 
jumătate din pahar în farfurioară, fiecare o duse la buze, cu 
mai multă sau mai puţină graţie, dar toţi sorbind zgomotos 
din cauza fierbinţelii lichidului, singura pricină de altfel 
care-l sileşte pe băutor să-l verse în farfurioara întinsă. 

În felul acesta, ajunseră la al cincilea pahar, asudând, 
ştergându-se, chemând neîncetat băiatul - cu un tac-tac 
metalic în căpăcelul ceainicului - ca să le aducă mereu, 
mereu, apă fiartă (tot pentru cei şaizeci de bani!), când, 
aruncând o privire pe ziarul lui Mihail, Adrian strigă: 

— Ce grozăvie! Vereşaghin a fost omorât în explozia 
blestematului cuirasat Petropavlovsk! 

— Nu se poate! gemu Samoilă, sărind de pe scaun. 

Şi smulgând foaia din mâinile lui Adrian, citi, tremurând, 
telegrama care anunţa catastrofa vasului-amiral şi, cu litere 
groase, moartea pictorului. Vru să spună ceva, dar ochii îi 
fură năpădiţi de lacrimi şi-şi lăsă fruntea să cadă pe braţele- 
i încrucişate pe masă. 

(Zece ani mai târziu, la 31 iulie 1914, Adrian va vedea 
sute de muncitori de rând alergând pe cheiul portului, 
strigând: Jaures a fost asasinat!... Jaures a murit! Şi mulţi 
dintre ei, cu ochii scăldaţi în lacrimi, deşi nu-l cunoscuseră 
sau îl auziseră vorbind vreodată.) 


Vereşaghin se relevase tineretului idealist român din 
acea vreme, cu ocazia războiului ruso-japonez. Între altele, 
două opere ale sale, inspirate de măcelul din 1904 şi 
reproduse pe mii de cărţi poştale, deveniseră foarte 
cunoscute: Piramida craniilor şi Santinela, înghițită de 
zăpadă, la datorie. Le întâlneai în orice casă, prinse în ace, 
şi influenţa lor era cu atât mai mare cu cât Vereşaghin, 


nobil între nobilii ruşi, îşi primejduise viaţa (până la 
sacrificiu, cum o dovedea telegrama din ziua aceea), ca să 
slujească omenirea, luptând împotriva celui mai mare flagel 
al ei. 

Petrov nutrea o adevărata venerație faţă de această 
inimă mare de artist. Moartea lui tragică îl aruncă într-o 
deznădejde egală aceleia care lovi atâtea suflete cumsecade 
de pe întreg pământul, în ziua când marea viaţă a lui Jaures 
sfârşi sub gloanţele unui zănatic. 

Împărtăşindu-i durerea, Adrian îi mângâia prieteneşte 
mâna. Cât despre Mihail, această făptura tainică nu trăda 
nimic. Cu coatele sprijinite pe masă, tăcea chitic, netulburat 
şi fuma. 

Samoilă, ridicându-şi capul şi ştergându-se la ochi, rosti, 
sugrumat: 

— Nu mi-aş fi dat o singură zi, ca să lungesc viaţa tatii; 
dar mi-aş fi dat jumătate din cât mai am de trăit, numai să-l 
reînviu pe Vereşaghin!... 

Şi în tăcerea care urmă acestor cuvinte, continuă să se 
văicărească, privind într-una funesta telegramă: 

— Ah! ce valoare pierdută! Cine ştie câte capodopere s- 
au dus odată cu el! O adevărată catastrofă pentru artă! Şi 
de nereparat! 

— Bunul meu Petrov, obiectă blând Mihail, orice viaţă 
care se stinge, în chip tragic sau nu, poate fi o tragedie 
pentru cineva. 

— Da, dar prin asta nu pierde arta? 

— Nu numai arta suferă pierderi dureroase şi de 
nereparat. De când ne-am aşezat la această masă, sute de 
fiinţe omeneşti au murit pe suprafaţa pământului, unii 
natural, alţii înecaţi în mări sau zdrobiţi în uzine, striviţi în 
mine, înjunghiaţi de gelozie sau de ură, ori s-au sinucis din 
disperare. Gândeşte-te că aceste morţi constituie nişte 
catastrofe. Şi ştim noi, oare, cine sunt, mama, bărbatul, 
femeia, copilul, logodnicul, logodnica, prietenul, care jelesc 
aceste pierderi, mult mai ireparabile pentru cei care le 


suferă, decât pierderea resimţită de artă prin moartea lui 
Vereşaghin? 

— Oh! exclamă pictorul, făptuieşti un sacrilegiu, vorbind 
astfel! 

— Nu... Nu făptuiesc niciun sacrilegiu. L-am cunoscut 
pe Vereşaghin, cu mult înainte de-a se fi auzit despre el la 
Brăila, şi-mi place arta lui generoasă. Dar arta nu-i decât o 
viaţă fictivă, a cărei pierdere nu provoacă niciodată drame, 
în timp ce viaţa adevărată fiind foarte bogată în drame, 
pentru ea pierderile sunt în mod diferit nereparabile. 

Samoilă se întărâtă în faţa acestui fel de-a judeca: 

— Deci, pentru dumneata, moartea marelui artist şi a 
micului marinar care a murit odată cu el, sunt egale în 
urmări! 

— Pentru mine pot sau nu să fie egale. Dar nu de mine 
este vorba, nici de dumneata, care mergem la culcare astă- 
seară, mai mult sau mai puţin liniştiţi, în ciuda catastrofei 
lui Petropavlovsk. Îţi vorbesc de acei care la pierderea unei 
vieţi se trântesc la pământ şi nu se mai scoală: pentru 
aceştia, „marele pictor” şi „micul marinar” sunt vorbe 
goale. 

Petrov nu fu convins. Îl luă pe Adrian ca arbitru. Acesta, 
mirosind, apropierea unei „şedinţe pasionate”, se prefăcu 
că împărtăşeşte părerea pictorului, spre a-i da ghes la 
vorbă lui Mihail: 

— Desigur, niciodată nu m-am gândit la una ca asta. 
Cred şi eu că vieţile nu sunt toate la fel. 

Atunci, Mihail, scoţându-şi pieptul în afară, cu figura 
iluminată de-o flacără lăuntrică, rosti deodată: 

— Luaţi aminte, prieteni! 

(Vorbi în greceşte; observase că Samoilă o înţelege 
destul de bine, în timp ce Adrian nu pricepea o boabă 
ruseşte): 

Sosisem la Brăila - patria voastră - oraş frumos, fără 
îndoială. Veneam de undeva (asta nu vă interesează), să 
zicem că veneam din... Rusia, această Rusie formidabilă a 


lui Vereşaghin. Şi n-aveam niciun gologan în buzunar, nici 
calabalăc de vânzare, căci totul fusese vândut la Odesa. 

Cea mai simplă dintre înţelepciuni mă sfătui să schimb 
hainele frumoase, ce le purtam atunci, cu cinstitele zdrenţe 
ce le vedeţi pe mine, şi cu câştigul încropit să mut mai 
departe pionii vieţii mele. 

Pe vremea aceea, nu căutam de lucru. Făceam pe 
rentierul, cu pâine, măsline şi castraveți muraţi, alimente 
preţioase, foarte ieftine, pe care le vedeam în mâna 
oamenilor ce descărcau poveri grele. Cum eu nu descărcăm 
decât amintiri puţin plăcute, adoptai hrana lor, fără să ştiu o 
boabă românească; arătam marfa cu degetul, dam 
gologanul şi plecam să-mi gust, pe malul Dunării, pâinea, 
măslinele şi castraveţii. 

Şi asta fu o viaţă dulce şi voluptoasă, viaţă plină de 
emoţii, viaţă cunoscută numai de oamenii în stare sa 
schimbe nişte straie frumoase cu jerpelituri, să ronţăie 
netulburaţi câştigul realizat prin acest schimb, şi să nu se 
gândească deloc, în acest răstimp, să-şi caute de lucru. Da! 
aşa am făcut. Şi asta se cheamă a privi în faţă, cu gentileţe, 
viața care se pregăteşte să te sfâşie. Dar câtă vreme am 
putut trăi astfel? Nu-mi amintesc: poate o lună, două, apoi... 

Apoi începui să flămânzesc... Desigur, nu-i plăcut. Două 
zile în şir n-am înghiţit decât apă chioară. A treia zi, cum mă 
plimbam, cu mâinile în buzunar, găsesc un ban pe chei şi-mi 
cumpăr o bucată de pâine neagră, care-mi căzu la stomac 
mai greu decât plumbul. Avui crampe, de crezui că mă 
otrăvisem. Şi n-aveam chef să mor, nu! Încă o clipă, - încă o 
clipă din acest soare preţios şi această gândire la fel de 
prețioasă omului singur pe lume, omului tare ca stânca. 
Fiindcă mă gândeam - dacă ţi-e îngăduit s-o faci când eşti 
lihnit - la o sumedenie de lucruri care nu pot fi simţite decât 
în ziua când eşti convins că pământul e un pustiu. 

Mă târâi cum putui la „vagonul meu”, căci, uitasem, să 
vă spun, de la sosirea în frumosul vostru oraş nu mă culcam 
decât în vagoanele de marfă ce staţionau goale pe liniile din 


port. Era pe la sfârşitul lui martie, vremea fiind încă destul 
de rece. Mă refugiai deci în apartamentul meu, mă lungesc 
pe podeaua de scânduri, cu burta-n sus, nemişcat. Buna 
dispoziţie nu-mi pieri şi nici durerile, care oricum mai mă 
lăsaseră... 

Ah! neuitatele clipe de speranţă în viaţă, alternate cu 
oribilele viziuni ale morţii, în acea seară când, cu privirea 
îndreptata spre asfinţitul soarelui - ce mă saluta din rece-ai 
eternitate - mă vedeam atât de singur în vagon, atât de 
părăsit şi neştiut de semenii mei, ca nimeni altul pe acest 
pământ! Clipe mai preţioase decât toate comorile 
universului... Cine nu le-a trăit niciodată, este un om sărac 
şi incomplet, chiar de-ar fi regele aurului şi prinţul gândirii, 
căci totul este relativ în existenţa noastră, în afară de 
deznădejdea morţii, de chinuitoarea ei incertitudine şi 
meschina-i certitudine - moartea care se înfăţişează pe 
neaşteptate şi-ţi spune în mod stupid, în timp ce tu te zbaţi 
cu suferinţa, ca să-i smulgi încă o clipă de gândire 
frumoasă, încă o clipă de soare generos: 

— Haide! 

— Imediat? 

— Numaidecât! 

— Nici chip să mai zăboveşti puţin? 

— Nu! 

Şi te smulge gândului neisprăvit, luându-te cu dânsa. În 
mod stupid. 

În sfârşit, adormii, după câteva ceasuri de canon, când 
deodată o zguduitură puternică îmi tulbură mintea şi 
măruntaiele, părându-mi atât de îngrozitoare, de crezui c- 
am murit. Apoi, şuierături de locomotivă... şi iata-mă plecat 
în călătorie de nuntă cu foamea, într-o direcţie 
necunoscută... Ah! îmi spusei, numai plăcerea asta îmi 
lipsea din colecţie; da, în sfârşit, e mai bine să călătoreşti cu 
burta goală, pe lumea asta, decât cu ea plină, pe lumea 
cealaltă... 


Mă deşteptai de-a binelea. Durerile fizice şi morale îmi 
pieriseră, ca prin farmec. Fără să mă mişc de pe podeaua 
vagonului - unde mă simţeam tot aşa de bine ca într-un 
vagon cu paturi - încep să urlu, cu toată puterea stomacului 
chiorăind, un cântec de dragoste al lui Puşkin, simţindu-mă, 
în acest vagon de vite, mult mai fericit decât în clipa când îl 
învăţasem şi mă credeam unul din fericiţii pământului. 

După vreo jumătate de oră de bălăbăneală, când într-o 
parte, când în într-alta, trenul meu special se opri în gara 
centrală, unde fusei tras pe-o linie liberă. 

Toate astea nu-s decât introducerea. lată acum 
povestea. 


X 


A doua zi, la prânz, revenit în port şi leşinat ca o pisică 
bătută, mă aşezasem pe platforma unui vagon de marfă şi 
mestecam boabe de grâu, pe care le ciuguleam, cu degetele 
ca o pasăre, cu gândul numai la soarele care încă îmi 
perpelea spatele. 

Mă credeam singur, dar deodată zării o lipoveancă; mă 
fixa prin crăpătura uşii unui vagon de marfă, de pe-o linie 
din faţă, în care se închisese, ca să-l măture şi să adune 
gozuri. Ne privirăm lung în ochi, fără să ne clintim niciunul, 
nici celălalt, ca două animale blânde, apoi, nu ştiu de ce, 
începui să râd (ah, da! râdeam de ochii ei miraţi), dar biata 
femeie se porni pe plâns, ca o Maria Magdalena. 

Mă înţelegeţi: cu înfăţişarea ce-oi fi avut şi văzându-mă 
mâncând boabe de grâu, îşi uitase propriile-i nenorociri, ca 
să se înduioşeze de ale mele. Oh! asta-mi topi inima: deci 
eram atât de sărman, că puteam îneca în lacrimi fiinţele 
cele mai împietrite de mizerie? 

Sării de pe platformă şi mă apropiai: 

— Nu mai plânge, îi zisei în ruseşte, nici tu nu eşti mai 
fericită. 


Dar lipoveanca, în loc să-mi răspundă, scotoci în sac - 
unde avea gozurile, mătura şi făraşul - scoase un codru de 
pâine şi mi-l întinse, cu un gest ce spunea: „Na, mănâncă-l!” 

Cu pâinea pe genunchi, lipoveanca plângea sincer, 
lacrimile i-alunecau din ochii-i ficşi şi picau pe pâine. Apoi o 
auzii vorbind, ca un miorlăit: 

— Dacă nu vrei să mănânci, atunci nu eşti un bun 
creştin! 

Ei bine, prieteni, am mâncat în faţa ei acea pâine 
blagoslovită, ca să fiu, măcar o dată „un bun creştin”, în 
viaţa mea de păgân. Şi ne-am cunoscut apoi mai bine, adică 
eu am fost acela care am avut de învăţat de la dânsa, căci 
aflaţi că această femeie în zdrenţe m-a scos din nepăsarea 
de până atunci şi m-a redat speranţei, dorinţei, activităţii - 
singurele pârghii ale vieţii. 

— De ce, mi-a spus ea, n-aduni plumbii ăştia care-i vezi 
pe pământ? Cad de la vagoanele desplumbuite dimineaţa şi 
într-o zi ai putea să aduni cam două chile, adică optzeci de 
bani; poţi trăi cu ei, sperând la mai bine. Multă vreme am 
făcut şi eu asta, dar acum câştig mai mult măturând 
vagoanele, de unde scot de unu sau doi lei gozuri. Mai 
târziu, când o să fii în stare să-ţi cumperi uneltele necesare: 
sac, mătură, făraş, ciur, o să faci şi tu ca mine. Atunci n-o să 
mai fii atât de chinuit. 

Priveam la această ruină omenească, cu faţa jigărită, 
mâinile şi picioarele crăpate, pline de noroi, dar cu sufletul 
tare şi mă ruşinai de slăbiciunea mea. De trecutul meu, de 
asemenea. Niciodată, în viaţa mea de tânăr înfumurat, nu 
mă îndoisem că „sufletele simple” (acei „simpli” cărora nu 
le catadicseam cinstea unui răspuns la bineţea lor) fusese 
posesorii celei mai frumoase bogății pământeşti, aceea de a- 
ți uita nenorocirile, în faţa celui învins, de-a te arăta cu 
sufletul vânjos dinaintea celui mai slab decât tine şi de a-l 
ajuta să se ridice. Aici stă întreaga superioritate a omului 
asupra animalului. Restul nu-i decât deşertăciune. N-am 
ştiut-o, în ciuda studiilor mele. A trebuit să mă rostogolesc 


în drojdia societăţii, pentru ca unul din aceşti năpăstuiţi să- 
mi arate drumul adevăratei vieţi, fără de care nu există 
decât haos şi bestialitate. 

Aşa că, graţie acestei făpturi, ce-mi vorbea cu puterea 
exemplului, mă ridicai drept în picioare, îmi câştigai pâinea 
fără osteneală, fără scârbă, ferit de orice chin moral, trăind 
ca o pasăre. Izbutii, în sfârşit, să-mi cumpăr tutun şi să nu 
mai fumez chiştoace, căci, colac peste pupăază, sunt o 
pasăre care fumează cu pasiune. 

Dormeam mereu în vagoanele mele şi uneori capriciul 
mecanicilor încerca să mă târască iarăşi în călătorii fără 
voie; acum, însă, săream iute din camera mea pe roate şi, 
pe jumătate somnoros, îmi căutam un alt „apartament”. 

În felul acesta, eu cu plumbii, ea cu gozurile, ne-am 
împrietenit Era o femeie de vreo patruzeci de ani, înaltă şi 
îngrozitor de slabă. Mergea cocoşată, tuşea într-una şi era 
predispusă la ore de lungă tristeţe şi chiar de lacrimi. Ca s- 
o înveselesc puţin, s-o fac să râdă, îi istoriseam tot felul de 
poveşti, bune să distreze pe cei „simpli”, cu care ne 
întâlneam în fiecare zi în jurul aceloraşi vagoane. Şi o dată, 
atâta o făcui să râdă, că-şi deschise inima şi-mi povesti 
istoria vieţii sale, care, după cum o să vedeţi, nu pornea 
dintr-o inimă tocmai veselă. 


Lipoveanca mea nu fusese totdeauna atât de nenorocită. 
Bărbatul ei fusese pescar, pe cont propriu. Cu cel mai 
vârstnic din cei trei copii - „un băiat de cincisprezece ani, 
puternic ca un taur” - pleca în fiecare seară la pescuit pe 
Dunăre şi se reîntorcea în zori, cu peştele vândut şi 
gologanii în buzunar. Şi tatăl, şi fiul erau cumsecade: nu 
beau şi încredinţau toţi banii babuşcei lor. Nu erau mulţi, 
dar, o zi mai mult, alta mai puţin, treaba mergea. Şi într- 
adevăr, totul merse târâş-grăpiş, „până-n ziua de înălţare, 
anul trecut”, când iţele se încurcară, căci în acea 
„dimineaţă blestemată” băiatul bătu în geam pe la două din 


noapte şi când îi deschise abia fu în stare să rostească: 
„Mamă! El s-a înecat!” şi căzu pe pământul odăii. 

Barca se răsturnase din pricina valurilor mari. Tatăl, 
încălţat cu bocanci grei, făcuse pe dracu' în patru ca să se 
menţină la suprafaţă, în timp ce fecioru-său, cu picioarele 
goale, se lupta din răsputeri să-i scoată „bocancii fatali”, 
singura piedică mare pentru aceşti înotători înnăscuţi; dar, 
bătrân şi istovit, tatăl căzu la fund, în clipa când unul din cei 
doi bocanci rămase în mâinile băiatului. Acesta îl auzi 
strigând, cu puţin înainte de-a pieri în valuri: „Petruşca! 
Salvează-te şi fii bun cu maică-ta”! 

Petruşca fu bun cu maică-sa, care era aproape să moară 
de durere. „Dar nu mori cu una, cu două, când eşti sărac!” 
Cine ştie? „Poate trebuie să trăieşti ca să ispăşeşti niscavai 
nelegiuiri ale taţilor şi bunicilor?” 

Gospodăria îşi reveni din suferinţă, graţie sforţărilor 
viguroase ale băiatului, care deveni într-adevăr cap de 
familie pentru frăţiorii săi mici şi pentru maică-sa, 
„imbătrânită cu zece ani, în şase luni”. Petruşca făcu 
minuni, ca să câştige atât, încât mizeria să nu-şi arate colții 
la uşa căminului. Dar degeaba. Intrau de trei ori mai puţini 
bani decât în vremea tatălui, deşi băiatul se înhămase la cea 
mai grea şi mai prost plătită dintre toate muncile portului: 
descărcatul vagoanelor de grâu. De la şase dimineaţa până 
la opt seara, mântuia între zece şi cincisprezece tone de 
cereale, cărate pe umerii lui de şaisprezece anişori. Şi 
totuşi n-ajungea ca să hrănească patru guri, fiindcă n-avea 
de lucru în toate zilele. Lipoveanul Petruşca era iute 
alungat de românii „care aveau cuțite mari, cam aşa”. 

Atunci, sărmana babuşca trebui să lase grija casei în 
mâinile fetiţei sale de doisprezece ani şi să se amestece 
printre nenorocitele care cutreieră din vagon în vagon, să 
adune gozuri şi ţărână, şi odată cu ele şi înjurături, ca să 
câştige încă un leu sau doi pe zi. 

Şi într-una din acele zile, de la începutul meseriei sale 
umilitoare, într-o după-amiază văzu „lumea alergând şi o 


mare gloată de hamali adunându-se” la un post de lucru, nu 
prea departe de locul unde mătura un vagon. Nu vru să se 
ducă să vadă ce se petrece acolo, ştiind că hamalii „se 
înjură şi se încaieră din nimic”, când, deodată, „ochiul drept 
începu să i se bată foarte repede şi foarte tare”, iar bătăile 
inimii i se răriră... Şi atunci, aruncă sacul, mătura şi tot, şi 
alergă cât o ţinură picioarele, ca să vadă „pe cine puneau 
pe targă să-l ducă”? 

N-avu nevoie s-ajungă aproape, ca să se încredinţeze că 
era chiar fiu-său, Petruşca, tânărul despre care tovarăşii 
spuneau „că-i fusese prins pieptul între tampoane şi turtit 
ca o farfurie”, căci zărise de departe „brâu-i lat, din lână 
verde, care atârna cu un capăt în afară de pe targă”. Atunci 
i se înnegurară ochii, îşi pierdu judecata şi îndată nu mai 
ştiu nimic... 

O ridicară de jos şi-o transportară într-o farmacie, unde 
se trezi cu dureri groaznice de cap. Farmacistul se dovedi 
om cumsecade, o ajută cum putu mai bine; dar ea fu un 
timp mirată, trezindu-se într-un pat curat, ea, femeie 
săracă. Apoi, deodată, îi flutură pe dinaintea ochilor capătul 
de brâu ce atârna peste targă, memoria îi reveni şi se 
ridică, urlând „ca o vită înjunghiată”, vru să se repeadă în 
stradă, dar căzu în pragul farmaciei. Bunul om o ridică, o 
culcă într-o odaie din spatele farmaciei, o mângâie frăţeşte, 
telefonă la spital, de unde i se răspunse că „nu era nimic 
grav”. Petruşca neavând decât un umăr strivit, dar că totul 
se va drege la loc. 

Din nenorocire, acestea nu fură decât mângâieri de 
circumstanţă, şi răspunsul celor de la spital o minciună 
plină de omenie! Adevărul, nefericita mamă nu-l cunoscu 
decât la comisariat, unde omenia nimereşte rareori şi acest 
adevăr fu nemilos, aşa cum îl presimţise inima şi ochiul 
drept, care începuse să i se bată: da! Petruşca îşi „zdrobise 
şi turtise frumosul piept, ca o farfurie!” 


— Dar, barem Petruşca are un mormânt, spuse 
nefericita, sfârşindu-şi spovedania. Lipovenii au alergat, 
care cu un leu, care cu doi şi nu l-au lăsat la spital, „unde 
morţii sunt ciopârţiţi şi-i îngroapă unul peste altul”. A fost 
îngropat la cimitirul lipovenesc, „cu popă şi slujbă, ca un 
bun creştin ce-a fost în viaţă”. 

Mereu aceeaşi poveste! Sărmana femeie avea nevoie 
de-o mângâiere şi şi-o găsi în mormântul feciorului, ca şi în 
mine de altfel, după ce îşi descărcase inima de povara 
necazurilor. Şi asta ne făcu bine la amândoi. Îmi spunea: 
„Nu sunt chiar atât de nefolositoare pe lumea asta!” 

Ne întâlneam în fiece dimineaţă, ca doi vechi prieteni. 
Îmi zâmbea, de departe, arătându-mi sacul ce-l umpluse cu 
gozuri; şi eu îi arătam punga cu plumbi, legată cu o sfoară 
la gât, pungă pe care mi-o dăduse într-o zi, ca să nu mai 
pun plumbii în buzunare. 

Şi această făptură, pe care educaţia de odinioară mi-o 
arătase demnă de dispreţ, îmi deveni atât de scumpă, că, 
uneori, neîntâlnind-o la prânz, o căutam de la un capăt la 
celălalt al portului, printre sutele de vagoane şi furnicarul 
de trăsuri. O găseam, îi spuneam lucruri plăcute şi alergam 
până la cea mai apropiată bucătărie ambulantă, de unde îi 
aduceam bucăţi de ficat fript şi pâine. 

Dar într-o zi n-o mai găsii, deşi răscolisem tot portul. A 
doua zi şi în cele următoare, nicio urmă. Ah! mă simţeam 
cel mai nenorocit dintre nenorociţi! Eram sigur că e 
bolnavă. Tuberculoza o rodea cu încetul. Dar nu ştiam unde 
locuia. Nu-i cunoşteam măcar numele, fiindcă ne spusesem 
totdeauna; ea mie „batiuşca”; eu ei „babuşca”. 

Într-a cincea zi de lipsă, începui să răscolesc mahalaua 
lipovenească, intrând din casă în casă, întrebând pe 
localnici şi dându-le ca semnalmente propria ei poveste. 

Şi o descoperii. Niciodată fericirea şi nenorocirea nu au 
fost în mai bună tovărăşie. Am fost fericit, cum n-am fost şi 
nu voi fi niciodată, de parcă cineva mi-ar fi dat un regat. 


Dar cine va şti care-mi fu inima, când o regăsii pierdută fără 
scăpare? 

În cocioaba ei, culcată pe un pat de scânduri, pironea cu 
ochi sticloşi de febră numeroasele icoane adunate în colţul 
dinspre răsărit. Alături, ţinându-i mâinile, fiică-sa şi un 
băieţaş, amândoi atinşi de boala care nu iartă. Pe masă, 
resturile unei ciorbe de fasole adusă de vecini. Şi în faţa 
acestei privelişti, eu, neputincios ca un ocnaş în fiare! 

Văzându-mă apărând, avu o izbucnire de bucurie atât 
de vie pe faţa-i pământie, c-am îmbrăţişat-o cu o frenezie de 
care nu m-aş fi crezut în stare şi am plâns din adâncul inimii 
mele, devenită omenească... 


M-am zbătut. 

Ceea ce n-am făcut pentru mine, pentru tata şi mama, 
ceea ce n-am făcut pentru soarele şi libertatea mea, am 
făcut pentru acest soare al suferinţei: m-am vândut, ca 
servitor. 

Spre fericirea mea, am dat peste un om. Un om care m- 
a înţeles fără să-i destăinuiesc ceva şi mi-a dat banii înainte, 
fără condiţie şi palavre. Acest om e kir Nicola, faţă de care 
am o datorie, de care n-o să mă plătesc niciodată. 

Acum, prieteni, cine-i femeia asta? 


X 


Adrian şi Petrov deschiseră ochii mari, umezi de lacrimi: 

— E desigur... acolo... unde... 

— Perfect... Acolo unde m-aţi văzut intrând adineauri, 
cu micuțul blond, în josul Vadului Comorofcei. 

— Ah! strigă Samoilă, mâine, dis-de-dimineaţă, iau un 
doctor, o trăsură şi zbor la ea! 

— Ar fi un gest de bunătate, spuse Mihail. Dar află, 
bunul meu Samoilă, că pentru această nenorocită nu mai 
există „dis-de-dimineaţă”, nici doctor, nici bunătate, care ar 


putea să-i vină într-ajutor cu folos, fiindcă este lovită de 
Ireparabil! 

Ireparabilul, de care spuneaţi adineauri că a lovit arta 
prin moartea lui Vereşaghin, încă mai poate fi reparat prin 
alţi Vereşaghini, care ar putea chiar să-l întreacă. Dar, 
dintre toate tristeţile vieţii omeneşti, ireparabilul care a 
doborât-o pe babuşca mea e cel mai dureros, cel mai 
sfâşietor, cel mai sângeros, căci aci nu-i vorba de pânze 
care nu vor mai fi pictate niciodată, ci de viaţa însăşi - care 
este scopul suprem al Creaţiei - aceasta viaţă care ne 
pustieşte cu sânge rece, nepăsătoare c-ar fi vorba de 
propria ei soartă sau a noastră. 

Şi acest ireparabil se săvârşeşte pe toată suprafaţa 
pământului, în fiecare clipă din zi şi din noapte: când 
muncim, când ne odihnim, când dormim, când hoinărim, 
când cântăm, sau când plângem. El se săvârşeşte cu 
certitudine şi va continua să se săvârşească, atâta vreme 
cât va dura viaţa pe pământ, deoarece răul este însăşi 
existenţa. Împotriva lui, n-avem nicio şansă. Ce poţi face 
pentru copacul care creşte şi pe care furtuna îl ciunteşte? 

Şi atunci? 

Linişte. Linişte... Să chemăm liniştea, ca pe un balsam 
suprem al rănilor noastre, veşnic sângerânde... Numai ea 
singură, cu luminoasa şi aparenta-i indiferenţă, ne poate 
ajuta să privim limpede în opera complexă a Creatorului, s- 
o putem pătrunde, s-o facem în sfârşit mai puţin crudă. 


X 


În timpul celor trei zile care urmară acelei după-amieze 
de ploaie cu găleata, de prietenie pasionantă şi de 
spovedanie neaşteptată, în casa mamei Joița fu jale şi 
aproape doliu. Adrian era cât p-aci să moară de pneumonie. 

Se întorsese acasă seara, tremurând de frig, nu mâncă 
şi se culcă. La miezul nopţii, toate păturile din casă nu mai 


ajungeau să-l încălzească. Pe la patru dimineaţa, maică-sa îi 
plimba pe piept un gălbenuş de ou proaspăt, ca să afle locul 
junghiului ce-i tăia respiraţia. Afurisitul de junghi fu găsit 
tocmai deasupra sânului stâng, unde gălbenuşul de ou „se 
sparse cu totul”. Îl întinse pe toată partea bolnavă, îi 
presără sare şi piper şi-l obloji pe deasupra cu o bucată de 
pânză subţire. Dar degeaba: două ore mai târziu - chiar în 
momentul când biata femeie trebuia să plece la muncă - 
Adrian ardea ca un cuptor şi-şi pierdu cunoştinţa. În 
uşoara-i aiurare, un singur cuvânt îi revenea pe buze: 

— Mihail... Mihail... Mihail... 

Îşi aruncă toate păturile la pământ. Înnebunită, 
plângând cu lacrimi fierbinţi, nenorocita mamă uită îndată 
ocările din trecut şi alergă la plăcintărie, unde deschise uşa 
cu atâta putere, încât clopoţelul sări din loc, izbindu-se de 
perete: 

— Mihaile! strigă ea, într-un suflet, Adrian moare şi te 
cheamă! Ah! mi-am pierdut băiatul! 

Mihail tocmai îşi încărca coşul, gata să plece. La apariţia 
fulgerătoare a deznădăjduitei mame şi la auzul cuvintelor ei 
îndurerate, rostite într-o grecească perfectă, se răsuci pe 
călcâie, maşinal, păli şi o întrebă uşor: 

— Adrian moare, spui dumneata? 

Apoi către kir Nicola, care era de faţă: 

— Acum, descurcă-te singur! 

Şi întorcându-se spre mama lui Adrian, spuse: 

— Să mergem, iute! 

În faţa lui Adrian, care nu mai recunoştea pe nimeni, 
Mihail îşi dădu seama de gravitatea primejdiei, dar îşi 
impuse liniştea de care vorbise în ajun: 

— Îmi trebuie apă rece de la puț şi un cearceaf, zise, 
scoţându-şi haina. 

I se aduse. Mihail rugă pe toată lumea să se retragă, 
deoarece, pe lângă Leana şi mamă-sa, în cameră se aflau şi 
alţi vecini care şedeau ciorchine în pragul uşii deschise. 


Dintr-o singură mişcare, procedă la prima compresă 
rece, care deveni curând fierbinte şi fu repetată. Apoi 
Mihail intră la mama bolnavului, în bucătărie, unde 
plângea: 

— Aveţi un termometru? o întrebă, mereu senin. 

— N-am avut niciodată! răspunse mama, suspinând. 

— Îmi trebuie unul neapărat... Şi cum nu vreau să-l las 
pe Adrian singur, aleargă mata până la farmacie să cumperi 
unul. Cu această ocazie, cred c-ar fi bine să chemi un 
doctor. 

Mama Joița stropi câteva străzi cu lacrimile ei şi se 
întoarse cu termometrul şi doctorul. Termometrul era 
stricat, doctorul îl uimi însă pe Mihail. Era un evreu tinerel, 
sărăcuţ, cam slăbuţ, mărunt, oacheş, cu ochi şi mişcări de 
veveriţă. Înainte să-l vadă pe bolnav, remarcase sărăcia 
căminului şi a îngrijitorului, care-l întâmpină, luându-i 
piuitul, cu aceste cuvinte în franţuzeşte: 

— Dacă veţi găsi cazul îngrijorător, vă rog să nu vă daţi 
de gol! 

Doctorul adânci în ochii lui Mihail o privire călduros- 
cercetătoare, luă temperatura lui Adrian şi o găsi de 
patruzeci de grade. Apoi, luându-şi bastonul, zise: 

— Continuă cu compresele, e singurul lucru pe care-l 
putem recomanda ca folositor în atari cazuri. Dă-i să 
mănânce lapte, supă de carne şi puţin vin. Şi fiindcă nu 
aveţi termometru, vi-l las pe-al meu. 

După ce rosti acestea în franţuzeşte, se întoarse spre 
mamă, care se ghemuise într-un colţ cu faţa acoperită de 
şorţ, îi puse mâna pe umeri şi i se adresă. 

— Băiatul dumitale va birui boala şi-ţi garantez că va da 
încă de furcă iubitelor sale. În orice caz, sunt la dispoziţia 
dumitale. La revedere. 

Şi ieşi. 

— Dar, făcu mama, alergând în urma lui, îţi datorez 
vizita, dom'le doctor. 


— Nu-mi datorezi nimic, măicuţă bună. Dumnezeu îmi 
datorează mai mult. Haide, fii sănătoasă! 

Femeia rămase uluită în mijlocul curţii. Mihail, care 
înţelesese totul, îl ajunse din urmă, la poartă. 

— Doctore, iartă-mă, pot să-ţi strâng mâna? 

— Iat-o! 

Şi cei doi oameni se priviră, gândind unul despre 
celălalt tot felul de lucruri care nu se pot exprima. 


X 


Trei zile şi trei nopţi, Mihail nu închise deloc ochii şi nu 
încetă cu compresele, decât atât cât îi trebuia să alerge la 
puț, ca să scoată apă proaspătă. După care, Adrian deschise 
ochii mari şi înlănţui cu aceeaşi mişcare gâtul mamei sale şi 
al lui Mihail. De bucurie, îl podidi lacrimile. Mihail spuse: 

— Acum, te cred scăpat, dragul meu. Şi începând de azi, 
ne vom tutui, în semn de sărbătoare! 

Samoilă, prezent, fu de aceeaşi părere, ţopăi prin toată 
curtea, îmbrăţişă pe toată lumea care intra, inclusiv Leana, 
şi aduse de la târg o pulpă de vacă şi o căruţă de zarzavat 
pentru supa lui Adrian. Dar bolnavul nu se vindecase încă. 
Alte cinci zile de îngrijiri, cu răstimpuri de odihnă, se 
alăturară primelor trei, în care timp, Petrov aproape se 
bătu cu Mihail, ca să-i cedeze locul. Acesta îşi petrecuse 
nopţile pe o saltea trântită la picioarele patului lui Adrian, 
cu un ochi mereu deschis. Abia atunci mahalaua pricepu că 
prietenia acestor oameni era cu totul altceva decât 
„dragoste turcească”, iar Mihail un alt om decât acela 
arătat de zdrenţele sale. Şi în faţa mamei, care spunea: 
„Dumnezeu să-l păzească! Numai el mi-a scăpat pe Adrian! 
Acum am doi feciori şi sunt fericită”... Mahalaua, 
înduplecată, răspundea: „Da, Joiţo, am fost răi cu acest biet 
străin”. 


Şi pacea se încheie. Chiar Leana veni într-o zi ca o pisică 
şi i se adresă lui Mihail, sub privirea surâzătoare a lui 
Adrian: 

— Tare mult mi-ar plăcea să am un catalog de mode de 
la Paris, dar nu mă pricep cum să procedez. Poate ştii 
dumneata, care cunoşti limba franceză?! 

Mihail luă un toc, însemnă câteva cuvinte către o mare 
casă din Paris şi, după opt zile, Leana se pomeni cu un 
kilogram de hârtie ilustrată. Dar ceea ce o făcu să-şi piardă 
cumpătul, fu numele ei, tipărit pe plicuri. 

Şi cei doi prieteni o auziră, strigând buimăcită, în curte: 

— Sunt aşa de mulţumită, că l-aş săruta, dacă... 

— Aproape totdeauna e un „dacă”, de care atârnă 
virtutea unei femei, spuse Mihail. 


X 


Adrian scăpă de pneumonie, după cincisprezece zile de 
zăcere în pat, o săptămână de convalescenţă şi peste nouă 
kilograme pierdute pentru totdeauna. Terenul pentru 
tuberculoza de mâine era de-acum pregătit. Dar, în prima zi 
a ieşirii în oraş, după zdravăna chelfăneală ce-i trăsese 
dragostea lui puternică de viaţă, putea merge cel puţin cu 
fruntea sus între Mihail şi Petrov, privirea lui încă 
înfrigurată spunând limpede: „E dreptul meu! L-am plătit!”. 

Mihail lucra acum cu Petrov, kir Nicola fiind nevoit să-l 
înlocuiască, pe loc. Pentru locuinţă, refuzase până la urmă 
să împartă odaia lui Adrian, aşa cum mamă şi fiu îl 
invitaseră. Se mulţumi cu un culcuş înjghebat într-un chioşc 
de vară, aflat în partea dreaptă a curţii, drept în faţa odăii 
lui Adrian. 

Desigur, Mihail a trebuit să înghită pe ascuns multe 
noduri, acceptând acest adăpost şi nu-i ascunse lui Adrian 
stinghereala de a-şi „freca coatele” de Leana şi de chiriaşii 
ei. 


Dar şi aici soarta interveni încă o dată cu sabia ei, 
aruncând pe amândoi - dintr-o lovitură - dincolo de strada 
Griviței, trimiţându-i să-şi „frece coatele” în lumea întreagă. 

Această aventură neaşteptată începu astfel: 


Era prin septembrie, lună darnică, vreme blândă. Lui 
Adrian, refăcut complet, Petrov îi propusese să încerce, pe 
cont propriu, zugrăvirea câtorva odăi din locuinţa unui 
popă dintr-un sat apropiat, unde tocmai construia nişte 
sobe, ajutat de Mihail. Adrian sări în sus de bucurie. 

— Vezi, visul meu începe să se realizeze, spuse el. Să 
muncim tustrei laolaltă, nesupăraţi de nimeni, e primul pas 
spre fericirea la care avem dreptul, ca prieteni liberi. 

Se duse să vadă lucrarea. Târgul se încheie pe loc. Chiar 
în aceeaşi seară, după ce băură aldămașşul, se înapoiară 
acasă, cântând, clătinându-se pe picioare. 

Şi o viaţă frumoasă dură trei săptămâni... 

Din Brăila şi până în satul popii aveau de mers cinci 
kilometri, în zorii zilei şi pe înserat, la ultimele pâlpâiri ale 
asfinţitului. Mergeau pe jos - ca nişte tineri adevăraţi - o 
oră, care li se părea scurtă, când erau în întârziere sau 
cerul nu le spunea nimic, sau când „ucenicul sobar” avea o 
cută verticală între sprâncene; o oră lungă (uneori cât 
două!), când cerul, pământul şi sufletele li se contopeau în 
acelaşi elan, care stăvileşte viaţa din mers şi o soarbe dintr- 
o înghiţitură. O sorbeau şi ei adesea, în felul acesta fiind 
demnă de inimile noastre, când aurora smălţează cu 
flăcările ei jumătate din bolta cerească şi când pământul 
geme sub povara porumbiştilor înalte de peste doi metri şi 
nesfârşite ca apa oceanului. Porumbişti ce-şi oferă, pe cele 
două laturi ale drumului lung şi singuratic, ştiuleţii săi 
pietroşi şi lăptoşi, ca sânii tinerelor femei ce-i culeg. 
Pierdute în pădurea nesfârşită de coceni, culegătoarele 
cheamă Dragostea în cântecele lor tânguioase şi care se 
plimbă nestânjenită, în ciuda strădaniilor omului de a-i tăia 
aripile. 


În atari momente, lui Mihail îi pierea cuta urâtă ce-i 
cresta fruntea, deasupra nasului şi nu mai alerga ca gonit 
de lupi. În capul gol, pieptul scos în afară, poalele hainei 
mototolite fluturânde în vânt şi cămaşa desfăcută la gât, 
lăsând zefirul să-i mângâie pieptul păros, abia atingea cu 
picioarele țarina groasă şi pufoasă, părând că vrea să 
încetinească scurgerea vremii. Mereu la stânga lui Adrian, 
mereu la dreapta lui Petrov, Mihail simţea uneori cât era de 
fermecat între cei doi paznici ai dragostei şi asta nu-i plăcea 
deloc. Ca să-i „înveţe să trăiască”, se fereca într-un mutism 
absolut, cu faţa voioasă, ochii scânteind de-o plăcere 
zeflemitoare; putea merge aşa o oră întreagă, fără să 
scoată o vorbă, obosind şi cei doi paznici şi distrându-se 
grozav pe seama aşteptării lor zadarnice. Căci aşa-i 
ciudăţenia firii omeneşti: un om prea atent, căruia n-ai chef 
a-i spune nimic, este tot atât de plictisitor ca şi un flecar, 
care nu se mai opreşte şi care-ţi taie pofta să-l asculţi. 

Astfel fu începutul curselor între Brăila şi casa popii, dar 
cei doi prieteni se vindecară, fără prea multă suferinţă. 
Văzând mereu pe Mihail ocupat tot lungul drumului, ca să 
atingă cu degetul roua dimineţii ce atârna ca nişte boabe de 
diamant pe foile aspre de porumb, sau mângâind mătasea 
blondă ce ieşea din ştiuleţi, sau aruncând cu pietricele în 
înaltul cerului, sfârşiră prin a face şi ei la fel. Şi n-o brodiră 
rău. Şi când stinghereala decepţiilor îndurate în timpul 
primelor duceri şi întoarceri fu uitată cu desăvârşire; când, 
mai târziu, Mihail se trezi întrecut de prietenii săi în tot 
felul de zburdălnicii de-a lungul porumbiştilor fără sfârşit - 
de unde ieşeau gâfâind de oboseală, cu faţa în flăcări, 
obrajii zgâriaţi de foile tăioase ale porumbului şi sărind ca 
nişte copoi după prepeliţele care zburau speriate - el le 
spuse într-o dimineaţă, când radiau de bucurie: 

— Vedeţi voi, dragi prieteni? Niciodată, nici cel mai 
interesant om, nu-i mai demn de mai multă atenţie decât 
ceea ce se află uneori în jurul său, chiar de n-ar fi vorba 
decât doar de porumbişti, de un drum şi un cer deasupra... 


Astfel, scăpat de curiozitatea celor doi prieteni care-l 
pândeau ca pe-un oracol, Mihail se simţi, la largul său, atât 
de bine, că într-o seară începu să îndruge „prostii”. 

Faptul se întâmplă în ziua terminării lucrului la popă şi 
din cauza unui „pahar”, cu „Cotnari” bun, un pahar mereu 
acelaşi, dar puţin cam prea des umplut. 

Eu arunc vina pe vin. Dar, în realitate, adevăratul 
vinovat fu popa, care, mulţumit de lucrarea executată şi de 
„popia” sa, dădu „nitroglicerina” din sfintele-i butoaie pe 
seama drăceştilor limbi ale celor trei meseriaşi. Deşi 
ţăranul nostru se fereşte de „popă roşcovan” şi îşi face nod 
la batistă când îi iese în cale, acesta era totuşi cumsecade, 
şi ca popă, şi ca om, poate puţin cam prea bogat pentru o 
comună atât de săracă. Gurile rele ale oamenilor din sat 
aveau pică pe el, pentru că în acest ţinut locuit de-o 
populaţie oacheşe, apăreau, din când în când, în unele case, 
mici capete blonde ca de îngeri şi care semănau ca două 
picături de apă cu copiii preotului. Bărbaţii erau furioşi, iar 
preoteasa nu mai puţin. Silită de bărbatul ei să explice 
acest fenomen, femeia care aducea pe lume „o astfel de 
ruşine”, răspundea liniştită: 

— Bărbate, tu ştii de la părinţii noştri că femeia 
însărcinată e uneori impresionată de ceea ce vede... Asta 
lucrează asupra fătului. Poate că m-oi fi uitat cu ochi prea 
curioşi la popă, duminica la liturghie şi la zi-întâi când vine 
cu botezul... Şi... de! Ştiu eu?... Poate că m-am uitat prea 
mult la el... 

— Cum femeie? întorcea vorba bărbatul. Tu nu-l vezi pe 
popă decât duminica şi la zi-întâi şi dai zor că poate l-ai 
privit prea mult? Dar pe mine, care mă vezi în fiece zi, nu 
puteai să mă priveşti oleacă? 

Atari scene se petreceau în casele ţărăneşti. Într-a popii 
era iadul. Era iadul, căci căminul popii simboliza într-un fel 
Maternitatea bisericii, unde preoteasa ţinea să aibă numai 
ea monopolul divin de-a fabrica popi mici. Şi dacă din 


partea ţăranilor bietul slujitor al Domnului se alegea cu un 
nod la batistă, din partea preotesei înghiţea alte lucruri, 
care adesea îi rămâneau în gâtlej şi, ca să le urnească din 
loc, avea nevoie de-o „duşcă din băutura sfântă”. Această 
„licoare” era desigur vinul, pe care preotul era obligat să-l 
aibe pentru împărtăşanii. Dar şi aici ţăranii erau cârtitori: 

— În timp ce noi îl gustăm cu linguriţa, popa îl gustă 
acasă cu sticla! strigau ei. 

Nu era adevărat. Cei trei prieteni văzuseră cu ochii lor 
că preotul nu bea „cu sticla”, ci cu paharul. Îl văzură şi 
chiar participară la libaţiile lui, căci nenorocitul, totdeauna 
în luptă cu necazurile casnice, fugea adesea de nevasta-i 
cicălitoare - cu părul şi barba vâlvoi, râzând cu toată faţa 
lui mare şi roşcovană - şi venea să se împărtăşească 
împreună cu meşterii, să uite lângă ei ocările nelegiuite ce i 
le azvârlea preoteasa. 

Aşa că, în acea zi de toamnă frumoasă şi de trândăvie 
voluptoasă, cei trei tovarăşi auziră deodată un zgomot mare 
de crătiţi, încărcat cu blesteme. Ca de obicei, pricepură că e 
vorba de-o scenă de gelozie; dar îl văzură pe bietul popă 
ţâşnind din bucătărie ca din iad, urmat numaidecât de 
potcap, care i se rostogolea printre picioare. În acelaşi 
timp, sfânta nevastă striga din răsputeri: 

— Na! Ia-ţi ţucalul! Lua-te-ar dracii şi nu te-aş mai 
vedea în ochii mei! '[ap blestemat, marş! 

—  Auziţi, feţii mei? suspina nenorocitul, adunându-şi 
„țucalul” de pe jos şi ştergându-l cu mâna. Ah! să nu vă fie 
cu mirare! Ioate femeile sunt la fel, fie ele preotese sau 
diavoliţe. Cum te-nsori cu ele, te omoară cu fidelitatea lor, 
ţi-o impun şi-ţi fac viaţa de nesuferit. Dar, Doamne 
Dumnezeule! Dacă aş rămâne măcar văduv! Atunci, da! ar 
mai fi de trăit, căci noi, popii ăştia, odată văduvi, nu mai 
avem, din fericire, dreptul să ne recăsătorim. lată o lege 
făcută de un înţelept. Cu siguranţă că şi ăsta a fost însurat. 

Apoi alergă la beci şi se întoarse cu un urcior de 
„chihlimbar de Cotnari” şi un ghiudem mare. 


— Haideţi, fraţilor, zise popa, ridicând paharul, să 
mâncăm şi să bem! Din fericire, ne rămâne încă sângele lui 
lisus Christos, care n-a fost otrăvit cu veninul căsătoriei! 

— Dar, părinte, obiecta Samoilă, totuşi în Sfânta 
Scriptură scrie că „oamenii trebuie să se înmulțească, ca 
nisipul mării”. 

— Da, răspunse preotul, sugându-şi mustaţa muiată în 
vin. Da! „să se înmulțească”, dar să nu se însoare... Şi apoi, 
Cărţile sfinte nu sunt decât nişte cărţi; vreau să spun că 
virtutea lor e tot aşa de uşoară, ca şi a femeilor lehuze. 

Petrov izbucni într-un hohot de râs formidabil, care 
zgudui geamurile. Popa se sperie: 

— Nu mai râde aşa tare, fiule! „Blestemata” ar putea să 
pice peste noi şi să-mi arunce în cap cu una din oalele 
voastre. 

Şi se sculă ca să încuie uşa. 

Pe nesimţite, urciorul de cinci kilograme se golea, pe 
măsură ce dispărea şi ghiudemul. Figura preotului devenea 
din ce în ce mai roşie, dar se ţinea bine. Prietenii noştri 
începură să se ameţească. Petrov, care voia să-şi transporte 
toate sculele în acea zi, plecă să caute un ţăran cu căruţă. 

Puțin mai apoi, călare pe şevaletele sale, lua drumul 
Brăilei, trăgându-se de barbă şi strâmbându-se la Mihail şi 
Adrian, care, ca să scape de zdruncinăturile căruţei, 
preferară să-l urmeze pe jos. Poate şi pentru că voiau să se 
simtă puţin mai singuri, cu ocazia acestei ultime 
reîntoarceri acasă. 


X 


Soarele ardea însă destul de puternic, deşi era „târât 
spre asfinţit de-un iepure şchiop”. 

Îndată ce trecură de casa cantonierului, ce domină 
valea Siretului, drumul îi înghiţi în marea de porumb pe 
care o despica în două câmpuri fără sfârşit. Pe acest 


drumeag, flăcăul din sat îşi încetineşte pasul - ca şi 
strămoşii lui, haiducii - îşi descheie haina şi îşi aprinde 
ţigara. Aici, pierdut în singurătatea mişcătoare, îşi deschide 
stăvilarele bucuriei sau cele ale necazurilor şi îşi 
încredinţează vânturilor  spovedania  împătimită sau 
strigătul răzbunător al urii sale. Numai aici, toate sufletele 
pătimaşe ce străbat această mare a belşugului, se aruncă 
încet în valurile ei. Şi Mihail, care era unul din aceste 
suflete, nu i se împotrivi mult. Ochii lui întredeschişi se 
acoperiră cu un văl duios de amintiri, umerii îi căzură 
striviţi sub greutatea zilelor trăite în suferinţă. 

Adrian n-avu nevoie să-l privească, pentru a presimţi 
totul. Ah, dacă am fi avut numai privirea, ca să vedem 
lucrurile, ar fi fost destul de trist pentru sărmanele noastre 
suflete! Dar când simţi că tovarăşul de alături e preocupat 
mai mult de ţigara sa; că îşi întoarce deseori capul, în 
partea cealaltă, ca să respire; sau că îşi priveşte prea mult 
picioarele, ca şi cum cărarea ar fi semănată cu capcane, oh! 
lasă-l atunci în pace, dacă vrei să te proslăvească în 
imnurile sufletului său! 

Ca să-l lase pe Mihail în pace, Adrian se dădu la felurite 
comportări, de-o naivitate copilărească şi care măriră 
dragostea ce-i nutrea Mihail. Să nu fie oare o plăcere, ca să 
prinzi lăcuste şi greieri şi să-i priveşti îndelung, rămânând 
mai în urmă? Sau să zăboveşti pe lângă ştiuleţii de porumb, 
să-i crestezi cu unghia, ca să vezi cât au crescut? 


Mihail îl opri pe Adrian ca să-şi aprindă ţigara de la el şi, 
cu această ocazie, îl fixă până în albul ochilor. Dar pe buzele 
sale se şi schiţase zâmbetul blând al liniştii lăuntrice, 
recâştigate de un convalescent. Îl întrebă: 

— Nu ţi-e frig, Adriene? 

— Deloc! Aş putea chiar să mă culc aci, dacă aş avea o 
ghebă. 

— Atunci, să ne odihnim oleacă. 


Şi se trânti, ca un butuc, în iarba înaltă, care tivea 
drumul. Apoi zise: 

— Vezi tu, prietenii visători nu sunt totdeauna plăcuţi, ei 
doresc, câteodată, să viseze singuri, întovărăşiţi fiind de 
fraţi ca tine. Poţi găsi asta cam egoist, dar egoismul este şi 
el una din sevele care hrănesc pomul vieţii, cu condiţia ca 
să ajute la coacerea fructului bun. Deci, tu n-ai pică pe 
mine? 

— De ce aş avea? De altfel, n-am observat nimic la tine. 

— Taci, dragul meu urâcios, i-o reteză Mihail. Vrei să 
vinzi castraveți la grădinar? 

Adrian râse şi mărturisi: 

— Da, ai dreptate! Te-am simţit absent, dar am preferat 
să revii singur la realitate, decât să te aduc eu cu trompeta 
prieteniei. 

— În sfârşit! Aşa te vreau. Dacă-ţi dai seama de adevărul 
celor spuse, ei bine! vom fi prieteni buni. Şi-acum, vreau să 
te răsplătesc pentru gingăşia ta, arătându-ţi de ce te-am 
lăsat singur jumătate din drum. 

Adineauri, lângă casa cantonierului, am văzut două 
vrăbii ce se zbenguiau, în felul lor, sărind una peste alta. Şi 
să mă ia dracu” - cu vinul ăsta afurisit în cap - vrăbiile mi-au 
reamintit, deodată, o poveste veche, un fapt neplăcut sau 
nu, cum vrei să-l iei. Nu ştiu, Adriene, dacă ai cunoscut clipa 
când tristeţea se înfrăţeşte cu bucuria... E ceva foarte rău... 
Te descompune. În sfârşit, am mai văzut, cândva, două 
vrăbii zbenguindu-se. 

Mă aflam într-o curte mare, împrejmuită de ziduri 
înalte, foarte înalte. Niciun om nu fusese în stare vreodată 
ca să sară peste ele! Şi eu mă aflam acolo de câteva zile. 
Când eşti în asemenea locuri, nu-i decât o singură cale de 
scăpare: să te gândeşti la viaţa trăită până atunci şi s-o 
retrăieşti. Asta-i tot! Cine n-o poate face, e pierdut. Mă 
străduii cum putui mai bine. 

Cum vremea era blândă, îmi petreceam tot timpul în 
curte, fie plimbându-mă, fie tolănit pe caldarâm, mai mult 


însă tolănit. Mi se-ntâmpla uneori să nu înţeleg cum se 
poate explica existenţa soarelui, a vântului şi ploii, singurele 
evenimente ce se desfăşurau sub ochii mei şi care-mi 
păreau tot atât de puţin libere şi stupide, ca şi existenţa 
mea în acel loc... 

Mihail se opri, răsuci o ţigară şi afundându-şi privirea în 
ochii lui Adrian, îl întrebă deodată: 

— Ţi-ai pierdut vreodată libertatea? 

— Nu, niciodată! 

— Îţi urez s-o pierzi într-o zi, pentru o clipă, o clipă 
grea... o necesitate vitală pentru oameni ca noi: cel care nu 
şi-a părăsit niciodată ţara, nu cunoaşte nici ţara lui, nici pe 
celelalte; cel care nu şi-a pierdut niciodată libertatea, nu-şi 
cunoaşte nici resursele sufletului, nici slăbiciunile lui. Ah! 
nu toate sunt bine alcătuite pe acest pământ blestemat, dar 
e bine să simţi orice, până nu înnebuneşti! 

Eu eram cât pe-aci! Când soseşte nebunia, simţi ca un 
zgomot, un freamăt în spaţiu, asemănător celui pe care 
ţăranii cred că-l aud înaintea unui cutremur de pământ şi 
despre care dau amănunte. Odată cu acest zgomot, îţi simţi 
capul devenind mai uşor, dar cu o apăsare nemaipomenită 
pe creştet. Chipurile iubite se perindă atunci, cu iuţeală, pe 
retină, apoi dispar înapoia capului, unde ochii se întorc şi ei, 
ca şi cum le-ar urmări, în timp ce braţele îşi caută un sprijin 
undeva, deşi sunt în realitate sprijinite pe ceva. Totul e 
treabă de-o clipă, apoi... Apoi una din două: nebunia sau 
revenirea la loc. Eu am fost readus la loc de două vrăbii ca 
acelea de adineauri. 

În clipa când am fost uşor atins, în treacăt, de fuga 
raţiunii mele, mă aflam în acea curte, în locul preferat, cu 
spatele pe caldarâm, picioarele sprijinite cât mai sus pe zid 
şi cu ochii spre cer, căznindu-mă de un ceas să aflu cine 
eram, rostindu-mi neîncetat numele. Chiar în momentul 
când percepui zgomotul şi primii lovitura de ciocan care-mi 
uşură capul şi când bătui lespezile cu amândouă mâinile, 
văzui trecând în goană, una după alta, două păsări negre, 


uriaşe, care întunecară cerul... Erau, în realitate, doar două 
vrăbii, mărite şi înnegrite de dezechilibrul minţii mele. Dar 
trecerea lor fu de-ajuns ca judecata mea să-şi vină în fire. 

Vrui atunci să mă scol. N-avui nici măcar putere să mă 
clintesc şi trebui să aştept. Abia în momentul acela îmi 
dădui seama de ciudăţenia vedeniei mele de mai-înainte: 
cele două vrăbii se aşezaseră pe muchea zidului; ceea ce fu 
pentru mine un prilej să le văd zbenguindu-se atât de 
zglobii. Una sărea pe cealaltă. Sări de unsprezece ori la 
rând. Era oare vorba, acolo, de-o adevărată virilitate - în 
cazul ăsta de necrezut - sau pur şi simplu o zburdălnicie? 

Habar n-am, atât de ea, cât şi de restul poveştii mele. 

Şi ridicându-se să plece, adăugă: 

— Eh! astea-s prostii! Uită această poveste cu vrăbiile şi 
virilitatea lor, asemănătoare celei cu al nostru popă 
roşcovan! 


X 


Parcurseră restul drumului într-o tăcere desăvârşită. 
Mihail deveni îndată rece, mut, un mutism fără duioşie, fără 
revenire, feroce. 

În oraş, trecând prin faţa felinarelor, el cerceta ochii lui 
Adrian, cu o privire răutăcioasă. Cuta grozavă de la frunte 
era mai adâncită decât oricând. Adrian se înfricoşă. Nu ştia 
dacă trebuie să vorbească, sau să tacă în continuare. Şi 
totuşi n-avea nimic să-şi reproşeze: nu-i pusese nicio 
întrebare curioasă, nici nu-l zgândărise să-i istorisească 
povestea cu vrăbiile. 

Ajungând acasă, Mihail refuză să mănânce de seară, 
merse drept la chioşcul său şi se culcă îmbrăcat, fără măcar 
să aprindă lampa. Rugăminţile lui Adrian fură retezate 
scurt: 

— Când îţi spun să mă laşi în pace, trebuie să înţelegi. 
N-am obiceiul să fac nazuri. 


Mama Joița îi ceru lui Adrian s-o dumirească: 

— L-oi fi jignit? 

— Nu, mamă, ţi-o jur. 

Se duse la Mihail, îi mângâie capul, pe întuneric şi-i 
spuse: 

— Haide, nu fi supărat! Dacă s-a purtat urât cu tine, o 
să-i lungesc urechile! Numai spune-mi... 

Mihail îi luă mâna şi i-o sărută: 

— Mamă bună... Mamă sfântă... Te asigur că Adrian n- 
are nicio vină în amărăciunea mea. Vina e a mea, dar nu 
chiar a mea: mi-am adus aminte de lucruri ce-mi fac rău. le 
rog să mă laşi singur! Nimeni nu m-ar putea alina, în clipa 
asta. Aşa sunt eu... O să-mi treacă. 


Să fi fost miezul nopţii? Să fi fost înainte sau după? 

Adrian n-ar fi putut-o spune, când se trezi din ghearele 
unui coşmar: Mihail se izbea cu capul de zidurile unei 
fortărețe şi vorbea vrăbiilor, care ciripeau pe metereze. 

Fericit că totul nu a fost decât un vis urât, cu pleoapele 
grele de somn, Adrian adormi din nou. 

Dar iată-l că se deşteaptă iarăşi, cu această întrebare 
răspicată în faţa ochilor: „Oare Mihail o fi barem acolo?” 

Cu o mişcare bruscă, sări din pat şi aprinse lampa, ca să 
se uite la ceas. Era ora cinci. Îşi trase pantalonii, micşoră 
lumina şi ieşi pe fereastră, ca să nu-şi deştepte mama. Afară 
era frumos. Cer înstelat. Dinspre partea Levantului, ziua îşi 
arăta faţa albicioasă. 

Adrian alergă cu inima zvâcnindu-i, ca să se 
încredinţeze că Mihail se află încă în pat: chioşcul era gol! 
Bâjbâi ca să-i găsească traista. Nimic! 

O clipă, nu voi să creadă o atare crimă împotriva 
prieteniei. Apoi îşi aduse aminte de un proverb pe care 
Mihail i-l spusese într-o zi: „Câtă vreme ţii o taină în tine, ea 
e sclava ta. Cum ai spus-o altuia, eşti tu sclavul ei”. 

Asta era: Mihail nu iubea niciun fel de sclavie... 


X 


Ai fi putut vedea, în zorii acelei zile de septembrie, un 
tânăr care ieşea prin bariera Galaţilor şi alerga ca vântul, 
cu capul şi picioarele goale şi în cămaşă. 

Ciobanii, care păşteau oile în câmpia ciulinilor şi 
zarzavagii, care veneau la Brăila, cu legume, îşi făceau 
cruce, văzându-l şi scuipau în urma lui: „Un apucat!”... 

„Da! sunt!”... se gândea Adrian, auzindu.-i. 

Animale şi păsări speriate: măgari, oi, corbi, şi sticleţi; 
cât pe-aci să-l sfâşie câinii şi să dea peste un tren care 
zgudui aerul, trecând la doi paşi de el. 

Apoi, departe tare, acolo unde nu-i decât cer auriu şi 
câmpie cenuşie, Adrian zări, la câteva sute de paşi înaintea 
lui, un omuleţ care înainta legănându-se, cu traista lovindu-i 
şoldurile - un om mărunt, cu inimă mare, care se ducea fără 
să-i pese de ceva şi care şi catalogase Brăila şi pe Adrian 
printre amintirile ce trebuiau să-i umple cândva ochii cu 
lacrimi. 

Ah! prietene răutăcios, care fugi de prietenie! Meriţi 
prea bine o îmbrăţişare! 

Încă vreo câteva salturi de ogar. Apoi: 

— Mi-ha-i-i-l!... 

Şi Adrian se prăbuşi în ţărâna rece. 

Ca lovit de un glonte, Mihail se răsuci locului şi înălţă 
braţele spre cer: 

— Nu se poate!... Nu se poate.!... 

Alergă, se aruncă asupra trupului fierbinte al 
prietenului său, acoperindu-i faţa cu sărutări: 

— lartă-mă, Adriene! lartă-mă! Nu merit o atare 
prietenie! 

— Ba da! făcu celălalt din cap. 

Mihail îi scoase cămaşa udă-leoarcă, îi dădu o alta din 
traista lui, precum şi propria-i haină. Apoi, în picioare, îl 
apucă de mână: 


— S-o ştergem acum, s-o ştergem cât mai repede cu 
putinţă. Altfel o să mori! 

Dar Adrian: 

— Nu moartea!... Ci viaţa... Căci noi gonim împreună pe 
acelaşi drum! 


Astfel părăsiră Brăila, pentru lumea largă... 


NERANIULA 


PREZENIARE 


Neranţula s-a născut într-un ceas de lumină caldă, într- 
un ceas de dans. Aş putea spune că Panait a scris 
Neranţula, dansând. Faptul s-a petrecut într-o după-amiază, 
în „Subsolul prieteniei” (aşa numesc eu subsolul prăvăliei 
lui Gheorghe Ionescu). Un subsol care se limpezeşte uneori 
cu o ciudată lumină „ă la Rembrandt”, cu umbrele sale mai 
expresive decât lumina însăşi... 

Mâncasem şi băusem bine, când tovarăşii clipelor 
îndepărtate răsăriră în mintea fiecăruia. Am tăifăsuit 
despre tot ce-am cunoscut şi trăit în copilărie, dimineţi pe 
malul mării, după-amieze în jurul bisericilor, seri în faţa 
casei. 

Aşa am ajuns la cântece. La cântecele mamelor noastre 
şi la vechile dansuri cantabile pe care le dansau mamele 
noastre - mamele noastre din România şi Grecia. Şi astfel s- 
a trezit, în amintirea şi pe buzele mele, Neranţula, cu 
zâmbetul şi veselia ei. Neranţula este un cântec şi un dans 
de pe țărmurile Greciei, din ţara marinarilor cu inima 
deschisă şi apucături simple. 

În picioare, cu paharul în mână, pocnind din degete, ca 
mama mea Elena, am cântat şi am dansat Neranţula. 


Kato sto yialo 
Kato sto perighiali... 


Cântec şi dans sunt o lume. Şi amândouă reînvie o lume. 
Cântecul este miracolul care poartă în sine alte miracole. Şi 
Neranţula este un cântec miraculos, ca un izvor. 

În acea zi, pentru Panait miracolul fu reînvierea unei 
lumi, el însuşi părând un înviat, în picioare, cu o linişte 
aparentă pe faţa în care se reflecta trecutul şi în inimă cu o 
tulburare amară, el şoptea: 

— Ce? Ce cânţi? Cum ai spus? Ne-ran-ţu-la? Ne-ran-țu- 
la? 

Părea că se adresează fantomei propriei sale copilării. 
Şi, pe nesimţite, cântecul îi reapăru pe buze, începând să 
cânte şi să danseze el însuşi: 


Neranţula fundoti 
Neranţula mu condi... 


Panait dădea viaţă unei lumi îndepărtate, dispărute. Ah! 
ce jucării suntem în mâinile marelui vis! 

Era o clipă stranie. 

— Dac-ai şti! Dac-ai şti! Tu îmi trezeşti o întreagă 
viaţă!... 

Şi Panait ne povesti anii petrecuţi la Brăila, anii 
cutezătoarei şi nesupusei Neranţula, în a cărei soartă sta 
scris să fie cântată de popor, ca o fiică a valurilor - soră 
îndepărtată şi simbolică a Afroditei - dar până la urmă 
redată şi ea mării. Triumfătoare şi veselă, ea răsărea din 
spuma mării pentru a se înapoia în regatul valurilor, după 
ce va fi cunoscut mirajul luminii, ducând cu ea acolo ultima 
iluzie pe care deznădejdea o îngăduie muritorilor. 

Am petrecut întreag-acea seară şi multe altele în 
„Subsolul prieteniei”, cântând Neranţula, în greceşte. Asta, 
până în clipa când el a aşternut pe hârtie, cu elanul unui 
dansator, povestea nefericitei şi preafericitei fiice a Brăilei. 

Neranţula lui Panait, joc al dragostei şi al mării, este 
redată mării - apelor legendarului Bosfor - o dată cu 
dragostea ucisă. 


Cealaltă, Neranţula poporului, trăieşte şi va trăi veşnic, 
în ciuda războaielor şi suferințelor care nimicesc zâmbetul 
şi cântecele. Trăieşte şi va trăi în inima şi pe buzele 
mamelor şi fetelor de pe țărmurile greceşti: 


Ea va trăi mereu, 
Pe prundişurile 
Insulelor trandafirii, 
Mereu nesupusă, 
Mereu sălbatică, 
Cu gleznele-i 
Atât de alb-strălucitoare, 
Incât vederea lor 
Trece ca un fulger pe deasupra mării 
Și luminează lumea-ntreagă. 


Neranţula! Pentru ca Occidentul să te înţeleagă, trebuie 
ca el să te vadă şi să te citească, aşa cum ai fost scrisă: ca 
un vechi şi neprihănit dans de altădată. Panait te-a scris 
dansând. Şi trebuie să fii citită, tot dansând. 

Neranţula! Dintre toate odraslele lui Panait eşti aceea 
care porţi în tine o muzică bogată şi firească, de o 
intensitate nemăsurat de adâncă. Eşti muzică. Istrati şi 
Neranţula sunt din acele spectacole pe care trebuie mai 
degrabă să le simţi, decât să încerci să le înţelegi şi să le 
explici. 

Ca un jucător nesocotit şi robit patimei, Panait însuşi îşi 
lăsa întotdeauna inima în voia sorții, fără să încerce să 
explice vreodată valoarea monedei sale, fără să ştie dacă 
această monedă are preţ la jocurile cunoscute în Occident, 
fie în cuvinte, fie în idei. 

La fel şi cu Neranţula: o mare şi semnificativă parte din 
muzica ei este exprimată printr-un refren straniu şi de 
nedescifrat, un refren care poate sugerează secretul, dar 
nu-l dezvăluie. Refren care ne întovărăşeşte, după fiecare 
mişcare, în momentele cele mai patetice: 


— Aman! More! Aman! Aman! Neranţula! 

Pentru a ne dezvălui însăşi inima omului şi a ne arăta 
cum florile vieţii se înnegresc şi cad la suflarea amară a 
suferinţei. 

— Aman! More! 

Deşi scrisă în franceză, Istrati îşi lasă aici gândirea şi 
inima să vorbească în limba maternă, limba lumii de unde a 
purces. Şi dacă pune partitura muzicii sale pe notele 
Occidentului, el păstrează cheia care-i gama unei alte lumi. 
Ori, acest Aman! More! este una din cele mai frumoase chei 
ale Neranţulei, rapsodie a Copilăriei. 

Dar toţi cei care - bărbaţi şi femei de pe tot pământul şi 
din toate timpurile, în dragoste sau în ură, în sacrificiu sau 
martiriu, liberi sau între zidurile închisorilor, în ceasul 
naşterii sau al morţii, în bucurie sau în durere - toţi cei care 
au simţit tragicul mister al vieţii şi care adresându-se lui 
Dumnezeu sau oamenilor, părinţilor sau călăilor, au scos 
acest mare strigăt sfâşietor: „Fraţilor! Fraţilor! Milă! Din 
dragoste pentru viaţa fraţilor! Ajutor! Ajutor! Gândiţi-vă la 
frăţia noastră! Veniţi! Am suferit prea mult! Destul! Destul! 
Destul!” ei bine, toţi aceştia trebuie să simtă că Aman - 
cântat de Istrati în momentele cele mai hotărâtoare şi mai 
haine ale vieților tovarăşilor şi fraţilor săi - nu e decât 
strigătul nostru în faţa sorții, soartă care atârnă deasupra 
dumnezeilor şi a oamenilor. 

APOSTOLIS MONASTIRIOTY 


E mult de când am petrecut în Alexandria Egiptului 
câteva ierni însorite. Şi dacă amintirile acelor timpuri nu 
sunt prea vesele, cum aş putea totuşi să nu mă las cuprins 
de ele, cum nu mă înflăcărez de acele clipe rare care 
răstoarnă cazanul cu amărăciuni ale vieţii noastre, 
umplându-ne de bucurii în stare să ne fărâme inima? 

Da, am cunoscut atari clipe, în ciuda vieţii mele trudite. 

Mi le da soarele iernatic al Alexandriei, soarele ei şi 
dorinţa mea de-a trăi, acceptam feliile mari de amărăciune 
pe care soarta mi le oferea pe aceeaşi tavă. 

Le acceptam, deoarece presimţeam că viaţa refuză tot 
platoul, celor care întind mâna ca să apuce numai soarele. 


Soarta îmi hărăzea puţine ceasuri de lumină, în 
schimbul unei zile de trudă, fără plăcere, dar forţăm 
părticica de fericire, mărind cu ştiinţă feliile de amărăciune. 
Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să-mi 
satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care 
te zăpăcea, de Mediterana ce-şi lua zborul. 

Pe scurt, eram un muncitor rău. Părăseam lucrul fără 
motiv, îndată ce o muscă mă sâcâia cu puterea ei de a-şi 
apropia soarele. Atunci plecam tare mâhnit de această 
slăbiciune, pe care oamenii sunt bucuroşi s-o 
pedepsească... 

Plecam plin de libertate şi golit de speranţă. 


Picioarele, ele însele grele de atâta fericire scump 
plătită, mă duceau totdeauna spre marginea Alexandriei, la 
Ramleh, de unde palmierii africani îşi contemplă, pe 
deasupra Mediteranei, fraţii înşiruiţi pe Coastele de Azur, 
pe Ramleh-urile europene. Aceeaşi mare îi mângâie sau îi 
bruftuluieşte. Darnic cum îl ştim, soarele îi scaldă în 
aceleaşi raze puternice. 


La Ramleh se află clădiri luxoase, ca în orice ţinut 
minunat unde bogaţii vor să fie singuri, ca să-şi mistuie 
singuri costeliva lor bucurie. Doamne! văzându-i cât de 
jalnic se plictiseau pe terase, sorbindu-şi odiosul lor Nimic, 
pricepui de ce viaţa era atât de aspră, în nerecunoştinţa ei, 
cu un pârlit ca mine. 


Şi astfel, eu, săracul, îndrăznii să mă apropii de terasele 
ticsite cu bogătaşi, de acele locante unde narghileaua şi 
cafeaua - fermecătoarele mele vicii - se plăteau la preţuri 
prea scumpe pentru punga mea. Dar nimic din tot ce mi-am 
dorit în viaţă nu mi-a fost peste putinţă; mi-am plătit adesea 
bucuriile cu sânge, monedă pe care băncile nu o cunosc, şi 
nu voi regreta niciodată, deoarece aceste băi de lumină m- 
au ajutat să îndur întunericul existenţei mele. 

Pentru o cafea şi o narghilea, la Ramleh-ul Alexandriei 
sau pe marile cheiuri ale Smirnei, pentru un ceas de visare 
care însemna toată viaţa mea de-o zi, adesea de-o 
săptămână, am făcut totdeauna ca acel român de treabă din 
cântecul popular: 


Am dat, lângă mândra mea de-o seară, 
Toată truda mea de-o vară 


Da, am dat... Ca să ai mult, trebuie să dai mult. 
Asta vine de la sine, fără sforţare. Dar nu despre asta e 
vorba aici. 


X 


Nu poţi iubi lumina, fără să iubeşti în acelaşi timp 
oamenii. Nu pe toţi. Nimeni nu-i iubeşte pe toţi şi nici lisus 
nu i-a iubit prosteşte. 

Iubim doar ce ni se aseamănă în felurite privinţe. Iubim 
dorinţele noastre. 


Într-o după-amiază, la Ramleh, pe o terasă înţesată de 
de-o sclifosită puiţă omenească, am văzut un om. Şi el pe 
mine. Îndată ştiui ce căuta acolo, la ce se uita, ce simţea. La 
rândul său, şi el ştiu la fel despre mine, ba încă şi mai abitir. 
Am ghicit în privirile noastre sincere nuanţa dorințelor 
noastre, minunea asemănărilor noastre. 

Acest lucru nu se întâmplă totdeauna. Adesea, cântărind 
oamenii, m-am înşelat pe jumătate, niciodată în întregime. 
Dar cu cât mă înşel mai mult, cu atât merită să mă înşel 
astfel, deoarece aici nu e vorba decât de viața frumoasă, 
sănătoasă ca apa de izvor şi puternică, la fel ca fulgerul. 

Iubesc omul, când poartă în sine, încă de la naştere, 
dragostea pentru prietenie. Iubesc femeia, când sângele îi 
este aprins de patima cărnii. Mă dăruiesc lor cu frenezie, 
fără să mă tocmesc. Asta costă scump, dar niciodată 
dezamăgirile îndurate n-au fost şi nu vor fi în stare să 
micşoreze suma dorințelor mele. 

Îmi caut pretutindeni norocul, cu furia cartoforului. Joc 
totdeauna larg, deoarece nu pot suferi zgârcenia. Dacă mă 
înşel, nu pierd nimic; celălalt e-n pagubă. Nu pierzi nimic, 
când te dăruieşti în întregime. Altminteri, ar însemna să 
poţi spune despre soare că-şi sleieşte forţele, când se 
dăruie fără cruţare şi fără alegere. Şi cu atât mai rău 
pentru ghețari, care totuşi se topesc ei înşişi! Dar când 
câştig, pun mâna pe-o comoară! Vorbesc despre 
sentimentul prieteniei, deoarece, vai! pasiunea cărnii este 
ca fulgerul: puternică, dar nu ţine mult. 


lată cum este alcătuit lutul meu şi ceea ce iubeşte. Nu-s 
nemulţumit din cauza asta. Marii mei prieteni nici atât. Şi în 
acea zi, la Ramleh, Marco - pe care l-am înţeles şi m-a 
înţeles mai iute decât a trebuit să ne furăm narghilelele - 
Marco a fost, poate, cel mai fericit dintre toţi. 

Fermecătoarea secătură încearcă totuşi să se apere. 
Ştia bine că ar fi de prisos, deoarece, la fiinţele sensibile, 
nevoia de-a iubi şi a se mărturisi este mai puternică decât 


simţul pudorii, care te sileşte să-ţi ascunzi urmele 
loviturilor. Totuşi, el ţinu să-mi dovedească reținerea sa de 
om de lume, acest „sărman om de lume”, care se hrăneşte 
cu iarbă, bea apă, iubeşte ca un vierme şi îşi ascunde cele 
mai mici zgârieturi! Şi în după-amiaza acelei întâlniri de 
neuitat, Marco mă părăsi, în mod grav, fără un semn 
încurajator, plecând de acolo. 
Ca un om de lume. 


Câinele său lup, de o veselie năvalnică, îl sâcâia: voia să- 
i arunce o pietricică, şi cât mai departe. Marco, visător, cu 
mâinile împreunate la spate, puţin adus, mergea pe plajă, 
fără să răspundă dragostei celui mai bun prieten al său. 
Această nepăsare nu mă păcăli. Îl urmai multă vreme, de la 
oarecare depărtare, întipărindu-mi trăsăturile frumosului 
său chip de prieten, pe care trebuia să mi-l apropii. Şi, într- 
o zi, am făcut-o. Cum? Asta nu se învaţă. 

Şi acum, uitaţi-vă. Nu va mai fi vorba aici despre mine. 
Ascultaţi o poveste, petrecută în colţuri de pământ, pe care 
cei mai mulţi dintre voi nu le cunoaşteţi. 

Este povestea istorisită de omul pe care l-am descoperit 
pe o terasă la Ramleh-ul Alexandriei, un om pe care-l 
iubeam fără să ştiu pentru ce şi care mi-a sfâşiat adesea 
inima cu acest cântec grecesc, sprinţar, a cărui primă strofă 
ar putea fi tradusă cam aşa: 


Pe țărmul mării, pe prundiş, 
Neranţula fundoti'2.! 
O fecioară işi clătea fusta, 
Neranţula fundoti! 


PARTEA ÎNTÂI 


Să tot fi avut şaisprezece ani, când tata cumpără o 
căsuţă, pe Uliţa evreiască, la Brăila. Ne mutarăm 
numaidecât. Ştiam că nu vom sta mult acolo, deoarece tata 
- ca de obicei - nu cumpăra decât case dărăpănate, pe care 
le meremetisea şi le vindea din nou primului amator. În 
fond, asta-i era meseria, destul de bănoasă. Aceea a mamei, 
deloc obositoare, consta în a-şi sprijini bărbatul în 
nesfârşitele sale pălăvrăgeli de afaceri, în timp ce o slujnică 
se ocupa de gospodărie, ciorovăindu-se cu lucrătorii care 
cârpeau şandramaua. 

În ce mă priveşte, aveam datoria să alerg la cârciuma 
din colţ, să iau carafe cu vin pentru părinţi şi cumpărătorii 
lor, care beau laolaltă, sporovăind despre „casă de vândut”, 
„casă de cumpărat”. Asta mă plictisea de moarte. Ca să mă 
distrez, aruncam tencuială în sosurile servitoarei noastre şi 
sare în ipsosul zidarilor. Toată lumea se supăra şi se mai 
schimba kalimera. Îmi mai plăcea să mă joc cu marile mele 
zmeie pe străzi, în capul gol, cu cămaşa descheiată, în 
bătaia vântului şi mereu singur. Da, singur, deşi nu eram 
nici fricos, nici sălbatic; mă temeam însă de pietrele 
azvârlite de ştrengari, mai ales din ziua când una mă lovi în 
cap, găurindu-mi-l. 

lată de ce, mutaţi proaspăt în mahalaua ovreiască, mă 
ţinui la distanţă de băieţii din cartier. Aceştia, deşi „copii de 
ovrei” - ceea ce însemna: sfioşi, deloc primejdioşi - ofereau 
o mie de ocazii ca să le spargă capul; ştiindu-i fără curaj, 
micii românaşi de prin împrejurimi nu şovăiau să vină ca să- 
i bată, la ei acasă. Cu sânul şi buzunarele doldora de pietre 
invadau strada şi, de dimineaţă până seara, zburau 
„proiectilele” în ambele direcţii. Uneori, pietrele zburau 
peste garduri, în curţile oamenilor. 


Aşa că, vrând-nevrând, mă lipsii deocamdată de 
plăcerea - foarte gustată cu prilejul schimbării locuinţei - 
de-a hoinări pe uliţă, ca să cercetez locurile, ca să cunosc 
oameni şi obiceiuri noi. În schimb, o preocupare 
neaşteptată se oferi de la sine setei mele de-a iubi. 

La mahala, curţile sunt despărțite prin garduri din şipci 
vechi. Poţi vedea tot ce se petrece la vecini. Şi cum pe-aici 
lumea e foarte curioasă şi nu prea politicoasă, fiecare se 
uita, cât avea poftă. Ceea ce făcui chiar eu însumi, după 
pilda celor mari, care nu se sfiau să se scuipe în obraz, ori 
de câte ori aveau prilejul şi să-şi arate dindărătul gol 
printre şipcile gardului. 

Eu, unul, n-aveam nimic de arătat şi nici de scuipat pe 
cineva. Dimpotrivă, în curtea din dreapta, aveam plăcerea 
să văd în fiece zi o fetişcană de paisprezece-cincisprezece 
ani, care se mişca întocmai ca un peşte în apa râului, 
necatadixind să priceapă că aveam poftă să fac la fel. Dar 
era fată şi, ca şi căţeaua care nu se teme de muşcătura 
câinelui, nu se temea de pietrele băieţilor. (Copilul, când 
devine bărbat, îşi pierde până şi această omenie şi loveşte 
femeia însărcinată.) 

Oacheşă şi cu păr bogat, semăna cu o ţigancă. Coada 
mare, împletită îngrijit. Faţa - ovală, foarte serioasă, cu ochi 
pătrunzători şi buze cărnoase - era întotdeauna curată, ca 
şi mâinile şi picioarele. 

De altfel, n-avea de-a face decât cu apa. Cu braţele 
împovărate de două găleți din tablă, făcea naveta - încă din 
zori - între pompa cartierului şi casele pe care le 
aproviziona, pe o para „rândul”, cu condiţia să fie „pline 
ochi”. Ca să prididească şi să n-o stânjenească la mers, 
atârna găleţile de-o cobiliţă, care o îndoia sub greutatea ei. 

Oricum, corvoada asta trebuie să fi fost istovitoare, de 
vreme ce o vedeam adesea cu faţa crispată, gura strâmbă, 
buza de jos atârnându-i, lac de sudoare, dar niciodată 
tristă, niciodată copleşită; veselă îndată ce-şi punea jos 
povara, gata de zburdălnicie. Nu era vorba de zburdălnicia 


neroadă cu ştrengăriţele din mahala, ci, singură în curte, cu 
nişte căţeluşi frumoşi pe care-i ferchezuia, îi gătea cu 
nenumărate panglicuţe şi-i dezmierda necontenit. Sau când 
se sătura de căţeluşi şi n-avea curse de făcut, o pornea 
haihui. Ceasuri întregi n-o mai vedeam. La înapoiere, cu 
faţa scăldată de fericire, înşfăca găleţile şi alerga la 
corvoada zilnică. Terminând-o, se tolănea la umbra unui 
dud, unde reîncepea găteala căţeluşilor, cu risipă de 
îngrijiri şi duioşia unei adevărate mame. 

În jurul ei, nimeni. Nimeni care s-o ţină din scurt. Nici 
părinţi, nici strigăte, nici înjurături. Numai cereri de apă, 
din toate părţile. 

Umbrele nopţii o înghiţeau, laolaltă cu micuţele animale, 
într-un susur de mângâiere şi de îmbiere la odihnă. 

Dimineaţa o găsea mătăhăind sub povara cobiliţei, cu 
braţele şi gâtul încordate, cu pumnii strângând toarta 
găleţilor, la capetele cobiliţei. Buza îi tremura puţin. Apoi, 
iarăşi câinii, dispariţiile neaşteptate, întoarcerile acasă 
radiind de fericire. 

Văzui toate acestea, într-o vară, la începutul vacanței 
mari. 

— Mamă, cine-i fetiţa care cară apă? 

— O orfană. 

— Cum o cheamă? 

— Nu ştiu. Nimeni nu poate spune. 1 se zice Sacagiţa. 


X 


O orfană... Pripăşită de un an, Dumnezeu ştie de unde... 
Care n-a vrut niciodată să spună cum O cheamă şi nici cine- 
i sunt părinţii. Pe care Stana, bătrâna proprietăreasă, o 
culesese de pe drumuri şi căreia lumea îi zicea sacagiţa. 


Cam asta-i tot ce ştia „lumea” despre această fetiţă. Şi 
îndată ce „lumea” îşi potoli curiozitatea-i nesătulă, boteză 


pe nepoftită cu numele de sacagiță, îi întoarse spatele şi-şi 
văzu de socotelile ei, socoteli de agonisit, de îmbuibare, de 
„case de vânzare” şi „case de cumpărat”. 

Sărmana lume!... Şi tu, sărmane om de lume!... Cât vă 
plâng!... Vă întâlniți în drumul vostru cu o făptură 
omenească, având fălcile încleştate de viforniţa vieţii, şi în 
loc să-i dovediţi căldura voastră, marea voastră omenie, o 
întrebaţi în fugă: „la să ne spui, necunoscutule, cât ai clipi 
din ochi, cine eşti, de unde vii, ce părere ai despre noi şi ce 
ai de gând să faci în mijlocul nostru?” 

Şi nenorocitul se uită la voi, incapabil să-şi descleşteze 
fălcile pentru a vă răspunde sau măcar să vă scuipe în faţă. 
Şi, grăbiţi cum sunteţi, îi întoarceţi spatele, îi atârnaţi o 
poreclă, ca pe-o tinichea găurită de coada unui câine, şi o 
ştergeţi la treburile voastre. O ştergeţi: tu, sărmană lume... 
şi, de asemenea, tu, sărmane om de lume... 

Cât vă plâng... 


X 


Într-o zi, pe când mă apropiam sfios de gard, micuța 
singuratică îmi spune deodată, spre marea mea uimire: 

— De ce te joci numai în curte? 

Ah! câtă plăcere îmi făcu acest semn de prietenie! Inima 
îmi bătu cu putere. Îmi simţii obrajii în flăcări. Nu putui să 
scot o vorbă. Coborâi privirea. 

Sta dreaptă, de cealaltă parte a gardului, mângâindu-şi 
căţeluşul drag - Leu - pe care-l strângea la piept, şoptind 
într-una, melodios: 

— ..„.„De ce? De ce?... Marco... 

Tresării, bolborosind: 

— Ştii, deci, că mă cheamă Marco? 

— Am auzit strigându-te astfel... 

Sforţându-mă, izbutii s-o privesc în faţă şi s-o întreb: 

— Dar pe tine cum te cheamă? 


Îmi răspunse, simplu: 

— Sacagiţa. 

Simţii un cuţit în inimă. Îi întorsei spatele şi fugii ca să 
plâng. 

Va să zică, ea se împăca liniştită cu cumplita poreclă de 
sacagiţă! Cu acest nume era chemat cel mai frumos tovarăş 
din copilăria mea! 

— Şi ce-i cu asta? îmi spuse a doua zi, după cei 
mărturisisem revolta, scârba mea. Ce-i cu asta? Eşti ceea ce 
eşti... 

Apoi, îmblânzindu-şi glasul: 

— ..„Sunt, oare, pentru tine, o sacagiță? 

Pentru mine!... Oh! pentru mine!... Nu! Nu! Smulsei o 
şipcă din gard, mă strecurai prin spărtură şi o strivii în 
braţe. 

Avea carnea tare ca piatra. Un parfum necunoscut până 
atunci - parfumul cărnii iubite - îmi pătrunse în sânge. 

Era ca mireasma unui fruct exotic pe care-l guşti întâia 
dată. 

O părăsii îndată şi trecui în curtea noastră. De-acolo, ne- 
am privit cinstit în ochi. Ai ei erau mari, deschişi şi, ai fi 
putut spune, miraţi. Faţa ei, împietrită, liniştită, golită de 
orice emoție. Eu... eu abia îmi trăgeam sufletul. 

În jurul nostru pustiu. Uliţa, de asemeni, pustie. 

Totul se petrecea într-o după-amiază înăbuşitoare de 
august, când trântorii mahalalelor dorm, cu toţii, după ce- 
au gonit muştele şi-au lăsat perdelele. 

În săptămâna următoare, se ivi o împrejurare care mă 
ajută să câştig inima prietenei mele. 

Dimineaţă. Ea trebăluia voiniceşte, de la un cap la 
celălalt al mahalalei, cărând apă la clienţi. În acest timp, mă 
jucam cu zmeul în uliţă, dar foarte aproape de poarta 
noastră. Zmeul plutea în înaltul cerului. Îi „dădusem” toată 
sfoara de pe ghem, ca să-l încerc la zbor mare. Nu vedeam, 
nu auzeam nimic. Mă sileam să „prind” părţile bune şi cele 


slabe ale jucăriei mele, când un strigăt îndepărtat mă- 
nfioră: era glasul prietenei mele. 

La capătul de sus al uliţei ea îşi aruncase găleţile, bătea 
din palme, urla şi alerga spre mine, cât o ţinea picioarele, 
ca scoasă din minţi, făcându-mi semn. Mă uitai îndărăt şi 
văzui o trăsură cu doi cai, apropiindu-se, în goana mare, în 
timp ce în mijlocul drumului ursuleţul Leu îşi scărpina 
liniştit o urechiuşă, nepăsător de primejdie. 

O clipă de şovâire şi prietena mea şi-ar fi văzut strivit 
câinele atât de iubit. 

Lăsai zmeul, care se prăvăli din nori, mă repezii şi 
smulsei cățelul de sub copitele cailor; dar trăsura mă izbi şi 
căzui leşinat. 

La trezire, lume multă în jurul meu. Îmi frecau cu spirt 
coastele strivite. Se văicăreau. 

Apoi, după ce lumea plecă la treburile ei, izbutii să merg 
singur până la gard. 

Prietena mă aştepta cu Leu în braţe. Mi-l trecu prin 
spărtură. Luându-l, mă speriai de faţa chinuită a micuţei 
mele. 

— De ce eşti atât de palidă? îi spusei. 

— i-l dăruiesc! rosti ea, sugrumată. O să ştii să iubeşti 
un lucru ca ăsta? 

— Da, mult. 

— Şi ce eşti în stare să faci pentru ceea ce iubeşti? 

— Totul! 

— Da... Mi-ai dovedit-o. Sunt o proastă... lartă-mă! 

Şi, de astă dată, ea fu aceea care trecu prin spărtura 
gardului, îmi luă capul în mâini şi mă sărută pe amândoi 
obrajii. 

Au fost primele şi singurele sărutări voluptoase din viaţa 
mea, care nu m-au costat decât puţină durere în coaste. 
Altele, altele, toate... 

Dar, de ce să mergem atât de repede... 


X 


Durerea de coaste mă ţintui în pat mai multe zile. În 
fiecare după-amiază, stăpâna lui Leu şi a inimii mele venea 
- pentru un ceas sau mai multe - ca să mă vadă şi să-şi 
mângâie câinele. 

Mi-aş fi dat întreaga-mi sănătate nefolositoare, ca să pot 
prelungi această fericire de bolnav răsfăţat! Doamne! fie-ţi 
lăudată opera! Noi o considerăm nedesăvârşită, fiindcă 
suntem nişte nesocotiţi; iartă-ne însă şi nu lua în seamă 
jalnica noastră judecată! De un singur lucru-i păcat: că nu 
te-ai gândit să ne pui o a doua inimă în locul bietului creier, 
care ne stinghereşte atât! 

— Marco, îmi spuse prietena (într-o zi, când sta pe patul 
meu, una din acele zile de august, bogate în soare, în muşte 
şi praf), Marco! Eşti gelos? 

Vorbindu-mi, faţa ei deveni la fel de palidă ca în clipa 
când se despărţise de căţeluşul pe care îl scăpasem de la 
moarte. 

— Gelos? De ce mă întrebi? Şi de ce această spaimă? 

— Pentru că te iubesc pe tine, pe tine şi incă pe 
cineva... 

Auzindu-i mărturisirea, mintea mi se tulbură, patul se 
învârti cu mine şi era cât pe-aici să-l strivesc pe Leu. 

— Da! adăugă. Vă iubesc pe amândoi ca pe unul singur, 
aşa cum îl iubesc pe Leu. lată tot ce iubesc. Să nu te superi. 
Asta e. 

Şi mă sărută cu putere; dar mai bine mi-ar fi dat o 
lovitură de ciocan în frunte. 

Îndată simţii că nu trebuie să mă tângui, că aveam de-a 
face cu o făptură bine clădită şi cu un potrivnic puternic; şi 
că numai arătându-mă puternic, la rândul meu, mai 
puternic decât ei doi, voi izbuti să lupt şi să-mi păstrez 
locul. Simţii clar aceasta. 

Timpul mi-a dat dreptate. O dreptate amară... 


— Cine-i acel cineva? o întrebai gâtuit. 

— O să-l vezi... când om merge să sărim şanţul la 
Neranţula fundoti. 

— „La cine? Neranţula fundoti? Ce înseamnă asta? 

Cunoşteam bine ce însemnau aceste cuvinte greceşti, 
deoarece ştiam greaca la perfecţie; totuşi, nu pricepeam 
nimic şi mă uitam la ea prosteşte. 

Izbucni într-un hohot de râs atât de frumos, atât de 
răsunător, atât de ameţitor, încât îmi uitai toată durerea. 
Leu, la fel, îşi uită durerea. Şi tustrei, rostogolindu-ne în 
pat, râdeam, ne muşcam şi lătram ca trei animale, tinere, 
fericite. 

— Spune-mi, frumoasa mea, frumoasa mea... 
Neranţula... 

— Mă chemi Neranţula? strigă, buimăcită. 

— Da, dar... 

— ...Nu-i cumva ceva asemănător sacagiţei? 

— Nu! nu! Neranţțula înseamnă mic portocal amar; iar 
fundoti: stufos. Eşti, deci, pentru mine, mica portocală 
amară, micul meu portocal stufos! Eşti refrenul unui cântec 
grecesc, pe care l-ai auzit şi pe care-l repeţi ca un papagal. 
Spune-mi, ce-i cu şanţul pe care-l sari şi unde se află? 

— Pe Uliţa kalimerească!22+... Acolo, muncitorii au 
desfundat toată strada, de la un capăt la altul, ca să pună 
conducte şi s-aducă apa în case. Se zice că prefectul o şi 
are: te duci la perete, întorci o drăcovenie care se cheamă 
„robinet” şi apa curge singură. Tare mi-ar plăcea să văd şi 
eu! Tu crezi? Apa din Dunăre urcându-se singură în odaia 
ta? Ei drăcie! 

Nu ştiam mai mult decât ea, dacă apa din Dunăre se 
urca sau nu singură în bucătării şi nu dam crezare poveştii 
cu „robinetul” „pironit în perete”, pe care-l „întorci” şi 
ţâşneşte un şuvoi de apă „fără sfârşit”, „atât de fără sfârşit, 
că toată Dunărea s-ar putea scurge în odaie”. 


Dar ştiam şi credeam altceva: anume că Neranţula mea 
iubea un grec, de pe Uliţa kalimerească, desfundată de 
primărie, că într-acolo alerga în toate după-amiezele şi că 
de acolo se înapoia veselă, extaziată, roşie ca focul. 

Ce se petrecea acolo? Cine era băiatul care-mi lua 
jumătate din prietenă? 

Un cui dureros îmi sfredelea inima. 

Aş fi vrut să-mi ucid potrivnicul, dar nu ştiam nici să mă 
bat, nici s-arunc cu piatra. 

O privii în albul ochilor. 

— L-ai sărutat pe celălalt, ca pe mine? 

— Da! l-am sărutat, dar el e ceva, iar tu altceva. Nu 
trebuie să te superi. Hai să vezi... 

— Să văd, ce? Pe cine? 

— Pe Epaminonda... Celălalt. E atât de cumsecade! O 
să-l iubeşti şi tu. 


X 


Noaptea cobora încetişor, după o zi pustiită de 
zăpuşeală. 

Îl închisesem pe Leu împreună cu ceilalţi doi câini, şi-o 
pornirăm spre Uliţa kalimerească. În stradă, praful rece ne 
gâdila plăcut picioarele goale. Toţi ştrengarii erau pe-afară. 
Ne strigară, dar nu-i luarăm în seamă. Alte gânduri ne 
frământau. 

De fapt, ea părea liniştită. Mersul ei nepăsător, chipul 
liniştit de fecioară, braţele care-i atârnau părăsite (braţe 
vânjoase ca doi şerpi puternici, oţelite de povara găleţilor) 
şi întreg trupul ei călit de o trudă anevoioasă, toate laolaltă 
mă speriau şi mă atrăgeau în acelaşi timp. Cu mare 
greutate izbuteam să-mi stăpânesc pofta nebună de-a o 
muşca, de-a o face să ţipe. 

De ce îmi spusese că mai iubeşte şi un altul? Nu-l 
puteam suferi pe acest „altul”. 


Oh! egoism al cărnii! Să te blestem sau să te 
binecuvântez? Astăzi, când de pe culmea vârstei mele pot 
cumpăni tot binele şi răul din viaţă, mă întreb dacă viaţa s- 
ar putea lipsi de tine, de tine ucigător egoism al cărnii. 

Se-ntunecase de-a binelea, când ajunserăm în uliţa 
locuită de greci. Şanţul, fără sfârşit, se afla la picioarele 
noastre. Adâncitură întunecată, străjuită pe de lături de o 
movilă de pământ şi amândouă pierzându-se în bezna 
tainică a nopţii, ca şi drumul sorții noastre. Felinare cu gaz, 
rare, răspândeau ici-colo lumina lor chioară, ca nişte 
presimţiri, în timp ce în dreapta şi-n stânga se înşiruiau, 
una după alta, căsuțe singuratice, ca nişte capcane de 
neînlăturat. 

Cuprins de spaimă, de-o spaimă nebună, o apucai de 
umeri pe Neranţula şi o strânsei la piept, şoptindu-i: 

— Ce cauţi aici? 

La rându-i, îmi înlănţui mijlocul cu putere şi, cu privirea 
aţintită la şanţ, îmi răspunse, abia auzit: 

— Nu ştiu... îmi place aici... 

— Hai să fugim! murmurai, strivind-o în braţe. Să fugim 
şi nu te mai gândi la locul ăsta! Nu te mai întoarce aici! 

Tăcu, împietrită. 

Mi-amintesc că i-am prezis atunci, strigând: 

— O să plăteşti scump, dacă nu te opreşti la timp: grecii 
sunt periculoşi! 

Continua să tacă, strângându-mă la piept, privind la 
şanţul care devenise negru ca smoala. 


Deodată, se stârniră glasuri, departe în beznă. Mulţime 
de ştrengari cântau şi pe măsură ce, apropiindu-ne, 
melodia şi vorbele se desluşeau, simţii trupul prietenei 
scuturat de scurte tremurături. 


Pe țărmul mării, pe prundiş, 
Neranţula fundoti! 
O fecioară işi clătea fusta, 


Neranţula fundoti! 


Se smulse din braţele mele, cu o putere nebănuită, ca 
un peşte mare abia scos din apă şi, fără o vorbă, începu să 
sară de îndată şanţul în ambele direcţii, de pe un mal pe 
celălalt, în zigzag, îndreptându-se în direcţia cântecului şi 
repetând la fiecare săritură peste şanţul fermecat: 

— Neranţula fundoti!... Neranţula fundoti! 

Rămăsei pironit locului, urmărind cât puteam cu 
privirea, năluca uşoară a Neranţulei mele. Apoi, timp de 
câteva clipe, mahalaua fu stăpânită de o tăcere de moarte 
pentru sufletul meu, când, în sfârşit, vocea iubită izbucni în 
beznă: 

— Haide, Marco! Haide, Marco! 

O clipă mi se năzări să fug, să n-o mai văd niciodată, dar 
rânduiala sorții este nemiloasă şi mă supusei, ca şi cum 
două mâini drăgăstoase m-ar fi împins: du-te, du-te spre 
aceea care te cheamă! 

Mă dusei... Ca un fermecat. 

Un prim felinar şi două siluete - Epaminonda şi 
Neranţula - răsăriră în beznă, apoi, la vreo douăzeci de paşi 
mai în urmă, alte felinare şi alte siluete: vreo zece băieţi 
greci, între zece şi cincisprezece ani. Toţi erau desculți şi cu 
capul gol. Felinarele ce li se legănau în mâini erau făcute 
din pepeni mari, goliţi de miez şi găuriţi cu crestături de tot 
felul: rotunde, pătrate, rombice, triunghiulare, 
dreptunghiulare, semilune, prin care se strecura lumina 
unei lumânări fixată pe fundul pepenelui. Unele felinare 
aveau găurile lipite cu hârtie străvezie şi multicoloră. 

La apropierea mea, Epaminonda se opri. Ceata lui făcu 
la fel, păstrând distanţa. Înţelesei că aveam de-a face cu un 
căpitan. Orice grec se naşte căpitan. Îşi ridică pepenele- 
felinar care ne lumină o clipă feţele, în timp ce Neranţula, 
tăcută, sta foarte aproape, dreaptă, cu mâinile la spate. 

Faţa lui Epaminonda, osoasă şi oacheşă, îmi fu îndată 
simpatică. Nu-i lipsea sinceritatea. Era o haimana puţin mai 


mare şi mai puternică decât mine. N-avea trufia grecească, 
pe care n-o puteam suferi. Îmi întinse mâna, adresându-mi- 
se cu un glas aproape bărbătesc: 

— Bună seara, Marco! Fii binevenit în mahalaua 
noastră. Neranţula (îi şi zicea astfel!) spune că eşti de 
treabă. Şi eu şi ea suntem la fel. O să vedem unde o să 
ajungem cu o fată cumsecade, iubită de doi băieţi la fel şi pe 
care şi ea-i iubeşte. Acum, hai să cântăm şi să hoinărim 
împreună. Mi se pare că ştii greceşte? 

Fără să-mi aştepte răspunsul, luă comanda cetei - cu 
Neranţula între noi doi, braţ la braţ - şi porunci: 

— Hei, palicari!... unu, doi, trei: 


Pe țărmul mării, pe prundiş, 
Neranţula fundoti! 


Marş în cadență perfectă şi veselie săltăreaţă. Pământul 
tremura sub paşii noştri. Inimile, la fel. Cu capul dat pe 
spate, Epaminonda domina toate celelalte voci. Şi mi se 
părea că şanţul pe a cărui margine umblam, devenise mai 
puţin întunecos. 

Neranţula şi cu mine tăceam. Dar, departe de-a fi 
nepăsătoare pe cât părea, îi simţeam trupul fremătând ca o 
coardă de harpă, înfiorată de atingerea degetelor. Coada i 
se legăna ritmic, la fiece pas alungit, în timp ce mâna-i 
stângă îmi strângea braţul, ca un cleşte. 

Nu mă simţeam prea rău. Mă socoteam în stare să lupt 
şi să-l birui pe acest Epaminonda, care cânta frumos, 
însufleţindu-ne mersul. În vreme ce mă întrebam cum se va 
încheia seara, prietena, pentru care ne înfruntam, alunecă 
deodată din braţele noastre, îşi începu săriturile în zigzag 
pe deasupra şanţului şi dispăru în noapte cu refrenul: 

Neranţțula fundoti! 
Neranţula fundoti! 

Din când în când, când trecea prin faţa vreunui felinar, 

umbra i se trăda pentru o clipă şi apoi n-o mai revăzurăm. 


Rămăsei înlemnit. Foarte liniştit, Epaminonda îmi spuse, cu 
strângere de inimă: 

— Noapte bună, Marco... Nu se mai întoarce în seara 
asta. E o apucată. 


Mă înapoiai singur şi trist. Dar, ajuns la gard, o dorinţă 
de neînfrânt mă împinse să mă duc s-o văd. 

Cămăruţa ei, drept în fundul curţii, avea uşa dată de 
perete. Lumina lunii scălda faţa adormită a Neranţulei, cu 
Leu în braţe şi ceilalţi doi câini la picioare, veşmintele 
aruncate, care încotro, găleţile şi cobiliţa într-un colţ. 

Păşii în vârful picioarelor şi sărutai uşor fruntea ciudatei 
prietene. 

Ea nu se trezi. Eu, însă, n-am închis ochii toată noaptea. 


X 


Copilăria şi mai ales începutul adolescenţei sunt trepte 
ale vieţii, pe care nimeni nu le înţelege. Oricât le-ar fi trăit 
părinţii, cei căsătoriţi nu le înţeleg mai bine decât cei 
necăsătoriți, şi-i foarte bine aşa, căci altfel viaţa ar fi grozav 
de monotonă: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi 
bătrâneţea sunt patru vieţi, patru feluri de-a trăi; le ucizi pe 
toate, dacă vrei să torni pe una în tiparul celeilalte. 

Astăzi ştiu că uleiul sfânt care ne curge în vine, potrivit 
temperamentului nostru, îşi cere dreptul de a se manifesta 
încă din clipa când ne naştem şi că este cu străin de ceea ce 
numim logică, bun-simţ, judecată. Judecata aparţine 
Creatorului. Noi n-avem altceva de făcut, decât să ne 
supunem sau nu. Atât. Asta-i soarta noastră, în Orient se şi 
spune: Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. 


X 


Pe fruntea mea, a Neranţulei şi a lui Epaminonda sta 
scris să ne înţelegem prin violenţă şi să ne distrugem unul 
pe altul prin dragoste. 

În noaptea aceea de nesomn, biata-mi judecată mă 
sfătuise s-o rup scurt cu grecii, cu căpitanul şi cântecele lor, 
cu şanţul lor întunecat. Mai hotărâsem să nu mai calc în 
uliţa Kalimerească. Dar, a doua zi dimineaţa, Epaminonda 
fu cel care veni să-mi vorbească de-o ispravă îmbietoare, 
îmi spuse grav: 

— Îl ştii pe Miu. Ei bine, Neranţula îmi suflă neîncetat la 
ureche, că are cel mai puternic zmeu. Nimeni nu se poate 
măsura cu el. Asta-mi stă pe inimă. Dar ţie? 

Mă învineţii de furie, aflând că Neranţula admira pe un 
altul, în materie de zmeie. Aveam de toate mărimile, între 
care pe cel mai mare, din hârtie căptuşită cu pânză şi care 
mă întrecea în înălţime cu cinci şchioape! Nimeni nu era în 
stare să le confecţioneze mai bine ca mine. Nimeni nu mă 
putea birui „Ja încurcare!:2%”. 

Epaminonda - care auzise despre prăpădul ce-l făcea 
zmeiele mele - mă îndemnă să-l înfrunt pe Miu, singurul 
care ar fi putut să se măsoare cu mine. O făcea, oare, 
contând dinainte pe înfrângerea mea, spre a mă umili în 
ochii prietenei noastre? Voiam s-o ştiu: 

— Neranţula nu mi-a spus niciodată că-l socoteşte pe 
Miu mai tare ca mine. 

— 'Ţi-o va spune, dacă ai s-o întrebi. 

Ne aflam în faţa casei mele. Neranţula îşi făcea ultimele 
corvezi de dimineaţă. Trecea şi se înapoia în goana mare, 
îmbujorată la faţă, c-un soare deasupra capului, cu alţi doi 
oglindiţi în apa limpede a găleţilor. De fiecare dată, ne 
arunca o scurtă privire, care spunea lămurit: Îndată sunt 
gata. 

Epaminonda îmi zise: 

— O s-avem nevoie de ea, dacă vrem „să ne luăm la 
încurcare” cu Miu. 

— Deci, vrei să m-ajuţi? 


— Desigur! Şi Miu o să fie ajutat, şi încă de oameni 
vârstnici, fraţii lui, care-i dau o mână de ajutor ca „să 
tragă”. 

— Şi de ce o să avem nevoie de Neranţula? Ea-i fată. 

— Da, e fată. Dar e în stare să spargă uşor capul mai 
multor băieţi ca tine şi ca mine. Pentru asta, n-are decât să- 
şi umple şorţul cu pietre şi să le arunce. Nimeni în oraş n-o 
poate nimeri cu o piatră de la o sută de metri; în schimb, 
Neranţula, cu stânga ei, nu greşeşte decât o lovitură din 
zece. Toţi o ştiu şi se feresc de ea. E o apucată. 


La atelierele docurilor fluiera de prânz, când Neranţula, 
sosind ca o vijelie, ne dădu câte-o palmă la fiecare şi-o 
şterse să-şi vadă mai întâi câinii. Avea un pachet sub braţ. 

— Am mezeluri, pâine şi vin. O să mâncăm pe iarbă, 
afară din oraş. În după-amiaza asta nu mai car apă!... 

Neliniştit, Epaminonda o urmări cu privirea, dând din 
cap: 

— Ascultă la mine: e o nebună! O vezi? Îşi cheltuieşte 
toţi gologanii agonisiţi cu trudă. Deşi ştie că am bani care 
nu mă costă nimic, deoarece îl fur pe tata când câştigă la 
cărţi şi se întoarce acasă beat ca un porc. 

— Asta-i treaba ta, îi spusei. Nu-mi place însă că-i lipeşti 
porecle: „apucată”, „nebună” şi altele, asemenea. E o fată 
cumsecade şi necăjită, care mi-e dragă mult... 

— Ah! Îţi place? Dar mie?... 

Mă fixă cu-n aer încurcat, apoi se aplecă şi-şi scarpină 
genunchii plini de zgârieturi. 

Alergai în pod şi mă înapoiai cu cel mai mare dintre 
zmeiele mele, deoarece simţeam că în curând vântul va 
deveni prielnic. Tocmai atunci apăru şi Neranţula, 
pieptănată şi îmbrăcată îngrijit, mai frumoasă ca niciodată, 
mirosind tare a parfum de liliac. Zbura ca o mânză, dar 
mereu distantă, serioasă. 

Bietul de mine! Văzând-o atât de înnebunitoare, mi-aş fi 
omorât şi părinţii, nu numai pe Epaminonda. Cred că şi 


potrivnicul meu ar fi făcut la fel, fiindcă o mânca din ochi, ca 
şi mine. 

— Unde te duci cu dihania asta, Marco? mă întrebă, 
plină de admiraţie. 

Deodată, simţii că-mi plezneşte inima: 

— Mă duc să mai iau „la încurcare” cu Miu... 

— Cu Miu?... Adevărat? Ai curajul? 

— Da, pentru tine... Epaminonda zice că tu îl crezi pe 
Miu mai tare ca mine... 

— E-adevărat. Dar smulge-i lui Miu zmeul şi... 

— Şi ce? strigă celălalt, întărâtat. 

— Asta mă priveşte! i-o reteză Neranţula. 

Pornirăm spre mahalaua lui Miu, în faţa căreia se afla un 
maidan mare. Pe drum, Epaminonda se repezi la puştii săi, 
dându-le de veste să vină după noi, după masă. 

Profitai de scurta-i lipsă şi spusei prietenei mele, 
strângându-i mâna: 

— Neranţula, iubeşte-mă numai pe mine. Fii numai a 
mea. 

Mă mângâie încetişor cu degetele-i cărnoase şi-mi 
răspunse: 

— Nu trebuie să fii gelos, Marco... E o prostie! Încearcă 
să-l baţi pe Miu şi te voi săruta apăsat, foarte tare. 


Pentru ce era nevoie să-l bat „mai întâi” pe Miu, ca să fiu 
apoi sărutat de Neranţula, iată ce nu izbuteam să pricep. 

Miu şi cei doi fraţi ai săi mai mari erau vestiți pentru 
lipsa lor de scrupule. Să vii în mahalaua lor şi să le smulgi 
zmeul, chiar pe drept, însemna să te duci la moarte sigură. 
Ce-are a face! Acest sărut „tare”, făgăduit de Neranţula, 
după victorie, merita riscul încercării. 

Dar cum eram doi în luptă şi cum ea ştia ce ne aştepta, 
dornica prietenă socoti nimerit să ne dea la amândoi câte- 
un „aconto”, în timpul mesei, pe iarbă. Ne înlănţui pe la 
spate şi ne sărută pe tâmplă pe fiecare, fără gând rău, 
ameţită de vinul băut la iuţeală. Şi bineînţeles, fiecare 


socotirăm de prisos sărutarea dată celuilalt, îmbufnându- 
ne. Ea îşi dădu seama şi ne zise: 

— Nu trebuie să vă supăraţi! E o prostie... 

Privirea lui Epaminonda părea să-mi spună: „Nici acum 
nu crezi că-i o apucată?” 

Neranţula ne lăsă în apele noastre, luă zmeul meu şi se 
duse să-l înalțe. O lăsai, cu riscul de a-l strica. 

Dar nu se întâmplă una ca asta. Dintr-o dată, zmeul se 
înălţă sus de tot, târându-şi în nori cei douăzeci de metri de 
„coadă”. Mulţime de gură-cască se înghesui la porţi, 
impresionați de frumoasa provocare, chiar în mahalaua lui 
Miu, uluiţi de puterea „vâjâietorii'2*” mele. 

Sării la cârmă. „Irăgea” bine! Nici pic de „burtă”! Nici 
chip de tumbă, deci, „coadă destulă”. „Gură cât îi trebuie”. 
Cârmire uşoară „la dreapta şi la stânga”. Treabă bună! Hei, 
Miule! Dormi? 

Şi iată-l pe Miu ieşind cu „privighetoarea” lui! Aruncă o 
privire în sus şi nu-mi pare prea mulţumit. Un ştrengar se 
duce să-l „ţină”. 

— Dă-i drumu”! strigă Miu. 

Copilul dă drumul zmeului, Miu trage cu labele sale de 
urs, dar zmeul dă greş şi cade, „ca o balegă de vacă”. 

— Te-ai „curăţat”, Miule! îi strigă din poartă un însurăţel 
în vestă. 

„Vâjâietoarea” mea urlă şi scoală din somn toată 
mahalaua. Femeile au dureri în ceafă, silite să privească în 
sus, către cer, unde zmeul meu stă pironit ca un soare. 

— Ăsta-i Marco! strigară ştrengarii. Marco de pe uliţa 
ovreiască! 

— O să vadă el îndată! răspunse Miu, care, la a treia 
încercare, izbuteşte, în sfârşit, să-şi înalțe „maşinăria” 
petecită. 

Şi, îndată, se înapoiază la el în curte şi închide poarta. 
De-acolo, începe să „tragă”. 

— Cheam-o şi pe bunică-ta! îi strigă Epaminonda. 

Şi acum la treabă! 


X 


Ah!... copilărie, copilărie... Această poveste cu zmeul, ca 
toate cele ce vor urma, nu-i decât un mijloc de-a mă ameţi, 
rechemându-te, copilărie! Simt nevoia să te retrăiesc, o, 
copilăria mea, căci iată moartea se apropie şi ieri, abia ieri, 
eram copil încă! 

De ce, oare, nu se prelungeşte copilăria până la capătul 
vieţii? De ce devii deodată grijuliu, meschin în toate şi mai 
ales chibzuit? La ce bun prudenţa? Ce ne dă în schimb, 
această zgârcenie pe care o punem în tot ce cheltuim? 

O zgărietură ne face părul măciucă... O necuviinţă ne 
jigneşte... Puţină mânie ne otrăveşte sângele, până la 
viitoarea mânie. O dorinţă nesatisfăcută ne umple capetele 
cu ranchiune, Şi, mai presus de orice, acest coşmar de-a voi 
să aduni, ca să ai cu ce trăi o mie de ani în belşug. 

Neranţula!... Micuţă fecioară bună, cu trupul învârtoşat 
de munca nevoioasă! Prietenă de neînţeles!... Roua vieţii 
mele care mă întâmpinai în fiecare dimineaţă cu găleţile 
tale pline de argint-viu, la tine mă gândesc, când rostesc cel 
mai dulce cuvânt din lume: copilărie! 

Cât de departe erai de a bănui primejdiile pricinuite de 
îndrăzneţele noastre distracţii! Cât de departe era acest 
mare nătărău de Epaminonda! Cât de departe eram eu 
însumi! 

Îmi făgăduiai un sărut „apăsat”, înainte de a cunoaşte 
puterea sărutului şi, ca preţ al acestei dorinţe neasemuite, 
îmi cereai să-l umilesc pe Miu, un derbedeu care ar fi putut 
să ne spintece pe tustrei. 

Mângâiai, Neranţulo, doi îndrăgostiţi în acelaşi timp şi ei 
se mulţumeau doar să se îmbufneze, în loc să dea foc 
oraşului. Cât despre noi, te simţeam în chip vag femeie, 
aurora unui soare necunoscut, dar bănuit cu înflăcărare. 


Eram copii, o, mica mea portocală amară, o, micul meu 
naramz stufos! 


X 


La-ncurcare. Bătălia. 

Mai întâi nepotrivirea de zmeie, hotărât prielnică mie; 
sfoara lui Miu făcea „burtă”, apoi „gură prea largă”, „coadă 
puţină”, „nesupus la comenzi” şi „primejdie de a se da peste 
cap”. La mine, zbor ideal; două sute douăzeci de metri de 
sfoară întinsă să pocnească - exact ca o linie oblică între cer 
şi pumnii mei - imobilitate perfectă, ascultător la toate 
mişcările. „Irăgea” atât de tare, că m-ar fi ridicat în sus, 
dacă aş fi avut cu zece kilograme mai puţin. Mândria îmi 
luase într-atât capul încât mă aşteptam ca în orice clipă să 
mă trezesc uşor ca un fulg şi târât în nori. 

Era într-o duminică, după masă. La toate porţile, 
ciorchini de oameni, cu suflarea tăiată. Şi nenumărate guri 
strigând: 

— Bravo, Marco! 

— "Ţi-ai găsit naşul, Miule! 

Priveliştea o îmbătă pe Neranţula care, desigur, îşi 
udase chiloţii. 

Fireşte, Epaminonda conducea bătălia, poruncea, 
umflat ca un curcan, viteaz ca un amiral. Sărind într-una 
între mine şi poarta lui Miu, atent la matrapazlâcurile 
adversarilor noştri, dându-mi de veste: 

— Niciun dubiu; acum trag trei! Un puşti e gata să se 
caţere pe acoperişul vecinului, ca să ne taie sfoara la timp. 
Bagă de seamă! 

Apoi, întorcându-se către propria-i ceată de puşti: 

— Hei, mă, Mavridis şi tu, Gherasimos! Veniţi aici! Aveţi 
grijă de pantalonii noştri să nu cadă, când s-o îngroşa 
gluma. Să ni-i împingeţi sub curea! 


Soarele ne potopea, şi între el şi Neranţula simţeam că 
ni se topea inima. În sfârşit, răcnii pentru atac: 

— Miule! Numai între noi doi, vrei? 

— Du-te-n mă-ta! 

Un strigăt ascuţit sfâşie văzduhul, ca un nechezat. O 
auzii pe Neranţula, ripostând: 

— Ticălosule! 

Chiar în clipa aceea, ea o zbughi cu ceata noastră de 
ştrengari. Şi, în timp ce făceam o mică manevră de 
„apropiere”, o văzui, ajutată de băieţii noştri, cum mătura 
pământul cu braţele, adunând pe cât putea toate pietrele, 
umplând buzunare şi şorţuri, făcând grămezi de rezervă 
semănate pe drumul nostru de retragere, şi pe care numai 
Dumnezeu ştia cum aveam s-o scoatem la capăt. 

Lupta fu scurtă, datorită unei stângăcii a lui Miu, care 
căzu în cursa ce-i întinsei. „Încălecai” făţiş pe sfoara lui, 
singura poziţie ca să fii „trăsnit” de adversar. Încrezător în 
greutatea zmeului său, mai mare şi deci mai greu decât al 
meu, Miu scontă rostogolirea mea şi începu să tragă de 
sfoară cu furie. Ticălosul uitase că zmeul meu nu făcea 
„burtă”, puteam deci să trag de sfoară şi s-o fac tare ca 
oţelul. 

El trase, eu slăbii. Trase cu putere şi-mi făcu o 
„cocoaşă”. Slăbeam sfoară într-una, dar, îndată ce-l văzui pe 
Miu ajungând „în vârf”, pusei „furca”. 

— Să tragem, Epaminonda! Să tragem cu toată puterea, 
pentru Dumnezeu, înainte ca Miu să „scape”! 

El observă şiretlicul şi încercă să „scape”, dar prea 
târziu, căci îl şi „înhăţasem de beregată”. Mulțimea urla. 

— Prea târziu, Miule. Te-a-nhăţat „de beregată”! 

— O să te rostogoleşti! „Privighetoarea” ta o să-şi lase 
„coada-n jos”! 

Într-adevăr, încurcat zdravăn, zmeul său se descumpăni, 
se împletici în coadă şi începuse să descrie tumbe, atârnând 
ca o zdreanţă. 


Acum n-aveam decât să trag. Nu mă mai puteam teme 
că-l va redresa. 

Iată-ne pe amândoi tocmai deasupra acoperişului vecin, 
când - ticălosul! — se ivi un băieţaş printre olane, cu un 
briceag în mână, gata să-mi taie sfoara în clipa coborârii. 

Dar nu degeaba aveam o prietenă care se numea 
Neranţula: cu o singură piatră atinse pe băiat în cap, 
rostogolindu-l de pe acoperiş. 

— Trage, Epaminonda! 

— Trage, Marco! 

— Trage, Neranţula! 

Trăgeam, în timp ce mulţimea urla odată cu noi, iar 
puştimea ne ţinea cu greutate pantalonii ce ne alunecau pe 
vine! 

Buuum!... Vuiet groaznic! Cele două zmeie, mari cât 
nişte porţi, se prăbuşiseră pe acoperişul cu frumoasele 
olane noi, curăţind tot ce întâlneau în cale. Cedând puterii 
cu care trăgeam, sfoara lui Miu, se rupse la vreo treizeci de 
metri deasupra pământului: un maldăr fără formă, de 
zmeie, sfoară şi cozi căzu în braţele noastre. 

— Să fugim! Să fugim! 

— Păzea! strigă careva. S-a luat după voi cu un cuţit în 
mână. 

— Miu! Miu! urla o femeie. N-o să faci o crimă pentru o 
copilărie! 


O fulgerătură de privire în urmă ne încredinţă asupra 
grozăviei situaţiei. 

Stânjeniţi de pradă, eu şi Epaminonda nu puteam face 
mare lucru. Atunci o văzui pe Neranţula înfruntându-i 
singură pe cei trei haidamaci, care să năpusteau asupră-ne, 
cu ochii ieşiţi din orbite. O grindină de pietre se abătu din 
mâna ei stângă, mitraliind pe urmăritori. Aprovizionată de 
băieţii noştri, loviturile ei fură atât de iuți şi de drăcesc la 
ţintă, încât cei trei duşmani avură capetele sparte, în mai 
puţin de un minut. Dar, deşi însângeraţi, se îndârjiră să 


caute o spărtură în ploaia de pietre, ca să ne ia la trântă 
dreaptă, ceea ce ar fi însemnat pentru noi o nenorocire, 
deoarece ei erau aproape oameni în toată firea. 

Straşnica noastră prietenă nu le dădu răgaz, ţinându-le 
piept vitejeşte, dându-se înapoi cu paşi măsuraţi şi cu 
nemaipomenit sânge rece, până când cele trei haimanale, 
grav rănite de pietrele ei, se opriră la un puț şi începură să- 
şi spele rănile. 

Atunci o luarăm la sănătoasa, cât ne ţinură picioarele, 
ajungând în uliţa kalimerească, unde ne aştepta o primire 
triumfală. 

— Urrra! Bravo, Neranţula! Bravo, Marco! Bravo, 
Epaminonda! 

Zmeul, trofeu purtat pe Epaminonda; Neranţula între 
noi doi; ceata războinică de puşti ţinându-se scai după noi; 
astfel intrarăm în sunetele cântecului: 


Pe țărmul mării, pe prundiş, 
Neranţula fundoti! 


Da! Neranţula fundoti! Dar iată că proprietarul 
acoperişului stricat soseşte cu un olan spart în mână, 
întovărăşit de tata. De asemenea, tatăl lui Epaminonda este 
chemat să asculte din gura păgubaşului isprăvile feciorului 
său. Câteşitrei vorbesc în acelaşi timp, urlă, fac spume la 
gură, sunt gata să se ia de guler. În sfârşit, de bine-de rău, 
omul este despăgubit. Suntem ocărâţi ca nişte măgari 
leneşi, şi odată venită seara putem să ne reluăm petrecerea 
greco-latină, cu defilare, cântece, pepeni, lampioane şi cu 
această zăpacită de Neranţula, care, apucată de delir, sare 
cu înverşunare peste şanţ, împarte sărutări grăbite celor 
doi iubiţi, rănindu-i într-atât pe amândoi, încât se învrăjbesc 
de moarte din această seară triumfală. 

Dar Neranţula nu vede nimic, nu bagă de seamă nimic. 
Atrasă de chemarea Destinului ei, părăseşte pe cei doi 


rivali, continuându-şi săriturile în zigzag, afundându-se în 
beznă, odată cu refrenul: 


Neranţula fundoti! 
Neranţula fundoti! 


Cu zmeul în spate, părăsii încă o dată, singur şi trist, 
acest loc de nenorocire, în timp ce Epaminonda, cu o ţigară 
în gură, dinaintea porţii, striga în urma mea: 

— Marco, ăsta nu-i decât începutul! În curând, o s-o 
facem şi mai lată! Şi alt fel decât cu zmeie! 


Copilărie, dulce şi sfâşietoare copilărie! 


X 


Este de la sine înţeles că înotam ca nişte peşti, fiind 
copii ai bătrânei Dunări. Şi aici încă o altă păţanie, bogată 
în amintiri duioase, în lumină, nemărginire şi crudă 
amărăciune. 

Hei! Viaţă năvalnică! Dunăre primăvăratică a inimilor 
noastre! 

Toţi înotam. Dar, a înota, e puţin spus. Care băiat fricos 
din Brăila n-a fost ispitit să treacă Dunărea înot, între 
Catagaţ şi Ghecet? Şi, totuşi, ce ispravă nemaipomenită 
această traversare a apei! 

Să străbaţi fluviul, folosind cele cinci feluri cunoscute de 
înot: câineşte, ca broasca, pluta, voiniceşte sau călcând apa; 
să atingi cu piciorul nămolul de pe malul celălalt şi să 
zbucneşti îndată înapoi, iată ce nu era în stare să facă toată 
lumea! lată ce era jinduit de toată lumea şi mai ales, în chip 
nestăvilit, de mica „toată lumea”! Şi iată de ce în fiecare 
anotimp braţele îndepărtate şi nemiloase ale Dunării 
îmbrăţişau cu predilecție micile trupuri ce li se încredinţau 
cu patimă - trupurile bietei „toată mica lume”! 


Avea la cheremul ei, de toate felurile: slăbănogi, 
durdulii, blonzi, bruneţi, oacheşi. Şi ochi mari, şi gene lungi, 
pleoape ce nu mai puteau să se deschidă vreodată la soare, 
la lumină, la Dunărea râutăcioasă şi la frumoasele 
îndrăgostite care-i aşteptau înfiorate la cutare răspântie 
aleasă de destinul nepăsător. 

Aceste trupuri, hrănite cu mămăligă şi dorinţi fierbinţi, 
erau scoase din fluviu, uneori calde, câteodată vinete şi 
ciopârţite de raci. O mamă cu faţa răvăşită de disperare, o 
soră dărâmată de beţivul de bărbatu-său, se aflau 
întotdeauna pe mal, pentru a reînsufleţi cu sărutările lor 
micuțul cadavru al celui care dăruise Dunării suprema 
dovadă a dragostei lor. 

De asemenea, se întâmpla ca vreun ştrengar să scape ca 
prin minune. Era tras de păr la „a treia apariţie la 
suprafaţă” şi adus pe mal, ca un pachet, sub braţ. Acolo, un 
om curajos îl apuca de glezne şi-l răsturna îndată cu capul 
în jos, până ce apa înghițită i se scurgea toată pe nas şi pe 
gură. Atunci, înviat din morţi, omuleţul nu se dumirea: 

— Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat? 

— Erai cât p-aci să treci Dunărea! i se răspundea. 

Da, înotam toţi. Ne petreceam o parte din viaţă în apă, 
bărbaţii şi băieţii într-o parte, femeile şi fetele la câteva sute 
de paşi de noi. Numai Neranţula se încumeta să se 
amestece cu băieţii şi să înoate împreună cu ei. Nu-i 
plăceau nici femeile, nici fetele. 

Şi-ntr-o frumoasă zi de început de septembrie, după 
nenumărate încercări de-a mă împăca cu Epaminonda, ea 
mă găsi la umbra unei sălcii. Îmi spuse: 

— Dacă Epaminonda te va aţâţa să treci Dunărea „dus şi 
întors”, să nu primeşti. El e în stare s-o facă; tu însă te vei 
îneca. Şi el asta vrea! 

Tăcui, fiindcă, în realitate, mi-ar fi plăcut să-i dovedesc 
că eram gata să mor pentru dânsa. 

Pricepuse? N-aş putea-o spune. Oricum, dragostea ei 
pentru mine era vădită; şi ceva viclean trebuie că se 


petrecuse în capul celuilalt, de vreme ce ea venise să-mi 
dea de veste, fără înconjur. 

Văzându-ne vorbind împreună, Epaminonda veni să mă 
scoată din îndoială. Mă înfruntă făţiş, alb la faţă, răvăşit de 
suferinţă: 

— Ştii, Marco? Unul din noi e de prisos pe lângă 
Neranţula. Nu vrei să-i dăm Dunării dreptul de a alege? 

— Îndată, Epaminonda. Sunt de aceeaşi părere cu tine. 

Neranţula îşi lăsă capul în jos şi-şi muşcă frumoasele 
buze, pe care, desigur, nu trebuia niciodată să i le sărut ca 
„oamenii mari”. 

— Vă însoțesc! ne zise, privindu-ne cu răutate. 

Era un ordin. Pe care-l aprobarăm în tăcere. Şi repede îi 
înlănţui gâtul, sărutând-o ca „oamenii mari”. Luai cu mine 
arsura de neuitat a buzelor ei şi dispărui, afundându-mă în 
apă. 


X 


Eram sigur că mă voi îneca la înapoiere. De aceea, la 
început fui liniştit. Totdeauna eşti liniştit, câtă vreme mai 
păstrezi o slabă speranţă de viaţă. 

Niciodată n-am aflat ce s-a petrecut între ei, după 
dispariţia mea în valuri. leşind la suprafaţă, observai că 
Epaminonda înota la câţiva metri în urma mea, dar în 
aceiaşi aruncăâtură de ochi mai văzui ceva: o zării pe 
Neranţula în clipa când lua din mâinile unui ştrengar una 
din acele băşici de porc, care slujeşte la învățatul înotului. O 
dezumflase iute, ascunzând-o sub tricou. Puţin mai apoi 
alunecam cu toţii lin pe oglinda scânteietoare a fluviului. 

Ai fi spus, trei buni prieteni într-o partidă de plăcere. Şi 
totuşi era vorba de moarte. Nu pot să-mi stăpânesc râsul, 
gândindu-mă la asta. 

Era şi de ce. 


Convins că mă voi duce la fund, Epaminonda era 
întunecat ca un călău. Mai târziu am aflat că se temea de 
chinurile iadului, pentru că încerca să mă omoare. Or, se 
spune că în cer crima asta se plăteşte cu focul Gheenei. De 
aceea, chinuit în egală măsură de dorinţa de-a mă nimici ca 
şi de grija de a intra în rai, Epaminonda înota de parcă apa 
ar fi fost clocotită. Se legăna, rostogolindu-se ca un butoi, 
schimbându-şi neîncetat felul de înot, contemplând cu 
deznădejde bolta cerească şi scuipând foc şi pară. Eu habar 
n-aveam. 

De asemenea, nici ce se petrecea cu Neranţula. Cu 
braţele şi picioarele ei de atlet, înainta mult mai repede, 
făcând pluta. În timp ce noi ne luptam cu brasul. Dar, 
deodată, ea se opri, lăsându-se întrecută de Epaminonda. 
Apoi, la apropierea mea, începu să-mi facă tot felul de 
semne şi-mi arătă pe furiş o băşică dezumflată. 

Prin semnele ei care voiau să mă încurajeze, eu crezui 
că-mi reproşa faptul de-a fi primit provocarea, expunându- 
mă astfel morţii. Mi se părea că-mi spune: Cu atât mai rău 
pentru tine, dacă te îneci; ţi-am spus-o doar! Şi-i explicai, 
printr-un gest care o ului: Bine, bine! voi muri, râutăcioaso, 
şi-o să rămâi cu celălalt. 

Cât despre băşica dezumflată, desigur, în clipa aceea, 
nu puteam să bănuiesc despre ce era vorba. 

Între timp, ajunserăm mai la vale, în faţa Ghecetului; 
atinserăm cu vârful piciorului pământul Dobrogei şi îndată 
o pornirăm la drum înapoi, schimbând mereu direcţia 
împotriva curentului apei. 

Acum altă poveste: aproape sleit de puteri, moartea îmi 
arăta de foarte aproape chipu-i înfiorător. Şi cât e de trist, 
de sfâşietor să mori, când iubeşti! 

Cu toată apa Dunării, simţeam încă pe buze arsura 
sărutului Neranţulei, acest sărut pe care mă lăsase să i-l iau 
din toată inima. Ah, nu! Acum nu mai voiam să mor! Mai 
voiam încă asemenea sărutări! Dar malul Catagaţului mi se 


părea că se îndepărtează. Ochii-mi împăienjeniţi abia îl mai 
zăreau. 

Plumb în picioare, plumb în braţe. Nu mai eram în stare 
să fac nici măcar odihnitoarea plută. Nu mai pricepeam nici 
diferenţa dintre curenţii apei. Inima îmi bătea din ce în ce 
mai puternic. lar urechile îmi pocneau. Şi malul Catagaţului 
care se depărta într-una! Ah, Epaminonda, tu o să te însori 
cu Neranţula mea. Eram convins. Dar unde o fi prietena 
mea, ca s-o văd pentru ultima oară? 

Bolta cerească se învârteşte, se clatină, ai zice că 
Dunărea urcă spre cer. Îl văd pe Epaminonda, ca printr-un 
văl subţire, cum alunecă iute pe suprafaţa apei. 

Şi deodată simt cum Neranţula mă strânge în braţe şi 
apoi ce se întâmplă cu mine? Băşica umflată, o băşică mare, 
straşnic de umflată, mă împinge în sus de sub burtă. 

Ah! Câtă odihnă! Câtă fericire! Da! Eram salvat. Ea mă 
salvase. Acum pricepui rostul semnelor ei şi al băşicii. Dar 
cum izbutise s-o umfle? Şi de ce gonea Epaminonda? 

— Când o să ajungi la mal, sparge-o în apă, ca să nu afle 
că l-am tras pe sfoară! 

Spunând aceasta, Neranţula se îndepărtă în mare 
grabă. 'Tocmai atunci îl auzirăm pe Epaminonda strigând 
unei bărci, ce-i ieşise în cale: 

— Hei! barcagiu!... Colo se îneacă un prieten! Duceţi-vă 
repede! Salvaţi-l! 


Întocmai unui delfin jucăuş căruia îi place să se distreze, 
zburând în faţa vapoarelor ce intră într-un golf, aşa şi 
Neranţula jubila de victoria ei asupra morţii, la auzul 
strigătelor disperate ale lui Epaminonda. 

„Călca” apa bătând din palme, se cabra imitând saltul 
unui peşte mare, făcea tumbe, se cufunda în apă până i se 
tăia respiraţia, striga, şuiera ca o sirenă. 

Odihnit şi bucuros la culme, spărsei băşica şi mă avântai 
spre mal, pe care-l atinsei, dând cu tifla barcagiului ce-mi 
venea într-ajutor. 


Pe bună dreptate, Epaminonda nu mai pricepu nimic. Şi 
încă o dată ne-am despărţit potrivnici; în timp ce 
răutăcioasa prietenă, ne părăsea pe amândoi alergând să 
îşi ia îmbrăcămintea, sărind şi cântându-şi refrenul favorit: 


Neranţula fundoti! 
Neranţula fundoti! 


X 


Prima săptămână din septembrie este săptămâna 
murelor târzii, pe care orice copil curajos din Brăila le 
caută în bălțile nesfârşite ale deltei, departe, tare departe, 
spre Corotişca, acolo unde este stăpână numai mărinimoasa 
Dunăre. E tare greu să le ai, deoarece Creatorul a avut 
grijă de fericirea sfioaselor vieţuitoare ale desişului din 
baltă, pe care omul le vânează prosteşte şi a pus la adăpost 
de răutatea omenească toate aceste bunătăţi. Dar copilul 
este un mare risipitor de viaţă şi nimic nu-i îndeajuns de 
ferit de pofta lui nemăsurată. Lui, Dumnezeu îi iartă tot. 

Totuşi, uneori nu iartă şi pedepseşte fără milă. 


A doua zi după baia cu intenţii criminale, Neranţula îmi 
şopti la ureche, în timp ce-mi mângâia capul culcat pe 
genunchii ei. 

— Ascultă... Marco... Ascultă-mă bine... şi nu fi rău... 
Epaminonda... 

— ..„Pentru numele lui Dumnezeu! Nu vrei s-o sfârşeşti 
cu Epaminonda, atunci când îl mângâi pe Marco? Şi cu 
Marco, când îl mângâi pe Epaminonda? Nu-ncap două săbii 
într-o teacă! 

Mă sculai brusc, să-i strig mânia ce mă cuprinsese. Mă 
trase însă uşor de păr, punându-mi din nou capul pe 
genunchii ei: 


— ...Marco, lasă „teaca” şi ascultă!... Epaminonda este 
ros de remuşcări că a vrut să te omoare mişeleşte!... 

— „Şi acum vrea să mă omoare voinicește, ca şi când 
asta mi-ar ţine de cald! 

— „Şi acum vrea să ne ducă la Corotişca, să mâncăm 
murele vulpii, ale lupului şi ale nagâţului. Ştii, mure mari şi 
negre ca ochii mei!... Şi toate cu puf de brumă!... Şi dulci, 
ca... asta! 

Şi mă sărută ca „oamenii mari”, apoi, spre a mă 
împiedica să-i răspund pripit, îşi apăsă buzele mele când pe 
un ochi, când pe celălalt, clipindu-şi genele lungi, a căror 
atingere îmi oprea bătăile inimii. 

Îmi pieri glasul. O frunză căzu din dudul bătrân sub care 
ne aflam. O luă, o sărută şi-mi acoperi gura cu ea. Apăsând 
frunza, cu palmele cruciş, continuă: 

— Să nu spui nu! Am o poftă nebună, nebună, să 
mănânc din murele animalelor sălbatice. Şi tu ştii că o poftă 
nesatisfăcută poate face mult rău, deoarece e mai tare 
decât noi. Se spune că, pe vremea turcilor, o femeie 
însărcinată rupsese un bob dintr-un ciorchine frumos de 
struguri, pe care slugile îl duceau pe o tavă de argint 
stăpânului lor, un paşă câinos. Furios, paşa porunci să fie 
adusă biata femeie. Îi spintecă burta şi se văzu că bobul de 
strugure se afla în gura fătului. De-atunci, orice paşă a 
sfătuit pe oameni să îndeplinească toate poftele femeilor, 
deoarece sunt mai tari decât noi. Uite, e adevărat că nu 
sunt încă femeie, dar e acelaşi lucru. Da, Marco, e aproape 
acelaşi lucru, nu-i aşa? 

Şi apoi, dacă eşti bun, vei îngădui lui Epaminonda să ne 
dovedească, la rândul lui, că e în stare de ceva. Se simte 
umilit şi ţine să ne arate ce bun „căpitan de caravie” este. 
Vom merge toată ceata cu barca lor cu pânze. El va fi 
căpitanul şi ne va ului pe toţi. Înţeles-ai? N-o să fii gelos! 


Deşi mă dăduse gata împărţeala, plecai la mure. Bietul 
Epaminonda îţi făcea milă. Ca şi mie, de altfel. Mă asigură 


că nu-i băiat rău. Ştiam. Totuşi, ne-am strâns mâinile fără 
căldură. 

Ne urcarăm pe vasul său, o vechitură care lua apă peste 
tot. Trebuia s-o scoatem, fără răgaz. Treaba asta reveni 
celor şapte puşti care alcătuiau statul-major al amiralului 
Epaminonda - şapte „voinici” nespălaţi, nemâncaţi şi în 
zdrenţe. Vedeai prin găurile pantalonilor lor toată averea 
amiralităţii. Copilăria nu cunoaşte însă decât o singură 
pacoste insuportabilă: mersul la şcoală. Şi slavă Domnului, 
de această spaimă îi scapă Dunărea, pe a cărei apă 
marinarii noştri puteau merge ca şi Christos, de la care 
moşteniseră îndurarea. 

Neranţula se afla în culmea bucuriei. Totul promitea o 
hoinăreală din cele mai reuşite, pe o vreme plăcută, ca în 
toiul verii după o ploaie cu găleata. Fiecare la postul său. 
Neranţula ne zăpăcea, sărind de la pupă la proră şi de la 
proră la pupă, aşa cum sărea deasupra şanţului, strigând 
pătimaşă: 


Neranţula fundoti! 
Neranţula fundoti! 


— O să-mi fărâmi „vasul”! îi spunea Epaminonda, care 
naviga cu toate pânzele sus. 

Încredinţat că dirija un vas şi amărât că n-avea un 
binoclu, sta ţeapăn ca şi catargul de la vela foc (închipuit, 
deoarece n-aveam decât un biet catarg), scruta zarea, cu 
mâna streaşină deasupra ochilor, prevenind cu seriozitate 
pe cârmaci: 

— Atenţie, Papaiani! Şlepurile de colo vin spre noi! 
Cârmeşte uşor la stânga! Am putea să ne ciocnim cu ele şi 
să le pricinuim vreun rău! 

— Cine, noi? îl întrebă prietena noastră, răutăcioasă. 
Mai degrabă, vrei să spui că şlepurile ar putea să-ţi facă zob 
şandramaua! 


Tot lungul drumului, Epaminonda trebui să îndure 
asemenea înţepături, dar platoşa lui de „lup de mare” îl 
apăra cu tărie. Era sincer, credincios, viteaz şi gata de 
jertfă pentru onoarea patriei sale îndepărtate, al cărei 
slujitor glorios spera să fie într-o zi. Faţa, pustiită de flacăra 
pasiunilor precoce ce-l mistuiau pe dinăuntru, căpăta o 
înfăţişare solemnă, îndată ce era vorba de îndeplinit o 
datorie. A fost un noroc pentru noi că niciuna din bărcile 
pline cu beţivi, atât de nelipsite pe Dunăre, nu ne ieşi în 
cale, cu provocările obişnuite, altfel Epaminonda ar fi fost în 
stare să primească îndată o „bătălie navală”. Şi oricât l-am 
fi sâcâit cu starea jalnică a „corăbiei” sale, el ar fi dat vina 
pe Dunăre, că apa pătrundea înăuntru. 

Nu mă îndoiesc, că Epaminonda n-ar fi fost un navigator 
bun. Ah! Ursită nemiloasă. 

Pentru ce te înverşunezi să zdrobeşti îndeosebi sufletele 
cele mai generoase? 

Bun cunoscător al topografiei bălților, Epaminonda ne 
conduse în mod glorios pe canale, care în deltă sunt ca 
scurtăturile în munţi. O făcu întocmai ca un adevărat Don 
Quijote dublat de un Sancho Pancha, asudând, sângerând, 
zbătându-se, luând o biată salcie plângătoare drept un 
duşman neînduplecat şi măcelărindu-i crăcile cu lovituri de 
vâsle, speriindu-ne la trecerea prin anumite desişuri cu 
apariţii probabile de lupi ce atacă pe om, care l-ar fi „atacat 
odată” chiar pe el, primejdie care-l silea să ţină mereu un 
cuţit mare în mână şi să ia măsuri înduioşătoare pentru a 
ne apăra vieţile. Dar, în acelaşi timp, ştiu să ne dovedească 
bunul său simţ, ghicind şi ferindu-ne de toate acele 
înnămoliri şi rătăciri supărătoare, cărora le cad victime 
chiar şi cei mai buni barcagii şi care fac adesea ca multe din 
petrecerile celor mai vesele grupuri să se sfârşească în 
lacrimi şi înjurături. 

Porniţi la drum, mult după răsăritul soarelui, 
Epaminonda „aruncă ancora” cu mult înainte de amiază, în 
mijlocul felicitărilor. 


Şi petrecerea începu... 


X 


Petrecere... Să ne ferească Dumnezeu, fiindcă 
Neranţula îşi luă, voioasă, sarcina să ne învenineze, îndată 
ce păşirăm pe uscat. Îl sărută pe Epaminonda, în nasul 
meu, ca să-l răsplătească pentru curajul său; şi, ca să nu fiu 
supărat, mă sărută şi pe mine, în nasul lui Epaminonda, 
întărâtându-ne pe amândoi. 

— Ah! more Marco! strigă sărmanul amiral; asta-i boală 
curată, ce nu mai poate dura! Eu, unul, mor! 

Mirată de pozna făcută, Neranţula ne privi stăruitor în 
ochi, cu nevinovăție: 

— Dar... de ce vă supăraţi? Ceea ce am făcut era 
drept... 

— ...Foarte drept, Neranţi-mu! Atât de drept că doare al 
dracului! răcni Epaminonda. 

Şi dispăru în desiş, ţinându-şi capul între mâini. Fugii, la 
rândul meu, în altă direcţie. Cei şapte trepăduşi se aflau şi 
ei departe, în căutarea murelor. 

Ea nu se luă după niciunul dintre noi doi. Puțin după 
aceea, o auzii în depărtare, cântând din răsputeri, cu gura 
plină de mure: 


Neranţțula fundoti! 
Neranţula fundoti! 


Ne aflam în mijlocul unei bălți de mai multe mii de 
kilometri pătraţi, stufăriş de nepătruns, pământ pierdut pe 
vecie pentru mâna harnică a omului. Dunărea, tiran 
generos, îl ţine necontenit, în vremea umflării apelor, sub 
ameninţarea valurilor sale necruțătoare. Aici cerul pare la 
fel de sălbatic ca şi pământul, tăcere care înspăimântă; 
nemărginire care face viaţa de nesuferit pentru fiinţele 


simţitoare. O frunză care se mişcă, un spic care se leagănă, 
un țipăt de uliu care spintecă văzduhul, îl fac pe om să 
simtă cât de puţin înseamnă el pe pământ. Aici neghiobul 
„rege” al planetei noastre nu poate pătrunde decât cu 
preţul a sute de răni pe obraz, a mii de necazuri şi oboseli 
istovitoare. Aici, de la vulturul care pluteşte în aer, ca un 
zeu al nemărginirii şi până la ţânţarii ce mişună puzderie, 
totul se împotriveşte celui care strică frumoasa viaţa de pe 
pământ: „La noi, nu-ţi vei putea înfige colții!” 


Refrenul melodios al Neranţulei răsună ca sub o boltă 
de aramă, uimind un sitar care ciugulea mure, foarte 
aproape de mine. Mă lăsai răpit de chemarea vocii iubite. 
Din locul unde se afla, Epaminonda făcu la fel. Şi îndată 
capetele noastre se iviră la marginea unei poiene, plină de 
uriaşi pepeni verzi. Văzându-ne, Neranţula bătu din palme 
şi făcu haz de boturile noastre mânjite de mure. Ea nu-şi 
înnegrise decât degetele. 

Veselia ei ne dezmorţi sufletul, făcându-ne să uităm 
suferinţa. La rândul nostru, râserăm unul de altul. Apoi, 
arătându-ne coliba pepenarului, ne apucă pe fiecare de 
mână şi ne trase într-acolo. 

— Hai să vedem cine-i pepenarul ăsta! 

Era o pereche de cincizeci de ani, dobrogeni săraci, 
jumătate bulgari, jumătate ţigani, îmbrăcaţi cu nişte 
zdrenţe şi ajunşi tot atât de sălbatici ca şi pământul care-i 
hrănea. 'Iotuşi femeia, care mai păstra urmele unei 
frumuseți repede ofilită, izgoni câinele şi veni să ne întrebe 
dacă voim să mâncăm pepeni: 

— Ai noştri sunt foarte gustoşi, adăugă, cercetându-ne 
cu 0 privire curioasă. 

— Nu! răspunse Neranţula. Ne-am îndopat cu mure. 
Mulţumim. 

Femeia reluă: 

— Ei bine, frumoaso, atunci dă-mi mâna. Ştiu să ghicesc 
viitorul. Nimeni nu mă întrece! 


— Uite-o! 

Ghicitoarea aruncă o privire în palma ei şi izbucni, într- 
un suflet: 

— Micuţo! Eşti rodul unei dragoste nelegiuite. Viaţa o 
să-ţi fie îngrozitoare. Soarta ţi-e legată de un băiat care e 
din neamul tatălui tău. Du-te! Mi se rupe inima! 

Dădu drumul mâinii prietenei noastre şi se înapoie la 
colibă, în timp ce Neranţula fugi ca o căprioară. 

O ajunserăm din urmă: 

— Din ce neam e taică-tău? o întrebarăm într-un glas. 

— Lăsaţi-mă în pace! ne strigă aţâţată. Nu cunosc niciun 
tată! V-am spus-o! Lăsaţi-mă în pace! 

Ea se duse să se întindă la umbra unei sălcii. O 
urmarăm plouaţi. Niciodată nu se arătase atât de rea. Şi 
cum ne apropiam cu încetul, strigă la noi. 

— Duceţi-vă dracului... Voi şi ghicitoarea voastră! 

Poftim!... Ghicitoarea noastră... 

Epaminonda se trânti la pământ şi adormi. Vrui să fac la 
fel, dar vorbele: duceti-vă dracului! îmi chinuiau inima. 
Pentru prima oară, buzele ei pline de dezmierdări, pentru 
prima oară, ochii ei atât de tandru grăitori, mă fulgerau cu 
o atare vorbă de ocară. Duceţi-vă dracului!... Ea, cea atât 
de delicată, de fină, să mă bruftuiască la fel ca oricare 
mahalagioaică ordinară! Cât de rău mă durea! 

Mă gândeam la aceste necazuri de dragoste, în timp ce 
stam lângă Epaminonda şi aşezam murele mari într-un 
coşuleţ, ce-l împletisem. Deodată, mâinile iubite ale 
Neranţulei apărură în faţa ochilor mei, ştergându-mi ca 
prin farmec toată durerea. Mă oprii fericit şi mă uitai să văd 
ce face. Chircită în spatele meu, desprindea uşor murele de 
pe crengile pe care le aveam pe genunchi şi le rânduia 
frumos în coşuleţul atârnat de mâna mea stângă, care 
împietrise de atâta fericire. Între timp, îmi şopti la ureche: 

— E pentru mine?... Marco... Pentru mine?... Deci, nu 
te-ai supărat?... Cât eşti de bun... Cât te iubesc!... Iartă- 
mă!... lartă-mă!... 


Răsuflarea ei mă frigea. Cu capul îngreunat, îmi lipi 
urechea de gura ei. 

Epaminonda se trezi. 

— O s-avem furtună, spuse, lungit cu faţa în sus. Şi 
vârându-şi două degete în gură, fluieră pentru adunare. 

Mă lungii în aceeaşi poziţie ca şi a lui, în timp ce 
Neranţula trecea printre noi doi, cu coşuleţul în mână şi 
începea din nou să ne adape cu fiere, după o metodă 
cunoscută. Luând mure, le săruta mai întâi una câte una, 
apoi le băga când în gura mea, când într-a lui Epaminonda, 
fredonând de fiecare dată: 


Neranţula fundoti! 
Neranţțula fundoti! 


Nu înghiţeam mure, ci cărbuni aprinşi, în vreme ce ea 
nu bănuia nimic şi continua cu nevinovăție. Deodată, 
Epaminonda izbucni: 

— Aman!... Neranţula!... Aman!... 

Şi se ridică ameninţător: 

— Să dea Dumnezeu ca o furtună să ne scufunde înainte 
de apusul soarelui!... Eu, unul, îmi dau sufletul!... 


N-avea nevoie să cheme furtuna. Plutea în aer. S-ar fi 
putut spune că Epaminonda dorea într-adevăr să fim prinşi 
de furtună, tocmai în mijlocul Dunării, străduindu-se din 
răsputeri să ajungă acolo. 

Pe braţul Măcinului, cu prilejul trecerii bărcii noastre, în 
goană turbată prin faţa Ghecetului, pescarii de pe mal 
strigară la noi: 

— Nu intraţi pe Dunăre!... E furioasă! Şi nimeni n-o să 
vă poată sări într-ajutor! 

Cu mâna pe cârmă, surd, orb şi fără milă, Epaminonda 
viră spre Brăila, în timp ce „marinarii” săi scoteau cu furie 
apa din barcă, supuşi, aproape mândri. La proră, Neranţula 
se uita cu nepăsare. Ea ştia că Dunărea nu putea s-o înece, 


oricât de furioasă ar fi fost. Cât despre grija ei pentru copii, 
s-ar fi putut şti vreodată câtă milă sălăşluia în inima unei 
atari  drăcoaice? De altfel, răspunzător era doar 
Epaminonda şi vitejia sa îi ameninţa într-atâta pe ştrengari, 
încât, cu cât primejdia devenea de neînlăturat, cu atât ei 
urlau, exaltaţi: 

— Trăiască Grecia! Trăiască flota grecească! 

Şi scoteau la apă din barcă, pe spetite. 

Dar ajunşi în mijlocul Dunării, truda lor fu deodată 
zădărnicită de o trombă care potopi nenorocita noastră 
barcă. 

— Dezbrăcaţi-vă! porunci „amiralul”, părăsind cârma şi 
dezbrăcându-se el însuşi. 

Abia avurăm timp să îndeplinim ordinul, că barca se 
scufundă. 

— “Ţineţi-vă cu mâinile pe deasupra spatelui nostru! 
strigă Neranţula la copiii care nu se mai gândeau la flota 
grecească. 

Hula nisipoasă ne orbi o clipă, răzleţindu-ne. Ne 
regăsirăm şi strânserăm rândurile. Copiii făceau haz, 
crezând că-i glumă. 

Dar, vai! Un minut după aceea, cerul îşi deschise 
zăgazurile şi furtuna mătură cu furie Dunărea. Cu 
neputinţă să desluşeşti ce se petrece la o palmă în faţa 
ochilor. Beznă şi apă, de la pământ până la stele. 

Zbătându-mă din răsputeri, despărţit de celelalte două 
grupuri, ca şi de băiatul care înota singur, simţii multă 
vreme pe spate braţele înlănţuite ale celor doi micuţi 
tovarăşi. Apoi, deodată, ca şi cum s-ar fi rupt ceva... Şi... 
nimic! Mă trezii singur. 

Cercetai în dreapta şi în stânga, pe cât îmi îngăduiau 
vârtejurile de apă, dar se spune că Dumnezeu are nevoie de 
suflete neprihănite pentru legiunile sale de îngeri, şi când 
am ajuns la mal - unde o mulţime deznădăjduită aştepta să 
ne culeagă, trei suflete de viteji din şapte se aflau în drum 
spre împărăţia Domnului. 


Întâmplarea se petrecea în prima săptămână a lui 
septembrie, când murele târzii sunt plăcerea cea mai 
râvnită de către copiii curajoşi ai Brăilei. Fără să le pese de 
moarte, ei pornesc la drum cu toţii; dar uneori sunt pescuiţi 
în Dunăre, cu botişorul încă mânjit până la urechi de zeama 
fatidicului fruct, hărăzit doar animalelor sălbatice. 


X 


Toamnă bogată în frunze moarte. Octombrie trist ca şi 
inima mea. Frunze moarte şi tristeţi pe care un vânt uscat 
le plimbă prin tot oraşul. 

Neranţula, îmbrăcată ceva mai gros, bate într-una 
drumurile, cu cobiliţa pe umeri. Găleţile nu-i mai sunt pline 
cu argint viu. Nici urmă de soare care să tremure uşor în 
apa lor. La rândul său, cerul s-a încotoşmănat de iarnă. 

— Marco, în iarna asta o să mâncăm dovleci copţi în 
soba mea! 

Neranţula îşi împarte mereu după-amiezele libere între 
mine, uliţa kalimerească şi căţeluşii ei, care au crescut 
mari, frumoşi şi zăpăciţi, ca şi stăpâna lor. 

— Marco, vino să-l vezi pe Leu cum sare şanţul, odată cu 
mine! Au încercat să monteze acolo ţevi de tuci înşurubate 
una de alta. Acum e mai periculos de sărit, deoarece poţi să 
mori, dacă nimereşti în şanţ. Dar eu săr într-una! Vino să 
vezi... 

Îi ascult flecăreala neobosită, mă las răsfăţat ca şi 
căţeluşii ei, dar nu mă urnesc din casă, nu ies nici măcar din 
curte. Epaminonda nu mai vine nici el să mă vadă. Amândoi 
avem inimile sfârtecate de împărţeala Neranţulei. Aşa nu 
mai poate continua mult. În ce mă priveşte, aş dori ca 
chinul să aibă un sfârşit, oricare ar fi el şi cu orice preţ! 

Şi sfârşitul sosi, dar cu totul altfel, mult mai crud decât 
cele presimţite în gelozia mea înfierbântată. 


Într-o zi, tărăboi înspăimântător în stradă: femei, copii şi 
câini urlau laolaltă, de parcă venise holera. 

Erau hingherii de la ecarisaj, cu duba lor odioasă şi 
poliţaiul care-i apăra de furia mulţimii. Cei doi ţigani, cu 
ochi haini şi râs sarcastic, având în mână un băţ lung 
prevăzut la capăt cu un laţ de sârmă, alergau ca nişte draci, 
lungindu-şi la nevoie băţul şi treceau laţul în jurul gâtului 
bietelor animale, care nu se împotriveau. Târât ca o 
zdreanţă, sugrumat, câinele astfel prins era aruncat brutal 
în cuşca în care se aflau înghesuiți o grămadă. 

Toţi locatarii se aflau în stradă, duşmănoşi, gata să sară 
la bătaie, în ciuda poliţistului şi a caraghioasei săbii care i 
se bătea de coapse. Fiecare îşi striga câinele, şi fugea cu el 
în braţe, strângându-l ca pe comoară. 

—  Hei!... Sacagiţo!... Păzeşte-ţi câinii! îi strigară 
vecinele. 

Dar unde o fi Neranţula? Desigur, la pompă. Alerg la 
magazia unde-şi închidea câinii. Leu lipseşte! Şi hingherii 
au dispărut. Nu pot şti dacă l-au luat („ca să-l jupoaie de 
viu”), sau o fi la pompă, ori hoinăreşte. 

Simt că înnebunesc. Nu ştiu încotro s-o iau, când iat-o 
pe Neranţula! E singură. Leu n-o însoţeşte, cum speram. De 
departe, o văd venind, voinică, într-o mână cu găleţile 
goale, cu cobiliţa într-alta, pe deplin mulţumită că şi-a 
terminat munca. Deodată, însă, holbează ochii îngrozită, 
înțelegând dintr-o privire că au trecut hingherii. Aleargă 
spre mine, urlând: 

— Câinii mei sunt acolo? 

— Lipseşte Leu! 

Mai furioasă decât o scorpie, mai vijelioasă decât 
furtuna, Neranţula ţâşneşte pe urmele hingherilor. Pe 
drum, adună pietrele cele mai periculoase: ascuţite, 
tăioase, colţuroase. O însoțesc şi-mi îndop buzunarele cu 
muniţie. Îmi dau seama că numai un tir zdravăn îi va sili pe 
ţigani să dea drumul câinelui. 


Într-adevăr, îndrumați de localnici, care văzuseră 
trecând cotiga, i-am ajuns din urmă. Dar unde? Fireşte, în 
blestemata Uliţă kalimerească, cu şanţul său şi Epaminonda 
care e afară, l-a văzut pe Leu în cuşcă şi ne strigă: 

— E înăuntru!... Şo pe hingheri! 

Ploaie de pietre!... Azvârlim câteşitrei, dar cele pornite 
din mâna stângă a Neranţulei îşi ating ţinta şi rănesc 
îngrozitor pe ţigani, vizitiu şi poliţai, punându-i pe fugă, cu 
capetele însângerate. 

Răsturnăm duba. Toţi câinii scapă. Şi când poliţaiul se 
înapoiază cu întăriri, nu mai găseşte pe nimeni care să-i 
spună că ne-am ascuns în grajdul lui Epaminonda, cu Leu în 
braţele noastre. 

leşim ca şobolanii... Amurg prevestitor de furtună... 
Ochiurile ferestrelor sunt parcă aurite. Abia mai ţinându-se 
de crăcile copacilor, ultimele frunze ale toamnei par a fi 
muiate în sânge. 

Însuşi şanţul, întunecos ca un mormânt fără sfârşit, este 
scăldat de raze aurite, care îi arămesc marginile, făcând 
vizibile conductele aşezate pe fundul său. 

Neranţula priveşte la şanţ, dusă pe gânduri, fermecată, 
strângându-şi câinele în braţe. Ai fi zis că se împotriveşte 
dorinţei de a-l sări. Îi spun: 

— Hai! Hai la noi! 

Şi traversez pe cărăruia lăsată pentru trecere în faţa 
fiecărei case. Dar ea nu mă urmează. Dă drumul câinelui, îl 
sărută pe Epaminonda, sare peste şanţ şi mă sărută pe 
mine: 

— Neranţula fundoti! 

Apoi, înapoi la Epaminonda, cu câinele după ea: 

— Neranţula fundoti! 

Şi din ce în ce mai iute, un sărut, pumnal pentru mine, 
un altul pentru Epaminonda, cu câinele şi Neranţula fundoti 
pe deasupra şanţului. 

— Aman!... Aman!... Neranţi-mu! Mai bine omoară-mă! 
Omoară-mă! strigă sărmanul meu potrivnic, palid, nemişcat 


în faţa porţii. 

N-aştept decât să mai sară spre mine, ca s-o înhaţ şi s-o 
duc acasă, dar tocmai în clipa când îşi ia avânt, Leu o apucă 
de poala rochiei: un țipăt scurt şi Neranţula piere în fundul 
şanţului. 

Leşinai îndată. 


Urmarea accidentului îmi revine în minte foarte încâlcit, 
căci, timp de trei zile, febra şi aiurările amestecară în mine 
adevărul cu nălucirile. 

Mi-amintesc c-am auzit urlete de femeie şi am văzut 
felinare, umbre care se agitau, apoi doi ochi închişi, o faţă 
roşie, în întregime scăldată în sânge, păr năclăit şi un cap 
spart. Era frumoasa noastră Neranţula, dusă cu o trăsură la 
spital. 

Era sfârşitul unei suferinţe... 

„„.„Şi începutul alteia, mai grozave, care a durat ani în şir. 


PARIEA A DOUA 


Por-to-cale şi lă-mâi! (Nenorocirea nenorocirilor!) De 
cinci ani, vindeam portocale şi lămâi într-un cărucior, pe 
care Epaminonda îl împingea, iar eu îl trăgeam de oişte. 

Morți părinţii mei... Ai lui Epaminonda, la fel. Şi deşi 
moştenirea ne putea asigura un trai îmbelşugat, vindeam 
portocale şi lămâi prin toată Brăila, căutând cu disperare 
pe Neranţula. A doua zi după vindecare, dispăruse de la 
spital, fără să ne spună un cuvânt de adio, fără să ne lase o 
amintire! 

Doi bani porto-ca-a-la!... Un ban lă-mi-i-ia! (nenorocirea 
nenorocirilor!) pe vânt, pe ploaie, pe arşiţă... Şi mereu 
cercetând cu privirea o fereastră sau o uşă care s-ar fi 
putut deschide, încadrând chipul minunat al Neranţulei 
noastre. 

Cinci ani!... 

Devenisem acum „bărbaţi”. Înalţi, amândoi... Oacheşi... 
Barbă şi mustăţi creţe. În rest, destul de bine clădiţi. Dar ce 
priviri galeşe aveam! Ai fi zis, doi tineri călugări gata să 
renunţe, cu tristeţe, la legământul de castitate. 

Por-to-cale şi lă-măi! (Sărmanii de noi, sărmanii de noi!) 
De sute de ori, tălpile noastre bătătoriseră praful şi noroiul, 
metru cu metru, pe toate ulițele, căile şi bulevardele! De mii 
de ori, privirea ni s-a răsucit spre aceleaşi uşi, spre aceleaşi 
ferestre... Case cu uşi şi ferestre înşirate monoton. Bărbaţi 
şi femei care intrau, ieşeau, se plictiseau. 

Toate acestea puteau să dispară, fără să ne pese câtuşi 
de puţin. Noi o căutam numai pe frumoasa noastră 
Neranţula! 

Doi bani porto-ca-a-la!... Un ban lă-mi-i-ia! Căruciorul se 
opreşte... Căruciorul o porneşte iarăşi... Eu trag de oişte. 
Epaminonda împinge de la spate... De mii de ori, buzele 


noastre rostesc zilnic obişnuitul: Portocale! lămâi! doi bani! 
un ban! 

Şi cum credeam într-una că Neranţula se ascunde 
înapoia vreunei perdele, cântam într-un glas: 


Pe țărmul mării, pe prundiş, 
Neranţula fundoti! 
O fecioară işi clătea fusta, 
Neranţula fundoti! 


Neranţula fundoti!... Poţi tu s-auzi asta şi să nu 
răspunzi? Ai tu inima asta? 

— Aman, Marco, aman!... Eu îmi dau sufletul! O fi rău cu 
rău, dar mai rău e fără rău! 


X 


Da, am colindat întreg oraşul, de la cartierele boiereşti, 
tăcute şi reci ca şi inima oamenilor sătui care le locuiesc şi 
până la mahalaua foarte populată, zgomotoasă, gălăgioasă 
şi murdară, dar mult mai omenoasă, mult mai interesată să 
afle taina celor doi negustori, care strigă şi se tânguiesc cu 
ochii la ferestre, de parcă şi-ar căuta miresele fugite în 
noaptea nunții. 

(Oh! omule din popor, cum nu eşti tu apreciat, pe cât 
meriţi! Numai tu poţi ghici prăbuşirile sufletului omenesc, 
pentru că numai tu singur le-ai îndurat în viaţă!... Ai trecut 
prin toate şi ştii să suferi alături de toţi cei zdrobiţi de 
viaţă.) 

Mâinile noastre împart, maşinal, lămâi, portocale şi 
adună gologani. Dar, vai, noi suntem pe altă lume: cu 
gândul departe; cu mintea care ni se învârteşte ca o 
morişcă. Nici nu băgăm de seamă, cum ştrengarii ne 
şterpelesc din marfă. 


Potolite sunt toate ranchiunele stârnite odinioară de 
zmeiele noastre... Nimeni nu mai dă cu piatra în noi... 
Nimeni nu mai are habar de noi... Am devenit doi mieluşei 
cu privirea blândă, melancolică, două fiinţe îndepărtate 
care se mişcă, de parcă ar fi nişte automate. Şi zadarnic 
fete sfioase îndrăznesc să-şi apropie bluzele, cu sâni 
obraznici, să ne mângâie bărbile... Niciuna dintre ele n-o 
poate înlocui pe Neranţula noastră! 

— Bre, Marco! 

— Bre, Epaminonda! 

În fiecare seară, lungiţi în paturile noastre şi în 
întuneric beznă, ne reluăm veşnicele întrebări, cu aceste 
strigări duioase, tânguitoare! 

— Cum, cum a fost ea în stare să ne părăsească, cu 
atâta cruzime? 

— Şi unde, unde s-o fi ascunzând? 

— Cu cine, Doamne, cu cine şi-o fi împărțind 
mângâierile frumoasa noastră Neranţula? 

— S-o fi măritat? (Ah, Aman!) 

— Aman, Neranţula! 

— Neranţi! Neranţo. Unde eşti? 

Braţele ni se întind, fără vlagă, spre tavanul pierdut în 
beznă, către trista nemărginire, care ascunde fericirea 
noastră, fericirea noastră... 

A noastră? Da, desigur, fericirea amândurora. A lui 
Epaminonda şi a mea. Neranţula noastră! 

Fiindcă acum nu mai vrem nimic, dacă-i adevărat că 
odinioară am dorit lucruri care tulbură, care zăpăcesc şi te 
fac să urăşti. Astăzi, ba chiar de multă vreme, din ziua când 
Neranţula ne-a răpit inimile şi a dispărut, n-o mai dorim 
decât pe prietena cu figură neînduplecată şi nevinovăție 
voluptoasă, femeia-prietenă, care ne iubea cu o dragoste pe 
care n-am înţeles-o. 

Această dragoste, acest prieten-femeie, acest chip mirat 
şi această nevinovăție voluptoasă, totul era făcut pentru 
fericirea noastră şi nimic nu l-ar fi putut înlocui. 


Oh! bărbatule! Când femeia îţi poate fi un prieten, ea 
este mai nepreţuită decât cea mai bună dintre neveste, mai 
completă decât cea mai voluptoasă amantă şi întrece cu mii 
de coţi cea mai deplină prietenie pe care un bărbat o poate 
avea pentru alt bărbat, deoarece femeia e complexă şi 
diferită, ca şi pământul care ne farmecă şi ne hrăneşte! 

Unde se afla, oare, Neranţula noastră, pentru ca 
aruncându-i-ne la picioare, să-i putem spune: 

— Prietenă! Prietenă! Ne-am împăcat. Dă-ne şorţul tău, 
ca să ne fie icoană ziua şi pernă noaptea! Ziua, îl vom 
săruta, aşa cum faci cu imaginile sfinte! Noaptea, ne vom 
lipi de el obrazurile noastre potolite în frăţie! Fiindcă ne-am 
împăcat, prietenă! Dă-ne şorţul tău! 


X 


Da, trăgeam de oişte. Epaminonda împingea de la spate. 
Şi amândoi strigam: 

— Porto-ca-ale! Lămi-r-i! (Nenorocire! Mizerie! Vai de 
noi!) 

Aşa, de sute de ori, am colindat întreg oraşul, tot, afară 
de-o stradă sau mai de grabă o porţiune de stradă. 

Brăila,  paceaură  planturoasă care-şi  contemplă 
Dunărea, amantul ei, cu o privire pe cât de înflăcărată pe 
atât de desfrânată, Brăila e construită după un plan poate 
unic în lume. Un evantai, desfăcut aproape în întregime. 
Din sâmburele care-i formează centrul, opt străzi şi două 
bulevarde alcătuiesc tot atâtea braţe ce-i înlănţuiesc 
mijlocul şi o arată Dunării, ca pe o ofrandă ispititoare. Dar 
pentru ca frumoasa să nu se simtă stingherită, patru căi 
curmă elanul celor zece braţe, traversându-le întocmai ca 
legătura unui evantai. 

Lungi, fără sfârşit, mergând de la Dunăre la Dunăre, 
mereu în linie curbă şi atingând la periferie şase sute de 
numere, fiecare din cele zece drumuri îşi păstrează 


denumirea, deşi sunt întretăiate de Căi. Totuşi, pentru că 
populaţiei nu-i place monotonia, a botezat în felul ei 
porțiunile despărțite prin marile artere, ceea ce a dat 
naştere cartierelor,  faimoaselor noastre mahalale: 
ovreiască, grecească, rusească, țigănească etc. 

Una din aceste mahalale, pe care n-o călcasem 
niciodată, se chema Șanțul, şi care-i o parte din strada 
Unirii. Nume fatidic! Fiindcă Șanțul este o adevărată 
groapă pentru femeia care aleargă aici ca să-şi dea 
tinereţea ca hrană pântecului pofticios al acestui port 
dunărean; numele Unirii, pe care-l poartă strada în 
întregimea ei, este istoric: aici se afla, în vechime, Şanţul 
care apăra cetatea pe vremea turcilor. Devenită stradă, în 
urma dezvoltării moderne a Brăilei, şanţul de odinioară fu 
numit strada Unirii. 

Dar de ce populaţia n-a păstrat denumirea de Șanț, 
decât porțiunii de stradă unde noaptea ard sute de felinare 
roşii? Ne-o explică un cântec deocheat de pe vremuri: 


Pe Șanț, craiule, pe Șanț, 
Unde intri cu un sfanţ; 
Câinii şi căţelele 
Işi înnod belelele. 


Șanțul aproape că n-avea case cinstite. Pe măsură ce 
„căţelele” năvăleau, proprietarii îşi vindeau casele ţaţelor şi 
nenilor care plăteau gras, deoarece industria „belelelor” 
care „se înnodau” înflorea braţ la braţ cu alte industrii ale 
societăţii moderne, unde totul „se înnoadă” cu aceeaşi 
neruşinare. 

Nicio familie onorabilă. Părinţii constatau cu tristeţe că 
toţi băieţii născuţi pe această stradă deveneau codoşi, 
înainte de vreme. Cât despre fete, chiar dacă ele se măritau 
cinstite, purtările lor şi felul de-a vorbi nu se deosebeau de- 
al „căţelelor”. Deoarece: 


De la băile Dianei 

La fabrica Milonei, 
N-auzi decât glasul Satanei; 
Haide, dragă! Na! Na, na na! 


Stabilimentul băilor Dianei şi moara Milona alcătuiau 
cele două extremităţi unghiulare ale $anțului, cu căile 
Victoria şi Galaţi. 

Treceam adesea pe-acolo şi ne opream căruciorul. Dar... 
mintea, ochii, inima ni se revoltau la gândul, nerostit, că 
Neranţula noastră s-ar fi putut afla în acest iad. Niciodată, 
nici eu, nici Epaminonda, n-am îndrăznit să rostim cuvântul 
nelegiuit. 

Împietriţi dinaintea uneia din cele două case de desfrâu, 
ne uitarăm o clipă la ciorchinii de fete, îmbrăcate ca pentru 
bal mascat, care se îmbulzeau la porţi, strigând răguşit la 
trecători sau trăgându-i de mână. Beţivi, cu caş la gură, se 
ţineau de gât, târându-şi vesta prin praf, răcneau cu ochii 
scoşi din orbite, urmaţi de un părlit de ţigan care scârţâia 
din vioară. Aceştia erau în stare să spintece un om, în mai 
puţin timp decât ţi-ar fi trebuit să aprinzi o ţigară. 

Ne uitam de departe la aceste grozăvii, apoi în propriii 
noştri ochi. Şi plecam muţi. 


X 


Dar într-o zi - într-o frumoasă zi de primăvară! - pe 
când treceam cu portocalele prin faţa $anțului, cerul ne 
trimise un atare semn, încât ne ţintui locului, nemaiputând 
pleca. N-am mai putut! 

Era seară. Treceam prin dreptul morii, când o haită de 
câini şi căţele în călduri (câini adevăraţi şi căţele adevărate) 
coborând dinspre Șanț năvăli la picioarele noastre şi ale 
căruciorului. În aceiaşi clipă, îl auzii pe Epaminonda 
strigând cu un glas care n-avea nimic omenesc: 


— Leu! Leu!... 

La acest strigăt, care mă făcu să tresar, o javră mare şi 
puternică se desprinse din haită, ca şi cum ar fi fost lovită la 
ureche, se apropie, ne mirosi în grabă pantalonii, apoi, fără 
întârziere, o porni în urmărirea celorlalte pasiuni ale sale. 

— Aman, Marco! Aman, Epaminonda! Crezi că-i el? 
Atunci? Cum? La cine?... Ce?! 

Lăsarăm marfa de izbelişte şi o luarăm la goană pe 
urma câinilor, mai turbaţi decât ei, amestecându-ne 
câteodată cu ei, încercând să stricăm „nunta” şi învârtindu- 
ne cu toţii în jurul pătratului format de calea Galaţi, 
bulevardul Cuza, biserica Maicii Domnului şi bulevardul 
Carol, când un cârciumar azvârli câteva stropitori cu apă 
peste haita de câini care se risipi. 

— Leu! Leu! strigarăm atunci. 

Animalul îşi scutură cu putere blana udă şi puţin cam 
obosit se apropie să ne miroasă mai cu atenţie, dar fără 
însufleţire, cam absent, poate pentru că memoria nu-l ajuta 
îndeajuns să desluşească amintiri din copilărie, de care-l 
despărţeau cinci ani. 

— O fi chiar Leu? 

Eram mai mult decât nesiguri. Nici blana, nici privirea 
nu semănau cu cele ştiute. (Poate că însuşi câinele gândea 
la fel despre noi.) Încolo, se lăsă mângâiat, nepăsător, cu 
gândul aiurea. 

— Hai să ne căutăm căruciorul şi să ne luăm după câine! 
spusei prietenului. 

Printr-o minune, se mai afla acolo unde-l lăsasem, dar 
din trei sute de portocale şi lămâi, câte aveam, rămăseseră 
doar vreo patruzeci: trecătorii socotiseră că şterpelitul lor 
n-o să facă gaură în cer, unor negustori smintiţi ca noi. 

Paguba portocalelor şi lămâilor nu însemna mare lucru. 
N-ar fi fost cine ştie ce, nici chiar pierderea căruciorului, 
care se duse pe apa sâmbetei în acea seară de neuitat, de 
parcă n-ar fi existat niciodată. Fiindcă, urmărindu-l pe Leu - 
care era într-adevăr câinele Neranţulei noastre şi care ne 


conduse în faţa casei stăpânei lui - era cât pe-aci să murim, 
aşa cum se moare, atunci când afli că Neranţula ta locuieşte 
într-unul din aceste „şanţuri”, de care e plină lumea şi că 
ea, ea, prietena cu faţă neînduplecată şi plină de 
nevinovăție voluptoasă, nu-i decât o paceaură! 

La început, habar n-aveam şi nu ne venea să credem. 
Mergeam după câine... Văzându-l că o ia spre Şanţ, ne 
îndoirăm: 

— Nu... Ăsta nu-i Leu. 

Totuşi, continuarăm să-l urmărim, trăgând după noi 
căruciorul uşurat de marfă şi îndurând „tirul” încrucişat al 
fetelor, ale căror vorbe drăgăstoase ni se păreau o jignire 
cruntă. 

Câinele o luă pieziş spre o poartă deschisă şi dispăru 
înăuntru, fără să ne arunce o privire. 

Cercetarăm casa. Cea mai arătoasă din tot Şanţul, 
frumoasă chiar, prin ciubucele de la faţadă şi cu înfăţişare 
serioasă, din pricina storurilor trase. Dar felinarul roşu nu 
lipsea, un felinar cu totul aurit. 

— E o „casă de mâna-ntâi”, şopti Epaminonda. 

Ştiam că Şanţul avea două sau trei case de soiul ăsta, 
frecventate de ofiţeri de marină şi de oameni însuraţi, 
„foarte bine”. În aceste case se aflau puţine fete, toate 
tinere şi foarte frumoase. Ele nu se arătau niciodată la 
fereastră sau în pragul porţii. Casă „serioasă”. 

— Ce facem, Marco? 

— O să strigăm, totuşi, Epaminonda! 

Cu ochii când la ferestre, când la bruma de marfă, 
începurăm: 

— Porto-ca-a-le şi lămi-i-i! (Nenorocire, Mizerie!) 

Apoi, privindu-ne în ochi: 


Pe țărmul mării, pe prundiş, 
Neranţula fundoti! 
O fecioară işi clătea fusta, 
Neranţula fundoti! 


Să ferească Dumnezeu pe toată lumea, de asemenea 
clipe! 

Eu nu îndrăznii să mă uit la ferestre, dar Epaminonda, 
care  cuteză, luă deodată înfăţişarea  muribundului, 
conştient că-şi dă sufletul: 

— Aman! gemu el, închizându-şi ochii şi sprijinindu-se 
cu spatele de cărucior. 

Chiar în clipa aceea, auzii o fereastră deschizându-se şi 
o voce frumoasă - aproape cunoscută, dar de pe lumea 
cealaltă - exclamând: 

— Ah... Voi sunteţi, Marco! Epaminonda! Intraţi repede! 

Şi fereastra se închise. Storul scârţâi în cădere. 

Nu mă uitasem şi nu văzusem nimic. Dar... să ferească 
Dumnezeu inima omenească de atari grozăvii! Mai bine 
moartea. 


X 


Intrarăm într-o curte, cu paşi de înmormântare, apoi în 
casă, introduşi de Neranţula, da, de Neranţula noastră, 
femeie frumoasă, în capot şi pantofi, frumoasă şi pură ca 
orice suflet feciorelnic, cu privirea nevinovată de copil şi 
deloc fardată. Singura-i cochetărie era părul bogat, adunat 
din toate părţile, după moda ungurească. 

Ne aştepta în pragul antreului, ne luă de mână cu 
vioiciune, strângându-ne-o cu putere: 

—  Doamne!... Marco... Epaminonda... Vă credeam 
morţi! Ce-s mutrele astea! Veniţi la mine... Avem atâtea să 
ne spunem!... Cât sunteţi de frumoşi cu bărbile astea!... Dar 
nu-mi place felul cum mă priviţi. Ce s-a întâmplat? 

Apoi, trăgându-ne după sine deschise cu putere uşa 
salonului şi strigă cu răutate: 

— Hei, cafegii: trei cafele cu caimac şi zece „regale”! La 
mine! Şi azi să nu mă supere nimeni! S-a înţeles? 


— Dar, fetiţa mea... 

Din salon, unde trei marinari şi trei femei tinere, 
adevărate îndrăgostite, beau cafea, o ţaţă grasă, o codoaşcă 
sadea, miorlăise aceste vorbe, pe care Neranţula i le 
retezase, furioasă: 

— Ce? Ce vrei să spui? 

— Dar... Anicuţo... frumoasa mea... nu poţi merge cu 
nişte... 

— Cu nişte... Ce? Na! 

Şi cu o lovitură de picior, răsturnă un piedestal, 
spărgând vasul de flori de pe el. 

Ţaţa începu să geamă: 

— Anico! Anicuţo! Ai înnebunit de-a binelea, fata mea! 
Ce dracu! Nu ţi se mai poate vorbi! Aşa păţeşti, dacă răsfeţi 
prea mult copiii! 

Gata s-o sfâşie, strălucitoare în mânia ei, Neranţula 
urmări cu o privire plină de fulgere mişcările patroanei, 
care aduna cioburile şi le arunca în şorţul cafegiului. 

Acesta se retrase, smerit. '[aţa se înapoie în salon, 
jignită, dar fără o vorbă. 

— Haideţi cu mine! Sunt atât de mulţumită că v-am 
regăsit! ne spuse, luându-ne de mână, aceea care se chema 
acum Anicuţa, în această „casă de mâna-ntâi”, unde am 
regăsit-o după cinci ani de căutări. 


Fără a rosti vreun cuvânt, traversarăm un lung culoar, 
apoi o săliţă, ca să ne trezim poftiţi a lua loc într-o odaie 
mare, unde nimic din cele ce ştiam nu reamintea oroarea 
unei case de pe Şanţ. Ordinea şi dezordinea dinăuntru erau 
de o naivitate atât de nevinovată şi copilărească, încât mă 
întrebam dacă într-adevăr nu eram prada vreunui vis urât. 

Tavanul era acoperit în întregime cu crengi mari de 
salcâm înflorit, al căror parfum ne ameţea. Un strat gros de 
boboci veştejiţi acopereau podeaua şi mobilele. Patul, bogat 
împodobit, părea al unei păpuşi, în locul ei tronând Leu, ca 
un paşă. Peste tot, frumoasa cuvertură purta urmele labelor 


sale murdare de noroi. Câinele se uită la noi intrigat, bătu 
prietenos din coadă şi sări jos, ca să ne miroasă, de data 
asta pe îndelete. 

—  L-aţi recunoscut îndată? ne întrebă sărmana 
prietenă. 

Cu neputinţă să ne descleştăm dinţii. Cătam, ca doi 
netoţi, unul în ochii celuilalt, un gând precis, o ieşire, o 
atitudine. 

— Hai, prieteni!... Ce vă supără într-atâta? Hai, poate 
asta o să vă dezmorţească puţin... 

Înlănţuindu-ne pe după gât, ne dădu la fiecare câte o 
sărutare pe obraz, apoi începu să sară de pe un divan pe 
celălalt, aşezate chiar în mijlocul odăii, la mică distanţă 
între ele, cântând melodia de neuitat, ca odinioară 
deasupra şanţului care era s-o coste viaţa: 


Neranţula fundoti! 
Neranţula fundoti! 


În faţa acestei violente rechemări a trecutului, un val de 
durere amară ne umflă în acelaşi timp piepturile, mie şi lui 
Epaminonda... Buzele începură să ne tremure... Sub 
pleoape, potop de lacrimi... însă ea nu observă nimic, înaltă, 
frumoasă şi bine făcută, din creştet până-n tălpi, sărea într- 
o parte şi cealaltă, arătându-ne, până la genunchi, 
picioarele sculpturale, săltându-şi frumoşii sâni de femeie, 
croită pentru ca bărbaţii să se omoare între ei. 

Cafegiul intră cu tava de nichel strălucitor. I-am întors 
spatele şi ne-am şters ochii pe furiş. Neranţula luă tava din 
mâinile slugii, care se retrase, o puse pe un taburet între 
cele două divane, şi trăgând un fotoliu se aşeză cu cafelele 
pe genunchi. Liniştită, serioasă, îşi aprinse o ţigară şi se 
uită drăgălaş la noi, care stam tot în picioare. 

— Hai, veniţi, ne zise, bătând cu palmele pe divane. Hai, 
supărăcioşilor... Aici... Unul la dreapta, celălalt la stânga, 
fiecare pe scaunul său, ca să nu mai fie motiv de de 


supărare, ca pe vremea murelor... Şi, pentru Dumnezeu, 
spuneţi ceva! Oare frumuseţea mea v-a luat piuitul. Sunt 
oare atât de frumoasă? (Începurăm să behăim): 

— Pru-u-moa-să... Neranţula... ca un diamant în soare! 

—  Fru-u-moasă... Neranţaki... ca visele copilăriei 
noastre frumoase... 

— ...Dar, ce păcat... 

— .„..Ce păcat, da... 

— .„..„Toată comoara asta îngropată într-un şanţ! 

— „.„Atâta farmec, atâta strălucire sluţită de urâţenie! 

— ...Mărgăritare orbitoare aruncate porcilor! 

— ...Un văl subţire de mătase dat pe mâna unui nebun! 

— „..Un trandafir, în toată splendoarea lui, desfrunzit 
fără milă! 

— .„..Un fluture, în toată strălucirea lui, rănit mişeleşte! 

— ...Şi Doamne, pentru ce această crimă jalnică? 

— ...Da, o! Neranţula, pentru ce această nelegiuire? 

— „..Nu erai fericită?... lubită? 

— „..Nu aleseseşi două inimi de prieteni? 

— „„.„Câtă tandreţe dispreţuită! 

— „.„.„Câtă dragoste ucisă năprasnic! 


X 


Nemişcată, fumându-şi ţigara, Neranţula ne asculta cu 
marii şi frumoşii ei ochi de cărbune, ale căror pleoape, cu 
gene nemăsurat de lungi, clipeau, de parcă le-ar fi înţepat 
ceva. Pe faţă, nimic. Părea că i se oprise răsuflarea. 

Doar cele două degete, care ţineau ţigara, îi atingeau 
adesea, pentru o clipă, buzele. 

Astfel, ne lăsă să ne tânguim, până ce ne golirăm de 
toată amărăciunea. Apoi, mereu nemişcată şi văzând că am 
tăcut, murmură cu glas abia auzit, dar hotărât şi lipsit de 
emoție: 


— Prieteni, aici nu sunt iubiţi cei care vin să-ţi vorbească 
atât de cinstit, nu vorbeşti de funie, când îl ai pe spânzurat 
în faţa ta, şi spânzuratele, care suntem, încă n-am murit de- 
a binelea. Or, a vorbi aşa cum aţi făcut-o, înseamnă să ne 
spânzurați din nou... De ce oare nu ni se iartă niciodată 
curajul de-a fi vrut să fim ceea ce suntem? E oare cineva cu 
adevărat sigur, că cel puţin am vrut-o? Haide... Trebuie să 
vorbim de altceva... Şi, mai întâi, să stăm jos, în ciuda 
„urâţeniei”... Ea se află pretutindeni. 

Neranţula ne apucă de mâini, ne trase spre ea, silindu- 
ne să ne aşezăm fiecare pe un divan: 

— Aşa... Frumuşel... Şi fumaţi... Beţi o cafea... Mai ştiţi 
să fumaţi? Să beţi? Un lichior. Un vin bun. Să bei şi să 
fumezi şi să priveşti în ochii unui prieten pe care-l iubeşti! 
Doamne! Marco... Epaminonda... Cât sunteţi de prăpădiţi! 
Eu am pătimit şi voi sunteţi cei care aţi murit! 

— Şi noi am pătimit! 

— Mult, mult... 

— Pentru ce aţi pătimit? Din cauza suferințelor voastre? 
Eu nu mă gândesc la ale mele, eu... 

Împinse fotoliul înapoi şi ne privi în ochi, cu căldură, 
când pe unul, când pe celălalt. Apoi se ridică, se duse la un 
dulap şi se întoarse cu o sticlă de coniac şi trei păhărele. 

Fumarăm, băurăm şi ne privirăm în ochi. Simţeam că 
devenim mai apropiaţi. 

Trist, Epaminonda întrebă, totuşi, cu oarecare 
însufleţire: 

— Am auzit că aici ţi se spune Anicuţa... E numele tău 
adevărat? 

Neranţula sări ca un arc: 

— Numele meu adevărat! Numele meu adevărat! N-am 
un nume adevărat! 

Umbla, încoace şi încolo, prin încăpere, cu ochii holbaţi, 
scânteind: 

— Mi se spune, după cum vor: Sacagița, Anicuţa sau 
altfel, după inimă şi loc. Voi m-aţi numit „Neranţula”, acest 


drac de Neranţula care m-a scos din minţi şi eram cât p-aci 
să plătesc cu viaţa. 

Mai vru să rostească încă ceva, dar se auzeau paşi grei 
apropiindu-se de odaia noastră. Tăcu. Cineva bătu în uşă. 
Neranţula deschise. Era ţaţa, grăsana. 

Prietena noastră se oţări: 

— Am zis să fiu lăsată în pace, astăzi! 

— Am înţeles... Am înţeles, rosti ţaţa, intrând şi uitându- 
se fix la noi, ca o năucă. Dar, domnii ăştia... înţelegi, 
Anicuţo, am dreptul să mă gândesc şi la „taxa” mea. 

În faţa acestui „drept”, Anicuţa nu mai putea fi 
Neranţula, nici măcar Sacagița. Rămase pironită, fără glas, 
în mijlocul odăii, cu privirea rătăcită asupra ţaţei, care 
reprezenta „taxa” în toată frumuseţea ei. 

— Cât face? întrebai. 

— Cinci lei pe oră, şi de persoană! răspunse codoaşca, la 
iuţeală, înainte ca eu să fi sfârşit întrebarea. 

Epaminonda şi cu mine ne executarăm de îndată. Şi 
mormanul de sluţenie plecă, urmărit de privirea vagă a 
sărmanei Anicuţa. Dar îndată ce oroarea dispăru, Anicuţa 
îşi scutură capul cu tristeţe şi redeveni îndată frumoasa 
noastră Neranţula. Cu braţele întinse ca nişte aripi, făcu o 
piruetă şi se aruncă în pat, unde Leu o ajunse de îndată. De- 
acolo, cu ochii aţintiţi la florile de salcâm ce atârnau de 
tavan, cu o mână mângâind capul câinelui, iar cu cealaltă 
schiţând mişcări leneşe în aer, Neranţula vorbi ca pentru 
sine, dar cu înflăcărare. 

— Nu, prieteni... Nu trebuie să fiu răutăcioasă cu voi. 
Numele meu adevărat n-o să vi-l spun nici vouă, nici lui 
Dumnezeu. Mi-e silă de el. Îmi aminteşte o copilărie urâtă, 
dureroasă. Dacă cineva mi-l va rosti la ureche, îl voi pălmui. 
De altfel, cred că l-am uitat. 

Dar ceea ce n-am putut uita, ceea ce aş vrea să vă fac să 
pricepeţi, este această copilărie. Ea m-ar ajuta poate să uit 
multe din tot ce a trebuit să pătimiţi, iubindu-mă. Deoarece 
totul se trage din copilărie, totul se reazimă pe ea, clipa 


când viaţa se înfăţişează ochilor noştri larg deschişi. Dacă ni 
se înfăţişează ca o femeie îngrozitor de rea, o urâm şi iată- 
ne nişte păcătoşi. 

Sub această înfăţişare s-a prezentat viaţa în faţa ochilor 
mei. Femeia rea, înspăimântătoare, a fost mama, o ovreică 
din părinţi bogaţi şi al cărei chip l-am moştenit întocmai. 
Puţin îi păsa că era ovreică sau creştină. Nu trăia decât 
pentru dragostele ei. Din cauza asta, a fost alungată de ai 
săi, oameni neînsemnaţi, după spusele sale. 

N-a regretat nimic, deoarece mama, desigur, n-a fost o 
fiinţă mediocră. 

— La ce bun să trăieşti, spunea ea adesea la taifas cu 
vecinele, la ce bun să trăieşti, dacă nu faci altceva decât să 
caşti muncind, să caşti distrându-te, să caşti rugându-te, să 
caşti făcând dragoste! 

— Adela, i-a întors vorba într-o zi proprietarul nostru, 
cred că părinţii tăi n-au „căscat”, în clipa când te-au 
zămislit, fiindcă eşti o drăcoaică şi jumătate! 

— Ah, desigur că nu, domnule Grigore, cu siguranţă că 
nu! Dar, în ziua aceea, din două lucruri unul: sau îşi 
numărau, în acelaşi timp, aurul adunat peste zi, sau mama 
s-a lăsat îmbrăţişată de pimnicierul nostru. Din cauza asta 
am fost o străină în neamul nostru. Toţi fraţii şi surorile 
mele dorm de-a-mpicioarelea, ceea ce înseamnă că mama 
prindea muşte în clipa zămislirii lor! 

Proprietarul nostru avea dreptate să spună că era „un 
drac şi jumătate”. Mama nu căsca, nu prindea muşte. Întreg 
târguşorul o dorea. Era foarte căutată, deoarece trebuia să- 
şi câştige pâinea, cu sudoarea frunţii. Dar o făcea 
voiniceşte, cântând de dimineaţa până seara. Şi totuşi, 
uram această femeie, pe care toată lumea o iubea. Am fost 
două duşmance, din clipa când ochii mei căzură pe faţa ei, 
care m-a urât din prima clipă, fiindcă venirea mea pe lume 
însemna o piedică pentru libertatea ei desfrânată. 

Mama nu mi-a rostit niciodată numele, fără a-l însoţi 
imediat cu epitetul belea sau pacoste. 


— Vino încoace belea, ca să te spăl! Du-te de-aici 
pacoste, nu te-aş mai vedea înaintea ochilor! 

Şi fie că mă chema sau mă alunga, totdeauna, totdeauna 
eram stâlcită în bătăi, luată la palme, trasă de păr. Tot 
timpul copilăriei mele vânătăile nu mi-au dispărut de pe 
corp, decât ca să facă loc altora şi n-a fost zi să nu fiu 
păruită. Toate astea, pe înfundate, în odaia cu uşa încuiată. 
Şi vai mie, dacă, la început, mi s-a întâmplat uneori să ţip: 
lungită la pământ, cu un puişor de pernă în gură, plăteam 
scump îndrăzneala de a fi ţipat din pricina tăriei loviturilor 
date de mama. 

— Căţea! urla ea. Tu eşti nenorocirea vieţii mele! Nu mă 
simt făcută să fiu mamă. Şi tu te-ai răsucit pe măruntaiele 
mele, ca şi cuscuta pe câmp! Mă culc cu tat-tău, pentru 
plăcerea mea, nu ca să dau viaţă unei stârpituri ca tine! 

Tatăl meu... Voise poate să spună: amantul ei. Un animal 
superb, ca şi mama, căsătorit şi tată a trei copii. Cât despre 
mărturisirea că se culcau unul cu altul pentru plăcerea lor 
şi nu ca să-mi dea viaţă, nu mă îndoiam deloc, întotdeauna, 
faptul se petrecea sub ochii mei şi în urechile mele. Era 
ultimul reproş ce le-aş fi putut face, pentru că nimic nu mă 
distra, nimic nu-mi răscumpăra scandalurile îndurate, decât 
această „plăcere” a lor. 

În realitate, nu era o plăcere, ci o turbare. 

La patru ani, nu pricepeam nimic şi mă înfricoşam în 
tăcere. De altfel, n-am înţeles ceva decât la sfârşit (un 
sfârşit care m-a surprins pe neaşteptate, când aveam abia 
zece ani). Dar, neştiind, din naivitate, că turbarea lor avea 
un înţeles omenesc, cel puţin mi-am dat seama mai târziu 
că tot acel tărăboi nocturn n-avea să dărâme casa peste 
patul meu, cum mă temeam şi că puteam să-i privesc şi să 
trag cu urechea, fără nicio primejdie. 

Stăpânirea brutală de a nu-mi da în vileag teama, 
lacrimile şi nevoia de a cere ajutor, fură primul sentiment 
descoperit în leagăn, odată cu bătaia. Şi dacă unii copii 
cunosc întâi tandreţea vorbelor mamă şi tată, eu m-am ales 


doar cu asprimea acelei teribile ameninţări, care urma 
după palme: „Sst/ sst! Taci, sau te strâng de gât! Pacoste! 
Belea!” Chipul care se apleca deasupra mea şi gura care 
rostea aceste grozăvii, erau ale mamei. „Ilata” nu se apropia 
de patul meu, nici să mă bată, nici să mă apere sau să mă 
mângâie. Eram inexistentă pentru el, ca şi copiii lui legitimi. 
Vai! era un bărbat din acelaşi aluat cu mama. 

Ghemuită sub plapumă şi ţinându-mi răsuflarea, îl 
vedeam intrând, noaptea târziu, om simplu, puternic, înalt, 
mustăcios, oacheş, cu sprâncenele încruntate şi pălăria pe-o 
ureche. Mama îl aştepta, cu friptură rece şi sticle cu vin pe 
masă, după ce frecase şi lustruise totul. Îi sărea de gât cu 
ardoare şi-l muşca până la sânge. El scotea primul răcnet. O 
muşca, făcând-o să urle la rândul ei. Asta era în loc de 
„bună seara”, sărutarea lor de bun-venit. Mi-amintesc că 
mai târziu mi-am putut da seama că taurii şi vacile dădeau 
dovadă de mai multă gingăşie, în dragostea lor. 

Părinţii mei aveau, de altfel, ceva din frumuseţea şi 
firescul acestor animale, ca şi totala lor lipsă de ruşine. 

În timpul chefului, se comportau ca şi porcii, prin felul 
lor grosolan de-a mesteca mâncarea. Apoi, pe măsură ce 
vinul li se urca la cap, ochii li se măreau, se holbau şi 
luceau, umezi, ca ai vitelor în călduri. Pe drept cuvânt, era 
frumos să-i vezi, cu atât mai mult cu cât vara, cât şi iarna, 
aveau obiceiul să se dezbrace în pielea goală, ceea ce îmi 
făcea o mare plăcere, deoarece trupurile lor, ca nişte 
sculpturi, erau pline de graţie, până în cele mai mici 
mişcări. 

Găseam toate astea simple, fireşti, plăcute, distractive şi 
făceam minuni de răutate ca să nu fiu prinsă în timp ce-i 
spionam, deşi nu-mi dădeau atenţie niciodată. 

După chef, deveneau mai puţin simpli şi mult mai 
zgomotoşi. Ca doi cocoşi superbi, se aruncau unul asupra 
celuilalt ca să se muşte, alergau prin toată odaia, răsturnau 
mobilele şi scaunele şi se sileau care să muşte mai straşnic, 
fără a fi muşcat (cred, însă, că aceiaşi plăcere aveau, şi-ntr- 


un caz, şi şi-n celălalt). Totuşi, dacă i se întâmpla mamei să 
nu izbutească de mai multe ori în şir, şi adversarul o 
potopea cu muşcăturile, furia ei creştea într-atât că mă 
aşteptam să înnebunească. De aceea, după atari eşecuri, 
muşcătura ei era şi mai grozavă. Atunci tata mugea cu gâtul 
întins, ca un taur, o apuca pătimaş, ridicând-o în sus şi 
plimbând-o în braţe, jur împrejurul odăii. 

Singura clipă când îi iubeam în mod sincer, era când îi 
vedeam atât de frumoşi, atât de mlădioşi, atât de bine 
clădiţi; el cu o coamă creaţă, ea cu părul despletit, amândoi 
cu pielea acoperită de zeci de urme vinete, de pe urma 
muşcăturilor. 

După aceea nu-i mai iubeam. Stingeau lampa şi gemeau 
ca bolnavii. Nu-mi puteam da seama ce se petrece şi asta 
mă întrista. 

Dar altceva decât tristeţe îmi provoca sfârşitul acestor 
istorii nocturne, din care cauză începui să-i dispreţuiesc. 

După o scurtă aţipeală, auzeam glasul mamei. 

— Ah!... Ce viaţă! Ce viaţă!... M-am săturat... Alege, 
dragă, alege între ea şi mine... Aşa nu se mai poate. Îmi 
pierd capul... 

Era semnalul. De obicei, „tata” tăcea un lung răstimp, 
apoi: 

— Nu mă plictisi... Nu pot să fac cum aş vrea... O ştii 
prea bine... 

Şi, din vorbă în vorbă, iată-i în picioare. Aprind lampa. 
El se îmbracă, morocănos. Ea, în cămaşă, nu-i dă pace cu 
ocările, până ce prima palmă îi răsună pe obraz. Apoi, timp 
de un ceas, loviturile şi ocările plouă de ambele părţi, 
deoarece mama era foarte curajoasă şi voinică, din pricina 
muncii ei aspre. 

Ah! Ce priviri necinstite, ce figuri oribile!... Atunci erau 
ca nişte brute hidoase!... Tremurând de frică, mă întrebam 
în zori, când el pleca trântind uşa, câte vânătăi aveam să 
capăt în ziua aceea, eu, cauza nenorocirii lor. 


Această viaţă de animale sălbatice s-a repetat mai des, 
în vremea când începusem să-mi dau seama. Şi uneori, 
aproape în fiecare noapte. Mai târziu, de două ori pe 
săptămână, rărindu-se de la an la an, pe măsură ce 
certurile şi bătăile creşteau în violenţă. 

Mama era de-o gelozie sălbatică. Pentru a-i „trimite” 
rivalei boli ce nu se lecuiesc, mama îi arunca în curte, 
noaptea pe lună plină, broaşte cu gura cusută, pline cu 
argint viu. Nevasta amantului ei se răzbuna, mânjindu-ne 
geamurile cu murdărie. Dimineaţa, trebuia să ajut la 
spălarea scârnăviilor, plângând de scârbă şi mâncând 
bătaie. 

Uneori, cele două femei se întâmpla să se întâlnească 
nas în nas, tot pândindu-se una pe alta. Atunci tot târgul se 
aduna să facă haz, deoarece, fără să-şi pricinuiască prea 
mult rău, se trăgeau de păr şi se scuipau în obraz. Dar 
tărăboiul era de neînchipuit. Şi oamenii, care o iubeau pe 
mama pentru bărbăţia ei, se întrebau cum poate o ovreică 
să adopte unele purtări josnice româneşti. 

Căzu din ce în ce mai jos, până când o manie religioasă 
îi întunecă mintea, smintind-o de-a binelea. Odaia noastră 
fu năpădită de icoanele tuturor sfinţilor bisericii ortodoxe. 
Lumânări şi candele ardeau peste tot. Popii apărură în 
odaia „ovreicii”. Şi ovreica se boteză, nădăjduind „o 
schimbare” în purtarea amantului „creştin”, care-şi bătea 
joc de toate aceste basme popeşti. 

Desigur, o schimbare se produse, în sens contrar însă. 
Din curată şi muncitoare cum era, mama deveni o 
habotnică murdară, nepăsătoare, leneşă. Ne năpădiră 
păduchii în cap. Sărăcia ne puse la post, atât de drag 
popilor, când e vorba de oiţele lor. Amantul mai veni o dată 
sau de două ori, găsi că mama „începe să devină o nevastă 
ca oricare alta” şi o părăsi. 

Aveam nouă ani. Îndobitocită din cauză că fusese 
părăsită, frumoasa Adela de odinioară nu mai făcea altceva 
decât să bată străzile, pândind trecerea omului ei, pe care-l 


ruga în genunchi să se înapoieze „măcar o dată”, sau cel 
puţin „pentru ultima oară”, în timp ce eu umblam din casă 
în casă, în zdrenţe, în căutarea unui codru de pâine. 

Într-o seară, îi surprinsei stând de vorbă la colţul unei 
străzi. Mama era beată: 

— Vino, dragul meu... vino... sau mă spânzur. 

Cuprins de milă, el îi spuse cu duioşie, mângâindu-i 
mâna: 

— Sărmană Adela!... Mi se rupe inima de tine... dar, 
vezi, duhneşti a ţuică, ca o rachigiţă... Şi-i atât de murdar la 
tine! 

Fu ca o lovitură de bici. Mama îşi vându ultima bijuterie, 
o brățară frumoasă, curăţă casa, se făcu frumoasă, aproape 
seducătoare şi izbuti să-şi readucă „drăguţul”. 

Era toamnă... Frigul ciupea destul de tare şi mama 
aprinse focul. Din patul meu, cu ochii-n patru, aş fi fost 
fericită să-i pot vedea iubindu-se „încă o dată”, dar tocmai 
în seara aceea, după un lung răstimp de pace, mama mă 
bătuse crunt, pentru o nimica toată şi mă trimisese la 
culcare, cu stomacul gol. Aşa că, văzându-i înfulecând gâsca 
friptă, înghiţeam în sec şi-i uram de moarte. 

Săracii! De unde să bănuiască că pentru ei moartea era 
atât de aproape!... Ar fi fost şi pentru mine, dacă purtarea 
lor haină nu m-ar fi ţinut trează, salvându-mi viaţa, pentru 
că, flămândă, n-aşteptam decât clipa când să-i văd adormiţi, 
ca să mă reped la resturile îmbelşugatului lor ospăț. 

Această clipă sosi, puţin după miezul nopţii, după 
tărăboiul obişnuit, când mama dovedi pentru ultima oară că 
- deşi stăpânită de ideea morţii - nu prindea muşte, când 
făcea dragoste. 

Se culcaseră într-o stare, cum nu-i mai văzusem: 
buimaci, mătăhăind. El mai ales, părea să aibă un cap de 
plumb; îl auzii sforăind, primul, fiindcă, la începutul 
somnului, sforăiau amândoi. Tocmai voiam să alunec din 
pat, ca să mă duc pe dibuite şi să şterpelesc o bucată de 
friptură, pe care pusesem ochii, când mama se sculă şi făcu 


lumină. Închisei repede ochii, făcând pe moarta. Ea se 
aplecă asupra mea - îi simţeam sudoarea de nesuportat - 
apoi o auzi ieşind şi împiedicându-se prin curte, de unde 
venea zgomotul unei ploi cu găleata. 

Întârzie mult. Când se înapoie, puse ceva greu jos. 
Stinse lampa şi se vâri în pat numaidecât. 

Atunci deschid ochii, ca să văd ce a adus, dar, în aceeaşi 
clipă, mă ameţeşte un miros de gaz. În mijlocul odăii, 
cufundat în beznă, clipeşte un sâmbure de foc, care aruncă 
scântei ce trosnesc. Îmi spun, neştiind deloc că te poţi 
omori cu mangal: „I-a fost frig şi-a aprins focul, dar de ce nu 
în sobă?” Mă doare capul! 

Pe întuneric beznă, mă scol şi ascult. „Iata” sforăie într- 
una; mama nu mişcă; şi jeraticul licăre din ce în ce mai tare, 
trosneşte şi miroase îngrozitor. Nu mai avui poftă să 
mănânc, ci să vărs. 

Sar din pat, uşurel îmi strâng hainele, nu uit bucata de 
gâscă friptă, apoi deschid uşa şi părăsesc odaia, cu băgare 
de seamă. Şi pentru ca ei să poată dormi şi să nu le fie frig 
- gândesc eu - închid uşa la loc, de teamă să nu fiu bătută a 
doua zi, mai crâncen ca de-obicei. 

N-am mai fost bătută, fiindcă a doua zi eram orfană, 
scăpată de la moarte, datorită cruzimii mamei care mă 
trimisese la culcare fără să mănânc. 

După o noapte petrecută în fânul din grajd, intrai 
dimineaţa, sfioasă, în odaia noastră, însoţită de o vecină: 
mama şi grecul ei muriseră asfixiaţi. 


Rostind ultimul cuvânt al povestirii sale, Neranţula făcu 
o săritură în mijlocul încăperii. 

— lată! spuse. Multe li se vor ierta, fiindcă mult au 
iubit! 

Şi luându-ne de gât şi sărutându-ne: 

— ...O să mi se ierte şi mie, multe...? 

Epaminonda, cu privirea rătăcită, se gândea aiurea. Se 
gândea la ceea ce mă gândeam şi eu. Şi rosti, din vârful 


buzelor: 

— Tatăl tău era, deci, grec... 

Neranţula tresări: 

— Grec? N-am spus asta! 

— Ba da... susţinui, ai spus: „Mama şi grecul ei erau 
morţi...” 

— Şi ce vă pasă vouă de asta! strigă întărâtată. 

Ne păsa mult. Ştia, ca şi noi, că ghicitoarea din baltă, 
citindu-i în palmă, îi spusese: „Viaţa îţi va fi îngrozitoare. 
Soarta ţi-e legată de un băiat care e din neamul tatălui 
tău”. 

Deci, acest băiat era Epaminonda. Eram convins. Şi 
Epaminonda, la fel. O vedeam din privirea lui, devenită 
aproape neîndurătoare cu mine, spunându-mi răspicat: 
„Dintre noi doi, eu sunt din neamul tatălui ei. Soarta 
Neranţulei este deci legată de a mea. Fa este a mea”. 

Din acea clipă, simţii că nu trebuie să mă mai bizui pe 
afecțiunea prietenului meu. Uniţi timp de cinci ani în 
suferinţă, nu mai puteam fi alături în această bucurie 
sfâşietoare, unde patima cărnii şi prietenia curată se 
vrăjmăşesc. Epaminonda redevenea potrivnicul meu din 
vremea canalizării oraşului, când ne cunoscusem pe 
marginile unui şanţ, care-i fu fatal Neranţulei. Şi astăzi, un 
alt şanţ - „Şanţul fetelor” din Brăila - ne aduna iarăşi pe 
tustrei. Pentru cât timp? În ce fel? Şi pentru care dintre noi 
trei acest Şanţ fi-va fatal? 


Rămaserăm pe gânduri, fiecare cercetând prăpastia 
sorții comune, când ne trezi un brutal toc-toc în uşă. 
Neranţula deschise. Cumplita ţaţă reapăru. Ni se adresă, 
îndată, fornăind şi apăsând cuvintele: 

— S-a împlinit ceasul, domnilor! Taxa, vă rog! 

În faţa acestei sălbatice şi neaşteptate chemări la 
realitate, prietena noastră împietri. Ai fi crezut că asta i se 
întâmpla pentru prima oară. Ne scotocirăm repede prin 


buzunare,  aruncarăm  codoşcăi scumpa-i taxă, şi-o 
alungarăm. leşi, săltându-şi monedele în palmă. 

Ziua scădea pe tăcute. Neliniştea ne dobori. Timp de-un 
ceas, nimeni nu suflă o vorbă. Neranţula pe patul ei, 
Epaminonda şi cu mine pe divane, fumând ţigară după 
țigară, ferindu-ne de ciocnirea privirilor noastre. Atmosfera 
era atât de împovărată, încât Leu, scos din sărite, căsca şi 
lătra într-una. 

— Du-te la plimbare! îi spuse, în sfârşit, Neranţula. 
Câinele pricepu de-ndată şi sări cu amândouă labele pe 
clanţa uşii, care se întredeschise. Îşi vâri botul în 
deschizătură şi se prelinse afară. 

Abia ieşise, când un zgomot de cârje, lovind podeaua, se 
auzi prin uşa deschisă. Neranţula aprinse lampa mare a 
policandrului cu gaz, alergă şi-l întâmpină cu braţele 
deschise pe cel ce mergea în cârje. Curată arătare. 

Un om tânăr, cam de aceeaşi vârstă cu noi, dar care nu 
era decât un schelet, cu pielea tăbăcită, ochii adânciţi în 
orbite - deşi frumoşi, visători - mustaţa nu mai groasă decât 
sprâncenele, nasul străveziu şi buzele acoperindu-i frumogşii 
dinţi, ca două lipitori flămânde. Râdea cu pălăria în mână, 
un râs sincer care-mi merse drept la inimă. 

— Ei bine, Aurel! zise  Neranţula, prietenoasă, 
conducându-l la fotoliu. le-ai distrat bine în societatea 
unde-ai fost? 

Cu glas gâfâind, în care simţeai urmele unei melancolice 
păreri de rău, schilodul răspunde: 

— Bine?... Nu te distrezi bine, când eşti în halul meu şi 
într-o „societate” de oameni care n-au decât milă pentru 
mine... 

Rostind acestea, îşi rostogoli privirea mirată asupra 
noastră. Dându-i explicaţii, Neranţula ne puse şi pe noi pe 
gânduri: 

— Sunt doi prieteni, doi prieteni vechi, pe care n-ai să-i 
recunoşti. Dar îţi vei reaminti de ei, dacă-ţi spun că bărboşii 
ăştia sunt Marco şi Epaminonda, cei doi băieţi cumsecade 


care veneau joia şi duminica la spital, când aveam capul 
spart. 

La aceste cuvinte, faţa schilodului se întunecă, sincer 
întristat. 

— Ah!... da, mi-amintesc, apoi... Pentru mine ţi-ai părăsit 
cei doi prieteni... Acum... lăsaţi-mă. Nu mă aşteptam la 
surpriza asta... 

Cu atât mai mult nu ne aşteptam noi... Acest schilod... 
Neranţula ne părăsise pentru el!... De ce? 

Privirile noastre, care exprimau dorinţa de-a afla 
adevărul, se opriră pe faţa ei emoţionată. Neranţula închise 
încetişor ochii, în semn de consimţire şi-l ajută pe Aurel să 
se îndrepte spre uşa care rămăsese deschisă, dar, tocmai în 
clipa aceea, cadrul uşii fu astupat în întregime de teribila 
taţă: 

— Cum asta, copiii mei? Vă distraţi cu uşa deschisă? 
miorlăi ea. 

— Despre ce-i vorba? Despre taxă? întrebă Epaminonda 
cu o voce înfundată. 

— Ei, da, băiatul mamei! Sunt două ceasuri, de când v- 
am lăsat în pace. 

Neranţula scoase un răget de vită înjunghiată. Îl lăsă pe 
schilod şi se repezi la sertarul unui scrin, apucă în pumn tot 
felul de bijuterii şi le aruncă dintr-o dată în obrazul 
patroanei sale: 

— Na! Scroafă puturoasă! Satură-te de taxă! Şi lasă-ne 
în pace până mâine dimineaţă!... 

Apoi, apucând din nou braţul lui Aurel, dispăru cu 
protejatul ei. 

Ţaţa păli şi se sprijini de pervaz: 

— Ah! Asta-i culmea! Nimeni n-a îndrăznit să-mi zică 
„scroafă puturoasă”! Şi dacă aţi şti ce bună am fost, ce 
bună sunt cu acest copil! Fără mine, ar fi ajuns o 
culegătoare de zdrenţe... Ce ruşine! Doamne!... Am tot 
dreptul să-mi cer taxa. Mi-e datoare o groază de bani, e atât 
de risipitoare... Doamne! Doamne! Ce ruşine! 


Adunarăm bijuteriile risipite pe jos, punând apoi în 
palma „generoasei” codoaşe o hârtie de o sută de lei. îi 
spusei: 

— Du-te, madam, şi de-acum încolo să nu te mai întorci! 

— Cum „să nu mă mai întorc”? se oţări codoaşa. N-aţi fi 
vrând să-mi sechestraţi, pentru o hârtie de o sută, cea mai 
frumoasă dintre fetele mele? Se află în salon trei domni, 
„bine”, care o vor. N-o vor decât pe ea. Şi doar sunt clienţi 
care plătesc băuturi scumpe pentru toată lumea, nu ca 
voi... 

— Dar, madam, noi nu suntem clienţi... 

— Nu sunteţi clienţi? Atunci ce? Amanţi de inimă? N- 
admit aşa ceva în casa mea! Şi, colac peste pupăză, doi! Ah, 
nu! Mă faceţi să râd!... la ascultaţi-mă puţin, despre 
Anicuţa asta! Mai întâi, să-mi plătească cele patru mii de lei 
ce-mi datorează, şi p-ormă, treaba ei, dacă vrea să meargă 
pe veresie! 

Şi ţaţa plecă, trântind uşa. Rămaşi singuri, eu şi 
Epaminonda ne priveam, uluiţi. 

— Patru mii de lei, more, Marco! 

— Patru mii de lei, Epaminonda! 

— Biata Anicuţa! 

— Scumpa Neranţula! 

— Niciodată n-o să putem plăti o sumă atât de mare! 

— Niciodată! 

— Totuşi, trebuie, Marco! 

— Desigur, trebuie, Epaminonda! 


Pe vremea aceea, niciun negustor de portocale nu avea 
două sute de poli de aur în buzunarul său. Cu atât mai mult 
noi, deşi eram stăpânii a două proprietăţi, care ne dădeau 
putinţa de-a trăi. Da, puteam trăi, dar nu la preţ de-o sută 
de lei pe zi, pe care trebuia să-i dăm ţaţei, ca să ne lase în 
pace lângă Neranţula noastră, lângă Anişoara ei pe care 
domni „bine” o aşteptau în salon! 


— Eu nu mai plec de-aici! izbucni Epaminonda, 
pipăindu-şi cuțitul ascuns la brâu. 

Şi îndată hotărârăm să vindem fiecare câte o 
proprietate, ca să plătim datoria Neranţulei şi s-o scăpăm 
de Şanţ. Apoi... 

Tot aşa de repede, fiecare cercetă gândurile celuilalt, 
spre a afla ce socoteli avea cu Neranţula, odată eliberată. 

Sărmană şi sublimă tinereţe! Nu mai tu ştii să iei, 
repede, cele mai imposibile hotărâri. Numai tu închizi ochii, 
în chip încântător, în faţa crudei realităţi. 

Deoarece era vădit că-n ziua când Neranţula ar fi fost 
liberă, nu puteam „împărți două paie la trei măgari”, cum 
spune proverbul, şi nici o femeie cinstită la doi bărbaţi 
cinstiţi. Dar ziua aceea era departe de-a fi realitate. În 
aşteptarea ei, furăm fericiţi s-o putem sechestra pe 
prietena noastră, s-o privim, s-o ascultăm. 


X 


— Oh! zise Neranţula, la înapoiere. Sunt sigură că ea v- 
a îndrugat că o cost patru mii de lei. Aşa spune la toată 
lumea. Şi fiecare îi dă câţiva poli, ca să-mi scadă din datorie. 
Dar datoria nu scade... O cunosc, ce poamă e! 

E drept, mi-a împrumutat bani frumoşi, într-o vreme 
când,  neştiutoare, credeam în dărnicia oamenilor... 
Dealtminteri, nu erau pentru mine. Ci pentru Aurel, pe care 
speram să-l pot vindeca. Ah! cât mă dor toate astea! 

L-aţi văzut pe bietul Aurel. A fost victima unui accident, 
asemănător cu al meu. Cam cu un an înaintea mea a căzut 
şi el în şanţul acelei canalizări. Şi din căderea asta, care i-a 
atins măduva spinării, s-a ales cu picioarele paralizate. 
Afară de-asta, suferă de o tuberculoză moştenită. 

Dar ce fire fericită!... Nicio văicăreală, niciun geamăt, 
nicio proastă dispoziţie. A fost bolnavul cel mai prăpădit din 
secţia noastră de chirurgie. Şi totuşi, aşa schilod cum era, 


înveselea tot spitalul şi făcea servicii oricui îl ruga!... La 
cutare, care avea braţul legat, se ducea regulat şi-i răsucea 
ţigări, altuia, care nu se putea mişca, îi da să mănânce, îi 
sufla nasul, îl scărpina când avea poftă; celor neştiutori de 
carte le compunea scrisori, care smulgeau lacrimi, când era 
vorba de „ciupit” un părinte, sau stârneau hohote de râs, 
când trebuia să dea curaj „scumpilor bolnavi” din spital. În 
sfârşit, cum fiecare bolnav avea nevoie de câte ceva de la 
cantină, Aurel, omul fără picioare, îşi punea traista de gât, 
îşi lua cârjele şi alerga după cumpărături. Nu era îngăduit. 
Dar cine putea fi aspru cu îndatoritorul Aurel! Toată lumea 
îl iubea, de la medicul-şef până la servitori. 

— Au-re-e-e-le! striga o infirmieră. Bolnavul de la 7 nu 
vrea să facă pipi! Vino să-l ajuţi să facă! 

Nu era nevoie să se înţepe băşica încăpăţânatului. Era 
de-ajuns ca Aurel să imite pe domnul administrator, când e 
supărat. Or, administratorul spitalului era fiinţa cea mai 
posacă de pe lume, având şi ticuri cu duiumul. Totul se 
mişca la el: nasul, ochii, urechile, barba, buzele, umerii şi 
chiar pielea capului. Mişca din ele, ori de câte ori nu se afla 
în toane bune, ceea ce la el era firesc. Dar, îndată ce un 
lucru îl zgândărea, toanele i se prefăceau în mânie, cu o 
iuţeală nebună, cuprinzându-i întreaga fire. Adesea chiar 
limba „i se arăta în poartă”, cum spunea Aurel, singurul în 
stare să-l imite pe amuzantul administrator, „tatăl 
bolnavilor”, într-una nemulţumit de serviciu. În fond, era 
om cumsecade. Într-adevăr, când Aurel se hotăra (foarte 
rar) să-l imite pe şeful nostru suprem, toţi internii şi 
infirmierii se adunau în jurul lui, se strâmbau de râs, la 
urmă, zicând: 

— Pe onoarea mea, am făcut pe mine! 

Dar Aurel ne făcea servicii, ca nimeni altul. Se ştie că în 
spitale mâncarea e pe sponci, mai ales pentru bolnavii care 
n-au decât fracturi. Şi cum Aurel curăța singur jumătate din 
zarzavatul spitalului, tot distrându-i pe bucătari, ne aducea, 
cât ai clipi din ochi, tot ce doream, spre a ne astâmpăra 


foamea. Fiind la bucătărie ca la el acasă, îşi păstra pentru 
sine şi fără să se sinchisească toate acele bunătăţi pe care 
slugile le şterpeleau în nasul administraţiei şi, desigur, în 
dauna bolnavilor. Le împărțea tuturor, fără predilecție, 
ferindu-se ca cineva să devină gelos. Era cinstit, se gândea 
la toţi nenorociţii, dovadă acest caz: într-o seară, un biet 
ţăran fu transportat cu patul său în camera mortuară. Se 
credea despre el că o să moară. Îşi pierduse cunoştinţa. I- 
au pus o candelă la căpătâi, o cruce pe piept şi-l lăsară în 
plata Domnului, departe de ceilalţi bolnavi, pe care agonia 
lui i-ar fi putut speria. Infirmierul nostru ne asigură: 

— O să moară în noaptea asta! 

Aurel nu fu de aceeaşi părere şi, către miezul nopţii, se 
duse la bolnavul lăsat în părăsire. Aici, surpriză: mortul 
înviase! Şi primul său cuvânt fu să ceară „puţină varză 
acră”. 

— Mor de poftă! i-ar fi spus prietenului nostru, care 
alergă să-i caute o farfurie plină, să i-o dea, şi să-l culce din 
nou, fără ca nimeni să ştie ce s-a întâmplat. 

Vai! povestea asta avu o urmare tragicomică. Dis-de- 
dimineaţă, infirmierul nostru, ducându-se să-şi caute mortul 
pentru a-l transporta la morgă, deschizând uşa, se întâlni 
nas în nas cu el: 

— Încă puţină varză acră, dragă domnule! îi strigă 
mortul. 

Infirmierul o luă la goană, străbătând spitalul şi curtea, 
urlând îngrozitor, şi nu se opri decât la el acasă, 
nemaivrând să se înapoieze la serviciu. Din acel moment, 
căzu într-o melancolie ipohondrică; a ajuns o povară pentru 
ai săi, în timp ce ţăranul, pe care voia să-l ducă la autopsie, 
este voios şi mănâncă varză acră, ori de câte ori îi pofteşte 
inima. 

Puţin mai apoi, după această întâmplare, Aurel deveni 
celebru, datorită unei isprăvi nemaipomenite. Spitalul avea 
o secţie de nebuni şi într-o zi unul din ei deveni furios. 
Hotărâră să-l trimită într-o casă specială, dar cei doi 


gardieni, ce trebuiau să-l lege, nu îndrăzneau să se apropie 
de nefericit, care ameninţa că „va omori toţi balaurii”, cu un 
drug de fier smuls de la fereastră. Aurel apăru brusc în 
pragul uşii şi îi arătă nebunului un lanţ lung de aur, ce-l 
avea totdeauna în buzunar. În faţa bietului schilod, 
încovoiat pe cârje, nebunul rămase uluit şi scăpă drugul de 
fier din mână. 

— Nu vrei, prietene, să-ţi pun brăţara asta? îi spune 
Aurel, jucându-i lanţul strălucitor. 

— O brăţară?... urlă nebunul... Bineînţeles că vreau o 
brățară, dar balaurii ăştia vor să mă înghită! 

— N-or să te înghită, dacă vei avea la mână o brățară de 
aur! Dă-mi mâinile! 

Nebunul se apropie supus, cu ambele mâini întinse. 
Aurel îi puse cătuşele încetişor, spunându-i apoi: 

— Acum hai să fugim de balaurii ăştia. Hai cu mine. 
Trăsura mea ne-aşteaptă afară... Hai, repede! 

Totul se petrecu, cât ai clipi din ochi. 

Îl întrebai pe Aurel, după această uimitoare şi 
îndrăzneață lovitură: 

— Şi dacă nebunul te-ar fi omorât cu drugul de fier? 

— Mi-ar fi făcut un bine! răspunse bietul băiat. 

Acest răspuns mă întristă nespus. Pricepui că în 
realitate nu era atât de vesel pe cât părea. Şi de-atunci, l- 
am iubit pe Aurel ca pe un frate şi m-am legat de el. Ne-am 
deschis, unul altuia, inimile, povestindu-ne copilăria. A lui 
era la fel de cenuşie, la fel de pustie, ca şi a mea. Nici el nu 
mai avea părinţi, pe nimeni în lume care să-l iubească 
sincer. 

Într-o zi, exclamă: 

— În spitalul ăsta sau în altul îmi voi petrece de-acum 
încolo viaţa... 

Ah! câte lacrimi n-am vărsat împreună, departe de orice 
privire. Şi cât de nenorociţi ne simţeam, la gândul că ne 
vom despărţi în curând! 


Atunci, ne-am înţeles să părăsim spitalul într-o noapte şi 
„să fugim în lume”. 

Îmi spunea: 

— Voi cerşi... Nu vom muri de foame! 

— Iar eu am ceva bani puşi de-o parte şi mâini gata să 
facă orice, adăugam. 

— Vom trăi ca frate şi soră, nu-i aşa surioară? 

— Da, Aurele! 

Îmi spunea „surioară”, ca şi astăzi de altfel, fiindcă, la 
spital, ca peste tot în Brăila, nimeni n-a ştiut cum mă 
cheamă, neavând acte. 

Şi într-o seară, când toate luminile erau stinse, am 
alunecat ca două umbre, de-a lungul zidurilor, ne-am 
strecurat prin spărtura gardului vechi ce înconjoară spitalul 
şi am pornit fără să ne observe cineva. 

Fugeam de voi, cu mare părere de rău, deşi încredinţată 
că dragostea lui Aurel era mult mai frumoasă decât a 
voastră; dragoste frăţească, pe care n-o interesa femeia, şi 
curată, aşa cum a rămas până azi. Vă ştiam violenţi, gata să 
vă omorâţi din cauza mea. Mi-ar fi fost greu să aleg între voi 
doi. L-am ales pe Aurel, copil blând, infirm, fără sprijin, 
condamnat la viaţă veşnică de spital. Şi crezând că vă fac 
un bine, punând capăt unei situaţii imposibile, am dispărut 
cu Aurel „în lume”. 

Lumea... A fost bun cu mine, de ce n-aş mărturisi-o? 
Sau, dacă vreţi, a fost aşa cum îl vedeţi, aşa cum nu poate 
să nu fie, dacă în viaţă totul depinde de ceea ce îi cerem. Şi 
numai Dumnezeu ştie cât mă mistuia dorinţa de a-i cere 
porţii duble! De asemenea, trebuie să spun că ocazia se 
prezentase şi că ea a fost, într-o oarecare măsură, cauza 
acestei dorinţe. 

Era în vremea când ne aflam retraşi la Galaţi, oraşul 
meu natal. O prietenă a mamei, bună croitoreasă, ne 
găzdui. Ca să-mi agonisesc pâinea, mi-a cerut să-i dau o 
mână de ajutor. Era singură, cam zgârcită, foarte adesea 
tristă, dar, în general, suflet bun. Aurel îi deveni un tovarăş 


vesel, la domino. Leu, pe care-l luasem cu mine, o înveselea 
nespus. Şi un timp, tustrei făcurăm viaţa mai veselă în acest 
cămin de fată bătrână, înăcrită. 

Dar cât de greu este să fii fabricant de veselie, pentru 
un prieten care se întristează la tot pasul! În sărăcie, ca şi 
în belşug, nimic nu te scârbeşte mai mult, decăt să trăieşti 
alături de un tovarăş, care se prăbuşeşte, îndată ce-i dai 
drumul o clipă, ca să-ţi ştergi fruntea. 

Bunul Aurel, atât de neobosit în a distra pe oricine, îmi 
spuse, după un an de şedere la domnişoara Caterina: 

— La spital, barem, bolnavii stau în pat. Afară din spital, 
trebuie să-i ţii în braţe. Nu-i tocmai plăcut, să-ţi petreci 
vremea astfel. 

La capătul celui de-al doilea an de croitorie, învăţasem 
să conduc singură micul atelier al domnişoarei Caterina, 
care acum scotea ahuri şi ofuri, pe toate tonurile şi în toate 
colţurile casei. Situaţia începuse să devină de nesuferit; 
Aurel îşi pierdea voia bună. Amândoi trecusem de 
şaptesprezece ani şi curajosul meu prieten se străduia din 
răsputeri să încropească ceva, ca să câştige un ban. Izbuti 
în ceea ce a fost pasiunea sa din totdeauna: desenul, 
pictura. Portretele, acuarelele sale găsiră cumpărători: 

— Pomană pentru un schilod! o spunea, în zeflemea. La 
fel de bine, aş putea să-i „impachetez” cu orice: cremă de 
ghete, şireturi, păpuşi pe sfoară... 

Nu cunoşteam deloc Galaţii. Îi părăsisem pe când aveam 
abia şase ani, plecând cu mama. Dar Aurel, deştept, 
drăgăstos şi înzestrat, izbuti să se facă repede iubit şi 
încurajat de oamenii cu vază din oraş. Şi tocmai când ne 
gândeam să părăsim moara noastră de măcinat tristeţe şi 
să ne croim un drum aiurea, numai pentru noi singuri, 
deodată un curent de veselie năvăli în casa domnişoarei 
Caterina, luându-ne pe toţi valvârtej. 

Acest vârtej era lumea! Lumea cu partea ei de frumos şi 
urât. Lumea cu binele şi răul ei, lumea aşa cum e. 


Şi lumea asta se înfăţişă într-o zi în persoana unei 
cliente bogate şi cu „recomandaţii bune”; o doamnă 
elegantă de-o anumită vârstă, încărcată cu bijuterii şi 
darnică, de-ţi dădeau lacrimile. Cât ai înghiţi un şerbet, 
comandă patru rochii, nu se tocmi deloc şi achită totul 
înainte, deşi nu i se ceruse decât acontul obişnuit, dar... 

— Cine-i copilul ăsta frumos? o întrebă pe domnişoara 
Caterina, arătându-mă. 

— Ah, scumpă doamnă! O biată orfană, nepoata mea... 

— Cum o cheamă? 

— Anicuţa. 

Recomandându-mă ca pe o nepoată a sa, domnişoara 
Caterina minţea cu ştiinţă. În ce priveşte numele de 
Anicuţa, buna ei credinţă era victima unei confuzii nostime. 
După zece ani, şi-a adus aminte de mine, dându-mi numele 
mamei. Lovindu-şi palma cu fruntea, exclamase: „Ah, 
Doamne! Tu eşti Anicuţa!” 

Stăpânindu-mi râsul, fusei mulţumită de noul meu 
nume, lăsând-o să mă cheme astfel. 

— Ei bine, domnişoară Anicuţa, reluă mărinimoasa 
clientă, dacă o să-mi faci rochii frumoase, te voi mulţumi 
cum trebuie. 

Apoi, întorcându-se spre Aurel şi desenele sale, 
exclamă: 

— Cât talent are tânărul ăsta! E tot o rudă de-a 
dumitale, domnişoară Kati! 

— Da-a-a, doamnă! Săracu'! Şi el mi-e nepot, tot orfan, 
ca să nu mai vorbesc de infirmitatea lui! 

— N-are leac? 

— Vai, nu! 

— Niciodată nu poţi fi sigură... Trebuie încercat la 
Bucureşti, cu doctori mari. 

Şi mărinimoasa doamnă, alegând apatic câteva desene 
şi pânze, îi dărui lui Aurel o sumă a cărei rotunjime mă făcu 
un timp să tighelesc alandala la maşina de cusut. 


— Ce inimă!.. Ce inimă!... exclama neîncetat domnişoara 
Caterina, după plecarea extraordinarei doamne. Copii, ăsta- 
i norocul vostru. Vouă vă datoresc această minune, fiindcă 
eu n-am cunoscut niciodată asemenea noroc!... Şi am 
presimţirea că doamna Pavlic o să vă schimbe viaţa! 

— Numai de-ar fi în bine, tanti! rosti Aurel, deschizându- 
i braţele. Poate că, până la urmă, ne vom alege fiecare cu o 
partidă frumoasă şi vom juca chindia! 

— Pe legea mea, nu mi-ar displăcea deloc. Încă aş mai 
putea face fericit un bărbat, şi pentru asta m-aş lăsa 
păgubaşă de mândria mea de odinioară. 


Sărmana domnişoara Caterina! Mă gândii la vorbele ei 
mai târziu, când prăbuşirea noastră fu o realitate... 
Mândria se pedepseşte în viaţă! Şi nu mai poţi să fericeşti 
pe nimeni, în ziua când nu mai ai nimic de dat; smochina, 
care stă ţeapănă în vârful copacului către care nicio mână 
nu se întinde s-o culeagă, sau nicio gură nu se apropie s-o 
muşte când este coaptă, se usucă, se întăreşte şi moare 
contemplând cerul. 

Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales 
la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai 
lacrimile... să-ţi trăieşti avânturile, să-ţi trăieşti durerea... 
Să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi 
în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi, apoi să 
plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să 
plângi, un timp... şi apoi să râzi. 


Deodată, Neranţula se opri, cu privirea aţintită asupra 
lui Epaminonda. Abia atunci observă că acesta avea o 
privire de nebun şi-şi încleştase fălcile, să le fărâme. 

Se făcuse târziu... Toată casa dormea. O linişte care-mi 
dădu fiori. 

— Continuă, prietenă! spusei. 

— Nu pot, îmi răspunse, încetişor. Mi-e teamă de 
Epaminonda! 


Celălalt schiţă un zâmbet, care mă înfricoşă şi pe mine. 

— Nu-i nimic, more, Neranţachi... Acum mergi până la 
capăt! 

— Nu-i niciun „capăt”! murmură ea. 


Ceea ce urmă, fu povestea scurtă şi neroadă a tuturor 
fetelor. 

Doamna Pavlic reveni întovărăşită de doi bărbaţi, 
meşteri în arta de-a răsuci capul, atât fetelor tinere cât şi 
celor bătrâne. Poate că n-a fost o înşelătorie sadea, 
deoarece i-am văzut pe chipeşii răpitori suferind şi risipind 
banii, cum n-o faci când eşti pe de-a-ntregul prefăcut... 

Mai degrabă, aş putea spune, o încâlceală de neînțeles 
pentru mine. Nu-mi plăcea niciunul dintre ei. Domnişoara 
Caterina îi iubea pe amândoi, iar doamna Pavlic pe toată 
lumea! Aurel putea face desene şi acuarele, câte erau gata 
să-i cumpere. Şi iată-ne pe toţi, inclusiv Leu, plecaţi spre 
Bucureşti, unde cei doi spuneau că vor face totul spre a-l 
vindeca pe Aurel. Într-adevăr, fu primit într-un spital vestit. 
Timp de trei luni, l-au întors pe toate părţile, pentru ca la 
sfârşit să-i dea drumul, fără vreo altă îmbunătăţire decât 
două cârje noi, în locul celor vechi. 

În vremea asta, nouă, celor de-afară, ni se făgăduia 
marea cu sarea, arătându-ni-se tot ce era de văzut, de 
plimbat, de gustat. Treceam cu vederea peste înşelătoria 
care devenea tot mai vădită. Băui, în treacăt, până la fund 
cupa cu nectar şi-mi spuneam cu ochii închişi: „Aşa, cel 
puţin voi cunoaşte tot, nu voi jindui nimic şi nu voi ajunge 
niciodată urâtă şi tristă ca domnişoara Caterina”. 

La rândul ei, nici domnişoara Caterina nu-şi închisese 
ochii. Îi deschisese zadarnic, în căutarea unui bărbat 
printre cei doi cheflii, socoti, scontă, făcu mofturi, ca să se 
trezească până la urmă singură, într-o odaie de hotel. 

Cât despre mine, continuai, cu toate pânzele sus! 
Fiindcă între croitorie şi ceea ce aveam, nu s-a găsit nimeni 


care să-mi dea o primă de încurajare la muncă cinstită, 
îndemnându-mă să mă reîntorc la ac. 

Barem acum fac ce-mi place şi nimic nu mă scârbeşte. 
Mi se dă în continuare şi dau, ca şi când aş fi în vremea 
primelor elanuri. 

Şi aşa va fi, până în ziua când voi fi dat totul, odată cu 
viaţa mea! 


Epaminonda arăta ca un strigoi în năvalnica lumină a 
zorilor de vară, care începuseră să albească geamurile. 
Buzele-i uscate erau întredeschise. Ochii ţepeni, ca şi întreg 
corpul, păreau ca de mort. Nările i se lipiseră. Barba şi 
părul, de obicei atât de sclipitoare, i se năclăiseră. 

Neranţula îi sări de gât şi-l sărută: 

— Hai, prietene!... Să uităm toate astea!... S-a făcut 
ziuă. O să dormim puţin. Voi pe divane; eu în pat, cu Leu, 
prietenul meu din copilărie, pe care n-o să fiţi geloşi! Apoi, 
cum e şi drept, va fi rândul meu să vă ascult, iar al vostru 
să-mi istorisiţi bucuriile şi suferinţele! Haideţi! 

Zgâlţăit de prietena noastră, Epaminonda, ţeapăn, se 
clătină ca un manechin. Neranţula nu băgă de seamă. Mă 
hiritisi cu aceleaşi mângâieri, apoi, veselă, ridicându-şi fusta 
până la genunchi, începu să sară între cele două divane, 
împărţindu-ne sărutări, la fiecare săritură: 


Neranţula fundoti! 
Neranţula fundoti! 


Dar, la a patra săritură, pe când se întorcea cu spatele 
la Epaminonda şi se avânta spre divanul meu, un țipăt 
îngrozitor răsună în toată casa. Abia avui vreme să prind în 
braţe pe frumoasa noastră Neranţula, înjunghiată de cel 
care-i era ursit, de sărmanul Epaminonda. 


PARIEA A TREIA 


Opt ani trecură... Opt ani împovăraţi de întreaga mea 
avuţie sufletească... 

Şi cât aş vrea acum, să-mi fie îngăduit să mă tângui şi eu 
puţin!... Da, să mă tângui. Să scâncesc! Să spun ce sunt: un 
biet om împovărat de această apăsătoare avuţie, pe care 
nimeni n-o vrea! 

Comoară nesecată şi copleşitoare... Mină de dragoste, 
tânjind după cazmaua adevăratului minier, care întârzie s-o 
cerceteze, care întârzie s-o facă să înflorească la soare şi să 
trăiască întreagă acea viaţă scăldată de lumină. 

Hei! sărmani oameni cumsecade! Viermişori care nu 
înţelegeţi decât să vă sorbiţi fericirea voastră stătută; care 
nu bănuiţi deloc nemărginirea Oceanului şi nici măreţia 
vieţii; pe care soarele nu-i atinge, iar furtuna nu-i tulbură... 
Dacă Dumnezeu v-a dat inimă şi minte, a făcut-o tocmai ca 
să vă dovedească, cu vârf şi îndesat, că asta nu înseamnă 
nimic. Sau, dacă vreţi, că-i folositor să simţiţi arsura divinei 
sale ironii, alături de balsamul strălucitoarei sale mărinimii. 

Viermuşorilor! Oameni cumsecade, vrednici de milă! Un 
nimic ce vă atinge uşor, în treacăt, face ca nimicul care 
sunteţi să vă dea un pas îndărăt... La voi, totul este teamă, 
bucuria ca şi suferinţa... Niciun chiot de plăcere, care să 
răzbată până la ceruri... Niciun răcnet, care să răsune în 
adâncuri... Lipsiţi de cea mai mică expresie a feţei şi orbi 
până-ntr-acolo încât nu vă recunoaşteţi unul pe altul, fiţi 
fericiţi, viermuşorilor! Dar, mă întreb, dacă prudenţa 
voastră nu-i mai degrabă un beteşug al inimii, decât o plagă 
a creierului. Sărmanii de voi, oameni cumsecade! 


X 


Doi ani după drama din Şanţ, îngropai aici, în 
Alexandria Egiptului, biata coşniţă trupească în care bătuse 
marea inimă a prietenului şi artistului necunoscut, care 
fusese Aurel, şchiopul. 

Pentru că inima lui Aurel fu acea care primi lovitura de 
pumnal dată Neranţulei. El fu cel care căzu, ca să nu se mai 
ridice. 

După ce se luptase între viaţă şi moarte, Neranţula 
birui, îşi uită suferinţa. Şi când judecătorii lui Epaminonda 
veniră s-o interogheze la patul ei de suferinţă, ea se 
recunoscu vinovată în întregime. 

— Eu l-am scos din sărite, întrebaţi-l pe Marco! Nu 
trebuie să-ţi povesteşti aventurile amoroase, în faţa celor 
care te adoră. Şi niciodată nu trebuie să săruţi doi 
îndrăgostiţi deodată. Dar, ce vreţi?! Dacă aş fi fost atât de 
înţeleaptă, n-aş mai fi fost eu! Şi mă simt foarte bine, aşa 
cum sunt... Cu atât mai rău! 

Confruntată cu Epaminonda, adus în fiare, la spital, 
Neranţula le puse capac la toţi: sărută mâinile ferecate ale 
călăului, spunându-i în faţa judecătorilor: 

— lartă-mă... Nu ştiam că mă iubeşti atât de tare! 

Dar nenorocitul nu mai avea nevoie ca propria-i victimă 
să-l uşureze de povara crimei sale: doctorii îl declarară 
iresponsabil. Şi se va vedea cât de colo, că aşa era... Mut, 
nepăsător până-n clipa acelei confruntări, îndată ce auzi 
rugămintea nebună a celei care îi era patimă tiranică, 
Epaminonda izbucni în lacrimi, îngenunche la picioarele 
patului ei şi începu o scurtă tânguire, pe care avea s-o 
murmure tot restul vieţii sale: 

- Aman, bre! Aman, bre! Aman, bre! 

Epaminonda mai putea plânge. 

Aurel, deloc. Făcea parte dintre acele fiinţe la care 
lacrimile se revarsă asupra inimii, rozând-o, oprindu-i 
bătăile. 

Mi-am dat seama, îndată, de acest lucru. Şi îndeplinii o 
dorinţă a Neranţulei, dorinţă care era deopotrivă şi a inimii 


mele. 

În ziua când mi se îngădui s-o văd, la spital, primul ei 
gând fu pentru schilod: 

— Marco, să-l iubeşti pe Aurel... Fii fratele său, 
prietenul. E singur pe lume... Îţi cer să faci pentru el, mai 
mult decât ai făcut pentru mama Ileana... 

Emoţionanta repetare a unei aceleiaşi rugăminţi, făcută 
cu cinci ani mai înainte! 

Când căzuse în şanţ şi îşi spărsese capul, Neranţula mă 
chemase, îndată ce fusese în stare să rostească o vorbă. Îmi 
spusese: 

— Marco... La numărul 3, de pe uliţa ovreiască, drept în 
fundul curţii, se stinge o biată femeie părăsită: mama 
Ileana. Vecinii fac ce pot şi-i dau de mâncare uneori, dar 
mama lleana suferă de o boală ciudată, care-i cere să 
mănânce mult şi să bea într-una... Bea două găleți cu apă 
pe zi... Marco, dă-i să mănânce şi, mai ales, adu-i apă... Nu 
ştiu ce se va întâmpla cu mine, dar tu, dacă mă iubeşti, n-o 
uita niciodată pe mama Ileana! 

Am îndeplinit întocmai rugămintea ei. Dar, vai, diabetica 
muri, în timp ce aceea care-i era atât de devotată se afla 
încă în spital. 

Acum, cu aceleaşi buze arse de febră, îmi cerea ajutor 
pentru Aurel. 

Îl şi avea, şi chiar mai mult decât un sprijin frăţesc: 
Aurel şi cu mine ne simţeam uniţi pe viaţă, pentru o viaţă ce 
nu putea fi, în niciun caz, aceea a Neranţulei sau a lui 
Epaminonda, deoarece pentru ei amândoi nu trebuia să 
urmeze de-acum încolo drumul trasat de împunsătura unui 
cuţit, înroşit de sânge? Epaminonda câştigase partida, 
pierzându-şi minţile, şi Neranţula, care era femeie, apuca 
braţul celui mai tare. O făcea, sărutând mâna care-o lovise. 

Am înţeles şi ne-am depărtat... Îl luai pe Aurel cu mine, 
în Egipt, pentru sănătatea lui, pentru a noastră şi gândindu- 
mă că astfel voi putea salva mai multe suflete. 

Nu s-a ales nimic din toate astea. 


X 


De când hoinăresc prin lume, am auzit adesea 
pretinzându-se că pentru bărbatul rafinat, femeia este o 
repulsie şi că numai doi bărbaţi-amanţi ar fi în stare să 
întruchipeze, în intimitatea lor, fericirea completă. Numai ei 
singuri ar putea să creeze o umanitate rafinată. Deci, 
creatorul vieţii a fost un imbecil; dragostea carnală a femeii, 
cu tot ceea ce oferă pasionant tuturor simţurilor noastre, 
nu-i decât o aberaţie, dacă e adevărat că în omenirea 
viitoare viaţa va trebui să  germineze în  cloceala 
excrementelor. 

Dar poate că se află, în acest final dezgustător al 
dragostei masculine, ceva din dorinţa comună de-a voi să 
realizeze o armonie între pasiunea devastatoare a cărnii şi 
sublima prietenie. 

Prietenia creşte prin statornicie, prin durată şi orice 
necredinţă este pentru ea de neînțeles: cu cât suntem mai 
mulţi, cu atât e mai bine. Dimpotrivă, carnea este egoistă, 
atunci când iubeşte şi nu îngăduie pe un al treilea. Îndată 
ce i se dă prea mult din aceeaşi hrană, ea se plictiseşte şi 
începe să lâncezească. 

Cum poate fi realizată pacea între bărbat şi femeie? 
Cum să înfăptuim fericirea deplină? Un lucru este sigur: în 
ce priveşte suprema prietenie, idealul va fi realizat numai 
de amanţii-prieteni, dacă, atât bărbatul cât şi femeia, ar 
putea rămâne prieteni şi amanți, în acelaşi timp. Vorbesc de 
fiinţe care sunt bântuite de-un geniu excesiv al înţelesurilor. 

În propria-mi experienţă, destul de bogată, n-am putut 
realiza niciodată acest tur de forţă prietenesc, decât pentru 
foarte scurte clipe, frumoase ca nişte iluzii înflăcărate. 

Vina este a patimei de care suferă însuşi acest „geniu” şi 
care nu-i decât o extraordinară capacitate de a simţi şi iubi, 
într-una şi cu toată puterea. Dar care, tocmai din cauza 


aceasta, păcătuieşte dintr-o nevoie neînfrântă, dintr-o 
dorinţă nemăsurată de necunoscut, veşnic necunoscut. 

Într-un cuvânt, idealul de a vedea prietenia îmbinându- 
se cu carnea noastră, făcând cu ea casă bună, nu-i decât un 
ţel suprem, pe care nimeni nu-l poate atinge deplin, fără a 
se descotorosi de cele mai arzătoare pasiuni ale sale. 

N-am ştiut-o decât mult mai târziu. 

Aurel iubea femeia, ca şi mine, şi ca orice om care n-a 
fost mângâiat în copilărie şi nici născut într-un canal, dar el 
era, mai presus de orice, un prieten pasionat: în faţa 
dragostei sale pentru Neranţula, el jertfise îndată pe 
amantul ce n-ar fi putut fi. Şi acest sacrificiu - impus cu 
voioşie până la apariţia noastră - l-a doborât, după 
sângeroasa apariţie a lui Epaminonda. Îmi spunea: 

— Niciodată n-am suferit, văzând pe Anicuţa făcând cu 
viaţa ei, ceea ce avea tot dreptul să facă. Dar mă va ucide 
gândul că un bărbat ar putea s-o ceară pătimaş numai 
pentru el singur, că ar putea să ne-o smulgă în întregime, şi 
că ea s-ar putea lăsa să fie luată toată! Asta mă învaţă că şi 
cea mai bună dintre femei e mai lesne de cucerit prin forţă 
brutală, decât prin afecţiune. 

Bineînţeles, bietul Aurel cam bătea câmpii, deoarece, 
dacă Epaminonda reuşise într-adevăr să ne-o smulgă „în 
întregime şi numai pentru el singur”, nu era mai puţin 
adevărat că, în acelaşi timp, fusese zdrobit de propria sa 
victorie şi că Neranţula îi scăpa în întregime. 

Vise feerice ale copilăriei - Egiptul, Alexandria - apărură 
cu neasemuita lor privelişte în faţa ochilor noştri întunecaţi 
de tristeţe, biciuiră vitalitatea în amurg a lui Aurel, 
smulgându-i ultimele flăcări ce-aveau să-l prăvălească în 
mormânt. A avut cel puţin fericirea de-a trăi un miraj aievea 
şi de a nu cunoaşte agonia fără sfârşit. Ba, mai mult, pe 
pământul Egiptului ne fu dat la amândoi să gustăm, pentru 
prima dată, acea plăcere fără seamăn a cărei vistiernică 
generoasă este doar femeia. 


Fii binecuvântată, femeie anonimă care ştii să te dai 
pentru un nimic: pentru un râs cinstit care ţi-a plăcut; 
pentru o vorbă bună care ţi-a mers la inimă; pentru o 
privire  înflăcărată care ţi-a pârjolit ochii... Fiţi 
binecuvântate voi, haimanale din Alexandria şi Cairo, 
drăgăstoase, fără mofturi, care aţi trecut peste infirmitatea 
unui tânăr cu inima zdrobită de una din voi şi pe care l-aţi 
adăpat cu acea bucurie cristalină, în veci nesperată!... Fiţi 
binecuvântate, femei care nu cereţi nimic, femei care daţi 
totul, fără încetare! Şi Domnul să vă deschidă, în altă viaţă, 
porţile raiului şi să vă aşeze frumos la dreapta sa, pentru că 
nu cunosc nimic care să vă întreacă în generozitate! 


X 


N-aveam bani să-i plătesc o trăsură lui Aurel, 
înflăcăratul meu Aurel, care, cu toată viteza jalnică a 
cârjelor sale, se avânta spre spaţiu, spre palmieri, spre 
dunele deşertului, spre siluetele minaretelor, spre oameni şi 
animale. Eu aveam, în schimb, două picioare zdravene, 
spate solid şi inimă de prieten: de-ajuns ca să-l ridic pe 
Aurel, ca pe un copil, să-l aşez pe umerii mei primitori, unde 
el săvârşi minunea de-a mă face să nu mai simt povara 
nenorocirilor ce ne copleşeau pe fiecare în parte. 

Şi astfel, cu ochii aţintiţi şi gâturile încordate, în hohote 
de râs ce ne amuţeau lacrimile, uitarăm de Brăila, ca să 
trăim cu Egiptul. 

Poate niciodată un om sănătos n-a gustat şi n-a simţit 
mai bine ca Aurel - paraliticul şi tuberculosul - frumuseţile 
unei naturi minunate şi farmecul unei vieţi de vagabond. 
Nicio inimă n-a ştiut să preţuiască generozitatea unui popor 
ospitalier şi învins, nici să se răzvrătească mai făţiş, mai 
sincer,  strigându-şi revolta împotriva  asupritorului. 
Niciodată mila - mergând până la împărţirea codrului de 
pâine - n-a fost risipită de cineva mai din belşug decât de 


Aurel, faţă de cei pe care-i socotea mai nenorociţi decât 
dânsul. 

Exclama adesea: 

— Ah! civilizaţia!... Acum o văd: e frumoasă! Ar fi fost 
mai bine ca omul să fi rămas sălbatic! 

Acest „om sălbatic”, felahul, deşi prăpădit de ţi se rupe 
inima, ascunde în pieptul său singura dovadă cu adevărat 
de preţ a civilizaţiei: bunătatea. Ne-o dovedi, primindu-ne în 
coliba lui de lut, dându-ne tot ce avea: bobul, fulul arab. Şi 
totuşi, eram doi oameni ai acelei civilizaţii care-l strivea, ai 
acelei civilizaţii care aduce în sapă de lemn pe oameni, 
pentru ca apoi să-şi agaţe pe uşă un afiş: În această casă, 
comerțul ambulant şi cerşetoria sunt interzise. 


Timp de doi ani de vagabondaj, am străbătut, cu Aurel 
pe umerii mei, drumul de la Alexandria la Cairo şi de la 
Minieh în Egiptul de Sus, unde ne-am îmbarcat la bordul 
unei dahabieh, înapoindu-ne la Alexandria, lunecând pe 
firul Nilului. 

S-ar putea spune că această călătorie, neprielnică unui 
tuberculos, a scurtat viaţa lui Aurel. Dar ştiu că a murit fără 
părere de rău. Am început-o, pur şi simplu, pe negândite şi 
fără itinerar. După ce făceam zilnic cei zece kilometri 
obişnuiţi, îl aşezam pe Aurel la umbra unui palmier, unde-şi 
petrecea tot timpul visând, desenând, în timp ce eu mă 
duceam la Nil, ca să mă scald, să spăl rufele sau să mă 
distrez, pescuind. 

Îmi striga: 

— Să nu te îneci! N-aş putea să vin după tine! 

Într-adevăr, odată aşezat jos, nu se mai putea ridica. 

Drept orice calabalăc, n-aveam decât două pături, două 
cămăşi de schimb şi cele de trebuinţă lui Aurel, la desen. 
Prieten şi calabalăâc, purtam pe umerii mei abia patruzeci şi 
cinci de kilograme. În timpul marilor manevre, soldatul 
român duce în spate cu un kilogram mai mult, mai puţin un 
prieten şi o prietenie. 


Bani nu-mi păstram, decât atât cât s-avem cu ce trăi o 
săptămână. Dar niciodată nu ne-a atacat careva. În fiecare 
duminică, poşta din Alexandria ne adăsta undeva, pe drum, 
cu tain şi veşti. 

Cu excepţia oraşelor, nu cheltuiam aproape nimic. La 
ţară, toţi felahii se înghesuiau să ne dea adăpost şi hrană. 
Aurel îi răsplătea, dăruindu-le schiţe înfăţişând propria lor 
viaţă: peisaje, animale, diferite scene şi portrete. 

Câte desene semănate astfel pe acest drum lung! Ce 
operă frumoasă, pierdută pentru totdeauna! 

— Cum, pierdută! exclamă într-o zi, când îi spusei. 
Aceşti ţărani sunt mai fericiţi să aibă schiţele mele, decât 
indivizii de la noi care mi le cumpărau din milă 
dispreţuitoare! Valoarea unei opere stă în fericirea pe care 
o naşte, nu în preţul cu care e împopoţonată. 

Înapoiat la Alexandria, unde încă mai spera să aibă cele 
mai bune veşti despre Anicuţa, o scrisoare îl înştiinţă că ea 
dispăruse din Brăila, de trei luni, plecând cu Epaminonda, 
ajuns idiot. 

A fost o lovitură de trăsnet. Se închise în casă, 
cufundându-se în contemplarea portretelor Neranţulei. 
Deveni melancolic şi, într-o seară ploioasă, îşi dădu sufletul 
într-o criză groaznică de hemoptizie. 

Singur, i-am întovărăşit coşciugul. 


Şi acum, Marco, iată-te singur pe lume! 

Mi-o spuneam mie însumi, înapoindu-mă de la cimitirul 
ortodox, unde îngropasem un om şi un artist. 

Un om şi un artist! Se văd oare, în viaţă, atari animale? 

Mai întâi, este atât de greu să rămâi bun şi cinstit, în 
mijlocul unei lumi unde totul este stricăciune. O spun fără 
ură. Ştiu că nimeni nu poate sări mai sus de borul pălăriei 
sale. 

Şi apoi, ce-i un artist? Este un favorit al întâmplării, 
care-l face să se nască înzestrat cu puterea de a-şi exprima 
simţămintele, aşa cum privighetoarea iese din cuib şi se 


duce să cânte pe o cracă. Nu văd aici niciun merit. Ar fi un 
merit, dacă ar face cu propriile mâini şi fără să fi văzut 
vreodată o pereche de ghetuţe, tot atât de perfecte ca şi 
cele ieşite din mâna unui bun cizmar, după treizeci de ani 
de meserie. 

Nu! Suntem toţi nişte bieţi diavoli, mai mult sau mai 
puţin înfumuraţi. 

Dar, începem să fim oameni şi artiști, atunci când 
suntem simţitori la întreaga suferinţă omenească, atunci 
când o exprimăm potrivit posibilităţii noastre şi ne străduim 
să înlăturăm răul pricinuit lumii de egoismul nostru: arta 
este un război cu propria noastră imperfecţiune. 

Pentru inima noastră, există aici un balsam care întrece 
toate bucuriile pământeşti, fiindcă numai generozitatea te 
ajută să poţi îndura mai bine viaţa. 

Dar, vai! Pentru asta, trebuie să te fi născut astfel 
înzestrat, deoarece forţele noastre fiind în stare astăzi să 
acapareze pământul, numai Bunătatea poate pune frâu 
violenţei noastre, până în ziua când Dreptatea va pune 
stăpânire pe ea, mult mai bine şi pentru totdeauna. 


X 


Fiind acum singur, mă simţeam mai nenorocit decât în 
vremea când vindeam portocale şi lămâi, alături de 
Epaminonda. 

În jurul meu, se aflau făpturi omeneşti, da! mulţime, dar 
ce să faci cu aceşti semeni care te privesc ca nişte viței, 
care câteodată chiar se iau după tine, apoi te lasă să cazi, 
tocmai când avuţia ta sufletească se pregăteşte să se 
reverse la lumină? 

Aveam de-a face cu oameni din toate păturile sociale. 
Specializat în cunoaşterea pietrelor preţioase, eram chemat 
pretutindeni, pentru tot felul de afaceri: expertize, 
cumpărări, vânzări, schimburi. La cafeneaua din piaţa 


Mehmet-Ali, unde stam de obicei, intram în relaţii strânse 
cu cel mai bogat, ca şi cu cel mai sărac, cu cel mai înzestrat 
ca şi cu cel mai sărac cu duhul. Şi deschideam ochii! 
Ascultam un om, ceasuri întregi! Şi-i vorbeam, la rândul 
meu! Dacă aş fi încercat să încălzesc o piatră cu flacăra 
risipită - vrând să însufleţesc oamenii - aş fi obţinut un 
rezultat mai bun. 

Pe când aşa, nimic! Niciun Aurel! Nici chiar un 
Epaminonda! Crâmpeie de oameni. Crâmpeie, pur şi 
simplu. Cum de altfel i-am şi numit apoi. 

Şi scârbit să ard în zadar uleiul sfânt, mă înapoiam 
seara acasă şi începeam să răsfoiesc opera lui Aurel, de la 
începuturile sale în spitalul din Brăila şi până la ultimele 
imagini, pe care le schiţa, melancolic, contemplând de la 
fereastra sa furnicarul de pe strada Hamanil. 

Astfel, petrecui la Alexandria încă şase ani după 
moartea lui Aurel. 


X 


Dar într-o zi, o zi când nu mai puteam sta în picioare, 
îmi făcui frumuşel bagajele şi luai drumul spre România... 

„Haide, Marco... mi-am zis, hai să retrâim puţin pe 
urmele trecutului! Hai să ne reîmprospătăm visele!” 

De la ştirea care-l vestise pe Aurel despre fuga lor din 
Brăila, nu mai aflasem nimic despre Neranţula şi 
Epaminonda. De altfel, nici n-am căutat vreodată să aflu 
ceva. La ce bun? Morți, de două ori morţi, sunt cei care 
dispar! 

Luai vaporul la Alexandria şi pornii drept spre 
Constantinopole, unde mă hotărâi să rămîn timp de-o 
săptămână, pentru afaceri. 

Şi iată-mă... Ca un băiat. Hoinăream câte puţin, pe ici, 
pe colo, deoarece îmi iubesc Constantinopolul. Este unul din 
rarele oraşe ale lumii, care nu plictiseşte niciodată pe omul 


simţitor: e ca un poem vesel şi trist, dar sincer şi într-un 
caz, şi în celălalt. Numai Bosforul ştie să umple o biată 
melodie, cu elan eroic. Şi numai la Constantinopol poţi auzi, 
la fiecare pas, cel mai frumos, cel mai cuprinzător, cel mai 
inexprimabil suspin pe care poate să-l scoată un suflet 
strivit: faimosul Aman, bre! al turcului şi al tuturor 
orientalilor care-i vorbesc limba. 

Da, acest suspin îl auzi la fiecare pas, făcându-te să 
tresari totdeauna, deoarece totdeauna porneşte din inimă, 
ca şi melodia obişnuită pe care un barcagiu vesel o cântă, 
pasionat, pe Bosfor. Asta-i Turcia. Aman, bre! Stambulul şi 
sufletul ei... 

Bunăoară, vezi doi oameni, cu fes şi veşminte 
europeneşti, plimbându-se tăcuţi pe un chei, spălat de 
flacăra asfinţitului: 

— Aman, bre, exclamă unul dintre ei, ştiind poate 
pentru ce. 

Iar celălalt, arătându-i numaidecât cu mâna pe veselul 
barcagiu: 

— Ce bine cântă! Nu găseşti? 

Îmi place tare mult Constantinopolul. Şi cum în seara 
aceea rămăsei să-mi savurez cafeaua şi narghileaua, auzii 
deodată în spatele meu: 

— Aman, bre! 

Credeţi că am tresărit? Nu, dar mi s-a făcut părul 
măciucă, deoarece Epaminonda era acela care se rostise 
astfel. 

Se afla în picioare, cu umărul sprijinit de pervazul unei 
uşi deschise. Un Epaminonda ras, zbârcit, bătrân, mototolit, 
ca un vagabond care se culcă pe sub poduri. În capul gol, 
cu o mână în buzunar, cu cealaltă învârtind între degete 
nişte mătănii, privea drept înainte, în gol şi din nou suspină: 

— Aman, bre! 

— Epaminonda! strigai, aruncând ciubucul. 

Acesta îşi întoarse încet capul, mă recunoscu şi-mi 
spuse, de parcă ne-am fi despărţit, liniştit, în ajun: 


— Ah!... Tu eşti... Marco... 

Mă repezii asupra lui: 

— Neranţula, unde-i Neranţula? 

— Oh! făcu, zâmbind îndobitocit. Tu îi mai spui încă 
Neranţula! E acolo, înăuntru... Dar acum... nu i se mai zice 
decât Anicuţa. 

Acest acum!... Cântărea mai greu decât o mie de 
spânzurători. 

— Cu cine stai de vorbă, Epaminonda, răsună o voce, 
foarte cunoscută, pentru ca să mai pot sta în picioare, şi 
atât de doborât de acel acum al lui Epaminonda, ca să n-am 
poftă s-o iau la goană, să fug, şi să nu mai văd niciodată 
Constantinopolul atât de iubit. 

Anicuţa apăru şi mă prăbuşii pe scaun. 

Se trecuse... Asta-i tot ce putui să-mi dau seama, dintr-o 
aruncătură de ochi. Fiindcă, la rândul ei, văzându-mă, 
scoase un țipăt şi dispăru înăuntru. 

Pornii s-o găsesc, ca un automat. Plângea, cu faţa în 
palme, trântită pe „patul de lucru”, în spatele prăvăliei. 

— E adevărat că el a murit? gemu ea, cu capul înfundat 
în perne. 

— Mort... Anicuţă... Odată pentru totdeauna... EI. 


X 


În trista mea odaie de la hotel, n-am putut închide un 
ochi, toată noaptea. Vorbele Neranţulei, povestindu-mi 
despre Epaminonda, îmi stăruiau neîncetat în urechi: „Nu 
s-a culcat încă niciodată cu mine. Şi crede într-una că mă 
fereşte să merg cu clienţii. Dar cum nu mai are bani, ca la 
Brăila, ca s-o plătească pe ţaţa, îi dau eu. Şi este amuzant 
să-l vezi plătind-o cu cincizeci de centime pe patroana care 
ia o taxă de cel puţin doi franci. Bineînţeles, totdeauna îl 
convingeam că mă împiedică totuşi «să fac rău», cum 


spune. Dar fac tot ce vreau, fiindcă nu bagă de seamă 
nimic, într-atât s-a îndobitocit, cu veşnicul lui Aman, bre!” 


Epaminonda se îndobitocise, spunea frumoasa noastră 
Neranţula... 

— Aman, bre! gemui, la rândul meu... 

Constantinopole... Constantinopole... 


X 


La cererea ei, îi promisesem să mă înapoiez a doua zi, 
către prânz, deşi luasem chiar în clipa despărțirii hotărârea 
să-o şterg, fără să-i mai revăd. Dar, dimineaţa, prin nu ştiu 
ce teribilă şi drăcească voinţă, adormii buştean şi nu mă 
trezii decât la bătaia loviturilor violente în uşa mea. Era 
cinci seara. Deschisei: Anicuţa şi Epaminonda! Habar n-am 
cum mă dibuiseră. De altfel, nici nu era prea greu, fiindcă 
locuiam în Galata, foarte aproape de ei. 

— Aşa, va să zică! strigă ea, ca s-o audă toţi vecinii. Ţi-ai 
făcut de cap toată noaptea! 

Mă îmbrăcai şi părăsii hotelul. Afară, Anicuţa ţinu morţiş 
să merg să văd Constantinopolul. Mă lăsai târât, ca o oaie 
dusă la abator, fără să aud ceva, fără să văd nimic altceva 
decât pe acest Epaminonda, gătit ca de duminică. Cu aerul 
său de pensionar de ospiciu, cu muţenia şi zâmbetele sale 
îndobitocite, atrăgea privirile tuturor. 

O singură dată, în timpul mesei, deschise gura, ca să 
zbiere ca un măgar: 

— Marco! Nu-i aşa că-i drăguță Anicuţa?! 

— Da, prietene, e drăguță, dar taci odată! 

— De ce-l dojeneşti? interveni Anicuţa. Mă iubeşte mult, 
săracul! 

— Se vede! din cauza asta i-am şi spus să n-o strige în 
gura mare. Ca să nu se uite lumea mirată la el! 


X 


Şi iată-ne, în sfârşit, la marginea mormântului, unde 
trebuia să se împlinească scrisa sorții. 

— Haide, Marco! îmi spuse ea, să ne plimbăm cu barca 
pe Bosfor... E-atât de frumos, seara! 

Primii cu însufleţire, într-atât mă temeam să nu fiu poftit 
să mergem la vreun teatru. Ne urcarăm fără barcagiu. 
Vâsleam eu. 

Bosforul era tăcut ca un cimitir. Pe Cornul de Aur 
licăreau luminiţe, de parcă ar fi fost nişte suflete 
zgribulite... Câteva glasuri... niciun cântec... nicio 
tânguire... 

Înaintarăm tare departe, în tăcere. Şedeau amândoi la 
pupă, înlănţuiţi ca doi îndrăgostiţi. Epaminonda, mai ales, o 
strângea puternic de mijloc. Abia le desluşeam chipurile. 

— Marco! zise ea... Ţi-aminteşti de cântecul ăsta: 


Pe ţărmul mării, pe prundiş, 
Neranţțula fundoti! 
O fată işi clătea fusta, 
Neranţula fundoti! 


— Aman, bre! răcnii. Ajutor! 

Dar, în jurul nostru, nicio vietate. Doar catran nesfârşit 
şi lumini clipind în depărtare. 

— De ce strigi ajutor, Marco?! se miră ea. 

Şi se sculă, sunt sigur de asta, ca să mă sărute. 

Nu făcu decât un pas în barcă. 

Cu o zvâcnitură de braţ, asemănătoare gestului 
cosaşului, Epaminonda îi înlănţui mijlocul şi dispăru cu ea în 
apa neagră. 

Nu mai reveni la suprafaţă. De teamă să nu-i fie răpită 
aleasa inimii. 


PAGINI AUTOBIOGRAFICE 


DIREIIISSIMO 


Ca să ajungă în Franţa, care totdeauna a fost privită în 
Orient ca o amantă ideală, numeroşi vagabonzi visători s-au 
aruncat nebuneşte, atraşi mai mult de chemarea ei, decât 
de gândul cuceririi. Dar, majoritatea, poate cei mai buni, şi- 
au lăsat oasele pe drum, înainte de-a o cunoaşte sau după 
ce au cunoscut-o, ceea ce-i totuna. Deoarece numai în iluzie 
se află frumosul. Şi fie că atingi sau nu capătul drumului, 
amărăciunea are cam acelaşi gust, în ambele cazuri. 
Scopurile totdeauna au fost nobile. Ceea ce are preţ pentru 
omul, ale cărui dorinţe sunt nenumărate, e numai lupta, 
bătălia ce-o dă cu destinul său, în timp ce dorinţele îl 
mistuie. Asta-i toată viaţa; viaţa visătorului. 

Eu sunt unul dintre aceşti visători. Şi odinioară, între 
atâtea alte dorinţi, am hrănit-o şi pe aceea de-a atinge 
pământul Franţei. Voi povesti una dintre încercările mele 
nenorocoase; pe cea mai frumoasă. 


X 


Mă aflam la Pireu (sunt de-atunci tocmai douăzeci de 
ani), în tovărăşia celui mai bun frate de hoinăreală pe care 
l-am cunoscut vreodată, singurul prieten al cărui suflet se 
contopise în întregime cu al meu. Şi totuşi eram pe punctul 
să ne despărţim: o tristeţe lăuntrică ce-i sfâşiase dintr-o 


dată inima îl smulgea prieteniei mele pasionate, trimiţându- 
| să se zăvorască, pentru câtva timp, într-una din 
mânăstirile de la Muntele Athos. 

După debarcarea noastră la Pireu, ne plimbarăm timp 
de trei zile, tăcuţi şi trişti, printre glorioasele ruine, ceea ce 
spori şi mai mult mâhnirea bietelor noastre suflete; apoi 
veni clipa când trebui să ne îmbrăţişăm, ca să nu ne 
revedem, poate, niciodată. Oh! Cât e de tristă despărţirea, 
atunci când ţi-e drag cineva! 

La ultima noastră masă - pâine şi măsline întinse pe un 
jurnal - nu mâncarăm mai nimic. Cămăruţa de la hotel ni se 
părea un cavou. Ne-am strâns fiecare lucrurile, ne-am 
împărţit punga, comună, vreo şaizeci de drahme, şi am 
plâns vitejeşte. 

Cum eu voiam să plec în Franţa, iar prietenul meu se 
împotrivea, mă rugă pentru ultima oară: 

— Nu te duce acolo... Fii cu judecată... Ai o mamă care 
tremură pentru viaţa ta. Cât am fost împreună, mai 
mergea: eu ştiu să mă descurc mai bine ca tine şi vorbesc 
mai multe limbi. Dar, singur, ai să suferi nespus de mult. 
Apoi Occidentul, deşi are aziluri de noapte, este mult mai 
nemilos cu vagabonzii decât Orientul, care nu le are deloc. 
Dă-o dracului de Marsilia! Dacă ai şti cât m-a costat oraşul 
ăsta! Întoarce-te la ai tăi, însoară-te cu o neroadă bogată, 
trăieşte dintr-o muncă asigurată şi mori liniştit. Visurile... 
Cloceşte-le la gura sobei, căci este mai puţin primejdios ca 
atunci când le hrăneşti cu sângele tău: când ai să mori, pe 
faţa ta vor fi mai puţine urme. Crede-mă, Panaite... Bilanţul 
tuturor visurilor trăite se cifrează prin nenorociri mari. Şi e 
drept să fie aşa; astfel n-ai avea loc de visători. Haide... 
Jură-mi că mâine vei lua vaporul spre Constanţa. 


Prietenul meu vorbea, strângându-mi mâinile, iar 
frumoşii săi ochi umezi şi faţa lui plăcută de frate trădau o 
prefăcătorie duioasă: nu credea decât pe jumătate din tot 
ce îndruga; minţea din dragoste. 


Minţii, la rândul meu, promițând să-i urmez sfaturile şi 
plecă încredinţat că n-am să fac nimic din tot ce-mi spusese, 
căci nu degeaba eram din aceeaşi rasă. 

Îndată ce rămăsei singur, pământul mi se păru lipsit de 
orice sens, iar pe oameni îi simţeam nerozi. A doua zi, în 
picioare, pe chei, cu urechile zbârnâind de frumoasele 
versuri franţuzeşti, pe care prietenul meu le recitea seara, 
privii cum ultimele încărcături fură urcate pe vaporul 
românesc, apoi cum însuşi vaporul îşi luă drumul spre 
Constanţa. 

Două zile mai târziu, vaporul „Saghalieni%” al 
„Companiei mesageriilor maritime” pleca spre Marsilia, via 
Neapole. 

Îmi făcui bagajul. 


X 


Când eşti vagabond, sărac şi părăsit de prieten, operaţia 
aceasta se îndeplineşte tragic. Dar ce ştie lumea despre 
asta? 

Ce ştie ea, câtă durere poate să închidă o valiză făcută, 
în ajunul primei plecări, de mâinile bătătorite ale unei 
mame care plânge în hohote; ce ştie ea de ceea ce simte un 
copil afectuos, când o întreagă mahala urlă că s-a înhăitat 
cu o „haimana”; de pustiul pe care o astfel de „haimana” îl 
poate lăsa în sufletul unui adolescent exaltat, atunci când îl 
părăseşte, „ca să nu-l mai revadă poate niciodată”, după ce 
i-a vorbit cu disperare de lucrul acesta. 

De toate acestea, ce ştie lumea? 

Ştie oare, măcar, ce înseamnă să te pregăteşti de 
plecare, atunci când eşti sigur că n-ai cu ce-ţi plăti nici 
biletul de drum? 


Nenumărate sunt resursele pe care viaţa le oferă 
dragostei noastre şi de neînfrânt curajul pe care-l naşte 


dorinţa. 

În acel sfârşit de ianuarie 1907, care urma după 
plecarea nefericită a prietenului meu, puteam fi văzut 
dinaintea debarcaderelor Pireului, aşezat cuminte pe valiza 
mea şi urmărind cu privirea mişcările vapoarelor; studiam 
de două zile acel du-te-vino al vieţii marinăreşti; cercetam 
obiceiurile călătorilor, ale marinarilor şi ale vapoarelor. 

În curând, un mare eveniment avea să se producă în 
noua mea viaţă de vagabond novice în străinătate, rămas 
fără bani şi aruncat dintr-odată de sub aripa protectoare a 
mentorului meu. Cu inima cât o nucă, mă gândeam 
neîncetat la piesa de aur - o jumătate de liră sterlină - pe 
care o cususem în poala cămăşii, la toată averea mea, o 
pâine de două kilograme şi o jumătate kilogram din 
excelentul caşcaval grecesc, cumpărate şi închise în valiză 
între Viaţa lui Socrate şi Poeziile lui Eminescu. Mă gândeam 
deopotrivă la ceasornicul meu „Roskopf”, o maşinuţă 
simpatică şi de precizie, din nichel oxidat, bogat în amintiri, 
de patru ani de când îl târam pretutindeni şi fericit că a 
scăpat de atâtea ori de la moarte sigură. Ceasul îl 
strecurasem în pulpana dreaptă a paltonului, la fund de tot, 
între stofă şi dublură, după ce găurisem buzunarul. Ca să-l 
iau şi să văd cât e ora, trebuia să vâr mâna până la umăr. Îi 
simţeam prezenţa, lovindu-se de genunchii mei, la fiecare 
pas. 

Astfel, după ce scotocii cu înfrigurare, nu-mi rămâneau 
la îndemână decât câteva drahme, destinate în parte acelui 
cumsecade barcagiu, care - din fundul bărcii sale unde sta 
tolănit cu braţele sub cap - mă spiona cu bunăvoință, de 
două zile de când cercetam vaporul „Saghalien”, îmi 
zâmbea cu graţie şi-mi spunea la fiecare reîntoarcere din 
cursă, trântindu-se pe spate: „Kalosto patrioti (salutare)”! 

Nu-i răspundeam decât cu o privire rece de muribund. 
Cu o oră înaintea plecării „Francezului” a trebuit să renunţ 
la amarul meu dispreţ: 


— Da! kalosto patrioti, ia spune-mi cât îmi iei ca să mă 
duci până la vaporul de colo, ancorat la intrarea în port. 

Dintr-o săritură, se aşeză în capul oaselor şi privi spre 
locul arătat, unde se aflau două vapoare. 

— To Galiko sau to Ghermaniko? („Francezul” sau 
„Germanul”?) 

— To Galiko! 

Omul se bătu pe coapse, vesel, şiret. 

— Eh, patrioti... Ştii prea bine; treizeci de bani... E 
destul de departe, kaimeni (vai de noi)! 

— Da, e departe. Şi, pe deasupra, n-am nici bilet, zic eu. 

Barcagiul izbucni: 

— Dă-mi gologani să ţi-l cumpăr, strigă sărind pe chei. 
Mă-nţelegi, e acelaşi preţ, dar voi câştiga cincizeci de bani 
pe-deasupra. 

— Cam cât o să coste până la Marsilia, katastromatos 
(pe punte)? 

— Şaizeci de drahme. 

— Ar trebui să le am... Kaimeni! 


Această mărturisire schimbă tonul şi atitudinea 
barcagiului. Faţa lui slăbuţă luă un aer solemn; vorbi cu 
gravitate: 

— Asta-i altă căciulă! Hai să luăm o cafea, colo, în faţă! 

Şi la cafenea, încrucişându-şi braţele pe masă, nas în 
nas cu mine, îmi spuse: 

— Vrei, deci, să faci pe palikaraki (micul viteaz)? 

— Da, cam aşa... 

— Ei bine! ai să-mi dai două drahme şi te voi urca pe 
vapor. 

Îi dădui banii. 

— Acum, ascultă-mă, matia-mu! (Ochii mei!) 'Te vei duce 
la scara cea mare de la clasa întâi. Acolo, vei sări repede, ca 
un cocoş. Dacă te opreşte cineva, răspunde-i în greceşte: 
„Mă duc să-mi văd un prieten”. Cum eşti bine îmbrăcat, ei 
or să te lase să treci. Bagă de seamă să nu te ascunzi 


înainte de plecare. Aia au ochi buni. În acest timp, voi 
strecura valiza ta printre cuferele bogătaşilor. Tu stai acolo 
înăuntru, aşteaptă s-o vezi, apuc-o, fără să dai vreo 
lămurire şi... Dumnezeu să te păzească, copilul meu. 

Aşa s-a şi întâmplat. Urcat fără nicio piedică, coborâi pe 
puntea inferioară şi văzui pe barcagiul meu dând din coate, 
certându-se cu camarazii lui; apoi, după ce îmi trecu valiza 
şi se încredinţă că o luasem, îmi spuse încă o dată cu un 
gest de mare uşurare: 

— Acum, Dumnezeu să te păzească!... 


X 


Da! Dumnezeu să te păzească, băiete... până-n clipa 
când controlorul te înşfacă. 

Dar, aşteptând această grozavă catastrofă, este îngăduit 
să nădăjduieşti într-un sfârşit bun şi să iei parte la viaţa 
care te înconjoară. Şi viaţa care mă înconjoară pe 
„Saghalien” este destul de însufleţită: patru sute de greci, 
veniţi din toate colţurile Greciei, Anatoliei şi Macedoniei, 
sunt îngrămădiţi acolo pe punte într-un talmeş-balmeş 
caraghios, tragic, pitoresc, mai mult decât teatral şi 
aproape neverosimil. Toate costumele, toate dialectele, 
toate caracterele. Tineri, bătrâni şi copii, însuraţi şi burlaci. 
Veseli, melancolici, morocănoşi, nepăsători şi înţelepţi. Unii 
dansează sau îşi joacă copiii. Alţii cântă, strunesc coardele 
vreunui instrument sau joacă cărţi. Unii discută atât, de-ai 
crede că se ceartă, în timp ce câte unul suspină într-un colţ, 
iar altul măsoară puntea, gesticulând cu degetele mâinilor 
răşchirate şi răcnind la cer: 

— Ah! patrida-mu! patrida-mu! (Ah! patria mea, patria 
mea!) 

Toţi mănâncă şi beau. Puntea este plină de sâmburi de 
măsline, capete de heringi, coji de ceapă şi de portocale. 


Peste tot duhneşte a ţâri, brânză fermentată şi altele, ceea 
ce este îngrozitor. 
Un refren se înalţă desluşit, deasupra grupurilor: 


FEhe, more, ehe, 
Tha pami Stin xanthia! 
(E hei, dragul meu, ehei, 
Plecăm în străinătate!) 


Şi în mijlocul acestei hărmălăi, sirena vaporului şuieră 
pentru prima oară, aducându-mi aminte că n-am bilet. 
Aproape că şi uitasem de el, dar mă simt aşa de bine 
pierdut în această mulţime, că nu mă sperii prea mult; las 
sirena să-şi epuizeze toate semnalele reglementare şi 
vaporul pleacă în delirul acestui furnicar omenesc, care 
urlă din răsputeri: 

— Adio patrida-mu! 

— Adio prieteni! 

Acest FEh6, more, eh€! zguduie acum cerul, scos din 
piepturile unui cor de patru sute de voci: 


Toată lumea cântă, 
Aşa-i pe vapor: 
Veselie, bucurie. 
Toată lumea, afară de evreu. 
Evreul rătăcitor el, numai el, călătoreşte trist. 


„Saghalien” îşi ia largul, mângâiat de o briză care ne 
stropeşte în joacă. Pânzele pocnesc în bătaia vântului. 
Emigranţii ghemuiţi unul într-altul devin îngrijoraţi, din ce 
în ce mai îngrijoraţi. Eu de asemeni şi am pentru ce. Mă 
gândesc într-una cu bucurie la fericirea de-a mă afla peste 
câteva zile la Marsilia. Ah! voi face orice, hamal, rândaş, 
cerşetor, numai ca să ajung acolo. Parcă mă şi văd citind şi 
eu cărţi, cărţi franţuzegşti, în original, ca prietenul meu! 


Dar inima mi se dezlipeşte de acest gând şi se 
micşorează, bătând cu putere.  Împrejurul meu: 
kKatastromatos, oameni de-a valma, visători de dolari. Ce 
legătură să fie între mine şi această turmă? 

Cu răsuflarea duhnind de usturoi, un tânăr emigrant îmi 
sare înainte: 

— Eu merg la San-Francisco... Dar tu? 

— La Tombuctu! 

— Unde-i asta? 

— În Canada. 

— E cam frig pe acolo... 

— Lasă-mă în pace! 

Cu privirea aţintită asupra comandantului care se 
plimbă în cabina de comandă, mă întreb dacă omului ăsta i- 
ar fi milă de mine, la un caz de nevoie. 

Deodată, o frază scurtă, răsunătoare, strigată în 
greceşte, îmi străpunge inima: 

— He! Ta sitiria pedia! (Haide! Biletele, copii!) 

Cel care a dat ordinul acesta nenorocit este cafegiul, 
patronul bufetului de la a treia, tălmaci şi totdeauna grec 
pe toate vapoarele care brăzdează bazinul Mediteranei. 

Alături de el, stă înfipt un ofiţer de bord cu faţa aspră. 

Ah! kaimeni palikaraki! 


X 


Profitând de zarva ce-a cuprins mulţimea, ca şi de 
neatenţia celor doi controlori, o şterg, strecurându-mă pe 
nesimţite. Unde? Parcă ştiu? Mă învârtesc încoace şi încolo, 
dau din colţ în colţ, cu ochii în căutarea unei ascunzători, 
tot pipăind piesa de aur cusută în cămaşa mea, în timp ce 
„Roskopf”-ul îmi ciocăneşte genunchiul. 

Să mă strecor într-o barcă de salvare? Sunt acoperite 
cu pânze, bine legate cu frânghii pe care ar trebui să le tai. 
Să mă cobor la cazane? Nu cunosc pe nimeni acolo: toţi 


sunt francezi. Dar iată că un marinar care trece mă 
măsoară cu coada ochiului şi surâde. Cu siguranţă că a 
recunoscut palicarul! 

Socotindu-mă pierdut, mă pitii în labirintul de culoare 
din apropierea coşului cel mare. Mă ghemuii deasupra 
grătarului care proteja cazanele şi mă simţii în siguranţă. O 
să le fie prea greu, să dea peste mine aici. Doar n-o să le vie 
în cap să scotocească prin puzderia de colţuri şi unghere 
ale vaporului! Poate, cine ştie, nici nu le cunosc tot aşa de 
bine ca un vagabond, care este la prima lui lovitură. Hei 
palikaraki?... 

Şi veşnicia, greaua veşnicie trece, se scurge cu 
nesiguranța ei, cu burniţa care a început să-mi ude umerii, 
cazanele care mă dogoresc pe sub grătar, cenuşa care se 
urcă şi mă sufocă, tangajul vasului care mă zdruncină 
tare... Şi valiza mea, lăsată în voia acelor pirați, ce-o fi 
devenit? Aveam înăuntru pâine şi brânză, cu care voiam să 
mă întremez puţin, căci, pe legea mea, mi-e foame. Dar 
trebuie să am răbdare şi aştept cu urechile ciulite, cu 
privirea în pământ. Jumătate fript, jumătate îngheţat, 
schimb din când în când piciorul, ca berzele când se 
odihnesc. 

Dumnezeule, cât e de mult! Şi totuşi nu prea. 

Un zgomot de paşi care se apropie, toc, toc, pe punte. 
Sunt doi... Se opresc! De ce? N-au ce căuta aici! Îndrăznesc 
o aruncătură de ochi în jurul meu, ca să văd dacă i-ar putea 
aduce ceva încoace. Nimic: murdărie şi fierărie prăfuită. 

Dar paşii, paşii unuia singur acum, pornesc din nou, toc, 
toc şi iarăşi se opresc, de astă dată chiar în labirintul meu! 
Oh! Marsilia, n-o să te văd deloc! Văd mai degrabă şapca 
tălmaciului - cafegiul - de care mă desparte o singură 
manşe. Şi primejdia îmi curmă respiraţia, dar e degeaba să- 
ţi ţii respiraţia în faţa unei atari nenorociri, că iată încă un 
pas şi cafegiul mă priveşte cu ochii săi de broasca râioasă, 
cu faţa buhăită; nu spune nimic, dar din locul său îmi face 
semn cu arătătorul: Vino-ncoa! 


Mă supun, desigur. Mă recomand. 
Palikaraki... 


Pe punte, francezul şi grecul schimbară câteva vorbe, pe 
care nu le înţelesei. Primul mă măsoară liniştit. Al doilea îmi 
spune: 

— Urmează-ne! 

Îl urmai ca o mironosiţă, gândindu-mă cu tandreţe la 
jumătatea mea de liră sterlină şi la „Roskopf” fiecare încă la 
locul respectiv. 

Când convoiul funebru sosi pe punte, toţi emigranții 
erau în picioare. Cei mai nerăbdători ne împresurară: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce-a făcut? 

— N-are bilet? 

— Săracul! Kaimenos! 

Mă uit la toată lumea asta, la cei doi judecători ai mei - 
marea şi cerul - şi tremur pentru micuța mea comoară, pe 
care regret că n-am ascuns-o în caşcaval. 

Şi acum, interogatoriul, luat de tălmaciul grec, ascultat 
cu nepăsare de ofiţerul francez şi cu viu interes de 
emigranţi: 

— De ce te-ai ascuns acolo? 

— Ca să ajung la Marsilia. 

— Hm! Şi biletul? 

— N-am. 

Cafegiul se roşi de mânie, mă înşfacă de reverul hainei 
şi mă zgâlţâi cu putere: 

— Kerata! Ce, te crezi pe vaporul lui tat-tu? 

Ofiţerul întinse mâna şi potoli excesul de zel al 
slugoiului. O voce strigă din mulţime. 

— Haide, more, nu mai face pe lacheul. Suntem creştini! 

Apoi alte voci: 

— Dar ce! e vaporul lui tat-tu... 

— .„..Şi n-o să fie mai greu din cauza acestui kaimenos. 


Vrăjmăşia contra tălmaciului cuprinde toate sufletele. 
Un emigrant îşi scoase o batistă din buzunar, aruncă în ea 
câţiva gologani, apoi, nervos, începe să cheteze printre cei 
de faţă, zăngănind monedele şi strigând cu voce metalică: 

— Hai, fraţilor! puţină bunăvoință. Daţi ce vă lasă inima! 
Trebuie să adunăm câţiva gologani, pentru nenorocitul 
ăsta! Pentru el! Nu pentru vapor, lua-l-ar dracu”! 

Îl privesc şi mi se pare că recunosc pe acela care-mi 
spunea că se duce la San-Francisco şi-l luasem la goană. 

Dinaintea acestei întorsături, cafegiul îşi întrebă din 
ochi stăpânul. Acesta rosti o frază şi grecul se puse îndată 
să-mi scotocească buzunarele. Rezultatul: câţiva gologani. 
Mi-i lăsară. 

Atunci, auzii pe ofiţer şoptind: 

— La cărbuni! 

Şi-mi întoarse spatele, dar repede se răzgândi, din 
cauza hainelor mele curate şi-mi modifică osânda: 

— Nu... nu...  Supraveghează-l...  Debarcaţi-l la 
Neapole... 

Tălmaciul mă aruncă într-o cabină de bagaje şi acolo, 
împingându-se în mine, îmi zbieră în nas: 

— Vodi! Gaiduri! (Boule! Măgarule!) De ce n-ai venit să 
mă cauţi înainte de plecarea vaporului? Pentru câteva 
drahme, ţi-aş fi arătat eu unde să te ascunzi. Zoo! 
(Animalule!) 

— O să ştiu de-acum încolo! 

Şi, pe bună dreptate, cu altă ocazie i-am folosit sfatul cu 
vârf şi îndesat. 


X 


Totul merse bine până ce Messina se profila în zare. 
Emigranţii mâncau, beau; puntea devenise un adevărat 
grajd; nu călcai decât pe resturi. Cântecele amuţite, 
noaptea reîncepeau mai abitir decât dimineaţa: 


FEhe, more, 6h6! 
Bătăi din palme şi dansuri: 


Hai să mâncăm, să bem 
şi să jucăm! 
Ehe, more, ehe! 


Când, deodată, se dezlănţui o furtună şi iată-ne pe toţi, 
lucruri şi fiinţe, claie peste grămadă. 

O răbufnitură de vânt, nebănuită, puternică, grea cât 
mii de tone de apă, izbi cu putere pânzele, le umflă, le 
smulse din toate legăturile şi le aruncă de catarg, care 
trosni de credeai că-i sfârşitul lumii. Bărbaţi, femei, copii, 
bagaje, sticle, pâine, ţâri, ceapă, portocale, toate la un loc 
nu sunt decât o masă informă, pe care corabia o 
rostogoleşte de la tribord la babord, o striveşte, o 
zdrobeşte, în timp ce furtuna pustieşte puntea, iar căpitanul 
strigă de la postul său: 

— Toată lumea în cale! 

Emigranţii au schimbat cântecul. Târându-se pe mâini şi 
pe şezut, uzi leoarcă, cu privirile îngrozite, se agaţă de tot 
ce le iese în cale şi cheamă în gura mare, în ajutor, pe cei 
doi sfinţi greci, protectorii mărilor: 

— Aghios Nicolas! Aghios Gherasimos! 

Cafegiul, care se ocupă cu coborârea în cabine şi care 
face haz de spaima emigranților, răcneşte la sărmanii 
katastromatos, speriaţi, călcând peste ei: 

— Aha-a! lată naufragiul! Acum 6h6, more, ehe! 

Şi aruncându-i ca pe nişte saci, curăţă puntea de orice 
harababură. 

Sunt singurul căruia îi place mai bine să înfrunte 
furtuna, decât să coboare în împuţiciunea şi vărsăturile de 
jos. Ghemuit între balustradă şi bucătărie, mă feresc pe cât 
pot de valurile care spală puntea şi o clipă mă stăpâneşte şi 


pe mine gândul naufragiului. „Adio, mamă, n-ai să mă mai 
vezi!” 

Cafegiul, zărindu-mă acolo, strigă la mine: 

— Coboară, nenorocitule! O să te ia un val de apă. 

— Lasă să mă ia! 

Însă altfel mi-a fost scris. 


Într-o seară înstelată, în faţa mizeriei mele, Neapole îşi 
arătă golful său, fără pereche în lume, înălţă până-n nori 
luminile amfiteatrului său şi mă afundă într-o vrajă care mă 
făcu să iert sorții că-mi răpea dorinţa de a ajunge în Franţa. 

Am fost dat jos la Neapole... Dar îl admir. Inima mi se 
umflă, gata să plesnească, în timp ce ochii mei răscolesc 
întunericul, spre a descoperi silueta masivă a Vezuviului. 

— Ai să cobori aici, îmi strigă tălmaciul, în mijlocul unei 
larme asurzitoare. 

„Saghalien” se opreşte şi ancorează. Călătorii se 
înghesuiesc în bărcile care roiesc în jurul vaporului. Eu, cu 
geamantanul în spinare, sunt luat de valul de emigranţi 
care debarcă aici, de unde un transatlantic îi va transporta 
în America. Şi iată-ne, adevărată turmă de oi, îngrămădiţi 
într-un bac pe care un remorcher îl trage până la cheiul 
vămii. „lotdeauna sunt în câştig”, îmi spun, gândindu-mă la 
cele trei lire pe care barcagiii ţi le cer de la vapor până la 
chei. Şi cum nimeni nu mă bagă în seamă, mă lăsai în voia 
sorții. Cine ştie? O masă şi o noapte pe gratis nu sunt de 
disprețuit, de vreme ce eşti un palikaraki. Să facem deci pe 
emigrantul, cât s-o prinde. 

Dar asta nu merse şi totul se termină într-un mod 
neaşteptat. 

Conduşi într-o clădire uriaşă, cu paturile aliniate ca 
nişte morminte, văzui pe greci apropiindu-se de pereţi şi 
citind următoarele rânduri scrise de alţi compatrioți: 
Fraților! Aici am fost mâncaţi de ploşniţe cât lintea! 

Îmi înhăţai valiza şi o luai la goană! 


lată-mă acum în stradă, singur, fără prieteni, fără 
mentorul meu; eu, un om de treabă din Brăila, aruncat în 
lume, eu, omul de treabă care ştie că-l aşteaptă zile negre, 
adolescent crăpând de viaţă şi mulţumit că se află la 
Neapole, de vreme ce n-a avut cum să ajungă la Marsilia. 
Mulţumit de acest Neapole a cărui poezie îi este 
necunoscută, mulţumit de lira sterlină cusută în poala 
cămăşii, de „Roskopf”-ul aşezat în buzunarul vestei şi de 
biata comoară de douăsprezece drahme, în gologani, pe 
care i-o adunase emigranții. 

Dar nu tot aşa de mulţumit, de ceea ce i se întâmplă, 
deodată, în timp ce mergea cu gândul aiurea: un ştrengar 
se apropie, îi propune să-l ducă la un albergatore:2: şi, fără 
să-i aştepte răspunsul, îi smulse valiza, ordonându-i să-l 
urmeze! 

„Dumnezeule! îmi spuneam, omul ăsta trebuie să crape 
de foame, de vreme ce se poartă astfel! Am fost debarcat 
într-un oraş mai sărac decât cele din Grecia!” 

Şi-l urmai! Via Duomo, apoi o străduţă: iată-ne ajunşi la 
albergatore, la etajul al patrulea. E tânăr, oacheş, faţa aspră 
de om care se zbate. Interiorul îmi pare curăţel. Preţul: 
cincizeci de centime pe noapte, douăzeci şi cinci pentru o 
farfurie de carne sau peşte cu legume. Foarte bine. Plătesc 
hamalul, care nu-mi cere decât treizeci de centime. Şi mă 
duc la culcare, deoarece casa îmi joacă înaintea ochilor, de 
parcă aş fi încă în largul mării. 

Patronul îmi arătă camera, deschise uşa şi după ce mă 
lăsă să trec, se opreşte în prag cu mâna întinsă. Mă uit la 
gura lui amară, la ochii săi reci şi scăpărători, la nemişcarea 
feţii lui bărbăteşti şi nu pricep nimic. 

— Cele cincizeci de centime! rosti cu o voce tăioasă, ce- 
mi dădu fiori. 

Plătesc în grabă. Închisei uşa. Înţepenit în mijlocul odăii, 
îmi plimb privirea de la patul jegos la fereastra sinistră şi la 
pereţii al căror tapet e pictat de urmele ploşniţelor strivite 
cu degetul. Un cântec de jale străbate din acest şanţ greu, 


adânc,  lugubru, care se numeşte stradă, strada 
Occidentului, strada Neapolelui, unde, ca să poată câştiga 
treizeci de centime, un om mi-a sărit în spate, ca şi cum ar fi 
vrut să mă jefuiască şi m-a adus la acest albergatore, care 
are aerul unui călău. 

Mă cuprinde spaima. Inima mi se umple de presimţiri 
negre. Aş vrea să plâng. 

Departe, departe, prietenul meu! Departe, departe, 
mama! Şi eu ce să fac aici? Mă gândesc la căminul nostru 
sărac, dar curat şi moale. Mă gândesc la prietenii de vârsta 
mea, aproape toţi însuraţi, fiecare cu familia lui, cu rostul 
lui. De ce oare blestemul de-a nu putea face ca ei, ca toată 
lumea? Ce mă împinge într-una pe drumuri îndepărtate, 
când în ţara noastră până şi străinii îşi fac un rost şi se 
statornicesc? Ce vreau? După ce alerg? 

Singur, la mii de leghe departe de orice suflet care să 
mă înţeleagă şi să mă ajute. 

Repede mă dezbrac şi descos piesa de aur, pe care o 
mângâi cu dragoste; ea mă va ocroti, ea împreună cu 
gologanii katastromatos-ilor, care valorează aproape cât ea. 
„Roskopf”-ul, de asemenea, aşa păcătos cum e şi tot merită 
doi-trei franci. 

Îmi înşiruiesc averea pe pat: ceasul, grămada de aramă 
şi piesa de aur. La un loc, totul face o liră sterlină. Bun, am 
cu ce trăi o chenzină, socotind câte treizeci de bani pe zi, 
inclusiv tutunul. Dar, chiar de mâine, voi pleca să caut de 
lucru, primind orice o fi. 

Acest gând mă linişteşte şi mă culc, spunându-mi: 
„Trebuie să mă descurc! Sunt un om singur pe lume!” 


X 


Singur pe lume? Nu! gânduri negre de-o seară... A doua 
zi, la ora şapte dimineaţa, Neapole se înfăţişează privirii 


mele. Neapole, oraşul fără pereche, minunatul colţ de lume 
despre care auzisem că trebuia să-l vezi şi apoi să mori! 

N-am murit, dar mi-am pierdut capul. Timp de două zile, 
am alergat într-una, pretutindeni; la muzee, Vezuviu, 
Pompei, grădini, şosele, monumente, toate astea înghiţite 
dintr-o dată cu o bucată de pâine într-o mână şi „Roskopf”- 
ul în cealaltă. 

Dar, în seara celei de a doua zile, reîntorcându-mă 
acasă, nu-mi rămăsese nicio para din grămâjoara de aramă 
dăruită de emigranţi. 

Îndată mă cuprinse teama. Acum, băiete, la muncă! Şi 
atenţie totodată la gologani, că se duc! Gustai în seara 
aceea faimoasa farfurie a hangiului, carne şi legume, care 
nu costa decât douăzeci şi cinci de centime. 

Era un amestec de fasole, de tăiţei, şi de morun sărat cu 
multă zeamă; amestec ce părea să mai fi fost mâncat o dată. 
Deloc bun. Să lăsăm acest terci pentru zile mai grele, care 
poate nu vor veni niciodată. Pentru moment, jumătatea de 
liră sterlină e încă neatinsă, deşi schimbată. De data asta, 
voi alerga după muncă. 

Sunt sigur c-am s-o găsesc! N-am văzut oare, în timpul 
plimbărilor mele, magazine cu firma: Latteria Romana? 

Astea sunt, fără îndoială, Lăptării... româneşti! Aceste 
firme, ca şi un bilet atârnat la geamurile tuturor caselor, pe 
care scria si loca un piano!2/, m-au făcut să cred că la 
Neapole toate lăptăriile sunt ţinute de români şi că toată 
lumea închiriază... piane! Două lucruri diferite, ce-mi jucau 
dinaintea ochilor, prima dându-mi curaj, în timp ce alergam 
după tramavaie. 

Nu, nu sunt pierdut. 

Latteria romana, asta trebuie să fie: Lăptăria română. 

Blestemată limbă latină: tu mi-ai jucat festa! Căci foarte 
sigur c-am să găsesc o întrebuințare la aceşti români, care 
în niciun caz n-o să mă lase să mor de foame, am amânat 
ora intrării la stăpân, şi mă avântai, timp de alte trei zile, 
de-a lungul câmpiilor minunate care se învecinesc cu 


Neapole.  Colindai portul, cheiurile, bisericile. Făcui 
cunoştinţe. 


Desigur, cunoştinţe! 

Una din ele mă duse într-o seară la o „casă”, unde se 
dansa în sunetul acordeonului. Multe fete tinere. Veselie, 
sinceritate, nimic care să dea de bănuit. 

Cum eu nu dansez, băui, glumii, râsei. O fetiţă ieşea 
afară cu regularitate de ceasornic, făcea mâinile pâlnie şi 
striga cu o voce divină, către o altă divinitate de la al 
cincilea: 

— Na-a-a-ni-i! 

O fereastră se deschidea în cer. Altă voce divină 
răspundea: 

— Che vuoi? (Ce vrei?) 

— Scendi a basso! Ce un soldatiello, un pasquale che ti 
voule! (Coboară jos. Te vrea un soldăţel!) 

Şi divina cobora... „jos”, jos de tot, în iadul pământesc, 
de unde-şi lua soldatiello. Totul nu costa decât cincizeci de 
centime. 

Dar  şi-aşa, încă era prea scump, trebuie s-o 
recunoaştem, deoarece la uşa cabaretului se afla un „tată 
de familie”, care făcea o concurenţă grozavă întreprinderii 
cereşti. Judecaţi: acest părinte, cu biciul pe umăr, trăgea 
pasquale de mânecă, le arăta pe cele două fete ale sale 
aşezate într-o brişcă, la care înhămase o vacă şi un măgar 
şi-ţi oferea, pentru o liră: mâncare, băutură şi... restul. 

Un soldatiello se urcă. Apoi un altul. Mă urcai şi eu. 
Tatăl ia hăţurile. Vacă, măgar şi marfă se pierd în noapte. Pe 
drum, un abonat se urcă din mers, salută, împarte sărutări, 
strânsori de mână şi ţigări. 

Mahala. Casă de ţară. Harababură. Mizerie. Mama şi o 
fetiţă pun pe o masă mare: pâine, vin, brânză, plăcinte. Se 
bea, se mănâncă şi se trece alături, într-o încăpere care n- 
are decât un paravan în loc de uşă. Perechile intră acolo, pe 
rând. Doi copilaşi, de cinci şi şapte ani, doi adevăraţi 


spiriduşi, aleargă încoace şi încolo, serioşi, unul cu un 
lighian, altul cu o cană cu apă. 

Veselie, râsete. Nimeni nu se sinchiseşte. Am rămas pe 
scaun şi privesc fetiţa. Să tot aibă doisprezece-treisprezece 
ani. Pe când rândul ei? 

Pe legea mea, chiar acum, deoarece maică-sa, crezând 
că-o doresc, o înghioldi cu cotul, arătându-mă. 

— H6, vai... (Ei, du-te!) 

— Co ăgio, anda che non mi Chiama! (Cum să mă duc, 
dacă nu mă cheamă!) răspunse jignită micuța. 


X 


Da, cunosc Neapole. 

Ca să ajung aici, am plătit scump, mai scump decât v-ar 
lua, ca să vă plimbe prost, compania „Cook and Son”. 

Am cunoscut Neapole, înainte să împlinesc săptămâna. 
Şi am simţit într-adevăr că puteam muri pe urmă. Pentru 
mine, Neapole n-a avut nici chip de salvare, nici măcar 
atâta cât pentru o bună parte din proprii lui fii. 

Înspăimântat, cu ultimele trei lire în buzunar, băteam 
cheiurile, debarcaderele, cercetam toate vapoarele ce 
pluteau spre Marsilia, dar pe aici nu se afla niciun barcagiu 
grec care să strecoare într-un alt „Saghalien” pe disperatul 
palikaraki, ce devenisem după ce văzusem Neapole. De 
dimineaţa până noaptea, asistam la plecarea navelor ce se 
duceau fără mine spre ţărmuri mai milostive. Sper, totuşi, 
să ajung acolo, cândva. 

Suntem în februarie, începutul celei de-a doua 
săptămâni de şedere în oraşul celui mai frumos golf din 
lume. 

Curajos, chem pe albergatore şi-i deschid valiza în faţă. 

— Uite; costum nou, rufărie nouă, ghete noi, plus 
Socrate şi Eminescu. Cât timp mangiare şi dormire pentru 
toate astea? 


— Una settimana. (O săptămână.) 

Bine. Adio, scumpă valiză! Rămân cu două cămăşi şi cu 
două izmene pe mine; o pereche de ciorapi, două batiste, 
două gulere, un prosop, un săpun şi briciul le împrăştii prin 
buzunare. 

Să nu uit să evoc, în clipa aceasta solemnă când scriu 
aventura care mi-a înveselit cel mai mult prietenii, obiectul 
principal pe care l-am salvat de la dezastru. E o cărţulie, 
intitulată Ombra de Genevraye, apărută în româneşte într- 
una din acele colecţii populare care au hrănit şi instruit o 
generaţie întreagă şi al cărei editor, un evreu necunoscut în 
lume, a dat faliment şi s-a împuşcat. 

Memoriei lui dedic această pagină din viaţa mea, pentru 
binele ce mi l-a adus cartea tipărită de el, în vremea 
lungilor zile de foamete, la Neapole. 

Am uitat toate lucrurile pe care o mamă îndurerată le 
cumpărase şi le închisese în acea valiză, prima pierdută la 
începutul unui vagabondaj ce nu s-a sfârşit încă. Dar 
niciodată nu voi uita Ombra, singura hrană şi singurul 
martor al unui suflet pe care-l păştea nenorocirea. 

Acum, de vreme ce piesa de aur şi grămăjoara de aramă 
au dispărut, o viaţă nouă începea, o viaţă care va dura o 
săptămână şi ale cărei cheltuieli le va suporta valiza. 

Vreau, nu vreau, trec pe un regim de un fel de tocană 
de morun sărat cu fasole uscată şi tăiţei. Ca să le înghit, 
mestec ţinându-mă cu mâna de nas. Nu ştiam, Doamne, că- 
mi pregăteai zile când aş fi fost fericit s-o mai găsesc! 

De lucru nu mai caut decât printre picături, desigur, 
zadarnic. Toată vremea mi-o petrec dând târcoale în port, în 
căutarea unui al doilea „Saghalien”. Vapoare sunt destule, 
numai că, o dată ce te-ai fript cu ciorbă, a doua oară sufli şi- 
n iaurt; mă feresc de „Saghalieni” care fac escală şi din 
care poţi să fii dat jos în vreun Neapole. Altele nu sunt, dar 
e permis să speri. 

Tot aşteptând, sunt cu ochii-n patru ca să nu mă trezesc 
în faţa „marei ocazii”, neavând nici cele două lire necesare 


barcagiului care m-ar transporta până la „Saghalien”-ul 
visului meu. Şi cât de greu e, Doamne! când fumezi şi 
cheltuieşti treizeci de centime zilnic numai pe tutun. Cele 
două lire au şi fost începute, dar mai am o mică comoară de 
rezervă: „Roskopf”-ul, un briceag foarte frumos, un portofel 
de piele şi un portmoneu, la fel de frumos. Sacrificate la 
momentul oportun, aceste lucruri mărunte mă vor scăpa de 
mizerie. Asta mi-o bag bine în cap şi nu-mi permit nicio 
slăbiciune; ştiu că sunt un om pierdut şi că pentru mine nu 
se află nici Dumnezeu, nici fiinţă omenească în viaţă. Singur 
pe lume, mai năpăstuit decât un câine vagabond, un biet om 
care n-are altceva de făcut decât să se întindă în mijlocul 
străzii pline de trecători şi să-şi dea sufletul acolo. 


În vremea acestei săptămâni de morun pe socoteala 
valizei, se ivi o mică ocazie ce-mi procură tutunul zilnic. O 
familie de armeni, în drum spre America, care trăsese la 
hanul nostru şi căreia mă oferii ca ghid, fără să slăbesc din 
ochi vapoarele fără escală. Mă acceptă, dar şi aici câtă 
mizerie din partea unei inimi omeneşti! Pentru o dimineaţă 
sau după-amiază întreagă de plimbare pe jos, de lămuriri 
sufleteşti şi de devotament de adevărat ghid, aceşti zgârciţi 
nu-mi dădeau decât cincizeci de centime! Oh! omule, cât 
eşti de respingător. 

Totuşi, întreaga familie era înstărită, mama, tatăl şi 
şapte copii. Jumătate din zi se plimbau; cealaltă o petreceau 
în casă, unde se îndopau cu toate bunătăţile, mâncau, beau, 
râdeau şi fumau narghilele scumpe. Habar n-aveau de 
morun, iar pe mine, care mi se acrise de el, nu mă întrebau 
nimic. Îmi dădeau cincizeci de centime şi mă priveau cu feţe 
joviale şi grăsune, tatăl mai ales, un om frumos cu barbă, 
care se înnebunea după ultimul născut, un băieţel de şase 
ani, ce dansa din buric, în timp ce „papa” lovea într-o dairea 
şi cânta cu o voce bărbătească de bas. Această melodie, 
refren mai degrabă, pe care o ţin minte cu exactitate 
împreună cu cuvintele ei din care poate nu se înţelegea 


nimic, mă chinuieşte de atunci ca un vis dulce şi trist al 
vieţii mele. Multă vreme, ori de câte ori mi-o amintesc, mă 
prăbuşesc sub povara acelei amintiri din Neapole, cu 
splendoarea şi cruzimea lui, ca şi cu egoista fericire a acelei 
familii. 

Transcriu mai jos această amintire, cu muzică exactă şi 
cuvinte neînţelese. O fac pentru mine, numai pentru mine... 
Poate, de asemeni, şi pentru înduioşarea oamenilor care au 
inima plină de cântece mute şi care cunosc preţul acestor 
evocări dureroase. 

lată una, săpată în carnea mea: 












Tambor -Tembor În - lava Sige Si-a le câșe 











— 
Hal Chira vene: (ara ghes “tu tu 


X 


S-a terminat cu săptămâna de morun! Familia de 
armeni a plecat şi ea! Totul s-a sfârşit: adăpost, hrană, 
tutun! Mă aflu în stradă, un biet palikaraki! 

Timp de două zile, mă învârtesc pe lângă albergator-ul 
meu, cu un codru de pâine în stomac. Patronul se 
înduioşează şi-mi dă, pentru ultima oară, o farfurie din 
morunul său, pe care o înfulec, apoi îmi spune: 

— Venga con me! (Hai cu mine!) 

— Unde? 

— La consulatul român. 

Rămân trăsnit: habar n-aveam. Şi ideea asta nu-mi 
spune nimic: ce legătură poate să fie între consulul patriei 
mele şi cu mine? 

— Ar putea să te repartizeze, îmi zise italianul, târându- 
mă la consul, şi mai ales să-mi plătească cele cincisprezece 


lire ce mi le datorezi! 

Mă gândesc: „Consulul ar putea să mă întrebe ce caut 
aici, şi culmea, să-mi ceară un paşaport, pe care nu-lam!”. 
Aşa că mă adresez tovarăşului, care merge îngrijorat, cu 
frumoasele-i sprâncene zbârlite. 

— Ştii ce-i aia un palikaraki? 

— Nu! 

— Ei bine, este un individ pe care consulii nu-l iubesc 
deloc. Şi unul ca ăsta sunt eu! 

Omul se opreşte cu mâinile în buzunare şi mă priveşte 
înciudat: 

— Porco Dio! 

O clipă cred că a renunţat la hotărârea sa. Nu! 

— Andiamo sempre! (Să mergem, totuşi!) 

Şi canonul începe. 

Întâi la consul, care-i onorific şi nu ştie o boabă 
româneşte: 

— Uite... dom'le... Românul ăsta a venit la mine acu' 
două săptămâni. Moare de foame şi mi-e dator 
cincisprezece lire. 

— Nu pot să fac nimic. Eu sunt aici numai pentru vize. 

Coborâm mofluzi. În stradă, italianul se chibzuieşte. 
Apoi: 

— Haide! 

— Unde? 

— La prefectură! 

— Aibi milă! Nu ţi-am dat valiza? Nu ţi-ajunge? 

— Ba da! Mi-ar plăcea să am mai bine banii şi să-ţi 
înapoiez valiza. 

Om cinstit! 

La prefectură, un şef de birou care moţăie, cu mâinile 
încrucişate pe burtă. Napolitanul o ia de la capăt: 

— Scuzate... Signore... Questo RhRumeno... otti giorni... 
non pagato... quindici lire...128: 

— E un pungaş? 

— Nu, dar... 


— Aici nu se ocupă nimeni de datorii! 

Afară respir: în sfârşit! 

Niciun „în sfârşit”. Napolitanul îşi răscoleşte mintea. 

— Haide! 

— lar!... Mamă!... 

— Hec! Trebuia să rămâi la mă-ta! Aici: Neapole! 

— Vede Napoli, poi mori? 

— Davvero!2%.! 

Îl urmai. De astă dată mă târî la primărie: 

— Signore... Guardate... Questo... Rumeno...13% 

Acelaşi monolog, în timp ce eu şedeam acolo, ca un 
câine bătut. Acelaşi rezultat şi... 

În stradă, ştergându-se de două ori sub bărbie cu dosul 
mâinii, albergatore-le îmi strigă în nas: 

— Non che mangiare! Non che dormire!'3: 

Şi plecă. 

Om cinstit, totuşi... Om care luptă, care se trudeşte şi 
face tot ce poate ca să rămână bun. Dar viaţa îşi bate joc de 
asta. 


X 


Pironit pe trotuar, mă rezem de zidul primăriei şi închid 
pleoapele, spre a păstra imaginea acestui hotelier care se 
depărtează, mâhnit, gesticulând. Mi-e imposibil să am 
necaz pe el. De altfel, nu sunt supărat pe nimeni. Eu sunt 
vinovatul. Voit-am cândva să am un rost în viaţă? Nu. De 
când mă ştiu, aşa am fost. Atunci? Nu degeaba un proverb 
înţelept spune că „Ceea ce îşi face omul cu mâna lui, nici 
dracul nu poate să-i descurce”. 

Maşinaliceşte, mă îndrept spre port. Acolo sunt stive 
mari de lemne, acoperite în formă de căpiţă. Începând de 
azi, aici va fi culcuşul meu de noapte. Ah! păcat de hainele 
mele care sunt încă noi! Dar o să mă păzesc... Apoi, 
scândurile trebuie să fie curate: e lemn de tâmplărie. 


Curate? Mută-ţi gândul! 

În bezna de nepătruns umblu de-a buşelea şi 
numaidecât dau de nişte picioare, care put de-ţi vine să 
verşi. Sunt tovarăşi, alde palikaraki, ca mine! Cel pe care L- 
am atins, bombăne prieteneşte şi-mi spune că-i „loc destul!” 

Îmi golesc buzunarele care sunt înţesate cu lucruri, îmi 
încropesc un fel de perniţă şi mă lungesc, învelindu-mă cu 
paltonul. Dar, nu pot închide ochii toată noaptea. E frig... 
Tremur. Şi, colac peste pupăză, tovarăşii, îmi dăruiesc cu 
generozitate păduchii lor. Doamne! De necrezut! Ah! cu 
siguranţă, păduchii nu se hrănesc cu peşte sărat. 

Furios, a doua zi plec în căutarea a „orice o fi”. Cutreier 
tot oraşul şi portul: mă ofer, pentru salarii de nimic, 
pretutindeni unde văd că e ceva de făcut, dar îmi dau 
seama de zădărnicia sforţărilor mele: înşişi napolitanii sunt 
prea mulţi şi mor de foame, mai dihai ca mine. Zece inşi se 
bat pe un loc, pentru un ceas de muncă, pentru un 
geamantan de dus. Seara, mă strecor sub şopronul nostru, 
fără să fi mâncat ceva toată ziua, mai mult de ciudă, 
deoarece mai am câţiva „soldi”, păstraţi special pentru 
tutun, singura mea mângâiere. Deoarece port un baston de 
bambus în mână, mă gândesc că poate din cauza lui nu sunt 
primit nicăieri şi a doua zi, la plecare, după a doua noapte 
de scărpinat, îl las în stiva de scânduri. 

Iarăşi bat drumurile, dau din coate, îmi cer partea mea 
de viaţă, oricât de mizerabilă ar fi. Nimic, nimic, nimic! 

Atunci mă împăcai cu soarta. Zadarnic să te osteneşti 
pentru ceva. Zadarnică încăpăţânarea de a vrea să dărâmi 
un zid cu capul. Pace! Pace cu tine însuţi! 

Istovit, înfometat, cu inima goală de orice sentiment, 
căzui pe o bancă. La ieşirea din port e o piaţă publică. În 
faţa mea, derbedei care se înghesuie în jurul unui cazan 
uriaş, ce fumează în bătaia vântului. 

Mă opresc şi văd cum un bucătar ambulant împarte 
mâncare. Ce? Morun? Nu. Mai rău! Şorici şi resturi de 
pâine de toate felurile, adunate de prin restaurante. Pâinea 


şi şoriciul fierb în vreo cincizeci de litri de apă; şeful le 
prinde cum poate, cu lingura sau cu mâna şi le cumpăneşte 
în farfuria de metal pe care flămândul o ia din grămadă. 

Cât costă asta? Un ban porţia! Şi ţi-o dă! Şi e bună, 
pentru Dumnezeu! Se topeşte în gură. Dar trebuie să te 
înghesui, deoarece cazanul se goleşte într-o clipă. De 
asemeni, trebuie să nu faci mofturi în faţa acestei ciorbe, în 
care parcă şi-au spălat picioarele toţi palikaraki din 
Neapole! 

Ceea ce nu împiedică pe nimeni să mai ceară încă o 
porţie, cu gologanul într-o mână, cu castronul în cealaltă. Şi 
se înghite fiertura, cu râgâieli de satisfacţie. Apoi, cu 
mâinile în buzunar, ochii pe jumătate deschişi şi nepăsători, 
se duc legănându-se până la tutungerie, îşi cumpără un 
pachet de şase bani; răsucesc o ţigară, râgâind din belşug 
şi o fumează, tolăniţi la soare, cu mintea pierdută. Admiră 
Neapole... 

lată omul care s-a împăcat cu soarta lui. 

Făcui acelaşi lucru cu soarta mea şi cu Neapole: scosei 
cămaşa murdară de dedesubt şi o pusei deasupra, făcându- 
mi astfel din două cămăşi murdare... două curate. 

Din nenorocire, nu putui păstra această pace mai mult 
de un sfert de oră, nici în abrutizarea minţii, nici în 
nemişcare completă, în ciuda jurămintelor ce-mi făcusem 
de atâtea ori de-a privi viaţa cu sânge rece. Acel „la ce bun” 
nu mi-a fost prieten mai mult de-o clipă de alean. Tot ce 
poate zgudui maşina umană e bun, chiar şi boroboaţa de 
neiertat ca aceea, de pildă, din ziua în care mă întremai cu 
şorici. 

Cu mâinile în buzunare, savurându-mi ţigara, dădui 
peste un vânzător ambulant care-şi explica jocul: „Un franc 
pentru doi bani!” Jocul era următorul: pe o masă, o bilă 
atârnată de un lănţişor. În faţa ei un popice pe care bila, 
când îi făcea vânt, trebuia să-l răstoarne. 

Şmecherul apucă bila: 


— Priviţi domnilor: ţinteşti drept şi-i dai drumul: 
popicele e răsturnat! Câştigi un franc numai cu doi bani. 
Uite aşa...! 

Într-adevăr, dădu drumul bilei şi răsturnă popicele. Alţii, 
probabil, complici, îl răsturnară, de asemenea. E uşor, într- 
adevăr. O să-mi încerc norocul! 

Da, dar cu ce bani, deoarece n-am decât un singur ban. 
Ei bine, cu lira pe care însuşi vânzătorul ambulant mi-o dă 
în schimbul briceagului păstrat pentru clipe de ananghie! 

Ah! îmi spun, dacă reuşesc să răstorn popicele de două 
sau de trei ori, am cu ce să-mi ţin tot atâtea zile. Şi apuc 
bila, ochesc, dau drumul, dar neghioaba trece la stânga, 
fără să atingă popicele. Rezultatul: am pierdut cei doi bani! 

Trebuie să-mi scot paguba. Desigur, a fost o stângăcie 
din pricina necunoaşterii jocului: n-am ochit bine. Jocul e 
simplu. Mi-am dat seama. 

Apuc iarăşi bila, ochesc şi-i dau drumul; de astă dată 
trece pe la dreapta şi nici gând să atingă popicele. Cu asta, 
patru bani pierduţi. Cum să-i laşi? 

Continui, ochind, dând drumul, dar bila trece când la 
dreapta, când la stânga şi odată cu ea gologanii şi briceagul 
meu trec în buzunarul pungaşului. 

Înfrânt, cu inima bătându-mi de parcă aş fi omorât pe 
cineva, mă îndrept spre culcuşul meu, unde de astă dată, un 
somn greu mă împiedică să simt păduchii şi urmările marei 
mele greşeli. 


X 


La capătul primei săptămâni petrecută sub cerul 
înstelat - a treia la Neapole - nu mai am decât „Roskopf”-ul, 
destinat unei încercări supreme de salvare. De altfel, e 
aproape de nevândut în acest oraş unde napolitanii îţi 
oferă, la orice colţ de stradă, ceasuri pretinse de aur şi, în 
treacăt fie zis, furate. Le oferă tuturor străinilor, după ce le- 


au frecat fără încetare de şolduri şi chiar găsesc naivi care 
să le cumpere. Aceştia sunt mai cu seamă englezii, eternii 
căutători de chilipiruri de-a lungul tuturor continentelor. 

Aşa că, aproape fără să vreau, ceasul meu fu salvat din 
pricina acestei concurenţe. Restul: portofelul şi portmoneul 
au fost vândute; banii au căzut în buzunarul bucătarului 
ambulant. Şorici, şorici şi iar şorici. 

Deşi lacom după şorici, încă din copilărie, niciodată n- 
am văzut şi n-am mâncat atât de mult! Ore întregi îi simt 
mirosul în nas, împreună cu duhoarea de talpă arsă. 

Pe curând, un alt miros, mai puţin substanţial, îmi va 
gâdila nările. Deocamdată, sunt cu stomacul gol de două 
zile şi dau târcoale prin port, unde mă întâlnesc cu vechiul 
meu albergatore: 

— Eh, nimic? mă întreabă. 

— Nimic, încă. 

— Mâncat? 

— Nu. 

— Hai acasă; am ceva bun! 

Acasă, devorez o tocană minunată! 

— Ce e? 

— Iepure de casă, îmi spune, sugând un os şi zâmbind 
misterios. 

Aproape că n-aş fi băgat de seamă, dacă, plictisit de 
miorlăielile deznădăjduite ale unei pisici băgate într-un sac, 
n-aş fi întrebat, în timp ce ne desfătam cu o cafea gustoasă: 

— Ce ţi-a căşunat pe pisica aia nenorocită de-ai vârât-o 
în sac? 

— E tocana de mâine, îmi răspunse cu gravitate. Şi cât 
ai clipi, se sculă, apucă pisica, îi legă de gât o sârmă, pe 
care o fixă la un capăt dintr-o gaură a unui scăunel, iar de 
celălalt trase, după ce se urcă pe el. Şi, în faţa mea, 
sugrumă sărmanul animal, care se zvârcolea îngrozitor. 

Mulţumii şi ieşii. N-ajunsei în curte şi vărsai toată 
tocana. 


Suntem noi un popor înapoiat, dar nimeni nu mănâncă 
pisici, nici broaşte şi nici măcar carne de cal. 


X 


Acea minunată carne de pisică, pe care n-am avut 
virtutea s-o mistui, a fost ultima mea masă la Neapole... Şi, 
totuşi, încă opt zile aveau să mai treacă până să sper într-o 
schimbare. 

Într-o zi, pe când mergeam la voia întâmplării pe lângă 
coasta Filipo Santo, îmi căzu privirea pe un afiş mare, al 
cărui cuprins mă pironi locului. 

Între atâtea şi atâtea laude, se spunea că: 


IL MAGNIFICO VAPORE 
„HOHENZOLLERN” 
Va pleca (la data cutare) 
DIRETTISSIMO 
DA NAPOLI A ALESSANDRIA D'EGITIO 


Eram pe la sfârşitul lui februarie 1907. 

Citii şi recitii afişul minunat şi inima mi se umflă de 
bucurie, presimţind salvarea apropiată. Acest Magnifico, şi 
mai ales acest direttissimo era ceea ce căutam. Scăparea 
mea aici era! El trebuia să fie, chiar de-aş fi fost nevoit să 
mă agăţ de cârma lui sau să fac o crimă! 


Şi sigur de reuşită, plin de speranţă, alerg, aproape 
jucând, pe întreaga câmpie napolitană, mă rostogolesc în 
iarbă, latru, cânt: 


Tambur tambur! 
lavaş, iavaş... 
Siga, siga, iecişe 
Hai Chiravendi, caraghesteri! 


Dar, în vreme ce cântam, seara sosi şi odată cu ea şi 
foamea. Mi-e foame, săracul de mine şi ştiu că încă opt zile 
vor mai trece până să îmbuc ceva, deoarece viitoarea masă 
trebuie s-o iau pe Magnifico, pe direttissimo sau nicăieri, 
nicăieri!... Sunt un om care nu mai mănâncă! Nu mai am 
nimic de vândut, afară de ceasornicul „Roskopf”, dar cu el 
nădăjduiesc sa plătesc barcagiul care, la momentul potrivit, 
mă va duce la picioarele „Hohenzollern”-ului! 

Aşa se va întâmpla, viteazul meu palikaraki, chiar de-ar 
trebui să muşti din ţărână, să paşti iarbă. 

Şi într-adevăr, mă aflu în mijlocul unui câmp nesfârşit de 
lăptuci, înalte până la genunchi! Smulg una, îi scot miezul 
şi... curaj prietene! De morun te-ai săturat. Şoriciul ţi-a dat 
greață. Pisica ai vărsat-o. Ei bine, acum îndoapă-te cu iarbă 
şi aleargă, aleargă apoi, ca gâştele pe câmp, la începutul 
primăverii. 

Aşa s-a şi întâmplat: m-am îndopat cu lăptuci timp de 
opt zile şi-am alergat ca gâştele! 

Nicio firimitură de pâine, în tot Neapole, pentru mine; 
niciun gologan ca s-o cumpăr, o săptămână întreagă. Nu 
mănânc decât lăptuci cu sare furată de prin butoaiele din 
faţa băcăniilor, beau apă şi alerg! Tutunul meu, mucuri de 
ţigară. Culcuşul meu, mereu sub şopronul de scânduri din 
port. M-am jigărit în aşa hal, că nu mă mai recunosc, când 
îmi văd imaginea în geamul vitrinelor. 

Dar Dumnezeu e mare şi pe pământul ăsta orice are un 
sfârşit. 


Ziua plecării vaporului „Hohenzollern”! De pe chei abia 
se zăreşte pavilionul său, care flutură în depărtare. Bărci 
frumoase fac naveta între el şi debarcader. Compania 
„Cook” îi trimite domni bine, doamne frumoase, împreună 
cu bagajele lor numeroase. 

Şi eu? Eu, de asemenea, nu călătoresc decât cu 
direttissimo. 


Curaj, palicarule! 

La o toaletă publică, mişunând de femei, mă dezbrac în 
vestă; o săpuneală straşnică şi cu ajutorul unei oglinzi de 
buzunar în faţă mă bărbieresc. Femeile chicotesc. Eu de 
asemenea: e ziua plecării mele pe Magnifico! 

Odată ras, îmi îndrept gulerul şi-mi fac un nod la 
cravată, ca pe vremea când eram şi eu om. Apoi, cu periuţa 
mea de mustăţi îmi curăţ hainele, paltonul şi-mi lustruiesc 
ghetele. 

lată-mă un tânăr cu înfăţişarea corectă, respectabilă. 

Alerg să-mi caut bastonul, pe care nimeni nu l-a vrut, 
adio, scumpul meu şopron! Mi-am găsit vaporul... Acum, e 
rândul ceasului. Cui să-l vând? Pe legea mea, dacă nu s-o 
nimeri la albergatore, va fi jalnic! 

Pornesc voiniceşte şi, înainte de a intra, îmi scot ceasul 
şi-l privesc: 

— Scumpul meu „Roskopf”! Şapte lei m-ai costat, patru 
ani de când te port! Ilartă-mi trădarea şi ajută-mă să iau pe 
tine cele două lire de care am nevoie pentru barcagiu! 

Intru. Italianul îşi bea cafeaua. Bolovăni nişte ochi la 
mine, văzându-mă atât de dichisit: 

— Monneda? 

— Da, monneda, am venit să ţi-o cer! Plec îndată, căci de 
la ultima noastră masă n-am mai mâncat decât lăptuci, 
devenind un ierbivor! Uite ceasul meu; te implor, dă-mi 
două lire! 

Şi îi povestesc ce am de gând să fac. 

Bunul om mă ascultă, vădit mişcat, dădu din cap, fără să 
scoată o vorbă şi-mi întinse trei lire, în loc de două, pentru 
maşina aceea fără preţ. Îi strânsei mâinile şi alergai spre 
limanul salvator! 


În faţa barcagiului, cu un aer imperial - bastonul în 
mână şi trăgând din ţigară - întreb ca şi când n-aş fi ştiut: 

— Unde-i „Hohenzollern”? 

— Colo, dom'le! 


— E direttissimo? 

— ...Da, Napoli ă Alessandria! 

— Cât iei pe cursă? 

— Două lire. 

— Du-mă! 

Şi sar în barcă. 

Alunecând pe oglinda de smaragd, fiecare lovitură de 
vâslă mă depărtează de înspăimântătoarea realitate şi mă 
apropie de o alta, mai rea, fiindcă e nesigură. Barcagiul mă 
depune la picioarele unei scări, care-i păzită la capătul de 
sus de un bersaglieri şi de un ofiţer de bord. 

Curăţenie strălucitoare. Numai „lume bună”. Nici 
pomeneală de katastromatos. Lux mare. I] Magnifico! 

Împrejurul vaporului, napolitani dansează în bărci, în 
sunetul ghitarelor, mandolinelor, viorilor şi armonicelor. E 
un tămbălău asurzitor. Pasagerii de pe punte aruncă 
gologani în bărci şi-n mare, care-i plină de înotători. 
Aceştia, cu gura plină de bani, pândesc mâna care va 
arunca lira şi înainte ca moneda să parcurgă tot drumul se 
dau la fund ca o săgeată şi o prind în timp ce ea coboară ca 
o frunză veştedă. Revenind la suprafaţă, ţi-o arată între 
dinţi. 

Plătesc barcagiul şi mă urc... „Ca un cocoş”... Dar 
privirea mi s-a şi împăienjenit, picioarele mi s-au înmuiat, 
respiraţia mi-e grea. Da, în clipa aceasta, sunt în stare să 
ucid! 

În susul scării... cei doi mă salută politicos... Unul mă 
întreabă: 

— Biletul dumneavoastră! 

Nepăsător, ca un bloc de piatră, răspund plictisit: 

— Conduc un prieten... 

— Treceţi, domnule... 

Trec, gata să mă prăbuşesc. 


X 


Din această clipă şi până la plecarea vaporului, cam o 
oră, am trăit momentele cele mai cumplite, cele mai 
ucigătoare din viaţa mea. Nu cunosc ceva care să egaleze 
acest canon, nimic mai sângeros, nici chiar foamea, nici 
închisoarea sau rana cea mai dureroasă. Numai chinul ce ţi- 
| dă pasiunea cărnii dezamăgite se poate măsura cu această 
sfâşiere a bietelor măruntaie omeneşti. 

Căci ăsta-i adevărul: fâşii de viaţă care se desprind din 
tine, ard ca meteorii, fără voia ta şi se duc în infinit, luând 
cu ele ceea ce-i mai bun în sângele tău: pofta de viaţă. După 
care nu rămâi decât un pachet de oase, un schelet care 
rânjeşte, care scânceşte şi care se cheamă un sărman om 
de treabă. 


Sunt hotărât să-mi arunc îndată zdreanţa omenească 
peste balustrada  babordului şi-mi lipesc fruntea 
înfierbântată de un stâlp. De acolo pot să văd scara, fiindcă 
toată viaţa mea atârnă acum de această scară, care-i 
spaima mea, câtă vreme nu s-a ridicat, câtă vreme oricine 
poate să mă înhaţe de ceafă şi să mă arunce, unde? Într-o 
barcă a poliţiei? Într-un oraş al mizeriei? Nu, nu: într-o 
pustietate cu lăptuci! 

Nu e vorba aici de mizerie, care-i ceva suportabil, pe 
care o cunosc şi de care nu mi-e teamă, ci de lăptuci. Opt 
zile de lăptuci, care au venit după opt zile de şorici şi încă 
alte opt de morun sărat! Asta nu-i mizerie: sunt un tânăr 
îndopat cu iarbă şi care riscă, dintr-un moment într-altul, să 
fie trimis din nou la păscut. Şi ceea ce-i mai teribil, n-am 
nicio poftă să mă arunc în mare, care e la picioarele mele, 
nici nu mă gândesc la moarte: vreau să trăiesc, îmi place 
viaţa, Neapole şi această omenire neghioabă. Un singur 
lucru nu-mi place: lăptucile! 

Şi orice bluză albă care trece pe lângă mine, orice 
chipiu, orice mişcare care se produce în apropierea cefei 
mele - fie pentru a da un ordin, fie ca să arunce o piesă în 


mare, fie chiar pentru un scuipat peste balustradă - toate 
acestea la un loc sunt pentru mine tot atâtea mâini gata să 
mă îmbrâncească pe scara blestemată, azvârlindu-mă în 
câmpul cu lăptuci. 

Îmi simt carnea topindu-se ca ceara când o apropii de 
jăratic. Pentru mine viaţa s-a oprit, soarele stă pe loc, la fel 
ca scara. 

Ca să mă dezmeticesc, scot din buzunar Ombra, pe care 
o ştiu pe de rost şi mă prefac c-o citesc, dar nu pot desluşi o 
buche; nu văd decât scara înţepenită în poziţia ei, coate de 
oameni care mă ating în trecere şi... lăptuci. Atât pot să 
vadă ochii mei. 

Dar mă silesc să fixez altceva, care ţine de vis: îmi 
apropii fruntea de stâlp, îmi fac din Vezuviu o ţintă şi aştept 
clipa când muntele se va urni, întâi încet, apoi repede, 
repede, departe de aceste meleaguri. 

Aştept şi nimic nu se clinteşte. Muntele, stâlpul meu, 
aceste drumuri cu talazuri de aramă sclipitoare care duc 
drept la lăptuci, totul este lovit de imobilitate. Numai eu, eu 
singur sunt mobil, doar inima mea vibrează de toate 
grozăviile universului, numai eu pot fi mişcat la dorinţa 
cuiva şi trimis la iuţeală în câmpia cu lăptuci, unde trebuie 
să trăiesc, ca până acum, ca un ierbivor, ca gâştele, să pasc 
de o sută de ori pe zi şi să mă deşert de tot atâtea ori. 

Cu stâlpul în braţe, cu ochii aţintiţi spre Vezuviu, mi- 
aduc aminte că am Ombra în mână, Ombra care a fost 
singurul meu tovarăş de drum, de spovedanie şi singurul 
prieten în vremea acestor nesfârşite zile. Şi mă întreb: de 
ce oamenii scriu Ombre mişcătoare, Ombre patetice, de 
vreme ce pământul nu-i decât un câmp imens de lăptuci, în 
care putem cădea fără să ne mai sculăm vreodată. 


Un bu-u-u formidabil zguduie cerul şi marea, izbindu-mă 
cu dinţii de stâlp. 

Acum sunt un palikaraki aşa de uşor, că aş putea fi 
apucat între două degete şi pus oriunde: în cazanul cu 


şorici sau în câmpia napolitană. Nu mai respir, mă lipesc de 
balustradă şi implor scara să se ridice, mai înainte de-a fi un 
fulg pe care să-l ia vântul. Nu ştiu dacă am dreptul să mă 
bucur. Între primul şi al treilea bu-u! eternitatea este aşa de 
chinuitoare, că aş fi putut fi măturat de pe puntea acestui 
deznădăjduit direttissimo al salvării mele, la cea mai uşoară 
suflare şi de mii de ori într-o minută. 

Dar iată al doilea şuierat de sirenă, apoi al treilea şi văd 
cum braţe puternice trag scara blestemată şi o leagă la 
babord. Nava pleacă majestuos şi pământul parcă se 
învârteşte în jurul ei. La ieşirea din port, se opreşte şi 
pilotul coboară în şalupa lui. Un scurt bu! - salutul civilizat 
pentru pilotul Neapolului şi lăptucile sale - şi ne luăm valea, 
păşind în larg, în timp ce vaporul duduie cu toată puterea, 
în timp ce vântul suflă în frânghii, iar călătorii şi-au ridicat 
gulerele paltoanelor. 

Abia atunci îmi spun cu glas tare: 

— Ăsta-i direttissimo al meu! 

Şi umflându-mi pieptul, cu ţigara în gură, mâinile în 
buzunar, bastonul în bandulieră, mă plimb semeţ pe puntea 
comandantului, căruia mi-e poftă să-i strig: „Hei! 
prietene!... Cum o mai duci cu sănătatea?” 


X 


Noapte. Noapte frumoasă meridională. Pachebotul îşi 
încetineşte mersul... Aşa, dintr-o dată... În largul mării... 

— Ce s-a întâmplat? 

Saloane şi cabine se golesc. Toată lumea e pe punte, 
fiecare clasă la puntea ei, cei care au mâncat şi cei ce nu au 
mâncat, fie din indispoziţie sau fiindcă nu i-a invitat nimeni. 

— Ce este acolo? 

Trecem pe lângă Stromboli! Şi cum prietenul meu, 
comandantul, e un individ drăguţ, a încetinit mersul lui 
Magnifico, ca să putem privi pe îndelete acest etern 


aruncător de flăcări. Priviţi-l! E la doi paşi de noi. De pe 
creştetul său, ţâşnitura ritmică de lavă incandescentă 
luminează noaptea la scurte intervale. Cărarea de foc, roşie 
în părţile de sus, coboară şerpuitoare, pe alocuri întreruptă, 
se întunecă din ce în ce şi dispare la poalele muntelui, unde 
un clocot ciclopean tulbură tăcerea nopţii. Spectacol unic, 
de neuitat. 
Vaporul îşi reia viteza. 


Mă aşez şi fumez în noaptea calmă. Mă gândesc la 
controlorul care ar putea trece, da... La dracu! O să vadă 
cum am să-l primesc. Oare sunt sau nu pe un direttissimo? 
Şi atunci? Cine eşti dumneata, care mă plictiseşti? Să se 
termine cu spaima! Acum vaporul merge şi nu se va opri 
decât acolo unde-l am pe moş Binder, aşa că puţin îmi pasă! 
O să mă trimiteţi la cărbuni: n-aveţi decât! Ca şi cum am 
spus vreodată că nu vreau să scot din mină partea mea de 
cărbuni! Da, sunt gata să pui mâna pe roabă! Da, sunt gata 
să-mi plătesc drumul, prin orice fel de muncă, oricât de 
grea şi murdară, dar, pentru numele lui Dumnezeu, fiţi 
oameni, lăsaţi-mă să ies din câmpul cu lăptuci: am şi eu 
dreptul la un codru de pâine! 

Şi cum fumam şi mă gândeam la ce ar fi putut să mi se 
întâmple pe Magnifico, un domn mărunt şi bine legat fuma 
de asemenea un trabuc, drept în faţa mea, cu spatele 
rezemat de parapet. Nu mă slăbea cu privirea, de-o bună 
bucată de vreme. Dar nu mă sinchisesc! 

Ce o fi vrând cu mine omul ăsta cu figură cumsecade, cu 
şapca pe ochi, cu impermeabil şi cu ţigară care licăreşte în 
noapte. 

Nu vrea nimic. E un austriac: l-am auzit vorbind vieneza 
cu călătorii. Pe când eram numai noi pe puntea de la a treia, 
mă întrebă deodată, în italieneşte: 

— Ce cabină ocupi dumneata? 

— Niciuna. 


— Cum? Toată lumea are cabină aici. Uită-te la numărul 
cheii dumitale. 

— N-am nicio cheie. 

Mirat la început, apoi înțelegând, zâmbi şi se aşeză 
lângă mine: 

— Nu cumva, eşti, din întâmplare, un... 

— ...Da, un palikaraki! 

— Şi desigur că n-ai mâncat?... 

— Ba da! numai lăptuci... 

— Hai cu mine! 

În cabina lui, cu mişcări de buldog grăbit, deschide o 
valiză, scoate  sandvişuri, tartine, banane, portocale, 
„Malaga” şi mă îndoapă. Îmi toarnă de băut, încă şi încă... 
Apoi ţigări minunate, ţigări minunate. 

Ah! palicarule! Totul se plăteşte pe lumea asta, atât 
binele cât şi răul! 

— Să nu te temi deloc! îmi spuse bravul vienez. Suntem 
pe un vapor de lux, niciun control pe drum! La intrare îţi ia 
biletul şi-ţi dă cheia cabinei. Atât... Dar cum dracu' ai ajuns 
aici? 

— Să vezi... erau nişte lăptuci acolo! 


X 


Acum îmi trebuie un culcuş. Unde să-l găsesc? 
Pretutindeni! 

Mă lungesc pur şi simplu pe marele pătrat care acoperă 
sufrageria clasei a treia şi adorm. Adorm buştean, până 
dimineaţa, când o mână mă clatină. Ridic capul, puţin jignit: 
o bluză albă, o figură tânără, vioaie, se apleacă asupra mea: 

— Fokista lei? (Eşti fochist?) 

— Fokista... 

Şi-mi acopăr faţa, adormind din nou. 

Puțin mai apoi, aceeaşi mână, aceeaşi figură: 

— Passagieri lei? 


— Passagieri... 

— Ha! Ha! Nu eşti nici fochist, nici călător, ci vagabond! 
Hai cu mine! 

Tii, ce să mă fac? Controlor? Cărbuni? Adio „Malaga“, 
adio sandvişuri şi ţigări! 

Nu! nimic... Cu atât mai bine. Suntem în zodia 
huzurului, după aceea a nenorocirilor! Aşa-i viaţa! Sunt dus 
în sufrageria deasupra căreia dormisem. Acolo, micul dejun. 
Călătorii au plecat şi din trei porţii două sunt neîncepute. 

— Au rău de mare ăștia! Tu n-ai! Aşează-te! 

Ca un lup într-o turmă de miei, mă aruncai asupra 
untului, dulceţei, cornurilor calde, laptelui bun, cafelei 
gustoase şi le trimisei să-mi repare bietele maţe dehăinate 
de atâtea lăptuci. Băiatul mă privea cu braţele încrucişate şi 
cu faţa îmbujorată de bucurie. 

— Nu te grăbi! E permis! 'Toate astea ar fi mers în mare, 
la rechini! Şi fripturi, mari ca asta!... Şi kuglufuri, tot aşa! 
În mare! 

În mare, pentru rechini... lar mie şi atâtor altor milioane 
ca mine: lăptuci, şorici, lături! 

Sărmană omenire! Cât eşti de proastă! Mai mult proastă 
decât rea!... 


Trei zile între cer şi mare... Mediterană voioasă, 
câteodată arţăgoasă. Bolta cerească generoasă, uneori cu 
toane. 

De la bucătăria clasei a treia, unde înţepenit pe două 
picioare solide, cu mânecile suflecate, mă joc cu vasele, 
privesc prin ferestruică marea şi cerul, care dansează în 
toate chipurile şi cânt cât mă ţine gura: 


Tambur tambur! 
lavaş, iavaş... 


Deodată, în plină mare dezlănţuită, ziua-n amiaza mare, 
II Magnifico se opreşte! Ce s-a întâmplat? Toată lumea 


năvăleşte pe punte. 

Un biet cargobot grec se află în primejdie. Complet gol, 
pluteşte în voia valurilor, cu cârma ruptă. „Hohenzollern” 
încearcă să-l abordeze cu prudenţă. Prin megafon se aude: 

— Tot ce putem să vă facem, e să vă luăm la bord! strigă 
ai noştri pe italieneşte. 

— Nu puteţi să ne remorcaţi? întreabă grecii. 

— Imposibil! Suntem vapor poştal! 

Strig, la rândul meu: 

— Imposibil! Suntem un direttissimo! 

Şi prietenul meu, comandantul, sună maşiniştilor: 
țârr!... ţârr!... Cu toată viteza, înainte... 

Înainte!... Fiecare cu soarta lui... 


În sfârşit! Într-o duminică însorită: bu!/... bu!/... Hei! 
acolo, pilotul! 

Acostăm la Alexandria. 

Strâng mâna austriacului, apoi pe a băiatului de treabă, 
care-mi spune: 

— Dă-mi ca amintire bastonul tău de bambus! 

— Ia-l!... Adio!... 

„.„„Hei, Franţa!... Nimic de făcut în 1907! Abia peste zece 
ani şi... pe altă poartă!... 

Zbor la scumpul meu Binder... 


Saint Raphael, martie 1927 


CIULINII BĂRĂGANULUI 


Dedic această carte poporului român, celor unsprezece 
mii de asasinați de guvernul român, celor trei sate: 
Stănileşti, Băileşti, Hodivoaia rase cu lovituri de tun. Crime 
săvârşite în martie 1907 şi rămase nepedepsite. 

PANAIT ISTRATI 
Martie 1928 


[132% 


Când soseşte toamna, întinsele câmpii ţelinoase ale 
Munteniei dunărene se pun să trăiască, timp de-o lună, 
existenţa lor milenară. 

Aceasta începe chiar în ziua de Sfântul Pantelimon. În 
ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim 
Muscalul sau Crivăţul, mătură cu suflarea lui de gheaţă, 
nesfârşitele întinderi; dar, cum pământul arde încă, 
înfierbântat ca un cuptor, Muscalul îşi cam rupe dinţii în el. 
N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, 
îşi ţinteşte ochiu-i roşu asupra aceluia ce-o dezmiardă în 
răspăr, şi iat-o plecată spre ţinuturile calde, căci ei nu-i 
place Muscalul. 

Plecarea acestei păsări respectate, puţin cam temută la 
ţară - ea aduce foc în plisc, dacă-i strici cuibul - plecare 
aşteptată, pândită de ialomiţean sau de brăilean, pune 
capăt stăpânirii omului asupra gliei Domnului. 

După ce a urmărit pe barză în zborul ei, până a pierdut- 
o din vedere, cojanul îşi îndesă căciula pe urechi, tuşeşte 


uşor, din obişnuinţă, şi, gonind câinele care i se vâră între 
picioare, intră în casă: 

— Ia vedeţi, băieţii ăia să înceapă s-adune uscături! 

La aceste cuvinte, femeia şi copiii tuşesc şi se înfioară la 
rândul lor, tot din obişnuinţă: 

— Au plecat berzele? 

— Plecat... 

Atunci Bărăganul ia comanda. 


El o face, mai întâi, lăsându-se greu, ca un om care s-ar 
trânti cu faţa la pământ şi n-ar mai voi nici să se scoale, nici 
să moară. Un uriaş! 

Întins, de când lumea, peste toate ţarinile pe care le 
arde soarele, între duioasa lalomiţă şi Dunărea ursuză, 
Bărăganul se află, cât ţine primăvara şi vara, în luptă 
vicleană cu omul harnic pe care nu-l iubeşte şi căruia îi 
refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de-a hoinări şi 
de-a urla în toată voia. De-acolo vine şi vorba, cunoscută în 
toate ţările locuite de români şi care se adresează aceluia 
ce-şi îngăduie prea multe libertăţi în public: „Ia ascultă, mă: 
ce, ori te crezi aici pe Bărăgan?...” 

Căci Bărăganul e singuratic. Pe spatele lui, niciun 
copac! Şi de la un puț la altul, ai tot timpul să mori de sete. 
Nici împotriva foamei nu prea e treaba lui să te apere. Dar, 
dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii 
şi dacă vrei să te afli singur cu Dumnezeul tău, atunci du-te 
pe Bărăgan: e ţinutul pe care Creatorul l-a hărăzit 
Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie. 

O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi e ceva 
demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea în 
zbor, pământul şi depărtatele lui zări. Întins pe spate, simţi 
cum talerul pământesc se înalţă spre zenit. E cea mai 
frumoasă ascensiune ce poate s-o facă nevoiaşul lipsit de 
toate. 

Acestei împrejurări s-o fi datorind şi faptul că locuitorul 
Bărăganului, ialomiţeanul, e o fiinţă oarecum tăcută. Şi cu 


toate că ştie să glumească şi să facă haz, când i se dă prilej, 
îi place şi mai mult să asculte cuviincios. E, fiindcă viaţa lui 
e grea şi el nădăjduieşte mereu că cineva va veni poate 
odată să-i arate cum ar putea să muncească, mai cu folos, 
îndărătnicul lui Bărăgan. 

Visări, gândiri, înălţare şi pântec gol, iată ce dă 
gravitate omului născut pe Bărăgan - această pustietate 
care ascunde apa în adâncimile ei şi unde nimic nu răsare 
de la sine, nimic, afară de ciulini. 


X 


Nu e vorba de acei scaieţi care cresc ca păpuşoiul şi fac 
o frumoasă floare liliachie, ca un pămătuf, pe al cărui 
pufuşor fetele îl tund în seara de Sfântu' Toader, cântând: 


Codiţele fetelor 
Cât codița iepelor! 


Ciulinii de care e vorba aici apar de îndată ce se topeşte 
zăpada, sub forma unei ciuperci, un zbârciog. În mai puţin 
de-o săptămână, dacă e cald, ei năpădesc pământul. Asta e 
tot ce Bărăganul poate să îndure pe spinarea lui. Mai 
îndură şi turmele de oi, care sunt lacome de acest ciulin şi îl 
pasc aprig. Dar, cu cât îl pasc, cu atât el creşte, se 
rotunjeşte mereu şi ajunge să atingă dimensiunile unei mari 
damigene. Atunci oile se opresc de a-l mai paşte, îl lasă în 
pace, căci înţeapă groaznic. Ştie să se apere, buruiana 
dracului! Ca şi buruiana omenească: cu cât e mai 
netrebuincioasă, cu atât ştie să se apere mai cu 
înverşunare. 

Dar ce siguranţă avem noi despre ce e trebuincios ori 
netrebuincios pe pământ? 


Atâta timp cât ialomiţeanul se zbate, se încăpăţânează 
să smulgă ţelinei un căuş de porumb sau câţiva cartofi, 
Bărăganul nu e interesant. Nu trebuie să-l vizitezi. E ceva 
pe dos, ca o femeie îmbrăcată în zdrenţe, ca o 
mahalagioaică împodobită cu diamante. Pământul n-a fost 
dat omului numai cu scop să-i umple burta cu mălai. Mai 
sunt şi colţuri hărăzite reculegerii. 

Ăsta e Bărăganul! 

El începe să domnească îndată ce omul harnic se 
retrage în coliba lui, îndată ce ciulinii înţeapă rău şi când 
vântul dinspre Rusia se pune să sufle cu temei. Asta se 
întâmplă prin octombrie. 

Poţi vedea atunci, din depărtare în depărtare, un cioban 
care stă cu spatele întors spre miazănoapte şi întârzie cu 
păscutul turmei. Nemişcat locului, sprijinit pe bâta lui, 
vântul îl clatină uneori, parcă ar fi de lemn. 

În jurul lui, atât cât privirea poate să cuprindă roată, nu 
mai vezi decât ciulini, nenumăratul norod al ciulinilor. Plini, 
stufoşi, ai zice că-s nişte oi cu lâna de oţel. Numai spini şi 
sămânță. Sămânţă de răspândit pe pământ, ca să crească 
ciulini, numai ciulini. 

Ca şi ciobanul, la fel se clatină şi ei. Căci în masa lor 
compactă, Muscalul suflă mai cu îndârjire, în vreme ce 
Bărăganul ascultă, iar cerul de plumb striveşte pământul, în 
vreme ce păsările se dau peste cap în văzduh, risipite de 
vijelie. 

Aşa, o săptămână întreagă... Suflă... Ciulinii rezistă, 
îndoindu-se în toate chipurile, cu balonul lor fixat pe o 
tulpină scurtă, nu mai groasă decât degetul cel mic. Ei mai 
rezistă încă puţin. Dar ciobanul, nu! El lasă în plata 
Domnului străşnicia Domnului şi se închide în bordeiul lui. 

Noi spunem atunci: ţipenie! Nu mai vezi om! E numai 
Bărăganul! 

Şi, Doamne, ce frumos e! 


Cu tot avântul de care armăsarul lui e în stare, Crivăţul 
galopează în împărăţia ciulinilor, frământă cerul şi 
pământul, amestecă norii cu pulberea, ucide zburătoarele - 
şi iată-i porniţi, ciulinii! Plecaţi să semene netrebnica lor 
sămânță. 

Mica tulpină se frânge pocnind, cosită la rădăcină. 
Balonaşele spinoase încep să se rostogolească, mii şi mii! E 
marele pohod al ciulinilor, care „vin, Dumnezeu ştie de unde 
şi se duc, Dumnezeu ştie unde”, spun bătrânii, privind pe 
fereastră. 

Ei nu pleacă toţi deodată. Unii o şterg la cea dintâi 
suflare furioasă, adevărată puzderie de oi cenuşii. Alţii par 
să ţină piept, nu vor să cedeze, dar ceilalţi dau năvală peste 
ei, îi agaţă în goană şi-i târăsc. La un moment dat, îi vezi 
încâlcindu-se, formând mari purcoaie ce se rostogolesc cu 
greu, până ce Crivăţul se repede o dată cu furca lui, îi 
spulberă în văzduh, îi face să joace o horă îndrăcită şi apoi 
iar îi împinge înainte. 

Atunci să te duci să vezi Bărăganul! 

Ai zice că, aici se cocoşează, aici se întinde, după voinţă, 
bucuros de toată lumea asta de ciulini, care se dă de-a 
berbeleacul pe spinarea lui, pe când Crivăţul îşi suflă 
turbarea. 

Uneori, în clipe de linişte, Bărăganul parcă-şi reţine 
suflarea, ca să simtă cum trec fuguliţa trei ori patru ciulini, 
ca nişte buni tovarăşi, se ciocnesc unul de altul şi se întrec 
în glumă, dar repede se pun în rând şi o pornesc, cot la cot. 

Spre sfârşitul vijeliei, vin ciulinii singuratici. Sunt cei 
mai iubiţi, fiind cei mai aşteptaţi. 

Fie că tulpina lor n-a fost destul de uscată, ca să se rupă 
de la început, fie că vor fi avut nenorocul de-a se fi înţepenit 
un timp în cine ştie ce şanţ, fie, în fine, că o ceată de 
ştrengari i-a urmărit şi oprit în drumul lor, ei sosesc cu 
întârziere, sărmanii. Şi-i vezi cum se perindă izolaţi, 
rostogolindu-se ca nişte cocoloaşe de omuleţi grăbiţi. 


Văzduhul şi tot Bărăganul îi privesc: sunt singuraticii, adică 
cei mai iubiţi. 


Apoi, orice viaţă se opreşte brusc. Nesfârşitele întinderi 
sunt curățate ca lespezile unei curţi princiare. 

Atunci Bărăganul se învăluie în cojocul lui de iarnă şi se 
pune să-i tragă un pui de somn, care ţine şase luni. 

Dar ciulinii? 

Ei îşi continuă povestea. 


II 


O poveste nemaipomenită, a pământului nostru 
românesc. Dar s-o iau mai bine de la început... 

Deşi băltăreţ din Lăteni, de pe Borcea - această fiică a 
Dunării care cutează să se măsoare cu ea - nu sunt 
ialomiţean de baştină. Părinţii mei, amândoi olteni, săraci 
lipiţi, ca Iov, au plecat în lume, când aveam doi ani. Şi ce s-o 
mai lungesc? După nenumărate peregrinări prin douăzeci 
de judeţe, îşi aruncară desagii şi pe mine, care eram cât o 
ciubotă, în acest cătun care se oglindeşte în Borcea. 

Poate să vă pară curios, dar aşa e. Părinţii mei nu erau 
dintre cei care se lasă duşi la munci grele, ca vitele la 
tăiere, mai ales tata, un uluit care cânta ca un apucat din 
fluier, până ce leşina de foame. Şi la Lăteni aveam cel puţin 
peştele la îndemână. Aproape că ne sărea singur în oală. 

Primăvara şi toamna, Borcea acoperea cu apele sale 
gălbui sute de hectare înţelenite. Şi în această pânză 
nesfârşită de apă, carasul, ciortanul şi ştiuca roiau, că până 
şi pisicile se duceau să se îmbuibe pe malul bălților. Atunci 
era vremea pescuitului cu cazanul. Adevărata mană 
cerească. Bărbaţi, femei şi copii, goi până mai sus de 
genunchi, cu traista după gât, se împrăştiau în trăgători, 
înaintând cât se poate de încet în câmpia înecată, fiecare 
având alături un cazan vechi, fără fund. Apa nu trecea 
niciodată de genunchi. Bălăcindu-ne, peştele ne lovea peste 
picioare. Era însă albitură şi noi umblam după cei mari. 
Acestora - după cum se ştie - le plăcea să roadă din 
rădăcina ierburilor, al căror creştet plutea pe apă. Asupra 
lor ne aţineam privirea, stând nemişcaţi. Şi cum le vedeam 
clătinându-se, paf! cazanul deasupra. Auzeam peştele 
zbătându-se între pereţii vasului; n-aveai decât să-l apuci cu 


mâna şi să-l vâri în traistă. Trebuia să fii prea 
neîndemânatic ca să dai greş. 

Tatăl meu, spre marele haz al ştrengarilor, n-o brodea 
niciodată. Îşi băteau joc de el, îl tachinau. Puțin îi păsa. 
Continua să se arunce cu cazanul său asupra tuturor 
buruienilor care se mişcau sau nu în preajma lui. 

După un ceas de pescuit ne reîntorceam la bordeiele 
noastre, cu sacii doldora de peşte. Iata nu aducea niciun 
chitic! Cum îl vedea, mămuca îl sfătuia să stea acasă, să se 
ocupe cu săratul peştelui, să prepare mâncarea, să spele 
rufele şi să cânte din fluier. 

Vorbele ei mă umileau până la lacrimi: un bărbat nu face 
pe spălătoreasă şi nici pe bucătăreasa! Dar tata n-avea 
nimic bărbătesc într-însul: era o femeie blândă, cu nişte 
mustăţi mari, negre, ochi adânci şi galeşi, totdeauna pironiţi 
asupra fluierului său, de unde scotea, cu degetele-i 
noduroase, melodii ce răsunau în depărtări şi făceau pe 
câini să latre în nopţile tăcute. În schimb, când prepara un 
borş sau o plachie de peşte sau spăla rufe, cea mai bună 
gospodină putea să vie să-i ceară sfatul. Din păcate, îşi 
băteau totuşi joc de dânsul, deoarece unui bărbat nu-i şade 
bine să facă treburi femeieşti. 

În clipele acelea m-aş fi bătut cu tot satul, căci bietul 
tata nu răspundea niciodată cu înjurături şi răbda în tăcere. 
Trădând un uşor zâmbet, se îndrepta spre Borcea, cu 
căciula ţuguiată dată mereu pe ceafă, cu nădragii rupţi, 
totdeauna în vine, cu opincile târşâinde, cu gâtul lui lung şi 
cu minunatul caval de care nu se lipsea niciodată, căci îl 
răzbuna de această viaţă păcătoasă, frumoasă şi tristă. 

Uneori îi luam urma, într-ascuns, deoarece îi plăcea să 
fie singur. În serile calde, când tăcerea se amesteca cu 
mirosul nămolului. Îl simţeam stând pe un trunchi de salcie 
dezrădăcinată. Şi după o doină ce-ţi tăia răsuflarea, îi 
auzeam vocea înceată şi melodioasă, care îngâna neuitatul 
cântec din ţara Oltului: 


Foaie verde de-avrâmeasă 
Ila, ila, la! 
Au plecat olteni la coasă; 
Au rămas oltencile, 
Și-au umplut cârciumile. 


Da, oltenii pleacă totdeauna, pentru „coasă” şi alte 
nenumărate nevoi, lăsând în urmă pe oltence care „umplu 
cârciumile”, ceea ce nu-i chiar atât de adevărat. Iata, de 
pildă, n-a făcut cum zice cântecul. Plecând şi-a luat olteanca 
şi comoara, adică pe mine. Din pricina asta mama ţinea la el 
mult de tot. Mi-o mărturisea chiar ea, la pescuit, când, 
văzându-i picioarele cu vinele grozav de umflate, o 
întrebam de ce-i lasă tatii treburile cele mai uşoare: 

— Fiindcă îl iubesc, dragul meu... Dumnezeu l-a făcut 
aşa şi mi l-a dat de bărbat. Nu e vinovat cu nimic, săracu'. 


X 


lată cum trăiam la Lăteni. 

Aveam pe atunci nouă ani. Cu mama, care nu se arăta 
niciodată obosită, mergeam împreună la pescuit, fie în 
vremea revărsării apelor - când crapul ne bătea la uşă - fie 
în celelalte luni ale anului, când trebuia să-l căutăm în 
Borcea. 

Pe Borcea nu mai era vorba de pescuit cu cazanul, ci cu 
chipcelul, prostovolul, plasa sau vârşiile, adesea chiar cu 
năvodul în tovărăşia altor pescari. 

Trebuia să vezi această femeie-pescar, ca să-ţi dai 
seama ce înseamnă o olteancă ce-şi iubeşte bărbatul! Mai 
ales când arunca prostovolul roată - cu mânecile suflecate 
până la umeri, fusta ridicată sus de tot, părul strâns bine 
într-o basma, ochii, gura, nările adulmecând nesfârşitul 
bălților - ai fi zis că s-a pornit să scoată tot peştele din 
Borcea. 


— Halal aşa nevastă! strigau pescarii, văzând-o. 

Niciunul dintre noi nu eram convinşi că merită cumva să 
te speteşti prea mult pe lumea asta. Munca nu duce la 
NIMIC. 

În vreme ce pescuiam cu mama - şi eu, la rândul meu, 
îmi scoteam partea de peşte - tata, acasă, săra de zor, 
umplea hârdaie, zvânta peştele pătruns bine de sare şi-l 
pregătea de vânzare! 

Vânzarea!... Să vă ferească Dumnezeu de-o astfel de 
vânzare. Cinci până la zece lei suta de kilograme, livrate cu 
toptanul direct la negustorul hrăpăreţ. Şi tot erai mulţumit, 
numai să scapi de peşte, fiindcă nu mai ştiai unde să-l pui! 
Ne strivea, se strica şi se împuţea, după ce trebuise să ne 
bălăcim în maţele lui până la gleznă, în timpul când îl 
săram. Da, cinci până la zece lei suta de kilograme. Muncă 
pentru stat, ca să-i cumperi tonele de sare! Din tot acest 
peşte care se strica şi pe care trebuia să-l aruncăm în 
Borcea - de unde mama îl scotea cu atâta bărbăţie şi 
nădejde într-o zi mai bună! — nu ne rămânea nici măcar cu 
ce să cumpărăm un lanţ la câini sau o baniţă de mălai. 
Desigur, zicătoarea populară avea dreptate: 


Bună țară, rea tocmeală; 
Hât-o-n cur de rânduială. 


Asta era; ţară bogată, rău organizată şi rău guvernată. 
Mama o ştia ca orice ţăran român. 

În lungii săi ani de vagabondaj, de la un capăt la celălalt 
al Munteniei, avusese ocazia de mii de ori să constate cât de 
mizerabilă era viaţa băştinaşilor. Departe de apă şi prea 
săraci ca să-şi plătească o bucăţică de carne, trăiau numai 
cu mămăligă şi verdeţuriis::, în timp ce milioane de 
kilograme de peşte zăceau, se pierdeau şi se stricau pe 
sutele de kilometri parcurşi de Dunăre, de braţele şi 
afluenții săi. Dar cum să transporţi această mană cerească, 


de vreme ce trei sferturi din ţară e lipsită de comunicaţii, 
azi ca şi acum o mie de ani? 

Atunci mama avu o idee, pe care şi-o realiză, fără să ne 
spună. Economisind pe ascuns bani, îndopându-ne cu peşte 
şi nimic altceva decât peşte - rareori un boţ de mămăligă, şi 
mai rar un codru de pâine - izbuti în timp de un an să 
adune o sută de lei şi să cumpere, de ocazie, o mârţoagă şi 
şi o căruţă, la care două din roţi se bălăbăneau gata să se 
desprindă. 

— Uite, îi spuse tatei, o să te duci tu şi băiatul să bateţi 
satele cu asta, vânzând peşte sărat... 

— Cu asta? suspină tata, galben, să străbat Bărăganul 
cu asta... 

Măsură cu privirea gloaba jigărită şi harabaua ieşită din 
ţâţâni. 

— Vrei să mă întovărăşeşti, puiule? îmi spuse. 

Ce întrebare! Nu numai că voiam, dar eram încântat! Să 
văd Bărăganul! Acest „pământ fără stăpân”, această 
obsesie a oricărui copil! Şi mai ales să pot alerga, în sfârşit, 
şi eu după ciulinii lui, despre care prietenii de joacă îmi 
istoriseau minuni, să zbor odată cu țarina lui, purtată de 
vânt. 

— De ce să nu încercăm? spusei grav, stăpânindu-mi 
bucuria. Ce avem de pierdut? 

— La dracu'. Mai întâi calul; apoi căruţa şi pe urmă 
chiar pe noi! Vom fi înghiţiţi de Bărăgan! 

Înghiţiţi de Bărăgan! Mă înfiorai. Cât o doream! 

A doua zi, în zori, am pornit luând cu noi cele de 
trebuinţă, adică mai nimic. Buna noastră mămucă, plânsă, 
prăpădită, de parcă ne-ar fi trimis la moarte, ne întovărăşi 
pe jos până în pragul Bărăganului, acolo unde şoseaua care 
merge de la Brăila la Călăraşi, sfiindu-se de pustietate, o ia 
de-a lungul Borcei. 

Acolo, ea ne îmbrăţişă, cu faţa scăldată în lacrămi şi 
brăzdată de zbârcituri, deşi nu avea încă treizeci şi cinci de 
ani. Avu o mângâiere şi pentru gloaba pe care n-avea s-o 


mai revadă şi zgâlţâi una din roţile căruţei ca să se 
convingă de slaba-i rezistenţă. Nici căruţa n-avea s-o mai 
revadă. 

În dimineaţa alburie, mohorâtă, siluetele noastre se 
micşorau la apropierea pustietăţii, în timp ce corbii se 
roteau pe cerul plumburiu de vară. Cu căciula în mână, tata 
înşfăcă hăţurile de frânghie şi-şi făcu cruce: 

— Domnul să fie cu noi! 

— Domnul să fie cu voi! 

Şi Bărăganul ne înghiţi... Fără să se lase intimidat, tata 
dădu drumul unui tril sfâşietor din caval, acompaniind 
cuvintele: 


Au plecat olteni... 


Aşa am părăsit-o pe biata mama, pe care n-aveam s-o 
mai revedem niciodată. 


III 


Trei sute de kilograme de peşte, înghesuite dinapoia 
căruţei, balanţa de cântărit, atârnată de coviltir, un sac de 
mălai, un ceaun pentru fiert mămăliga, o pirostrie, o desagă 
plină cu ceapă, două scoarţe, o pungă pentru strâns 
gologanii şi o bâtă zdravănă, bună să ne apere la nevoie - 
iată toată averea noastră. 

Mergeam pe jos, pierduţi, ca într-un ocean, între cer şi 
pământ. Calul ne urma, tuşind. 

— Dacă n-ai fi vrut să vii cu mine, n-aş fi plecat pentru 
nimic în lume... 

Fu primul cuvânt pe care tata mi-l adresă deodată, în 
plină singurătate. Nu-l voi uita până la moarte. M-a urmărit 
de-atunci, şi mă va urmări cât voi trăi. Răspunzător de 
această aventură eram, deci, eu, un băiat de paisprezece 
ani. 

Dacă n-aş fi vrut... Dar ar fi fost oare cu putinţă? 

Fără să-i răspund tatii - care de altfel mi se adresase 
într-o doară - trecui înapoia căruţei, de unde văzui pe sub 
ea copitele calului înfundându-se în pământul nisipos, 
copitele îmbătrânite şi păroase care se ridicau şi se lăsau cu 
greutate, în timp ce doniţa cu păcură, pentru uns, se legăna 
între osii. Privelişte de-o clipă. Îndată mă simţii ca trăsnit: 
soarele se ivise brusc şi arunca asupra singurătăţii noastre 
valuri de raze orbitoare. Miile de ciulini ursuzi se 
împodobiră cu diamante violacee; îmi venea să le ating cu 
degetul sau să le culeg cu vârful limbii, în timp ce tata şi 
căruţa se depărtau uşor, cu spatele spre răsărit. 

Chițcani, dihori şi nevăstuici fugeau speriaţi, aproape 
tot aşa de numeroşi ca şi lăcustele, ceea ce mă făcu să 
regret că nu luasem cu mine şi câinele. Ce chilipir ar fi fost 
pe capul lui, mai ales că i se făcuse lehamite de peşte, ca şi 


stăpânilor lui, de altfel. Şi apoi, aş fi avut în el un bun 
prieten, aşa cum tata şi-l avea pe al lui, în fluier. Mama însă 
ne sfătuise să ne lipsim de câine, căci i-ar fi curs balele, 
văzându-ne mâncând mămăligă. Şi apoi, tata avea somnul 
uşor, iar pe Bărăgan nu se află ţipenie de om, cu atât mai 
puţin răufăcători. 

Cu toate astea, cât îmi lipsea Ursu! Eram setos de 
singurătate şi călătorii lungi, însă în bună tovărăşie. Ani de- 
a rândul, martor neputincios, țintuit la pescuit, priveam cu 
tristeţe la plecările prietenilor mei care galopau odată cu 
Crivăţul şi ciulinii în frumoasele luni de septembrie. 

Unde se duceau? Ce păţeau? Ce vedeau? 

Unii dintre ei nu s-au mai înapoiat acasă niciodată. Se 
spunea doar atât: „Cutare s-a pierdut”. Altul ajunsese la nu 
ştiu ce rudă înstărită care-l înfiase. Cum asta? Cum te poţi 
pierde şi cum poţi fi înfiat? 

lată de ce primisem dintr-o dată să-l întovărăşesc pe 
tata. 

Eram înalt şi zdravăn. Voiam să alerg, la rândul meu, cu 
vântul şi ciulinii, să mă pierd sau să mă înfieze cineva, dar 
să plec, să alerg, să scap de această apă care-mi putrezise 
picioarele, de acest peşte pe care-l căram în van. 


Acum ciulinii erau acolo, la picioarele mele, frumoşi ca 
nişte merişori mari, numeroşi ca stelele, cărnoşi, plesnind 
de sevă, dar nemişcaţi. Nu se clinteau deloc, căci eram la 
începutul lui august. 

Alerga-voi cu ei peste o lună? Afla-voi unde se duc, 
încotro aleargă? Ştiam că cei mai mulţi o sfârşesc în foc, 
trosnind în vreo sobă? Dar ceilalţi? Cei care „scornesc 
poveşti”? Ce ţări vor arăta privirii unui băieţaş? Cum poate 
fi schimbată soarta unora? 

Ah! cât doream să vorbesc cu cineva care mi-ar fi 
istorisit năzdrăvănii, care să mă mintă, dar să mă facă să 
visez puţin, să cutez! Şi ciulinii nu erau decât vis şi 
îndrăzneală, invitaţie să schimbi ceea ce ai cu ceea ce ai 


putea să ai, fie chiar mai prost. Ori, nimic nu-i mai rău decât 
să putrezeşti locului, atunci când iubeşti întreg pământul. 

Bărăganul despre care se spunea că-i „nesfârşit”, era în 
ochii noştri de copii „întreg pământul”. Pustiu, ţelinos, plin 
de primejdii, oricine ştia asta. Şi totuşi, plecând într-o zi, 
odată cu ciulinii, ca să nu se mai reîntoarcă, Matei, feciorul 
săracului moş Broşteanu, devenise unul dintre cei mai mari 
marchitani din Bucureşti. 

Mărturisesc, nu visam nicio mărire. Visam pur şi simplu. 
Eram revoltat de pescăria rău mirositoare, de toropeala 
bălților nămoloase şi a părinţilor care aveau aerul că vor să- 
mi lase moştenire soarta lor păcătoasă. Nu cunoşteam 
altceva mai trist în afară de găzari, a căror pâine, când o 
mănâncă, miroase a gaz. Dar, cel puţin, ei mâncau pâine în 
fiecare zi, în timp ce noi la patru duminici o dată. Şi se 
spune că părinţii mei, ajungând pe Borcea, au fost atât de 
fericiţi dând peste peşte, că au strigat: 

— Aici! e cel puţin peşte! 

Şi, într-adevăr, a fost atâta că până la urma ne-a izgonit, 
pe mine şi pe tata, iar pe mama a omorât-o. 


X 


Se împlinise o săptămână de când mergeam fără să 
vedem o faţă omenească. Apucând pe drumul spre 
Mărculeşti, care taie drept Bărăganul, tata îmi spuse: 

— Nu mai putem merge cu tot peştele ăsta. Trebuie să 
ne descotorosim de o parte din el. 

— Cum? Să-l aruncăm? 

— Nu, dar cam aşa ceva... Şoseaua asta e foarte 
umblată. Să încercăm a-l vinde ţăranilor care merg la 
culesul porumbului. La zece lei, cincizeci de ocale, încă am 
fi câştigaţi. 

Mă gândeam la socoteala mamei. 


— Să-l vindeţi între patruzeci-cincizeci de bani chilu, aşa 
că de la primul drum să „scoateţi” calul şi căruţa, plus un 
mic câştig. 

Puteam să prezic, de pe acum, ceea ce aveam să 
„scoatem” din acest prim şi ultim drum, privind la ochii 
stinşi ai gloabei noastre şi la figura grozav de suptă a tatei. 
Cât despre căruţă întregea restul: încă vreo câteva zile de 
arşiţă şi nu va mai fi decât un maldăr de lemne şi fiare. De- 
acum două zile roţile ei nu se mai ţineau decât graţie 
cârpăcelilor, în vreme ce calul se prăbuşea la fiecare sută 
de paşi. Îl puneam pe picioare, trăgându-l de coadă. Dar 
acest fel de-a străbate Bărăganul, îl arunca pe tata într-un 
mutism, pe fiecare zi mai înfiorător pentru mine, care-mi 
reamintea cuvintele sale din dimineaţa plecării. 

Aş fi vrut mai bine să dispar, să mă salvez de-a binelea. 
Tăcerea tatei era înspăimântătoare, asemănătoare cu a 
Bărăganului, sfâşiată doar de strigătele ascuţite ale 
hultanilor şi vulturilor pleşuvi, ce-şi săpau cuiburile în 
nemărginitul defileu al dealurilor ce se profilau în zare. 
Apariţia acestor păsări de pradă mă sili să nu-mi părăsesc 
tatăl nicio clipă. Nu mă temeam de vulturii pleşuvi, care 
sunt fricoşi şi se mulţumesc cu mortăciunile aruncate afară, 
pe păşune; mă înspăimântau, însă, hultanii, despre care 
auzisem că atacă turmele de oi şi înşfacă uneori chiar miei 
în gheare. 

Această teamă nu-mi displăcea în întregime. Alături de 
un tovarăş voios şi înarmat cu o puşcă, m-aş fi trezit cu un 
suflet de haiduc, visând primejdii şi isprăvi îndrăzneţe. Dar, 
Doamne, cât e de trist să te măsori cu Bărăganul - unde 
totul este vitejie şi pericole - în tovărăşia unui om strivit de 
viaţă! 

Ţinându-i urma de aproape de-a lungul acestui 
nemărginit populat de poveşti miraculoase, mă întrebam 
adesea cine era acest tată, pe care nimic nu-l interesa, 
afară de fluierul său? Niciodată nu-l văzusem sărutând-o pe 
mama, iar pentru mine n-avusese decât mângâieri, foarte 


rare la începutul sosirii noastre în Lăteni. Ştiam despre 
dânsul tot atât cât despre calul nostru, poate şi mai puţin. 

lată în ce jalnică tovărăşie mă zbăteam, la paisprezece 
ani „plecat în haiducie” în acest regat al ciulinilor care 
„scornesc poveşti”. 


La vremea prânzului, poposirăm pe drumul spre 
Mărculeşti. Calul, lăsat în voie, mergea bălăbănindu-se când 
la dreapta, când la stânga, păscând iarbă. Fiind tare 
însetat, căzu cât era de lung şi nu mai mişcă. Încercarăm 
să-l punem pe picioare, ca să-l ducem la puţul a cărui 
cumpănă se desena în zarea drumului. Osteneală 
zadarnică. Trebui să aducem apă şi să-l adăpăm pe loc. Apoi 
mâncarăm, ca de obicei, la umbra căruţei: o mămăligă bună 
şi nelipsita saramură cu îndrăciţii de ardei. 

Mâncând, tata cerceta necontenit zarea, de unde spera 
să apară o căruţă. Fapt care se întâmplă pe la sfârşitul 
mesei: o droşcă frumoasă se apropia în goana mare, 
ridicând un nor de praf. Doi telegari puternici, cu hamuri 
bogate, trăgeau la ea în galop. 

Era un ţigan pricopsit, unul din acei rotari-fierari, 
stăpân pe frumoase holde mănoase, muncite de cojani ca 
noi. 

— Ho, ha, ho! urlă, oprindu-se cu gesturi de geambaş, 
rotindu-şi ochii care voiau să fie fioroşi şi rânjind cu toţi 
dinţii albi ca laptele. 

Dinaintea acestei semeţii, tata plecă fruntea, umil. 

— Bună ziua la rumâni! strigă ţiganul. Ce aveţi de 
vânzare acolo? Pepeni? 

— Nu! peşte îndulcit. 

— Ce fel de peşte... 

— Ciortan... 

— Şi n-are viermi ciortanul tău? 

— Dacă are, să nu cumpăraţi... 

— Asta după cum o fi preţul. Şi de ce să nu cumpăr? Ce 
parcă eu am să-l mănânc? Puah? 


Apoi cobori, prinse hăţurile de roata droştii şi începu să 
răscolească prin căruţa noastră. Întoarse peştele pe toate 
părţile, îl cercetă la urechi, îşi vâri nasul, îl muşcă chiar, 
apoi: 

— Crapii tăi n-au încă viermi, dar nu e timpul trecut. Cât 
ai? 

— Trei sute de chile. 

— La ce preţ? 

— Zece lei pă cincizeci de ocale, ca să scap de el. 

— Şi dacă-ţi iau jumătate din el, mi-l dai mai ieftin? 

— Niciun ban mai jos, spuse tata, dezamăgit. 

Atunci, ţiganul strigă, umflându-se în pene: 

— De ce eşti prost! Unde crezi c-ai să-ţi vinzi peştele, cu 
harabaua şi gloaba asta care e pe dric? 

Şi spunând acestea, trase o lovitură de ciubotă în 
coastele calului, care sta încă lungit la pământ. În faţa unei 
atari mârşăvii tata încleştă fălcile, luă biciul şi se apropie de 
ţigan, care se da îndărăt spre droşcă. 

— De ce îmi loveşti animalul, cioroi puturos? Te-am 
rugat eu să-mi cumperi peştele? Ţi-am dat eu oare bună 
ziua? Am să te pocnesc cu măciuca asta, unde „ţi-a pus 
popa mirul”. 

Ţiganul, palid, îşi pierdu ifosele numaidecât: 

— Ei, da! Ai dreptate, frate. Dar eu n-aş mai fi ţigan, 
dacă m-aş fi purtat altfel; nărav prost de a face întotdeauna 
pe şmecherul. Haide, uită-mi mojicia şi vino să te cinstesc 
cu un cinzec de ţuică. După care vom cântări o sută şi 
cincizeci de chile de peşte la preţul pe care-l ceri tu. 

Tata cugetă o clipă, apoi primi un ţoi şi chiar mai multe. 
Avui şi eu partea mea. Apoi cântărirăm de cincisprezece ori 
câte zece ocale de peşte, cu bătaie. După ce tata îşi vâri în 
pungă cei treizeci de lei, băură din nou o ţuică, făcându-şi 
semne destul de călduroase la plecare. 

Şi căruţa noastră, uşurată pe jumătate din greutate, îşi 
reluă în amurg drumul nevăzut de-a lungul Bărăganului. 


IV 


Nu merserăm mult... O poştă... Mereu după soare. Dar 
ne trebuiră două zile ca să acoperim această distanţă, atât 
erau de plâns calul şi căruţa. Apoi, amândoi se prăbuşiră 
dintr-o dată, ajunşi la capătul puterilor. 

Căruţa pierdu deodată trei roţi, care se desfăcură în 
bucăţi şi-şi sfărâmă coviltirul, răsturnându-se. Calul muri la 
asfinţitul soarelui, care aurea pustietatea, nenorocirea şi 
feţele noastre întristate. Bietul animal îşi dădu sufletul fără 
nicio caznă, fericit c-a sfârşit-o. Scoţându-şi căciula şi 
privind cadavrul, tata rosti: 

— Dumnezeu mi-e martor că nu l-am făcut să sufere. Am 
alergat cale de trei bătăi de puşcă, ca să-i aduc apă; fânul 
nu i-a lipsit şi de bici nici n-a fost vorba. Acum că a murit în 
mâinile mele, Dumnezeu să mă ierte, dar nu sunt vinovat cu 
NIMIC. 

Se închină şi îngenunche cu faţa spre răsărit, acolo de 
unde plecase fără nicio speranţă. 

Petrecurăm noaptea lângă calul mort, stând multă 
vreme muţi, înainte de-a adormi la auzul duiosului cri-cri. A 
doua zi, în zori, corbii ne dădeau târcoale, croncănind 
îngrozitor. Ne grăbirăm să le lăsăm stârvul şi celelalte. Tata 
fierse o mămăligă mare, ca să avem la drum, umplu ceaunul 
cu peşte şi-şi făcu o desagă din sacul de mălai aproape gol 
şi bota cu apă. Eu mă înhămai cu scoarţele şi pirostriile. 

Pornind la drum, tata rosti, ca la plecarea din Lăteni: 

— Domnul să fie cu noi! 

Mama nu mai era de faţă ca să ne răspundă, iar tata nu 
mai cântă din caval. 

Către amiaza acelei zile, în timp ce apucam pe şoseaua 
ce duce la Călăraşi, începu să sufle un vânt puternic, 
dinspre baltă: 


— lată băltăreţul, strigă tata, vestitorul crivăţului! S-a 
sfârşit cu vara! lar tu ai să poţi să alergi în curând după 
ciulini, dacă te îndeamnă inima. 

Apoi, văzându-mă cum privesc ciulinii ca un apucat, 
adăugă: 

— De altfel, eu ştiu că numai asta te-a aruncat în gura 
Bărăganului. Acum nenorocirea ne-a ajuns. Putem să gonim 
împreună!... 

— Ne reîntoarcem la Lăteni? îl întrebai. 

— Nu, mergem mai întâi la Călăraşi; e capitala judeţului 
şi apoi ştii cântecul: 


Negustor, negustoraş, 
Hai la târg, la Călăraşi. 


Om cumsecade, tata îşi descreţi puţin fruntea. Îi sărutai 
cu vioiciune mâna şi el îmi mângâie obrajii. 

— Să uităm necazul, copile!... Rostul nostru aici pe 
pământ este ca să ispăşim; asta-i viaţa... Dar Dumnezeu 
vedel!... 

După două zile de mers pe un drum, în sfârşit, bun, 
sosirăm la Călăraşi, unde Borcea se ceartă cu Dunărea şi o 
ia razna, cale de o sută cincizeci de kilometri până la 
Hârşova, unde revine la matcă. Pentru prima oară, la 
Călăraşi, ştiui ce înseamnă un oraş, cu străzi pietruite, case 
clădite unele peste altele şi cu oameni mulţi care se 
îmbrânceau ca la bâlci. În curţile bogate se aflau stive mari 
de lemne, de fag şi salcie, tăiate în formă de stânjeni. 
Văzându-le, tata cumpără un ferăstrău şi un topor, îşi făcu o 
capră şi iată-ne strigând prin faţa curților pline cu lemne: 

— Tăietori! Tăietori! 

Ne primiră bine peste tot şi muncirăm pe oricât, 
totdeauna la bună învoială. Tata cerea preţuri duble, căci, 
spunea el, bogaţii se tocmesc ca ţiganii, totuşi, ajungeam la 
o înţelegere, până la urmă. Şi bietul tata asuda din 
răsputeri, din zori şi până noaptea. Eu, la rândul meu, 


asudam, ajutându-l pe cât puteam. Aşa izbutirăm să 
câştigăm aproape zece lei pe zi, în mijlocie, ceea ce era 
nemaipomenit. 

— Trebuie neapărat, dragul meu, spunea tata, trebuie 
să ne înapoiem cu suta de lei care zace acum în mijlocul 
Bărăganului. Altfel mă-ta ar muri de durere. 

Împingeam şi eu la ferăstrău, mâncând pâine şi brânză. 
Pâine! cât eram de fericit că o pot mânca! Adevărat 
cozonac, alături de veşnicul peşte de la Lătenii noştri. 

Seara, rupţi de oboseală, ne răsfăţam cu sarmale 
gustoase, într-o cârciumă de lângă oborul de cereale, a 
cărei hangiţă îi cunoştea pe ai mei, ne lăsa să dormim 
pentru o nimica în vreun colţ de hambar. Totuşi, tata plătea 
zilnic un chil de vin, ca să nu pară prea calic. Şi aşa am dus- 
o vreme de o săptămână. Încă una a cărei muncă ne aştepta 
şi am fi luat drumul spre Lăteni, aducându-i mamei 
gologanii. Găsisem chiar nişte cojani cu căruţe, care se 
ofereau să ne ducă până la Feteşti şi mai departe. 

Ceea ce se şi întâmplă. Plecarăm înainte de-a sfârşi cea 
de-a doua săptămână de lucru, dar nu ca s-o revedem pe 
mama, căci murise. 


X 


Nu bănuiam nimic în seara aceea, la han, când Gavrilă 
Spânu, din Făcăeni, dădu peste noi. Cu biciul la subsuoară, 
plin de praf din cap până în picioare, se adresă tatii, cu 
veselia sa obişnuită: 

— Aşa, Marine! Tu mănânci sarmale şi Anica ta... 

— Da, ştiu! spuse tata, strângându-i mâna, Anica ne 
aşteaptă cu nerăbdare... Dar câte am pătimit de-a lungul 
blestematului ăsta de Bărăgan. Stai jos şi spune-ne ce maie 
pe acasă. 

Gavrilă se aşeză la dreapta mea, se uită ciudat la tata, 
care-i şedea în faţă, scoase căciula şi scuipă: 


— Să-mi aduci o cinzeacă de ţuică! strigă la 
cârciumăreasă. 

Şi-apucând ţoiul, fără o vorbă, se aplecă într-o parte, şi 
vărsă câteva picături pe duşumea. 

Văzându-l, tata îşi ridică paharul de vin şi vru la rândul 
său să stropească pământul, dar rămase cu privirea 
pironită pe Gavrilă, întrebându-l parcă: „La cine te 
gândeşti?” 

Țăranul nu răspunse, îmi aruncă o uitătură pe furiş, îşi 
răsuci mustaţa şi-i făcu semn tatii, mişcându-şi sprâncenele. 

Înţelesei şi izbucnii în plâns. Atunci, uşurat, Gavrilă 
povesti pe scurt, în timp ce eu plângeam cu capul în palme. 

— Da! s-a stins, sărmana femeie... O înţepătură la deget, 
cu un os, pe când despica burta unui peşte. O nimica toată, 
ai fi zis, o zgaibă. Dar buba se învenină, în mai puţin de opt 
zile. Atunci a venit după mine la Făcăeni... Cum trebuia să 
plec a doua zi la Călăraşi, cu un transport, nevastă-mea o 
culcă la noi şi când se crăpă de ziuă am pornit la drum. S-a 
văietat tot timpul, fără să închidă un ochi. Alaltăieri am sosit 
aici, la poarta spitalului. În timpul nopţii şi-a dat sufletul. Ei 
au „tăiat-o” şi au îngropat-o. 

Şi omul adăugă, după o pauză: 

— Anica a cerut s-o iertaţi şi v-a iertat. 

— Dumnezeu s-o ierte! spuse tata, vărsând câteva 
picături de vin. 

— Toţi o să ne ducem lângă ea, într-o zi! conchise 
Gavrilă. 

Şi strecură lângă farfuria tatei o batistă mare făcută 
ghem, basmaua roşie cu care mama îşi lega părul la 
pescuit. 

— Uite şi banii ei... Vreo doişpe lei, aşa îmi pare că mi-a 
spus. 

Cu privirea rătăcită pe masă, tata şopti: 

— Blestemat Bărăgan... Şi blestemat peşte... Doamne, 
cât e de greu să urci până la capăt calvarul vieţii. 


— Să-i fie ţărâna uşoară! spuse Gavrilă, ciocnind 
paharul cu tata. 

Apoi: 

— Ce necazuri spuneai c-ai avut pe Bărăgan? 

— Calul mort, căruţa sfărâmată şi peştele pierdut... 

— Numai atât! Fir-ar să fie!... Şi acum? 

— Tăiem lemne de-o săptămână... Şi credeam că avem 
voie să mâncăm şi noi nişte sarmale, căci muncim din 
răsputeri. 


La trei zile din seara marei dureri, plecarăm împreună 
cu Gavrilă care se înapoia acasă, în timp ce noi... Încotro? 
De Lăteni nici eu, nici tata nu mai voiam să auzim. N-o 
rostisem niciunul din noi, dar se citea pe feţele noastre. Şi 
totuşi, ne urcarăm în căruţă, la îndemnul vecinului nostru, 
atât eram de lipsiţi de orice voinţă. O făceam, cred, de frică 
să nu rămânem singuri. 

Urmară trei zile şi trei nopţi de mers în tăcere, cu 
popasuri îndelungi, când nu se auzea decât strănutul cailor. 
Trei zile de drum zdravăn, de-a lungul Borcei şi 
Bărăganului, care mă chema, mă voia, îmi promitea tot ce 
n-aş fi putut găsi între tata şi acest Gavrilă, a cărui muţenie 
îmi dădea amețeli. Ei şedeau în faţă, eu în spate. 

Le priveam spinările aduse. Din timp în timp, câte un 
căruţaş ne da bineţe: 

— Bună ziua, oameni buni. 

— Mulţumim! răspundeau cei doi taciturni. 

Şi atât. Scârţâit de osii, zgomot monoton de roţi, cer şi 
pământ fără sfârşit, fără nădejde. O şosea lungă şerpuia în 
urma noastră; o alta, tot aşa de lungă, ne aştepta la fel de 
plicticoasă, făgaş pe care omul îl străbătea ca dus de nas. 

Abia în a treia zi de mers, spre seară, zărirăm, în 
depărtare, un câine bătrân care sta pe labele dinapoi, cu 
urechile ciulite, privind încrezător, în mijlocul drumului. 
Eram sigur că e Ursu al meu. Sării din căruţă şi alergai 
spre el, în timp ce el sări spre mine; ne izbirăm unul de 


altul, rostogolindu-ne în praf, unde mă muşcă, mă umplu de 
bale şi-mi udă picioarele goale, înainte de-a mă părăsi şi a 
sări în spinarea tatii, care-l strânse la piept. 

Ne aflam la o jumătate de kilometru depărtare de casă. 
Atunci tata îi spuse lui Gavrilă: 

— Frate, vezi tu, nici câinele nu mai vrea să stea la casa 
asta. la tot ce găseşti înăuntru; noi n-o să mai punem 
piciorul acolo niciodată... Plecăm în lume, eu, băiatul şi 
câinele ăsta. A ta să fie, Gavrilă, gospodăria asta fără 
femeie! 

În picioare, în căruţă, Gavrilă se gândi o clipă, 
muşcându-şi vârful mustăţii: 

— Ai dreptate, Marine. Omul care n-are nevastă şi 
pământ, nu e bun de nimic. Du-te, dar, în lume. Şi ia de la 
mine treizeci de lei pentru lemnăria ce o să scot din casa ta. 

Apoi, arătându-mă cu biciul, adăugă: 

— Fecioru-tău pare un apucat. Păzeşte-l bine, în vremea 
ciulinilor... E în stare să te părăsească. Însoară-l, cum o 
împlini optsprezece ani, dă-i o femeie cu puţin pământ, ca 
să aibă ce roboti în jurul casei. 

— Ba deloc! făcu tata. Dumnezeu să hotărască... 

Gavrilă ridică din umeri şi plecă. 

Am rămas în mijlocul şoselei pustii, cu calabalăcul 
nostru şi cu Ursu, care ne întreba din ochi ce o să facem. 

Multă vreme, ţeapăn ca un stâlp de telegraf, tata privi 
pierdut zarea Lătenilor, unde timp de opt ani spintecase 
peşte şi nădăjduise. Atunci, pentru prima oară, mi-adusei 
aminte de vorbele sale, şoptite ca un blestem în plin 
Bărăgan: „Dacă n-ai fi vrut să mergi cu mine, n-aş fi plecat, 
nu! pentru nimic în lume!”... 

O biserică îndepărtată suna de vecernie, când o 
pornirăm la drum spre nord, spre lalomiţa, spre alte 
meleaguri. Oceanul de ciulini îşi unduia valurile sale, ale 
căror creste le săruta asfinţitul, în timp ce dealurile, cu 
coamele lor pleşuve şi rotunde, ţineau de urât pustietăţii. Pe 
cerul limpede, berzele şi cocorii făceau ultimele ture ale 


dansului de adio, înaintea plecării. Mă durea ceafa tot 
privindu-i, iar inima mi-era de plumb, ştiindu-mă legat de 
pământ. 

Ursu mi-o luase înainte, vânând musculiţe. Tata, mult de 
tot înaintea noastră, cânta din cavalul său, o vreme uitat: 


Au plecat olteni la coasă... 


V 


Pe malurile Ialomiţei, pământurile sunt mănoase, moşiile 
numeroase. Acolo, Bărăganul îşi rupe dinţii. 

Timp de trei zile, rătăcirăm între Hagieni şi Platoneşti, 
în căutarea unui loc de argat, dar ne alungau de peste tot. 
La urmă, istoviţi, o sfârşirăm într-o seară la poarta unei 
moşii mici, un conac dărăpănat, care binevoi să ne 
primească. Era o locuinţă boierească, sărăcăcioasă, cu 
puţine vite şi ogoare, aşezată la un kilometru de sat. 
Bărăganul o pândea, cu pofta lui crudă de a înghiţi totul. 
Cufundată în trista singurătate, ea se lăsa în voia acestui 
căpcăun îndrăgostit de imensităţi nelocuite. 

La sosirea noastră, un miros plăcut de mămăligă caldă 
ne gâdilă nările şi-l făcu pe Ursu să se gudure, dând din 
coadă. Slugile - bărbaţi, femei şi copii - trebăluiau prin 
curte, în timp ce găinile se îndreptau orbeşte, către coteţele 
lor. 

Ne întâmpină o femeie cu înfăţişarea orăşănească, 
administratoarea, cu numeroase chei la brâu şi figură 
autoritară. Nu ne descusu prea mult. Se duse sub o 
fereastră şi strigă: 

— Duducă! Duducă! 

În balcon apăru o duducă, cu părul alb, înaltă, foarte 
slabă şi distinsă, dreaptă ca o lumânare. Făcu un semn 
câinilor, care lătrau la boccelele noastre, să tacă, apoi: 

— Ce s-a întâmplat, Mario? 

— Două „guri străine” care caută un adăpost şi, dacă se 
poate, de lucru. 

—  Apropiaţi-vă, spuse Duduca, aplecându-se peste 
grilajul balconului. 

Îl lăsarăm pe Ursu afară şi venirăm sub balcon cu 
căciula în mână. Ne cercetă îndelung faţa. Avea ochii mari, 


calzi, care-mi dezmorţiră inima. Şi după ce, la scurtele ei 
întrebări tata povesti totul, ea murmură: 

— Vai de voi! 

Îmbrăcămintea-i neagră, de modă veche, o făcea severă, 
dar accentul vocii sale binevoitoare te îndemna să uiţi 
această asprime. 

— Aveţi şi un câine? suspină. 

— Trebuie să-l omorâm? întrebă tata. 

— Nu... Un câine îşi găseşte totdeauna hrana. Rămâneţi 
aci lângă ceilalţi. Şi fiindcă vă pricepeţi la peşte, începeţi să 
faceţi ceva sărături pentru conac. 

— Am plesnit-o! spuse tata, îndepărtându-se. N-o să 
scăpăm niciodată de peştele ăsta blestemat! 

Şi faţa-i se lungi, chinuită de tristeţe. 

Ne vedeam căzuţi iarăşi în viaţa aceea plină de maţe 
puturoase, de sare care te ustură la cea mai mică 
zgârietură, de solzi care-ţi sar în ochi, de oase periculoase 
ce-ţi pot otrăvi sângele - toată acea viaţă de la Lăteni pe 
care o ştiam atât de bine şi de care fugisem. 

Ca o întărire a temerii noastre, curtea se umplu deodată 
de un fum gros de la peştele sărat, pe care-l frigeau pentru 
masa de seară. Şi ce peşte! Ştiucă măruntă şi crăpcean cu 
solzii negricioşi - peşte amărât pe care îl aduni cu lopata 
din bălțile murdare. Ursu mânca ceva mai bun la Lăteni. 

Dar, înainte să ne aşezăm la masă, observarăm că toate 
erau la fel la Duduca. În jurul ceaunului, unde fierbea 
mămăliga, copii scheletici jucau hora flămânzilor, gata să ia 
cu degetele stropii de terci care săreau pe făcăleţ. Se 
frigeau la mâini, ceea ce nu-i împiedeca să repete gestul, 
lingându-şi degetele de parcă ar fi fost vorba de miere. Alţi 
copii se băteau nu pe terci, ci pe ştiuleţi de porumb, pe 
jumătate uscați, pe care îi şterpeleau şi îi coceau, cu chiu, 
cu vai. Şi unii şi ceilalţi erau luaţi la goană, înjuraţi, printre 
dinţi, bătuţi, la fel ca şi câinii care dădeau târcoale pe lângă 
jeratic şi furau peştele, cât ai clipi din ochi. 


Bărbaţi şi femei roboteau fără tragere de inimă, obosiţi, 
întunecaţi la faţă, tăcuţi, uitându-se pe furiş la Maria 
chelăriţa, care avea în grijă această „curte”, unde, pe drept 
cuvânt, nu putea fi vorba de belşug. De asemeni, vedeai cât 
de colo că ordinea, severitatea, nu domneau câtuşi de puţin 
aici şi că fiecare îşi pierdea timpul pe degeaba. Dar, atunci, 
pentru ce atâtea slugi? 

Mă întrebai mai ales când o văzui pe chelăriţă împărțind 
cu zgârcenie felii de mămăligă, mari cât un dumicat - porţia 
de hrană a unui om. 

— Da, îmi spuse tata, aici sunt puşi doi oameni ca să 
mulgă o vacă şi patru ca să înghită aceeaşi felie de 
mămăligă. 

Aşezaţi pe scăunele, în jurul unor rogojini mari, fiecare 
primea în afară de bucata lui neîndestulătoare de mămăligă 
şi o strachină de saramură. Atât! Şi pentru ca nimeni să nu 
rămână păgubaş, se făcea o adevărată pază în jurul 
mămăligii în momentul împărţelii, deoarece copiii se 
năpusteau asupra ei ca nişte lupi flămânzi. Am văzut cum |- 
a închis pe unul dintre ei, despre care se spunea că-i cel 
mai îndemânatic la şterpelit. 

Nimeni nu se mira de acest fel de viaţă. O resemnare 
firească se citea pe faţa tuturor. Vorbeau puţin, mâncau ce 
li se da şi-şi umflau burta cu apă. După masă, bărbaţii se 
aşezau pe vine lângă vreun jeratic pe jumătate stins, coceau 
porumb, pe care-l ronţăiau pe îndelete în umbra nopţii ce 
se lăsa, în timp ce câinii se băteau pe rămăşiţele de peşte ce 
le aruncau femeile. 

În seara aceea, pricepurăm prea puţin. A doua zi, însă, 
am aflat totul. 


X 


Duduca se trăgea dintr-o familie foarte bogată. Se 
certase cu părinţii ei din ziua când încercară s-o mărite cu 


de-a sila cu un om pe care nu-l putea suferi. Faptul se 
întâmplase pe când avea douăzeci de ani şi când, de multă 
vreme, inima-i aparţinea unui flăcău chipeş, „cu privire de 
cerb, păr de abanos şi înfăţişare de haiduc”, în tovărăşia 
căruia, în fiecare septembrie al copilăriei, pornea să 
fugărească ciulinii. Se spunea că nimeni nu ştia mai bine ca 
aceşti doi să se întreacă nebuneşte cu Crivăţul, Bărăganul 
şi nelipsiţii săi ciulini. 

La început, părinţii nu se neliniştiră. Mai târziu însă, 
Duduca fiind surprinsă în braţele iubitului, slugi josnice, 
tocmite de tatăl ei, îl bătură pe Tudorache atât de groaznic, 
într-o noapte, că bietul băiat nu se mai sculă de jos. Duduca 
se jură atunci în faţa icoanei Sf. Fecioare să rămână 
credincioasă celui ucis. Îşi ţinu cuvântul. Părinţii o 
dezmoşteniră şi, la moarte, lăsară întreaga avere celor 
două surori ale ei mai mici, care deveniră bogate. 

Micul refugiu în care trăia şi-l datora unui unchi. Prost 
administrat, fu înghiţit, bucată cu bucată, de Bărăganul 
„însetat de pustietăţi”. 

Şi totuşi, deşi aproape înotând în mizerie, la „buna 
Duducă” găseau o primire de mamă toate slugile ce nu se 
puteau pripăşi pe aiurea. Cu ele împărțea tot ce se afla în 
casă, trăind ca o schivnică, lipsindu-se de orice plăcere 
costisitoare. Singura ei bucurie era să privească Bărăganul, 
mai ales în vremea ciulinilor. O vedeai atunci trăind ore 
duioase, amintindu-şi de tinereţea sa. Adesea plângea, cu 
fruntea pe balustrada balconului. 

Maria chelăriţa era confidenta ei şi, în acelaşi timp, 
pumnul care conducea moşia. Slab pumn, desigur, căci 
Duduca o oprise să fie aspră cu „lumea ei”. 

— Fiecare să facă ce poate, ce vrea, avea obiceiul să-i 
spună Mariei, numai să meargă totul, fie şi şchiopătând. 

Da, „numai să meargă”, dar treaba nu mergea deloc. Şi 
biata chelăriţa, prinsă între ciocan şi nicovală, micşora 
porţia de mămăligă, încât prin sat începuse a se auzi 
următorul cântec: 


Pe la noi, pe la Duduca 
Face m'măliga cât nuca 
Și o păzeşte cu măciuca, 
Și pune copchiii-n hiare, 
Să nu ia m'măliga-n gheare. 


Dintre toate epavele adunate de Duduca, Maria era cea 
mai veche. De asemeni, cea mai de plâns, deoarece, la 
patruzeci de ani, singura ei pasiune era să-şi servească 
stăpâna, fără să fi cunoscut un Tudorache, nici bucuria 
copilăriei care se ia la întrecere cu ciulinii, nici lacrimile 
aducerilor aminte de pe Bărăgan. 

Dar, aşa e scris, ca orice fiinţă omenească să-şi verse 
lacrimile pentru ceva. În frumoasele nopţi de septembrie, 
auzind pe ţărani cum îşi băteau joc de ea cu cântecul acela 
zeflemitor, Maria se prăbuşea sub balconul stăpânei sale. Şi 
în timp ce aceasta, pierdută în visele de odinioară, retrăia 
alergând alături de iubitul ei, sărmana chelăriţa, pe nedrept 
lovită de soartă, îşi plângea amarnic viaţa, redusă numai la 
un biet devotament. 

Această poveste cu „m'măliga cât nuca” şi pe care „o 
păzeşte cu măciuca”; acest epic sarcasm popular care 
afirma că „punea copchiii-n hiare”, pentru ca „să nu ia 
m'măliga-n gheare”; acest cântec în versuri, duios şi crud în 
acelaşi timp, deveni pentru tata o obsesie. 

— Câteva cuvinte bine alese, îmi spuse el, şi iată 
întreaga suferinţă a poporului nostru oprimat, nu de 
moşieri ca Duduca, care-i o nenorocită, ci de boieri ca tatăl 
ei, de care ţara s-a săturat. 

Avea de unde s-o ştie, el care cutreierase ţara de la un 
capăt la altul şi cunoştea pe de rost cele mai multe dintre 
baladele noastre populare. Dar nu-l văzusem niciodată atât 
de speriat de-o judecată populară, ca în cazul acestei 
tânguiri îndreptată împotriva „celor două femei bătute de 
Dumnezeu”, cum le spunea el. O fredona, din zori până în 


noapte, toată săptămâna pe care o petrecui alături de 
dânsul, sărând peşte pentru Duduca. Şi, poate niciodată, 
fluierul său n-a scos o melodie mai tristă, iar buzele sale n- 
au şoptit cuvinte mai sfâşietoare. 

Totuşi, înnebunit de teama de-a mă vedea țintuit unei 
vieţi de câine, asemenea celei pe care o vedeam în jur, şi ca 
niciodată pregătit pentru o viitoare aventură cu ciulinii 
liberatori, îi strigam adesea că mă plictisea cu „litaniile” 
sale. 

Cât am regretat vorbele astea mai târziu. 

Dar cine ar fi putut bănui, atunci, că această nevinovată 
obsesie avea să-l coste, peste puţin timp, viaţa? 


VI 


lată, în sfârşit, şi ziua când o pornii în lume. O aşteptam, 
gata de orice. Îmi fu nespus de prielnică. 

În dimineaţa aceea, plecând cu câţiva oameni să caute 
două căruţe de fân la Giurgeni, tata îmi spuse: 

— Aseară, după vijelie, am văzut porcii umblând cu paiul 
în gură. Asta înseamnă că azi, mâine, va începe să sufle 
Crivăţul. Să nu-mi faci vreo poznă cu ciulinii ăia! Să 
petrecem iarna aici... La primăvară vom vedea! 

Nu răspunsei nimic. Şi el ştiu ce avea să-l aştepte, căci 
mă sărută. Bietul tata... Dar aşa e scris: fiecare cu soarta 
lui. Dacă a mea s-a schimbat pe de-a-ntregul, dacă azi fac 
ceea ce îmi pare bun în casa mea şi pe pământul meu, o 
datorez în mare parte acelei uşurinţe de copil neascultător. 


Se aflau la conac patru băieţi şi trei fetiţe, slabi, 
murdari, cu picioarele goale şi zdrenţăroşi, ca şi mine. 
Pentru marea goană a ciulinilor, nutreau slabe dorinţi; 
câteva salturi de vreo doi kilometri, apoi la „m'măliga cât 
nuca”. Erau nişte suflete mici, născute moarte, aşa că 
socotii zadarnic să le destăinuiesc planurile mele. 

În schimb, de o săptămână copiii din sat nu vorbeau 
decât despre ciulini. 

— Ah! anul ăsta o s-o fac lată! 

Odrasle de oameni înstăriți sau de săraci „lipiţi 
pământului”, unii prea răzgâiaţi, alţii prea nenorociţi, se 
legau în sinea lor s-o facă lată: 

— Voi hoinări până la Călăraşi! striga unul. 

— Eu până la Bucureşti! se lăuda altul. 

Desigur, nu era vorba de acoperit cu piciorul o sută sau 
două sute de kilometri, dar, Dumnezeule mare! ce 
îndrăzneli, ce visuri, ce planuri şi ce speranţe nu pot găsi 


loc în creierul unui năpârstoc, născut pe meleagurile 
Bărăganului? 

De ce, de pildă, n-ar întâlni o mare doamnă, gătită, 
frumoasă şi duioasă, care ar trece în trăsura ei cu şase 
telegari? Sau pe unul din acei haiduci cu flinte 
răzbunătoare, care ucid pe tirani şi răstoarnă gologanii în 
palma bătătorită a iobagului? Sau chiar o fată nebună de 
boier, care ar alerga la rândul ei după ciulini, l-ar lua de 
mână, l-ar duce dinaintea mamei sale şi i-ar spune: „Mamă, 
iată-mi logodnicul!” 

De ce nu? Nu trebuia crezut nimic din tot ce bunica i-a 
povestit la gura sobei? Nimic din tot ce-i îndrugase acel 
vrăjitor de moş Năstase, bătrânul văcar al satului? Mai ales 
el: 


Moş Năstase din Livezi, 
Cel c-o sută de podvezi, 
Să le vezi, să nu le crezi. 


Aşa-i mergea vorba. Om cumsecade, nu mai înalt decât 
ciomagul său, şchiop, adus de un umăr, cu ochii înlăcrimaţi, 
cârn, zbârlit, cu pantalonii în vine, era sufletul satului. Dacă 
se îmbolnăvea o vacă, îi vâra mâna în şezut până-n cot şi iat- 
o vindecată; un vițel „venea” rău: tot cu mâna lui îl făcea să 
„vină” cu botul culcat pe picioarele dinainte; pe un purcel, 
lovit de diaree în timpul creşterii, îl făcea cazac, cu un 
pumn de ovăz amestecat nu se ştie cu ce; pe un câine 
ameninţat de turbare, îl ardea cu fierul roşu, între ochi. Ştia 
să tragă mai bine ca o babă, să prezică fără greş, cum va fi 
timpul, să arate, încă de la trei luni, puicile care aveau să 
devină ouătoare bune şi cocoşii cei mai „muncitori”. 

Dar trebuia să-l vezi pe moş Năstase când scopea un 
mânz sau un juncan, cu câteva beţişoare şi un curmei de 
sfoară. Animalul abia dacă tresărea când, scoţându-i 
fuduliile, îl „uşura”, dintr-o răsucitură a mâinii, fredonând: 


Vin la taica, bâieţaş, 
Vin la moşu, flăcăiaş, 
Moşu să te flăcăâiască, 
Fetele să te-ndrăgească. 


Cât despre copii, cine altul mai repede ca moş Năstase îi 
învăţa să numere, fără greşeală, până la o sută. Ridicându- 
şi ciomagul, le spunea, atunci, poruncitor: 

— Nu se face om, decât cine pleacă în lume! Mai ales 
atunci când ai un dram de şiretenie în căpăţână, ceea ce ni 
se întâmplă câteodată şi nouă, cojanilor. 

Şi dădea exemple: 

— Ia priviţi: domnu' Vasilică, judecător la Călăraşi; 
domnu' Andrei, pălărier la Bucureşti; domnu' Tache, mare 
marchitan la Brăila. Toţi ăştia, laolaltă, sunt feciori de cojani 
de la noi! Ce ar fi fost de capu' lor, azi, dacă n-ar fi plecat? 
Argaţi! Calici! Şi iată-i oameni! 

Ştrengarii, cerc în jurul lui, îl ascultau, se măsurau din 
cap până-n picioare ca să descopere pe viitorul „judecător 
la Călăraşi” şi visau, aşa cum numai doar în copilărie o poţi 
face. Mă dusei în mijlocul lor, în dimineaţa plecării tatei, 
pentru trei zile la Giurgeni. 


X 


Îmi trebuia un codru de mămăligă şi două sau trei fire 
de praz, drept merinde în ziua fugii pentru care mă 
pregăteam. La noi, la Duduca, nici pomeneală. Şi cum 
Ştirbu, feciorul rotarului din sat, îmi promisese să-mi facă 
rost de ele, mă dusei să-l caut. 

Îl întâlnii pe şosea. Se ducea împreună cu taică-său să 
arunce pe Bărăgan o vacă moartă, întinsă pe o grapă de 
mărăcini, la care înhămase un cal. 

— A fost muşcată de o nevăstuică! îmi strigă. Vino să 
vezi cum îi jupoaie tata pielea. 


Totul dură o clipă; apoi, cu pielea vacii pe grapă, rotarul 
se grăbi să plece acasă. 

— Şi acum, făcu Ştirbu, să dăm asalt brutarului. E în sat 
cu cotiga. Poate vom găsi mijlocul să-i şterpelim o pâine. Va 
fi straşnic pentru goana noastră după ciulini, nu? O bulcă!... 
De multă vreme n-am mai mâncat aşa ceva... Şi tu, de 
asemenea... 

Desigur. Ca orice ţăran îi duceam jindul. Dar să-l jefuim 
pe brutar, nu! nu mă trăgea inima: 

— M-aş mulţumi cu puţină mămăligă, îi răspunsei. 

Ştirbu îmi arse un ghiont: 

— Ce prost eşti! Mămăligă şi praz o să ai, desigur, dar 
pâinea e mai bună. 

Cât trebuia să fie de bună, mai ales pentru gurile mici, 
mă încredinţai la sosirea în sat, unde copiii făceau un 
zgomot drăcesc în urma cotigii brutarului: 

— Pâine, pâine, pâine! 

Nu se auzeau decât aceste cuvinte şi chelălăitul câinilor 
înnebuniţi şi ei, la trecerea brutarului. Nenorocitul! Pentru 
cele cinci sau şase chile de pâine pe care izbutea să le 
vândă în satul nostru, trebuia să dea, în fiecare săptămână, 
o adevărată bătălie cu haita de copii. Loviturile de bici 
plouau peste capetele lor... Şi totuşi, rareori scăpa fără 
pagubă, probă în ziua aceea. Ştirbu reuşi să-i şterpelească 
o pâine. Dar fu pârât de un tovarăş invidios şi brutarul se 
duse să ceară rotarului cei patru gologani, pe care îi plăti, 
după ce-şi înjură şi ameninţă groaznic feciorul. 

— De data asta, să ştii că te omor! zbieră. Mai bine să 
nu vii acasă. 

Ştirbu fugi cu pâinea subsuoară, înconjurat de toată 
liota care-l ruga: 

— O bucăţică! Numai o bucăţică! 

Suflet bun, împărţi jumătate din pâine. 

Avusei şi eu parte de bucăţica mea. 

— Restul, mâine! ne spuse. 


Şi toţi, împreună, plecarăm să-l căutăm pe moş Năstase, 
pe izlaz. Înştiinţat de furt şi ameninţare, văcarul se grăbi 
să-l mângâie pe Ştirbu: 

— Numai să-ndrăznească tat-tu! strigă. Eu ştiu că la 
vârsta ta fura mai dihai decât tine. Uite-l pe popă, poate s-o 
spună şi el. 

Popa era un bătrân cu faţa blajină şi nasul roşu. 
Zdrenţăros ca toţi din comună. Om cumsecade încolo. Se 
plânse văcarului că trebuie să-şi cosească singur fânul şi să- 
şi culeagă porumbul. Înjură: 

— Ceara ei de biserică, că nu e măcar în stare să-şi 
hrănească popa! 

— Da' eu, îi întoarse vorba moş Năstase, eu care fac 
atâtea corvezi de pomană: un dovleac, un căuş de mălai, 
rareori câteva ouă. Cât despre turmă, trebuie să bat 
drumurile, şontâc-şontăc, din martie până-n septembrie, 
pentru doi franci de cap de vită. 

— Da, Năstase, tu eşti tot aşa de hărțuit ca şi mine! 
întări popa. 

Şi scotocind prin buzunarul sutanei peticite, scoase o 
sticluţă: 

— Na, măi Năstase, trage un gât din ţuica asta 
minunată! Uiţi de supărare. 

Părintele Simion era popă doar cu numele. Biserica sa, 
la fel cu multe din alte sate, sta închisă toată săptămâna, 
din lipsă de credincioşi. Duminica şi sărbătorile, câteva 
bătrâne gârbovite veneau la liturghie. Scotea unul sau doi 
franci, de la lumânări şi din cele două raite ale 
paracliserului, care trecea cu talerul, strigând ca un surd: 

— Pentru bi-se-rică! pentru unt-de-lemn! 

Morţii erau rari, de altfel ca şi nunțile sau botezurile. Şi 
la zi-ntâi, când pornea cu botezul din casă în casă, i se 
arunca în aghiazma din căldăruşă nasturi şi gologani. 

Dar oamenii îl iubeau, deoarece era îngăduitor şi bun. 
Se povestea despre dânsul o întâmplare veselă. 


Pe măsură ce-mbătrânea, memoria îl trăda adesea. Aşa 
că, spre a răspunde fără greşeală creştinilor care-l întrebau 
pe neaşteptate „câte zile mai sunt până la Paşti”, luase 
obiceiul ca la începutul postului mare, să vâre în buzunar 
atâtea boabe de porumb câte zile mai erau. Şi în fiecare zi, 
arunca jos câte un bob. În felul acesta, dacă un ţăran îi 
punea întrebarea cu pricina, scotea din buzunar toate 
grăunţele, le număra şi răspundea cu precizie. 

O dată însă, un drac de băiat strecură în buzunarul 
sutanei popei Simion un pumn de porumb. Degeaba, bietul 
popă arunca zilnic câte un bob, tot rămâneau multe, deşi 
marea sărbătoare se apropia. 

Încolţit de întrebări, popa sfârşi prin a arăta oamenilor 
buzunarul doldora de grăunţe şi răspunse: 

— Anul ăsta, n-o s-avem Paşti! 


VII 


Putea să fie miezul nopţii, când Ştirbu bătu la uşa 
hambarului unde dormeam singur, îl dusei de mână până la 
grămadă de saci goi, care-mi slujeau de pat. Se cuibări 
numaidecât dârdâind. 

— Tata m-a bătut ca niciodată! murmură încetişor. 

Vocea-i era atât de schimbată, că-l recunoscui mai 
degrabă după respiraţia-i de copil. Continuă: 

— Am aşteptat afară până noaptea târziu, înainte să mă 
strecor în fânul unei şure. Acolo m-a prins, în timp ce 
dormeam. Cred că m-ar fi omorât, dacă n-ar fi alergat 
mama să mă scoată din ghearele lui. 

— Oricum!... Tocmai el, tata, care... 

Ştirbu nu plângea. Îi ghiceam faţa osoasă, palidă, foarte 
vioaie, cu ochii mici, focoşi. Era singurul meu prieten. Îl 
iubeam ca pe un frate. 

— 'Ţi-e foame? mă întrebă, înainte de-a adormi. Mai am 
încă jumătatea de pâine. E acolo, pe saci. Ia, dacă ţi-e poftă. 

— Şi tu? Ce ai mâncat azi? 

— Porumb copt. Mai am un ştiulete, dar e rece şi tare. 

— Dă-mi. 

Scotocind prin sân, ca să dea peste ştiulete, scoase un 
geamăt. 

— Sunt tot numai vânătăi! îmi explică. 

Ronţăii porumbul, gândindu-mă că nu fusesem niciodată 
bătut. Acest tată care... Sărmane Ştirbu!... Îi îmbrăţişai 
grumazul şi adormirăm aşa. 

Ce dimineaţă!... Zorile nu-şi arătaseră geana de foc, 
când, o zguduitură neaşteptată, mă trezi ca ars: uşa 
hambarului fusese scoasă din ţâţâni: 

— Crivăţul! strigai. 


Dar Ştirbu nu mişcă, atât de greu dormea. Tăcui. Îl lăsai 
în voia somnului de care avea nevoie şi rămăsei cu ochii 
mari deschişi în întuneric. 

Curtea Duducii era „ca pe Bărăgan”. Nu degeaba i se 
spunea vraişte. Hambarul, mai ales, cu spatele spre nord, 
era cel mai în bătaia Crivăţului. Printr-o gaură mare, care 
odinioară trebuie să fi fost fereastră, vântul se năpustea 
furios, ca un val. Fremătam de plăcere. Acum, când uşa 
zăcea la pământ, Crivăţul părea un torent care pătrundea 
prin spărtură, ne spăla faţa şi curgea mai departe prin 
deschizătura largă a uşii fărâmate. Îmi închipuiam chiar că 
dacă n-ar fi fost atât de întuneric, aş fi putut atinge cu mâna 
şuvoiul de aer, atât îl simţeam de greu şi de rece. 

Afară era o învălmăşeală minunată, cu şuierături, vuiete 
şi trosnituri. O vatră părăsită gemea ca un taur. Scânduri 
cădeau peste tot. Ascultam toate astea, singur, cu privirea 
pironită vag în gaura fostei ferestre, în timp ce tovarăşul 
meu sforăia, cu capul înfundat în saci. 

Deodată, o pală puternică de Crivăţ, apoi, tranc! ceva 
înspăimântător îmi sare în faţă şi mă înţeapă până la sânge. 

— Ciulinii! Ciulinii! urlai, respingând ghemotocul spinos 
pe care mi-l trimitea Crivăţul. 

Ştirbu sări, atunci, vesel: 

— Au venit? strigă. Haide repede! 

N-a fost nevoie să ne îmbrăcăm, pentru că ne culcasem 
cu hainele pe noi. Fiecare cu un băţ în mână, cu căciulile 
bine înfundate pe cap, ieşirăm îndată afară, fără să uităm 
jumătatea de pâine, care avea să ne ţie loc de mămăligă şi 
praz. 


Viaţă furtunoasă, de neînchipuit!... Azi, după douăzeci 
de ani, sunt gata să mă întreb dacă feeria de-atunci n-a fost 
un vis, dacă copilăria mea a trăit-o într-adevăr. Căci de la 
vremurile legendare ale barbariei turceşti, harnica şi 
blânda mea ţară n-a cunoscut niciodată zile atât de crude 


ca acelea pe care le voi arăta de-a lungul acestei povestiri. 
Niciodată duioasa mea nație n-a suferit mai îngrozitor. 

Dar ce ştiam noi, copiii? 

În afară de viaţa chinuită a tuturor celor care se nasc 
într-un bordei; în afară de acele lipsuri constante care 
macină şi schimbă sufletul omenesc şi nu mai revoltă pe 
nimeni, prin puterea obişnuinţei - ce ştiam noi despre 
universalul geamăt care scăpa din milioane de piepturi 
ţărăneşti, de la un capăt la celălalt al României? Odrasle ale 
leneşului şi nesupusului Bărăgan, pe meleagurile căruia 
viaţa se încheagă din somnolenţă şi se perpetuează în miraj, 
noi ronţăiam neştiutori boabele de porumb, pe care 
Dumnezeu avea bunătatea să le crească, şi cântam în 
surdină, micimea mămăligii noastre. „Cât nuca” - aşa o 
întâlneai pretutindeni în toată ţara românească - cu 
deosebire că aiurea îi costa pe oameni sudori de sânge, în 
timp ce noi - uitaţi de Dumnezeu şi lipitorile omeneşti - o 
câştigam, scărpinându-ne sub căciulă. Habar n-aveam de 
asta. Aveam s-o învăţăm, luaţi de Crivăţul care începe să 
sufle peste Bărăgan, în ziua când ciulinii săi sunt gata să-şi 
semene grăunţa lor netrebnică. 


X 


La lumina unui cer, uşor albit de zori, cârduri risipite de 
ciulini pufoşi săreau în văzduhul semiobscur, când sărutând 
pământul nesigur, când dispărând sus, în bezna nopţii, ca 
nişte înnebunitoare jerbe de umbre rotunde, dezlănţuite de 
un Dumnezeu ieşit din minţi. 

— Ah! dac-am putea să ne suim pe ei şi să zburăm ca 
nişte zmei! suspină Ştirbu, cu adâncă părere de rău, în 
clipa când ne înghiţi câmpia cenuşie. 

Şi, îndată, Crivăţul şi ciulinii ne smulse unul de lângă 
celălalt. O clipă mai apoi nu mai eram decât două fantome, 
care galopam de ni se loveau burţile de pământ. Îl zăream 


din depărtare, cum se căznea să domolească frumosul său 
ciulin. Al meu, la fel de mare şi rotund, nu-mi dădea mai 
puţin de furcă, deoarece vântul sufla vijelios. Şi nu era 
vorba să urmăreşti mii de ciulini dintr-o dată, ci, cât mai 
mult cu putinţă, unul şi acelaşi, mai ales că cei frumoşi erau 
rari. Înarmaţi cu prăjini uşoare, cu un cârlig în vârf, 
retezam avântul arbuştilor noştri zburători, îndată ce-şi 
manifestau dorinţa să ne semene pe drum. Câteodată eram 
siliţi să-i oprim, ca să ne tragem răsuflarea. 

Mai lung în picioare decât tovarășul meu, credeam că l- 
am întrecut cu un kilometru, când primele raze ale soarelui 
îşi aruncară flăcările de purpură pe marea harababură a 
Bărăganului. Atunci îmi ridicai ciulinul în vârful prăjinii şi 
mă urcai pe o movilă, de unde-l zării, la marginea 
pustietăţii, pe moş Năstase care se încăpăţâna să ceară 
unei păşuni măturată de Crivăţ încă o zi de păscut pentru 
turma sa. 

Numaidecât apăru Ştirbu, urmat, din loc în loc, de un 
cârd de tovarăşi, majoritatea gâfâind. Abia răsăreau din 
marea de ciulini care se rostogolea împreună cu copiii. Din 
când în când, şi unii şi alţii se confundau, neputând să 
deosebeşti care ghemotoc era ciulin şi care copil, până ce o 
căciulă ţuguiată, două braţe şi un băț micuţ ieşeau la iveală, 
ridicându-se deodată în sus, agitându-se pe picioare ca 
nişte pelicani. Apoi, din nou, Crivăţul îi făcea otova. 

Îmi reluai galopul, înainte de sosirea lor. 

Când, o oră mai târziu, mă ajunseră la cel de-al doilea 
popas, numărul lor se micşorase la jumătate. Satul, conacul 
Duducăi - nici urmă la orizont. Bărăgan nesfârşit... Ciulini, 
care alergau şuierând în aerul limpede... Purcoaie de 
mărăcini, urmându-şi mersul lor şchiopătând... Corbi 
rătăciţi... Şir nesfârşit de coline, în care căutam pe cea mai 
mare ca să ne adăpostim. Eram şase. Doi, în picioare goale, 
sângerau jalnic. Se lipsiră să înainteze dincolo de acest 
popas, oferindu-ne cu dărnicie proviziile lor de mămăligă şi 


praz. Ştirbu îi răsplăti cu felii de pâine, şi făcură calea- 
ntoarsă, puţin cam întristaţi. 

Urmă o masă în patru, din cele mai de invidiat. 
Niciodată mămăliga şi prazul cu sare nu cunoscură guri mai 
mâncăcioase; nici plăcinta cu unt şi brânză n-a fost preţuită 
vreodată ca feliile de pâine pe care Ştirbu ni le împărţi 
generos, în loc de prăjituri. Era aşa de bună pâinea asta, că 
ceilalţi doi tovarăşi mai cerură încă o felie. 

— Vă dau ce a mai rămas, făcu Ştirbu, dacă vă schimbaţi 
opincile cu ale noastre. 

Într-adevăr, ale lor erau aproape noi, în vreme ce ale 
noastre aveau găuri în talpă. 

— Voi nici n-o să mergeţi prea departe, le explică 
prietenul meu... în timp ce eu şi Matache... Dumnezeu 
ştie!... 

Cei doi se priviră, şovâăitori. 

— E prea scumpă... îndrăzni unul din ei. 

— Cum prea scumpă? strigă Ştirbu. 

Şi arătându-le vânătăile de pe faţă: 

— Ia uite cât m-a costat pâinea asta! 

Unul din ei păru convins, dar: 

— O să ne mai dai pe deasupra patru nasturi de sidef! 
adăugă, în timp ce-şi scotea opincile, odată cu celălalt, în 
numele căruia vorbea. 

Le-am dat nasturii de sidef, restul de pâine şi opincile 
noastre găurite. Ne încălţarăm cu ale lor, apoi: 

— E rândul nostru, acum, să ne daţi o bucăţică de pâine! 
insinuă Ştirbu. Am uitat să ne facem găluşcai3*. 

Neglijenţa noastră îi înlemni o clipă, pe cei doi, dar, 
prieteni cumsecade, primiră sacrificiul. Ne făcurăm toţi 
câte o găluşcă şi o băgarăm sub căciulă, ca s-o mâncăm la 
primul popas. 

Şi dând drumul ciulinilor noştri, ne avântarăm, urlând 
împreună cu vântul: 


Vira la Porfira. 


Șapte galbeni lira! 


VIII 


Niciun popas în patru. După un kilometru de mers, cei 
doi camarazi sângerară în talpă, aşa că am rămas singuri. 
Mai răbdător, cel care negustorise schimbul opincilor voia 
s-o întindă mai departe, dar celălalt, părăsindu-şi ciulinul, 
se agăţase de haina prietenului său şi plângea. Din cauza 
asta primi o palmă peste căciulă, care-i turti găluşca. 
Sărmanul o adună numaidecât, de prin păr şi fundul căciulii 
şi o mâncă, printre lacrimi. 

Cum era stăpânul unei preţioase cutii de chibrituri, 
Ştirbu se oferi s-o răscumpere pe doi nasturi de sidef. 

— Ba pe trei! 

— Bine! fie şi trei! 

Aşa că cea de-a doua afacere bună fu făcută datorită 
nasturilor de sidef, după care ne înnebuneam cu toţii, 
deoarece erau prea rari şi foarte frumoşi. Preţuiau cât zece 
din cei de tinichea. Ca să ţi-i procuri nu erau decât două 
căi: să-i tai de pe la rochiile din casă, cu preţul unor teribile 
chelfăneli sau să-i câştigi la jocul de nasturi, de pildă, ca 
Ştirbu care era proprietarul aproape al tuturor nasturilor 
de sidef din sat. Un al treilea mijloc, cam umilitor, era să-ţi 
schimbi opincile bune pe altele jerpelite sau să-ţi dai cutia 
de chibrituri, marfă orăşenească, mai rară şi mai însemnată 
decât pâinea, căci copilul de ţăran care nu poate să-şi 
aprindă focul în mărăciniş e tot aşa de nenorocit ca un 
vânător fără gloanţe. lată de ce Ştirbu avu bunătatea să 
lase tovarăşilor câteva bețe de chibrituri, precum şi o 
bucăţică de scărpiniş. După asta, ne despărţirăm. 

Se înapoiară acasă şchiopătând, cu faţa în bătaia 
Crivăţului, care aproape îi da pe spate, îi privirăm până ce 
dispărură. 


Atunci Bărăganul ne păru şi mai pustiu. 

Rămăsesem cu adevărat singuri; doi copii. Aşteptam ca 
tovarăşul meu să spună ceva, să-şi reia mersul, dar şi el 
aştepta de la mine. Şedeam pironiţi acolo, cu umerii 
împotriva vântului, cu un picior pe prăjina care ne ţinea 
ciulinul, fiecare ferindu-se să privească în ochii celuilalt. 
Cercetam mai degrabă zarea care ne înghiţise tovarăşii de 
drum. 

Era mai cuminte să-i urmăm? 

Mă întrebam, cu inima grea, când îl văzui pe Ştirbu 
scoţându-şi căciula, luând din fundul ei găluşca şi muşcând 
încet din ea, degustând-o. Văzându-l, scosei, la rândul meu, 
căciula... 

Dar n-avusei vreme să iau găluşca: o pală furioasă de 
vânt ne luă ciulinii şi căciulele! 

Îi răspunserăm cu strigăte de bucurie. Şi goana 
reîncepu şi mai frumoasă. 

În felul acesta, destinul împinge paşii omului. 


X 


Alergarăm toată ziua, lungă şi bogată ca o viaţă, plină 
de soare, de pământ, de cer şi de Crivăţ. Seara se umplu de 
bezne nepătrunse, prinzându-ne în plină pustietate. Atunci 
ni se făcu frică, dar ne ferirăm s-o mărturisim, fiecare voind 
să pară mai viteaz în ochii celuilalt. 

— Nu există strigoi, Matache, poţi fi liniştit! rosti Ştirbu 
privind în jur. 

— Ştiu, nu sunt pe aici. Poate prin cimitire... 

— Nici acolo. Am fost într-o noapte... 

Şi după ce se închină de trei ori, spuse: 

— Trebuie să te închini, totuşi. 

Mă închinai, mulţumit. 

Ne oprisem ca să poposim într-o vâlcea plină de 
mărăcini, unde era mai întuneric ca peste tot. Acolo, feriţi 


de Crivăţ, aprinserăm un foc straşnic şi ne hotărârăm să 
petrecem noaptea. Ştirbu scoase merindele din buzunare, 
dar dogoarea focului şi oboseala ne birui numaidecât. 
Braţele împreunate refuzară să ducă mâncarea la gură. 
Căscatul ne rupea fălcile. Şi ne răsturnarăm unul peste 
altul, cu ochii plini de vâlvătaia focului, înconjurați de 
noaptea neagră. Cu această imagine mă lăsai furat de 
somn, care n-avea să ţină până dimineaţa. 

În timpul nopţii, o pală de vânt aruncase cenuşă 
amestecată cu jeratic peste leasa de mărăcini, ciulini şi 
tufăriş, îngrămădiţi de când lumea în vâlcea şi-i dăduse foc. 
Ne trezirăm năluciţi în faţa flăcărilor care se urcau la cer. 
Dogoarea lor puternică ne sili să ne refugiem pe marginea 
vâlcelei, unde am moţăit o veşnicie cu faţa spre foc, iar cu 
spatele spre Bărăganul negru, când un galop năpraznic 
zgudui pământul şi măruntaiele din noi, rostogolindu-ne în 
fundul văii unde focul trăgea să moară. 

Inima îmi bătea să se spargă. Faţa lui Ştirbu era ca de 
mort. Amuţiţi amândoi, zadarnic ne întrebam din priviri 
asupra galopului de adineauri. Mi-era frică să-mi aud 
glasul. Vreme îndelungată, în mijlocul tăcerii, fiece trosnet 
de crăci mistuite de foc ne săgeta dureros trupurile 
împietrite de spaimă. 

La un moment dat, tovarăşul meu încercă să-mi spună 
ceva. Abia putu să-şi mişte buzele. Apoi, ultimele flăcări 
stingându-se, nu mai puturăm să ne privim în ochi, ceea ce 
ne mări groaza. Atunci ne îmbrăţişarăm strâns de tot. 

Era şi vremea, căci din nou galopul fantastic dudui în 
noapte, atingând de data asta malul vâlcelei noastre. 

Asta ţinu până-n zori, când, istoviţi, cu obrajii scăldaţi în 
lacrimi, aflarăm că toată spaima o datoram unui armăsar 
tânăr, scăpat de la vreun conac boieresc. Cutreiera 
Bărăganul în lung şi lat, speriindu-se de ciulinii care-i 
zburau pe deasupra capului. 

Liniştiţi, am adormit iarăşi ca doi îngeri prigoniţi, 
trezindu-ne în bătaia orbitoare a razelor soarelui, biciuite 


fără încetare de Crivăţ. O foame de lup ne înghiţi toate 
proviziile. Şi viaţa ne reapăru aşa cum e. 

Plină de lumină şi de urâţenie. 

Îi cunoşteam din belşug lumina. Despre urâţenia ei, nu 
ştiam mare lucru, în dimineaţa aceea; dar două detunături 
de carabină, care răsunară în clipa când voiam să părăsim 
vâlceaua, aveau să-mi arate numaidecât cruzimea omului. 
Eram totuşi departe de-a ghici drama, care se petrecu 
fulgerător. 

— Trebuie să fie nişte vânători! spusei, auzind 
detunăturile. 

— Desigur! întări Ştirbu. 

Şi căţărându-se până la marginea colinei, aruncă o 
privire pe Bărăgan. Se trase înapoi, înspăimântat: 

— Doi jandarmi aplecaţi deasupra unui om pe care l-au 
omorât! gemu el. 

Ne traserăm repede înapoia colinei, pitindu-ne în 
mărăciniş. De acolo îi văzurăm pe jandarmi cum târau 
fiecare de câte o mână corpul celui împuşcat, drept spre 
vâlcea, unde-l rostogoliră cu o lovitură de cizmă. La vederea 
cenuşei proaspete, unul din ei spuse: 

— Vreun păstor şi-a petrecut noaptea aici! 

Şi se depărtară liniştiţi, în pas milităresc, cu carabinele 
la umăr. 

Când dispărură la orizont alergarăm să-l vedem pe cel 
împuşcat. Un ţăran tânăr, în zdrenţe. Zăcea cu faţa la cerul 
strălucitor, cu braţele desfăcute, picioarele răşchirate, 
figura încremenită. Încheieturile mâinilor îi erau vinete, 
ceea ce dovedea că purtase cătuşe strânse tare. 

Ştirbu, care sta în picioare la căpătâiul mortului, 
deodată se aplecă pe vine şi îi deschise pleoapele: 

— Are ochii verzi!... rosti el. 

Apoi, ridicându-se: 

— Să fugim până nu vine procurorul! 

Tovarăşul meu se temea de procuror, ca toţi ţăranii; pe 
Bărăgan, însă, hultanul înlocuieşte parchetul. 


X 


Nu mai aveam nici ciulinii şi nici prăjinile noastre; 
deoarece focul le mistuise. N-aveam nici măcar poftă să 
alergăm după alţi ciulini, pe care Crivăţul îi rostogolea 
neîncetat în jurul nostru. 

Cu braţele bălăbăninde, mergeam tăcuţi, împinşi de 
vânt. Câteodată puneam rămăşag „pe cel care va merge 
mai mult timp cu ochii închişi”, jurându-ne să nu ne tragem 
pe sfoară, ceea ce totuşi nu făceam şi ne împiedica să ne 
plictisim. Apoi, silueta unei case se ivi în zare: era gara 
Ciulniţa, inima Bărăganului. Din depărtare, semăna cu o 
baracă părăsită în pustiu, aşezată pe nesfârşite traverse 
negre. Câţiva copaci piperniciţi o făceau şi mai singuratică. 
Şeful gării alerga cât îl ţineau picioarele, după un câine 
care fugărea o găină. O femeie, cu poalele ridicate de vânt, 
se căznea să-şi întindă rufele. 

Ocolirăm această gospodărie, hărţuită de Bărăgan şi ne 
îndreptarăm spre cârciuma gării, mai primitoare cu 
desculţii decât „cei care poartă haina statului”. 

Cârciumarul, un ţăran voinic, bun, ne primi mai bine 
decât ne aşteptam. Îi mărturisirăm că plecasem de-acasă 
odată cu ciulinii şi, fără să ne dojenească, ne ospătă cu 
pâine, slănină şi chiar limonadă. În loc să ne descoasă, se 
mulţumi să ne întrebe din ce parte veneam. 

— Dinspre Hagieni, spusei. 

Şi atât. 

Dar, puţin după aceea, se ivi un lampagiu de la gară, 
care ne hărţui cu întrebările şi amenințările: Cine eram? De 
ce fugisem de-acasă? Unde mergeam? 

— Ar trebui să fiţi daţi pe mâna jandarmului! conchise. 

— Lasă copiii în pace! se răsti cârciumarul. Nu eşti tata 
şi nici însurat: habar n-ai, deci. 


Lampagiul tăcu imediat. Ceru, apoi, un „păhărel”, care-i 
fu refuzat, scurt: ioc! Şi cârciumarul începu să citească un 
Ziar. 

În clipa aceea se petrecu ceva îngrozitor: o ţărancă 
tânără, plină de praf, cu picioarele însângerate şi faţa 
murdară, se ivi în pragul cârciumii şi, sprijinindu-se de 
pervaz, strigă, cu o voce răguşită de plâns: 

—  Creştinilor!... Nu cumva aţi văzut doi jandarmi 
ducând un ţăran în lanţuri? 

Ştirbu tresări, înfiorat: 

— N-am văzut nimic! răspunse, ca scos din minţi. 

Femeia dispăru numaidecât, în goană. 

Lampagiul se întoarse către prietenul meu, îl cercetă cu 
o privire necruțătoare, şi-i zise: 

— Răspunsul tău pripit, îmi dovedeşte... 

— Ţi-am spus să laşi copiii în pace! i-o reteză 
cârciumarul. Ai băut peste măsură în dimineaţa asta. Hai! 
cară-te de aici... 

Plecă. 

După ce sărutarăm mâna cârciumarului, găsirăm că e 
mai cuminte s-o ştergem şi noi. 

În staţie, un tren de marfă, care se îndrepta spre 
Bucureşti, făcea un zgomot asurzitor de fierărie. Aşa ceva 
nu văzusem pe Bărăgan. Şi tot uitându-ne la nenumăratele 
lui manevre, ni se năzări gândul să ne agăţăm de el la 
plecare. 

— Am auzit că merge ca vântul! îmi şopti Ştirbu. Ce 
minunat trebuie să fie! 

Şi, într-adevăr, fu minunat. 

Ascunşi într-un vagon cu lemne de construcţie, trenul ne 
duse, fără oprire, la Lehliu. Pe drum, ieşirăm din 
ascunzătoare ca să privim regiunea, şi în câteva ceasuri 
văzurăm atâtea lucruri că ne-ar fi trebuit un an să le 
cunoaştem. Mai ales: ţărani care îşi arau pământurile 
ţelinoase şi-şi băteau femeile şi vitele de muncă. Alţii, cu 
încărcătura răsturnată din pricina drumurilor rele, cu 


carele sfărâmate, erau nevoiţi să se descurce singuri, în 
mijlocul câmpurilor, departe de orice aşezare omenească. 

Către sfârşitul drumului, dădu peste noi un frânar. Nu 
ne făcu nimic. Înstalat în cabina sa, din vagonul din faţa 
noastră, începu deodată să cânte din fluier. Cântecul său ne 
atrase. Ne apropiarăm mai întâi cu teamă. Apoi, deoarece 
ne zâmbea prietenos, venirăm să-l ascultăm mai aproape. 

Era un om în vârstă şi părea să fie un visător. Scuipa, 
din când în când, între degete, umezea găurile fluierului şi 
cânta doine, încruntând sprâncenele. 

Cu puţin înainte de-a intra în gara Lehliu, cântă 
melodia, atât de dragă tatei şi mie: 


Au plecat olteni la coasă... 
Am plâns mult, cu faţa între mâini. 


Sosind la Lehliu, frânarul ne spuse: 

— Ei, v-aţi distrat bine? Acum aşteptaţi oleacă: îndată o 
să treacă un tren mixt spre Ciulniţa. O să vorbesc cu un 
ceferist să vă ducă acasă. 

— Dar, nu suntem din Ciulniţa şi n-avem poftă de mers 
acasă! strigă Ştirbu. 

— A-a-a-ah! Asta-i altă poveste. De unde sunteţi, deci şi 
încotro vă duceţi? 

— Suntem dinspre Hagieni şi am plecat să vedem 
lumea! 

— Să vedeţi lumea? Asta-i grav... Şi, după cât văd, se 
pare că nu glumiţi... Haideţi cu mine! 

— N-o să ne dai pe mâna jandarmilor? 

— Să mă ferească Dumnezeu!... Şi eu sunt unul dintre 
cei care vor să vadă lumea şi am plecat mai de tânăr decât 
voi. Aşa că tare aş vrea să vă pot fi de folos; sunt sigur că n- 
aţi şters-o de-acasă de prea mare huzur: „Câinele nu fuge 
de codru, ci de ciomag”. 


Lipsi o clipă, se reîntoarse îngrijorat şi împreună cu noi 
se îndreptă spre un han de lângă gară, unde staţionau 
numeroase căruţe ţărăneşti. Acolo, soarta noastră se hotări 
de la sine şi într-un chip cu totul neaşteptat. 

Hanul era ticsit cu ţărani care se înapoiau de la un târg 
mare. Îndată ce păşirăm înăuntru, privirea lui Ştirbu se 
încrucişă cu a unui ţăran tânăr, care consuma în fundul 
sălii, în tovărăşia unei femei frumoase. 

O clipă rămaseră aşa, fermecaţi de propria lor privire, 
apoi tânărul îşi dădu o palmă peste şold şi strigă cu o voce 
care atrase atenţia tuturor muşteriilor. 

— Mai repede m-aş fi aşteptat la moarte, decât să te văd 
aici, lonele! Fă-te încoa'! 

Ionel (care nu era altul decât Ştirbu) se apropie sfios, 
sărută mâna dreaptă a omului şi începu să plângă, pe 
înfundate. 

— Nu mai plânge! spuse celălalt. Uite-o pe Lina, 
nevastă-mea. 

Apoi, adresându-se tovarăşei sale, adăugă: 

— Închipuieşte-ţi... E fratele meu! 

Ionel sărută, de asemeni, mâna femeii care-l îmbrăţişă, 
îl mângâie şi-i conteni lacrimile. 

— Cine sunt însoțitorii tăi? îl întrebă fratele său. 

— Pe legea mea! răspunse frânarul, cât despre mine nu 
mai am ce căuta aici, de vreme ce şi-a regăsit neamurile... 
Pot însă să ciocnesc un pahar în sănătatea celor de faţă. 

Luarăm loc la masă. Puţin mai apoi, isprava noastră era 
cunoscută de toţi. 


IX 


Povestea ciulinilor! strigă fratele lui Ionel, cu faţa 
întunecată. Asta nu-i vina copiilor şi nici a părinţilor! Ţara 
întreagă, de la Dorohoi la Vârciorova, nu-i decât un 
Bărăgan, pe care se plimbă, cu biciul în mână, ciulinii în 
altfel veninoşi. E vorba de acei ciulini care trebuie stârpiţi, 
dacă nu vrei să vezi, printre alte nenorociri, fugindu-ţi copiii 
de-acasă şi luând-o razna prin lume! 

— Vorbeşti prea tare, mă Costache! îi şopti nevastă-sa, 
uitându-se speriată în jur. Nu crezi că e vremea să plecăm? 
Caii s-au odihnit destul. 

Costache se ridică, plin de sănătate, vânjos, tare oacheş 
la faţă. Ochii îi scăpărau de mânie. 

— Haide! 

Apoi, punându-şi o mână pe capul meu, îmi spuse cu 
duioşie: 

— Vii şi tu cu noi în Vlaşca? Şi acolo, ciulinii iau locul cel 
mai bun la soare... Dar, cel puţin, o să te învăţ ca şi pe Ionel, 
meseria de rotar. O să construiți şi voi într-o zi căruţe 
pentru ţărani şi o să vă duceţi să le vindeţi la târg, ca mine. 
Şi o să cunoaşteţi ţara şi durerile ei. 

Plecai deci cu Costache, cu nevasta lui şi cu Ionel, în 
judeţul Vlaşca. 


X 


Comuna se chema Trei Sate. Sosirăm acolo într-o după- 
amiază posomorâtă, rece, ploioasă, rupţi de oboseală şi uzi 
până la os, în ciuda sacului cu care ne acoperisem fiecare 
capul şi spinarea. Înnoptase. Îndată pricepui de unde venea 
numele de Trei Sate. Era în realitate o înmănunchere de 


trei cătune despărțite prin două gârle, care se împreunau 
drept în faţa primăriei. 

Comună săracă! Casele, acoperite cu stuf putred, se 
îngropau în pământ. Garduri dărăpănate, împletite din 
mărăcini, le împrejmuiau fără să le apere de nepoftiţi. 

La intrarea în sat, nu ne întâmpinară, cum e obiceiul, 
haitele de câini furioşi. Le auzeam lătratul răguşit, ieşit de 
sub clăile de fân, teşite de ploi. 

Şi iată-ne, în sfârşit, la casa lui Costache, proprietatea 
socrului său, loma rotarul, meşteşugar vestit. Aşezată pe 
malul uneia din cele două gârle, era alcătuită dintr-un şir 
lung de încăperi, unite cu atelierele de fierărie şi caretărie. 
Sosirea noastră fu salutată cu un tărăboi asurzitor: curtea 
mare, plină de noroi, şi cufundată în beznă, răsuna de 
strigătele bărbaţilor şi femeilor, de gălăgia copiilor şi 
urletele câinilor, înnebuniţi de bucurie. Cei mari se sărutau. 
Copiii se vânturau prin căruţă. Câinii săreau pe noi şi ne 
umpleau de bale. Îndată, atenţia familiei se opri asupra 
noastră, cei doi străini. 

— Da”, voi cine sunteţi? ne întrebară cei patru ucenici 
rotari. 

Ştirbu le răspunse: 

— Eu sunt Ionel, fratele lui nea Costache. El e ca şi 
fratele meu şi-l cheamă Matache. 

— De unde sunteţi? 

— Din lalomiţa. 

— Şi o să rămâneţi la noi? 

— Da! O să învăţăm să facem căruţe pentru ţărani şi o 
să ne ducem la târg cu ele, ca nenea Costache. 

— Până atunci o să curgă apă multă pe gârlă! glumi unul 
dintre ucenici. 

Mă uitai la focul minunat din cuşniţa fierăriei, uşor 
aţipit, în timp ce intram, claie peste grămadă, cu liota de 
câini după noi, într-o tindă mare unde puteau să încapă 
neînghesuite douăsprezece persoane. Bunica izgoni, îndată, 
câinii afară, furioasă de îndrăzneala lor. 


„Bunica” era numită aşa, fiindcă alinta un prichindel de 
trei ani, singurul copil al tinerei perechi. Încolo, deloc 
bătrână, nevasta lui moş Toma părea să fie stăpâna întregii 
case, deoarece la ea te adresai pentru orice. O găsirăm 
stând în faţa vetrei, cu copilul în poală, povestindu-i unul 
din nesfârşitele basme, pe care-l modifica după închipuirea 
ei: 

— ...Şi Zmeul cel rău strigă iarăşi: „Un tăciune şi un 
cărbune taci, băiete, nu mai spune!” Atunci Făt-Frumos 
zicea: „Un tăciune şi un cărbune, spune, băiete, spune”. 

Piciul o întrerupea: 

— Da” de ce Făt-Frumos nu-l omola pe zmeu? 

— Pentru că atunci basmul s-ar sfârşi şi maica-mare n-ar 
mai avea ce să povestească lui Pătruţ! îi răspunse Costache, 
tatăl său, care se apropie să-l sărute şi să-i dea un maimuţoi 
frumos, cumpărat de la târg. 

Apoi, aplecându-se la urechea soacră-si: 

— Cum îi merge Tudoriţii? 

— O ţine într-una cu plânsul!... O fată frumoasă ca ea! Ai 
zice că nu mai sunt alţi flăcăi pe lume! 

— Dumneata ştii că asta nu-i la comandă... 

Pricepui că se mai afla în casă o fată frumoasă, care nu 
ieşise în întâmpinarea noastră şi că plângea, fiindcă fusese 
părăsită. Aflai îndată toată povestea, căci, ducându-ne în 
fierărie să ne cunoaştem mai pe îndelete, ucenicii ne 
povestiră totul din fir-a-păr. Ştirbu fu acela care începu să-i 
descoasă, cu şiretenie: 

— Cunoaştem aşadar, pe toţi de aici, afară de Tudoriţa. 
O fi bolnavă... 

Nu trebui să stăruie. 

— Nu, nu-i bolnavă! strigă un roşcovan vorbăreţ. Plânge 
pe ascuns, fiindcă Tănase, care trebuia s-o ia de nevastă, se 
însoară cu una Stana, o târâtură, care e acum ibovnica 
boierului nostru. E chiar însărcinată cu el. Bietul Tănase 
are multe guri de hrănit: părinţi bătrâni şi fraţi mai mici. 
Sunt datori vânduți boierului care le „iartă” toate datoriile, 


numai dacă Tănase o să se însoare cu Stana, „ca să-i spele 
ruşinea”. Le-a dat chiar pământ şi vite. E o adevărată 
pacoste pe capul lui Tănase, care-i un băiat de treabă. Şiel 
este nenorocit, dar nu poate să facă altfel. lată de ce 
Tudoriţa stă ascunsă şi plânge toată ziulica. 


X 


Seara, socotind „gurile” adunate în jurul mesei lui moş 
Toma, văzui că se puteau măsura cu cele care cereau de 
mâncare lui Tănase: eram doisprezece. Împreună cu 
Tudoriţa, care era rugată cu glas tare să vie la masă, 
deveneam treisprezece, plus guriţa lui Pătruţ. Deoarece 
moş Ioma mai avea şi un ginere, Dinu, care se însurase cu a 
doua fată a lui, Maria, şi era rotar. Totul făcea laolaltă o 
singură gospodărie cu trei familii înhămate la aceeaşi 
treabă, care nu pricopsea însă pe nimeni. Dimpotrivă, lipsa 
slugilor şi a braţelor de muncă, precum şi economia 
crâncenă care domnea în casă dovedeau că întreaga 
gospodărie trăia mai degrabă strâmtorată. Aşa că preţuii, 
cum putui mai bine, sacrificiul pe care aceşti oameni 
cumsecade îl făceau, primindu-ne pe mine şi lonel, fără 
strâmbături. 

— Acolo unde mănâncă doisprezece, pot să mănânce şi 
paisprezece, conchise bunica, după ce discutaseră laolaltă 
problema sosirii noastre neaşteptate. 

— Şi, apoi, e atâta de făcut pe lângă casă! adăugă 
Costache. Vitele, atelierele, gospodăria. Îşi vor câştiga cu 
prisosinţă îmbucătura, fără să vorbim de folosul ce-l vor 
avea, peste câţiva ani, ştiind o meserie. Ce vreţi?! Nu 
puteam să-i las în mijlocul Bărăganului, unde rătăceau ca să 
cunoască lumea. Nu te poţi purta aşa nici cu un câine, fir-ar 
a dracului de ţară de ciocoi! 

Costache se lăsă luat de mânie: 


— lată povestea adevărată a ciulinilor! Ciulinii-ciocoi! 
Ciulinii-călăi!... Lepra atotputernică care suge ţara noastră 
prea răbdătoare, devenită un imens Bărăgan!... Mă întreb 
pentru a mia oară: cum se face că cojanul nu simte 
înţepătura acestor ciulini, care-i năvălesc în tindă, i se 
caţără pe spinare şi-i sug ultima picătură de sânge? Cum se 
face că nu i se urcă turbarea la cap şi nu dă foc acestei ierbi 
rele, care-l izgoneşte din propriul său bordei? 

Până atunci, n-auzisem pe nimeni vorbind astfel şi 
fremătam de mulţumire. 

Toţi gândeau la fel, căci niciunul nu se arătă contrariat. 
Părinţii, împovăraţi de griji, păreau că de mult sunt 
încredinţaţi de asta. Dinu, un blond cu privirea puţin 
prostită şi cu apucături stângace, asculta cu o nepăsare 
întunecată. Era, de altfel, prea tânăr şi nu prea dezgheţat, 
ceea ce se vedea cât de colo. Cât despre cele două neveste 
tinere, Lina şi Maria, rămăseseră liniştite, fiecare privindu- 
şi drăgăstos bărbatul. 

Cei patru ucenici participau cu interes la discuţie. 
Şopteau cuvinte de neînțeles pentru urechile celor mari; 
roşcovanul, mai ales, părea un drac, aşa mic cum era. Îl 
chema llie şi n-avea pe nimeni pe lume. Dintre ceilalţi trei, 
doi ajunseseră pe jumătate lucrători. Ultimul era un 
mâncău, care vorbea puţin şi alerga cât un cal. Tuspatru 
păreau foarte legaţi de casă. Îl iubeau îndeosebi pe 
Costache, pe care-l numeau „stâlpul gospodăriei”. Din 
pricina asta îi sorbiră cuvintele şi-i împărţiră mânia. 

Se mai afla încă cineva, care-l înţelesese şi aprobase pe 
Costache: Tudoriţa. Nu ne aşteptam s-o vedem în seara 
aceea, dar o uşă se deschise încetişor şi apăru o tânără 
plăpândă, cu ochii mari, traşi, gura ca o cireaşă, privirea 
îndrăzneață, sclipitor de curată şi aproape cochet 
îmbrăcată. Spuse un bună seara hotărât, trecându-şi mâna 
prin bogatu-i păr negru, aruncă o privire spre noi, cei 
proaspăt veniţi şi se duse de se aşeză între tatăl său şi 
muică-sa. Apoi, cu revolta-n glas, rosti: 


— Ai dreptate, nene Costache, că vrei să dai foc acestor 
cuiburi de năpârci care otrăvesc ţara! Dacă acea zi o să vie, 
poţi să te bizui pe mine!... 

Cât era de frumoasă la vedere Tudoriţa în acel moment! 
Şi, dacă e adevărat că un băiat, care n-a împlinit încă 
cincisprezece ani, poate să se îndrăgostească de o fată mai 
mare ca el, ei bine! din clipa aceea fusei robul Tudoriţei! 

Moş Toma o cuprinse după mijloc şi o atrase lângă sine: 

— Nu trebuie să fii atât de mânioasă! Totul trece, chiar 
dragostea înşelată. Şi apoi, Tănase nu e demn de tine... 

— Ba nu! e demn de mine! Îi iert totul; dar, de azi încolo, 
ştiu ce trebuie să fac, pe cine să urăsc! Şi credeţi-mă, sper 
să ard partea mea de ciulini: pişcătura lor am simţit-o... 

Mama făcu semn celorlalţi să tacă, să n-o supere mai 
mult. Atunci Lina şi Maria îşi culcară capul pe umerii 
bărbaţilor lor şi închiseră ochii. Tudoriţa, văzându-le, 
întrebă cu tristeţe: 

— Şi eu? Se află oare vreun umăr iubit pe care să-mi 
culc capul? 

În seara aceea, plecarăm fiecare la culcare, cu inima 
împovărată... 


X 


După vremea rea, care ţinuse toată săptămâna 
călătoriei noastre, soarele se încinse câteva zile şi Trei Sate 
se hotări să-şi culeagă porumbul. Fiecare familie îşi părăsi 
îndeletnicirile obişnuite, şi comuna întreagă - bărbaţi, 
femei, copii, bătrâni, vite, câini, pisici şi chiar şi câţiva 
purceluşi - năvăli la câmp... Spre propriile lor ogoare, acei, 
puţini la număr, care le aveau şi care se puteau lipsi de 
pământul boierului. Spre holdele boierului, mai întâi, acei 
nenumărați „săraci lipiţi pământului”, care semănau pe 
ogoarele cedate cu învoială de stăpân. Şi una din aceste 
învoieli era ca recoltele boierului să fie culese cele dintâi. 

Priveliştea culesului nu era lipsită nici de tristeţe, nici de 
veselie. Întâi de tristeţe, fiindcă anul fusese secetos; 
porumbiştea, care de obicei putea ascunde un cal, lăsa să 
se vadă capetele culegătorilor. Cât despre ştiuleţi, despre 
boabe, ţăranii le categoriseau ofticoase şi se arătau tare 
nemulţumiţi: 

— Nu numai că n-o să putem vinde nimic şi n-o să ne 
scoatem din datorii, dar n-o să ne ajungă mălaiul nici până 
la postul cel mare! O să crăpăm de foame în iarna asta! Şi 
vitele, odată cu noi! 

Cu faţa schimonosită de grijă, cojanul cântărea în mână 
ştiuleţii, îi privea îndelung, îi mirosea, se văicărea. Erau 
nişte bieţi nevoiaşi vlăscenii ăştia, la fel cu ialomiţenii noştri: 
slabi, cu pielea întinsă pe os, fruntea încreţită înainte de 
vreme, privirea ştearsă, neraşi cu săptămânile. 

Pe cămăşile care le atârnau până la genunchi, nu mai 
puteai număra peticele. Pantalonii li-erau un maldăr de 
zdrenţe. Cu picioarele şi capul gol, ca nişte cerşetori, mi-era 
milă de ei, de parcă ar fi fost toţi neam cu mine. Femeile lor, 
la treizeci de ani, păreau bătrâne. Din cauza muncii 


câmpului, pe care trebuia s-o facă fără răgaz, cele care-şi 
alăptau copilul îl lăsau în seama unui frăţior, în mijlocul 
porumbiştei, unde plângea până se înăbuşea. Câinii veneau 
de le rodeau scutecele murdare şi le lingeau feţele. Atunci, 
cel mai mare apuca pruncul de o mână şi pleca în căutarea 
mamei, târându-l prin ţărână, ca pe un pachet, spunându-i: 

— Uite mama! Uite mama! 

Nu, nu era deloc veselă viaţa celor însuraţi. Tinereţea, 
în schimb, petrecea ca la nuntă. Strigăte, cântece, râsete, 
sărutări, pozne, bluze roşii ca focul, galbene ca lămâia, 
albastre-verzi, căruţe pline cu ştiuleţi de porumb şi peste 
toate soarele strălucitor. Sub priviri, aprinse de patimi, 
îndrăgostitele alergau una după alta, săltându-şi sânii 
ascuţiţi. Flăcăii alergau cu mai mult folos, strivind sânii 
ascuţiţi ai fetelor de piepturile lor viguroase. Ele se 
smuceau ca să se simtă cât mai bine şi protestau, de ochii 
mamelor, care nu erau mulţumite, dar, ce-are a face! 

Câinii şi pisicile vânau şoareci, care ţâşneau de 
pretutindeni. Purceluşi zburdalnici, cu jujeul la gât, fugeau 
cu un ştiulete de porumb în gură şi codiţa încovrigată. 
Singure vitele de muncă, la fel cu oamenii însuraţi, nu luau 
parte la veselia culesului: rumegau nepăsătoare, acelaşi pai 
uscat şi aceeaşi melancolie, aşteptând ceasul când vor fi 
înhămate. 


X 


Pe ogorul lui moş loma domnea aproape aceeaşi 
nepăsare, din pricină că acolo se aflau oameni însuraţi. lar 
Tudoriţa, deşi nu era măritată, trecea printr-o mare 
suferinţă, îmbrăcată cu o bluză şi o fustă cu desene mari, în 
culori vii, cu tulpan alb ca zăpada pe cap, culegea ştiuleţii, 
de parcă era o maşină, fără să scape vreunul, ca o bună 
muncitoare. Coşurile se umpleau văzând cu ochii. Le 
răsturnau în car, unde porumbul scânteia în soare ca aurul. 


Ştiuleţii care nu erau destul de uscați, erau legaţi doi câte 
doi, cu ajutorul propriilor lor pănuşe împletite şi-i atârnau 
până şi pe coarnele boilor, în clipa plecării spre sat. 

Îmi plăcea mult să stau lângă Tudoriţa, pentru care m- 
aş fi aruncat şi în foc, dacă asta i-ar fi micşorat suferinţa. La 
rândul ei, înțelegând devotamentul meu de câine, îi făcea 
plăcere să mă aibă alături. 

— Îţi sunt dragă, Matache? Tu crezi că da. Cu atât mai 
bine pentru mine. Mă simt atât de singură! 

— Dar ce aş putea să-ţi urez, Tudoriţo? 

— Să crape Stana, sau lumea să se facă scrum! 

Era foarte greu să vezi îndeplinindu-se o atare urare, 
deoarece rivala ei arăta ca un bujor şi ţopăia ca o juncană, 
aproape de noi, în lanul boierului. Cât priveşte lumea, pe 
care 'Tudoriţa o voia arsă scrum, lumea asta arăta mai abitir 
decât Stana. O vedeai în frumosul conac construit tot numai 
în lemn de stejar şi cărămidă, cocoţat pe coasta dealului ce 
domina satul; cu hambarele care gemeau de porumb, în 
ciuda secetei; cu grajdurile ticsite de vite; cu ograda 
furnicând de păsăret; cu numeroşi argaţi care făceau 
naveta între holde şi conac, în căruţe trase de vite bine 
hrănite. Nu prea avea poftă de scrum, lumea asta care-i 
răpise Tudoriţei pe Tănase şi o nenorocise. 

Toată comuna împărtăşea suferinţa Tudoriţei şi toţi o 
urau pe Stana, nu atât pentru că se purta ca o târâtură, ci 
pentru că, protejată de puternicul ei amant, boierul, se 
ridicase din mizerie şi devenise aproape o cucoană. Asta 
punea venin pe inima cumetrelor satului. 

— Dar, spuneau ele, ca să se mai răcorească, asta nu-i 
aduce nicio fericire, căci Tănase n-o iubeşte deloc! Tănase e 
mort-copt după Tudoriţa! 

Pe bună dreptate! 

Într-o seară, în cârciuma lui moş Stoian, îl auzisem pe 
Tănase cântând o melodie, pe atunci la modă şi care ai fi zis 
că-i făcută înadins pentru dânsul: 


Vin'să te sărut pe gene, 
Tudoriţo nene! 
Și pe ochi şi pe sprâncene, 
Tudoriţo nene! 


— la seama, Tănase, să nu te audă Stana! îi strigă moş 
Stoian. 

— N-are decât! răspunse Tănase, şiret, prefăcându-se 
nepăsător, deşi era adânc mâhnit de toată povestea asta. 

— O să faci o partidă bună! glumi un ţăran. 

— Şi p-ormă?... strigă Tănase, sărindu-i muştarul. 

— Nimic... făcu celălalt, muindu-şi vorba. Voiam să zic 
doar c-o să fii nenorocit. 

— O să treacă şi asta! O să treacă şi asta, sufleţele! 

Tănase era temut în sat şi chiar prin împrejurimi. Bea 
puţin, se mânia iute şi bătea rău pe cine-i cădea sub mână. 
Totuşi părea blând, judecându-l după ochii visători, gura 
zâmbitoare şi gesturile domoale. 

Într-o zi, avusei plăcerea să-i vorbesc. Era pe vremea 
„curatului” porumbului. Moş Toma avea o machină, maşină 
scumpă pe care nu orice sătean putea s-o cumpere. O 
împrumuta cu dragă inimă, căci suferea să vadă, spunea el, 
„în epoca maşinii, ţăranii punând ştiuleţii într-un sac şi 
bătându-i apoi cu prăjinile, p-ormă să-i cure cu mâna, ca pe 
vremea lui Pasvante”. 

Plecată de la dânsul, machina cutreiera dintr-o 
gospodărie într-alta şi făcea înconjurul satului, ca o 
vestitoare a unor vremi mai bune. Ca s-o ferească de 
stricăciuni, moş Toma trimitea în fiecare zi un ucenic să 
vadă cum merge şi să recomande ţăranilor să n-o îndoape 
prea mult, nici să lase pe copii s-o învârtească în gol sau, 
mai ales, să bage înăuntru cuie. Ca să ştie unde se află, se 
orienta după zgomot, căci maşini asemănătoare n-aveau 
decât popa şi primarul, însă nu le împrumutau niciodată. 

Aşa că, într-o dimineaţă, moş Toma mă trimise să văd 
unde se afla machina şi cum mergea. O descoperii la 


Tănase, „curând” din răsputeri şi speriind găinile din 
bătătură. O soră de-a lui Tănase o alimenta cu grijă, doi 
fraţi învârteau, pe rând, manivela roții şi un alt frate mai 
mic, înalt cât o gheată, răcnea din răsputeri să-l lase să 
învârtească şi el. Alţi doi fraţi şi două surori, aşezaţi în jurul 
unei albii plină de ştiuleţi, se distrau „curându-i” cu mâna. 
O altă soră robotea alături de maică-sa, în timp ce prâslea 
se răsfăţa în braţele tatălui, care suferea de reumatism 
cronic, ceea ce nu-l împiedica să toarne la copii. Anu” şi 
găvanu'! (Alţi trei feciori lucrau la Giurgiu.) 

Bietul Tănase era cel mai mare din iepurărie. Muncea 
cât patru, la sosirea mea, plin de praf şi broboane mari de 
sudoare. 

— Sunteţi numeroşi!... îi spusei, ca să intru în vorbă. 

— Da... la masă! Un sac de mălai la trei zile. Nu tot aşa 
de repede îl şi găsim! 

Apoi: 

— Tu eşti ăla care ai plecat cu lonel după ciulini! 

— Da... Pe Bărăgan, crapi de foame. 

— Peste tot e Bărăgan! Peste tot crapi de foame! 

Trebuind să plec, mă însoţi până la poartă: 

— Spune-i lui moş Toma că mâine îi înapoiez maşina 
curățată, unsă, aşa cum trebuie. Nimeni nu mai are nevoie 
de ea. 

Apoi, încetişor de tot, adăugă: 

— Spune-i, de asemeni, Tudoriţei că n-am s-o uit! 


X 


Îmi îndeplinii dubla însărcinare, apoi ne afundarăm cu 
toţii în mizeria animalică, care-i însăşi viaţa ţăranului 
român. 

O toamnă nemiloasă se abătuse pe umerii noştri, înainte 
ca cineva să-şi fi cărat măcar un maldăr de ciocani. Ploaia 
vijelioasă, amestecată cu grindină, prefăcuse totul într-o 


mocirlă îngheţată. Gărlele deveniră fluvii. Câmpurile şi 
satele fură înecate. Nici urmă de şosea... Baltă nesfârşită, 
cât vedeai cu ochii. 

Ferice, atunci, de cei care aveau cu ce să se încălzească 
şi puteau sta înapoia ferestrelor, biciuite de vânt, apă şi 
noroi! În Trei Sate nu se afla afară de ţânci şi infirmi, decât 
o duzină din aceşti prea fericiţi. Toţi ceilalţi erau pe afară, 
de la copii până la bătrâni. Şi viaţa lor n-avea nimic 
omenesc, în lupta pentru un pumn de mălai şi o surcea de- 
aruncat în foc. 

Sub un cer pământiu, de parcă ar fi sosit sfârşitul lumii, 
vedeai căruțele înaintând ca nişte broaşte țestoase peste 
câmpuri, peste drumuri, peste un pământ pe care 
Dumnezeu îl blestema cu toată vrăjmăşia de care era în 
stare. 

Căruţe deşălate; vite  dehăinate; oameni de 
nerecunoscut; nutreţ noroios; şi de nicăieri nicio milă, nici 
din cer, nici de pe pământ! 

Totuşi, aveam nevoie de mila Domnului ca şi de-a 
omului, deoarece carele se împotmoleau sau se răsturnau; 
vitele cădeau în genunchi şi ne cereau îndurare; oamenii îşi 
snopeau animalele şi se băteau între ei; ciocanii de porumb 
putrezeau în băltoace şi trebuia să cari cocenii pe spinare 
de bărbat, pe spinare de femeie, pe spinare de copil; şi 
aceşti bărbaţi, femei, copii nu erau decât un morman de 
ţoale pline de noroi, de bulgări mari de pământ, care 
gâfâiau îmboldiţi de inimi fără rost. 

Aceştia erau ţăranii români în toamna anului 1906. 


XI 


În popor, mizeria merge mână în mână cu beţia. 

Românul nu-i beţiv. Bea însă îndată ce devine nenorocit. 
Bea, mai ales, atunci când îşi simte „cuțitul intrat până la 
os”, cuțitul mizeriei. Atunci este de nerecunoscut. Din sfătos 
şi bun, cum e din născare, se transformă într-o brută pe 
care nici crima n-o înspăimântă. 

În toamna aceea n-a fost nicio crimă în Trei Sate, dar 
ţăranii băură tot ce aveau şi n-aveau. Niciodată n-am văzut 
un sat întreg năpustindu-se atât de deznădăjduit asupra 
alcoolului. De obicei, la noi, se bea numai duminica, 
începură să bea în fiecare zi, îndată ce se termină 
îngrozitorul cărat al ciocanilor. 

Acest cărat al ciocanilor nimeni nu putea să-l uite. Şi pe 
bună dreptate. Jumătate din comună căzuse bolnavă. Mulţi 
muriră, mai ales copii. Numeroşi ţărani îşi văzură vitele 
căzând în ham. Şi, pe deasupra acestor nenorociri, colac 
peste pupăză, ciocanii de porumb mucezeau, putrezeau. 
Foamea devasta casele celor care-şi puseseră nădejdea în 
porumb. Aşa că nebunia îi cuprinse pe toţi. 

Către sfârşitul lui noiembrie, o delegaţie de ţărani se 
duse la primar să-l roage să meargă cu ei la boier. 

— Să ne împrumute şi nouă niţel nutreţ. Are berechet. 
În fiece săptămână vinde cu vagoanele din el. 

Primarul, omul boierului, îi bruftui: 

— Să vă împrumute! Să vă împrumute! Cum nu merge 
ceva, hop! la boier: „Să ne împrumute!” Ca şi cum boierul 
ar fi Dumnezeu. Descurcaţi-vă şi voi puţin, ce dracu! Şi să 
nu vă mai aud vorbind ce face boierul cu avutul lui! Dacă 
vinde nutreţ, treaba lui! 

Cojanii se duseră singuri la „curte”, dar boierul - alesul 
judeţului în parlament - plecase la Bucureşti, chiar în 


noaptea aceea. Logofătul îi primi mai rău decât primarul: îi 
înjură grosolan şi puse argaţii să-i alunge. Ştiau acum la ce 
trebuiau să se aştepte din partea lor. De la Dumnezeu, de 
asemenea. Nu le mai rămânea decât alcoolul, marele 
consolator autorizat de Dumnezeu şi legi. Doar alcoolul 
putea să satisfacă pe toată lumea, afară de femei. 

Femeile ispăşeau pentru toţi: pentru bărbat, pentru 
Dumnezeu, pentru lege, pentru boier, pentru lipsa de 
nutreţ şi chiar pentru vremea rea. În fiecare seară, pe 
ulițele întunecate şi desfundate, puteai vedea o nevastă, o 
mamă, o soră, trăgând spre casă un ţăran care se prăbuşea 
la fiecare zece paşi. Femeia îl urma în noroi şi primea câţiva 
ghionţi zdraveni. Alte lovituri zdravene o aşteptau acasă. 

A doua zi de dimineaţă, venea pocăinţa, căci omul, în 
fond, nu era o brută. Ajuta, atunci, la gospodărie, îngrijea 
de vite, căra apă şi-şi petrecea o bună parte din zi alegând 
ciocanii de porumb, arzându-i pe unii, pe alţii uscându-i în 
vatră. Casele, de obicei curate, se transformau în grajduri, 
pline de noroi şi mucegai până şi pe masă. 

— Nici în iad n-ar putea fi mai rău! se văicăreau femeile. 

Oploşit lângă foc şi cosându-şi o opincă, omul 
răspundea: 

— Ar trebui arse într-o zi toate conacele şi chiar 
Bucureştii... 

Dar asta n-o putea îndeplini singur şi nici în ziua aceea. 
Putea, cel mult, să se ducă iarăşi la cârciumă. Ceea ce şi 
făcea înspre seară, când plictiseala, presimţirea unui viitor 
întunecat şi câţiva vecini, tot aşa de nenorociţi ca şi el, se 
opreau în faţa casei sale şi-i reaminteau ora dulcei 
consolări. 


X 


La moş 'loma - sau la „caretaşi” cum se spunea - nu era 
mai mult belşug. E drept că foamea nu-i ameninţa, dar lipsa 


banilor pentru achitarea datoriilor era aceeaşi, mai ales în 
acest an secetos, când prea puţini ţărani fuseseră în stare 
să-şi comande căruţe noi. Reparaţiile de toamnă, 
numeroase altădată, mergeau prost acum. Aşa că îşi 
frângeau mâinile, dând târcoale vitelor, flecărind şi făcând 
floricele. 

Moş Toma şi cei doi gineri ai lui, deşi cumpătaţi, se 
duceau totuşi „ca să-şi omoare vremea” la hanul lui moş 
Stoian, vecin cu fierăria. Femeile rămâneau acasă, mereu 
ocupate cu câte ceva. lar noi, ucenicii, eram pretutindeni, 
amestecând puţină treabă cu multă hoinăreală. Adesea îmi 
plăcea să rămân singur, căci „un străin rămâne totdeauna 
un străin”, fie într-un sat, fie într-o familie. Când se 
supărau, îmi ziceau „iepure de nouă hotare”. Repetau, de 
asemenea, oricui „povestea ciulinilor”. 

— Ciulinii ni l-au adus peşcheş! 

Cuvinte rostite fără râutate, care făceau totuşi rău. 
Eram un copil „strâns din milă de pe drum”. Lucru nu prea 
plăcut să-l auzi, atunci când ai cincisprezece ani - şi ai 
înghiţit destulă amărăciune. Toate astea se strâng la inimă, 
care se umple adesea, şi-ţi vine atunci să plângi, aducându- 
ţi aminte de micuțul bordei de la Lăteni, de mama moartă şi 
de tatăl pierdut în lume. 

Ştirbu era desigur la ai lui, aşa că mă uita şi se depărta 
încetul cu încetul de mine. În schimb, câştigai inima 
Tudoriţei, fiindcă era singură în nenorocire. Devenii 
confidentul celor mai fierbinţi lacrimi ale ei, vărsate din 
belşug, din pricina lui Tănase, care se însurase cu Stana, în 
ciuda crâmpeiului de nădejde ce nutrise. 

Nuntă „ruşinoasă” spunea satul, cu toată prezenţa 
„Domnului Administrator”, nun fără voie al noilor căsătoriţi. 
La nuntă puteai să numeri pe degete ţăranii simpatici 
boierului, fruntaşii satului, singurii care nu duceau lipsă de 
nimic. În total, vreo doisprezece. 

În clipa când nunta ieşea din biserică, câteva voci din 
mulţime reamintiră Stanei legăturile vinovate cu călăul 


satului şi un ştrengar bătu toba într-o oală spartă. 

Mă aflam, în duminica aceea, printre cei care voiau să-l 
vadă pe Tănase alături de femeia despre care se spunea că 
e o târâtură. Sărmanul, era de plâns, pământiu la faţă, 
neîndrăznind să se uite la nimeni. Fu mai de plâns a doua 
zi, luni dimineaţă. Eu şi Costache ne aflam în fierărie, de 
unde îl văzurăm pe Tănase, în haine de ginere, 
îndreptându-se spre cârciumă. Trecu prin faţa noastră cu 
capul în jos, fără să scoată o vorbă. Şi totuşi ne iubea. 
Costache era cel mai bun prieten al său. 

— Nu ne-a văzut, spuse Costache. Trebuie să fie tare 
nenorocit. Hai după el! 

Cârciuma era goală. În odaia din dosul prăvăliei moş 
Stoian şi Tănase, amândoi în picioare, dădeau păhărelele pe 
gât, fără o vorbă. Mă retrasei într-un colţ, cu o pisică în 
braţe, ca să nu-i stânjenesc, dar multă vreme nu deschiseră 
gura. Tănase era atât de roşu, că-ţi da fiori. Apoi, îl văzui 
smulgându-şi beteala şi floarea de lămâiţă de la cheutoare, 
strecurându-le uşor sub masă. 

— S-a făcut, spuse, atunci, cu o voce spartă, cu ochii la 
Costache. Acum târâtura mi-e nevastă. 

— Aşa a vrut Dumnezeu! adăugă moş Stoian. 

— Câinele a vrut! strigă Tănase. Dar să fiu câine, ca el, 
dacă n-o să-i joc un renghiu, într-una din zilele ce vor veni. 

— Vei avea tovarăşi un judeţ întreg! rosti Costache. Sunt 
atâţia Tănase care au fost siliţi să se însoare cu alte Stane. 


X 


Asemenea mânii izbucneau adesea în cârciuma lui moş 
Stoian, deoarece cârciumarul avea şi el câţiva colţi 
împotriva proprietarului şi ţinea partea ţăranilor. Dar, într-o 
zi, furia oamenilor răbufni dincolo de zidurile prăvăliei. 

Într-o duminică, pe la sfârşitul lui noiembrie, un ger 
aspru, ca un torent de flăcări, zbicea de câteva zile noroiul 


şi-l transforma în cremene. Niciun fulg de zăpadă care să 
apere însămânţările de arsura frigului. Înspăimântaţi, 
ţăranii se sfătuiau, înainte de prânz, în faţa hanului. 
Duminica nu era deschis decât după liturghie. Devenise 
aproape o lege ca ţăranii să se ducă la biserică măcar 
duminică dimineaţa, când cârciuma era închisă. Dar 
oamenii nici nu se sinchiseau şi lăsau liturghia pe seama 
câtorva „babe surde”. Veneau de se rezemau cu spatele de 
obloanele trase ale lui moş Stoian, aşteptând închiderea 
bisericii şi deschiderea prăvăliei. 

Pe cer, nici pic de soare care să scânteieze chiciura de 
pe salcâmii îngălbeniţi şi bătrâni. Gătiţi de sărbătoare cu un 
brâu stacojiu, flecăreau cu feţe posomorâte, formând o 
masă compactă, când popa trecu furios: 

— Sunteţi nişte secături! le strigă. Mă mir că Dumnezeu 
nu vă trimite trăsnetele sale! 

— Ba, zău, că ni le trimite! Dar sunt pe lumea asta 
fericiţi care au paratrăsnete! ripostă prompt o voce. 

Abia atunci observarăm că se afla printre noi un 
necunoscut, un orăşean tânăr, cu pălărie. El răspunsese 
popii şi ne făcuse pe toţi să râdem. 

— Da! continuă el, vouă ţăranilor şi nouă lucrătorilor de 
la oraşe, Dumnezeul acestui popă ne trimite trăsnetele sale 
în fiecare zi! E foametea pentru oameni şi vite; gerurile, ca 
ăsta, care pustiesc ogoarele; furtunile, ca cele din luna 
trecută, care omoară om şi dobitoc în mijlocul drumului; 
seceta care a distrus anul acesta recolta. Iată trăsnetele! 
Dar ar trebui să ne întrebăm de ce proprietarul vostru n-a 
fost atins de niciuna din aceste nenorociri? De ce 
hambarele lui sunt pline şi vitele neatinse? De ce trăsnetele 
dumnezeieşti nu aduc în sapă de lemn nici pe popă, nici pe 
primar, nici pe alţi semeni de ai lor? E cazul să credem că la 
mijloc e pronie cerească sau un paratrăsnet? 

Necunoscutul îşi plimbă privirea inteligentă şi 
întrebătoare asupra mulţimii. Ţăranii îl aprobară cu chiote 
de bucurie, apoi voiră să afle cine era. 


— Sunt de la Bucureşti, ne spuse, şi muncesc cu braţele 
ca şi voi. Dar am izbutit să aflu că duşmanii mei nu sunt nici 
Dumnezeu, nici fulgerele sale, ci proprietarii satelor şi 
oraşelor care ne aruncă în mizerie, chiar dacă anii sunt 
mănoşi. Anii ăştia, nouă nu ne aduc belşug niciodată. 

Scoase un teanc de broşuri şi le împărţi: 

— Aici, adăugă, veţi citi lucruri pe care orice cetăţean 
trebuie să le ştie: asta-i Constituţia ţării sau mama tuturor 
legilor noastre. Aici stă scris că aveţi dreptul să vă întruniţi, 
să scrieţi şi să vorbiţi şi că un om nu poate fi ţinut arestat 
mai mult de douăzeci şi patru de ore, nici să i se violeze 
domiciliul, fără un mandat de la judecător. Astea sunt 
drepturile voastre, trebuie să le cunoaşteţi şi să vi le 
respecte. Apoi trebuie să vă cuceriţi alte drepturi, întâi 
votul universal. Este o batjocură fără pereche ca cincizeci 
de ţărani să aibă la alegeri dreptul pe care-l are un popă 
singur. În sfârşit, trebuie să cereţi înapoierea pământurilor 
de care aţi fost jefuiţi... 

— Aşa e! Aşa e! strigară cojanii. Noi vrem pământ! 

— Care e ăla care împarte pământ? se auzi o voce acră. 

Era jandarmul. 

— Eu nu împart decât Constituţia, domnule! răspunse 
curajos orăşeanul. Pământul, ţăranii trebuie să şi-l ia 
singuri! 

— O să vedem cine o să ia ceva, numaidecât! spuse 
jandarmul, înhăţându.-l. 


XII 


Cu primul fulg de zăpadă care se lipi de geam, sosi şi 
liniştea pentru Tudoriţa. 

Îl zărirăm amândoi, într-o după-amiază pe când broda 
lângă fereastră şi-i descurcam un ghem multicolor din fire 
de lână. 

— Ninge! Ninge! strigă, bătând din palme ca un copil. 
Ne mai lipseşte sfântu' Niculae, împodobit cu barbă albă! 

Şi reluându-şi lucrul, fredona cu sfială: 


Cine te-a făcut pe tine 
Așa-naltă şi subțire, 
Tudoriţo nene! 


Pentru prima oară de la sosirea mea acolo, o auzeam 
cântând. Îşi dădu seama chiar ea: 

— Doamne, totul se uită în viaţă! suspină. Ai auzit, 
Matache? Credeam c-am să mor... şi iată-mă cântând! 

— Cu atât mai bine! răspunsei. Trebuie să fii destul de 
mulţumită, ştiindu-te, aşa cum spune cântecul, înaltă şi 
subţire. 

Se uită la mine. 

— N-ar trebui să te îndrăgosteşti de mine, Matache! 
făcu voioasă, puţin în glumă. 

— Şi de ce nu? strigai. 

— Da, aşa e! De ce nu? Pentru că ai abia cincisprezece 
ani. Dar, într-o zi, o să te faci un flăcău frumos. Atunci o să 
fii iubit de Tudoriţa. 

— Aş vrea să fiu de tine. 

— Eu, dragul meu, în ziua aceea voi fi nevastă şi mamă. 
Totul va fi sfârşit pentru mine! Copilaşi veşnic murdari şi o 
soacră veşnic cicălitoare îmi vor aţine calea. Un bărbat care 


nu mă va iubi deloc, îmi va zice că sunt veşnic îngălată şi mă 
va snopi, poate, cu bătaia. 

— De ce te grăbeşti, atunci, să te măriţi la douăzeci de 
ani? 

— Asta-i soarta noastră, Matache... le duci la măritiş ca 
şi la groapă, iubind într-una. 

— Deci, nu trebuie să fii geloasă de soarta Stanei: va fi 
bătută în curând, căci Tănase n-o iubeşte. 

Tudoriţa reflectă o clipă, privind în gol. 

— Nu e acelaşi lucru, dragul meu... Stana este o 
haimana, un pui de lele care-şi râde de Tănase, ca şi de 
boier, ca şi de căsătorie şi chiar de dragoste. Plăcerea ei 
este să ducă o viaţă desfrânată şi să zăpăcească bărbaţii. N- 
o să se lase încurcată de copii sau bătută. Cât să-i invidiez 
soarta, nu... Îmi place mai mult a mea. 

Tudoriţa înviorată, casa fu întoarsă pe dos chiar de-a 
doua zi. Trebuia să se înceapă una din cele două mari 
curăţenii ale anului, aceea de Crăciun, care urma după cea 
de Paşti. Şi toată lumea se bucură când, întristata din ajun, 
strigă cu mâinile în şolduri: 

— Gata?! Moş Crăciun se apropie: varul! lutul! balega 
de cal! Şi puţin mai repede, ce dracu”! 

— Bravo, Tudoriţo, bravo! 

O potopiră cu sărutările, fu dusă în triumf, se bătură cu 
zăpadă. Pătruţ strigă: „Un tăşiune ş-un cărbune, spune, 
băiete, spune!” 


X 


Golirăm două camere, înghesuind mobilele într-o a 
treia. În mijlocul tindei, trei roabe de pământ galben ca 
şofranul şi o roabă cu bălegar de cal fură amestecate cu 
apă caldă. Eu eram însărcinat să frământ cu picioarele 
lutul, în camerele pe care Tudoriţa le spoia, cântând. Se 
îmbrăcase cu nişte rochii vechi de-ale mamei sale; cu faţa şi 


părul complet ascunse sub o basma mare, care nu lăsa săi 
se vadă decât ochii frumoşi, şi înarmată cu o bidinea cu 
coadă lungă, acoperea tavanele şi zidurile casei cu un strat 
de var albăstrui - bucuria şi sănătatea ţăranului român. Aşa 
ceva nu întâlneşti decât în satele de prin Balcani. 

Spoitul fiind terminat, veni rândul pământului de prin 
camere. Cât ai fuma o ţigară, se făcu neted ca o oglindă, 
sub mâna pricepută a Tudoriţei, care-l netezea, mergând 
de-a-ndărătelea. 

Timp de o săptămână, trăirăm o viaţă de băjenari, 
culcându-ne într-o seară ici, mâine colo, cum se brodea, 
mâncând  de-a-mpicioarelea, într-o atmosferă de baie 
turcească ai cărei aburi de var şi balegă ne ardeau nările. 

În sfârşit, pământul, zidurile şi tavanele, făcute ca noi, 
de la un capăt la celălalt al casei, mobilele îşi reluară locul 
obişnuit; preşuri de sărbătoare fură întinse pe jos; scoarţe 
şi ştergare mari, toate ţesute din tort şi borangic, scoase cu 
nemiluita de prin cufere, împodobiră un pat, o fereastră, o 
oglindă sau un tablou. După care Tudoriţa ne interzise la 
toţi să punem piciorul în „camerele de zile mari”. 

Aceeaşi ordine se făcu aproape peste tot în sat, acolo 
unde gospodăria avea o fată mare. Ceilalţi făcură, de 
asemeni, risipă de bunăvoință ca să-l întâmpine pe moş 
Crăciun, fiecare după puterile sale. Şi ce tristeţe pentru cei 
„săraci lipiţi pământului”, care nu-şi aveau decât suspinele 
pentru sărbătoarea Naşterii Domnului! 

Dar, fie că fu vorba de case vesele sau sfâşietor de triste, 
aceeaşi zăpadă căzu peste toţi, fără încetare, zile şi nopţi, 
nepăsătoare la bine, nepăsătoare la rău. Măturată la 
început, cărată cu lopata, apoi grămădită în troiene mari, 
continuă să ne acopere cu răbdare în giulgiu-i liniştit, 
înăbuşind în acelaşi mormânt strigătele de bucurie ca şi de 
durere. Nu mai vedeai niciun om ducându-şi vita la adăpat, 
nicio femeie pălăvrăgind peste gard. Nici copii, nici câini, 
deoarece zăpada întrecea un stat de om. Orice zgomot 
aţipise. Orice punct negru dispăruse de pe câmpuri, ca şi 


din sat, înghiţit de potopul de albeaţă. Coşurile fumegânde 
şi crăcile copacilor abia se mai deosebeau în acest ocean de 
tăcere albă. Numai conacul, cu zidurile sale înnegrite, 
luminile-i grave şi huzurul clădit pe mizeriile altora, se 
vedea zi şi noapte, răsărind semeţ pe deal, înfruntând un 
cer de zăbranic şi un pământ în agonie. 

Pe o astfel de vreme sosi noaptea Sf. Andrei, când fata 
mare de la ţară îşi întreabă ursitoarele ce bărbat va avea. 

Încercarea e riscantă şi adesea macabră. 

Puțin înainte de miezul nopţii, ea trebuie să se aşeze 
complet goală şi cu părul despletit în faţa unei oglinzi, 
luminată de două lumânări. Atunci, privind fix în fundul 
oglinzii, îşi vede trecând pe cel ursit: tânăr sau bătrân, urât 
sau frumos, orăşean sau ţăran. Dacă e mort, trece sub 
formă de schelet, cu coşciugul pe spate, şi atunci fata cade 
leşinată. 

Dacă destinul nu vrea să i se arate clar în oglindă, fata 
trebuie să iasă în curte, numai în cămaşă şi să numere, 
întoarsă cu spatele, nouă şipci de la gard. Celei de-a noua îi 
face un semn şi va veni a doua zi dimineaţă s-o cerceteze, 
căci viitorul ei bărbat va fi asemenea acestei şipci; verde 
sau viermănos, tânăr sau zbârcit, drept sau cocârjat. 

Prevăzătoare, Tudoriţa nu întrebă oglinda. Se duse însă 
să  scormonească zăpada cu mâinile şi picioarele, 
tremurând o eternitate, ca să descopere cea de-a noua 
şipcă. Afară de ea, nimeni n-a ştiut cum a fost. 

Ştiui, în schimb, cât de frumoasă era Tudoriţa asta, cu 
părul revărsat peste cămaşa albă, strecurându-se în noapte 
ca o fantomă, în timp ce o priveam de la geamul meu, 
ascultând cum cădea zăpada cu fâşâit de vată. 


X 


Fu o iarnă grea. 
Mai întâi, un Crăciun trist. 


Dinaintea atâtor vetre îngheţate, foarte slabă fu bucuria 
celor care aveau un purcel de înjunghiat. Şi deşi, din mila 
vecinului, o ciozvârtă de carne se afla totuşi pe masa 
dezmoştenitului, Crăciunul fu cât se poate de jalnic. 

După Anul nou, foametea făcu prăpăd. Peste două sute 
de familii îşi văzură ultima provizie de mălai sfârşită. Unii îşi 
vândură animalele de povară, un bou, un cal sau vaca cu 
lapte. Alţii, sperând într-un ajutor, fură siliţi în cele din 
urmă să-şi ucidă vita care nu se mai putea ţine pe picioare. 
Cea mai mare parte dintre vite muriră, însă, de foame, după 
ce roseseră ultimul cocean de porumb, ieslea şi căpriorii 
grajdului. În fiecare zi vedeai sănii, cărând afară din sat 
câte o mortăciune, pe care haitele de câini o sfâşiau îndată. 

Apoi, o nesfârşită cerşetorie se înfiripă. Desigur, aceea a 
copiilor care cutreierau din casă în casă, după o sită de 
mălai. Nimic altceva. 

— Mălai! mălai! gemeau micuţii, mătăhăind desfiguraţi. 

Li se dădu, li se împărţi, încă şi încă. Dar nu erau atâtea 
case câte să prididească. Cei care trăiau în belşug sau 
bogăţie - primarul, popa, câţiva ţărani chiaburi şi mai ales 
boierul - îşi ferecară porţile în nasul flămânzilor şi se 
retraseră nemiloşi în bârlogul lor. 

Cea mai mare parte din timp, boierul nu era la conac, ci 
la Bucureşti. Dar un eveniment îl atrase, mai mult decât 
disperarea noastră. Haite de lupi îşi făcuseră apariţia prin 
împrejurimi, din cauza mortăciunilor de care era plin 
câmpul. Vânător pasionat, venise să organizeze o goană. 
Ţăranii se  aruncară numaidecât la picioarele lui, 
implorându-l, smulgându-şi părul şi obţinură, cu chiu, cu 
vai, câţiva saci de mălai şi câteva grămezi de ciocani. 
Profitai şi-l privii o clipă: un bărbat voios, de cincizeci de 
ani, cărunt, înfăţişare de chefliu, semeţ, puternic ca un taur 
şi bine înţepenit pe picioare. 

— Hai! hai! făcu morocănos la ţăranii care-l rugau. 
Totdeauna sunteţi gata la văicăreală! Altceva decât că anul 
a fost rău, nu aud de la voi... 


A doua zi, în zori, vreo treizeci de ţărani înarmaţi cu 
puşti, împânziră păduricea de lângă conac. Oamenii 
fuseseră aleşi chiar de boier. Şi totuşi, fără să se ştie cum, 
după vreo câţiva lupi, doborâţi în primul ceas, o 
descărcătură buclucaşă străpunse umărul stâng al alesului 
judeţului. 

— Poate l-o fi luat careva drept lup? 

— Da, dar cine era vânătorul acestui lup? 

Îl căutară. Nevinovaţii fură chinuiţi degeaba. Când fu 
vorba să-i condamne, apăru Tănase. 

— Eu am tras. 

— Numai de-ar crăpa, spuse Costache. Ar fi un ciulin 
mai puţin pe Bărăganul nostru! 

Nu crăpă şi Bărăganul Vlaşcei continuă să-şi aibă 
marele său ciulin. În schimb, Trei Sate îl pierdură pe bunul 
şi nefericitul Tănase. Fu legat fedeleş şi târât în faţa 
boierului, pe cale de însănătoşire, care se mulţumi să strige 
argaţilor: 

— Ucideţi-l! 

Îl târâră în curtea conacului şi-i săriră pe piept cu 
picioarele până ce-şi dădu sufletul sub ochii jandarmului. 

Câteva zile după această nelegiuire, rămasă 
nepedepsită, veni la noi domnul Cristea, învățătorul 
comunei, un om plin de bunătate, foarte cinstit şi muncitor 
neobosit. Îşi petrecuse vacanţa mare la Bucureşti, la o rudă. 
El ne povesti ce văzuse în capitală: 

— Bucureştiul este un târg mare, luxos. Boierii noştri 
sângerează națiunea ca să sărbătorească „cei patruzeci de 
ani de belşug şi domnie glorioasă a lui Carol I de 
Hohenzollern, 1866—1906". Cuvintele „belşug”, 
„prosperitate”, „glorie” acoperă toate zidurile. Au spoit 
toate fațadele caselor, le-au împodobit cu steaguri. Seara, 
iluminaţie. Filaretul, care era un maidan viran şi puturos, a 
devenit o cetate strălucitoare. Acolo se află vestita lor 
Expoziţie, toată numai din clădiri albe, ca-n poveşti. Sunt 
expuse, acolo, de toate, mai ales „case ţărăneşti”, „un sat 


românesc” pe care nu l-am văzut niciodată; familii de 
cojani, grăsulii, îmbrăcaţi naţional şi care în realitate 
trebuie să fie toţi primari; vite necrezut de frumoase şi care 
nu seamănă nici pe departe cu mortăciunile pe care le 
sfâşie dulăii noştri. Milioane aruncate pe fereastră! Şi, în 
vremea asta, ţara trage să moară! Noi pierim văzând cu 
ochii. Ne asasinează. leri l-au omorât pe Tănase, din ordin. 
Într-altă zi, am văzut cum îl duceau la spital, într-o căruţă, 
pe nenorocitul care cutezase să împartă ţăranilor 
Constituţia - broşură subversivă, zicea jandarmul bătăuş. 

Încotro mergem?... 

Ce-o să se întâmple cu noi?... 


XIII 


Prima săptămână a acelui neuitat martie 1907... „anul 
care a urmat după Expoziţie”, cum i se mai spune încă şi 
azi. 

Pe la mijlocul lui februarie, o căldură statornică şi din ce 
în ce mai binefăcătoare cuprinse cerul, topi zăpezile, dădu 
glas pârâiaşelor, păsărilor piuitul, arborilor mugurii, iar 
pământului frumoasa lui faţă neagră. Animalelor nu putu să 
le aducă decât dezmorţeala, iar oamenilor nimic. Nimic, 
afară de propriile ei binefaceri şi o creştere a deznădejdii, 
căci binefacerile soarelui căzând pe un pământ gol, pe 
arbori goi, pe apa râurilor şi peste satele înfometate, la 
ieşirea din iarnă, nu puteau să umple maţele lihnite ale 
oamenilor şi ale vitelor rămase. 

Întâlneai ţărani care se îndreptau în pâlcuri spre câmp, 
cu mersul dezechilibrat, cu mişcări nesăbuite, cu glasul 
miorlăit, cu ochi cercetători. Priveau frumosul pământ 
negru, lung, lung, ca nişte halucinaţi şi se înapoiau acasă 
chinuiţi de neputinţă; nu mai aveau vite de muncă, nici 
putere, nici sămânță şi, pe deasupra, nici pământul nu era 
al lor. Starea lor sufletească nu era nici descurajare, nici 
revoltă, ci un fel de delir care-i ameţea. Am văzut inşi 
vorbind singuri, tropăind ca nişte copii, scărpinându-se în 
cap, încrucişându-şi braţele, frecându-şi mâinile să le rupă. 

Deodată, o veste căzu în sat, ca un trăsnet. În Moldova, 
ţăranii arseseră conacul marelui arendaş evreu, Fischer. 
Domnul Cristea ne citi această noutate dintr-un ziar. Şi 
articolul se încheia: „Asta o să înveţe minte pe ovrei să mai 
exploateze țărănimea până la sânge. Jos, jos jidanii!“ 

Cojanii care ascultau, se uitară unii la alţii. 

— Care jidani? În judeţul nostru nu se află niciunul! Şi 
chiar şi prin alte părţi n-au dreptul să aibă proprietăţi la 


ţară. Or, vinovaţii sunt proprietarii, nu arendaşii. 

La aceste cuvinte, toate feţele se întoarseră spre conac. 

Costache spuse: 

— O să fie lată... Bărăganul începe să-şi dea foc 
ciulinilor. 

Ne aflam în faţa cârciumei lui Stoian. '[ărani, 
zdrenţăroşi, jigăriţi, cocârjaţi, veneau grăbiţi unul după 
altul şi puneau întrebări, bâlbâindu-se. Abia atunci aflarăm 
că vestea aceea nu era singurul eveniment al zilei şi că, 
odată cu ea, ne cădea pe cap un al doilea jandarm. Erau 
prezenţi cei doi stâlpi ai opresiunii, bine hrăniţi, bine 
îmbrăcaţi, bine înarmaţi, puţin vorbăreţi, mai ales gravi ca 
şi urechile stăpânilor lor. 

Numaidecât, jandarmul cel vechi se adresă lui Costache. 

— Ai face mai bine să-ţi ţii limba în gură, prietene! 

Apoi către învăţător: 

— lar dumneata, domnule Cristea, să citeşti, pe viitor, 
jurnalele acasă! 

Şi ţăranilor: 

— Ce v-aţi strâns aici? Toată lumea acasă! Întrunirile 
sunt oprite... 

— De ce? întrebă unul. Ce, s-a declarat stare de asediu? 

Jandarmul năvăli spre îndrăzneţ: 

— Aha! cunoşti va să zică Constituţia? la vino puţin 
încoa' să-ţi arăt un articol de care n-ai habar... 

O mulţime gălăgioasă întovărăşi pe arestat până la 
primărie, unde ţăranul petrecu noaptea învățând articolul 
cu pricina. Dar acest „articol” pleda cu o limbă de foc în 
marele proces care începu imediat. 


X 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, furăm deşteptaţi de urletele 
ţăranului bătut, care, îndată ce scăpă, începu să alerge 
năuc prin sat, răcnind: 


— Ajutor, oameni buni, ajutor! M-au omorât! 

Toată lumea se strânse în piaţa din faţa hanului, unde 
nenorocitul se  prăbuşise, cu capul  învineţit, de 
nerecunoscut. Tudoriţa sări să-l îngrijească. Cârciumarul îi 
dădu să înghită o cinzeacă de rachiu. Jandarmii erau căutaţi 
cu privirea. Trecu mai mult de o oră, până să apară. În 
acest timp, cel bătut îşi reveni puţin şi povesti groaznica 
noapte pe care o petrecuse la jandarmerie. "Ţăranii ascultau 
galbeni. Femeile plângeau. 

Şi iată jandarmii, care se apropiau legănându-se şi 
rânjind cu puşca la spinare şi revolverul la şold. 

— Asasinilor! Călăilor! 

Tăcere de moarte. Cei apostrofaţi, opriţi în mijlocul 
mulţimii, încercară să descopere a cui era vocea de femeie, 
care le aruncaseră cuvintele. Nu izbutiră. 

— Care-i paciaura, care insultă astfel autoritatea? strigă 
jandarmul cel vechi. 

O învălmăşeală şi o femeie se înfipse în faţa lor. 

— Eu! 

Era Stana, cu mâinile în şolduri, roşie ca focul, cu 
privirea înnebunită şi gâfâind. Burta, crescută mult, 
ţuguiată, îi ridica rochia în faţă. 

— Tu eşti, curvo, făcu jandarmul, apropiindu-se furios. 

— Da, da! Eu, asasinilor! Călăilor! Eu vă spun asta, eu, 
curva stăpânului vostru! 

Şi cu un abhrr ptiu, un scuipat mare îi porni din gură, 
drept în ochii jandarmului. 

În aceeaşi clipă, cu un $o pă ei! iată-l pe cel bătut, 
sărind în ceafa jandarmului nou, trântindu-l la pământ - 
ceea ce făcu imediat pe celălalt jandarm să se întoarcă cu 
revolverul în mână - dar nu se putu distinge nimic, căci 
totul nu fu decât o învălmăşeală surdă, în mijlocul căreia 
răsunară şase focuri şi jandarmii rămaseră într-un lac de 
sânge în piaţa care se goli, cât ai clipi din ochi. 

Timp de câteva minute nu se văzu decât copii înlemniţi 
de spaimă, cu privirea năucă şi gura căscată. Apoi cojanii 


reapărură ca furnicile, fiecare cu o puşcă de vânătoare sau, 
în lipsă, cu un topor, o coasă sau o furcă. Strigau: 

— La conac! La primărie! 

Năvăliră buluc spre primărie, care era în drumul 
conacului. 

Costache şi Tudoriţa luară fiecare din perete câte o 
puşcă, din cele patru câte se aflau în casă. 

— Staţi aici, pentru numele lui Dumnezeu, nu vă 
amestecați în nebunia asta! li se strigară. 

Dar erau departe. 

Ştirbu, Ilie roşcovanu şi eu îi urmarăm. 

Soarele îşi arunca razele ca-n aprilie, scoțând aburi din 
pământ. Ajunserăm mulţimea în faţa primăriei, unde urla: 

— Primarul! Primarul! 

Primarul se ivi, însă pe poarta grădinii, călare şi pe 
jumătate dezbrăcat. Ţâşni ca o săgeată, într-o direcţie 
contrară conacului. Câţiva ţărani chiaburi i-o luaseră 
înainte, tot călări. Văzând acestea, doi răzvrătiți, care 
înhăţaseră puştile jandarmilor morţi, trase în fugari, fără 
să-i nimerească; după care ceilalţi devastară primăria. Apoi 
se îndreptară, ca un şuvoi, spre conac. 

În dreptul bisericii, iată-l pe popă, cu crucea în mână, 
vrând să le taie calea, ridicând braţele şi strigând, cu ochii 
ieşiţi din cap: 

— Opriţi-vă, blestemaţilor, opriţi-vă! Pentru numele lui 
Dumnezeu! O să vă înghită iadul pe lumea cealaltă! 

— Du-te la dracu' cu iadul tău şi lumea cealaltă! 

Fu dat peste cap. 

O femeie, la marginea drumului, cu braţele în sus, se 
văicărea: 

— Doamne! Dumnezeule! Ajută-ne! Ce blestemăţie! 


X 


Conacul era înconjurat cu un zid, poarta ferecată. 
Boierul, se ştia că plecase, de multă vreme, cu familia sa. 
Nimic nu se mişca în curte. Doar câinii, numeroşi şi mari ca 
nişte lupi, alergau înapoia zidurilor, lătrând furioşi. 

Mulțimea se postă în faţa porţii, vociferând: 

— Pământ, sămânță, vite! 

Logofătul apăru la balcon, calm, dar palid şi spuse cu o 
voce tremurătoare, în mijlocul tăcerii generale: 

— Nu pot să fac mai mult decât cea ce fac în fiecare 
primăvară!... 

Strigăte asurzitoare îi retezară vorba: 

— Nu! Nu! Ne-am săturat! Vrem pământul nostru! 

Omul boierului întinse mâna şi zgomotul se potoli. 

— Cum vreţi voi să vă împart pământuri care nu sunt ale 
mele? Numai boierul poate s-o facă; nu fiţi copii, ce dracu'! 

Pricepurăm că habar n-avea de cele petrecute în sat, 
dar, ce e drept, în clipa aceea, furăm toţi miraţi, văzând 
lungi coloane de fum ridicându-se de la primărie şi casa 
primarului, care era alături. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, aţi dat foc primăriei! 
urlă logofătul, punându-şi mâinile în cap. 

— Pământul! Daţi-ne pământul nostru! i se răspunse. 

— Lăsaţi-mă să mă duc în comuna vecină, să telegrafiez 
boierului şi să-i cer voie să vă împart pământul! 

— Are dreptate! strigă un ţăran. Pământul nu e al lui. Să 
se ducă la boier, ca să-i dea însărcinare pentru împărţit! 

— Aşa e! Aşa e! făcură revoltaţii. Să se ducă repede! 

Logofătul încalecă un cal şi ieşi, croindu-şi drum prin 
gloata care-i bloca trecerea. Poarta mare de lemn masiv se 
închise în urma lui, în nasul mulţimii. 

Îndată, Costache se plesni cu palma peste frunte: 

— Suntem nişte proşti! strigă. Ticălosul ne-a tras pe 
sfoară. Va telegrafia, da... la Giurgiu, ca să ceară ajutorul 
armatei! 

Ţăranii fremătară de furie, la auzul acestora. Privirile 
tuturor se îndreptară spre călăreţul care galopa în 


depărtare. 

— De altfel, adăugă Costache, primarul şi cei de teapa 
lui i-au luat-o înainte. Astă-seară, soldaţii vor fi aici. 

— Să luăm fiecare ce ne-o cădea în mână! strigă unul. 
Mălai, făină, nutreţ! 

— Da, să luăm barem astea! strigară cojanii. 

Fu semnalul asaltării conacului. 


X 


Treabă uşoară. Se aflau în gloată câteva femei cu sticle 
cu gaz. Stropiră poarta. Flăcările o cuprinseră. În 
aşteptarea tăcută care urmă, se auziră strigăte dinspre 
conac, apoi un zgomot şi opt argaţi cu puştile în mâini se 
iviră pe galerie, deasupra capetelor noastre: două salve 
răpăiră şi de două ori grindina de gloanţe semăna moartea 
şi nenorocirea printre noi. Ilie roşcovanul fu omorât lângă 
mine. Costache şi Tudoriţa se aleseră cu câteva răni la 
mâini. Eu şi lonel scăparăm nevătămaţi. În total, cinci morţi 
şi numeroşi răniţi. 

Atunci, furia nu mai cunoscu margini. Conacul fu invadat 
şi fiecare îşi făcu de cap, răfuindu-se mai întâi cu argaţii 
care trăseseră. Toţi opt fură măcelăriți. Ca să-i găsească, 
sfărâmară toate uşile, cercetară totul, de la pivniţă până la 
acoperiş. Doi dintre ei, care scăpaseră pe câmp, fură ajunşi 
şi străpunşi cu furcile de fier. Dar în această luptă 
desperată, încă trei dintre ai noştri îşi pierdură viaţa. 

Celelalte slugi nu păţiră nimic. Le lăsară să fugă în lume, 
urmate numaidecât de nevasta şi cele două fete ale 
logofătului care plecară cu trăsura, amestecându-şi 
lacrimile cu ale ţărăncilor ce-şi boceau morţii. 

Apoi conacul fu prădat şi devastat. În timp ce în curte se 
încărcau alimente, în apartamente se petrecea o distrugere 
sistematică. Mai mulţi inşi doborau cu topoarele biroul 
boierului. Costache era în fruntea lor. Tudoriţa şi alte 


câteva femei făceau aceeaşi treabă în odăile cucoanei 
boierului. Dădui peste ele, tocmai în clipa când se 
năpusteau asupra salonului. Aci, uimire: Stana, singură, de 
nerecunoscut, ţinând toporul cu amândouă mâinile, lovea 
într-un pian din care nu mai rămăsese decât un morman de 
fierărie şi ţăndări. O înconjurarăm, puţin speriaţi de 
înverşunarea ei. Tudoriţa îi spuse: 

— Altădată doream să te văd moartă! Acum vino să te 
sărut. 

Şi voi s-o îmbrăţişeze, dar cealaltă, fără să audă, lovea 
într-una, fără rost. După fiecare ahan, buzele ei 
bolboroseau ceva de neînțeles. Părul îi acoperea faţa. Era 
lac de sudoare. 

Înfricoşat, mă dusei să văd ce se petrece în alte părţi ale 
casei. Dădui peste un grup de băieţi şi fetiţe, care, cu Ştirbu 
în frunte, jefuiau o odaie mare, plină de jucării. Toate 
jucăriile din lume! Îşi umpluseră braţele cu ursuleţi, cai, 
păpuşi, cu mobilele lor, locomotive cu şine şi vagoane, cutii 
cu soldaţi de plumb, trăsurele, bărci cu pânze şi altele. În 
timp ce flecăream cu ei, Stana trecu valvârtej, adevărată 
scorpie cu părul vâlvoi, bălăbănindu-şi burta mare. Unul 
strigă: 

— Păzea! E nebună! 

Ne refugiarăm pe galeria-balcon, de unde văzurăm 
frumoasele vite ale boierului luând drumul satului. O duzină 
de căruţe. Boi albi, ca laptele, cu coarne mari. Încărcaseră 
totul: saci plin cu mălai, făină, grăunţe, nutreţ, fân şi ovăz; 
carne sărată de porc, şunci, cârnaţi, păsări; un car plin cu 
sticle de vin şi o balercă cu ţuică. Luaseră până şi lemne de 
foc. 

Aşezate pe marginea căruţei, ciocnindu-se una de alta, 
femeile plângeau pe cadavrele celor morţi. 

Tocmai priveam această plecare, când o bubuitură 
zgudui întreg conacul, spărgând geamurile. Un nor mare, 
negru ca păcura, umplu curtea, apoi flăcările învăluiră 
dependinţele unde se afla depozitul de benzină. Fugirăm 


cât ne ţinu picioarele, uitând de jucării şi de tot. Trecând 
prin curte, o zării pe Tudoriţa cu spatele rezemată de zid, 
orbită, zăpăcită. Striga într-una ţăranilor cuprinşi de 
spaimă: 

— Daţi drumul cailor şi vacilor! Deschideţi coteţul 
păsărilor! 


X 


Pe la prânz sosirăm în sat. Harababura, bocetele, 
ţipetele, forfoteala, îţi dădeau o idee de ce trebuie să fi fost 
nebunia satelor noastre în vremurile de bejenie, fugind de 
turci. La vederea conacului în flăcări - o vâlvătaie uriaşă 
care îţi făcea părul măciucă - ţăranii fugeau, lovindu-se cu 
palmele peste cap: 

— O să ne ucidă! Ne vor măcelări pe toţi ca pe nişte 
câini! 

Domnul Cristea gândea la fel: 

— Da! vom fi măcelăriți... Mai ales că nu e vorba acum 
de „moşiile jidanilor”, ci de zece judeţe în revoltă. Cum nu e 
decât un conac ovreiesc, la o sută care ard, armata s-a pus 
în mişcare. Astea sunt veştile pentru ziua de de azi, 
prieteni, şi ele ne dau de gândit. Boierii vor fi nemiloşi. 

Şi au fost! 


Un amurg gălbui, luminos, se cobora uşor pe conacul în 
ruine, încă fumegând şi sumbru, ca răzbunarea ce plutea în 
aer. Se zăreau umbrele negre ale vitelor scăpate de pârjol, 
rătăcind pe creasta dealului. 

În sat, mâncare, băutură, pălăvrăgeală, în mijlocul 
pieţei, lângă boii dejugaţi şi carele încă nedescărcate. Popa 
şi familiile ţăranilor chiaburi fugiseră, luând în căruţe ceea 
ce se putuse. Nu mirosea a bine. Dar merindele gustoase 
dând o mână de ajutor, plânsetele încetară. Toţi vorbeau 


numai de împărţeala pământurilor. Cuvintele răsunau în 
noapte. 

Auzii pe un cojan strigând: 

— Ogoarele lui bunicu-meu se întindeau, hăt, spre 
Giurgiu! 

— Aha! ţi-e ochii la pământul cel mai bun! îi răspunse un 
altul. 

Din timp în timp, un bocet venea din depărtare. Vreo 
nevastă sau mamă jelea, veghind pe cel mort: 

— Aole-o-o, Gheorghe, Gheorghe, cum te-a omorât! 

— N-a mai văzut-o nimeni pe Stana... 

Cineva rosti: 

— Cu siguranţă, ea a dat foc benzinei. Săraca! 

Deodată o fulgerare ţâşni în noapte, o lovitură de tun 
răsună pe deal şi un obuz căzu peste care. 

Astfel începu bombardarea celor Trei Sate, 
demonstrând ţăranilor că nu-i permis oricui să se îmbuibe 
pe lumea asta. 


XIV 


În timp ce căruţa noastră, după nesfârşite greutăţi, 
apuca pe şoseaua cea mare, ne întâmpină la orizont 
revărsatul zorilor şi un cârd de corbi. Atunci Costache 
începu să mâne ca un nebun, lovind caii, fără pic de răgaz. 

Furişarea din sat, în puterea nopţii, sub bombardament, 
am numit-o totdeauna o „scăpare din iad”. La un moment 
dat, nu mai credeam să izbutim. Obuzele cădeau 
pretutindeni. Colibele în flăcări îşi risipeau în bătaia 
vântului acoperişurile din paie arzânde. Nu mai dam nicio 
atenţie cadavrelor, de care ne împiedicam la fiecare pas, ci 
celor vii care se agăţau de noi şi ne stânjeneau fuga. 

Tudoriţa şi nevasta lui Costache, cu Pătruţ în braţe, 
fuseseră omorâţi tustrei de acelaşi obuz. Alţi ai casei 
dispăruseră, împreună cu cei care fugeau prin grădini şi 
peste câmpuri. 

Rămas cu mine şi lonel, Costache înhămă caii la căruţă, 
după ce vârâse într-un sac ceva merinde şi puţini bani ce-i 
rămăsese. 

— Vom încerca lovitura cea mai mare, dragii mei, făcu el 
cu tristeţe. Dacă ne reuşeşte, vom merge la Hagieni. Dar va 
fi greu, căci acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Şi 
sunt aprinşi... Cu atât mai rău... Noi am vrut-o! 

În momentul când se duse să sărute pe cei trei morţi, 
care zăceau în tindă, luă foc şi casa. 

— Ăsta să fie mormântul vostru! le spuse morţilor. 

Apoi, toată noaptea orbecăirăm pe drumuri neumblate 
şi ne războirăm cu fugarii care se aruncau ciorchine în 
căruţa noastră. 


X 


După un kilometru de mers, caii se opriră de la sine, 
istoviţi şi cu spume la gură. Se crăpa de ziuă. O colină mare 
ne ascundea cele Trei Sate şi iadul lor, unde 
bombardamentul  încetase. Costache aruncă hăţurile, 
buciumă caii cu un şomoiog de paie şi se trânti pe fundul 
căruţei, cu faţa în fân. 

Totul în jurul nostru se pierdea în câmpia fără sfârşit, 
proaspăt arată. Prepeliţele săreau de pe o brazdă pe alta, 
săltându-şi coada, în timp ce din înaltul cerului o ciocârlie 
ne trimetea trilurile ei. 

Eu şi Ştirbu ne priveam, fără să scoatem o vorbă. Ne 
stăpânea nu numai frica, ci şi o poftă teribilă să dormim. 
Niciodată n-am fi crezut că mizeria cojanilor şi cruzimea 
boierilor pot dezlănţui asemenea grozăvii, de care ne erau 
ochii plini. Simţeam încă în nări miros de sânge şi praf de 
puşcă. Capul ne vâjâia de strigătele deznădăjduite. 

Povestea asta a ciulinilor! 

Acum o credeam sfârşită. 

Dar vai, încă nu! 

Zgomotul unui galop ne scoase iute din toropeală. 
Costache, în picioare, cu hăţurile în mână, ascultă o clipă ca 
să-şi dea seama de unde venea: 

— Cavaleriştii! murmură. Sunt în dosul colinei! 

Şi biciuind caii: 

— Hii! roibii tatei! lată, ciulinii se ţin scai de noi! 

Fură ultimele cuvinte ale lui Costache. Trei cavalerişti 
apărură la cotitura coastei pe care o coborâsem. Nevăzuţi 
de ei, îi priveam din căruţă, unde stăteam pitulaţi, cu 
răsuflarea tăiată, în vreme ce bietul nostru prieten, 
nebănuind ţinta pe care le-o oferea spatele său, lovea! lovea 
într-una! Dintr-un salt se apropiară şi-i văzurăm oprindu-se 
la cincizeci de paşi, punând carabinele la ochi şi trăgând. În 
goana asurzitoare a căruţei, simţii trupul lui Costache 
căzând peste ulube. Şi atâta tot, căci leşinai, în timp ce caii 
îşi continuau galopul înnebunitor. 


X 


Trebuie că am stat o bună bucată de vreme în nesimţire. 
Când îmi revenii, o durere puternică de cap mă făcu să 
gem. Ionel conducea la pas. În jurul nostru câmpie fără 
fund, iar departe, hăt, în zare, un sat. Tovarăşul meu 
plângea: 

— Tu ştii că l-au omorât pe Costache? 

— Ştiu c-a căzut din căruţă. 

— A murit! M-am dus să-l văd. 

— Şi soldaţii? 

— Lua-i-ar dracu'! Au dispărut numaidecât. Atunci am 
oprit. Şi-acum, încotro mergem? 

Tăcui şi ne continuarăm drumul muţi, până la o 
răspântie, unde un ţăran bătrân, care venea pe jos dinspre 
sat, ne întrebă de unde venim. Îi povestirăm măcelul din 
Trei Sate. Se îngrozi şi ne înspăimântă: 

— Nenorociţilor! Şi la noi a fost o răzmeriţă. Nu vă 
duceţi într-acolo, veţi fi arestaţi. Sunt arestaţi aproape toţi 
cei care nu-s omorâţi! 

— Aţi fost bombardaţi? 

— Nu cu tunurile, dar se împuşcă la grămadă nenorociţi 
pe care chiaburii îi arată drept „istigatori”. Şi ce grozăvie! îi 
pun să-şi sape întâi gropile! Ăsta-i sfârşitul lumii, copii. Ei 
fac din noi ce le place, ca pe Bărăgan... 

— Niciodată nu s-a omorât atâta omenire pe Bărăgan, 
spusei. Noi suntem dinspre baltă şi vrem să ne înapoiem 
acasă. 

— Vreţi s-o luaţi spre lalomiţa? Atunci apucaţi 
drumeagul ăsta din stânga, până la şoseaua cea mare care 
duce, pe partea dreaptă, la podul Argeşului, apoi mergeţi în 
josul apei până la Radovanu. Şi Dumnezeu să fie cu voi. 


X 


Pe drumuri înţesate cu patrule, sosirăm seara la 
Radovanu, morţi de oboseală şi de frică. Aici era linişte sau 
îi liniştise. Oricum, am fost fericiţi să putem merge de-a 
dreptul la han, să ne băgăm caii la grajd şi să ne încuiem 
într-o odaie, timp de o săptămână, fără să ne dezlegăm 
limbile. 

Dar dacă noi n-avem chef de vorbă, asta nu ne împiedică 
să tragem cu urechea. Şi de dimineaţă până seara nu 
auzeai decât grozăvii: de la un capăt la celălalt al ţării 
numai împuşcături, fără judecată, totdeauna prin simplă 
denunţare. Nu mai era vorba de mizerie, de foamete şi 
asuprire, ci numai de „jidani” şi „istigatori”. Ăştia 
răsculaseră ţara. Ca să-i ferească pe soldaţi să tragă în 
propriii lor părinţi îi trimiteau cât mai departe de locul de 
baştină, ca să tragă în părinţii camarazilor trimişi în altă 
parte. Cei care refuzau să tragă în oricine le ieşea în cale, 
erau împuşcaţi sau închişi. Nu mai era loc în temnițe. Şi 
numărul celor închişi creştea în fiecare zi. 

A doua zi, de la sosirea noastră, veni un jandarm la han, 
escortând un tânăr ce părea student. Abia se mai ţinea pe 
picioare, atât îl bătuse. Ţăranii se îmbulziră să-i dea de 
băut, căci striga că-i sete. Jandarmul îi înştiinţă: 

— Nu trebuie să aveţi milă! E un „istigator periculos”. Şi 
un jidan! 

Aşa stâlcit cum era, tânărul se ridică: 

— Da, sunt jidan! Dar „istigator” nu! Săteni, sclavia 
voastră este instigatorul! Aduceţi-vă aminte cuvintele 
profetice ale marelui Coşbuc, care nu e „jidan” şi nici 
„instigator”, din poemul său Noi vrem pământ! 


Să nu dea Dumnezeu cel sfânt 

Să vrem noi sânge, nu pământ! 

Când nu vom mai putea răbda, 
Când foamea ne va răscula, 
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa 


Nici în mormânt! 


X 


Silită să trăiască ceasuri atât de grele, la o vârstă când 
alţi copii se răsfaţă încă, inima mea nu mai rezista. Mai ales, 
nu mai puteam să aud vorbindu-se despre execuţii, despre 
împuşcături, despre chinuri. 'loate acestea îmi dădeau 
dureri groaznice de cap. Aşa că, în dimineaţa plecării din 
Radovanu, ferindu-mă să ascult pe ţăranii care repetau 
aceleaşi grozăvii, prinsei ultimele cuvinte din povestea 
unuia care istorisea lucruri ce-mi îngheţară sângele în vine: 

„...Bietul Marin, nu era cu nimic vinovat. Fost pescar la 
Lăteni, muncea ici-colo, cântând din fluier. Fu arestat, 
pentru că, se spunea, cânta pretutindeni o năzbâtie 
ţărănească, unde era vorba de o mămăligă cât nuca şi pe 
care o apărau cu măciuca, să n-o ia copchiii în gheare. Era 
deci un instigator. Şi-l împuşcară!” 

— Mi se pare că e vorba de tatăl tău! zise Ionel. 

Eram de aceeaşi părere, dar nu mai simţeam nimic, 
afară doar că pieptul mi se golea cu încetul. Şi, mătăhăind, 
căzui ca o pisică leşinată, pe podul căruţei. Abia mai târziu, 
în timp ce tovarăşul meu biciuia caii, zburând cu căruţa 
prin mijlocul câmpiei însorite, mă agăţai de el şi-l întrebai: 

— Încotro, lonele? 

— În lume, Matache, cu ciulinii după noi... 


VIAŢA LUI ADRIAN ZOGRAFEI 


ÎN LUMEA MEDITERANEI - 
RĂSĂRIT DE SOARE 


Adrian Zografi, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, îşi 
părăseşte țara pentru întâia oară, în decembrie 1906. Se 
îmbarcă la Constanţa pentru Alexandria Egiptului. 

E o dată care contează în viaţa lui. Până în ajunul 
marelui război tânărul idealist va fi amantul Mediteranei. 
România şi Brăila, unde maică-sa trudeşte neliniştită, nu-l 
vor revedea decât atât căt îi trebuie unei rândunici să-şi 
crească puii. 

În paginile ce urmează, Adrian însuşi povesteşte părțile 
mai importante ale visului său mediteranean. 

PANAIT ISTRATI 


I 
MUSA 


Prietenii mei pretind că am stofă de scriitor şi ar vrea să 
încerc a scrie altceva decât articole. Dar poţi oare să fii 
scriitor, fără să fii înzestrat cu spirit inventiv? E însuşi cazul 
meu. Nu sunt în stare să imaginez o poveste, pe care n-am 
trăit-o măcar în linii generale. 

Ieri, pe când părăseam Brăila, cineva mi-a spus iarăşi: 

— Te duci să vezi lucruri extraordinare. Încearcă să 
schiţezi o nuvelă. 

Aceste sfaturi mă mâhnesc. Asta este şi dorinţa mea: să 
pot scrie povestiri frumoase şi chiar un roman, deoarece 
sufletul meu este un cazan, sub presiune constantă. Totuşi, 
ori de câte ori am încercat să scriu o povestire, nimic de 
valoare n-a ieşit de sub condeiul meu. Mintea mi se 
împietreşte în clipa în care vreau să schiţez o istorioară. Şi 
descurajarea îmi taie orice avânt. 

Aşa că, şi de astă dată, îmi propun să însemn pur şi 
simplu întâmplări din viaţa mea. 

Ocazia e unică: astă-seară, 12 decembrie 1906, 
părăsesc meleagurile ţării mele. Plec în Egipt. Aproape că 
nu-mi vine să cred. Va fi cea mai frumoasă poveste a 
visurilor mele. 

Copil, la şcoală, cădeam în extaz dinaintea pozelor 
biblice, reprezentând faraoni, temple egiptene şi palmieri. 
Regretam, atunci, că nu sunt o rândunică, să mă înalţ 
deasupra Mediteranei, între albastrul cerului şi cel al mării. 

lată de ce n-am ascultat de toate sfaturile, între care şi 
ale mamei, care mă voia un paşnic cetăţean la Brăila. 
Doamne, ce poate fi mai înfiorător decât să-ţi pironeşti 
piciorul de caldarâmul unui biet cătun - fie el scăldat de 
Dunăre - al cărui orizont e mereu acelaşi, unde nu ţi se 


întâmplă nimic deosebit, unde toată viaţa ţi se scurge 
aproape ca într-o închisoare? 

Mediterană!... Cred că am să leşin, în acea dimineaţă 
apropiată, când ochii mei se vor afunda deodată în 
fermecătorul său necuprins. 

E aproape miezul nopţii. Cincisprezece grade sub zero. 
Crivăţul suflă năbădăios, iar zăpada viscolită orbeşte pe 
bieţii marinari, ocupați cu pregătirile de plecare. Orient- 
Expresul soseşte, cu două ore întârziere. Mecanicul, 
desigur necăjit, a frânat atât de brusc, încât întreaga 
garnitură a scrâşnit din toate încheieturile. Parcă ar fi vrut 
să spună: „Luaţi-l şi lăsaţi-mă să mă duc să-mi regăsesc 
nevasta!” 

O duzină de fantome, pe de-a-ntregul înfofolite în 
blănuri, a coborât din compartimentele confortabile ale 
trenului, pentru ca, după vreo cincizeci de paşi, să se 
înfunde în cabinele confortabile ale vaporului. Sunt călători 
foarte bogaţi, care sosesc de foarte departe, de la Paris, de 
la Londra. Furioşi de întârziere, blestemau stepa 
Bărăganului unde era cât pe-aci să petreacă toată noaptea 
şi să scape pachebotul pentru Orient. Se pare că ne-au şi 
înjurat, în limba lor, ceea ce mă lasă rece; mă amuză, însă, 
că aceşti domni îşi închipuiau că o să ridicăm imediat 
ancora, ca să fie depuşi la Constantinopole mâine la 
douăsprezece fix. 

Nimic din toate astea. Dacă iarna grea este duşmanca 
trenurilor, în egală măsură ea este şi pentru vapoarele 
moderne, printre care şi ale noastre, care se încălzesc cu 
păcură şi care pe frigul ăsta năpraznic nu pot să-şi facă 
provizia pentru drum. Păcura e învâscoşată şi pompele 
neputincioase să umple rezervoarele vaporului. 

Prin saloanele vasului s-a şi aflat acest lucru şi spiritele 
sunt neliniştite. Din sfert în sfert de oră, un ofiţer se duce 
sus, ca să liniştească această lume pretențioasă, în timp ce 
pe punte comenzile răsună, mereu mai nervoase, iar 
marinarii forfotesc înnebuniţi. 


Cât sunt de triste toate acestea! Văd pe unii, în 
saloanele somptuoase, instalaţi confortabil şi citindu-şi 
ziarele. Pe alţii, biciuiţi de crivăţ, cu ochii lăcrimând, mâinile 
îngheţate bocnă, neştiind unde le mai este capul. Şi-mi spun 
că o mare nedreptate domneşte în viaţă. Cine ştie dacă într- 
o parte, şi în cealaltă, fiecare se află pe locul potrivit! Şi 
chiar dacă ar fi aşa, totuşi e încă trist, căci cei care se zbat 
afară nu sunt câini, ci oameni care suferă şi în piept le bate 
o inimă omenească. Oricum ar fi, deştept sau prost, 
marinarul de colo are o viaţă grea şi nu înţeleg cum poţi 
rămâne nesimţitor în faţa sorții sale. 

Aşa judec eu problema. Şi tot aşa o voi judeca, dacă 
mâine rolurile ar fi inversate. Toate doctrinele, toate 
dogmele cu interpretările lor încâlcite îmi par sterile. Dacă 
inima omului rămâne atât de împietrită în faţa nenorocirii 
aproapelui, suntem pierduţi. Teoriile nu vor schimba nimic. 
Ele vor aduce omenirii o umbră de dreptate, nicidecum 
dreptatea însăşi. Singure religiile, dublate de milă, erau 
îndrituite să aducă dreptatea printre oameni. Ori, religiile 
au dat faliment şi morţii nu învie niciodată. 

Cobor din când în când, ca să mă încălzesc la bufetul de 
la a treia, şi mă urc să văd dacă s-a terminat cu umplerea 
rezervoarelor. Vreau să asist la plecarea vasului, la 
depărtarea lui de țărm, la afundarea lui în tenebrele Mării 
Negre. Apoi mă voi duce la culcare. 

Acum e ora două noaptea. Aproape toţi călătorii dorm. 
Unul singur, un român de la a doua, măsoară salonul cu 
paşi mari şi iese afară din când în când, să întrebe pe 
primul marinar întâlnit în cale: 

— Încă nu s-a terminat cu păcura asta blestemată? 

Un mucalit i-a răspuns: 

— Dar, domnule, asta nu-i păcură, ci iaurt! Nu vine cu 
porţia! 

Şi privirea mută a marinarului părea să adauge: „Eşti 
plictisit, domnul meu? Dar eu?” 


Într-adevăr, dar el? El care era plin de păcură din cap 
până-n picioare şi amorţit de frig?! 

Mi-a plăcut răspunsul, atitudinea hotărâtă a acestui 
tovarăş. În locul lui, n-aş fi ştiut să fiu atât de brav. Simţeai 
cât de colo, că sufletul acestor oameni era greu încercat. Ei 
veneau mult mai de departe, decât cei de la Paris şi Londra. 

Oh, Doamne, cum aş vrea să fiu puternic şi să oblig pe 
oameni ca să fie drepţi! 


Dacia a părăsit portul, ca un pirat. Nici nu băgai de 
seamă. Mă aflam la bufet, ascultând cu mare interes 
spovedaniile unui tată nenorocit, cu care mă şi împrietenii, 
când, deodată, buf! de crezui că pământul se prăvale sub 
mine. Alergarăm afară. Pachebotul îşi lua largul, cu toată 
viteza, pe o mare foarte agitată. În urma noastră, Constanţa 
abia îşi dovedea existenţa, prin câteva puncte luminoase ce 
licăreau în bezna ca de păcură. 

Dar vasul se afunda într-un întuneric şi mai înfiorător. 
Doamne, cum poţi să te încrezi astfel în forţele naturii! Ce 
ştiinţă şi-au însuşit oamenii, ca să poată înfrunta cu 
asemenea îndrăzneală viclenia oceanelor? 

Măicuţa mea bună! Tu doreai ca să rămân pe veci lângă 
fustele tale, dar priveşte: făcui numai un mic pas în afara 
cuibului părintesc şi îndată viaţa cea mare îşi ridică un colţ 
din vălul care ascunde uluitoarele sale măreţii! Dacă ai şti 
de câtă recunoştinţă mi se umple inima, în clipa asta, când 
mă gândesc la omul care, acolo, pe puntea de comandă, îmi 
veghează viaţa. Graţie lui, ştiinţei lui, voi fi mâine la prânz 
în capitala sultanilor, unde neam de neamul tău n-au pus 
piciorul. Apoi Pireul tatălui meu, Smirna şi, în sfârşit, de- 
acum într-o săptămână, Egiptul visurilor mele! 

Voi trăi o poveste ca-n basme, eu, golanul născut de-o 
spălătoreasă, care n-are nici paşaport, nici cu ce să-şi 
plătească cele opt zile de libertate. Sufletul meu va fremăta 
de înmiite simţăminte alese, pe care nu le-aş fi cunoscut, 


lâncezind la Brăila. Nu-i oare, aceasta, prima cucerire mare 
a sufletului meu însetat de necunoscut? 

Cu neputinţă să mai stau afară. Valuri uriaşe spală 
puntea. Frigul te pătrunde până la os. Apoi, în ciuda 
neastâmpărului ce nu-mi dă pace, trebuie să încerc a dormi 
puţin, ca să nu fiu prea obosit mâine dimineaţa, la intrarea 
în Bosfor. 

Prieteni marinari au binevoit să-mi îngăduie a mă culca 
în patul lor, cât sunt ei de cart, dată fiind starea jalnică de la 
a treia, unde oamenii au şi început să verse. Am luat cu 
mine şi pe sărmanul tată, pe care abia l-am cunoscut şi-l 
iubesc pentru cerbicia sa în nenorocire. 

Este un evreu de şaizeci de ani, zugrav ca şi mine. Îl 
cheamă Moritz, dar el ţine să-i spun Musa, poreclă dată de 
arabi, când îşi întovărăşea tatăl, ceasornicar ambulant, prin 
satele Asiei mici şi căruia îi păstrează o duioasă amintire. 

Sărmane Musa! Lungiţi în paturile noastre suprapuse, 
în mijlocul marinarilor ce sforăie, el continuă povestea 
călătoriei ce-o face în Egipt şi care pentru el este departe 
de a fi o bucurie. Se duce acolo, încredinţat că va convinge 
şi o va readuce în bârlog pe una din fetele sale, ademenită 
de un peşte şi stabilită la Alexandria, în speranţa că va face 
avere. 

Musa povesteşte şi amestecă glumele cu lacrimile. Îmi 
spune că Sara e cel mai frumos copil, dar că e atât de 
încăpăţânată, încât nu-şi face nicio iluzie asupra 
rezultatului încercării sale. 

— Cine ştie! se tânguie Musa. Vreau s-o scap de lepra 
aia, însă ea este în stare să inverseze rolurile şi să facă din 
mine un tată-codoş. Blestemat să fie numele strămoşilor! 
Săracu' de mine! Tu ce zici, dragul meu Adrian? N-ai vrea 
să m-ajuţi în dandanaua asta? Eşti tânăr şi vânjos! Ei îi 
place asta. Fă pe dracu în patru, ca să se amorezeze de 
tine. (Na! Am şi început să fac pe codoşul!) [i-o dau de 
nevastă. Şi dacă, înapoiat în ţară, n-o să-i poţi scoate din 
cap aventurile ei egiptene, ei bine! ai s-o părăseşti şi o să 


alegi pe oricare alta dintre fetele mele. Am acasă un întreg 
harem! 

Avea patru. Şi trei băieţi, singurii care aduceau pâine în 
cămin. El muncea la cot cu ei, dar la masă erau nouă guri! 
Ca să-şi acopere cheltuielile călătoriei, a fost nevoit să facă 
apel la bunele servicii ale Comunităţii Israelite, care i-a dat 
atât cât să-şi plătească drumul dus-întors şi mâncarea. 
Niciun ban, pentru eventuala înapoiere a fetei. Dar ea 
pretindea că are un bar la Alexandria, foarte căutat de 
ofiţerii de marină. 

— O să vindem barul! hotări Musa, cu o voce autoritară 
de părinte. Şi-o să mergem tustrei, tu, ea şi eu, la Cairo, 
unde am un vechi prieten, pe care aş vrea să-l revăd. Apoi 
ne reîntoarcem în România. Ce zici, Adriene? 

Am fost silit să-l aprob, ca să nu-l contrazic. Totuşi, chiar 
dacă planul său se realizează întocmai dorințelor, n-am 
niciun chef să revăd, de-acum într-o lună, Bucureştii 
siberieni care mi-au zdruncinat sănătatea. Şi cu atât mai 
puţin să mă însor cu o paceaură. Nu! Vreau să-mi petrec 
toată iarna în Egipt. 

Cât despre rest, Mihail hotărăşte, nu eu. De-acum 
încolo, îl voi asculta ca un mieluşel. Are o slujbă bună la 
hotelul „Regal” din Cairo şi va aranja să fiu primit şi eu 
acolo. Şi ce mare scofală! Nimic nu mi-a reuşit, iar 
dreptatea a fost totdeauna de partea lui. Vom duce 
împreună o frumoasă viaţă mediteraneană! Urâciosul... M-a 
pedepsit aspru, plecând singur în Egipt, dar am meritat 
pedeapsa. Odată pentru totdeauna, ar trebui să fiu convins 
că marele meu prieten este un ghid neîntrecut şi să-i 
încredinţez cârma. În România, treacă-meargă. O aveam pe 
mama, care mă scotea din încurcătură. În străinătate, 
nimeni! Orice năzbâtie mi-ar putea aduce singurătăţi 
teribile, mizerie ucigătoare. Cu româneasca şi greceasca 
mea nu aş putea merge prea departe, pe când Mihail, 
vorbind mai multe limbi, va putea oricând să se descurce. 


Ce bucurie, când m-o vedea în curând, căzând pe 
neaşteptate! Dragul meu Mihail! Fratele meu... 

Sosim la Constantinopole numai cu două ore întârziere. 
Înfăţişarea lumii de-aici e cu totul alta. Nu-ţi vine să crezi! 
După douăsprezece ore de mers cu vaporul, treci de la 
iarna cumplită la primăvara cea mai blândă. Aci timpul este 
ca-n frumoasa lună mai: coline înverzite ce se oglindesc în 
apele Bosforului, lac impunător, străbătut încoace şi încolo 
de un furnicar de vaporaşe, caice, şalupe şi bărci. Iloată 
viaţa se desfăşoară în stradă, unde se munceşte, se 
mănâncă, se doarme, se distrează, adesea în vecinătatea 
imediată a câinilor dezgustători. Terasele cafenelelor sunt 
ticsite cu turci, care joacă ghiulbahar, îşi fumează 
narghilele sau visează. Mizeria este mare în capitala lui 
Abdul-Hamid. Zece barcagii sau hamali se bat pe-un călător. 
Sunt zdrenţăroşi şi se hrănesc cu te miri ce. 

Dar ceea ce m-a făcut să mă gândesc la Stambulul 
sultanilor care au trimis la moarte atâţia boieri de-ai noştri, 
sunt miile de fesuri de-un roşu aprins şi numeroasele 
moschei cu mândre minarete. Acum o sută de ani, tronul 
ţării mele era scos la mezat în acest oraş, al cărui nume 
înspăimânta pe vasali şi unde eu mă plimb astăzi fără 
teamă. Sfârşită-i şi groaza pe care o dezlănţuia apariţia 
unei duzini de fesuri, în satele noastre! 

Cum au putut aceşti oameni să comită atâtea cruzimi? 
Îmi par atât de blânzi, de resemnaţi. Văzându-i atât de 
apatici, i-ai crede incapabili să mânuiască acele grele 
iatagane, care au semănat groaza până la porţile Vienei. 

Musa vorbeşte cu ei familiar, turca fiindu-i o a treia 
limbă maternă, după română şi idiş. 

Ei bine, îmi plac aceşti oameni! Nu ştiu dacă au fost aşa 
de cruzi, în epoca de glorie războinică, dar „filosofia lor 
prezentă” - cum o numeşte Musa - îmi place. Ei nu fac caz 
de asprimea vieţii şi nu se sfâşie unii pe alţii pentru bunuri 
pământene. Tihna sufletească le este mai prețioasă, şi-i 
înţeleg de ce. Sunt în stare să petreacă ore întregi la soare, 


contemplând splendorile naturii şi pufăind un ciubuc pe 
jumătate stins. Nu-i văd invidiind soarta turmelor de 
muncitori din uzinele moderne, care probabil cred că 
soarele a fost creat să desfete pisici. Nu! Mai întâi soarele, 
deopotrivă pentru toţi oamenii şi la urmă biftecul şi gulerul 
tare. 

Ca să pot părăsi vaporul şi să vizitez Stambulul, cum n- 
aveam paşaport, m-am descurcat repede cu o beretă de 
marinar. Jandarmul turc, de la control, mi-a înţeles tertipul, 
răspunzându-mi cu un zâmbet. Ştia el că nu mă pot duce să 
fur Sfânta Sofia... 

Ne-am plimbat ca nişte curcani, făcând haz de turiştii 
care alergau ca nebunii, ca să nu le scape nimic din ceea ce 
era semnalat în Baedeker. Mâncarăm un pilaf straşnic, cu 
carne de oaie şi kebab, frigărui din aceeaşi carne şi am băut 
rachiu, puţin cam multe păhăruţe, care ne ameţiră de-a 
binelea. 

Deoarece ne doream, ne-am cumpărat fesuri. Astfel 
împopoţonat, Musa părea un turc adevărat, cu nasul lui 
coroiat, ochi şi sprâncene negre şi bărbie încovoiată. Îi ţinui 
hangul peste tot şi, în ciuda avertismentelor, făcui greşeala 
şi-l înfruntai, fumând o narghilea. Mi-a întors stomacul pe 
dos. Am dat afară pilaf, kebab şi rachiu. Ne-am întors la 
vapor, la al doilea şuierat de sirenă, ca să ne culcăm 
numaidecât. 

Dacă la Constantinopole era primăvară, la Pireu şi 
Smirna ne întâmpina o vară blândă. Era cald, dar nu 
sufocant. Fericiţi muritorii aceştia, care n-au decât grija 
stomacului (şi încă nici asta), care nu cunosc nevoia de a 
purta încălţăminte şi blănuri, de a te încălzi zi şi noapte, 
timp de şase luni din douăsprezece. Fericiţi, mai ales, ca nu 
ştiu ce înseamnă să-ţi agoniseşti pâinea, pe un ger de 
douăzeci de grade, când ai prefera să nu mănânci trei zile 
în şir, decât să baţi drumurile cu ghetele găurite şi să te 
înapoiezi seara acasă înfometat şi rebegit. 


E drept că aici lumea se hrăneşte prost; le-o citeşti pe 
faţă. Se vede, de asemeni, în luptele feroce ce se dau la 
sosirea vapoarelor, ca să pună mâna pe un geamantan şi să 
câştige un franc. Dar lupta asta-i aproape pretutindeni, 
soarta tuturor dezmoşteniţilor, agravată în alte părţi şi de 
frig, acest teribil duşman al omului, cauza bolilor, a 
suferințelor, a infirmităţilor şi a morţii - de care locuitorii de 
pe meleagurile Mediteranei n-au habar. Din cele două rele 
care otrăvesc viaţa oamenilor - foamea şi frigul - pe aici nu- 
i cunoscută decât prima. Ceea ce-i enorm. O mare fericire, 
pe care eu şi Musa o preţuim cu sufletul încărcat de 
recunoştinţă. Ne-am aruncat ciorapii de lână şi jumătate 
din catrafusele noastre prăpădite. Umblăm cu haina 
descheiată, pălăria pe o ureche, ţigara în colţul gurii, 
nepăsători, la fel cu toţi aceşti greci, turci, evrei, armeni, 
care ronţăiesc stragalias şi se prăjesc la soare. Marea îi 
hrăneşte. Cerul generos îi încălzeşte. Dacă nu-i totdeauna 
de-ajuns, nu de la oameni te poţi aştepta la mai bine. De la 
Dumnezeu, nici atât. 

Îl îndrăgesc pe Musa, din zi în zi, mai mult. Nu-i un om 
oarecare. Desigur, n-a buchisit mult în viaţă, are însă un 
suflet deschis. Emotiv şi delicat. Puterea de-a înţelege 
merge mână în mână cu judecata sa. Are o voce frumoasă; 
cântă lungi bucăţi din opere şi operete, în italieneşte. Într-o 
seară l-a auzit comandantul Daciei şi l-a felicitat. I-a 
mulţumit cu eleganţă; dar imediat s-a gândit la necazurile 
lui: 

— Comandante, dacă mi s-o înnămoli vreodată barca la 
Alexandria, o să ai bunătatea să mă remorchezi până la 
Constanţa? 

— Bucuros, prietene! Numai vino să-mi spui! 

La Pireu am fost cuminţi. N-am făcut decât o scurtă 
plimbare, cu trenul electric, la Atena. Dar, la Smirna, 
frumuseţea teraselor, a cheiurilor, a fațadelor şi a caselor 
de-a lungul măreţului golf, ne-a răsucit capul şi am cheltuit 


amândoi circa zece franci. Aci totul e numai marmoră. Şi ce 
narghilele splendide, ca nişte adevărate minarete! 

Poimâine, a şasea zi de drum, ajungem la Alexandria. Ce 
voi face acolo? Găsi-voi de lucru? Toată averea mea e doar o 
biată liră sterlină. 

Simt că leşin când mă gândesc la chinurile foamei, la 
lipsa unui adăpost. Ne încurajăm reciproc, ori de câte ori 
spectrul zilelor negre ni se perindă pe dinaintea ochilor. 
Facem promisiuni, că acela din noi care va avea mai mult 
noroc, să-l ajute şi pe celălalt. Şi ne consolăm totdeauna, 
bizuindu-ne pe cerul milostiv. Musa adăugă, sigur de sine: 

— Şi apoi, se află barul Sarei... Dacă merge bine, o să-i 
dau voie să-l mai ţie şi în iarna asta. O să-l înfrumuseţăm 
chiar cu o pictură murală, în stil baroc şi ea ne va plăti cât 
face. Important este s-o scoatem pe nenorocită din ghearele 
nemernicului care-i ia toţi banii, ca să-i dea la cărţi. 

Se pare că acest „nemernic” e un tânăr foarte frumos, 
lucrător-cofetar, fără pereche. Când are chef, se „afundă” 
timp de trei zile într-un „laborator” şi „revine la suprafaţă”, 
cu zece lire sterline în buzunar. Din nenorocire, n-are chef 
totdeauna. Îl cheamă Titel. Şi lui Titel îi place să-şi „afunde” 
mâinile mai degrabă în casa de bani a barului decât în 
aluaturile „laboratorului”. 

Adineauri, străbăturăm Arhipelagul, cu nenumăratele 
sale insule singuratice pline de poezie, de culori, de soare, 
dar unde n-aş putea trăi mai mult de-o săptămână. Acum ne 
aflăm în largul Mediteranei, cu insula Creta pe care o lăsăm 
în urmă. 

Marea este netedă ca un mic lac. Se simt, sub luciul ei, 
cele mai mici vibrații ale motoarelor navei. Abia azi îmi dau 
seama de întreaga frumuseţe a Daciei. Ceea ce o 
deosebeşte de alte trei pacheboturi ale noastre, nu-i nici 
tonajul, nici luxul ei; este unică pe Mediterana, prin silueta 
ei, în întregime albă. Pare o lebădă. lată avantajul păcurii 
asupra cărbunelui, fiindcă altfel norul de funingine scuipat 
de coşuri ar face imposibilă vopsirea în alb a vaporului. Pe 


Dacia coşurile fumează ca nişte lulele! Dacă te cobori în 
sala cazanelor, n-ai să vezi nimic din munca fără preget a 
duzinei de fochişti care cară tone de cărbuni spre gurile de 
foc, unde lopeţile nu încetează o clipă alimentarea 
cuptoarelor. Nimic! Trei oameni curaţi, cu un ghemotoc de 
bumbac în mână, se plimbă printre cazane, cercetând 
manometrele şi reglând robinetele care aruncă şuvoiul de 
ţiţei cu un zgomot asurzitor. 

Acest progres al tehnicii în alimentarea navelor, 
îngăduie călătoarelor de la clasele întâi să se îmbrace în 
alb, din cap până în picioare, fără teamă că se vor murdări. 
Băncile şi balustradele vasului sunt tot atât de curate ca şi 
lucrurile din salonul de-acasă. Aşa că spectacolul ce-l oferă 
puntea superioară în clipa de faţă, este dintre cele mai 
fermecătoare. El naşte în sufletul meu sentimente 
contradictorii. 

Desigur, toţi aceşti domni raşi proaspăt şi îmbrăcaţi în 
cel mai frumos costum de voiaj; toate aceste femei, 
seducătoare în rochiile lor de voal, unde domină albul, ici- 
colo un roşu, un albastru sau un verde care îţi împung 
inima, sub un cer de poveste; apoi cadrul feeric care 
înconjoară vaporul nostru, pierdut în imensitatea mării şi 
urmărit de puzderia de pescăruşi, tot acest spectacol mă 
cucereşte. lubesc frumosul, femeia şi viaţa intensă. Nu 
invidiez lumea bună şi tezaurul ei; asta nu înseamnă că 
lumea mea şi mizeria ei trebuie dată ca model de viaţă. 
Dacă mi-ar sta în putere să aleg, aş prefera bunăstarea, 
sărăciei. 

Totuşi, nu pricep fericirea unei vieţi somptuoase în 
mijlocul atrocităţii aproape universale ce domneşte astăzi 
pe pământ - condiţie absolută a fericirii unei minorităţi. 
Dacă ar fi trebuit să-mi apropii bunăstarea, cu acest preţ, 
aş fi preferat sărăcia. În mod deliberat, aş lăsa să-mi scape 
din mâini tava de aur pe care mi s-ar oferi fericire alături de 
nefericirea aproapelui meu. lată, răspicat, felul meu de-a 
înţelege viaţa. Dacă vreodată mi-aş schimba părerea în 


această privinţă, atunci n-aş fi decât un vierme respingător. 
Să fiu numit trădător şi să mă spânzure! 

Deci, la mine e vorba mai degrabă de-o mistică a cinstei, 
decât de-o teorie socială care îngăduie fericirea personală 
în mijlocul mizeriei universale. Nu! Niciodată! Ne-ar 
ultragia sufletul! Nu există o sută de feluri de-a fi cinstit şi 
să ai totuşi conştiinţa ferită de orice ipocrizie; să poţi privi 
pe cineva în albul ochilor şi să-i spui: Nu-ţi datorez nimic! 
Șterge-o, canalie cu mască de frate! Şi dacă tu-mi jinduieşti 
până şi pâinea neagră ce o am pe masă, ia-o! Dar nu te 
atinge de sufletul meu! 

Ultima noapte a călătoriei. Şi ce noapte! la fel cu acelea 
de pe la noi, în luna august, când prin sate lumina se adună 
în jurul focului din curte, ca să coacă porumb şi s-asculte 
ţârâitul greierului. 

Mă aflu cu Musa la pupa vasului, unde elicele frământă 
apa mării, cu o plăcută mişcare ritmică, lăsând o dâră de 
spumă efervescentă, care se depărtează repede, pierzându- 
se sub clar de lună, în infinit. 

E târziu. Pe puntea de promenadă, ţipenie. Prieteni- 
marinari ne-au adus aici resturi de mâncare de la 
bucătărie, pe care le înfulecăm cu mare poftă. Ce noroc pe 
noi, s-avem atari prieteni! Tot lungul drumului, ne-au hrănit 
astfel, pe gratis sau aproape. (În timpul escalelor, le 
plăteam câte-un pahar. Asta-i tot!) Fără acest ajutor 
neprevăzut, nici Musa, nici eu n-am mai fi avut un ban, 
sosind la Alexandria. Căci, oricât ai fi de econom, este 
imposibil să treci prin toate aceste porturi frumoase şi să nu 
cobori să le vizitezi, ca să te mai dezmorţeşti puţin şi chiar 
să te distrezi, oricât te-ar costa. 

Acum aş fi vrut să stau tăcut, nemişcat; ca nicio vorbă să 
nu tulbure pacea acestor ore, fără seamăn în viaţa mea. Mă 
simt plin de bunătate, de recunoştinţă şi de speranţă şi mi- 
ar plăcea să stau lungit pe punte, în întuneric, mut, 
contemplând luna, ciulind urechea la  freamătul 
Mediteranei. Zadarnic însă: astă-seară Musa e mai 


nenorocit ca niciodată. Repetă cu voce stinsă drama familiei 
sale, din cauza Sarei. 

Nu-i un om pios, în sensul bigot al cuvântului şi nu face 
caz mare de părerea altora. Însă viaţa lui este otrăvită de 
aventura acestei fete. Ruşinea Sarei îi striveşte pe toţi. Li se 
strigă: „Aveţi o prostituată în familie”. Ce situaţie penibilă 
pentru un tată! Să trudeşti ca un măgar, ca să-ţi creşti opt 
copii şi să ajungi în halul ăsta. 

Afară de asta, Musa se simte apucat, brusc, de 
presentimente sumbre. Nu ştie câtă crezare să acorde 
poveştii cu barul. Şi cugetă: 

— Dacă ea are un bar, de doi ani de când se află în 
Egipt, de ce noi n-am văzut niciodată un ban din partea ei 
trimis familiei, un cadou trimis surorilor, pe care le ştie 
sărace? Nu! O ovreică, chiar prostituată, care câştigă bani, 
care pretinde că-i pe cale să facă avere, nu poate să rămână 
nesimţitoare la suferinţa alor săi. Doamne, dacă minte! 
Dacă şi ea se află în mizerie? Atunci, m-am dus pe copcă! 
Atunci, nevastă-mea va fi în drept să-mi spună că am ajuns 
un bătrân nebun şi o să mă înnămolesc chiar eu în această 
ţară de nenorocire pentru evrei. Dar, ce vrei tu? O ador pe 
Sara! E cel mai frumos copil al meu, cel mai inteligent, cea 
mai bună inimă. Ah! o să-l omor pe individul ăla, care a 
jefuit şi pângărit sufletul căminului meu! 

Sărmane, sărmane Musa... Nu te voi părăsi. Voi face tot 
ce-mi va sta în putinţă. Dacă va trebui, ei bine, îl voi 
sacrifica pe Mihail, pentru un timp. 


Sosim. Alexandria se conturează la orizont, limpede, 
Distingem palmierii, minaretele, casele cu acoperişurile în 
terase. 

La bordul vasului, snobii - bărbaţi şi femei - şi-au şi 
acoperit capul cu căşti de plută. Ce prostie! Toată lumea 
poartă ochelari împotriva luminii tropicale. Şi împotriva 
bolii de ochi după cât se pare. 


II 
SARA ŞI... BARURILE 


Întâmplă-se ce s-o întâmpla... Nu ştiu încă nimic, ce e cu 
barul Sarei, nici ce o să se întâmple, atât cu mine cât şi cu 
Musa. Dar simt, de când am sosit în Alexandria, că Egiptul e 
o ţară minunată. N-am să mă urnesc de-aici, înainte de-a-mi 
sătura ochii şi sufletul, chiar de-ar fi să crap de foame. 

Ne plimbăm ore întregi prin toate aceste străzi cu nume 
greu de reţinut. Dar nici pomeneală de bar şi nici de Sara. 

La început, ne-am descotorosit de bagaje, lăsându-le la 
un cârciumar ovrei de pe strada Khandak; am înfulecat 
ceva în pripă şi am plecat numaidecât la adresa dată de 
Sara. Acolo, prima deziluzie: nici urmă de bar. O locuinţă 
destul de curată. La etajul doi, o bătrână ovreică, 
înzorzonată ca o cămilă la paradă, ne privi cu răceală: 

— Sa-a-a-ra? Ba-a-ar? Nu s-a pomenit niciodată la mine 
de bar. Duceţi-vă la „Fortul Napoleon”, dacă vă arde de... 
baruri! Cât despre Sara, trece uneori pe la mine ca să-şi 
ridice poşta. Dar nu locuieşte aici! Duceţi-vă de-o căutaţi la 
madam Adela. Eu nu ştiu nimic! 

Pe drum, Musa îmi spuse: 

— Văzuşi bazaconia cu barul Sarei mele? Bănuiam de 
mult asta. Minciuni! Pariez că e într-un bordel! 

Madam Adela ne primi şi ea, de asemeni, prost. îi 
stricasem siesta. O ovreică, tânără încă şi foarte plăcută, 
dar rea ca o scorpie. Ne spuse: 

— Lăsaţi-mă în pace cu Sara voastră! Mi-e datoare 
douăzeci de lire! N-o să ajungă nimic pe-aici! 

Ne trânti uşa în nas. Ne sfătuirăm, pe loc, în capul scării 
de la primul etaj: 

— Haidem la consulat! spusei. 


La aceste vorbe, uşa se deschise şi madam Adela 
reapăru cu o figură mai binevoitoare, dar zeflemitoare: 

— Vreţi să mergeţi la consul-a-a-t? Osteneală zadarnică! 
Ştiuci şi crapi, ca d-alde Sara şi amantul, nu figurează în 
hârţoagele consulatului! 

Musa sări ca ars: 

— Ce „ştiucă”, madam? Ce „crap?” Sara e fata mea şi nu 
permit nimănui s-o insulte! 

— Ah! dumneata eşti tatăl Sarei? Domnul Moriţ 
Feldman de la Bucureşti? 

— Da-a-a! Da-a-a!... Eu sunt domnul Feldman! 

Madam Adela deschise uşa de perete: 

— Ah! atunci se schimbă treaba. Fiţi amabili şi intraţi, 
domnilor! 

Ne pofti într-un salonaş, apoi strigă: 

— Ahmed! Ahmed! Talata cafele! 

Apoi, scuzându-se, dispăru o clipă ca să-şi dreagă 
toaleta. 

— Talata, malata, spuse Musa, nu ştiu ce urmează, dar 
cafea, cu siguranţă şi nu-i rău. Auzişi târfa?! „Ştiucă”! 
„Crap”! 

Doi foxterieri, graşi ca doi purceluşi, care dormeau pe o 
canapea, veniră să ne miroasă încălţămintea. Musa aruncă 
o privire în jur. Îmi şopti: 

— Asta-i casă de codoşcă! Uite cine vorbeşte de „ştiucă” 
şi „crapi”! 

Un tinerel arab, îmbrăcat cu un halat alb şi surâzând, 
arătându-şi dinţii frumoşi, ne puse cafelele în faţă. Puţin mai 
apoi, reapăru şi gazda, care, fără să spună o vorbă, îmi 
atinse obrazul cu dosul mâinii sale grase: 

— Drăguţ băiat! Cam palid, dar interesant. Aţi sosit cu 
Dacia, nu-i aşa? 

Aprobarăm din cap. Ea adăugă: 

— Aţi sosit singur, domnule Feldman? 

— Bineînţeles, singur. Şi silit. Dar pe cine crezi 
dumneata c-aş fi putut aduce, întâmplător? 


— Pe dracu”! Pe vreuna din frumoasele dumitale 
fetişcane! 

Simţirăm că ne sufocăm. Prietenul meu se sculă, 
rotindu-şi ochii mari, roşu de mânie: 

— Dar, madam, drept cine mă iei dumneata? Sunt un 
tată cinstit! 

Târfa-l apucă pe Musa de umeri şi-l reaşeză pe scaun; 
apoi, mângâindu-i mâinile: 

— Nu numai dumneavoastră, dragă domnule Moriţ, 
sunteţi un tată cinstit. Şi tatăl meu a fost aşa la început, ba 
chiar a continuat aşa o bună bucată de vreme. Dar, vedeţi 
dumneavoastră, într-o zi i-am dovedit că asta era o prostie, 
că „cinstea” lui nu ne hrănea, şi atunci... 

— Şi atunci, madam, eu m-aş fi lăsat păgubaş! strigă 
bătrânul. Mi-aş omori familia, decât să fac ca tatăl dumitale. 

— Dar tata n-a făcut nimic. Într-o zi, el s-a hotărî să mă 
lase pe mine să conduc. Din acea zi am avut pâine albă 
destulă pe masă. A mâncat-o şi a închis ochii. Aţi fi drăguţ, 
dacă l-aţi imita. N-o mai necăjiţi pe Sara cu ţipetele 
dumneavoastră disperate, nici cu rugăminţile dumitale. Şi 
mai slăbiţi-o cu ordinele! Cine a călcat o dată strâmb... 

— Madam! ţâşni Musa. Spune-mi adevărul! Sara este 
aici, dar se ascunde! 

Madam Adela îl privi cu o milă amestecată cu dispreţ: 

— Nu numai că nu-i aici, dar nici măcar nu ştiu unde 
locuieşte acum. Totuşi, o să aflu şi o să vă spun. Reveniţi 
mâine. Dar, mai întâi, duceţi-vă la aceste două adrese. Ea se 
fereşte de mine, deoarece crede că am de gând să-i „suflu 
crapu'”. Au şters-o într-o zi, pe neaşteptate, uitând să-mi 
achite cele douăzeci de lire sterline, ce-mi datorau. Păcat 
de Sara! E vizitată de „lumea bună”, dar atâta vreme cât se 
va lăsa suptă de Titel, n-o să ajungă la nimic bun. 

În stradă, mare îmi fu bucuria, văzând că prietenul meu 
nu era abătut, cum mă temeam. Mergea domol, muşcându- 
şi stufoasa mustață căruntă, privind cu plăcere cele din 
jurul nostru. Întâlnirăm un cărucior încărcat cu trestie de 


zahăr, asaltat de arabi şi chiar de europeni, care cumpărau 
- din curiozitate - acest ciudat aliment, îi rupeau coaja cu 
dinţii şi-apoi îl sugeau cu poftă. Musa nu-şi credea ochilor: 

— Pe aici oamenii se hrănesc cu bețe! 

Un arab tăie cu briceagul o bucăţică din trestia sa de 
zahăr,  îndemnându-ne să facem ca toată lumea. 
Încercarăm, fără succes. Sucul era foarte dulce, dar fad. Îl 
scuiparăm. Râseră de noi. Musa încercă să lege o 
conversaţie în turceşte. Nimeni nu-l înţelese. 

Arabii sunt foarte comunicativi, îi întrec pe români, ba 
chiar şi pe greci. Totuşi, conversațiile lor sunt violente, de 
parcă s-ar certa. 

Ca să găsim cele două adrese date de madam Adela, a 
trebuit să mergem cale de trei ore. Ne trimeteau de la un 
cap la altul al oraşului. Osteneală zadarnică. Peste tot am 
dat de ovreice din România, nişte codoaşe. Sara nu le lăsase 
decât amintiri rele, din cauza „ştiucii”. (Oare să fi fost atât 
de lacom, că-l porecliseră astfel?) 

În sfârşit, ne-am înapoiat istoviţi la hanul din strada 
Khandak, după ce admirasem un măreț apus de soare, pe 
una din frumoasele promenade de pe malul mării, aproape 
de piaţa Mehmet-Ali, care m-a fermecat. Europenească şi 
orientală în acelaşi timp. Frumoase edificii. Cafenele şi 
magazine moderne. Lume aleasă. Îmi închipuisem Egiptul 
ca pe o ţară murdară şi pe jumătate sălbatică. Nici 
pomeneală! Patria mea e mult mai înapoiată. Cât despre 
climă, ei bine! am văzut în luna decembrie oameni în haine 
albe şi cu pălării de paie! Merită să suferi uneori, ca să poţi 
veni pe aici. Ca şi cum în România am fost scutit de 
suferinţă! Plus frigul. 

Sunt convins că voi putea să mă descurc. Grecii sunt 
numeroşi. Le cunosc limba. Le voi cere de lucru, indiferent 
ce. 

Dar ce grozavă decepţie cu Sara! Nu-i dăduse tatălui ei 
nici măcar adresa exactă. Din fericire, curajosul meu 
prieten părea că nu-şi face prea mult sânge rău. Asta nu 


însemna că supărarea lui n-ar fi fost mare. La cafenea, unde 
coborâsem, a băut trei pahare cu ţuică, unul după altul şi 
nu mâncă aproape nimic. 

La ora nouă eram culcaţi. O cameră mizerabilă, cu un 
singur pat. Doi franci pe noapte. Musa m-a îmbrăţişat, 
spunându-mi: „Eşti ca şi copilul meu!” 

El se sculă cu noaptea-n cap. Când se făcu ziua, era 
îmbrăcat şi m-aştepta nerăbdător să fiu gata. La răsăritul 
soarelui, ne sorbeam cafelele turceşti şi ne fumam 
narghilelele pe terasa unei micuţe cafenele din port, unde 
totul era mai ieftin. 

Îmi dau seama din ce în ce mai bine, că Musa este un 
tovarăş admirabil. Chiar în nenorocire. Primeşte totul aşa 
cum e, se acomodează, înfruntă neprevăzutul din viaţă, se 
bucură sincer în faţa lucrurilor mari şi mici ale existenţei 
cotidiane. Nimic nu-i scapă. Curios ca un copil. De bună 
calitate, însă; de pildă, a remarcat numaidecât diferenţa 
dintre omul cu patrie şi cel cosmopolit, al cărui caracter 
voieşte să-l pătrundă. E gata să se vâre în orice discuţie 
generală, fapt obişnuit aici între consumatori pripăşiţi de 
prin toate colţurile lumii. M-am convins de acest fapt, 
aseară, la hanul nostru, unde oameni ce nu se cunoşteau cu 
un sfert de oră înainte, discutau ca între prieteni. Desigur, 
ca să te bagi în aceste discuţii, trebuie să cunoşti o limbă 
internaţională. Musa vorbeşte mai multe, între care italiana, 
care-i foarte răspândită aici. Până şi hamalii o blodogoresc. 
Şi tot în italieneşte, Ibrahim - cafegiul nostru - îşi exprimă 
plăcerea de-a ne primi în dugheana sa. E plin de afecţiune 
cu europenii care îi onorează prăvălia, al cărei mare merit 
este că-ţi oferă panorama portului şi a mării şi că nu te 
jupoaie pentru asta. Ce fericit aş fi, dacă aş putea să-mi 
câştig existenţa, ca Ibrahim, în libertate, cu faţa la soare şi 
la Mediterana! 

După această baie de lumină, care a durat până la ora 
unsprezece, o durere crâncenă ne aştepta. Graţie 
informaţiilor date de madam Adela, descoperirăm în sfârşit 


domiciliul Sarei. Locuia la primul etaj al unei case modeste 
pe strada Anastase, la un biet croitor evreu care-i 
subînchiriase o odăiţă. 

Am fost martorul unei scene dintre cele mai penibile. 
Sara se afla în pat, singură, în convalescenţă. La apariţia 
neaşteptată a lui Musa, a scăpat un sfâşietor „lată!”, 
înmărmurită, răsucindu-se şi îngropându-şi faţa în perne. 

Musa, cu sufletul împietrit, se aşeză şi atât. N-a 
îmbrăţişat-o şi a lăsat-o să-şi uşureze sufletul în plânset. În 
acest răstimp, pe muteşte, îmi arătă cu degetele urmele 
vizibile ale mizeriei: pantofi cu tocuri scâlciate, o legăturică 
murdară, o pălărie ordinară şi resturile unei mese, alcătuită 
dintr-o cutie cu sardele şi cafea cu lapte. 

În cele din urmă, tot cu faţa în perne, ne-a rugat să 
ieşim, ca să se poată îmbrăca. Ne-am dus jos la cafeneaua 
de la intrarea imobilului. Acolo, prietenul meu avu şi el ochii 
în lacrimi: 

— Daca ar vedea-o maică-sa în halul ăsta, ar muri de 
durere. La noi acasă e sărăcie, dar nu mizerie. Toţi copiii 
mei sunt bine hrăniţi şi îmbrăcaţi. Interiorul casei noastre, 
oricât de modest ar fi, e o bijuterie, pe lângă împuţiciunea 
în care trăieşte Sara. De ce o fi răbdând viaţa asta 
blestemată? I-am scris de-atătea ori că o primesc, oricare i- 
ar fi ticăloşia. Şi dacă într-o noapte s-ar întoarce mai 
nenorocită decât o cerşetoare, m-aş da peste cap şi a doua 
zi aş fi gătit-o din cap până-n picioare, chiar dacă aş fi 
nevoit să-mi vând sufletul dracului! De ce să alerge după 
aventură, să-şi ofilească tinereţea? 

Ne urcarăm din nou sus. Totul era pus în ordine. Şi ea, o 
zână! O micuță statuetă, albă, cu măiestrie dăltuită, fragilă, 
ai cărei ochi mari negri erau mistuiţi de-o viaţă intensă. De 
astă dată, tatăl o strivi în braţele sale. Ea continuă să 
plângă, ţopăind de bucurie: 

— “Tu, aici, tată! tu eşti aici, tată! Nu mai sunt nefericită! 
Nu mă compătimi! Îţi voi povesti tot. Nu suntem nenorociţi 
de multă vreme. Ci numai de când cu boala mea... 


Musa îi tăie vorba: 

— Da! adică numai de când n-ai mai putut fi „vizitată de 
lumea bună”... Nu-i aşa? 

În acea clipă se deschise uşa şi un tânăr înalt, blond, 
apăru. Scoase un strigăt şi voi să-l îmbrăţişeze pe Musa. 
Acesta se dădu îndărăt: 

— Înapoi, canalie! 

Şi imediat îl înşfăcă de guler şi începu să-i care, cu 
nemiluita, pumni în cap. Întervenii. Sara, ostilă până acum 
faţă de mine, mi-aruncă o privire blândă, plină de 
recunoştinţă. Îşi adora, deci, canalia. Înţelesei clar asta, din 
brusca-i schimbare de atitudine faţă de mine. 

Socotii de cuviinţă să-i las să se răfuiască în familie şi 
vrui să mă retrag. Musa mă reţinu, autoritar: 

— Stai aci! Îmi cunoşti nenorocirea. Eşti ca şi copilul 
meu. N-am secrete faţă de tine. 

Ceilalţi doi nu se arâtară prea mulţumiţi. Dar se 
prefăcură că n-au auzit nimic. 

Bătrânul izbucni: 

— E frumos barul tău, fata mea! Să-ţi minţi părinţii? 
Crezi tu că asta-ţi poate aduce fericire? 

Sara îşi împreună mânuţele ca pentru rugăciune: 

— Tata... Nu v-am minţit... Am avut un bar. La Port-Said. 
Şi mergea foarte bine. Ne plătisem toate datoriile şi 
începuserăm să punem ceva bani deoparte, când o ceartă 
sângeroasă izbucni într-o zi între marinari; autorităţile ne- 
au închis localul şi totul s-a prăbuşit. 

Musa îmi aruncă o uitătură, ce voia să-mi spună: „Crezi 
tu o iotă din tot ce îndrugă?” 

Mă hotărâi să mint, la rândul meu. Spusei: 

— Într-adevăr, englezii nu glumesc în atari situaţii. Te 
distrug cu sânge rece. 

— Nu-i aşa, prietene? sări Sara, cu figura dumnezeieşte 
înseninată de ajutorul meu neaşteptat. 

Apoi ea adăugă: 

— Aţi mai locuit în Egipt? 


— Nu! Dar am la Cairo un prieten care a fost martorul 
unei întâmplări asemănătoare cu a voastră. 

Doamne, cum poţi minţi din simpatie! Câte nu eşti în 
stare, atunci, să născoceşti din dragoste. 

Prietenul meu nu se lăsă păcălit. O vedeam bine. Dar se 
potoli, ascultă şi se lăsă vrăjit. Frumoasa făptură brodă sub 
ochii lui un păinjeniş de minciuni. Cele mai grosolane 
contraziceri colcăiau în povestea barului de la Port-Said. 
„Ştiuca”, amestecându-se în vorbă ca să îndrepte neroziile 
complicei, încurcase şi mai rău iţele. În loc să se ajute unul 
pe celălalt, ajunseseră să-şi combată reciproc spusele. 

Dar tabloul era captivant. Mânia tatălui se topea, 
dinaintea pasionantei solidarităţi a celor doi aflaţi în 
nenorocire. La urma urmelor, ei erau victimele propriilor 
iluzii. Nu era nevoie să fii prea omenos, ca să înţelegi 
situaţia celor doua epave, ce se străduiau să salveze 
aparențele; un rest de demnitate. 

Şi apoi, văzându-i pe amândoi atât de tineri, cu 
trăsăturile feţei asprite din cauza lipsurilor, cu sufletul 
contrafăcut, cu conştiinţa siluită de nevoia de-a minţi - 
devenită obişnuinţă - orice intenţie de a-i pune în aceeaşi 
oală se năruia sub imboldul milei, care-ţi înmuia inima. El 
era mai puţin vorbăreţ decât ea, mai serios, aproape că nici 
nu râdea, nici nu zâmbea. Cu mustăcioara şi părul blond 
părea un ştrengar care face pe seriosul. Se ştia că a trebuit 
să fugă de la servici şi asta l-a hotărât să plece în Egipt, ca 
„să facă avere”. Cât despre Sara, cu neputinţă să-i porţi 
pică. Totul era plăpând în făptura ei. O adevărată miniatură, 
uşor de sfărâmat. 

Singuri ochii ei, de-o mărime neobişnuită, mărturiseau o 
putere gata de luptă cu oricine ar fi vrut să le 
zădărnicească goana după mirajul ce-i pasiona. 

Înapoindu-ne acasă, în aceeaşi seară, Musa îmi spuse: 

— Acum ştiu ce-mi rămâne de făcut: fata mea e sclava 
acestui individ. Ea nu mă va urma acasă decât legată. Ei 
bine, o s-o bag în cămaşă de forţă. Banii de drum trebuie 


să-i procur prin orice mijloace: fie muncind, fie cerşindu-i, 
fie furându-i. 

Aşa hotărâse Musa. Lucrurile s-au petrecut cu totul 
altfel. 

Nu mai târziu decât a doua zi, întâmplarea păru că 
favorizează planurile prietenului meu. Cunoscu un hotelier 
bogat, evreu, care îi oferi o lucrare serioasa de zugrăvit în 
hotelul său. Individul nu-mi plăcu. Cam rece. Musa însă îmi 
explica defectul lui, prin aceea că-şi formase caracterul pe 
malurile Tamisei, unde se pare că oamenii sunt morocănoşi. 
În schimb, evreul-englez nici nu catadicsi să discute devizul 
prezentat; îl acceptă la un preţ stabilit prin învoială. 

— Merge, dacă o să fiu mulţumit de muncă. 

Jubilarăm, în ciuda refuzului de-a ne da un acont. Se 
însărcină să ne plătească toate furniturile, la predare, dar şi 
aici acontul fiind exclus. Păcat! Aveam cu ce trăi până la 
executarea unei părţi din comandă, când era obligat să ne 
plătească, proporţional şi conform regulei. 

La prânz, mergând la Sara, altă surpriză agreabilă. O 
adevărată sărbătoare ne aştepta acolo. Mai întâi, cei doi 
îndrăgostiţi erau înnoiţi, din cap până în picioare; şi apoi, în 
faţa noastră, o masă copioasă cu gâscă friptă şi, slăbiciunea 
lui Musa, vin şi ţuică românească! Nu ne credeam ochilor. 
Drăcoaica ciripi, veselă: 

— V-am luat piuitul, nu-i aşa? Ei bine, Titel a dat 
lovitura! 

— Ce lovitură? Ce lovitură? repeta bătrânul cam 
posomorât şi contrariat în sentimentele sale, ostile 
tânărului. Nu prin „lovituri” trebuie să trăieşti, ci prin 
muncă cinstită şi fără întrerupere. Mi-e lehamite de 
„lovituri”. Ciupind cincizeci de lire, o dată pe an, la cărţi şi 
să crapi de foame tot restul anului, nu! asta nu-i viaţa pe 
care s-o îngădui fetei mele. 

Dar inima omului este ca un furnal înalt, unde sunt 
aruncate şi topite toate răutăţile pe care judecata îi place să 
le fabrice. Mai ales când această judecată este asaltată de 


atenţiile constante ale unui tânăr fermecător, care-ţi toarnă 
să bei, îţi taie în bucățele o pulpă rebelă de pasăre, îţi 
strecoară sub fese o perniţă, îţi curăţă cel mai frumos măr 
şi îţi ridică şerveţelul căzut jos. Şi „tată” în sus, „tată” în jos! 
Cuvânt trădător în gura unui probabil prim-ginere, aşteptat 
cu o inimă atât de larg deschisă. 

Asta era situaţia. Deşi cu ochii în patru, Musa mâncă, 
bău, se lăsă linguşit, neîncrezător, iar pe urmă se răsturnă 
într-un fotoliu, cu faţa destinsă. De acolo, nemişcat şi 
clocotind, taciturn şi crăpând de poftă de-a vorbi, îl privi 
îndelung şi cu atenţie pe Titel. Pe legea mea, nu ştiai ce 
trebuie să crezi despre acest drac de băiat! E un om cinstit? 
Sau un şnapan? 

Lasă! Vom vedea mai târziu. Musa vrea să fumeze: 

— Aici nu-i nicio posibilitate ca să profităm de-o 
narghilea? 

Titel şi Sara schimbară rapid o aruncătură de ochi, gata 
să pufnească în râs: 

— Mă duc până jos, să văd! spuse Titel. 

Puţin mai târziu, îşi face o intrare triumfală. Aduce o 
micuță narghilea, de toată frumuseţea, nou-nouţă. Sticla 
este ornată cu flori. Restul: aramă şi chihlimbar. Musa este 
fermecat. Mulţumeşte şi începe să tragă cu poftă. Dar nu 
ştie ce-l aşteaptă. 

— Tată! îi şopteşte Titel la ureche. Această narghilea e a 
dumitale. Ţi-o dăruiesc. 

Lovitură de graţie! 

Musa sare în picioare şi îmbrăţişează cu tandreţe pe 
primul său eventual ginere. Sara plânge de bucurie. Iar eu, 
deşi o doresc, îmi spun că degeaba aş face curte unei femei, 
care ştie atât de bine să împacheteze tocmai pe cel care 
voia s-o împacheteze pe dânsa. De asemeni, mă mulţumesc 
să-i admir frumoasa gleznă, pe care aş vrea s-o sărut cu 
sfinţenie. Şi mă întreb dacă nu-i preferabil să fii mai 
degrabă o lichea decât un om cinstit, pentru a fi adorat de 
atari îngeri. Căci nimeni n-o să mă poată convinge că un 


om, absolut cinstit, îşi poate oferi comoara, balelor primului 
plătitor apărut. Nu! eu m-aş lăsa degrabă tăiat în bucăţi. 

Şi poate că Musa, oricât de fericit fu de narghileaua sa, 
nu încetase să gândească la fel ca mine. Dar i se pregătea o 
ultimă lovitură, care avea să-i dea o ocazie de-a reflecta 
serios, ajutându-l să facă o schimbare completă de direcţie. 

Şi această lovitură - o mărturisesc - mă zăpăci şi pe 
mine. Nu mai ştiui să deosebesc realul de mirajul magnific. 
În rest, e bine de spus: vrăjitorii erau ei înşişi vrăjii. 

Fu o adevărată lovitură de teatru. 

Eu, ca şi Musa, credeam că banii găsiţi de Titel 
proveneau de la jocul de cărţi. Nu era adevărat. Banii 
reprezentau încheierea unei mari afaceri pe care o 
realizaseră doi aventurieri, asociaţi cu un al treilea. Şi cum 
ei nu precizau despre ce „afacere” era vorba, Musa îi somă 
să vorbească pe faţă. 

— E un mare bar, pe care am vrea să-l deschidem la 
Khartum, lăsă să-i scape, în sfârşit, Sara. 

— Încă un bar?! strigă bietul bătrân, zvârlindu-şi cât- 
colo ciubucul. Nu, nu! Nu-mi mai vorbiţi despre baruri! Mi- 
e destul primul, pe care m-aţi silit să-l înghit. La dracu”, cu 
toate barurile voastre! 

Nu mai era deloc beat. Redeveni arţăgos. Certitudinea 
nenorocirilor sale i se înfipse din nou în suflet şi merse până 
acolo că-i ameninţă cu poliţia. 

Dar nu-i nimic de făcut împotriva seminebunilor de bună 
credinţă. Puterea lor de persuasiune nu este limitată, 
fiindcă nicio altă realitate nu-i mai palpabilă decât a lor. 

Îmi lăsară prietenul să-şi macine furia, apoi ne rugă să 
coborâm pentru o plimbare. În stradă, Titel chemă o birjă 
frumoasă: Harabaki! Ne urcarăm. Sara şi tatăl ei se aşezară 
pe perne. Eu şi cofetarul pe strapontine. Trăsura se avântă 
la trap mărunt. 

Era o vreme pe care nu pot s-o compar deloc cu cele ce 
ştiu de-acasă, fiindcă aici natura oferă cerului un cadru 
care nu există la noi. Atât eu cât şi Musa furăm literalmente 


hipnotizaţi, mai ales în clipa când, părăsind orașul, se 
deschise o promenadă de vis, la marginea mării. Pădure de 
palmieri, de-a lungul drumului; lanţ neîntrerupt de vile 
fastuoase cum nu se văd decât în povestirile din O mie şi 
una de nopți, ilustrate. 

— E Ramleh! cuteză Titel să murmure. 

I-am fost recunoscători. Eram transfiguraţi. Coşmarul 
urâtei realităţi dispăru din sufletele noastre. Nevoia de-a 
uita ne subjuga sufletul. „Loc viselor!” strigau inimile 
noastre. Lumină şi culoare, oricât ar costa! Şi în legănarea 
trăsurii, biruit de recunoştinţa mea faţă de Creator, luai 
mâna celei care mă făcea să trăiesc această clipă - graţie 
sacrificiului tânărului ei corp - şi-o dusei la buzele mele 
arzânde. 

Sara nu spuse nimic, zâmbi amantului şi-şi culcă 
frumosu-i cap pe umărul tatălui ei. Acesta, fericit, 
inconştient, îi sărută fruntea. 

Astfel, pacea; o pace dureroasă, ne pătrunse sufletele la 
tuspatru. 

Împrejurările completară restul. Se produse un fapt, 
care înflăcără imaginaţia lui Musa, aproape în acelaşi grad 
cu a Sarei. Eu, de asemeni. lată cum: 

La Ramleh, luarăm loc pe terasa unei mari cafenele, 
unde valurile mării ni se spărgeau la picioare. Numai lume 
bogată. Eu şi Musa eram jenaţi şi contemplam feeria de 
necrezut a apusului soarelui, cu sufletul întristat, gândindu- 
ne că omul îşi strică în mod deliberat viaţa, făcându-se 
nedemn de atâta frumuseţe. 

Sara spuse: 

— Vezi tu, tată, de ce vreau să fac avere sau să mor? 
Fără bani, toate aceste splendori sunt inexistente. E 
atelierul sau magazinul unde surorile mele îşi petrec viaţa. 
E şantierul tău. 

Musa dădu din cap, melancolic şi voi să răspundă ceva, 
dar un domn frumos răsări înapoia Sarei şi a lui Titel, pe 
care-l întâmpinară cu o uşoară exclamaţie de bucurie, 


amestecată cu respect. Sărută mâna tinerei femei, care 
făcu îndată prezentările: 

— Tatăl meu şi prietenul nostru Adrian Zografi; domnul 
Falconi, exportator de tutun şi comanditarul nostru în 
afacerea cu barul. 

Apoi, adresându-se comanditarului: 

— Tată meu e la curent. Natural, el socoate 
întreprinderea primejdioasă. 

Falconi îl cântări pe Musa cu ironie şi îşi trecu mâna 
delicată prin frumosu-i păr, care începuse să încărunţească: 

— Primejdioasă? Bineînţeles. Dar se află oare altceva 
decât întâmplarea, care ne ridică deasupra mediocrităţii? 
Munca? Talentul? Niciuna din ele! 

Schimbă conversaţia, ceru Sarei veşti despre sănătatea 
ei şi, brusc, reveni la Musa: 

— Ce ocupaţie aveţi? 

— Zugrav. 

— Ah! meseria tatii. Ei bine, ca şi în cazul 
dumneavoastră, şi dacă aparențele nu mă înşală, nici el n-a 
făcut avere cu zugrăvitul. Şi el avea uneori până la cincizeci 
de lucrători, care munceau în contul lui. 

— Oare nu poţi fi fericit decât bogat? întrebă Musa. 

— Sunt convins, prietene! În orice caz, pentru mine 
valorează mai mult să fii bogat decât sărac; stăpân decât 
slugă. Dacă nu-i şi părerea dumitale, atunci eşti un 
monstru. 

— De aceeaşi părere sunt şi eu, cu o condiţie: să ai 
totdeauna mâinile curate. 

— Nu-mi place curăţenia mâinilor cărbunarului! 

Pe bună dreptate, nu le putea admira decât pe ale sale, 
care, cu mişcări savante, introduceau o ţigară într-un 
frumos portţigaret de chihlimbar. Şi trecu la altceva, fără 
să-i pese dacă Musa voia sau nu să-i răspundă. 

Comandă whisky şi turnă la toată lumea, cu autoritate 
de stăpân. Îl băui, fără apă, ca şi prietenul meu şi după al 
doilea pahar ne îmbătarăm. Aşa că, fără să ne dăm seama 


cum, ne predarăm toţi, după o oră, opiniei domnului 
Falconi, dând dracului „rezervele” noastre. Atunci „nobilul” 
se ridică şi puse în faţa lui Musa o grămăjoară de zece lire 
sterline, adăugând încetişor: 

— Veniţi, împreună cu domnul Zografi, la Cairo, unde 
noi o să fim în curând! Acolo, dacă vreţi, voi face din 
dumneata un antreprenor zugrav, bine utilat. 

Domnul Falconi sărută prelung mâna Sarei, le scutură 
viguros pe ale noastre şi dispăru, ca un scamator care te 
lasă cu gura căscată, după un tur de forţă. 

— E clar! conchise Musa, în zilele următoare, aducându- 
şi aminte neîncetat de Falconi şi voind să-şi justifice 
concesiile. E clar! Omul nu-i de piatră. Din clipa când viaţa 
îţi oferă surprize nemaipomenite, totul se schimbă: 
perspective, opinii, principii. Înţeleg aceasta. Totuşi, voi 
încerca, pe cât posibil, să-mi păstrez mâinile curate. Voi 
supraveghea tot timpul mişcările Sarei. În definitiv, acest 
Falconi poate nu-i decât un aventurier. O să am un cuvânt 
de spus, înainte s-o târască pe fiică-mea în Sudan. 

Într-adevăr, Musa nu-şi pierdea cumpătul şi juca pe 
două tablouri. După o săptămână de muncă la hotelier, 
acesta câştigându-i încrederea, Musa îl iniţie în povestea 
Sarei, întrebându-l dacă putea conta, la nevoie, pe sprijinul 
poliţiei, ca s-o scape de Titel şi s-o readucă în România. 

Evreul-englez îi răspunse: 

— Numai o vorbă să spun şi Titel ar fi îmbarcat a doua zi 
pentru Pireu! 

Musa fu mulţumit; el trimise numaidecât nevestei un 
mandat de cinci lire, din cele pe care i le dăduse Falconi. 

— O să avem bani destui, spunea el, fie pentru 
înapoierea la Bucureşti, fie pentru a ne instala la Cairo, 
după cum o fi cazul. Lucrul nostru merge bine. Încă o 
săptămână şi-l terminăm. Atunci, scăzând furniturile, ne vor 
rămâne să împărţim frăţeşte o duzină de lire sterline. O să 
fie bine! 


Socoteala era exactă. Lucrând fără întrerupere, 
reuşeam să ne rămână, la fiecare în buzunar, câte şase lire 
sterline, trăind destul de bine în tot acest răstimp de două 
săptămâni. 

Dar ne făcusem socoteala, fără a ţine cont de ticăloşia 
omenească. Ea ne plezni în faţă, într-un fel neaşteptat. 

Lucrul fiind terminat, ne pregăteam să împachetăm 
sculele, când hotelierul ne întrebă calm, ce facem acolo. 
Musa răspunse cu aerul cel mai natural din lume: 

— Nimic. Până ce dumneata ne faci socoteala, noi ne 
strângem uneltele. 

— Ce socoteală?! Ce unelte?! Glumiţi! Şi sala de 
recepţie nici n-aţi început-o! 

Musa se făcu verde: 

— Dar, domnule, nici n-a fost vorba de această sală. Nu 
este inclusă în preţ. 

Fu scandal mare. În faţa relei credinţe, strigătoare, a 
hotelierului, ne hotărârăm să facem plângere la poliţie, îl 
înştiinţarăm. Ne servi una bună: 

— Duceţi-vă acolo. Pe urmă o să vin şi eu, ca să-i întreb 
cam ce învârtiţi voi pe aici, adunătură de „peşti”! 

Înghiţirăm palma şi înţeleserăm că mizerabilul putea să 
ne pricinuiască mult rău. Totuşi ne-am dus la comisariat. Un 
funcţionar european, în uniformă, ne primi cu respect şi ne 
ascultă până la capăt, apoi ne întrebă: 

— Aveţi un deviz amănunţit, aprobat şi semnat de 
client? 

— Nu. Am lucrat prin bună învoială, tocmindu-ne verbal. 

Polițistul încrucişă braţele: 

— Atunci, nu-i nimic de făcut! 

Ne înapoiarăm la hotelier, îl rugarăm, umilindu-ne ca 
nişte câini bătuţi. Până la urmă, ne dădu trei lire din cele 
douăsprezece la care aveam tot dreptul. Şi ne dădu pe uşă 
afară. 

Mai târziu, aflarăm de prin vecini că nu eram primele 
victime ale acestui ticălos; că era sistemul lui de-a înşela pe 


toţi cei care lucrau în atari condiţii. 

Sara făcu tot ce putu, ca să-l consoleze pe bătrân. 

— Cu atât mai bine, tată! O să plecăm noi mâine la Cairo 
şi acolo tu vei fi un antreprenor altfel privit. 

— Şi dacă totul o să meargă bine, o să-mi aduc toată 
familia în Egipt! adăugă Musa. lar tu, Adriane, vei fi 
asociatul meu. 


III 
BUCURII ŞI MIZERII „EGIPTIENE” 


Nu la Alexandria, ci la Cairo, te simţi cu adevărat în 
Egipt. Mai întâi, strada este mult mai puţin europenizată. 
Apoi, clădirile vechi şi monumentele arabe sunt mult mai 
frumoase şi mai numeroase decât la Alexandria. Şi doar 
unui neştiutor ca mine, al cărui suflet este obsedat de 
viziuni simbolic-decorative, oraşul nu-i descoperă decât 
urmele unei vechi civilizaţii arabe, ca să nu mai vorbim de 
populaţia băştinaşă, care nu este câtuşi de puţin egipteană, 
ci arabă. De asemenea, numai în faţa Piramidelor şi a 
impunătorului Sfinx am regăsit Egiptul Faraonilor şi al 
copilăriei mele. Masa lor copleşitoare, izolată în mijlocul 
nisipurilor - ferită de orice speculaţii moderne - ne 
mărturiseşte, în goliciunea ei eternă, pasiunea inaccesibilă 
a acestor mari regi biblici, care s-au gândit sincer la sufletul 
lor şi l-au glorificat pentru eternitate. 

Nilul m-a decepţionat. E noroios ca şi Dunărea. Şi nici 
urmă de crocodili. Doar magnificii palmieri, care îl 
străjuiesc pe-alocuri, refac Egiptul din pozele copilăriei 
mele. Cât despre muzeul de la Bulac, mumiile sale m-au 
scârbit şi restul m-a obosit. Nu-mi place ceea ce poartă o 
etichetă. Mă grăbii să ies şi mă odihnii în frumoasa grădină 
Esbekieh, unde intrarea costă un piastru. 

Mihail, care mă conducea pretutindeni, în orele lui 
libere, nu-i mulţumit de impresiile mele. Le-ar fi vrut mai 
literare, mai amănunțite; el se aştepta ca să fac descrieri 
admirabile, demne de-a fi publicate într-un ziar. Nici el nu 
mă cunoaşte bine; sunt foarte puţin în stare, ca să-mi 
transform sentimentele într-un meşteşug aducător de 
câştig. 


— Asta înseamnă că tu nu eşti artist, mi-a spus Mihail. 
Un artist are sentimente, numai ca să le poată exploata în 
arta sa, devenită meserie, ca oricare alta, cu diferenţa că 
asta nu se învaţă. 

Aşa o fi! Cu atât mai rău. Eu prefer să nu fiu un artist, 
dacă e vorba să mă străduiesc ca să devin, cu preţul de-a-mi 
irosi viaţa dacă nu reuşesc. Ştiu din exemplul altora că dacă 
îţi pui în cap să fii un artist, cu orice preţ, apoi nu trăieşti 
decât pentru scopul ăsta. 

Nu! nu! Îmi iubesc frumoasa viaţă, pentru ea însăşi. 
Sunt fericit ca mă aflu în Egipt, că sunt liber, că mănânc în 
fiecare zi, dacă îmi dă mâna şi chiar postind, dacă asta îmi 
surâde, dacă uneori libertatea mi-e mai necesară decât 
pâinea. (Aş blestema o societate socialistă care m-ar 
împiedica să trăiesc după cum îmi dictează inima.) Şi apoi, 
nu-i oare o fericire, să ai prieten pe un Mihail şi un Musa? 
Ce-mi trebuie mai mult? Puţină sănătate. O „situaţie”? O 
cedez celor care şi-au făcut din ea un ţel în viaţă. Cât 
despre artă, n-o iubesc decât când este de mărimea întâi, 
ca stelele. Ei bine, dacă nu o voi face niciodată, alţii o vor 
face, iar eu voi gusta-o ca şi când aş fi autorul ei. Nu-i oare 
cinstit ceea ce spun aici? 

Musa nu m-a întovărăşit decât rareori în vizitele 
nesfârşite pe care le-am făcut, ca să văd tot ce-i mai 
interesant pe-aci. Curios! El este total nesimţitor în faţa 
frumuseţilor istorice şi monumentale. Nici nu face caz. În 
schimb, mărinimia naturii acestei ţări îi exaltă sufletul într- 
un fel aproape religios. 

Păcat că acest prieten e ameţit de grijile familiei sale. 
Acum e înflăcărat de ideea de a se instala la Cairo, ca 
patron-zugrav şi să-i aducă aci pe toţi ai săi. loată ziua 
goneşte în căutarea unei dughene. Aleargă, cu o singură 
liră în buzunar, trăgând nădejde la Falconi, care nu se prea 
grăbeşte să-i dea banii necesari instalaţiilor sale. 
„Gentilomul” a înţărcat, de altfel, avansurile pentru asociaţi. 
Titel şi Sara sunt aproape lefteri. E ceva care nu merge. Un 


fel de băț printre rotiţele afacerii cu viitorul lor. Sara se 
duce zilnic la „comanditarul” ei şi se înapoiază veselă. Cred 
însă că veselia ei este prefăcută. Am surprins-o în momente 
de plictiseală istovitoare. Tatăl ei nu-şi dă seama de nimic. 
Nu se gândeşte decât la viitoarea-i prăvălie. Fiecare cu 
iluziile sale. Spun „iluzii”, dar nu mă gândesc la Falconi, 
care ar fi în stare să-i părăsească pe toţi, pe neaşteptate. Ar 
fi îngrozitor pentru aceşti bieţi prieteni. 

Totuşi, fapt e că nu se mai arată atât de generos. De-o 
săptămână, de când ne aflăm în Cairo, nici Musa, nici eu nu 
i-am văzut măcar vârful nasului. Locuieşte la „Continental” 
unde nu poţi pătrunde când vrei. Cât despre noi, locuim în 
bazarul şi popularul Darb-el-Barabra. Sara şi prietenul ei 
au acostat, la înapoiere, la hotelul „Port-Said”, dar, după 
două zile, s-au răzgândit. Ei se află acum într-o cameră 
modestă, alături de noi. Plătim doar doi taleri pe lună. 

Dar trebuie câştigaţi aceşti treisprezece franci, plus 
mâncarea, deşi, pentru moment, avem cu ce face faţă. Tot 
aşteptând gestul cel mare a lui Falconi, ne ronţăim slabele 
economii. El trebuie să facă din Musa „un antreprenor mult 
apreciat”. Aşa spune Sara... 

Mihail e foarte sceptic. Îl iubeşte pe Musa, cu care 
conversează în turceşte; are simpatie şi pentru cei doi 
îndrăgostiţi, dar ne ia în derâdere planul cu „barul de la 
Khartum”, precum şi întreprinderea noastră de zugrăvit. 

— Ai face mai bine, mă sfătuieşte el, să te duci să te 
angajezi undeva, cât mai ai un şiling în buzunar. Dacă o să 
rămâi calic, te voi pune la regim de ful. Adică bob fiert, 
mâncarea naţională a arabului sărac, adoptat cu entuziasm 
şi de europeanul şomer, de care se lipseşte, bucuros, când 
are ocazia. Gustul ful-ului m-a lecuit de pofta după 
„libertatea egipteană” fără lire englezeşti. 

Îl găsesc pe Mihail schimbat, în toate privinţele. Mai 
întâi, e bolnav, tuşeşte, are febră şi asudă noaptea. E 
tuberculos, şi o ştie. S-a îmbolnăvit aici, în Egipt. Ca să 
câştige bani mulţi, s-a spetit muncind prosteşte. Câştigă şi- 


acum, nu mult, ca portar de noapte; ziua, în loc să doarmă, 
să se odihnească, face pe interpretul. Abia dacă încropeşte 
câteva ore de somn, din douăzeci şi patru. Îl văd dimineaţa 
şi după-amiaza, alergând cu turiştii. Seara, la datorie, 
oboseala îl doboară. Şi totuşi n-a slăbit; chiar s-a îngrăşat. 

Sufletul i-a rămas acelaşi: mereu îndrăgostit de frumos, 
de setea de-a şti. Însă brusca dorinţă de câştig îl sufocă, 
însă, sufleteşte. Reproşându-i, într-o zi, zgârcenia de-acum 
şi reamintindu-i viaţa noastră liberă de altădată, Mihail a 
scos din buzunar un pumn de lire sterline, mi le-a arătat, cu 
o privire ce nu i-o cunoşteam şi mi-a spus: 

— Libertatea? Iat-o! 

Sosirea mea aici nu l-a bucurat prea mult. Desigur, e 
mulţumit că ne aflăm împreună şi cred că mă iubeşte 
mereu. Dar nu l-am văzut făcând niciuna din micile nebunii 
de altădată, pentru a sărbători revederea noastră sub 
acelaşi cer, după o despărţire de opt luni. Mai mult, în 
fiecare zi se arată terorizat de gândul că aş putea să-i cad 
în spate. Adio „punga comună” din vremea când n-avea un 
pumn de lire sterline! 

Nimicnicia sufletului omenesc. 

Am găsit de lucru la domnul Wirth, un ceh care a locuit 
multă vreme în România. Stăpân binevoitor şi om 
cumsecade. Ioţi muncitorii sunt mulţumiţi de el. Deoarece 
căldura e tropicală, la prânz îngăduie oamenilor să-şi facă 
siesta până la ora două. O hotărâre omenească, dublată de 
o socoteală bună. Muncitorul care îşi înghite prânzul la 
repezeală, între două drumuri, pe un soare arzător şi care 
se urcă de îndată pe schelă, cu stomacul plin, nu face decât 
să caşte ore întregi, abia se mişcă şi lucrul stă pe loc. 
Hăituindu-l, nu ajungi la nimic. Domnul Wirth preferă să-l 
lase să se odihnească timp de-o oră, să-şi uşureze stomacul 
şi apoi să se apuce de lucru, cu tragere de inimă. Pentru 
prima oară văd acest sistem. Se pare că rezultatul este 
excelent. Cu atât mai bine pentru toată lumea şi pentru 
mine. 


Salariile sunt mici. Nu câştig decât vreo cinci franci pe 
zi. Vina e a muncitorului arab, care salahoreşte pentru 
patru şi chiar trei franci. Însă rareori el este şi un bun 
muncitor. Şi totuşi, trei sferturi din lucrările de construcţii 
se execută aici cu mână indigenă. E şi natural. În Egipt, 
arabul e acasă la el. Încerc să-i devin prieten şi izbutesc cu 
uşurinţă. Are un caracter bun. Oricât de puţină 
camaraderie i-ar arăta europeanul, el i-o întoarce înmiit. 

Din civilizaţia europeană arabul nu cunoaşte decât 
stăpânirea engleză, care nu i-a schimbat nici hrana 
mizerabilă, nici cocioaba unde locuieşte şi nu l-a scăpat mai 
ales de înfiorătorul trahom, care-l orbeşte. Rari sunt 
indigenii săraci, fără puroi la ochi. Un spectacol înfiorător: 
toate aceste fiinţe omeneşti care trag mâţa de coadă, 
bărbaţi şi femei cu copii în braţe, toţi cerşetori sau aproape 
cerşetori, în rândul cărora conjunctivita granuloasă face 
ravagii... În jurul ochilor, roiuri de muşte rareori gonite. 
Nimeni nu îndrăzneşte să le atingă mâinile. Nimeni nu se 
ocupă de combaterea cât mai eficace, a acestui flagel. 

Şantierul nostru este la hotelul „Semiramida”, o 
construcţie grandioasă pe malul Nilului. De la etajele 
superioare, priveliştea e măreaţă; muncitorii străini ca mine 
nu se mai satură contemplând întreaga panoramă, 
înmărmuriţi, uitând de unealta din mână. Hotelul urmând 
să se deschidă cât mai curând, toate felurile de meserii sunt 
adunate aci; o sută de muncitori care alcătuiesc o gloată 
prost dirijată şi din care cel puţin o treime este de prisos şi 
nu ştie ce să facă. Îi vezi rătăcind de la un etaj la altul, în 
căutarea unui  contramaistru. Alţii, profitând de 
harababură, se închid într-o cabină, unde dorm cu 
ceasurile. Niciun şef de echipă nu cunoaşte numărul exact 
al oamenilor în subordine. Nimeni nu-şi face inimă rea. 
Toate devizurile sunt încărcate, aşa cum se şi cuvine, atunci 
când ţi se cere ca lucrarea să fie terminată repede. Sunt 
puşi trei lucrători, acolo unde n-ar trebui decât doi. 


La început, îmi făceam sânge rău, îndată ce stam un 
sfert de oră degeaba. Chiar dacă nu sunt vinovat, nu-mi 
place să fiu surprins de un contramaistru că stau degeaba, 
să fiu obligat să mă justific în faţa unui om care ţine să aibă 
totdeauna dreptate. Nu, nu! Munca e muncă. lar dacă mă 
cuprinde dorul de hoinăreală, prefer să-mi scot salopeta şi 
să mă duc la plimbare, pe socoteala mea, cu inima 
împăcată. 

Pe şantier, situaţia era altfel. În cele din urmă, m-am 
supus regulii generale. După ce termin ce am de făcut, 
aştept să mi se spună unde trebuie să-mi continui ziua de 
muncă. 

Visez, uneori o oră, cu coatele rezemate de fereastră. 
Singur. Visez cu mintea stânjenită de amintiri istorice. Ceea 
ce-i mai rău. Visul trebuie să fie cât mai real, atunci când e 
susţinut de-o înlănţuire temeinică de reminiscenţe. Or, eu 
cunosc prea puţine lucruri din trecutul îndepărtat al 
Egiptului, ca şi din toată istoria omenirii. Nu lipsa de timp 
este cauza că nu sunt un om învăţat, ci neputinţa mea de-a 
reţine faptele. Mintea mea este îndărătnică faţă de orice 
îmbogăţire a cunoştinţelor pe calea cititului. Dacă mama m- 
ar fi trimes la liceu, aş fi fost de-o mediocritate înfiorătoare. 
Pe când aşa cum sunt, nu maimuţăresc pe nimeni, nu mă 
încumet să zbor la înălţimi unde trebuie să ai aripi şi pe 
care eu nu le am. În schimb, preţuiesc orice fărâmă de 
învăţătură care-mi atinge sensibilitatea, veşnic neostenită. 
Sunt un jăratic de dorinţe. Pământul şi viaţa nu sunt 
niciodată prea mari, pentru puterea mea de-a le simţi. Sunt, 
într-adevăr, o cârtiţă incandescentă. 

Ei bine, după o lună de tergiversări şi ezitări, chipeşul 
domn Falconi ne făcu bucata. Suntem în februarie. Într-o 
seară, Sara a venit cu o mină abătută să ne povestească de 
gentilomul care şi-a aruncat masca, propunându-i să-l 
urmeze, singură, în Argentina. E proxenetul unor mari case 
de desfrâu. lată barul ei! Şi biata Sara care i-a fost metresă 
timp de şase luni, primind, din timp în timp, atâta cât să nu 


moară de foame. Ea nu-i cerea nimic, tot sperând că până la 
urmă îi va finanța afacerea cu barul viselor ei. Niciodată 
domnul Falconi nu şi-a dezvăluit gândurile, convins că 
mizeria Sarei ar fi putut contribui la realizarea planului său, 
urmărit cu atâta ingeniozitate. 

Suferinţa cumplită a prietenilor mei şi disperarea lor a 
fost peste măsură. Cel mai de plâns este Musa. El munceşte 
împreună cu mine la Wirth şi primeşte şase franci pe zi. Dar 
aceşti bani n-ajung ca să-i hrănească pe tustrei. Sara e 
iarăşi bolnavă. Suferă de-o boală cronică la uter, care o 
imobilizează la pat. 

Eu o privesc neputincios. Câteodată îi aduc dulciuri. Mi- 
a rămas dragă, mititica. E o martiră, victimă a propriilor 
sale iluzii. Nu-i deloc o cochetă. E un suflet sincer, care se 
perverteşte, se  viciază, făurind himere. Nu-i deloc 
dezgustată. Dimpotrivă, are planuri fantastice, care o ţin în 
picioare! Cum îi dai puţină ascultare, privirea i se aprinde 
din nou, flecăreşte fără oprire, obrajii i se îmbujorează. 
Străluceşte, atunci, în plenitudinea frumuseţii sale. Iată de 
ce îmi place să-i ţin uneori companie, stăpânindu-mi cu 
mare greutate dorinţa nebună de-a o strânge în braţe. 

Sara vrea să facă avere, să se îmbrace ca o regină, să se 
înapoieze la Bucureşti, copleşindu-i cu favoruri pe ai săi şi 
să-şi umilească rivalele, anumite românce bogate care o 
trataseră altădată de „ovreică sărăcuţă”. Un orgoliu 
nemăsurat roade inima acestei fete. Îmi povesteşte cu 
amănunte, cum va începe pentru a-şi înmărmuri 
„duşmancele”, ridiculizându-le public: 

— Văzându-mă bogată, vor voi, desigur, să fiu nelipsită 
la serbările lor. Mă voi lăsa rugată, arătându-le că eu nu 
frecventez decât elita bucureşteană, căci, fără îndoială, 
toate casele „mari” îmi vor deschide uşile. (Tu ştii că 
originile celor „mai onorabile” averi de la noi sunt mult mai 
suspecte decât va fi a mea.) În sfârşit, în ziua când voi afla 
că toate duşmancele mele se află adunate la aceeaşi adresă, 
îmi voi face intrarea, împodobită cu nestematele mele. Şi 


atunci, toată seara nu voi înceta să le înţep cu cele mai 
nemiloase sarcasme, cu riscul de-a fi dată pe uşă afară. Ah, 
numai să mă ajute bunul Dumnezeu, în realizarea acestor 
planuri! 

Planuri, ea şi Titel aveau şi de vânzare. Acum au făcut 
cunoştinţă cu un bei. Nu i-au vorbit încă de bar, dar Titel, 
care joacă zilnic şah cu „milionarul”, prepară terenul. 

Musa a aflat de afacere şi a ripostat cu o ploaie de 
înjurături înspăimântătoare. L-a făcut pe gineri-său „peşte”, 
iar pe fată „o cocotă pe care poţi s-o ai pe datorie”. E 
adevărat! Acorda credit tuturor celor care - de la Titel şi 
până la ultimul aventurier - se complăceau în a-i întreţine 
iluziile, cu ajutorul cărora făceau din ea cea mai docilă 
dintre amante. Nu este prea departe ziua când „beiul” o va 
avea, la rândul său. Mizerabila liră sterlină pe care nu va 
voi s-o primească de la tip - ţintind mai sus - i-o va aduce 
cofetarul, pretextând că a „câştigat-o” la şah. Ca de obicei. 

Cel mai nesuferit, în drama acestei familii, este Titel, cu 
inconştienţa lui scandaloasă. Nu vrea să muncească. 1 s-a 
oferit un post. L-a refuzat, pretextând reaua stare a 
sănătăţii, consecinţă a privaţiunilor îndurate în Egipt. Nu se 
gândeşte nici la tovarăşa lui şi, mai ales, nici la sărmanul 
bătrân, care, în ciuda vârstei înaintate, munceşte pe spetite, 
ca să-i hrănească. Şi Sara, care găseşte că-i normal. N-are 
niciun cuvânt de reproş pentru jalnicul ei prieten. 
Dimpotrivă, îl cocoloşeşte ca pe-un copil. Când le cade o liră 
din cer, Titel o cheltuieşte după cum îi este placul. O toacă 
în câteva ore; pe articole de toaletă, pe cravate şi gulere 
pentru el şi pe o pereche de ciorapi şi o sticlă cu apă de 
colonie pentru ea. 

— Ia priviţi cât îi de gentil! strigă atunci Sara. 

— Şi chiria! Şi restaurantul? întreabă Musa. 

Un restaurant evreiesc din cartier le-a servit la început, 
mesele la domiciliu. Fiindcă n-au plătit niciodată mai mult 
de-o treime, restaurantul le-a tăiat creditul. Şi Musa s-a 
văzut silit să-şi hrănească fata, dar ea - pretextând lipsa 


poftei de mâncare - îşi trecea farfuriile lui Titel, care le 
golea în mod conştiincios. Într-o zi, bătrânul s-a supărat: 

— Nu ţi-e foame? Bine! O să fie bună pentru câini. 

Şi-a aruncat friptura pe fereastră. 

În ciuda acestor amărăciuni, viaţa noastră în Egipt nu e 
mai puţin voluptoasă. Vorbesc de Musa şi mine, care nu 
venisem în Egipt să facem avere. Ne bucurăm pe deplin de 
toată latura plăcută, oricât de limitată ar fi ea, de existenţa 
noastră zbuciumată şi fără siguranţa zilei de mâine. Lunea 
dimineaţa n-avem un „chior”, şi-o încropim din avansurile 
săptămânii în curs. Duminica, însă, ne facem de cap. 

Dimineaţa, pe răcoare, ne instalam ca nişte bei, pe 
terasa unei mari cafenele din faţa grădinii Esbekieh. Ne 
plăteam o porţie bună de ful cu ulei de măsline şi fumam 
„narghilele-catedrale”, cum le botezase Musa. Prietenul 
meu are un talent deosebit să le facă „să toarcă”, minunând 
chiar şi pe cei mai experimentați fumători egipteni. Această 
„şedinţă” ne ocupă toată dimineaţa, jucând ghiulbahar. La 
prânz, ne înapoiem în păduchiosul Darb-el-Barabra, la 
Goldenberg borţosul, unde găsim o ştiucă umplută şi 
piroşti. Le savurăm, pomenindu-le în comentariile noastre 
până duminica viitoare; adică, mâncând prost toată 
săptămâna, nu contenim să vorbim despre ştiucă umplută şi 
piroşti, feluri de mâncare biblice pe care orice evreu 
cumsecade le oferă sâmbăta „negrilor” din familie, ca să-i 
răscumpere pentru celelalte şase zile de mâncare proastă. 

La Goldenberg nu uităm să golim o sticlă, adesea chiar 
două. Patronului îi place să povestească actele sale de 
eroism, din timpul când se afla la Focşani şi se războia cu 
antisemiţii. Auzim despre  devastări, linşări, violuri. 
Imaginaţia lui, fertilizată de cei douăzeci de ani de viaţă 
fericită la Cairo, are o contribuţie însemnată, dar nu-l 
contrazic şi murmur în cor, cu toţi muşterii. 

— Urâtă ţară! Slavă Domnului, care a făcut viaţa dulce 
în Egipt. 


Probă: burta povestitorului, obrajii lui ca nişte buci. Ne 
dă pe datorie şi nu te strânge în chingi cu plata banilor. Şi 
eu îi datorez un taler; Musa, trei, iar Sara, două lire. Ne 
spune că dacă şi-ar recupera toţi banii pierduţi în aceşti 
douăzeci de ani de comerţ la Cairo, ar putea să cumpere... 
hotelul „Shepeard's”! 

Uneori, câte un consumator, cu cască de plută pe cap, 
începe să-şi povestească isprăvile din Egiptul de sus. Că a 
fost în suita lordului Cromer, că a participat la cucerirea 
Sudanului de către englezi şi că a avut o baniţă de lire, pe 
care le-a pierdut mai târziu. Nimeni nu-l ascultă, sunt 
minciuni. Aci, lira sterlină de aur - care-i moneda curentă - 
are înfăţişare divină. Începând cu nobilul meu Mihail şi 
până la ultimul dezertor român, inclusiv câteva mii de Sare, 
fiecare visează baniţe de lire sterline-aur. Îndată ce se 
câştigă câteva, imaginaţia se încinge. Nu se vorbeşte decât 
despre Sudan, de aventuri rodnice, de lire sterline cu 
toptanul. 

Mai interesante la Goldenberg sunt epavele umane care 
trăiesc aici de foarte multă vreme şi au văzut de toate şi al 
căror scepticism slujeşte la prevenirea oricărui nou-venit, 
ce le cere informaţii utile. Îi ascultăm cu mare plăcere. Dar, 
adesea, firul poveştii lor cuminţi este întrerupt de vreun 
palavragiu. 

— Fugi, mă, că eşti un pârlit! Nici nu cunoşti Egiptul! Eu 
care am un bar la Khartum... 

Atunci, Musa sare: 

— Ah! încă unul care are barul său! 

Şi plecăm. După-amiaza la Darb-el-Darabra a luat 
sfârşit. Afară e încă ziuă. Ne-am cherchelit, suntem fericiţi. 
Ne amestecăm în mulţimea zgomotoasă de pe pitoreasca 
Muski, lungă arteră pe care o urcăm cu piciorul sau călare 
pe măgăruşi, până la Mokata, afară din oraş, unde bem 
ţuică în compania conducătorilor acestor animale, pe care 
le întărâtăm mai apoi, silindu-le să alerge repede şi care ne 
trântesc la pământ, de fiecare dată. Într-una din aceste 


curse, ne-a surprins o ploaie bună, eveniment foarte rar la 
Cairo. Atunci am văzut fetişcane arabe dansând sub aversă, 
bătând din palme şi cântând cam aşa: 


Natara! năâtara! ya natăra! 
Rueh, rueh, fil bett okhth! 


Habar n-am ce înseamnă asta. Dar copiii erau voioşi şi 
noi i-am imitat, sărind în aer mult mai sus decât ei, ceea ce 
i-a făcut să râdă cu lacrimi. 

lată cum ne petrecem duminicile. Celelalte zile ale 
săptămânii nu sunt atât de frumoase. Trudim pe-o căldură 
istovitoare, tăcuţi, murdari, cu ochii lăcrimând din cauza 
terebentinei proaste. Dar ne gândim la cei care se istovesc 
în mine şi care habar n-au de splendoarea cerului, de care 
se bucură în Egipt, şi bogaţi şi săraci. 

Totuşi aşa-i caracterul unor oameni, că nimic nu-i 
mulţumeşte niciodată. Unul dintre aceştia sunt şi eu. 

Pe la începutul lui aprilie, aerul deveni aproape de 
nerespirat. Începeam să doresc foarte mult Alexandria şi 
briza ei mediterană. Munca nu mai mergea deloc. Întâi o 
detestai, apoi părăsii şantierul, cu două lire în buzunar. 
Sumă îndestulătoare, dacă aş fi plecat numaidecât, dar n-o 
făcui. Vina este atât a inimii mele, cât şi a întâmplărilor. 
Împlinisem trei luni de la venirea mea la Cairo şi nu-l mai 
revăzusem pe Mihail, de la angajarea mea la Wirth. Seara 
eram prea obosit ca să mă duc la el, care nu putea părăsi 
hotelul. Rareori, duminica ne întâlneam, numai atât cât să 
schimbăm câteva vorbe. Voiam să trăiesc mai multă vreme 
lângă el, aşa cum făcusem altădată. 

Ceea ce şi făcui. Acum tot timpul meu îi era rezervat; 
dar trebuie să repet că Mihail nu mai era cel de odinioară. 

Convorbirile noastre din trecut - atât de bogate în 
înţelepciune aleasă, de instructive pentru mine, atât de 
consolatoare pentru el, care ştia cât îl admiram - le-au luat 


locul acum o poveste mereu aceeaşi şi al cărei subiect mă 
adoarme de-a-n picioarele. 

Mihail nu-mi vorbeşte decât despre stăpâna lui şi de 
interesul ce i-l prezintă, dintr-un punct de vedere a cărui 
imoralitate îi scapă sau o dispreţuieşte. Stăpâna lui este o 
bătrână evreică rusă, putred de bogată, care a trecut la 
catolicism cu sufletul şi... averea. Cât priveşte sufletul ei, 
Mihail nu ştie să-l smulgă Dumnezeului pe care ea l-a ales. 
Cu totul altfel gândeşte, când e vorba de averea ei. Trei 
sferturi din ea sunt „pierdute fără speranţă”. N-a mai 
rămas „neconvertit” decât marele cvartal de clădiri, între 
care se află şi hotelul „Royal” şi care valorează „un milionaş 
de lire sterline”. Ei bine, acest „milionaş” vrea bietul Mihail 
să-l „salveze de la catolicism”. 

Mihail are şi el în cap un „bar” fantastic: să se însoare 
cu septuagenara care-i îndrăgostită de el şi care, devenită 
doamna Kazansky, să se declare gata să-i dea cadou întreg 
cvartalul de clădiri. Dar... dar... ea îi cere mai întâi sa 
treacă şi el la catolicism, a cărui apologetă înfocată şi 
ferventă practiciană devenise. Şi nobilul meu prieten nu e 
departe de-a conveni, ca şi cutare mare rege al Franţei, că 
„un milionaş de lire-aur” valorează o liturghie. 

Hotărât, Egiptul este ţara mirajelor celor mai de 
necrezut. 

Amănuntele acestei poveşti smintite sunt impresionante. 
Mihail mă asigură că bătrâna nu-i ţicnită şi că el însuşi nu e 
omul care să comită o ticăloşie. Stăpâna pare să fie foarte 
instruită, distinsă şi deosebit de doritoare ca să aibă la 
bătrâneţe un tovarăş ca Mihail, care-i reaminteşte pe 
primul ei bărbat, mort de tânăr. Mihail îi seamănă mai ales 
prin tandreţea afectuoasă şi mai ales prin setea de-a 
cunoaşte misterul existenţei. Fericită că se înţelege cu el în 
ruseşte - limba ei maternă - a fost cucerită, încetul cu 
încetul, de profunzimea gândirii lui Mihail, pe care eu o 
cunosc mai bine decât ea. Sunt uluit să aflu că o găseşte 


departe de-a fi atee, foarte apropiată de credinţa ei catolică 
şi că o iubeşte pentru diversitatea ei. 

— Cu atât mai bine! conchide Mihail. La urma urmelor, 
noi ştim bine că adevărurile ştiinţifice sunt tot aşa de puţin 
înţelese sau explicabile ca şi cele religioase, şi că mii de căi 
se oferă sufletului cinstit, ca să-l călăuzească spre acelaşi 
absolut. Ceea ce mă interesează aici, este milionul de lire. 
Nu te speria: n-am devenit o lichea. Dacă iezuiţii folosesc 
primele trei milioane, ca să convertească suflete la 
catolicism, voi folosi şi eu pe „ultimul”, dacă pun mâna pe el, 
ca să eliberez suflete de povara zilei de mâine, să le ajut ca 
să poată glorifica viaţa, fiecare în felul său. Vreau să 
înfiinţez un cămin pentru marii artişti săraci, oameni a 
căror pierdere este uneori mai tristă pentru omenire, decât 
un cer care ar rămâne pe vecie acoperit cu nori. La 
Alexandria, pe malul Mediteranei, vreau să-mi instalez 
Prytane-ul meu. Numai că, vezi, sunt mult mai plictisit decât 
Henric al patrulea care nu era un ateu ca mine şi a cărui 
miză era Parisul. E o mică diferenţă. 

Că Mihail este un suflet demn de respectul tuturor 
oamenilor, o ştiu din ziua când l-am descoperit sărac, în 
plăcintăria lui kir Nicola. Dar ca o bătrână hapsână, 
multimilionară, să se îndrăgostească de portarul ei de 
noapte şi să fie în stare să-l convertească la catolicism, asta 
nu se mai potriveşte cu prietenul meu. Nu! Nu mi-l închipui, 
la vârsta de douăzeci şi şase de ani, în rolul de bărbat al 
unei bogătaşe de şaptezeci de ani, chiar dacă ar trebui să 
acopere întreg pământul cu „cămine” pentru marii artişti 
săraci. 

Adevărul e altul. Mihail e bolnav şi se teme de mizerie. 
Mi-a vorbit deseori de ea, spunându-mi că e gata să se 
sinucidă, dacă s-ar vedea bolnav, obligat să muncească pe 
brânci pentru o pâine. Deşi plătit meschin, la „Royal”, de 
logodnica sa, îşi câştigă din plin existenţa şi-şi permite să se 
odihnească, atât cât i-e vrerea. De asemeni, e drept că vrea 
să-şi păstreze acest post, ori cât l-ar costa. Dar de-aici şi 


până la a se vâri în această poveste fantasmagorică, mi se 
pare că şi-a pierdut pe drum o bună parte din judecată. 
Mihail bate câmpii. Mi-am pierdut primul tovarăş de drum. 

Ai doilea prieten, Musa, trăieşte de pe-o zi pe alta, 
îndatorat, de asemenea, incapabil „să ridice ancora”. Şi din 
nou cu urechea aţintită la zumzetul unui bar. De astă dată, 
nu-i vorba de un proiect, ci de un bar real, care e inaugurat 
de alţii şi a cărui originalitate, necunoscută până astăzi, a 
dat emoție întregii populaţii din Cairo. Se numeşte „Barul 
automat”. Într-adevăr, în acest bar, întregul serviciu este 
făcut de maşinării ascunse privirii. Are un fel de paravan 
din marmoră, înalt de doi metri, instalat de-a lungul 
pereţilor unei săli mari şi prevăzut cu robinete şi farfurii 
rotitoare, care îţi dau bere, sanvişuri şi prăjituri, cu ajutorul 
unor resorturi puse în mişcare prin introducerea într-un 
orificiu a unui piastru sau mai mulţi, în funcţie de preţul 
consumaţiei. Nu se află nici mese, nici scaune. Toată lumea 
stă în picioare şi aleargă de la un robinet la altul, cu 
paharul într-o mână şi piastrul în cealaltă. 

Spusei „toată lumea aleargă”, dar nu aleargă, ci se 
înghesuieşte, se înghionteşte, se omoară. Erau cât pe-aci să 
răstoarne aparatele şi a trebuit să intervină poliţia, să 
instaleze acolo, din prima zi, un serviciu de ordine. Nimeni 
nu-şi aminteşte să fi văzut o atare nebunie molipsitoare. 

Arabul cel mai pârlit aleargă în galop până aici, ca să-şi 
lase ultimul piastru. După introducerea monedei, îşi lipeşte 
urechea de paravan, ascultă zgomotul mecanismului, 
contemplă apoi cum ţâşneşte berea şi exclamă: Șeitan!/ 
(Dracul!) Bănuind vreo pungăşie, arabii s-au urcat unul pe 
spatele celuilalt, ca să se uite înapoia paravanului, sperând 
să surprindă pe omul care manevrează băuturile şi 
sanvişurile. 

Ei bine, Sara a înnebunit de-a binelea. Plânge şi imploră 
pe bei să-i facă un bar automat. Ea-i demonstrează, prin 
a+b, că tot capitalul investit într-o asemenea afacere se 
reîntoarce în buzunar, după o lună de la inaugurare. Şi 


trage-i cu dansul milioanelor, care curg „în lunile 
următoare”, ca grindina. 

— Dar, nu-i aşa, micuța mea! răspunde beiul. Nu face 
doi bani. Odată curiozitatea satisfăcută, în lunile următoare 
vine lichidarea. Am văzut asta în Europa, în America. 

Duminica trecută am fost de faţă la această scenă, 
petrecută pe terasa cafenelei, unde beiul şi Titel jucau şah. 
Sara o ţinea într-una, convinsă că ştie mai bine decât beiul. 

— Puțin îmi pasă de lichidare, care nu poate veni decât 
foarte târziu. Până atunci te îmbogăţeşti, şi încă cum! 

— Ei bine, o să reflectez la asta la Beirut. 

Beiul este un sirian foarte bogat din Beirut. Se spune 
că-i interesat în afaceri mari cu bumbac, în Egipt. E zgârcit 
şi cu maniere distinse - ca şi stăpâna lui Mihail - poliglot, 
amabil şi spiritual. Nu ştiu câtă încredere pot acorda 
promisiunii sale, cam vagi, privitoare la barul de la Beirut. 
Musa, nici atât! Ascultă înciudat, cu gândul la Bucureşti, 
unde ai săi, lipsiţi de ajutorul său, trec o iarnă dintre cele 
mai grele. Peste câteva zile, sfârşindu-se lucrarea, va fi pe 
trotuar ca şi mine. 

Mă bucur de situaţie, oricât de stupid ar părea. M-am 
săturat să tot fiu singur. Cu un Mihail absorbit de dilema lui, 
mă cuprinde plictiseala. Şi e păcat! Viaţa hoinară e atât de 
frumoasă în Egipt! Poţi trăi acolo, din te miri ce. Mai ales cu 
fructe, printre care curmalele şi bananele sunt destul de 
hrănitoare. lotul e foarte ieftin! O farfurie cu carne şi 
legume costă un piastru. Eu nu cheltuiesc mai mult de un 
şiling pe zi, inclusiv narghileaua. Numai femeia îmi lipseşte. 
Nicio prietenă, de la sosirea mea aici. Femeile nu lipsesc, 
sunt berechet; dar sunt fie turiste burgheze, inaccesibile 
unui calic ca mine, fie prostituate. Acestea, publice sau 
particulare, sunt la fel de suspecte din pricina bolilor 
venerice. Am cunoscut câteva, dar asta nu înseamnă nimic; 
nu era prietena. Şi de aceea sufăr. 

Mă gândesc de ce n-am plecat la Alexandria acum trei 
săptămâni, când aveam cele două lire, sau puţin mai târziu, 


când am avut încă una. Acum sunt la strâmtoare. 

Am devenit „om-sanviş”! Da, păzesc la colţul unei străzi 
o lanternă-reclamă, pe care sta scris „Cinema Mignon”. 
Dedesubt, o mână al cărei deget arătător indică încotro se 
află cinematograful. Un prieten italian, Bianchi, mi-a făcut 
acest serviciu. El e pianistul cinematografului „Mignon şi, 
văzându-mă fără un ban, mi-a propus acest post, care 
tocmai se înființase. Nu fac mare lucru şi câştig doi şilingi 
pe zi, sau mai bine-zis pe seară. 

Dimineaţa n-am nimic de făcut. La ora două mă duc iau 
un pachet cu afişe mici, pe care le împart prin cafenele. 
Treaba asta durează până seara, când mă instalez cu 
lanterna-reclamă la colţul străzii Bulac, cu piaţa Ezbekich, 
în plin centrul oraşului. Lanterna este un dreptunghi 
acoperit cu pânză, nu prea mare, montat pe un picior, la 
înălţimea omului, având în interior trei lumânări. S-a 
încercat la început să lase lanterna pe trotuar, fără paznic, 
dar vântul şi trecătorii o răsturnau. Lumânările cădeau de 
la locul lor, şi lanterna fu cât pe-aci să ia foc. Nevoiţi, au 
creat postul meu. 

E plăcut. Odată afişele împărţite - ocupaţie ce-mi 
permite să cutreier zilnic jumătate din oraş, surprinzându-l 
în aspectele lui cele mai felurite - mă plantez cu lanterna, în 
faţa tutungeriei „Melachrino” şi nu mă mişc de-acolo până 
la ora zece; atunci înapoiez marafetul şi alerg să-l regăsesc 
pe Musa. 

Timp de patru ore, întreg Cairo defilează prin faţa mea. 
Dar, din toată această lume elegantă, nimic nu-i mai 
interesant ca micile prostituate. În câteva zile, mi-am făcut 
numeroase prietene. N-aş fi crezut niciodată că, cel puţin o 
treime dintre femeile care se plimbă seara la Cairo, sunt 
prostituate „fără condicuţă”, adică neînregistrate la poliţie. 
Să fie oare adevărat că Egiptul ar fi patria femeii uşoare? 
Toate naţiunile, toate limbile sunt acolo prezente. Cum am 
început s-o rup pe italieneşte, mă înţeleg cu cea mai mare 
parte dintre noile mele prietene. 


Ele sunt viaţa la Cairo. Apariţia mea, destul de ridicolă - 
un bărbat care păzeşte o lanternă-reclamă luminată - le-a 
făcut să râdă nebuneşte. Şi râsul lor a molipsit pe trecători, 
în primele seri am fost ţinta tuturor zeflemelelor. Am făcut 
pe niznaiul, prefăcându-mă că citesc cu gravitate Bursa 
egipteană. Apoi, una câte una au venit să mă descoasă, 
exprimându-şi regretul că „un tip ca mine” n-a găsit altceva 
mai bun decât să păzească o lanternă-reclamă. Le-am 
răspuns că sunt mulţumit de soarta mea şi că putea fi şi mai 
rău. M-au făcut de îndată confidentul lor, apoi „cutia de 
scrisori”. Primeam bileţele, pe care le păstram până ce 
veneau destinatarii să le ceară. Destinatarii erau tot cocote 
sau, uneori, tineri timizi. Pentru acest mic serviciu, fetele au 
ținut să mă „răsplătească”! Am refuzat banii, dar am 
acceptat ţigările, şi foarte rar o „recompensă în natură”, 
care-i mai degrabă o dovadă de simpatie, un dar sincer. Le 
sunt recunoscător. Era ceea ce îmi lipsea mai mult. Tânjeam 
ca un câine în lanţ. 

Numeroase din aceste femei sunt demne de 
consideraţie, dat fiind devotamentul lor pentru un copil, sau 
pentru o mamă infirmă. Unele au inimă, sensibilitate, care 
nu se întâlnesc pe stradă, un farmec cinstit care le 
deosebeşte de turmă. O grecoaică, destul de frumoasă, îmi 
spunea într-o seară că ar fi fericită să se mărite cu un 
muncitor cinstit şi să robotească prin casă, tot ce e nevoie. 
Aflu o sumedenie de lucruri. Omenirea este adesea destul 
de jalnică. Mă îndoiam. Acum ştiu ceva mai mult... 

Mâine părăsim Cairo şi Egiptul, ca să alergăm într-o 
nouă aventură: Beirut, Siria. Nu pentru afacerea cu barul 
automat, cum s-ar putea crede. Numai eu şi Musa plecăm, 
spre marea disperare a Sarei, care, în ciuda căldurii 
tropicale, trebuie să rămână lângă bei, a cărui slabă 
generozitate îi asigură existenţa. 

Călătoria în Siria ne căzu ca o piatră din cer. Suntem în 
iunie. Cinematograful „Mignon” s-a închis de mult. Nu mai 
am nici lanterna-reclamă, nici cei doi şilingi. Mi-am vândut 


toată îmbrăcămintea; nu mai am ca bagaj decât o boccea cu 
două cămăşi şi câteva lire. Am făcut asta, ca să nu fiu silit să 
cer bani lui Mihail, care mai mi-a dat de două-trei ori, 
strâmbând din nas. 

Oh, viaţă, viaţă! Ce farsă crudă şi ameţitoare! Repede te 
subjugă, repede te scârbeşte. 

Timp de-o săptămână avui o inimă acră, abrutizantă. Nu 
din cauza „Bobului”, de nemâncat şi cu care trebuia să mă 
hrănesc în „exclusivitate”, cum mi-a prezis Mihail, ci din 
cauza atitudinii acestui nepreţuit prieten, în faţa mizeriei 
mele. Aproape indiferent. El care îmi mărturisise că are o 
mică avere de-o sută de lire sterline. Nu voieşte să se 
„atingă de aceşti bani” şi contează să-şi petreacă vara într-o 
mânăstire de la Sfântu-Munte. 

Nu ştiu ce-i cloceşte capul, dar bine n-o să iasă. Acum 
nu mai e vorba de însurătoare. O altă nebunie îl stăpâneşte. 
Vrea să-şi jefuiască stăpâna! Ea are „câteva duzini de mii de 
lire-aur” într-o casă de bani, aflată în biroul lui Mihail. Ei 
bine, vrea să fure o parte din această avere. Cum asta? 
Foarte simplu: cu ajutorul unor chei false, pe care să le 
fabrice singur, cu propriile mâini, el care n-are nici cea mai 
mică idee despre lăcătuşerie! Şi-a ros degetele cu pila şi mi- 
a arătat o grămadă de bucățele de fier, care m-au făcut să 
izbucnesc în râs. 

Deoarece am muncit şi la lăcătuşerie, pe când eram 
adolescent, i-am explicat mecanismul unei case de bani şi 
am încercat să-l abat de la o asemenea ispravă. Nimic de 
făcut. Încăpăţânat tun, crede că v-a izbuti. Toate nopţile, 
strică pilele şi îşi răneşte degetele delicate, căznindu-se să 
facă scobituri fără noimă în numeroasele lame de oţel. lată 
cum cele mai minunate creiere se pot lăsa la voia 
întâmplării. Boală. Frică de mizerie. Dezechilibrare. I-am 
evocat aspectul închisorii ce-l aşteaptă. Mi-a arătat un 
„browning salvator, la caz de nevoie”. 

Sărman destin al sufletelor superioare! Dragul meu 
Mihail, căruia îi datorez faptul că nu mai trebuie să mă 


îndoiesc astăzi de existenţa unor atari suflete! 

Săptămânile mi se scurgeau triste. Musa alerga de 
partea lui; eu de-a mea, în căutarea pâinii, oricum ar fi fost 
ea. Dar nimic! Magazinele se închid, europenii o şterg, căci 
se apropie canicula. Într-o seară, Bianchi pianistul, şi el tot 
şomer, care are însă „o găină descurcăreaţă” şi ceva 
economii, dă peste noi la Darb-el-Barabra. Îl înştiinţăm că 
n-avem nici măcar cu ce cumpăra o sticlă de lampă, ca s-o 
înlocuim pe cea veche, care s-a spart. Ne dădu un taler. 
Musa îl îmbrăţişează şi comandă un rând, Bianchi repetă 
comanda. Eu, la fel. Apoi pianistul ne părăsi, în timp ce noi 
plecăm să ne căutăm sticla de lampă. Pe drum, ne cinstirăm 
cu încă un rând de ţuici. De ciudă. 

Deodată, Musa se luă de trecătorii arabi, care se 
încrucişau cu noi sau veneau în urma noastră şi care ne 
priveau şi râdeau ca toţi dracii. 

— Ce i-a apucat, de fac atâta haz? 

— O fi pentru că vorbim prea tare, într-o limbă care-i 
intrigă! spusei. 

— Nicidecum! strigă el. De mine îşi râd, fiindcă am o 
gaură în fundul pantalonilor! 

Într-adevăr, avea o gaură mare pe care şi-o pipăia 
neîncetat, cu amândouă mâinile, ceea ce atrăgea atenţia 
trecătorilor. Cu mare greutate ieşirăm din mulţime şi 
intrarăm în prima băcănie arabă. Aci, nu ştiu de ce, Musa 
găsea cusururi sticlelor de lampă şi se tocmea mai mult 
decât trebuia. La un moment dat, patronul arab pierdu 
răbdarea şi făcu câteva aprecieri necuviincioase la adresa 
noastră. Musa îl pocni pe negustor cu sticla în cap: 

— Asta să te înveţe minte, ca să nu mai spui altă dată că 
numai yahudis (evreii) se tocmesc aşa! 

— Da! adăugai. O să-l înveţe minte, dar noi o să dormim 
în seara asta la poliţie! 

Băcanul începu să ţipe în pragul dughenei. Se făcu un 
tărăboi groaznic. Apăru un ceauş, unul dintre acei bravi 
gardieni arabi, atât de calmi, de politicoşi şi de civilizaţi. 


Plătirăm sticla spartă şi ne lăsă să plecăm, în timp ce 
mulţimea ne huiduia. 

Pe drum, Musa bodogănea: 

— Aşa... Ai plătit sticla şi o să dormim tot pe întuneric! 

— Nu-i nimic... Doar n-o să coasem în astă-seară. 

— Ba, eu aş vrea să scriu bietei mele neveste. 

— Nu mai scrie astă-seară, că eşti beat! 

Deodată se opri brusc. Ne aflam în faţa unei barăci cu 
maşini automate, în care se trage la ţintă. Musa ridică 
braţele la cer şi strigă ca un disperat: 

— Tare blestemată trebuie să mai fie seminţia noastră! 
lată-mă la bătrâneţe jidov rătăcitor. 

Şi scuipă; apoi, privind la automate: 

— Iacă! Am să trag o dată cu puşca! Ai văzut tu 
vreodată jidan să tragă cu puşca! 

— Nu, n-am văzut. 

— Vreau s-o fac. Poate-l împuşc pe Dumnezeu! 

— Împuşcă-l. 

Luă o puşcă, voi s-o ducă la umăr, dar se răzgândi: 

— Nu! Nu mai trag, signore. Automatele dumitale sunt 
prea şterse... Nu mai deosebeşti nimic. 

— Da! conveni italianul, de-abia se mai disting chipurile. 
Dar ce să fac?... Nu pot să le refac acum. Zugrăveala costă 
prea scump! 

— Ţi le zugrăvesc eu, ieftin! răcni Musa, izbind cu 
pumnul în tejghea. 

— Câte parale? 

— Zece lire sterline, răspunse Musa, pe negândite, 
parcă ar fi lucrat toată viaţa numai la astfel de automate. 

— Prea mult... Îţi dau cinci lire... 

Musa cătă la mine, parcă spunându-mi: „Merge bine!” 
Şi începu să numere automatele: 

— Treizeci şi două de piese, signor. Muncă multă! 

— Multă. Şi nu se poate lucra decât noaptea, după 
închidere. Ziua muncesc eu. 


— Vezi? Un motiv în plus ca să vă cer zece lire. Haide, 
dă-mi opt. 

— Nu! Îţi dau şase! 

— Dă-mi şapte, din care una arvună şi acuşi vin cu 
schelele şi începem amândoi chiar astă-seară. lată 
paşaportul meu! 

Italianul acceptă şi ne dădu arvuna. 

Musa luă lira, nepăsător, salută şi când furăm afară, în 
noapte, îmi apucă braţul, fredonând aria din Orfeu în 
infern: 


Când eram crai în Beoţia... 
Aveam armată, aveam aur! 


— Adriene! tu ai să faci fondul şi „umpluturile”, în timp 
ce eu jocul umbrelor şi al luminilor. O să avem fiecare câte 
trei lire. Totul va fi terminat poimâine. Pe urmă, mă întorc la 
nevastă-mea. Tu faci ce-oi vrea. 

— Cred că mă voi duce la Marsilia, să învăţ franţuzeşte 
şi să trăiesc lângă Mediterană. 

Am terminat munca în două nopţi, aşa cum prevăzuse 
Musa. El, însă, nu se înapoie lângă nevastă şi nici eu nu 
plecai la Marsilia. O scrisoare adresată lui Goldemberg, 
cârciumarul şi semnată de un oarecare Klein, sosi la ţanc: 
„Am auzit că Musa e la Cairo. l-aduc la cunoştinţă că am 
luat lucrare de zugrăveală, în valoare de două sute lire 
turceşti. Dacă vrea să fie asociatul meu la această lucrare, 
să vină de îndată la Beirut. Şi dacă cunoaşte pe acolo un 
bun lucrător de ciubuce, să vie împreună”. 

Sării în sus: 

— Haide, Musa! E un angajament sigur! Vom cunoaşte, 
astfel, Siria, Libanul, cedrii, o altă regiune a Mediteranei. 
Şi, pe urmă, vom porni, care încotro vrea, şi mai bine 
echipați decât suntem astăzi. 

— Da, dragul meu, e cam ce gândesc şi eu, murmură 
bătrânul, cu tristeţe. Dar tu nu ştii că Klein este un ticălos şi 


şi-a speculat, în felul lui Titel, pe soru-sa şi nepoată-sa, ba 
Chiar şi pe actuala nevastă, care i-a făcut doi copii, frumoşi 
ca nişte îngeraşi. Ce temei să pui pe cuvântul unui 
asemenea om? 

Totuşi, trebuie să mergem. Hai, cu Dumnezeu înainte 
sau cu dracul! 

Poate o să am norocul să mă-ntorc acasă cu o pereche 
de pantaloni care să nu fie găuriţi ca ăştia şi să nu roşesc în 
faţa copiilor mei. 

lată cum se face că plecăm mâine la Beirut. 


IV 
ÎN SIRIA: SOLOMON KLEIN 


Plecarea mea din Cairo nu întrista, câtuşi de puţin, pe 
Mihail. Nu mi-a fost greu, să-l fac să priceapă necesitatea 
acestei despărţiri. O socotea odihnitoare pentru el însuşi, în 
timp ce pentru mine era obligatorie şi dureroasă. Desigur, 
nu manifesta indiferenţă, nu! dar era vădit că mâhnirea nu-l 
sustrăgea de la preocupările sale actuale, pentru care 
prietenia noastră juca un rol secundar. 

Echilibrul sufletesc al lui Mihail e cu totul altul decât cel 
de altădată. A dispărut rezistenţa lui în faţa nesiguranţei 
zilei de mâine. Prietenul meu se aseamănă cu un copac pe 
jumătate uscat şi pe care furtuna îl face să trosnească din 
toate încheieturile. Nu mai este stejarul tânăr, ale cărui 
avânturi generoase nimiceau iedera sufocantă a familiei 
sale aristocrate, evadând cu fruntea sus către frumuseţea 
amenințătoare a cerului. El se reîntoarce, cu sufletul 
micşorat, la mijloacele clasice de apărare ale micii 
burghezii, împotriva rigorilor vieţii. Se simte protejat doar 
prin posesia banului. 

A venit la gară să mă îmbrăţişeze, puţin înaintea plecării 
trenului spre Port-Said. Purtarea lui fu de-a dreptul cinică. 
Vorbele sale păreau să-mi spună, în realitate: „Nu-i aşa că 
te poţi lipsi de prietenia mea? Nu cumva ai descoperit un 
prieten care să mă înlocuiască, fără mare pagubă? Tu 
trebuie să găseşti firesc ca eu să-mi recapăt libertatea”. 

Şi în clipa când trenul se puse în mişcare, el avu un 
surâs şi un salut cu mâna, care voiau să-mi zică: „Du-te spre 
fericirea ta!” 

Ei bine, nu! Nu, dragul meu Mihail! Tu trişezi cu 
propria-ţi conştiinţă. 


Coborâm la Port-Said, probabil, cu stângul: ni se spune 
că vaporul pentru Beirut tocmai plecase. Un altul, care 
trebuia să-l urmeze a doua zi, era prea scump pentru 
punga noastră. Şi, în sfârşit, un vapor convenabil pentru noi 
nu pleca decât peste cinci zile. Vai nouă!... Vom fi siliţi să 
intrăm în banii de drum. 

O clipă, disperarea ne stăpâni sufletele; eram însă 
blindaţi cu dorinţe de neînvins, aşa că ne revenim repede în 
fire. Musa spuse: 

— Mă duc să-mi tapez evreii! 

— Şi eu grecii! replicai. 

Plecă să găsească un rabin. Eu, un episcop. Ne 
reîntâlnirăm la prânz, cu mâinile goale. 

Rabinul i-a refuzat ajutorul, pur şi simplu; iar episcopul 
meu fu cât pe-aci să mă bată. 

— Vezi tu? spuse Musa. Degeaba lisus a creat o nouă 
religie. Cea veche îngăduia omului să fie nesimţitor faţă de 
aproapele său. 

Ne hotărârăm s-avem răbdare şi să ne căutăm scăparea 
în oameni mai aproape de pământ, decât rabinii şi episcopii. 
Cutreierarăm cafenelele greceşti şi evreieşti din piaţă, 
spovedind nenorocirea noastră, cui voia s-o asculte. Mulţi 
făcură pe surzii. Alţii ne compătimiră. Câţiva ne strecurară 
câţiva şilingi, ceea ce era puţin. A treia zi de la sosirea 
noastră acolo, sătui de-a fi supţi noaptea de ploşniţe feroce, 
ne întrebam dacă n-ar fi cuminte să facem cale-întoarsă, 
înainte de-a ne trezi fără ultimul taler în buzunar. Când, 
deodată, salvarea ne pică din cer. Un fochist grec, de pe un 
vapor mare care acostase la Port-Said, binevoi să-şi plece 
urechea cu căldură la povestea nenorocirii noastre. Fu 
mişcat şi de îndată trecu la fapte. Scoase o batistă din 
buzunar, puse un taler în ea şi începu să facă chetă printre 
numeroşii clienţi ai cafenelei unde ne aflam. Cum toată 
lumea îl cunoştea, strânse pe loc două lire sterline. Era 
aproape de cât aveam nevoie pentru bilete. Ni le cumpără 
chiar el, ca să se încredinţeze că nu suntem pungaşi. Apoi 


acest om brav se întinse cu noi la taifas, interesându-se de 
viaţa noastră şi povestindu-ne-o pe-a lui. 

Astfel, aflai că era cetăţean englez, însurat cu o 
englezoaică, având domiciliul la Bombay, port către care se 
îndrepta nava lui. Îmi făcu o descriere atât de patetică, 
încât imaginaţia mea nebună luă foc. Tocmai citisem 
Sacuntala de Kalidasa, în minunata traducere a marelui 
nostru poet Coşbuc. Aveam capul plin de altă carte mai 
veche: Lumina Asiei. Nu-mi trebui mai mult. A fost de-ajuns 
să întâlnesc pe acest om foarte tandru, care-mi povesti 
despre viaţa fantastică a Indiei, ca să uit de Musa şi de 
toate şi să-i propun să mă ia cu sine în această ţară, unde 
credinţa şi visul umplu întreaga existenţă a locuitorilor. 

Fochistul nu se miră de înfierbântarea mea; îmi spuse că 
numeroşi oameni, după câte ştie el, sacrificaseră totul 
dragostei lor pentru India şi se oferi să mă prezinte 
comandantului său. Dar, vai! Musa protestă atât de 
vehement împotriva „năzbâtiei mele descreierate”, contra 
„tentativei mele de trădare”, încât a trebuit să renunţ la 
realizarea visului meu de-a evada, fără putinţă de 
întoarcere, din viaţa schiloadă la care mă supunea un 
veşnic compromis între aspiraţiile mele de credinţă totală şi 
datoria mea filială. Am luat, totuşi, adresa fochistului şi mi- 
am promis să folosesc altă ocazie pentru îndeplinirea unei 
dorinţe atât de scumpă sufletului meu. 

Port-Said va rămâne pentru mine marea răspântie a 
drumurilor maritime, unde inima mea a simţit şi înregistrat 
pulsaţia arterelor vieţii universale de pe planeta noastră. 
Aici am avut viziunea clară, sentimentul precis al diversităţii 
destinelor omeneşti care smulge pe bărbat de nevastă, pe 
fiu de mamă, pe amant de amantă, şi-i azvârle cu violenţă în 
spaţii către care se simt atraşi de afinități, mai armonioase 
decât cele create prin legături de familie. Adevărata 
noastră înrudire şi adevărata patrie sunt, adesea, la 
antipodul locului unde ne naştem şi unde trăim ca nişte 
străini. 


De pe vaporul care mă ducea la Beirut salutai acest oraş 
micuţ şi statuia lui Ferdinand de Lesseps, a cărui privire 
aspră, aţintită asupra canalului, părea să spună oamenilor 
fricoşi: „Haideţi! Mişcaţi-vă! Iată încă o cale ce ar putea să 
vă conducă către voi înşivă/” 

Aş vrea să vă spun, fără nicio părtinire, ce impresie mi-a 
făcut omul care ne-a întâmpinat la Beirut şi despre care 
auzisem atâtea lucruri necurate. Simt însă că-i zadarnică 
dorinţa să fii veridic, câtă vreme toate aspectele vieţii, pe 
care le simţi, sunt dependente de inima noastră, de 
dragostea sau de ura noastră, de bucuria sau de plictiseala 
care ne stăpânesc o clipă pasiunile. 

Sosind la Beirut, ne simţeam atât de săraci, atât de 
îndepărtați de ţara noastră şi atât de pierduţi în această 
Turcie asiatică a lui Abdul-Hamid, încât eram gata să ne 
înfrăţim chiar şi cu dracul însuşi, dacă s-ar fi prezentat în 
faţa noastră cu zâmbetul pe buze. 

Pe bună dreptate, văzurăm un înger salvator în 
persoana chipeş îmbrăcată, de statură înaltă, zâmbitoare şi 
vorbindu-ne româneşte, care sări pe punte, chiar în 
momentul când barcagii sălbatici voiau să ne uşureze de 
ultimii piaştri. Klein ridică încetişor mâna, rosti două 
cuvinte imperceptibile şi iată-l pe şeful poliţiei, care 
supraveghea debarcarea, alergând spre noi, 
nemaicontenind cu salamalecurile, luându-ne sub protecţia 
sa şi ocupându-se de bietele noastre bagaje. 

— De necrezut! îmi şopti Musa. Poliţia e la ordinele lui! 

Puţin mai apoi, la vamă şi în faţa comisarului portului, 
ne-a fost dat să ne convingem de atotputernicia gazdei 
noastre, în acest oraş cu regim absolutist. Klein ne ceru 
hârtiile. Musa îi dădu un paşaport expirat, iar eu un 
certificat de scutire de serviciu militar. 

— Nu fac doi bani! zise Klein. Sunt acte bune să vă 
conducă de-aici direct la închisoare. Am făcut bine că am 
venit să vă caut la toate vapoarele ce soseau de la Port-Said. 


Desigur, aţi fi debarcat, dar n-aş fi ştiut nimic despre 
existenţa voastră la Beirut. 

La auzul acestor vorbe, rostite cu o seninătate 
înfiorătoare, tremurarăm din toate încheieturile. Şi care nu 
ne fu recunoştinţa, când salvatorul nostru se adresă cu un 
aer degajat, strângând mâna comisarului, ce se grăbea să i- 
o întindă. 

— Dragul meu bei, aceşti doi oameni sunt prietenii şi 
oaspeţii mei. Răspund de persoana lor. 

— Evallâm, consimţi comisarul. 

Şi trecurăm ca doi viței pe sub nasul unui tren rapid, 
dar conştienţi de primejdia din care scăpasem. 

O, Mediterană! tot aşa de frumoasă ca şi la Alexandria; 
un cer, la fel de strălucitor, ne fermecase în timpul distanţei 
parcursă în trăsură până la vila lui Klein. Nu ne-am 
descleştat dinţii, tot drumul. Un Beirut murdar şi urât fu 
întâmpinat de sufletele noastre, cu gratitudine şi entuziasm, 
greu reţinute. Gazda ne arătă, în depărtare, silueta 
Libanului: 

— Acolo vom merge poimâine... 

Libanul! Voi trăi deci în munţii cu cedri legendari. Şi voi 
fi tratat ca prieten, voi munci ca un om liber. Ce-mi mai 
trebuie în plus? 

Trăsura se opri în faţa unei frumoase case de ţară, 
aşezată pe un colnic puţin ridicat deasupra mării. O femeie 
durdulie şi doi copii, între şase şi opt ani, ne primiră cu 
strigăte de bucurie. Îşi dădeau silinţa să ne simţim ca la noi 
acasă. Ne spălarăm pe faţă, muţi de fericire, într-un zgomot 
mare de veselă, asaltaţi de întrebările copiilor, puse în 
franţuzeşte. Apoi, fiind ora mesei, ieşirăm pe terasă, unde 
Klein ne aştepta cu aperitivele puse la gheaţă. Atitudinea lui 
era aceea a boierului bogat, stăpân la el acasă, care nu 
ridică un pai de jos şi-i dispreţuieşte pe ai săi, tot ocrotindu- 
i. Nevasta şi copiii se apropiau, uneori, sfioşi, ca să-l întrebe 
sau să ne întrebe ceva. Îi îndepărta, cu o singură mişcare a 
capului. 


Şi când Musa, după două păhăruţe cu ţuică, vru să 
atace problema lucrului, atât de arzătoare pentru el, 
celălalt i-o tăie scurt: 

— La mine, nu vorbesc despre afaceri, când sunt de faţă 
muieri. O să ieşim numaidecât... 

Muierile erau nevasta lui şi alte două evreice, rude, care 
roboteau împrejurul nostru, pregătind masa. 

Această dojană nu-mi plăcu. Privii mai atent omul. O faţă 
palidă, cu gene şi sprâncene aproape albe, cu privirea 
nesigură, purta urmele suferinţei fizice ce-l îmbătrânise. 
Când râdea, buzele subţiri şi livide transformau râsul într-o 
strâmbătură, care îl făcea antipatic. Altfel nu făcea impresia 
asta în ciuda capului neînsemnat. Se afla, în toată persoana 
lui bine turnată, ceva autoritar şi cinic, care-i era natural şi 
te împingea să gândeşti la trecutul său aventuros. Îmi 
spuneam că omul ăsta a trebuit să dea multe lupte în viaţă, 
cu alţii şi cu sine însuşi, până să ajungă a-şi agonisi o stare 
materială atât de frumoasă. 

Se vedea cât de colo, că gazda noastră trăia pe picior 
mare. Aflarăm că avea două proprietăţi, asta de aici şi alta 
în Liban, la Ghazir, unde trebuia să ne instalăm poimâine. 
Şase persoane, plus două servitoare arabe, de hrănit şi 
îmbrăcat. În timpul primei mese, luate laolaltă, îmi dădui 
seama că îmbelşugarea era lucru obişnuit în această casă. 
Mâncau cu toţii enorm. Felurile de mâncare se succedau 
unul după altul, de parcă nu se mai isprăveau: carne, 
legume şi fructe de prima calitate. El tronând, tăind, 
împărțind şi poftindu-i pe toţi să mai ia, dând exemplu el 
însuşi. La sfârşit: cafea, narghilele, siestă timp de două ore 
şi iată-l în capul tribului, începând să coboare povârnişul 
terasei, până la malul mării, unde se află o baracă în care 
sunt depozitate costumele de baie, jucăriile şi un fel de 
pirogă uşoară. 

— Da! îmi spune Musa. Putem s-avem încredere. Acest 
om e bogat. Încolo, ca totdeauna, nu numai sărăcia i-ai 
putea reproşa. 


Privesc acest golfuleţ frumos, liniştit, pitoresc şi 
singuratic, colţ ideal pierdut în mângâietoarea Mediterană. 
Şi, de îndată, se aprinde în mine dorinţa de a-mi clădi aici, 
cu mâinile mele, o cabană şi să trăiesc, între Musa şi Mihail, 
sau singur-singurel. Îi împărtăşesc lui Klein gândul meu. 
Surâde dizgraţios: 

— De ce nu? Totul e posibil, cui vrea să reuşească. Nu 
trebuie decât două lucruri: muncă şi răbdare. Şi asta 
merită osteneala. Voi vedeţi că natura oferă omului, aici, un 
mic paradis. Cunosc pământul ca puţini alţii, dar numai în 
acest colţ vreau să-mi sfârşesc zilele. 

Klein nu ridică niciodată vocea. Vorbirea lui e monotonă, 
fără a fi lipsită de interes. Se pare că nu-i place discuţia 
înflăcărată, schimbările bruşte de umoare, strigătele. Ori de 
câte ori se întâmpla ca Musa să se înfierbânte, la masă, şi să 
vorbească cu glas tare, Klein ducea două degete la frunte şi 
cu mâna cealaltă făcea semn bătrânului să se potolească. 

Vrui să mă încredinţez dacă avea pentru mine vreun 
mijloc de a-mi câştiga existenţa în mod sigur, la Beirut, 
unde să pot rămâne cel puţin o bună parte a anului. 

— 'Te voi ajuta! îmi spuse Klein. 

— Nu te uita în gura lui, Solomon! strigă Musa. La Port- 
Said, era cât pe-aici să mă lase de căruţă şi s-o şteargă la 
Bombay cu un fochist! E schimbăcios! 

Rămăsei încurcat. Klein mă măsură din cap până-n 
picioare: 

— Ah!... Îţi trec prin cap şi asemenea trăsnăi? 

Nu mai spuse nimic. Dar privirea lui adăugă: „E bine s-o 
ştim”. 

Musa înţelese că mi-a făcut un rău. Şi încercă să-l 
dreagă: 

— Desigur, Adrian e îndrăgostit de ţinuturile 
Mediteranei, dar nu cred să-i placă să rămână în această 
ţară, unde libertatea e la cheremul ultimului poliţai. 

— Nu cunosc altă ţară mai liberă ca Lurcia lui Abdul 
Hamid! ripostă Klein, molatic. Nu numai pentru acela care 


are avere ca mine şi se bucură de prietenia guvernatorului, 
ci pentru oricine vrea să se ţină departe de politică, 
ocupându-se numai de treburile sale. Şi apoi, aici, când 
începi să te lansezi în negoţ, banul vine în valuri de lire 
turceşti şi se scurge în metilici sau biete băncuţe. Chiar şi 
cei nepricopsiţi, care câştigă metilici, izbutesc adesea să-i 
rotunjească în lire turceşti. Căci, în Turcia, oricine poate 
face pe paşa, cu cheltuială puţină. Viaţa-i uşoară; impozite, 
ioc. Toată lumea păstrează o limită între ceea ce câştigă şi 
ce  cheltuieşte, explicabilă prin absenţa  nimicurilor 
costisitoare în viaţa orientală, şi care în Occident înghit atât 
averile mari, cât şi leafa muncitorului. 

Am rămas cu gura căscată, dinaintea raţionamentului 
gazdei noastre. Klein era mai puţin prost decât îmi 
închipuisem, îl zgândărirăm la vorbă şi-l ascultarăm cu 
folos. 

Apusul soarelui, apoi noaptea, ne găsiră tot acolo, la 
malul mării, cufundându-ne la sfârşit în tăcere, fiecare cu 
gândurile lui. Nu ne-am înapoiat în oraş. Cinarăm şi ne 
culcarăm devreme. 

Când deschisei ochii a doua zi dimineaţa, toată lumea 
era în picioare, chiar şi copiii; întreaga rufărie a casei se 
afla pe terasă, unde Musa şi Klein vorbeau în şoaptă, cu faţa 
spre nemărginirea Mediteranei, fumându-şi nemişcaţi 
prima narghilea a zilei. Pace, singurătate, tăcere, 
bunăstare. Avui sentimentul că o fericire patriarhală 
domnea în acest cămin românesc, pierdut pe coasta Asiei 
Mici. Cât de îndepărtate se aflau patria mea, mama mea! Pe 
aici nu se vedeau frumoasele noastre vapoare albe, bucăţi 
plutitoare, din patrie, pe care românii din Alexandria le 
salutau săptămânal, atât la sosire cât şi la plecare. 

Îndată ce mă îmbrăcai, copiii veniră să-mi povestească o 
mulţime de istorioare, pe care abia le înţelegeam, deoarece 
vorbeau foarte prost româneşte, în timp ce franceza, idişul 
şi araba le erau familiare. Un lucru extraordinar: în această 
familie evreiască, copiii mergeau la şcoala misionarilor 


catolici francezi şi adorau pe lisus. Îmi arătară numeroase 
poze sfinte, pe care le sărutau cu venerație. Fetiţa, mai 
mare decât băiatul şi mai sentimentală, compătimea 
„patimile Domnului” şi mă întreba „de ce lau răstignit”. 
Două dintre aceste imagini în culori - lisus pe cruce şi 
Fecioara Maria cu inima străpunsă de-o săgeată - nu le 
părăseau niciodată, chiar când se urcau în pat, la culcare. 
Îmi exprimai lui Klein mirarea. Îmi răspunse rece: 

— Îmi las copiii să-l iubească acum pe lisus, catolicul. 
Mai târziu, când vor termina şcoala şi vor încăpea pe 
mâinile mele experte, îi voi obliga să aleagă între dragostea 
pentru Dumnezeu, care nu-ţi umple stomacul şi aceea a 
banului, singura care contează. Şi atunci, că sufletul lor o să 
fie catolic sau evreiesc, tot dragostea de bani va fi aceea 
care-l va subjuga. La nevoie, dacă va fi cazul, le voi arăta 
câteva exemple de urmat, de la marii reprezentanţi ai celor 
două religii. Nu, niciun pericol! Misionarii nu vor schimba 
faţa lumii; ba cred că nici nu ţin s-o facă. Nu urmăresc 
decât noi adepţi. Ei bine, copiii mei au să se poarte aşa cum 
e mai bine. 

„Ce cinism!” gândii. O clipă, acest om mă înfricoşă. Ceea 
ce ştia despre viaţă, pentru el era tot atât de nestrămutat, 
ca şi stânca ce-i susţinea casa. Se vedea asta pe chipul său, 
alb ca varul; o simţeai din tonul conversaţiei sale. Observă 
efectul vorbelor sale asupra mea şi a lui Musa, şi şterse tot, 
printr-un cuvânt, dintr-un gest. Se ridică, ne apucă familiar 
de umeri şi spuse: 

— Acum vom merge în cea mai frumoasă cafenea din 
Beirut, să fumăm ciubuce şi să vorbim despre afaceri. 
Trebuie să ne înţelegem ca fraţii! 

— Cu siguranţă, dragul meu Solomon! întări Musa. O să 
ne înţelegem ca fraţii! Tu o să fii ghidul nostru! Te vom 
asculta! 

Klein îşi duse arătătorul la buze: 

— Nu striga aşa de tare! 


LLA 


Cafeneaua unde ne duse era aşezată aproape în 
întregime deasupra mării. Consumatori: arabi bogaţi, cu 
feţe grave, care îl întâmpinară pe Klein cu numeroase 
melkhavar! Se bea rachiu sau cafea şi se fuma. Câte unii 
intrau într-o cabină, de unde ieşeau în costum de baie; 
dispăreau apoi printr-o trapă, unde o scară amărâtă îi 
duceau direct la mare. Îi vedeam înotând, de pe locul 
nostru, pe terasă. Apoi se înapoiau, relua ciubucul, 
conversaţia sau jocul. Nu mă dumiream deloc. Musa, 
entuziasmat, vru să-i imite, pe loc. Klein se împotrivi: 

— Eşti bătrân. Un cârcel şi iată-mă cu un mort în braţe, 
când eu caut un asociat! E tocmai ceea ce ţin, ca tu să ştii 
imediat: mă bizui pe forţele tale, nu pe ale mele, pentru 
executarea lucrării ce-am contractat. 

Măgulit, bătrânul îşi umflă pieptul şi înghiţi dintr-o 
sorbitură rachiul din păhărel: 

— Contează pe noi! În sănătatea ta, Solomonaki! Şi într- 
a ta, Adriene, băiatul meu! 

Klein continuă, cu vocea-i înăbuşită: 

— Pe dumneata te ştiu meseriaş bun. Dacă şi Adrian îţi 
calcă pe urme, are să fie şi mai bine. Casa mea e şia 
voastră. Cu oarecare răbdare şi economie, vă veţi face un 
mic capital, ca să vă cumpăraţi scule şi apoi să ne prindem 
tovarăşi în afacere... 

— Să ne păstrezi tu banii, răcni Musa, că eu sunt un 
cheltuitor nebun, iar zănatecul ăsta mă întrece! adăugă el, 
arătându-mă cu ciubucul. 

Avramescu roti ochii împrejur şi zise pe şoptite: 

— Vorbeşte mai încet, te rog!... Deşi suntem în Turchia, 
poate să ne înţeleagă careva. Şi nu-i nevoie să ştie tot 
oraşul ce punem noi la cale. 

— Cred că nu conspirăm nimic... 

— Desigur, nu! Dar, auzindu-te un al treilea, ar putea 
crede că aţi venit să-mi încredinţaţi un sac de aur. 

Îşi bău tacticos păhăruţul, îşi îndreptă bustul, cercetând 
cu gravitate chipurile vecinilor noştri de la mese şi 


răspunzând surâzător noilor salamalecuri. Apoi: 

— Această primă lucrare, pe care o executăm împreună, 
nu-mi dă toată garanţia unui beneficiu satisfăcător. E chiar 
foarte posibil să ies în pagubă. De asemenea, pentru 
început, vom lucra fără niciun angajament între noi. Dacă 
rezultatul va fi bun, cu atât mai bine pentru noi. Dacă 
mănânc banii, ţin să fiu singurul care suportă paguba. O să 
aveţi asigurat un salariu de bază: tu, Musa, două lire 
turceşti pe săptămână; iar tu, Adriene, o liră şi jumătate. 
Merge? 

Musa, beat de bucurie şi uitând de îndată discreţia 
recomandată, îşi desfăcu braţele şi tună: 

— Vom fi sclavii tăi! 

Klein făcu o mutră speriată, privi în jur şi-şi spuse că 
probabil cu Musa trebuie vorbit despre afaceri numai în 
pustiu. Nu mai spuse nimic şi ne lăsă să povestim verzi şi 
uscate din România. La prânz, aceeaşi masă copioasă ne 
împiedică să ne mişcăm, până la apusul soarelui, când 
părăsirăm frumosul golfuleţ al gazdei noastre, ca să ne 
aşezăm din nou la masă. Apoi minunatul amfitrion ne duse 
în oraş, ca să ne arate Beirutul de noapte al paşalelor. Ne 
înapoiarăm foarte târziu, beţi de-a binelea, cu zgomotul 
asurzitor al timpanelor hăuindu-ne în urechi. Pe dinaintea 
ochilor ne defilau chipurile dansatoarelor arabe, cu buricul 
gol. 

A doua zi, la orele şase, plecarea la Ghazir. Plecare 
punctuală, ca la armată, deşi aveam nevoie de dormit. Parcă 
am nisip în ochi. Mă simt moale. Dimineaţa este însă 
fermecătoare. În curte, două trăsuri mari, trase de catâri 
chipeşi. Nu se încarcă decât puţine bagaje. Toată lumea 
pleacă, afară de-o servitoare care rămâne să păzească casa. 
Când convoiul se pune în mişcare, ne asemuim cu nişte 
refugiaţi, nu prea grăbiţi. 

Sunt nevoit să recunosc că Solomon e un tip care are 
pumn; un pumn ce nu se arată, dar al cărui efect se simte. 
Nu ţipă niciodată şi totul merge ca pe roate. De la sosirea 


trăsurilor, când coboram din pat şi până la plecarea 
convoiului, nu s-au scurs mai mult de douăzeci de minute. 
Nici pomeneală de zarvă sau porunci. Ne-am spălat pe faţă, 
îmbrăcaţi, ne-am luat cafeaua, tacticos, în timp ce două 
servitoare pregăteau două boccele, cu boarfe din casă. 
Dacă un copil întârzia, legându-şi şireturile de la sandale; 
dacă o femeie se învârtea uneori locului, neştiind pe ce să 
pună mâna, ei întâlneau repede privirea vigilentă a lui 
Klein, suficientă ca să-i scoată din încurcătură. 

Într-adevăr, omul ăsta n-a făcut degeaba umbra 
pământului. Şi dacă experienţa vieţii l-a costat scump, a 
ştiut să tragă şi foloasele. Îl preţuiesc. 

Mi se pare chiar omenos. Pe drum, la o coastă greu de 
urcat, coboară din trăsură şi merge pe jos. Facem şi noi la 
fel. Ocazie nimerită ca să mă izolez de caravană şi să gust în 
tihnă spectacolul ce se oferă pentru prima oară, ochilor 
mei. Niciodată nu m-am urcat pe munte. Puţine regiuni sunt 
împădurite. lar nesfârşitele câmpii pietroase nu sunt mai 
puţin impresionante, mai ales în partea numită, cred, Nahr- 
el-Kelb, unde ţinutul este semănat cu stânci ce seamănă din 
depărtare cu nişte arătări apocaliptice. Jos, Mediterana 
înflorată de spuma valurilor, se depărtează pe nesimţite, cu 
coasta ei dantelată, care oferă cerului albastru numeroase 
golfuleţe de safir şi smarald. Ca să le pot contempla cât mai 
bine şi, în acelaşi timp, să urmez convoiul, merg uneori de- 
a-ndaratelea, ceea ce-l face pe Klein să mă privească, de 
parcă aş fi într-o ureche. 

— Atât de mult iubeşti ţara asta? mă întrebă el şi în 
privirea-i cenuşie luceşte ceva care mă nelinişteşte. 

— Da... Eu vin din stepele Bărăganului şi ceea ce văd 
aici mă subjugă. Tare aş vrea să am o colibă, colo, în 
golfuleţul singuratic şi înverzit. Să trăiesc acolo ca un 
sălbatic. 

— De ce „ca un sălbatic”? Ai putea să trăieşti acolo ca 
un om civilizat. Pentru asta, nu-i nevoie decât să ai răbdare 
şi să vrei să munceşti. 


— Asta e! Nu-mi place prea mult să muncesc! Cred că 
doar animalele, devenite sclave din cauza omului, îşi petrec 
toată viaţa muncind; sunt sigur că dacă ele ar avea o 
conştiinţă, s-ar sinucide. 

Solomon arde de dorinţa să mă contrazică. Dar e 
prudent şi-şi rumegă replica. Ştie că nici el nu şi-a făcut din 
muncă un scop al vieţii. Şi presupune că eu îi ştiu povestea. 
Aşa că bate în retragere: 

— Desigur, omul nu-i un animal. Totuşi, dacă doreşti să- 
ţi ai cabana, acolo, lângă a mea, n-ai decât să perseverezi 
într-o muncă interesantă, pe care o vei avea în curând. 
Nimeni nu-ţi dă de pomană. [i-am spus că te voi ajuta. Pe 
mine nu m-a ajutat nimeni. A trebuit să mă descurc singur. 

— Nu cred, domnule Solomon, că aţi făcut avere numai 
prin munca celor două braţe ale dumitale. 

— Ce ştii dumneata? Şi chiar de-ai şti cum am colindat 
lumea, ei bine! asta ţi-ar dovedi că nu sunt un prost. Dacă şi 
dumneata ai putea face la fel, nu ţi-ar prinde rău. Eu prefer 
inteligenţa care te îmbogăţeşte, muncii cinstite care te 
înfometează. 

Nu vreau să-i spun ce gândesc despre „inteligenţa” de 
care a dat dovadă, negustorind trupurile soră-sei, nepoate- 
sei şi al propriei neveste. Îmi ghiceşte însă gândurile şi m- 
atacă făţiş, după ce s-a asigurat că Musa, care era puţin în 
urma noastră, ascultă convorbirea noastră: 

— Îmi spui că este imoral, ceea ce am făcut ca să câştig 
banul, spre a nu rămâne toată viaţa golanul pe care maică- 
sa l-a adus pe lume, hrănindu-l cu pâine neagră până la 
vârsta de douăzeci de ani. Da! i-am arătat surorii mele mai 
mari, apoi fiicei sale şi la urmă nevestei mele - care se 
culcau prosteşte pentru trei metri de stofă - cum să se 
prostitueze cinstit, pentru pumni de aur. lustrele sunt azi 
bogate şi eu, pe lângă ele... 

Mă oprii şi vrui să-l privesc în adâncul ochilor, dar 
Solomon se feri: 


— Ce te-a apucat? întrebă el, rece, cu privirea pierdută, 
aproape nevinovată. 

— Nu înţeleg! spusei. 

— Ce nu înţelegi? 

— Felul dumitale de-a concepe cinstea şi necinstea. 

— E foarte simplu: nu există necinste mai odioasă decât 
aceea de-a voi să pari cinstit, când în realitate nu eşti şi nici 
nu poţi să fii. Or, toată lumea se crede cinstită şi nimeni nu 
este aşa ceva, începând cu nevasta şi copilul dumitale, cu 
tatăl şi prietenul dumitale. Căci fiecare caută să te 
păcălească, într-un fel sau altul. Nici nu se poate altfel, dacă 
vrei să trăieşti. Trebuie să trişezi! Şi-atunci, spun: nu se află 
decât o singură cinste adevărată, aceea de-a practica 
necinstea pe faţă. Eu cred că lumea va deveni mai bună, 
numai în ziua când va recunoaşte că-i bolnavă de cinste 
falsă. În acea zi, poate, se va avea în sfârşit milă de cei pe 
care o necinste prea meschină îi lasă muritori de foame. Şi 
li se va arăta „ce trebuie să facă”, mai ales când nu eşti atât 
de prost. În orice caz, se va sfârşi odată cu predicarea unei 
virtuţi, a cărei practică te lasă să mori de foame sau nu te 
poate duce decât la crimă sau sinucidere. Omenirea va fi 
mult mai câştigată, nu crezi? 

Desigur, eram de aceeaşi părere, dar preferam să nu-i 
dau niciun răspuns, ca să nu fiu obligat a trage o concluzie. 
Şi apoi, Musa îmi făcea semne disperate, ca să sfârşesc 
discuţia. Şi când, mai apoi, mă ajunse din urmă, îmi suflă la 
ureche, discret: 

— Nu te-ncrede în limba lui! E bun de gură! Aşa incult 
cum o fi, Solomon e în stare să te bage în buzunar, în 
cariera lui nu a exploatat numai femei tinere, ci şi băieţi 
tineri. 

— Cum asta? 

— Hm! Foarte simplu. Îi făcea să se însoare cu fete 
frumoase şi le plătea un lung voiaj de nuntă în America de 
Sud, în timpul căruia sărmanul însurăţel devenea, fără să 
ştie şi fără să profite, peştele femeii sale. Pe alţii îi învăţa 


meseria de codoş, furnizându-le prăzi ascultătoare, toate 
muştruluite de el, care supraveghea îndeaproape „reţeta 
încasărilor”, rezervându-şi partea leului. 

Dumnezeule, cât de încâlcită este viaţa! Deşi am avut o 
adolescenţă frământată, nu m-am băgat niciodată în afaceri 
de exploatare sexuală, ca acelea din care gazda noastră îşi 
crease o specialitate şi pe care Musa o numeşte 
„solomoneli”. 

— E un vrâjitor, blestematul! adaugă prietenul meu. 
Jonglează cu ciudăţeniile firii omeneşti, pe care o mlădiază 
şi îngenunche, măgulindu-i slăbiciunile. Fireşte, din cauza 
acestei viclenii, a primit o dată o măciucă, de era cât pe-aci 
să-l coste viaţa. Dar „solomonelile” lui admit „riscurile 
meseriei” şi nu s-a speriat. Ai să vezi: o să-i fie uşor ca să 
pozeze în ochii tăi, drept un erou. Dealtminteri, nu cultivă 
decât relaţiile de la care speră să tragă foloase. Şi, se prea 
poate, să-ţi fi pus gând rău! 

Pe dracu”! Dacă Musa nu exagerează, s-au dus de râpă 
proiectele mele de viaţă ca-n poveşti, într-unul din 
golfuleţele Mediteranei libaneze, unde aş fi vrut să-mi 
construiesc o cabană, cu ajutorul lui Klein. Dar poate că 
prietenul meu se înşală. Solomon e prea şmecher, ca să nu 
observe că sunt nepotrivit pentru ucenicia de peşte. Şi apoi, 
s-o fi pricepând să-şi aleagă mai bine oamenii, de când cu 
greşeala care era să-l coste viaţa. Şi-apoi, Solomon e acum 
antreprenor de zugrăveli, proprietar şi om cu vază. Oare 
toate acestea nu probează că a isprăvit-o cu viaţa 
aventuroasă de odinioară? 

Fie ce-o fi! Un codru de pâine pe zi mi-ajunge, ca să fiu 
fericit ca o albină, uitând capcanele pe care soarta mi le 
seamănă cu plăcere în vagabondajele mele. Numai să nu 
mă lase să crap de foame, tot muncind pe spetite. Îl voi 
ierta pe Solomon că se gândeşte, câteodată, că ar putea 
face din mine un peşte cu leafă sau vreunul dintre acei 
tineri însurăţei cărora le „plătea” un voiaj de nuntă în 
America de Sud. În fiecare dimineaţă, cu faţa spre răsăritul 


soarelui, îmi voi spune: „Gândeşte-te că te descurci în 
Liban, lucrând ici-colo, în plină libertate, contemplând 
Mediterana, de la fereastră, în loc să trudeşti în vreo 
fabrică mohorâtă şi să te plictiseşti de moarte. Suferă, deci, 
pentru libertatea ta luminoasă! În felul acesta, o vei preţui 
şi mai bine.” 

Aşa gândeam. Şi sunt sigur că viitorul îmi va da 
dreptate, în ciuda proverbului care spune: „Cine schimbă 
stăpânii, slugă îmbătrâneşte”. Ce „stăpâni”? N-am nevoie 
de niciun fel! Dimpotrivă, eu trebuie să fiu golaş şi lucios ca 
un bolovan, fiindcă oaia, îndată ce „prinde” puţină lână, e 
totdeauna gata pentru foarfecele unui oarecare tunsător. 
Nici n-ar putea să fie altfel: orice comoară naşte invidii şi 
creşte pofte. Omul nu trebuie să stăpânească nimic; numai 
atunci va avea totul. 

Ghazir e un sat de mici rentieri arabi, binevoitori şi cu 
obiceiuri simple. Creştinismul domină, iar catolicismul 
domneşte cu îngăduinţă. Niciodată nu mi-aş fi închipuit 
atâta politeţe, civilizaţie adevărată, la nişte oameni pierduţi 
în văgăunile unor munţi, unde viaţa este aproape primitivă. 
Tinerii libanezi, încă din adolescenţă, se duc să facă avere, 
în nu ştiu care Americă. Se înapoiază, totdeauna, bogaţi sau 
aproape şi încă tineri. Atunci îşi construiesc case, dacă 
astfel pot fi numite mormanele de pietre nezidite între ele şi 
al căror acoperiş este în formă de terasă, din pietriş 
bătătorit. După fiecare ploaie, toată lumea se urcă pe 
terasă pentru a drena cu tăvălugul. 

Totuşi, se află câteva construcţii destul de frumoase. 
Sunt cele pe care le vizităm de-o săptămână, la Ghazir şi în 
împrejurimi. Amfitrionii ne întâmpină îmbrăcaţi în splendide 
haine de mătase şi cu purtări atât de curtenitoare, încât eu 
şi Musa suntem foarte încurcaţi din pricina bietelor zdrenţe 
de pe noi. Se prefac că nu le observă, copleşindu-ne în 
schimb cu atenţii măgulitoare. Solomon înscenează o 
poveste înşelătoare, cu nişte nenorociri ce ni s-ar fi 


întâmplat în Egipt, unde am fi executat lucrări artistice, 
care ne-ar fi ruinat. Şi adaugă, cu obrăznicie: 

— Dar se vor reface repede, căci, aşa cum îi vedeţi, sunt 
doi aşi în decorația murală. O să vă convingeţi, când îi veţi 
vedea la lucru. 

Klein vorbeşte curent araba din Siria şi aproape tot aşa 
de bine şi spaniola, în care Musa face furori. Bătrânul îi 
trage cu pălăvreala lui, care amuză pe gazde. Solomon 
tremură, aproape galben, de teamă ca nu cumva Musa să 
trăncănească vreo „gugumănie”. Atunci intervine cu 
naturaleţe şi schimbă convorbirea, vorbind în arăbeşte. 

Desigur, Musa este un entuziast, teribil de vorbăreţ şi 
ale cărui accese de sinceritate pot fi neplăcute. Dar Klein 
este un răutăcios, cu sânge rece, care nu se gândeşte decât 
la interesele sale. Astfel, noi habar n-aveam că ţinta tuturor 
acestor întâlniri prieteneşti era numai ca să deschidă 
eventuale perspective de lucru. Şi că în ochii lui Solomon 
pălăvrăgelile noastre n-aveau niciun sens dacă nu tindeau, 
în concluzie, la o „tranzacţie”. Se pare că trebuia să 
înţelegem că rostul nostru acolo nu era „de-a hotări pe 
proprietar”. Patronul nostru era cel care trebuia să 
„dirijeze tratativele”, iar noi doar să i le „uşurăm”. Trebuia, 
deci, ca noi să păşim în acele case arabe prietenoase, cu 
aere de conspiratori, chiar dacă nu eram. 

Doamne, cât de feluriţi sunt oamenii, mai ales ca 
mentalitate! Eu şi Musa eram departe de orice gândire 
meschină şi absolut incapabili de a răspunde printr-un 
comportament nelalocul lui, călduroasei primiri pe care ne- 
o făceau acei burghezi cumsecade din Ghazir! 

Bieţi golani, dehăinaţi de foame şi cu înfăţişare jalnică, 
eram salvaţi nu de minciunile lui Klein; nu de morga lui 
distantă. Eram primiţi în casă şi ne ospătau, ne dădeau să 
bem şi să fumăm, simțind o placere vie ca să ne asculte 
vorbele şi să ne mărturisească prețuirea şi respectul lor. 

Nu! Noi îi iubeam cinstit pe aceşti libanezi, fiindcă-i 
credeam buni şi ne-o dovedeau cu prisosinţă. Ne arătam, cu 


sinceritate, aşa cum suntem. La întrebările lor inteligente 
asupra trecutului şi a vieţii noastre, le dam răspunsuri 
prompte, ca nişte jeturi de lumină, spre deosebire de Klein 
care şi le prepara pe ale sale, înfăşurându-le în nori de 
mister. 

Ieri, la un bogătaş, Musa a călcat iarăşi în străchini. Se 
vorbea, ca de obicei, despre pictură şi decorări, care-i 
înnebunesc pe locuitorii înstăriți din Ghazir. Ni se turnă 
rachiu, puţin mai mult ca de obicei şi care se bea îndoit cu 
apă. Musa voi să-i arate lui Klein că şi el este în stare, la fel 
cu el, să „decidă” un client. Şi cum gazda obiecta 
scumpetea furniturilor, bătrânul strigă: 

— Purniturile pentru decorarea apartamentului 
dumitale? Dar sunt o nimica toată! 

— De exemplu cât? 

— Ei bine, circa cinci lire turceşti! 

— Bate laba! S-a făcut, spuse proprietarul. 

Totul se petrecu atât de repede, încât Solomon, care 
tocmai în clipa aceea dădea un păhărel pe gât, n-avu timp 
să-l golească şi apoi să intervină. Nu putu decât să strângă 
încurcat mâna pe care i-o întindea clientul, în semn că 
afacerea se încheiase. Dar cum ieşirăm în stradă, Klein îşi 
vărsă toată furia asupra lui: 

— Bou bătrân! Încă n-ai înţeles până acum, că le 
încărcăm preţul furniturilor mai mult decât trebuie şi că de 
acolo îmi aranjam socotelile! 

— Aş! făcu Musa, vesel. Cu tine, omul nu ştie niciodată 
cum să vorbească, nici ce-ţi convine sau nu. Observ că 
piciorul tău e totdeauna în calea mea, că te calc pe 
bătătură, când nici nu mă aştept. 

Deodată, prietenului meu îi sări ţandăra: 

— Şi-apoi, na! Dacă ultima lucrare nu-ţi convine, o 
execut eu împreună cu Adrian! Atunci, ce? E un câştig de 
douăzeci de lire turceşti, în cincisprezece zile lucrate în doi. 
Nu-ţi ajunge? Mie şi lui Adrian ne este destul! 


— Deci, cine are urechi de auzit, s-audă! conchise 
Solomon, cu vocea sugrumată. Pe viitor, trebuie să ţin cont 
de concurenţa voastră! A voastră! 

Se opri, încrucişă braţele pe piept şi scrută orizontul, 
palid ca un mort. 

Mă înfricoşai, aducându-mi aminte că n-aveam hârtiile 
de şedere în Turcia, în regulă. Intervin: 

— Dar, nu, domnule Klein, Musa glumeşte! Cum aţi 
putea oare să credeţi în concurenţa noastră, când suntem 
lipsiţi de cea mai mică unealtă şi fără un ban? Cine o să 
vrea, în condiţiile astea, să ne dea o lucrare, sau o arvună? 
Şi apoi, ştii destul de bine că depindem de dumneata. 

Klein îmi puse o mână pe umăr. 

— Faci bine că iei apărarea vinovatului! rânji el. Aduceţi- 
vă aminte, în fiecare zi, că sunteţi la cheremul meu. 

Această obrăznicie îl scoase din sărite pe bătrân: 

— Ce? strigă el, suntem la cheremul tău? Nu cumva ţi-oi 
fi închipuind că eu nu-ţi cunosc „slăbiciunea” situaţiei tale, 
aici, în Liban? 

— Care „slăbiciune”? Aceea c-am fost peşte? 

— Mai rău: aceea că eşti ovrei şi ai ascuns-o, ca pe un 
beteşug. Ai spus libanezilor că eşti creştin ortodox, dar dacă 
ei ar şti că i-ai minţit, te-ar alunga cu lovituri de picior în 
spate. Nu-i aşa, scumpul meu Solomon? 

— Ba da! mărturisi celălalt. Da” parcă tu nu eşti ovrei? 

— O ştie toată lumea! Eu n-am ascuns-o, iată 
deosebirea! Şi ei mai ştiu încă ceva, sau, mai bine zis, îşi 
dau seama... 

— Ce anume? 

— Că eu, ovreiul, sunt mult mai cinstit decât tine, 
bunul... creştin ortodox! 

Această zi fu o mare înfrângere pentru Klein. Dar, din 
felul său tăcut şi eroic în care o primea, înţelesei că omul 
acesta era un puternic. Sfătuii pe Musa să se cârâie cât mai 
puţin cu el. 

N-am păţit nimic. 


lată că a trecut o lună, de când muncim la Ghazir şi nu e 
săptămână ca să nu se răfuiască între ei, câteodată chiar în 
faţa clienţilor. Se ciorovăiesc despre tot şi toate, dar 
niciunul nu merge până la a trăda ceea ce ştie despre 
celălalt. 

Mă silesc să nu mă amestec. Adesea, când suntem 
singuri, se răfuiesc în idiş. Atunci, Musa lasă baltă lucrul, se 
proţopeşte în faţa lui Solomon şi îi dă drumul gurii, 
„făcându-i morală”, gesticulând ca un turbat. Celălalt 
rabdă, fără să crâcnească. 

În fiecare duminică ne ducem în vizită. Cred că-i o 
modă, care, în mare măsură, ne aduce foloase, deoarece 
culegem noi clienţi. Uneori nimerim la mari depărtări, la 
Dlepta, Aramon şi Malmetein, călare pe măgăruşi. Ore 
întregi coborâm sau urcăm; văi minunate apar şi dispar, 
sălbatice, pustii, arătându-ne, din când în când, departe, în 
bătaia soarelui, câte-un „ochi” scânteietor din Mediterana 
mea iubită. În acele clipe, mă simt singur, fericit şi trist. 
Tovarăşii mei de drum o iau înainte, pălăvrăgind într-una. Îi 
urmez la o depărtare de-o sută de paşi, uitându-le prezenţa. 
Nici ei n-au habar de existenţa mea. Se gândesc numai la 
afaceri viitoare, aducătoare de duzini de sute de lire 
turceşti. Sunt parcă pe altă lume. Îmbrăţişez grumazul 
măgăruşului şi-i mângâi ochii visători. Mergeam, cea mai 
mare parte din timp, unul aproape de celălalt, pierduţi 
amândoi în aceşti munţi aproape  despăduriţi, cu 
împrejurimi pitoreşti, bogate în lumină şi colorit oriental. 
Smochini, rodii, apar după câte o cotitură, la poalele unei 
stânci, singuratici şi trişti ca şi mine. Câte-o pasăre 
măiastră săgetează adâncul prăpastiei şi singurătatea, iar 
zborul ei îmi pare neliniştit, căutând parcă un ajutor într-o 
primejdie. Numai cedrul, pe care nu-l întâlneşti decât la 
mari distanţe, îşi resfiră bărbăteşte frunzişul bogat şi 
ocrotitor, sub un cer de foc. El n-are aerul că se teme de 
înălţimi, mai degrabă le dispreţuieşte, cu toată singurătatea 
lui care într-o zi îl va dobori. 


Nu se află pe aici păşuni sau holde frumoase, ci straturi 
cu anumite legume. Ne încrucişăm pe drum cu multe femei, 
unele dintre ele fiind de o frumuseţe asemănătoare acestui 
ţinut sălbatic. Toate duc pe cap o greutate, un urcior, un 
căpătâi de lemn sau o farfurie. Ca în Egipt. Mâinile, goale, şi 
le bălăbănesc pe lângă trup. lar şoldurile lor pietroase, 
voluptuoase, se mlădiază ritmic, când într-o parte, când 
într-alta. Cred că pe aici femeile sunt cele care muncesc cel 
mai mult. Pe bărbaţi îi văd la cafenea, fumând, jucând sau 
pălăvrăgind. 

În casele creştine, femeile veneau şi se amestecau 
uneori în convorbirile sau discuţiile noastre. Timide, dar 
curioase, auziseră vorbindu-se de „arta” noastră şi ţineau 
să ne cunoască. Este adevărat că Musa reuşeşte în munca 
sa lucrări frumoase, iar eu îl secondez pe cât pot. De 
curând, am sfârşit de zugrăvit un salon mare, în stil rococo, 
şi care a adunat lumea ca la bâlci. Erau extaziaţi. Şi când te 
gândeşti, că ceea ce mâzgăleam noi nu era artă, ci simplă 
meserie. 

Totuşi, trecem drept artişti rataţi, mai ales când ne văd 
înotând în hainele vechi, cumpărate de la Klein, şi care sunt 
prea largi pentru mine şi cam lungi pentru Musa, ceea ce 
provoacă zâmbetul şi simpatia acestei lumi libaneze, 
inteligentă, cultivată prin voiaje, care vede în noi două biete 
zdrenţe omeneşti, nevinovate şi pline de haz. Cred, chiar, că 
ei ne iubesc puţin, fiindcă îi văd interesându-se mereu de 
soarta noastră. Ar voi să ne vadă astâmpăraţi de pe 
drumuri, să ne „întemeiem un cămin”. 

— Meskini! Săracii! şoptesc ei, compătimindu-ne. 

lar femeile ne privesc, galeş, cu ochii lor mari şi negri, 
în timp ce capul familiei ne toarnă rachiu, îndoit cu apă. 

— Da! fără îndoială, accentuează Solomon. Chiar mă şi 
străduiesc să le înlesnesc o viaţă mai bună. Vor fi tovarăşii 
mei de afaceri. Musa o să-şi aducă familia din România. Cât 
despre Adrian, ei bine! de ce nu i-am căuta o frumoasă 
logodnică libaneză? 


Rosteşte cuvintele acestea, tocmai în momentul când o 
fetişcană din casă îl atinge în treacăt. O cuprinde pe după 
mijloc - oh! foarte părinteşte, adresându-i-se: 

— Nu-i aşa, micuţo? 

Dar „micuţa” o zbugheşte şi maică-sa răspunde în locul 
ei: 

— Pe legea mea, da! De ce nu? 

Mă gândesc: „Asta e! Să ştii că-mi pregăteşte vreun 
voiaj de nuntă în America de Sud!” 

Zilele ni se scurg astfel, pline de speranţă şi fără prea 
multe griji, cam până în august, când Klein ne pocni în cap 
cu realitatea aspră a vieţii. Dar trebuie să povestesc cum s- 
a întâmplat. 

Munceam la Ghazir, de vreo zece săptămâni. Două 
şantiere terminate, iar al treilea început. Salahoream 
treisprezece-paisprezece ore pe zi. Seara, după masă, 
picam morţi de oboseală, Klein ne găzduia, ne hrănea, ne 
spăla rufăria şi ne da ceva bani de buzunar, când îi ceream, 
patru sau cinci lire lui Musa, care le-a trimis la ai săi, la 
Bucureşti; o liră mie, pe care am cheltuit-o în tot acest 
răstimp. Ne-a pus la socoteală şi hainele vechi, o liră 
fiecare. Cu mâncarea am dus-o foarte bine, ni s-a dat chiar 
vin şi rachiu. 

Dar cine ar fi crezut că asta era aproape tot ce ni se 
cuvenea, după o muncă aşa de grea? E ceea ce am aflat 
abia acum, căci Klein a găsit o mie de pretexte ca să 
întârzie la nesfârşit facerea socotelilor cu noi. 

— Lăsaţi! zicea. Ce vă lipseşte? Socotelile mele sunt mai 
încurcate; nici nu ştiu cum stau. Şi apoi, trebuie să văd dacă 
mi se plăteşte exact cum ne-am înţeles. Libanezii sunt 
oameni cumsecade, dar când e vorba să plătească ceva, 
devin zgârciţi. La sfârşitul unei lucrări îţi fac reduceri destul 
de importante, cu de la ei putere. Aşa-i obiceiul aici. 

Ce ştiam noi? Şi apoi, puţin ne păsa. Nu se arătase, 
oare, Solomon preocupat să ne facă rost de-un cămin? Nu 
era el casierul nostru? Doar, Dumnezeule! tot Libanul o ştia. 


Asociaţii lui sau zilieri, Klein nu putea ignora truda noastră 
grea. Aşa gândeam şi ne-am culcat pe-o ureche. 

Eram cu mintea aiurea. Musa nu se gândea decât „la 
marea mutare de la Bucureşti”, iar capul meu se sucise rău 
de tot de când cu eventuala „logodnică frumoasă, libaneză”. 

Doamne, cât e de frumoasă iluzia! Singura alinare a 
săracului! Atâta timp cât ea ne-a legănat în acest Liban, ne 
surâdea parcă şi cerul, iar munca zilnică aproape n-o 
simţeam. Acum, fiindcă am vrut cu orice preţ să cunoaştem 
„situaţia”, realitatea ne pare un iad. N-ar fi trebuit să cerem 
niciodată lui Klein să ne facă socotelile. 

Poate că am fi continuat încă multă vreme să plutim în 
vis, dacă o întâmplare neaşteptată n-ar fi silit pe Musa să-şi 
ceară „toţi banii”. Scriind la Cairo că a devenit mare 
antreprenor la Ghazir, Sara şi Titel l-au crezut pe cuvânt şi 
ne-am pomenit cu ei peste noi, acum trei zile, ca doi 
porumbei căzuţi din cer. Doi porumbei, desigur, jumuliţi! Ei 
sunt slabi, flămânzi, jerpeliţi. Bietul bătrân a urlat de 
bucurie, cât l-au ţinut băierile inimii. 

Dar asta nu era totul. Musa tocmai se potolise şi găsise o 
cameră pentru păsările nenorocirii sale, când Solomon îi 
dădu lovitura de graţie. La cererea stăruitoare a lui Musa, 
ne arătă socotelile: după ce scăzu cheltuiala cu dormitul şi 
mâncarea, plus ceea ce am mai primit ca bani de buzunar, îi 
dădu lui Musa trei lire, iar mie una singură. 

— E tot ce v-a rămas până astăzi! spuse el cu răceală. 

— Care „tot”? Care „astăzi”? răcni bătrânul, roşu de 
mânie. 

Urmă o devastare de mai mare dragul. Tot ce putea fi 
sfărâmat în odaie, se prefăcu în praf şi pulbere. Prietenul 
meu nu-şi cruţă nici frumoasa-i narghilea; o sparse în capul 
lui Klein. Şi pentru că încercasem să-i apuc braţul, spre a 
înlătura o nenorocire, mă răsplăti cu o palmă zdravănă. 

Musa a părăsit casa lui Klein, zbierându-i din prag: 

— Peşte! Codoşule! Ovrei puturos! 


Solomon îşi păstră, admirabil, sângele rece. Urmându- 
ne până în curte, îi întoarse vorba, cinic: 

— Da, Musa, sunt toate astea!... Dar dacă aş fi fost eu 
„peştele” frumoasei tale Sara şi nu „crapul” ăsta bleg care-i 
Titel, voi aţi fi fost cu toţii bogaţi. 

Bătrânul se întoarse şi-l scuipă în faţă. Celălalt adăugă: 

— Şi acum, fiţi atenţi: puteţi veni oricând să vă reluaţi 
munca. Vă primesc. 

Musa, fără să se mai întoarcă, se bătu cu mâinile pe 
şezut şi-i dădu cu tifla. Din fericire, pentru noi, nimeni n-a 
fost martor la această mascară. 

Da! Din fericire... Fiindcă nu eram întru totul 
încredinţaţi că Solomon ar fi avut toate păcatele, iar noi 
toate dreptăţile din lume. Da! eram jefuiţi, exploataţi, dar la 
asta ar fi trebuit să ne aşteptăm, în ciuda tuturor 
promisiunilor măreţe ale lui Klein. El n-ar fi putut să-şi ducă 
acea viaţă de paşe, dacă n-ar fi avut obiceiul ca, la o 
împărţeală, să-şi rezerve partea leului. 

Şi apoi, să fim drepţi: mese pentru muncitori erau toate 
acele ghiftuieli cu care ne răsfăţa patronul nostru? Toate 
acele fripturi zilnice, acele prăjituri, acele vinuri, acel 
rachiu şi acele narghilele? Nu! Un muncitor din vremea 
noastră, chiar câştigând berechet, nu poate trăi aşa de 
bine, decât cheltuindu-şi toţi banii. Ceea ce era, de altfel, şi 
concluzia lui Klein. 

Acum suntem descumpăniţi. În sat se ştie că ne-am 
certat. Nu se ştie că ne-am pocnit cu narghilele în cap, că 
ne-am scuipat în obraz şi ne-am bătut dindărătul. Se crede 
c-a fost o ceartă trecătoare între... „asociaţi”. E un noroc. 
Fiindcă n-a spus nimeni că n-o să ne înapoiem la Klein, mai 
ales Musa care are de hrănit trei guri şi de plătit două 
chirii. 

— E adevărat c-am vrut să-mi am familia lângă mine! se 
tângui Musa. Dar nu pe asta! 

În ce mă priveşte, n-ar fi fost de mirare să părăsesc 
Ghazir-ul. Farmecul s-a destrămat. Nu-mi mai place. 


Cârpăcit, visul nu mai este acelaşi. Deci, trebuie să plec. 
Dar unde oare în această Turcie despotică? Şi fără un ban. 
Şi, de astă dată, singur, înfiorător de singur! Nici Mihail, 
nici Musa! Ah, mamă, cred că se apropie clipa când voi avea 
mare nevoie să-ţi simt buna ta mână fierbinte, pe inima mea 
îngheţată. 

Totuşi, mă simţeam aşa de bine, aşa de mulţumit de 
soarta mea. Un blestemat de câine visător, ca mine, ce 
poate cere vieţii, mai mult decât un coteţ bun, o hrană 
îndestulătoare şi dreptul de a nu se simţi în lanţ? Aveam 
mult mai mult: un patron care ştia să-mi hrănească visele, 
ca nimeni altul. Cu fiecare zi care trecea, el mi-apropia 
imaginea acelei frumoase adolescente libaneze, care poate 
nici nu dorea o haimana de teapa mea, dar pe care Klein se 
făcea forte să mi-o arunce în braţe. Cât priveşte viaţa mea 
de mâine, n-aveam decât s-aleg: o cabană, de îndată pe 
malul Mediteranei, un vagabondaj fantastic, în tovărăşia lui 
Klein, în munţii Anzi din Chile sau chiar, pe amândouă, dacă 
inima îmi poftea. Solomon Klein nu cunoştea imposibilul. Ca 
să mi-o dovedească, într-o zi s-a amuzat, răsfoind un album 
uriaş, unde mii de fotografii mari îl înfăţişau în mii de 
poziţii, în o sută de puncte ale globului: în Brazilia, în 
Argentina, în Egipt, în Japonia, în Indii, în China - peste tot 
fiind înconjurat ca un mare senior. 

Cred că adevărul este acesta: lui Klein îi place, mai mult 
ca orice altceva, să facă pe patriarhul, să-şi aibe micul 
anturaj, oameni care să-l linguşească. Desigur, punea pe 
alţii să muncească, dar dacă se întâmpla să fie lipsă de 
lucru, nu arunca pe nimeni în stradă: 

— Altădată aveam cinci lucrători, pe care îi consideram 
ca făcând parte din familie. Ani în şir am trăit în cea mai 
desăvârşită înţelegere. Când au venit la mine, erau aproape 
adolescenţi. M-au părăsit, capi de familie. Eu le-am găsit 
nevestele. Pe trei dintre ei, chiar poţi să-i vezi. Sunt 
antreprenori zugravi, la Beirut, graţie ajutorului meu. Dacă 
o să le vorbeşti, n-or să înceteze cu laudele la adresa mea. 


Cu toate acestea, nu le-am dat un salariu fix: pensiune 
completă, bani de buzunar şi, la sfârşitul anului, o mică 
parte din beneficiu. O lună din trei n-avea de lucru. Ei bine, 
du-te şi întreabă-i: când erau mai fericiţi, astăzi, sau când 
munceau sub ordinele mele? 

Klein rânji: 

— Ah!... Musa îşi închipuie că-i aşa de uşor să găseşti de 
lucru, să te hrăneşti omeneşte, să plăteşti chirie, să te 
îmbraci şi să nu-ţi lipsească bani de buzunar? Încă n-a 
observat, la vârsta lui, că jumătate din cei născuţi săraci, ca 
noi, tustrei, nu reuşesc să mănânce pe cât le este pofta? Nu 
vede el că, în afară de câţiva cocoloşiţi de soartă, întreaga 
viaţă omenească este redusă la o luptă crâncenă pentru un 
pârlit de mai-bine material? Nicidecum pentru un pic de 
libertate! Eşti convins? Nu prea! 

Oh! O ştiam din experienţă! Şi faptul că cele mai sumbre 
gânduri ale mele erau confirmate de un om diferit 
moralmente de mine, acest fapt îmi îngheţă inima, mai mult 
ca de obicei. Simţii, deodată, că mă apropia ceva de acest 
peşte faimos, care, în mod sigur, a trăit din munca altora, 
practica imoralitatea făţişă, dar pe care îl vedeam în stare 
să sufere pentru libertatea sa şi, mai ales, să continue a 
vrea binele celui care-l scuipase în faţă. Acest sentiment, ei 
bine, îl socotesc drept o putere sufletească, chiar de s-ar 
afla într-o baltă de mârşăvie. Şi ştiu să iert mult, celui care 
cu o lovitură de picior respinge una din cele mai 
dăunătoare dintre infirmităţile noastre morale. Căci încep 
să mă conving, mereu mai mult, că cel mai mare rău, care 
împiedică omenirea să fie fericită, este orgoliul ei 
nemăsurat, neputinţa noastră de-a înţelege zădărnicia unei 
insulte, de a trece peste ea mai departe. 

Vrui să ştiu mai mult în direcţia asta şi, la capătul primei 
săptămâni de la cearta noastră, mă dusei să-l găsesc pe 
Klein, pe şantier. Era într-un hal de plâns. Ajutat de un 
ucenic, se dădea de ceasul morţii ca să termine, fără noi, 
lucrarea grea începută sub conducerea lui Musa; dar nu 


reuşea deloc. Nepriceperea sa în ale frescei şi în proporţia 
tonurilor la falsele-ciubuce, stricase tavanul, într-un hal 
aproape ireparabil. Nenorocitul îşi dădea seama, dar nu-şi 
trăda amărăciunea. Mi se făcu milă de el: 

— Vrei să te ajut, ca să termini această cameră? îi spusei 
fără a sta pe gânduri. 

Solomon, cu faţa şi pieptul totuna de culori, mă privi cu 
ochii lui lipsiţi de expresie, care semănau cu ai unei pisici 
speriate: 

— M-ai obliga nespus, dar... nu te temi de fulgerele lui 
Musa? 

— E posibil să mă acuze de trădare. Nu sunt însă sigur, 
pentru că n-avem decât foarte puţini bani. A trebuit să 
plătim chiria pentru două camere şi să trăim, tuspatru, o 
săptămână întreagă, fără să câştigăm un ban. 

— Bine. Vino mâine dimineaţă la lucru. Îţi voi dubla leafa 
pentru săptămâna de lucru. Aşa că o să-i poţi da lui Musa o 
liră, două, ca să nu crape de foame. 

Klein avea deci milă de soarta bătrânului. Spre marea 
mea mirare, Musa îl răsplăti cu înjurături, ceea ce mă 
mâhni, mai ales că, vrând să-i ofer lira pe care Solomon 
avusese bunătatea să mi-o dea, el mi-o aruncă în faţă: 

— N-am nevoie nici de pomana lui, nici de a ta. 
Semănaţi ca două picături de apă. El, un mizerabil; tu, o 
ludă. Pleacă! Du-te să stai la el! Lasă-mă singur! 

Bietul meu prieten împingea nedreptatea, până la a mă 
izgoni din culcuşul meu. Plecai, ca să nu-l îndârjesc. leşind, 
trecui prin camera Sarei şi-i lăsai piesa de aur, care fu 
primită fără mofturi de cei doi amanți, a căror mizerie 
întrecea marginile. Regretau amarnic că veniseră la Ghazir 
şi-i reproşau lui Musa că-i înşelase. 

— De ce ne-a scris, că a devenit mare antreprenor în 
Liban? se oţăra Titel. 

Despre bar nu mai era vorba. Şi chiar orice speranţă de 
salvare le părea absurdă, în mijlocul acestei pustietăţi 
muntoase. Aşa că iluzia fiind eternul lor stimulent, în 


discuţie, dispariţia ei îi arunca într-o tăcere care-i făceau 
stupizi. Sara, însă, era mereu adorabilă, mereu însetată de 
aventură şi gata să se înflăcăreze de ideile cele mai 
copilăreşti. O găsii, totuşi, mai puţin îndrăgostită de Titel. S- 
ar fi putut spune că, de când se afla la Ghazir, prezenţa lui o 
apăsa, ba chiar o speria cu noile lui apucături de-a şterpeli 
tot ce-i cădea în mână, prin băcăniile satului. O dată ne-am 
dus împreună pentru nişte cumpărături şi m-a făcut, fără să 
vreau, complicele lui. După ce-şi garnisise enormele-i 
buzunare, a strecurat şi într-ale mele două cutii cu sardele. 
Mi-a fost imposibil să le scot şi să le pun la loc; dar, îndată 
ce ieşii afară, o luai la goană, azvârlind cât-colo 
blestematele sardele, pe care Titel le culese cu 
promptitudine. 

Sara era furioasă de apucăturile lui Titel, dar el nu se 
sinchisea, ajungând, până la urmă, să „opereze” din 
vanitate: 

— Ah, trebuie să mă vezi! îmi povesti într-o zi. Îi spun 
negustorului: „Vreţi să-mi daţi să văd sticla aia de sus, din 
raft?” Ei bine, ca să-mi pot umple buzunarele cu crenvurşti 
şi sardele, lumânări, chibrituri şi ţigări, n-am nevoie decât 
de sfertul de ceas, cât îşi pune negustorul scara, se urcă, ia 
sticla şi coboară, bineînţeles mereu cu spatele la mine. Ie 
asigur că aş putea să-i fur, astfel, toată prăvălia, cheltuind 
de fiecare dată doar zece metelici. 

Mititica îi strigă, roşie de mânie: 

— Da, te grozăveşti, ca şi cum ai avea pentru ce să fii 
mândru, jefuind un biet ţăran, care este, ca şi tine, un mare 
puturos. Dar, lăsând la o parte morala, gândeşte-te la 
situaţia tatii când, într-o zi, cineva care ar intra pe 
neaşteptate în prăvălie, te-ar surprinde cu mâţa în sac. 
Deci, te rog să încetezi, sau te spun tatii! 

Titel ştia atunci să facă pe întristatul, rol jucat de 
minune şi care-i aducea un val de sărutări: 

— Haide, micuțul meu lup, nu te bosumfla! Eu îţi spun 
ceea ce este: de ce să păcătuieşti furând, când tu 


păcătuieşti şi aşa, într-un fel care te face destul de vinovat 
faţă de legile acestei ţări absolutiste! Nu-i aşa, micuțul 
meu? 

Într-adevăr, „micuţul” păcătuia destul, într-un „fel” 
asemănător celui al lui Klein, cu deosebirea că el trecea 
drept maestru, fără concurenţă în acest mare Liban, al 
cărui Valiu, satrap absolut în regiune, îi preţuia pe faţă acea 
calitate, înfruptându-se uneori din „foloasele” ei. Bunilor 
libanezi le plăcea, din temperament, să ignore afacerile 
care nu-i priveau şi care nu-i păgubeau. Dar nimic nu-i 
împiedica să ştie că guvernatorul şi Klein făceau adesea, 
împreună, partide de călărie. Se ştia acest lucru în toate 
satele. Dar nimeni nu sufla o vorbă. De ce să comentezi 
favorurile Valiului? Era de-ajuns să priveşti din pragul 
dughenei sau al cafenelei din piaţă, cum, în câte o 
dimineaţă, sosea în trăsură un locotenent bine cunoscut, 
mereu acelaşi, care mergea drept la Klein, fără să 
vorbească cu nimeni, doar răspunzând grațios la saluturi. 
În aceeaşi seară, trăsura cobora în goană şi, alături de 
locotenent, putea fi văzut Klein, care şi el răspundea la 
plecăciunile sătenilor. 

Când am asistat pentru prima oară la acest mic 
spectacol, pretinsul meu patron tocmai încheia sezonul 
lucrărilor de zidărie. Vara îşi dădea încetişor sufletul, la 
Ghazir, iar din scurta mea răfuială cu Musa nu mai 
rămăsese decât o vagă amintire. Şi cum cea mai mare parte 
din timp ne-o petreceam în cafeneaua satului, singura de 
altfel, unde se afla o terasă modestă şi unde abia avea loc 
pentru un scaun, furăm prezenţi la sosirea şi plecarea 
trăsurii lui Solomon. 

Dar, între sosirea şi plecarea trăsurii, avu loc un 
eveniment încă necunoscut la Ghazir, care emoţionă pe 
localnici: la ora aperitivului, trimisul guvernatorului şi Klein 
apărură împreună şi se aşezară pe terasa cafenelei; au stat 
la taifas, curtenitor şi discret, ca şi când n-ar fi fost nimic. 
Totuşi, fiecare înţelese că onoarea şi excepţia asta de la 


regulă se datorau prezenţei Sarei printre umilii 
consumatori ai cafenelei. Şi de ce n-aş spune-o! În faţa 
importanţei evenimentului, nu numai Sara şi Titel nu-şi mai 
încăpeau în piele, ci însuşi bravul meu Musa. În sfârşit!... 
Poate că guvernatorul va catadicsi să arate Sarei dovada 
mărinimiei sale! Dintr-o lovitură, ar fi toţi salvaţi! Inch 
Allah! 

Musa îmi explică „chestia”, câteva ore mai târziu: 

— Tu ştii că sunt gata oricând să-mi sugrum cu 
propriile-mi mâini acest copil, care mi-a făcut de râs 
familia... dar fiindcă a vrut să devie o paciaură, barem să nu 
fie o proastă! Pricepi? 

— Da, pricep... Numai că... îndrugai, oarecum 
nelămurit. 

Bătrânul avea nevoie de întreaga mea aprobare: 

— N-am dreptate? Spune-mi, Adriene! 

Pe drumul singuratic pe care mergeam, îşi desfăcu larg 
braţele, în faţa apusului de soare... 

— Ai dreptate, Musa... Numai că... 

— Numai, ce? 

— Mă gândesc la Klein, care şi-a dădăcit sora, cumnata, 
apoi propria sa nevastă, cum să se prostitueze, nu pe trei 
coţi de stambă, ci pentru un pumn de aur... 

— Solomon e un peşte! Nu este acelaşi lucru, prostule! 

Tăcui. Desigur, noi nu eram peşti, afară de Titel. Pentru 
noi, ceilalţi, era de-ajuns ca Sara să ne-aducă, într-o zi, un 
pumn de aur, şi care ne-ar fi salvat pe toţi! Atât! 

Fiindcă, la drept vorbind, altă speranţă de salvare n- 
aveam. Libanezii ne făgăduiau într-una lucrări mari, dar nu 
ne dădeau decât cârpăceli: o tejghea de curăţat, un cufăr 
sau o poartă de vopsit; rareori un tavan sau temelia unei 
case de zugrăvit din nou. Asta ne-aducea atât cât să putem 
mânca pe sponci o dată pe zi, să ne procurăm puţin tutun 
sau să ne plătim narghilele de-o para, pe care le fumam 
fericiţi şi disperaţi, contemplând când aureorele, când 
crepuscurile mediteraneene, a căror splendoare se 


aşternea în sufletele noastre, ca o mărturie de prietenie 
cerească. După atari popasuri răscolitoare, când fiecare 
debita tot ce-i trecea prin cap, fără să ne contrazicem, ne 
regăseam totdeauna forţa de-a lupta. 

Dar la ce rezultat ne ducea? Desigur, la mai nimic: încă 
un cufăr de mozolit, încă un tavan de zugrăvit, lucruri 
mărunte pe care le smulgeam cu forţa de la localnici şi care 
nu ne îngăduiau să ridicăm ancora de-aici. Dar principalul 
nu sta în întregime în asta, ci în elanul de a înfrunta şi de a 
merge neabătuţi drept înainte, care ne oţelea voinţa şi ne 
apăra de ravagiile inimii acre cronice: această inimă acră, 
pe care în Egipt am văzut-o rozând sufletul unor vagabonzi, 
şi care n-aveau nici măcar scuza că se află într-o nenorocire 
asemănătoare cu a noastră. 

Da, bineînţeles, suntem ridicoli. O vedem din zâmbetele 
compătimitoare ale ţăranilor, la spectacolul vieţii noastre 
incoerente: extaze nebune, dimineaţa, la simpla atingere cu 
natura înconjurătoare;  ambalările noastre în faţa 
nenumăratelor privelişti cotidiene, a văilor singuratice sau 
ale mării, pe care o descoperim după umblet istovitor; 
cantitatea de forţă pe care o risipim zilnic, încăpăţânându- 
ne să găsim „marea ocazie de muncă”, izbăvitoare şi pe 
care n-o vom întâlni niciodată. În sfârşit, această acomodare 
operativă cu mizeria - ceea ce face pe localnici să creadă că 
suntem incapabili a ne da seama de situaţia noastră 
penibilă, în acest sat - nu s-ar putea prelungi la infinit, mai 
ales după mutarea, foarte apropiată, a celui care ne- 
adusese acolo. 

Ah! Ce uşor le este acelora care posedă o cât de mică 
bunăstare, să zeflemisească şi câteodată chiar să judece 
sever existenţa agitată a celui care nu mai are decât 
deznădejdea-i tandră pentru a-l înţelege, iar cerul pentru a- 
i încălzi ciolanele rebegite! 

Dimineaţa, când sărim din pat, dacă ziua se anunţă 
frumoasă, noi ştim că asta este singura porţie de fericire 
din ziua aceea. Şi că e un mare noroc să putem face atâta 


caz de ea, deşi stomacul ne este gol şi nimic nu ne 
garantează că o să găsim mijlocul de a-l umple, măcar o 
dată, până seara. Închipuiţi-vă, acum că ziua care începe 
este lugubră şi trebuie s-o trăim, de la un capăt la altul, sub 
un cer de plumb deasupra capului, cu o burniţă cumplită 
care ne împovărează umerii, cu apă în pantofii scâlciaţi, 
obligaţi să batem străzile, mereu în căutarea unui codru de 
pâine. 

Bunule Dumnezeu! Ce însemnătate mai poate avea o zi 
radioasă sau una lugubră, în ochii omului care, la 
deşteptare dimineaţa, are de îmbrăţişat o femeie frumoasă 
şi copii la fel de frumoşi, are de condus o mică afacere 
înfloritoare şi are de apărat o bunăstare frumoasă? 

Aşa că, nu poate fi judecat un om, până ce nu ai 
bunătatea să te aşezi în locul lui. Numai aşa am fi înţeleşi, 
de ce ţopăim ca doi viței la vederea soarelui care răsare şi 
care ne îmbrăţişează cu căldura lui; şi că ne începem ziua 
prin fapta aparent necugetată de-a ne duce drept la 
cafenea, unde ne lăsăm ultimii metelici, în schimbul a două 
cafele şi a două narghilele, pentru ca apoi tolăniţi pe terasă, 
să ne ameţim în bătaia soarelui generos, care ne mângâie şi 
ne spune: „Da! iubiţi-mă cu toată puterea, voi ăştia, care nu 
mă aveţi decât pe mine!” 

Aceasta-i realitatea: n-avem nimic de iubit în această zi 
care începe, nici acasă, nici afară din casă şi totuşi nu voim 
să murim şi nu putem trăi în duşmănie. Puterea noastră stă 
în a iubi ceva, fie şi un astru! [inta dragostei nu are nicio 
importanţă, dragostea în sine este totul! Dovada 
fecundității ei: părăsim terasa, fără să ne pese de mizeria 
care ne paşte şi o pornim la drum, însufleţiţi de dorinţa de-a 
trăi, chiar flămânzi, plini de păduchi, sub acest cer care 
niciodată nu întreabă pe cei săraci de ce nu sunt şiei 
bogaţi! Părăsind terasa unde ne-am desfătat atât de bine şi 
pornind la drum, ca doi câini hotărâți să găsească undeva 
un os de ros, ni se întâmplă uneori ca să ni se facă deodată 
lehamite de cinstea noastră de muncitori, de care nimeni n- 


are trebuinţă. Şi atunci, Musa, care-i mai bogat în idei decât 
mine, zice: 

— Am găsit! Azi nu vreau să caut de lucru, ci să cerşesc! 
Urmează-mă! 

— Să cerşeşti la Ghazir? 

— Nu la Ghazir; vom merge la emirul din Malmetain! E 
senior musulman; îi voi vorbi turceşte. 

— Seniorii nu primesc cerşetori. 

— N-o să ne prezentăm cum spui tu. Totuşi, ai grijă ca 
salamalecul tău să fie tot atât de frumos ca şi al meu, căci 
voi intra primul şi-i voi face unul nemaipomenit. 

— Arată-mi-o! 

— Ai dreptate! spuse Musa, oprindu-se brusc. Trebuie 
să fac o repetiţie, chiar şi pentru mine. 

Bătrânul transpira, cu broboane mari. Sincer emoţionat, 
îşi cabră, ca la armată, corpul de statură măruntă, apoi şi-l 
roti scurt, cu faţa spre soare, ca şi cum ar fi fost emirul; şi în 
timp ce mâna dreaptă se îndrepta boiereşte spre frunte şi 
buze, pentru a se opri pe piept, trunchiul corpului desenă o 
impecabilă linie curbă, înainte. Îşi îndreptă corpul cu 
uşurinţă şi mă privi, plin de speranţă, ca şi cum m-ar fi 
întrebat dacă îşi va mai revedea vreodată familia de la 
Bucureşti. 

— Ei, Adriene? Cam cât crezi tu că valorează 
salamalecul ăsta? 

— Nu ştiu cât valorează, zisei - într-adevăr zdrobit - dar 
îmi dau seama că n-o să fiu în stare să-l execut, nici măcar 
stângaci. Prea este complicat! 

— Se poate! spuse prietenul meu, neliniştit. Uite, atunci, 
tu îl vei face pe al tău nu în faţa emirului, ci puţin mai în 
spatele meu. Eu voi executa cele ce ai văzut şi poate că ne 
va scăpa de mizerie. Înainte, băiete! Ia priveşte marea şi 
vezi cât este de acoperită, azi, de talazuri spumegânde. 
Niciodată n-am văzut-o atât de frumoasă. Numai s-o putem 
admira mâine, la prânz, cu burta plină. Ajută-ne, Doamne 
Isuse, şi tu Moise, şi tu Mahomet! 


Valea pe care o coboram, se deschidea, ca pentru a privi 
universul întreg. O aruncătură de ochi nu-ţi ajungea să 
îmbrăţişezi întreaga feerie ce se desfăşură în zare: o mare 
de-un albastru închis, brăzdată de spumă, care începea de 
la picioarele noastre, prelungindu-se în depărtări, înghițind 
pământul şi unindu-se cu cerul. Şi toată această imensitate 
prietenoasă în care ne aflam ca şi pierduţi! Şi această 
singurătate primitoare, această linişte ospitalieră, acest 
soare tomnatic arzând ca în iunie şi revărsând asupra mării 
valuri de culori, ale căror nuanţe se modificau văzând cu 
ochii! Nu! se afla, acolo, prea multă frumuseţe, prea multă 
măreție pentru sărmana bucurie a doi oameni flămânzi, 
care-şi puneau toată speranţa lor de salvare în reuşita unui 
salamalec. 

Emirul, sau mai bine zis turcul bogat ce se numea astfel, 
locuia chiar pe acelaşi drum, îndată după Malmetein. O 
frumoasă casă pătrată, cu un etaj, aşezată în mijlocul unei 
curţi imense. Klein ne vorbise adesea de el, ca de un client 
posibil şi îşi propusese să-l viziteze într-o zi. Am fost noi cei 
care i-am bătut în poartă, cu inimile tremurânde. 

— Of! suspină Musa, o să-l blagoslovesc pe emirul ăsta, 
dacă o să vrea să ne dea de lucru, care să ne permită, la 
capătul unei luni, să alungăm această mizerie, prea lungă şi 
îndobitocitoare. Dar mă întreb dacă nu cumva Solomon nu 
ne-a luat-o înainte şi ne-a suflat norocul! 

Un servitor arab, câinos, întredeschise poarta şi, pe un 
ton morocănos, ne întrebă ce dorim. 

— Să vorbim cu emirul, strigă Musa, din răsputeri, întâi 
pe turceşte, apoi pe arăbeşte şi, presimţind că celălalt se 
pregătea - ca răspuns - să plece şi să ne închidă poarta în 
nas, îşi vâri corpul pe jumătate în deschizătura porţii. 

— Emirul nu-i acasă! bolborosi sluga, împingându-l pe 
Musa afară. 

— Şi dacă-i acasă? replică bătrânul, spre marea mea 
mirare. 

— De unde ştii? întrebai. 


— Am văzut umbra unui om, care ne priveşte, de la 
primul etaj, înapoia perdelelor. 

Într-adevăr, o mână dădu perdeaua la o parte şi ciocăni 
în geam. Îndată, arabul deschise poarta cea mare şi ne 
introduse, pe uşa principală, într-o vastă sală, al cărui 
tavan, bogat decorat în stil arab, avea zugrăveala cam 
ştearsă. Călcam pe covoare superbe. Multe divane, 
taburete şi scâunele. 

Nu îndrăzneam sa ne aşezăm, nici să vorbim. Musa mă 
atinse cu cotul şi-mi arătă tavanul, clipind maliţios din ochi. 
Şi iată-l pe emir, într-un halat de mătase şi cu narghileaua 
în mână, un bărbat frumos, oacheş, care nu zâmbegşte, cum 
e obiceiul, atunci când vrei să înlemneşti de frică pe doi 
amărâţi ce dau buzna la tine, deznădăjduiţi. Dar Musa nu-şi 
pierdu cumpătul. Dimpotrivă, îşi începe faimosul salamalec, 
adăugându-i noi graţii şi pe care-l termină aruncându-se la 
picioarele emirului şi sărutându-i poala halatului; în timpul 
acesta, eu rămân în picioare, descumpănit, cu salamalecul 
ratat, înlemnit într-o poziţie nici umilă şi nici demnă, dar 
probabil destul de jalnică pentru a mări tragicomicul 
situaţiei noastre şi a-l hotări pe musulman să se apropie, să- 
mi surâdă de astă dată, să mă ia de braţ şi să mă aşeze pe 
un divan; apoi, întorcându-se către Musa, să-i dea mâna şi 
să-l invite să ia loc lângă dânsul. 

— Vorbiţi, domnule! îi spuse emirul în turceşte. 

Atâta-i trebui. Prietenul meu o luă la goană, ca un cal de 
curse. Adoptând curajos limbajul confesiunii sincere, totale, 
singura care poate să înduioşeze chiar o inimă împietrită, 
Musa istorisi emirului toată drama familiei sale. Nu ştiam 
turceşte, dar îmi fu uşor să urmăresc fazele povestirii, pe 
care bătrânul o înfăţişa cam hazliu, când mişcat până la 
lacrimi, sub privirea întunecată a auditorului. 

Emirul, taciturn şi continuând să fumeze, nu trăda nici 
emoție, nici indiferenţă, ci pur şi simplu un interes plin de 
înţelegere. Ne serviră cu două cafele turceşti şi cu două 
narghilele, onoare obişnuită la musulmani, dar la care noi 


nu ne aşteptam, într-o casă unde intrasem ca cerşetori sau 
cam aşa ceva. 

Dinaintea acestui gest de stimă, Musa izbucni şi mai 
înflăcărat, lăudând foloasele picturii murale, care salvează o 
clădire de la ruină şi-şi tot ridica privirea şi braţele în sus, 
ca să arate numeroasele crăpături ale tavanului. Emirul îl 
ascultă cu acelaşi interes, fără să se uite la tavan. Când 
Musa sfârşi de vorbit, după o oră, emirul se ridică nervos, 
ne rugă să aşteptăm şi dispăru. Bătrânul se răsturnă pe 
spate, epuizat, asudat: 

— Am pledat bine cauza noastră? 

— Ca un prinţ al elocinţei! 

— Şi care crezi tu că o să fie rezultatul? O să punem, în 
sfârşit, laba pe lucrarea care să ne scoată din nevoie sau 
încă o dată n-o să fie nimic? 

Răspunsul fu apariţia slugii care ne primise. Dădu 
prietenului meu un plic, în care se afla o liră turcească, ne 
făcu o temenea, bolborosind câteva cuvinte pe care nu le- 
am înţeles şi ne deschise uşa. leşirăm iute, ca muşcaţi de-o 
viespe. 

În drum, soarele şi singurătatea completau totul. 
Trecuse ora prânzului. Musa mă privi zeflemitor, abia 
stăpânindu-şi un hohot de râs: 

— Ei bine, Adriene, mereu aceeaşi poveste, nu-i aşa? Nu 
se poate spune că emirul n-a fost drăguţ. Doar ştii că în 
Turcia cerşetoriile sfârşesc, uneori, cu totul altfel! Cu atât 
mai râu, dacă trebuie să nu-i mai văd pe ai mei! Şi-acum, 
haide să ne oferim un mic chiolhan! 

Ne aflam încă în faţa marii porţi de intrare a trăsurilor 
şi, îndreptându-mi privirea spre fereastra de la etajul întâi, 
zării silueta emirului, înapoia perdelelor. Privea cum ne 
sfătuiam în mijlocul drumului prăfuit şi pustiu. 

— S-o ştergem! spuse Musa, luându-mi braţul. Acum 
avem cu ce trăi o săptămână; să trăim şi să sperăm, cu 
burta plină, toţi patru, mulţumită acestei lire căzute din cer. 


Şi se opri ca să contemple piesa de aur, care strălucea 
în bătaia soarelui. Apoi, adăugă melancolic, reluându-şi 
drumul: 

— lată de ce, dacă într-o zi o să devii un mare satrap, 
niciodată să nu tai capul cuiva, înainte de a te convinge că 
omul acela n-a fost, măcar un ceas din viaţa lui, emirul de la 
Malmentain. Gândeşte-te; cine ne poate garanta dacă acest 
atotputernic nu era pe cale să mângâie o femeie, în clipa 
când noi făceam tărăboi la poarta casei sale şi că, în loc să 
ne ofere cafea, ciubuc şi o piesă de aur, putea foarte bine să 
ne trimită în surghiun? 

Solomon Klein, după ce petrecuse două zile în tovărăşia 
guvernatorului, se înapoie la Ghazir, într-o seară, către ora 
opt. Cu aceiaşi trăsură în care se aflau şi doi ofiţeri de 
poliţie din Beirut. Titel părăsea satul, o oră mai târziu, la 
invitaţia cam autoritară a poliţiştilor, care refuzară 
explicarea acestui act arbitrar. 

Ţipetele Sarei ne asurziră: 

— Haide, tată, la Solomon, să-l rugăm să intervie, cât 
mai este timp! 

Bătrânul îşi ascundea prost satisfacția de a-şi vedea, în 
sfârşit, fata scăpată de proxenet. 

— Să intervenim la Solomon? Te-ai prostit! Tu nu vezi că 
e mâna lui în această arestare. 

— N-are a face! Întovărăşeşte-mă până la el. 

— Du-te cu Adrian. 

În timp ce Sara îşi căuta mantoul, Musa făcu o temenea 
până la pământ şi, mă îmbrăţişă, ţopăind de bucurie: 

— S-a sfârşit cu peştele! Trăiască despotismul! E şi el 
bun la ceva! 

Într-adevăr, aşa era! Se sfârşise cu un „peşte”, dar se 
ivise un altul, către care destinul o împingea pe biata Sara. 
Tremurând la braţul meu, în noapte, ea mă întrebă: 

— Şi tu crezi cum crede tata, că aici e mâna lui 
Solomon? 


— Nu ştiu ce trebuie să cred, dar nu e imposibil. Celor 
de teapa lui, le stă în fire orice. 

— Atunci, Solomon e un tip foarte puternic! gemu ea. 

— Da, nu-ncape nicio îndoială! Klein nu e un vierme ca 
Titel! 

Mă opri, atingându-mi faţa cu respiraţia-i de copil şi mă 
întrebă tremurând toată: 

— Şi tu îl dispreţuieşti pe Titel, nu-i aşa? 

— Sincer vorbind, ţi-o mărturisesc: da! 

— Dar pe Klein nu-l dispreţuieşti? 

— Ah! unde vrei s-ajungi? Detest pe toţi codoşii din 
lume, mai ales când ademenesc copile ca tine. Şi marea 
mea plăcere ar fi să-i văd pe toţi cu o piatră de gât, în 
fundul mării! lată ce gândesc. Aici, ca-n orice chestiune, 
cred că sunt şi peşti între peşti... 

— Adică? 

— Mă plictiseşti Nu-ţi mai spun nimic! 

Mă întreb dacă Sara nu este puţin fascinată de toate 
câte ne-a auzit vorbind despre isprăvile lui Solomon. Îmi 
aduc aminte că într-o zi plimbându-ne singuri, în timp ce 
Musa şi Titel îşi făcea tradiționala siestă, Solomon ne-a 
întâlnit, ca din întâmplare; ne-a oprit ca să ne spună că nu-i 
purta nicio pică lui Musa şi că e gata să se împace cu el, 
ceea ce, de altfel, noi bănuiam de mult. În realitate, însă, 
Klein căuta o ocazie ca să vorbească Sarei. Şi îi vorbi, cu 
ocazia acestei întâlniri, cu calmul şi puterea lui de 
convingere proverbială, o măguli cu iscusinţă, se jură pe 
toţi dumnezeii săi de curăţia sentimentelor faţă de bătrân şi 
ne părăsi, sorbind-o pe Sara, cu aceste cuvinte. 

— Dacă vreodată aş putea să vă fiu de ajutor, contaţi pe 
mine! 

Cred că de-atunci, Sara, tot „adorând” pe Titel, se 
gândea adesea la Klein şi o idee năstruşnică îşi făcu loc în 
căpşorul ei. Probabil, vreo altă poveste cu un bar. Şi, în 
seara aceea, ea vruse ca eu să-i confirm gândul. Ah, asta 
nu! 


Îl găsirăm pe Solomon în biroul său, puternic luminat de 
două lumânări mari. Era singur, îmbrăcat în costumul de 
călărie, care-l întinerea şi-l făcea frumos. Se vedea că 
aştepta vizita Sarei şi crezui că se va preface surprins. Spre 
marea mea uimire, mă înşelasem. Dimpotrivă, ne ului în 
sinceritatea sa afectuoasă: 

— Vă aşteptam... rosti el, ieşindu-ne în întâmpinare, la 
uşă. 

Dar Sara nu-l lăsă să continue: 

— Domnule Klein! Domnule Klein, hohoti în lacrimi. 

O aşeză într-un fotoliu: 

— Te înţeleg, sărmana mea Sara! Trebuie să fie ceva 
îngrozitor pentru dumneata... Dar... el îşi cunoştea prea 
bine situaţia delicată. Trebuia să ştie că Turcia asiatică nu-i 
Egiptul şi... nu trebuia... 

— Dar ce-a făcut, Dumnezeule? Ce crimă... 

— ...Crimă, desigur, nu! Dar a furat. 

— De unde ştiţi? 

— Eu nu ştiu nimic. De altfel, nimeni n-o ştie precis. Dar 
satul e convins. Înţelege-mă: în această gaură de munte, 
oamenii trăiesc de secole, fără ca nimic important să le 
tulbure tabieturile. Se cunosc între ei, cum un cocoş bătrân 
îşi cunoaşte găinile sale. Ei ştiu, unul de la altul, ce e bun şi 
ce e rău. Astfel, poţi să găseşti printre ei tot ce ai vrea, 
afară de un hoţ! De lucrul ăsta, draga mea, fiecare 
garantează, aici, cu capul. Şi când, a doua zi după sosirea 
voastră aici, s-au observat furturi prin toate prăvăliile, ba 
chiar şi la farmacie, îndată au ghicit pe hoţ. Dacă nu i-au 
pus cătuşe la mâini, n-au făcut-o din respect pentru mine, 
care v-am adus aici. Libanezii sunt firi înțelepte, ocolesc 
scandalul. Dar au depus plângere, cerând să fie scăpaţi de 
nepoftit. Asta-i tot, micuța mea! 

Câtă minciună se afla în adevărurile evidente pe care 
Klein ni le punea în faţă, doar unul mai ticălos decât el ar fi 
putut s-o dovedească. Oricum, Klein jucase magistral. Şi 
micuța părea să-şi dea seama. După un moment de 


descumpănire, de reflecţie, Sara se ridică hotărâtă, cu ochii 
înotând în lacrimi şi cu dorinţe puternice: 

— Domnule Klein, într-o zi mi-aţi spus că aţi putea să-mi 
fiţi folositor. N-aveam decât să contez pe dumneavoastră... 

Nu îndrăzni să meargă mai departe, deoarece privirea 
lui Klein era severă, în timp ce pentru mine, care-l 
cunoşteam mai bine, această severitate îmi spune: „Du-te, 
frumoasa mea! În acea zi, ştiam bine de ce îţi promiteam 
ajutorul meu”. 

Sara se înarmă cu cel mai drăgăstos surâs al ei: 

— „Ei bine, aţi vrea dumneavoastră să interveniţi în 
această împrejurare? 

Bătrânul motan se prefăcu cuprins de-o nelinişte 
adâncă... Fumam. Klein rămase pe jumătate lungit pe un 
divan. Aruncându-şi ţigara, se sculă şi-şi afundă privirea-i 
ştearsă în ochii negri ai Sarei: 

— Dacă vreau să intervin... Natural că vreau, cu dragă 
inimă. Totul este să ştim cu ce rezultate ne vom alege. Nu- 
mi place să mă compromit în intervenţii zadarnice. 
Dumneata ştii: în Turcia trebuie să ceri numai ceea ce se 
poate obţine, fără de care... 

— Dumneata poţi obţine tot! strigă Sara, sinceră, 
convinsă. Şi apoi e inutil să-ţi spun că Titel nu s-ar mai 
reîntoarce la Ghazir. Ne vom duce aiurea. 

Ea vorbea la plural, dar Solomon o înţelegea cu totul 
altfel. 

— De ce spui „noi”? Chiar dacă îl scap de puşcărie - 
ceea ce nu-i sigur - el va fi expulzat numaidecât. Şi-atunci, 
cum o să-l întovărăşiţi, când cu toţii sunteţi în mizerie? 

— Este adevărat! răspunse Sara, învinsă. Apoi: Ei bine! 
salvaţi-l măcar de închisoare, domnule Solomon. 

— Vrei să spui, să încercăm a-l salva. 

— „Să încercăm?” Dar ce pot eu? 

— Ce puteţi? Tot atât ca şi mine. 

— Adică? 

Klein îi apucă amândouă mâinile şi o ridică în picioare: 


— Adică, uite aşa: mâine dimineaţă te aştept la ora 
plecării diligenţei. Vom cobori împreună la Beirut. 

Apoi ne conduse până la poarta din stradă. 

Simţii în acea seară, înapoindu-mă acasă, că în curând 
voi fi de prisos la Ghazir. Mâine, după plecarea matinală a 
Sarei, îl informai pe Musa despre pretinsa cauză a arestării 
lui Titel. Bătrânul sări: 

— Aha! din cauza asta libanezii nu voiau să-mi dea de 
lucru, pentru că sunt socrul unui hoţ! De ce nu mi-ai spus 
că Titel fura? L-aş fi denunţat eu însumi! 

— Lasă, e mai bine, acum. Dar altceva: după cele 
petrecute ce ai de gând să faci? 

— Pe legea mea, nu ştiu ce să-ţi spun. Uite, cred c-aş 
face bine, dacă m-aş apuca şi eu de furat. Poate vor avea 
amabilitatea să mă expulzeze şi pe mine... în România! 

— Lasă glumele, Musa! Nu eşti de părere că ne-am 
câştiga mai bine existenţa la Beirut sau la Damasc? Eu 
aştept înapoierea lui Solomon; îl voi ruga frumos ca să-mi 
dea o liră, pe care, desigur, n-o să mi-o refuze şi voi pleca la 
Damasc. Vrei să mă însoţeşti? 

Ne aflam încă în paturile noastre. Musa mă privi fix, cu 
ochii lui trişti, care din ce în ce deveneau mai mici, până ce 
se închiseră într-o strâmbătură a feţei, şi brusc începu să 
plângă: 

— N-o să-mi revăd... niciodată... familia! 

Sării din pat şi-i luai capul, strângându-l la pieptul meu. 
Plânse în hohote, uşurându-şi inima. Apoi ne îmbrăcarăm şi 
ne îndreptarăm spre cafenea. Afară nu era frumos. Se 
stricase vremea. În acea dimineaţă, consumatorii erau 
îmbrăcaţi ca pentru toamnă. Ne răspunseră la bineţe, cu 
politeţea obişnuită şi nu ne spuse nimic referitor la cele 
întâmplate în ajun. Se vedea cât de colo, că le era greață de 
noi. Fapt care crea, în cafenea, o atmosferă mohorâtă, unde 
cuvintele şi frânturile de conversaţie cădeau ca nişte ocări 
în timpul unei rugăciuni. Eram foarte mâhniţi. 


E atât de trist, să te simţi alungat din sânul unei 
colectivităţi, unde toată lumea era amabilă şi în ochii căreia 
n-aveai să-ţi reproşezi nimic josnic! 

Ne băurăm cafelele şi ne fumarăm narghilelele, fără a 
rosti vreo vorbă şi aproape fără să ne uităm unul la altul. 
Ne aflam acolo, în situaţia a doi condamnaţi la 
spânzurătoare pentru greşeli necomise, şi ne simţeam 
doborâţi văzând că societatea omenească se preocupă mai 
puţin ca să fie dreaptă, decât să aibă totdeauna dreptate 
împotriva individului. Fireşte, sunt prea tânăr şi fără 
experienţă, ca s-o pot judeca; dar, din cele ce cunosc din 
trecutul umanităţii, nu pot uita că ea a confundat adesea 
marii oameni cu haimanalele. Şi coborând pe scara valurilor 
spirituale, vedem că-i de-ajuns să manifestezi cele mai mici 
veleităţi de independenţă, de rezistenţă în faţa mentalităţii 
comune consacrate, pentru ca societatea să te suspecteze şi 
să înceapă a-ţi bara calea către locurile pe care ea le 
rezervă numai celor care se feresc s-o contrazică sau s-o 
răstoarne. 

În satul Ghazir, n-aveam altă vină, în afara aceluia de-a 
fi venit aici, ca să eşuăm ca nişte epave. Nu voim să trâim 
pe spinarea nimănui şi suntem gata să ispăşim crima de 
vagabondaj, executând lucrările cele mai grele şi mai prost 
plătite. Dar, după asta, nimeni nu ne poate refuza dreptul la 
existenţă; chiar la această existenţă „dezordonată”, ce ne-a 
plăcut s-o alegem; şi nici să fim socotiți mai puţin demni de 
stimă, decât băcanul care în fiecare zi deschide şi închide 
uşa aceleaşi prăvălii, timp de cincizeci de ani. Căci, fără 
curajul vânturătorilor de ţări de teapa noastră, America nu 
şi-ar fi revărsat niciodată bogăţiile în dughenele satelor de 
pe întreg pământul. 

Aşa că noi îndurăm nedreptatea oamenilor care fac 
numărul şi legea, chiar pe această biată terasă a unei 
dughene, de unde încă nu îndrăznesc să ne alunge - dar 
asta nu va întârzia! — şi din care cauză ne simţim atât de 
trişti, de parcă am fi ostateci la canibali. Culmea 


nenorocirii, soarele ne refuză azi binefacerile sale. Aerul e 
umed, tremurăm. Văile sunt înecate într-o negură deasă, 
care întunecă zarea. Nu ne rămâne decât să ne căutăm 
alinarea în fundul inimilor noastre rănite. 

Ne pregăteam să ne ascundem de fiinţele omeneşti, 
zăvorându-ne în camerele noastre, când iată că servitoarea 
lui Klein ne aduce două scrisori, câte una pentru fiecare, ca 
să nu se bucure numai unul, iar celălalt să continue a 
frământa gânduri negre. 

Scrisoarea mea este de la îndureratul Mihail, care îmi 
scrie de la Sfântul-Munte, înfăţişându-mi stări de lucruri 
cinice, după cum urmează: 

„Trăiesc aici în beatitudine. Nimic nu mă sâcâie. Toate 
«problemele» cu care mă ştiai preocupat altădată, astazi 
îmi par copilării. Suntem nebuni, când credem că, într-o zi, 
omul va fi mai bun de cum e azi. Nu va putea să fie mai bun, 
pentru că nu are suflet. Nu are decât burtă şi sex. Are, de 
asemeni, şi puţină inteligenţă, dar asta nu-i sufletul. 
Dovadă, acest stareţ de aici: e un porc dintre cei mai mari! 
Mă ţine pe lângă el şi-mi spune că-i din simpatie. În 
realitate, îi e frică să nu spun «prostii» sclavilor pe care îi 
exploatează. Puțin îmi pasă. Mâncăm ţipari, minunaţi şi 
delicioşi, pe care «fraţii» îi pescuiesc în mare, tremurând de 
frig, zile şi nopţi! Nu mai vorbesc de claponii pe care îi 
îndoapă, dar pe care nu-i mănâncă decât stareţul şi invitaţii 
săi. Cât despre vinurile cu care udăm aceste bunătăţi rare, 
poate c-ai auzit şi tu că Sfântu-Munte e fără pereche în 
produse foarte fine, datorită grijii «fraţilor» noştri devotați, 
din care nu gustă nicio picătură. (Şi bine fac! Să bea apă de 
mare!) M-am îngrăşat mult şi barba mi-a crescut 
impresionantă. Nu o voi rade. Asta place femeilor de-o 
anumită vârstă şi... avere, printre care - la plecarea de aici 
- trebuie să-mi caut «doică» (Hm! te jigneşte vorba asta?) 
Fiindcă, în curând, voi fi la capătul noviciatului şi porcul de 
stareţ mă va soma să aleg între rasa călugărească şi haina 
civilă. Şi atunci, dragul meu idealist, voi fi silit să părăsesc 


această frumoasă viaţă monahală, care cuprinde desigur 
multă lene, ţipari, claponi şi vinuri bune, dar şi plicticoase 
rugăciuni şi destulă pederastie obligatorie, pe care o 
dispreţuiesc, şi într-un caz şi în celălalt, ceea ce îl cam 
întărâtă pe «respectabilul părinte». Şi ce-ai vrea tu să fac, 
ieşind de-aci? Moartea şi-a clădit casă în plămânii mei. 
Niciodată n-am fost în stare să fac mare lucru cu mâinile 
mele, iar acum mai puţin ca oricând. Să mă omor? N-am 
nicio poftă, deocamdată. Nu-mi mai rămâne, deci, decât să 
mă însor (dacă m-o vrea!) cu vreo bătrânică copleşită de 
nevoia de afecţiune deosebită - specialitatea mea - şi să-mi 
poată garanta, în schimb, un dram de existenţă călduţă, 
timp de patru sau cinci ani, cel mult, ce cred că mai am de 
trăit”. 

Bunule Mihail... Sărmane Mihail... Îmi sfâşii inima... 

Scrisoarea lui Musa e mai veselă. Îi anunţă logodna fetei 
sale, mezina Ghizela, „cu un băiat atât de frumos şi cinstit, 
şi deştept, şi care are o situaţie atât de frumoasă, fiind şef 
de raion la marile magazine «Carmen-Sylva»! La douăzeci 
şi nouă de ani! nu-i oare minunat, tată?” 

Tata plânge de bucurie şi sărută scrisoarea Ghizelei. 

Apoi un nor îi întunecă faţa. Într-un colţ, nevasta lui 
adaugă: „Numai că această comoară de băiat de n-ar afla 
întreg adevărul despre purtarea Sarei! Ar fi o catastrofă”. 

— Hai să vedem, ce capital mai avem! spuse Musa, 
scotocind prin buzunare. Trebuie să beau ceva, chiar acum. 
Cu atât mai rău. Mă simt, în acelaşi timp, şi fericit, şi 
nefericit! 

Am băut, în dimineaţa aceea, fiecare câte trei păhăruţe 
de rachiu, sub ochii bravilor săteni, care, deşi ei înşişi beau, 
ne spionau cu coada ochiului şi ne judecau cu asprime. 
Vorba poetului nostru. „Virtutea este uşoară, când ai tot ce- 
ţi trebuie.” 

Şi acum, iată sfârşitul poveştii lui Musa şi a scurtei dar 
emoţionantei vieţi dusă împreună, petrecută sub soarele 
Mediteranei. 


Trei zile, n-am ştiut ce „învârteau” Solomon şi Sara la 
Beirut. Totuşi, cum timpul se îndreptase, iar zilele însorite 
ne înveseleau sufletele noastre melancolice, aproape că şi 
uitasem să ne gândim la aceste două fiinţe. Dar, într-o 
frumoasă după-amiază, ce vedem şi ne face să credem că 
visăm? O trăsură elegantă se opreşte în faţa casei unde 
locuiam şi din trăsură coboară Sara, împodobită ca pentru 
nuntă, ceea ce îi displăcu lui Musa, deoarece înţelese că 
fata lui, dând „lovitura”, s-a grăbit să vină ca s-o vadă cei 
din sat, umilindu-i astfel. Foarte preocupată şi dându-şi 
aere, îşi îmbrăţişă în grabă părintele şi ne trânti această 
veste, în gura mare, care ne luă piuitul: 

— Haide, tată, să strângem repede catrafusele, tu şi 
Adrian! Ne înapoiem îndată la Beirut, cu trăsura ce-o vedeţi 
afară. Mâine seară, tu pleci, tată, la Constantinopol! S-a 
sfârşit calvarul tău. Te vei duce să-ţi regăseşti familia! De 
azi în douăsprezece zile, o să fii la Bucureşti! 

— Şi tu? întrebă bătrânul, cu un aer vexat. 

— Eu, ei bine, tată, voi avea, în sfârşit, barul meu! 

Musa se clătină, muşcându-şi buzele: 

— "Tu... o să ai... în sfârşit... barul tău! Blestemat să fie 
Solomon! Nimic de spus: loviturile sale sunt de maestru... 
Aveţi drept, deci, să mă expediaţi acasă: vă stingheresc în 
drumul vostru, care e acelaşi. Şi Titel al tău? 

— A fost expulzat ieri, răspunse Sara, închizând 
geamantanele. 

Şi adăugă, cu un uşor ton protector: 

— N-am putut face nimic pentru bietul băiat! 

— Ah! „Moi n-aţi... E magnific! Şi cine suportă 
cheltuielile imediatei mele repatrieri? 

— Tată, mă calci pe nervi! Mai bine ajută-ne să 
împachetăm. Trăsura nu poate să aştepte. 

— Da, fata mea, ai dreptate: în realitate, sunt mulţumit 
de... toate astea! Tocmai mi-a scris de-acasă că Ghizela s-a 
logodit... 


— Logodită, Ghizela? Cu atât mai bine pentru ea! Dar 
haide, tată, ajută-ne! O să-mi povesteşti pe drum toate 
istoriile tale. 

— Istoriile mele? Asta-i toată bucuria ta, la auzul unei 
veşti atât de fericită? 

— Ce vrei, tată, poate că greşesc, spunânduc-ţi că între 
mine şi familia noastră se află o prăpastie, pe care nimic n- 
ar putea-o umple. Uite, fac prinsoare că mama profită de 
ocazie, ca să vorbească iarăşi de purtarea mea proastă. Ei 
bine, socotiţi-mă ca dispărută, moartă! 

— Moartă? Şi dacă hoitul tău o să ne împută de la 
distanţă? Dacă îţi vei nenoroci surorile? 

— Regret, dar n-am ce să fac! Am dreptul să-mi trăiesc 
viaţa mea, fie ea chiar de paceaură. Asta-i poate soarta 
mea! 

Musa căzu pe un scaun şi murmură, cu capul între 
palme: 

— Da, asta-i soarta ta!... 

Sara se duse să achite câteva mici datorii la gazda 
noastră, o brutăreasa bătrână care ne dăduse adesea pe 
datorie numeroase roll - pâine plată ca o farfurie. 
Coborârăm bagajele la trăsură, care numaidecât porni, 
lăsând în urma noastră acest frumos Ghazir, care la urma 
urmelor, a fost prietenos cu noi, suportându-ne cu o 
cumsecădenie pe care mahalaua Brăilei mele nu mi-a 
arătat-o niciodată. 

Musa traversă satul, ghemuit între mine şi Sara, cu 
capul în piept, fără să vadă sau să salute pe cineva. Şi 
ghazirienii, de treabă şi înţelegători, se făcură că nu bagă 
de seamă prosteasca sfidare a Sarei, care voia să-i 
umilească, cu zorzoanele ei; se ascunseră tăcuţi, la trecerea 
trăsurii. Mai târziu, când şoseaua dădu spre mare şi apusul 
soarelui începu să ne bronzeze feţele, Musa - asemenea 
unei broaşte țestoase speriate - îndrăzni să-şi arate nasul, 
încetişor, privind în dreapta şi în stânga, locurile pe care le- 
am iubit atât; apoi se închise într-un mutism, ca o stană de 


piatră, până la Beirut. Dar, în clipa când am trecut prin faţa 
locuinţei emirului, bătrânul se uită la mine, cu o privire ce 
parcă îmi spunea: „În ziua aceea, am fost mult mai fericit 
decât acum!” 

Nu ne păsa deloc încotro ne îndreptăm, la cine şi dacă la 
sosire, ne aşteptau, poate, noi umilinţe. Nu ne trecea prin 
gând că Sara ar fi devenit, în mai puţin de trei zile, 
proprietara unei vile, la malul mării. Şi totuşi, trăsura se 
opri în faţa unei căscioare drăguţe, la ţărmul Mediteranei. 
O servitoare arabă apăru îndată în prag şi se aruncă asupra 
bulendrelor noastre, tot povestind cu volubilitate o mulţime 
de lucruri, din care înţeleseserăm doar că apartamentul 
este gata să ne primească. Ne transportarăm singuri 
bulendrele şi biata femeie fu cât pe-aci să se bată cu noi, ca 
să ni le smulgă. Sara, vrând să facă pe grozava şi să-şi joace 
rolul de stăpână, îi da porunci anapoda, într-o arabă care 
ne strica de râs. 

„Vila” modestă a Sarei era alcătuită dintr-un parter cu 
trei camere ce comunicau între ele, una mai cochetă decât 
cealaltă, foarte curat întreţinute şi toate cu ieşire spre 
mare. Ah! intimitatea şi perspectiva ce avui, privind de la 
ferestrele lor, îmi dădură o stare proastă de descurajare: aş 
fi fost gata să slugăresc, chiar în tură cu servitoarea, numai 
să trăiesc în această vilă micuță, o lună de toamnă 
frumoasă, ca aceea pe care o petrecusem la Ghazir... Eram 
însă hotărât să nu petrec decât o noapte la Sara! A doua zi, 
după plecarea lui Musa, aveam să părăsesc şi eu Beirutul. 

Totuşi, rămăsei să contemplu, acolo, singur Mediterana 
în amurg. Alături, într-o odaie, Musa şi fiică-sa tăifăsuiau. 
Îmi cercetai din nou conştiinţa şi mă întrebai, pentru a suta 
oară, dacă nu eram pe un drum greşit, dacă nu eram chiar 
un nebun, vrând ca de-a lungul vieţii mele să nu fac niciun 
fel de concesii societăţii, în vreme ce toată lumea le face; să 
nu abdic din timp în timp, deşi totul era abdicare în jurul 
meu, fiindcă nevoia de-a exista, cât mai confortabil cu 
putinţă, era mai puternică decât toate moralele din lume; 


că însuşi Mihail - care voia să fie „dintr-o bucată”, preferind 
să cutreiere pământul, cu traista în spate, decât să se plece 
cerinţelor familiei sale aristocrate - se vede, acum, în 
situaţia de-a alege între o viaţă aproape dezonorantă şi 
sinucidere şi să opteze pentru prima. Cazul său mă tulbura 
profund. Întorsei problema pe toate feţele, îngrozitor de 
singur, cu ochii plini de acest măreț apus de soare care se 
reflecta în apele Mediteranei şi pe crestele muntelui, într-o 
infinitate de nuanţe, de la auriu la violet, Oh, pământule, 
pământule! Numai tu poţi să fi grandios şi demn, în timp ce 
noi, fiinţele omeneşti, nu putem exista fără a ne înjosi 
reciproc. 

Seara mâncarăm tăcuţi, posomorâţi şi ne culcarăm 
numaidecât. Nimeni nu veni să ne tulbure, ceea ce fu o 
fericire. Mă culcai în acelaşi pat cu Musa, fără să-mi dau 
seama de ce, cu toate că din cele trei camere două aveau 
câte un pat, iar ultima un divan. Cum dorm prost în doi, m- 
aş fi mulţumit cu divanul, deşi n-avea nici cearceafuri, nici 
cuvertură, dar nimeni nu mi-a cerut părerea. Din fericire, 
bătrânul nu-mi bâzâi la ureche nicio litanie, aşa cum mă 
aşteptam. Mă lăsă gândurilor mele învălmăşite şi vuietului 
straşnic al mării, pe care-l asculta şi el, cu ochii deschişi, 
senin. Cu puţin înainte să adormim, îmi puse mâna pe umăr 
şi-mi spuse: 

— Nu trebuie să te simţi pierdut... Eu plec. Dar tu n-o să 
fii obligat să trăieşti în bordelul lor, fiindcă îţi voi da o liră 
turcească şi o să poţi pleca la Damasc. Să nu ceri nimic lui 
Solomon. E mai bine. Şi dacă fata mea o să vrea să te ajute, 
eu zic s-o refuzi. 

Îmi vorbea cu vocea înecată în lacrimi. Terminând, mă 
îmbrăţişă şi se întoarse cu faţa la perete. 

A doua zi dimineaţa, când toţi ai casei dormeau încă, ne- 
am strecurat ca doi hoţi, să ne fumăm ultimele narghilele la 
malul mării. Musa era otrăvit până-n vârful unghiilor, de ura 
ce o nutrea împotriva Sarei. Gândul de-a se întoarce acasă 
ca o curcă plouată, după ce îşi promisese c-o va aduce - cu 


sau fără voia ei - îi era mai apăsător decât dacă ar fi trebuit 
să le anunţe moartea Sarei. 

— i-o jur că m-aş îmbăta de bucurie, dacă aş vedea-o 
lungită moartă, colea, sub ochii mei. Târfa dracului! 

Nu-mi erau boii acasă, în dimineaţa aceea, pentru a 
aproba cu entuziasm un atare exclusivism sentimental. Îl 
simţeam fratele meu, dar în acelaşi timp, copleşitor de 
nedrept. Încercai să-i comunic sărmanului tată propriile-mi 
îndoieli, ca să-i micşorez violenţa urii. Osteneală zadarnică. 

— Desigur!... 'Ţi-e uşor să fi îngăduitor, pentru că nu eşti 
în cauză! 

— Ba da, prietene, mă aflu în acelaşi cazan cu tine! 
Toată viaţa mea e în joc. În clipa de faţă, sunt pe cale să 
realizeze osatura sufletului meu; ea va fi solidă sau hibridă, 
după cum voi înţelege sau nu, de pe acum, legile existenţei 
normale. Fiindcă numai sfinţii şi nebunii pot să ducă o viaţă 
anormală şi eu n-aş vrea să fiu ca vreunul dintre ei. 

Musa mă privi aiurit: 

— Dar ce caută nebunii, sfinţii şi osatura sufletului tău în 
bordelul Sarei? 

— Iată ce caută: eu mă întreb - şi tu trebuie să te 
întrebi, la rândul tău - dacă avem dreptul de-a impune 
cuiva regulile morale care ne convin. De pildă, urăsc 
egoismul şi aş fi în stare să impun lumii dreptatea, cu 
lovituri de bici; dar cine îmi garantează că nu sunt un 
nebun, susţinând că justiţia trebuie să guverneze, în mod 
normal, viaţa oamenilor? Iar în cazul Sarei, de ce vrei tu ca 
ea să judece cinstea şi necinstea cu capul tău şi nu cu alei? 
Ştii tu că în Japonia prostituţia se practică, pe faţă, de 
tinerele fete din lumea bună, înainte de măritiş, ca să-şi 
strângă zestre şi că după aceea îşi găsesc bărbaţi foarte 
respectabili. 

— Fac japonezii asta? Ei bine, eu n-o să fiu niciodată 
japonez! Da! la spune-mi, ce te-a apucat, aşa tam-nesam, să 
vrei să mă convingi că Sara ar avea dreptul să-şi continue 
acest fel de viaţă? 


— Pentru că simt în mine o puternică nevoie de-a 
înţelege, înainte să condamn! Uită-te la Mihail: el n-a vrut 
să facă nicio concesie alor săi şi a plecat de-acasă, ca să 
ducă o viaţă sfârtecată de concesiuni şi, pe deasupra, 
vrednică de plâns, ceea ce, în realitate, înseamnă un 
faliment al dorinţei noastre de independenţă şi poate o 
pedeapsă. Dar mă întreb: cine are dreptul de-a defini 
natura concesiilor ce convin temperamentului nostru? Fata 
ta, Ghizela, are oroare de prostituție; ea e gata să se plece, 
chiar şi în faţa unui bărbat care ar face-o să sufere mii de 
ofense. Sara, cealaltă fată a ta, are, cu siguranţă, oroare de 
viaţa cinstită care-i place Ghizelei; ea preferă să-şi piardă 
urma în lume şi să se culce cu primul venit, pentru un pumn 
de bani sau pentru o masă. lot aşa răspundeam şi eu 
mamei mele, când mă întreba pentru ce duc o viaţă de 
vagabond; şi cum e şi natural, mama nu mă înţelegea. Tu n- 
ai s-o înţelegi deloc pe Sara, la fel ca şi părinţii lui Mihail, pe 
bietul lor fiu. Dar, pentru mine, problema e alta. Până acum 
am vorbit despre neînțelegerile între copii şi părinţi, certuri 
trecătoare între două generaţii. Pentru mine, conflictul, 
foarte grav şi permanent, este în altă parte. Şi anume, 
atunci când individul, afectuos şi sociabil, dar îndrăgostit de 
această independenţă care-i libertatea mişcărilor sale, se 
ridică împotriva societăţii omeneşti, a cărei existenţă este 
clădită tocmai pe renunţarea fiecăruia dintre noi, la această 
libertate. Şi atunci, mă întreb, şi pe bună dreptate, dacă nu 
e aici drama, asemănătoare cu a şoarecelui în ghearele 
pisicii. Dar nu-i totul: când citesc, printre rânduri, scrisorile 
lui Mihail, mă întreb dacă nu-i pe cale să-şi blesteme 
pasiunea pentru libertatea mişcărilor sale, dacă nu le 
socoate ca o aberaţie a spiritului său, mai mult victima 
orgoliului nostru decât ca o necesitate absolută, ca o 
condiţie de viaţă. Şi, în cazul ăsta, la ce servesc toate 
suferinţele pe care le acceptăm ca un preţ de răscumpărare 
a fericirii noastre, pentru că nu există fericire, iar abdicarea 
te pândeşte la capăt? Nu-ţi mai spun că, în ziua tardivei 


abdicări, s-ar putea să ai teribila remuşcare filială, de-a fi 
rănit, adesea mortal, sufletul unei mame, al unui tată, care 
s-au sacrificat pentru tine. Vezi tu, Musa, iată de ce nu ştiu 
pe cine să compătimesc mai mult, pe tine sau pe Sara, care 
din voi are dreptul la dragostea mea pentru om. 


Nu-mi închipuiam, în ziua despărțirii noastre, câtă 
dreptate avusesem ca să-i ţin lui Musa acest „discurs” de 
milă frăţească. 

Bătrânul s-a despărţit de  fiică-sa, nevrând s-o 
îmbrăţişeze. Eu am plecat la Damasc, a doua zi. Câteva 
săptămâni mai târziu, logodna Ghizelei fu ruptă din pricina 
Sarei. Nefericitul tată muri subit. 

Apoi cinci ani trecură, la capătul cărora mă găseam eu 
însumi destul de prăpădit, cu trupul şi sufletul, din vina 
aceluia care ne-a creat, în acelaşi timp buni şi răi, 
inteligenţi şi proşti. Într-o zi de noiembrie 1911, am 
debarcat pentru a şasea oară în această Alexandrie a 
Egiptului, plină de amintirea lui Musa. La „Fortul 
Napoleon”, un biet bar, descoperii o biată Sara, care, din 
mică şi delicată, devenise un fel de pisică jigărită şi 
murdară, cu ochii înfundaţi în orbite, părul vraişte şi gura - 
mai ales gura - cusută, lipită pentru veşnicie. Ea se afla 
înapoia unei tejghele răpănoase, cu privirea în stradă, în 
timp ce un băieţel arab, slăbuţ, servea doi tineri marinari 
olandezi, beţi de viaţă şi zburdalnici ca doi căţei. Marinarii 
nu încetau cu glumele, puţin măgulitoare, la adresa damei 
mute de la tejghea, pe care o luau drept o mumie de curând 
scoasă din sarcofagul ei. 

Mă aşezai foarte aproape de uşă şi cerui un vermut. 

Nici sunetul vocii mele, mai mult decât prezenţa mea, 
nu clinti măcar un muşchi de pe figura Sarei. Totuşi, eram 
sigur că mă recunoscuse. 

Plătii şi ieşii. 

Nisa, martie 1934 


ADDENDA 
NOIE 


POVESTIRILE LUI ADRIAN 
ZOGRAFI 


HAIDUCII 


Într-o pagină autobiografică, Panait Istrati mărturiseşte 
că: „în adolescenţă, zilele de foame şi hoinăreală alternau 
cu lectura pătimaşe a Haiducilor noştri”, care, „departe de- 
a fi legendari, sunt tot ceea ce poporul nostru a putut să 
aibă mai adevărat, în dureroasa lui istorie. Legenda - uşor 
de recunoscut şi de înlăturat - nu începe decât acolo unde 
povestitorul, în generozitatea sa, îşi face o plăcere în a 
atribui acestor justiţiari populari isprăvi fantastice, unde 
cauza dreptăţii iese, mai totdeauna, biruitoare”. Şi ca o 
concluzie, el adaugă: „(...) la această şcoală a Frumosului, 
unit cu nevoia de dreptate, s-a format spiritul meu. Arta s-a 
mărturisit ochilor mei, sub o înfăţişare potrivită cu 
temperamentul meu şi nădejdiile unei omeniri obidite!35*”. 

Era, deci, firesc ca haiducii să-şi aibe un loc de cinste în 
opera sa, mai precis, în ciclul „Povestirile lui Adrian 
Zografi”, pe care îl va şi încheia cu volumele Presentation 
des Haidoucs (Haiducii, titlu dat în româneşte de autor) şi 
Domnitza de Snagov. 

Panait Istrati le anticipează prezenţa în volumul Moș 
Anghel, unde va include în final povestirea Cosma. (,... 


familia noastră, spune el, numără un strămoş haiduc, 
Cosma, nume ce nu figurează în galeria haiducilor”). 

Într-o scrisoare!35: adresată lui Romain Rolland, el se 
explică astfel: „În Cosma nu voi face decât să anunţ 
Haiducii, povestire din care îţi vei putea face o idee precisă 
despre ei, deşi incompletă. Cosma îmi va sluji să răstorn 
atmosfera sumbră din Moş Anghel şi să creez un echilibru, 
printr-o explozie de viaţă...” 

În aceeaşi scrisoare, Panait Istrati dă în continuare 
unele amănunte asupra ceea ce îi va continua opera, după 
apariţia lui Moş Anghel: „(...) Al treilea şi ultimul volum al 
ciclului «Viaţa lui Adrian Zografi» se va numi Haiducii - 
tineri revoltați din România, în timpul ocupaţiei greco- 
turceşti. Ei îşi părăseau casele şi se refugiau în păduri, 
înarmaţi, hrăniţi şi încurajați de populaţia satelor. De-acolo, 
năvăleau peste asupritori - oameni ai stăpânirii sau simpli 
spoliatori şi satiri - pe care-i sugrumau şi-i jefuiau. Banii 
mergeau în popor. Aceşti răzbunători populari mergeau ei 
înşişi adesea la spânzurătoare sau piereau în luptele cu 
potera, armată de lefegii care urmărea pe haiduci. 

Ceea ce voi scrie, nu va fi nicidecum o povestire fidelă şi 
patriotică, ca Haiducul Elenei Văcărescu, scris în limba 
germană... Legenda ne transmite o duzină de atari figuri, 
însă mai idealizate, înfrumuseţate şi monotone. Eu mi-i 
închipui altfel. Puţin îmi pasă de legendă şi de patriotarzii 
români, care vor protesta din răsputeri că am desfigurat 
legenda haiducilor. Eu voi scrie despre ceea ce a fost 
omenesc în aceşti haiduci.” 

La sfârşitul lui ianuarie, volumul Haiducii era aproape 
terminat. Îşi modifică planul, în continuare, al epopeii 
Haiducilor: „Vor fi două volume: Presentation des Haidoucs 
(aproape gata). Autorul este inexistent, Adrian dispărând 
de la primele rânduri ale cărţii. Irimia este cel care 
povesteşte, iar haiducii se prezintă singuri, unul după altul. 
Cât este de greu, prietene, să-l ţii pe cititor cu respiraţia 
tăiată! Al doilea volum va fi alcătuit din două părţi: 1. 


Plecarea haiducilor (faptele, luptele şi speranţele lor) şi 2. 
Înapoierea haiducilor (declinul, înfrângerea şi căderea lor) 
137). 

Anul 1925 cuprinde evenimente de mare importanţă 
pentru biografia scriitorului nostru, care îl obligă să 
întrerupă scrierea părţii a doua a Haiducilor. Mai întăi, 
aniversarea a şaizeci de ani de viaţă ai lui Romain Rolland; 
prietenii-rollandişti iau iniţiativa unui volum omagial: Liber 
Amicomon Romain Rolland şi Georges Duhamel îl invită să 
colaboreze. „Mi-am spălat faţa şi mâinile, şi am trăit una din 
zilele şi nopţile rare ale vieţii mele, scriind mărturisirea Les 
trois phases de mon Romain Rolland::5*”, care punctează 
însemnătatea operei şi a prieteniei cu marele scriitor 
francez, în apariţia noului Gorki al Balcanilor, pe 
firmamentul literaturii universale. 

În toamna aceluiaşi an, se reîntoarce în patrie, după o 
absenţă de aproape zece ani. Pregătirea acestei călătorii, 
traducerea lui Moş Anghel în limba română! şi scrierea 
volumului Trecut şi Viitor, debutul său ca scriitor român, îl 
absorb pe de-a-ntregul. 


Primul volum Haiducii (Presentation des Haidoucs) 
apare la sfârşitul lui iulie 1925. Romain Rolland se grăbeşte 
să-i  împărtăşească entuziasmul şi prețuirea într-o 
scrisoare!40:, pe care o reproducem integral, pentru 
frumuseţea şi justeţea adevărurilor din cuprinsul ei: 

„Cu toate că haiducii sunt departe de noi, cei din 
Occident, (să urmăreşti cu răbdare, până la sfârşit, fraza 
mea); 

cu toate că aceste povestiri ne readuc, în aparenţă, la 
romantismul din epoca Misolonghiului; 

cu toate că mi-e dor de povestirile despre dumneata 
însuţi, despre viaţa dumitale, despre prietenii dumitale, pe 
care le am la inimă, din ziua când mi-ai încredinţat, 
odinioară, câteva relicve; 


cu toate că nu există un «cu toate câ» ce ar putea 
rezista, îţi mulţumesc pentru frumosul volum ce mi-ai trimis 
şi care m-a delectat: este o nouă capodoperă, iar dumneata 
un geniu înnăscut. 

Nu aş vrea să-ţi sucesc capul, nici să te fac să abuzezi de 
prodigioasa dumitale virtuozitate, dar, fie că mă înşel sau 
nu, trebuie să spun ceea ce gândesc: eşti singurul geniu al 
povestirii, al frumoasei povestiri, al nuvelei, al prozei 
artistice, pe care-l recunosc în literatura actuală. Dar, caută 
să uiţi toate acestea, ca să-ţi păstrezi necontenit felul 
dumitale puternic, care se desfăşoară pentru propria 
satisfacţie şi nu pentru gloria literară, care e firavă şi 
bolnăvicioasă. 

Volumul acesta e mai bine închegat... Această suită de 
nuvele câştigă, tocmai prin faptul că este legată într-un 
mănunchi (şi aceasta e noutatea în cărţile dumitale, unde 
uneori spicul era mai frumos decât mănunchiul); ele 
formează o puternică unitate, iar finalul (geneza şi replica 
sa) e neaşteptat (prin logica sa), e o lovitură de geniu, 
zguduitoare şi tragică. 

N-ai nevoie «să-ţi găseşti drumul», cum mi-ai scris pe 
exemplarul dăruit. Adevăratul mare poet își urmează 
drumul, fără a-şi da seama că L-a şi găsit. Dumneata eşti pe 
acest drum. Mergi înainte! Pentru oamenii de rațiune, şi nu 
pentru creatori, ţinta e în afară. [inta dumitale e în 
dumneata. Drumul ţi se deschide în faţă şi se desfăşoară, pe 
măsură ce-l străbaţi. «Avanti Istrati!»” 

Criticul danez de renume european, Georg Brandes, 
aprecia că „Povestirile lui Adrian Zografi” ne reamintesc de 
literatura sagaurilor din Islanda. Oricât de ciudat ar părea, 
la haiducii români ni se dezvăluie o stare de prospeţime 
sufletească şi de cruzime mai mare decât la islandezi, ce se 
trag din vikingii de-acum o mie opt sute de anitî!””. 

Georg Brandes era un înfocat admirator al operei 
brăileanului nostru. „Eu însumi, îi scrie într-o scrisoare (1 
august 1925), sunt un fel de haiduc. Numai că, pentru 


mine, dreptatea şi adevărul sunt unul şi acelaşi lucru”. 
Despre „seria Povestirilor” afirmă că: „într-însa se află 
esenţialul: flacăra”, iar despre cartea Haiducii, o socoate 
„mai puţin surprinzătoare decât Chira Chiralina”. 


În ţara noastră, literatura haiducilor a ocazionat o gamă 
largă de aprecieri, de la cele mai entuziaste până la totala 
subapreciere: 


Nicolae Iorga: E nota lui Ghiţă Cătănuţă, a lui Radu 
Anghel şi al lui Bujor Haiducul. D. Steimberg, din Şelari, şi- 
ar recunoaşte, dacă ar şti franţuzeşte, editura. Numai că 
noi am isprăvit o întreagă generaţie cu N. D. Popescu. Că el 
învie în Franţa, poate fi regretabil pentru gustul francez; 
pentru noi, însă, înviatul nu mai prezintă niciun interes. 
(„Ramuri”, Craiova, 15 iunie - 1 august 1924)(42: 


E. Lovinescu: Unii compatrioți au văzut în scriitorul 
brăilean un povestitor de haiduci, crescut în umbra 
venerabilă a lui N. D. Popescu. Romain Rolland văzuse în el 
un urmaş autentic al lui Gorki. Asemănări exterioare: nici 
haiducul naţional, nici vagabondul rus nu constituie 
elementul esenţial al literaturii lui Istrati. Firul legăturii se 
urcă, mai de grabă, spre povestitorii orientali ai celor O mie 
şi una de nopți: literatură de miraculos şi de invenţie, de 
aventuri fără preocupări psihologice şi etice, literatură ce 
se îndreaptă spre curiozitatea mereu deşteaptă şi mereu 
nesatisfăcută, fără intenţii artistice, literatură modernă, 
nepăsătoare, pătrunsă de o ataraxie universală, fatalistă 
deci, clasică oarecum prin mulţumirea de sine, proaspătă 
totuşi prin naivitatea cu care sunt privite întâmplările vieţii. 
(Istoria literaturii române moderne, vol. Il, editura Ancora - 
S. Bervenisti, 1926) 


Camil Petrescu: S-a spus, cu miere şi cu sare în frază, 
că Panait Istrati ar fi un simplu povestitor de «vieţi de 


haiduci», care a cucerit străinătatea datorită farmecului 
exotic al subiectelor înseşi [...]. Cine judecă însă aşa, e un 
năuc al valorilor, al bogățiilor artei [...] Acestor subiecte 
stupide, Panait Istrati le-a dat o substanţă sensibilă, o 
plasticitate de o vigoare rareori ajunsă în literatura 
universală. Anumite fapte şi portrete haiduceşti au căpătat 
sub pana lui o măreție cu ADEVĂRAT homerică [...] Dar 
pentru făcut aceste constatări, e timp nesfârşit, căci opera 
lui Panait Istrati e sortită multor veacuri, şi oamenii 
viitorului nu-şi vor mai închipui, probabil, că aşezându-se cu 
ura lor pe un cadavru, acoperă şi sufocă o parte din geniul 
speciei însăşi („Gazeta”, 19 aprilie 1935) 


Perpessicius: Povestitor înnăscut, din marea familie a 
povestitorilor orientali, aşa cum l-a intuit şi definit Romain 
Rolland, în prefața Kyrei Kyralina, Panait Istrati se 
dovedeşte în cursul întregii lui opere - nicăieri însă cu mai 
multă pasiune, cu mai multă culoare şi cu mai multă 
spontaneitate ca-n întâiul ciclu, în acele Povestiri ale lui 
Adrian Zografi, sau, pe numele volumelor: Chira Chiralina, 
Moş Anghel, Haiducii şi Domnița din Snagov. 

Ciclul acesta, care prefigurează pe cel de-al doilea, a 
adevăratei Odisei a lui Adrian Zografi, este oarecum 
călătoria lui imaginară, pe care Panait Istrati o face, în 
tovărăşia eroilor săi, întâi pe drumurile patriarhale ale 
pământului nostru şi, după aceea, pe drumurile şi 
somptuoase, şi de pierzanie ale Orientului. 

În realitate, când cauţi bine, toată țesătura aceasta de 
aventuri e rezultatul unei fuziuni dintre cele mai fericite 
între eposul nostru popular şi eposul oriental al celor O mie 
şi una de nopți. [...] 

A fi înălţat pe eroii cântecelor noastre bătrâneşti şi din 
figuri schematizate oarecum, ca nişte fresce bizantine ale 
istoriei noastre sociale, a-i fi promovat în planul epopeilor 
orientale şi homerice, iată ceea ce a izbutit Panait Istrati, 


iată originalitatea lui în conspectul literaturii noastre 
naţionale. 

Eroismul acestor haiduci, ai sorții şi ai codrilor, 
împătimiţi de libertate şi onoare, chiar când e vijelios şi 
năpraznic, păstrează o ţinută, o demnitate, o nobleţă, pe 
care o întâlnim numai în marile creaţiuni homerice. Vorba 
lor e cumpănită şi aleasă, pentru că-n ea picură 
înţelepciunea veacurilor. [...] 

Literatura lui Panait Istrati este literatura unui suflet, a 
unei inimi mai curând, a unei sensibilităţi, profund 
umanitare, (...) şi din pricina aceasta literatura lui a încălzit 
inimile cititorilor, prin  omenescul întâmplărilor şi 
simplicitatea cu care sunt înfăţişate. Mai mult decât 
celelalte sentimente, ceea ce a ţinut Panait Istrati să 
consemneze în paginile cărţilor lui - şi chiar în cele 
extraordinare ale haiducilor - sunt bătăile inimii, omenia, 
bunătatea, spiritul samaritean. Inima este în centrul acestui 
personal sistem solar al operei lui. („Revista Fundațiilor”, 
iunie 1942) 


Al. Piru: În Presentation des Haidoucs, haiducii definiţi 
ca „prieteni ai omului liber” şi „justiţiari ai nedreptăţii” îşi 
povestesc fiecare isprăvile (fără să vrea, desigur, autorul 
uzează de tehnica nuvelei italiene, a Decameronului, care e 
şi aceea a Halimalei). [...] Această operă a lui Panait Istrati 
este comparabilă cu Hanu Ancuţii de Mihail Sadoveanu, 
evident scriere mai rafinată artisticeşte şi de un umor ce 
lipseşte scriitorului brăilean. Însă echilibrul povestirii, 
desfăşurarea în cadență dramatică a epicului, exactitatea 
gesturilor lumii primitive, ceremonia prezentării eroilor, 
sunt şi la Panait Istrati remarcabile. („Viaţa românească”, 
februarie 1957) 


Adriano Tilgher: Totul este limpede, totul este simplu 
în aceste povestiri şi, totuşi, totul este grav şi adânc, totul 
are accentul serios al destinului şi freamătul eternei 


nelinişti umane. Figurile au caracterele realităţii celei mai 
precise şi totuşi răsar dintr-o atmosferă palpabilă de vis. 
Este epopeea modernă în chip de povestire orală, 
poporană, având drept eroi, vagabonzi însetaţi de aventuri 
şi doruri ce-i poartă din ţară în ţară, fără odihnă, hetaire 
frumoase şi senzuale, haiduci inimoşi şi generoşi pe care 
împilarea puternicilor i-a împins spre munte şi pădure, 
cruzimea sorții, dorul de-o viaţă mai bună şi simpatia 
pentru ţăran şi umil. 

Personajele lui Istrati sunt făpturi create de-o fantezie în 
care simţul tragic al vieţii unui Gorki s-a împlinit la vântul 
cald, venit dinspre magicul Orient. Un penel sobru şi 
puternic evocă, în trăsături de neuitat, lacurile, bălțile, 
pădurile, munţii şi câmpiile dunărene. („La Cultura”, 15 
decembrie 1927) 


Henri Barbusse: [...] autor magnific al Haiducilor şi 
Codin şi al atâtor alte cărţi, care au căzut ca nişte bolizi în 
literatura burgheză, este el, Panait Istrati, unul de-ai noştri? 
Noi, ceilalţi, revoluționari şi comunişti, aşa l-am socotit 
totdeauna... Şi chiar atunci când anumite atitudini ale 
acestui spirit, de-o independenţă feroce, sălbatică, erau 
exploatate împotriva disciplinei revoluţionare. [...] Nu-i spus 
îndeajuns că literatura Haiducilor aduce doar un realism 
simplu, greu şi vast, care modelează în chip puternic 
imaginea compactă a speciei umane. În paginile lor respiră 
un suflu de reînnoire socială, generat nu atât din cauza 
calităţilor sau defectelor ce strălucesc în personajele lui 
Istrati, uneori epice sub înfăţişarea lor aspră. Această 
tendinţă social-umanitară se răsfrânge dintr-o luptă pentru 
ridicarea mulţimii la locul pe care trebuie să-l aibe în 
destinele sociale. [...] 

De-acum încolo, aceste milioane de îngenuncheaţi şi 
exploataţi îşi cer locul lor în omenire şi sunt pe punctul de 
a-l obţine. Dezrobirea va veni de jos, adică din imensul 
rezervor uman, şi pe bună dreptate, pentru că aici este 


sălaşul muncii temeinice şi de reimprospătare a vieţii 
generale. 

Aici talentul puternic şi încrezător al lui Panait Istrati 
este revoluționar.  [...] El simbolizează echilibru şi 
umanitate. („LHumanite”, 18 mai 1928) 


Louis Guillaume: Într-una din cărţile sale cele mai 
epice (Haiducii), Istrati ne prezintă, în „Peştera Urşilor”, 
din Valea Întunecată, mai multe tipuri de haiduci, care nu 
sunt poate decât diferite încarnări ale aceluiaşi personaj - 
Panait Istrati - în diferite etape de evoluţie. lau astfel 
cuvântul:  haiducul egalitar, haiducul individualist şi 
haiducul dezamăgit. 

Primul este revoltatul cu suflet generos şi pasionat. Al 
doilea este haiduc numai „pentru haiduci”. Iar al treilea n- 
are nici entuziasmul primului, nici egoismul celui de-al 
doilea. „Sunt haiduc, ca să-i apăr pe sclavi. Am îndurat 
deseori frica. Îmi spuneam: la câmpie sau în codru, peste 
tot se află stăpâni care asupresc”. [...] Se află aci, cu 
siguranţă, propriile frământări şi ezitări ale lui Istrati, 
dialogul său lăuntric. Şi, fără nicio îndoială, filosofia lui 
Adrian Zografi: să lupţi, fără speranţă de succes sau 
recunoştinţă, pentru  dezrobirea totală a Omului. 
(Mediterranea, ianuarie, 1936) 


Monique Jutrin: Istrati se străduieşte să recreeze 
culoarea locală, pitorescul de altădată, împrumutând de la 
baladă decorul, cadrul istoric şi miturile sale, insuflând 
personajelor frământările unui om din secolul XX, concepţia 
autorului despre dreptate şi revoltă. Haiducul devine astfel 
un erou tipic istratian: luptător independent, dăruit în mod 
sălbatic libertăţii. [...] 

În locul personajelor stereotipe ale baladei, el aduce 
fiinţe omeneşti, care, departe de-a fi eroi perfecţi, au toate 
slăbiciunile şi contradicţiile umane: „Să umanizez drama, să 
îndepărtez eroismul umflat peste măsură, să temperez 


donchişotismul acţiunii, să le acord eroilor partea lor de 
slăbiciune şi scăderi omeneşti, iată ceea ce am încercat să 
fac” 43). 

În gloata acestor haiduci, rând pe rând egoişti şi 
altruişti, Istrati se caută pe sine. Revolta lui, transpusă, 
hrănită de povestiri fabuloase, de amintiri şi lecturi, îşi 
găseşte încarnarea cea mai vie în haiducul în afara legii 
(Cosma), revoltat (Irimia), patriot ca misterioasa Floarea 
Codrilor. 

„Apariţii din poveste?” Ele par, mai degrabă, acele 
gravuri populare care l-au făcut să viseze în copilărie. 

Istrati împrumută folclorului, miturile şi temele sale; 
limbajul său este îmbibat cu expresii de factură populară. 
Dar, degajându-se de cadrul strâmt al folclorului, el 
transcende aventura haiducă, dându-i o dimensiune nouă: 
sensul tragic al oricărui destin omenesc. Recreând 
atmosfera baladei, Istrati îşi regăseşte suflul dramatic. 
(Panait Istrati, un chardon deracine, Paris, Memper, 1970, 
p. 190-191). 


Roger Grenier: Noţiunea de haiduc corespunde nu 
numai viziunii filosofice şi poetice a lui Istrati asupra lumii şi 
a societăţii, ci însăşi naturii sale. El era un revoltat care nu 
suporta nicio oprelişte, ceea ce l-a împins să vagabondeze 
în spaţiul Mediteranei. A fi un om liber, iată întreaga 
filosofie a haiducilor, întâlnim în opera lui tirade perfect 
libertare. Adică o fundamentală opoziţie faţă de orice 
opresiune, de tot ceea ce îngrădeşte pe om, împotriva chiar 
a lui Dumnezeu şi a naturii, împotriva oricăror constrângeri 
morale. (Cahiers romains d'etudes litteraires, Bucarest, 
Univers, nr.l, 1981) 


Încheiem aprecierile critice, cu propria... apreciere a 
autorului, aflată într-una din paginile confesiunii Trecut şi 
Viitor: 


„Eu mă adresez omului pentru care viaţa e o luptă 
aprigă, din ziua când a ieşit de pe băncile şcolii primare, 
aşa cum s-a întâmplat cu mine, a omului care se zbate în 
ghearele acestei vieţi şi care caută scăpare. Lupta aceasta e 
de două ori aprigă, căci ea e dusă, în acelaşi timp, cu legile 
firii şi cu cele create de om. Împotriva celor dintâi nu putem 
aproape nimic [...]. Dar iată că mâine năvălesc Haiducii. 
Simţirilor omeneşti de totdeauna li se adaugă revolta de 
totdeauna a luptătorului pentru dreptate. Patimi oarbe şi 
năzuinţi conştiente sunt închise în acelaşi cuptor şi arse 
până la topire. Aci, nedreptatea veşnică a omului e luată de 
piept şi ţintuită în văzul tuturor. 

Nu dau problemei nicio soluţie spiţerească, nu 
consfinţesc nicio metodă în dauna alteia, căci, pentru mine, 
nedreptatea veşnică a omului nu e o şaradă pe care o 
rezolvi petrecând, dar consfinţesc, în schimb lupta eternă a 
fiinţei umane cu semenul său, născut lup”. 


Repere bibliografice: Din povestirile lui Adrian 
Zografi: Haiducii, Bucureşti, editura Cugetarea, fa. 
(Traducere de: I. Neagu-Negulescu); Haiducii (Povestirile 
lui Adrian Zografi), Bucureşti, editura Vremea, 1943. 
(Traducere de Alexandru  lalex); Opere alese III; 
Prezentarea Haiducilor, Bucureşti, Editura pentru 
literatură, 1967, ediţie bilingvă. (Iraducere de Eugen 
Barbu. Note de Al. Oprea); Prezentarea Haiducilor 
Domnița din Snagov, Bucureşti, Editura pentru literatură 
1969, colecţia „Biblioteca pentru toţi”. (Traducere de 
Eugen Barbu); Haiducii, Domnița din Snagov, Bucureşti, 
editura Militară, 1971, colecţia „Columna”. (Traducere de 
Eugen Barbu.) 


Ediţii originale şi reeditări în Franţa: Les Haidoucs. 
ÎI. Presentation des Haidoucs (Les recits d'Adrien Zografti), 
Paris, editions Rieder, 1926, col. „Prosateurs frangais 
contemporains”; Presentation des Haidoucs, în vol. Oeuvres 


de Panait Istrati I. Les recits d'Adrien Zografii, Paris, 
Gallimard, 1968 şi 1978; Les Haidoucs Paris, Gallimard, 
1983, col. „Folio”. 


DOMNIȚA DIN SNAGOV 


Este cartea care încheie epopeea Haiducilor şi, în 
acelaşi timp, „Povestirile lui Adrian Zografi”. A fost scrisă 
după înapoierea din România, în toamna anului 1925, 
apărând în librării în luna iunie 1926. 

După cum o şi mărturiseşte, Domnița din Snagov a fost 
scrisă „cu puţină tragere de inimă”, cu multă revoltă şi 
amărăciune, din cauza celor văzute în patrie: dezmăţul 
partidelor care considerau ţara ca pe o moşie şi o exploatau 
fără milă; agresivitatea Siguranţei care-l urmărea pas cu 
pas şi îl şicana, asmuţind împotriva lui bandele huliganice; 
atacurile lui N. Iorga şi Al. Cazaban care îi contestau orice 
valoare literară, considerându-l o „invenţie a librăriei 
franceze”. Sunt celebre şi ilustrative cuvintele lui Nichifor 
Crainic: „le-am primit cu flori, te vom urmări, cu degetul pe 
trăgaci!” 

„Cu degetul pe trăgaci” a fost urmărit, până în clipa 
când a închis ochii şi chiar după aceea... 

Ediţia originală a Domniței din Snagov are o prefaţă în 
care Panait Istrati explică cititorului francez pentru ce a 
scurtat epopeea Haiducilor - prefaţă care va înteţi atacurile 
împotriva autorului; cartea va fi confiscată etc. O amintire 
personală: în anul 1937, am tradus această carte, inclusiv 
prefața, editată la „Cartea românească”. Şi mă hiritiseam 
de această reparaţie morală adusă memoriei lui Panait. 
Când, într-o zi, un Moş Teacă, intrând în librăria editurii, 
răsfoieşte cartea, vede prefața şi începe să urle cu 
iataganul în mână... Au fost strânse toate exemplarele 
nevândute, s-a tăiat cu foarfeca, prefața, s-a lipit locul 
„operaţiei” şi au fost puse din nou în vânzare. Dar, să nu ne 
mai reamintim şi altele... 


Această „prefaţă”, pe care o reproducem mai jos, 
explică cititorului, în posteritate, nu numai afirmaţia lui 
Panait Istrati că a scris Domnița din Snagov „cu puţină 
tragere de inimă”, dar şi de ce a fost trecută în epocă sub 
tăcere: 


„Domnița din Snagov trebuia să fie penultimul volum al 
Haiducilor şi al «Povestirilor lui Adrian Zografi». O altă 
lucrare, Groza, trebuia să fie ultimul volum, potrivit planului 
meu. Aveam chiar intenţia să le tipăresc împreună, când un 
«accident» mi-a răsturnat sfârşitul firesc al Haiducilor. 

Acest «accident» trebuie să-l dezvălui cititorilor mei 
francezi. lată-l: 

După o absenţă de zece ani, m-am dus să-mi revăd ţara 
mea, în vara anului 1925, devenită «România Mare», cu 
concursul Franţei, ajutată ea însăşi de alte naţiuni nobile şi 
generoase. Ceea ce am văzut, am aflat şi am simţit acolo, în 
timpul celor două luni, m-a convins că băteam apa-n piuă. 
Într-adevăr, în timp ce mă străduiam să evoc ororile turcilor 
şi grecilor din vremea ocupaţiei turceşti, guvernul român 
extermina cu o cruzime, cu o ferocitate medievală, 
populaţia acestei «Românii Mari», care nu mai era acum 
ocupată de nimeni. Povestirile mele cu violuri şi masacre, 
de-acum o sută de ani, pălesc în faţa împuşcăturilor de 
copii, bătrâni, femei şi sugari, pe care ofiţerii armatei 
noastre - declaraţi «eroi» în Senatul român - îi urmăreau şi- 
i doborau de-a lungul câmpurilor. 

Mă înapoiai în Franţa, cu sufletul la pământ, dar îmi 
spuneam: voi dezvălui în faţa Occidentului crimele de lez- 
umanitate ale călăilor poporului român! Mă jurasem să nu 
mai mă gândesc la artă, până ce nu voi răzbuna victimele 
care strigau din mormântul lor: Înaintea artei, un pic de 
milă şi pentru noi! 

Am găsit un sprijin binevoitor, la câteva ziare de mâna a 
doua şi pe lângă Liga Drepturilor Omului; am scris două 
sau trei articole şi am luat cuvântul, într-o seară, în «Salle 


des Societes Savantes!44*». Şi-atât! Dar nu făcusem decât 
să ating, în treacăt, ororile, iar persoanele avertizate - care 
ştiau ce documentaţie enormă voiam să dau «marii prese» - 
mi-au spus că «marea presă» ar dori, în locul mărfii mele, 
«fapte mai importante»i22*. 

Atunci, dragostea pentru opera mea scăzu, prescurtai 
ceea ce aveam de spus asupra trecutului şi mărturisesc că 
am scris Domnița din Snagov, cu puţină tragere de inimă. 

De altfel, la ce mi-ar servi elanul? Ca să-mi înveselesc 
cititorii? Nu sunt făcut pentru una ca asta. Să-i înduioşez?! 
Da! e ceea ce-mi place; dar văd că Occidentul se 
înduioşează mai lesne de colierele de perle şi «superbii 
solitari», pe care americancele bogate le rătăcesc prin 
localurile de noapte din Montmartre; de bărbaţi care îşi 
stâlcesc faţa pentru o sută de mii de franci pe minut şi, în 
sfârşit, de tot ce nu tulbură siesta stăpânilor acestei lumi. 

lată ce aveam de spus. 

Şi-acum, dacă unii cititori nu mai vor să mă urmeze, 
vreau să se ştie că nu le cer să mă hrănească şi că nu-mi 
face sânge rău dacă mă vor părăsi. 


Ziarele „Galaţii noi” (19 septembrie 1926) şi „Viitorul” 
(3 octombrie 1926) atacă violent „prefaţa”, acoperind cu 
insulte grosolane pe autor („apostolul greco-bulgar al 
umanitarismului”, „şarlatan”, „mizerabil” etc.), cerând 
confiscarea cărţii şi interzicerea de a-l mai lăsa să revină în 
ţară. 

Critica noastră literară a primit favorabil Domnița din 
Snagov, în ciuda unor aprecieri în care patima politică pune 
stavilă adevărului. Vom reda, câteva dintre cele mai „la 
obiect” şi care apreciază această carte pentru valoarea ei 
literară şi umană. 


Şerban Cioculescu: Domnița din Snagov nu este la 
nivelul celorlalte opere ale lui Panait Istrati. 


Această Floricică, soaţă a lui Cosma, tânără dar 
contemporană şi cu Jianu şi cu Cuza (Alexandru loan), 
haiducă şi castelană, făuritoare a „Unirii principatelor”, 
eroică şi martiră, ţine de domeniul fanteziei. Romanul 
pretinde a resuscita începuturile noastre istorice (de Stat), 
pe eşafodajul acesta fragil. Fantezia, legitimă în domeniul 
ei, nu trăieşte decât pe un plan propriu; legătura ei cu 
realitatea nu este decât promiscuitate. [...] 

Domnița din Snagov epuizează temele haiduceşti şi lasă 
o impresie de oboseală. Scene frumoase nu lipsesc, dar un 
roman este un tot şi sub acest unghi opera se destramă. 

Panait Istrati rămâne mare, desigur. Măiestria sa, cel 
puţin cea actuală, dacă e contestată, trimitem pe detractori, 
fără supărare, la Une nuit dans les marais din acest an, 
care atestă calităţile sale fără pereche de povestitor şi, prin 
aceasta, de creator român. („Viaţa literară”, 2 octombrie 
1926) 


Pompiliu Constantinescu: Căutând a-l degrada, unii i- 
au găsit filiaţia în literatura fasciculară a lui N. D. Popescu; 
haiducii exaltaţi în proza lui Istrati n-au nimic comun cu 
senzaţionalul plat al popularului şi fals prezumtivului său 
înaintaş; generoşi, pitoreşti, simbolici, prin atitudine eroică, 
ei ţâşnesc dintr-o imaginaţie iritată de carbonar ne gândim 
mai ales la facticea până la contrafacere (Domnița din 
Snagov), dar se agită în acelaşi cadru de basm şi furie, cu o 
cruzime a tonurilor îndulcită de fantezie, demonul 
constructiv al acestui talentat povestitor. („Viaţa literară”, 3 
martie 1938) 


Camil Baltazar: Domnița din Snagov e cea mai aleasă 
şi mai cuceritoare dintre povestirile lui Adrian Zografi. 
Sufletul zbuciumat şi pururea răzvrătit al marelui 
cutreierător de ţări şi cunoscător de oameni, iubitor de 
dreptate socială şi profet justiţiar, a ridicat în această carte 
la rang de eroi o serie de haiduci populari, povestindu-ne cu 


o mare putere de evocare isprăvile lor patriotice. [...] Căci e 
vorba de Floarea Codrilor, femeia-haiduc, o fostă păstoriţa 
de la Lipia, din încântătorul ţinut al Snagovului. [...] 

Din cuibul ei de la Snagov, lângă vestitul codru al 
Vlăsiei, ea duce o viaţă dublă. Era căpitanul care colinda, cu 
ceata ei, ţinuturile şi straturile de jos, fiind mereu gata de 
frăţie şi milă pentru iobagi, pedepsind pe cei ticăloşi şi 
hrăpăreţi. În acelaşi timp, castelul de la Snagov era o oază 
de dragoste, dar aceste abateri amoroase nu împiedicau pe 
agera domniţă să conducă cu străşnicie şi abilitate treburile 
politice. Ea năzuia să facă din Cuza, pe atunci prefect de 
Galaţi, primul domnitor al României noi. Floarea Codrilor 
începu lupta pe două tărâmuri deodată: jos, creând o 
mişcare populară de reazim; sus, demascând cruzimea 
boierească şi rechiziţionând toate energiile prielnice cauzei 
naţionale. [...] 

Panait Istrati a pus în evocarea asta, cu iz istoric, a 
aducerii lui Cuza la putere, un mare talent de pictor de 
epocă. Râvna haiducilor, cu tot pitorescul şi frumuseţea 
vieţii pe care o duc, ne este adusă plastic înaintea ochilor, 
cu un meşteşug de autentic romancier. Viaţa domniţei 
urmărită de potere, care se îmbolnăveşte de tuberculoză în 
adăposturile umede unde este silită să se ascundă, este, de 
asemeni, descrisă cu o mare delicateţă de condei. Exotismul 
acestei povestiri, în care haiducii slujesc o cauză 
românească, cadru fabulos de povestire orientală, în care 
dezmăţul erotic se amestecă cu un suflu de eroism, ni se 
par verosimile şi fermecătoare, sub condeiul colorat, 
pipărat şi inepuizabil în fantezie a celui ce-a fost Panait 
Istrati. („Adevărul”, 22 decembrie 1937) 


Al. Piru: Oricum, din punct de vedere etic şi chiar 
psihologic, literatura haiducească a lui Panait Istrati este 
superioară producţiei naţionale (N. D. Popescu, Panait 
Macri) picareşti. [...] 


Ciclul se încheie cu Domnița de Snagov, operă compusă 
- după propria mărturisire a autorului - fără entuziasm. 
Desigur, romanul are o tendinţă, îi lipseşte însă situarea în 
loc şi timp, veridicitatea caracterelor şi credibilitatea 
faptelor. [...] 

Sfârşitul trist contrazice tehnica romanului picarest şi a 
romanului de aventuri în genere, unde eroii înving 
întotdeauna şi ideea de bine sau de dreptate triumfă. [...] 
Într-un cuvânt, Domnița de Snagov e o scriere schematică, 
sub toate raporturile, hibridă (roman istoric? roman social? 
roman de aventuri?), fără substanţă. („Viaţa românească”, 
februarie 1957) 


Teodor Vârgolici: Panait Istrati a fost atras întâi de 
figurile eroilor populari, ale haiducilor. Povestiri ca cele din 
Haiducii, Domnița din Snagov, Cosma şi altele aduc elogiul 
vieţii de libertate şi jertfă a celor înfrăţiţi cu codrul şi 
munţii, pentru a pedepsi pe asupritori şi a-i ajuta pe 
asupriţi. [...] Sufletul lui învolburat îl poartă acolo unde e 
nevoie de dreptate, unde răsună un strigăt de ajutor. [...] În 
povestirile sale, zugrăvind figurile haiducilor, Panait 
dezvăluia, în mod indirect, realităţile tragice din societatea 
timpului său, descriind lupta celor umili şi mulţi, cu puţinii 
puternici ai vremurilor. Inima şi scrisul său erau închinate 
acestor oameni pentru care viaţa era o luptă aprigă. 
(„Tânărul scriitor”, 2 februarie 1957) 


Romain Rolland: Am citit cu o caldă simpatie noua 
dumitale carte. Mai întâi, ţin să-ţi spun cât de mult iubesc 
„Introducerea!*”. Ea singură valorează cât întregul volum. 
În cuprinsul ei se află Istrati al nostru, intact şi ireductibil. 
Rămâi ceea ce eşti şi continuă să ţii la distanţă canalia 
literară, dispreţuind-o. Ea nu-i obişnuită cu un atare limbaj. 

În ansamblul cărţii, multe personaje tulburătoare, 
antrenante. Începutul este poetic, cel mai evocator. Nu pot 
să-ţi ascund că nimic din această carte nu-mi pare egal cu 


nuvelele dumitale de până acum! Este dificil de realizat 
acest amestec de istorie (din cea mai modernă) cu povestea 
de legendă; ceea ce-ţi lasă o impresie incertă - puţin 
hibridă - pentru că istoria, interesând spiritul nostru, 
micşorează căldura emoţiei. 

În ce priveşte povestirea propriu-zisă, principala ei 
scădere se  datoreşte, după mine, temperamentului 
dumitale: ai privit pe frumoasa haiducă, prea mult cu ochi 
de îndrăgostit (precizez: de îndrăgostit, nu de amant - două 
noţiuni diferite). 

Ai „idealizat-o” prea mult. Umbrele sunt retrase pe 
planul doi. Ea nu are căldura şi firescul Chirei şi a neuitatei 
sale mame. Dar poate că, făcând parte intrinsecă din 
romancero-ul românesc, ţi-a fost imposibil s-o 
dezromanizezi. 

Oricum, această carte nu este mai puţin importantă în 
ansamblul operei dumitale. Îţi face cinste, ceea ce mă 
bucură, împreună cu dumneata. (Scrisoare datată 18 iulie 
1926). 


Jacques Brenner: Panait Istrati dă cuvânt personajelor 
şi prin gura lor repetă ceea ce a auzit în tinereţe. Sau intră 
în scenă, sub numele lui Adrian Zografi şi relatează 
experienţa vieţii lui de vagabond. Se disting, astfel, două 
filoane în operă: 1. Evocarea trecutului, în povestiri eroice, 
în tradiţia O mie şi una de nopți şi 2. povestiri 
contemporane, autobiografice, care aparţin tradiţiei 
picareşti. 

Niciodată Istrati nu se fereşte să brodeze. Se poate 
chiar spune că opera sa este o succesiune de broderii, pe 
teme ce-i sunt esenţiale. [...] Legenda şi adevărul nu pot fi 
disociate de Istrati. („Le Nouvel Observateur”, 13 ianuarie 
1969) 


Repere bibliografice: Domnița din Snagov, Bucureşti, 
editura Cartea românească, 1939. (Traducere de Alexandru 


Talex); Opere alese IV Povestirile lui Adrian Zografi, ediţie 
bilingvă, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967. 
(Traducere de Eugen Barbu. Note de Al. Oprea.) 

Ediţii originale şi reeditări în Franţa: Les recits 
d'Adrien Zogralfii, Les Haidoucs Il. Domnitza de Snagov, 
Paris, Editions  Rieder, col.  „Prosateurs  franqais 
contemporains”, 1926; Les recits d'Adrien Zografii. Les 
Haidoucs II. Domnitza de Snagov, Paris, Ferenezi et fils 
editeurs, 1934, col. „Le livre moderne illustre” (Bois en 
coleurs: Valentin Campion); Domnitza de Snagov, în vol. 
Oeuvres de Panait Istrati I. Les recits d'Adrien Zograifii, 
Paris, Gallimard, 1968 şi 1978; Domnitza de Snagov, Paris, 
Gallimard, 1983, col. „Folio”. 


ADOLESCENȚA LUI ADRIAN 
ZOGRAFI 


MIHAIL 


La începutul lui mai 1927, Panait Istrati se retrage la 
Hautil-sur-Triel, cu hotărârea de-a scrie Mihail. În realitate, 
el nu trebuia decât să refacă prima versiune, aflată în 
manuscrisul realizat tot aici, în vara lui 1922. Starea lui 
sufletească nu mai avea „tinereţea” de-acum cinci ani, când, 
deşi în mizerie, reuşise să treacă examenul în faţa lui 
Romain Rolland. Măcinat de mari necazuri intime, de 
tuberculoză şi de lâncezeala vieţii în Occident, se consideră 
un om sfârşit, golit de „mai bunul” din sine: „lotul îmi pare 
zadarnic, inutil: dragostea, prietenia, arta, viaţa. Un teribil 
«La ce bun?» îmi flutură neîncetat pe buze. Nu mai am 
decât o dorinţă: să mă întorc la Brăila, să-mi culc obrazul pe 
mormântul mamei şi să ascult vorba lui moş Dumitru... Ah! 
bietul meu Mihail!”147+. 

Dar vitalitatea lui excepţională îi dă o mână de ajutor ca 
să-şi recapete echilibrul, pentru a putea sta drept în 
uraganul vieţii. Din nou, opera lui Romain Rolland îi 
pansează răni nevăzute: „Cartea dumitale Mamă şi Fiu îmi 
aduce marea îmbărbătare, ca odinioară fean-Christophe şi 
Vieţile eroice”. 

Se refugiază la Les Houches, în Savoia de Sus, unde, 
după şase săptămâni (la sfârşitul lui iulie 1927), 
manuscrisul Mihail e gata. 


Un scurt dialog epistolar, în jurul lui Mihail, se înfiripă - 
şi în care sunt date în vileag stări sufleteşti şi aprecieri, cu 
profit pentru cititor şi cercetătorul literar. 


Panait Istrati: „Mihail a ieşit, aşa cum a fost. Dintre 
toate cărţile mele, îmi este cea mai dragă. La ultima pagină, 
am izbucnit în plâns, încredinţat că se va găsi mâine, 
circulând, în mijlocul unei lumi unde nu va fi întâmpinat de 
o sută de cititori care să-l iubească. 

Eu ştiu, astăzi, ce cere lumea de la un «romancier»: în 
niciun caz cărţi ca Mihail! Am dedicat-o sufletului aceluia 
care mă va ierta că am vorbit despre el în public. 

Ah! cât de uşor mi-ar fi fost să fac un roman 
«emoţionant». Cred că am făcut dovada, că încă mă ţin 
curelele... Nu! Nici nu mi-a trecut prin gând s-o fac. M-am 
supus unui ordin lăuntric, pur şi simplu. 

Şi totuşi, ce trist e pentru noi că ne aflăm de-a valma 
printre meseriaşii condeiului. Lucrând aici, m-am gândit 
mult la dumneata! [...] Nu, nu! canalia de viaţă nu merită 
lacrimile noastre. [...] 

Uneori mă sperii cu calmul dumitale, asemănător celui 
care l-a ucis pe Mihail, deşi era ritmul vieţii sale”14%:.. 


Romain Rolland: „Salut cu bucurie reînvierea lui 
Mihail pe acest pământ! Trebuia! Îmi dau seama că nu l-ai 
evocat pentru «cititorii» de azi. Niciun fel de iluzii cu 
cititorii! Fie că te admiră sau te defăimează, totul nu-i 
pentru ei decât ca să treacă timpul. Dar se zice - şi eu sunt 
sigur - că, mai devreme sau mai târziu, aici sau mai 
departe, cartea sfârşeşte prin a ajunge în mâna unei fiinţe 
omeneşti sau două, pentru care litera tiparului va fi ceva 
viu, ceva care merită să fie iubit. Mihail al d-tale va atinge, 
atunci, alţi Mihail şi Panait. D-ta n-o să ai habar, poate vei fi 
chiar mort, atunci. Dar vei fi transmis comoara d-tale de 
simţire celor demni s-o păstreze. 


Şi apoi, se află o altă rațiune care ne constrânge să 
scriem: ceva mai puternic, venind din străfundurile noastre. 
Noi muncim, cu fiece zi. Şi vrem să salvăm ceea ce-i mai de 
preţ în gândirea şi dragostea noastră. Şi numai scrisul îl 
poate salva. Dar noi înşine încă nu posedăm în întregime, 
ceea ce am turnat în tiparul scriiturii. Până-n clipa aceea, 
acel «ceva» ne scapă, pierzându-se în ceața sufletului 
nostru. Îndată ce l-am aşternut pe hârtie, el devine real; dar 
tot ne scapă, pentru că ne părăseşte, trăieşte în afara 
noastră, s-a eliberat, deşi avem simţământul că l-am salvat 
din hăul din noi, care-l adăsta. E asemenea copilului care se 
desprinde din carnea mamei. Se va lipsi de ea, o va uita. 
Dar ţi-e drag şi eşti fericit că vei fi uitat. Să trăiască el, în 
niciun caz noi”. 

Şi tot Romain Rolland este acela care revine asupra 
calităţilor evocării lui Mihail: „Am recitit Mihail. Ce torent 
arzător. Te deosebeşti de toţi cei care scriu în prezent, mai 
ales prin temperatura interioară. Şi nu numai în Occident, 
ci chiar în Rusia şi Orient. Dacă vei izbuti să concentrezi 
acest foc lăuntric, în cât mai puţin spaţiu, eliminând 
superfluul (valul de vorbe), apoi violenţa torentului 
clocotitor va arunca totul în aer. Nimeni şi nimic nu-i va 
putea rezista. 

Recitind Mihail mi s-a părut că «artistul» din dumneata 
a făcut mari progrese. Punerea în valoare a episoadelor a 
dublat efortul”/50:. 


În ciuda pesimismului autorului, Mihail s-a bucurat de-o 
caldă primire în presa timpului. Desigur, cartea are unele 
puncte slabe şi ele n-au fost trecute cu vederea: 


Perpessicius: Sensibilitate vie, incandescentă, cum 
însuşi o spune, inimă nedormită, însetată după alte inimi 
frăţeşti, Panait Istrati a voit să facă, în Mihail, elogiul 
prieteniei, al conjuncţiunii sufleteşti ce i se părea cu putinţă 
la vârsta aceea a adolescenţei, dar dovedită, cu timpul şi din 


nefericire, iluzorie. Căci penultima sa carte!2l+ adaugă 
amărăciunilor îndurate, cu seninătate altminteri, pe 
Mediterana şi dezamăgirea unui Mihail cu totul schimbat şi 
înstrăinat de sufletul lui. 

Pornit din atât de nobile sentimente, Mihail păcătuieşte 
tocmai prin excesul de comentarii, sau cu înseşi cuvintele 
lui Istrati: „Mihail a pledat prost marea cauză a prieteniei”. 
Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că de îndată ce părăseşte 
comentariul, însăşi această carte inegală nu se ridică la 
nivelul celor mai bune din cărţile lui. Dacă nu este, cu 
strălucire nici convingere, romanul prieteniei, Mihai] este, 
în schimb, romanul Brăilei din vremea destul de 
îndepărtată, a războiului ruso-japonez de la 1904. Şi ori de 
câte ori a vorbit de Brăila, fie în povestirile lui, fie în 
autobiografia sa, la fel cu antologicul Anteu, Panait Istrati 
şi-a simţit puterile înnoite. (Revista Fundațiilor Regale, 
iunie 1942) 


Philipe Neel: „O prietenie de acest gen este, fără 
îndoială, apanajul sufletelor de elită. [...] Prietenie fecundă, 
salvatoare. [...] Mihail este rus şi pentru a înţelege ceea ce 
ne aduce nou această povestire, în personalitatea lui Istrati, 
am putea-o categorisi: „Primă întâlnire cu sufletul slav”. [...] 
Această evoluţie a lui Panait Istrati, această participare a 
sufletului său mediteranean la neliniştea slavă au de ce să 
ne surprindă. Faţetele talentului său sunt seducătoare. („Le 
Figaro”, 15 octombrie 1927) 


Adriano Tilgher: Inferior mijloacelor sale se arată 
Istrati când e vorba să adâncească suflete închise şi 
singuratice, devorate de patimi lăuntrice (Mihail. („La 
Cultura”, Roma, 15 decembrie 1927) 


Edmond van der Cammen: Contrar concepţiei 
carteziene, autorul povestirilor lui Adrian Zografi nu 
plasează pasiunile sub dubla influenţă a voinţei şi raţiunii. 


Pentru el, viaţa afectivă îi scoate la iveală şi mai mult gustul 
aventurii, fără a părăsi o clipă un idealism şi o intensitate de 
viaţă ce ne farmecă, de la un capăt la altul al cărţilor sale. 
[...] Neputinţa personajelor de-a evada din ele însele, poate 
părea aci ca o slăbiciune, ca o lipsă de resurse 
sentimentale. Ea nu-i decât aparentă şi se traduce, de altfel, 
printr-o chestiune de demnitate. „Demnitatea” este latura 
cea mai pură a personalităţii noastre şi ar însemna să fii 
nebun, ca s-o risipeşti în orice clipă. [...] 

Nimic nu se pierde în hotarele prieteniei. Adrian şi 
Mihail se află deodată în faţa unui orizont nou, privit de pe 
culmea unui munte şi iată-l în gura mare, strigătul victoriei: 
„Nici vorbă de moarte! Viaţa!... Căci alergăm împreună pe 
acelaşi drum”. Viaţa? Ce roman, totuşi”. („7 Arts”, 
Bruxelles, 18 decembrie 1927) 


Repere bibliografice: Mihail, Bucureşti, editura 
Cartea românească, 1939. (Traducere de Alexandru Talex); 
Opere alese V Codin, Mihail, Bucureşti, Editura Minerva, 
1970. (Traducere de Eugen Barbu.) 

Ediţii originale şi reeditări în Franţa: Adolescence 
d'Adrian Zogratfii: Mikhail, Paris, Editions Rieder, 1927, 
Oeuvres de Panait Istrati Il. La jeunesse d'Adrian Zograffi. 
Codin, Mikhail, Mes Departs, Le Pecheur d'eponges, Paris, 
Gallimard, 1988 şi 1978. 


NERANŢULA 


În vara anului 1927, Panait Istrati aşternea pe hârtie - 
în subsolul magazinului lui Gheorghe Ionescu, de la Paris - 
povestea dramatică a micuţei sacagiţe din Brăila. Simplă 
povestire, auzită de la vreunul din cei întâlniți pe drumurile 
sale sau retrăâirea unei „fantome” a propriei sale copilării. O 
şi spune, de altfel, singur: „Simt nevoia să te retrăiesc, 
copilărie, căci moartea se apropie şi abia ieri eram copil”. 
lar într-o scrisoare către Rollandi*!, şopteşte aceste 
cuvinte, strâns în chinga duioaselor aduceri-aminte, 
sfâşietoare sau incendiate de lumină: „Ce lucruri 
neasemuite, de-acum treizeci de ani, încredinţez acum 
hârtiei, pentru «Editions de France»!” 

Şase luni de tandră trăire în trecut, dansând, poate, 
Neranţula, va încredința hârtiei povestea inimii şi a vieţii, a 
visului hrănit din toate fibrele, nebuneşte, desfrunzit de 
realitatea hâdă a oamenilor. Refrenul Neranţulei, care 
devine obsesie pentru autorul cărţii, şi-l propagă celor din 
jur... 
„Când l-am cunoscut prima dată - povesteşte publicistul 
francez Jean Texcier, într-un articolt53* - Panait Istrati se 
afla cocoţat într-un copac imens. Fără să se teamă de vântul 
care-l legăna, el cânta în gura mare: 

Neranţula fundoti, Neranțula, mu condi!” 

lar pe fetiţa redactorului-şef de la „Les Nouvelles 
Litteraires” - Frederic Lefevre - el o învaţă acest cântec, pe 
care-l fredonează împreună şi de bucurie consemnează 
«evenimentul» într-o dedicație: „Micuţei Riquette Lefevre, 
pentru că a ştiut să rostească refrenul Neranţula fundoti, 
îndată ce m-a auzit cântându-l, dând astfel, la cei şase 
anişori ai ei, cea mai categorică dezminţire docţilor de la 
«Editions de France»”. 


Citind Neranţțula, simţi cum Panait Istrati se integrează, 
încetul cu încetul, meandrelor povestirii... că Marco devine 
alterego-ul său. De altfel, însăşi „prezentarea” pe care 
Apostolis Montastirioty o face cărţii, te îndeamnă să-i 
anticipezi prezenţa vie, de necontestat: un Panait Istrati 
sfâşiat de-o „tulburare amară”, şoptindu-şi cuvinte-dialog 
cu fantoma unei „lumi îndepărtate, dispărute”; refrenul 
unui cântec-obsesie, care-i reînvie în amintire „treptele” 
necruțătoare ale vieţii, urcate în tovărăşia „marelui vis” şi a 
desfrunzirii lui, simbolizate în acel cumplit Aman, more! 
care semnifică „strigătul nostru în faţa sorții ce atârnă 
deasupra dumnezeilor şi a oamenilor...” 

Neranţula apare în librării la sfârşitul anului 1927, cu 
titlul Le Refrain de la Fosse (hRefrenul şanțului), în urma 
hotărârii editorului, care-l alesese pe motivul că ar fi mai... 
comercial! Panait Istrati protestează, sub forma unui 
„avertisment” către cititor, care însoţeşte volumul. Iată-l: 
„Litlul acestui roman este Neranţțula şi doresc să fie 
restabilit într-o zi, în ediţia definitivă. Refrenul șanțului a 
trebuit să-l născocesc, în pripă; el nu este un titlu ales de 
mine. Mi-a fost impus cu motivaţia sinceră că «niciun cititor 
n-ar fi putut reţine cuvântul Neranţțula, atât de simplu. Cât 
e de trist! - PL.” 

„Editura Grasset” repune în drepturi, la ediţiile imediat 
următoare, titlul Neranţțula. De altfel, traducerile din 
străinătate au păstrat numai acest titlu. 

În România, Neranţula apare în 1930, într-o traducere 
care ofensează poezia acestei cărţi, socotită tot de Rolland 
„admirabilă (mai ales tot ce-i povestire)”. 

Romain Rolland este revoltat de hotărârea editorului, 
care i-a impus un titlu necorespunzător: „Ce stupizenie din 
partea editorului, de-a fi respins titlul Neranţula! Ce nume 
delicios, de floare şi fruct! '[i se topeşte în gură. Gestul n- 
are nici măcar o scuză, căci însuşi exotismul titlului ar fi fost 
o atracţie. Nu! Francezii nu sunt atât de proşti ca «Les 
Editions de France»! «Avertismentul» d-tale era necesar. 


Doresc ca frumoasa d-tale povestire să-şi spele, cât mai 
curând, de pe faţă, masca impusă de acei filistini, printr-un 
titlu jalnic, ă la Kuprin”:5%. 


Neranţula s-a bucurat de o caldă primire, atât la noi, cât 
şi în Franţa sau în alte ţări din lume. 

Alexandru Phillippide aprecia Neranţula ca având o 
putere de sugestie dintre cele mai puternice, în ansamblul 
operei istratiene: 

„Aproape toţi eroii lui Panait Istrati, începând cu 
autobiograficul Adrian Zografi se pot reduce la un singur 
tip dominant: omul care tânjeşte după prietenie, care 
trăieşte pentru prietenie şi care vede suprema mulţumire 
sufletească în găsirea unui suflet bun. În această căutare a 
prieteniei se subliniază şi se topesc toate celelalte 
sentimente. Chiar şi într-o operă atât de plină de erotism, 
cum este Neranţțula (şi care ca putere de sugestie este 
poate cea mai puternică), tot sentimentul prieteniei este 
acela care, până la urmă, covârşeşte sufletul povestitorului. 

«Un prieten pasionat» este ceea ce caută eroii lui Panait 
Istrati. Marco din Neranţula ar vrea să «realizeze o 
armonie între patima pustiitoare a cărnii şi sublima 
prietenie. Aceasta din urmă înfloreşte în statornicie şi 
durată, şi pentru ea infidelitatea este un nonsens: cu cât 
sunt mai mulţi prieteni, cu atât e mai bine. Carnea 
dimpotrivă, când iubeşte, este egoistă şi nu suferă pe un al 
treilea, dar în acelaşi timp se plictiseşte şi tânjeşte, când i 
se dă prea mult din aceeaşi hrană». Şi mai departe: În ce 
priveşte prietenia supremă, idealul ar fi realizat numai de 
nişte amanți prieteni, dacă bărbatul şi femeia ar putea să 
rămână prieteni şi amanți în acelaşi timp! Eroul istratian 
este un căutător de imposibil”. („Adevărul literar şi mistic”, 
18 aprilie 1937) 


În 1931, Panait Istrati a fost oaspetele lui Mihail 
Sadoveanu şi a altor confraţi ieşeni. Printre cei prezenţi, 


afectuoasa Otilia Cazimir, căreia îi aparţin rândurile ce 
urmează: 

„Ne dăduse la toţi câte un exemplar din Le Refrain de la 
Fosse, povestea Neranţulei, sacagiţa de pe uliţa grecească a 
Brăilei. 

— Ce-nseamnă «Neranţula»? 

Şi Panait ne-a spus povestea veche a Neranţțulei şi ne-a 
cântat cântecul ei: 


Kato sto yalo, 
Kato sto perighiali... 


Înalt şi uscat, cu ochelarii în rame groase, negre, cu o 
şuviţă de păr căzută peste frunte, cu nu ştiu ce artistocratic 
în ţinuta lui, haimanaua străzilor îşi cânta şi îşi dansa 
cântecul copilăriei, cântecul puilor de grec din mahalalele 
Brăilei, sărind sprinten peste un şanţ imaginar: 


Nerantsula fundoti, 
Nerantsula mu condi... 


Un singur cuvânt, care ar părea nepotrivit oricui nu l-a 
cunoscut pe Panait Istrati în largul lui, i se potrivea atunci: 
era drăguţ. În ochii trişti îi licărea, curată, toată lumina 
copilăriei”. („Însemnări ieşene” martie 1940) 

Perpessicius socotea Neranţula, „însuşi poemul Brăilei”, 
în al său Jurnal de lector: 

„Neranţula, odată cu una din cele mai tulburătoare idile 
- şi mă gândesc la prima parte a cărţii - ea este, dimpreună 
cu cele mai bune pagini din Mihai], însuşi poemul Brăilei. 

Niciodată peisajul acesta dunărean, de un exotism 
autohton totuşi, cu portul, cu vadurile, cu forfota 
căruţaşilor, cu interminabilele cortegii ale salahorilor 
săltând pe schela elastică, cu bietele culegătoare de gozuri 
printre linii, cu ceainăriile şi lipoveni cu bărbi ă la Tristan 
Bernand, cum însuşi o spune, cu vijeliile şi cu ploile de vară 


dezlănţuite aidoma potopului sau, într-un plan mai feeric, 
cu explicaţiile copiilor în baltă, după mure, dincolo de 
Corotişca şi de tunelul ei de frunze, cu baletul lampioanelor 
de pepeni şi cu lupta înverşunată a zmeelor - niciodată, 
toate aceste detalii de viaţă, de moravuri şi de ritual, dictate 
nu de dragul pitorescului, n-au fost evocate cu mai multă 
poezie, ca în aceste două cărţi ale lui Panait Istrati. 

Idila însăşi, această iubire împărtăşită şi funestă a 
Neranţulei, ilustrează, împreună cu Ciulinii Bărăganului şi 
cu Mediterana, simplicitatea patetică spre care se îndrepta, 
tot mai mult, scrisul lui Panait Istrati”. (Revista Fundațiilor 
Regale, iunie 1942) 

În presa franceză au apărut numeroase comentarii, 
dintre care îl alegem drept cel mai complet pe al lui 
Philippe Neel: 

„Neranţula, în greceşte înseamnă mic portocal amar. Un 
nume - aşa cum spune şi Rolland - fruct şi floare. Delicios şi 
amar. Strălucitor şi veninos. 

Se află în această carte multe hohote de râs, joacă de 
copii, certuri şi sărutări, dar, în acelaşi timp, sânge şi 
moarte. O întreagă tinereţe trăieşte în paginile ei, cu 
răbufnirile ei de bucurie sau deznădejdii, cu inima sa 
generoasă, frenetică şi naivă. 

Niciodată Panait Istrati n-a fost atât de oriental ca în 
această carte, în care simţi adierea - ca un ecou -a O mie şi 
una de nopţi. Mica sacagiţă, care poartă soarele în găleţile 
ei cu apă, Marco şi Epaminonda, chinuiţi şi fermecaţi de 
sărutările Neranţulei, împărţite frăţeşte; Aurel, schilodul cu 
inimă mare, numeroasele isprăvi şi căderi ce se înnodau pe 
firul acţiunii - toate acestea alcătuiesc o lume mai profundă, 
mai sinceră şi mai durabilă decât a noastră. Şi dacă rolul 
scriitorului este de-a căuta omul, în personajele sale, fără 
îndoială că soarele oriental l-a ajutat pe Panait Istrati în 
această direcţie. [...] 

S-ar putea reproşa, într-o zi, autorului, că nu ne-a 
prezentat decât vagabonzi şi prostituate: Chira, Codin, 


Anghel beţivul şi Epaminonda idiotul. Dar ce valoare mai 
are bălegarul, când dai peste aur. În odaia unde a eşuat 
Neranţula, se află mult mai multă generozitate, sinceritate 
şi dragoste, decât înapoia zidurilor austere care păzesc o 
virtute ţeapănă. 

Istrati se socoate un apostol al năpăstuiţilor şi 
deznădăjduiţilor. El a întâlnit, întâmplător, în drumurile 
sale, oameni simpli, în a căror inimă floarea vieţii strălucea 
minunat. [...] Scrierile lui sunt supape de eliberare a unei 
inimi sufocate de milă, un ecran pe care se reflectă sufletul 
său, care freamătă neîncetat. lar arta lui uimitoare nu-i 
închegată din subtile căutări, din cuvinte împerecheate, ci 
de tragismul acestui apel sfâşietor ca şi primul strigăt al 
noului născut care-i însuşi apelul vieţii”. („Les Nouvelles 
Litteraires”, 15 octombrie 1927) 


Repere bibliografice: Neranţula, Bucureşti, editura 
Eminescu, 1927. (Traducere de  leodor Buzoianu); 
Neranţula, Bucureşti, editura Eminescu, 1972, col. 
„Romanul de dragoste”) (Traducere de Alexandru alex); 
Neranţula, în vol. Opere alese VI, ediţie bilingvă, Bucureşti, 
Editura Minerva, 1974. (Versiune românească de Eugen 
Barbu. Ediţie şi note de Al. Oprea) 


Ediţii originale şi reeditări în Franţa: Le refrain de 
la Fosse (Nerrantsoula), Paris, Editions Grasset, 1927; 
Nerrantsoula, Paris, Les editions de France 1927 şi 1934; 
Nerrantsoula, în Oeuvres de Panait Istrati IV, Paris, 
Gallimard, 1970. 


PAGINI AUTOBIOGRAFICE 


DIRETTISSIMO 


Într-o scrisoare, la 22 martie 1923, Panait Istrati 
istoriseşte lui Romain Rolland, o pagină dureroasă din 
biografia lui, petrecută în 1907. Este vorba de prima lui 
tentativă de a ajunge în Franţa, pe mare, via Marsilia: 

„Mă  strecor, în portul Pireu, pe un vapor al 
«Mesageriilor Maritime» (Saghalin sau Shagalin), ca să 
ajung la Marsilia, dar sunt descoperit, făcut de ruşine în 
faţa a patru sute de emigranţi şi aruncat la Neapole. O lună 
de mizerie neagră, când mă culc sub cerul liber şi mănânc 
numai salată timp de şase zile. Văd, în schimb, muzee, 
Pompei şi Herculanum. 

Disperat, reuşesc să mă strecor pe un vapor german 
(«Hohenzolern, Nordeutscherloyd»), luxos şi generos. Sunt 
descoperit de personalul vasului, ascuns de superiori, 
hrănit şi transportat «diretissimo la Napoli a Alessandria». 
La despărţire, le las ca amintire bastonul meu: Era tot ce 
îmi mai rămăsese din naufragiul de la Neapole”. 

În 1927, la Saint-Raphatl, Panait Istrati aşterne pe 
hârtie „paginile autobiografice”  (Direttissimo, care 
reconstituie episodul de mai sus, şi le include în volumul 
Mes Departs, care apare în 1928) 

Recenzând această carte, în revista „Bruxelles medical” 
(9 septembrie 1928), Albert Beguin reţine doar povestirea 
Direttissimo, apreciată drept „cea mai bună. Povestind 
peripeţiile unui vagabondaj îndrăzneţ şi dificil, aceste 
pagini sunt imprimate de-o bună dispoziţie plăcută, o viaţă 


debordantă, o poftă de a vedea şi iubi, care biruiesc, cu 
zâmbetul pe buze, mizeria şi suferinţa. Povestitorul Istrati 
nu a scris nimic mai bun până acum”. 


Repere bibliografice: Direttissimo, în vol. La stăpân, 
Bucureşti, editura Cartea românească, 1940. (Traducere de 
Alexandru alex); Direttissimo, în vol. Chira Chiralina şi alte 
povestiri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1957. 
(Traducere de Alexandru Talex); în ediţia bilingvă: Opere 
alese VII. Evadările mele, Bucureşti, Editura Minerva, 
1983. (Versiune românească de Eugen Barbu. Traducere 
literară de Vasile Covaci. Ediţie, postfață şi note de Al. 
Oprea.) 


Ediţii originale şi reeditări în Franţa: Diretissimo, 
în vol. Mes Departs, Paris, Librairies Gallimard-N.R.E., 
1928; Diretissimo în vol. Oeuvres de Panait Istrati Il. La 
jeunesse d'Adrien Zografii, Paris, Gallimard, 1968 şi 1978. 


CIULINII BĂRĂGANULUI 


Într-o pagină autobiografică, Panait Istrati mărturiseşte 
că şi-a petrecut copilăria, până la vârsta de şapte ani, în 
cătunul Baldovineşti, la bunica Nedelea, în tovărăşia lui moş 
Anghel şi moş Dumitru. Şi el adaugă, retrâindu-şi 
amintirile: 

„Aici am deschis ochii... Îmi place să cred că în clipa 
când am venit pe lume primul meu gest a fost de-a săruta 
pământul. Acolo, în cătunul Baldovineştilor, la îmbucătura 
Siretului, pământul se va fi vârât, desigur, în mine cu 
violenţa dragostei. Pământul întreg, cu toate frumuseţile 
lui. 

Mai întâi soarele, această minune, mi-a înflăcărat 
privirea. Afară, pe prispă, moş Dumitru cânta poate din 
cavalul său de nelipsit, în timp ce Leu, dulăul, fugărea 
şoarecii, întărâtat de cântec. Câţiva nagâţi, de prin părţile 
vecine - fermecători, iscoditori, îndrăzneţi ca de-obicei - şi- 
or fi curmat zborul, lovindu-se de geam, întipărindu-mi în 
ochi privirea lor albastră, cu chemări irezistibile. 

Mai târziu, când am putut să merg sprijinindu-mă de 
spinarea dulăului, am izbutit să cunosc nemărginirea 
Bărăganului. Un lucru grozav de nou mi-a săgetat inima 
aici: la un asfinţit de soare, un ţăran încovoiat asupra gliei 
şi, lângă el, un om călare, vociferând. Din când în când, un 
gârbaci şfichiuia şalele muncitorului... 

Din vina pământului! Din cauza lui, cel atât de frumos! 
Atunci l-am urât de îndată. Dar poţi uri pământul? Mai ales 
la vârsta când începi să-l cunoşti, mergând sprijinit de 
spinarea unui dulău? Astfel, dragoste şi ură, înlănţuite în 
chip neomenesc în inima mea prea tânără, mă îmbolnăviră, 
din pricina că nu puteam înţelege. Mai apoi, am înţeles. Dar, 
dacă aş încerca să explic cum, mi s-ar putea reproşa că sunt 


un om nesuferit. Devii, se pare, aşa ceva, de îndată ce îţi 
înmoi tocul în sângele revoltei. Pentru a fi sublimă, arta 
pretinde laşitate şi egoism cu carul sau cere ca artistul să 
privească, cel puţin, suferinţa omenească doar ca pe o 
sursă de inspiraţie obiectivă. Nu o ştiam... 

Dorinţa de a hoinări se află cuibărită în sângele meu, de 
când m-am născut. Mi-amintesc cum, tot pe Bărăgan, la 
cinci-şase anişori, alergam după ciulini, pierzându-mi urma. 
Cojani călare mă urcau în şa, lângă ei şi mă readuceau 
acasă, în cătun”i!+... 

În 1925, cu prilejul primei reveniri în patrie, Panait 
Istrati revede meleagurile copilăriei şi deapănă amintiri, 
scumpe inimii, contemplând Bărăganul în imensa lui 
singurătate. În urechi, îi răsună, de asemeni, „geamătul 
milioanelor de piepturi ţărăneşti, de la un capăt la altul al 
ţării”. Dragoste şi ură îi îmbrăţişează inima generoasă, 
încolţindu-i gândul de-a aşterne pe hârtie povestea 
ciulinilor care născoceau poveşti, ce smălţuiesc cu visări şi 
goane aievea, din închipuire, anii minunaţi ai copilăriei... 
Dar şi povestea ciulinilor-ciocoi care seamănă pe întinsul 
țării, devenită un bărăgan al nedreptăţilor sociale, care 
calcă în picioare frumuseţea pământului, care înfometează 
şi chinuiesc pe cei ce trudesc pentru rodnicia pământului. 

În vara lui 1927, retras la Meudon-Val-Fleury, lângă 
Paris, Panait Istrati începe să scrie noua sa carte Ciulinii 
Bărăganului, manuscris ce-l va termina în martie 1928, la 
Kifissia, în Grecia, unde se afla împreună cu Nikos 
Kazantzakis. 

Cartea este dedicată răscoalei ţărăneşti din 1907, celor 
schingiuiţi sau asasinați în lupta pentru pâine şi dreptate 
socială. 

Ciulinii Bărăganului este cartea lui Panait Istrati a cărei 
cotă de popularitate egalează pe aceea a Chirei Chiralina şi 
uneori o întrece. Această carte a cunoscut numeroase 
reeditări în Franţa şi alte ţări ale lumii. (Printre cele mai 


recente, menţionăm în R. P Chineză, Elveţia, Spania, şi 
Ungaria.) 

Asociaţia „Les Pharmaciens Bibliophiles”, de la Paris, a 
ales şi editat, în 1981, Ciulinii Bărăganului, în ediţia 
bibliofilă, ilustrată de pictorul timişorean Vasile Pintea. lar 
în primăvara anului 1980 postul de radio „France-Culture” 
a transmis un serial, în 12 episoade, după Ciulinii 
Bărăganului (dramatizare de Stephane Frontes), repetat de 
alte câteva ori, la cererea radio-ascultătorilor francezi. 

Ciulinii Bărăganului a fost transpus şi pe ecran, în regia 
lui Louis Daquin, realizat în colaborare cu cinematografia 
noastră. 

Menţionăm, de asemeni, dramatizarea de la Radio- 
Bucureşti a lui Mircea Veroiu. 


Este cartea Ciulinii Bărăganului un roman al răscoalei 
ţărăneşti din 1907 sau doar un poem al pustietăţilor, 
hălăduite de ciulini care te îndeamnă la marea aventură a 
vieţii eroice, guvernată de inimă şi vise, goană fantastică, 
singura în stare să ne scape de viaţa mediocră? Sau cum o 
spune însuşi autorul: „Şi ciulinii nu erau decât vis şi 
îndrăzneală, invitaţie să schimbi ceea ce ai cu ceea ce nu 
puteai să ai, fie chiar mai prost. Or, nimic nu-i mai rău decât 
să putrezeşti locului, atunci când iubeşti întreg pământul.” 

Personalităţi ale scrisului, de la noi şi de peste hotare, 
au îmbrăţişat în aprecierile lor ambele simboluri ale cărţii. 
Vom reda câteva din ele, socotite a fi printre cele mai 
cuprinzătoare. 


lon Roman: Cartea e într-adevăr un poem al 
Bărăganului, prin mijloacele literare folosite, dar nu un 
poem al peisajului, ci al mizeriei acelor iobagi ce au rămas 
iobagi după toate împroprietăririle prin care regimul 
burghezo-moşieresc soluţiona în felul său reforma agrară. 
Şi în această povestire, în care episoadele tragice se succed 
într-un ritm drăcesc, năucitor, scriitorul recurge la 


simboluri a căror cheie ne-o oferă el însuşi. Ciulinilor, 
escrescenţe vegetale, inutile şi otrăvitoare ce acoperă 
spinarea Bărăganului, le corespunde, în viaţa socială a 
României,  moşierimea.  [...]  Dezvăluirea cauzelor 
răscoalelor, consemnarea participării  muncitorimii, 
respingerea tezei oficiale a instigării şi condamnarea 
încercării de a aşeza vina în spinarea arendaşilor şi în 
special a celor evrei, dovedesc înţelegerea adâncă a 
cutremurului care a zguduit societatea românească la 
1907. 

Ciulinii Bărăganului şi Haiducii [...] reprezintă cotele 
cele mai înalte la care a ajuns proza lui Panait Istrati în ceea 
ce priveşte reflectarea realităţilor sociale. „Gazeta literară”, 
21 iulie 1957) 


Perpessicius: O privire sumară ar putea aşeza Ciulinii 
Bărăganului în rândul acelei literaturi sociale, legată de 
evenimentul răscoalelor ţărăneşti din 1907. Într-adevăr, 
eroul autobiografic, pornit în lume, întâi în tovărăşia tatălui 
său şi apoi în expediţia fantastică a ciulinilor, cunoaşte în 
două rânduri câte ceva din aşezările şi injustiţiile sociale 
care au precedat răzmeriţa de la 1907. Aciuat într-un sat 
din Vlaşca, dimpreună cu tovarăşul său de joacă şi de 
expediţie, el asistă şi chiar participă la sângeroasele 
evenimente care aveau să aducă atâta suferinţă, iar lor să 
le schimbe din nou cursul existenţei. 

Povestirea acestor evenimente ţine abia o treime din 
cuprinsul romanului, unul din cele mai scurte, dar şi mai 
dense ale literaturii noastre, şi desigur că nu raportul de 
cifre e cel care ar putea decide asupra caracterului social 
sau nu, al povestirii. Deşi expeditiv episodul acesta al 
traiului la Trei Sate şi după aceea al represiunii e prezentat 
în trăsături de un atât de sobru realism şi cu un atât de 
sigur nerv dramatic, că nici siluetele şi cu atât mai mult 
eroii, nici cuvintele înveninate, nici delirul incendiator sau 
represiv al mulțimilor nu se uită cu uşurinţă. Panait Istrati 


îşi cunoaşte meşteşugul şi stăpâneşte, în aceeaşi măsură, 
atât arta basmului oriental, cât şi pe aceea a documentului 
expresiv. 

Dar Ciulinii Bărăganului nu este un roman social, 
pentru că Panait Istrati n-a urmărit un studiu al aşezărilor 
agrare şi al condiţiilor ce aveau să ducă, în mod fatal, la 
răscoale, aşa cum a încercat, într-un plan redus, Duiliu 
Zamfirescu în Tănase Scatiu şi au izbutit d-nii Liviu 
Rebreanu şi Cezar Petrescu în romanele lor. Ciulinii 
Bărăganului e un roman simbolic, aşa cum sunt mai toate 
cărţile lui Panait Istrati. Călătorul acesta neobosit, însetat 
de zări necuprinse, de libertate şi de prietenie, închide în 
povestea ciulinilor alungaţi din urmă de furia Crivăţului 
însăşi povestea sufletelor mânate în lume de puteri 
supranaturale, însăşi povestea vieţii lui. Aşa cum pentru 
Odobescu călătoria pe Bărăgan era un prilej de virtuozitate 
descriptivă, mai mult decât cinegetică, şi pentru Panait 
Istrati este un pretext de poezie simbolică, de confesiune 
indirectă. Desigur, romanul este înainte de toate 
întâmplare, şi întâmplări sunt nenumărate, umile sau 
grandioase, în Ciulinii Bărăganului. Citiţi însă paginile lirice 
închinate Bărăganului, cărora traducerea lui Alexandru 
Talex le-a păstrat întreg misterul şi farmecul aspru al 
singurătăţilor vaste, aşa cum paginilor epice sau strict 
rurale le-a păstrat izul pământului şi al oamenilor de pe 
dânsul şi veţi admite că tot romanul, cu miraculoasa lui 
expediţie şi cu focul iute încins şi tot atât de repede stins al 
răscoalelor, aşa cum este el înfăţişat în episodul final, nu e 
scris decât pentru ilustrarea acelui demon al peregrinărilor, 
simbolizat în cavalcade şi expediţia ciulinilor de pe 
Bărăgan. (12 prozatori interbelici, Bucureşti, Editura 
Eminescu, 1980, p. 137-138) 


Elian J. Fimbert: A fost comparat adesea cu Gorki. 
Cred că Istrati este un povestitor, mai mult decât Gorki, 
prin harul spontan al povestirii [...]. Individualismului 


exasperat al tinerilor noştri esteţi, care se amuză cu 
sexualitatea şi evaziunea, cu absolutul şi sufletul lor 
spălăcit, Istrati îi opune sănătatea voinică, densă şi cinstită. 
[...] Cărţile sale nu micşorează în noi pofta de a trăi, nu ne 
îngustează orizontul sufletului. 

Dacă n-ar fi scris Codin, aş putea spune că Ciulinii 
Bărăganului sunt o capodoperă. În nicio alta carte, Istrati n- 
a cuprins ca aici străşnicia patetismului omenesc şi această 
milă, îngemănată din fervoare şi forţă, care transformă 
cărţile sale în evanghelii ale prieteniei, ale bunătăţii şi 
revoltei. 

Ciulinii! Bărăganul! E întreaga luptă a omenirii legată 
de pământ, muncind pe spetite, croindu-şi drum, fericită, 
nefericită. Temă eternă, îmbrăţişată de cei pentru care 
scrisul înseamnă o misiune, care ştiu că scriitorul, 
ridicându-şi ochii de pe manuscrisul său, trebuie să vadă 
bărbaţi şi femei, suferinţă, bucurie, peisaje, nicidecum pe 
cutare critic prieten sau cutare categorie de cititori care 
sunt „clienţii” săi credincioşi şi admiratori [...]. 

Condiţie sine gua non pentru cel care vrea să se 
adreseze oamenilor, pe deasupra frontierelor, în cărţile sale 
să fie găzduite inimile de pretutindeni. („Monde”, 21 iulie 
1928) 


Jacques Robertfrance: Ciulinii Bărăganului sunt cea 
mai puternică operă a acestui scriitor; ei ne deschid un 
orizont al inspiraţiei lui Istrati, pe care alte cărţi nu-l scot la 
iveală şi care ne va face să vedem care este adevărata 
natură a acestui poet straniu. 

Ciulinii Bărăganului sunt construiți pe un mit. Acest 
simbol popular, al ciulinilor rostogoliţi de crivăţ toamna, pe 
pustietăţile Bărăganului, odată cu goana fantastică a 
copiilor, care-i fugăresc, au acelaşi rol ca al temei legendare 
a Haiducilor, din primele Povestiri ale lui Adrian Zografi. 
[...] Această povestire este construită, în întregime, pe o 
legendă, mai puternică decât oamenii care o suportă ca pe 


o fatalitate: „Când soseşte toamna, întinsele câmpii 
țelinoase ale Munteniei dunărene se pun să trăiască, timp 
de-o lună, existenţa lor milenară”. Povestea izvorăşte din 
temă, ca un fluviu din izvorul său. Această divinitate a 
anotimpurilor este singura sa hrană şi unde tinereţea lui 
Homer este atât de vizibilă cu tot ce lipseşte în Mihail, care- 
i un roman al individului, este just în Ciulinii Bărăganului, 
care este un roman al satului, al naturii: melodie, 
entuziasm, vervă populară şi acest ecou care răsună în 
toate inimile omeneşti. [...] Ciulinii Bărăganului, Chira şi 
Codin atestă virtuțile epopeii. („Europe”, 15 decembrie 
1928) 


Monique Jutrin: Bărăganul, Crivăţul, Ciulinii sunt 
adevărații stăpâni ai povestirii. Această imagine a ciulinilior 
fugăriţi şi care se ţin scai, trăgând după ei visele şi 
speranţele unui întreg popor, conjugă tema Bărăganului cu 
a lui 1907. (Panait Istrati, un chardon deracine, Paris, 
Maspero, 1970, p. 200) 


LHumanite: Ciulinii Bărăganului sunt o epopee fără 
seamă în literatura universală. Un imn închinat libertăţii. 
Povestea a trei băieţi, asmuţiţi de marea goană a ciulinilor. 
Ei străbat câmpia română de la începutul secolului nostru, li 
se revelează mizeria, viaţa aspră a ţăranilor. Aventura lor se 
termină în martie 1907, o dată importantă în istoria 
României: răscoalele ţărăneşti şi represiunea sângeroasă 
ordonată de autorităţile epocii. [...] 

Vântul Bărăganului ne-aduce cea mai poetică dintre 
povestirile lui Istrati, cea mai sfâşietoare. [...] Evocare 
magică a copilăriei, această poveste începe ca într-o 
poveste cu zâne şi se transformă apoi într-un coşmar. Căci 
ciulinii, din ce în ce mai ameninţători, încarnează revolta 
unui întreg popor”. (5 aprilie 1980) 


În încheierea acestor „notații critice”, dăm cuvântul lui 
Romain Rolland, care, după „devorarea”  Ciulinilor 
Bărăganului, a exprimat „gustul” lor, într-o scrisoare 
adresată autorului: 

„Am terminat de citit Ciulinii Bărăganului. O carte 
măreaţă. De la un capăt la altul. (Dar mai ales începutul 
care este epic.) Cea mai cu miez, cea mai desăvârşită din 
tot ceea ce ai scris. Măiestrie absolută... Niciodată stilul 
dumitale n-a fost atât de pur, de sobru şi de viguros în 
evocare. (Cine ţi l-a revizuit?) Este o operă definitivă. 

Nu-ţi pot spune cât sunt de fericit! A fost atât de frumos, 
când te-am văzut apărând! E încă şi mai frumos să văd, nu 
numai că te menţii, ci că devii mare. 

lată, în sfârşit, o carte! Aproape tot restul literaturii de 
astăzi mă dezgustă. Şi adesea mă întreb: «Pierdut-am oare 
pofta de-a citi?». Nu! N-am pierdut-o. Am păscut ciulinii 
dumitale, ca un animal. Se află într-înşii toată seva şi 
dogoarea pământului. În timp ce alţii nu-mi dau să mănânc 
decât hârtie”. (Datată 21 iulie 1928) 


Repere bibliografice: Ciulinii Bărăganului, Bucureşti, 
editura Modernă, 1943, ediţia | şi a lIl-a (Prefaţă de 
Perpessicius. Primul capitol tradus de autor şi publicat în 
„Pământul”, 5 iulie 1934. Restul volumului tradus de 
Alexandru Talex); Ciulinii Bărăganului, Bucureşti, Editura 
tineretului, 1957 (Prefaţa de Mircea Zaciu. Ilraducere de 
Alexandru alex); Ciulinii Bărăganului, în vol. Chira 
Chiralina, Moş Anghel, Bucureşti, Editura pentru literatură, 
1962 (Prefaţă de Al. Oprea. Traducere de Alexandru alex); 
Ciulinii Bărăganului, Bucureşti, editura Ion Creangă, col. 
„Biblioteca şcolarului”, 1972. (Antologie şi prefaţă de Al. 
Hanţă); Ciulinii Bărăganului, în ediţia bilingvă Opere alese 
VI. (Versiune românească de Eugen Barbu. Ediţie şi note de 
Al. Oprea); Ciulinii Bărăganului, în vol. „Căpitan“ 
Mavromati, Bucureşti, editura Ion Creangă, col. „Biblioteca 
şcolarului”, 1974 (Cuvânt înainte de Boris Buzilă. Ilustrații 


de Gh. Cernăianu); Ciulinii Bărăganului, în vol. Codin, 
Mihail, Bucureşti, Editura Minerva, 1974 (Versiune 
românească de Eugen Barbu. Ilustrații de Anca Vasilescu); 
Ciulinii Bărăganului, Bucureşti, Editura Minerva, col. 
„Arcade”, 1974 (Versiune românească de Eugen Barbu. 
Postfaţă şi bibliografie de Mihai Dascăl.) 


Ediţii originale şi reeditări în Franţa: Les Chardons 
de Baragan, Paris, Bernard Grasset €editeur, col. „Ecrits”, 
1928; Les Chardons du Baragan, Paris, ]. Ferenezi et fils 
editeurs, col. „Le livre moderne illustre”, 1929 (Bois en 
couleurs: Maurice Delasser); Les Chardons du Baragan, 
Paris, Bernard Grasset €editeur, 1958; Oeuvres de Panait 
Istrati IV Les Chardons du Baragan, Paris, Gallimard, 1970; 
Les  Chardons du Baragan, Paris, Bernard Grasset- 
Fasqnelle, col. „Diamant“, 1972; Les Chardons du Baragan, 


Paris-Geneve,  €editions  Famot-Francois  Beuval, „La 
collection des grands romans contemporains”, 1974; Les 
Chardons du Baragan, Paris, „Les  Pharmaciens 


Bibliophiles”, 1981 (ediţie bibliofilă pe hârtie „Grand velin 
d'Arches”, 180 exemplare numerotate. Ilustrații aquaforte 
şi aquatinte de Vasile Pintea). 


VIAŢA LUI ADRIAN ZOGRATEI 


ÎN LUMEA MEDITERANEI - 
RĂSĂRIT DE SOARE 


Penultimul volum al operei istratiene istoriseşte prima 
sa călătorie în Egipt, în „unica” noapte a lui 12 decembrie 
1906 - startul, cu emoţii fireşti al periplului său 
mediteranean, ce avea să dureze timp de şase ani... 
Impresii din această „primă călătorie pe mare, spre ţărmul 
misterios al Egiptului”, întâlnim şi într-un manuscris care n- 
a fost integrat în operă. E vorba de Pendant la traversee, 
scris în martie 1921 şi trimis lui Romain Rolland, spre a-i 
aprecia capacitatea de-a scrie şi „incă în limba 
franceză”!55:.  Reţinem din acest manuscris paginile 
dedicate mamei sale, restul impresiilor găsindu-se în 
paginile volumului În lumea Mediteranei - Răsărit de soare: 

„O briză caldă mă trezi din toropeală, dar nu mă clintii 
de la locul meu. Îmi lipii obrazul şi urechea de podeaua 
călăfătuită a punţii vasului şi ascultai cu plăcere zvâcniturile 
ritmice, ce răzbăteau burta lui. Se părea că ceva viu se afla 
acolo... Ai fi spus că o inimă bătea acolo, puţin cam repede, 
gâfâind. Simţii şi mai multă nevoie să-mi lipesc obrazul şi 
urechea, ca să pot desluşi mai bine. Nu cumva erau însăşi 
bătăile vieţii, a însăşi vieţii care mă atrăsese şi mă mâna 
către ţinuturi neştiute de mine, demne de a fi cunoscute? 
Sau poate că era însăşi inima mamei mele, care bătea 
repede şi cu putere, fiindu-i teama de viaţa mea, de 
primejdiile ce mă pândeau, la cheremul furtunii şi al 
valurilor... 


Şi deodată îmi răsăriră în minte vorbele ei din clipa 
plecării mele: «Cată să fii bun cu oamenii, pe acolo unde te 
duci. Nu te lăsa prins de mânie şi iubeşte pe om, oriunde te- 
ai afla. Numai aşa viaţa ta va fi ferită de primejdii, iar eu o 
să am fericirea de-a te vedea şi săruta încă o dată, înainte 
de-a închide ochii!» 

Mă simţii uşurat. Mama se afla aici, cu mine. Ea mă va 
întovărăşi pretutindeni, peste tot unde pulsează viaţa. Şi 
apoi, în partea cealaltă a vasului, la pupă, se afla un bun 
prieten de al meu, care îmi cunoştea mama şi avea să mă 
îmbrăţişeze şi să-mi vorbească despre ea. Peste câteva zile, 
vom acosta şi vom fi iarăşi împreună”!5"+. 

Tot la „Fonds Romain Rolland” se află alte câteva 
amintiri de ale autorului, referitoare la această primă 
călătorie. În prima este vorba de întâlnirea lui cu Hafif, 
zugrav şi el, lucrând împreună pe şantierul construcţiei 
hotelului „Semiramida”, de la Cairo. Să-l ascultăm: 

„Ah, bravul meu Hafif, te voi revedea vreodată? Îţi mai 
aduci oare aminte de mine după atâţia ani, când în fiece 
septembrie coboram în ţara ta de mister, al cărei pământ 
este împănat cu sarcofagii, vestigii ale istoriei?... Piramidele 
şi aleile Sfinxului, enigmatice ca strămoşii tăi, ironice ca o 
epigramă de Aristofan... Drumurile, cu nesfârşite şiruri de 
palmieri uriaşi, de-o parte şi de alta, furnicând de turişti... 
Nilul, domesticit de baraje uriaşe, legănându-şi albele 
dahabieh-uri, cu trei punți, dar prea scumpe pentru punga 
noastră... Muzeele, jefuite de cuceritori cu mâna lungă, 
unde «domnesc» glorioşii Ramses şi Sethi, morţi de parcă 
ar fi ieri... Întâlni-ne-vom încă o dată cu pitorescul şi vechiul 
El-Maar (Cairo), cu pieţele sale gălăgioase, cu birjarii 
strigând: Oah rigleh, Oah mineh! (Feriţi picioare, feriţi 
dreapta!)?... Cairo cel cu puzderia de cafenele arabe, 
oferind pentru şase centime narghilele cu ciubuce lungi şi 
unde ne pierdem în lungi taifasuri, după fiece plimbare... 

Ca şi mine, Hafif era zugrav. Îşi iubea meseria şi ar fi 
iubit-o şi mai mult dacă n-ar fi fost pecinginea patronilor. 


Ne-am încrucişat paşii într-un atelier. M-a cercetat cu 
privirea şi ne-am zâmbit unul, altuia. Aşa e scris: cei sortiţi 
dragostei se recunosc la prima vedere. Am plecat, apoi, 
împreună. Pe drum a fost prietenos şi vorbi primul, cu acea 
încredere şi căldură proprie sufletelor rare şi adesea cu 
adevărat mari. 

Avea aproape aceeaşi vârsta cu mine: douăzeci şi cinci 
de ani. Cutreierase America de Sud şi vorbea trei limbi: 
italiana, spaniola şi portugheza. Cunoscuse suferinţa încă 
din copilărie şi era un revoltat din naştere. Sensibil, uneori, 
la orice durere, la orice bucurie şi la tot ce-i frumos; 
îndrăgostit, mai ales, de natură, ca toţi cei care îndură 
tăcuţi nedreptăţile sociale, cu inimă şi judecată. 

Hafif era un entuziast, un îndrăgostit de prietenie. Din 
cauza asta, un singuratic. Pe şantier vorbea puţin şi asculta 
cu atenţie pe interlocutor, ca şi cum ar fi vrut să-i descopere 
sufletul. Pălăvreala zgomotoasă de pe schelă supăra vizibil 
sensibilitatea delicată a acestui muncitor, fără şcoală şi fără 
educaţie. 

Şantierul nostru de lucru se afla la hotelul 
„Semiramida”, o imensă construcţie pe malul Nilului. De la 
etajele superioare, priveliştea era atât de măreaţă, încât noi 
- muncitorii străini - o contemplam, înlemniţi cu uneltele în 
mână. 

Hotelul trebuind să se deschidă neîntârziat, ne aflam 
acolo cam vreo sută de muncitori, de toate meseriile. Prost 
conduşi, ne izbeam unii de alţii, căutându-ne un rost. Unii 
cutreierau, de la un etaj la altul, în căutarea contra- 
maistrului, alţii - profitând de zăpăceală - se cuibăreau în 
vreun colţ ascuns şi dormeau cu ceasurile. La început, îmi 
făcui sânge rău, neavând ce lucra. Chiar dacă nu sunt în 
cauză, nu-mi place să fiu surprins tăind frunză la câini, 
obligat să mă justific în faţa unuia care vrea să aibă 
totdeauna dreptate. Munca trebuie respectată. Dacă într-o 
zi am chef de hoinăreală, îmi scot haina de lucru şi mă 
plimb pe socoteala mea, având cugetul împăcat. 


În drum spre lucru, mă întâlneam dimineaţa cu Hafif, 
într-un mic birt unde, pentru doi piaştri, ni se servea 
mâncarea naţională: ful (boabe fierte cu untdelemn şi 
lămâie) foarte bine pregătită. Fulul este sinonim cu 
macaroanele la italieni, orezul la japonezi, borşul la turci şi 
mămăliga la români. Înainte de a merge la cafenea, unde-l 
aşteaptă prietenul, discuţiile politice şi o falnică narghilea - 
chiar şi arabul bogat se opreşte dimineaţa la tejgheaua unui 
birt ca să-şi comande ful-ul său. În picioare, cu farfuria în 
mână, toată lumea mănâncă fără furculiţă, servindu-se de o 
feliuţă de pâine, ca de-o lopăţică, lingându-şi apoi tacticos 
degetele... 

Într-o dimineaţă, Hafif era melancolic şi zâmbea trist. 
Ceea ce mă predispunea la «cafard». Am străbătut oraşul, 
fără să-l descos. Hafif mergea gânditor şi zâmbea ori de 
câte ori întorcea capul spre mine. Zâmbetul lui mă irita. 
Totuşi îi spusei, într-o doară: 

— Eşti bolnav? 

Îmi luă mâna, mi-o strânse încetişor, în tăcere şi, după 
un timp, îmi răspunse: 

— Nu! Nu sunt bolnav... Dar azi mi-e poftă să trecem pe 
malul celălalt al Nilului şi să hoinărim... 

La Cairo, Nilul curge la marginea oraşului. Dincolo de 
el, câmpia şi, mai departe, grădinile şi Piramidele. Ne 
aşteptau... "158%. 

O altă pagină autobiografică, care descrie secvenţe ale 
vagabondajului în Orientul apropiat, se află în 
corespondenţa cu Romain Rolland, care îi ceruse câteva 
date biografice, ca documentare spre a putea scrie prefața 
la Kyra Kyralina. Sunt întâmplări pe care nu le include în 
cele două volume În lumea Mediteranei: 

În sfârşit, Damascul, Damascul cu puzderia lui de 
amintiri. Pictor de firme (chior-împărat în ţara orbilor), 
răsfăţat de arabi, ceea ce mă împinge să-mi întind nasul la 
nevestele lor, cât pe-aci să fiu prins într-o încurcătură de 
harem. Mă îndrăgostesc de-o actriţă de pantomimă, joc 


rolul de prinţ mut şi călău inofensiv, câştig doi beşlici pe 
seară (circa un franc şi cinci centime) şi iau masa la 
consulul rus. Sunt azvârlit la Beirut, într-o stare de plâns. 

„„.Mama şi Mihail - care se afla în preajma ei - îmi trimit 
bani ca să mă înapoiez acasă. Le vestesc plecarea cu un 
vapor ce pornea la cutare dată din Beirut, dar între timp 
cheltuiesc banii. Şi vaporul pleacă doar cu scrisoarea mea, 
care-i înştiinţa de pozna făcută. 

Din fericire, scrisoarea se înecă în mare, cu vapor cu tot. 
Habar n-am de naufragiu, dar Mihail, care citea zilnic 
gazetele la ceai, află de catastrofă; speră totuşi că am 
scăpat cu viaţă şi-şi face bagajul. Pentru mai multă 
siguranţă, îmi scrie la adresa ştiută şi-i răspund că sunt pe 
cale să mă însor (de astă dată) cu o evreică arabă! Veselie 
mare acasă, alţi bani pentru reîntoarcerea la Brăila, unde şi 
sosesc, de altfel, în primăvara lui 1908. 

„„.Vai! când mă gândesc la câte năzdrăvănii am făcut în 
zilele mele, mă întreb dacă nu le continui şi astăzi, fără să- 
mi dau seama”. 

Şi, în sfârşit, destăinuirea că în vagabondajele sale a fost 
obsedat şi de „visul” de-a ajunge în India. O descrie în 
confesiunea Ultime cuvinte, aflată tot la „Fonds Romain 
Rolland”: 

„Voi povesti o altă pagină tristă şi umilitoare pentru 
mine, dar care va arăta în ce grad şi cu ce preţ am năzuit 
către Sublim... 

N-aveam decât douăzeci şi trei de ani. Un prieten care a 
murit(5*: - un rus misterios, cu inimă şi minte generoasă şi 
de care mă despărţisem într-o împrejurare dureroasă - îmi 
pusese în mână cartea Luminile Asiei, vorbindu-mi cu atâta 
înflăcărare despre minunăţiile hinduse, încât, după ce 
văzusem Egiptul, nu mai aveam decât un vis: să mă duc, cu 
orice preţ, în India. 

Legenda prinţului care-şi părăsise palatul la vârsta 
plăcerilor, aflându-se în singurătatea pădurilor străvechi ca 
să mediteze asupra metehnelor omenirii şi a mijloacelor de- 


a le îndrepta - ca şi biruinţa sa asupra slăbiciunilor cărnii şi 
descoperirea Adevărului etern pe care l-a propovăduit în 
pribegie oricărei făpturi omeneşti timp de aproape o 
jumătate de secol - toate acestea mă minunară într-atât, 
încât îmi pierdui capul. Închisei ochii asupra greutăților 
unei atari călătorii, fără un ban şi fără altă cunoaştere decât 
a limbii române şi greceşti. Plecai la Port-Said, unde sosii cu 
zece franci în buzunar. 

Să nu vă mire îndrăzneala mea! Capetele înfierbântate 
făuresc cu uşurinţă castele în Spania. Castelul meu? Simplu 
ca bună ziua: «Voi rămâne două săptămâni la Port-Said, 
unde voi încerca să mă furişez, cu orice chip, pe un vapor 
care merge spre India. Odată în larg, aş fi ieşit din 
ascunzătoare, oferindu-mă să muncesc orice la bord pentru 
a-mi plăti hrana şi transportul. Apoi, debarcat pe pământul 
făgăduinţei, aş fi fost nevoit să rămân acolo, să trăiesc pe 
apucate, muncind orice şi instruindu-mă!> 

Nu-i aşa? Voiam să învăţ nimic altceva decât engleza şi... 
sanscrita! Mă credeam în stare! Ah! sărmani fluturi care 
roiţi în jurul luminii misterioase! Aş fi luat drept duşman pe 
înțeleptul care ar fi încercat să mă abată din drum. Din 
fericire, eram singur şi făceam ce mă tăia capul. Desigur, nu 
izbutii nimic. Asemenea încercări fiind un fapt obişnuit, 
supravegherea pe vapor era la culme, iar eu un prost de 
luat la palme. În timp ce crăpăm de căldură, chircit în vreo 
ascunzătoare, pe care marinarii o cunoşteau mai bine decât 
mine, alţii, aventurieri în goana după aur, îmbrăcaţi corect 
(ca şi mine de altfel pe-atunci), şedeau liniştiţi, sprijiniți de 
balustrada vasului, uitându-se la pregătirile pentru plecare, 
fumându-şi pipa ca nişte lorzi. De obicei, nimeni nu cuteza 
să-i întrebe ceva, sirena şuiera şi vaporul pornea cu ei, ca 
să-i debarce a doua zi la Aden, unde crăpau de foame. Dar 
câteodată erau îngăduiţi şi transportaţi în patria lui 
Sidharta Gautama, a cărui viaţă şi înţelepciune le era tot 
aşa de necunoscută, ca şi funestul meu plan, în clipa de 
faţă, de nu importă cine. 


Cu atare exemple în faţă - exemple adevărate şi des 
întâlnite desigur şi despre a căror uşurinţă de realizare se 
vorbea cu însufleţire tipic grecească în cafenelele Port- 
Saidului -  bătui caldarâmul acestui oraş timp de 
şaptesprezece zile, dându-mă de ceasul morţii ori de câte 
ori vreun marinar mă scotea de urechi din ascunzătoare, 
aruncându-mă pe chei. Imploram soarta, spiritul lui Sakia- 
Muni şi statuia lui Lesseps să-mi jure ca voi izbuti la 
încercarea viitoare. 

Până la urmă, a trebuit să renunţ. Ajunsesem în cea mai 
neagră mizerie...” 

O încercare de a revedea Egiptul, după ce devenise 
scriitor, a fost în iarna lui 1930. Paşaport şi vize în regulă. 
Moş Binder îl aştepta bolnav în spital. „Dar, după 
debarcarea tuturor pasagerilor, mi se refuză să pun piciorul 
pe pământul Egiptului... De ce? Nu mi se dă nicio 
lămurire... De şase ori am călătorit şi intrat în Egipt, fără 
nici cea mai mică hârtie cu viză de intrare. O singură dată 
mă prezint cu un paşaport, şi mi se interzice să cobor de pe 
vapor... Mă întreb, pentru ce mă încăpăţânez să fac altceva 
decât fotografia ambulantă!”180:. 


Volumul În lumea Mediteranei - răsărit de soare a fost 
scris la Nisa, în martie 1934, apărând în librării în toamna 
aceluiaşi an. Traducerea lui în limba română a apărut 
postmortem, odată cu În lumea Mediteranei - apus de 
soare. Cele patru volume ale ciclului „Viaţa lui Adrian 
Zografi” au fost scrise în condiţii dramatice: hărțuit de 
tuberculoză şi de editorul parizian, în pragul falimentului, 
care-i plăteşte anevoios drepturile de autor, încetând în 
vara lui 1933 orice plată. Citeşte, din zori şi până în noapte, 
manuscrise pentru editura Hertz, lungit în pat, ca un 
paralitic şi înfruntând vitejeşte avalanşa calomniilor şi 
minciunilor debitate de Henri Barbusse şi acoliţii săi. O 
singură rază de bucurie îi încălzeşte inima, pansându-i 


rănile:  reînnodarea prieteniei cu Romain Rolland, 
întreruptă în mai 1930. 

„Sunt, în clipa de faţă, omul cel mai atacat de toate 
ziarele, fără excepţie şi de toate curentele politice... Ori de 
câte ori scot capul - o dată la trei luni - lovesc în toate 
direcţiile fără milă şi aşa va fi până la sfârşitul zilelor mele. 
Dar să nu mai vorbim!... Acum sunt fericit că nu mai stai cu 
spatele întors la mine!”i81+ 


Câteva comentarii apărute la noi şi în Franţa: 


Mircea Muthu: În istoria noastră literară, Panait Istrati 
constituie un adevărat caz, al cărui dosar a fost alcătuit de 
către posteritatea fascinată încă de picarescul unei 
existenţe hrănite cu mirajul Mediteranei. Scriitorul e o 
natură solară, impresionantă prin francheţea deseori 
ostentativă ce însoţeşte - între Brăila şi Egipt - crezul 
umanist şi visul de egalitate socială. [...] 

Autorul a transformat „chiotul” baladesc despre 
Chiralina în „simfonia” intens nostalgică a unui întreg 
spaţiu. Ea formează, alături de motivul mioritic şi împreună 
cu mitul lui Manole - supus şi acesta geniului liric al 
romanului - cele trei fațete ale tipului nostru tragic. Aici stă, 
credem, adevărata autohtonizare a lui Panait Istrati, alături 
de înnoirea tradiţiei populare, din lotul basmului, cu noi 
altoiuri, tăiate din arborele mirific al naraţiei orientale. [...] 

Restrângerea geografică a balcanismului la perimetrul 
Brăilei cosmopolite, coexistă cu deschiderea picarească în 
sensul dinamismului perpetuu şi efectiv, deosebit de 
arabescul pe undeva steril din Fuga lui Sefki. O deschidere 
către alte spaţii, dintre care lumina Mediteranei, refrenul 
Neranţulei şi icoana Chiralinei rămân marile obsesii, ce-l 
definesc la urma urmei pe unul dintre cei mai controversaţi 
scriitori ai noştri. (Literatura română şi spiritul sud-est 
european, Bucureşti, Editura Minerva, 1976) 


Roger Grenier: În evocarea naturii el atinge culmi 
înalte, atunci când ne vorbeşte despre Mediterana. Opera 
lui are acest accent mediteranean, pe care-l întâlnim la unii 
scriitori francezi de după Camus, cunoscuţi sub denumirea 
„Şcoala de la Alger”. 

Se poate stabili o analogie Istrati-Camus, numai privitor 
la dragostea pentru Mediterana. Din punct de vedere 
literar, nu! Camus este un scriitor cu un stil foarte cizelat, 
sigur de sine, desăvârşit. Istrati a scris cum a ştiut, cum a 
putut. Era şi normal, fiind român, iar franceza nefiindu-i o 
limbă maternă. Nimeni nu-i va reproşa acest lucru. Se ştie 
că Jean-Richard Bloch i-a corectat gramatica manuscriselor. 
Un schimb prietenesc, în unele romane ale scriitorului 
francez resimţindu-se vizibil influenţa lui Panait Istrati (de 
pildă în Noaptea Kurdă). (Cahiers roumains d'etudes 
litteraires, Bucarest, Univers, nr. 1/1981) 


Jean Michel Palmier: Întreaga operă a lui Istrati este 
un unic peisaj, care nu încetează să se metamorfozeze: cel 
al Mediteranei, al mării, al oraşelor strivite sub soare şi al 
mizeriei, dar şi al exaltării şi al dragostei pentru tot ceea ce 
există. Opera lui Istrati nu are decât o singură temă: 
dragostea sa de viaţă în ceea ce are ea mai frumos, dar şi 
mai crud, o pasiune pentru descoperire şi aventură. Opera 
lui Istrati nu are decât un singur timp: cel al visului, al 
copilăriei, al interminabilelor vagabondaări. [...] 

Există la Istrati o comuniune profundă între Mediterana, 
copilărie şi vis. Singure peisajele mediteraneene l-au făcut 
să viseze şi un copil extraordinar de sensibil le-a 
contemplat. Inspirația sa de bază el o extrage din România 
copilăriei sale, din soarele şi din mizeria care sunt evocate 
şi ne face să retrăim sărbătorile şi bucuriile, doliile şi 
tristeţile familiale. Prin extindere, această viziune asupra 
oamenilor Mediteranei se va întinde şi asupra altor ţări. 
Africa, Asia, Grecia, Turcia nu încetează să-l fascineze. De-a 


lungul întregii sale vieţi, el va rămâne fascinat de Orient şi 
de poezia lui. [...] 

Azi poezia de neuitat a Chirei Chiralina este 
redescoperită şi, cu ea, sufletul Mediteranei. Desigur, 
Panait Istrati rămâne, în Franţa, cel care a dat această 
sensibilitate Mediteranei, la hotarele Orientului, expresia sa 
cea mai tragică şi cea mai frumoasă. Dar această frumuseţe 
Istrati ne cere s-o descoperim nu numai în peisajul pe care-l 
descrie, dar mai ales în cei care trăiesc aici. Este şi ultimul 
cuvânt din Chira Chiralina: „Pământul e frumos? Da' de 
unde! Şi asta e tot o minciună! Toată frumuseţea lui se 
răsfrânge din inimile noastre, atâta timp cât inimile acestea 
sunt pline de bucurii. În ziua în care bucuria îşi ia zborul, 
pământul nu mai e decât un cimitir”. („Ramuri”, 15 martie 
1982) 


Repere bibliografice: În lumea Mediteranei - răsărit 
de soare, Bucureşti, editura Cartea românească, 1936. 
(Traducere de Alexandru alex) 


Ediţii originale şi reeditări în Franţa: 
Mediterrannee - lever du soleil, Paris, editions Rieder, 
1934, col. „Prosateurs francais contemporains”; 
Mediterranee - lever du soleil, Paris, Artheme-Fayard 
editeurs, 1939, col. „Le livre de demain”; Mediterranee - 
lever du soleil, în vol. Oeuvres de Panait Istrati II], Paris, 
Gallimard, 1969. 


ISAAC, ÎMPLETITORUL DE SÂRMĂ 


În aprilie 1926, se petrece un fapt neobişnuit: Panait 
Istrati se reîntâlneşte la Nisa cu scriitorul elveţian Josue 
Jehouda. Dar cine este Jehouda? El este „necunoscutul 
misterios”, care, în 1918, pe când se afla în spitalul Crucii 
Roşii americane, l-a sfătuit să citească opera lui Romain 
Rolland, spre a-şi găsi un reazim sufletesc. 

Se  reînnoadă, deci, o prietenie care-şi rătăcise 
prezenţa, din cauza meandrelor vieţii sale de vagabond. 
„Fără îndemnul lui Jehouda, n-ar fi fost azi un «caz Panait 
Istrati» în literatura franceză”. 

Josue Jehouda îşi invită prietenul regăsit, la Geneva. 
Pentru a-şi acoperi costul călătoriei, ţine o conferinţă 
despre rostul artelor, în sala „Athenee” (17 aprilie 1926), 
iar ziarul „Journal de Geneve” îi ia un interviu. 

Revedere în stil istratian, cu sufletul la gură şi inima în 
priviri. Urmarea: hotărăsc să scrie împreună o carte: 
Familia Perlmutter. 

Romain Rolland şi Jacques Robertfrance nu iubesc, însă, 
această carte, ce apare totuşi la editura „Rieder”, de la 
Paris. Amândoi au obiecţiuni, fiecare în felul său. Se pare, 
însă, că nici Panait Istrati n-a fost total satisfăcut de rodul 
colaborării cu Jehouda, pentru că vrea să publice separat, 
într-o plachetă, povestirea Isaac, împletitorul de sârmă (un 
capitol al cărţii Familia Perlmutter cu specificarea: „aşa 
cum am scris-o eu (cu multă plăcere)”. 

Şi, ca în orice împrejurare ce necesită sfaturi, cere 
opinia lui Romain Rolland: 

„Isaac (unul din personajele Familiei Perlmutter) - pe 
care-l anexez separat - trebuie să apară în plachetă de lux, 
la un tânăr editor din Strasbourg, Joseph Heissler, care m-a 
rugat să-l încurajez. 


Or, iată că Robertfrance, care a corectat copia, susţine 
că această nuvelă ar fi fost una dintre cele mai bune ale 
mele, dacă aş fi scormonit mai adânc latura psihologică a 
lui Isaac! 

Eu o ştiu; dar acest roman (din care eu am scris opt 
zecimi) îl fac în colaborare cu Jehouda şi am convenit ca el 
să facă „luminarea” părţii sufleteşti a acestui personaj 
evreu (colocviul dintre Isaac şi lusuf). Jehouda l-a făcut, 
potrivit indicaţiilor mele (cum? o veţi vedea citind volumul). 
Dar eu am văzut că pot da editorului Heissler această 
povestire, aşa cum am scris-o (cu multă plăcere). 

Vă iau drept judecător şi mă voi supune sentinţei 
dumitale”82+. 

Romain Rolland îi răspunde de îndată: 

„Povestirea dumitale este excelentă. N-ai nimic de 
adăugat. Ai conceput-o în genul nuvelei (specialitatea 
dumitale), ca şi pe celelalte de până acum. Nuvela Isaac nu 
are nevoie de «psihologizare». Ea radiază lumini brusce şi 
vii; e de datoria cititorului să-i cerceteze, cu ajutorul lor, 
părţile întunecate ale sufletului. [...] 

Sunt încredinţat că «adăugirile» pe care Jehouda le va 
face discuţiilor dintre Isaac şi Ilusuf (oricât de inteligente ar 
fi ele) vor încărca textul, făcându-l greţos. 

În rest, prea puţin îmi pasă de raţiunile religioase ale 
convertirii lui Isaac şi a iluminismului său! Ele sunt aceleaşi 
în toate religiile. Or, în locul tuturor religiilor, eu prefer 
viaţa, care-i prima între toate. 

Urmează-ţi instinctul dumitale artistic! El e sănătos şi 
sigur. Perfecţionează-l, potrivit firii dumitale! N-o să ai 
nimic de câştigat,  lipindu-i  <«bărbi» psihologice, 
împrumutate de la alţii. 

Îţi mulţumesc că mi-ai trimis Isaac. Sunt (suntem, eu şi 
sora mea) oricând fericiţi să ascultăm vocea povestitorului 
nostru din Orient. 

PS. Robertfrancei!S$3* este un om fermecător, foarte 
simpatic şi extrem de delicat. Eu înţeleg ce ar fi vrut el, ce 


ar fi făcut el dacă ar fi scris această nuvelă. Dar, ceea ce ar 
fi realizat, ar fi fost cu totul altceva. El se înşală asupra firii 
dumitale. Or, fiecare dintre noi avem legile noastre”. 


Prezentăm cititorului nostru, nuvela Isaac, împletitorul 
de sârmă, în traducerea noastră. Nu a apărut până acum în 
limba română, fiind diferită de capitolul Isaac Perlmutter 
(apărut în ediţia bilingvă Opere alese VI, în traducerea lui 
Eugen Barbu, la Editura Minerva, acum zece ani). 


ISAAC, ÎMPLETITORUL DE 
SARMA 


Cu multă vreme, înainte de 1906, moş Binder - evreu 
entuziast - a fost nevoit să-şi părăsească locul de baştină, 
Galaţi, şi să se stabilească în Alexandria Egiptului. Oamenii 
entuziaşti, fie că sunt evrei sau nu, ei sunt nişte încurcă- 
lume pe acest pământ. Moş Binder a fost şi el de vreo două 
ori, ba chiar de trei şi de zece ori, dacă nu pentru poporul 
român, care nu-i antisemit, măcar pentru huligani; pentru 
evreii care nu ştiu a iubi pe cei mai buni dintre ei şi, în 
sfârşit, pentru toţi acei care nu pot suferi un om liber, 
deschis, bun, generos, însă la fel de violent cu cei care se 
dedau, primii, la violenţă. 

Moş Binder nu era un îngâmfat şi nici habotnic. Ceea ce 
gândea, rostea cu glas tare. Comportare care irita, pentru 
acelaşi motiv, pe evreii săraci sau bogaţi. Cu dragoste de 
locul unde s-a născut, el s-a înrolat de bunăvoie, făcându-şi 
voios serviciul militar, trei ani, la infanterie. Cât despre 
entuziasmul şi generozitatea sa, ei! dragă Doamne! unde o 
fi lumea care ştie să aprecieze atari „articole”, aşa cum 
merită? 

La Galaţi - unde moş Binder ţinea una din acele 
cârciumi, pe care moldovenii le numesc, atât de plăcut, 
dugheană sau crâşmă, el trecea când drept „nătărău”, când 
om periculos, după mintea celui care îl judeca. Uneori, 
acelaşi cap se arăta nemulţumit, căci îndată ce moş Binder 
înceta să fie un „nătărău”, el era taxat drept individ 
periculos. 1 se striga, atunci: 


— Vrei să faci la noi socialism? Du-te în Palestina, ovrei 
puturos! 

Da! ovrei puturos, pentru că moş Binder îndrăznea să 
ceară plata socotelilor, unor clienţi care voiau să le facă 
uitate. Una ca asta nu era îngăduită ovreiului, care, de 
îndată, devenea „puturos”. Cât ai clipi din ochi, îi spărgea 
sticlele din dugheană şi-l alungau în Palestina: 

— Jidane, care vrei să faci socialism la noi! 

Asta nu era antisemitism, ci huliganism. Şi e trist... Trist 
pentru spiţa omenească. Trist mai ales pentru profesorii de 
la Universitate, care se pun în fruntea huliganilor, cum se 
întâmplă pe la noi. Şi de atâtea ori mai trist ar trebui să fie, 
pentru bancherii evrei care subvenţionează pe acei 
profesori-politicieni, cum încă se mai întâmplă în ţara 
noastră. 

Dar, despre această stare de lucruri, vom vorbi cu altă 
ocazie. 


Moş Binder rămase calm, câtă vreme violențele se 
limitară doar la limbaj. Se ştie că evreul are pielea tăbăcită, 
din nenorocire pentru progresul uman, din fericire pentru 
puşlamale. El suporta liniştit, chiar şi pagubele produse 
periodic, printre sticlele din crâşmă. Le spunea: 

— Fiindcă sunt un jidan, hai! făceţi-vă de cap! „În satul 
fără câini, toată lumea se plimbă fără băț!” 

Totuşi, într-o zi, înjurăturile şi spartul sticlelor a fost 
isprava de nesuportat a unuia dintre acei „comisari de 
poliţie”, cu leafă de mizerie şi familie numeroasă; unul 
dintre acei „ciubucari” care te scot din sărite (totdeauna la 
vânătoare după un proces-verbal sau după o contravenţie), 
care-şi poartă chipiul pe-o ureche, îşi zdrăngăne sabia pe 
caldarâm, bea pe veresie în toate cârciumile, iar între 
douăsprezece şi unu după-amiază ciupeşte, în pieţele în 
curs de închidere, tot felul de alimente pe jumătate stricate: 
o ştiucă, câteva roşii, un pumn de corcoduşe... 


Moş Binder - scund, voinic, fost infanterist lăudat 
pentru rezistenţa lui - înşfacă de umeri pe comisarul 
delincvent şi-l propti de ulmul din faţa dughenii sale: 

— Asta-i din partea unui jidan! Du-te acum şi mă 
reclamă! 

Polițistul plecă şi avu, desigur, câştig de cauză. Binder 
plăti din gros şi chiar făcu cunoştinţă cu închisoarea. 

Asta-i dreptatea în „ţara lui Hubsch”, se mai spune pe la 
noi. Evreul înţelege totul şi iartă mult. Moş Binder îşi văzu 
de treabă. 

Dar, puţin mai târziu, în timpul unei campanii electorale, 
un fecior de bani gata, care trecea drept huligan, îl lovi pe 
negustor cu un box american şi-i rupse nasul. Binder 
rămase infirm. Vinovatul plăti douăzeci şi cinci de lei 
amendă. 

— Nasul unui ovrei care şi-a făcut datoria faţă de patrie, 
nu valorează, la Galaţi, mai mult decât douăzeci şi cinci de 
lei? se întrebă Binder. 

Şi cum n-avea decât patruzeci şi trei de ani, spuse, într- 
o zi, adresându-se nevestii: 

— Ştii ceva, Lea? O să plecăm în Egipt... Pentru 
totdeauna! Îmi voi făuri acolo, la adăpostul unor legi drepte, 
România care mi-e dragă... 


Şi şi-o făuri, graţie acelei dârzenii pe care o au sufletele 
tandre, care nu confundă o patrie nevinovată cu stăpânii ei 
laşi. lată pentru ce, călătorul interesat să vadă lucruri 
româneşti, a putut să găsească, pe strada Khandak (sau 
Handak), la Alexandria dinaintea războiului cel mare, o 
firmă intitulată „La dorobanţul român”, cafenea-restaurant. 
Găseai acolo băuturile naţionale, cele mai specifice şi 
majoritatea  felurilor de mâncare româneşti şi evreo- 
româneşti, printre care tronau fleicile, faimoşii mititei, 
ştiuca umplută evreieşte, nelipsiţii ardei. Grătarul lui moş 
Binder nu era mai prejos decât cele mai bune din România, 
îndreptăţită fală a oricărui negustor român. Gustoasa ţuică 


şi generosul vin de Odobeşti, deşi rare, le puteai obţine, nu 
cu lire de aur, ci pur şi simplu dacă negustorului îi plăceau 
ochii clientului, căci şi aşa el vindea în pierdere, deşi îl 
costase bani grei. 

Ziare româneşti - plătite scump - pe care moş Binder le 
păzea ca ochii din cap, ca şi portretele familiei regale şi 
princiare întregeau interiorul acestei crâşme moldoveneşti. 
În zilele de sărbătoare naţională, vedeai fluturând drapelul 
tricolori$4:.. 

Dar o crâşmă românească n-are nicio valoare, fără 
veselul şi nelipsitul lăutar ţigan! Binder se gândea serios la 
el, în timpul cât îşi pregătea localul, când, în ziua 
„inaugurării”, care nu-i fu mirarea, auzind în stradă o 
melodie arhicunoscută şi aceste versuri săltăreţe, cântate 
de-o voce a celui mai pur-sânge ţigan român: 


Unde-ai plecat, mă Gheorghiţă? 
La Craiova, să mă-nsor 
C-aici fetele nu vor! 

Zice că le sunt dator 
C-o sută de gălbiori 
Și o mie-trei sărutări, 
Luate de la trei surori! 


— E unul de la noi! strigă moş Binder, alergând, cu ochii 
înlăcrimaţi. Dar cine o fi? 

Cine altul putea fi, dacă nu vestitul Motrogan, ţigan de 
la Ploieşti, neîntrecut în repertoriu şi improvizații, faimos în 
tot Egiptul din ziua când, uluită de arta lui, prinţesa de 
Chimay, şi ea celebră din cauza dragostei pentru ţiganul 
Rigo, îşi scosese din augustu-i deget inelul cu numele său 
gravat şi-l pusese, cu mâna ei, în degetul inelar al lui 
Motrogan? Bietul lăutar, cât p-aci să leşine, fiind astfel 
răsplătit de întregul dispreţ îndurat acasă. Fiindcă lăutarul 
țigan - ca şi evreul - deşi e iubit şi căutat, nu e mai puţin 
batjocorit de  brutele naţionaliste, care-l maltratează, 


împingându-şi vitregia până la violenţe corporale, cum a 
fost cazul cu Motrogan, care avea sfârcul unei urechi tăiat 
de un beţiv. Această întâmplare dramatică, precum şi 
valoarea unui lăutar căzut la timp, provocară în Binder o 
caldă simpatie. 

Patronul îi sări de gât, îl sărută şi-l aşeză la masa lui, 
ospătându-l cu feluri de mâncări alese, îl adăpă cu cele mai 
bune vinuri româneşti şi-l declară, grațios, pensionarul său 
pe viaţă. 

A urmat o orgie. Moş Binder, de obicei foarte cumpătat, 
a băut zdravăn, îmbătându-se tun. Arcuşul şi vocea lui 
Motrogan făcură minuni. O clientelă aleasă pe sprânceană - 
români, evrei şi greci, cinstiţi şi muncitori - îşi aruncă lirele 
sterline, fără să le mai numere. Şi pentru a păstra tradiţia, 
Binder pofti la petrecere câţiva dezrădăcinaţi cu guri 
pofticioase, care nu puteau plăti, dar ştiau a preţui. 

— lată România pe care o iubesc! strigă crâşmarul, 
copleşit de bucurie. Acum, păstraţi-vă banii! Până-n zori, 
când Motrogan o să ne zică „Ciocârlia”, eu vă cinstesc atât 
cât o să puteţi mânca şi bea. 

La miezul nopţii, lăutarul nu-şi mai putea mânui arcuşul, 
dar cântă, totuşi, „Ciocârlia”. Invitaţii plecară, mătăhăind. 
Atunci, rămaşi singuri, cu obloanele trase, evreul şi ţiganul 
îşi istorisiră viaţa, îşi arătară cu degetul, nasul rupt la unul, 
urechea ciuntită la celălalt, plânseră o vreme, apoi se 
aruncară şi mai vârtos pe nectarul românesc, începură să-şi 
arunce cuvinte de ocară, parodiindu-i pe huliganii din 
patria lor îndepărtată: 

— Moi, jidane! 

— Moi, ţigane! 

— La Palestina, cu cornul tău! 

— Crr... cioară! Cioroiule! 

În acest mediu, romantic şi boem, debarcă într-o bună zi 
tandrul şi sentimentalul Isaac, ultima speranţă a bătrânilor 
săi părinţi, Avrum şi Rifca Perlmutter, din Constanţa, 


dezertor pe tăcute din armata română, după doi ani şi 
unsprezece luni de stagiu militar. 

Egiptul era plin de dezertori români sau de alte 
neamuri. Dar să arunci puşca, când nu mai ai de făcut decât 
o lună de militărie, şi să-ţi iei lumea-n cap - asta, nu! nimeni 
n-o putea înţelege, nici chiar cei mai înrăiţi duşmani ai 
militarismului. Încă şi mai puţin îl înţelegea moş Binder, 
care, primindu-l părinteşte şi încălzindu-l cu toată 
dragostea lui, nu se putea opri să nu zică, adesea: 

— Hai să vedem, măi Isaac, copil fără minte! Cum ai 
putut să faci o asemenea boroboaţă? Spune-mi, ce s-a 
întâmplat? 

Isaac răspundea, invariabil: 

— Nu s-a întâmplat nimic!... Daţi-o dracului, povestea 
asta!... 

— Totuşi! Numai o singura lună! Haide, Isaac, dacă te-ai 
întoarce de bunăvoie, nu te-ar pedepsi, te-ar elibera şi ai fi 
un om. 

— .„.„.„Niciodată n-o să mai fiu un om! 


Mărunt, slăbuţ, un blond spălăcit, cu înfăţişare timidă şi 
vorbirea încâlcită, Isaac sta totdeauna în picioare, mereu cu 
un cot sprijinit pe tejghea şi îşi sorbea încetişor rachiul de 
patruzeci de grade, mestecând într-una boabe de năut 
prăjit, oferite gratuit în Orient, alături de nu importă ce 
consumaţie. Bea, cu privirea aţintită în pământ, cu figura-i 
de copil lipsită de orice expresie, jumătate taciturn, 
jumătate dus pe gânduri, aproape nepăsător la ceea ce se 
petrecea împrejurul lui. Cu toate acestea, politicos şi 
îndatoritor cu cine se ferea să-i descoasă povestea, pe care 
el o dase dracului. Dar puţin numeroşi erau oamenii 
discreţi, căci puţini numeroşi sunt cei care au bun-simţ. 
Majoritatea obişnuiţilor la crâşma lui Binder, observându-i 
descumpănirea, simțeau o plăcere să-l vadă suferind. 
Atunci, Isaac pleca de îndată, fără să rostească o vorbă. 


La început, presimţind o durere prea vie în sufletul 
dezertorului, Binder şi intimii lui evitară să-l mai descoase 
şi mârâiau împotriva celor care se comportau fără tact cu 
melancolicul Isaac. 

Însă luni întregi trecură, fără ca alinarea sperată să 
vină. Isaac rămânea liniştit, dar ce linişte sfâşietoare! Ai fi 
preferat să-l vezi urlând. 

Pe masca lui, nici urmă de tristeţe; veselie, nici atât. Nici 
surâs, nici amărăciune; o stare de spirit mereu aceeaşi. Şi 
totuşi, fiecare se întreba: „Ce poate să aibă, băiatul ăsta? 
Dragostea? Asta, oricum, trece. Nostalgia ţării? Haida 
de!...” 

Câteodată, şuşotelile ajungeau la urechea lui Isaac; însă 
el trecea mai departe, liniştit, cu ochii săi verzi ce nu trădau 
NIMIC. 

Excelent pălărier, îmbrăcat corect, fără a fi cochet, Isaac 
fu de o punctualitate exemplară, tot timpul anului după 
sosirea lui la Alexandria. În zilele când lucra, nu-l vedeai 
decât seara, pe la orele zece; duminica şi-o petrecea, 
dimpotrivă, toată ziulica la Binder, dacă nimeni nu-l supăra. 
Era amabil, simpatic, de la prima încercare de apropiere, 
fără cea mai mică urmă de sforţare. 

Binevoitorii, cu gânduri de însurătoare, ziceau despre 
el: „Păcat că nu e un temperament mai expansiv. Ar face o 
partidă strălucită, căci câştigă bine!”. 

Motrogan i-o spunea de-a dreptul: 

— la ascultă, măi Isaac! Mi-ar plăcea să ştiu, cine-i 
evreicuţa pe care o mănânci din ochi, până la zece seara? 

Şi luându-şi vioara: 

— Eu sunt gata de nuntă. Ascultă aici: 


Hat a-id a-Babală! 
Hat a-Bab a-idălă! 


Evreii, numai cu mare bunăvoință, înțelegeau ceva din 
idişul lui Motrogan, dar râdeau, de fiece dată, din toată 


inima. Isaac, care-l iubea pe Motrogan, nu râdea totuşi 
deloc. Se remarcase, chiar, că aluziile lăutarului îi 
întunecau uneori chipul, deşi îşi păstra aerul amabil. 
Respingea cu naivitate atari presupuneri şi pleca de îndată. 
După plecarea lui Isaac, Motrogan dădea din cap: 
— Aici e buba! lubegşte, bietul băiat! 


Binder şi femeia lui îl adorau pe Isaac, ca şi când ar fi 
fost feciorul lor, ţinându-l sub ocrotire straşnică. Timp de 
mai multe săptămâni, crâşmarul îşi împinse devotamentul 
până la a face pe detectivul pe urmele singuraticului, ca să 
se încredinţeze dacă dragostea era pricina melancoliei lui. 
Fu timp pierdut: Isaac făcea în fiecare seară înconjurul 
Pieței Mehmet-Ali, hoinărea pe două străzi lăturalnice, 
mereu aceleaşi şi se înapoia acasă. Niciun progres. Binder 
renunţă la investigaţiile lui, din două motive, total diferite: 
prima, cancerul care-i măcina nevasta, îl obliga să petreacă 
nopţi albe, la căpătâiul suferindei. 

Celălalt motiv, mai fericit, era prosperitatea negustoriei, 
care, în acea vreme, ajunsese la culmea înfloririi. De la 
deschidere, la ora opt dimineaţa şi până la miezul nopţii, 
când trăgea obloanele, crâşma şi cele două odăi alăturate, 
nu se goleau, nici cât ai fuma o ţigară. Binder şi cei patru 
băieţi care îl ajutau, se zbăteau ca nebunii, în mijlocul unei 
lumi, ca la bâlci. Nu se mai ştia cine-şi plătea consumaţia, 
dacă nu cereau plata, a doua oară, de la acelaşi client sau 
cine o ştergea, fără să plătească ceva. Vioara şi vocea gravă 
a lui Motrogan punea capac vacarmului. La miezul nopţii, 
Binder nu mai avea glas. 

Nu se mai cerea vin românesc, ci vin pur şi simplu. Cât 
despre fripturi, părea că un grătar uriaş învăluia toată 
strada Khandak în fumul lor, întărâtând pofta, ca nicăieri în 
altă parte. Se comandau fleici în orice timp al zilei, ca la 
târg. 

Locanta „La dorobanţul român” era atât de nouă şi 
originală, încât numele ei făcea înconjurul Alexandriei: „La 


Binder, se mănâncă fripturi pe talere de lemn! Vinul - şi ce 
vin, românesc! - se bea în oale de pământ! Şi cât îi de bun! 
Păcat că nu prea găseşti scaune libere”. 

Uneori, valul de du-te-vino paraliza serviciul, zăpăcind 
pe chelneri. În furnicarul omenesc, cei mai obraznici nu 
erau muşterii, ci molima arhicunoscută a vânzătorilor de 
bilete de loterie, lustragii, vânzători de ziare, în majoritate 
arabi, bătrâni cu privire şireată, ştrengari îndrăzneţi 
obişnuiţi cu un picior în spate, de când se europenizase 
Egiptul.  Strigătele acestora domina fără încetare 
hărmălaia. 

— Lotria franțaui, rumi, Heluan! 

—  „Tachydromos! Ephymeris!” „Les Novelles 
Egiptiennes! ":8. 

— Lust hauaga, lustr! strigau stăruitori lustragii, 
făcându-şi loc cu lădiţa. 

Dar, într-o zi, colac peste pupăză, un grup de proxeneţi 
coborâră din mai multe trăsuri şi pătrunse în restaurant. 
Binder le arătă iute uşa: 

— Afară, domnilor! Înapoiaţi-vă în „Gnina” voastrăis:! 
Nu pentru asta am părăsit România, ca s-o găsesc în Egipt! 

În tot timpul acestei perioade de afaceri furtunoase, 
care durară în cele trei luni de iarnă, Isaac, la început, 
apăru arareori; apoi nu se mai văzu. Când viaţa locantei 
redeveni normală, Binder îşi reveni din zăpăceală şi-şi dădu 
seama, înspăimântat, că dezertorul dispăruse. Într-adevăr, 
până atunci viaţa lui Isaac fusese prea ordonată şi 
uniformă, pentru ca această schimbare bruscă să nu devină 
neliniştitoare! 

Binder alergă la atelierul unde Isaac lucra şi unde era 
înconjurat cu dragoste deosebită. Pălărierul îi declară că-l 
părăsise de acum două luni, fără vreun motiv şi în ciuda 
tuturor ofertelor sale, care mai de care mai avantajoase. 
Cârciumarul îl căută acasă; nu-l găsi, fiindcă se mutase. 

Consternat, moş Binder scotoci în maldărul de scrisori 
pe care i le trimiteau toţi năpăstuiţii ajutaţi de el, 


amintindu-şi că Isaac găsea acolo, săptămânal, câte o 
scrisoare de la părinţi. Nu găsi nimic pe numele protejatului 
său, ceea ce i se păru ciudat. 

— L-am văzut pe lusuf, strigă Motrogan, răvăşind 
maldărul de scrisori... 

— Iusuf? Într-adevăr, mi-amintesc că l-am zărit şi eu, 
spuse Binder. El trebuie să cunoască ascunzătoarea lui 
Isaac! 


În gloata murdară a vânzătorilor de bilete de loterie 
care mişună la Alexandria, ca de altfel în tot Egiptul, Iususf, 
un bătrân evreu arab, era cea mai originală apariţie. 

Mai întâi, era poliglot şi singurul printre coreligionarii 
arabi care cunoştea „jargonul”. Sprinten ca o veveriţă, 
murdar ca toţi arabii săraci, răutăcios şi, în acelaşi timp, 
inteligent - cum doar ovreii pot fi - bun şi omenos în orice 
ocazie, ca toţi cei care suferă din toată inima, lusuf îşi 
plimba odată cu teancul de bilete de loterie, coşniţa 
trupească şi manierele cele mai neaşteptate. Spân, pe 
jumătate chior, de ochiul drept, atât de slab că abia-i 
ghiceai trupul sub sutana largă, într-un cuvânt, aproape 
respingător; se făcea simpatic, îndată ce-şi deschidea gura 
ca să-ţi recomande în „şapte limbi” biletele sale de loterie, 
care - spunea el - erau „toate norocoase”. 

Deşi în Egipt toată lumea joacă la aceste ruinătoare şi 
felurite loterii de un piastru, cu tragere săptămânală, 
vânzătorul este trimis la început la plimbare, uneori destul 
de brutal. Se ştie că „nu se câştigă niciodată” sau arareori, 
mai ales lozul cel mare de o sută de lire sterline, atât de 
jinduit de toţi. 

Totuşi, nimeni n-a fost văzut să fie grosolan cu lusuf; 
rareori i se refuza piastrul pentru bilet, totdeauna el 
oferindu-ţi numai unul singur. Graţios, în ciuda urâţeniei, 
Iusuf murmura îmbietor: 

— Încearcă-l p-ăsta de aici... Nu? Ei bine, să tragă acest 
copil un altul. 


Sau: 

— Staţi aşa! Cred că mai am un bilet de la „Egipteana”. 
Fiindcă n-a venit nimeni să-l ia, trebuie să fie câştigător, cu 
siguranţă. 

Şi Iusuf scotoceşte în buzunarul său enorm, ferindu-se 
să nu scoată două bilete. Dacă i se întâmplă, strigă vesel: 

— Ah! aveam două! Vă rog, nu alegeţi! Luaţi-le pe 
amândouă! 

Dacă clientul nu-i ia decât un bilet, pe celălalt i-l lasă pe 
masă şi se duce: 

— Maleche! (Nu-i nimic!) Vi-l las pe riscul meu... O să 
mi-l plătiţi mâine! 

A doua zi, bineînţeles, e bombănit, uneori nu vor să-i 
plătească biletul dat cu de-a sila. Dar lusuf, care cunoaşte 
prostia omenească, răspunde prompt: 

— Ah! un om ca dumneavoastră nu se poate uita la un 
piastru. Şi-apoi, ce câştig eu? Douăzeci de parale! 

Şi omul plăteşte. Iar lusuf pleacă, drept ca o trestie de 
zahăr. Faţă de clienţii pe care i-a „periat”, nu-i plăcea să-şi 
repete „trucurile”. Dar, trebuie recunoscut, dintre toţi 
vânzătorii, lusuf era cel care a pasat cel mai mare număr de 
bilete câştigătoare. 

De altfel, o şi spunea, când îşi făcea reclamă: 

— Patru lozuri mari au trecut prin mâinile mele, anul 
ăsta! Uite, Binder poate s-o spună, căci el cunoaşte pe doi 
din fericiţii câştigători, clienţi de-ai lui. Nu-i aşa, Herman? 

Herman se întorcea cu spatele, râzând: 

— Măi blestematule, „Azoi”! 

Evreii îl numeau pe lusuf, deseori, „Azoi”, din cauză că 
el folosea mai totdeauna acest cuvânt din idiş. 

Acest vânzător era singurul care fusese văzut 
întovărăşindu-l pe Isaac, în ultima vreme. Şi Binder îl 
aştepta, răbdător, ca să-l ia la întrebări. Numai că lusuf, 
pricepând situaţia, îi strigă de departe: 

— N-ai lume azi! Mă duc! 

Dintr-un salt, Binder îl prinse de braţ. 


— Stai oleacă, lusuf! Ştii ce s-a întâmplat? 

— Ce? 

— Isaac a dispărut! 

— AZOI?... 

— Azoi, dragul meu, sunt sigur că tu ştii ce-a devenit! 

— Cum poţi să fii atât de sigur? 

— Pentru că te-am văzut scotocind prin scrisori... 

— Scotocesc! Scotocesc! Herman, tu o iei cam repede. 
Am căutat şi eu o dată, să văd dacă n-am ceva scrisori... 

— "Tu, şi scrisori?! De la cine? 

— De la cine, de la necine... Poate că am şi eu pe cineva. 
De ce n-aş avea? De ce n-aş avea? 

Binder adaugă: 

— Şi p'ormă, eşti singurul care ai fost văzut 
întovărăşindu-l pe Isaac. 

— AZoi! N-o ştiam. Dar ce pot face. Sunt un om cinstit! 

Binder se supără şi-i puse mâna în gât: 

— Ascultă, Potz! Vrei să-mi spui, unde se află Isaac? 

— Acum de ce îmi spui: Potz, protestă lusuf; că n-am 
spus despre tine că eşti un om cinstit? De unde vrei tu să-l 
scot pe Isaac? El nu-i un bilet de loterie, ca să-l ţin ascuns în 
buzunar! Poate o fi plecat în România! 

Binder şovăi, pe gânduri: 

— Cum se poate să plece, fără să ne spună „bună ziua”? 
Atunci, tot tu eşti ăla care l-ai sfătuit s-o şteargă englezeşte! 

— Eu?... Eu nu dau sfaturi nimănui. Îi las pe oameni să 
facă ce-i taie capul... 

— Afară de cazul când e vorba de un bilet de loterie. 

— Asta-i altceva. E negustorie. Şi tu ai scris, colo, sus 
„La dorobanţul român” şi, în prăvălie, nici urmă de 
dorobanţ, nici român, nici turc! 

— Eu sunt dorobanţul! 

— Azoi? Nu, nu! Tu eşti un id, Binder, tu nu eşti 
dorobanţ! 


Oare să nu fie niciun mijloc de-a scoate ceva de la lusuf? 
L-a întors pe toate feţele, dar cădea mereu în picioare, ca 
pisicile. Totuşi, Binder era ferm convins că vânzătorul de 
bilete de loterie ştia ce devenise Isaac. Într-o zi, n-a mai fost 
nevoie să-l sâcâie, căci Isaac, în persoană, ieşi la lumină. 

Liniştit. Ziua, în amiaza mare, plină de o lume pestriță. 
Cu capul gol, fără guler, barbă de trei luni, jerpelit şi 
murdar, încărcat-ochi cu ustensile din sârmă: umeraşe, 
cuiere, curse de şoareci, coşuleţe împletite, grătare şi alte 
obiecte mărunte. 

Mergea cu pas de om fericit, înghiontit în toate felurile 
de arabii grăbiţi, nedându-le nicio atenţie. Cu ochii deschişi 
mari şi gâtul ţeapăn avea înfăţişarea sfâşietoare a orbilor. 

Fireşte, nimeni nu l-a recunoscut, din depărtare; dar 
când se opri în faţa terasei înţesate a restaurantului, se auzi 
un strigăt de oroare, general. 

— Tu eşti, Isaac?! strigă Binder. 

— Bună ziua... Eu sunt... Daţi-mi un rachiu. 

Chelnerul îi turnă băutura. Isaac îşi depuse calabalâcul 
într-un colţ, se rezemă cu coatele de tejghea şi începu să-şi 
deguste rachiul, ronţăind năut. 

Binder, cu braţele încrucişate pe piept, îl privea cu o 
uluire îndurerată. 

— Cum merg treburile, domnule Binder? rosti Isaac, cu 
un aer degajat. 

Cârciumarul îl privi îndelung, cu băgare de seamă, apoi: 

— Merg foarte prost, bietul meu Isaac, de vreme ce tu 
te înapoiezi în halul ăsta. Cine te-a pus la cale? lusuf? Poate 
să fie mândru de asta! Dacă te-ar vedea părinţii tăi, ar muri, 
săracii! 

— De ce? Ce, am devenit un hoţ? 

Uimit, Isaac părea să caute un răspuns în ochii lui 
Binder, dar privirea lui bâjbâia dincolo de el, în infinit. Mai 
mulţi prieteni vechi înconjurară pe restaurator şi, ca şi el, 
încercau, tăcuţi, să-l recunoască pe Isaac, în noua-i 


înfăţişare. Îl iubiseră atât de mult, încât nu le venea să 
creadă. 

— Dar ce s-a întâmplat? îi spuse moş Binder. 

Împletitorul de sârmă gemu: 

— Ce s-a întâmplat... Pentru voi, ăştia, totdeauna se 
întâmplă ceva... Nu s-a întâmplat nimic. Vă fac, oare, de 
ruşine? 

— Ruşine, nu! Ci milă, replică Binder. 

Isaac dădu din umeri, cu privirea la papucii lui arăbeşti: 

— Mila... E foarte bine... Aveam poate nevoie... De multă 
vreme. Mai daţi-mi încă un rachiu. 

— Eu nu-ţi mai vând niciun rachiu! spuse Binder, 
sufocat. Ai devenit un beţiv. Se vede cât de colo. 

— Şi beţivul nu-i şi el un om, domnule Herman? 

— Pentru mine, nu! Beţivul nu-i un om! Poate pentru 
Iusuf, care schilodeşte oameni întregi, în numele lui Iehova! 

— Pe cine a schilodit? 

— Pe tine! 

— Nu-i adevărat, domnule Binder, nu eşti drept. lusuf 
mi-a redat pacea cu mine însumi. Nu eram atât de întreg, 
cum crezi dumneata. Daţi-mi un rachiu. 

— Nici pic de rachiu! 

— Bine, domnule Binder... Voiam să beau de-al 
dumitale, care este bun. Voi bea în altă parte, din cel rău. 

— Treaba ta, nenorocitule! Îţi vreau binele, dar văd că 
nu se poate. 

Isaac zâmbi, blajin: 

— Binele meu... Hm! se află în mâinile lui Dumnezeu! 

— Asta e! exclamă Binder, bătând din palme. Mi-era 
teamă că „Azoi” a făcut din băiatul ăsta o tristă captură 
pentru lehova. lată-l pe Isaac al nostru, pios, un beţiv pios! 

— Daţi-i pace lui Ilusuf! murmură Isaac, adunându-şi 
bulendrele. 

Moş Binder îl apucă de braţ: 

— Nu vrei să mănânci? 

Vânzătorul ambulant se gândi o clipă, apoi: 


— Nu... Mulţumesc... Nu mi-e foame! 

— Nu ţi-e foame! Mai bine mărturiseşte că acum tu nu 
mănânci decât feluri de mâncare cuşer. 

— Poate... 

Şi plecă încetişor, temător, cu gâtul ţeapăn. 

Bunul Binder îşi ascunse faţa şi alergă la nevastă-sa. 


Îndată după plecarea lui Isaac, lusuf dădu năvală în 
restaurant.  Uitătură  şireată, aer naiv, strigă tare, 
întinzându-şi lozurile. 

— Lotria nemtaui, griki, Heluan, Ismailia! 

Motrogan sări de la locul lui: 

— Şterge-o, lusuf! Dacă Binder te găseşte aici, o să-ţi 
smulgă ultimele trei fire din barbă! Isaac tocmai a plecat... 

— Azoi? Şi ce legătură e între Isaac şi barba mea? De ce 
vrea Binder să mi-o smulgă? 

În clipa aceea, cârciumarul intră, alb ca varul, îl înşfăcă 
de guler pe vânzător şi urlă: 

— Golane! Tu l-ai îndobitocit pe Isaac. Lepră bigotă, să 
dispari de-aici şi să nu te mai văd venind niciodată. 
Criminalule! 

Celălalt se zbătea: 

— Binder... Binder... Ascultă-mă... Ascultă-mă... 

Şi când izbuti să se smulgă, în sfârşit, din mâinile 
restauratorului, vocea lui durui ca o tobă: 

— De ce sunt criminal? De ce lepră? De ce golan? Am 
salvat un suflet, l-am readus pe calea cea bună! Am dat o 
altă meserie, unui om care voia să moară! Asta e o crimă! 
Nu eu vând rachiu, ci tu! Dorobanţ român! Dorobanţ 
român! Binder, o să fii pedepsit, într-o zi! Căci tu eşti un id, 
nu un dorobanţ! Şi Dumnezeu pedepseşte pe id, când 
devine dorobanţi! 

— leşi de-aici, imbecilule! 

— Plec... Dar nu uita: femeia ta s-a şi îmbolnăvit! 


Aceste întâmplări coincideau, în toamna lui 1906, cu 
apariţia în Mediterană a patru pacheboturi poştale, pe care 
guvernul român le lansase, triumfal. Patriot sentimental, 
Binder îşi luă un operator, ca să le fotografieze unul după 
altul, îndată ce apăreau în portul Alexandriei, albe ca 
zăpada. În felul acesta, el putea să contemple pe săturate 
fotografiile mărite şi agăţate pe pereţii prăvăliei: „Dacia”, 
„Împăratul Traian”, „Regele Carol I” şi „România”. 

Desigur consulul român, care debarcase primul, nu era 
mai puţin mândru şi mişcat mai sincer decât evreul Binder. 
(Înţeleagă cine poate!) 

Timp de câteva luni, tricolorul patriei lui îndepărtate a 
fâlfâit aproape în permanenţă în faţa dughenei „La 
dorobanţul român”. Binder, cu barba albită de timpuriu, 
întâmpina cu braţele deschise pe toţi cei care coborau din 
dragile lui vapoare şi doreau să-l viziteze. Uită de cicatricea 
şi de rănile inimii şi deveni un oficiu de informaţii, un azil de 
noapte, bancherul şi „nătărăul”, pentru bunul sau răul 
compatriot. 

Printre noii vizitatori se afla unul, care nu era nici bun, 
nici rău compatriot; un om pentru care cuvântul „patrie” nu 
însemna nimic, dacă nu o „parcelă binecuvântată din 
pământul Domnului, pe care stăpânii ei o făcuseră 
insuportabilă”; un cetăţean al universului, îndrăgostit de 
dreptate, un tovarăş care ştia să spună răspicat ceea ce 
voia şi ceea ce detesta şi pe care Binder îl îndrăgi de îndată. 
Acest om era Sotir, bătrân lup de mare, cambuzier sever şi 
tandru de pe „Dacia”, mare prieten al familiei lui Isaac, 
sărmanii Perlmutter, părinţi nefericiţi, ai căror copii se 
risipiseră prin lume „ca puii de potârniche”, lăsându-i în 
voia sorții lor de croitori săraci la Constanţa. 

Sotir, „bărbosul” cu mers nepăsător, nu-l mai văzuse pe 
Isaac de la încorporare. De-atunci, trecuse mai mult de 
cinci ani. Dintre toţi copiii lui Perlmutter, el îi iubea cel mai 
mult pe Isaac, după Estera, dragoste pe care băiatul o 
împărtăşea într-atât, că făcu din matelot un confident. Între 


timp, avu loc dezertarea şi prăbuşirea morală a 
dezertorului. Cambuzierul nu ignora nici pe prima, nici 
motivul care o provocase: pasiunea soldatului pentru 
logodnica lui, pe care o urmărea cu disperare în exilul său 
în Egipt. Sotir nu ştia nimic despre prăbuşirea morală a 
fostului pălărier şi urmările ei de care înşişi Perlmutter-ii n- 
aveau habar. 

Se poate deci închipui uşor ce lovitură grea primi inima 
lui Sotir, în dugheana lui moş Binder, spre care matelotul se 
şi îndreptase cu paşi nemăsuraţi de mari, îndată după 
acostare. 

La rândul său, Isaac, înştiinţat de părinţii lui despre 
sosirea marelui prieten, dădea târcoale nerăbdător prin 
împrejurimile „Dorobanţul român” cercetând mulţimea, cu 
o privire însufleţită, sucindu-şi gâtul încoace şi încolo, mai 
mult ca de obicei. Trecură unul pe lângă celălalt, fără să se 
recunoască. Sotir pătrunse în restaurant, ca un străin 
oarecare. 

Două ore mai târziu, zăvorâţi într-o odaie separată, 
cârciumarul şi matelotul fraternizau, aşa cum doar cetăţenii 
universului o pot face, deşi până în ajunul întâlnirii, unul 
ignora existenţa celuilalt. Dar aici stă marea putere, marea 
fericire a celor sinceri, pe care oamenii obişnuiţi n-o cunosc. 
Este cea de-a zecea fericire, după cele nouă înscrise în 
Evanghelie şi prima care ar trebui să figureze în evanghelia 
unei lumi mai bune. Se va spune, atunci: „Fericiţi cei care 
se iubesc de la prima întâlnire, împărtăşindu-şi întreaga 
bucurie şi toată suferința, zăvorâte în inimile lor 
fremătânde de viaţă intensă, căci sunt fiii aceluiaşi 
Dumnezeu generos. Ei se vor recunoaşte în Eternitate”. 


Stă scris în cartea nevăzută a oricărei soarte cumplite 
că dragostea - care nu-i decât o tulburătoare beatitudine 
pentru muritorii de rând - trebuie să fie un jăratic de iad 
pentru generoşii cu inimi plăpânde. Aceasta a fost şi soarta 
lui Isaac. 


— L-am cunoscut, povesteşte Sotir, dându-şi pe spate 
capul de pustnic voluptos, drept un flăcău înţelept, de-o 
tandreţe timorată şi-o cochetărie timidă. Ilreproşabil în 
toate faptele lui, ca o tânără fată supusă. Ce grăunte de 
nisip a intrat în maşinăria lui fragilă, ca să decadă în halul 
în care îmi spui? 

Mă gândesc la părinţii lui şi aş vrea să caut o explicaţie 
prin vreunul din înaintaşi. Ei bine! afară de taică-său, totul 
e mediocritate: o familie de hahami. Dar Avram a fost o 
fiinţă întreprinzătoare, nemaipomenită, iar ca îndrăgostit, 
un adevărat motan. N-o spun, cu totul la figurat, căci 
plictisindu-se în faţa maşinii de cusut, se făcu învelitor de 
case şi se urcă pe acoperişuri. 

Toţi copiii mai mari i-au semănat, desigur fiecare în felul 
său. Numai Isaac părea cumpătat, calm, blând. Aşteptam să 
se elibereze din armată, ca să-l văd la casa lui, supremul 
ideal al tuturor părinţilor; când, ca o lovitură de trăsnet, 
dezertarea! Şi cât de nătângă: nu mai avea decât treizeci 
de zile, ca să-şi împlinească cei trei ani lungi de cătănie. 

Despre această ispravă nimeni nu ştia precis ce a 
provocat-o. Fata unui marchitan de la Galaţi, frumoasă după 
cât se pare... Isaac a avut nenorocirea să facă parte dintr-o 
companie de infanterişti trimisă să înăbuşe nişte tulburări 
socialiste, şi acolo şi-a văzut logodnica lovită cu cruzime. 
Aceasta emigrând în Egipt cu familia ei, Isaac se aruncă 
îndată pe un vapor şi o ajunse. Iată toată drama. Ce s-a 
petrecut apoi, aici? 

— Aceeaşi întrebare, răspunse Binder, n-am încetat să i- 
o punem lui Isaac, dar nimic nu l-a putut face să 
mărturisească motivele tristeţii sale. Acum, îl cred pierdut, 
din cauza acestui fanatic lusuf, pe care şi l-a ales drept 
confident. 

— Cu siguranţă, a intervenit o ruptură între 
îndrăgostiţi! conchise Sotir. 

— Şi ce? Nu mai sunt femei? strigă Binder. Trebuie să 
înnebuneşti, fiindcă o femeie te-a părăsit? 


— Sunt de aceeaşi părere cu tine; dar să ştii că cel mai 
bun dintre oameni e ca şi oţelul: o încercare mai tare şi se 
fărâmă ca un pahar. Ăştia sunt jupuiţii de vii ai vieţii; nu mai 
au niciun pic de piele, care să-i apere. Şi Dumnezeu a fost 
nedrept, expunându-i furtunilor nimicitoare. 

În clipa aceea, Isaac apăru în odaia celor doi prieteni. 
După un moment de ezitare, se aruncă la picioarele lui 
Sotir, îi înlănţui genunchii, strigând: 

— Sotir!... Salvează-mă! Salvează-mă! Ea mi-a strigat 
„dezertorule”! 

A fost singurul țipăt de disperare, ce scăpă din pieptul 
lui Isaac şi care-i atestă durerea. Dar Sotir, crezându-l gata 
la mărturisire, îl strânse în braţe şi-i spuse cu blândeţe: 

— Bine... bine... Te voi salva... Spune-mi unde-i răul... 
Vorbeşte. 

Isaac îl privi năuc: 

— Nu-i niciun rău... Trece... Daţi-mi un rachiu. 

Cum Binder se pregătea să urle împotriva rachiului, 
Sotir îl opri cu un gest şi comandă: 

— Băiete! Două rachiuri! Le vom bea împreună, dragul 
meu, şi împreună ne vom împărtăşi durerile, căci şi eu am 
destule... 

— Nu, nu! făcu Isaac. Nu-mi povesti nimic. Mă simt bine 
aşa... 

Cu o mutră prietenos-supărată, Sotir contemplă această 
zdreanţă omeneasca, plăpândă din născare şi învinsă de 
viaţă: 

— "Totuşi... Să vedem Isaac... Tu îmi ceri să te salvez. Se 
află, deci, un rău care te roade. Spune-mi-l! Vorbeşte! Ce s- 
a întâmplat? 

Nenorocitul îşi ducea mereu paharul la gură, se uita în 
lături şi tăcea. Însă, la ultima întrebare a lui Sotir, tresări: 

— Ah! şi tu mă sâcâi, chiar tu... Toată lumea e curioasă 
să afle ce s-a întâmplat? Ei bine, un suflet omenesc şi-a 
găsit liniştea, iată ce s-a întâmplat! 


Se ridică şi pătrunse în sala prăvăliei, unde tocmai 
atunci răsuna glasul lui lusuf, care se ciorovăia cu 
chelnerul: 

— Lasă-mă să intru! Îl caut pe Isaac! 

— Pleacă de-aici! îi strigă Binder, apărând în grabă în 
spatele vânzătorului de lozuri. leşi sau te pocnesc! 

Sotir interveni ca să-l potolească. lusuf îl măsură cu 
dispreţ şi spuse cârciumarului: 

— Binder! Nu-ţi insulta neamul! Un ovrei, chiar unul 
care mănâncă treffe, tot ovrei rămâne... 

— Puțin îmi pasă de ceea ce înţelegi tu prin evreu. 
Afară, criminalule! 

Cambuzierul interveni: 

— Ascultă, lusuf, nu e bine, chiar e foarte rău ceea ce ai 
făcut din băiatul ăsta... 

— AZoi? Şi eu îţi răspund că nu discut cu un goi despre 
bine şi rău... Or, d-ta eşti un goi, nu mă atinge. 

— Da, dar între noi doi se află Isaac... 

— Nu! Între noi doi se află tot Israelul! 

Întorcând spatele lui Sotir, vânzătorul de lozuri puse 
mâna pe umărul dezertorului: 

— Isaac! Nu te lăsa să-ţi sucească mintea un goi şi un 
ovrei rătăcit! Tu nu eşti făcut pentru plăcerile pământeşti, 
ci pentru viaţa eternă! Îţi dai seama? 

Abătut, împovărat de marafeturile din sârmă împletită, 
Isaac încuviinţă. 

— Da!... Doresc viaţa eternă!... 

Sotir murmură, scos din fire: 

— l-ar trebui o chelfăneală zdravănă acestui fanatic! 

— Ce, domnule goi? Puteţi să mă bateţi, dar eu ştiu 
sigur că vă înşelaţi! Şi eu sunt cel mai tare! Haide, Isaac! 

Şi împletitorul de sârmă îl urmă supus pe vânzătorul de 
lozuri şi amândoi dispărură în mulţime. 


Începând din acest moment, Isaac nu se mai arătă pe la 
Binder decât la intervale foarte depărtate. Când apărea, o 


dată sau de două ori pe lună, era numai ca să ceară din 
pragul crâşmei: 

— Vreţi să-mi daţi un rachiu? Dar fără morală! 

De cele mai multe ori, Binder îi refuza rachiul, necăjit de 
disprețul lui Isaac faţă de „morala” lui. Totuşi, ca să-şi poată 
da seama de gradul de mizerie a lui Isaac, cârciumarul 
consimţea să-i servească rachiul, niciodată acceptat gratuit, 
nici de la Binder, nici de la oricine altul. Totdeauna cu 
coatele pe tejghea - poziţia lui favorită - întindea piastrul şi 
nu se atingea de băutură, până ce nu dispărea banul în 
sertar. 

Din zi în zi mai slăbit, mai abătut şi mai zdrenţăros, 
Isaac părea mistuit de foame şi mizerie. Părea îmbătrânit, 
la douăzeci şi cinci de ani, cu figura brăzdată de riduri. 
Părul îngălat îi cădea în ochi şi de-a lungul obrajilor. Mâini 
şi picioare, murdare şi crăpate. Privirea, mereu pierdută. 
Respirația, gâfâindă. 

Uneori, văzând că Binder nu-l mai descoase, se pornea 
să vorbească despre el însuşi, cu o voce stinsă: 

— Nu trebuie să fiu compătimit prea mult... Mă simt mai 
bine acum... Sunt împăcat. Adevărata mizerie nu-i cea de- 
afară, ci aceea care-ţi clocoteşte în măruntaie. Şi apoi, ca să 
câştigi viaţa eternă, trebuie să fii extrem de sărac. 

lusuf, pe care Binder îl tolera acum în crâşma lui, 
intervenea aprobator: 

— Da, dragul meu Herman. Isaac este salvat! Inima lui 
n-o să mai sufere! Altfel ar fi fost greu: după fiecare 
vindecare o altă dragoste şi o altă suferinţă! Asta-i viaţă? Ca 
să nu mai spun că asta te face să-l uiţi complet pe 
Dumnezeu, ceea ce nu-i îngăduit unui evreu! E adevărat, 
Isaac bea şi asta nu-i bine. Dar Iehova îl iartă uşor, dacă 
sufletul beţivului este dăruit lui. Şi eu garantez de sufletul 
lui Isaac! 

La auzul acestei declaraţii pasionate, Isaac sări în sus: 

— Nu-i aşa, lusuf, c-o să am parte de viaţa veşnică? 


— Da, scumpul meu Isaac, o vei avea! Urmează-ţi cu 
credinţă drumul tău. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi cei carei 
se prosternează, chiar dacă beau. E un păcat micuţ de tot! 

Binder, adesea şi Sotir, ascultau această filosofie, 
dădeau din umeri şi se resemnau în faţa faptului împlinit. 

Dar, într-o zi, toată lumea fu răscolită de o veste, cu 
neputinţă de înţeles. Un client, obişnuit al restaurantului, 
intră cu o monedă de aur în mână, o arătă lui Binder şi-i 
spuse: 

— Iată o liră sterlină, câştigată într-un mod ciudat. 
Prietenul vostru, vânzătorul de mărunţişuri, m-a oprit 
adineauri pe strada Nubar şi mi-a dat-o, spunându-mi: 
„Ţine-o, domnule, e pentru dumneavoastră”. Şi îndată s-a 
întors cu spatele, lăsându-mă cu gura căscată. Să fie oare 
Isaac al vostru atât de bogat, ca să-şi îngăduie atari pomeni 
şi atât de nepotrivite? Vă las lira. Poate o să puteţi să i-o 
daţi îndărăt. Sărmanul om... Îi merge rău. Cine ştie de câte 
ori a repetat figura asta, până să mă nimerească pe mine! 

— Acum înţeleg de ce este atât de nenorocit! strigă 
Binder, privind înspăimântat la moneda de aur. 

Era ora prânzului. Restaurantul gemea, arhiplin. lusuf 
apăru: 

— Loteria „Hel”... 

— Ascultă, Azoi, imbecil blestemat! îl apostrofă 
cârciumarul, arătându-i moneda. 

— Ei, ce, tu nu poţi vorbi mai cuviincios? 

— Să te ia dracu”! Nu merită osteneala să fii politicos cu 
un idiot ca tine. Priveşte rezultatul dădăcelii tale cu Isaac: 
nenorocitul împarte bani la trecători! 

— Azoi? Păi e bine! 

— Cum „e bine”, tâmpitule! El nu mănâncă, nu-şi 
cumpără nici măcar un lanţ şi aruncă lirele pe stradă! Tu 
eşti ăla care l-ai învăţat asta? 

— Eu nu învăţ nimic pe nimeni. Nu sunt haham! Dar 
dacă Isaac dispreţuieşte banul, aşa-i foarte bine! Asta 
dovedeşte că-i cu Dumnezeu! 


— Şi tu faci ca el, mă Azoi? Îţi dai banii tăi? 

Iusuf îi întoarse spatele şi de la uşă îi spuse: 

— Herman! Ce fac eu şi dacă dau sau nu, nu eşti domn 
ca s-o ştii. Află numai că un evreu bun nu poate fi niciodată 
un om rău! 


Din ziua când au izbutit să pună mâna pe Isaac şi să-l 
confrunte cu clientul căruia îi dăduse lira sterlină, 
vânzătorul ambulant rupse ultimele legături cu ceea ce îi 
rămânea ca obişnuinţă omenească: încetă subit să mai bea, 
nu mai vorbi şi păru că uită pe toţi cei care îl iubiseră, 
inclusiv pe lusuf. 

Confruntarea fu scurtă şi netă: Isaac trată pe client 
drept „nebun”, spunând că nu l-a văzut niciodată sau că l-a 
cunoscut. 


Dar, într-o zi, se produse un alt eveniment. Motrogan, 
fără lucru trei sferturi din timp, fu însărcinat de Binder să-l 
urmărească pe Isaac, prinzându-l asupra faptului. 

— Apucă-l de mână, în clipa când o vrea să dea moneda 
şi întreabă-l ce înseamnă asta, porunci Binder. 

— Să nu faci aşa ceva, Motrogane, se opuse lusuf, care 
era de faţă. Încredinţează-te, văzându-l ce face, dar nu-l 
atinge. 

— Iusuf are dreptate! spuse un doctor care îngrijea pe 
nevasta lui Binder şi asistase la confruntare. Isaac trăieşte 
într-un soi de somnambulism: o comoţie violentă l-ar putea 
ucide sau înnebuni. Ştiţi doar că-i bolnav de inimă, în 
ultimul grad. 

Motrogan se ţinu scai de Isaac, toată după-amiaza, dar 
nu-l văzu decât făcându-şi negustoria; dar, către seară, fu 
martorul unei scene nebănuite. 

În clipa când Isaac trecea pe strada Surorilor, o doamnă 
tânără şi frumoasă, însoţită de un domn grăsuliu, tocmai 
ieşea din magazin şi fu cât pe-aci să se ciocnească, nas în 
nas, cu vânzătorul ambulant. 


Şi ea şi el făcură un pas înapoi, buimăciţi; apoi frumoasa 
şi însoţitorul ei se urcară repede într-o trăsură, care-i 
aştepta. Atunci Motrogan îl auzi pe Isaac strigând, timid şi 
emoţionat: 

— Roza! Eu sunt tot „dezertor”! 

Trăsura o porni repede, în galop. Isaac se prăbuşi la 
marginea drumului, unde-l surprinse noaptea, cu marfa în 
spate şi fruntea sprijinită pe genunchi. 

Motrogan avu buna inspiraţie să aştepte. Şi se luă după 
el, când nenorocitul îşi reluă mersul. N-a fost degeaba: în 
acea seară îi descoperi culcuşul. 

Clătinându-se ca un om beat, Isaac mergea pe străzi 
întortocheate şi înţesate cu arabi ce-şi împingeau cu mâinile 
cărucioarele încărcate cu trestie de zahăr, smochine, nuci 
de cocos sau plăcinte murdare. Isaac îşi croia drum, 
încasând îmbrânceli de la toţi trecătorii, stânjeniţi la 
înghesuială de fierăria sa. El nu riposta deloc, nepăsător la 
toate. În sfârşit, în strada Attarin - cartier arab popular - 
dispăru pe poarta mare, pe unde intrau trăsurile. 

Dintr-o săritură, Motrogan îl ajunse şi-i aţinu urma. 

Casa, o cocioabă dărăpănată, urât mirositoare şi 
cufundată în întuneric, n-avea decât un etaj, iar deasupra 
un pod. Acolo, sub acoperiş, se afla odaia lui lusuf, o baracă 
mare din scânduri dislocate: cele de la uşă lăsau să se 
întrevadă, prin crăpăturile dintre scânduri, tot interiorul 
celor doi neînţeleşi de oameni şi rebutaţi de propriul lor 
destin. 

Era într-o vineri, pe seară. Vânzătorul de lozuri se şi afla 
la rugăciune, cu nasul legănându-se deasupra a două 
lumânări, ale căror flăcări fumegânde luminau câteva cărţi 
promițătoare de viaţă veşnică. 

Isaac pătrunse înăuntru, ca un automat, tiptil şi fără 
„bună seara”, îşi aruncă marfa, îşi aprinse lumânările, trase 
câteva obiecte, le pipăi îndelung pe toate părţile, apoi, 
lăsând să-i cadă braţele, se grăbi, cu capul înainte, spre un 
ungher plin cu lanţuri, unde rămase nemişcat. 


Iusuf n-avu pentru Isaac decât o aruncătura de privire 
distrată. Apoi îşi continuă rugăciunea. 

Lăutarul plecă în vârful picioarelor, spunându-şi, în 
sinceritatea lui de ţigan îndrăgostit la şaptezeci de ani: „Şi 
toate astea, fiindcă Isaac n-a putut iubi ca toată lumea!”. 


În strada Khandak, emoția era la culme. Binder se 
aştepta, dintr-un moment într-altul, ca Isaac să fie lovit de 
nebunie. Femeia lui, grav bolnavă, plângea zi şi noapte. Dar 
cel mai nenorocit era Sotir, care se văita: 

— Nu ştiu ce-o să spun părinţilor lui Isaac! De trei luni, 
ei n-au mai primit nimic de la el. Şi nu-mi dau pace, ca să le 
„mărturisesc” că băiatul lor e mort. Cum să le spun că-i mai 
mult decât mort? Aşa că o să fiu silit să nu trec pe laei 
decât o dată la două călătorii cu vaporul. Dar şi-atunci o să 
mă asalteze cu rugăminţile lor sfâşietoare, încât simt că 
înnebunesc şi eu! 

Cambuzierul încercă, în mai multe rânduri, să-l 
surprindă pe Isaac în poziţia de „generos nesocotit”. Dar 
spionările lui Sotir deveniră imposibile; câtă vreme „Dacia” 
rămase ancorată în portul Alexandriei, Isaac se făcu 
nevăzut, sistematic. 

Încercă să-l convingă pe lusuf că trebuia să „readucă pe 
Isaac la o judecată mai bună”. Bigotul se apăra, cu 
sarcasme: 

— Să-l aduc pe Isaac „la o judecată mai bună”?! La 
care? A voastră?! Dar, mai întâi, aveţi voi una care să stea în 
picioare, cel puţin atâta timp cât vă trebuie să vă mistuiţi 
cotletul de porc?! Voi nu ştiţi să fiţi, în lumea asta, nici atât 
de nenorociţi, încât să vă fie îngăduit de-a spera la viaţa 
veşnică; nici atât de fericiţi, ca să nu vă gândiţi la ea, căci, 
flămânzi ori sătui, îndoiala vă roade deopotrivă. Şi v-aţi 
găsit voi, ca să vreţi să-l aduceţi pe Isaac la o judecată „mai 
bună”? Ha! Ha! 

Când observară, după un timp, că pentru Isaac însuşi 
lusuf devenise un necunoscut şi-l întrebară dacă nu cumva 


se ciorovăise cu el, vânzătorul de lozuri răspunse: 

— Nu! Dar acum el nu mai are nevoie de mine. Îşi 
urmează drumul, pe picioare proprii! 

Vai! acest „drum” trebuia să fie tare lung, deoarece 
picioarele începură să-l părăsească pe bietul însetat de 
viaţă veşnică. 

Aparițiile lui Isaac în taverna „La dorobanţul român” nu 
mai aveau acum, decât un singur scop: de-a dormi. Nici 
vorbă de rachiu, niciun cuvânt, nicio explicaţie... Sosea, pe 
jumătate mort, cu buzele scorojite, ochii întredeschişi, 
căutând totdeauna momentul când crâşma era goală sau 
aproape goală. Fără să rostească o vorbă, se îndrepta direct 
spre un colţ mascat de bufet. Acolo, pe un scaun, cu braţele 
culcate cruciş pe masa de marmură, îşi lăsa fruntea să-i 
cadă încetişor pe braţe şi nu mai mişca timp de o oră, 
adesea trei şi chiar mai mult. 

Nimeni nu îndrăznea a-l supăra sau să-i adreseze o 
vorbă. Unii îşi împingeau respectul până la a vorbi în 
şoaptă, ca să nu-l trezească. 

La deşteptare, Isaac îşi ridica la fel de încetişor capul. 
Îşi îndrepta bustul şi se ridica în picioare, aproape grațios. 
Picioarele îşi reluau drumul. Isaac pleca, aşa cum venise. 

Unde se ducea? Peste tot. Aceleaşi străzi, aceleaşi 
cartiere, aceeaşi clientelă, dar marfa i se împuţina din zi în 
zi, cantitativ şi calitativ, odată cu forţele vânzătorului 
ambulant. Isaac împletea din ce în ce mai puţin. 

În aceeaşi măsură se micşora şi mulţimea darurilor lui, 
unei lumi pe care n-o mai voia. Motrogan, care-l urmărea 
deseori, îl văzu, împuţinându-şi „donaţiile” bizare şi 
persistente, de la o liră la un taler, apoi la un şiling şi, la 
urmă, la un piastru. Necunoscuţii, pe care mintea lui Isaac 
îi alegea la întâmplare ca să le dăruiască moneda, nu erau 
totdeauna din categoria celor care se grăbeau să ia banul şi 
apoi s-o şteargă. Uneori, insul oprit de Isaac, cu fraza 
stereotipă: „Luaţi-o, e pentru dumneavoastră!” se supăra: 

— Drept cine mă iei, dumneata? Eu nu sunt un cerşetor! 


Isaac, care era un cerşetor din cap până-n picioare - dar 
care dădea, în loc să ceară - nu se supăra deloc. Rămas 
confuz un moment, cu ochii aţintiţi la moneda ţinută între 
degetele-i murdare, bolborosea câteva cuvinte de neînțeles 
şi-şi relua drumul. 

Către sfârşitul acestei ultime faze a melancoliei sale 
ucigătoare, nu mai ducea cu sine, ca marfă, decât două sau 
trei obiecte neînsemnate: un grătar, o cursă de şoareci, un 
pămătuf pentru curăţat sticle, pe care mâinile sale ţepene 
le ofereau unor clienţi închipuiţi. 


Astfel se scurseră trei luni de viaţă nimicitoare. Apoi... 

Într-o zi Isaac intră, ca de obicei, la Binder şi îşi culcă 
capul pe marmora mesei. 

Era într-o după-amiază toridă de iunie. Strada pustie; 
praful îţi ardea beregata şi ochii. Singur în local, Binder 
citea un ziar, foarte obişnuit cu apariţiile şi dispariţiile 
nenorocitului Isaac, ca să-i mai dea atenţie. Când iată că-l 
vede trecând spre colţul lui de odihnă. 

Restauratorul îl aştepta nerăbdător pe Sotir, ştiind că 
„Dacia” venise chiar în dimineaţa aceea. Cambuzierul apăru 
cu o înfăţişare aproape voioasă şi spuse de îndată: 

— Am o veste bună pentru tine, bunul meu Herman: îl 
vom repatria pe Isaac! 

— Cum asta? 

— Foarte bine! Am intervenit pe lângă comandant în 
favoarea nenorocitului nostru. La rândul său, comandantul 
a cerut şi a obţinut clemenţa tacită a ministerului de război, 
prietenul său, ca să i se acorde dezertorului un concediu 
oficial. Şi iată, am venit să-l iau! 

Binder, nebun de bucurie, sări de gâtul lui Sotir, îl 
strânse nebuneşte în braţe şi-l sărută pe amândoi obrajii. 

În acel moment, Iusuf se ivi în pragul localului şi, văzând 
îmbrăţişarea celor doi prieteni, îi contemplă cu răceală. 

— Asta e, „Azoi”! Îl repatriem azi pe Isaac! îi strigă 
Binder. 


— Voi îl repatriați... Asta rămâne de văzut, căci trebuie 
ca şi el s-o vrea! 

— O să vrea, fii sigur! spuse cârciumarul turnând de 
băut. O să-l punem la curent, îndată ce se va deştepta. 

Binder ciocni cu Sotir. 

lusuf se strecură în spatele bufetului, unde dormea 
Isaac. Luă loc la masa lui şi-l cercetă îndoielnic cu privirea. 
Un zâmbet larg îi despică gura, de la o ureche la alta. Luă 
în mâini capul celui adormit şi-l ridică. O pată mică stacojie 
apăru pe locul unde gura lui Isaac atinsese marmura. 
Pleoapele închise, faţa lividă, buzele însângerate... 

Iusuf îşi apropie faţa de capul lui Isaac, tot ţinându-l în 
mâini şi murmură încetişor: 

— Vor să te repatrieze, Isaac... Dar tu o să te 
împotriveşti, căci ai voit viaţa veşnică şi ai obținut-o! 


X 


În monografia Panait Istrati, un chardon d&racină, 
Monique Jutrin apreciază că „Isaac, împletitorul de sârmă, 
luat izolat, este o bună povestire - mai ales în prima lui 
formă, nediluată de Jehouda - dar îşi pierde din forţă în 
cartea Familia Perlmutter”. 


Repere bibliografice: Isaac, împletitorul de sârmă nu 
a fost tipărit în româneşte. Textul reprezintă forma iniţială a 
acestei povestiri, înainte ca Josue Jehouda să-i facă 
adăugirile de rigoare. 


Ediţii originale şi reeditări în Franţa: Isaac, le 
tresseur de fil de fer, Strasbourg, Joseph Heissler librairie, 
1927. (Ilustrații de Dignimont.) 


1». „Humanite”, 21 aprilie 1978. 

12: Teodor Vârgolici: Panait Istrati, scriitor român, în România literară, 30 iunie 
1983. 

13: Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Cultura Naţională, 1936. 

1%: Din cuvântarea rostită, în librăria „Mihai Eminescu”, în după-amiază zilei 
de 7 iulie 1983 şi reprodusă de postul de radio Bucureşti 3, în emisiunea 
„Agendă culturală”, din 21 iulie 1983. 

15 Apărute în „România Liberă”, din 18 ianuarie şi respectiv 12 iulie 1983. 
Reafirmarea aceleiaşi pozitii critice şi în articolul Panait Istrati, un „om 
revoltat”, în „Almanahul Literar - 1984”, al Asociaţiei scriitorilor din 
Bucureşti. 

1%. Isaac, le tresseur de fil de fer, Strasbourg, Joseph Heissler librairie, 1927. 
(Ilustrații de Dignimont.) 

12: Persoană gătită cu prea multe dresuri şi podoabe. 

1%. Subprefectul. 

1% Voluntar turc. 

11 Băieți creştini răpiți de turci. 

1: Monedă timpurie de aur sau argint, în valoare de 5 ducați. 

2 (În evul mediu, în Ţară Românească şi în Moldova) Slujbaş însărcinat cu 
încasări şi cu execuţii fiscale. 

141%: Măciucă ghintuită, instrument de tortură sub dominaţia turcilor. 

114. Haiducul Gheorghiţă este poate cel mai autentic dintre toţi, deoarece este 
singurul care are un mormânt, atestat istoriceşte - cunoscut pe la 1885 de 
către toţi ciobanii ținutului - precum şi „notiţă biografică”, foarte amănunţită, 
mai precisă decât baladele lui şi care a fost comunicată istoricului de către 
directorul liceului din Buzău, capitala judeţului unde a trăit şi a murit haiducul. 
Ambele variante ale baladei haiducului Gheorghiţă au împreună şapte sute de 
versuri. Din păcate ele nu pomenesc decât despre haiduc, inspirația populară 
neglijând în întregime pe viteaza lui amantă, tot pe atât de reală ca şi el. 
Textele de mai sus reproduc pe cele din culegerea Poesii populare române de 
N. Dem. Theodorescu, 1885. 

15:  Funcţionar administrativ din fosta administraţie austro-ungară 
(corespunzând pretorului sau primpretorului de mai târziu). 

15: Expresie populară: a avea de îndurat greutăţi mari, a suferi mult. 

1“ Prinţul Grigore Sturdza era cunoscut, în chip popular, sub numele de 
„Beizadea Viţel”. Porecla îi venea de la faptul că beizadeaua [fiu de domn], 
fiind de o forţă musculară foarte mare, făcea multe exerciţii fizice, între altele 
obişnuise să ridice de la pământ, în fiecare zi, un vițel de lapte până cea 
ajuns la o oarecare vârstă. Legenda spunea, apoi, că prinţul era atât de 
puternic încât ridica chiar un bou. Beizadea Grigore era fiul lui Mihai Sturdza, 
fost domn al Moldovei. Când a fost ales Vodă Cuza domn avea contracandidaţi 
pe Mihai Sturdza şi pe fiul său Grigore. Din rivalitatea acestora a izbutit Cuza. 
1 Amuletă de aur, cu efigia Sf. Împărați Constantin şi Elena. 

*: (Franţuzism) Batic subţire de mătase. 

1%) Vezi Casa Thuringer, în vol. Viaţa lui Adrian Zografi, Editura Minerva, 
Bucureşti, 1983. 

12: Mic portocal amar. 

12. Strada grecească, botezată de români astfel, deoarece îi auzeau pe greci 
spunându-şi, de dimineaţă până seara, kalimera (bună ziua). 


1%. Provocare, degenerând adesea în bătălii sângeroase şi care consta în a 
încurca zmeiele la mari înălţimi, atingând uneori două sute de metri. Victoria 
revenea celui care avea „mâna sigură” şi smulgea adversarului cât mai multă 
sfoară, odată cu zmeul. 

12. Dispozitiv din hîrtie, pe care vântul îl zbârnâie cu putere. 

1%: Nu sunt sigur dacă numele vaporului se scrie altfel (n.a.). 

1% Hangiu, hotelier. 

12 Etaj de închiriat. 

1%. Tartă-mă, domnule... acest român... opt zile... n-a plătit... cincisprezece 
lire... 

12%) Într-adevar! 

13: Domnule... priviţi... acest român... 

13: Nimic de mâncare, nimic de dormit. 

1%: Primul capitol este tradus de Panait Istrati. 

1%: După aprecierea marelui critic şi sociolog Dobrogeanu-Gherea, hrana 
zilnică a ţăranul nostru se ridica la 35 de bani, înaintea primului război 
mondial - vezi Neiobăgia (n.a.). 

1% Găluşca este ultimul dumicat de pâine sau de covrig, pe care copiii noştri 
de la ţară, după ce l-au mestecat, nu-l înghit, ci-l scot din gură sub formă de 
de cocoloş, şi-l pun deoparte, rezervându-şi plăcerea de-a-l „mânca a doua 
oară” (n.a.). 

1%. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Craiova, Scrisul Românesc, 1981, 
p.295. 

13% Scrisoare datată 8 ianuarie 1924. 

13: Scrisoare catre Romain Rolland, datată 31 ianuarie 1925. 

1%) Scrisoare către Romain Rolland, datată 9 iunie 1925. 

1 Moş Anghel va fi o operă românească. (Scrisoare către Romain Rolland, 
datată 6 iulie 1925.) 

1% Scrisoare datată 6 august 1925. 

12: Panait Istrati, „Social-demokraten”, 2 iunie 1926. 

1%) Posteritatea îi va ierta lui N. Iorga aceste aprecieri obtuze şi vădit 
pătimaşe. Pentru că, tot el, la moartea lui Panait Istrati, a scris acel 
extraordinar necrolog, unde, căindu-se ca l-a ultragiat cândva, recunoaşte că 
vagabondul brăilean a fost „cu cruzime batjocorit”, „aruncat în slăvi, la care 
nimeni dintre ai noştri nu s-a ridicat”, „aprig în luptă, sfidător de opinie 
publică, părăsitor de ţări şi răsturnător de lume, cu puterile unui real talent 
care vrăjea tocmai prin lipsa a ce dă - şia ce strică - acea cultură generală, de 
care l-a lipsit soarta”. („Neamul Românesc”, 18 aprilie 1935) (n.e.) 

133: Scrisoare adresată actriţei Andree Ducret (30 noiembrie 1932), căreia îi 
trimite scenariul de film asupra Haiducilor, versiune prescurtată a celui scris, 
cadru cu cadru, pe când se afla in U.R.S.S., circa 120 pagini, rămas la studioul 
Vufku, din Crimeea. Scenariul trimis actriţei Ducret, la cererea ei, trebuia să-l 
realizeze regizorul Pabst. Nici acesta, nici acela din Crimeea n-au fost 
transpuse pe ecran. În revista „Film”, (ianuarie 1957) Mihu Dragomir a 
publicat scenariul trimis actriţei Ducret. 

1%). În ziarul „Paris-Soir” (1 noiembrie 1925) apare articolul La Roumanie 
sanglante. Une letre €difiante de Panait Istrati, de retour de Bucarest, care 
relatează peripeţiile acestei „reveniri în patrie”, denunţând totodată prigoana 
şi atrocitățile brătieniste. Iar în „Le Quotidien” (12-14 decembrie 1925) se 


relatează despre mitingul „Ligii drepturilor omului”, la „Salle des Societes 
Savantes”. Ziarul reproducea in extenso cuvântarea lui Panait Istrati, cu 
aprecierea că scriitorul nostru „nu şi-a înghiţit cuvintele, arătând guvernelor 
si popoarelor din Occident, cât şi oligarhiei brătieniste, care sunt faptele”. 

1%. Ziarul „LHumanite” publică un protest, în legătură cu fărădelegile 
denunţate la miting. 

1% E vorba de „Prefaţa” cărţii Domnița din Snagov (n.e€.). 

1 Scrisoare către Romain Rolland, datată 10 mai 1972. 

1%) Scrisoare către Romain Rolland, datată 27 iulie 1927. 

1: Scrisoare către Panait Istrati, datată 1 august 1927. 

13 Scrisoare către Panait Istrati, datată 21 decembrie 1927. 

“2 În lumea Mediteranei - răsărit de soare (n.€.). 

1%: Datată 10 iunie 1926. 

1%: „La Revue anarchiste”, februarie 1926. 

13 Scrisoare datată 16 iunie 1927. 

1%. Panait Istrati: Cum am devenit scriitor, Craiova, Scrisul Românesc, 1981, 
p.82-83. 

135 Manuscrisul se află la „Fonds Romain Rolland”, de la Paris. Textul a apărut 
într-o traducere anonimă, în „Viaţa românească”, 1-2, 1967. Din păcate, 
traducerea este ilizibilă. 

Răspunsul scriitorului francez, după citirea manuscrisului: 

„Am citit de două ori povestirea dumitale. Nu te nelinişti de franceza 
dumitale. Ai greşeli mari, dar uşor de corectat. Esenţial este că ai fost dăruit 
cu un stil, în exprimare... Nici o îndoială că în scurt timp, înzestrat cum eşti, 
vei reuşi să-ţi apropii ceea ce îţi lipseşte.” 

1% E vorba de Mihail, care nu ştia că şi Panait se îmbarcase, odată cu el, pe 
acelaşi vapor. Se vor revedea pe cheiul Alexandriei, plecând apoi împreună să 
cunoască Egiptul. 

13%: Vezi vol. Cum am devenit scriitor, Craiova, Editura „Scrisul românesc”, 
1981, p.136-142. 

1% Mihail Mihailovici Kazanski. 

1%) Scrisoare către Romain Rolland, datată 4 februarie 1930. 

151: Scrisoare către Romain Rolland, datată 5 decembrie 1934. 

182. Scrisoare datată 10 noiembrie 1926. 

1%: Jacques Robertfrance, scriitor şi director la editura „Rieder”, animatorul 
colecţiei „Prozatori străini contemporani”, a corectat manuscrisele lui Panait 
Istrati, după Jean-Richard Bloch. Bun prieten cu scriitorul român, el a 
întreţinut o corespondenţă foarte interesantă, referitoare la opera istratiană. 
1%: Herman Binder şi dugheana lui „La dorobanţul român” sunt istorice, deşi 
incredibile şi de neadmis pentru mentalitatea fasciştilor. Totuşi, doi scriitori 
români le-au pomenit în epocă: dl. Radu Rosetti, binevoitor, în al său În Egipt 
şi dispărutul doctor C. Istrati, oarecum răutăcios, în al său Bucureşti-Cairo 
(n.a.). 

1%) Titluri de ziare. 

1%) Cartierul prostituatelor din Alexandria (n.a.).