Feodor Mihailovici Dostoievski — Crima Si Pedeapsa

F. M. Dostoievski 


F. M. Dostoievski 


Crimă și pedeapsa 


PARTEA ÎNTÂI 

| — 

La începutul lui iulie, într-o seară înăbuşitor de caldă, un 
tânăr ieşi din odăiţa lui subînchiriată de pe străduţa S. Şi, 
ajuns în stradă, se îndreptă încet, parcă nehotărât, spre 
podul K. 

Izbutise să se strecoare fără a se întâlni cu gazda pe scară. 
Odăiţa lui se afla la mansarda unei case înalte, cu patru 
caturi, şi aducea mai degrabă cu un dulap decât cu o 
cameră. Gazda de la care închiriase odăiţa asta, cu tot cu 
masă şi curăţenie, locuia într-un apartament separat, aflat 
cu câteva trepte mai jos, şi de câte ori ieşea, n-avea cum să 
nu treacă pe lângă bucătăria ei, a cărei uşă dinspre scară 
era aproape întotdeauna deschisă larg. De fiecare dată, 
trecând pe lângă ea, tânărul se simţea cuprins de o laşitate 
nefirească, de care se ruşina şi care îl făcea să se crispeze. 
Era dator vândut gazdei şi se temea să dea ochii cu ea. 

Nu că ar fi fost laş sau timid, chiar dimpotrivă, dar de la o 
vreme se afla într-o stare de iritare şi de încordare vecină 
cu ipohondria. Atât de mult se închisese în el şi se izolase de 
toată lumea, încât îi era frică de orice întâlnire, nu numai de 
cea cu gazda. Sărăcia îl strivise. Însă în ultima vreme, nici 
măcar asta nu-l mai apăsa. Încetase cu totul să-şi vadă de 
preocupările sale şi nu mai voia să studieze. De fapt, nu se 
temea de gazdă, orice-ar fi avut de gând cu el. Dar decât să 
se oprească pe scară, să-i asculte toate neroziile despre 
nimicurile de zi cu zi, de care nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie, toate sâcâielile cu plata chiriei, amenințările, 
văicărelile şi să trebuiască să umble cu fofârlica, să se 


scuze, să mintă - nu, mai bine să se furişeze ca un cotoi pe 
scară şi să o zbughească nevăzut de nimeni. 

De altminteri, de astă dată, ajungând în stradă, se miră 
chiar el de frica lui de a-şi întâlni creditoarea. 

„Când te gândeşti la ce treabă vreau să mă înham, şi mă 
tem de asemenea fleacuri! îşi spuse el, zâmbind ciudat. 
Hm... da... totu-i în mâinile omului şi el lasă totul să-i treacă 
pe sub nas numai fiindcă e laş... asta-i deja o axiomă... 
Chiar, de ce s-or teme oamenii cel mai tare? Să facă un nou 
pas, să spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Dar 
văd că încep să bat câmpii. De asta nici nu fac nimic, fiindcă 
bat câmpii. Mă rog, s-ar putea să fie tocmai pe dos: bat 
câmpii fiindcă nu fac nimic. În luna din urmă m-am obişnuit 
să bat câmpii întruna, zăcând cu zilele în ungherul meu şi 
gândindu-mă la... cai verzi pe pereţi. Şi de ce mă duc acolo? 
Sunt eu în stare de asta? Să fie asta ceva serios? Nu-i serios 
deloc. Fantazez şi eu ca să mă amuz; nu-i decât o joacă! 
Halal joacă, n-am ce zice!” 

Pe stradă era cumplit de cald, zăpuşeală chiar, 
înghesuială, peste tot numai var, schele, cărămizi, praf şi 
duhoarea aceea specifică verii, atât de bine cunoscută de 
orice petersburghez căruia nu-i dă mâna să închirieze o 
vilă; dintr-odată, toate astea îl călcară pe nervii şi aşa 
zdruncinaţi. Duhoarea de nesuportat a cârciumilor, foarte 
numeroase în acea parte a oraşului, şi beţivii de care te 
împiedicai la tot pasul, cu toate că era o zi de lucru, 
întregeau coloritul trist şi respingător al tabloului. Pe chipul 
cu trăsături fine al tânărului se citi pentru o clipă cel mai 
profund dezgust. Era foarte frumos: destul de înalt de 
statură, zvelt şi bine făcut, avea ochi minunaţi, aproape 
negri, şi un păr blond închis. Nu se depărtase prea mult, că 
păru dintr-odată să cadă într-o îngândurare adâncă, sau 
mai degrabă într-un soi de toropeală; înainta fără să mai 
vadă nimic în jur, de altfel, nu simţea deloc dorinţa de-a 
vedea. Din când în când mormăia doar ceva pentru sine, 
căci, după cum recunoştea singur, căpătase obiceiul de-a 


monologa. În clipa aceea deveni conştient că gândurile i se 
cam învălmăşeau şi că era foarte slăbit: de două zile nu 
mâncase aproape nimic. 

Era atât de ponosit, încât oricare alt om, chiar unul 
deprins să umble îmbrăcat ca vai de lume, s-ar fi ruşinat să 
iasă ziua pe stradă în asemenea zdrenţe. De altminteri, în 
cartierul acela ar fi fost greu să stârneşti vreo mirare, orice 
fel de straie ai fi avut pe tine. Vecinătatea pieţei Sennaia, 
puzderia de localuri cu faimă proastă şi, mai cu seamă, 
mulţimea de muncitori şi meseriaşi care se îmbulzea pe 
străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul 
Petersburgului, toate la un loc împestriţau uneori decorul 
cu asemenea specimene, încât vederea unui ins ca el nu mai 
putea mira pe nimeni. lar tânărul adunase în suflet atâta 
dispreţ şi atâta ură, încât, în ciuda firii sale delicate, foarte 
naivă uneori, nu se simţea câtuşi de puţin ruşinat de 
zdrenţele sale. Nu însă şi când dădea nas în nas cu tot felul 
de cunoscuţi ori foşti colegi, cu care în general nu-i plăcea 
să se întâlnească... Cu toate astea, când un beţiv cărat, nu 
se ştie de ce şi unde, într-o ditamai harabaua la care era 
înhămat un cal zdravăn de povară, îi strigă trecând pe 
lângă el: „Hei, tu, pălărier neamţ!” şi începu să zbiere 
arătându-l cu degetul, tânărul se opri brusc şi, cu un gest 
încordat, duse mâna la pălărie. Era un ţilindru înalt de la 
Zimmerman, dar jerpelit, decolorat, găurit şi pătat tot, fără 
boruri şi strâmbat rău într-o parte. Dar nu de ruşine se 
simţi cuprins, ci de un cu totul alt sentiment, care aducea 
grozav cu spaima. 

„Păi, da, bâigui tulburat, chiar mă gândeam! Ceva mai 
prost nici că se putea! Uite, o prostie ca asta, un fleac 
dintre cele mai banale, e în stare să compromită orice plan! 
Da, pălăria asta sare în ochi... E ridicolă, tocmai de aia şi 
sare în ochi... La zdrenţele mele mi-ar trebui mai curând o 
şapcă, una veche şi pleoştită, nicidecum monstruozitatea 
asta. Nimeni nu poartă aşa ceva, oamenii te văd de la o 
poştă, le rămâi în minte... e important, fiindcă pe urmă îşi 


amintesc, şi poate fi o dovadă. Trebuie să treci cât mai 
neobservat... Nimicurile sunt importante! ... Uite, un nimic 
ca ăsta şi s-a zis, cu totul şi pentru totdeauna...” 

Nu avea mult de mers. Ştia până şi câţi paşi sunt din 
poarta casei lui: exact şapte sute treizeci. Îi numărase la un 
moment dat, când abia începuse să se lase în voia visurilor. 
La vremea aceea nu credea încă în visurile astea, cu a căror 
îndrăzneală oribilă şi totodată ispititoare nu făcea decât să 
se aţâţe singur. Dar acum, când trecuse deja o lună, 
începuse să vadă lucrurile altfel şi, cu toate că îşi condamna 
fără încetare neputinţa şi nehotărârea în monologurile sale, 
se obişnuise, fără să vrea, să privească visul „infam” ca pe o 
faptă realizabilă, deşi nu avea încă încredere în sine. lar 
acum se ducea chiar să facă o probă a ceea ce îşi pusese în 
gând şi emoția îi creştea cu fiecare pas. 

Cu trupul scuturat de un tremur nervos şi cu inima 
strânsă, se apropie de casa imensă care dădea cu o latură 
spre canal şi cu alta spre strada X. Casa asta avea numai 
apartamente mici şi era locuită de meseriaşi de tot soiul - 
croitori, dulgheri, bucătărese, nemți de tot felul, 
domnişoare care trăiau pe propriile speze, funcţionari 
mărunți şi aşa mai departe. Era o forfotă continuă de 
oameni care intrau şi ieşeau pe cele două porţi şi prin cele 
două curţi ale imobilului. Casa avea vreo trei sau patru 
portari. Foarte mulţumit că nu-i ieşise niciunul dintre ei în 
cale, tânărul se strecură neobservat pe uşa din dreapta şi 
apoi pe scară. Era o scară „de serviciu”, îngustă şi 
întunecoasă, dar el o ştia deja bine, o cercetase în amănunt, 
şi îi convenea că era aşa: în întunericul acela n-aveai de ce 
să te temi nici de cele mai curioase priviri. „Dacă acum mi-e 
aşa de frică, oare cum o să fie dacă o să trec vreodată cu 
adevărat la faptă?”, îi trecu fără voie prin minte în timp ce 
urca spre catul al patrulea. Aici îi tăiară drumul nişte 
hamali, foşti soldaţi, care scoteau afară mobila dintr-un 
apartament. Ştia deja că acolo locuia un funcţionar neamţ 
cu familia. „Poate s-o muta neamţul, iar atunci la patru, pe 


scara şi palierul ăsta, n-o să rămână ocupat decât 
apartamentul bătrânei. Asta e bine... oricum...” Clopoţelul 
scoase un clinchet slab, de parc-ar fi fost din tablă, nu din 
aramă. Aproape toate apartamentele mici din astfel de 
imobile au sonerii din astea. Uitase deja cum suna, iar acum 
clinchetul lui ciudat păru să-i amintească de ceva şi să i-l 
aducă limpede în minte... Tresări din tot trupul, de data 
asta avea nervii întinşi la limită. Peste ceva vreme, uşa se 
crăpă puţin: locatara îl scrută cu vădită neîncredere prin 
deschizătură şi doar ochii mici şi scânteietori i se zăriră în 
întuneric. Însă văzând că e lume pe palier, prinse curaj şi 
deschise larg uşa. Tânărul păşi în antreul întunecos, 
despărţit printr-un perete de bucătărioara minusculă. 
Bătrâna stătea proţăpită dinaintea lui în tăcere, privindu-l 
întrebător. Era o bătrână mărunţică, smochinită, la vreo 
şaizeci de ani, cu nişte ochişori ageri şi răutăcioşi, cu un nas 
mic şi ascuţit. Nu avea nimic pe cap: părul blond, uşor 
încărunţit, era uns din belşug cu untdelemn. Gâtul lung şi 
subţire, ca un picior de găină, era înfăşurat într-o bucată de 
flanelă, iar pe umeri, în ciuda căldurii, i se bălăbănea o 
caţaveică de blană, răpănoasă şi îngălbenită. Bătrânica 
tuşea şi icnea întruna. Probabil că tânărul se uita la ea cu o 
privire ciudată, căci în ochii ei se ivi din nou neîncrederea 
dinainte. 

— Sunt Raskolnikov, student, am mai fost pe la 
dumneavoastră acum o lună, se grăbi să bâiguie tânărul, cu 
o plecăciune uşoară, amintindu-şi că trebuie să se arate mai 
amabil. 

— "Ţin minte, taică, ţin minte foarte bine c-ai fost, spuse 
răspicat bătrâna, fără să-şi desprindă privirea întrebătoare 
de pe faţa lui. 

— Păi, da... am venit iarăşi... tot cu trebuşoara aceea..., îi 
dădu înainte Raskolnikov, puţin derutat şi surprins de 
neîncrederea bătrânei. 

„Poate aşa o fi de felul ei, dar data trecută n-am observat”, 
se gândi cu o senzaţie neplăcută. 


Bătrâna tăcea, părând să stea în cumpănă, pe urmă se 
trase la o parte, arătă spre uşa care dădea în cameră şi 
zise, lăsându-şi musafirul să treacă: 

— Pofteşte, taică. 

Odăiţa în care intră tânărul, cu un tapet galben şi cu 
muşcate şi perdeluţe de muselină la ferestre, era în 
momentul acela viu luminată de soarele aflat la asfinţit. „Şi 
atunci poate tot aşa o s-o lumineze soarele...!”, îşi spuse în 
gând Raskolnikov şi, cu o privire iute, cuprinse tot ce se afla 
în cameră, ca să înregistreze şi să memoreze fiecare 
amănunt. Dar în cameră nu era nimic deosebit. Mobila, 
foarte veche toată, din lemn galben, consta dintr-un divan 
cu o tăblie rotunjită enormă, o masă ovală în faţa divanului, 
o toaletă cu oglindă mică pe peretele dintre ferestre, câteva 
scaune, vreo două-trei ilustraţii de doi bani în rame galbene 
atârnate pe pereţi, înfăţişând nişte domnişoare nemţoaice 
cu păsări în mâini - şi asta era tot. Într-un colţ, în faţa unei 
iconiţe, ardea o candelă. Totul era foarte curat. „Ireabă de 
Lizavetă”, se gândi tânărul. Nu se vedea nici fir de praf în 
toată casa. „Doar la văduvele bătrâne şi rele găseşti o 
curăţenie ca asta”, îşi urmă el gândul şi aruncă o privire 
curioasă spre perdeluţa de stambă din faţa uşii celeilalte 
cămăruţe, unde se găseau patul bătrânei şi o comodă şi 
unde nu apucase încă să pună piciorul niciodată. Ăsta era 
tot apartamentul, cele două camere. 

— Ce pofteşti? întrebă cu asprime bătrânica intrând în 
odaie şi proţăpindu-se în faţa lui, ca să-l privească drept în 
ochi. 

— Am adus un amanet, uitaţi-l! 

Şi scoase din buzunar un ceas vechi, plat, din argint. Pe 
dosul capacului avea gravat un glob pământesc, iar 
lânţişorul era din oţel. 

— Păi s-a-mplinit şi sorocul ăluilalt. S-a făcut luna acum 
două zile. 

— O să vă dau dobândă şi pe toată luna asta, mai aveţi un 
pic de răbdare. 


— Asta, taică, dacă să mai am răbdare ori să-l scot la 
vânzare imediat, e la voia mea. 

— Dar pe ceasul ăsta cât îmi daţi, Aliona Ivanovna? 

— Apăi, numai cu marafeturi îmi vii, taică, abia dacă 
valorează ceva. Pe ineluşu' ăla ţi-am dat data trecută două 
foi, iar el, chiar şi nou dacă e, face doar o rublă jumate la 
giuvaiergiu. 

— Daţi-mi patru ruble, că îl răscumpăr, îl am de la tatăl 
meu. Am de primit curând nişte bani. 

— O rublă jumate şi dobânda înainte, dacă vrei. 

— O rublă jumate? strigă tânărul. 

— Voia matale. 

Bătrâna îi înapoie ceasul. Tânărul îl luă atât de cătrănit, că 
vru chiar să plece; însă brusc se răzgândi, amintindu-şi că 
nu mai avea unde să se ducă şi că mai venise pentru ceva. 

— Dă-o-ncoa!! zise cu grosolănie. 

Bătrâna strecură mâna în buzunar după chei şi trecu în 
cealaltă cameră, în spatele perdelei. Rămas singur în 
mijlocul odăii, tânărul ciuli urechile, încercând să-şi dea 
seama ce făcea acolo. Auzi cum deschidea comoda. 
„Trebuie să fie sertarul de sus, se gândi. Cheile le ţine deci 
în buzunarul drept... Toate pe aceeaşi legătură, prinse cu 
un inel de metal... Şi e una de vreo trei ori mai mare decât 
celelalte, dinţată, aia nu e de la comodă... Pesemne că mai e 
vreo ladă ori vreun cufăr... E bine de ştiut... De obicei, 
cuferele au asemenea chei... Dar ce ticăloşie-i totul...” 

Bătrâna se întoarse. 

— "Ţine, taică. Dacă-i zece copeici pe lună de rublă, la o 
rublă jumate ai de dat matale, pe-o lună-nainte, cinşpe 
copeici. lar pentru alea două ruble din urmă, dacă socotim 
la fel, ies douăzeci de copeici. Adică, cu totul, treizeci şi 
cinci. Acuma mai rămâne să primeşti pe ceasul matale o 
rublă şi cinşpe copeici. Ţine-aici! 

— Cum! Acum am ajuns la o rublă şi cincisprezece copeici! 

— Taman atât. 


Tânărul nu mai stătu la discuţii şi luă banii. Se uita la 
bătrână şi nu se grăbea să plece, vrând parcă să mai spună 
sau să mai facă ceva, dar fără să ştie parcă nici el ce... 

— S-ar putea, Aliona Ivanovna, să vă mai aduc zilele astea 
ceva... de argint... o tabacheră... frumoasă... doar să mi-o 
iau de la un prieten. 

Se fâstăci şi tăcu. 

— Lasă, taică, vorbim atunci. 

— Rămâneţi sănătoasă... Dar tot singură vă văd pe-acasă, 
surioara dumneavoastră unde este? întrebă cât se poate de 
degajat în timp ce ieşea în antreu. 

— Da' ce treabă ai mata cu ea, taică? 

— A, niciuna, am întrebat şi eu aşa... iar dumneavoastră, 
gata... Cu bine, Aliona Ivanovna! 

Raskolnikov ieşi cu inima plină de o tulburare care creştea 
întruna. Coborând scara, se şi opri de câteva ori, cuprins 
parcă brusc de mirare. Ajuns în sfârşit în stradă, exclamă: 

— O, Doamne, ce scârbos e totul! Şi eu... să fiu eu...nu,eo 
prostie, o absurditate! adăugă hotărât. Dar chiar mi-a 
trecut aşa o grozăvie prin cap? De câte murdării e în stare 
sufletul ăsta al meu! Da, totul e o murdărie, o mârşăvie, o 
ticăloşie, o ticăloşie! ... Şi de o lună-ntreagă... 

Dar toate cuvintele şi exclamaţiile erau departe de a-i 
exprima tulburarea. Senzaţia de nemărginit dezgust, care 
începuse să-i apese şi să-i chinuie sufletul încă din clipa 
când plecase spre bătrână, devenise acum atât de intensă şi 
de limpede, încât nu mai putea scăpa de amărăciunea ei. 
Umbla pe trotuar ca beat, nevăzând parcă trecătorii şi 
lovindu-se de ei, iar abia când ajunse pe o altă stradă se 
dezmetici. Uitându-se în jur, observă că stătea în faţa unei 
cârciumi în care se intra direct din stradă, pe o scară ce 
ducea la subsol. Chiar atunci, doi indivizi beţi ieşiră pe uşă 
şi, sprijinindu-se unul de altul şi înjurând, izbutiră să urce 
pe trotuar. Fără să mai stea pe gânduri, Raskolnikov cobori 
scara. Nu intra niciodată prin cârciumi, însă acum i se 
învârtea capul, iar pe deasupra mai era mistuit şi de o sete 


chinuitoare. Simţea nevoia să bea o bere rece, mai ales 
fiindcă punea brusca slăbiciune pe care o încerca pe seama 
faptului că era nemâncat. Se aşeză într-un colţ întunecos şi 
murdar, la o masă lipicioasă, ceru o bere şi bău lacom 
primul pahar. De îndată se simţi mai uşurat şi gândurile i se 
limpeziră. „Ioate astea sunt prostii, îşi spuse cu speranţă, 
nu am niciun motiv să mă îngrijorez! Nu e decât o stare 
fizică proastă! Un pahar de bere, un pesmet acolo - şi, iată, 
mintea îmi vine din nou la cap, gândurile mi se limpezesc, 
voinţa mi se întăreşte! Ptiu, nişte prostii, nimic mai mult 
decât nişte prostii...!” Dar, chiar dacă scuipase cu dispreţ, 
parcă se eliberase brusc de o povară îngrozitoare, aşa că 
învălui întreaga asistenţă într-o privire prietenoasă. Totuşi, 
în adâncul lui, presimţea în acelaşi timp că şi în starea asta 
de spirit veselă era ceva nefiresc. 

În cârciumă nu prea mai era lume. Imediat după cei doi 
indivizi chercheliţi cu care se întâlnise pe scări, plecase o 
şleahtă de vreo cinci inşi, cu o fată şi cu o armonică. În 
urma lor se făcuse linişte. Mai rămăseseră un bărbat care 
aducea a târgoveţ, deja puţintel afumat, şi care stătea 
liniştit cu o bere dinainte şi tovarăşul lui, gras, mătăhălos, 
îmbrăcat într-o sibirkă1, cu o barbă căruntă, ameţit rău, 
care moţăia pe o laviţă şi, din când în când, tresărea prin 
somn şi începea să pocnească din degete, desfăcând larg 
braţele şi săltând numai de la brâu în sus, fără să se scoale 
de pe laviţă, îngânând în acelaşi timp un cântecel prostesc 
şi canonindu-se să-şi aducă aminte versurile, care sunau 
cam aşa: 

Că un an mi-am dezmierdat muierea. 

Of, of, of, un an întreg... sau dezmeticindu-se iar: 

Pe Podiacevskaia de-o apucai, Fosta mândră mi-o aflai... 

Însă nu-i împărtăşea nimeni bucuria - tăcutul său tovarăş 
se uita la aceste izbucniri cu un aer bănuitor şi aproape 
duşmănos. Mai era un ins, un funcţionar la pensie, după 
cum arăta. Acesta stătea deoparte, ţinându-şi în faţă 


stacana din care sorbea la răstimpuri, uitându-se împrejur. 
Părea şi el tulburat. 

— Îl — 

Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, cum am mai spus, 
fugea de orice societate, mai cu seamă în ultimul timp. Însă 
acum, ceva îl împingea deodată spre oameni. Ceva nou se 
petrecea înlăuntrul lui şi asta îi trezea nevoia de lume. Atât 
de mult îl istovise luna aceea plină de tristeţe şi de 
surescitare sumbră, încât simţea nevoia să se odihnească, 
măcar o clipă, într-o lume diferită, oricum ar fi fost ea, şi, în 
ciuda murdăriei locului, era mulţumit să zăbovească acolo. 

Cârciumarul stătea în încăperea de-alături, dar intra 
mereu în sală coborând câteva trepte, astfel că i se iveau 
mai întâi cizmele elegante, date cu păcură, cu carâmbi 
mari, roşii. Era îmbrăcat cu o podiovcă şi o jiletcă oribil de 
soioasă, din atlaz negru, fără cravată, iar faţa lui părea unsă 
toată cu untdelemn, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un 
băietan de vreo paisprezece ani, iar altul, ceva mai mic, 
servea la masă când se comanda. Pe ea se vedeau nişte 
castraveți tăiaţi bucăţi, pesmeţi negri şi nişte bucățele de 
peşte, toate puţind groaznic. Aerul era înăbuşitor, aproape 
că nu se putea sta, şi trăsnea atât de tare a vin, că era de- 
ajuns să rămâi acolo cinci minute ca să te îmbeţi. 

În viaţă întâlneşti uneori oameni, chiar cu totul 
necunoscuţi, care îţi stârnesc brusc interesul, de la prima 
privire, înainte de-a rosti vreun cuvânt. Exact impresia asta 
i-o făcu lui Raskolnikov muşteriul care stătea ceva mai 
deoparte şi care aducea a funcţionar la pensie. După aceea 
şi-a amintit de multe ori de acea primă impresie, luând-o 
chiar ca pe un presentiment. Dacă rămăsese cu ochii la 
funcţionar, era cu siguranţă pentru că acesta îl privea la 
rândul lui stăruitor, vrând în mod vădit să intre în vorbă cu 
el, pe când la ceilalţi inşi din cârciumă, până şi la cârciumar, 
se uita fără să-i vadă, plictisit chiar, şi în acelaşi timp cumva 
de sus, cu un aer dispreţuitor, cum te uiţi la oamenii care îţi 
sunt inferiori ca stare şi educaţie, şi cu care n-ai ce vorbi. 


Era un om trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, 
îndesat, cu păr cărunt şi o chelie mare, cu o faţă galbenă, 
chiar verzuie, buhăită de băutură, şi cu nişte pleoape 
umflate pe sub care străluceau ochii roşii, îngustaţi ca nişte 
fante, dar plini de viaţă. Era însă ceva foarte ciudat la el: 
avea în ochi o lumină oarecum exaltată, chiar bun-simţ şi 
inteligenţă, dar în acelaşi timp puteai zări o licărire de 
demenţă. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, răpănos, 
ce îşi pierduse toţi nasturii, în afară de unul singur, care 
abia se mai ţinea de bine, de rău, şi pe acela îl purta 
încheiat, voind pesemne să dea totuşi o impresie de bună- 
cuviinţă. De sub jiletca de nanchin se iţea un plastron boţit, 
soios, numai pete. Ca toţi funcţionarii, nu purta barbă şi 
mustață, dar nu se mai bărbierise de mult şi începuseră 
deja să-i crească ţepi deşi, vineţii. Până şi gesturile sale 
aveau o gravitate funcţionărească. Însă era agitat, îşi trecea 
întruna mâna prin păr şi din când în când, cu un aer trist, 
îşi cuprindea capul în mâini, ţinându-şi coatele rupte pe 
masa pătată şi lipicioasă. În cele din urmă, se uită ţintă la 
Raskolnikov şi spuse tare şi desluşit: 

— Pot îndrăzni, stimate domn, să vă invit să stăm de vorbă, 
ca între nişte oameni civilizaţi? Fiindcă, în ciuda înfăţişării, 
experienţa îmi spune că sunteţi un om instruit, care nu 
obişnuieşte să bea. Eu am prețuit întotdeauna cultura 
însoţită de sentimente sincere, de altfel, sunt şi eu consilier 
titular. Marmeladov este numele meu, consilier titular. 
Îndrăznesc să vă întreb: aveţi o slujbă? 

— Nu, sunt la studii..., răspunse tânărul oarecum mirat de 
stilul teribil de pompos al vorbitorului şi de faptul că i se 
adresase atât de direct. 

Deşi nu cu mult timp înainte îl apucase brusc nevoia de 
societate, oricare ar fi fost aceea, încă de la primul cuvânt 
adresat într-adevăr lui încercă obişnuita senzaţie de 
neplăcere şi iritare, de repulsie faţă de orice persoană 
străină care se apropia sau căuta să se apropie de el. 


— Student, vasăzică, ori fost student! exclamă 
funcţionarul. Aşa m-am gândit şi eu! Experienţa, 
preabunule domn, experienţa îndelungată. Duse un deget 
la frunte şi o ciocâni mulţumit. Aţi fost student sau v-aţi 
ocupat cu ştiinţa! Dar fie-mi îngăduit... 

Se ridică, se clătină uşor, îşi luă sticla şi paharul şi se aşeză 
lângă tânăr, puţin pieziş. Era ameţit, dar nu-şi pierdea şirul 
şi vorbea cu însufleţire, chiar dacă se mai poticnea şi lungea 
cuvintele. Se năpustise de-a dreptul asupra lui Raskolnikov, 
de parcă n-ar fi schimbat nici el o vorbă cu nimeni de o 
lună. 

— Stimate domn, începu aproape solemn, sărăcia nu este 
un viciu, asta e foarte adevărat. Însă ştiu totodată că beţia 
nu este o virtute, asta e şi mai adevărat. Dar mizeria, 
stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrezi 
sentimentele nobile cu care te-ai născut, dar în mizerie 
niciodată, nimeni n-ar putea s-o facă. Dacă te afli în mizerie, 
nu mai eşti dat la o parte cu băţul, ci eşti măturat cu târnul 
din rândul oamenilor, ca să fie şi mai umilitor; şi pe bună 
dreptate, căci în mizerie fiind, sunt gata să mă insult primul 
pe mine însumi. De-aici şi crâşma! Stimate domn, acum o 
lună mi-a fost bătută soţia de câtre domnul Lebeziatnikov, 
iar soţia mea nu e de-alde mine! Înţelegeţi dumneavoastră? 
Îngăduiţi-mi să vă mai întreb, din pură curiozitate: vi s-a 
întâmplat să înnoptaţi pe Neva, pe şlepurile cu fân? 

— Nu, nu mi s-a întâmplat, răspunse Raskolnikov. Dar ce e 
cu ele? 

— Ei, eu de-acolo vin, e a cincea mea noapte... 

Îşi umplu paharul, îl dădu pe gât şi căzu pe gânduri. Într- 
adevăr, pe hainele lui, chiar şi în păr, se vedeau ici-colo fire 
de fân. Era într-adevăr cu putinţă să nu se fi dezbrăcat şi 
spălat de cinci zile. Mâinile, mai ales, îi erau murdare, 
unsuroase, roşii, cu unghiile negre. 

Spusele lui treziră pesemne atenţia generală, altfel 
toropită rău. Flăcăii începură să chicotească în dosul 
tejghelei. Cârciumarul coborâse, parcă special, din odaia de 


sus ca să-l audă pe „circar” şi se aşezase ceva mai deoparte, 
căscând lenevos ca să-şi dea importanţă. Vădit lucru, 
Marmeladov era cunoscut aici, iar tendinţa spre emfază o 
căpătase, cu siguranţă, de pe urma obiceiului de-a sta des 
la taclale prin cârciumi cu tot felul de necunoscuţi. Acest 
obicei se transformă la unii băutori în necesitate, mai ales la 
cei care acasă sunt ţinuţi din scurt şi sub papuc. De asta se 
şi străduie întotdeauna să-şi găsească o justificare când 
sunt între beţivi, ba chiar, dacă se poate, să le trezească 
stima. 

— Circarule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de 
ce nu te duci la slujbă, dacă tot eşti slujbaş? 

— De ce nu mă duc la slujbă, stimate domn, reluă 
Marmeladov, adresându-i-se numai lui Raskolnikov, ca şi 
cum el îi pusese întrebarea. De ce nu mă duc la slujbă? 
Credeţi că nu mă doare inima că mă târâi fără nici un rost? 
Acum o lună, când domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia 
mea cu mâna lui, iar eu zăceam beat mort, credeţi că n-am 
suferit? Îngăduiţi-mi, tinere, vi s-a întâmplat... hm... să 
cereţi bani cu împrumut fără nici o speranţă? 

— Mi s-a-ntâmplat... cum adică fără nici o speranţă? 

— Ei bine, fără să aveţi nici o speranţă, ştiind dinainte că 
n-o să iasă nimic. Uite, bunăoară, ştiţi dinainte şi cât se 
poate de clar că omul cu pricina, un cetăţean care aduce 
mari foloase şi care are cele mai bune intenţii, n-o să vă dea 
bani pentru nimic în lume, într-adevăr, de ce v-ar da? Doar 
ştie că n-o să-i mai înapoiaţi. Din milă? Dar domnul 
Lebeziatnikov, care e în pas cu ideile noi, explica mai 
deunăzi că în veacul nostru mila este interzisă chiar de 
ştiinţă şi că în Anglia, unde este economie politică, lucrul 
ăsta a fost pus deja în faptă. Atunci pentru ce, vă întreb, să- 
ţi dea? Uite-aşa, deşi ştii dinainte că n-o să-ţi dea, tot te duci 
Şi... 

— La ce bun să te mai duci? îl întrerupse Raskolnikov. 

— Păi, dacă n-ai unde să te mai duci, dacă n-ai la cine să te 
mai duci! Fiindcă orice om trebuie să aibă unde să se ducă. 


Fiindcă vine câte un moment când trebuie să te duci 
undeva, neapărat! Astfel, când propria mea fiică s-a dus 
pentru prima dată cu condicuţa, m-am dus şi eu (că fiica 
mea îşi câştigă traiul cu condicuţa...), adăugă el în 
paranteză, uitându-se uşor neliniştit la tânăr. Nu-i nimic, 
stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să continue imediat şi cu 
un calm aparent, când cei doi băieţi pufniră în râs în spatele 
tejghelei, iar cârciumarul zâmbi la rândul lui. Nu-i nimic! 
Nu mă intimidează clătinatul din cap, de vreme ce e un 
lucru ştiut de toată lumea, căci tot ce vrei să ascunzi iese la 
lumină, iar eu nu privesc asta cu dispreţ, ci cu smerenie. 
Fie! Fie! „Acesta este omul!” Fie-mi îngăduit, tinere, aţi 
putea... Nu, să mă exprim mai limpede şi mai sugestiv: nu 
aţi putea, aţi îndrăzni să spuneţi cu tărie, uitându-vă în 
această clipă la mine, că nu sunt un porc? 

Tânărul nu răspunse nimic. 

— Bun, continuă oratorul cu gravitate, şi chiar cu o mai 
mare demnitate de astă dată, aşteptând să se isprăvească 
chicotelile care izbucniseră din nou în încăpere. Bun, să 
zicem că eu sunt un porc, dar ea este o doamnă! Eu sunt un 
animal, dar Katerina Ivanovna, soţia mea, este o persoană 
instruită, fiică de ofiţer de stat-major. Fie, fie, eu sunt un 
ticălos, dar ea are un suflet nobil şi, prin educaţie, 
sentimente înalte. Cu toate astea... ei, dacă i-ar fi milă de 
mine! Stimate domn, stimate domn, orice om trebuie să 
aibă şi el măcar un loc unde să găsească milă! lar Katerina 
Ivanovna, cu toate că e o doamnă cu suflet mare, e 
nedreaptă... Deşi pot să-nţeleg că atunci când îmi smulge 
părul din cap o face tocmai pentru că e bună la suflet 
(fiindcă, repet fără să-mi fie câtuşi de puţin ruşine, îmi 
smulge părul din cap, tinere, întări el cu o demnitate îndoită 
la auzul noilor chicoteli), ce-ar fi, Doamne, ca măcar o dată 
şi ea... Dar nu, nu! Iotu-i zadarnic, ce să mai vorbim! Ce să 
mai vorbim! ... Că nu o dată a fost aşa cum mi-am dorit şi nu 
o dată m-am bucurat de milă, însă... asta-i firea mea, sunt 
un animal, aşa m-am născut! 


— Că bine zici! spuse cârciumarul cu un căscat. 

Marmeladov bătu hotărât cu pumnul în masă. 

— Asta-i firea mea! Păi ştiţi, domnul meu, ştiţi că i-am băut 
până şi ciorapii? Nu ghetele, asta ar mai fi cum ar mai fi, ci 
ciorapii, ciorapii ei i-am băut! Şi şalul ei din lână de capră l- 
am băut, al ei personal, că îl primise cadou înainte de 
nuntă, nu al meu; şi locuim într-o odaie friguroasă, iar ea a 
răcit în iarna asta şi tuşeşte într-aşa un hal, că scuipă deja 
sânge. Avem trei copii mici şi Katerina Ivanovna munceşte 
din zori şi până-n noapte, frecând, spălând şi îngrijind de 
copii, că-i învățată cu curăţenia de-acasă de la ea. Dare 
slabă de piept şi ameninţată de oftică, iar eu simt asta. 
Parcă nu simt? Cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. 
De asta şi beau, caut înţelegere şi sentiment în băutură... 
Beau fiindcă vreau să sufăr cât se poate mai rău! 

Cuprins parcă de disperare, îşi lăsă capul pe masă. 

— Tinere, urmă îndreptându-se iar, citesc pe chipul 
dumneavoastră o oarecare durere. De cum aţi intrat am 
citit-o, de asta am şi intrat imediat în vorbă. Dacă vă spun 
povestea vieţii mele, n-o fac pentru a fi de râsul acestor 
trântori, care oricum ştiu totul, ci fiindcă vreau să am de-a 
face cu un om sensibil şi instruit. Aflaţi aşadar că soţia mea 
a fost educată într-un pension de gubernie pentru fete de 
nobili, iar la absolvire a dansat cu şalul în faţa 
guvernatorului şi a altor cinuri înalte, pentru asta a primit o 
medalie de aur şi o diplomă de merit. Medalia... eh, medalia 
am vândut-o... încă de mult... mda... diploma o are şi acum, 
în lădiţa ei, i-a arătat-o chiar zilele trecute gazdei. Cu gazda 
asta se ciondăneşte tot timpul, dar a vrut să se mândrească 
şi ea în faţa cuiva şi să mai vorbească de zilele fericite de 
odinioară. N-o condamn, n-o condamn deloc, că atât i-a 
rămas, amintirile, de rest s-a ales praful! Da, da, eo 
doamnă cu o fire iute, mândră şi de neclintit. Spală singură 
podelele, mănâncă pâine neagră, însă nu îngăduie să fie 
tratată necuviincios. De asta nici n-a vrut să treacă cu 
vederea bădărănia domnului Lebeziatnikov, iar când 


domnul în chestiune a bătut-o măr din cauza asta, a căzut la 
pat, nu atât din pricina loviturilor, cât a ofensei. Am luat-o 
văduvă cu trei copii, unul mai mic ca altul. Cu primul soţ s-a 
măritat din dragoste, era ofiţer de infanterie, şi a fugit cu el 
din casa părintească. Şi-a iubit mult soţul, dar ela dat în 
patima jocului de cărţi, a ajuns să fie dat în judecată şi de- 
aici i s-a şi tras moartea. Spre sfârşit o bătea; iar ea, chit că 
nu se lăsa, ştiu sigur, din documente, are şi acum lacrimi în 
ochi când îşi aminteşte de el, şi mie-mi scoate ochii cu el, 
însă eu mă bucur, mă bucur, lasă, măcar să-şi închipuie că a 
fost fericită... A lăsat-o cu trei copii mici, într-o gubernie 
îndepărtată şi sălbatică, în care mă aflam şi eu pe-atunci; 
trăiau într-aşa o sărăcie lucie, că eu, deşi am văzut multe la 
viaţa mea, nici n-o pot descrie. Rudele au lăsat-o toate în 
părăsire. Dar era şi mândră, din cale-afară de mândră... 
Atunci, stimate domn, atunci eu, văduv ca şi ea, cu o fată de 
paisprezece ani rămasă de la prima soţie, m-am oferit s-o 
iau în căsătorie, căci nu puteam îndura să văd atâta 
suferinţă. Vă puteţi da seama în ce hal de mizerie ajunsese, 
dacă ea, o femeie cultă, educată, dintr-o familie bună, s-a 
învoit să mă ia de bărbat! Dar m-a luat! Plângând, plângând 
în hohote şi frângându-şi mâinile, m-a luat! Fiindcă n-avea 
unde să se ducă. Înţelegeţi, înţelegeţi dumneavoastră, 
stimate domn, ce-nseamnă să nu mai ai unde să te duci? 
Nu, nu puteţi înţelege încă... Un an de zile mi-am îndeplinit 
îndatoririle cu sfinţenie şi nu m-am atins de asta (împinse 
cu degetul cinzeaca), fiindcă nu sunt lipsit de simţire. Dar 
de plăcut, tot nu m-a plăcut; apoi am rămas şi fără slujbă, 
nu din vina mea, ci din pricină că s-au schimbat statele, iar 
atunci m-am apucat din nou de băut! ... Camcuunan şi 
jumătate în urmă am ajuns şi noi, după o mulţime de 
peregrinări şi de necazuri, în această capitală măreaţă şi 
împodobită cu atâtea monumente. Aici mi-am găsit un 
post... Dar de bine ce l-am găsit, l-am şi pierdut. Înţelegeţi? 
De data asta l-am pierdut din vina mea, mi-a făcut festa 
firea mea... Acum locuim într-un cotlon, la o gazdă, Amalia 


Fiodorovna Lieppewehsel, dar cu ce trăim şi cu ce plătim, n- 
aş şti să spun. Mai stau şi alţii acolo, nu numai noi... casa 
asta e un iad, ce mai... cel mai respingător... hm... da... 
Între timp a crescut şi copila mea din prima căsătorie şi ce 
a trebuit să îndure de la mamă-sa vitregă, nici nu mai spun. 
O fi ea, Katerina Ivanovna, foarte mărinimoasă, însă e o 
doamnă iute din fire şi irascibilă, imediat te pune la punct... 
Daa! Ei, dar n-are rost să mai vorbesc despre asta! 
Educaţie, după cum vă puteţi închipui, Sonia n-a primit. Am 
încercat, acum vreo patru ani, s-o învăţ eu geografia şi 
istoria lumii, însă cum nu eram nici eu tare la materiile 
astea şi nici nu aveam manuale ca lumea, doar nişte 
cărţulii... hm... ei bine, acum nu mai avem nici cărţuliile 
alea, cu asta s-a isprăvit toată învăţătura. La Cirus al Persiei 
ne-am oprit. Pe urmă, când a ajuns deja la maturitate, a mai 
citit nişte cărţi romantice, iar de curând, cu ajutorul 
domnului Lebeziatnikov, Fiziologia de Lewes. Binevoiţi s-o 
cunoaşteţi? A citit-o cu mare interes, chiar ne-a mai spus şi 
nouă câte ceva, însă asta îi e toată instrucţia. Acum, stimate 
domn, îndrăznesc să vă pun o întrebare personală: cât 
poate să câştige, după părerea dumneavoastră, o fată 
săracă, dar cinstită, prin muncă onestă? ... Nici cinşpe 
copeici pe zi, domnule, nu câştigă dacă e cinstită şi nu are 
talente deosebite, chiar dacă se speteşte! Pe deasupra, 
consilierul de stat Klopstock, Ivan Ivanovici - aţi binevoit să 
auziţi de dânsul? -, nu numai că nu i-a dat nici acum banii 
pentru jumătatea de duzină de cămăşi de olandă pe carei 
le-a lucrat, dar a mai şi gonit-o, după ce a ocărât-o, a bătut 
din picior la ea şi a numit-o într-un fel, necuviincios, fiindcă, 
chipurile, la o cămaşă i-a greşit măsura la gât şii l-a pus 
strâmb. Şi-acasă copilaşi-s flămânzi... lar Katerina Ivanovna 
umblă prin odaie frângându-şi mâinile şi-i apar pete roşii pe 
obraji, cum e întotdeauna la boala asta: „Stai la noi, zice, ca 
o trântoriţă, mănânci şi bei şi te bucuri de căldură”, dar ce 
mâncat şi ce băut e ăla, când nici măcar copilaşii nu văd 
câte trei zile-n şir o coajă de pâine! Eu zăceam... ce mai, 


asta e, zăceam beat mort, şi numai ce-o aud pe Sonia mea 
(e o copilă blândă, cu glăscior sfios... bălaie, cu feţişoara 
mereu palidă, slăbuţă) spunând: „Atunci, Katerina 
Ivanovna, poate trebuie să mă duc să fac treaba aceea?”. 
Daria Franţovna, o femeie pusă pe rele şi bine cunoscută de 
poliţie, se interesase în vreo trei rânduri de ea prin gazda 
noastră. „Ei, ce să spun! îi răspunde Katerina Ivanovna în 
zeflemea. Ce tot o păzeşti atât? Halal comoară!” Dar n-o 
învinuiți, stimate domn, n-o învinuiți! Nu avea judecata 
zdravănă când a zis asta, o dăduseră peste cap boala şi 
plânsetele copiilor nemâncaţi, a zis-o mai mult ca să o 
jignească decât în sensul direct al cuvintelor... Că aşa-i firea 
Katerinei Ivanovna, cum încep să plângă copilaşii, chiar şi 
de foame, îi bate. Dar ce văd, pe la ora şase, Sonecika s-a 
sculat, şi-a pus brobojoara, şi-a îmbrăcat hăinuţa şi a plecat, 
iar la nouă s-a întors. Cum a intrat, s-a dus direct la 
Katerina Ivanovna şi a pus fără nici o vorbă pe masă, în faţa 
ei, treizeci de ruble. N-a scos un cuvinţel, n-a aruncat nici o 
privire măcar, a luat doar broboada noastră verde, una 
mare din drap de dames (pe care o folosim cu toţii), şi-a 
acoperit capul şi chipul, şi s-a pus în pat cu faţa la perete; 
doar umerii şi trupuşorul îi tresăltau întruna... lar eu 
zăceam, ca şi deunăzi, în aceeaşi stare... Am văzut atunci, 
tinere domn, am văzut cum Katerina Ivanovna, tot fără o 
vorbă, s-a apropiat de pătuţul Sonecikăi şi toată seara a stat 
îngenuncheată acolo sărutându-i picioarele, nu voia să se 
mai ridice, iar pe urmă au adormit amândouă îmbrăţişate... 
amândouă... amândouă... daa... iar eu zăceam beat criţă. 

Marmeladov tăcu dintr-odată, rămas parcă fără grai. Apoi 
îşi turnă grăbit de băut, goli paharul şi îşi drese glasul. 

— De-atunci, domnul meu, continuă după o scurtă pauză, 
de-atunci, printr-o întâmplare nenorocită şi pentru că nişte 
persoane răuvoitoare au umblat cu vorba - iar aici şi-a adus 
contribuţia şi Daria Franţovna, fiindcă nu i se arătase, 
chipurile, respectul cuvenit -, de-atunci fiica mea, Sofia 
Semionovna, a trebuit să-şi scoată condicuţă şi nici n-a mai 


putut să locuiască la noi. Că nici gazda, Amalia Fiodorovna, 
n-a vrut s-o îngăduie (chit că înainte îi dăduse apă la moară 
Dariei Franţovna), dar nici domnul Lebeziatnikov... mda... 
Din pricina Soniei i s-a şi întâmplat povestea aia cu Katerina 
Ivanovna. La început alerga chiar el după Sonecika, iar apoi 
l-a apucat deodată ambiția: „Cum adică, să locuiesc eu, un 
om instruit, în aceeaşi casă cu una din astea?”. Dar 
Katerina Ivanovna nu i-a permis, s-a repezit la el... ei, şi 
asta a fost... Acum, Sonecika vine pe la noi mai mult seara, 
îi mai dă o mână de ajutor Katerinei Ivanovna, ne-ajută să 
ne mai cârpim cu banii... Stă la croitorul Kapernaumov, a 
luat o cameră cu chirie la el. Kapernaumov e şchiop şi 
bâlbâit, iar familia lui care creşte întruna tot bâlbâită e. 
Nevastă-sa e şi ea bâlbâită... Stau cu toţii într-o cameră, dar 
Sonia are odaia ei, despărțită printr-un perete... Hm, da... 
După ce că sunt aşa de săraci, mai sunt şi bâlbâiţi... da... 
Apoi, într-o dimineaţă, m-am sculat, mi-am pus zdrenţele pe 
mine, mi-am ridicat braţele spre cer şi am plecat la 
Excelenţa Sa Ivan Afanasievici, binevoiţi să-l cunoaşteţi? 
Nu? Apăi e pâinea lui Dumnezeu, să ştiţi! Ceară €... ceară 
înaintea bunului Dumnezeu, precum ceara se topeşte! I-au 
dat şi lacrimile, după ce a binevoit să mă asculte până la 
capăt. „Ei, a zis, Marmeladov, mi-ai înşelat deja o dată 
aşteptările... Te mai iau o dată pe răspunderea mea 
personală, aşa a zis, ţine minte, a zis, hai, du-te!” l-am 
sărutat praful de pe cizme, doar în gând, că n-ar fi îngăduit 
el una ca asta de-adevărat, o persoană de rangul lui, cu idei 
noi şi culte despre ce-i ăla stat. Când m-am întors acasă şi- 
am anunţat că sunt primit iarăşi la slujbă şi-o să am iarăşi 
leafă, Dumnezeule, ce-a putut să fie atunci...! 

Marmeladov se opri din nou, pradă unei emoţii puternice. 
În clipa aceea apăru din stradă o ceată de cheflii, deja beţi, 
iar la intrare se făcură auzite o flaşnetă tocmită şi un 
glăscior dogit de copil de şapte ani, care cânta Cătunul. Se 
stârni larmă. Crâşmarul şi slugile se duseră să-i servească 
pe nou-veniţi. Marmeladov, fără să le dea nici o atenţie, îşi 


reluă povestirea. Părea să-l fi ajuns deja băutura, dar cu cât 
se afuma mai tare, cu atât era mai dornic de vorbă. 
Amintirea recentei izbânzi cu slujba părea să-l însufleţească 
şi chiar făcea să i se lumineze chipul. Raskolnikov asculta cu 
atenţie. 

— Asta a fost, domnul meu, acum cinci săptămâni. Da... De 
cum au aflat Katerina Ivanovna şi Sonecika vestea asta, 
Doamne, m-am simţit în al nouălea cer, ce mai. De unde 
zăceam ca o vită şi auzeam doar ocări, acuma mergeau în 
vârful picioarelor şi-i potoleau întruna pe copii: „Semion 
Zaharâci e obosit de la serviciu, se odihneşte, şşş!”. Mă 
tratau cu cafea înainte să plec la slujbă, cu frişcă! S-au 
apucat să cumpere frişcă adevărată, vă-nchipuiţi! Şi de 
unde-or fi încropit unsprezece ruble şi cincizeci de copeici 
pentru nişte haine cum se cuvine, e de neînțeles. Da, cizme, 
plastroane de percal, din cele mai bune, mundir, şi toate pe 
unşpe' ruble jumate şi în cea mai bună stare. Vin acasă 
după prima zi de slujbă şi ce-mi văd ochii: Katerina 
Ivanovna pregătise două feluri, supă şi carne sărată cu 
hrean, ceva ce nu pomeniserăm în viaţa noastră. Ea, care n- 
avea barem o rochie, acuma ziceai că e gata de vizită, se 
gătise cu te miri ce, cum au ele talentul să facă totul din 
nimic: se piaptănă, îşi pune un guleraş curat aici, nişte 
manşetuţe colo, şi poftim, parcă-i alta, mai tânără şi mai 
frumoasă. Sonecika, porumbiţa mea, ne mai ajuta doar cu 
bani, că acuma, zice, nu se cuvine să trec prea des pe la voi 
o vreme, 0 să vin doar seara, să nu mă vadă nimeni. Auziţi 
dumneavoastră! Mă duc să trag un pui de somn într-o după- 
amiază şi ce credeţi? Katerina Ivanovna nu s-a mai putut 
abţine să-mi spună: acum o săptămână se certase cu gazda, 
Amalia Fiodorovna, la cuțite, şi-acuma o poftise la o ceaşcă 
de cafea. Două ceasuri au stat la taclale pe şoptite: „Acum 
Semion Zaharâci are slujbă, a zis ea, şi primeşte leafă; s-a 
dus chiar el la Excelenţa Sa, iar Excelenţa Sa a ieşit în 
persoană şi le-a poruncit tuturor să aştepte, apoi l-a luat de 
braţ pe Semion Zaharâci şi l-a condus, pe lângă toţi, la el în 


cabinet”. Auziţi dumneavoastră? „Bineînţeles, a zis el, 
Semion Zaharâci, eu nu ţi-am uitat meritele şi, chiar dacă 
nu te-ai dezbărat de neserioasa dumitale slăbiciune, pentru 
că ai făgăduit, ca să nu mai spun că fără dumneata nici nu 
mergeau treburile (auziţi dumneavoastră!), mă bizui pe 
cuvântul dumitale nobil”, adică ea, ca să vă spun, s-a apucat 
să scornească toate astea, dar nu că i-a venit aşa, doar ca să 
se laude, nu, ea crede tot, îşi alină necazurile cu scorneli, 
Doamne Dumnezeule! Şi n-o condamn, nu, pentru asta n-o 
condamn! ... Acum şase zile, când i-am adus prima leafă 
până la ultimul bănuţ - douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci 
de copeici -, mi-a spus „drăguţule”: „Un drăguţ, asta eşti!”, 
a zis. Asta când eram doar noi doi, înţelegeţi? Şi ce poţi să 
vezi la mine, ce soţ grozav sunt eu? Dar ea m-a ciupit de 
obraz. „Un scump, asta eşti!”, a zis. 

Marmeladov se opri, dădu parcă să zâmbească, dar bărbia 
începu brusc să-i tremure. Se stăpâni însă. Cârciuma, omul 
acela cu înfăţişare decrepită, cu cele cinci nopţi ale lui pe 
şlepurile cu fân, cu cinzeaca şi, peste toate, cu dragostea 
aceea bolnăvicioasă pentru soţia şi familia lui, îl năuciseră 
pe ascultătorul său. Raskolnikov asculta încordat, dar 
încerca o senzaţie nefirească. Îi era necaz că venise aici. 

— Stimate domn, stimate domn! exclamă Marmeladov 
venindu-şi în fire. O, domnul meu, poate că toate astea vi se 
par ridicole, ca şi celorlalţi, şi vă tulbur cu toate amănuntele 
astea nenorocite ale vieţii mele domestice, dar pentru mine 
nu sunt de râs! Fiindcă eu le simt pe toate pe pielea mea... 
Şi toată ziua aceea ruptă din rai a vieţii mele, toată seara 
aceea mi le-am petrecut lăsându-mi gândul să zboare la 
cum o să le aranjez pe toate, cum o să le iau hăinuţe 
copiilor, cum o să-i asigur ei liniştea, cum o s-o scap pe 
singura mea fiică de ruşine şi o s-o aduc înapoi în sânul 
familiei... Şi la multe altele... Fiindcă, domnule, asta nu-i 
oprit. Ei bine, domnul meu (Marmeladov tresări brusc, 
înălţă capul şi se uită ţintă la ascultătorul său), ei bine, a 
doua zi după toate visurile astea (vasăzică, exact acum cinci 


zile), spre seară, prin tot felul de tertipuri şi înşelăciuni, ca 
un hoţ, i-am furat Katerinei Ivanovna cheia de la cufărul ei, 
am luat ce rămăsese din leafa pe care i-o dădusem, nici nu 
mai ştiu cât, şi poftim, uitaţi-vă la mine, asta-i tot! E a cincea 
zi de când n-am mai dat pe-acasă şi ele mă caută, cu slujba 
s-a zis, mundirul l-am lăsat în crâşma de la Podul egiptean, 
în schimbul costumaţiei ăsteia... şi totul s-a dus de râpă! 

Marmeladov se plesni cu pumnul peste frunte, îşi încleştă 
dinţii, închise ochii şi se lăsă greu cu cotul pe masă. Dar 
într-o clipă chipul i se transformă şi, arborând un aer şiret 
şi cumva obraznic, se uită la Raskolnikov, izbucni în râs şi 
spuse: 

— Astăzi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bani de băut, 
să mă dreg de mahmureală! He-he-he! 

— Să nu zici că ţi-a dat! strigă unul dintre nou-veniţi, 
pornindu-se să râdă cât îl ţinea gura. 

— Păi, cinzeaca asta e luată chiar din banii ei, zise 
Marmeladov adresându-i-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat 
treizeci de copeici, cu mâna ei, ultimele, am văzut cu ochii 
mei că doar atât avea... Nimic n-a spus, doar s-a uitat la 
mine, fără o vorbă... Nu cum te-ai uita pe pământ, ci ca 
acolo sus... unde omul e compătimit, e plâns, dar nu i se 
reproşează nimic, nu! Parcă e şi mai dureros, e mai dureros 
când nu ţi se reproşează nimic! Treizeci de copeici, da. 
Măcar că acum are şi ea nevoie de ele, nu? Dumneavoastră 
ce credeţi, dragă domnule? Acum trebuie să aibă grijă să fie 
curată. lar curăţenia asta, care nu-i ca toate, costă bani, 
înţelegeţi? Înţelegeţi? Ei, iar eu, uite, tatăl ei bun, i-am luat 
astea treizeci de copeici ca să mă dreg, ca să le beau! Le- 
am şi băut! ... Păi cine să aibă milă de unul ca mine? Ai? 
Dumneavoastră, domnule, vă e milă de mine, da sau nu? 
Spuneţi, domnule, da sau nu? He-he-he! 

Dădu să-şi toarne în pahar, dar nu mai avu ce. Cinzeaca 
era goală. 

— Şi de ce i-ar fi milă de tine? îi strigă crâşmarul, care se 
nimerise iar prin preajmă. 


Izbucniră din nou râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi 
înjurau nu numai cei care ascultaseră, ci şi cei care nu 
ascultaseră, doar la vederea mutrei fostului funcţionar. 

— Milă! De ce i-ar fi milă de mine? răcni deodată 
Marmeladov, sculându-se în picioare şi întinzând un braţ 
înainte, vădit inspirat, de parcă atât aşteptase. De ce i-ar fi 
milă de mine, zici? Da, eu nu merit milă! Eu trebuie să fiu 
răstignit, răstignit pe cruce, nu compătimit! Dar 
răstigneşte, judecătorule, răstigneşte, iar după ce 
răstigneşti, ai milă! Atunci o să vin singur la tine să mă 
răstigneşti, că nu de veselie beau, ci de durere şi lacrimi! ... 
Crezi oare, crâşmarule, că mi-a plăcut cinzeaca ta? Durere, 
durere, asta caut eu pe fundul paharului, durere şi lacrimi, 
am gustat din ele şi sunt osândit; iar milă de noi are numai 
cel care a avut milă de toţi şi a înţeles tot, El este singurul 
nostru judecător. O să vină în ziua judecății şi o să întrebe: 
„Unde este fiica aceea care s-a jertfit pentru o mamă 
vitregă rea şi pentru copilaşii nevârstnici ai altora? Unde 
este fiica aceea care nu s-a îngrozit de tatăl ei pământesc, 
un beţiv nemernic, şi i-a arătat milă?”. Şi o să spună: „Vino! 
Te-am iertat o dată... lertate îţi sunt şi acum păcatele, căci 
ai iubit mult...” Şi o s-o ierte pe Sonia mea, o s-o ierte, ştiu 
că o s-o ierte... Aşa am simţit în inima mea mai deunăzi, 
când m-am dus la ea! Pe toţi o să-i judece şi o să-i ierte, şi 
pe cei buni, şi pe cei răi, şi pe cei înţelepţi, şi pe cei 
smeriţi... lar când va sfârşi cu toţi, atunci va grăi către noi: 
„Haideţi, va spune, apropiaţi-vă şi voi! Haideţi, beţivilor, 
haideţi neisprăviţilor, haideţi neruşinaţilor!”. Atunci ne vom 
duce cu toţii, fără să ne ruşinăm, şi vom sta dinaintea Lui. Şi 
EI va spune: „Nişte porci, asta sunteţi! Fiara v-a dat chipul 
ei şi şi-a pus pecetea asupra voastră; dar apropiaţi-vă şi 
voi!”. Atunci or să spună cei înţelepţi, cei învăţaţi: „Doamne, 
de ce-i primeşti pe ăştia?”. Şi El va răspunde: „Îi primesc, 
înţelepţilor, îi primesc, învăţaţilor, fiindcă niciunul dintre ei 
nu s-a socotit vrednic de asta...” Şi îşi va întinde braţele 
către noi... iar noi vom cădea dinaintea Lui... şi vom 


plânge... şi vom înţelege tot! Atunci vom înţelege tot! ... Toţi 
vor înţelege... şi Katerina Ivanovna... şi ea o să-nţeleagă... 
Doamne, vie împărăţia Ia! 

Se lăsă pe laviţă, istovit şi sleit, fără să se uite la nimeni, 
uitând parcă tot ce era în jur şi adâncindu-se în gânduri. 
Vorbele lui avură un oarecare efect: pentru o clipă se făcu 
tăcere, dar pe urmă se porniră din nou râsetele şi ocările: 

— A zis-o! 

— Vorbeşte gura fără el! 

— Conţopist, ce mai! 

Şi aşa mai departe. 

— Haidem, domnule, spuse deodată Marmeladov, ridicând 
capul şi adresându-i-se lui Raskolnikov, poate mă duceţi şi 
pe mine la casa lui Kosel, în curte. E timpul să mă-ntorc... la 
Katerina Ivanovna. 

Raskolnikov voia de mult să plece şi se gândise deja să-l 
ajute. Marmeladov se dovedi a fi mult mai puţin bun de 
picioare decât de gură şi se sprijini cu toată greutatea de el. 
Nu aveau de mers decât două-trei sute de paşi. Pe măsură 
ce se apropiau de casă, agitația şi frica puneau tot mai mult 
stăpânire pe omul acela beat. 

— Nu de Katerina Ivanovna mi-e mie frică acum, bălmâji el 
pradă neliniştii, şi nici c-o să mă ia de păr. Ce păr, asta-i 
nimic! Vă spun eu! Ar fi chiar mai bine dacă m-ar lua de păr, 
nu de asta mi-e mie frică... de ochii ei mi-e frică... da... de 
ochi... Şi de petele roşii de pe obrajii ei mi-e frică... şi de 
respiraţia ei... Ai văzut vreodată cum respiră bolnavii... 
când sunt furioşi? Şi de plânsetele copiilor mi-e frică... Dacă 
Sonia nu le-a dat de mâncare... chiar nu ştiu, nu ştiu ce s-a 
întâmplat! Dar de bătăi nu mi-e frică... Aflaţi, domnule, că 
pentru mine bătăile astea nu sunt un chin şi nu mă dor, 
chiar am o mulţumire... Nici n-aş putea fără ele. E mai bine 
aşa. Las' să mă bată, să-şi descarce sufletul... e mai bine. 
lacătă şi casa, casa lui Kosel. Lăcătuşul ăla neamţ, bogat... 
Haidem! 


Intrară în curte şi urcară până la catul al patrulea. Cu cât 
urcai mai sus, cu atât era mai întuneric pe scară. Era 
aproape unsprezece şi, deşi în acea perioadă a anului la 
Petersburg nu este noapte adevărată, partea de sus a scării 
era cufundată în beznă. 

Uşiţa afumată din capul scării, de la ultimul cat, era 
deschisă. Un muc de lumânare lumina camera peste poate 
de mizeră, lungă de vreo zece paşi; puteai s-o cuprinzi toată 
dintr-o privire de la intrare. Totul era aruncat claie peste 
grămadă, mai ales bulendre de-ale copiilor. În fund, într-un 
colţ, era întins un cearşaf numai găuri, după care se afla 
probabil patul. În cameră nu se găseau decât două scaune 
şi un divan nenorocit, cu o muşama pe el, iar în faţa lui - o 
masă veche de bucătărie, din lemn de brad nevopsit, 
neacoperită cu nimic. Pe un colţ al mesei, într-un sfeşnic de 
fier, stătea mucul gata să se stingă al unei lumânări de seu. 
Familia lui Marmeladov părea să locuiască într-o cameră a 
ei, nu în cotlonul acela, dar odaia lor era una de trecere. 
Uşa ce dădea spre celelalte încăperi, sau cuşti, în care era 
împărţit apartamentul Amaliei Lieppewehsel stătea 
întredeschisă. De dincolo răzbătea larmă - ţipete şi hohote 
de râs. Se pare că se jucau cărţi şi se bea ceai. La 
răstimpuri se făceau auzite cele mai slobode cuvinte. 

Raskolnikov o recunoscu imediat pe Katerina Ivanovna. 
Era o femeie înfiorător de slabă, fină, destul de înaltă şi de 
zveltă, cu un păr şaten încă splendid şi cu obrajii acoperiţi 
într-adevăr de pete roşii. Umbla înainte şi-napoi prin odaia 
aceea mică, cu braţele strânse la piept, cu buzele uscate şi 
respirând întretăiat. Ochii îi luceau febril, dar privirea lor 
era tăioasă şi încremenită, iar în lumina tremurătoare a 
mucului de lumânare ce stătea să se stingă, chipul ei 
ofticos, agitat, avea ceva nefiresc. Raskolnikov îi dădu cam 
treizeci de ani şi se gândi că, într-adevăr, nu era de nasul lui 
Marmeladov. Katerina Ivanovna nu-i văzuse şi nici nu-i 
auzise. Părea adâncită în gânduri, surdă şi oarbă la tot ce 
se întâmpla. În cameră era un aer înăbuşitor, dar ea nu 


deschidea geamul; de pe scară venea un miros urât, dar 
uşa stătea deschisă; din camerele dinăuntru intrau pe 
cealaltă uşă, deschisă şi ea, valuri de fum de tutun care o 
făceau să tuşească, dar nu închidea uşa. Copilul cel mic, o 
fetiţă de şase ani, dormea pe podea, mai degrabă stând în 
fund, ghemuită şi cu capul sprijinit de divan. Băieţelul, mai 
mare cu un an, tremura tot într-un colţ şi plângea. Pesemne 
tocmai fusese bătut. Fetiţa cea mare, de vreo nouă ani, 
înăltuţă şi subţirică întocmai ca un chibrit, într-o cămăşuţă 
ruptă toată şi cu o pelerină veche din postav, care-i 
rămăsese mică de vreo doi ani şi abia dacă-i ajungea până 
la genunchi, aruncată peste umerii goi, stătea lângă 
frăţiorul ei, în colţ, cu un braţ lung şi uscat petrecut pe 
după gâtul lui. Încerca să-l aline, şoptindu-i întruna ceva ca 
să nu înceapă iar să scâncească, şi în acelaşi timp o 
urmărea pe maică-sa cu ochii ei întunecaţi, imenşi, care 
păreau şi mai mari pe feţişoara ei jigărită şi speriată. 
Marmeladov, fără să treacă pragul camerei, îngenunchease 
chiar în uşă şi îl împingea pe Raskolnikov în faţă. Femeia, 
văzând un necunoscut, se opri năucă dinaintea lui, dar se 
dezmetici într-o clipă şi păru să se întrebe: „Ăsta ce-o fi 
căutând aici?”. Însă probabil îşi închipui imediat că trecea 
prin camera lor ca să ajungă în cea de alături. De îndată ce- 
şi închipui asta, nu-i mai dădu nici o atenţie, se îndreptă 
spre uşa de la scară ca s-o închidă şi, brusc, scoase un țipăt 
când îşi văzu soţul stând în genunchi în prag. 

— A! strigă scoasă din minţi. Te-ai întors, ocnaşule, 
monstru ce eşti! ... Dar banii unde sunt? Ce ai în buzunar, ia 
să văd! Dar astea nu-s hainele tale! Unde-ţi sunt hainele? 
Unde-s banii? Spune! 

Se năpusti la el să-l caute. Marmeladov desfăcu imediat 
braţele în lături, ascultător şi supus, ca să-i poată scotoci 
mai uşor prin buzunare. Dar de bani, nici urmă. 

— Unde-s banii? strigă ea. O, Dumnezeule, i-o fi băut pe 
toţi! Doar mai rămăseseră douăsprezece ruble în cufăr! ... 


Brusc, ca turbată, îl înşfăcă de păr şi îl trase înăuntru. 
Marmeladov o ajuta, târându-se spăsit în genunchi după ea. 
— Asta-mi dă mulţumire! Nu mă doare, îmi dă mulţumire, 
sti-ma-te domn! striga târât de păr şi chiar izbit cu fruntea 

de podea. 

Copila care dormea pe jos se trezi şi se porni să plângă. 
Băieţelul din colţ nu se mai putu stăpâni, începu să 
tremure, să ţipe şi se aruncă în braţele surorii lui cuprins 
de o spaimă cumplită, aproape într-o criză convulsivă. 
Fetiţa cea mare tremura ca varga. 

— A băut tot, tota băut! ţipa disperată sărmana femeie. 
lar astea nu-s hainele lui! Sunt lihniţi de foame, lihniţi de 
foame sunt! (Frângându-şi mâinile, arăta spre copii.) O, 
blestemată viaţă! Şi dumitale, dumitale nu ţi-e ruşine - se 
repezi deodată spre Raskolnikov - să vii de la cârciumă! Ai 
băut cu el, nu-i aşa? Ai băut şi tu cu el! Afară! 

Tânărul, tăcând mâlc, se grăbi să plece. Între timp uşa din 
fund se deschisese larg şi din pragul ei priveau câţiva 
curioşi. Capete ce râdeau obraznic, cu ţigări şi lulele în 
gură, acoperite cu tichii, îşi întindeau gâturile. Mai încolo se 
zăreau câteva siluete cu halate larg desfăcute, lăsând să se 
vadă o îmbrăcăminte necuviincios de sumară, unele cu cărţi 
de joc în mâini. Făcură mare haz când Marmeladov, târât de 
păr, strigă că asta îi dă mulţumire. Începură chiar să 
păşească în cameră; în cele din urmă, se auzi o voce 
stridentă, care nu prevestea nimic bun: Amalia 
Lieppewehsel în persoană îşi croia drum printre ei ca să 
facă ordine cum ştia ea şi să o sperie pentru a suta oară pe 
nenorocita femeie, poruncindu-i cu tot felul de ocări să 
părăsească chiar mâine apartamentul. Pe când ieşea, 
Raskolnikov mai apucă să vâre o mână în buzunar şi, găsind 
cei câţiva gologani de aramă rămaşi de la rubla schimbată 
la cârciumă, îi puse pe furiş pe pervazul ferestrei. Pe urmă, 
când era deja pe scară, îi păru rău şi se gândi să se 
întoarcă. 


„Poftim ce prostie am făcut, se gândi, doar ei o au pe 
Sonia, în timp ce mie-mi crapă buza.” Însă dându-şi seama 
că nu mai avea cum să-i ia înapoi, flutură din mână şi o luă 
spre casă. „Dar şi Sonia are nevoie de pomezi, îşi continuă 
gândul mergând pe stradă şi pufnind sarcastic, curăţenia 
asta costă bani... Mda! Dar poate că Sonecika nu scoate nici 
un ban astăzi, că nici aici nu se merge la sigur, e ca şi cu 
vânătorii de fiare sălbatice sau cu căutătorii de aur... şi- 
atunci poate că mâine ar fi cu toţii în pom fără banii mei... 
Vai de tine, Sonia! Halal sursă au reuşit să-şi găsească! Şi se 
folosesc de ea! Că doar o folosesc deja. Şi s-au obişnuit. Au 
plâns şi s-au obişnuit. Cu orice se obişnuieşte ticălosul de 
om!” 

Căzu pe gânduri. 

— Ei, dar dacă mă înşel? exclamă deodată fără să vrea. 
Dacă omul nu-i de fapt ticălos, omul în genere, întreg 
neamul omenesc adică, înseamnă că tot restul sunt doar 
prejudecăţi care bagă frica în tine şi că nu există nici un fel 
de oprelişte. Da, aşa trebuie să fie! ... 

— III — 

A doua zi se trezi târziu, după un somn agitat, care nu îl 
întremă. Se sculă plin de fiere, iritat, duşmănos şi îşi privi 
cu ură cămăruţa. Era o chiţimie de vreo şase paşi în 
lungime, arătând cum nu se poate mai jalnic cu tapetul ei 
îngălbenit, plin de praf şi desprins aproape peste tot de pe 
pereţi, şi atât de scundă, încât numai plăcut nu i-ar fi fost 
cuiva mai înăltuţ, căci s-ar fi temut întruna să nu dea cu 
capul de tavan. Mobila se potrivea cu odaia: trei scaune 
vechi, destul de stricate, o masă vopsită într-un colţ, cu 
câteva cărţi şi caiete pe ea; praful care le acoperea arăta că 
nimeni nu mai pusese de mult mâna pe ele; şi, în fine, un 
divan mare, mătăhălos, ce ocupa aproape tot peretele şi 
jumătate din lăţimea întregii camere, îmbrăcat cândva în 
stambă, dar acum zdrenţuit, care-i servea lui Raskolnikov 
drept pat. De multe ori dormea pe el aşa cum se găsea, fără 
să se mai dezbrace, fără să aştearnă nimic, acoperit cu 


paltonul lui vechi şi jerpelit de student, doar pe o pernuţă 
sub care punea toată lenjeria de corp pe care o avea, 
curată ori purtată, ca să mai înalțe căpătâiul. În faţa 
divanului se afla o măsuţă. 

Mai jos şi mai rău de-atât ar fi fost greu de ajuns, dar 
pentru Raskolnikov era chiar bine în actuala sa stare de 
spirit. Fugise cât putuse de toţi, trăind retras ca o broască- 
ţestoasă în carapacea ei, şi până şi vederea slujnicei care, 
trebuind să-l servească, intra din când în când în odaie, îl 
umplea de fiere şi îl făcea să se crispeze tot. E ceea ce se 
întâmplă cu unii monomani prea concentrați asupra unui 
lucru. Gazda îl tăiase deja de două săptămâni de la masă, 
dar lui nici nu-i trecea prin minte să se ducă şi să se 
lămurească cu ea, deşi stătea nemâncat. Nastasia, 
bucătăreasa şi singura slujnică pe care o avea gazda, era 
într-un fel bucuroasă de actuala stare de spirit a chiriaşului 
şi încetase cu totul să mai deretice şi să mai măture în 
camera lui, abia dacă punea mâna pe mătură o dată pe 
săptămână, iar atunci dacă se nimerea pe-acolo. Ea îl şi 
sculase din somn acum. 

— Scoală, de ce dormi? strigă stând lângă patul lui. E 
ceasul zece! Ţi-am adus un ceai. Vrei o ceaşcă? Nu vezi că 
te-ai jigărit? 

Chiriaşul deschise ochii, tresări şi o recunoscu. 

— Ce ceai, de la gazdă? întrebă înălțându-se puţin de tot 
pe sofa cu o figură bolnavă. 

— Ce gazdă! 

Îi puse în faţă ceainicul ei crăpat, care nu mai era plin, şi 
două bucățele galbene de zahăr. 

— Uite, Nastasia, zise el scotocind prin buzunar (că 
dormise îmbrăcat) şi scoțând nişte mărunţiş de aramă, te 
TOg, dă fuga şi cumpără-mi o franzelă. Ia şi de la mezelărie 
puţin salam, din cel mai ieftin. 

— Franzela ţi-o aduc numaidecât, da' nu vrei nişte borş în 
loc de salam? Borş bun, de ieri, ţi-am pus deoparte de când 
l-am făcut, da' ai venit târziu. E gustos. 


După ce-i aduse borşul şi Raskolnikov se apucă să 
mănânce, Nastasia se aşeză alături de el şi începu să 
sporovăiască. Era de la ţară şi guralivă foc. 

— Praskovia Pavlovna vrea să se plângă de tine la poliţie, 
zise. 

El făcu o strâmbătură. 

— La poliţie? Da' ce vrea? 

— Păi, nici nu-i plăteşti şi nici nu te muţi. Doar ştii ce vrea. 
— Fir-ar să fie, asta mai lipsea, bombăni el scrâşnind din 
dinţi, nu, nici că se putea să pice mai prost... E o neghioabă, 

adăugă cu voce tare. Chiar azi mă duc să vorbesc cu ea. 

— O fi ea neghioabă, ca şi mine, dar tu, deşteptule, care 
zaci ca un sac, pe tine nu te vezi? Ziceai că înainte te duceai 
să dai lecţii la copii, acu” de ce nu mai faci nimic? 

— Ba fac..., răspunse Raskolnikov tăios şi parcă în scârbă. 

— Şi ce faci? 

— O muncă. 

— Ce muncă? 

— Gândesc, răspunse el serios, după o scurtă tăcere. 

Nastasia se puse pe râs. Era de felul ei o fire veselă şi, 
când o făceai să râdă, râdea pe-nfundate, clătinându-se şi 
săltând din tot trupul, până i se făcea rău. 

— Şi-ai gândit de multe parale? reuşi în cele din urmă să 
îngaime. 

— Fără cizme în picioare nu pot să dau lecţii la copii. Dar 
scuip pe toate astea. 

— Nu scuipa în puț, că s-ar putea să bei din el. 

— Pentru lecţii date la copii nu iei mai nimic. Ce să faci cu 
câteva copeici? continuă el fără nici un chef, răspunzând 
parcă propriilor gânduri. 

— Păi, vrei să faci avere dintr-odată? 

EI se uită la ea ciudat. 

— Da, dintr-odată, răspunse răspicat după o clipă de 
tăcere. 

— Apăi, ia-o mai moale, că mă sperii! Urât te mai uiţi. Mă 
mai duc ori ba după franzelă? 


— Cum vrei. 

— Na, c-am uitat! Aseară, când nu erai aici, ţi-a venit o 
scrisoare. 

— Scrisoare? Mie! De la cine? 

— De la cine, nu ştiu. Da” i-am dat poştaşului trei copeici 
de la mine. Mi le dai înapoi, nu? 

— Adu-mi odată scrisoarea, pentru numele lui Dumnezeu, 
adu-mi-o! strigă Raskolnikov tulburat la culme. Dumnezeule 
mare! 

Un minut mai târziu apăru şi scrisoarea. Da, era de la 
mama lui, din gubernia R. De îndată ce o luă, păli. Trecuse 
ceva vreme de când nu mai primise nici o scrisoare, dar 
acum mai era ceva care făcu să i se strângă inima. 

— Nastasia, du-te, pentru numele lui Dumnezeu; uite-ţi 
alea trei copeici şi ia-o mai repede din loc, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

Scrisoarea îi tremura în mână; nu voia să o deschidă de 
faţă cu ea; voia să rămână singur cu scrisoarea asta. Când 
Nastasia ieşi, duse iute scrisoarea la buze şi o sărută; pe 
urmă rămase încă multă vreme cu ochii la adresa de pe plic, 
la scrisul acela familiar şi drag, mărunt şi puţin aplecat, al 
mamei, care-l învățase odinioară să citească şi să scrie. 
Trăgea de timp; părea chiar să-i fie frică de ceva. În cele din 
urmă 0 deschise: era o scrisoare lungă şi groasă, de două 
loturi2; două coli mari, scrise mărunt de tot. 

Dragul meu Rodea, scria mama, uite că sunt deja două luni 
de când n-am mai stat de vorbă cu tine în scris şi lucrul ăsta 
mă doare, nici n-am dormit astă-noapte de gânduri. Sunt 
sigură însă că nu mă ţii de rău pentru tăcerea asta fără voie 
a mea. Tu ştii cât te iubesc: doar pe tine te avem, Dunia şi 
cu mine, tu eşti totul pentru noi, toată nădejdea, toată 
speranţa noastră. Ce-a fost pe capul meu când am aflat că 
te-ai lăsat deja de câteva luni de universitate, fiindcă nu ai 
cu ce să te întreţii, şi că ţi-ai pierdut lecţiile şi ce mai 
câştigai! Cum să te ajut eu cu pensia mea de o sută 
douăzeci de ruble pe an? Cele cincisprezece ruble pe care 


ţi le-am trimis acum patru luni le-am luat cu împrumut, 
după cum ştii şi tu, în contul pensiei, de la un negustor de 
pe-aici, Afânaşi Ivanovici Vahruşin. E un om cumsecade şi 
chiar era prieten cu tatăl tău. Numai că, dacă i-am dat 
dreptul să primească pensia în locul meu, a trebuit să 
aştept să se stingă datoria, iar asta s-a întâmplat abia acum, 
aşa că n-am putut să-ţi trimit nimic în tot timpul ăsta. Dar 
acum, slavă Domnului, cred că o să pot să-ţi mai trimit ceva 
şi, oricum, în clipa asta putem chiar să mulţumim sorții, 
lucru pe care mă grăbesc să ţi-l spun şi ţie. În primul şi în 
primul rând, dacă poţi să-ţi închipui, dragul meu Rodea, 
uite că se face deja o lună şi jumătate de când sora ta stă cu 
mine şi de-acum nu ne mai despărţim. Slavă Domnului, 
chinurile ei au luat sfârşit, dar o să ţi le spun pe toate rând 
pe rând, să afli cum a fost tot şi ce ţi-am ascuns până acum. 
Cu două luni în urmă, când mi-ai scris că ai aflat de la 
cineva că Dunia suferă mult din pricina grosolăniilor din 
casa familiei Svidrigailov şi mi-ai cerut să-ţi spun exact 
despre ce e vorba, ce puteam eu să-ţi răspund în scris? 
Dacă îţi scriam întreg adevărul, erai în stare să laşi totul şi 
să vii, chiar şi pe jos, că doar îţi cunosc firea şi simţămintele, 
n-ai fi îngăduit ca sora ta să fie călcată în picioare. Şi eu 
eram disperată, dar ce puteam să fac? Atunci nu ştiam nici 
eu tot adevărul. Piedica cea mai mare a fost că Dunia, când 
a intrat anul trecut în casa lor ca guvernantă, a luat în 
avans o sută de ruble, cu obligaţia să i se scadă lunar din 
leafă, aşa că nu a putut pleca până nu şi-a plătit datoria. 
Suma asta o luase (acum pot să-ţi spun, nepreţuitul meu 
Rodea) mai mult ca să-ţi trimită ţie cele şaizeci de ruble de 
care aveai atâta nevoie atunci şi pe care le-ai primit de la 
noi anul trecut. Noi te-am minţit atunci, ţi-am scris că au 
fost din nişte bani pe care îi strânsese mai înainte Dunia, 
însă nu era aşa, iar acum îţi spun tot adevărul, fiindcă, din 
voia Domnului, totul s-a schimbat pe neaşteptate în bine şi 
ca să ştii cât de mult te iubeşte Dunia şi ce suflet neasemuit 
are. Adevărul e că la început domnul Svidrigailov s-a purtat 


cu ea foarte grosolan, tratând-o necuviincios şi luând-o în 
râs când stăteau la masă. Dar nu vreau să intru în toate 
amănuntele astea penibile, nu are rost să te neliniştesc de 
vreme ce acum s-a sfârşit cu toate astea. Pe scurt, oricât de 
bine şi cu oricâtă nobleţe s-a purtat cu ea Marfa Petrovna, 
soţia domnului Svidrigailov, ca şi toţi cei ai casei, Dunecikăi 
i-a fost foarte greu, mai cu seamă când domnul Svidrigailov 
se afla, după vechiul său obicei de la regiment, sub 
influenţa lui Bachus. Şi ce s-a dovedit după aceea? 
Închipuie-ţi că omul ăsta nesăbuit făcuse de mult timp o 
pasiune pentru Dunia şi căuta întruna să ascundă lucrul 
ăsta arătându-se grosolan şi dispreţuitor. Poate chiar îi era 
ruşine şi se speriase văzându-se, om în vârstă şi tată de 
familie, că nutreşte speranţe atât de uşuratice, de aceea şi 
avea ciudă pe Dunia. Însă se prea poate să fi vrut doar ca, 
prin purtarea grosolană şi ironiile sale, să ascundă faţă de 
ceilalţi tot adevărul. Dar până la urmă nu s-a mai stăpânit şi 
a cutezat să-i facă pe faţă Duniei o propunere mârşavă, 
făgăduindu-i tot felul de recompense şi, pe deasupra, că 
lasă tot şi pleacă să trăiască împreună cu ea în alt sat ori 
chiar în străinătate. Poţi să-ţi închipui cât a avut ea de 
pătimit! Să lase tot şi să plece nu putea, nu doar din pricina 
banilor pe care îi datora, ci şi ca să o cruţe pe Marfa 
Petrovna, care putea să intre pe loc la bănuieli, şi atunci ar 
fi însemnat să semene vrajbă în familie. Dar şi Dunecika ar 
fi căzut prost, căci s-ar fi ajuns cu siguranţă la scandal. Au 
mai fost şi multe alte cauze, aşa că Dunia nu s-a putut 
smulge nicicum mai devreme de şase săptămâni din casa 
aceea îngrozitoare. Tu ştii bine cum e Dunia, ştii şi cât e de 
deşteaptă şi ce fire puternică are. Poate să îndure multe şi, 
până şi în situaţiile cele mai grele află în ea destulă putere 
sufletească să nu se lase. Nici mie nu mi-a scris absolut tot, 
ca să nu mă necăjească, cu toate că ne scriam destul de 
des. Deznodământul a venit însă de la sine. Întâmplarea a 
făcut ca Marfa Petrovna să-şi audă soţul când încerca s-o 
înduplece pe Dunia în grădină şi, înțelegând totul pe dos, a 


dat întreaga vină pe ea, închipuindu-şi că de la ea pornise 
totul. A avut loc o scenă îngrozitoare, chiar acolo, în 
grădină: Marfa Petrovna a mers până la a o plesni pe Dunia, 
n-a vrut să audă nimic, a ţipato oră întreagă şi în cele din 
urmă a poruncit ca Dunia să plece chiar atunci, să vină la 
mine în oraş, şi a trimis-o cu o căruţă simplă de ţară, în care 
i-au aruncat toate lucrurile, lenjeria şi rochiile, claie peste 
grămadă, nu împăturite şi împachetate. Pe deasupra a mai 
început şi o ploaie cu găleata, iar Dunia, umilită şi acoperită 
de ruşine cum era, a trebuit să meargă şaptesprezece 
verste într-o căruţă fără coviltir, însoţită de un mujic. Acum 
gândeşte-te şi tu: ce puteam eu să răspund la scrisoarea 
primită de la tine în urmă cu două luni şi despre ce puteam 
să-ţi scriu? Eram deznădăjduită; nu aveam curaj să-ţi scriu 
adevărul, căci te-aş fi amărât prea rău, ai fi fost prea 
nefericit şi tulburat şi, oricum, ce puteai să faci tu? Poate 
doar te-ai fi simţit şi tu nenorocit, în tot cazul Dunecika mi-a 
interzis; iar să umplu scrisoarea cu fleacuri şi cu te miri ce, 
când aveam o durere atât de mare în suflet, n-am fost în 
stare. O lună de zile s-a clevetit prin tot oraşul nostru pe 
seama poveştii ăsteia şi s-a ajuns până acolo că n-am mai 
putut să mă duc cu Dunia nici măcar la biserică din pricina 
privirilor dispreţuitoare, a şuşotelilor şi chiar a 
comentariilor făcute cu voce tare, de faţă cu noi. Toţi 
cunoscuţii au început să ne evite, au încetat până şi să ne 
salute pe stradă şi am aflat, lucru foarte adevărat, că nişte 
neisprăviţi de negustori şi de conţopişti voiau să ne aducă o 
ofensă josnică, mânjindu-ne poarta casei cu catran, pentru 
ca proprietarii să ne ceară să ne mutăm. lotul a pornit de la 
Marfa Petrovna, care a izbutit s-o învinuiască şi s-o 
ponegrească pe Dunia în fiecare casă. Ea cunoaşte pe toată 
lumea din împrejurimi, şi în luna aceea a venit întruna în 
oraş, iar cum e destul de guralivă şi-i place să povestească 
despre chestiunile ei de familie şi mai cu seamă să se 
plângă de soţul ei cui vrei şi cui nu vrei, ceea ce nu e deloc 
un lucru bun, în scurtă vreme a împrăştiat toată istoria nu 


numai prin oraş, ci şi prin gubernie. Eu m-am şi îmbolnăvit 
din pricina asta, dar Dunecika a fost mai tare decât mine şi, 
dacă ai fi văzut cum a îndurat totul şi cum mă mai mângâia 
şi mă încuraja! E un înger! Dar, cu îndurarea Domnului, 
chinurile noastre s-au sfârşit: domnul Svidrigailov şi-a 
schimbat atitudinea şi, cuprins de căinţă şi de înduioşare 
pentru soarta Duniei, i-a înfăţişat Marfei Petrovna dovezi 
complete şi neîndoielnice despre nevinovăția Dunecikăi: o 
scrisoare pe care Dunia, încă dinainte să-i surprindă Marfa 
Petrovna în grădină, se văzuse nevoită să i-o scrie şi să i-o 
dea, ca să scape de explicaţiile personale şi de întâlnirile pe 
furiş pe care i le tot cerea el, şi care, când a plecat, a rămas 
în mâinile domnului Svidrigailov. În acea scrisoare ea îi 
reproşa, cu toată ardoarea şi cu cea mai mare indignare, 
purtarea lui lipsită de nobleţe faţă de Marfa Petrovna, 
aducându-i aminte că era tată şi cap de familie şi spunându- 
i cât de josnic era din partea lui să chinuie şi să facă 
nefericită o fată şi aşa nefericită şi lipsită de apărare. Pe 
scurt, dragă Rodea, scrisoarea era scrisă cu atâta nobleţe şi 
era atât de mişcătoare, încât am plâns în hohote citind-o şi 
nici acum n-o pot citi fără să plâng. Pe deasupra, Dunia a 
avut în apărarea sa şi mărturiile slugilor, care, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna, văzuseră şi ştiau mult mai multe 
decât îşi închipuia domnul Svidrigailov. Marfa Petrovna a 
rămas înmărmurită şi „distrusă încă o dată”, după cum a 
mărturisit chiar ea în faţa noastră, în schimb s-a convins pe 
deplin de nevinovăția Dunecikăi, iar a doua zi, duminică, 
venind la biserică, s-a rugat la Sfânta Fecioară să-i dea 
putere să îndure această nouă încercare şi să facă ce este 
de datoria ei. Apoi, direct de la biserică, fără să se mai 
abată pe nicăieri, a venit la noi, ne-a povestit totul, a plâns 
amar şi, cu cea mai mare căinţă, a îmbrăţişat-o pe Dunia şi 
a implorat-o să o ierte. Tot în dimineaţa aceea, fără să mai 
piardă vreo clipă, direct de la noi, s-a dus pe la toate casele 
din oraş şi peste tot, spunând cele mai frumoase cuvinte 
despre Dunecika, şi a confirmat cu lacrimi în ochi noblețea 


purtării şi a sentimentelor ei. Mai mult de-atât, le-a arătat 
tuturor şi le-a citit cu voce tare scrisoarea Dunecikăi către 
domnul Svidrigailov şi chiar le-a dat-o să o copieze (ceea ce 
mi se pare deja prea mult). A avut de umblat câteva zile la 
rând ca să treacă pe la toată lumea din oraş, fiindcă unii 
începuseră să se simtă jigniţi că altora le dăduse întâietate. 
Până la urmă s-au făcut programări, aşa că era aşteptată 
dinainte în fiecare casă şi toţi ştiau că în cutare zi Marfa 
Petrovna are să fie în cutare loc ca să citească scrisoarea şi 
la fiecare citire se strângeau încă o dată şi cei care o mai 
ascultaseră deja de câteva ori la ei acasă ori la alţi 
cunoscuţi. Părerea mea e că multe, foarte multe, nu-şi 
aveau rostul, dar asta e firea Marfei Petrovna. Măcar a 
reabilitat onoarea Dunecikăi şi toată mârşăvia poveştii 
ăsteia a lăsat o pată de neuitat asupra soţului ei, ca fiind 
singurul vinovat, încât aproape că mi-e şi milă de el; s-a 
purtat deja cam prea aspru cu omul acesta nesăbuit. Dunia 
a început să primească îndată propuneri să dea lecţii în mai 
multe case, dar le-a refuzat. Dintr-odată, toată lumea s-a 
pornit să-i arate un respect deosebit. Toate astea au dus, 
după mine, la întâmplarea aceea neaşteptată care, s-ar 
putea spune, ne va schimba cu totul soarta. Află, dragă 
Rodea, că Duniei i-a fost cerută mâna şi că ea a acceptat 
deja, ceea ce mă grăbesc să-ţi aduc la cunoştinţă. Deşi 
lucrul ăsta s-a făcut fără să-ţi cerem sfatul, cred că n-o să te 
superi nici pe ea şi nici pe mine, fiindcă, după cum ai să te 
lămureşti singur, nu puteam să aşteptăm şi să amânăm 
până primeam răspunsul tău. Oricum, nefiind aici, n-ai fi 
putut să-ţi dai seama exact cum stau lucrurile. S-a 
întâmplat în felul următor. Dumnealui, Piotr Petrovici Lujin, 
este deja consilier de curte şi rudă pe departe cu Marfa 
Petrovna, care a şi contribuit mult la asta. La început, şi-a 
anunţat prin ea intenţia de-a ne cunoaşte, noi l-am primit 
după cuviinţă, l-am servit cu o cafea, iar a doua zi ne-a 
trimis o scrisoare prin care îi cerea mâna foarte politicos şi 
ruga să-i fie dat cât mai repede răspunsul. E un om activ şi 


foarte ocupat, chiar acum se grăbeşte să plece la 
Petersburg, pentru că la el contează fiecare minut. Noi, se 
înţelege, la început nu ne reveneam din uimire, fiindcă 
toate astea s-au petrecut prea repede şi pe neaşteptate. 
Ne-am gândit şi ne-am răzgândit toată ziua aceea. E un om 
de încredere şi cu stare, are două slujbe şi a strâns deja un 
capital. Ce-i drept, are patruzeci şi cinci de ani, dar e destul 
de prezentabil şi încă mai poate să placă femeilor, în 
general este un om serios şi la locul lui, doar puţin cam 
posac şi cam cu nasul pe sus, aş zice. Dar poate că pare aşa 
doar la prima vedere. Aşa că te previn, dragul meu Rodea, 
când te vei întâlni cu dânsul la Petersburg, iar asta se va 
întâmpla foarte curând, să nu îl judeci pripit şi cu patimă, 
cum faci tu, dacă la prima vedere nu o să-ţi placă ceva la el. 
Îţi spun asta pentru orice eventualitate, deşi nu am nici o 
îndoială că îţi va face o impresie bună. În afară de asta, nu 
poţi să-ţi dai seama cum este un om decât urmărindu-l mult 
timp şi cu mare grijă, ca să eviţi părerile preconcepute şi să 
nu faci greşeli pe care greu le mai poţi îndrepta după 
aceea. lar Piotr Petrovici, dacă ne luăm după o mulţime de 
indicii, este un om cât se poate de onorabil. De la prima 
vizită ne-a declarat că este un om practic, dar că în multe 
privinţe împărtăşeşte, cum s-a exprimat chiar el, 
„convingerile tinerelor noastre generaţii” şi că este 
duşmanul oricăror prejudecăţi. A mai spus multe, pentru că 
pare cam plin de el şi-i place foarte mult să se facă ascultat, 
dar ăsta nu-i chiar un cusur. Eu, fireşte, n-am înţeles mare 
lucru, însă Dunia mi-a explicat că, deşi nu e foarte instruit, 
pare să fie inteligent şi bun la suflet. Tu, Rodea, cunoşti 
firea surorii tale. E o fată de caracter, cu capul pe umeri, 
răbdătoare şi generoasă, cu toate că are o inimă 
înflăcărată, ştiu eu bine. Desigur, nu e o mare iubire, nici 
din partea ei şi nici din partea lui, dar Dunia, pe lângă 
faptul că e o fată deşteaptă, are şi un suflet nobil, de înger, 
şi va socoti de datoria ei să-şi facă fericit soţul, care la 
rândul lui o să aibă grijă ca ea să fie fericită, de asta nu 


avem motive să ne îndoim, deşi recunosc că lucrurile s-au 
petrecut cam repejor. Oricum, el e un om foarte chibzuit şi 
o să-şi dea singur seama că fericirea lui ca soţ va fi cu atât 
mai sigură cu cât Dunecika va fi mai fericită. lar dacă or 
exista unele nepotriviri de caracter, obiceiuri mai vechi şi 
chiar idei diferite (lucru ce nu poate fi evitat nici în cele mai 
fericite căsnicii), Dunecika mi-a spus că în privinţa asta se 
bizuie pe ea şi că nu are de ce să-şi facă griji, fiindcă ea 
poate răbda multe, cu condiţia ca relaţiile pe care le vor 
avea să fie cinstite şi corecte. Ca să-ţi spun drept, la început 
mi s-a părut şi mie cam tăios, dar poate tocmai pentru că 
este un om franc, şi nu încape îndoială că este într-adevăr. 
Bunăoară, când ne-a făcut a doua vizită, după ce primise 
deja consimţământul ei, a spus în cursul discuţiei că se 
gândise încă dinainte s-o cunoască pe Dunia să ia o fată 
cinstită, dar fără zestre, care neapărat să ştie deja ce-i 
sărăcia, fiindcă, după cum explica el însuşi, soţul nu trebuie 
să-i fie obligat cu nimic soţiei şi e mult mai bine ca soţia să 
vadă în soţul ei un binefăcător. Trebuie să adaug că el s-a 
exprimat ceva mai delicat şi mai blând decât îţi spun eu în 
scris, însă am uitat cuvintele lui exacte, n-am reţinut decât 
ideea şi, în afară de asta, a spus-o fără nici o intenţie, a fost 
clar că i-a scăpat în focul conversaţiei, fiindcă pe urmă s-a 
străduit să îndrepte şi să îndulcească lucrurile; mie mi s-a 
părut totuşi cam dur, i-am şi spus după aceea Duniei. Dar 
ea mi-a răspuns, chiar cu oarecare ciudă, că „vorbele nu 
sunt fapte”, ceea ce e cât se poate de adevărat. Înainte să ia 
o hotărâre, Dunecika n-a dormit toată noaptea şi, crezând 
că eu dorm, s-a dat jos din pat şi a umblat toată noaptea de 
colo-colo prin cameră; în cele din urmă a îngenuncheat şi s- 
a rugat mult şi fierbinte în faţa icoanei, iar dimineaţă m-a 
anunţat că s-a hotărât. 

Cum spuneam, Piotr Petrovici pleacă neîntârziat la 
Petersburg, unde are treburi importante şi vrea să-şi 
deschidă pe deasupra un birou public de avocatură. El se 
ocupă de multă vreme de tot felul de pricini şi chiar deunăzi 


a câştigat un proces important. De aceea se şi duce la 
Petersburg, fiindcă are o treabă importantă la senat. Aşa 
că, dragă Rodea, îţi poate fi şi ţie de mare folos, în toate 
cele, iar Dunia şi cu mine ne-am gândit că ai putea să-ţi 
începi încă de pe-acum viitoarea carieră şi să consideri că 
soarta ta e deja asigurată. O, de-ar fi într-adevăr aşa! Ar fi 
un noroc atât de mare, că ar trebui să vedem în el nici mai 
mult, nici mai puţin decât un semn că Atotputernicul şi-a 
pogorât mila asupra noastră. Dunia numai la asta visează. 
Noi am riscat deja să-i spunem câteva cuvinte despre asta 
lui Piotr Petrovici. El s-a arătat rezervat şi ne-a răspuns că, 
întrucât el nu se poate descurca fără secretar, desigur mai 
bine plăteşte o leafă unei rude decât unui străin, dar asta 
numai dacă se dovedeşte capabil de funcţie (tocmai tu să nu 
te dovedeşti capabil!), însă imediat şi-a exprimat îndoiala că 
studiile tale universitare îţi vor lăsa răgaz pentru ce este de 
făcut la biroul său. Deocamdată, discuţia s-a încheiat aici, 
dar Dunia nu mai are acum alt gând. De câteva zile pare 
cuprinsă de febră şi a pus deja la cale un plan, ca tu să 
ajungi pe urmă tovarăş şi chiar asociat al lui Piotr Petrovici 
în treburile lui avocăţeşti, mai ales că urmezi chiar 
Facultatea de Drept. Eu, Rodea, sunt întru totul de acord cu 
ea şi îi împărtăşesc planurile şi speranţele, căci le socotesc 
pe deplin realizabile. În ciuda ezitării lui Piotr Petrovici, 
foarte explicabilă acum (fiindcă el nu te cunoaşte încă), 
Dunia este ferm convinsă că buna ei influenţă asupra 
soţului o va ajuta să izbândească, nu se îndoieşte câtuşi de 
puţin. Bineînţeles că ne-am ferit să-i pomenim lui Piotr 
Petrovici vreo vorbă despre aceste visuri de viitor ale 
noastre, mai ales despre speranţa de a-i deveni asociat. Ele 
un om practic şi ar putea primi toate astea cu răceală, căcii 
s-ar putea părea doar simple visuri. Nici eu şi nici Dunia n- 
am suflat încă vreo vorbă despre marea noastră speranţă 
că ne va ajuta să te susţinem cu bani câtă vreme vei studia 
la universitate; în primul rând, pentru că asta are să se 
întâmple după aceea de la sine şi, fără doar şi poate, are s-o 


propună chiar el, lăsând deoparte vorbele de prisos (căci n- 
ar putea să-i refuze Dunecikăi acest lucru), cu atât mai mult 
cu cât tu poţi să devii mâna lui dreaptă la birou şi să 
primeşti acest sprijin nu ca pe o binefacere, ci ca pe un 
salariu meritat. Aşa doreşte Dunecika să aranjeze lucrurile, 
iar eu sunt întru totul de acord cu ea. În al doilea rând, n- 
am spus nimic pentru că doresc foarte mult ca, atunci când 
o să ne întâlnim cu toţii, să fii pe picior de egalitate cu el. 
Când Dunia i-a vorbit plină de entuziasm despre tine, i-a 
răspuns că, pentru a putea judeca un om, trebuie să-l 
cunoşti mai întâi tu însuţi şi cât mai îndeaproape şi că îşi ia 
îngăduinţa să-şi formeze propria părere după ce are să te 
cunoască. Ştii, nepreţuitul meu Rodea, din anumite motive 
(care, de altfel, nu au nici o legătură cu Piotr Petrovici, ci 
pur şi simplu sunt nişte toane de-ale mele femeieşti, dacă 
nu chiar bătrâneşti), mi se pare că aş face mai bine ca după 
căsătoria lor să stau singură, ca şi acum, nu împreună cu ei. 
N-am nici o îndoială că va avea noblețea şi delicateţea să 
mă invite chiar el şi că-mi va propune să nu mă despart de 
fiica mea, iar dacă nu a luat vorba despre asta până acum, e 
pentru că lucrul ăsta se înţelege de la sine; dar eu n-am să 
primesc. Am observat nu o dată în viaţa mea că soţii nu-şi 
prea au la inimă soacrele, iar eu nu numai că nu vreau să 
fiu o povară pentru nimeni, câtuşi de puţin, doresc să fiu 
liberă câtă vreme mai am bucăţica mea de pâine şi copii ca 
tine şi ca Dunia. Dacă va fi cu putinţă, am să mă aranjez pe 
undeva pe lângă voi doi, pentru că, Rodea, lucrul cel mai 
plăcut l-am păstrat pentru sfârşitul scrisorii: află, dragul 
meu copil, că e posibil să fim din nou împreună cu toţii şi să 
ne îmbrăţişăm toţi trei după o despărţire de trei ani! E deja 
hotărât în mod sigur ca Dunia şi cu mine să plecăm la 
Petersburg, când anume, nu ştiu, dar în orice caz foarte, 
foarte curând, poate chiar într-o săptămână. Totul depinde 
de Piotr Petrovici, care ne va da de ştire de îndată ce se va 
instala cât de cât la Petersburg. Din anumite motive, vrea să 
grăbească pe cât se poate ceremonia nunţii şi chiar, dacă va 


fi posibil, să facă nunta în post, iar dacă nu va reuşi din 
pricina timpului prea scurt, atunci imediat după Sfânta 
Maria. O, ce fericire va fi pentru mine să te strâng la piept! 
Dunia nu mai poate de bucurie gândindu-se la revederea cu 
tine şi odată a spus chiar în glumă că, de-ar fi numai pentru 
asta, tot l-ar lua pe Piotr Petrovici. E un înger. Nu-ţi scrie 
acum nimic, ci mă roagă doar să-ţi spun că are atâtea, 
atâtea, de vorbit cu tine şi că acum n-ar putea nici să pună 
mâna pe toc, fiindcă nu reuşeşti să spui nimic în câteva 
rânduri şi n-ai face altceva decât să te tulburi; mi-a dat 
poruncă să te îmbrăţişez strâns de tot şi să-ţi trimit mii de 
sărutări. Cu toate că s-ar putea să ne vedem foarte curând, 
zilele astea îţi voi trimite nişte bani, cât de mulţi voi putea. 
Acum, când a aflat toată lumea că Dunia se mărită cu Piotr 
Petrovici, mi-a crescut deodată creditul şi ştiu sigur că 
Afânaşi Ivanovici mi-ar da acum chiar şi şaptezeci şi cinci de 
ruble în contul pensiei, aşa că e posibil să-ţi trimit douăzeci 
şi cinci sau chiar treizeci de ruble. Ţi-aş trimite mai mult, 
dar mi-e frică să nu rămân fără bani pentru cheltuielile 
noastre de călătorie; fiindcă, deşi Piotr Petrovici a fost atât 
de cumsecade şi a luat asupra lui o parte din cheltuieli, 
adică s-a oferit să ne trimită înainte, pe socoteala lui, 
bagajele şi un cufăr mare (nu ştiu cum, prin nişte cunoscuţi 
de-ai săi), trebuie totuşi să avem în vedere şi sosirea la 
Petersburg, unde nu ne putem înfăţişa fără un ban, măcar 
în primele zile. De altfel, Dunia şi cu mine am socotit totul, 
până la ultima copeică, şi ne-am dat seama că drumul nu o 
să coste mult. De la noi până la calea ferată sunt doar 
nouăzeci de verste şi, ca să fim sigure, am tocmit deja 
surugiu un mujic pe care îl cunoaştem; iar de-acolo o să ne 
ducem foarte frumos cu clasa a treia. Astfel, poate o să 
izbutesc să-ţi trimit nu douăzeci şi cinci, ci treizeci de ruble, 
mai mult ca sigur. Dar gata: am umplut deja două coli şi nu 
mai am loc; ţi-am spus toată povestea noastră; ei, şi câte 
evenimente nu s-au adunat! lar acum, nepreţuitul meu 
Rodea, până la apropiata noastră revedere te îmbrăţişez şi 


îţi trimit binecuvântarea mea de mamă. Să o iubeşti pe 
Dunia, sora ta, Rodea; să o iubeşti aşa cum te iubeşte ea şi 
să ştii că ea te iubeşte mai presus de toate, mai presus 
decât pe ea însăşi. E un înger, iar tu, Rodea, eşti totul 
pentru noi, toată nădejdea şi speranţa noastră. Dacă tu vei 
fi fericit, atunci vom fi şi noi. Rodea, te mai rogi la 
Dumnezeu, mai crezi în bunătatea Făcătorului şi 
Mântuitorului nostru ca înainte? Dacă da, mă voi ruga 
pentru tine. Mă tem în inima mea să nu fi căzut pradă lipsei 
de credinţă care e la modă în ultimul timp. Aminteşte-ţi, 
dragul meu, cum îţi gângureai rugăciunile pe genunchii mei 
când erai mic şi tatăl tău mai trăia încă şi cât de fericiţi 
eram cu toţii! Cu bine, sau mai degrabă pe curând! Te 
îmbrăţişez strâns, strâns de tot şi te sărut de mii de ori. 

A ta până la moarte, Pulheria Raskolnikova. 

Aproape tot timpul cât citise scrisoarea, de la început până 
la sfârşit, Raskolnikov îşi simţise faţa udă de lacrimi; când 
termină însă, chipul îi era livid şi schimonosit de spasme, iar 
un zâmbet nefiresc, amar şi rău îi flutura pe buze. Îşi lăsă 
capul pe perna murdară şi roasă şi chibzui, chibzui 
îndelung. Inima îi bătea cu putere şi gândurile i se 
învălmăşeau. În cele din urmă simţi că nu mai are nici aer, 
nici loc în cămăruţa aceea îngustă care aducea cu un dulap 
ori cu un cufăr. Ochii şi mintea lui tânjeau după spaţiu. Îşi 
luă pălăria şi ieşi, de data asta fără să-i mai fie frică să nu 
întâlnească pe cineva pe scară; uitase cu totul de teama sa. 
Se îndreptă spre Vasilievski Ostrov străbătând bulevardul 
V., grăbit de parcă plecase după treburi, dar mergând după 
obiceiul lui, fără să vadă pe nimeni, mormăind frânturi de 
cuvinte sau chiar vorbind singur cu voce tare, spre marea 
uimire a trecătorilor. Mulţi îl crezură beat. 

— IV — 

Scrisoarea mamei fusese un chin, însă în ceea ce priveşte 
chestiunea esenţială, lucrurile i se păruseră absolut clare 
încă din timp ce o citea. Erau deja hotărâte în mintea lui, 


hotărâte definitiv: „Cât voi trăi eu, căsătoria asta nu va avea 
loc, domnul Lujin poate să se ducă dracului!”. 

„Treaba e limpede, mormăi în sinea lui, rânjind şi 
bucurându-se dinainte, cu ură, de izbânda hotărârii. Nu, 
măâicuţă, nu, Dunia, nu mă duceţi voi pe mine! Ba se mai şi 
scuză că nu mi-au cerut sfatul şi că au hotărât fără mine! 
Cum de nu! Îşi închipuie că lucrurile sunt deja bătute-n 
cuie; ei, lasă, o să vedem noi dacă sunt sau nu! Auzi scuză: 
Vezi matale, aşa un om de ocupat este Piotr Petrovici, aşa 
de ocupat este dumnealui, că nici să se însoare nu poate 
decât în poştalion ori pe calea ferată. Nu, Dunecika, 
lucrurile alea, atâtea şi atâtea, pe care te pregăteşti să mi le 
spui, le văd şi le ştiu; ştiu şi la ce te-ai gândit toată noaptea 
umblând prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat dinaintea 
icoanei Maicii Domnului din Kazan, în dormitorul mamei. E 
greu să urci Golgota. Hm... Vasăzică e hotărât definitiv: 
binevoieşti să te măriţi, Avdotia Romanovna, cu un om de 
afaceri, un om practic, care are averea lui (are deja averea 
lui, e mai bine aşa, mai convingător), care are două slujbe şi 
împărtăşeşte convingerile tinerelor noastre generaţii (aşa 
scrie mama) şi „pare să fie bun”, cum zice chiar Dunecika. 
Acest pare le întrece pe toate! Şi aceeaşi Dunecika se 
mărită în baza acestui pare! Splendid! Splendid! 

„„„Aş fi curios să ştiu, de ce mi-o fi scris mama despre 
„tinerele noastre generaţii”? Doar pentru caracterizarea 
personajului sau cu intenţia de-a mă îmbuna în privinţa 
domnului Lujin? Ce şmechere! Şi-aş vrea să mai ştiu un 
lucru: cât de sincere au fost una cu alta în ziua şi în noaptea 
aceea şi în timpul care a urmat? Oare şi-au spus totul pe 
faţă sau şi-au dat seama amândouă că simțeau şi gândeau 
la fel, că vorbele erau de prisos şi că riscau să le ia gura pe 
dinainte? Probabil, în bună parte, chiar aşa a fost; se vede şi 
din scrisoare; mamei i s-a părut cam tăios şi în naivitatea ei 
s-a apucat să-i împărtăşească Duniei observaţiile ei. Iar ea, 
se-nţelege, s-a supărat şi a răspuns „cu ciudă”. Cred şi eu! 
Cine nu s-ar înfuria când treaba e clară fără toate 


întrebările astea naive şi când hotărârea a fost luată, aşa că 
la ce bun să mai vorbeşti! Şi de ce-mi scrie ea mie: „Săo 
iubeşti pe Dunia, Rodea, că ea te iubeşte mai presus decât 
pe ea însăşi”? Nu cumva în taină o mustră conştiinţa că a 
acceptat ca fiica să se jertfească pentru fiu? „Lu eşti toată 
speranţa noastră...” O, mamă...!” 

Furia clocotea tot mai tare în el şi, dacă l-ar fi întâlnit 
atunci pe domnul Lujin, l-ar fi omorât cu siguranţă! 

„Hm, e drept, continuă urmând firul gândurilor care i se 
învălmăşeau în cap, e drept că pentru a cunoaşte un om 
trebuie „să-l urmăreşti mult timp şi cu mare grijă”, cu 
domnul Lujin este însă clar. Esenţial e că este „un om de 
afaceri şi că pare bun la suflet”, ca să vezi, a luat asupra lui 
trimiterea bagajelor, cufărul cel mare este dus pe socoteala 
lui! Păi nu e bun? Iar ele amândouă, logodnica şi mama ei, 
tocmesc un mujic cu o căruţă cu rogojină pe ea (cum am 
călătorit şi eu)! Că doar nu sunt decât nouăzeci de verste, 
„Şi o să ne ducem foarte frumos cu clasa a treia”, vreo mie 
de verste! Chiar aşa, te întinzi cât ţi-e plapuma; dar 
dumneata, domnule Lujin, dumneata n-ai nimic de zis? Că 
despre logodnica dumitale e vorba... Şi nu se poate să nu 
ştii că mama ei împrumută banii de drum în contul pensiei. 
Sigur, e vorba de o tranzacţie comercială obişnuită, o 
afacere pe bază de avantaj reciproc şi de contribuţie egală, 
deci cheltuielile sunt şi ele juma-juma; frate, frate, dar 
brânza-i pe bani, cum se spune. Chiar şi aşa, tot le-a fraierit 
niţel omul de afaceri: bagajul nu costă cât drumul lor, s-ar 
putea să nu coste chiar nimic. Oare ele două nu văd ori nu 
vor să vadă? Spun că sunt mulţumite! Şi când te gândeşti 
că astea nu sunt decât floricelele şi că adevăratele roade 
abia urmează! Dar nu zgârcenia, nu meschinăria sunt cele 
mai grave, ci tonul întregii afaceri. Ăsta o să fie tonul după 
nuntă, e o prevestire... lar mama de ce o irosi banii? Cu ce 
o să ajungă la Petersburg? Cu trei ruble ori două „foi”, cum 
zice... bătrâna aia... Hm! Şi cu ce trage ea nădejde să 
trăiască la Petersburg după aceea? Fiindcă trebuie să-şi fi 


dat seama că, din anumite motive, n-o să poată sta cu Dunia 
după căsătoria ei, nici măcar în primele luni. Fără îndoială, 
omul nostru bun la suflet a scăpat o vorbă, dându-i de 
înţeles acest lucru, deşi mama se apără din toate puterile: 
„Dar eu n-am să primesc”. Pe ce se bizuie atunci? Pe pensia 
de o sută douăzeci de ruble din care are de scăzut datoria 
către Afânaşi Ivanovici? O să mai împletească nişte 
brobojoare, o să mai coasă nişte manşete, stricându-şi ochii 
bătrâni. Dar brobojoarele nu adaugă decât douăzeci de 
ruble pe an la cele o sută douăzeci, doar ştiu bine. Deci ele 
îşi pun totuşi nădejdea în sentimentele nobile ale domnului 
Lujin: „O să ne ofere chiar el, o să ne întrebe”. O să-şi dea 
drumul la buzunar! Dar aşa e întotdeauna cu aceste 
minunate firi schilleriene: până-n ultima clipă văd omul în 
cele mai frumoase culori, până-n ultima clipă văd numai 
binele din el, nu răul; chiar dacă presimt că medalia are şi 
un revers, nu vor să recunoască dinainte adevărul pentru 
nimic în lume; resping până şi gândul la aşa ceva; se apără 
din toate puterile de adevăr până-n clipa când omul pe care 
l-au pictat în cele mai frumoase culori le trage clapa cu 
mâna lui. Aş fi curios să ştiu dacă domnul Lujin are vreo 
decorație? Pun rămăşag că poartă la butonieră Ordinul 
Sfânta Ana şi că şi-l pune când ia masa pe la antreprenori şi 
negustori. Poate o să şi-l pună şi la nuntă! Dar ia mai ducă- 
se dracului! ... 

Bun, aşa-i mama, Dumnezeu s-o binecuvânteze, n-o mai 
schimbi, dar Dunia la ce s-o fi gândind? Dunecika dragă, 
ştiu eu cine-mi eşti, doar aveai deja douăzeci de ani când 
ne-am văzut ultima dată, ştiu ce fire ai matale. Mama scrie 
că „Dunecika poate să îndure multe”. Asta ştiam şi eu. Încă 
de-acum doi ani şi jumătate, iar de doi ani şi jumătate 
tocmai la asta mă gândesc, că „Dunecika poate să îndure 
multe”. De vreme ce a fost în stare să-l suporte pe domnul 
Svidrigailov, cu toate consecinţele de rigoare, înseamnă că 
într-adevăr poate să îndure multe. lar acum îşi închipuie, ea 
şi mama, că şi pe domnul Lujin îl poate suporta, cu teoria lui 


că sunt de preferat soțiile scoase din mizerie şi soţii 
binefăcători, expusă încă de la prima întâlnire. Bun, să 
zicem că „i-a scăpat”, deşi e un om rezonabil (dar se prea 
poate să nu-i fi scăpat deloc, ci să fi vrut să pună lucrurile la 
punct cât mai repede), dar Dunia, Dunia la ce s-o fi 
gândind? Doar îi e clar ce fel de om este şi trebuie să 
împartă viaţa cu el. Or ea, mai degrabă ar trăi numai cu 
pâine neagră şi apă decât să-şi vândă sufletul şi nici nu şi-ar 
da principiile morale pe confort: nici pentru întreg landul 
Schleswig-Holstein nu le-ar da, darămite pentru domnul 
Lujin! Nu, nu-i felul Duniei, după câte ştiu eu... şi în mod 
sigur nu s-a schimbat! Ce să mai vorbim, viaţa la 
Svidrigailovi nu e uşoară! Nu e uşor să colinzi guberniile 
servind ca guvernantă pentru două sute de ruble, dar ştiu 
bine că soră-mea mai degrabă ar munci ca un negru pe 
plantație ori ca un lituanian la stăpânul neamţ din Ostsee 
decât să-şi pângărească sufletul şi demnitatea morală 
legându-se pentru totdeauna de un om pe care nu-l 
respectă şi cu care nu are nimic în comun, doar ca să-i fie ei 
bine. Nici de-ar fi domnul Lujin făcut din aur curat sau 
dintr-un diamant tăiat dintr-o bucată nu s-ar învoi să-i fie 
ţiitoare cu cununie! Atunci de ce primeşte? Care-i motivul? 
Cum se explică misterul? Treaba e clară: pentru ea, pentru 
bunăstarea ei, nu s-ar vinde nici să ştie că moare, dar 
pentru altul s-ar vinde! Pentru cineva drag, pentru cineva 
iubit, e gata să se vândă! Asta e cheia misterului: pentru 
fratele ei, pentru mama ei se va vinde! Se va vinde în 
întregime! O, dacă este nevoie, ne înăbuşim orice sentiment 
moral; scoatem totul - libertatea, liniştea, până şi conştiinţa 
-, totul, totul la vânzare. Ducă-se pe apa sâmbetei viaţa 
noastră! Numai să fie fericite fiinţele pe care le iubim. Ba 
mai mult, ne inventăm şi o cazuistică proprie, învăţăm să 
gândim ca iezuiţii şi, pentru o vreme, reuşim chiar să ne 
liniştim şi să ne convingem singuri că e de datoria noastră, 
că totul e pentru un scop bun. Aşa suntem noi, e limpede ca 
lumina zilei. E clar că nu-i vorba de nimeni altul decât de 


Rodion Romanovici Raskolnikov, el este pe primul plan. Păi 
cum, când ea poate să-i aranjeze fericirea, să-l ţină la 
universitate, să-l facă asociat la birou, să-i asigure viitorul; 
poate mai târziu va fi un om bogat, stimat, respectat, ba mai 
ştii, la capătul vieţii va fi un om cu renume! Dar mama? Ei, 
doar e vorba de Rodea, nepreţuitul ei Rodea, primul ei 
născut! Cum să nu jertfeşti pentru un asemenea prim 
născut o asemenea fiică! O, dragi suflete nedrepte! Ei bine, 
pentru el nu s-ar da în lături să accepte până şi soarta 
Sonecikăi! Sonecika, Sonecika Marmeladova, veşnica 
Sonecika, cea care va trăi cât lumea! Dar aţi cântărit bine 
sacrificiul, amândouă? Da ori ba? Vă stă în putere? E util? 
Are vreun sens? Ştii oare, Dunecika, că soarta Sonecikăi nu 
e cu nimic mai prejos decât viaţa cu domnul Lujin? „De 
dragoste nu poate fi vorba”, scrie mama. Dar dacă, în afară 
de dragoste, nici de respect nu poate fi vorba, ba 
dimpotrivă, există deja scârbă, dispreţ, aversiune, atunci ce 
se întâmplă? Atunci pesemne că trebuie „respectată 
curăţenia”. Păi nu? Pricepeţi voi, pricepeţi voi într-adevăr 
ce înseamnă această curăţenie? Pricepeţi voi că de fapt 
curăţenia lui Lujin e totuna cu a Sonecikăi, dacă nu chiar 
mai rea, mai mârşavă, mai josnică, fiindcă mata, Dunecika, 
te gândeşti într-un fel la bunăstare, pe când în cazul ei e 
vorba pur şi simplu de-a muri sau nu de foame! Scump, tare 
scump costă curăţenia asta, Dunecika! Şi dacă până la 
urmă n-ai să poţi îndura, dacă o să te căieşti? De câtă 
amărăciune vei avea parte atunci, de câtă durere, de câte 
afuriseli şi lacrimi vărsate pe-ascuns, că tu nu eşti vreo 
Marfa Petrovna! Şi ce va fi cu mama? Că ea e neliniştită şi 
se zbuciumă de pe-acum, darămite când o să-i fie totul 
limpede? Dar cu mine? ... Ce-aţi crezut voi despre mine? 
Nu vreau sacrificiul vostru, Dunecika, nu-l vreau, mamă! 
Nu, n-o să se întâmple lucrul ăsta cât sunt eu în viaţă! Nu 
accept!” 

Brusc, se dezmetici din gânduri şi se opri. 


„N-o să se întâmple? Şi ce-o să faci ca să-l împiedici? O să-l 
interzici? Dar cu ce drept, mă rog? Ce poţi să le promiţi la 
rândul tău ca să capeţi acest drept? Că le vei dedica toată 
viaţa ta, tot viitorul tău, când îţi vei termina studiile şi îţi vei 
găsi un post? Am mai auzit toate astea, nu sunt decât 
gogoşi, dar acum? Acum trebuie făcut ceva, acum, pricepi? 
Şi tu ce faci acum? Trăieşti pe spinarea lor. Fac rost de bani 
pentru tine punând zălog pensia de o sută de ruble şi leafa 
domnilor Svidrigailov. Cum o să le aperi tu, viitor milionar, 
Zeus care dispui de soarta lor, de Svidrigailovi ori de 
Afânaşi Ivanovici Vahruşin? Peste zece ani? În zece ani 
mama ta o să orbească de-atâta împletit la brobojoare şi de- 
atâta plâns, iar din pricina postului o să se topească pe 
picioare; şi sora ta? Ei, ia gândeşte-te, cu sora ta ce-o să fie 
peste zece ani ori în ăştia zece ani? Nu ghiceşti deloc?” 

Se chinuia singur, învrăjbindu-şi sufletul cu asemenea 
întrebări şi aflând în asta chiar un soi de voluptate. De 
altminteri, ele nu erau deloc noi, nu se iviseră acum, ci erau 
vechi, dureroase, familiare. Începuseră încă demult să-i 
tulbure şi să-i macine sufletul. Demult, tare demult, când se 
născuse într-însul toată durerea asta de-acum, apoi 
crescuse, se adunase, iar în vremea din urmă se copsese şi 
se concentrase, luând forma unei întrebări sinistre, 
sălbatice şi fantastice, care-i tortura sufletul şi mintea, 
cerându-şi întruna răspunsul. Acum scrisoarea mamei îl 
lovise ca un trăsnet. Era clar că trebuia să înceteze cu 
suferinţa pasivă şi cu lamentările, că nu era momentul să 
mediteze la întrebări fără răspuns, ci trebuia să facă 
negreşit ceva, chiar acum, şi cât mai repede. Trebuia să ia o 
hotărâre cu orice preţ, oricare-ar fi ea, sau... 

— Sau să renunţ de tot la viaţă! strigă deodată surescitat. 
Să accept supus soarta aşa cum e, o dată pentru totdeauna, 
şi să înăbuş în mine tot, renunțând la orice drept de a face 
ceva, de a trăi şi de aiubi! 

„Înţelegeţi, înţelegeţi dumneavoastră, bunul meu domn, ce 
înseamnă să nu mai ai unde să te duci? îi veni dintr-odată în 


minte întrebarea de ieri a lui Marmeladov. Fiindcă orice om 
trebuie să aibă unde să se ducă...” 

Brusc, tresări: îi trecuse fulgerător prin minte gândul de 
ieri. Dar nu din pricina acestui gând tresărise. Doar ştia, 
presimţise că o să revină, şi deja îl aştepta; dar gândul nu 
era chiar cel de ieri. Deosebirea era următoarea: cu o lună 
mai devreme şi până şi ieri, gândul acela nu era decât un 
vis, iar acum... acum se ivise deodată sub o formă nouă, 
amenințătoare şi cu totul misterioasă şi devenise dintr- 
odată conştient de asta... Parcă îi căzu ceva în cap şi i se 
făcu negru înaintea ochilor. 

Se uită grăbit în jur, căutând parcă ceva. Simţea nevoia să 
se aşeze şi se uită după o bancă; tocmai străbătea 
bulevardul K. Se zărea o bancă în faţă, la vreo sută de paşi. 
Se îndreptă spre ea cât putu de repede, dar pe drum trecu 
printr-o mică peripeţie care îi captă pentru câteva minute 
întreaga atenţie. 

Uitându-se în direcţia băncii, văzu o femeie care mergea la 
vreo douăzeci de paşi în faţa lui, dar în primul moment nu-i 
dădu nici o atenţie, cum nu dăduse nici până atunci la 
nimic. I se întâmplase de multe ori să ajungă acasă şi să nu- 
şi amintească absolut deloc pe unde mersese, deja se 
obişnuise cu asta. Dar femeia aceasta avea în ea ceva 
straniu, care îţi sărea în ochi de la prima privire, şi atenţia 
începu să-i fie atrasă treptat de ea, mai întâi împotriva 
voinţei lui şi parcă în ciuda lui, pe urmă din ce în ce mai 
puternic. Vru dintr-odată să înţeleagă: ce era atât de 
straniu la femeia aceea? Mai întâi, părea să fie o fată foarte 
tânără şi mergea pe arşiţa aceea cu capul gol, fără umbrelă 
şi fără mănuşi, dând din mâini cumva caraghios. Purta o 
rochiţă dintr-o mătase uşoară, dar pusă cam anapoda, mai 
mult descheiată, iar în spate, la talie, chiar unde începea 
fusta, era ruptă; o ditamai bucata din ea era sfâşiată şi 
atârna bălăngănindu-se. Avea o băsmăluţă prinsă în jurul 
gâtului gol, însă îi stătea cumva strâmb, într-o parte. Şi 
pentru ca tabloul să fie complet, fata mergea şovăielnic, 


poticnindu-se şi chiar clătinându-se în toate direcţiile. 
Această întâlnire reuşi să acapareze de-a binelea atenţia lui 
Raskolnikov. O prinse din urmă chiar în dreptul băncii, dar 
odată ajunsă acolo, ea se prăvăli într-un capăt, îşi lăsă capul 
pe spetează şi închise ochii, părând sfârşită de oboseală. 
Uitându-se atent la ea, îşi dădu seama pe loc că era beată. 
Era o privelişte atât de stranie şi de uluitoare, încât se 
întrebă chiar dacă nu se înşela. Avea în faţa lui o feţişoară 
tânără de tot, la vreo şaisprezece ani, dacă nu chiar 
cincisprezece, micuță, blonduţă, drăguță, dar aprinsă toată 
şi parcă uşor buhăită. Părea că deja nu prea mai ştia de ea; 
îşi pusese un picior peste celălalt, expunându-l mai mult 
decât se cuvenea şi, după cât se vedea, nu prea îşi dădea 
seama că se afla pe stradă. 

Raskolnikov nu se aşeză, dar nici nu se îndură să plece, ci 
stătea nedumerit în faţa ei. Bulevardul acela nu era 
niciodată prea populat, dar acum, la ora două şi pe căldura 
aceea, nu se zărea aproape nimeni. Şi totuşi, la marginea 
trotuarului, la vreo cincisprezece paşi depărtare, se oprise 
un domn care, din câte se vedea, tare ar mai fi dorit să se 
apropie şi el de fată cu anumite scopuri. Pesemne că o 
văzuse şi el de departe şi o urmărise, dar Raskolnikov îi 
încurca socotelile. Îi arunca nişte priviri chiorâşe, încercând 
totodată să treacă neobservat, şi aştepta nerâbdător să se 
poată apropia după plecarea zdrenţărosului aceluia afurisit. 
Gândurile lui erau clare. Domnul avea vreo treizeci de ani, 
era gras, îndesat, rumen, cu buze roz şi mustăcioară, şi 
îmbrăcat foarte elegant. Pe Raskolnikov îl apucă furia şi 
simţi brusc nevoia să-l jignească pe filfizonul acela gras. 
Lăsă pentru o clipă fata şi se apropie de el. 

— Hei, Svidrigailov! Îţi trebuie ceva? strigă strângând 
pumnii şi rânjind, spumegând de ură. 

— Asta ce vrea să însemne? întrebă sever domnul, 
încruntând din sprâncene şi arătându-şi uimirea pe un ton 
superior. 

— Să te cari! 


— Cum îndrăzneşti, canalie! 

Îşi agită cravaşa. Raskolnikov se repezi la el cu pumnii, 
fără să mai ţină seamă că domnul cel îndesat se putea 
descurca şi cu doi ca el. Dar, chiar în clipa aceea, cineva îl 
înhăţă cu putere pe la spate; vardistul, căci el era, se postă 
ca un zid între ei. 

— Gata, domnilor, binevoiţi să nu vă bateţi în locuri 
publice. Dumneata ce vrei? Cine eşti? i se adresă cu 
asprime lui Raskolnikov, cercetându-i din ochi zdrenţele. 

Raskolnikov îl privi atent. Avea un chip brav de soldat, cu 
mustăţi şi favoriţi cărunţi şi cu o privire plină de bun-simţ. 

— Exact de dumneavoastră aveam nevoie, strigă 
apucându-l de braţ. Eu sunt un fost student, Raskolnikov... 
Asta o spun şi pentru dumneata, i se adresă el domnului, 
dar haideţi cu mine, să vă arât ceva... 

Şi apucându-l pe vardist de braţ, îl trase spre bancă. 

— Uitaţi-vă, vedeţi, e beată turtă, adineauri mergea pe 
bulevard; cine ştie ce-o fi cu ea, dar nu pare de meserie. 
Mai mult ca sigur au îmbătat-o pe undeva şi au batjocorit- 
0... prima oară... înţelegeţi? Iar apoi i-au dat drumul pe 
stradă. Uitaţi-vă la rochia ei ruptă, uitaţi-vă cum e pusă pe 
ea: au îmbrăcat-o, nu s-a îmbrăcat singură, e îmbrăcată 
anapoda, de nişte mâini nepricepute, bărbăteşti. Se vede. 
Acum uitaţi-vă aici: pe fantele ăsta, cu care era să mă bat, 
nu-l cunosc deloc, tot pentru prima oară îl văd şi pe el; dar 
a zărit-o şi el încă de pe drum, şi-a dat seama că e beată şi 
nu mai ştie de ea, iar acum vrea cu tot dinadinsul să se 
apropie şi s-o înhaţe, în halul în care e, şi s-o ducă cine ştie 
unde... Exact aşa stau lucrurile, puteţi să mă credeţi, nu mă 
înşel. L-am văzut bine cum se uita la ea şi o urmărea, numai 
că i-am stricat eu socotelile şi acum aşteaptă să plec. Uitaţi, 
s-a tras mai la o parte şi, chipurile, îşi răsuceşte o ţigară... 
Cum să facem să i-o smulgem din gheare? Cum s-o ducem 
acasă. Gândiţi-vă! 

Sergentul pricepu imediat şi începu să chibzuiască. În 
privinţa domnului celui gras totul era cât se poate de clar, 


mai rămânea fetiţa. Se aplecă asupra ei ca s-o vadă mai de- 
aproape şi o milă sinceră i se citi pe chip. 

— Vai, ce păcat! zise dând din cap. Pare încă un copil. Au 
batjocorit-o, aşa e. Ascultă, domnişoară, începu să strige la 
ea, unde locuieşti? 

Fata deschise nişte ochi obosiţi şi tulburi, se uită cu o 
privire prostită la cei care îi vorbeau şi flutură din mână. 

— Ascultă, spuse Raskolnikov, uite (se scotoci prin buzunar 
şi scoase douăzeci de copeici; bine că le avea), uite, ia o 
trăsură şi dă-i birjarului adresa să te ducă. Dacă am putea 
să-i aflăm adresa! 

— Domnişoară, ei, domnişoară, începu iar vardistul luând 
banii. Găsesc eu imediat o trăsură şi te duc acasă. Unde zici 
să te duc? Unde stai? 

— Daţi-mi pace! Cum se ţin de capul meu! bâigui fata şi 
flutură iar din mână. 

— Ai, ai, ai, nu-i bine! Vai, ce ruşine, domnişoară, ce 
ruşine! clătină din nou din cap vardistul a dojană, a milă, a 
indignare. Poftim misie! zise către Raskolnikov şi, în aceeaşi 
clipă, îl măsură din nou cu privirea. Ce-i drept, i se părea 
ciudat: era numai zdrenţe tot, dar avea bani de dat! 

— Ai găsit-o departe de-aici? îl întrebă. 

— V-am spus: mergea clătinându-se în faţa mea, chiar aici, 
pe bulevard. Cum a ajuns la bancă, s-a prăvălit pe ea. 

— Vai de mine, mai mare ruşinea ce-i acum pe lume, 
Doamne Dumnezeule! E necoaptă de tot şi uite, e beată! Au 
batjocorit-o, asta aşa e! Uite, are şi rochiţa ruptă... Vai, ce 
dezmăţ e-n ziua de azi! O mai fi şi de familie, din cele 
scăpătate... Sunt multe din astea acum. Arată gingaşă, zici 
că-i o domnişoară. Se aplecă iar peste ea. Poate avea la 
rândul lui nişte fiice ca ea - „gingaşe, zici că-s domnişoare”, 
manierate şi în pas cu moda... 

— Important, spuse îngrijorat Raskolnikov, e să n-o lăsăm 
pe mâna nemernicului ăstuia! Şi-ar mai bate şi el joc de ea! 
Se vede de la o poştă ce vrea. Uite că nu se dă dus, 
ticălosul! 


Raskolnikov vorbea tare şi îl arăta cu degetul. Celălalt îl 
auzi şi păru să se înfurie iar, dar îşi luă seama şi se mărgini 
să arunce o privire dispreţuitoare. Apoi mai făcu agale vreo 
zece paşi mai încolo şi se opri iar. 

— Nu-l lăsăm noi să facă ce vrea, zise vardistul gânditor. 
Numai de ne-ar spune unde s-o ducem, că atunci... 
Domnişoară, hei, domnişoară! strigă aplecându-se din nou 
asupra ei. 

Ea deschise brusc ochii mari, se uită atent la cei doi 
bărbaţi, ca şi cum ar fi înţeles despre ce era vorba, se ridică 
de pe bancă şi o apucă înapoi, în direcţia din care venise. 

— Ptiu, neruşinaţii, se ţin de capul meu, zise ea fluturând 
iar din mână. 

Umbla repede, dar clătinându-se rău, ca şi înainte. 
Filfizonul se ţinea după ea, însă mergând pe o altă alee, 
fără să o scape din ochi. 

— N-ai nici o grijă, nu-l las eu, spuse hotărât vardistul şi se 
luă după el. Eh, e mare dezmăţ în ziua de azi! repetă tare, 
oftând. 

În clipa aceea, pişcat parcă de ceva, Raskolnikov se 
răzgândi. 

— Hei, ascultați! strigă el după mustăcios. 

Acesta se întoarse. 

— Lăsaţi-l! Ce treabă aveţi dumneavoastră? Daţi-l încolo! 
N-are decât să se distreze (arătă spre filfizon). Ce vă pasă? 

Vardistul nu pricepu şi holbă ochii. Raskolnikov izbucni în 
râs. 

— Ehei! zise vardistul dând din mână şi porni după cei doi, 
luându-l pe Raskolnikov drept un nebun, dacă nu chiar ceva 
mai rău. 

„Cele douăzeci de copeici ale mele s-au dus, îşi spuse 
Raskolnikov furios când rămase singur. Las' să ia şi de la ăla 
tot pe-atâta ca să-i lase fata, ăsta o să fie rezultatul... Ce m- 
o fi apucat să mă bag? Eu să ajut? Am eu dreptul să ajut? N- 
au decât să se mănânce de vii, care-i treaba mea? Şi cum 


am îndrăznit să dau cele douăzeci de copeici? Erau ale 
mele?” 

În ciuda acestor cuvinte stranii, îşi simţea sufletul greu. Se 
aşeză pe banca abia părăsită. Gândurile i se învălmăşeau... 
În clipa aceea i-ar fi fost greu să se gândească la orice. Ar fi 
vrut să uite de sine, să uite totul, apoi să adoarmă şi să 
înceapă o viaţă cu totul nouă... 

— Biata fată! spuse uitându-se spre capătul gol al băncii. O 
să se dezmeticească, o să plângă, pe urmă o să afle maică- 
sa... O s-o bată, după care o s-o bată crunt, de durere şi de 
ruşine, poate o s-o şi izgonească. lar dacă n-o s-o 
izgonească, o să-nceapă să-i dea târcoale vreo Daria 
Franţovna şi-o să se plimbe fetiţa de colo-colo... Pe urmă o 
să vină spitalul (asta se-ntâmplă întotdeauna cu fetele cu 
mame cinstite care pe şest îşi fac de cap), ei, iar pe urmă... 
iar pe urmă... iar spitalul... vinul... cârciumile... şi iar 
spitalul... în doi-trei ani e o epavă şi la nouăşpe ani, dacă nu 
chiar la optşpe, s-a zis cu viaţa... N-am mai văzut atâtea fete 
din astea? Şi cum au ajuns aici? Uite că au ajuns... Pfui! Dar 
ce contează! Cică aşa şi trebuie. Un anumit procent, 
chipurile, trebuie să se ducă în fiecare an... unde să se 
ducă... la dracu”, probabil, pentru ca restul oamenilor să 
rămână nevinovaţi şi netulburaţi. Procent! Splendide 
cuvinţelele astea: atât de liniştitoare, de ştiinţifice. De 
îndată ce ai spus „procent”, n-ai de ce să te mai alarmezi. 
Că dacă ar fi fost un alt cuvânt... ei, atunci poate era mai 
îngrijorător... Şi ce dacă, într-un fel sau altul, intră şi 
Dunecika în acest procent? Nu-i acelaşi ca şi al ăsteilalte? 

„Dar unde mă duc eu? se gândi deodată. Curios! Plecasem 
după ceva. Cum am terminat de citit scrisoarea, am şi 
plecat... Către Vasilievski Ostrov, la Razumihin. Asta era... 
acum îmi amintesc. Dar pentru ce-am plecat? Şi cum de mi- 
a venit taman acum în cap să mă duc la Razumihin? Ce 
ciudat!” 

Se minuna singur. Razumihin era un fost coleg de 
universitate. E de notat că Raskolnikov aproape că nu 


avusese camarazi la universitate, se ţinuse departe de toţi, 
nu se ducea pe la niciunul, iar la el nu primea mai pe 
nimeni. De altfel, în scurt timp începuseră şi ceilalţi să îl 
ocolească. Nu lua deloc parte nici la adunări, nici la discuţii, 
nici la distracţii. Învăţa pe rupte, fără să se cruţe, lucru 
pentru care era respectat, dar de plăcut nu-l plăcea nimeni. 
Era foarte sărac, mândru, aproape trufaş, şi închis în sine, 
de parcă ar fi avut ceva de ascuns. Unii dintre colegi aveau 
impresia că se uita de sus la ei, ca la nişte copii, de parcă i- 
ar fi întrecut în privinţa culturii, cunoştinţelor şi 
convingerilor, socotindu-i inferiori ca idei şi preocupări. 

De Razumihin, cine ştie de ce, se apropiase totuşi, adică 
nu că se apropiase, dar era mai vorbăreţ cu el, mai deschis. 
De altminteri, cu Razumihin nici nu se putea să fii în altfel 
de relaţii. Era un băiat extrem de vesel şi de sociabil, bun 
până la naivitate. Această naivitate ascundea însă 
profunzime şi demnitate. Cei mai buni colegi ai săi 
înţeleseseră acest lucru şi îl iubeau. Nu era prost deloc, 
chiar dacă uneori se arăta, într-adevăr, cam naiv. Avea o 
înfăţişare care atrăgea atenţia: era înalt, slab, niciodată 
bărbierit ca lumea, şi avea părul negru. Uneori făcea 
scandal şi era renumit pentru forţa lui. Într-o noapte, când 
bătea străzile împreună cu mai mulţi camarazi, pusese jos 
dintr-o lovitură un vardist înalt de aproape trei arşini. Putea 
să bea oricât, dar la fel de bine putea să nu bea deloc; 
putea să facă tot felul de trăsnăi de neiertat, dar la fel de 
bine putea să fie cuminte ca un înger de pe icoană. 
Razumihin se mai remarca şi prin faptul că nu-l tulbura 
niciodată vreun eşec şi nu se lăsa niciodată copleşit de 
împrejurări, oricât de nefericite ar fi fost. Putea să locuiască 
şi pe acoperiş, putea să îndure cea mai cruntă foame şi cel 
mai crâncen frig. Era sărac lipit şi absolut singur şi se 
întreținea scoțând bani din tot soiul de îndeletniciri. Ştia o 
mulţime de posibilităţi de-a mai face rost de un ban. Iarna 
nu-şi încălzea deloc odaia, spunând că era chiar mai plăcut, 
fiindcă dormea mai bine în frig. Deocamdată fusese şi el 


nevoit să lase universitatea, dar nădăjduia că nu pentru 
mult timp, căci făcea tot posibilul să se redreseze, ca să-şi 
poată relua studiile. Raskolnikov nu mai dăduse pe la el de 
vreo patru luni, iar Razumihin nici nu-i ştia adresa. Cu vreo 
două luni în urmă, se întâlniseră întâmplător pe stradă, dar 
Raskolnikov se întorsese şi chiar trecuse pe partea cealaltă 
ca să nu fie văzut. Iar Razumihin, deşi îl observase, trecuse 
pe lângă el, din dorinţa de a nu-şi tulbura prietenul. 

- V — „Aşa e, nu e mult de când încă mai voiam să-l rog pe 
Razumihin să-mi găsească ceva de lucru, nişte meditații 
acolo..., îşi duse Raskolnikov gândul la capăt. Dar acum cu 
ce să mă ajute el? Să zicem că mi-ar face rost de nişte lecţii, 
că şi-ar împărţi cu mine ultima copeică, dacă o avea vreuna, 
şi că aş putea să-mi cumpăr nişte cizme şi să-mi rafistolez 
costumul, ca să pot să mă duc să dau lecţii... hm... Bun, şi 
pe urmă? Ce să fac cu câteva copeici? Asta-mi trebuie 
acum? E chiar de râs, zău aşa, să mă duc la Razumihin...” 

Întrebarea aceea, de ce se ducea el acum la Razumihin, îl 
frământa mai mult decât voia s-o recunoască; cuprins de 
panică, tot căuta să descopere ceva de rău augur pentru el 
în această intenţie, în aparenţă cât se poate de banală. 

„Oare mi-am pus în gând să îndrept totul numai cu 
ajutorul lui Razumihin şi am găsit în el o soluţie la toate?”, 
se întrebă mirat. 

Chibzui, îşi frecă fruntea şi, lucru ciudat, după ce se 
zbuciumase atâta, îi veni, brusc şi aproape de la sine, o idee 
mai mult decât stranie. 

„Mda... la Razumihin, îşi spuse deodată cât se poate de 
liniştit, ca şi cum se hotărâse definitiv, la Razumihin am să 
mă duc, asta-i sigur... dar nu acum... Am să mă duc la el...a 
doua zi după asta, când se va isprăvi cu asta şi o să fie totul 
altfel...” 

Şi, brusc, se dezmetici. 

— După asta, strigă sărind de pe bancă, dar o să se 
întâmple asta? Chiar o să se întâmple? 


Părăsi banca şi se îndepărtă aproape în fugă; ar fi vrut s-o 
ia înapoi, spre casă, dar i se făcuse brusc o silă îngrozitoare 
de-a se duce acasă; acolo, în cotlonul ăla, în dulapul ăla 
îngrozitor, se şi cocea asta, de mai bine de o lună; o luă 
încotro vedea cu ochii. 

Tremurul nervos deveni cumva febril; simţea chiar 
frisoane; cu toată arşiţa, i se făcuse frig. Începu, aproape 
inconştient, să se uite cu luare-aminte la tot ce întâlnea în 
cale, ca şi cum ar fi căutat cu tot dinadinsul să-şi abată 
atenţia, dar nu izbutea deloc şi cădea iarăşi pradă 
gândurilor. Dar când, tresărind, ridica din nou capul şi 
privea în jur, uita pe loc la ce se gândise cu o clipă mai 
înainte şi chiar pe unde trecuse. Străbătu astfel Vasilievski 
Ostrov, ieşi pe strada Mălăia Neva, trecu podul şi o apucă 
spre insule. Verdeaţa şi prospeţimea îi bucurară la început 
ochii obosiţi, obişnuiţi cu praful oraşului, cu varul şi clădirile 
imense care te apasă şi te înăbuşă. Aici nu erau nici 
zăpuşeală, nici miasme, nici cârciumi. Dar curând, aceste 
senzaţii noi şi plăcute deveniră la rândul lor morbide, 
enervante. Din când în când se oprea în faţa câte unei vile 
îmbrăcate în verdeață, se uita peste gard şi vedea de 
departe femei destinse stând pe balcoane sau terase şi copii 
zburdând prin grădină. Îl atrăgeau mai ales florile; la ele se 
uita cel mai mult. Întâlni echipaje elegante şi oameni călare, 
bărbaţi şi femei; se uita după ei cu o privire curioasă şi îi 
ieşeau din minte înainte să-i piardă din vedere. La un 
moment dat se opri şi îşi numără banii: erau vreo treizeci 
de copeici. „Douăzeci vardistului, trei Nastiei pentru 
scrisoare... deci Marmeladovilor le-am lăsat ieri patruzeci şi 
şapte ori cincizeci de copeici”, se gândi, socotind cu un 
anume scop, dar curând uită pentru ce scosese banii din 
buzunar. Îşi aduse aminte când trecu prin dreptul unui soi 
de birt şi simţi că îi era foame. Intră în birt, bău un păhărel 
de votcă şi luă o plăcintă umplută cu ceva. O termină de 
mâncat când era deja pe drum. Cum nu mai băuse de foarte 
multă vreme, votca îşi făcu efectul într-o clipă, deşi nu 


dăduse pe gât decât una. Picioarele i se îngreunară şi simţi 
că îl ia somnul. Porni spre casă, dar ajungând la Petrovski 
Ostrov, se vâri în nişte tufişuri, se prăvăli în iarbă şi adormi 
pe loc. 

Starea de boală provoacă deseori vise deosebit de limpezi, 
de vii şi de asemănătoare cu realitatea. Imaginile care se 
nasc astfel sunt uneori monstruoase, dar decorul şi întreaga 
desfăşurare a evenimentelor sunt atât de veridice, 
presărate cu detalii atât de subtile, de neaşteptate, de 
ingenioase, încât nici măcar cel care visează nu şi le-ar 
putea închipui dacă ar fi treaz, fie el chiar un artist ca 
Puşkin ori Turgheniev. Astfel de vise morbide rămân 
întotdeauna mult timp în memorie şi impresionează 
puternic organismul surescitat şi zdruncinat. 

Raskolnikov visă cea îngrozitor. Se visă copil, în orăşelul 
lor. Are vreo şapte ani şi se plimbă cu tatăl său, într-o seară 
de sărbătoare, în afara oraşului. Cerul e cenuşiu, aerul - 
înăbuşitor, locul e exact aşa cum se întipărise în memoria 
lui; dar în memorie era mult mai şters decât îi apărea acum 
în vis. Orăşelul se vede ca în palmă, nu e absolut nimic în 
jur, nici măcar o salcie; undeva, foarte departe, chiar unde 
începe cerul, se zăreşte pădurea. La câţiva paşi de ultima 
grădină a oraşului e o cârciumă, o cârciumă mare, care îi 
stârnea întotdeauna cea mai neplăcută senzaţie şi chiar îl 
înfricoşa ori de câte ori trecea pe lângă ea, plimbându-se cu 
tatăl lui. Era întotdeauna ticsită de lume şi dinăuntru se 
auzeau tot timpul urlete, hohote de râs, înjurături, cântece 
îngânate cu glas răguşit, dezgustător, zgomote de 
încăierare; în jurul cârciumii mişunau întotdeauna o 
mulţime de beţivani cu mutre fioroase... Când le ieşeau în 
cale, se lipea de tatăl lui, tremurând ca varga. Lângă 
cârciumă e un drum, un drum de ţară veşnic plin de praf, 
iar praful acela e întotdeauna negru. Merge şerpuit şi mai 
departe, la vreo trei sute de paşi, face la dreapta, pe lângă 
cimitirul oraşului. În mijlocul cimitirului e biserica de piatră 
cu turlă verde unde se ducea de vreo două oripe an cu 


tatăl şi cu mama lui la liturghie, când se ţineau parastase 
pentru bunica lui, care murise demult şi pe care n-o văzuse 
niciodată. În asemenea ocazii aduceau întotdeauna pe un 
blid alb, învelită într-un ştergar, coliva dulce din orez, cu 
stafide presărate deasupra în cruce. Îi erau dragi biserica 
asta, cu icoanele ei vechi, mai toate fără ramă, şi preotul 
bătrân căruia îi tremura capul. Alături de mormântul 
bunicii, pe care se ridica o lespede, era mormântul 
mărunţel al fratelui său mai mic, dar nu-l ştia nici pe el, 
fiindcă murise la şase luni, nu avea cum să şi-l amintească; i 
se spusese însă că a avut un frăţior şi, de câte ori se ducea 
la cimitir, se închina cu pioşenie în faţa mormântului, apoi 
se apleca cuviincios şi săruta lespedea. lar acum visează că 
merge cu tatăl lui pe drumul care duce la cimitir şi că trec 
prin dreptul cârciumii; îşi ţine tatăl de mână şi se uită cu 
teamă spre cârciumă. Ceva deosebit îi atrage atenţia: de 
astă dată pare să fie o petrecere, sunt o droaie de târgoveţe 
gătite, muieri cu bărbaţii lor, lepădături de tot felul. Toţi 
sunt beţi, toţi cântă, iar lângă pridvorul cârciumii e o 
căruţă, însă o căruţă ciudată. E o căruţă din acelea mari, la 
care se înhamă cai zdraveni de povară şi cu care se cară 
mărfuri şi butoaie cu vin. Îi plăcea întotdeauna să se uite la 
caii aceia zdraveni de povară, cu coame lungi, cu picioare 
groase, care merg domol, cu pas măsurat, şi trag după ei, 
fără nici un efort, ditamai muntele, de zici că le e mai lesne 
cu căruţa decât fără ea. Dar acum, ciudat lucru, la o căruţă 
din asta mare era înhămată o mârţoagă de ţară, pipernicită 
şi prăpădită, roaibă, una din alea care - văzuse de multe ori 
aşa ceva - se cocoşează trăgând câte un ditamai carul cu 
lemne sau cu fân, mai cu seamă când carul se înţepeneşte 
în glod sau în vreun făgaş, şi atunci mujicii le bat 
întotdeauna crâncen cu biciul, câteodată chiar peste bot şi 
peste ochi, iar lui îi era aşa de milă, aşa de milă, că numai 
nu plângea, iar mama îl trăgea întotdeauna de la geam. Iată 
însă că deodată se iscă o mare larmă: din cârciumă ies 
chiuind şi cântând, cu balalaicele după ei, nişte matahale de 


mujici beţi morţi, în cămăşi roşii şi albastre, cu sumanele pe 
umeri. 

— Hai sus, urcați toţi! strigă unul încă tânăr, cu grumazul 
gros, bucălat şi morcoviu la faţă. Vă duc pe toţi, haideţi! 

Nici nu termină însă bine, că se şi pornesc râsetele şi 
strigătele: 

— Vezi să nu ne ducă gloaba asta! 

— Ce-i cu tine, Mikolka, te-ai smintit de-ai înhămat 
iepşoara asta la ditamai căruţa? 

— Roaiba asta are ca nimic douăzeci de ani, fraţilor! 

— Urcaţi că vă duc pe toţi! strigă iarăşi Mikolka sărind 
primul în căruţă, apucând hăţurile şi suindu-se pe capră în 
picioare. Murgul l-a luat Matvei deunăzi, strigă el din 
căruţă, iar iepşoara asta, fraţilor, mi-a mâncat sufletul de-mi 
vine s-o omor, stric mâncarea pe ea. Hai, urcați odată! O fac 
s-o ia la galop! O s-o ia la galop! 

Apucă biciul şi se pregăteşte plin de mulţumire să-i ardă 
una mârţoagei. 

— Urcaţi-vă, bre, ce staţi? hohotesc unii în mulţime. N- 
auziţi, o s-o ia la galop! 

— N-a mai săltat asta la galop de zece ani! 

— O să salte! 

— Ce staţi pe gânduri, frăţânilor, puneţi mâna pe câte-un 
bici şi ţineţi-le pregătite! 

— Aşa, aşa! Arde-o! 

Râzând şi glumind, se suie toţi în căruţa lui Mikolka. S-au 
urcat deja vreo şase inşi, dar mai e loc. Iau cu ei şi o muiere 
grasă şi rumenă. E îmbrăcată în stambă roşie, poartă pe 
cap o chicică3 cu mărgele, în picioare are pâslari, sparge în 
dinţi alune şi din când în când râde. Mulțimea din jur râde 
şi ea, dar cum să nu râdă: o iepşoară slăbănoagă ca asta să 
ducă asemenea greutate! Doi flăcăi din căruţă se şi 
înarmează cu câte un bici, să-l ajute pe Mikolka. Se aude 
„Diii!”, mârţoaga trage din răsputeri, însă nu-i în stare să 
meargă, nu la galop, dar nici la pas, doar păşeşte mărunt, 
gâfâie, i se îndoaie picioarele sub loviturile a trei bice care o 


şfichiuiesc ca nişte boabe de mazăre. Râsetele din căruţă şi 
din mulţime se înteţesc, iar pe Mikolka îl apucă furia şi, 
turbat, loveşte iepşoara tot mai des, crezând nesmintit că 
are s-o ia la galop. 

— Luaţi-mă şi pe mine fraţilor! strigă din mulţime un 
flăcău dornic să nu piardă distracţia. 

— Urcă! Urcaţi toţi! răcneşte Mikolka. O să ne care pe toţi, 
că altfel o sting în bătăi! 

Şi dă, dă cu biciul în ea, nici nu mai ştie cu ce să dea de 
turbat ce-i. 

— Tăticule, tăticule, strigă el către tatăl său. Tăticule, uite 
ce fac! Săracul căluţ, îl omoară, tăticule, săracu' de el! 

— Hai, hai să mergem! spune tatăl. Neisprăviţii ăştia îşi fac 
de cap; hai, nu te mai uita! Vrea să-l ia de-acolo, dar eli se 
smulge din mâini şi, fără să mai ştie de sine, se repede la 
căluţ. Bietul animal e deja la capătul puterilor. Suflă greu, 
se opreşte, se smuceşte iar, cât pe ce să cadă. 

— Daţi în ea până o crăpa, dacă-i pe-aşa! zbiară Mikolka. Îi 
arăt eu ei! 

— Nu ţi-e frică de Cel de Sus, împieliţatule! strigă la el un 
bătrân din mulţime. 

— Cum să ducă o biată iepşoară ditamai povara, mai zise 
unul. 

— O omori! strigă un al treilea. 

— la vezi-ţi de treabă! E a mea! Fac ce vreau cu ea! 
Haideţi, urcați! Urcaţi cu toţii! Nu o las până n-o ia la galop! 

Deodată izbucnesc nişte hohotele de râs care acoperă 
totul: copleşită de loviturile care se înteţeau, iepşoara 
începuse să zvârle din copite de neputinţă. Nici măcar 
bătrânul nu-şi poate stăpâni râsul. Zău aşa, prăpădita asta 
de iepşoară mai dă şi din copite! 

Doi flăcăi din mulţime, care şi-au făcut rost de câte un bici, 
se reped la căluţ şi-l lovesc peste şale, şi dintr-o parte, şi din 
cealaltă. 

— Arde-o peste cap, arde-o peste ochi! urlă Mikolka. 


— Ia să-i tragem un cântec, fraţilor! zbiară unul din căruţă 
şi se pornesc cu toţii. 

Se dezlănţuie un cântec deşucheat, în zdrăngănit de 
dairea şi cu fluierături la refren. Muieruşca ronţăie alune şi 
la răstimpuri râde. 

„„.El fuge pe lângă căluţ, aleargă în faţa lui, vede cum îl bat 
peste ochi, chiar peste ochi! Plânge. Inima i se ridică în gât, 
lacrimile îi curg şiroaie pe obraji. Unul dintre cei care bat 
calul îl plesneşte din greşeală peste faţă; însă el nu simte 
nimic, îşi frânge mâinile, ţipă, se repede la bătrânul cărunt 
cu barbă albă, care clatină din cap, osândind toate astea. O 
femeie îl prinde de mână şi vrea să-l ducă de-acolo, dar el 
se smulge şi fuge iar la căluţ, care e deja pe cale să se 
prăbuşească, însă mai zvârle o dată din copite. 

— Dar-ar boală-n tine! urlă ca un apucat Mikolka. 

Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul căruţei o 
hulubă lungă şi groasă, o apucă de un capăt cu amândouă 
mâinile şi o agită din răsputeri deasupra iepşoarei. 

— O face praf! se aude din mulţime. 

— O omoară! 

— E a mea! zbiară Mikolka şi, luându-şi avânt, o loveşte cu 
huluba. 

Se aude o bufnitură. 

— Dă-i, dă-i! Ce se bagă ei! strigă voci din mulţime. 
Mikolka îşi ia încă o dată avânt şi o nouă lovitură se abate 
cu toată puterea pe spinarea nenorocitei mârţoage. Aceasta 
se lasă de tot pe spate, apoi face un salt şi se smuceşte, se 

smuceşte cu câtă putere mai are în toate direcţiile, să 
scape; e luată însă în primire din toate părţile cu şase bice, 
iar huluba se ridică şi cade pentru a treia oară, apoi a 
patra, ritmic, cu avânt. Mikolka e turbat că nu i-a venit de 
hac dintr-o lovitură. 

— Are viaţă-n ea! strigă voci în jurul lui. 

— Acuma cade, fraţilor, gata cu ea! răcneşte un amator din 
mulţime. 


— Dă-i cu toporul, ce naiba! Isprăveşte odată cu ea! 
mugeşte un al treilea. 

— Ho, mânca-te-ar viermii! La o parte! zbiară furios 
Mikolka, apoi dă cu huluba de-a azvârlita, se apleacă iar în 
căruţă şi scoate de-acolo un drug de fier. Păzea! strigă şi 
loveşte cu toată puterea, de sus, bietul căluţ. Izbitura cade 
trosnind; iepşoara se clatină pe picioare, se lasă pe crupă, 
încearcă să se mai smucească, dar drugul se abate din nou 
cu avânt pe spinarea ei şi atunci cade la pământ, ca şi cum i 
s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată. 

— Omoar-o! urlă Mikolka şi sare din căruţă, parcă fără să 
mai ştie de el. Câţiva flăcăi, la fel de roşii la faţă şi de beţi, 
apucă ce la cade în mâini, bice, bâte, huluba, şi se reped 
spre iapa muribundă. 

Mikolka, stând într-o parte, începe să-i care în neştire 
lovituri cu drugul în spinare. Iapa îşi întinde botul, suflă o 
dată greu şi îşi dă duhul. 

— I-a venit de hac! strigă voci din mulţime. 

— De ce n-o fi vrut să meargă la galop? 

— E a mea! zbiară Mikolka cu drugul în mâini şi cu ochii 
roşii de sânge. 

Stă în picioare de parcă îi pare rău că nu mai are în cine 
da. 

— Ţi-ai pierdut şi ultima fărâmă de credinţă! strigă mai 
mulţi la el. 

Sărmanul copil nu mai ştie ce-i cu el. Îşi croieşte drum 
urlând prin mulţime spre căluţ, îi cuprinde cu braţele botul 
înţepenit şi însângerat, îl sărută pe ochi, pe buze. Pe urmă 
sare deodată în picioare şi se repede cu pumnişorii la 
Mikolka. În clipa aceea, tatăl, care nu izbutise să-l ajungă 
din urmă, îl înşfacă în sfârşit şi-l scoate din mulţime. 

— Haidem! îi spune. Hai acasă! 

— Tăticule! De ce l-au omorât... săracul căluţ...! spune el 
printre suspine, dar glasul i se frânge şi cuvintele ies din 
pieptul lui chinuit amestecate cu ţipete. 


— Sunt beţi... sunt violenţi, nu-i treaba noastră, hai! 
răspunde tatăl. 

Îşi cuprinde tatăl cu braţele, dar simte un fel de 
strânsoare în piept. Încearcă să respire, să strige... şi se 
trezeşte. 

Se deşteptă lac de sudoare, cu părul ud şi cu răsuflarea 
tăiată, şi, îngrozit, dădu să se ridice. 

— Slavă Domnului că a fost doar un vis! spuse aşezându-se 
sub un copac şi respirând greu. Dar ce-i asta? Nu cumva 
mă apucă febra? Ce vis oribil! 

Îşi simţea trupul zdrobit, iar sufletul îi era tulbure şi 
întunecat. Puse coatele pe genunchi şi îşi sprijini capul în 
mâini. 

— Doamne! exclamă. Nu cumva chiar o să iau toporul şi o 
să-i dau în cap, să-i zdrobesc ţeasta... să alunec pe sângele 
cald, lipicios, să sparg încuietoarea, să fur tremurând şi să 
mă ascund mânjit tot de sânge... cu toporul... Doamne, nu 
cumva? 

Tremura ca o frunză vorbind aşa. 

— Da” ce mai e şi asta? continuă tresărind din nou şi parcă 
uluit. Doar ştiam că nu sunt în stare, de ce m-am mai 
chinuit până acum? Chiar şi ieri, ieri, când m-am dus să 
fac... proba asta, ieri mi-a fost limpede că n-aş reuşi 
niciodată... Atunci de ce o iau de la capăt? De ce şovăi? 
Doar şi ieri, când coboram scara, mi-am spus singur că e 
ceva mârşav, infam, josnic, josnic... numai gândul la asta îmi 
întoarce stomacul pe dos şi mă înspăimântă. 

— Nu, n-aş fi în stare, n-aş fi în stare! Chiar dacă n-ar 
exista nici o urmă de îndoială în socotelile astea şi toate 
amănuntele planului pe care l-am clocit luna asta ar fi clare 
ca lumina zilei şi corecte ca o aritmetică. Doamne! Tot nu 
m-aş hotări! Fiindcă n-aş fi în stare, nu sunt în stare! ... 
Atunci de ce, de ce... 

Se ridică, se uită cu uimire în jur, ca şi cum s-ar fi minunat 
de faptul că ajunsese aici, şi o luă spre podul TI. Era palid, 
ochii îi ardeau, îşi simţea toate membrele fără vlagă, dar 


brusc începu parcă să respire mai uşor. 1 se părea că 
scăpase de povara aceea îngrozitoare care îl apăsase atâta 
vreme şi-şi simţea acum sufletul uşor şi împăcat. „Doamne, 
se rugă, arată-mi calea şi am să mă lepăd de blestematul 
ăsta de... vis al meu!” 

Traversând podul, se uită tăcut şi liniştit la Neva şi la 
splendidul asfinţit al soarelui roşu, strălucitor. În ciuda 
slăbiciunii, nu simţea nici urmă de oboseală. Ca şi cum 
buboiul pe care îl avea în inimă şi care copsese toată luna 
din urmă s-ar fi spart brusc. Liber, liber! Se eliberase de 
tentaţia, de vraja, de obsesia asta! 

Mai târziu, când îşi amintea de perioada aceea şi de tot ce 
i se întâmplase în acele zile, minut cu minut, punct cu 
punct, îl surprindea întotdeauna până la superstiție un 
singur lucru, care în sine nu era foarte neobişnuit, dar care 
pe urmă i s-a părut a fi fost un fel de fatalitate. Nu putea 
înţelege şi nu-şi putea explica nicicum de ce, istovit, sleit 
cum era, în loc să se întoarcă acasă pe drumul cel mai drept 
şi mai scurt, cum i-ar fi fost cel mai uşor, s-a întors prin 
piaţa Sennaia, pe unde nu avea de ce să treacă. Ocolul nu 
era mare, dar cu siguranţă nu-şi avea câtuşi de puţin rostul. 
E adevărat că i se întâmplase de zeci de ori să se întoarcă 
acasă fără să-şi amintească străzile pe care trecuse. Dar de 
ce, s-a întrebat mereu, de ce s-a petrecut întâlnirea aceea - 
atât de însemnată, de hotărâtoare pentru el, şi totodată 
cum nu se poate mai întâmplătoare - din piaţa Sennaia 
(unde nici nu avea ce să caute) taman atunci, în ora şi în 
minutul acela al vieţii lui, în starea lui de spirit de-atunci şi 
în împrejurările acelea în care această întâlnire putea să 
aibă efectul cel mai decisiv şi mai definitiv asupra întregului 
său destin? Parcă l-ar fi aşteptat anume acolo! 

Era aproape ora nouă când a ajuns în piaţa Sennaia. 
Negustorii de la mese, de la tarabe, de prin prăvălii şi 
dughene închideau toţi sau îşi strângeau şi îşi puneau marfa 
la loc şi se împrăştiau pe la casele lor, ca şi cumpărătorii. 
Prin preajma birturilor de la caturile de jos sau prin curţile 


murdare şi rău mirositoare ale caselor din piaţa Sennaia, 
bântuiau o groază de meseriaşi şi de telali de tot felul. Locul 
acela şi străduţele învecinate îi plăceau cel mai mult lui 
Raskolnikov când ieşea din casă fără vreun ţel. Aici nu era 
privit cu dispreţ din pricina zdrenţelor sale, putea să umble 
îmbrăcat oricum, fără să se scandalizeze nimeni. În colţul 
străduţei K., un negustor şi o femeie, probabil nevastă-sa, 
vindeau nişte articole de mercerie înşirate pe două mese: 
aţă, şireturi, basmale de stambă etc. Se ridicaseră şi ei să 
plece, dar mai zăboveau, stând de vorbă cu o cunoştinţă 
care trecuse pe-acolo. Cunoştinţa era Lizaveta Ivanovna, 
sau simplu, cum îi spuneau toţi, Lizaveta, nimeni alta decât 
sora bătrânei aceleia, Aliona Ivanovna, văduva de arhivar şi 
cămătăreasa la care fusese cu o zi înainte Raskolnikov, când 
se dusese să-şi amaneteze ceasul şi să facă proba... Ştia 
deja de mult totul despre Lizaveta şi ea îl cunoştea la rândul 
ei puţin. Era o fată bătrână de vreo treizeci şi cinci de ani, 
înaltă, stângace, sfioasă şi blândă, aproape retardată, pe 
care soră-sa o ţinea ca pe-o roabă şi o muncea zi şi noapte, 
făcând-o să tremure de frica, dar şi de bătăile ei. Stătea 
gânditoare în faţa negustorului şi a nevesti-sii, cu o legătură 
în braţe, şi îi asculta atentă, în timp ce ei îi explicau ceva cu 
mare însufleţire. Când dădu cu ochii de ea, Raskolnikov 
încercă o senzaţie stranie, un soi de uimire profundă, deşi 
întâlnirea aceasta nu avea nimic neobişnuit. 

— Atunci să hotărăşti dumneata, Lizaveta Ivanovna, zise 
tare negustorul. Să treci pe-aici mâine, pe la şapte. Or să 
vină şi dânşii. 

— Mâine? tărăgănă gânditoare cuvintele Lizaveta, parcă 
nehotărâtă. 

— Aliona Ivanovna a băgat frica-n dumneata! turuia 
nevasta negustorului, o muieruşcă vioaie. Mă uit la 
dumneata şi mi se pare că eşti un copil mic. Barem de ţi-ar 
fi soră bună, dar e şi vitregă, şi uite cum a pus şaua pe 
dumneata. 


— De data asta nu-i spune nimic Alionei Ivanovna, o 
întrerupse soţul, eu aşa te sfătuiesc, şi vino fără să-i ceri 
voie. Treaba merită. Pe urmă o să vadă singură şi surioara. 

— Vasăzică să vin? 

— La ora şapte, mâine. O să vină cineva şi din partea 
dânşilor şi o să hotărâți între dumneavoastră. 

— Punem şi samovarul, adăugă nevasta. 

— Bine, o să vin, spuse Lizaveta chibzuind încă şi se urni 
încet din loc. 

Trecând de ei chiar în clipa aceea, Raskolnikov nu auzi mai 
mult. Trecuse încet, neobservat, străduindu-se să nu scape 
nici un cuvânt. Uimirea de la început se transformă treptat 
în groază, parcă i-ar fi alunecat o bucată de gheaţă pe şira 
spinării. Aflase, dintr-odată şi cu totul pe neaşteptate, că 
mâine, la ora şapte seara, Lizaveta, sora bătrânei şi singura 
ei colocatară, nu avea să fie acasă şi că, prin urmare, fix la 
ora şapte seara, bătrâna avea să fie singură. 

Nu mai avea decât câţiva paşi până acasă. Intră în cameră 
ca şi cum ar fi fost condamnat la moarte. Nu se gândea la 
nimic, de altfel nici nu era în stare, însă simţea cu toată 
fiinţa lui că nu mai avea nici liber arbitru, nici voinţă şi că, 
brusc, se hotărâse totul definitiv. 

Fără îndoială, nici dacă ar fi aşteptat ani de zile o ocazie 
prielnică, nici atunci probabil, n-ar fi putut conta în planul 
său pe un pas mai sigur spre izbândă decât cel care i se 
ivise în cale acum. În orice caz, ar fi fost greu de aflat în 
ajun şi în mod sigur, cu cea mai mare exactitate şi cu cel 
mai mic risc, fără nici un fel de întrebări şi investigaţii 
periculoase, că mâine, la ora cutare, cutare bătrână pe care 
se pregătea să o atace avea să rămână singură-singurică în 
casă. 

— VI — 

Mai târziu, Raskolnikov află din întâmplare de ce o 
poftiseră la ei tarabagiul şi nevastă-sa pe Lizaveta. Era 
vorba despre cel mai banal lucru, ceva care nu avea nimic 
deosebit. O familie venită de curând în capitală şi ajunsă la 


sapă de lemn vindea haine de damă. Cum la piaţă n-ar fi 
luat mare lucru pe ele, căutaseră o precupeaţă, iar Lizaveta 
tocmai cu asta se îndeletnicea: lua comisioane, umbla peste 
tot să plaseze marfa, şi o căutau mulţi, pentru că era 
cinstită şi spunea întotdeauna ultimul preţ, iar acesta 
rămânea bătut în cuie. Dar în general vorbea puţin şi, cum 
am mai spus, era blajină şi sperioasă... 

Raskolnikov devenise însă în ultima vreme superstiţios. 
Urmele superstiţiilor de-atunci, aproape de neşters, au 
rămas înlăuntrul lui încă mult timp după aceea. lar mai 
târziu a fost mereu înclinat să vadă în toată treaba aceea 
ceva straniu şi misterios, ca şi cum ar fi existat nişte 
înrâuriri şi nişte coincidenţe neobişnuite. Iarna trecută, un 
cunoscut de-al lui, student şi el, Pokorev, care pleca la 
Harkov, îi dăduse, pe când stăteau de vorbă, adresa 
bătrânei Aliona Ivanovna, în caz că ar vrea să amaneteze 
ceva. Multă vreme n-a avut nevoie să se ducă la ea, fiindcă 
avea meditații şi, cum-necum, se descurca. Dar cu o lună şi 
jumătate în urmă şi-a amintit de adresă; avea două obiecte 
bune de amanetat: vechiul ceas de argint rămas de la tatăl 
său şi un ineluş de aur cu trei pietricele roşii, pe care i-l 
dăruise la despărţire sora lui, ca amintire. S-a hotărât să 
ducă inelul. Găsind-o pe bătrână, încă de la prima privire, 
fără să ştie încă mai nimic despre ea, a simţit o aversiune de 
neînvins; luase de la ea două „foi” şi în drum spre casă 
intrase într-un birt mic şi nenorocit. Ceruse un ceai şi 
căzuse pe gânduri. Un gând straniu i se ivise în minte, ca un 
puişor din ou, şi stăruia acolo. 

Aproape alături de el, la o altă măsuţă, erau aşezaţi un 
student pe care nu-l cunoştea şi nici nu-şi amintea să-l fi 
văzut vreodată şi un ofiţer tânăr. Jucaseră biliard şi acum 
stăteau la un pahar de ceai. La un moment dat, îl auzise pe 
student pomenindu-i ofițerului despre o cămătăreasă, 
Aliona Ivanovna, văduva unui arhivar, şi dându-i adresa ei. 
Acest simplu fapt i se păruse straniu lui Raskolnikov: el 
tocmai de-acolo venea şi poftim - auzea deja vorbindu-se 


despre ea. Era o întâmplare, desigur, dar uite că exact 
acum, când nu putea scăpa nicicum de o senzaţie foarte 
ciudată, exact acum se găsea cineva care să-i dea parcă apă 
la moară: studentul se apucase să-i dea tovarăşului său tot 
felul de amănunte despre Aliona Ivanovna. 

— E nemaipomenită, spunea el, la ea poţi să faci rost de 
bani oricând. E bogată ca un jidov, poate să-ţi dea şi cinci 
mii odată, dar îţi primeşte şi un amanet de-o rublă. Au 
trecut mulţi de-ai noştri pe la ea. Doar că-i o scârbă... 

Şi începuse să povestească pe îndelete cât era de rea şi 
plină de toane: mai întâi, dacă întârziai o singură zi, nu-ţi 
mai vedeai gajul. Apoi dădea pe un lucru de patru ori mai 
puţin decât făcea, dar dobândă îţi lua cinci, dacă nu chiar 
şapte la sută pe lună ş.a.m.d. Tot vorbind, studentul mai 
pomenise că bătrâna avea o soră, Lizaveta, pe care, aşa 
sfrijită cum era, o bătea întruna şi o ţinea ca pe-o roabă, ca 
pe un copil mic, măcar că Lizaveta avea mai bine de doi 
arşini jumate înălţime... 

— E şi ea un fenomen! exclamă studentul şi izbucni în râs. 

Se apucaseră să vorbească despre Lizaveta. Studentul 
povestea despre ea cu un soi de plăcere şi râdea întruna, 
iar ofiţerul îl asculta cu mare interes, rugându-l chiar să i-o 
trimită pe această Lizaveta ca să-i cârpească lenjeria. 
Raskolnikov nu lăsase să-i scape nici un cuvânt şi aflase 
dintr-odată totul: Lizaveta era sora mai mică, vitregă (erau 
surori numai după tată), a bătrânei şi făcuse deja treizeci şi 
cinci de ani. Muncea pentru soră-sa zi şi noapte, era 
bucătăreasă şi spălătoreasă, cosea tot felul de lucruri ca să 
le vândă, spăla podele pe la alţii, şi-i dădea tot ce câştiga 
soră-sii. Nu îndrăznea să primească vreo comandă sau să 
lucreze ceva fără încuviințarea bătrânei. Aceasta îşi făcuse 
deja testamentul, lucru ştiut de Lizaveta, căreia nu-i lăsa 
nici un sfanţ, doar nişte bunuri mobile, scaune şi aşa mai 
departe; toţi banii aveau să meargă la o mânăstire din 
gubernia N., pentru veşnica pomenire a sufletului bătrânei. 
Lizaveta n-avea nimic comun cu funcţionărimea, făcea parte 


din mica burghezie, era fată bătrână şi arăta şleampătă 
rău, deşirată, cu ditamai picioarele care parcă erau răsucite 
în nişte ghete scâlciate de şevro, în schimb se ţinea foarte 
curată. Dar lucrul de care se mira şi de care făcea cel mai 
mare haz studentul era că Lizaveta umbla întruna 
însărcinată... 

— Păi spuneai că-i urâtă, spuse ofiţerul. 

— Da, e tuciurie, zici că-i un soldat îmbrăcat în femeie, dar 
ştii, nu-i deloc un monstru... Are o faţă şi nişte ochi plini de 
bunătate. Chiar aşa. Dovadă că place multora. E liniştită, 
sfioasă, supusă, face ce-i spui, orice. Şi are un zâmbet chiar 
frumos. 

— Nu cumva o placi? râse ofiţerul. 

— Ca pe o ciudăţenie. Nu, uite ce vreau să-ţi spun. Pe 
blestemata aia de bătrână aş omori-o şi aş jefui-o, pot să te 
asigur, fără nici o mustrare de conştiinţă, adăugă cu patimă 
studentul. 

Ofiţerul râsese din nou, dar Raskolnikov tresărise. Ce 
ciudat era totul! 

— Dacă-mi dai voie, vreau să-ţi pun o întrebare serioasă, 
spuse cu aprindere studentul. Eu am glumit acum, 
bineînţeles, dar uite: pe de-o parte, ai o băbătie bolnavă, 
rea, afurisită, proastă, smintită, care nu e de folos nimănui, 
ba din contră, e o pacoste pentru toţi, care nu ştie nici ea 
pentru ce trăieşte şi care ca mâine o să moară de moarte 
bună. Pricepi? Pricepi? 

— Da, pricep, răspunse ofiţerul privindu-şi cu atenţie 
tovarăşul, care se aprindea tot mai tare. 

— Atunci ascultă mai departe. Pe de altă parte, ai forţe 
tinere, proaspete, care se pierd de pomană, fără nici un fel 
de sprijin, şi sunt cu miile, peste tot. O sută, o mie de fapte 
şi de idei bune se pot înfăptui sau reînnoi pe banii bătrânei, 
care sunt hărăziţi unei mânăstiri! Sute, poate mii de 
existenţe care pot fi puse pe un făgaş; zeci de familii salvate 
de la mizerie, descompunere, pieire, desfrâu, boli venerice 
- toate astea sunt posibile cu banii ei. Omoar-o şi ia-i banii, 


ca să te poţi dedica apoi cu ei slujirii întregii omeniri şi 
cauzei comune; tu ce crezi, nu este răscumpărată o crimă 
absolut insignifiantă de mii de fapte bune? Cu preţul unei 
singure vieţi, mii de vieţi salvate de la putrefacție şi de la 
descompunere. O singură moarte şi o sută de vieţi în 
schimbul ei - asta aritmetică! Şi ce înseamnă în balanţa 
generală viaţa acestei cotoroanţe ofticoase, proaste şi rele? 
Nu mai mult decât viaţa unui păduche, a unui gândac, nici 
atât măcar, de vreme ce cotoroanţa e o fiinţă dăunătoare, 
una care mănâncă vieţile altora: mai deunăzi, de rea ce e,a 
muşcat-o pe Lizaveta de un deget mai-mai s-o lase fără el! 

— Aşa e, nu-i demnă să trăiască, răspunse ofiţerul, dar 
asta-i natura. 

— Ei, frate, dar şi natura se mai corijează, se mai 
îndreaptă, că dacă n-ar fi aşa, ne-am îneca în prejudecăţi. 
Dacă n-ar fi aşa, n-ar exista nici un singur om mare. Se 
vorbeşte de datorie, de conştiinţă - nu că vreau să spun 
ceva împotriva datoriei şi a conştiinţei -, dar cum le 
înţelegem noi? Stai, mai am să-ţi spun o întrebare. Ascultă! 

— Nu, stai tu, să-ţi pun eu o întrebare. Ascultă! 

— Zi! 

— Ei bine, acum vorbeşti şi faci teorie, dar ia spune-mi: ai 
omori-o tu însuţi pe bătrână, da sau nu? 

— Bineînţeles că nu! Eu vorbeam despre echitate... Nu de 
mine-i vorba aici... 

— După mine, atâta timp cât nu te hotărăşti tu însuţi la aşa 
ceva, nu poate fi vorba de nici o echitate! Hai să mai facem 
o partidă! 

Raskolnikov fusese tulburat la culme. Fireşte, toate astea 
nu erau decât discuţii şi idei tinereşti, cele mai banale şi 
mai des întâlnite, pe care le auzise nu o dată, doar că altfel 
spuse şi pe alte teme. Dar de ce să i se întâmple tocmai 
acum să audă această discuţie şi aceste idei, tocmai când în 
mintea lui se năşteau... exact aceleaşi gânduri? Şi de ce 
tocmai acum, când abia îşi scosese din cap sămânţa 
propriului gând legat de bătrână, tocmai acum să dea peste 


nişte oameni care vorbeau despre ea? Această discuţie 
neînsemnată de birt a avut o influenţă teribilă asupra 
evoluţiei lucrurilor: ca şi cum, într-adevăr, ar fi fost ceva 
prestabilit, o indicație... 

Întorcându-se din piaţa Sennaia, se aruncă pe divan şi o 
oră stătu fără să se clintească. Între timp se lăsase 
întunericul; n-avea nici o lumânare, dar şi dacă ar fi avut, 
nu i-ar fi dat prin minte s-o aprindă. Nu şi-a mai putut 
aminti niciodată dacă s-a gândit la ceva în tot răstimpul 
acela. În cele din urmă simţi vechile friguri şi frisoane şi se 
gândi cât de norocos e că poate să zacă acolo. Curând îl lovi 
un somn greu, de plumb, strivindu-l parcă. 

Dormi neobişnuit de mult şi fără să viseze. Nastasia, 
intrând la el a doua zi, la zece dimineaţa, abia reuşi să-l 
trezească. Îi adusese un ceai cu pâine. Ceaiul, pus tot în 
ceainicul ei, era aceeaşi apă chioară. 

— Dumnealui doarme, strigă ea revoltată, nu mai termină 
cu dormitul! 

El se ridică puţin, cu efort. Îl durea capul. Se dădu jos din 
pat, se învârti puţin prin odaie şi căzu la loc pe divan. 

— Doar nu te-oi culca iar! strigă Nastasia. Ce, eşti bolnav? 

El nu răspunse nimic. 

— Vrei un ceai? 

— Mai încolo, spuse el anevoie, închizând iar ochii şi 
întorcându-se cu faţa la perete. 

Nastasia se aplecă asupra patului. 

— Chiar o fi bolnav, zise, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi. 

Intră din nou pe la ora două, cu o supă. El zăcea aşa cum îl 
lăsase. Ceaiul rămăsese neatins. Nastasia se simţi chiar 
ofensată şi începu să-l zgâlţâie înverşunată. 

— Stai şi tragi la aghioase! strigă uitându-se scârbită la el. 

EI se ridică în pat şi se aşeză în capul oaselor, dar continuă 
să tacă, ţinând ochii în pământ. 

— Eşti bolnav ori ba? întrebă Nastasia şi din nou nu primi 
nici un răspuns. Ar trebui să ieşi un pic pe-afară, adăugă ea 


după o scurtă tăcere, să te mai aeriseşti. N-ai de gând să 
mănânci? 

— Mai târziu, zise el cu glas stins, du-te! 

Dădu din mână spre ea. 

Ea mai stătu puţin, se uită la el cu milă şi ieşi. 

După câteva minute, el ridică ochii şi zăbovi îndelung cu 
privirea la ceai şi la supă. Pe urmă luă pâinea, apucă lingura 
şi începu să mănânce. 

Mâncă puţin, fără nici o poftă, trei-patru linguri, ca un 
automat. Capul îl mai lăsase. După ce mâncă se întinse din 
nou pe divan, dar nu mai izbuti să adoarmă; zăcea fără să 
se mişte, cu faţa în jos, înfundată în pernă. Visa, cu toate că 
era treaz, iar visele erau cât se poate de stranii: cel mai des 
se închipuia în Africa, în Egipt, într-o oază. Caravana se 
odihnea, cămilele blânde şedeau pe pământ; de jur 
împrejur, palmieri; oamenii mâncau de prânz. El însă bea 
întruna apă, direct din izvorul care curgea şi şopotea ceva 
mai încolo. Era atât de răcoroasă şi de minunată, minunată, 
apa aceea albastră şi rece, care alerga pe pietrele 
multicolore şi pe nisipul curat, cu reflexe aurii... Deodată 
auzi clar bătaia ceasului. Tresări, îşi reveni, înălţă capul, 
privi spre fereastră, îşi imagină cam ce oră era şi sări în 
picioare, dezmeticindu-se de tot, ca şi cum l-ar fi îmbrâncit 
cineva de pe divan. Se apropie în vârful picioarelor de uşă, 
o deschise încetişor şi ciuli urechea pe scară. Inima îi bătea 
cu putere. Pe scară era însă linişte, părea că toată lumea 
doarme... | se păru ciudat, absurd, că putuse să doarmă în 
neştire de ieri şi că încă nu făcuse nimic, nu pregătise 
nimic... lar între timp poate bătuse de şase... Şi dintr-odată 
o agitaţie febrilă şi cumva bezmetică luă locul somnului. De 
altfel, nu erau multe pregătiri de făcut. Se strădui din 
răsputeri să se gândească la toate şi să nu uite nimic; dar 
inima îi bătea tare, atât de tare, încât începu să respire 
greu. Întâi şi-ntâi, trebuia să-şi coasă o bretea la palton - 
treabă de un minut. Vâri mâna sub pernă şi căută printre 
lucrurile îngrămădite acolo singura cămaşă pe care o avea, 


o zdreanţă veche şi murdară. Încropi din zdrenţele ei o 
fâşie lată de un verşoc4 şi lungă de vreo opt. O puse în 
două, scoase de pe el pardesiul larg, dintr-o stofă plină de 
bumbac (singura lui haină lungă) şi se apucă să coasă cele 
două capete ale bretelei la subsuoara stângă. Mâinile îi 
tremurau în timp ce cosea, dar şi le stăpâni, aşa încât, când 
îmbrăcă din nou pardesiul, nu se vedea nimic. Acul şi aţa le 
pregătise deja de mult, erau în sertarul măsuţei, într-o 
hârtioară. Cât priveşte breteaua, era invenţia lui, una chiar 
foarte iscusită; breteaua era pentru topor. Nu putea să 
umble pe stradă cu un topor în mână. Dacă l-ar fi ascuns 
sub pardesiu, ar fi trebuit să-l ţină cu mâna şi s-ar fi 
observat. Pe când aşa, cu breteaua, nu trebuia decât să 
treacă prin ea capul toporului şi atunci avea să atârne tot 
drumul foarte frumos sub braţ, pe dinăuntru. lar dacă vâra 
mâna în buzunarul din partea aceea a pardesiului, putea să- 
l ţină şi de capătul cozii, ca să nu se bălăngănească; şi cum 
pardesiul era larg, un adevărat sac, nu se va vedea deloc că 
ţine ceva cu mâna prin buzunar. La breteaua asta se 
gândise încă de acum două săptămâni. 

După ce sfârşi, îşi vâri degetele în locul strâmt dintre 
divanul lui „turcesc” şi podea, scotoci în colţul din stânga şi 
scoase „amanetul” pe care îl pregătise şi îl ascunsese de 
mult acolo. La drept vorbind, nu era de fapt nicidecum un 
amanet, ci o bucăţică de lemn bine rindeluită, de lungimea 
şi grosimea unei tabachere de argint. Dăduse întâmplător 
peste ea într-o plimbare de-a lui, într-o curte care 
adăpostea un atelier. Mai târziu îi adăugase o plăcuţă de 
fier, netedă şi subţire, desprinsă probabil de pe ceva, găsită 
tot atunci pe stradă. Punându-le una peste alta, cea de 
metal, mai scurtă, pe cea de lemn, le legase strâns, în 
cruciş, cu aţă; pe urmă le înfăşurase cu grijă, frumos, într-o 
hârtie albă curată şi legase totul în aşa fel încât să nu fie 
uşor de dezlegat. Asta ca să abată pentru o vreme atenţia 
bătrânei şi, pe când se chinuia să desfacă nodul, să prindă 
momentul prielnic. Plăcuța o pusese ca să fie mai greu 


pacheţelul, pentru ca bătrâna să nu-şi dea seama imediat că 
„obiectul” era de lemn. Ţinuse totul sub divan până atunci. 
Tocmai scosese amanetul, când auzi pe cineva strigând în 
curte: 

— E trecut bine de şase! 

— Trecut! Dumnezeule! 

Se repezi la uşă, trase cu urechea, îşi înhăţă pălăria şi, cu 
grijă, fără zgomot, începu să coboare cele treisprezece 
trepte. Urma lucrul cel mai important: să fure toporul din 
bucătărie. Că treaba trebuia făcută cu toporul hotărâse 
deja de mult. Avea el un cuţit mare de grădinărit, dar nu 
era ceva pe care să se poată bizui şi cu atât mai puţin pe 
propria putere, de asta se şi oprise definitiv la topor. Să 
remarcăm, fiindcă veni vorba, o particularitate a tuturor 
hotărârilor ferme pe care le luase deja. Toate aveau o 
caracteristică ciudată: cu cât deveneau mai ferme, cu atâti 
se păreau mai respingătoare şi mai absurde. În ciuda luptei 
chinuitoare ce se dăduse în el în tot acest timp, nu crezuse 
nici măcar o clipă că planurile sale aveau să se 
îndeplinească. 

Şi dacă chiar s-ar fi întâmplat vreodată ca totul să fie pus 
la punct şi hotărât definitiv, fără să mai existe nici cel mai 
mic dubiu, probabil că ar fi renunţat la tot, ca la ceva 
absurd, monstruos şi imposibil. Rămăseseră însă puncte 
nerezolvate şi o grămadă de dubii. Cât priveşte însă 
procurarea toporului, amănuntul acesta nu l-a neliniştit 
deloc, pentru că era lucrul cel mai simplu. Asta fiindcă 
Nastasia, mai ales seara, pleca întruna de-acasă: ba dădea 
o fugă prin vecini, ba la prăvălie, iar uşa o lăsa întotdeauna 
larg deschisă. Gazda se şi certa cu ea din cauza asta. Aşa că 
tot ce avea de făcut era ca, atunci când avea să vină 
momentul, să intre încetişor în bucătărie şi să ia toporul, iar 
pe urmă, după vreo oră (când totul se va fi isprăvit), să intre 
şi să-l pună la loc. Se iviseră însă şi îndoieli: de pildă, că vine 
după o oră să-l pună înapoi, iar Nastasia pică taman atunci. 
Fireşte, va trebui să treacă pe lângă şi să aştepte să iasă iar. 


Dar dacă între timp ea are nevoie de topor şi începe să-l 
caute şi să strige? lată o bănuială sau, cel puţin, un motiv 
de bănuială. 

Dar astea erau doar detalii la care nu începuse încă să se 
gândească, mai ales că nici nu avusese când. Se gândise la 
ce era principal, iar amănuntele le lăsase pentru când avea 
să fie sigur de toate. Însă asta i se părea, hotărât lucru, 
irealizabil. Cel puţin, aşa credea. Nu-şi putea închipui 
nicicum, bunăoară, că la un moment dat va pune capăt 
gândurilor, se va ridica şi pur şi simplu se va duce acolo... 
Chiar recenta probă (adică vizita făcută cu intenţia de a 
cerceta temeinic locul), n-o luase decât ca pe o probă, 
nicidecum ca pe ceva adevărat, ci aşa, „hai să mă duc şi să- 
ncerc, nu doar să visez!”, dar nu rezistase, scuipase şi 
fugise scârbit de el însuşi. Iar între timp se pare că 
terminase deja de întors pe toate feţele soluţia morală a 
problemei: cazuistica îi devenise ascuţită ca un brici şi deja 
nu mai găsea înlăuntrul său glasul raţiunii. Cu atât mai mult 
cu cât, în această ultimă privinţă, nu mai avea pur şi simplu 
încredere în sine şi căuta cu obstinaţie, ca un rob, obiecţii 
de unde vrei şi nu vrei, ca şi cum altcineva îl silise şi îl 
atrăsese spre acest lucru. Însă întâmplările neprevăzute din 
ajun hotărâseră dintr-odată totul, acţionaseră asupra lui 
aproape mecanic, ca şi cum îl luase cineva de mână şi îl 
trăsese irezistibil, orbeşte, cu o forţă supranaturală, fără să 
i se poată împotrivi. Ca şi cum, prinzându-şi poala hainei în 
roata unei maşini, începuse să fie tras. 

La început - de fapt, cu mult înainte - îl preocupase o 
singură întrebare: de ce erau descoperite şi dovedite atât 
de uşor aproape toate crimele şi de ce aproape toţi 
criminalii lăsau urme atât de evidente? Încetul cu încetul 
ajunsese la tot felul de concluzii curioase şi, după părerea 
lui, cauza principală nu era atât imposibilitatea materială 
de a ascunde crima, cât criminalul însuşi. Aproape fiecare 
criminal suferă în momentul crimei un soi de prăbuşire a 
voinţei şi a raţiunii, mai mult, locul acestora este luat de o 


fenomenală superficialitate infantilă, iar asta tocmai atunci 
când are mai mult nevoie de rațiune şi de prudenţă. După 
părerea lui, această întunecare a raţiunii şi această cădere 
a voinţei loveau omul asemeni unei boli, progresau treptat 
şi ajungeau la apogeu cu puţin timp înaintea săvârşirii 
crimei; continuau să se manifeste la fel în momentul 
propriu-zis al crimei şi încă o bucată de vreme după aceea, 
care era diferită de la individ la individ; apoi treceau, ca 
orice boală. Dar la întrebarea dacă boala este cea care 
generează crima sau crima, prin natura ei specifică, este 
însoţită întotdeauna de ceva ca o boală, nu se simţea încă în 
stare să răspundă. 

Ajungând la aceste concluzii, hotărî că, în ceea ce-l privea 
- atât pe el personal, cât şi ceea ce urma să facă -, nu erau 
posibile asemenea transformări patologice şi că avea să-şi 
păstreze raţiunea şi voinţa nealterate în tot timpul săvârşirii 
celor gândite, iar asta pentru simplul motiv că ceea ce 
gândise el „nu era o crimă”... Să lăsăm însă întregul proces 
care l-a condus la hotărârea din urmă; şi aşa am luat-o prea 
mult înainte... Să adăugăm numai că greutăţile reale, pur 
materiale, ale faptei au jucat în general în mintea lui un rol 
cu totul secundar. „Nu trebuie decât să-ţi păstrezi întreaga 
voinţă şi rațiune şi toate vor fi biruite la timpul lor, când vei 
cunoaşte până la nuanţă toate amănuntele faptei...” Dar 
fapta nu începea. Continua să creadă din ce în ce mai puţin 
în deciziile sale definitive, iar când a bătut ceasul, lucrurile 
s-au brodit într-un fel cu totul diferit, oarecum întâmplător 
şi chiar neaşteptat. 

Cea mai neînsemnată împrejurare cu putinţă l-a împins 
într-o situaţie fără ieşire, încă înainte de-a fi coborât scara. 
Ajungând în dreptul bucătăriei gazdei, cu uşa dată ca de 
obicei de perete, aruncă cu mare băgare de seamă o privire 
înăuntru, să vadă dacă nu cumva gazda intrase acolo în 
lipsa Nastasiei, iar în caz că nu, să vadă dacă uşile dinspre 
camera ei erau bine închise, ca să nu-l observe când avea să 
intre după topor. Însă mare îi fu mirarea când văzu că de 


data asta Nastasia nu numai că era acasă, în bucătărie, dar 
chiar făcea treabă: scotea nişte rufe din coş şi le întindea pe 
frânghie! Zărindu-l, se opri din treabă, se întoarse spre el şi 
îl urmări din ochi până trecu. El îşi feri privirea şi merse 
mai departe, ca şi când n-ar fi observat nimic. Dar se 
isprăvise: n-avea topor! Rămase trăsnit. 

„De unde mi-o fi venit ideea, se gândea ieşind pe poartă, 
de unde mi-o fi venit ideea că exact în clipa aia n-o să fie 
acasă? De ce, de ce, de ce am fost atât de sigur de asta?” 

Era distrus, chiar umilit. De ciudă, îi venea să râdă de el... 
Clocotea de furie, o furie tâmpă, bestială. 

Se opri nehotărât în gang. Să umble pe stradă doar de 
dragul de-a se preface că se plimbă îi era silă, să se întoarcă 
acasă - şi mai şi. „Ce ocazie am pierdut!”, mormăi stând 
descumpănit în gang, chiar în faţa cuştii întunecate a 
portarului, cu uşa larg deschisă şi ea. Brusc tresări. Din 
cuşca portarului, care era la doi paşi de el, de sub laviţa din 
dreapta, îi sări în ochi ceva care strălucea... Se uită 
împrejur: nimeni. Se apropie în vârful picioarelor, cobori 
cele două trepte mici şi-l strigă încet pe portar. „Da, nu-i 
acasă! Trebuie să fie pe-aproape, prin curte, că uşa e dată 
de perete.” Se repezi la topor (un topor era) şi îl trase de 
sub laviţă, unde stătea între două bucăţi de lemn; îl prinse 
imediat în bretea, îşi vâri amândouă mâinile în buzunare şi 
ieşi; nu-l văzuse nimeni! „Dacă nu e raţiunea, e diavolul!”, 
se gândi zâmbind ciudat. Întâmplarea îi dădu un curaj 
nemărginit. 

Porni la drum, cu paşi calmi şi măsuraţi, fără grabă, să nu 
dea de bănuit. Aproape că nu se uita la trecători, chiar se 
străduia să nu le privească deloc feţele, pentru a trece cât 
mai neobservat. Deodată îşi aminti de pălărie. 
„Dumnezeule! Am banii de alaltăieri şi nu mi-am luat o 
şapcă!” Blestemă plin de năduf. 

Aruncându-şi din întâmplare ochii într-o dugheană, văzu 
pe ceasul din perete că era deja şapte şi zece. Trebuia să se 


grăbească, dar să facă şi un ocol, ca să se apropie de casa 
aceea din partea cealaltă... 

Înainte, când i se întâmpla să-şi imagineze toate astea, se 
gândea uneori că îi va fi îngrozitor de frică. Dar acum nu se 
temea prea tare, ba chiar deloc. Îi veneau chiar în minte 
gânduri fără nici o legătură cu asta, însă scurte şi 
fulgerătoare. Trecând pe lângă grădina lusupov, se gândi 
chiar că, dacă s-ar face nişte fântâni arteziene, s-ar mai 
împrospăta aerul prin toate pieţele. Dintr-una într-alta, 
ajunse la concluzia că, dacă s-ar extinde grădina de vară pe 
tot Câmpul lui Marte şi chiar s-ar uni cu grădina Palatului 
Mihailovski, ar fi un lucru minunat şi foarte folositor pentru 
oraş. Apoi începu să-l intereseze altceva: de ce în toate 
marile oraşe omul este înclinat, nu dintr-o nevoie anume, să 
se aşeze să trăiască mai ales prin locuri unde nu sunt nici 
grădini, nici fântâni şi unde domnesc murdăria, duhorile şi 
ticăloşiile de tot felul. Atunci îi veniră în minte plimbările lui 
prin piaţa Sennaia şi pentru o clipă se dezmetici. „Ce 
aiureli, se gândi. Nu, mai bine să nu mă gândesc la nimic.” 
„Aşa e, pesemne, şi cu condamnaţii duşi la execuţie, se 
agaţă cu gândul de toate lucrurile care le ies în cale”, îi 
trecu prin minte, dar îi trecu numai ca un fulger; îşi înăbuşi 
cât putu de repede acest gând... Acum era deja aproape, 
uite şi casa, uite şi poarta. Deodată, un ceas bătu undeva o 
singură dată. „Ce-i asta, e deja şapte jumate? Nu se poate, 
a luat-o înainte!” 

Spre norocul lui, trecu iar cu bine prin gang. Mai mult, 
chiar în clipa aceea, parcă anume, intră înaintea lui pe 
poartă un car enorm cu fân, care îl acoperi cu totul cât 
străbătu gangul şi, imediat ce carul intră în curte, el se 
strecură cât ai clipi la dreapta. Dinspre cealaltă parte a 
carului se auziră nişte voci strigând şi ciorovăindu-se, dar 
pe el nu-l văzu nimeni şi nu îi ieşi nimeni în cale. Multe 
dintre ferestrele care dădeau spre curtea imensă şi pătrată 
erau deschise în clipa aceea, dar el nu ridică deloc capul - 


n-avea putere. Scara ce ducea către bătrână era aproape, 
imediat după poartă, pe dreapta. Ajunse repede la ea... 

Trăgându-şi sufletul şi apăsându-şi cu mâna inima care 
zvâcnea, pipăi imediat toporul, îl îndreptă şi începu să urce 
treptele încet, cu băgare de seamă, ciulind urechile. Scara 
era şi ea în clipa aceea complet pustie; toate uşile erau 
închise; nu întâlni pe nimeni. La primul cat era, ce-i drept, 
un apartament gol, cu uşa deschisă larg, şi înăuntru lucrau 
nişte zugravi, dar îşi vedeau de treaba lor. Se opri puţin, se 
gândi şi trecu mai departe. „Sigur, era mai bine să nu fie 
aici, dar... e cu două etaje deasupra lor.” 

Uite şi etajul patru, uite şi uşa, uite şi apartamentul din 
faţă, cel gol. La etajul trei, după cât se părea, era tot un 
apartament gol, chiar sub cel al bătrânei: cartea de vizită 
prinsă în cuişoare pe uşă fusese scoasă - se mutaseră! ... Se 
sufoca. Pentru o clipă îi trecu prin minte: „Să plec?”. Dar 
nu-şi răspunse şi începu să tragă cu urechea la 
apartamentul bătrânei: linişte mormântală. Ciuli din nou 
urechile în josul scării şi ascultă îndelung, atent... Pe urmă 
se mai uită o dată în jur, se apropie tiptil, se îndreptă şi 
verifică iar toporul din bretea. „N-oi fi palid... din cale- 
afară? îi trecu prin minte. N-oi fi prea tulburat? E 
bănuitoare... Să mai stau puţin... să mi se potolească inima? 
De unde, parcă înadins bate mai tare, mai tare, mai tare...” 
Nu se mai putu stăpâni, întinse mâna spre clopoțel şi trase. 
După jumătate de minut mai sună o dată, mai tare. 

Nici un răspuns. Nu avea rost să mai sune, nici n-ar fi 
căzut bine. Bătrâna era acasă, în mod sigur, dar trebuia să 
fie singură şi era bănuitoare. Îi cam ştia obiceiurile... Îşi mai 
lipi o dată urechea de uşă. Să i se fi ascuţit simţurile până 
într-atât (lucru, în general, greu de presupus) sau zgomotul 
într-adevăr se auzea foarte clar, căci percepu brusc un 
fâşâit precaut de mână pe clanţă şi parcă un foşnet de 
rochie chiar lângă uşă. Cineva stătea, aproape neauzit, 
chiar lângă broasca uşii şi, aşa cum făcea şi el pe-afară, 
asculta pe furiş şi, pare-se, tot cu urechea lipită de uşă... 


Se mişcă dinadins cu zgomot şi mormăi ceva cu jumătate 
de glas, ca să nu dea impresia că s-ar ascunde; pe urmă 
sună a treia oară, dar calm, tare şi fără urmă de nerăbdare. 
Amintindu-şi mai târziu acest lucru, viu, clar, aşa cum i se 
întipărise în memorie clipa aceea pentru totdeauna, nu-şi 
putea explica de unde îi venise atâta viclenie, cu atât mai 
mult cu cât fuseseră şi momente când mintea i se 
întunecase, iar trupul aproape că nu şi-l mai simţea... O 
clipă mai târziu auzi cum era tras zăvorul. 

— VII — 

Uşa, ca şi înainte, doar se crăpă puţin şi din nou doi ochi 
ageri şi bănuitori îl ţintuiră din întuneric. În acel moment 
Raskolnikov se pierdu şi făcu o mare greşeală, care era cât 
pe ce să strice tot. 

Temându-se că bătrâna avea să se sperie fiindcă nu era 
nimeni prin preajmă şi netrăgând vreo nădejde că 
înfăţişarea lui era de natură să-i inspire încredere, apucă de 
uşă şi o trase spre el, ca nu cumva bătrânei să-i dea prin 
minte să se zăvorască la loc. Ea, văzând asta, nu smuci uşa 
înapoi, dar nici nu lăsă clanţa din mână, aşa că puţin lipsi să 
o târască pe scară cu uşă cu tot. Când băgă de seamă că ea 
se pune de-a curmezişul şi nu-i dă voie să treacă, făcu un 
pas chiar spre ea. Speriată, bătrâna sări în lături, dădu să 
spună ceva, dar parcă nu putea şi se uita la el cu ochii 
holbaţi. 

— Bună seara, Aliona Ivanovna - începu el cât mai degajat 
cu putinţă, însă glasul nu-l asculta, i se frânse şi se porni să- 
i tremure -, v-am adus... obiectul... dar mai bine să mergem 
înăuntru... la lumină... 

Lăsând-o acolo, fără să fie poftit, trecu direct în cameră. 
Bătrânei, care se repezi după el, i se dezlegă limba: 

— Dumnezeule mare! Ce vrei? Cine eşti dumneata? Ce 
pofteşti? 

— Ei, Aliona Ivanovna, doar mă cunoaşteţi... Raskolnikov... 
uitaţi, am venit cu amanetul, cum am vorbit acum câteva 
zile... 


I-l întinse. Bătrâna dădu să se uite la el, dar dintr-odată îşi 
pironi ochii în cei ai musafirului nepoftit. Îl cerceta cu o 
privire atentă, rea şi bănuitoare. Se scurse cam un minut; 
avu impresia că citeşte în ochii ei chiar un soi de batjocură, 
ca şi cum ghicise deja totul. Simţi că se pierde, că i se face 
frică, aşa o frică, încât i se păru că, dacă avea să-l mai 
privească aşa, fără să scoată un cuvânt, încă jumătate de 
minut, era în stare să lase totul baltă şi s-o ia la fugă. 

— De ce vă uitaţi aşa, chiar nu mă recunoaşteţi? zise 
deodată, pornit la rândul lui. Vreţi să-l luaţi, bine, nu vreţi, 
mă duc în altă parte, nu pot să-mi pierd vremea. 

Nu se gândise să spună asta, îi ieşise pur şi simplu pe 
gură. 

Bătrâna îşi reveni, iar tonul hotărât al musafirului o mai 
linişti. 

— Da” ce-i cu mata, taică, aşa, dintr-odată... asta ce-i? 
întrebă uitându-se la amanet. 

— E o tabacheră de argint, doar v-am spus data trecută. 

Ea întinse mâna. 

— Da” ce ai de eşti aşa palid? Uite, îţi tremură şi mâinile! 
Ai făcut vreo baie, taică, sau ce? 

— Sufăr de friguri, răspunse el cu glasul întretăiat. Nevoia 
te face palid... dacă n-ai ce mânca, adăugă abia îngăimând 
cuvintele. 

Îl lăsau iarăşi puterile. Însă răspunsul păru plauzibil: 
bătrâna luă obiectul. 

— Ce-i asta? întrebă ţintuindu-l din nou cu privirea şi 
cântărind amanetul în mână. 

— Obiectul... o tabacheră... de argint... uitaţi-vă. 

— Nu pare să fie de argint... Of, cum a mai înfăşurat-o! 

Căznindu-se să desfacă şnurul şi îndreptându-se spre 
fereastră, la lumină (toate ferestrele erau închise, în ciuda 
zăpugşelii), îl slăbi din ochi câteva clipe, întorcându-i spatele. 
EI îşi descheie pardesiul şi trase toporul, dar nu-l scoase de 
tot, ci îl ţinu cu mâna dreaptă sub haină. Nu avea pic de 
vlagă în mâini; simţea că îi înţepenesc tot mai tare cu 


fiecare clipă, că i se fac de lemn. Se temea să nu scape 
toporul... Brusc, avu impresia că începe să i se învârtă 
capul. 

— Da' ce-ai mai înfăşurat-o! strigă înciudată bătrâna, 
făcând un pas spre el. 

Nu mai era nici o clipă de pierdut. Scoase toporul de tot, 
îşi luă avânt cu amândouă mâinile, abia mai ştiind de el, şi 
fără efort, aproape maşinal, o lovi cu muchia în cap. 1 se 
păru că nu avea nici o forţă. Dar de îndată ce lovi îşi 
recăpătă puterile. 

Bătrâna, ca întotdeauna, nu avea capul acoperit. Părul 
blond, uşor încărunţit, parcă ud, uns din belşug, ca de 
obicei, cu untdelemn, era împletit într-o codiţă de şoricel 
prinsă la ceafă cu un rest de pieptene din baga. Pentru că 
era mică de statură, lovitura o nimerise chiar în creştet. 
Scoase un țipăt, dar foarte slab; şi se lăsă dintr-odată pe 
podea, apucând doar să-şi mai ducă mâinile la cap. Într-una 
din ele ţinea încă „amanetul”. De data asta lovi cu toată 
puterea, o dată, încă o dată, tot cu muchia şi tot în acelaşi 
loc. Sângele ţâşni ca dintr-un pahar răsturnat şi trupul se 
prăvăli pe spate. El se trase înapoi, lăsându-l să cadă, şi 
apoi, se aplecă asupra feţei sale; era deja moartă. Ochii îi 
erau ieşiţi din orbite, parcă voiseră să sară din cap, iar 
fruntea şi toată faţa îi erau încreţite şi strâmbate de 
convulsii. 

Puse toporul jos, lângă moartă, şi vâri mâna în buzunarul 
ei, căutând să nu se murdărească de sângele care şiroia - în 
acelaşi buzunar din dreapta de unde scosese ea data 
trecută cheile. Era perfect lucid, nu i se mai întuneca 
mintea şi nu mai avea amețeli, dar mâinile îi mai tremurau 
încă. După aceea şi-a amintit că fusese chiar foarte atent, 
având grijă să nu se mânjească... Găsi cheile imediat; erau 
toate, ca şi atunci, într-o singură legătură, pe un inel de 
oţel. Dădu imediat fuga cu ele în dormitor. Era o cămăruţă 
mică de tot, cu un chivot imens cu icoane. Lângă peretele 
de vizavi se afla un pat mare, foarte curat, cu o plapumă 


vătuită, cu faţa din petice de mătase. Pe cel de-al treilea 
perete era comoda. Lucru ciudat, cum începu să încerce 
cheile la comodă şi le auzi zornăitul, simţi parcă un spasm. 
Voi din nou să lase totul şi să plece. Dar numai pentru o 
secundă; era prea târziu ca să mai dea înapoi. Zâmbi când 
un alt gând alarmant îl izbi brusc în moalele capului. I se 
năzări deodată că poate bătrâna era încă vie şi că îşi putea 
reveni. Lăsând cheile şi comoda, se năpusti înapoi la 
cadavru, apucă toporul şi-l mai ridică o dată asupra 
bătrânei, dar nu-l lăsă să cadă. Murise, nu exista nici o 
îndoială. Aplecându-se şi cercetând-o mai de-aproape, văzu 
clar că ţeasta era zdrobită şi chiar uşor turtită într-o parte. 
Dădu să pipăie cu degetul, dar îşi trase mâna: doar se 
vedea şi-aşa. Între timp, sângele scurs făcuse deja o 
băltoacă. Deodată, zări la gâtul ei un şnur, trase de el, dar 
şnurul era tare şi nu se rupse; pe deasupra mai era şi 
îmbibat cu sânge. Încercă să i-l scoată din sân aşa cum era, 
dar ceva nu-l lăsa, îl ţinea. Nerăbdător, dădu să apuce iar 
toporul şi să taie şnurul acolo, pe cadavru, de sus, dar nu 
îndrăzni şi cu greu, mânjindu-şi mâinile şi toporul, după 
două minute de caznă reuşi să taie şnurul fără să atingă 
trupul cu toporul şi să-l scoată; nu greşise - era o punguţă. 
Pe şnur se găseau două cruci, una de chiparos şi alta de 
aramă, şi o iconiţă emailată; iar alături de ele atârna o 
punguţă soioasă de năbuc, în montură de oţel şi strânsă cu 
un ineluş. Punguliţa era doldora; Raskolnikov o vâri în 
buzunar fără să se uite la ea, zvârli crucile pe pieptul 
bătrânei şi, apucând toporul, se repezi înapoi în dormitor. 
Se grăbea cumplit, înhăţă cheile şi începu iar să le încerce. 
Dar nu nimerea deloc: nu intrau în broască. Nu atât din 
pricina mâinilor, care îi tremurau îngrozitor, ci mai mult din 
cauza lui, fiindcă nu făcea ce trebuie: de pildă, vedea că o 
cheie nu merge, dar încerca în continuare. Brusc îşi aminti, 
parcă 0 şi văzu: cheia cea mare, dinţată, care se 
bălăngănea împreună cu cele mici, trebuia să fie negreşit 
nu de la comodă (cum se gândise şi data trecută), ci de la 


vreun cufăr, şi poate tocmai acolo se afla tot ce era de 
ascuns. Lăsă comoda şi se vâri numaidecât sub pat, ştiind 
că bătrânele aveau obiceiul să ţină lădiţe sub pat. Într- 
adevăr, dădu peste o lădiţă destul de mare, lungă de peste 
un arşin, cu capacul bombat, bătută toată cu nituri de oţel. 
Cheia dinţată se potrivi imediat şi o deschise. Deasupra, sub 
un cearşaf alb, era o şubă din blană de iepure cu faţa din 
postav roşu; sub ea se afla o rochie de mătase, pe urmă un 
şal, iar mai jos, până la fund, păreau să fie doar nişte 
bulendre. Întâi dădu să-şi şteargă mâinile mânjite de sânge 
pe postavul roşu. „E roşu, iar pe roşu nu prea se vede 
sângele”, îşi spuse, dar brusc îşi reveni. „Doamne! Nu 
cumva îmi pierd minţile?”, se gândi îngrozit. 

Însă când răscoli bulendrele, de sub şubuliţă se ivi deodată 
un ceas de aur. Se apucă să scotocească febril. Într-adevăr, 
printre boarfe erau amestecate obiecte de aur, probabil 
toate amaneturi, nerăscumpărate ori aşteptând să fie 
răscumpărate, brățări, lănţişoare, cercei, ace etc. Unele 
erau în cutiuţe, altele erau doar învelite în hârtie de ziar, 
dar meticulos, cu foia pusă în două şi legate de jur împrejur 
cu şnur. Se porni să le îndese repede prin buzunarele de la 
pantaloni şi de la pardesiu, fără să aleagă şi fără să desfacă 
pacheţelele şi cutiuţele; însă nu apucă să adune prea 
multe... 

Brusc, în odaia în care zăcea bătrâna se auziră paşi. Se 
opri şi încremeni ca mort. Dar era linişte peste tot, i s-o fi 
părut doar. Deodată se auzi clar un strigăt slab, de parcă 
cineva gemea încet şi întretăiat, iar pe urmă amuţea. Apoi 
din nou linişte mormântală vreun minut sau două. Stătea 
ciucit lângă cufăr şi aştepta abia respirând, dar dintr-odată 
sări în picioare, apucă toporul şi se năpusti afară din 
dormitor. 

În mijlocul camerei stătea Lizaveta, cu o legătură mare în 
braţe, şi se uita încremenită, albă ca varul, la sora ei 
moartă, părând să nu mai aibă putere nici să strige. În clipa 
când îl văzu dând buzna, începu să tremure ca o frunză, un 


tremurat mărunt, iar faţa i se contracta spasmodic; ridică 
puţin o mână, dădu să deschidă gura, însă nu ţipă, ci porni 
să se tragă încet îndărăt, spre un colţ, privindu-l fix, drept 
în ochi, dar tot fără să ţipe, ca şi cum nu avea aer. Se 
năpusti către ea cu toporul; buzele ei se strânseră jalnic, ca 
la copiii mici de tot atunci când se sperie de ceva, se uită 
ţintă la ce i-a speriat şi sunt gata să ţipe. Atât de redusă, de 
îndobitocită şi veşnic terorizată era această amărâtă de 
Lizaveta, că nici nu ridică braţele să-şi apere faţa, gestul cel 
mai firesc şi necesar în clipa aceea, căci toporul se legăna 
chiar deasupra capului ei. Nu făcu decât să ridice puţin 
mâna stângă liberă, dar nicidecum până în dreptul feţei, ci 
doar o întinse încet spre el, vrând parcă să-l îndepărteze. 
Tăişul toporului pătrunse drept în ţeastă, despicând-o dintr- 
odată din creştetul capului până aproape de frunte. Se 
prăbuşi imediat. Raskolnikov se pierdu de tot cu firea, 
apucă balotul ei, îl zvârli la loc şi fugi în antreu. 

Spaima punea tot mai mult şi mai mult stăpânire pe el, mai 
cu seamă după acest al doilea omor, cu totul neprevăzut. Ar 
fi vrut să fugă cât mai repede de-acolo. Şi dacă ar fi fost în 
stare să vadă şi să judece mai bine în clipa aceea; dacă 
măcar şi-ar fi putut imagina nenorocirea situaţiei lui 
disperate, în toată hidoşenia şi absurditatea ei, dacă ar fi 
înţeles prin câte greutăţi şi, probabil, prin câte nelegiuiri 
mai avea să treacă pentru a scăpa de acolo şi a ajunge 
acasă, poate că ar fi lăsat totul şi s-ar fi dus imediat să se 
denunțe, nu din frică pentru propria persoană, ci doar din 
groază şi repulsie faţă de ceea ce făptuise. Repulsia, mai cu 
seamă, se ridica şi creştea în el clipă de clipă. Pentru nimic 
în lume nu s-ar mai fi dus acum, nu numai după cufăr, dar 
nici măcar în odaie. 

Însă un soi de aiureală, chiar de prostraţie, începea să 
pună treptat stăpânire pe el: minute în şir părea să uite de 
sine sau, mai bine zis, să uite esenţialul şi să se agaţe de 
nimicuri. Totuşi, aruncând o privire în bucătărie şi văzând 
pe laviţă o găleată pe jumătate plină cu apă, se gândi să-şi 


spele mâinile şi toporul. Mâinile îi erau pline de sânge şi 
lipicioase. Vâri toporul cu tăişul în apă, apucă bucăţica de 
săpun de pe o farfurioară ciobită pusă pe prichiciul 
ferestrei şi începu să se spele pe mâini. Apoi scoase toporul, 
îi spălă tăişul şi frecă îndelung, vreo trei minute, coada pe 
care se închegase sângele, dând şi cu săpun. Pe urmă 
şterse totul cu rufele puse la uscat pe o sfoară întinsă de-a 
curmezişul bucătăriei şi cercetă din nou toporul la 
fereastră, îndelung, cu atenţie. Nu rămăseseră urme, dar 
lemnul era încă ud. Vâri cu grijă toporul în bretea, sub 
pardesiu. Apoi, cât îi îngădui lumina din bucătăria 
întunecoasă, îşi cercetă pardesiul, pantalonii şi cizmele. La 
prima vedere, nu părea să fie nimic; doar pe cizme erau 
pete. Udă o cârpă şi îşi şterse cizmele. Ştia, de altminteri, 
că nu se vedea bine şi că se putea să-i fi scăpat o mulţime 
de pete, care altora să le sară în ochi. Rămase pe gânduri în 
mijlocul odăii. Un gând sinistru, chinuitor urca în el - 
gândul că înnebunea şi că în clipa aceea nu era în stare nici 
să judece, nici să se apere, că poate nu trebuia să facă ce 
făcea el acum. 

— Doamne! Trebuie să fug, să fug! bâigui şi se repezi în 
antreu. 

Aici avea să încerce însă o spaimă cum nu mai încercase, 
în mod sigur, niciodată. 

Stătea, se uita şi nu-şi credea ochilor: uşa, uşa de-afară, 
dintre antreu şi scară, cea la care sunase şi pe care intrase, 
stătea deschisă, ba chiar de-o palmă: nici lacăt, nici zăvor în 
tot timpul ăsta! Bătrâna nu închisese în urma lui, poate din 
precauţie. Dar, Dumnezeule! După aceea o văzuse pe 
Lizaveta! Şi cum putuse, cum putuse să nu-şi dea seama, că 
doar intrase pe undeva. Şi nu prin zid. 

Se repezi la uşă şi puse zăvorul. 

— Nu, iar nu fac ce trebuie! Trebuie să plec, să plec... 

Trase zăvorul, deschise uşa şi ciuli urechea la ce se 
întâmpla pe scară. 


Ascultă îndelung. Undeva departe, probabil în gang, se 
auzeau strigăte stridente: două voci se certau şi se înjurau. 
„Ce-or avea?” Aşteptă cu răbdare. Pe urmă se făcu brusc 
linişte, ca şi cum cineva curmase totul; se împrăştiaseră. 
Dădu să plece, dar la etajul de dedesubt se deschise brusc o 
uşă şi cineva începu să coboare îngânând un cântecel. „I-a 
apucat pe toţi!”, îi trecu prin minte. Trase din nou uşa după 
el şi mai aşteptă. În fine, totul se potoli, nu mai era nici 
ţipenie. Pusese deja piciorul pe treapta scării, când deodată 
se auziră iar paşi, ai altcuiva. 

Se auzeau de foarte departe, chiar de la piciorul scării, 
dar îşi aminti perfect, limpede, că încă de la primul zgomot 
bănuise, cine ştie de ce, că într-aici veneau, la patru, la 
bătrână. De ce? Era un zgomot aparte, care dădea de 
gândit? Paşii erau grei, egali, nu se grăbeau. Iată, omul 
trecuse deja de primul etaj şi continua să urce; paşii se 
auzeau tot mai clar, tot mai clar! Îi auzea răsuflarea 
greoaie. Începea deja să urce la trei... Veneau într-aici! 
Brusc avu impresia că înţepeneşte, că era exact ca în somn, 
când visezi că eşti ajuns din urmă, că-s aproape şi vor să te 
omoare, dar parcă eşti bătut în cuie, nici mâinile nu poţi să 
ţi le mişti. 

Când vizitatorul începu deja să urce la patru, zvâcni în 
sfârşit din tot trupul şi izbuti, iute şi agil, să se strecoare 
înapoi în casă şi să închidă uşa. Apoi puse mâna pe zăvor şi 
încet, fără să se audă, îl împinse. Făcuse totul instinctiv. Pe 
urmă se aşeză la pândă, ţinându-şi respiraţia, chiar lângă 
uşă. Acum stăteau faţă în faţă, cum făcuse mai devreme cu 
bătrâna, când, prin uşa dintre ei, trăsese cu urechea. 

Vizitatorul răsuflă greoi de câteva ori. „Trebuie să fie mare 
şi gras”, se gândi Raskolnikov strângând toporul în mână. 
Într-adevăr, parcă totul era un vis. Vizitatorul puse mâna pe 
clopoțel şi sună tare. 

În clipa când auzi clinchetul de tinichea al clopoţelului, i se 
năzări brusc că mişca ceva prin cameră. Chiar ascultă cu 
atenţie preţ de câteva secunde. Necunoscutul mai sună o 


dată, apoi aşteptă puţin şi, pierzându-şi brusc răbdarea, 
începu să tragă cu toată puterea de clanţă. Raskolnikov se 
uită îngrozit la ivărul care sălta în zăvor şi aşteptă cu o frică 
tâmpă, uite acum sare ivărul. Se putea prea bine, la cât de 
tare era zgâlţâit. Îi trecu prin minte să-l ţină cu mâna, dar 
celălalt ar fi putut ghici. Capul prinse parcă să i se învârtă 
din nou. „Cad!”, îi fulgeră prin minte, dar vizitatorul vorbi şi 
atunci îşi reveni pe dată. 

— Da' ce-or face acolo, afurisitele, trag la aghioase ori le-a 
gâtuit careva? mugi celălalt ca dintr-un butoi. Hei, Aliona 
Ivanovna, cotoroanţă bătrână ce eşti! Lizaveta Ivanovna, 
zâna zânelor! Deschideţi! Pfui, afurisitele astea or dormi ori 
ce-or face? 

Apucându-l iar furiile, trase de vreo zece ori cu toată 
puterea de clopoțel. Omul precis era cunoscut şi i se ştia de 
frică în casa asta. 

Chiar în clipa aceea se auziră nişte paşi mărunți şi grăbiţi 
pe scară. Mai venea cineva. Raskolnikov nici nu-i auzise la 
început. 

— Chiar nu-i nimeni? strigă tare şi vesel nou-sositul 
adresându-se fără nici o introducere primului vizitator, care 
continua să tragă de clopoțel. Salutare, Koh! 

„După glas trebuie să fie tânăr de tot”, se gândi 
Raskolnikov. 

— Dracu” ştie! Aproape că am spart uşa, răspunse Koh. 
Dar de unde mă ştii dumneata? 

— Asta-i bună! Păi acum două zile ţi-am luat două partide 
de biliard la Gambrinus. 

— A-a-a... 

— Şi nu-s? Ciudat. Chiar prost de tot. Groaznic. Da' unde 
să se fi dus bătrâna? Că am treabă cu ea. 

— Păi şi eu am treabă cu ea, nenică! 

— Ei, asta e! Facem cale-ntoarsă. Ai, ai! Nădăjduiam să iau 
nişte bani! zise tânărul. 

— Facem, vezi bine, da' nu-nţeleg de ce mi-a spus să vin? 
Am făcut şi un ocol. Pe unde dracu' umblă, mă-ntreb. Şade 


cu anii de se-năcreşte, cică o dor picioarele, şi-acum i s-a 
făcut de ducă! 

— Să-ntrebăm portarul? 

— Ce? 

— Unde s-a dus şi când se-ntoarce. 

— Hm... dracu' ştie... să-ntrebăm... da' ea nu se duce 
nicăieri. Fir-ar al dracului, n-avem încotro, haidem! 

— Stai! strigă deodată tânărul. Ia uite, vezi cum rămâne 
uşa dacă tragi? 

— Şi? 

— Înseamnă că nu-i închisă din broască, ci cu zăvorul, stă 
în ivăr! Auzi cum face zăvorul? 

— Şi? 

— Chiar nu pricepi? Înseamnă că una-i acasă. Dacă ar fi 
plecat amândouă, ar fi închis pe-afară cu cheia, nu cu 
zăvorul, pe dinăuntru. Uite, auzi cum joacă zăvorul? Dar ca 
să-nchizi cu zăvorul, pe dinăuntru, trebuie să fii acasă, 
pricepi? Înseamnă că sunt în casă, da' nu deschid! 

— Chiar aşa-i! strigă Koh mirat. Da' ce-or face acolo? 

Începu să tragă din nou cu furie de uşă. 

— Stai! strigă din nou tânărul. Nu trage! Ceva nu-i în 
regulă - doar ai sunat, ai tras şi n-au deschis; atunci, ori 
sunt leşinate amândouă, ori... 

— Ce? 

— Uite ce: să mergem după portar; poate le trezeşte el. 

— Hai! 

O luară amândoi în jos pe scară. 

— Stai! Rămâi dumneata aici şi mă reped eu jos după 
portar. 

— De ce să rămân? 

— Da' ce, e mare lucru? 

— Poate... 

— Eu învăţ ca să mă fac judecător de instrucţie. Şi e 
limpede, lim-pe-de, că ceva nu-i în regulă aici! strigă 
înfierbântat tânărul şi o luă la goană în jos pe scări. 


Koh rămase, trase iar binişor de clopoțel, care scoase un 
clinchet; pe urmă, calm, chibzuind şi cercetând parcă, 
începu să mişte clanţa uşii, trăgând-o şi dându-i drumul, ca 
pentru a se convinge că uşa stătea numai în zăvor. Pe urmă, 
gâfâind, se aplecă şi începu să se uite pe gaura cheii, dar 
cum cheia era băgată în broască, nu se vedea nimic. 

Raskolnikov stătea în picioare şi ţinea strâns toporul. 
Părea în delir. Se pregătea chiar de bătaie dacă aveau să 
intre. Cât timp bătuseră în uşă şi stabiliseră ce să facă, 
dăduse de câteva ori să termine odată cu tot şi să strige la 
ei din spatele uşii. Din când în când îi venea să-i ia la 
înjurături, să-i întărâte înainte să deschidă. „De-acum, de-ar 
merge mai repede!”, îi trecu prin minte. 

— Ce dracu' face ăsta? 

Timpul trecea, se scurse un minut, apoi încă unul, dar nu 
apărea nimeni. Koh începu să se foiască. 

— Ce dracu”! strigă deodată şi, pierzându-şi răbdarea, lăsă 
baltă pânda şi o luă zorit în jos pe scări, bocănind cu 
cizmele. Paşii se stinseră. 

„Dumnezeule, ce să fac?” 

Raskolnikov trase zăvorul şi întredeschise uşa - nu se- 
auzea nimic. Brusc, fără să se mai gândească, ieşi, închise 
cât putu mai bine uşa în urma lui şi o luă în jos pe scară. 

Coborâse deja trei trepte, când deodată se auzi mare 
larmă de jos. Unde să se bage? Nu era nici un cotlon în care 
să se ascundă. Să fugă înapoi în casă! 

— Mă, împieliţatule, diavole! Puneţi mâna pe el! 

Dintr-un apartament, cineva se năpusti în jos strigând, dar 
parcă nu fugea, ci se prăvălea pe scară, urlând cât îl ţinea 
gura: 

— Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Lua-te-ar dracu' să 
te ia! 

Strigătele sfârşiră într-un țipăt; ultimele sunete se auziră 
din curte; apoi totul amuţi. Dar în aceeaşi clipă, câţiva 
oameni, vorbind tare şi repede, începură să urce scara cu 


zgomot. Erau trei sau patru. Desluşi glasul sonor al 
tânărului. „Ei sunt!” 

În culmea disperării, porni drept spre ei. Fie ce-o fi! Dacă 
îl opreau, era pierdut, dacă-l lăsau să treacă, la fel; aveau 
să-l ţină minte. Se apropiau deja, mai aveau doar un etaj, 
când deodată... era salvat! La câteva trepte de el, în 
dreapta, se zărea apartamentul gol şi larg deschis de la 
etajul doi, unde zugrăveau mai devreme muncitorii, iar 
acum, ca un făcut, aceştia plecaseră. Pesemne că ei 
coborâseră în fugă, strigând, adineauri. Podelele erau 
proaspăt vopsite, în mijlocul încăperii stăteau nişte cădiţe şi 
un hârb cu vopsea şi cu o pensulă. Cât ai clipi, se strecură 
pe uşa deschisă şi se ascunse după perete; era şi timpul - 
ajunseseră deja pe palier. Pe urmă o cotiră în sus şi trecură 
pe alături, la etajul patru, vorbind tare între ei. Aşteptă 
puţin, ieşi în vârfurile picioarelor şi o luă la fugă în jos. 

Nimeni pe scară! Nici în gang. Trecu iute pe sub portic şi 
coti la stânga, în stradă. 

Ştia foarte bine, ştia perfect, că ei erau în clipa aceea 
înăuntru, că rămăseseră cu gura căscată văzând uşa 
deschisă, că doar adineauri era închisă, că deja se uitau la 
cadavre şi că nu le trebuia mai mult de un minut ca să îşi 
dea seama şi să înţeleagă cât se poate de limpede că 
ucigaşul abia plecase de-acolo şi că izbutise să se ascundă 
pe undeva, se strecurase pe lângă ei şi fugise; poate îşi 
dădeau seama şi că stătuse în apartamentul gol până 
urcaseră ei. Dar nu îndrăzni să o ia prea repede la picior, cu 
toate că mai avea o sută de paşi până să dea cotul. „N-ar fi 
mai bine să mă furişez în vreun gang şi să aştept pe undeva, 
pe vreo scară? Nu, aş putea s-o păţesc! S-arunc toporul pe 
undeva? Să iau o birjă? S-a zis cu mine!” 

Uite în sfârşit străduţa; dădu cotul mai mult mort decât 
viu; acum era deja pe jumătate salvat, ştia bine lucrul ăsta: 
era mai puţin suspect şi, oricum, pe-acolo bântuia mai 
multă lume, iar el putea să se piardă în ea ca un fir de nisip. 
Dar tot chinul ăsta îl sleise atât de tare, încât abia se mai 


mişca. Sudoarea îi curgea broboane-broboane, gâtul îi era 
lac de apă. „Uită-te la tine, eşti cui!”, îi strigă cineva când 
ajunse pe chei. 

Nu prea mai ştia de el şi, pe măsură ce trecea timpul, 
mintea i se întuneca tot mai tare. Îşi amintea că deodată, 
ieşind pe chei, se speriase că nu prea era lume şi că aici 
putea fi observat mai uşor şi că voise să cotească înapoi pe 
străduţă. Deşi era cât pe ce să se prăbuşească de oboseală, 
făcu un ocol ca să ajungă acasă din partea opusă. 

Nu-şi venise în fire nici când străbătu gangul de la 
intrarea casei lui, ajunsese deja pe scară când îşi aminti de 
topor. Mai avea ceva foarte important de făcut: să-l pună 
înapoi fără să fie văzut, dacă se putea. Fireşte, nu era încă 
în stare să judece că poate ar fi fost mult mai bine pentru el 
să nu pună toporul la loc, ci să-l arunce, chiar mai târziu, 
într-o curte străină. 

Dar avu noroc. Uşa de la cuşca portarului era închisă, dar 
nu cu lacătul, deci portarul trebuia să fie pe-acasă. Însă el 
îşi pierduse în asemenea hal capacitatea de a pricepe ceva, 
încât se duse direct la uşa cuştii portarului şi o deschise. 
Dacă portarul l-ar fi întrebat: „Ce doreşti?”, probabil că i-ar 
fi întins pur şi simplu toporul. Dar portarul nu era nici de 
data asta, aşa că izbuti să pună toporul la locul lui, sub 
laviţă; puse chiar şi bucata de lemn deasupra, aşa cum 
fusese. Nu se întâlni cu nimeni după aceea, cu absolut 
nimeni, până ajunse în odaia lui; uşa gazdei era închisă. 
După ce intră la el, se aruncă pe divan aşa cum era. Nu 
adormi, dar era aproape inconştient. Dacă ar fi intrat 
cineva în cameră atunci, ar fi sărit în picioare şi ar fi început 
să ţipe. Frânturi de gânduri îi umblau prin cap, dar nu 
putea prinde niciunul, nu se putea opri la niciunul, cu toate 
că se străduia... 

PARTEA A DOUA 

| — 

A zăcut aşa mult timp. Uneori parcă se trezea şi în clipele 
acelea îşi dădea seama că era de mult noapte, dar nu-i 


trecea prin minte să se scoale. În cele din urmă observă că 
se luminase deja de ziuă. Zăcea pe divan cu faţa în sus, 
înţepenit încă în urma stării de letargie din care abia ieşise. 
Din stradă răzbătură dintr-odată nişte urlete disperate, 
înfiorătoare, pe care de altfel le auzea în fiecare noapte sub 
fereastra lui, pe la ora trei. Ele îl şi treziseră. „A, uite că ies 
deja beţivii de prin cârciumi, se gândi, trebuie să fie trecut 
de trei!” Sări cât colo, de parcă l-ar fi smuls cineva de pe 
divan. „Cum? E deja trei!” Se aşeză pe pat şi în clipa aceea 
îşi aminti tot! Brusc, într-o secundă, îşi aminti tot! 

În prima clipă crezu că o să-şi piardă minţile. Îl luă un frig 
îngrozitor, însă era şi din pricina febrei, care se instalase de 
mult, în timp ce dormea. Dar acum îl scutură un asemenea 
frison, că numai nu-i săreau dinţii din gură, îl simţea prin 
tot trupul. Deschise uşa şi ascultă: toată casa dormea. Se 
uită prostit la el şi de jur împrejur prin cameră, fără să 
priceapă: cum de putuse, când intrase ieri, să nu zăvorască 
uşa cu cârligul şi să se arunce pe divan nu numai cu hainele 
pe el, dar şi cu pălăria pe cap; aceasta căzuse şi zăcea pe 
jos, lângă pernă. „Dacă intra cineva, ce putea să-şi 
închipuie? Că sunt beat, dar...” Se repezi la fereastră. Era 
destul de lumină, aşa că începu să-şi cerceteze zorit, din 
cap până-n picioare, toată îmbrăcămintea: nu erau urme? 
Dar nu aşa trebuia să facă: scuturat de frisoane, se apucă 
să scoată toate hainele de pe el şi să le cerceteze iar. 
Întoarse totul pe dos, până la ultima aţă şi zdreanţă, şi 
neîncrezându-se în el, o luă de trei ori de la capăt. Dar după 
cât se părea, nu era nimic, nici o urmă; doar jos, unde se 
destrămase pantalonul şi-i atârnau aţele, pe firele alea 
rămăseseră urme groase de sânge închegat. Apucă un 
briceag mare şi le tâie. Părea să nu mai fie nimic. Deodată 
îşi aminti că punguţa şi lucrurile pe care le scosese din 
lădiţa bătrânei erau şi-acum în buzunarele lui! Nici nu-i 
dăduse prin cap până acum să le scoată şi să le ascundă! 
Nu-şi amintise de ele nici măcar când se uitase la haine! Ce 
mai urma oare? Se repezi să le scoată şi le zvârli pe masă. 


După ce scoase tot şi-şi întoarse buzunarele pe dos, ca să se 
convingă că nu mai rămăsese nimic, le luă grămadă şi le 
duse într-un colţ. Acolo, în partea de jos, tapetul era rupt şi 
desprins de perete. Începu îndată să le îndese pe toate în 
golul acela, sub hârtie. „Au intrat! Nu se văd deloc, nici 
punguţa!”, se gândi bucuros, ridicându-se puţin şi uitându- 
se prostit la colţul acela şi la golul care se căscase şi mai 
mult. Deodată îl străbătu un fior de groază: „Dumnezeule! 
şopti disperat. Ce-i cu mine? Ce ascuns mai e şi ăsta? Asta- 
nseamnă ascuns?”. 

Ce-i drept, nu se gândise că aveau să fie şi lucruri, nu 
numai bani, de asta nici nu pregătise dinainte un loc. Dar 
acum, pentru ce mă bucur acum? se gândi. Asta înseamnă 
ascuns? Într-adevăr, nu-mi mai merge mintea!” Se aşeză 
sleit pe divan şi în aceeaşi clipă îl scutură din nou un frison 
teribil. Maşinal, îşi trase pe el vechiul palton de student, 
trântit alături, pe scaun, care ţinea cald, deşi era aproape 
tot o zdreanţă, se înveli cu el şi imediat căzu din nou în 
somn şi în delir. Nu mai ştiu de el. 

Nu trecură nici cinci minute şi sări iar în picioare, 
repezindu-se febril la pardesiu. „Cum am putut s-adorm la 
loc, când n-am făcut încă nimic! Da, da, breteaua n-am scos- 
o nici acum de-acolo! O dovadă ca asta!” Smulse breteaua şi 
începu s-o sfâşie la repezeală şi să vâre bucăţile sub pernă, 
printre rufe. „Nişte bucăţi de pânză ruptă n-or să trezească 
nici o bănuială; nu cred să trezească, nu cred!”, repeta 
stând în picioare în mijlocul camerei şi, cu atenţia încordată 
aproape dureros, se uită din nou în jur, pe podea şi peste 
tot, ca să se asigure că nu uitase ceva. Convingerea 
chinuitoare că totul, de la memorie până la simpla putere 
de înţelegere, îl lasă devenea de nesuportat. „Nu cumva 
începe, nu cumva începe supliciul? Da, da, asta e!” Într- 
adevăr, aţele destrămate pe care le tăiase de la pantaloni le 
lăsase pe jos, în mijlocul camerei, în văzul oricui ar fi venit! 
„Ce-o fi cu mine?”, strigă din nou, parcă pierdut. 


În clipa aceea îi veni în minte o idee ciudată: că poate avea 
sânge pe toate hainele, că poate erau multe pete, dar nu le 
vedea el, nu le observa, fiindcă puterea lui de înţelegere era 
slăbită, era la pământ... mintea i se întunecase... Deodată 
îşi aminti că şi pe punguliţă era sânge. „Ah! Păi atunci 
trebuie să fie sânge şi în buzunar, fiindcă punguliţa am 
băgat-o acolo plină de sânge!” Întoarse la repezeală 
buzunarele pe dos şi, într-adevăr, pe căptuşeala 
buzunarului erau ceva pete! „Înseamnă că glagoria nu m-a 
lăsat de tot, înseamnă că mai am judecată şi ţinere de 
minte, dacă mi-am dat singur seama de lucrul ăsta! se 
gândi jubilând şi scoțând un oftat adânc de uşurare. E doar 
slăbiciunea de pe urma frigurilor, un delir de-o clipă, atâta 
tot”, îşi spuse, smulgând cu totul căptuşeala de la buzunarul 
stâng al pantalonilor. În clipa aceea o rază de soare îi 
lumină cizma stângă: pe ciorapul care se iţea dintr-însa 
păreau să fie urme. Zvârli cizma din picior: „Chiar sunt! 'Tot 
vârful ciorapului e năclăit de sânge”; probabil că păşise din 
nebăgare de seamă în băltoaca aia... „Şi-acum ce fac cu 
ele? Unde să le pun, ciorapul, aţele, buzunarul?” 

Le strânse pe toate în mână şi rămase în mijlocul odăii. „Să 
le arunc în sobă? Dar întâi şi-ntâi în sobă or să scotocească. 
Să le ardă? Cu ce? N-avea nici chibrituri. Nu, mai bine iese 
şi le aruncă pe toate pe undeva. Da, mai bine să le arunc! 
repetă aşezându-se iar pe divan. Chiar acum, în clipa asta, 
nu mai stau!” Dar capul îi căzu pe pernă; un frison 
înfiorător îi îngheţă din nou trupul; îşi trase iar paltonul pe 
el. Mult timp, câteva ore în şir, îi umblă întruna prin cap: 
„Acum mă duc, fără zăbavă, mă duc pe undeva şi arunc tot, 
să nu le mai văd, cât mai repede, cât mai repede!”. De 
câteva ori se frământă pe divan, vrând să se ridice, dar deja 
nu mai era în stare. În cele din urmă îl trezi o bătaie 
puternică în uşă. 

— Deschide odată, ce-ai murit? Doarme până nu mai 
poate! striga de zor Nastasia bătând cu pumnul în uşă. 


Sforăie cât e ziulica de mare, ca un dulău! Că dulău şi e! 
Deschide odată. E ceasu' unşpe. 

— Poate n-o fi acasă! zise o voce de bărbat. 

„la! E vocea portarului... Oare ce-o fi vrând?” 

Se sculă şi se aşeză în capul oaselor pe divan. Inima îi 
bătea într-aşa un hal, că-i era rău. 

— Şi cine-a-nchis cu cârligul? se oţări Nastasia. Ca să vezi, 
a-nceput să se zăvorască! Păi ce să iei de-aici? Pe tine? 
Deschide, mintosule, scoală! 

„Ce-or vrea? De ce-a venit portarul? Se ştie tot. Să opun 
rezistenţă sau să deschid? Fie ce-o fi...” 

Se ridică puţin, se aplecă în faţă şi scoase cârligul. 

Atât de mică era odaia lui, încât putea scoate cârligul fără 
să se dea jos din pat. 

Într-adevăr, în prag stăteau Nastasia şi portarul. 

Nastasia se uită la el cam ciudat. Îşi îndreptă privirea, 
sfidătoare şi disperată, spre portar. Acesta îi întinse în 
tăcere o hârtie cenuşie, împăturită şi sigilată cu ceară roşie. 

— O citaţie de la secţie, spuse el întinzându-i hârtia. 

— De la ce secţie? 

— De la poliţie, te cheamă, carevasăzică, la secţie. 

— La poliţie! ... Pentru ce? ... 

— De unde să ştiu eu? Trimit după tine, te duci. 

Se uită atent la el, aruncă o privire iscoditoare în jur şi se 
întoarse să plece. 

— Nu te-oi fi îmbolnăvit de-a binelea? întrebă Nastasia 
fără să-l scape din ochi. 

Portarul întoarse capul pentru o clipă. 

— Stă cu fierbinţeală de ieri, adăugă ea. 

El nu răspunse; ţinea hârtia în mână fără s-o desfacă. 

— Stai acolo, spuse Nastasia, pe care o apucă mila când 
văzu că îşi dădea picioarele jos din pat. Eşti bolnav, nu te 
duci, că nu arde. Da' ce-ai în mână? 

EI se uită: în dreapta ţinea aţele tăiate, ciorapul şi 
căptuşeala sfâşiată a buzunarului. Adormise cu ele în mână. 
Mai târziu, când s-a gândit la asta, şi-a amintit că, trezindu- 


se pe jumătate, dogorind de febră, le strângea din toate 
puterile în mână şi apoi adormea la loc. 

— Ia te uită ce zdrenţe a mai adunat, şi doarme cu ele de 
parc-ar fi cine ştie ce comoară... 

Nastasia izbucni în râsul ei isteric. El vâri imediat totul sub 
manta şi-şi înfipse privirea în ochii ei. Măcar că nu era în 
stare să înţeleagă mare lucru în clipa aceea, simţea că nu 
aşa se poartă ei când vin să te ia. „Dar... poliţia?” 

— Mai bine-ai bea un ceai? Vrei? Ţi-aduc; a mai rămas... 

— Nu... plec, chiar acum plec, bălmăji el sculându-se în 
picioare. 

— Pleci, da! eşti în stare să cobori scara? 

— Plec... 

— Cum pofteşti. 

Nastasia ieşi în urma portarului. El se repezi la lumină, să 
cerceteze ciorapul şi aţele: „Au nişte pete, dar nu prea se 
văd de murdare şi decolorate ce sunt. Cine nu ştie dinainte 
nu bagă de seamă. Nastasia nici n-avea cum să observe de 
la distanţă, slavă Domnului!”, apoi, tremurând, desfăcu 
citaţia şi se apucă s-o citească; o parcurse de câteva ori 
până când înţelese în sfârşit. Era o citaţie obişnuită de la 
secţie, să vină azi la nouă şi jumătate la biroul comisarului. 

„Dar de unde şi până unde? Eu, personal, n-am avut 
niciodată de-a face cu poliţia! Şi de ce tocmai azi? se 
gândea chinuindu-se să priceapă. Doamne, de s-ar termina 
odată!” Puțin lipsi să cadă în genunchi şi să se roage, dar 
râse singur - nu de rugăciune, ci de el. Începu să se 
îmbrace zorit. „Dacă s-a zis cu mine, s-a zis, asta e! N-ar fi 
mai bine să-mi pun ciorapul? îi veni deodată în minte. O să 
se prăfuiască şi mai tare, iar urmele or să dispară.” Dar nici 
nu şi-l puse bine, că-l şi smulse cu repulsie şi groază. Însă 
amintindu-şi că nu avea altul, îl luă şi şi-l puse iar şi din nou 
îl apucă râsul. „Astea sunt doar nişte prejudecăţi, totu-i 
relativ, doar nişte simple obişnuinţe, aparenţe, îi trecu 
fulgerător prin minte un crâmpei de gând în timp ce 
tremura din tot trupul. Na, că mi l-am pus! Până la urmă tot 


LIA 


mi l-am pus!” Dar în aceeaşi clipă disperarea luă locul 
râsului. „Nu, nu-s în stare...”, se gândi. Picioarele îi 
tremurau. „De frică”, mormăi pentru sine. Capul i se 
învârtea şi îl durea din pricina febrei. „E un şiretlic! Vor să 
mă momească printr-un şiretlic şi să mă ia prin 
surprindere”, cugetă în gând în timp ce ieşea pe uşă. 

Pe scară îşi aminti că lăsase toate lucrurile aşa, în gaura 
de sub tapet. „Irebuie să fie anume, ca să facă percheziţie 
cât lipsesc”, îi veni în minte şi se opri în loc. Dintr-odată 
puseră stăpânire pe el o asemenea disperare şi un 
asemenea, dacă se poate spune aşa, cinism al pierzaniei, 
încât flutură din mână şi îşi continuă drumul. „Cel mai rău e 
că aiurez şi risc să spun vreo prostie... De s-ar termina 
odată!” 

Afară căldura era din nou insuportabilă; un strop de ploaie 
nu căzuse în toate zilele acelea. Iarăşi praf, var şi cărămizi, 
iarăşi zarva dughenelor şi cârciumilor, iarăşi beţivi la 
fiecare pas, vânzători ambulanți şi birjari stând să pice de 
pe capră. Soarele îl păli atât de tare, că nu putea ţine ochii 
deschişi, iar capul prinse să i se învârtă de-a binelea - 
obişnuita senzaţie a bolnavului de friguri care iese deodată 
din casă într-o zi cu soare puternic. 

Ajuns la colţul străzii din ajun, aruncă, cuprins de panică, o 
privire în lungul ei, către casa aceea... şi întoarse imediat 
capul. 

„Dacă mă întreabă, poate chiar mărturisesc”, se gândi 
apropiindu-se de secţie. 

Aceasta era la un sfert de verstă de el. Tocmai se mutase 
în alt loc, într-o clădire nouă, la etajul patru. Trecuse o dată 
pe la vechiul local, dar cu foarte multă vreme în urmă. 
Intrând în gang, văzu la dreapta o scară pe care cobora un 
mujic cu un registru în mână. „Un portar, fără îndoială; deci 
aici e secţia.” Şi începu să urce la nimereală. De întrebat nu 
voia să întrebe pe nimeni nimic. 

„Intru, cad în genunchi şi mărturisesc tot...”, se gândi 
ajungând la etajul patru. 


Scara era îngustă, abruptă şi plină de gunoi. Bucătăriile 
tuturor apartamentelor de la cele patru etaje dădeau spre 
această scară şi stăteau cu uşile deschise aproape toată 
ziua. Din pricina asta era o zăpuşeală cumplită. În sus şi în 
jos urcau şi coborau portari cu registre sub braţ, curieri şi 
tot felul de persoane de ambele sexe, şi ele cu treburi. Uşa 
secţiei era şi ea larg deschisă. Intră şi se opri în vestibul. 
Aici stăteau în picioare, aşteptând, nişte mujici. Zăpuşeala 
era la fel de cumplită şi, pe deasupra, te izbea mirosul 
greţos de vopsea proaspătă, neuscată încă, şi de ulei rânced 
al încăperilor abia zugrăvite. După ce aşteptă puţin, se 
gândi să meargă mai în faţă, în camera următoare. Toate 
încăperile erau mici şi scunde. O nerăbdare teribilă îl tot 
împingea înainte. Nimeni nu-l băga în seamă. În cea de a 
doua cameră şedeau şi scriau nişte conţopişti îmbrăcaţi nu 
cu mult mai bine decât el, care arătau destul de ciudat. 1 se 
adresă unuia dintre ei. 

— Ce doriţi? 

Arătă citaţia de la secţie. 

— Sunteţi student? întrebă celălalt uitându-se la citaţie. 

— Da, fost student. 

Conţopistul îl privi, însă fără pic de curiozitate. Era ciufulit 
rău de tot şi avea nişte ochi absenţi, preocupaţi de o idee 
fixă. 

„De la ăsta nu afli nimic, totul îi e perfect egal”, se gândi 
Raskolnikov. 

— Mergeţi acolo, la secretar, îl îndrumă conţopistul 
ridicând un deget şi arătând spre ultima cameră. 

Intră în încăperea aceea, a patra la rând, strâmtă şi plină 
ochi de oameni ceva mai bine îmbrăcaţi decât în celelalte 
încăperi. Printre ei se aflau şi două doamne. Una, în doliu, 
îmbrăcată sărăcăcios, şedea la o masă, în faţa unui 
conţopist, şi scria ceva după dictarea lui. Cealaltă doamnă, 
foarte grasă şi stacojie la faţă, cam prea elegant îmbrăcată, 
cu o broşă cât o farfurioară de ceai în piept, stătea mai la o 
parte, părând să aştepte ceva. Raskolnikov vâri citaţia sub 


nasul secretarului. Acela aruncă o privire peste ea, spuse: 
„Aşteptaţi” şi continuă să se ocupe de doamna în doliu. 

Răsuflă mai uşurat. „S-ar părea că nu-i vorba de asta!” 
Încet-încet începu să mai prindă curaj; se străduia din 
răsputeri să se îmbărbăteze şi să-şi vină în fire. 

„E de-ajuns o prostie, o mică neatenţie, şi mă dau singur 
de gol! Hm... ce păcat că nu-i aer aici, îşi mai spuse, e aşa 
zăpuşeală... Capul mi se-nvârte şi mai rău... şi mintea...” 

Simţea o tulburare îngrozitoare în toată fiinţa. Se temea 
că n-avea să se poată stăpâni. Încerca să se agaţe cu mintea 
de ceva, ceva care să nu-l privească deloc, însă nu reuşea 
nicicum. De altminteri, secretarul îi capta tot interesul: se 
străduia să ghicească ceva după figura lui, să-şi dea cât de 
cât seama. Era un bărbat foarte tânăr, la vreo douăzeci şi 
doi de ani, cu o faţă oacheşă şi mobilă, cam trecută pentru 
vârsta lui, îmbrăcat la modă, ca un filfizon, cu cărare pe 
mijloc, frizat şi pomădat, cu multe inele pe degetele albe, 
foarte îngrijite, şi cu lanţuri de aur pe jiletcă. Schimbase 
chiar vreo două cuvinte în franceză cu un străin care fusese 
acolo într-un chip foarte satisfăcător. 

— Luiza Ivanovna, ar fi bine să luaţi loc, îi spuse în treacăt 
doamnei stacojii la faţă şi dichisite, care continua să stea în 
picioare, deşi era un scaun lângă ea. 

— Ich danke! 5, zise ea şi se lăsă încet, într-un foşnet de 
mătase, pe scaun. Rochia ei sinilie, garnisită cu dantelă 
albă, exact ca un balon, se răspândi în jurul scaunului şi 
ocupă aproape jumătate din cameră. Se făcu simţit un 
miros de parfum. Dar, în mod vădit, doamna era jenată că 
ocupa jumătate din cameră şi că răspândea un asemenea 
miros de parfum, măcar că zâmbea temător şi în acelaşi 
timp insolent, se vedea că era neliniştită. 

Doamna în doliu termină în sfârşit şi se ridică. Deodată, 
stârnind oarecare larmă, cu un mers tineresc şi cu un fel 
aparte de a-şi mişca umerii, intră un ofiţer, îşi aruncă 
chipiul cu cocardă pe masă şi se aşeză în fotoliu. Doamna 
cea elegantă sări de pe scaun la vederea lui şi începu să 


facă reverenţe cu un entuziasm ieşit din comun; ofiţerul nu- 
i dădu însă nici cea mai mică atenţie, iar ea nu mai cuteză 
să se aşeze în prezenţa lui. Era ajutorul comisarului. Avea 
nişte mustăţi roşcovane înţepenite orizontal, într-o parte şi 
în cealaltă, şi o faţă cu trăsături extrem de mărunte, care de 
altfel nu exprima nimic deosebit în afara unei oarecare 
impertinenţe. Se uită pieziş şi oarecum indignat la 
Raskolnikov: veşmintele îi erau din cale-afară de soioase, 
însă în ciuda înfăţişării umile, ţinuta lui nu se potrivea deloc 
cu ele; din nebăgare de seamă, Raskolnikov se uitase prea 
de-a dreptul şi prea lung la el, ceea ce îl făcuse să se simtă 
chiar ofensat. 

— Tu ce vrei? strigă, mirându-se pesemne că un 
zdrenţăros ca ăsta nu dădea nici un semn de fâstâceală sub 
privirea lui care te fulgera. 

— Am fost chemat... cu citaţie..., bâigui Raskolnikov. 

— E vorba de perceperea unor bani de la dânsul, de la 
student, se grăbi să spună secretarul scoţându-şi nasul din 
hârtii. Poftim, îi aruncă el un caiet lui Raskolnikov, 
indicându-i un loc anume, citiţi aici! 

„Bani? Ce bani? se gândi Raskolnikov. Atunci... probabil, 
nu, în mod sigur, nu-i asta!” Tresări de bucurie. Simţi brusc 
o uşurare teribilă, de nedescris. Îi dispăru povara de pe 
umeri. 

— Dar la ce oră vi s-a cerut să veniţi, stimate domn? strigă 
porucicul6 tot mai ofensat, nu se ştie din ce motiv. Vi s-a 
cerut să veniţi la nouă, iar acum e deja douăsprezece! 

— Citaţia mi-a fost adusă abia acum un sfert de ceas, 
răspunse tare şi peste umăr Raskolnikov, supărându-se şi el 
brusc, spre propria lui mirare, ba chiar cu un fel de 
satisfacţie. E destul că am venit aşa bolnav de friguri cum 
sunt. 

— Binevoiţi să nu ţipaţi! 

— Dar nu ţip, vorbesc foarte normal, dumneavoastră ţipaţi 
la mine; iar eu sunt student şi nu permit să se ţipe la mine. 


Adjunctul se aprinse atât de tare, încât în prima clipă nici 
nu putu să spună nimic, doar îi zburară nişte stropi din 
gură. Sări de la locul lui. 

— Faceţi bine şi tăceţi! Vă aflaţi într-o instituţie. Fără 
mojjjicii, domnule! 

— Păi şi dumneavoastră vă aflaţi într-o instituţie, strigă 
Raskolnikov, iar în afară de faptul că ţipaţi, mai şi fumaţi o 
ţigară în disprețul nostru, al tuturor. 

Spunând asta, Raskolnikov simţi o satisfacţie de nedescris. 

Secretarul se uita la el zâmbind. Porucicul cel iute din fire 
rămăsese, vădit, cu gura căscată. 

— Asta nu-i treaba dumneavoastră! strigă el într-un 
sfârşit, nefiresc de tare. Faceţi bine şi daţi răspunsul care vi 
se cere. Arătaţi-i, Alexandr Grigorievici. S-a depus o 
plângere împotriva dumneavoastră. Că nu plătiţi. Poftim 
cine s-a găsit să facă pe leul! 

Dar Raskolnikov deja nu-l mai asculta, apucase avid hârtia 
şi căuta să găsească mai repede explicaţia. Citi o dată, de 
două ori, însă tot nu înţelese. 

— Ce este asta? îl întrebă pe secretar. 

— E pentru nişte bani care vă sunt ceruţi în baza unei 
poliţe, o somaţie. Trebuie fie să plătiţi, împreună cu toate 
cheltuielile, penalităţile şi aşa mai departe, fie să răspundeţi 
în scris când puteţi plăti şi să vă luaţi obligaţia să nu 
părăsiţi până atunci capitala şi să nu vă vindeţi sau să vă 
tăinuiţi avutul. lar creditorul este liber să vândă tot ce aveţi 
şi să procedeze cu dumneavoastră conform legilor. 

— Dar... eu nu sunt dator nimănui. 

— Asta nu ne mai priveşte pe noi. Noi am primit spre avă 
pune sub urmărire o poliţă trecută de scadenţă şi 
protestată legal, în valoare de o sută cincisprezece ruble, 
dată de dumneavoastră văduvei de asesor de colegiu 
Zarniţâna acum nouă luni, şi care a trecut spre plată de la 
văduva Zarniţâna la consilierul de curte Cebarov, de-aceea 
vă şi poftim să răspundeţi. 

— Păi e gazda mea. 


— Şi ce dacă-i gazda dumneavoastră? 

Secretarul se uită la el cu un zâmbet condescendent, plin 
de milă, dar totodată şi de triumf, ca la un ageamiu pe care 
abia îl lua în primire: „Ei, cum îţi e, mă rog?”. Dar puţin îi 
păsa lui acum de poliţă şi de urmărire! Nu numai că nu 
merita să se alarmeze câtuşi de puţin, dar nici măcar să dea 
cea mai mică atenţie la aşa ceva! Stătea, citea, asculta, 
răspundea, punea chiar întrebări, dar făcea totul maşinal. 
Sentimentul triumfător de-a se afla în siguranţă, de-a fi 
scăpat de un pericol copleşitor - iată de ce îi era plină în 
clipa aceea toată fiinţa, fără să facă previziuni şi analize, 
fără presupuneri şi supoziţii, fără îndoieli şi întrebări. Era o 
clipă de bucurie pur animalică, spontană, deplină. Dar în 
acel moment, în secţie se dezlănţui o furtună cu tunete şi 
fulgere. Porucicul, care nu-şi revenise încă de pe urma 
lipsei de respect, clocotind tot şi dorind în mod evident să-şi 
dreagă amorul-propriu rănit, îşi zvârli toate tunetele şi 
fulgerele asupra nefericitei „doamne luxoase”, care îl privea 
din clipa când intrase cu un zâmbet mai mult decât tâmp. 


— Iar tu, ca să nu zic ce eşti, zbieră deodată cât îl ţinea 
gura (doamna în doliu ieşise deja), ce-a fost azi-noapte 
acolo la tine? Mai mare ruşinea, iar făcuşi scandal pe toată 
strada aia. lar beţivănie, iar încăierări. [i s-a făcut de stat la 
răcoare? Doar ţi-am spus, te-am prevenit de zece ori că a 
unşpea nu te mai iert. Dar tu, ca să nu zic ce eşti, nu te laşi 
deloc! 

Raskolnikov scăpă hârtia din mână şi se uită curios la 
doamna luxoasă care era bruftuluită atât de neceremonios; 
înţelese însă repede despre ce era vorba şi toată povestea 
începu chiar să-i placă. Asculta cu plăcere, ba chiar îi venea 
să râdă în hohote, în hohote, în hohote, în hohote... Nu-l mai 
ţineau nervii. 

— Ilia Petrovici! începu secretarul extrem de precaut, dar 
se opri pândind momentul, pentru că porucicul, odată 
aprins, nu mai putea fi oprit decât cu forţa, lucru pe care îl 
ştia din proprie experienţă. 

Cât despre doamna luxoasă, întâi începuse să tremure sub 
ploaia de tunete şi fulgere; dar, lucru ciudat, cu cât se 
înmulţeau şi se înteţeau injuriile, cu atât i se făcea chipul 
mai amabil şi cu atât îi devenea mai fermecător zâmbetul 
destinat fiorosului porucic. Se bâţâia întruna şi făcea 
temenele, aşteptând cu nerăbdare să i se îngăduie în sfârşit 
şi ei să strecoare o vorbă; şi izbuti. 

— Nici o gălăgie şi încăierare n-a fost la mine, domnul 
capiten - se porni deodată să turuie, ca o răpăială de boabe 
de mazăre, cu un puternic accent german, cu toate că 
vorbea fluent ruseşte -, şi nici un şcandal, niciunul, 
dumnealui a fenit beat, vă spun degrab tot, domnul capiten, 
eu nu sunt vinovat... Eu am casă onorabil, domnul capiten, 
şi întotdeauna, întotdeauna n-am vrut nici un şcandal. Dar 
dumnealui a fenit beat de tot şi pormă a mai cerut trei 
putelci, pormă a ridicat un picioar, a început să cânte cu el 
la pian, asta nu-i bine deloc la casă onorabil, şi stricat ganz”? 
pianul, asta ce manier mai e, şi eu am spus la el. Darela 
luat putelca şi a început să împingă pe toţi înapoi cu ea. 


Atunci eu chemat repede portar şi Karl fenit, el luat Karl şi 
pocnit în ochi, pormă Henriet pocnit şi pe ea în ochi, iar pe 
mine de cinci ori peste faţă. Acest manier este aşa nedelicat 
în casă onorabilă, domnul capiten, şi eu strigat. Dumnealui 
deschis fereastra spre canal şi început să guiţ, ca porc mic, 
asta mare ruşine. Cum se poate să guiţ la geam dinspre 
stradă ca porc mic? Pfui-pfui-pfui! Karl din spate la el trage 
de frac de la geam şi atunci, e adevărat, domnul capiten, 
rupt sein Rock8. Atunci el strigat că man muss9 să plătit 
cincisprezece ruble amend. Dar eu, domnul capiten, plătit 
cinci ruble pentru sein Rock. Asta nu e musafir onorabil, 
domnul capiten, el făcut şcandal! Eu, spus el, un mare satir 
gedriuckt10 despre dumneata, pentru că eu în toate ziarele 
pot să scriu despre dumneata. 

— Adică e scriitor? 

— Da, domnul capiten, dar aşa un musafir neonorabil, 
domnul capiten, în casă onorabil... 

— Ei, gata, gata! Doar ţi-am spus o dată, ţi-am spus... 

— Ilia Petrovici! repetă cu înţeles secretarul. 

Porucicul îi aruncă o privire; secretarul clătină uşor din 
cap. 

— Aşadar, iată, preastimată Laviza Ivanovna, îţi spun 
pentru ultima oară, altă dată nu-ţi mai repet, asta e ultima, 
urmă porucicul. Dacă o singură dată se mai întâmplă vreun 
scandal în casa dumitale onorabilă, cu mâna mea te bag la 
zu Hause11, cum se spune în stilul ales. Ai auzit? Vasăzică 
un literat, un scriitor, ia cincisprezece ruble într-o „casă 
onorabilă” pentru o pulpană? Halal! 

Aruncă o uitătură dispreţuitoare în direcţia lui 
Raskolnikov. 

— La fel a fost şi la cârciumă, acum două zile: de mâncat a 
mâncat, dar de plătit n-a vrut; „Vă pun într-o satiră pentru 
asta”, a spus. Altul, săptămâna trecută, pe un vapor, a 
ofensat cu cele mai spurcate cuvinte o familie onorabilă, 
soţia şi fiica unui consilier de stat. Mai zilele trecute, altul a 
fost dat afară în brânci dintr-o cofetărie. Că aşa sunt 


literaţii, scriitorii, studenţii, crainicii... Ptiu! Hai, valea! O să 
trec chiar eu pe la tine să văd... ai grijă! Ai auzit? 

Luiza Ivanovna se porni să facă de zor temenele amabile în 
toate părţile şi astfel ajunse de-a-ndăratelea până la uşă; în 
prag însă, dădu cu spatele peste un ofiţer chipeş, cu o 
figură proaspătă, deschisă şi nişte favoriţi blonzi, stufoşi, de 
toată frumuseţea. Era însuşi Nikodim Fomici, comisarul de 
circumscripție; Luiza Ivanovna se grăbi să facă o reverență 
până aproape de pământ şi, cu paşi mărunți şi sprinţari, îşi 
luă zborul din birou. 

— Iarăşi zarvă, iarăşi tunete şi fulgere, vijelie şi uragan! i 
se adresă amabil şi amical Nikodim Fomici lui Ilia Petrovici. 
Iar te-ai ambalat, iar dai în clocot! Se-aude de pe scară. 

— Ei, na! spuse cu o nobilă nepăsare Ilia Petrovici (ba nici 
măcar „Ei”, ci mai degrabă „lete, na!”), mutându-se cu nişte 
hârtii la altă masă şi mişcând afectat din umeri la fiecare 
pas, unde era pasul era şi umărul. la binevoiţi să vedeţi: 
domnul scriitor, adicătelea student, sau mai degrabă fost 
student, banii nu-i plăteşte, dă poliţe cu duiumul, locuinţa 
nu vrea s-o elibereze, curg plângerile împotriva lui, dar 
dumnealui binevoieşte să protesteze că am fumat o ţigară 
în prezenţa dânşilor! Când dumnealui face ce face! Dar 
poftim, uitaţi-vă numai cum arată, iar ce vedeţi acum e 
înfăţişarea lui cea mai fermecătoare! 

— Sărăcia nu este un viciu, amice, n-ai ce să-i faci! Dar 
ştim că te aprinzi ca pulberea şi nu suporţi nici o jignire. Se 
vede că şi dumneavoastră v-aţi simţit jignit şi nu v-aţi mai 
stăpânit, continuă Nikodim Fomici adresându-i-se amabil lui 
Raskolnikov. Mare păcat: nu există om mai bun, vă spun eu, 
dar e ca praful de puşcă, se aprinde imediat! Se înfierbântă, 
se aprinde, arde - şi asta-i tot! A trecut! Rămâne doar o 
inimă de aur! La regiment aşa l-au şi poreclit: „Porucicul 
Pulbere”. 

— Şi ce regiment era! exclamă Ilia Petrovici, foarte 
mulţumit să se simtă gâdilat atât de plăcut, dar arătându-se 
tot bosumflat. 


Raskolnikov simţi deodată dorinţa de a le spune tuturor 
ceva foarte agreabil. 

— Iertat să-mi fie, domnule căpitan - începu foarte 
degajat, adresându-i-se deodată lui Nikodim Fomici -, 
gândiţi-vă puţin la situaţia mea... Sunt gata să-mi cer scuze 
dacă am greşit cu ceva faţă de dumnealui. Sunt un student 
sărac şi bolnav, deprimat (chiar aşa a spus, „deprimat”) de 
sărăcie. Sunt fost student pentru că nu mă mai pot 
întreţine, dar voi primi bani... Am o mamă şi o soră în 
gubernia Z. Or să-mi trimită ele bani şi... o să plătesc. 
Gazda mea este o femeie cumsecade, dar fiindcă am rămas 
fără meditații, n-am mai plătit de patru luni şi s-a supărat 
atât de rău, că nu-mi mai trimite nici prânzul... Şi nu înţeleg 
deloc ce poliţă e aceea! Acum îmi cere prin înscrisul ăsta să- 
i plătesc, judecaţi şi dumneavoastră! ... 

— Asta nu mai e treaba noastră, dădu iar să intervină 
secretarul. 

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, sunt întru totul de acord cu 
dumneavoastră, dar îngăduiţi-mi să lămuresc lucrurile, se 
grăbi să reia Raskolnikov, adresându-se nu secretarului, ci 
lui Nikodim Fomici, dar făcând tot posibilul să i se adreseze 
şi lui Ilia Petrovici, deşi acesta se arăta cu obstinaţie 
acaparat de hârtii şi îl trata cu o dispreţuitoare lipsă de 
atenţie. Îngăduiţi-mi şi mie să explic, din punctul meu de 
vedere, că locuiesc la dânsa de aproape trei ani, chiar de 
când am venit din provincie, iar înainte... înainte... de fapt, 
de ce să nu recunosc, i-am promis chiar de la început că o 
să mă însor cu fiica dânsei, verbal i-am promis, din proprie 
iniţiativă... Era o fată... de fapt, chiar îmi plăcea... deşi nu 
eram prea îndrăgostit... într-un cuvânt, de-ale tinereţii, 
adică vreau să spun că atunci gazda mea m-a creditat mult 
şi am dus o viaţă oarecum... am fost cam prea uşuratic... 

— Nu vă sunt solicitate câtuşi de puţin intimităţi de acest 
gen, stimate domn, şi nici nu avem timp, îl întrerupse 
grosolan Ilia Petrovici jubilând, însă Raskolnikov, 


înfierbântat, îi curmă vorba, cu toate că începuse dintr- 
odată să-i fie extrem de greu să vorbească. 

— Îngăduiţi-mi, îngăduiţi-mi măcar să vă povestesc tot... 
cum au stat lucrurile şi... la rândul meu... deşi chiar nu are 
rost să povestesc, sunt de acord cu dumneavoastră. Acum 
un an această domnişoară a murit de tifos, însă eu am 
rămas, ca mai înainte, chiriaş, iar gazda, când s-a mutat în 
locuinţa de-acum, mi-a spus... şi mi-a spus prieteneşte... că 
are deplină încredere în mine şi aşa mai departe... dar dacă 
n-aş vrea să-i dau poliţa asta, pentru cele o sută 
cincisprezece ruble, cât socotise dânsa că-i datorez cu totul. 
Acum, daţi-mi voie... aşa a spus, că imediat ce-i dau această 
hârtie, mă creditează iar cât poftesc şi că niciodată, 
niciodată - astea au fost propriile ei cuvinte -, dânsa nu se 
va folosi de această hârtie până când voi plăti singur... Şi 
iată, acum, când am rămas fără meditații şi nu am ce 
mânca, mă pune sub urmărire... Ce să mai spun? 

— 'Toate aceste detalii impresionante, stimate domn, nu ne 
privesc pe noi, i-o reteză impertinent Ilia Petrovici, 
dumneata trebuie să semnezi că ai luat la cunoştinţă şi că îţi 
iei obligaţia, iar faptul că ai binevoit să fii îndrăgostit şi 
toate acele momente tragice nu ne privesc câtuşi de puţin. 

— Ei, eşti prea... dur..., murmură Nikodim Fomici 
aşezându-se la o masă şi apucându-se să semneze nişte 
hârtii. Se simţea uşor jenat. 

— Atunci scrieţi, îi spuse secretarul lui Raskolnikov. 

— Ce să scriu? întrebă acesta destul de grosolan. 

— Vă dictez eu. 

Raskolnikov avu impresia că secretarul devenise mai 
neatent şi mai dispreţuitor cu el după spovedania aceea, 
dar - ciudat lucru - dintr-odată nu se mai sinchisi de 
părerea nimănui, oricine ar fi fost, iar schimbarea asta se 
petrecuse într-o clipită, într-o secundă. Dacă s-ar fi străduit 
să cugete puţin, s-ar fi mirat fără îndoială că putuse să 
vorbească astfel cu ei acum o clipă, ba să-şi mai amestece şi 
sentimentele. Dar de unde răsăriseră sentimentele astea? 


Acum, dimpotrivă, nici dacă ar fi fost să se umple deodată 
încăperea, nu cu comisari, ci cu cei mai buni prieteni ai săi, 
n-ar fi avut de spus nici o vorbă omenească, atât de tare i se 
pustiise brusc inima. O senzaţie sumbră de însingurare şi 
nesfârşită înstrăinare chinuitoare pusese brusc stăpânire 
pe sufletul lui şi era conştient de asta. Nu josnicia 
efuziunilor sale sentimentale în faţa lui Ilia Petrovici, nici 
josnicia jubilării porucicului faţă de el nu-i întorseseră în 
asemenea măsură sufletul pe dos. O, ce-i mai păsa lui acum 
de propria mişelie, de toate ambițiile, porucicii, 
nemţoaicele, somaţiile, secţiile şi aşa mai departe. Dacă l-ar 
fi condamnat în clipa aceea să fie ars de viu, tot n-ar fi 
mişcat un deget, probabil că nici n-ar fi ascultat cu atenţie 
sentinţa. Se petrecea cu el ceva cu totul nou, neaşteptat, 
necunoscut. Nu înţelegea, dar simţea limpede, simţea 
extrem de intens, că nu numai cu efuziuni sentimentale, ca 
mai adineauri, dar chiar cu nimic nu se mai putea adresa 
acestor oameni din biroul de poliţie, nici dacă i-ar fi fost 
fraţi şi surori, nu porucici la secţie, nici atunci n-ar fi avut 
absolut deloc de ce să li se adreseze, în nici o împrejurare 
de viaţă; nu mai încercase niciodată până în clipa aceea o 
senzaţie atât de stranie şi de îngrozitoare. Însă mai 
chinuitor decât orice era faptul că părea mai mult o 
senzaţie decât un sentiment limpede, o senzaţie concretă, 
cea mai chinuitoare dintre toate cele trăite de el până 
atunci. 

Secretarul începu să-i dicteze textul de declaraţie obişnuit 
în astfel de cazuri, adică „nu sunt în măsură să achit, mă 
oblig s-o fac la data cutare, să nu părăsesc oraşul, să nu 
vând sau să dăruiesc ce am etc”. 

— Dar dumneata nu eşti în stare să scrii, îţi cade tocul din 
mână, remarcă secretarul uitându-se cu curiozitate la 
Raskolnikov. Eşti bolnav? 

— Da... mi se-nvârte capul... spuneţi mai departe! 

— Păi asta-i tot. Semnează. 

Secretarul luă hârtia şi trecu la alţii. 


Raskolnikov înapoie tocul, dar în loc să se ridice şi să 
plece, îşi puse amândouă coatele pe masă şi îşi prinse capul 
în mâini. Parcă i-ar fi fost bătut un cui în creştet. Brusc, îi 
veni O idee stranie: să se ridice imediat, să se apropie de 
Nikodim Fomici şi să-i povestească tot ce se întâmplase ieri, 
până la ultimul amănunt, după aceea să se ducă împreună 
cu el acasă şi să-i arate lucrurile din gaura din colţ. 
Impulsul era atât de puternic, încât chiar se ridică să treacă 
la fapte. „N-ar fi bine să stau măcar un minut să mă mai 
gândesc? îi trecu prin minte. Nu, mai bine să nu mă mai 
gândesc, să termin odată!” Dar se opri brusc şi rămase 
înlemnit în loc. Nikodim Fomici vorbea aprins cu Ilia 
Petrovici, iar el auzi: 

— Nu se poate, o să-i eliberăm pe amândoi. În primul 
rând, totul se bate cap în cap, judecă şi dumneata: de ce să- 
l fi chemat pe portar dacă ar fi făcut-o ei? Ca să se denunțe 
singuri sau ce? Ca o stratagemă? Nu, ar fi prea de tot! Şi pe 
urmă, pe studentul Pestriakov l-au văzut la poartă amândoi 
portarii şi o precupeaţă chiar când intra: era cu trei 
prieteni şi s-a despărţit de ei în poartă, iar pe portari i-a 
întrebat unde stă bătrâna de faţă cu prietenii. Cum să 
întrebe unde stă dacă venise cu o asemenea intenţie? lar 
Koh ăsta, înainte să se ducă la bătrână, a stat o jumătate de 
oră la argintarul de jos, şi fix la opt fără un sfert a urcat. 
Acum, judecă şi dumneata... 

— Dar, dacă-mi permiteţi, cum de-au ajuns să se 
contrazică aşa? Spun cu toată convingerea că au bătut şi că 
uşa era închisă, iar după trei minute, când au venit cu 
portarul, au văzut că uşa era deschisă. 

— Păi aici şi e stratagema: ucigaşul era negregşit înăuntru 
şi se închisese cu zăvorul; l-ar fi prins negreşit dacă Koh nu 
făcea prostia să se ducă după portar. Tocmai în răstimpul 
ăsta a izbutit să coboare pe scară şi să se strecoare pe 
lângă ei. Koh se închină cu amândouă mâinile, zicând: 
„Dacă rămâneam acolo, sărea şi mă omora cu toporul”. 
Vrea să plătească o slujbă de mulţumire, ha-ha! 


— Şi ucigaşul n-a fost văzut de nimeni? 

— Cum să fie văzut? Casa aia e arca lui Noe, spuse 
secretarul, care stătea la locul lui. 

— Treaba e clară, e clară! repetă înfierbântat Nikodim 
Fomici. 

— Ba nu, nu e clară deloc! spuse categoric Ilia Petrovici. 

Raskolnikov îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă, dar nu 
ajunse până la ea... 

Când îşi reveni, văzu că şedea pe un scaun, că în dreapta 
era un ins care îl ţinea, iar în stânga un alt ins cu un pahar 
galben plin cu o apă galbenă, şi că Nikodim Fomici stătea în 
faţa lui şi îl privea ţintă. Se ridică de pe scaun. 

— Ce e, sunteţi bolnav? întrebă destul de tăios Nikodim 
Fomici. 

— Şi când a semnat abia ţinea tocul, observă secretarul 
aşezându-se la locul lui şi reluându-şi hârtiile. 

— De mult sunteţi bolnav? strigă Ilia Petrovici de unde 
stătea, frunzărind la rândul lui nişte hârtii. 

Cât durase leşinul îl cercetase şi el cu privirea pe bolnav, 
bineînţeles, dar se depărtase imediat ce acesta îşi revenise. 

— De ieri..., bolborosi drept răspuns Raskolnikov. 

— Dar ieri aţi ieşit din casă? 

— Am ieşit. 

— Aşa bolnav? 

— Aşa bolnav. 

— La ce oră? 

— La opt seara. 

— Şi unde, dacă îmi daţi voie să vă întreb? 

— Pe stradă. 

— Scurt şi cuprinzător. 

Raskolnikov răspundea răstit, întretăiat, alb ca varul şi 
fără să-şi coboare ochii negri şi aprinşi sub privirea lui Ilia 
Petrovici. 

— Abia se ţine pe picioare şi tu..., începu Nikodim Fomici. 

— Nu-i ni-mic! spuse într-un fel aparte Ilia Petrovici. 


Nikodim Fomici ar fi vrut să mai adauge ceva, dar uitându- 
se la secretar, care se uita la rândul lui fix la el, renunţă. 
Tăceau toţi. Era ceva straniu. 

— Bun, încheie Ilia Petrovici, nu vă mai reținem. 

Raskolnikov ieşi. Auzi încingându-se în urma lui o discuţie, 
iar cel mai tare răsuna întrebător glasul lui Nikodim 
Fomici... În stradă îşi reveni de tot. 

„Percheziţie, percheziţie, asta urmează, percheziţia! 
repeta pentru sine, zorindu-se să ajungă acasă. Nemernicii! 
Mă bănuiesc!” Frica dinainte îl cuprinse din nou, din cap 
până-n picioare. 

- II — „Dacă au şi făcut percheziţia? Dacă dau peste ei 
acasă?” 

Dar iată-l ajuns în odăiţa lui. Nimic şi nimeni. Nu fusese 
nici ţipenie de om pe-acolo. Nici măcar Nastasia nu se 
atinsese de nimic. Dumnezeule! Cum putuse să lase toate 
lucrurile alea în gaura aia din colţ? 

Se repezi acolo, îşi vâri mâna sub tapet şi începu să tragă 
afară obiectele şi să-şi umple buzunarele cu ele. Erau în 
total opt bucăţi: două cutiuţe cu cercei sau ceva de soiul 
ăsta, nici nu se uită prea bine; pe urmă patru cutii mici de 
marochin. Un lănţişor era înfăşurat pur şi simplu în hârtie 
de ziar. Mai era ceva în hârtie de ziar, o decorație parcă... 

Le puse în buzunarele pardesiului şi în cel rămas la 
pantaloni, dreptul, căutând să le facă să treacă 
neobservate. Luă şi punguţa. Apoi ieşi din odaie, lăsând uşa 
larg deschisă de data asta. 

Mergea repede şi hotărât; în ciuda faptului că se simţea 
frânt, era foarte lucid. Se temea să nu fie urmărit, se temea 
că într-o jumătate sau un sfert de oră se va da dispoziţie să 
fie urmărit; deci trebuia cu orice preţ să şteargă urmele la 
timp. Trebuia s-o scoată la capăt cât mai avea ceva putere şi 
rațiune... Dar încotro s-o ia? 

Hotărâse asta de mult: „Arunc totul în canal şi n-am văzut, 
n-am auzit”. Hotărâse încă de azi-noapte, în delir, în clipele 
când, amintindu-şi lucrul ăsta, încercase de câteva ori să se 


scoale şi s-o ia din loc: „Mai repede, mai repede, aruncă-le 
pe toate”. Dar se dovedi că nu era deloc uşor să le arunce. 

Rătăcea pe cheiul canalului Ekaterinski de vreo jumătate 
de ceas, poate chiar mai mult, şi cercetase de mai multe ori, 
de câte ori îi ieşeau în cale, treptele spre apă. Dar nici 
vorbă nu putea fi să-şi ducă la îndeplinire intenţia: sau erau 
plute chiar lângă trepte şi femei care spălau rufe pe ele, sau 
erau trase la mal bărci şi peste tot se foia lume, plus că se şi 
putea vedea de pe cheiuri din toate părţile; cineva care 
coboară anume, se opreşte şi aruncă ceva în apă dă de 
bănuit. Dar dacă n-or să se scufunde cutiile? Dacă or să 
plutească? Chiar aşa o să fie. O să vadă toată lumea. Şi-aşa 
se uită toţi la el pe unde-l întâlnesc şi îl cercetează de parcă 
asta ar fi singura lor treabă. „Nu ştiu de ce, ori poate doar 
mi se pare”, se gândea. 

În cele din urmă, îi trecu prin cap că poate ar fi mai bine 
să se ducă undeva pe Neva. Acolo nu e atâta lume, treci mai 
neobservat şi e mai uşor din toate privinţele, iar ce-i mai 
important, e mai departe de-aici. Brusc îl cuprinse mirarea: 
cum de umblase aiurea preţ de jumătate de ceas, deprimat 
şi angoasat, prin locuri periculoase, şi nu-i dăduse prin 
minte mai devreme! Chestia asta, că a pierdut o jumătate 
de oră cu un plan fără nici o noimă, e numai pentru că a 
luat hotărârea în somn, în delir! Devenise extrem de 
împrăştiat şi de uituc, ştia asta. Gata, trebuia să se 
grăbească. 

O luă spre Neva pe V. Prospect, dar pe drum îi veni 
deodată altă idee: „De ce pe Neva? De ce în apă? N-ar fi 
mai bine să mă duc cât mai departe, chiar să merg iar pe 
insule, şi pe-acolo pe undeva, într-un loc ferit, prin pădure, 
sub vreun tufiş, să îngrop totul, având grijă să ţin minte 
locul?”. Deşi simţea că în clipa aceea nu era în stare să 
judece totul limpede şi sănătos, ideea i se păru fără cusur. 

Dar nu mai ajunse nici pe insule, căci ieşind de pe V. 
Prospect către piaţă, zări deodată în stânga intrarea unei 
curţi înconjurate numai de pereţi orbi. În dreapta se 


întindea până departe în curte calcanul nevăruit al clădirii 
cu trei caturi de-alături. În stânga, paralel cu calcanul, era 
un gard de lemn care înainta vreo douăzeci de paşi în 
adâncul curţii şi pe urmă cotea la stânga. Acolo se afla un 
loc dosnic, îngrădit, unde erau aruncate nişte materiale. 
Mai departe, în fundul curţii, se zărea din spatele gardului 
colţul unei magazii joase de piatră, înnegrită de fum, parte 
din vreun atelier, după câte se părea. Probabil că acolo era 
un atelier, de trăsuri sau de lăcătuşerie, cam aşa ceva; 
peste tot, aproape chiar din poartă, era negru de praf de 
cărbune. „Uite, să le arunc aici şi să plec!”, îi trecu deodată 
prin minte. Văzând că nu era nimeni prin curte, se strecură 
înăuntru şi zări chiar alături un jgheab pus la gard (cum se 
fac adesea la casele în care sunt mulţi muncitori de fabrică 
şi birjari), iar deasupra jgheabului, chiar pe gard, era scrisă 
cu cretă vorba de duh nelipsită în asemenea cazuri: „Aici 
este oprită staționarea căruţelor”. Şi ăsta era un avantaj, 
fiindcă nu trezea nici o bănuială dacă intra şi se uita. 
„Arunc totul grămadă pe undeva pe-aici şi plec!” 

După ce îşi mai roti o dată privirea de jur împrejur, vâri 
mâna în buzunar, când deodată, chiar lângă zidul exterior, 
între intrare şi jgheab, unde lăţimea nu era mai mare de un 
arşin, zări un pietroi netăiat, de vreun pud şi jumătate. De 
cealaltă parte a zidului era strada, se auzeau forfotind 
trecătorii, întotdeauna numeroşi prin locul acela; pe el nu-l 
putea vedea însă nimeni de dincolo de poartă, doar dacă ar 
fi intrat cineva din stradă, ceea ce nu era deloc imposibil, 
aşa că trebuia să-i dea zor. 

Se aplecă peste pietroi, îl apucă zdravăn cu amândouă 
mâinile, îşi încordă puterile şi îl răsturnă. Sub pietroi se 
formase o adâncitură mică; aruncă degrabă în ea tot ce 
avea prin buzunare. Punguţa nimeri chiar deasupra, deşi 
mai rămăsese loc în adâncitură. Pe urmă apucă iar 
pietroiul, îl răsturnă dintr-o mişcare şi îl aşeză exact pe 
locul dinainte, doar că părea puţin mai sus. Adună pământ 
şi îl bătători pe margini cu piciorul. Nu se observa nimic. 


leşi şi se îndreptă spre piaţă. Din nou se simţi cuprins de o 
bucurie intensă, aproape de nesuportat, întocmai ca 
deunăzi, la secţie. „Urmele au fost şterse! Cui, cui să-i 
treacă prin minte să caute sub pietroiul ăsta? Trebuie să fie 
aici de când s-a construit casa, şi-o să mai stea încă pe-atât. 
Şi chiar dacă ar găsi lucrurile, cine s-ar putea gândi la 
mine? Gata! Nu sunt probe!” Începu să râdă. Da, după 
aceea şi-a amintit că l-a apucat un râs nervos, subţire, 
neauzit şi a râs tot timpul cât a traversat piaţa. Dar când 
ajunse pe bulevardul K., unde o întâlnise cu două zile în 
urmă pe fata aceea, râsul i se curmă brusc. Îi veniră în 
minte alte gânduri. Simţi dintr-odată că îi era frică să 
treacă pe lângă banca aceea pe care atunci, după plecarea 
fetei, stătuse şi cugetase, şi că i-ar fi fost la fel de groază să 
îl întâlnească pe vardistul mustăcios căruia îi dăduse atunci 
douăzeci de copeici: „Lua-l-ar dracu'!”. 

Mergea uitându-se în jur distrat şi plin de ură. Toate 
gândurile i se învârteau acum în jurul unui singur punct şi 
Chiar simţea că exista un astfel de punct, cu care acum, abia 
acum, rămânea faţă în faţă şi pentru prima oară, într- 
adevăr, în ultimele două luni. 

„Ducă-se totul la dracu”! se gândi imediat într-un acces de 
furie turbată. Odată ce a-nceput, a-nceput, la dracu” şi cu 
el, şi cu viaţa asta nouă! Dumnezeule, ce stupid! ... Ce 
dezgustător m-am gudurat şi l-am linguşit deunăzi pe 
scârba aia de Ilia Petrovici! De fapt, şi astea-s tot nimicuri! 
Puţin îmi pasă de toţi oamenii şi că i-am linguşit şi m-am 
gudurat pe lângă ei! Nu despre asta-i vorba! Chiar deloc! 


Deodată se opri; o întrebare nouă, cu totul neaşteptată şi 
extrem de simplă, îl derută şi îl surprinse în chip amar: 
„Dacă ai făcut toată treaba asta conştient şi nu prosteşte, 
dacă ai avut într-adevăr un scop bine determinat şi ferm, 
cum de nici măcar nu te-ai uitat în punguţă şi nici nu ştii cu 
ce te-ai ales şi pentru ce ai trecut prin toate chinurile şi ai 
săvârşit de bunăvoie ceva atât de mârşav, de josnic, de 


ticălos? Adineauri erai chiar gata să arunci punguţa în apă 
odată cu toate lucrurile, chit că nu le văzuseşi nici pe alea... 
Cum vine asta?” 

Da, aşa era, chiar aşa. De fapt, ştiuse asta şi mai înainte, 
întrebarea nu era deloc nouă pentru el; până şi în 
momentul când se hotărâse noaptea să le arunce în apă, o 
făcuse fără urmă de şovăială şi fără nici o obiecţie, ca şi 
cum aşa trebuia să fie şi nici nu se putea altfel... Da, ştiuse 
toate astea şi îşi amintea fiecare amănunt; dacă nu cumva 
hotărâse asta încă de ieri, când stătea aplecat asupra lădiţei 
şi trăgea cutiuţele din ea... Da, chiar aşa! 

„Asta-i fiindcă sunt foarte bolnav, decretă în cele din urmă 
ursuz, singur m-am chinuit şi m-am zbuciumat, nu mai ştiu 
nici eu ce fac... Şi ieri, şi alaltăieri, şi în tot timpul ăsta m- 
am chinuit... O să mă fac bine şi n-o să mă mai chinui 
singur... Dar dacă nu mă mai fac bine? Doamne! Cum m-am 
săturat de toate astea!” Mergea fără odihnă. Tânjea să 
scape de gândurile astea, dar nu ştia ce să facă şi cum să 
procedeze. O senzaţie nouă, de neînvins, punea tot mai 
mult stăpânire pe el cu fiecare clipă: era o silă infinită, 
aproape fizică, faţă de tot ce-i ieşea în cale şi îl înconjura, 
îndârjită, furioasă, duşmănoasă. Îi făceau scârbă toţi cei pe 
care-i întâlnea - îi era scârbă de feţele, de mersul, de 
gesturile lor. Ar fi scuipat şi ar fi muşcat pe oricine s-ar fi 
apucat să-i vorbească... 

Se opri brusc când ieşi pe chei la Mălăia Neva, pe podul 
către Vasilievski Ostrov. „Uite-aici locuieşte, în casa asta, se 
gândi. Ce înseamnă asta, cum am ajuns la Razumihin? 
Aceeaşi poveste ca şi-atunci... Dar totuşi, e foarte curios: 
am venit dinadins sau am mers şi am ajuns aici din 
întâmplare? Nu contează, am spus... alaltăieri... că osămă 
duc la ela doua zi după. Ei bine, o să mă duc! Ce, adică 
acum nu mai pot să mă duc...” 

Urcă la Razumihin, la etajul patru. 

Era acasă, în cămăruţa lui, în clipa aceea scria ceva, şi îi 
deschise chiar el. Să tot fi fost vreo patru luni de când nu se 


văzuseră. Razumihin era îmbrăcat într-un halat rupt în 
ultimul hal, cu picioarele goale în papuci, nepieptănat, 
nebărbierit şi nespălat. Pe chip i se citi uimirea. 

— Ce-i cu tine? strigă cercetându-şi camaradul din cap 
până-n picioare, după care tăcu şi fluieră uşor. Chiar aşa 
rău o duci? Ei, frate, dar ştiu că m-ai luat până şi pe mine! 
adăugă uitându-se la zdrenţele lui Raskolnikov. Stai jos, 
trebuie să fii obosit! 

Când Raskolnikov se prăbuşi pe divanul turcesc învelit cu 
o muşama, mai prăpădit chiar şi decât al lui, Razumihin îşi 
dădu brusc seama că era bolnav. 

— Eşti bolnav de-a binelea, ştii asta? 

Se apucă să-i ia pulsul; Raskolnikov îşi smulse mâna. 

— Nu-i nevoie, spuse, am venit... uite: nu mai am nici O 
meditaţie şi aş vrea... de fapt, n-am nici o nevoie de 
meditații... 

— Dar ştii că aiurezi? spuse Razumihin fără să-şi ia ochii 
de la el. 

— Nu, nu aiurez... 

Raskolnikov se ridică de pe divan. Urcând la Razumihin nu 
se gândise că va trebui să stea faţă-n faţă cu el. Acum însă, 
având deja experienţă, îşi dădu seama într-o clipă că nu 
exista nimic la care să fie mai puţin dispus în momentul 
acela decât să stea faţă-n faţă cu oricine de pe lumea asta. 
Se vărsa fierea în el. Aproape că se sufoca de furie 
împotriva lui însuşi de cum trecuse pragul lui Razumihin. 

— Cu bine! spuse deodată şi se îndreptă spre uşă. 

— Stai aşa, stai, zănaticule! 

— Nu-i nevoie! mai zise Raskolnikov smulgându-şi mâna. 

— Atunci de ce dracu' ai mai venit? Te-ai smintit? Ei... 
chiar mă jigneşti. Nu te las să pleci. 

— Ei bine, uite ce-i: am venit la tine fiindcă nu mai ştiu pe 
nimeni care să mă poată ajuta... să încep... fiindcă tu eşti 
mai bun decât toţi, adică mai cu cap, şi poţi să judeci... Dar 
acum văd că n-am nevoie de nimic, auzi, de absolut nimic... 


de ajutorul şi de compătimirile nimănui... Eu sunt de capul 
meu... singur... Şi cu asta basta! Lăsaţi-mă în pace! 

— Mai stai o clipă, apucatule! Eşti nebun de-a binelea. 
Dinspre partea mea, n-ai decât să faci ce vrei. Uite ce, lecţii 
n-am nici eu, dar nici că-mi pasă, fiindcă am la Talkucii un 
librar, unul Heruvimov, care e chiar el o lecţie în felul lui. 
Acum nu l-aş mai da nici pe cinci meditații pe la negustori. 
Face nişte ediţii şi scoate nişte broşuri cu ştiinţele naturii - 
să vezi cum se cumpără! Numai titlurile şi fac toţi banii! 
Uite, mă tot făceai prost, ei bine, frate, sunt unii şi mai 
proşti decât mine! Acum i-a intrat în cap să îmbrăţişeze 
ideile noi; nu pricepe o iotă, dar eu, vezi bine, îi cânt în 
strună. Uite, am aici două coli şi ceva de text în germană - 
după mine, cea mai neroadă şarlatanie -, tratează problema 
dacă femeia e sau nu e om. Şi, vezi bine, se demonstrează 
triumfător că e om. Heruvimov pregăteşte chestia asta 
pentru problema feminină; eu o traduc, el face din două coli 
şi jumătate şase, îi trântim un titlu cât mai pompos pe o 
jumătate de pagină şi-i dăm drumul pe piaţă cu cincizeci de 
copeici. O să meargă! Mie-mi dă şase bătrâne de coală, asta 
face în total cinşpe ruble, şase le-am luat înainte. Când 
isprăvim cu asta, ne apucăm să traducem despre balene, iar 
pe urmă am ales nişte bârfeli plicticoase rău de tot de prin 
partea a doua din Les Confessions; lui Heruvimov i-a spus 
cineva că Rousseau e un fel de Radişcev. Eu, vezi bine, n-o 
să-l contrazic, să-l ia dracu”! Ei, nu-ţi surâde să traduci 
cealaltă coală din Este femeia om? Dacă vrei poţi să iei 
chiar acum textul în germană, peniţe, hârtie - astea ţi se 
dau - şi uite trei ruble, fiindcă eu am luat şase pentru toată 
traducerea, pentru prima şi a doua coală, trei ruble sunt 
partea ta. lar dacă faci toată coala, mai primeşti trei 
bătrâne. Numai uite ce-i, te rog să n-o iei ca pe un serviciu 
din partea mea. Din contră, de îndată ce-ai intrat pe uşă, m- 
am gândit cum să te folosesc mai bine. În primul rând, stau 
prost cu ortografia, în al doilea rând, mi se-ntâmplă s-o dau 
rău în bară cu germana, aşa că pun tot mai mult de la mine 


şi singurul gând care mă mai consolează e că în felul ăsta 
iese mai bine. Ei, dar poţi să ştii? Poate iese mai prost, nu 
mai bine... O iei sau nu? 

Raskolnikov luă fără o vorbă foile din articolul german, 
apoi cele trei ruble şi ieşi tot fără o vorbă. Razumihin se uită 
mirat în urma lui. Dar, ajuns la primul colţ de stradă, 
Raskolnikov se întoarse brusc, urcă iar la Razumihin şi, 
punând pe masă foile în germană şi cele trei ruble ieşi din 
nou, tot fără o vorbă. 

— Ce dracu/, ai înnebunit? se porni să urle în cele din 
urmă Razumihin furios. Ce-i comedia asta? M-ai scos din 
balamale până şi pe mine... De ce dracu' te-ai întors? 

— Nu-mi trebuie... traduceri..., bălmâji Raskolnikov 
coborând deja pe scară. 

— Atunci ce dracu” îţi trebuie? urlă Razumihin de sus. 

Raskolnikov îşi văzu de drum în tăcere. 

— Hei! Unde stai? 

Nu veni nici un răspuns. 

— Ei, atunci mai du-te dracului! 

Dar Raskolnikov era deja în stradă. Pe podul Nikolaevski 
se mai dezmetici o dată de-a binelea, fiindcă i se întâmplă 
ceva extrem de neplăcut. Se pomeni cu o lovitură zdravănă 
de bici pe spinare, de la vizitiul unei trăsuri, căci puţin 
lipsise să nimerească sub copitele cailor, cu toate că vizitiul 
strigase de trei-patru ori la el. Lovitura de bici îl înfurie atât 
de tare, că dintr-un salt ajunse lângă parapet (mergea, cine 
ştie de ce, pe mijlocul podului, pe unde trec vehiculele, nu 
oamenii), scrâşnind şi clănţănind din dinţi. Lumea din jur, 
bineînţeles, se puse pe râs. 

— A luat-o pe merit! 

— Trebuie să fie vreun pungaş. 

— Păi se ştie, se prefac că sunt beţi şi se bagă dinadins sub 
roţi, iar tu, răspunde pentru ei! 

— Cu asta se ocupă, stimabile, cu asta se ocupă... 

În clipa aceea, cum stătea lângă parapet uitându-se mai 
departe prostit şi furios la trăsura care se depărta, simţi 


deodată că cineva îi vâră nişte bani în mână. Se uită în jur. 
Era o negustoreasă mai în vârstă, cu golovkă12 şi cu ghete 
din şevro, însoţită de o fată cu o pălărioară şi o umbreluţă 
verde, pesemne fiica ei. „Ia, tăicuţule, în numele Domnului.” 
Luă, şi ele trecură mai departe. Erau douăzeci de copeici. 
Se prea poate să-l fi luat, după haine şi înfăţişare, drept un 
calic care stătea să-i pice un ban, iar dacă primise douăzeci 
de copeici, asta se datora probabil loviturii de bici, care le 
stârnise mila. 

Strânse moneda în mână, făcu vreo zece paşi şi se întoarse 
cu faţa la Neva, spre palat. Nu se zărea nici un norişor pe 
cer, iar apa era aproape albastră, cum se întâmpla atât de 
rar pe Neva. Cupola catedralei, care nu se vede din nici un 
alt loc mai frumos decât de-aici, de pe pod, la douăzeci de 
paşi de capelă, strălucea, iar prin văzduhul curat puteai să-i 
desluşeşti aproape fiecare ornament. Durerea de pe urma 
biciului se potolise, uitase deja că fusese lovit; un singur 
gând, neliniştit şi nu foarte limpede, îl preocupa acum. 
Rămase mult timp cu privirea pironită în zare; locul îi era 
grozav de cunoscut. Când mergea la universitate avea 
obiceiul - cel mai adesea când se întorcea acasă -, şi o 
făcuse poate de o sută de ori, să se oprească exact în locul 
acela şi să se uite transportat la priveliştea asta cu adevărat 
splendidă, minunându-se aproape de fiecare dată de 
impresia nedesluşită şi greu de definit pe care i-o producea. 
Totdeauna simţea adiind dinspre această panoramă 
splendidă o răceală inexplicabilă; tabloul acesta somptuos 
era pentru el mut şi surd... Îl mira de fiecare dată această 
impresie sumbră şi misterioasă, dar, nesigur pe el, lăsa 
mereu dezlegarea pe mai târziu. Îi reveniră brusc în 
memorie aceste vechi întrebări şi lucruri rămase 
nelămurite şi i se păru că nu întâmplător îşi amintise acum 
de ele. 1 se părea straniu, nefiresc chiar, că se oprise exact 
în acelaşi loc, ca şi cum şi-ar fi închipuit că se mai putea 
gândi la lucrurile acelea acum şi că îl mai puteau preocupa 
gândurile şi imaginile dinainte, cele care îl preocupau 


încă... nu demult. I se părea aproape caraghios şi în acelaşi 
timp simţea în piept o apăsare vecină cu durerea. Tot ce 
fusese înainte i se părea acum îngropat adânc şi ascuns 
privirii sale, şi gândurile dinainte, şi problemele dinainte, şi 
preocupările dinainte, şi impresiile dinainte, şi toată 
priveliştea asta, şi el însuşi, şi tot, tot... 1 se părea că se 
ridica în văzduh şi totul pierea din ochii lui... Făcând fără să 
vrea o mişcare cu mâna, simţi deodată în pumn moneda de 
douăzeci de copeici. Desfăcu pumnul, se uită lung la ea şi, 
fluturând din mână, o aruncă în apă; apoi se întoarse şi 
porni spre casă. Avu impresia că în clipa aceea îşi tăiase 
legăturile cu toţi şi toate. 

Ajunse acasă abia pe seară, probabil umblase vreo şase 
ore. Pe unde şi cum ajunsese înapoi, nu-şi amintea deloc. 
Dezbrăcându-se şi tremurând tot, ca un cal sleit, se culcă 
pe divan, trase paltonul deasupra şi imediat nu mai ştiu de 
el... 

Se înnoptase de-a binelea, când îl trezi un strigăt 
înfiorător. Dumnezeule, ce strigăt! Nu mai auzise în viaţa lui 
asemenea strigăte nefireşti, asemenea urlete, răgete, 
scrâşnete, plânsete, izbituri şi înjurături. N-ar fi crezut că 
poate exista atâta sălbăticie, atâta turbare. Se ridică speriat 
şi se aşeză în capul oaselor pe pat, cu răsuflarea tăiată, tot 
mai chinuit. Dar încăierările, zbieretele şi înjurăturile se 
înteţeau din ce în ce. Şi dintr-odată, spre marea lui uimire, 
auzi vocea gazdei lui. Urla, ţipa şi se văicărea, dar vorbele îi 
erau atât de iuți şi dezlânate, încât nu putea desluşi ce tot 
implora acolo - de bună seamă, să nu mai fie bătută, fiindcă 
era bătută fără milă, chiar pe scară. Glasul celui care o 
bătea devenise atât de fioros din pricina furiei şi a turbării, 
că era mai degrabă un croncănit, dar spunea la rândul lui 
ceva, tot repezit, nedesluşit, zorindu-se şi înecându-se. 

Raskolnikov începu îndată să tremure ca frunza: 
recunoscuse glasul; era al lui Ilia Petrovici. Ilia Petrovici e 
aici, o bate pe gazdă! O bate cu picioarele, o dă cu capul de 
trepte, e clar că-i aşa, îţi dai seama după zgomote, după 


urlete, după bufnituri! Ce-o mai fi şi asta, s-a întors lumea 
pe dos? Auzea cum se strângeau oamenii pe scară pe la 
toate etajele şi cum răsunau voci, strigăte, paşi care urcau 
grăbiţi, bătăi în uşi. „Dar de ce, de ce... cum se poate?”, 
repeta el, gândindu-se foarte serios că îşi pierduse minţile. 
Dar nu, prea se auzea clar! ... Pesemne or să vină şi la el, 
dacă-i pe-aşa, „fiindcă... toate astea sunt probabil în 
legătură cu treaba... de ieri... Dumnezeule!” Ar fi vrut să 
tragă zăvorul, dar nu izbuti să ridice braţul... oricum, nici n- 
avea rost! Frica îi cuprindea sufletul ca gheaţa, îl tortura, îl 
amorţea... Într-un sfârşit, vacarmul acela care ţinuse zece 
minute bune începu să se potolească. Gazda gemea şi 
suspina. Ilia Petrovici ameninţa de zor şi înjura... într-un 
sfârşit, păru să se potolească şi el; uite că nici nu se mai 
auzea. „O fi plecat! Dumnezeule!” Da, uite că se duce şi 
gazda gemând şi plângând... s-a trântit şi uşa la ea... Uite 
că se împrăştie şi oamenii de pe scară, se întorc cu toţii în 
apartamente, se vaită, se ceartă, se strigă unii pe alţii, ba 
ridică glasul de ajung să ţipe, ba îl coboară şoptind. Trebuie 
să fi fost mulţi, probabil se adunase toată casa. 
„Dumnezeule, cum e cu putinţă! Şi de ce, dece săvinăel 
aici?” 

Raskolnikov se prăvăli fără vlagă pe divan, dar nu mai 
putu închide ochii; zăcu vreo jumătate de oră, pradă 
suferinţei şi unei insuportabile senzaţii de groază, o groază 
fără margini, cum nu-i mai fusese dat să trăiască. Deodată o 
lumină vie umplu camera: intrase Nastasia cu o lumânare şi 
cu o farfurie de supă. După ce se uită atent la el şi văzu că 
nu doarme, puse lumânarea pe masă şi începu să înşire ce 
adusese: pâinea, sarea, farfuria, lingura. 

— Oi fi nemâncat de ieri. Ai umblat teleleu toată ziua şi- 
acu' te-au dat gata frigurile. 

— Nastasia... de ce-au bătut-o pe gazdă? 

Ea se uită ţintă la el. 

— Cine s-o bată pe gazdă? 


— Chiar acum... nu-i decât o juma” de ceas, Ilia Petrovici, 
ajutorul comisarului, pe scară... De ce-a bătut-o în halul 
ăla? Şi... pentru ce-a venit? 

Nastasia se uită lung la el, fără să scoată o vorbă. Privirea 
ei iscoditoare îl făcu să simtă o vie neplăcere, chiar îl sperie. 

— De ce taci, Nastasia? zise în cele din urmă, cu un glas 
stins şi sfios. 

— E sângele, răspunse ea într-un sfârşit, încet şi parcă 
vorbind pentru sine. 

— Sângele! ... Care sânge? bâigui el pălind şi trăgându-se 
la perete. 

Nastasia continua să se uite la el fără o vorbă. 

— N-a bătut-o nimeni pe gazdă, zise ea pe un ton aspru şi 
hotărât. 

El o privea abia suflând. 

— Dar am auzit eu... nu dormeam... stăteam pe pat, spuse 
cu un glas şi mai sfios. Am auzit mult timp... A venit ajutorul 
comisarului... Se adunaseră toţi pe scară, din toate 
apartamentele... 

— N-a venit nimeni. Ăsta-i sângele care strigă-n tine. Aşa-i 
când n-are cum să iasă şi prinde să se închege, începi să ai 
vedenii... Mănânci ori ba? 

El nu răspunse. Nastasia stătea aplecată asupra lui, se uita 
lung la el şi nu se dădea dusă. 

— Dă-mi să beau..., Nastasiuşka. 

Ea cobori şi peste vreo două minute se întoarse cu o cană 
albă de lut plină cu apă; însă el nu-şi mai amintea ce se 
întâmplase mai departe. Îşi amintea doar că luase o 
înghiţitură de apă rece şi că îi cursese apă din cană pe 
piept. După aceea îşi pierduse cunoştinţa. 

— III — 

Totuşi n-a fost complet inconştient tot timpul cât a durat 
boala: era într-o stare febrilă, un delir amestecat cu 
momente de luciditate. Mai târziu şi-a amintit o grămadă de 
lucruri. Ba i se părea că se adunau mulţi oameni lângă el şi 
că voiau să-l ia şi să-l ducă undeva, discutând cu aprindere 


şi ciorovăindu-se în privinţa lui. Ba că era deodată singur în 
cameră, că plecaseră cu toţii, temându-se de el, şi doar mai 
crăpau câte puţin uşa să vadă ce face, că îl amenințau, 
cădeau la învoială pentru ceva, râdeau şi îi făceau în ciudă. 
Pe Nastasia şi-a amintit-o des lângă el; mai distingea pe 
cineva care îi era foarte cunoscut, dar nu izbutea să 
ghicească cine era, iar asta îl enerva şi chiar îl făcea să 
plângă. Uneori i se părea că se scursese deja o lună de când 
zăcea, alteori că nu trecuse nici o zi. Însă lucrul acela, 
lucrul acela îl uitase cu desăvârşire; totuşi îşi amintea clipă 
de clipă că uitase ceva, ceva ce nu trebuia să uite, şi se 
frământa, se chinuia să-şi amintească, gemea, îl apuca 
turbarea sau o frică îngrozitoare, insuportabilă. Atunci se 
căznea să se ridice, voia să o ia la fugă, dar întotdeauna îl 
oprea cineva cu forţa şi cădea iar în neputinţă şi 
inconştienţă. În cele din urmă îşi reveni complet. 

Asta s-a petrecut într-o dimineaţă, pe la zece. La ceasul 
acela, în zilele senine, soarele întindea întotdeauna o fâşie 
lungă pe peretele din dreapta lui, luminând colţul de lângă 
uşă. La căpătâiul lui stăteau Nastasia şi un bărbat care se 
uita foarte curios la el şi pe care nu-l cunoştea. Era un 
flăcău în caftan, cu bărbuţă, aducând a muncitor de artel. 
Prin uşa întredeschisă trăgea cu ochiul gazda. Raskolnikov 
se ridică puţin. 

— Nastasia, cine-i? întrebă arătând spre flăcău. 

— la te uită, s-a trezit! zise ea. 

— Da, s-a trezit, repetă flăcăul. 

Văzând că îşi revenise, gazda închise iute uşa şi se făcu 
nevăzută. Era sfioasă din fire şi se ferea să asiste la discuţii 
şi explicaţii. Avea vreo patruzeci de ani, era grasă şi 
bondoacă, cu sprâncene şi ochi negri, bună la suflet ca tot 
omul gras şi leneş şi chiar foarte drăguță în felul ei, dar 
peste măsură de ruşinoasă. 

— Dumneata... cine eşti? continuă el cu întrebările, 
adresându-i-se de astă dată flăcăului. 


Dar în clipa aceea uşa se dădu de perete şi, încovoindu-se 
uşor, fiindcă era prea înalt, intră Razumihin. 

— O cabină de vapor, ce mai! exclamă el intrând. 
Întotdeauna dau cu capul. Şi se mai cheamă apartament! 
Ei, frate, ţi-ai venit în fire? Acum am auzit şi eu de la 
Paşenka. 

— Acu' s-a trezit, zise Nastasia. 

— Acu! s-a trezit, o îngână iar flăcăul zâmbind. 

— Dar, nu te supăra, dumneata cine eşti? întrebă deodată 
Razumihin adresându-i-se. Eu, dacă-mi dai voie, sunt 
Vrazumihin13; nu Razumihin, cum mi se spune, ci 
Vrazumihin, student, fiu de nobil, iar dânsul mi-e prieten. 
Dar dumneata cine eşti? 

— Eu mi-s de la cancelaria negustorului Şelopaev şi mă 
aflu aici cu o treabă. 

— Fii bun şi ia loc pe scaunul ăsta. 

Razumihin se aşeză pe cel de-al doilea, de partea cealaltă 
a mesei. Frate, bine-ai făcut că ţi-ai revenit, zise câtre 
Raskolnikov. N-ai mai mâncat de aproape trei zile. Ce-i 
drept, ţi s-a dat ceai cu linguriţa. În două rânduri ţi l-am 
adus pe Zosimov. Îl mai ţii minte pe Zosimov? Te-a examinat 
pe-ndelete şi a spus pe loc că nu-i nimic grav, da-i ceva care 
te-a atins la cap. O epuizare nervoasă, din cauza mâncării 
proaste, lipsă de bere şi hrean, dar nu-i nimic, trece şi te 
pui pe picioare. E de toată isprava Zosimov! A început chiar 
să se bucure de renume. Bun, nu vă mai rețin, i se adresă 
iar flăcăului fii amabil şi lămureşte-ne ce te aduce. Ştii, 
Rodea, au mai venit o dată de la cancelaria asta, însă data 
trecută a venit altcineva şi cu acela ne-am lămurit. Cine-a 
fost înaintea dumitale? 

— Trebuie să fi fost acum două zile. Înseamnă că a fost 
Alexei Semionovici. E tot de la noi de la cancelarie. 

— Nu ne-am înţelege mai bine cu el, ce zici? 

— Apăi da, că dânsul e mai în etate. 

— O modestie vrednică de toată lauda. Ei bine, spune mai 
departe. 


— Păi să vedeţi, Afânaşi Ivanovici Vahruşin, de care cred 
că aţi binevoit să auziţi nu o dată, la rugămintea măicuţei 
dumneavoastră, a trimis la cancelaria noastră nişte bani pe 
care trebuie să vi-i înmânăm, începu flăcăul, adresându-i-se 
direct lui Raskolnikov. Dacă sunteţi în stare să înţelegeţi, vă 
rog să primiţi cele treizeci şi cinci de ruble, fiindcă Semion 
Semionovici a fost înştiinţat de Afânaşi Ivanovici, la 
rugămintea măicuţei dumneavoastră, ca şi în celelalte dăţi. 
Ştiţi despre ce-i vorba? 

— Da... îmi amintesc... Vahruşin..., spuse Raskolnikov 
gânditor. 

— Ai auzit, îl ştie pe negustorul Vahruşin..., strigă 
Razumihin. Păi atunci, cum să nu fie în stare să înţeleagă? 
Dar bag de seamă că şi dumneata eşti om de înţeles. Ei, da, 
e mai mare dragul să auzi o vorbă cuminte. 

— Chiar dânsul e, Vahruşin, Afânaşi Ivanovici, şi la 
rugămintea măicuţei dumneavoastră, care v-a mai trimis o 
dată bani prin dumnealui tot aşa, dânsul n-a refuzat nici de 
data asta şi l-a înştiinţat zilele trecute pe Semion 
Semionovici să vă dea treizeci şi cinci de ruble, în 
aşteptarea unor vremuri mai bune. 

— I-auzi, „în aşteptarea unor vremuri mai bune”, aici ai 
brodit-o de minune, dar nici cu „măicuţa dumneavoastră” n- 
a fost rău. Ei, ce spui, după dumneata, e sau nu în toate 
facultăţile mintale? 

— După mine, este. N-ar mai trebui decât o semnătură. 

— Ţi-o dă numaidecât. Ai registrul? 

— Da, poftiţi. 

— Dă-l încoa'. Hai, Rodea, ridică-te. 'Te ţin eu. Ia tocul şi 
semnează, că acum, frate, banii sunt mai dulci decât 
glucoza. 

— Nu-mi trebuie, zise Raskolnikov împingând tocul la o 
parte. 

— Ce nu-ţi trebuie? 

— Nu semnez. 

— Ptiu, drace, cum vrei să iei banii fără semnătură? 


— Nu-mi trebuie... banii... 

— Auziţi, nu-i trebuie banii! Hai, frate, asta-i o minciună, 
mă pun martor! N-ai grijă, te rog, vorbeşte într-o doară, 
aluat-o iar razna. De fapt, aşa e şi când n-are nimic... 
Dumneata eşti un om chibzuit, îl ghidăm noi, adică îi ducem 
noi mâna şi el semnează. Ia să... 

— Mai pot să trec şi-altădată. 

— Nu, nu, de ce să te mai deranjezi. Dumneata eşti om 
chibzuit... Hai, Rodea, nu ţine oaspetele pe loc... doar vezi... 
aşteaptă... 

Dădu să treacă la fapte şi să-i ia mâna. 

— Lasă, pot..., spuse Raskolnikov, luând tocul şi semnând 
în registru. 

Flăcăul puse banii jos şi se îndepărtă. 

— Bravo! Şi-acum, frate, n-ai vrea să mănânci? 

— Ba da, răspunse Raskolnikov. 

— Ai supă? 

— Ce-a rămas de ieri, răspunse Nastasia, care nu se 
clintise din loc. 

— Cu cartofi şi crupe de orez? 

— Cu cartofi şi crupe. 

— O ştiu pe de rost. Adă-ncoa' supa şi nişte ceai. 

— Bine. 

Raskolnikov privea totul cu adâncă uimire şi cu o frică 
tâmpă, fără noimă. Se hotărâse să tacă şi să aştepte să vadă 
ce-o să se întâmple. „Parcă n-aş delira, se gândi, parcă ar fi 
adevărat...” 

Peste două minute, Nastasia se întoarse cu supa şi anunţă 
că vine îndată şi ceaiul. Odată cu supa adusese două linguri, 
două farfurii şi tot tacâmul: solniţă, piperniţă, muştar 
pentru carnea de vită şi tot ce se cuvine; asemenea 
rânduială nu mai pomenise de mult. Faţa de masă era 
curată. 

— N-ar fi rău, Nastasiuşka, să ne comande Praskovia 
Pavlovna şi vreo două berici. Ca să bem şi noi. 


— Ia te uită, da' vioi mai eşti! mormăi Nastasia şi plecă să-i 
împlinească porunca. 

Raskolnikov continua să se uite cu aceeaşi privire stranie, 
încordată. Între timp Razumihin se mutase pe divanul lui şi, 
neîndemânatic ca un urs, îi apucase capul cu mâna stângă, 
în ciuda faptului că s-ar fi putut ridica puţin şi singur, iar cu 
dreapta îi duse lingura de supă la gură, după ce suflă în ea 
de câteva ori, să nu frigă. Supa era însă doar călduţă. 
Raskolnikov sorbi lacom o lingură, pe urmă încă una şi încă 
una. Dar după câteva linguri, Razumihin se opri deodată şi 
spuse că pentru ce urma trebuia să-l consulte pe Zosimov. 

Nastasia intră cu două sticle de bere. 

— Ceai nu vrei? 

— Ba vreau. 

— Fă-te-ncoa' mai repede cu ceaiul, Nastasia, un ceai 
acolo merge şi fără facultate. Dar uite şi bericică. Se mută 
pe scaunul lui, îşi trase supa şi carnea de vită în faţă, şi 
începu să mănânce cu o poftă de parcă nu mai mâncase de 
trei zile. 

— Acum, frate Rodea, mănânc la voi în fiecare zi, bolborosi 
atât cât îi îngăduia gura plină cu carne, iar cea care mă 
cinsteşte, din toată inima, e Paşenka, gazda ta. Eu, vezi 
bine, nu-i cer nimic, însă nici nu mă împotrivesc. Dar uite-o 
pe Nastasia cu ceaiul. Ca vântul şi ca gândul! Nastenka, nu 
vrei şi tu o bericică? 

— la mai du-te-ncolo! 

— Atunci un ceiuţ? 

— Un ceiuţ, poate. 

— Hai, toarnă-ţi. Stai, ţi-l torn eu. Şezi la masă. 

Făcând pe gazda, îi turnă o ceaşcă, pe urmă încă una, îşi 
lăsă prânzul şi se mută iar pe divan. Ca şi mai înainte, îşi 
petrecu mâna stângă pe după capul bolnavului, îl ridică 
puţin şi începu să-i dea ceai cu linguriţa, suflând întruna şi 
cu mare râvnă în linguriţă, de parcă asta ar fi fost cea mai 
importantă parte a procesului de însănătoşire, de ea 
depinzând însăşi salvarea. Raskolnikov tăcea şi nu se 


împotrivea, deşi se simţea destul de în putere ca să se ridice 
şi să stea în capul oaselor pe divan şi fără ajutor, nu numai 
că îşi controla suficient mâinile ca să ţină linguriţa sau 
ceaşca, dar putea să şi umble. Însă dintr-un soi de şiretenie, 
stranie şi instinctivă, îi venise brusc ideea să nu arate o 
vreme că e în putere, să ascundă asta, chiar să se prefacă la 
nevoie că are încă mintea tulburată, iar între timp să audă 
şi să vadă ce se mai întâmplă. Totuşi, nu-şi putea stăpâni 
dezgustul: după ce sorbi vrei zece linguriţe de ceai, îşi trase 
deodată capul, respinse năzuros linguriţa şi se prăvăli iar 
pe pernă. Acum avea sub cap perne adevărate, de puf şi 
înfăţate curat; observase şi reţinuse şi asta. 

— Ia să ne trimită Paşenka astăzi şi nişte dulceaţă de 
zmeură, să-i facem un sirop, zise Razumihin întorcându-se 
la locul lui şi atacând iar supa şi berea. 

— Da' de unde vrei să-ţi ia zmeură? întrebă Nastasia, 
ţinând farfurioara cu ceai cu toate cele cinci degete 
răşchirate şi sorbind ceaiul „prin zahăr”. 

— Zmeura 0 s-o ia, draga mea, de la prăvălie. Vezi, Rodea, 
aici s-a petrecut în lipsa ta o întreagă istorie. Când ai şters- 
o de la mine englezeşte, fără să-mi spui unde stai, m-a 
apucat aşa o furie, că mi-am pus în gând să te găsesc şi să-ţi 
arăt eu ţie. Aşa că am umblat până n-am mai putut, şi-am 
întrebat în dreapta şi-n stânga. De locuinţa asta de-acum 
uitasem, oricum n-aş fi putut să mi-o amintesc, fiindcă n-o 
ştiam. Cât despre locuinţa ta dinainte, mai ţineam minte 
doar că era pe lângă Piati Uglov14, casa lui Harlamov. Am 
căutat de-am înnebunit casa asta a lui Harlamov, ca să se 
dovedească până la urmă că nu era nicidecum casa lui 
Harlamov, ci a lui Buh. Uite-aşa se încurcă omul în numele 
astea! Ei, atunci chiar mi-a sărit ţandăra şi a doua zi m-am 
dus, fie ce-o fi, la biroul de adrese, şi ce crezi: în două 
minute mi te-au găsit. Figurezi acolo. 

— Figurez! 

— Păi cum! În schimb pe generalul Kobeliov n-au fost în 
stare să-l găsească. Ei, e o poveste lungă. Numai ce-am 


picat aici, că ţi-am şi aflat toate treburile; pe toate, frate, pe 
toate. Ştiu tot. Nastasia poate să-ţi spună: am făcut 
cunoştinţă şi cu Nikodim Fomici, mi l-au arătat şi pe Ilia 
Petrovici, şi pe portar l-am cunoscut, şi pe domnul Zametov, 
Alexandr Grigorievici, secretar la secţie, şi pe Paşenka - 
asta a fost ca o încununare; ştie şi Nastasia... 

— A fermecat-o, mormăi Nastasia cu un zâmbet şiret. 

— De ce nu pui zahărul în ceai, Nastasia Nikiforovna? 

— Împieliţatule! strigă deodată Nastasia pufnind în râs. Eu 
îs Petrovna, nu Nikiforovna, adăugă brusc când se potoli. 

— Vom ţine cont. Aşa, ei bine, frate, ca să n-o mai lungim, 
am vrut să fac lumină aici de la bun început, să termin 
dintr-odată cu toate ideile preconcepute din casa asta; dar 
Paşenka a învins. Nu m-am aşteptat, frate, deloc nu m-am 
aşteptat să fie aşa de avenantă15. Ei, ce zici? 

Raskolnikov tăcea, deşi nu-şi luase o clipă de la el privirea 
plină de nelinişte. 

— Da, stă bine, continuă Razumihin neţinând seamă de 
tăcerea lui şi părând a întări un răspuns primit, foarte bine, 
la toate capitolele. 

— Ce puşlama! exclamă iar Nastasia, căreia discuţia părea 
să-i facă o plăcere de nespus. 

— Partea proastă, frate, e că n-ai ştiut cum să iei lucrurile 
de la bun început. Nu aşa trebuia procedat cu ea. Fiindcă 
are, cum să spun, cea mai imprevizibilă fire! Bun, dar 
despre fire, mai pe urmă... Cum ai făcut, de pildă, de-ai 
ajuns până acolo încât să îndrăznească să nu-ţi mai trimită 
masa? Sau, de pildă, ce-i cu poliţa aia? Ţi-ai pierdut minţile 
de-ai semnat-o? Sau, de pildă, acea presupusă căsătorie, 
când mai trăia încă fiica ei, Natalia Egorovna... Ştiu tot! Dar 
văd că am atins o coardă sensibilă, sunt un măgar, iartă-mă. 
Însă, că veni vorba de prostie: nu crezi, frate, că Praskovia 
Pavlovna nu-i deloc aşa de proastă cum poate să-ţi pară la 
prima vedere? 

— Ba da, răspunse Raskolnikov printre dinţi, întorcând 
privirea, dar dându-şi seama că era mai bine să întreţină 


discuţia. 

— Nu-i aşa? strigă Razumihin, vizibil bucuros că-i 
răspunsese. Dar nici nu-i prea deşteaptă, nu? O fire cu 
totul, cu totul deosebită. Eu, frate, sunt cam derutat, te rog 
să mă crezi... Are în mod sigur vreo patruzeci de ani. Ea 
spune că are treizeci şi şase, şi nici nu arată mai mult. De 
fapt, îţi jur, o judec mai mult cerebral, adică metafizic; între 
noi, frate, s-au legat nişte relaţii încurcate, n-ai decât să 
crezi ce vrei! Nu mai pricep nimic! Bun, dar nu asta-i 
important, doar că pe ea, văzând că nu mai eşti student, că 
ai rămas fără meditații şi fără haine şi că, de vreme ce fata 
ei a murit, nu mai are de ce să te trateze ca pe o rudă, a 
apucat-o brusc frica; cum şi tu, la rândul tău, te-ai retras în 
cotlonul tău şi nu te-ai mai purtat ca înainte, s-a gândit să te 
dea afară. Avea de mult intenţia asta, dar îi părea rău de 
poliţă, fiindcă îi dăduseşi asigurări că o s-o plătească 
măicuţa ta... 

— De ticălos ce sunt am spus asta... Mama mea numai că 
nu stă cu mâna-ntinsă... şi eu am minţit, ca să mă mai ţină 
şi... să-mi dea de mâncare, zise tare şi desluşit Raskolnikov. 

— Da, te-ai gândit bine. Însă tocmai atunci şi-a făcut 
apariţia domnul Cebarov, consilier de curte şi om de afaceri. 
Paşenkăi nici prin cap nu i-ar fi dat fără el, sfioasă cum e; 
dar un om de afaceri nu-i sfios defel şi primul lucru pe care 
l-a făcut a fost, vezi bine, să întrebe: e vreo speranţă ca 
poliţa să fie plătită? Răspunsul a fost: da, fiindcă există o 
măâicuţă care, din pensia ei de o sută douăzeci de ruble, 
chiar dacă o să moară de foame, n-o să-l lase pe Rodenka, şi 
există şi o surioară care şi-ar băga capul în jug pentru 
frăţiorul ei. Pe asta s-a şi bazat el... Ce te-agiţi? Ei, frate, ţi- 
am aflat toate secretele, nu degeaba te-ai destăinuit 
Paşenkăi când erai pe post de rudă, şi-acum îţi spun fiindcă 
ţin la tine... Că aşa e: omul cinstit şi simţitor îşi deschide 
sufletul, iar omul de afaceri ascultă, bagă la cap şi trage 
foloase. Ei bine, ea i-a cedat poliţa aceea, cum ar veni, 
achitarea ei, acestui Cebarov, iar el nu s-a sfiit să ceară 


acest lucru oficial, şi încă imperios. Am vrut eu, când am 
aflat toate astea, să-i iau tare, ca să fiu cu conştiinţa 
împăcată, dar taman atunci începuse între mine şi Paşenka 
o relaţie armonioasă, aşa că le-am impus să curme toată 
afacerea din faşă, cum s-ar zice, şi am garantat c-o să 
plăteşti. Am garantat pentru tine, auzi, frate? L-am chemat 
pe Cebarov, i-am închis gura cu zece ruble ca să înapoieze 
hârtia, şi uite, am onoarea să ţi-o prezint. Acum eşti dator 
numai pe cuvânt. Poftim, ia-o, totul e în regulă. 

Razumihin puse poliţa pe masă; Raskolnikov se uită la ea 
şi, fără să spună o vorbă, se întoarse cu faţa la perete. Asta 
a fost prea de tot până şi pentru Razumihin. 

— După câte văd, frate, spuse el după un minut, iar am 
dat-o-n bară. Eu am vrut să te mai destind şi să te mai 
înveselesc cu palavrele mele, dar se pare că n-am făcut 
decât să stârnesc fierea din tine. 

— Tu erai ăla pe care nu l-am recunoscut când deliram? 
întrebă Raskolnikov după vreun minut de tăcere, fără a 
întoarce capul. 

— Eu, ba te-au mai apucat şi pandaliile din cauza asta, mai 
ales la un moment dat, când l-am adus pe Zametov. 

— Pe Zametov? ... Secretarul? ... Pentru ce? 

Raskolnikov se întoarse iute şi se uită ţintă la Razumihin. 

— Da” ce te-a apucat? Ce te-ai alarmat aşa? A vrut să te 
cunoască, fiindcă am vorbit mult amândoi despre tine... 
Altfel, de unde-aş fi aflat atâtea despre tine? E un băiat bun, 
frate, minunat... în felul lui, se-nţelege. Acum suntem 
prieteni, ne vedem aproape în fiecare zi. Fiindcă m-am 
mutat pe-aici, pe-aproape. Nu ştii? Abia m-am mutat. Am 
fost de vreo două ori cu el la Laviza. O mai ţii minte pe 
Laviza? Laviza Ivanovna? 

— Am spus ceva când deliram? 

— Ba bine că nu! Habar n-aveai ce spui. 

— Despre ce? 

— Ei, bravo! Despre ce? Doar se ştie ce poate omul să 
spună când delirează... Bun, hai să nu mai pierdem timpul, 


frate. La treabă. 

Se sculă de pe scaun şi îşi luă şapca. 

— Ce-am spus când deliram? 

— Da” nu se lasă neam! Te temi pentru vreun secret sau 
ce? N-ai nici o grijă; n-ai spus nimic despre contesă. Dar ai 
pomenit de nu ştiu ce buldog, de nişte cercei şi nişte 
lânţişoare, iar pe urmă de Krestovski Ostrov şi de un 
portar; şi de Nikodim Fomici şi de Ilia Petrovici, ajutorul 
comisarului, ai spus multe. În afară de asta, te-ai arătat 
foarte interesat de propriul ciorap, foarte! Te milogeai: daţi- 
mi-l, o ţineai una şi bună! Zametov ţi-a căutat chiar el 
ciorapii prin toate cotloanele şi ţi-a dat otreapa aia cu 
mânuţele lui spălate cu parfum şi pline de inele. Abia atunci 
te-ai liniştit şi ai strâns otreapa aia în mână zi şi noapte, n-a 
izbutit nimeni să ţi-o smulgă. Probabil că e şi-acum undeva 
pe la tine pe sub pernă. Apoi ai mai cerut nişte aţe de la 
pantaloni, şi cu ce glas plângăreţ! Am încercat să aflăm de 
la tine ce era cu aţele alea, dar ne-a fost imposibil să- 
nţelegem ceva... Bun, carevasăzică, la treabă! Ai aici 
treizeci şi cinci de ruble; iau zece din ele şi peste vreo două 
ceasuri îţi vin cu socoteala. Între timp îi dau de ştire şi lui 
Zosimov, deşi trebuia să fie de mult aici, că e ceasul 
douăsprezece. lar mătăluţă, Nastenka, fă bine şi treci mai 
des şi fără mine, să vezi dacă are şi el acolo ce-i trebuie 
când i-e sete ori mai ştiu eu ce, ce are şi el nevoie... 
Paşenkăi îi spun chiar eu acum ce e de spus! La bună 
vedere! 

— Îi spune Paşenka! Auzi, puşlamaua! bombăni în urma lui 
Nastasia; apoi deschise uşa şi începu să tragă cu urechea, 
dar nu mai avu răbdare şi dădu fuga jos. Era foarte 
curioasă ce vorbea el acolo cu gazda; oricum, se vedea bine 
că Razumihin o fermecase de-a binelea. 

Cum se închise uşa în urma ei, bolnavul aruncă plapuma 
de pe el şi sări ca ars din pat. Aşteptase cu o nerăbdare 
febrilă, chinuitoare, să-i vadă plecaţi, ca să se pună imediat 
pe treabă. Dar care treaba? Ca un făcut, acum parcă uitase. 


„Doamne, spune-mi un singur lucru: ştiu tot sau încă nu 
ştiu? Poate ştiu deja şi se prefac doar, mă joacă atâta vreme 
cât zac, iar pe urmă mă trezesc că vin şi-mi spun că ştiau 
deja de mult totul şi că numai fiindcă... Ce să fac acum? Am 
şi uitat, parcă ar fi înadins, brusc am uitat, abia îmi 
amintisem!” 

Stătea în mijlocul odăii şi se uita în jur, cuprins de o 
nedumerire chinuitoare; se apropie de uşă, o deschise, 
trase cu urechea; nu, nu asta era. Brusc, ca şi când şi-ar fi 
amintit, se repezi în colţul cu tapetul rupt, se apucă să 
cerceteze totul minuţios, băgă mâna pe dedesubt, scotoci, 
dar nu, nu era nici asta. Se duse la sobă, deschise portiţa şi 
începu să răscolească cenuşa: aţele de la pantaloni şi 
zdrenţele de la căptuşeală zăceau acolo aşa cum le 
aruncase, deci nu le văzuse nimeni! În clipa aceea îşi aminti 
de ciorapul de care pomenise Razumihin. Aşa-i, uite-l pe 
divan, sub plapumă, dar de-atunci ajunsese aşa de jegos şi 
de noroios, că Zametov n-avea cum să vadă ceva. 

„Ah! Zametov... secţia... De ce mă cheamă la secţie? Unde- 
i citaţia? Ah! Stai... le-am încurcat: asta a fost deja! M-am 
uitat şi în ziua aia la ciorap, iar acum... acum am fost bolnav. 
Dar de ce-a venit Zametov? De ce l-a adus Razumihin? 
bâiguia istovit, aşezându-se iar pe divan. Ce-o fi asta? 
Aiurez sau e aievea? Cred că e aievea... A, mi-am amintit: 
trebuie să fug! Să fug cât mai repede, neapărat, neapărat 
să fug! Da... dar unde? Unde-mi sunt hainele? Şi cizmele? 
Le-au luat! Le-au ascuns! E clar! A, uite paltonul - nu l-au 
văzut! Uite şi banii pe masă, slavă Domnului! Uite şi poliţa... 
Iau banii şi plec... închiriez ceva în altă parte, n-or să mă 
găsească! ... Da, dar biroul de adrese? Or să mă găsească. 
Razumihin o să mă găsească sigur. Mai bine fug de toate... 
departe... în America, să nu-mi mai pese de ei! Şi iau şi 
poliţa... o să-mi prindă bine acolo! Şi ce să maiiau? Eimă 
cred bolnav! Nici prin cap nu le trece că pot să merg, he- 
he-he! Am văzut după ochii lor că ştiu tot! Doar să cobor 


scara! Dar dacă au pus pază jos - poliţişti! Asta ce-o fi aici... 
ceai! A, uite, a rămas şi bere, juma” de sticlă, rece!” 

Apucă sticla în care mai rămăsese cam un pahar de bere şi 
o dădu lacom pe gât, de parcă şi-ar fi stins focul din piept. 
Nici nu trecu un minut, că berea i se urcă la cap şi simţi pe 
spinare un fior uşor, chiar plăcut. Se întinse şi trase 
plapuma peste el. Gândurile, deja bolnave şi fără şir, 
începură să i se învălmăşească tot mai tare şi peste puţin îl 
învălui un somn uşor şi plăcut. Se culcuşi mulţumit pe 
pernă, se înfăşură mai strâns în plapuma moale de vată pe 
care o avea acum pe el în locul vechiului palton rupt, oftă 
încet şi căzu într-un somn adânc, greu, binefăcător. 

Se trezi numai când auzi că intra cineva la el, deschise 
ochii şi îl văzu pe Razumihin, care deschisese larg uşa şi 
stătea în prag, neştiind ce să facă: să intre sau nu? 
Raskolnikov se ridică imediat în capul oaselor şi se uită la el, 
părând că vrea să-şi amintească ceva. 

— A, nu dormeai! Păi, iacă-tă-mă şi pe mine! Nastasia, adu 
legătura! strigă Razumihin în josul scării. Acuşi primeşti şi 
socoteala... 

— Cât e ceasul? întrebă Raskolnikov uitându-se panicat în 
jur. 

— Da' dormişi, frate, nu glumă: s-a-nserat deja, se face de 
şase. Ai dormit mai bine de şase ceasuri... 

— Doamne! Ce-o fi cu mine? 

— Păi de ce? Să-ţi fie de bine! Ce grabă ai? Ai vreo 
întâlnire? Acum putem să facem cu timpul ce vrem noi. 
Sunt deja vreo trei ore de când te aştept; am mai trecut de 
două ori, dar dormeai. La Zosimov m-am dus de două ori; 
nu era acasă, închipuie-ţi! Da' nu-i nimic, o să vină! ... S-o fi 
dus şi el după trebuşoarele lui. Pe deasupra, m-am şi mutat 
azi, m-am mutat de tot, cu unchiu-meu. Că acum am un 
unchi... Hai, să lăsăm asta, la treabă! ... Dă-ncoa' legătura, 
Nastenka. Uite, acuma... Dar tu cum te mai simţi, frate? 

— Sunt bine; nu-s bolnav. Razumihin, tu eşti de mult aici? 

— 'Ţi-am spus că aştept de trei ceasuri. 


— Nu, dar înainte? 

— Înainte, ce? 

— De când vii pe-aici? 

— Doar ţi-am spus mai adineauri. Nu-ţi aminteşti? 

Raskolnikov rămase pe gânduri. Dimineaţa aceea îi apărea 
ca prin vis. Cum nu izbuti să-şi amintească singur, se uită 
întrebător la Razumihin. 

— Hm, zise acesta, ai uitat! Mi s-a părut mie încă de- 
adineauri că nu ţi-ai revenit încă de tot... Acum, după 
somnul ăsta, te-ai mai refăcut... Zău, arăţi mult mai bine. 
Bravo! Hai, la treabă! Uite, acum o să-ţi aminteşti. Uită-te 
aici, hai, omule. 

Se apucă să desfacă legătura, care părea să-l intereseze 
peste măsură. 

— Asta, frate, dacă vrei să mă crezi, mi-a stat pe suflet. Că 
trebuie să facem om din tine. Să-ncepem: s-o luăm de sus. 
Vezi cascheta asta? începu scoțând din legătură o şapcă 
fără nimic special, dar destul de şic şi în acelaşi timp ieftină. 
Eşti bun s-o încerci? 

— Nu acum, mai târziu, spuse Raskolnikov dând din mână 
ursuz. 

— Ba nu, frate Rodea, nu te pune de-a latul că pe urmă o 
să fie prea târziu; iar eu n-o să închid ochii toată noaptea, 
că am luat-o din ochi, nu după măsură. La fix! exclamă 
victorios probându-i şapca. Fix pe măsura ta! Ce pui pe cap, 
frate, e cel mai important într-o ţinută, e ca un fel de 
recomandare. Tolstiakov, un prieten de-al meu, de câte ori 
se nimereşte undeva, într-un loc public, unde toată lumea 
poartă pălărie sau şapcă, e nevoit să scoată ce are pe cap. 
Toată lumea crede că din slugărnicie, când de fapt îi e pur şi 
simplu ruşine de cuibarul lui; că e ruşinos foc! Ia uite-aici, 
Nastenka, două acoperăminte pentru cap: acest palmerston 
(scoase din cotlonul unde era pus ţilindrul şui al lui 
Raskolnikov, pe care îl numea, cine ştie de ce, palmerston) 
sau acest lucruşor asemeni unui giuvaier? Spune un preţ, 


Rodea, cât crezi că am dat pe el? Tu ce zici, Nastasiuşka? o 
întrebă şi pe ea, văzând că el tace. 

— Douăzeci de copeici, răspunse Nastasia. 

— Douăzeci de copeici, proasto?! strigă el ofensat. Păi nici 
pe tine nu te cumpăr astăzi cu douăzeci de copeici. Optzeci 
de copeici! Şi asta pentru că-i purtată. Ce-i drept, am 
cumpărat-o cu o condiţie: se rupe asta, la anu' primeşti 
cadou alta, serios! Bun, să trecem la Statele Unite ale 
Americii, cum li se spunea la noi la liceu. Te previn, de 
pantaloni sunt mândru! zise desfăşurând în faţa lui 
Raskolnikov o pereche de pantaloni gri, dintr-un material 
uşor de vară, din lână. Nici o gaură, nici cea mai micuță 
pată, sunt chiar foarte buni, chiar dacă-s purtaţi, iar jiletca 
la fel, e uni, la modă. La drept vorbind, e chiar mai bine 
când sunt purtate: sunt mai moi, mai fine. Vezi tu, Rodea, ca 
să faci carieră pe lumea asta e de-ajuns, după părerea mea, 
să fii întotdeauna în pas cu anotimpul: dacă nu ceri 
sparanghel în ianuarie, rămâi cu nişte ruble în portofel. Aşa 
şi cu cumpărăturile mele. Acum e vară, aşa că am făcut 
cumpărături pentru vară, oricum, toamna cere un material 
mai călduros şi poţi deja să le arunci... mai ales că până 
atunci se rup ele singure, dacă nu din pricină că faci prea 
mare lux, atunci din vreo hibă de-a lor. Hai, zi! Cât fac, după 
părerea ta? Două ruble şi douăzeci şi cinci de copeici! Şi 
ţine minte, înţelegerea rămâne: se rup ăştia, la anu' 
primeşti alţii cadou! Asta e lege la prăvălia lui Fediaev: ai 
dat banii o dată, e pe viaţă, a doua oară nu mai calci pe- 
acolo de bunăvoie. Bun, acum să trecem la cizme - ce 
părere ai? Ei, se vede că sunt purtate, dar vreo două luni 
mai fac faţă, că sunt lucrate în străinătate, sunt marfă 
străină: secretarul ambasadei engleze le-a dus acum o 
săptămână la taica Lazăr; nu le-a purtat decât şase zile, dar 
a avut o nevoie teribilă de bani. Preţ: o rublă şi cincizeci de 
copeici. Ce zici? 

— Da” poate că nu-i vin! îşi dădu cu părerea Nastasia. 


— Să nu-i vină? Dar asta ce-i? strigă scoțând dintr-un 
buzunar o cizmă de-a lui Raskolnikov, veche, scorojită, 
găurită, toată numai noroi uscat. Am luat-o ca să fiu sigur, 
după gioarsa asta au dibuit măsura. S-a pus suflet în toată 
treaba asta, cât priveşte lenjeria, uite, întâi şi-ntâi trei 
cămăşi, sunt de pânză, dar cu plastron la modă... Bun, 
vasăzică: optzeci de copeici şapca, două ruble douăzeci şi 
cinci restul de haine, în total trei ruble şi cinci copeici; o 
rublă cincizeci cizmele, că sunt încă foarte bune, deci până 
acum patru ruble cincizeci şi cinci de copeici, şi cinci ruble 
toată lenjeria, ne-am înţeles la grămadă, aşadar în total 
nouă ruble cincizeci şi cinci de copeici în cap. Poftiţi, 
cincizeci şi cinci de copeici, restul dumneavoastră, în pitaci 
de aramă, binevoiţi să-l luaţi. Ei, acum, Rodea, ţi-ai mai 
împrospătat garderoba, că, după părerea mea, paltonul tău 
nu numai că mai merge, dar chiar are fason: asta înseamnă 
să comanzi la Charmeur! Cu ciorapii şi celelalte te las pe 
tine să rezolvi. Aşadar mai rămânem cu douăzeci şi cinci de 
rublişoare. Cât despre Paşenka şi plata chiriei, nu-ţi face 
griji, ţi-am spus: ai credit nelimitat. Şi-acum, frate, hai să te 
primenim, mai ştii, să nu se fi cuibărit boala chiar în 
cămaşă... 

— Lasă! Nu vreau! dădu din mână Raskolnikov, care 
ascultase în silă relatarea voit şugubeaţă a lui Razumihin 
despre achiziţionarea hainelor... 

— Asta nu se poate, frate, atunci la ce mi-am mai rupt 
pingelele? nu se lăsă Razumihin. Nastasiuşka, lasă ruşinea 
şi dă-mi o mână de ajutor, aşa! Şi, cu toată împotrivirea lui 
Raskolnikov, îl primeniră. Apoi bolnavul se prăvăli pe pernă 
şi vreo două minute nu scoase o vorbă. 

„De m-ar lăsa odată-n pace!”, se gândea. 

— Din ce bani s-au cumpărat toate astea? întrebă în cele 
din urmă, cu privirea ţintă la perete. 

— Din ce bani? Ei, poftim! Păi dintr-ai tăi. A fost pe-aici un 
flăcău, din partea lui Vahruşin, ţi i-a trimis măicuţa ta, ai şi 
uitat? 


— Acum îmi aduc aminte..., spuse Raskolnikov după o 
lungă şi îngândurată tăcere. 

Uşa se deschise şi intră un bărbat înalt şi solid, pe care 
Raskolnikov avu impresia că îl cunoştea după figură. 

— Zosimov! În sfârşit! strigă Razumihin bucuros. 

— IV — 

Zosimov era înalt şi gras, bărbierit cu grijă, cam puhav şi 
palid la faţă, blond, cu părul lins, cu ochelari şi cu un inel 
mare de aur pe degetul care plesnea de grăsime. Avea vreo 
douăzeci şi şapte de ani. Purta un pardesiu larg, elegant şi 
arăta ca scos din cutie; cămaşa era ireproşabilă, ceasul 
prins cu un lanţ masiv. Avea în purtări o lentoare ce aducea 
a indolenţă, dar în acelaşi timp o degajare studiată, şi cu 
toate că se străduia să-şi ascundă infatuarea, aceasta se 
făcea necontenit simțită. Toţi cei care îl cunoşteau îl 
socoteau greu de suportat, dar spuneau că îşi cunoaşte 
meseria. 

— Frate, de două ori am trecut pe la tine... Vezi? Şi-a 
revenit! strigă Razumihin. 

— Văd, văd. Ei, cum ne mai simţim? i se adresă Zosimov lui 
Raskolnikov, privindu-l atent şi aşezându-se pe divan, la 
picioarele lui, unde se şi tolăni atât cât era posibil. 

— Ei, e cu toane, îi dădu înainte Razumihin. Când l-am 
primenit adineauri, puţin a lipsit să-i dea lacrimile. 

— E de-nţeles; schimbatul putea fi lăsat şi pe mai târziu, 
dacă chiar nu voia... Pulsul e excelent. Capul te mai doare 
puţin, nu? 

— Sunt sănătos, sănătos tun! spuse apăsat şi iritat 
Raskolnikov. Se ridică puţin pe divan, cu ochii scăpărând, 
dar căzu imediat la loc pe pernă şi se întoarse cu faţa la 
perete. Zosimov îl observa atent. 

— Foarte bine... totul e-n regulă, zise el moale. A mâncat 
ceva? 

Îi spuseră şi îl întrebară cam ce ar putea să-i dea. 

— Orice... supă, ceai... nu-i daţi ciuperci şi castraveți, 
evident, şi nici carnea de vită nu-i indicată, şi... ei, dar ia să 


terminăm cu trăncăneala! ... Schimbă o privire cu 
Razumihin. Nu-i nevoie de nici o mixtură, de nimic, o să trec 
mâine să-l mai văd... Poate şi astăzi... ei, da... 

— Mâine-seară îl scot la plimbare! hotărî Razumihin. În 
grădina lusupov, iar pe urmă pe la Palatul de Cristal. 

— Eu aş zice să nici nu se clintească mâine, dar mai ştii... 
un pic acolo... ei, o să mai vedem. 

— Fir-ar să fie! Azi voiam să-mi sărbătoresc mutarea, stau 
la doi paşi de-aici; n-ar putea să vină şi el? Chiar pe divan 
dac-ar sta, ar fi şi el printre noi! Tu vii? zise brusc către 
Zosimov. Vezi să nu uiţi, ai promis. 

— Poate mai târziu, dac-o fi. Ce ne dai? 

— A, nimic, ceai, votcă şi scrumbie. O să servim şi plăcintă: 
o să fim între prieteni. 

— Cine vine? 

— Păi, toţi de pe-aici, aproape toţi sunt cunoştinţe noi, 
poate mai puţin unchiu-meu ăl bătrân, dar şi el e tot nou - 
abia ieri a venit de la Petersburg, să vadă de nişte 
trebuşoare. Ne vedem o dată la cinci ani. 

— Şi el ce e? 

— Păi, a vegetat toată viaţa ca şef de poştă la gubernie, 
primeşte o pensioară, are şaizeci şi cinci de ani, cam atât e 
de spus... Dar eu ţin la el. O să mai vină Porfiri Petrovici, 
comisarul de poliţie de-aici, cel cu anchetele... jurist. Îl şi 
cunoşti... 

— Nu ţi-e rudă şi el? 

— A, foarte de departe. Dar de ce te încrunţi? Ie 
pomeneşti că nu vii fiindcă v-aţi ciorovăit o dată? 

— Puțin îmi pasă mie de el... 

— Cu atât mai bine. Apoi nişte studenţi, un profesor, un 
funcţionar, un muzicant, un ofiţer, Zametov... 

— Spune-mi, te rog, ce poţi avea în comun tu, sau el - 
Zosimov arătă cu capul spre Raskolnikov -, cu unul ca 
Zametov? 

— Ah, voi, pisălogii ăştia! Principii... Apăi, tu stai pe 
principii ca pe nişte arcuri; nu poate omul să se-ntoarcă 


după cum îi e voia; după mine, principiul e să fie omul bun, 
altceva n-am nevoie să ştiu. Zametov e cel mai bun om cu 
putinţă. 

— Şi ia mită. 

— Ei bine, ia mită, care-i treaba mea! Ce dacă ia mită? 
strigă deodată Razumihin enervându-se cam nefiresc. Ce, 
de asta l-am lăudat eu, că ia mită? N-am spus decât că în 
felul lui e un om bun! Dar dacă te apuci să-i întorci pe toate 
feţele, mai rămân mulţi oameni buni? Eu, unul, sunt sigur 
că, dacă mă iei la puricat, nu dai pe mine nici o ceapă 
degerată, chiar şi aia doar dacă te pun şi pe tine pe 
deasupra. 

— E puţin; eu aş da pe tine două... 

— lar eu pe tine doar una! Ca să-ţi piară pofta de spirite! 
Zametov nu-i încă decât un puştan, eu îl mai urechez şi 
acum, de asta şi trebuie să-l atragem, nu să-l respingem. 
Nu îndrepţi omul respingându-l, cu atât mai puţin un 
puştan ca el. Cu un puştan trebuie să fii de două ori mai 
atent. Eh, voi, capsomanii ăştia progresişti, nimic nu 
pricepeţi! Dacă nu respectaţi omul, vă insultaţi singuri... 
Dar dacă vrei să ştii, chiar avem ceva în comun. 

— Aş fi curios să aflu ce. 

— Păi, treaba cu zugravul, cu vopsitorul adică... Îl scoatem 
noi din belea! De fapt, acum nici nu e în belea. Treaba-i 
acum cât se poate de clară! Noi o să-i dăm doar bice! 

— Ce vopsitor? 

— Cum, nu ţi-am povestit? Chiar? Ori ţi-am spus doar 
începutul... e vorba de uciderea cămătăresei ăleia bătrâne, 
văduva de funcţionar... Ei bine, acum a fost băgat la apă un 
vopsitor... 

— O, am mai auzit de omorul ăsta înainte şi cazul chiar mă 
interesează... oarecum... într-o privinţă... am citit şi în 
ziare! Dar, uite... 

— Au omorât-o şi pe Lizaveta! trânti deodată Nastasia, 
adresându-i-se lui Raskolnikov. 


Rămăsese în odaie în tot acest timp, rezemată de uşă, 
ascultând. 

— Pe Lizaveta? bâigui Raskolnikov abia auzit. 

— N-o ştii pe Lizaveta, precupeaţa? Venea şi pe-aici. Ţi-a 
cârpit şi ţie o cămaşă. 

Raskolnikov se întoarse spre perete, alese dintre 
floricelele albe de pe tapetul galben şi murdar una mai 
nereuşită, cu nişte liniuţe cafenii, şi începu să o studieze: 
câte petale avea, cum erau crestate şi câte liniuţe aveau. 
Nu-şi mai simţea mâinile şi picioarele, parcă nu le mai avea, 
dar nici măcar nu încerca să se mişte şi privea cu 
îndărătnicie floricica. 

— Aşa, şi ce-i cu vopsitorul? curmă Zosimov, agasat cam 
prea din cale-afară, trăncăneala Nastasiei. 

Ea oftă şi tăcu. 

— Păi, a fost acuzat de crimă, reluă înfierbântat 
Razumihin. 

— Există dovezi? 

— Dovezi pe dracu”! Ce au ei numai dovezi nu se cheamă, 
tocmai asta şi trebuie demonstrat! Exact aşa au făcut şi la 
început, când i-au reţinut pe ăia doi, cum le zice... Koh şi 
Pestriakov. Pfui! Aşa de prosteşte fac totul, că şi dacă n-ai 
nici o treabă cu asta, tot te-apucă sila! Pestriakov o să dea 
poate pe la mine azi... Apropo, Rodea, tu cunoşti deja 
tărăşenia, că s-a întâmplat înainte de boala ta, chiar înainte 
să leşini la secţie, când tocmai vorbeau despre asta... 

Zosimov se uită curios la Raskolnikov. Acesta nu făcu nici o 
mişcare. 

— Ştii ceva, Razumihin? M-am tot uitat la tine: prea mori 
de grija altora, spuse Zosimov. 

— Aşa o fi, dar tot îl scoatem! strigă Razumihin bătând cu 
pumnul în masă. Până la urmă, ştii de ce ţi-e cel mai necaz? 
Nu că greşesc; o greşeală poţi s-o ierţi oricând; greşeala-i 
chiar un lucru bun, că duce la adevăr. Nu, necazul e că, 
după ce fac o greşeală, merg cu ea până-n pânzele albe. Am 
toată stima pentru Porfiri, dar... Ştii ce i-a derutat pe ei în 


primul şi-n primul rând? Uşa era închisă, iar când au venit 
cu portarul - era deschisă. Atunci înseamnă că Koh şi 
Pestriakov sunt ucigaşii! Uite, asta-i logica lor. 

— Nu te înfierbânta; doar i-au reţinut, nu se putea altfel... 
Apropo, pe Koh ăsta l-am întâlnit şi eu; nu cumpăra el de la 
bătrână lucruri care nu fuseseră răscumpărate? 

— Da, e un şarlatan! Cumpăra şi poliţe. E de meserie. Dă-l 
dracului. Da” ştii ce mă înfurie pe mine? Rutina lor 
învechită, cea mai ticăloasă şi mai anchilozată, asta mă 
înfurie... Uite, cazul ăsta putea deschide o cale nouă. Numai 
datele psihologice sunt în măsură să indice cum trebuie să 
se dea de urma reală. „Avem fapte!”, zic ei. Dar faptele nu 
sunt totul; cel puţin jumătate dintr-un caz depinde de felul 
cum ştii să interpretezi faptele! 

— Şi tu te pricepi să interpretezi faptele? 

— Dar nu se poate să taci când simţi, simţi palpabil, că ai 
putea să ajuţi dacă... Eh! Cunogşti detaliile cazului? 

— Păi aştept să aud despre vopsitor. 

— A, da! Atunci ascultă tărăşenia: exact a treia zi după 
omor, de dimineaţă, când ei îşi băteau mai departe capul cu 
Koh şi cu Pestriakov - deşi amândoi au putut să dovedească 
fiecare pas făcut şi era clar ca lumina zilei - se iveşte 
deodată un fapt cu totul neaşteptat. Un ţăran, un oarecare 
Duşkin, proprietarul cârciumii din faţa casei ăleia, se 
înfăţişează la secţie cu o cutiuţă de bijuterii cu nişte cercei 
de aur şi povesteşte o întreagă istorie: „Acu' două zile, pe 
seară, abia trecuse de opt - reţine ziua şi ora -, a dat buzna 
la mine un muncitor, Mikolai, un vopsitor care se mai 
abătea pe la mine în timpul zilei, şi mi-a adus cutiuţa asta cu 
cerceluşi de aur cu pietricele, cerându-mi două ruble ca să 
le lase amanet, iar când l-am întrebat de unde i-a luat, a 
spus că i-a găsit pe trotuar. Eu nu l-am mai întrebat nimic, a 
spus Duşkin, am scos o foaie - adică o rublă -, fiindcă m-am 
gândit că, dacă n-o lasă la mine, o lasă la altul; dacă tot e s- 
o bea, mai bine să stea la mine; vorba ceea, dacă dai, ai, da' 
când am văzut că umblă zvonuri, m-am înfăţişat îndată 


aici”. Bineînţeles că a spus numai gogoşi, minte de-ngheaţă 
apele, doar îl cunosc pe Duşkin ăsta, e şi el tot cămătar şi 
tăinuitor de lucruri furate, sigur nu l-a fraierit el pe Mikolai 
de nişte cercei de treizeci de ruble ca să se înfăţişeze cu ei 
la poliţie. I-a fost pur şi simplu frică. Bun, ducă-se dracului 
toate astea, să ne întoarcem la povestea lui Duşkin: „Pe 
ţăranul ăla, Mikolai Dementiev, îl ştiu de când era mic, din 
gubernia şi judeţul nostru, Zaraiski, că noi suntem de fel din 
Riazan. Mikolai nu-i beţiv, da' mai bea câte-o cinzeacă, şi 
aveam ştiinţă că lucra chiar acolo-n casă, zugrăvea 
împreună cu Mitri, că e din acelaşi sat cu Mitri. Cum a luat 
foaia, a şi schimbat-o, a dat peste cap două păhărele, a luat 
restul şi a plecat, dar pe Mitri nu l-am văzut să fie atunci cu 
el. lar a doua zi numai ce-am auzit că Aliona Ivanovna şi 
surioara ei Lizaveta au fost omorâte cu toporul. Le 
cunoşteam, şi-ndată m-am gândit la cercei, fiindcă ştiam că 
răposata dădea bani pe amanet. M-am dus la el acasă şi-am 
început să mă interesez cu băgare de seamă, numai pentru 
mine, fără să fac vâlvă, şi-ntâi şi-ntâi am întrebat: „E-aici 
Mikolai?”. Atunci îmi spune Mitri că Mikolai s-a pus pe 
băutură, că a venit acasă-n zori mort de beat, a stat vreo 
zece minute şi-a plecat iară şi că el nu l-a mai văzut pe 
urmă, aşa c-o să isprăvească singur treaba. Da' treaba pe 
care o fac ei e chiar pe scară cu moartele, la etajul doi. 
Când am auzit toate astea, n-am zis la nimeni, spune 
Duşkin, dar am aflat tot ce-am putut despre omor şi-am 
venit acasă tot cu bănuiala asta. lar azi de dimineaţă, erau 
ceasurile opt - adică a treia zi, pricepi -, îl văd pe Mikolai că 
intră, nu tocmai treaz, dar nici cine ştie ce beat, că 
înţelegea de vorbă. Se pune pe laviţă şi tace. În afară de el, 
mai erau atunci în cârciumă doar un străin, un om care 
dormea pe laviţă, din âi cunoscuţi, şi doi flăcăi de-ai noştri. 
„L-ai văzut, zic, pe Mitri?” „Nu, zice, nu l-am văzut.” „Da' n- 
ai fost pe-acilea?” „N-am fost, zice, de trei zile.” „Apăi unde- 
ai înnoptat?” „La Peski, zice, la ăi din Kolomna.” „Da' de 
unde-ai luat atunci cerceii?” „Păi i-am găsit pe trotuar”, a 


zis într-o doară, fără să se uite la mine. „Da' ai auzit, zic, că 
uite aşa şi pe dincolo, că s-a-ntâmplat chiar în seara aia şi la 
ora aia, pe scara aia?” „Nu, zice, n-am auzit.” Da' când 
aude, holbează ochii şi odată se face alb la faţă ca creta. lo 
îi dau înainte şi-i povestesc de-a fir a păr ce şi cum, iar 
atuncea el înşfacă şapca şi dă să se scoale. Io încerc să-l ţin 
pe loc: „Stai, măi Mikolai, zic, nu bei şi tu ceva?”, apoi îi fac 
cu ochiul băiatului să ţină uşa şi ies de după tejghea; da'el 
şi ţâşneşte drept în stradă şi-o ia la fugă pe-o ulicioară - 
abia am mai apucat să-l văd. Atunci mi-am întărit bănuiala, 
că-i păcatul lui...” 

— Cred şi eu, zise Zosimov. 

— Stai! Ascultă sfârşitul! S-au repezit, vezi bine, să-l caute 
pe Mikolai. L-au reţinut pe Duşkin şi i-au făcut percheziţie, 
pe Mitri la fel; i-au luat la puricat pe ăia din Kolomna; însă, 
acum două zile, hop, că-l aduc şi pe Mikolai... l-au arestat 
lângă barieră... la un han. S-a dus acolo, şi-a scos crucea de 
argint şi-a cerut o cinzeacă pe ea. I-au dat. Peste câteva 
minute, o muiere s-a dus în grajd şi, printr-o crăpătură, ce i- 
au văzut ochii: alături, în hambar, el îşi legase cureaua de-o 
grindă şi făcuse un laţ; se urcase pe o buturugă şi încerca 
să-şi pună laţul de gât; muierea a început să ţipe cât o 
ţineau puterile şi-au venit toţi în fugă: „Vasăzică din ăştia 
mi-erai!”. „Duceţi-mă, zice, la cutare secţie, o să 
mărturisesc tot.” Aşadar, l-au dus cu onorurile cuvenite 
până la secţia cutare, adică a noastră. Ei, aici l-au luat la 
întrebări: „Cine eşti, câţi ani ai?”. „Douăzeci şi doi.” Şi aşa 
mai departe. Întrebare: „Când lucrai cu Mitri, n-ai văzut pe 
cineva pe scară la ora cutare şi cutare?”. Răspuns: „Păi, au 
trecut tot felul de oameni, da' nu era treaba noastră”. „Dar 
n-aţi auzit nimic, nici un zgomot sau altceva?” „N-am auzit 
nimica deosebit.” „Dar tu, Mikolai, ai ştiut în ziua aceea că 
văduva cutare şi sora ei au fost omorâte şi jefuite?” „N-am 
ştiut, habar n-am avut. Întâia oară am auzit de la Afânaşi 
Pavlâci, a treia zi după aceea, la cârciumă.” „Da' cerceii de 
unde i-ai luat?” „I-am găsit pe trotuar.” „De cea douazin-ai 


fost cu Mitri la lucru?” „Păi, fincă am dat-o pe beţie.” „Şi 
unde-ai băut?” „Păi acolo şi-acolo.” „De ce-ai fugit de la 
Duşkin?” „Fincă m-am speriat rău de tot” „Dece te-ai 
speriat?” „C-or să mă osândească.” „De ce să te sperii, dacă 
tu nu te ştii vinovat cu nimic?” Ei bine, crezi ori nu crezi, 
Zosimov, întrebarea a fost pusă exact în aceşti termeni, ştiu 
perfect, mi s-a relatat întocmai! Ce-ai de zis? 

— Foarte bine, sunt totuşi nişte dovezi. 

— Dar nu de dovezi îţi vorbesc eu acum, ci de întrebarea 
pe care i-au pus-o, de felul cum îşi înţeleg ei menirea! Ei, 
dracu” să-i ia! În sfârşit, atâta l-au mai presat şi l-au mai 
strâns cu uşa, că s-a recunoscut vinovat: „Nu pe trotuar i- 
am găsit, zice, ci în casa unde zugrăveam cu Mitri”. „Şi cum 
anume?” „Păi, anume că io şi Mitri am zugrăvit toată ziua, 
până la ceasurile opt, iar când ne găteam să plecăm, Mitri 
numai ce-a luat o pensulă, mi-a tras o dungă de vopsea 
peste mutră şi a rupt-o la fugă, iar eu după el. Fugea parcă 
era pişcat de streche, iar eu după el, strigând cât mă ţinea 
gura; când am ieşit în goană din scară şi am intrat în gang, 
am dat peste portar şi peste nişte domni, dar câţi domni or 
fi fost cu el asta nu ţin minte, şi portarul m-a luat la 
înjurături, şi m-a înjurat şi ălălalt portar, pe urmă a ieşit 
muierea portarului şi ne-a înjurat şi ea; chiar atunci un 
domn intră-n gang cu o doamnă şi ne-a înjurat şi el, că io cu 
Mitka eram trântiţi de-a latul drumului; io l-am apucat pe 
Mitka de chică, l-am târât şi-am început să-i car la pumni, 
iar Mitka, cum stătea sub mine, m-a înhăţat şi el de chică şi- 
nceput să-mi care la pumni, da' nu din duşmănie, noi de 
drag făceam asta, în joacă. Pe urmă Mitka a scăpat şi a luat- 
o la goană pe stradă, iar io după el, da' nu l-am prins din 
urmă şi m-am întors singur unde zugrăveam, ca să strâng 
pe-acolo. M-am apucat să strâng şi să-l aştept pe Mitri, 
crezând că se-ntoarce. Deodată, lângă uşa de la intrare, la 
perete, într-un colţ, dau peste o cutioară. Mă uit şi vădcă e 
înfăşurată într-o hârtie. Scot hârtia şi zăresc nişte cârligaşe 


mititele, iar când desfac cârligaşele, iacă: în cutioară erau 
cerceii...” 

— În spatele uşii? În spatele uşii erau? strigă deodată 
Raskolnikov aruncându-i o privire speriată, tulbure, lui 
Razumihin şi înălțându-se încet pe divan, sprijinit într-o 
mână. 

— Ce contează? Ce-i cu tine? Ce-ţi veni? 

Razumihin se ridică şi el de la locul lui. 

— Nimic! răspunse abia auzit Raskolnikov, lăsându-se iar 
pe pernă şi întorcându-se din nou la perete. 

Se lăsă o scurtă tăcere. 

— O fi aţipit şi e buimac, zise în cele din urmă Razumihin 
uitându-se întrebător la Zosimov; acesta clătină uşor din 
cap. 

— Hai, spune mai departe, îl îndemnă Zosimov. Mai 
departe ce-a fost? 

— Păi ce să fie mai departe? Cum a văzut cerceii, a uitat 
pe loc de apartament şi de Mitka, şi-a înhăţat şapca, a dat 
fuga la Duşkin şi, după cum ştim, a căpătat o rublă de lael, 
dar l-a minţit că-i găsise pe trotuar, şi s-a dus să bea. Cât 
despre omor, o ţine pe-a lui: „De ştiut n-am ştiut, de văzut 
n-am văzut, abia a treia zi am auzit”. „Şi de ce n-ai apărut 
până acum?” „De frică.” „Şi de ce-ai vrut să te spânzuri?” 
„De gânduri negre.” „Ce gânduri negre?” „C-or să mă 
osândească.” Ei, asta-i toată povestea. Acum, ce crezi tu că 
au dedus ei de-aici? 

— Ce să cred? La urma urmei, e o dovadă, un fapt. Ai fi 
vrut să-i dea drumul vopsitorului tău? 

— Dar nici să-l pună pe lista ucigaşilor! Nu au nici cea mai 
mică îndoială... 

— Nu-i chiar aşa. le ambalezi prea tare. Bun, şi cerceii? 
Trebuie să recunoşti că, dacă în ziua aceea şi la ora aceea 
cerceii din lada bătrânei au ajuns în mâna lui Mikolai, 
pesemne că au ajuns cumva la el, nu? Nu-i chiar un lucru 
neînsemnat într-o anchetă ca asta. 


— Cum au ajuns? Cum au ajuns? strigă Razumihin. Păi tu, 
un doctor, care eşti în primul rând dator să studiezi omul şi 
ai prilejul mai mult decât oricare să cercetezi natura 
umană, tocmai tu să nu vezi, după toate câte se ştiu, cum e 
acest Mikolai? Chiar nu-ţi sare în ochi că tot ce-a spus la 
interogatoriu e adevărul curat? Au ajuns în mâinile lui exact 
aşa cum a spus. A dat peste cutiuţă şi a luat-o de pe jos! 

— Adevărul curat! Dar n-a recunoscut singur că prima 
dată a minţit? 

— Ascultă-mă, ascultă-mă cu atenţie: şi portarul, şi Koh, şi 
Pestriakov, şi celălalt portar, şi nevasta primului portar, şi 
târgoveaţa care era atunci cu ea în cămăruţa de la poartă, 
şi consilierul de curte Kriukov, care coborâse chiar atunci 
din trăsură şi intra în gang la braţ cu o doamnă, toţi, adică 
opt sau nouă martori, declară într-un glas că Mikolai îl 
pusese pe Dmitri la pământ, îl încălecase şi-i căra la pumni, 
iar acela îl luase de păr şi-i căra şi el la pumni. Se trântiseră 
de-a latul drumului şi nu se mai putea trece din cauza lor; 
sunt înjuraţi din toate părţile, iar ei, „ca nişte copii mici” 
(exact aşa s-au exprimat martorii), se încalecă, zbiară, se 
bat şi râd care mai de care de se prăpădesc, făcând nişte 
mutre de să mori de râs, şi se fugăresc pe stradă ca nişte 
copilandri. Ai auzit? Acum gândeşte-te bine: sus cadavrele 
erau calde încă, auzi, calde, aşa au fost găsite! Dacă le 
omorau ei, sau Mikolai singur, şi jefuiau cuferele prin 
spargere ori doar erau părtaşi în vreun fel la jaf, dă-mi voie 
să-ţi pun o singură întrebare: se potriveşte o asemenea 
stare de spirit, adică ţipetele, hohotele de râs şi încăierarea 
aia de copii din gang, cu topoare, sânge, viclenie de 
criminal, prudenţă şi jaf? Abia le-au omorât şi nu trec nici 
cinci ori zece minute cu totul - aşa reiese, de vreme ce 
cadavrele nu s-au răcit - că, netam-nesam, lasă cadavrele 
baltă şi apartamentul deschis şi, ştiind că abia trecuseră 
nişte oameni pe-acolo, lasă şi prada şi se apucă să se 
tăvălească în drum ca nişte copii, râd de nu mai pot şi atrag 


asupra lor atenţia tuturor, că doar există zece martori care 
spun asta într-un glas! 

— Da, e ciudat! E imposibil, aşa-i, dar... 

— Nu, frate, nici un dar. Dacă cerceii care au ajuns în ziua 
şi la ora aceea în mâinile lui Mikolai constituie într-adevăr o 
dovadă materială importantă împotriva lui, deşi lucrul ăsta 
e explicat foarte bine în declaraţiile sale şi prin urmare e tot 
un argument discutabil, atunci trebuie luate în considerare 
şi faptele justificative, cu atât mai mult cu cât sunt 
incontestabile. Dar crezi oare, dat fiind tipicul 
jurisprudenţei noastre, că judecătorii au să accepte, sau că 
sunt ei capabili să accepte, un astfel de fapt, bazat numai pe 
o imposibilitate psihologică, numai pe o stare de spirit, ca 
pe un argument incontestabil, în stare să desființeze toate 
dovezile materiale ale acuzării, oricare ar fi ele? Nu, n-au să 
accepte, n-au să accepte pentru nimic în lume, fiindcă au 
găsit cutiuţa şi omul a vrut să se spânzure, „ceea ce n-ar fi 
fost posibil dacă nu se simţea vinovat”! lată problema 
capitală, iată pentru ce iau foc! Trebuie să înţelegi! 

— Ei, văd eu bine că iei foc. Stai aşa, am uitat să te întreb: 
s-a dovedit că, într-adevăr, cutiuţa cu cerceii e din lada 
bătrânei? 

— S-a dovedit, răspunse Razumihin în silă, posomorându- 
se dintr-odată. Koh a recunoscut obiectul şi l-a numit pe cel 
care îl lăsase amanet, iar acela a făcut dovada că era chiar 
al lui. 

— Prost. Dar mai e ceva: nu l-a văzut nimeni pe Mikolai în 
timp ce Koh şi Pestriakov urcau scările, ca să se poată 
dovedi într-un fel unde se afla? 

— Tocmai asta e, că nu l-a văzut nimeni, răspunse cu năduf 
Razumihin, asta-i cel mai prost. Nici măcar Koh şi 
Pestriakov nu i-au zărit pe cei doi zugravi când au urcat 
scările, deşi mărturia lor n-ar însemna mare lucru acum. 
„Am văzut, spun ei, că apartamentul e deschis şi ne-am 
închipuit că probabil se lucra înăuntru, dar când am trecut 


prin faţa lui, n-am dat atenţie şi nu ne amintim exact dacă în 
clipa aceea zugravii erau acolo sau nu.” 

— Hm! Prin urmare, nu au altă justificare decât că se 
cafteau şi râdeau de se prăpădeau. Să zicem că e o dovadă 
care stă în picioare, dar... Dă-mi voie să-ţi mai pun o 
întrebare: tu cum îţi explici întreaga situaţie? Cum explici 
găsirea cerceilor, dacă i-a găsit într-adevăr aşa cum spune? 

— Cum explic? Păi ce e de explicat aici? Treaba e clară! 
Cel puţin calea care trebuie urmată pentru rezolvarea 
cazului e clară şi dovedită, şi tocmai cutiuţa o confirmă. 
Adevăratul ucigaş a pierdut cerceii ăştia. Ucigaşul era sus, 
încuiat în apartament, când Koh şi Pestriakov băteau în uşă. 
Koh a făcut prostia să coboare; atunci ucigaşul a zbughit-o 
şi a alergat jos, că nu avea altă ieşire. Ca să nu se 
întâlnească pe scară cu Koh, cu Pestriakov şi cu portarul, s- 
a ascuns în apartamentul gol, taman în clipa când Dmitri şi 
Mikolai se năpustiseră afară, a stat după uşă până au trecut 
portarul şi ceilalţi sus, a aşteptat până n-a mai auzit zgomot 
de paşi, după care a coborât cât se poate de liniştit, exact în 
clipa când Dmitri şi Mikolai dădeau buzna în stradă, căci 
între timp se împrăştiase toată lumea şi nu mai era nimeni 
în gang. Poate l-au şi văzut, dar nu i-au dat atenţie; doar 
trec atâţia pe-acolo! Cât despre cutiuţă, i-a căzut din 
buzunar când se ascundea în dosul uşii şi nu şi-a dat seama, 
că nu-i ardea lui de asta. Cutiuţa demonstrează clar că a 
stat chiar acolo. Asta-i tot! 

— Ingenios! Nu, frate, e prea ingenios. Mai ingenios de- 
atâta nu se poate. 

— Dar de ce, de ce? 

— Păi, fiindcă prea s-au potrivit toate... şi s-au pus cap la 
cap... ca la teatru. 

— Eeh! exclamă Razumihin, dar în clipa aceea uşa se 
deschise şi în odaie intră un personaj nou, pe care niciunul 
dintre cei de faţă nu-l cunoştea. 

= V — 


Era un domn trecut de prima tinereţe, înţepat, semeţ, cu o 
expresie precaută şi ciufută, care se opri în prag, uitându- 
se în jur cu o mirare aproape jignitoare şi deloc ascunsă, de 
parcă s-ar fi întrebat: „Dar unde am nimerit?”. Cerceta cu 
neîncredere şi chiar cu o oroare afectată, dacă nu de-a 
dreptul ofensată, „cabina de vapor” strâmtă şi scundă a lui 
Raskolnikov. Cu aceeaşi mirare, îşi aţinti ochii asupra lui 
Raskolnikov, care zăcea dezbrăcat, ciufulit şi nespălat pe 
divanul lui soios şi care îl privea şi el ţintă. Apoi studie cu 
aceeaşi vigilenţă figura zbârlită şi nebărbierită a lui 
Razumihin, care la rândul lui îl măsura impertinent şi 
întrebător din ochi, fără să se clintească. Tăcerea aceea 
încordată se prelungi cam un minut, pentru ca în cele din 
urmă, cum era de aşteptat, să se producă o mică schimbare 
în decor. Dându-şi probabil seama, după anumite semne, 
destul de bătătoare la ochi de altminteri, că o atitudine 
exagerat de severă nu putea duce la absolut nimic în 
această „cabină de vapor”, domnul abia intrat o lăsă ceva 
mai moale şi întrebă pe un ton politicos, deşi nu lipsit cu 
totul de severitate, adresându-i-se lui Zosimov şi rostind 
răspicat fiecare silabă: 

— Domnul Rodion Romanovici Raskolnikov, student sau 
fost student? 

Zosimov schiţă un gest şi probabil ar fi răspuns dacă 
Razumihin, care nici nu fusese băgat în seamă, nu i-ar fi 
luat-o înainte: 

— Uite-l colo, e culcat pe divan! Dar dumneata ce pofteşti? 
Acest familiar „ce pofteşti?” îl lăsă fără grai pe domnul cel 
înţepat, care dădu să se întoarcă spre Razumihin, dar izbuti 

să se stăpânească la timp şi se răsuci iute spre Zosimov. 

— Dânsul e Raskolnikov! mormăi Zosimov arătând cu 
capul spre bolnav, după care căscă de-i trosniră fălcile, se 
scotoci tacticos în buzunarul jiletcii, scoase un ceas uriaş de 
aur cu capacul bombat, îl deschise, se uită la el şi, la fel de 
tacticos, îl vâri la loc. 


Cât despre Raskolnikov, acesta continua să stea culcat cu 
faţa în sus, tăcând şi uitându-se ţintă, deşi fără nici o 
expresie, la nou-venit. Chipul lui, întors acum de la curioasa 
floricică de pe tapet, era îngrozitor de palid şi exprima o 
nespusă suferinţă, ca şi cum tocmai îndurase o operaţie 
chinuitoare ori scăpase de vreun supliciu. Însă nou-venitul 
începu să-i trezească tot mai mult interesul, apoi 
nedumerirea, apoi neîncrederea şi, în cele din urmă, chiar 
un soi de teamă. Dar când Zosimov, arătând spre el, spuse: 
„Dânsul e Raskolnikov”, se ridică brusc, parcă dintr-un salt, 
se aşeză în capul oaselor şi, cu o voce slabă şi întretăiată, 
dar aproape sfidătoare, zise: 

— Da! Eu sunt Raskolnikov! Ce doriţi? 

Musafirul îl privi cu atenţie şi răspunse pe un ton grav: 

— Piotr Petrovici Lujin. Nădăjduiesc că numele meu nu vă 
este complet necunoscut. 

Dar Raskolnikov, care se aştepta la cu totul altceva, se uită 
la el cu o expresie buimacă şi gânditoare şi nu răspunse 
nimic, ca şi cum ar fi auzit pentru prima oară acest nume. 

— Cum? Se poate să nu fi primit până acum nici un fel de 
înştiinţare? întrebă Piotr Petrovici puţin nedumerit. 

Drept răspuns, Raskolnikov se lăsă încet pe pernă, îşi puse 
mâinile sub cap şi începu să se uite în tavan. Lujin deveni 
neliniştit. Zosimov şi Razumihin îl cercetau cu o curiozitate 
crescândă şi până la urmă se simţi vizibil jenat. 

— Am crezut şi am socotit, bâigui el, că scrisoarea trimisă 
de mai bine de zece zile, dacă nu chiar de două săptămâni... 

— De ce-ai rămas în uşă? îl întrerupse brusc Razumihin. 
Dacă ai ceva de lămurit, intră şi ia loc, că acolo nu încapi de 
Nastasia. Dă-te şi tu la o parte, Nastasiuşka, să poată trece! 
Poftim un scaun! Hai, strecoară-te aici! 

Îşi trase scaunul în spate, făcu ceva loc între masă şi 
genunchii săi şi aşteptă într-o poziţie destul de incomodă ca 
musafirul să se „strecoare” pe lângă el. Nu era chip să-l 
refuzi, aşa că musafirul, zorindu-se şi împiedicându-se, se 


strecură prin spaţiul acela îngust. Ajungând la scaun, se 
aşeză şi se uită bănuitor la Razumihin. 

— Nu trebuie să te jenezi, trânti acesta. Rodea-i bolnav de 
cinci zile şi trei a delirat, dar acum şi-a revenit şi chiar a 
mâncat cu poftă. El e doctorul lui, abia l-a consultat, iar eu 
sunt coleg cu Rodea, tot fost student; acum fac pe dădaca, 
aşa că nu ne lua în seamă şi nu te jena, dă-i bătaie cu treaba 
pentru care ai venii. 

— Mulţumesc. Dar nu îl obosesc pe bolnav cu prezenţa 
mea şi cu discuţiile? i se adresă Piotr Petrovici lui Zosimov. 

— N-nu, mormăi Zosimov, poate chiar îl mai distrageţi, şi 
căscă din nou. 

— Aaa, şi-a revenit deja de mult, de azi-dimineaţă, îi dădu 
înainte Razumihin, a cărui familiaritate avea un aer de 
candoare atât de sincer, încât Piotr Petrovici, după ce se 
mai gândi puţin, începu să prindă oarece curaj, poate şi 
pentru că golanul acela impertinent apucase totuşi să se 
recomande ca student. 

— Măicuţa dumneavoastră..., începu Lujin. 

— Hm! făcu tare Razumihin. 

Lujin se uită la el întrebător. 

— A, nu-i nimic, spuneţi mai departe... 

Lujin ridică din umeri. 

— Măicuţa dumneavoastră începuse, pe când mă aflam 
încă acolo, să vă scrie o scrisoare. După ce am sosit, am 
lăsat anume să treacă câteva zile fără să vin la 
dumneavoastră, ca să fiu absolut sigur că sunteţi deja 
încunoştinţat de toate; însă acum, spre mirarea mea... 

— Ştiu, ştiu! spuse deodată Raskolnikov, cu vădit arţag şi 
peste măsură de nerăbdător. Dumneata eşti logodnicul? 
Bun, ştiu... de-ajuns! 

De astă dată, Piotr Petrovici se simţi peste măsură de 
vexat, dar nu zise nimic. Căuta să înţeleagă ce însemnau 
toate astea. Tăcerea dură vreun minut. 

Între timp, Raskolnikov, care se întorsese puţin spre el ca 
să-i răspundă, se apucă deodată să-l privească iar ţintă, cu 


un soi de curiozitate, ca şi cum înainte n-ar fi reuşit să-l 
vadă bine sau ar fi descoperit pe neaşteptate la el ceva nou, 
care îl uimea; se şi ridică puţin de pe pernă ca să-l 
cerceteze mai în voie. Într-adevăr, era ceva deosebit în 
înfăţişarea lui Piotr Petrovici care te izbea şi care părea să 
justifice titlul de „logodnic” ce tocmai îi fusese trântit în 
obraz într-un chip atât de neceremonios. În primul rând, 
era limpede, poate chiar prea limpede, că Piotr Petrovici se 
grăbise teribil să folosească cele câteva zile de când se afla 
în capitală ca să se dichisească şi să se ferchezuiască în 
aşteptarea logodnicei, lucru de altminteri cât se poate de 
nevinovat şi de îngăduit. Până şi faptul că era conştient, 
poate cam prea conştient, de plăcuta sa schimbare în bine i 
se putea ierta în această împrejurare, căci Piotr Petrovici se 
afla în postura de logodnic. Întreaga sa ţinută abia ieşise 
din mâinile croitorului şi totul era de calitate, poate mai 
puţin faptul că totul era prea nou şi scotea cam prea mult în 
evidenţă ştiutul scop. Până şi pălăria rotundă, nouă-nouţă şi 
elegantă, mărturisea acest scop, căci Piotr Petrovici o trata 
cu un respect cam exagerat şi o ţinea cu prea multă grijă în 
mână, şi superbele mănuşi Jouvin veritabile, liliachii, 
spuneau acelaşi lucru, fie şi numai prin faptul că nu erau 
purtate, ci ţinute în mână, la vedere. Culorile deschise şi 
tinereşti predominau în întreaga ţinută a lui Piotr Petrovici. 
Era îmbrăcat cu un elegant sacou de vară maroniu, nişte 
pantaloni uşori de culoare deschisă, o vestă asortată, o 
cămaşă fină nouă-nouţă şi cea mai subţire cravată, de 
batist, cu dungi roz şi culmea, toate îi veneau de minune. 
Chipul lui, foarte proaspăt şi chiar frumos, nu îşi arăta cei 
patruzeci şi cinci de ani. Favoriţii întunecaţi îl încadrau de 
ambele părţi ca nişte cotlete de berbec şi se îngroşau foarte 
frumos spre bărbia rasă, strălucitor de albă. Chiar şi părul, 
de altfel abia încărunţit, coafat şi frizat la bărbier, nu-i 
dădea deloc aerul acela ridicol şi prostesc de mire neamţ pe 
care îl au de obicei bărbaţii când sunt coafaţi. lar dacă era 
ceva într-adevăr neplăcut şi respingător la această 


fizionomie destul de frumoasă şi de impunătoare, asta ţinea 
de alte pricini. După ce îl privi fără pic de ceremonie pe 
domnul Lujin, Raskolnikov zâmbi sarcastic, se lăsă din nou 
pe pernă şi începu să se uite iar în tavan. 

Însă domnul Lujin se ţinu tare şi păru hotărât ca 
deocamdată să nu ia în seamă toate aceste ciudăţenii. 

— Regret nespus că vă găsesc în această stare, urmă el, 
curmând hotărât tăcerea. Dacă aş fi ştiut că sunteţi bolnav, 
aş fi trecut mai demult pe la dumneavoastră. Dar, ştiţi, 
treburile! ... Pe deasupra, în legătură cu activitatea mea de 
avocat, am şi un proces foarte important la senat. Ca să nu 
mai amintesc despre grijile pe care le ghiciţi şi 
dumneavoastră. Măicuţa şi surioara dumneavoastră trebuie 
să sosească dintr-o clipă în alta... 

Raskolnikov făcu o mişcare, părând că vrea să spună ceva; 
chipul său exprima o oarecare emoție. Piotr Petrovici se 
opri, aşteptă puţin, dar cum nu urmă nimic, continuă: 

— Dintr-o clipă în alta. Le-am şi găsit, pentru moment, o 
locuinţă... 

— Unde? întrebă cu voce stinsă Raskolnikov. 

— Foarte aproape de aici, în casa lui Bakaleev... 

— Asta-i pe Voznesenski, îl întrerupse Razumihin. Două 
etaje cu camere mobilate, le ţine negustorul luşin; am fost 
pe-acolo... 

— Da, sunt camere mobilate... 

— O cloacă: murdărie, gălăgie şi pe deasupra e şi o casă 
cu faimă proastă - s-au petrecut în ea tot felul de chestii; 
dracu” ştie cine locuieşte acolo! ... Am fost şi eu o dată, 
pentru o afacere scandaloasă. leftin, de altfel. 

— Eu, fireşte, n-am avut cum să adun prea multe 
informaţii, fiind nou pe-aici - ripostă înţepat Piotr Petrovici - 
dar altfel sunt două câămăruţe foarte curăţele şi, cum nu e 
vorba decât despre un timp extrem de scurt... Am găsit deja 
o locuinţă adevărată, adică viitoarea noastră locuinţă, se 
întoarse el către Raskolnikov, acum e în curs de amenajare. 
Dar deocamdată stau şi eu tot într-o casă cu camere 


mobilate, la doi paşi de-aici, la doamna Lieppewehsel, în 
apartamentul unui tânăr, prieten Andrei Semionâci 
Lebeziatnikov, el mi-a şi indicat casa lui Bakaleev... 

— Lebeziatnikov? repetă cu glas tărăgănat Raskolnikov, ca 
şi cum şi-ar fi amintit ceva. 

— Da, Andrei Semionâci Lebeziatnikov, funcţionar la 
minister. Îl cunoaşteţi cumva? 

— Da... adică nu, răspunse Raskolnikov. 

— Iertaţi-mă, aşa mi s-a părut după felul cum aţi întrebat. 
I-am fost cândva tutore... e un tânăr foarte drăguţ... în pas 
cu timpurile... Eu sunt întotdeauna bucuros să întâlnesc 
oameni tineri: de la ei afli ce mai este nou. 

Piotr Petrovici se uită plin de speranţă la toţi cei de faţă. 

— În ce privinţă? întrebă Razumihin. 

— În tot ce e mai serios, vreau să spun, în tot ce este 
esenţial, se repezi să răspundă Piotr Petrovici, încântat 
parcă de întrebare. Vedeţi dumneavoastră, eu n-am mai fost 
la Petersburg de aproape zece ani. Toate aceste noutăţi, 
reforme, idei ale dumneavoastră au ajuns şi până la noi, în 
provincie; dar ca să vezi mai limpede şi ca să cuprinzi totul, 
trebuie să fii la Petersburg. Ei, părerea mea este că cele 
mai multe lucruri le poţi afla observând tinerele noastre 
generaţii. Mărturisesc că mă bucură... 

— Ce anume? 

— Întrebarea e vastă. S-ar putea să greşesc, dar mie mi se 
pare că tinerele generaţii au o opinie critică mai clară şi un 
spirit mai întreprinzător... 

— Asta aşa e, strecură Zosimov. 

— Prostii! Nu au defel spirit întreprinzător, ripostă 
Razumihin. Spiritul întreprinzător se dobândeşte greu, nu 
pică din cer. lar noi ne-am dezobişnuit de aproape două 
sute de ani să mai facem ceva... Idei mai sunt pe ici-pe colo, 
i se adresă el lui Piotr Petrovici, există şi o dorinţă de mai 
bine, măcar că-i copilărească; uneori mai găseşti şi cinste, 
deşi ne-au năpădit escrocii, dar spirit întreprinzător - ioc! 
Spiritul întreprinzător umblă încălţat cu cizme. 


— Nu vă împărtăşesc părerea, obiectă vădit mulţumit Piotr 
Petrovici. Există, bineînţeles, patimă şi nereguli, dar trebuie 
să fim îngăduitori: patima e o dovadă a dorinţei înflăcărate 
de-a face ceva, cât şi a revoltei împotriva împrejurărilor 
externe vitrege care te împiedică. Iar dacă s-a făcut puţin, e 
pentru că nu prea am avut timp. Despre mijloace nici nu 
mai vorbesc. În opinia mea, dacă vreţi să ştiţi, ceva tot s-a 
făcut: s-au răspândit idei noi, utile, s-au răspândit şi unele 
lucrări noi, utile, în locul celor visătoare şi romantice 
dinainte; literatura devine mai matură; au fost 
dezrădăcinate şi ridiculizate multe prejudecăţi 
dăunătoare... Într-un cuvânt, ne-am rupt definitiv de trecut 
şi găsesc că asta e deja ceva... 

— S-a apucat să-şi turuie lecţia. Vrea să facă impresie! zise 
deodată Raskolnikov. 

— Cum? întrebă Piotr Petrovici, care nu auzise bine, dar 
nu primi nici un răspuns. 

— Toate astea sunt juste, se grăbi să intervină Zosimov. 

— Nu-i aşa? urmă Piotr Petrovici uitându-se cu plăcere la 
Zosimov. Trebuie să recunoaşteţi - adăugă adresându-i-se 
lui Razumihin, dar cu un aer cumva triumfător şi de 
superioritate, nelipsind mult să adauge şi „tinere” -, că 
există deja o izbândă sau, cum se spune acum, un progres, 
fie doar în numele ştiinţei şi al realităţii economice... 

— Loc comun! 

— Nu, nu este un loc comun! De pildă, dacă până acum mi 
se spunea: „lubeşte-ţi aproapele” şi eu îl iubeam, ce ieşea 
din asta? continuă Piotr Petrovici, poate cam prea grăbit. 
leşea că rupeam un caftan în două, îl împărţeam cu 
aproapele şi amândoi rămâneam pe jumătate goi, potrivit 
proverbului rusesc: „Cine fuge după doi iepuri, nu prinde 
niciunul”. Dar ştiinţa spune: iubeşte-te în primul rând pe 
tine însuţi, fiindcă totul pe lume se bazează pe interesul 
personal. Dacă te iubeşti doar pe tine, îţi vezi şi de propriile 
treburi cum se cuvine, rămâi şi cu caftanul întreg. lar 
realitatea economică adaugă: cu cât există mai multe 


afaceri particulare constituite într-o societate - mai multe 
caftane întregi, ca să spunem aşa -, cu atât sunt mai trainice 
bazele societăţii şi cu atât mai mari sunt perspectivele 
cauzei comune. Aşadar, adunând numai şi numai pentru 
mine, adun de fapt pentru toţi şi reuşesc să fac în aşa fel 
încât aproapele să primească ceva mai mult decât un caftan 
rupt, iar asta nu din punga cuiva anume, ci ca o consecinţă 
a prosperității generale. Ideea este simplă, dar din păcate a 
fost nevoie de mult timp ca să ajungă până la noi de sub 
învelişul de exaltare şi visare în care era ascunsă, deşi s-ar 
părea că nu e nevoie de cine ştie ce isteţime ca să-ţi dai 
seama... 

— Să-mi fie cu iertare, eu nu sunt prea isteţ, îi tăie 
deodată vorba Razumihin, aşa că să punem capăt discuţiei. 
Am deschis-o cu un scop anume, dar de trei ani încoace mi 
s-a făcut aşa o lehamite de toată trâncâneala asta fără rost, 
de toate locurile astea comune fără cap şi fără coadă, 
mereu aceleaşi şi aceleaşi, încât zău că roşesc nu numai 
când vorbesc eu despre ele, ci şi când îi aud pe alţii 
debitându-le. Dumneata, se-nţelege, te-ai grăbit să-ţi etalezi 
cunoştinţele, lucru foarte scuzabil, pe care nu-l condamn. 
Însă eu voiam să aflu doar ce fel de om eşti, fiindcă, vezi 
dumneata, de cauza comună se agaţă în ultimul timp o 
grămadă de profitori, care au denaturat atât de mult în 
propriul lor interes tot ce au atins, încât au compromis-o 
definitiv. Bun, gata cu asta! 

— Stimate domn, începu Lujin strâmbându-se cu infinită 
demnitate, nu cumva vreţi să spuneţi într-un mod cât se 
poate de nepoliticos că şi eu... 

— Vai de mine, nici vorbă, nici vorbă... Cum aş putea? Bun, 
destul cu asta! i-o reteză Razumihin şi, întorcându-se brusc 
către Zosimov, reluă discuţia de mai înainte. 

Piotr Petrovici se dovedi îndeajuns de inteligent ca să 
accepte imediat explicaţia. De altfel, se hotărâse să nu mai 
stea decât două minute şi să plece. 


— Nădăjduiesc că acum, i se adresă el lui Raskolnikov, 
după ce am făcut cunoştinţă, relaţiile noastre vor deveni, 
când vă veţi însănătoşi, date fiind şi împrejurările pe care le 
cunoaşteţi, mai strânse... În primul rând, vă doresc 
sănătate... 

Raskolnikov nici măcar nu întoarse capul. Piotr Petrovici 
dădu să se ridice de pe scaun. 

— Ucigaşul e în mod sigur unul care amanetase ceva! 
afirmă categoric Zosimov. 

— În mod sigur! întări Razumihin. Porfiri nu arată ce 
crede, dar îi interoghează pe toţi cei care au avut 
amaneturi. 

— Îi interoghează pe cei cu amaneturi? întrebă tare 
Raskolnikov. 

— Da, şi ce? 

— Nimic. 

— Şi de unde-i ia? întrebă Zosimov. 

— Pe unii i-a indicat Koh, alţii aveau numele scris pe hârtia 
în care era învelit amanetul, iar alţii au venit singuri când 
au auzit. 

— Trebuie să fie o canalie abilă şi cu experienţă! Ce 
îndrăzneală! Câtă hotărâre! 

— Ei, tocmai asta e, că nu! interveni Razumihin. Tocmai 
asta vă pune pe toţi pe un drum greşit. Dar vă spun eu: nue 
abil, nu are experienţă şi, mai mult ca sigur, face pentru 
prima dată aşa ceva. Dacă pleci de la ideea că e o canalie 
abilă, care a calculat totul, nimic nu se mai leagă. Dar dacă 
presupui că e vorba de un ageamiu, atunci îţi dai seama că 
numai întâmplarea a făcut să scape, şi ce nu face 
întâmplarea? Căci se prea poate ca el să nici nu fi prevăzut 
vreo piedică! Şi cum a procedat? A luat nişte lucruri în 
valoare de zece-douăzeci de ruble, şi-a îndesat buzunarele 
cu ele, a scotocit prin bulendrele din lada babei, în timp ce 
în comodă, în sertarul de sus, într-o cutie, s-au găsit numai 
bani peşin, vreo mie cinci sute de ruble, başca bilete de 
bancă! N-a ştiut să jefuiască, dar a ştiut să ucidă! E prima 


dată, îţi spun eu, prima dată; s-a pierdut! Şi nu calculul l-a 
scăpat, ci întâmplarea! 

— Mi se pare că vorbiţi despre bătrâna văduvă de arhivar 
care a fost omorâtă de curând, interveni Piotr Petrovici, 
adresându-i-se lui Zosimov. 

Stătea deja cu pălăria şi mănuşile în mână, dar înainte de 
plecare dorea să mai dea drumul la câteva vorbe 
inteligente. Era în mod vădit muncit de grija de-a face o 
impresie favorabilă şi orgoliul biruise prudenţa. 

— Da. Aţi auzit şi dumneavoastră? 

— Cum să nu, doar e în vecinătate... 

— Cunoaşteţi amănuntele? 

— N-aş putea spune, dar pe mine mă interesează un alt 
aspect, problema în ansamblu, ca să zic aşa. Fără să mai 
vorbesc despre faptul că în ultimii cinci ani s-au înmulţit 
crimele în rândul clasei de jos; fără să mai vorbesc despre 
jafuri şi incendii, care se ţin lanţ peste tot, ceea ce mi se 
pare mai ciudat este că s-au înmulţit tot atât de mult 
crimele şi în rândul claselor de sus şi, ca să spun aşa, în 
paralel. Ba se aude că un fost student a jefuit poşta la 
drumul mare; ba că oameni importanţi prin poziţia lor 
socială au falsificat bancnote; ba că la Moscova a fost prinsă 
o întreagă bandă de falsificatori de bilete pentru ultima 
tragere la loterie şi că printre capi se află chiar un lector de 
istorie universală; ba că un secretar de la ambasada 
noastră a fost omorât în străinătate pentru o afacere de 
bani misterioasă... Şi dacă această bătrână cămătăreasă e 
omorâtă acum de cineva din clasa de mijloc, că nu mujicii 
amanetează obiecte de aur, cum se explică oare decăderea 
păturii civilizate a societăţii noastre? 

— Sunt multe schimbări economice..., răspunse Zosimov. 

— Cum se explică? îl întrerupse Razumihin. Păi, tocmai 
prin lipsa noastră înrădăcinată de spirit întreprinzător se 
poate explica. 

— Cum adică? 


— Păi ce-a răspuns la Moscova lectorul acela al dumitale 
când a fost întrebat de ce a falsificat bancnotele? „loată 
lumea se îmbogăţeşte prin tot felul de mijloace, aşa că 
vreau şi eu să mă îmbogăţesc mai repede.” Nu ţin minte 
exact cuvintele, dar sensul lor era următorul: pleaşcă, la 
repezeală, fără muncă! Ne-am învăţat să primim totul de-a 
gata, să fim dădăciţi, să ni se dea mură-n gură. lar când 
vine ceasul cel mare, fiecare îşi dă arama pe faţă... 

— Bine, dar moralitatea? Şi, ca să zic aşa, legile... 

— De ce îţi faci atâtea griji? interveni pe neaşteptate 
Raskolnikov. Totul se potriveşte cu teoria dumitale! 

— Cum adică se potriveşte cu teoria mea? 

— Păi, dacă duci până la capăt teoria pe care o 
propovăduiai mai adineauri, rezultă că poţi să omori 
oameni... 

— Daţi-mi voie! strigă Lujin. 

— Nu, nu-i aşa! obiectă Zosimov. 

Raskolnikov zăcea palid, cu buza de sus tresărindu-i şi 
respirând greu. 

— Totul are o măsură! continuă arogant Lujin. O idee 
economică nu înseamnă încă o invitaţie la crimă, iar dacă 
mergem doar pe presupuneri... 

— E sau nu adevărat că dumneata, îl întrerupse brusc 
Raskolnikov cu o voce tremurând de furie, în care se simţea 
bucuria de a-l jigni, e sau nu adevărat că i-ai spus 
logodnicei dumitale... chiar în clipa când ai primit 
consimţământul ei, că mai mult decât orice te bucură faptul 
că e săracă... fiindcă e mai avantajos să-ţi scoţi soţia din 
mizerie, ca pe urmă să o domini... şi să-i scoţi ochii că ai 
copleşit-o cu binefaceri? 

— Stimate domn! strigă ofensat şi furios Lujin înroşindu-se 
tot şi fâstâcindu-se. Stimate domn... denaturaţi cu totul 
ideea! lertaţi-mă, dar trebuie să vă spun că zvonurile care 
au ajuns la dumneavoastră sau, mai bine zis, v-au fost aduse 
la cunoştinţă, nu au nici cel mai mic temei şi cam... bănuiesc 
eu cine a azvârlit... într-un cuvânt... săgeata asta... într-un 


cuvânt... măicuţa dumneavoastră... De altfel, chiar şi fără 
acest lucru, mi-am putut da seama că dânsa, în ciuda 
minunatelor sale calităţi, are un fel cam exaltat şi cam 
romantic de a gândi... Oricum, nu mi-ar fi trecut prin minte 
că ar putea interpreta şi prezenta lucrurile într-un fel atât 
de extraordinar şi de denaturat... Şi... în fine... în fine... 

— Ştii ceva? strigă Raskolnikov ridicându-se puţin pe 
pernă şi uitându-se fix şi pătrunzător la el, cu o privire 
scăpărătoare. Ştii ceva? 

— Ce anume? 

Lujin se opri, aşteptând cu o expresie ofensată şi 
provocatoare. Câteva minute domni tăcerea. 

— Ei bine, dacă mai îndrăzneşti încă o dată... să pomeneşti 
un singur cuvânt... de mama... te arunc în brânci pe scări! 

— Ce-i cu tine! strigă Razumihin. 

— Aha, deci aşa stau lucrurile! Lujin păli şi îşi muşcă 
buzele. Ascultaţi-mă, domnule - începu tăios, încercând din 
răsputeri să se stăpânească, dar gâfâind -, încă de 
adineauri, de cum am pus piciorul în odaia asta, v-am ghicit 
ostilitatea, dar am rămas anume, ca să aflu mai mult. Aş fi 
putut ierta multe unui bolnav şi unei rude, dar acum... nu 
vă mai... niciodată... 

— Nu sunt bolnav! se răsti Raskolnikov. 

— Cu atât mai rău... 

— Du-te dracului! 

Însă Lujin ieşise înainte să termine el, strecurându-se iar 
printre masă şi scaun; de data asta Razumihin se ridicase 
ca să-l lase să treacă. Fără să se uite la nimeni şi chiar fără 
să mai dea din cap către Zosimov, care îi făcuse deja de 
mult semn să lase bolnavul în pace, Lujin ieşise, ridicându-şi 
din precauţie pălăria la nivelul umărului când se aplecase 
să treacă pragul. Până şi felul cum îşi încovoiase spinarea 
lăsa parcă să se vadă că ducea cu el o ofensă teribilă. 

— Ce-i asta, cum e posibil? zise nedumerit Razumihin 
clătinând din cap. 


— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă cu toţii! strigă furios Raskolnikov. 
Daţi-mi pace odată, călăilor! Nu mi-e frică de voi! Acum nu 
mă mai tem de nimeni, de nimeni! Să nu vă mai văd! Vreau 
să fiu singur, singur, singur! 

— Haidem! zise Zosimov făcându-i semn din cap lui 
Razumihin. 

— Vai de mine, dar cum să-l lăsăm aşa! 

— Hai! repetă stăruitor Zosimov şi ieşi. 

Razumihin se gândi puţin şi se repezi să-l ajungă din urmă. 

— Putea să fie mai rău dacă nu-l ascultam, spuse Zosimov 
deja pe scară. Nu trebuie enervat... 

— Ce-o fi cu el? 

— Un stimulent, cât de mic, care să-i facă bine, asta i-ar 
trebui! Adineauri era în stare... Să ştii că îl macină ceva. O 
idee fixă, apăsătoare... De asta mă tem cel mai tare; asta 
trebuie să fie! 

— Păi, poate o fi ceva în legătură cu domnul ăsta, Piotr 
Petrovici! Din discuţia lor am înţeles că se căsătoreşte cu 
sora lui şi că Rodea a primit vestea chiar înainte să se 
îmbolnăvească, printr-o scrisoare... 

— Da, dracu' l-a adus tocmai acum, poate chiar a stricat 
totul. Dar ai observat? E indiferent la toate, tace la orice ce 
i se spune, în afară de un singur subiect, care îl face să-şi 
iasă din fire: crima asta... 

— Da, da! îi dădu dreptate Razumihin. Cum să nu observ! 
E interesat şi speriat de ea. S-a speriat chiar în ziua când s- 
a îmbolnăvit, în biroul comisarului, a şi leşinat. 

— O să-mi povesteşti mai în amănunt diseară, iar după 
aceea o să-ţi spun şi eu ce cred. Mă interesează foarte mult! 
O să trec peste o jumătate de oră să-l văd... Oricum, n-o să 
facă congestie... 

— Mulţumesc! Eu aştept între timp la Paşenka şi îl ţin sub 
observaţie prin Nastasia... 

După plecarea lor, Raskolnikov se uită urât la Nastasia, 
nerăbdător parcă, dar ea nu se lăsa dusă. 

— Acuma vrei un ceai? întrebă ea. 


— Mai târziu! Vreau să dorm! Lasă-mă... 

Se întoarse nervos cu faţa la perete, iar Nastasia ieşi. 

— VI — 

Dar, cum ieşi ea, se sculă, puse zăvorul la uşă, desfăcu 
legătura cu haine adusă mai devreme de Razumihin, care o 
legase între timp la loc, şi începu să se îmbrace. Ciudat: 
părea să fi devenit dintr-odată perfect calm; nu mai 
rămăsese nici urmă din delirul dement de adineauri sau din 
frica apăsătoare din ultima vreme. Era prima clipă de 
linişte, neaşteptată şi stranie. Mişcările îi erau precise, 
sigure, vădind o intenţie fermă. „Astăzi, chiar astăzi! ...”, 
mormăi pentru sine. 'Totuşi îşi dădea seama că era încă 
slăbit, dar nemaipomenita încordare sufletească, căreia îi 
datora calmul şi concentrarea de-acum, îi dădea putere şi 
încredere în sine. De fapt, spera să nu cadă pe stradă. După 
ce îmbrăcă hainele noi, se uită la banii de pe masă, stătu 
puţin pe gânduri şi îi vâri în buzunar. Erau douăzeci şi cinci 
de ruble. Luă şi toţi pităcii de aramă, restul de la cele zece 
ruble pe care le dăduse Razumihin pe haine. Apoi trase 
încetişor zăvorul, ieşi din odaie, cobori pe scară şi aruncă o 
privire în bucătăria cu uşa larg deschisă: Nastasia stătea cu 
spatele la el şi, aplecată, sufla în samovarul gazdei. Nu auzi 
nimic. Cine şi-ar fi închipuit că o să plece? O clipă mai târziu 
era deja în stradă. 

Părea să fie în jur de opt, căci soarele asfinţea. Era la fel 
de zăpuşeală, dar sorbi lacom aerul acela de oraş, fetid, 
prăfos, îmbâăcsit. Capul începu să i se învârtă uşor; brusc, o 
energie sălbatică îi luci în ochii injectaţi şi îi lumină chipul 
supt, livid. Nu ştia şi nici nu se gândea încotro merge, ştia 
un singur lucru: „că trebuie să termine cu asta chiar azi, o 
dată pentru totdeauna, chiar acum; altfel nu se mai 
întoarce acasă, fiindcă nu vrea să trăiască aşa”. Dar cum 
anume să termine? În ce fel să termine? Habar nu avea şi 
nici nu voia să se gândească. Alunga acest gând, care era 
un chin. Simţea şi ştia doar că, într-un fel sau altul, trebuie 


să schimbe totul, „orice-ar fi”, repeta cu o îndârjire 
disperată, cu o neclintită încredere în sine. 

După vechiul său obicei, urmând firul plimbărilor de până 
atunci, se îndreptă direct spre piaţa Sennaia. Dar înainte 
de-a ajunge acolo, văzu în faţa unei dughene cu 
mărunţişuri, pe trotuar, un flaşnetar tânăr şi oacheş, care 
învârtea de zor maneta, executând o romanţă sentimentală. 
Acompania o fată de vreo cincisprezece ani, care stătea în 
faţa lui, îmbrăcată ca o domnişoară, cu crinolină, 
pelerinuţă, mănuşi şi o pălărioară de pai cu o pană roşie ca 
focul, toate vechi şi ponosite. Cânta romanţa cu o voce 
dogită, de guristă de stradă, dar destul de plăcută şi 
puternică, aşteptând să-i pice vreo două copeici de la cei 
din dugheană. Raskolnikov se opri lângă alţi doi-trei gură- 
cască, ascultă o clipă, apoi scoase un pitac şi îl puse în mâna 
fetei. Ea îşi curmă brusc cântecul la nota cea mai 
sentimentală şi mai înaltă, ca şi cum l-ar fi tăiat cu cuțitul, 
strigă tare către flaşnetar: „Hai!” şi plecară amândoi mai 
departe, spre dugheana următoare. 

— Vă place muzica de stradă? îl întrebă deodată 
Raskolnikov pe un trecător între două vârste, cu un aer de 
pierde-vară, care stătuse lângă el ascultând flaşneta. 

Omul îl privi ursuz şi mirat. 

— Mie-mi place, continuă Raskolnikov, dar cu o expresie 
de parcă n-ar fi vorbit despre muzica de stradă, îmi place 
când se cântă la flaşnetă în serile de toamnă reci, 
întunecate şi umede, neapărat umede, şi toţi trecătorii au 
feţele verzui, palide şi bolnăvicioase; sau, şi mai bine, când 
e lapoviţă fără vânt - ştiţi? - şi se văd lucind prin ea 
felinarele cu gaz... 

— Nu ştiu... Mă scuzaţi..., bâigui domnul, speriat şi de 
întrebare, şi de înfăţişarea stranie a lui Raskolnikov, după 
care trecu pe partea cealaltă a străzii. 

Raskolnikov o luă drept înainte şi ieşi la colţul pieţei 
Sennaia, unde îşi vindeau marfa târgoveţul şi femeia care 
vorbiseră atunci cu Lizaveta; dar acum nu erau acolo. 


Recunoscu locul, se opri, se uită în jur şi îl întrebă pe un 
flăcău într-o rubaşcă roşie, care căsca la intrarea unui 
depozit de făină: 

— Era un târgoveţ, unul cu o muiere, nevastă-sa, care 
vindea în colţul ăsta, nu-i aşa? 

— Vând mulţi pe-aici, răspunse flăcăul măsurându-l de sus 
pe Raskolnikov. 

— Cum îl cheamă? 

— Cum l-au botezat. 

— Nu cumva eşti şi tu din Zaraiski? Din ce gubernie eşti? 

Flăcăul îl măsură iar. 

— La noi, Luminăţia Voastră, nu-i gubernie, e judeţ, frate- 
meu a plecat, eu am rămas acasă, aşa că n-am de unde să 
ştiu... Să-mi fie cu iertare, Luminăţia Voastră. 

— Acolo sus e un birt? 

— E o crâşmă, are şi biliard; se găsesc şi prințese... Marfă! 

Raskolnikov traversă piaţa. Într-un colţ se strânseseră o 
grămadă de mujici. Se strecură unde era înghesuiala mai 
mare, cercetându-le feţele. Simţea nevoia, cine ştie de ce, 
să intre în vorbă cu toţi. Dar mujicii nu-i dădeau nici o 
atenţie, strigau unii la alţii, adunaţi în grupuri mici. Stătu 
puţin pe gânduri, apoi o luă la dreapta, pe trotuar, spre 
podul V. Străbătu piaţa şi ajunse în ulicioară... 

Şi înainte trecea deseori pe ulicioara asta scurtă, care la 
un moment dat cotea şi ducea din piaţă în strada Sadovaia. 
În ultima vreme se simţea chiar ispitit să dea o raită pe- 
acolo, când îl apuca urâtul, „ca să-i fie şi mai urât”. O luă şi 
acum pe ulicioară, fără vreun gând anume. Era acolo o 
clădire mare, ocupată numai cârciumi şi de localuri, unde 
se mânca şi se bea; în fiecare clipă ieşeau pe uşa ei femei 
îmbrăcate lejer, cum te duci „prin vecini”, fără nimic pe cap, 
doar în rochii. Se strângeau ici şi colo pe trotuar, mai ales în 
preajma intrărilor la subsol, unde se găseau tot felul de 
localuri de petrecere. Dintr-unul răzbătea în clipa aceea o 
zarvă de răsuna toată strada - zdrâăngănea o chitară, se 
cânta şi era mare veselie. Un grup de femei se înghesuia la 


intrare; unele stăteau pe trepte, altele pe trotuar, altele 
sporovăiau în picioare. Un soldat beat, cu o ţigară în gură, 
se învârtea în jurul lor, pe caldarâm, şi înjura; părea că vrea 
să intre undeva, dar uitase unde. Doi zdrenţăroşi se certau 
în gura mare; un beţiv zăcea de-a latul străzii. Raskolnikov 
se opri lângă grupul mare de femei. Acestea vorbeau între 
ele cu glasuri răguşite; purtau toate rochii de stambă, 
ghete din piele de capră şi erau cu capul gol. Unele păreau 
trecute de patruzeci de ani, altele nici nu făcuseră 
şaptesprezece, însă mai toate aveau ochii învineţiţi. 

Fără să ştie de ce, Raskolnikov se simţea atras de 
cântecele şi de zarva din localul de jos... Printre hohote de 
râs şi zbierete, cineva dansa dezlănţuit, bătând tactul cu 
tocurile, în zdrăngăniturile de chitară şi tânguielile unui 
glas piţigăiat, ce cânta în falset o melodie sprinţară. Ascultă 
atent, posomorât şi gânditor, aplecându-se spre intrare şi 
uitându-se curios înăuntru. 

Aii, vardist, drăguţul meu, Geaba dai în mine, zău! 

Se revărsa glasul piţigăiat al cântăreţului. 

Raskolnikov voia cu tot dinadinsul să ştie ce cânta, ca şi 
cum era ceva nemaipomenit de important pentru el. 

„Să intru? se gândea. Ce râsete! Sunt beţi. Ce-ar fi să mă 
îmbăt şi eu?” 

— Nu intri, boierule? întrebă una dintre femei cu o voce 
destul de melodioasă şi încă proaspătă. Părea tânără şi 
numai ea din tot grupul nu era respingătoare. 

— Ei, ce fată frumuşică! zise el îndreptându-se şi uitându- 
se la ea. 

Ea zâmbi, bucuroasă de compliment. 

— Şi dumneata eşti tare chipeş, spuse ea. 

— Da' slab ca un ţâr, remarcă una cu glas gros ca de bas. 
N-oi fi ieşit din spital? 

— Ia te uită, numai fete de general, da” toate-s cârne! se 
băgă în vorbă un mujic pe care îl ajunsese băutura, cu 
sumanul larg desfăcut şi cu o mutră veselă şi hâtră. Să tot 
petreci! 


— Intră dacă tot ai venit! 

— Intru, scumpete! 

Şi se năpusti pe scară în jos. 

Raskolnikov dădu să plece. 

— Hei, boierule! strigă fata în urma lui. 

— Ce e? 

Ea se fâstâci. 

— Tare mi-ar plăcea să petrec un ceas cu dumneata, 
boierule, dar nu ştiu, parcă mi-e ruşine. Dă-mi şi mie şase 
copeici de-un păhărel, drăguţule cavaler! 

Raskolnikov scoase la nimereală trei pitaci. 

— Ah, ce boier bun la inimă! 

— Cum te cheamă? 

— Să-ntrebi de Duklida. 

— Ei, na, asta-i prea de tot! zise mustrător altă femeie din 
grup, clătinând din cap spre Duklida. N-am mai pomenit să 
ceri aşa! Mie mi-ar crăpa obrazul de ruşine... 

Raskolnikov se uită curios la cea care vorbise. Era o tânără 
ciupită de vărsat, la vreo treizeci de ani, toată numai 
vânătăi, cu buza de sus umflată. Îşi exprimase 
dezaprobarea pe un ton calm şi serios. 

„Unde-am citit eu oare, se gândea Raskolnikov 
continuându-şi drumul, că un condamnat la moarte, în 
ceasul dinaintea execuţiei, spune ori gândeşte că, chiar 
dacă i-ar fi dat să trăiască undeva la mare înălţime, în vârful 
unei stânci unde să nu poată face nici măcar un pas, iar în 
jur ar fi prăpastie, ocean şi întuneric veşnic, singurătate şi 
furtună, şi ar rămâne aşa, pe palma aceea de loc, toată 
viaţa, o mie de ani, o veşnicie, chiar şi atunci ar dori să mai 
trăiască, iar nu să moară! Numai să trăiască, să trăiască, să 
trăiască! Oricum, numai să trăiască! ... Aşa e, Doamne, cât 
e de adevărat! Omul e ticălos! Şi ticălos e şi acela care-l 
face ticălos pentru asta”, adăugă după o clipă. 

leşi în altă stradă. „Aha! Palatul de Cristal! Razumihin a 
pomenit mai devreme de Palatul de Cristal. Dar ce voiam 


oare? A, da, să citesc ziarele! ... Zosimov spunea că a citit în 
ziare...” 

— Ziare aveţi? întrebă intrând într-o cârciumă mare şi 
destul de curată, cu câteva încăperi, de altminteri goale. 
Cei doi-trei muşterii beau ceai, iar într-o încăpere mai din 
fund un grup de vreo patru inşi servea şampanie. 
Raskolnikov avu impresia că îl vede printre ei pe Zametov, 
dar nu putea fi sigur de la distanţă. 

„N-are decât să fie!”, se gândi. 

— O votcă nu doriţi? întrebă ospătarul. 

— Dă-mi un ceai şi adu-mi ziarele de-acum cinci zile până 
azi, că-ţi dau de-o votcă. 

— Să trăiţi. Uitaţi-le pe alea de azi. Doriţi şi o votcă? 

Sosiră ceaiul şi ziarele din urmă. Raskolnikov se aşeză şi 
începu să caute: „Izler, Izler... Aţteki, Aţteki, Izler, Bartola, 
Massimo, Aţteki, Izler... Ei, drăcia dracului! A, uite, fapte 
diverse: o femeie a căzut de pe scară; un târgoveţ a ars de 
viu din pricina vinului; un incendiu la Peski; un incendiu în 
Petersburgskaia; încă un incendiu în Petersburgskaia, Izler, 
Izler, Izler, Izler, Massimo... A, uite...” 

Găsi în sfârşit ce căuta şi începu să citească; rândurile îi 
jucau în faţa ochilor, dar citi ştirea până la capăt şi se apucă 
să caute avid continuarea în numerele următoare. Mâinile îi 
tremurau de o nerăbdare febrilă în timp ce dădea foile. 
Deodată cineva se aşeză lângă el la masă. Ridică privirea - 
era Zametov, chiar Zametov, arătând la fel cum îl văzuse la 
secţie, cu inelele, cu lănţişoarele, cu părul negru frizat, 
pomădat şi pieptănat cu cărare, cu vesta de filfizon, cu un 
surtuc cam ponosit şi cu o cămaşă nu tocmai proaspătă. 
Părea binedispus, cel puţin zâmbea vesel şi binevoitor. Faţa 
oacheşă i se îmbujorase puţin de la şampania băută. 

— Cum, dumneata aici? începu el mirat şi pe un ton de 
parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Nu mai departe de 
ieri îmi spunea Razumihin că nu ţi-ai revenit încă. Ei, ce 
ciudat! Am fost pe la dumneata... 


Raskolnikov ştia că o să se apropie de el. Puse ziarele 
deoparte şi se întoarse către Zametov. Avea un surâs ironic 
pe buze, care lăsa să se vadă un alt soi de nerăbdare şi 
chiar iritare. 

— Ştiu că ai fost, răspunse el, am auzit. Mi-ai căutat 
ciorapul... Să ştii că Razumihin nu mai poate după 
dumneata, zice că te-ai dus cu ella Laviza Ivanovna, pentru 
care îţi dădeai atâta osteneală atunci şi îi tot făceai semn cu 
ochiul porucicului Pulbere, iar el nu pricepea, ţii minte? Dar 
cum să nu priceapă, că era clar... nu? 

— A, e mare zurbagiu! 

— Cine, Pulbere? 

— Nu, prietenul dumitale, Razumihin... 

— Ei, dumneata n-o duci deloc rău, domnule Zametov; ai 
intrare liberă în cele mai agreabile locuri! Cine te-a tratat 
acum cu şampanie? 

— Asta-i bună... am băut şi noi... Cum adică, m-a tratat? 

— Păi, ca onorariu! Că îţi iese ceva din toate cele! izbucni 
Raskolnikov în râs. Nu-i nimic, eşti băiat bun, nu-i nimic! 
mai adăugă bătându-l pe umăr pe Zametov. N-am spus-o cu 
răutate, doar aşa „în joacă, să ne mai hârjonim şi noi”, ca să 
vorbesc ca vopsitorul ăla al dumitale care îi căra la pumni 
lui Mitka, atunci când s-a-ntâmplat istoria cu bătrâna. 

— Dar de unde ştii? 

— Păi, poate ştiu mai multe decât dumneata. 

— Ciudat om mai eşti... Probabil că eşti încă foarte bolnav. 
N-ar fi trebuit să ieşi... 

— Îţi par ciudat? 

— Da. Şi ce faci, citeşti ziarele? 

— Ziarele, da. 

— Scrie mult în ele despre incendii. 

— Nu, nu despre incendii citesc. Se uită cu un aer 
misterios la Zametov şi un zâmbet batjocoritor îi strâmbă 
din nou buzele. Nu despre incendii citesc, continuă 
făcându-i cu ochiul. Recunoaşte, dragă tinere, că tare ai mai 
vrea să ştii ce citeam! 


— Nici pomeneală! Am întrebat şi eu aşa. N-am voie să 
întreb? Că toţi... 

— Ascultă, eşti om cu carte, ştii ce-i literatura, nu? 

— Am cinci clase de liceu, răspunse Zametov demn. 

— Cinci! Măi, ce boboc! Cu cărare, inele - om bogat! 
Raskolnikov izbucni într-un râs nervos, chiar în nasul lui 
Zametov. Acesta se trase brusc înapoi, nu atât pentru că s- 

ar fi simţit jignit, cât de mirat ce era. 

— Ei, ciudat mai eşti! repetă Zametov foarte serios. Tare 
mi se pare că delirezi şi-acum. 

— Că delirez? Te-nşeli, bobocule! Vasăzică sunt ciudat? Îţi 
stârnesc curiozitatea, nu-i aşa? Eşti curios? 

— Foarte. 

— Aşadar, vrei să-ţi spun ce citeam şi ce căutam? Doar vezi 
ce de ziare am cerut să-mi aducă! Dau de bănuit, nu? 

— Hai, spune! 

— Eşti numai ochi şi urechi? 

— Ochi şi urechi? Cum adică? 

— Te lămuresc după aia, până una-alta, drăguţule, 
declar... nu, mai bine, „mărturisesc“... Nu, nici aşa nu-i 
bine... „Dau o declaraţie şi dumneata o consemnezi”, 
poftim... Vasăzică, dau o declaraţie că am citit, m-am 
interesat... am căutat... am răscăutat..., Raskolnikov miji 
ochii şi se opri puţin, ... am căutat, pentru asta am şi venit 
aici, amănunte despre asasinarea bătrânei, a văduvei de 
arhivar, rosti în sfârşit, aproape în şoaptă, apropiindu-şi 
peste măsură faţa de a lui Zametov. 

Acesta din urmă i se uită drept în ochi, fără să facă nici o 
mişcare şi fără să-şi depărteze faţa de a lui. Ce i s-a părut 
cel mai ciudat după aceea lui Zametov a fost faptul că 
tăcerea a durat un minut întreg şi că în minutul acela au 
stat şi s-au privit aşa. 

— Ei şi, ce dacă citeai despre asasinat? se răsti el deodată, 
nedumerit şi nerăbdător. Ce-mi pasă mie? Ce-i cu asta? 

— Păi e vorba chiar de bătrâna aceea, continuă 
Raskolnikov tot în şoaptă şi fără să facă nici cea mai mică 


mişcare la cuvintele răstite ale lui Zametov. Cea despre care 
aţi început să vorbiţi în birou, ţii minte, când am leşinat. Ei, 
acum pricepi? 

— Şi ce-i cu asta? Ce să... „pricep”? spuse Zametov 
aproape speriat. 

Faţa nemişcată şi gravă a lui Raskolnikov se preschimbă 
într-o clipă şi, brusc, izbucni în acelaşi râs nervos de mai 
adineauri, neputând parcă să se mai stăpânească. Imediat 
îşi aminti cu nemaipomenită claritate senzaţia încercată nu 
demult, în clipa când stătea după uşă cu toporul şi ivărul 
sălta, iar cei de-afară înjurau şi se căzneau să intre cu forţa, 
şi îi venise brusc să strige la ei, să-i înjure, să scoată limba, 
să-i aţâţe, să-şi bată joc, să râdă în hohote, în hohote, în 
hohote! 

— Dumneata sau eşti nebun sau..., zise Zametov şi se opri 
fulgerat de un gând care-i venise dintr-odată în minte. 

— Sau? Sau ce? Ei, ce? Hai, spune! 

— Nimic! răspunse furios Zametov. Toate astea sunt 
aiureli! 

Tăcură amândoi. După accesul neaşteptat de râs 
bolnăvicios, Raskolnikov deveni deodată gânditor şi trist. 
Puse coatele pe masă şi îşi sprijini capul într-o mână. Părea 
să fi uitat complet de Zametov. Tăcerea se prelungi destul 
de mult. 

— De ce nu-ţi bei ceaiul? Se răceşte, spuse Zametov. 

— Hm? Ce? Ceaiul? ... A, da... Raskolnikov luă o sorbitură 
din pahar, băgă în gură o bucăţică de pâine şi, uitându-se 
brusc la Zametov, păru să-şi amintească tot şi se scutură de 
gânduri. Chipul lui îşi recăpătă îndată expresia 
batjocoritoare de mai înainte. Continuă să-şi bea ceaiul. 

— Multe escrocherii se fac astăzi, spuse Zametov. Mai 
deunăzi am citit în Buletinul Moscovei că a fost prinsă o 
bandă întreagă de falsificatori de bani la Moscova. Era o 
asociaţie în toată regula. Falsificau bancnote. 

— A, asta a fost demult! Am citit de-acum o lună, răspunse 
calm Raskolnikov. Vasăzică, după părerea dumitale ăştia 


sunt escroci? adăugă zâmbind ironic. 

— Păi nu sunt escroci? 

— Ăştia? Ăştia sunt nişte copii cu caş la gură, nu escroci! 
Să se adune cincizeci de oameni pentru atâta lucru! Cum e 
posibil? Până şi trei ar fi prea mulţi, iar aceştia trei ar trebui 
să se bizuie mai mult pe ceilalţi decât pe ei înşişi! E de- 
ajuns să trăncănească unul la beţie şi se-alege praful de tot! 
Boboci cu caş la gură! 'Tocmesc nişte neisprăviţi să schimbe 
bancnote la bancă. Păi asta-i treabă s-o dai pe mâna oricui 
îţi iese-n cale? Bun, să zicem că au reuşit să facă treabă şi 
cu bobocii, să zicem că a schimbat fiecare câte un milion, 
dar pe urmă? O viaţă întreagă? Să depindă unul de altul o 
viaţă întreagă? Mai bine îţi pui ştreangul de gât! Dar ei nici 
nu s-au priceput să le schimbe: s-a dus unulla bancă, a 
primit cinci miare şi au început să-i tremure mâinile. Patru 
le-a numărat şi pe-a cincea a luat-o fără să mai numere, pe 
încredere, să le bage la repezeală în buzunar şi s-o şteargă. 
Ei, atunci a dat de bănuit. Şi totul a eşuat din pricina unui 
netot. Pâi se poate aşa ceva? 

— Ce, să-i tremure mâinile? îi dădu apă la moară Zametov. 
Ei, asta se poate foarte bine. Sunt absolut sigur că i se 
poate întâmpla oricui. Câteodată te pierzi cu firea. 

— Pentru atâta lucru? 

— Dumneata nu te-ai fi pierdut? Eu, unul, m-aş fi pierdut 
cu siguranţă! Pentru o sută de ruble să tragi o spaimă ca 
asta! Să te duci cu o bancnotă falsă - şi unde? - la un ghişeu 
de bancă unde funcţionarii sunt deprinşi să observe cea mai 
mică escrocherie. Nu, eu m-aş fi pierdut. Dumneata nu? 

Raskolnikov simţi iar dorinţa teribilă „să-i dea cu tifla”. 
Timp de câteva clipe îl trecură chiar fiori pe spinare. 

— Eu n-aş fi procedat aşa, o luă el pe departe. Eu uite cum 
aş fi făcut ca să schimb banii: număram prima mie cel puţin 
de vreo patru ori, de la cap la coadă şi de la coadă la cap, şi 
mă uitam atent la fiecare hârtie, pe urmă treceam la 
următoarea mie; începeam să număr şi, când ajungeam cu 
numărătoarea la jumătate, scoteam o hârtie de cincizeci de 


ruble şi o ţineam în lumină, apoi o răsuceam şi o ţineam din 
nou în lumină. Nu cumva e falsă? „Mă tem, aş fi zis, o rudă 
de-a mea a pierdut aşa o hârtie de douăzeci şi cinci de 
ruble” şi trânteam pe loc o poveste. lar când mă apucam de 
a treia mie: „Nu, vă rog, mi se pare că la a doua mie n-am 
numărat bine a şaptea sută, nu sunt sigur”, apoi o lăsam pe 
a treia şi o luam din nou pe a doua - şi aşa cu toate cinci 
până la sfârşit. Atunci scoteam câte o bancnotă din a cincea 
şi din a doua mie, le ţineam iar în lumină şiiar mă 
prefăceam că am dubii: „Schimbaţi-o, vă rog”, până l-ar fi 
trecut şapte ape pe funcţionar, de n-ar mai fi ştiut cum să 
scape de mine! Când aş fi terminat în sfârşit, m-aş fi 
îndreptat spre ieşire, aş fi deschis uşa: „A, nu, iertaţi-mă, m- 
am întors să mai întreb ceva, am nevoie de o lămurire”. Uite 
cum aş fi făcut! 

— Vai de mine, spui nişte lucruri de te apucă groaza! zise 
râzând Zametov. Însă asta-i doar în teorie, în faptă probabil 
că ai fi încurcat-o. Îţi spun eu, într-o treabă ca asta, nu 
numai eu sau dumneata, dar niciunul trecut prin ciur şi prin 
dârmon nu poate garanta pentru el. Însă de ce mergem noi 
aşa de departe? Uite un exemplu: chiar la noi în cartier a 
fost omorâtă o bătrână. Ucigaşul trebuie să fi fost îndrăzneţ 
de-a cutezat să rişte în plină zi şi numai printr-o minune a 
reuşit să fugă. Dar tot i-au tremurat mâinile: n-a putut să şi 
jefuiască, s-a pierdut cu firea; se vede după cum a făcut 
treaba... 

Raskolnikov păru jignit. 

— Se vede! Păi atunci de ce nu-l prindeţi chiar acum? 
strigă el, provocându-l cu o bucurie răutăcioasă pe 
Zametov. 

— N-avea grijă, o să-l prindem. 

— Cine? Voi? Voi să-l prindeţi? Şo pe el! Pentru voi 
contează un singur lucru: dacă omul se pune pe cheltuit. 
Până acum n-a avut nici un sfanţ şi deodată se pune pe 
cheltuit, păi cum să nu fie el? Vă duce de nas şi un ţânc 
dacă îşi pune mintea! 


— Păi toţi fac aşa, răspunse Zametov. Omorul îl săvârşesc 
cu cap, îşi pun viaţa în primejdie, iar în clipa următoare 
sunt la cârciumă. Tocmai cheltuielile îi dau de gol. Nu sunt 
toţi şireţi ca dumneata. Bănuiesc că dumneata nu te-ai fi 
dus la cârciumă, nu? 

Raskolnikov se încruntă şi se uită ţintă la Zametov. 

— Mi se pare că ai prins gust şi vrei să afli cum aş fi 
procedat eu în cazul ăsta, aşa-i? întrebă nemulţumit. 

— Aş vrea, răspunse hotărât şi serios Zametov. 

Începuse să vorbească şi să-l privească parcă prea serios. 

— Mult? 

— Mult. 

— Bine. Uite cum aş fi procedat eu, începu Raskolnikov, 
apropiindu-şi din nou faţa de a lui Zametov, uitându-se din 
nou ţintă la el şi vorbind din nou în şoaptă, aşa încât acesta 
chiar tresări de data asta. Uite cum aş fi făcut eu: aş fi luat 
banii şi lucrurile şi, cum aş fi plecat de acolo, imediat, fără 
să mai trec pe nicăieri, m-aş fi dus undeva departe, într-un 
loc părăsit, împrejmuit de garduri, unde să nu fie mai 
nimeni - vreo grădină de zarzavaturi sau ceva de soiul ăsta. 
M-aş fi uitat încă dinainte după vreun pietroi rămas de la 
construcţia casei, unul de vreun pud şi jumătate, în vreun 
colţ de lângă gard; aş fi dat la o parte pietroiul ăla, fiindcă 
sigur trebuie să fie o groapă sub el, şi aş fi pus în groapa aia 
lucrurile şi banii. lar după aceea aş fi prăvălit pietroiul la 
loc, cum era înainte, aş fi bătătorit pământul cu piciorul şi 
aş fi plecat. Un an sau doi, poate chiar trei, nu m-aş fi atins 
de nimic. Ei, atunci, poftiţi şi căutaţi! Fuse şi se duse! 

— Dumneata eşti nebun, spuse Zametov vorbind, cine ştie 
de ce, tot în şoaptă şi, cine ştie de ce, trăgându-se înapoi. 

Ochii lui Raskolnikov străluceau; pălise îngrozitor, iar buza 
de sus îi tremura şi îi tresălta. Se apropie cât putu de 
Zametov şi începu să-şi mişte buzele fără să rostească un 
cuvânt. Trecu astfel vreo jumătate de minut; ştia ce făcea, 
dar nu se putea stăpâni. Cuvântul teribil îi juca acum pe 


buze ca ivărul uşii atunci: acugşi îi scapă, acuşi îi dă drumul, 
acuşi îl rosteşte. 

— Dar dacă eu le-am omorât pe bătrână şi pe Lizaveta? 
spuse brusc şi... se dezmetici. 

Zametov se uită sălbatic la el şi se făcu alb ca o faţă de 
masă. Chipul i se schimonosi într-un zâmbet. 

— E posibil? zise abia auzit. 

Raskolnikov îl privi cu ură. 

— Recunoaşte că ai crezut. Aşa-i? Nu? 

— Deloc! Acum nu mai cred nici cât înainte, răspunse 
repede Zametov. 

— În sfârşit ai căzut în cursă! Ţi-a scăpat porumbelul! 
Vasăzică, înainte credeai, de vreme ce acum „nu mai crezi 
nici cât înainte”, nu? 

— Nicidecum! exclamă Zametov vizibil fâstâcit. De asta m- 
ai speriat, ca să mă aduci aici? 

— Deci nu crezi? Atunci despre ce-aţi vorbit zilele trecute 
în birou, după ce-am ieşit eu? Şi de ce m-a interogat 
porucicul Pulbere după leşin? Ei, băiete! strigă după 
ospătar ridicându-se şi luându-şi şapca de pe masă. Cât am 
de plată? 

— Treizeci de copeici cu totul, răspunse acesta venind în 
fugă. 

— "Ţine încă douăzeci de o votcă. la uite ce bănet! zise 
întinzând spre Zametov mâna tremurândă în care strângea 
banii. Bancnote roşii şi albastre, douazeci şi cinci de ruble 
cu totul. De unde? Şi de unde am luat hainele astea? Doar 
ştiţi bine că n-aveam un sfanţ! Mi-aţi interogat şi gazda, 
vezi bine... Ei, gata! Assez caus€.16 La bună vedere... cât 
mai plăcută! ... 

leşi tremurând tot, stăpânit de o senzaţie de nervozitate 
isterică, amestecată cu o delectare aproape insuportabilă. 
Altfel, era cătrănit şi obosit de moarte. Faţa îi era crispată 
ca după o criză. Se simţea tot mai obosit. Îşi recăpăta 
îndată puterile, la cel dintâi stimulent, la cea mai mică 


senzaţie de iritare, şi la fel de repede îl părăseau, pe 
măsură ce senzaţia se domolea. 

După ce rămase singur, Zametov mai stătu încă multă 
vreme pe gânduri. Raskolnikov îi dăduse dintr-odată peste 
cap toate ideile în privinţa unui anumit punct şi îl făcuse să- 
şi revizuiască părerea. 

„Ilia Petrovici e un dobitoc!”, hotări el. 

Când deschise uşa ca să iasă în stradă, Raskolnikov dădu 
dintr-odată peste Razumihin. Niciunul nu îl văzu pe celălalt, 
deşi erau doar la un pas distanţă, până când nu se loviră 
aproape cap în cap. Câteva clipe se măsurară din priviri. 
Razumihin era uluit, însă ochii i se aprinseră brusc de furie, 
o furie adevărată. 

— Aha, aici erai! zbieră la el. Ai fugit din pat! Şi eu îl caut 
până şi sub divan! Şi-n pod ne-am urcat! Puțin a lipsit s-o 
iau la bătaie pe Nastasia din pricina ta... Şi el, poftim unde 
e! Rodea, ce-nseamnă asta? Spune-mi tot adevărul! 
Mărturiseşte! Auzi? 

— Înseamnă că m-am săturat până peste cap de voi toţi şi 
că vreau să fiu singur, răspunse calm Raskolnikov. 

— Singur? Când nu eşti în stare nici să te ţii pe picioare, 
te-ai făcut alb ca varul la faţă şi abia răsufli! Idiotule! Ce-ai 
căutat la Palatul de Cristal? Spune imediat! 

— Lasă-mă în pace! spuse Raskolnikov şi dădu să treacă pe 
lângă el. 

Asta îl scoase de-a binelea din minţi pe Razumihin, care îl 
prinse de umăr. 

— Să te las în pace? Îndrăzneşti să-mi spui să te las în 
pace? Păi ştii ce-o să fac acum cu tine? le iau pe sus, te leg 
fedeleş şi te duc pachet acasă, sub lacăt să stai! 

— Ascultă, Razumihin, începu încet şi aparent foarte calm, 
Raskolnikov, chiar nu vezi că nu vreau binefacerile tale? Ce 
plăcere mai e şi asta, să sufoci oamenii cu binefacerile? Mai 
ales pe unii care îşi râd de ele, pentru care sunt mai 
degrabă o povară. Pentru ce m-ai căutat când m-am 
îmbolnăvit? Poate că eu eram fericit să mor. Nu ţi-am spus 


destul astăzi că nu faci decât să mă chinui şi că... m-am 
săturat de tine? Chiar ai o plăcere să chinui oamenii! le 
asigur că toate astea numai bune nu sunt pentru 
înzdrăvenirea mea, fiindcă mă enervează întruna. De asta a 
şi plecat mai devreme Zosimov, ca să nu mă scoată din 
sărite. Lasă-mă şi tu în pace, pentru numele lui Dumnezeu! 
La urma urmelor, cu ce drept mă ţii cu forţa? Nu vezi că 
acum sunt pe deplin conştient? Învaţă-mă tu cum să te fac 
să nu te mai ţii de capul meu şi să mă slăbeşti odată cu 
binefacerile. Sunt un nerecunoscător, sunt un ticălos, dar 
lăsaţi-mă cu toţii în pace, pentru numele lui Dumnezeu! 
Lăsaţi-mă! Lăs...! 

Începuse pe un ton calm, bucurându-se dinainte de toată 
otrava pe care avea s-o verse, şi terminase furios, 
sufocându-se, ca şi mai devreme cu Lujin. 

Razumihin stătu puţin pe gânduri şi apoi îi dădu drumul. 

— Atunci, ia mai du-te dracului! spuse încet şi aproape 
gânditor. Stai! zbieră deodată când Raskolnikov dădea să 
plece. Ascultă-mă. Vreau să-ţi spun că voi toţi, până la unul, 
sunteţi nişte palavragii şi nişte fanfaroni! Dacă aveţi o 
suferinţă cât de mică, o clociţi cum cloceşte găina oul! Până 
şi în suferinţă nu faceţi altceva decât să-i copiaţi pe alţii. N- 
aveţi nici urmă de viaţă şi de independenţă în voi! Din alifie 
cu spermanţet sunteţi făcuţi, iar prin vene vă curge zer în 
loc de sânge! În niciunul n-am încredere! Prima voastră 
grijă, în orice împrejurări, e nu cumva să aduceţi a oameni! 
Staaai! strigă şi mai furios, băgând de seamă că 
Raskolnikov dădea iar să plece. Ascultă-mă până la capăt! 
Ştii că azi se adună lume la mine, să sărbătorim mutarea, 
dacă n-o fi venit deja, dar l-am lăsat pe unchiu-meu să-i 
primească. Ei bine, dacă n-ai fi un prost, un prost banal, un 
prost sadea, o copie după original... vezi, Rodea, eu 
recunosc că eşti băiat deştept - totuşi eşti un prost! -, ei 
bine, dacă nu eşti prost, ai face mai bine să vii pe la mine 
astă-seară, să petreci şi tu cu noi, nu să-ţi toceşti pingelele 
de pomană. Oricum ai ieşit din casă, nu mai e nimic de 


făcut! O să-ţi dau un fotoliu moale, au gazdele unul... ceiuţ, 
companie... Dacă nu, te-ntinzi pe divan, dar stai şi tu 
printre noi... O să vină şi Zosimov. Ce zici, vii? 

— Nu. 

— Vorbegşti ca să nu taci! strigă Razumihin pierzându-şi 
răbdarea. De unde ştii că nu? Tu nu ştii nici măcar de tine! 
Şi oricum nu înţelegi nimic din toate astea... De mii de ori 
am spus, exact aşa am spus, că nu mai vreau să ştiu de alţii, 
iar după aceea nu mai ştiam cum să mă-ntorc mai repede... 
Te-apucă ruşinea şi te-ntorci! Aşa că nu uita, casa lui 
Pocinkov, la etajul trei... 

— Păi dacă o ţii tot aşa, domnule Razumihin, ai să ajungi să 
laşi oamenii să te şi bată, de dragul de a le face o plăcere. 

— Pe cine? Pe mine! Numai să-ndrăznească şi le mut nasul 
din loc! Casa lui Pocinkov, numărul patruzeci şi şapte, 
apartamentul funcţionarului Babuşkin... 

— Nu vin, Razumihin! 

Raskolnikov se întoarse şi plecă. 

— Pun pariu că vii! strigă în urma lui Razumihin. Altfel... 
altfel nu te mai cunosc! Stai, spune-mi! Zametov e pe-aici? 

— Da. 

— L-ai văzut? 

— L-am văzut. 

— Şi aţi vorbit? 

— Am vorbit. 

— Despre ce? Bine, fie, dracu' să te ia, nu-mi spune. 
Pocinkov, patruzeci şi şapte, Babuşkin, ţine minte! 

Raskolnikov ajunse în strada Sadovaia, dădu colţul şi 
dispăru. Razumihin se uită gânditor în urma lui. Într-un 
sfârşit, fluturând din mână, intră în clădire, dar se opri la 
jumătatea scării. 

„Fir-ar al dracului, îşi urmă gândul aproape cu voce tare, 
de vorbit vorbeşte normal, dar parcă... Prost mai sunt! Păi 
nebunii nu vorbesc şi ei normal? Zosimov, din câte mi s-a 
părut, de asta se şi teme! îşi ciocăni el fruntea cu degetul. 
Dar dacă... pot eu să-l las singur acum? Dacă se îneacă... 


LIA 


Ah, n-am făcut bine! Nu pot să-l las aşa!” Dădu fuga să-l 
ajungă din urmă pe Raskolnikov, dar acesta nu mai era de 
găsit. Scuipă de necaz şi porni grăbit înapoi, spre Palatul de 
Cristal, să îl descoasă mai repede pe Zametov. 

Raskolnikov o apucă drept pe podul N., se opri la mijloc, se 
sprijini cu coatele de parapet şi începu să se uite în zare. 
După ce se despărţise de Razumihin, se simţise atât de 
slăbit, că abia se târâse până aici. Îi venea să se aşeze ori să 
se întindă pe jos. Aplecat asupra apei, privea mecanic cea 
din urmă licărire trandafirie a asfinţitului, şirurile de case 
ce se întunecau în amurgul care se lăsa pe nesimţite, o 
ferestruică îndepărtată, undeva la mansardă, pe cheiul 
stâng, incendiată parcă de ultima rază de soare ce o 
atinsese o clipă, apa neagră a canalului, care îi atrase 
atenţia mai mult decât orice altceva. Apoi cercuri roşii 
începură să i se rotească prin faţa ochilor, casele prinseră 
să se mişte, trecătorii, cheiurile, trăsurile, totul în jur porni 
să se învârtă şi să joace. Brusc, tresări, salvat poate încă o 
dată de la leşin de o senzaţie stranie şi înspăimântătoare. 
Simţi că cineva se oprise, în dreapta lui. Se întoarse şi văzu 
o femeie înaltă, cu basma pe cap, cu o faţă galbenă, lungă, 
scofâlcită şi cu ochii înroşiţi, duşi în fundul capului. Se uita 
drept la el, dar era clar că nu vedea nimic şi pe nimeni. 
Puse îndată mâna dreaptă pe balustradă, ridică piciorul 
drept şi îl trecu peste parapet, apoi pe cel stâng, şi se 
aruncă în canal. Apa murdară se despică şi înghiţi o clipă 
victima, dar un minut mai târziu aceasta reapăru şi 
curentul o purtă încet în jos, cu capul şi picioarele în apă, cu 
spinarea deasupra, cu fusta adunată şi umflată ca o pernă. 

— S-a înecat! S-a înecat! ţipară zeci de glasuri. 

Oamenii se strânseră în grabă, amândouă cheiurile se 
umplură de spectatori, pe pod, în jurul lui Raskolnikov se 
înghesui o grămadă de lume, împingându-l şi lipindu-l de 
parapet. 

— Doamne, e Afrosiniuşka noastră! se auzi văitându-se de 
undeva de-aproape vocea unei femei. Oameni buni, salvaţi- 


o! Scoateţi-o din apă! 

— O barcă! O barcă! strigară glasuri din mulţime. 

Dar nu mai era nevoie de barcă: un vardist cobori în fugă 
treptele ce duceau spre canal, îşi lepădă mantaua şi cizmele 
şi sări în apă. Nu avu mare lucru de făcut: curentul aducea 
înecata la doi paşi de trepte, aşa că o prinse de haine cu 
mâna dreaptă, ţinându-se cu stânga de prăjina întinsă de 
un confrate, şi o scoase numaidecât. O întinseră pe treptele 
de granit. Femeia îşi reveni repede, se ridică puţin, se aşeză 
în fund, apoi începu să strănute şi să fornăie, netezindu-şi 
fără rost rochia udă cu mâinile. Nu spunea nimic. 

— A băut de s-a făcut pulbere, oameni buni, pulbere! se 
tângui aceeaşi voce de femeie, de data asta chiar lângă 
Afrosiniuşka. Mai deunăzi a vrut să se spânzure şi au scos-o 
din laţ. lar acuma, numai ce m-am repezit până la prăvălie, 
i-am lăsat fetiţa în grijă, şi iacătă, păcatele mele, ce-a ieşit! 
E târgoveaţă, taică, târgoveaţă de-a noastră, şade alături, la 
a doua casă din colţ, uite colea... 

Mulțimea începu să se împrăştie, vardiştii îşi mai făceau de 
lucru cu înecata, cineva pomeni ceva de secţie... 
Raskolnikov privea totul cu o senzaţie stranie, de nepăsare 
şi răceală. Îi era silă. „Nu, e respingător... apa... nu 
trebuie..., mormăi pentru sine. N-are a face, îşi mai spuse 
nu am ce aştepta. Dar secţia? ... Zametov de ce nu-i la 
secţie? La zece secţia e deschisă...” Se întoarse cu spatele 
la parapet şi se uită în jur. 

„De ce nu? Şi fie ce-o fi!”, spuse hotărât şi, plecând de pe 
pod, porni spre secţie. Avea sufletul gol şi surd. Nu voia să 
gândească. Nu mai simţea nici o durere şi nu mai avea 
nimic din energia de adineauri, când ieşise din casă hotărât 
„să termine cu toate”! O apatie totală le luase locul. 

„Ce mai, e o ieşire! se gândea mergând încet, fără vlagă, 
pe cheiul canalului. O să termin cu toate, pentru că aşa 
vreau... Dar e o ieşire? N-are a face! Un locşor de un arşin 
tot o să am... he-he! Dar ce sfârşit! Chiar să fie sfârşitul? Să 
le spun sau să nu le spun? Ei... drace! Sunt obosit de pic, aş 


vrea să mă întind undeva ori să mă aşez mai repede! Ce mi 
se pare mai ruşinos e tâmpenia lucrului. Dar puţin îmi pasă 
şi de asta. O, ce prostii îmi vin în cap...” 

Ca să ajungă la secţie trebuia să meargă drept înainte şi 
pe urmă să cotească după a doua străduţă la stânga, era la 
doi paşi de-acolo. Dar la primul colţ se opri, se gândi puţin 
şi intră pe ulicioară, ca să facă un ocol de două strazi, poate 
fără nici un scop ori poate ca să mai lungească drumul 
măcar cu un minut şi să câştige timp. Mergea cu ochii în 
pământ. Dintr-odată, parcă cineva îi şopti ceva la ureche. 
Înalţă capul şi văzu că stătea lângă casa aceea, chiar în 
dreptul gangului. Din seara aceea nu mai fusese acolo şi 
nici nu mai trecuse prin apropierea ei. 

O dorinţă irezistibilă şi inexplicabilă puse stăpânire pe el. 
Intră, străbătu gangul, ajunse la prima intrare pe dreapta şi 
începu să urce treptele până la etajul patru. Scara îngustă 
şi abruptă, atât de cunoscută, era cufundată în întuneric. Se 
oprea pe fiecare palier şi se uita curios în jur. La etajul unu, 
fereastra de pe palier nu mai avea deloc ramă. „Atunci nu 
era aşa”, se gândi. Uite şi apartamentul de la etajul doi, 
unde lucrau Mikolaşka şi Mitka. „E încuiat şi uşa a fost 
vopsită; deci e de închiriat.” Uite şi etajul trei... şi patru... 
„Aici!” Rămase cu gura căscată: uşa apartamentului era 
larg deschisă, iar înăuntru se aflau mai mulţi oameni, le 
auzea glasurile; la asta nu se aşteptase. Şovăi puţin, apoi 
urcă ultimele trepte şi intră. 

Şi aici se renova; înăuntru lucrau nişte muncitori; asta 
păru să îl mire teribil. 1 se păruse, cine ştie de ce, că avea să 
găsească totul aşa cum rămăsese atunci, poate chiar şi 
cadavrele întinse pe jos, în acelaşi loc. lar acum pereţii erau 
goi, nici urmă de mobilă; i se părea ciudat! Se duse la 
fereastră şi se aşeză pe pervaz. 

Erau doar doi muncitori, doi flăcăi tineri, unul ceva mai 
răsărit, celălalt mai necopt. Lipeau pe pereţi un tapet nou, 
alb cu floricele liliachii, în locul celui vechi, galben, jerpelit 
şi prăpădit. Acest lucru, cine ştie de ce, îl supără teribil; se 


uită cu duşmănie la tapetul nou, parcă regretând că totul se 
schimbase atât de mult. 

Muncitorii, care probabil întârziaseră, dădeau zor să facă 
sul tapetul rămas, pregătindu-se de plecare. Aproape că 
nici nu-l observară pe Raskolnikov şi continuară să 
vorbească între ei. Raskolnikov îşi încrucişă braţele şi 
deveni atent. 

— Vine la mine de dimineaţă, cu noaptea-n cap, îi spunea 
cel mai răsărit celui mai necopt, gătită nevoie mare. „Ce te 
tot fâţăi prin faţa mea, zic, şi te fandoseşti?” „Păi, eu vreau, 
Tit Vasilievici, zice, ca de-acu' să fiu cu totul la cheremul 
dumitale.” Ei, na! Şi gătită, cum îţi spun: jurnal de mode, ce 
mai, jurnal de mode! 

— Da” ce-i ăla jurnal de mode, nene? întrebă cel mai tânăr, 
care se vede că învăţa de la „nene-său”. 

— Păi, jurnal, frăţioare, astea-s nişte poze colorate care vin 
cu poşta la croitorul de-aci, în fiecare sâmbătă, din 
străinătăţuri, ca fiecare să ştie să se îmbrace, şi partea 
femeiască şi a bărbătească. Nişte poze, carevasăzică. 
Partea bărbătească e zugrăvită mai mult în becheşe17, iar 
partea femeiască în nişte treburi, frate, de-ţi stă mintea-n 
loc, zău aşa! 

— Apăi ce nu găseşti în Piterul ăsta! strigă cu înflăcărare 
cel mai tânăr. Numa! tata-mare lipseşte. Încolo găseşti tot! 

— Chiar aşa, măi frate, numa! el, încolo găseşti tot, îi întări 
hotărât spusele cel mai mare. 

Raskolnikov se ridică şi se duse în cealaltă cameră, unde 
fuseseră înainte cufărul, patul şi comoda; odaia i se păru 
acum, fără mobilă, teribil de mică. Tapetul era acelaşi; într- 
un colţ se vedea clar pe el locul unde fusese chivotul cu 
icoane. Aruncă o privire de jur împrejur şi se întoarse la 
fereastra lui. Muncitorul mai răsărit se uită chiorâş la el. 

— Ce doriţi? întrebă deodată adresându-i-se. 

În loc de răspuns, Raskolnikov se ridică, ieşi în săliţă şi 
trase de clopoțel. Acelaşi clopoțel, acelaşi sunet de tinichea! 
Mai trase o dată, apoi încă o dată: asculta şi îşi aducea 


aminte. Senzaţia chinuitoare şi îngrozitoare de-atunci 
începea să-i revină tot mai clar şi mai viu, tresărea la 
fiecare zdrăngănit cu o plăcere tot mai mare. 

— Ce doriţi? Cine sunteţi? strigă muncitorul ieşind după 
el. 

Raskolnikov trecu pragul înapoi. 

— Vreau să închiriez locuinţa, spuse. Arunc o privire. 

— Nu se-nchiriază noaptea! Şi oricum, trebuia să veniţi cu 
portarul. 

— Au spălat podelele; le vopsiți? continuă Raskolnikov. Nu- 
i sânge? 

— Ce sânge? 

— Păi, de la bătrâna care a fost omorâtă împreună cu soră- 
sa. Era ditamai balta aici. 

— Dar dumneata ce hram porţi? strigă muncitorul cuprins 
de nelinişte. 

— Eu? 

— Da. 

— Vrei să ştii? Hai la secţie şi îţi spun acolo. 

Muncitorii se uitau nedumeriţi la el. 

— Noi trebuie să plecăm, am întârziat. Hai, Alioşka. 
Trebuie să încuiem, zise muncitorul mai răsărit. 

— Hai, atunci! răspunse Raskolnikov şi, ieşind primul, 
începu să coboare încet scara. Hei, portar! strigă când 
ajunse în gang. 

În stradă, chiar la intrarea în gang, câţiva oameni stăteau 
şi căscau gura la trecători: cei doi portari, o babă, un 
târgoveţ în halat şi alţi câţiva. Raskolnikov se duse glonţ la 
ei. 

— Ce doriţi? întrebă unul dintre portari. 

— Ai fost pe la secţie? 

— Chiar acum am fost. Dar ce treabă aveţi? 

— Mai sunt acolo? 

— Mai sunt. 

— E şi ajutorul? 

— A fost o vreme. De ce vă interesează? 


Raskolnikov nu răspunse; stătea acolo dus pe gânduri. 

— A venit să vadă apartamentul, spuse muncitorul mai 
răsărit apropiindu-se. 

— Ce apartament? 

— Păi, unde lucrăm noi. „De ce, zice, aţi spălat sângele? 
Aici s-a săvârşit o crimă, zice, iar am venit să iau locuinţa cu 
chirie.” După aia a-nceput să sune de era să rupă 
clopoţelul. „Hai să mergem, zice, la secţie, o să vă dovedesc 
acolo.” Nu ne mai slăbea. 

Portarul se uită nedumerit şi încruntat la Raskolnikov. 

— Da” cine eşti dumneata? strigă cât putu mai 
ameninţător. 

— Sunt Rodion Romanâci Raskolnikov, fost student, 
locuiesc în casa lui Schil, pe-o ulicioară, nu departe de-aici, 
la apartamentul numărul paisprezece. Întreabă la portar... 
mă cunoaşte. 

Raskolnikov spuse toate astea cumva alene şi gânditor, 
fără să se întoarcă şi uitându-se cu o privire încremenită în 
stradă, unde se lăsase întunericul. 

— Dar de ce-ai intrat dumneata în apartamentul ăsta? 

— Ca să-l văd. 

— Ce să vezi acolo? 

— N-ar fi mai bine să-l iei şi să-l duci la secţie? se amestecă 
deodată târgoveţul, după care tăcu. 

Raskolnikov îi aruncă o privire chiorâşă peste umăr, apoi îl 
cercetă mai atent şi spuse încet şi alene, întocmai ca 
înainte: 

— Haidem! 

— Da, du-l! continuă târgoveţul prinzând curaj. De ce-a 
intrat acolo, ce are în cap, hm? 

— De băut nu-i băut, dar Dumnezeu să-l ştie! bombăni 
muncitorul. 

— Ce tot pofteşti? strigă iar portarul care începuse să-şi 
iasă rău din fire. Ce tot vrei? 

— Ţi-ai pierdut curajul când ai auzit de secţie? întrebă 
zeflemitor Raskolnikov. 


— De ce să mi-l pierd? Ce tot vrei? 

— O puşlama! strigă baba. 

— De ce stăm noi la vorbă cu el? strigă şi celălalt portar, 
un mujic mătăhălos, cu sumanul larg desfăcut şi cu cheile la 
brâu. Valea! ... Chiar că-i o puşlama... Hai, valea! 

Şi înhăţându-l pe Raskolnikov de umăr, îl îmbrânci în 
stradă. Acesta se împletici, dar nu căzu, se îndreptă, se uită 
în tăcere la toţi cei de faţă şi plecă. 

— Ciudat om! zise muncitorul. 

— Ciudată a ajuns lumea, întări baba. 

— Trebuia să-l fi dus totuşi la secţie, adăugă târgoveţul. 

— Mai bine nu ne-ncurcăm cu el, hotări portarul cel 
zdravăn. O puşlama! Îşi vâră nasul peste tot şi, dacă te 
potriveşti lui, nu mai scapi... Îi ştim noi! 

„Să mă duc ori nu?”, se gândea Raskolnikov oprindu-se în 
mijlocul străzii, la răspântie, şi uitându-se în jur, ca şi cum 
ar fi aşteptat un sfat de la cineva. Dar nu primi nici un 
răspuns de nicăieri; totul era surd şi mort, ca pietrele pe 
care călca, mort pentru el, numai pentru el... Deodată, ceva 
mai departe, la vreo două sute de paşi de el, la capătul 
străzii, desluşi în întunericul tot mai des lume, vorbă, 
strigăte... În mijlocul mulţimii era o trăsură... Pe stradă 
licărea o luminiţă. „Ce să fie?” Raskolnikov coti la dreapta şi 
se îndreptă spre mulţime. Părea gata să se agaţe de orice şi 
zâmbi ironic, gândindu-se că asta i se trăgea din hotărârea 
neclintită de a se duce la secţie şi din siguranţa că îndată 
avea să se termine totul. 

— VII — 

În mijlocul străzii era oprită o trăsură boierească elegantă, 
cu doi cai suri şi înfierbântaţi; nu se afla nimeni în ea, iar 
vizitiul se dăduse jos de pe capră şi stătea alături; cineva 
ţinea caii de dârlogi. O groază de lume se îmbulzea în jur, 
iar în faţă de tot erau nişte poliţişti. Unul din ei, ţinând în 
mână un mic felinar aprins, stătea aplecat şi lumina ceva pe 
caldarâm, chiar lângă roţi. Oamenii vorbeau, ţipau, se 
văicăreau; vizitiul părea nedumerit şi repeta întruna: 


— Ce nenorocire! Doamne, ce nenorocire! 

Raskolnikov îşi făcu loc până aproape de trăsură şi în cele 
din urmă văzu ce stârnise atâta agitaţie şi curiozitate. Pe jos 
zăcea un bărbat plin de sânge şi fără cunoştinţă, strivit 
pesemne chiar atunci de cai; era foarte sărăcăcios 
îmbrăcat, dar cu haine „boiereşti”. Sângele îi şiroia din cap 
şi de pe faţă, care era toată stâlcită, rănită, desfigurată. Se 
vedea că fusese lovit din plin. 

— Doamne! se văicărea vizitiul. Ce puteam să fac! Dac-aş fi 
gonit ori dacă n-aş fi strigat la el, dar nu, mergeam la pas. 
Toată lumea a văzut, întrebaţi dacă mint eu cu ceva. Dar 
aşa-i omu” băut, e lucru ştiut... Îl văd că trece strada, 
clătinându-se pe picioare gata să cadă, strig la el o dată, 
mai strig o dată şi încă o dată, şi ţin caii; da” el drept sub 
copitele lor cade! Ori a făcut-o înadins, ori era băut rău de 
tot... Caii-s tineri, sperioşi, s-au smucit şi el a strigat, ei s-au 
speriat şi mai râu... şi uite ce nenorocire! 

— Chiar aşa a fost! încuviinţă un glas din mulţime. 

— A strigat, e adevărat, a strigat de trei ori la el, întări alt 
glas. 

— Întocmai, de trei ori, am auzit cu toţii! mai strigă cineva. 

Vizitiul, de altfel, nu era nici abătut, nici speriat din cale- 
afară. Se vedea că echipajul aparţinea unui om bogat şi 
influent şi că stăpânul îl aştepta pe undeva; iar poliţiştii, 
bineînţeles, îşi dădeau toată osteneala, în cunoştinţă de 
cauză, să domolească lucrurile. Rănitul trebuia luat de- 
acolo şi dus la spital. Dar nu-i ştia nimeni numele. 

Raskolnikov, care între timp reuşise să-şi facă loc prin 
mulţime, se aplecă să vadă mai bine. Deodată, micul felinar 
lumină din plin faţa nefericitului şi îl recunoscu. 

— Îl cunosc, ştiu cine e! începu să strige răzbind până în 
rândurile din faţă. E funcţionar, fost funcţionar, e consilierul 
titular Marmeladov! Locuieşte aici, alături, în casa lui 
Kosel... Chemaţi repede un doctor! Plătesc eu, uitaţi! 

Scoase banii din buzunar şi i-i arătă unui poliţist. Era 
grozav de agitat. 


Poliţiştii erau bucuroşi că aflaseră numele rănitului. 
Raskolnikov le spuse cum îl cheamă şi le dădu adresa, 
străduindu-se din răsputeri, de parcă ar fi fost vorba de 
propriul lui tată, să îi convingă să-l ducă mai repede acasă 
pe nefericitul Marmeladov. 

— Uitaţi, aici, trei case mai încolo, se agita el. Casa lui 
Kosel, neamţul ăla bogat... Pesemne că era beat şi se ducea 
spre casă. Îl cunosc... E un beţiv... Are familie, soţie, copii, 
mai are şi o fată. Nu-l mai târâţi la spital, trebuie să fie 
vreun doctor în acasă! Plătesc eu, plătesc eu! E mai bine 
dacă-l ajută acum, până la spital moare... 

Izbuti chiar să strecoare nişte bani în mâna poliţistului; de 
altminteri, cererea lui era legală şi cu totul îndreptăţită, în 
orice caz, acasă putea fi ajutat mai repede. Rănitul fu 
ridicat şi dus; se găsiseră oameni care să dea o mână de 
ajutor. Casa lui Kosel era la treizeci de paşi de-acolo. 
Raskolnikov mergea în urmă, susţinând cu grijă capul 
rănitului şi arătându-le drumul. 

— Aici, aici! Pe scară trebuie dus cu capul înainte. 
Întoarceţi-l... aşa! O să plătesc eu, o să vă mulţumesc, 
murmura el. 

Katerina Ivanovna, cum îi era obiceiul de îndată ce găsea o 
clipă liberă, umbla dintr-un capăt în altul al odăii, de la 
fereastră la sobă şi înapoi, cu mâinile încrucişate pe piept, 
vorbind singură şi tuşind. De la o vreme începuse să 
vorbească tot mai mult şi mai des cu fetiţa ei cea mare, 
Polenka, în vârstă de zece ani, care deşi nu pricepea mare 
lucru, înţelegea perfect că mama ei are nevoie de ea şi o 
urmărea tot timpul cu ochii ei mari şi inteligenţi, făcând tot 
ce-i stătea în puteri ca să pară că înţelege. Acum Polenka îşi 
dezbrăca frăţiorul, care se simţise rău toată ziua, ca să îl 
culce. Aşteptând să-i fie scoasă şi cămăşuţa, pentru a-i fi 
spălată la noapte, copilul stătea tăcut pe scaun, drept şi 
nemişcat, cu un aer serios, cu picioruşele strâns lipite şi 
întinse în faţă, cu călcâiele mici ridicate şi cu vârfurile 
depărtate. Asculta ce vorbeau mama şi sora lui, ţuguindu-şi 


buzele, deschizând ochii larg şi stând nemişcat, aşa cum 
face probabil orice băieţel cuminte când e dezbrăcat ca să 
meargă la culcare. Fetiţa cea mică, îmbrăcată numai în 
zdrenţe, stătea în dreptul paravanului şi îşi aştepta rândul. 
Uşa dinspre scară era deschisă, ca să mai iasă cât de cât 
valurile de fum de tutun care veneau din camerele 
alăturate şi care îi stârneau nefericitei bolnave lungi accese 
de tuse chinuitoare. Katerina Ivanovna părea şi mai slabă 
decât acum o săptămână, iar petele roşii de pe obrajii ei 
erau şi mai aprinse ca data trecută. 

— N-ai să crezi, Polenka, tu nici nu poţi să-ţi închipui, 
spunea ea umblând încoace şi-ncolo, în ce lux şi în ce 
veselie trăiam noi în casa tăticului meu şi în ce hal m-a adus 
beţivanul ăsta care o să vă nenorocească şi pe voi! Tăticul 
era colonel civil şi mai avea puţin ca să fie guvernator, un 
pas mai avea, toţi veneau la el şi-i spuneau: „Noi vă 
considerăm deja, Ivan Mihailâci, guvernatorul nostru”. 
Când eu... khe! ... când eu... khe! Khe! Khe!... Of, 
blestemată viaţă! strigă scuipând şi ţinându-se cu mâinile 
de piept. Când eu... ah, la ultimul bal... la mareşalul 
nobilimii, când m-a văzut prinţesa Bezzemelnaia, care pe 
urmă mi-a dat binecuvântarea ei când m-am măritat cu 
tăticul tău, Polea, a întrebat chiar: „Nu e domnişoara aceea 
drăguță care a dansat cu şalul la ieşirea din pension”?”... 
(Gaura asta trebuie cusută, ia chiar acum acul şi cârpeşte-o 
cum te-am învăţat, că mâine... khe! ... că mâine... khe-khe- 
khe! ... o rupe şi mai rrrău! strigă ea tuşind să-şi spargă 
pieptul... Tocmai atunci sosise de la Petersburg prinţul 
Şcegolski, kammerjunker... a dansat cu mine mazurca şi a 
doua zi chiar a vrut să vină să mă ceară; dar eu i-am 
mulţumit cu cele mai măgulitoare cuvinte şi i-am spus că 
inima mea aparţine de mult altuia. Acel altul era tatăl tău, 
Polea; tăticul s-a făcut foc... Ai pus apa? Hai, dă câămăşuţa; 
şi ciorăpeii? ... Lida, îi spuse mezinei, o să dormi aşa în 
noaptea asta, fără cămăşuţă; cum o să poţi... şi ciorăpeii 
pune-i alături... Să-i spăl odată cu... Ce-o face zdrenţărosul, 


beţivanul ăla! O otreapă şi-a făcut cămaşa, e ferfeniţă 
toată... Mai bine le spăl pe toate odată, să nu mă chinui 
două nopţi la rând! Doamne! Khe-khe-khe-khe! Iarăşi! Ce-i 
asta? strigă văzând lumea de pe palier şi oamenii care îşi 
făceau loc în odaia ei purtând ceva. Ce-i asta? Ce duc? 
Doamne! 

— Unde să-l punem? întrebă polițistul uitându-se în jur 
după ce intraseră cu Marmeladov, care era plin de sânge şi 
fără cunoştinţă. 

— Pe divan! Puneţi-l pe divan, uitaţi aşa, cu capul încoace, 
le arătă Raskolnikov. 

— L-a călcat o trăsură! Era băut! strigă cineva de pe 
palier. 

Katerina Ivanovna încremenise; era palidă şi respira greu. 
Copiii, speriaţi, se uitau îngroziţi. Micuța Lidocika, scoțând 
un țipăt, se repezi spre Polenka şi o îmbrăţişă tremurând 
toată. 

După ce îl întinseră pe Marmeladov pe divan, Raskolnikov 
se apropie în fugă de Katerina Ivanovna. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, liniştiţi-vă, nu vă speriaţi! 
îi spuse vorbind iute. Traversa strada şi a dat o trăsură 
peste el, nu vă speriaţi, îşi revine, eu am spus să-l aducă 
aici... am mai fost la dumneavoastră, vă amintiţi... Are să-şi 
revină, plătesc eu! 

— A făcut-o! strigă disperată Katerina Ivanovna 
repezindu-se la soţul ei. 

Raskolnikov îşi dădu îndată seama că nu era genul de 
femeie care leşină uşor. Cât ai clipi, sub capul nefericitului 
apăru o pernă, lucru la care nu se gândise nimeni; Katerina 
Ivanovna se apucă să-l dezbrace, cercetându-l agitată, dar 
fără să se piardă cu firea, uitând de sine, muşcându-şi 
buzele care îi tremurau şi înăbuşindu-şi ţipetele. 

Între timp, Raskolnikov reuşise să convingă pe cineva să 
dea fuga după un doctor. Se pare că era un doctor care 
locuia cu o casă mai încolo. 


— Am trimis după un doctor, îi spuse Katerinei Ivanovna, 
nu vă faceţi griji, plătesc eu. Nişte apă aveţi? ... Daţi-mi şi 
un şervet, un prosop sau altceva, cât mai repede; încă nu 
ştim ce răni are... E rănit, dar trăieşte, de asta fiţi sigură... 
O să vedem ce spune doctorul! 

Katerina Ivanovna se năpusti la fereastră; acolo, pe un 
scaun stricat, aşezat în colţ, se afla un lighean mare de lut, 
plin cu apă, pe care îl pregătise ca să spele rufele copiilor şi 
ale bărbatului ei. Katerina Ivanovna spăla chiar ea rufele 
noaptea, de cel puţin două ori pe săptămână, uneori şi mai 
des, fiindcă familia ajunsese într-un asemenea hal de 
mizerie încât niciunul dintre membrii ei nu avea rufe de 
schimb. Cum Katerina Ivanovna nu putea suporta murdăria, 
prefera să se chinuie până la istovire noaptea, când 
dormeau toţi, ca până dimineaţă să aibă uscate rufele 
întinse pe o sfoară şi să le dea curate. Apucă ligheanul şi i-l 
duse lui Raskolnikov, prăbuşindu-se aproape sub greutatea 
lui. Raskolnikov găsi un prosop, îl înmuie în apă şi începu 
să-i spele lui Marmeladov faţa plină de sânge. Katerina 
Ivanovna stătea lângă el, respirând cu greutate şi ţinându- 
se cu mâinile de piept. Ea însăşi avea nevoie de ajutor. 
Raskolnikov începu să-şi dea seama că poate nu făcuse bine 
punând să fie adus rănitul aici. Polițistul era şi el 
descumpănit. 

— Polea! strigă Katerina Ivanovna. Dă fuga după Sonia, 
repede. Dacă n-o găseşti acasă, lasă-i vorbă că taică-său a 
fost strivit de o trăsură şi să vină degrabă încoace... cum se 
întoarce. Mai repede, Polea! Uite, pune-ţi broboada! 

— Ca vântul să fugi! ţipă deodată băieţelul, după care 
rămase din nou tăcut pe scaunul lui, cu ochii măriţi, cu 
călcâiele ridicate şi cu vârfurile desfăcute. 

Între timp, odaia se umpluse de lume, de nu mai încăpea 
nici un ac. Poliţiştii plecară, în afară de unul care mai 
rămase o vreme, căznindu-se să împingă înapoi pe scară 
lumea care se adunase. În schimb, din camerele din fund se 
revărsaseră aproape toţi chiriaşii doamnei Lieppewehsel, la 


început doar bulucindu-se în uşă, apoi dând buzna de-a 
dreptul în odaie. Pe Katerina Ivanovna o apucă furia. 

— Lăsaţi-l barem să moară! strigă ea către mulţime. 
Frumos spectacol v-aţi mai găsit! Şi mai veniţi şi cu ţigările! 
Khe-khe-khe! Pălăria pe cap vă mai lipseşte! Ba uite şi unul 
cu pălărie... Afară! Măcar moartea respectaţi-o! 

Tusea o sufoca, dar perdaful avu efect. Katerina Ivanovna 
era, vădit lucru, destul de temută; unul după altul, chiriaşii 
se buluciră iar în pragul uşii, cu acel straniu sentiment de 
mulţumire pe care îl încearcă până şi oamenii cei mai 
simţitori şi mai miloşi văzând nenorocirea altuia, chiar de-ar 
fi cel mai bun prieten. 

Totuşi, de dincolo de uşă se auzeau glasuri spunând că 
pentru aşa ceva exista spitalul şi că n-ar trebui să se facă 
toată tevatura aceea degeaba. 

— Să moară n-ar trebui! ţipă Katerina Ivanovna, 
repezindu-se să dea uşa de perete, ca să-şi verse furia 
asupra lor, dar în prag se lovi de doamna Lieppewehsel în 
persoană, care tocmai aflase de nenorocire şi dăduse fuga 
să facă ordine. Era o nemţoaică grozav de certăreaţă şi 
neghioabă. 

— Vai, Dumnezeu meu! strigă ea plesnindu-şi palmele una 
de alta. Bărbat la dumneata beat călcat calul. Spital cu el! 
Eu proprietăreasă! 

— Amalia Ludvigovna! Vă rog să vă măsuraţi cuvintele, 
începu Katerina Ivanovna vorbindu-i de sus (cu 
proprietăreasa vorbea întotdeauna de sus, ca „să-şi ştie 
locul”, şi nici măcar acum nu-şi putea refuza această 
plăcere). Amalia Ludvigovna... 

— Eu mai zis o dată înainte la dumneata nu îndrăznit să 
spuneţi la mine Amal Ludvigovna; eu sunt Amal Ivan! 

— Nu sunteţi nici o Amal Ivan, sunteţi Amalia Ludvigovna 
şi, cum nu mă număr printre nemernicii care vă cântă-n 
strună, ca domnul Lebeziatnikov care face acum haz după 
uşă (de după uşă se auzea într-adevăr cum cineva râdea şi 
striga: „S-au luat la harţă!”), am să vă spun întotdeauna 


Amalia Ludvigovna, deşi n-am să pot înţelege în ruptul 
capului pentru ce nu vă place acest nume. Vedeţi bine ce s-a 
întâmplat cu Semion Zaharovici: îşi trăieşte ultimele clipe. 
Vă rog să închideţi imediat uşa şi să nu daţi voie nimănui să 
intre. Lăsaţi-l măcar să moară în pace! Altfel, fiţi sigură că, 
nu mai departe de mâine, felul în care v-aţi purtat va ajunge 
la urechile generalului-guvernator. Prinţul mă cunoaşte de 
pe vremea când eram doar o copilă şi îşi aminteşte foarte 
bine de Semion Zaharovici, pe care l-a ajutat în câteva 
rânduri. Toată lumea ştie că Semion Zaharovici avea o 
mulţime de prieteni şi de protectori, pe care i-a părăsit 
singur dintr-o nobilă mândrie, dându-şi seama de 
nenorocita lui slăbiciune, dar acum (şi arătă câtre 
Raskolnikov) ne ajută un tânăr generos care are posibilităţi 
şi relaţii şi pe care Semion Zaharovici îl cunoaşte din 
copilărie, şi fiţi convinsă, Amalia Ludvigovna, ... 

Spuse toate acestea pe nerăsuflate, din ce în ce mai 
repede, dar un acces de tuse curmă brusc elocinţa 
Katerinei Ivanovna. În clipa aceea, muribundul îşi reveni şi 
gemu, iar ea dădu fuga la căpătâiul lui. Marmeladov 
deschise ochii şi, fără să recunoască sau să înţeleagă ceva, 
se uită lung la Raskolnikov, care stătea aplecat asupra lui. 
Răsufla greu, din rărunchi şi la răstimpuri mari; în colţurile 
gurii îi apăruse sânge; fruntea i se acoperi de sudoare. 
Nerecunoscându-l pe Raskolnikov, începu să-şi rotească 
neliniştit ochii prin odaie. Katerina Ivanovna se uita la el cu 
o privire tristă, dar aspră, lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— Dumnezeule mare! Are tot pieptul zdrobit! Ce de sânge, 
ce de sânge! spuse disperată. Trebuie să-i scoatem hainele 
de pe el! Întoarce-te puţin dacă poţi, Semion Zaharovici, îi 
strigă ea. 

Marmeladov o recunoscu. 

— Un preot! spuse horcăind. 

Katerina Ivanovna se duse la fereastră, îşi sprijini fruntea 
de cercevea şi exclamă deznădăjduită: 

— Of, blestemată viaţă! 


— Un preot! repetă muribundul după o clipă de tăcere. 

— Am trimis după el! îi strigă Katerina Ivanovna. 

Auzindu-i vorbele răstite, muribundul nu mai spuse nimic. 
O căută din ochi cu o privire timidă şi tristă; ea se întoarse 
şi se aşeză la căpătâiul lui. El se mai linişti puţin, dar pentru 
scurt timp. Ochii i se opriră curând asupra micuţei Lidocika, 
preferata lui, care tremura într-un colţ, cuprinsă parcă de 
friguri, şi îl privea ţintă cu ochii ei miraţi şi copilăroşi. 

— A... a..., o arătă el agitat. 

Voia să spună ceva. 

— Ce mai e? strigă Katerina Ivanovna. 

— Desculţă, desculţă..., bolborosi cu o privire de nebun, 
arătând spre picioarele goale ale copilei. 

— “Taci! se răsti la el Katerina Ivanovna. Doar ştii de ce e 
desculţă! 

— Slavă Domnului, doctorul! strigă bucuros Raskolnikov. 

Doctorul, un bătrânel neamţ îngrijit, intră în odaie, 
uitându-se de jur împrejur cu o privire bănuitoare; se 
apropie de rănit, îi luă pulsul, îi pipăi cu atenţie capul şi, cu 
ajutorul Katerinei Ivanovna, îi desfăcu cămaşa îmbibată de 
sânge şi îi dezgoli pieptul. Era zdrobit, strivit, sfărâmat; 
câteva coaste din dreapta erau rupte. În stânga, chiar în 
dreptul inimii, se zărea o pată sinistră, mare, neagră- 
gălbuie, lăsată de o lovitură grea de copită. Doctorul 
încruntă din sprâncene. Polițistul îi spuse că rănitul fusese 
prins sub roată şi târât vreo treizeci de paşi pe caldarâm. 

— E de mirare că şi-a mai revenit, îi şopti încet doctorul lui 
Raskolnikov. 

— Ce părere aveţi? întrebă acesta. 

— Moare. 

— Nu-i nici o speranţă? 

— Nici cea mai mică! Abia mai respiră... Are o rană urâtă 
şi la cap... Hm... Poate să-i luăm sânge... dar... n-ar folosi la 
nimic. În cinci-zece minute moare sigur. 

— Totuşi, mai bine luaţi-i sânge! 

— Fie... dar vă previn că nu ajută la nimic. 


Se auziră iarăşi paşi, oamenii de pe palier se dădură la o 
parte şi în prag se ivi preotul, un bătrânel cărunt, cu 
sfintele daruri. Era urmat, încă din stradă, de un poliţist. 
Doctorul îi cedă imediat locul şi schimbă cu el o privire plină 
de înţeles. Raskolnikov îl rugă pe doctor să mai stea măcar 
puţin. Doctorul ridică din umeri şi rămase. 

Toată lumea se trase înapoi. Spovedania dură foarte puţin. 
Muribundul aproape că nu-şi mai dădea seama de nimic, nu 
mai era în stare să vorbească, scotea numai nişte sunete 
nedesluşite şi întretăiate. Katerina Ivanovna o trase pe 
Lidocika lângă ea, îl dădu jos pe băieţel de pe scaun şi, 
ducându-i în colţul cu soba, îngenunche şi-i sili pe copii să 
îngenuncheze în faţa ei. Fetiţa tremura din tot trupul; 
băieţelul, sigur pe genunchii lui mici şi goi, se închina 
făcându-şi o cruce mare şi se pleca până la duşumea, 
lovind-o cu fruntea, ceea ce părea să-i facă o deosebită 
plăcere. Katerina Ivanovna îşi muşca buzele, înghiţindu-şi 
lacrimile; se ruga şi ea, potrivind din când în când cămăşuţa 
copilului şi reuşind până la urmă să arunce pe umerii 
dezgoliţi ai fetiţei un şal luat de pe comodă, fără să se ridice 
din genunchi şi continuând să se roage. Între timp, uşa 
dinspre celelalte camere fusese deschisă din nou şi curioşii 
reapăruseră. Pe palier, spectatorii, chiriaşi de pe toată 
scara, se îmbulzeau tot mai tare, fără să treacă totuşi 
pragul. Întreaga scenă era luminată doar de un muc de 
lumânare. 

În clipa aceea îşi făcu iute loc, prin mulţime, Polenka, fetiţa 
trimisă după sora ei. Intră abia trăgându-şi sufletul, atât de 
tare fugise, îşi dădu jos broboada, o căută din ochi pe 
maică-sa, se apropie de ea şi îi spuse: „Vine, am întâlnit-o pe 
stradă!”. Maică-sa o puse să îngenuncheze lângă ea. Prin 
mulţime se strecură, tăcută şi sfioasă, o fată, iar apariţia ei 
în odaia aceea, în care domneau mizeria, moartea şi 
disperarea, păru grozav de stranie. Era şi ea aproape în 
zdrenţe, îmbrăcată cu nişte haine ieftine, dar împopoţonate 
după gusturile şi regulile acelei lumi aparte, care nu îşi 


ascundea câtuşi de puţin scopurile neruşinate. Sonia se opri 
în prag, fără să păşească dincolo de el, şi privi pierdută, 
părând să nu-şi dea seama de nimic, uitând de rochia ei 
ţipătoare de mătase, luată la a patra mână, nelalocul său 
aici cu trena ei lungă şi caraghioasă şi cu crinolina uriaşă 
care astupa uşa, de ghetele de culoare deschisă, de 
umbreluţa de soare, cu care nu aveai ce face noaptea, dar 
pe care o luase cu ea, şi de caraghioasa pălărioară rotundă 
de pai, cu pana ei roşie ca focul. De sub această pălărioară 
aşezată ştrengăreşte pe o parte se ivea o feţişoară slabă, 
palidă şi speriată, cu gura deschisă şi cu o privire 
încremenită de groază. Sonia, care avea vreo optsprezece 
ani, era blondă, micuță de statură, slâbuţă, dar destul de 
drăguță, cu nişte ochi albaştri minunaţi. Se uita ţintă la pat 
şi la preot, gâfâind şi ea din pricina grabei cu care venise. 
În cele din urmă şoaptele şi cuvintele rostite de cei din 
mulţime îi ajunseră pesemne la ureche. Plecând ochii, păşi 
peste prag, dar se opri tot în uşă. 

Spovedania şi împărtăşania luară sfârşit. Katerina 
Ivanovna se apropie din nou de patul soţului său. Preotul se 
depărtă şi, înainte de-a pleca, îi adresă Katerinei Ivanovna 
câteva cuvinte de îndrumare şi alinare. 

— Şi cu ăştia ce fac? îi tăie ea vorba nervoasă, arătând 
spre copii. 

— Dumnezeu e milostiv; pune-ţi nădejdea în Cel de Sus, 
începu preotul. 

— Eeh! O fi milostiv, dar nu cu noi! 

— Ăsta-i un păcat, un păcat, doamnă, zise preotul 
clătinând din cap. 

— Dar ăsta nu-i un păcat? strigă Katerina Ivanovna 
arătând spre muribund. 

— Poate că aceia care au fost fără voia lor pricina celor 
întâmplate se vor învoi să vă despăgubească, măcar pentru 
pierderea veniturilor... 

— N-aţi înţeles! strigă nervoasă Katerina Ivanovna dând 
din mână a lehamite. Pentru ce m-ar despăgubi? Doar el 


singur, de beat ce era, s-a vârât sub copitele cailor! Ce 
venituri? De la el doar de chinuri am avut parte, nu de 
venituri! Era un beţiv, bea tot. Ne fura pe noi ca să ducă la 
cârciumă, ne-a băut viaţa la cârciumă, şi pe a lor, şipea 
mea! Slavă Domnului că moare! O pagubă mai puţin! 

— S-ar cuveni să-l iertaţi în ceasul dinaintea morţii, fiindcă 
e un păcat, doamnă, asemenea simţăminte sunt un mare 
păcat! 

Katerina Ivanovna nu ştia ce să-i mai facă muribundului, 
ba îi dădea să bea, ba îi ştergea sudoarea şi sângele de pe 
cap, ba îi potrivea pernele, şi nu întorcea decât din când în 
când capul spre preot. Însă în acel moment se repezi 
deodată la el, aproape furioasă: 

— Ei, părinte, astea-s vorbe, vorbe goale! Să-l iert! Uite, 
astăzi, dacă nu-l călca trăsura, venea acasă beat, cu cămaşa 
asta ponosită, singura pe care o are, făcută ferfeniţă, şi se 
prăvălea să tragă la aghioase, iar eu, dă-i şi spală până 
dimineaţă, rufele lui şi ale copiilor, pe urmă usucă-le la 
fereastră şi, cum se luminează de ziuă, aşază-te şi cârpeşte- 
le - uite, asta e noaptea pentru mine! ... Aşa că, ce să mai 
vorbim de iertare! L-am iertat oricum! 

O tuse cavernoasă, înfiorătoare, îi curmă vorba. Scuipă în 
batistă şi i-o vâri preotului sub ochi, ţinându-se cu cealaltă 
mână de coşul pieptului ei chinuit. Batista era plină de 
sânge. 

Preotul lăsă capul în jos şi nu spuse nimic. 

Marmeladov îşi trăia ultimele clipe; nu-şi lua ochii de la 
chipul Katerinei Ivanovna, care se aplecase iar asupra lui. 
Tot încerca să-i spună ceva; îşi mişca cu greu limba şi 
bâiguia cuvinte nedesluşite, dar Katerina Ivanovna, dându- 
şi seama că voia să-i ceară iertare, strigă la el poruncitor: 

— Taci! Nu trebuie! ... Ştiu ce vrei să spui! ... 

Muribundul tăcu, dar în clipa aceea, privirea-i rătăcită 
căzu pe uşă şi o văzu pe Sonia. 

Nu o zărise până atunci, fiindcă stătuse într-un colţ, în 
umbră. 


— Cine-i? Cine e? întrebă deodată neliniştit, cu o voce 
horcăită şi întretăiată, arătând cu o privire îngrozită spre 
uşa în care stătea fata şi căznindu-se să se ridice puţin. 

— Stai culcat! Stai cul-cat! răcni Katerina Ivanovna. 

Dar muribundul, cu o sforţare supraomenească, reuşi să 
se sprijine într-o mână. Se uită un timp cu o privire 
sălbatică şi fixă la fiica lui, părând să n-o recunoască. Nu o 
văzuse niciodată îmbrăcată aşa. Însă deodată o recunoscu, 
umilă, zdrobită, gătită în hainele ei ţipătoare şi ruşinată, 
aşteptându-şi smerită rândul ca să-şi ia rămas-bun de la 
tatăl ei pe moarte, şi o suferinţă nemărginită i se citi pe 
chip. 

— Sonia! Fetiţa mea! lartă-mă! strigă el şi dădu să întindă 
mâna spre ea, dar rămas fără sprijin, alunecă şi se prăbuşi 
de pe divan cu faţa în jos; se repeziră să-l ridice, însă el îşi 
dădea deja ultima suflare. Sonia scoase un țipăt slab, se 
apropie în fugă, îl îmbrăţişă şi rămase nemişcată. Muri în 
braţele ei. 

— Are ce-a vrut! strigă Katerina Ivanovna văzându-şi soţul 
mort. Dar eu ce mă fac acum? Cu ce-l îngrop? Şi lor, lor ce 
le dau mâine de mâncare? 

Raskolnikov se apropie de ea. 

— Katerina Ivanovna, începu el, acum o săptămână, 
răposatul dumneavoastră soţ mi-a povestit întreaga lui viaţă 
şi toate împrejurările... Fiţi convinsă că a vorbit despre 
dumneavoastră cu stimă şi cu multă admiraţie. Din seara 
când am aflat, Katerina Ivanovna, cât vă era de devotat şi 
cât de mult vă respecta şi vă iubea, în ciuda nenorocitei sale 
slăbiciuni, din seara aceea am devenit prieteni... Aşadar 
îngăduiţi-mi ca acum... să contribui... să fac un ultim gest 
pentru răposatul meu prieten. Aveţi aici... vreo douăzeci de 
ruble, iar dacă banii ăştia vă pot fi de vreun ajutor, atunci... 
eu... într-un cuvânt, mai trec pe-aici, negreşit mai trec... 
poate chiar mâine... Rămâneţi cu bine! 

Apoi ieşi repede din odaie, făcându-şi grăbit loc prin 
mulţimea de pe scară; acolo se ciocni dintr-odată de 


Nikodim Fomici, care aflase despre nenorocire şi dorise să 
dea el însuşi dispoziţii. De la scena din birou nu se mai 
văzuseră, dar Nikodim Fomici îl recunoscu numaidecât. 

— A, dumneata? întrebă el. 

— A murit, răspunse Raskolnikov. A fost doctorul, a fost şi 
preotul, totul e în ordine. N-o tulburaţi prea rău pe biata 
femeie, şi-aşa e bolnavă. Încurajaţi-o cumva dacă puteţi... 
că sunteţi om bun, ştiu asta..., adăugă el cu un zâmbet 
ironic, privindu-l drept în ochi. 

— Dar te-ai murdărit de sânge, spuse Nikodim Fomici 
observând la lumina felinarului câteva pete proaspete pe 
jiletca lui Raskolnikov. 

— Da, m-am murdărit... sunt plin de sânge! răspunse 
Raskolnikov cu un aer ciudat, apoi zâmbi, dădu din cap şi o 
luă în jos pe scară. 

Cobori încet, fără grabă, scuturat de friguri, deşi nu-şi 
dădea seama, stăpânit de o senzaţie nouă, nesfârşită, care îl 
cuprinsese pe neaşteptate, senzaţia că îşi trăia viaţa din 
plin. Nu putea fi asemuită decât cu ceea ce simte un 
condamnat la moarte căruia i se anunţă dintr-odată 
graţierea. Pe la jumătatea scării îl ajunse din urmă preotul, 
care se întorcea acasă; Raskolnikov îl lăsă să treacă, 
schimbând cu el un salut tăcut. Însă pe când cobora 
ultimele trepte, auzi deodată paşi grăbiţi în urma lui. Era 
Polenka. Fugea după el şi îl striga: „Staţi! Staţi!”. 

Se întoarse spre ea. Fetiţa cobori în fugă ultimele trepte şi 
se opri chiar în faţa lui, cu o treaptă mai sus. O lumină 
pâcloasă răzbătea din curte. Raskolnikov se uită la chipul 
slăbuţ, dar drăgălaş al fetiţei, care îi zâmbea şi îl privea cu o 
veselie copilăroasă. Alergase după el fiindcă primise o 
însărcinare, foarte pe placul ei după câte se părea. 

— Spuneţi-mi, cum vă cheamă? ... A, şi unde staţi? întrebă 
cu un glăscior zorit, gâfâind. 

Îşi puse amândouă mâinile pe umerii ei şi o privi cu un fel 
de bucurie. Era o plăcere să se uite la ea, nu ştia nici el de 
ce. 


— Cine te-a trimis? 

— M-a trimis surioara Sonia, răspunse fetiţa zâmbind şi 
mai vesel. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu, că te-a trimis surioara Sonia. 

— Dar şi mămica m-a trimis. Când s-a apucat surioara 
Sonia să mă trimită, a venit şi mămica şi mi-a spus: „Fugi 
mai repede, Polenka!”. 

— O iubeşti pe surioara Sonia? 

— O iubesc mai mult ca pe toţi! spuse cu multă hotărâre 
Polenka şi zâmbetul îi deveni deodată foarte serios. 

— Dar pe mine mă iubeşti? 

În loc de răspuns, văzu fetiţa apropiindu-şi feţişoara de a 
lui şi buzele rotunjoare, ţuguindu-se naiv, îl sărutară. 
Deodată, braţele ei subţiratice, ca nişte chibrituri, îl 
cuprinseră strâns, strâns de tot, capul i se lăsă pe umărul 
lui şi fetiţa începu să plângă încetişor, apăsându-şi tot mai 
tare obrăjorul de el. 

— Mi-e milă de tăticu', spuse ea după o clipă, ridicându-şi 
feţişoara plânsă şi ştergându-şi lacrimile cu mâinile. Au dat 
peste noi toate nenorocirile, adăugă ea pe neaşteptate, cu 
aerul acela foarte serios pe care şi-l iau copiii când vor să 
vorbească şi ei „ca oamenii mari”. 

— Dar tăticu' te iubea? 

— Pe Lidocika o iubea mai mult decât pe noi, continuă ea 
pe un ton foarte serios şi fără să zâmbească, vorbind acum 
întocmai ca un „om mare”. O iubea fiindcă e micuță şi 
bolnavă, întotdeauna îi aducea câte ceva. Dar pe noi ne-a 
învăţat să citim, pe mine m-a învăţat gramatica şi sfânta 
religie, adăugă ea cu demnitate. Mămica nu a spus nimic, 
dar noi ştiam că se bucură, şi tăticu' ştia, iar mămica vrea 
să mă înveţe franţuzeşte, pentru că e deja timpul să 
primesc o educaţie. 

— Dar să te rogi ştii? 

— Cum să nu! Ştiu încă de mult. Eu sunt mare deja şi mă 
rog singură, dar Kolea şi Lidocika se roagă cu voce tare 
împreună cu mămica. Mai întâi spun „Maica noastră 


preacurată”, pe urmă o rugăciune: „Doamne, iart-o şi 
binecuvânteaz-o pe surioara noastră Sonia”, şi pe urmă 
încă: „Doamne, iartă-l şi binecuvântează-l pe celălalt tătic al 
nostru”, pentru că tăticul nostru mai mare a murit, iar 
acesta e al doilea, dar noi ne rugăm şi pentru celălalt. 

— Polecika, pe mine mă cheamă Rodion; pomeneşte-mă 
câteodată şi pe mine în rugăciunile tale: „Şi pe robul tău 
Rodion”, doar atât. 

— De-acum am să vă pomenesc toată viaţa în rugăciunile 
mele, spuse cu înflăcărare fetiţa, apoi izbucni iar în râs şi se 
repezi să-l îmbrăţişeze din nou cu putere. 

Raskolnikov îi spuse numele întreg, îi dădu adresa şi-i 
făgădui că mâine va trece negreşit pe-acolo. Fetiţa plecă în 
culmea încântării. Era trecut de zece când Raskolnikov ieşi 
în stradă. Peste cinci minute stătea pe pod, exact în locul de 
unde cu puţin timp în urmă se aruncase femeia. 

„Ajunge! îşi spuse hotărât şi solemn. Gata cu fantasmele, 
gata cu spaimele închipuite, gata cu nălucirile! ... Viaţa 
există! Oare acum n-am trăit? Viaţa mea n-a murit odată cu 
baborniţa! Să ajungă în împărăţia cerurilor... dar, gata, 
maică, e timpul să-mi dai pace! Acum domnesc raţiunea şi 
lumina... voinţa şi forţa... şi o să mai vedem! O să ne 
măsurăm puterile! adăugă sfidător, ca şi cum ar fi vorbit 
unei forţe întunecate, provocând-o. Şi eu care mă 
împăcasem deja cu gândul să-mi duc zilele într-un locşor de 
un arşin! 

Sunt grozav de slăbit în clipa asta, dar... parcă mi-a trecut 
de tot boala. Ştiam că o să-mi treacă încă de când am ieşit 
din casă. Ia stai: casa lui Pocinkov e la doi paşi. Şi chiar 
dacă n-ar fi, tot trebuie să mă duc la Razumihin, neapărat... 
las” să câştige pariul! ... las” să se bucure, nu-i nimic! ... 
Forţă, de forţă e nevoie, fără forţă nu faci nimic; iar forţa 
trebuie s-o obţii tot prin forţă, uite, asta nu ştiu ei”, adăugă 
el mândru şi sigur de sine, apoi plecă, abia ţârâindu-şi 
picioarele, de pe pod. Mândria şi încrederea în sine 
creşteau în el cu fiecare clipă; devenea cu totul alt om. Dar 


ce lucru atât de neobişnuit se întâmplase, încât să producă 
o asemenea schimbare înlăuntrul lui? Nu ştia nici el; ca 
omul care se agaţă de un pai, i se păru deodată că „poate 
trăi, că există încă viaţă în el, că viaţa lui nu murise odată cu 
baborniţa”. Poate se cam pripea cu concluziile, dar nu-i 
stătea lui capul la asta. 

„Am rugat-o să-l pomenească şi pe robul Rodion în 
rugăciunile ei, îi trecu deodată prin minte. Ei, dar asta aşa, 
pentru orice eventualitate!”, adăugă şi începu să râdă de 
copilăria asta. Era într-o stare de spirit excelentă. 

Găsi uşor locuinţa lui Razumihin; în casa lui Pocinkov toată 
lumea îl ştia deja pe noul chiriaş şi portarul îi arătă 
numaidecât pe unde să o ia. De pe la jumătatea scării auzi 
larma şi discuţiile aprinse ale unei mari adunări. Uşa ce 
dădea spre scară era larg deschisă, iar dinăuntru răzbăteau 
strigăte şi discuţii. Odaia lui Razumihin era destul de mare, 
dar se adunaseră vreo cincisprezece oameni. Raskolnikov 
se opri în antreu. Acolo, după un paravan, cele două 
slujnice ale gazdei trebăluiau în jurul a două samovare 
mari, lângă care erau aşezate sticlele, farfuriile, tăvi cu 
plăcinte şi gustări aduse din bucătăria proprietăresei. 
Raskolnikov trimise după Razumihin. Acesta veni într-un 
suflet, bucuros. Îţi dădeai seama dintr-o privire că băuse 
mult şi, cu toate că Razumihin nu izbutea niciodată să se 
îmbete, de data asta se vedea limpede că întrecuse măsura. 

— Ascultă, se grăbi să-i spună Raskolnikov, am venit doar 
ca să-ţi spun că ai câştigat pariul şi că într-adevăr nimeni nu 
ştie ce o să i se întâmple. De intrat nu pot să intru: mă simt 
atât de slăbit, că mai am puţin şi cad din picioare, aşa că îţi 
spun bună seara şi la revedere! Să vii mâine pe la mine... 

— Ştii ce, te conduc până acasă! Dacă spui singur că eşti 
slăbit, înseamnă că... 

— Şi musafirii? Cine-i cârlionţatul ăla care s-a uitat chiar 
acum încoace? 

— Ăla? Dracu” ştie! Un prieten de-al unchiului meu, 
pesemne, sau unul care o fi venit nepofitit... Îl las pe unchiu- 


meu cu ei... omul ăsta e nepreţuit; păcat că nu poţi face 
cunoştinţă cu el acum. Dar ia mai dă-i dracului pe toţi! Nu 
le arde lor acum de mine, iar eu trebuie să ies la aer, aşa că 
ai picat la ţanc, frate, dacă mai stăteam încă două minute, 
săream la bătaie, zău aşa! Îndrugă nişte gogoşi... Nici nu-ţi 
poţi închipui în ce hal sunt în stare să mintă! De fapt, cum 
să nu-ţi poţi închipui? Ce, noi nu minţim? Dar lasă-i în pace: 
vine el şi timpul când n-au să mai mintă... Stai o clipă, să-l 
aduc pe Zosimov. 

Zosimov se repezi la Raskolnikov cu un soi de aviditate; se 
vedea limpede că îi stârnea o curiozitate cu totul ieşită din 
comun; nu trecu mult şi faţa i se lumină. 

— Imediat la culcare! hotări el după ce îşi examină, atât 
cât putu, pacientul. Ar fi bine să iei ceva ca să dormi la 
noapte. Vrei? Eu ţi-am pregătit încă de ieri... un praf. 

— Şi două, răspunse Raskolnikov. 

Luă praful pe loc. 

— E foarte bine că îl conduci, zise Zosimov către 
Razumihin, o să vedem mâine ce-o mai fi, dar pentru azi nu- 
i rău deloc: e o mare schimbare faţă de mai devreme. Cât 
trăieşti înveţi... 

— Ştii ce mi-a şoptit Zosimov când ieşeam? trânti 
Razumihin de îndată ce ajunseră în stradă. Eu, frate, ţi-o 
spun de-a dreptul, fiindcă ei sunt nişte proşti. Zosimov mi-a 
spus să pălăvrăgesc cu tine şi să te fac să-ţi dai drumul la 
gură, iar pe urmă să-i povestesc totul, fiindcă i-a intrat în 
cap că... eşti nebun, ori pe-aproape. Închipuie-ţi numai! În 
primul rând, eşti de trei ori mai deştept decât el; în al 
doilea, trebuie să fii nebun ca să-ţi pese de aiurelile din 
capul lui; şi în al treilea, halca asta de carne, care mai şi are 
ca specialitate chirurgia, se bagă acum în bolile de nervi, 
iar în ce te priveşte, l-a dat complet peste cap discuţia ta de 
azi cu Zametov. 

— Zametov ţi-a povestit tot? 

— Tot, şi bine a făcut. Abia acum am înţeles toate 
dedesubturile, iar Zametov a înţeles şi el... Bun, într-un 


cuvânt, Rodea... problema e că... Acum sunt beat turtă... 
dar nu-i nimic... problema e că ideea asta... pricepi? ... le-a 
venit într-adevăr în minte... pricepi? ... Adică niciunul dintre 
ei n-a îndrăznit s-o spună cu voce tare, fiindcă e o aiureală 
nemaipomenită, iar când l-au arestat pe zugravul ăla, toată 
povestea s-a spart ca o băşică de săpun şi s-a isprăvit 
pentru totdeauna. Dar de ce sunt atât de proşti? Eu l-am 
cam scuturat atunci pe Zametov, însă asta rămâne între noi, 
frate; să nu faci nici cea mai mică aluzie, te rog, fiindcă am 
observat că e cam dificil; asta a fost la Laviza, dar azi, azi s- 
au lămurit toate. Principalul vinovat e acest Ilia Petrovici! El 
s-a legat de leşinul tău de-atunci, de la secţie, dar pe urmă i 
s-a făcut şi lui ruşine; ştiu eu că... 

Raskolnikov era numai urechi. Razumihin, beat bine, 
spunea tot ce ştia. 

— Atunci am leşinat fiindcă înăuntru nu era aer şi mirosea 
a vopsea, spuse Raskolnikov. 

— Mai stă să şi explice! Şi n-a fost doar vopseaua: 
congestia se pregăteşte de o lună; Zosimov e martor! lar 
acum, nici nu-ţi poţi închipui, băiatul e la pământ! „Nu 
ajung nici la degetul cel mic al acestui om!” Al tău, adică. 
Uneori are şi sentimente bune, frate, dar lecţia, lecţia pe 
care i-ai dat-o azi la Palatul de Cristal este o culme a 
măiestriei! L-ai speriat la început de l-au trecut fiorii! 
Aproape că îl făcuseşi să creadă iar toată aiureala aia 
monstruoasă şi pe urmă - pac! - i-ai scos limba: „Na, te-am 
avut!”. Minunat! Acum e terminat, e la pământ! Eşti un 
maestru, zău, aşa le trebuie. Ce păcat că n-am fost şi eu 
acolo! Abia te-aşteptam acum! Şi Porfiri vrea să te 
cunoască... 

— A... şi ăsta acum... Dar de ce m-au crezut nebun? 

— Ei, nu tocmai nebun. Dar cred că am trâăncănit cam 
mult, frate... Vezi tu, mai devreme l-a mirat faptul că te 
interesa numai şi numai acest subiect; acum, când 
cunoaştem toate împrejurările, e limpede de ce te 
interesa... şi cum ţi-ai ieşit atunci din fire... şi cum s-a 


împletit cu boala... Eu sunt cam pilit, frate, dracu' să-l ia, 
are o idee a lui... Îţi spun eu, a luat-o razna cu bolile de 
nervi. Dar ţie n-are de ce să-ţi pese... 

Vreo jumătate de minut tăcură amândoi. 

— Ascultă, Razumihin, începu Raskolnikov, vreau să-ţi 
spun deschis: adineauri am fost la un mort... un funcţionar, 
a murit... le-am dat toţi banii... în afară de asta, tocmai m-a 
sărutat o fiinţă care, şi dacă aş fi omorât pe cineva, tot ar... 
într-un cuvânt, am mai văzut acolo şi o altă fiinţă... cu o 
pană ca para focului... dar am început să bat câmpii; sunt 
foarte slăbit, ţine-mă... mai e şi scara acum... 

— Ce-i cu tine? Ce ai? întrebă Razumihin neliniştit. 

— Mi se cam învârte capul, dar nu e vorba despre asta, mă 
simt trist, aşa de trist, ca o muiere... zău! la te uită. Ce-i 
asta? Uite! Uită-te! 

— La ce? 

— Chiar nu vezi? E lumină în odaia mea. Vezi? Prin 
crăpătura uşii... 

Erau deja la ultimul rând de trepte, în dreptul uşii gazdei 
şi, într-adevăr, de acolo se vedea lumină în cămăruţa lui 
Raskolnikov. 

— Ciudat! O fi Nastasia, zise Razumihin. 

— Ea nu vine niciodată la mine la ora asta şi, oricum, 
doarme de mult, dar... puţin îmi pasă! Cu bine! 

— Ce te-a apucat! Vin cu tine, intrăm amândoi! 

— Asta ştiu, dar eu vreau să-ţi strâng mâna aici şi să-mi iau 
rămas-bun. Hai, dă mâna, cu bine! 

— Ce-i cu tine, Rodea? 

— Nimic... să mergem... o să fii martor... 

Începură să urce scara şi lui Razumihin îi trecu prin cap că 
poate Zosimov avea dreptate: „Eh, l-am tulburat cu 
trăncăneala mea!”, mormăi în barbă. Ajungând lângă uşă, 
auziră deodată vorbă. 

— Ce se petrece aici? strigă Razumihin. 

Raskolnikov puse mâna pe clanţă, deschise uşa larg şi 
rămase înlemnit în prag. 


Pe divan şedeau mama şi sora lui; îl aşteptau de o oră şi 
jumătate. Cum de nici nu-i trecuse prin cap că vin şi cum de 
nici nu se gândise măcar la ele, deşi i se spusese chiar în 
ziua aceea că porniseră încoace, că erau pe drum şi că 
trebuiau să sosească? În această oră şi jumătate o 
descususeră în amănunt pe Nastasia, care stătea şi acum în 
picioare înaintea lor şi apucase deja să le spună tot ce ştia. 
Nu-şi mai reveneau din spaimă auzind că „azi a fugit aşa 
bolnav” şi, după cum reieşea din spusele slujnicei, mai mult 
ca sigur că delirând! „Doamne, ce-o fi cu el?” Aveau 
amândouă ochii înroşiţi de plâns, căci trecuseră printr-un 
calvar de neînchipuit în acea oră şi jumătate. 

Un strigăt emoţionat, de bucurie, îl întâmpină pe 
Raskolnikov. Cele două femei se repeziră la el. Dar el stătea 
ca mort; trezirea bruscă şi insuportabilă la realitate îl lovise 
ca un trăsnet. Nici măcar nu ridică braţele ca să le 
îmbrăţişeze, nu era în stare. Mama şi sora îl strângeau la 
piept, îl sărutau, râdeau, plângeau... El făcu un pas, se 
clătină şi se prăbuşi pe podea, leşinat. 

Panică, ţipete îngrozite, gemete... Razumihin, care stătea 
în prag, se năpusti înăuntru, îl prinse cu braţele lui vânjoase 
şi, o clipă mai târziu, Raskolnikov era culcat pe divan. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! strigă Razumihin câtre cele două 
femei, a leşinat, e o nimica toată! Chiar adineauri a spus 
doctorul că e mult mai bine, că e sănătos! Apă! Ei, uite că 
deja îşi vine în fire, ei, uite că şi-a revenit! 

Apucând-o pe Dunecika de braţ, cât pe ce să i-l smulgă, o 
sili să se aplece, ca să vadă că „uite, şi-a şi revenit”. Mama 
şi sora se uitau la Razumihin cu emoție şi recunoştinţă, ca la 
o adevărată providenţă; aflaseră deja de la Nastasia ce 
făcuse pentru Rodea al lor, în timpul bolii, „acest tânăr 
descurcăreţ”, cum avea să-l numească în aceeaşi seară, 
într-o discuţie între patru ochi cu Dunia, chiar Pulheria 
Alexandrovna Raskolnikova. 

PARTEA A TREIA 

| — 


Raskolnikov se ridică şi se aşeză în capul oaselor pe divan. 

Făcu un gest slab către Razumihin, curmând şuvoiul de 
vorbe înflăcărate şi dezlânate cu care acesta se străduia să 
le liniştească pe mama şi pe sora lui, le luă pe amândouă de 
mână şi, preţ de vreo două minute, se uită în tăcere când la 
una, când la cealaltă. Privirea lui o sperie pe maică-sa, căci 
se citea în ea o nemărginită suferinţă, dar în acelaşi timp 
avea un soi de fixitate aproape dementă. Pulheria 
Alexandrovna începu să plângă. 

Avdotia Romanovna era palidă; mâna îi tremura în cea a 
fratelui ei. 

— Duceţi-vă acasă... cu dânsul, spuse Raskolnikov cu glas 
întretăiat, arătând spre Razumihin. Pe mâine, mâine totul... 
Aţi sosit de mult? 

— În seara asta, Rodea, răspunse Pulheria Alexandrovna, 
trenul a întârziat ceva de speriat. Dar, Rodea, eu nu mă 
mişc de-aici pentru nimic în lume! Rămân la noapte lângă... 

— Nu mă chinui, zise el dând nervos din mână. 

— Rămân eu cu el! strigă Razumihin. Nu-l las o clipă. 
Ducă-se dracului toţi musafirii mei, n-au decât să se caţăre 
pe pereţi! Oricum, unchiul meu face pe gazda! 

— Cum, cum să vă mulţumesc? începu să-i spună Pulheria 
Alexandrovna lui Razumihin strângându-i mâinile, însă 
Raskolnikov o întrerupse din nou. 

— Nu mai pot, nu mai pot! repeta enervat. Nu mă mai 
chinuiţi! Gata, plecaţi... Nu maipot!... 

— Hai, mamă, cel puţin să ieşim din odaie, şopti speriată 
Dunia, altfel îl omorâm, vezi şi tu. 

— Să nu pot nici măcar să mă uit la el după trei ani de zile! 
spuse plângând Pulheria Alexandrovna. 

— Staţi! le opri el iar. Mă întrerupeţi tot timpul şi mi se 
învălmăşesc gândurile în cap... V-aţi văzut cu Lujin? 

— Nu, Rodea, dar ştie deja că am venit. Am auzit, Rodea, 
că Piotr Petrovici a fost aşa de bun şi te-a vizitat astăzi, 
adăugă cu oarecare sfială Pulheria Alexandrovna. 


— Da... a fost aşa de bun... Dunia, i-am spus mai adineauri 
lui Lujin că îl arunc pe scări şi l-am trimis la toţi dracii... 

— Cum se poate, Rodea! Doar... nu vrei să spui..., începu 
speriată Pulheria Alexandrovna, dar aruncând o privire la 
Dunia, se opri. 

Avdotia Romanovna se uita ţintă la fratele ei, aşteptând 
continuarea. Aflaseră deja amândouă despre ceartă de la 
Nastasia, cât putuse ea să înţeleagă şi să le povestească, şi 
erau chinuite de nedumerire. 

— Dunia, continuă cu greutate Raskolnikov, nu vreau să 
aud de această căsătorie, aşadar chiar mâine, cum deschizi 
gura, trebuie să-l refuzi pe Lujin, să se ducă învârtindu-se. 

— Doamne Dumnezeule! strigă Pulheria Alexandrovna. 

— Frate, gândeşte-te la ce spui! se aprinse Avdotia 
Romanovna, dar se stăpâni imediat. Poate că acum nu eşti 
în stare să judeci, te-ai obosit, adăugă cu blândeţe. 

— Adică aiurez? Nu... Tu te măriţi cu Lujin pentru mine. 
Iar eu nu-ţi accept sacrificiul. Aşa că până mâine să-i scrii o 
scrisoare... de refuz... Să mi-o dai mâine-dimineaţă s-o văd, 
şi cu asta basta! 

— Nu pot să fac aşa ceva! strigă ea jignită. Cu ce drept... 

— Dunecika, te-ai aprins şi tu, lasă, vorbiţi mâine... Nu 
vezi..., se sperie şi mai tare mama, repezindu-se la Dunia. 
Oh, hai mai bine să plecăm! 

— Delirează! strigă Razumihin, ameţit încă de băutură. 
Altfel nu-şi permitea! Mâine îi ies din cap toate aiurelile 
astea... Dar azi chiar l-a dat afară. Şi celălalt s-a supărat... 
Făcea pe oratorul, încercând să-şi arate cunoştinţele, şi a 
plecat cu coada-ntre picioare... 

— Vasăzică e adevărat! se văicări Pulheria Alexandrovna. 

— Pe mâine, frate, spuse Dunia cu milă în glas. Hai să 
mergem, mamă... Rămâi cu bine, Rodea! 

— Auzi, surioară, repetă în urma lor, adunându-şi ultimele 
puteri, nu aiurez; căsătoria asta e o mârşăvie. Poate că eu 
sunt un ticălos, dar tu nu trebuie... unul e de-ajuns... oricât 


de ticălos aş fi, dacă te măriţi cu el, nu te mai socotesc sora 
mea. Ori eu, ori Lujin! Şi-acum plecaţi... 

— "Ţi-ai pierdut minţile! Eşti un tiran! zbieră Razumihin, 
dar Raskolnikov nu mai răspunse, fiindcă nu mai era în 
stare. Se lăsă pe divan şi se întoarse cu faţa la perete, sleit 
de puteri. Avdotia Romanovna aruncă o privire nedumerită 
spre Razumihin; ochii ei negri scăpărară; privirea ei îl făcu 
să tresară. Pulheria Alexandrovna părea zdrobită. 

— Nu plec pentru nimic în lume! îi şopti ea, aproape 
disperată, lui Razumihin. Rămân aici, văd eu unde. 
Conduceţi-o pe Dunia. 

— O să stricaţi tot! răspunse tot în şoaptă Razumihin, 
ieşindu-şi din fire. Veniţi măcar pe scară. Nastasia, adu 
lumină! Vă jur, continuă el pe scară, coborând glasul, mai 
adineauri numai că nu ne-a luat la bătaie pe mine şi pe 
doctor! Acesta a cedat, ca să nu-l enerveze, şi a plecat, eu 
am rămas jos de pază, iar el în timpul ăsta s-a îmbrăcat şi a 
şters-o. O să fugă iar dacă îl enervaţi, în toiul nopţii, şi cine 
ştie ce mai poate să-şi facă... 

— Vai de mine, ce spuneţi! 

— Şi nici Avdotia Romanovna nu poate să rămână singură 
în casa în care aţi tras! Păi ştiţi ce loc e acela? Ticălosul ăla 
de Piotr Petrovici putea să vă găsească o locuinţă mai ca 
lumea... De fapt, ştiţi, eu sunt cam ameţit, de asta ocărăsc; 
nu luaţi în seamă... 

— Mă duc la gazda lui, nu se lăsă Pulheria Alexandrovna, 
şi mă rog de ea să ne dea un colţişor unde să rămânem în 
noaptea asta Dunia şi cu mine. Nu pot să-l las aşa, nu pot! 

Toate astea şi le spuneau pe palier, chiar în faţa uşii 
gazdei. Nastasia le făcea lumină, stând cu o treaptă mai jos. 
Razumihin era grozav de surescitat. Cu numai jumătate de 
ceas mai devreme, când îl conducea spre casă pe 
Raskolnikov, chit că fusese atât de limbut, lucru de care îşi 
dădea seama şi el, era cât se poate de vioi şi aproape treaz, 
în ciuda nemăsuratei cantităţi de vin băute în seara aceea. 
Acum însă, se afla într-o stare vecină cu exaltarea, iar tot 


vinul băut părea să i se fi urcat din nou la cap, cu putere 
îndoită. Stătea în faţa celor două doamne, ţinându-le de 
mână, încercând să le convingă prin argumente de o 
sinceritate surprinzătoare şi, pesemne pentru a fi mai 
convingător, strângându-le cu toată puterea, ca într-o 
menghină, în timp ce, fără pic de sfială, o sorbea din ochi pe 
Avdotia Romanovna. De durere, ele îşi mai smulgeau din 
când în când mâinile din laba lui uriaşă, osoasă, dar el nu-şi 
dădea seama şi le strângea mai abitir, trăgându-le către el. 
Dacă i-ar fi poruncit să se arunce atunci, ca să le facă un 
serviciu, cu capul în jos pe scară, le-ar fi îndeplinit pe loc 
dorinţa, fără să stea pe gânduri şi fără să-şi pună vreo 
întrebare. Pulheria Alexandrovna, chiar aşa tulburată şi cu 
gândul numai la Rodea al ei, deşi îşi dădea seama că tânărul 
era din cale-afară de excentric şi că o strângea prea tare de 
mână, îl socotea o adevărată providenţă şi se străduia să 
închidă ochii la toate aceste ciudăţenii. Avdotia Romanovna 
însă, deşi împărtăşea îngrijorarea mamei sale şi nu se 
speria cu una, cu două, era uimită, dacă nu chiar 
înspăimântată, văzând aţintite asupră-i privirile înflăcărate 
ale prietenului fratelui ei şi doar încrederea căpătată din 
ceea ce povestise Nastasia despre acest om ciudat îi 
stăvilea pornirea de-a o lua la sănătoasa, trăgându-şi mama 
după ea. Dar îşi dădea seama că acum nici măcar nu mai 
puteau fugi de el. De altfel, după vreo zece minute se linişti 
aproape cu totul: Razumihin avea însuşirea de a se arăta 
într-o clipă aşa cum era, oricare i-ar fi fost starea de spirit, 
astfel încât lumea se dumirea foarte repede cu cine avea 
de-a face. 

— Nu se poate să vă duceţi la gazdă, ar fi cea mai mare 
prostie! strigă el ca să o convingă pe Pulheria 
Alexandrovna. Cu toate că îi sunteţi mamă, dacă rămâneţi îl 
aduceţi la turbare, şi-atunci dracu' ştie ce se mai poate 
întâmpla! Uitaţi ce vă propun: o să rămână Nastasia cu el, 
iar eu vă însoțesc până acasă, că de mers singure pe stradă 
nu poate fi vorba, în privinţa asta, la noi, la Petersburg... Ei, 


n-are a face! ... După aceea mă întorc numaidecât aici şi, 
peste un sfert de ceas, pe cuvântul meu de onoare, vin să vă 
dau raportul: cum e, dacă doarme sau nu doarme şi toate 
cele. După aceea, ascultați! După aceea, de la 
dumneavoastră alerg acasă la mine - am musafiri, beţi toţi - 
îl iau pe Zosimov, doctorul care îl tratează, e la mine acum, 
dar nu-i beat, sigur nu-i beat, nu se îmbată niciodată! Îl duc 
să-l vadă pe Rodka şi pe urmă imediat la dumneavoastră, 
deci într-o oră o să aveţi de două ori noutăţi despre el, de la 
mine şi de la doctor, înţelegeţi, de la doctor în persoană, 
ceea ce e cu totul altceva decât ce v-aş putea spune eu! 
Dacă-i este rău, jur că vă aduc eu încoace, iar dacă-i e bine, 
vă culcaţi. Eu o să rămân aici toată noaptea, în faţa uşii, 
fără să ştie el, iar pe Zosimov îl duc să doarmă la gazdă, ca 
să fie la îndemână. Spuneţi-mi, de cine are mai multă nevoie 
acum: de dumneavoastră sau de doctor? Mult mai de folos îi 
e un doctor. Aşa că să mergem acasă! Fiindcă la gazdă nu 
puteţi rămâne; eu pot, dar dumneavoastră nu v-ar da voie, 
pentru că... pentru că e o proastă. Ar fi geloasă, din pricina 
mea, pe Avdotia Romanovna, dacă vreţi să ştiţi, chiar şi pe 
dumneavoastră... Dar pe Avdotia Romanovna, cu siguranţă. 
Are o fire ciudată rău! De fapt, şi eu sunt un prost... Nu 
contează! Să mergem! Aveţi încredere în mine? Spuneţi, 
aveţi ori nu? 

— Să mergem, mamă, spuse Avdotia Romanovna, va face 
cu siguranţă aşa cum a promis. L-a readus o dată la viaţă pe 
Rodea, şi dacă e adevărat că doctorul se învoieşte să 
rămână aici peste noapte, ce poate fi mai bine? 

— Uite, dumneavoastră... dumneavoastră... mă înţelegeţi, 
pentru că sunteţi un înger! strigă plin de entuziasm 
Razumihin. Să mergem! Nastasia! Du-te îndată sus şi stai 
lângă el cu lumina aprinsă; într-un sfert de ceas sunt 
înapoi... 

Pulheria Alexandrovna, deşi avea încă îndoieli, nu se mai 
împotrivi. Razumihin le luă pe amândouă de braţ şi începu 
să le tragă după el pe scară. Totuşi nu era deloc sigură în 


privinţa lui: „O fi el descurcăreţ şi îndatoritor, dar te poţi 
încrede în făgăduielile lui? În starea în care se află! ...” 


— A, înţeleg, vă gândiţi la starea mea! îi întrerupse 
gândurile Razumihin, ghicind ce era în mintea ei şi 
mergând pe trotuar cu nişte paşi atât de mari, încât cele 
două doamne abia se puteau ţine după el, lucru pe care nu 
părea să-l bage de seamă... N-are a face! Adică... m-am 
îmbătat ca un nerod, dar nu despre asta e vorba; nu 
băutura m-a îmbătat. Abia când v-am văzut mi s-a urcat la 
cap... Dar nu vă supăraţi! Nu mă luaţi în seamă, spun vrute 
şi nevrute, nu sunt vrednic de dumneavoastră... Sunt cu 
totul nevrednic! ... Cum vă duc acasă, mă întorc la canal, 
îmi torn două vedre de apă în cap şi îmi trece... Dac-aţi şti 
cât vă iubesc pe amândouă! ... Nu râdeţi şi nu vă supăraţi! 
„„. Puteţi să vă supăraţi pe oricine, dar pe mine nu vă 
supăraţi! Sunt prietenul lui şi, prin urmare, sunt şi 
prietenul dumneavoastră. Aşa vreau eu... Am presimţit 
asta... anul trecut, am avut un moment... De fapt, n-am 
presimţit nimic, fiindcă dumneavoastră aţi picat din cer. Şi 
poate că la noapte nici n-o să dorm... Zosimov ăsta se temea 
mai adineauri să nu înnebunească... De asta, vedeţi, nu 
trebuie să fie enervat... 

— Vai de mine! strigă mama. 

— Chiar doctorul v-a spus asta? întrebă speriată Avdotia 
Romanovna. 

— A spus, dar nu-i aşa, nici vorbă să fie aşa. I-a dat şi o 
doctorie, un praf, am văzut cu ochii mei, dar tocmai atunci 
aţi venit dumneavoastră... Eh! ... Era mai bine dacă veneaţi 
mâine! Am făcut bine că am plecat. Iar peste ooră osăvă 
dea raportul despre absolut tot chiar Zosimov. Mai bine, că 
el nu-i beat! Şi nici eu n-o să mai fiu... De ce-oi fi băut în aşa 
hal? Fiindcă m-au atras în discuţiile lor, blestemaţii! Şi mă 
jurasem că nu mă mai amestec în discuţii! ... Debitează 
nişte aiureli! Era cât pe-aci să sar la bătaie! L-am lăsat pe 
unchiu-meu să facă pe gazda... Dacă vreţi să mă credeţi, ei 
cer omului să nu mai aibă deloc personalitate, asta li se 
pare foarte şic! Orice, numai să nu mai fii tu însuţi, să 
semeni cât mai puţin cu tine! Ăsta e pentru ei cel mai mare 


progres. Barem aiurelile alea de-ar fi ieşit din mintea lor, 
dar... 

— Ascultaţi, îl întrerupse timid Pulheria Alexandrovna, însă 
asta nu făcu decât să pună gaz pe foc. 

— Dar ce credeţi? strigă Razumihin pe un ton şi mai 
ridicat. Credeţi că de asta mi-e mie, că mint? Nici 
pomeneală! Chiar îmi place să-i aud minţind! Este singurul 
privilegiu pe care îl au oamenii faţă de toate celelalte 
vieţuitoare. Prin greşeală ajungi la adevăr. De asta şi sunt 
om, pentru că greşesc. Nu ajungi la nici un adevăr dacă nu 
greşeşti mai înainte măcar de paişpe ori, dacă nu chiar de o 
sută patruzeci, lucru onorabil în felul lui; dar noi nu suntem 
în stare să scornim nici măcar o minciună din capul nostru! 
Dacă tot minţi, cel puţin fă-o în felul tău, iar atunci te şi pup. 
O minciună originală e un lucru aproape mai bun decât un 
adevăr împrumutat de la altul; în primul caz eşti om, în al 
doilea eşti doar un papagal! Adevărul nu fuge, dar poate ţi- 
ai bătut viaţa-n cuie; au fost cazuri. Ce suntem noi acum? 
Toţi, toţi fără excepţie, fie că-i vorba despre ştiinţă, 
dezvoltare, gândire, invenţii, idealuri, dorinţe, liberalism, 
judecată, experienţă şi aşa mai departe, suntem doar nişte 
preşcolari. Ne-am învăţat şi ne place să gândească alţii 
pentru noi. Nu-i aşa? N-am dreptate? zbieră Razumihin 
scuturând şi strângând mâinile celor două doamne. 
Spuneţi, aşa e? 

— O, Doamne, nu ştiu, zise biata Pulheria Alexandrovna. 

— Aşa e, aşa €... deşi nu vă împărtăşesc întru totul 
părerea, adăugă serioasă Avdotia Romanovna şi scoase pe 
loc un țipăt, atât de tare îi fusese strânsă mâna de data 
asta. 

— Aşa e? Spuneţi că e aşa? Ei, atunci, dumneavoastră... 
dumneavoastră..., strigă el în culmea fericirii, ... sunteţi un 
izvor de bunătate, de puritate, de înţelepciune şi de... 
perfecţiune! Daţi-mi mâna, daţi-mi-o... daţi-mi-o şi 
dumneavoastră, vreau să vă sărut mâinile aici, acum, în 
genunchi! 


Îngenunche în mijlocul trotuarului, din fericire pustiu la 
ora aceea. 

— Încetaţi, vă rog, ce faceţi? strigă speriată de-a binelea 
Pulheria Alexandrovna. 

— Ridicaţi-vă, ridicaţi-vă! zise Dunia râzând, dar nu fără 
îngrijorare. 

— Pentru nimic în lume, până nu-mi daţi mâinile! Aşa, ei, 
acum gata, m-am ridicat, să mergem! Sunt un biet nătărău, 
cu totul nevrednic de dumneavoastră, şi mai sunt şi beat pe 
deasupra, mi-e ruşine... Nu sunt demn să vă iubesc, dar să 
se plece în faţa dumneavoastră este datoria oricui, dacă nu- 
i o vită încălţată! Şi eu mă plec... Păi şi camerele în care 
staţi, chiar dacă-ar fi numai pentru ele, tot a avut dreptate 
Rodion când l-a dat afară pe Piotr Petrovici al 
dumneavoastră! Cum a îndrăznit să vă lase să staţi în 
asemenea camere? E scandalos! Ştiţi cine vine să stea aici? 
Doar îi sunteţi logodnică! Că îi sunteţi logodnică, nu? Ei 
bine, atunci vă spun eu că, după toate astea, logodnicul 
dumneavoastră e un ticălos! 

— Ascultaţi, domnule Razumihin, dumneavoastră uitaţi..., 
începu Pulheria Alexandrovna. 

— Da, da, aveţi dreptate, am uitat, ruşine să-mi fie! îşi luă 
seama Razumihin. Dar... dar... nu trebuie să vă supăraţi pe 
mine că vorbesc aşa! Fiindcă o spun din inimă şi nu ca să... 
hm... ar fi o mârşăvie... într-un cuvânt, nu pentru că vă... 
hm... bun, fie ce-o fi, nu spun de ce, nu îndrăznesc... Dar 
ne-am dat seama cu toţii mai devreme, de cum a intrat, că 
omul ăsta nu e de-al nostru. Nu fiindcă a venit frizat şi nu 
fiindcă s-a grăbit să arate cât e de deştept, ci fiindcă e o 
iscoadă şi un speculant; fiindcă e zgârcit ca un jidov şi e un 
măscărici, iar lucrul ăsta se vede. Credeţi că e deştept? Nu, 
e prost ca noaptea! Credeţi că e pe potriva dumneavoastră? 
Dumnezeule mare! Vedeţi, doamnelor, se opri el brusc în 
timp ce urcau deja scara spre camere, or fi ei toţi beţi acolo 
la mine, dar sunt toţi cinstiţi şi, chiar dacă batem câmpii, că 
şi mie mi se mai întâmplă, ajungem până la urmă şi la 


adevăr, fiindcă drumul nostru e nobil, pe când Piotr 
Petrovici nu merge pe un drum cinstit. Chiar dacă i-am 
înjurat adineauri de mama focului, îi stimez pe toţi; până şi 
pe Zametov, nu, pe el nu-l stimez, dar îl iubesc, că-i un 
mucos! Până şi pe dobitocul ăla de Zosimov, că e cinstit şi îşi 
cunoaşte meseria... Dar gata, totul e spus şi iertat. E iertat, 
nu? Bun, să mergem. Ştiu coridorul ăsta, am mai fost pe- 
aici; uite colo, la camera trei, a fost un scandal... La ce 
cameră staţi? La opt? Să vă zăvorâţi peste noapte şi să nu 
daţi drumul la nimeni. Peste un sfert de ceas mă întorc cu 
noutăţi şi peste încă jumate de ceas cu Zosimov, o să vedeţi! 
Fug, rămâneţi cu bine! 

— Doamne Dumnezeule, Dunecika, oare ce-o să se mai 
întâmple? întrebă Pulheria Alexandrovna, întorcându-se 
speriată şi neliniştită către fiica sa. 

— Linişteşte-te, mamă, răspunse Dunia scoţându-şi pălăria 
şi pelerinuţa. Însuşi Dumnezeu ni l-a trimis pe acest domn, 
chiar aşa ameţit cum era. Ne putem bizui pe el, te asigur. 
După tot ce a făcut până acum pentru fratele meu... 

— Ah, Dunecika, Dumnezeu ştie dacă o să vină! Cum de- 
am fost în stare să-l las pe Rodea! ... Cum îmi închipuiam eu 
că-l găsesc şi cum l-am găsit! Cât de aspru a fost, parcă nu 
l-ar fi bucurat venirea noastră... 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu, nu-i aşa, mamă. Nu l-ai văzut, fiindcă ai plâns 
întruna. E nervos, pentru că-i grav bolnav, de-aici se şi trag 
toate. 

— Of, boala asta! Cine ştie ce s-o mai întâmpla! Şi cum a 
vorbit cu tine, Dunia! zise mama uitându-se cu sfială în ochii 
fiicei, pentru a-i citi gândurile, dar liniştită deja pe jumătate 
de faptul că Dunia îi lua totuşi apărarea fratelui ei, ceea ce 
însemna că îl iertase. Sunt sigură că mâine îşi schimbă 
gândurile, adăugă ea iscodind-o. 

— Iar eu sunt sigură că mâine o să spună acelaşi lucru... în 
privinţa asta, i-o tăie Avdotia Romanovna, încheind în felul 


ăsta discuţia, şi fiindcă era vorba de o chestiune delicată, 
Pulheria Alexandrovna se temu să mai stăruie. 

Dunia se apropie şi îşi sărută mama. Aceasta o strânse 
tare în braţe, fără să scoată o vorbă. După aceea, pradă 
neliniştii, se aşeză să aştepte întoarcerea lui Razumihin, 
urmărind-o cu sfială pe Dunia, care aştepta şi ea, 
plimbându-se dintr-un capăt în altul al odăii cu braţele 
încrucişate pe piept, cufundată în gânduri. Să se plimbe 
îngândurată încolo şi-ncoace era un obicei al Avdotiei 
Romanovna de fiecare dată când o frământa ceva şi maică- 
sa se temea întotdeauna s-o tulbure. 

Razumihin, înfierbântat de băutură, era fără îndoială 
ridicol în pasiunea lui subită pentru Avdotia Romanovna, 
dar privind-o cum se plimba prin cameră cu braţele 
încrucişate, tristă şi îngândurată, poate că mulţi l-ar fi 
înţeles şi nu ar mai fi pus-o pe seama stării cu totul ieşite 
din comun în care se afla. Avdotia Romanovna era de o 
frumuseţe uluitoare: înaltă, foarte bine făcută, puternică şi 
sigură pe ea, lucru care răzbătea din orice gest al ei, fără 
să-i ştirbească în vreun fel gingăşia şi graţia mişcărilor. 
Semăna la chip cu fratele ei, dar despre ea se putea spune 
că e frumoasă. Avea părul blond închis, însă de o nuanţă 
ceva mai deschisă decât al fratelui ei, şi ochii aproape negri, 
strălucitori, mândri şi uneori, pentru câteva clipe, nespus 
de blânzi. Era palidă, dar nu avea o paloare bolnăvicioasă: 
faţa îi strălucea de sănătate şi de prospeţime. Gura era cam 
mică, iar buza de jos, proaspătă şi roşie, ieşea puţin în 
afară, împreună cu bărbia, însă acesta era singurul cusur al 
chipului ei minunat, care îi dădea de altfel multă 
personalitate şi un soi de aroganță. Expresia feţei sale era 
întotdeauna mai mult serioasă şi gânditoare decât veselă; în 
schimb, cât de bine i se potriveau acestei feţe zâmbetul sau 
râsul vesel, tineresc, fără reţineri. E de înţeles că 
Razumihin înflăcărat, sincer, naiv, onest, voinic precum 
vitejii din bâline şi totodată cherchelit, care nu mai văzuse 
în viaţa lui aşa ceva, şi-a pierdut capul de la prima privire. 


Pe deasupra întâmplarea a făcut, parcă înadins, să o vadă 
prima dată pe Dunia în momentul acela minunat când 
chipul îi era transfigurat de iubirea pentru fratele ei şi de 
bucuria revederii. Pe urmă a mai văzut cum i-a tremurat 
buza de jos de indignare la dispoziţiile dure, necuviincioase 
şi nerecunoscătoare ale fratelui ei - şi asta l-a dat gata. 

De altfel, spusese adevărul când, mai devreme, pe scară, 
ameţit de băutură, lăsase să-i scape că excentrica gazdă a 
lui Raskolnikov, Praskovia Pavlovna, avea să fie geloasă nu 
numai pe Avdotia Romanovna, ci poate chiar şi pe Pulheria 
Alexandrovna, din pricina lui. Căci, în ciuda faptului că 
Pulheria Alexandrovna avea deja patruzeci şi trei de ani, 
chipul ei mai păstra urmele frumuseţii de odinioară, părând 
mult mai tânăr, lucru care se întâmplă aproape întotdeauna 
cu femeile care şi-au păstrat până la bătrâneţe sufletul 
senin, impresiile vii şi inima cinstită şi curată. Să adăugăm, 
în paranteză, că a păstra toate acestea este singura cale de 
a nu-ţi pierde frumuseţea nici la bătrâneţe. Părul începuse 
să-i încărunţească şi să se rărească, riduri mici, ca nişte 
raze, îi apăruseră de mult în jurul ochilor, obrajii îi erau 
căzuţi şi supţi din pricina grijilor şi a durerii, însă cu toate 
acestea chipul ei era minunat. Era portretul Dunecikăi, 
după douăzeci de ani şi fără buza de jos ieşită în afară. 
Pulheria Alexandrovna era sensibilă, fără să cadă în 
sentimentalism, timidă şi îngăduitoare, dar numai până la o 
anumită limită: putea să treacă multe cu vederea şi să 
accepte multe, chiar lucruri care nu se potriveau cu 
părerile ei, însă exista întotdeauna o limită dictată de 
cinste, de reguli şi convingeri peste care nimic nu ar fi 
putut-o sili să treacă vreodată. 

Exact după douăzeci de minute de la plecarea lui 
Razumihin, se auziră două bătăi uşoare, dar grăbite, în uşă: 
tânărul se întorsese. 

— Nu intru, n-am timp! spuse repede când îi deschiseră 
uşa. Doarme dus, liniştit, asta-i grozav, dea Domnul să 
doarmă vreo zece ceasuri. Nastasia e cu el; i-am poruncit să 


nu se mişte de-acolo până nu mă-ntorc eu. Acuşi îl aduc pe 
Zosimov să vă dea raportul şi pe urmă mergeţi la culcare; 
văd că sunteţi epuizate. 

Apoi se depărtă în fugă pe coridor. 

— Ce tânăr descurcăreţ şi... devotat! exclamă Pulheria 
Alexandrovna în culmea bucuriei. 

— Pare a fi un om de toată isprava, răspunse cu căldură în 
glas Avdotia Romanovna, începând să se plimbe iarăşi 
înainte şi-napoi prin odaie. 

După vreun ceas auziră din nou paşi pe coridor şi apoi altă 
bătaie în uşă. De data asta, aşteptaseră amândouă absolut 
încrezătoare în promisiunea lui Razumihin şi, într-adevăr, 
acesta izbutise să vină cu doctorul. Zosimov se învoise 
imediat să abandoneze petrecerea şi să se ducă să-l vadă pe 
Raskolnikov, însă încoace venise fără tragere de inimă şi cu 
o mare doză de neîncredere, căci nu punea nici un temei pe 
ce spunea Razumihin, care era beat. Dar nu numai că îşi 
linişti pe dată amorul-propriu, ci se simţi chiar măgulit: îşi 
dădu seama că era într-adevăr aşteptat ca un oracol. Stătu 
doar zece minute, însă reuşi să o convingă şi să o liniştească 
pe deplin pe Pulheria Alexandrovna. Vorbi cu multă 
compasiune, însă în acelaşi timp cu reținerea şi cu marea 
seriozitate a unui doctor de douăzeci şi şapte de ani aflat la 
o consultaţie importantă, fără să se abată câtuşi de puţin de 
la subiect şi fără să lase să se vadă nici cea mai mică dorinţă 
de a intra în relaţii mai apropiate şi mai familiare cu cele 
două doamne. Remarcând încă de când intrase frumuseţea 
orbitoare a Avdotiei Romanovna, se strădui de la începutul 
şi până la sfârşitul vizitei să o ignore, adresându-se numai 
Pulheriei Alexandrovna, ceea ce îi procură o imensă 
satisfacţie lăuntrică. Despre bolnav spuse că pentru 
moment găsea starea lui foarte satisfăcătoare. Potrivit 
observaţiilor sale, boala pacientului avea, pe lângă situaţia 
materială precară din ultimele luni, şi unele cauze morale, 
„este, ca să spunem aşa, produsul mai multor influenţe 
morale şi materiale complexe, al unor frământări, temeri, 


griji, idei... şi aşa mai departe”. Observând între timp că 
Avdotia Romanovna îl asculta cu deosebită atenţie, Zosimov 
începu să dezvolte această temă. Dar la întrebarea 
neliniştită şi timidă a Pulheriei Alexandrovna dacă „ar exista 
unele suspiciuni de nebunie”, răspunse cu un zâmbet calm 
şi sincer că i-au fost exagerate cam mult cuvintele; că se 
observă, fără îndoială, la bolnav o anumită idee fixă, ceea ce 
indică o monomanie, iar el, Zosimov, este acum foarte 
preocupat de acest extrem de interesant capitol al 
medicinei, însă nu trebuie uitat faptul că, mai până astăzi, 
bolnavul a delirat şi... şi, desigur, venirea rudelor sale îl va 
întrema, îl va distrage şi va avea un efect salvator - „numai 
să poată fi evitate noi şocuri foarte mari”, adăugă el grav. 
Apoi se ridică, îşi luă rămas-bun cu un aer serios, dar 
totodată cordial, şi se retrase însoţit de binecuvântările, 
recunoştinţa fierbinte şi rugăminţile celor două femei. 
Avdotia Romanovna îi întinse chiar mânuţa să i-o strângă, 
fără ca el să fi schiţat vreun gest, aşa că plecă extrem de 
mulţumit de vizita făcută şi, cu atât mai mult, de sine însuşi. 

— Dar de vorbit, vorbim mâine. Acum culcaţi-vă, nu mai 
staţi! mai spuse o dată Razumihin, plecând împreună cu 
Zosimov. Mâine vin cât pot de devreme să vă dau raportul. 

— Ce fată încântătoare e această Avdotia Romanovna! 
remarcă Zosimov, aproape lingându-şi buzele, când ieşiră în 
stradă. 

— Încântătoare? Încântătoare, zici? urlă Razumihin 
repezindu-se cu mâinile la beregata lui Zosimov. Dacă mai 
îndrăzneşti o dată... Ai înţeles? Ai înţeles? strigă înhăţându-l 
de guler şi împingându-l în zid. Ai auzit? 

— Bine, dă-mi drumul, eşti beat, fir-ai să fii! se apără 
Zosimov, iar pe urmă, când Razumihin îi dădu drumul, se 
uită ţintă la el şi izbucni în râs. 

Razumihin stătea în faţa lui, cu braţele lăsate în jos, pradă 
unor gânduri sumbre, apăsătoare. 

— Aşa-i, sunt un măgar, zise el mohorât, dar şi tu eşti la 
fel. 


— Ba nu, frate, nu sunt deloc la fel. Eu nu visez prostii. 

Mergeau în tăcere şi, abia când se apropiară de locuinţa 
lui Raskolnikov, Razumihin rupse tăcerea foarte îngrijorat. 

— Ascultă, îi spuse el lui Zosimov, tu eşti băiat bun, dar pe 
lângă toate năravurile tale mai eşti şi curvar, ştiu bine, şi 
încă unul dintre cei mai mizerabili. Eşti un nemernic 
nevricos, nevolnic, cam într-o ureche, te-ai îngrăşat şi nu 
eşti în stare să-ţi refuzi nimic, iar eu numesc asta deja 
abjecţie, fiindcă la asta te duce, la abjecţie. Ai ajuns într-aşa 
un hal de răsfăţ, că îţi spun drept, nici nu ştiu cum de poţi 
să fii un doctor bun şi chiar dedicat. Dormi în puf (auzi, un 
doctor!), dar te scoli totuşi în toiul nopţii pentru un bolnav. 
Peste vreo trei ani, nu te mai dai tu jos din pat pentru nici 
un bolnav! ... Bun, la dracu', nu despre asta-i vorba, uite ce 
e: în noaptea asta o să rămâi să dormi la gazdă (mi-a luat o 
groază până am convins-o!), iar eu în bucătărie. Uite, aşa ai 
prilejul s-o cunoşti mai îndeaproape! Nu-i ce gândeşti tu! 
Aici, frate, nu-i nici umbră de chestii din astea... 

— Nu gândesc nimic. 

— La ea, frate, ai parte doar de pudoare, vorbă puţină, 
sfială, castitate îndârjită, dar, mai presus de toate, oftează şi 
se topeşte, se topeşte precum ceara. Scapă-mă de ea, 
pentru numele tuturor dracilor din lume! E mai mult decât 
încântătoare... O să-ţi fiu recunoscător pe veci! 

— Ei, ce înflăcărare! Şi eu ce trebuie să fac? 

— 'Te asigur că n-ai mare lucru de făcut, doar să îndrugi 
tâmpenii, ce vrei tu, numai stai lângă ea şi vorbeşte. În plus, 
eşti doctor, apucă-te şi trateaz-o de vreo boală. Îţi jur că n-o 
să-ţi pară rău. Are şi pian; după cum ştii, zdrăngănesc şi eu 
un pic; ştiu chiar un cântecel, unul rusesc, sentimental: 
„Vărs lacrimi amare...” Îi plac cântecele sentimentale, de la 
asta a şi-nceput toată istoria; dar tu eşti un virtuoz al 
pianului, un maestru, un Rubinstein18... Te asigur că n-ai să 
regreţi! 

— Nu cumva i-ai promis ceva? Ceva de formă, vreo 
semnătură? I-oi fi promis c-o iei de nevastă... 


— Nimic, nimic, nici pomeneală de aşa ceva! Nici nu e 
genul, deloc, s-ar fi dat şi Cebarov la ea... 

— Ei, atunci las-o! 

— Dar nu se poate s-o las aşa! 

— Şi de ce nu se poate? 

— Uite-aşa, dacă nu se poate, nu se poate! Te simţi legat, 
frate, la început m-a atras. 

— Dar de ce-ai mai înnădit-o? 

— N-am înnădit-o deloc, poate m-am înnădit eu singur, de 
prost ce sunt, iar ei o să-i fie cu siguranţă perfect egal că 
eşti tu ori că sunt eu, numai să stea cineva lângă ea şi să 
suspine. Aici, frate... Nu sunt în stare să mă exprim, aici... 
Tu eşti bun la matematică, ştiu că mai înveţi şi-acum... 
Apucă-te să-i vorbeşti despre calculul integral, nu glumesc, 
zău, te asigur că o să-i fie totuna: o să se uite la tine şio să 
ofteze, poate s-o ţină aşa şi-un an. Eu, de altfel, i-am vorbit 
mult, două zile-n şir, despre camera lorzilor prusacă, 
despre ce altceva puteam să-i vorbesc? Nu face decât să 
suspine şi să se înfierbânte! Numai despre dragoste să nu-i 
vorbeşti... e ruşinoasă foc, arată-i doar că nu te mai poţi 
despărţi de ea, atât, nu-i nevoie de mai mult. E al naibii de 
confortabil, te simţi exact ca acasă - citeşti, stai, te culci, 
scrii... Poţi chiar s-o săruţi, cu băgare de seamă... 

— Dar la ce-mi trebuie? 

— Of, n-am cum să te fac să pricepi! O să vezi, vă potriviţi 
perfect! Şi înainte m-am gândit la tine... Că până la urmă 
tot aici ajungi! Aşa că ce te mai interesează dacă o să fie 
mai devreme sau mai târziu? Aici, frate, începi să trăieşti în 
puf, ei, dar nu e numai puful! Ai destule atracţii: aici e 
capătul lumii, ancora, refugiul tihnit, buricul pământului, 
temelia pe trei peşti a lumii, raiul, ce mai! Aici ai bliniile, 
kulebiacele19 grase, samovarul de seară, suspinele tandre, 
caţaveicile călduroase şi sobele încinse - e ca şi cum ai fi în 
acelaşi timp şi mort, şi viu, două avantaje dintr-odată. Încep 
să o iau razna, frate, fir-ar al dracului, e timpul să ne 
culcăm! Ascultă, eu am obiceiul să mă mai trezesc noaptea, 


aşa că o să urc să mai văd ce face. Dar nu-i nimic, astea-s 
fleacuri, totul e-n ordine. Nu-ţi face prea multe griji, dar 
dacă vrei, dă şi tu o raită pe-acolo. Şi dacă vezi că, să zicem, 
aiurează, ori că are febră ori mai ştiu eu ce, trezeşte-mă 
numaidecât. De fapt, nici nu... 

— Îl — 

A doua zi, Razumihin se trezi la ora opt, îngrijorat şi 
abătut. O mulţime de nedumeriri noi şi neaşteptate îi 
răsăriseră deodată în minte în dimineaţa aceea. Nu şi-ar fi 
închipuit că avea să se trezească vreodată aşa. Îşi aminti 
până în cele mai mici amănunte tot ce se întâmplase cu o 
seară în urmă şi înţelese că se petrecuse cu el ceva 
neobişnuit, că trăia o senzaţie cu totul necunoscută lui până 
atunci, care nu semăna cu nimic de mai înainte. În acelaşi 
timp, îşi dădea perfect seama că visul care îi aprinsese 
imaginaţia era atât de irealizabil, încât se ruşina de el, aşa 
că trecu degrabă la celelalte griji şi nedumeriri, mai 
concrete, pe care i le lăsase moştenire „de trei ori 
blestemata zi de ieri”. 

Amintirea cea mai îngrozitoare era că ieri se dovedise 
„ticălos şi grobian”, nu numai pentru că fusese beat, ci 
pentru că profitase de situaţia tinerei fete ca să-l critice, 
dintr-o gelozie prostească şi neaşteptată, pe logodnicul ei, 
fără să ştie măcar ce relaţii şi ce obligaţii existau între ei şi 
fără să-l cunoască măcar ca lumea pe omul acela. Cu ce 
drept îl judeca el aşa în pripă şi cu atâta uşurinţă? De unde 
şi până unde avea el căderea să judece? Putea oare o fiinţă 
ca Avdotia Romanovna să se dea unui bărbat nedemn de 
dragul banilor? Asta înseamnă că are şi el calităţile lui. 
Camerele? Păi, într-adevăr, de unde să fi ştiut el ce camere 
erau acelea? De fapt, le pregăteşte chiar acum o locuinţă... 
Pfui, josnic mai e totul! Şi asta-i justificare, că era beat? O 
scuză prostească, o scuză care nu face decât să-l înjosească 
şi mai mult. În vin e adevărul şi uite că tot adevărul a ieşit la 
iveală, adică a dat pe faţă toată mârşăvia sufletului său 
invidios şi grosolan. Oare un astfel de vis îi este îngăduit, fie 


şi o clipă, unui om ca el, Razumihin? Ce este el pe lângă o 
astfel de fată - un beţiv scandalagiu care ieri s-a mai şi dat 
mare? Să fie posibilă o alăturare atât de cinică şi de 
ridicolă? La acest gând, Razumihin se făcu roşu ca racul şi, 
ca un făcut, exact în clipa aceea îşi aminti clar cum spusese 
ieri, când stăteau pe scară, că gazda o să fie geloasă pe 
Avdotia Romanovna din pricina lui... Asta chiar punea capac 
la toate. Dădu un pumn zdravăn în sobiţa din bucătărie, se 
răni la mână şi sparse o cărămidă. 

— Bineînţeles, mormăi în barbă o clipă mai târziu, cu un 
sentiment de umilinţă, bineînţeles, s-a zis, toate măgăriile 
astea nu le mai speli acum nici în şapte ape... Dar poate că 
nu mai are nici un rost să mă gândesc la asta, o să-mi fac 
apariţia tăcând mâlc... şi datoria o să mi-o fac tot aşa... 
tăcând mâlc... n-o să-mi cer nici măcar scuze, n-o să spun 
nimic şi... şi ce mai, acum, bineînţeles, s-a dus dracului tot! 

Cu toate astea, îmbrăcându-se, îşi examină hainele cu mai 
multă atenţie decât de obicei. Altele oricum nu avea şi, 
chiar dacă ar fi avut, nu şi le-ar fi pus, „înadins nu le-aş fi 
pus”. Dar nici nu putea să se înfăţişeze la ele ca un cinic 
nespălat; nu avea nici un drept să le jignească în 
sentimentele lor, cu atât mai mult cu cât aveau nevoie de el 
şi îl chemaseră chiar ele. Îşi curăţă temeinic hainele cu 
peria; rufăria era întotdeauna într-o stare destul de bună, 
în privinţa asta se arăta foarte pedant. 

În dimineaţa aceea îşi făcu toaleta cu multă grijă. Găsi 
nişte săpun la Nastasia şi se spălă pe cap, pe gât şi mai ales 
pe mâini. Când ajunse însă la întrebarea dacă să-şi radă 
barba sau nu (Praskovia Pavlovna avea nişte brice 
excelente, rămase de la răposatul domn Zarniţân), se trezi 
refuzând hotărât, chiar cu un soi de îndârjire: „Nu, rămân 
aşa, să nu creadă cumva că m-am ras ca să... aşaor să 
creadă în mod sigur! Nu, pentru nimic în lume! Mai ales... 
mai ales când mă ştiu atât de grosolan, de îngălat şi de 
prost-crescut. Să spunem că mă socotesc, întru câtva e 
chiar adevărat, un om cinstit... ei şi, ce mare scofală că sunt 


un om cinstit? Orice om trebuie să fie cinstit, chiar mai mult 
de-atât... Totuşi (cum ar fi putut să uite!) a avut şiel 
învârtelile lui... nu chiar necinstite, bun, dar oricum... Cât 
despre cele ce i-au trecut prin cap! Hm... să pui toate astea 
alături de Avdotia Romanovna! La dracu”! Mi-e totuna! De 
asta o să mă şi arăt îngălat, soios şi prost-crescut, puţin îmi 
pasă! Chiar o să fiu şi mai şi! ...” 

În toiul acestor monologuri îl găsi Zosimov, care îşi 
petrecuse noaptea în salonul Praskoviei Pavlovna şi se 
pregătea să se întoarcă acasă, dar înainte de-a pleca voia să 
mai vadă o dată bolnavul. Razumihin îl anunţă că dormea 
buştean. Zosimov îi spuse să nu-l trezească, să îl lase până 
se scoală singur, şi promise că va mai trece pe la ora zece. 

— Numai să fie acasă, adăugă. Fir-ar al naibii! Dacă n-ai 
autoritate asupra bolnavului, cum să-l tratezi? Nu ştii, se 
duce el la dânsele sau vin dânsele aici? 

— Dânsele, cred, răspunse Razumihin prinzând sensul 
întrebării. Vin anume ca să vorbească despre treburile lor 
de familie. Eu plec. Tu, ca doctor, ai mai multe drepturi 
decât mine. 

— Nu sunt duhovnic, vin şi plec, am destule pe cap şi fără 
ele. 

— Pe mine mă îngrijorează un lucru, îl întrerupse 
Razumihin încruntându-se. Ieri, când eram beat, pe drum 
m-a luat gura pe dinainte şi i-am spus tot felul de prostii... 
tot felul... printre altele, că te temi ca nu cumva... să dea 
semne de nebunie. 

— Asta ai îndrugat ieri şi în faţa doamnelor. 

— Ştiu, am făcut o prostie! Bate-mă, dacă vrei! Dar chiar 
te-ai gândit serios la asta? 

— Aiurea, serios! Tu mi l-ai descris, când am mers la el, ca 
pe un monoman... Ei, ieri am mai pus şi gaz pe foc, adică tu, 
cu povestea aia... cu zugravul; o discuţie a-ntâia; poate asta 
l-a şi făcut să-şi iasă din minţi! Dacă aş fi ştiut exact ce s-a 
petrecut mai deunăzi la secţie şi că o canalie l-a jignit cu... 
bănuielile sale! Hm... aş fi împiedicat ieri discuţia aceea. 


Fiindcă monomanii ăştia fac din ţânţar armăsar şi mai iau şi 
de bune aiurelile pe care le scornesc... Din ce mi-am amintit 
eu de ieri şi din ce-a povestit Zametov, mi-am lămurit 
jumătate din caz. Zău! Cunosc un caz cu un ipohondru, un 
individ la vreo patruzeci de ani, care şi-a ieşit din sărite 
fiindcă un puşti de opt ani l-a luat peste picior la masă şi a 
băgat cuțitul în el! Pe când aici, aici avem de-a face cu un 
om redus la mizerie şi silit să suporte grosolăniile unui 
poliţist; adaugă la asta şi un început de boală, şi o 
asemenea bănuială? Gândeşte-te puţin: un ipohondru furios 
şi de un orgoliu turbat, teribil! Poate că tocmai de aici i se 
trage şi boala! Păi da, fir-ar să fie! ... Dar apropo, Zametov 
ăsta e de fapt un băiat simpatic, numai că, hm... n-avea nici 
un rost să povestească ieri toate astea. E limbut din cale- 
afară! 

— Dar cui i-a povestit? Mie şi ţie. 

— Şi lui Porfiri. 

— Ce dacă i-a povestit şi lui Porfiri? 

— Apropo, tu ai vreo influenţă asupra mamei şi surorii lui? 
Spune-le să fie mai prudente astăzi cu el... 

— S-a făcut! răspunse fără nici un chef Razumihin. 

— Şi de ce s-o fi luat aşa de acest Lujin? Omul are bani, iar 
soră-sii se pare că nu-i displace... Ele n-au un sfanţ, nu? 

— Ce mă tot descoşi? strigă nervos Razumihin. De unde să 
ştiu eu dacă au sau n-au vreun sfanţ? Întreabă-le singur, 
poate îţi spun... 

— Pfui, prost mai eşti uneori! Nu ţi s-au risipit aburii beţiei 
de-aseară... Rămâi cu bine şi mulţumeşte-i din partea mea 
Praskoviei Pavlovna pentru găzduire. S-a încuiat în odaie, 
nici n-a răspuns când i-am dat bună dimineaţa prin uşă, 
deşi la ora şapte era trează, i s-a adus samovarul din 
bucătărie pe coridor... Nu m-am dovedit vrednic s-o văd la 
faţă... 

La nouă fix, Razumihin se înfiinţă la camerele lui Bakaleev. 
Cele două doamne îl aşteptau deja de mult, cu o nerăbdare 
isterică. Se sculaseră la şapte, dacă nu chiar mai devreme. 


El intră întunecat ca noaptea şi se înclină stângaci, 
blestemându-şi în sinea lui timiditatea. Dar lucrurile se 
brodiră altfel decât se aşteptase: Pulheria Alexandrovna se 
repezi la el, îi apucă amândouă mâinile şi numai că nu i le 
sărută. Aruncă o privire timidă câtre Avdotia Romanovna, 
dar chipul ei trufaş exprima în clipa aceea o asemenea 
recunoştinţă şi simpatie afectuoasă, o asemenea stimă (în 
locul privirilor ironice şi al dispreţului prost ascuns), încât 
se simţi cu totul descumpănit. I-ar fi venit fără îndoială mult 
mai uşor dacă l-ar fi întâmpinat cu nişte cuvinte de ocară. 
Din fericire, avea la îndemână un subiect de discuţie, aşa că 
se grăbi să se agaţe de el. 

Auzind că fiul ei nu se trezise încă, dar că totul mergea 
minunat, Pulheria Alexandrovna declară că asta se nimerea 
cum nu se poate mai bine, căci avea mare, mare, mare 
nevoie să discute înainte cu Razumihin. Apoi îl întrebă dacă 
băuse ceaiul şi îl pofti să-l servească împreună, fiindcă ele îl 
aşteptaseră pe el. Avdotia Romanovna sună şi în odaie îşi 
făcu apariţia un ins jerpelit şi soios, căruia îi ceru să le 
aducă ceaiul. Într-un sfârşit îi servi, dar atât de îngălat şi cu 
atâta lipsă de cuviinţă, încât doamnele se simţiră jenate. 
Razumihin începu să înjure vârtos spelunca aceea, dar 
amintindu-şi de Lujin, tăcu îndată, se fâstâci şi se bucură 
nespus când întrebările Pulheriei Alexandrovna îl potopiră 
fără să-i mai lase răgaz. 

Dându-şi silinţa să răspundă, vorbi trei sferturi de ceas, 
întrerupt necontenit cu noi întrebări, şi reuşi până la urmă 
să le spună ce era mai important şi mai necesar de ştiut, 
lucruri pe care abia le aflase şi el, despre ceea ce se 
petrecuse cu Rodion Romanovici în acest ultim an, iar în 
încheiere le povesti pe larg despre boala lui. De fapt, multe 
le trecu sub tăcere, printre altele şi scena de la secţie, cu 
toate urmările ei. Doamnele îi ascultară povestea cu 
aviditate, însă când socoti că ajunsese la capăt şi că îşi 
mulţumise pe deplin ascultătoarele, Razumihin se trezi că 
aşteptau să intre în miezul ei. 


— Spuneţi-mi, spuneţi-mi, dumneavoastră ce credeţi... 
lertaţi-mă, nu vă ştiu nici acum numele, începu grăbită 
Pulheria Alexandrovna. 

— Dmitri Prokofici. 

— Aşa, aşa, Dmitri Prokofici, aş dori, tare mult aş dori să 
aflu... în general... cum vede el lucrurile, adică, dacă mă 
înţelegeţi, cum să vă spun, adică, mai bine zis, ce îi place şi 
ce nu îi place? E tot timpul aşa de nervos? Ce dorinţe şi, ca 
să spun aşa, ce visuri are, dacă se poate? Ce anume îl 
influenţează acum în mod deosebit? Într-un cuvânt, aş 
dori... 

— Ah, mamă, cum vrei să-ţi răspundă la toate astea aşa, 
deodată! o mustră Dunia. 

— O, Doamne, deloc nu m-am aşteptat să-l găsesc aşa, 
Dmitri Prokofici, deloc. 

— E cât se poate de firesc, răspunse Dmitri Prokofici. Eu 
nu am mamă, dar unchiu-meu vine în fiecare an aici şi nu 
mă recunoaşte aproape niciodată, nici măcar după 
înfăţişare, cu toate că e un om deştept; or, în cei trei ani de 
când nu v-aţi văzut s-au întâmplat multe. Ce pot să vă spun? 
Eu îl ştiu pe Rodion de un an şi jumătate; e ciufut, 
posomorât, mândru şi înfumurat; în ultimul timp (dar poate 
chiar de mai multă vreme) e suspicios şi ipohondru. E bun şi 
mărinimos. Nu-i place să-şi arate sentimentele şi mai 
degrabă se poartă cu duritate decât să-şi dezvăluie sufletul 
în cuvinte. Câteodată e pur şi simplu rece şi insensibil până 
la lipsă de omenie, de parcă ar avea în el două firi opuse 
care se arată pe rând. Câteodată e groaznic de tăcut! Ai 
putea crede că e foarte ocupat şi toată lumea îl deranjează, 
însă el zace şi nu face nimic. Nu-i plac ironiile, dar nu 
pentru că n-ar avea un spirit ascuţit, ci pur şi simplu pentru 
că nu are timp de fleacuri din astea. Nu ascultă până la 
capăt ce i se spune. Nu-linteresează niciodată ce-i 
interesează pe ceilalţi. Are o părere grozav de bună despre 
el, nu fără motiv, aş spune. Bun, ce-ar mai fi? ... Credcă 


venirea dumneavoastră o să aibă o influenţă cum nu se 
poate mai binefăcătoare asupra lui. 

— Ah, de-ar da Dumnezeu! exclamă chinuită Pulheria 
Alexandrovna după ce-i auzi părerea despre Rodea al ei. 

În sfârşit, Razumihin se uită cu mai multă îndrăzneală la 
Avdotia Romanovna. O privise mereu în timpul discuţiei, dar 
fugitiv, doar pentru o clipă, mutându-şi imediat ochii de la 
ea. Avdotia Romanovna ba stătea la masă şi asculta cu 
atenţie, ba se ridica şi începea să se plimbe, după cum îi era 
obiceiul, dintr-un capăt în altul al odăii, cu braţele 
încrucişate, cu buzele strânse, punând din când în când 
câte o întrebare fără să se oprească din mers, cufundată în 
gânduri. Nici ea nu asculta până la capăt ce i se spunea. 
Era îmbrăcată cu o rochiţă dintr-un material uşor, de 
culoare închisă, cu un fişiu mic, transparent, legat la gât. 
Razumihin îşi dădu seama imediat, după o serie de indicii, 
că situaţia celor două femei era destul de precară. Dacă 
Avdotia Romanovna ar fi fost îmbrăcată ca o regină, nu i-ar 
fi inspirat nici o teamă; acum însă, poate tocmai pentru că 
era îmbrăcată atât de sărăcăcios şi pentru că devenise 
conştient de situaţia lor strâmtorată, i se cuibări în suflet un 
soi de frică şi începu să supravegheze fiecare cuvânt pe 
care îl rostea şi fiecare gest pe care îl făcea, lucru cu atât 
mai stânjenitor pentru cineva care nici aşa nu avea prea 
mare încredere în sine. 

— Aţi spus multe lucruri interesante despre firea fratelui 
meu şi... aţi vorbit fără părtinire. Asta e bine, credeam că îl 
idolatrizaţi, remarcă Avdotia Romanovna zâmbind. Fără 
îndoială, nu greşiţi zicând că ar trebui să aibă o femeie 
lângă el, adăugă ea îngândurată. 

— N-am zis asta, totuşi poate aveţi dreptate, numai că... 

— Ce? 

— Că el nu iubeşte pe nimeni, poate că nici n-o să iubească 
vreodată, încheie discuţia Razumihin. 

— Adică nu e capabil să iubească? 


— Ştiţi, Avdotia Romanovna, semâănaţi teribil cu fratele 
dumneavoastră, în toate privinţele! lăsă el să-i scape, spre 
propria lui surprindere, dar amintindu-şi îndată că îi vorbea 
de fapt despre fratele ei, se înroşi ca un rac şi se fâstâci 
îngrozitor. 

Avdotia Romanovna nu-şi putu stăpâni râsul uitându-se la 
el. 

— În privinţa lui Rodea s-ar putea să greşiţi amândoi, 
interveni Pulheria Alexandrovna. Nu vorbesc despre ce-i 
acum, Dunecika. Poate că ce scrie Piotr Petrovici în 
scrisoarea aceea... şi ce am presupus noi două nu e 
adevărat, dar nici nu vă puteţi închipui, Dmitri Prokofici, cât 
de lipsit de simţul realităţii e şi, cum să vă spun eu, de 
capricios. N-am fost niciodată sigură de firea lui, nici măcar 
când avea numai cincisprezece ani. Sunt încredinţată că e 
în stare şi acum să facă dintr-odată vreun lucru care nu i-ar 
trece nimănui prin cap... Fără să mergem prea departe, 
ştiţi că acum un an şi jumătate m-a lăsat mută de uimire, m- 
a făcut praf, numai că nu m-a băgat în mormânt când i s-a 
năzărit să se însoare cu acea, cum o cheamă, cu fiica 
acestei Zarniţâna, gazda lui? 

— Ştiţi cumva amănunte despre povestea asta? întrebă 
Avdotia Romanovna. 

— Credeţi, continuă aprinzându-se Pulheria Alexandrovna, 
că l-ar fi oprit lacrimile mele, ori faptul că aş fi căzut 
bolnavă, ori că aş fi murit de durere, ori sărăcia noastră? Ar 
fi trecut cât se poate de liniştit peste tot ce i-ar fi stat în 
cale. Poate, poate nu ne iubeşte? 

— Mie nu mi-a spus niciodată nimic despre această 
poveste, răspunse precaut Razumihin, dar am auzit câte 
ceva chiar de la doamna Zarniţâna, cu toate că nu-i stă nici 
ei în fire să spună prea multe, iar ce am auzit, mă rog, chiar 
că e cam ciudat... 

— Dar ce, ce aţi auzit? întrebară într-un glas cele două 
femei. 


— De fapt, nimic cu totul deosebit. Am aflat doar că 
această căsătorie, care fusese deja hotărâtă şi care n-a mai 
avut loc numai din pricina morţii logodnicei, nu i-a fost 
foarte pe plac nici doamnei Zarniţâna... În afară de asta, se 
spune că logodnica nu era deloc arătoasă, adică se spune că 
era chiar urâtă... şi bolnăvicioasă... şi ciudată... dar 
altminteri, se pare, avea şi unele calităţi. Trebuie să fi avut 
negreşit şi nişte calităţi, altfel nu se mai înţelege nimic... 
Nici n-a fost vorba de vreo zestre, însă oricum nu s-ar fi 
bizuit el pe vreo zestre... O treabă ca asta nu-i uşor de 
judecat. 

— Eu sunt convinsă că era o fată demnă de stimă, se 
pronunţă scurt Avdotia Romanovna. 

— Dumnezeu să mă ierte, dar eu m-am bucurat atunci de 
moartea ei, deşi nici nu ştiu cine pe cine ar fi nenorocit: el 
pe ea sau ea pe el? puse capăt discuţiei Pulheria 
Alexandrovna. 

Pe urmă începu, cu grijă şi reţinere, uitându-se tot timpul 
la Dunia, lucru fără îndoială neplăcut pentru aceasta, să îl 
descoasă din nou despre scena de ieri dintre Rodea şi Lujin. 
Această întâmplare, după cât se vedea, o îngrijora mai mult 
decât orice, speriind-o şi făcând-o chiar să tremure. 
Razumihin îi mai povesti o dată totul de-a fir a păr, însă de 
data asta adăugă şi concluzia lui: îl acuză de-a dreptul pe 
Raskolnikov că l-a insultat cu intenţie pe Piotr Petrovici, iar 
asta nu o mai puse pe seama bolii. 

— Avea asta în cap încă dinainte să se îmbolnăvească, 
adăugă el. 

— Şi eu cred la fel, spuse Pulheria Alexandrovna, care 
părea deja zdrobită; o miră însă foarte mult faptul că de 
data asta Razumihin vorbea cu mare prudenţă, parcă chiar 
cu stimă, despre Piotr Petrovici, lucru care o surprinse şi pe 
Avdotia Romanovna. 

— Atunci, asta e părerea dumneavoastră despre Piotr 
Petrovici? nu o răbdă inima să nu întrebe pe Pulheria 
Alexandrovna. 


— Nici n-aş putea avea altă părere despre viitorul soţ al 
fiicei dumneavoastră, răspunse categoric şi plin de 
înflăcărare Razumihin, şi nu spun asta dintr-o politeţe de 
conjunctură, ci pentru câ... pentru că... ei bine, măcar 
pentru faptul că Avdotia Romanovna însăşi l-a învrednicit de 
bunăvoie pe acest om cu alegerea dânsei. Dacă m-am 
purtat cum m-am purtat ieri, asta-i pentru că eram beat 
criţă şi... nebun, da, nebun, îmi pierdusem capul, îmi 
ieşisem din minţi de tot... şi acum mi-e ruşine... 

Roşi şi tăcu. Avdotia Romanovna se îmbujoră la faţă, dar 
nu rupse tăcerea. Nu mai rostise un cuvânt din clipa în care 
venise vorba despre Lujin. 

Cât despre Pulheria Alexandrovna, nefiind susţinută de 
fiica ei, era în mod vădit încurcată. În cele din urmă, 
poticnindu-se şi uitându-se întruna la Dunia, mărturisi că în 
momentul acela o îngrijora extrem de mult un anumit lucru. 

— Vedeţi, Dmitri Prokofici..., începu ea. O să fiu absolut 
sinceră cu Dmitri Prokofici, nu, Dunecika? 

— Bineînţeles, mamă, răspunse pe un ton categoric 
Avdotia Romanovna. 

— Uitaţi despre ce e vorba, se grăbi să-i povestească 
Pulheria Romanovna, ca şi cum faptul că i se îngăduia să-şi 
verse durerea ar fi izbăvit-o într-adevăr de ea. Astăzi, dis- 
de-dimineaţă, am primit de la Piotr Petrovici un bilet, drept 
răspuns la scrisoarea pe care i-am trimis-o ieri ca să ne 
anunţăm sosirea. Vedeţi, s-ar fi cuvenit să ne întâmpine ieri 
la gară, aşa cum făgăduise. În schimb, a trimis un lacheu să 
ne dea adresa acestor camere, să ne însoţească până aici şi 
să ne transmită că dânsul, Piotr Petrovici, are să vină la noi 
în dimineaţa asta. Când colo, azi-dimineaţă a sosit bileţelul 
ăsta, uitaţi... Citiţi-l mai bine chiar dumneavoastră, e în el 
ceva care mă îngrijorează mult... o să vedeţi 
dumneavoastră îndată ce... să-mi spuneţi sincer ce părere 
aveţi, Dmitri Prokofici! Dumneavoastră cunoaşteţi mai bine 
decât oricine firea lui Rodea şi sunteţi cel mai în măsură să-l 
sfătuiţi. Vă spun dinainte că Dunecika a hotărât deja totul 


din prima clipă, însă eu, eu încă nu ştiu cum trebuie 
procedat şi... de aceea v-am aşteptat pe dumneavoastră. 

Razumihin despături bileţelul datat cu o zi înainte şi citi 
următoarele: 

Stimată doamnă Pulheria Alexandrovna, am onoarea de-a 
vă aduce la cunoştinţă că, fiind reţinut de împrejurări 
neprevăzute, nu am izbutit să vă întâmpin la gară, de aceea 
am trimis un om foarte descurcăreţ. Mă văd totodată lipsit 
de plăcerea de-a mă întâlni cu dumneavoastră şi mâine- 
dimineaţă, din pricina unor treburi care nu suferă amânare 
la senat şi pentru a nu vă stingheri întâlnirea de familie, a 
dumneavoastră cu fiul şi a Avdotiei Romanovna cu fratele 
dânsei. Voi avea onoarea de a vă vizita şi de a vă prezenta 
omagiile mele la locuinţa dumneavoastră abia mâine-seară, 
la ora opt fix, îndrăznind să vă rog stăruitor ca Rodion 
Romanovici să nu fie de faţă la întrevederea noastră, 
întrucât m-a jignit la modul cel mai grosier şi mi-a arătat o 
totală lipsă de consideraţie când l-am vizitat ieri, ştiindu-l 
bolnav, şi în afară de asta pentru că doresc să am personal 
şi pe larg cu dumneavoastră o explicaţie necesară în 
legătură cu un anume punct despre care doresc să vă aflu 
părerea. Totodată, am onoarea să vă previn că dacă, în 
ciuda rugăminţii mele, îl voi întâlni pe Rodion Romanovici, 
mă voi vedea nevoit să mă retrag imediat, lucru pentru care 
nu mă veţi putea învinui. Vă scriu aceste lucruri şi fiindcă 
presupun că Rodion Romanovici, care părea atât de bolnav 
atunci când l-am vizitat, după numai două ore s-a 
însănătoşit brusc şi, de vreme ce a ieşit deja din casă, este 
posibil să vină şi la dumneavoastră. M-am convins de asta 
cu propriii mei ochi, la locuinţa unui beţiv pe care l-a călcat 
o trăsură şi care a murit deja, unde i-a dat fiicei aceluia, o 
fată de moravuri uşoare, în jur de douăzeci şi cinci de ruble, 
pretextând că erau pentru înmormântare, ceea ce m-a 
mirat foarte mult, ştiind cât de greu aţi procurat 
dumneavoastră această sumă. Totodată, asigurând-o de 
stima mea deosebită pe Avdotia Romanovna, vă rog să 


primiţi sentimentul celui mai respectuos devotament din 
partea preaplecatului dumneavoastră servitor, P Lujin 

— Ce să fac eu acum, Dmitri Prokofici? întrebă Pulheria 
Alexandrovna aproape plângând. Cum să-i spun eu lui 
Rodea să nu vină? După ce-a stăruit atât aseară să îl 
refuzăm pe Piotr Petrovici, acum ni se dă dispoziţie să nu-l 
primim pe el! Dar el, cum o să afle, o să vină înadins... şi ce- 
o să fie atunci? 

— Faceţi aşa cum a hotărât Avdotia Romanovna, răspunse 
pe dată Razumihin, foarte calm. 

— O, Doamne! Ea spune... Dumnezeu ştie ce spune, fiindcă 
nu vrea să mă lămurească şi pe mine ce are de gând! Spune 
că e mai bine, adică nu că e mai bine, cică trebuie 
neapărat, nu ştiu pentru ce, să vină şi Rodea azi la ora opt, 
să se întâlnească neapărat amândoi... Eu mă gândeam să 
nu-i arăt scrisoarea şi, cu ajutorul dumneavoastră, să-l 
împiedic să vină... fiindcă e iritabil... Apoi nici nu-nţeleg 
Nimic, ce-i cu beţivul care a murit şi cu fiica lui şi cum a fost 
în stare să-i dea acestei fiice ultimii bani, toţi banii... pe 
care... 

— Pe care i-am procurat cu atâta greutate, mamă, adăugă 
Avdotia Romanovna. 

— Ieri a fost ceva cu el, spuse îngândurat Razumihin. Dacă 
aţi şti ce-a făcut ieri la cârciumă, deşi n-a fost chiar fără 
cap... hm! Mi-a vorbit într-adevăr şi mie despre un mort şi 
despre nu ştiu ce fată ieri, când îl însoţeam acasă, dar n-am 
priceput nimic... De altfel, ieri şi eu... 

— Mamă, cel mai bine e să mergem noi la el, te asigur că o 
să vedem imediat ce avem de făcut. De altfel, e deja timpul. 
Doamne, e unsprezece! strigă ea uitându-se la foarte 
frumosul ei ceas de aur emailat, pe care îl purta la piept, 
atârnat de un fin lănţişor venețian, şi care distona teribil cu 
tot restul. „Cadou de la logodnic”, se gândi Razumihin. 

— O, da! ... E timpul, Dunecika, aşa e! intră în panică 
Pulheria Alexandrovna. Să nu creadă cumva că nu venim 
fiindcă suntem supărate pentru ce-a fost ieri. O, Doamne! 


În timp ce vorbea, îşi aruncă în grabă mantila pe umeri şi 
îşi puse pălăria. Dunecika începu să se pregătească şi ea. 
Mănuşile îi erau nu numai ponosite, ci chiar găurite, lucru 
care nu-i scăpă lui Razumihin, deşi această vădită sărăcie le 
dădea celor două doamne o anume prestanţă, cum se 
întâmplă întotdeauna cu cei care ştiu să poarte un veşmânt 
sărac. Razumihin se uita cu evlavie la Dunecika şi era 
mândru să o însoţească. „Cu siguranţă că regina aceea care 
îşi cârpea ciorapii în închisoare, îşi spunea el în sinea lui, 
arăta şi în clipa aceea ca o adevărată regină, ba chiar mai 
mult decât pe la solemnităţile şi recepţiile cu fast.” 

— Dumnezeule! exclamă Pulheria Alexandrovna. Mi-ar fi 
trecut mie prin minte că o să mă tem să mă văd cu fiul meu, 
cu dragul, cu iubitul meu Rodea, aşa cum mă tem acum? ... 
Fiindcă mă tem, Dmitri Prokofici! adăugă ea privindu-l cu 
sfială. 

— Nu trebuie, mamă, zise Dunia sărutând-o. Ai mai bine 
încredere în el. Eu am. 

— O, Doamne! Şi eu am, dar n-am închis ochii toată 
noaptea! exclamă biata femeie. 

Ajunseră în stradă. 

— Ştii, Dunecika, spre ziuă, când aţipisem puţin, mi-a 
apărut deodată în vis răposata Marfa Petrovna... îmbrăcată 
toată în alb... a venit la mine, m-a luat de mână şi a dat din 
cap, dar cu atâta asprime, parcă mă dojenea... O fi de bine? 
O, Doamne, Dmitri Prokofici, dumneavoastră nici nu ştiţi, 
Marfa Petrovna a murit! 

— Nu, nu ştiu, care Marfa Petrovna? 

— Fără veste a murit. Şi închipuiţi-vă... 

— Lasă, mamă, interveni Dunia, dumnealui nici nu ştie 
cine e Marfa Petrovna. 

— A, nu ştiţi? Si eu care credeam că dumneavoastră ştiţi 
deja tot. Mă iertaţi, Dmitri Petrovici, dar zilele astea am fost 
pur şi simplu năucă. Cred că sunteţi o providenţă pentru 
noi, de asta am şi fost aşa de încredinţată că ştiţi deja tot. 


Eu vă socotesc ca pe o rudă... Nu vă supăraţi că vă vorbesc 
aşa. O, Doamne, dar ce aveţi la mâna dreaptă? V-aţi lovit? 

— Da, m-am lovit, murmură Razumihin fericit. 

— Câteodată prea spun ce am pe inimă şi Dunia mă mai 
trage de mânecă... Dar, Doamne, în ce chiţimie stă! Femeia 
aceea, gazda lui, pretinde că asta e o cameră? S-o fi trezit? 
Auziţi, aţi spus că lui nu-i place să arate ce simte, nu s-o fi 
săturat de... slăbiciunile mele...? Poate mă învăţaţi 
dumneavoastră, Dmitri Prokofici, cum să mă port cu el. 
Ştiţi, eu urc, dar sunt pierită de tot. 

— Nu-l descoaseţi prea tare despre nimic dacă vedeţi că 
se crispează, mai ales de sănătate nu-l întrebaţi, nu-i place 
deloc. 

— O, Dmitri Prokofici, e aşa de greu să fii mamă! Dar uite 
şi scara... Groaznică scară! 

— Mamă, eşti deja palidă, linişteşte-te, scumpa mea, spuse 
Dunia luând-o cu binişorul. Rodea trebuie să fie fericit că te 
vede, iar dumneata îţi faci atâtea gânduri, adăugă ea cu 
ochii scăpărând. 

— Staţi, mă duc eu înainte, să văd dacă s-a trezit. 

Doamnele porniră încet în urma lui Razumihin, care o luă 
înainte pe scări şi, când ajunseră la etajul patru, în dreptul 
apartamentului gazdei, observară că, prin uşa abia-abia 
crăpată, doi ochi negri şi vioi le priveau pe amândouă din 
întuneric. Când privirile li se întâlniră, uşa se trânti brusc 
cu aşa un zgomot, că Pulheria Alexandrovna numai că nu 
ţipă, atât tare se sperie. 

— III — 

— E bine, e bine! strigă vesel Zosimov întâmpinându-i. 

Venise de vreo zece minute şi stătea pe divan, în acelaşi 
loc ca şi ieri. Raskolnikov şedea în capătul celălalt, 
îmbrăcat, ba chiar spălat şi pieptănat cu grijă, ceea ce nui 
se mai întâmplase de mult. Odaia se umplu dintr-odată, dar 
Nastasia, care nu voia să piardă ceva, tot izbuti să se 
strecoare în urma musafirilor. 


Într-adevăr, Raskolnikov se simţea aproape bine, mai cu 
seamă în comparaţie cu ziua de ieri, însă era foarte palid, 
distrat şi ursuz. Arăta ca un om rănit sau chinuit de o grea 
suferinţă fizică: sprâncenele îi erau încruntate, buzele 
strânse, privirea congestionată. Vorbea puţin şi apatic, 
parcă din obligaţie, iar mişcările lui trădau din când în când 
un fel de nelinişte. 

Nu-i mai lipsea decât o eşarfă în jurul braţului sau un 
bandaj înfăşurat pe un deget ca să semene perfect cu un 
om măcinat, de pildă, de nişte dureri atroce din pricina unui 
deget care coace sau a unei mâini rupte sau a altor rele de 
acelaşi soi. 

Totuşi, chiar aşa palid şi posomorât cum era, chipul păru 
să i se lumineze o clipă când intrară mama şi sora lui, însă 
doar pentru a adăuga aerului său trist şi distrat de până 
atunci expresia unui chin parcă şi mai intens. Lumina se 
stinse repede, dar expresia chinuită stărui şi Zosimov, care 
îşi urmărea şi îşi cerceta pacientul cu tot elanul unui medic 
tânăr aflat la început de carieră, observă cu uimire pe faţa 
lui, în locul bucuriei pentru sosirea alor săi, un fel de 
resemnare prost ascunsă de a îndura, neavând încotro, un 
ceas sau două de chinuri. Mai târziu, văzu că aproape 
fiecare cuvânt al discuţiei care urmă atingea şi răscolea o 
rană a pacientului său. În acelaşi timp însă, îl uimi şi 
abilitatea monomanului de ieri, gata să turbeze la cel mai 
neînsemnat cuvânt, de a se stăpâni şi de a-şi ascunde 
sentimentele. 

— Da, acum văd şi eu că sunt aproape bine, spuse 
Raskolnikov sărutându-şi cu dragoste mama şi sora, ceea ce 
o făcu imediat pe Pulheria Alexandrovna să radieze. Şi 
acum n-o mai spun ca ieri, adăugă el adresându-i-se lui 
Razumihin şi strângându-i prieteneşte mâna. 

— Eu m-am şi mirat de el astăzi, începu Zosimov, foarte 
bucuros de sosirea oaspeţilor, fiindcă în zece minute 
ajunsese deja să nu mai aibă ce vorbi cu pacientul său. 
Peste trei-patru zile, dacă merge tot aşa, va fi la fel cum era 


înainte, adică aşa cum era acum o lună sau două... sau, mă 
rog... trei? Fiindcă de mult se declanşase şi mocnea... nu? 
Acum recunoaşte, nu ai şi dumneata partea dumitale de 
vină? mai adăugă cu un zâmbet prudent, temându-se parcă 
să nu-l supere cu ceva. 

— Se prea poate, răspunse rece Raskolnikov. 

— Spun asta, reluă Zosimov dezlegându-şi limba, pentru 
că însănătoşirea deplină depinde în clipa asta numai şi 
numai de dumneata. Acum, că se poate sta de vorbă cu 
dumneata, aş vrea să te conving că trebuie înlăturate 
cauzele iniţiale, principale, ca să spunem aşa, care te 
împing la această stare maladivă, şi atunci te vei vindeca, 
altfel s-ar putea să fie chiar mai rău. Eu nu cunosc aceste 
cauze iniţiale, dar dumneata trebuie să le ştii. Eşti un om 
inteligent şi trebuie să te fi urmărit deja cu atenţie. Eu am 
impresia că începutul stării dumitale proaste coincide în 
parte cu momentul în care ai părăsit universitatea. N-ar fi 
trebuit să rămâi fără nici o ocupaţie, iar eu cred că munca 
şi stabilirea unui ţel ferm te-ar ajuta foarte mult. 

— Da, da, ai perfectă dreptate... uite, o să intru cât o să 
pot de repede la universitate şi atunci o să meargă totul... 
strună. 

Zosimov, care începuse cu sfaturile înțelepte şi ca să le 
facă o impresie bună doamnelor, se simţi fără îndoială 
cuprins de nelinişte când, încheindu-şi cuvântarea şi 
privindu-şi pacientul, remarcă pe figura lui o ironie făţişă. 
De altfel, aceasta nu dură decât o clipă. Pulheria 
Alexandrovna se apucă îndată să-i mulţumească lui Zosimov, 
mai cu seamă pentru vizita pe care le-o făcuse noaptea 
trecută. 

— Cum, a fost la voi azi-noapte? întrebă Raskolnikov vădit 
neliniştit. Adică n-aţi dormit după atâta drum? 

— Ah, Rodea, dar asta a fost înainte de ora două. Dunia şi 
cu mine nu ne culcăm nici acasă mai devreme de două. 

— Nici eu nu ştiu cum să-i mulţumesc, urmă Raskolnikov 
încruntându-se brusc şi coborând privirea. Ca să nu mai 


vorbesc de problema banilor, scuză-mă că pomenesc despre 
asta, i se adresă el lui Zosimov, nici nu ştiu cum am meritat 
o asemenea atenţie deosebită din partea dumitale. Pur şi 
simplu nu înţeleg... şi... şi chiar mă apasă, pentru că nu 
înţeleg, sincer îţi spun... 

— Nu te enerva, râse forţat Zosimov, presupune că eşti 
primul meu pacient; ei bine, medicii care abia încep să 
practice, îşi iubesc primii pacienţi ca pe propriii lor copii, 
iar unii aproape se îndrăgostesc de ei. Oricum, n-am prea 
mulţi pacienţi. 

— Ca să nu mai pomenesc de el, adăugă Raskolnikov 
arătând spre Razumihin, care n-a avut parte de la mine 
decât de ocări şi belele. 

— Ia te uită ce minciuni toarnă! Ce ai, eşti într-o dispoziţie 
sentimentală azi? strigă Razumihin. 

Dacă ar fi fost mai perspicace, şi-ar fi dat seama că nu era 
nici urmă de dispoziţie sentimentală în starea lui, chiar 
dimpotrivă. Dar Avdotia Romanovna îşi dădu seama. Nu-şi 
lua ochii de la fratele ei, urmărindu-l cu nelinişte. 

— Cât despre dumneata, mamă, nici nu mai îndrăznesc să 
deschid gura, continuă el spunând parcă o lecţie învățată 
pe de rost în dimineaţa aceea, abia astăzi îmi dau seama 
prin ce chinuri ai trecut ieri aşteptându-mă aici să mă 
întorc. 

După aceea tăcu, zâmbi şi întinse brusc o mână către sora 
lui. De data asta însă, în zâmbetul lui licări un sentiment 
adevărat şi profund. Dunia apucă îndată mâna ce-i fusese 
întinsă şi o strânse cu căldură, bucuroasă şi înduioşată. Era 
prima oară când îi dădea atenţie după cearta din ajun. 
Chipul mamei se lumină de încântare, fericită să îi vadă pe 
cei doi fraţi pecetluindu-şi în tăcere împăcarea. 

— Uite, de asta îl iubesc eu! şopti Razumihin, exaltat ca de 
obicei, răsucindu-se energic pe scaun. Are el nişte gesturi 
din astea... „Ce frumos a rezolvat totul, îşi spuse în gând 
mama, ce nobile elanuri are şi cât de simplu şi de delicat a 
pus capăt neînţelegerii cu sora lui, doar o mână întinsă şi o 


privire frumoasă la momentul potrivit... Şi ce ochi minunaţi 
are, ce chip minunat! E chiar mai frumos decât Dunecika... 
Dar, Doamne, ce haine are pe el, te sperii! Vasia, băiatul 
care aduce cumpărăturile de la prăvălia lui Afânaşi 
Ivanovici, e mai bine îmbrăcat! Ah, cât aş vrea să mă arunc 
la pieptul lui, să-l îmbrăţişez şi... să plâng, dar mă tem, mă 
tem... ce om e, Doamne! ... Uite, chiar şi acum, când 
vorbeşte cu duioşie, tot mă tem! Dar de ce oare mă tem? 

— Vai, Rodea, nici nu-ţi închipui, se grăbi ea, prinzând 
momentul, să răspundă la remarca lui, ce... nefericite am 
fost ieri Dunecika şi cu mine! Acum, că totul a trecut deja şi 
s-a sfârşit cu bine, şi suntem iarăşi cu toţii fericiţi, pot să-ţi 
spun. Închipuie-ţi, cum am coborât din tren, am şi alergat 
încoace, să te îmbrăţişăm, iar femeia aceea - a, da, uite-o, 
bună ziua, Nastasia... ne spune dintr-odată că zaci la pat cu 
febră mare, că tocmai ai fugit pe stradă aiurând, fără ştirea 
doctorului, şi că toţi aleargă după tine, să te caute. Nici nu- 
ţi poţi închipui ce-a fost pe noi! Mi-a şi venit în minte 
moartea tragică a porucicului Potancikov, un cunoscut de-al 
nostru, prieten cu tatăl tău - tu nu-l mai ţii minte, Rodea -, 
care a fugit tot aşa, cu febră mare, şi a căzut într-o fântână 
din curte, abia a doua zi au izbutit să-l scoată de-acolo. lar 
noi, bineînţeles, am mai şi exagerat. Am vrut să dăm fuga 
să-l căutăm pe Piotr Petrovici, să ne bizuim barem pe 
ajutorul lui... că eram singure-singurele, se tângui ea şi apoi 
tăcu brusc, amintindu-şi că era încă destul de periculos să 
vorbească despre Piotr Petrovici, în ciuda faptului „că erau 
iarăşi cu toţii fericiţi”. 

— Da, da... toate astea v-au necâjit sigur..., mormăi drept 
răspuns Raskolnikov, dar cu un aer atât de distrat şi 
aproape absent, încât Dunecika se uită mirată la el. Ce 
voiam să mai spun? urmă el căznindu-se să-şi amintească. 
A, da, vă rog, mamă, şi tu, Dunecika, să nu credeţi că astăzi 
n-am vrut să vin eu primul la voi şi că am aşteptat să veniţi 
voi. 


— Vai, Rodea, dar nici prin minte nu ne-a trecut! strigă 
Pulheria Alexandrovna, mirată şi ea. 

„Ce-o fi cu el, vorbeşte aşa din obligaţie? se gândi 
Dunecika. Se împacă, ne cere şi iertare, parcă şi-ar 
îndeplini o îndatorire de serviciu ori şi-ar spune lecţia.” 

— Am vrut să vin în clipa când m-am sculat, dar n-am 
putut din pricina hainelor; ieri am uitat să-i spun ei... 
Nastasiei... să spele sângele... Abia acum am scos-o la capăt 
cu îmbrăcatul. 

— Sânge? Ce sânge? se nelinişti Pulheria Alexandrovna. 

— O, nu-i nimic... nu te speria. Aveam sânge pe mine 
pentru că ieri, când umblam aproape delirând, am dat 
peste cineva care a fost călcat... un funcţionar... 

— Delirând? Dar îţi aminteşti tot, îl întrerupse Razumihin. 

— Aşa e, răspunse cu un soi de îngrijorare Raskolnikov, îmi 
amintesc tot, până în cel mai mic detaliu, totuşi de ce-am 
făcut asta, de ce m-am dus acolo şi ce-am vorbit, asta nu 
mai sunt în stare să explic ca lumea. 

— Fenomenul este bine-cunoscut, interveni Zosimov, 
acţiunile sunt înfăptuite uneori cu o hotărâre şi o abilitate 
ieşite din comun, dar centrul lor de comandă este perturbat 
şi depinde de tot felul de senzaţii morbide. E ca într-un vis. 

„Poate că e chiar bine că mă consideră aproape nebun”, se 
gândi Raskolnikov. 

— Dar asta se întâmplă şi cu oamenii sănătoşi, observă 
Dunecika uitându-se îngrijorată la Zosimov. 

— O remarcă destul de adevărată, răspunse acesta. În 
acest sens, într-adevăr, noi toţi, iar asta e ceva foarte 
frecvent, suntem aproape nebuni, cu o singură mică 
deosebire, anume că „bolnavii” sunt ceva mai nebuni decât 
noi, fiindcă trebuie să tragem o linie. Oameni întru totul 
normali, e drept, nu prea există, poate unul la zece, dacă nu 
la câteva sute de mii, dar şi aceia sunt nişte exemplare 
destul de nedesăvârşite. 

La cuvântul „nebun”, care îi scăpase din nebăgare de 
seamă lui Zosimov pe când vorbea despre subiectul lui 


preferat, se încruntară cu toţii. Raskolnikov, părând să nu 
dea nici o atenţie, stătea dus pe gânduri, cu un zâmbet 
straniu pe buzele livide. Continua să chibzuiască la ceva. 

— Bun, şi ce-i cu insul ăla călcat? Te-am întrerupt! strigă 
nerăbdător Razumihin. 

— Ce? păru să se trezească Raskolnikov. Da... ei, m-am 
mânjit de sânge când ajutam să fie dus acasă... Apropo, 
mamă, ieri am făcut un lucru de neiertat, într-adevăr, n-am 
fost în toate minţile. I-am dat toţi banii pe care mi i-aţi 
trimis voi... soţiei lui... pentru înmormântare. Acum e 
văduvă, o femeie de tot plânsul, bolnavă de plămâni... cu 
trei copii mici, orfani, nemâncaţi... într-o casă goală... şi mai 
e o fiică... Poate le-aţi fi dat voi înşivă banii dacă-i vedeaţi... 
Dar n-aveam nici un drept să fac asta, recunosc, mai ales că 
ştiam cum i-aţi procurat. Ca să ajuţi, trebuie mai întâi să ai 
acest drept, dacă nu, „Crevez, chiens, şi vous n'etes pas 
contents”20. Izbucni în râs. Nu-i aţa, Dunia? 

— Nu, nu-i aşa, răspunse tăios Dunia. 

— A, şi tu eşti... plină de bune intenţii..., mormăi el privind- 
o aproape cu ură şi zâmbind batjocoritor. Trebuia să-mi 
închipui... Dar altfel, e un lucru lăudabil, pentru tine e chiar 
mai bine... o să ajungi la o limită pe care, dacă nu 
îndrăzneşti să o treci, o să fii nefericită, iar dacă o treci - şi 
mai nefericită... De fapt, toate astea-s fleacuri! adăugă 
enervat, fiindu-i necaz că se ambalase fără să vrea. Voiam 
doar să spun că îţi cer iertare, mamă, încheie el brusc, cu 
un glas întretăiat. 

— Nu trebuie, Rodea, sunt sigură că tot ce facitu e 
minunat! zise bucuroasă mama. 

— Nu fi sigură, răspunse el cu un rictus care se voia 
zâmbet. 

Se lăsă tăcerea. Era o încordare în toată discuţia asta, în 
tăcerea, împăcarea şi iertarea asta, lucru pe care îl simțeau 
cu toţii. 

„Parcă se tem de mine”, îşi spuse în gând Raskolnikov 
uitându-se pe sub sprâncene la mama şi la sora lui. Într- 


adevăr, cu cât se prelungea tăcerea, Pulheria Alexandrovna 
părea tot mai intimidată. „Când nu erau aici, parcă le 
iubeam mai mult”, îi trecu prin minte lui Raskolnikov. 

— Ştii, Rodea, Marfa Petrovna a murit! se grăbi să spună 
Pulheria Alexandrovna. 

— Care Marfa Petrovna? 

— Ei, Doamne, Marfa Petrovna, Svidrigailova! Doar ţi-am 
scris atâtea despre dânsa! 

— Aaa, da, îmi amintesc... zici că a murit? Vai de mine, 
chiar a murit? tresări el ca trezit din somn. A murit, zău? 
Dar de ce? 

— Din senin, dacă poţi să-ţi închipui! se grăbi să răspundă 
Pulheria Alexandrovna, încurajată de curiozitatea lui. Chiar 
când ţi-am trimis eu scrisoarea, chiar în ziua aceea! Mă 
crezi sau nu, omul acela îngrozitor i-a pricinuit moartea. 
Umblă vorba că a bătut-o groaznic! 

— Chiar aşa rău trăiau? întrebă el adresându-se surorii lui. 

— Nu, dimpotrivă. Era întotdeauna foarte răbdător şi 
foarte politicos cu ea. De multe ori era chiar prea 
îngăduitor, că doar toată lumea ştie ce fire avea ea, şi asta a 
durat şapte ani de zile... Şi-o fi pierdut brusc răbdarea. 

— Nici n-o fi fost un om aşa de îngrozitor, dacă a rezistat 
şapte ani, nu? Mi se pare mie, Dunecika, sau chiar îl 
dezvinovăţeşti? 

— Nu, nu, e un om îngrozitor! Nici nu pot să-mi închipui 
ceva mai îngrozitor, răspunse aproape cutremurându-se 
Dunia, după care se încruntă şi căzu pe gânduri. 

— Asta s-a întâmplat într-o dimineaţă, se grăbi să urmeze 
Pulheria Alexandrovna. După aceea, ea a poruncit să se 
înhame caii, căci voia să plece îndată după prânz la oraş, 
fiindcă aşa avea obiceiul, să plece întotdeauna la oraş în 
astfel de împrejurări. La prânz se spune că a mâncat cu 
mare poftă... 

— Bătută cum era? 

— Aşa îi era... obiceiul şi, cum a terminat de mâncat, n-a 
mai vrut să zăbovească, s-a dus numaidecât la baie... Vezi 


tu, făcea un tratament cu nişte băi; au la moşie un izvor 
rece şi ea se scălda acolo regulat, în fiecare zi, dar numai 
ce-a intrat în apă, că a şi lovit-o apoplexia! 

— Cred şi eu, zise Zosimov. 

— Şi o bătuse râu? 

— Asta nu mai are nici o importanţă, replică Dunia. 

— Hm... Nu pricep, mamă, de ce îţi face atâta plăcere să 
povesteşti prostii din astea, spuse deodată enervat şi cumva 
fără voie Raskolnikov. 

— Vai de mine, dragul meu, nu ştiam nici eu ce să mai 
spun, lăsă să-i scape Pulheria Alexandrovna. 

— Dar ce-i asta, vă temeţi cu toţii de mine? întrebă el 
zâmbind strâmb. 

— Chiar aşa e, răspunse Dunia uitându-se aspru drept în 
ochii fratelui ei. Când a început să urce scara, mama şi-a 
făcut şi cruce de frică. 

Chipul lui se crispă ca de friguri. 

— Of, ce tot spui, Dunia! Rodea, te rog, nu te supăra... 
Dunia, se poate! zise tulburată Pulheria Alexandrovna. Ce-i 
drept, în tren, când veneam încoace, numai la asta am visat 
tot drumul: cum o să ne vedem, cum o să ne spunem toate 
cele unii altora... şi aşa de fericită eram, că nici nu vedeam 
pe unde călcam! Dar ce zic! Şi acum sunt fericită... N-ai de 
ce să vorbeşti aşa, Dunia! Eu sunt fericită şi numai că te 
văd, Rodea... 

— Lasă, mamă, murmură el stânjenit, fără să se uite la ea 
şi strângându-i mâna. Avem tot timpul să vorbim pe 
săturate. 

După ce rosti cuvintele acestea, se tulbură şi păli: senzaţia 
oribilă de adineauri îi trecu iarăşi ca o răceală de moarte 
prin suflet; înţelese din nou, brusc şi cât se poate de 
limpede, că spusese o minciună teribilă, că de-acum nu 
numai că nu-i va mai fi dat niciodată să vorbească pe 
săturate, dar nu va mai putea nici să vorbească despre 
nimic, niciodată şi cu nimeni. Impresia lăsată de acest gând 
chinuitor se dovedi atât de puternică, încât pentru o clipă 


aproape că uită totul, se ridică şi, fără să arunce vreo 
privire nimănui, se îndreptă spre uşă. 

— Ce-i cu tine? strigă Razumihin apucându-l de braţ. 

El se aşeză la loc şi începu să se uite fără o vorbă în jur, 
sub privirile nedumerite ale celorlalţi. 

— Da' plicticoşi mai sunteţi cu toţii! strigă cu totul pe 
neaşteptate. Spuneţi şi voi ceva! Chiar o să stăm aşa! Hai, 
daţi-i drumul! Să discutăm ceva... Ne-am adunat şi tăcem... 
Hai, ceva acolo! 

— Slavă ţie, Doamne! Am crezut că iar începe ca ieri, zise 
Pulheria Alexandrovna, făcându-şi semnul crucii. 

— Ce-i cu tine, Rodea? întrebă neîncrezătoare Avdotia 
Romanovna. 

— A, nimic, mi-am amintit ceva, o glumă, răspunse el şi 
izbucni brusc în râs. 

— Ei, dacă-i o glumă, atunci e bine, fiindcă şi eu am 
crezut..., murmură Zosimov ridicându-se de pe divan. De 
altfel, e timpul să plec. Trec mai târziu... dacă te găsesc... 

Îşi luă rămas-bun şi ieşi. 

— Ce om minunat! zise Pulheria Alexandrovna. 

— Da, minunat, perfect, cult, inteligent..., începu deodată 
Raskolnikov, vorbind repede, cu o însufleţire pe care nu o 
mai arătase până atunci. Nu-mi mai amintesc acum unde |- 
am întâlnit mai demult, înainte de boală... Parcă l-am mai 
întâlnit undeva... Uite, şi ăsta-i un om bun! arătă el din cap 
spre Razumihin. Îţi place, Dunia? o întrebă el şi brusc, nu se 
ştie de ce, izbucni în râs. 

— Foarte mult, răspunse Dunia. 

— Pfui... porc mai eşti! zise fâstâcit rău şi roşu la faţă 
Razumihin, ridicându-se de pe scaun. 

Pulheria Alexandrovna zâmbi uşor, iar Raskolnikov începu 
să râdă cât îl ţinea gura. 

— Da” unde-ai plecat? 

— Trebuie... şi eu... 

— Nu trebuie deloc, mai stai! Dacă a plecat Zosimov, gata, 
pleci şi tu. Mai stai... Cât e ceasul? E douăsprezece? Ce 


ceas drăguţ ai, Dunia! Dar ce-aţi tăcut iar? Numai eu 
vorbesc. 

— E un dar de la Marfa Petrovna, răspunse Dunia. 

— Şi e de mare preţ, completă Pulheria Alexandrovna. 

— Aaa! Dar ce mare e, aproape că nici nu-i de damă! 

— Mie îmi place, spuse Dunia. 

„Deci nu-i un dar de la logodnic”, se gândi Razumihin şi, 
nu se ştie de ce, se bucură. 

— Am crezut că e un cadou de la Lujin, spuse Raskolnikov. 

— Nu, el nu i-a dăruit încă nimic Dunecikăi. 

— Aaa! Mamă, ţi-aduci aminte când m-am îndrăgostit şi 
voiam să mă însor, spuse el deodată, privindu-şi mama, 
surprinsă de întorsătura neaşteptată pe care o dăduse 
discuţiei şi de tonul pe care vorbea. 

— A, da, dragul meu! răspunse Pulheria Alexandrovna 
schimbând o privire cu Dunecika şi cu Razumihin. 

— Hm! Da! Dar ce să-ţi povestesc? Nici nu-mi amintesc 
mare lucru. Era o fată bolnavă, urmă el, părând să cadă din 
nou pe gânduri şi coborând privirea, foarte bolnavă. i 
plăcea să împartă pomeni săracilor şi singurul ei vis era 
mânăstirea, odată, când a început să-mi vorbească despre 
asta, i-au dat şi lacrimile. Da, da... îmi amintesc, îmi 
amintesc bine. Era cam urâţică. Zău dacă ştiu de ce m-am 
ataşat atunci de ea, poate pentru că era tot timpul 
bolnavă... Dacă ar fi fost şi şchioapă şi cocoşată, pesemne 
că aş fi iubit-o şi mai mult. (Zâmbi dus pe gânduri.) Ei...a 
fost doar o febră de primăvară... 

— Ba nu, n-a fost doar o febră de primăvară, spuse cu 
însufleţire Dunecika. 

Îşi privi sora cu mare atenţie, dar parcă nu îi auzi 
cuvintele sau nu le înţelese. Apoi, cufundat în gânduri, se 
ridică, se apropie de Pulheria Alexandrovna, o sărută, se 
întoarse la locul lui şi se aşeză iar. 

— O iubeşti şi-acum! rosti înduioşată Pulheria 
Alexandrovna. 


— Pe ea? Acum? A, da... despre ea vorbeşti! Nu. Acum e ca 
şi când nici n-ar fi fost pe lume... şi e mult de tot de-atunci. 
Dar şi tot ce-i în jur, parcă nu s-ar petrece aici... 

Se uită iar cu atenţie la ele. 

— Uite, chiar şi pe voi... vă văd ca de la o mie de verste 
depărtare... Dar de ce dracu' vorbim despre asta! De cemă 
descoaseţi? adăugă înciudat şi tăcu, rozându-şi unghiile şi 
căzând din nou pe gânduri. 

— Locuinţa asta a ta e tare urâtă, Rodea, parcă-i un sicriu, 
zise deodată Pulheria Alexandrovna curmând tăcerea 
apăsătoare. Sunt încredinţată că în mare parte locuinţa 
asta te-a făcut aşa de melancolic. 

— Locuinţa? răspunse el distrat. Da, a contribuit mult... m- 
am gândit şi eu la asta... Dacă ai şti ce lucru straniu ai spus 
acum, mamă, adăugă deodată cu un zâmbet ciudat. 

Încă puţin şi prezenţa lor, a mamei şi a surorii pe care nu 
le mai văzuse de trei ani, tonul familiar al discuţiei, în ciuda 
faptului le era cu desăvârşire imposibil să vorbească despre 
ceva, i-ar fi devenit de-a dreptul insuportabile. Totuşi exista 
ceva de neamânat, ceva care, într-un fel sau altul, trebuia 
rezolvat neapărat astăzi - aşa hotărâse încă de când se 
trezise. Acum se bucura de acest „ceva” ca de o soluţie... 

— Uite ce e, Dunia, începu el serios şi sec, pentru ieri, 
sigur, îţi cer iertare, dar consider de datoria mea să-ţi 
amintesc din nou că nu-mi schimb părerea în legătură cu 
ceea ce-i important. Ori eu, ori Lujin. Dacă eu sunt un 
ticălos, nu trebuie să fii şi tu. Ajunge unul. Dar dacă îl iei pe 
Lujin, eu încetez pe loc să te mai socotesc sora mea. 

— Rodea, Rodea! Iar începi ca ieri! exclamă îndurerată 
Pulheria Alexandrovna. De ce spui că eşti ticălos? Nu îndur 
să aud asta! Şi ieri tot aşa... 

— Frate, răspunse Dunia, categoric şi la fel de sec, 
greşeşti întru totul. Azi-noapte m-am gândit şi mi-am dat 
seama unde e greşeala. Totul se trage din faptul că îţi 
închipui, pesemne, că eu mă sacrific pentru cineva. Nu e 
deloc aşa. Mă mărit, pur şi simplu, pentru mine, fiindcă îmi 


este greu. Sigur, aş fi bucuroasă dacă pe urmă aş reuşi să le 
fiu de ajutor alor mei, dar nu asta m-a împins să iau această 
hotărâre... „Minte! îşi spuse în sinea lui, rozându-şi unghiile 
cu furie. De mândră ce e! Nu vrea să recunoască deloc că 
şi-a pus în gând să fie binefăcătoarea mea! Oh, ce firi 
josnice! Iubirea lor aduce a ură. Oh, cât îi urăsc pe toţi!” 

— Într-un cuvânt, mă mărit cu Piotr Petrovici, continuă 
Dunecika, pentru că dintre două rele îl aleg pe cel mai mic. 
Am de gând să îndeplinesc tot ce aşteaptă de la mine, deci 
nu îl înşel... De ce zâmbeşti aşa? 

Roşi puternic şi ochii îi scăpărară de mânie. 

— Să îndeplineşti tot? întrebă el râzând sarcastic. 

— Până la un anumit punct. După felul în care m-a peţit 
Piotr Petrovici, mi-am dat seama imediat ce doreşte. Sigur 
că are o părere bună despre el, poate prea bună, dar sper 
că şi despre mine are o părere bună... De ce râzi iar? 

— Dar tu de ce-ai roşit iar? Minţi, surioară, minţi cu bună 
ştiinţă, doar dintr-o încăpățânare de femeie, numai ca să-mi 
arăţi că rămâi neclintită... Nu poţi avea stimă pentru Lujin: 
l-am văzut şi am vorbit cu el. Prin urmare, te vinzi pentru 
bani şi, oricum ai lua-o, procedezi josnic, dar mă bucur că 
barem roşeşti! 

— Nu-i adevărat, nu mint! strigă Dunecika pierzându-şi 
sângele-rece. Nu m-aş mărita cu el dacă n-aş fi ferm 
convinsă că mă preţuieşte şi ţine la mine şi că eu, la rândul 
meu, pot să-l stimez. Din fericire, pot să mă conving de asta 
chiar astăzi. O astfel de căsătorie nu-i o mârşăvie, cum spui 
tu! Şi chiar dacă ai avea dreptate, dacă m-aş hotări într- 
adevăr să fac o ticăloşie, nu-i o cruzime din partea ta să 
vorbeşti aşa cu mine? De ce îmi ceri un eroism pe care 
poate că nu-l ai nici tu? Te porţi cu mine ca un tiran, îmi 
impui cu de-a sila! Dacă fac vreun rău, mi-l fac numai mie... 
Doar n-am omorât încă pe nimeni! Ce te uiţi la mine? Ce-ai 
pălit aşa? Rodea, ce-i cu tine? Rodea, dragul meu... 

— Doamne, l-ai făcut să leşine! strigă Pulheria 
Alexandrovna. 


— Nu, nu... e un fleac... nu-i nimic! ... M-a luat doar cu 
ameţeală. Nu-i nici un leşin... Ce tot îi daţi zor cu leşinurile 
astea? Hm... da... ce voiam să spun? A, da! Cum crezi că ai 
să te convingi astăzi că poţi să-l stimezi şi că el... te 
stimează, aşa ai spus, nu? N-ai spus că astăzi? Sau n-am 
auzit eu bine? 

— Mamă, arată-i fratelui meu scrisoarea lui Piotr Petrovici, 
zise Dunecika. 

Pulheria Alexandrovna îi întinse scrisoarea cu mâini 
tremurânde. Elo luă nespus de curios. Dar înainte să o 
deschidă, se uită oarecum mirat la Dunecika. 

— Curios, zise încet, ca şi când ar fi fost uimit de un gând 
care îi venise în minte. De ce-mi fac eu atâtea griji? Pentru 
ce toată zarva asta? Mărită-te cu cine vrei, la urma 
urmelor! 

Vorbea parcă pentru sine, însă cu glas tare, şi o vreme 
continuă să-şi privească oarecum nedumerit sora. Într-un 
sfârşit, desfăcu scrisoarea, cu aceeaşi expresie mirată, 
stranie, şi se apucă s-o citească atent, de două ori la rând. 
Pulheria Alexandrovna îl urmărea teribil de îngrijorată, de 
altfel, toţi se aşteptau la vreo izbucnire. 

— Pentru mine e de mirare, începu el după ce rămase un 
timp pe gânduri, înapoindu-i mamei scrisoarea, dar fără să 
se adreseze cuiva anume, că are procese, e avocat şi 
vorbeşte pretenţios, dar scrie aşa de agramat. 

Ceilalţi tresăriră; se aşteptaseră la cu totul altceva. 

— Păi aşa scriu toţi cei ca el, spuse răspicat Razumihin. 

— Ai citit-o? 

— Da. 

— I-am arătat-o, Rodea, ne-am sfătuit mai devreme, începu 
fâstâcită Pulheria Alexandrovna. 

— E stilul folosit în tribunale, zise Razumihin. Aşa e 
întocmită orice hârtie judecătorească, până şi în ziua de azi. 

— Hârtie judecătorească? Da, judecătorească într-adevăr, 
oficială chiar... Nu numai că e agramat rău, dar nici prea 
literar nu-i, e oficial! 


— Piotr Petrovici nu ascunde faptul că n-a prea avut bani 
de şcoală şi chiar se laudă că şi-a croit singur drumul în 
viaţă, remarcă Avdotia Romanovna, uşor jignită de 
schimbarea de ton a fratelui ei. 

— Chiar are cu ce se lăuda, nimic de zis dinspre partea 
asta. Tu pari jignită, surioară, că tot ce am de spus citind 
scrisoarea asta se rezumă la o observaţie neserioasă şi te 
gândeşti pesemne că mă leg înadins de asemenea fleacuri 
ca să te necăjesc. Dar nu-i deloc aşa, apropo de stilul 
acesta, mi-a venit în minte o observaţie care nu e deloc 
neînsemnată în cazul de faţă. E acolo o expresie: „nu mă 
veţi putea învinui”, foarte limpede şi cu tâlc, pe urmă mai e 
şi o ameninţare, anume că el pleacă pe loc dacă vin eu. 
Amenințarea asta cu plecatul e totuna cu ameninţarea că vă 
lasă baltă pe amândouă dacă nu-i daţi ascultare, şi încă 
după ce v-a chemat la Petersburg. Ei, tu ce crezi? O 
exprimare ca asta poate fi la fel de jignitoare din partea lui 
Lujin cum ar fi dacă ar fi scris-o el (şi arătă spre 
Razumihin), sau Zosimov, sau oricare dintre noi? 

— N-nu, răspunse Dunecika însufleţindu-se. Eu am înţeles 
foarte bine că s-a exprimat cam naiv şi că poate nu-i chiar 
un maestru într-ale scrisului... Aici ai dreptate, frate. Chiar 
nu m-am aşteptat... 

— S-a exprimat avocăţeşte, iar avocăţeşte nu se poate 
scrie altfel, de aia a ieşit poate mai grosolan decât a vrut. 
Totuşi trebuie să te dezamăgesc: în scrisoarea asta mai e o 
exprimare, o calomnie la adresa mea, şi încă una destul de 
meschină. Eu i-am dat ieri banii unei văduve, bolnavă de 
optică şi lovită de nenorocire, nu „sub pretextul 
înmormântării”, ci chiar pentru înmormântare, şi nu fiicei 
sale - o fată, cum scrie el, „de moravuri uşoare” (pe care 
până ieri n-am văzut-o în viaţa mea), ci chiar văduvei. În 
toate astea eu văd o dorinţă zorită de a mă ponegri şi de a 
băga zâzanie între noi. E exprimată tot avocăţeşte, adică 
scopul e cam prea vădit, şi cu o grabă cât se poate de naivă. 
E un om inteligent, dar ca să te porţi chibzuit, inteligenţa 


nu e de-ajuns. Toate astea îi creionează portretul... şi eu nu 
cred că te-a prețuit cine ştie ce. [i-o spun ca pe un simplu 
sfat, fiindcă îţi doresc sincer binele... 

Dunecika nu răspunse; hotărârea ei era deja luată din 
ajun, nu aştepta decât venirea serii. 

— Atunci, tu ce hotărăşti, Rodea? întrebă Pulheria 
Alexandrovna, mai îngrijorată parcă de tonul nou, 
neaşteptat, oficial al discuţiei. 

— Cum adică, „ce hotărăşti”? 

— Păi, uite, Piotr Petrovici a scris că să nu vii diseară la 
noi, fiindcă el pleacă... dacă vii. Aşadar, ce ai să faci, vii? 

— Asta deja nu mai hotărăsc eu, ci în primul rând 
dumneata, dacă această condiţie a lui Piotr Petrovici nu ţi se 
pare jignitoare, şi în al doilea rând, Dunia, dacă nici einui 
se pare jignitoare. Eu o să fac cum credeţi că e mai bine 
pentru voi, adăugă el sec. 

— Dunecika s-a hotărât deja, iar eu sunt întru totul de 
acord cu ea, se grăbi să spună Pulheria Alexandrovna. 

— Eu, Rodea, am hotărât să te rog, chiar te rog stăruitor, 
să vii neapărat la noi pentru această întrevedere, zise 
Dunia. Vii? 

— Vin. 

— Şi vă rog şi pe dumneavoastră să veniţi la noi la ora opt, 
i se adresă ea lui Razumihin. Mamă, îl poftesc şi pe dânsul. 

— Foarte bine, Dunecika. Ei, atunci rămâne cum aţi 
hotărât, adăugă Pulheria Alexandrovna. Aşa mi-e şi mie mai 
uşor; nu-mi place să mă prefac şi să mint; mai bine să 
spunem lucrurilor pe nume... Fie că te superi, fie câ nu, 
Piotr Petrovici! 

— IV — 

În clipa aceea, uşa se deschise încet şi în cameră intră, 
privind în jur cu sfială, o fată. Toţi se uitară la ea miraţi şi 
curioşi. Raskolnikov nu o recunoscu din prima clipă. Era 
Sofia Semionovna Marmeladova. Ieri o văzuse pentru prima 
oară, dar momentul, împrejurările şi veşmintele în care o 
văzuse îi întipăriseră în memorie un cu totul alt chip. Acum 


avea dinainte o fată modest - dacă nu chiar sărăcăcios - 
îmbrăcată, tânără de tot, aproape o copilă, cu o purtare 
reţinută şi cuviincioasă, cu o faţă deschisă, dar parcă puţin 
speriată. Purta o rochie foarte simplă, de casă, iar pe cap o 
pălărioară veche şi demodată; doar în mână avea, ca şi ieri, 
o umbreluţă. Cum nu se aşteptase să vadă camera plină de 
lume, nu numai că se fâstâci, dar se pierdu cu totul, se 
intimidă ca un copil mic şi chiar se trase înapoi spre uşă. 

— A... dumneata? spuse Raskolnikov extrem de mirat şi 
dintr-odată se zăpăci şi el. 

Se gândi imediat că mama şi sora lui aflaseră deja în 
treacăt, din scrisoarea lui Lujin, despre o anume fată „de 
moravuri uşoare”. Abia se arătase indignat de calomnia lui 
Lujin şi spusese că o văzuse pe fata aceea pentru prima 
oară în viaţa lui şi, poftim, ea intra pe uşă! Îşi mai aminti că 
nu protestase deloc citind expresia „de moravuri uşoare”. 
Toate astea îi trecură fulgerător şi confuz prin minte. Însă 
uitându-se mai cu atenţie la ea, îşi dădu seama deodată că 
era o fiinţă umilă, atât de umilă încât i se făcu brusc milă. 
lar când ea, speriată, dădu s-o ia la fugă, simţi parcă un 
junghi în inimă. 

— Nu mă aşteptam deloc să veniţi, se grăbi să spună, 
oprind-o din priviri. Vă rog, faceţi-mi plăcerea să luaţi loc. 
Probabil că veniţi din partea Katerinei Ivanovna. Daţi-mi 
voie, nu aici, uitaţi, aşezaţi-vă aici... 

La intrarea Soniei, Razumihin, care şedea pe unul dintre 
cele trei scaune ale lui Raskolnikov, chiar lângă uşă, se 
ridicase ca să-i facă loc. Raskolnikov îi indicase mai întâi 
colţul divanului, unde stătuse Zosimov, dar dându-şi seama 
că divanul era un loc prea familiar, care îi servea drept pat, 
se grăbi să-i indice scaunul lui Razumihin. 

— Iar tu şezi aici, îi spuse lui Razumihin, instalându-l în 
colţul unde stătuse Zosimov. 

Sonia se aşeză aproape tremurând de frică şi se uită cu 
sfială la cele două doamne. Se vedea că nu înţelegea nici ea 
cum putea sta alături de ele. Dându-şi seama de asta, se 


sperie atât de tare, încât se ridică brusc şi i se adresă lui 
Raskolnikov, profund tulburată. 

— Eu... eu... am trecut doar pentru o clipă, iertaţi-mă că 
vă deranjez, îngăimă poticnindu-se. Vin din partea Katerinei 
Ivanovna, că n-a avut pe cine să trimită... Katerina Ivanovna 
mi-a spus să vă rog stăruitor să veniţi mâine de dimineaţă la 
prohod... la Mitrofanievski, iar pe urmă la noi... adică la 
dânsa... să luaţi o gustare. Să-i faceţi onoarea... Mi-a spus 
să vă rog fierbinte. 

Sonia se încurcă şi tăcu. 

— Am să încerc, neapărat... neapărat, răspunse 
Raskolnikov ridicându-se, încurcându-se la rândul lui şi 
lăsându-şi vorba neterminată... Faceţi-mi plăcerea şi staţi 
jos, spuse deodată, trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. 
Vă rog, poate vă grăbiţi, dar faceţi-mi plăcerea să-mi 
acordaţi două minute... 

Împinse scaunul spre ea. Sonia se aşeză din nou şi aruncă 
iar o privire sfioasă, pierdută, spre cele două doamne, apoi 
plecă îndată ochii. 

Chipul palid al lui Raskolnikov se învăpăie, simţi un fior 
prin tot trupul şi ochii i se aprinseră. 

— Mamă, spuse hotărât, insistent, dânsa este Sofia 
Semionovna Marmeladova, fiica nefericitului domn 
Marmeladov, cel care a fost călcat ieri de o trăsură chiar 
sub ochii mei şi despre care ţi-am povestit... 

Pulheria Alexandrovna se uită la Sonia mijind uşor ochii. În 
ciuda stânjenelii pe care o simţea sub privirea stăruitoare şi 
provocatoare a lui Rodea, nu-şi putuse refuza această 
satisfacţie. Dunecika îşi aţinti privirea serioasă asupra 
chipului sărmanei fete, uitându-se la ea nedumerită. Sonia, 
la auzul recomandării, ridică iar ochii, dar se zăpăci şi mai 
rău decât înainte. 

— Voiam să vă întreb, se grăbi să i se adreseze 
Raskolnikov, ce s-a mai întâmplat astăzi pe la 
dumneavoastră? N-aţi avut neplăceri... de pildă, cu poliţia? 


— N-nu, totul a fost... S-a văzut foarte bine de ce-a murit... 
ne-au lăsat în pace... doar chiriaşii, ei s-au supărat. 

— De ce? 

— Că ţinem mortul prea mult... acum e cald, miroase... aşa 
că astăzi, pe la vecernie, o să-l ducă la cimitir, la capelă, 
până mâine. Katerina Ivanovna n-a vrut la început, dar 
acum vede şi ea că nu se poate... 

— Vasăzică, astăzi? 

— Dânsa vă roagă să ne faceţi onoarea să veniţi mâine la 
slujbă la biserică şi pe urmă să poftiţi la dânsa, pentru 
praznic. 

— Face şi praznic? 

— Da, o gustare... mi-a spus să vă mulţumesc foarte mult 
că ne-aţi ajutat ieri... fără dumneavoastră nici n-aveam cu 
ce să-l înmormântăm. 

Buzele şi bărbia începură deodată să-i tremure, dar îşi 
încordă voinţa şi se stăpâni, coborând iute ochii. 

În timpul discuţiei Raskolnikov nu-şi luase privirea de la 
ea. Avea o feţişoară slăbuţă, slăbuţă de tot, şi palidă, destul 
de neregulată, puţin colţuroasă, cu năsucul şi bărbia 
ascuţite. Nu puteai spune nici măcar că era drăguță, în 
schimb, ochii ei albaştri erau atât de limpezi şi când se 
însufleţeau îi dădeau o expresie atât de bună şi de naivă, 
încât te simţeai atras fără să vrei. Chipul şi chiar întreaga ei 
înfăţişare aveau, mai presus de orice, o particularitate: în 
ciuda celor optsprezece ani împliniţi, părea aproape o 
fetiţă, un copil, iar asta se vădea şi în gesturile ei, uneori 
caraghios de copilăreşti. 

— Dar cum a izbutit Katerina Ivanovna să facă faţă cu atât 
de puţini bani, de are de gând să dea şi o gustare? întrebă 
Raskolnikov, ţinând cu tot dinadinsul să prelungească 
discuţia. 

— Păi, coşciugul e foarte simplu... totul o să fie foarte 
simplu... n-o să coste prea scump... Katerina Ivanovna şi cu 
mine am socotit şi ultimul bănuţ mai devreme, rămâne ceva 
şi pentru pomană... iar Katerina Ivanovna ţine foarte mult 


să facă pomană. Nu se cade s-o... e o mângâiere pentru 
dânsa... ştiţi cum e dânsa... 

— Înţeleg, înţeleg... sigur... Vă uitaţi la odaia mea? Mama 
spune că arată ca un sicriu. 

— Ne-aţi dat tot ce aveaţi ieri! spuse deodată Sonia drept 
răspuns, într-un fel de şoaptă puternică şi iute, plecându-şi 
din nou ochii. Buzele şi bărbia începură să-i tremure iar. O 
mirase încă de la început sărăcia în care trăia Raskolnikov 
şi cuvintele îi ieşiseră din gură de la sine. Se lăsă tăcerea. 
Ochii Dunecikăi parcă se înseninară, iar Pulheria 
Alexandrovna se uită chiar prietenos la Sonia. 

— Rodea, zise ea ridicându-se, o să luăm masa împreună, 
cu toţii. Hai să mergem, Dunia... lar tu, Rodea, ai face bine 
să ieşi puţin la aer, iar pe urmă să te odihneşti, să stai puţin 
culcat şi să vii cât mai degrabă... Mă tem că te-am obosit... 

— Da, da, am să vin, răspunse el ridicându-se zorit... De 
fapt, mai am o treabă... 

— Adică cum, nu mâncaţi împreună? strigă Razumihin 
uitându-se mirat la Raskolnikov. Ce-ţi veni? 

— Da, da, vin negregşit, negreşit... Tu mai rămâi o clipă. Nu 
aveţi nevoie de el acum, nu-i aşa, mamă? Ori poate vi-l 
răpesc? 

— Vai de mine, nici vorbă! Dar dumneavoastră, Dmitri 
Prokofici, aţi fi aşa de bun să luaţi masa cu noi? 

— Vă rog, veniţi, îl rugă şi Dunia. 

Razumihin se înclină, radiind tot. Pentru o clipă cu toţii 
părură ciudat de fâstâciţi. 

— Rămâi cu bine, Rodea, adică la revedere, nu-mi place să 
spun „rămâi cu bine”. Rămâi cu bine, Nastasia... poftim, am 
spus iar „rămâi cu bine”! 

Pulheria Alexandrovna ar fi vrut să-şi ia rămas-bun şi de la 
Sonecika, dar parcă nu-i veni la îndemână şi ieşi zorită din 
odaie. 

Însă Avdotia Romanovna, care părea să-şi aştepte rândul, 
trecând pe urmele mamei sale prin faţa Soniei, o salută cu o 
plecăciune atentă şi politicoasă, aşa cum se cuvine. 


Sonecika se fâstâci, făcu şi ea repede o plecăciune speriată, 
şi o expresie aproape dureroasă i se aşternu pe chip, ca şi 
cum politeţea şi atenţia Avdotiei Romanovna ar fi apăsat-o şi 
chinuit-o. 

— Atunci, la revedere, Dunia! zise tare Raskolnikov, deja 
pe palier. Dă-mi mâna! 

— 'Ţi-am dat-o deja, ai uitat? răspunse Dunia întorcându-se 
cu blândeţe şi cu oarecare stânjeneală spre el. 

— Nu-i nimic, mai dă-mi-o o dată! 

Îi strânse cu putere degetele subţiri. Dunecika îi zâmbi, 
roşi puternic şi, trăgându-şi degrabă mâna, porni pe urmele 
mamei sale, fericită şi ea, cine ştie de ce. 

— Buun! zise Raskolnikov către Sonia, întorcându-se şi 
uitându-se la ea cu o privire senină. Morţii cu morţii şi viii 
cu viii! Nu-i aşa? Nu? Aşa e, nu? 

Sonia se uită chiar mirată la chipul lui care se luminase 
brusc. Elo privi câteva clipe în tăcere, cu mare atenţie, şi îi 
reveni dintr-odată în minte tot ce îi povestise răposatul ei 
tată... 

— Doamne, Dunecika, zise Pulheria Alexandrovna cum 
ajunseră în stradă, uite, acum sunt şi eu bucuroasă că am 
plecat, parcă mă simt mai uşurată. Vai, mă gândeam eu ieri, 
în tren, că o să am un motiv de bucurie ca ăsta? 

— Îţi repet, mamă, e încă foarte bolnav. Dumneata n-ai 
văzut? Poate că tot făcându-şi griji pentru noi s-a 
îmbolnăvit. Trebuie să fim înţelegătoare, iar atunci se pot 
ierta multe, foarte multe. 

— Ei bine, tu numai înţelegătoare n-ai fost! îi tăie vorba, 
înfierbântată şi geloasă, Pulheria Alexandrovna. Ştii, Dunia, 
mă uitam la voi doi, eşti leită el, nu atât la faţă, cât la suflet: 
amândoi sunteţi melancolici, amândoi încăpăţânaţi şi iuți 
din fire, amândoi orgolioşi şi mărinimoşi... Că doar nu e un 
egoist, Dunecika, nu-i aşa? Dar când mă gândesc ce-o să fie 
diseară la noi, mi se face inima cât un purice! 

— Nu te îngrijora, mamă, o să fie ce trebuie să fie! 


— Dunecika, gândeşte-te numai în ce situaţie suntem noi 
acum! Dacă Piotr Petrovici renunţă? zise deodată, fără să-şi 
dea seama, biata Pulheria Alexandrovna. 

— Atunci, oricum n-ar mai merita nimic! răspunse tăios şi 
dispreţuitor Dunecika. 

— Am făcut bine că am plecat acum, se grăbi să spună 
Pulheria Alexandrovna, întrerupând-o. Era zorit fiindcă 
avea o treabă. Lasă-l să se ducă, maiia aer... te sufoci la 
el... dar unde să iei aer aici? Aici şi pe străzi e ca-ntr-o odaie 
fără nici un ochi de geam. Doamne, ce oraş! Stai, fereşte-te, 
că dau peste tine, cară ceva! Pianul ăsta mai lipsea, zău 
aşa... cum se-mping... Şi de fata asta mă tem foarte tare... 

— Ce fată, mamă? 

— Păi, această Sofia Semionovna, care a fost adineauri... 

— Dar de ce? 

— Am un presentiment, Dunia. Mă crezi ori nu, cum a 
intrat, chiar în clipa aceea, m-am şi gândit că ea e pricina 
tuturor nenorocirilor... 

— Nicidecum! strigă cu ciudă Dunia. Ce om eşti şi 
dumneata, cu presimţirile astea, mamă! Abia ieri a văzut-o 
prima oară, iar acum, când a intrat, nici n-a recunoscut-o. 

— Bine, ai să vezi... Fata asta mă nelinişteşte, dar o să vezi, 
o să vezi! M-am şi speriat: se uita la mine, se uita cu nişte 
ochi, numai că n-am căzut de pe scaun când s-a apucat s-o 
prezinte, ţii minte? Şi mi se pare ciudat: cum a scris Piotr 
Petrovici despre ea şi cum ne-o prezintă el, ba încă şi ţie! 
Trebuie să ţină la ea. 

— Nu contează ce scrie el! Şi despre noi s-a vorbit, ba s-a 
şi scris, ai uitat? Eu, una, sunt încredinţată că e o fată bună 
şi că toate astea nu-s decât prostii! 

— Să dea Domnul! 

— Iar Piotr Petrovici e un bârfitor nemernic, i-o reteză 
deodată Dunecika. 

Pulheria Alexandrovna nu mai zise nici pâs şi discuţia se 
sfârşi acolo. 


— Uite ce, uite ce treabă am cu tine..., zise Raskolnikov 
ducându-l pe Razumihin spre fereastră... 

— Atunci îi spun Katerinei Ivanovna că veniţi..., se grăbi 
Sonia să-şi ia rămas-bun şi să plece. 

— O clipă, Sofia Semionovna, nu avem secrete, nu ne 
deranjaţi deloc... Voiam să vă mai spun două vorbe... Uite 
ce e, se întrerupse dintr-odată ca să i se adreseze lui 
Razumihin. Îl ştii pe ăsta... cum îi zice... Porfiri Petrovici? 

— Ba bine că nu. Mi-e rudă. Ce-i cu el? adăugă Razumihin 
curios la culme. 

— El anchetează cazul ăla... omorul ăla... despre care aţi 
vorbit ieri? 

— Da... şi? întrebă Razumihin făcând deodată ochii mari. 

— I-a interogat pe cei cu amaneturi, am şi eu nişte 
amaneturi acolo, nişte fleacuri, un ineluş al soră-mii, pe 
care mi l-a dat ca amintire când am venit încoace, şi un ceas 
de argint de la tata. Nu fac amândouă decât cinci-şase 
ruble, dar pentru mine sunt de preţ, sunt amintiri. Ce să fac 
acum? Nu vreau să pierd lucrurile, mai ales ceasul. Am şi 
tremurat adineauri să nu-mi ceară mama să se uite la el 
când a venit vorba despre ceasul Dunecikăi. E singurul 
lucru care a rămas de la tata. Mama se îmbolnăveşte dacă-l 
pierd. Femeie, ce vrei! Ce să fac, învaţă-mă! Ştiu că ar 
trebui să declar la secţie. Dar n-ar fi mai bine să mă duc 
chiar la Porfiri? 'Tu ce crezi? Aş rezolva mai repede treaba. 
O să vezi, nici n-o să ne aşezăm bine la masă, că mama o să 
mă şi întrebe de ceas! 

— Nu trebuie să te duci în nici un caz la secţie, ci la Porfiri, 
neapărat! strigă neobişnuit de tulburat Razumihin. Vai, ce 
bucuros sunt! Dar ce mai stăm, hai chiar acum, e la doi 
paşi, îl găsim sigur! 

— Bine... hai... 

— O să se bucure foarte, foarte mult să te cunoască! l-am 
vorbit o groază despre tine, cu diverse prilejuri... Şi ieri i- 
am vorbit. Hai! Vasăzică o cunoşteai pe bătrână? Asta era! 
Mi-nu-nată întorsătură! ... A, da, Sofia Ivanovna... 


— Sofia Semionovna, îl corectă Raskolnikov. Sofia 
Semionovna, dânsul e prietenul meu, Razumihin, şi e un om 
bun... 

— Dacă trebuie să plecaţi..., începu Sonia fără să se uite 
deloc la Razumihin şi fâstâcindu-se şi mai tare. 

— Hai să mergem! se hotări Raskolnikov. O să trec pe la 
dumneavoastră chiar azi, Sofia Semionovna, spuneţi-mi 
doar unde locuiţi. 

Nu era încurcat, ci mai curând grăbit, şi îi evită privirea. 
Sonia îi dădu adresa, roşind până în vârful urechilor. leşiră 
toţi trei. 

— Nu încui? întrebă Razumihin coborând în urma lor pe 
scară. 

— Niciodată... De altfel, s-au făcut deja doi ani de când tot 
vreau să cumpăr un lacăt, adăugă nepăsător. Nu sunt 
fericiţi cei care nu au ce încuia? zise râzând către Sonia. 

Se opriră jos, în gang. 

— O luaţi la dreapta, Sofia Semionovna, nu-i aşa? Apropo, 
cum aţi dat de mine? întrebă cu aerul că ar fi vrut să-i 
spună altceva. 

Încerca întruna să se uite în ochii ei liniştiţi şi luminoşi, dar 
parcă nu reuşea... 

— Păi, i-aţi spui adresa Polecikăi ieri. 

— Polea? A, da Polecika! E... surioara dumneavoastră? 
Deci i-am dat ei adresa? 

— Aţi uitat? 

— Nu... mi-aduc aminte... 

— Eu am auzit de dumneavoastră chiar de la răposat, încă 
din ziua când... Numai că atunci nu vă ştiam numele, şi nici 
el nu vi-l ştia... lar acum am venit... şi fiindcă am aflat ieri 
numele dumneavoastră... azi am întrebat aici: „Unde stă 
domnul Raskolnikov?”... N-am ştiut că şi dumneavoastră 
staţi în gazdă... Rămâneţi cu bine... O să-i spun Katerinei 
Ivanovna... 

Era grozav de bucuroasă că plecase în sfârşit; mergea 
împiedicându-se, grăbindu-se să piară cât mai repede din 


vederea lor, să străbată cât mai repede cei douăzeci de paşi 
până să cotească la dreapta şi să rămână în sfârşit singură, 
iar apoi, mergând repede, fără să se uite la nimeni, fără să 
observe nimic, să se gândească, să-şi amintească, să 
retrăiască fiecare cuvânt rostit, fiecare clipă. Niciodată, 
niciodată nu mai simţise ceva asemănător. O întreagă lume 
nouă răsărise, în chip neaşteptat şi nedesluşit, în sufletul ei. 
Îşi aminti deodată că Raskolnikov voia să treacă astăzi pe la 
ea, poate chiar acum, dimineaţă! 

— Numai de n-ar fi azi... Dă, Doamne, să nu vină azi! 
murmură cu inima oprită în loc, rugându-se parcă de 
cineva, ca un copil speriat. Doamne! La mine... în odaia 
aceea... o să vadă... O, Doamne! 

Fără îndoială, în momentul acela nu avea cum să observe 
că un domn necunoscut o urmărea stăruitor, ţinându-se 
după ea. O urmărise chiar de la ieşirea din gang. În clipa 
când Razumihin, Raskolnikov şi ea se opriseră să mai 
schimbe două vorbe pe trotuar, domnul acesta, trecând pe 
lângă ei, păruse să tresară prinzând din întâmplare 
cuvintele Soniei: „am întrebat aici: „Unde stă domnul 
Raskolnikov? „„. Îi privise fugar, dar atent, pe toţi trei, mai 
ales pe Raskolnikov, căruia i se adresase Sonia, pe urmă se 
uitase la casă şi o reţinuse. Făcu toate astea într-o clipă, 
fără să se oprească şi străduindu-se să nu atragă atenţia, 
apoi plecă mai departe, încetinind pasul şi parcă aşteptând 
ceva. Pe Sonia o aştepta; văzuse că îşi luaseră rămas-bun şi 
că Sonia se îndrepta spre casă. 

„Unde-o fi stând? Figura asta am mai văzut-o undeva, se 
gândi aducându-şi aminte de chipul Soniei. Aflu eu.” 

La colţul străzii, traversă, se întoarse şi văzu că o lăsase 
deja în urmă pe Sonia, care ţinea acelaşi drum, fără să 
observe nimic. Când ajunse la colţ, coti la rândul ei pe 
aceeaşi stradă. Se luă după ea fără să o scape din ochi, 
continuând să meargă pe celălalt trotuar; după vreo 
cincizeci de paşi traversă din nou pe partea pe care se afla 


Sonia, o ajunse din urmă şi se ţinu mai departe după ea, 
cam la cinci paşi distanţă. 

Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de înalt, 
trupeş, cu nişte umeri laţi şi puternici, care îl făceau să pară 
puţin adus de spate. Era îmbrăcat elegant şi lejer, având o 
alură impunătoare, de boier. Ţinea în mână un baston 
frumos, cu care lovea trotuarul la fiecare pas, iar mănuşile 
îi erau ca scoase din cutie. Figura lată, cu pomeţii ieşiţi, era 
destul de plăcută, iar după tenul proaspăt nu părea să fie 
un petersburghez. Părul, foarte des încă, era blond deschis, 
poate uşor încărunţit, iar barba mare, stufoasă, lăsată ca o 
lopată, era şi mai blondă decât părul. Ochii albaştri aveau o 
privire rece, fixă şi serioasă; buzele îi erau roşii. Era, în 
general, un bărbat care se ţinea bine, părând mult mai 
tânăr decât anii pe care îi avea. 

Când Sonia ieşi pe chei, nu mai erau decât ei doi pe 
trotuar. Privind-o întruna, domnul observase că era 
îngândurată şi distrată. De îndată ce ajunse la casa unde 
locuia, Sonia intră în gang, iar el se ţinu după ea, parcă 
uşor mirat. În curte o luă la dreapta, spre capătul de unde 
începea scara ce ducea la locuinţa ei. „Hm”, mormăi boierul 
necunoscut urcând treptele în urma ei. Abia atunci îl 
observă şi Sonia. Ea coti pe culoarul de la etajul trei şi sună 
la apartamentul 9, pe uşa căruia era scris cu cretă 
„Kapernaumov, croitor”. „Hm”, făcu iar necunoscutul, mirat 
de ciudata coincidenţă, sunând alături, la numărul 8. Cele 
două uşi se aflau la vreo şase paşi una de alta. 

— Locuiţi la Kapernaumov! spuse el privind-o pe Sonia şi 
râzând. Chiar ieri mi-a reparat o vestă. Eu stau chiar 
alături, la madam Resslich, Gertruda Karlovna. Cum s-a 
nimerit! 

Sonia se uită atent la el. 

— Suntem vecini, continuă el cu un aer foarte vesel. Mă 
aflu numai de trei zile în oraş. Ei, deocamdată, la revedere. 
Sonia nu răspunse; cum i se deschise uşa, se strecură în 

camera ei. Se simţea, cine ştie de ce, ruşinată şi 


intimidată... 

Mergând spre Porfiri, Razumihin era teribil de surescitat. 

— Asta-i minunat, frate, repetă de câteva ori, şi mă bucur! 
Mă bucur! 

„De ce te-oi fi bucurând?”, se gândi Raskolnikov. 

— N-am ştiut că şi tu amanetai la bătrână. Şi... şi... când a 
fost asta, de mult? Adică, e mult de când ai fost la ea? 

„Ce prost naiv!” 

— Când am fost? se opri Raskolnikov ca să-şi aducă 
aminte. Păi, parcă cu vreo trei zile înainte să moară. De 
fapt, nu pot să-mi răscumpăr obiectele acum, adăugă, 
arătându-se zorit şi foarte îngrijorat pentru lucrurile lui, că 
iar am rămas într-o rublă de argint... din pricina 
blestematului ăluia de delir de ieri! 

Rosti foarte grav cuvântul delir. 

— Ei, da, da, da, se grăbi, nu se ştie de ce, să-i dea apă la 
moară Razumihin, păi, uite, de asta atunci... ai şi fost 
oarecum surprins... ştii, şi când aiurai, pomeneai întruna de 
nişte ineluşe şi lănţişoare! ... Ei, da, da... E limpede, totu-i 
limpede acum. 

„Aşa, vasăzică! Le-a intrat în cap ideea asta! Uite, omul 
ăsta e gata să se lase răstignit pe cruce pentru mine, dar e 
foarte bucuros că s-a lămurit de ce-am pomenit eu când 
deliram de ineluşe şi lănţişoare! Înseamnă că le-a intrat la 
toţi în cap...” 

— Oare îl găsim? întrebă. 

— Îl găsim, îl găsim, se grăbi să răspundă Razumihin. E un 
băiat de ispravă, frate, ai să vezi! Cam din topor, însă de 
fapt e foarte manierat, am vrut să zic că-i din topor în alte 
privinţe. E băiat deştept, chiar nu-i deloc prost, însă are un 
fel mai aparte de-a gândi... E neîncrezător, sceptic, cinic... îi 
place să te ducă cu preşul, adică nu să te ducă cu preşul, ci 
să te prostească... Ei, e un susţinător al vechilor metode, 
bazate pe probele materiale... Dar ştie meserie, ştie... Anul 
trecut a dat de capăt unui caz de omor la care se şterseseră 
aproape toate urmele! Vrea tare, tare mult să te cunoască! 


— De ce ţine atâta? 

— Adică, nu că... Vezi tu, în ultima vreme, de când te-ai 
îmbolnăvit, i-am vorbit adesea despre tine... Ei bine, el m-a 
ascultat şi, când a aflat că n-ai posibilităţi ca să-ţi termini 
studiile de drept, a spus: „Ce păcat!”. lar eu am tras 
concluzia... din toate astea la un loc, nu numai din asta; ieri, 
Zametov... Vezi tu, Rodea, ieri ţi-am îndrugat ceva la beţie, 
când te însoţeam acasă... şi mi-e frică, frate, să nu 
exagerezi, fiindcă vezi tu... 

— Ce? Că mă socotesc nebun? Păi, poate chiar aşa şi e, 
spuse el cu un zâmbet crispat. 

— Da... da... adică, pfui, nu! ... Dar tot ce-am spus (şi 
despre altele), toate n-au fost decât aiureli, fiindcă mă 
ajunsese băutura. 

— Ce te tot scuzi atâta! M-am săturat până peste cap! 
strigă Raskolnikov cu o enervare exagerată, deşi prefăcută 
într-o oarecare măsură. 

— Ştiu, ştiu, înţeleg. Fii convins că înţeleg. Mi-e şi ruşine 
să mai vorbesc... 

— Atunci nu mai vorbi, dacă ţi-e ruşine! 

Tăcură amândoi. Razumihin se afla în culmea fericirii şi 
Raskolnikov îşi dădea seama de asta scârbit. Pe deasupra, 
era şi neliniştit, după toate cele auzite de la el despre 
Porfiri. 

„Trebuie să mă prefac şi în faţa ăstuia, se gândi pălind, cu 
inima bătându-i tare, ba chiar cât mai natural. Ei, cel mai 
natural ar fi să nu mă prefac deloc. Să nu îngroş nimic! Nu, 
să îngroş ceva ar părea nenatural... Ei, o să vedem acolo... 
cum o să fie... acum... o fi sau n-o fi bine că mă duc? 
Fluturele zboară singur spre lumânare. Îmi bate inima, 
asta-i prost! ...” 

— În casa asta cenuşie, zise Razumihin. 

„Cel mai important lucru e dacă Porfiri ştie că am fost ieri 
în apartamentul baborniţei ăleia... şi că am întrebat de 
sânge. Trebuie să aflu imediat, de cum pun piciorul 


înăuntru, să-mi dau seama după faţa lui, altfel... aflu eu, cu 
orice preţ!” 

— Ştii ce? zise deodată Raskolnikov cu un zâmbet uşor 
perfid. Te văd încă de dimineaţă cam agitat, frate. Aşa-i? 

— Cum, agitat? Nu sunt agitat deloc, se crispă Razumihin. 

— Ba eşti, frate, se vede limpede. Uite, adineauri şedeai pe 
scaun cum nu şezi tu niciodată, pe-un colţ, şi te scuturau 
întruna frigurile. Ba săreai în sus din senin, ba stăteai 
bosumflat, iar pe urmă ţi se îndulcea mutra ca o acadea. 
Uneori chiar roşeai, mai ales când te-au poftit la masă, ai 
roşit îngrozitor. 

— Nici pomeneală, minţi... Ce tot îndrugi? 

— Uită-te la tine cum te fâstâceşti, parcă ai fi un şcolar! 
Ptiu, drace, uită-te la el cum a roşit iar! 

— Mare porc eşti! 

— Păi de ce te fâstâceşti? Romeo! Ia să povestesc eu asta 
astăzi într-un anumit loc, ha-ha-ha! Să râdă şi mama 
oleacă... şi încă cineva... 

— Stai, stai, ascultă, cu asta nu-i de glumit, e... Cum să 
mai... pe urmă, la toţi dracii! se zăpăci de tot Razumihin, 
îngheţând de frică. Hai, frate... Pfui, mare porc eşti! 

— Un boboc de trandafir, ce mai! Şi dac-ai şti ce bine te 
prinde; un Romeo de trei arşini! la te uită, azi te-ai şi spălat, 
ţi-ai curăţat şi unghiile, ai? Când s-a mai întâmplat una ca 
asta? Doamne Dumnezeule, te-ai şi pomădat! Ia apleacă-te! 

— Porcule!!! 

Raskolnikov părea să nu se mai poată opri din râs, nici 
măcar când intrară la Porfiri Petrovici. Asta şi urmărise: 
dinăuntru se putea auzi că intraseră râzând şi continuaseră 
să râdă şi în antreu. 

— Să nu sufli vreo vorbă aici că... praf te fac! şopti 
Razumihin furios, apucându-l de umăr pe prietenul lui. 

= V — 

Dar Raskolnikov îşi făcea deja intrarea. Păşi în încăpere cu 
o mutră de parcă s-ar fi abținut din răsputeri să nu 
pufnească în râs. În urma lui venea Razumihin, roşu la faţă 


ca un rac şi răvăşit de furie, deşirat, împiedicat şi ruşinat. 
Figura şi toată înfăţişarea lui chiar erau în clipa aceea de 
tot hazul, justificând râsul tovarăşului său. Fără nici o 
introducere, Raskolnikov se înclină în faţa gazdei, care 
stătea în mijlocul camerei şi se uita întrebător la ei, 
întinzându-i şi strângându-i mâna cu aceeaşi sforţare 
extrem de vădită de a-şi înăbuşi veselia şi de a spune două- 
trei vorbe pentru a se prezenta. De-abia izbutise să-şi ia o 
înfăţişare serioasă şi să îngaime ceva, că privirea îi căzu din 
nou pe Razumihin şi nu se mai putu abţine: râsul înăbuşit 
izbucni cu atât mai nestăpânit, cu cât până atunci nu se 
putuse dezlănţui. Furia cu totul neobişnuită cu care 
întâmpină Razumihin acest râs „din toată inima” dădu 
întregii scene aerul celei mai sincere veselii şi, ce era mai 
important, naturaleţe. Razumihin, parcă înadins, făcea 
lucrurile să pară şi mai verosimile. 

— Ptiu, drace! zbieră el dând din mână şi lovind o măsuţă 
rotundă pe care se afla un pahar cu ceai neterminat. 

Toate zburară cât colo, zdrăngănind. 

— Domnilor, de ce să rupem scaunele şi să facem pagubă 
statului? strigă vesel Piotr Petrovici. 

Scena se prezenta în felul următor: Raskolnikov, de atâta 
râs, îşi uitase mâna într-a gazdei, dar ştiind că nu trebuia să 
întreacă măsura, aştepta momentul să şi-o retragă cât mai 
repede şi mai natural. Razumihin, zăpăcit de-a binelea că 
dărâmase măsuţa şi spărsese paharul, se uită cu o privire 
sumbră la cioburi, scuipă şi se întoarse brusc către 
fereastră, unde rămase cu spatele la cei doi şi cu o faţă 
teribil de posomorâtă, uitându-se pe geam fără să vadă 
nimic. Porfiri Petrovici râdea din dorinţa de a râde, dar 
aştepta, în mod vădit, explicaţii. Într-un colţ şedea Zametov, 
care se ridicase de pe scaun la intrarea musafirilor şi 
rămăsese în aşteptare, cu gura lăţită într-un zâmbet, însă 
privind cu nedumerire şi chiar cu neîncredere parcă 
întreaga scenă, iar la Raskolnikov uitându-se uşor stânjenit. 
Prezenţa neaşteptată a lui Zametov îl surprinse neplăcut pe 


Raskolnikov. „Trebuie să fiu mai atent la ce spun!”, îşi zise 
în gând. 

— Vă rog să mă scuzaţi, începu el prefăcându-se extrem 
de fâstâcit. Raskolnikov... 

— Nu face nimic, mă bucur, v-aţi făcut intrarea într-un 
mod cât se poate de agreabil... Ei, nici bună ziua nu vrea să 
dea? arătă Porfiri Petrovici spre Razumihin. 

— Zău dacă ştiu de ce s-a înfuriat pe mine. N-am făcut 
decât să-i spun, venind încoace, că seamănă cu Romeo şi... 
i-am demonstrat, cred că asta a fost tot. 

— Porcule! îi aruncă Razumihin fără să se întoarcă. 

— Înseamnă că a avut motive foarte serioase, dacă s-a 
supărat aşa doar pentru o vorbuliţă, râse Porfiri. 

— Hop şi tu, anchetatorule... Ei bine, să vă ia dracu' pe 
toţi! i-o reteză Razumihin şi, izbucnind brusc în râs, cu faţa 
înveselită, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se apropie 
de Porfiri Petrovici. 

— Ei, gata! Sunteţi toţi nişte proşti! Acum să trecem la 
treabă: uite, el e prietenul meu, Rodion Romanâci 
Raskolnikov; în primul şi în primul rând, a auzit multe 
despre tine şi vrea să te cunoască, iar în al doilea rând, are 
o trebuşoară cu tine. Hei, Zametov! Cum de eşti aici? Vă 
cunoaşteţi de mult? 

„Asta ce-o mai fi?”, se gândi neliniştit Raskolnikov. 

Zametov păru încurcat, dar nu prea tare. 

— Ne-am cunoscut ieri, la tine, spuse el degajat. 

— Atunci am scăpat de o corvoadă. Săptămâna trecută m-a 
rugat de mama focului să ţi-l prezint, Porfiri, dar aţi dat 
unul de altul şi fără mine... Unde ţii tutunul? 

Porfiri Petrovici era îmbrăcat ca acasă, în halat, cu o 
rufărie foarte curată şi nişte papuci scâlciaţi. Era un bărbat 
cam la treizeci şi cinci de ani, mai degrabă scund, gras, 
chiar burtos, ras cu grijă, fără mustăţi ori favoriţi, cu părul 
tuns scurt pe capul mare şi rotund, cu ceafa neobişnuit de 
groasă. Faţa rotofeie, rotundă şi cam cârnă avea o culoare 
bolnăvicioasă, galben-pământie, dar era destul de vioaie şi 


chiar veselă. Ar fi putut fi blajină, dacă n-ar fi fost expresia 
ochilor, cu luciul lor cumva lichid, apos, ascunşi pe jumătate 
sub genele aproape albe, care clipeau întruna, făcând parcă 
semne cuiva. Expresia lor era într-o totală discordanţă cu 
restul figurii, care avea ceva feminin în ea, dându-i un aer 
mult mai serios decât te puteai aştepta la prima vedere. 

Cum auzi că musafirul are o „trebuşoară” cu el, Porfiri 
Petrovici îl pofti îndată să ia loc pe divan, se aşeză şi el în 
celălalt capăt şi îşi aţinti privirea asupra lui, aşteptând să i 
se explice despre ce era vorba, cu acea atenţie concentrată 
şi cam prea gravă, care te intimidează şi te stinghereşte de 
la bun început, mai cu seamă când nu cunoşti omul şi când 
ceea ce ai de gând să spui nu este, după părerea ta, nici pe 
departe pe măsura atenţiei deosebit de mari ce ţi se 
acordă. Totuşi Raskolnikov lămuri pe scurt, într-un mod 
foarte închegat şi desluşit, motivul vizitei sale şi rămase atât 
de mulţumit de sine, încât izbuti chiar să-l cerceteze destul 
de bine pe Porfiri. Acesta nu-şi desprinse nici el privirea, fie 
şi pentru o clipă, de la Raskolnikov. Razumihin, care se 
aşezase în faţa lor, de cealaltă parte a mesei, urmărea 
înfierbântat şi nerăbdător felul cum era prezentată situaţia, 
mutându-şi întruna privirea de la unul la altul, fără să-şi dea 
seama că întrecea măsura. 

„Prostul!”, îl înjură în gând Raskolnikov. 

— Trebuie să daţi o declaraţie la poliţie, răspunse Porfiri 
cu un aer foarte preocupat, să scrieţi că, luând cunoştinţă 
despre acel eveniment, adică despre acel omor, cereţi la 
rândul dumneavoastră să faceţi cunoscut anchetatorului 
care se ocupă de caz că obiectele cutare şi cutare vă 
aparţin şi că doriţi să le răscumpăraţi... sau să... mă rog, o 
să vă spună ei ce să scrieţi. 

— Păi, tocmai asta e, că în clipa de faţă, continuă 
Raskolnikov străduindu-se să se fâstâcească şi mai tare, eu 
nu stau deloc bine cu banii... chiar şi o sumă de nimic ca 
asta e peste puterile mele... vedeţi, tot ce vreau acum e să 


anunţ că acele obiecte sunt ale mele, dar că abia când o să 
dispun de bani... 

— Asta nu are importanţă, răspunse Porfiri Petrovici 
primind cu răceală explicaţiile legate de bani. De altfel, 
dacă vreţi, puteţi să-mi scrieţi direct mie şi să mă înştiinţaţi 
că, aflând cutare şi cutare, declaraţi că lucrurile cutare şi 
cutare sunt ale dumneavoastră şi rugaţi ca... 

— Pot să scriu pe hârtie simplă? se grăbi să-l întrerupă 
Raskolnikov, interesându-se din nou de latura bănească a 
chestiunii. 

— O, pe cea mai simplă! 

Dintr-odată, Porfiri Petrovici se uită la el cu o ironie destul 
de vădită, mijindu-şi privirea şi parcă făcându-i cu ochiul. 
De altfel, se prea poate ca lui Raskolnikov să i se fi părut 
doar, căci totul nu dură decât o fracțiune de secundă. Dar 
ceva-ceva a fost. Raskolnikov ar fi putut să jure că îi făcuse 
cu ochiul, naiba ştie de ce. 

„Ştie!”, îl străfulgeră un gând. 

— lertaţi-mă că v-am deranjat cu asemenea nimicuri, 
continuă el puţin derutat, obiectele mele nu fac cu totul 
decât cinci ruble, dar ţin foarte mult la ele, sunt amintiri de 
la cei care mi le-au dăruit, şi mărturisesc că m-am speriat 
foarte tare când am aflat... 

— De aia ai şi sărit ca ars ieri, când am început să-i 
povestesc lui Zosimov că Porfiri îi interoghează pe ăia cu 
amaneturi, spuse Razumihin cu vădită intenţie. 

Asta îi puse capac lui Raskolnikov. Nu se mai putu stăpâni 
şi îl fulgeră furios cu ochii lui negri, aprinşi de mânie. Dar 
imediat îşi luă seama. 

— Mi se pare mie sau îţi baţi joc de mine, frate? i se adresă 
el cu o enervare bine jucată. Sunt de acord că poate fac 
prea mult caz pentru nişte lucruri care pentru tine nu sunt 
decât nişte flecuşteţe; dar nu trebuie să mă socoteşti nici 
egoist, nici avar pentru asta, fiindcă poate pentru mine 
lucruşoarele astea nu sunt flecuşteţe. Ţi-am spus doar că 
ceasul acela de argint, ce nu face mai mult de un groş, este 


singurul lucru care mi-a rămas de la tatăl meu. Puteţi să şi 
râdeţi, dar a venit mama, se întoarse el brusc către Porfiri, 
şi dacă ar afla, se întoarse iar către Razumihin, că nu mai 

am ceasul, jur că ar cuprinde-o disperarea! Doar e femeie! 

— Nici pomeneală! Nu asta am vrut să spun! Dimpotrivă! 
strigă supărat Razumihin. 

„O fi bine? O fi natural? Oare n-am exagerat? se frământa 
Raskolnikov. Ce mi-o fi trebuit să spun: „Doar e femeie?”, 

— A venit mama dumneavoastră? se interesă cine ştie de 
ce Porfiri Petrovici. 

— Da. 

— Când? 

— Aseară. 

Porfiri tăcu, chibzuind parcă. 

— Obiectele dumneavoastră n-aveau cum să dispară, urmă 
el pe un ton calm şi rece. Chiar vă aşteptam de mult aici. 

Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, apropie grijuliu 
scrumiera de Razumihin, care presăra fără milă scrumul pe 
covor. Raskolnikov tresări, dar Porfiri nu păru să se uite la 
el, preocupat în continuare de ţigara lui Razumihin. 

— Ceee? Îl aşteptai? De ce, ştiai că amanetase şi el lucruri 
acolo? 

Porfiri Petrovici i se adresă direct lui Raskolnikov: 

— Ambele dumneavoastră obiecte, inelul şi ceasul, s-au 
găsit la ea, învelite în aceeaşi bucăţică de hârtie, iar pe 
hârtie era trecut clar cu creionul numele dumneavoastră, 
împreună cu data şi luna când le-a primit... 

— Ce memorie grozavă aveţi! exclamă cu un stângaci 
zâmbet ironic Raskolnikov, făcând mari sforţări să i se uite 
drept în ochi; nu se putu însă stăpâni şi adăugă brusc: Spun 
asta pentru că probabil au fost foarte mulţi cu amaneturi... 
şi că era greu să-i ţineţi minte pe toţi... Dar văd că, din 
contră, dumneavoastră vi-i amintiţi pe toţi cu atâta precizie 
Şi... şi... „Prost! Slab! Pentru ce-am mai adăugat şi asta!” 

— Acum îi ştim deja cam pe toţi, dumneavoastră sunteţi 
singurul care nu poftiserăţi încă, răspunse Porfiri cu o 


aproape imperceptibilă notă ironică. 

— Am stat foarte prost cu sănătatea. 

— Am auzit şi asta. Am auzit şi că a fost ceva care v-a 
supărat foarte tare. Şi acum păreţi palid. 

— Nu sunt palid deloc... din contră, sunt cât se poate de 
sănătos! i-o reteză Raskolnikov furios, cu brutalitate, 
schimbând brusc tonul. 

Fierbea de o furie pe care nu şi-o putea înăbuşi. „La furie 
mă ia şi gura pe dinainte! îi trecu iarăşi prin minte. Dar de 
ce m-or chinui?” 

— Nu e deloc cât se poate de sănătos! se băgă în vorbă 
Razumihin. Bate câmpii! Până ieri nici n-a fost conştient, a 
delirat... Dacă poţi să crezi, Porfiri, abia se ţinea pe picioare 
şi ieri, numai cât ne-am întors Zosimov şi cu mine cu 
spatele, s-a îmbrăcat, a şters-o pe furiş şi a umblat cine ştie 
pe unde până aproape de miezul nopţii, iar asta, ţi-o spun 
eu, în culmea delirului, dacă poţi să-ţi închipui! Halal, n-am 
ce zice! 

— În culmea delirului, chiar aşa? Nu mai spune! clătină 
Porfiri din cap, cu o mişcare ce părea de femeie. 

— Ei, prostii! Nu-i daţi crezare! De altfel, dumneavoastră 
oricum nu credeţi nimic! lăsă Raskolnikov să-i scape, de 
mânios ce era, dar Porfiri Petrovici păru să nu audă aceste 
cuvinte ciudate. 

— Păi, ai mai fi ieşit dacă n-ai fi fost în delir? se înfierbântă 
deodată Razumihin. De ce-ai ieşit? Pentru ce? Şi de ce pe 
furiş? Păi erai în toate minţile? Acum, că a trecut orice 
pericol, pot să ţi-o spun în faţă! 

— Ieri mă săturasem de ei până peste cap, i se adresă 
Raskolnikov lui Porfiri cu un zâmbet ironic, impertinent şi 
provocator. M-am dus să-mi caut o locuinţă în altă parte, ca 
să nu mă mai găsească, am luat şi o grămadă de bani la 
mine. Domnul Zametov i-a văzut. Cum e, domnule Zametov, 
ieri eram în toate minţile sau deliram? Spune dumneata, ca 
să isprăvim. 


Părea gata să-l sugrume în clipa aceea pe Zametov: prea 
nu-i plăcuseră privirea şi tăcerea lui. 

— După părerea mea, ai vorbit cu multă judecată şi ai fost 
chiar hâtru, numai că erai din cale-afară de nervos, 
răspunse sec Zametov. 

— Nikodim Fomici mi-a spus azi, se amestecă Porfiri 
Petrovici, că v-a întâlnit ieri, foarte târziu, în locuinţa unui 
funcţionar călcat de o trăsură... 

— A, să luăm numai treaba cu funcţionarul! îi luă vorba din 
gură Razumihin. Păi, nu nebun ai fost la funcţionar? I-a dat 
ultimii bani văduvei pentru înmormântare! Dacă voiai s-o 
ajuţi, puteai să-i dai cincisprezece, hai, douăzeci de ruble, şi 
să-ţi păstrezi barem trei ruble pentru tine, dar eli le-a dat 
pe toate douăzeci şi cinci! 

— Poate am găsit o comoară pe undeva şi tu habar n-ai! 
Poate de aceea m-am întrecut ieri cu generozitatea... 
Domnul Zametov ştie că am găsit o comoară... lertaţi-ne, vă 
TOg, i se adresă el lui Porfiri cu buzele tremurând, că vă 
reținem de o jumătate de ceas cu vorbele astea de clacă. 
Pesemne că v-aţi săturat, nu-i aşa? 

— Nicidecum, din contră, din contră! Dacă aţi şti cât de 
mult mă interesează persoana dumneavoastră! Găsesc că e 
foarte interesant să vă privesc şi vă ascult... şi, trebuie să 
mărturisesc, sunt grozav de bucuros că aţi binevoit să 
veniţi... 

— Atunci dă-ne şi tu barem un ceai! Mi s-a uscat gâtlejul! 
strigă Razumihin. 

— Minunată idee! Haideţi să bem cu toţii câte un ceai Dar 
înainte de ceai, nu vrei ceva... mai consistent? 

— Valea! 

Porfiri ieşi să comande ceaiul. 

Lui Raskolnikov i se învălmăşeau gândurile în cap. Era din 
cale-afară de nervos. 

„Culmea e că nici nu se mai ostenesc să se prefacă! Dacă 
zici că nu mă cunoşti deloc, cum ai ajuns să vorbeşti despre 
mine cu Nikodim Fomici? Asta înseamnă că nici nu vor să 


mai ascundă că mă urmăresc ca o haită de câini! Mă scuipă 
pur şi simplu în obraz! tremura el de furie. Hai, daţi în mine 
pe faţă, nu vă mai jucaţi precum pisica cu şoarecele. Asta-i 
lipsă de politeţe, Porfiri Petrovici, şi e posibil să nu vă mai 
permit... Odată mă scol în picioare şi vă arunc tuturor în 
faţă întreg adevărul... ca să ştiţi cât vă dispreţuiesc... Îşi 
trase cu greu sufletul. Dar dacă doar mi se pare mie? Dacă 
doar mi se năzare şi mă înşel în toate privinţele, dacă mă 
înfurii fiindcă n-am experienţă şi nu sunt în stare să joc rolul 
ăsta ticălos? Poate că n-a existat nici o intenţie în toate 
astea. Nici un cuvânt de-al lor nu a avut nimic deosebit, dar 
e ceva în ele... Toate astea le poţi spune oricând, dar ceva 
este. De ce-a spus pur şi simplu „la ea”? De ce a adăugat 
Zametov că am vorbit hâtru? De ce îmi vorbesc ei pe tonul 
ăsta? Da... tonul... Razumihin a fost şi el aici, lui de cenui 
se pare nimic? Gogomanului ăstuia nevinovat nu i se pare 
niciodată nimic! lar mă iau frigurile... Mi-a făcut adineauri 
Porfiri cu ochiul sau nu? Ce aiureală, de ce să-mi facă? Vor 
să mă calce pe nervi, să mă stârnească sau ce? Ori toate 
astea sunt doar o nălucire de-a mea, ori ei ştiu... Până şi 
Zametov a fost obraznic. Dar oare a fost într-adevăr? Şi-a 
schimbat părerea peste noapte. Am presimţit că aşa o să 
facă! E aici ca la el acasă, iar eu vin pentru prima oară. 
Porfiri nu-l socoteşte un musafir, stă cu spatele la el. Sunt 
vorbiţi! Fără îndoială, în privinţa mea s-au vorbit. Cu 
siguranţă că au vorbit despre mine înainte să venim. Or şti 
despre apartament? Numai de-ar merge mai repede! Când 
i-am spus că ieri am alergat să-mi închiriez o locuinţă, a 
lăsat lucrul ăsta să-i treacă pe lângă urechi, n-a marşat... 
lar eu am fost abil că am strecurat treaba cu locuinţa, o să- 
mi fie de folos mai încolo... În delir, cică... ha-ha-ha! Ştie 
totul despre seara de ieri! De venirea mamei nu ştia! lar 
cotoroanţa a scris şi data cu creionul! ... Vă înşelaţi, nu mă 
dau prins! Astea nu sunt încă fapte, vă faceţi iluzii! Nu, mie 
să-mi veniţi cu fapte! lar povestea cu apartamentul, ăsta nu 
este un fapt, era delirul, ştiu eu ce să le spun... Dar oare 


ştiu de apartament? Nu plec până nu aflu! De ce-am venit? 
Dar, uite, acum mă înfurii, ăsta poate să fie un fapt! Pfui, 
irascibil mai sunt! Dar poate că nu-mi strică rolul de 
bolnav... Mă încearcă. Vrea să mă încurce. Cine m-a pus să 
vin?” 

Toate astea îi trecură fulgerător prin minte. 

Porfiri Petrovici se întoarse într-o clipă. Brusc, parcă se 
înveseli. 

— De la tine, de-aseară, frate, am capul... Şi parcă sunt 
deşurubat tot, începu pe un cu totul alt ton, râzând către 
Razumihin. 

— A fost interesant? Ieri v-am lăsat în punctul cel mai 
fierbinte. Cine-a fost mai tare? 

— Nimeni, bineînţeles. Când am ajuns la veşnicele 
probleme, ne-a luat apa. 

— Imaginează-ţi, Rodea, la ce-am ajuns aseară: dacă există 
sau nu crimă. S-a spus ce vrei şi ce nu vrei! 

— Şi ce-i de mirare? E o problemă socială ca oricare alta, 
răspunse distrat Raskolnikov. 

— Problema nu a fost formulată în felul ăsta, remarcă 
Porfiri. 

— Nu chiar în felul ăsta, e adevărat, conveni îndată 
Razumihin, grăbindu-se şi înfierbântându-se ca de obicei. 
Uite, Rodion, ascultă şi spune-ţi părerea. Ţin neapărat s-o 
aud. leri mi-am ieşit din pepeni cu ei şi te-am tot aşteptat, 
le-am vorbit de tine, le-am spus că ai să vii... Totul a pornit 
de la doctrina socialiştilor, care ţi-e bine cunoscută: crima e 
un protest împotriva anormalităţii orânduirii sociale, atât şi 
nimic mai mult, şi nu se admit alte cauze, de nici un fel! 

— Uite că ai şi spus un neadevăr! strigă Porfiri Petrovici. 

Părea să se însufleţească şi râdea întruna uitându-se la 
Razumihin, ceea ce îl făcea pe acesta să se aprindă şi mai 
tare. 

— De nici un fel! îl întrerupse pătimaş Razumihin. N-am 
spus nici un neadevăr! Am să-ţi arăt nişte cărţulii: la ei totul 
„de la mediu se trage”, atât şi nimic altceva! E fraza lor 


preferată! De aici rezultă că, dacă orânduieşti normal 
societatea, dispar dintr-odată şi toate crimele, fiindcă nu 
mai ai de ce să te opui, şi toţi devin cât ai clipi oameni cu 
frica lui Dumnezeu. Firea omului nu intră la socoteală, firea 
e înlăturată, firea nu are ce căuta aici! Ei nu recunosc că 
omenirea, evoluând pe o cale istorică şi vie, devine până la 
urmă de la sine o societate normală, ci cred că un sistem 
social ieşit dintr-o minte matematică orânduieşte pe dată 
întreaga omenire şi o face cât ai clipi dreaptă şi fără de 
cusur, înainte de orice proces viu, fără nici un fel de parcurs 
istoric viu! De asta şi au o aversiune instinctivă faţă de 
istorie, susţinând că „merge cu absurditatea până la 
prostie”, aşa explică ei totul, doar prin prostie! Tot de asta 
nu agreează nici procesul viu al vieţii: sufletul viu n-are ce 
căuta aici! Sufletul viu are cerinţele sale, nu ascultă orbeşte 
de o mecanică, sufletul viu este suspect, sufletul viu este 
retrograd! Că miroase a hoit ori e făcut din cauciuc, n-are a 
face, dar să nu fie viu, să nu aibă voinţă, să fie rob, să nu se 
revolte! Iar rezultatul e că au redus totul la a pune temeliile 
unui falanster şi a-l compartimenta cu camere şi coridoare! 
Ei, o fi falansterul gata, dar firea omului nu-i încă pregătită 
pentru el, vrea viaţă, nu şi-a încheiat încă procesul viu, e 
prea devreme pentru cimitir! Să te bazezi doar pe logică, 
fără să ţii seamă de fire, nu se poate! Logica prevede trei 
situaţii, iar ele sunt un milion! Tai întreg milionul şi reduci 
totul la o singură problemă, e comod! E soluţia cea mai 
uşoară! Ispititor de clară, nici nu mai trebuie să stai să te 
gândeşti! Asta-i principalul, că nu trebuie să te gândeşti! 
Tot misterul vieţii încape în două păginuţe. 

— Ia te uită ce şi-a dat drumul şi ce mai bate darabana! 
Trebuie ţinut de mâini, râse Porfiri. Închipuiţi-vă, se 
întoarse el către Raskolnikov, exact aşa a fost şi aseară, toţi 
într-o odaie, pe şase voci, ba şi cu un punci luat înainte, vă 
puteţi închipui? Nu, frate, nu-i adevărat: „mediul” înseamnă 
mult în cazul unei crime, pot să-ţi dovedesc asta. 


— Ştiu şi eu că înseamnă mult, dar spune-mi altceva: un 
bărbat de patruzeci de ani batjocoreşte o fetiţă de zece; 
mediul l-a împins s-o facă? 

— De ce nu, în sensul strict al termenului, poate că şi 
mediul, spuse surprinzător de serios Porfiri, o crimă asupra 
unei fetiţe poate fi explicată chiar foarte bine prin „mediu”. 

Razumihin numai că nu luă foc. 

— Atunci vrei să-ţi dovedesc imediat, răcni el, că ai genele 
albe numai pentru că biserica lui Ivan cel Mare are treizeci 
şi cinci de stânjeni înălţime? O să-ţi dovedesc în mod clar, 
precis, progresiv şi chiar cu o nuanţă liberală. Mă prind! Ei, 
pui pariu? 

— Pun! Să ascultăm, rogu-vă, cum dovedeşte! 

— Tot timpul se preface, fir-ar al dracului! strigă 
Razumihin sărind de pe scaun şi fluturând din mână. Îmi 
bat gura de pomană cu el! Face totul înadins, tu nu-l cunoşti 
încă, Rodion! Şi ieri le-a luat partea, doar ca să-i prostească 
pe toţi. Şi ce n-a spus ieri, Dumnezeule mare! lar ei erau 
încântați! E în stare s-o ţină aşa câte două săptămâni. Anul 
trecut ne încredința că el, nu ştiu pentru ce, se călugăreşte: 
ne-a bătut la cap două luni de zile! Nu demult i s-a năzărit 
să ne înştiinţeze că se însoară, că totul e deja pregătit şi că- 
şi pune pirostriile. Îşi făcuse şi haine noi. Noi ne-am apucat 
să-l felicităm. Când colo, nici tu mireasă, nici nimic: doar 
baliverne! 

— Uite că minţi! Hainele mi le făcusem înainte. De la 
hainele noi mi-a şi venit ideea să vă păcălesc. 

— Sunteţi într-adevăr atât de prefăcut? întrebă degajat 
Raskolnikov. 

— Păi ce credeaţi? Aşteptaţi, şi pe dumneavoastră o să vă 
duc, ha-ha-ha! Nu, staţi, vă spun tot adevărul. Legat de 
toate chestiile astea, crime, mediu, fetiţe, mi-am amintit 
acum - de fapt, m-a interesat din capul locului - de un mic 
articol al dumneavoastră. „Despre crimă” sau cam aşa ceva, 
i-am uitat titlul... Am avut plăcerea să-l citesc acum două 
luni, în Cuvântul periodic. 


— Articolul meu? În Cuvântul periodic? întrebă surprins 
Raskolnikov. Am scris, într-adevăr, acum şase luni, când am 
părăsit universitatea, un articol pe marginea unei cărţi, dar 
l-am dus la Cuvântul săptămânal, nu la Cuvântul periodic. 

— Şi a nimerit la Cuvântul periodic. 

— Păi, Cuvântul săptămânal îşi înceta apariţia, de asta nici 
nu l-au publicat atunci... 

— Aşa e, însă după ce şi-a încetat apariţia, Cuvântul 
săptămânal s-a contopit cu Cuvântul periodic, de asta micul 
dumneavoastră articol a apărut acum două luni în Cuvântul 
periodic. N-aţi ştiut? 

Într-adevăr, Raskolnikov habar nu avea. 

— lertat să-mi fie, dar puteţi să le cereţi bani pentru 
articol! Ce fire aveţi şi dumneavoastră! Trăiţi atât de retras, 
încât nu vă parvin nici lucruri care vă privesc direct. Ăsta-i 
adevărul. 

— Bravo, Rodka! Nici eu n-am ştiut! strigă Razumihin. 
Chiar azi o să dau fuga la sala de lectură să cer numărul! 
Acum două luni? În ce dată? Nu contează, îl găsesc eu! Ia te 
uită! Şi tace mâlc! 

— Dar cum aţi aflat că articolul era al meu? Era semnat 
doar cu o iniţială. 

— A, întâmplător, zilele trecute. Printr-un redactor pe 
care-l cunosc... M-a interesat foarte mult. 

— Analizam, ţin minte, starea psihologică a criminalului pe 
tot parcursul crimei. 

— Da, şi insistaţi asupra faptului că actul crimei este 
însoţit întotdeauna de o stare morbidă. Foarte, foarte 
original, dar... pe mine, de fapt, nu această parte a micului 
dumneavoastră articol m-a interesat, ci o anumită idee 
strecurată la sfârşitul lui, pe care o menţionaţi din păcate 
doar aluziv şi vag... Într-un cuvânt, dacă vă amintiţi, 
insinuaţi că ar exista pe lume oameni care pot... adică nu că 
pot, ci mai degrabă au tot dreptul să săvârşească tot soiul 
de excese şi de crime şi că legea nu ar fi scrisă pentru ei. 


Raskolnikov zâmbi ironic văzându-şi ideea atât de vădit şi 
de voit denaturată. 

— Cum? Ce mai e şi asta? Drept la crimă? Dar nu „împins 
de mediu”? întrebă, chiar cu un fel de spaimă, Razumihin. 

— Nu, nu, nu chiar de asta, răspunse Porfiri. loată chestia 
e că în articolul cu pricina toţi oamenii se împart cumva în 
„obişnuiţi” şi „neobişnuiţi”. Oamenii obişnuiţi trebuie să 
trăiască în supunere şi nu au dreptul să încalce legea, 
fiindcă, vedeţi dumneavoastră, sunt obişnuiţi. lar cei 
neobişnuiţi au dreptul să săvârşească orice crime şi să 
încalce în fel şi chip legea tocmai pentru că sunt 
neobişnuiţi. Parcă aşa susţineaţi, dacă nu greşesc. 

— Ce tot spui? Aşa ceva nu se poate! mormăi nedumerit 
Razumihin. 

Raskolnikov zâmbi din nou ironic. Pricepuse imediat unde 
băteau şi spre ce voiau să-l aducă; îşi amintea articolul. 
Hotări să accepte provocarea. 

— Nu susţineam chiar asta, începu simplu şi modest. 
Totuşi recunosc că aţi redat aproape corect ideea, dacă 
vreţi, chiar absolut corect... (Îi făcea oarecum plăcere să 
accepte asta.) Singura deosebire este că nu susţin deloc că 
oamenii neobişnuiţi trebuie neapărat să comită întruna tot 
soiul de fărădelegi şi că au această datorie, cum spuneţi 
dumneavoastră. De altfel, mă îndoiesc că un asemenea 
articol ar fi fost publicat. N-am făcut decât să dau pur şi 
simplu de înţeles că omul „neobişnuit” are dreptul... nu 
oficial, ci cu de la sine putere, are dreptul să permită 
conştiinţei sale să treacă... peste anumite oprelişti, însă 
numai atunci când punerea în practică a ideii sale (care 
poate fi uneori salvatoare pentru întreaga omenire) impune 
acest lucru. Spuneţi că articolul meu nu este clar; sunt gata 
să vi-l explic, atât cât îmi stă în puteri. Probabil nu greşesc 
presupunând că asta şi doriţi. Ei bine, fie! După părerea 
mea, dacă descoperirile lui Kepler şi lui Newton n-ar fi 
putut, din pricina cine ştie cărui concurs de împrejurări, să 
fie făcute cunoscute oamenilor decât sacrificând viaţa 


unuia, a zece, a o sută sau a mai ştiu eu câtor oameni care 
ar fi stat în calea acestor descoperiri sau le-ar fi împiedicat, 
Newton ar fi avut dreptul, mai mult chiar, datoria... să 
înlăture aceşti zece sau o sută de oameni pentru a-şi face 
cunoscute descoperirile întregii omeniri. De aici nu rezultă 
câtuşi de puţin că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe 
cine i se năzărea lui, în dreapta şi-n stânga, sau să fure zi 
de zi din piaţă ce-i poftea inima. Pe urmă, din câte rețin, 
dezvolt în articolul meu ideea că toţi... ei bine, să zicem 
legiuitorii şi cârmuitorii omenirii, începând cu anticii, 
continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii şi 
aşa mai departe, toţi până la unul au fost criminali, fie şi 
numai pentru faptul că dând o lege nouă au încălcat-o pe 
cea veche, respectată cu sfinţenie de societate şi preluată 
de la părinţi, şi nu s-au dat înapoi nici de la vărsarea de 
sânge (absolut nevinovat uneori şi împrăştiat din belşug în 
numele vechii legi), dacă doar prin vărsarea de sânge 
puteau izbândi. Mai este de remarcat că mai toţi aceşti 
binefăcători şi cârmuitori ai omenirii au fost cumplit de 
sângeroşi. Într-un cuvânt, ajung la concluzia că toţi, nu 
numai cei mari, dar şi cei care abia ies cât de cât din făgaş, 
adică sunt în stare să spună ceva cât de cât nou, trebuie să 
fie, prin firea lor, criminali, mai mult sau mai puţin, se 
înţelege. Altfel le-ar fi greu să iasă din făgaş, iar să rămână 
în rând cu toată lumea este de neacceptat pentru ei, tot din 
cauza firii lor, desigur, şi după mine au chiar datoria să nu 
accepte. Într-un cuvânt, vedeţi că până aici nu e nimic nou. 
Asta s-a scris şi s-a citit de mii de ori. Cât despre faptul că 
eu împart oamenii în obişnuiţi şi neobişnuiţi, sunt de acord 
că este ceva întru câtva arbitrar, dar nu avansez cifre. Nu 
fac decât să cred în această idee de principiu a mea. lar ea 
constă în faptul că oamenii, prin legea firii, se împart în 
general în două categorii: una inferioară (a celor obişnuiţi), 
adică, să spunem aşa, materialul care nu serveşte decât la a 
da naştere altor indivizi asemănători, şi una a oamenilor 
adevăraţi, adică a celor care au darul sau talentul de a 


spune în mediul lor un cuvânt nou. Există, evident, 
nenumărate subimpărţiri, dar trăsăturile definitorii ale 
celor două categorii sunt destul de distincte: prima 
categorie, adică materialul, cuprinde, în general vorbind, 
oameni care prin natura lor sunt conservatori, corecţi şi 
trăiesc în supunere, ceea ce le şi este pe plac. După părerea 
mea, ei sunt chiar datori să fie supuşi, fiindcă asta le e 
menirea şi, categoric, nu e nimic înjositor pentru ei în asta. 
Oamenii din a doua categorie încalcă cu toţii legea, sunt 
distrugători sau înclinați spre distrugere, în funcţie de 
puteri. Crimele acestor oameni sunt, se înţelege, relative şi 
diverse; mai toţi cer, prin diferite declaraţii, distrugerea 
prezentului în numele a ceva mai bun. Dacă pentru ideea 
lui e nevoie să treacă peste un cadavru sau să se bălăcească 
în sânge, conştiinţa unui astfel de om îi poate îngădui, după 
părerea mea, aşa ceva - totul depinde de idee şi de 
importanţa ei - remarcaţi acest lucru. Numai în acest sens 
vorbesc eu în articolul meu despre dreptul lor la crimă. 
(Dacă vă mai amintiţi, am plecat de la aspectul juridic.) De 
altfel, nici nu există vreun motiv de prea mare îngrijorare: 
marea masă nu le recunoaşte aproape niciodată acest 
drept, îi supune la chinuri şi îi spânzură (mai mult sau mai 
puţin), iar prin asta îşi îndeplineşte, cu deplină îndreptăţire, 
menirea ei conservatoare, cu toate că apoi, prin generaţiile 
următoare, aceeaşi masă îi aşază pe osândiţii de ieri pe 
socluri şi se înclină (mai mult sau mai puţin) în faţa lor. 
Prima categorie domneşte întotdeauna peste prezent, a 
doua categorie domneşte peste viitor. Primii conservă 
lumea şi o înmulţesc numeric; cei de-al doilea pun în 
mişcare lumea şi o îndreaptă spre un ţel. Şi unii, şi alţii au 
exact acelaşi drept la existenţă. Într-un cuvânt, pentru mine 
au drepturi egale şi - vive la guerre €ternelle - până la Noul 
Ierusalim, se-nţelege! 

— Aşadar credeţi în Noul Ierusalim? 

— Cred, răspunse hotărât Raskolnikov, uitându-se, aşa 
cum făcuse şi în timpul lungii sale tirade, în jos, după ce îşi 


fixase un punct pe covor. 

— Şi în Dumnezeu credeţi? lertaţi-mi curiozitatea. 

— Cred, repetă Raskolnikov ridicând ochii spre Porfiri. 

— Şi în învierea lui Lazăr credeţi? 

— Crred. De ce vă interesează toate astea? 

— Credeţi în litera lor? 

— În litera lor. 

— Aşa vasăzică, eram curios. lertaţi-mă. Dar daţi-mi voie, 
revin la ce discutam, nu sunt întotdeauna executaţi, unii 
chiar dimpotrivă... 

— Triumfă în timpul vieţii? A, da, unii îşi ating țelul şi în 
timpul vieţii, iar atunci... 

— Încep să execute ei? 

— Dacă trebuie; de fapt, mai toţi o fac. Remarca 
dumneavoastră e plină de miez! 

— Mulţumesc. Dar spuneţi-mi următorul lucru: ce-i 
deosebeşte pe aceşti oameni neobişnuiţi de cei obişnuiţi? 
Există nişte semne din naştere? Sunt de părere că aici e 
nevoie de o mai mare exactitate, ca să spun aşa, de o mai 
mare diferenţiere exterioară: scuzaţi-mi o îngrijorare 
firească, de om practic şi bine intenţionat, dar n-ar trebui 
să poarte, de pildă, nişte veşminte aparte, o emblemă sau 
mai ştiu eu ce? ... Fiindcă, recunoaşteţi, dacă se produce o 
confuzie şi cuiva dintr-o categorie i se năzare că aparţine 
celeilalte categorii şi începe „să înlăture toate opreliştile”, 
cum fericit v-aţi exprimat dumneavoastră, apoi... 

— O, asta e ceva foarte frecvent! Această remarcă este şi 
mai plină de miez decât cea de adineauri... 

— Vă mulţumesc... 

— N-aveţi pentru ce; dar nu pierdeţi din vedere faptul că 
eroarea este posibilă numai din partea primei categorii, 
adică a oamenilor „obişnuiţi” (cum, poate nefericit, le-am 
spus eu). În ciuda înclinaţiei lor înnăscute spre supunere, 
un anume spirit jucăuş al firii, care nu le este refuzat nici 
măcar dobitoacelor, face ca multora dintre ei să le placă să 
se creadă oameni înaintați, „distrugători”, chemaţi să 


răspândească şi ei „cuvântul nou”, iar asta cu toată 
sinceritatea. Ce-i drept, de foarte multe ori ei nici nu-i 
observă pe adevărații inovatori şi chiar îi dispreţuiesc, ca pe 
nişte inşi retrograzi, a căror gândire nu poate fi decât 
degradantă. După mine însă, nu poate fi cine ştie ce pericol 
în asta şi nu aveţi, zău, de ce să vă alarmaţi, fiindcă ei nu 
merg niciodată prea departe. Desigur, li se pot administra 
din când în când câteva nuiele pentru că şi-au luat-o în cap, 
ca să ştie unde le este locul, dar atâta tot; nu e nevoie nici 
măcar de cineva care s-o facă: se biciuiesc singuri, fiindcă 
au un simţ deosebit al moralității; unii îşi fac reciproc acest 
serviciu, iar alţii o fac cu propria mână... Se căiesc public în 
fel şi chip, ceea ce e frumos şi pilduitor, într-un cuvânt, nu 
aveţi de ce să vă faceţi griji din pricina lor... E o lege a 
naturii. 

— Ei, cel puţin în privinţa asta m-aţi mai liniştit; dar mai e 
o problemă: spuneţi-mi, vă rog, sunt mulţi oameni din 
aceştia, „neobişnuiţi”, care au dreptul să căsăpească pe 
alţii? Eu, fireşte, sunt gata să mă înclin în faţa lor, dar 
recunoaşteţi că e cam de speriat dacă sunt în număr foarte 
mare, nu-i aşa? 

— A, nu vă faceţi griji nici din pricina asta, continuă pe 
acelaşi ton Raskolnikov. În general, se nasc extrem de 
puţini, chiar ciudat de puţini, oameni cu o gândire nouă, şi 
chiar oameni care să fie în stare să spună ceva cât de cât 
nou. Un singur lucru e clar, anume că în ceea ce priveşte 
naşterea oamenilor şi a tuturor acestor categorii şi 
subcategorii, există o ordine determinată, extrem de corect 
şi de riguros, de o anumită lege a naturii. Sigur că acum 
această lege nu este cunoscută, dar sunt încredinţat că ea 
există şi că, prin urmare, la un moment dat poate deveni 
cunoscută. Acesta şi este singurul motiv pentru care există 
pe lume o imensă masă de oameni, materialul, pentru ca, în 
cele din urmă, printr-un efort, printr-un proces rămas până 
acum misterios, prin cine ştie ce încrucişare de neamuri şi 
rase, să se opintească şi să dea naştere, în fine, fie şi în 


proporţie de unul la o mie, unui om cât de cât independent. 
Oameni care să fie independenţi într-o şi mai mare măsură 
se nasc poate unul la zece mii (vorbesc aproximativ, doar ca 
să vă faceţi o idee). Iar într-o măsură şi mai mare, cu un 
grad şi mai înalt de independenţă - unul la o sută de mii. 
Oameni geniali - unul la câteva milioane, iar pentru apariţia 
marilor genii, exemplare desăvârşite ale omenirii, trebuie 
să se scurgă multe mii de milioane de oameni pe pământ. Pe 
scurt, în retorta în care se produc toate astea nu m-am 
uitat. Dar o anumită lege există, fără doar şi poate, şi 
trebuie să existe; aici nu poate fi vorba de întâmplare. 

— Glumiţi sau ce tot îndrugaţi acolo? strigă în cele din 
urmă Razumihin. Vă prostiţi unul pe altul? Stau să-şi bată 
joc unul de altul! Tu vorbeşti serios, Rodea? 

Raskolnikov îşi ridică în tăcere spre el chipul palid şi 
aproape trist, dar nu răspunse nimic. Având în faţă acest 
chip calm şi trist, lui Razumihin i se păru ciudat sarcasmul 
făţiş, insolent, enervant şi nepoliticos al lui Porfiri. 

— Ei, frate, dacă chiar vorbeşti serios... Ai cu siguranţă 
dreptate când spui că asta nu-i ceva nou şi că seamănă cu 
tot ce-am auzit şi citit de o mie de ori; dar ce e într-adevăr 
original în toate astea - şi, spre marea mea groază, îţi 
aparţine într-adevăr numai ţie - este că admiţi totuşi 
vărsarea de sânge dictată de conştiinţă şi, iartă-mă, chiar 
cu un fel de fanatism... În asta şi constă probabil ideea 
principală a articolului tău. Păi, această acceptare a vărsării 
de sânge dictate de conştiinţă... este, după mine, mai 
înspăimântătoare decât ar fi autorizarea oficială, legală, a 
vărsării de sânge... 

— Perfect adevărat, e mai înspăimântătoare, interveni 
Porfiri. 

— Nu, te-a luat apa! Aici e ceva în neregulă. O să citesc şi 
eu... Te-a luat apa! Nu poţi să gândeşti aşa... O să-l citesc. 

— În articol nu scrie nimic din toate astea, acolo sunt 
numai aluzii, spuse Raskolnikov. 


— Aşa, aşa, zise Porfiri fremătând, acum aproape că mi-e 
clar cum binevoiţi să vedeţi crima, dar... scuzaţi-mi 
plictisitoarea insistenţă (v-am sâcâit deja din cale-afară), mi- 
e de-acum şi jenă, dar vedeţi dumneavoastră: adineauri m- 
aţi liniştit de tot în privinţa amestecării din greşeală a celor 
două categorii, însă... nu pot să nu fiu îngrijorat de situaţiile 
practice, care sunt fel de fel! Să zicem că un bărbat sau un 
tânăr oarecare îşi închipuie că e Licurg ori Mahomed... unul 
viitor, evident, şi se apucă să înlăture din cale toate 
opreliştile... O să fie, îşi zice, o campanie pe termen lung, 
iar o campanie cere bani... ei, şi începe să facă rost de ei 
pentru campanie... înţelegeţi? 

Zametov pufni deodată în colţul lui, dar Raskolnikov nici 
nu ridică ochii spre el. 

— Mă văd nevoit să recunosc, răspunse el calm, că trebuie 
să existe într-adevăr astfel de situaţii... Proştii şi orgolioşii, 
mai cu seamă, cad în plasa asta, cu precădere cei tineri. 

— A, vedeţi? Bun, şi atunci? 

— Atunci, asta e, zâmbi ironic Raskolnikov, nu e vina mea. 
Aşa este şi va fi mereu. Poftim, el (arătă din cap spre 
Razumihin) a spus adineauri că eu admit vărsarea de 
sânge. Ei, şi? Nu e societatea îndeajuns de bine apărată 
prin deportări, închisori, anchetatori, ocne? De ce ne-am 
îngrijora? Căutaţi hoţul! 

— Bun, şi dacă îl găsim? 

— Doar ştiţi ce-aveţi de făcut cu el. 

— Staţi bine cu logica. Dar cum rămâne cu conştiinţa lui? 

— Ce vă pasă? 

— Pur şi simplu din omenie. 

— Cine are aşa ceva, să sufere pentru greşelile lui. Asta îi 
e şi pedeapsa, başca ocna. 

— Dar cei cu adevărat geniali, întrebă încruntându-se 
Razumihin, ăia care au dreptul să căsăpească, ăia nu 
trebuie să sufere deloc, nici pentru sângele vărsat? 

— Cuvântul trebuie nu are ce căuta aici. Aici nu există nici 
permisiune, nici interdicţie. N-au decât să sufere dacă le e 


milă de victimă... Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna 
obligatorii pentru o conştiinţă încăpătoare şi pentru o inimă 
simţitoare. Oamenii cu adevărat mari trebuie să simtă, cred 
eu, o mare tristeţe pe lumea asta, adăugă el deodată 
gânditor, pe un alt ton decât cel al discuţiei. 

Îşi ridică ochii, îi privi grav pe toţi, apoi zâmbi şi îşi luă 
şapca. Era cam prea calm în comparaţie cu felul în care 
intrase mai devreme şi simţea acest lucru. Se ridicară cu 
toţii. 

— Ei, mă înjuraţi sau nu, vă supăraţi sau nu, nu potsă mă 
abţin, spuse în încheiere Porfiri Petrovici. Îngăduiţi-mi încă 
o mică întrebare (vă sâcâi deja prea mult!), doar o idee 
mică de tot voiam să vă mai împărtăşesc, numai ca să nu 
uit... 

— Bine, spuneţi-vă mica idee. 

Raskolnikov rămase în picioare dinaintea lui, palid la faţă 
şi aşteptând. 

— Păi, uitaţi... nu ştiu nici eu, zău, cum să mă exprim mai 
bine... Mica mea idee e cam năstruşnică... psihologică... 
Uitaţi, când aţi scris articolul, nu se poate, he-he!, să nu vă 
fi socotit şi pe dumneavoastră - oricât de puţin - un om 
„neobişnuit”, care are de rostit un cuvânt nou, în sensul 
spuselor dumneavoastră... Nu-i aşa? 

— Se prea poate, răspunse dispreţuitor Raskolnikov. 

Razumihin se foi pe scaun. 

— Dar dacă-i aşa, nu cumva v-aţi hotărât şi 
dumneavoastră, din pricina unor eşecuri în viaţă şi a unor 
dificultăţi ori pentru propăşirea întregii omeniri, să treceţi 
peste vreo oprelişte? ... Bunăoară, să ucideţi şi să jefuiţi? ... 

Şi parcă îi făcu iar cu ochiul stâng şi râse neauzit, exact ca 
mai înainte. 

— Dacă treceam, în mod sigur nu v-aş fi spus 
dumneavoastră, răspunse cu un dispreţ sfidător şi arogant 
Raskolnikov. 

— A, nu, mă interesează asta doar ca să vă înţeleg articolul 
sub aspect literar... „Pfui, ce făţiş şi cu câtă obrăznicie!”, se 


gândi scârbit Raskolnikov. 

— Îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia, răspunse el sec, că nu 
mă cred un Mahomed sau un Napoleon, nici vreun alt 
personaj de acest fel, oricare ar fi el, şi că, nefiind în pielea 
lor, nu pot să vă dau o explicaţie satisfăcătoare despre felul 
în care aş proceda eu. 

— Ei, dar cine nu se crede astăzi în Rusia un Napoleon? 
spuse deodată pe un ton foarte familiar Porfiri; până şi în 
intonaţia lui era de astă dată ceva deja extrem de vădit. N-o 
fi trimis-o săptămâna trecută vreun viitor Napoleon din ăsta 
şi pe Aliona Ivanovna a noastră pe lumea ailaltă cu toporul? 

Raskolnikov tăcea şi se uita cu o privire neclintită la 
Porfiri. Razumihin se încruntase, posomorât. Părea să 
miroasă ceva încă dinainte. Îşi rotea privirile furios. Se 
scurse un minut într-o tăcere sumbră. Raskolnikov se 
întoarse să plece. 

— Plecaţi deja? spuse blajin Porfiri, întinzându-i deosebit 
de amabil mâna. Sunt foarte, foarte bucuros că v-am 
cunoscut. Iar în privinţa rugăminţii dumneavoastră, nu vă 
faceţi nici o grijă. Chiar aşa să şi scrieţi, cum v-am spus. Dar 
cel mai bine e să veniţi direct la mine... zilele astea... chiar 
şi mâine. O să fiu acolo pe la unsprezece, negreşit. Aranjăm 
totul... şi mai stăm puţin de vorbă... Ca unul dintre cei care 
au fost acolo printre ultimii, ne-aţi mai putea spune câte 
ceva..., adăugă el cu aerul cel mai binevoitor cu putinţă. 

— Doriţi să mă interogaţi în mod oficial, după toate 
regulile? întrebă tăios Raskolnikov. 

— Nu, de ce? Deocamdată nu e deloc necesar. Nu aţi 
înţeles bine. Eu, vedeţi dumneavoastră, mă folosesc de 
prilej şi... deja am stat de vorbă cu toţi cei care amanetau la 
dânsa... de la unii am luat declaraţii... iar dumneavoastră, 
fiind ultimul... A, chiar, apropo! exclamă dintr-odată, foarte 
bucuros, cine ştie de ce. Tocmai mi-am amintit, sunt ceva de 
groază! se întoarse el spre Razumihin. Tu mi-ai împuiat 
urechile atunci cu Mikolaşka acela... Ei, ştiu şi eu, ştiu şi eu, 
se întoarse el către Raskolnikov, că băiatul e curat, dar ce 


să-i faci, a trebuit să-l speriem şi pe Mitka... Ştiţi, esenţialul 
e că, trecând atunci pe scară... fiţi bun, pe la ora opt aţi 
fost, nu-i aşa? 

— Pe la opt, răspunse Raskolnikov, simțind în aceeaşi clipă, 
nemulţumit, că nu era nevoie să spună nimic. 

— Aşadar, când aţi urcat scările la ora opt, nu aţi văzut la 
etajul doi, într-un apartament care era deschis - vă 
amintiţi? - doi muncitori ori pe unul din ei? Zugrăveau 
acolo, nu i-aţi observat? Este extrem, extrem de important 
pentru ei! ... 

— Zugravi? Nu, n-am văzut..., răspunse Raskolnikov 
vorbind rar şi părând a răscoli printre amintiri, dar în 
acelaşi timp încordându-se tot, chinuindu-se de moarte să 
ghicească mai repede unde anume era capcana şi să nu-i 
scape cumva ceva. Nu, n-am văzut, şi nici vreun apartament 
deschis n-am observat... Dar la etajul patru (era deja 
complet lămurit asupra capcanei şi jubila), îmi amintesc că 
un funcţionar se muta din apartamentul... aflat vizavi de cel 
al Alionei Ivanovna... asta îmi amintesc... îmi amintesc 
clar... nişte soldaţi au scos un divan şi m-au făcut una cu 
peretele... dar zugravi, nu, nu-mi amintesc... şi nici vreun 
apartament deschis nu era parcă, nu, nu era... 

— Ce tot îndrugi acolo? strigă deodată Razumihin, 
dumirindu-se parcă despre ce era vorba. Păi, zugravii au 
lucrat chiar în ziua omorului, iar el a fost acolo cu trei zile 
mai devreme! De ce-l întrebi aşa ceva? 

— Pfui, le-am încurcat! se plesni peste frunte Porfiri. Să fiu 
al naibii dacă nu m-a înnebunit cazul ăsta! i se adresă, 
parcă chiar scuzându-se, lui Raskolnikov. Pentru noi e atât 
de important să aflăm dacă i-a văzut cineva la ora opt în 
apartament, încât mi-a trecut deodată prin minte că aţi 
putea să ne spuneţi... le-am încurcat de tot! 

— Păi, ar trebui să fii mai atent, remarcă Razumihin cu un 
aer posac. 

Ultimele cuvinte le spuse în antreu. Porfiri Petrovici îi 
conduse până la ușă, extrem de amabil. leşiră amândoi în 


stradă, sumbri şi mohorâţi, şi făcură câţiva paşi fără să 
scoată o vorbă. Raskolnikov trase adânc aer în piept... 

— VI — 

— Nu cred! Nu pot să cred! repeta nedumerit Razumihin, 
încercând din răsputeri să respingă argumentele lui 
Raskolnikov. Se apropiau deja de casa în care erau 
camerele lui Bakaleev şi unde Pulheria Alexandrovna şi 
Dunia îi aşteptau deja de mult. Discutând cu aprindere, 
Razumihin se oprea întruna; tulburarea şi emoția îi erau 
stârnite acum numai de faptul că, pentru prima oară, 
vorbeau despre asta pe faţă. 

— Nu crede, atunci! replică ironic Raskolnikov, cu un 
zâmbet rece şi detaşat. Tu, după cum ţi-e obiceiul, n-ai 
observat nimic, dar eu am cântărit fiecare cuvânt... 

— Fiindcă eşti bănuitor din fire, de asta ai cântărit... 
Mda... într-adevăr, recunosc că tonul lui Porfiri a fost destul 
de ciudat, iar ticălosul ăla de Zametov şi mai şi... Ai 
dreptate, avea el ceva, dar de ce? De ce? 

— Şi-a schimbat părerea azi-noapte. 

— Nici vorbă, dimpotrivă! Dacă aveau în cap ideea asta 
smintită, s-ar fi străduit din răsputeri să o ascundă, să nu-şi 
lase cărţile la vedere, ca pe urmă să te prindă... Dar acum... 
asta-i neobrăzare şi imprudenţă! 

— Dacă aveau fapte, adică fapte adevărate, sau măcar 
nişte bănuieli cât de cât întemeiate, atunci şi-ar fi dat într- 
adevăr osteneala să-şi ascundă jocul, sperând la mai mult 
(de altfel, mi-ar fi făcut de mult şi o percheziţie!). Dar ei nu 
au fapte, nici măcar unul - totu-i numai o nălucire de-a lor, 
totu-i numai în capetele lor, le-a venit aşa o idee, de aia şi 
încercă să deruteze prin obrăznicie. Poate că asta l-a şi 
înfuriat pe Porfiri, că nu sunt fapte, iar de ciudă şi-a dat 
drumul. Dar poate are şi vreo intenţie... pare un om 
inteligent... Poate a vrut să mă sperie cu faptul că ştie... Are 
el psihologia lui, frate... De fapt, mi-e şi silă să explic toate 
astea. Las-o baltă! 


— E jignitor, jignitor! 'Te înţeleg! Dar... dacă tot am vorbit 
acum limpede (şi e grozav că am vorbit în sfârşit limpede, 
asta mă bucură), am să-ţi mărturisesc fără înconjur că am 
observat de mult chestia asta la ei, ideea asta, în tot timpul 
ăsta, abia-abia schiţată, se-nţelege, dar chiar şi aşa, de ce? 
Cum de-ndrăznesc? De unde, de unde le-a venit? Dac-ai şti 
ce furii m-au apucat! Gândeşte-te puţin: un student sărac, 
doborât de mizerie şi de ipohondrie, aflat în pragul unei boli 
grave, însoţită de delir, care poate se şi declanşase (reţine 
lucrul ăsta!), bănuitor, orgolios, conştient de valoarea lui, 
care de jumătate de an n-a mai văzut picior de om prin 
ungherul lui, îmbrăcat numai în zdrenţe şi fără pingele la 
cizme, e silit să stea în faţa unor comisari oarecare şi să le 
rabde insultele; apoi datoria care îi cade din senin pe cap, 
poliţa neachitată la termen către consilierul de curte 
Cebarov, duhoarea de vopsea, căldura de treizeci de grade 
Reaumur, aerul închis, puhoiul de lume, povestea cu omorul 
persoanei la care fusese în ajun, şi toate astea pe stomacul 
gol! Păi cum să nu leşini! Şi pe asta, pe asta să se 
întemeieze totul! Păi, fir-ar al dracului! Înţeleg că ţi-e ciudă, 
Rodka, dar dacă aş fi în locul tău, eu le-aş râde tuturor în 
nas sau, şi mai bine, i-aş scuipa pe toţi drept în faţă, aş 
împărţi în stânga şi-n dreapta vreo douăzeci de palme bine 
plasate, cum li se cuvine întotdeauna, şi cu asta basta. 
Scuipă-i! Fă-ţi curaj! Nu le-ar fi ruşine! 

„Chiar a prezentat bine totul”, se gândi Raskolnikov. 

— Să scuip? Uşor de zis! Mâine mă aşteaptă alt 
interogatoriu! spuse el cu amărăciune. Oare trebuie să mă 
apuc să le dau explicaţii? Şi aşa mi-e necaz că ieri, la 
cârciumă, m-am coborât la mintea lui Zametov... 

— Fir-ar ai dracului! Mă duc la Porfiri! Îl prind la 
înghesuială, ca între rude, şi îl fac să pună toate cărţile pe 
masă. lar pe Zametov... „În sfârşit s-a prins!”, îşi spuse în 
gând Raskolnikov. 

— Stai! strigă Razumihin, apucându-l deodată de umăr. 
Stai, te înşeli! M-am gândit mai bine: te înşeli! Spui că 


întrebarea cu muncitorii a fost o capcană? Păi, unde vezi tu 
capcana? Judecă şi singur: dacă făceai asta, te apucai să 
mărturiseşti că ai văzut pe cineva zugrăvind în 
apartament... pe lucrători? Din contră: n-ai văzut nimic, 
chiar dacă ai văzut! Cine ar mărturisi împotriva lui? 

— Dacă făceam asta, aş fi spus neapărat că i-am văzut pe 
lucrători şi apartamentul, continuă să răspundă, fără nici 
un chef şi cu vădită silă, Raskolnikov. 

— De ce-ai mărturisi împotriva ta? 

— Fiindcă numai mujicii şi ageamiii tăgăduiesc de la bun 
început totul la interogatoriu, de la un capăt la altul. Un om 
ceva mai educat şi cu experienţă se străduie să recunoască 
îndată, pe cât posibil, toate lucrurile ce nu au legătură 
directă cu fapta şi care sunt de netăgăduit; numai că le 
atribuie alte cauze, le adaugă altă nuanţă, absolut 
neaşteptată, care le dă un sens complet diferit şi le pune 
într-o cu totul altă lumină. Porfiri a crezut că o să răspund 
în mod sigur aşa şi că o să spun în mod sigur că am văzut, 
ca să fie mai verosimil, ba o să mai bag şi de la mine ceva, 
ca să explic... 

— Dar ţi-ar fi spus imediat că muncitorii nu aveau cum să 
fie în apartament cu două zile înainte şi că tu trebuie să fi 
fost acolo chiar în ziua omorului la ora opt. Te-ar fi încurcat 
cu un amănunt neînsemnat! 

— Păi, pe asta a şi contat, că până să mă prind, osă mă 
grăbesc să dau un răspuns cât mai verosimil şi o să uit că 
muncitorii n-aveau cum să fie acolo acum două zile. 

— Dar cum era să uiţi? 

— Nimic mai simplu! Tocmai în amănunte din astea 
neînsemnate se încurcă cel mai uşor indivizii şireţi. Cu cât e 
omul mai şiret, cu atât se aşteaptă mai puţin să se dea de 
gol cu un fleac. Pe cei mai şireţi tocmai cu fleacuri trebuie 
să-i prinzi. Porfiri nu-i deloc aşa de prost cum îl crezi tu... 

— În schimb e un ticălos, dacă lucrurile stau aşa! 

Raskolnikov nu-şi putu opri râsul, dar în aceeaşi clipă i se 
părură ciudate însufleţirea şi mulţumirea cu care dăduse 


explicaţia din urmă, în timp ce înainte, cât discutaseră, 
fusese scârbit şi ursuz, vorbind numai de nevoie, pentru că 
nu avea încotro. 

„Încep să prind gust pe ici, pe colo!”, se gândi. 

Însă curând deveni neliniştit, stăpânit parcă de un gând 
neaşteptat şi alarmant. Era tot mai neliniştit. Se apropiau 
deja de intrarea casei lui Bakaleev. 

— Du-te singur, zise deodată Raskolnikov, mă întorc 
imediat. 

— Unde te duci? Am ajuns! 

— Trebuie, trebuie neapărat, am treabă... vin într-o 
jumătate de ceas... Spune-le tu. 

— Cum vrei, dar eu vin după tine! 

— Asta-i bună, acum vrei şi tu să mă chinui! strigă el cu o 
enervare atât de amară şi cu atâta disperare în privire, 
încât Razumihin îşi lăsă braţele să cadă. Rămase un timp în 
marchiză şi îl privi posomorât cum se îndrepta cu paşi mari 
spre străduţa lui. În cele din urmă, jurându-şi cu gura 
pungă şi cu pumnii strânşi că-l stoarce el chiar azi pe Porfiri 
ca pe o lămâie, urcă s-o liniştească pe Pulheria 
Alexandrovna, deja alarmată că întârziaseră atât de mult. 

Când ajunse acasă, Raskolnikov avea deja tâmplele lac de 
sudoare şi respira greu. Urcă iute scara şi, de cum intră în 
odaia care rămăsese neîncuiată, trase zăvorul. După aceea, 
cuprins de spaimă, se repezi ca un nebun în colţul cu gaura 
de sub tapet, unde pusese atunci lucrurile, vâri mâna 
înăuntru şi preţ de câteva minute scotoci atent, luând la 
rând toate neregularităţile şi încreţurile tapetului. 
Negăsind nimic, se ridică în picioare şi răsuflă adânc. 
Apropiindu-se adineauri de marchiza lui Bakaleev, i se 
năzărise deodată că era posibil ca vreun lucru, un lănţişor, 
un buton, sau chiar bucăţica de hârtie în care erau 
înfăşurate, cu înscrisul făcut de mâna bătrânei, să fi 
alunecat şi să se fi pierdut în vreo crăpătură, şi să se 
pomenească deodată că îi este pus dinainte în chip de 
probă neaşteptată şi de netăgăduit. 


Stătea dus parcă pe gânduri şi un zâmbet ciudat, umil şi 
aproape prostesc, îi rătăcea pe buze. În cele din urmă îşi 
luă şapca şi ieşi încet din odaie. Gândurile i se învălmăşeau. 
Cobori îngândurat în gang. 

— Uitaţi-l, dânsul e! strigă tare cineva. 

Ridică privirea. Portarul stătea în uşa cămăruţei lui, 
arătându-i-l pe Raskolnikov unui bărbat scund, care după 
înfăţişare părea a fi târgoveţ, îmbrăcat cu un fel de halat 
lung şi cu o jiletcă şi aducând foarte bine de departe a 
muiere. Capul, acoperit cu o şapcă soioasă, îi atârna pe 
piept şi toată făptura lui părea cocârjată. Faţa flască, 
zbârcită, arăta ca a unui om de cincizeci de ani, iar ochii 
mici, afundaţi în pungile de dedesubt, aveau o privire 
ursuză, aspră şi nemulțumită. 

— Ce e? întrebă Raskolnikov apropiindu-se de portar. 

Târgoveţul se uită pieziş la el, pe sub sprâncene, 
cercetându-l fără grabă, cu o privire atentă şi stăruitoare; 
apoi se întoarse încet şi, fără să spună un cuvânt, ieşi din 
gang în stradă. 

— Ce-i asta? strigă Raskolnikov. 

— Păi, m-a descusut dacă şade aici un student, mi-a spus 
numele dumneavoastră şi a-ntrebat la cine staţi. Tlaman 
atunci aţi coborât, eu v-am arătat, iar el a plecat. Poftim 
treabă! 

Portarul era şi el nedumerit, dar nu cine ştie ce şi, după ce 
se mai gândi o clipă, se întoarse şi se strecură înapoi în 
cămăruţa lui. 

Raskolnikov se repezi după târgoveţ şi îl văzu îndată 
mergând pe partea cealaltă a străzii, cu pas egal şi fără 
grabă, cu ochii în pământ, chibzuind parcă la ceva. Îl ajunse 
repede din urmă, dar o vreme se mulţumi să meargă în 
spatele lui; într-un sfârşit păşi în rând cu el şi se uită la el 
dintr-o parte. Acela îl observă imediat, îi aruncă o privire 
rapidă, dar îşi plecă din nou ochii, şi merseră aşa vreun 
minut, unul lângă altul, fără să spună un cuvânt. 


— De mine aţi întrebat... la portar? spuse în cele din urmă 
Raskolnikov cu un glas abia auzit. 

Târgoveţul nu răspunse nimic, nici măcar nu se uită la el. 
Continuară să meargă în tăcere. 

— De ce... aţi venit să întrebaţi... dacă acum tăceţi... ce 
mai e şi asta? 

Glasul lui Raskolnikov era întretăiat, iar cuvintele parcă nu 
se lăsau rostite clar. De data asta târgoveţul ridică ochii şi 
se uită la Raskolnikov cu o privire sumbră, sinistră. 

— Criminalule! spuse deodată cu voce scăzută, dar foarte 
limpede şi desluşită... 

Raskolnikov mergea în rând cu el. Picioarele i se tăiară 
brusc, simţi un fior îngheţat pe şira spinării şi preţ de o 
clipă inima păru să-i stea în loc; pe urmă se porni să bată cu 
putere, mai-mai să-i spargă pieptul. Făcură aşa vreo sută de 
paşi, mergând unul lângă altul şi tăcând din nou mălc. 

Târgoveţul nu se uita la el. 

— Dar ce... ce... Cine-i criminal? bâigui Raskolnikov abia 
auzit. 

— Tu eşti criminal, răspunse celălalt, mai desluşit şi mai 
apăsat, cu un fel de zâmbet triumfător, parcă încărcat de 
ură, uitându-se iar drept la chipul palid al lui Raskolnikov şi 
drept în ochii lui încremeniţi. 

Se apropiau de o răspântie. Târgoveţul coti la stânga şi îşi 
văzu de drum fără să se mai uite înapoi. Raskolnikov 
rămase pe loc şi se uită lung în urma lui. După ce făcuse 
deja vreo cincizeci de paşi, omul se întoarse şi îl privi cum 
stătea pironit locului. Deşi nu avea cum să vadă, lui 
Raskolnikov i se păru că omul arbora din nou zâmbetul lui 
rece, încărcat de ură şi triumfător. 

Cu paşi greoi, istoviţi, cu genunchii tremurând şi parcă 
rebegit de frig, Raskolnikov se întoarse şi urcă în cămăruţa 
lui. Îşi scoase şapca, o puse pe masă şi rămase în picioare, 
nemişcat, preţ de vreo zece minute. Pe urmă se trânti 
vlăguit pe divan şi se întinse cu un geamăt slab, de om 
bolnav; avea ochii închişi. Zăcu aşa vreo jumătate de oră. 


Nu se gândea la nimic. Totuşi gânduri sau frânturi de 
gânduri, imagini fără cap şi coadă i se perindau prin minte - 
chipuri de oameni pe care îi văzuse în copilărie sau îi 
întâlnise o singură dată, cine ştie unde, şi pe care nu şi le-ar 
fi amintit niciodată; clopotniţa bisericii din V; masa de 
biliard dintr-o cârciumă şi un ofiţer necunoscut stând 
dinaintea ei; mirosul de trabuc dintr-o tutungerie de la 
subsol; un magazin de băuturi spirtoase, o scară de serviciu 
numai lături şi coji de ouă toată şi, răzbătând de undeva, 
dangătul de duminică al clopotelor... Toate astea se 
perindau rând pe rând şi se roteau ca un vârtej. Unele chiar 
îi plăceau şi se agăța de ele, dar se stingeau repede, şi tot 
timpul parcă îl apăsa ceva pe dinăuntru, însă nu foarte tare. 
Uneori era chiar bine. Uşorul frison nu-i trecuse, dar şi el 
era aproape plăcut. 

Auzind paşii grăbiţi şi vocea lui Razumihin, închise ochii şi 
se prefăcu că doarme. Razumihin deschise uşa şi rămase o 
vreme în prag, părând să chibzuiască. Apoi păşi tiptil în 
cameră şi se apropie cu băgare de seamă de divan. 

— Nu-l trezi, las” să doarmă, mănâncă el mai încolo, se 
auzi vocea şoptită a Nastasiei. 

— Că bine zici, spuse Razumihin. 

leşiră amândoi cu băgare de seamă şi închiseră uşa. Mai 
trecu o jumătate de ceas. Raskolnikov deschise ochii şi se 
întinse din nou pe spate, punându-şi mâinile sub cap... 
„Cine-o fi? Cine să fie omul ăsta ieşit ca din pământ? Unde o 
fi fost şi ce-o fi văzut? A văzut tot, asta-i sigur. Dar unde a 
stat şi de unde a văzut? De ce-a ieşit abia acum la iveală? Şi 
cum a putut să vadă - să fie oare posibil? Hm..., îşi continuă 
Raskolnikov gândul, scuturat de friguri şi tresărind. Dar 
cutiuţa pe care a găsit-o Mikolai după uşă: asta n-a fost 
posibil? Probe... Îţi scapă ceva cât vârful unui ac şi iată o 
probă cât o piramidă egipteană! A zburat o muscă pe-acolo 
şi a văzut! Să fie posibil?” 

Şi dintr-odată simţi cu silă că îl lăsau puterile, că era 
îngrozitor de slăbit. 


„Trebuia să ştiu asta, se gândi cu un zâmbet amar, cum de- 
am îndrăznit, cunoscându-mă, presimţindu-mă, să iau 
toporul şi să mă mânjesc de sânge. Trebuia să ştiu 
dinainte!”, şopti disperat. 

Uneori rămânea cu mintea pironită asupra unui gând: 
„Nu, oamenii aceia nu sunt făcuţi aşa: adevăratul stăpân, 
căruia i se permite totul, face praf Ioulonul, măcelăreşte la 
Paris, uită o armată în Egipt, pierde o jumătate de milion de 
oameni în campania asupra Moscovei, scapă cu un 
calambur la Vilna; cu toate astea, după moarte e aşezat 
printre idoli, iar asta înseamnă că totul este permis. Nu, se 
pare că oamenii ăştia nu sunt făcuţi din carne, ci din 
bronz!” 

Un gând mărunt, ivit dintr-odată, aproape că-l făcu să 
râdă: „Napoleon, piramide, Waterloo şi o văduvă de arhivar, 
jigărită şi ticăloasă, o baborniţă, o cămătăreasă cu un cufăr 
roşu sub pat, păi cum să digere aşa ceva până şi unul ca 
Porfiri Petrovici! Nu digeră, nici vorbă! Îl împiedică estetica: 
„S-ar târi Napoleon pe sub patul unei baborniţe”, ar zice el! 
Ei, ce tâmpenii! ...” 

Din când în când se simţea de parcă ar fi aiurat; cădea 
într-o stare de exaltare febrilă. 

„Bătrânica-i un fleac! se gândea cuprins de înflăcărare, de 
elan. Bătrâna e poate chiar o greşeală, nu ea e problema! 
Cu bătrâna n-a fost decât boala... am vrut să fac mai repede 
pasul... n-am ucis un om, am ucis un principiu! Principiul l- 
am ucis, dar pasul nu l-am făcut, tot dincoace am rămas... 
N-am reuşit decât să omor. Dar nici asta n-am reuşit prea 
bine, se pare... Un principiu? De ce i-a făcut deunăzi de 
două parale prostănacul de Razumihin pe socialişti? Sunt 
nişte oameni muncitori şi întreprinzători; îi preocupă 
„fericirea generală”... Nu, mie mi-a fost dată o singură 
viaţă, alta n-o să mai fie, şi nu vreau să aştept „fericirea 
generală”. Vreau să trăiesc eu însumi ori mai bine nu 
trăiesc deloc. De fapt, n-am vrut să trec pe lângă o mamă 
care face foamea ţinându-mi strâns rubla în buzunar în 


aşteptarea „fericirii generale”. Cum se zice, contribui şi eu 
cu o cărămidă la clădirea fericirii generale şi asta îmi dă 
linişte sufletească. Ha-ha! Atunci pe mine de ce m-aţi sărit? 
Nu trăiesc decât o singură dată şi vreau şi eu... Eh, nu-s 
decât un păduche estetic, nimic mai mult, adăugă deodată 
izbucnind în râs ca un dement. Da, chiar aşa, sunt un 
păduche, continuă agăţându-se cu o bucurie răutăcioasă de 
acest gând, întorcându-l pe toate părţile, jucându-se cu el şi 
delectându-se, fie şi numai pentru că, în primul rând, acum 
cuget la faptul că sunt un păduche; pe urmă, în al doilea 
rând, pentru că o lună de zile am neliniştit preabuna 
providenţă luând-o ca martor că nu pentru carnea şi pofta 
mea fac ceea ce fac, ci în virtutea unui ţel măreț şi plăcut. 
Ha-ha! În al treilea rând, pentru că mi-am propus ca, 
trecând la fapte, să procedez pe cât posibil just, cântărind, 
măsurând şi socotind. L-am ales dintre toţi păduchii pe cel 
mai nefolositor şi, omorându-l, mi-am propus să iau de la el 
exact atât cât am nevoie pentru primul pas, nici mai mult, 
nici mai puţin (vasăzică, restul să ajungă la mânăstire, aşa 
cum scrie în testamentul ei, ha-ha!) ... Ceea ce dovedeşte, 
fără tăgadă, că sunt un păduche, adăugă scrâşnind din 
dinţi, este că sunt eu însumi mai respingător şi mai scârbos 
decât păduchele omorât şi am presimţit că aşa voi spune 
după ce voi ucide! Dar se poate oare compara ceva cu 
oroarea asta! O, ticăloşie! O, mârşăvie! ... O, ce bine-l 
înţeleg pe „prorocul” cu sabia în mână, călare pe calul lui: 
Allah îţi porunceşte, supune-te creatură „tremurătoare”! 
Are dreptate, are dreptate „prorocul” când pune de-a 
curmezişul străzii o baterie a-ntâia şi trage şi-n cel drept, şi- 
n cel vinovat, fără să ne mai învrednicească cu vreo 
explicaţie! Supune-te, creatură tremurătoare şi fereşte-te 
să doreşti ceva, fiindcă asta nu e treaba ta... O, pentru 
nimic în lume, pentru nimic, n-o să i-o iert babei!” 

Părul îi era ud de sudoare, buzele arse îi tremurau, 
privirea fixă era aţintită în tavan. 


„Ce mult îmi iubeam mama şi sora! Acum de ce le urăsc? 
Da, le urăsc, fizic le urăsc, nu pot să le suport lângă mine... 
Adineauri m-am apropiat de mama şi am sărutat-o, îmi 
amintesc... S-o îmbrăţişez şi să mă gândesc că dacă ar 
afla... oare să-i spun? Asta ar fi din partea mea... Hm, ea 
trebuie să fie la fel ca mine, adăugă sforţându-se să cugete, 
parcă luptându-se cu delirul care punea stăpânire pe el. O, 
cât o urăsc acum pe bătrână! Cred că aş omori-o din nou 
dacă s-ar trezi! Biata Lizaveta! De ce s-o fi nimerit acolo? ... 
E ciudat totuşi că la ea aproape nici nu mă gândesc, ca şi 
cum n-aş fi omorât-o... Lizaveta! Sonia! Biete fiinţe blânde, 
cu nişte ochi blânzi... Dragele de ele! De ce nu plâng oare? 
De ce nu se vaită? ... Ele dau tot... cu ochii lor blânzi şi 
liniştiţi... Sonia, Sonia! Blânda Sonia! ...” 

Nu mai ştiu de el şi i se păru ciudat că nu-şi amintea cum 
ajunsese în stradă. Se înserase de-a binelea. Întunericul se 
îndesea, iar luna plină strălucea din ce în ce mai luminoasă, 
însă aerul părea teribil de înăbugşitor. Era lume multă pe 
stradă; meseriaşii şi negustorii se întorceau pe la casele lor, 
alţii se plimbau; mirosea a var, a praf, a apă stătută. 
Raskolnikov mergea trist şi îngrijorat; îşi amintea foarte 
bine că ieşise din casă cu o anumită intenţie, că avea ceva 
de făcut şi că trebuia să se grăbească, dar ce anume - 
uitase. La un moment dat se opri şi zări pe trotuarul celălalt 
un om care îi făcea cu mâna. Traversă, îndreptându-se spre 
el, dar omul se răsuci brusc şi plecă de parcă nu se 
întâmplase nimic, cu capul plecat, fără să se întoarcă şi fără 
să dea vreun semn că l-ar fi chemat. „M-o fi chemat sau 
nu?”, se gândi Raskolnikov, luându-se totuşi după el. Însă 
când ajunse la nici zece paşi, îl recunoscu şi se sperie: era 
târgoveţul de mai înainte, îmbrăcat în acelaşi halat şi la fel 
de cocârjat. Raskolnikov înaintă păstrând distanţa; inima îi 
bătea cu putere; cotiră amândoi într-o străduţă, celălalt tot 
fără să se întoarcă. „Oare ştie că mă ţin după el?”, se 
întrebă în gând Raskolnikov. Târgoveţul intră în gangul unei 
case mari. Raskolnikov, grăbind pasul, se apropie şi aruncă 


o privire în gang, să vadă dacă celălalt nu se uită după el ca 
să-l cheme. Într-adevăr, după ce străbătu gangul şi intră în 
curte, celălalt se întoarse brusc şi parcă îi făcu iar semn cu 
mâna. Raskolnikov o luă imediat prin gang, dar când ajunse 
în curte, târgoveţul nu mai era deja acolo. Urcase deci pe 
prima scară. Raskolnikov se repezi după el. Într-adevăr, pe 
palierul de la etajul doi se auzeau nişte paşi măsuraţi şi 
domoli. Ciudat, scara îi părea cunoscută! Uite fereastra de 
la primul cat: lumina lunii se cernea trist şi tainic prin 
geam; iată şi etajul doi. Ah, era chiar apartamentul în care 
lucraseră zugravii... Cum de nu-l recunoscuse imediat? 
Paşii celui care mergea înainte se stinseră. „Înseamnă că s- 
a oprit sau s-a ascuns undeva.” lată şi etajul trei. Să urce 
mai departe? Ce linişte, de-a dreptul înfiorătoare... 
Continuă să urce. Zgomotul propriilor paşi îl speria, îl 
îngrozea. Dumnezeule, ce întuneric! Târgoveţul s-o fi 
ascuns pe undeva, printr-un cotlon. Ia te uită, uşa 
apartamentului e larg deschisă! Chibzui puţin şi intră. 
Antreul era cufundat în beznă şi pustiu, de parcă se scosese 
tot de-acolo; încetişor, în vârful picioarelor, trecu în salon, 
care era scăldat în întregime de lumina puternică a lunii; 
aici totul era ca înainte: scaunele, oglinda, divanul galben şi 
pozele înrămate. Luna uriaşă, rotundă, roşie-arămie bătea 
direct în fereastră. „Luna dă liniştea asta, se gândi 
Raskolnikov, pesemne că acum se dezleagă misterul.” Se 
opri şi aşteptă, aşteptă îndelung, şi cu cât era mai tăcută 
luna, cu atât îi bătea inima mai tare, dureros chiar. Aceeaşi 
linişte. Deodată se auzi un trosnet sec, o fracțiune de 
secundă, ca şi cum ar fi fost ruptă o surcea, şi totul 
încremeni iar. O muscă trezită, luându-şi zborul, se izbi de 
geam şi bâzâi jalnic. În clipa aceea, într-un colţ, între 
dulăpior şi fereastră, parcă zări atârnând un palton ponosit. 
„Ce caută paltonul aici? se gândi. Înainte nu era...” Se 
apropie tiptil şi ghici că după palton se ascunde cineva. Cu 
grijă, dădu la o parte paltonul cu mâna şi zări un scaun, iar 
pe scaun stătea, într-un colţişor, bătrâna, chircită şi cu 


capul plecat, aşa încât nu-i putea vedea deloc faţa, dar era 
ea. Se aplecă asupra ei. „Îi e frică!”, se gândi, apoi scoase 
încetişor toporul din bretea şi o izbi în creştet, o dată şi încă 
o dată. Dar, lucru ciudat, ea nici nu se clinti sub lovituri, 
parcă era de lemn. El se sperie, se aplecă şi mai tare şi 
începu s-o cerceteze cu privirea, dar ea îşi plecă şi mai mult 
capul. El se lăsă atunci până la podea şi se uită de jos la faţa 
ei, se uită şi încremeni: bătrâna şedea şi râdea, râdea în 
hohote tăcute, neauzite, înăbuşindu-le pe cât putea ca să n- 
o audă el. Deodată, i se păru că uşa de la dormitor se 
întredeschide şi că dinăuntru se auzeau râsete şi şuşoteli. Îl 
cuprinse o furie turbată şi începu să o lovească pe bătrână 
cu toporul în cap din toate puterile, dar la fiecare izbitură 
râsetele şi şoaptele din dormitor se auzeau tot mai tare şi 
mai desluşit, iar bătrâna se zguduia de atâta râs. Vru s-o ia 
la fugă, însă antreul era acum plin de lume, uşa dinspre 
scară stătea larg deschisă, iar pe palier, pe scară şi mai jos 
erau oameni cu grămada, cap lângă cap, toţi se uitau, 
strângându-se unii într-alţii şi aşteptând în tăcere... Inimai 
se strânse, picioarele nu voiau să-l asculte, rămâneau 
ţintuite în loc... Vru să ţipe şi se trezi. 

Îşi recăpătă cu greu suflarea, însă - lucru ciudat - visul 
părea să continue: uşa odăii lui era larg deschisă, iar în 
prag stătea un bărbat cu totul necunoscut şi îl privea fix. 

Raskolnikov nu reuşea încă să deschidă ochii de tot şi 
pentru o clipă îi închise la loc. Stătea culcat pe spate şi nu 
se mişca. „O fi tot vis sau nu?”, se întrebă şi ridică uşor, 
neobservat, pleoapele să se uite: necunoscutul stătea în 
acelaşi loc şi continua să se uite la el. Deodată păşi cu 
băgare de seamă peste prag, închise cu grijă uşa în urma 
lui, se apropie de masă, aşteptă vreun minut - fără să-l 
scape o clipă din ochi - şi încet, fără zgomot, se aşeză pe 
scaunul de lângă divan; pălăria o puse într-o parte, pe 
podea, şi îşi sprijini ambele mâini pe baston, lăsându-şi 
bărbia pe ele. Se vedea că era dispus să aştepte timp 
îndelungat. Pe cât îl putea zări printre gene, bărbatul nu 


mai era tânăr, părea destul de gras şi avea o barbă deasă, 
blondă, aproape albă... 

Trecură vreo zece minute. Era încă lumină, dar se lăsa 
deja seara. În odaie era linişte deplină. Nici măcar de pe 
scară nu răzbătea vreun sunet. Doar o muscă mare bâzâia 
şi se izbea de geam. În cele din urmă, Raskolnikov nu mai 
suportă: se ridică şi se aşeză în capul oaselor pe divan. 

— Ei, spuneţi, ce doriţi? 

— A, ştiam că nu dormiţi şi că doar vă prefaceţi, spuse 
necunoscutul şi, după ce dădu acest răspuns ciudat, începu 
să râdă liniştit. Arkadi Ivanovici Svidrigailov, dacă îmi 
permiteţi să mă prezint... 

PARTEA A PATRA 

- 1 - „Să fie tot vis?”, se gândi iar Raskolnikov. Se uită 
atent şi bănuitor la musafirul neaşteptat. 

— Svidrigailov? Ce aiureală! Nu se poate! spuse în cele din 
urmă cu voce tare, nedumerit. 

Musafirul nu se arătă deloc mirat de exclamaţia lui. 

— Am venit la dumneavoastră din două motive: în primul 
rând, am vrut să vă cunosc personal, fiindcă am auzit 
despre dumneavoastră numai lucruri interesante şi 
lăudabile; iar în al doilea rând, sper că nu veţi refuza să mă 
ajutaţi într-o chestiune care este în interesul personal al 
surorii dumneavoastră, Avdotia Romanovna. Singur, fără 
nici o recomandare, probabil că nu m-ar primi nici până în 
curtea casei, având în vedere părerea pe care şi-a făcut-o 
despre mine, dar cu ajutorul dumneavoastră, socotesc că... 

— Socotiţi prost, i-o reteză Raskolnikov. 

— Dumnealor au sosit abia ieri, dacă îmi permiteţi să 
întreb? 

Raskolnikov nu răspunse. 

— Ieri, ştiu sigur. Eu însumi am venit abia alaltăieri. Ei 
bine, uitaţi ce am să vă spun, Rodion Romanovici; să mă 
justific, consider că nu ar avea nici un rost, dar îngăduiţi-mi 
totuşi să întreb: de fapt, ce-i atât de criminal din partea 


mea în toate astea, dacă ar fi să judecăm sănătos şi fără 
prejudecăţi? 

Raskolnikov continua să-l cerceteze în tăcere. 

— Că m-am ţinut de capul unei fete fără apărare la mine 
acasă şi că „am jignit-o cu propunerile mele mârşave” - asta 
e? (O iau singur înainte!) Dar gândiţi-vă numai că sunt şi eu 
om şi nihil humanum2 1... într-un cuvânt, că pot şi eu să fiu 
fermecat şi să mă îndrăgostesc (ceea ce, desigur, nu se 
întâmplă când vrem noi), iar atunci se explică totul în modul 
cel mai firesc. Întrebarea e: sunt un monstru sau sunt chiar 
eu o victimă? Şi dacă aş fi o victimă? Căci, atunci când i-am 
propus obiectului pasiunii mele să fugă cu mine în America 
sau în Elveţia, poate că nutream cele mai respectuoase 
sentimente, ba mă mai gândeam şi la fericirea amândurora! 
Rațiunea e sclava pasiunii; poate că mi-am făcut mai mult 
rău mie, să-mi fie cu iertare... 

— Nu despre asta e vorba, îl întrerupse scârbit 
Raskolnikov, indiferent că aveţi sau nu dreptate, sunteţi pur 
şi simplu respingător. Nu vreau să am nimic de-a face cu 
dumneavoastră. leşiţi afară. Valea! 

Svidrigailov izbucni în râs. 

— Ei... dar nu vă lăsaţi deloc derutat! zise râzând din toată 
inima. Mă gândisem să umblu cu şiretlicuri, dar văd că nu 
ţin, aţi pus imediat punctul pei! 

— Păi şi-acum tot cu şiretlicuri umblaţi. 

— Chiar aşa? Chiar aşa? repetă Svidrigailov prăpădindu-se 
de râs. Dar asta e ceea ce franţujii numesc bonne guerre22, 
e un şiretlic îngăduit! ... Totuşi m-aţi întrerupt; oricum ar 
sta lucrurile, afirm încă o dată: n-ar fi existat nici un fel de 
neplăceri dacă n-ar fi fost întâmplarea din grădină. Marfa 
Petrovna... 

— Pe Marfa Petrovna se spune că tot dumneavoastră aţi 
omorât-o, îl întrerupse cu grosolănie Raskolnikov. 

— Aţi auzit şi despre asta? De fapt, cum să nu auziţi? Ei 
bine, cât priveşte întrebarea dumneavoastră, nu ştiu, zău, 
cum să vă răspund, deşi propria mea conştiinţă e cât se 


poate de liniştită dinspre partea asta. Adică, să nu vă 
gândiţi că mă tem de ceva; totul s-a făcut după toate 
regulile şi s-a stabilit cu precizie: ancheta medicală a 
descoperit că a fost o apoplexie pricinuită de faptul că s-a 
scăldat după o masă copioasă, la care a şi băut aproape o 
sticlă de vin, dar nici nu putea să descopere altceva... Nu, 
dar să vedeţi la ce m-am gândit la un moment dat, mai ales 
pe drum, stând în tren: oare nu am contribuit moralmente 
la această... nenorocire, nu am enervat-o sau ceva de felul 
ăsta? Dar am ajuns la concluzia că nici asta n-a putut să fie. 

Raskolnikov începu să râdă. 

— Pentru ce vă frământaţi atâta! 

— De ce râdeţi? Gândiţi-vă numai: n-am făcut decât s-o 
lovesc de două ori cu cravaşa, nici n-au rămas urme... Nu 
mă socotiți, vă rog, un cinic: ştiu foarte bine cât e de mârşav 
din partea mea şi tot restul, dar la fel de bine ştiu că Marfa 
Petrovna chiar s-a bucurat de această, cum să spun, 
pasiune a mea. Istoria cu surioara dumneavoastră se 
epuizase de mult şi Marfa Petrovna era nevoită de trei zile 
să stea acasă, neavând ce să mai povestească prin oraş, 
fiindcă de-acum se săturaseră toţi de scrisoarea aceea 
(despre lectura scrisorii aţi auzit?). Şi poftim, îi pică dintr- 
odată, ca o mană cerească, cele două lovituri de cravaşă! 
Cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să poruncească să se 
înhame caii la trăsură! ... Ca să nu mai spun că, în ciuda 
indignării afişate, femeilor li se întâmplă să încerce o foarte, 
foarte mare plăcere când sunt ofensate. Tuturor li se 
întâmplă; oamenilor, în general, le place chiar foarte mult 
să fie jigniţi, aţi remarcat? Dar femeilor, în mod deosebit. 
Chiar se poate spune că nici nu le trebuie mai mult. 

Pentru un moment, Raskolnikov se gândi să se ridice şi să 
plece, punând astfel capăt întrevederii. Dar curiozitatea şi 
chiar un soi de calcul îl ţinură pe loc. 

— Vă plac bătăile? întrebă distrat. 

— Nu, nu foarte, răspunse calm Svidrigailov. Marfa 
Petrovna şi cu mine nu ne-am bătut aproape niciodată. Am 


trăit în bună pace şi ea a fost întotdeauna mulţumită de 
mine. Cravaşa am folosit-o, în toţi cei şapte ani ai vieţii 
noastre, doar de două ori (dacă nu mai punem la socoteală 
o a treia ocazie, de altfel, foarte ambiguă): prima oară a fost 
la două luni după ce ne-am căsătorit, chiar după venirea la 
ţară, iar a doua şi ultima a fost cea de-acum. Chiar mă 
credeaţi o bestie, un stăpân de iobagi înapoiat? He-he... Dar 
apropo, vă mai amintiţi, Rodion Romanovici, că acum câţiva 
ani, în vremurile acelea binecuvântate când puteai să-ţi 
exprimi liber părerile, un nobil - am uitat cum îl chema - a 
fost făcut de ocară în faţa tuturor şi prin toată literatura, 
fiindcă a biciuit o nemţoaică în tren, vă aduceţi aminte? A 
fost, pare-mi-se, chiar în anul când s-a petrecut şi fapta 
neruşinată din Veacul (ei, Nopțile egiptene, lectura publică, 
nu vă amintiţi? Ochii negri! O, unde sunteţi oare, vremuri 
aurite ale tinereţii noastre!). Ei bine, iată părerea mea: nu 
împărtăşesc deloc atitudinea domnului care a biciuit-o pe 
nemţoaică, fiindcă într-adevăr... n-ai ce împărtăşi! Totuşi nu 
pot să nu afirm că dai câteodată peste nişte „nemţoaice” 
care cer aşa nişte palme, încât nu cred să existe vreun 
progresist care să nu procedeze în consecinţă. Însă nimeni 
n-a tratat atunci subiectul din acest punct de vedere, deşi 
este un punct de vedere cu adevărat uman, zău aşa! 

Spunând asta, Svidrigailov izbucni iar în râs. Lui 
Raskolnikov îi era clar că avea în faţă un om care luase o 
hotărâre fermă şi care ştia ce face. 

— Se vede treaba că n-aţi mai vorbit cu nimeni de câteva 
zile, nu-i aşa? întrebă el. 

— Cam aşa. Pesemne, vă miraţi că sunt un om atât de 
îngăduitor. 

— Nu, mă mir că sunteţi un om din cale-afară de 
îngăduitor. 

— Fiindcă nu m-am simţit ofensat de grosolănia 
întrebărilor dumneavoastră? De asta? Păi... de ce m-aş fi 
simţit? Cum aţi întrebat, aşa am răspuns, adăugă cu o 
naivitate uimitoare. Fiindcă, sincer vorbind, nu prea dau 


importanţă la nimic, continuă oarecum dus pe gânduri. lar 
acum nu mă preocupă chiar deloc asemenea lucruri... De 
altfel, sunteţi cât se poate de îndreptăţit să credeţi că mă 
dau bine pe lângă dumneavoastră fiindcă urmăresc ceva, 
mai cu seamă că am şi o treabă cu surioara dumneavoastră, 
v-am mărturisit chiar eu. Dar vă spun sincer: mă omoară 
urâtul! Mai ales de trei zile încoace, nici nu mai spun, chiar 
m-am bucurat să vă întâlnesc... Nu vă supăraţi, Rodion 
Romanovici, dar şi dumneavoastră îmi păreţi foarte ciudat, 
nu ştiu de ce. Luaţi-o cum vreţi, dar e ceva cu 
dumneavoastră, vreau să spun, nu în clipa asta, ci în 
general... Bun, gata, nu vă încruntaţi! Nu sunt chiar aşa un 
monstru cum credeţi! 

Raskolnikov îl privea posomorât. 

— Poate că nici nu sunteţi un urs, zise el. Chiar am 
impresia că sunteţi un om din lumea bună sau, cel puţin, 
ştiţi să vă purtaţi cum trebuie când este cazul. 

— Nu prea mă interesează părerea nimănui, răspunse 
Svidrigailov sec, chiar cu o notă de trufie parcă, atunci de 
ce să nu fiu vulgar, când vulgaritatea e un veşmânt atât de 
comod în climatul nostru... mai ales dacă ai şi o aplecare 
naturală spre aşa ceva, adăugă el începând iar să râdă. 

— Dar am auzit că aveţi mulţi cunoscuţi pe-aici. Sunteţi, 
cum se spune, „un om cu relaţii”. Atunci pentru ce altceva 
aţi veni la mine, dacă nu cu vreun scop? 

— E adevărat ce-aţi spus, am mulţi cunoscuţi, încuviinţă 
Svidrigailov fără să răspundă la întrebarea principală, i-am 
şi întâlnit; de trei zile tot umblu fără nici un rost; îi recunosc 
şi se pare că mă recunosc şi ei. Sunt destul de bine 
îmbrăcat şi nu sunt deloc un om sărac; ne-a ocolit şi 
reforma ţărănească; averea mea e formată mai mult din 
păduri şi lunci, aşa că îmi aduce în continuare venituri; 
dar... nu mă apropii de ei; şi înainte mă săturasem: umblu 
de trei zile şi n-am în faţa cui să-mi deschid sufletul... Apoi 
mai e şi oraşul ăsta! Spuneţi-mi şi mie, vă rog, cum de-a 
putut lua naştere la noi! Un oraş de birocraţi şi de toate 


soiurile posibile de seminarişti! Ce-i drept, acum opt ani, 
când hălăduiam pe-aici, nu băgam de seamă prea multe... 
Acum doar în anatomie îmi mai pun nădejdea, pe cuvântul 
meu! 

— Ce anatomie? 

— Cât priveşte cluburile astea, restaurantele Dussot, 
petrecerile voastre, chiar şi progresul, las' să meargă toate 
înainte fără mine, continuă el ocolind din nou întrebarea. 
Dar şi să fii trişor, asta-i plăcere? 

— Aţi fost trişor? 

— Păi, altfel cum? Eram o gaşcă întreagă, oameni tot unul 
şi unul, acum opt ani, ne omoram timpul împreună. Toţi 
erau oameni manieraţi, aveam printre noi chiar poeţi şi 
capitalişti. Dar în general, la noi, în societatea rusă, 
manierele cele mai alese le au coţcarii, n-aţi remarcat? 
Trăind la ţară, eu m-am delăsat. Dar m-a băgat la zdup 
pentru datorii un grecotei din Nejinsk. Atunci a apărut 
Marfa Petrovna, s-a târguit şi m-a răscumpărat pentru 
treizeci de mii de arginţi. (Eu datoram în total şaptezeci de 
mii.) Ne-am luat cu cununie şi m-a şi dus la ea la ţară, ca pe 
o comoară. Era mai în vârstă decât mine cu cinci ani. M-a 
iubit foarte mult. Şapte ani n-am ieşit din sat. Şi luaţi 
aminte, a păstrat toată viaţa, ca pe un document împotriva 
mea, poliţa de treizeci de mii răscumpărată pe un alt nume, 
ca să mă aibă la mână şi să nu-mi treacă prin minte să mă 
răzvrătesc pentru ceva, că intram iar la zdup! Ar fi făcut-o! 
Că la o femeie nu se bat deloc cap în cap toate astea. 

— Dacă nu era poliţa, aţi fi luat-o din loc? 

— Nu ştiu ce să spun. Poliţa aproape că nici nu mă 
stânjenea. Nu-mi doream să mă duc nicăieri, iar Marfa 
Petrovna, văzând că mă plictiseam, m-a poftit chiar ea de 
două ori în străinătate! Dar ce-mi trebuia? Mai fusesem şi 
înainte în străinătate şi întotdeauna mi se făcea scârbă. Nu 
că aş fi vrut, dar, uite, vezi un răsărit de soare, golful 
Neapole, marea şi parcă te cuprinde tristeţea. E şi mai 
dezgustător când chiar tânjeşti după ceva! Nu, acasă e mai 


bine: aici, cel puţin, dai vina pe alţii pentru toate, iar ţie îţi 
găseşti justificări. Acum aş pleca, poate, într-o expediţie la 
Polul Nord, fiindcă j'ai le vin mauvais23, de băut mi-e silă, 
iar în afară de vin nu văd ce-mi mai rămâne. Am încercat. la 
spuneţi, e adevărat ce se zice, că Berg o să zboare duminică 
în parcul lusupov cu un balon imens şi că-i invită, contra 
unei anumite sume, pe cei care doresc să-l însoţească? 

— Dar ce, aţi zbura? 

— Eu? Nu... zic şi eu aşa..., murmură Svidrigailov ca şi 
cum l-ar fi bătut într-adevăr gândul. 

„Oare chiar ar face-o?”, se întrebă Raskolnikov. 

— Nu, poliţa nu mă stânjenea, continuă Svidrigailov 
gânditor, oricum nu ieşeam din sat. Şi în curând se face 
chiar anul de când Marfa Petrovna mi-a şi înapoiat-o de ziua 
mea, ba mi-a mai dăruit şi o sumă substanţială pe deasupra. 
Ea avea avere. „Vezi ce încredere am în dumneata, Arkadi 
Ivanovici”, aşa s-a exprimat, zău. Nu credeţi că s-a exprimat 
aşa? Să ştiţi că ajunsesem un gospodar destul de bun la 
ţară, eram cunoscut chiar şi prin împrejurimi. Îmi 
comandasem o grămadă de cărţi. Marfa Petrovna a fost de 
acord la început, dar pe urmă se tot temea să nu mă 
zăpăcească învăţătura. 

— Se pare că-i duceţi dorul Marfei Petrovna, nu-i aşa? 

— Eu? Se prea poate. Dar apropo, credeţi în stafii? 

— În ce fel de stafii? 

— Stafii ca toate stafiile, ce fel! 

— Dar dumneavoastră credeţi? 

— Mă rog, şi da, şi nu, pour vous plaire24... Adică, nu că n- 
aş... 

— Dar apar? 

Svidrigailov se uită cumva ciudat la el. 

— Marfa Petrovna binevoieşte să-mi facă vizite, spuse el şi 
un zâmbet straniu îi strâmbă gura. 

— Cum vine asta, binevoieşte să vă facă vizite? 

— Păi a venit deja de trei ori. Prima dată am văzut-o chiar 
în ziua înmormântării, trecuse o oră de când mă întorsesem 


de la cimitir. Asta a fost în ajunul plecării mele încoace. A 
doua oară a fost alaltăieri, pe drum, chiar în zori, în staţia 
Mălăia Vişera. lar a treia oară, acum două ore, în camera 
unde stau, eram singur. 

— Aievea? 

— Aievea. De toate cele trei ori. Vine, îmi vorbeşte vreun 
minut şi pleacă pe uşă, întotdeauna pe uşă. Parcă se şi 
aude. 

— De ce m-oi fi gândit eu că în mod sigur vi se întâmplă 
astfel de lucruri! spuse deodată Raskolnikov şi în aceeaşi 
clipă se miră singur că zisese asta, era foarte tulburat. 

— Ia te uită, aşa v-aţi gândit? întrebă uimit Svidrigailov. 
Chiar aşa? Ei, n-am spus eu că noi doi avem ceva în comun? 

— N-aţi spus niciodată aşa ceva! răspunse Raskolnikov 
tăios, înfierbântându-se. 

— N-am spus? 

— Nu! 

— Mi s-a părut că am spus. Adineauri, când am intrat şi am 
văzut că staţi cu ochii închişi şi că vă prefaceţi, mi-am zis 
imediat: „E chiar el!”. 

— Cum adică, „E chiar el”? La ce vă referiţi? strigă 
Raskolnikov. 

— La ce? Zău dacă ştiu la ce..., mormăi Svidrigailov 
părând sincer derutat. 

Vreun minut tăcură, privindu-se drept în ochi. 

— Astea-s prostii! se oţări la el Raskolnikov. Şi ce vă spune 
când vine? 

— Ea? Tot felul de fleacuri, dacă vă puteţi închipui, de te- 
apucă şi mirarea, pe mine chiar mă supără. Prima dată o 
văd că intră (eram, ştiţi, obosit: slujba de înmormântare, cu 
veşnica pomenire, pe urmă litaniile, praznicul, în fine, 
stăteam singur în cabinet, fumând un trabuc şi cugetând), 
intră pe uşă: „Arkadi Ivanovici, zice, astăzi te-ai luat cu 
treaba şi ai uitat să întorci ceasul din sufragerie”. Într- 
adevăr, ceasul ăsta, de şapte ani, îl întorc în fiecare 
săptămână, iar dacă uitam, ea îmi aducea întotdeauna 


aminte. A doua zi plec încoace. Intru în zori în staţie - peste 
noapte doar aţipisem, eram năuc, cu ochii cârpiţi de somn - 
şi-mi iau o cafea; când mă uit, Marfa Petrovna se aşază 
deodată lângă mine, cu un pachet de cărţi în mână: „Să-ţi 
ghicesc de drum, Arkadi Ivanovici?”. Dădea formidabil în 
cărţi. Ei, n-o să-mi iert niciodată că n-am vrut! M-am speriat 
şi am fugit, dar a sunat, ce-i drept, şi clopoţelul. Astăzi, 
după masa infectă de la birt, simţindu-mi stomacul greu, 
şedeam şi fumam, când Marfa Petrovna intră iar, gătită din 
cap până-n picioare, într-o rochie nouă de mătase verde, cu 
o trenă cât toate zilele: „Bună ziua, Arkadi Ivanovici! Cum 
îţi place rochia mea? Aniska nu coase aşa”. (Aniska e mare 
maestră la noi în sat, o fostă iobagă care a învăţat meserie 
la Moscova, frumuşică fetiţa.) Stă ce stă, pe urmă începe să 
se foiască prin faţa mea. Cercetez rochia, apoi mă uit bine 
la faţa ei: „Ce plăcere şi pe dumneata, Marfa Petrovna, zic, 
să te deranjezi să vii la mine pentru nimicuri din astea”. 
„Ah, Doamne, acum nici să te zgândăr un pic nu mai pot, 
tătuţule?” Şi eu, ca s-o necăjesc: „Marfa Petrovna, vreau să 
mă însor”. „Nu-i de mirare din partea dumitale, Arkadi 
Ivanovici, dar nici mare cinste nu-ţi face că numai ce ţi-ai 
îngropat nevasta şi ai şi plecat să te însori. Şi barem dacă ai 
alege una ca lumea, dar te cunosc eu, cum e sacul şi peticul, 
taman bine să fiţi de râsul oamenilor cumsecade.” Apoi a 
plecat şi trena parcă îi foşnea. Ce absurd, nu? 

— Nu cumva aveţi obiceiul să minţiţi? întrebă Raskolnikov. 

— Mint rar, răspunse Svidrigailov gânditor, ca şi cum nici 
n-ar fi băgat de seamă grosolănia întrebării. 

— Dar înainte de asta nu vi s-au mai arătat niciodată stafii? 

— N-nu, o singură dată-n viaţă, acum şase ani. Aveam o 
slugă, Filka. Abia îl îngropaseră şi eu am uitat şi-am strigat: 
„Filka, pipa!”. A intrat şi direct la vitrina unde stau pipele 
mele s-a dus. „Se răzbună pe mine”, m-am gândit, fiindcă 
ne ciondăniserăm rău chiar înainte să moară. „Cum 
îndrăzneşti, zic, să intri rupt în coate la mine - afară, 
netrebnicule!” S-a întors, a ieşit şi n-a mai venit. Nu i-am 


spus atunci Marfei Petrovna. Am vrut să-i fac un parastas, 
dar mi-a fost ruşine. 

— Duceţi-vă la un doctor. 

— Ştiu şi eu că sunt bolnav, dar zău dacă ştiu de ce anume; 
după părerea mea, sunt cu siguranţă de cinci ori mai 
sănătos decât dumneavoastră. Însă nu v-am întrebat dacă 
credeţi ori nu că putem vedea stafii. V-am întrebat dacă 
credeţi că există stafii. 

— Nu, nu cred pentru nimic în lume! strigă Raskolnikov, 
chiar cumva furios. 

— Păi, nu aşa se spune de obicei? mormăi Svidrigailov, 
parcă pentru sine, uitându-se într-o parte şi aplecând puţin 
capul. Ţi se spune: „Eşti bolnav, ce ţi se pare că vezi e doar 
delir, atât şi nimic mai mult”. Dar aici nu există o logică 
strictă. Sunt de acord că doar bolnavii au vedenii, dar asta 
nu dovedeşte decât că stafiile nu le apar decât bolnavilor, 
nu că ele nu există. 

— Bineînţeles că nu există! insistă iritat Raskolnikov. 

— Nu? Aşa credeţi? urmă Svidrigailov privindu-l lung. 
Bun, dar dacă am judeca aşa (daţi-mi şi dumneavoastră o 
mână de ajutor!): „Stafiile sunt, ca să spunem aşa, petice şi 
frânturi din alte lumi, elemente ale lor. Omul sănătos nu 
are, se-nţelege, de ce să le vadă, pentru că este mai 
material, mai pământesc, şi trebuie aşadar să trăiască o 
singură viaţă pământească, ăsta-i cercul complet. Ei, dar 
cum se îmbolnăveşte, rânduiala pământească normală din 
organism se strică şi imediat începe să se facă simțită 
posibilitatea unei alte lumi, iar cu cât e mai bolnav, cu atât 
vine mai mult în contact cu lumea cealaltă, astfel că, atunci 
când omul moare de-a binelea, trece direct în lumea 
aceea”. M-am gândit de mult la asta. Dacă credeţi în viaţa 
viitoare, puteţi crede şi în raţionamentul ăsta. 

— Nu cred în viaţa viitoare, zise Raskolnikov. 

Svidrigailov rămase pe gânduri. 

— Dar dacă dincolo or fi numai păianjeni sau altceva de 
soiul ăsta, zise deodată. 


„E nebun”, se gândi Raskolnikov. 

— Pentru noi, veşnicia e ca o idee pe care nu poţi s-o 
înţelegi, ceva imens, imens! Dar de ce trebuie să fie 
neapărat ceva imens? Ia închipuiţi-vă că în loc de toate 
astea o să fie doar o chiţimie, ceva ca o baie de ţară plină de 
funingine, şi că prin toate colţurile atârnă pânze pe 
păianjen, poftim, asta-i veşnicia. Ştiţi, cam aşa ceva mi se 
năzare câteodată. 

— Pesemne că vă închipuiţi asta ca pe tot ce poate fi mai 
mângâietor şi mai drept! strigă Raskolnikov cu un 
sentiment morbid. 

— Mai drept? Păi, de unde să ştim, poate chiar este drept, 
ştiţi, dacă ar fi fost după mine, eu înadins aşa aş fi făcut-o! 
răspunse Svidrigailov zâmbind vag. 

Pe Raskolnikov îl trecu deodată un fior îngheţat la auzul 
acestui răspuns fără noimă. Svidrigailov înălţă capul, se uită 
ţintă la el şi deodată izbucni în râs. 

— Gândiţi-vă numai, strigă el, acum o jumătate de ceas, 
până să ne vedem, ne socoteam duşmani: între noi 
rămăsese o chestiune nerezolvată; iar acum am lăsat totul 
baltă ca să ne punem pe filosofat! Păi, n-am zis eu bine că 
suntem făcuţi din acelaşi aluat? 

— Fiţi bun, zise enervat Raskolnikov, îngăduiţi-mi a vă 
ruga să vă explicaţi cât mai degrabă şi să-mi spuneţi cu ce 
am meritat onoarea vizitei dumneavoastră... şi... şi... mă 
grăbesc, nu am timp, vreau să ies... 

— Foarte bine, foarte bine. Surioara dumneavoastră, 
Avdotia Romanovna, se mărită cu domnul Lujin, Piotr 
Petrovici? 

— Nu s-ar putea să faceţi în aşa fel încât să ocoliţi orice 
întrebare despre sora mea şi să nu-i pomeniţi numele? 
Chiar nu pricep cum de îndrăzniţi să-i rostiţi numele în faţa 
mea, dacă sunteţi într-adevăr Svidrigailov? 

— Păi, despre dânsa am şi venit să vorbim, cum să n-o 
pomenesc? 

— Bine, vorbiţi atunci, dar mai repede! 


— Sunt convins că despre acest domn Lujin, care mi-e 
rudă prin nevastă-mea, v-aţi făcut deja o părere, dacă l-aţi 
văzut măcar o jumătate de ceas ori dacă v-a vorbit despre 
el vreo persoană de încredere şi vi l-a descris cu exactitate. 
Nu e o pereche pentru Avdotia Romanovna. După mine, 
Avdotia Romanovna nu face decât să se sacrifice din 
mărinimie şi cu mare nechibzuinţă pentru... pentru familie. 
Mie, după toate câte le-am auzit despre dumneavoastră, mi 
s-a părut că aţi fi foarte mulţumit dacă s-ar putea renunţa la 
această căsătorie fără lezarea intereselor. Dar acum, după 
ce v-am cunoscut personal, nu mai am nici o îndoială. 

— Asta-i o mare naivitate din partea dumneavoastră, 
pardon, am vrut să zic o neobrăzare, răspunse Raskolnikov. 

— Cu alte cuvinte, vreţi să spuneţi că-mi bag nasul unde 
nu-mi fierbe oala. N-aveţi nici o grijă, Rodion Romanovici, 
dacă mi l-aş băga în folosul meu, nu m-aş apuca să vorbesc 
atât de deschis, doar nu sunt chiar atât de nerod. Legat de 
asta, am să vă dezvălui o ciudăţenie de ordin psihologic: 
adineauri, justificându-mi dragostea pentru Avdotia 
Romanovna, am spus că eu însumi sunt o victimă. Ei, aflaţi 
că acum nu simt nici un fel de dragoste, niciuna, mi se pare 
straniu şi mie, fiindcă simţeam într-adevăr ceva... 

— Din cauza trândăviei şi a desfrâului, i-o reteză 
Raskolnikov. 

— Într-adevăr, sunt un om desfrânat şi trândav. De 
altminteri, surioara dumneavoastră are atâtea calităţi, că n- 
aş fi putut să nu rămân impresionat. Dar n-a fost decât un 
foc de paie, după cum îmi dau seama şi eu acum. 

— V-aţi dat seama de mult? 

— Am început să observ mai dinainte, dar m-am convins pe 
deplin alaltăieri, aproape chiar în clipa când am ajuns la 
Petersburg. La Moscova încă îmi mai închipuiam că vin să 
cer mâna Avdotiei Romanovna şi să mă declar rivalul 
domnului Lujin. 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, sunteţi bun să o scurtaţi şi să 
treceţi direct la scopul vizitei dumneavoastră? Mă grăbesc, 


trebuie să ies... 

— Cu cea mai mare plăcere. După ce am sosit aici şi m-am 
hotărât să întreprind un... voiaj, am ţinut să reglez mai întâi 
câteva chestiuni. Mi-am lăsat copiii la o mătuşă; sunt bogaţi, 
nu au nevoie de mine. Şi ce tată sunt eu? N-am decât ce mi- 
a dăruit Marfa Petrovna acum un an. Pentru mine e de- 
ajuns. lertaţi-mă, acum trec la subiect. Înaintea voiajului, 
care poate se va înfăptui, vreau să-mi închei socotelile şi cu 
domnul Lujin. Nu că nu l-aş putea suferi, dar tocmai din 
pricina lui m-am certat ultima oară cu Marfa Petrovna, când 
am aflat că dânsa a pus la cale această căsătorie. Acum 
doresc să obţin, cu ajutorul şi poate chiar în prezenţa 
dumneavoastră, o întrevedere cu Avdotia Romanovna, ca 
să-i explic, în primul rând, că din partea domnului Lujin nu 
numai că nu va avea nici cel mai mic folos, dar va ieşi, cât se 
poate de sigur şi de clar, chiar în pagubă. Pe urmă, după ce 
îi voi cere iertare pentru toate neplăcerile pricinuite, aş 
vrea să o rog a-mi îngădui să îi ofer zece mii de ruble, 
pentru a o putea rupe mai uşor cu domnul Lujin, fiindcă 
sunt încredinţat că n-ar respinge această ruptură dacă i s- 
ar ivi vreo posibilitate. 

— Sunteţi nebun de-a binelea, chiar de-a binelea! strigă 
Raskolnikov, mai degrabă mirat decât supărat. Cum 
îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva! 

— Ştiam eu c-o să începeţi să ţipaţi, dar în primul rând 
trebuie să vă spun că, deşi nu sunt bogat, aceste zece mii 
de ruble îmi prisosesc, adică nu am absolut nici o nevoie de 
ele. Dacă Avdotia Romanovna nu va vrea să le primească, e 
posibil să nu le folosesc deloc bine. În al doilea rând, sunt cu 
conştiinţa pe deplin împăcată, îi ofer fără nici un interes. 
Mă credeţi sau nu, vă veţi convinge după aceea şi 
dumneavoastră, şi Avdotia Romanovna. Singurul motiv este 
că i-am pricinuit într-adevăr necazuri şi neplăceri mult 
stimatei dumneavoastră surioare şi, fiindcă simt cea mai 
sinceră căinţă, doresc din inimă - nu să mă răscumpăr, nu 
să plătesc pentru acele neplăceri, ci pur şi simplu să fac 


pentru dânsa ceva care să-i fie de folos, având în vedere că 
nu mă bucur de privilegiul de-a face numai rău. Dacă aş fi 
avut în minte fie şi cel mai mic calcul, nu i-aş fi oferit doar 
zece mii, de vreme ce nu mai departe decât acum cinci 
săptămâni i-am oferit mai mult. În afară de asta, este posibil 
ca foarte, foarte curând să iau în căsătorie o fată, ceea ce 
înlătură orice bănuială că aş avea vreun gând ascuns în 
privinţa Avdotiei Romanovna. Ca să închei, am să vă spun că 
Avdotia Romanovna va primi banii ăştia şi dacă se mărită cu 
domnul Lujin, numai că pe altă cale... lar dumneavoastră, 
Rodion Romanovici, nu vă supăraţi, chibzuiţi cu calm şi la 
rece. 

Svidrigailov era el însuşi extrem de calm în timp ce 
vorbea. 

— Vă rog să isprăviţi, spuse Raskolnikov. În orice caz, 
propunerea dumneavoastră este de o îndrăzneală de 
neiertat. 

— Da” de unde! Atunci înseamnă că pe lumea asta omul nu 
numai că nu poate să-i facă decât rău aproapelui său, însă 
nici nu are dreptul să facă vreo fărâmă de bine de dragul 
unor formalisme găunoase. E absurd. Dar dacă, să zicem, 
aş muri şi i-aş lăsa această sumă surioarei dumneavoastră 
prin testament, oare ar refuza-o şi atunci? 

— Se prea poate. 

— Bun, vasăzică e nu. Păi, dacă spuneţi nu, aşa să fie. Însă 
zece mii de ruble sunt o sumă frumugşică la nevoie. Oricum, 
vă rog să-i transmiteţi Avdotiei Romanovna ce am discutat. 

— Nu, n-o să-i transmit. 

— În acest caz, Rodion Romanovici, voi fi nevoit să caut s-o 
văd personal şi s-ar putea ca asta să îi tulbure liniştea. 

— Şi dacă-i transmit, n-o să mai căutaţi s-o vedeţi 
personal? 

— Nu ştiu, zău, ce să vă spun. Aş dori foarte mult să o mai 
văd o dată. 

— Nu vă faceţi speranţe. 


— Păcat. De altfel, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, poate 
că între noi s-ar lega o prietenie strânsă. 

— Chiar credeţi aşa ceva? 

— Şi de ce nu? spuse cu un zâmbet Svidrigailov, ridicându- 
se şi luându-şi pălăria. Doar n-am avut câtuşi de puţin 
dorinţa să vă creez neplăceri şi, venind încoace, nici n-am 
contat pe mare lucru, cu toate că fizionomia dumneavoastră 
m-a frapat încă de dimineaţă... 

— Dar unde m-aţi văzut dimineaţă? întrebă neliniştit 
Raskolnikov. 

— V-am zărit întâmplător... Mi se pare întruna că aveţi 
ceva asemănător cu mine... Dar nu vă îngrijoraţi, nu mă bag 
unde nu-mi fierbe oala. Am ştiut să mă împac şi cu trişorii, 
şi cu prinţul Svirbei, rudă pe departe cu mine şi mare 
dregător, nu l-am plictisit, şi să scriu în albumul doamnei 
Prilukova despre Madona lui Rafael, şi să trăiesc şapte ani 
la ţară cu Marfa Petrovna fără să ies din satul ăla, şi să-mi 
petrec nopţile în casa lui Viazemski, în piaţa Sennaia, pe 
vremuri şi poate că o să zbor şi cu balonul, cu Berg. 

— Bun, atunci. Daţi-mi voie să vă întreb, călătoria o veţi 
face curând? 

— Ce călătorie? 

— Păi, „voiajul” ăla... Doar aţi spus cu gura 
dumneavoastră. 

— Voiaj? A, da... într-adevăr, v-am spus despre voiaj... Ei, 
asta-i o chestiune mai vastă... Dar dacă aţi şti ce întrebaţi 
de fapt! adăugă el, izbucnind deodată într-un râs scurt şi 
zgomotos. Poate că în loc de voiaj o să mă însor, tocmai mi 
se peţeşte o logodnică. 

— Aici? 

— Da. 

— Păi când aţi mai avut timp şi de asta? 

— Dar doresc foarte mult să o mai văd o dată pe Avdotia 
Romanovna. Vă rog stăruitor. Ei, la revedere... A, da! Ca să 
vezi ce uitam! Rodion Romanovici, transmiteţi-i surioarei 
dumneavoastră că Marfa Petrovna i-a lăsat prin testament 


trei mii de ruble. E un lucru absolut sigur. Marfa Petrovna a 
dat dispoziţie cu o săptămână înainte să moară, eram de 
faţă. În două-trei săptămâni, Avdotia Romanovna poate să şi 
primească banii. 

— E adevărat? 

— Adevărat. Să-i transmiteţi. Ei, sluga dumneavoastră. 
Locuim foarte aproape unul de altul. 

leşind pe uşă, Svidrigailov dădu nas în nas cu Razumihin. 

— Îl — 

Era aproape opt seara; amândoi se grăbeau să ajungă la 
casa lui Bakaleev înaintea lui Lujin. 

— Ăsta cine mai e? întrebă Razumihin de cum ieşiră în 
stradă. 

— E Svidrigailov, moşierul în casa căruia a avut de pătimit 
soră-mea când a lucrat ca guvernantă. Avansurile lui au 
silit-o pe Dunia să plece de-acolo, alungată de Marfa 
Petrovna, nevastă-sa. Această Marfa Petrovna i-a cerut pe 
urmă Duniei să o ierte şi nu demult a murit pe neaşteptate. 
Despre ea era vorba mai devreme. Nu ştiu de ce, dar tare 
mă tem de omul ăsta. Cum şi-a îngropat nevasta, a şi venit 
încoace. E ciudat rău şi a luat nu ştiu ce hotărâre... Parcă ar 
şti ceva... Trebuie s-o păzim pe Dunia de el... uite, asta 
voiam să-ţi spun, auzi? 

— S-o păzim! Dar ce poate face el împotriva Avdotiei 
Romanovna? Mulţumesc, Rodea, că vorbeşti aşa deschis cu 
mine... O s-o păzim, fii fără grijă... Unde stă? 

— Nu ştiu. 

— De ce nu l-ai întrebat? Eh, păcat! Las” că aflu eu! 

— L-ai văzut? întrebă Raskolnikov după o clipă de tăcere. 

— Păi, da, l-am zărit, l-am zărit bine. 

— L-ai văzut ca lumea? Clar? stărui Raskolnikov. 

— Da, îl ţin bine minte, îl recunosc dintr-o mie, am 
memoria figurilor. 

Tăcură din nou. 

— Hm... bine atunci..., mormăi Raskolnikov. Dar ştii... mă 
gândeam... tot mi se pare... dacă n-oi avea năluciri. 


— Ce tot bâigui acolo? Nu te-nţeleg. 

— Voi spuneţi cu toţii, urmă Raskolnikov strâmbându-şi 
gura într-un zâmbet, că sunt nebun. Acum chiar mi s-a 
părut că sunt nebun şi că ce-am văzut era doar o nălucă! 

— Ce tot vorbeşti? 

— Păi, cine ştie! Poate chiar sunt nebun şi tot ce s-a 
întâmplat zilele astea n-a fost decât în închipuirea... 

— Ei, Rodea, iar te-au dat peste cap! ... Dar ce-a spus, 
pentru ce-a venit? 

Raskolnikov nu răspunse. Razumihin chibzui o clipă. 

— Bun, atunci să-ţi dau eu raportul, începu el. Am trecut 
pe la tine, dar dormeai. Pe urmă am luat prânzul şi după 
aceea am plecat la Porfiri. Zametov era şi el acolo. Am tot 
vrut să mă explic cu el, însă n-am reuşit. Nu puteam să 
vorbesc ca lumea. Ei n-au prea înţeles, nici nu puteau să 
înţeleagă, dar asta nu i-a deranjat deloc. L-am tras pe 
Porfiri la fereastră şi am început să-i vorbesc, dar nu ştiu de 
ce, iarăşi n-am reuşit: el se uita într-o parte, eu în alta. Până 
la urmă i-am vârât pumnul sub nas şi i-am spus că-l fac zob, 
ca între neamuri. Dar s-a uitat numai la mine. Am scuipat şi- 
am plecat, asta-i tot. Mare tâmpenie. Cu Zametov n-am 
schimbat o vorbă. Doar că, vezi tu, după aceea m-am gândit 
că n-am făcut deloc bine şi-n timp ce coboram scara m-a 
fulgerat un gând: de ce ne facem noi atâtea griji? Dacă te 
păştea vreo primejdie sau mai ştiu eu ce, atunci da, sigur. 
Pe când aşa, ce treabă ai tu? N-ai nici în clin, nici în mânecă 
cu toate astea, n-ai de ce să te sinchiseşti de ei. După aceea 
o să şi râdem de ei şi, dac-aş fi în locul tău, eu i-aş băga şi 
mai tare în ceaţă. Să vezi tu ce ruşine o să le fie mai apoi! 
Dă-i încolo, după aia putem să-i luăm la scuturat, dar până 
una-alta, hai ne batem joc de ei! 

— Că bine zici! răspunse Raskolnikov. „Dar mâine ce-ai să 
spui?”, se întrebă în gând. Lucru ciudat, până atunci nici 
nu-i trecuse prin cap să se întrebe: „Ce-o să fie în mintea lui 
Razumihin când o auzi?”. Gândindu-se la asta, Raskolnikov 
îl privea ţintă. Raportul pe care i-l dădea Razumihin despre 


vizita la Porfiri nu-l interesa mai deloc: se întâmplaseră şi se 
adăugaseră atâtea de-atunci! ... 

Pe coridor dădură nas în nas cu Lujin, care venise chiar la 
ora opt şi căuta numărul camerei, aşa că intrară toţi trei 
odată, dar fără să se uite unul la altul şi fără să se salute. 
Tinerii o luară înainte, iar Piotr Petrovici, de dragul bunei- 
cuviinţe, mai zăbovi puţin în vestibul, scoţându-şi pardesiul. 
Pulheria Alexandrovna ieşi îndată în prag ca să-l întâmpine, 
în timp ce Dunia se saluta cu fratele ei. 

Piotr Petrovici intră şi, destul de amabil, deşi de două ori 
mai serios, se înclină în faţa doamnelor. De altminteri, arăta 
de parcă nu şi-ar fi revenit încă din uimire. Pulheria 
Alexandrovna, părând la rândul ei oarecum nedumerită, se 
grăbi să-i poftească numaidecât pe toţi să ia loc în jurul unei 
mese rotunde, pe care fierbea un samovar. Dunia şi Lujin se 
aşezară faţă în faţă, iar Razumihin şi Raskolnikov se 
nimeriră dinaintea Pulheriei Alexandrovna: Razumihin 
alături de Lujin, Raskolnikov lângă sora lui. 

O clipă domni tăcerea. Piotr Petrovici scoase fără grabă o 
batistă fină, ce răspândea un miros de parfum, şi îşi suflă 
nasul cu un aer de om cumsecade, dar care, jignit cumva în 
demnitatea lui de om, luase hotărârea fermă de-a cere 
explicaţii. Încă din antreu îi venise ideea să nu-şi scoată 
pardesiul şi să plece, pedepsindu-le astfel drastic pe cele 
două doamne, pentru a le face să simtă de la bun început 
gravitatea faptelor săvârşite, dar nu se putuse hotărî. Pe de 
altă parte, nu-i plăceau situaţiile neclare, iar aici erau nişte 
lucruri care se cereau clarificate: dacă ordinul îi fusese 
încălcat atât de făţiş, însemna că exista un motiv şi atunci 
era mai bine să afle dinainte; de pedepsit avea să aibă tot 
timpul după aceea, asta nu depindea decât de el. 

— Sper că aţi călătorit bine, i se adresă pe un ton oficial 
Pulheriei Alexandrovna. 

— Slavă Domnului, Piotr Petrovici. 

— Mă bucur. Nici Avdotia Romanovna nu este obosită? 


— Eu sunt tânără şi puternică, nu obosesc repede, dar 
măicuţei i-a fost foarte greu, răspunse Duniaşa. 

— Ce să-i faci, drumurile noastre naţionale sunt tare lungi. 
E mare „mama noastră Rusie”, cum i se spune... lar mie, cu 
toate că am vrut foarte mult să vin să vă întâmpin, mi-a fost 
cu neputinţă să ajung. Trag totuşi nădejde că totul a decurs 
fără neplăceri deosebite. 

— Ah, nicidecum, Piotr Petrovici, chiar am fost foarte 
descurajate, se grăbi să spună pe un ton aparte Pulheria 
Alexandrovna, şi dacă însuşi bunul Dumnezeu nu ni l-ar fi 
trimis ieri pe Dmitri Prokofici, am fi fost pierdute. lată, 
dânsul este Dmitri Prokofici Razumihin, adăugă ea, 
prezentându-i-l lui Lujin. 

— Desigur, am avut plăcerea... ieri, mormăi Lujin cu 
duşmănie, uitându-se pieziş la Razumihin, după care se 
posomori şi tăcu. 

Piotr Petrovici aparţinea acelei categorii de oameni care se 
străduie să se arate foarte amabili în societate, dar care, 
cum nu le este ceva pe plac, îşi pierd pe loc tactul şi încep 
să semene mai degrabă cu nişte saci cu făină decât cu nişte 
oameni de lume care destind şi înviorează atmosfera. 
Tăcură iar cu toţii: Raskolnikov tăcea cu îndărătnicie, 
Avdotia Romanovna nu voia să rupă tăcerea înainte de 
vreme, iar Razumihin nu avea nimic de spus, aşa încât 
Pulheria Alexandrovna se văzu nevoită să se sacrifice. 

— Marfa Petrovna a murit, aţi auzit? începu ea, recurgând 
la subiectul ei principal de conversaţie. 

— Cum să nu, am auzit. Am fost înştiinţat imediat ce s-a 
aflat şi acum chiar am venit să vă dau de ştire că, de îndată 
ce şi-a îngropat soţia, Arkadi Ivanovici Svidrigailov a plecat 
în grabă la Petersburg. Cel puţin aşa mi s-a comunicat din 
sursă sigură. 

— La Petersburg? Aici? întrebă neliniştită Dunecika 
schimbând o privire cu mama ei. 

— Chiar aşa, şi e de la sine înţeles că nu fără un scop, 
având în vedere graba plecării şi împrejurările care au 


precedat-o. 

— Doamne! Oare nici aici n-o să-i dea pace Dunecikăi? se 
văicări Pulheria Alexandrovna. 

— Cred că nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi prea tare, nici 
dumneavoastră, nici Avdotia Romanovna, bineînţeles, în 
cazul în care nu doriţi să aveţi nici un fel de relaţii cu el. Cât 
despre mine, sunt pe urmele lui şi chiar acum caut să aflu 
unde a tras... 

— Vai, Piotr Petrovici, nici nu vă-nchipuiţi ce tare m-aţi 
speriat! îi luă vorba din gură Pulheria Alexandrovna. Eu l- 
am văzut doar de două ori şi mi s-a părut înspăimântător, 
înspăimântător! Sunt convinsă că eli-a pricinuit moartea 
răposatei Marfa Petrovna. 

— Cu privire la acest lucru nu putem fi siguri. Am 
informaţii cât se poate de exacte. Nu neg că e posibil să fi 
grăbit întru câtva mersul lucrurilor, ca să spunem aşa, prin 
efectul moral al ofensei pe care i-a adus-o; în ceea ce 
priveşte însă în general purtarea şi profilul moral al acestui 
personaj, sunt de acord cu dumneavoastră. Nu ştiu dacă 
acum este bogat şi nici ce i-a lăsat Marfa Petrovna, dar voi 
afla acest lucru în cel mai scurt timp posibil; fără îndoială 
că, aflându-se la Petersburg şi având oarecare posibilităţi 
băneşti, îşi va relua îndată vechile metehne. E cel mai 
stricat şi cel mai vicios individ din câţi cunoaşte omenirea! 
Am temeiuri serioase să presupun că Marfa Petrovna, care 
a avut ghinionul să-l iubească atât de mult şi să-i 
răscumpere datoriile acum opt ani, i-a fost de folos şi cu 
altceva: numai prin strădaniile şi sacrificiile ei a fost stins în 
faşă un proces penal legat de o crimă sălbatică şi, ca să 
spunem aşa, cu totul fantastică, pentru care ar fi fost foarte 
posibil să facă o plimbare în Siberia. Iată ce fel de om e, 
dacă vreţi să ştiţi. 

— Dumnezeule! strigă Pulheria Alexandrovna. 

Raskolnikov asculta atent. 

— Chiar spuneţi adevărul, aveţi informaţii sigure în 
această privinţă? 


— Spun numai ceea ce am auzit eu însumi, în cel mai mare 
secret, de la răposata Marfa Petrovna. Trebuie să remarc 
că, din punct de vedere juridic, afacerea este foarte 
obscură. La vremea aceea locuia aici, ba se pare că 
locuieşte şi astăzi, o anume Resslich, o străină care făcea 
cămătărie cu sume mărunte şi care se mai ocupa şi cu alte 
treburi. Cu această Resslich, domnul Svidrigailov se afla de 
mult în nişte relaţii foarte apropiate şi misterioase. În casa 
ei locuia o rudă îndepărtată, o nepoată pare-se, o fetiţă de 
vreo cincisprezece, dacă nu chiar paisprezece ani, 
surdomută, pe care această Resslich o ura îngrozitor - îi 
scotea ochii pentru fiecare bucăţică de pâine şi o bătea cu 
sălbăticie. Într-o zi, fata a fost găsită în pod, spânzurată. S-a 
stabilit că fusese sinucidere. După formalităţile de rigoare, 
cazul a fost închis, însă pe urmă a apărut un denunţ, 
potrivit căruia copila fusese... siluită de Svidrigailov. Ce-i 
drept, totul a fost destul de obscur, denunţul venind din 
partea altei nemţoaice, o femeie cu faimă proastă, pe care 
nu se putea pune bază; de fapt, până la urmă n-a mai fost 
nici un denunţ, datorită strădaniilor şi banilor Martei 
Petrovna, totul a rămas un simplu zvon. Însă un zvon care 
spune multe. Avdotia Romanovna, aţi auzit şi 
dumneavoastră în casa lor povestea acelei slugi, Filip, care 
a murit de pe urma chinurilor îndurate, acum şase ani, când 
mai exista încă iobăgia. 

— Eu am auzit că, dimpotrivă, acest Filip s-a spânzurat 
singur. 

— Adevărat, numai că a recurs la această moarte violentă 
silit sau, mai bine zis, împins de prigoana şi pedepsele 
aplicate sistematic de domnul Svidrigailov. 

— Asta nu ştiu, răspunse Dunia sec. Am auzit doar o 
poveste foarte ciudată, cum că acest Filip era un ipohondru, 
un filosof de casă, oamenii spuneau că „cititul îi sucise 
minţile” şi că s-a spânzurat mai mult din pricina zeflemelilor 
decât a bătăilor domnului Svidrigailov. Când eram de faţă, 


se purta bine cu oamenii şi ei chiar îl iubeau, deşi l-au 
învinuit într-adevăr de moartea lui Filip. 

— După câte văd, Avdotia Romanovna, sunteţi înclinată să- 
i luaţi apărarea, observă Lujin strâmbându-şi gura într-un 
zâmbet plin de subînţeles. Adevărat, e un om viclean şi 
chiar un seducător în ceea ce le priveşte pe doamne, un 
trist exemplu fiind Marfa Petrovna, care a şi murit în chip 
atât de ciudat. N-am vrut decât să vă fiu de folos cu sfatul 
meu, dumneavoastră şi măicuţei dumneavoastră, gândindu- 
mă că va încerca cu siguranţă să vă găsească. Eu, unul, 
sunt ferm convins că omul ăsta va ajunge din nou la 
închisoarea datornicilor. Marfa Petrovna n-a avut niciodată 
vreo intenţie, cât de mică, să-i încredinţeze o parte 
considerabilă din averea ei, căci existau copiii, iar dacă i-a 
lăsat ceva, trebuie să fie o sumă cu totul modestă şi 
neînsemnată, strictul necesar, care nu i-ar ajunge nici 
măcar un an unui om cu năravurile lui. 

— Piotr Petrovici, spuse Dunia, vă rog, să nu mai vorbim 
despre domnul Svidrigailov. Nu-mi face nici o plăcere. 

— A fost adineauri la mine, zise deodată Raskolnikov, 
ieşind pentru prima oară din muţenie. 

Din toate părţile izbucniră exclamaţii şi se întoarseră cu 
toţii spre el. Până şi Piotr Petrovici păru tulburat. 


— Acum 0 oră şi jumătate, în timp ce dormeam, a intrat, 
m-a trezit şi s-a prezentat, continuă Raskolnikov. Era foarte 
vesel şi degajat şi n-avea nici o îndoială că am să mă 
împrietenesc cu el. Între altele, stăruie să te vadă, Dunia, 
iar pe mine m-a rugat să mijlocesc această întrevedere. Are 
să-ţi facă o propunere, mi-a spus şi despre ce e vorba. În 
afară de asta, m-a înştiinţat că Marfa Petrovna, cu o 
săptămână înainte să moară, a mai apucat să-ţi lase prin 
testament, Dunia, trei mii de ruble, iar banii ăştia îi poţi 
primi cât de curând. 

— Slavă ţie, Doamne! strigă Pulheria Alexandrovna şi se 
închină. Roagă-te pentru dânsa, Dunia, roagă-te! 

— Asta aşa e, lăsă Lujin să-i scape. 

— Bine, bine, şi mai departe? întrebă nerăbdătoare Dunia. 

— Pe urmă a spus că el nu e bogat şi că toată averea le 
rămâne copiilor lui, care sunt acum la o mătuşă, iar apoi, că 
a tras undeva, nu departe de mine, dar unde nu ştiu, n-am 
întrebat... 

— Dar ce propunere vrea să-i facă Dunecikăi? întrebă 
teribil de speriată Pulheria Alexandrovna. Ţi-a zis? 

— Da, mi-a zis. 

— Ei? 

— Îţi spun după aceea. 

Raskolnikov tăcu şi îşi văzu de ceai. Piotr Petrovici îşi 
scoase ceasul din buzunar şi se uită la el. 

— Eu trebuie să plec, mai am treabă, aşa n-o să vă mai 
stingheresc, adăugă uşor înţepat, dând să se scoale de pe 
scaun. 

— Rămâneţi, Piotr Petrovici, zise Dunia, doar aveaţi de 
gând să petreceţi seara cu noi. În afară de asta, chiar 
dumneavoastră aţi scris că doriţi să aveţi o explicaţie cu 
mama în legătură cu ceva. 

— Întocmai, Avdotia Romanovna, rosti grav Piotr Petrovici 
aşezându-se la loc pe scaun, dar continuând să-şi ţină 
pălăria în mână. Am vrut într-adevăr să am o explicaţie, cu 
dumneavoastră şi cu mult stimata dumneavoastră mamă, 


chiar asupra unor puncte foarte importante. Dar aşa cum 
fratele dumneavoastră nu poate să vorbească deschis în 
prezenţa mea despre anumite propuneri ale domnului 
Svidrigailov, nici eu nu doresc şi nu pot să mă explic... în 
prezenţa altora... cu privire la unele puncte extrem, extrem 
de importante. De altfel, rugămintea mea stăruitoare şi 
foarte serioasă nu a fost îndeplinită... 

Lujin îşi luă o expresie amară şi păstră o tăcere arogantă. 

— Rugămintea dumneavoastră, ca fratele meu să nu fie de 
faţă la întrevederea noastră, nu a fost îndeplinită numai la 
stăruința mea, răspunse Dunia. Aţi scris că fratele meu v-a 
jignit, iar eu cred că acest lucru trebuie lămurit chiar acum 
şi că trebuie să vă împăcaţi. Dacă Rodea v-a jignit într- 
adevăr, trebuie să vă ceară scuze şi o va face. 

Piotr Petrovici se înfoie imediat. 

— Sunt jigniri, Avdotia Romanovna, pe care nu poţi să le 
uiţi, oricâtă bunăvoință ai avea. Toate lucrurile au o limită 
peste care e primejdios să treci, fiindcă, odată ce ai trecut, 
nu mai există cale de întoarcere. 

— Eu nu la asta m-am referit, Piotr Petrovici, îl întrerupse 
uşor nerăbdătoare Dunia, nu uitaţi că întreg viitorul nostru 
depinde acum de un lucru, şi anume dacă se vor lămuri şi 
vor fi sau nu date la o parte cât mai repede toate astea. Eu 
vă spun deschis, de la bun început, că nu pot privi altfel 
situaţia şi, dacă ţineţi cât de cât la mine, oricât de greu v-ar 
veni, toată povestea asta trebuie să se isprăvească astăzi. 
Vă repet, dacă fratele meu este vinovat, vă va cere scuze. 

— Mă miră că puneţi problema astfel, Avdotia Romanovna, 
răspunse Lujin din ce în ce mai iritat. Vă preţuiesc şi, cum 
să spun, vă ador, dar pot foarte bine să nu agreez pe cineva 
dintre cei apropiaţi dumneavoastră. Pretinzând fericirea 
de-a avea mâna dumneavoastră, nu pot lua asupra mea 
îndatoriri nepotrivite cu... 

— Ah, lăsaţi toate susceptibilităţile astea, Piotr Petrovici, îl 
întrerupse cu înflăcărare Dunia, şi fiţi un om inteligent şi 
nobil, aşa cum v-am considerat şi cum vreau să vă consider. 


V-am făcut o promisiune importantă, vă sunt logodnică; 
aveţi aşadar încredere în mine şi fiţi sigur că sunt în stare 
să judec această chestiune nepărtinitor. Faptul că îmi asum 
rolul de judecător este pentru fratele meu o surpriză la fel 
de mare ca şi pentru dumneavoastră. Când l-am poftit 
astăzi, după scrisoarea dumneavoastră, să vină neapărat la 
întrevederea noastră, nu i-am spus nimic despre intenţiile 
mele. Înţelegeţi că, dacă nu vă împăcaţi, sunt nevoită să 
aleg: ori dumneavoastră, ori el. Amândoi aţi făcut ca 
lucrurile să ajungă aici. Nu vreau şi nu trebuie să aleg 
greşit. Pentru dumneavoastră trebuie să rup cu fratele 
meu; pentru fratele meu trebuie să rup cu dumneavoastră. 
Acum vreau şi pot să aflu întreg adevărul: am în el un frate? 
Am în dumneavoastră un soţ care mă iubeşte şi mă 
apreciază? 

— Avdotia Romanovna, răspunse Lujin cu o grimasă, 
cuvintele dumneavoastră sunt mai mult decât grăitoare 
pentru mine, ca să nu spun chiar jignitoare, având în 
vedere postura în care am cinstea de a mă afla în faţa 
dumneavoastră. Fără să mai vorbesc despre cât de 
insultător şi de ciudat este să mă văd pus, spre comparare, 
pe aceeaşi treaptă cu... un tânăr arogant, îmi dau seama că 
admiteţi posibilitatea de a vă încălca promisiunea făcută. 
Singură spuneţi: „ori dumneavoastră, ori el”, arătându-mi 
astfel cât de puţin însemn pentru dumneavoastră... nu pot 
accepta acest lucru, date fiind relaţiile... obligaţiile 
existente între noi. 

— Cum, luă foc Dunia, eu pun interesul pe care vi-l port pe 
acelaşi plan cu tot ce am avut mai scump pe lume până 
acum, cu tot ce-a însemnat până acum viaţa mea, şi 
dumneavoastră vă simţiţi deodată jignit că nu vă preţuiesc 
îndeajuns! 

Raskolnikov tăcea, zâmbind sarcastic. Razumihin se 
înfioră, dar Piotr Petrovici nu-şi schimbă atitudinea; 
dimpotrivă, cu fiecare cuvânt devenea tot mai agasant şi 
mai enervant, părând că începe să fie în elementul lui. 


— Dragostea pentru viitorul tovarăş de viaţă, pentru soţ, 
trebuie să fie mai presus decât dragostea pentru un frate, 
rosti el sentenţios, şi în orice caz eu nu pot fi pus pe aceeaşi 
treaptă... Deşi adineauri am spus că nu doresc şi nu pot 
vorbi deschis în prezenţa fratelui dumneavoastră despre 
ceea ce mă aduce aici, acum vreau să o rog pe mult stimata 
dumneavoastră mamă să mă lămurească asupra unui punct 
extrem de jignitor şi de important pentru mine. Fiul 
dumneavoastră, i se adresă el Pulheriei Alexandrovna, ieri, 
în prezenţa domnului Rassudkin (sau... parcă, aşa era? ... 
îmi cer scuze, v-am uitat numele, se înclină el amabil către 
Razumihin), m-a jignit denaturând o idee pe care v-am 
expus-o atunci, în discuţia intimă avută cu dumneavoastră 
la o cafea, şi anume că mariajul cu o fată sărmană, care 
cunoaşte deja greutăţile vieţii, este după părerea mea mai 
profitabil pentru relaţia conjugală decât acela cu o fată care 
trăieşte în îndestulare, căci e mai prielnic moralității. Fiul 
dumneavoastră a exagerat cu bună ştiinţă până la absurd 
sensul cuvintelor mele şi m-a învinuit de rea-credinţă, 
bazându-se pesemne pe lucrurile pomenite în scrisoarea pe 
care i-aţi trimis-o. M-aş simţi foarte fericit dacă 
dumneavoastră, Pulheria Alexandrovna, aţi putea să mă 
convingeţi de contrariu, m-aţi linişti mult. Fiţi bună şi 
spuneţi-mi în ce termeni aţi redat cuvintele mele în 
scrisoarea dumneavoastră către Rodion Romanovici? 

— Nu-mi amintesc, se fâstâci Pulheria Alexandrovna, le-am 
redat aşa cum le-am înţeles. Nu ştiu cum vi le-a reprodus 
Rodea... Poate a mai exagerat câte ceva. 

— Nu putea să exagereze dacă nu i-aţi fi sugerat 
dumneavoastră. 

— Piotr Petrovici, rosti cu demnitate Pulheria 
Alexandrovna, dovada că Dunia şi cu mine nu am luat în 
nume de rău cuvintele dumneavoastră este faptul că ne 
aflăm aici. 

— Foarte bine, mamă! încuviinţă Dunia. 

— Deci tot eu mă fac vinovat! se ofuscă Lujin. 


— Uitaţi ce e, Piotr Petrovici, îl tot învinuiți pe Rodea, dar 
şi dumneavoastră aţi scris ieri un neadevăr despre el în 
scrisoare, adăugă Pulheria Alexandrovna prinzând curaj. 

— Nu-mi amintesc să fi scris vreun neadevăr. 

— Aţi scris, zise tăios Raskolnikov fără să se întoarcă spre 
Lujin, că ieri aş fi dat bani nu văduvei celui care a murit 
călcat de trăsură, cum a fost în realitate, ci fiicei lui (pe 
care, până ieri, n-am văzut-o în viaţa mea). Aţi scris asta ca 
să mă învrăjbiţi cu ai mei, tocmai de aceea aţi şi adăugat 
nişte cuvinte infame despre purtarea fetei, pe care nici n-o 
cunoaşteţi. Totul e o calomnie şi o mârşăvie. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule, răspunse tremurând de 
furie Lujin, dacă am pomenit în scrisoarea mea despre 
starea şi purtările dumneavoastră, a fost numai pentru a 
îndeplini rugămintea surorii şi mamei dumneavoastră de-a 
le înştiinţa cum v-am găsit şi ce impresie mi-aţi făcut. Cât 
priveşte însă cele menţionate în scrisoarea mea, puteţi să 
găsiţi fie şi un singur rând neadevărat, puteţi să susţineţi că 
nu aţi irosit banii şi că în familia aceea, aşa nenorocită cum 
e, nu se află nici o persoană neonorabilă? 

— După mine, dumneavoastră, cu toate titlurile pe care le 
aveţi, nu îi ajungeţi nici la degetul cel mic fetei aceleia 
nefericite în care aruncaţi cu piatra. 

— Aşadar, aţi introduce-o în societatea mamei şi surorii 
dumneavoastră? 

— Am şi făcut-o, dacă vreţi să ştiţi. Am aşezat-o astăzi 
alături de mama şi de Dunia. 

— Rodea! strigă Pulheria Alexandrovna. 

Dunecika roşi, Razumihin se încruntă. Lujin zâmbi 
sarcastic, superior. 

— Judecaţi şi dumneavoastră, Avdotia Romanovna, spuse 
el, dacă e posibil să ajungem la o înţelegere în asemenea 
condiţii. Sper că acum această chestiune este lămurită şi 
încheiată o dată pentru totdeauna. Eu am să mă retrag, ca 
să nu vă mai tulbur plăcuta întâlnire de familie şi 
împărtăşirea secretelor. (Se ridică de pe scaun şi îşi luă 


pălăria.) Dar la plecare, îndrăznesc să-mi exprim speranţa 
că pe viitor voi fi scutit de astfel de întâlniri şi, ca să spun 
aşa, compromisuri. Vă fac această rugăminte în mod 
deosebit dumneavoastră, mult stimată Pulheria 
Alexandrovna, cu atât mai mult cu cât scrisoarea mea vă 
era adresată dumneavoastră şi nimănui altcuiva. 

Pulheria Alexandrovna se simţi ofensată. 

— Vă credeţi oare deja stăpânul nostru, Piotr Petrovici? 
Dunia v-a spus de ce nu v-a fost îndeplinită dorinţa, ea a 
avut cele mai bune intenţii. Dar dumneavoastră îmi scrieţi 
de parcă mi-aţi porunci. Oare trebuie să vă luăm orice 
dorinţă drept poruncă? Ei bine, ţin să vă spun că, din 
contră, ar trebui să vă arătaţi deosebit de delicat şi 
înţelegător cu noi acum, fiindcă noi am lăsat totul şi am 
venit aici punându-ne încrederea în dumneavoastră, aşa că 
suntem aproape în puterea dumneavoastră. 

— Lucrurile nu stau tocmai aşa, Pulheria Alexandrovna, 
mai ales în momentul de faţă, când aţi aflat despre cele trei 
mii de ruble lăsate de Marfa Petrovna, care se pare că au 
venit tocmai bine, având în vedere noul ton cu care îmi 
vorbiţi, adăugă el înţepător. 

— Judecând după această remarcă, am putea presupune 
că aţi contat într-adevăr pe neajutorarea noastră, observă 
enervată Dunia. 

— În tot cazul, cel puţin acum, nu mai pot conta şi ţin 
foarte mult să nu deranjez când vor fi comunicate 
propunerile secrete cu care Arkadi Ivanovici Svidrigailov l-a 
însărcinat pe fratele dumneavoastră şi care, după câte văd, 
sunt nu numai de o importanţă capitală pentru 
dumneavoastră, ci, poate, chiar extrem de plăcute. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Pulheria Alexandrovna. 

Razumihin nu-şi mai găsea locul pe scaun. 

— Ei, surioară, nici acum nu îţi e ruşine? întrebă 
Raskolnikov. 

— Ba da, Rodea, spuse Dunia. Piotr Petrovici, poftiţi afară! 
i se adresă ea pălind de mânie. 


Piotr Petrovici nu se aşteptase pesemne deloc la un astfel 
de deznodământ. Se bizuise prea mult pe sine, pe 
autoritatea sa şi pe neajutorarea victimelor sale. Nu îi 
venea să creadă. Păli şi buzele începură să-i tremure. 

— Avdotia Romanovna, dacă ies acum pe această uşă, cu 
asemenea urare de drum bun, puteţi fi sigură că nu mă mai 
întorc niciodată. Gândiţi-vă foarte bine! La mine cuvântul e 
cuvânt. 

— Ce neobrăzare! strigă Dunia sărind de pe scaun. Nici nu 
doresc să vă întoarceţi! 

— Cum? Aşa vasăzică! strigă şi Lujin, căruia nu-i venise să 
creadă până în ultimul moment într-un asemenea 
deznodământ şi care acum îşi pierduse cu totul stăpânirea 
de sine. Aşa vasăzică! Dar ştiţi, Avdotia Romanovna, că aş 
putea să protestez. 

— Cu ce drept îi vorbiţi astfel, se repezi mânioasă Pulheria 
Alexandrovna, şi în ce fel să protestaţi? În virtutea căror 
drepturi? Credeţi că aş da-o pe Dunia mea unui om ca 
dumneavoastră? Plecaţi şi lăsaţi-ne în pace! Vina ea 
noastră, că am acceptat un lucru nelalocul lui, mai cu 
seamă a mea... 

— Totuşi, Pulheria Alexandrovna, se înfierbântă Lujin 
turbat de furie, dumneavoastră m-aţi legat, odată ce mi-aţi 
dat cuvântul şi acum vi-l retrageţi... şi, în fine... în fine, am 
fost silit, ca să spun aşa, să fac nişte cheltuieli... 

Această ultimă pretenţie se potrivea atât de bine cu firea 
lui Piotr Petrovici, încât Raskolnikov, care pălise din pricina 
mâniei şi a eforturilor de a se stăpâni, nu se mai putu abţine 
şi izbucni în hohote de râs. Dar Pulheria Alexandrovna luă 
foc dintr-odată: 

— Cheltuieli? Care cheltuieli? Nu cumva e vorba de 
cufărul nostru? Păi, vi l-a adus conductorul pe gratis. 
Doamne, acum v-am mai şi legat! Gândiţi-vă bine la ce 
spuneţi, Piotr Petrovici, dumneavoastră ne-aţi legat pe noi, 
de mâini şi de picioare, nu noi pe dumneavoastră! 


— Ajunge, mamă, te rog, ajunge! o imploră Avdotia 
Romanovna. Piotr Petrovici, fiţi bun şi plecaţi! 

— Plec, dar mai am de spus un lucru! zise Lujin, nemaifiind 
deja deloc stăpân pe el. Mama dumneavoastră pare să fi 
uitat complet că eu m-am hotărât să vă iau, ca să spun aşa, 
în momentul când zvonurile care circulau prin oraş pe 
seama reputației dumneavoastră se răspândiseră prin toată 
gubernia. După ce am ignorat opinia publică de dragul 
dumneavoastră şi v-am salvat reputaţia, puteam foarte bine 
să nădăjduiesc că voi fi răsplătit, ba chiar să cer 
recunoştinţă din partea dumneavoastră... Abia acum mi s- 
au deschis ochii! Văd eu însumi că am procedat poate 
extrem, extrem de nesăbuit ignorând ce se spunea în 
societate... 

— Vrea să se-aleagă cu capul spart? strigă Razumihin 
sărind de pe scaun, gata să treacă la fapte. 

— Sunteţi un om josnic şi rău! spuse Dunia. 

— Nici o vorbă! Nici un gest! strigă Raskolnikov oprindu-l 
pe Razumihin, pe urmă, apropiindu-se de Lujin, spuse încet 
şi clar: Faceţi bine şi ieşiţi afară! Nici o vorbă mai mult, 
altfel... 

Piotr Petrovici, cu chipul palid şi schimonosit de furie, se 
uită la el câteva clipe, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi, însă, 
în mod sigur, rar s-a mai văzut un om care să poarte în 
suflet o asemenea ură înverşunată precum cea pe care i-o 
purta el lui Raskolnikov. Pe el, şi numai pe el, îl socotea 
vinovat de toate. Totuşi, lucru curios, în timp ce cobora 
scările, încă îşi mai închipuia că nu era totul pierdut 
definitiv şi că, în ceea ce le privea pe doamne, situaţia era 
chiar „extrem, extrem” de reparabilă. 

— III — 

Esenţial a fost faptul că, până în ultima clipă, nu se 
aşteptase nicicum la un astfel de deznodământ. Făcuse pe 
grozavul până la sfârşit, fără să-i treacă măcar prin cap 
posibilitatea că cele două femei sărace şi fără apărare ar 
putea să scape de sub autoritatea lui. La această 


convingere contribuiseră mult vanitatea şi acel grad de 
încredere în sine care poate fi numit cel mai bine dragoste 
pentru propria persoană. Piotr Petrovici, care izbutise să 
iasă din anonimat, se deprinsese să nutrească o admiraţie 
bolnăvicioasă pentru propria persoană, avea o părere 
foarte bună despre inteligenţa şi capacităţile sale şi, uneori, 
când era singur, îşi şi admira chipul în oglindă. Dar cel mai 
mult pe lume îşi iubea şi preţuia banii obţinuţi prin muncă şi 
prin diverse alte mijloace: ei îl puneau pe picior de egalitate 
cu tot ceea ce era deasupra lui. 

Amintindu-i acum cu amărăciune Duniei că se hotărâse să 
o ia în căsătorie în ciuda zvonurilor urâte care circulau pe 
seama ei, Piotr Petrovici vorbise cât se poate de sincer şi 
chiar se simţise profund indignat de o asemenea „neagră 
nerecunoştinţă”. În acelaşi timp însă, când o ceruse în 
căsătorie pe Dunia, era deja absolut convins de 
absurditatea acelor bârfe, care fuseseră dezminţite în faţa 
tuturor chiar de către Marfa Petrovna şi care nu mai 
circulau deja de mult prin orăşelul ce trecuse cu înflăcărare 
de partea Duniei. lar acum nici n-ar fi negat că ştiuse toate 
astea şi atunci. Asta nu însemna însă că nu îşi aprecia 
extraordinar de mult hotărârea de a o ridica pe Dunia până 
la el, socotind-o ca pe o faptă deosebită. Pomenindu-i acum 
despre asta Duniei, dăduse glas unui gând ascuns şi foarte 
drag lui, pentru care se admirase deja nu o dată, şi nu 
putea înţelege cum era posibil ca alţii să nu îi admire fapta. 
Când se dusese să-l viziteze pe Raskolnikov, intrase în odaie 
cu sentimentul că era un binefăcător ce se pregătea să îşi 
culeagă roadele şi să audă cele mai dulci complimente. Aşa 
încât acum, coborând pe scară, se considera, fireşte, mai 
mult decât ofensat şi nedreptăţit. 

Dunia îi era pur şi simplu necesară; să renunţe la ea era 
ceva de neînchipuit pentru el. Încă de mult, de câţiva ani 
deja, se gândea cu plăcere la însurătoare, dar mai strângea 
încă bani şi mai aştepta. Se gândea, delectându-se în cel 
mai mare secret, la o fată bine-crescută şi săracă (negreşit 


săracă), foarte tinerică, foarte drăguță, nobilă şi instruită, 
foarte speriată, care să fi trecut prin extrem de multe 
nenorociri şi care să se plece în faţa lui, una care să îl 
considere cât trăieşte drept salvarea ei, care să îl venereze, 
să i se supună, să se minuneze de el şi numai de el. Câte 
scene, câte episoade dulci nu-şi imaginase pe marginea 
acestui subiect ispititor şi plăcut, pe când se odihnea în 
tihnă după ce îşi termina treburile! Şi iată visul atâtor ani 
aproape împlinit: era uimit de frumuseţea şi de educaţia 
Avdotiei Romanovna, iar situaţia ei neajutorată îl făcuse să 
se aprindă peste poate. 1 se ivise chiar ceva mai mult decât 
visase: era o fată mândră, de caracter, virtuoasă, mult mai 
educată şi mai instruită decât el (simţea asta), iar această 
fiinţă avea să-i fie recunoscătoare toată viaţa, ca o roabă, 
pentru fapta lui şi să arate o umilinţă plină de evlavie în faţa 
lui, iar el avea să fie stăpânul atotputernic! ... Ca un făcut, 
nu cu mult timp înainte, după îndelungate chibzuieli şi 
aşteptări, se hotărâse în sfârşit să-şi schimbe definitiv 
cariera şi să intre într-o sferă mai largă de activitate, ca să 
pătrundă astfel încet-încet şi în societatea mai înaltă, la 
care visa deja de atâta vreme cu voluptate... Într-un cuvânt, 
se decisese să-şi încerce norocul la Petersburg. Ştia că prin 
femei se poate câştiga „extrem, extrem” de mult. Farmecul 
unei femei strălucitoare, virtuoase şi instruite îi putea 
netezi în chip uimitor drumul, atracţia ei putea să-i fie de 
folos, să-i creeze o aură... iar acum, poftim, totul se năruia! 
Ruptura aceea neaşteptată şi revoltătoare fusese pentru el 
ca o lovitură de trăsnet. Era ceva respingător, absurd! 
Făcuse şi el un pic pe grozavul, nici nu apucase să spună ce 
avea de spus, doar glumise puţin, se ambalase, şi poftim ce 
sfârşit! Până la urmă, chiar o iubea în felul lui pe Dunia, îi 
era deja stăpân în visurile lui şi dintr-odată... Nu, mâine, 
mâine chiar, trebuie reparat totul, vindecat, îndreptat şi, ce- 
i mai important, trebuie făcut praf mucosul ăla arogant de 
la care se trăgeau toate. Îi veni în minte, tot fără să vrea şi 
cu o strângere de inimă, Razumihin... dar în privinţa asta se 


linişti repede: „Doar n-o să-l pună şi pe ăsta în rând cu 
mine!”. Cel de care se temea însă cu adevărat era 
Svidrigailov... Într-un cuvânt, avea să aibă mult de furcă... 

— Nu, eu, eu sunt cea mai vinovată! spuse Dunia 
îmbrăţişându-şi şi sărutându-şi mama. Pe mine m-au ispitit 
banii lui, dar mă jur, Rodea, nici nu mi-am închipuit că e un 
om atât de nedemn! Dacă mi-aş fi dat seama mai devreme, 
nu m-aş mai fi lăsat ispitită pentru nimic în lume. Nu mă 
învinovăţi, frate! 

— Ne-a izbăvit Dumnezeu! Ne-a izbăvit! bâiguia Pulheria 
Alexandrovna, dar parcă fără să ştie ce spune, ca şi cum nu 
pricepuse încă tot ce se întâmplase. 

Erau bucuroşi cu toţii, după cinci minute chiar râdeau. 
Singură, Dunia, amintindu-şi din când în când cele 
întâmplate, pălea şi încrunta din sprâncene. Pulheria 
Alexandrovna nici nu şi-ar fi putut închipui că o să se 
bucure şi ea: o ruptură cu Lujin i se păruse, nu mai târziu 
decât de dimineaţă, o nenorocire fără seamăn. Cât despre 
Razumihin, el era încântat la culme. Încă nu îndrăznea să 
arate cât era de încântat, dar tremura din tot trupul, ca 
scuturat de friguri, parcă i se luase o povară de cinci puduri 
de pe suflet. Acum avea dreptul să le pună la dispoziţie 
toată viaţa lui, să le slujească... Ei, câte nu se puteau acum! 
Însă îşi alunga şi mai speriat gândurile şi îi era frică să dea 
frâu liber închipuirii. Numai Raskolnikov rămăsese pe locul 
lui, aproape posac şi chiar distrat. El, care stăruise din 
răsputeri ca Lujin să fie respins, acum părea mai puţin 
interesat decât toţi de cele întâmplate. Dunia se gândi fără 
să vrea că era încă foarte supărat pe ea, iar Pulheria 
Alexandrovna îl urmărea cu atenţie şi teamă. 

— Ce ţi-a spus, Svidrigailov? întrebă Dunia apropiindu-se 
de el. 

— A, chiar! strigă Pulheria Alexandrovna. 

Raskolnikov înălţă capul. 

— Vrea neapărat să-ţi dăruiască zece mii de ruble şi în 
schimb doreşte să te mai vadă o dată, în prezenţa mea. 


— Să o vadă! Pentru nimic în lume! strigă Pulheria 
Alexandrovna. Şi cum are îndrăzneala să-i ofere bani! 

Raskolnikov le repetă (destul de sec) discuţia avută cu 
Svidrigailov, sărind peste apariţiile Marfei Petrovna în chip 
de strigoi, atât ca să nu intre într-un subiect de prisos, dar 
şi pentru că simţea o adevărată oroare la gândul de-a vorbi 
mai mult decât era nevoie. 

— Şi tu ce i-ai răspuns? întrebă Dunia. 

— Mai întâi i-am spus că n-am să-ţi transmit nimic. Atunci 
a declarat că va căuta singur, prin toate mijloacele, o 
întrevedere cu tine. M-a încredinţat că pasiunea lui a fost 
doar un foc de paie şi că acum nu mai simte nimic pentru 
tine... Nu vrea să te măriţi cu Lujin... Dar, în general, 
vorbea destul de confuz... 

— Dar tu, Rodea, cum îţi explici purtarea lui? Cum ţi s-a 
părut? 

— Mărturisesc că nu prea înţeleg mare lucru. Îţi oferă 
zece mii de ruble, dar spune că nu e bogat. Declară că vrea 
să plece într-un voiaj şi după zece minute uită ce-a spus. 
Apoi, hodoronc-tronc, zice că vrea să se însoare şi că i se 
peţeşte deja o logodnică... Trebuie să urmărească el ceva, 
mai mult ca sigur ceva rău. Dar iarăşi, e cam greu de 
presupus că ar proceda atât de prosteşte, dacă ar 
intenţiona să-ţi facă rău... Bineînţeles, am refuzat în numele 
tău banii ăia, fără drept de apel. Una peste alta, mi s-a 
părut foarte ciudat şi... chiar... parcă dădea semne de 
nebunie. Dar e posibil să mă înşel; poate-i doar un escroc şi 
nimic mai mult. Se pare că moartea Marfei Petrovna l-a 
afectat serios. 

— Dumnezeu s-o odihnească! exclamă Pulheria 
Alexandrovna. Am să mă rog mereu, mereu, pentru sufletul 
ei! Ce ne-am fi făcut noi acum, Dunia, fără aceste trei mii! 
Doamne, parcă ne-au picat din cer! Ah, Rodea, azi- 
dimineaţă mai aveam cu totul trei ruble şi chiar ne 
făcuserăm amândouă socoteala să amanetăm cât mai 


degrabă ceasul pe undeva, numai să nu cerem de la el până 
să-i dea prin cap că avem nevoie. 

Dunia părea surprinsă la culme de propunerea lui 
Svidrigailov. Stătea încă dusă pe gânduri. 

— Trebuie să-şi fi pus în gând ceva îngrozitor! spuse abia 
şoptit pentru sine, tresărind uşor. 

Lui Raskolnikov nu-i scăpă faptul că era grozav de 
speriată. 

— Se pare că va trebui să dau ochii cu el nu numai o dată, 
îi spuse Duniei. 

— O să-l urmărim! O să-l urmăresc eu! strigă hotărât 
Razumihin. N-o să-l scap din ochi! Mi-a dat voie Rodea. Mi-a 
spus chiar el mai adineauri: „Păzeşte-o pe sora mea”. Îmi 
îngăduiţi şi dumneavoastră, Avdotia Romanovna? 

Dunia zâmbi şi îi întinse mâna, dar îngrijorarea nu-i 
dispăru de pe chip. Pulheria Alexandrovna îi arunca priviri 
timide, dar, vădit lucru, cele trei mii de ruble o liniştiseră. 

Un sfert de oră mai târziu discutau cu toţii cu cea mai 
mare însufleţire. Până şi Raskolnikov, deşi nu vorbea, 
ascultă o vreme cu atenţie. Razumihin perora plin de 
entuziasm: 

— Ce rost are să plecaţi, ce rost are? Ce-o să faceţi în 
orăşelul ăla? Lucrul cel mai important e că aici sunteţi 
împreună şi că aveţi nevoie unul de altul, mare nevoie, 
credeţi-mă pe cuvânt! Rămâneţi măcar o vreme... Luaţi-mă 
drept prieten, drept asociat, şi vă asigur că o să punem pe 
picioare o afacere formidabilă. Ascultaţi, o să vă explic totul 
în amănunt, întreg planul! Chiar de dimineaţă, când nu se 
întâmplase încă nimic, îmi venise deja în minte... Să vă spun 
despre ce este vorba: am un unchi (o să vă fac cunoştinţă; e 
un bătrânel foarte chipeş şi mai mult decât respectabil!), iar 
unchiul ăsta al meu are un capital de o mie de ruble, însă el 
trăieşte din pensie şi n-are nevoie de banii ăştia. De doi ani 
se ţine de capul meu să iau mia asta şi să-i plătesc câte şase 
la sută. Ştiu eu bine care-i treaba: vrea pur şi simplu să mă 
ajute, dar anul trecut n-am avut nevoie, în schimb anul ăsta 


abia am aşteptat să vină, fiindcă m-am hotărât să-i iau. 
Puneţi şi dumneavoastră o mie din cele trei ale 
dumneavoastră şi pentru început e suficient, ne putem 
asocia. Ce-o să facem? 

Ajungând aici, Razumihin începu să-şi dezvolte planul şi le 
explică pe larg că mai toţi librarii şi editorii noştri nu ştiu 
mare lucru despre marfa lor, de aceea şi sunt de regulă 
editori proşti, dar că ediţiile ca lumea îşi scot în general 
banii, ba aduc şi profit, uneori chiar substanţial. La o 
activitate editorială visa Razumihin, care lucra deja de doi 
ani pe la alţii şi ştia destul de bine trei limbi europene, cu 
toate că acum şase zile îi spusese lui Raskolnikov că e 
schwach25 la germană, ca să-l convingă să facă el jumătate 
din traducere şi să ia trei ruble avans. Minţea, iar 
Raskolnikov ştia că minte. 

— De ce, de ce să lăsăm şansa asta să ne scape, când avem 
la îndemână una dintre cele mai importante pârghii - banii 
noştri! se înflăcăra tot mai tare Razumihin. Bineînţeles că e 
nevoie de multă muncă, dar o să muncim, dumneavoastră, 
Avdotia Romanovna, eu, Rodion... Sunt unele ediţii care 
aduc profit frumos în ziua de azi! lar marele avantaj al 
afacerii stă în faptul că noi vom şti ce anume trebuie să 
traducem. Vom traduce, vom edita şi vom învăţa toţi 
laolaltă. Eu vă pot fi de folos, pentru că am experienţă. Sunt 
deja doi ani de când bat editurile şi le cunosc toate 
dedesubturile. Nu-i mare lucru, credeţi-mă! De ce, de ce să 
lăsăm şansa asta să treacă pe lângă noi? Ştiu chiar eu, dar 
le ţin secrete, două-trei cărţi pe care, numai pentru ideea 
de a le traduce şi a le edita, poţi lua o sută de ruble de 
bucată, e una căreia nu-i dau numele nici pentru cinci sute 
de ruble. Şi ce credeţi, dacă le-aş spune-o unor nătărăi, n-ar 
fi exclus să se codească! Cât priveşte treaba propriu-zisă pe 
care o avem noi de făcut, adică tipărire, hârtie, vânzare, 
asta lăsaţi-o în seama mea! Cunosc totul în amănunt! O să 
începem cu puţin şi o să ajungem la mult, o s-avem măcar 
pentru mâncare şi-n orice caz, o să ne scoatem banii. 


Duniei îi străluceau ochii. 

— Îmi place foarte mult ce propuneţi, Dmitri Prokofici, zise 
ea. 

— Eu, una, nici nu mai trebuie spus, n-am habar de nimic, 
se amestecă Pulheria Alexandrovna. Poate e ceva bun, dar 
asta numai bunul Dumnezeu o ştie. E ceva nou, necunoscut. 
Sigur, trebuie să rămânem aici, măcar pentru o vreme... 

Se uită la Rodea. 

— Tu, frate, ce crezi? întrebă Dunia. 

— Cred că ideea lui e foarte bună, răspunse el. Sigur, e 
prea devreme să visăm deja la o firmă, dar cinci-şase cărţi 
pot fi într-adevăr editate cu un succes garantat. Ştiu şi eu o 
lucrare care ar merge în mod sigur. Cât despre el, nu am 
nici o îndoială că o să se descurce, se pricepe... De altfel, 
mai aveţi timp să trataţi... 

— Ura! răcni Razumihin. Acum staţi, e un apartament aici, 
în casa asta, la acelaşi proprietar. E separat, nu are 
legătură cu camerele astea. Pe deasupra, e mobilat şi nu 
costă deloc scump, sunt trei odăiţe. Le închiriaţi pentru 
început. Mâine vă amanetez ceasul şi vă aduc banii, 
aranjăm totul atunci. Principalul e că puteţi locui toţi trei 
împreună, că-l puteţi avea pe Rodea alături... Dar unde te 
duci, Rodea? 

— Cum, Rodea, deja pleci? întrebă speriată Pulheria 
Alexandrovna. 

— Tocmai acum! strigă Razumihin. 

Dunia se uită la fratele ei cu o privire plină de mirare şi 
neîncredere. Stătea cu şapca în mână, gata să iasă pe uşă. 

— Parcă m-aţi îngropa ori v-aţi lua rămas-bun pentru 
totdeauna, zise el pe un ton cam ciudat. 

Schiţă un zâmbet, dar numai zâmbet nu-i ieşi. 

— Cine ştie, poate chiar ne vedem pentru ultima oară, 
adăugă el fără voie. 

Asta gândea în sinea lui şi, fără să-şi dea seama, rostise 
cuvintele cu voce tare. 

— Ce-i cu tine! strigă maică-sa. 


— Unde te duci, Rodea? întrebă pe un ton ciudat şi Dunia. 

— Trebuie să plec neapărat, răspunse el vag, şovăind 
parcă în privinţa a ceea ce urma să spună, însă pe chipul lui 
palid se citea o hotărâre neclintită. Voiam să spun... venind 
încoace... voiam să vă spun, mamă... şi ţie, Dunia, că ar fi 
mai bine pentru noi să ne despărţim o vreme. Eu nu mă 
simt bine, sunt neliniştit... am să vin, am să vin eu singur 
când... o să fie cu putinţă. N-am să vă uit, vă iubesc... 
Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă singur! Hotărâsem asta încă 
dinainte... Hotărârea e luată... Orice s-ar întâmpla cu mine, 
că pier sau nu, vreau să fiu singur. Uitaţi-mă cu totul. E mai 
bine... Nu întrebaţi de mine. Când o fi, am să vin eu singur 
sau... am să vă chem. Poate că o să se lămurească totul! ... 
lar acum, dacă mă iubiţi, renunţaţi la mine... altfel am să vă 
urăsc, simt asta... Rămâneţi cu bine! 

— Doamne! strigă Pulheria Alexandrovna. 

Şi ea, şi Dunia fură cuprinse de o spaimă teribilă; la fel şi 
Razumihin. 

— Rodea! Rodea! Hai să ne împăcăm, să fim ca înainte! 
zise nefericita mamă. 

EI se întoarse încet şi se îndreptă cu paşi rari spre uşă. 
Dunia îl ajunse din urmă. 

— Frate! Aşa te porţi cu mama! îi spuse în şoaptă, cu ochii 
scăpărând de indignare. 

EI îşi cobori privirea grea asupra ei. 

— Nu-i nimic, am să vin eu, am să vin! bâigui cu o voce 
pierită, parcă fără să-şi dea bine seama ce vrea să spună, şi 
ieşi din odaie. 

— Eşti fără suflet, eşti rău şi egoist! strigă Dunia în urma 
lui. 

— E nebun, nu fără suflet! Şi-a pierdut minţile! Chiar nu 
vedeţi? Dacă nu vreţi să-nţelegeţi, dumneavoastră sunteţi 
fără suflet! îi şopti înfierbântat Razumihin în ureche, 
strângând-o tare de mână. Mă-ntorc îndată! strigă apoi 
către Pulheria Alexandrovna, pierită deja cu totul, şi ieşi în 
goană din odaie. 


Raskolnikov îl aştepta în capătul coridorului. 

— Ştiam că o să dai fuga după mine, zise el. Întoarce-te şi 
rămâi cu ele... Treci şi mâine să le vezi... fii alături de ele 
mereu... Eu... o să vin, poate... dacă îmi stă în putere. Cu 
bine! 

Apoi se depărtă, fără să-i întindă mâna. 

— Dar unde te duci? Ce-i cu tine? Ce ai? Nu se poate aşa 
ceva! murmură Razumihin, pierdut cu totul. 

Raskolnikov se opri din nou. 

— Îţi spun o dată pentru totdeauna: nu mă întreba 
niciodată nimic. N-am ce să-ţi răspund... Nu veni la mine. 
Poate c-o să vin eu aici... Lasă-mă pe mine, dar pe ele... nu 
le lăsa. M-ai înţeles? 

Pe coridor era întuneric şi stăteau amândoi lângă o lampă. 
Vreun minut se priviră în tăcere. Razumihin avea să-şi 
amintească toată viaţa acel minut. Privirea arzătoare şi fixă 
a lui Raskolnikov părea tot mai intensă cu fiece clipă, 
pătrunzându-i în suflet, în conştiinţă. Dintr-odată, 
Razumihin tresări. Ceva straniu părea să fi trecut printre 
ei... Un gând, o părere, ceva înfricoşător şi cumplit de hidos 
se furişă între ei şi li se dezvălui brusc... Razumihin se făcu 
palid ca un mort. 

— Acum înţelegi? zise deodată Raskolnikov cu faţa 
schimonosită dureros. Du-te, întoarce-te la ele, adăugă şi, 
răsucindu-se repede pe călcâie, ieşi din casă. 

Nu mai descriu ce-a fost în seara aceea la Pulheria 
Alexandrovna, cum s-a întors la ele Razumihin şi cum a 
căutat să le liniştească, cum s-a jurat că Rodea, cu boala lui, 
trebuie lăsat să se odihnească, cum s-a jurat că Rodea o să 
vină negreşit, o să vină în fiecare zi, că e foarte, foarte 
zdruncinat şi că nu trebuie să se enerveze, că el, 
Razumihin, o să vegheze asupra lui şi o să-i aducă un medic 
bun, unul mai bun, un consult de medici... Pe scurt, 
începând din seara aceea, Razumihin le deveni fiu şi frate. 

— IV — 


lar Raskolnikov o luă direct spre casa de pe chei unde 
locuia Sonia. Era o clădire veche, cu trei etaje, de culoare 
verde. Îl găsi pe portar şi izbuti să afle de la el cam pe unde 
locuia croitorul Kapernaumov. Aflând într-un colţ al curţii 
intrarea unei scări înguste şi întunecoase, urcă până la 
etajul doi şi ieşi într-o galerie ce se întindea de-a lungul său, 
pe partea dinspre curte. Pe când bâjbâia prin întuneric, 
fără să-şi dea seama unde putea fi intrarea la Kapernaumov, 
la trei paşi de el se deschise deodată o uşă; întinse mâna şi 
o apucă maşinal. 

— Cine e? întrebă îngrijorată o voce de femeie. 

— Eu sunt... am venit la dumneavoastră..., răspunse 
Raskolnikov şi intră în antreul minuscul, unde pe un scaun 
şubred, într-un sfeşnic strâmb de aramă, ardea o lumânare. 

— Dumneavoastră sunteţi! O, Doamne! exclamă abia auzit 
Sonia şi rămase ca împietrită. 

— Pe unde se intră la dumneavoastră, pe aici? 

Şi, căutând să nu se uite la ea, Raskolnikov se grăbi să 
treacă în odaie. 

Într-o clipă veni şi Sonia cu lumânarea, o puse jos şi 
rămase dinaintea lui, ca năucă, pradă unei tulburări de 
nedescris şi vădit speriată de vizita aceea neaşteptată. 
Brusc, chipul ei palid se îmbujoră şi în ochi i se iviră chiar 
lacrimi... Sila şi ruşinea pe care le simţea se amestecau cu 
bucuria... Raskolnikov se întoarse repede şi se aşeză pe un 
scaun de lângă masă. Aruncă iute o privire în jur. 

Era o odaie mare, dar neobişnuit de joasă, singura pe care 
o închiriau Kapernaumovii, spre camerele cărora dădea uşa 
tăiată în peretele din stânga. În partea opusă, pe peretele 
din dreapta, mai era o uşă, care stătea întotdeauna 
încuiată. Dădea spre un alt apartament, vecin cu al lor, care 
avea alt număr. Odaia Soniei aducea cu un şopron şi avea 
forma unui dreptunghi foarte neregulat, ceea ce îi dădea un 
aspect monstruos. Un perete cu trei ferestre, ce dădea spre 
canal, tăia camera cumva pieziş, făcând undeva în fund un 
unghi îngrozitor de ascuţit, unde nu se vedea mai nimic din 


pricina luminii slabe; în schimb, colţul opus era extrem de 
teşit. În toată camera aceea mare nu era aproape nici o 
mobilă. În colţul din dreapta se afla patul, iar lângă el, către 
uşă, era un scaun. Pe acelaşi perete cu patul, chiar alături 
de uşa spre apartamentul vecin, era o masă simplă, din 
scânduri subţiri, acoperită cu o faţă de masă albastră; lângă 
masă stăteau două scaune împletite. Pe peretele opus, 
aproape de unghiul ascuţit, era o comodă mică, dintr-un 
lemn simplu, ce părea rătăcită în pustiu. Asta era tot. 
Tapetul gălbui, scorojit şi uzat, se înnegrise pe la colţuri; 
pesemne că iarna odaia era plină de umezeală şi de fum. 
Totul trăda o sărăcie lucie; nici măcar la pat nu erau 
perdele. 

Sonia se uita în tăcere la musafirul care îi cerceta atât de 
atent şi lipsit de jenă camera, iar la un moment dat începu 
chiar să tremure de frică, de parcă s-ar fi aflat în faţa unui 
judecător care avea să-i hotărască soarta. 

— Am venit târziu... E deja unsprezece? întrebă el tot fără 
să ridice ochii către ea. 

— Este, bâigui Sonia. Ah, da! se grăbi deodată să spună, 
ca şi cum asta i-ar fi fost salvarea. Acum a bătut ceasul la 
gazdele mele... l-am auzit... Este. 

— Am venit la dumneavoastră pentru ultima oară, urmă 
posomorât Raskolnikov, cu toate că aceea era de fapt prima 
oară, poate n-am să vă mai văd... 

— Plecaţi? 

— Nu ştiu... mâine, totul... 

— Atunci nu veţi veni mâine la Katerina Ivanovna? tremură 
glasul Soniei. 

— Nu ştiu. Mâine-dimineaţă, totul... Nu despre asta-i 
vorba, am trecut doar ca să vă spun câteva cuvinte... 

Ridică spre ea privirea îngândurată şi deodată îşi dădu 
seama că el stătea jos, iar ea rămăsese în picioare dinaintea 
lui. 

— Dar de ce staţi în picioare? Luaţi loc, spuse deodată pe 
un alt ton, încet şi duios. 


Ea se aşeză. El se uită câteva clipe la ea cu o privire plină 
de bunăvoință şi chiar de compătimire. 

— Ce slăbuţă sunteţi! Şi ce mână aveţi! Străvezie de tot. 
Degetele sunt ca de moartă. 

Îi luă mâna. Sonia zâmbi uşor. 

— Aşa am fost întotdeauna, spuse ea. 

— Şi când eraţi acasă? 

— Da. 

— Păi, da, fireşte! spuse el sacadat şi dintr-odată expresia 
feţei şi timbrul vocii i se schimbară din nou. 

Îşi mai roti o dată privirea prin odaie. 

— La Kapernaumov aţi închiriat? 

— Da... 

— Ei locuiesc acolo, după uşă? 

— Da... Au şi ei o cameră ca asta. 

— Stau toţi într-o cameră? 

— Într-o cameră. 

— Mie mi-ar fi frică noaptea în odaia asta, remarcă el 
posomorât. 

— Gazdele sunt foarte bune, foarte cumsecade, zise Sonia, 
neputând parcă să-şi revină şi neînţelegând. Toată mobila, 
totul... e al gazdelor. Dumnealor sunt foarte de treabă, iar 
copiii vin mereu pe la mine... 

— Sunt bâlbâiţi, nu? 

— Da... Dânsul e bâlbâit şi pe deasupra şi şchiop... lar 
soţia dânsului la fel... Nu că se bâlbâie, dar parcă nu se 
prea înţelege ce spune. E bună, foarte bună. Iar dânsul a 
fost argat. Şi au şapte copii... Doar cel mai mare e bâlbâit, 
ceilalţi sunt doar bolnavi... dar nu se bâlbâie... Dar 
dumneavoastră de unde aţi auzit despre ei? adăugă ea uşor 
mirată. 

— Mi-a povestit tatăl dumneavoastră atunci... Mi-a spus 
totul... Cum aţi plecat la şase şi la nouă aţi venit înapoi, cum 
Katerina Ivanovna a stat în genunchi lângă patul 
dumneavoastră. 

Sonia se intimidă. 


— Azi mi s-a părut că-l văd, şopti ea şovăind. 

— Pe cine? 

— Pe tata. Mergeam pe stradă, tocmai dădeam colţul, era 
vreo zece, şi mi s-a părut că păşea în faţa mea. Parcă a fost 
aievea. Am vrut să mă duc la Katerina Ivanovna... 

— Vă plimbaţi? 

— Da, răspunse întretăiat Sonia, intimidându-se din nou şi 
lăsând ochii în jos. 

— Katerina Ivanovna avea obiceiul să vă bată când stăteaţi 
cu tatăl dumneavoastră, nu-i aşa? 

— A, nu, ce spuneţi, nici vorbă! zise Sonia uitându-se la el 
aproape speriată. 

— Atunci, o iubiţi? 

— Pe dânsa? Dar cuuum să nu! răspunse ea lungind 
cuvintele şi deodată îşi împreună palmele a rugă şi 
suferinţă. Ah, dumneavoastră nu... dacă aţi şti! E ca un 
copil... Şi-a pierdut minţile aproape de tot... de durere. Dar 
ce deşteaptă era... ce suflet... ce bună e! Ah, 
dumneavoastră nu ştiţi, nu ştiţi nimic! 

Sonia spuse toate astea cu un fel de disperare, frângându- 
şi mâinile tulburată şi îndurerată. Obrajii palizi i se 
aprinseră din nou, iar în ochi i se citea o durere adâncă. Se 
vedea că toate astea o răscoliseră, că tare ar fi vrut să-şi 
descarce sufletul, să vorbească, să-i ia apărarea. O milă de 
nealinat, dacă se poate spune astfel, i se zugrăvi deodată pe 
chip. 

— Să mă bată! Ce spuneţi! Doamne, să mă bată ea! Şi 
chiar dacă m-ar fi bătut, ce dacă? Ce dacă? Dumneavoastră 
nu ştiţi, nu ştiţi nimic... E aşa de nefericită, ah, aşa de 
nefericită! Şi bolnavă... Nu vrea decât dreptate... Ea e 
curată. Crede că în toate trebuie să existe dreptate şi 
cere... Chiar dacă ar fi supusă la chinuri, tot n-ar face ceva 
nedrept. Nu-şi dă seama că aşa ceva nu-i cu putinţă, să fie 
dreptate pe lume, şi îşi iese din fire... Ca un copil, ca un 
copil! E un om drept, foarte drept! 

— Dar cu dumneavoastră ce-o să fie? 


Sonia se uită întrebător la el. 

— Doar totul a rămas pe umerii dumneavoastră. Şi înainte 
era, ce-i drept, pe umerii dumneavoastră, iar răposatul 
venea şi el să vă ceară bani când era mahmur. Dar acum, 
acum ce-o să fie? 

— Nu ştiu, spuse Sonia că amărăciune. 

— Ei rămân acolo? 

— Nu ştiu, nu şi-au plătit chiria... După cât se-aude, gazda 
a spus chiar azi că nu mai vrea să-i ţină, iar Katerina 
Ivanovna zice că nici dânsa nu mai vrea să stea acolo nici o 
clipă. 

— Dar de unde atâta curaj pe dânsa? Se bizuie pe 
dumneavoastră? 

— O, nu, nu spuneţi aşa ceva... Suntem toţi ca unul, 
împărţim totul, zise Sonia emoţionându-se iarăşi brusc şi 
chiar înfuriindu-se, dar furia ei era întocmai ca aceea a unui 
canar sau a unei alte păsări micuţe. Oricum, ce-ar putea 
face? Ce-ar putea face? întrebă ea tot mai înfierbântată şi 
mai agitată. Şi cum a mai plâns, cum a mai plâns azi! | se 
tulbură minţile, n-aţi băgat de seamă? 1 se tulbură: ba nu 
mai poate de grijă, ca un copil, ca mâine să fie totul cum se 
cuvine, praznicul şi celelalte... ba îşi frânge mâinile, o 
podideşte sângele, plânge, începe deodată să se dea cu 
capul de pereţi de disperare. Pe urmă se linişteşte iar, îşi 
pune toată nădejdea în dumneavoastră, spune că acum 
sunteţi singurul ei sprijin şi că o să împrumute de pe 
undeva nişte bani, după care o să se ducă în oraşul ei, 
împreună cu mine, şi o să înfiinţeze un pension pentru fete 
nobile, iar pe mine o să mă pună supraveghetoare şi o să- 
ncepem o viaţă nouă, minunată, şi mă sărută, mă 
îmbrăţişează şi mă mângâie. Ea chiar crede, chiar crede în 
fanteziile astea! Şi poţi s-o contrazici? lar azi a stat toată 
ziua şi-a spălat, a frecat, a cârpit şi, aşa lipsită de putere 
cum e, a tras singură albia în casă, de nici n-a mai putut să 
respire, a căzut la pat; şi azi-dimineaţă am fost cu ea să 
cumpărăm ghetuţe pentru Polecika şi Lenia, că li se 


rupseseră de tot, dar nu ne-am făcut bine socoteala, ne 
lipseau o groază de bani, şi alesese nişte ghetuţe aşa de 
drăguţe, că dânsa are gust, nici nu ştiţi... A podidit-o 
plânsul chiar acolo, la tejghea, în faţa negustorilor, fiindcă 
nu-i ajungeau banii... Ah, ţi se sfâşia inima s-o vezi. 

— Atunci nici nu-i de mirare că dumneavoastră... trăiţi aşa, 
spuse cu un zâmbet amar Raskolnikov. 

— Păi, dumneavoastră nu vă e milă? Nu vă e? se 
înfierbântă iar Sonia. Doar ştiu că v-aţi dat ultimul ban, şi 
încă nu văzuserăţi nimic. Dar dacă aţi fi văzut totul, o, 
Doamne! De câte ori, de câte ori n-am făcut-o şi eu să 
plângă! Chiar şi-acum o săptămână! Da, eu! Chiar cu o 
săptămână înainte să moară el. Am fost atât de crudă! Şi de 
câte ori, de câte ori n-am făcut la fel! Ah, cât mă doare 
acum, toată ziua mi-am amintit! 

Spunând asta, Sonia începu să-şi frângă mâinile, atât de 
dureroasă era amintirea. 

— Dumneavoastră, crudă? 

— Da, eu, eu! Trecusem să-i văd, urmă ea plângând, şi 
bietul tata mi-a spus: „Citeşte-mi, zice, Sonia, mă cam doare 
capul, citeşte-mi... uite cărticica”. Avea o cărticică, o luase 
de la Andrei Semionâci, de la Lebeziatnikov, care stă tot 
acolo, dânsul aducea mereu cărticele din astea hazlii. Dar 
eu îi spun: „Irebuie să plec”, fiindcă nu voiam să citesc şi 
trecusem pe la ei mai ales ca să-i arăt nişte guleraşe 
Katerinei Ivanovna, îmi adusese Lizaveta, precupeaţa, nişte 
guleraşe şi manşetuţe ieftine, drăguţe, noi-nouţe şi brodate. 
Katerinei Ivanovna i s-au părut foarte drăguţe, şi le-a pus şi 
se privea în oglindă, şi-i plăceau foarte, foarte mult: „Dă-mi- 
le mie, Sonia, zice, te rog”. le rog, aşa a spus, atât de mult 
le voia. Dar unde să le poarte? Le voia doar aşa, ca să-şi 
amintească de timpurile fericite dinainte! Se privea în 
oglindă şi se admira, cu toate că dânsa nu mai are nici o 
rochie de ani de zile, chiar niciuna, şi nici un fel de lucruri! 
Nu cere niciodată nimic de la nimeni, e mândră, mai 
degrabă dă dânsa altora tot ce are, dar acum, uite că mă 


roagă, aşa de mult i-au plăcut! Şi mie mi-a părut rău săi le 
dau. „La ce-ţi trebuie, zic, Katerina Ivanovna?” Chiar aşa 
am spus, „la ce”. Nu trebuia să zic aşa ceva! S-a uitat la 
mine şi era aşa de mâhnită, aşa de mâhnită, că îţi făcea rău 
s-o vezi... Nu din pricina guleraşelor, ci pentru că am 
refuzat-o, am văzut limpede. Ah, dac-aş mai putea să întorc 
totul, să-mi iau cuvintele înapoi... Oh, dac-aş... dar pentru 
dumneavoastră e totuna! 

— O ştiaţi pe această precupeaţă, pe Lizaveta? 

— Da... O ştiaţi şi dumneavoastră? întrebă oarecum 
surprinsă Sonia. 

— Katerina Ivanovna e bolnavă, e rău, n-o mai duce mult, 
zise Raskolnikov după o clipă de tăcere, fără să răspundă la 
întrebare. 

— O, nu, nu, nu! strigă Sonia şi, fără să-şi dea seama, îi 
apucă amândouă mâinile, parcă implorându-l să nu fie aşa. 

— Dar ar fi chiar mai bine să moară. 

— Nu, n-ar fi mai bine, n-ar fi mai bine, n-ar fi mai bine 
deloc! repetă ea în neştire, speriată. 

— Dar copiii? Unde o să-i duceţi, dacă nu-i luaţi la 
dumneavoastră? 

— Vai, nici nu ştiu! strigă aproape disperată Sonia, luându- 
şi capul în mâini. 

Se vedea că se gândise de multe ori la asta şi că elnu 
făcea decât să-i trezească din nou în minte acest gând. 

— Dar dacă vă îmbolnăviţi şi sunteţi dusă la spital, chiar 
dacă trăieşte Katerina Ivanovna, ei, atunci ce-o să fie? 
stărui el fără milă. 

— Ah, ce tot spuneţi! Aşa ceva nu-i cu putinţă! zise Sonia şi 
o spaimă de nedescris îi schimonosi chipul. 

— Cum să nu fie cu putinţă? nu se lăsă Raskolnikov, cu un 
zâmbet crud. Doar nu aveţi asigurare de boală, nu? Atunci 
ce-o să se întâmple cu ei? Or să umble cu toţii pe străzi, ea 
o să tuşească, o să cerşească şi pe urmă o să se dea cu 
capul de vreun perete, ca astăzi, iar copiii or să plângă... O 


să se prăbuşească, o să fie dusă la secţie şi de-acolo la 
spital, o să moară, iar copiii... 

— O, nu... Dumnezeu n-o să îngăduie una ca asta! izbucni 
într-un sfârşit Sonia, abia respirând. 

Îl ascultase implorându-l din priviri, cu mâinile împreunate 
într-o rugă mută, ca şi cum totul ar fi depins deel. 

Raskolnikov se ridică şi începu să umble prin odaie. Se 
scurse vreun minut. Sonia stătea în picioare, cu braţele 
atârnând neputincioase şi cu capul plecat, pradă unei 
tristeţi înfiorătoare. 

— Nu puteţi să adunaţi ceva? Să puneţi deoparte pentru 
zile negre? întrebă el oprindu-se brusc în faţa ei. 

— Nu, şopti Sonia. 

— Bineînţeles că nu! Dar aţi încercat? adăugă el cu un 
zâmbet uşor ironic. 

— Am încercat. 

— Şi n-a mers? Păi, da, cred şi eu! Ce mai întreb! 

Începu iar să umble prin odaie. Mai trecu vreun minut. 

— Nu câştigaţi bani în fiecare zi? 

Sonia se pierdu şi mai rău şi se făcu din nou roşie ca focul. 

— Nu, şopti ea cu un efort chinuitor. 

— Cu Polecika o să fie probabil la fel. 

— Nu! Nu! Nu se poate! strigă disperată Sonia, ca şi cum 
înfipsese cineva un cuţit în ea. Doamne! N-o să îngăduie 
bunul Dumnezeu o grozăvie ca asta! 

— Îngăduie şi altele. 

— Nu, nu! Pe ea o s-o păzească Dumnezeu, o s-o păzească! 
repeta Sonia, nemaiştiind parcă de sine. 

— Dar poate că Dumnezeu nici nu există, zise cu un fel de 
bucurie răutăcioasă Raskolnikov, râzând şi uitându-se la ea. 

Dintr-odată, chipul Soniei se schimbă teribil, 
contractându-se spasmodic. Se uită la el cu un reproş 
nemărginit în priviri şi vru să spună ceva, dar nu izbuti să 
rostească nimic şi izbucni doar într-un plâns amar, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. 


— Adineauri spuneaţi despre Katerina Ivanovna că i se 
tulbură minţile, dar asta vi se întâmplă şi dumneavoastră, 
zise el după ce tăcu o vreme. 

Se scurseră vreo cinci minute. El continuă să se plimbe 
dintr-un capăt în altul al odăii, în tăcere şi fără să-i arunce 
vreo privire. Într-un sfârşit se apropie de ea; ochii îi 
străluceau. O prinse de umeri cu amândouă mâinile şi se 
uită stăruitor la faţa ei înlăcrimată. Privirea îi era uscată, 
aprinsă, pătrunzătoare, buzele îi tremurau puternic... 
Deodată, cu o mişcare iute, se plecă până la pământ şi îi 
sărută piciorul. Sonia se trase înapoi îngrozită, ferindu-se 
ca de un nebun. Şi într-adevăr, el se uita ca un om complet 
nebun. 

— Ce-i asta, ce faceţi? În faţa mea! bâigui ea pălind şi 
inima i se strânse deodată teribil de dureros. 

E] se şi ridicase. 

— Nu în faţa ta m-am înclinat, ci în faţa întregii suferinţe 
omeneşti, spuse cu un glas straniu, îndreptându-se spre 
fereastră. Ascultă, adăugă după o clipă, întorcându-se spre 
ea, i-am spus mai adineauri unuia care nu respectă 
demnitatea celorlalţi că nu-ţi ajunge nici la degetul cel 
Mic... şi că astăzi i-am făcut o onoare soră-mii aşezând-o 
alături de tine... 

— Ah, cum aţi putut să-i spuneţi aşa ceva! Şi în faţa ei! 
exclamă speriată Sonia. Să stea lângă mine! O onoare! Dar 
eu... n-am onoare, eu sunt o mare, o mare păcătoasă! Ah, 
cum să spuneţi aşa ceva! 

— Nu fiindcă n-ai onoare şi eşti păcătoasă am spus asta 
despre tine, ci pentru marea ta suferinţă. E drept că eşti o 
mare păcătoasă, adăugă el aproape cu înflăcărare, dar 
păcatul tău cel mai mare este că te-ai înjosit şi te-ai jertfit în 
zadar. Asta nu e o grozăvie? Nu e o grozăvie că trăieşti în 
murdăria pe care o urăşti atâta, ştiind şi tu (nu trebuie 
decât să deschizi ochii) că nu ajuţi pe nimeni cu asta şi nu 
salvezi pe nimeni de la nimic! Spune-mi, continuă el 
aproape frenetic, cum pot sta alături înlăuntrul tău o ruşine 


şi o înjosire ca asta cu nişte simţăminte atât de opuse şi de 
sfinte? Fiindcă ar fi mai drept, de o mie de ori mai drept şi 
mai raţional, să te-arunci în apă cu capul înainte şi să 
isprăveşti o dată pentru totdeauna! 

— Şi cu ei ce-o să fie? întrebă încet Sonia, uitându-se 
chinuită la el, dar parcă deloc mirată de propunerea lui. 

Raskolnikov o privi ciudat, citind totul în privirea ei. 
Vasăzică, avusese ea însăşi deja acest gând. Poate că, 
disperată, se gândise de multe ori, cât se poate de serios, să 
termine odată, ba chiar atât de serios, încât acum aproape 
că nici n-o mira propunerea lui. Nici nu observase măcar 
cruzimea cuvintelor lui (fără îndoială, nu înţelesese nici 
sensul reproşurilor lui şi nici părerea lui aparte despre 
ruşinea ei, asta îi era clar). Îşi dădu foarte bine seama cât 
de monstruoasă, cât de cumplită era durerea care o 
tortura, şi nu de azi, de ieri, la gândul situaţiei ei ruşinoase, 
dezonorante. Oare ce, se întreba el, ce putuse să-i 
stăvilească până acum hotărârea de-a termina odată? Şi 
abia acum înţelese pe deplin ce însemnau pentru ea acei 
bieţi copilaşi orfani şi nefericita aceea pe jumătate nebună, 
Katerina Ivanovna, cu boala şi cu capul ei izbit de toţi 
pereţii. 

Cu toate astea, pentru el era la fel de clar faptul că Sonia, 
cu firea ei şi cu puţina educaţie pe care o primise, nu putea 
rămâne aşa. Dar îl mai frământa o întrebare: cum de putuse 
ea să rămână atâta timp în această situaţie şi cum de nu-şi 
ieşise din minţi, dacă nu fusese în stare să-şi ia zilele? 
Fireşte, înţelegea că situaţia Soniei era un fenomen 
întâmplător în societate, cu toate că, din păcate, era 
departe de-a fi singular şi neobişnuit, dar tocmai faptul că 
toate astea i se întâmplau numai ei, împreună cu bruma ei 
de educaţie şi cu întreaga ei viaţă de până atunci, ar fi 
trebuit să o răpună de la primul pas făcut pe acest drum 
respingător. Ce o susţinea oare? Că doar nu viciul. Era vădit 
că toată ruşinea asta nu o atingea decât mecanic; în sufletul 
ei nu pătrunsese nici un strop de stricăciune adevărată, 


putea să vadă bine lucrul ăsta; putea să vadă până în 
străfundurile fiinţei sale când stătea astfel dinaintea lui... 
„Pentru ea există trei posibilităţi: să se arunce în canal, s-o 
sfârşească la balamuc sau... sau să cadă într-un desfrâu 
care să-i îndobitocească mintea şi să-i împietrească 
sufletul”, cugetă el. Ultima perspectivă i se păru cea mai 
respingătoare, dar pentru că era deja sceptic şi pentru că 
era în acelaşi timp tânăr, deprins să gândească abstract şi - 
poate tocmai de aceea - crud, nu se putea împiedica să 
creadă că soluţia din urmă, adică desfrâul, era cea mai 
probabilă dintre toate. 

„Să fie oare cu putinţă, se întrebă în sinea lui, ca fiinţa 
asta, care şi-a păstrat încă sufletul curat, să se lase până la 
urmă cu bună ştiinţă înghițită de groapa asta abjectă şi urât 
mirositoare? Dar nu cumva a şi început să fie atrasă şi 
tocmai pentru că viciul nu i se mai pare atât de respingător 
a fost în stare să reziste până acum? Nu, nu se poate! 
exclamă el, aşa cum făcuse şi Sonia mai devreme. Până 
acum au ţinut-o departe de canal teama că săvârşeşte un 
păcat şi gândul la ei, la copii... lar dacă nu şi-a pierdut 
minţile până acum... Dar cine spune că nu şi le-a pierdut 
deja? Oare judecata ei mai e sănătoasă? E posibil să 
vorbeşti cum vorbeşte ea? E posibil să judeci cum judecă ea 
dacă eşti zdravăn la minte? E posibil să fie martoră la 
propria pieire, să stea chiar pe marginea gropii împuţite 
care o trage deja înăuntru şi să nu facă altceva decât să dea 
din mână şi să-şi astupe urechile când i se pomeneşte de 
pericol? Nu cumva aşteaptă o minune? Fără îndoială. Oare 
toate astea nu sunt semne de nebunie?” 

Se opri cu înverşunare la acest gând. Soluţia asta îi era 
chiar mai pe plac decât oricare alta. Începu să o cerceteze 
mai îndeaproape. 

— Vasăzică, te rogi mult la Dumnezeu, Sonia? o întrebă. 

Sonia tăcea; el stătea lângă ea, aşteptând un răspuns. 

— Ce-aş fi eu fără Dumnezeu? spuse ea într-o şoaptă iute, 
hotărâtă, ridicând brusc ochii strălucitori către el şi 


strângându-i mâna cu putere. 

„Ei, asta e!”, se gândi el. 

— Dar Dumnezeu ce face pentru tine? întrebă el 
continuând s-o iscodească. 

Sonia tăcu îndelung, neputând parcă să răspundă. Pieptul 
ei slăbuţ fremăta de emoție. 

— Tăceţi! Nu întrebaţi! Nu aveţi căderea! strigă ea 
deodată, privindu-l sever şi cu mânie. 

„Asta e! Asta e!”, îşi repeta el stăruitor. 

— Face totul! şopti ea repede, lăsându-şi iar ochii în jos. 

„lată dezlegarea! Iată explicaţia!”, hotări el în gând, 
privind-o cu o curiozitate lacomă. 

Se uita cu un sentiment nou, straniu, aproape dureros la 
feţişoara ei neregulată, colţuroasă, palidă şi slabă, la ochii 
aceştia albaştri, blânzi, în care putea străluci un asemenea 
foc, o asemenea hotărâre neînduplecată, la trupul acela 
micuţ care tremura încă de indignare şi de mânie, şi toate 
astea i se păreau din ce în ce mai ciudate, aproape ireale. 
„E. scrântită! Scrântită!”, îşi repetă cu convingere. 

Pe comodă era o carte. Îi sărise în ochi de câte ori trecuse 
pe lângă ea în vreme ce umbla dintr-un capăt în altul al 
odăii. Acum o luă şi se uită la ea. Era Noul Testament, în 
traducerea rusă. Tomul, legat în piele, era vechi şi uzat. 

— Asta de unde-i? strigă la ea în capătul celălalt al 
camerei. 

Sonia rămăsese pironită în acelaşi loc, la trei paşi de masă. 

— Mi-a adus-o cineva, răspunse ea parcă fără voie şi fără 
să se uite la el. 

— Cine ţi-a adus-o? 

— Lizaveta, o rugasem eu. 

„Lizaveta! Ce ciudat!”, se gândi el. Totul la Sonia i se părea 
cu fiecare clipă tot mai straniu şi mai fantastic. Apropie 
cartea de lumânare şi începu s-o răsfoiască. 

— Unde scrie despre Lazăr? întrebă deodată. 

Sonia nu răspunse, uitându-se cu încăpățânare în pământ. 
Stătea puţin întoarsă către masă. 


— Unde-i învierea lui Lazăr? Caut-o, Sonia. 

Ea se uită pieziş la el. 

— Nu acolo căutaţi... e în evanghelia a patra..., şopti cu 
asprime, fără să se apropie. 

— Găseşte-o tu şi citeşte-mi, spuse el. 

Se aşeză cu coatele pe masă, cu capul sprijinit într-o mână 
şi, aţintindu-şi posomorăât privirea într-o parte, se pregăti să 
asculte. 

„Peste vreo trei săptămâni vino să mă vezi la şapte 
verste26! Voi fi acolo, fără îndoială, dacă nu într-un loc şi 
mai rău”, mormăi pentru sine. 

Sonia dădu ascultare, plină de îndoială, dorinţei lui ciudate 
şi se îndreptă şovăind spre masă. Luă totuşi cartea. 

— Chiar n-aţi citit-o? întrebă privindu-l pe sub sprâncene, 
pe deasupra mesei. 

Glasul îi devenea tot mai aspru. 

— Demult... Când eram la şcoală. Citeşte! 

— Dar la biserică nu aţi auzit-o? 

— Eu... nu mă duc. Dar tu mergi des? 

— N-nu, şopti Sonia. 

Raskolnikov zâmbi. 

— Înţeleg... Atunci n-o să te duci nici mâine, la 
înmormântarea tatălui tău? 

— Ba da. Am fost şi acum o săptămână... am plătit un 
parastas. 

— Pentru cine? 

— Pentru Lizaveta. A fost omorâtă cu toporul. 

Nervii lui erau tot mai încordaţi. Capul începuse să i se 
învârtă. 

— Erai prietenă cu Lizaveta? 

— Da... Era un om drept... Venea pe-aici... destul de rar... 
nu prea putea. Citeam împreună şi... stăteam de vorbă. 
Acum s-a înfăţişat înaintea Domnului. 

Ce ciudat îi sunau în urechi cuvintele acelea ca din carte! 
Şi i se mai descoperi un lucru nou cu privire la ea: 
întâlnirile sale tainice cu Lizaveta - două smintite. 


LIA 


„Am să mă smintesc şi eu! E molipsitor!”, se gândi. 

— Hai, citeşte! exclamă deodată enervat şi nerăbdător. 

Sonia tot mai şovăia. Inima i se zbătea în piept. Parcă nu 
îndrăznea să-i citească. El se uita aproape chinuit la 
„sărmana smintită”. 

— Ce nevoie aveţi? Doar nu credeţi, nu? spuse ea în şoaptă 
şi parcă înecându-se. 

— Citeşte! Aşa vreau eu! stărui el. Doar i-ai citit şi 
Lizavetei! 

Sonia deschise cartea şi căută locul. Mâinile îi tremurau, 
glasul n-o ajuta. De două ori începu şi nu-i ieşi din gură nici 
prima silabă. 

— Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania...”, rosti cu 
greutate în cele din urmă, dar brusc, la cel de-al treilea 
cuvânt, glasul îi tremură şi se frânse, ca o coardă prea 
întinsă. 1 se tăie răsuflarea şi simţi o strânsoare în piept. 

Raskolnikov înţelegea întru câtva de ce nu se putea hotări 
Sonia să-i citească şi, cu cât înţelegea mai bine, cu atât mai 
brutal şi mai nervos stăruia să-i citească. Îşi dădea seama 
prea bine cât de greu îi venea să trădeze şi să dea la iveală 
tot ce era al ei. Îşi dădea seama că aceste simţăminte erau 
de fapt taina ei, adevărată şi deja foarte veche, poate chiar 
din adolescenţă, când mai trăia încă în sânul familiei, alături 
de nefericitul ei tată şi de o mamă vitregă pe care durerea o 
împinsese la nebunie, înconjurată de nişte copii înfometați 
şi de ţipete şi dojeni cumplite. Dar în acelaşi timp simţea 
limpede, simţea fără umbră de îndoială că, în ciuda 
amărăciunii şi a groazei pe care le deşteptau în ea acest 
gând, încerca ea însăşi o dorinţă chinuitoare de-a citi, oricât 
de tristă şi speriată era, de a-i citi lui, să audă, şi neapărat 
acum - „orice-ar fi să se întâmple mai târziu!”... Citea asta 
în ochii ei, o înţelegea din emoția şi din exaltarea ei... Ea se 
stăpâni, îşi înăbuşi nodul din gât, care îi frânsese la început 
glasul, şi continuă să citească din capitolul unsprezece al 
Evangheliei după Ioan. Ajunse astfel până la versetul al 
nouăsprezecelea: 


— Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le 
mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine 
lisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă. Şi 
a zis Marta către lisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele 
meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la 
Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da.” 

Aici se opri iar, presimţind ruşinată că glasul avea să-i 
tremure şi să se frângă din nou... 

— lisus i-a zis: Fratele tău va învia. Marta I-a zis: Ştiu că va 
învia la înviere, în ziua cea de apoi. Şi lisus i-a zis: Eu sunt 
învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, 
va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în 
veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: (răsuflând anevoie, Sonia 
citi tare şi răspicat, ca şi cum s-ar fi spovedit ea însăşi în 
auzul tuturor) Da, Doamne, Eu am crezut că Iu eşti 
Hristosul, fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.” 

Se opri, înălţă iute ochii către el, dar se stăpâni repede şi 
începu să citească mai departe. Raskolnikov stătea şi 
asculta nemişcat, fără să se întoarcă, cu coatele rezemate 
pe masă şi uitându-se într-o parte. Ajunseră astfel cu cititul 
la versul al treizeci şi doilea. 

— Deci Maria, când a venit unde era lisus, văzându-l, a 
căzut la picioarele Lui, zicându-lI: Doamne, dacă ai fi fost 
aici, fratele meu n-ar fi murit. Deci lisus, când a văzut-o 
plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a 
suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l- 
aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat lisus. 
Deci ziceau iudeii: lată cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei 
ziceau: Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, 
să facă aşa ca şi acesta să nu moară?” 

Raskolnikov se întoarse spre ea şi o privi cu emoție. Da, 
asta era! Tremura deja toată, scuturată de o adevărată 
febră. Se aşteptase la asta. Pe măsură ce se apropia cu 
cititul de acea minune mare şi nemaiauzită, o cuprinse un 
sentiment triumf uriaş. Glasul ei căpătă o sonoritate 
metalică; triumful şi bucuria răsunau în el, dându-i tărie. 


Rândurile i se învălmăşeau în faţa ochilor înceţoşaţi de 
lacrimi, dar ştia deja pe de rost ce citea. La ultimul verset: 
„Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, să facă 
aşa ca...”, cobori glasul, exprimând, cu ardoare şi pasiune, 
îndoiala, reproşul şi hula iudeilor orbi, necredincioşi, care 
într-o o clipă aveau să cadă în genunchi ca trăsniţi, să 
plângă şi să creadă... „Şi el, el, la fel de orb şi de 
necredincios, o să audă acum şi o să creadă la rândul lui, 
da, da! Acum, chiar acum!”, visa ea, tremurând în 
aşteptarea acestei bucurii. 

— Deci suspinând iarăşi lisus întru Sine, a mers la 
mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea. 
lisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: 
Doamne, deja miroase, că este a patra zi.” 

Apăsă cu tărie pe cuvântul a patra. 

— lisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea 
slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar lisus Şi-a 
ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai 
ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru 
mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai 
trimis. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, 
vino afară! Şi a ieşit mortul (citi ea ridicând glasul cu 
exaltare şi tremurând înfiorată, ca şi cum ar fi văzut cu 
ochii ei), fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, 
şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. lisus le-a zis: 
Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Deci mulţi dintre iudeii 
care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut lisus au 
crezut în El.” 

Nu citi mai departe, nici n-ar fi putut, închise cartea şi se 
ridică repede de pe scaun. 

— Asta e tot despre învierea lui Lazăr, şopti dintr-odată cu 
un glas aspru, apoi rămase nemişcată, uitându-se într-o 
parte, neîndrăznind şi parcă ruşinându-se să ridice ochii 
spre el. Tremura încă, scuturată parcă de febră. Mucul de 
lumânare, care începuse de mult să pâlpâie în sfeşnicul 
strâmb, lumina slab odaia mizeră unde un ucigaş şi o 


femeie pierdută se adunaseră atât de straniu laolaltă 
pentru a citi din cartea veşnică. Se scurseră vreo cinci 
minute, poate mai mult. 

— Am venit să-ţi vorbesc despre un lucru, zise deodată 
tare Raskolnikov, încruntându-se. 

Se ridică şi se apropie de Sonia, care ridică în tăcere ochii 
spre el. Privirea lui, în care se citea un fel de hotărâre 
sălbatică, era grozav de severă. 

— Azi mi-am părăsit familia, urmă el, pe mama şi pe sora 
mea. De-acum nu mă mai duc la ele. Am rupt toate 
legăturile. 

— De ce? întrebă uluită Sonia. 

Întâlnirea de mai devreme cu mama şi sora lui îi lăsase o 
impresie de neşters, chiar dacă nu-i era nici ei prea clară. 
Primi aproape îngrozită această veste. 

— Acum nu te mai am decât pe tine, adăugă el. Să plecăm 
împreună... Am venit la tine. Amândoi suntem blestemaţi, 
aşadar să plecăm împreună! 

— Unde să plecăm? întrebă ea speriată şi, fără să vrea, se 
trase înapoi. 

— De unde vrei să ştiu? Ştiu doar că avem acelaşi drum şi 
acelaşi ţel! Asta ştiu sigur şi nimic altceva. 

Ea se uita la el şi nu înţelegea nimic. Îşi dădea seama 
numai că era cumplit, nespus de nefericit. 

— Niciunul dintre ei n-ar înţelege nimic dacă le-ai vorbi, 
urmă el, dar eu am înţeles. Am nevoie de tine, de asta am şi 
venit. 

— Nu înţeleg..., spuse în şoaptă Sonia. 

— O să-nţelegi pe urmă. Oare n-ai făcut şi tu acelaşi lucru? 
Şi tu ai trecut peste prag... ai putut să-l treci. Ai ridicat 
mâna asupra ta, ai distrus o viaţă... a ta (e acelaşi lucru!). 
Cu sufletul şi cu mintea ta, puteai să trăieşti, dar ai să 
sfârşeşti în piaţa Sennaia... N-o să poţi rezista şi, dacă ai să 
rămâi singură, o să înnebuneşti, ca şi mine. Pari deja să ai 
mintea pe jumătate rătăcită; aşa că trebuie să mergem 
împreună, pe acelaşi drum! Vino! 


— De ce? De ce spuneţi asta! zise Sonia, tulburată şi 
răscolită în chip straniu de cuvintele lui. 

— De ce? Pentru că aşa nu putem rămâne, uite de ce! 
Trebuie să privim în sfârşit lucrurile drept în faţă, nu să 
plângem şi să ţipăm ca nişte copii că Dumnezeu n-o să 
îngăduie! Ce-o să se întâmple dacă mâine-poimâine chiar au 
să te ducă la spital? Katerina Ivanovna nu-i în toate minţile 
şi e bolnavă, o să moară repede, dar copiii? N-o să piară şi 
Polecika? N-ai văzut pe la colţurile străzilor copii pe care-i 
trimit mamele lor la cerşit? Am aflat unde stau aceste mame 
şi în ce condiţii. Acolo, un copil nu poate să rămână copil. 
Acolo, la şapte ani, un copil e deja stricat şi fură. Şi doar 
copiii sunt făcuţi după chipul lui Hristos: „A lor este 
împărăţia cerurilor”. El ne-a poruncit să-i cinstim şi să-i 
iubim, fiindcă ei sunt viitorul omenirii... 

— Dar ce, ce să facem? repeta Sonia isteric, plângând şi 
frângându-şi mâinile. 

— Ce să facem? Trebuie să tăiem răul de la rădăcină o 
dată pentru totdeauna, atâta tot, şi să luăm asupra noastră 
suferinţa! Ce? Nu înţelegi? O să-nţelegi pe urmă... 
Libertate şi putere, dar cea mai importantă e puterea! 
Asupra fiecărei făpturi tremurătoare şi asupra întregului 
furnicar! ... lată țelul! Să ţii minte! Asta-i urarea de drum 
pe care ţi-o fac. Poate e ultima dată când vorbesc cu tine. 
Dacă nu vin mâine, o să afli singură tot, iar atunci adu-ţi 
aminte cuvintele mele de-acum. Şi într-o zi, peste câţiva ani, 
poate o să înţelegi şi ce voiau să însemne. Dacă vin mâine, o 
să-ţi spun cine a omorât-o pe Lizaveta. Rămâi cu bine! 

Sonia tresări din tot trupul, înspăimântată. 

— Ştiţi cine a omorât-o? întrebă ea îngheţând de groază şi 
uitându-se la el cu o privire sălbatică. 

— Ştiu şi o să-ţi spun... Ţie, numai ţie! Te-am ales pe tine. 
N-o să vin să-ţi cer iertare, doar o să-ţi spun. Te-am ales de 
mult, încă de când mi-a vorbit tatăl tău despre tine şi 
Lizaveta trăia, de-atunci m-am gândit să-ţi spun. Cu bine. 
Nu-mi da mâna. Pe mâine! 


leşi. Sonia se uita la el ca la un nebun, dar ea însăşi părea 
nebună şi simţea asta. Capul i se învârtea. „Doamne! Cum 
de ştie cine a omorât-o pe Lizaveta? Ce înseamnă vorbele 
astea? E îngrozitor!” Dar în acelaşi timp nu-i trecea prin 
minte gândul că... Nicicum! Nicicum! ... „O, trebuie să fie 
groaznic de nefericit! ... Şi-a părăsit mama şi sora. De ce? 
Ce s-a întâmplat? Şi ce are de gând? Ce însemnau oare 
cuvintele pe care i le-a spus ei? I-a sărutat piciorul şi a 
spus... a spus (da, a spus asta clar) că fără ea nu mai poate 
trăi... O, Doamne!” 

Toată noaptea pe Sonia o scuturară frigurile şi deliră. Din 
când în când tresărea, plângea, îşi frângea mâinile, apoi 
cădea iar într-un somn agitat şi îi apăreau în vis Polecika, 
Katerina Ivanovna, Lizaveta, cititul Evangheliei şi el... el, cu 
chipul lui palid, cu ochii arzători... Îi sărută picioarele, 
plânge... O, Doamne! 

Dincolo de uşa din dreapta, ce despărţea odaia Soniei de 
locuinţa Gertrudei Karlovna Resslich, era o cameră de 
trecere, care stătea deja de mult timp goală şi care ţinea de 
apartamentul doamnei Resslich. Aceasta o închiria, lucru 
anunţat prin etichetele puse la poartă şi prin hârtiuţele 
lipite pe geamurile care dădeau spre canal. Sonia se 
deprinsese de mult să considere camera aceea nelocuită. În 
tot acest răstimp însă, la uşa din camera goală pândise, 
trăgând cu urechea, domnul Svidrigailov. Când Raskolnikov 
ieşi, acesta stătu câteva clipe pe gânduri, apoi merse în 
vârful picioarelor până în camera lui, vecină cu cea goală, 
luă un scaun şi îl aduse fără zgomot chiar la uşa ce dădea în 
camera Soniei. Discuţia i se păruse interesantă şi plină de 
miez, îi plăcuse chiar foarte, foarte mult, atât de mult încât 
îşi adusese scaunul, pentru ca data viitoare, bunăoară 
mâine, să se scutească de neplăcerea de-a sta o oră 
întreagă în picioare şi să se instaleze mai comod, pentru ca 
satisfacția să-i fie deplină. 

= V — 


În dimineaţa următoare, la unsprezece fix, când intră la 
secţia de poliţie a sectorului N., în sala de aşteptare a 
comisarului cu anchetele judiciare, şi ceru să fie anunţat la 
Porfiri Petrovici, Raskolnikov se miră că e lăsat să aştepte 
atât de mult: trecură cel puţin zece minute până să fie 
chemat. Îşi închipuise că aveau să dea îndată cu toţii năvală 
asupra lui. Până una-alta, stătea în sala de aşteptare, iar pe 
lângă el se perindau încolo şi-ncoace oameni cărora, după 
cât se părea, numai de el nu le ardea. În camera de-alături, 
ce aducea a cancelarie, stăteau şi scriau câţiva conţopişti şi 
se vedea bine că niciunul nu avea habar cine şi ce era cu el. 
Se uită în jur cu o privire neliniştită şi bănuitoare, să-şi dea 
seama dacă nu descoperă pe undeva privirea furişă a 
vreunei iscoade puse să-l pândească, să nu cumva să plece 
de-acolo. Dar nu era nimic de felul ăsta, nu văzu decât 
conţopişti care se îndeletniceau cu treburi mărunte şi alţi 
câţiva indivizi, dar nimeni nu-i dădea nici o atenţie: n-avea 
decât să plece unde poftea. În mintea lui îşi făcea tot mai 
mult loc gândul că, dacă omul acela misterios de ieri, năluca 
aceea răsărită ca din pământ, ar fi ştiut şi ar fi văzut într- 
adevăr totul, acum n-ar mai fi stat el, Raskolnikov, să 
aştepte liniştit. Şi l-ar fi aşteptat ei aici până la ora 
unsprezece, când a găsit el de cuviinţă să vină? Asta 
însemna fie că omul nu făcuse până acum nici un denunţ, 
fie... fie că pur şi simplu nu ştia nimic, că nu văzuse nimic cu 
ochii lui (şi cum ar fi putut să vadă?) şi că tot ce se 
întâmplase ieri fusese doar o nălucire căreia îi dăduse 
proporţii închipuirea lui excitată şi bolnavă. Explicaţia asta 
începuse să prindă rădăcini în mintea lui încă de ieri, când 
se afla în culmea neliniştii şi a disperării. Cugetând acum 
din nou la toate astea şi pregătindu-se pentru o nouă luptă, 
simţi deodată că începe să tremure, iar gândul că tremura 
de frică în faţa odiosului Porfiri Petrovici îl făcu să fiarbă de 
indignare. Nimic nu-l îngrozea mai mult decât să se 
întâlnească din nou cu acest om: simţea faţă de elo ură 
nemăsurată, nemărginită şi chiar se temea ca această ură 


să nu-l trădeze. Atât de puternică îi era indignarea, încât 
încetă pe loc să mai tremure; se pregăti să intre cu un aer 
îndrăzneţ şi distant şi îşi făgădui să deschidă gura cât mai 
puţin posibil, doar să privească şi să asculte cu atenţie şi, 
măcar de data asta, să-şi învingă cu orice preţ firea de o 
irascibilitate maladivă. În clipa aceea fu chemat la Porfiri 
Petrovici. 

Acesta era singur în cabinetul său, o încăpere nici prea 
mare, nici prea mică, în care se găseau o masă lată de scris 
aşezată în faţa unui divan îmbrăcat în pânză cerată, un 
birou, un dulap într-un colţ şi câteva scaune, toate cazone, 
din lemn galben lustruit. Pe peretele din fund, sau mai bine 
zis pe peretele despărțitor, era o uşă încuiată: prin urmare, 
dincolo de el, trebuiau să mai fie nişte camere. De îndată ce 
intră Raskolnikov, Porfiri Petrovici închise uşa în urma lui şi 
rămaseră singuri. Îşi întâmpină musafirul cu aerul cel mai 
vesel şi mai amabil şi, abia după câteva minute, Raskolnikov 
observă la el un soi de stinghereală, ca şi cum ar fi fost 
deranjat din cine ştie ce ocupaţie ori ar fi fost surprins 
făcând ceva ascuns de unul singur. 

— A, stimabile! Iată-vă... pe meleagurile noastre..., începu 
Porfiri întinzându-i amândouă mâinile. Ei, luaţi loc, taică! 
Ori poate nu vă place să vi se spună stimabile şi... taică aşa, 
tout court27? Vă rog să n-o luaţi drept familiaritate... Uitaţi 
aici, pe divan. 

Raskolnikov se aşeză fără să-şi ia ochii de la el. 

Cuvintele „pe meleagurile noastre”, scuzele pentru 
familiaritate, expresia franţuzească tout court şi aşa mai 
departe - toate aveau fără îndoială o semnificaţie. „Deşi mi- 
a întins amândouă mâinile, nu m-a lăsat să-i strâng niciuna, 
şi le-a retras la timp”, îi trecu prin minte o bănuială. Se 
urmăreau unul pe altul, dar cum li se întâlneau privirile, şi 
le fereau cu iuţeala fulgerului. 

— V-am adus hârtiuţa asta... pentru ceas... poftim. E scrisă 
cum trebuie sau s-o scriu din nou? 


— Ce? Hârtiuţa? Aşa, aşa... nici o grijă, e foarte bine, 
spuse Porfiri Petrovici, zorit parcă să plece undeva şi 
cercetând-o abia după aceea. Da, e foarte bine. Nici nu 
trebuie mai mult, adăugă vorbind la fel de repede şi punând 
hârtia pe masă. 

O clipă mai târziu, discutând deja despre altceva, o luă din 
nou de pe masă şi o puse la el pe birou. 

— Parcă spuneaţi ieri că aţi vrea să mă întrebaţi... aşa cum 
cere procedura... despre faptul că o cunoşteam pe... pe 
femeia care a fost omorâtă? începu iar Raskolnikov. „De ce- 
oi fi spus parcă?”, îi şi trecu fulgerător prin minte un alt 
gând. 

Şi simţi brusc că neliniştea pricinuită de simpla prezenţă a 
lui Porfiri, de numai două vorbe, de numai două priviri 
schimbate cu el, crescuse într-o clipă monstruos... şi că asta 
era teribil de periculos: nervii i-o luau razna, emoția îi 
creştea. „Rău! Foarte rău! lar o să mă ia gura pe dinainte.” 

— Da, da, da! Nu vă faceţi griji! Avem timp, avem timp, 
mormăi Porfiri plimbându-se încoace şi-ncolo pe lângă 
masă, dar parcă fără nici un rost, ba repezindu-se spre 
fereastră, ba spre birou, ba iar spre masă, ba evitând 
privirea bănuitoare a lui Raskolnikov, ba oprindu-se 
deodată şi privindu-l ţintă. 

Arăta nespus de ciudat, cu trupul lui scurt şi durduliu, ca o 
minge care se rostogolea în toate părţile, lovindu-se de toţi 
pereţii şi întorcându-se imediat înapoi. 

— Avem timp, avem timp... Fumaţi? Aveţi ţigări? Luaţi una, 
continuă servindu-şi musafirul cu o ţigară. Ştiţi, vă primesc 
aici, iar locuinţa mea e chiar dincolo, după peretele 
despărțitor... cea de serviciu. Însă deocamdată nu stau aici, 
fiindcă am avut de făcut nişte mici reparaţii. Acum e 
aproape gata... O locuinţă de serviciu, ştiţi, e mare lucru. 
Nu găsiţi? 

— Da, mare lucru, răspunse Raskolnikov privindu-l cu un 
zâmbet aproape ironic. 


— Mare lucru, mare lucru..., repetă Porfiri Petrovici, 
părând a se gândi brusc la cu totul altceva. Da, mare lucru! 
numai că nu strigă la un moment dat, ridicând brusc 
privirea către Raskolnikov şi oprindu-se la doi paşi de el. 

Repetarea prostească şi neîncetată a observaţiei că 
locuinţa de serviciu e mare lucru contrasta prin banalitatea 
ei cu privirea gravă, gânditoare şi enigmatică, aţintită dintr- 
odată asupra oaspetelui său. 

Asta îl făcu să clocotească şi mai rău de furie pe 
Raskolnikov, care nu se mai putu abţine să nu arunce o 
sfidare batjocoritoare şi destul de imprudentă. 

— Ştiţi, întrebă el deodată, privindu-l aproape îndrăzneţ şi 
parcă desfătându-se cu îndrăzneala lui, mi se pare că există 
o regulă juridică, un procedeu juridic folosit de orice 
anchetator: să vorbească la început pe departe, despre 
nimicuri, sau chiar despre ceva serios, dar fără nici o 
legătură cu subiectul, ca să-l încurajeze, cum s-ar spune, 
sau, mai bine zis, să-l distragă pe cel interogat, să-i 
adoarmă vigilenţa, şi pe urmă, brusc, în chipul cel mai 
neaşteptat, să-l atingă chiar în moalele capului cu o 
întrebare periculoasă care să-i fie fatală, aşa e? Se pare că 
procedeul ăsta e amintit şi azi cu sfinţenie în toate 
regulamentele şi instrucţiunile, nu-i aşa? 

— Aşa, aşa... cum adică, credeţi că de asta v-am vorbit 
despre... locuinţa de serviciu... hm? 

Şi spunând asta, Porfiri Petrovici îşi miji privirea şi făcu cu 
ochiul: o expresie veselă şi vicleană îi trecu fugar peste 
chip, cutele de pe frunte i se neteziră, ochişorii i se 
îngustară, trăsăturile feţei i se destinseră şi izbucni brusc 
într-un râs nervos, prelung, cutremurându-se din tot trupul 
şi uitându-se drept în ochii lui Raskolnikov. Acesta începu să 
râdă şi el, deşi cam forţat, dar când Porfiri, văzându-l că 
râde, se porni să hohotească atât de tare că se făcu 
aproape stacojiu, sila lui Raskolnikov întrecu deodată orice 
prudenţă: încetă să mai râdă, se încruntă şi se uită lung şi 
cu ură la Porfiri, neluându-şi ochii de la el cât ţinu râsul 


acela interminabil, care parcă anume nu mai contenea. De 
altminteri, amândoi dădeau dovadă de imprudenţă, fiindcă 
până la urmă Porfiri Petrovici râdea pe faţă de musafirul lui, 
care îi întâmpina râsul cu ură, fără să-i pese câtuşi de puţin. 
Acest lucru din urmă i se păru deosebit de semnificativ lui 
Raskolnikov: îşi dădu seama că, mai mult ca sigur, Porfiri 
Petrovici nu fusese nici adineauri câtuşi de puţin stingherit, 
ci dimpotrivă, era posibil ca el, Raskolnikov, să fi căzut în 
capcană; că în toate astea exista ceva, un scop pe care el 
nu-l cunoştea; că poate totul fusese pregătit dinainte şi într- 
o clipă urma să fie dat în vileag şi să se prăbuşească... 

Trecu imediat la acţiune, se ridică şi îşi luă şapca. 

— Porfiri Petrovici, începu el hotărât, dar destul de iritat, 
ieri v-aţi exprimat dorinţa să vin încoace pentru un 
interogatoriu. (Rosti apăsat cuvântul interogatoriu.) Am 
venit şi, dacă aveţi să-mi puneţi întrebări, vă stau la 
dispoziţie, dacă nu, daţi-mi voie să mă retrag. N-am timp, 
am treabă... Trebuie să mă duc la înmormântarea 
funcţionarului aceluia călcat de o trăsură, despre care... aţi 
auzit... şi dumneavoastră, adăugă el, însă pe loc i se făcu 
ciudă că adăugase acest lucru şi se enervă şi mai tare. M- 
am săturat de toate astea, auziţi, şi nu de-acum... în parte, 
de-aici mi se şi trage boala... Într-un cuvânt, numai că nu 
strigă el, simțind că faptul că pomenise de boală fusese şi 
mai nelalocul lui, într-un cuvânt: binevoiţi sau să mă 
interogaţi sau să-mi daţi drumul imediat... iar dacă e să mă 
interogaţi, s-o faceţi după cum cere procedura, altfel nu 
permit! Aşa că rămâneţi cu bine, fiindcă deocamdată nu mai 
avem ce face împreună. 

— Doamne! Ce v-a venit? Dar despre ce să vă pun 
întrebări? chicoti Porfiri Petrovici, schimbându-şi însă 
îndată tonul şi atitudinea şi curmându-şi râsul pe loc. Nu-ţi 
face griji, te rog, continuă el, începând să se plimbe iar de 
colo-colo şi căutând deodată cu tot dinadinsul să-l facă pe 
Raskolnikov să se aşeze, avem timp, avem timp, şi toate 
astea sunt doar nişte fleacuri! Dimpotrivă, sunt aşa de 


bucuros că ai venit în fine la noi... Eu te primesc ca pe un 
oaspete. lar pentru blestematul ăsta de râs, Rodion 
Romanovici taică, să mă ierţi. Rodion Romanovici, parcă aşa 
te cheamă după tată, nu? ... Sunt cam nevricos şi m-ai făcut 
să râd cu observaţia dumitale plină de haz; mi se-ntâmplă, 
zău, să mă zgudui de râs ca un gumilastic câte o jumătate 
de ceas... Îmi place să râd. Cu constituţia mea, mă şi tem să 
nu mă lovească apoplexia. Dar ia loc, ce-i asta? Te rog, altfel 
mă faci să cred că te-ai supărat pe mine... 

Raskolnikov, tot încruntat şi furios, tăcea, asculta şi 
observa. Se aşeză totuşi, dar fără să lase şapca din mână. 

— Să-ţi spun câte ceva despre mine, Rodion Romanovici 
taică, doar ca să-ţi explici mai bine firea mea, ca să zic aşa, 
continuă Porfiri Petrovici învârtindu-se prin cameră şi 
ocolind, ca şi mai înainte, privirea musafirului său. Ştii, eu 
sunt holtei, nu prea ies în societate, nu mă cunoaşte lumea 
şi, pe deasupra, sunt un om terminat, anchilozat, secătuit 
Şi... şi... ai observat, Rodion Romanovici, că la noi, adică la 
noi în Rusia, şi mai mult decât oriunde în cercurile noastre 
petersburgheze, dacă doi oameni inteligenţi, care nu se 
cunosc încă prea bine, dar se stimează unul pe altul, ca să 
zic aşa, ca noi doi de pildă, se întâlnesc undeva, apoi 
jumătate de ceas nu găsesc nici un subiect de discuţie, 
înţepenesc unul în faţa altuia, stau stingheriţi şi nu ştiu ce 
să-şi spună. Toată lumea are un subiect de discuţie, 
doamnele, bunăoară... oamenii din lumea bună, din înalta 
societate, găsesc întotdeauna despre ce să vorbească, c'est 
de rigueur28, dar cei din clasa de mijloc, ca noi, sunt cu 
toţii ruşinoşi şi foarte puţin vorbăreţi... cei care gândesc, 
vreau să spun. De ce-o fi aşa, taică? Nu ne interesează 
societatea ori suntem din cale-afară de oneşti şi nu vrem să 
ne păcălim unul pe altul, nu ştiu ce să spun. Hm? Ce crezi? 
Ei, dar lasă odată şapca jos, parcă te-ai pregăti să pleci, mă 
simt stânjenit, zău aşa... Eu, dimpotrivă, sunt aşa de 
bucuros... 


Raskolnikov puse şapca deoparte, tăcând în continuare 
încruntat şi ascultând vorbăria goală şi încurcată a lui 
Porfiri. „Oare vrea să-mi abată atenţia cu flecăreala lui 
prostească?” 

— Nu-ţi ofer o cafea, nu se potriveşte cu locul; dar de ce n- 
aş sta şi eu cinci minute de vorbă cu un prieten, să mă mai 
destind, turui mai departe Porfiri. Ştii, toate îndatoririle 
astea de serviciu... te rog, taică, să nu te superi că mă tot 
plimb de colo-colo, să mă ierţi, taică, tare mă tem să nu te 
jignesc, dar pur şi simplu am nevoie de plimbarea asta. Şed 
tot timpul pe scaun şi sunt aşa de bucuros când pot să mai 
umblu şi eu câte cinci minute... mă supără hemoroizii... îmi 
tot pun în gând să mă tratez cu niţică gimnastică; se spune 
că şi consilierii de stat, chiar că de stat, şi până şi consilierii 
aulici nu se dau înapoi să sară coarda; aşa-i cu ştiinţa în 
veacul nostru... ce să-i faci... Cât despre îndatoririle noastre 
de-aici, interogatoriile şi tot formalismul ăsta... uite, chiar 
dumneata, taică, ai pomenit adineauri de interogatorii... 
ştii, Rodion Romanovici taică, interogatoriile astea îl 
zăpăcesc mai mult pe anchetator decât pe anchetat... Asta 
ai observat şi dumneata adineauri cu mult bun-simţ şi cât se 
poate de îndreptăţit. (Raskolnikov nu făcuse nici o 
observaţie în privinţa asta.) Te şi-ncurci! Zău dacă nu te- 
ncurci! Acelaşi şi acelaşi lucru întruna, parcă ai bate toba! 
Când o veni reforma, măcar să ne numească şi pe noi altfel, 
he-he-he! Cât despre procedeele noastre judiciare, cum te- 
ai exprimat atât de spiritual, sunt întru totul de acord cu 
dumneata. Păi, spune-mi şi mie, care inculpat, fie şi mujicul 
cel mai înapoiat, nu ştie, de pildă, că încep mai întâi să-l 
adoarmă cu întrebări fără legătură cu cazul (cum fericit te- 
ai exprimat dumneata), ca pe urmă să-i dea una chiar în 
moalele capului, cu muchia, he-he-he!, chiar în moalele 
capului, ca să reiau fericita dumitale comparaţie! He-he-he! 
Vasăzică chiar te-ai gândit că eu, cu locuinţa, voiam să te... 
he-he! Tare ironic mai eşti! Ei, gata, am tăcut! A, da, 
apropo, un cuvânt cheamă alt cuvânt, un gând trezeşte alt 


gând, mai adineauri ai binevoit să pomeneşti ceva despre 
procedură, ştii, în legătură cu interogatoriul... Dar ce să 
spun! Procedura, ştii, e în multe cazuri un fleac. Uneori nu 
faci decât să stai de vorbă prieteneşte şi ieşi mai în câştig. 
Procedura n-o să se piardă niciodată, dă-mi voie să te 
liniştesc în privinţa asta. Dar te întreb: ce este de fapt 
procedura? Ea nu trebuie să-l constrângă pe anchetator la 
fiecare pas. Munca lui e în felul ei, ca să zic aşa, o artă 
liberă, sau ceva de soiul ăsta... he-he-he! 

Porfiri Petrovici trase o clipă aer în piept. Vorbea întruna, 
când înşirând fraze goale până la absurd, când strecurând 
fără veste câteva cuvinte enigmatice, pentru ca imediat să 
se întoarcă la absurdităţile dinainte. Acum aproape alerga 
prin încăpere, mişcându-şi din ce în ce mai iute picioruşele 
groase şi uitându-se tot timpul în pământ, cu mâna dreaptă 
la spate, iar cu stânga făcând tot felul de gesturi, care nu 
aveau nici cea mai mică legătură cu ce spunea. Lui 
Raskolnikov îi sări deodată în ochi faptul că, alergând prin 
cameră, păru să se oprească de vreo două ori, doar pentru 
o clipă, lângă uşă, parcă trăgând cu urechea... „Oare 
aşteaptă ceva?” 

— Ai într-adevăr perfectă dreptate, îi dădu vesel înainte 
Porfiri, uitându-se la Raskolnikov cu o naivitate 
nemaipomenită (care îl făcu pe acesta să tresară şi să se 
pună îndată în gardă). Ai într-adevăr perfectă dreptate să 
iei în râs atât de spiritual procedura judiciară, he-he! 
Metodele astea profund psihologice ale noastre sunt grozav 
de ridicole şi uneori chiar nefolositoare, dacă sunt prea 
încorsetate de procedură. Na... iar vorbesc despre 
procedură; ei bine, dacă ar fi să recunosc sau, mai bine zis, 
să bănuiesc pe cineva, mă rog, un anumit om, că a comis o 
crimă într-un caz pe care sunt însărcinat să-l anchetez... 
Dar parcă dumneata te pregăteşti să te faci jurist, Rodion 
Romanovici, nu-i aşa? 

— Da, mă pregăteam... 


— Ei, atunci, să îţi dau, ca să zic aşa, un mic exemplu 
pentru viitor, dar să nu te gândeşti că îndrăznesc să-ţi dau 
lecţii, când dumneata publici asemenea articole despre 
crime! Nu, numai aşa, ca fapt divers, îmi iau libertatea să-ţi 
prezint un mic exemplu, deci, dacă ar fi să socotesc pe 
cineva, un anumit om, ca fiind criminalul, te întreb: de ce 
să-i dau de gândit înainte de vreme, chiar dacă am probe 
împotriva lui? Bunăoară, pe câte unul n-am încotro şi-l 
arestez mai repede, în timp ce altul, zău dacă nu, e întru 
totul diferit, aşa că de ce să nu-l las să se mai plimbe prin 
oraş? He-he! Nu, văd că n-ai înţeles nimic, să-ţi explic mai 
clar: dacă, de pildă, îl bag la arest prea devreme, înseamnă 
că îi dau, ca să zic aşa, un sprijin moral, he-he! Râzi? (Lui 
Raskolnikov nici nu-i trecea prin cap să râdă, stătea cu 
buzele strânse, fără să-l scape din ochii aprinşi pe Porfiri 
Petrovici.) Dar aşa e, mai ales cu unii indivizi, fiindcă 
oamenii sunt foarte deosebiți şi numai practica îndelungată 
te poate ajuta. Ai binevoit să pomeneşti mai adineauri de 
probe; să zicem că ele există, însă probele astea, taică, cele 
mai multe sunt cu două tăişuri şi eu, anchetatorul, nu sunt 
decât un om supus greşelii, recunosc. lar mie îmi place ca 
ancheta să fie, cum s-ar zice, ca o demonstraţie 
matematică, să am probe la fel de clare ca doi ori doi fac 
patru! Ca o demonstraţie exactă şi indiscutabilă! Păi, dacă îl 
rețin înainte de vreme, deşi sunt încredinţat că el este, se 
poate să mă lipsesc singur de mijloacele care să-i 
dovedească mai târziu vinovăția, şi ştii de ce? Fiindcă îl pun, 
ca să zic aşa, într-o situaţie definită, îi dau şansa să-şi 
recapete echilibrul psihologic şi să se liniştească, iar atunci 
se vâră în cochilia lui şi îmi scapă printre degete, fiindcă 
înţelege definitiv că e arestat. Se spune că la Sevastopol, 
îndată după Alma29, oamenii inteligenţi s-au temut că 
duşmanul o să treacă direct la atac şi o să cucerească 
oraşul dintr-o lovitură; dar când au văzut că duşmanul 
preferă un asediu ca la carte şi că deschide prima linie, se 
spune că oamenii inteligenţi s-au bucurat grozav şi s-au 


liniştit: asta însemna că aveau să treacă cel puţin două luni 
până să ia oraşul printr-un asediu în toată regula! Iar râzi, 
nu mă crezi, nu? Da, sigur, ai dreptate şi dumneata. Ai 
dreptate, ai dreptate! Astea sunt toate cazuri particulare, 
sunt de acord cu dumneata; iar cazul despre care ţi-am 
vorbit e şi el particular! Totuşi, bunul meu Rodion 
Romanovici, trebuie să observăm următorul lucru: cazul 
acesta general, după care s-au întocmit toate procedurile şi 
regulile judiciare şi pe baza căruia au fost formulate şi 
trecute în cărţi, cazul acesta nu există, tocmai pentru că 
fiecare caz, fiecare crimă, să zicem, din clipa când are loc 
de-adevăratelea, devine un caz cu totul particular, ba 
uneori chiar un caz care nu seamănă nici pe departe cu 
cele de dinainte. Câteodată au loc nişte cazuri grozav de 
caraghioase. De pildă, dacă-l las pe domnul cutărică în 
pace, nu îl ridic şi nu-l tulbur, ci fac numai în aşa fel încât să 
ştie, ori cel puţin să bănuiască, ceas de ceas şi clipă de 
clipă, că eu cunosc tot adevărul şi că zi şi noapte sunt pe 
urmele lui, stând cu ochii în patru la pândă, dacă simte că e 
tot timpul în vizorul meu şi trăieşte necontenit cu frica-n 
sân, atunci îşi pierde sigur capul şi vine el singur la mine, 
ba poate mai şi săvârşeşte ceva care face ancheta clară ca 
doi ori doi fac patru, ca o demonstraţie matematică, cum s- 
ar zice, încât e chiar o plăcere. Asta merge şi cu o brută de 
mujic, iar cu unul de-al nostru, un om modern, inteligent şi 
cultivat în anumite privinţe, merge chiar şi mai bine. Căci, 
drăguţule, e un lucru extrem de important să-ţi dai seama 
în ce sens e dezvoltat un om. Iar nervii, nervii, pe ăştia i-ai 
uitat! Acum toţi sunt bolnavi, şubrezi, surescitaţi! Şi fierea, 
ce fiere au în ei! Dar tocmai ea, ţi-o spun eu, poate să fie în 
felul ei o mină de aur! Cu ce mă deranjează pe mine că el 
umblă liber prin târg? Lasă-l să se plimbe deocamdată, n- 
are decât, eu ştiu oricum că e în mâna mea şi n-are unde să 
fugă de mine! Păi unde să fugă, he-he! Să fugă în 
străinătate? În străinătate fuge poleacul, nu el, mai ales că 
eu îl urmăresc şi mi-am luat deja unele măsuri. Să fugă în 


fundul ţării? Păi acolo trăiesc mujicii, ruşi din cei mai 
neaoşi, iar un om cultivat şi modern preferă mai degrabă 
puşcăria decât să-şi ducă viaţa laolaltă cu nişte străini 
precum mujicii noştri, he-he! Dar toate astea-s fleacuri ce 
ţin de latura exterioară a chestiunii. Ce înseamnă „să fugă”? 
E doar un cuvânt de formă, nu ăsta-i esenţialul; n-o să fugă, 
nu numai pentru că nu are unde, ci pentru că nu poate să 
fugă de mine psihologic vorbind, he-he! Asta zic şi eu 
exprimare! Legea firii îl împiedică să fugă, chiar dacă ar 
avea unde. Ai văzut cum se învârte un fluture în jurul 
lumânării? Ei, aşa o să facă şi el, o să se-nvârtă în jurul meu 
ca în jurul unei lumânări; libertatea n-o să-i tihnească, o să-i 
umble tot felul de gânduri prin cap, o să se zăpăcească, tot 
învârtindu-se în jurul meu o să se încurce ca-ntr-o plasă, o 
să se hăituiască singur! Mai mult, o să-mi servească singur 
nişte probe matematice, clare ca doi ori doi fac patru, 
numai să-i las un răgaz mai lung... Şi o să se-nvârtă întruna, 
o să se-nvârtă întruna în jurul meu, în cercuri tot mai 
strâmte, până când - hap! Direct în gură o să-mi zboare, iar 
eu o să-l şi înghit, asta o să fie chiar foarte plăcut, he-he-he! 
Nu crezi? 

Raskolnikov nu răspunse; şedea palid şi nemişcat, uitându- 
se în ochii lui cu aceeaşi încordare. 

„Bună lecţie! se gândi, luându-l cu frig. Nu mai e nici 
măcar un joc de-a şoarecele şi pisica, aşa cum a fost ieri. Şi 
nu degeaba îmi arată cât de puternic e... şi-mi dă de înţeles 
unele lucruri atât de clar... e prea deştept pentru asta. 
Trebuie să aibă un alt scop, dar care anume? Ei, frate, 
astea-s fleacuri, ca să mă sperii şi să mă duci cu preşul! N-ai 
nici un fel de dovezi, omul de ieri nu există! Vrei pur şi 
simplu să mă zăpăceşti, să mă scoţi din fire înainte de 
vreme şi, odată ce m-ai adus în starea asta, să-mi dai la cap, 
numai că te înşeli, nu ţine, nu ţine! Dar de ce, de ce să-mi 
dea de înţeles unele lucruri atât de clar? ... O conta pe 
nervii mei bolnavi... Nu, frate, te-nşeli, nu ţine, cu toate că 


ai pus tu ceva la cale... Ei, ia să vedem noi ce anume ai pus 
la cale.” 

Se strădui să se ţină cât se poate de tare, pregătindu-se 
pentru o catastrofă cumplită, de care nu avea ştiinţă. Erau 
momente când îi venea să se repeadă şi acolo, pe loc, să-l 
strângă de gât pe Porfiri. Simţea că i se uscaseră buzele, 
inima îi bătea cu putere, făcuse spumă la gură. Se hotări 
totuşi să tacă şi să nu rostească o vorbă înainte de vreme. 
Îşi dădea seama că era cea mai bună tactică în situaţia lui, 
pentru că astfel nu numai că nu avea să-l ia gura pe 
dinainte, dar chiar va reuşi să-şi scoată din sărite duşmanul 
cu tăcerea sa şi atunci poate avea să-l ia pe el gura pe 
dinainte. Cel puţin aşa nădăjduia. 

— Nu, văd eu, nu mă crezi, îţi închipui că îţi servesc nişte 
glumiţe naive, urmă Porfiri şi, devenind tot mai vesel şi 
chicotind întruna de mulţumire, începu să se învârtă iarăşi 
prin încăpere. Da, sigur, ai dreptate: până şi înfăţişarea pe 
care mi-a dat-o Cel de Sus le inspiră celorlalţi doar gânduri 
hazlii. Sunt un bufon! Dar uite ce am să-ţi spun şi îţi repet 
încă o dată, Rodion Romanovici taică, acum să mă ierţi, că 
sunt bătrân, iar dumneata eşti un om tânăr, ca să zic aşa, în 
prima tinereţe, de asta pui mai presus de toate mintea 
omenească, aşa cum face tot tineretul. Eşti ispitit de 
agerimea minţii şi de concluziile abstracte ale raţiunii. Asta- 
i aidoma, ca să dau un exemplu, cu hofkriegsrat-ul30 
austriac ul austriac de altădată, atât cât pot eu să judec 
faptele de război: pe hârtie l-au făcut praf şi l-au luat 
prizonier până şi pe Napoleon şi, de bine ce-au socotit ei 
acolo, în cabinetul lor, şi le-au adus din condei cu mare 
ştiinţă, generalul Mack31 s-a predat cu întreaga lui armată, 
he-he-he! Văd eu, Rodion Romanovici taică, văd eu bine că 
râzi de mine, pentru că eu, un civil, îmi aleg tot timpul 
pildele din istoria militară. Ce să fac, am o slăbiciune pentru 
faptele de arme şi aşa de mult îmi place să citesc toate 
rapoartele astea militare... cu siguranţă mi-am greşit 
cariera. Trebuia să intru în armată, pe cuvântul meu. Poate 


nu ajungeam chiar un Napoleon, dar maior tot eram, he-he- 
he! Ei, iar acum, dragul meu, am să-ţi spun de-a fir a păr tot 
adevărul despre cum e cu cazul ăsta particular: realitatea şi 
firea, domnul meu, au o mare importanţă şi uneori dau 
peste cap cel mai perspicace calcul! Ascultă un om bătrân, 
vorbesc serios, Rodion Romanovici (şi într-adevăr, spunând 
asta, Porfiri Petrovici, care abia împlinise treizeci şi cinci de 
ani, parcă îmbătrâni brusc; până şi vocea i se schimbă şi 
parcă se gârbovi tot), şi pe deasupra sunt şi sincer... Sunt 
sau nu sunt un om sincer? Ce crezi? Eu socotesc că sunt, 
doar îţi spun atâtea lucruri pe gratis şi nici măcar nu îţi cer 
vreo răsplată, he-he! Bun, aşa carevasăzică, să continuăm: 
ascuţimea spiritului este după mine un lucru minunat, este 
fala naturii şi bucuria vieţii, ca să zic aşa, şi nu mai spun de 
ce trucuri e în stare, aşa că de unde şi până unde s-o 
nimerească la o adică un biet anchetator, care pe deasupra 
se mai şi lasă furat de fantezie, cum se-ntâmplă 
întotdeauna, că-i şi el tot om. Dar natura îi vine în ajutor 
bietului anchetator, asta-i nenorocirea! Numai că, încântați 
de ascuţimea lor de spirit, tinerii care „trec peste toate 
opreliştile” (cum ai binevoit să te exprimi, în chipul cel mai 
spiritual şi mai inteligent) nu se gândesc la asta. Să 
presupunem că omul nostru, cazul particular, individul 
incognito, minte şi minte chiar la perfecţie, cu cea mai mare 
iscusinţă; ai zice că a izbândit şi că îşi poate savura roadele 
ingeniozităţii, însă când colo - pleosc! - leşină în locul cel 
mai interesant şi mai scandalos cu putinţă. Hai să zicem că 
de vină e boala, câteodată şi lipsa de aer din încăperi, dar 
totuşi! Asta a dat oarecum de gândit! A minţit impecabil, 
dar nu s-a priceput să ţină socoteală şi de firea lui. Uite aici 
e capcana! Altă dată, ispitit de isteţimea lui jucăuşă, se 
apucă să prostească pe cineva care îl bănuieşte şi păleşte 
parcă înadins, ca şi cum ar juca, dar prea natural, prea 
adevărat, şi aşa dă iar de gândit! Îl duce el de nas prima 
oară, dar peste noapte acela tot se dumireşte, dacă-i cât de 
cât dezgheţat la minte. Ei, tot aşa la fiecare pas! Şi atunci 


să te ţii: începe s-o ia el înainte, să-şi bage nasul unde nu-i 
fierbe oala, să-şi dea drumul la gură despre lucruri pe care, 
dimpotrivă, ar trebui să le treacă sub tăcere, să facă tot 
felul de alegorii, he-he! Vine singur şi se apucă să întrebe: 
De ce durează atâta ca să mă aresteze? Iar asta i se poate 
întâmpla şi celui mai isteţ individ, şi unui psiholog, şi unui 
literat! Firea e o oglindă, cea mai transparentă oglindă! 
Uită-te şi admiră-te, atât şi nimic mai mult! Dar de ce-ai 
pălit aşa, Rodion Romanovici, poate n-ai aer, să deschid 
fereastra? 

— O, nu vă deranjaţi, vă rog! exclamă Raskolnikov şi 
izbucni deodată în râs. Vă rog, nu vă deranjaţi! 

Porfiri se opri în faţa lui, aşteptă o clipă şi începu să râdă şi 
el. Raskolnikov se ridică de pe divan, punând brusc capăt 
accesului de râs. 

— Porfiri Petrovici, rosti tare şi răspicat, deşi abia se ţinea 
pe picioarele care îi tremurau, acum mi-e în sfârşit clar că 
mă bănuiţi în mod serios de uciderea acestei bătrâne şi a 
surorii ei Lizaveta. În ceea ce mă priveşte, vă anunţ că m- 
am săturat până peste cap de toate astea. Dacă găsiţi că 
aveţi dreptul să mă urmăriţi legal şi să mă arestaţi, 
urmăriţi-mă şi arestaţi-mă. Dar să-mi râdeţi în faţă şi să mă 
chinuiţi n-am să permit. 

Buzele începură deodată să-i tremure, ochii i se aprinseră 
de furie şi glasul, reţinut până atunci, îşi dădu drumul. 

— Nu permit! strigă deodată, izbind din toate puterile cu 
pumnul în masă. Auziţi, Porfiri Petrovici? Nu permit! 

— O, Doamne, ce te-a apucat iarăşi? strigă şi Porfiri 
Petrovici, părând speriat de-a binelea. Rodion Romanovici! 
Taică! Ce-i cu dumneata? 

— Nu permit! zbieră încă o dată Raskolnikov. 

— Tăicuţă, mai încet! Că ne aud şi vin aici! Atunci ce le 
spunem? Gândeşte-te numai! şopti îngrozit Porfiri Petrovici, 
apropiindu-şi chipul de al lui Raskolnikov. 

— Nu permit, nu permit! repeta maşinal Raskolnikov, însă 
vorbind deodată tot în şoaptă. 


Porfiri se întoarse iute şi se repezi să deschidă fereastra. 

— Să intre aer curat! Bea puţină apă, dragul meu, ai făcut 
o criză! 

Dădu să se repeadă spre uşă ca să ceară să i se aducă apă, 
când văzu într-un colţ o carafă plină. 

— Bea, tăicuţă, spuse în şoaptă, dând fuga la el cu cana, îţi 
face bine... 

Spaima şi grija lui erau atât de neprefăcute, încât 
Raskolnikov tăcu şi începu să-l cerceteze cu o curiozitate 
sălbatică. Dar nu vru să bea. 

— Rodion Romanovici! Drăguţule! Aşa o să-ţi ieşi din minţi, 
îţi spun eu! Hai, ia şi bea! la barem o picătură! 

Până la urmă îl făcu să ia în mână paharul cu apă. 
Raskolnikov îl duse maşinal la gură, dar dezmeticindu-se, îl 
puse dezgustat la loc pe masă. 

— Da, ai făcut o mică criză de nervi! Păi, dacă o ţii tot aşa, 
drăguţule, o să ţi se-ntoarcă boala, cotcodăci cu 
compătimire prietenească Porfiri Petrovici, părând încă 
destul de nedumerit. Doamne, dar cum să te laşi aşa? Uite, 
şi Dmitri Prokofici a venit deunăzi la mine... de acord, de 
acord, sunt o fire caustică, dar poftim ce-au scos ei de-aici! 
..„. Doamne! A venit ieri, în urma dumitale, când mâncam de 
prânz, şi a vorbit, a vorbit întruna, iar eu nu puteam decât 
să desfac braţele de uimire. Ei, mă gândesc că... ei, 
Doamne! Dumneata l-ai trimis? Dar stai jos, taică, stai jos, 
pentru numele lui Hristos! 

— Nu, nu l-am trimis eu! Dar ştiam că a pornit spre 
dumneavoastră şi pentru ce a pornit, răspunse tăios 
Raskolnikov. 

— Ştiai? 

— Ştiam. Şi ce-i cu asta? 

— Păi e, Rodion Romanovici taică, fiindcă, vezi, eu mai ştiu 
nişte isprăvi de-ale dumitale. Am cunoştinţă despre toate! 
Ştiu cum te-ai dus să închiriezi apartamentul pe înnoptate, 
când se întunecase, şi cum ai început să tragi de clopoțel, 
cum ai întrebat de sânge şi cum i-ai zăpăcit pe muncitori şi 


pe portari. Eu înţeleg în ce stare sufletească erai... totuşi o 
să ajungi să înnebuneşti, zău aşa! Nu mai poţi! Prea fierbe 
indignarea în dumneata, chiar dacă e nobilă, de pe urma 
jignirilor pe care le-ai suferit, mai întâi de la soartă şi pe 
urmă de la poliţiştii de cartier, şi uite, alergi încolo şi-ncoace 
ca să-i faci pe toţi să-şi dea drumul mai repede la gură, ca 
să zic aşa, şi să isprăveşti odată, fiindcă te-ai săturat de 
toate neroziile şi bănuielile astea. Aşa-i? Ţi-am ghicit starea 
sufletească? Însă în felul ăsta nu te zăpăceşti numai pe 
dumneata, mi-l zăpăceşti şi pe Razumihin, iar el e un om 
prea bun, ştii lucrul ăsta. La dumneata e din pricina bolii, 
iar la el - pentru că e un om integru, dar se vede treaba că 
se lipeşte boala şi de el... Când te-oi linişti, uite, o să-ţi spun, 
taică... dar şezi, taică, pentru numele lui Hristos! Te rog, 
odihneşte-te, nici nu ştii cum arăţi, şezi odată! 

Raskolnikov se aşeză; nu mai tremura şi simţea o 
fierbinţeală în tot trupul. Uluit şi încordat, îl asculta pe 
Porfiri Petrovici, care părea speriat şi nu ştia ce să-i mai 
facă, întocmai ca un prieten. Dar de crezut nu credea o iotă 
din ce-i spunea, cu toate că, în mod straniu, se simţea ispitit 
să creadă. Cuvintele rostite de Porfiri, cu totul pe 
neaşteptate, despre apartament îl lăsaseră înmărmurit. 
„Cum vine asta? Atunci ştie de apartament, îi trecu prin 
cap. Şi mi-o şi spune!” 

— Da, am mai avut un caz aproape identic în practica 
noastră judiciară, un caz psihologic morbid, continuă să 
turuie Porfiri. Tot aşa, unul a luat pe umerii lui o crimă, şi 
încă cum: a scornit o întreagă fantasmagorie, a prezentat 
fapte, a relatat împrejurările, i-a încurcat şi i-a zăpăcit pe 
toţi, şi de ce? Pentru că, întâmplător şi cu totul 
nepremeditat, fusese într-o oarecare măsură, dar numai 
într-o oarecare măsură, pricina omorului şi, când a aflat că 
le oferise prilejul ucigaşilor să săvârşească crima, a început 
să lâncezească, s-o ia razna şi să aibă vedenii, apoi s-a 
smintit de tot şi s-a apucat să-şi bage singur în cap că ele 
ucigaşul! Dar instanţa a dat până la urmă de capăt cazului 


şi nefericitul a fost achitat şi trimis la balamuc. Dacă nu era 
instanţa, ar fi fost vai şi-amar de bietul nenorocit! Ce vreau 
să spun, taică, e că şi o febră şi nişte nervi surescitaţi te pot 
împinge la năzbâtii din astea, să te duci noaptea să tragi de 
un clopoțel şi să întrebi de sânge! Toată psihologia asta am 
studiat-o în practică. Uite-aşa ajunge omul să sară pe 
fereastră sau din clopotniţă, se simte ispitit. La fel e şi cu 
clopoţelul. E boala, Rodion Romanovici, boala! Ai început 
să-ţi cam negilijezi boala. Ar trebui să consulţi un medic cu 
experienţă, nu pe grasul ăla care te îngrijeşte... Delirezi! 
Toate astea le faci numai în delir! 

Pentru o clipă, Raskolnikov simţi că începe să se învârtă 
totul în jurul lui. 

„Nu cumva, nu cumva, îl fulgeră un gând, minte şi-acum? 
Nu, nu se poate!”, îl respinse îndată, presimţind la ce furie 
şi turbare era în stare să-l ducă şi simțind că îl putea apuca 
chiar nebunia. 

— Atunci n-am fost în delir, aveam mintea limpede! strigă 
străduindu-se din răsputeri să priceapă jocul lui Porfiri. 
Limpede, limpede! Aţi auzit? 

— Da, înţeleg şi aud! Ai spus şi ieri că n-ai fost în delir, ba 
chiar ai stăruit în mod deosebit asupra acestui lucru! Pricep 
tot ce-ai putea să-mi spui! Eeh! ... Ascultă, Rodion 
Romanovici taică, să luăm numai împrejurarea asta: dacă 
erai într-adevăr criminalul ori dacă erai amestecat în vreun 
fel în blestemata asta de afacere, s-avem iertare, o mai 
ţineai una şi bună că n-ai făcut toate astea în delir, ci 
dimpotrivă, că erai cu mintea întreagă? Mai susţineai sus şi 
tare şi cu atâta îndârjire? Păi, ar fi fost cu putinţă aşa ceva, 
s-avem iertare, ar fi fost? După părerea mea, ar fi fost 
taman invers. Dacă te-ai fi simţit cât de cât vinovat, ar fi 
trebuit să susţii neapărat că ai fost în delir! Nu? Nu-i aşa? 

Ceva sună a viclenie în întrebarea asta. Raskolnikov se 
trase spre speteaza divanului, ferindu-se de Porfiri care se 
apleca spre el, şi îl privi tăcut şi nedumerit. 


— Sau, uite, treaba cu domnul Razumihin, şi anume dacă a 
venit ieri din proprie iniţiativă sau la îndemnul dumitale. Ar 
fi trebuit să spui tocmai că a făcut-o din proprie iniţiativă şi 
să ascunzi că a venit la îndemnul dumitale! Dar dumneata 
nu ascunzi lucrul ăsta! Chiar susţii că a venit la îndemnul 
dumitale! 

Raskolnikov nu susţinuse deloc aşa ceva. Simţi un fior 
îngheţat pe şira spinării. 

— Minţiţi tot timpul, spuse el încet şi rar, cu gura 
schimonosită într-un zâmbet nefiresc. Vreţi să-mi arătaţi din 
nou că îmi ştiţi tot jocul, că ştiţi dinainte toate răspunsurile 
mele, zise, simțind el însuşi că deja nu-şi mai cântărea cum 
trebuie cuvintele. Vreţi să mă speriaţi... sau pur şi simplu să 
vă bateţi joc de mine... 

Zicând asta, continuă să se uite ţintă la el şi dintr-odată în 
ochi îi străluci din nou o ură nemărginită. 

— Înşiraţi numai minciuni! strigă el. Ştiţi foarte bine că 
pentru un criminal cea mai bună tactică este să spună pe 
cât posibil adevărul... să ascundă cât mai puţin cu putinţă. 
Nu vă cred! 

— Doamne, ce le mai suceşti! chicoti Porfiri. Păi cu 
dumneata, taică, n-o mai scoţi la capăt, asta-i monomanie 
curată. Vasăzică nu mă crezi? Ei bine, atunci am să-ţi spun 
că deja mă crezi, mă crezi cam de-un sfert de arşin, dar eu 
am să te fac să mă crezi de un arşin întreg, fiindcă ţin 
sincer la dumneata şi îţi doresc într-adevăr binele. 

Lui Raskolnikov începură să-i tremure buzele. 

— Da, îţi doresc binele şi îţi spun o dată pentru totdeauna, 
continuă el apucându-l uşor, prieteneşte, pe Raskolnikov de 
braţ, ceva mai sus de cot, o dată pentru totdeauna îţi spun, 
îngrijeşte-ţi sănătatea. Mai cu seamă că acum ţi-a venit şi 
familia, gândeşte-te la mama şi la sora dumitale. Ar trebui 
să te linişteşti şi să le răsfeţi, iar dumneata nu faci decât să 
le sperii... 

— Şi ce vă priveşte pe dumneavoastră? De unde ştiţi? Ce 
vă interesează? Ce-nseamnă asta, mă urmăriţi şi mai vreţi 


să-mi şi arătaţi? 

— Taică! Păi de la dumneata, chiar de la dumneata am 
aflat totul! Nici nu-ţi dai seama că, în tulburarea dumitale, 
vorbeşti vrute şi nevrute şi faţă de mine, şi faţă de alţii. 
Până şi de la domnul Razumihin, Dmitri Prokofici, am aflat 
multe lucruri interesante ieri. Nu, uite că m-ai întrerupt, 
dar trebuie să-ţi spun că din pricina suspiciunii, cu toată 
inteligenţa dumitale, nu mai eşti în stare să judeci sănătos. 
Poftim, să ne întoarcem de pildă la întâmplarea cu 
clopoţelul. Un fapt ca ăsta e un lucru preţios (un fapt 
concret, bagă de seamă!) pentru un anchetator şi eu ţi-l 
servesc pur şi simplu pe tavă! Chiar nu vezi nimic în asta? 
Păi, dacă te bănuiam câtuşi de puţin, aşa ar fi trebuit să 
procedez? Din contră, ar fi trebuit să-ţi adorm de la început 
bănuielile şi să-ţi dau impresia că nu ştiu nimic despre acest 
fapt, iar în felul ăsta să-ţi distrag atenţia şi să te lovesc 
deodată cu muchia în moalele capului (după exprimarea 
dumitale), întrebând: „Ce-ai binevoit, mă rog, să cauţi în 
locuinţa victimei la ora zece seara, dacă nu chiar 
unsprezece? Şi pentru ce ai tras de clopoțel? Şi de ce-ai 
întrebat de sânge? Şi de ce i-ai înnebunit pe portari şi i-ai 
îndemnat să meargă cu tine la secţie, la comisar?”. Uite 
cum ar fi trebuit să procedez dacă aş fi avut fie şi o umbră 
de bănuială în ceea ce te priveşte. Ar fi trebuit să te 
interoghez după tot tipicul, să-ţi fac o percheziţie, poate să 
te şi arestez... Dacă n-am procedat aşa, înseamnă că nu te 
bănuiesc! Dar dumneata, îţi repet, ţi-ai pierdut judecata 
sănătoasă şi nu vezi nimic! 

Raskolnikov tresări atât de tare din tot trupul, încât ar fi 
fost cu neputinţă ca Porfiri Petrovici să nu observe. 

— Minţiţi întruna! strigă el. Nu ştiu ce gânduri aveţi, dar 
minţiţi... Ce-aţi spus adineauri suna cu totul altfel, n-am 
cum să mă înşel... Minţiţi! 

— Mint? îl întrerupse Porfiri, parcă luând foc dintr-odată, 
însă păstrând un aer cât se poate de vesel şi de ironic şi 
părând prea puţin îngrijorat de ce credea Raskolnikov 


despre el. Mint vasăzică? Păi, cum am procedat eu, 
anchetatorul, cu dumneata adineauri, când ţi-am sugerat, 
ba chiar ţi-am servit pe tavă, toate mijloacele de apărare şi 
ţi-am explicat întreaga psihologie: „Boala, delirul, jignirile 
suferite, melancolia şi oamenii de la secţie” şi tot restul? Ai? 
He-he-he! Deşi, în treacăt fie spus, toate mijloacele astea 
psihologice de apărare, pretextele şi subterfugiile nu prea 
stau în picioare şi sunt cam cu două tăişuri: „Boală, delir, 
vise, mi s-a năzărit, nu-mi amintesc”, toate bune, dar de ce, 
taică, ţi se năzar când eşti bolnav şi delirezi taman vise din 
astea şi nu din altele? Doar puteau să ţi se năzară şi din 
altele, nu? Nu-i aşa? He-he-he! 

Raskolnikov se uită la el cu o privire mândră şi 
dispreţuitoare. 

— Ca să încheiem, zise el tare şi răspicat, ridicându-se şi 
făcându-l astfel pe Porfiri să se tragă puţin înapoi, ca să 
încheiem, vreau să ştiu: mă recunoaşteţi o dată pentru 
totdeauna scutit de bănuieli sau nu? Spuneţi-mi, Porfiri 
Petrovici, spuneţi-mi o dată pentru totdeauna şi cât mai 
repede, chiar acum! 

— Ei, pretenţios mai eşti, zău aşa! exclamă Porfiri cu un 
aer cât se poate de vesel, şiret şi deloc tulburat. Şi la ce-ţi 
trebuie să ştii, ce rost are să ştii atâtea, de vreme ce noi nici 
n-am început să te tulburăm vreun pic! Eşti ca un copil mic: 
dă-mi focul, dă-mi-l şi dă-mi-l, că vreau să-l ţin în mână! 
Pentru ce te agiţi atâta? De ce ne tot provoci singur, ce 
motive ai? Hm? He-he-he! 

— Vă repet, strigă furios Raskolnikov, că nu mai suport... 

— Ce anume? Nesiguranţa? îl întrerupse Porfiri. 

— Lăsaţi înţepăturile! Nu mai vreau! ... Vă spun că nu mai 
vreau! ... Nu mai pot şi nu mai vreau! ... Aţi auzit? Aţi auzit? 
strigă el bătând iar cu pumnul în masă. 

— Mai încet, mai încet! Se-aude! Te previn serios: păzeşte- 
te! Nu glumesc! zise în şoaptă Porfiri, dar de astă dată fără 
expresia de muiere bună la suflet şi speriată de mai înainte. 
Dimpotrivă, acum ordona de-a dreptul, cu asprime, 


încruntând din sprâncene şi parcă renunțând deodată la 
toate misterele şi aluziile. 

Dar toate astea nu ţinură decât o clipă. Nedumerit la 
început, Raskolnikov se simţi dintr-odată cuprins de o furie 
turbată, însă, lucru ciudat, dădu din nou ascultare ordinului 
de a vorbi mai încet, deşi furia lui ajunsese la culme. 

— N-am să mă las chinuit, şopti pe acelaşi ton ca şi înainte, 
dându-şi într-o clipă seama, cu durere şi ură, că nu are cum 
să nu se supună ordinului, ceea ce îl înfurie şi mai rău. 
Arestaţi-mă, percheziţionaţi-mă, dar binevoiţi s-o faceţi 
după cum cere procedura şi să nu vă jucaţi cu mine! Să nu 
îndrăzniţi... 

— Nu-ţi face griji în privinţa procedurii, i-o tăie Porfiri 
zâmbind din nou perfid şi privindu-l chiar pe Raskolnikov cu 
un fel de satisfacţie. Eu te-am poftit acum, tăicuţă, ca la 
mine acasă, cât se poate de prieteneşte! 

— N-am nevoie de prietenia dumneavoastră - scuip pe ea! 
Auziţi? Poftim, îmi iau şapca şi plec. Ei, ce-o să spuneţi 
acum, dacă aveţi de gând să mă arestaţi? 

Îşi înhăţă şapca şi se îndreptă spre uşă. 

— Şi nu vrei să vezi mica mea surpriză? chicoti Porfiri, 
apucându-l din nou de braţ mai sus de cot şi oprindu-l la 
uşă. 

Devenea în mod vădit tot mai vesel şi mai şăgalnic, ceea ce 
îl scoase cu totul din fire pe Raskolnikov. 

— Ce mică surpriză? Ce-i asta? întrebă el oprindu-se 
deodată şi uitându-se speriat la Porfiri. 

— O mică surpriză, uite-acolo, stă după uşă la mine, he-he- 
he! (Arătă cu degetul spre uşa închisă din peretele 
despărțitor, care dădea spre locuinţa lui de serviciu.) Am 
pus-o şi sub cheie, să nu fugă. 

— Ce-i asta? Unde? Ce e? 

Raskolnikov se duse la uşă şi vru să o deschidă, dar era 
încuiată. 

— E încuiată, uite-aici cheia! 

Scoase într-adevăr cheia din buzunar şi i-o arătă. 


— Minţi întruna! strigă Raskolnikov, deja nemaiputându-se 
stăpâni. Minţi, maimuţoi afurisit ce eşti! 

Se năpusti la Porfiri, care se retrase către uşă, fără să se 
sperie însă deloc. 

— Înţeleg tot, tot! răcni sărind la el. Minţi şi mă aţâţi ca să 
mă trădez... 

— Păi, nici nu mai e nevoie să te trădezi, Rodion 
Romanovici taică. Uite cum te-ai înfuriat. Nu striga, altfel 
chem oamenii! 

— Minţi, n-o să se-ntâmple nimic! Cheamă oamenii! Ştiai 
că sunt bolnav şi ai vrut să mă scoţi din fire, să mă aduci la 
turbare ca să mă trădez, asta urmăreai! Nu, vino cu fapte. 
Am priceput tot! N-ai fapte, ai doar nişte nenorocite de 
presupuneri, bănuielile de doi bani ale lui Zametov! Ştiai ce 
fire am şi ai vrut să mă înfurii ca pe urmă să-mi vii cu popii 
şi cu deputaţii, să-mi dai la cap... Îi aştepţi, aşa-i? Ce mai 
stai? Unde-s? Adu-i încoace! 

— Ce deputaţi, taică! la te uită ce i s-a năzărit! Păi, asta ar 
însemna să nu respectăm procedura, cum spui dumneata, 
aşa ceva nu se poate, drăguţule, nu ştii cum stau lucrurile... 
Dar de procedură n-ai cum să scapi, o să vezi şi singur! 
mormăi Porfiri ciulind urechile la uşă. 

Într-adevăr, parcă se auzea ceva din camera cealaltă, 
chiar lângă uşă. 

— A, vin, strigă Raskolnikov, ai trimis după ei! ... Îi 
aşteptai! Ai socotit... Hai, adu-i încoace pe toţi: deputaţi, 
martori, ce vrei... Hai, sunt gata! Gata sunt! ... 

Dar în acel moment se petrecu ceva atât de ciudat şi de 
neaşteptat faţă de mersul obişnuit al lucrurilor, încât cu 
siguranţă nici Raskolnikov, nici Porfiri Petrovici nu aveau 
cum să se aştepte la un asemenea deznodământ. 

— VI — 

Mai târziu, când şi-a amintit acest moment, iată cum a 
văzut Raskolnikov lucrurile. 

Zgomotul care se auzea din camera alăturată crescu 
repede şi uşa se crăpă puţin. 


— Ce-i asta? strigă plin de ciudă Porfiri Petrovici. Doar am 
spus mai-nainte... 

O clipă nu primi nici un răspuns, dar era clar că în spatele 
uşii se aflau mai mulţi oameni, care parcă trăgeau înapoi pe 
cineva. 

— Ce-i asta? repetă Porfiri Petrovici agitat. 

— Am adus deţinutul, pe Nikolai, se auzi o voce. 

— Nu e nevoie de el! Scoateţi-l afară! Aşteptaţi! ... Ce 
caută aici? Ce-i dezordinea asta? începu să strige Porfiri 
năpustindu-se la uşă. 

— Păi el..., dădu să spună vocea, dar se curmă brusc. 

Vreo două secunde, nu mai mult, dincolo avu loc o luptă în 
toată regula, apoi parcă cineva îmbrânci cu putere pe 
altcineva şi în cele din urmă un individ foarte palid se 
năpusti în cabinetul lui Porfiri Petrovici. 

La prima vedere, omul arăta foarte ciudat. Se uita drept 
înainte, dar parcă fără să vadă pe nimeni. Ochii îi 
străluceau de hotărâre, însă în acelaşi timp o paloare 
cadaverică îi acoperea faţa, de parcă fusese adus la 
execuţie. Buzele, care se albiseră de tot, îi tremurau. 

Era încă foarte tânăr, îmbrăcat ca un lucrător, de statură 
mijlocie, slab, cu părul tăiat la rotund şi trăsături fine, 
descărnate parcă. Omul pe care îl dăduse la o parte se 
repezi înăuntru după el şi izbuti să-l înhaţe de umăr: era un 
gardian; dar Nikolai îşi smulse braţul şi îi scăpă iar. 

În uşă se îmbulzeau câţiva curioşi. Unii încercau cu tot 
dinadinsul să intre şi ei. loate astea se petrecuseră aproape 
într-o clipă. 

— Afară, e prea devreme! Aşteaptă să fii chemat! ... De ce 
l-aţi adus mai devreme? bombăni teribil de înciudat şi parcă 
nedumerit Porfiri Petrovici. 

Dar Nikolai căzu brusc în genunchi. 

— Ce te-a apucat? strigă Porfiri uluit. 

— Eu sunt vinovatul! Al meu e păcatul! spuse deodată 
Nikolai, parcă înecându-se, dar cu un glas destul de 
puternic. 


Vreo zece secunde domni tăcerea, de parcă ar fi 
încremenit cu toţii; până şi gardianul se trase înapoi şi nu 
se mai apropie de Nikolai, ci se retrase maşinal către uşă, 
unde rămase neclintit. 

— Ce-i asta? strigă Porfiri Petrovici, revenindu-şi din 
uluiala de-o clipă. 

— Eu sunt... ucigaşul..., repetă Nikolai după un moment 
de tăcere. 

— Cum... tu eşti... Cum... Pe cine ai ucis? 

Vădit lucru, Porfiri Petrovici era cu totul descumpănit. 

Nikolai stătu pe gânduri o clipă. 

— Pe Aliona Ivanovna şi pe surioara dumneaei Lizaveta 
Ivanovna, eu... le-am omorât... cu toporul. Mi s-au întunecat 
minţile..., adăugă deodată şi tăcu din nou, rămânând în 
continuare îngenuncheat. 

Porfiri Petrovici stătu nemişcat câteva clipe, părând să 
chibzuiască, dar se dezmetici îndată şi, fluturând nervos din 
mâini, le făcu semn martorilor nepoftiţi să iasă afară. 
Aceştia dispărură cât ai clipi şi uşa se închise. Atunci aruncă 
o privire spre Raskolnikov, care stătea într-un colţ, 
cercetându-l cu o căutătură sălbatică pe Nikolai, şi dădu să 
se îndrepte spre el, dar se opri brusc, se uită la el, apoi îşi 
mută privirea la Nikolai, pe urmă o întoarse iar către 
Raskolnikov, apoi din nou către Nikolai, şi deodată, parcă 
atras de ceva, se năpusti cu un soi de înverşunare asupra 
acestuia din urmă. 

— Ce-mi tot dai zor că ţi s-au întunecat minţile? strigă la el 
aproape cu ură. Nici nu te-am întrebat încă dacă ţi s-au 
întunecat sau nu... Spune, tu le-ai ucis? 

— Eu sunt ucigaşul... depun mărturie..., spuse Nikolai. 

— Eeh! Cu ce ai ucis? 

— Cu toporul. Am făcut rost de unul. 

— Eh, ce se mai pripeşte! Singur? 

Nikolai nu pricepu întrebarea. 

— Singur ai ucis? 

— Singur. Mitka e nevinovat şi n-are nici un amestec. 


— la-o mai uşor cu Mitka! Eeh! Dar atunci cum... cum ai 
făcut de-ai fugit cu el pe scări? Doar portarii au dat peste 
amândoi, nu? 

— Asta am făcut-o ca să nu dau de bănuit... atunci... am 
luat-o la fugă cu Mitka, se grăbi Nikolai cu răspunsul, care 
părea gata pregătit. 

— Ei, asta-i! strigă furios Porfiri. Repetă cuvintele altuia! 
bombăni el ca pentru sine şi deodată privirea îi căzu iar pe 
Raskolnikov. 

Fusese probabil atât de prins de Nikolai, încât pentru o 
clipă uitase aproape cu totul de Raskolnikov. Dintr-odată îşi 
veni în fire şi chiar se tulbură... 

— Rodion Romanovici taică! lartă-mă, se repezi la el, aşa 
nu se poate... fii bun... n-ai ce căuta aici... că şi eu... vezi 
doar ce surprize... fii bun... 

Şi luându-l de mână, îl conduse spre uşă. 

— S-ar părea că nu v-aţi aşteptat la asta, aşa-i? spuse 
Raskolnikov, care încă nu pricepea, fireşte, nimic clar, dar 
izbutise între timp să mai prindă curaj. 

— Ei, dar nici dumneata, taică, nu te-ai aşteptat. Ia uite 
cum îţi mai tremură mâna! He-he! 

— Păi, şi dumneavoastră tremuraţi, Porfiri Petrovici. 

— Adevărat, nu mă aşteptam! 

Stăteau deja amândoi în uşă. Porfiri abia aştepta să plece 
Raskolnikov. 

— Şi mica surpriză nu mi-o mai arătaţi? întrebă deodată 
acesta. 

— Vorbeşte, dar îi clănţănesc încă dinţii în gură, he-he! 
Ironic om eşti! Ei, la revedere. 

— Eu aş zice adio! 

— Cum o vrea Dumnezeu, cum o vrea Dumnezeu! mormăi 
Porfiri cu un zâmbet cam strâmb. 

Trecând prin cancelarie, Raskolnikov observă că mai mulţi 
oameni se uitau ţintă la el. În antreu îi zări în mulţime pe 
cei doi portari de la casa aceea, cei pe care îi poftise atunci, 
noaptea, să meargă cu el la secţie. Stăteau în picioare şi 


aşteptau ceva. Dar nici nu ajunse bine pe scară, că auzi iar 
în urma lui glasul lui Porfiri Petrovici. Se întoarse şi îl văzu 
venind repede după el, gâfâind. 

— Un singur cuvinţel, Rodion Romanovici, cu toate 
celelalte o să fie cum o vrea Dumnezeu, dar tot o să te mai 
întreb una-alta, aşa cere procedura... aşa că noi o să ne mai 
vedem, să ştii. 

Şi Porfiri se opri în faţa lui zâmbind. 

— Să ştii, mai spuse el o dată. 

Părea că voia să mai adauge un lucru, dar cine ştie de ce 
nu-l putea rosti. 

— Iar dumneavoastră, Porfiri Petrovici, să mă iertaţi 
pentru mai adineauri... M-am cam înfierbântat, începu 
Raskolnikov, care prinsese deja mult curaj şi simţea o 
dorinţă nestăpânită de-a se împăuna cu el. 

— Nu face nimic, nu face nimic..., răspunse aproape fericit 
Porfiri. Doar şi eu... Sunt caustic din fire, îmi pare rău, îmi 
pare rău! Dar ne mai vedem noi. Dacă o vrea Dumnezeu, o 
să ne vedem chiar de multe ori! ... 

— Şi o să ne cunoaştem de-adevăratelea? nu se lăsă 
Raskolnikov. 

— Şi o să ne cunoaştem de-adevăratelea, încuviinţă Porfiri 
Petrovici şi, mijind ochii, se uită foarte serios la el. Acum te 
duci la onomastică? 

— La înmormântare. 

— La înmormântare, fir-ar să fie! Sănătatea, ai grijă ce faci 
cu sănătatea... 

— Eu nici nu ştiu ce v-aş putea ura! zise la rândul lui 
Raskolnikov, care începuse deja să coboare treptele, dar se 
întoarse brusc din nou spre Porfiri. V-aş ura mai mult 
succes, doar vedeţi şi dumneavoastră ce slujbă caraghioasă 
aveţi! 

— De ce e caraghioasă? ciuli imediat urechile Porfiri 
Petrovici, care se răsucise şi el pe călcâie să plece. 

— Păi, uite, bietul Mikolka ăsta, pesemne că atâta l-aţi mai 
canonit şi l-aţi mai chinuit psihologic, cum ştiţi 


dumneavoastră, până a recunoscut. Pesemne că i-aţi 
repetat zi şi noapte: „Iu eşti ucigaşul, tu eşti ucigaşul...”, 
iar acum, că a recunoscut, îl luaţi iar la puricat: „Minţi, îi 
spuneţi, nu eşti tu ucigaşul! Nu poţi fitu! Repeţi cuvintele 
altuia!”. Păi, cum să nu fie caraghioasă o slujbă ca asta? 

— He-he-he! Vasăzică ai observat că adineauri i-am spus 
lui Nikolai că „repetă cuvintele altuia”? 

— Cum să nu observ? 

— He-he! Te duce mintea, te duce mintea. Nu-ţi scapă 
nimic. Chiar ai o minte ageră! Şi prinzi şi nota comică... he- 
he! Se spune că, dintre toţi scriitorii, Gogol avea cel mai 
bine dezvoltată trăsătura asta, nu-i aşa? 

— Da, Gogol. 

— Da, Gogol... la cea mai bună revedere! 

— La cea mai bună revedere... 

Raskolnikov o luă direct spre casă. Era atât de derutat şi 
de uluit, încât, odată ajuns, se aruncă pe divan şi rămase 
aşa un sfert de ceas, doar trăgându-şi sufletul şi încercând 
să-şi adune gândurile. La Nikolai nici nu se osteni să cugete 
- se simţea copleşit; în mărturisirea lui era ceva 
inexplicabil, uluitor, cu totul de neînțeles pentru el în clipa 
aceea. Totuşi mărturisirea lui Nikolai era un fapt real. Ce 
avea să urmeze după aceea îi era deja clar: minciuna avea 
să fie descoperită şi atunci aveau să se întoarcă la el. Dar 
cel puţin până atunci era liber şi trebuia să facă neapărat 
ceva, fiindcă pericolul era iminent. 

Totuşi, cât de iminent? Situaţia începea să se lămurească. 
Amintindu-şi, în linii generale, întreaga scenă de adineauri 
dintre el şi Porfiri, nu-şi putu înăbuşi un fior de groază. 
Fireşte, nu ştia încă tot ce urmărea Porfiri şi nu putea 
înţelege toate calculele pe care şi le făcuse. Dar îi 
descoperise în parte jocul şi, fireşte, nimeni altul nu-şi 
putea da seama mai bine cât de periculoasă era pentru el 
această „mişcare strategică” a lui Porfiri. Încă puţin şi se 
putea trăda de tot, fără scăpare. Cunoscându-i iritabilitatea 
bolnăvicioasă şi descifrându-l încă de la prima întâlnire, 


Porfiri îl atacase poate cu prea multă îndrăzneală, dar 
mersese aproape la sigur. Nici nu mai încăpea vorbă că el, 
Raskolnikov, reuşise deja să se compromită rău adineauri, 
dar până la urmă nu-i oferise fapte concrete, totul era încă 
relativ. Dar oare judeca bine lucrurile? Nu cumva se înşela? 
Încotro bătea Porfiri? Chiar avea ceva pregătit pentru azi? 
Şi ce anume? Aştepta într-adevăr ceva sau nu? Cum s-ar fi 
despărţit oare dacă n-ar fi fost episodul acela neaşteptat cu 
Nikolai? 

Porfiri îşi dăduse pe faţă aproape tot jocul: riscase, fără 
îndoială, dar până la urmă o făcuse, şi dacă ar fi avut într- 
adevăr vreun as în mânecă (se gândea Raskolnikov), l-ar fi 
scos cu siguranţă. Care era „surpriza” aceea? Să fi fost 
doar o glumă? Oare însemna ceva sau nu? Putea să se 
ascundă sub asta ceva care să semene a fapt concret, a 
acuzaţie serioasă? Omul de ieri? Unde o fi dispărut? Unde 
era azi? Dacă Porfiri dispune într-adevăr de ceva serios, 
asta are în mod sigur legătură cu omul de ieri... 

Şedea pe divan, cu capul în pământ, cu coatele pe 
genunchi şi cu faţa în mâini. Continua să tremure nervos 
aproape din tot trupul. În cele din urmă se ridică, îşi luă 
şapca, stătu puţin pe gânduri şi se îndreptă spre uşă. 

Presimţea cumva că, măcar în ziua aceea, se putea socoti 
aproape în afara oricărui pericol. Dintr-odată, îl năpădi 
chiar un fel de bucurie: voia să ajungă cât mai repede la 
Katerina Ivanovna. La înmormântare întârziase cu 
siguranţă, dar la praznic putea să ajungă şi acolo avea s-o 
vadă pe Sonia. Se opri, se gândi puţin şi un zâmbet dureros 
i se ivi pe buze. 

„Astăzi! Astăzi! repeta în sinea lui. Da, chiar astăzi! Aşa 
trebuie...” 

Tocmai voia să deschidă uşa, când deodată aceasta se 
deschise singură. Începu să tremure şi se trase iute înapoi. 
Uşa se deschise încet, fără zgomot, şi în prag apăru brusc o 
siluetă - omul de ieri, răsărit ca din pământ. 


Acesta se opri în prag, se uită în tăcere la Raskolnikov şi 
păşi în odaie. Arăta întocmai ca în ziua trecută, aceeaşi 
statură, aceleaşi haine, dar chipul şi privirea îi erau mult 
schimbate: acum părea mâhnit şi, după o clipă de tăcere, 
oftă din rărunchi. Mai lipsea doar să-şi ducă palma la obraz 
şi să-şi plece capul într-o parte ca să semene leit cu o babă. 

— Ce doreşti? întrebă Raskolnikov îngheţând de frică. 

Omul nu răspunse şi deodată se plecă adânc, aproape 
până la pământ, dinaintea lui, atingând podeaua cu 
degetele de la mâna dreaptă. 

— Cine eşti? strigă Raskolnikov. 

— Sunt vinovat, spuse încet omul. 

— Vinovat de ce? 

— De gânduri rele. 

Se uitară unul la altul. 

— Mi-a fost necaz. Când aţi venit atunci, pesemne beat, şi 
i-aţi chemat pe portari la secţie şi aţi întrebat de sânge, mi- 
a fost necaz că v-au lăsat în pace, socotind că eraţi băut. 
Aşa necaz mi-a fost, că mi-am pierdut şi somnul. Dar cum 
ţinusem minte adresa, am venit ieri şi am întrebat... 

— Dumneata ai venit? îl întrerupse Raskolnikov începând 
brusc să-şi amintească. 

— Eu, cum s-ar spune, v-am jignit. 

— Adică eşti de-acolo, din casa aceea? 

— Păi de-acolo, da, şi atunci stăteam cu ei la poartă, nu vă 
aduceţi aminte? Am un atelier acolo, unde îmi duc mai 
departe meşteşugul din moşi strămoşi. Sunt cojocar, 
târgoveţ, iau şi de lucru acasă... şi cel mai necaz mi-a fost... 

Raskolnikov îşi aminti brusc întreaga scenă de alaltăieri, 
din gang, şi îşi dădu seama că, pe lângă portari, mai 
fuseseră acolo câţiva oameni, bărbaţi şi femei. Îşi aduse 
aminte că o voce propusese să fie dus direct la secţie. 
Chipul celui care vorbise nu şi-l putea aminti şi nu l-ar fi 
recunoscut, dar îşi aduse aminte că îi răspunsese ceva 
atunci, se întorsese către el... 


Vasăzică, asta era dezlegarea misterului care îl 
înspăimântase ieri. Şi mai tare se înspăimântă însă când se 
gândi că fusese cât pe-aci să se nenorocească, să se piardă 
din pricina unei asemenea întâmplări mărunte. Aşadar, în 
afară de povestea cu închirierea apartamentului şi cu 
sângele, omul ăsta nu putea spune nimic. Înseamnă că nici 
Porfiri nu are nimic, nimic, nimic, în afară de acest delir, nici 
un fel de fapte concrete, nimic altceva decât psihologia 
aceea cu două tăişuri, nimic serios. Înseamnă că, dacă nu 
vor mai apărea nici un fel de fapte concrete (şi nu trebuie 
să mai apară, nu, nu trebuie!), atunci... atunci ce-ar putea 
să-i facă? Cum ar putea să-i dovedească definitiv vinovăția 
şi chiar să îl aresteze? Înseamnă că Porfiri a aflat abia 
acum, abia azi, despre apartament, până acum nici n-a 
ştiut. 

— Dumneata i-ai spus azi lui Porfiri... că am venit acolo? 
strigă el, străfulgerat de o idee neaşteptată. 

— Care Porfiri? 

— Comisarul anchetator. 

— Eu i-am spus. Portarii nu s-au dus atunci, dar eu m-am 
dus. 

— Astăzi? 

— Cu un minuţel înaintea dumneavoastră. Şi am auzit tot. 
Cum v-a mai chinuit. 

— Unde? Ce? Când? 

— Păi chiar atunci, la el, am fost tot timpul după perete. 

— Cum? Vasăzică dumneata erai surpriza? Dar cum s-a 
putut una ca asta? Spune-mi, te rog! 

— Văzând, începu târgoveţul, că portarii nu voiau să se 
ducă la secţie, cum le-am spus eu, fiindcă ziceau că era deja 
târziu şi că poate s-o mai şi supăra şeful că nu s-au dus 
atunci, mi-a fost un necaz de mi-am pierdut şi somnul, aşa 
că m-am hotărât să aflu una-alta despre dumneavoastră. 
Aflând ieri câte ceva, azi m-am şi dus întins la secţie. Când 
am venit prima oară, dânsul nu era acolo. M-am întors peste 
un ceas - nu m-a putut primi, abia a treia oară când am 


venit m-au lăsat să intru la dânsul. I-am zis cum a fost şi 
deodată a început să fugă prin odaie şi să se bată cu 
pumnul în piept, strigând: „Ce faceţi voi cu mine, tâlharilor? 
Dacă ştiam eu treaba asta, sub escortă ceream să-l aducă!”. 
Pe urmă s-a repezit afară, l-a chemat pe unul şi s-a apucat 
să vorbească cu el într-un colţ, iar pe urmă s-a întors din 
nou la mine şi numai ce-a-nceput să mă-ntrebe şi să mă- 
njure. M-a ocărât o groază; eu i-am spus tot, i-am spus şi că 
ieri n-aţi îndrăznit să răspundeţi la ce v-am zis şi că nu m-aţi 
recunoscut. Atunci a-nceput iară să fugă de colo-colo, să se 
bată cu pumnul în piept şi să spumege de mânie, dar când 
v-au anunţat pe dumneavoastră, mi-a zis: „Hai, treci după 
perete, stai acolo şi nu mişca, orice-ai auzi”. Pe urmă mi-a 
tras chiar el un scaun şi m-a-ncuiat acolo, zicând: „Poate o 
să te chem”. Dar când l-au adus pe Nikolai, m-a şi scos de- 
acolo, îndată după ce-aţi plecat dumneavoastră. „Am să te 
mai chem, mi-a zis, ca să te mai întreb una-alta...” 

— Dar pe Nikolai l-a întrebat de faţă cu dumneata? 

— De cum v-a scos pe dumneavoastră afară, m-a scos şi pe 
mine, şi-a-nceput să-l întrebe pe Nikolai. 

Târgoveţul se opri şi se înclină iar până la pământ, 
atingând podeaua cu degetele. 

— Să-mi iertaţi învinuirea nedreaptă şi răutatea. 

— Să te ierte Dumnezeu, răspunse Raskolnikov. 

Cum spuse asta, târgoveţul se înclină din nou, dar nu până 
la pământ, ci doar până la brâu, se întoarse încet şi părăsi 
încăperea. „lotul e cu două tăişuri, acum totul e cu două 
tăişuri”, repeta Raskolnikov, ieşind mai înviorat ca niciodată 
din odaie. 

„Lupta nu s-a încheiat”, îşi spuse cu un zâmbet mânios pe 
când cobora scara. Însă era mânios numai pe el: îşi amintea 
cu dispreţ şi ruşine de „laşitatea” lui. 

PARTEA A CINCEA 

| — 

Dimineaţa care urmă explicaţiei fatale cu Dunecika şi 
Pulheria Alexandrovna avu darul să îl dezmeticească şi pe 


Piotr Petrovici. Spre marea sa neplăcere, trebui să admită, 
încetul cu încetul, ca pe un fapt împlinit şi fără cale de 
întoarcere, ceea ce ieri-seară i se mai părea încă o 
întâmplare aproape de necrezut şi, deşi faptul era 
consumat, încă i se mai părea cu neputinţă. Şarpele negru 
al amorului-propriu rănit îi muşcase inima toată noaptea. 
Cum se sculă din pat, Piotr Petrovici se privi în oglindă. Se 
temea că i s-a vărsat fierea în sânge peste noapte. Dar 
dinspre partea asta deocamdată totul era în ordine şi, 
privindu-şi chipul alb, distins şi ceva mai rotofei în ultima 
vreme, Piotr Petrovici chiar se linişti pentru o clipă, pe 
deplin încredinţat că îşi va găsi pe undeva o logodnică, 
poate chiar una mai bună; îşi luă însă imediat seama şi 
scuipă vârtos într-o parte, ceea ce îi stârni un zâmbet tăcut, 
dar sarcastic tânărului său prieten şi colocatar, Andrei 
Semionovici Lebeziatnikov. Zâmbetul nu îi scăpă lui Piotr 
Petrovici, care i-l puse imediat în sinea lui pe răboj, şi aşa 
destul de încărcat în ultima vreme, tânărului său prieten. 
Necazul îi crescu şi mai mult când îşi dădu seama că n-ar fi 
trebuit să îi spună aseară lui Andrei Semionovici despre 
discuţiile de ieri. Asta era a doua greşeală pe care o făcuse 
ieri, neizbutind să-şi stăpânească firea iute. Pe urmă, toată 
dimineaţa aceea, parcă înadins, neplăcerile se ţinură lanţ. 
Chiar şi la senat îl aştepta un eşec într-o cauză pentru care 
făcuse demersuri. Dar cel mai rău îl scoase din fire 
proprietarul locuinţei pe care o închiriase în vederea 
apropiatei căsătorii şi care era renovată pe cheltuiala lui: 
acesta, un meseriaş neamţ ce făcuse avere, nu se învoia nici 
în ruptul capului să renunţe la contractul abia încheiat, 
cerând toate daunele prevăzute, în ciuda faptului că Piotr 
Petrovici îi lăsa locuinţa aproape complet renovată. La fel 
păţi şi la magazinul de mobilă, negustorul nu vru să-i 
restituie cu nici un chip vreo rublă din arvuna pentru 
mobila cumpărată, dar netransportată încă la domiciliu. 
„Doar n-o să mă însor de dragul mobilei!”, scrâşni în gând 
Piotr Petrovici, însă în acelaşi timp îl străfulgeră o ultimă 


speranţă disperată: „Chiar să se fi terminat totul fără cale 
de întoarcere? Nu se mai poate încerca o dată?”. Gândul 
ispititor la Dunecika îi săgetă din nou inima. Trecu peste 
acest moment chinuitor, dar de bună seamă, dacă simpla lui 
dorinţă l-ar fi putut omori în clipa aceea pe Raskolnikov, 
Piotr Petrovici n-ar fi şovăit deloc s-o rostească. 

„Pe lângă toate celelalte, am mai făcut şi greşeala să nu le 
dau nici un ban, se gândea el în timp ce se întorcea trist în 
cămăruţa lui Lebeziatnikov, şi de ce, fir-ar al dracului să fie, 
m-oi fi zgârcit în halul ăsta? Nici măcar n-a fost vreun 
calcul! M-am gândit să le ţin o vreme mai din scurt, ca să 
ajungă să se uite la mine ca la o mană cerească, şi când 
colo, poftim, mi-au scăpat printre degete! ... Pfui! ... Nu, 
dacă le-aş fi dat bani pentru toate cele la timp, să zicem, o 
mie jumate pentru trusou şi cadouri, pentru tot felul de 
cutioare, truse de voiaj, cârmâzuri, cârpe şi toate 
marafeturile de la Knop şi de pe la magazinul englezesc, 
treaba stătea mai bine şi... mai temeinic! Nu mai renunţau 
ele acum aşa de uşor la mine! Cum le cunosc, mai mult ca 
sigur că, în cazul unei rupturi, s-ar fi socotit obligate să-mi 
înapoieze banii şi cadourile; iar de înapoiat nu prea le 
dădea mâna şi le-ar mai fi părut şi rău! Le-ar mai fi mustrat 
şi conştiinţa: Cum să dai deodată cu piciorul, ar fi zis, unui 
om care a fost până acum atât de generos şi de delicat? ... 
Mda! Am scrântit-o!” Şi scrâşnind iar din dinţi, Piotr 
Petrovici îşi spuse că fusese un mare prost, desigur, în gând. 

Ajungând la această concluzie, se întoarse acasă de două 
ori mai furios şi mai nervos decât plecase. Pregătirile de 
praznic din odaia Katerinei Ivanovna îl făcură oarecum 
curios. Auzise câte ceva şi ieri despre praznicul ăsta; îşi 
aminti chiar că fusese şi el poftit, dar cu necazurile lui nu-i 
mai stătuse capul la nimic altceva. Se grăbi s-o descoasă pe 
doamna Lieppewehsel, care în lipsa Katerinei Ivanovna 
(aflată la cimitir) trebăluia în jurul mesei deja întinse, şi află 
că avea să fie un praznic în toată regula, că fuseseră invitaţi 
aproape toţi chiriaşii, unii chiar necunoscuţi răposatului, că 


până şi Andrei Semionovici Lebeziatnikov fusese poftit, în 
ciuda sfadei pe care o avusese de curând cu Katerina 
Ivanovna, şi că el, Piotr Petrovici, nu numai că fusese invitat, 
dar chiar era aşteptat cu mare nerăbdare, fiind cel mai 
important dintre toţi chiriaşii. Amalia Ivanovna fusese 
poftită la rândul ei cu mare pompă, cu toate certurile şi 
neplăcerile din trecut, aşa că se îndeletnicea şi ea cu 
pregătirile, oarecum încântată, ba chiar se îmbrăcase în 
mare doliu, numai cu lucruri noi din mătase, fiind gătită şi 
mândră foc. 'Toate aceste fapte şi amănunte deşteptară o 
idee în mintea lui Piotr Petrovici şi intră îngândurat la el în 
odaie, adică în odaia lui Andrei Semionovici Lebeziatnikov. 
Aflase că printre invitaţi se număra şi Raskolnikov. 

Andrei Semionovici, cine ştie de ce, stătuse toată 
dimineaţa acasă. Relaţia lui Piotr Petrovici cu acest domn 
era cumva ciudată, lucru de altminteri firesc - Piotr 
Petrovici îl dispreţuia şi, aproape chiar din ziua când se 
instalase la el, îl ura peste măsură, dar în acelaşi timp parcă 
se şi temea puţin de el. Când sosise la Petersburg, trăsese 
la el nu numai dintr-un nemărturisit spirit de economie, 
chiar dacă acesta era motivul principal. Aflându-se încă în 
provincie, auzise despre Andrei Semionovici, fostul său 
pupil, că era un tânăr dintre cei mai progresişti şi mai 
înaintați şi că juca chiar un rol important în unele cercuri 
interesante, despre care se povesteau tot soiul de 
minunăţii. Acest fapt îi atrăsese luarea-aminte lui Piotr 
Petrovici. Tocmai cercurile astea puternice, atotştiutoare, 
care îi dispreţuiau şi îi demascau pe toţi, îl umpleau încă de 
mult pe Piotr Petrovici de o frică ciudată şi nelămurită. 
Fireşte că, locuind în provincie, nu avusese cum să-şi facă 
singur o idee, nici măcar una aproximativă, despre lucrurile 
acestea. Auzise şi el, ca toată lumea, că ar exista, mai cu 
seamă la Petersburg, tot soiul de progresişti, nihilişti, 
demascatori etC. Etc., dar, asemeni multora, exagera şi 
deforma până la absurd sensul şi semnificaţia acestor 
denumiri. Cel mai tare îl speria, de câţiva ani încoace, 


demascarea şi asta era şi pricina neliniştii sale necontenite 
şi exagerate, mai cu seamă de când îşi pusese în cap să se 
mute cu activitatea la Petersburg. În privinţa asta era, cum 
s-ar zice, speriat, aşa cum sunt uneori speriaţi copiii mici. 
Cu câţiva ani în urmă, în provincie, când abia făcea primii 
paşi în carieră, văzuse două cazuri în care nişte persoane 
destul de sus-puse din gubernie, de pulpana cărora se 
agăţase şi el până atunci şi care îl luaseră sub aripa lor, 
fuseseră demascate dur. Primul se isprăvise într-un mare 
scandal, iar celălalt fusese la un pas de-a avea urmări foarte 
grave pentru persoana în chestiune. lată de ce Piotr 
Petrovici îşi propusese ca, odată sosit la Petersburg, să afle 
neîntârziat despre ce era vorba şi, dacă era cazul, să o ia 
pentru orice eventualitate înainte şi să se pună bine cu 
„tinerele noastre generaţii”. În această privinţă se bizuia pe 
Andrei Semionovici şi, atunci când venise să-l viziteze pe 
Raskolnikov, învățase deja de bine, de rău să aducă din 
condei anumite fraze împrumutate de pe la alţii... 

Nu îi trebui prea mult ca să-şi dea seama că Andrei 
Semionovici era un omuleţ cât se poate de banal şi pe 
deasupra cam naiv. Dar asta nu schimbă cu nimic 
convingerea lui Piotr Petrovici şi nici nu îi dădu curaj. Nici 
dacă s-ar fi convins că toţi progresiştii sunt la fel de 
prostănaci n-ar fi fost mai puţin îngrijorat. De fapt, nu era 
deloc interesat de toate aceste teorii, idei şi sisteme (cu 
care îi împuia capul Andrei Semionovici). Avea un ţel al lui. 
Tot ce voia era să afle neîntârziat: cum stau lucrurile aici? 
Au vreo putere oamenii ăştia sau nu? Îl vor demasca sau nu 
dacă, să zicem, va întreprinde ceva? lar dacă îl vor 
demasca, atunci pentru ce anume şi pentru ce se demască 
în general în ziua de azi? Mai mult: dacă au într-adevăr 
vreo putere, n-ar putea să le intre cumva pe sub piele şi să 
îi tragă pe sfoară? Are vreun rost sau nu? Oare n-ar putea 
aranja ceva pentru cariera lui tocmai prin mijlocirea lor? Pe 
scurt, avea sute de probleme de rezolvat. 


Acest Andrei Semionovici era un om firav, scrofulos şi mic 
de statură; îşi făcea serviciul într-o instituţie neînsemnată, 
era neobişnuit de blond, aproape albinos, şi avea nişte 
favoriţi ca nişte cotlete de miel, de care era foarte mândru. 
Pe deasupra, suferea mai tot timpul de probleme cu ochii. 
Nu era prea tare de înger, dar când vorbea se arăta foarte 
sigur pe el, uneori chiar grozav de bătăios, lucru care, dată 
fiind statura lui măruntă, producea întotdeauna un efect 
hilar. 'Totugşi, printre chiriaşii Amaliei Ivanovna, era socotit 
unul dintre cei mai onorabili, fiindcă nu se îmbăta şi îşi 
plătea chiria la timp. În ciuda tuturor acestor calităţi, 
Andrei Semionovici era într-adevăr cam prostănac. Aderase 
la progres şi la „tinerele noastre generaţii” din pasiune. 
Făcea parte din acea legiune, atât de numeroasă şi de 
diversă, de indivizi fără personalitate, neisprăviţi, sfrijiţi, 
tiranici şi semidocţi care îmbrăţişează într-o clipită ideea 
cea mai la modă, pentru a o preschimba pe loc într-o 
banalitate, pentru a face o caricatură din orice lucru în a 
cărui slujbă se pun, uneori cu cea mai mare bună-credinţă. 

De altminteri, Lebeziatnikov, cu toate că era un om bun la 
suflet, începuse la rândul lui să nu-şi mai înghită colocatarul 
şi fostul tutore. Această ură reciprocă îşi făcuse loc pe 
nesimţite. Oricât de naiv ar fi fost Andrei Semionovici, 
începuse uşor-uşor să-şi dea seama că Piotr Petrovici îl duce 
de nas, că în sinea lui îl dispreţuieşte şi că „nu-i deloc ce 
pare”. Încercase să-i expună sistemul lui Fourier şi teoria 
lui Darwin, dar Piotr Petrovici, mai cu seamă în ultimul 
timp, îl asculta cam ironic, iar în zilele din urmă nu se mai 
sfia chiar să-l jignească. De fapt, Piotr Petrovici ajunsese să- 
şi dea seama că Lebeziatnikov nu numai că era un individ 
banal şi cam prostuţ, dar că probabil nu era decât un 
palavragiu mincinos şi nu avea nici un fel de relaţii 
importante, nici măcar în cercul lui, ci doar repeta nişte 
lucruri auzite de la alţii la mâna a treia; mai mult chiar, 
poate că nici treaba lui de propagandist nu ştia s-o facă cum 
trebuia, de asta şi era atât de confuz, aşa că numai 


demascator nu putea să fie! Dacă tot veni vorba, trebuie să 
remarcăm în treacăt că, în această săptămână şi jumătate, 
Piotr Petrovici primise bucuros (mai ales la început) din 
partea lui Andrei Semionovici nişte laude chiar foarte 
ciudate, adică nu protestase, de pildă, când Andrei 
Semionovici declara sus şi tare că era gata să ia parte la 
organizarea cât mai rapidă a unei noi comune undeva pe 
strada Megşcianskaia; sau, bunăoară, să nu se supere dacă 
Dunecikăi avea să-i treacă prin minte să-şi ia un amant 
după prima lună de căsătorie; sau să nu-şi boteze viitorii 
copii şi altele de acelaşi soi. După cum îi era obiceiul, Piotr 
Petrovici nu obiecta când i se atribuiau aceste calităţi, 
îngăduind chiar şi asemenea lucruri, atât de plăcute îi erau 
laudele de orice fel. 

Piotr Petrovici, care schimbase din cine ştie ce motive în 
dimineaţa aceea câteva bilete de bancă cu dobânda de cinci 
la sută, stătea la masă şi mai număra o dată teancurile de 
bancnote. Andrei Semionovici, care era mai întotdeauna 
lefter, umbla de colo-colo prin cameră, străduindu-se să se 
încredinţeze singur că se uită cu nepăsare şi chiar cu 
dispreţ la toate teancurile acelea. Piotr Petrovici, 
bineînţeles, nu credea câtuşi de puţin că Andrei 
Semionovici se putea uita într-adevăr cu nepăsare la tot 
bănetul acela; la rândul lui, Andrei Semionovici se gândea 
cu amărăciune că Piotr Petrovici putea să gândească asta 
despre el, ba se mai şi bucura poate de ocazia de a-l zădări 
şi tachina pe tânărul său prieten etalându-şi teancurile, 
pentru a-i aminti situaţia lui precară şi diferenţa dintre ei. 

De data asta îl găsi foarte prost dispus şi neatent, în ciuda 
faptului că tocmai începuse să dezvolte în faţa lui tema sa 
preferată despre crearea unei comune noi, deosebită în 
felul ei. Scurtele observaţii şi obiecţii pe care catadicsea să 
le facă Piotr Petrovici în pauzele dintre ţăcănitul bilelor pe 
abac, vădeau cea mai deliberată şi mai nepoliticoasă bătaie 
de joc. Dar „umanul” Andrei Semionovici punea starea de 
spirit a lui Piotr Petrovici pe seama rupturii de ieri cu 


Dunecika şi ardea de dorinţa de-a ataca mai repede această 
temă, având de adus în privinţa ei câteva observaţii 
progresiste care puteau să-l aline pe stimatul său prieten şi 
să fie de un „incontestabil” folos dezvoltării lui viitoare. 

— Ce praznic e acolo, la acea... la văduva aceea? întrebă 
deodată Piotr Petrovici, întrerupându-l pe Andrei 
Semionovici în punctul cel mai interesant. 

— Parcă n-aţi şti! Doar am vorbit chiar ieri cu 
dumneavoastră despre asta şi am dezvoltat ideea despre 
toate aceste ritualuri... Păi, din câte am auzit, v-a poftit şi 
pe dumneavoastră. Aţi vorbit chiar dumneavoastră cu ea 
ieri... 

— Nu mi-ar fi dat prin cap pentru nimic în lume că proasta 
asta săracă lipită o să bage într-un praznic toţi banii pe care 
i-a primit de la prostul ălălalt... Raskolnikov. M-am şi mirat 
adineauri când am trecut pe-acolo: ce pregătiri, ce vinuri! 
„„„ A chemat o grămadă de lume, dracu' ştie ce-o mai fi şi 
asta! continuă Piotr Petrovici căutând să-l descoasă şi 
urmărind parcă ceva. Ce spui? Că m-a invitat şi pe mine? 
adăugă deodată, ridicând capul. Când asta? Nu-mi 
amintesc. Oricum nu mă duc. Ce să caut eu acolo? leri am 
vorbit cu ea doar în treacăt, i-am spus că ar putea, ca 
văduvă săracă de funcţionar, să primească un ajutor egal cu 
salariul pe care-l primea acesta pe un an. Nu de asta m-o fi 
poftit? He-he! 

— Nici eu nu am de gând să mă duc, zise Lebeziatnikov. 

— Păi, cred şi eu. După ce ai snopit-o în bătaie! E de-nţeles 
că ţi-e ruşine, he-he-he! 

— Cine a snopit-o? Pe cine? se alarmă Lebeziatnikov şi 
chiar roşi. 

— Păi, dumneata, pe Katerina Ivanovna, acum o lună, ce 
naiba! Am auzit şi eu ieri... Astea da, convingeri! Dar cu 
problema feminină ai cam făcut-o de oaie. He-he-he! 

Şi părând dintr-odată mai uşurat, Piotr Petrovici se apucă 
iar să ţăcăâne bilele pe abac. 


— 'Toate astea sunt prostii şi calomnii! izbucni 
Lebeziatnikov, care se speria întotdeauna când i se 
pomenea de această poveste. Şi n-a fost deloc aşa! 
Lucrurile s-au petrecut cu totul altfel... N-aţi auzit cum 
trebuie; e o calomnie! Pur şi simplu m-am apărat. Ea s-a 
aruncat prima cu unghiile pe mine... Mi-a şi smuls unul 
dintre favoriţi... Sper că oricărui om îi este îngăduit să-şi 
apere propria persoană. Ca să nu mai spun că n-am de 
gând să permit violenţa nimănui... Din principiu. Pentru că 
asta înseamnă aproape tiranie. Ce trebuia să fac: să stau 
drepţi înaintea ei? Am îmbrâncit-o, atâta tot. 

— He-he-he! râse iar Lujin cu răutate. 

— Vreţi să mă zădărâţi fiindcă sunteţi supărat şi furios... 
Dar asta-i o nimica toată şi nu are nici o legătură, niciuna, 
cu problema feminină! Dumneavoastră nu înţelegeţi; eu 
credeam într-adevăr că, odată ce se admite că femeia este 
egală cu bărbatul, chiar ca forţă fizică (cum se şi susţine 
deja), trebuie să existe egalitate şi în acest caz. Bineînţeles, 
după aceea am stat şi m-am gândit că de fapt nu trebuie să 
existe o asemenea problemă, pentru că nu trebuie să existe 
bătaie, iar în societatea viitoare bătaia e de neconceput... şi, 
desigur, ar fi ciudat să cauţi egalitatea în bătaie. Nu sunt 
chiar atât de prost... deşi bătaia, de fapt, există... adică mai 
târziu nu va mai exista, dar deocamdată există... ptiu, 
drace! Cu dumneavoastră se zăpăceşte omul. Nu de asta, 
din pricina neplăcerii ăsteia, nu mă duc la praznic. Nu mă 
duc, pur şi simplu, din principiu, ca să nu fiu părtaş la 
nenorocita prejudecată cu pomenile, de asta nu mă duc! De 
fapt, aş putea chiar să mă duc, doar aşa, ca să mai râd 
puţin... Păcat că n-or să fie şi popi. Atunci m-aş duce 
neapărat. 

— Adică, te-ai lăsa poftit la masă şi ai scuipa pe bucate şi 
pe cel care te-a poftit. Nu-i aşa? 

— Nu-i deloc aşa, n-aş scuipa, ci aş protesta. În vederea 
unui scop util. Aş contribui indirect la dezvoltare şi la 
propagandă. Orice om are datoria de a pune umărul la 


dezvoltare şi de a face propagandă şi, cu cât o face mai fără 
menajamente, poate cu atât mai bine. Eu pot arunca o idee, 
o sămânță... Din această sămânță va creşte un fapt. Cu ce îi 
jignesc? Mai întâi se vor simţi jigniţi, dar pe urmă vor vedea 
singuri că le-am fost de folos. Poftim, la noi au învinuit-o pe 
Terebiova (care trăieşte acuma în comună), că atunci când 
a plecat de-acasă şi... s-a dus cu unul, le-a scris maică-sii şi 
lui taică-său că nu vrea să trăiască înconjurată de 
prejudecăţi şi că ea nu crede decât într-o uniune liberă. Au 
pretins că ar fi procedat prea brutal cu părinţii, că ar fi 
putut să-i cruţe şi să le scrie mai delicat. După mine, toate 
astea sunt doar prostii şi nu trebuie să te porţi deloc mai 
delicat, din contră, din contră, trebuie să protestezi. Poftim, 
Varenţ a trăit şapte ani cu bărbatu-său şi l-a lăsat cu doi 
copii, spunându-i scurt într-o scrisoare: „Îmi dau seama că 
nu pot fi fericită cu dumneata. N-am să te iert niciodată că 
m-ai înşelat, ascunzându-mi că mai există şi altă orânduire 
socială, bazată pe comune. Am aflat-o de curând de la un 
om cu suflet mare, căruia m-am şi dăruit şi cu care voi 
înfiinţa o comună. [i-o mărturisesc deschis, pentru că 
socotesc că ar fi necinstit să te înşel. Trăieşte cum îţi place. 
Nu trage nădejde că o să mă aduci înapoi, e prea târziu. Îţi 
doresc să fii fericit”. lată cum se scrie o scrisoare de felul 
ăsta! 

— Această Terebiova nu-i aceeaşi despre care spuneai 
odată că e la a treia uniune liberă? 

— E doar la a doua, dacă e să judecăm drept! Dar poate să 
fie şi la a patra, şi la a cinşpea, astea-s prostii! Dacă am 
regretat vreodată că tata şi mama au murit, asta e fără 
doar şi poate acum. Chiar am şi visat de câteva ori ce 
protest le-aş mai fi ars dacă mai erau în viaţă! Aş fi făcut eu 
în aşa fel... Adică ce mai e şi asta, „om căpătuit”? Pfui! Le-aş 
fi arătat eu lor! I-aş fi lăsat cu gura căscată! Păcat, zău, că 
nu mai am pe cine! 

— Să laşi cu gura căscată! He-he! Bine, fie cum vrei, i-o 
tăie Piotr Petrovici, spune-mi mai bine: o cunoşti pe fiica 


răposatului, aia pirpirie! Chiar e adevărat ce se spune 
despre ea? 

— Şi ce-i cu asta? După mine, adică după convingerea mea 
personală, asta este cea mai normală situaţie a unei femei. 
Şi de ce n-ar fi? Adică, distinguons32. În societatea actuală, 
situaţia ei nu-i prea normală, fireşte, fiindcă este forţată, 
dar în societatea viitoare o să fie absolut normală, pentru că 
o să fie liberă. De altfel, era şi acum cât se poate de 
îndreptăţită: suferea şi ăsta era fondul sau, cum ar veni, 
capitalul ei, de care avea tot dreptul să dispună. Evident că 
în societatea viitoare nu va mai fi nevoie de fonduri, iar rolul 
unei femei ca ea va căpăta un alt sens, va fi condiţionat 
logic şi raţional. Cât despre Sofia Semionovna, în acest 
moment eu privesc acţiunile ei ca pe un protest energic 
împotriva orânduirii societăţii şi o stimez profund pentru 
asta; mă bucur într-adevăr când mă uit la ea. 

— Dar mie mi s-a spus că tocmai dumneata ai dat-o afară 
de-aici! 

Lebeziatnikov se înfurie de-a binelea. 

— Asta-i altă calomnie! zbieră el. N-a fost deloc aşa! Nici 
vorbă să fi fost aşa! Toate astea sunt scornelile Katerinei 
Ivanovna, care n-a priceput nimic! Nu mi-a trecut niciodată 
prin minte să mă leg de Sofia Semionovna! Pur şi simplu am 
vrut să-i formez felul de-a gândi, absolut dezinteresat, am 
încercat să trezesc în sufletul ei protestul... N-aveam nevoie 
decât de protest, dar Sofia Semionovna a simţit ea însăşi că 
nu mai putea locui aici! 

— N-ai chemat-o la comună? 

— Vă bateţi joc tot timpul şi într-un mod foarte nereuşit, 
dacă îmi permiteţi să remarc. Nu înţelegeţi nimic. Într-o 
comună nu există astfel de roluri. O comună tocmai pentru 
asta se organizează, ca să nu existe astfel de roluri. În 
comună rolul ăsta îşi schimbă total sensul de-acum, iar ce e 
aici prostesc, acolo va deveni inteligent, ce este aici, în 
împrejurările de astăzi, nefiresc, acolo va deveni absolut 
firesc. 'Totul depinde de ambianța şi de mediul în care se 


află omul. Totul este mediul, omul e nimic. lar cu Sofia 
Semionovna sunt şi acum în relaţii bune, lucru care vă 
poate dovedi că ea n-a socotit niciodată că i-aş fi duşman şi 
că aş fi jignit-o. Da, încerc s-o ademenesc în comună, dar pe 
cu totul şi cu totul alte temeiuri! Ce găsiţi de râs? Vrem să 
organizăm această comună nouă pe baze mult mai largi 
decât înainte. Am mers mai departe în convingerile noastre. 
Negăm mult mai multe! Dacă Dobroliubov s-ar scula din 
mormânt, ce-aş mai discuta cu el. Dar pe Bielinski l-aş băga 
la zdup! Până una-alta, continui să formez gândirea Sofiei 
Semionovna. Are o fire minunată, minunată! 

— Şi te foloseşti de firea asta minunată, hm? He-he! 

— Nu, nu! A, nu! Dimpotrivă! 

— Auzi, dimpotrivă! He-he-he! Auzi-l cum vorbeşte! 

— Credeţi-mă, vă rog! Ce motive aş avea să mă ascund de 
dumneavoastră, spuneţi-mi şi mie, spuneţi! Dimpotrivă, asta 
mi se pare şi mie ciudat: cu mine parcă e şi mai nevinovată 
şi mai ruşinoasă, ca şi cum i-ar fi teamă! 

— lar dumneata, fireşte, o formezi... he-he! Adică îi 
dovedeşti că toate sfielile astea sunt nişte aiureli, nu? 

— Dar nicidecum! Nicidecum! O, cât de grosolan, cât de 
prosteşte, iertaţi-mă, înţelegeţi cuvântul „dezvoltare”! 
Nimic nu-nţelegeţi! O, Doamne, cât de... nepregătit sunteţi 
încă! Noi dorim libertatea femeii, iar dumneavoastră aveţi 
în minte una şi bună... Lăsând cu totul la o parte problema 
castităţii şi pudorii feminine, care sunt doar nişte 
prejudecăţi inutile şi chiar absurde, eu admit pe deplin 
purtarea ei plină de nevinovăție faţă de mine, pentru că 
asta este voinţa ei, dreptul ei. Fireşte că, dacă mi-ar spune: 
„le vreau”, m-aş socoti norocos, pentru că fata îmi place 
foarte mult, dar acum, acum cel puţin, nu-i nimeni care să 
se poarte cu ea mai politicos şi mai respectuos, cu mai 
multă stimă pentru demnitatea ei, decât mine... Aştept şi 
sper - nimic mai mult! 

— Mai bine i-ai face un cadou. Pot să pun pariu că la asta 
nici nu te-ai gândit. 


— Nimic nu-nţelegeţi, v-am spus! Situaţia ei este aşa cum 
este, fără îndoială, dar problema e alta! Cu totul alta! 
Dumneavoastră pur şi simplu o dispreţuiţi. Pornind de la un 
fapt pe care faceţi greşeala să-l socotiți demn de dispreţ, 
refuzaţi să mai priviţi uman o fiinţă omenească. 
Dumneavoastră încă nu ştiţi ce fire are. Mie mi-e necaz că 
în ultimul timp nu mai citeşte deloc şi nici nu mai ia cărţi de 
la mine. Dar înainte lua. Păcat că, în ciuda energiei şi 
protestului ei hotărât, a căror dovadă a făcut-o deja, nu stă 
pe picioarele ei, nu are, ca să spun aşa, independenţa 
necesară, curajul negaţiei, ca să se rupă cu totul de unele 
prejudecăţi şi... prostii. Cu toate astea, înţelege perfect 
unele probleme. De pildă, a înţeles de minune problema cu 
sărutatul mâinii, adică faptul că bărbatul jigneşte femeia 
prin inegalitate dacă îi sărută mâna. Noi am avut dezbateri 
pe această temă şi i le-am relatat imediat şi ei. A ascultat cu 
atenţie şi când i-am vorbit despre asociaţiile muncitoreşti 
din Franţa. Acum o să-i explic problema intrării libere în 
camere în societatea viitoare. 

— Asta ce mai e? 

— În ultimul timp a fost dezbătută problema dacă un 
membru al comunei are dreptul să intre în camera unui alt 
membru, bărbat sau femeie, oricând... ei, şi s-a hotărât că 
are... 

— Bun, dar dacă acela sau aceea îşi satisface în momentul 
respectiv necesităţile fireşti, he-he! 

Andrei Semionovici se înfurie de-a binelea. 

— Dumneavoastră n-aveţi în cap decât blestematele astea 
de „necesităţi”! strigă el cu ură. Ptiu, ce furios sunt şi ce 
necaz îmi e că, atunci când v-am expus sistemul, v-am 
pomenit înainte de vreme de blestematele astea de 
„necesităţi”! La dracu”! Lucrul ăsta este o piedică de 
netrecut pentru toţi cei ca dumneavoastră şi cel mai rău e 
că te iau întruna peste picior înainte să afle despre ce-i 
vorba! De parcă ar avea dreptate! De parcă ar fi cine ştie 
ce de mândrie! Ptiu! Am susţinut de mai multe ori că 


problema asta poate fi expusă unor novici doar la sfârşit de 
tot, când omul e deja convins de sistem, când e format şi 
îndreptat pe făgaşul cel bun. Spuneţi-mi şi mie, vă rog, ce 
găsiţi atât de ruşinos şi de vrednic de disprețuit, de pildă, la 
o groapă de gunoi? Eu sunt gata primul să curâţ orice 
groapă de gunoi doriţi! Nici nu se pune problema că ar fi 
vreun sacrificiu! Este pur şi simplu o muncă, o activitate 
nobilă, utilă societăţii, la fel de prețioasă ca oricare alta şi 
mult mai presus decât, bunăoară, activitatea unui Rafael ori 
Puşkin, pentru că e mai folositoare! 

— Şi mai nobilă, mai nobilă, he-he-he! 

— Ce înseamnă mai nobilă? Eu nu înţeleg expresiile de 
felul ăsta când e vorba de definirea unei activităţi omeneşti. 
„Mai nobil”, „mai generos” - toate astea-s prostii, 
absurdităţi, expresii învechite şi pline de prejudecăţi pe 
care eu le reneg! Tot ce este util societăţii este şi nobil! Eu 
nu pricep decât un singur cuvânt: util! N-aveţi decât să 
chicotiţi, dar ăsta e adevărul! 

Piotr Petrovici râdea cât îl ţinea gura. Isprăvise deja cu 
socotitul şi îşi punea banii bine. De fapt, o parte o lăsase, 
cine ştie de ce, pe masă. Această problemă a „gropilor de 
gunoi”, în ciuda banalităţii sale, mai fusese deja de câteva 
ori motiv de ceartă şi de neînţelegeri între Piotr Petrovici şi 
tânărul lui prieten. Lucrul cel mai ridicol era că Andrei 
Semionovici se supăra de-a binelea. Lujin se distra pe 
socoteala lui, iar în momentul acela ţinea în mod deosebit 
să-l întărâte pe Lebeziatnikov. 

— Sunteţi supărat din pricina nereuşitei de ieri, de asta 
căutaţi nod în papură, răbufni în cele din urmă 
Lebeziatnikov care, în general, în ciuda „independenţei” 
sale şi a tuturor „protestelor”, nu prea îndrăznea să i se 
opună lui Piotr Petrovici şi de obicei păstra faţă de el 
respectul cu care era deprins dinainte. 

— Spune-mi, mai degrabă, spune mai bine, îl întrerupse pe 
un ton superior şi ranchiunos Piotr Petrovici, ai putea... sau, 
mai bine zis, te ai îndeajuns de bine cu tânăra făptură sus- 


pomenită, ca să o rogi chiar acum să vină pentru o clipă 
aici, în această cameră? Pare-se că s-au întors deja cu toţii 
de la cimitir... Îi aud forfotind de colo-colo... Trebuie s-o 
văd, neapărat. 

— Pentru ce? întrebă mirat Lebeziatnikov. 

— Aşa, trebuie să-i vorbesc. Zilele astea mă mut de-aceea 
şi de aceea aş vrea să-i comunic... De altminteri, te rog să fii 
de faţă la discuţie. Chiar e mai bine aşa. Altfel, Dumnezeu 
ştie ce-ai mai putea crede. 

— N-aş crede absolut nimic... Am întrebat numai aşa, iar 
dacă aveţi o treabă cu ea, nimic nu-i mai simplu decât s-o 
chem. Mă duc chiar acum. Şi fiţi sigur că n-o să vă 
stingheresc. 

Într-adevăr, peste vreo cinci minute Lebeziatnikov se 
întoarse cu Sonia. Ea intră extrem de mirată şi, după 
obiceiul ei, intimidându-se. Întotdeauna se intimida în 
asemenea cazuri şi se temea foarte tare de feţe şi 
cunoştinţe noi, se temuse şi înainte, încă din copilărie, iar 
acum cu atât mai mult... Piotr Petrovici o întâmpină „blând 
şi politicos”, dar cu o oarecare notă de veselă familiaritate, 
potrivită, după propria sa părere, pentru o persoană atât de 
onorabilă şi serioasă ca el faţă de o fiinţă aşa de tânără şi, 
într-un anumit sens, de interesantă. Se grăbi să o 
„încurajeze” şi să o poftească să ia loc la masă, dinaintea 
lui. Sonia se aşeză, se uită în jur - la Lebeziatnikov, la banii 
de pe masă şi pe urmă iar la Piotr Petrovici - şi rămase cu 
ochii pironiţi la el. Lebeziatnikov se îndreptă spre uşă. Piotr 
Petrovici se ridică, îi făcu semn Soniei să rămână aşezată şi 
îl opri pe Lebeziatnikov în uşă. 

— Raskolnikov e acolo? A venit? îl întrebă el în şoaptă. 

— Raskolnikov? E acolo. De ce? Da, e acolo... Abia a intrat, 
l-am văzut... De ce? 

— Bun, atunci te rog stăruitor să rămâi aici cu noi şi să nu 
mă laşi singur cu această... domnişoară. E vorba de o 
nimica toată, dar Dumnezeu ştie ce s-ar mai putea scorni. 


Nu vreau ca Raskolnikov să transmită acolo... înţelegi la ce 
mă refer? 

— A, înţeleg, înţeleg! se dumiri brusc Lebeziatnikov. Da, 
aveţi dreptate... Mergeţi prea departe, după părerea mea, 
cu temerile dumneavoastră, dar... aveţi totuşi dreptate. 
Dacă-mi permiteţi, rămân. O să stau la fereastră şi n-o să vă 
stingheresc... După părerea mea, aveţi dreptate... 

Piotr Petrovici se întoarse pe divan, se aşeză în faţa Soniei, 
o privi cu atenţie şi îşi luă deodată un aer extrem de serios, 
chiar cumva sever, de parcă ar fi spus: „Nu-ţi închipui cine 
ştie ce, domnişoară”. Sonia se zăpăci de tot. 

— În primul rând, vă rog să mă scuzaţi, Sofia Semionovna, 
în faţa mult stimatei dumneavoastră mame... Nu mă înşel, 
nu? Katerina Ivanovna vă ţine loc de mamă, nu-i aşa? 
începu Piotr Petrovici foarte serios, dar totodată destul de 
blând. Se vedea că are intenţiile cele mai prieteneşti. 

— Da, într-adevăr; îmi ţine loc de mamă, răspunse 
degrabă Sonia, speriată. 

— Bine, atunci scuzaţi-mă în faţa dumneaei pentru că, din 
motive independente de voinţa mea, mă văd silit să nu fiu 
prezent şi n-o să vin la dumneavoastră la blinii... adică la 
praznic, cu toate că mămica dumneavoastră a avut 
amabilitatea să mă cheme. 

— Sigur, o să-i spun îndată. 

Şi Sonecika se şi grăbi să sară de pe scaun. 

— Mai e ceva, o opri Piotr Petrovici, zâmbind în faţa 
naivităţii ei şi a lipsei totale de maniere. Dumneavoastră, 
prea amabilă Sofia Semionovna, mă cunoaşteţi foarte puţin 
dacă v-aţi gândit că din această pricină cu totul 
neînsemnată, care mă priveşte doar pe mine, aş deranja o 
persoană ca dumneavoastră, chemând-o la mine. Scopul 
meu este altul. 

Sonia se aşeză în grabă. Bancnotele cenuşii şi multicolore 
rămase pe masă îi săriră din nou în ochi, dar îşi întoarse 
repede faţa de la ele, ridicând-o spre Piotr Petrovici; i se 
păru deodată teribil de necuviincios ca ea, mai ales ea, să se 


uite la banii altuia. Îşi aţinti privirea asupra lornionului cu 
rame de aur pe care Piotr Petrovici îl ţinea în mâna stângă, 
apoi asupra inelului mare, masiv, extrem de frumos, cu 
piatră galbenă, de pe degetul mijlociu de la aceeaşi mână, 
dar imediat şi-o mută brusc de la el şi, nemaiştiind încotro 
să o îndrepte, sfârşi prin a se uita din nou drept în ochii lui 
Piotr Petrovici. După o tăcere şi mai gravă decât cea 
dinainte, acesta continuă: 

— Întâmplarea a făcut ca ieri să schimb în treacăt două 
cuvinte cu nefericita Katerina Ivanovna. De-ajuns ca să-mi 
dau seama că se află într-o stare... nefirească, ca să nu spun 
mai mult... 

— Da... nefirească, încuviinţă degrabă Sonia. 

— Sau mai simplu şi mai pe înţeles, că e bolnavă. 

— Da, mai simplu şi mai pe-nţ... da, e bolnavă. 

— Aşa. Şi atunci, dintr-un sentiment de omenie şi... şi, ca 
să spun aşa, de compasiune, aş vrea, în ce mă priveşte, să-i 
fiu de folos cu ceva, căci prevăd inevitabilul şi nefericitul 
sfârşit care o aşteaptă. Mi se pare că toată familia asta atât 
de necâjită depinde acum numai de dumneavoastră. 

— Îmi daţi voie să vă întreb, se ridică brusc Sonia, ce aţi 
binevoit să îi spuneţi ieri despre o posibilă pensie? Fiindcă 
dânsa mi-a zis chiar ieri că v-aţi oferit să vă ocupați 
dumneavoastră de obţinerea pensiei. E adevărat? 

— Nici pomeneală, într-un fel, e chiar o absurditate. Am 
făcut doar aluzie la posibilitatea obţinerii unui ajutor 
temporar pentru o văduvă de funcţionar decedat în timpul 
serviciului - dacă are vreo protecţie -, dar se pare că 
răposatul dumneavoastră tată nu numai că nu avea 
vechimea necesară, dar nici nu mai lucra în ultima vreme. 
Într-un cuvânt, chiar dacă ar exista vreo speranţă, e cu 
totul efemeră, fiindcă în cazul dat nu există de fapt nici un 
drept la ajutor, chiar dimpotrivă... lar dânsa s-a şi gândit la 
pensie, he-he! Îi merge mintea coniţei! 

— Da, s-a gândit la pensie... Pentru că dânsa e bună şi 
încrezătoare şi, fiind bună, crede orice şi... şi... şi... mintea 


ei... Da... mă scuzaţi, zise Sonia şi se ridică din nou să plece. 

— Dacă-mi permiteţi, nu aţi auzit tot. 

— Da, n-am auzit..., bâigui Sonia. 

— Luaţi loc atunci. 

Sonia se fâstâci îngrozitor şi se aşeză iar, pentru a treia 
oară. 

— Văzând-o în situaţia asta, cu trei nefericiţi copii minori, 
aş vrea, cum vă spuneam, să-i fiu cumva de folos, în măsura 
posibilităţilor, adică pe cât îmi stă în puteri, nu mai mult. S- 
ar putea face, bunăoară, o chetă, ori, să zicem, o tombolă... 
ori ceva în genul ăsta, cum procedează întotdeauna în 
asemenea cazuri cei apropiaţi, dar şi oamenii străini care, 
în general, au dorinţa să ajute. Iată despre ce am vrut să vă 
vorbesc. Asta ar fi cu putinţă. 

— Da, bine... Dumnezeu să vă..., murmură Sonia uitându- 
se ţintă la Piotr Petrovici. 

— S-ar putea, dar... asta mai târziu... adică am putea să 
începem şi astăzi. O să ne vedem diseară, o să ne înţelegem 
şi o să punem, cum s-ar zice, bazele. Treceţi pe la mine pe 
la orele şapte. Sper că şi Andrei Semionovici va asista la 
discuţia noastră... Dar... mai există o împrejurare despre 
care trebuie să vorbim înainte şi de care trebuie să ne 
îngrijim. Pentru asta v-am şi deranjat, Sofia Semionovna, 
chemându-vă aici. Fiindcă, după părerea mea, banii nu 
trebuie daţi, chiar e periculos, Katerinei Ivanovna în mână; 
o dovadă este chiar praznicul de astăzi. Nu are, cum s-ar 
zice, nici o coajă de pâine pentru ziua de mâine şi... nici 
încălţăminte şi toate cele, iar astăzi cumpără rom de 
Jamaica şi pare-se că şi vin de Madeira şi... şi cafea. Am 
văzut în trecere. Mâine o să cadă iar totul pe capul 
dumneavoastră, până la ultimul dumicat de pâine. Asta-i 
chiar absurd. De aceea şi cheta, după părerea mea 
personală, trebuie făcută în aşa fel încât nefericita văduvă, 
cum s-ar spune, să nici nu ştie de bani, să ştiţi, de pildă, 
numai dumneavoastră. N-am dreptate? 


— Nu ştiu. Dânsa doar azi... aşa... o dată în viaţă... a ţinut 
foarte mult să îi facă pomană, să îi cinstească memoria... şi 
dânsa e foarte inteligentă. Dar, de fapt, cum pi şi eu vă 
voi fi foarte, foarte, foarte... ei toţi or să vă fie.. 

Dumnezeu o să vă... şi orfanii... 

Sonia nu mai reuşi să termine, căci izbucni în plâns. 

— Aşa. Bun, atunci ţineţi seama de asta; iar acum binevoiţi 
să primiţi din partea mea personal, pentru interesele de 
primă necesitate ale rudei dumneavoastră, o sumă în limita 
posibilităţilor mele. "Ţin foarte, foarte mult, ca numele meu 
să nu fie pomenit cu această ocazie. Vedeţi, având şi eu, ca 
să zic aşa, grijile mele, nu pot mai mult... 

Şi Piotr Petrovici îi întinse Soniei o bancnotă de zece ruble, 
după ce o despături cu grijă. Sonia o luă, se îmbujoră la 
faţă, sări de pe scaun, bâigui ceva şi începu degrabă să-şi ia 
rămas-bun. Piotr Petrovici o conduse solemn până la uşă. 
Ea, emoţionată şi chinuită, se repezi în sfârşit afară din 
cameră şi se întoarse la Katerina Ivanovna extrem de 
tulburată. 

Cât a durat această scenă, Andrei Semionovici, nedorind 
să întrerupă discuţia, ba stătea la fereastră, ba umbla prin 
cameră; dar când Sonia plecă, se apropie deodată de Piotr 
Petrovici şi îi întinse solemn mâna. 

— Am auzit şi am văzut tot, zise el rostind apăsat 
penultimul cuvânt. E un gest nobil, adică, am vrut să spun, 
uman! Aţi vrut să evitaţi recunoştinţa, am văzut! Şi, deşi, 
mărturisesc, nu pot fi de acord, din principiu, cu 
binefacerea particulară, fiindcă nu numai că nu smulge răul 
din rădăcină, dar îl mai şi nutreşte, am fost mulţumit să văd 
gestul dumneavoastră, da, da, mi-a plăcut. 

— Ei, e un fleac! bâigui Piotr Petrovici, oarecum tulburat, 
uitându-se atent la Lebeziatnikov. 

— Nu, nu e un fleac! Un om care a fost atât de jignit şi de 
furios după întâmplarea de ieri cum aţi fost dumneavoastră, 
dar care mai e capabil să se gândească la nefericirea altora, 
un astfel de om... deşi prin faptele sale săvârşeşte o 


greşeală socială, este totuşi demn de stimă! Chiar nu mă 
aşteptam din partea dumneavoastră, Piotr Petrovici, cu atât 
mai mult având în vedere convingerile pe care le aveţi... O, 
cât vă mai încurcă aceste convingeri ale dumneavoastră! 
Cât de mult vă tulbură, bunăoară, eşecul de ieri, exclamă 
bunul Andrei Semionovici, simțind din nou o mare simpatie 
pentru Piotr Petrovici. Şi la ce, la ce vă trebuie neapărat 
această căsătorie, această căsătorie legitimă, preabunule şi 
nobilule Piotr Petrovici? De ce vă trebuie neapărat această 
legitimitate a căsătoriei? Ei, şi puteţi să mă şi bateţi, dar eu 
tot sunt bucuros, sunt bucuros că nu a reuşit, că sunteţi 
liber, că nu sunteţi pierdut cu desăvârşire pentru omenire, 
sunt bucuros... Vedeţi: mi-am spus părerea! 

— Ca să nu port coarne după uniunea dumitale liberă şi să 
nu cresc copiii altuia, răspunse Lujin ca să zică ceva. 

Era foarte preocupat şi dus pe gânduri. 

— Copii? Aţi atins problema copiilor? tresări Andrei 
Semionovici ca un cal de luptă la auzul goarnei. Copiii sunt 
o problemă socială, şi chiar una de primă importanţă, sunt 
de acord; dar problema copiilor se va rezolva altfel. Unii 
chiar neagă cu desăvârşire problema copiilor, ca şi orice 
altă aluzie la familie. O să discutăm despre copii după 
aceea, dar acum să ne ocupăm de coarne! Mărturisesc că 
acesta este punctul meu slab. Această expresie urâtă, 
husărească, puşkiniană este chiar de neconceput în 
lexiconul viitor. Şi ce înseamnă coarne? O, ce rătăcire! Ce 
coarne? Pentru ce coarne? Ce stupiditate! În uniunea 
liberă, din contră, nici nu vor exista! Coarnele sunt numai o 
consecinţă firească a oricărei căsătorii legitime, ca să spun 
aşa, o corecție, un protest, aşa că, în acest sens, ele nu sunt 
deloc înjositoare... Şi dacă voi fi vreodată - presupunând o 
absurditate - căsătorit legitim, eu o să fiu chiar bucuros de 
afurisitele dumneavoastră de coarne şi o să-i spun soţiei 
mele: „Prietenă, până acum doar te-am iubit, acum însă te 
respect, pentru că ai reuşit să protestezi!”. Râdeţi? Asta e 
din cauză că nu sunteţi în stare să vă rupeţi de prejudecăţi! 


La dracu”! Înţeleg foarte bine unde e neplăcerea când eşti 
înşelat ca soţ legitim, dar asta e numai urmarea mârşavă a 
unui fapt mârşav, în care sunt înjosite şi o parte, şi cealaltă. 
Când însă coarnele sunt puse făţiş, cum e în uniunea liberă, 
ele nu mai există, sunt de neconceput şi îşi pierd până şi 
numele de coarne. Dimpotrivă, soţia dumneavoastră vă va 
dovedi doar cât vă stimează, socotindu-vă incapabil să vă 
opuneţi fericirii ei şi îndeajuns de educat ca să nu vă 
răzbunaţi pe ea pentru că are un nou soţ. La dracu'! Eu 
visez uneori că, dacă m-aş mărita, pfui!, dacă m-aş însura 
(liber sau legal, e totuna), i-aş aduce eu singur un amant 
nevesti-mii, dacă aş vedea că trece prea mult timp fără să-şi 
ia unul. „Prietenă, i-aş spune, te iubesc, dar mai presus de 
asta doresc să mă stimezi - iată!” Nu, nu spun bine? 

Piotr Petrovici asculta chicotind, dar fără prea mare 
interes. De fapt, nici nu prea asculta. Se gândea într-adevăr 
la altceva, ceea ce observă până la urmă chiar şi 
Lebeziatnikov. Piotr Petrovici părea chiar tulburat, îşi freca 
mâinile, stătea pe gânduri. Toate astea, Andrei Semionovici 
avea să le înţeleagă şi să şi le amintească mai târziu... 

— Îl — 

Ar fi greu de spus cum anume s-a născut în mintea 
zdruncinată a Katerinei Ivanovna ideea acestui praznic fără 
noimă. Într-adevăr, se duseseră pe el aproape zece ruble 
din cele peste douăzeci primite de la Raskolnikov anume 
pentru înmormântarea lui Marmeladov. Katerina Ivanovna 
se socotise poate datoare faţă de răposat să îi cinstească 
memoria „cum se cuvine”, ca să ştie toţi chiriaşii, şi mai ales 
Amalia Ivanovna, că „n-a fost cu nimic mai rău decât ei, 
dacă nu chiar mult mai bun”, şi că niciunul dintre ei nu are 
dreptul „să-şi ţină nasul pe sus” în faţa lui. Poate că rolul cel 
mai important l-a avut mândria aceea aparte a săracilor, 
care îi face pe mulţi dintre ei ca, respectând unele ritualuri 
sociale obligatorii pentru viaţa tuturor şi a fiecăruia în 
parte, să se stoarcă de ultima picătură de putere şi de 
ultimele copeici puse deoparte, numai ca să nu fie „mai 


prejos” decât alţii şi să nu-i „judece”, Doamne fereşte, 
ceilalţi. Se prea poate şi ca, tocmai cu acest prilej şi în 
această clipă când părea că fusese părăsită de toţi, Katerina 
Ivanovna să fi vrut să le arate tuturor acestor „chiriaşi de 
nimic şi ticăloşi” că ea nu numai că „ştie să trăiască şi ştie 
să primească”, dar că nici nu fusese educată, câtuşi de 
puţin, pentru o soartă ca aceea, ci fusese crescută într-o 
„casă de colonel, nobilă şi se poate spune chiar 
aristocratică”, şi că nu pentru asta fusese ea pregătită, să 
măture singură podelele şi să spele noaptea zdrenţele 
copiilor. Astfel de mândrii şi orgolii duse la paroxism se 
întâlnesc uneori la oamenii cei mai săraci şi mai striviţi de 
nevoi, transformându-se câteodată într-o necesitate 
sâcâitoare, de nestăpânit. Însă Katerina Ivanovna nu era 
dintre aceştia: ea putea fi doborâtă cu totul de împrejurări, 
dar nu putea fi strivită moral, adică nu se speria şi nici nu-şi 
lăsa voinţa înfrântă. Mai mult, Sonia spusese cu deplină 
îndreptăţire despre ea că i se tulbură minţile. Ce-i drept, 
încă nu se putea spune categoric şi definitiv acest lucru, dar 
în ultimul timp, în tot anul din urmă, biata ei minte fusese 
într-adevăr prea chinuită ca să nu aibă, măcar într-o 
anumită măsură, de suferit. Pe de altă parte, evoluţia 
galopantă a tuberculozei, după cum susţin medicii, 
contribuia şi ea la pierderea facultăţilor mintale. 

Vinuri în cantităţi mari şi de feluri diferite nu erau, iar 
Madeiră aşijderea. Erau votcă, rom şi vin de Lisabona, toate 
din soiurile cele mai proaste, dar în cantităţi suficiente. Cât 
despre mâncăruri, în afară de colivă, mai erau trei-patru 
feluri (printre altele şi blinii), toate pregătite în bucătăria 
Amaliei Ivanovna, ba pe deasupra se mai puseseră şi două 
samovare pentru ceaiul şi punciul care urmau să fie servite 
după ce luau masa. De cumpărături se ocupase Katerina 
Ivanovna însăşi, ajutată de un chiriaş, un polonez vrednic 
de milă, aciuat, Dumnezeu ştie de ce, la doamna 
Lieppewehsel. Acesta se oferise îndată să o ajute pe 
Katerina Ivanovna la cumpărături şi alergase, toată ziua 


dinainte şi toată dimineaţa aceea, de să-şi rupă picioarele, 
cu limba scoasă de-un cot, dându-şi osteneala să facă 
remarcat cu precădere acest din urmă lucru. Dădea fuga, în 
orice clipă şi pentru orice fleac, să o întrebe pe Katerina 
Ivanovna; s-a repezit să o caute până şi la piaţă şi o striga 
întruna „pani horunjina”33, că până la urmă a făcut-o să se 
sature până peste cap, deşi la început spusese că nu ştia ce 
s-ar fi făcut fără acest „om serviabil şi cu suflet mare”. Asta 
era firea Katerinei Ivanovna: când îi apărea cineva pentru 
prima dată în cale, îl zugrăvea în cele mai frumoase şi mai 
luminoase culori, îl ridica în slăvi până îl făcea aproape să 
se simtă prost, născocea tot felul de situaţii care nu existau 
decât în închipuirea ei spre a-l lăuda, convingându-se 
singură, sincer şi cu bună-credinţă, de veridicitatea lor, 
pentru ca dintr-odată să cadă în dezamăgire, să nu mai 
vrea să ştie de persoana cu pricina, să o facă de două 
parale şi să o alunge, deşi cu numai câteva ceasuri mai 
devreme se înclinase literalmente în faţa ei. Era veselă de 
felul ei, râdea uşor, se supăra greu, dar nenorocirile şi 
eşecurile care se ţinuseră lanţ o făcuseră să dorească şi să 
pretindă cu atâta furie ca toată lumea să trăiască în pace şi 
bucurie şi să nu cuteze să trăiască altfel, încât cea mai 
măruntă abatere de la aceste pretenţii, cel mai mic eşec îi 
produceau imediat o stare de surescitare şi într-o clipă, 
după cele mai însufleţite speranţe şi iluzii, începea să 
blesteme soarta, să sfâşie şi să dea de-a azvârlita cu tot ce-i 
cădea în mână şi să se izbească cu capul de pereţi. Amalia 
Ivanovna începuse şi ea să se bucure la un moment dat, nu 
se ştie de ce, de o deosebită importanţă şi stimă din partea 
Katerinei Ivanovna, poate numai cu ocazia acestui praznic, 
căci se hotărâse să dea din toată inima o mână de ajutor la 
pregătiri: s-a oferit să pună ea masa, cu faţă de masă, 
şervete, veselă, şi să pregătească felurile de mâncare în 
bucătăria ei. Katerina Ivanovna plecase la cimitir, dându-i 
puteri depline şi punând-o să-i ţină locul. Într-adevăr, totul a 
fost aranjat de minune: masa a fost aşternută destul de 


curat, vasele, furculiţele, cuţitele, păhărelele, paharele şi 
ceştile adunate de pe la chiriaşi erau de toate formele şi 
mărimile, dar s-au aflat la ora stabilită la locul lor, şi Amalia 
Ivanovna, simțind că îşi făcuse treaba excelent, îi întâmpină 
când se întoarseră de la cimitir chiar cu un fel de mândrie, 
gătită cu o bonetă cu panglici de doliu noi şi cu o rochie 
neagră. Mândria asta, fie ea şi meritată, nu-i plăcu, din cine 
ştie ce pricină, Katerinei Ivanovna: „Ei, da, ca şi cum fără 
Amalia Ivanovna n-am fi fost în stare nici să punem masa!”. 
Nu i-a fost pe plac nici boneta cu panglici noi: „le 
pomeneşti că nemţoaica asta proastă se împăunează că e 
proprietăreasă şi că din milă a acceptat să ajute nişte 
chiriaşi nevoiaşi! Din milă! Vă foarte mulţumesc! Acasă la 
tăticul meu, care a fost colonel şi era cât pe-aci să ajungă 
chiar guvernator, se punea câteodată masa pentru 
patruzeci de persoane, iar acolo n-ar fi fost primită nici la 
bucătărie una ca Amalia Ivanovna sau, mai bine zis, 
Ludvigovna...” De altminteri, Katerina Ivanovna şi-a propus 
să nu-şi dea pe faţă sentimentele înainte de vreme, deşi 
hotărâse în sinea ei că Amalia Ivanovna trebuia pusă 
negreşit la punct, amintindu-i-se care îi este adevăratul loc, 
fiindcă numai Dumnezeu ştie ce şi-o închipui despre sine, 
dar că, până una-alta, era bine să se poarte cu ea doar cu 
răceală. A mai fost o neplăcere care a contribuit şi ea la 
enervarea Katerinei Ivanovna: la înmormântare, dintre 
chiriaşii poftiţi, în afară de polonezul care făcuse ce făcuse 
şi reuşise să dea fuga şi la cimitir, nu venise mai nimeni; în 
schimb la praznic, adică la masă, apărură cei mai 
neînsemnaţi şi mai sărăntoci, mulţi dintre ei deja 
chercheliţi, adică plebea. Cei mai în vârstă şi mai serioşi, 
parcă înadins, ca şi cum s-ar fi vorbit, nu se arătară. Piotr 
Petrovici Lujin, de pildă, chiriaşul cel mai serios, se putea 
zice, dintre toţi locatarii, nu veni, deşi chiar aseară Katerina 
Ivanovna se grăbise să le spună tuturor, adică Amaliei 
Ivanovna, Polecikăi, Soniei şi polonezului, că nu există om 
mai nobil şi mai generos, cu relaţii mai sus-puse şi mai bine 


situat material decât acest prieten al primului ei soţ, primit 
în casa tatălui ei, care promisese să-şi folosească toate 
mijloacele ca să îi obţină o pensie însemnată. Să remarcăm 
aici faptul că, atunci când se lăuda cu relaţiile şi averea 
cuiva, Katerina Ivanovna o făcea fără nici un interes şi fără 
nici un calcul personal, ci total dezinteresat, ca să spunem 
aşa, numai din preaplinul inimii şi din bucuria de a-l ridica 
în slăvi pe cel lăudat şi a-l face mai important. După Lujin şi, 
pesemne, „urmându-i exemplul”, nu veni nici „ticălosul ăla 
de Lebeziatnikov”. „Ăsta cine s-o fi crezând? Pe el nu l-am 
invitat decât din milă şi pentru că locuieşte în aceeaşi 
cameră cu Piotr Petrovici şi e cunoscutul lui, fiindcă mi-ar fi 
fost nu ştiu cum să nu-l invit.” Nu apăru nici doamna cea 
manierată cu „fata ei răscoaptă” care, deşi nu locuiau decât 
de o săptămână sau două cu chirie la Amalia Ivanovna, se 
plânseseră deja de câteva ori de gălăgia şi ţipetele ce 
răzbăteau de la Marmeladovi, mai cu seamă când răposatul 
se întorcea acasă beat, lucru care, fireşte, ajunsese la 
urechile Katerinei Ivanovna tot prin Amalia Ivanovna, care, 
când se certase la cuțite cu Katerina Ivanovna şi 
ameninţase că o dă afară cu toată familia, îi strigase în gura 
mare că deranjează „chiriaşii nobili, cărora nu merită nici 
să le spele picioarele”. Katerina Ivanovna ţinuse neapărat 
să le poftească pe doamna cu pricina şi pe fiica ei, cărora nu 
„merita nici să le spele picioarele”, cu atât mai mult cu cât 
până atunci, când se întâlneau întâmplător, acestea 
întorceau capul, ţinându-se mândre, că să facă bine şi să 
ştie că ea, una, „gândeşte şi simte mai nobil şi invită fără să- 
şi mai aducă aminte de răul făcut” şi să vadă că ea, Katerina 
Ivanovna, n-a fost deprinsă să trăiască în locuri ca ăsta. 
Despre toate acestea îşi propusese să vorbească la masă, 
cât şi despre funcţia de guvernator a răposatului tătic, 
remarcând în treacăt că nu exista nici un motiv pentru 
întorsul capului când se întâlneau şi că era un lucru cât se 
poate de prostesc. Nu a venit nici grasul de locotenent- 
colonel (de fapt, căpitan de stat-major în rezervă), fiind 


„frânt de oboseală” după ziua de ieri. Într-un cuvânt, nu au 
venit decât polonezul, apoi un conţopist prizărit cu faţa 
numai coşuri şi cu un frac soios pe el, care n-a scos o vorbă; 
pe urmă, încă un bătrânel surd şi aproape orb de-a binelea, 
care fusese cândva slujbaş pe la o poştă şi pe care, din 
timpuri imemoriale şi nu se ştie de ce, îl ţinea cineva la 
Amalia Ivanovna. Mai apăru un porucic la pensie, de fapt 
ofiţer de intendenţă, scoțând cele mai nelalocul lor hohote 
răsunătoare şi, „închipuiţi-vă!”, fără jiletcă. Un fitecine care 
se şi puse la masă, fără să se mai încline în faţa Katerinei 
Ivanovna şi, în fine, un ins care, neavând haine, venise în 
halat, ceea ce întrecea în asemenea măsură lipsa de 
cuviinţă încât, prin strădaniile Amaliei Ivanovna şi ale 
polonezului, reuşiră până la urmă să îl dea pe uşă afară. De 
altfel, polonezul mai adusese cu el doi alţi polonezi, care 
nici nu locuiseră vreodată la Amalia Ivanovna şi pe care nu 
îi văzuse nimeni până atunci pe-acolo. Toate acestea o 
enervară peste poate pe Katerina Ivanovna. „Pentru cine au 
fost făcute la urma urmelor toate pregătirile?” Până şi 
copiii, ca să se mai câştige ceva loc, nu fuseseră aşezaţi la 
masa care şi aşa ocupa întreaga odaie, ci li se aşternuse 
gustarea pe un cufăr din colţul camerei: cei doi mai mici au 
fost aşezaţi pe o băncuţă, iar Polecika, fiind mai mare, 
trebuia să aibă grijă de ei, să le dea să mănânce şi să le 
şteargă năsucurile, „ca unor copii nobili ce se aflau”. Într- 
un cuvânt, Katerina Ivanovna, văzând toate astea, se simţi 
obligată să îi întâmpine pe toţi cu mult mai multă 
demnitate, şi chiar cu trufie. La unii se uită deosebit de 
sever şi îi pofti să se aşeze la masă uitându-se la ei de sus. 
Socotind-o, cine ştie de ce, pe Amalia Ivanovna 
răspunzătoare de absenţa celor aşteptaţi, se apucă deodată 
să i se adreseze foarte dispreţuitor, ceea ce dânsa observă 
pe dată, fiind extrem de ofensată. Un astfel de început nu 
prevestea nimic bun. În fine, luară loc la masă. 

Raskolnikov intrase pe uşă aproape chiar în clipa când se 
întorseseră de la cimitir. Katerina Ivanovna se bucurase 


nespus, în primul rând pentru că era singurul „musafir cult” 
dintre toţi cei de-acolo şi, „după cum se ştie, peste doi ani 
se pregăteşte să ocupe la universitatea din oraş o catedră 
de profesor”, iar în al doilea rând, pentru că se scuzase 
imediat şi în mod respectuos în faţa ei fiindcă nu a putut, 
deşi a dorit mult, să fie prezent la înmormântare. Prin 
urmare, a tăbărât pe el, l-a aşezat lângă ea la masă, în 
stânga (la dreapta stătea Amalia Ivanovna) şi, în ciuda 
necontenitei agitaţii şi a grijilor legate de repartizarea 
corectă a bucatelor, ca să ajungă la toată lumea, în ciuda 
tusei chinuitoare care o întrerupea, tăindu-i tot timpul 
răsuflarea, şi care părea să se fi întețit şi mai tare în aceste 
ultime zile, nu mai contenea să i se adreseze lui Raskolnikov 
şi se grăbea să reverse aproape în şoaptă asupra lui toate 
simţămintele care se adunaseră într-însa şi toată 
îndreptăţita ei nemulţumire pentru nereuşita praznicului, 
presărată pe alocuri cu cele mai vesele şi mai dezlănţuite 
hohote de râs la adresa oaspeţilor adunaţi şi, cu precădere, 
a gazdei. 

— Numai coțofana asta e de vină! Înţelegeţi despre cine 
vorbesc: despre ea, despre ea! Katerina Ivanovna făcu 
semn cu capul spre gazdă. Uitaţi-vă la ea: şi-a holbat ochii, 
simte că vorbim despre ea, dar nu e-n stare să priceapă şi-i 
ies ochii din cap. Pfui, cucuveaua! Ha-ha-ha! ... Chi-chi-chi! 
Oare ce vrea să ne dovedească cu boneta ei! Chi-chi-chi! Aţi 
băgat de seamă că ţine neapărat ca toată lumea să creadă 
că ea mă ocroteşte pe mine şi că-mi face o cinste că a venit. 
Am rugat-o, ca pe un om la locul lui, să poftească lume cât 
mai bună, şi anume cunoscuţi de-ai răposatului, dar uitaţi- 
vă pe cine a adus ea: nişte saltimbanci, nişte nespălaţi! 
Uitaţi-vă la ăsta cu faţa plină de bube: o stârpitură pe două 
picioare. Şi polonezii ăştia... ha-ha-ha! Chi-chi-chi! Nimeni, 
nimeni nu i-a văzut vreodată pe-aici, eu, una, nu i-am văzut 
în viaţa mea, atunci de ce-au venit, vă întreb şi eu. Stau 
înşiraţi ca la paradă. Hei, pane! strigă deodată către unul 
dintre ei. Aţi luat blinii? Mai luaţi! Beţi şi bere, bere! Votcă 


nu vreţi? Uitaţi-vă: a sărit în picioare, face temenele, uitaţi- 
vă, uitaţi-vă! Trebuie să fie lihniţi de foame, săracii! Nu-i 
nimic, lasă-i să mănânce. Barem nu fac gălăgie, doar... doar 
că mă tem pentru linguriţele de argint ale gazdei, zău! 
Amalia Ivanovna, i se adresă ea deodată, aproape cu glas 
tare, dacă se întâmplă să vi se fure linguriţele, eu nu 
răspund pentru ele, vă previn ca să ştiţi! Ha-ha-ha! izbucni 
în râs întorcându-se iar către Raskolnikov şi făcându-i din 
nou semn cu capul spre gazdă, bucuroasă că a atacat-o. N-a 
înţeles, iar n-a înţeles! Stă cu gura căscată, uitaţi-vă, 
cucuveaua, o cucuvea, ce mai, şi-a pus panglici noi, bufnița, 
ha-ha-ha! 

Aici râsul se preschimbă iar într-o tuse insuportabilă, care 
ţinu vreo cinci minute. Pe batistă se iviră câteva picături 
sânge, pe frunte îi apărură broboane de sudoare. Îi arătă în 
tăcere sângele lui Raskolnikov şi nici nu-şi trase bine 
sufletul, că se porni iar să-i şoptească, extrem de însufleţită 
şi cu pete roşii în obraji: 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră, i-am dat cea mai delicată 
însărcinare, să o invite pe doamna aceea cu fiica ei, 
înţelegeţi despre cine vorbesc? Aici era nevoie să se poarte 
cu cele mai fine maniere, să procedeze cu cel mai mare 
tact, iar ea a făcut ce-a făcut, că proasta asta nou-venită, 
provinciala asta de două parale, creatura asta plină de ifose 
numai pentru că-i şi ea o văduvă de maior acolo şi-a venit să 
umble după o pensie şi să-şi târâie poalele prin localuri 
publice, că dumneaei la cincizeci şi cinci de ani se 
sulemeneşte, se dă cu albeală şi cu roşu (asta se ştie) ... ei, 
creatura asta nu numai că n-a găsit de cuviinţă să vină, dar 
nici nu şi-a trimis scuzele dacă n-a putut veni, aşa cum cere 
în asemenea cazuri minima politeţe! Nu pot să-nţeleg de ce 
n-a venit nici Piotr Petrovici. Dar unde-i Sonia? Unde s-a 
dus? A, uite-o şi pe ea, în fine! Ce-i, Sonia, unde-ai fost? E 
ciudat că nu poţi să fii punctuală nici la înmormântarea 
tatălui tău. Rodion Romanovici, faceţi-i loc lângă 
dumneavoastră. Ai loc aici Sonecika... ia ce doreşti. Ia piftie, 


e cea mai bună. Acuşi o să aducă bliniile. Dar copiii au 
primit? Polecika, aveţi de toate acolo? Chi-chi-chi! A, bine. 
Fii cuminte, Lenia, iar tu, Kolea, nu mai da din picioruşe; 
şezi cum trebuie să stea un copilaş nobil. Ce spui tu, 
Sonecika? 

Sonia se grăbi să-i transmită scuzele lui Piotr Petrovici, 
străduindu-se să vorbească tare, ca să audă toţi, şi alegând 
cele mai respectuoase expresii, născocite şi înfrumuseţate 
de ea în numele acestuia. Mai adăugă că Piotr Petrovici o 
rugase stăruitor să îi transmită că avea să vină de îndată ce 
îi va sta în putinţă, ca să vorbească despre afaceri între 
patru ochi şi să vadă amândoi ce se poate face şi ce se 
poate întreprinde mai departe etC. Etc. 

Sonia ştia că acest lucru avea să o împace şi să o 
liniştească pe Katerina Ivanovna, că avea să o măgulească 
şi, ce era mai important, că amorul ei propriu va fi 
satisfăcut. Se aşeză lângă Raskolnikov, înclinându-se repede 
în faţa lui şi aruncându-i la iuţeală o privire curioasă. De 
altfel, în tot restul timpului a evitat cum a putut mai bine să 
se uite la el sau să-i vorbească. Părea cumva distrată, deşi 
nu-şi desprindea ochii de pe chipul Katerinei Ivanovna, ca 
să-i citească dorinţele. Nici ea, nici Katerina Ivanovna nu 
erau în doliu, pentru că nu aveau haine negre; Sonia era 
îmbrăcată cu o rochiţă de un cafeniu mai închis, iar 
Katerina Ivanovna purta singura ei rochie, de stambă, 
închisă la culoare şi în dungi. Ştirea despre Piotr Petrovici 
căzu cum nu se poate mai bine. După ce o ascultă plină de 
importanţă pe Sonia, Katerina Ivanovna se interesă cu 
aceeaşi importanţă cum stătea Piotr Petrovici cu sănătatea. 
După care, imediat şi vorbind aproape tare, îi şopti lui 
Raskolnikov că ar fi fost într-adevăr ciudat ca un om atât de 
respectabil şi de serios ca Piotr Petrovici să nimerească 
într-o „companie atât de neobişnuită”, cu tot devotamentul 
lui faţă de familia lor şi cu toată vechea prietenie cu tăticul 
ei. 


— lată de ce, Rodion Romanovici, vă sunt extrem de 
recunoscătoare că nu aţi tratat cu dispreţ ospitalitatea mea, 
nici chiar într-o astfel de împrejurare, adăugă ea aproape 
tare. De altfel, sunt convinsă că numai prietenia 
dumneavoastră deosebită faţă de sărmanul răposat v-a 
îndemnat să vă ţineţi cuvântul. 

După aceea se mai uită o dată cu mândrie şi demnitate la 
toţi oaspeţii săi şi, deodată, îl întrebă foarte grijulie, 
strigând tare peste masă, pe bătrânelul surd dacă: „Nu mai 
vrea nişte friptură şi i s-a dat vin de Lisabona?”. Bătrânul 
nu răspunse şi nu reuşi să priceapă mult timp ce fusese 
întrebat, deşi vecinii, ca să mai râdă un pic, îl trăgeau de 
mânecă. Doar se uita în jur cu gura căscată, ceea ce făcea 
să se încingă şi mai tare veselia generală. 

— Uitaţi-vă cât e de nerod! Uitaţi-vă numai puţin! Pentru 
ce l-au adus? În ceea ce-l priveşte pe Piotr Petrovici, eu am 
avut întotdeauna încredere în dumnealui, continuă Katerina 
Ivanovna să-i spună lui Raskolnikov. Ce mai, dânsul nu e 
ca..., i se adresă ea tăios şi pe un ton ridicat, cu un aer 
extrem de sever, Amaliei Ivanovna, făcând-o chiar să se 
fâstâcească, nu e ca izmenitele alea de târâie-poale ale 
dumitale, care acasă la tăticul meu n-ar fi fost luate să 
slujească nici la bucătărie, iar răposatul meu soţ le-ar făcut 
chiar o cinste dacă le-ar fi primit, şi asta doar fiindcă era de 
o bunătate nemărginită. 

— Da, îi plăcea să bea, îi plăcea băutura! se pomeni 
strigând ofiţerul de intendenţă la pensie după ce rase al 
doisprezecelea păhărel de votcă. 

— Răposatul meu soţ a avut într-adevăr această slăbiciune, 
ştie toată lumea, se înfipse imediat în el Katerina Ivanovna, 
dar a fost un om bun şi nobil, care şi-a iubit şi şi-a respectat 
familia; a făcut rău doar că s-a încrezut prea mult în tot 
soiul de destrăbălaţi şi numai Dumnezeu ştie cu cine n-a 
băut, unii nu meritau nici să-i sărute picioarele! Închipuiţi- 
vă, Rodion Romanovici, i-au găsit în buzunar un cocoşel din 
turtă dulce: era beat mort, dar nu-i uitase pe copii. 


— Co-co-şel? Aţi binevoit să spuneţi „cocoşel”? strigă 
ofiţerul de intendenţă. 

Katerina Ivanovna nu catadicsi să-i răspundă. Căzu pe 
gânduri şi oftă. 

— Poate credeţi şi dumneavoastră, cum fac toţi, că am fost 
prea aspră cu el, continuă ea adresându-i-se lui 
Raskolnikov. Dar nu-i aşa! Elmă respecta, mă respecta 
foarte, foarte mult! A fost un om bun la suflet! Şi ce milă îmi 
era de el câteodată! Şedea uneori într-un colţ, uitându-se la 
mine, şi mi se făcea o milă de el, aş fi vrut să-l mângâi, dar 
pe urmă mă gândeam în sinea mea: „Îl mângâi şi el o ia de 
la capăt cu băutura”, că numai cu asprimea mai putea fi 
oprit. 

— Da, îl mai trăgeaţi şi de păr, s-a-ntâmplat nu o dată, 
trânti iar ofiţerul de intendenţă şi mai turnă în el un păhărel 
de votcă. 

— Ei, cu unii proşti e bine să recurgi nu numai la trasul de 
păr, ci şi la măturoi ca să faci faţă. Nu-i vorba despre 
răposat acum! i-o tăie Katerina Ivanovna. 

Petele roşii de pe obrajii ei se colorau din ce în ce mai tare, 
pieptul îi urca şi cobora. O clipă încă, şi ar fi sărit în sus. 
Mulţi chicoteau, părând să savureze momentul. Începură 
să-l îmboldească pe pensionar şi îi tot şopteau ceva. Era 
clar că voiau să-i asmută unul împotriva celuilalt. 

— Daaa, îmi permiteţi să întreb pe socoteala cui..., începu 
pensionarul, ...adică pe a cui nobilă socoteală... binevoirăţi 
acum... Adică, nu, nu trebuie! Ce prostie! E o văduvă! O 
văduvioară! O iert... Pas! 

Şi mai dădu peste cap o votcă. 

Raskolnikov stătea şi asculta tăcut şi scârbit. Abia dacă se 
atinsese, din politeţe, de bucatele pe care i le îndesa 
Katerina Ivanovna în farfurie, iar asta numai ca să n-o 
jignească. O urmărea atent pe Sonia. Dar ea devenea din ce 
în ce mai îngrijorată şi mai neliniştită; presimţea că 
praznicul nu avea să se sfârşească paşnic şi urmărea cu 
teamă iritarea crescândă a Katerinei Ivanovna. Ştia, de 


fapt, că principala cauză a absenței celor două doamne care 
trataseră cu atâta dispreţ invitaţia Katerinei Ivanovna era 
ea, Sonia. Auzise de la Amalia Ivanovna că mama fusese 
chiar jignită de invitaţie şi întrebase: „Cum poate ea să o 
aşeze pe fiica mea alături de domnişoara aceea?”. Sonia 
presimţea că, într-un fel sau altul, Katerina Ivanovna aflase 
şi că jignirea adusăSoniei însemna pentru aceasta mai mult 
decât o ofensă adusă ei personal, copiilor şi tăticului ei, într- 
un cuvânt, era o jignire de moarte, şi Sonia ştia că acum 
Katerina Ivanovna n-avea să se mai potolească „până nu le 
arată acestor târâie-poale câte parale fac amândouă” etC. 
Etc. Parcă înadins, cineva îi trimise Soniei, din capătul 
celălalt al mesei, o farfurie pe care lipise două inimi din 
pâine neagră străpunse de o săgeată. Katerina Ivanovna luă 
foc şi remarcă pe dată, ridicând vocea peste masă, că cel 
care o trimisese era desigur „un măgar beat”. Amalia 
Ivanovna, presimţind la rândul ei ceva rău şi jignită 
totodată până în adâncul sufletului de aroganţa Katerinei 
Ivanovna, ca să abată proasta impresie creată şi ca să se 
înalțe în ochii celorlalţi, se apucă să povestească, hodoronc- 
tronc, că un cunoscut de-al ei, „Karl din farmacie”, mergea 
într-o noapte cu birja şi că „birjarul vrut omorât pe el şi 
Karl forte, forte rugat să nu îl omor şi plâns, şi mâinile 
împreunat, şi speriat, şi frica străpuns lui inima”. Katerina 
Ivanovna, deşi zâmbi, se grăbi să observe că Amalia 
Ivanovna ar face bine să nu spună anecdote în ruseşte. 
Dânsa se simţi şi mai ofensată şi obiectă că „mein Vater aus 
Berlin34 forte, forte important om fost şi umblat doar cu 
mâinile prin buzunar”. Katerina Ivanovna, care râdea din 
orice, nu se mai putu abţine şi izbucni într-aşa nişte hohote, 
că Amalia Ivanovna, pierzându-şi ultima picătură de 
răbdare, abia mai reuşi să se stăpânească. 

— Ia uite, bufnița! îi şopti imediat Katerina Ivanovna lui 
Raskolnikov, aproape înveselită. A vrut să spună: umbla cu 
mâinile în buzunare şi a ieşit că buzunărea, hi-hi-hi! Şi aţi 
observat, Rodion Romanovici, că întotdeauna străinii ăştia 


petersburghezi, adică, în principal, nemţii care vin la noi de 
pe cine ştie unde, sunt mai proşti ca noi toţi? Spuneţi şi 
dumneavoastră, e posibil să te apuci să spui că lui „Karl din 
farmacie frica străpuns inima” şi că el (blegul!), în loc să 
pună mâna şi să-l lege pe birjar, „mâinile împreunat şi plâns 
şi forte rugat”. Aoleu, e proastă ca noaptea. Şi îşi mai şi 
închipuie că te impresionează, nici prin cap nu-i trece cât 
de proastă e! După mine, beţivanul ăsta de la intendenţă e 
mult mai deştept ca ea; măcar se vede de la opoştăcăeun 
beţiv care şi-a băut şi minţile, dar toţi ăştia cu pretenţii, 
serioşi... la uite-o cum stă, i-au ieşit ochii din cap. S-a 
supărat! S-a supărat! Ha-ha-ha! Hi-hi-hi! 

Deja veselă, Katerina Ivanovna intră imediat în tot felul de 
detalii şi deodată începu să spună cum o să deschidă ea 
neapărat în I., oraşul ei natal, cu pensia pe care o s-o 
obţină, un pension pentru fete nobile. Cum acest lucru nu-i 
fusese comunicat încă lui Raskolnikov de către ea însăşi, 
Katerina Ivanovna se lansă imediat în cele mai atractive 
detalii. Nu se ştie cum, la un moment dat apăru în mâinile ei 
„diploma de merit”, cea despre care îl pusese deja în temă 
pe Raskolnikov răposatul Marmeladov, când îi povestise la 
cârciumă despre Katerina Ivanovna că e soţia lui şi că la 
absolvirea pensionului dansase cu şalul „în faţa 
guvernatorului şi a altor persoane”. Pesemne că acum 
această diplomă de merit trebuia să dovedească dreptul 
Katerinei Ivanovna de a deschide ea însăşi un pension; în 
principal însă, avea menirea să le facă praf pe „izmenitele 
alea două de târâiepoale”, în cazul că ar fi venit la praznic, 
şi să le dovedească limpede că ea, Katerina Ivanovna, este 
din cea mai nobilă casă „chiar aristocratică se poate spune, 
fiică de colonel şi cu siguranţă mai bună decât unele 
amatoare de aventuri, care s-au înmulţit precum ciupercile 
după ploaie în ultima vreme”. Diploma de merit ajunse 
imediat în mâinile unor musafiri beţi, lucru pe care Katerina 
Ivanovna nu îl împiedică, deoarece acolo era consemnat en 
toutes lettres35 că este fiica unui consilier de curte şi 


cavaler şi că, prin urmare, era într-adevăr aproape fiică de 
colonel. Înfierbântându-se, Katerina Ivanovna se apucă 
imediat să vorbească pe larg despre toate amănuntele 
viitorului trai, minunat şi liniştit, în oraşul T., despre 
profesorii de gimnaziu pe care avea să-i invite ea să predea 
la pension; despre un bătrânel de toată stima, un franţuz pe 
nume Mangot, care o învățase franceză chiar pe ea, pe 
Katerina Ivanovna, la pension, şi care îşi aşteaptă sfârşitul 
la TI. Şi care va veni cu siguranţă la ea, căci plata va fi 
extrem de convenabilă. Ajunse în cele din urmă şi la Sonia, 
„care va pleca la T. Împreună cu Katerina Ivanovna şi o va 
ajuta acolo la toate”. Aici însă, cineva din capătul mesei 
pufni în râs. Katerina Ivanovna, deşi încercă îndată să dea 
impresia că ignoră râsul care se stârnise la capătul mesei, 
începu imediat, ridicând înadins glasul, să vorbească plină 
de însufleţire despre certa capacitate a Sofiei Semionovna 
de a-i servi drept ajutor, despre „blândeţea, răbdarea, 
abnegaţia, noblețea şi cultura” ei, şi o tot bătea mulţumită 
pe Sonia pe obraz, după care, ridicându-se, o şi sărută cu 
înfocare de două ori. Sonia se aprinse la faţă, iar Katerina 
Ivanovna izbucni brusc în plâns, remarcând imediat despre 
ea însăşi că e „o proastă cu nervii slabi şi că e deja prea 
zdruncinată, că e timpul să încheie şi, cum mâncarea s-a 
isprăvit, să se servească deja ceaiul”. Chiar în clipa aceea, 
Amalia Ivanovna, de-acum ofensată de-a binelea că nu luase 
parte nici un pic la conversaţie şi că n-o asculta nimeni, 
riscă să facă o ultimă încercare şi, ascunzându-şi mâhnirea, 
cuteză să îi strecoare Katerinei Ivanovna o remarcă extrem 
de la locul ei şi profundă despre faptul că în viitorul pension 
va trebui acordată o atenţie deosebită curăţeniei lenjeriei 
fetelor (die Wâsche) şi că „neapărat trebuie fost o dam de 
asta bun (die Dame), care poate văzut bine de lenjerie” şi, 
în al doilea rând, „ca toate tinere domnişore noaptea pe 
furiş nici un roman să nu citit”. Katerina Ivanovna, care era 
într-adevăr zdruncinată şi obosită rău şi căreia praznicul îi 
era deja prea de-ajuns, i-o tăie imediat Amaliei Ivanovna, 


spunând că „debitează prostii” şi nu pricepe nimic; că să se 
îngrijească de die Wăsche e treaba econoamei, nu a unei 
directoare de pension nobil; cât priveşte cititul romanelor, 
asta e deja pur şi simplu o necuviinţă, şi că ea o roagă să 
tacă din gură. Amalia Ivanovna se înroşi şi, înfuriindu-se, 
făcu observaţia că ea numai „bine dorit” şi că ea „mult forte 
bun dorit”, dar că „pentru locuinţ de mult nu primit 
Geld36”. Katerina Ivanovna o puse imediat la punct, zicând 
că minte când spune că „bine dorit”, fiindcă chiar ieri, când 
răposatul era încă întins pe masă, a luat-o la zor cu chiria. 
Atunci, Amalia Ivanovna remarcă imediat că ea „pe acele 
dam invitat, dar acele dam nu venit şi nu pot venit la dam 
care nu nobil”. Katerina Ivanovna îi sublinie pe loc că o 
țopârlancă, aşa ca ea, nu poate aprecia ce e aceea 
adevărata nobleţe. Amalia Ivanovna nu mai suportă şi 
anunţă imediat că „mein Vater aus Berlin fost forte, forte 
important om şi amândouă mâini prin buzunar umblat şi 
făcut mereu aşa: puf-puf!” şi, ca să arate cât mai sugestiv 
cum era tatăl dumneaei, Amalia Ivanovna sări de pe scaun, 
îşi vâri mâinile în buzunare, îşi umflă obrajii şi începu să 
scoată nişte sunete nedefinite, un fel de „puf-puf”, în 
hohotele dezlănţuite ale tuturor chiriaşilor, care înadins o 
aprobau încurajator, presimţind o încăierare. Asta îi puse 
însă capac Katerinei Ivanovna, care pe loc, în auzul tuturor, 
spuse „răspicat” că Amalia Ivanovna se prea poate să nici 
nu fi avut vreodată vreun Vater, că este doar o şleampătă de 
pe la Petersburg care trage la măsea şi că precis înainte 
fusese bucătăreasă pe undeva, dacă nu, mă rog, şi mai rău. 
Amalia Ivanovna se înroşi ca un rac şi ţipă schelălăit că 
poate Katerina Ivanovna „deloc Vater nu avut, dar ea avut 
Vater aus Berlin şi aşa lung surtuc purtat şi mereu făcut: 
puf-puf-put!”. Katerina Ivanovna observă dispreţuitor că 
obârşia sa este cunoscută de toată lumea şi chiar în diploma 
de merit e consemnat cu litere de tipar că tatăl ei este 
colonel; dar că tatăl Amaliei Ivanovna (dacă o fi avut 
vreodată un tată) era un ţopârlan din Petersburg, vindea 


lapte; însă mai degrabă e de crezut că nici n-a avut tată, de 
vreme ce nici până acum nu se ştie cum o cheamă după 
tată: Ivanovna sau Ludvigovna? Atunci, Amalia Ivanovna, 
turbând de furie şi izbind cu pumnul în masă, începu să 
scheaune că ea este Amal Ivan, nu Ludvigovna, că Vater al 
ei „chemat Johann şi el fost burgmeister3 7”, dar că Vater al 
Katerinei Ivanovna „deloc niciodat fost burgmeister”. 
Katerina Ivanovna se ridică de pe scaun şi, cu o voce aspră, 
aparent calmă (deşi era lividă şi pieptul îi urca şi îi cobora 
vertiginos), o avertiză că, dacă mai îndrăzneşte o singură 
dată „să-i pună alături pe prostănacul ei de vater-ică şi pe 
tăticul ei, ea, Katerina Ivanovna, o să-i smulgă boneta aia 
din cap şi o s-o calce în picioare”. Auzind una ca asta, 
Amalia Ivanovna o luă la fugă prin odaie, zbierând cât o 
ţinea gura că ea e proprietăreasa, iar Katerina Ivanovna „în 
clipa asta afar din cas”; după care, nu se ştie de ce, se 
năpusti să strângă linguriţele de argint de pe masă. Începu 
tărăboiul; copiii se porniră să plângă. Sonia se repezi să o 
ţină pe Katerina Ivanovna, dar când gazda îi strigă deodată 
ceva despre condicuţă, Katerina Ivanovna o îmbrânci pe 
Sonia şi se năpusti la Amalia Ivanovna ca să-şi pună 
neîntârziat în aplicare ameninţarea cu boneta. În acea clipă 
se deschise uşa şi în prag apăru Piotr Petrovici Lujin. Stătea 
şi se uita cu o privire aspră, atentă, la întreaga adunare. 
Katerina Ivanovna se repezi spre el. 

— III — 

— Piotr Petrovici, strigă ea, măcar dumneavoastră apăraţi- 
mă! Faceţi-o pe creatura asta proastă să priceapă şi să nu- 
ndrăznească să vorbească astfel cu o doamnă nobilă aflată 
în nenorocire, că pentru asta există şi tribunal... eu... o să 
mă plâng generalului-guvernator personal... O să dea 
socoteală... În numele ospitalităţii tatălui meu, apăraţi-i pe 
orfani. 

— Daţi-mi voie, doamnă... daţi-mi voie, daţi-mi voie, 
doamnă, încercă să o respingă Piotr Petrovici. Pe tăticul 
dumneavoastră, după cum ştiţi, nici n-am avut cinstea să îl 


cunosc... daţi-mi voie, doamnă... (cineva hohoti în gura 
mare), iar la necontenitele dumneavoastră răfuieli cu 
Amalia Ivanovna nu am de gând să iau parte... Am venit cu 
o treabă... şi doresc să am imediat o explicaţie cu fiica 
dumneavoastră vitregă, cu Sofia... Ivanovna... Aşa îi zice 
parcă... Îngăduiţi-mi să trec... 

Şi Piotr Petrovici, strecurându-se într-o rână pe lângă 
Katerina Ivanovna, se îndreptă spre colţul opus, unde se 
afla Sonia. 

Katerina Ivanovna rămase pironită locului, ca lovită de 
trăsnet. Nu izbutea să înţeleagă cum a putut Piotr Petrovici 
să tăgăduiască ospitalitatea tăticului ei. Odată ce născocise 
această ospitalitate, credea deja cu sfinţenie în ea. O lăsase 
mută şi tonul aferat, sec, parcă ameninţător şi dispreţuitor 
al lui Piotr Petrovici. Toţi parcă amuţiseră unul câte unul la 
apariţia lui. În afară de faptul că acest om „ocupat şi serios” 
nu se potrivea deloc cu toată adunarea aceea, se vedea 
limpede că venise pentru ceva important, că trebuia să fi 
avut un motiv important ca să se înfăţişeze într-o asemenea 
societate şi că probabil acuşi urma să se întâmple ceva. 
Raskolnikov, care stătea lângă Sonia, se dădu puţin la o 
parte ca să îl lase să treacă; Piotr Petrovici păru să nici nu-l 
observe. Peste o clipă se ivi în prag şi Lebeziatnikov: nu 
intră în cameră, oprit de aceeaşi curiozitate neobişnuită, 
aproape mirată; rămase acolo să asculte, dar păru să nu 
priceapă multă vreme nimic. 

— Scuzaţi-mă dacă vă întrerup, dar e o chestiune destul 
de importantă, spuse Piotr Petrovici, ca şi cum nu s-ar fi 
adresat nimănui în mod special, şi chiar mă bucură 
asistenţa. Amalia Ivanovna, vă rog cât se poate de 
respectuos, ca proprietară a locuinţei, să daţi atenţie 
discuţiei pe care o voi avea cu Sofia Ivanovna. Sofia 
Ivanovna, continuă el, adresându-se direct Soniei, deja 
speriată şi extrem de mirată, de pe masa mea, din camera 
prietenului meu, Andrei Semionovici Lebeziatnikov, îndată 
după ce aţi fost la mine, a dispărut o bancnotă de o sută de 


ruble, care îmi aparţinea. Dacă aveţi cunoştinţă în vreun fel 
oarecare şi ne puteţi arăta unde se află acum, vă asigur pe 
cuvânt de onoare, şi vă iau pe toţi martori, că totul se va 
sfârşi aici. În caz contrar, voi fi nevoit să trec la măsuri 
foarte serioase, iar atunci... să nu daţi vina pe mine! 

O tăcere desăvârşită se înstăpâni peste odaie. Până şi 
copiii care plângeau tăcură. Sonia stătea palidă ca o 
moartă, se uita la Lujin şi nu putea să răspundă nimic. 
Părea să nu fi înţeles încă. Trecură câteva clipe. 

— Ei, deci cum e? întrebă Lujin uitându-se ţintă la ea. 

— Nu ştiu... Nu ştiu nimic..., zise în cele din urmă cu un 
glas pierit Sonia. 

— Nu? Nu ştiţi? mai întrebă o dată Lujin şi tăcu iar preţ de 
câteva secunde. Gândiţi-vă bine, domnişoară, începu el 
sever, dar parcă tot povăţuind-o, gândiţi-vă, sunt gata să vă 
mai las timp să vă gândiţi. Aveţi bunăvoința să observați: 
dacă nu aş fi atât de sigur, nu aş risca, evident, cu 
experienţa mea, să vă acuz atât de direct, căci pentru o 
învinuire ca asta, directă şi publică, dar mincinoasă ori 
numai greşită, ar trebui să răspund, într-un fel, chiar eu. 
Ştiu acest lucru. Azi-dimineaţă am schimbat, pentru nevoi 
personale, câteva bilete de bancă cu dobânda de cinci la 
sută, cu valoarea totală nominală de trei mii de ruble. Am 
socoteala trecută în agendă. Când am venit acasă, Andrei 
Semionovici mi-e martor, am început să număr banii şi, 
după ce am numărat două mii cinci sute de ruble, le-am pus 
în portofel, iar portofelul l-am vârât în buzunarul lateral al 
surtucului. Pe masă au rămas cinci sute de ruble, între care 
trei bancnote de câte o sută de ruble fiecare. În clipa aceea 
aţi intrat dumneavoastră (chemată de mine) şi cât aţi stat 
acolo aţi fost extrem de agitată, chiar v-aţi ridicat de trei ori 
în timpul discuţiei şi v-aţi grăbit, nu ştiu de ce, să plecaţi, 
deşi nu terminaserăm de vorbit. Andrei Semionovici poate 
depune mărturie pentru toate acestea. Probabil nici 
dumneavoastră nu veţi refuza, domnişoară, să confirmaţi şi 
să declaraţi că eu v-am chemat prin Andrei Semionovici 


numai ca să discut cu dumneavoastră despre situaţia rudei 
dumneavoastră rămasă cu orfanii şi fără nici un ajutor, 
Katerina Ivanovna (la care nu am putut veni pentru 
pomenire), şi despre utilitatea iniţierii unui lucru în folosul 
ei, o chetă, o tombolă ori ceva în acest gen. Mi-aţi mulţumit 
şi chiar v-au dat lacrimile (redau totul aşa cum a fost, în 
primul rând ca să vă amintesc şi în al doilea ca să vă arăt că 
nu mi s-a şters din memorie nici cel mai mic amănunt). 
După aceea am luat de pe masă o bancnotă de zece ruble şi 
v-am dat-o, din partea mea, pentru nevoile rudei 
dumneavoastră şi ca un prim ajutor. Andrei Semionovici a 
văzut totul. Pe urmă v-am condus până la uşă - 
dumneavoastră eraţi la fel de agitată -, după care, 
rămânând singur cu Andrei Semionovici, am mai stat de 
vorbă vreo zece minute şi Andrei Semionovici a ieşit, iar eu 
m-am dus din nou la masa pe care erau banii, cu gândul ca 
după ce îi număr să îi pun deoparte, cum intenţionasem şi 
înainte, când eram singur. Spre uimirea mea, una dintre 
bancnotele de o sută de ruble lipsea. Acum, dacă îmi 
permiteţi, să chibzuim: să îl bănuiesc pe Andrei Semionovici 
nu aş putea în nici un caz; mă jenez până şi de o ipoteză ca 
asta. Să greşesc la socoteală, de asemenea nu puteam, 
fiindcă exact cu un minut înaintea sosirii dumneavoastră 
terminasem de socotit şi totalul era corect. Recunoaşteţi că, 
amintindu-mi de agitația dumneavoastră, de graba de a 
pleca şi de faptul că aţi ţinut o vreme mâinile pe masă; 
ţinând seamă, în fine, de statutul dumneavoastră social şi 
de deprinderile care derivă din el, am fost, ca să zic aşa, 
silit să mă opresc, îngrozit şi chiar împotriva voinţei mele, la 
o bănuială, crudă, desigur, dar justificată! Mai adaug şi 
repet că, în ciuda convingerii mele depline, înţeleg că 
învinuirea pe care v-o aduc acum comportă un oarecare 
risc pentru mine. Dar, după cum vedeţi, nu am lăsat 
lucrurile aşa; sunt revoltat şi am să vă spun şi de ce: pentru 
un singur motiv, domnişoară, şi anume neagra 
dumneavoastră nerecunoştinţă! Cum? Eu vă poftesc în 


interesul sărmanei dumneavoastră rude, vă ofer tot ce pot 
eu, fac o donaţie de zece ruble şi dumneavoastră, chiar 
atunci, pe loc, îmi răsplătiți toate acestea cu o asemenea 
faptă! Nu, e deja ceva urât! Vi se cuvine o lecţie. Judecaţi şi 
dumneavoastră! Mai mult decât atât, ca un adevărat 
prieten ce vă sunt (căci nu puteţi avea un prieten mai bun 
în această clipă), vă rog să vă veniţi în fire! Altfel voi fi fără 
milă! Aşadar? 

— N-am luat nimic de la dumneavoastră, şopti îngrozită 
Sonia, dumneavoastră mi-aţi dat zece ruble, uitaţi, luaţi-le. 

Sonia scoase din buzunar o batistă, îi dezlegă nodul, o 
desfăcu, scoase hârtia de zece ruble şi i-o întinse lui Lujin. 

— Şi în ce priveşte suta de ruble refuzaţi să recunoaşteţi? 
stărui el pe un ton de reproş, fără să ia hârtia. 

Sonia se uită în jur. O priveau toţi cu nişte feţe îngrozite, 
aspre, batjocoritoare, duşmănoase. Îl căută din ochi pe 
Raskolnikov... el stătea la perete, cu braţele încrucişate, şi 
se uita la ea cu o privire arzătoare. 


— O, Doamne! scăpă un geamăt de pe buzele Soniei. 

— Amalia Ivanovna, va trebui să anunţaţi poliţia, aşa că vă 
rog cât se poate de respectuos să trimiteţi deocamdată 
după portar, spuse calm şi chiar blând Lujin. 

— Gott der barmherzige.38 Eu aşa şi ştiut că ea fura! îşi 
plesni palmele Amalia Ivanovna. 

— Aşa aţi şi ştiut? prinse din zbor Lujin. Înseamnă că aţi 
avut şi înainte unele temeiuri, dacă aţi ajuns la concluzia 
asta. Vă rog, preastimată Amalia Ivanovna, să nu uitaţi ce 
aţi spus, de altfel, cu martori. 

Din toate părţile se stârni zarvă. Toţi începură să se 
foiască. 

— Cuuum? strigă deodată, venindu-şi în fire, Katerina 
Ivanovna şi, parcă smulgându-se din loc, se năpusti la Lujin. 
Cum? O învinuieşti pe ea de furt? Pe Sonia? Ah, ce ticăloşi, 
ce ticăloşi! 

Şi repezindu-se la Sonia, o îmbrăţişă, strângând-o ca într-o 
menghină cu braţele ei uscate. 

— Sonia, cum ai îndrăznit să iei de la el zece ruble? Of, 
proasto! Dă-i încoace! Dă-mi imediat alea zece ruble. 
Poftim! 

Şi luând bancnota de la Sonia, Katerina Ivanovna o făcu 
mototol în mâini şi i-o azvârli lui Lujin drept în faţă. 
Ghemotocul îl nimeri în ochi şi căzu pe jos. Amalia Ivanovna 
se repezi să adune banii. Piotr Petrovici se înfurie. 

— Ţineţi-o pe nebuna asta! strigă el. 

În clipa aceea apărură în uşă, lângă Lebeziatnikov, alte 
câteva persoane, printre care puteau fi văzute şi cele două 
doamne pomenite mai devreme. 

— Cum! Nebună? Eu, nebună? Dobitocule! ţipă ascuţit 
Katerina Ivanovna. Tu eşti un dobitoc, chiţibuşar de 
judecătorie, om josnic ce eşti! Sonia, Sonia să-i ia lui banii! 
Sonia, hoaţă! Păi ea îţi dă şi ţie, dobitocule! Şi Katerina 
Ivanovna izbucni în hohote isterice de râs. Aţi văzut, 
dobitocul? se repezi ea în toate părţile arătând spre Lujin. 
Cum? Şi tu? zise dând cu ochii de gazdă. Şi tu vii să spui, 


cârnăţăreaso, că ea „furat”, copan de găină prusacă în 
crinolină ce eşti! Fir-aţi să fiţi! Păi ea nici n-a ieşit din 
cameră şi, cum a venit de la tine, ticălosule, s-a aşezat aici, 
lângă Rodion Romanovici! ... Căutaţi-o! Că de vreme ce n-a 
ieşit nicăieri, banii trebuie să fie la ea! Hai, caută, caută, 
caută! Dar dacă n-ai să găseşti nimic, păi s-avem iertare, 
puiule, o să răspunzi! La suveran mă duc, la suveran, la 
preamilostivul ţar în persoană am s-alerg, să mă arunc la 
picioarele lui, acum, chiar azi! Sunt orfană! Or să mă lase! 
Crezi că n-or să mă lase? Minţi, am s-ajung! Ajuung eu! Ce 
ţi-ai zis, că ea e blajină, nu? Pe asta te-ai bizuit? Ei, bine, 
frate, eu nu mă sperii! Praf'te fac! Caută odată! Caută, 
caută, hai, caută! 

Katerina Ivanovna, turbată de furie, îl înhăţă pe Lujin şi-l 
trase spre Sonia. 

— Sunt gata să răspund... dar potoliţi-vă, doamnă, potoliţi- 
vă! Văd prea bine că nu vă speriaţi! ... Asta... asta... cum se 
poate? bălmâji Lujin. Asta trebuie făcut la poliţie... deşi, de 
fapt, sunt şi-acum martori prea destui... Eu sunt gata... Dar, 
oricum, pentru un bărbat e mai dificil... din cauza sexului... 
Dacă ne-ar ajuta Amalia Ivanovna... deşi, de fapt, treaba nu 
se face aşa... Ce mai e şi asta? 

— Pe cine pofteşti pune! Cine vrea n-are decât să caute! 
strigă Katerina Ivanovna. Sonia, întoarce-ţi buzunarele pe 
dos! Poftim, poftim! Uită-te, monstru ce eşti, uite, e gol, aici 
a avut batista, buzunarul e gol, poţi să vezi! Uite şi 
buzunarul celălalt, uite, uite! Vezi! Vezi! 

Katerina Ivanovna mai degrabă smulse în afară cele două 
buzunare, unul după altul, decât le întoarse pe dos. Dar din 
al doilea buzunar, cel drept, sări o hârtiuţă şi, după ce 
descrise un cerc prin aer, căzu la picioarele lui Lujin. Asta o 
văzură toţi; mulţi chiar scoaseră strigăte. Piotr Petrovici se 
aplecă, luă cu două degete hârtiuţa de pe jos, o ridică să o 
vadă toţi şi o desfăcu. Era o bancnotă de o sută de ruble, 
împăturită în opt. Piotr Petrovici îşi plimbă braţul în cerc, 
arătându-le tuturor bancnota. 


— Hoaţ! Afar din cas! Polis, polis! zbieră Amalia Ivanovna. 
Trebui gonit la Sibir! Afar! 

Din toate părţile izbucniră exclamaţii. Raskolnikov tăcea, 
fără să-şi ia ochii de la Sonia, dar întorcându-i din când în 
când, foarte iute, către Lujin. Sonia stătea în acelaşi loc, 
părând inconştientă: aproape că nu era nici măcar mirată. 
Dintr-odată, se făcu roşie ca focul, gemu şi îşi ascunse faţa 
în mâini. 

— Nu, nu eu! Eu n-am luat! Nu ştiu! începu să strige de ţi 
se rupea inima, aruncându-se spre Katerina Ivanovna, care 
o prinse şi o strânse tare, vrând parcă s-o apere cu pieptul 
ei de toţi. 

— Sonia! Sonia! Eu nu cred! Vezi, eu nu cred! striga (în 
ciuda oricărei evidențe) Katerina Ivanovna, săltând-o în 
braţe ca pe un copil, sărutând-o întruna, luându-i mâinile şi 
lipindu-şi buzele de ele. Auzi, să furi tu! Ce oameni proşti! 
O, Doamne! Proşti, proşti ce sunteţi, strigă ea către toţi cei 
de faţă, nu ştiţi încă ce inimă are, ce fetiţă e asta! Să fure 
ea, ea! Dar ea e-n stare să-şi dea şi rochia de pe ea, s-o 
vândă, să umble desculţă ca să-ţi dea cât ai nevoie, asta e 
ea! Şi condicuţă a primit pentru că îmi mureau copiii de 
foame, pentru noi s-a vândut! ... Ah, bărbate din mormânt, 
bărbate din mormânt! Ah, bărbate din mormânt, bărbate 
din mormânt! Vezi? Vezi? Uite ce pomenire ai! Doamne! 
Luaţi-i apărarea, ce staţi aşa cu toţii! Rodion Romanovici, de 
ce nu-i iei apărarea? Nu cumva crezi şi dumneata? Nici la 
degetul cel mic nu-i ajungeţi, niciunul, niciunul, niciunul! 
Doamne! Apăr-o odată! 

Plânsul bietei, bolnavei, jalnicei Katerina Ivanovna păru să 
producă un efect puternic asupra publicului. Era atâta jale, 
atâta suferinţă pe chipul acela schimonosit de durere, supt 
de boală, pe buzele uscate, pătate de sânge închegat, în 
vocea răguşită de ţipete, în plânsul cu sughiţuri, ca de copil, 
în apelul credul, copilăresc şi în acelaşi timp disperat la 
ocrotire, încât nefericita stârni compasiunea tuturor. Piotr 
Petrovici, cel puţin, o compătimi imediat. 


— Doamnă! Doamnă! exclamă cu glas autoritar. Acest fapt 
nu vă aduce în nici un fel atingere! Nu are nimeni de gând 
să vă învinuiască de complicitate sau acord tacit, cu atât 
mai mult cu cât chiar dumneavoastră aţi descoperit 
bancnota întorcându-i buzunarele pe dos: înseamnă că nu 
aţi bănuit nimic. Sunt gata întru totul să deplâng acest fapt, 
ca să zic aşa, dacă Sofia Semionovna a fost împinsă de 
sărăcie, dar, domnişoară, de ce nu aţi vrut să recunoaşteţi? 
V-a fost frică să nu vă faceţi de ruşine? A fost prima dată? V- 
aţi pierdut poate? E ceva de înţeles, foarte de înţeles... Dar 
de ce să ne lăsăm în voia unor astfel de porniri! Domnilor, 
se adresă el celor de faţă, domnilor! Din milă şi, ca să zic 
aşa, compasiune, eu, mă rog, sunt gata să iert totul chiar 
acum, în ciuda jignirilor ce mi-au fost aduse. Ruşinea de- 
acum să vă servească, domnişoară, drept lecţie pentru 
viitor, i se adresă el Soniei, iar eu las să treacă de la mine şi 
nu mai dau curs la nimic. Basta! 

Piotr Petrovici aruncă o ocheadă piezişă spre Raskolnikov. 
Ochii li se întâlniră. Privirea arzătoare a lui Raskolnikov l-ar 
fi făcut scrum. Katerina Ivanovna părea să nu fi auzit nimic 
în acest timp: o îmbrăţişa şi o săruta ca o nebună pe Sonia. 
Copiii o cuprinseseră şi ei din toate părţile pe Sonia cu 
mânuţele lor, iar Polea - care nu înţelesese de fapt nimic din 
toate astea - plângea în hohote, cu sughiţuri, de ziceai că se 
îneacă, ascunzându-şi feţişoara ei drăgălaşă, umflată de 
plâns, după umărul Soniei. 

— Câtă josnicie! răsună o voce puternică din uşă. 

Piotr Petrovici se întoarse iute. 

— Câtă josnicie! repetă Lebeziatnikov uitându-se drept în 
ochii lui. 

Piotr Petrovici păru chiar să tresară, lucru pe care îl 
observară toţi. (Aveau să şi-l amintească.) Lebeziatnikov 
păşi în cameră. 

— Şi aţi avut îndrăzneala să mă luaţi drept martor? 
întrebă el înaintând spre Piotr Petrovici. 


— Ce înseamnă asta, Andrei Semionovici? Ce tot spui 
acolo? bâigui Lujin. 

— Asta înseamnă că eşti un... calomniator, asta înseamnă! 
spuse înfierbântat Lebeziatnikov, uitându-se sever la el cu 
ochişorii lui miopi. 

Era supărat foc. Raskolnikov stătea cu ochii pironiţi la el, 
vrând parcă să-i prindă şi să-i cântărească fiecare cuvânt. 
Se înstăpâni din nou tăcerea. Piotr Petrovici aproape că se 
şi pierdu, mai ales în primul moment. 

— Dacă dumneata îmi spui... asta... mie, începu el 
bâlbâindu-se. Ce-i cu dumneata? Nu eşti în toate minţile? 

— Eu sunt în toate minţile, dar uite că dumneata eşti un... 
escroc! Tiii, ce josnicie! Am ascultat tot, înadins am aşteptat 
să înţeleg tot, fiindcă, mărturisesc, nici acum nu e prea 
logic... pentru ce ai făcut toate astea - nu pricep. 

— Dar ce-am făcut! Încetează cu enigmele dumitale 
absurde! Nu cumva eşti băut? 

— Poate dumneata bei, om josnic ce eşti, nu eu! Eu nu 
beau niciodată nici măcar o votcă, fiindcă lucrul ăsta nu se 
potriveşte cu convingerile mele! Dacă vă puteţi închipui, el 
însuşi, cu propria lui mână, i-a dat bancnota asta de o sută 
de ruble Sofiei Semionovna, am văzut cu ochii mei, sunt 
martor, o spun sub jurământ! El, el! repeta Lebeziatnikov 
adresându-se tuturor şi fiecăruia în parte. 

— Ai căpiat, mucosule? ţipă Lujin. Doar o ai în faţă, stă 
dinaintea dumitale, aici şi acum, a spus în faţa tuturor că în 
afara celor zece ruble nu a primit nimic de la mine. Atunci 
cum puteam eu să i-o dau? 

— Păi, eu am văzut, am văzut! strigă Lebeziatnikov, 
întărind cele spuse. Şi deşi asta e împotriva convingerilor 
mele, sunt gata chiar acum să depun ce jurământ doreşti la 
tribunal, fiindcă am văzut cum i-ai vârât banii în buzunar pe 
furiş! Însă eu, prostul, m-am gândit că ai făcut-o din 
mărinimie. La uşă, când îţi luai rămas-bun, ea s-a întors şi i- 
ai strâns mâna cu dreapta, iar cu cealaltă, cu stânga, i-ai 
strecurat în buzunar hârtiuţa. Am văzut! Am văzut! 


Lujin păli. 

— Ce minciuni! strigă el cu neobrăzare. Cum să vezi, stând 
la fereastră, hârtiuţa! Ţi s-a năzărit... miop cum eşti! 
Aiurezi! 

— Nu, nu mi s-a năzărit! Chiar dacă am stat departe, am 
văzut tot, tot am văzut, deşi de la fereastră e greu, într- 
adevăr, să vezi o hârtiuţă, cum bine spui, dar de data asta 
ştiam precis că era o bancnotă de o sută, fiindcă atunci 
când ai vrut să-i dai Sofiei Semionovna hârtia de zece ruble, 
ai luat de pe masă una de o sută (asta am văzut pentru că 
atunci stăteam aproape şi, fiindcă tocmai îmi trecuse prin 
cap ceva, nu am uitat că ai avut în mână bancnota). Ai 
împăturit-o şi ai ţinut-o strâns în mână tot timpul. Pe urmă 
mi-a ieşit iar din minte, dar când te-ai ridicat, ai trecut-o din 
dreapta în stânga, gata s-o scapi; atunci mi-am adus iar 
aminte, fiindcă mi-a trecut prin cap acelaşi lucru, şi anume 
că vrei să faci o binefacere fără să văd eu. Poţi să-ţi închipui 
ce atent am început să te urmăresc, ei, şi-am văzut cum ai 
reuşit să-i vâri banii în buzunar. Am văzut, am văzut, sunt 
gata să jur! 

Lebeziatnikov numai că nu se sufoca. Din toate părţile se 
făcură auzite tot felul de exclamaţii, cele mai multe de 
uimire; dar se auziră şi exclamaţii rostite pe un ton 
ameninţător. Înaintau cu toţii spre Piotr Petrovici. Katerina 
Ivanovna se aruncă spre Lebeziatnikov. 

— Andrei Semionovici! M-am înşelat în privinţa dumitale! 
Apăr-o! Eşti singurul de partea ei! E orfană, Dumnezeu te-a 
trimis! Andrei Semionovici, puiule, tăicuţule! 

Katerina Ivanovna, aproape fără să mai ştie ce face, se 
aruncă în genunchi în faţa lui. 

— Minciuni gogonate! urlă turbat de furie Lujin. Iorni 
gogoşi, domnule. „Am uitat, mi-am adus aminte, am uitat” - 
ce-i asta! Adică i-am pus eu dinadins? Pentru ce? În ce 
scop? Ce am eu în comun cu această... 

— Pentru ce? Ei, uite asta nu înţeleg nici eu, dar ce am 
spus e un fapt real, asta e sigur! Nu greşesc, om josnic şi 


ticălos ce eşti, ba chiar îmi amintesc cum mi-a şi trecut 
atunci prin cap, chiar în momentul când îţi mulţumeam şi îţi 
strângeam mâna. De ce i-ai vârât banii în buzunar pe furiş? 
Adică de ce pe furiş? Să fi fost doar pentru că ai vrut să te 
ascunzi de mine, ştiind că am convingeri contrare şi neg 
filantropia individuală, care nu rezolvă nimic în mod 
radical? Ei, şi am hotărât că îţi e într-adevăr ruşine de mine 
fiindcă dai asemenea sume şi, în afară de asta, m-am gândit 
eu, poate vrea să-i facă o surpriză, s-o lase cu gura căscată 
când o găsi în buzunar nici mai mult, nici mai puţin decât o 
sută de ruble. (Fiindcă sunt binefăcători cărora le place să- 
şi înflorească binefacerile, ştiu bine.) Pe urmă m-am gândit 
că poate vrei s-o încerci, dacă vine sau nu să-ţi 
mulţumească după ce-i găseşte. Ori că vrei să eviţi 
recunoştinţa şi că, ei, cum se spune: să nu ştie mâna 
dreaptă ce face... într-un cuvânt, o chestie din asta... Ei, 
atâtea mi-au trecut atunci prin cap, că am hotărât să mă 
gândesc la ele mai târziu, oricum, mi-am zis că nu-i delicat 
să arăt că-ţi ştiu secretul. Dar mi-a mai venit în minte un 
lucru: că Sofia Semionovna poate foarte bine să piardă 
banii înainte să dea de ei; de asta m-am şi hotărât să vin 
încoace, ca s-o chem şi să o încunoştinţez că i-ai pus în 
buzunar o sută de ruble. Dar pe drum am trecut mai întâi 
pe la camera doamnelor Kobâleatnikov, ca să le duc 
Concluziile generale ale metodei pozitive şi să le recomand 
în mod deosebit articolul lui Piderit (ca şi al lui Wagner, de 
altfel); pe urmă, ajungând aici, peste ce dau! Ei bine, 
puteau să-mi vină asemenea gânduri şi idei dacă nu vedeam 
într-adevăr că i-ai pus în buzunar o sută de ruble? 

Când îşi isprăvi poliloghia consideraţiilor şi îşi încheie 
discursul cu o concluzie atât de logică, pe Andrei 
Semionovici îl cuprinse o oboseală îngrozitoare, îi şiroia 
chiar sudoarea pe faţă. El, vai, nu se putea exprima nici în 
limba rusă ca lumea (fără să ştie totuşi altă limbă, niciuna), 
aşa că se epuiză parcă brusc, părând că a şi slăbit în urma 
acestui efort oratoric. Cu toate astea, discursul său avu un 


efect formidabil. Vorbise cu atâta patimă, cu atâta 
convingere, încât se pare că îl crezuseră cu toţii. Piotr 
Petrovici simţi că nu-i a bună. 

— Nu-i treaba mea că dumitale îţi vin în cap tot felul de 
tâmpenii! strigă el. Asta nu-i o dovadă! Oi fi visat toate 
aiurelile astea, atât şi nimic mai mult! Îţi spun eu că minţi, 
domnule! Minţi şi mă calomniezi fiindcă îmi porţi pică, 
pentru că nu am fost de acord cu propunerile dumitale 
sociale de liber-cugetător şi ateu, de asta! 

Manevra nu i-a fost însă de nici un folos lui Piotr Petrovici. 
Dimpotrivă, din toate părţile se auziră murmure. 

— A, uite de ce te-ai găsit să te legi! strigă Lebeziatnikov. 
Minţi! Cheamă poliţia şi o să depun jurământ! Un singur 
lucru nu pot să pricep: de ce ai săvârşit o faptă aşa de 
josnică! Ce om ticălos, câtă josnicie! 

— Eu pot să explic de ce a săvârşit o asemenea faptă şi, 
dacă trebuie, depun şi eu jurământ! spuse în sfârşit 
Raskolnikov cu un glas ferm şi făcu un pas înainte. 

Părea să fie hotărât şi calm. Numai văzându-l, tuturor le-a 
fost cumva clar că ştia cum stau lucrurile şi că s-a ajuns la 
dezlegarea enigmei. 

— Acum mi s-a lămurit perfect totul, continuă Raskolnikov 
adresându-i-se direct lui Lebeziatnikov. Încă de la începutul 
poveştii am bănuit că la mijloc e o lucrătură mârşavă; am 
început să bănuiesc în urma anumitor împrejurări pe care 
le ştiam doar eu şi pe care o să le explic acum în faţa 
tuturor: aici şi stă cheia! Dumneata, Andrei Semionovici, cu 
mărturia dumitale prețioasă, mi-ai lămurit definitiv totul. Vă 
rog să ascultați cu toţii: acest domn (şi arătă spre Lujin) a 
cerut nu demult în căsătorie o domnişoară, şi anume pe 
sora mea, Avdotia Romanovna Raskolnikova. Dar sosind la 
Petersburg acum trei zile, la prima întâlnire pe care a avut- 
o cu mine, ne-am certat şi eu l-am dat afară, am şi doi 
martori. Omul ăsta e veninos... Acum trei zile încă nu ştiam 
că locuieşte la dumneata, Andrei Semionovici, aşadar chiar 
în ziua când ne-am certat, acum trei zile, a fost de faţă când 


eu, ca prieten al răposatului domn Marmeladov, i-am dat 
soţiei acestuia, Katerina Ivanovna, nişte bani pentru 
înmormântare. El i-a scris imediat mamei mele şi i-a adus la 
cunoştinţă că eu i-am dat toţi banii, nu Katerinei Ivanovna, 
ci Sofiei Semionovna, adică a lăsat să se înţeleagă că am 
anumite relaţii cu Sofia Semionovna. Şi toate astea, după 
cum vă puteţi da seama, ca să ne facă pe noi, adică pe mine, 
pe mama şi pe sora mea, să ne certăm, căutând să le 
convingă că eu le risipesc în scopuri nedemne ultimii bani, 
pe care ele mi-i trimiseseră ca să mă ajute. leri-seară, de 
faţă cu mama şi cu sora mea şi în prezenţa lui, am restabilit 
adevărul, dovedind că banii i-am dat Katerinei Ivanovna 
pentru înmormântare, şi nu Sofiei Semionovna, că să nu 
mai spun că pe Sofia Semionovna acum trei zile nici n-o 
cunoşteam încă şi nici n-o văzusem la faţă. Cu acest prilej 
am adăugat că el, Piotr Petrovici Lujin, cu toate meritele 
sale, nu-i ajunge nici la degetul cel mic Sofiei Semionovna, 
despre care a scris cuvinte atât de urâte. La întrebarea pe 
care mi-a pus-o, dacă aş aşeza-o pe Sofia Semionovna 
alături de sora mea, i-am răspuns că făcusem deja acest 
lucru chiar în ziua aceea. Furios că mama şi sora mea nu 
dau curs clevetirilor lui şi nu se ceartă cu mine, s-a pornit 
să le spună nişte obrăznicii de neiertat. Relaţiile s-au rupt 
definitiv şi a fost dat afară din casă. Toate astea s-au 
întâmplat ieri-seară. Acum vă rog să mă ascultați cu foarte 
mare atenţie: închipuiţi-vă că, dacă el reuşea să 
demonstreze acum că Sofia Semionovna este o hoaţă, în 
primul rând le dovedea mamei şi surorii mele că bănuielile 
lui nu au fost deşarte; că se supărase pe bună dreptate 
pentru că am aşezat-o pe sora mea alături de Sofia 
Semionovna; că, atacându-mă pe mine, apăra chipurile 
onoarea surorii mele şi a logodnicii lui. Într-un cuvânt, prin 
toate astea ar fi izbutit din nou să provoace o ceartă între 
mine şi ai mei, sperând, bineînţeles, să le intre din nou în 
graţii soră-mii şi maică-mii. Nu mai spun că s-a răzbunat pe 
mine personal, fiindcă presupune, şi nu fără temei, că ţin 


foarte mult la onoarea şi fericirea Sofiei Semionovna. lată 
tot calculul pe care şi l-a făcut! Pentru mine aşa stau 
lucrurile! Aici şi numai aici e motivul! 

Cam aşa, îşi încheie Raskolnikov discursul, întrerupt des 
de exclamaţiile asistenţei, care de altfel ascultase cu mare 
atenţie. Dar, în ciuda tuturor acestor întreruperi, a vorbit 
răspicat, calm, precis şi ferm. Vocea sa tăioasă, tonul său 
convins şi expresia severă a feţei produseră un efect 
extraordinar asupra tuturor. 

— Aşa-i, aşa-i, aşa este! adeveri plin de entuziasm 
Lebeziatnikov. Aşa trebuie să fie, fiindcă m-a întrebat chiar, 
de cum a intrat Sofia Semionovna la noi în cameră, dacă 
sunteţi aici. Nu v-am văzut printre musafirii Katerinei 
Ivanovna? M-a chemat lângă fereastră şi m-a întrebat cu 
voce scăzută. Avea neapărat nevoie să fiţi! Aşa-i, exact aşa 
e! 

Lujin tăcea şi zâmbea dispreţuitor. De altfel, era palid de 
tot. Părea că se gândeşte cum s-o întoarcă. Poate ar fi fost 
mulţumit să lase totul baltă şi să plece, dar în clipa aceea 
era aproape cu neputinţă; asta ar fi însemnat să recunoască 
direct justeţea învinuirilor ce i se aduseseră, ca şi faptul 
căclevetise într-adevăr pe seama Sofiei Semionovna. Pe 
deasupra, asistenţa, şi aşa cherchelită, era cam agitată. 
Ofiţerul de intendenţă la pensie, chit că nu pricepuse mare 
lucru, striga mai tare decât toţi şi propunea nişte măsuri 
extrem de neplăcute pentru Lujin. Dar nu toţi erau băuţi: se 
strânseseră acolo oameni de prin toate camerele. Cei trei 
polonezi se înfierbântaseră rău de tot şi nu mai conteneau 
să-i strige „pane laidak”39, bolborosind şi nişte ameninţări 
în polonă. Sonia asculta încordată, dar părea să nu 
înţeleagă nici ea totul, ca şi cum abia îşi revenea dintr-un 
leşin. Nu îşi lua însă ochii de la Raskolnikov, simțind că 
numai în el are un apărător. Katerina Ivanovna respira greu 
şi gâfâit, părând complet sleită. Mai prostită decât toţi arăta 
Amalia Ivanovna, care rămăsese cu gura căscată şi nu 
pricepea o iotă. Raskolnikov ar fi vrut să mai spună ceva, 


dar nu-l mai lăsară să termine: strigau cu toţii şi se 
îmbulzeau în jurul lui Lujin cu ocări şi cu ameninţări. Dar 
Piotr Petrovici nu se sperie. Văzând că dăduse greş cu 
învinuirea adusă Soniei, recurse la obrăznicie. 

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, nu vă îmbulziţi, 
lăsaţi-mă să trec! zise făcându-şi loc prin mulţime. Şi aveţi 
amabilitatea să nu mă ameninţaţi; vă asigur că n-o să se 
întâmple nimic, n-o să izbutiţi nimic, mie nu mi-e frică, în 
schimb dumneavoastră o să daţi socoteală fiindcă acoperiţi 
prin violenţă un caz penal. Hoaţa a fost dată în vileag cu 
prisosinţă şi eu o să merg mai departe. Cei din justiţie nu 
sunt chiar orbi şi... nici băuţi, n-or să creadă doi atei 
învederaţi, agitatori şi liber-cugetători care mă acuză pe 
mine dintr-o răzbunare personală, în prostia lor, lucru pe 
care îl recunosc singuri... Daţi-mi voie! 

— În momentul ăsta să dispari din camera mea, să faci 
bine şi să pleci, am terminat cu dumneata! Şi când mă 
gândesc că mi-am dat atâta osteneală ca să-i expun... două 
săptămâni de zile! 

— Doar ţi-am spus şi ieri, Andrei Semionovici, că plec 
singur, dumneata m-ai reţinut; acum nu mai vreau să adaug 
decât că eşti un prost. Îţi doresc să-ţi tămăduieşti mintea şi 
ochii miopi. Daţi-mi voie, domnilor! 

Încercă să-şi facă drum; dar ofiţerul de intendenţă la 
pensie nu voia să-l lase să scape aşa uşor, doar cu câteva 
înjurături, aşa că înhăţă de pe masă un pahar, îşi luă avânt 
şi azvârli cu el după Piotr Petrovici; dar paharul zbură 
direct în Amalia Ivanovna. Ea scoase un schelălăit strident, 
iar pensionarul, pierzându-şi echilibrul din cauza avântului, 
căzu grămadă sub masă. Piotr Petrovici trecu la el în 
cameră, iar după o jumătate de ceas părăsise deja casa. 
Sonia, sfioasă din fire cum era, ştia dinainte că putea deveni 
mai repede decât oricine o victimă, de vreme ce oricine o 
putea jigni aproape nepedepsit. Cu toate astea, până în 
clipa aceea i se păruse că într-un fel sau altul putea scăpa 
de năpastă - cu prudenţa, cu duhul blândeţii, cu supunerea 


în faţa oricui şi a tuturor. Dezamăgirea a fost prea grea. Era 
în stare, desigur, să îndure cu răbdare şi fără crâcnire totul, 
chiar şi asta. Dar în prima clipă i se păru nespus de greu. În 
ciuda biruinţei obţinute şi a faptului că era reabilitată, după 
ce trecu prima spaimă şi se dezmetici, când înţelese 
limpede totul, un sentiment de neajutorare şi obidă îi 
strânse inima. Făcu o criză de nervi. În cele din urmă, 
neputând să se mai stăpânească, se năpusti afară din 
cameră şi fugi acasă la ea. Acest lucru se întâmplă imediat 
după plecarea lui Lujin. Amalia Ivanovna, nimerită, în 
hohotele răsunătoare ale celor de faţă, de pahar, nu mai 
suportă nici ea să plătească oalele sparte. Se năpusti ţipând 
ascuţit, ca turbată, la Katerina Ivanovna, socotind-o 
vinovată de toate: 

— Afar din cas! Acum! Marş! 

Şi spunând acestea, începu să apuce tot ce-i cădea în 
mână din lucrurile Katerinei Ivanovna şi să dea cu ele de 
pământ. Katerina Ivanovna, aşa zdrobită şi aproape leşinată 
cum era, sări din pat (unde căzuse sleită) şi se aruncă 
asupra Amaliei Ivanovna. Lupta era însă prea inegală, 
Amalia Ivanovna o împinse cât colo ca pe un fulg. 

— Cum? Nu-i de-ajuns că am fost calomniată cumplit, 
creatura asta tot de mine se ia? Cum? În ziua când îmi 
îngrop soţul, după toată ospitalitatea mea, mă goneşte în 
stradă, cu orfanii! Unde să mă duc? urla hohotind şi 
sufocându-se sărmana femeie. Doamne, strigă ea deodată 
scăpărând din ochi, ce dreptate mai e şi asta? Pe cine aperi 
dacă nu pe noi, orfanii? Dar las” că vedem noi! Există pe 
lume judecată şi dreptate, există şi o să le găsesc! Numai 
aşteaptă tu, creatură fără nici un Dumnezeu! Polecika, 
rămâi cu copiii, mă întorc! Aşteptaţi-mă în stradă, dacă 
trebuie! Vedem noi dacă există vreo dreptate pe lumea 
asta! 

Şi punându-şi la repezeală pe cap acelaşi şal verde din 
drap de dames, pomenit de răposatul Marmeladov în 
relatarea lui, Katerina Ivanovna îşi făcu loc prin mulţimea 


năucă şi aburită de băutură a chiriaşilor, care continuau să 
se îmbulzească în odaie, şi fugi plângând şi ţipând în stradă, 
având în minte doar gândul neclar de-a găsi chiar atunci, pe 
loc şi cu orice preţ, dreptatea. Polecika, înspăimântată, se 
ascunse cu copiii în colţul cu cufărul şi, ţinând micuţii strâns 
în braţe şi plângând, aştepta să li se întoarcă mama. Amalia 
Ivanovna bântuia prin cameră, se văita, dădea de-a 
azvârlita cu tot ce nimerea, ţipa şi trăsnea. Chiriaşii 
zbierau, fiecare în legea lui, unii comentau ce pricepuseră 
din cele întâmplate, alţii se certau şi se înjurau, alţii lălăiau 
un cântec... „E timpul să plec şi eu! se gândi Raskolnikov. 
Ei, Sofia Semionovna, să vedem ce-o să zici acum!” 

Şi se îndreptă spre locuinţa Soniei. 

— IV — 

Raskolnikov se arătase energic şi îndrăzneţ ca avocat al 
Soniei împotriva lui Lujin, cu toată spaima şi suferinţa pe 
care le purta în sufletul lui. După chinurile din dimineaţa 
aceea, era chiar bucuros că avea un prilej să-şi mai schimbe 
gândurile, deja de nesuportat, ca să nu mai spunem că se 
implica din tot sufletul şi cu toată fiinţa în apărarea Soniei. 
Pe deasupra, se mai gândea, încercând chiar o nelinişte, la 
întrevederea pe care urma să o aibă cu Sonia: trebuia să-i 
spună că el o omorâse pe Lizaveta şi, presimţind cumplita 
tortură care îl aştepta, voia parcă s-o alunge cu mâinile. De 
aceea, când exclamase ieşind de la Katerina Ivanovna: „Ei, 
Sofia Semionovna, să vedem ce-o să zici acum!”, era încă 
pradă acelei surescitări pline de îndrăzneală şi sfidare dată 
de victoria de adineauri asupra lui Lujin. Dar se petrecu 
ceva straniu cu el. Când ajunse la apartamentul lui 
Kapernaumov, se simţi brusc cuprins de neputinţă şi de 
frică. Se opri nehotărât în faţa uşii şi, ciudat lucru, se 
întrebă: „Oare trebuie să-i spun cine a omorât-o pe 
Lizaveta?”. Era straniu că se mai întreba, pentru că simţise 
imediat nu numai că trebuia să-i spună, ci şi că momentul 
acela nu putea fi amânat cu nici un chip. Încă nu ştia de ce, 
doar simţea asta, şi această conştiinţă chinuitoare a 


propriei neputinţe în faţa necesităţii aproape îl strivea. Ca 
să pună capăt şovăielii şi chinului, deschise repede uşa şi se 
uită din prag la Sonia. Şedea cu coatele pe măsuţă, cu faţa 
ascunsă în palme, dar văzându-l pe Raskolnikov, se ridică 
iute şi porni în întâmpinarea lui, ca şi cum l-ar fi aşteptat. 

— Ce m-aş fi făcut fără dumneata! spuse repede, ajungând 
lângă el în mijlocul camerei. 

Se vedea bine că voia să-i mulţumească. De asta îl şi 
aştepta. 

Raskolnikov se îndreptă spre masă şi se aşeză pe scaunul 
de pe care tocmai se sculase ea. Sonia rămase în picioare la 
doi paşi de el, exact ca în seara trecută. 

— Ei bine, Sonia? zise el şi deodată simţi că glasul îi 
tremură. Ai văzut că toată treaba a avut drept temei 
„statutul tău social şi deprinderile care derivă din el”. Ai 
înţeles adineauri asta? 

Chipul ei exprima suferinţă. 

— Numai să nu-mi vorbeşti ca ieri! îi curmă ea vorba. Te 
rog, nu începe iar. E şi-aşa destul chin... 

Se grăbi să zâmbească, speriată să nu-l supere cu acest 
Teproş. 

— Am plecat de-acolo ca o proastă. Ce s-a mai întâmplat? 
Am tot vrut să mă întorc, dar m-am gândit... că vii. 

El îi povesti că Amalia Ivanovna i-a dat afară din casă şi 
Katerina Ivanovna a fugit nu se ştie unde „să caute 
dreptate”. 

— O, Doamne! sări Sonia. Hai repede... 

Şi îşi luă pelerinuţa. 

— Veşnic acelaşi lucru! strigă iritat Raskolnikov. Până şi în 
gând îi ai numai pe ei! Stai puţin cu mine. 

— Şi... Katerina Ivanovna? 

— Katerina Ivanovna are să vină singură la dumneata, de 
vreme ce a plecat de-acasă, adăugă el morocănos. lar dacă 
nu te găseşte, tot dumneata ai să fii vinovată... 

Chinuită de îndoială, Sonia se aşeză pe scaun. Raskolnikov 
tăcea, uitându-se în pământ şi cumpănind ceva. 


— Să zicem că Lujin n-a vrut să meargă mai departe de 
data asta, începu el fără să se uite la Sonia. Dar dacă voia, 
cine ştie cum, îi venea la socoteală, şi nu ne nimeream 
Lebeziatnikov şi cu mine acolo, te băga la puşcărie! Aşa-i? 

— Da, zise ea cu glas stins. Da! repetă împrăştiată şi 
cuprinsă de panică. 

— Dar eu puteam să nu fiu acolo! lar Lebeziatnikov a 
apărut cu totul întâmplător. 

Sonia tăcea. 

— Dacă te-ar fi băgat la puşcărie, atunci ce s-ar fi 
întâmplat? Ţii minte ce ţi-am spus ieri? 

Ea nu răspunse nici acum. El aşteptă un timp. 

— Am crezut că o să strigi iar: „Vai, tăceţi, încetaţi!”, 
izbucni în râs Raskolnikov, deşi într-unul cam forţat. Ce, iar 
tăcere? întrebă după o clipă. Nu trebuia să vorbim despre 
ceva? Uite, pe mine m-ar fi interesat să aflu cum ai rezolva 
dumneata o „problemă”, cum zice Lebeziatnikov. (Părea că 
începe să se încurce.) Nu, vorbesc serios. Închipuie-ţi, 
Sonia, că ai fi cunoscut toate intenţiile lui Lujin dinainte, că 
ai fi ştiut (adică ai fi fost sigură) că ele i-ar fi dus la pieire pe 
Katerina Ivanovna, pe copiii şi pe dumneata pe deasupra 
(fiindcă dumneata nu te pui niciodată la socoteală, de asta 
zic pe deasupra). Şi pe Polecika... fiindcă pentru ea nu 
există altă cale. Ei bine, dacă toate astea ar depinde numai 
de ce hotărăşti dumneata, cine ar trebui să rămână pe 
lumea asta, ar trebui să trăiască Lujin şi să facă mârşăvii şi 
să moară Katerina Ivanovna? Cum ai hotări dumneata: care 
dintre ei să moară? Te întreb. 

Sonia se uită neliniştită la el; era ceva neobişnuit în aceste 
cuvinte şovăitoare, care băteau pe departe undeva. 

— Am presimţit că ai să mă întrebi ceva de felul ăsta, 
spuse ea privindu-l scrutător. 

— Se poate; totuşi cum ai hotărî? 

— De ce întrebi un lucru care nu e posibil? spuse în silă 
Sonia. 


— Deci e mai bine să trăiască Lujin şi să facă mârşăvii! 
Nici asta nu ai curajul să hotărăşti? 

— Dar cum să cunosc eu voia Domnului... De ce întrebi un 
lucru care nu trebuie întrebat? La ce bun întrebările astea 
fără rost? Cum să se poată întâmpla ca asta să depindă de 
ce hotărăsc eu? Şi cine m-a pus pe mine judecător peste 
viaţa şi moartea oamenilor? 

— De vreme ce este voinţa Domnului la mijloc, nu mai e 
nimic de făcut, mormăi ursuz Raskolnikov. 

— Mai bine ai spune de-a dreptul ce vrei să spui! strigă 
chinuită Sonia. lar baţi undeva... Nu cumva de asta ai venit, 
să mă chinui? 

Nu se mai putu stăpâni şi izbucni brusc într-un plâns amar. 
EI o privea cu o tristeţe sumbră. Se scurseră vreo cinci 
minute. 

— Ai dreptate, Sonia, spuse în sfârşit cu voce scăzută. Se 
schimbase brusc. Tonul lui prefăcut-obraznic, care se voia 
sfidător, dispăruse. Chiar şi glasul îi era mai stins. Ieri ţi-am 
spus că nu vin să cer iertare, dar aproape că am început 
prin a cere iertare... Despre Lujin şi despre voia Domnului 
pentru mine vorbeam... Ceream iertare, Sonia... 

Vru să zâmbească, dar în zâmbetul lui şters era ceva 
neputincios şi nedus până la capăt. Lăsă capul în jos şi îşi 
acoperi faţa cu mâinile. 

Deodată, un sentiment straniu, neaşteptat, un fel de ură 
faţă de Sonia îi trecu prin inimă. Parcă mirându-se şi 
speriindu-se singur de acest sentiment, îşi ridică brusc 
capul şi îşi pironi ochii asupra ei, dar îi întâlni privirea 
neliniştită şi chinuită de îngrijorare; era plină de iubire, iar 
ura lui pieri ca prin farmec. Fusese altceva, luase un 
sentiment drept altul. Asta însemna numai că momentul 
acela sosise. 

Îşi acoperi din nou faţa cu mâinile şi plecă iar capul. Brusc 
păli, se ridică de pe scaun, se uită la Sonia şi, fără să spună 
Nimic, se mută maşinal pe patul ei. 


În momentul acela încercă o senzaţie îngrozitor de 
asemănătoare cu cea pe care o avusese când stătea în 
spatele bătrânei, cu toporul deja scos din bretea, cu gândul 
că deja „nu mai trebuia pierdută nici o clipă”. 

— Ce-i cu dumneata? întrebă Sonia teribil de intimidată. 

El nu putea scoate un cuvânt. Altfel, cu totul altfel, se 
gândise să-i spună şi nu înţelegea deloc ce se întâmpla 
acum cu el. Sonia se apropie încet, se aşeză pe pat şi 
aşteptă fără să-şi ia ochii de la el. Inima îi bătea să-i spargă 
pieptul. Era ceva de neîndurat: îşi întoarse spre ea faţa 
palidă ca a unui mort; buzele i se strâmbară neputincios, 
căznindu-se să vorbească. Sonia îşi simţi sufletul cuprins de 
groază. 

— Ce-i cu dumneata? repetă ea depărtându-se puţin de el. 

— Nimic, Sonia. Nu te speria... Fleacuri! Dacă stăm şi 
judecăm, zău că sunt doar nişte fleacuri, bâigui el cu aerul 
cuiva care nu mai ştie de sine, care vorbeşte în delir. Oare 
de ce am venit să te chinui? adăugă deodată, uitându-se la 
ea. Zău. De ce? Mă tot întreb, Sonia... 

Întrebarea şi-o pusese poate cu un sfert de oră în urmă, 
acum vorbea însă fără nici un pic de vlagă, abia ştiind de el 
şi simțind cum tremură din tot trupul, fără oprire. 

— Oh, ce te chinuie aşa? rosti ea cu durere în glas, fără să- 
şi ia privirea de la el. 

— Totu-i o prostie! ... Uite ce-i, Sonia (brusc, cine ştie de 
ce, pentru vreo două secunde, schiţă un zâmbet slab şi 
neputincios), ţii minte ce-am vrut să-ţi spun ieri? 

Sonia aştepta neliniştită. 

— Plecând, ţi-am zis că poate îmi iau rămas-bun de la tine 
pentru totdeauna, dar că, dacă vin astăzi, am să-ţi spun 
cine... a omorât-o pe Lizaveta. 

Ea începu să tremure din tot trupul. 

— Ei bine, am venit să-ţi spun. 

— Atunci ieri chiar ai vorbit serios..., şopti ea cu greutate. 
Dar de unde ştii? întrebă repede, parcă dezmeticindu-se 
brusc. 


Începu să respire greu. Chipul ei devenea tot mai palid. 

— Ştiu. 

Ea tăcu preţ de vreun minut. 

— L-au găsit cumva pe acela? întrebă timid. 

— Nu, nu l-au găsit. 

— Atunci cum poţi să ştii asta? întrebă ea abia auzit după 
un alt minut de tăcere. 

EI se întoarse spre ea şi o privi drept în ochi. 

— Ghiceşte, spuse cu acelaşi zâmbet dinainte, strâmb şi 
fără vlagă. 

Un fel de spasm străbătu trupul ei. 

— Ce tot... de ce mă tot... înspăimânţi? zise ea zâmbind 
copilăreşte. 

— Dacă ştiu... înseamnă că sunt bun prieten cu el, zise 
Raskolnikov neluându-şi o clipă ochii de la faţa ei, ca şi cum 
rămăseseră pironiţi acolo. El pe Lizaveta aceea... n-a vrut s- 
o omoare... A omorât-o... fără voie... Pe bătrână a vrut s-o 
omoare... când era singură... şi s-a dus acolo... Dar atunci a 
intrat Lizaveta... Şi atunci... el a omorât-o. 

Trecu un alt minut îngrozitor. Se uitau amândoi unul la 
altul. 

— Deci nu poţi să ghiceşti? întrebă el deodată, având 
senzaţia că se aruncă dintr-o clopotniţă. 

— N-nu, şopti abia auzit Sonia. 

— Caută bine. 

Imediat ce spuse asta, aceeaşi senzaţie familiară dinainte 
îi îngheţă din nou sufletul: se uită la ea şi deodată i se păru 
că vede pe faţa ei chipul Lizavetei. Avea clar întipărită în 
minte expresia feţei Lizavetei în timp ce se apropia atunci 
de ea cu toporul, iar ea se trăgea înapoi, spre perete, cu o 
mână ridicată în faţă şi o spaimă absolut copilărească 
zugrăvită pe chip, întocmai cum fac copiii mici când încep 
să se sperie de ceva şi se uită cu o privire încremenită şi 
panicată la lucrul care-i sperie, se trag înapoi ridicând o 
mânuţă dinainte, gata să izbucnească în plâns. Acelaşi lucru 
se întâmplă acum şi cu Sonia: la fel de neputincioasă, la fel 


de înspăimântată, îl privi câtva timp şi deodată, întinzând în 
faţă mâna stângă, îşi propti uşor, abia simţit, degetele în 
pieptul lui şi începu să se ridice încet de pe pat, 
depărtându-se tot mai mult şi mai mult de el, privindu-l tot 
mai fix. Groaza ei i se transmise brusc şi lui: exact aceeaşi 
groază se citi şi pe chipul lui, exact la fel începu să se uite şi 
el la ea şi aproape cu acelaşi zâmbet copilăresc. 

— Ai ghicit? şopti el într-un sfârşit. 

— Doamne! izbucni un vaiet din pieptul ei. 

Se prăbuşi fără vlagă pe pat, cu faţa în pernă. Dar după o 
clipă se ridică, se apropie iute de el, îi apucă amândouă 
mâinile şi, strângându-le puternic, ca într-o menghină, cu 
degetele ei subţiri, începu să se uite iarăşi fix la el, parcă 
lipindu-şi privirea de faţa lui. Voia, cu privirea 
astadisperată, să vadă şi să prindă o urmă de speranţă. Dar 
nu era nici o speranţă: nu mai exista nici o îndoială: aşa era! 
Chiar şi mai târziu, când îşi amintea clipa aceea, totul i se 
părea straniu, ireal: cum de văzuse atunci atât de brusc că 
nu mai exista nici o îndoială? Doar nu putea spune, de pildă, 
că presimţise ceva de felul ăsta! Totuşi acum, de îndată ce i- 
a spus, avea dintr-odată senzaţia că presimţise asta. 

— Gata, Sonia, ajunge! Nu mă tortura! se rugă el chinuit. 

Cu totul altfel avusese de gând să-i spună, dar aşa ieşise. 

Părând să nu mai ştie de ea, Sonia sări de pe pat şi, 
frângându-şi mâinile, merse până în mijlocul camerei; se 
întoarse însă repede şi se aşeză din nou lângă el, aproape 
atingându-i umărul cu umărul ei. Brusc, străbătută parcă 
de un gând, se cutremură, ţipă şi se aruncă, fără să ştie nici 
ea de ce, în genunchi în faţa lui. 

— Ce-ai făcut, ce-ai făcut cu tine! zise disperată şi, sărind 
în picioare, i se aruncă la piept, îl îmbrăţişă şi îl strânse cu 
toată puterea în braţe. 

Raskolnikov se trase un pas înapoi şi se uită la ea cu un 
zâmbet trist. 

— Ce ciudată eşti, Sonia! Mă îmbrăţişezi şi mă săruţi după 
ce ţi-am spus asta. Nu ştii nici tu de tine. 


— Nu, acum nu există nimeni pe lume mai nefericit ca 
tine! exclamă ea sfârşită, fără să audă cuvintele lui, şi 
izbucni brusc într-un plâns cu sughiţuri, aproape isteric. 

Un sentiment pe care nu îl mai cunoştea de mult îi izbi ca 
un val sufletul, înmuindu-l. Nu i se împotrivi: două lacrimi îi 
lunecară din ochi şi îi rămaseră agăţate de gene. 

— Atunci n-ai să mă laşi, Sonia? zise uitându-se la ea 
aproape cu speranţă. 

— Nu, nu, niciodată, nicăieri! strigă Sonia. Am să te urmez 
pretutindeni! O, Doamne! ... Nefericita de mine! ... De ce, 
de ce nu te-am cunoscut înainte! De ce n-ai venit înainte? O, 
Doamne! 

— Uite, am venit. 

— Acum! Oh, ce-i de făcut acum? ... Împreună, împreună, 
repeta ea parcă în neştire şi îl îmbrăţişă din nou. O să merg 
la ocnă împreună cu tine! 

El se cutremură parcă deodată şi zâmbetul dinainte, plin 
de ură şi aproape arogant, i se ivi din nou pe buze. 

— Sonia, poate că eu n-am încă de gând să merg la ocnă! 

Sonia îşi îndreptă repede privirea spre el. 

După primul sentiment fierbinte şi chinuitor de milă 
pentru nefericit, gândul înspăimântător al omorului o 
copleşi din nou. În tonul lui schimbat i se păru că aude 
brusc ucigaşul. Se uita năucă la el. Nu ştia nimic, nici de ce, 
nici cum, nici pentru ce o făcuse. Acum i se ivise deodată în 
minte toate aceste întrebări. Şi iar nu îi veni să creadă: „El, 
el ucigaş! Să fie cu putinţă?”. 

— Ce-i asta? Ce-i cu mine? zise ea profund nedumerită, 
parcă nerevenindu-şi. Dar cum de te-ai putut dumneata, 
atât de... cum de te-ai putut hotări? Ce-i asta? 

— Ei bine, ca să jefuiesc. Încetează, Sonia! răspunse el 
obosit şi parcă chiar înciudat. 

Sonia stătea ca încremenită, dar deodată strigă: 

— Erai flămând! Ai vrut... să-ţi ajuţi mama? Da? 

— Nu, Sonia, nu, murmură el întorcându-se şi plecând 
capul. Nu eram chiar aşa flămând... am vrut într-adevăr s-o 


ajut pe mama, dar... nici asta nu e chiar adevărat... nu mă 
mai chinui, Sonia! 

Ea îşi plesni palmele. 

— Toate astea să fie oare adevărate? Doamne, dar ce 
adevăr! Cine poate să creadă aşa ceva? ... Cum, cum, 
dumneata care dai altora până şi ultimul ban, ai ucis ca să 
jefuieşti! Ah, strigă ea deodată, banii aceia pe care i-ai dat 
Katerinei Ivanovna... banii aceia... Doamne, nu cumva şi 
banii aceia... 

— Nu, Sonia, o întrerupse el grăbit, n-au fost banii aceia, 
linişteşte-te! Banii ăştia mi i-a trimis mama printr-un 
negustor şi i-am primit când eram bolnav, iar în aceeaşi zi i- 
am şi dat... Razumihin a văzut... eli-a şi primit pentru 
mine... erau banii mei, ai mei personal, chiar ai mei. 

Sonia îl asculta nedumerită, străduindu-se din toate 
puterile să înţeleagă ceva. 

— lar banii aceia... de fapt, nici nu ştiu dacă au fost acolo 
şi bani, adăugă el încet şi parcă pe gânduri. Am luat atunci 
punguliţa de la gâtul ei, din antilopă era... o punguliţă plină, 
doldora... dar nu m-am uitat în ea; pesemne n-am avut 
timp... Ei, iar lucrurile, nişte butoni şi lănţişoare, toate 
lucrurile astea şi punguliţa le-am îngropat într-o curte 
străină, pe bulevardul V, sub o piatră, a doua zi dimineaţă... 
Sunt toate acolo şi-acum... 

Sonia asculta încordată. 

— Atunci de ce... de ce ai spus că ai făcut-o ca să jefuieşti 
dacă nu ai luat nimic? întrebă ea repede, agăţându-se de un 
pai. 

— Nu ştiu... nu sunt încă hotărât dacă să iau sau nu banii 
aceia, spuse el, căzând din nou pe gânduri dar, 
dezmeticindu-se dintr-odată, schiţă un zâmbet iute şi scurt. 
Ei, ce tâmpenii îţi mai spun şi eu, nu? 

Soniei îi trecu brusc prin minte: „Nu cumva e nebun?”. 
Respinse însă imediat gândul ăsta: „Nu, aici e altceva”. 
Nimic, absolut nimic nu pricepea. 


— Ştii, Sonia, spuse el deodată cu oarecare însufleţire, ştii 
ce o să-ţi spun: dacă măcar omoram pentru că eram 
flămând, urmă el rostind apăsat fiecare cuvânt şi uitându-se 
la ea cu o privire misterioasă, dar sinceră, acum eram... 
fericit! Să ştii asta! Şi ce-ţi pasă ţie, ce-ţi pasă, strigă după o 
clipă, chiar cu un fel de disperare, ce-ţi pasă ţie dacă 
recunosc că am făcut rău? Ce nevoie ai de triumful ăsta 
stupid asupra mea? O, Sonia, pentru asta am venit eu acum 
la tine? 

Sonia vru din nou să spună ceva, dar tăcu. 

— De asta te-am şi rugat ieri să vii cu mine, fiindcă nu mi- 
ai rămas decât tu. 

— Unde să vin? întrebă timid Sonia. 

— Nu să furăm şi nici să omorâm, nu te speria, zâmbi el 
sarcastic. Noi doi suntem foarte diferiţi... Ştii, Sonia, abia 
acum, abia acum am înţeles unde te-am rugat ieri să mă 
însoţeşti. Iar ieri, când ţi-am făcut rugămintea, nu 
înţelegeam nici eu unde. Pentru un singur lucru te-am 
rugat să mă însoţeşti, pentru un singur lucru am venit: nu 
mă lăsa. N-ai să mă laşi, Sonia? 

Ea îi strânse mâna. 

— Şi pentru ce, pentru ce i-am spus eu ei, de ce i-am 
destăinuit! exclamă el după o clipă, cu disperare, privind-o 
îngrozitor de chinuit. Uite, tu aştepţi de la mine o explicaţie, 
tu stai şi aştepţi, Sonia, văd bine. Dar ce pot să-ţi spun? 
Oricum n-ai înţelege nimic din asta, doar ai suferi cumplit... 
din pricina mea! Uite, plângi şi mă îmbrăţişezi iar, însă 
pentru ce mă îmbrăţişezi? Pentru că nu am putut îndura 
singur şi am venit să-mi deşert povara: „Suferă şi tu, o să- 
mi fie mai uşor!”. Şi tu poţi să iubeşti un asemenea ticălos? 

— Dar ce, tu nu te chinui? strigă Sonia. 

Şi din nou acelaşi sentiment îi învălui inima, înmuind-o o 
clipă. 

— Sonia, eu am un suflet rău, bagă de seamă: asta poate 
explica multe. De asta am şi venit, fiindcă sunt rău. Sunt şi 
oameni care n-ar fi venit. Însă eu sunt laş şi... ticălos! Dar... 


fie! Nu-i asta... Acum trebuie să vorbesc şi nu ştiu cum să- 
ncep... 

Se opri şi căzu pe gânduri. 

— Eeh, noi doi nu suntem din acelaşi soi! urmă pe un ton 
ridicat. Nu suntem la fel. De ce-am venit, de ce-am venit? N- 
o să mi-o iert niciodată! 

— Nu, nu, e bine că ai venit! strigă Sonia. E mai bine că 
ştiu! E mult mai bine! 

O privi cu durere. 

— Ei bine, spuse el parcă dus pe gânduri, de fapt, uite cum 
a fost: am vrut să fac din mine un Napoleon, de asta am şi 
omorât... Ei, acum e clar? 

— N-nu, şopti Sonia cu nevinovăție şi sfiiciune. Dar... 
spune, spune! Am să înţeleg, în sufletul meu am să înţeleg 
tot! zise rugător. 

— Ai să înţelegi? Bine atunci, să vedem! 

Tăcu şi rămase îndelung pe gânduri. 

— Uite, într-o zi mi-am pus întrebarea: ce-ar fi dacă, de 
pildă, Napoleon ar fi fost în locul meu şi n-ar fi avut, ca să-şi 
înceapă cariera, nici Toulon, nici Egipt, nici trecerea peste 
Mont Blanc, ci în locul tuturor acestor lucruri frumoase şi 
măreţe, ar fi avut pur şi simplu o băbătie ridicolă, văduvă de 
arhivar, pe care să mai trebuiască s-o şi omoare ca să-i fure 
banii de la teşcherea (doar pentru carieră, înţelegi?), ei, s- 
ar fi hotărât să facă aşa ceva dacă n-ar fi avut altă soluţie? 
N-ar fi dat înapoi pentru că era ceva lipsit de măreție şi... şi 
pentru că e un păcat? Ei, îţi mărturisesc că „întrebarea” 
asta m-a muncit îngrozitor de multă vreme, fiindcă mi s-a 
făcut o ruşine teribilă când mi-am dat seama în cele din 
urmă (aşa, dintr-odată), că nu numai că n-ar fi dat înapoi, 
dar nici nu i-ar fi trecut prin minte că e ceva lipsit de 
măreție... şi chiar n-ar fi înţeles: pentru ce să dea înapoi? 
lar dacă nu ar fi avut altă cale, i-ar fi luat piuitul fără să mai 
stea pe gânduri! ... Ei, atunci... n-am mai stat pe gânduri... 
i-am luat piuitul... în virtutea autorităţii sale. Aşa a fost, 


exact cum îţi spun! (i se pare ridicol? Da, Sonia, cel mai 
ridicol e că poate chiar aşa a fost... 

Soniei numai ridicol nu i se părea. 

— Mai bine mi-ai spune de-a dreptul... fără exemple, îl 
rugă ea şi mai sfios, abia auzit. 

El se întoarse spre ea, o privi trist şi îi luă mâinile într-ale 
lui. 

— Ai dreptate iar, Sonia. Toate astea nu-s decât prostii, 
mai degrabă palavre! Uite, ştii şi tu că mama mea n-are mai 
nimic. Soră-mea, care a primit întâmplător o educaţie, e 
nevoită să umble de colo-colo ca guvernantă. Şi-au pus 
toate speranţele în mine. Am învăţat, dar n-am putut să mă 
întreţin la universitate şi am fost silit să-mi las pentru o 
vreme studiile. Dacă le-aş fi urmat mai departe, peste vreo 
zece-doisprezece ani (dacă împrejurările mi-ar fi fost 
prielnice), puteam nădăjdui totuşi să ajung un profesor sau 
un funcţionar cu o mie de ruble leafă... (Părea că spune o 
lecţie învățată pe de rost.) Până atunci mama s-ar fi uscat 
de atâtea griji şi necazuri şi eu n-aş fi reuşit să-i alin 
bătrâneţile, iar soră-mea... ei, soră-mea putea să păţească 
ceva şi mai rău! ... Şi de ce să treci întruna pe lângă viaţă şi 
să întorci spatele la toate, să-ţi uiţi mama şi să înghiţi plin 
de respect, bunăoară, jignirea adusă surorii tale? Ca după 
ce le-ai îngropat să ai parte de altele, de o soţie şi de copii, 
iar pe urmă să-i laşi şi pe ei fără un ban şi fără o bucată de 
pâine? Ei... ei, uite-aşa m-am hotărât să pun mâna pe banii 
bătrânei, ca să-i folosesc în primii ani fără s-o mai chinui pe 
mama, să mă întreţin la universitate, să fac totul la scară 
mare, să-mi făuresc o carieră cu totul nouă şi s-o apuc pe 
un drum neumblat, să fiu independent... Ei... ei bine, asta-i 
tot... Sigur că am făcut rău omorând-o pe bătrână... dar cu 
asta basta! 

Ajungând la capătul povestirii, păru istovit şi îşi lăsă capul 
în jos. 

— O, nu-i asta, nu e! exclamă neliniştită Sonia. Cum să fie 
cu putinţă aşa ceva... nu, nu-iaşa,nu e! 


— Nu crezi că e aşa? ... Dar eu ţi-am vorbit sincer, ţi-am 
spus adevărul! 

— Şi ce adevăr! O, Doamne! 

— Am omorât doar un păduche, Sonia, un păduche 
nefolositor, respingător, dăunător. 

— Păduchele ăla era un om! 

— Ştiu şi eu că nu era un păduche, răspunse uitându-se 
ciudat la ea. Şi de fapt mint, Sonia, adăugă, mint deja de 
mult... Nu-i aşa, ai dreptate să spui asta. Sunt cu totul, cu 
totul, cu totul alte cauze aici! ... N-am mai vorbit de mult cu 
nimeni, Sonia... Mă doare rău capul. 

Ochii îi ardeau ca de friguri. Aproape că începuse să 
delireze; un zâmbet neliniştit îi rătăcea pe buze. De sub 
surescitarea lui răzbătea o oboseală cumplită. Sonia 
înţelese cât era de chinuit. Ea însăşi simţea că i se învârte 
capul. Şi ce ciudat vorbea: parcă era clar pe undeva şi 
totuşi... „Dar cum! Cum! O, Doamne!” Şi îşi frângea 
disperată mâinile. 

— Nu, Sonia, nu-i asta! urmă el ridicând deodată capul şi 
părând uluit şi stârnit de o nouă întorsătură a gândurilor. 
Nu-i asta! Dar mai bine... presupune (Da! Aşa e într-adevăr 
mai bine!), presupune că sunt ambițios, invidios, rău, 
ticălos, răzbunător, ei... da, poate predispus la nebunie. 
(Las' să fie toate odată! Despre nebunie au vorbit în ultima 
vreme, ştiu!) Uite, ţi-am spus adineauri că nu mă pot 
întreţine la universitate. Dar poate că aş fi putut. Mama mi- 
ar fi trimis bani pentru tot ce era de plătit, iar pentru cizme, 
haine şi pâine aş fi câştigat singur; în mod sigur! Scoteam 
destul din meditații: mi se ofereau şi câte cincizeci de 
copeici. Razumihin munceşte! Dar eu m-am înrăit şi n-am 
mai vrut. Exact aşa, m-am înrăit (e bun cuvântul!). Şi 
atunci, ca un păianjen, m-am vârăât în cotlonul meu. Ai fost 
în chiţimia mea, Sonia! Ştii ce jos e tavanul şi cum odăile 
alea strâmte îţi strâng sufletul şi mintea! Oh, cât am urât 
camera aceea! Cu toate astea nu voiam să ies din ea. 
Înadins nu voiam. Nu ieşeam cu zilele şi nu voiam să 


muncesc, nici măcar să mănânc nu voiam, zăceam tot 
timpul. Dacă îmi aducea Nastasia ceva - mâncam, dacă nu- 
mi aducea - aşa trecea ziua; înadins, din răutate, nu 
ceream! N-aveam lumină noaptea, zăceam în beznă, dar să 
câştig bani de lumânări nu voiam. În loc să învăţ, mi-am 
vândut cărţile; praful e şi acum de un deget pe masă la 
mine, pe notițe şi pe cărţi. Preferam să zac şi să mă 
gândesc. Şi mă tot gândeam... Şi aveam întruna vise stranii, 
fel de fel de vise, nici nu mai spun! Atunci a început să mi se 
năzară că... Nu, nu-i aşa! lar nu povestesc cum trebuie! 
Vezi, atunci mă tot întrebam: de ce sunt atât de prost, dacă 
ceilalţi sunt proşti şi eu ştiu sigur lucrul ăsta, că sunt proşti, 
de ce să nu vreau să fiu eu mai deştept? Pe urmă, Sonia, am 
înţeles că, dacă aştepţi până se deşteaptă toţi, durează din 
cale-afară de mult... Pe urmă am mai înţeles că asta nici nu 
se va întâmpla vreodată, că oamenii nu se schimbă şi că 
nimeni nu poate să-i transforme, că nici nu merită să-ţi 
iroseşti puterile cu aşa ceva! Da, aşa e! Asta e legea lor... E 
lege, Sonia! Aşa e! ... Ştiu acum, Sonia, că cine e puternic şi 
are mintea şi sufletul tari, acela îi domină! În ochii lor, cine 
cutează mult, acela are dreptate. Cine îi dispreţuieşte, acela 
ajunge legiuitor, iar cine cutează cel mai mult, acela va avea 
cea mai mare dreptate! Aşa a fost până acum şi aşa va fi 
întotdeauna! Numai orbii nu văd! 

Deşi se uita la Sonia în timp ce spunea toate astea, pe 
Raskolnikov nu-l mai interesa dacă ea înţelegea sau nu. Îl 
apucase febra. Părea cuprins de un entuziasm sumbru. 
(Într-adevăr, era mult prea mult timp de când nu mai 
vorbise cu nimeni!) Sonia înţelese că această filosofie 
lugubră devenise credinţa şi legea lui. 

— Am mai înţeles atunci, Sonia, continuă el exaltat, că 
puterea i se dă numai celui care îndrăzneşte să se aplece şi 
să o ia. E nevoie doar de un lucru, unul singur: să cutezi, 
atâta tot! Atunci mi-a venit o idee, prima oară în viaţă, o 
idee care nu-i mai venise nimănui niciodată până la mine! 
Nimănui! Mi-a fost deodată limpede ca lumina zilei că 


nimeni n-a îndrăznit încă şi nu va îndrăzni ca, trecând pe 
lângă toate aceste piedici absurde, să le ia pur şi simplu de 
coadă şi să le dea dracului! Am... am vrut să cutez şi am 
omorât... am vrut doar să cutez, Sonia, uite cauza! 

— Vai, taci, taci! strigă Sonia plesnindu-şi palmele. Te-ai 
depărtat de Dumnezeu şi Dumnezeu te-a lovit, te-a lăsat în 
mâinile diavolului! ... 

— Aşadar, Sonia, în timp ce zăceam în beznă şi mă 
gândeam la toate astea, diavolul mă ispitea? Hm? 

— Taci! Nu râde, hulitor de Dumnezeu, nu-nţelegi, nu- 
nţelegi nimic! O, Doamne! Nimic, nimic nu înţelege! 

— Taci din gură, Sonia, nu râd deloc, ştiu şi eu că diavolul 
m-a împins. Taci din gură, Sonia, taci! repetă el sumbru, 
stăruitor. Ştiu tot. M-am gândit deja la toate astea şi mi le- 
am spus întruna în şoaptă cât am zăcut atunci în întuneric... 
Mi-am chinuit mintea cu ele până la cel mai mic amănunt, şi 
ştiu tot, tot! Ah, cât mă săturasem, cât mă săturasem de 
toată pălăvrăgeala asta! Voiam să uit tot şi s-o iau de la 
capăt, Sonia, să nu mai bat câmpii! Chiar crezi că m-am dus 
acolo ca un prost, ca un smintit? Nu, m-am dus ca unul care 
gândeşte, asta m-a şi pierdut! Crezi că eu nu ştiam, de 
pildă, că de vreme ce începusem să mă întreb întruna dacă 
am dreptul la această putere însemna că nu-l am? Sau că, 
dacă îmi puneam întrebarea: „E un păduche omul?”, 
însemna că omul nu era un păduche pentru mine, ci pentru 
cel căruia nici nu-i trecea prin minte asta şi se ducea acolo 
de-a dreptul, fără întrebări... Dacă m-am chinuit zile în şir 
întrebându-mă: „Napoleon ar fi făcut-o sau nu?”, înseamnă 
că simţeam clar că nu sunt Napoleon... Tot chinul, tot chinul 
vorbăriei ăsteia l-am îndurat, Sonia, şi tot am vrut să mi-l 
arunc de pe umeri: am vrut să ucid fără cazuistică, să omor 
pentru mine, numai pentru mine! N-am vrut să mă mint nici 
pe mine în privinţa asta! Nu ca să-mi ajut mama am omorât 
- asta-i o prostie! N-am omorât pentru ca, obţinând bani şi 
putere, să ajung binefăcătorul omenirii. Aiurea! Am ucis pur 
şi simplu; pentru mine am ucis, numai pentru mine; şi în 


clipa aceea îmi era perfect egal dacă am să ajung 
binefăcătorul omenirii sau dacă toată viaţa am să-i prind pe 
alţii în pânza mea, ca un păianjen, şi am să le sug vlaga! ... 
Nu banii m-au ispitit în primul rând, Sonia, când am ucis, nu 
atât banii, cât altceva... Acum ştiu toate astea... Înţelege- 
mă: poate că, dacă aş mai merge o dată pe acelaşi drum, n- 
aş mai repeta fără îndoială omorul. Altceva voiam să ştiu, 
altceva m-a îndemnat: voiam să aflu atunci, cât mai repede, 
dacă sunt un păduche ca toţi ceilalţi sau sunt om. Dacă am 
să pot să fac pasul sau n-am să pot. Dacă am să îndrăznesc 
să mă aplec şi să iau puterea sau nu. Dacă sunt o făptură 
tremurătoare sau am dreptul... 

— Să omori? Dacă ai dreptul să omori? îşi plesni Sonia 
palmele. 

— Eeh, Sonia! strigă el iritat şi vru să obiecteze ceva, dar 
tăcu dispreţuitor. Nu mă întrerupe, Sonia! Am vrut să-ţi 
demonstrez un singur lucru: că diavolul m-a împins atunci, 
dar după aceea m-a lămurit că n-aveam dreptul să merg 
acolo, pentru că şi eu sunt un păduche ca toţi ceilalţi! Şi-a 
bătut joc de mine, uite de asta am şi venit acum la tine! 
Halal oaspete! Dacă nu eram un păduche, mai veneam oare 
la tine? Ascultă, când m-am dus atunci la bătrână, m-am dus 
numai să fac o probă... Să ştii! 

— Şi-ai omorât! Ai omorât! 

— Dar cum am omorât? Aşa se omoară? Aşa se duce 
cineva să omoare, cum m-am dus eu atunci? Am să- 
ţipovestesc odată cum m-am dus... Şi oare pe bătrână am 
omorât-o eu? Pe mine m-am omorât, nu pe bătrână! Acolo, 
dintr-odată şi pentru totdeauna, mi-am pus capăt vieţii! ... 
lar pe bătrâna aia diavolul a omorât-o, nu eu... Gata, Sonia, 
ajunge, ajunge! Lasă-mă, strigă deodată cu un glas 
sfâşietor, lasă-mă! 

Îşi sprijini coatele pe genunchi şi îşi strânse capul în palme 
ca într-o menghină. 

— Cât suferi! gemu chinuită Sonia. 


— Ei, acum ce-i de făcut, spune! întrebă el ridicându-şi 
brusc capul şi uitându-se la ea cu chipul schimonosit de 
disperare. 

— Ce e de făcut! exclamă ea, sărind deodată în picioare, 
iar ochii, plini până atunci de lacrimi, îi străluciră. Ridică-te! 
(Îl apucă de umăr şi el se ridică puţin, privind-o aproape 
mirat.) Du-te chiar acum, în clipa asta, la o răspântie, fă o 
plecăciune, sărută mai întâi pământul pe care l-ai pângărit, 
apoi înclină-te în faţa lumii întregi, în toate cele patru zări, 
şi spune cu voce tare dinaintea tuturor: „Am ucis!”. Atunci 
Dumnezeu o să-ţi trimită din nou viaţă. Ai să te duci? Aisă 
te duci? îl întrebă tremurând din tot trupul ca în pragul 
unei crize, apucându-i amândouă mâinile, strângându-i-le 
cu putere într-ale ei şi uitându-se la el cu o privire 
arzătoare. 

Pe el îl surprinse, chiar îl ului, exaltarea ei neaşteptată. 

— Vrei să merg la ocnă, Sonia? Trebuie să mă predau? 
întrebă el sumbru. 

— Să primeşti suferinţa şi să ispăşeşti prin ea, asta 
trebuie. 

— Nu, nu mă duc la ei să mă predau, Sonia. 

— Şi de trăit, de trăit cum o să trăieşti? Pentru ce o să 
trăieşti? strigă Sonia. O să mai poţi acum? Şi mamei tale ce 
o să-i spui? (Vai de ele, ce-o să fie cu ele acum!) Dar ce zic 
eu! Doar ţi-ai părăsit deja mama şi sora. Le-ai părăsit deja, 
da, le-ai şi părăsit. O, Doamne, strigă ea, astea le ştie foarte 
bine şi singur! Dar cum, cum să trăieşti fără să fii om! Ce-o 
să fie cu tine acum? 

— Nu fi copil, Sonia, zise el încet. Cu ce sunt eu vinovat în 
faţa lor? De ce să mă duc? Ce să le spun? Asta-i o iluzie... Ei 
nimicesc milioane de oameni şi socotesc asta o virtute. Sunt 
nişte escroci şi nişte ticăloşi, Sonia... Nu mă duc. Ce să le 
spun: că am ucis, dar n-am îndrăznit să iau banii şi că i-am 
ascuns sub o piatră? adăugă el cu un zâmbet sarcastic. Ca 
să-şi bată joc de mine? Or să spună: e un prost dacă nui-a 
luat. Laş şi prost! N-or să înţeleagă nimic, Sonia, nimic, şi 


nici nu sunt vrednici să înţeleagă. De ce m-aş duce? Nu mă 
duc. Nu fi copil, Sonia... 

— O să te chinui, o să te chinui, repeta ea întinzând 
mâinile spre el într-o implorare disperată. 

— Poate că totuşi m-am ponegrit singur, zise el mohorât, 
dus parcă pe gânduri, poate că totuşi sunt om, nu păduche, 
şi m-am grăbit să mă condamn... O să lupt totuşi. 

Un zâmbet arogant i se întipări pe buze. 

— Să ai pe suflet o asemenea povară! Şi pentru toată 
viaţa, pentru toată viaţa! ... 

— O să mă obişnuiesc..., răspunse el ursuz şi gânditor. 
Ascultă, reluă după o clipă, gata cu plânsul, e timpul să 
trecem la treabă: am venit să-ţi spun că mă caută deja, că 
vor să mă prindă... 

— Oh! strigă Sonia îngrozită. 

— Ei, pentru ce strigi! Vrei să mă duc la ocnă şi acum te 
sperii? Doar că, uite ce-i: n-am să mă dau bătut. Osămă 
lupt cu ei şi n-or să-mi facă nimic. N-au probe adevărate. 
Ieri am fost într-un mare pericol, am crezut că s-a zis; dar 
azi s-au îndreptat lucrurile. Toate probele lor sunt cu dus şi 
întors, adică pot să le întorc învinuirile în folosul meu, 
înţelegi? Şi o să le întorc, fiindcă acum am prins 
şmecheria... Dar la puşcărie tot or să mă bage. Dacă n-ar fi 
fost o anumită întâmplare, m-ar fi băgat probabil chiar 
astăzi, adică sigur m-ar fi băgat, însă poate că mai au tot 
timpul... Dar asta nu-i nimic, Sonia: o să stau cât o să stau şi 
până la urmă or să-mi dea drumul... fiindcă n-au nici o 
probă adevărată, şi nici n-or să aibă, ai cuvântul meu. Iar cu 
ce au ei, nu poţi condamna un om. Ei, gata... Am vrut numai 
să ştii... Pe soră-mea şi pe mama o să încerc să le fac cumva 
să nu dea crezare şi să nu se sperie... Se pare că acum 
soră-mea e asigurată... prin urmare şi mama... Ei, asta-i tot. 
Dar tu să fii prudentă. O să vii la mine la puşcărie când o să 
fiu acolo? 

— O, da! O să vin! 


Stăteau unul lângă altul, trişti şi zdrobiţi, de parcă ar fi 
fost aruncaţi de furtună pe un țărm pustiu. El se uita la 
Sonia şi simţea ce dragoste îi purta, dar, lucru ciudat, 
deodată îi veni greu şi îl duru că era iubit astfel. Da, era un 
simţământ straniu şi cumplit! Venind la Sonia, simţise că în 
ea îi erau speranţa şi scăparea; se gândise să-şi descarce 
cât de cât sufletul şi acum, când toată inima ei se îndrepta 
spre el, îşi dădu seama că era mult mai nefericit decât 
înainte. 

— Sonia, îi spuse, mai bine nu veni la mine când o să fiu la 
puşcărie. 

Sonia nu răspunse, plângea. Se scurseră câteva minute. 

— Ai o cruce? întrebă ea pe neaşteptate, ca şi cum şi-ar fi 
amintit deodată. 

EI nu înţelese întrebarea imediat. 

— N-ai, nu-i aşa? Uite, ia-o pe asta de chiparos. Mai am 
una, de aramă, a Lizavetei. Eu şi cu Lizaveta am făcut 
schimb de cruci, ea mi-a dat-o pe a ei şi eu i-am dat iconiţa 
mea. Acum eu o s-o port pe a Lizavetei, iar asta e pentru 
tine. Ia-o... doar e a mea! E a mea! îlrugă ea. Dacă mergem 
să suferim împreună, atunci să ducem şi crucea împreună! 


— Dă-mi-o! spuse Raskolnikov. 

Nu voia să o amărască. Dar îşi retrase pe loc mâna întinsă 
spre cruce. 

— Nu acum, Sonia. Mai bine după, adăugă elca săo 
liniştească. 

— Da, da, mai bine, mai bine, repetă ea cu însufleţire. 
Când ai să te duci să-ţi ispăşeşti pedeapsa, atunci ai s-o pui. 
O să vii la mine, eu o să ţi-o atârn de gât, o să ne rugăm şi o 
să mergem. 

În clipa aceea, cineva bătu de trei ori în uşă. 

— Sofia Semionovna, pot să intru? se auzi un glas politicos, 
cunoscut. 

Sonia se repezi speriată să deschidă. Capul bălai al 
domnului Lebeziatnikov se ivi în uşă. 


= V — 

Lebeziatnikov părea foarte tulburat. 

— Am venit la dumneata, Sofia Semionovna. lertaţi-mă... 
M-am gândit eu că o să vă găsesc aici, i se adresă deodată 
lui Raskolnikov, adică nu că m-aş fi gândit... la ceva în 
sensul ăsta... dar m-am gândit... Katerina Ivanovna şi-a 
pierdut minţile, zise deodată scurt către Sonia, lăsându-l 
baltă pe Raskolnikov. 

Sonia scoase un țipăt. 

— Cel puţin aşa se pare. De fapt... Noi nu ştim ce să facem, 
asta e! S-a întors... a fost gonită pesemne de pe undeva, 
poate şi bătută... cel puţin, aşa se pare... S-a dus în fuga 
mare la şeful lui Semion Zaharâci şi nu l-a găsit acasă; lua 
prânzul la un alt general... şi, închipuiţi-vă, a dat fuga acolo 
unde lua el masa... la celălalt general... şi, închipuiţi-vă, 
atâta a stăruit, că l-au chemat pe şeful lui Semion Zaharâci, 
da, l-a ridicat de la masă, se pare. Puteţi să vă imaginaţi ce- 
a ieşit acolo. A fost gonită, se-nţelege; dar ea povesteşte că 
l-a făcut de două parale şi a aruncat cu ceva după el. Asta 
nu-i de mirare... dar cum de n-au arestat-o - nu pricep! 
Acuma le povesteşte tuturor, până şi Amaliei Ivanovna, însă 
nu se-nţelege mai nimic, ţipă şi se izbeşte cu capul de 
pereţi... Ah, da: ţipă că acum, când au părăsit-o toţi, o să-şi 
ia copiii şi o să umble pe stradă cu o flaşnetă, iar copiii or să 
cânte şi or să danseze, şi ea la fel, şi o să strângă bani, şi o 
să se ducă în fiecare zi sub ferestrele generalului... „Las, 
zice, să vadă cum nişte copii nobili, al căror tată a fost 
funcţionar, umblă calici pe străzi!” Şi-i bate pe cei mici, iar 
ei plâng. O învaţă pe Lenia să cânte Cătunul, pe băieţel îl 
învaţă să danseze, pe Polina Mihailovna de asemenea, rupe 
şi le sfâşie toate hainele; le face nişte pălărioare cum au 
actorii; iar ea vrea să umble cu un lighean şi să bată-n el, în 
chip de muzică... Nu vrea s-audă de nimic... Vă puteţi 
închipui? E ceva pur şi simplu peste poate! 

Lebeziatnikov ar mai fi continuat, dar Sonia, care aproape 
că nici nu mai respirase ascultându-l, îşi înhăţă pelerinuţa şi 


pălărioara şi se năpusti afară din cameră, îmbrăcându-se în 
fugă. Raskolnikov ieşi după ea, iar Lebeziatnikov îl urmă. 

— A înnebunit, e clar! îi spuse el lui Raskolnikov când 
ajunseră în stradă. Eu n-am vrut s-o sperii pe Sofia 
Semionovna, de asta am spus „se pare”, dar nu mai încape 
nici o îndoială. Se zice că tuberculii ăştia, când ai 
tuberculoză, apar pe creier; din păcate, nu mă pricep 
medicină. Am încercat eu s-o conving, dar nu vrea să 
asculte nimic. 

— I-ai vorbit de tuberculi? 

— Nu chiar de tuberculi. Oricum n-ar fi înţeles nimic. Dar 
uite ce spun eu: dacă-l convingi logic pe om că de fapt n-are 
de ce să plângă, el încetează să mai plângă. Asta e clar. 
Dumneavoastră nu credeţi la fel? 

— Prea ar fi uşor de trăit atunci, răspunse Raskolnikov. 

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie; sigur, pentru Katerina 
Ivanovna e destul de dificil să înţeleagă, dar ştiţi 
dumneavoastră că la Paris s-au făcut deja experienţe destul 
de serioase legate de posibilitatea de vindecare a nebunilor 
numai şi numai pe calea argumentării logice? Un profesor 
de-acolo, care a murit nu demult, un savant serios, s-a 
gândit că asta ar putea fi o metodă de tratament. Ideea lui 
de bază e că în organismul unui nebun nu sunt disfuncţii 
deosebite şi că nebunia e, ca să spunem aşa, o greşeală de 
logică, o judecată eronată, o părere greşită asupra 
lucrurilor. El l-a contrazis încetul cu încetul pe bolnav şi, 
închipuiţi-vă, se spune că a obţinut rezultate! Dar fiindcă a 
folosit totodată şi duşurile, rezultatele acestui tratament 
stau, evident, sub semnul îndoielii... Cel puţin, aşa se pare... 

Raskolnikov nu îl mai asculta de mult. Ajungând în dreptul 
casei sale, dădu din cap către Lebeziatnikov şi o coti în 
gang. Când se pomeni singur, Lebeziatnikov se uită de jur 
împrejur şi porni în goană mai departe... 

Raskolnikov intră în cămăruţa lui şi rămase pironit în 
mijlocul ei. „De ce m-oi fi întors aici?” Se uită la tapetul 
gălbui, jerpelit, la praful aşternut, la divanul lui... Din curte 


se auzea un ciocănit răsunător, neîncetat; parcă se bătea un 
cui pe undeva... Se duse la fereastră, se ridică pe vârfuri şi 
cercetă îndelung curtea, extrem de atent. Dar curtea era 
goală şi nu se vedea nimeni bătând. În stânga, într-unul din 
corpurile casei, se zăreau nişte ferestre deschise; pe 
pervazurile lor stăteau nişte ghivece cu muşcate firave. În 
spatele ferestrelor erau întinse rufe. Toate astea le ştia pe 
dinafară. Se întoarse şi se aşeză pe divan. 

Niciodată, niciodată nu se mai simţise atât de înfiorător de 
singur! 

Da, simţi din nou că poate avea să o urască într-adevăr pe 
Sonia, iar asta tocmai acum, când o făcuse şi mai nefericită. 
„De ce m-am dus să-i cerşesc lacrimile? De ce-am avut atâta 
nevoie să-i otrăvesc viaţa? O, câtă ticăloşie!” 

— Am să rămân singur! zise deodată hotărât. N-o să vină 
la puşcărie! 

După vreo cinci minute, ridicând capul, schiţă un zâmbet 
straniu. Îi venise un gând ciudat. „Poate la ocnă e într- 
adevăr mai bine”, îi trecu deodată prin minte. 

Mai târziu nu şi-a mai amintit cât a stat acolo, rumegând 
tot felul de gânduri confuze care i se învălmăşeau în cap. 
Deodată, uşa se deschise şi apăru Avdotia Romanovna. Mai 
întâi se opri şi se uită la el din prag, cum se uitase el mai 
devreme la Sonia; după aceea intră şi se aşeză în faţa lui, 
pe scaunul unde stătuse şi seara trecută. Elo privi în 
tăcere, parcă absent. 

— Nu te supăra, stau doar o clipă, frate, spuse Dunia. 

Chipul ei avea o expresie gânditoare, dar nu aspră. 
Privirea îi era limpede şi calmă. Îşi dădu seama că venise la 
el cu dragoste. 

— Frate, ştiu acum tot, tot. Mi-a povestit şi mi-a explicat 
tot Dmitri Prokofici. Eşti urmărit şi chinuit pentru o 
bănuială prostească şi abjectă... Dmitri Prokofici mi-a spus 
că nu e nici un pericol şi că n-ai de ce să fii atât de speriat. 
Eu sunt de altă părere şi înţeleg perfect cât eşti de 
zdruncinat, ştiu că indignarea asta poate lăsa urme de 


neşters. De asta mă tem. Că ne-ai părăsit, nu te judec şi nici 
nu îndrăznesc să te judec, să mă ierţi că ţi-am reproşat 
asta. Simt că, dacă aş fi avut un necaz atât de mare, aş fi 
fugit şi eu de toţi. Mamei n-o să-i spun nimic despre asta, 
dar am să-i vorbesc tot timpul despre tine şi o să-i transmit 
din partea ta că o să vii cât de curând. Nu te chinui din 
pricina ei, o liniştesc eu; dar n-o face nici tu să sufere, vino 
măcar o dată; nu uita că e mamă! Însă acum am venit doar 
ca să-ţi spun (Dunia dădu să se ridice de pe scaun) că, dacă 
o fi să ai nevoie de mine sau... eu mi-aş da şi viaţa pentru 
tine... cheamă-mă şi o să vin. Rămâi cu bine! 

Se întoarse brusc şi se îndreptă spre uşă. 

— Dunia! o opri Raskolnikov ridicându-se şi apropiindu-se 
de ea. Acest Razumihin, Dmitri Prokofici, e un om foarte 
bun. 

Dunia roşi uşor. 

— Şi? întrebă ea după o clipă. 

— E un om serios, muncitor, cinstit şi poate să iubească 
mult... Rămâi cu bine, Dunia. 

Dunia se înroşi toată, apoi o cuprinse neliniştea: 

— Dar ce-i asta, frate, chiar ne despărţim pe veci, de-mi 
laşi... un testament ca ăsta? 

— N-are importanţă... rămâi cu bine! 

Se întoarse şi se îndreptă spre fereastră. Ea rămase o 
clipă locului, privindu-l neliniştită, şi ieşi complet răvăşită. 

Nu, nu era răceală faţă de ea. Fusese o clipă (chiar ultima) 
când simţise groaznic de tare dorinţa să o îmbrăţişeze 
strâns, să-şi ia rămas-bun de la ea şi să-i spună tot, dar nu 
se hotărâse nici măcar să-i întindă mâna. 

„Pe urmă poate o să se cutremure când o să-şi aducă 
aminte că am îmbrăţişat-o acum şi o să spună că sărutul de 
rămas-bun i l-am furat!” „Dar o să fie oare în stare să 
suporte o mărturisire ca asta? se mai întrebă după câteva 
clipe. Nu, n-o să suporte; cei ca ea nu sunt în stare să 
suporte! Ei nu suportă niciodată...” 

Şi se gândi la Sonia. 


Dinspre fereastră veni o adiere răcoroasă. Afară lumina 
scădea. Îşi apucă brusc şapca şi ieşi. 

Nu putea, fireşte, şi nici nu voia să se gândească la boala 
sa. Dar tot zbuciumul acela necontenit şi toată spaima 
aceea teribilă din sufletul lui nu puteau să nu lase urme. lar 
dacă nu îl doborâse de-a binelea febra, asta era poate 
tocmai urmarea frământării sale lăuntrice neîncetate, ea îl 
mai ţinea pe picioare şi cu conştiinţa trează, dar parcă 
împotriva firii şi doar pentru o vreme. 

Rătăcea fără nici un ţel. Soarele apunea. O tristeţe cu totul 
aparte începuse să pună stăpânire pe el în ultimul timp. Nu 
era o tristeţe chinuitoare, arzătoare, dar avea în ea ceva 
durabil, veşnic, presimţirea unor ani nesfârşiţi de tristeţe 
rece, ucigătoare, presimţirea unei veşnicii într-un „locşor 
de un arşin”. Senzaţia asta începuse să îl apese şi mai mult 
odată cu lăsarea serii. 

— la vezi, cu moleşelile astea stupide, pur fizice, pricinuite 
de vreun asfinţit de soare, ai grijă să nu faci vreo prostie! O 
să ajungi să te duci nu numai la Sonia, ci şi la Dunia! 
mormăi cu ură. 

Auzi pe cineva strigându-l. Se întoarse. Lebeziatnikov 
alerga spre el. 

— Închipuiţi-vă, am fost la dumneavoastră, v-am căutat 
peste tot. Închipuiţi-vă, a şi făcut ce şi-a pus în cap, şi a luat 
şi copiii! Abia am izbutit, Sofia Semionovna şi cu mine, să 
dăm de ei. Bate într-o tigaie şi-i pune pe copii să danseze. 
Micuţii plâng. Se opresc la răspântii şi dinaintea prăvăliilor, 
iar prostimea se ţine după ei. Haideţi! 

— Şi Sonia? întrebă neliniştit Raskolnikov, luându-se 
degrabă după Lebeziatnikov. 

— Ce mai, e într-o stare de demenţă. Adică, nu Sofia 
Semionovna e în stare de demenţă, ci Katerina Ivanovna; de 
fapt, şi Sofia Semionovna, dar Katerina Ivanovna e nebună 
de-a binelea. Vă spun, a înnebunit de tot. Or s-o ia la poliţie. 
Vă puteţi închipui ce efect o să aibă asta asupra ei... Acum 


sunt pe canal, la podul N., foarte aproape de locuinţa Sofiei 
Semionovna. La doi paşi. 

De-a lungul canalului, nu foarte departe de pod şi la două 
case distanţă de locuinţa Soniei, lumea se strânsese ciopor, 
mai cu seamă copii, care dăduseră fuga într-acolo. Glasul 
răguşit, spart, al Katerinei Ivanovna se făcea auzit încă de 
pe pod. Şi, într-adevăr, era un spectacol destul de bizar ca 
să trezească interesul trecătorilor de pe stradă. Katerina 
Ivanovna, în rochia ei veche, cu şalul din drap de dames, iar 
pe cap cu o pălărie de pai ruptă, căzută pe o parte şi 
diformă, era într-adevăr în culmea nebuniei. Obosise şi 
gâfâia. Chipul ei chinuit de tuberculoză părea mai suferind 
ca oricând (mai ales că, pe stradă, în bătaia soarelui, un 
tuberculos arată întotdeauna mai bolnav şi mai desfigurat 
decât în casă); dar starea de surescitare n-o părăsea, 
dimpotrivă, iritarea ei devenea clipă de clipă tot mai 
puternică. Se repezea la copii, ţipa la ei, pe urmă îi lua cu 
binişorul, îi învăţa chiar acolo, în faţa lumii adunate, cum 
trebuie să cânte şi să danseze, explicându-le în acelaşi timp 
de ce era nevoie să facă lucrul ăsta, o apuca disperarea 
văzându-i că nu pricep, îi bătea... Pe urmă, lăsându-i baltă, 
se năpustea spre mulţime; dacă observa că cineva cât de 
cât mai bine îmbrăcat se opreşte să privească, începea 
imediat să-i explice, iată unde au ajuns nişte copii „dintr-o 
familie nobilă, chiar aristocratică s-ar putea spune”. Dacă 
prindea vreun hohot de râs sau vreo vorbă aruncată din 
mulţime ca s-o zădărască, se şi repezea la neobrăzaţi, 
luându-se cât ai clipi la harţă cu ei. Unii într-adevăr râdeau, 
alţii clătinau din cap, dar erau curioşi cu toţii să vadă o 
femeie nebună şi nişte copii speriaţi. Tigaia de care 
pomenise Lebeziatnikov lipsea; cel puţin Raskolnikov nu o 
zări; în schimb, Katerina Ivanovna se apucase să ţină tactul 
bătând din palmele ei uscate, punând-o pe Polecika să 
cânte, iar pe Lenia şi pe Kolea să danseze; se pornise chiar 
să le ţină şi ea isonul, dar glasul îi era curmat la fiecare a 
doua notă de o tuse chinuitoare şi asta o aducea iarăşi la 


disperare, izbucnea în plâns şi îşi blestema tusea. Cel mai 
rău o scoteau din fire lacrimile şi spaima celor doi copii mai 
mici, Kolea şi Lenia. Se vedea într-adevăr că încercase să-i 
costumeze cum sunt îmbrăcaţi cântăreții de stradă. 
Băieţelul avea pe el ceva roşu şi un turban alb, ca să arate a 
turc. Pentru Lenia nu mai ajunsese recuzita: doar căpşorul 
îi era acoperit cu scufia (mai bine zis, fesul), împletită din 
lână toarsă, a răposatului Semion Zaharâci, cu un rest de 
pană de struţ înfipt în ea, rămas din podoabele bunicii 
Katerinei Ivanovna şi păstrat până atunci în cufăr, ca obiect 
de preţ al familiei. Polecika era îmbrăcată în rochiţa ei de 
toate zilele. Se uita sfioasă şi pierită la mama ei, nu se 
depărta un pas de ea şi îşi ascundea lacrimile. Îşi dădea 
seama că mama ei înnebunise şi se uita neliniştită în jur. 
Strada şi mulţimea o speriau îngrozitor. Sonia se ţinea pas 
cu pas după Katerina Ivanovna, plângea şi nu mai contenea 
implorând-o să se întoarcă acasă. Dar Katerina Ivanovna 
era de neînduplecat. 

— Lasă-mă, Sonia, lasă-mă! striga ea vorbind repede, 
gâfâind şi tuşind. Nu ştii nici tu ce-mi ceri, parc-ai fi un 
copil! Doar ţi-am spus că nu mă mai întorc la nemţoaica aia 
beţivă. Las' să vadă toată lumea, tot Petersburgul, cum 
cerşesc copiii unui părinte nobil, care a slujit o viaţă 
întreagă cu credinţă şi dreptate şi care se poate spune că a 
murit la datorie. (Katerina Ivanovna reuşise deja să-şi 
creeze această iluzie şi să creadă orbeşte în ea.) Lasă, las” 
să vadă ticălosul ăla de general. Eşti atât de proastă, Sonia! 
Ce-o să punem acum pe masă, spune! Destul te-am chinuit, 
nu mai vreau! Ah, Rodion Romanovici, dumneavoastră 
sunteţi! strigă ea văzându-l pe Raskolnikov şi năpustindu-se 
spre el. Explicaţi-i dumneavoastră, vă rog, prostuţei ăsteia 
că e tot ce putem face mai cu cap! Un flaşnetar câştigă 
bani, iar pe noi o să ne recunoască acum toată lumea, o să- 
şi dea seama că suntem o familie nobilă de orfani aruncaţi 
în mizerie, şi o să-l vedeţi pe ticălosul de general cum o să-şi 
piardă scaunul. O să vedeţi! O să ne ducem în fiecare zi sub 


ferestrele lui, iar când are să treacă pe-acolo împăratul, am 
să mă arunc în genunchi, am să-i împing pe copii dinaintea 
lui şi am să-i spun: „Apără-ne, tătucă!”. Ele tatăl orfanilor, 
el e milostiv, o să-i apere, o să vedeţi, iar pe generalul ăsta... 
Lenia, tenez vous droite40! Kolea, acum începi din nou să 
dansezi. Ce te smiorcăi? lar se smiorcăie! Ei, hai, pentru ce 
să-ţi fie frică, prostuţule? Doamne! Ce să mă fac cu ei, 
Rodion Romanâci! Dacă aţi şti ce greu le intră-n cap! Ce să 
faci cu nişte copii ca ăştia! ... 

Şi aproape plângând la rândul ei (fără ca asta să-i 
stăvilească turuiala neîntreruptă), arătă spre copiii care se 
smiorcăiau. Raskolnikov încercă să o convingă să se 
întoarcă şi chiar îi spuse, făcând apel la mândria ei, că nu se 
cădea să umble pe străzi ca flaşnetarii, de vreme ce se 
pregătea să ajungă directoarea unui pension pentru 
domnişoare nobile... 

— Pension, ha-ha-ha! Cai verzi pe pereţi! strigă Katerina 
Ivanovna şi râsul ei se sfârşi imediat într-un acces de tuse. 
Nu, Rodion Romanovici, s-a dus pe copcă visul! Ne-au 
părăsit toţi! ... lar acest general... Ştiţi, Rodion Romanovici, 
am aruncat cu o călimară după el chiar în anticameră, că 
tot mi-a căzut sub mână, era pe masă, lângă foaia pe care 
se semnează toţi; m-am semnat, am dat de-a azvârlita cu 
călimara şi-am fugit. Vai, ce ticăloşi, ce ticăloşi! Dar puţin 
îmi pasă: de-acum îmi hrănesc eu singură copiii, nu mă mai 
ploconesc în faţa nimănui! Destul cât am chinuit-o! (Arătă 
spre Sonia.) Polecika, cât s-a strâns, arată-mi! Cum? Numai 
două copeici? Ooo, mişeii! Nu dau nimic, doar fug după noi 
cu limba scoasă! Uite şi la nerodul ăsta, ce are de râs? 
(Arătă spre cineva din mulţime.) Numai Kolea e de vină, 
fiindcă e aşa greu de cap şi am atâta de furcă cu el. Tu ce 
vrei, Polecika? În franceză, parlez-moi francais. Doar te-am 
învăţat, doar ştii câteva fraze! Altfel cum să se vadă că 
sunteţi dintr-o familie nobilă, copii educați, cu totul altfel 
decât ceilalţi flaşnetari; noi nu cântăm pe stradă te miri ce 
Petruşka, noi cântăm romanțe alese... Ah, da! Ce să cântăm 


noi? Dacă mă tot întrerupeţi, doar noi... vedeţi, Rodion 
Romanovici, ne-am oprit aici ca să alegem ce să cântăm, 
ceva ca să poată şi Kolea să danseze... fiindcă ce facem noi 
acum, dacă vă puteţi închipui, e fără nici o pregătire; 
trebuie să ne înţelegem între noi, să repetăm totul la 
perfecţie şi pe urmă să ne ducem pe Nevski, unde este mult 
mai multă lume din înalta societate şi o să fim remarcaţi 
imediat. Lenia ştie Micul cătun... Dar numai Micul cătun şi 
Micul cătun, pe ăsta îl cântă toţi! Noi trebuie să cântăm 
ceva mult mai ales... Ei, te-ai gândit la ceva, Polea, barem tu 
să-o ajuţi pe mama ta! Memoria, mă lasă memoria, altfel mi- 
aş fi amintit eu! Chiar Husarul în sabie sprijinit nu putem să 
cântăm! Ah, să cântăm în franceză, Cinq sous41! Doar v-am 
învăţat, v-am învăţat deja. Mai ales că, fiind în franceză, o să 
se vadă imediat că sunteţi copii nobili şi asta o să 
impresioneze mult mai tare... Am putea încerca chiar 
Malborough s'en va-t-en guerre42, că e un cântecel pentru 
copii şi e folosit în toate casele bune când se adorm copii 
nobili. 

Malborough s'en va-t-en guerre, Ne şaiţ quand 
reviendra...43 începu ea să cânte... 

— Nu, mai bine Cinq sous! Hei, Kolea, mânuţele pe şolduri, 
mai repede, iar tu, Lenia, învârte-te în sens invers, eu şi cu 
Polecika o să cântăm şi o să batem din palme! 

Cinq sous, cinq sous Pour monter notre menage...44 

— Khe-khe-khe! (O înecă tusea.) Îndreaptă-ţi rochiţa, 
Polecika, bretelele, ţi-au căzut, îi atrase ea atenţia abia 
respirând între accesele de tuse. Acum trebuie să vă purtaţi 
cât mai frumos şi mai manierat, ca să vadă toată lumea că 
sunteţi copii nobili. Am spus eu atunci că trebuia croit 
corsajul mai lung, trebuiau tăiate două lungimi. Tu, Sonia, 
cu sfaturile tale: „Mai scurt şi mai scurt”, uite ce-a ieşit, uite 
cum am pocit copilul... Ei, iar v-aţi pus toţi pe plâns! Ce-i cu 
voi, proştilor! Hai, Kolea, hai, începe odată, mai repede, mai 
repede, oh, nesuferit e copilul ăsta! ... 

Cinqg sous, cinq sous... 


— Alt soldat! Hai, zi, ce-ţi trebuie? 

Într-adevăr, prin mulţime îşi croia drum un sergent de 
stradă. În acelaşi timp însă, un domn în viţmundir45 şi 
manta, un funcţionar serios, cam la cincizeci de ani, cu o 
decorație la gât (acest lucru îi făcu mare plăcere Katerinei 
Ivanovna şi avu oarecare efect asupra sergentului), se 
apropie şi îi întinse în tăcere Katerinei Ivanovna o bancnotă 
verde, de trei ruble. Pe chipul lui se citea cea mai sinceră 
compasiune. Katerina Ivanovna luă banii şi se înclină 
politicos, chiar ceremonios, în faţa lui. 

— Vă mulţumesc, stimate domn, începu ea vorbindu-i de 
sus, motivele care ne-au împins... Ţine banii, Polecika. Vezi, 
există încă oameni nobili şi generoşi, care sunt gata imediat 
să ajute o sărmană femeie de familie bună aflată în 
nenorocire. Vedeţi, stimate domn, sunt copii nobili, cu cele 
mai aristocratice legături, se poate spune... Iar ticălosul ăla 
de general stătea şi mânca ierunci... bătea din picior, că l- 
am deranjat... „Excelenţa Voastră, zic, apăraţi nişte orfani, 
l-aţi cunoscut bine, zic, pe Semion Zaharâci şi, pentru că 
fiica lui a fost calomniată de cel mai ticălos dintre ticăloşi în 
ziua morţii lui...” Iar soldatul ăsta! Apăraţi-ne, îi strigă ea 
funcţionarului, ce tot vrea soldatul ăsta de la mine? Am mai 
fugit de unul din Megşcianskaia... Ei, care ţi-e treaba cu noi, 
prostănacule! 

— Nu este permis pe stradă. Nu aveţi voie să faceţi 
scandal. 

— “Tu faci scandal! Ori că umblu aşa, ori că umblu cu o 
flaşnetă e totuna, ce treabă ai tu? 

— Pentru flaşnetă trebuie să aveţi autorizaţie, iar 
dumneavoastră adunaţi lume prin felul cum vă prezentaţi. 
Unde locuiţi, vă rog? 

— Cum, autorizaţie! urlă Katerina Ivanovna. Azi mi-am 
îngropat soţul, auzi la el, autorizaţie! 

— Doamnă, doamnă, liniştiţi-vă, începu funcţionarul, 
haideţi să mergem, vă conduc eu... Aici e lume, nu se 
cuvine... sunteţi bolnavă... 


— Stimate domn, stimate domn, dumneavoastră nu ştiţi 
nimic! strigă Katerina Ivanovna. Noi ne ducem pe Nevski! 
Sonia, Sonia! Oare unde e? Şi ea plânge! Dar ce-aveţi cu 
toţii! ... Kolea, Lenia, încotro? strigă ea deodată speriată. 
Of, proşti copii! Kolea, Lenia, dar unde fug? 

lată ce se întâmplase: celor doi copii, speriaţi la culme de 
mulţimea strânsă şi de ieşirile mamei lor, atâta le-a mai 
trebuit, să vadă un soldat care voia să-i ia şi să-i ducă cine 
ştie unde; brusc, ca şi cum s-ar fi înţeles, se prinseseră de 
mânuţe şi o luaseră la goană. Biata Katerina Ivanovna se 
repezi, ţipând şi plângând, după ei. Te îngrozeai şi în acelaşi 
timp ţi se rupea inima văzând-o cum fugea, plângând şi 
gâfâind. Sonia şi Polecika se repeziră după ea. 

— Adu-i înapoi, adu-i înapoi, Sonia! Ooh, copii proşti şi 
nerecunoscători! ... Polea! Prinde-i! ... Doar eu pentru voi... 

Se împiedică şi căzu în plină fugă. 

— S-a lovit, i-a dat sângele! O, Doamne! strigă Sonia 
aplecându-se asupra ei. 

Dădură fuga cu toţii, îmbulzindu-se în jurul lor. 
Raskolnikov şi Lebeziatnikov se apropiaseră printre primii; 
funcţionarul se grăbi şi el să ajungă, iar după el sergentul, 
care bombănea: „Aoleu!” şi dădea din mâini, presimţind că 
avea să aibă de furcă. 

— La o parte! La o parte! strigă gonind oamenii care se 
înghesuiau în jur. 

— Moare! ţipă cineva. 

— A înnebunit! zise altul. 

— Doamne, îndură-te de ea! spuse o femeie făcându-şi 
semnul crucii. Copiii i-au prins? Uite că-i aduc, a pus mâna 
pe ei a mai mărişoară... Tiii, neastâmpăraţii! 

Dar când se uitară mai bine la Katerina Ivanovna, văzură 
că nu se lovise nicidecum de o piatră, cum crezuse Sonia, ci 
că sângele, care acoperise caldarâmul, îi ţâşnise pe gură, 
din piept. 

— Ştiu ce-i asta, am mai văzut aşa ceva, mormăi 
funcţionarul către Raskolnikov şi Lebeziatnikov, e oftică; îţi 


dă sângele şi te sufoci. Aşa s-a întâmplat cu o rudă de-a 
mea, chiar de curând, am fost martor, a piedut cam un 
pahar jumate de sânge... dintr-odată... Ce-i de făcut? 
Moare... 

— Pe-aici, pe-aici, duceţi-o la mine! se ruga Sonia. Uitaţi, 
aici locuiesc! ... Uitaţi, în casa asta, a doua de-aici... La 
mine, la mine, mai repede! spunea ea fugind de la unul la 
altul. Trimiteţi după un doctor... O, Doamne! 

Prin strădaniile funcţionarului, o scoaseră până la urmă la 
capăt, chiar şi sergentul dădu o mână de ajutor la 
transportarea Katerinei Ivanovna. O purtară până în odaia 
Soniei pe jumătate moartă şi o întinseră pe pat. Deşi 
hemoragia nu încetase, părea să-şi vină în fire. Odată cu 
Sonia, Raskolnikov şi Lebeziatnikov, în cameră intrară 
funcţionarul şi sergentul, care gonise mai întâi mulţimea, 
căci unii veniseră până la uşă. Polecika îi aduse de mână pe 
Kolea şi pe Lenia, care tremurau şi plângeau. Se adunară 
îndată şi Kapernaumovii: croitorul însuşi, şchiop şi strâmb, 
straniu la înfăţişare, cu un păr ţepos care-i stătea ţeapăn pe 
cap şi cu favoriţi; soţia lui, arătând veşnic speriată, şi câţiva 
dintre copiii lor, cu feţele încremenite într-o necontenită 
mirare şi cu gurile deschise. În mijlocul acestui public îşi 
făcu deodată apariţia Svidrigailov. Raskolnikov se uită la el 
mirat, neînţelegând de unde apăruse, căci nu-şi amintea să- 
l fi văzut în mulţime. 

Se vorbea despre un doctor şi despre un preot. 
Funcţionarul, după ce îi şopti lui Raskolnikov că, după cât 
se părea, nu mai era nevoie de doctor, puse totuşi să fie 
chemat unul. Dădu fuga chiar Kapernaumov. 

Între timp, Katerina Ivanovna îşi recăpătase suflarea şi 
hemoragia încetase deocamdată. Se uita cu o privire 
chinuită, dar atentă şi pătrunzătoare, la Sonia, care, palidă 
la faţă şi tremurând, îi ştergea cu o batistă broboanele de 
sudoare de pe frunte; într-un sfârşit ceru să fie ridicată mai 
sus. O aşezară în capul oaselor pe pat, sprijinind-o din 
amândouă părţile. 


— Copiii unde sunt? întrebă ea cu glasul stins. I-ai adus, 
Polea? Of, proştilor! ... De ce-aţi fugit? Of! 

Avea încă sânge pe buzele uscate. Aruncă în jur o privire 
cercetătoare. 

— Vasăzică, aşa locuieşti tu, Sonia! Ei, o dată n-am fost şi 
eu la tine... s-a nimerit tocmai... 

O privi îndurerată. 

— 'Ţi-am distrus viaţa, Sonia... Polea, Lenia, Kolea, veniţi 
încoace... Ei, uite-i, Sonia, pe toţi, ia-i, ţi-i pun în braţe... 
pentru mine-i de-ajuns! ... Gata balul! Khe! ... Daţi-mi 
drumul, lăsaţi-mă barem să mor liniştită... 

O aşezară la loc pe pernă. 

— Ce? Preot? Nu trebuie... Vă prisosesc banii? ... Eu n-am 
păcate! ... Dumnezeu trebuie să mă ierte şi fără asta... Ştie 
şi singur cât am suferit! ... lar dacă n-o să mă ierte, atâta 
pagubă! ... 

Se cufunda tot mai mult într-un delir zbuciumat. Din când 
în când tresărea, îşi rotea privirile, îi recunoştea pentru o 
clipă pe toţi, imediat însă i se înceţoşa iar mintea şi cădea 
din nou în delir. Respira greu, horcăit, parcă ar fi fiert ceva 
în gâtul ei. 

— Îi spun: „Excelenţa Voastră! ...”, începu să strige, 
odihnindu-se după fiecare cuvânt. Această Amalia 
Ludvigovna... ah! Lenia! Kolea! Mânuţele în şolduri, mai 
repede, mai repede, glissez, glissez, pas de basque46! Bate 
cu picioruşele... Fii un copil grațios. 

Du hast Diamanten und Perlen.47 

Cum e mai departe? Ca să cântăm... 

Du hast die schonsten Augen, Maâdchen, was willst du 
mehr? 48 

Păi da, cum să nu! Was willst du mehr - ce poate să 
gândească un tăntălău! ... Ah, da, şi asta: 

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan...49 

Ah, ce-mi plăcea! Adoram romanţa asta, Polecika! ... Ştii, 
tatăl tău... o cânta pe vremea când eram logodiţi... O, ce 


zile! Uite, asta dacă am cânta-o! Dar cum era, cum... am 
uitat... la aduceţi-mi aminte, cum e? 

Era în culmea agitaţiei şi se căznea să se ridice. În cele din 
urmă, cu o voce răguşită, înfiorătoare, întretăiată, icnind şi 
pierzându-şi suflul la fiecare cuvânt, cu o expresie din ce în 
ce mai înspăimântată, începu: 

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan, în 
piept cu-o rană grea... 

— Excelenţa Voastră, scoase deodată un urlet sfâşietor, cu 
lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji, apăraţi nişte orfani! 
În numele ospitalităţii răposatului Semion Zaharâci! ... 
Aristocratică, se poate spune! ... Ha! tresări venindu-şi în 
fire şi privindu-i cumva îngrozită pe toţi; o recunoscu însă 
imediat pe Sonia. Sonia, Sonia! spuse ea blând şi duios, 
parcă mirată că o vede în faţa ei. Sonia, draga mea, şi tu 
eşti aici? 

O mai ridicară o dată. 

— Gata! ... E timpul! ... Rămâi cu bine, sărmană copilă! ... 
I-au venit de hac gloabei! Stă să craaape! strigă cu 
disperare şi ură, prăbuşindu-se cu capul pe pernă. 

Îşi pierdu din nou cunoştinţa, dar de astă dată pentru 
scurt timp. Capul îi căzu pe spate, cu faţa suptă şi galbenă 
în sus şi cu gura deschisă, picioarele i se întinseră 
spasmodic. Răsuflă adânc şi muri. 

Sonia se prăvăli peste ea, o cuprinse cu braţele şi 
încremeni aşa, cu capul pe pieptul ei uscat. Polecika, lipită 
de picioarele maică-sii, i le săruta plângând în hohote. Kolea 
şi Lenia, care nu înţeleseseră încă ce se întâmpla, dar 
simțeau că era ceva îngrozitor, îşi aşezară mâinile unul pe 
umerii celuilalt şi, privindu-se ţintă în ochi, deschiseră în 
acelaşi timp gurile şi începură să ţipe. Erau costumaţi încă 
amândoi: el cu turbanul, ea cu scufia cu pană de struţ. 

Dar cum o fi ajuns deodată „diploma de merit” pe pat, 
alături de Katerina Ivanovna? Era chiar acolo, lângă pernă; 
Raskolnikov o văzu. 

Se duse la fereastră. Lebeziatnikov se repezi după el. 


— A murit! zise. 

— Rodion Romanovici, am să vă spun două lucruri 
importante, spuse apropiindu-se Svidrigailov. 

Lebeziatnikov îi cedă imediat locul şi, discret, se făcu 
nevăzut. Svidrigailov îl trase în cel mai îndepărtat ungher 
pe Raskolnikov, care nu-şi ascunse mirarea. 

— Toate treburile astea, adică înmormântarea şi celelalte, 
le iau asupra mea. Ştiţi că e nevoie de bani şi v-am spus că 
mie-mi prisosesc. Pe micuţii ăştia doi şi pe Polecika o să-i 
aranjez la vreun aşezământ mai bun pentru orfani şi o să 
depun pentru fiecare, până la majorat, câte o mie cinci sute 
de ruble capital, pentru ca Sofia Semionovna să nu aibă nici 
o grijă. Şi o s-o scot şi pe ea din vâltoarea asta, fiindcă e o 
fată bună, nu-i aşa? Ei bine, transmiteţi-i Avdotiei 
Romanovna că asta e întrebuinţarea pe care am dat-o celor 
zece mii de ruble ale ei. 

— Dar care vă sunt scopurile de v-aţi apucat de 
binefaceri? întrebă Raskolnikov. 

— Eeh! Ce om suspicios! râse Svidrigailov. Doar v-am spus 
că banii ăştia îmi prisosesc. Că fac asta pur şi simplu din 
omenie nu puteţi să admiteţi? Doar ea n-a fost un 
„păduche” (arătă cu degetul spre colţul unde se afla 
moarta), ca te miri ce bătrână cămătăreasă. Păi, spuneţi şi 
dumneavoastră, „să trăiască Lujin şi să facă mârşăvii sau să 
moară ea?”. Şi dacă n-o ajut eu, „Polecika, de pildă, tot 
acolo o să ajungă, fiindcă pentru ea nu există altă cale”... 

Zise asta parcă făcând cu ochiul, cu un aer vesel şi viclean, 
fără să-şi ia privirea de la Raskolnikov. Acesta păli şi îngheţă 
auzindu-şi propriile cuvinte, pe care i le spuse Soniei. Se 
dădu repede înapoi şi se uită cu o privire sălbatică la 
Svidrigailov. 

— Dar de unde... ştiţi? şopti cu respiraţia tăiată. 

— Păi eu aici stau, un perete mai încolo, la madam 
Resslich, o veche şi devotată prietenă. Sunt vecin cu Sofia 
Semionovna. 

— Dumneavoastră? 


— Eu, continuă Svidrigailov, cutremurându-se de râs, şi vă 
dau cuvântul meu de onoare, dragul meu Rodion 
Romanovici, că mi-aţi trezit teribil interesul. Doar v-am spus 
că o să ne mai întâlnim, v-am prezis, ei, iată că ne-am 
întâlnit. Şi o să vedeţi ce om de înţeles sunt. O să vedeţi, cu 
mine nu intră zilele în sac... 

PARTEA A ŞASEA 

| — 

Pentru Raskolnikov începu o perioadă stranie: parcă îl 
învăluise o ceaţă, închizându-l într-o însingurare grea şi 
fără ieşire. Amintindu-şi mai târziu această perioadă, a 
bănuit că uneori mintea i se întuneca şi că asta a durat, cu 
unele pauze, până la catastrofa finală. Era absolut convins 
că se înşelase în multe privinţe, de pildă, asupra datei 
anumitor evenimente. Cel puţin, amintindu-şi după aceea şi 
silindu-se să-şi lămurească ce se petrecuse, află multe 
lucruri despre sine din informaţiile primite de la alţii. 
Bunăoară, încurca un eveniment cu altul sau socotea că e 
urmarea unei întâmplări care nu exista decât în mintea lui. 
Uneori era stăpânit de o nelinişte chinuitoare, 
bolnăvicioasă, care creştea treptat, preschimbându-se într- 
o frică îngrozitoare. Dar îşi aminti că erau şi minute, ore, 
poate chiar zile, când cădea într-o apatie care îl cuprindea 
ca o reacţie la frica dinainte, o apatie asemănătoare cu 
indiferența totală a anumitor muribunzi. În general însă, în 
aceste ultime zile, părea să evite cu bună ştiinţă să-şi 
înţeleagă pe deplin situaţia; îl apăsau mai ales unele fapte 
esenţiale, care se cereau clarificate chiar atunci; dar cât de 
bucuros ar fi fost să se elibereze şi să fugă de unele lucruri, 
a căror uitare ar fi ameninţat, în situaţia lui, să-l ducă 
definitiv la pierzanie. 

Îl neliniştea mai ales Svidrigailov: s-ar fi putut chiar spune 
că toate gândurile i se opriseră asupra sa. Din clipa în care 
auzise cuvintele, extrem de amenințătoare şi de clar 
exprimate ale acestuia acasă la Sonia, în ziua când murise 
Katerina Ivanovna, gândurile lui o luaseră parcă pe alt 


făgaş. Dar, deşi acest nou fapt îl tulbura nespus, 
Raskolnikov nu se grăbea să lămurească lucrurile. Uneori, 
trezindu-se, în vreun cartier îndepărtat şi pustiu al oraşului, 
în vreo cârciumă nenorocită, stând singur şi îngândurat la o 
masă şi abia amintindu-şi cum nimerise acolo, se gândea 
deodată la Svidrigailov. Îşi dădea seama brusc, cuprins de 
groază, că trebuia să se înţeleagă cât mai repede cu omul 
acela şi să ia imediat o hotărâre în măsura în care era 
posibil. O dată se duse chiar dincolo de bariera oraşului, 
închipuindu-şi că acolo îl aştepta Svidrigailov, cu care îşi 
dăduse o întâlnire în locul acela. Altă dată se trezi, înainte 
să se lumineze de ziuă, zăcând pe jos, prin nişte tufişuri, 
aproape fără să-şi amintească în ce fel ajunsese acolo. De 
altfel, în cele două-trei zile de după moartea Katerinei 
Ivanovna se întâlnise deja de vreo două ori cu Svidrigailov, 
aproape numai acasă la Sonia, pe la care trecea adesea, 
fără nici un scop, doar pentru o clipă. Schimbau numai 
câteva cuvinte, fără să aducă niciodată vorba despre 
punctul principal, ca şi cum s-ar fi înţeles să îl treacă 
deocamdată sub tăcere. Trupul Katerinei Ivanovna zăcea 
încă în sicriu. Svidrigailov era ocupat cu înmormântarea. 
Sonia era şi ea ocupată până peste cap. Ultima oară când 
Raskolnikov dăduse ochii cu el, Svidrigailov îi spusese că 
rezolvase situaţia copiilor Katerinei Ivanovna, chiar foarte 
mulţumitor; că, datorită relaţiilor sale, găsise nişte 
persoane cu ajutorul cărora reuşise să-i aranjeze pe cei trei 
orfani în nişte aşezăminte foarte bune pentru ei; că banii 
depuşi pe numele lor fuseseră şi ei de mare ajutor, fiindcă 
era mult mai uşor să plasezi nişte orfani care aveau un 
capital decât nişte orfani săraci. Zisese ceva şi referitor la 
Sonia, promisese să treacă zilele acelea pe la Raskolnikov şi 
menţionase că „ar vrea să se sfătuiască cu el; că ar trebui 
să vorbească neapărat despre anumite lucruri...” Această 
discuţie avusese loc pe palier, lângă scară. Svidrigailov se 
uitase ţintă în ochii lui Raskolnikov şi, după o scurtă tăcere, 
întrebase brusc, coborând glasul: 


— Dar ce-i cu dumneata, Rodion Romanâci, parcă nu eşti 
în apele dumitale, zău! Asculţi şi te uiţi, dar pari să nu 
înţelegi. Vino-ţi în fire! Uite, trebuie să stăm de vorbă, 
numai că din păcate am atâtea treburi de-ale altora şi de- 
ale mele pe cap... Ei, Rodion Romanâci, adăugă el dintr- 
odată, toţi oamenii au nevoie de aer, de aer, de aer... înainte 
de toate! 

Brusc, se dădu la o parte, făcând loc preotului şi 
diaconului, care urcau scara. Veneau să facă slujba morţilor, 
căci Svidrigailov dăduse dispoziţie să se slujească de două 
ori pe zi, cu punctualitate. Svidrigailov îşi văzu de drum. 
Raskolnikov rămase puţin pe gânduri, apoi intră pe urmele 
preotului în odaia Soniei. 

Rămase în uşă. Slujba începu domoală, solemnă şi tristă. 
Gândul la moarte şi senzaţia pe care ţi-o dă prezenţa unui 
mort avuseseră întotdeauna pentru el, încă din copilărie, 
ceva apăsător, îi stârneau un fel de groază mistică; dar nu 
mai ascultase de mult o slujbă pentru morţi. Cea de-acum 
avea ceva diferit, teribil de înspăimântător şi de neliniştitor. 
Se uită la copii: erau toţi îngenuncheaţi lângă sicriu. 
Polecika plângea. În spatele lor stătea Sonia, care se ruga 
plângând încet şi cumva sfios. „Zilele astea nu s-a uitat nici 
măcar o dată la mine şi nu mi-a spus o vorbă”, se gândi 
deodată Raskolnikov. Soarele arunca o lumină puternică; 
fumul de tămâie se ridica în rotocoale; preotul citea: 
„Odihneşte, Doamne...”. Raskolnikov rămase până la sfârşit. 
După ce dădu binecuvântarea şi îşi luă rămas-bun, preotul 
privi în jur cam ciudat. Odată slujba încheiată, Raskolnikov 
se apropie de Sonia. Ea îi şi apucă amândouă mâinile şi îşi 
odihni capul pe umărul lui. Gestul ei îl uimi nespus pe 
Raskolnikov; i se păru chiar straniu. Cum? Nici urmă de 
repulsie, nici urmă de groază faţă de el? Mâna nici nu i-a 
tresărit! Era în el o nesfârşită uitare de sine. Cel puţin, aşa 
a înţeles el. Sonia nu spuse nimic. Raskolnikov îi strânse 
mâna şi ieşi. Îi era cumplit de greu. Dacă ar fi putut să plece 
undeva în clipa aceea şi să rămână absolut singur, fie şi 


pentru toată viaţa, s-ar fi socotit fericit. Însă în ultima 
vreme, cu toate că era mai tot timpul singur, nu avusese nici 
o clipă senzaţia de singurătate. Fie că s-a dus în afara 
oraşului, că a ieşit la drumul mare, că a ajuns odată chiar 
într-o pădurice, cu cât era locul mai izolat, cu atât parcă 
simţea mai puternic şi mai aproape o prezenţă 
neliniştitoare. Nu se poate spune că îl speria, ci mai 
degrabă că îl irita, făcându-l să ia cât putea de repede 
drumul înapoi în oraş, să se piardă în mulţime, să intre prin 
cârciumi şi bodegi, să umble prin Talkucii, în piaţa Sennaia. 
Aici îi era parcă mai uşor şi chiar se simţea mai singur. Într- 
o seară a auzit cântându-se într-un birt: un ceas întreg a 
stat şi a ascultat şi, după cum avea să-şi amintească, a 
făcut-o chiar cu mare plăcere. Dar spre sfârşit a devenit iar 
neliniştit, parcă începuseră deodată să-l chinuie mustrările 
de conştiinţă. „Uite, stau şi ascult cântece, asta trebuie oare 
să fac eu?”, îi trecu prin minte. De fapt, ghici îndată că nu 
numai asta îl neliniştea; era ceva care cerea o rezolvare 
imediată, dar ce anume nu se lăsa nici gândit, nici exprimat 
în cuvinte. Totul se strângea ca într-un ghem. „Nu, mai bine 
mă lupt! Mai bine iar Porfiri... ori Svidrigailov... De m-ar 
chema mai repede, de m-ar ataca cineva... Da, da!”, îşi 
spunea în gând. leşi din birt şi se îndepărtă aproape în 
fugă. Îi veniră deodată în minte mama şi sora lui şi gândul 
ăsta îl umplu de frică, de groază chiar. Aceea a şi fost 
noaptea când s-a trezit înainte de ziuă în tufişuri, pe 
Krestovski Ostrov, dârdâind tot, cuprins de friguri; a plecat 
spre casă şi a ajuns în zori. După câteva ore de somn 
frigurile l-au lăsat, dar când s-a deşteptat era deja târziu: 
era ora două după-amiază. 

Îşi aduse aminte că în ziua aceea trebuia să fie 
înmormântarea Katerinei Ivanovna şi se bucură că nu luase 
parte la ea. Nastasia îi aduse de mâncare; mâncă şi bău cu 
poftă, aproape cu lăcomie. Mintea îi era mai trează şi se 
simţea mai liniştit decât în ultimele trei zile. Chiar se miră 


pentru o clipă de accesul de frică şi de panică dinainte. Uşa 
se deschise şi intră Razumihin. 

— A, mănâncă, înseamnă că nu-i bolnav! zise Razumihin 
luând un scaun şi aşezându-se la masă în faţa lui 
Raskolnikov. 

Era tulburat şi nu căuta să ascundă acest lucru. Vorbise cu 
vădită ciudă, dar fără grabă şi fără să ridice prea mult 
glasul. Părea să fi venit dintr-un motiv anume, chiar unul 
extrem de serios. 

— Ascultă, începu el hotărât, lua-v-ar dracu” pe toţi, acum 
mi-e clar că nu-s în stare să pricep nimic; nu te gândi, te 
TOg, că am venit să te iau la întrebări. Puţin îmi pasă! Nici 
nu vreau. Dacă mi-ai spune acum tu singur tot, toate 
secretele voastre, poate că nici n-aş sta să te-ascult, aş 
scuipa şi aş pleca. Am venit doar ca să aflu personal şi o 
dată pentru totdeauna: e adevărat că eşti nebun? Fiindcă, 
vezi tu, se răspândeşte părerea (nu contează a cui e) că eşti 
nebun sau aproape să înnebuneşti. Recunosc c-am fost şi eu 
foarte înclinat spre această părere, în primul rând, 
judecând după faptele tale idioate şi în parte abjecte (care 
nu se pot explica nicicum), şi în al doilea rând, după felul 
cum te-ai purtat nu demult cu maică-ta şi cu soră-ta. Numai 
un monstru, un nemernic sau un nebun putea să se poarte 
cu ele cum te-ai purtat tu; prin urmare, trebuie să fii 
nebun... 

— Când le-ai văzut? 

— Adineauri. Tu nu le-ai văzut de-atunci? Pe unde umbli, 
spune-mi şi mie, te rog, am trecut deja de trei ori pe la tine. 
Mama ta e grav bolnavă de ieri. S-a îmbrăcat să vină la tine; 
Avdotia Romanovna a încercat s-o reţină, dar n-a vrut să 
audă de nimic: „Dacă, zice, e bolnav, dacă i se întunecă 
minţile, cine să-l ajute dacă nu mama lui?”. Am venit cu toţii 
încoace, că nu puteam să-o lăsăm să plece singură. Până 
aici, la uşa ta, am rugat-o să se liniştească. Am intrat, dar tu 
nu erai; uite-aici a şezut. A stat zece minute, iar noi am 
aşteptat în picioare lângă ea, în tăcere. Apoi s-a ridicat şi a 


zis: „Dacă iese, înseamnă că e sănătos şi că şi-a uitat mama, 
iar atunci nu se cuvine şi e ruşinos pentru mine ca mamă să 
stau la uşa lui să-i cer un strop de dragoste ca şi cum aş 
cere de pomană”. S-a întors acasă şi a căzut la pat; acum 
zace cu febră. „Văd, zice, că pentru drăguţa lui are timp.” 
Crede că drăguţa ta e Sofia Semionovna, logodnică sau 
iubită, asta nu mai ştiu. M-am dus îndată la Sofia 
Semionovna, fiindcă am vrut, frate, să aflu tot adevărul, dar 
când am ajuns acolo şi m-am uitat în jur, ce mi-au văzut 
ochii: coşciugul şi copiii plângând. Sofia Semionovna le 
proba hăinuţele de doliu. De tine nici urmă. M-am uitat şi 
eu, m-am scuzat şi am plecat să-i dau raportul Avdotiei 
Romanovna. Prin urmare, toate astea-s prostii, n-ai nici o 
drăguță, deci cea mai de crezut e nebunia. Dar poftim, tu 
stai şi înfuleci carne fiartă de vită, de parcă n-ai mai fi 
mâncat de trei zile. Bun, să spunem că şi nebunii mănâncă, 
dar cu toate că nu mi-ai spus o vorbă, tu... nu eşti nebun! 
Asta pot s-o jur. Sunt convins că nu eşti nebun. Aşa că, 
dracu' să vă ia pe toţi, aici e un mister, e un secret, iareu n- 
am de gând să-mi omor creierii cu secretele voastre. Am 
trecut doar ca să-ţi trag o înjurătură, încheie el ridicându- 
se, şi să-mi vărs năduful, acum ştiu ce am de făcut! 

— Şi ce vrei să faci? 

— Ce-ţi pasă ţie ce vreau eu să fac? 

— Bagă de seamă, te pui pe băut! 

— De unde... de unde ştii? 

— Păi, e şi greu de ghicit! 

Razumihin tăcu o clipă. 

— Tu ai fost întotdeauna un om cu cap şi n-ai fost nebun în 
viaţa ta, spuse el deodată cu înflăcărare. Aşa-i, mă pun pe 
băut! Rămâi cu bine! 

Şi se urni din loc să plece. 

— Alaltăieri parcă, am vorbit cu soră-mea despre tine, 
Razumihin. 

— Despre mine! Dar... unde puteai tu s-o vezi alaltăieri? se 
opri Razumihin şi chiar păli uşor; se putea ghici că inima îi 


bătea mai tare. 

— A venit ea încoace, singură, a stat aici şi a vorbit cu 
mine. 

— Ea! 

— Da, ea. 

— Şi ce i-ai spus... vreau să zic, despre mine? 

— l-am spus că eşti un om foarte bun, cinstit şi muncitor. 
Că o iubeşti nu i-am spus, fiindcă asta ştie. 

— Ştie? 

— Asta-i bună! Oriunde ar fi să plec, orice s-ar întâmpla cu 
mine, tu să rămâi pentru ele ca o providenţă. Le las în 
mâinile tale, ca să zic aşa, Razumihin. Îţi spun asta pentru 
că ştiu foarte bine cât o iubeşti şi sunt sigur de sufletul tău 
curat. Şi mai ştiu şi că ea te poate iubi, dacă nu te iubeşte 
deja. Acum hotărăşte singur cum crezi că e mai bine - 
trebuie ori nu trebuie să te îmbeţi. 

— Rodka... Să vezi... Ei... Drace! Dar tu unde vrei să pleci? 
Ei vezi, dacă şi ăsta e un secret, las' să fie! Dar până la 
urmă... o să-l aflu... Şi sunt sigur că trebuie să fie nişte 
fleacuri îngrozitoare şi că nu sunt decât rodul închipuirii 
tale. De fapt, tu eşti un om extraordinar! Un om 
extraordinar! 

— Tocmai voiam să-ţi spun, dar m-ai întrerupt, că ai 
judecat foarte bine adineauri, când ai zis că nu vrei să mai 
cauţi să afli tainele şi secretele astea. Lasă-le deoparte, nu- 
ţi face griji. O să afli totul la timpul său, atunci când i-o veni 
vremea. leri mi-a spus cineva că omul are nevoie de aer, 
aer! Vreau să mă duc acum la el ca să aflu ce înţelege prin 
asta. 

Razumihin căzu pe gânduri, chibzuind tulburat. 

„Asta-i conspirator politic! Precis! Şi are de făcut vreun 
pas hotărâtor, asta e sigur! Nu poate fi altceva şi... şi Dunia 
ştie...”, îşi spuse deodată. 

— Adică, Avdotia Romanovna vine la tine, spuse el rostind 
apăsat fiecare cuvânt, iar tu vrei să-l vezi pe unul care 
spune că omul are nevoie de mai mult aer şi... înseamnă că 


şi scrisoarea aia... e tot aşa ceva, încheie el parcă pentru 
sine. 

— Ce scrisoare? 

— A primit astăzi o scrisoare, a fost foarte tulburată. 
Foarte. Chiar din cale-afară. Mă apucasem să-i vorbesc 
despre tine - m-a rugat să tac. Pe urmă... pe urmă a spuscă 
poate o să ne despărţim foarte curând şi a început să-mi 
mulţumească cu ardoare pentru ceva; după aceea s-a dus la 
ea în cameră şi s-a încuiat înăuntru. 

— A primit o scrisoare? îşi repetă gânditor întrebarea 
Raskolnikov. 

— Da, o scrisoare, n-ai ştiut? Hm. 

Tăcură amândoi. 

— Rămâi cu bine, Rodion. Frate... a fost o vreme... lasă, 
rămâi cu bine. Vezi, a fost o vreme... Ei, rămâi cu bine! 
Trebuie s-o iau şi eu din loc. N-o să beau. Acum nu maie 
nevoie... te înşeli! 

Se grăbi să iasă din cameră; dar abia ieşise şi aproape 
închisese uşa după el, că deodată o deschise iar şi spuse, 
uitându-se într-o parte: 

— Apropo! 'Ţii minte omorul ăla, cu Porfiri, cu bătrâna? 
Bun, să ştii că s-a găsit ucigaşul, a mărturisit singur şi a 
adus toate dovezile. E unul dintre lucrătorii ăia, zugravii, 
dacă poţi să-ţi închipui. Îţi aminteşti că eu le-am tot ţinut 
partea atunci. Poţi să crezi că toată scena aia cu bătaia şi 
râsul pe scară, cu tovarăşul lui, când au urcat portarul şi cei 
doi martori, a fost pusă la cale de el înadins, ca să 
îndepărteze bănuielile. Ce şiretenie, ce prezenţă de spirit la 
un mucos ca ăsta! Nici nu-ţi vine să crezi; dar a explicat 
singur tot şi a mărturisit tot! Ca să vezi cum am putut să mă 
înşel! Ce să mai zic, după părerea mea, e un geniu al 
prefăcătoriei şi al şireteniei, un geniu în derutarea justiţiei, 
aşa că ce să ne mai mirăm atâta! Oare nu pot exista şi genii 
de felul ăsta? Păi, tocmai faptul că nu a dat dovadă de tărie 
de caracter şi a mărturisit mă face să-l cred cu atât mai 


mult. E mai verosimil... Dar ce mă mai ambalasem, ce mă 
ambalasem atunci... Aş fi băgat mâna-n foc pentru ei! 

— Spune-mi, te rog, de unde ai aflat toate astea şi de cete 
interesează atât de mult? întrebă vădit tulburat 
Raskolnikov. 

— Ei, asta-i! De ce mă interesează! Ce întrebare! ... Am 
aflat de la Porfiri, printre alţii. De fapt, de la el am aflat 
aproape tot. 

— De la Porfiri? 

— De la Porfiri. 

— Şi ce... ce ţi-a spus? întrebă speriat Raskolnikov. 

— Mi-a explicat totul clar. Mi-a explicat psihologic, cum 
face el. 

— "Ţi-a explicat? Chiar el ţi-a explicat? 

— EI, chiar el, rămâi cu bine! O să-ţi povestesc pe îndelete 
mai târziu, acum am treabă. La un moment dat chiar m-am 
gândit... Bun, lasă, mai târziu! ... N-am de ce să mă mai 
îmbăt. M-ai îmbătat tu şi fără vin. Sunt beat, Rodka! Acum 
sunt beat fără vin, ei, dar rămâi cu bine, mai trec eu, 
curând de tot. 

leşi. 

„E conspirator politic, sunt sigur, absolut sigur! hotărî în 
gând Razumihin coborând încet scara. Şi a atras-o şi pe 
soră-sa în asta; e foarte, foarte posibil, cu firea Avdotiei 
Romanovna. Au avut nişte întrevederi... Mi-a dat şi ea de- 
nţeles. Unele cuvinte... unele vorbe mărunte de-ale ei... şi 
unele aluzii duc exact aici! Nici n-ar fi altă explicaţie pentru 
toată harababura asta! Hm! Şi eu care credeam... O, 
Doamne, ce-a putut să-mi treacă prin cap. Da, mi s-au 
întunecat minţile, sunt vinovat în faţa lui! Atunci, pe coridor, 
în dreptul lămpii, atunci mi s-au întunecat minţile. Pfui! Ce 
gând ticălos, urât şi mârşav din partea mea! Bravo ţie, 
Mikolka, bravo ţie că ai recunoscut... Cât de bine se 
lămureşte acum tot ce-a fost înainte! Boala lui de atunci, 
purtările lui aşa de ciudate, chiar şi mai înainte, mult mai 
înainte, la universitate, ce posomorât şi ursuz era 


întotdeauna... Dar ce-o fi acum cu scrisoarea asta? 
Bănuiesc... Hm. Nu, aflu eu tot.” 

Îşi aminti ce îi spusese Raskolnikov despre Dunecika şi, 
înțelegând tot, îi îngheţă inima. Se smulse din loc şi o luă la 
fugă. 

Cum ieşi Razumihin, Raskolnikov se ridică, se întoarse 
spre fereastră, se repezi într-un colţ, apoi într-altul, uitând 
parcă de micimea cămăruţei lui, şi... se aşeză din nou pe 
divan. Parcă renăscuse dintr-odată - vasăzică, se ivise o 
ieşire! 

„Da, prin urmare se ivise o ieşire!” Prea se închisese şi se 
înfundase totul, prea devenise chinuitoare apăsarea, parcă 
alunecase într-un soi de delir. Încă de la scena cu Mikolka, 
din cabinetul lui Porfiri, începuse să simtă că intra definitiv 
într-o fundătură, că nu mai avea ieşire. După Mikolka, în 
aceeaşi zi, urmase scena de la Sonia; se petrecuse şi se 
încheiase cu totul altfel decât se gândise înainte... se 
arătase dintr-odată slab, cu desăvârşire slab! Şi atunci îi 
dăduse dreptate Soniei, sincer îi dăduse dreptate, că nu 
putea trăi ducând singur o asemenea povară! Dar 
Svidrigailov? Svidrigailov era o enigmă... Svidrigailov îl 
neliniştea, e adevărat, dar parcă nu în aceeaşi măsură. Şi 
cu Svidrigailov va avea poate de luptat. Dar cu Svidrigailov 
ar putea găsi o soluţie; cu Porfiri însă era altă treabă. 

Vasăzică, Porfiri i-a explicat chiar el lui Razumihin, i-a 
explicat psihologic! A început iar cu blestemata lui de 
psihologie! Porfiri? Păi, cum să creadă Porfiri, fie şi o 
singură clipă, că Mikolka e vinovatul, după cele petrecute 
atunci între ei, după scena aceea între patru ochi, înainte 
de Mikolka, căreia nu-i puteai găsi nici o explicaţie logică, în 
afară de una singură? (Raskolnikov îşi amintise de multe 
ori, în treacăt şi pe bucățele, toată scena aceea cu Porfiri; n- 
ar fi suportat să şi-o amintească în întregime.) Se spuseseră 
atunci asemenea cuvinte, se făcuseră asemenea mişcări şi 
gesturi, se schimbaseră între ei asemenea priviri, se 
rostiseră unele lucruri cu un asemenea ton, încât după asta 


nu Mikolka (pe care Porfiri îl ghicise de la primul cuvânt şi 
de la primul gest) avea să-i clatine convingerile din temelii. 

Când te gândeşti că până şi Razumihin începuse să-l 
bănuiască! Scena de pe coridor, lângă lampă, nu trecuse 
fără să lase urme. „Uite că s-a şi dus repede la Porfiri... Dar 
de ce s-a apucat el să-l îmbrobodească aşa? Ce-a urmărit 
când i-a abătut atenţia către Mikolka? Fiindcă la ceva s-a 
gândit el negreşit; are el nişte gânduri ascunse, dar care? E 
drept că a trecut ceva timp din dimineaţa aceea, chiar mult 
prea mult, însă Porfiri n-a dat nici un semn. Asta cu 
siguranţă nu-i a bine...” Raskolnikov îşi luă şapca şi, după ce 
stătu puţin pe gânduri, ieşi din odaie. Era prima zi după 
atâta vreme când se simţea cel puţin sănătos la minte. 
„Trebuie să isprăvesc treaba cu Svidrigailov, se gândi, cu 
orice preţ şi cât mai repede; se pare că şi ăsta aşteaptă să 
vin singur la el.” Şi în clipa aceea, o asemenea ură îi 
cuprinse inima obosită, încât ar fi fost poate în stare să şi 
omoare pe unul dintre cei doi: Svidrigailov ori Porfiri. Cel 
puţin, simţea că, dacă n-o făcea acum, era în stare s-o facă 
şi mai târziu. „O să vedem, o să vedem”, îşi repeta. 

Dar cum deschise uşa spre palier, dădu nas în nas cu 
Porfiri. Venea la el. Pentru o clipă, Raskolnikov rămase 
încremenit. Lucru ciudat, nu se arătă foarte surprins şi 
aproape că nici nu se sperie. Doar tresări uşor, iar în clipa 
următoare era deja gata de atac. „Poate ăsta-i 
deznodământul! Dar cum o fi venit aşa, tiptil, pisiceşte, de 
n-am auzit nimic? N-o fi tras cu urechea?” 

— Nu te aşteptai la musafiri, Rodion Romanâci! strigă 
râzând Porfiri Petrovici. De mult mă pregătesc să vin şi 
acum, că am trecut pe-aici, m-am gândit: de ce să nu intru 
eu vreo cinci minute să-l văd? Unde te găteai să pleci? Nu 
te rețin mult. Doar cât fumez o ţigară, dacă o îmi dai voie. 

— Luaţi loc, Porfiri Petrovici, luaţi loc, îşi pofti Raskolnikov 
musafirul, cu un aer care părea atât de mulţumit şi de 
amical, încât zău dacă nu s-ar fi mirat şi el de s-ar fi putut 
vedea. 


Nu mai simţea nici o frică. La fel se întâmplă uneori să stea 
omul cu un tâlhar în coaste o jumătate de ceas, 
înspăimântat de moarte, dar când acela îi pune cuțitul la 
gât, îi piere orice frică. Se aşeză chiar în faţa lui Porfiri şi îl 
privi fără să clipească. Porfiri miji ochii şi începu să tragă 
din ţigară. 

„Hai, spune odată, spune! părea gata să răbufnească 
Raskolnikov. Hai odată, de ce, de ce nu vorbeşti?” 

— Îl — 

— Ce ţi-e şi cu ţigările astea! spuse în sfârşit Porfiri 
Petrovici, terminând de fumat şi trăgându-şi sufletul. O 
pacoste sunt, o adevărată pacoste, dar nu-s în stare să mă 
las! 'Tuşesc, a început să mă râcâie pe gât, mă şi sufoc. Ştii, 
sunt cam fricos, şi m-am dus acum câteva zile la doctorul B., 
că el consultă fiecare bolnav pe puţin o jumătate de ceas. A 
râs când s-a uitat la mine; m-a ciocănit, m-a ascultat. 
„Dumneavoastră, zice, vă dăunează tutunul; aveţi plămânii 
dilataţi.” Bun, dar cum să mă las? Ce să pun în loc? Nu 
beau, asta şi e nenorocirea, he-he-he, că nu beau! Totul e 
relativ, Rodion Romanâci, totul este relativ! 

„Ce face, o ia iar cu tertipurile lui!”, se gândi scârbit 
Raskolnikov. Îşi aminti dintr-odată, în întregime, scena 
petrecută nu demult, la ultima lor întâlnire, şi senzaţia de- 
atunci îl izbi ca un talaz. 

— Am mai trecut pe la dumneata alaltăieri-seară, ştiai? 
continuă Porfiri Petrovici uitându-se de jur împrejur prin 
odaie. Chiar aici în cameră am fost. Întocmai ca azi, 
treceam prin apropiere şi ce mi-am zis: hai să-i întorc vizita. 
Am intrat, fiindcă uşa era larg deschisă; m-am uitat, am 
aşteptat ce-am aşteptat şi, fără s-o mai anunţ pe slujnica 
dumitale, am plecat. Nu încui uşa? 

Raskolnikov devenea tot mai negru la faţă. Porfiri părea 
că-i ghiceşte gândurile. 

— Am venit să mă explic, Rodion Romanăci taică, să mă 
explic! Îţi datorez o explicaţie, urmă zâmbind uşor şi chiar îl 
bătu uşurel cu palma peste genunchi pe Raskolnikov, dar 


aproape în acelaşi timp, faţa lui deveni serioasă şi 
îngrijorată, chiar tristă parcă, spre mirarea lui Raskolnikov. 
Nu mai văzuse încă la el şi nici nu bănuise că putea să-şi ia 
o astfel de expresie. Ciudată a mai fost scena care a avut loc 
între noi ultima dată, Rodion Romanâci. Drept e că şi la 
prima noastră întâlnire s-a petrecut o scenă la fel de 
ciudată, însă atunci... Ei, dar acum să le luăm pe rând! Uite 
ce e: poate că am greşit faţă de dumneata; simt asta. [ii 
minte cum ne-am despărţit: la amândoi stăteau să ne 
plesnească nervii şi ne tremurau genunchii. Ştii, lucrurile 
au ieşit cam anapoda, nu ne-am purtat ca nişte gentlemeni. 
Or, noi suntem totuşi nişte gentlemeni; adică, oricum, întâi 
şi-ntâi gentlemeni; lucrul ăsta trebuie înţeles. Ţii minte la 
ce-am ajuns... aşa ceva chiar nu se face. 

„Ce-i cu asta, drept cine mă ia?”, se întrebă uluit 
Raskolnikov ridicându-şi faţa şi făcând ochii mari la Porfiri. 

— M-am gândit că e mai bine pentru noi să punem cărţile 
pe masă, urmă Porfiri Petrovici lăsând puţin capul pe spate 
şi plecând ochii, ca şi cum n-ar fi vrut să-şi mai tulbure cu 
privirea fosta victimă şi ar fi renunţat la vechile metode şi 
şiretlicuri. Nu poţi să mergi la infinit cu bănuieli şi scene de 
soiul ăsta. Ne-a scos atunci din încurcătură Mikolka, fiindcă 
altfel nu ştiu unde-ar fi ajuns lucrurile între noi. Afurisitul 
ăla de târgoveţ stătea atunci ascuns în cameră la mine, 
chiar în spatele peretelui, poţi să-ţi închipui? Desigur, ştii 
lucrul ăsta; de altfel, am aflat că a trecut după aceea pe la 
dumneata, dar n-a fost ce-ai presupus dumneata atunci: eu 
n-am trimis după nimeni şi nici n-am dat vreo dispoziţie. Mă 
întrebi de ce n-am dat? Cum să-ţi spun, atunci am cam fost 
şi eu luat prin surprindere. Abia de-am trimis după portarii 
ăia. (I-ai zărit, pesemne, în trecere.) M-a străfulgerat un 
gând: atunci, vezi dumneata, eram ferm convins, Rodion 
Romanâci. Bun, m-am gândit, scap eu acum din mână ceva, 
dar prind de coadă altceva - cel puţin, ce mă interesează pe 
mine, pe mine personal, nu scap. Dar ai o fire tare 
irascibilă, Rodion Romanăci; chiar peste măsură, pe lângă 


toate celelalte particularităţi ale firii şi ale sufletului 
dumitale, pe care trăgeam nădejde că le-am dibuit. 
Bineînţeles, ştiam şi atunci că nu se-ntâmplă întotdeauna să 
se ridice omul în picioare şi să-ţi trântească în faţă tot 
adevărul. Deşi se întâmplă şi aşa, mai ales când faci omul 
să-şi iasă din fire, dar, în orice caz, foarte rar. Atâta lucru 
puteam să-mi închipui şi eu. Dar eu mă gândeam: barem să- 
i smulg o dovadă mică, cea mai măruntă, una singură, 
numai să ştiu că am pus mâna pe ceva, ca să am ceva 
concret şi palpabil, nu doar psihologie. Fiindcă, mă 
gândeam eu, dacă omul e vinovat, atunci sigur poţi obţine 
de la el ceva concret, te poţi bizui chiar pe cel mai 
neaşteptat rezultat. Eu pe firea dumitale m-am bizuit 
atunci, Rodion Romanâci, pe fire mai mult decât pe orice! 
Mi-am pus chiar mare nădejde în dumneata. 

— Ce... ce tot spuneţi? bâigui într-un sfârşit Raskolnikov, 
fără să-şi dea prea bine seama de întrebarea lui. „Ce tot 
spune, se gândi derutat, oare chiar să creadă că sunt 
nevinovat?” 

— Ce spun? Am venit să mă explic, o socotesc ca pe-o 
datorie sfântă, ca să zic aşa. Vreau să-ţi explic totul de-a fir 
a păr, toată istoria cu întunecarea mea, ca să zic aşa, de- 
atunci. Te-am făcut să suferi mult, Rodion Romanâci. Nu 
sunt un monstru. Înţeleg şi eu ce înseamnă să pui aşa ceva 
în spinarea unui om deprimat, dar mândru, autoritar şi 
impulsiv, mai cu seamă impulsiv! Eu, oricum, te socotesc un 
om nobil şi, până la un anumit punct, chiar generos, deşi nu 
sunt de acord cu toate convingerile dumitale, asta consider 
de datoria mea să-ţi spun dinainte, direct şi cu deplină 
sinceritate, fiindcă, mai presus de orice, nu vreau să te 
înşel. De cum te-am cunoscut, m-am simţit ataşat de 
dumneata. Cuvintele mele or să te facă poate să râzi. Ai tot 
dreptul. Ştiu că nu m-ai putut suferi de la prima privire şi, 
de fapt, nici n-aveai pentru ce să mă îndrăgeşti. Ia-o cum 
vrei, dar acum doresc să şterg prin toate mijloacele 


impresia pe care ţi-am făcut-o şi să-ţi dovedesc că am inimă 
şi conştiinţă. Îţi vorbesc sincer. 

Porfiri Petrovici se opri un moment, cu un aer plin de 
demnitate. Raskolnikov simţi că îl năpădeşte din nou 
spaima, una nouă. Gândul că Porfiri îl consideră nevinovat 
începu deodată să-l sperie. 

— S-o iau în ordine şi să-ţi povestesc cum a început totul, 
nu cred că e nevoie, urmă Porfiri Petrovici, poate chiar ar fi 
de prisos. Ce-i drept, nici nu cred că aş fi în stare. Cum să 
explici asta în amănunt? Mai întâi au fost nişte zvonuri. Ce 
fel de zvonuri, de la cine au pornit, când... şi cum s-a ajuns 
taman la dumneata, cred că şi asta e de prisos să spun. Dar 
pentru mine totul a început de la o întâmplare, de la ceva 
absolut întâmplător, care putea la fel de bine să aibă sau să 
nu aibă loc. Care anume? Hm, cred că nici despre asta n- 
are rost să vorbim. Toate zvonurile şi întâmplările astea, pe 
mine m-au dus atunci la o idee. Mărturisesc sincer - fiindcă, 
dacă vrei să fii sincer, trebuie să fii până la capăt - că eu am 
fost primul care m-am oprit atunci la dumneata. Toate 
chestiile alea, însemnările făcute de bătrână pe obiecte şi 
celelalte, toate alea erau nimicuri. Din astea se găsesc cu 
sutele. Pe urmă, am avut ocazia să aflu în amănunt scena 
din biroul de la secţie, tot întâmplător, şi nu aşa, oricum, ci 
de la cineva a cărui relatare era temeinică şi care, fără să-şi 
dea seama, i-a dibuit foarte bine înţelesul. Şi toate, Rodion 
Romanâci, duceau doar la un lucru, unul singur! Atunci, 
cum să n-o iei în partea aceea? Din o sută de iepuri n-o să 
faci niciodată un cal şi din o sută de bănuieli n-o să faci 
niciodată o dovadă, cum spune un proverb englezesc, dar 
una e prudenţa şi alta patima, şi încearcă numai să te pui cu 
patima, fiindcă anchetatorul e şi el tot om. Mi-am mai 
amintit şi articolul dumitale din revista aceea, ţii minte că 
am vorbit despre el în amănunt la prima dumitale vizită. 
Atunci te-am luat peste picior, dar numai ca să te fac să spui 
mai mult. Repet, eşti foarte impulsiv şi foarte bolnav, Rodion 
Romanâci. Că eşti curajos, arogant, serios şi... că ai suferit 


mult, chiar foarte mult, asta ştiam deja... Toate lucrurile 
astea îmi erau cunoscute, iar articolul dumitale l-am citit ca 
pe ceva familiar. A fost conceput în nopţi de insomnie şi de 
exaltare, când inima îţi freamătă şi îţi bate cu putere, 
cuprinsă de entuziasm. lar entuziasmul ăsta mândru, 
copleşitor, e periculos la tinereţe! Atunci te-am luat peste 
picior, dar acum îţi spun că mi-a plăcut grozav, ca amator, 
desigur, această primă încercare tinerească, înflăcărată, a 
condeiului. Fum, ceaţă şi o strună care vibrează în negură. 
Articolul dumitale e absurd şi fantastic, dar răzbate din elo 
mare sinceritate, se simte în el un orgoliu tineresc şi 
integru, are curajul disperării. E sumbru, dar nu-i rău. L-am 
citit şi l-am pus deoparte şi... cum l-am pus deoparte, m-am 
gândit: „Ei, cu omul ăsta lucrurile nu se vor opri aici!”. Păi, 
spune-mi şi mie, după asemenea introducere, cum să nu te 
intereseze ce-o să urmeze! Ah, Doamne! Oare spun ceva? 
Oare afirm acum ceva? Atunci n-am făcut decât să observ. E 
ceva aici? mă gândeam. Nu-i nimic aici, chiar nimic, absolut 
nimic. Şi apoi, ca anchetator, nu-mi şade bine să fiu atât de 
prins: doar îl am în mâinile mele pe Mikolka, cu dovezi cu 
tot, în timp ce-n partea cealaltă am tot ce vreau, dar nu 
dovezi! Şi iar vin cu psihologia mea: de el trebuie să mă 
ocup, fiindcă aici e o chestiune de viaţă şi de moarte. De ce- 
ţi spun acum toate astea? Ca să ştii şi să nu mă învinuieşti în 
mintea şi-n inima dumitale că m-am purtat cu răutate 
atunci cu dumneata. N-a fost răutate, ţi-o spun sincer, he- 
he! 'Te-oi fi gândit: n-am fost atunci la dumneata cu vreo 
percheziţie? Ba am fost, am fost, he-he! Am fost când erai 
bolnav şi zăceai la pat. N-am fost oficial şi în persoană, dar 
am fost. Şi ultimul fir de păr din locuinţa dumitale a fost 
cercetat, chiar de la bănuieli, dar - umsonst50! Mă 
gândeam: omul ăsta o să vină la mine, o să vină singur, 
chiar foarte curând; dacă e vinovat o să vină negregşit. Altul 
n-ar veni, dar ăsta o să vină. Şi ţii minte cum a început să-l 
ia gura pe dinainte pe domnul Razumihin în faţa dumitale? 
Noi am pus la cale totul ca să te dăm peste cap, de asta am 


şi lansat zvonul, ca să-l ia pe el gura pe dinainte în faţa 
dumitale, că nu-i domnul Razumihin omul care să nu-şi 
arate indignarea. Domnului Zametov i-au sărit mai întâi în 
ochi furia şi îndrăzneala dumitale: păi, cum să trânteşti, 
hodoronc-tronc, la cârciumă: „Eu am ucis!”. E prea 
îndrăzneţ, prea riscant şi, dacă e vinovat, mă gândeam eu, 
apoi e un luptător de temut! Aşa mă gândeam. Să aştept! 
Să te aştept cât pot, că pe Zametov l-ai făcut zob atunci, ce 
mai, şi... tocmai aici e chestia, că toată afurisita asta de 
psihologie are două tăişuri! Ei, aştept eu şi uite că te trimite 
Dumnezeu - vii! Cum îmi mai bătea inima... Eh! Ce te-a 
făcut să vii atunci? Iar râsul, râsul acela al dumitale, când ai 
intrat, ţii minte? Atunci am văzut prin dumneata ca prin 
sticlă şi, dacă nu te-aş fi aşteptat cum te-am aşteptat, n-aş fi 
observat nimic în râsul acela. Ca să vezi ce înseamnă să fii 
montat! Şi domnul Razumihin atunci... ah, piatra aia, piatra, 
ţii minte, piatra sub care mai şi erau ascunse lucrurile! 
Parcă o şi vedeam pe undeva pe-acolo, prin grădina de 
zarzavat, că de o grădină de zarzavat i-ai vorbit atunci lui 
Zametov şi pe urmă mie, a doua oară, nu? Iar când am 
început atunci să-ţi luăm la puricat articolul, cum te-ai 
apucat dumneata să prezinţi problema! Fiecare cuvânt al 
dumitale mi se părea cu două înţelesuri, ca şi cum aş fi citit 
printre rânduri! Ei, Rodion Romanăci, uite în felul ăsta am 
ajuns să pun ultimii stâlpi la construcţia mea, dar când m- 
am izbit cu fruntea de ea m-am trezit la realitate. Nu, mi- 
am zis, am luat-o razna! Dacă vrei, poţi să explici toate 
astea, până la ultimul punct, exact pe dos, şi chiar iese ceva 
mai firesc. Un chin! „Nu, mi-am zis, mai bine să smulg o 
dovadă, cât de mică! ...” Dar când am auzit de clopoţelul ăla 
de la uşă, ce mai, am înţepenit, m-a apucat şi tremuratul. 
„Ei, m-am gândit, uite dovada! O ai!” Nici n-am mai stat să 
chibzuiesc, pur şi simplu n-am vrut. În clipa aceea aş fi dat o 
mie de ruble de la mine numai să te văd cu ochii mei: cum 
ai mers dumneata atunci o sută de paşi în rând cu 
târgoveţul acela, după ce ţi-a trântit în faţă „criminalule” şi 


n-ai îndrăznit să-l întrebi nimic tot drumul! Dar fiorul 
îngheţat din măduva oaselor? Dar clopoţelul ăla în 
semidelirul din timpul bolii? Aşa că, Rodion Romanovici, ce 
să te mai miri după asta că am făcut atunci glumele alea cu 
dumneata? Şi de ce-ai venit tocmai în clipa aceea? Că parcă 
te împingea ceva şi pe dumneata, pe cuvântul meu, şi dacă 
nu ne oprea Mikolka atunci... dar pe Mikolka ţi-l aminteşti 
cum a intrat? [i-l aminteşti bine? A fost ca un trăsnet. Un 
trăsnet care a bubuit printre nori! Ei, şi cum l-am primit 
eu? N-am crezut nici atâtica, ai putut să vezi şi dumneata! 
Asta, atunci! Dar şi pe urmă, după ce-ai plecat dumneata, 
când a început să răspundă cât se poate de coerent la unele 
puncte, de m-am mirat şi eu, nici atunci n-am crezut o iotă! 
Ca să vezi ce înseamnă să ţi se înşurubeze o idee în cap. 
Nu, mi-am zis, Morgen fruh51! Ce Mikolka! 

— Mie mi-a spus Razumihin adineauri că îl învinuiți şi 
acum pe Nikolai şi că l-aţi asigurat chiar dumneavoastră... 

I se tăie răsuflarea şi nu mai termină. Asculta cu o emoție 
de nedescris, căci omul care citise prin el se dezicea. Se 
temea să creadă şi nu credea. Căuta avid să prindă ceva 
mai precis şi mai categoric din nişte cuvinte care erau încă 
nelămurite. 

— Domnul Razumihin! strigă Porfiri Petrovici bucurându- 
se parcă de întrebarea lui Raskolnikov, care până atunci 
tăcuse. He-he-he! Păi, domnul Razumihin n-are ce căuta 
aici: când doi se împacă, al treilea n-are de ce să se bage. 
Domnul Razumihin oricum e pe dinafară, a dat fuga la mine 
galben ca un mort... Să-l lăsăm în plata Domnului, n-avem 
de ce să-l amestecăm! Cât despre Mikolka, vrei să ştii ce-i 
cu el, adică aşa cum văd eu lucrurile? În primul şi-n primul 
rând e încă un copil necopt la minte şi nu că ar fi fricos, dar 
are ceva de artist în el. Zău, să nu râzi că îl percep aşa. E 
naiv şi foarte impresionabil. E sensibil şi are imaginaţie. 
Cântă, dansează şi am auzit că are un fel de-a spune basme 
de vine lumea şi de prin alte locuri să-l asculte. Merge şi la 
şcoală, dar e de-ajuns să-i arăţi un deget ca să se 


prăpădească de râs; poate să bea până nu mai ştie de el, 
dar nu că ar avea patima asta, ci numai aşa, cum te îmbeţi 
când te iei cu alţii, copilăreşte. La fel a şi furat, dar nu 
înţelege nici el ce-a făcut, zice: „Ăsta-i furt, că am luat ceva 
de pe jos?”. Şi să mai ştii că e rascolnic52 sau poate nu 
chiar rascolnic, sectant pur şi simplu; a avut printre 
neamuri nişte beguni53 şi a stat chiar el nu demult într-un 
sat, sub conducerea spirituală a unui stareţ, doi ani a stat. 
Toate astea le-am aflat de la Mikolka şi de la nişte oameni 
de-ai lui de prin Zaraiski. Dar asta nu-i tot! A vrut chiar să 
fugă în pustie! Era cuprins de un avânt religios, noaptea se 
ruga la Dumnezeu, citea cărţi vechi, „adevărate”, nu mai 
ştia de altceva. Petersburgul a avut o mare influenţă asupra 
lui, mai ales sexul frumos şi vinul. Impresionabil cum era, a 
uitat şi de stareţ şi de tot. Din câte ştiu, îl îndrăgise un 
pictor de pe-aici, începuse să se ducă pe la el şi uite atunci 
s-a întâmplat! S-a zăpăcit şi - hait - să se spânzure! Să 
fugă! Ce să-i faci, asta-i imaginea pe care şi-a făcut-o 
poporul despre justiţia noastră! Pe unii îi îngrozeşte 
cuvântul „condamnare”. A cui e vina? Uite, poate noile 
tribunale să mai schimbe ceva. Ah, să dea Domnul! Ei, şi 
pesemne că la puşcărie şi-a adus aminte de preacinstitul 
stareţ; a apărut din nou şi Biblia. Ştii, dumneata, Rodion 
Romanâci, ce înseamnă pentru unii dintre ei „să 
pătimească”? Nu înseamnă să sufere pentru cineva, ci pur 
şi simplu că „trebuie să sufere”; adică suferinţa trebuie 
primită, iar dacă vine de la autorităţi, cu atât mai mult. Am 
avut şi eu de-a face la vremea mea cu un deţinut, un om 
blând şi smerit; un an de zile a stat la puşcărie, noaptea 
citea Biblia pe cuptor şi a tot citit până a luat-o razna, pe 
urmă, nitam-nisam, a înşfăcat o cărămidă şi a aruncat-o în 
capul unui gardian, fără ca acela să-i fi făcut ceva. Şi cum a 
aruncat-o: şi-a luat înadins un arşin distanţă, ca nu cumva 
să-l vatăme! Ei, şi se ştie ce se întâmplă cu un deţinut care 
se năpusteşte cu o armă asupra comenduirii: „a primit, 
carevasăzică, suferinţa”. Aşadar eu bănuiesc acum că 


Mikolka vrea să „pătimească” sau ceva de felul ăsta. lar 
faptele confirmă ce ştiu eu. Numai că el nu ştie că ştiu. Ce, 
nu eşti de acord că dintr-un popor ca ăsta ies oameni 
fanatici? Şi încă cum! Şi-a amintit de stareţ, mai cu seamă 
de când a încercat să se spânzure. De altminteri, o să-mi 
povestească tot, o să vină el singur la mine. Crezi că o să 
mai susţină toate astea? Ai răbdare, încă se mai codeşte! 
Aştept din clipă-n clipă să vină să-şi retragă depoziţia! 
Mikolka ăsta mi-a devenit drag şi-l cercetez în amănunt. Şi 
ce crezi! He-he! La unele puncte mi-a răspuns foarte 
coerent, e clar că s-a interesat, s-a pregătit cu dibăcie, în 
schimb la alte puncte parcă e căzut din lună, habar n-are de 
nimic, e total pe dinafară, fără să bănuiască deloc că e pe 
dinafară! Nu, Rodion Romanâci taică, aici nu e vorba de 
Mikolka! Aici e un caz fantastic, sinistru, un caz modern, al 
vremurilor noastre, când sufletul omenesc e întunecat de 
fraze ca: „sângele împrospătează” şi când tot ce se 
propovăduieşte în viaţă e confortul. Aici e vorba de himere 
desprinse din cărţi, de o inimă otrăvită de teorii; vezi 
hotărâre de la primul pas, dar de un fel aparte, vinovatul s- 
a hotărât să săvârşească omorul, însă aşa cum s-ar fi 
prăbuşit din vârful unui munte sau s-ar fi aruncat din turla 
bisericii, adică s-a dus să ucidă, dar parcă nu pe picioarele 
lui. Uşa a uitat s-o închidă după el, dar de ucis a ucis, două 
femei a ucis, pentru o teorie. A ucis, dar banii n-a mai reuşit 
să-i ia, iar ce a izbutit să înhaţe a ascuns sub o piatră. Nui-a 
ajuns chinul pe care l-a îndurat stând după uşă în timp ce 
oamenii o forţau şi trăgeau de clopoțel - nu, a mai venit şi 
după aceea în locuinţa goală, mai mult delirând, să-şi aducă 
aminte sunetul clopoţelului şi să simtă iar fiorul îngheţat din 
măduva oaselor... Bun, punem asta pe seama bolii, dar uite 
ce mai e: a ucis, dar se socoteşte un om cinstit, 
dispreţuieşte pe toată lumea, umblă ca un înger palid, nu. 
Nu e Mikolka, Rodion Romanâci taică, aici nu-i Mikolka! 
Cuvintele astea din urmă, după toate cele care fuseseră 
spuse înainte şi care aduceau atât de mult a renunțare, 


erau mult prea neaşteptate. Raskolnikov începu să tremure 
tot, parcă l-ar fi străpuns o săgeată. 

— Atunci... cine a... ucis? întrebă neputând să mai reziste, 
cu răsuflarea tăiată. 

Porfiri Petrovici s-a lăsat pe speteaza scaunului, atât de 
surprins a fost şi el de neaşteptata întrebare. 

— Cum cine a ucis? repetă Porfiri parcă necrezându-şi 
urechilor. Dumneata ai ucis, Rodion Romanâci! Dumneata ai 
ucis..., adăugă aproape în şoaptă, cu un glas ferm, sigur pe 
el. 

Raskolnikov sări cât colo de pe divan, rămase în picioare 
câteva clipe şi se aşeză din nou, fără să rostească un 
cuvânt. Spasme uşoare făceau să-i tresară toţi muşchii feţei. 

— Îţi tremură buzele ca şi atunci, murmură aproape 
compătimitor Porfiri Petrovici. Rodion Romanovici, 
dumneata nu m-ai înţeles bine, se pare, adăugă el după o 
scurtă tăcere, de asta şi eşti aşa de mirat. Eu tocmai de asta 
am venit, ca să-ţi spun tot şi să dăm lucrurile pe faţă. 

— N-am ucis eu, şopti Raskolnikov, întocmai ca un copil 
mic când e prins asupra faptei. 

— Ba da, dumneata, Rodion Romanâci, dumneata şi numai 
dumneata, spuse într-o şoaptă severă şi fermă Porfiri. 

Tăcură amândoi şi tăcerea aceea ţinu ciudat de mult, vreo 
zece minute. Raskolnikov, cu coatele pe masă, îşi trecea 
degetele prin păr, fără o vorbă. Porfiri Petrovici şedea şi 
aştepta cuminte. Deodată, Raskolnikov se uită dispreţuitor 
la Porfiri. 

— Iar începeţi cu vechile metode, Porfiri Petrovici! Iar cu 
aceleaşi procedee: chiar nu v-aţi săturat de ele? 

— Ei, ce metode mai sunt şi astea! Altfel stătea treaba 
dacă aveam martori, dar noi stăm doar la o bârfă. Vezi şi 
dumneata, n-am venit să te hăituiesc şi să te prind ca pe un 
iepure. Recunoşti ori nu, în clipa asta mi-e perfect egal. În 
sinea mea sunt sigur oricum. 

— Atunci de ce-aţi mai venit? întrebă iritat Raskolnikov. Vă 
repet întrebarea de mai înainte: dacă credeţi că sunt 


vinovat, de ce nu mă băgaţi la zdup? 

— Ei, asta da întrebare! O să-ţi răspund pe puncte: în 
primul rând, nu-mi convine să te pun aşa, de-a dreptul, sub 
arest. 

— Cum adică, nu vă convine? De vreme ce sunteţi convins, 
trebuie... 

— Ei, şi ce dacă sunt convins? Toate astea sunt 
deocamdată numai visuri de-ale mele. De ce te-aş trimite 
acum la odihnă acolo? Căci odihnă o socoteşti şi dumneata, 
dacă o ceri singur. Să zicem că-l aduc pe târgoveţ să te 
demaşte şi dumneata îi spui: „Eşti beat? Cine m-a văzut cu 
tine? M-am gândit eu că eşti beat, şi aşa a şi fost”. Ei, ce pot 
eu să mai spun, mai ales că vorbele dumitale sunt mai 
verosimile decât ale lui, fiindcă depoziţia lui se bazează 
numai pe psihologie, care nici nu se potriveşte cu mutra lui, 
iar dumneata nimereşti în plin, fiindcă ticălosul bea de 
stinge, e ştiut de beţiv. Doar am recunoscut deschis că 
psihologia asta e cu două tăişuri şi că al doilea tăiş poate să 
fie mai puternic şi mult mai verosimil şi că deocamdată n- 
am nimic împotriva dumitale. Dacă o să te arestez totuşi şi 
dacă, uite, am venit chiar eu (ceea ce nu se face deloc) să-ţi 
fac cunoscut totul dinainte, îţi spun deschis (nici asta nu se 
face) că nici asta nu-mi convine. Ei, şi în al doilea rând, am 
venit la dumneata... 

— Da, şi-n al doilea rând? (Raskolnikov era cu sufletul la 
gură.) 

— Pentru că, aşa cum am mai spus adineauri, mă socotesc 
dator cu o explicaţie faţă de dumneata. Nu vreau să mă iei 
drept un monstru, cu atât mai mult cu cât, crezi ori nu, te 
simpatizez sincer. În al treilea rând, am venit la dumneata 
cu o propunere deschisă şi directă: mărturiseşte-ţi vina. O 
să fie infinit mai convenabil şi pentru dumneata, şi pentru 
mine, fiindcă scap de povară. Ei, e sau nu franc din partea 
mea? 

Raskolnikov rămase o clipă pe gânduri. 


— Vedeţi, Porfiri Petrovici, spuneţi că nu aveţi împotriva 
mea decât psihologie, însă vreţi o dovadă clară ca o 
demonstraţie matematică. Dar dacă acum greşiţi chiar 
dumneavoastră? 

— Nu, Rodion Romanâci, nu greşesc. Am o dovadă. Dovada 
asta am găsit-o încă de-atunci, Dumnezeu mi-a trimis-o. 

— Ce dovadă? 

— Asta nu-ţi spun, Rodion Romanâci. În orice caz, acum 
nici nu mai am dreptul să amân, o să te arestez. Aşa că, 
gândeşte-te: mie acum mi-e perfect egal, adică o fac numai 
şi numai pentru dumneata. Dumnezeu mi-e martor, o să fie 
mai bine pentru dumneata, Rodion Romanâci! 

Raskolnikov zâmbi răutăcios. 

— Nu e numai de râs, dar e chiar neobrăzare. Bun, să 
zicem că sunt vinovat - lucru pe care nu-l recunosc -, dar 
pentru ce să mai vin eu să mărturisesc, când singur spuneţi 
că o să stau acolo, la dumneavoastră, la odihnă? 

— Eh, Rodion Romanâci, nu te încrede cu totul în cuvinte, 
poate că n-o să fie deloc la odihnă! Asta e doar o teorie, şi 
mai e şi a mea pe deasupra, însă ce autoritate am eu în faţa 
dumitale? Poate ascund şi acum câte ceva de dumneata. 
Doar n-o să mă apuc să-mi deşert sacul, he-he! Mă întrebi 
care e folosul? Păi ştii ce reducere a pedepsei ai pentru 
asta? Fiindcă vii când? În ce moment? Gândeşte-te la asta! 
Când cineva a luat crima asupra sa şi a încurcat toată 
treaba. Iar eu îţi jur, uite, în faţa lui Dumnezeu, că o să 
potrivesc lucrurile în aşa fel „acolo” şi o să aranjez ca 
mărturisirea dumitale să pară cu totul neaşteptată. O să 
facem praf toată psihologia; o să desfiinţez toate bănuielile 
împotriva dumitale, în aşa fel încât crima dumitale să pară 
un fel de întunecare a minţii, fiindcă, la drept vorbind, asta 
şi este. Sunt un om cinstit, Rodion Romanâci, şi am să-mi ţin 
cuvântul. 

Raskolnikov rămase tăcut şi trist, cu capul plecat; se gândi 
îndelung şi, într-un sfârşit, zâmbi din nou, dar de data asta 
zâmbetul îi era blând şi amar. 


— Eh, nu trebuie! spuse părând să nu se mai ascundă 
defel de Porfiri. Nu merită! N-am nevoie de nici o reducere 
de-a voastră! 

— Ei, uite de asta m-am şi temut! exclamă Porfiri cu 
căldură şi parcă fără să vrea. De asta m-am şi temut, că n-ai 
nevoie de reducerea noastră. 

Raskolnikov se uită la el cu o privire tristă şi gravă. 

— Ei, nu dispreţui viaţa! zise Porfiri. Mai ai mult în faţă. 
Cum să nu-ţi trebuiască reducere, cum să nu-ţi trebuiască! 
Pripit mai eşti! 

— Ce mai am mult? 

— Viaţă! Ce, eşti proroc, poţi să ştii? Caută şi vei găsi. 
Poate că aici te-a şi aşteptat Dumnezeu. Iar lanţul ăla n-o să 
dăinuie în vecii vecilor... 

— O să am reducere..., râse Raskolnikov. 

— Te împiedică vreo ruşine burgheză? Poate te-ai speriat 
fără să ştii, fiindcă eşti tânăr! Totuşi, n-ai nici de ce să te 
sperii şi nici de ce să te ruşinezi că mărturiseşti. 

— Eeh, puţin îmi pasă! şopti dispreţuitor şi dezgustat 
Raskolnikov, părând că nu mai vrea să vorbească. 

Dădu iar să se ridice, ca şi cum ar fi vrut să plece, dar se 
aşeză din nou, vizibil disperat. 

— Auzi, puţin îi pasă! Ţi-ai pierdut credinţa şi îţi închipui 
că te duc în chip grosolan cu zăhărelul; dar câţi ani ai în 
urma dumitale? Cât de mult ai înţeles? A scornit o teorie, 
iar acum îi e ruşine că a dat greş şi că ce a ieşit nu-i tocmai 
original! A ieşit o ticăloşie, ăsta-i adevărul, dar dumneata nu 
eşti totuşi un ticălos de la care nu mai ai ce spera. Nu eşti 
deloc un ticălos din ăsta! Cel puţin, nu te-ai păcălit mult 
timp singur, ai ajuns repede la ultimele consecinţe. Ce cred 
eu despre dumneata? Cred că eşti unul din aceia care, dacă 
i se varsă maţele pe-afară, stă şi se uită zâmbind la călău, 
numai să găsească o credinţă ori un dumnezeu. Fi, ai să 
găseşti şi ai să trăieşti. Ai nevoie, în primul rând, să schimbi 
aerul. lar suferinţa e şi ea un lucru bun. Suferă. Poate chiar 
are dreptate Mikolka vrând suferinţă. Ştiu că n-ai credinţă, 


dar nu mai face pe şmecherul şi pe deşteptul, lasă-te în voia 
vieţii fără să mai stai pe gânduri; n-ai grijă - o să te scoată 
la liman şi o să te pună pe picioare. La ce liman? De unde să 
ştiu eu? Eu doar cred că mai ai mult de trăit. Ştiu că-miiei 
cuvintele ca pe o predică învățată dinainte, dar poate mai 
târziu o să-ţi aminteşti de ele şi or să-ţi fie de folos cândva, 
de asta şi vorbesc. Tot e bine că n-ai făcut altceva decât s-o 
omori pe bătrână. Ia să fi scornit altă teorie şi să fi făcut 
ceva de un milion de ori mai scârbavnic! Poate chiar trebuie 
să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, n-ai de unde să ştii, poate că 
te păstrează pentru ceva anume. Dar cu cât o să ai mai mult 
curaj, cu atât o să te temi mai puţin. Ţi-e frică de pedeapsa 
mare care te aşteaptă? Nu, în privinţa asta e chiar ruşinos 
să-ţi fie frică. Dacă ai făcut un asemenea pas, asta trebuie 
să te întărească. Aici e deja vorba de dreptate. Aşadar, fă 
cum cere dreptatea. Ştiu că nu mă crezi, dar până la urmă 
viaţa o să-şi spună cuvântul. Poate chiar ai să prinzi drag de 
ea. Acum îţi trebuie doar aer, aer, aer! 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră, strigă Raskolnikov, 
sunteţi vreun proroc? Aţi atins vreun calm olimpian de-mi 
faceţi profeţiile astea mai mult decât înțelepte? 

— Cine sunt eu? Sunt un om sfârşit, nimic mai mult. Mă 
rog, un om care simte şi înţelege, care poate mai ştie unele 
lucruri, dar unul sfârşit. Cu dumneata e însă altceva: 
Dumnezeu ţi-a pregătit o viaţă (şi cine ştie, poate când o să 
treacă fumul, n-o să mai fie nimic). Ei, şi ce dacă intri într-o 
altă tagmă de oameni? De confort o să-ţi pară rău, când ai 
un suflet ca al dumitale? Sau poate de faptul că n-o să te 
mai vadă nimeni prea mult timp? Nu aici e problema, ci la 
dumneata însuţi. Fă-te soare şi o să te vadă toată lumea. 
Dar soarele trebuie să fie mai întâi soare. lar zâmbeşti, nu 
ştiu de ce, fiindcă vorbesc ca Schiller? Pun rămăşag că-ţi 
închipui că te iau cu zăhărelul, he-he-he! Eu te rog, Rodion 
Romanâci, să nu mă crezi pe cuvânt, te rog chiar să nu mă 
crezi niciodată pe de-a-ntregul - am năravul ăsta, sunt de 


acord. Însă uite ce vreau să mai adaug: câtă josnicie şi câtă 
cinste sunt în mine vei putea judeca, cred, singur! 

— Când aveţi de gând să mă arestaţi? 

— Păi, o zi jumate sau două pot să-ţi mai las, să te plimbi. 
Gândeşte-te, drăguţule, roagă-te la Dumnezeu. O să fie mai 
în folosul dumitale, zău că da. 

— Bun, şi dacă fug? întrebă cu un zâmbet ciudat 
Raskolnikov. 

— Nu, n-o să fugi. Un mujic, un sectant la modă - lachei ai 
ideilor altora -, ăştia da, fug, fiindcă lor şi vârful unui deget 
dacă li-l arăţi, precum micimanului Dârka, or să creadă 
toată viaţa în orice pofteşti. Dar dumneata, dacă nu mai 
crezi în teoria dumitale, de ce să fugi? Şi ce-ai face ca 
fugar? E rău să trăieşti ca fugar şi e greu, iar dumitale îţi 
trebuie în primul rând o situaţie clară, îţi trebuie aer curat; 
păi de aerul ăla ai dumneata nevoie? Dacă fugi, o să te 
întorci singur înapoi. Fără noi nu te poţi descurca. Dar dacă 
te pun sub lacăt la închisoare, să stai o lună, două, hai, trei - 
ţine minte ce-ţi spun -, odată te pomeneşti că mărturiseşti 
singur şi poate fără să te aştepţi nici dumneata. N-o să ştii 
nici în ceasul dinainte că o să te duci să mărturiseşti. Uite, 
sunt chiar convins că ai să te hotărăşti să „primeşti 
suferinţa”; acum nu mă crezi, dar ai să ajungi singur la 
vorbele mele. Fiindcă, Rodion Romanâci, suferinţa e un 
lucru mare; nu te uita că am pus osânză pe mine, nu 
contează, ştiu eu ce ştiu. Să nu râzi, în suferinţă e o idee. 
Mikolka are dreptate. Nu, n-o să fugi, Rodion Romanâci. 

Raskolnikov se ridică şi îşi luă şapca. Porfiri Petrovici se 
ridică şi el. 

— Te pregăteşti să faci o plimbare? O să fie o seară 
frumoasă, numai să nu înceapă vreo furtună. Deşi ar fi chiar 
mai bine, se mai împrospătează aerul... 

Îşi luă şi el şapca. 

— Vă rog, Porfiri Petrovici, să nu vă băgaţi în cap, spuse 
apăsat şi sever Raskolnikov, că am recunoscut ceva astăzi, 
în faţa dumneavoastră. Sunteţi un om ciudat şi v-am 


ascultat numai din curiozitate. Dar nu am recunoscut 
nimic... Nu uitaţi asta. 

— Ei, ştiu deja lucrul ăsta, n-o să uit, dar uite-l cum 
tremură. Nu te nelinişti, drăguţule; o să fie precum ţi-e 
voia. Plimbă-te puţin, însă nu prea departe. Pentru orice 
eventualitate, mai am la dumneata o mică rugăminte, 
adăugă coborând glasul, mai delicată, dar importantă: în 
cazul în care (deşi mă îndoiesc şi nu te cred deloc în stare), 
în astea patruzeci-cincizeci de ceasuri, îţi vine ideea să 
sfârşeşti treaba altfel, în vreun fel mai ieşit din comun, să-ţi 
faci seama (e o presupunere absurdă, să mi-o ierţi), lasă un 
bileţel scurt, dar clar. Două rânduri, doar două, şi să 
pomeneşti şi despre piatră; o să fie mai nobil. Ei, la 
revedere... Gânduri bune şi un început fericit! 

Porfiri ieşi, aplecându-se şi ferindu-se parcă să se uite la 
Raskolnikov. Acesta se apropie de fereastră şi, cu o 
nerăbdare iritată, aşteptă până când, după socoteala lui, 
avea să ajungă în stradă şi să se îndepărteze. Pe urmă 
părăsi şi el în grabă odaia. 

— III — 

Se grăbea spre Svidrigailov. Ce putea să spere de la omul 
acela, nu ştia nici el. Dar omul acela avea un fel de putere 
ascunsă asupra lui. De când îşi dăduse seama de lucrul 
ăsta, nu îşi mai găsea liniştea, iar acum sosise momentul 
unei explicaţii. 

Tot drumul îl chinui o întrebare: să fi fost Svidrigailov la 
Porfiri? 

Pe cât putea el să judece, ar fi fost chiar în stare să jure, 
nu, nu fusese! După ce s-a gândit îndelung şi a revăzut în 
minte toată vizita lui Porfiri, şi-a spus: nu, n-a fost, cu 
siguranţă n-a fost! 

Dar dacă n-a fost încă, o să se ducă sau nu la Porfiri? 

I se păru că deocamdată n-o să se ducă. De ce? Nici asta 
nu putea spune, însă chiar dacă ar fi putut, acum nu şi-ar fi 
bătut prea mult capul cu aşa ceva. 'Ioate astea îl frământau, 
dar în acelaşi timp parcă nu-i ardea de ele. Lucru ciudat, 


poate chiar de necrezut pentru oricine, soarta lui imediată, 
din acel moment, îl îngrijora prea puţin. Altceva îl chinuia, 
ceva mult mai important, ceva legat numai şi numai de el, 
ceva esenţial. În acelaşi timp simţea o nesfârşită oboseală a 
minţii, deşi judecata îi mergea în dimineaţa aceea mai bine 
decât în toate zilele din urmă. 

Dar mai merita acum, după toate câte se întâmplaseră, să 
se mai străduie să dea de capătul tuturor încurcăturilor 
acelora nenorocite? Merita, bunăoară, să încerce să tragă 
sforile în aşa fel încât Svidrigailov să nu se ducă la Porfiri? 
Să caute să afle şi să piardă timpul cu unul ca Svidrigailov! 

Oh, cum se mai săturase de toate astea! 

Totuşi, îşi continua grăbit drumul spre Svidrigailov; oare 
aştepta de la el ceva nou, ceva care să-l îndrume spre o 
ieşire? La o adică, te agăţi şi de-un pai! Oare soarta sau 
instinctul îi împingea unul spre celălalt? Poate că, în ceea 
ce-l privea, nu erau decât oboseala şi disperarea; poate că 
nu de Svidrigailov avea nevoie, ci de altcineva, iar 
Svidrigailov îi ieşise în cale cu totul întâmplător. Sonia? La 
ce să se ducă acum la Sonia? Să cerşească din nou lacrimile 
ei? lar de Sonia îi era şi teamă. Sonia însemna verdictul 
necruţător, luarea imediată a unei decizii. Trebuia să 
aleagă: ori calea ei, ori calea lui. În clipa aceea, mai ales, nu 
se simţea în stare să dea ochii cu ea. Nu, nu era mai bine să 
încerce cu Svidrigailov? Ce mai însemna şi asta? Dar nu 
putu să nu recunoască în sinea lui că simţea, într-adevăr, de 
mult că are nevoie de el pentru ceva anume. 

Totuşi, ce puteau ei doi să aibă în comun? Nici măcar 
ticăloşiile lor nu erau la fel. Pe deasupra, omul ăsta era 
antipatic, depravat la culme, fără îndoială, viclean şi 
alunecos, poate şi foarte rău. Circulau şi nişte istorii în 
sensul ăsta despre el. E drept că se ocupa de copiii 
Katerinei Ivanovna, dar cine ştie pentru ce şi ce însemna 
asta? Omul ăsta avea veşnic tot felul de intenţii şi de 
planuri. 


În zilele din urmă, o altă idee îi umbla prin cap lui 
Raskolnikov şi îl neliniştea teribil, dar cu cât se străduia s-o 
alunge, cu atât îl apăsa mai tare! Uneori se gândea: 
Svidrigailov îi dăduse tot timpul târcoale şi îi dădea şi-acum; 
Svidrigailov îi aflase taina; Svidrigailov îi pusese gând rău 
Duniei. Dacă şi acum avea tot gânduri rele? Răspunsul era 
aproape sigur da. Dacă acum, aflându-i taina şi dobândind 
putere asupra lui, voia să-l folosească drept armă împotriva 
Duniei? 

Gândul ăsta îl chinuia uneori până şi în somn, dar acum, 
mergând spre Svidrigailov, era prima dată când i se înfăţişa 
atât de clar. Era de-ajuns să-i treacă prin minte ca să îl 
apuce o furie sinistră. În primul rând, asta avea să schimbe 
totul, chiar şi situaţia lui: trebuia să-i dezvăluie imediat 
taina Dunecikăi. Trebuia, poate, chiar să se predea, ca să o 
oprească pe Dunia de la vreun pas necugetat. Scrisoarea? 
De dimineaţă Dunia primise o scrisoare! De la cine putea să 
primească o scrisoare aici, la Petersburg? De la Lujin, 
poate? E adevărat că Razumihin stă de pază, dar el nu ştie 
nimic. Să fie oare nevoie să-i spună totul? Respinse cu 
oroare gândul ăsta. 

În orice caz, pe Svidrigailov trebuia să-l vadă cât mai 
repede, hotări definitiv în sinea lui. Slavă Domnului, aici nu 
era nevoie să intre atât în amănunte, cât în esenţa 
lucrurilor; numai nu cumva, nu cumva să pună ceva la cale 
împotriva Duniei, că... 

Raskolnikov obosise atât de tare în tot acest răstimp, în 
luna aceea din urmă, încât acum nu mai era în stare să 
găsească decât o singură soluţie la problemele de felul ăsta. 
„Atunci îl omor”, se gândi cu o rece deznădejde. Simţea o 
apăsare în suflet; se opri în mijlocul străzii şi începu să se 
uite în jur: pe ce drum o apucase şi încotro o lua? Era pe 
bulevardul X., la treizeci-patruzeci de paşi de piaţa Sennaia, 
prin care venise. Întreg etajul unei case din stânga era 
ocupat de o cârciumă. Toate ferestrele stăteau larg 
deschise; cârciuma, judecând după siluetele care se mişcau 


prin dreptul ferestrelor, era plină ochi. Sala răsuna de 
cântece, se auzeau un clarinet şi o vioară şi bubuia o tobă 
turcească. Răzbăteau glasuri stridente de femei. Vru să o ia 
înapoi, nepricepând de ce cotise pe bulevardul X., când 
deodată, la o fereastră deschisă din capăt, îl văzu stând 
chiar lângă geam, la o masă de ceai, cu pipa în dinţi, pe 
Svidrigailov. Asta îl surprinse teribil, aproape că îl îngrozi. 
Svidrigailov se uita la el în tăcere şi, ce îl izbi îndată pe 
Raskolnikov, părea că avea de gând să se ridice şi să plece 
pe furiş, înainte de-a fi observat. Raskolnikov se prefăcu 
imediat că nu îl zărise şi că se uita gânditor într-o parte, dar 
continuă să-l observe cu coada ochiului. Inima îi bătea 
nebuneşte. Aşa era: vădit lucru, Svidrigailov nu voia să fie 
văzut. Îşi scosese pipa din gură şi dădea deja să se ascundă; 
dar, în timp ce se ridica şi îşi împingea scaunul, îşi dădu 
pesemne brusc seama că Raskolnikov îl vedea şi-l urmărea 
cu privirea. Între ei se petrecu o scenă asemănătoare cu 
cea a primei lor întrevederi, când Raskolnikov se prefăcuse 
că mai dormea încă. Un zâmbet viclean se ivi pe faţa lui 
Svidrigailov şi se lăţi din ce în ce. Şi unul, şi altul ştiau că se 
văd şi se urmăresc reciproc. În fine, Svidrigailov izbucni 
într-un râs zgomotos. 

— Hai! Hai, intră dacă vrei, sunt aici! îi strigă el pe geam. 

Raskolnikov urcă la cârciumă. 

Îl găsi într-o cămăruţă din spate, ce dădea cu o fereastră 
spre sala mare, unde la douăzeci de măsuţe, în zbieretele 
disperate ale unui cor de cântăreţi, stăteau şi beau ceai 
negustori, conţopişti şi lume amestecată. De undeva 
răzbătea ţăcănitul unor bile de biliard. Pe măsuţa din faţa 
lui Svidrigailov se aflau o sticlă începută de şampanie şi un 
pahar pe jumătate plin. În încăpere mai erau un băieţel cu o 
flaşnetă mică în mână şi o fată voinică şi roşie în obraji, cu o 
fustă vărgată cu poala prinsă-n brâu şi cu o pălăriuţă de pai 
cu panglici, la vreo optsprezece ani, care, în ciuda corului 
din sala de-alături, cânta acompaniată la flaşnetă, cu un 


glas de contraaltistă destul de răguşit, un cântec 
servitoresc... 

— Hai, gata! o întrerupse Svidrigailov când intră 
Raskolnikov. 

Fata îşi curmă cântecul şi rămase într-o aşteptare 
respectuoasă. Şi cât cântase avusese o mină serioasă şi 
respectuoasă. 

— Hei, Filip, un pahar! strigă Svidrigailov. 

— Nu beau nimic, zise Raskolnikov. 

— Cum doreşti, oricum nu era pentru dumneata. Bea, 
Katia! Azi nu mai am nevoie de tine, du-te! 

Îi umplu ochi paharul cu şampanie şi îi puse pe masă o 
bancnotă galbenă. Katia bău tot paharul dintr-odată, aşa 
cum beau femeile, adică douăzeci de înghiţituri fără pauză, 
luă bancnota, îi sărută mâna lui Svidrigailov, care îi îngădui 
cât se poate de serios să i-o sărute, şi ieşi din încăpere, în 
timp ce băieţelul cu flaşneta se târa în urma ei. Fuseseră 
aduşi amândoi din stradă. Svidrigailov nu era la Petersburg 
nici de-o săptămână, dar parcă s-ar fi aflat acolo de când 
lumea. Pentru Filip, chelnerul de la cârciumă, care îi făcea 
deja temenele, se număra printre „ai casei”. Uşa dinspre 
sală se închise. Svidrigailov se simţea în camera asta ca la el 
acasă şi probabil că petrecea aici zile întregi. Era o 
cârciumă murdară, urâtă, poate nici de mâna a doua. 

— Mă îndreptam spre dumneata şi uite că te-am găsit, 
începu Raskolnikov, dar nu ştiu cum de-am cotit acum din 
piaţa Sennaia pe bulevardul X.! N-o iau niciodată pe aici. 
Din piaţa Sennaia fac la dreapta. Nici măcar nu-i drumul 
spre dumneata. Numai ce-am cotit şi, poftim, am dat peste 
dumneata! Ciudat! 

— De ce nu spui de-a dreptul: e o minune! 

— Pentru că poate să fie numai o întâmplare. 

— Ce fire are tot poporul ăsta! izbucni în râs Svidrigailov. 
N-ar recunoaşte neam, nici măcar în sinea lui, că crede în 
minuni! La fel şi dumneata, spui „poate să fie numai o 
întâmplare”. Ei, câţi din ăştia, care n-au curajul propriilor 


păreri sunt pe-aici, nici nu poţi să-ţi închipui, Rodion 
Romanâci! Nu la dumneata mă refer. Dumneata ai propria 
opinie şi ai curajul să ţi-o susţii. Aşa mi-ai şi trezit interesul. 

— Doar cu atât? 

— E de-ajuns şi atât. 

Svidrigailov era puţin cam înfierbântat, deşi băuse doar 
jumătate de pahar cu şampanie. 

— Am impresia că ai venit la mine înainte să afli că sunt 
capabil să am ceea ce numeşti dumneata propria opinie, 
remarcă Raskolnikov. 

— Ei, atunci a fost altceva. Fiecare cu ale lui. Cât despre 
minune, ce să spun, pesemne ai dormit în ultimele două-trei 
zile. Păi, eu ţi-am indicat cârciuma asta, nu e nici o minune 
că ai venit direct aici; ţi-am spus chiar eu pe unde s-o iei, 
locul unde se află şi orele când poţi să mă găseşti aici. Îţi 
aminteşti? 

— Am uitat, răspunse uimit Raskolnikov. 

— Cred. De două ori ţi-am spus. Adresa ţi s-a întipărit 
mecanic în minte. Ai şi cotit-o încoace mecanic, exact la 
adresa indicată, fără să-ţi dai măcar seama. De altfel, nici 
când ţi-am spus atunci nu trăgeam nădejde că ai înţeles. Te 
trădezi prea uşor, Rodion Romanâci. Dar mai e ceva, uite: 
sunt convins că la Petersburg sunt mulţi care vorbesc 
singuri pe stradă. E un oraş cu oameni pe jumătate nebuni. 
Dacă am avea oameni de ştiinţă, adică medici, jurişti şi 
filosofi, ar putea face studii extrem de preţioase aici, fiecare 
în domeniul lui. Rar mai întâlneşti atâtea influenţe sumbre, 
brutale şi stranii asupra sufletului omenesc ca la 
Petersburg. Dacă ar fi să luăm numai influenţa climei! Şi 
mai e şi centrul administrativ al întregii Ruşii, iar caracterul 
lui se reflectă probabil în toate. Dar nu despre asta-i vorba 
acum, ci despre faptul că te-am urmărit de câteva ori pe 
stradă. Când ieşi din casă îţi mai ţii capul drept. După 
douăzeci de paşi îl laşi deja în jos şi îţi duci mâinile la spate. 
Priveşti, dar e clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici într-o 
parte nici în cealaltă. În fine, începi să mişti din buze şi să 


vorbeşti singur, uneori chiar îţi aduci un braţ în faţă şi te- 
apuci să perorezi, iar la urmă te opreşti în mijlocul 
drumului şi stai acolo de te uită Dumnezeu. Asta nu e bine 
deloc. Poate te mai văd şi alţii în afară de mine şi nu-i defel 
în folosul dumitale. De altfel, mie puţin îmi pasă, fiindcă n-o 
să te vindec eu, dar înţelegi, desigur, ce vreau să spun. 

— Ştii că sunt urmărit? întrebă Raskolnikov uitându-se la 
el scrutător. 

— Nu, nu ştiu nimic, răspunse oarecum mirat Svidrigailov. 

— Ei, atunci, să lăsăm persoana mea în pace, mormăi 
Raskolnikov încruntându-se. 

— Bun, să te lăsăm în pace. 

— Spune-mi mai bine de ce, dacă vii aici să bei şi mi-ai 
indicat de două ori locul ăsta ca să te găsesc, adineauri, 
când mă uitam spre fereastră din stradă, ai încercat să te 
ascunzi şi s-o ştergi? Am văzut clar lucrul ăsta. 

— He-he! Dar dumneata de ce, când stăteam în pragul uşii 
dumitale, ai rămas întins pe divan cu ochii închişi şi te-ai 
prefăcut că dormi, cu toate că erai treaz? Şi eu am văzut 
clar lucrul ăsta. 

— Poate că aveam... motive... ştii şi singur... 

— Şi eu am poate motive, deşi dumneata nu le cunoşti. 

Raskolnikov puse cotul stâng pe masă, îşi sprijini bărbia în 
degetele mâinii drepte şi se uită ţintă la Svidrigailov. Îi 
cercetă preţ de un minut chipul, care fusese întotdeauna un 
prilej de mirare pentru el. Era foarte ciudat, părea să 
semene cu o mască: alb, rumen, cu buze foarte roşii, cu o 
bărbuţă bălaie şi un păr blond destul de des încă. Ochii îi 
avea cam prea albaştri, iar privirea îi era parcă prea grea şi 
prea fixă. Era ceva groaznic de neplăcut la chipul acesta 
frumos şi extrem de tânăr, dacă te gândeai la vârsta lui. 
Purta nişte haine uşoare, de vară, elegante, iar rufăria îi era 
şi ea deosebit de elegantă. Pe un deget avea un inel imens 
cu o piatră scumpă. 

— Oare trebuie să mai am acum de furcă şi cu dumneata? 
zise deodată Raskolnikov, pornind direct la atac cu o 


nerăbdare febrilă. Deşi eşti poate omul cel mai periculos, 
dacă îţi pui în minte să-mi faci rău, dar eu nu vreau să-mi 
mai bat capul. Am să-ţi arăt că nu pun chiar atâta preţ pe 
mine, cum îţi închipui probabil dumneata. Să ştii că am 
venit să-ţi spun verde-n faţă că, dacă nu ţi-ai schimbat 
intenţiile în privinţa soră-mii şi dacă te gândeşti să te 
foloseşti pentru asta de lucrurile pe care le-ai descoperit de 
curând, te omor înainte să mă bagi dumneata la puşcărie. 
Poţi să mă crezi pe cuvânt, ştii bine că sunt în stare să mi-l 
ţin. În al doilea rând, dacă ai ceva să-mi spui - fiindcă am tot 
avut impresia zilele astea că vrei să-mi vorbeşti -, spune mai 
repede, că timpul e preţios şi foarte curând o să fie poate 
deja târziu. 

— Da” unde te grăbeşti aşa? întrebă Svidrigailov cu o 
privire curioasă. 

— Fiecare cu drumul lui, zise posomorât şi nerăbdător 
Raskolnikov. 

— Mă îndemni la sinceritate, dar dumneata refuzi să 
răspunzi încă de la prima întrebare, observă Svidrigailov cu 
un zâmbet. [i se pare întruna că urmăresc ceva, de asta mă 
şi priveşti bănuitor. Bun, e absolut de înţeles în situaţia 
dumitale. Dar oricât aş vrea să leg o prietenie cu dumneata, 
n-o să mă canonesc să te conving de contrariu. Nu face 
daraua cât ocaua, zău, şi nici n-aveam să-ţi spun cine ştie 
ce. 

— Atunci de ce voiai să mă vezi? De ce te-ai tot ţinut de 
capul meu? 

— Păi, pur şi simplu pentru că eşti un subiect de studiu 
interesant. M-a atras situaţia dumitale cu totul ieşită din 
comun, asta m-a atras! Pe deasupra, mai eşti şi fratele unei 
fiinţe care m-a interesat foarte mult şi, în sfârşit, tocmai 
această fiinţă mi-a vorbit la un moment dat foarte mult şi 
foarte des despre dumneata, de unde am şi dedus că aio 
mare influenţă asupra ei; păi, e puţin lucru? He-he-he! De 
altfel, recunosc, întrebarea dumitale este foarte complicată 
pentru mine şi mi-e greu să-ţi răspund. Uite, acum, 


bunăoară, nu cu treaba asta ai venit la mine, ci sperând că 
o să-ţi spun ceva nou, nu? Nu-i aşa? Aşa-i? stărui 
Svidrigailov cu un zâmbet şiret. Ei, închipuie-ţi acum că şi 
eu, încă din tren, venind încoace, am contat pe faptul că-mi 
vei spune şi dumneata ceva nou şi că o să izbutesc să-ţi dau 
câte ceva la schimb. Ca să vezi ce bogaţi suntem! 

— Ce să-mi dai la schimb? 

— Ce să spun? Ştiu şi eu? Vezi şi dumneata în ce tractir îmi 
petrec timpul şi mă mulţumesc cu-atât, adică nu că mă 
mulţumesc, dar undeva trebuie să stau şi eu. Păi, uite şi 
amărâta asta de Katia... ai văzut-o? Ei, dacă eram vreun 
mâncău ori vreun gastronom de club, dar uite şi dumneata 
ce pot să mănânc! (Arătă cu degetul spre măsuţa din colţ, 
unde, pe o farfurie mică de tablă, se zăreau resturile unui 
biftec oribil cu cartofi.) Apropo, ai mâncat? Eu mi-am rupt 
dinţii şi mi-e de-ajuns. Vin, bunăoară, nici nu beau. În afară 
de şampanie, nu mă ating de nimic, nici şampanie nu beau 
mai mult de un pahar cât e seara de lungă şi tot mă doare 
capul. Acum am comandat sticla asta ca să mă mai înviorez, 
că mă pregătesc să mă duc undeva, de asta mă vezi într-o 
dispoziţie specială. De asta m-am şi ascuns adineauri ca un 
şcolar, m-am gândit că-mi strici socotelile, dar se pare 
(scoase ceasul din buzunar) că pot să stau vreo oră cu 
dumneata, e patru jumătate. Ei, barem să fi fost ceva - 
moşier, tată de familie, ulan, fotograf, gazetar... dar nu sunt 
nimic, n-am nici o specialitate! Câteodată te-apucă şi 
plictiseala. Mă gândeam, zău, că ai să-mi spui ceva nou. 

— Dar cine eşti dumneata de fapt şi de ce-ai venit aici? 

— Cine sunt? Ştii doar: un nobil, am servit doi ani în 
cavalerie, pe urmă m-am vânturat pe-aici, prin Petersburg, 
după care m-am însurat cu Marfa Petrovna şi am locuit la 
ţară. Uite asta mi-e biografia! 

— Pare-se că eşti cartofor, nu? 

— Nu, ce cartofor. Trişor, nu cartofor. 

— Chiar ai fost trişor? 

— Da, am fost trişor. 


— Şi o mai încasai? 

— Mi s-a-ntâmplat. De ce? 

— Ei, înseamnă că puteai să te baţi în duel... asta te mai 
animă. 

— N-am să te contrazic şi, oricum, nu sunt un maestru 
într-ale filosofiei. Îţi mărturisesc că am venit aici mai 
degrabă din pricina femeilor. 

— De cum ai îngropat-o pe Marfa Petrovna? 

— Da, zâmbi cu o sinceritate triumfătoare Svidrigailov. Şi 
ce? Găseşti că e ceva rău în faptul că vorbesc aşa despre 
femei? 

— Adică, dacă găsesc ori nu găsesc ceva rău în desfrâu? 

— În desfrâu! Uite unde-ai ajuns! Dar stai să-ţi răspund 
mai întâi în ceea ce priveşte femeia în general; ştii, am chef 
de pălăvrăgeală. Spune-mi şi mie, pentru ce m-aş abţine? 
De ce să renunţ, dacă sunt un vânător de femei? Cel puţin e 
o ocupaţie. 

— Vasăzică tot ce speri e să-ţi faci de cap pe-aici! 

— Şi dacă-i aşa, ce? Da, şi să-mi fac de cap! Măcar să-mi 
fac! Îmi place că mă întrebi deschis. Desfrâul ăsta are cel 
puţin ceva statornic, întemeiat chiar pe firea omului şi 
nesupus fanteziei, ceva care stăruie în sânge ca un tăciune 
ce mocneşte tot timpul, gata să se reaprindă oricând, şi pe 
care, chiar cu anii, nu-l stingi uşor. Spune şi dumneata, nu-i 
în felul lui o ocupaţie? 

— Şi ăsta e un motiv de bucurie? Asta e o boală, şi încă 
una periculoasă. 

— A, aici voiai să ajungi? Sunt de acord că e o boală, ca 
orice lucru care întrece măsura, şi aici o întreci cu 
siguranţă - dar, în primul rând, la unul e-ntr-un fel şi la altul 
e în alt fel, iar în al doilea rând, se-nţelege, trebuie să ai în 
toate o măsură, o socoteală, fie ea şi ticăloasă, asta e! Altfel, 
poţi ajunge să te şi împuşti. Sunt de acord că un om 
cumsecade are datoria să se plictisească, totuşi... 

— Şi ai fi în stare să te împuşti? 


— Ei, haide! pară plin de repulsie Svidrigailov. Fii bun şi 
nu vorbi despre asta, se grăbi să adauge, fără nimic din 
fanfaronada care se făcuse simțită în tot ce spusese înainte. 
Parcă se schimbase şi la faţă. Mărturisesc că am o 
slăbiciune de neiertat, dar ce să fac: mi-e frică de moarte şi 
nu-mi place să aud vorbindu-se despre ea. Ştii că sunt 
oarecum mistic? 

— A, stafia Marfei Petrovna! Te mai vizitează şi-acum? 

— Las-o-ncolo, nu mai pomeni de ea; la Petersburg n-a fost 
încă; mai dă-o naibii! strigă el cu un aer parcă iritat. Nu, să 
vorbim mai bine despre altceva... de altfel... Mda! N-am 
timp să stau cu dumneata, păcat! Aveam ceva să-ţi spun. 

— E la mijloc o femeie? 

— Da, o femeie, o întâmplare neprevăzută... Nu, nu despre 
asta voiam să-ţi vorbesc. 

— Postura asta ticăloasă nu mai are nici un efect asupra 
dumitale? Nu mai ai nici o putere să te opreşti? 

— Dumneata pretinzi putere? He-he-he! Chiar mă uimeşti, 
Rodion Romanâci, deşi am ştiut că aşa o să fie. Dumneata 
îmi vorbeşti mie despre desfrâu şi estetică! Dumneata eşti 
un Schiller, eşti un idealist! Sigur, toate astea aşa şi trebuie 
să fie, ba chiar ne-am mira dacă ar fi altfel, dar în realitate e 
cam ciudat... Ah, păcat că n-am timp, dumneata însuţi eşti 
un subiect mai mult decât interesant! Dar apropo, îţi place 
Schiller? Mie îmi place la nebunie. 

— Mare fanfaron mai eşti! zise cu un fel de silă 
Raskolnikov. 

— Nu sunt, zău dacă sunt! răspunse râzând Svidrigailov. 
Dar nu te contrazic, fie şi fanfaron; de ce n-aş fi fanfaron de 
vreme ce asta nu face rău nimănui? Şapte ani am stat la 
ţară, la Marfa Petrovna, aşa că acum, când am dat peste un 
om inteligent ca dumneata, inteligent şi interesant în cel 
mai înalt grad, sunt pur şi simplu bucuros să trăncănesc şi 
eu, ba am mai şi băut jumătatea asta de pahar de şampanie 
şi deja mi s-a urcat un pic la cap. Pe deasupra, e o anumită 


împrejurare care m-a stârnit rău, dar pe care... o s-o trec 
sub tăcere. Încotro? întrebă brusc speriat. 

Raskolnikov dăduse să se scoale. Parcă simţea o apăsare, 
nu avea aer şi îi era parcă ruşine că venise acolo. Se 
încredinţase că Svidrigailov era cel mai ticălos şi mai de 
nimic om din lume. 

— Eh! Stai jos, mai rămâi, se rugă Svidrigailov, pune să-ţi 
aducă barem un ceai. Hai, stai, n-o să mai spun tâmpenii, 
despre mine adică. Am să-ţi povestesc ceva. Hai, vrei să-ţi 
povestesc cum m-a „salvat”, ca să vorbesc în termenii 
dumitale, o femeie? Îţi răspund în felul ăsta şi la prima 
întrebare, fiindcă fiinţa aceasta este sora dumitale. Pot să-ţi 
povestesc? Ne mai omorâm timpul. 

— Povesteşte, dar sper că dumneata... 

— O, nu te speria! Mai ales că Avdotia Romanovna nu 
poate trezi, până şi într-un om ticălos şi de nimic ca mine, 
decât cel mai profund respect! 

— IV — 

— Ştii, poate (da, ţi-am spus chiar eu), începu Svidrigailov, 
că am fost închis aici la închisoarea datornicilor, pentru o 
sumă imensă şi fără să întrevăd vreo posibilitate, cât de 
mică, s-o achit. N-are rost să-ţi mai povestesc în amănunt 
cum m-a răscumpărat atunci Marfa Petrovna; ştii dumneata 
până la ce grad de sminteală e în stare să se îndrăgostească 
uneori o femeie? Era o femeie cinstită şi deloc proastă (deşi 
total incultă). Închipuie-ţi că femeia asta, cea mai geloasă şi 
mai cinstită posibil, s-a hotărât, după nenumărate scene şi 
reproşuri înspăimântătoare, să se coboare până la a încheia 
cu mine un fel de contract, pe care l-a respectat întocmai pe 
toată durata căsătoriei noastre. Ea era mult mai în vârstă 
decât mine şi pe deasupra mai şi ţinea tot timpul în gură 
câte un beţigaş de cuişoare. Eu, chit că în sufletul meu 
eram un porc, am fost cinstit în felul meu şi i-am spus că nu 
pot să-i fiu pe deplin credincios. Mărturisirea asta a făcut-o 
să turbeze, dar se pare că sinceritatea mea grosolană i-a şi 
plăcut oarecum. „Vasăzică, şi-a spus ea, nu vrea sămă 


înşele, de vreme ce o declară aşa, de la bun început”, iar 
pentru o femeie geloasă ăsta e cel mai important lucru. 
După multe plânsete am stabilit între noi un fel de contract 
nescris: unu, să n-o părăsesc niciodată pe Marfa Petrovna şi 
să fiu întotdeauna soţul ei; doi, să nu plec nicăieri fără 
permisiunea ei; trei, să n-am niciodată o ibovnică 
permanentă; patru, Marfa Petrovna îmi dădea voie în 
schimb să-mi aleg din când în când câte o slujnică, dar 
numai cu ştirea ei secretă; cinci, să ferească Dumnezeu să 
mă îndrăgostesc de vreo femeie de condiţia noastră; şase, 
în cazul când, Doamne fereşte, dădea peste mine vreo 
pasiune mare şi serioasă, trebuia să i-o mărturisesc Martei 
Petrovna. În privinţa ultimului punct, stătea, de altminteri, 
destul de liniştită; era o femeie inteligentă, deci n-avea cum 
să se uite la mine altfel decât la un desfrânat şi un muieratic 
care nu era în stare să se îndrăgostească serios. Dar o 
femeie inteligentă şi o femeie geloasă sunt două lucruri 
diferite, uite aici a şi fost nenorocirea. De altfel, ca să-i poţi 
judeca fără părtinire pe unii oameni, trebuie să renunţi la 
unele păreri preconcepute despre ei şi la felul în care eşti 
deprins să priveşti oamenii şi lucrurile care te înconjoară în 
mod obişnuit. În judecata dumitale am toate temeiurile să 
am încredere, mai mult decât în a oricui. Probabil că ai 
auzit deja foarte multe lucruri ridicole şi absurde despre 
Marfa Petrovna. Avea, într-adevăr, unele obiceiuri de râs; îţi 
spun însă deschis că-mi pare sincer rău pentru 
nenumăratele necazuri pe care i le-am pricinuit. Ei, cred că 
e de-ajuns pentru o oraison funcbre54 cum se cuvine 
pentru cea mai delicată soţie din partea celui mai delicat 
soţ. Când ne certam, eu mai mult tăceam şi nu mă enervam, 
iar această purtare de gentleman îşi atingea aproape 
întotdeauna ţinta; avea efect asupra ei şi chiar îi plăcea; 
erau şi situaţii când se simţea într-adevăr mândră de mine. 
Cu toate astea, pe surioara dumitale n-a putut-o suferi. Nu 
ştiu cum s-a întâmplat că a riscat să ia în casa ei ca 
guvernantă o asemenea frumuseţe! Explicaţia mea e că 


Marfa Petrovna era o femeie pătimaşă şi sensibilă şi că pur 
şi simplu s-a îndrăgostit chiar ea, literalmente s-a 
îndrăgostit, de surioara dumitale. Ei, dar şi Avdotia 
Romanovna! Eu am înţeles foarte bine, de la prima privire, 
că aici nu-ia bună şi - ce crezi? - mi-am pus în gând să nici 
nu ridic ochii la ea. Dar Avdotia Romanovna a făcut chiar ea 
primul pas, mă crezi sau nu? Şi poţi să-ţi închipui că Marfa 
Petrovna a ajuns până acolo, încât la început se supăra pe 
mine că nu spuneam niciodată o vorbă despre surioara 
dumitale şi că eram atât de indiferent la nesfârşitele ei 
laude înflăcărate la adresa Avdotiei Romanovna? Nu pricep 
nici eu ce voia! Ei, bineînţeles că Marfa Petrovna i-a povestit 
în amănunt Avdotiei Romanovna toată viaţa mea. Avea 
nenorocitul obicei să destăinuie toate secretele noastre de 
familie şi să se plângă tuturor de mine. Cum putea ea să 
scape un prieten atât de nou şi de minunat? Bănuiesc că 
nici nu vorbeau despre altceva decât despre mine şi nu 
încape îndoială că Avdotia Romanovna a aflat toate istoriile 
alea sinistre şi misterioase puse pe seama mea... Pun 
rămăşag că ai auzit deja câte ceva de felul ăsta, nu? 

— Am auzit. Lujin chiar te învinuia de moartea unui copil. 
E adevărat? 

— Ai bunătatea să laşi deoparte mârşăviile astea, se 
eschivă dezgustat şi morocănos Svidrigailov. Dacă vrei 
neapărat să ştii ce-i cu bazaconia asta, o să-ţi povestesc 
odată, acum însă... 

— S-a vorbit şi de un lacheu de-al dumitale de la ţară, 
pare-se că şi de moartea lui ai fi fost cumva vinovat. 

— Fii bun, ajunge! i-o tăie iar Svidrigailov, cu vădită 
nerăbdare. 

— Nu-i cumva lacheul care a venit să-ţi umple pipa după 
ce-a murit... nu mi-ai povestit chiar dumneata? spuse 
Raskolnikov tot mai iritat. 

Svidrigailov se uită atent la Raskolnikov, căruia i se păru 
că citeşte în privirea lui o străfulgerare de batjocură 


răutăcioasă, dar Svidrigailov se stăpâni şi răspunse foarte 
politicos: 

— Ba da. Văd că şi asta te interesează la culme şi o iau ca 
pe o datorie să-ţi satisfac punct cu punct curiozitatea cu 
prima ocazie prielnică. Ei, drace! Văd că pot într-adevăr să 
le par unora un tip romantic. Judecă şi dumneata cât de 
dator sunt să-i mulţumesc după toate astea râposatei Marfa 
Petrovna pentru a-i fi spus atâtea lucruri secrete şi 
interesante despre mine surioarei dumitale. Nici nu 
îndrăznesc să judec impresia făcută, în orice caz, a fost în 
avantajul meu. Cu tot dezgustul firesc al Avdotiei 
Romanovna faţă de mine şi în ciuda aerului meu veşnic 
sumbru şi respingător, i s-a făcut în cele din urmă milă de 
mine, milă de un om pierdut. Iar când în inima unei fete îşi 
face loc mila, ăsta e în mod clar lucrul cel mai periculos 
pentru ea. Are să vrea îndată şi să-l „salveze” pe acel om, 
să-i bage minţile în cap, să-l facă să renască, să-l îndemne 
spre țeluri mai nobile şi să-l readucă la o nouă viaţă şi 
activitate - ei, ştii genul ăsta de vise. Eu mi-am dat seama 
imediat că păsăruica o să zboare singură în laţ şi, la rândul 
meu, m-am pregătit. Te încrunţi, Rodion Romanâci, sau mi 
se pare? Nu-i nevoie, după cum ştii, n-a ieşit nimic de-aici. 
(Fir-ar al dracului, am băut ceva astăzi!) Ştii, mi-a părut tot 
timpul rău, chiar de la început, că surorii dumitale nu i-a 
fost dat să trăiască în secolul al doilea ori al treilea al erei 
noastre, de pildă, ca fiică a vreunui prinţ domnitor sau a 
vreunui proconsul în Asia Mică. Ar fi fost, fără îndoială, una 
dintre mucenice şi cu siguranţă şi-ar fi păstrat zâmbetul pe 
buze când i s-ar fi ars pieptul cu fierul înroşit. S-ar fi dus 
chiar singură la martiriu, iar în secolele patrucinci ar fi 
plecat în pustiul Eghipetului şi ar fi trăit acolo treizeci de 
ani, hrănindu-se cu rădăcini, extaze şi viziuni. Ea atâta 
aşteaptă şi doreşte fierbinte, să pătimească pentru cineva, 
iar de nu i se dă prilejul, e în stare să se şi arunce pe 
fereastră. Mi-a ajuns la urechi ceva despre un domn 
Razumihin. Se spune că e băiat bun, cu scaun la cap (după 


cum îl arată şi numele, un seminarist probabil). Păi, atunci 
să facă bine şi s-o păzească pe surioara dumitale. Într-un 
cuvânt, cred că am înţeles-o, ceea ce socotesc că îmi face 
cinste. Dar atunci, adică la început, când abia faci 
cunoştinţă, ştii şi dumneata, eşti întotdeauna mai uşuratic şi 
mai prost, vezi lucrurile greşit, nu cum sunt într-adevăr. La 
dracu”, de ce-o fi aşa frumoasă? Nu-i vina mea! Într-un 
cuvânt, pasiunea mea a început prin cea mai nestăpânită 
atracţie fizică. lar Avdotia Romanovna e de o puritate 
înspăimântătoare, de nemaiauzit şi de nemaivăzut. (Bagă 
de seamă că îţi spun asta despre sora dumitale ca pe un 
fapt. Castitatea ei e aproape bolnăvicioasă, cu toată mintea 
ei deschisă, şi asta o să-i strice.) S-a întâmplat să intre 
atunci la noi, ca slujnică, Paraşa, o fată cu ochii negri, adusă 
tocmai atunci din alt sat, pe care n-o mai văzusem, 
frumuşică foc, dar proastă ca noaptea: s-a pus pe un 
plânset şi pe nişte urlete prin toată curtea, de-a ieşit cu 
scandal. Într-un rând, după masă, Avdotia Romanovna a 
venit înadins după mine pe o alee din grădină şi, cu ochii 
scăpărând, mi-a cerut s-o las în pace pe sărmana Paraşa. 
Asta cred că a fost prima noastră discuţie între patru ochi. 
Eu, se-nţelege, am socotit o cinste să-i îndeplinesc dorinţa, 
mi-am dat toată silinţa să mă prefac stânjenit, tulburat, într- 
un cuvânt, mi-am jucat rolul destul de bine. S-a legat o 
relaţie, discuţii pe-ascuns, morală, dăscăleală, rugăminţi, 
implorări, chiar lacrimi, dacă poţi să crezi, chiar şi lacrimi! 
lată până unde poate să meargă la unele tinere pasiunea 
pentru morală! Eu, fireşte, am dat vina pe soartă, m-am 
prefăcut dornic, ahtiat după lumină şi în cele din urmă am 
pus în funcţiune metoda cea mai tare şi mai sigură pentru 
cucerirea inimii unei femei, metoda care nu a dezamăgit 
niciodată pe nimeni şi care le impresionează pe toate, până 
la una, fără excepţie. E metoda cunoscută: linguşirea. Nimic 
nu-i mai greu pe lume decât sinceritatea şi nimic mai lesne 
decât linguşirea. Dacă în sinceritate o sutime de notă e 
falsă, se produce imediat o disonanţă, după care se lasă cu 


scandal. Linguşirea poate să fie falsă până la ultima notă, 
însă tot plăcută va fi şi va fi chiar ascultată cu plăcere, una 
grosolană, dar totuşi plăcere. Căci oricât de ordinară ar fi 
linguşirea, cel puţin jumătate va părea negreşit adevărată. 
Iar lucrul ăsta e valabil pentru toate gradele de dezvoltare 
şi toate straturile societăţii. Până şi o vestală poate fi sedusă 
cu linguşirea. Cât despre oamenii obişnuiţi, nici nu mai 
încape vorbă. Nu pot să nu râd când îmi amintesc cum am 
sedus odată o cuconiţă devotată soţului, copiilor şi virtuţilor 
ei. Ce distractiv a fost şi ce puţin am avut de lucru! Dar 
cuconiţa chiar era virtuoasă, cel puţin în felul ei. Toată 
tactica mea a fost să mă arăt clipă de clipă copleşit şi să mă 
prosternez în faţa virtuţii ei. Am linguşit-o cu neruşinare şi, 
cum obţineam o strângere de mână, dar chiar şi o privire, 
începeam să mă dojenesc că i le-am smuls cu de-a sila, că ea 
s-a împotrivit, o, cât s-a împotrivit, şi că în mod sigur n-aş fi 
obţinut nimic dacă nu aş fi fost atât de vicios; că ea, în 
nevinovăția ei, nu a bănuit perfidia şi a cedat fără să se 
gândească, fără să ştie, fără să vadă etC. Etc. Într-un 
cuvânt, am obţinut tot, iar cuconiţa mea a rămas cât se 
poate de convinsă că e nevinovată şi curată, îşi îndeplineşte 
toate îndatoririle şi obligaţiile şi doar întâmplarea a făcut-o 
să cadă în păcat. Cum s-a mai supărat pe mine când i-am 
spus în cele din urmă că, sincer vorbind, eu cred că şiea a 
căutat plăcerea la fel ca şi mine. Biata Marfa Petrovna ceda 
şi ea teribil la linguşeală şi, dacă aş fi vrut, ar fi trecut cu 
siguranţă toată averea încă din timpul vieţii pe numele meu. 
(Dar m-am întrecut din cale-afară cu băutura şi 
pălăvrăgeala.) Sper că n-ai să te superi dacă o să amintesc 
că exact acelaşi efect a început să se facă simţit şi la Avdotia 
Romanovna. Dar eu am fost prost şi nerăbdător şi am 
stricat totul. Nici înainte nu-i fusese pe plac de câteva ori 
Avdotiei Romanovna expresia ochilor mei, dacă poţi să-ţi 
închipui! Într-un cuvânt, se aprindea în ei un foc tot mai 
intens şi mai nestăpânit, care a speriat-o şi pe care până la 
urmă a început să-l urască. Nu mai intru în amănunte, dar 


ne-am despărţit. Pe urmă m-am dovedit iarăşi prost. M-am 
apucat să-mi bat joc în chipul cel mai grosolan de toată 
morala şi toate eforturile ei de-a mă converti; a intrat din 
nou în scenă Paraşa, dar nu numai ea, într-un cuvânt, am 
început să mă destrăbălez. Ah, dacă ai fi văzut măcar o dată 
în viaţa dumitale, Rodion Romanâci, cum ştiu să scapere 
câteodată ochişorii surioarei dumitale! N-are a face că eu 
sunt beat acum şi că, uite, am băut deja un pahar întreg de 
şampanie, spun adevărul; te asigur că privirea asta mi se 
arăta şi în vis; până la urmă n-am mai putut să suport nici 
foşnetul rochiei ei. Zău dacă nu mă gândeam că dau în 
epilepsie, nu-mi închipuisem niciodată că puteam să turbez 
în halul ăla. Într-un cuvânt, trebuia să ne împăcăm: dar asta 
era deja cu neputinţă. Şi ce crezi că am făcut atunci? Ca să 
vezi în ce hal de îndobitocire poate să-l aducă turbarea pe 
om! Să nu întreprinzi niciodată ceva la furie, Rodion 
Romanâci. Socotind eu că Avdotia Romanovna este săracă 
lipită (o, scuză-mă, n-am vrut să spun asta... dar la urma 
urmelor nu-i totuna dacă înţelesul e acelaşi?), într-un 
cuvânt, trăieşte din munca ei, că ea îşi ţine şi mama, şi pe 
dumneata (ah, fir-ar să fie, iar te încrunţi...), am hotărât să-i 
ofer toţi banii mei (până în treizeci de mii puteam să-i dau şi 
atunci), ca să fugă cu mine, chiar şi aici, la Petersburg. 
Bineînţeles că i-aş fi jurat iubire eternă, fericire etC. Etc. 
Mă crezi că eram îndrăgostit atât de nebuneşte de ea, încât 
dacă mi-ar fi spus: „Strânge-o de gât ori otrăveşte-o pe 
Marfa Petrovna şi însoară-te cu mine”, n-aş fi stat pe 
gânduri! Dar totul s-a isprăvit cu o catastrofă, ştii deja, şi 
poţi să judeci şi dumneata cum m-am înfuriat când am aflat 
că Marfa Petrovna îl dezgropase de nu ştiu unde pe 
nemernicul de Lujin, conţopistul ăla, şi că aproape pusese la 
cale o căsătorie, lucru pe care, de fapt, i-l propusesem şi eu. 
E sau nu aşa? E? E aşa? Bag de seamă că ai început să 
asculţi cu mare atenţie... tinere interesant... 

Svidrigailov izbi nerăbdător cu pumnul în masă. Faţa i se 
înroşi. Raskolnikov îşi dădu seama clar că acel pahar sau 


pahar şi jumătate de şampanie, băut cu sorbituri mici, îl 
ameţise fără să-şi dea seama şi se hotări să folosească 
prilejul. Svidrigailov îi trezea o mare neîncredere. 

— Ei, după toate astea, sunt absolut sigur că şi aici ai venit 
tot cu gândul la soră-mea, spuse de-a dreptul, fără să se 
mai ascundă, vrând să-l scoată şi mai tare din fire pe 
Svidrigailov. 

— Eh, de-ajuns, păru să se dezmeticească brusc 
Svidrigailov, doar ţi-am spus... şi-n afară de asta, sora 
dumitale nici nu poate să mă sufere. 

— De asta, că nu poate, sunt şi eu convins, dar nu despre 
lucrul ăsta e vorba acum. 

— Eşti convins că nu poate? (Svidrigailov îşi miji ochii şi 
zâmbi ironic.) Ai dreptate, nu mă iubeşte, dar să nu bagi 
niciodată mâna în foc când e vorba despre ce-a fost între un 
soţ şi o soţie sau între un amant şi o amantă. Aici există 
întotdeauna câte un cotlon care rămâne tot timpul 
necunoscut celorlalţi şi pe care nu îl ştiu decât ei doi. Poţi să 
bagi mâna-n foc că Avdotia Romanovna mă priveşte cu 
repulsie? 

— După unele cuvinte din istorisirea dumitale, îmi dau 
seama că ai şi acum intenţii cât se poate de grabnice, 
bineînţeles, mârşave, în privinţa Duniei. 

— Cum! Mi-au scăpat asemenea cuvinte? spuse sincer 
speriat Svidrigailov, fără să dea nici cea mai mică atenţie 
epitetului atribuit intenţiilor sale. 

— Îţi scapă şi-acum. Păi, bunăoară, de ce te temi atâta? Ce 
te-a făcut să te sperii acum aşa, hodoronc-tronc? 

— Eu mă tem şi mă sperii? Mă sperii de dumneata? Mai 
degrabă te temi dumneata de mine, cher ami55. Ce prostii 
spui... De altminteri, m-am cherchelit, asta văd eu bine, era 
cât pe-aci să mă ia iar gura pe dinainte. A dracului 
şampanie! Hei, nişte apă! 

Înhăţă sticla şi, fără farafastâcuri, o zvârli pe fereastră. 
Filip veni cu apa. 


— 'Toate astea-s prostii, zise Svidrigailov udând un şervet 
şi apăsându-şi-l pe frunte, dar eu pot să te pun la punct cu 
un singur cuvânt şi pot să-ţi fac praf toate bănuielile. Ştii, 
bunăoară, că mă însor? 

— Mi-ai mai spus deja asta. 

— 'Ţi-am spus? Am uitat. Dar atunci nu puteam vorbi 
categoric, fiindcă nici nu-mi văzusem încă logodnica; era 
doar o intenţie. Însă acum am deja o logodnică, lucrurile 
sunt aranjate şi, dacă n-aş avea nişte treburi care nu suferă 
amânare, te-aş duce chiar acum acolo, fiindcă vreau să-ţi 
cer părerea. Ei, fir-ar al dracului! Mai am doar zece minute. 
Vezi, uită-te la ceas! De altminteri, o să-ţi povestesc, e o 
trebuşoară interesantă în felul ei însurătoarea asta a mea. 
Dar încotro? Iar ţi s-a făcut de plecare? 

— Nu, acum nu mai plec. 

— Nu pleci chiar deloc? Să vedem! O să te duc acolo, nu 
mint, să-ţi arăt logodnica, însă nu acum, pentru că în 
curând va trebui să pleci. Dumneata la dreapta, eu la 
stânga. Pe Resslich o ştii? Madam Resslich, la care locuiesc 
acum? Mă asculţi? Nu, ca să vezi, e chiar cea despre care 
umblă povestea cu fetiţa, în apă, iarna - mă asculţi? Ei, 
toate astea ea le-a aranjat pentru mine. „Le plictiseşti, zice, 
să ai şi tu o distracţie”. Fiindcă sunt un om posomorât, 
plictisit. Crezi că sunt vesel? Nu, sunt posomorât: nu fac rău 
nimănui, dar stau vârât într-un colţ; uneori nu vorbesc câte 
trei zile. Dar Resslich asta e o şmecheră, ţi-o spun eu, şi ce 
şi-a zis ea? Că o să mă plictisesc, o să-mi las baltă soţia şi o 
să plec, iar soţioara o să încapă pe mâna ei şi ea o s-opună 
în circulaţie, tot în categoria noastră socială, sau chiar mai 
sus. Ei bine, îmi spune de unul, un tată ramolit, funcţionar 
la pensie, care stă într-un scaun cu rotile, că de trei ani nu-l 
mai duc picioarele. Îmi spune că există şi o mamă, o 
doamnă foarte rezonabilă, mămica asta. Fiul îşi are serviciul 
pe undeva prin gubernie, nu-i ajută. O fiică s-a măritat şi nu 
vine să-i vadă, iar pe lângă cei doi nepoţei pe care îi au în 
grijă (că nu le-au fost de-ajuns copiii lor), au luat-o şi pe 


fiica lor cea mică de la gimnaziu înainte să-l termine, fata 
face peste numai o lună şaisprezece ani, deci peste o lună o 
pot mărita. Cu mine, adică. Şi ne-am dus acolo. A fost mai 
mare caraghioslâcul! Mă prezint: moşier, văduv, de familie, 
cu relaţii, cu un capital, ei, şi ce dacă eu am cincizeci de ani, 
iar ea n-are nici şaisprezece? Cine se uită la asta? Că doar 
partida e ispititoare, nu? Ispititoare, ha-ha! Să mă fi văzut 
cum am discutat cu tăticul şi cu mămica! Merita să dai şi 
bani numai să mă fi văzut atunci. Intră ea, se aşază, dacă 
poţi să-ţi închipui, încă în rochiţă scurtă, un bobocel care n- 
a dat în floare, se înroşeşte, se aprinde ca zorii de zi (i-au 
spus, de bună seamă). Nu ştiu ce părere ai dumneata 
despre feţele feminine, dar după mine, aceşti şaisprezece 
ani, aceşti ochişori încă de copil, această sfială şi lacrimile 
de ruşine sunt mai ceva decât frumuseţea, iar ea mai e şi 
frumoasă ca o cadră. Păr blonduţ, numai buclişoare 
mărunte şi înfoiate, ca de miel, buze plinuţe şi roşii, 
picioruşele - o minune! ... Ei, am făcut noi cunoştinţă, eu 
am spus că din motive de familie sunt grăbit, iar în ziua 
următoare, deci acum trei zile, am şi primit binecuvântarea. 
De-atunci, cum mă duc o şi iau pe genunchi şi nu-i mai dau 
drumul... Ei, se face roşie ca zorile, iar eu o sărut şi-o sărut 
întruna. Mămica, se-nţelege, caută să-i explice, îi spune că, 
uite, e soţul tău şi că aşa se cade. Într-un cuvânt, eo 
bomboană! Iar situaţia de-acum, de logodnic, poate că-i mai 
bună decât cea de soţ, zău aşa. E în ea ceea ce se numeşte 
la nature et la verite56! Ha-ha! Am vorbit cu ea de vreo 
două ori - nu-i proastă deloc fetiţa; uneori se uită pe furiş la 
mine şi mă frige şi mai şi. Dar ştii, are o feţişoară ca a 
Madonei lui Rafael. Madona Sixtină are un chip fantastic, 
un chip de nebună îndurerată, nu ţi-a sărit în ochi? Ei, cam 
aşa ceva. Şi abia ne-au binecuvântat, că a doua zi i-am şi 
adus cadouri de vreo mie jumate de ruble: un colier de 
briliante, altul de perle şi o casetă cu obiecte de toaletă 
pentru doamne, din argint - uite cam atât de mare -, cu fel 
de fel de lucruri, că până şi feţişoara madonei s-a îmbujorat. 


Am luat-o ieri pe genunchi, dar pesemne că prea 
neceremonios, fiindcă s-a înroşit toată şi i-au dat lacrimile, 
dar încerca să-şi ascundă faţa. Au plecat cu toţii pentru o 
clipă, am rămas cum ar veni singuri, şi numai ce mi s-a 
aruncat de gât (prima dată din proprie iniţiativă), m-a 
îmbrăţişat cu amândouă mânuţele, m-a sărutat şi mi-a jurat 
că o să-mi fie soţie ascultătoare, credincioasă şi bună, că o 
să mă facă fericit, că o să-şi dedice întreaga viaţă acestui 
lucru, fiecare clipă din viaţa ei, şi o să jertfească pentru asta 
tot, tot, iar pentru toate astea nu vrea de la mine decât 
stima mea şi nu-mi mai trebuie, zice, „nimic, nimic, nici un 
fel de daruri”! Acum, recunoaşte, să asculţi o mărturisire ca 
asta între patru ochi, de la un îngeraş de şaisprezece ani ca 
ăsta, care roşeşte feciorelnic de ruşine şi are lacrimi de 
entuziasm în ochi, recunoaşte că e destul de ispititor. Nu-i 
ispititor? Merită, nu? Păi, nu merită? Ei... ascultă... hai să 
mergem la logodnica mea... doar că nu acum! 

— Într-un cuvânt, diferenţa asta monstruoasă de vârstă şi 
pregătire te excită! Chiar ai de gând să faci o asemenea 
căsătorie? 

— Dar de ce nu? În mod sigur. Fiecare se gândeşte să-i fie 
lui cât mai bine şi traiul cel mai vesel îl duce acela care 
reuşeşte să se înşele cel mai bine pe sine. Ha-ha! Dar ce te- 
a apucat de-o faci atâta pe virtuosul? Ai milă, tăicuţule, eu 
sunt un păcătos. He-he-he! 

— Cu toate astea te-ai îngrijit de copiii Katerinei Ivanovna. 
De altfel... de altfel, ai avut motivele dumitale pentru asta... 
acum înţeleg totul. 

— În general, iubesc copiii, iubesc foarte mult copiii, 
izbucni în râs Svidrigailov. Legat de asta pot chiar să-ţi 
povestesc un episod mai mult decât interesant, care nu s-a 
sfârşit nici acum. Cum am sosit, chiar în prima zi, am şi 
pornit prin tot felul de cloace din astea, după şapte ani, m- 
am aruncat pur şi simplu asupra lor. Poate ai remarcat că 
nu mă grăbesc să mă văd cu anturajul meu, cu prietenii şi 
amicii dinainte. Vreau s-o întind cât se poate mai mult fără 


să-i văd. Ştii, la Marfa Petrovna, la ţară, m-au chinuit 
cumplit amintirile despre toate locurile şi locşoarele astea 
secrete, unde un om priceput poate să găsească multe. Să 
le ia dracu”! Norodulo ţine într-o beţie, tineretul instruit 
putrezeşte în visuri şi iluzii irealizabile, se degradează 
pierdut în teorii; de pe nu se ştie unde au venit o groază de 
jidani şi dosesc banii, iar în rest, toţi trăiesc în dezmăţ. Din 
primele ore am simţit mirosul bine cunoscut al oraşului 
ăstuia. Am nimerit la o seară aşa-zis dansantă, într-o cloacă 
oribilă (mie-mi plac cloacele cele mai sordide), şi se-nţelege, 
se dansa un cancan cum nu se pomenea neam pe vremea 
mea. Da, aici s-au făcut progrese. Când mă uit, văd o fetiţă 
de vreo treisprezece ani, foarte drăguţ îmbrăcată, dansând 
cu un virtuoz; în timp ce altul aştepta în faţa ei. Pe un 
scaun, la perete, stătea mama ei. Ei, închipuie-ţi ce cancan! 
Fetiţa se fâstâceşte, se înroşeşte şi, în fine, simțindu-se 
jignită, începe să plângă. Virtuozul o ia pe sus şi se-apucă s- 
o învârtă şi să-şi facă numărul în faţa ei în râsetele tuturor 
celor din jur - în momente din astea îmi place publicul, fie el 
şi de cancan, că râde şi strigă: „Foarte bine, aşa-i trebuie! 
Să se-nveţe minte mai vină cu copii!”. Ei, mie prea puţin îmi 
pasă, nici nu e treaba mea dacă e logic sau nu, se împacă ei 
singuri cu gândul! Eu îmi ochesc imediat locul, mă aşez 
lângă mamă şi încep să-i spun că şi eu abia am venit în oraş, 
că aici toţi sunt nişte ignoranţi şi că nu ştiu să deosebească 
adevăratele merite şi să nutrească respectul cuvenit; îi dau 
de-nţeles că sunt plin de bani; mă ofer să le duc acasă cu 
trăsura mea; le conduc şi fac cunoştinţă (stăteau într-o 
cămăruţă închiriată, abia sosiseră de la ţară). Mamaâmi 
spune că atât pentru ea, cât şi pentru fiica ei, cunoştinţa cu 
mine nu poate fi decât o onoare; aflu că n-au un sfanţ şi că 
veniseră să facă nişte demersuri pe la o instituţie; le ofer 
serviciile mele şi bani; aflu că veniseră din greşeală la 
serată, crezând că acolo învăţai într-adevăr să dansezi; le 
propun să contribui la instruirea tinerei domnişoare, în 
privinţa limbii franceze şi a dansului. Ele primesc cu 


entuziasm, luând-o ca pe o cinste, şi de-atunci suntem 
cunoştinţe... Dacă vrei, mergem să le vedem, dar nu acum. 

— Isprăveşte cu poveştile dumitale ticăloase şi 
dezgustătoare, om desfrânat, josnic şi libidinos! 

— Eţti un Schiller, un Schiller al nostru, Schiller! Ou la 
vertu va-t-elle se nicher.57 Păi, ştii, înadins îţi povestesc 
asemenea lucruri, ca să te aud vociferând. O desfătare! 

— Ba bine că nu! Crezi că eu nu mă simt în clipa asta ca un 
caraghios? mormăi furios Raskolnikov. 

Svidrigailov râdea cât îl ţinea gura; în cele din urmă, 
strigă după Filip, plăti şi se pregăti să se ridice. 

— Ei, dar sunt chiar beat, assez cause, zise el. E o 
desfătare! 

— Păi, desfrânat şi stricat cum eşti, cum să nu simţi 
desfătare, strigă Raskolnikov ridicându-se şi el, când 
povesteşti asemenea aventuri, mai ales că pui la cale o 
monstruozitate de acelaşi fel. Nu-i doar o desfătare, e mai 
mult, când o faci în împrejurări ca astea şi în faţa unuia ca 
mine... le excită. 

— Bun, dacă-i aşa, răspunse oarecum surprins Svidrigailov 
privindu-l pe Raskolnikov, dacă-i aşa, şi dumneata eşti un 
cinic pe cinste. Barem stofă ai din plin. Eşti în stare să 
percepi multe, multe... dar să şi faci multe. Ei, ajunge. Îmi 
pare sincer rău că am stat de vorbă aşa de puţin, dar nu 
scapi dumneata de mine... Aşteaptă numai... 

Svidrigailov ieşi din cârciumă. Raskolnikov îl urmă. 
Svidrigailov nu era totuşi chiar beat; şampania i se urcase 
la cap doar pe moment, iar acum ameţeala îi trecea văzând 
cu ochii. Îl îngrijora foarte tare ceva, ceva extrem de 
important, şi se posomori. Părea că aşteaptă ceva, iar asta îl 
tulbura şi îl neliniştea. Purtarea lui faţă de Raskolnikov se 
schimbase brusc în ultimele minute, cu fiecare clipă care 
trecea se arăta tot mai arţăgos şi mai ironic. Raskolnikov 
observă toate astea şi deveni şi el alarmat. Svidrigailov i se 
păru extrem de suspect, aşa că se hotări să îl urmărească. 

Ajunseră în stradă. 


— Dumneata la dreapta, iar eu la stânga, sau, mă rog, 
invers, numai - adieu, mon plaisir58, la bună vedere! 

Şi o luă la dreapta, spre piaţa Sennaia. 

= V — 

Raskolnikov porni pe urmele lui. 

— Asta ce mai înseamnă? strigă Svidrigailov întorcându- 
se. Parcă ţi-am spus... 

— Asta înseamnă că de-acum mă ţin după dumneata ca 
scaiul. 

— Ceee? 

Se opriră amândoi şi se uitară preţ de un minut unul la 
altul, măsurându-se din priviri. 

— Din toate povestirile pe care mi le-ai spus fiind pe 
jumătate beat, i-o tăie scurt Raskolnikov, am tras la modul 
serios concluzia că dumneata nu numai că nu ai renunţat la 
gândurile mârşave în privinţa soră-mii, dar eşti chiar mai 
preocupat de ele ca niciodată. Ştiu că soră-mea a primit azi- 
dimineaţă o scrisoare. Ai stat ca pe jar tot timpul... Să zicem 
că ţi-a ieşit în cale vreo nevastă, dar asta nu înseamnă 
nimic. Vreau să mă încredinţez personal... 

Raskolnikov nu prea putea spune ce anume voia în clipa 
aceea şi de ce anume dorea să se încredinţeze personal. 

— Vasăazică aşa! Nu cumva vrei să chem imediat poliţia? 

— Cheam-o! 

Rămaseră preţ de un minut unul în faţa celuilalt. În sfârşit, 
expresia feţei lui Svidrigailov se schimbă. Văzând că 
ameninţarea nu-l sperie deloc pe Raskolnikov, îşi luă 
deodată mina cea mai veselă şi mai prietenoasă. 

— Din ăştia mi-eşti! Eu n-am atacat înadins chestiunea 
dumitale, chit că, fireşte, mă chinuia curiozitatea. E ceva 
fantastic. Aş fi amânat până data viitoare, dar, zău, 
dumneata eşti în stare să scoţi din fire şi-un mort... Bun, 
hai, numai că-ţi spun dinainte: am să trec pentru o clipă pe- 
acasă, să iau nişte bani; pe urmă încui acolo, iau o trăsură şi 
mă duc la ostroave, stau toată seara... Ce să cauţi atunci 
după mine? 


— Până una-alta merg cu dumneata acasă, dar nu la 
dumneata, ci la Sofia Semionovna, să mă scuz că n-am fost 
la înmormântare. 

— Cum doreşti, dar Sofia Semionovna nu-i acasă. A plecat 
cu toţi copiii la o bătrânică, o doamnă nobilă, veche 
cunoştinţă a mea, care patronează mai multe orfelinate. Am 
fermecat-o pe doamna asta dându-i bani pentru toţi cei trei 
copilaşi ai Katerinei Ivanovna şi donând pe deasupra şi 
nişte bani pentru orfelinate; în sfârşit, i-am spus şi povestea 
Sofiei Semionovna, în cele mai mici amănunte, fără să 
ascund nimic. Efectul a fost de nedescris. De asta a şi fost 
poftită Sofia Semionovna să se prezinte chiar azi la hotelul 
X., la care a tras doamna cu pricina venind de la vila ei de la 
ţară. 

— Eu tot trec, că n-am treabă. 

— Cum vrei, dar eu nu te însoțesc, n-am de ce! Uite, 
aproape am ajuns. Spune-mi, sunt încredinţat că eşti 
bănuitor în ceea ce mă priveşte, fiindcă am fost atât de 
delicat şi nu te-am pus până acum pe jar cu întrebări... 
înţelegi? Asta ţi s-a părut neobişnuit; pun pariu că aşael Ei, 
mai fii delicat după una ca asta! 

— Dar tragi cu urechea pe la uşi! 

— A, despre asta era vorba! râse Svidrigailov. Da, m-aş fi 
mirat ca după toate cele întâmplate să treci sub tăcere 
chestia asta. Ha-ha! Am priceput eu câte ceva din 
năzbâtiile... de-atunci... pe care i le-ai povestit Sofiei 
Semionovna, totuşi, spune-mi ce mai e şi asta? Oi fi eu 
înapoiat de tot şi nu mai sunt în stare să pricep nimic? 
Lămureşte-mă, pentru numele lui Dumnezeu, drăguţule! 
Luminează-mă cu principiile cele noi. 

— N-aveai cum să auzi nimic, spui numai minciuni! 

— Dar nu despre asta, nu despre asta vorbesc eu (deşi am 
auzit într-adevăr câte ceva). Nu, ce spun eu e că dumneata 
oftezi şi gemi întruna! Schiller-ul din dumneata se 
zbuciumă clipă de clipă. Şi-acum, poftim, le interzici 
oamenilor să mai asculte pe la uşi. Dacă-i aşa, du-te la 


poliţie şi spune ce şi cum: „Uitaţi, mie mi s-a întâmplat 
următorul lucru: teoria mea a cam dat greş. Dacă eşti 
convins că oamenii nu trebuie să asculte pe la uşi, dar 
băbuţelor li se poate da în cap cu ce se nimereşte, după 
bunul-plac, du-te cât mai degrabă pe undeva prin America! 
Fugi, tinere! Poate mai e timp. Vorbesc sincer. Ce, n-ai bani? 
Îţi dau eu de drum. 

— Nici nu mă gândesc, i-o tăie Raskolnikov în scârbă. 

— Înţeleg (de altminteri, nu te osteni, dacă nu vrei, poţi să 
nici nu răspunzi); înţeleg ce fel de probleme îţi pui acum: 
morale, nu? Problemele omului şi cetăţeanului? Dă-le-ncolo; 
ce nevoie ai de ele acum? He-he! Fiindcă eşti încă om şi 
cetăţean? Păi, atunci nu trebuia să-ţi bagi nasul unde nu-ţi 
fierbe oala. În cazul ăsta, împuşcă-te. Ori nu vrei? 

— Se pare că ţii cu tot dinadinsul să mă scoţi din sărite ca 
să te las şi să plec... 

— Mare figură eşti! Păi, am şi ajuns, fii bun şi ia-o pe scară. 
Uite şi uşa spre Sofia Semionovna, vezi, nu-i nimeni! Nu 
crezi? Întreabă la Kapernaumovi; îşi lasă cheia la ei. Uite-o 
şi pe madame de Kapernaumov. Ce? (E cam surdă.) A 
plecat? Unde? Ei, vezi, ai auzit? Nu, nici n-o să vină până 
seara târziu. Ei, acum hai la mine. Doar voiai să vii la mine, 
nu? Madam Resslich nu-i acasă. Femeia asta are veşnic 
treburi, dar e foarte cumsecade, te asigur... poate ţi-ar fi şi 
de folos dacă ai fi ceva mai rezonabil. Bun, binevoieşte să te 
uiţi: iau din birou biletul ăsta de bancă cu cinci la sută (uite 
câte mai am!), care o să meargă astăzi la zaraf. Ei, ai văzut? 
N-am de ce să mai pierd vremea. Biroul e încuiat, locuinţa e 
încuiată, şi iată-ne din nou pe scară. Vrei să luăm o birjă? 
Că eu plec la ostroave. Nu doreşti o plimbare? Uite, eu iau 
trăsura până la Elaghin. Ce? Refuzi? Nu te ţin puterile? Te 
plimbi puţin, atâta tot. Pare că o să plouă, dar nu-i nimic, 
coborâm capota... 

Svidrigailov urcase deja în trăsură. Raskolnikov socoti că 
bănuielile lui, cel puţin în clipa aceea, erau neîntemeiate. 
Fără să răspundă nimic, se întoarse şi o luă înapoi, spre 


Sennaia. Dacă ar fi întors capul, măcar o singură dată, ar fi 
putut să vadă că Svidrigailov, după ce se depărtase cel mult 
o sută de paşi, plătise trăsura şi coborâse pe trotuar. Dar el 
nu mai putea să vadă nimic, căci cotise după colţ. Un 
profund dezgust îl mâna departe de Svidrigailov. „Şi am fost 
în stare, fie şi pentru o clipă, să aştept ceva de la bruta asta 
nelegiuită, de la stricatul ăsta libidinos şi ticălos!”, strigă 
fără să vrea. Ce-i drept, Raskolnikov îl judecase cam în 
pripă şi cam prea uşuratic. Era ceva în felul de-a fi al lui 
Svidrigailov care îi dădea o anumită originalitate, dacă nu 
chiar mister. În ceea ce o privea însă pe Dunia, Raskolnikov 
era convins că Svidrigailov n-avea să o lase în pace. Dar îi 
era deja prea greu şi nu mai suporta să se gândească iar şi 
iar la toate astea! 

Aşa cum obişnuia când rămânea singur, după douăzeci de 
paşi se cufundă în gânduri. Ajungând pe pod, se opri lângă 
parapet şi îşi aţinti ochii la apă. În spatele lui, ceva mai 
încolo, stătea Avdotia Romanovna. 

Drumurile li se încrucişaseră la intrarea pe pod, dar el 
trecuse pe lângă ea fără s-o observe. Dunecika nu îl mai 
văzuse niciodată în starea asta pe stradă şi uluiala ei era 
vecină cu spaima. Se opri, neştiind ce să facă: să-l strige sau 
nu? Deodată îl zări venind grăbit dinspre Sennaia pe 
Svidrigailov. 

Acesta părea însă să se apropie cu băgare de seamă. Nu 
intră pe pod, ci se opri într-o parte, pe trotuar, străduindu- 
se din toate puterile să nu fie văzut de Raskolnikov. Începu 
să-i facă semne Duniei, pe care o zărise de mult. Ei i se păru 
că semnele lui voiau să-i spună să nu îşi strige fratele şi să îl 
lase în pace, chemând-o în acelaşi timp la el. 

Aşa şi făcu. Îşi ocoli încetişor fratele şi se apropie de 
Svidrigailov. 

— Haidem mai repede, îi şopti acesta. Nu vreau ca Rodion 
Romanâci să ştie că ne-am văzut. 'le previn că am stat cu el 
nu departe de aici, la o cârciumă, unde a venit singur după 
mine şi abia am putut să scap de el. A aflat nu ştiu cum 


despre scrisoarea mea către dumneata şi bănuieşte ceva. 
Desigur, nu dumneata i-ai spus, nu? Dar dacă nu dumneata, 
atunci cine? 

— Uite că suntem deja după colţ, îl întrerupse Dunia, 
fratele meu nu ne mai vede. Te anunţ că nu merg mai 
departe cu dumneata. Spune-mi totul aici. Toate astea se 
pot spune şi pe stradă. 

— În primul rând, în nici un caz nu pot spune ce am de 
spus pe stradă; în al doilea rând, trebuie s-o asculţi şi pe 
Sofia Semionovna, în al treilea, am să-ţi arăt nişte 
documente... Ei, dar dacă nu te învoieşti să intri la mine, 
renunţ la orice explicaţii şi plec imediat. În acest caz, te rog 
să nu uiţi că taina grozav de interesantă a preaiubitului 
dumitale frate se află în mâinile mele. 

Dunia se opri nehotărâtă şi îl scrută cu privirea pe 
Svidrigailov. 

— De ce te temi? Oraşul nu e sat, remarcă acesta calm. 
Oricum, până şi la ţară, mai mult rău mi-ai făcut dumneata 
mie decât eu dumitale, iar aici... 

— Sofia Semionovna a fost prevenită? 

— Nu, nu i-am spus nici un cuvânt şi nici nu sunt foarte 
sigur dacă e sau nu acasă. De altfel, probabil că e acasă. Azi 
şi-a înmormântat mama vitregă: nu e o zi potrivită pentru 
vizite. Deocamdată nu vreau să vorbesc nimănui despre 
asta şi chiar mă căiesc oarecum că dumitale ţi-am vorbit. În 
cazul ăsta, cea mai mică imprudenţă e totuna cu un denunţ. 
Uite, aici locuiesc, în casa de care ne apropiem. Ăsta e 
portarul nostru; mă ştie foarte bine; uite-l cum mă salută; 
vede că vin cu o doamnă şi cu siguranţă a reuşit să-ţi vadă 
chipul, asta ar trebui să te liniştească dacă ţi-e aşa de frică 
şi n-ai încredere în mine. Scuză-mă că vorbesc atât de 
grosolan. Stau în gazdă. Sofia Semionovna e perete în 
perete cu mine, locuieşte tot în gazdă şi ea. Tot etajul e 
ocupat de chiriaşi. Atunci ce rost are să te temi ca un copil? 
Sau sunt chiar atât de fioros? 


Un zâmbet condescendent îi strâmbă chipul, dar nu-i 
ardea de zâmbit. Inima îi bătea cu putere, i se tăia 
respiraţia. Vorbea dinadins mai tare, ca să-şi ascundă 
emoția tot mai puternică; însă Dunia nu observă emoția 
asta ieşită din comun; prea o enervase când îi spusese că se 
teme de el ca un copil şi că e atât de fioros pentru ea. 

— Deşi ştiu că eşti un om... fără onoare, nu mă tem deloc. 
Ia-o înainte, spuse ea aparent liniştită, dar faţa îi pălise 
cumplit. 

Svidrigailov se opri în dreptul locuinţei Soniei. 

— Îngăduie-mi să întreb dacă e acasă. Nu e. Păcat! Ştiu 
însă că se poate întoarce foarte curând. Dacă a ieşit, s-a dus 
doar până la o doamnă, pentru orfanii ei. Mama lor a murit. 
M-am ocupat şi eu de treaba asta şi am făcut nişte 
demersuri. Dacă Sofia Semionovna nu se întoarce în zece 
minute, o trimit eu la dumneata, chiar astăzi; iată şi cele 
două camere ale mele. Dincolo de uşa asta stă gazda mea, 
doamna Resslich. Acum uită-te, am să-ţi arăt documentele 
mele cele mai importante; iată, uşa asta dă din dormitorul 
meu în două camere absolut goale, care sunt de închiriat. 
lată-le... la astea trebuie să te uiţi ceva mai atent... 

Svidrigailov ocupa două camere mobilate destul de 
spaţioase. Dunecika se uită cu neîncredere în jur, dar nu 
observă nimic deosebit, nici în felul cum erau mobilate, nici 
în dispunerea camerelor, deşi ar fi putut observa câte ceva, 
de pildă, că locuinţa lui Svidrigailov se nimerise între două 
apartamente aproape nelocuite. Intrarea nu se făcea direct 
din coridor, ci prin două camere, aproape goale, ale gazdei. 
După ce descuie uşa închisă cu cheia din dormitor, 
Svidrigailov îi arătă Dunecikăi un alt apartament gol, de 
închiriat. Dunecika se opri în prag, neînţelegând pentru ce 
era poftită să se uite, dar Svidrigailov se grăbi să-i explice: 

— Uite, priveşte aici, în această a doua cameră mare. 
Observă că uşa asta e închisă cu cheia. Lângă uşă e un 
scaun, singurul scaun din ambele camere. E adus de mine, 
din locuinţa mea, ca să-mi fie mai comod când ascult. Acum, 


uite, după uşă se află masa Sofiei Semionovna; acolo a stat 
ea şi a vorbit cu Rodion Romanâci. lar eu am şezut dincoace 
şi am ascultat, două seri la rând, câte două ceasuri de 
fiecare dată, deci am putut afla câte ceva, dumneata ce 
crezi? 

— Ai tras cu urechea? 

— Da, am tras cu urechea. Acum să mergem la mine; aici 
nici n-ai unde să stai. 

O conduse pe Avdotia Romanovna în prima cameră, care îi 
servea drept salon, şi o pofti să ia loc pe scaun. Se aşeză şi 
el în celălalt capăt al mesei, la cel puţin un stânjen de ea, 
dar probabil că în ochi îi strălucea acelaşi foc care o 
speriase cândva pe Dunecika. Ea tresări şi se uită iarăşi 
neîncrezătoare în jur. Făcuse asta fără să-şi dea seama, căci 
nu voia cu nici un chip să-şi arate neîncrederea. Dar 
izolarea locuinţei lui Svidrigailov o pusese în cele din urmă 
pe gânduri. Vru să întrebe dacă cel puţin gazda era acasă, 
dar nu întrebă... din mândrie. De altfel, sufletul îi era 
chinuit de o altă suferinţă, infinit mai mare decât frica 
pentru ea însăşi. 

— Iată scrisoarea dumitale, începu ea, punând-o pe masă. 
E oare cu putinţă ce scrii aici? Faci aluzie la o crimă 
săvârşită, spui dumneata, de fratele meu. Aluzia e prea 
clară ca să îndrăzneşti să mai dai înapoi acum. Să ştii că am 
mai auzit povestea asta absurdă şi nu cred oiotă.E o 
bănuială infamă şi ridicolă. O cunosc deja şi ştiu de la cea 
pornit. Nu poţi avea nici un fel de dovezi. Ai promis să 
dovedegşti. Poftim, vorbeşte! Dar să ştii dinainte că nu te 
cred! Nu cred! ... 

Dunecika spuse toate astea foarte repede şi pentru o clipă 
faţa i se făcu roşie ca focul. 

— Dacă nu credeai, riscai oare să vii singură la mine? De 
ce-ai venit? Doar din curiozitate? 

— Nu mă mai chinui, spune odată, vorbeşte! 

— Nimic de zis, eşti o fată curajoasă. Zău dacă nu credeam 
că o să-l rogi pe domnul Razumihin să te însoţească aici. 


Dar nu l-am văzut nici cu dumneata, nici prin preajmă, m- 
am uitat bine. E o dovadă de curaj, înseamnă că ai vrut să-l 
cruţi pe Rodion Romanâci. De fapt, la dumneata totul e 
divin... Cât despre fratele dumitale, ce să-ţi spun? L-ai văzut 
şi singură adineauri. Cum ţi s-a părut? 

— Doar nu te bazezi numai pe asta? 

— Nu, nu pe asta, ci pe propriile lui cuvinte. Uite, două 
seri la rând a venit aici, la Sofia Semionovna. Ţi-am arătat şi 
locul unde au stat. I-a mărturisit tot. Ele ucigaşul. Ela 
omorât-o pe bătrână, pe cămătăreasa la care amaneta şi el 
lucruri; a omorât-o şi pe sora ei, precupeaţa Lizaveta, 
fiindcă întâmplarea a făcut să intre în casă în clipa când era 
omorâtă soră-sa. Le-a omorât pe amândouă cu toporul cu 
care venise. Le-a omorât ca să le jefuiască şi chiar le-a 
jefuit; a luat bani şi nişte lucruri... El însuşi i-a spus toate 
astea, cuvânt cu cuvânt, Sofiei Semionovna, singura care 
ştie secretul, dar ea n-a avut nimic de-a face cu omorul, nici 
cu vorba, nici cu fapta, dimpotrivă, a fost la fel de îngrozită 
ca şi dumneata acum. Fii liniştită, n-o să-l trădeze. 

— Nu se poate! murmură printre buzele livide şi lipsite de 
viaţă Dunecika, aproape sufocându-se. Nu se poate, n-avea 
nici un motiv, nici cel mai mic motiv... E o minciună! O 
minciună! 

— Jaful, ăsta a fost motivul. A luat bani şi lucruri. E drept 
că, după cum a mărturisit chiar el, nu s-a folosit nici de 
bani, nici de lucruri, le-a ascuns pe undeva, sub un pietroi, 
unde stau şi-acum. Dar asta numai fiindcă n-a avut curajul 
să se folosească de ele. 

— Dar e de crezut că a putut să fure, să jefuiască? Că a 
fost în stare fie şi numai să se gândească la aşa ceva? strigă 
Dunia sărind de pe scaun. Doar îl ştii, l-ai văzut. Poate fi el 
un hoţ? 

Părea să-l implore pe Svidrigailov; îşi uitase cu totul frica. 

— Aici sunt posibile mii şi milioane de combinaţii şi de 
clasificări, Avdotia Romanovna. Un hoţ fură, dar îşi dă 
seama că e un ticălos; însă, uite, eu am auzit despre un om 


de condiţie bună care a jefuit poşta; aşa că, cine ştie, poate 
el chiar a crezut că e corect ce face! Sigur că n-aş fi crezut, 
ca şi dumneata, dacă aş fi auzit din altă parte. Dar de vreme 
ce am auzit cu urechile mele, nu pot să nu cred. I-a explicat 
Sofiei Semionovna şi motivele pentru care a făcut-o. Nici ea 
nu şi-a crezut la început urechilor, dar propriilor ei ochi le-a 
dat crezare până la urmă. Fiindcă i-a spus chiar el. 

— Şi care sunt... aceste motive? 

— E o poveste lungă, Avdotia Romanovna. E vorba, cum 
să-ţi spun eu, de o teorie originală, potrivit căreia eu pot 
considera, de exemplu, că un rău izolat este permis dacă 
scopul lui principal e bun. Un singur rău şi o sută de fapte 
bune! Sigur că pentru un tânăr cu merite şi cu un amor- 
propriu nemăsurat este dureros să ştie că ar fi de-ajuns trei 
mii de ruble pentru ca întreaga sa carieră să ia un alt curs 
şi să poată ţinti spre altceva în viaţă, iar el nu are aceste 
trei mii. Adaugă aici iritarea pricinuită de foame, de odaia 
lui strâmtă, de zdrenţele în care umblă, de înţelegerea 
clară a situaţiei lui sociale, cât şi a surorii şi mamei lui. Şi 
mai presus de toate, orgoliul, mândria şi orgoliul, deşi, 
Dumnezeu ştie, poate şi nişte calităţi... Nu-l învinuiesc, te 
TOg să nu crezi asta, nici nu e treaba mea. A mai fost la 
mijloc şi o mică teorie proprie - o teorie după care oamenii 
se împart, vezi dumneata, în material şi oameni deosebiți, 
adică oameni care, prin esenţa lor superioară, nu se supun 
legilor, ci, dimpotrivă, fac ei legi pentru ceilalţi oameni, 
pentru material, adică pentru pleavă. E o teorie; une 
theorie comme une autre59. A fost grozav de atras de 
Napoleon, mai bine zis, l-a captivat faptul că foarte mulţi 
oameni geniali nu s-au împiedicat de un rău izolat, ci au 
păşit peste el fără să stea pe gânduri. Pesemne şi-a 
închipuit că şi el e un om genial, adică a şi fost convins o 
vreme. A suferit cumplit, iar acum e chinuit de gândul că a 
putut concepe o teorie, dar n-a fost în stare să facă pasul 
fără să stea pe gânduri, deci nu e un om genial. Ei, pentru 


un tânăr orgolios, gândul ăsta e umilitor, mai cu seamă în 
veacul nostru... 

— Dar mustrările de conştiinţă? Asta înseamnă că îi negi 
orice simţ moral? Chiar să fie aşa? 


— Ah, Avdotia Romanovna, acum totul e tulbure, de fapt, 
nici n-a fost vreodată prea în ordine. Ruşii sunt în general 
oameni cu suflet larg, Avdotia Romanovna, larg precum 
pământul lor, şi foarte înclinați spre fantezie, spre 
dezordine; dar e o nenorocire să ai un suflet larg fără să fii 
genial. Ţii minte că am mai discutat amândoi pe tema asta, 
când stăteam pe terasă după cină, seară de seară. Pentru 
largheţea asta mă şi dojeneai. Cine ştie, poate chiar în timp 
ce vorbeam noi acolo, el stătea aici şi îşi făurea teoria. 
Fiindcă la noi, societatea cultă nu are cine ştie ce tradiţii 
sacre, Avdotia Romanovna; unii şi le formează din cărţi... ori 
le desprind de prin letopiseţe. Dar ce pot face ei, pentru că 
sunt mari savanţi, măcar că în felul lor sunt tot nişte 
nătăfleţi, nu se cuvine să facă un om de lume. De altfel, 
părerile mele le cam ştii; eu nu învinuiesc categoric pe 
nimeni. Eu însumi sunt un trântor şi asta şi rămân. Dar am 
vorbit amândoi nu o dată despre asta. Am avut chiar 
fericirea să-ţi trezesc interesul cu părerile mele... Eşti 
foarte palidă, Avdotia Romanovna! 

— Ştiu teoria asta a lui. I-am citit într-o revistă articolul 
despre oamenii cărora le este îngăduit orice... Mi l-a adus 
Razumihin... 

— Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumitale? Într-o 
revistă? A scris un articol despre asta? N-am ştiut. la te 
uită, trebuie să fie interesant! Unde pleci, Avdotia 
Romanovna? 

— Vreau s-o văd pe Sofia Semionovna, spuse abia auzit 
Dunecika. Cum să ajung la ea? Poate a venit. Vreau s-o văd 
neapărat acum, ca să... 

Avdotia Romanovna nu reuşi să-şi isprăvească fraza, i se 
tăie pur şi simplu răsuflarea. 

— Sofia Semionovna nu se întoarce până la noapte. Aşa 
cred. Trebuia să se întoarcă foarte repede, dar dacă n-a 
venit încă, atunci o să vină foarte târziu... 

— A, vasăzică minţi! Văd... ai minţit... numai minciuni ai 
spus! Nu te cred! Nu cred! Nu cred! strigă Dunecika într- 


un acces de furie, pierzându-şi cu totul capul. 

Căzu aproape leşinată pe scaunul pe care se grăbi să-l 
împingă spre ea Svidrigailov. 

— Avdotia Romanovna, ce e cu dumneata, vino-ţi în fire! 
Poftim nişte apă. Ia o înghiţitură... 

O stropi cu apă. Dunecika tresări şi îşi veni în fire. 

— Efectul a fost prea puternic! mormăi pentru sine 
Svidrigailov, încruntându-se. Avdotia Romanovna, linişteşte- 
te! Să ştii că are prieteni. O să-l salvăm, o să-l scoatem noi 
din necaz. Vrei să-l trec eu peste graniţă? Am bani; în trei 
zile fac rost de bilet. A ucis, dar o să facă şi multe fapte 
bune, o să se răscumpere. Linişteşte-te. Mai poate încă să 
ajungă cineva. Dar ce-i cu dumneata? Cum te simţi? 

— Om hain ce eşti! Îţi mai baţi şi joc. Lasă-mă... 

— Unde te duci? Unde? 

— La el. Unde-i? Ştii? De ce e încuiată uşa asta? Asta e uşa 
pe care am intrat şi-acum e încuiată. Când ai reuşit s-o 
închizi cu cheia? 

— Nu trebuie să se-audă în toată casa ce vorbim noi aici. 
Nu-mi bat joc câtuşi de puţin; doar că m-am săturat să 
vorbesc în felul ăsta. Unde te duci în halul ăsta? Vrei să-l 
împingi la pierzanie? O să-l faci să turbeze şi o să se predea 
singur. E deja urmărit, să ştii, i-au luat urma. N-ai să faci 
decât să li-l dai pe tavă. Aşteaptă puţin: eu abia l-am văzut 
şi am vorbit cu el; mai poate fi salvat. Mai aşteaptă puţin, 
stai jos şi hai să ne gândim împreună. De aceea te-am şi 
chemat, ca să discutăm între patru ochi despre asta şi să ne 
gândim cât se poate de temeinic. Dar şezi odată! 

— Cum ai putea să-l salvezi? Oare mai poate fi salvat? 

Dunia se aşeză din nou pe scaun. Svidrigailov luă loc lângă 
ea. 

— Totul depinde de dumneata, de dumneata şi numai de 
dumneata, începu el cu ochii scăpărând, aproape în şoaptă, 
dar se zăpăci şi nu mai putu spune nimic din pricina 
emoţiei. 

Dunia se depărtă de el speriată. Tremura şi el tot. 


— Dumneata... un singur cuvânt din partea dumitale şi e 
salvat! Eu... eu îl salvez. Am bani şi prieteni. Îl trimit 
imediat în străinătate, îi scot eu paşaport, două paşapoarte. 
Unul lui, unul mie. Am prieteni, oameni influenţi... Vrei? Îţi 
scot şi dumitale paşaport... şi mamei dumitale... Ce-ţi 
trebuie Razumihin? Şi eu te iubesc... Te iubesc ca un 
nebun. Lasă-mă să-ţi sărut poala rochiei, lasă-mă, lasă-mă! 
Nu pot să-i aud foşnetul. Spune-mi: „Fă asta” şi eu fac. Fac 
tot. Fac şi imposibilul. În ce crezi dumneata am să cred şi 
eu. Orice, orice fac! Nu te uita, nu te uita la mine aşa! Ştii 
că mă ucizi... 

Intrase deja în delir. Se întâmplase ceva cu el, parcă îl 
lovise dintr-odată damblaua. Dunia sări cât colo şi se 
năpusti spre uşă. 

— Deschideţi! Deschideţi! strigă trăgând de uşă, sperând 
s-o audă cineva. Deschideţi odată! Nu-i nimeni? 

Svidrigailov, venindu-şi în fire, se ridică. Un zâmbet 
răutăcios şi batjocoritor i se ivi pe buzele care mai 
tremurau încă. 

— Nu-i nimeni acasă, zise el încet şi sacadat, gazda a 
plecat, strigi de pomană; nu faci decât să te enervezi 
degeaba. 

— Unde e cheia? Deschide imediat uşa, imediat, om josnic 
ce eşti! 

— Cheia am pierdut-o şi nu pot s-o găsesc. 

— Cum? Ăsta-i şantaj! strigă Dunia palidă ca moartea şi 
fugi într-un colţ, luându-şi drept pavăză măsuţa care se 
nimerise să fie acolo. 

Nu ţipă, dar îşi pironi călăul cu privirea, urmărindu-i cu 
luare-aminte fiecare mişcare. Svidrigailov nu se clinti, 
rămase în picioare, cu faţa spre ea, în celălalt capăt al 
camerei. Îşi recăpătase stăpânirea de sine, cel puţin în 
aparenţă. Chipul îi era însă la fel de palid. Zâmbetul 
batjocoritor îi stăruia pe buze. 

— Ai spus „şantaj“, Avdotia Romanovna. Dacă e aşa, poţi 
să-ţi închipui că mi-am luat măsuri. Sofia Semionovna nu e 


acasă, Kapernaumovii sunt foarte departe, ne despart de ei 
cinci camere încuiate. Şi, în fine, eu sunt cel puţin de două 
ori mai puternic decât dumneata şi nici n-am de ce să mă 
tem, fiindcă n-o să depui plângere pe urmă. Doar nu vrei să- 
ţi trădezi fratele, nu? De altminteri, n-o să te creadă nimeni. 
Bine-bine, dar ce-a căutat o fată singură în camera unui 
bărbat singur? Aşa că, şi dacă-ţi sacrifici fratele, tot n-o să 
poţi dovedi nimic. Siluirea e foarte greu de dovedit, Avdotia 
Romanovna. 

— Nemernicule! şopti Dunia revoltată. 

— Cum vrei, dar bagă de seamă că deocamdată nu am 
făcut decât o propunere. După părerea mea personală, ai 
perfectă dreptate: şantajul e o mârşăvie. Ce am spus a fost 
numai ca să rămâi cu conştiinţa împăcată în caz că... în caz 
că vrei într-adevăr să-ţi salvezi fratele aşa cum ţi-am 
propus. Asta ar însemna pur şi simplu că te-ai supus 
împrejurărilor, nu, în fine, forţei, dacă nu putem evita acest 
cuvânt. Gândeşte-te bine! Soarta fratelui şi a mamei se află 
în mâinile dumitale. lar eu o să-ţi fiu rob... toată viaţa... 
Uite, aştept aici... 

Svidrigailov se aşeză pe divan, la vreo opt paşi de Dunia. 
Pentru ea nu mai exista nici o îndoială că hotărârea lui era 
de neclintit. Doar îl cunoştea... 

Brusc, ea scoase din buzunar un revolver, trase piedica şi 
puse mâna cu revolverul pe măsuţă. Svidrigailov sări în 
picioare. 

— Aha! Vasăzică aşa! strigă el uluit, dar râzând sarcastic. 
Ei, asta schimbă cu totul lucrurile! Îmi uşurezi teribil 
situaţia, Avdotia Romanovna! Dar de unde ai făcut rost de 
revolver? Nu cumva de la domnul Razumihin? Da' de unde! 
E revolverul meu! Vechea mea cunoştinţă! Cât l-am mai 
căutat! Lecţiile de tir pe care am avut onoarea să ţi le dau 
n-au fost în zadar, după câte văd. 

— Nu e revolverul tău, e al Marfei Petrovna, pe care tu ai 
omorât-o, bestie! N-ai avut nimic al tău în casa aia. L-am 


luat când am început să bănuiesc de ce eşti în stare. 
Îndrăzneşte numai să faci un pas şi jur că te omor! 

Dunia era turbată de furie. Ţinea revolverul pregătit. 

— Bun, şi fratele? Din curiozitate te întreb, zise 
Svidrigailov, fără să se mişte încă din loc. 

— Denunţă-l, dacă vrei! Stai acolo! Nu înainta că trag! 
Soţia tu ţi-ai otrăvit-o, ştiu bine, şi tu eşti un ucigaş! 

— Eşti absolut sigură că eu am otrăâvit-o pe Marfa 
Petrovna? 

— Da! Tu însuţi mi-ai dat de-nţeles; mi-ai spus de otravă... 
ştiu că ai făcut rost... o aveai pregătită... Sigur tu... 
ticălosule! 

— Chiar dacă ar fi adevărat, pentru tine aş fi făcut-o... tu 
ai fi fost pricina. 

— Minţi! Te-am urât întotdeauna, întotdeauna... 

— Ehe, Avdotia Romanovna! Se vede că ai uitat cum te 
aplecai topită spre mine când te înflăcăra zelul dumitale 
moralizator... După ochişori te vedeam. ii minte seara 
aceea, sub lună, când mai cânta încă privighetoarea? 

— Minţi! (Ochii Duniei străluceau de furie.) Minţi, eşti un 
calomniator! 

— Mint? Fie, poate mint. Am minţit. Femeilor nu trebuie să 
le aminteşti astfel de lucruri. (Zâmbi.) Ştiu că o să tragi, 
sălbăticiune frumoasă. Hai, trage! 

Dunia ridică revolverul şi, palidă de moarte, cu buza de 
jos, care se albise, tremurând, cu ochii mari şi negri 
aruncând scântei, se uită la el hotărâtă, calculând distanţa 
şi aşteptându-l să facă prima mişcare. Niciodată n-o mai 
văzuse aşa de frumoasă. Focul care scăpără în ochii ei în 
clipa când ridica revolverul îl arse parcă şi inima i se 
strânse dureros. Făcu un pas înainte şi auzi împuşcătura. 
Glonţul îi alunecă prin păr şi nimeri în peretele din spate. El 
se opri şi râse calm: 

— Înţeapă viespea! Ţinteşte drept în cap... Ce-i asta? 
Sânge! 


Scoase batista şi-şi şterse sângele care i se prelingea într- 
un firişor subţire pe tâmpla dreaptă. Glonţul îi zgâriase 
pesemne pielea capului. Dunia lăsă revolverul în jos şi se 
uită la Svidrigailov, nu atât speriată, cât cu un soi de 
nedumerire stranie. Parcă nu înţelegea nici ea ce făcuse şi 
ce se petrecea! 

— Ei, nu-i nimic, ai ratat! Hai, trage, aştept, zise încet 
Svidrigailov continuând să zâmbească, dar cumva sinistru. 
Dacă mai zăboveşti, pot să pun mâna pe tine înainte să tragi 
piedica! 

Dunecika se cutremură, armă repede şi ridică din nou 
revolverul. 

— Lasă-mă! spuse disperată. Jur că trag iar... le... omor! 

— Păi... de la trei paşi nici n-ai putea să nu omori. Dar 
dacă nu mă omori... atunci... 

Ochii îi străluciră; făcu încă doi paşi. 

Dunecika trase: glonţul nu porni! 

— Nu ai armat bine. Nu-i nimic! Mai ai încă o capsă. 
Potriveşte-o, am s-aştepi. 

Stătea în faţa ei, la doi paşi, aşteptând şi uitându-se la ea 
cu o hotărâre sălbatică, cu o privire grea, arzând de patimă. 
Dunia înţelese că mai degrabă murea decât să o lase să 
plece. „Şi... şi acum, fireşte, o să-l omoare de la doi paşi!” 

Deodată aruncă revolverul. 

— L-ai aruncat! spuse Svidrigailov uluit şi răsuflă adânc. 

Parcă i se luase ceva de pe inimă, şi poate nu numai 
greutatea fricii de moarte, pe care e puţin probabil să o fi 
simţit în clipa aceea, ci şi a unui alt sentiment, mai dureros 
şi mai întunecat, pe care nu putea nici el să-l definească 
prea bine. 

Se apropie de Dunia şi îşi petrecu uşor braţul pe după 
mijlocul ei. Ea nu se împotrivi, dar tremurând toată ca o 
frunză, îl privi rugător. El vru să spună ceva, însă doar i se 
schimonosiră buzele, fără să poată vorbi. 

— Lasă-mă! îl imploră Dunia. 

Svidrigailov tresări: îl tutuise altfel decât înainte. 


— Deci nu mă iubeşti? întrebă încet. 

Dunia clătină din cap. 

— Şi... n-ai să poţi? Niciodată? şopti el deznădăjduit. 

— Niciodată! murmură Dunia. 

Preţ de o clipă, în sufletul lui Svidrigailov se dădu o luptă 
mută, crâncenă. Se uita la ea cu o privire de nedescris. 
Dintr-odată îşi retrase braţul, se întoarse, se îndreptă iute 
spre fereastră şi rămase în faţa ei. 

Mai trecu o clipă. 

— Uite cheia! (O scoase din buzunarul stâng al pardesiului 
şi o puse pe masă, în spatele lui, fără să se uite şi fără să se 
întoarcă spre Dunia.) Ia-o şi plecă mai repede! ... 

Privea stăruitor pe fereastră. 

Dunia se apropie de masă să ia cheia. 

— Mai repede! Mai repede! repetă Svidrigailov, tot fără să 
se mişte şi fără să se întoarcă, dar în acest „mai repede” se 
simţea parcă o notă înfiorătoare. 

Dunia o înţelese, apucă cheia, se repezi la uşă, o descuie în 
grabă şi se năpusti afară din cameră. Peste o clipă alerga ca 
o nebună pe chei, fără să ştie de ea, spre podul K. 

Svidrigailov mai rămase în faţa ferestrei vreo trei minute, 
apoi se întoarse încet, se uită de jur împrejur şi îşi trecu o 
palmă peste frunte. Chipul i se schimonosi într-un zâmbet 
straniu, un zâmbet slab, trist, jalnic, zâmbetul disperării. 
Sângele, deja închegat, îi mânji palma; îl privi mânios, apoi 
umezi un şervet şi îşi şterse tâmpla. Revolverul aruncat de 
Dunia, ce zburase aproape de uşă, îi sări deodată în ochi. Îl 
ridică şi îl cercetă. Era un revolver mic, de buzunar, cu trei 
focuri, de tip vechi; mai avea în el două încărcături şi o 
capsă. Se gândi puţin, vâri revolverul în buzunar, îşi luă 
pălăria şi ieşi. 

— VI — 

Toată seara aceea, până pe la zece, şi-o petrecu prin 
diferite cârciumi şi spelunci, trecând din una în alta. O găsi 
într-un loc şi pe Katia, care cânta tot un cântec pentru 


servitorime, despre cum unul, „un nemernic şi-un tiran, pe 
Katia prinse s-o sărute”. 

Svidrigailov le dădu de băut şi ei, şi flaşnetarului, şi 
cântăreților, şi chelnerilor şi unor conţopişti, doi la număr. 
Cu conţopiştii intră chiar în vorbă, pentru că aveau amândoi 
nasul strâmb: unul era cârmit spre dreapta, celălalt spre 
stânga, lucru care îl miră pe Svidrigailov. Cei doi îl atraseră 
în cele din urmă într-o grădină de vară, unde le plăti şi lor 
intrarea. Toată vegetaţia grădinii se compunea dintr-un 
brad firav, de trei ani, şi trei tufe mici. Mai era amenajată 
acolo şi o „gară”, de fapt, o bodegă, unde se putea servi 
însă şi un ceai, şi mai erau şi câteva măsuţe şi scaune verzi. 
Un cor nenorocit şi un neamţ abţiguit din Munchen pe post 
de paiaţă, cu un nas roşu, dar cine ştie de ce abătut rău de 
tot, înveseleau publicul. Conţopiştii se luară la harţă cu alţi 
conţopişti, sfârşind prin a sări la bătaie. Îl aleseră drept 
judecător pe Svidrigailov. Îi judeca deja de un sfert de ceas, 
dar toţi răcneau într-aşa un hal, că era imposibil să pricepi 
ceva. Pricepu doar că unul dintre ei furase nu se ştie ce, şi 
chiar reuşise să vândă pe loc ceea ce furase unui jidov care 
se nimerise pe-acolo; numai că după aceea n-a vrut să 
împartă câştigul cu tovarăşii lui. În cele din urmă se dovedi 
că obiectul vândut era o linguriţă de ceai din inventarul 
„gării”. Cei de la „gară” îi observaseră dispariţia şi treaba 
ameninţa să ia proporţii. Svidrigailov plăti linguriţa, se 
ridică şi plecă. Era în jur de zece. Nu băuse în tot acest 
timp nici o picătură de vin; tot ce îşi comandase la „gară” 
fusese un ceai, şi acela mai mult ca să fie şi el în rând cu 
lumea. Între timp, seara devenise înăbuşitoare şi sumbră. 
Pe la zece începură să se adune din toate părţile nori 
ameninţători; se porni să tune şi se dezlănţui o ploaie 
torențială. Nu picături, ci şuvoaie întregi şfichiuiau 
pământul. Fulgerele nu mai conteneau şi puteai număra 
până la cinci înainte să se stingă. Ud până la piele, ajunse 
acasă, se încuie înăuntru, deschise biroul, îşi scoase toţi 
banii şi rupse două-trei hârtii. După ce băgă banii în 


buzunar, vru să-şi schimbe hainele, dar când se uită pe 
fereastră şi auzi zgomotul furtunii şi ploii, dădu din mână, 
îşi luă pălăria şi ieşi fără să mai încuie. Se duse direct la 
Sonia. Era acasă. 

Nu era singură, ci înconjurată de cei patru copii ai lui 
Kapernaumov. Sofia Semionovna îi servise cu câte un ceai. 
Îl întâmpină pe Svidrigailov într-o tăcere politicoasă, se uită 
mirată la hainele lui ude, dar nu spuse nimic. Copiii o 
zbughiră imediat, îngrozitor de speriaţi. 

Svidrigailov se aşeză la masă şi o rugă pe Sonia să ia loc 
alături. Ea se pregăti timidă să-l asculte. 

— Eu, Sofia Semionovna, am să plec poate în America, 
spuse Svidrigailov, şi fiindcă ne vedem probabil pentru 
ultima oară, am venit să mai dau unele dispoziţii. Dar te-ai 
întâlnit azi cu doamna aceea? Ştiu ce ţi-a spus, nu-i nevoie 
să-mi povesteşti. (Sonia schiţă o mişcare şi roşi.) E ştiut 
felul de-a fi al acestor oameni. În privinţa surioarelor şi 
frăţiorului dumitale, sunt într-adevăr aranjaţi şi banii 
promişi lor i-am depus pentru fiecare în parte, cu chitanţă, 
acolo unde trebuie, în mâini sigure. De altfel, ia dumneata 
aceste chitanţe, pentru orice eventualitate. Poftim! Bun, am 
isprăvit cu asta. Uite trei bilete de bancă de cinci la sută, 
fac în total trei mii de ruble. Banii ăştia ia-i pentru 
dumneata, pentru dumneata personal, şi asta să rămână 
între noi, să nu ştie nimeni, orice ţi-ar ajunge la urechi. O să 
ai nevoie de ei, fiindcă, Sofia Semionovna, e râu să trăieşti 
ca înainte şi nici nu mai ai motiv. 

— Ne-aţi făcut atât de mult bine, mie, orfanilor şi 
răposatei, se grăbi să spună Sonia, iar dacă nu prea v-am 
mulţumit până acum să... nu credeţi... 

— Ei, lasă, lasă. 

— Cât despre banii ăştia, Arkadi Ivanovici, vă sunt foarte 
recunoscătoare, dar acum nu am nevoie de ei. Pe mine pot 
să mă întreţin singură, n-o luaţi drept nerecunoştinţă: 
fiindcă faceţi atât e mult bine, banii ăştia... 


— Sunt pentru dumneata, pentru dumneata, Sofia 
Semionovna, şi te rog să nu mai vorbim despre asta, chiar 
nu mai am timp. O să ai nevoie de ei. Rodion Romanovici 
are două căi: fie un glonţ în cap, fie drumul Vladimirkăi 
(Sonia îl privi îngrozită şi începu să tremure). Nu te 
îngrijora, ştiu totul chiar de la el şi nu sunt un flecar; n-o să 
spun nimănui. Dumneata l-ai învăţat bine atunci, să se ducă 
el singur şi să mărturisească. Ar fi mult mai bine pentru el. 
Ei, şi dacă o să fie Vladimirka şi o să apuce pe calea asta, 
dumneata o să-l urmezi. Aşa e? Nu-i aşa? Ei, şi dacă-i aşa, 
or să-ţi trebuiască bani. Pentru el or să-ţi trebuiască, 
înţelegi? Dându-ţi banii dumitale, e ca şi cum ii-aş da lui. Ca 
să nu mai spun că i-ai promis Amaliei Ivanovna să-i achiţi 
datoria; am auzit. Dar, Sofia Semionovna, cum se poate să 
iei cu atâta nechibzuinţă asupra dumitale datorii şi obligaţii 
de felul ăsta? Doar nu dumneata i-ai rămas datoare 
nemţoaicei, ci Katerina Ivanovna, dumitale nici n-ar trebui 
să-ţi pese de nemţoaică. Aşa n-ai să poţi trăi. Bun, dacă o să 
te întrebe cineva la un moment dat, mâine ori poimâine, de 
mine sau despre mine (şi or să te întrebe), să nu spui că am 
trecut acum pe la dumneata, să nu pomeneşti nimic şi în 
nici un caz să nu arăţi banii sau să-i spui cuiva că ţi i-am 
dat, nimănui. Şi acum, la revedere. (Se ridică de pe scaun.) 
Salută-l din partea mea pe Rodion Romanovici. Apropo, 
banii ţine-i deocamdată la domnul Razumihin. Îl ştii pe 
domnul Razumihin? Îl ştii precis. E un băiat de treabă. Du-i 
la el, mâine sau... când o fi momentul. Până atunci ţine-i 
ascunşi. 

Sonia sărise şi ea de pe scaun şi îl privea speriată. Ar fi 
vrut să-i spună, să-l întrebe ceva, dar în primele clipe nu 
îndrăzni şi nici nu ştia cum să înceapă. 

— Dar cum... cum să plecaţi acum, pe ploaia asta? 

— Ei, nu te sperie o ploaie când te pregăteşti să pleci în 
America, he-he! Rămâi cu bine, Sofia Semionovna! Îţi 
doresc o viaţă lungă, lungă de tot, eşti o binefacere pentru 
ceilalţi. Apropo... spune-i domnului Razumihin că am ţinut 


să-i trimiţi salutul meu. Chiar aşa să-i spui: că Arkadi 
Ivanovici Svidrigailov îl salută. Asta neapărat. 

leşi, lăsând-o pe Sonia nedumerită, speriată şi chinuită de 
un fel de bănuială neclară, apăsătoare. 

Pe urmă a reieşit că în noaptea aceea, pe la douăsprezece, 
Svidrigailov a mai făcut o vizită, pe cât de excentrică, pe 
atât de neaşteptată. Ploaia nu încetase. Ud leoarcă, a intrat 
la unsprezece şi douăzeci în modesta locuinţă a părinţilor 
logodnicei sale, de pe Vasilievski Ostrov, pe a treia stradă 
din Malâi Prospect. A bătut cât a putut în uşă, stârnind mai 
întâi o mare buimăceală; dar Arkadi Ivanovici, când voia el, 
era un om cu maniere fermecătoare, aşa încât prima 
bănuială (de altfel, cât se poate de la locul ei) a părinţilor 
logodnicei, oameni cu scaun la cap, că Arkadi Ivanovici 
venea pesemne de pe undeva unde se îmbătase turtă, căzu 
îndată de la sine. Tatăl bolnav a fost împins în scaunul cu 
rotile spre Arkadi Ivanovici de către mama logodnicei, o 
femeie inimoasă şi înţeleaptă, care, după cum îi era 
obiceiul, îl luă, pe ocolite, la întrebări. (Această femeie nu 
punea niciodată întrebări directe, ci arunca mai întâi 
zâmbete, îşi freca mâinile şi pe urmă, dacă voia să afle ceva 
neapărat şi sigur, bunăoară, când i-ar conveni lui Arkadi 
Ivanovici să fixeze nunta, începea să se intereseze cu o 
curiozitate aproape lacomă despre Paris şi despre viaţa de 
la curtea Franţei şi abia pe urmă ajungea, din aproape în 
aproape, la a treia stradă din Vasilievski Ostrov.) În alte 
momente, toate astea erau tratate cu tot respectul, dar de 
astă dată Arkadi Ivanovici se arătă parcă deosebit de 
nerăbdător şi dori să-şi vadă numaidecât logodnica, deşi i 
se spusese de la bun început că aceasta se culcase deja. 
Bineînţeles, logodnica a apărut îndată şi Arkadi Ivanovici a 
înştiinţat-o fără ocolişuri că o afacere extrem de importantă 
îl sileşte să plece pentru o vreme din Petersburg şi că de 
aceea i-a adus cincisprezece mii de ruble, în bani de argint 
şi diverse bilete de bancă, rugând-o să le primească 
neîntârziat ca pe un cadou din partea lui, pentru că el avea 


oricum mai demult de gând să-i facă un mic dar înainte de 
nuntă. Legătura logică între acest cadou, plecarea grabnică 
şi nevoia urgentă de a veni în acest scop pe ploaie şi în miez 
de noapte nu a reieşit din explicaţiile lui, dar lucrurile au 
mers foarte bine. Chiar şi exclamaţiile de surpriză şi 
întrebările obişnuite au fost foarte moderate şi reţinute; în 
schimb, i s-a arătat cea mai călduroasă recunoştinţă, 
întărită şi prin câteva lacrimi de către înţeleapta mamă. 
Arkadi Ivanovici s-a ridicat, a râs, şi-a sărutat logodnica, a 
bătut-o pe obraz, i-a mai spus o dată că nu va lipsi mult şi, 
observând curiozitatea copilărească din ochii ei, însoţită de 
o întrebare mută şi gravă, a rămas puţin pe gânduri şi a mai 
sărutat-o o dată, cu sufletul cuprins brusc de cel mai sincer 
necaz la gândul că darul avea să meargă negreşit spre 
păstrare sub lacătul celei mai înțelepte dintre mame. Apoi a 
ieşit, lăsându-i pe toţi extrem de tulburaţi. Dar mama, cu 
inima ei mare, a lămurit îndată, vorbind repede şi aproape 
în şoaptă, unele dintre cele mai importante nedumeriri, 
spunând că Arkadi Ivanovici este cineva, un om cu bani, 
relaţii şi avere şi Dumnezeu ştie ce-i în capul lui - îi vine să 
plece, pleacă, îi vine să-i dea bani, îi dă, aşa că nu-i nimic de 
mirare aici. Fireşte, e de mirare că era ud până la piele, dar 
englezii, de exemplu, sunt şi mai excentrici, şi oricum, 
niciunul din oamenii ăştia de bonton nu se uită la ce se 
spune despre ei şi nici nu se sinchisesc. Poate că el umblă 
chiar înadins aşa, ca să arate că nu se teme de nimeni. 
Principalul e să nu sufle nimănui nici o vorbă despre asta, 
că Dumnezeu ştie ce mai poate ieşi, iar banii să-i pună cât 
mai repede sub lacăt; e foarte bine că Fedosia a stat la 
bucătărie, dar cel mai important e ca, pentru nimic, pentru 
nimic, pentru nimic în lume să nu afle ceva şmechera aia de 
Resslich etC. Etc. Au stat şi au şoptit până pe la două. 
Logodnica, de fapt, a plecat mult mai devreme să se culce, 
mirată şi puţin tristă. 

În timpul ăsta, chiar la miezul nopţii, Svidrigailov trecea 
podul spre Petersburg. Ploaia încetase, dar vântul şuiera. 


Tremura deja şi, preţ de un minut, se uită cu o curiozitate 
aparte şi chiar întrebător la apa neagră din Mălăia Neva. 
Dar curând i se păru prea frig lângă apă; se întoarse şi o 
luă pe bulevardul N. Mergea deja de mult, de aproape o 
jumătate de oră, pe nesfârşitul bulevard, alunecând nu o 
dată în beznă pe caldarâmul de lemn, dar continua să caute 
cu înfrigurare ceva pe partea dreaptă. Pe undeva pe-acolo, 
către capătul bulevardului, zărise nu demult, trecând pe- 
alături, un hotel din lemn, dar mare, care se numea, pe cât 
îşi aducea aminte, Adrianopol, sau cam aşa ceva. Socotise 
bine: în pustietatea aceea, hotelul era un punct atât de 
vizibil, încât nu se putea să nu-l găseşti, chiar întuneric 
fiind. Era o clădire din lemn, înnegrită şi, în ciuda orei 
înaintate, înăuntru se vedea încă lumină şi era ceva 
animaţie. Intră şi îi ceru o cameră unui zdrenţăros care îl 
întâmpinase pe coridor. Zdrenţărosul, după ce îl cântări din 
ochi, se dezmetici şi îl şi conduse într-o odaie strâmtă, cu 
aer stătut, din capătul coridorului, într-un cotlon de sub 
scară. Alta n-avea: erau ocupate toate. Zdrenţărosul îl privi 
întrebător. 

— Ceai aveţi? 

— Putem face. 

— Ce mai aveţi? 

— Viţel, votcă, gustări. 

— Adu-mi nişte vițel şi ceai. 

— Nu vă mai trebuie nimic? întrebă uşor nedumerit 
zdrenţărosul. 

— NIMIC, nimic. 

Zdrenţărosul, total dezamăgit, se îndepărtă. 

„Trebuie să fie un loc bun, se gândi Svidrigailov. Cum de n- 
am ştiut de el? lar eu pesemne că arăt ca unul care vine de 
la vreun cabaret şi a avut deja o păţanie pe drum. Sunt 
curios cine trage aici ca să rămână peste noapte?” 

Aprinse lumânarea şi cercetă odaia mai în amănunt. Era o 
cămăruţă atât de mică, încât Svidrigailov aproape că 
atingea tavanul cu capul, şi avea o singură fereastră; patul 


era neînchipuit de murdar, iar masa de lemn vopsit şi un 
scaun umpleau aproape tot spaţiul. Pereţii păreau 
înjghebaţi din scânduri, acoperite cu un tapet uzat, atât de 
prăfuit şi de jerpelit, încât culoarea (galbenă) le-o mai 
puteai ghici, dar desenul nu se mai vedea deja deloc. Într- 
una din părţi peretele şi tavanul veneau oblic, cum e de 
obicei la mansarde, dar aici aveau deasupra scara. 
Svidrigailov lăsă jos lumânarea, se aşeză pe pat şi căzu pe 
gânduri. Dar o şoaptă ciudată, care nu mai contenea, 
urcând din când în când până la strigăt, şi care venea din 
cămăruţa vecină, îi atrase în cele din urmă luarea-aminte. 
Şoapta aceea nu contenise încă de când intrase. Ciuli 
urechea: cineva ocăra şi dojenea aproape plângând, dar nu 
se auzea nici un alt glas. Svidrigailov se ridică, acoperi 
flacăra lumânării cu mâna şi zări îndată o mică crăpătură 
luminoasă în perete; se apropie şi se uită. În camera de- 
alături, ceva mai mare decât a lui, erau doi inşi. Unul, fără 
surtuc, cu părul foarte creţ şi cu faţa roşie, aprinsă, stătea 
într-o postură de orator, cu picioarele depărtate ca să-şi 
ţină echilibrul şi, izbindu-se cu pumnul în piept, îi reproşa 
patetic celuilalt că e un nenorocit, că n-are nici măcar un 
cin, că aşa cum l-a scos din mocirlă, tot aşa îl poate arunca 
la loc, şi că toate astea n-o să le vadă decât Cel de Sus. 
Amicul dojenit şedea pe scaun şi avea aerul unui om căruia 
îi vine teribil să strănute, dar nu poate. Din când în când se 
uita cu o privire tulbure şi bovină la orator, dar se vedea 
bine că habar n-avea despre ce era vorba şi probabil nici nu 
auzea nimic. Pe masă ardea un capăt de lumânare şi se 
zăreau o carafă de votcă aproape goală, păhărele, pâine, 
pahare, castraveți şi cănile de la ceaiul terminat de mult. 
După ce privi atent acest tablou, Svidrigailov se depărtă 
nepăsător de perete şi de aşeză iar pe pat. 

Zdrenţărosul, întorcându-se cu ceaiul şi cu viţelul, nu se 
putu abţine şi mai întrebă o dată: „Nu vă mai trebuie 
ceva?”, dar primind un răspuns negativ, plecă definitiv. 
Svidrigailov se şi năpusti asupra ceaiului, ca să se mai 


încălzească, şi bău un pahar întreg, dar de mâncare nu se 
atinse, căci pofta îi pierise cu totul. Parcă începuse să îl ia 
cu frig. Îşi scoase pardesiul şi haina, se înfăşură în plapumă 
şi se întinse pe pat. Îi era necaz: „De data asta era mai bine 
să fiu sănătos”, îi trecu prin minte şi zâmbi. Aerul din 
cameră era înăbuşitor, lumânarea arunca o lumină tulbure, 
afară şuiera vântul, printr-un ungher zgrepţăna un şoarece 
şi toată odaia mirosea parcă a şoarece şi a piele. Zăcea într- 
un soi de visare: un gând lua locul altuia. Parcă dorea cu 
ardoare să se agaţe cu mintea de ceva anume. „Sub 
fereastră trebuie să fie vreo grădină, se gândi, foşnesc 
copacii. Tare nu-mi place zgomotul copacilor noaptea, pe 
furtună şi în întuneric, scârboasă senzaţie!” Şi îi veni în 
minte cum, trecând mai devreme pe lângă parcul Petrovski, 
se gândise chiar cu repulsie la el. Îşi aminti în treacăt de 
pod şi de Mălăia Neva şi parcă îl luă din nou cu frig, ca mai 
înainte, când stătuse aplecat asupra apei. „În viaţa mea nu 
mi-a plăcut apa, nici măcar în peisaje, îi veni iar în minte şi 
un gând straniu îl făcu să zâmbească din nou: s-ar părea că 
acum n-ar mai trebui să-mi pese nici de estetică, nici de 
confort, dar uite că taman acum am devenit mai pretenţios, 
ca o fiară care trebuie să-şi aleagă locul... într-o situaţie ca 
asta. Trebuia să intru adineauri în parcul Petrovski! Mi s-o fi 
părut întuneric, frig, he-he! Mai umblu şi după senzaţii 
plăcute! Chiar, de ce n-oi stinge lumânarea? (Suflă în ea.) 
Vecinii s-au culcat, se gândi nemaivăzând lumină prin 
crăpătura de adineauri. Ei bine, Marfa Petrovna, ai putea să 
pofteşti, că e întuneric, locul e şi el potrivit, iar momentul e 
cu totul aparte. Şi uite, tocmai acum nu vii...” 

Deodată, cine ştie de ce, îşi aminti cum adineauri, cu o oră 
înainte să-şi pună în aplicare planul cu Dunia, îl sfătuise pe 
Raskolnikov să-i încredinţeze lui Razumihin paza surorii lui. 
„De fapt, am spus-o atunci mai mult ca să mă zădărăsc 
singur, cum a şi ghicit Raskolnikov. Dar ce puşlama e totuşi 
acest Raskolnikov! Multe şi-a mai luat în spinare. Cu timpul, 
când or să-i iasă prostiile din cap, poate să ajungă chiar o 


mare puşlama, dar acum vrea prea mult să trăiască! În 
privinţa asta, oamenii de soiul lui sunt tare ticăloşi. Dar n- 
are decât, să-l ia dracu”, nu-i treaba mea.” 

Somnul tot nu-l prindea. Încet-încet, imaginea de 
adineauri a Dunecikăi prinse să-i apară în faţa ochilor şi un 
tremur îi trecu prin tot trupul. „Nu, trebuie să las toate 
astea, se gândi el dezmeticindu-se, trebuie să mă gândesc 
la altceva. E ciudat şi ridicol: niciodată n-am avuto ură 
deosebită faţă de cineva, nici n-am dorit vreodată cine ştie 
ce să mă răzbun, iar ăsta-i semn rău! Nu mi-a plăcut nici să 
mă cert şi nu m-am înflăcărat - tot semn rău e şi ăsta! Şi ce 
nu i-am promis, pfui, fir-ar să fie! Numai s-o fac să mă 
suporte...” Tăcu din nou şi scrâşni din dinţi. Însă iar îi apăru 
în faţa ochilor chipul Dunecikăi, exact aşa cum arăta când, 
după ce trăsese primul foc, se speriase înfiorător, lăsase 
revolverul şi, mai mult moartă decât vie, se uitase la el, aşa 
încât i-ar fi fost de două ori mai uşor s-o prindă, iar ea n-ar 
fi ridicat nici măcar un deget să se apere dacă nu i-ar fi 
spus el. Îşi aminti cum în clipa aceea i se făcuse chiar milă 
de ea, parcă i se strânsese inima... „Eh! Fir-ar al dracului! 
Iar aceleaşi gânduri, trebuie să termin, să termin odată cu 
toate astea! ...” 

Începea deja să aţipească: tremurul febril se potolise; 
deodată i se păru că, pe sub plapumă, îi alerga ceva pe braţ 
şi pe picior. Tresări. 

„Pfui, drăcia dracului, doar n-o fi vreun şoarece! se gândi. 
Asta-i fiindcă am lăsat viţelul pe masă...” Tare n-ar fi vrut să 
se dezvelească, să se ridice şi să-l ia frigul, dar deodată îi 
trecu iar ceva neplăcut peste picior; smulse plapuma de pe 
el şi aprinse lumânarea. Tremurând, se aplecă să cerceteze 
patul: nu era nimic; scutură plapuma şi deodată un şoarece 
sări pe cearşaf. Se căzni să-l prindă, dar şoarecele nu fugea 
din pat, ci alerga în zigzaguri mici în toate părţile, îi aluneca 
printre degete, îi fugea din mână şi o zbughea cât ai clipi 
sub pernă; zvârli perna, dar în aceeaşi clipă simţi că i-a 
sărit ceva în sân, că-i umblă pe trup, pe spinare, pe sub 


cămaşă. Începu să tremure nervos şi se trezi. În cameră era 
întuneric, iar el stătea întins în pat, înfăşurat, ca şi mai 
înainte, în plapumă, afară urla vântul. „Ce porcărie!”, se 
gândi cu năduf. 

Se sculă şi se aşeză pe marginea patului, cu spatele la 
fereastră. „Mai bine nu mai dorm”, îşi spuse hotărât. 
Dinspre fereastră venea frig şi umezeală; fără să se ridice, 
dibui după plapumă şi se înfăşură iar în ea. Lumânarea n-o 
mai aprinse. Nu se gândea la nimic şi nici nu voia să se 
gândească; însă nălucirile se iveau una după alta, i se 
perindau prin minte frânturi de gânduri dezlânate, fără cap 
şi coadă. Părea să-l ia o toropeală. Frigul să-i fi stârnit 
fantasmele şi dorinţa ori întunericul, umezeala, vântul ce 
urla afară şi clătina copacii, că începu să zărească în faţa 
ochilor numai flori. Vedea un peisaj splendid, o zi de 
sărbătoare luminoasă, caldă, aproape toridă, ziua Sfintei 
Treimi. O vilă de ţară, elegantă, mare, în stil englezesc se 
înalţă printre răzoare de flori parfumate, numai straturi de 
jur împrejur; veranda, îmbrăcată toată în plante 
agăţătoare, e plină de trandafiri; pe scara răcoroasă, 
luminoasă, aşternută cu un covor somptuos, sunt aşezate 
vase chinezeşti cu flori exotice. Îi atrag atenţia mai ales 
vazele cu apă din ferestre, în care se află buchete de 
narcise albe, gingaşe, înmiresmate, cu floarea lăsată pe 
lujerul lung, viguros, de un verde intens. N-ar mai fi vrut să 
se depărteze de ele, dar urcând scara, intră într-un salon 
mare şi înalt, iar aici iarăşi, peste tot, la ferestre, lângă uşile 
ce dădeau spre terasă, pe terasă, peste tot erau flori. 
Duşumelele erau presărate cu iarbă parfumată, proaspăt 
cosită, ferestrele erau larg deschise, un aer răcoros, uşor, 
proaspăt pătrundea în încăpere, păsărele ciripeau sub 
ferestre, iar în mijlocul salonului, pe o masă acoperită cu 
valuri albe de atlaz, se afla un sicriu. Sicriul era îmbrăcat pe 
dinăuntru cu gros de Naples60 şi avea pe margine un 
volănaş alb, gros. Era înconjurat de ghirlande de flori. În el 
stătea, acoperită cu flori, o fetiţă în rochie albă de tul, cu 


braţele, ca sculptate în marmură, împreunate şi apăsate pe 
piept. Dar părul despletit, blond deschis, îi era ud; pe cap 
avea o cununiţă de trandafiri. Profilul ei sever şi deja 
încremenit părea şi el sculptat în marmură, dar zâmbetul 
de pe buzele ei palide exprima o durere nemărginită, o jale 
imensă, fără nimic copilăresc. Svidrigailov o cunoştea pe 
fetiţa aceea; lângă sicriu nu erau nici icoane, nici lumânări 
aprinse şi nu se auzeau rugăciuni. Fetiţa aceea era o 
sinucigaşă - se aruncase în apă. Abia împlinise paisprezece 
ani, dar avea deja sufletul zdrobit şi se omorâse sub povara 
unei obide care îi jignise, îi îngrozise şi îi uluise mintea 
necoaptă de copil, care îi năpădise cu o ruşine nemeritată 
sufletul curat de înger, îl profanase cu netrebnicie şi îi 
smulsese un ultim strigăt de deznădejde, neauzit în bezna 
unei nopţi umede de dezgheţ, când vântul vuia... 

Svidrigailov se trezi, se sculă de pe pat şi se apropie de 
fereastră. Găsi pe dibuite mânerul şi o deschise. Vântul 
năvăli furios în cămăruţa strâmtă şi îi lipi un fel de chiciură 
rece pe faţă şi pe pieptul acoperit numai de cămaşă. Sub 
fereastră trebuie să fi fost într-adevăr un soi de grădină, 
una de vară: probabil că ziua se produceau şi aici cântăreţi 
şi se servea ceai la măsuţe. Acum însă, dinspre copaci şi 
arbuşti zburau pe fereastră stropi reci şi era un întuneric 
ca de mormânt, astfel încât lucrurile abia-abia se desluşeau 
ca nişte pete negre. Svidrigailov se aplecă şi, sprijinindu-şi 
coatele pe pervaz, rămase vreo cinci minute cu privirea 
pironită în bezna aceea. În întunericul nopţii răsunară 
deodată două lovituri de tun, una după alta. 

„A, semnalul! Creşte apa, se gândi el, spre ziuă o să 
năvălească pe străzi, în locurile mai joase, o să inunde 
subsolurile şi beciurile, or să iasă la lumină şobolanii, iar 
oamenii or să înceapă să-şi care catrafusele, prin ploaie şi 
prin vânt, înjurând, uzi până la piele, în locurile mai înalte. 
Dar cât o fi ceasul?” Chiar în clipa aceea, undeva aproape, 
ticâind şi zorindu-se parcă teribil, pendula bătu de trei. 
„Ehe, într-o oră se luminează! Ce să mai aştept? les acum şi 


mă duc direct în parcul Petrovski. Îmi aleg un boschet mai 
mare, unul ud tot de ploaie, numai ce-l atingi cu umărul şi-ţi 
varsă potop de stropi în cap...” Se depărtă de fereastră, o 
închise, aprinse lumânarea, îşi puse haina, pardesiul, 
pălăria şi ieşi cu lumânarea pe coridor să-l caute pe 
zdrenţărosul care dormea prin vreo cămăruţă, printre tot 
felul de bulendre şi mucuri de lumânări, ca să-i plătească şi 
să plece din hotel. „Cel mai bun moment, nici nu puteam să 
aleg unul mai bun!” 

Merse o groază pe coridorul lung şi îngust, fără să 
găsească pe nimeni, şi voia deja să strige în gura mare, 
când deodată, într-un ungher întunecos, între un dulap 
vechi şi o uşă, zări un lucru ciudat, care părea viu. Se 
aplecă cu lumânarea în mână şi văzu un copil: o fetiţă de 
vreo cinci ani, nu mai mult, cu o rochiţă udă ca o otreapă pe 
ea, care tremura şi plângea. Nu păru să se sperie de 
Svidrigailov, ci se uita la el cu o uimire tâmpă în ochii negri 
şi mari, iar când şi când suspina, cum fac copiii după ce au 
plâns mult şi se liniştesc, stau, stau şi deodată suspină iar. 
Feţişoara fetiţei era palidă şi istovită; era înţepenită de frig. 
„Cum de-a nimerit aici? Înseamnă că s-a ascuns aici şi n-a 
dormit toată noaptea.” Începu s-o descoasă. Fetiţa se 
însufleţi deodată şi prinse să bâiguie iute-iute ceva pe limba 
ei de copil. Spunea ceva despre „mamicusa” şi că 
„mamicusa are s-o bată”, ceva despre o cană pe carea 
„spalt-o”. Fetiţa sporovăia de zor şi nu se mai oprea; se 
putea ghici oarecum din cuvintele ei că era un copil nedorit, 
pe care mama, probabil vreo bucătăreasă veşnic beată de 
prin hotelul acela, îl bătea şi îl speria; că fetiţa spărsese 
cana mămicii şi se speriase aşa de rău, că fugise încă de- 
aseară; multă vreme se ascunsese pesemne prin curte, în 
ploaie, iar până la urmă se strecurase aici, se pitise după 
dulap şi stătuse în ungherul acela toată noaptea, plângând, 
tremurând de udă ce era, de frica întunericului şi de spaima 
bătăii crunte pe care avea să o primească pentru toate 
astea. O luă în braţe, o duse la el în cameră, o aşeză pe pat 


şi începu să o dezbrace. Ghetuţele găurite, încălţate pe 
picioruşele goale, erau aşa de ude, că parcă zăcuseră toată 
noaptea într-o băltoacă. După ce o dezbrăcă, o puse în pat, 
o înveli şi o înfăşură, cu cap cu tot, în plapumă. Fetiţa 
adormi pe loc. Sfârşind cu toate astea, căzu iarăşi pe 
gânduri, posomorât. 

„Ce mi-o fi venit să mă leg la cap! îşi zise deodată, cuprins 
de mânie. Ce prostie!” Înciudat, luă lumânarea, ca să se 
ducă să-l caute pe zdrenţăros şi să plece mai repede de- 
acolo. „Eh, fetiţa asta afurisită!”, blestemă el în gând în timp 
ce deschidea uşa, dar se întoarse îndată să se uite la ea, să 
vadă dacă doarme şi cum doarme. Cu grijă, ridică puţin 
plapuma. Fetiţa dormea un somn adânc şi fericit. Se 
încălzise sub plapumă şi culoarea îi revenise în obrajii 
palizi. Dar, lucru ciudat, culoarea asta părea mai vie şi mai 
puternică decât rumeneala obişnuită a unui copil. „Asta e 
rumeneală de friguri”, se gândi Svidrigailov. Era exact ca 
roşeaţa pricinuită de vin, de parcă i s-ar fi dat să bea un 
pahar întreg. Buzele roşii ard, sunt umflate, dar ce-i asta? ] 
se păru deodată că genele ei negre şi lungi tremură, 
clipesc, că se ridică uşor şi pe sub ele fetiţa îi face cu ochiul, 
deloc copilăreşte, iar privirea îi e ageră, vicleană, ca şi cum 
n-ar dormi, ci s-ar preface. Da, aşa e: buzele i se întind într- 
un zâmbet, pe care, tresărind, colţurile gurii încearcă parcă 
să-l reţină. Dar iată că leapădă orice urmă de reţinere; 
acum râde, râde făţiş; ceva obraznic, provocator flutură pe 
acest chip care nu mai are nimic de copil; e desfrâul, e un 
chip de camelie, chipul deşănţat al prostituatei franceze de 
stradă. Şi iată că, fără să se mai ascundă deloc, ochii se 
deschid: îl învăluie într-o privire fierbinte şi neruşinată, îl 
cheamă, râd... E ceva jignitor şi nespus de hâd în râsul ăsta, 
în ochii ăştia, în întreaga abjecţie de pe chipul copilei. 
„Cum, la cinci ani! şopti îngrozit la culme Svidrigailov. 
Asta... ce-i asta?” Dar iat-o că se întoarce cu totul spre el, 
cu feţişoara aprinsă, întinde braţele... „A, blestemata!”, 


strigă înspăimântat Svidrigailov ridicând mâna s-o 
lovească... Dar în clipa aceea se trezi. 

Se afla în acelaşi pat, înfăşurat încă în plapumă; 
lumânarea nu era aprinsă, iar în fereastră se vedea lumina 
zilei. 

„Am avut coşmaruri toată noaptea!” Se ridică furios, 
simțindu-se zdrobit; oasele îl dureau. Afară era o ceaţă aşa 
de groasă, că nu se vedea nimic. Era aproape cinci; se 
trezise prea târziu! Se sculă şi îşi puse haina şi pardesiul, 
ude încă. Pipăi revolverul în buzunar, îl trase afară şi îi 
potrivi capsa; pe urmă se aşeză, scoase din buzunar un 
carneţel şi pe prima pagină, care sare întâi în ochi, scrise 
mare câteva rânduri. După ce le reciti căzu pe gânduri, 
rezemat într-un cot pe masă. Revolverul şi carneţelul 
zăceau alături, lângă cotul lui. Muştele, trezite din somn, 
roiau pe porţia neatinsă de vițel rămasă pe masă. Le privi 
îndelung şi, în cele din urmă, cu mâna dreaptă, liberă, se 
apucă să prindă una. Se canoni mult, dar era cu neputinţă 
de prins. În sfârşit, dându-şi seama ce ocupaţie interesantă 
avea, se dezmetici, tresări, se ridică şi ieşi hotărât din 
cameră. O clipă mai târziu era în stradă. 

Ceaţa deasă, lăptoasă, se lăsase peste oraş. Svidrigailov 
porni pe trotuarul de lemn, murdar şi alunecos, spre Mălăia 
Neva. 1 se părea că vede apa mult crescută peste noapte a 
Nevei, Petrovski Ostrov, cărările umede, iarba udă, copacii 
şi tufele ude şi, în sfârşit, boschetul acela... Înciudat, se 
apucă să se uite cu luare-aminte la case, ca să-şi schimbe 
gândurile. Nu vedeai un trecător sau un birjar pe tot 
bulevardul. Triste şi murdare arătau căscioarele galbene, 
din lemn, cu obloanele închise. Frigul şi umezeala îl 
pătrundeau până la os şi începu să tremure. Din când în 
când, ochii îi cădeau pe firmele dughenelor şi 
zarzavageriilor întâlnite în cale şi le citea cu mare atenţie 
pe fiecare în parte. lată că se sfârşi şi trotuarul de lemn. 
Era acum în dreptul unei case mari de piatră. Un 
căţelandru murdar, zgribulit, cu coada între picioare, îi tăie 


drumul. De-a latul trotuarului, zăcea cu faţa în jos un 
individ în manta, beat mort. Îi aruncă o privire şi trecu mai 
departe. Un turn înalt se zări în stânga. „Ia stai, se gândi, 
uite locul potrivit, pentru ce e nevoie să fie parcul 
Petrovski? Măcar am un martor oficial...” Noul gând îl făcu 
aproape să zâmbească şi o coti pe strada X. Aici era o casă 
mare, cea cu turnul. În faţa porţii impunătoare, închise, a 
casei, rezemat cu un umăr de ea, stătea un ins scund, 
înfăşurat într-o manta cenuşie de soldat, cu o cască din 
aramă ca a lui Ahile pe cap. Văzând că se apropie, îi aruncă 
o privire adormită şi piezişă. Pe chip i se citea acea veşnică 
tristeţe mohorâtă întipărită atât de acru pe toate figurile, 
fără excepţie, ale neamului evreiesc. Un timp, Svidrigailov 
şi Ahile se uitară în tăcere unul la altul. Până la urmă, lui 
Ahile i se păru că nu era firesc ca un individ nebăut să stea 
la trei paşi de el, privindu-l ţintă şi fără să scoată o vorbă. 

— Se-şi trebui aisi? zise fără să se clintească şi fără să-şi 
schimbe poziţia. 

— Nimic, frate, să trăieşti! răspunse Svidrigailov. 

— Aisi nu-i loc. 

— Păi, eu, frate, plec în locuri străine. 

— Locuri străine? 

— În America. 

— În America? 

Svidrigailov scoase revolverul şi trase piedica. Ahile ridică 
sprâncenele. 

— Se-i ast, cu glumi din ast nu-i loc aisi. 

— Şi de ce, mă rog, nu-i locul? 

— De se, asa, nu-i loc. 

— Ei, frate, n-are a face. E un loc bun. Dacă te-or întreba, 
aşa să şi spui, că am plecat, cum s-ar zice, în America. 

Îşi lipi revolverul de tâmpla stângă. 

— Aisi nu posi, aisi nu-i loc! tresări Ahile cu ochii din ce în 
ce mai măriţi. 

Svidrigailov apăsă pe trăgaci. 

— VII — 


În aceeaşi zi, dar spre seară, pe la ora şapte, Raskolnikov 
se apropia de locuinţa mamei şi surorii lui, locuinţa aceea 
din casa lui Bakaleev, pe care le-o găsise Razumihin. 
Intrarea pe scară se făcea direct din stradă. Venind încoace, 
Raskolnikov încetinea întruna pasul şi parcă şovăia: să intre 
sau nu? De întors nu s-ar fi întors însă pentru nimic în lume: 
hotărârea lui era luată. „Oricum, ele nu ştiu încă nimic, se 
gândea, şi s-au obişnuit să se uite la mine ca la o 
ciudăţenie...” Hainele de pe el erau îngrozitor de murdare, 
rupte, jerpelite şi ude după o noapte de stat în ploaie. Era 
aproape desfigurat de oboseală şi de frig, epuizat şi fizic, 
dar şi de lupta pe care o dăduse timp de o zi şi o noapte cu 
el însuşi. Îşi petrecuse toată noaptea aceea singur, 
Dumnezeu ştie unde. Dar cel puţin se hotărâse. 

Bătu la uşă; îi deschise mama. Dunecika nu era acasă. 
Până şi slujnica lipsea în clipa aceea. Pulheria Alexandrovna 
rămase mai întâi încremenită de uimire şi de bucurie, apoi îl 
apucă de mână şi îl trase înăuntru. 

— Iată-te în sfârşit! începu ea, bâlbâindu-se de bucurie. 
Nu te supăra pe mine, Rodea, că te întâmpin aşa prosteşte, 
cu lacrimi în ochi, dar râd, nu plâng. Crezi că plâng? Nu, 
sunt bucuroasă, doar că am un obicei prost: mă trezesc că- 
mi dau lacrimile. De când s-a prăpădit tatăl tău, plâng din 
nimic. Şezi, puiule, trebuie să fii obosit, se vede. Vai, ce te-ai 
murdărit. 

— Am umblat ieri prin ploaie, mamă..., începu Raskolnikov. 

— A, nu, lasă! zise repede Pulheria Alexandrovna, 
întrerupându-l. Ţi-ai închipuit că o să-ţi pun întrebări, ca 
babele, cum am făcut înainte. N-ai grijă: înţeleg, înţeleg tot, 
acum m-am deprins şi eu ca pe-aici şi, zău, văd că-i mai 
bine. Am stat şi am judecat o dată pentru totdeauna: cum să 
pricep eu ideile tale şi cum să-ţi cer socoteală? Tu ai poate 
tot felul de gânduri şi de planuri în capul tău, Dumnezeu le 
ştie, sau se nasc în mintea ta cine ştie ce idei; cum adică, să 
vin să te trag de mânecă şi să te întreb: la ce, mă rog, te 
gândeşti? Eu, uite... O, Doamne! Dar ce tot îndrug ca o 


zăbăucă... Să vezi, Rodea, citesc a treia oară articolul tău 
din revistă, mi l-a adus Dmitri Prokofici. Vai, proasta de 
mine, mi-am zis când l-am văzut, uite cu ce se ocupă el, uite 
cum se explică lucrurile! Poate că are în cap nişte idei care 
sunt noi pentru timpul ăsta şi le cercetează pe toate părţile, 
iar eu vin să-l chinui şi să-l tulbur. Îl citesc, dragul meu, dar, 
fireşte, multe lucruri nu le înţeleg; de fapt, aşa şi trebuie să 
fie: de unde şi până unde să înţeleg eu? 

— Arată-mi-l, mamă. 

Raskolnikov luă revista şi îşi aruncă ochii peste articolul 
lui. Oricât de nepotrivit ar fi fost lucrul ăsta cu starea şi cu 
situaţia lui de-acum, avu senzaţia aceea stranie, dulce- 
amară, pe care o încearcă un autor când se vede prima 
dată tipărit, mai ales când nu are decât douăzeci şi trei de 
ani. Asta nu dură decât o clipă. După ce citi câteva rânduri, 
se încruntă şi o tristeţe cumplită îi strânse inima. Îi veni 
brusc în minte toată lupta care se dăduse în ultimele luni în 
sufletul lui. Cu dezgust şi năduf, zvârli articolul pe masă. 

— Dar oricât de proastă aş fi, Rodea, pot să-mi dau şi eu 
seama că în curând ai să te numeri printre oamenii de 
frunte din lumea noastră ştiinţifică, dacă n-ai să fii chiar 
primul. Şi ei au îndrăznit să te creadă nebun. Ha-ha-ha! Tu 
nici nu ştii: aşa au crezut! Vai de ei, nişte viermi nenorociţi, 
cum să înţeleagă ei ce-i aceea o minte inteligentă! Până şi 
Dunecika a fost cât pe-aci să creadă - auzi! Răposatul tău 
tată de două ori a trimis pe la gazete - mai întâi versuri (am 
şi păstrat caieţelul, o să ţi-l arăt odată), iar pe urmă o 
povestire întreagă (chiar l-am rugat să-mi dea să i-o 
copiez), şi cât ne-am mai rugat amândoi să fie primite - n- 
au fost! Acum şase-şapte zile, când ţi-am văzut hainele, 
numai că n-am murit când m-am întrebat cum trăieşti, ce 
mănânci, cu ce te îmbraci. Dar acum văd că m-am dovedit 
iar o proastă, fiindcă tu, dacă vrei, poţi să obţii totul cu 
inteligenţa şi talentul tău. Înseamnă că deocamdată nu vrei 
şi că eşti preocupat de lucruri mult mai importante... 

— Dunia nu-i acasă, mamă? 


— Nu, Rodea. Nu prea stă pe-acasă, mă lasă singură. 
Dmitri Prokofici, îi mulţumesc din inimă, trece să mai stea 
cu mine, şi numai despre tine vorbeşte. Ţine la tine, dragul 
meu, şi te respectă. Nu spun că sora ta nu e destul de 
respectuoasă cu mine. Chiar nu mă plâng. Ea cu firea ei, eu 
cu a mea; are acum nişte secrete ale ei, iar eu n-am nici un 
secret faţă de voi. Bineînţeles, sunt încredinţată că Dunia e 
foarte deşteaptă şi că, în afară de asta, ne iubeşte şi pe 
mine, şi pe tine... totuşi, nu ştiu unde or să ducă toate astea. 
Uite, acum m-ai făcut foarte fericită, Rodea, că ai trecut pe 
aici, dar ea te-a pierdut cu plimbările ei; cum vine, îi şi 
spun: „Fratele tău a fost pe-aici în lipsa ta, tu pe unde-mi 
umbli?” Nu mă răsfăţa prea tare, Rodea: dacă poţi, vino, 
dacă nu - nu-i nimic, eu te aştept şi-aşa. Dacă ştiu că mă 
iubeşti, nu-mi trebuie mai mult. Uite, o să citesc ce-ai scris, 
o să aud despre tine din gura tuturor, din când în când o să 
treci şi tu să mă vezi, mai mult ce-aş putea să-mi doresc? 
Uite, cum ai trecut şi-acum să-ţi mângâi mama, doar văd... 

Pulheria Alexandrovna izbucni deodată în plâns. 

— Iară! Nu mă băga în seamă, sunt o proastă! O, Doamne, 
dar uite cum am înţepenit aici, strigă ea sărind din loc. Doar 
avem cafea şi nici nu te-am servit! Ca să vezi ce înseamnă 
egoismul omului bătrân. Îndată, îndată! 

— Mamă, lasă asta, nu mai stau mult. Nu pentru asta am 
venit. le rog, ascultă-mă. 

Pulheria Alexandrovna se apropie intimidată. 

— Mamă, ai să mă iubeşti ca acum orice ce s-ar întâmpla, 
ce-ai auzi şi ce ţi s-ar spune despre mine? întrebă el 
deodată cu însufleţire, părând că nu se gândeşte la ce 
spune şi nu-şi cântăreşte cuvintele. 

— Rodea, Rodea, ce e cu tine? Cum poţi să mă întrebi aşa 
ceva? Dar cine să-mi spună mie ceva despre tine? Oricum, 
nici n-aş crede pe nimeni, oricine-ar fi, aş refuza să-l ascult! 

— Am venit să-ţi spun, să fii sigură de asta, că te-am iubit 
întotdeauna şi chiar mă bucur că suntem numai noi doi, 
fără Dunecika, urmă el cu aceeaşi însufleţire. Am venit să-ţi 


spun că, oricât de nefericită ai fi, să ştii că fiul tău te iubeşte 
acum mai mult decât pe el însuşi şi că orice ai crezut despre 
mine, că sunt aspru şi că nu te iubesc, nu e adevărat. N-am 
să încetez niciodată să te iubesc... Gata, ajunge, m-am 
gândit că aşa trebuie să fac şi să încep cu asta... 

Pulheria Alexandrovna îl îmbrăţişă în tăcere, strângându-l 
la piept şi plângând încetişor. 

— Nu ştiu, Rodea, ce e cu tine, spuse ea într-un sfârşit, m- 
am tot gândit în timpul din urmă că pur şi simplu te-ai 
săturat de noi, dar acum îmi dau seama că te aşteaptă un 
mare necaz, de asta eşti trist. De mult presimt lucrul ăsta, 
Rodea. lartă-mă că-ţi spun, dar numai la asta mă gândesc, 
nici nu mai dorm noaptea. Azi-noapte a delirat şi sora ta, 
numai de tine pomenea. Am mai desluşit câte ceva, dar de 
înţeles n-am înţeles nimic. Toată dimineaţa am umblat de 
colo-colo ca un osândit înainte de execuţie, aşteptam, 
presimţeam ceva şi uite, nu degeaba! Rodea, Rodea, unde 
te duci? Pleci undeva? 

— Da. 

— Aşa m-am gândit şi eu! Să ştii că pot să merg şi eu cu 
tine dacă o să fie nevoie. Şi Dunia; ea te iubeşte, te iubeşte 
mult, iar Sofia Semionovna poate să meargă şi ea cu noi, 
dacă trebuie. Vezi, o primesc cu dragă inimă ca fiică. O să 
ne ajute Dmitri Prokofici să ne facem bagajele... Dar... 
unde... pleci? 

— Rămâi cu bine, mamă. 

— Cum? Chiar azi? strigă ea ca şi cum l-ar fi pierdut 
pentru totdeauna. 

— Nu pot să mai stau, trebuie să plec, trebuie neapărat... 

— Şi nu pot să merg şi eu cu tine? 

— Nu, dar îngenunchează şi roagă-te la Dumnezeu pentru 
mine. Poate că ruga dumitale o să ajungă la el. 

— Vino atunci să-ţi fac semnul crucii şi să te binecuvântez! 
Aşa, uite aşa. O, Doamne, ce-o să se-ntâmple cu noi? 

Da, era bucuros, foarte bucuros că nu mai fusese nimeni 
de faţă, că fuseseră singuri, numai el şi mama lui. Părea că 


după răstimpul acela crâncen i se înmuiase inima. Căzu în 
genunchi dinaintea ei, îi sărută picioarele şi, îmbrăţişându- 
se, plânseră amândoi. De astă dată, ea nici nu se miră şi nici 
nu întrebă nimic. Înţelesese deja de mult că se petrecea 
ceva îngrozitor cu fiul ei şi că acum sosise clipa cea 
cumplită. 

— Rodea, dragul meu, primul meu născut! zise ea 
plângând în hohote. Uite, acum eşti iar ca atunci când erai 
mic, tot aşa ai venit la mine, tot aşa m-ai îmbrăţişat şi m-ai 
sărutat; odinioară, pe vremea când trăia tatăl tău şi o 
duceam greu, simplul fapt că te aveam era o mângâiere 
pentru noi, iar după ce l-am înmormântat, de câte ori n-am 
plâns împreună, îmbrăţişaţi ca acum, pe mormântul lui. Şi 
dacă am plâns în ultima vreme, e pentru că inima mea de 
mamă a presimţit. De cum te-am văzut, atunci seara, ţii 
minte, imediat ce-am sosit aici, mi-a fost de-ajuns privirea ta 
ca să ghicesc şi a tremurat inima în mine, iar acum la fel, 
cum ţi-am deschis uşa şi te-am văzut, m-am gândit: a sosit 
clipa fatală. Rodea, Rodea, dar n-o să pleci chiar azi, nu? 

— Nu. 

— Ai să mai vii? 

— Da... am să mai vin. 

— Nu te supăra, Rodea, nici nu îndrăznesc să te întreb, nu 
îndrăznesc, dar măcar două vorbe spune-mi şi mie: pleci 
departe? 

— Foarte departe. 

— Şi ce-i acolo, o să aio slujbă, te aşteaptă o carieră? 

— Ce-o da Dumnezeu... dumneata roagă-te pentru mine... 

Raskolnikov se îndreptă spre uşă, dar ea se repezi în urma 
lui şi îl privi în ochi disperată. Era desfigurată de spaimă. 

— Ajunge, mamă, spuse Raskolnikov, câindu-se deja că 
avusese ideea să vină. 

— Nu-i pentru totdeauna? Nu e încă pentru totdeauna, 
nu? Mai vii, da? Vii mâine? 

— Vin, vin, rămâi cu bine. 

Reuşi să se smulgă. 


Era o seară blândă, caldă şi senină; vremea se îndreptase 
încă de dimineaţă. Raskolnikov porni spre casă; se grăbea. 
Voia să sfârşească cu toate înainte de asfinţit. Până atunci 
nu dorea să mai vadă pe nimeni. Urcând la el, observă că 
Nastasia lăsă o clipă samovarul şi îl urmări cu privirea, fără 
să-şi desprindă ochii de la el. „N-o fi cineva la mine?”, se 
întrebă el. Se gândi o clipă, cu repulsie, la Porfiri. Dar 
ajungând la odaia lui şi deschizând uşa, o văzu pe Dunecika. 
Şedea singură acolo, dusă cu totul pe gânduri, aşteptându-l, 
se pare, de mult timp. El se opri în prag. Ea se ridică 
speriată de pe divan şi rămase în picioare în faţa lui. În 
privirea pe care o aţintea asupra lui se citeau groază şi o 
durere profundă. Lui i-a fost de-ajuns această privire ca să 
înţeleagă pe loc că ştia totul. 

— Ce să fac, să intru ori să plec? întrebă el şovăitor. 

— Am stat la Sofia Semionovna toată ziua; te-am aşteptat 
amândouă. Am fost sigure că ai să treci pe-acolo. 

Raskolnikov intră în cameră şi se aşeză sleit pe un scaun. 

— Mă simt slăbit, Dunia, sunt deja foarte obosit; şi voiam 
ca măcar în clipa asta să fiu pe deplin stăpân pe mine. 

Ridică neîncrezător privirea spre ea. 

— Unde ai fost toată noaptea? 

— Nu-mi amintesc bine. Vezi tu, Dunia, am vrut să 
isprăvesc definitiv de câteva ori şi m-am tot dus pe lângă 
Neva, asta mi-amintesc. Am vrut să isprăvesc, dar... nu m- 
am hotărât..., şopti el, uitându-se iarăşi neîncrezător la sora 
sa. 

— Slavă ţie, Doamne! De asta ne-a şi fost frică, şi încă ce 
frică, mie şi Sofiei Semionovna! Asta înseamnă că încă mai 
crezi în viaţă. Slavă ţie, Doamne, slavă ţie! 

Raskolnikov zâmbi amar. 

— Nu cred, dar adineauri am fost la mama şi am plâns 
amândoi îmbrăţişaţi; eu nu cred, dar am rugat-o să se 
roage pentru mine. Dumnezeu ştie cum se face asta, 
Dunecika, nu mă pricep deloc. 


— Ai fost la mama? I-ai spus? exclamă îngrozită Dunia. Te- 
ai hotărât să-i spui? 

— Nu, nu i-am spus... prin cuvinte, dar ea a înţeles multe. 
Te-a auzit azi-noapte, când delirai. Sunt convins că pe 
jumătate a înţeles. Poate că n-am făcut bine că m-am dus. 
Nu ştiu nici eu de ce m-am dus. Sunt un om josnic, Dunia. 

— Josnic, dar gata să te duci să pătimeşti! Te duci, nu? 

— Da. Chiar acum. locmai ca să evit ruşinea asta am vrut 
să mă înec, Dunia, dar m-am gândit, stând aplecat asupra 
apei, că dacă m-am socotit până acum puternic, nu trebuie 
să mă tem nici de ruşine, spuse el grăbit. E mândrie asta, 
Dunia? 

— E mândrie, Rodea. 

Un fulger păru să se aprindă în ochii lui stinşi: parcă i-ar fi 
făcut plăcere faptul că era încă mândru. 

— Şi nu te gândeşti că m-am speriat pur şi simplu de apă? 
întrebă el cu un zâmbet hâd, privind-o în faţă. 

— Ah, Rodea, destul! exclamă cu amărăciune Dunia. 

Vreo două minute tăcură amândoi. El stătea cu capul 
plecat, uitându-se în pământ; Dunecika şedea la celălalt 
capăt al mesei şi îl privea cu durere. Deodată, el se ridică. 

— E târziu, a venit timpul. Mă duc chiar acum să mă 
predau. Dar nu ştiu pentru ce fac asta. 

Lacrimi mari se prelingeau pe obrajii ei. 

— Plângi, surioară, dar poţi să dai mâna cu mine? 

— Te-ai îndoit oare? 

Îl îmbrăţişă strâns. 

— Oare, ducându-te să pătimeşti, nu-ţi speli pe jumătate 
crima? strigă ea strângându-l în braţe şi sărutându-l. 

— Crima? Ce crimă? strigă el cuprins brusc de furie. Am 
omorât un păduche scârbavnic, răufăcător, o cămătăreasă 
bătrână care nu e de folos nimănui şi pe care dacă o omori 
ţi se iartă patruzeci de păcate, care a supt sângele celor 
amărâţi, asta-i crimă? Nu la ea mă gândesc eu şi nici să spăl 
crima nu mă gândesc. De ce mă tot împung toţi din toate 
părţile: „Crimă, crimă!”. Abia acum văd limpede toată 


absurditatea laşităţii mele, acum când m-am hotărât să mă 
duc şi să accept ruşinea asta fără rost! Doar josnicia şi 
găunoşenia m-au făcut să mă hotărăsc, dacă n-o fi şi 
avantajul oferit de acest... Porfiri... 

— Frate, frate, ce tot vorbeşti? Doar ai făcut să curgă 
sânge! strigă Dunia cuprinsă de disperare. 

— Toţi fac asta, o întrerupse el aproape furios, sânge o să 
mai curgă şi a curs de când e lumea, unii îl fac să curgă 
şiroaie, ca şampania, iar pentru asta sunt încoronați în 
Capitoliu şi sunt numiţi binefăcătorii lumii. Cercetează mai 
bine şi o să înţelegi! Eu n-am vrut decât binele oamenilor şi 
puteam să fac sute, mii de fapte bune în loc să săvârşesc 
prostia asta, nici măcar prostie nu e, ci pur şi simplu 
neîndemânare, fiindcă ideea nu era proastă deloc, cum 
pare acum, după ce am dat greş (totul pare prost când dai 
greş!). Ce-am vrut eu prin prostia asta a fost să-mi câştig 
independenţa, să fac primul pas, să obţin mijloacele, iar pe 
urmă, prin comparaţie, folosul ar fi părut nemăsurat... Dar 
eu, eu n-am făcut faţă nici măcar la primul pas, fiindcă sunt 
un netrebnic! Aici e problema! Cu toate astea, nu vă 
împărtăşesc părerea: dacă reuşeam aş fi fost ridicat în slăvi, 
în timp ce acum sunt prins în capcană! 

— Dar nu-i aşa, nu-i deloc aşa! Ce vorbe-s astea, frate? 

— A, forma asta nu e bună, nu-i o formă prea frumoasă din 
punct de vedere estetic! Nu, hotărât lucru, n-am să pricep 
niciodată de ce bombardarea unor oameni asediați după 
toate regulile e o formă mai onorabilă? Teama de estetică e 
un prim semn de neputinţă! Niciodată, niciodată nu mi-a 
fost mai clar acest lucru ca acum şi înţeleg mai puţin ca 
oricând de ce fapta mea e o crimă! Niciodată, niciodată n- 
am fost mai puternic şi mai convins ca acum! 

Sângele îi colora faţa lividă, vlăguită. Dar, în timp ce-şi 
striga ultimele cuvinte, ochii lui îi întâlniră din întâmplare 
pe-ai Duniei şi văzu în ei atâta durere, încât, fără să ştie 
cum, se dezmetici. Simţi cât de nefericite le făcuse pe cele 
două biete femei. Totuşi, el era de vină... 


— Dunia, draga mea, dacă sunt vinovat, iartă-mă (deşi nu 
merit să mă ierţi dacă sunt vinovat). Rămâi cu bine! Să nu 
ne certăm! E timpul, de mult e timpul. Nu veni după mine, 
te rog, trebuie să mai trec... Du-te chiar acum şi stai cu 
mama. le rog mult! E ultima mea rugăminte către tine, cea 
mai mare. Nu mai pleca deloc de lângă ea; am lăsat-o 
groaznic de speriată, nu ştiu dacă o să reziste: ori moare, 
ori înnebuneşte. Stai cu ea! O să-l aveţi alături pe 
Razumihin; i-am spus... Nu mă plânge: o să încerc să fiu 
curajos şi cinstit toată viaţa, deşi sunt un ucigaş. Poate că 
vreodată o să auzi de numele meu. N-o să vă fac de ruşine, 
ai să vezi, o să dovedesc... acum, până una-alta, la revedere, 
se grăbi el să încheie, observând iar o expresie stranie în 
ochii Duniei la auzul ultimelor lui cuvinte şi promisiuni. De 
ce plângi? Nu plânge, nu plânge; doar nu ne despărţim pe 
vecie! ... A, da! Stai, am uitat! ... 

Se apropie de masă, luă o carte groasă, plină de praf, o 
deschise şi scoase dintre file un portret micuţ, o acuarelă 
pictată pe fildeş. Era portretul fiicei gazdei, fosta lui 
logodnică, moartă acum, care îşi dorise să meargă la 
mânăstire. Se uită o clipă la feţişoara aceea expresivă şi 
suferindă, sărută portretul şi i-l dădu Dunecikăi. 

— Uite, cu ea am stat mult de vorbă despre asta, numai cu 
ea, zise dus pe gânduri. Am încredinţat sufletului ei multe 
din cele ce s-au înfăptuit acum atât de monstruos. N-ai 
grijă, se întoarse către Dunia, nici ea n-a fost de acord, ca şi 
tine, şi mă bucur că nu mai e în viaţă. Principalul este că de- 
acum totul o să meargă altfel, totul o să se rupă în două, 
strigă revenind brusc la durerea lui. Totul, totul, dar oare 
sunt eu pregătit pentru asta? Doresc eu însumi asta? Se 
zice că trebuie să trec prin încercarea asta! La ce bun toate 
încercările astea fără noimă? Oare o să înţeleg mai bine 
după douăzeci de ani de ocnă, când o să fiu strivit de 
suferinţe, îndobitocit şi neputincios ca un moşneag? Şi 
pentru ce-o să mai trăiesc atunci? Ah, mi-am dat seama că 


sunt un ticălos, azi în zori, când stăteam aplecat peste 
parapet! 

Într-un sfârşit, plecară amândoi. Oricât de greu i-ar fi fost, 
Dunia îşi iubea fratele! După ce făcu vreo cincizeci de paşi, 
se întoarse să-l mai privească o dată. Încă se mai zărea. 
Ajuns la colţ, se întoarse şi el; privirile li se întâlniră pentru 
ultima oară; dar când o văzu uitându-se la el, îi făcu semn 
să plece nerăbdător, înciudat chiar, şi se grăbi să dea colţul. 

„Sunt rău, văd şi eu, îşi spuse în gând când, o clipă mai 
târziu, i se făcu ruşine de gestul lui. Cum de mă iubesc atât, 
dacă nu merit! Oh, dacă aş fi fost singur, dacă nu m-ar fi 
iubit nimeni şi n-aş fi iubit nici eu pe nimeni! Nu s-ar mai fi 
întâmplat toate astea! Ar fi interesant să aflu: oare în ăştia 
cincisprezece-douăzeci de ani care vor urma mi se va 
resemna sufletul până-ntr-atât încât să încep să mă 
smiorcăi pocăit în faţa oamenilor şi să le spun la două vorbe 
că sunt un tâlhar? Da, exact aşa o să fie! De asta mă şi 
trimit la ocnă, de asta au şi nevoie... Uite-i cum forfotesc 
toţi încolo şi-ncoace pe stradă şi toţi, până la unul, sunt 
ticăloşi şi tâlhari din fire, ba chiar mai rău - idioţi! Daria să 
nu mă trimită la ocnă, să-i vezi cum turbează toţi cuprinşi 
de o nobilă indignare! O, cât îi urăsc pe toţi!” 

Se adânci în gânduri, întrebându-se: prin ce proces o să 
ajungă într-o zi să se smerească în sfârşit în faţa tuturor, 
fără să mai stea să judece, doar din convingere! „Ei, şi de ce 
nu? Bineînţeles că aşa o să şi fie. Oare douăzeci de ani 
neîntrerupţi de stat în jug n-aveau să-l frângă definitiv? Apa 
toceşte pietrele. Şi pentru ce să mai trăiesc, pentru ce să 
mă mai duc, când ştiu bine că totul va fi exact cum scrie la 
carte, aşa şi nu altfel!” 

Întrebarea asta şi-o mai pusese poate de vreo sută de ori 
de ieri-seară, şi totuşi îşi continuă drumul. 

— VIII — 

Când intră în odaia Soniei se lăsa deja amurgul. Sonia îl 
aşteptase toată ziua, extrem de tulburată. Mai întâi îl 
aşteptase împreună cu Dunia, care venise la ea încă de 


dimineaţă, amintindu-şi cuvintele spuse cu o seară înainte 
de Svidrigailov, şi anume că Sonia „ştie”. Nu vom mai reda 
în amănunt ce au discutat, cum au plâns şi cât de mult s-au 
apropiat cele două femei. Dunia s-a consolat cel puţin cu 
gândul că fratele ei nu avea să fie singur: la ea, la Sonia, se 
dusese el mai întâi să se spovedească; la ea venise când 
simţise nevoia să-şi descarce sufletul în faţa unui om; iar ea 
avea să-l urmeze oriunde l-ar fi trimis soarta. Nu întrebase, 
dar ştia că aşa va fi. Se uitase la Sonia cu un soi de evlavie 
şi la început chiar o intimidase cu purtarea asta. Sonia era 
gata-gata să plângă: se socotea nedemnă să se şi uite la 
Dunia. Chipul minunat al Duniei, atunci când se plecase în 
faţa ei cu atâta consideraţie şi respect la prima lor întâlnire, 
acasă la Raskolnikov, îi rămăsese pe vecie în suflet ca una 
dintre cele mai frumoase şi mai de neatins imagini din viaţa 
ei. 

Până la urmă Dunia nu mai avusese răbdare şi plecase de 
la Sonia, ducându-se să-şi aştepte fratele acasă la el, căci 
simţea că avea să treacă mai întâi pe-acolo. Rămasă 
singură, pe Sonia o cuprinse o frică nebună la gândul că, 
într-adevăr, el putea să-şi pună capăt zilelor. De acelaşi 
lucru se temea şi Dunia, deşi toată ziua încercaseră, care 
mai de care, să se convingă una pe alta, aducând toate 
argumentele cu putinţă, că lucrul ăsta nu era posibil şi, într- 
adevăr, amândouă fuseseră mai liniştite cât stătuseră 
împreună. Acum însă, după ce se despărţiseră, începură să 
se gândească amândouă numai la asta. Sonia îşi aminti că 
Svidrigailov îi spusese ieri că Raskolnikov are două căi: 
Vladimirka ori... Pe deasupra, îi cunoştea orgoliul, mândria 
şi lipsa de credinţă. „Să fie oare cu putinţă ca numai 
laşitatea şi frica de moarte să-l facă să trăiască?”, se gândi 
în cele din urmă deznădăjduită. Între timp soarele asfinţise. 
Pradă tristeţii, Sonia stătea în faţa ferestrei, cu privirea 
aţintită înainte, dar afară se vedea numai calcanul netencuit 
al casei de-alături. Într-un sfârşit, când nu mai avea deja 


nici cea mai mică îndoială că nefericitul murise, Raskolnikov 
intră în odaie. 

Un strigăt de bucurie izbucni din pieptul ei. Dar, după ce îi 
cercetă mai bine chipul, păli. 

— Ei, da, spuse zâmbind Raskolnikov, am venit după 
crucea ta, Sonia. Doar m-ai trimis chiar tu la răspântie de 
drumuri; acum, când a sosit clipa, ţi-a pierit curajul! 

Sonia se uită la el mirată. Ionul lui i se păru ciudat; un fior 
rece o străbătu din cap până-n picioare, dar după o clipă, 
ghici că tonul şi cuvintele lui erau prefăcute. În timp ce-i 
vorbea, se uita într-un colţ, ferindu-se să o privească în faţă. 

— Vezi tu, Sonia, m-am gândit că poate aşa are să fie mai 
bine. Există la mijloc o împrejurare... Ei, e mult de povestit 
şi n-are nici un rost. Ştii numai ce mă înfurie? Mi-e ciudă că 
acuşi or să mă înconjoare mutrele astea de imbecili şi de 
bestii, or să holbeze ochii la mine, or să-mi pună întrebările 
lor idioate, la care o să trebuiască să răspund, or să mă 
arate cu degetul... Pfui! Ştii, n-o să mă duc la Porfiri, mi s-a 
acrit de el. Mai bine mă duc la prietenul meu, Pulbere, să-l 
las cu gura căscată, să fac impresie. Dar mi-ar trebui mai 
mult sânge-rece; prea îmi sare uşor ţandăra în ultimul timp. 
Dacă poţi să crezi, mai adineauri numai că n-am ameninţat- 
o pe soră-mea cu pumnul, doar pentru că s-a întors să se 
mai uite o dată la mine. Mare porcărie mai e şi starea asta! 
Uite la ce-am ajuns! Hai, unde ţi-e crucea? 

Părea scos din fire. Nu putea sta o clipă locului, nu-şi 
putea concentra atenţia asupra nici unui lucru; mintea îi 
sărea de la una la alta, pierdea şirul, mâinile îi tremurau 
uşor. 

Sonia scoase în tăcere dintr-un sertar două cruci, una de 
chiparos şi una de aramă, se închină, îi făcu şi lui semnul 
crucii şi îi atârnă pe piept cruciuliţa de chiparos. 

— Ăsta e vasăzică semnul că o să-mi port crucea, he-he! 
Ca şi când până acum n-aş fi pătimit! Cea de chiparos, de 
om din popor adică; cea de aramă e a Lizavetei, o iei tu - 
mi-o arăţi? O avea... în clipa aia? Îmi amintesc două cruci 


asemănătoare, una de argint şi o iconiţă. Le-am aruncat 
atunci pe pieptul bătrânei. Pe alea trebuia să mi le pun 
acum, zău... De fapt, spun verzi şi uscate şi uit ce e 
important: sunt cam împrăştiat! ... Vezi, Sonia, de fapt, am 
venit să te anunţ, ca să ştii... Ei, asta-i tot... Numai pentru 
asta am venit. (Hm, de fapt, mă gândeam că o să spun mai 
mult.) Doar tu ai vrut să mă duc, bun, uite, o să stau la 
închisoare şi o să ţi se împlinească dorinţa. Ei, de ce plângi? 
Şi tu plângi? Încetează, gata, oh, greu îmi mai e! 

Un simţământ se născu totuşi înlăuntrul său; inima i se 
strânse uitându-se la ea. „Dar ea, ea de ce plânge? se 
gândea în sinea lui. Ce sunt eu pentru ea? De ce plânge, de 
ce se îngrijeşte de mine, ca mama ori ca Dunia? Osă mă 
dădăcească!” 

— Închină-te, roagă-te măcar o dată, îl rugă Sonia cu o 
voce tremurătoare, sfioasă. 

— O, cum să nu, cât vrei tu! Şi din toată inima, Sonia, din 
toată inima... 

De fapt, voise să spună altceva. 

Îşi făcu de câteva ori semnul crucii. Sonia îşi luă şalul şi îl 
puse pe cap. Era un şal verde din drap de dames, probabil 
cel „de familie”, de care pomenise atunci Marmeladov. 
Gândul ăsta îi trecu prin minte fulgerător, dar nu întrebă 
nimic. Începea deja să simtă că era teribil de împrăştiat şi 
dezgustător de tulburat. Asta îl sperie. Îl miră deodată 
faptul că Sonia voia să meargă cu el. 

— Ce faci? Unde pleci? Stai, rămâi! Singur mă duc, strigă 
cu o înciudare lipsită de curaj şi, aproape furios, se îndreptă 
spre uşă. N-am nevoie de suită! bombăni în timp ce ieşea. 

Sonia rămase în mijlocul camerei. Nici nu-şi luase 
rămasbun de la ea, o uitase deja; o îndoială otrăvită şi plină 
de revoltă fierbea în sufletul lui. 

„Aşa, aşa să fie? se gândi din nou coborând treptele. Oare 
nu mai e chip să mă opresc, să dau înapoi... şisănu mă 
duc?” 


Cu toate astea, continua să meargă. Simţi brusc, o dată 
pentru totdeauna, că nu mai avea de ce să-şi pună 
întrebări. Ajungând în stradă, îşi aminti că nu-şi luase 
rămas-bun de la Sonia, că o lăsase în mijlocul camerei, 
înfășurată în şalul ei verde, neîndrăznind nici să mai mişte 
după ce strigase la ea, şi se opri. Dar în aceeaşi clipă, ca şi 
cum ar fi aşteptat să-i dea lovitura de graţie, îi încolţi în 
minte un gând. 

„De ce, de ce-am venit acum la ea? l-am spus că am treabă 
cu ea; ce treabă? N-am avut absolut nici o treabă! S-o 
anunţ că mă duc; ei, şi ce? Mare nevoie! Oare o iubesc? Nu, 
nu, uite cum am gonit-o acum, ca pe un câine. Chiar aveam 
nevoie de crucea ei? O, cât de jos am căzut! Nu, de lacrimile 
ei am avut nevoie, de spaima ei am avut nevoie, să văd că o 
doare sufletul şi se chinuie! Aveam nevoie să mă agăţ de 
ceva, să amân, să văd la faţă un om! Şi-am mai avut 
îndrăzneala să mă bizui pe mine, să-mi fac visuri măreţe, 
când nu sunt decât un milog, un om de nimic, un nemernic, 
un nemernic!” 

Mergea pe chei şi deja nu mai avea mult. Dar ajungând la 
pod, se opri, coti brusc într-o parte şi o luă spre piaţa 
Sennaia. 

Se uita avid în dreapta şi-n stânga, îşi oprea încordat 
privirea asupra fiecărui lucru, fără să-şi poată concentra 
atenţia pe ceva; totul îi luneca prin faţa ochilor. „Peste o 
săptămână, peste o lună, or să mă ducă cine ştie unde cu 
duba închisorii, chiar pe podul ăsta, dar oare o să mă uit la 
canal, să-l ţin minte? îl fulgeră un gând. Uite, firma asta, o 
să citesc şi-atunci literele astea? Uite cum scrie aici: 
„Asaciaţie”, să ţin minte a-ul ăsta, litera a, şi să mă uit peste 
o lună la a-ul ăsta. Oare cum o să mă uit atuncila el? Ceo 
să mai simt şi ce o să gândesc atunci? ... Doamne, meschine 
trebuie să mai fie toate, toate... grijile mele de-acum! Da, o 
fi curios... într-un fel... (Ha-ha-ha! La ce mă gândesc!) ... 
sunt ca un copil, fac pe fanfaronul cu mine însumi; şi de ce 
m-aş ruşina în faţa mea? Pfui, ce se mai îmbulzesc! Uite şi 


grasul ăsta - trebuie să fie neamţ - cum mă împinge; ştie 
oare pe cine împinge? Muierea asta, care ţine de mână un 
copilaş şi cere pomană, mă crede mai fericit decât ea. Mai 
că i-aş da ceva, aşa de ciudat mi se pare totul. Ei, poftim, 
uite că am un pitac în buzunar, de unde? Ia... ia, maică! 

— Să te aibă Domnul în paza lui! se auzi glasul plângăreţ 
al cerşetoarei. 

Intră în Sennaia. Îi era neplăcut, teribil de neplăcut să se 
lovească de lume, dar se ducea taman acolo unde vedea că 
e mai multă. Ar fi dat orice să rămână singur, dar simţea că 
nu avea să fie nici o clipă singur. Un beţiv din mulţime 
începuse să-şi dea în petic: ţinea morţiş să dănţuiască, însă 
făcea ce făcea şi cădea într-o rână. Lumea se înghesuia în 
jurul lui. Raskolnikov îşi croi drum prin mulţime, se uită 
câteva minute la beţivan şi deodată izbucni într-un râs scurt 
şi sacadat. Peste o clipă uitase deja de el, nici nu-l mai 
vedea, deşi continua să se zgâiască la el. În cele din urmă se 
depărtă, fără să-şi amintească măcar unde se afla, dar când 
ajunse în mijlocul pieţei, se petrecu dintr-odată ceva cu el, o 
senzaţie ciudată puse cu totul stăpânire pe el, cuprinzându- 
i trupul şi sufletul. 

Îşi aminti brusc cuvintele Soniei: Du-te la o răspântie; 
înclină-te înaintea oamenilor, sărută pământul faţă de care 
ai păcătuit şi spune tare în faţa tuturor: „Am ucis!”. Începu 
să tremure tot amintindu-şi. Atât de tare îl apăsau tristeţea 
fără leac şi neliniştea din tot răstimpul acela, dar mai cu 
seamă din ultimele ore, încât se lăsă cu totul în voia acestui 
simţământ deplin şi nou. Îl năpădise brusc, ca o criză: i se 
aprinsese în suflet ca o scânteie şi îl cuprinsese cu totul. 
Dintr-odată, totul se înmuie în el şi ochii i se umplură de 
lacrimi. Se aruncă îndată la pământ. 

Stând în genunchi în mijlocul pieţei, se aplecă şi sărută 
ţărâna murdară, mulţumit şi fericit. Apoi se ridică şi se mai 
înclină o dată. 

— Iote, criţă e! zise un flăcău lângă el. 

Se auziră râsete. 


— Ăsta, fraţilor se duce la Ierusalim, îşi ia rămas-bun de la 
ţară, de la copii, se înclină în faţa tuturor, salută oraşul de 
căpătâi Sankt Petersburg şi îşi lipeşte buzele de pământul 
lui, adăugă un târgoveţ niţeluş afumat. 

— E încă tânăr băiatul, se mai băgă unul în vorbă. 

— Şi-i de familie! observă cineva cu o voce de om serios. 

— În ziua de azi, nici nu-i mai deosebeşti, care-i de familie 
şi care nu. 

Toate aceste vorbe şi păreri îl făcură să se oprească pe 
Raskolnikov şi cuvintele „Am ucis!”, gata poate să-i iasă din 
gură, îi îngheţară pe buze. Răbdă totuşi calm toate 
strigătele acelea şi, fără să se uite în jur, o luă direct pe 
străduţa care ducea la secţie. Pe drum zări o nălucă, dar nu 
se miră; presimţise deja că aşa avea să fie. În piaţa Sennaia, 
când se plecase pentru a doua oară până la pământ, 
întorcându-se spre stânga, o văzuse cam la cincizeci de paşi 
pe Sonia. Se ascundea de privirile sale după una dintre 
barăcile de lemn din piaţă; probabil că îl însoţise pe tot 
drumul acesta dureros! În clipa aceea, Raskolnikov simţi şi 
înţelese o dată pentru totdeauna că de-acum Sonia avea să- 
| urmeze pe veci, chiar şi la capătul lumii dacă era nevoie, 
oriunde avea să îl ducă soarta. Se simţi răscolit până în 
adâncul sufletului... dar ajunsese deja la locul fatal... 

Intră destul de hotărât în curte. Trebuia să urce la etajul 
trei. „Deocamdată încă mai urc”, se gândi. I se părea că mai 
era mult până la clipa fatală, că îi mai rămânea încă mult 
timp, că se mai putea încă răzgândi în multe privinţe. 

Din nou aceeaşi mizerie, aceleaşi coji de ou pe scara în 
spirală, aceleaşi locuinţe cu uşile date de perete şi aceleaşi 
bucătării din care ieşeau fum şi mirosuri grele. Nu mai 
fusese aici de-atunci. Picioarele i se înmuiaseră şi i se 
îndoiau sub el, dar mergeau înainte. Se opri o clipă să-şi 
tragă sufletul, să se îndrepte, ca să intre ca un om. „Dar 
pentru ce? De ce? se întrebă deodată, dându-şi seama ce 
face. Dacă tot trebuie să beau paharul până la fund, ce 
importanţă mai are? Cu cât e mai amar, cu atât mai bine.” 


Văzu fulgerător în faţa ochilor chipul lui Ilia Petrovici 
Pulbere. „Să mă duc chiar la el? Nu se poate la altcineva? 
Nu se poate la Nikodim Fomici? S-o pornesc imediat înapoi 
şi să mă duc chiar la comisar acasă? Cel puţin să mă simt 
mai în largul meu... Nu, nu! La Pulbere, la Pulbere! Dacă 
tot e să beau paharul, atunci să-l dau peste cap...” 

Îngheţat tot şi abia ştiind de sine, deschise uşa secţiei. De 
data asta nu era lume, doar un portar şi un om de rând. 
Paznicul nici nu scoase capul din cuşca lui. Raskolnikov 
trecu în încăperea următoare. „Poate aş mai putea încă să 
nu spun nimic”, îi trecu prin gând. Acolo, la un birou, un 
conţopist mai important, îmbrăcat civil, se pregătea să scrie 
ceva. Mai era un conţopist într-un colţ. Zametov lipsea. 
Nikodim Fomici, bineînţeles, nu era nici el acolo. 

— Nu-i nimeni? întrebă Raskolnikov, adresându-se celui 
mai important. 

— Cu cine doriţi? 

— Aaa! De auzit n-am auzit, de văzut n-am văzut, dar am 
simţit miros de rus... ca în basmul ăla, cum era... am uitat! 
R-respectele m-mele! răsună o voce cunoscută. 

Raskolnikov tresări. În faţa lui stătea Pulbere; ieşise brusc 
dintr-o altă încăpere. „Asta e chiar soarta, se gândi 
Raskolnikov. Ce caută el aici?” 

— Aţi venit la noi? Ce vânt vă aduce? exclamă Ilia 
Petrovici. (Era, după cât se părea, în cea mai bună stare de 
spirit, chiar dacă puţintel agitat.) Dacă aveţi vreo treabă, aţi 
venit cam devreme. Eu sunt aici doar întâmplător... Dar, 
dacă vă pot fi de folos... Recunosc că nu mai... cum? Cum? 
lertaţi-mă... 

— Raskolnikov. 

— A, da, Raskolnikov! Dacă vă puteţi închipui, am uitat! 
Dar să nu mă luaţi, vă rog, drept un... Rodion Ro... Ro... 
Rodionâci, aşa parcă? 

— Rodion Romanâci. 

— Da, da, da! Rodion Romanâci, Rodion Romanăci! Nu-mi 
venea. Am şi întrebat de mai multe ori de dumneavoastră. 


Mărturisesc că de-atunci îmi stă pe suflet, sincer, că ne-am 
purtat aşa cu dumneavoastră... mi s-a spus pe urmă, am 
aflat că sunteţi un tânăr literat, savant chiar... şi, ca să 
zicem aşa, la primii paşi... O, Doamne! Dar ce literat sau 
savant n-a făcut la început nişte paşi mai originali! Eu şi 
soţia mea respectăm amândoi literatura, soţia e chiar 
pasionată! Literatura şi arta! Doar spirit nobil să ai, că în 
rest, cu talent, ştiinţă, minte şi geniu, poţi să dobândeşti 
orice! Pălăria, bunăoară, ei, ce înseamnă o pălărie? Pălăria-i 
ca blinia, o cumpăr de la Zimmerman; dar ce se ascunde 
sub pălărie şi ce acoperă pălăria, asta nu mai pot să 
cumpăr! Mărturisesc că am vrut chiar să vin la 
dumneavoastră şi să vă explic, însă m-am gândit că poate 
dumneavoastră... Dar nici nu v-am întrebat: aveţi într- 
adevăr nevoie de ceva? Am auzit că v-au venit rudele, aşa-i? 

— Da, mama şi sora. 

— Chiar am avut onoarea şi bucuria să o întâlnesc pe sora 
dumneavoastră, e o persoană încântătoare şi foarte 
instruită. Mărturisesc că am regretat că atunci ne-am 
înfierbântat aşa amândoi. Era cazul acela! Eu v-am privit 
cum v-am privit din pricina leşinului, dar după aceea s-a 
lămurit totul cum nu se poate mai strălucit! Barbarie şi 
fanatism! Vă înţeleg indignarea. Vă schimbaţi cumva 
locuinţa acum, la venirea familiei? 

— N-nu, am trecut numai... Numai să întreb... mă 
gândeam că-l găsesc aici pe Zametov. 

— A, da! V-aţi împrietenit, am auzit. Ei, Zametov nu mai e 
la noi, nu-l găsiţi. Da, am rămas fără Alexandr Grigorievici! 
De ieri nu mai e prezent; s-a transferat... şi cu ocazia asta s- 
a şi certat cu toţi... a fost chiar mojic... Un mucos neserios, 
atât şi nimic mai mult, măcar că puteai să-ţi pui speranţe în 
el; dar aşa se întâmplă cu tineretul ăsta strălucit al nostru! 
Pare-se că vrea să dea un examen, dar ştiţi cum e la noi, 
omul vorbeşte şi se dă mare, şi ăsta-i tot examenul. Nu e 
cum sunteţi bunăoară dumneavoastră ori domnul 
Razumihin, prietenul dumneavoastră! Cariera 


dumneavoastră este ştiinţa şi nu vă descurajează un eşec! 
Pentru dumneavoastră, toate frumuseţile vieţii nihil est, s-ar 
putea spune. Sunteţi un ascet, un monah, un sihastru! ... 
Pentru dumneavoastră nu există decât cartea, pana după 
ureche, cercetările ştiinţifice - la ele sunteţi cu gândul! Şi 
eu, cât de cât... însemnările lui Livingstone le-aţi citit? 

— Nu. 

— Ei, eu le-am citit. De altminteri, sunt mulţi nihilişti în 
ziua de astăzi, dar nu-i de mirare; ce vremuri sunt astea, vă 
întreb? Ei, de fapt, noi doi... dumneavoastră, fireşte, nu 
sunteţi nihilist! Răspundeţi sincer, sincer de tot! 

— N-nu... 

— Nu, ştiţi, puteţi să fiţi sincer cu mine, nu vă jenaţi, cum 
aţi fi cu dumneavoastră înşivă! Slujba-i una, alta-i... aţi 
crezut că am vrut să spun prietenia, nu, n-aţi ghicit! Nu 
prietenia, ci sentimentul de om şi de cetăţean, sentimentul 
de omenie şi de dragoste pentru Cel de Sus. Eu, chiar dacă 
sunt persoană oficială şi am o funcţie, sunt dator să simt 
întotdeauna în mine omul şi cetăţeanul şi să dau socoteală... 
Uite, aţi binevoit să pomeniţi de Zametov. Păi, el se face de 
ruşine precum franţujii prin stabilimente deocheate după 
un pahar de şampanie ori de vin de Don, ăsta-i Zametov al 
dumneavoastră! În schimb eu, poate, cum s-ar zice, ard de 
devotament şi de simţăminte înalte în slujba pe care o ocup. 
De altfel, am importanţa mea, am un grad, o poziţie! Sunt 
căsătorit şi am copii. Îmi îndeplinesc datoria de om şi de 
cetăţean; dar el cine e, dacă-mi daţi voie să vă întreb? Vă 
vorbesc ca unui om înnobilat de învăţătură. Dar uite că şi 
moaşele astea s-au înmulţit peste măsură. 

Raskolnikov ridică întrebător din sprâncene. Cuvintele lui 
Ilia Petrovici, care, vădit lucru, nu se sculase de mult de la 
masă, îi sunau în urechi ca nişte vorbe goale. Totuşi, pe 
unele din ele le pricepea, mai mult sau mai puţin; se uita 
întrebător, neştiind cum aveau să se isprăvească toate 
astea. 


— Vorbesc de fetele alea tunse, continuă dornic de vorbă 
Ilia Petrovici, aşa le zic eu, „moaşe”, şi găsesc că porecla li 
se potriveşte de minune. He-he! Se vâră în academie, învaţă 
anatomie; dar, spuneţi-mi şi mie, dacă mă îmbolnăvesc, o să 
chem o fată să mă trateze? He-he! 

Ilia Petrovici lăsă să-i scape un hohot de râs, foarte 
mulţumit de vorbele sale de duh. 

— Să zicem că setea de instruire e nemăsurată; bun, te-ai 
instruit, gata. Pentru ce să sari peste cal? De ce să insulţi 
nişte oameni la locul lor, cum face nemernicul de Zametov? 
Pe mine de ce m-a insultat, puteţi să-mi spuneţi? Poftim, şi 
sinuciderile astea, n-aveţi idee cât s-au înmulţit. Îşi 
mănâncă ultimul ban şi îşi pun capăt zilelor. Fetişcane, 
băieţandri, bătrâni... Uite, chiar de dimineaţă am fost 
anunţaţi despre un domn care venise nu demult în oraş. Nil 
Pavlăâci? Hei, Nil Pavlâci! Cum îl cheamă pe gentlemanul a 
cărui sinucidere ne-a fost anunţată adineauri, care s-a 
împuşcat în Petersburgskaia? 

— Svidrigailov, răspunse o voce răguşită şi nepăsătoare 
din cealaltă cameră. 

Raskolnikov tresări. 

— Svidrigailov! Svidrigailov s-a împuşcat! numai că nu 
strigă. 

— Cum! Îl cunoaşteţi pe Svidrigailov? 

— Da... îl cunosc... Venise nu demult... 

— Da, da, venise nu demult, şi-a pierdut soţia, se purta ca 
un zurbagiu, iar dintr-odată se împuşcă, şi într-un chip 
scandalos, ceva de neînchipuit... a lăsat în carneţelul lui 
câteva cuvinte, că moare în deplinătatea facultăţilor mintale 
şi că roagă să nu fie învinuit nimeni de moartea lui. Se 
spune că era un om cu bani. Dumneavoastră de unde îl 
cunoaşteţi? 

— ÎL... cunosc... sora mea a fost guvernantă în casa lor... 

— Ia, ia, ia... Înseamnă că ne puteţi spune câte ceva 
despre el. Nu aţi bănuit nimic? 

— L-am văzut ieri... bea şampanie... n-am bănuit nimic. 


Raskolnikov simţea că se prăbugşise ceva peste el şi îl făcea 
una cu pământul. 

— Parcă aţi pălit iar. E un aer tare închis aici la noi... 

— Da, trebuie să plec, bălmăji Raskolnikov. lertaţi-mă că v- 
am deranjat... 

— O, vă rog, veniţi când doriţi! Mi-a făcut plăcere şi sunt 
bucuros să v-o spun... 

Ilia Petrovici îi întinse şi mâna. 

— Voiam numai... la Zametov venisem... 

— Înţeleg, înţeleg, şi mi-a făcut plăcere. 

— Mă... mă bucur să aud... la revedere..., spuse cu un 
zâmbet Raskolnikov. 

leşi; se clătina. I se învârtea capul. Nu-şi mai simţea 
picioarele. Începu să coboare treptele sprijinindu-se cu o 
mână de perete. I se păru că un portar cu un registru în 
mână îl îmbrânceşte urcând scara spre secţie; că un căţeluş 
latră dezlănţuit undeva la etajul de jos şi că o femeie dă de- 
a azvârlita după el cu un făcăleţ, ţipând. Ajunse jos şi ieşi în 
curte. Acolo, nu departe de intrare, stătea Sonia, palidă şi 
încremenită, uitându-se la el cu o privire sălbatică. Se opri 
în faţa ei. O expresie plină de durere şi suferinţă se 
răsfrângea pe chipul ei. Îşi împreună mâinile a deznădejde. 
Un zâmbet hâd, pierdut se ivi pe buzele lui. Stătu nemişcat 
o clipă, zâmbi din nou şi o luă iar în sus pe scări, spre secţie. 

Ilia Petrovici se aşezase şi răsfoia nişte hârtii. În faţa lui 
stătea în picioare mujicul care îl îmbrâncise adineauri pe 
scară pe Raskolnikov. 

— Aaa! Tot dumneavoastră! Aţi uitat ceva? Dar ce-i cu 
dumneavoastră? 

Raskolnikov, cu buzele albite, cu o privire fixă, se apropie 
încet de el, ajunse în dreptul mesei lui, se sprijini cu o mână 
de ea şi vru să spună ceva, dar nu izbuti; se auziră doar 
nişte sunete nearticulate. 

— Vă e rău, uitaţi un scaun! Poftiţi, aşezaţi-vă, staţi jos! 
Apă! 


Raskolnikov se lăsă pe scaun, dar fără să-şi ia ochii de pe 
chipul neplăcut surprins al lui Ilia Petrovici. Preţ de vreun 
minut se uitară amândoi unul la altul, aşteptând. Cineva 
aduse apă. 

— Eu..., începu Raskolnikov. 

— Beţi puţină apă. 

Raskolnikov dădu deoparte apa cu mâna şi, încet, sacadat, 
dar desluşit, spuse: 

— Eu le-am omorât atunci pe bătrâna văduvă şi pe sora ei 
Lizaveta şi le-am jefuit. 

Ilia Petrovici deschise gura. Năvăliră din toate părţile. 
Raskolnikov îşi repetă depoziţia. 

EPILOG 

| — 

Siberia. Pe malul unui fluviu larg şi pustiu se află unul 
dintre centrele administrative ale Rusiei; în oraş se găseşte 
o fortăreață, iar în fortăreață - o închisoare. În această 
închisoare se află, deja de nouă luni, Rodion Raskolnikov, 
condamnat la muncă silnică cu deportare de gradul doi. Din 
ziua crimei sale a trecut aproape un an şi jumătate. 

Procesul lui a decurs fără mari dificultăţi. Criminalul şi-a 
susţinut ferm, clar şi precis depoziţia, fără să încurce 
circumstanţele, fără să le atenueze în folosul său, fără să 
deformeze faptele, fără să uite nici cel mai mic amănunt. A 
relatat punct cu punct întreaga desfăşurare a crimei: a 
lămurit misterul amanetului, bucata de lemn cu plăcuţă de 
metal găsită în mâna bătrânei ucise; a povestit în amănunt 
cum a luat cheile de la bătrână, a descris cheile, cufărul şi 
ce se afla în el; a enumerat chiar câteva articole de 
îmbrăcăminte care se găseau acolo; a explicat enigma 
uciderii Lizavetei; a povestit cum a venit şi a bătut la uşă 
Koh, iar după el studentul, repetând tot ce vorbiseră cei 
doi; cum el, criminalul, a alergat apoi pe scară şi i-a auzit 
zbierând pe Mikolka şi pe Mitka; cum s-a ascuns în 
apartamentul gol şi apoi s-a dus acasă, iar în încheiere a 
indicat pietroiul din curtea de pe bulevardul Voznesenski, 


sub care au fost găsite obiectele şi punguţa. Într-un cuvânt, 
cazul a fost lămurit. Anchetatorii şi judecătorii au fost foarte 
surprinşi, printre altele, de faptul că ascunsese punguţa şi 
obiectele sub o piatră şi că nu se folosise de ele şi, mai ales, 
de faptul că nu numai că nu îşi amintea bine toate obiectele 
jefuite chiar de el, dar nici măcar nu ştia câte erau. Faptul 
că nu deschisese niciodată punguţa şi că nu ştia câţi bani 
erau în ea le-a părut neverosimil (în punguţă s-au găsit trei 
sute şaptesprezece ruble de argint şi şaizeci de copeici; 
stând atât de mult sub pietroiul acela, hârtiile de deasupra, 
cele mai mari, erau deteriorate de-a binelea). Le-a luat mult 
timp să afle de ce inculpatul minte doar în legătură cu 
această circumstanţă, în timp ce pe toate celelalte le 
recunoaşte de bunăvoie şi tot ce spune e adevărat? În cele 
din urmă, unii (mai ales psihologii) au admis totuşi 
posibilitatea ca el să nu se fi uitat într-adevăr în punguţă şi 
de-aceea să nu fi ştiut ce era în ea când a băgat-o sub 
piatră, de unde au tras concluzia că şi crima ca atare nu 
putea să se petreacă decât în condiţiile unei stări 
trecătoare de nebunie, cum s-ar spune, în condiţiile 
patologice ale ideii fixe de omor şi de jaf, fără nici un alt 
scop sau calcul al vreunui folos. Tocmai atunci apăruse şi o 
nouă teorie la modă, aceea a alienării mintale, care este 
aplicată atât de des în vremea noastră în cazul unor 
criminali. S-au mai adăugat şi relatările amănunțite ale 
unor martori şi ale doctorului Zosimov, ale unor foşti colegi, 
ale gazdei şi ale slujnicei despre trecutele stări de 
ipohondrie ale lui Raskolnikov. Toate acestea au contribuit 
foarte mult la concluzia la care s-a ajuns, şi anume că 
Raskolnikov nu avea nimic dintr-un criminal sau un tâlhar 
obişnuit şi că în cazul lui era vorba despre cu totul altceva. 
Spre marea nemulţumire a celor care susţinuseră acest 
punct de vedere, criminalul aproape că nici nu a încercat să 
se apere când i s-au pus întrebările finale: ce anume a putut 
să îl împingă la asasinat şi ce l-a îndemnat să comită jaful; a 
răspuns foarte clar, cu cea mai brutală sinceritate, că toate 


acestea au avut drept cauză situaţia lui mizeră, sărăcia şi 
neajutorarea, cât şi dorinţa de a-şi asigura primii paşi în 
carieră cu ajutorul celor pe puţin trei mii de ruble pe care 
spera să le găsească la femeia pe care o omorâse. Că l-a 
împins la crimă şi firea lui laşă, nesocotită şi, pe deasupra, 
înrăită de lipsuri şi eşecuri. Când a fost întrebat ce anume I- 
a hotărât să se predea, a răspuns deschis că a făcut-o dintr- 
o sinceră căinţă. Ioate astea erau spuse cam prea direct... 

Sentința a fost totuşi mai blândă decât ar fi fost de 
aşteptat în cazul acestei crime, iar asta poate tocmai pentru 
că criminalul nu numai că nu a încercat să se apere, dar 
chiar a dat impresia că voia să se învinovăţească şi mai 
mult. S-au luat în considerare toate împrejurările ciudate şi 
cu totul aparte. Nu au fost puse deloc la îndoială starea 
sănătăţii criminalului şi sărăcia în care trăise până la 
săvârşirea crimei. Faptul că nu s-a folosit de roadele jafului 
a fost pus pe seama căinţei care se trezise în el şi a 
tulburării facultăţilor sale mintale în momentul săvârşirii 
crimei. Uciderea întâmplătoare a Lizavetei a servit şi ea 
drept argument în sprijinul ultimei ipoteze: omul comite 
două crime, dar în acelaşi timp uită că uşa e deschisă! În 
fine, faptul că a venit de bunăvoie să se predea, chiar în 
momentul când cazul se încurcase de tot în urma depoziţiei 
mincinoase a unui fanatic cu mintea rătăcită de spaimă 
(Nikolai) şi, mai mult, când adevăratul criminal nu numai că 
nu era ameninţat de dovezi clare, dar aproape că nu existau 
nici măcar bănuieli (Porfiri Petrovici îşi ţinuse întru totul 
cuvântul), toate acestea au făcut ca până la urmă soarta 
acuzatului să fie mai blândă. 

În afară de asta, au ieşit la iveală, cu totul pe neaşteptate, 
şi alte fapte care au pledat mult în favoarea sa. Fostul 
student Razumihin a dezgropat cine ştie de pe unde unele 
date şi a prezentat dovezi că criminalul Raskolnikov, pe 
când era la universitate, ajutase din ultimele resurse pe 
care le mai avea un coleg sărac şi bolnav de tuberculoză, 
întreţinându-l aproape o jumătate de an, iar când acela a 


murit, s-a dus la tatăl lui bătrân şi neputincios, care mai 
trăia încă (şi pe care fostul coleg îl întreţinuse şi îl hrănise 
muncind încă de când avea numai vreo treisprezece ani), l-a 
ajutat să intre în cele din urmă într-un spital şi, când a 
murit, l-a înmormântat. Toate aceste lucruri au influenţat 
oarecum favorabil hotărârea privind soarta lui Raskolnikov. 
Chiar fosta gazdă a lui Raskolnikov, văduva Zarniţâna, 
mama logodnicei sale moarte, a depus mărturie că, pe 
vremea când locuiau în cealaltă casă, pe Piati Uglov, într-o 
noapte, când a avut loc un incendiu, Raskolnikov a scos 
dintr-un apartament care era deja în flăcări doi copii mici, 
alegându-se cu arsuri destul de grave. Acest fapt a fost 
cercetat riguros şi confirmat de mai mulţi martori. Pe scurt, 
procesul s-a încheiat cu o condamnare la muncă silnică de 
gradul doi timp de numai opt ani, date fiind predarea lui de 
bunăvoie şi unele circumstanţe atenuante. 

Încă la începutul procesului, mama lui Raskolnikov s-a 
îmbolnăvit. Dunia şi Razumihin au găsit o posibilitate de-a o 
scoate din Petersburg pe toată durata acestuia. Razumihin 
a ales un orăşel aflat aproape de Petersburg şi cu legătură 
la calea ferată, în aşa fel încât să poată urmări pas cu pas 
mersul procesului şi, în acelaşi timp, să o poată vedea cât 
mai des pe Avdotia Romanovna. Boala Pulheriei 
Alexandrovna era foarte ciudată, o boală de nervi însoţită 
de un fel de demenţă, dacă nu totală, cel puţin parţială. 
Întorcându-se de la ultima întâlnire cu fratele ei, Dunia o 
găsise într-o stare gravă, cu febră şi delirând. În aceeaşi 
seară, s-a înţeles cu Razumihin ce să-i răspundă la 
întrebările despre fiul ei şi chiar au născocit amândoi o 
întreagă poveste despre plecarea lui Raskolnikov undeva 
departe, la marginea Rusiei, cu o misiune particulară care 
avea să-i aducă în sfârşit bani şi faimă. Spre mirarea lor 
însă, nici atunci şi nici după aceea, Pulheria Alexandrovna 
nu i-a întrebat nimic despre acest lucru. Dimpotrivă, 
scornise ea însăşi o întreagă istorie despre plecarea fiului 
ei; povestea printre lacrimi cum venise să-şi ia rămas-bun; 


în acelaşi timp, dădea de înţeles prin aluzii că ea era 
singura care ştia multe lucruri foarte importante şi 
misterioase şi că Rodea avea o groază de duşmani 
puternici, aşa încât fusese nevoit să se ascundă. Cât despre 
viitorul carierei lui, ea îl vedea ca fiind sigur şi strălucit, 
după ce vor fi trecut unele împrejurări potrivnice; îl asigura 
pe Razumihin că fiul ei va ajunge cu timpul chiar om de 
stat, lucru dovedit de articolele lui şi de strălucitul lui talent 
literar. Articolul cu pricina îl citea la nesfârşit, uneori chiar 
cu voce tare, ca nu cumva să adoarmă citindu-l, şi cu toate 
astea aproape nici nu întreba unde anume se afla în acel 
moment Rodea, deşi vedea bine că se fereau să vorbească 
despre asta cu ea, fapt care i-ar fi putut trezi bănuielile. În 
cele din urmă începură să se teamă de ciudata tăcere 
păstrată de Pulheria Alexandrovna în legătură cu anumite 
lucruri. De pildă, nu se plângea de lipsa scrisorilor de la el, 
cu toate că odinioară, în orăşelul ei, nu trăia decât cu 
speranţa unei scrisori de la iubitul ei Rodea, aşteptând-o să 
vină cât mai repede. Lucrul acesta din urmă era deja mult 
prea inexplicabil şi o neliniştea cumplit pe Dunia, care 
începu să-şi închipuie că mama sa presimţea poate ceva 
îngrozitor pentru soarta fiului ei şi se temea să întrebe ca 
să nu afle ceva şi mai îngrozitor. În orice caz, Dunia vedea 
clar că Pulheria Alexandrovna nu mai era în toate minţile. 
De vreo două ori se întâmplă însă ca ea însăşi să aducă 
vorba despre el în aşa fel, încât a fost cu neputinţă să i se 
răspundă fără să i se pomenească nimic despre locul unde 
se găsea acum Rodea; când însă răspunsurile se dovedeau, 
dată fiind situaţia, nesatisfăcătoare şi îndoielnice, ea 
devenea brusc groaznic de tristă, posomorâtă şi tăcută şi 
rămânea aşa destul de mult. În cele din urmă, Dunia îşi 
dădu seama că nu era uşor să minţi şi să inventezi şi ajunse 
la concluzia definitivă că era mai bine să treacă sub tăcere 
anumite lucruri; devenea însă tot mai clar, aproape evident, 
că biata ei mamă bănuia ceva îngrozitor. Dunia îşi aminti, 
printre altele, ce îi spusese fratele ei, şi anume că mama o 


auzise delirând în noaptea dinaintea zilei fatale, după scena 
dintre ea şi Svidrigailov. Nu cumva auzise ceva atunci? 
Uneori, după câteva zile şi chiar săptămâni de tăcere 
sumbră şi ursuză şi de lacrimi mute, bolnava era cuprinsă 
de un fel de însufleţire isterică şi începea deodată să 
vorbească tare, aproape fără oprire, despre fiul ei, despre 
speranţele ei, despre viitor... Fanteziile ei erau uneori 
foarte stranii. Ei căutau să o aline, îi ţineau isonul (poate că 
îşi dădea seama că-i ţineau isonul şi că nu făceau decât să o 
aline), dar ea continua să vorbească... 

La cinci luni după mărturisirea vinei s-a pronunţat 
sentinţa. De îndată ce a fost posibil, Razumihin s-a dus la 
închisoare să-l vadă pe Raskolnikov. La fel şi Sonia. În cele 
din urmă, a venit şi momentul despărțirii; Dunia i-a jurat 
fratelui ei că despărţirea nu va fi pentru totdeauna, 
Razumihin la fel. În mintea tânără şi înflăcărată a lui 
Razumihin prinsese rădăcini un plan: ca în următorii trei- 
patru ani să îşi facă o situaţie materială mulţumitoare, să 
pună ceva deoparte, cât de cât, şi să se mute în Siberia, 
unde pământul este bogat în toate privinţele, iar oameni 
muncitori şi capital nu prea sunt; să se stabilească în oraşul 
unde avea să fie Rodea şi... să înceapă împreună o viaţă 
nouă. La despărţire au plâns cu toţii. În ultimele zile, 
Raskolnikov a fost foarte îngândurat, a întrebat întruna de 
mama lui şi şi-a făcut tot timpul griji pentru ea. Gândul la ea 
îl chinuia, ceea ce a neliniştit-o pe Dunia. Aflând despre 
starea mamei lor, s-a posomorât de tot. Cu Sonia a fost tot 
timpul, nu se ştie de ce, foarte tăcut. Având banii lăsaţi de 
Svidrigailov, Sonia începuse să se pregătească de mult să 
plece în urma lotului de deţinuţi cu care avea să fie trimis 
el. Nici ea, nici Raskolnikov n-au pomenit nimic despre asta; 
amândoi ştiau însă că aşa va fi. Luându-şi definitiv rămas- 
bun, Raskolnikov a zâmbit ciudat la asigurările înflăcărate 
din partea surorii lui şi a lui Razumihin cu privire la viitorul 
lor fericit după ieşirea lui de la ocnă şi a prezis că boala 


mamei lor avea să ia curând sfârşit în chip nefericit. În cele 
din urmă, el şi Sonia au plecat. 

Două luni mai târziu, Dunecika s-a măritat cu Razumihin. 
A fost o nuntă tristă şi fără zarvă. Printre invitaţi se aflau 
Porfiri Petrovici şi Zosimov. În tot timpul din urmă, 
Razumihin avea aerul unui om ferm hotărât. Dunia credea 
orbeşte că avea să îşi realizeze toate planurile şi nici nu se 
putea să nu creadă; omul acesta dovedea o voinţă de fier. S- 
a reînscris la universitate, pentru a-şi termina studiile. 
Amândoi şi-au făcut imediat planuri de viitor; se gândeau 
serios ca peste cinci ani să se mute într-adevăr în Siberia. 
Până atunci îşi puneau nădejdea în Sonia... 

Pulheria Alexandrovna a binecuvântat cu bucurie 
căsătoria fiicei ei cu Razumihin; după nuntă a devenit însă 
tot mai tristă şi mai îngrijorată. Ca să-i facă plăcere, 
Razumihin i-a povestit, printre altele, despre purtarea lui 
Rodea faţă de studentul acela sărac şi de tatăl lui decrepit 
şi despre cum Rodea suferise arsuri şi chiar zăcuse la pat 
după ce salvase de la moarte, cu un an înainte, doi copilaşi. 
Aceste poveşti au adus-o pe Pulheria Alexandrovna, a cărei 
minte era deja tulburată, într-o stare vecină cu frenezia. A 
început să vorbească întruna despre asta şi să le 
împărtăşească şi oamenilor de pe stradă (deşi era însoţită 
întotdeauna de Dunia). În vehiculele de transport şi prin 
prăvălii, cum prindea pe cineva s-o asculte, aducea vorba 
despre fiul ei, despre articolul lui, despre cum l-a ajutat el 
pe student, cum a suferit arsuri în incendiu etc. Dunecika 
nici nu mai ştia cum s-o oprească. Pe lângă pericolul pe care 
îl prezenta starea aceea maladivă de exaltare pentru 
bolnavă, o mai speria şi faptul că cineva putea să lege din 
întâmplare numele de Raskolnikov de fostul proces penal şi 
să înceapă să vorbească despre asta. Pulheria Alexandrovna 
aflase chiar şi adresa mamei celor doi copilaşi salvaţi din 
incendiu şi ţinea morţiş să se ducă acolo. În cele din urmă, 
neliniştea ei ajunse la culme. Uneori izbucnea brusc în 
plâns; cădea des la pat cu febră şi delira. Odată, într-o 


dimineaţă, anunţă pur şi simplu că, după socotelile ei, 
Rodea trebuia să se întoarcă curând, că ea îşi amintea cum, 
luându-şi rămas-bun de la ea, i-a spus chiar el că trebuie să- 
| aştepte peste nouă luni. A început să deretice tot timpul 
prin casă şi să se pregătească să-l întâmpine, să pună la 
punct odaia pe care i-o destinase (adică a ei), să curețe 
mobila, să spele, să pună perdele noi etc. Dunia s-a alarmat, 
dar n-a spus nimic şi chiar a ajutat-o să aranjeze odaia în 
vederea sosirii fratelui ei. După o zi agitată, în care s-a lăsat 
în voia închipuirilor celor mai fanteziste, a visurilor şi 
lacrimilor de bucurie, noaptea i-a fost rău, iar de dimineaţă 
avea deja febră şi delira. Diagnosticul a fost aprindere la 
plămâni. Două săptămâni mai târziu a murit. În timpul 
delirului i-au scăpat cuvinte care puteau duce la concluzia 
că bănuia mult mai multe decât s-ar fi putut crede despre 
cumplita soartă a fiului ei. 

Raskolnikov nu a ştiut multă vreme despre moartea mamei 
sale, deşi a avut posibilitatea să corespondeze cu familia de 
cum a sosit în Siberia. Acest lucru s-a înfăptuit prin 
intermediul Soniei, care scria cu regularitate la Petersburg 
în fiecare lună, pe numele lui Razumihin, şi primea cu 
regularitate răspuns în fiecare lună. Scrisorile Soniei li s-au 
părut la început cam seci şi nesatisfăcătoare Duniei şi lui 
Razumihin; după aceea au ajuns însă la concluzia că nici n- 
ar fi putut scrie mai bine, pentru că din ele îşi făceau până 
la urmă cea mai completă şi mai exactă imagine despre 
soarta nefericitului lor frate. Scrisorile Soniei nu relatau 
decât lucrurile cele mai obişnuite, conţinând cea mai simplă 
şi mai clară descriere a felului în care se scurgea viaţa de 
ocnaş a lui Raskolnikov. Nu vorbea deloc despre propriile 
speranţe, gânduri de viitor sau sentimente. În loc să încerce 
să explice starea lui sufletească şi, în general, tot ceea ce 
însemna viaţa lui lăuntrică, se mărginea numai la fapte, 
adică le comunica propriile lui cuvinte, ştiri amănunțite 
despre starea sănătăţii lui, ce a dorit în cutare moment 
când s-au văzut, ce a rugat-o, ce însărcinări i-a dat etc. 


Toate acestea erau relatate foarte amănunţit. Până la urmă, 
chipul nefericitului frate se contura de la sine, apărea cu 
precizie şi claritate; nu putea fi vorba de greşeli, pentru că 
totul se rezuma la fapte reale. 

Nu erau însă prea multe lucruri îmbucurătoare pentru 
Dunia şi pentru soţul ei în aceste ştiri, mai ales la început. 
Sonia le scria întruna că era tot timpul posomorât, că nu 
avea chef de vorbă şi că aproape nu îl interesau veştile pe 
care i le dădea ea din scrisorile pe care le primea; că o mai 
întreba uneori despre mama lui; iar când ea, văzând că e 
gata să ghicească adevărul, i-a spus până la urmă despre 
moartea ei, nici măcar această ştire nu i-a făcut, spre 
uimirea ei, o impresie prea mare, cel puţin aşa i se păruse 
ei din câte putuse să vadă. Între altele, ea le scria că, deşi 
părea atât de adâncit în el însuşi şi rupt de toate, accepta 
foarte simplu şi deschis noua sa viaţă; că îşi înţelegea 
limpede situaţia, nu se aştepta la nimic mai bun în viitorul 
apropiat, nu nutrea nici un fel de speranţe neîntemeiate 
(cum se întâmplă în situaţii ca a lui) şi că nu îl mira aproape 
nimic din ceea ce îl înconjura, cu toate că era atât de diferit 
de tot ce fusese înainte. Despre sănătatea lui spunea că 
este mulţumitoare; că se duce la muncă, nu se dă înapoi, 
dar nici nu arată cine ştie ce mare râvnă; că nu-i pasă 
aproape deloc ce i se dă să mănânce, dar că, în afara zilelor 
de duminică şi a sărbătorilor, mâncarea e atât de proastă, 
încât în cele din urmă a primit cu dragă inimă de la ea, de la 
Sonia, nişte bani, ca să aibă zilnic de un ceai; în toate 
celelalte privinţe a rugat-o să nu îşi facă griji, asigurând-o 
că nu-i place să se ocupe cineva de el. Mai apoi, Sonia le-a 
comunicat că la închisoare stătea într-o cameră comună cu 
toţi ceilalţi, că ea nu a văzut interiorul închisorii, dar 
deduce că locul trebuie să fie înghesuit, urât şi nesănătos; 
că el doarme pe un prici pe care şi-a aşternut o pătură de 
pâslă; încolo, nu vrea nici o îmbunătăţire. Dar că asprimea 
şi sărăcia traiului pe care îl duce nu sunt câtuşi de puţin 
urmarea vreunui plan ori a vreunei intenţii, ci pur şi simplu 


a lipsei de grijă şi a nepăsării faţă de soarta sa. Sonia 
mărturisea sincer că, mai ales la început, vizitele ei nu 
numai că nu îl interesau, ci chiar îl iritau, că nu-i făcea deloc 
plăcere să stea de vorbă şi că era chiar grosolan cu ea, dar 
că mai pe urmă acestea au devenit pentru el o obişnuinţă, 
dacă nu chiar o necesitate, aşa încât i-a dus chiar dorul în 
scurtul răstimp cât a fost bolnavă şi n-a putut să se ducă la 
el. În zilele de sărbătoare se văd la poarta închisorii ori la 
corpul de gardă, unde e chemat la cererea ei pentru câteva 
minute; în zilele de lucru se văd acolo unde munceşte el, se 
duce ea pe acolo, ori pe la ateliere, ori pe la fabricile de 
cărămidă, ori pe la depozitele de pe malul Irtâşului. Despre 
ea, Sonia îi înştiinţa că reuşise să-şi facă în oraş câteva 
cunoştinţe şi să-şi găsească chiar protectori; că face 
croitorie şi, cum în oraş nu exista nici o modistă, era 
apreciată în multe case; nu a pomenit însă nimic despre 
faptul că datorită ei se bucura şi Raskolnikov de protecţie 
din partea conducerii, că i se dădeau munci mai uşoare şi 
altele. Apoi a sosit ştirea (Dunia observase deja o oarecare 
nelinişte şi îngrijorare în ultimele ei scrisori) că el se ţine 
departe de toţi şi că la închisoare nu era iubit; că tace zile 
întregi şi este cumplit de palid. Brusc, în ultima scrisoare, 
Sonia le-a comunicat că el s-a îmbolnăvit foarte grav şi a 
fost dus la spital, în salonul pentru deţinuţi... 

— Îl — 

Era bolnav încă de mult; dar nu grozăviile vieţii la ocnă, 
nici munca, nici mâncarea, nici capul ras, nici zdrenţele în 
care umbla nu îl doborâseră. O, puţin îi păsa lui de toate 
aceste chinuri şi suferinţe! Dimpotrivă, era chiar bucuros să 
muncească: cel puţin, după munca fizică istovitoare avea 
asigurate câteva ceasuri de somn liniştit. Şi ce însemna 
mâncarea pentru el - ciorbele alea chioare cu gândaci? În 
viaţa lui de student, de multe ori nu avusese nici atât. 
Hainele îi erau călduroase şi potrivite pentru viaţa pe care o 
ducea. Fiarele de ocnaş aproape că nici nu le mai simţea. 
Să se ruşineze că era tuns pilug şi avea surtuc vărgat? Faţă 


de cine? Faţă de Sonia? Sonia se temea de el, faţă de ea să 
se ruşineze? 

Atunci? Îi era totuşi ruşine şi faţă de Sonia, drept care o 
chinuia, purtându-se dispreţuitor şi grosolan cu ea. Dar nu 
pentru că era ras în cap şi purta cătuşe îi era ruşine, ci 
pentru că fusese grozav de rănit în mândria lui: se 
îmbolnăvise din pricina mândriei rănite. O, ce fericit ar fi 
fost dacă ar fi putut să se învinuiască singur! Ar fi suportat 
tot, chiar şi ruşinea şi ocara. Dar se judecase aspru şi 
conştiinţa lui înrăită nu găsise nici o vină teribilă în trecutul 
lui, în afară de un simplu eşec, care i se poate întâmpla 
oricui. Tocmai de asta îi era ruşine, să vadă că el, 
Raskolnikov, era pierdut pentru totdeauna, fără noimă şi 
fără speranţă, înfrânt de soarta oarbă, şi că era nevoit să se 
smerească şi să se supună „absurdităţii” acestei sentinţe, 
dacă voia, cât de cât, să se liniştească. 

O nelinişte fără motiv şi fără rost în prezent şi un sacrificiu 
de sine zadarnic şi necontenit în viitor - iată ce îl aştepta în 
viaţă. Şi ce dacă peste opt ani avea să aibă numai treizeci şi 
doi de ani şi putea să ia viaţa de la capăt! Pentru ce să 
trăiască? Spre ce să ţintească? Spre ce să năzuiască? Să 
trăiască doar de dragul de-a trăi? Când el era gata înainte 
să-şi dea şi de o mie de ori viaţa pentru o idee, pentru o 
speranţă, chiar pentru o iluzie. Simplul fapt de-a trăi a fost 
întotdeauna prea puţin pentru el, şi-a dorit întotdeauna mai 
mult. Poate numai datorită puterii dorințelor lui s-a socotit 
un om căruia îi este permis mai mult decât altora. 

Măcar dacă soarta i-ar fi trimis câinţa, o căinţă fierbinte, 
care să-i zdrobească inima, să-i alunge somnul, o câinţă 
care să-l tortureze până la a-l face să se gândească la 
ştreang ori la o bulboană! O, ar fi fost o bucurie pentru el! 
Chinurile şi lacrimile înseamnă şi ele viaţă. Dar el nu se căia 
pentru crima lui. 

Cel mult, putea să-l înfurie prostia lui, aşa cum l-au înfuriat 
înainte faptele respingătoare şi prosteşti care l-au dus la 
închisoare. Dar acum, când era deja la ocnă, în libertate, 


judeca şi cerceta din nou toate faptele lui dinainte şi nu le 
mai găsea deloc atât de respingătoare şi de prosteşti cum i 
se păruseră în momentul acela fatal. 

„Prin ce, prin ce, se întreba în gând, a fost ideea mea mai 
proastă decât alte idei şi teorii care roiesc şi se ciocnesc 
una de alta prin lume de când este ea? Ajunge să priveşti 
lucrul ăsta dintr-un punct de vedere cu totul independent, 
cuprinzător şi dezbărat de influenţele locurilor comune şi, 
cu siguranţă, ideea mea n-o să mai pară deloc atât de... 
ciudată. O, negativiştilor şi înţelepţilor de cinci parale, de ce 
vă opriţi la jumătatea drumului? 

Şi ce face ca fapta mea să fie atât de respingătoare? îşi 
spunea el. Prin ce este ea o nelegiuire? Eu am conştiinţa 
împăcată. Da, am săvârşit o crimă penală, am încălcat litera 
legii şi am vărsat sânge, bun, atunci luaţi-mi capul... şi gata! 
Da, în cazul ăsta, mulţi dintre binefăcătorii omenirii, nu 
dintre cei care au moştenit puterea, ci dintre cei care şi-au 
luat-o singuri, ar fi trebuit executaţi de la primii paşi. Dar 
oamenii aceia au fost în stare să meargă până la capăt, de 
aceea şi au dreptate, în timp ce eu nu am fost, deci n-aveam 
dreptul să-mi permit acest pas.” 

Singura privinţă în care îşi recunoştea crima era faptul că 
nu o suportase şi se predase. 

Îl mai chinuia şi un alt gând: de ce nu se omorâse atunci? 
De ce stătuse atunci aplecat asupra apei şi preferase să se 
predea singur? Oare este atât de puternică dorinţa de-a 
trăi şi e atât de greu s-o învingi? Totuşi Svidrigailov a învins- 
O, deşi se temea de moarte... 

Îşi punea mereu cu durere această întrebare şi nu putea 
înţelege că până şi atunci când stătea aplecat asupra apei 
presimţise poate în el şi în convingerile lui o adâncă 
minciună. Nu înţelegea că presimţirea asta putea fi 
prevestirea unei viitoare cotituri în viaţa lui, a viitoarei lui 
renaşteri, a unui nou fel de-a vedea viaţa. 

Admitea mai degrabă că se supusese numai unui instinct 
orb, căruia nu i se putuse împotrivi şi peste care nu fusese 


în stare să treacă de slab şi netrebnic ce era. Se uita la 
tovarăşii lui de ocnă şi se mira: ce mult iubeau cu toţii viaţa, 
ce mult o preţuiau! I se părea că tocmai la închisoare o 
iubeau şi o preţuiau mai mult decât în libertate. Ce chinuri, 
ce suferinţe cumplite nu au îndurat unii dintre ei, 
vagabonzii, de pildă! Să însemne atât de mult pentru ei o 
rază de soare, pădurea, izvorul rece din vreun desiş neştiut, 
găsit cu trei ani în urmă, la a cărui revedere vagabondul 
visează ca la revederea cu o ibovnică, îl vede în somn 
înconjurat de iarbă verde şi cu o pasăre ciripind în tufiş? 
Privind în jur mai cu luare-aminte, descoperi exemple şi mai 
inexplicabile. 

La închisoare, în mediul de-acolo, fireşte, multe lucruri îi 
scăpau, dar nici nu voia să le vadă deloc. Parcă trăia cu 
privirea în pământ: îi era silă de toate, nu suporta să se 
uite. Cu timpul însă, multe îi treziră mirarea şi, cumva fără 
voia lui, începu să observe lucruri pe care înainte nici nu le 
bănuia. Dar ce îl mira cel mai tare era prăpastia aceea 
îngrozitoare, de netrecut, care îl despărţea de toţi oamenii 
aceia. Ai fi zis că nu erau din aceeaşi nație cu el. Se uitau 
unii la alţii cu neîncredere şi rea-voinţă. Ştia care erau în 
general cauzele acestei dezbinări şi le înţelegea, dar până 
atunci nu admisese niciodată că aceste cauze erau atât de 
profunde şi de puternice. În închisoare erau şi nişte 
polonezi deportaţi pentru crime politice. Pentru ei, toţi 
oamenii aceştia erau pur şi simplu nişte ignoranţi şi nişte 
brute şi îi dispreţuiau, privindu-i de sus. Raskolnikov nu se 
putea uita însă la ei aşa: îşi dădea seama că, în multe 
privinţe, ignoranţii aceia erau mult mai deştepţi decât 
polonezii. Se aflau acolo şi nişte ruşi care îi dispreţuiau 
teribil pe oamenii aceia: un fost ofiţer şi doi seminarişti; lui 
Raskolnikov îi era clar că şi ei greşeau. 

El însă nu era iubit, se fereau toţi de el. Începuseră chiar 
să-l urască - de ce? Nu ştia. Îl dispreţuiau şi îl batjocoreau, 
criminalii înrăiţi râdeau de crima lui. 


— Bre, boierule, îi spuneau, ce nevoie avuşi să umbli cu 
toporul, că numai treabă boierească nu-i asta. 

În săptămâna a doua din postul mare îi veni rândul la 
spovedanie, împreună cu toţi cei din camera lui. Se duse la 
biserică să se roage cu ceilalţi. Din ceva, n-a ştiut nici el din 
ce, s-a iscat o ceartă; au sărit toţi la el, plini de înverşunare. 

— Păgânule! Tu n-ai credinţă! îi strigau. Omorât ar trebui 
să fii! 

Nu vorbise niciodată cu ei despre Dumnezeu şi credinţă, 
dar voiau să-l omoare ca pe un ateu; nu răspunse nimic. Un 
ocnaş se năpusti la el turbat de furie; Raskolnikov aşteptă 
calm şi tăcut: nu i se mişcă o sprânceană, nu se clinti nimic 
pe faţa lui. Un paznic reuşi să se arunce la timp între el şi 
ucigaş, altfel ar fi curs sânge. 

Mai avea o întrebare care rămăsese fără răspuns: de ce o 
iubeau toţi atât de mult pe Sonia? Ea nu se dădea bine pe 
lângă ei; o vedeau rar, uneori când erau scoşi la muncă şi 
venea şi ea să-l vadă o clipă. Dar ei o ştiau toţi, ştiau şi că ea 
venise după el, ştiau cum trăia şi unde locuia. Ea nu le 
dădea bani şi nici nu le făcea vreun serviciu deosebit. Doar 
o dată, de Crăciun, a adus de pomană pentru toţi: plăcinte 
şi colaci. Dar, încetul cu încetul, între ei şi Sonia s-au legat 
relaţii mai strânse: ea le scria scrisorile către rude şi le 
punea la poştă. Rudele venite în oraş lăsau la ea, potrivit 
indicaţiilor lor, lucruri şi chiar bani pentru ei. Nevestele şi 
ibovnicele lor o cunoşteau şi se duceau pe la ea. Iar când ea 
venea la locul de muncă să-l vadă pe Raskolnikov ori 
întâlnea lotul de deţinuţi, toţi îşi scoteau şepcile şi o salutau: 
„Sofia Semionovna, măicuţa noastră blândă care ne ştii 
durerile!”, îi spuneau brutele acelea de ocnaşi arşi cu fierul 
roşu acestei fiinţe micuţe şi plăpânde. Ea zâmbea şi le 
răspundea la salut şi tuturor le făcea plăcere zâmbetul ei. 
Le era drag până şi mersul ei, se întorceau să se uite după 
ea, s-o vadă mergând, şi o lăudau; o lăudau chiar şi pentru 
faptul că era atât de mică, orice era prilej de laudă. Se 
duceau la ea până şi să-i tămăduiască. 


EI a stat în spital tot sfârşitul postului şi în Săptămâna 
Mare. Aproape înzdrăvenit, îşi aminti visele avute cât 
zăcuse cu febră şi în delir. | se năzărise că lumea întreagă 
era condamnată să fie lovită de o molimă îngrozitoare, cum 
nu se mai văzuse şi nu se mai auzise, venită în Europa din 
străfundurile Asiei. Trebuiau să piară cu toţii, cu excepţia 
câtorva aleşi, foarte puţini. Apăruseră nişte trichine noi, 
nişte fiinţe microscopice care pătrundeau în corpurile 
oamenilor. Dar fiinţele acestea erau nişte spirite înzestrate 
cu inteligenţă şi voinţă. Oamenii în al căror corp intrau 
deveneau pe loc posedaţi şi nebuni. Dar niciodată, niciodată 
nu s-au considerat oamenii atât de inteligenţi şi de siguri că 
stăpânesc adevărul, cum se considerau cei atinşi de boală. 
Niciodată nu s-au considerat mai siguri de sentinţele lor, de 
concluziile lor ştiinţifice, de convingerile lor morale şi de 
credinţele lor. Aşezări întregi, oraşe întregi şi popoare 
întregi se molipseau şi înnebuneau. Erau cu toţii agitaţi şi 
nu se mai înţelegea nimeni cu nimeni, fiecare se credea 
singurul deţinător al adevărului, nu suporta să-i vadă pe 
alţii, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi îşi frângea 
mâinile. Nu ştiau pe cine şi cum să pedepsească, nu puteau 
să aprecieze ce e bine şi ce e rău. Nu ştiau pe cine să 
învinuiască şi cui să îi dea dreptate. Oamenii se omorau unii 
pe alţii, cuprinşi de o furie fără noimă. Se strângeau laolaltă 
în armate, dar de cum porneau în campanie, armatele 
începeau deodată să se destrame, rândurile se rupeau, 
oştenii se aruncau unii asupra altora, se împungeau şi se 
tăiau, se sfârtecau şi se mâncau unii pe alţii. În oraşe 
răsuna tot timpul alarma: erau chemaţi toţi, dar cine şi 
pentru ce cheamă nu ştia nimeni şi erau cu toţii alarmaţi. 
Lăsau baltă meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă 
fiecare avea de propus, de îndreptat, şi nu puteau ajunge la 
o părere comună; nu se mai lucra pământul. Pe ici-colo 
oamenii se strângeau în cete, se înțelegeau într-o privinţă 
sau alta, se jurau să nu se despartă, dar în aceeaşi clipă 
începeau să facă cu totul altceva decât propuseseră chiar 


ei, să se învinuiască unul pe altul, să se încaiere şi să se 
omoare. Izbucniră incendii, începu foametea. Pierea totul, 
oameni şi lucruri. Molima creştea şi se întindea tot mai 
mult. Din întreaga lume nu s-au putut salva decât câţiva 
oameni, aceştia erau aleşii, oameni curaţi, meniţi să fie 
începutul unei noi omeniri şi al unei noi vieţi, să înnoiască şi 
să curețe pământul, dar nimeni nu i-a văzut pe aceşti 
oameni, nicăieri, nimeni nu le-a auzit glasul şi cuvântul. 

Raskolnikov era chinuit de gândul că delirul acela absurd 
se regăsea atât de trist şi de obsedant în amintirile lui, că 
senzaţia lăsată de aceste vise enervante nu mai trecea. Era 
deja a doua săptămână după Paşte; zilele erau senine şi 
calde, zile de primăvară; în salonul deţinuţilor se deschiseră 
ferestrele cu gratii, pe sub care se plimba santinela. Cât a 
durat boala lui, Sonia nu l-a putut vizita în salon decât de 
două ori şi de fiecare dată a avut nevoie de permisiune, 
lucru greu de obţinut. Venea însă des în curtea spitalului, 
sub ferestre, mai ales pe înserat, uneori numai ca să stea un 
minut acolo şi să se uite măcar de departe la geamurile 
salonului. Odată, pe înserat, Raskolnikov, care se 
înzdrăvenise aproape de tot, a adormit; trezindu-se, s-a dus 
într-o doară la fereastră şi deodată a văzut-o în depărtare, 
la poarta spitalului, pe Sonia. Stătea acolo şi parcă aştepta 
ceva. În clipa aceea simţi un junghi în inimă; tresări şi se 
depărtă cât putu de repede de fereastră. A doua zi Sonia nu 
veni şi nici în ziua următoare; îşi dădu seama că o aştepta 
îngrijorat. Îi dădură în sfârşit drumul din spital. Când 
ajunse la închisoare, află de la deţinuţi că Sofia Semionovna 
e bolnavă în casă şi nu iese deloc. 

Grozav de îngrijorat, trimise după veşti. Află în scurt timp 
că nu era ceva grav. Auzind că el îi ducea dorul şi îşi făcea 
griji pentru ea, Sonia îi trimise un bileţel scris cu creionul, 
prin care îi dădea de veste că îi era mult mai bine, că avea 
doar un simplu guturai şi că avea să vină curând, foarte 
curând, să-l vadă la lucru. În timp ce citea bileţelul, inima 
lui începu să bată tare, dureros. 


Era iar o zi senină şi caldă. Dis-de-dimineaţă, pe la ora 
şase, plecă la muncă pe malul râului, unde, într-un şopron, 
fusese construit un cuptor pentru arderea alabastrului pisat 
de ocnaşi. Fuseseră trimişi acolo doar trei deţinuţi. Unul 
dintre ei plecă însoţit de gardian la fortăreață după nişte 
scule; al doilea se apucă să pregătească lemnele şi să le 
aşeze în cuptor. Raskolnikov ieşi din şopron chiar pe malul 
râului, se aşeză pe buştenii stivuiţi alături şi începu să 
privească râul larg şi pustiu. Din înaltul malului se vedea 
căscându-se o prăpastie mare. Din depărtare, de pe malul 
celălalt, venea, abia auzit, un zvon de cântec. Acolo, în stepa 
de necuprins scăldată în soare, abia-abia se desluşeau, ca 
nişte puncte negre, iurte de nomazi. Acolo era libertate şi 
trăiau alţi oameni, prin nimic asemănători cu cei de-aici, 
acolo părea să se fi oprit şi timpul, ca şi cum veacul lui 
Avraam, cu turmele lui, n-ar fi trecut. Raskolnikov stătea 
nemişcat şi se uita pierdut în contemplare; nu se gândea la 
nimic, dar era tulburat şi chinuit de tristeţea unui dor. 

Deodată o văzu lângă el pe Sonia. Se apropiase aproape 
pe nesimţite şi se aşezase alături. Era încă devreme de tot, 
frigul dimineţii nu se înmuiase încă. Sonia avea pe ea o 
pelerină veche, prăpădită şi şalul verde. Chipul ei purta 
încă semnele bolii, era slăbit, palid, tras. Ea îi zâmbi cu 
dragoste şi cu bucurie, dar îi întinse, ca de obicei, mâna cu 
sfială. 

Întotdeauna îi întindea mâna cu sfială, uneori nici nu-i 
dădea mâna, temându-se parcă să n-o respingă. El părea 
să-i ia întotdeauna mâna în silă, o întâmpina cu ciudă parcă, 
uneori tăcea cu încăpățânare tot timpul vizitei. Pe ea o 
apuca teama şi pleca adânc întristată. Dar acum mâinile lor 
nu se despărţiră; el îi aruncă în treacăt o privire, nu spuse 
nimic şi îşi plecă ochii. Erau singuri, nu îi vedea nimeni. 
Gardianul întorsese capul. 

Deodată, n-ar fi ştiut să spună cum s-a întâmplat, parcă l-a 
luat ceva pe sus şi l-a aruncat la picioarele ei. Plângea şi îi 
îmbrăţişa genunchii. În primul moment, ea se sperie 


îngrozitor şi păli. Sări în picioare şi, tremurând, se uita la el. 
Însă în clipa aceea înţelese tot. Ochii i se luminară de o 
fericire nespusă; înţelese, fără nici o umbră de îndoială, că 
el o iubea, o iubea nemărginit, şi că sosise în sfârşit clipa... 

Voiau să-şi vorbească, dar nu puteau. Aveau lacrimi în 
ochi. Erau amândoi palizi şi slabi, însă pe feţele acelea 
bolnăvicioase şi palide străluceau zorii unui viitor nou, ai 
renaşterii la o viaţă nouă. Îi reînviase dragostea, inima 
unuia avea în ea nesfârşite izvoare de viaţă pentru inima 
celuilalt. 

Hotărâră să aştepte şi să rabde. Mai aveau încă şapte ani 
şi până atunci - câtă suferinţă cumplită, câtă nemărginită 
fericire! Dar el înviase şi ştia asta, o simţea cu toată fiinţa 
lui renăscută, iar ea, ea oricum trăia numai prin el! 

În seara aceleiaşi zile, după ce se încuiară uşile, 
Raskolnikov se întinse pe priciul lui şi se gândi la ea. În ziua 
aceea i se păruse chiar că toţi ocnaşii care îl duşmăniseră 
se uitau deja altfel la el. Intrase chiar în vorbă cu ei şi ei îi 
răspunseseră cu blândeţe. Însă acum, când îşi aminti, se 
gândi că aşa şi trebuia să fie: doar acum trebuia să se 
schimbe totul, nu? 

Se gândea la ea. Îşi aduse aminte cum o chinuise şi îi 
sfâşiase inima fără contenire; văzu înaintea ochilor feţişoara 
ei palidă, slăbuţă, dar acum amintirile astea aproape că nu-l 
mai chinuiau: ştia cu ce dragoste nesfârşită avea să-i 
răscumpere acum toate suferinţele. 

Şi ce erau toate, toate aceste chinuri din trecut! Toate, 
chiar şi crima lui, chiar şi condamnarea şi deportarea i se 
păreau acum, când era cuprins de elan, ceva străin şi 
ciudat, ca şi cum nu luii s-ar fi întâmplat. De altminteri, în 
seara aceea nici nu era în stare să se gândească adânc, să 
se concentreze asupra unui singur lucru, şi oricum n-ar fi 
ajuns la nici un fel de concluzii; nu făcea decât să simtă. 
Viaţa luase locul teoriei şi în conştiinţa lui se născuse ceva 
nou. 


Avea sub pernă Evanghelia. O luă maşinal. Cartea era a 
Soniei, era cea din care îi citise despre învierea lui Lazăr. 
Când venise la ocnă, se gândise că ea o să-l chinuie cu 
religia, că o să-i vorbească întruna de Evanghelie şi o să-i 
bage cărţi pe gât. Dar, spre marea lui mirare, ea nu i-a 
vorbit niciodată despre asta, nici măcar de Evanghelie nu i- 
a pomenit vreodată. El i-o ceruse chiar înainte să se 
îmbolnăvească şi ea i-o adusese. Dar până atunci n-o 
deschisese. 

Nu o deschise nici atunci, dar prin minte îi trecu un gând: 
„Mai pot oare acum să nu-i împărtăşesc credinţa? 
Sentimentele, năzuinţele cel puţin...” 

Şi ea a fost tulburată toată ziua, iar în noaptea aceea chiar 
a căzut din nou bolnavă. Dar era atât de fericită, încât 
aproape că o speria fericirea ei. Şapte ani, doar şapte ani! 
La începutul fericirii lor au fost clipe când erau gata 
amândoi să se gândească la aceşti şapte ani ca şi cum ar fi 
fost vorba de şapte zile. El nici măcar nu ştia că noua viaţă 
nu-i fusese dată degeaba, că răscumpărarea ei avea să fie 
scumpă, plătită cu un îndelung eroism... 

Dar aici începe deja o nouă poveste, povestea reînnoirii 
treptate a unui om, istoria renaşterii lui progresive, a 
trecerii pe nesimţite dintr-o lume în alta, a descoperirii unei 
realităţi noi, total necunoscute lui până atunci. Ar putea fi 
subiectul unei noi povestiri, dar povestea noastră de-acum 
s-a sfârşit. 


SFÂRŞIT 


1 Haină scurtă cu încreţituri. 
2 Veche unitate de măsură pentru greutate, egală cu 12,8 
grame, folosită în Rusia ţaristă. 


3 Podoabă capilară purtată de femeile măritate, 
asemănătoare cu o scufie, frumos brodată şi împodobită. 

4 Veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu 4,4 
centimetri, folosită în Rusia ţaristă. 

5 Mulţumesc (în germ., în orig.). 

6 Locotenent (în armata ţaristă). 

7 Întreg, tot (în germ., în orig.). 

8 Haina lui (în germ., în orig.). 

9 Trebuie (în germ., în orig.). 

10 O să public (în germ., în orig.). 

11 Acasă, aici cu sensul de „închisoare” (în germ., în orig.). 

12 Căciuliţă tradiţională. 

13 Numele Razumihin vine de la verbul razumeti - „a 
înţelege”, în timp ce vrazumiti înseamnă „a cuminţi”, „a 
băga cuiva minţile încap”. 

14 Cinci colţuri. 

15 De la cuvântul francez avenante, care înseamnă 
„plăcută”, „agreabilă”. 

16 Destulă vorbă (în fr., în orig.). 

17 Haine încreţite în talie. 

18 Anton Grigorievici Rubinstein (1829-1894) - pianist şi 
compozitor rus, fondatorul conservatorului din Sankt 
Petersburg. 

19 Pateuri cu carne, peşte sau varză. 

20 Crăpaţi, câinilor, dacă nu sunteţi mulţumiţi (în fr., în 
orig.). 

21 Nimic din ceea ce este omenesc (în lat., în orig.). 

22 Război cinstit (în fr., în orig.). 

23 Fac urât când beau (în fr., în orig.). 

24 Ca să vă fiu pe plac (în fr., în orig.). 

25 Slab (în germ., în orig.). 

26 La şapte verste de Petersburg se afla la vremea aceea 
un azil de nebuni. 

27 Fără fasoane (în fr., în orig.). 

28 Aşa se cere (în fr., în orig.). 


29 Aluzie la înfrângerea suferită de armata rusă pe 20 
septembrie 1854, în bătălia de pe râul Alma, în timpul 
Războiului Crimeii, şi la retragerea acesteia în oraşul 
Sevastopol. 

30 Consiliul Aulic de Război (în germ., în orig.). 

31 Karl Mack von Leiberich (1752-1828) - general 
austriac, comandantul forţelor care au capitulat în faţa 
marii armate napoleoniene în Bătălia de la Ulm (1805). 

32 Să facem distincţie (în fr., în orig.). 

33 Doamna sublocotenent (în poloneză, în orig.). 

34 Tatăl meu din Berlin (în germ., în orig.). 

35 Negru pe alb (în fr., în orig.). 

36 Banii (în germ., în orig.). 

37 Primar, burghez (în germ., în orig.). 

38 Doamne milostive (în germ., în orig.). 

39 Domnule lichea (în poloneză, în orig.). 

40 Stai dreaptă (în fr., în orig.). 

41 Cinci parale (în fr., în orig.). 

42 Malborough pleacă la război (în fr., în orig.). 

43 Malborough pleacă la război, / Nu se ştie când o să se- 
ntoarcă (în fr., în orig.). 

44 Cinci parale, cinci parale, / Ca să ne înjghebăm 
gospodăria (în fr., în orig.). 

45 Tunică de uniformă a funcţionarilor civili din Rusia 
ţaristă. 

46 Alunecaţi, alunecaţi, pas de basc (în fr., în orig.). 

47 Tu ai diamante şi perle (în germ., în orig.) - poezie de 
Heinrich Heine. 

48 Ai ochi minunaţi/ Fetiţo, ce mai vrei? (în germ., în 
orig.). 

49 Primele versuri ale poeziei Un vis de Lermontov, traD. 
De Al. Philippide, Lermontov, Versuri, E. P L., 1964, p.289. 

50 În zadar (în germ., în orig). 

51 Mâine-dimineaţă (în germ., în orig.). 

52 Adept al unei secte care s-a despărţit de Biserica 
Ortodoxă rusă la mijlocul secolului XVII, rămânând fidelă 


aşa-numitului „rit vechi”. 

53 Sectă religioasă ai cărei membri rătăceau toată viaţa 
(numele sectei vine de la verbul begat - „a fugi”) şi care nu 
se supuneau nici unei autorităţi lumeşti. 

54 Discurs funebru (în fr., în orig.). 

55 Dragă prietene (în fr., în orig.). 

56 Naturaleţe şi adevăr (în fr., în orig.). 

57 Poftim, unde se ascundea virtutea (în fr., în orig.). 

58 Adio, desfătarea mea (în fr., în orig.). 

59 O teorie ca oricare alta (în fr., în orig.). 

60 'Ţesătură din mătase fabricată în oraşul Neapole.