Feodor Mihailovici Dostoievski — Fratii Karamazov V2

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Fraţii Karamazov 
Vol. 2 


PARTEA A TREIA. 

I - DUHUL PUTREZICIUNII. 

Trupul părintelui ieromonah Zosima, răposat întru 
Domnul, fu - aşa cum am spus - pregătit pentru 
îngropăciune după rânduiala mănăstirească. Precum se 
ştie, nici schimnicii, nici călugării nu sunt spălaţi după 
moarte. „Când un monah se săvârşeşte întru Domnul - stă 
scris în evhologhion - monahul care e anume rânduit 
pentru aceasta îi şterge trupul cu un burete înmuiat în apă 
încropită, făcând mai întâi cu buretele cruce pe fruntea 
mortului, pe piept, pe mâinile, picioarele şi pe genunchii lui, 
atâta tot.” Datina cuvenită o împlini părintele Paisie cu 
mâna lui. Şi după ce şterse trupul cu apă încropită, îl 
îmbrăcă în straie monahale şi-l înfăşură în rasa 
călugărească; drept care - iarăşi după cum spune tipicul - 
despică puţin rasa, ca trupul sa fie învăscut în cruce. Pe cap 
îi puse apoi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri. 
Camilafca lăsând-o descoperită, iar faţa i-o acoperi cu 
învelitoarea cea neagră a potirului. În sfârşit, îi împreună 
mâinile peste icoana Mântuitorului. Dimineaţa, astfel 
dichisit, bătrânul fu aşezat în sicriu (care de mult fusese 
pregătit), urmând să rămână toată ziua în chilie (adică în 
odaia cea mare, unde îşi primea de obicei oaspeţii, fie 
călugări, fie mireni). Deoarece răposatul era ieroshimonah, 
rânduiala cerea ca la căpătâiul lui să citească pe rând 
ieromonahii şi ierodiaconii de la mânăstire şi nu psaltirea, ci 
stâlpii. Priveghiul fu început îndată după molitva de 
părintele Iosif; părintele Paisie, care îşi mărturisise dorinţa 


de a citi la căpătâiul mortului toată ziua şi peste noapte, era 
foarte prins deocamdată cu tot felul de treburi şi în acelaşi 
timp îngrijorat, ca şi părintele stareţ: cu cât trecea timpul, 
printre călugării de la schit şi în mulţimea mirenilor ce 
soseau mereu, cu grămada, dinspre arhondaricul mânăstirii 
şi de la oraş, se manifesta din ce în ce mai vădit o stare de 
spirit cât se poate de curioasă, o agitaţie neobişnuită, aşa 
zice chiar „necuviincioasă”, o aşteptare înfrigurată. Şi 
egumenul şi părintele Paisie se străduiau pe cât le stătea în 
putinţă să potolească lumea care, cu toată osteneala lor, se 
frământa parcă şi mai avan. Când se luminase de ziuă şi 
dinspre oraş - ca şi cum abia ar fi aşteptat să închidă ochii 
preacuviosul - începuseră să curgă credincioşii veniţi cu fel 
de fel de bolnavi, mai cu seamă copii, pasămite în nădejdea 
că trupul neînsufleţit va dobândi fără zăbavă harul de a 
tămădui beteşugurile, har ce, după credinţa lor, avea să 
iasă îndată în vileag. Abia atunci ne-am putut da seama cât 
de adânc se înrădăcinase în mulţime convingerea că 
răposatul stareţ era încă din timpul vieţii, cu drept cuvânt şi 
fără tăgadă, un sfânt dintre cei mai luminaţi. Şi nu s-ar fi 
putut spune că printre vizitatorii care se îmbulzeau în 
incinta mânăstirii erau numai oameni din popor. În ochii 
părintelui Paisie această nemăsurată speranţă, mărturisită 
de dreptcredincioşi cu atâta grabă şi atât de făţiş, nu era 
decât o diavolească ispită; el bănuise de mult că aşa o să se 
întâmple, în nici un caz însă nu s-ar fi aşteptat ca lucrurile 
să ia o asemenea amploare. Dând ochii cu unul sau altul 
dintre călugării mai neliniştiţi, cuviosul căuta să-l lumineze: 
„Nu-i şade bine, fiule, unui monah să se pripească 
nădăjduind fără de socoteală într-o arătare peste fire, aşa 
ceva nu poate fi iertat decât unui mirean”. Cucernicii însă îl 
ascultau şi nu prea, ceea ce sporea îngrijorarea părintelui 
Paisie, cu toate că el însuşi (dacă ar fi să ne amintim cum s- 
au desfăşurat lucrurile), deşi indignat de înfrigurarea 
mulţimii, osândind-o ca pe o necumpătată deşertăciune, în 
adâncul sufletului său nutrea într-ascuns aceleaşi speranţe 


şi era tot atât de nerăbdător, fapt pe care nu se putea să 
nu-l recunoască în sinea lui. Simţea mai ales o strângere de 
inimă când îi ieşeau în cale anumite chipuri care, datorită 
unei tainice presimţiri, îi trezeau supărătoare bănuieli. Aşa, 
bunăoară, în mulţimea ce se îmbulzea în chilie îi observă cu 
o înfiorare de scârbă (fapt pentru care îşi aduse singur 
mustrări) pe Rakitin şi pe călugărul din îndepărtatul schit 
din Obdorsk, care tot nu se îndurase să părăsească 
mânăstirea. Nu ştia nici el de ce, dar prezenţa lor îi bătu 
numaidecât la ochi, cu toate că şi vederea altora ar fi putut 
tot atât de bine să-l pună pe gânduri. Călugărul din 
Obdorsk mai ales nu-şi găsea locul o clipă; ori încotro te-ai fi 
dus, dădeai peste el: ba descosându-i în fel şi chip pe unii, 
ba trăgând cu urechea la vorbele schimbate de alţii, ba 
şuşotind misterios cu câte cineva. Îi citeai pe faţă 
nerăbdarea, părea chiar supărat că speranţele lui întârziau 
să se adeverească. Cât despre Rakitin, acesta, cum avea să 
reiasă mai târziu, sosise dis-de-dimineaţă la mănăstire, 
trimis anume acolo de doamna Hohlakova. Femeie de 
treabă altminteri, dar slabă de înger, doamna Hohlakova, 
neavând îngăduinţa să pătrundă în schit, din clipa când 
aflase vestea, stătea ca pe ghimpi, mistuită de o curiozitate 
atât de aprigă, încât nu ştiuse cum să facă să-l expedieze 
mai curând la faţa locului, dându-i în grijă să nu scape nimic 
din vedere şi să-i raporteze în scris, cam din jumătate în 
jumătate de oră, tot ce se va întâmpla. Avea o părere bună 
despre Rakitin, care în ochii săi era cel mai credincios şi 
mai cucernic dintre toţi tinerii din cercul ei - atât de bine se 
pricepea Rakitin să intre pe sub pielea unuia sau altuia, 
luând înfăţişarea pe care acela ar fi dorit s-o aibă, 
bineînţeles atunci când era convins c-o să tragă vreun folos. 
Era o zi senină, scăldată în soare; credincioşii se preumblau 
grupuri-grupuri printre mormintele ce se înşirau unul lângă 
altul în preajma bisericii, sau stăteau risipite ici şi colo prin 
curtea schitului. Dând ocol schitului, părintele Paisie îşi 
aduse aminte deodată că nu-l mai văzuse pe Alioşa din 


timpul nopţii. Tocmai în momentul când se gândea la el, îl 
zări într-un colţ mai ferit al schitului, lângă uluci, stând pe 
piatra de mormânt a unui călugăr de mult răposat, vestit 
prin sfinţenia vieţii sale. Tânărul şedea întors cu spatele 
spre schit şi cu faţa către uluci, ca şi cum s-ar fi ascuns 
după cruce. Apropiindu-se de el, monahul băgă de seamă că 
Alioşa îşi ţinea faţa îngropată în palme şi plângea amarnic, 
zguduit de suspine înăbuşite. Rămase deci câteva clipe 
locului, uitându-se la el în tăcere. 

— Linişteşte-te, fiule, linişteşte-te, dragă prietene, rosti el 
în cele din urmă, cu un tremur în glas. Ce faci? Se cade, 
oare, să plângi când ar trebui să te bucuri? Au nu ştii tu că 
aceasta este cea mai slăvită zi a lui? Gândeşte-te numai 
unde se află în clipa asta! 

Alioşa îşi descoperi obrazul buhăit de plâns, ca al unui 
copil mic, şi-i aruncă o privire, apoi, fără să scoată o vorbă, 
se întoarse şi-şi îngropa iarăşi faţa în palme. 

— Poate că ai dreptate, adăugă îngândurat părintele 
Paisie. Plângi, fiule. Lacrimile astea Hristos ţi le-a trimis. Şi 
se depărta cugetând cu duioşie: „Lacrimile tale întristate îţi 
vor aduce pacea sufletească şi-ţi vor însenina inima ta cea 
bună”. Se grăbise de altfel să plece de acolo, de teamă să 
nu-l podidească şi pe el plânsul în faţa suspinelor lui Alioşa. 
Timpul trecea şi molitvele se ţineau lanţ. Părintele Paisie se 
duse de luă locul părintelui Iosif la căpătâiul mortului, 
pentru a citi mai departe din Evanghelie. După-amiază însă, 
cu puţin înainte de ora trei, se petrecu acel lucru ciudat 
despre care am pomenit la sfârşitul precedentei cărţi, un 
lucru la care în nici un caz nu ne-am aşteptat şi care 
contrazicea atât de categoric toate speranţele făurite între 
timp, încât, precum am mai spus, până în ziua de azi, atât la 
noi în oraş, cât şi în împrejurimi, acest eveniment este 
comentat cu aceeaşi însufleţire şi cu o risipă de amănunte. 
În ce mă priveşte, va mărturisesc că mă simt aproape 
îngreţoşat de câte ori trebuie să vorbesc despre această 
întâmplare cu totul nesemnificativă şi care în ochii mei nu 


este decât un prilej de ispită - în fond, e un lucru foarte 
firesc şi fără nici un fel de importanţă - şi vă rog să mă 
credeţi că aş fi căutat s-o trec sub tăcere în cele ce urmează 
dacă n-ar fi avut o influenţă hotărâtoare şi foarte clară 
asupra lui Alioşa, principalul - deşi abia de aici înainte - 
erou al povestirii mele, provocându-i o adevărată criză de 
conştiinţă şi aducând o transformare radicală în sufletul lui, 
o criză care, ce-i drept, i-a zguduit cugetul, dar în acelaşi 
timp i-a oţelit caracterul, dându-i un ţel precis în viaţă. 

Dar să ne întoarcem la istorisirea noastră. În zorii zilei, 
înainte chiar de a se fi luminat afară, cum am spus, 
rămăşiţele pământeşti ale stareţului fuseseră aşezate în 
sicriu şi depuse în prima încăpere, unde îşi primea el de 
obicei oaspeţii; în momentul acela cineva întrebase dacă 
trebuie sau nu să deschidă ferestrele. Pusă în treacăt şi mai 
mult într-o doară, întrebarea trecuse aproape neobservată, 
fără să primească vreun răspuns. Cel mult dacă vreunii 
dintre cei de faţă se vor fi gândit cum poate fi cineva atât de 
absurd (dacă nu chiar ridicol), încât să-i treacă prin minte 
că trupul părintelui Zosima ar putea să intre în putrefacție, 
viciind aerul! Merită într-adevăr să-i plângi de milă că-i atât 
de zevzec şi lipsit de credinţă când sumedenie de oameni 
aşteaptă să se întâmple tocmai pe dos. Îndată după miezul 
zilei însă se petrecu un lucru pe care la început cei care se 
foiau pe uşa chiliei îl observară pe tăcute, cu vădită teamă 
de a-şi mărturisi cu glas tare bănuiala ce abia se înfiripase 
în cugetul lor. Către orele trei după-amiază lucrul acesta 
deveni atât de evident, încât nu mai putea să încapă nici o 
îndoială şi într-o clipă ştirea trecu din gură în gură printre 
credincioşii care împânzeau schitul, iar de acolo se răspândi 
în mănăstire, spre consternarea tuturor, ca până la sfârşit, 
în foarte scurt timp, să ajungă în oraş, făcând mare vâlvă nu 
numai în rândurile dreptcredincioşilor, dar şi printre 
necredincioşi. Aceştia din urmă nu-şi ascundeau satisfacția, 
dar mai încântați decât ei se arătau unii credincioşi, 
adeverind cuvintele rostite cândva de răposatul stareţ: 


„Mult se mai bucură muritorii de ruşinea omului neprihănit 
care-a căzut în păcat!” Încetul cu încetul, dar tot mai 
insinuant cu cât trecea timpul, o miasmă, ca de stârv, 
începu să se răspândească din sicriu. Şi duhoarea aceasta 
se accentua din ce în ce, pentru ca pe la orele trei sa strice 
tot aerul din încăpere. De ani de zile nu se pomenise, ba 
nici chiar de când luase fiinţă mănăstirea, nu se ştia să se fi 
iscat vreodată asemenea zarvă deşănţată - în alte 
împrejurări nici nu i-ar fi putut trece prin minte cuiva că s- 
ar putea petrece una ca asta - cum se stârni de astă dată în 
chip atât de năprasnic în rândurile călugărilor, făcându-i pe 
cei mai mulţi dintre ei să cadă în ispită. Amintindu-şi mai 
apoi, după ani şi ani, de atâtea şi atâtea întâmplări din ziua 
aceea, unii călugări mai cu scaun la cap încă se mai 
minunau în sinea lor, gândindu-se cu groază cât de departe 
ajunseseră atunci lucrurile. Atâţia alţii dintre ei, doar, 
oameni cucernici şi cu frica lui Dumnezeu, monahi smeriţi 
în sufletul lor, care duseseră o viaţă sfântă şi fără prihană, 
răposaseră întru Domnul şi trupurile lor neînsufleţite 
răspândiseră tot aşa, de la o vreme, un miros greu, de 
putreziciune, ca orice mort. Şi totuşi nimeni nu se tulburase 
din pricina asta, nici nu se lăsase dus în ispită. Bineînţeles şi 
la noi la schit fuseseră unii călugări a căror amintire se 
păstrase încă vie în mănăstire după ani şi ani, deoarece 
rămăşiţele lor pământeşti, după câte se spunea, rămăseseră 
nevătămate, fără a putrezi. Faptul acesta îi zguduise pe 
fraţii lor întru Domnul, lăsând o urmă neştearsă în sufletul 
lor, ca o nepătrunsă taină şi o minune în fata căreia trebuie 
să te închini; mai mult chiar, monahii îl priveau ca pe o 
făgăduinţă că atunci când prin vrerea lui Dumnezeu le va 
sosi ceasul, mormintele lor vor fi aşijderea încununate cu 
slavă. Aşa, bunăoară, era deseori pomenit bătrânul monah 
Iov, care închisese ochii la vârsta de o sută cinci ani, după 
ce trăise ca un schimnic adevărat, vestit prin faptul că toată 
viaţa postise, păzind în acelaşi timp cu străşnicie 
legământul tăcerii. Pustnicul se prăpădise de mult, în 


primul deceniu al secolului al optsprezecelea şi mormântul 
său era arătat cu multă venerație credincioşilor care intrau 
pentru întâia oară în mânăstire, pomenindu-li-se în cuvinte 
învăluite despre marile speranţe legate de el. (Acolo îl 
găsise părintele Paisie în dimineaţa aceea pe Alioşa). În 
afară de bătrânul călugăr răposat de un car de vreme, se 
mai vorbea despre încă un mare ieromonah, acesta mort 
mai de curând, ca să zicem aşa, stareţul Varsonofi, al cărui 
urmaş întru har fusese părintele Zosima şi pe care, cât 
trăise, toată lumea ce venea pe la mănăstire îl socotea sărac 
cu duhul. Se zice că amândoi zăceau în raclele lor la fel de 
întregi pe cât erau în viaţă, că atunci când fuseseră 
îngropaţi nimic nu arăta că trupurile lor începuseră să se 
descompună, iar chipurile lor, după moarte, parcă se 
luminaseră. Ba erau unii care se jurau că aerul din preajmă 
era îmbălsămat. Oricât de puternice ar fi fost însă aceste 
amintiri, ele nu izbuteau să explice îndeajuns toată agitația 
aceea deşănţată, stupidă şi duşmănoasă pe care o prilejuise 
sicriul stareţului Zosima. În ce mă priveşte, cred că e vorba 
de o serie întreagă de cauze diferite, care au coincis, 
determinând într-un fel ori altul acest incident atât de 
penibil. În primul rând trebuie să ţinem seama de ostilitatea 
profundă de care era înconjurată stăreţia, privită ca o 
inovaţie primejdioasă, ostilitate nemărturisită ce stăruia în 
mănăstire, mocnind în sufletele multora dintre călugări. 
Apoi cu siguranţă că un rol tot atât de important îl juca 
invidia celor din jur. Răposatul fusese socotit sfânt încă din 
timpul vieţii, încât aproape ca nu era îngăduit să te îndoieşti 
de harul lui. Şi nu atât prin minunile pe care le-ar fi săvârşit 
îşi câştigase atâtea simpatii, cât mai ales prin puterea iubirii 
sale, datorită căreia un mare număr de credincioşi, din 
toată inima devotați, făcuseră zid în jurul lui. Totuşi - sau, 
mai bine zis, tocmai de aceea - stareţul stârnise invidia 
multora, o invidie care cu timpul se preschimbase într-o ură 
înverşunată, mărturisită pe faţă sau tăinuită cu grijă şi avea 
destui duşmani nu numai în mănăstire, dar şi printre 


mireni. Aşa că, deşi nu făcuse niciodată şi nimănui nici cel 
mai mic rău, se găsea câte cineva să se întrebe: „De ce, 
oare, l-o fi crezând lumea sfânt?” Era de ajuns deci să se 
întrebe aşa tot mereu ba unul, ba altul, ca până la urmă să 
dospească în jurul lui un noian de ură neîmpăcată. Lata de 
ce, după cum spuneam, simțind duhoarea de putreziciune 
pe care începuseră să o răspândească rămăşiţele lui 
pământeşti şi încă atât de repede - căci nu trecuse nici o zi 
de când îşi dăduse sufletul - mulţi nu-şi mai încăpeau în 
piele de bucurie; în timp ce acei care-i rămăseseră 
credincioşi şi-l veneraseră toată viaţa se simțeau cât se 
poate de ofensaţi de acest incident, ca şi când ar fi fost 
vorba de o insultă personală. Şi acum să arătăm mai pe 
îndelete cum s-au petrecut lucrurile. 

Din momentul în care s-a observat că trupul intrase în 
descompunere, era destul să priveşti mutra călugărilor care 
intrau în chilie ca să-ţi dai seama pentru ce veniseră. Dacă 
intra câte cineva înăuntru, n-avea răbdare să stea mai mult 
de două-trei clipe şi făcea numaidecât calea întoarsă, ca să 
confirme zvonul celor ce aşteptau afară. Unii clătinau trist 
din cap, alţii nici măcar nu căutau să-şi ascundă bucuria ce 
scapără în privirile lor dușmănoase. Nimeni însă nu-i 
dojenea, nimeni nu încerca să ia apărarea răposatului, 
lucru cu atât mai curios cu cât adepţii acestuia erau în 
număr precumpănitor în mănăstire. Se vede că însăşi 
pronia cerească îngăduise de astă dată celor puţini să 
dobândească o vremelnică biruinţă asupra celor mulţi. În 
curând, începură să apară tot aşa, ca să iscodească şi 
vizitatorii mireni, în majoritate din pătura cultă. Oamenii 
simpli rar dacă se încumetau să intre în incinta mănăstirii, 
deşi la poarta schitului aştepta o gloată întreagă. După ora 
trei, afluenţa curioşilor spori în mod simţitor, pe măsură ce 
se răspândea printre mireni ştirea senzaţională. Unii, care 
poate nicidecum n-ar fi venit în ziua aceea sau cărora nici 
nu le era deloc aminte să vină, făcuseră special drumul 
până acolo şi printre ei se aflau destule persoane 


simandicoase din societatea oraşului. Totuşi, lumea se purta 
cuviincios încă, iar părintele Paisie, auster ca întotdeauna, 
citea mai departe, cu glas tare şi răspicat, stâlpii, ca şi cum 
n-ar fi observat nimic, deşi simţise de mult că se întâmplă 
ceva neobişnuit. Curând însă i-au ajuns şi lui la ureche 
unele cuvinte rostite la început în şoapta, apoi cu mai mult 
curaj şi mai desluşit. „Se vede că judecata lui Dumnezeu nu 
se potriveşte cu cea omenească”, auzi spunându-se la un 
moment dat părintele Paisie. Constatarea fusese făcută de 
un mirean, un funcţionar de la oraş, un bărbat între doua 
vârste, pe care toată lumea îl ştia drept om bisericos; 
exprimându-şi gândul însă, omul nostru se mulţumise doar 
să repete în gura mare ceea ce îşi şuşoteau la ureche unii 
călugări. De mult cuvintele acestea amare se desprinseseră 
de pe buzele lor; şi, ceea ce era şi mai dureros, rostindu-le, 
pe chipul acestor monahi se citea tot mai lămurit o 
satisfacţie răutăcioasă. Totuşi, curând lumea începu să 
piardă buna-cuviinţă, ba chiar s-ar fi zis că se simţea 
îndreptăţită să-şi schimbe purtarea. „Cum e cu putinţă una 
ca asta? Se minunau unii dintre monahi cu o ipocrită 
consternare. Firav cum era şi uscăţiv, o mână de om, numai 
piele şi oase, cum se poate să duhnească aşa?” „E semn de 
la Dumnezeu”, se grăbeau să adauge alţii şi părerea 
acestora găsi credit numaidecât, fiind acceptată fără 
discuţie. Căci, spuneau ei, deşi e foarte firesc ca trupul 
omenesc să răspândească la un moment dat un miros greu 
după moarte - aşa cum se întâmplă cu toţi păcătoşii trecuţi 
la odihna de veci - niciodată leşul unui om nu se împute atât 
de curând, ci mult mai încolo, după douăzeci şi patru de ore 
cel puţin, pe când în cazul de faţă mortul „se pripise peste 
fire” şi aici cu siguranţă nu poate fi decât mâna lui 
Dumnezeu, care-şi arătase astfel vrerea. Dumnezeu voise 
anume să trimită un semn neîndoielnic muritorilor. Judecata 
lor te punea pe gânduri şi nimeni n-avea nimic de zis. 
Bibliotecarul mănăstirii, blajinul părinte ieromonah Iosif, la 
care răposatul ţinea foarte mult, încercă să se 


împotrivească gurilor rele, argumentându-le că „nu toată 
lumea e de aceeaşi părere” şi că nici o dogmă a bisericii 
ortodoxe nu pretinde ca rămăşiţele pământeşti ale 
preacucernicilor să nu putrezească. „Aceasta, zicea el, nu 
este decât o închipuire deşartă, căci în multe ţări 
pravoslavnice, bunăoară pe muntele Athos, nimeni nu se 
sinchiseşte câtuşi de puţin când mortul începe să miroasă 
urât. Faptul că trupul celui adormit întru Domnul n-a fost 
atins de putreziciune nu poate fi o dovadă chiar atât de 
sigură că sufletul lui s-a mântuit şi s-a ridicat în slavă 
printre drepţi; asta se poate şti numai după felul cum arată 
oasele atunci când, peste ani de zile, vor fi dezgropate, 
după ce, fireşte, carnea se va fi prefăcut în țarină. Dacă 
oasele aflate în mormânt sunt galbene ca ceara, e semn că 
Dumnezeu l-a proslăvit pe adormitul de veci, socotindu-l 
printre drepţi, iar dacă nu sunt galbene, ci negre, înseamnă 
că Ziditorul nu l-a învrednicit cu această slavă; aşa-i datina 
pe muntele Athos, loc sfânt, unde credinţa pravoslavnică s-a 
păstrat neştirbită, luminând prin curăţia ei fără prihană”, a 
rostit în încheiere părintele Iosif. Din păcate însă cuvintele 
smeritului monah nu reuşiră să înduplece pe nimeni, fiind, 
dimpotrivă, luate în răspăr. „Palavre cărturăreşti! Ce vă 
uitaţi în gura lui, e dintre aceia cu idei noi”, se împotriveau 
unii călugări. „Noi ne ţinem de credinţa veche, ce-ar fi să ne 
luăm după toate scornirile astea noi câte au ieşit acum pe 
lume?” adăugau alţii. „Ce, parcă noi n-avem atâţia sfinţi?! 
De când tot stau acolo sub papucul turcesc, se vede c-au 
uitat ce spune pravila noastră. Au smintit legile 
pravoslavnice, nici clopote nu mai au la biserică!” le ţineau 
isonul limbile ascuţite. Părintele Iosif se depărta mâhnit 
până în adâncul sufletului, cu atât mai mult cu cât simţea că 
vorbise fără prea multă convingere, ca şi cum nici el n-ar fi 
pus temei pe cuvintele sale. Era în mare cumpănă, 
deoarece îşi dădea seama că se pune la cale ceva foarte 
urât, că răzvrătirea ce mocnise până atunci în mânăstire 
scotea acum capul. Treptat-treptat, urmându-i pilda, tăcură 


LLA 


şi alte glasuri cumpătate. Nu ştiu cum se făcuse, că toţi cei 
care-l înconjuraseră cu dragoste pe părintele Zosima - şi 
care primiseră cu dragă inimă şi cu smerenie autoritatea 
stăreţiei - se pierduseră deodată cu firea, fără să-şi dea 
seama cum, aşa încât de se întâmpla să-şi încrucişeze paşii, 
abia mai cutezau să se uite cu sfială unul la altul. Adversarii 
acestei aşa-zise inovaţii, în schimb, înălţau cu trufie fruntea. 
„Răposatul stareţ Varsonofi nu numai că nu mirosea a hoit, 
dar îmbălsămase aerul cu mireasmă de flori, aminteau ei cu 
o mulţumire răutăcioasă; şi dacă Cel-de-Sus l-a învrednicit 
cu atâta slavă, să nu credeţi c-a făcut-o pentru stăreţia lui, 
ci pentru că a trăit toată viaţa ca un sfânt.” Cu timpul, se 
auziră şi alte cuvinte de hulă şi nimeni nu se mai sfia să-i 
scoată fel de fel de ponoase stareţului adormit întru 
Domnul. „Învățătura lui era eretică; viaţa, zicea el, 
bunăoară, e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi 
a umilinţei”, îl judecau unii mai mărginiţi. „Se dăduse după 
moda nouă, nu voia să creadă că focul gheenei e foc 
adevărat”, întăreau alţii şi mai reduşi la minte. „Nu ţinea 
post, îi plăceau cofeturile, la ceai nu-i lipsea niciodată 
dulceaţa de vişine, că-l îndopa cu dulceaţă coconetul de la 
oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu ceai?” îl 
acuzau invidioşii. „| se urcase la cap, îşi aminteau 
neînduplecaţi cei aprigi din fire; pasămite, se credea sfânt, 
toată lumea îi cădea la picioare şi el socotea că aşa se şi 
cuvine.” „Prea lua în deşert taina spovedaniei”, şuşoteau 
duşmanii neîmpăcaţi ai stăreţiei. Şi erau printre ei oameni 
bătrâni, neclintiţi în credinţa lor, care păzeau cu cea mai 
mare străşnicie postul şi legământul tăcerii; niciodată până 
atunci, cât trăise stareţul, nu li se auzise glasul şi acum iată 
că prinseseră grai, din păcate, căci vorbele lor lăsau urme 
adânci în cugetul călugărilor mai tineri, care încă nu ştiau 
prea bine ce să creadă. Bunăoară, oaspetele din Obdorsk, 
călugărul de la sfântul Silvestru, era numai urechi, mereu 
ofta din adânc şi tot dădea din cap. „Avea pesemne dreptate 
ieri părintele Ferapont”, chibzuia în sinea lui. Şi chiar în 


momentul acela se arătă la lumina zilei şi părintele 
Ferapont; ieşise din bârlogul lui parcă anume pentru a 
tulbura şi mai mult sufletele. 

Aşa cum spuneam mai înainte, bătrânul schimnic aproape 
că nu părăsea defel chilioara lui din prisacă; rareori dacă se 
ducea la biserică. Era o încălcare a tipicului de care toţi 
ceilalţi erau obligaţi să se ţină; lui, însă, i se ierta, căci îl 
socoteau cam într-o ureche. Dar, ca să spunem adevărul 
adevărat, cârmuitorii mânăstirii se vedeau oarecum siliţi a-i 
trece cu vederea unele ciudăţenii. Le-ar fi venit greu, de 
altfel, să supună cu de-a sila canoanelor călugăreşti pe un 
schimnic preacuvios, care făcuse legământul postului şi 
tăcerii şi care se ruga zi şi noapte (uneori chiar i se 
întâmpla să adoarmă stând în genunchi). „Este mai sfânt 
decât noi toţi, căci ascultările sale sunt mult mai grele decât 
cer canoanele, ar fi zis călugării. Şi dacă nu vine la biserică, 
n-are a face, ştie el când trebuie să vină şi când nu, după 
rânduiala sa...” Tocmai de aceea, ca să se preîntâmpine 
asemenea cârteli şi ispite, bătrânul pustnic era lăsat în voia 
lui. 

Precum se ştie, părintele Ferapont îl ura de moarte pe 
stareţul Zosima; fapt este că până la urmă îi ajunsese şi lui 
la ureche ceea ce spunea gura lumii, cum că „judecata lui 
Dumnezeu nu se potrivea cu cea omenească” şi că mortul 
„se pripise peste fire”. Se pare că primul care se grăbise să- 
i dea de ştire fusese călugărul din Obdorsk care plecase de 
la el îngrozit în ajun. Am arătat, de asemenea, în cele de 
mai sus că părintele Paisie, care citea stâlpii la căpătâiul 
mortului, fără să se clintească de lângă sicriu, deşi nu putea 
să audă şi să vadă ce se întâmpla pe afară, ghicise totuşi 
fără greş în sinea lui întorsătura pe care aveau s-o ia 
lucrurile, deoarece cunoştea prea bine lumea 
monahicească. Nu era câtuşi de puţin tulburat, totuşi, 
dimpotrivă, aştepta liniştit să vadă ce o să mai fie şi 
urmărea îndeaproape, cu o privire pătrunzătoare, 
frământările mulţimii, ştiind dinainte lămurit care va fi 


sfârşitul. Deodată însă îi veni la ureche o larmă neobişnuită, 
ce se stârnise din senin în tindă, trecând în chip vădit peste 
marginile îngăduite bunei-cuviinţe. O clipă mai apoi, uşa se 
dădu de perete şi în prag răsări năprasnic părintele 
Ferapont. Se vedeau desluşit din chilie oamenii care se 
ţineau cârd după el, îmbulzindu-se jos, lângă treptele de la 
intrare, în majoritate călugări, printre care se 
amestecaseră şi destui mireni. Nimeni însă nu se încumeta 
să urce în cerdac, nici să pătrundă în chilie; se opriră cu 
toţii la picioarele scării, în aşteptare, curioşi să audă ce o să 
spună şi să vadă ce o să facă bătrânul sihastru. Cu toată 
îndrăzneala lor, simțeau parcă o strângere de inimă, 
gândindu-se că părintele Ferapont nu venise acolo de 
pomană. Pustnicul se opri în prag şi ridică mâinile spre cer; 
în momentul acela în dreapta lui, la subsuoară, se iţiră 
ochişorii ageri şi mutra iscoditoare a călugărului din 
Obdorsk, singurul care nu-şi putuse înfrâna curiozitatea şi 
urcase treptele după el. Ceilalţi, cuprinşi de spaimă, în 
momentul când uşa se dădu de perete pocnind, se traseră 
îndărăt. Cu braţele spre cer, părintele Ferapont răcni: 

— Urgisit, urgisit să fii! 

Şi, întorcându-se, făcu pe rând semnul crucii spre cele 
patru colţuri şi spre cei patru pereţi ai încăperii. Însoţitorii 
lui prinseră numaidecât tâlcul acestui gest, căci oriunde ar 
fi intrat, schimnicul nu se aşeza, nici nu rostea o vorbă până 
nu alunga mai întâi duhul necurat. 

— Piei, satană, piei, satană! Rostea el la fiecare cruce. 
Urgisit, urgisit să fii! Răcni el pentru a doua oară. 

Era îmbrăcat cu anteriul lui de şiac, încins cu sfoară. De 
sub cămaşa groasă de cânepă i se zărea pieptul păros şi 
cărunt. Umbla desculţ şi, la fiecare mişcare a braţelor, 
lanţurile grele, pe care le purta sub veşminte, zornăiau. 

Părintele Paisie se întrerupse din citanie şi, făcând un pas 
înainte, se opri în faţa lui în aşteptare. 

— Au ce urmare-i ăsta, preacuvioase? De ce faci lucruri 
neiertate? De ce vrei să ispiteşti smerita turmă? Întrebă el 


într-un târziu, privind încruntat oaspetele nepoftit. 

— Au ce urmare, ha? Ce urmare? Adevăr grăiesc ţie, care 
ţi-e credinţa? Se izmeni, făcând pe prostul, părintele 
Ferapont. Venit-am să izgonesc fiara cea cumplită şi 
spurcată, diavolul ce s-a sălăşluit între voi! Să văd câţi 
încornoraţi s-au pripăşit pe aici în lipsa mea. Să-i mătur pe 
toţi cu târnul de mesteacăn. 

— Vrei să izgoneşti duhul cel necurat şi poate tocmai lui 
Mamona-i slujeşti! Urmă neînfricat părintele Paisie. Au cine 
poate spune despre sine „sfânt sunt”? Nu cumva tu, 
părinte? 

— Nevrednic sunt eu, nu sfânt. În jilţ n-am să şed şi n-o să 
îngădui să mi se închine precum unui idol! Zbieră părintele 
Ferapont drept răspuns. Lumea de azi dă de râpă dreapta 
credinţă! Răposatul, sfântul vostru, adăugă el, întorcându- 
se către gloată cu degetul aţintit spre sicriu, nu credea în 
draci. Punea oamenii să ia curăţenii ca să-i izgonească. De 
aceea s-au prăsit aici ca păianjenii prin unghere. Şi uite-l 
cum i s-a împuţit şi lui hoitul. Ăsta-i semn de la Dumnezeu, 
luaţi aminte! 

Cuvintele pustnicului se refereau la o întâmplare 
adevărată, petrecută pe vremea când părintele Zosima mai 
era încă în viaţă. Într-o bună zi, un călugăr începu a fi 
bântuit de vedenii; mereu i se arăta, fie în vis, fie aievea, 
necuratul. Înfricoşat, bietul monah venise să se 
spovedească stareţului, care-i poruncise pentru dezlegare 
să ţină post şi sa facă mereu rugăciuni. Văzând însă că nici 
aşa nu simţea vreo uşurare, părintele Zosima îl sfătui să 
stăruie mai departe în postul şi în rugăciunile lui, dar în 
acelaşi timp să ia şi un leac pe care-l ştia el. Povaţa 
bătrânului stârni oarecare vâlvă, ducându-i în ispită pe 
mulţi dintre călugări. Se porniseră deci să-l foarfece pe 
şoptite, clătinând din cap, mai cu seamă părintele Ferapont, 
căruia unii clevetitori se grăbiseră să-i aducă la cunoştinţă 
„năstruşnica” poruncă a stareţului într-o împrejurare atât 
de neobişnuită ca aceea. 


— Mergi, cuvioase, rosti imperativ părintele Paisie, căci nu 
în mâna oamenilor stă cumpăna judecății, ci în mâna lui 
Dumnezeu. Se poate să fie într-adevăr un „semn”, pe care 
însă nici tu, nici eu, nici altcineva în toată lumea asta nu e-n 
stare să-l desluşească. Mergi, părinte şi nu mai zădări 
turma! Adăugă el apăsat. 

— Nu s-a învrednicit să postească după rânduiala 
schimniciei, asta vrea s-arate semnul ceresc. E limpede ca 
lumina zilei şi e păcat să ascunzi! Nu-şi mai găsea astâmpăr 
monahul, înfierbântat de râvna lui fanatică. Căzuse în 
patima bomboanelor, venea la el coconetul cu buzunările 
pline, toată ziulica se tot îndulcea cu ceaiuri, nu umbla 
decât să-şi îndestuleze pântecele, şi-l ghiftuia cu bunătăţi, 
cum îşi ghiftuia mintea cu gânduri trufaşe... De aceea, vezi, 
s-a făcut de ocară... 

— Cum poţi rosti asemenea vorbe nesocotite, cuvioase! Îşi 
înălţă mustrător glasul părintele Paisie. Ma închin în faţa 
sihăstriei în care te-ai învrednicit să trăieşti şi a postului pe 
care-l ţii cu sfinţenie, dar vorbele-ţi sunt necugetate de 
parcă ai fi un tânăr cu caşul la gură, uşuratic şi nechibzuit. 
Pleacă, părinte, îţi poruncesc! Încheie monahul cu o voce 
tunătoare. 

— lacă, mă duc! Răspunse părintele Ferapont oarecum 
descumpănit, fără să-şi domolească totuşi mânia. De, voi 
sunteţi tobă de carte! Ce să vă puneţi mintea voastră cea 
înţeleaptă cu un netrebnic ca mine! Că eu am venit ca un 
biet neştiutor aici şi de atunci am avut vreme să uit şi ce am 
mai ştiut, m-a ferit Dumnezeu-sfântul de înţelepciunea 
voastră; mic şi slab cum sunt, a căutat să mă ocrotească... 

Părintele Paisie stătea ca împietrit în faţa lui şi aştepta, 
hotărât să nu se clintească. Pustnicul tăcu în cele din urmă 
şi, cuprins de o subită tristeţe, îşi duse palma dreaptă la 
falcă şi rosti cu un glas tărăgănat, privind sicriul: 

— Când o fi să-l prohodiţi, spre dimineaţă, o să-i cântaţi 
Ajutorul şi Sprijinitorul, canonul preafericiţilor, iar mie, 
când o să-mi dau duhul, o să-mi cântaţi la căpătâi Toată 


dulceaţa vieţii 41), stihoavnă mică, se tângui el cu lacrimi în 
ochi. V-aţi umflat în pene, fumurile trufiei vi s-au urcat la 
cap, pustiu a rămas locul acesta! Răcni el deodată ca ieşit 
din minţi şi, vânturându-şi braţele, se năpusti valvârtej pe 
trepte. 

Mulțimea, care-l aştepta afara, şovăi o clipă: unii se luară 
după el, alţii însă nu se clintiră din loc, pentru că uşa 
rămăsese întredeschisă şi părintele Paisie ieşise în cerdac şi 
se oprise acolo, în picioare, să-i privească. Bătrânul 
năbădăios însă tot nu se liniştise; se depărta vreo douăzeci 
de paşi, apoi, întorcându-se cu faţa spre asfinţit, ridica 
braţele la cer şi se prăbuşi jos, ca secerat, răcnind: 

— Dumnezeul meu a biruit! Hristos a biruit soarele şi iată-l 
cum scăpată! Urlă el dând din mâini, cuprins de frenezie, 
după care îşi lipi obrazul de pământ şi izbucni într-un hohot 
de plâns, scuturându-se tot şi scurmând cu degetele țarina. 
De astă dată toată lumea se repezi într-acolo, se auziră 
ţipete, plânsete... Un vânt de nebunie bântuia mulţimea. 

— E un sfânt cu adevărat sfânt! Un om cu drept cuvânt 
fără prihană! Mărturiseau toţi fără nici o sfială. Uite cine s- 
ar cuveni să fie stareţ! Adăugau cu parapon unii. 

— N-o să primească... E o cinste de care o să se scuture... 
Nu l-ar lăsa mima să slujească blestemata ceea de lege 
nouă... Ce, crezi c-o să se ia după smintelile lor?... 
Protestau alte glasuri. 

Şi cine ştie cum s-ar fi sfârşit toată povestea dacă în 
momentul acela n-ar fi început să bată clopotele, chemând 
credincioşii la vecernie. Toţi îşi făcură cruce. Părintele 
Ferapont se ridică, închinându-se la rândul său, ca şi când 
ar fi vrut să înlăture o piază-rea şi, fără să mai privească 
înapoi, se îndreptă spre sihăstria lui, continuând să strige în 
gura mare vorbe fără şir. Unii - prea puţini însă - se ţinură 
după el; alţii - mai numeroşi - începură să se împrăştie, 
grăbindu-se să meargă la slujbă. 

Părintele Paisie îl lasă pe părintele Iosif să citească mai 
departe Evanghelia şi cobori din cerdac. Ţipetele zănatice 


ale fanaticilor nu izbutiseră să-l clintească şi, totuşi, se 
simţea trist şi abătut, fără să-şi dea seamă de ce anume. Îşi 
încetini paşii, întrebându-se nedumerit: „De unde-o fi venit 
tristeţea asta, de ce să ma pierd aşa cu firea?” şi, aproape 
în aceeaşi clipă, descoperi cu mirare că mâhnirea ce-i 
îndoliase fără veste sufletul fusese prilejuită de un lucru în 
aparenţă fără nici o importanţă şi anume: în gloata care se 
îmbulzea puţin mai înainte la uşa chiliei printre cei ce 
păreau mai agitaţi, îl zărise şi pe Alioşa şi, gândindu-se 
acum la toate astea, îşi amintea că în momentul când 
dăduse cu ochii de el simţise o strângere de inimă. „Atât de 
mare să fie locul pe care-l cuprinde băiatul ăsta în sufletul 
meu?” se întreba el mirat. Iocmai atunci îi ieşi în cale 
Alioşa, care mergea cu pas grăbit, deşi, precum se vedea, 
nu se ducea la biserică. Privirile li se încrucişară o clipa, dar 
Alioşa îşi feri numaidecât ochii, plecându-i în pământ. 
Părintele Paisie îi citi pe faţa răsturnările cumplite ce se 
petreceau în acel răstimp în adâncul său. 

— Şi tu ai căzut în ispită? Exclamă monahul. Te-ai dat şi tu 
de partea celor cu credinţa îndoită? Adăugă el cu 
amărăciune. 

Alioşa se opri, aruncând-i o privire şovăitoare şi iar îşi 
cobori ochii în pământ. Stătea în profil, fără să se 
învrednicească măcar a întoarce capul spre cel care-i 
adresase cuvântul. Părintele Paisie îl cercetă cu luare- 
aminte. 

— Unde te grăbeşti? Au bătut clopotele de vecernie, rosti 
el din nou, dar nici de astă dată nu primi vreun răspuns. 
Pleci din schit? Aşa, fără dezlegare? Şi fără să fi cerut 
binecuvântarea? 

Un zâmbet chinuit miji pe buzele tânărului; şi ce ciudat se 
uită - atât de ciudat - la călugărul care tot încerca să-l 
descoasă... El era duhovnicul în seama căruia fusese lăsat 
cu limbă de moarte de fostul său îndrumător spiritual, de 
stăpânul inimii şi al minţii lui, stareţul său multiubit! Şi 
totuşi, fără a rosti un singur cuvânt, nesocotind respectul ce 


i-l datora, dădu din mână exasperat şi o porni întins spre 
poarta mânăstirii. 

— Ai să te întorci! Şopti părintele Paisie, uitându-se după 
el uimit şi îndurerat. 

II - O CLIPĂ... 

Părintele Paisie nu se înşela presupunând ca „fiul său 
drag” se va întoarce de buna seama înapoi; ghicise (poate 
nu chiar pe deplin, dar cu destulă perspicacitate) adevărata 
explicaţie a stării sufleteşti ce-l stăpânea în momentul acela 
pe Alioşa. Cu toate acestea, trebuie sa vă mărturisesc că-mi 
vine foarte greu să definesc semnificaţia reala pe care va fi 
avut-o acel moment - pe cât de ciudat, pe atât de nebulos - 
în viaţa eroului meu, atât de tânăr încă şi atât de drag mie. 
La întrebarea îndurerată a părintelui Paisie: „Ie-ai dat şi tu 
de partea celor cu credinţa îndoită?” aş putea, fireşte, să 
răspund cu toată convingerea în locul lui: „Nu, nu era 
printre cei şovăielnici în credinţă!” Dimpotrivă, 
descumpănirea lui îşi avea obârşia tocmai într-o credinţa 
prea înfocată. Şi totuşi, cumpăna lui sufletească se stricase, 
exista într-însul o incertitudine atât de chinuitoare, încât 
după ani şi ani Alioşa încă mai socotea această zi de tristă 
amintire ca pe una dintre cele mai nenorocite şi mai 
apăsătoare din viaţa lui. Dacă însă cineva m-ar întreba 
răspicat: „Cum se poate ca toată suferinţa şi zbuciumul lui 
să fi fost provocate numai şi numai de faptul că trupul 
neînsufleţit al bătrânului stareţ, în loc să fi dobândit virtuţi 
tămăduitoare, începuse, dimpotrivă, să se descompună atât 
de grabnic?” aş răspunde fără înconjur: „Da, într-adevăr, 
chiar aşa s-a întâmplat!” L-aş ruga totuşi pe cititor să nu se 
pripească şi să nu surâdă ironic de candoarea tânărului 
meu erou. N-am câtuşi de puţin intenţia să solicit 
îngăduinţa faţă de sentimentele lui sau să încerc cumva să-i 
justific convingerile naive invocând vârsta sa prea fragedă, 
bunăoară, ori faptul că nu apucase să-şi desăvârşească 
învăţătura ş.a.m.d.; în pofida tuturor aşteptărilor, voi 
mărturisi cu hotărâre că nutresc o deosebită stimă pentru 


inima sa, pentru felul său de a fi. Fără îndoială că un altul 
de seama lui, care ar fi dat dovadă de mai multă prudenţă, 
nelăsând impresiile să pătrundă chiar atât de lesne în 
adâncul sufletului său, care ar fi ştiut de timpuriu să fie mai 
calm în afecțiunile sale, un tânăr înzestrat cu un spirit poate 
judicios, dar prea rezonabil pentru vârsta lui (şi tocmai de 
aceea mai superficial), n-ar fi păţit ceea ce i se întâmplase 
lui Alioşa. Dar zău dacă nu este mai lăudabil câteodată să te 
laşi stăpânit de o pasiune fie chiar nechibzuită, dar 
generata de o puternică iubire, decât să rămâi rece în faţa 
ei. Cu atât mai mult în primăvara vieţii, căci, după părerea 
mea, un tânăr care se dovedeşte prea rezonabil în orice 
împrejurare nu-mi inspiră prea multă încredere şi nici nu 
pun prea mare preţ pe sufletul lui! „Da, îmi vor obiecta unii 
oameni cu scaun la cap, nu orice tânăr e-n stare să creadă 
într-o superstiție ca asta despre care vorbeşti dumneata, iar 
eroul dumitale nu poate fi, bineînţeles, un exemplu pentru 
ceilalţi!” La care mă grăbesc să răspund: „Da, într-adevăr, 
eroul meu credea, credea cu sfinţenie, cu nestrămutată 
convingere şi, totuşi, n-am de gând să solicit indulgenţa 
nimănui faţă de dânsul.” 

Vedeţi dumneavoastră, deşi am declarat mai sus (poate 
cam precipitat) că n-am intenţia să explic, să motivez ori să 
justific sentimentele eroului meu, mă văd totuşi silit să 
lămuresc unele lucruri pentru o mai uşoară înţelegere a 
celor ce vor urma. De aceea vă spun de la început: în 
împrejurarea de faţă nu poate fi vorba de o minune privită 
ca atare, după cum nu poate fi vorba nici de o aşteptare 
ilogică a unei minuni ce-ar fi trebuit să se întâmple. Alioşa 
nu avea nevoie de aşa ceva pentru triumful unor convingeri 
ale sale (nu, asta în nici un caz) ori pentru ca nu ştiu ce idee 
preconcepută, ce se înrădăcinase în cugetul lui, să poată 
birui mai lesne o alta similară - cu certitudine, nu! În toate 
şi mai presus de orice, pe primul plan el nu vedea decât 
chipul venerabil şi atât de iubit, chipul omului drept şi fără 
prihană, pentru care avea un adevărat cult. Toată 


dragostea ce sălăşluia în adâncul inimii lui tinere şi curate, 
dragostea sa faţă „de toţi şi de toate”, se concentrase poate 
fără îndreptăţire în vremea din urmă, mai precis în ultimul 
an - cel puţin în manifestările cele mai vii ale sufletului său 
- numai şi numai asupra unei singure fiinţe, asupra 
bătrânului stareţ, acum răposat întru Domnul, de care era 
atât de ataşat. Fiinţa aceasta întruchipase atâta timp 
pentru dânsul supremul ideal, încât i-ar fi fost imposibil să- 
nu aspire cu toată râvna clocotitoare a sufletului său tânăr 
spre acest ideal, ajungând uneori să uite cu desăvârşire „de 
toţi şi de toate”. (Mai târziu avea să-şi amintească, 
bunăoară, că în ziua aceea de grea cumpănă uitase de 
fratele său, Dmitri, la care se gândise cu duioşie şi grijă în 
ajun, după cum, tot aşa, uitase să treacă pe la Iliuşecika, să- 
i ducă tatălui său cele două sute de ruble, pe care de 
asemenea deunăzi îşi propusese cu tot dinadinsul să i le 
dea.) Deci, aşa cum am spus mai înainte, Alioşa nu avea 
nevoie de minuni, ci de împlinirea „dreptăţii supreme” care, 
după părerea lui, fusese încălcată, rănindu-i cu o nebănuită 
cruzime inima. Chiar dacă această „dreptate” mult- 
aşteptată - dreptate cerută de însăşi ordinea firească a 
lucrurilor - lua înfăţişarea unor minuni pe care ar fi trebuit 
să le săvârşească neîntârziat rămăşiţele pământeşti ale 
fostului său îndrumător spiritual, iubit până la adoraţie, 
faptul acesta prezenta oare vreo importanţă? La fel credea 
şi acelaşi lucru îl aştepta toată lumea la mânăstire, chiar şi 
aceia în faţa înţelepciunii cărora se pleca Alioşa, de pildă 
părintele Paisie. Şi fără a-şi mai trudi sufletul cu fel de fel de 
îndoieli, Alioşa îşi înveşmântase năzuinţa în aceleaşi straie, 
împrumutate de la cei din jur. Răstimpul de un an de zile 
petrecut între zidurile mânăstirii îi plămădise cugetul, 
aşezându-i-l într-un anumit tipar şi în sinea lui se obişnuise 
să aştepte ceva. Dar inima lui era însetată de dreptate, 
numai şi numai de dreptate şi nu de minuni! Şiiată că acela 
care, după credinţa lui, trebuia să fie preamărit ca unul ce 
era mai presus decât toţi muritorii, în locul slavei ce i se 


cuvenea cu prisosinţă, fusese prăvălit de pe soclu şi târât în 
noroi! De ce? Cine hotărâse să fie aşa? Cine a putut să 
judece în felul acesta? Se frământa, chinuită de întrebări, 
inima-i tânără şi nevinovată. Era deci o suferinţă prea mare 
pentru el, se simţea adânc jignit, ba chiar îndârijit, văzând 
cum omul fără prihană, cel mai drept între toţi drepţii lumii, 
fusese lăsat pradă batjocurilor răutăcioase ale gloatei 
nesăbuite ce nu-i ajungea nici măcar la călcâie. Minunea nu 
se înfăptuise, nici un miracol nu avusese loc, aşteptările 
mulţimii, care ţinea cu tot dinadinsul să se întâmple ceva 
numaidecât, se dovediseră zadarnice - fie - dar de ce 
trebuia să răbufnească toată această infamie? Cum de 
îngăduise cerul oare o asemenea dezonoare? De ce era 
nevoie, oare, ca trupul să se descompună atât de repede? 
De ce „se pripise peste fire”, cum spuneau cu duşmănie 
călugării? Ce rost avea acest „semn”, aşa cum îl 
proclamaseră toţi într-un glas cu părintele Ferapont şi de 
ce se credeau îndreptăţiţi să tragă asemenea concluzii? 
Unde este providenţa şi unde sunt hotărârile ei ce 
cârmuiesc destinele omeneşti? Pentru ce se ascunde 
„tocmai atunci când e mai multă nevoie de ea”? (se gândea 
Alioşa); ce-o făcuse, oare, să se supună cu atâta docilitate 
legilor necruțătoare, oarbe şi mute ale firii? 

lată tot atâtea întrebări din pricina cărora inima lui 
sângera şi, bineînţeles, după cum am mai pus, pe primul 
plan se afla chipul omului pe care îl iubea mai presus de 
orice şi care fusese „înjosit”, „târât în noroi”! Chiar dacă 
revolta lui era pe cât de absurdă, pe atât de inutilă, repet 
pentru a treia oară (şi poate că părerea mea, sunt gata să 
recunosc, este tot atât de absurdă): îmi pare bine că eroul 
meu s-a arătat atât de puţin chibzuit în momentul acela de 
mare impas, pentru că un om inteligent va avea tot timpul 
să judece şi să cumpănească lucrurile; când, dacă nu într-o 
împrejurare ca asta, iubirea îşi va croi făgaş în sufletul unui 
tânăr? Da, fiindcă veni vorba, cred c-ar fi cazul să amintesc 
un fenomen ciudat, deşi de foarte scurtă durată, ce s-a 


petrecut în conştiinţa lui în momentul critic când se simţise 
cu totul descumpănit. Acest ceva nou, care nu făcuse decât 
să scapere o clipă în mintea lui, pentru a se stinge imediat, 
era strâns legat de gustul amar pe care i-l lăsase discuţia 
din ajun cu Ivan, discuţie care îl obseda acum tot timpul. Şi 
chiar şi în clipa de faţă. O, n-aş putea să spun, fireşte, că în 
sufletul lui s-ar fi clintit cât de cât credinţele lui 
fundamentale şi, ca să zicem aşa, spontane! Îl iubea pe 
Dumnezeu şi credea cu aceeaşi nestrămutată convingere în 
el, deşi se răzvrătise fără veste împotriva lui. Şi totuşi, 
impresia aceea vagă, dar penibilă şi înveninată, pe care i-o 
lăsase discuţia cu Ivan începuse să se agite în adâncul său, 
cerând tot mai imperios să iasă la iveală. Trecând în amurg 
prin păduricea de pini din preajma schitului, Rakitin îl zări 
la un moment dat lungit pe jos, cu faţa la pământ, nemişcat, 
ca şi când ar fi dormit. Se apropie şi-l strigă. 

— Tu eşti, Aleksei? Cum... Dădu el să spună uimit, dar se 
opri, fără să-şi isprăvească vorba. „Cum, până aici ai 
ajuns?” era gata să-l întrebe. 

Alioşa nici nu se uită la dânsul, dar după o mişcare uşoară 
pe care o făcu în momentul acela, Rakitin se dumeri că-l 
aude totuşi şi-l înţelege. 

— Ce-i cu tine? Se miră el, dar în aceeaşi clipă, în locul 
surprizei, pe faţa lui începu să se întindă un surâs ironic din 
de în ce mai accentuat. Ascultă, sunt două ore şi mai bine 
de când te caut. Ai dispărut de parc-ai fi intrat în pământ. 
Ce faci aici? Ce sunt prostiile astea? Uită-te măcar la mine... 

Alioşa se ridică în capul oaselor şi se rezemă cu spatele de 
copac. Nu plângea, dar i se citea pe chip suferinţa şi avea 
privirea încruntată. Nici de astă dată însă nu-şi ridică ochii 
spre Rakitin, ci-i întoarse într-o parte. 

— Parcă eşti alt om acum. Unde e faimoasa ta blândeţe? 
Cine te-a supărat? Te-a jignit cineva? 

— Lasă-mă! Se burzului Alioşa, continuând să privească 
lăturalnic şi făcând un gest ostenit cu mâna. 


— Oho, de ăştia mi-eşti? Ai început şi tu să te oţărăşti ca 
muritorii de rând! Tu, îngeraşule! Zău, mă uimeşti! Alioşka, 
îţi spun cu toată sinceritatea, deşi de mult am ajuns să nu 
mă mai mir de nimic. Şi eu, care te credeam un om 
instruit... 

Alioşa se învrednici, în sfârşit, să se uite la el dar cu o 
privire absentă, ca şi când n-ar fi priceput ce spune. 

— Şi toate acestea numai pentru că bătrânul a început să 
miroasă a hoit? Serios? Credeai într-adevăr c-o să facă cine 
ştie ce minuni? Cum se poate?! Exclamă Rakitin, pe faţa 
căruia se întipări din nou cea mai adâncă surpriză. 

— Am crezut şi cred, fiindcă vreau să cred şi am să cred în 
vecii vecilor! Mai vrei ceva? Râăbufni enervat Alioşa. 

— Nu, absolut nimic, iubitule. Ei, fir-ar să fie, nici un şcolar 
de treisprezece ani nu mai poate să creadă aşa ceva în ziua 
de azi! Ce dracu!... le-ai supărat pe Domnul-Dumnezeul 
tău, vasăzică, eşti făcut foc, ai început să te răzvrăteşti 
împotriva lui! Se poate oare una ca asta: să nu-l avanseze 
pe bietul om şi să nu-i dea o decorație de sărbători?! Ei, 
bată-te să te bată, de ăştia mi-eşti?! 

Alioşa se uită lung la el, mijind ochii şi în privirea lui 
scapără deodată ceva... Un fulger de mânie ce nu părea 
deloc să fie iscat de Rakitin. 

— Nu mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, dar nu 
vreau să „accept lumea” aşa cum a creat-o el, atâta tot! 
Rosti tânărul cu un surâs crispat, apăsând pe cuvinte. 

— Ce vrei să zici? Făcu ochii mari Rakitin, încercând să-l 
priceapă. Ce aiureală mai e şi asta? 

Alioşa nu-i mai răspunse nimic. 

— Bine, bine, să lăsăm asta. Am trăncănit destul, să 
trecem la lucruri mai serioase: ia spune, ai mâncat ceva 
azi? 

— Nu mai ştiu... Mi se pare că da. 

— Aşa cum arăţi, trebuie neapărat să mănânci ceva, ca să 
mai prinzi puteri. Mi se rupe inima când mă uit la tine. Am 
auzit că n-ai închis ochii toată noaptea, aţi avut acolo nu ştiu 


ce sobor. Şi, colac peste pupăza, au mai venit şi emoţiile şi 
daraverile astea... Sunt sigur că n-ai luat nimic în gură 
decât un pic de anafura. Uite, dacă vrei, am aici în buzunar 
o bucată de cârnat, l-am luat cu mine, aşa, ca să fie, când 
am pornit la drum, dar probabil că n-o să... 

— Dă-l încoace. 

— A! De ăştia mi-eşti! Păi bine, nenişorule, asta-i răscoala 
în toată legea... Baricade! Aşa ceva nu se întâmplă chiar în 
fiece zi. Vino la mine... Mi-aş stropi şi eu beregata cu un 
păhărel de vodcă, sunt obosit mort. Dar tu n-ai pune, 
Doamne fereşte, nici picătură de votcă pe limbă... Sau 
poate că vrei şi tu? 

— Fie şi vodcă, dă-mi orice vrei. 

— Ei! Mare minune, nenişorule! Rakitin îl măsură din ochi 
nedumerit. Bine, vodcă sau cârnat, n-are a face, dar, cum 
văd eu, e treabă serioasă aici, aş zice chiar un act de curaj, 
aşa că n-are rost să mai pierdem vremea. Haidem! 

Alioşa se sculă şi porni după el fără un cuvânt. 

— Ce mutră ar face frăţiorul tău Vanecika să te vadă 
acum! Dar, fiindcă veni vorba, ai aflat că frate-tău, Ivan 
Fiodorovici, a şters-o azi-dimineaţă la Moscova? Ştiai că 
pleacă? 

— Ştiam, răspunse nepăsător Alioşa şi în aceeaşi clipă îi 
apăru fulgerător înaintea ochilor chipul lui Dmitri. 

Dar tot aşa de fulgerător se şi mistui; îşi aminti atunci 
brusc că avea de făcut ceva urgent, un lucru care nu 
suferea nici o întârziere, că trebuia neapărat să se achite de 
o anumită obligaţie, să împlinească o datorie imperioasă; 
gândul acesta nu trezi în el nimic, zburându-i din minte fără 
să pătrundă mai adânc în inimă, aşa încât îl uită pe loc. De 
multe ori însă, mai apoi, impresia aceasta fugitivă avea să 
revină, înfiripându-se din nou în el. 

— Frăţiorul tău Vanecika a spus într-o zi despre mine că 
nu sunt decât „o tinichea liberală, fără un pic de talent”, iar 
pe tine altă dată te-a luat gura pe dinainte şi mi-ai dat să 
înţeleg cum c-aş fi „necinstit”... Fie! Lasă, c-o să vedem noi 


câte parale fac talentul şi cinstea voastră (ultimele cuvinte 
Rakitin le rosti printre dinţi, ca pentru sine). Ştii ce, 
continuă el cu glas tare, ia să ocolim noi frumuşel 
mănăstirea şi să mergem aşa, drept înainte, spre oraş. Hm! 
Ar fi trebuit să trec mai înainte pe la Hohlakova. Am ţinut-o 
la curent cu tot ce s-a întâmplat şi ce crezi că mi-a răspuns 
printr-un bilet scris cu creionul (teribil îi mai place cucoanei 
ăsteia să scrie bileţele!): „Niciodată, zice, nu m-aş fi 
aşteptat la una ca asta de la o persoană venerabila ca 
părintele Zosima!” „Una ca asta!” exact aşa cum îţi spun, 
negru pe alb! Cum vezi şi dumneaei s-a făcut foc. Ce ţi-e şi 
cu voi, ăştia!... la stai! Strigă el deodată, şi-l apucă pe Alioşa 
de umăr, silindu-l să se oprească. Ştii ce, Alioşka, izbucni 
Rakitin ca luminat de o idee subită. Şi se uită iscoditor în 
ochii lui. Se silea să pară jovial, dar se vedea cât de colo că 
se temea să-i mărturisească gândul ce i se năzărise din 
senin, neştiind încă lămurit ce să creadă despre starea de 
spirit atât de ciudată a lui Alioşa, care îl surprinsese chiar şi 
pe dânsul. Ştii unde ar fi mai bine să mergem? Îngăimă el 
intimidat şi rugător. 

— Mi-e totuna... Unde vrei tu. 

— Ce-ai zice să mergem la Gruşenka, vrei? Rosti în sfârşit 
Rakitin, tremurând tot de sfială şi de nerăbdare. 

— Bine, haidem la Gruşenka, răspunse liniştit, fără să stea 
pe gânduri, Alioşa. 

Primise propunerea lui atât de calm şi de prompt, încât, 
uluit, Rakitin se dădu un pas înapoi. 

— Măi, măi! Se minună el şi, apucându-l strâns de braţ, îl 
trase după el pe potecă, de teamă să nu se răzgândească. 

Păşeau amândoi în tăcere. Rakitin aproape că nu mai 
îndrăznea să deschidă vorba. 

— Ce bine o să-i pară... Dădu el să spună şi se întrerupse. 
Fireşte că nu de dragul bucuriei pe care se gândea c-o să i- 
o prilejuiască Gruşenkăi ţinuse să-l ia pe Alioşa cu el; 
Rakitin era un om cu capul pe umeri şi nu făcea decât ceea 
ce ştia că poate să-i aducă vreun folos. De astă dată 


urmărea un îndoit scop: în primul rând, voia să se răzbune 
cumva, să vadă cu ochii lui „terfelirea unui cuvios”, să asiste 
la „căderea” neîndoielnică a lui Alioşa „din rândul sfinţilor 
printre păcătoşi”, şi-i râdea inima numai gândindu-se 
dinainte la delectarea ce-l aştepta, iar în al doilea rând 
nădăjduia să obţină şi un oarecare profit material cât se 
poate de avantajos pentru dânsul, dar despre asta vom avea 
ocazia să vorbim mai încolo. 

„Aşadar, a sosit momentul, se gândea el cu o bucurie 
răutăcioasă. Să-l înşfăcăm de guler, fiindc-a picat tocmai la 
tanc!” 

III - UN FIR DE CEAPĂ. 

Gruşenka locuia în centrul oraşului, aproape de Piaţa 
Soborului, la văduva unui negustor, Morozova, care-i 
închinase căsuţa de bârne aflată în curtea din spate. Corpul 
principal de case era mare, de piatră, cu etaj, o construcţie 
veche şi părăginită; acolo trăia izolată proprietăreasa, 
femeie în vârstă, împreună cu două nepoate, amândouă fete 
bătrâne. Morozova, de fapt, nici nu avea nevoie să 
închirieze odăile din curte, dar toată lumea ştia că 
acceptase s-o primească pe Gruşenka (asta se întâmplase în 
urmă cu patru ani) numai de hatârul unei rubedenii ale 
sale, Samsonov, un negustor care era, oficial, protectorul 
Gruşenkăi. Gura lumii vorbea că bătrânul gelos îşi instalase 
„protejata” la Morozova cu o anumită socoteală, gândindu- 
se că ochiul ager al proprietăresei va fi mereu aţintit asupra 
tinerei chiriaşe. Foarte curând însă vigilenţa ei se dovedi de 
prisos şi în ultimul timp Morozova se vedea destul de rar cu 
Gruşenka şi nu-i mai făcea zile fripte spionând-o pas cu pas. 
Ce-i drept, trecuseră patru ani de când bătrânul adusese 
din capitala guberniei o copilă de optsprezece ani, timidă, 
ruşinoasă, subţirică, plăpândă, tristă şi gânditoare şi între 
timp cursese multă apă pe gârlă. La noi în oraş nu se prea 
ştia mare lucru despre viaţa fetişcanei şi nici mai târziu, 
când unii şi alţii începuseră să se intereseze de „femeia 
nostimă” în care se preschimbase, în aceşti ani, Agrafena 


Aleksandrovna; nimeni nu reuşi să afle ceva mai mult. 
Umbla, bunăoară, zvonul că la şaptesprezece ani ar fi fost 
sedusă de un ofiţer care o părăsise curând după aceea; 
seducătorul se mutase din garnizoană şi se însurase cu alta, 
lăsând-o năpăstuită să se zbată în mizerie, acoperită de 
ruşine. Se spunea că, deşi bătrânul o scosese din cea mai 
cumplită sărăcie, protejata lui era totuşi dintr-o familie 
onorabilă, de preoţi, fata unui diacon sau cam aşa ceva. În 
patru ani de zile, dintr-o biată orfană slabă de înger, 
nefericită şi umilită, răsărise o frumuseţe în toată puterea 
cuvântului, cu trăsături tipic ruseşti, o femeie rumenă şi 
înfloritoare, energică şi îndrăzneață, mândră, ba chiar 
arogantă, o femeie care se pricepea de minune să facă bani 
şi să-i şi chivernisească, strânsă la mână şi calculată. Se ştia 
de asemenea că, prin mijloace mai mult sau mai puţin 
cinstite, reuşise să agonisească ceva părăluţe. În schimb, 
toată lumea putuse să se convingă pe deplin de un singur 
lucru şi anume, că era greu de tot să se apropie cineva de 
dânsa şi că, în afară de bătrânul ocrotitor, nici un alt bărbat 
nu se putea lăuda c-ar fi obţinut unele favoruri de la ea în 
toţi aceşti patru ani. În privinţa asta nu mai încăpea nici o 
îndoială, cu atât mai mult, cu cât în ultimii doi ani se 
găsiseră destui martori care-şi încercaseră norocul. Dar 
toate tentativele lor se irosiseră în zadar, ba încă unii dintre 
cei care suspinau după farmecele sale fuseseră nevoiţi să 
bată în retragere în chip ruşinos, făcându-se de râs în urma 
răspunsului sarcastic şi tăios pe care îl primiseră din partea 
tinerei femei care arăta atâta fermitate. De un an încoace, 
precum se aflase, începuse să facă aşa-numite „gheşefturi”, 
îndeletnicire pentru care dovedise aptitudini, aşa încât 
multă lume spunea că trebuie să fie „ovreică sadea”. 
Propriu-zis nu dădea bani cu camătă, în schimb se ştia 
bunăoară că o bucată de vreme fusese asociată cu Fiodor 
Pavlovici Karamazov, cumpărând împreună cu el pe nimica 
toată diferite poliţe, pentru care plătea numai o zecime din 
valoarea lor reală, pentru ca apoi să-şi scoată banii înzecit. 


Bătrân şi văduv şi pe deasupra bolnav, Samsonov, care nu 
mai ieşea de mult din casă, beteag cum era de picioare, 
terorizându-şi feciorii în puterea vârstei, om cu avere de 
sute de mii de ruble, zgârcit şi hapsân, sfârşise prin a fi cu 
totul robit de farmecele ispititoare ale protejatei sale, faţă 
de care în primii ani se purtase cu o mână de fier, dându-i 
doar atât cât îi trebuia ca să trăiască destul de modest, o 
ţinuse adică „la post”, cum vorbeau unii mucaliţi. Gruşenka 
izbutise totuşi să se emancipeze, inspirându-i totodată o 
încredere oarbă în fidelitatea ei faţă de el. Bătrânul (azi 
decedat), care învârtea afaceri pe picior mare, era şi el un 
caracter foarte voluntar, dur ca o cremene şi mai ales un 
cărpănos fără pereche. Deşi o sorbea din ochi pe Gruşenka 
şi n-ar fi putut trăi fără ea (mai ales în ultimii doi ani), nu o 
procopsise cu cine ştie ce avere şi ar fi rămas tot atât de 
strâns la pungă, chiar dacă l-ar fi ameninţat că-l părăseşte. 
Se mulţumise să-i dăruiască o sumă oarecare de bani, ceea 
ce făcuse multă vâlvă în oraş. „Le ştiu o femeie chibzuită, o 
dăscălise bătrânul, încredinţându-i vreo opt mii de ruble, 
poţi să lucrezi pe contul tău, dar ţine minte ce-ţi spun, în 
afară de întreţinere, care rămâne, ca şi până acum, pe 
cheltuiala mea, nu mai capeţi de la mine, pân-oi închide 
ochii, nici o leţcaie. Şi nici prin testament să nu te aştepţi c- 
am să-ţi las ceva.” Bătrânul îşi respectase cuvântul, 
lăsându-şi toată averea feciorilor, pe care în timpul vieţii îi 
ţinuse pe lângă sine, cu neveste şi copii, ca pe nişte slugi, 
fără a pomeni măcar în testament de Gruşenka. Toate 
acestea se aflaseră mai târziu. În schimb, o sfătuia mereu 
ce să facă şi cum să-şi fructifice „capitalul”, indicându-i 
câteva chilipiruri. Când Fiodor Pavlovici - care la început se 
asociase cu Gruşenka pentru a vâna împreună un „gheşeft” 
- amorezat lulea, aproape că-şi pierduse capul din pricina 
ei, bătrânul Samsonov, care era cu un picior în groapă, 
făcuse mult haz pe socoteala lui. Curios este că tot timpul 
cât ţinuse legătura cu Samsonov, Gruşenka fusese cu 
desăvârşire cinstită faţă de el; se pare chiar că era singurul 


om cu care căutase să fie cinstită. Mai apoi însă când 
intrase în joc şi Dmitri Fiodorovici şi el tot atât de 
îndrăgostit, Samsonov încetase să mai râdă. Dimpotrivă, 
într-o zi, o sfătuise foarte serios pe Gruşenka, atrăgându-i 
atenţia cu oarecare severitate: „Dacă-i vorba să alegi între 
tată şi fiu, rămâi cu bătrânul, dar numai cu condiţia ca 
ticălosul să te ia de nevastă şi, măi cu seamă, înainte de 
nuntă să treacă pe numele tău măcar o parte din avere. Nu- 
ţi încurca zilele cu căpitanul, fiindcă n-o să faci nici o 
pricopseala.” Iată, vorbă cu vorbă, povaţa pe care bătrânul 
desfrânat i-o dăduse cu gura lui, simțind că i se apropie 
sfârşitul. Şi într-adevăr, la vreo cinci luni după aceea se şi 
prăpădise. În treacăt fie spus, deşi multă lume în oraş 
cunoştea pe atunci rivalitatea absurdă şi monstruoasă 
dintre pasiunea amândoura pentru Gruşenka, prea puţini 
îşi dădeau seama de natura reală a raporturilor ei cu cei doi 
bărbaţi - Fiodor şi Dmitri Karamazov. Până şi cele două 
slujnice ale sale (în urma nenorocirii întâmplate, despre 
care vom avea prilejul să vorbim mai încolo) au arătat la 
proces că Agrafena Aleksandrovna îl primea pe Dmitri 
Fiodorovici numai de frică, pentru că ar fi ameninţat-o „c-o 
omoară”. Gruşenka avea două servitoare, o bucătăreasă 
bătrână de tot, bolnavă şi aproape surdă, pe care o adusese 
din casa părintească şi pe nepoata acesteia, o fetişcană de 
vreo douăzeci de ani, destul de dezgheţată, care era, 
chipurile, jupâneasă. Gruşenka era mână strânsă şi trăia 
cât se poate de modest. Locuinţa pe care o ţinea cu chirie 
nu avea decât trei încăperi, mobila fiind tot a 
proprietăresei, o mobilă veche, de mahon, după moda de la 
o mie opt sute douăzeci. Deşi se înserase de mult afară, în 
momentul când Rakitin şi Alioşa ajunseră acolo, nicăieri în 
odăi nu era lampa aprinsă. Gruşenka se odihnea la ea în 
salon, culcată pe o canapea largă şi butucănoasă cu 
speteaza din imitație de mahon, tare şi având 
îmbrăcămintea de piele roasă şi ciuruită peste tot. Îşi 
pusese sub cap două perne luate de pe pat şi stătea întinsă 


pe spate, fără să facă nici o mişcare, cu braţele încolăcite 
sub ceafă. Era dichisită, ca şi cum ar fi aşteptat o vizită, cu o 
rochie de mătase neagră şi o bonetă spumoasă de dantelă, 
care-i şedea grozav de bine şi cu un şal tot de dantelă, 
aruncat pe umeri şi prins la piept cu o broşa de aur masiv. 
Aştepta desigur pe cineva dorit cu înfrigurare. Palidă la 
faţă, cu buzele dogoritoare şi ochii aprinşi, bătea 
nerăbdătoare cu vârful piciorului drept în braţul canapelei. 
În clipa când Rakitin şi Alioşa intrară, în casă se produse un 
mic incident”, auzind un zgomot în antreu, Gruşenka sări în 
picioare înfricoşată, dând un strigăt: „Cine-i acolo?” 
Jupâneasa, care ieşise să întâmpine musafirii, o linişti însă 
imediat: 

— Nu-i dumnealui, e altcineva, nu vă speriaţi. 

„Ce-o fi păţit?” se gândi Rakitin, trăgându-l de braţ pe 
Alioşa după dânsul în salon. O găsiră pe Gruşenka stând în 
picioare lângă canapea, încă nedezmeticită din spaima pe 
care o trăsese. O şuviţă de păr castaniu scăpată de sub 
bonetă îi atârna pe umărul drept. Gruşenka însă nici nu 
băgă de seamă: abia după ce se uită mai bine la oaspeţi şi-i 
văzu cine sunt se gândi să şi-o aşeze cum trebuie. 

— Tu eşti, Rakitka? Mi-a sărit inima din loc. Cu cine eşti? 
Pe cine mi-ai adus? Doamne, ia te uită cine a venit! Exclamă 
ea, recunoscându-l pe Alioşa. 

— Spune să aducă luminările, porunci Rakitin cu aerul 
degajat al unui obişnuit de-al casei, care îşi poate permite 
să dea dispoziţii. 

— Lumânări... A. Sigur că da, lumânări... Fenia, adu-i o 
lumânare... Tocmai acum ţi-ai găsit să vii cu el! Îl luă ea la 
rost pe Rakitin, făcând un semn cu capul spre Alioşa. Apoi, 
ducându-se la oglindă, îşi potrivi cu amândouă mâinile părul 
scăpat de sub bonetă. Părea contrariata. 

— Pai n-ai vrut tu aşa? Întreba Rakitin, gata sa se supere. 

— Nu-i nimic, Rakitka, m-ai speriat, atâta tot şi Gruşenka 
se întoarse zâmbind către Alioşa. Nu te teme de mine, 
dragul meu Alioşa, nici nu ştii ce bine-mi pare c-ai venit aşa, 


pe neaşteptate. Vai, cum m-ai speriat, Rakitka! Am crezut 
că-i Miţea şi vrea să intre buzna în casă. L-am păcălit 
deunăzi, l-am pus să jure pe onoarea lui că nu se îndoieşte 
de mine şi uite că l-am minţit. l-am spus că trebuie să stau 
în seara asta cu moşneagul meu, Kuzma Kuzmici, să număr 
banii. Mă duc o dată pe săptămână la dânsul şi rămân până 
seara târziu, fiindcă avem de făcut socoteli. Ne încuiem în 
odaie, dânsul face socoteli pe abac, iar eu trec cifrele în 
registre; numai în mine are încredere. Miţea e convins că 
sunt acolo, iar eu stau cu uşile zăvorite şi aştept o veste. Nu 
ştiu cum v-a lăsat Fenia să intraţi! Fenia, Fenia! Dă fuga 
până la poartă, deschide-o şi vezi dacă nu e căpitanul pe 
afară. Poate c-o fi stând ascuns undeva şi mă pândeşte! Mi-e 
o frică de el azi! 

— Nu-i nimeni, Agrafena Aleksandrovna, m-am uitat bine 
peste tot. Mereu mă uit pe gaura cheii, că şi eu tremur 
toată. 

— Ai închis obloanele? Ar trebui să tragem şi perdelele, 
uite-aşa! Şi Gruşenka se şi duse să împreune draperiile 
grele. Să nu-i dea cumva prin gând să intre înăuntru, 
văzând lumină. Nici nu ştii ce frică mi-e azi de frăţiorul 
dumitale, Alioşa! 

Gruşenka vorbea tare şi, deşi i se citea spaima pe faţă, 
părea în acelaşi timp stăpânită de un fel de înfrigurare. 

— De ce ţi-o fi aşa teamă de Mitenka azi? O iscodi Rakitin. 
Nu te-am pomenit chiar atât de fricoasă şi pe urmă cine nu 
ştie cum îl joci tu pe degete! 

— Nu ţi-am spus că aştept o veste, o veste ca-n poveste? 
Numai Mitenka îmi lipseşte acum! De altfel, nici el nu m-a 
crezut, îmi dau seama. N-a crezut ca ma duc la Kuzma 
Kuzmici. Acum probabil că sta pitit undeva în grădină, 
acasă, la Fiodor Pavlovici, să-mi aţină calea. Cu atât mai 
bine: dacă stă la pânda acolo, înseamnă c-am scăpat de el! 
Am fost totuşi la Kuzma Kuzmici, dar numai în treacăt, m-a 
condus chiar Miţea până acolo; i-am spus c-o să zăbovesc 
până la miezul nopţii şi ne-am înţeles să treacă să mă ia pe 


la douăsprezece. L-am lăsat să plece, apoi am intrat 
înăuntru şi am stat cu bătrânul vreo zece minute, după care 
am şters-o înapoi acasă. Am alergat într-un suflet, de teamă 
să nu mă întâlnesc cu el! 

— Şi de ce te-ai gătit aşa? Măi, măi, ce bonetă nostimă! 

— Prea eşti curios, Rakitin! Nu ţi-am spus că aştept o 
veste? Când o să vină, într-o clipa sunt în picioare şi-mi iau 
zborul pe loc şi n-o să mă mai vedeţi niciodată! De aceea m- 
am îmbrăcat aşa, ca să fiu gata când o sosi. 

— Şi unde vrei mătăluţă să zbori? 

— Cine ştie prea multe îmbătrâneşte curând. 

— Ei, nu mai spune?! Uite la ea, parcă-i într-al nouălea 
cer... Nu te-am văzut niciodată aşa. Te-ai dichisit de parc-ai 
merge la bal! O tot măsura de sus până jos Rakitin. 

— Ce ştii tu de baluri? 

— Dar tu? 

— Ei, află că eu am fost totuşi la un bal. Acum trei ani, 
Kuzma Kuzmici şi-a însurat feciorul şi am privit toată 
sindrofia de sus, de la orchestră. Dar ce mă tot ţii de vorbă, 
când am aici un musafir atât de simandicos? Şi încă ce 
musafir! Alioşa, drăguţule, mă uit la dumneata şi parcă nu- 
mi vine să-mi cred ochilor! Doamne, cum se face c-ai venit 
la mine?! Drept să-ţi spun, nu m-aş fi aşteptat, nici prin 
minte nu mi-a trecut c-ai să vii vreodată, pentru nimic în 
lume n-aş fi crezut una ca asta! Deşi n-ai picat într-un 
moment potrivit, mă bucur din toată inima că te văd. Şezi 
colea, pe divan, aşa, micul meu luceafăr. Zău, tot mi se pare 
că visez... Eh, Rakitka, de ce nu l-ai adus ieri sau acum două 
zile?... Dar nu-i nimic, sunt mulţumită şi aşa. Poate-i chiar 
mai bine c-ai venit azi, în clipa asta şi nu acum două zile... 

Gruşenka se aşeză zglobie pe canapea lângă Alioşa şi 
rămase cu privirile aţintite asupra lui, ca în extaz. Îi părea 
bine într-adevăr că venise şi nu minţea spunând că-i 
mulţumită să-l vadă. Ochii îi străluceau şi un zâmbet fericit, 
blajin, îi plutea pe buze, cu duioşie. Alioşa n-ar fi crezut 
niciodată că faţa ei putea exprima atâta bunătate... Până 


deunăzi nu avusese ocazia s-o vadă mai de aproape şi-şi 
făcuse despre ea o părere înfiorătoare; perfidia pe care i-o 
pusese la cale în ajun, cu atâta răutate, Katerinei Ivanovna 
îl cutremurase, aşa încât acum era peste măsură de mirat 
să întâlnească o fiinţă cu totul diferită de cea pe care se 
aşteptase s-o vadă. Cu toată durerea şi amărăciunea ce-i 
împovărau sufletul, avu răgaz s-o privească mai cu atenţie. 
De ieri şi până azi, totul la ea se schimbase în bine: nu mai 
avea glasul acela mieros, gesturile afectate, insinuante, din 
ajun... Era mult mai naturală, mai spontană acum, mai 
sprintenă în mişcări şi mai zglobie, avea un aer deschis şi 
încrezător şi în acelaşi timp părea extrem de nervoasă. 

— Doamne, ce de lucruri s-au întâmplat azi, zău! Ciripi ea. 
Habar n-am de ce m-oi fi bucurând aşa că te văd, Alioşa! 
Dacă m-ai întreba, crede-mă că n-aş şti ce să-ţi răspund! 

— Ba nu, zău, chiar nu ştii de ce te bucuri? O luă în 
primire ironic Rakitin. Nu m-ai bătut mai înainte ia cap să 
ţi-l aduc: adu-l şi adu-l, prin urmare ştiai foarte bine de ce. 

— Mai înainte aveam un scop, acum însă nu mă mai 
interesează, a trecut momentul. Să vă aduc ceva. M-am 
făcut mai bună acum, Rakitka. Şezi şi tu, de ce ai rămas în 
picioare? Ori te-ai şi aşezat? Nici o teamă, Rakitin îşi poartă 
singur de grijă. II vezi, Alioşa? Uite-l cum s-a îmbufnat. Şi 
ştii de ce? Pentru că nu l-am poftit pe scaun înainte de a te 
fi poftit pe dumneata! Of, of, mult e supărăcios Rakitka al 
nostru! Da, da, îi sare ţandăra din orice fleac! Râse 
Gruşenka. Ei, lasă, Rakitka, nu fi supărat, azi am o inimă de 
aur. Dar dumneata de ce eşti trist, Alioşecika, ori tot te temi 
de mine? Şi se uită drept în ochii lui, cu un zâmbet sprinţar 
şi ironic în privire. 

— E necâjit, bietul băiat... N-a căpătat decorație, interveni 
Rakitin, îngroşându-şi vocea. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Moşneagul lui s-a împuţit. 

— S-a împuţit? Ce bazaconii tot îndrugi acolo? Nu pricep! 
Cine ştie ce măscări îţi stau pe limbă... Fă bine şi taci, 


nătărăule! Alioşa, mă laşi să stau pe genunchii dumitale? 
Uite-aşa! Şi, cu o mişcare sprintenă, Gruşenka se cocoţă 
râzând pe genunchii lui, ca o pisicuţă zburdalnică, şi-i 
încolăci umerii cu braţul. Să vezi cum o să-l fac eu să râdă 
pe băieţaşul meu cel cucernic! Nu zău, chiar mă laşi să stau 
pe genunchii dumitale? Nu te superi? Dacă vrei, ma dau 
jos! 

Alioşa tăcea mâlc, nici nu îndrăznea măcar să clipească, nu 
scoase o vorbă nici chiar când o auzi spunându-i: „Dacă 
vrei, mă dau jos!”, ca şi cum ar fi încremenit locului din 
senin. Cu toate astea, nu simţea nimic din ceea ce şi-ar fi 
putut închipui ori s-ar fi putut aştepta cineva, de pildă 
Rakitin, care-l pândea de pe scaun cu o scânteiere lascivă în 
ochi. Durerea ce-l copleşise era prea mistuitoare ca să nu 
înăbuşe orice fior ce s-ar fi putut trezi în inima lui şi, dacă 
ar fi fost pe deplin conştient de tot ce se petrecea cu el, şi- 
ar fi dat seama că în momentul acela purta cea mai 
puternică armură împotriva tuturor ademeninlor şi ispitelor 
ce l-ar fi încercat. Cu toată mâhnirea lui covârşitoare şi 
dezorientarea în care se afla, spre marea sa mirare, un 
simţământ curios şi nou punea treptat stăpânire pe sufletul 
său: femeia aceasta „infernală” nu-l mai înspăimânta ca 
până atunci, nu-l mai făcea sa se cutremure în sine îngrozit, 
aşa cum se întâmpla odinioară de câte ori se gândea la 
femei; mai mult chiar, deşi se temea de ea atât de cumplit, o 
ţinea acum pe genunchi - ceea ce nici n-ar fi putut să 
conceapă mai înainte - cu braţele încolăcite după grumazul 
lui, fără să mai simtă nici o sfială; dimpotrivă, în sufletul lui 
încolţise un sentiment nou, care n-avea nimic de-a face cu 
spaima, o curiozitate puternică, vie, spontana. 

— la mai lăsaţi fleacurile! Protestă Rakitin. Mai bine spune 
sa vină cu şampania, sper că n-ai uitat ce mi-ai făgăduit? 

— Adevărat. Ştii, Alioşa, i-am promis că-l cinstesc cu 
şampanie dacă te aduce la mine. Foarte bine, să vină 
şampania, vreau şi eu să beau! Fenia, Fenia, dă fuga şi adu 
sticla aceea pe care a lăsat-o Miţea, hai, repede! Sunt eu 


zgârcită de felul meu, dar tot am să pun la bătaie o sticlă şi 
nu de dragul tău, Rakitka, bineînţeles. Ce eşti tu decât o 
secătură, pe când Alioşa-i un prinţ! Deşi poate că numai de 
asta nu-mi arde acum, totuşi am să beau cu voi, vreau să-mi 
fac de cap! 

— Dar ce se întâmplă acum, ce-i cu „vestea” aceea despre 
care tot vorbeşti, dacă-mi permiţi să te întreb şi nu-i cumva 
un secret la mijloc? Încercă din nou s-o descoasă, curios, 
Rakitin, silindu-se pe cât putea sa nu se sinchisească de 
bobârnacele ce curgeau cu nemiluita asupra lui. 

— Nu-i nici un secret; de altfel, tu ştii despre cine-i vorba, 
rosti Gruşenka, întunecându-se deodată la faţă, îngrijorată. 
Se întoarse apoi către el, dezlipindu-se pentru o clipă de 
Alioşa, pe care îl ţinea mai departe de gât, cocoţată pe 
genunchii lui. Se întoarce ofiţerul, Rakitin; auzi tu, vine 
ofiţerul meu! 

— Ştiam. Şi unde-i acum? E chiar aşa aproape? 

— La Mokroe. Mi-a scris c-o să-mi trimită o ştafetă; chiar 
adineauri am primit scrisoarea. Şi acum stau şi aştept 
ştafeta. 

— Ce vorbeşti! Dar de ce s-a oprit la Mokroe? 

— Ar fi prea multe de spus, ajunge atât. 

— Ce-o fi în sufletul lui Mitenka? Săracul de el! Sau poate 
că nu ştie încă... 

— Asta ar mai lipsi! Habar n-are. Dacă află, mă omoară. 
Numai că nu mai mi-e frică de el acum, nu ma mai tem de 
cuțitul lui. Taci, Rakitka, să nu te prind că-mi mai pomeneşti 
de Dmitri Fiodorovici, că destul sânge rău mi-a făcut! Nici 
nu vreau sa mă mai gândesc la lucrurile astea. Nu-mi place 
sa mă gândesc decât la Alioşa; sunt ocupata cu el acum... 
Haide, zâmbeşte, drăguţule, uită-te la mine... De ce nuvrei 
să fii mai vesel, de ce nu râzi de prostia şi de fericirea 
mea?... Uite c-a zâmbit, a zâmbit, băieţaşul! Cu ce ochi 
blânzi mă priveşte! Ştii, Alioşa, mi-era teamă să nu te fi 
supărat pentru figura pe care i-am făcut-o deunăzi 
domnişoarei aceleia... Zău, m-am purtat ca o căţea... Şi 


totuşi, nu-mi pare rău, drept să-ţi spun, că s-a întâmplat 
aşa... M-am purtat şi bine şi rău, rosti Gruşenka visătoare şi 
un zâmbet crud îi flutură pe buze. Miţea mi-a spus că urla 
ca scoasă din minţi: „Ar trebui bătută cu biciul!” Se vede c-a 
fript-o rău la inimă. M-a chemat la dânsa, credea c-o sămă 
prindă-n laţ! Ce-şi închipuia dumneaei, c-o să mă dea gata 
cu o ceaşcă de ciocolată... Ba nu, zău, e mai bine că s-a 
întâmplat aşa! Gruşenka zâmbit din nou. Mă temeam numai 
să nu te fi supărat pe mine... 

— Să ştii că nu minte, Alioşa! Exclamă deodată Rakitin, 
neputându-şi ascunde uimirea. l-e frică de tine, ai fi crezut 
aşa ceva? De un puişor de găină ca tine! 

— O fi puişor de găină pentru tine, Rakitka... Fiindcă tu n- 
ai inimă! Dar eu îl iubesc din tot sufletul! Alioşa, mă crezi că 
te iubesc din tot sufletul? 

— Neruşinata! Ai auzit, Aleksei, ţi-a declarat amor”?! 

— Şi ce-i dacă-l iubesc?! 

— Cum rămâne atunci cu ofiţerul? Cu vestea picată din 
cer, vreau să zic, de la Mokroe? 

— Dragostea mea pentru Alioşa e una şi ofiţerul e altceva. 

— Judecată de muiere! 

— Nu mă mai sâcâi, Rakitka! Se oţări deodată Gruşenka. 
Ţi-am spus doar că n-are a face una ca alta. Pe Alioşa îl 
iubesc altfel. E adevărat, Alioşa, că-ţi pusesem gând rău 
într-o vreme. Aşa-s eu, ticăloasă şi apucată, ce vrei?! Uneori 
însă, când te priveam, mi se părea că văd licărind în ochii 
tăi conştiinţa mea. „Nu se poate, îmi ziceam, prea sunt 
ticăloasă ca sa nu mă dispreţuiască.” şi tot aşa mi-am spus 
şi acum doua zile, când am fugit din casă, de la domnişoara 
aceea. De altfel, e un lucru la care mă gândesc de mult. Ştie 
şi Miţea asta, i-am mărturisit şi lui. Şi Miţea mă înţelege. Mă 
crezi, Alioşa, îmi arde obrazul de ruşine câteodată... Când 
mă uit la dumneata, mi-e ruşine de mine, zău... Nu-mi 
amintesc însă cum s-a întâmplat să-mi cazi cu tronc şi când 
anume... 


Fenia aduse o tavă pe care se aflau o sticlă destupată şi 
trei cupe de şampanie pline. 

— A sosit şampania! Strigă Rakitin. Ai cam luat-o razna, 
Agrafena Aleksandrovna, nu mai ştii ce vorbeşti, dacă mai 
bei şi un pahar, parcă te văd c-o să-ţi ridici poalele şi începi 
să dansezi! Eh, nici măcar atâta lucru nu s-au priceput să 
facă! Bombăni el cercetând sticla. A turnat-o baba în 
pahare la bucătărie şi probabil s-a şi încălzit! Nu-i nimic, 
las' că-i bună şi aşa! 

Se apropie de masă şi, ducând la gură un pahar, îl deşertă 
pe nerăsuflate, apoi îl umplu din nou. 

— N-ai ocazie să bei şampanie chiar în fiecare zi, spuse el, 
lingându-se pe buze. Hai, Alioşa, ia-ţi şi tu paharul, să 
vedem dacă te ţin curelele! Dar pentru ce să închinăm? 
Pentru porţile raiului, da? Ridică paharul, Gruşa, bea şi tu 
pentru porţile raiului. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

Gruşa luă cupa în mână. Alioşa bău o înghiţitură şi puse 
paharul la loc. 

— Mai bine renunţ, rosti el cu un zâmbet blajin. 

— Parcă te lăudai c-o să bei! Îl întărită Rakitin. 

— Nu mai beau nici eu dacă dumneata nu bei, îi ţinu isonul 
Gruşenka. De altfel, nici nu mai am chef. Bea, Rakitka, 
deşartă tu sticla până la fund. Nu beau decât dacă bea 
Alioşa. 

— Of, of, ce înduioşător! Pufni Rakitin. Uite la ea cum i s-a 
cocoţat pe genunchi! El, barem, are durerea care-l seacă la 
suflet dar pe tine ce bâzdăc te-a apucat, mă rog? 
Dumnealui, pasămite, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, 
era gata chiar să-şi spurce gura cu cârnat... 

— De ce? 

— l-a murit unchiaşul, părintele Zosima... 

— Cum aşa, a murit părintele Zosima?! Se minună Gruşa. 
N-am ştiut nimic şi se închină cu smerenie. Doamne şi eu, 
care şedeam pe genunchii lui! Tresări ea speriată şi se 


desprinse numaidecât de el, aşezându-se alături pe 
canapea. 

Alioşa o privi lung, mirat şi parcă se mai lumină la faţă. 

— Ce-ai cu mine, Rakitin, lasă-mă în pace! Rosti el deodată 
dârz, ridicând glasul. De ce spui că m-am răzvrătit 
împotriva lui Dumnezeu? N-aş vrea să te urăsc, caută să fii 
şi tu mai înţelegător. Am pierdut ceva fără de preţ, o 
comoară cum tu n-ai avut niciodată şi n-ai dreptul să mă 
judeci. Mai bine uită-te la dânsa: ai văzut cum a căutat să 
mă cruţe? Am venit aici cu gândul c-am să găsesc un suflet 
hain, mă ispitea ticăloşia pentru că şi eu mă simţeam 
păcătos şi rău şi am întâlnit o adevărată soră, o inimă de 
aur, un suflet duios... A căutat să mă cruţe... Agrafena 
Aleksandrovna, despre dumneata e vorba. Dumneata m-ai 
salvat, mi-ai aşezat sufletul în vechiul făgaş... 

Îi tremurau buzele şi vocea i se curmă brusc, silindu-l sa se 
oprească. 

— Te-a salvat, zici? Nu, zău! Rânji sarcastic Rakitin. Şi 
când te gândeşti că mai deunăzi voia să-ţi facă felul, ştii 
asta? 

— Stai, Rakitka! Se repezi Gruşenka. Destul, tăceţi 
amândoi! Am să vă spun tot: te rog, Alioşa, să nu mai 
vorbeşti aşa, pentru că-mi vine să intru în pământ de 
ruşine! Sunt rea, să ştii, nu sunt bună, aşa cum mă crezi 
dumneata. lar tu, Rakitka, fă bine şi ţine-ţi gura, pentru că 
minţi. Recunosc că i-am pus gând rău cândva, ai dreptate, 
voiam, cum zici tu, să-i fac felul, însă asta a fost mai demult, 
dar acum nu mai e adevărat, ce-ai spus e o minciună; acum 
e cu totul altceva... Să nu te mai prind că scoţi un cuvânt, 
auzi tu, Rakitka! Îl luă din scurt Gruşa, care părea 
surescitată. 

— Uite c-au înnebunit amândoi! Şuiera printre dinţi 
Rakitin, măsurându-i din ochi nedumerit. Le lipseşte o 
doagă, curat balamuc! Amândoi s-au muiat, acu' să te ţii 
lacrimi şi suspine! 


— Da, am să plâng, am să plâng! Confirmă Gruşenka. A 
spus că-i sunt ca o soră, asta n-am s-o uit niciodată, nu, n- 
am s-o uit niciodată! Să ştii, totuşi, Rakitin, că, aşa rea cum 
sunt, tot am făcut şi eu în viaţa mea pomană cu un fir de 
ceapă! 

— Ai dat de pomană un fir de ceapă? Cum adică? Ei, fir-ar 
să fie, zău dacă n-au căpiat! 

Exaltarea de care erau cuprinşi amândoi îl mira şi-l 
scandaliza totodată pe Rakitin, aproape că se simţea vexat, 
deşi ar fi putut să-şi dea seama că, printr-o coincidenţă cu 
totul excepţională şi unul şi altul se aflau într-un moment de 
răscruce din viaţa lor, menit să le zguduie sufletele. Dar pe 
cât era de sensibil când se întâmpla să fie în joc propria-i 
persoană, pe atât de obtuz se dovedea Rakitin când era 
vorba de semenii lui, asta poate şi fiindcă era prea tânăr 
încă şi fără experienţă, dar în bună parte pentru că era de 
un egoism feroce. 

— Vezi, Alioşecika, râse nervos Gruşa, întorcându-se spre 
el, m-am lăudat faţă de Rakitin c-am dat şi eu de pomană o 
ceapă; faţă de dumneata însă ce rost ar avea să mă laud, 
dumitale am să-ţi spun cu altă inimă adevărul curat. Nu e 
decât o poveste, dar o poveste foarte frumoasă, pe care o 
ştiu de când eram fetiţă mică de la Matriona, bucătăreasa 
noastră. Ascultă: „A fost odată ca niciodată o femeie rea şi 
hapsână. Şi femeia aceea a făcut cât a făcut umbră 
pământului şi, împlinindu-i-se sorocul, a murit. Şi murind n- 
a lăsat după ea nici o faptă bună. Dracii au pus atunci 
gheara pe ea şi au aruncat-o în iazul de foc. Iar îngerul ei 
păzitor sta pe mal şi-şi tot frământa mintea: «Oare ce fapta 
virtuoasa o fi săvârşit în viaţa ei ca să pot pune o vorbă 
bună pentru ea la Dumnezeu?» şi, aducându-şi aminte, se 
duce el şi-i spune lui Dumnezeu: «A smuls din grădină un fir 
de ceapă şi l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie 
săracă». «la firul cela de ceapă, zice Dumnezeu şi dă-i-l să 
se agate de el şi pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă 
izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în rai, iar dacă s-o rupe firul 


de ceapă, să rămână unde se afla acum.» Îngerul a coborât 
degrabă în iad şi, întinzându-i firul de ceapă, a zis: «Apucă- 
te vârtos de el, femeie şi eu am să te scot afară». Şi a 
început să tragă binişor, binişor de fir, până ce a scos-o 
aproape de tot din iad. Dar ce să vezi: ceilalţi osândiţi, când 
au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agăţat care 
mai de care de ea, să-i tragă şi pe ei afară. Scorpia de 
femeie însă, haină cum era la suflet, a început să dea din 
picioare şi să urle: «Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, 
ceapa-i a mea, nu a voastră!» Nici n-a apucat să termine şi 
firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut înapoi în iad şi arde 
şi acum în focul gheenei. Îngerul a izbucnit în plâns şi a 
plecat”. Asta-i toată povestea, Alioşa, n-am uitat-o până în 
ziua de azi şi nici n-am s-o uit vreodată, pentru că şi eu sunt 
tot aşa de haină la suflet ca şi zgripţuroaica aceea. M-am 
lăudat adineauri faţă de Rakitin c-am miluit pe cineva cu un 
fir de ceapă, ţie însă am să-ţi mărturisesc adevărul: doar un 
fir de ceapă, unul singur, am dăruit de când mă ştiu pe 
lume, atâta pomană am şi eu la viaţa mea. Să nu mai zici că 
sunt bună, Alioşa, nu-s deloc aşa cum mă crezi dumneata, 
dimpotrivă, sunt rea, rea de tot şi hapsână. Şi-mi vine să 
mor de ruşine, când te aud ridicându-mă în slavă! Şi, fiindcă 
am început, am să-ţi spun tot. Ascultă: am ţinut morţiş să vii 
la mine şi atâta l-am bătut la cap pe Rakitka să te aducă 
încoace, încât i-am promis chiar c-o să-i dau douăzeci şi 
cinci de ruble dacă izbuteşte să pună mâna pe dumneata. 
Stai, Rakitka, aşteaptă puţin! 

Şi, niciuna, nici două, se duse la masă, descuie sertarul, îşi 
luă punga cu bani şi scoase dinăuntru o hârtie de douăzeci 
şi cinci de ruble. 

— Ce mai e şi aiureala asta? Ce ţi-a venit? Bâigui Rakitin 
fâstăcit. 

— "Ţine, Rakitka! Vreau să mă achit de datorie, cred că n-ai 
să mă refuzi. Nu mi i-ai cerut chiar tu? Şi fără altă vorbă îi 
azvârli în faţă. 


— Ei, asta e, de ce să refuz?! Îşi îngroşă vocea Rakitin, 
vizibil stingherit, silindu-se să pară cât mai arogant, ca să-şi 
ascundă încurcătura. Prea ieftin aţi scăpat. Doar de aceea 
sunt proşti pe lume: ca deştepţii să tragă foloase! 

— Şi acum fă bine şi pune-ţi lacăt la gură, Rakitka, să nu 
mai scoţi un cuvânt. Ce vreau să spun acuma nu-i pentru 
urechile tale. Şezi colo, în colţ şi taci; tu nu ne iubeşti, aşa 
că nu te mai amesteca în vorbă! 

— De ce v-aş iubi? Se oţări Rakitin într-o răbufnire de ură. 
Băgase banii în buzunar, deşi se simţea prost, fiindcă era de 
faţă Alioşa. Îşi făcuse socoteala c-o să-i primească mai 
târziu, fără ştirea lui, iar acum îi plesnea fierea de ciuda şi 
de ruşine. Chibzuise de asemenea, dintr-un calcul 
diplomatic, că-i mai bine să n-o contrazică de fel pe Gruşa, 
cu toate că ea nu-l cruța, luându-l mereu în şfichi. Se vedea 
cât de colo că-l avea cu ceva la mână, dar de astă dată i se 
umpluse paharul: 

— lubeşti un om care a făcut ceva pentru tine... Dar voi 
doi, aş vrea să-mi spuneţi, ce aţi făcut pentru mine? 

— Poţi să iubeşti un om chiar dacă nu ţi-a făcut nici un 
bine, aşa cum iubeşte Alioşa. 

— Şi de unde ştii tu că te iubeşte? Ce-mi tot împui capul cu 
dragostea lui?! 

Stând în picioare în mijlocul încăperii, Gruşenka vorbea 
înfrigurată, cu un tremur isteric în glas: 

— Taci, Rakitka, tu nu poţi să pricepi ce se petrece cu noi! 
Şi te rog să nu mă mai tutuieşti, nu-ţi permit, ai cam început 
să-ţi iei nasul la purtare! Stai la locul tău în colţ şi să nu mai 
scoţi un cuvânt, aşa cum îi sade bine unui lacheu. Şi acum, 
Alioşa, am să-ţi spun tot, eşti singurul om căruia vreau să-i 
mărturisesc adevărul, ca să vezi şi dumneata ce pramatie 
sunt! Tot ce-ţi spun e însă numai pentru dumneata, cu 
Rakitka n-am nimic de împărţit. Da, e adevărat, Alioşa, îţi 
pusesem gând rău, eram hotărâtă să-ţi fac bucata. Atât de 
ahtiată eram să-ţi vin de hac, încât l-am cumpărat pe 
Rakitka numai ca să te aducă la mine. De ce ţineam aşa de 


mult la asta? Când dumneata nici habar n-aveai de mine! 
Dacă se întâmpla cumva să ne întâlnim faţă-n faţă, întorceai 
capul şi puneai ochii în pământ; eu însă nu mă sfiam să te 
privesc şi descoseam pe unul şi pe altul, doar oi mai afla 
câte ceva. Chipul dumitale îmi stătea ca un ghimpe în inimă: 
„Mă dispreţuieşte, îmi ziceam eu, nici nu se îndură măcar 
să se uite la mine”. Şi mi-era aşa o ciudă, încât ajunsesem şi 
eu să mă mir: „Cum se poate, să mă tem de un copilandru? 
Lasă, că-i fac eu bucata, uite-aşa am să-l ronţăi şi pe urmă 
am să-i râd în nas!” Clocoteam în mine. Nu ştiu dacă mă 
crezi, dar în tot oraşul ăsta nimeni nu şi-ar permite vreo 
necuviinţă faţă de Agrafena Aleksandrovna sub cuvânt că-i 
o femeie stricată, nici măcar nu i-ar trece prin gând să 
spună aşa ceva despre mine; nu-l am decât pe moşneagul 
meu, sunt legată de el, vândută pe viaţa, diavolul ne-a pus 
cununiile pe cap, încolo n-am avut de-a face cu nici un alt 
bărbat! Totuşi, de cum te-am văzut pe dumneata, mi-am zis: 
„Pe ăsta trebuie să-l prind în gheară. Lasă, că-i vin eu de 
hac şi ce-am să mai râd pe urmă, ehe, ce-am să mai râd!” 
Ca să vezi ce căţea e femeia care ziceai ca ţi-e ca o soră! 
Între timp, uite, s-a întors bărbatul care m-a scos din minţi 
cândva şi stau acum şi aştept să-mi dea un semn de viaţă. 
Ştii ce a fost pentru mine omul ăsta care m-a părăsit? Acum 
cinci ani, când m-a adus aici Kuzma, nu îndrăzneam să scot 
capul în lume, mă feream tot timpul să nu mă vadă şi să nu 
mă audă cineva, eram o fetişcană plăpândă şi tare proasta. 
Stăteam singură cuc şi mă istoveam plângând; nopţi întregi 
nu dormeam, gândindu-mă mereu la acelaşi lucru: „Unde 
eşti, câine? Cine ştie în braţele cui oi fi acum şi-ţi râzi de 
mine! Ah, să mai dau ochii cu tine o dată, o singură dată 
numai să-mi ieşi în cale şi ai să vezi ce te aşteaptă, ştiu eu 
cum sa mă răzbun!” Noaptea udam perna cu lacrimi şi mă 
zbuciumam toată, răsuceam cuțitul în rană şi-mi aţâţam mai 
vârtos ura: „Lasă, c-am să-ţi plătesc eu cu vârf şi îndesat!” 
mă pomeneam ţipând uneori pe întuneric. lar când îmi 
dădeam seama că n-am nici o putere asupra lui, când mă 


gândeam că poate în momentul acela îşi bate joc de mine, 
dacă nu cumva m-a şi uitat, mă trânteam pe podele, 
plângeam cu lacrimi amare, văzând cât de nevolnică sunt şi 
tremuram ca scuturată de friguri până se lumina de ziuă. 
Dimineaţă mă sculam ca un câine întărâtat, bucuroasă aş fi 
sfâşiat pe toată lumea. Cu timpul însă am început să adun 
ban cu ban, mi s-a împietrit inima, am pus ceva carne pe 
mine. Crezi poate că m-am mai deşteptat la minte? Aş, de 
unde! Nimeni nu vede şi nimeni pe lume nu ştie, dar cum se 
înnoptează, încep iarăşi să mă perpelesc ca acum cinci ani, 
când eram o fetişcană proastă şi plâng toată noaptea 
scrâşnind din dinţi. „Vai de pielea lui ce o să păţească, am 
să-i plătesc cu vârf şi îndesat!” mă gândesc. Ai fost atent 
pân-acum? Bine. Ce părere o să-ţi faci însă despre mine 
când am să-ţi spun că de curând, poate să fie o lună de 
atunci, am primit o scrisoare de la el: a rămas văduv şi vrea 
să vină aici, să mă vadă. Mi s-a tăiat deodată răsuflarea! Ah, 
Doamne! Şi într-o clipă am şi văzut ce-o să se întâmple: o să 
vină şi o să mă cheme iarăşi la el, e destul numai să fluiere o 
dată, ca să mă târăsc la picioarele lui ca o căţeluşă bătută, 
că şi când tot eu aş fi fost vinovată! Am simţit lămurit c-aşa 
o să se întâmple şi parcă nu-mi venea sa cred: „Chiar aşa 
otreapă să fiu? Ce o să fac? O să ma arunc iarăşi de gâtul lui 
ori nu?” În luna asta ce-a trecut am strâns în mine mai 
multă fiere decât m toţi ultimii cinci ani. Ma vezi doar cum 
fierb aici, ca turbată şi câtă răutate e-n mine! Acum ţi-am 
spus tot! Mi-am făcut de lucru cu Miţea ca să nu alerg după 
celălalt. Taci, Rakitka, n-ai nici un drept să mă judeci, de 
altfel nici n-am vorbit cu tine! Când aţi sosit voi, tocmai 
şedeam aici şi mă gândeam în fel şi chip, silindu-mă să iau o 
hotărâre. Niciodată n-o să ştiţi ce a fost în sufletul meu! 
Alioşa, spune-i, te rog, domnişoarei să nu-mi ţină supărare 
pentru bâlciul de alaltăieri!... Nimeni pe lume nu ştie şi nici 
n-ar putea sa înţeleagă ce simt eu acum... Poate c-o să iau şi 
un cuţit cu mine când o fi să plec, încă nu-mi dau seama ce- 
am să fac... 


Rostind aceste cuvinte disperate, Gruşenka se opri 
sugrumată de lacrimi, îşi cuprinse faţa în palme şi se aruncă 
pe canapea, cu capul în perne, plângând cu sughiţuri, ca un 
copil mic. Alioşa se ridică în picioare şi se apropie de 
Rakitin. 

— Misa, zise el, să nu fii supărat pe dânsa chiar dacă te-a 
jignit, nu trebuie să i-o iei în nume de rău. Ai văzut cea 
spus adineauri? Nu poţi cere prea mult de la un biet suflet 
de om, trebuie să fim mai înţelegători... 

Vorbea mânat de o pornire nestăvilită. Simţea nevoia să-şi 
deschidă inima şi singurul om pe care-l avea la îndemână 
era Rakitin. Dacă n-ar fi fost el acolo, şi-ar fi destăinuit 
simţămintele cu glas tare în faţa pereţilor. Prietenul lui însă 
îl măsură din ochi ironic şi Alioşa nu mai spuse nici un 
cuvânt. 

— Starețul ţi-a împuiat capul cu tot felul de bazaconii şi 
acum m-ai luat pe mine drept cal de bătaie, Alioşenka, omul 
lui Dumnezeu! Spuse el zâmbind maliţios. 

— Nu râde, Rakitin, degeaba zâmbeşti sarcastic... Cum 
poţi să vorbeşti aşa despre răposatul? Nu există om pe faţa 
pământului care să se poată asemui cu el! Strigă Alioşa cu 
lacrimi în glas. Crede-mă că n-am dreptul să judec pe 
nimeni, fiindcă eu mă simt vinovat, poate mai vinovat decât 
oricine! Ce sunt eu pe lângă dânsa? Gândeşte-te că am 
venit aici ca sa mă afund în mocirlă. Îmi spuneam: „Ei şi, nu- 
mi pasă!” şi ştii de ce? Pentru ca sunt un laş. lar dânsa, vezi, 
s-a chinuit cinci ani de zile fără să aibă pe nimeni aproape 
să-i spună o vorba caldă, pornită din inima şi până la urmă a 
iertat totul, a uitat tot şi plânge! Omul care şi-a bătut joc de 
ea cu atâta cruzime s-a întors şi o cheamă şi ea e gata să-l 
ierte şi să alerge în braţele lui fericită. Nu, poţi să fii sigur, 
n-o să ia nici un cuţit, nu, fără doar şi poate! Vezi, eu nu 
sunt aşa. Nu ştiu dacă tu eşti, Misa, eu însă în nici un caz 
nu! Azi am primit o lecţie straşnică, uite, chiar aici, în locul 
ăsta... Dragostea ei e mai presus decât ceea ce putem simţi 
noi... Spune-mi, cunoşteai cumva lucrurile pe care le-a 


povestit adineauri? Ai mai auzit-o cândva vorbind despre 
ele? Nu, aşa-i că nu? Dacă le-ai mai fi auzit, ai fi înţeles încă 
de atunci totul... Şi cealaltă, pe care a jignit-o acum două 
zile... Trebuie s-o ierte şi ea! Nu se poate să nu treacă peste 
asta când o să afle... Şi o să afle cu siguranţă... E un biet 
suflet ce nu şi-a găsit încă pacea, trebuie să fim 
înţelegători... Cine ştie ce comoară ascunde... 

Se opri cu răsuflarea tăiată. Cât era de furios, Rakitin 
rămase cu ochii boldiţi de mirare. Niciodată nu s-ar fi 
aşteptat la o asemenea tiradă din partea unui om atât de 
potolit şi de cuminte ca Alioşa. 

— Halal avocat! Nu cumva ţi-a căzut cu tronc? Agrafena 
Aleksandrovna, călugăraşul nostru e mort după tine, l-ai 
făcut praf! Strigă el, râzând cu neruşinare. 

Gruşenka înălţă capul adâncit în pernă şi se uită la Alioşa, 
cu un surâs duios, care-i lumină toată faţa buhăită de 
lacrimi. 

— Nu-ţi mai pierde vremea cu el, Alioşa, heruvimul meu! 
Nu vezi cu cine ai de-a face, parc-ai vorbi la pereţi! Apoi 
întorcându-se către Rakitin: Mihail Osipovici, mă gândeam 
tocmai să te rog sa mă ierţi dacă te-am jignit cumva 
adineauri, dar acum pentru nimic în lume n-aş mai face-o! 
Alioşa, vino de şezi lângă mine, îl îmbie ea cu un zâmbet 
fericit, uite-aşa, aici şi spune-mi (îl luă de mâini şi se uită 
înseninată drept în ochii lui), spune-mi, te rog, ce crezi 
dumneata: îl iubesc sau nu? Mai pot eu, oare, să iubesc un 
om care mi-a făcut atâta rău sau nici nu-mi pasă de el? Până 
să veniţi voi, am stat aşa pe întuneric şi m-am tot întrebat: 
da sau ba? Dă-mi dumneata dezlegarea, hotărăşte 
dumneata şi voi face cum ai să-mi spui. Să-l iert ori să nu-l 
iert? 

— Bine, dar l-ai şi iertat, nu-i aşa? Zâmbit Alioşa. 

— Ba da, mărturisi Gruşenka gânditoare. Păcătoasa asta 
de inimă! Să bem pentru inima mea păcătoasă! Strigă ea şi, 
luând în mână paharul, îl goli pe nerăsuflate, apoi îl trânti 


de pământ. Cupa se sparse cu zgomot. Şi pe buzele ei 
zâmbitoare flutura din nou o umbră de cruzime. 

— Şi totuşi, poate nu l-am iertat încă, adăugă ea cu o 
expresie amenințătoare, privind în jos, ca şi cum ar fi vorbit 
numai pentru sine. Poate că inima mea e numai gata să-l 
ierte. Am să caut s-o mai ţin încă în frâu. Vezi dumneata, 
Alioşa, de fapt mi-s dragi lacrimile pe care le-am vărsat în 
aceşti cinci ani, mi-e dragă umilirea ce m-a făcut să sufăr 
atâta, ele mi-s dragi, nu el. 

— N-aş vrea să fiu în pielea lui! Şuieră Rakitin. 

— Şi nici n-ai să fii vreodată, Rakitka, fii pe pace! Tu nu 
eşti bun decât să-mi faci ghetele, atâta tot; o femeie ca mine 
nu-i de nasul tău... Şi poate că nici de nasul lui... 

— Nu-i de nasul lui? Atunci de ce te-ai înzorzonat aşa? O 
necăji Rakitin, rânjind sarcastic. 

— Nu te lega de gătelile mele, Rakitka, fiindcă nu poţi să 
ştii ce este în sufletul meu! N-am decât să dau jos toate 
zorzoanele, chiar acum, pe loc! Îi răspunse ea ridicând 
glasul. Tu nu ştii pentru ce m-am gătit aşa! Poate că am de 
gând să-i ies înainte şi să-i zic: „Mă vezi? Deschide ochii şi 
uită-te bine!” când m-a lăsat, eram o fetişcană de 
şaptesprezece ani, o slăbătură plângăreaţă şi ofticoasă. Am 
sa stau lângă el, am să-l vrăjesc, am să-i înfierbânt sângele, 
ca după aceea să-i spun: „Ei, ai văzut cu cine ai de-a face, 
stimabile? Şi acum, umbla sănătos! Nu tot ce zboară se 
mănâncă!” Pentru asta, poate, m-am gătit aşa, Rakitka, 
încheie Gruşa, râzând maliţios. Sunt fiara, Alioşa, o fiară 
turbată. N-am decât să rup hainele de pe mine, să-mi 
schilodesc trupul, să-mi sluţesc chipul, să-mi ard faţa şi s-o 
ciopârţesc cu cuțitul, să umblu pe străzi să cerşesc! Parcă 
vreau, n-am decât să nu mai plec nicăieri, să rămân aici, 
dacă vreau, n-am decât să-i trimit chiar mâine lui Kuzma tot 
ce-am căpătat de la el, toţi banii pe care mi i-a dat şi să mă 
duc să muncesc cu ziua până la sfârşitul vieţii!... Crezi, 
oare, că n-am s-o fac, te îndoieşti c-o să am atâta curaj? Ba, 
uite, să ştii c-am s-o fac, am s-o fac chiar acum, să nu mă 


puneţi la ambiţie... Iar pe dânsul am să-liau la goană şi am 
să-i dau, uite-aşa, cu tifla, ce-o fi crezând că-s de nasul lui?! 

Ultimele cuvinte le strigă în gura mare, ca apucată de 
istericale. Şi, simțind că o podidesc din nou lacrimile, îşi 
ascunse faţa în palme şi se prăbuşi peste perne, într-un 
hohot de plâns. Rakitin se ridică. 

— Să mergem, zise el, e târziu, n-au să-ţi deschidă la 
mânăstire. 

Gruşenka sări în sus. 

— Cum, pleci, Alioşa? Întrebă ea consternată. Ce faci? M-ai 
răscolit şi mi-ai sângerat inima şi acum, când se lasă 
noaptea, să stau iarăşi singură? 

— N-oi fi vrând să rămână la tine peste noapte? N-are 
decât, dacă pofteşte, dinspre partea mea, pot să plec şi 
singur! Glumi Rakitin caustic. 

— Taci, vrăjmaşule, taci din gură! Se răsti Gruşenka 
mânioasă. Niciodată n-am auzit din gura ta vorbele pe care 
mi le-a spus el. 

— Dar ce ţi-a spus, mă rog? Mârâi Rakitin întărâtat. 

— Nu ştiu, nu-mi dau seama ce, nu mă dumeresc, dar mi-a 
vorbit de la suflet la suflet, mi-a răscolit inima... Este primul 
om singurul din lumea asta mare, care s-a îndurat de mine, 
el şi numai el? De ce, heruvimul meu, n-ai venit mai înainte? 
Strigă Gruşa şi se prăbuşi exaltată la picioarele lui. Toată 
viaţa am aşteptat un om ca tine, mereu am aşteptat; ştiam 
că odată şi odată o să vină cineva care să-mi aducă iertarea. 
Toată viaţa am crezut că, aşa târâtură cum sunt, mă va iubi 
şi pe mine cineva cu adevărat, cineva fără nici un gând 
păcătos! 

— Dar ce-am făcut eu pentru dumneata? Zâmbit Alioşa 
înduioşat şi, aplecându-se, o luă cu gingăşie de mână. Te-am 
miluit cu un fir de ceapă, o nimica toată!... Nu apucă bine 
să isprăvească, şi-l podidiră şi pe el lacrimile. În momentul 
acela se auzi trântindu-se uşa de la intrare şi cineva 
pătrunse în casă. Gruşenka sări deodată în picioare, 


înfricoşată de moarte. Fenia dădu buzna înăuntru, strigând 
în gura mare şi fluturându-şi braţele. 

— Coniţă, coniţă scumpă, a sosit ştafeta! Trâmbiţă ea 
veselă, gâfiind. A trimis o troică de la Mokroe să te ia! 
Timofei, surugiul, e afară, schimbă caii... Scrisoarea, coniţă, 
iată scrisoarea! 

Ţipa cât o ţinea gura, vânturând scrisoarea din mână. 
Gruşenka îi smulse plicul şi-l apropie de luminare. Era un 
bilet de câteva rânduri pe care ea îl desluşi dintr-o ochire. 

— Mă cheamă! Şopti ea pălind, cu faţă crispată de o amară 
grimasă. Du-te, căţeluşă! Te-a fluierat! 

Rămase locului o clipă, ca şi când ar fi şovăit încă, apoi tot 
sângele îi năvăli în obraji, învăpăindu-i. 

— Plec! Strigă ea. Cinci ani din viaţă! Rămâneţi cu bine! 
Rămâi cu bine, Alioşa, soarta mea s-a hotărât... Duceţi-vă, 
duceţi-vă, plecaţi cu toţii, să nu vă mai văd în faţa ochilor... 
Gruşenka îşi ia zborul spre o viaţa nouă... N-aş vrea să-mi 
porţi duşmănie, Rakitka, cine ştie dacă nu mă duc la 
moarte! Uf! Parc-aş fi beată! Şi, depărtându-se brusc de ei, 
alergă în iatac. 

— Acum nu-i mai pasă de noi! Bodogăni Rakitin. Sa 
mergem, altfel iar au să înceapă să ţipe muierile astea, sunt 
sătul până-n gât de atâta boceală... 

Alioşa se lăsă dus fără să-şi dea seama. În curte aştepta o 
troică în jurul căreia forfoteau oameni cu felinare în mâna, 
ocupați să deshame caii. Prin poarta deschisa se zăreau cei 
trei cai de schimb, aşteptând afară. Alioşa şi Rakitin nici nu 
apucaseră bine să coboare treptele, când fereastra de la 
iatac se deschise deodată şi Gruşa strigă cu o voce 
răsunătoare: 

— Alioşecika, multe salutări din partea mea frăţiorului tău, 
Mitenka! Spune-i că n-aş vrea să fie supărat pe mine, cu tot 
necazul pe care i l-am făcut! Te rog să-i repeţi cuvânt cu 
cuvânt ceea ce-ţi spun eu acum: „Gruşenka şi-a legat soarta 
de un ticălos, nu de un suflet cinstit ca altău!” Să ştie că l- 
am iubit totuşi un ceas, un singur ceas din viaţa mea, să nu 


uite niciodată ceasul acela! Să-i spui că aşa i-a poruncit 
Gruşenka, să nu-l uite până în clipa din urmă! Glasul i se 
stinse, înecat în lacrimi şi fereastra se închise cu zgomot. 

— Hm, hm! Mormăi Rakitin umflându-se de râs. După ce-i 
dă la cap bietului Mitenka, îi mai şi pretinde să n-o uite 
toată viaţa! Ce sadism! 

Alioşa nu-i răspunse însă, ca şi când nici n-ar fi auzit, 
întinsese piciorul la drum, de parcă ax fi avut cine ştie ce 
zor mare; în realitate nu-şi dădea seama de nimic, 
mişcându-se aproape ca un automat. Rakitin se simţi 
deodată săgetat de o durere ascuţită, ca şi cum cineva i-ar 
fi zgândărit o rană proaspătă. Adineauri, când o pusese pe 
Gruşenka faţă în faţă cu Alioşa, se aşteptase la cu totul 
altceva; lucrurile luaseră însă o altă întorsătură decât aceea 
pe care ar fi dorit-o el. 

— Ofiţerul ei e un polonez, zise el silindu-se să-şi păstreze 
sângele rece. Vorba vine ofiţer; de fapt, e un biet amărât, 
funcţionar la vamă, undeva în Siberia, la graniţa dinspre 
China. După câte am auzit, şi-a pierdut postul. I-o fi ajuns 
probabil la ureche ca Gruşenka are ceva părăluţe şi s-a 
întors la ea, aşa se explică totul. Alioşa nici de astă dată nu 
se învrednici să-i răspundă. Rakitin îşi pierdu cumpătul: 

— Ei, vasăzică, ai izbăvit un suflet păcătos?! Rânji el plin e 
fiere. Ai întors o târfa pe calea cea bună? Ai izgonit cei 
şapte draci ce o munceau? Ca să vezi unde trebuia sa se 
întâmple minunea pe care aţi aşteptat-o cu atâta râvnă 
astăzi! 

— Încetează odată, Rakitin! Îi răspunse Alioşa cu inima 
îndurerată. 

— Sigur că da, mă „dispreţuieşti”, pentru c-am putut sa 
primesc cele douăzeci şi cinci de ruble de adineauri! Mi-am 
vândut prietenul, nu-i aşa? Numai că tu nu eşti Hristos şi 
nici eu, luda! 

— Crede-mă, Rakitin, c-am şi uitat de banii aceia, protesta 
Alioşa. Tu singur ai pomenit de ei... 

Rakitin se înfurie şi mai tare. 


— Duceţi-vă dracului cu toţii! Zbieră el. Pentru ce naiba 
mi-oi fi pierzând vremea cu tine? De acum înainte nici nu 
mai vreau să ştiu cine eşti! Pleacă, du-te unde vrei, călătorie 
sprâncenată! 

Şi, fără altă vorbă, o apucă pe o ulicioara lăturalnica, 
lăsându-l singur în întunecimea nopţii. Alioşa ieşi din oraş şi 
o luă peste câmp spre mânăstire. 


IV - CANA GALILEII. 

Ajunse la schit destul de târziu după rânduiala mănăstirii 
şi monahul de pază care ieşi să-i deschidă îi îngădui să intre 
înăuntru pe poarta cea mică. Trecuse de nouă - ora sorocita 
odihnei şi somnului după o zi plină de frământări. Alioşa 
deschise cu sfială uşa chiliei bătrânului, în care se afla 
sicriul, înăuntru nu era decât părintele Paisie care citea 
Evanghelia împreună cu novicele Porfiri; ucenicul, istovit de 
vegherea din ajun, când stareţul ie vorbise pentru ultima 
oară şi de zarva de peste zi, dormea somnul tinereţii, culcat 
pe podele în odaia alăturată. Părintele Paisie îl auzi intrând, 
dar nu-şi ridica ochii de pe carte; Alioşa se retrase în colţul 
din dreapta uşii se aşeză în genunchi şi începu sa se roage. 
Inima îi era plină, gata să se reverse, dar totul colcăia de-a 
valma în el, nici un sentiment nu reuşea să se contureze mai 
lămurit şi să precumpănească asupra celorlalte, impresiile 
se succedau lent, fără încetare, ca într-un caleidoscop. Se 
simţea înduioşat, dar în acelaşi timp - lucru curios - nimic 
nu mai avea darul să-l mire. Vedea din nou în faţa ochilor 
sicriul şi mortul drag, strâns înfăşurat în rasa monahală şi 
totuşi jalea şi durerea sfâşietoare ce-i storseseră atâtea 
lacrimi în dimineaţa aceea se mistuiseră că prin farmec. 
Intrând în chilie, îngenunchease în faţa sicriului, aşa cum şi- 
ar fi plecat genunchii în faţa unei icoane, dar simţământul 
ce-i stăpânea cugetul şi inima în momentul acela nu era 
întristarea, ci bucuria. Una dintre ferestre era larg 
deschisă, lăsând să pătrundă înăuntru aerul proaspăt, 
răcoros. „Înseamnă că duhoarea s-a întețit şi mai tare dacă 


s-au înduplecat să deschidă fereastra”, îşi spuse el. Dar 
gândul că rămăşiţele pământeşti ale stareţului începuseră 
să se descompună - gând care abia cu câteva ceasuri mai 
înainte i se păruse atât de amarnic, de umilitor - nu-l mai 
făcu de astă dată să sufere, nici să se răzvrătească. Se ruga 
aşa, în tăcere, dar îndată îşi dădu seama că înşiră cuvintele 
mecanic. Frânturi de idei i se perindau prin minte, licăreau 
o clipă, ca nişte steluțe, ca să se stingă numaidecât, 
năpădite de alte gânduri răzlețe, dar în acelaşi timp era 
conştient că sufletul său îşi găsise împăcarea, că se 
sălăşluise în el ceva temeinic şi deplin. Uneori prindea să se 
roage cu râvnă, într-o pornire de dragoste şi recunoştinţă... 
Nu apuca să-şi ducă însă ruga până la capăt, căci după un 
timp mintea lui o lua iarăşi razna; începea să se gândească 
la altceva, ca până la urmă să uite şi de rugăciune şi de 
ceea ce îi curmase firul... Încercă să fie atent la cuvintele 
spuse de părintele Paisie, dar, ostenit cum era, mereu îl fura 
somnul... 

„A treia zi, s-a făcut nuntă în Cana Galrieii, citea monahul, 
iar mama lui lisus era acolo. Şi a fost chemat la nunta şi 
lisus cu ucenicii sai.” „Nunta? Cum adică nunta?... Se 
căznea să-şi adune gândurile Ahoşa. E fericită... S-a dus la 
nuntă... Nu, n-a luat nici un cuţit cu dânsa, nu se putea să 
ia... N-a fost decât aşa, o vorbă rostită «la necaz», nimic mai 
mult... Noi... Noi trebuie să iertăm cuvintele de obida. E o 
uşurare... Altminteri, prea ar fi cumplită suferinţa... Rakitin 
a cotit pe ulicioară... Cât timp o să-şi aducă aminte de 
necazurile lui, o să cotească aşa, pe câte o ulicioară... Dar 
drumul... Drumul mare este drept, este larg şi luminos şi 
limpede cum e cleştarul... Şi soarele străluceşte la capătul 
lui... Cum? Ce spune...?” „. Nu mai aveau vin, căci s-a fost 
sfârşit vinul de nunta. Atunci muma lui lisus zis-a către el: 
«Nu mai este vin...» „A, mi se pare că mi-a scăpat ceva, 
tresări el, ce păcat, n-aş fi vrut să pierd nici un cuvânt, îmi 
place atât de mult partea asta: e vorba de Cana Galileii, cea 
dintâi minune... Da, o minune atât de frumoasă, neasemuit 


de frumoasa! Nu la durere, ci la bucurie a venit pentru 
întâia oară lisus în mijlocul oamenilor; prima minune pe 
care săvârşit-o era hărăzită sa le sporească bucuria... «Cine 
îndrăgeşte oamenii trebuie să îndrăgească şi bucuria 
lor...», aşa spunea răposatul, era una dintre ideile lui 
călăuzitoare... Nimeni nu poate trăi fară bucurie, spune 
Miţea... Da, Miţea... Adevărul înseamnă minune, adevărul 
înseamnă iertare, asta tot din gura lui afli auzit-o 
adeseori...” „. Zis-a ei lisus: «Ce este mie şi ţie, femeie? 
Ceasul meu n-a venit până acum». Muma lui zis-a celor ce 
slujeau: «Faceţi ce vă va spune...» „Faceţi ce va va spune... 
Bucurie, da, o bucurie hărăzii unor bieţi oameni săraci lipiţi 
pământului... Trebuie să fi fost tare sărmani dacă nici vin n- 
au avut de ajuns la nuntă. Istoricii arata că populaţia 
statornicita pe vremea aceea în împrejurimile lacului 
Ghenizaret era în cea mai mare parte alcătuită din oameni 
nevoiaşi... Şi o altă inimă preamilostivă, sufleul slăvit al unei 
alte fiinţe pline de har, maică-sa, care se afla de asemenea 
printre oaspeţi, a ştiut ca nu numai pentru a împlini 
măreaţa şi teribila lui menire a coborât pe pământ, a ştiut 
că inima lui putea împărtăşi deopotrivă veselia simplă şi 
nevinovată a unor făpturi cu mintea neluminată, dar lipsite 
de vicleşug, veselia celor care-l poftiseră la praznicul lor 
sărac... «Ceasul meu n-a venit până acum», i-a răspuns el, 
zâmbind blajin; cu siguranţă că, rostind aceste cuvinte, i-a 
zâmbit cu blândeţe... Dar, dacă stai să te gândeşti, pentru 
asta, oare, a coborât el pe pământ, ca să îndestuleze cu vin 
ospăţul de nuntă al unor sărmani? Şi totuşi, n-a pregetat să 
meargă la nuntă şi să împlinească rugămintea ei... A, ia să 
vedem ce spune mai departe...” „. lisus le-a poruncit: 
«Umpleţi vasele cu apă». Şi le-au umplut până sus. Apoi le-a 
zis: «Acum scoateţi şi duceţi starostelui mesei». lar ei i-au 
dus. Şi când starostele mesei a gustat apa, care se făcuse 
vin şi nu ştia de unde este (ci slujitorii care scoseseră apa 
ştiau), starostele mesei a strigat pe mire. Şi i-a spus: «Orice 
om pune întâi vinul cel bun şi când (nuntaşii) au băut bine, 


pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până 
acum.» „Dar ce-i asta? Ce s-a întâmplat? Cum se face că 
odaia a devenit dintr-o dată atât de încăpătoare? Ah, da. E o 
nuntă. Fireşte, o nuntă. lată oaspeţii, iată şi tinerii căsătoriţi 
şi mulţimea care se veseleşte şi. Dar unde este 
Preainţeleptul staroste? Şi cine sade acolo? Cine? Odaia s-a 
făcut mai încăpătoare. Cine se ridica de la masa pentru 
ospăț? Cine. Cum şi el e aici? Dar cum zăcea în sicriu. Nu, e 
aici. S-a sculat, m-a văzut. Vine spre mine. Doamne! 

Da, într-adevăr, spre el, spre el venea chiar dânsul 
unchiaşul cel uscăţiv, cu obrazul brăzdat de o mulţime de 
cute subţiri; se îndrepta spre el fericit, râzând cu 
blândeţe... Coşciugul a dispărut ca prin farmec, iar dânsul e 
îmbrăcat aşa cum l-a văzut în ajun, când fuseseră cu toţii 
oaspeţii lui... Faţa îi era descoperită şi ochii îi străluceau... 
Dar ce s-a întâmplat? Ce caută printre nuntaşi, să fi fost şi 
el poftit la nunta din Cana Galileii...? 

— Da, fiule, m-au poftit şi pe mine, se auzi glasu-i domol, 
zvonind deasupra lui. De ce te-ai ascuns aici, în loc să vii în 
mijlocul nostru?... Hai, vino! 

E glasul lui, glasul stareţului Zosima... Nu încape nici o 
îndoială, sigur este el, o dată ce îl cheamă... Îi întinde mina 
şi Alioşa se ridică în picioare. 

— Ne veselim, urmează unchiaşul cel uscăţiv, bem din 
vinul cel nou, vinul bucuriei proaspete, neţărmurite; vezi ce 
de oaspeţi s-au adunat? lată colo mirele cu mireasa, iată şi 
înțeleptul staroste al mesei gustând din vinul neînceput. De 
ce te miri că sunt aici? Am miluit şi eu pe cineva cu un fir de 
ceapă, de aceea sunt aici. Şi sunt aici, printre nuntaşi, mulţi 
alţii ca mine care n-au dat în viaţa lor de pomană decât un 
fir de ceapă, unul singur, atâta tot... Vezi dar ce înseamnă 
faptele noastre? Şi tu, blajinule, tu, fiul meu drag, ai ştiut 
azi să miluieşti cu un fir de ceapă o biată fiinţă flămândă. 
Purcede, fiule, purcede la lucru, blajinule, de vreme ce ai 
făcut începutul... Vezi soarele nostru, îl vezi? 

— Mă tem... Nu îndrăznesc să mă uit la el... Şopti Alioşa. 


— Să nu-ţi fie teamă. Înfricoşătoare e slava şi puterea lui. 
Dar îndurarea sa e fără margini. Din dragoste pentru noi a 
luat chip de om şi se veseleşte în mijlocul nostru, 
preschimbând apa în vin, ca să nu sece bucuria nuntaşilor, 
căci aşteaptă acum alţi nuntaşi, îi cheamă pe toţi sa vina la 
el, sa vină pentru vecie... Lată soseşte vinul cel nou, au adus 
vasele...” 

Sufletul lui Alioşa era mistuit ca de o vâlvătaie, era dureros 
de plin şi lacrimi de fericire i se prelingeau pe obraji - 
întinse braţele, dând un țipăt şi se trezi... 

Avea în faţă iarăşi sicriul, fereastra era deschisă şi vorbele 
solemne ale Evangheliei picurau lin şi răspicat. Alioşa însă 
nu mai asculta. Ciudat: adormise aşa cum stătea, în 
genunchi şi iată că se trezise acum în picioare. Deodată, ca 
şi când l-ar fi smuls cineva din loc, se apropie grăbit, cu paşi 
apăsaţi, de sicriu. În treacăt îl atinse cu umărul, fără să 
bage de seamă, pe părintele Paisie. Cuviosul îşi înălţă ochii 
din carte şi-i cobori numaidecât, ca şi cum ar fi priceput că 
se întâmplă ceva curios cu tânărul monah. Alioşa privi 
câteva clipe sicriul, mortul ce zăcea încremenit sub 
zăbranicul ce-i acoperea faţa, cu icoana pe piept şi 
camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri pe cap. 
Adineauri abia îi auzise glasul care încă îi mai suna în 
urechi... Ascultă încordat, doar-doar o mai desluşi un zvon, 
ceva... Apoi se întoarse dintr-o dată pe călcâie şi ieşi afară. 

Cobori repede treptele, fără a mai zăbovi în cerdac, 
întraripat, sufletul său era setos de libertate, avea nevoie de 
spaţiu, de tot cuprinsul lumii. Bolta cerească, presărată cu 
stele scăpărătoare, se desfăşura nemărginită deasupra lui. 
Din zenit până la orizont, curgea aburoasă Calea Lactee. 
Răcoarea şi liniştea nopţii învăluiau pământul. Turlele albe 
şi cupolele aurite ale bisericii străluceau pe cerul de safir. 
În straturile din jurul casei, fastuoasele flori de toamnă 
adormiseră până în zori. Pacea statornicită pe pământ se 
îngemăna cu cea revărsată din înălţimi, taina gliei se 
împerechea cu taina stelelor... Alioşa rămase locului câteva 


clipe, neclintit, Privind în jur şi dintr-o dată căzu jos, ca 
secerat. 

Nu ştia de ce îmbrăţişează pământul, nu înţelegea de ce 
simte o dorinţă atât de fierbinte să-şi lipească buzele de el, 
şi-l săruta întruna plângând, stropindu-l cu lacrimi şi 
jurându-i iubire, iubire pe veci. „Udă pământul cu rouă 
lacrimilor tale de bucurie şi scumpe fie-ţi lacrimile ce le-ai 
vărsat...” răsuna un glas în adâncul său. De ce plângea? O, 
în momentul acela de exaltare simţea nevoia să plângă până 
şi pentru stelele ce străluceau din tării şi plângea fără să se 
sfiască de extazul lui. Să ierte totul şi pe toată lumea, să-şi 
ceară iertare de la toţi şi de la toate şi nu numai pentru 
faptele săvârşite de el, ci pentru toţi şi pentru toate câte le- 
au făcut, căci pentru el „aveau să se roage alţii”, îi şoptea 
mai departe glasul lăuntric. Şi cu fiece clipă simţea, da, 
simţea ca aievea, aproape palpabil, coborând în sufletul său 
o putere nestrămutată, ca bolta spuzită de stele. Un gând 
se statornicea în el temeinic, pentru vecie. Cel care se 
aşternuse cu faţa la pământ era un tânăr slab, pentru ca în 
locul lui să se ridice de jos un om care avea să lupte dârz 
toată viaţa şi care era pe deplin conştient de schimbarea 
petrecută cu dânsul, îşi dădea seama de ea cu toată 
exaltarea de care era cuprins. Niciodată, până la capătul 
zilelor lui, Alioşa n-avea să uite această clipă. „Cineva a 
coborât atunci în sufletul meu”, spunea el cu cea mai 
deplina convingere... 

Trei zile mai târziu, Alioşa părăsi mănăstirea, supunându- 
se dorinţei duhovnicului său care-i poruncise „să plece în 
lume”. 

I - KUZMA SAMSONOV. 

Dmitri Fiodorovici, căruia Gruşenka, luându-şi zborul spre 
o nouă viaţă, avusese grijă la plecare să-i trimită cel din 
urmă salut, „poruncindu-i” să nu uite niciodată ceasul în 
care îl iubise, deşi nu ştia nimic despre ultimele evenimente 
din viaţa ei, era, la rândul său, peste măsură de hărțuit şi de 
zbuciumat. În ultimele două zile se afla într-o stare de 


tensiune atât de cumplită, încât - după cum avea să 
povestească el însuşi mai apoi - puţin a lipsit să nu-l 
lovească apoplexia. În ajun, Alioşa îl căutase peste tot în 
zadar, după cum nici Ivan nu apucase să se vadă cu ella 
restaurantul unde rămăsese vorba să se întâlnească. 
Gazdele primiseră dispoziţii să nu-l dea în vileag. Şi-n 
vremea asta - tot după mărturisirile lui de mai târziu - 
Miţea se dădea de ceasul morţii, „luptând din răsputeri 
împotriva sorții, ca să iasă la un liman”. Fusese în stare 
chiar să plece din oraş pentru câteva ore, mânat de nişte 
interese urgente, deşi se temea s-o scape o singură clipă 
din ochi pe Gruşenka. 'Toate aceste împrejurări aveau să fie 
stabilite ulterior punct cu punct şi cu cea mai mare precizie, 
deocamdată, mă voi mulţumi să amintesc doar ceea ce este 
strict necesar din peripeţiile celor două zile de trista 
amintire premergătoare cumplitei nenorociri ce s-a abătut 
atât de năprasnic asupra lui. 

Gruşenka, deşi îi dăruise o oră de dragoste cinstită şi 
adevărată, îl chinuia într-adevăr uneori cu o cruzime 
fanatică. Ceea ce-l tortura mai ales era faptul că nu izbutea 
cu nici un preţ să afle ce gânduri are; nu era chip să scoată 
ceva de la ea nici cu binele, nici cu răul. Gruşenka nu se 
lasă prinsă chiar aşa de lesne şi Dmitri ştia că dacă ar fi 
insistat prea mult, s-ar fi supărat până la urmă pe el şi l-ar fi 
părăsit poate definitiv. Bănuia - şi pe bună dreptate - că şi 
în sufletul ei se dădea o luptă, că şi ea se afla într-o mare 
cumpăna, străduindu-se să ia o hotărâre, fără a izbuti să 
aleagă într-un fel sau altul, după cum presupunea şi nu fără 
temei - deşi îi sângera inima la gândul acesta - că în unele 
clipe pur şi simplu îl ura exasperat de pasiunea pe care o 
avea pentru dânsa. Şi, într-adevăr, aşa şi era, cu toate că nu 
putea deloc să-şi dea seama care putea fi de fapt pricina 
frământărilor sale. În ceea ce-l priveşte pe el, întrebarea 
chinuitoare care-l făcea să-şi spargă capul se rezuma la 
următoarea alternativă: „Ori el, Miţea, ori Fiodor Pavlovici”. 
Un amănunt deosebit de interesant: Miţea era absolut 


convins că Fiodor Pavlovici avea să-i propună Gruşenkăi, 
dacă nu cumva o şi făcuse până acum, o căsătorie legală; 
nici o clipă nu-şi închipuise că bătrânul muieratic spera să 
scape numai cu trei mii de ruble. Era concluzia la care 
ajunsese Miţea, cunoscând atât de bine felul de a fi al 
Gruşenkăi. lată de ce uneori i se părea că toată 
frământarea şi toate ezitările ei se datorau numai faptului 
că nu ştia încă pe care dintre ei să-l aleagă şi de pe urma 
cui va trage mai multe foloase. Oricât de ciudat ar părea, 
Miţea nici nu se gândea măcar la întoarcerea „ofiţerului”, 
adică a omului care jucase un rol atât de nefericit în viaţa 
Gruşenkăi şi pe care ea îl aştepta înfiorată de emoție şi de 
teamă. Ce-i drept, în ultimele zile, Gruşenka nu mai 
pomenise un cuvânt despre el. Cu toate acestea, aflase 
chiar de la dânsa despre scrisoarea pe care i-o trimisese cu 
o lună înainte seducătorul ei, ba chiar cunoştea fragmentar 
cuprinsul acestei solii. Gruşenka nu se sfiise să i-o arate, din 
răutate, fireşte, dar care nu-i fusese mirarea văzând că 
Miţea nu făcuse nici un caz de ea. Era un lucru destul de 
greu de explicat; se poate să nu-i fi dat prea multă atenţie 
pentru că, obsedat de zbuciumul şi de monstruozitatea 
rivalităţii ce se iscase între el şi tatăl său din pricina acestei 
femei, nu-şi putea imagina, cel puţin în momentul acela, o 
situaţie mai nenorocită şi mai primejdioasă decât asta. Pur 
şi simplu nu credea în existenţa acestui logodnic care 
răsărea din senin după o absenţă de cinci ani şi, mai ales, 
nu credea că s-ar putea reîntoarce chiar atât de curând. Şi 
apoi, în scrisoarea pe care Gruşenka i-o pusese sub ochi, se 
pomenea în termeni destul de nebuloşi despre eventuala 
înapoiere a rivalului, de altfel, scrisoarea era foarte 
confuză, afectată şi plină de declaraţii sentimentale. 
Trebuie să adăugăm însă că Gruşenka avusese grijă să 
acopere ultimele rânduri care se refereau mai precis la 
sosirea lui apropiată. Pe de altă parte, Mitenka îşi amintea, 
reconstituind mai apoi scena, că în momentul acela zărise 
pe chipul Gruşenkăi o expresie involuntară de orgolios 


dispreţ faţă de misiva sosită din Siberia. După aceea însă nu 
mai adusese niciodată vorba despre legăturile ei cu noul 
pretendent, aşa încât până la urmă, Miţea ajunsese să nu se 
mai sinchisească de el. În mintea lui nu stăruia decât un 
singur gând şi anume că, orice ar fi şi oricum s-ar întoarce 
lucrurile, răfuiala cu taică-său trebuie să se încheie odată şi 
odată şi că deznodământul nu mai putea să întârzie mult. 
Aştepta, deci, cu sufletul la gură ca Gruşenka să se decidă 
într-un fel, fiind convins că se va hotări într-o clipă sub 
influenţa unei inspiraţii de moment. Oricând putea, aşadar, 
să-i spună: „la-mă, sunt a ta pe veci” şi atunci lucrurile 
aveau să se lămurească definitiv; fără să mai stea pe 
gânduri, Miţea o s-o ia în braţe şi o să plece cu ea cât mai 
departe, departe de tot, dacă nu chiar la capătul 
pământului, în orice caz, undeva pe cele mai îndepărtate 
meleaguri ale Rusiei, unde se vor căsători, stabilindu-se 
incognito, ca să nu se mai ştie nimic de ei, nici aici, nici 
acolo, nicăieri. Atunci, atunci o să înceapă cu adevărat o 
viaţă nouă! Visa necontenit, cu înfrigurare, această viaţă 
nouă, „cinstită” (în orice caz cinstită). Inima lui era însetată 
de o primenire atât de bună, încât să se simtă ca un nou- 
născut. Mocirla în care se fundase cu bună ştire îl scârbea 
peste măsură şi, ca atâţia alţii în împrejurări similare, era 
încredinţat că nu putea fi altă avere pentru el decât să 
schimbe locul; să trăiască în mijlocul unor oameni 
necunoscuţi, în alte condiţii decât până acum, să plece cât 
mai departe de oraşul acesta blestemat şi atunci cu 
siguranţă totul va renaşte, totul va căpăta alta faţa! Era 
singura lui nădejde, singurul lucru pe care-l râvnea din 
adâncul sufletului. 

Asta bineînţeles în cazul primei ipoteze, cea fericita. Exista 
însă şi o altă posibilitate, se gândea şi la cealaltă soluţie, 
pentru el îngrozitoare. Dacă Gruşenka o să-i spună la un 
moment dat: „Pleacă, eu şi Fiodor Pavlovici am hotărât sa 
ne cununăm, n-am ce face cu tine”, atunci... Atunci. Miţea 
nu ştia prea bine ce s-ar fi putut întâmpla în cazul acesta şi 


- trebuie să recunoaştem - n-a ştiut până în ultima clipă. N- 
avea nici o intenţie precisă, nu se gândise la crimă. E 
adevărat c-o urmărea pas cu pas pe Gruşenka, spionând-o 
neîncetat, şi-şi făcea sânge rău din pricina ei, dar cu toate 
astea nu se aştepta decât la un deznodământ fericit. Nu 
voia să admită nici o altă eventualitate. Aici însă începea o 
nouă tortură, se ridica o nouă problemă, străină de 
preocupările lui, dar tot atât de inexorabilă şi fără nici o 
soluţie. 

Presupunând că Gruşenka i-ar fi spus: „sunt a ta, ia-mă şi 
du-mă cu tine” cum avea să se descurce? S-o ducă, prea 
bine, dar cu ce parale? Veniturile pe care ani de-a rândul 
Fiodor Pavlovici i le asigurase, lepădându-i când şi când o 
sumă de bani ca pe o pomană, erau secătuite. Gruşenka 
avea cu siguranţă ceva pus deoparte, dar în privinţa 
aceasta Miţea se dovedea de o mândrie feroce: voia cu tot 
dinadinsul s-o ducă de acolo ca să înceapă alături de ea o 
viaţă nouă cu resursele lui proprii, nicidecum cu ale ei; nici 
măcar nu i-ar fi trecut prin cap să primească bani de la 
dânsa, era o idee intolerabilă pentru el, un lucru odios. Nu 
voi stărui mai mult asupra acestui amănunt şi nici nu voi 
încerca să-l analizez, mulţumindu-mă să-l menţionez numai 
ca pe un exemplu menit să arate starea lui de spirit în 
momentul acela. Cauza indirectă şi inconştientă care o 
determina s-ar fi putut să fie însăşi nemărturisita lui 
suferinţă prilejuită de faptul că-şi însuşise în mod necinstit 
suma încredinţată de Katerina Ivanovna. „Destul m-am 
purtat ca un ticălos cu una dintre ele, se mustra tot timpul, 
după cum avea să povestească el însuşi mai apoi, ar 
însemna să fiu şi cu cealaltă tot atât de nemernic; dacă afla 
cumva Gruşenka, cu nici un preţ n-ar mai vrea să se mărite 
cu o secătură ca mine!” Cum să-şi procure atunci mijloacele 
necesare, de unde să facă rost de blestemaţii aceştia de 
bani? Dacă nu găsea fonduri nicăieri, totul era sortit să se 
ducă pe copcă, nu se mai putea întâmpla nimic şi asta 


„numai şi numai pentru că n-am avut nici o leţcaie, mai 
mare ruşinea!” 

Mi-aş permite aici să anticipez arătând că, de fapt, ştia de 
unde să facă rost de bani, ştia poate chiar unde erau 
ascunşi. Deocamdată mă mulţumesc să spun numai atât, 
dat fiind că mai încolo lucrurile se vor lămuri de la sine; aş 
mai avea totuşi ceva de adăugat ca să explic - poate nu 
chiar atât de clar cât ar trebui - în ce consta principala 
dificultate pentru el; ca să-şi procure aceste resurse care se 
aflau puse undeva la păstrare, ca să dobândească dreptul 
de a le lua, trebuia mai întâi să-i restituie Katerinei 
Ivanovna cele trei mii de ruble, altfel ar fi însemnat că „sunt 
un pungaş, o lichea şi n-aş vrea să încep o viaţă nouă ca un 
nemernic!” Hotări deci, în sinea lui, să se dea peste cap şi 
să găsească cele trei mii de ruble, ca s-o despăgubească pe 
Katerina Ivanovna cu orice preţ şi înainte de toate. Ideea 
aceasta se înrădăcinase în el în ceasurile din urmă ale vieţii 
sale, ca să zicem aşa, adică de două zile, din seara în care 
se întâlnise cu Alioşa pe drum, după ce Gruşenka o 
înfruntase atât de crunt pe Katerina Ivanovna; aflând din 
gura lui Alioşa cele întâmplate, Miţea recunoscuse singur că 
era un ticălos, cerându-i fratelui său să-i împărtăşească 
această mărturisire Katerinei Ivanovna, „dacă asta ar putea 
să-i aducă o cât de mică uşurare”. În noaptea aceea, 
despărţindu-se de Alioşa, Miţea simţise în disperarea lui că 
trebuia neapărat să-şi achite datoria faţă de Katia „cu orice 
preţ, chiar de-ar fi să ucidă şi să prade pe cineva.” „Mai 
bine să fiu un ucigaş şi un tâlhar în ochii tuturor, ai victimei 
şi-ai celorlalţi, mai bine să mă duc la muncă silnică în 
Siberia, decât s-o las pe Katia să spună că i-am înşelat 
buna-credinţă şi i-am furat banii ca să pot fugi în lume cu 
Gruşenka, sa încep o viaţă nouă şi cinstită! N-aş putea să 
suport una ca asta!” hotărâse el în cele din urmă, scrâşnind 
din dinţi; aşa ca într-adevăr avea toate motivele să se teamă 
uneori c-o sa sfârşească lovit de apoplexie. Şi totuşi, nu voia 
încă să se dea bătut... 


Ce ciudaţi sunt oamenii câteodată! S-ar fi spus că, de 
vreme ce ajunsese la această concluzie, nu-i mai rămânea 
decât să-şi frângă mâinile de disperare; de unde să ia un 
coate-goale ca el o sumă de bani atât de mare? Cu toate 
acestea, până în ultima clipă sperase c-o să facă rost de 
parale, ca poate au să-i pice din cer. Cam asta este 
îndeobşte mentalitatea celor de teapa lui Dmitri 
Fiodorovici, care nu ştiu decât să cheltuiască şi să azvârle 
pe fereastră bănetul primit de-a gata, drept moştenire şi 
care nici habar n-au cum se poate câştiga un gologan. După 
ce se despărţise de Alioşa totul începuse să se 
învălmăşească în capul lui într-un vârtej fantastic în care îi 
erau prinse toate gândurile. Aşa se explică de ce prima 
tentativă pe care o puse la cale era fără doar şi poate un 
lucru absurd. Atunci când le ajunge cuțitul la os, oamenii ca 
el au probabil impresia că soluţiile cele mai fanteziste şi mai 
imposibile sunt în acelaşi timp şi cele mai uşor de realizat. 
Miţea se decise, aşadar, să se ducă la negustorul Samsonov, 
protectorul Gruşenkăi, pentru a-i propune un anumit 
„plan”, în schimbul căruia spera să capete pe loc suma de 
care avea nevoie, fiind pe deplin convins că, din punct de 
vedere comercial, „planul” în chestiune prezenta toate 
garanţiile. Singurul lucru asupra căruia plana un semn de 
întrebare era felul în care Samsonov avea sa primească 
această propunere, în cazul când punctul său de vedere nu 
va fi strict comercial. Miţea, deşi-l văzuse adesea pe 
Samsonov, nu-l cunoştea personal şi nici nu avusese ocazia 
să stea vreodată de vorbă cu el. Dar cine ştie de ce - şi asta 
încă de mai de mult - era convins că bătrânul craidon, acum 
cu un picior în groapă, n-o să aibă nimic împotrivă ca 
Gruşenka să-şi facă un rost cinstit în viaţa măritându-se cu 
„un om demn de încredere”. 1 se părea că bătrânul n-avea 
de ce să se opună, ba din contra, dorea el însuşi lucrul 
acesta, fiind gata chiar să-l faciliteze dacă s-ar fi ivit un 
prilej. Din cine ştie ce zvonuri ce-i ajunseseră la ureche sau 
poate din spusele Gruşenkăi, dedusese că bătrânul l-ar fi 


preferat lui Fiodor Pavlovici. Poate că unora dintre cititori 
ideea de a solicita ajutorul acestui om şi intenţia de a 
recurge la dânsul ca şi când ar fi vrut să-şi primească 
mireasa, ca să zicem aşa, chiar din mâinile protectorului ei 
li se va fi părând cinică, dacă nu chiar grosolană. Tot ce pot 
să spun este că Miţea considera trecutul Gruşenkăi definitiv 
înmormântat. Se gândea la el cu o nemărginită milă şi, în 
focul patimii ce-i dogorea inima, îşi închipuia că în 
momentul când Gruşenka îi va mărturisi că-l iubeşte şi că 
vrea să se mărite cu el, va ieşi la iveală o nouă Gruşenka şi o 
dată cu ea un Dmitri Fiodorovici renăscut, un om dezbărat 
de toate metehnele, înzestrat cu cele mai alese virtuţi şi că 
amândoi vor trece atunci cu buretele peste păcatele 
săvârşite mai înainte de fiecare dintre ei, începând o altă 
viaţă. În ceea ce-l privea pe Kuzma Samsonov, Miţea nu se 
îndoia că omul acesta jucase un rol funest în trecutul 
Gruşenkăi, dar în acelaşi timp era încredinţat că ea nu-l 
iubise niciodată şi se putea spune deci, pe bună dreptate, 
că-i „apusese steaua” demult, că era un om sfârşit, căruia 
nu-i mai rămăseseră decât sapa şi lopata. Pe deasupra, nici 
nu mai putea fi considerat bărbat decât doar cu numele: tot 
oraşul ştia că Samsonov ajunsese o biată epavă, măcinată 
de boli şi că legăturile pe care le avea acum cu Gruşenka 
erau, cum s-ar zice, „părinteşti”, că nu mai păstrau nici o 
urmă din ceea ce fusese între ei altădată şi asta încă de 
mult, poate chiar de mai bine de un an. În această privinţă 
trebuie să recunoaştem ca Miţea, care cu toate viciile lui 
era un om grozav de credul, dădea dovadă de o mare 
naivitate. Şi tot din naivitate avea certitudinea că, 
pregătindu-se să treacă în lumea celor drepţi, bătrânul 
rămăsese totuşi cel mai devotat prieten şi ocrotitor al ei. 

A doua zi după discuţia pe care o avusese pe câmp cu 
Alioşa şi din pricina căreia toată noaptea nu putuse să 
închidă ochii, Miţea se înfiinţa, pe la orele zece dimineaţa, 
acasă la Samsonov şi ceru să fie anunţat. Era o casă cu etaj, 
veche, mohorâtă, spațioasă şi cu o mulţime de acareturi. La 


parter locuiau cei doi feciori ai lui Samsonov, amândoi 
însuraţi, sora lui, femeie destul de vârstnică şi una dintre 
fiicele sale care rămăsese nemăritată. O altă clădire, mai 
mică, din curte era ocupată de doi vechili, dintre care unul, 
tot aşa, avea o familie numeroasă. Atât odraslele lui, cât şi 
vechilii stăteau înghesuiți ca vai de lume, claie peste 
grămadă, în timp ce bătrânul locuia singur la etaj; nu 
îngăduise nimănui să stea cu dânsul, nici chiar fetei sale, 
care-l îngrijea şi care trebuia să fie la cheremul lui, urcând 
în grabă scările - deşi biata femeie suferea de astm - şi asta 
nu numai la anumite ore dinainte stabilite, ci ori de câte ori 
taică-său trimitea după ea. Apartamentul de la etaj era 
compus din mai multe saloane vaste, mobilate după moda 
veche, ca mai toate casele de negustori, cu interminabile şi 
anoste şiruri de jilţuri şi scaune de mahon cât se poate de 
incomode, aşezate de-a lungul pereţilor, cu policandre de 
cristal acoperite cu huse şi oglinzi posomorite între 
ferestre. 'Toate aceste încăperi erau pustii, fiindcă bolnavul 
nu locuia decât într-o singură odăiţă izolată, iatacul lui, fiind 
servit de o slujnică bătrână cu basma pe cap şi de un 
„fecior” care dormea pe o laviţă în antreu. Samsonov abia 
dacă se mai putea mişca din cauza picioarelor umflate; 
când şi când doar se ridica din jilţul îmbrăcat în piele, ca să 
facă o dată sau de două ori ocolul camerei, cu ajutorul 
slujnicei care-l ţinea de braţ. Era un om aspru de felul lui şi 
zgârcit la vorbă chiar şi cu bătrânica asta. La început, când 
i se anunţa vizita „căpitanului”, refuza să-l primească. Miţea 
însă nu se lăsă, insistând să fie anunţat din nou. Kuzma 
Kuzmici îl des-cusu în amănunţime pe fecior; cum arată 
musafirul, nu cumva venise băut? Făcea scandal? Şi când 
auzi că „nu era beat dar nu vrea în ruptul capului să plece”, 
îi trimise şi de data asta vorbă că nu poate să-l primească. 
Miţea, care se aşteptase să întâmpine rezistenţă şi-şi luase 
de acasă o bucată de hârtie şi un creion, scrise doar câteva 
cuvinte: „Într-o chestiune foarte importantă care o 


interesează direct pe Agrafena Aleksandrovna” şi trimise 
biletul. 

După câteva clipe de gândire, bătrânul îi spuse feciorului 
să-l primească pe musafir în salon şi-o trimise pe slujnică 
după băiatul mai mic al lui, cu porunca să vină neîntârziat. 
Fiu-său, un om voinic cât un munte şi înzestrat cu o forţă 
extraordinară, care obişnuia să umble bărbierit şi purta 
straie nemţeşti (în timp ce bătrânul Samsonov nu lepădase 
nici caftanul, nici barba), se supuse numaidecât, fără să 
crâcnească. Băieţii tremurau în faţa tatălui lor. Negustorul 
îl chemase nu pentru că s-ar fi temut cumva de căpitan - nu 
era chiar aşa de slab de înger de felul lui - ci numai ca să 
aibă un martor. Şi aşa, escortat de fiu-său care-l ducea de 
braţ şi de fecior, bătrânul apăru în sfârşit în salon. Putem fi 
convinşi că şi lui i se stârnise curiozitatea. Salonul în care-l 
aştepta Miţea era o încăpere imensă şi sumbră, care făcea 
să ţi se strângă inima de cum păşeai înăuntru, cu două 
rânduri de ferestre şi o galerie de jur-împrejur, cu pereţii în 
„imitație de marmură” şi trei policandre uriaşe de cristal 
învelite cu huse. Miţea se aşezase pe un scăunel lângă uşa 
de la intrare, aşteptându-şi înfrigurat soarta. În momentul 
când negustorul se arătă în pragul uşii opuse, cam la vreo 
zece stânjeni de scaunul lui, Miţea sări în sus şi, cu paşi 
apăsaţi, „arşinici”, ca la armată, veni în întâmpinarea lui. 
Era îmbrăcat cuviincios, cu un surtuc încheiat până sus, cu 
o pălărie cu boruri şi mănuşi negre în mână, exact aşa cum 
se înfăţişase în urmă cu două zile la mânăstire, în chilia 
părintelui Zosima, unde venise să se întâlnească cu Fiodor 
Pavlovici şi cu fraţii săi pentru reglarea socotelilor familiei. 
Kuzma Kuzmici îl aştepta în picioare cu un aer impunător şi 
sever şi, apropiindu-se de el, Miţea observă că bătrânul îl 
măsura din cap până în picioare. Dintru început îl izbi 
obrazul buhăit într-un hal fără de hal în ultima vreme şi 
buza de jos care şi aşa destul de groasă, acum atârna ca o 
bucată de aluat. Kuzma Kuzmici îşi salută grav şi tăcut 
oaspetele, îi arătă un jilţ, apoi, ţinându-se de braţul fiului 


său şi icnind de durere, se aşeză cu chiu, cu vai pe divanul 
din faţă. Văzând la ce canon îl supunea, Miţea fu cuprins de 
o vie căinţă şi de o delicată sfială, prilejuită de simţământul 
nimicniciei lui în faţa unei persoane atât de simandicoase pe 
care se încumetase totuşi s-o deranjeze. 

— Ce doriţi de la mine, domnul meu? Întreba negustorul 
după ce se aşeză. Avea ceva răstit în glas şi pronunţa rar şi 
răspicat fiece cuvânt, păstrând totuşi un ton ceremonios. 

Miţea tresari, dând să se ridice de pe scaun, dar se aşeză 
imediat. Se apucă să-i explice precipitat, nervos, vorbind 
tare şi făcând gesturi dezordonate, cu un fel de 
efervescenţă nestăpânită. Era evident că-i ajunsese cuțitul 
la os, că simţea cum se duce de râpă şi căuta o ultimă 
scăpare, ştiind foarte bine că, în cazul când nu va reuşi, nu-i 
mai rămânea decât să se înece. Bătrânul Samsonov înţelese 
desigur situaţia dintr-o aruncătură de ochi, deşi nimic nu se 
clinti pe faţa lui, împietrită şi rece, ca de statuie. 

„Venerabilul Kuzma Kuzmici va fi auzit probabil - şi nu 
numai o singură data - vorbindu-se despre neînțelegerile 
dintre mine şi tatăl meu, Fiodor Pavlovici Karamazov, care a 
găsit de cuviinţă să pună mâna pe moştenirea rămasă de pe 
urma mamei mele... Tot oraşul vuieşte... Fiindcă aşa e 
lumea pe aici, pălăvrăgeşte vrute şi nevrute... de altminteri, 
putea foarte bine să-i fi spus chiar Gruşenka, pardon 
Agrafena Aleksandrovna... Multstimata Agrafena 
Aleksandrovna, pentru care am tot respectul...” începu 
Miţea, pierzând şirul de la primele vorbe. Dar cum nu 
credem c-ar fi necesar să reproducem toată poliloghia lui, 
ne vom mulţumi s-o rezumăm în câteva cuvinte. Situaţia se 
prezenta cam aşa: încă de acum trei luni, Miţea se 
consultase special (intenţionat spusese „special”) cu un 
avocat din capitala guberniei, „un eminent jurist. Pavel 
Pavlovici Komeplodov, Kuzma Kuzmici, domnia voastră, 
dacă-mi daţi voie, îl cunoaşteţi cu siguranţă... O capacitate, 
aproape un om de stat... Dumnealui în orice caz, cunoaşte... 
Mi-a vorbit despre domnia voastră în termenii cei mai 


aleşi...” şi Miţea pierdu din nou şirul. Nu se simţea însă 
defel stingherit de întreruperile acestea, sărea foarte 
simplu peste ele, continuând din ce în ce mai volubil. 
Numitul Komeplod, după ce îi pusese o serie de întrebări şi 
cercetase cu atenţie documentele (Miţea pomeni cam cu 
jumătate de gură despre documente, grăbindu-se a trece 
cât mai repede peste acest obstacol), îi declarase că, în 
chestiunea satului Cermaşnea, care trebuia, chipurile, să-i 
revină lui Miţea după moartea maică-sii, putea fără doar şi 
poate să-l dea în judecată pe bătrânul vulpoi, să-l înveţe 
minte... „fiindcă nu toate uşile sunt încuiate şi justiţia ştie 
pe ce uşă să intre”. Într-un cuvânt, avea toate şansele să-i 
mai stoarcă lui Fiodor Pavlovici încă vreo şase mii de ruble, 
poate chiar şapte, fiindcă satul Cermaşnea face pe puţin 
douăzeci şi cinci, dacă nu douăzeci şi opt de mii de ruble, 
adică mai mult ca sigur douăzeci şi opt, „treizeci, treizeci în 
cap, Kuzma Kuzmici şi închipuiţi-vă că zgripţuroiul nu mi-a 
dat nici măcar şaptesprezece mii...!”. Pe vremuri, Miţea 
renunţase să mai deschidă o acţiune judiciară, fiindcă nu se 
pricepea defel să descurce chichiţele avocăţeşti; mai apoi 
însă, înapoindu-se aici în oraş, care nu-i fusese mirarea 
când aflase că taică-său îi intentase proces (Miţea se 
încurcă din nou şi trecu mai departe fără alte explicaţii). 
Venise, aşadar, să-l întrebe pe venerabilul Kuzma Kuzmici 
dacă n-ar binevoi cumva să-şi asume drepturile pe care el, 
Miţea, le are asupra nemernicului aceluia şi pe care e 
dispus să i le cedeze pentru trei mii de ruble, numai atât... 
Kuzma Kuzmici n-ar risca în nici un caz să piardă procesul, 
poate să-i jure pe cuvânt de onoare, dinpotrivă, ar avea 
prilejul să câştige şase sau chiar şapte mii în locul celor trei 
pe care i le-ar da lui... „şi ar fi de dorit ca tranzacţia să fie 
încheiată chiar azi. Eventual v-aş da o hârtie, ceva, la mână, 
un act întocmit la notar... Pe scurt, sunt gata să vă dau orice 
garanţie mi-aţi cere. Să semnez orice chitanţă... Putea face 
chiar acum actul dacă-i posibil, fireşte, numai dacă-i posibil, 
chiar azi-dimineaţă... lar dumneavoastră în schimb mi-aţi 


număra trei mii de ruble... Fiindcă nu e nimeni mai bogat 
decât dumneavoastră în oraşul ăsta... Şi astfel m-aţi salva 
de la... Într-un cuvânt, m-aţi salva, ajutându-mă să fac o 
faptă nobilă, aş zice chiar un lucru sublim... Pentru că 
nutresc cele mai curate simţăminte faţă de o anumită 
persoana pe care dumneavoastră o cunoaşteţi prea bine şi 
căreia îi purtaţi de grijă ca un adevărat părinte. Vă rog să 
mă credeţi că n-aş fi venit la domnia voastră dacă n-aş fi 
fost convins că sunteţi ca un părinte pentru dânsa. De fapt, 
aici s-au ciocnit trei capete, ca să zic aşa, soarta asta, 
câteodată, Kuzma Kuzmici, e o căţea! Să fim realişti, Kuzma 
Kuzmici, realişti înainte de toate! Şi cum dumneavoastră, ca 
să zic aşa, aţi renunţat de mult la orice pretenţii, mai rămân 
două capete, nu ştiu dacă m-am exprimat prea fericit, dar 
ce vreţi, nu sunt literat! Unul dintre aceste capete este al 
meu, iar celălalt - al mişelului care m-a jefuit. Alegeţi dar: 
eu sau tâlharul acela? Totul e acum în mâinile domniei 
voastre, trei destine şi două sorţi... lertaţi-mă, m-am 
încurcat, dar cred că m-aţi înţeles până la urmă... Citesc în 
ochii dumneavoastră că m-aţi înţeles... Dacă nu, atunci nu- 
mi mai rămâne decât să mă înec! Asta e!” 

Miţea îşi încheie haoticul său discurs şi, spunând „asta e”, 
se ridică de pe scaun, în aşteptarea unui răspuns la 
propunerea lui atât de absurdă. În timp ce rostea ultimele 
cuvinte, îşi dăduse dintr-o dată seama că bătălia era 
pierdută de la bun început şi, mai ales, că îndrugase la 
prostii cu toptanul. „Ce curios, venind încoace pe drum, 
totul mi se părea că stă perfect în picioare şi e cum nu se 
poate mai convingător, ca până la urmă sa iasă o aiureală 
se gândi el disperat. Tot timpul cât îi argumentase, bătrânul 
nici nu se clintise măcar, măsurându-l cu o privire glaciala. 
După ce-l lăsă sa aştepte un minut. Kuzma Kuzmici rosti, în 
sfârşit, cât se poate de categoric şi de tăios: 

— Sa ne fie cu iertăciune, domnule, dar noi nu ne în 
daraven dintr-astea. 

Miţea simţi că i se moaie picioarele. 


LLA 


— Şi eu ce ma fac, Kuzma Kuzmici? Şopti el cu un zâmbet 
chinuit. Sunt pierdut, vă daţi seama? 

— Să ne fie cu iertăciune, dar... 

Miţea tot nu se îndura să plece, neslăbindu-l din ochi. 
Deodată, pe chipul înmărmurit al bătrânului parcă flutură 
ceva. Miţea tresări. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule, aşa ceva nu-i pentru 
noi, continuă tacticos bătrânul, asta înseamnă proces, 
avocaţi, adică numai buclucuri! Dar dacă vreţi, ştiu eu pe 
cineva cu care aţi putea sta de vorbă... 

— Sfinte Dumnezeule, cine?... M-aţi înviat din morţi, 
Kuzma Kuzmici! Îngăimă Miţea. 

— Persoana despre care v-am spus nu e de prin partea 
locului şi deocamdată nu l-aţi putea găsi aici în oraş. Este 
un ţăran care se ocupă cu negoţul de cherestea şi-i poreclit 
Copoiu (Liagavâi). De un an de zile se tocmeşte cu Fiodor 
Pavlovici pentru păduricea voastră din Cermaşnea, dar, 
după câte am auzit, n-au ajuns încă să rupă preţul. A venit 
acum de curând iarăşi încoace şi şade la părintele din 
Ilinskoe, în satul Ilinskoe - ştiţi unde? 

— La douăsprezece verste de poşta din Volovoe. Mi-a scris 
zilele trecute în legătură cu asta, vreau să zic cu pădurea 
pe care vrea s-o cumpere, ca să-mi ceară sfatul. Fiodor 
Pavlovici are de gând să se ducă personal la el. De-aia, zic, 
ar fi bine să i-o luaţi înainte, să staţi de vorbă cu Copoiu şi 
să-i spuneţi tot ce mi-aţi spuse mie adineauri, cine ştie, 
poate că... 

— Genială idee! Îl întrerupse plin de entuziasm Miţea. Nu 
mai încape vorbă, ar fi un chilipir pentru el! Din moment ce 
e amator să cumpere şi i se cere un preţ prea mare, vă 
închipuiţi ce-ar fi să se pomenească proprietar peste 
noapte, cu acte în regulă, ha-ha-ha! Miţea slobozi un hohot 
de râs scurt şi sec, atât de curios, încât bătrânul Samsonov 
avu o tresărire. 

— Cum să vă mulţumesc, Kuzma Kuzmici! Rosti Miţea 
înfierbântat. 


— N-aveţi pentru ce, clătina din cap Samsonov. 

— Dar nici nu ştiţi ce-aţi făcut pentru mine, Kuzmici! M-aţi 
scăpat de la moarte, o, îmi spunea mie că numai domnia 
voastră mă puteţi ajuta... Mă duc chiar acum la popa acasă! 

— Nu e nevoie să-mi mulţumiţi. 

— Alerg, zbor! Am abuzat de sănătatea domniei voastre N- 
am să vă uit toată viaţa, Kuzma Kuzmici! Asta v-o spune un 
rus, un r-rus adevărat! 

— Aşa-a. 

Miţea dădu să-i strângă mâna, dar o licărire răutăcioasa 
din ochii bătrânului îl făcu să şi-o retragă imediat. Se dojeni 
însă chiar în aceeaşi clipă că mai păstrează totuşi o umbra 
de neîncredere. „E obosit, săracul...” se gândi el. 

— Pentru dânsa! Pentru dânsa, Kuzma Kuzmici! 
Dumneavoastră mă înţelegeţi, pentru dânsa o fac! Zbieră el 
cât îl ţinea gura şi, făcând o plecăciune, se răsuci pe călcâie 
şi se îndreptă precipitat spre uşă cu aceiaşi paşi kilometrici, 
fără a mai întoarce capul. Tremura tot de bucurie. „locmai 
când era să mă înec, îngerul păzitor mi-a întins mâna, îi 
fulgeră prin minte. Dacă un om de afaceri cu autoritatea lui 
(ce bătrân venerabil, câtă demnitate!) mi-a indicat drumul 
ăsta... Totul e ca şi făcut. Trebuie să plec chiar acum. Am tot 
timpul să mă întorc până nu se înnoptează, da, da, până nu 
se înnoptează, în orice caz pot fi sigur c-am câştigat. Doar 
nu şi-o fi râs de mine moşneagul?!” sporovăia de unul 
singur Miţea, în drum spre casă, şi, cum era şi firesc, nu-şi 
putea închipui decât una din două: ori că primise într- 
adevăr un sfat serios, din moment ce venea din partea unui 
om de afaceri ca Samsonov (de la o persoană care învârtea 
tot felul de treburi) şi care pe deasupra îl cunoştea pe aşa- 
numitul Copoiu (ce nume caraghios!) ori-ori hodorogul 
bătrân îi jucase un renghi! Din păcate, vai, ultima ipoteză 
era singura adevărată. Mai târziu, după nenorocire, 
bătrânul Samsonov avea să mărturisească râzând că-i 
jucase o festă „căpitanului”. Era un om împietrit, răutăcios 
din fire şi ironic, ale cărui antipatii aveau ceva morbid. 


Exaltarea căpitanului, convingerea stupidă pe care o nutrea 
„un beţivan şi o mână spartă ca el” că un om de seama lui 
Samsonov putea să-şi piardă vremea cu asemenea „planuri” 
smintite, sentimentul de gelozie din pricina Gruşenkăi, 
numele căreia acest „fluieră-vânt” venise să-i propună o 
afacere atât de năzdrăvană, ba încă-i mai şi ceruse bani pe 
deasupra - nu ştiu ce anume îl făcuse pe bătrân să 
procedeze aşa - dar în momentul când Miţea simţise că i se 
taie picioarele, scâncind ca un copil că-i pierdut, Samsonov 
îl măsurase din ochi cu o ură neîmpăcată şi se gândise pe 
loc să-i facă o farsă. După plecarea lui Miţea, Kuzma 
Kuzmici se întoarse palid de furie către fiu-său, poruncindu- 
i ca pe viitor să nu-i mai dea voie „golanului” să intre în 
curte, altminteri... 

Şi cu toate că ameninţarea rămase în suspensie, până şi 
fiu-său, care îl văzuse adesea burzuluindu-se mânios, simţi 
un fior de spaimă. O oră întreagă după aceea bătrânul 
tremură apucat de furie, iar spre seară se simţi rău şi 
trimise după „doftor”. 


II - COPOIU. 

Aşadar, trebuia să „zboare” şi el nu avea cu ce să 
plătească poştalionul, adică nu ştia să aibă la sufletul lui 
decât doua băncuţe de câte douăzeci de copeici, era tot ce-i 
mai rămăsese din bănetul pe care îl vânturase odinioară! 
Singurul lucru de preţ pe care-l poseda era un ceas vechi 
de argint, care nu mai mergea de mult. Îl puse, deci, în 
buzunar şi se duse cu ella un ceasornicar evreu, care ţinea 
o dugheană în Piaţă. Negustorul nu-i oferi decât şase ruble. 
„Mai mult chiar decât m-aş fi aşteptat!” strigă Miţea fericit 
(tot timpul parcă plutea într-o stare de beatitudine); lua 
cele şase ruble şi o întinse spre casă. Până la urma reuşi să 
împlinească suma necesară, împrumutând trei ruble de la 
gazdele sale, care se temeau atât de mult la el, încât i le 
dădură cu dragă inimă, deşi erau ultimii lor bani. În 
exaltarea lui, Miţea le spuse şi lor că în momentul acela 


soarta lui era în joc şi se apucă sa le povestească, 
bineînţeles pe nerăsuflate, aproape tot „planul” pe care i-l 
înfăţişase lui Samsonov, sfatul pe care acesta i-l dăduse, 
speranţele lui pentru viitor ş.a.m.d. Gazdele, cate cunoşteau 
mai dinainte câte ceva din viaţa lui intima, îi priveau ca pe 
unul de-al lor, considerând că, deşi boier, nu era câtuşi de 
puţin scorţos. Reuşind astfel să strângă nouă ruble, Miţea 
trimise numaidecât după cai, grăbit cum era să ajungă la 
poşta din Volovoe. Mai apoi s-a stabilit cu precizie şi s-a 
consemnat că „în ajunul respectivului eveniment, la amiază, 
nu avea nici un ban şi că pentru a face rost de bani şi-a 
vândut ceasul şi în plus a mai împrumutat trei ruble de la 
gazdele sale, cele mai de sus fiind constatate cu martori”. 

Ţin să subliniez în mod special lucrul acesta pentru un 
motiv pe care îl veţi afla mai târziu. 

Zburând ca vântul spre poşta din Volovoe, Miţea, deşi se 
simţea într-al nouălea cer la gândul că, în sfârşit, va reuşi sa 
descurce şi să ducă la bun sfârşit „toate daraverile astea”, 
era totuşi cu inima pierită, întrebându-se ce o să se 
întâmple cu Gruşenka în lipsa lui. Dacă i-o căşuna tocmai 
acum să se ducă la Fiodor Pavlovici? De aceea plecase fără 
să-i spună nimic, punându-le în vedere gazdelor să nu sufle 
o vorba, dac-ar veni cineva şi ar căuta să-i tragă de limbă... 
„Trebuie să mă întorc negreşit, dar negreşit chiar astă- 
seară, îşi tot spunea mereu în sinea lui, în timp ce droşca îl 
hurduca de zor. Poate că n-ar strica să-l iau cu mine şi pe 
Copoiu... Sa facem actele...” se legăna el în iluzii, cuprins 
de înfrigurare; numai că, din păcate, „planul” pe care-l 
urzise nu era nicidecum sortit să se realizeze precum visase 
el. 

În primul rând, pierdu o groază de vreme continuându-şi 
drumul de la Volovoe pe un şleau de ţară, care se dovedi a fi 
nu de douăsprezece, ci de optsprezece verste. Pe urmă, nu-l 
găsi acasă pe părintele din Ilinskoe, care plecase între timp 
în satul vecin. Până să dea de urma lui acolo, după ce pornii 
să-l caute cu aceiaşi cai osteniţi, se şi înnoptase. Părintele, 


un omuleţ sfios şi blajin în aparenţă, îi explică imediat că 
într-adevăr Copoiu trăsese la dânsul acasă, dar că în 
momentul de faţă Se afla la Suhoi Posiolok şi că, probabil, o 
să mâie acolo peste noapte, în căsuţa pădurarului, deoarece 
voia să cumpere o postaţă de pădure şi de prin partea 
locului. Miţea se ţinu de dânsul să-l pună numaidecât în 
legătură cu persoana respectivă, asigurându-l că în felul 
acesta „îl salvează de la moarte”, cum s-ar zice. Părintele, la 
început, se codi, apoi se înduplecă să-l însoţească, probabil 
mai mult din curiozitate, numai că, din păcate, îl îndemnă să 
meargă „uşurel pe jos”, căci, zicea el, „să tot fie o verstă şi 
ceva până acolo”. Miţea se învoi şi o întinse la drum cu 
pasul lui „arşinic”, aşa că bietul preot abia se ţinea de 
dânsul, silindu-se pe cât putea să nu rămână în urmă. Era 
un om încă în floarea vârstei şi foarte circumspect. Miţea îl 
puse numaidecât la curent cu planurile sale, cerându-i 
stăruitor şi nervos unele informaţii în legătură cu Copoiu. 
Nu-i tăcu gura tot drumul. Părintele îl asculta cu atenţie, 
fără să-i dea totuşi vreo lămurire. Orice l-ar fi întrebat se 
mulțumea să răspundă evaziv: „Nu ştiu, zău, habar n-am, 
de unde să ştiu eu...” ş.a.m.D. Când Miţea îi povesti despre 
răfuiala pe care o avusese cu Fiodor Pavlovici din pricina 
moştenirii, preotul parcă avu o tresărire de spaimă; se 
vedea cât de colo că în anumite privinţe îi era îndatorat 
bătrânului Karamazov. Totodată se arătă foarte surprins că 
Miţea vorbea mereu despre jupân Copoiu, când negustorul 
cu pricina, ţăran get-beget, se numea de fapt Gorstkin, 
explicându-i că, deşi dumnealui avea chiar apucături de 
copoi, nu se numea totuşi aşa în realitate, ba chiar se 
supăra foc dacă îndrăznea cineva să-i pomenească de 
porecla asta: „Să-i spuneţi neapărat Gorstkin, altfel n-o 
scoateţi la capăt cu el, nici n-o să v-asculte”, avertiză 
preotul. Miţea se arătă mirat, nu prea tare însă, şi-l lămuri 
că tot aşa îl numise şi Samsonov. La care părintele nu mai 
răspunse nimic, deşi n-ar fi făcut rău deloc să-i deschidă 
ochii lui Dmitri Fiodorovici că din moment ce Samsonov îl 


îndreptase către ţăranul acesta, spunându-i că-l cheamă 
Copoiu, rămânea de văzut daca n-o făcuse cumva în bătaie 
de joc şi dacă recomandaţia lui nu ascundea vreo intenţie 
răutăcioasă. Miţea însă nu avea vreme de pierdut cu 
„asemenea fleacuri”. Îşi văzu de drum, grăbit să ajungă mai 
repede. Abia când sosi la Suhoi Posiolok băgă de seamă că, 
de fapt, nu făcuse o verstă până acolo, nici chiar o verstă şi 
jumătate, Ci cel puţin trei. Tăcu totuşi din gură, deşi fierbea 
de mânie şi intră în casă. Pădurarul, pe care părintele îl 
cunoştea bine, locuia într-una dintre încăperi, cealaltă odaie 
care dădea în tindă - casa mare, cum i se zicea - fiind 
ocupată de Gorstka. Pătrunseră deci în casa mare şi făcură 
lumină, aprinzând o luminare de seu. Înăuntru era 
zăpuşeală. Pe masa de brad se afla un samovar stins şi 
alături, o tavă plină cu ceşti, o sticla goală de rom, un şip de 
un litru care mai păstra încă un pic de vodcă pe fund şi 
nişte resturi de pâine albă. Musafirul stătea trântit pe 
laviţă, cu hainele făcute sul puse drept căpătâi şi sforăia de 
se cutremura odaia. Miţea se opri încurcat. „Irebuie să-l 
scol, n-am încotro, e un lucru aşa de important pentru mine, 
am venit într-o goană până aici şi vreau neapărat să mă 
întorc chiar azi înapoi”, se nelinişti el; dar părintele şi 
pădurarul se feriră să-şi spună părerea. Miţea se apropie 
de cel care dormea dus şi încercă să-l trezească 
scuturându-l destul de energic, dar omul nici nu se clinti 
măcar. „E beat mort, se gândi Miţea, ce să fac, Doamne, ce 
să fac?!” Stăpânit cum era de o aprigă nerăbdare, începu 
atunci să-l tragă de mâini şi de picioare, să-l apuce de ceafă, 
silindu-se să-l ridice şi să-l aşeze în capul oaselor, dar, după 
multe şi îndelungate eforturi, nu reuşi să scoată de la el 
decât nişte mugete stupide şi nişte sudălmi amarnice, 
bolborosite printre dinţi. 

— Ar fi mai bine să aşteptaţi, rosti în cele din urmă 
preotul. Vedeţi doar că nici să vorbească nu poate ca lumea! 

— A băut toată ziua, îi ţinu isonul pădurarul. 


— Doamne-Dumnezeule! Suspină Miţea, de-aţi şti câtă 
nevoie am de el şi ce-i pe sufletul meu! 

— Totuşi, ar fi mai bine să aşteptaţi până mâine dimineaţa- 
îl sfătui din nou preotul. 

— Până mâine dimineaţă? Fie-vă milă, oameni buni, e 
peste putinţă! Şi, disperat, fu gata să se repeadă din nou 
asupra beţivanului, dar se răzgândi numaidecât, dându-şi 
de zădărnicia încercărilor sale. Părintele tăcea, iar 
pădurarul picotea şi era posac. 

— Ce tragedii cutremurătoare întâlneşti uneori în 
realitate! Rosti Miţea, abătut cu desăvârşire. Sudoarea îi 
curgea şiroaie pe obraz. Folosindu-se de prilej, părintele îi 
spuse cu multă chibzuială că, beat cum era, chiar dacă ar 
izbuti să scoale omul din somn, tot n-ar ajunge la nici o 
socoteală cu el. „lar dumneavoastră, cum văd, aveţi un 
lucru serios de discutat, aşa că tot e mai bine să lăsaţi pe 
mâine dimineaţă...” Miţea dădu din mâini neputincios şi 
trebui să se resemneze. 

— Atunci, părinte, am să stau aşa, cu luminarea aprinsă şi 
am să aştept momentul când s-o trezi, am să încerc să 
vorbesc cu dânsul... Lasă, că plătesc lumânarea, căută să-l 
împace pe pădurar. Îţi plătesc şi pentru găzduire, să n-ai 
nici o grijă, o să-l pomeneşti pe Dmitri Karamazov! Numai 
cu dumneata, părinte, nu ştiu ce să fac, unde o să te culci? 

— Păi eu m-aş cam duce acasă... Am să iau iepşoara lui, 
zise popa, arătând spre pădurar. Atunci, vă las cu bine şi să 
fie într-un ceas bun! 

Zis şi făcut. Preotul se întoarse călare acasă, fericit că se 
descotorosise până la urmă de Miţea; dădu totuşi încurcat 
din cap, cumpănind în sinea lui dacă n-ar fi cazul să-i aducă 
la cunoştinţă a doua zi dimineaţă binefăcătorului său, 
Fiodor Pavlovici, această întâmplare curioasă, „că de, mai 
ştii, ceasul rău, să nu se supere cumva şi să nu mai văd în 
veac nimic de la dânsul!” Pădurarul se scărpina în cap şi se 
duse la el în odaie, fără să mai spună nimic, iar Miţea se 
aşeză pe laviţă, „aşteptând momentul”, vorba lui. O tristeţe 


fără margini îi învăluia sufletul ca o pâclă deasă. O adâncă 
şi copleşitoare tristeţe! Şedea aşa, rumegând tot felul de 
gânduri şi nu putea să ajungă la nici un căpătâi. Feştila 
lumânării se micşora treptat, un greiere cânta după cuptor, 
în odaia încălzită peste măsură se făcuse o zăpuşeală că de 
abia îţi puteai trage suflarea. La un moment dat, îi năluci 
înaintea ochilor grădina cu poteca din spatele casei 
părinteşti, o uşă pare-se că se deschidea misterios şi 
Gruşenka se furişa înăuntru... Miţea sări în sus. 

— Ce tragedie! Gemu el. 

Se apropie apoi maşinal de omul care zăcea amorţit şi 
privi scrutător. Era un ţăran uscăţiv, încă în putere, prelung 
la faţă, cu părul bălai, numai cârlionţi şi o barbă roşcovană, 
rară şi lungă, îmbrăcat cu o cămaşă de cât şi o jiletcă 
neagră, din al cărei buzunar atârna lanţul unui ceas de 
argint. Miţea se uita cu o nemăsurată ură la mutra acestuia, 
exasperat mai cu seamă de cârlionţii lui. Toată tărăgăneala 
asta îl făcea sa turbeze; venise doar cu o treabă care nu 
suferea nici o zăbavă, pentru care lăsase totul deoparte, 
călcându-şi pe inimă, părăsind la voia întâmplării o seamă 
de interese capitale şi acum, că ajunsese aici, frânt de 
oboseală, trântorul ăsta, „de care depinde toată viaţa mea, 
sforăie ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă ar fi 
căzut de pe altă planetă”. „O ironie a sorții!” oftă el şi 
simțind dintr-o dată că-şi pierde minţile, tăbări din nou 
asupra beţivanului, zor-nevoie să-l scoale de somn. Începu 
să-l scuture cu înverşunare, să-l zgâlţăie şi să-l 
îmbrâncească, ba îi dădu şi câţiva ghionti în coaste ca, după 
vreo cinci minute, văzând că nu e chip s-o scoată la capăt cu 
el, să se întoarcă, sleit de neputinţă şi disperare la locul său. 

— Ce prostie, ce prostie! Bombăni Miţea, aşezându-se pe 
laviţă. Urâtă treabă! Adăugă apoi, fără să ştie nici el precis 
ce vrea să spună. Îl durea capul groaznic. „Ce-ar fi să las 
balta totul şi să plec? Îi fulgeră prin minte. Nu, rămân aici 
până mâine dimineaţă. Dinadins am să rămân, uite-aşa! 


Atunci, de ce am mai venit? Şi apoi, chiar de-aş voi, n-aş 
avea cum să plec de aici, cu ce să plec, e absurd!” 

Îl durea însă capul tot mai rău şi, cum şedea pe laviţa 
nemişcat, aţipi şi până la urmă îl cuprinse de-a binelea 
somnul. Dormi aşa poate mai bine de două ore. Se trezi cu 
aceeaşi insuportabilă durere de cap, atât de cumplita, încât 
îi venea să urle. Îi zvâcneau tâmplele şi-l junghia în moalele 
capului; rămase câteva clipe locului, buimac, fără să-şi dea 
seama ce s-a întâmplat cu el. Într-un târziu abia, se dumeri 
că află într-o încăpere supraîncălzită, că ieşeau gaze din 
sobă că putea foarte bine să moară asfixiat. Beţivul zăcea şi 
horcăia mai departe; topindu-se, lumânarea se scursese 
între timp toată şi sta gata să se stingă. Miţea dădu un ţipat 
şi se repezi clătinându-se pe picioare, în tindă, iar de acolo 
în odaia în care dormea pădurarul. Acesta se trezi imediat 
din somn şi, auzind că soba din încăperea alăturată scotea 
fum cu puternic miros de cărbuni, se sculă să ia măsuri, 
primind totuşi vestea cu o nepăsare destul de curioasă, spre 
mirarea lui Miţea, care se simţi de-a dreptul jignit. 

— Dac-a murit, dac-a murit, atunci... Ce mă fac? Strigă 
Miţea cuprins de disperare. 

Uşile fură date de perete, ferestrele deschise, coşul sobei 
desfundat. Miţea aduse din tindă o găleată cu apă, îşi udă 
fruntea, apoi, găsind o cârpă, o muie în apă şi o puse ca pe 
o prişniţă pe creştetul Copoiului. Pădurarul îi aruncă o 
privire dispreţuitoare şi, după ce se încredința că fereastra 
era deschisă, bombăni posac: „Aşa e bine!” şi se duse la 
culcare, lăsând în cameră un felinar de tinichea aprins. 
Timp de o jumătate de oră, Miţea îşi făcu de lucru cu 
beţivanul, ameţit de duhoarea cărbunilor din sobă, 
punându-i mereu prişniţe la cap, ferm hotărât să-l vegheze 
toată noaptea, dar la un moment dat se aşeză să-şi tragă 
suflarea un pic, numai un pic şi închizând ochii biruit de 
oboseală, fără să ştie cum, se lungi pe laviţă şi adormi dus. 

Se trezi târziu de tot, pe la orele nouă dimineaţa. Soarele 
bătea din plin înăuntru prin cele două ferestruici ale izbei. 


Mujicul cârlionţat de ieri şedea pe laviţă, îmbrăcat de-acum 
cu podiovca (2). Pe masă clocotea samovarul lângă o sticlă 
proaspătă cu votcă. Cea din ajun fusese golită, iar din cea 
de acum băuse mai bine de jumătate. Miţea sări ca ars în 
sus dar în aceeaşi clipa observă că afurisitul de ţăran 
treăsese iarăşi la măsea, era beat mort, iremediabil de beat. 

Rămase aşa un moment, cu ochii zgâiţi la el, îngrozit. Îl 
privea la rândul său, tăcut şi viclean, cu o indiferenţă 
jignitoare, ba chiar cu un fel de aroganță, cel puţin aşa i se 
păru lui Miţea, care se şi repezi să-i vorbească. 

— Îmi daţi voie, ştiţi... Eu... Probabil că v-a spus pădurarul 
de dincolo ce-i cu mine: sunt porucicul Dmitri Karamazov, 
fiul bătrânului Karamazov, de la care dumneata vrei să 
cumperi păduricea... 

— Minţi! Îi tăie vorba implacabil şi cu sânge rece mujicul. 

— Cum adică mint? Dumneata îl cunoşti pe Fiodor 
Pavlovici? 

— Nu cunosc nici un Fiodor Pavlovici! Ripostă mujicul, 
căruia i se cam împleticea limba în gură. 

— Păduricea, vrei să cumperi o postată de pădure de la el; 
ci trezeşte-te odată, omule şi dă-ţi seama ce vorbeşti! 
Părintele Pavel din Ilinskoe a venit cu mine până aici... l-ai 
scris - nu-i aşa? 

— Lui Samsonov şi dânsul m-a trimis la dumneata... 
Încercă să-i explice Miţea cu sufletul la gură. 

— Minţi! Rosti apăsat din nou Copoiu. Miţea simţi că-i 
îngheaţă picioarele. 

— Îmi pare rău, dar, crede-mă, zău că nu glumesc! Se 
poate să fii puţin ameţit. Văd, totuşi, că eşti în stare să 
vorbeşti, să înţelegi... Sau... Sau eu nu mai pricep nimic! 

— Eşti boiangiu! 

— Nu te supăra, dar eu sunt Karamazov, Dmitri 
Karamazov şi am venit să-ţi propun o afacere... O afacere 
foarte avantajoasă... Un adevărat chilipir, zâu... E vorba de 
păduricea aceea. 

Mujicul îşi mângâia grav barba. 


— Ba nu, ai venit să iei în arendă ceva, lasă că ştiu eu ce 
ticălos eşti! Un ticălos şi jumătate! 

— Te înşeli, zău, te rog să mă crezi! Miţea îşi frângea 
disperat mâinile. Mujicul îşi tot netezea barba, apoi, 
deodată, se uită la el cu o scăpărare de viclenie printre 
gene. 

— Tu să-mi spui mie altceva: spune-mi unde stă scris în că 
ai voie să umbli cu potlogării? Auzi? Eşti un pungaş, mă- 
nţelegi? 

Miţea făcu un pas înapoi, încruntat şi deodată - după cum 
avea să povestească el însuşi mai apoi - parcă îl pocni ceva 
„drept în frunte”. Într-o clipă, mintea i se lumină, „ca şi cum 
s-ar fi aprins o făclie şi abia atunci m-am dezmeticit”. 
Rămase locului încremenit de uimire, neputând să înţeleagă 
cum fusese în stare un om ca el, altminteri destul de 
chibzuit, să cadă într-o capcană atât de stupidă, să se 
angajeze de bunăvoie într-o aventură ca asta, să stăruie în 
greşeala lui aproape douăzeci şi patru de ore, să facă slujbă 
în faţa lui Copoiu, să-i pună prişniţe la cap... „Omul e beat, 
beat turtă şi încă o săptămână de aici înainte tot într-o beţie 
o s-o ţină, ce rost are să mai aştept? Dar dacă Samsonov m- 
o fi trimis aici intenţionat? Şi dacă în vremea asta ea... O, 
Doamne, ce-am făcut?” 

Mujicul şedea pe laviţă şi se uita la el râzând în barbă. În 
alte împrejurări, Miţea poate că l-ar fi ucis, într-o izbucnire 
de mânie, dar acum se simţea plăpând ca un copil. Se duse 
încet-încet de-şi luă paltonul de pe laviţă, se îmbrăcă fără să 
scoată o vorbă şi părăsi încăperea. Nu găsi pe nimeni în 
odaia cealaltă - între timp pădurarul plecase de acasă. 
Scoase din buzunar cincizeci de copeici şi le puse pe masă 
pentru găzduire, pentru lumânarea arsă şi tot buclucul pe 
care i-l făcuse. leşind afară, se pomeni dintr-o dată în 
mijlocul pădurii; ori încotro îşi întorcea ochii, nu se vedeau 
decât copaci şi iarăşi copaci. O pomi la întâmplare; nu mai 
ţinea minte nici măcar dacă, trecând pragul casei, trebuia 
s-o ia la stâga sau la dreapta! În ajun, când părintele venise 


cu el să-l conducă în toiul nopţii, zorit cum era, nu fusese 
atent la drum. Nu simţea nimic, nici cea mai slabă dorinţă 
de răzbunare în adâncul lui, nici chiar împotriva lui 
Samsonov. Mergea aşa, haihui, pe brâul cărăruii, cu mintea 
năucă şi „gândurile răvăşite”, fără să se sinchisească unde o 
s-ajungă. Nu mai avea nici un pic de vlagă în el, era atât de 
istovit şi sufleteşte şi trupeşte, încât şi un copil ar fi putut 
să-l doboare Cu chiu, cu vai, totuşi, izbuti să răzbată afară 
din pădure-l un moment dat, i se deschiseră în faţă miriştile 
pustii, ce se întindeau până departe, la infinit. „Ce dezolare, 
cât vezi cu ochii totul e mort!” repeta în sinea lui, mergând 
tot înainte. 

Avu noroc cu nişte călători: un poştalion care plecase la 
drum pe un şleau de ţară cu un negustor bătrân. Când 
ajunseră în dreptul lui, Miţea îl întrebă de cale şi cum şi ei 
mergeau spre poşta din Volovoe, se înţeleseră să-l ia şi pe el 
în butcă. Abia după vreo trei ore sosiră la destinaţie. Miţea 
porunci nişte cai, să-l ducă până la oraş şi deodată îl răzbi o 
foame de lup. În timp ce telegarii erau înhămaţi, i se pregăti 
un scrob, pe care îl înfulecă aproape pe nemestecate 
împreună cu un codru zdravăn de pâine şi o bucată de 
cârnat, şi-şi stropi gâtlejul cu trei păhăruţe de votcă. 
Întremându-se astfel, se simţi parcă mai înviorat şi sufletul i 
se însenină iar. Se aşternură ca vântul la drum, şi-n timp ce 
dădea ghes surugiului, Miţea urzea în minte un nou „plan, 
absolut sigur”, chibzuind cum să facă rost chiar în aceeaşi 
seară de „afurisiţii ceia de bani”. „Când te gândeşti că 
pentru trei mii de ruble nenorocite un om poate să se ducă 
de râpă! Îşi spuse el cu dezgust. Trebuie s-o scot la capăt 
chiar azi!” şi dacă nu s-ar fi gândit necontenit la Gruşenka 
şi nu l-ar fi obsedat teama de a nu se fi întâmplat ceva cu 
ea, ar fi fost vesel cu adevărat. Gândul acesta însă îi stătea 
înfipt în creier ca un cuţit. În sfârşit, ajunseră în oraş şi 
Miţea se duse întins acasă la ea. 


III - MINELE DE AUR. 


Cunoaştem împrejurările acestei vizite din relatarea pe 
care Gruşenka, înfiorată de spaima, i-a făcut-o lui Rakitin. 
Tocmai aştepta „ştafeta”, bucurându-se în sinea ei că Miţea 
nu venise nici în ajun şi nici în ziua aceea pe la dânsa şi 
nădăjduind că poate dă Dumnezeu să nu vina până la 
plecarea ei, când se pomenise cu el dând buzna în casă. Se 
ştie ce a mai urmat; ca să se descotorosească de el, 
Gruşenka îl înduplecă să meargă cu ea până la Kuzma 
Samsonov, trebuia chipurile neapărat să se ducă la 
protectorul său, fiindcă avea nişte socoteli de făcut; îşi luase 
apoi rămas-bun de la dânsul în poartă, punându-l să 
promită că va trece din nou s-o ia pe la miezul nopţii, s-o 
conducă înapoi acasă. Miţea răsuflase uşurat: „Din moment 
ce şade la Kuzma până atunci, înseamnă că nu mai poate să 
meargă la Fiodor Pavlovici... Dacă nu minte cumva”, se 
grăbise tot el să adauge. Impresia lui însă era că Gruşenka 
nu minţise. Miţea făcea parte din categoria oamenilor geloşi 
care, atâta timp cât se află departe de femeia iubită, o cred 
în stare de cine ştie ce grozăvii, închipuindu-şi că în lipsa lor 
„le pune coarne”, pentru ca după aceea, întorcându-se într- 
un suflet la ea, sfâşiaţi de îndoieli, pierduţi, convinşi că i-a 
înşelat, de cum văd înaintea ochilor figura ei veselă, 
zâmbitoare şi plină de duioşie, să se simtă ca înviaţi din 
morţi şi, pierzând orice bănuială, să se dojenească singuri, 
ruşinaţi de gelozia lor. Aşadar, după ce o conduse pe 
Gruşenka, Miţea o porni întins spre casă. Mai avea încă 
atâtea şi atâtea de făcut pe ziua de azi! Cel puţin i se luase 
o piatră de pe inimă. „Numai să-l găsesc pe Smerdiakov, să 
vedem dacă nu s-a întâmplat ceva ieri, dacă nu s-o fi dus 
cumva la Fiodor Pavlovici!” se gândi el. Aşa că nici nu apucă 
bine s-ajungă acasă şi viermele geloziei începu iarăşi să-i 
roadă inima pururea neliniştită. 

Gelozia! „Othello nu este gelos, dimpotrivă e un om extrem 
de credul”, spune undeva Puşkin 43) şi prin ea însăşi 
această constatare vădeşte într-un mod destul de elocvent 
neobişnuita profunzime de gândire a marelui nostru poet. 


Othello se simte zdrobit sufleteşte, concepţia lui asupra 
lumii a fost zdruncinată din temelii în momentul când 
idealul său s-a spulberat. Othello însă nu este omul care să 
stea la pândă, sau să tragă cu urechea, fiind încrezător de 
felul lui. Pe el trebuie să-l mâie cineva de la spate, să-i dea 
ghes, să-l zgândăre şi să-l întărite mereu, depunând 
eforturi una, ca să-l facă să se dumirească, în cele din urmă, 
c-a fost înşelat. Cu totul alta este însă comportarea unui 
gelos autentic. E imposibil să-şi închipuie cineva infamia şi 
halul de decădere morală cu care se poate acomoda fără 
nici un scrupul un om gelos. Şi totuşi, cine ar putea să 
afirme că toţi geloşii, fără deosebire, sunt suflete josnice şi 
meschine? Dimpotrivă, un om însufleţit de cele mai nobile 
sentimente nutrind o dragoste curată şi plină de abnegaţie, 
este în stare uneori să se ascundă sub masă, să cumpere 
conştiinţa unor nemernici, să accepte fără ezitare 
mijloacele cele mai mârşave şi mai murdare ca să spioneze 
şi să urmărească pas cu pas pe cineva. Othello, bunăoară, 
pentru nimic în lume n-ar fi putut să se împace cu ideea 
trădării; nu să ierte trădarea, ci chiar numai să se împace 
cu ideea aceasta, deşi nu exista nici un grăunte de răutate 
în sufletul lui nevinovat ca inima unui prunc. Ceea ce nu se 
întâmplă în cazul unui gelos veritabil; nici nu ne putem da 
seama la ce se poate preta, ce fel de situaţii e gata să 
accepte şi peste ce lucruri e capabil să treacă un om gelos! 
Căci, în general, geloşii sunt mai curând dispuşi să ierte mai 
mul decât alţii şi femeile ştiu prea bine treaba asta. Un 
gelos, de pildă, e-n stare să ierte extrem de repede (fireşte, 
după o scenă foarte dramatică) o trădare mai mult decât 
evidentă, îmbrăţişările şi sărutările pe care le-a surprins 
chiar el, în cazul când poate dobândi într-un fel sau altul 
certitudinea că „s-a întâmplat pentru ultima oară”, că din 
clipa aceea rivalul său va dispărea fără urmă, va pleca hăt- 
departe, tocmai la capătul pământului, dacă nu se va decide 
cumva chiar el să-şi ia iubita şi s-o ducă undeva într-un loc 
unde temutul său potrivnic să n-o mai poată găsi în vecii 


vecilor. Bineînţeles, împăcarea nu va dura mai mult de un 
ceas, deoarece, chiar dacă rivalul ar dispărea în realitate, a 
doua zi gelosul va născoci un altul împotriva căruia se vot 
îndrepta bănuielile lui. S-ar părea ca o dragoste asupra 
căreia trebuie să ai tot timpul ochii aţintiţi nu-ţi poate da 
nici o satisfacţie, o iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti cu 
atâta străşnicie nu reprezintă nimic. Dar tocmai asta n-au 
să înţeleagă niciodată oamenii cu adevărat geloşi şi printre 
ei, vă rog să mă credeţi, se întâmplă să întâlneşti suflete pe 
drept cuvânt alese. Interesant este mai ales faptul că 
asemenea omeni superiori, stând uneori la pândă în câte o 
cămăruţă întunecoasă şi trăgând cu urechea, îşi dau seama 
în adâncul sufletului lor ales cât de ruşinoase sunt 
mijloacele pe care cu bună ştiinţă le folosesc şi totuşi, cel 
puţin atâta timp cât pândesc din ungherul întunecos, nu 
simt nici un fel de mustrări de conştiinţă. De câte ori o avea 
pe Gruşenka în faţa ochilor, Miţea înceta să fie gelos, 
devenind pentru moment încrezător şi nobil, ba chiar 
ajungea să se dispreţuiască pentru toate gândurile ce-i 
trecuseră prin minte. Ceea ce înseamnă că dragostea lui 
pentru această femeie ascundea, de fapt, un sentiment mult 
mai frumos decât îşi închipuia el, că nu era vorba numai de 
o pasiune carnală, de „nu ştiu ce vraja a trupului”, aşa cum 
îi spusese el lui Alioşa. În schimb, cum pleca Gruşenka, 
Miţea începea din nou s-o suspecteze, socotind-o capabilă 
de cea mai perfidă şi mai abjectă trădare. Şi asta fără să 
aibă nici o umbră de remuşcare. 

Aşadar, gelozia pusese din nou stăpânire pe sufletul lui. 

În orice caz, trebuia să se grăbească. În primul rând, 
trebuia să găsească undeva cu împrumut o sumă de bani 
cât de mică. 

Fiindcă cele nouă ruble din ajun se risipiseră cu călătoria, 
încât aproape că nu mai rămăsese cu nimic şi se ştie doar 
că nu poţi să faci nici un pas fără parale. Dar, o dată cu 
planul cel nou pe care şi-l făurise pe drum, în căruţă, Miţea 
chibzuise şi cum ar putea să încropească până una-alta 


ceva gologani. Avea acasă două minunate pistoale de duel, 
împreună cu cartuşele respective, pe care nu apucase încă 
să le amaneteze, pentru că - din toate lucrurile ce-i mai 
rămăseseră - erau cele mai dragi. De curând cunoscuse 
întâmplător la cârciuma „Stolicinâi gorod” un tânăr 
funcţionar, om căsătorit şi cu oarecare dare de mână; 
tânărul, după cum aflase tot atunci, avea o adevărata 
pasiune pentru arme şi era dispus să cumpere tot felul de 
pistoale, revolvere, pumnale etc, ca să le atârne pe pereţi şi 
să se fălească apoi cu ele faţă de prieteni, demonstrându-le, 
cu priceperea unui expert modul de funcţionare al fiecărui 
sistem de revolver în parte, cum trebuie încărcat, cum se 
ocheşte cu el şi aşa mai departe. Fără să stea mult pe 
gânduri, Miţea se duse la dânsul şi-i propuse să-i lase cele 
două pistoale amanet pentru suma de zece ruble. Încântat, 
funcţionarul încercă a-l îndupleca să i le vândă. Cum însă 
Miţea nici nu voia să audă de una ca asta, îi dădu zece ruble 
cu împrumut, declarându-i ritos că pentru nimic în lume nu 
s-ar gândi să-i ia vreo dobândă. Şi până Ia urmă se 
despărţiră ca doi vechi amici. De acolo Miţea se duse întins 
la taică-său, abia aşteptând să-l cheme pe Smerdiakov în 
chioşc. Faptul acesta era menit să confirme împrejurarea că 
înainte cu trei-patru ceasuri de a se fi întâmplat cutare 
eveniment, despre care vom avea prilejul să vorbim mai 
încolo, Miţea nu avea nici o leţcaie, drept care este nevoit 
sa amaneteze pentru zece ruble un lucru de care se simţea 
foarte legat... ca după trei ceasuri, cel mult, să-i cadă aşa, 
din senin, o pleaşcă de câteva mii de ruble... Văd însă că 
iarăşi am anticipat asupra desfăşurării evenimentelor. 
Sosind la Maria Kondratievna, vecina lui Fiodor Pavlovici, 
avu parte să afle, spre consternarea sa, că Smerdiakov era 
bolnav, ceea ce îi strica fără doar şi poate planurile. Ascultă 
cu luare-aminte toată păţania, cum căzuse bietul om în 
pivniţă, cum avusese apoi o criză de epilepsie, cum 
aduseseră medicul şi cât de grijuliu se arătase Fiodor 
Pavlovici; îl interesă mai ales ştirea că fratele său, Ivan 


Fiodorovici, plecase la Moscova chiar în dimineaţa în care 
se întâmplase accidentul. „Probabil c-a trecut înaintea mea 
prin Volovoe”, se gândi el. Boala lui Smerdiakov îi puse o 
piatra pe inimă. „Ce să fac? Cine o să mai stea acum la 
pânda, cine o să-mi raporteze orice mişcare?” Mistuit de 
curiozitate, se apucă, deci, să le descoasă pe cele două 
femei dacă nu observaseră ceva cu o seară înainte. 
Pricepând numaidecât unde vrea să bată şi ce anume ţinea 
sa ştie, amândouă căutară să-l liniştească asigurându-l că 
nu venise nimeni peste noapte în afară de Ivan Fiodorovici, 
care dormise acasă şi că „totul e în regulă”. Miţea căzu pe 
gânduri. Fără îndoială, trebuia să stea cineva de pază şi azi, 
dar unde: aici sau în poartă la Samsonov? În concluzie, îşi 
spuse că era necesar să spioneze şi într-o parte şi într-alta, 
după cum va fi cazul, însă, deocamdată, deocamdată... 
Trebuia să se ocupe de „planul” cel nou şi, de data asta, 
infailibil, pe care-l urzise pe drum şi care nu mai suferea 
nici o amânare. Se hotări deci, să-i jertfească o oră: „într-un 
ceas am isprăvit, am să ştiu care-i situaţia şi atunci... Atunci 
am să dau mai întâi o raită pe la Samsonov, să mă interesez 
dacă Gruşenka-i acolo; mă întorc pe urmă aici imediat, stau 
până la ora unsprezece, iar mai încolo mă duc iarăşi la 
Samsonov, s-o iau acasă”. Aşa îşi făcuse el socoteala. 

În doi timpi şi trei mişcări, ajunse acasă, se spălă, se 
pieptănă, îşi perie hainele şi, dichisindu-se, o porni spre 
doamna Hohlakova. Fiindcă, din păcate, acesta era mult 
lăudatul „plan”; Miţea se gândise să-i ceară cucoanei trei 
mii de ruble cu împrumut. Nu ştia nici el de ce, dar i se 
năzărise aşa, deodată, că nu se poate să-l refuze. Probabil 
că cititorii se vor întreba nedumeriţi pentru ce, dacă era 
atât de sigur de reuşită, nu se adresase de la bun început 
unei persoane din lumea lui, în loc să fi solicitat bunăvoința 
lui Samsonov, un om crescut cu alte concepţii şi căruia nici 
măcar nu ştia cum să-i vorbească? De o lună încoace însă 
Miţea aproape că nu mai era în relaţii cu Hohlakova, pe 
care de altfel n-o cunoştea decât destul de superficial, ştiind 


pe deasupra foarte bine că nici nu-l putea suferi. Din capul 
locului îl privise cu vădită apatie din pricină că era 
logodnicul Katerinei Ivanovna, iar, după părerea ei, tânăra 
fată ar fi trebuit să se despartă de dânsul cât mai degrabă 
şi să se mărite cu „Ivan Fiodorovici, dragul de el, un 
giuvaier de băiat, cult şi manierat, mă rog, un cavaler”. 
Felul de a fi al lui Miţea, în schimb, o scotea din sărite. La 
rândul său, Miţea râdea de ea, ba chiar într-o împrejurare 
oarecare spusese despre dânsa că „pe cât e de fâşneaţă şi 
bună de gură, pe atât e de incultă”. Dimineaţa însă pe 
drum, în telegă, la un moment dat îi fulgerase prin minte: 
„Dacă ţine atât de mult să nu mă însor cu Katerina 
Ivanovna, dacă doreşte lucrul acesta cu tot dinadinsul (ştia 
că doamna Hohlakova era în stare să facă o criză de isterie 
numai la gândul că ei doi s-ar putea să se căsătorească), nu 
văd de ce m-ar refuza când ar fi atât de simplu să-mi dea 
cele trei mii de ruble ca s-o părăsesc şi să plec definitiv din 
oraş? Şi când le intră ceva în cap acestor cuconiţe răzgâiate 
din lumea aleasă, poţi fi sigur că sunt dispuse la orice 
sacrificiu, numai să iasă totul după bunul lor plac. Unde mai 
pui că e şi putred de bogată”, chibzuia Miţea. Cât priveşte 
„planul” propriu-zis, rămânea mai departe în picioare; se 
gândea să-i propună acelaşi lucru în fond, adică să-i cedeze 
drepturile sale asupra pădurii Cermaşnea, dar nu ca pe o 
tranzacţie comercială, aşa cum încercase cu Samsonov, a 
cărui bunăvoință se străduise s-o câştige fluturându-i pe 
dinainte posibilitatea de a scoate îndoit suma avansată 
(şase sau chiar şapte mii de ruble în loc de trei), cicapeo 
nobilă garanţie pentru banii împrumutaţi. Şi cu cât rumega 
mai mult această idee nouă, Miţea se simţea cuprins de un 
fel de exaltare, aşa cum i se întâmpla uneori de câte ori lua 
o hotărâre subită. Orice proiect nou era făcut să-l 
pasioneze, punând stăpânire deplină pe sufletul lui. Cu 
toate acestea, în momentul când păşi în pridvor, simţi un 
fior rece şerpuindu-i de-a lungul spinării: de abia acolo, în 
pragul casei, înţelese lămurit, cu o precizie matematică 


aproape, ca era ultima lui speranţă, că altă posibilitate nu 
mai există, şi, în cazul când nu va ajunge la nici un rezultat, 
„nu-mi mai rămâne decât să înjunghii pe cineva şi să-l 
jefuiesc, ca să fac rost de cele trei mii de ruble...” Era ora 
şapte şi jumătate când sună la uşa doamnei Hohlakova. 

La început s-ar fi spus că-i surâde norocul: stăpâna casei 
primi surprinzător de repede, imediat ce i se anunţă vizita 
lui. „Parcă m-ar fi aşteptat”, se gândi Miţea şi, într-adevăr, o 
clipă după ce fu poftit în salon, doamna Hohlakova dădu 
buzna înăuntru, mărturisindu-i din capul locului că era 
pregătită să-l primească. 

— Închipuie-ţi că te aşteptam, da, da, te aşteptam! De 
unde putea să-mi treacă prin minte c-o să vii - nu-i aşa? 

— Şi că totuşi te aşteptam, Dmitri Fiodorovici! Ca să vezi 
ce înseamnă instinctul! De azi-dimineaţă îmi spunea inima 
c-o să vii neapărat! 

— E într-adevăr extraordinar, doamnă, rosti Miţea, 
aşezându-se cu stângăcie pe un scaun. Dar... Ştiţi, am venit 
cu un motiv, e vorba de ceva foarte grav... Da, un lucru 
extrem, extrem de grav... Fireşte, numai pentru mine şi mă 
grăbesc să... 

— Sunt convinsă că ceea ce te aduce la mine este extrem 
de grav, Dmitri Fiodorovici, ştiu dinainte asta şi ştiu nu 
dintr-o încăpățânare retrogradă de a crede cu orice preţ în 
minuni (ai auzit probabil despre părintele Zosima). 
Dimpotrivă, convingerea mea e întemeiată pe un calcul 
matematic, da, da, matematic, aşa cum îţi spun. Dumneata 
trebuia să vii la mine după povestea de ieri cu Katerina 
Ivanovna, nu puteai face altfel, nu, sigur că nu, aşa cum îţi 
spun, matematic. 

— Asta înseamnă să fii realist, doamnă! Dar dacă-mi daţi 
voie să vă explic... 

— Da, da, bine zici, Dmitri Fiodorovici. Acum am devenit şi 
eu realistă. M-am lecuit de minuni, m-am învăţat minte! Ştii 
că a murit părintele Zosima? 


— Nu, doamnă, aflu abia acum, rămase el mirat. Şi în 
aceeaşi clipă îi trecu prin faţa ochilor chipul lui Alioşa. 

— Da, astă-noapte s-a prăpădit şi închipuie-ţi... 

— Doamnă, o întrerupse Miţea, în momentul de faţă eu nu 
pot să-mi închipui decât un singur lucru: sunt într-o situaţie 
disperată şi dacă nu-mi veţi întinde o mână de ajutor, totul 
se ce de râpă şi în primul rând eu. lertaţi-mi vulgaritatea 
expresiei, dar mă simt ca şi cum aş avea febră; tremur tot 
ca de friguri... 

— Ştiu, ştiu. Nici n-ai putea sa te simţi altfel. Ştiu dinainte 
ce o să-mi spui. Îţi urmăresc de mult destinul, Dmitri 
Fiodorovici, e atâta timp de când sunt atentă la dumneata şi 
studiez... O, sunt un medic de suflete cu o vasta experienţa 
rog să mă crezi, un medic încercat... 

— Dacă dumneavoastră sunteţi un medic încercat, doamna 
pot să vă spun că eu sunt un bolnav şi mai încercat se sili 
făcând un efort supraomenesc, să glumească Miţea galant 
şi presimt că, dacă îmi urmăriţi cu atâta interes destinul, n- 
o sa mă lăsaţi să pier. Dar mai înainte, daţi-mi voie să va 
împărtăşesc, în sfârşit, proiectul cu care am îndrăznit să mă 
prezint... Şi ce anume aştept din partea domniei voastre... 
Am venit, doamnă... 

— Nu-i nevoie de nici o explicaţie, Dmitri Fiodorovici, e un 
lucru fără importanţă. Dacă vrei să ştii, nu eşti primul om 
pe care-l voi fi ajutat. Ai auzit - nu-i aşa? 

— De verişoara mea Belmesova. Bărbatul ei se afla pe 
marginea prăpastiei, se ducea de râpă, cum te-ai exprimat 
chiar dumneata adineauri atât de grăitor şi atunci l-am 
sfătuit să ia cai de prăsilă să-i crească. Nici nu poţi să-ţi 
închipui ce bine o duc în momentul de faţă, au o situaţie 
înfloritoare. Dumneata, Dmitn Fiodorovici, te pricepi la cai? 

— Habar n-am, doamnă, zău, vă rog să mă credeţi, n-am 
nici cea mai mică idee! Exclamă, sculându-se enervat de pe 
scaun, Miţea, care începuse să-şi piardă răbdarea. Vă rog 
din suflet, doamnă, ascultaţi-mă, lăsaţi-mă să vorbesc măcar 
două clipe, să vă pot explica proiectul cu care am venit la 


dumneavoastră. De altminteri, nici n-am timp, sunt grozav 
de grăbit!... Izbucni el exasperat, văzând că doamna 
Hohlakova se pregătea să-l întrerupă din nou şi sperând că 
va reuşi totuşi să-i acopere glasul daca va striga mai tare 
decât dânsa. Am venit la dumneavoastră deznădăjduit, da, 
deznădăjduit la culme... ca să vă rog să-mi împrumutaţi trei 
mii de ruble-pentru care înţeleg să vă dau un gaj sigur, 
absolut sigur... Doamnă, o garanţie în care puteţi avea 
perfectă încredere, îngăduiţi-mi numai să va spun... 

— Lasă, c-o să-mi explici mai pe urmă, mai pe urmă, 
începu să se agite la rândul ei doamna Hohlakova. Ţi-am 
spus că ştiu dinainte tot ce ai putea să-mi propui, ştiu tot. 
M-ai rugat să-ţi împrumut o anumită sumă de bani, ai 
nevoie de trei mii de ruble, ei bine, eu îţi ofer mai mult, mult 
mai mult, am să te salvez, Dmitri Fiodorovici, fireşte, numai 
dacă o să mă asculţi. 

Miţea sări în sus. 

— Doamnă, sunteţi bunătatea întruchipată! Exclamă el cu 
patos. Doamne-Dumnezeule! Sunt salvat! Aţi salvat un om 
de la o moarte năprasnică, doamnă, un om care era cu 
pistolul la timpii... Veşnica mea recunoştinţă... 

— Am să-ţi dau mai mult decât trei mii de ruble, infinit mai 
mult! Adăugă doamna Hohlakova, privindu-l cu un surâs 
luminos. 

— Infinit mai mult? Dar ce să fac cu atâţia bani? N-am 
nevoie decât de aceste nenorocite de trei mii de ruble, în 
schimbul cărora voiam tocmai să vă ofer o garanţie sigură, 
dacă-mi îngăduiţi să vă înfăţişez cu adâncă, nemărginită 
recunoştinţă un plan menit să... 

— Ajunge, Dmitri Fiodorovici, cuvântul meu e cuvânt! ÎI 
întrerupse doamna Hohlakova cu generozitatea pudică a 
celui care ştie c-a făcut un bine. Am promis c-o să te salvez 
şi am să te salvez. Aşa cum l-am salvat şi pe Belmesov. 
Spune-mi, te rog, ce crezi dumneata despre minele de aur, 
Dmitri Fiodorovici? 


— Despre minele de aur, doamnă? Vă mărturisesc că nu 
m-am gândit niciodată la aşa ceva! 

— Vezi că m-am gândit eu în locul dumitale. E o idee care e 
mult îmi umblă prin cap. De o lună mă tot uit la dumneata şi 
mă frământă ideea asta. De nu ştiu câte ori te-am urmărit 
cu privirea când treceai pe lângă mine şi de fiecare dată îmi 
puneam în gând: „lată într-adevăr un om energic, al cărui 
loc e fără doar şi poate, la o mină de aur”. Ţi-am studiat 
mersul. Am ajuns la aceeaşi concluzie: omul ăsta o să 
descopere cu siguranţă nenumărate mine de aur. 

— După mers, doamnă? Zâmbit Miţea. 

— De ce nu? [i se pare curios că te-am judecat după 
mers? Dumneata nu crezi că poţi cunoaşte caracterul unui 
om după mers, Dmitri Fiodorovici? Bine, dar e un lucru pe 
care chiar ştiinţele naturii îl confirmă. O, sunt un om realist 
acum Dmitri Fiodorovici! Începând de azi, după istoria asta 
petrecută la mânăstire şi care, drept să-ţi spun, m-a întors 
pe dos, am devenit un om realist, da, realist cu toată 
convingerea am de gând să mă ocup numai de lucruri 
practice. M-am vindecat! Ajunge! Cum bine zicea 
Turgheniev. 

— Dar, doamnă, cele trei mii de ruble pe care mi le-aţi 
promis cu atâta generozitate... 

— Nu-ţi scapă, fii pe pace, Dmitri Fiodorovici! Îi taie vorba 
numaidecât doamna Hohlakova. E ca şi când le-ai avea în 
buzunar şi nu numai trei mii cât doreşti dumneata, ci trei 
milioane şi asta în cel mai scurt timp! Uite la ce m-am 
gândit: dumneata trebuie să descoperi o mină şi atunci o să 
te umpli de bani, o să fii milionar; mai pe urmă, când o să te 
întorci iar în mijlocul nostru, o să fii un om de acţiune, un 
om care să ne stimulezi pe toţi şi să ne îndrumezi, 
arătându-ne cum e mai bine să facem. De ce să lăsăm totul 
pe mâna evreilor? Se poate una ca asta? Ai să construieşti 
diverse aşezăminte, ai să întemeiezi tot felul de 
întreprinderi. Ai sa vii în ajutorul oamenilor nevoiaşi şi 
sărăcimea o să te binecuvânteze! Trăim în secolul căilor 


ferate, Dmitri Fiodorovici. Reputația dumitale o să ajungă 
până la Ministerul de Finanţe, care se află în momentul de 
faţă într-un mare impas şi o să facă apel la dumneata. De 
când cu scăderea asta vertiginoasa a cursului rublei 
noastre, nu mai pot să dorm, te rog să nu crezi, Dmitri 
Fiodorovici, să ştii că prea puţină lume mă cunoaşte sub 
aspectul acesta... 

— Doamnă, doamnă, o întrerupse Dmitri Fiodorovici 
înfiorat de o vagă presimţire, se prea poate - de ce nu? Să 
vă urmez sfatul care, într-adevăr, recunosc, e foarte înţelept 
şi să plec aşa cum spuneţi acolo... la minele acelea... O să 
mai vin şi o să mai stăm de vorbă despre asta... Altă dată, 
de mai multe ori chiar... Deocamdată însă aceste trei mii de 
ruble, pe care cu atâta mărinimie... Zău, m-ar scoate la 
liman şi dacă s-ar putea chiar azi... Fiindcă, vedeţi 
dumneavoastră, eu nu am nici un ceas de pierdut, nici 
măcar un ceas. 

— Stai, stai, Dmitri Fiodorovici! Interveni din nou cu 
stăruinţă doamna Hohlakova. Întrebarea-i asta: vrei să pleci 
la mine, aşa cum ţi-am spus, ori nu? Te-ai hotărât definitiv? 
Te rog să-mi răspunzi precis, matematic. 

— Plec, doamnă, plec mai târziu... Mă duc unde vreţi 
dumneavoastră... Dar deocamdată... 

— Aşteaptă puţin! Strigă doamna Hohlakova şi, sărind de 
pe scaun, se apropie precipitat de biroul ei fastuos, cu 
nenumărate sertăraşe, pe care începu să le deschidă rând 
pe rând, căutând ceva cu înfrigurare. 

„Trei mii! Se gândi Miţea, simțind că i se opreşte inima în 
piept. Chiar acum, aşa, fără nici o chitanţă, fără nimic la 
mână... O, asta înseamnă într-adevăr să te porţi ca un 
gentleman! Minunată femeie! Păcat numai că vorbeşte prea 
mult...” 

— Iată! Exclamă ea fericită, întorcându-se spre el, am 
găsit, în sfârşit. 

În mână ţinea o iconiţă de argint, agăţată de un şnur, ca să 
poată fi purtată la gât, eventual împreună cu o cruciuliţă... 


— E de la Kiev, Dmitri Fiodorovici, îi explică ea cu evlavie, 
din locul unde se află moaştele marii mucenice Varvara. Dă- 
mi voie să ţi-o atârn chiar eu şi să te binecuvântez în pragul 
unei vieţi noi pentru faptele ce le vei săvârşi de aici înainte! 

Îi petrecu şnurul pe după grumaz şi se căzni să-i strecoare 
iconiţa sub cămaşă. Miţea, din cale-afară de jenat, se aplecă 
s-o ajute. În sfârşit, doamna reuşi să facă loc iconiţei pe sub 
cravată şi gulerul cămăşii, lăsând-o să atârne pe piele. 

— Aşa, acum poţi pleca! Rosti doamna Hohlakova, 
aşezându-se cu solemnitate pe scaun. 

— Doamnă, mă simt grozav de mişcal. Şi nu ştiu cum să 
mulţumesc... Pentru bunăvoința dumneavoastră, dar... 
Zău... Dacă aţi şti ce înseamnă fiece clipă acum pentru 
mine!... Suma care o aştept de la generozitatea domniei 
voastre... O, doamnă, fiindcă sunteţi atât de buna, atât de 
mărinimoasa faţă de mine, încât sunt într-adevăr emoţionat, 
exclamă el într-u moment de inspiraţie, va rog să-mi daţi 
voie sa vă împărtăşesc taină... pe care, de altfel, o ştiţi mai 
de mult... lubesc pe cineva... Am trădat-o pe Katia... pe 
Katerina Ivanovna, vreau sa zic. Recunosc, m-am purtat ca 
o bruta cu ea, am fost necinstit, dar ce să fac dacă... Dacă 
m-am îndrăgostit de altcineva... de o femeie pe care poate o 
dispreţuiţi, pentru ca ştiţi prea multe lucruri despre ea, dar 
de care n-aş mai putea să mă despart acum pentru nimic în 
lume şi de aceea, vedeţi aceste trei mii... 

— Lasă asta, Dmitri Fiodorovici! I-o reteza doamna 
Hohlakova pe un ton cât se poate de categoric. Lasă asta, 
trebuie să renunţi la femei! Deocamdată nu te interesează 
decât minele de aur, n-are nici un rost să cari acolo după 
dumneata şi femei. Mai târziu, când o sa te întorci acasă, în 
plina glorie şi putred de bogat, o să-ţi găseşti o prietenă de 
inima cu care să împărţi bucuriile vieţii, o persoană din cea 
mai înalta societate. O fată modernă, cultivată şi fără 
prejudecăţi. Până atunci, cu siguranţă că se va rezolva 
problema feminina, care se tot agită în ultima vreme şi va 
apărea o femeie nouă... 


— Doamnă, asta-i altceva... Încercă s-o înduplece Dmitn 
Fiodorovici, împreunându-şi mâinile a rugă. 

— Ba nu, e tocmai ce-ţi trebuie, ceea ce doreşti cu atâta 
nerăbdare, deşi nu-ţi dai seama încă. Trebuie să ştii ca 
problema feminina, aşa cum este pusă în clipa de faţă, nu 
are nicidecum în mine o adversară, Dmitri Fiodorovici. 
Ridicarea femeii şi chiar rolul ei politic pe care trebuie să-l 
joace în cel mai apropiat viitor - iată idealul spre care 
năzuiesc! În fond am şi eu o fiică, Dmitri Fiodorovici şi pot 
să-ţi spun ca, tot aşa, sunt foarte puţini aceia care mă 
cunosc sub acest aspect. La un moment dat, i-am scris şi lui 
Şcedrin 44) în legătura cu asta. El mi-a deschis ochii 
asupra menirii femeii şi atunci, acum un an, i-am trimis, 
cum îţi spuneam, o scrisoare, două rânduri, atâta tot: „Îmi 
dai voie sa te strâng în braţe şi să te sărut, iubite maestre, 
în numele femeii moderne, dă-i înainte!” şi am semnat „O 
mama”. M-am gândit la început să spun „O mamă 
contemporană”, dar am avut oare care îndoieli şi atunci m- 
am decis să iscălesc „O mamă”, parcă-i mai frumos, aşa, ca 
ţinută morala şi pe urmă mi-era teamă să nu facă vreo 
legătură între cuvântul „contemporană” şi revista 
Contemporanul 15), ar fi fost oarecum o amintire destul de 
amară din pricina cenzurii... Vai de mine, dar ce ai, ce s-a 
întâmplat? 

— Doamnă, izbucni Miţea în cele din urmă, sărind de pe 
scaun, cu mâinile împreunate a disperată implorare, să ştiţi 
că încep să plâng, zău că plâng dacă mai amânaţi o singură 
clipă ceea ce cu atâta generozitate... 

— Plângi, Dmitri Fiodorovici, plângi! E atât de bine să 
plângi... Când ai un drum atât de lung în faţa dumitale, 
lacrimile au să-ţi uşureze inima, lasă, c-o să te întorci înapoi 
şi ai sa vezi cum o să te bucuri atunci. O să alergi într-un 
suflet din Siberia până aici, ca să ne putem bucura 
împreună... 

— Dar daţi-mi voie să spun şi eu un cuvânt! Răcni deodată 
Miţea. Pentru ultima oară, vă rog, vă conjur, spuneţi-mi, 


puteţi să-mi daţi azi suma făgăduită? Dacă nu, când să vin 
după ea? 

— Care sumă, Dmitri Fiodorovici? 

— Cele trei mii de ruble pe care mi le-aţi promis... pe care 
cu atâta mărinimie... 

— Trei mii de ruble? De unde să am eu trei mii de ruble? 
Rosti cu o candida mirare doamna Hohlakova. 

Miţea simţi ca o sfârşeala... 

— Bine, dar... Adineauri. Ziceaţi. Chiar aţi spus că e ca şi 
când i-aş avea în buzunar... 

— A, nu, m-ai înţeles greşit, Dmitri Fiodorovici. Dacă-aşa, 
m-ai înţeles greşit. Eu vorbeam despre minele de aur... 
Adevărat că ţi-am promis c-o să ai mai mult de trei mii de 
ruble, infinit mai mult, acum mi-aduc aminte, dar când ţi- 
am, spus asta mă gândeam la minele de aur, numai şi numai 
la ele 

— Şi banii? Cum rămâne cu cele trei mii de ruble! Exclamă 
prostit Dmitri Fiodorovici. 

— O, dacă ţi-ai închipuit cumva c-o să-ţi dau bani, să ştiu că 
n-am de unde. N-am nici o lăscaie deocamdată. Tocmai mă 
războiesc cu vechilul meu, aşa că zilele astea am fost 
nevoită să împrumut cinci sute de ruble de la Miusov. N-am 
bani, zău n-am! De altfel, Dmitri Fiodorovici, chiar să fi 
avut, tot nu ţi i-aş fi dat. În primul rând, nu obişnuiesc sa 
împrumut pe nimeni. Banii daţi cu împrumut înseamnă 
prietenie stricată. Şi în special dumitale pentru nimic în 
lume nu ţi-aş da, pentru că îmi eşti drag şi vreau cu orice 
chip sa te salvez, pentru că singurul lucru de care ai nevoie 
în momentul de faţă sunt minele de aur, da, da, aşa cum îţi 
spun, minele de aur...! 

— Ei, fir-ar al dracului!... Răcni Mirea trântind cu pumnul 
în masă. 

— Aaa! 'Ţipă speriată doamna Hohlakova, zburând în 
celălalt capăt al salonului. Miţea scuipă şi, răsucindu-se pe 
călcâie, ieşi cu paşi mari din odaie, apoi afară, în bezna 
nopţii. Mergea pe stradă ca un nebun, bătându-se cu 


pumnii în piept exact în locul unde se lovise deunăzi pe 
înnoptat, în plin câmp, ultima oară când se întâlnise cu 
Alioşa. Ce semnificaţie vor fi avut oare aceste lovituri în 
piept, aplicate exact în acelaşi loc şi ce voia să arate cu asta 
- era deocamdată o taină pe care nimeni în lume n-o 
cunoştea, pe care n-o dezvăluise nici măcar lui Alioşa, o 
taină care ascundea pentru el un lucru mult mai cumplit 
decât dezonoarea: moartea, sinuciderea, aşa cum hotărâse 
în ultimă instanţă, în cazul când nu ar fi putut sa facă rost 
de cele trei mii de ruble pe care voia si le restituie 
Katerinei Ivanovna; numai aşa spera să smulgă locul acela, 
de la piept, infamia pe care o purta cu sine şi i împovăra 
greu conştiinţa. Toate acestea însă se vor lămuri pe deplin 
la vremea lor; deocamdată mă mulţumesc să vă spun că, 
după ce se spulberă şi ultima-i nădejde, omul ăsta voinic ca 
un taur, nu apucă să se depărteze nici zece pasi de casa 
doamnei Hohlakova şi începu a plânge ca un copil. Mergea 
drept înainte, ştergându-şi în neştire lacrimile cu pumnii. La 
un moment dat, tocmai când să iasă în piaţă, se izbi din 
mers de cineva. O băbuţă, pe care era cât pe ce s-o 
răstoarne, dădu un țipăt ascuţit. 

— Păcatele mele, era să mă omoare! De ce nu te uiţi, 
derbedeule! 

— A, dumneata erai? Exclamă Miţea, recunoscând-o pe 
întuneric. 

Era bătrâna slujnică a lui Kuzma Samsonov, pe care 
avusese răgazul s-o observe în ajun. 

— Dar mătăluţă cine eşti, maică? Îl întrebă cu alt glas 
băbuţa. Cu orbecăiala asta ce pot eu să văd? 

— Stai la Kuzma Kuzmici, nu? Nu-l îngrijeşti dumneata? 

— Chiar aşa, maică; dădui acum o fugă până la 
Prohorâci... Da' parcă nu te-aş cunoaşte! 

— Spune, mătuşica, Agrafena Aleksandrovna mai e încă la 
dumneavoastră? Întrebă Miţea arzând de nerăbdare. Am 
condus-o chiar eu astă-seară până acolo. 

— A fost, măicuţă, a fost; a stat puţin la noi şi a plecat. 


— Cum? A plecat? Urlă Miţea. Când a plecat? 

— Păi, n-a stat decât olecuţă, i-a spus niscai snoave lui 
Kuzma Kuzmici, de l-a mai făcut să râdă şi şi-a luat valea. 

— Minţi, talpa-iadului! Răcni Miţea. 

— Valeu! Se sperie băbuţa, dar Miţea se şi făcuse nevăzut. 

Alerga cât îl ţineau picioarele spre casa Morozovei. Nu 
trecuse nici un sfert de ceas de când Gruşenka plecase la 
Mokroe şi Fenia şedea în bucătărie cu bunica ei, Matriona, 
bucătăreasa, când dădu buzna înăuntru „căpitanul”. Dând 
cu ochii de el, Fenia începu să ţipe ca din gură de şarpe. 

— 'Ţipi, ai? Zbieră la ea Miţea. Unde e? Şi, fără să-i mai dea 
răgaz fetei, amuţită de spaimă, să scoată o vorbă, îi căzu la 
picioare: 

— Fenia, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi unde 
este? 

— Nu ştiu, conaşule, zău dacă ştiu, Dmitri Fiodorovi. 
Habar n-am, să mă omori cu zile şi tot n-aş putea să-ţi spun, 
se jura Fenia. Doar aţi plecat împreună astă-seară... 

— S-a întors înapoi...! 

— Conaşule dragă, zău nu s-a întors, să mă bată Dumneze 
dacă s-a întors acasă! 

— Minţi! Urlă Miţea. De ce te-ai speriat aşa? Am priceput 
acum unde e...! 

Şi ieşi valvârtej afară. Fenia, care îngheţase de groaza 
când se pomenise în casă cu el, răsuflă uşurată că scăpase 
atât de ieftin, deşi îşi dădea foarte bine seama că nu păţise 
nimic numai pentru că Miţea nu avea nici un moment de 
pierdut. Când să iasă pe uşă, totuşi, făcu un lucru atât de 
neaşteptat, încât amândouă - şi Fenia şi bătrâna Matriona - 
rămaseră buimăcite: pe masă se afla o piuliţă de aramă cu 
pisălogul ei, care nu putea să fie mai lung de un sfert de 
arşin; cu o mâna pe clanţă, Miţea înşfacă cu cealaltă, din 
zbor, pisălogul şi, vârându-l în buzunar, o şterse pe-aci 
încolo. 

— Dumnezeule, să ştii că vrea să omoare pe cineva! Striga 
Fenia gesticulând. 


IV - PE ÎNTUNERIC. 

Încotro alerga aşa Miţea? De astă dată nu mai încăpea nici 
o îndoială: „Nu putea să se ducă decât la Fiodor Pavlovici! 
De la Samsonov a întins-o imediat acolo, e limpede ca 
lumina zilei! Acum a ieşit în vileag toată intriga, toată 
minciuna...” se frământa el cu mintea învolburată de 
gânduri. Trecu pe lângă ograda Mariei Kondratievna fără 
să intre înăuntru: „Nu are nici un rost, nu, nu... Sănu 
prindă de veste... Altfel, se duc imediat să-i dea de ştire, sa 
mă vândă. Maria Kondratievna trebuie să fie amestecată şi 
ea în complot ca şi Smerdiakov, probabil pe toţi i-a 
cumpărat, cu siguranţă toţi!” Socoti că-i mai bine să 
schimbe drumul; făcu, un ocol destul de mare, apucând pe 
o străduţa lăturalnică, străbătu Dmitrovskaia şi, după ce 
trecu peste podeţ, ieşi o ulicioară pustie, pe care nu locuia 
nimeni, străjuită pe o parte de gardul de nuiele al unei 
grădini de zarzavat, iar pe alalta de zăplazul înalt şi solid ce 
împrejmuia grădina lui Fodor Pavlovici. Alese un loc pe 
unde, după cum vorbea lumea, se pare că sărise odinioară 
Lizaveta Smerdeaşciaia. Dacă ea a putut să-l sară, îi trecu 
prin gând deodată, de ce n-aş putea şi eu?” Făcându-şi vânt, 
se prinse cu mâinile de creasta ulucilor, apoi îşi încorda cu 
nădejde braţele şi, dintr-un salt, se pomeni călare pe gard. 
Micuţa clădire a băii din grădină se zărea în apropiere, dar, 
de unde stătea el, putea să vadă şi ferestrele luminate ale 
casei. „Am avut dreptate, iatacul bătrânului e luminat, e 
acolo cu el!” Miţea sări în grădină. Deşi ştia că Grigori 
zăcea în pat şi că Smerdiakov era, probabil şi el bolnav, aşa 
cum i se spusese, deci n-avea cine să-l audă, se tupilă totuşi 
instinctiv, încremenind locului, cu urechea la pândă. 
Pretutindeni domnea o tăcere mormântală, nu se auzea nici 
un freamăt şi, ca un făcut, până şi vântul încetase să mai 
adie. 

„Doar tăcerea foşneşte”, îi trecu prin minte un vers. 

„Numai să nu fi prins careva de veste când am sărit, dar 
cred că n-a auzit nimeni.” Stătu o clipă fără să se clintească, 


apoi o porni tiptil prin grădină, căutând să calce numai pe 
iarbă; înconjură cu băgare de seamă copacii şi tufele ce-i 
ieşeau în cale, înaintând hoţeşte şi trăgând cu urechea la 
fiece pas. 

Trecură vreo cinci minute până să se poată apropia pe 
furiş de geamul luminat. Ţinea minte că sub fereastră 
creşteau câteva tufe mari, înalte şi dese, de călini şi de 
bozii. Uşa spre gradina din latura stângă a casei, era 
încuiata, după cum se putu încredința, cercetând-o cu 
atenţie în momentul când se strecură pe lângă ea. În sfârşit, 
ajunse în dreptul tufelor şi se piti după ele. Abia dacă mai 
îndrăznea să sufle. „Să mai aştept puţin, chibzui el, dacă m- 
or fi auzit sărind gardul, probabil că stau şi ascultă, să vadă 
ce-a fost... Numai de nu mi-ar veni să tuşesc... Sau să 
strănut...” 

Ramase aşa locului vreo două minute; inima îi bătea în 
piept cu putere, încât simţea uneori că se înăbuşă. 
„Degeaba, ca tot n-o să se potolească, se gândi el, nu pot să 
mai aştept!” se dosise după un tufiş peste care cădea 
lumina ferestrei „Călinul, şopti el fără să vrea, ce boabe 
roşii are!” Tiptil, păşind cu cea mai mare grijă, ca să nu facă 
nici un zgomot, se apropie de geam şi se ridică în vârful 
picioarelor. Dormitorul lui Ivan Fiodorovici i se înfăţişa ca în 
palmă. Era o încăpere destul de mică, din care un colţ era 
despărţit de restul camerei prin nişte paravane roşii 
„chinezeşti”, cum îi plăcea lui Fiodor Pavlovici să spună. 
„Paravanele chinezeşti! Îi fulgera prin gând lui Miţea. 
Gruşenka trebuie să fie acolo, după ele!” Privirile i se opriră 
asupra lui Fiodor Pavlovici. Bătrânul se dichisise cu un halat 
nou de mătase, în dungi, peste care era încins cu un şnur 
tot de mătase cu ciucuri. Miţea nu ţinea minte să-l fi 
îmbrăcat vreodată până atunci. Proaspăt primenit, purta o 
cămaşă elegantă de olandă, cu butoni de aui. Pe cap avea 
legătura aceea roşie cu care îl văzuse Alioşa ultima oară. „E 
gătit foc”, îşi spuse Miţea. Fiodor Pavlovici stătea în dreptul 
geamului cu o expresie gânditoare pe faţa; deodată, înălţă 


fruntea şi ascultă câteva clipe cu urechea ciulită, dar, cum 
nu se auzea nici un zgomot afară, se îndrepta spre masă şi- 
şi umplu pe jumătate paharul cu coniac, deşertându-l dintr- 
o sorbitură. Oftă din adânc, zăbovi câteva clipe, apoi se 
apropie distrat de oglinda dintre cele doua ferestre şi ridică 
puţin legătura de pe frunte ca să-şi examineze vânătăile şi 
rănile care tot nu se vindecaseră încă. „E singur, se dumeri 
Miţea, îmi face impresia că-i singur.” Fiodor Pavlovici se 
depărta de oglindă şi, întorcându-se pe neaşteptate spre 
fereastră, aruncă o privire în curte. Miţea se trase repede 
în umbra tufişului. 

O bănuială îi stăruia totuşi înfipta în inimă ca un ac: „Păi 
dacă n-o fi după paravan, poate c-o fi dormind”. Pavlovici se 
depărta de fereastră. „Nu, din moment ce s-a uitat pe 
geam, înseamnă că n-a venit încă; de ce ar mai privi în 
bezna nopţii?... Îl mistuie nerăbdarea...” Miţea se uită iar 
spre fereastră şi începu din nou să-l spioneze. Bătrânul 
şedea pe un scaun şi i se citea pe faţă că-i amărât. Îşi puse 
apoi coatele pe masă, cu mâna dreaptă sub falca. Miţea îl 
privea neclintit. 

„E singur, singur, repeta el întruna. Dacă ar fi cu ea, n-ar 
avea mutra asta.” Dar ce curios: în acelaşi timp se simţea 
cuprins de o iritare stupidă şi fără sens, ca şi când i-ar fi 
fost ciudă că Gruşenka nu se afla înăuntru. „Nu-mi pare rău 
că n-a venit, căută el o explicaţie, încredinţându-se de 
absurditatea acestui sentiment, mă necăjeşte numai faptul 
că nu pot şti precis dacă e sau nu aici.” Reconstituind mai 
târziu scena, îşi amintea că în clipele acelea era 
extraordinar de lucid, că avea judecata limpede şi-şi dădea 
seama de tot ce se întâmpla până în cele mai mici 
amănunte. 'lotodată însă o nemulţumire ciudată, pricinuită 
probabil de incertitudinea în care se afla şi de 
nenumăratele-i bănuieli, punea vertiginos stăpânire pe 
sufletul său. „În definitiv, vreau să ştiu: e ori nu e aici?” îşi 
spunea clocotind de mânie. Şi, luându-şi inima în dinţi, 
întinse mâna şi bătu încetişor în cercevea: de două ori mai 


rar, apoi de trei ori mai repede, cioc-cioc-cioc, aşa cum era 
semnalul stabilit între bătrân şi Smerdiakov, prin care 
acesta din urmă trebuia să-i dea de ştire stăpânului că „a 
venit Gmşenka”. Străbătut de un fior, bătrânul ridică 
imediat capul şi sări să deschidă geamul. Miţea se trase 
brusc înapoi, în umbră. Fiodor Pavlovici scoase capul pe 
fereastră. 

— Gruşenka, tu eşti? Tu? Întrebă el mai mult în şoapta, cu 
voce tremurătoare. Unde eşti, puişor? Unde te-ai ascuns, 
îngeraşule? De emoție i se tăiase răsuflarea şi gâfâia. 

„E singur!” se convinse, în sfârşit, Miţea. 

— Dar unde eşti? Spuse iarăşi bătrânul, de astă dată cu 
glas tare aplecându-se şi mai mult peste pervaz; ieşise cu 
umerii afară şi se uita în toate părţile. Vino încoace, hai, ca 
ţi-am pregătit un cadou, vino să vezi...! 

„Pachetul cu cele trei mii de ruble”, îi fulgeră prin minte, 
lui Miţea. 

— Dar unde eşti?... La uşă?... Stai, să-ţi deschid... 

Tot lungind gâtul spre dreapta, unde se afla uşa ce da în 
gradină, doar-doar va izbuti să desluşească ceva în 
întuneric, bătrânul era cât pe ce să cadă pe fereastră. Încă 
puţin şi ar fi alergat să descuie uşa, fără să mai zăbovească 
până primea răspunsul Gruşenkăi. Miţea nu se clintea din 
loc uitându-se la el, aşa cum stătea întors într-o parte. Cu 
câta repulsie privise întotdeauna profilul bătrânului, atât de 
precis conturat în momentul acela în lumina vie a lămpii ce-i 
cădea pieziş pe obraz dinspre stânga: mărul lui Adam ce 
atârna pleoştit, în afară, nasul coroiat, gura lăbărţată într- 
un zâmbet de voluptuoasă aşteptare. Miţea îşi simţi deodată 
pieptul învâlvorat de o mânie aprigă, înverşunată: „Uite-l, 
ăsta e rivalul meu, tiranul care-mi otrăveşte zilele, călăul 
care vrea să-mi distrugă viaţa!” Se dezlănţuise în el cu o 
furie turbata ura aceea sălbatică, vindicativă, despre care-i 
vorbise în chioşc - cu patru zile înainte, ca şi când ar fi avut 
o presimţire - lui Alioşa, drept răspuns la întrebarea 
acestuia: „Să-l omor pe tata? Cum poţi să vorbeşti aşa?” 


„Nu ştiu, nu ştiu nimic, îi mărturisise el atunci, s-ar putea 
să-l omor, după cum s-ar putea să-l las în pace. Mă tem însă 
c-am să-l urăsc în momentul acela numai văzându-i mutra. 
Totul mi se pare odios, nasul lui, ochii, mărul lui Adam, 
zâmbetul acela neruşinat. Mi-e scârbă de el. Uite, de ăsta 
mi-e frică, mă tem că n-o să mă pot stăpâni...” 

Şi cu fiecare clipă simţea cum i se înteţeşte o scârbă tot 
mai cumplită, aproape insuportabilă. Pierzându-şi orice 
control, Miţea smulse din buzunar pisălogul de aramă... 


„M-a păzit Dumnezeu în momentul acela”, avea sa spună el 
mai târziu. Într-adevăr, tocmai atunci Grigori Vasilievlici 
care zăcea bolnav în pat, se trezi. În seara aceea, se 
doftoricise folosind tratamentul despre care Smerdiakov îi 
pomenise lui Ivan Fiodorovici; ajutat de nevastă-sa, îşi 
fricţionase capul cu vodcă amestecată cu o infuzie 
misterioasă şi tot concentrată, dând pe gât ce mai rămăsese 
pe fundul sticlei, după ce mai întâi, Marfa Ignatievna îi 
descântase, şoptind o rugăciune pe care numai ea o ştia” şi 
se culcase. Marfa Ignatievna, care gustase de asemenea din 
licoare, cum nu era obişnuită să tragă la măsea, adormise 
buştean. În puterea nopţii însă Grigori se trezi brusc din 
somn, stătu o clipă să se dezmeticească şi, cu toate că avea 
nişte junghiuri crâncene în şale se opinti să se ridice în 
capul oaselor. Mai zăbovi aşa încă puţin, pe gânduri, apoi se 
sculă din pat şi începu să se îmbrace. Avea, se vede, 
remuşcări, fiindcă se culcase, lăsând casa în voia sorții 
„într-o vreme de cumpănă ca asta”. Istovit de criza de 
epilepsie, Smerdiakov zăcea în nesimţire în odaia alăturată. 
Marfa Ignatievna dormea dusă. „A ajuns-o oboseala, 
săraca”, îşi spuse bătrânul uitându-se la ea şi ieşi gemând în 
cerdac. Nu voia decât să arunce o privire în grădină, nu se 
simţea în stare să facă nici câţiva paşi, înţepenit de junghiul 
din şale şi de fulgerăturile din piciorul drept. Deodată însă 
îşi aduse aminte că uitase să încuie de cu seară portiţa 
dintre curte şi grădină. Grigori era un om ordonat şi grijuliu 


de felul lui, care înţelegea să păstreze cu sfinţenie 
rânduiala statornicită şi obiceiurile înrădăcinate din 
vechime. Strîmbându-se de durere, cobori şontâc-şontâc 
treptele cerdacului şi o porni spre grădină. Într-adevăr, 
poarta era vraişte. Intră maşinal în grădină: poate că i se 
năzărise cumva, cine ştie ce zgomot i-o fi venit la ureche, 
dar când îşi întoarse privirea spre stânga, observă că 
fereastra de la iatacul boierului era deschisă. Nu era nimeni 
totuşi în dreptul ei, nu se uita nimeni afară. „De ce a lăsat-o 
deschisă, ca-n toiul verii?” se miră Grigori; în aceeaşi clipă 
însă simţi că se întâmpla ceva curios în livadă: la vreo 
patruzeci de paşi de el, o mogâldeaţă se strecură cu aleala 
pe dinaintea ochilor lui, un om, probabil, ce alerga 
furişându-se prin întunecimea nopţii. „Doamne!” şopti el 
pierzându-şi capul, uită şi de dureri şi de tot şi se duse să 
aţină calea fugarului. O apuca însă pe un drum mai scurt 
cunoscând pesemne locurile mai bine decât celălalt, care se 
îndrepta în goană spre baie, pentru ca, ocolind-o să poată 
sări ulucile... Grigori se ţinea după el, alerga în neştire, fără 
să-l scape din ochi. Îl ajunse din urma tocmai în clipa când 
încălecase gardul. Urlând ca scos din minţi, Grigori se 
repezi la el şi-l prinse cu amândouă manile de picior. 

Presimţirea nu-l înşelase: era într-adevăr el, „tâlharul, 
ucigaşul!” 

— Ucigaşule, l-ai omorât pe taică-tău! Zbieră bătrânul cât 
îl ţinea gura, dar nu apucă să spună mai mult, că se şi 
prăbuşi, ca trăsnit la pământ. 

Miţea sări înapoi în grădină şi se apleca asupra lui. Ţinea 
în mână pisălogul, pe care, fără să-şi dea seama ce face, îl 
azvârli în iarbă la întâmplare. Pisălogul căzu la doi paşi de 
Grigori, dar nu în iarbă, ci pe potecă, la vedere. Miţea se 
uită cu luare-aminte câteva clipe la cel care zăcea întins la 
picioarele lui. Avea capul scăldat în sânge. Întinse mâna şi-l 
pipăi. Reconstituind mai târziu întâmplările, îşi amintea 
precis că, în momentul acela, ţinuse neapărat să-şi dea 
seama, „să se încredinţeze pe deplin” dacă-i sfărâmase 


cumva ţeasta sau numai îl „zăpăcise”, lovindu-l în creştet cu 
pisălogul. Sângele însă gâlgâia neîncetat, era îngrozitor cât 
sânge putea să curgă din rană, revărsându-se cald printre 
degetele lui tremurătoare. '[inea minte că smulsese atunci 
din buzunar batista imaculată, pe care o luase de acasă 
înainte de a merge la doamna Hohlakova, şi-l oblojise la cap 
pe bătrân, căutând în zadar să oprească şiroaiele ce-i 
curgeau pe frunte şi pe faţă. Într-o clipă, batista era leoarcă 
de sânge. „Doamne, ce să fac? Se dezmetici deodată Miţea. 
N-am cum să aflu dacă i-am spart capul sau nu... Şi apoi, ce 
importanţă mai are acum? Adăugă el deznădăjduit. Dacă l- 
am ucis, nu mai e nimic de făcut... Cine te-a pus să-mi ieşi în 
cale, moşnege, acum odihneşte-te în pace!” rosti el cu glas 
tare şi făcându-şi vânt peste gard, îl sări dintr-o dată şi o 
rupse la fuga pe ulicioară. Batista plină de sânge, pe care o 
ţinea cocoloşită în mâna, o vâri la repezeală în buzunarul de 
la spate al surtucului. Alerga mâncând pământul şi cei 
câţiva trecători cu care i se încrucişa paşii pe întuneric 
aveau să povestească mai apoi că văzuseră în noaptea 
aceea un om gonind ca un bezmetic pe străzi. Se ducea 
puşcă spre casa Morozovei. 

După plecarea lui, Fenia ieşise imediat să vorbească cu 
portarul Nazar Ivanovici, rugându-l stăruitor „pentru 
numele lui Dumnezeu, să nu-i mai dea drumul înăuntru nici 
azi, nici mâine «căpitanului» „. Nazar Ivanovici îi făgădui s-o 
asculte, tocmai atunci, din păcate, proprietăreasa trimisese 
după el. Întâlnindu-se în curte cu nepotu-său, un flăcău de 
vreo douăzeci de ani abia venit la oraş, portarul îi spusese 
să rămână de paza în locul său, uitând să-i transmită 
consemnul cu privire la căpitan. Puțin mai târziu, fiindcă 
primise de câteva ori bacşiş de la Miţea, când acesta bătu în 
poartă, băiatul se grăbi să-i deschidă şi, vesel nevoie-mare 
şi zâmbitor, îl înştiinţa numaidecât că „Agrafena 
Aleksandrovna nu-i acasă”. Miţea se opri brusc. 

— Dar unde e, Prohor? 


— A plecat cu Timofei la Mokroe, să tot fie vreo două 
ceasuri de atunci. 

— De ce? Strigă Miţea. 

— Ce ştiu eu, cică ar fi chemat-o acolo un ofiţer, a trimis s- 
o ia cu trăsura... 

Miţea îl lăsă în plata Domnului şi intră în casă valvârtej s-o 
caute pe Fenia. 

V - O HOTĂRÂRE NEAȘTEPTATĂ. 

Fenia era tot în bucătărie cu bunică-sa. Bizuindu-se pe 
cuvântul lui Nazar Ivanovici, femeile, care tocmai se găteau 
sa se culce, nu mai încuiaseră uşa pe dinăuntru. Miţea dădu 
buzna peste ele şi, năpustindu-se asupra fetei, o apucă de 
gât. 

— Spune-mi unde a plecat! Cu cine e la Mokroe? Zbiera el 
ca un apucat. 

Amândouă dădură un țipăt. 

— Spun tot, spun tot, Dmitri Fiodorovici, zău că spun 
sufletele, nu-ţi ascund nimic, zău! Strigă precipitat Fenia 
speriată de moarte. S-a dus la Mokroe după ofiţerul 
dumneaei 

— Care ofiţer? Răcni Miţea. 

— 'Tot ăla, ofiţerul ăla care a părăsit-o acum cinci ani de s-a 
pierdut urma, bolborosi Fenia cu sufletul la gură. 

Dmitri Fiodorovici îşi desprinse mâinile de pe grumazul ei. 
Era palid la faţă ca un mort, cu gura încleştată, incapabil să 
scoată o vorbă, dar îţi puteai da seama numaidecât după 
privirea lui că se lămurise pe deplin, că înţelesese totul de 
la primele cuvinte, că ştia cum se desfăşuraseră lucrurile 
pas cu pas. Fireşte că, în momentul acela, bietei Fenia nu-i 
era de fel aminte să vadă dacă Miţea pricepuse ceva din 
spusele ei şedea ca pironită pe ladă, aşa cum o găsise el 
când dăduse buzna în casă, tremurând toată, cu braţele 
întinse ca pentru apărare şi se uita ţintă la el cu ochii 
holbaţi şi pupilele mante de spaimă. Era cu atât mai 
înspăimântată, cu cât Miţea avea mâinile năclăite de sânge. 
Pe drum, probabil îşi trecuse palma peste frunte, ca să se 


şteargă de năduşeală, fiindcă deasupra sprâncenelor şi pe 
obrazul drept îi rămăseseră nişte dâre şi pete purpurii. 
Puțin mai lipsea ca Fenia să aibă o criză de nervi. Bătrâna 
bucătăreasă sărise în picioare şi se zgâia la el cu o privire 
rătăcită, că o nebună. Dmitri Fiodorovici stătu o clipă 
locului încremenit, apoi se aşeză ca un automat pe un 
scaun, lângă Fenia. 

Nu se gândea la nimic, speriat şi năucit de lovitură. 
Situaţia însă era limpede ca lumina zilei: Sigur că da. 
Ofiţerul! Ştia doar de existenţa lui. Chiar Gruşenka îi 
adusese la cunoştinţă că primise o scrisoare de la dânsul. 
Prin urmare o luna de zile, o lună întreagă, uneltise asta în 
mare taină şi el habar n-avusese de nimic până în momentul 
când noul pretendent îşi făcuse iar apariţia; nici măcar o 
singura dată nu se gândise la el! Cum a putut, totuşi, da, 
cum a putut, oare să treacă atât de uşor peste el? Cum se 
face că l-a uitat imediat chiar în clipa când aflase c-o să se 
întoarcă ofiţerul? Lata întrebarea ce-l chinuia, ridicându-se 
ca o arătare monstruoasă în faţa lui şi Miţea o contempla 
halucinat, împietrit de groază. 


Rupând în fine tăcerea, molcom şi blajin ca un copil 
cuminte şi drăgăstos, începu a vorbi cu Fenia ca şi când ar 
fi uitat că abia cu o clipă înainte o insultase şi o brutalizase, 
făcând-o să tremure de spaimă. O descusu, punându-i o 
seamă de întrebări cu o precizie uluitoare, cu totul 
neaşteptată în starea în care se afla. lar Fenia, deşi nu-şi 
putea lua ochii, înfricoşată, de la mâinile lui pătate de 
sânge, îi răspundea prompt, cât se poate de îndatoritoare, 
însufleţită parcă numai de dorinţa de a-i mărturisi 
„adevărul-adevărat”. Simţea chiar o plăcere să-i dea cât 
mai multe amănunte, nicidecum însă pentru a-i spori 
suferinţa, ci fiindcă voia din toată inima să-i fie cumva de 
folos. Îi povesti, aşadar, pe îndelete tot ce se întâmplase 
peste zi, îi pomeni, fireşte, despre vizita lui Rakitin, care 
venise însoţit de Alioşa şi cum în vremea asta ea stătuse de 
pază, iar înainte de plecare, coniţa îi strigase pe geam lui 
Alioşa, zicându-i să-i spună dumnealui, lui Mitenka, că-i 
trimite multe salutări şi-l roagă să nu uite niciodată că 
Gruşenka îl iubise un ceas, unul singur din viaţa ei. La auzul 
acestor cuvinte, pe chipul lui Miţea înflori un zâmbet şi 
obrajii palizi i se rumeniră. În momentul acela, biruindu-şi 
teama ce-i înfrânase până atunci curiozitatea, Fenia îşi 
mărturisi mirarea: 

— Ce-i pe mâinile dumneavoastră, Dmitri Fiodorovici? Stat 
pline de sânge! 

— Da, răspunse Miţea aproape fără să-şi dea seama ce 
spune, privindu-şi mâinile cu un aer distrat, ca după aceea 
să nu se mai gândească nici la ele, nici la întrebarea pusă 
de Fenia. 

Rămase aşa, tăcut, o bucată de vreme. Trecuseră mai bine 
de douăzeci de minute de când intrase în bucătărie. Părea 
să-şi fi venit însă în fire după spaima pe care o încercase, i 
se citea pe figura că în sufletul sau se petrecuse un 
reviriment, că o hotărâre nestrămutata se închegase în el. 
Se ridică în sfârşit de pe scaun cu un zâmbet visător. 


— Ce-ai păţit, boierule, ce s-a întâmplat? Stărui ea arătând 
din nou spre mâinile lui. Îi vorbise cu o unduire milă în glas, 
ca singura fiinţa mai apropiata de el. 

Miţea îşi privi iarăşi mâinile. 

— E sânge, Fenia, răspunse el cu o expresie ciudată, sânge 
de om. Doamne-Dumnezeule, când te gândeşti pentru ce a 
trebuit să fie vărsat! Dar... Vezi tu, Fenia... În faţa mea e un 
gard (se uită la ea ca şi cum ar fi pus-o să dezlege o 
enigmă) un gard înalt, atât de înalt, că te înfiori când îl vezi 
şi totuşi mâine, în zori, când „soarele va sălta în tării”, 
Mitenka va sări peste el. Tu nu poţi să înţelegi, Fenia, 
despre ce gard e vorba... Nu-i nimic, mâine ai să afli şi ai să 
te dumereşti... Şi acum, rămâi cu bine! N-am să stau în 
calea nimănui, nu, am să mă dau frumos la o parte... Am să 
ştiu când trebuie să mă retrag. Trăieşte, fericirea mea... M- 
ai iubit un ceas... Nici tu să nu-l uiţi în vecii vecilor pe 
Mitenka Karamazov... Aşa-nu spunea ea, Mitenka, ţi-aduci 
aminte? Şi, fără să mai adauge nimic, ieşi din bucătărie. 

Fenia se zgribuli, înspăimântată de felul brusc în care se 
despărţise de ea, mai speriată poate chiar decât atunci 
când dăduse buzna în casă, năpustindu-se asupra ei. 

Exact după zece minute, Dmitri Fiodorovici bătea la uşa lui 
Piotr Ilici Perhotin, tânărul funcţionar la care îşi lăsase 
amanet pistoalele în după-amiaza aceleiaşi zile. Era trecut 
de opt şi jumătate şi Piotr Ilici, după ce-şi luase ceaiul, se 
îmbrăcase să iasă în oraş, la „Stolicinâi gorod”, să facă o 
partidă de biliard. Miţea îl prinse tocmai când se pregătea 
de plecare. Văzându-l aşa plin de sânge pe faţă, Piotr Ilici se 
nelinişti: 

— Sfinte Dumnezeule! Ce-i cu dumneata? 

— Am venit să-mi iau pistoalele; uite, ţi-am adus banii, îi 
explică precipitat Miţea. Mii de mulţumiri. Sunt foarte 
grăbit Piotr Ilici. Fii bun, te rog şi dă-mi-le mai repede. 

Piotr Ilici se minuna şi mai tare când observa ce de bani 
avea în mână Miţea: un teanc întreg de bancnote, pe care 
ţinea la vedere - într-un chip într-adevăr ciudat şi care avea 


darul să-i sporească mirarea - cu mâna dreaptă întinsă ca şi 
când ar fi vrut să arate la toată lumea cât era de de bogat. 
La rândul său, băiatul pe care Piotr Ilici îl avea în serviciu şi 
care ieşise să-i deschidă uşa povesti după aceea că a intrase 
în casă cu banii în mână, ceea ce înseamnă că a venise cu ei 
şi pe stradă. Erau numai hârtii de câte o sută făcute sul 
între degetele lui năclăite de sânge. Mai târziu, la 
întrebarea persoanelor curioase să afle cam ce sumă putea 
ar fi avut asupra lui, Piotr Ilici declarase că teancul era 
destul de voluminos şi de „compact”, aşa că, după părerea 
sa, puteau să fie acolo vreo două, dacă nu chiar trei mii de 
ruble. 'Tot după declaraţiile ulterioare ale acestuia, Dmitri 
Fiodorovici „nu era în starea lui normală, deşi nu făcea 
impresia unui om beat; părea mai curând surescitat, 
neatent şi în acelaşi timp grozav de preocupat, ca şi cum ar 
fi căutat să-şi adune gândurile, silindu-se să ia o hotărâre 
definitivă, fără să se poată decide într-un fel. Era şi foarte 
grăbit, îmi răspundea tăios şi-n doi peri, iar ceea ce m-a 
surprins mai mult la el este că nu părea defel abătut, 
dimpotrivă, în unele momente avea chiar un aer cât se 
poate de voios, ca să zic aşa”. 

— Dar ce-i cu dumneata, ce-ai păţit? Strigă Piotr Ilici, 
privindu-şi buimac musafirul. Eşti plin de sânge, ai căzut 
cumva, te-ai lovit? Uită-te numai cum arăţi! 

Şi, apucându-l de braţ, îl duse în faţa oglinzii. Văzându-se 
aşa mânjit pe faţă, Miţea tresări şi se încruntă supărat. 

— Ei, fir-ar al dracului, asta mai lipsea! Bodogăni el furios. 
Şi mutând iute banii dintr-o mână într-alta, smulse cu un 
gest brusc batista din buzunar. Dar şi batista era într-un hal 
fără de hal (tamponase cu ea rana din creştetul lui Grigori 
şi-l ştersese pe faţă), nu mai avea nici măcar un colţişor 
curat; se făcuse scoarță, lipindu-se toată ghemotoc, aşa 
încât nu se mai putea folosi de ea. Scos din răbdări, Miţea o 
aruncă jos. 

— Dracu' s-o ia! N-ai ceva, o cârpă... Sa mă şterg... Aşa 
vasăzică, eşti numai mânjit pe faţa, n-ai păţit nimic? Ar fi 


bine să te speli, spuse Piotr Ilici. Uite aici apă, stai, să-ţi eu. 

— Apă? N-ar strica... Dar ce să fac cu astea? Întreba el cu 
o nedumerire pur şi simplu bizară, arătându-i teancul de 
hârtii de o sută din mână şi uitându-se cercetător la Piotr ca 
şi cum numai el era în măsură să hotărască unde să-şi pună 
banii. * 

— Bagă-i în buzunar sau lasă-i aici pe masă, că n-are cum 
să-i ia. 

— În buzunar? Sigur că da, în buzunar. Bravo... Doamne 
ce aiureală! Exclamă el deodată, ca şi cum s-ar fi dezmeticit 
din fine. Dar mai întâi să isprăvim cu pistoalele, fii bun dă- 
mi-le, uite şi banii... Am mare nevoie de ele... Nu pot să mai 
stau, n-am nici un moment de pierdut... Şi, luând din teanc 
o hârtie de o sută, i-o întinse funcţionarului. 

— Păi n-am să-ţi dau restul, îl înştiinţa acesta. Vezi, poate 
că ai bani mai mărunți... 

— Nu, răspunse Miţea, cercetând iarăşi din ochi teancul, 
ca şi cum n-ar fi fost absolut sigur că era într-adevăr aşa, ba 
chiar frunzări primele bancnote de deasupra. Nu, toate 
sunt la fel, adăugă el, uitându-se din nou întrebător la Piotr 
Ilici. 

— Cum de te-ai procopsit aşa? Se interesă acesta. Stai că-l 
trimit acum pe băiat la Plotnikov. Ăştia închid mai târziu 
prăvălia, poate că-ţi schimbă ei. Misa! Strigă el deschizând 
uşa ce da în antreu. 

— Sigur că da, la Plotnikov, bravo! Se bucură Miţea, ca 
luminat de o idee ce abia atunci îi răsărise în minte. Auzi tu, 
Mişa, adăugă el întorcându-se către băiatul care se 
înfăţişase la poruncă, dă o fugă până la Plotnikov şi spune-le 
că Dmitri Fiodorovici le trimite multe salutări şi c-o să 
sosească şi dumnealui numaidecât... Ascultă: spune-le din 
partea mea să-mi pregătească nişte şampanie până vin eu, 
aşa, ca la vreo trei duzini de sticle şi să le împacheteze bine, 
la fel ca data trecută, când am fost la Mokroe... Am 
comandat atunci patru duzini de sticle, îi explica el lui Piotr 
Ilici, apoi adresându-se iarăşi băiatului: ştiu ei cum sa le 


împacheteze, Mişa, fii pe pace! Să pună şi nişte brânză, 
nişte pateuri de Strasbourg, somon afumat, şunca, icre, în 
sfârşit, toate bunătăţile, tot ce au în prăvălie, aşa, cam de o 
sută sau o sută douăzeci de ca rândul trecut... Şi încă ceva: 
atrage-le atenţia să nu uite să pună şi ceva dulciuri: 
bomboane, pere, vreo doi-trei pepeni chiar patru, adică nu, 
ajunge unul singur, ciocolată, caramele, candel, fondante, la 
fel ca rândul trecut, când am plecat la Mokroe; cu şampanie 
cu tot să fie o socoteală rotundă aşa, ca la vreo trei sute de 
ruble... Exact ca atunci. Vezi, ţine minte, Mişa! Să ştii că... 
Mişa îl cheamă, nu-i aşa? Întrerupse el iar, ca să-l întrebe 
pe Piotr Ilici. 

— Stai, stai puţin, îl opri funcţionarul, care-l ascultase 
atent până atunci, uitându-se la el din ce în ce mai neliniştit. 
Cred că-i mai bine să vorbeşti chiar dumneata cu ei când ai 
să te duci acolo, mi-e teamă să nu încurce lucrurile. 

— Şi mie mi-e teamă c-o să le încurce, parcă văd c-o să 
spună tocmai pe dos! Ah, Mişa şi eu, care voiam să te pup 
pentru osteneală asta... Să ştii că te cinstesc dacă faci aşa 
cum ţi-am spus, îţi dau zece ruble, hai, şterge-o... Şampania 
în primul rând; să nu uite şampania şi nişte coniac, o sticlă, 
două de vin roşu şi alb, în sfârşit, să fie de toate, aşa ca 
atunci... Lasă că ştiu ei ce-au pus atunci! 

— Ci ascultă odată, măi omule! Se răsti la el Piotr Ilici, 
pierzându-şi răbdarea. Eu zic să dea o fugă să schimbe 
banii şi să le spună să nu închidă încă prăvălia, o să te duci 
dumneata mai pe urmă şi o să comanzi tot ce vrei... Dă 
încoace banii. Mişa, fuga marş, în doi timpi şi trei mişcări să 
fii înapoi, ai auzit? Piotr Ilici, pe cât se pare, abia aştepta să- 
l expedieze de acasă, fiindcă băiatul se uita curios la 
musafir, zgâindu-se la petele de sânge de pe faţa şi mâinile 
lui şi la teancul de bancnote dintre degetele-i tremurătoare. 
Rămăsese cu gura căscată de mirare şi spaimă şi probabil 
că nu înţelesese mai nimic din instrucţiunile lui Miţea. 

— Şi acum, hai la spălat! Îl lua Piotr Ilici la zor. Pune banii 
aici masa sau bagă-i în buzunar... Uite-aşa, să mergem! 


Scoate-ţi surtucul. În timp ce-l ajuta să-şi scoată gherocul, 
exclamă deodată surprins: Ia te uită şi haina e murdara de 
sânge! 

— Nu... Haina nu. Doar puţin aici, la mânecă... Acolo a fost 
batista. A trecut prin buzunar. M-am aşezat pe batistă, 
probabil în timp ce stăteam de vorbă cu Fenia şi sângele a 
ieţit prin stofă, îi explică el cu cea mai mare candoare. Piotr 
Ilici îl asculta încruntat. 

— Nu pot să înţeleg cum ai ajuns în halul ăsta, se vede te- 
ai bătut cu cineva... Murmură el. 

Ţinând cana în mână, îi turnă apă cu încetul ca să se spele. 
Grăbit să isprăvească, Miţea nu-şi săpuni cum trebuie 
mâinile (Piotr Ilici îşi amintea că-i tremurau degetele). 
Gazda, care însă, cu cât trecea timpul, părea să-şi atribuie o 
autoritate din ce în ce mai puternică asupra lui, îl luă în 
primire poruncindu-i să-şi dea cu săpun şi să-şi frece 
mâinile ca lumea. E cazul să spunem că Piotr Ilici nu era 
omul care să se intimideze chiar aşa, cu una, cu două. 

— De ce nu-ţi cureţi unghiile? Aşa, bun, acum dă-ţi şi pe 
faţă, uite, aici, la tâmplă şi lângă ureche... Nu cumva vrei sa 
pleci cu cămaşa asta? Unde te duci aşa? Nu vezi că manşeta 
dreaptă e murdară de sânge? 

— Da, e murdară, recunoscu Miţea privindu-şi manşeta. 

— Schimbă-te. 

— N-am timp. Uite ce am să fac... Continuă cu aceeaşi 
candoare Miţea, punându-și surtucul, după ce se ştersese 
pe faţă şi pe mâini, am s-o suflec puţin, aşa, ca să nu se 
observe sub haină... Ai văzut? 

— Acum să-mi spui cum ai reuşit s-ajungi în halul asta! Te- 
ai încăierat cu cineva? Ai făcut iarăşi vreo boroboaţa la 
local, aşa cum s-a mai întâmplat? Nu cumva ţi-o fi căşunat 
iarăşi pe nenorocitul acela de căpitan pe care l-ai snopit în 
bătaie şi l-ai jumulit de barbă acum câtva timp? Îi aminti pe 
un ton mustrător Piotr Ilici. Hai, spune, pe cine ai mai bătut 
sau, mai ştii, poate c-ai omorât pe cineva... 

— Fleacuri! Răspunse Miţea. 


— Cum, fleacuri? 

— N-are nici un rost! I-o reteză Miţea, apoi, zâmbind din 
senin. Adineauri, în piaţă, am strivit o băbuţă. 

— Ai strivit o băbuţă? 

— Un moşneag! Strigă Miţea în gura mare, de parc-ar fi 
vorbit cu un surd, uitându-se drept în ochii lui, vesel nevoie- 
mare. 

— Dracu' să te ia, ce era, babă sau moşneag?... Ai omorât 
pe cineva? 

— Aş, până la urmă ne-am împăcat! Ne-am răfuit şi după 
ceea ne-am împăcat. Undeva, nu-ţi spun unde, ne-am 
despărţit în cei mai buni termeni... Un dobitoc... Probabil 
m-a iertat, acum sunt sigur că m-a iertat... Dacă s-ar fi 
sculat de jos, nu mi-ar fi iertat-o în veci (adăugă Miţea 
făcându-i cu ochiul). Ştii ceva? Mai dă-l dracului! Auzi, Piotr 
Ilici, lasă-l dracului, n-am nici un chef, ce rost are? N-am 
chef acum, încheie el scurt. 

— Te-am întrebat doar aşa, pentru că nu înţeleg, zău, ce 
plăcere ai să te iei la harţă cu oricine... Pentru o prostie, ca 
atunci, cu căpitanul acela... Te-ai bătut şi acum o să-i tragi 
un chefuleţ, uite, aşa eşti dumneata. Trei duzini de sticle! 
Ce faci cu atâta băutură? 

— Bravo! Acum pistoalele. Zău, mă grăbesc! Aş fi vrut să 
mai stăm de vorbă, dragul meu, dar ce să fac, nu mai am 
nici un moment de pierdut! Şi apoi, nici n-are rost, e prea 
târziu acum. A! Unde sunt banii, unde i-am pus? Tresări el 
deodată şi începu să se scotocească prin buzunare. 

— la-i lăsat pe masă... I-ai pus chiar dumneata... Uite-i 
acolo. Ai uitat? Zău, pentru dumneata banii n-au nici un 
preţ, umbli cu ei de parc-ar fi nişte gunoaie sau apă 
chioară! Poftim pistoalele. Ciudat, adineauri pe la şase, mi 
le-ai lăsat amanet pentru zece ruble şi acum te dă afară din 
casa bănetul - câte miare ai acolo, doua, trei? 

— Or fi trei, râse Miţea vârând teancul de hârtii în 
buzunarul de la pantaloni. 

— Să nu-i pierzi. Nu cumva ai descoperit o mină de aur? 


— Mină? Mină de aur, zici? Exclamă Miţea hohote. le 
pomeneşti că vrei să pleci la minele de aur, Perhotin? Dacă 
ţii într-adevăr să pleci, să ştii că există aici oraş, o cucoană 
care îţi numără imediat pe masă trei mii a ruble numai să te 
duci acolo. Mie mi-a şi dat, ca să vezi cât de mult o 
interesează minele! O cunoşti pe Hohlakova? 

— Numai aşa din vedere, dar am auzit despre dânsa. Ba 
nu zău, chiar ţi-a dat trei mii de ruble? Cum, aşa, tam- 
nisam? Se minună Piotr Ilici, privindu-l neîncrezător. 

— Mâine, când soarele se va înălța în tării, când veşnic 
tânărul Febus se va avânta cu caleaşca în slăvi, lăudând pre 
Domnul şi preamărindu-l, du-te la dânsa, vreau sa zic la 
Hohlakova şi întreab-o dacă-i adevărat sau nu că mi-a dat 
trei mii de ruble... Întreab-o şi ai să vezi! 

— Nu ştiu în ce relaţii sunteţi... Dar din moment ce nu-o 
spui cu atâta convingere, înseamnă că-i adevărat... Aşa, 
vasăzică, ai pus lăbuţa frumuşel pe trei miare şi, în loc sa 
pleci în Siberia, te duci... Apropo, unde ai de gând să te 
duci? 

— La Mokroe. 

— La Mokroe? În toiul nopţii? 

— A avut Mastriuk de toate şi a rămas mofluz, fârtate! 
Rosti deodată Miţea. 

— Mofluz? Cu mii de ruble în buzunar? 

— Nu mă gândeam la bani. Dă-i dracului! Vorbeam de 
năravul femeilor: 

Nechibzuit şi-nşelător e al femeilor nărav... 416) 

Aşa spune Ulise, şi-i dau toată dreptatea. 

— Zău daca mai înţeleg ceva. 

— Dar ce, crezi ca sunt beat? 

— Mai rău decât atât! 

— Sufletul meu e turmentat, Piotr Ilici, sufletul, dar 
ajunge, ajunge! 

— Ce faci, încarci pistolul? 

— Da, încarce pistolul. 


Într-adevăr, Miţea deschisese cutia în care se aflau 
pistoalele şi, scoțând cornetul cu praf de puşcă, se apucase 
să umple meticulos culata. Luă apoi un glonţ şi, înainte de 
a-l vâri pe ţeava, îl cercetă, ţinându-l cu două degete în 
lumină. 

Piotr Ilici îi urmarea curios şi puţin alarmat fiecare 
mişcare. 

— De ce te uiţi la el? 

— Aşa, o fantezie. Spune-mi, dacă ţi s-ar năzări cumva să-ţi 
tragi un glonţ în cap, nu te-ai uita la el înainte de a încărca 
arma? 

— Pentru ce să mă uit la el? 

— Fiindcă mă gândesc c-o să mi se înfigă în creier şi atunci 
e interesant de ştiut cum arată... Dar toate astea-s prostii, 
năluciri de o clipă! Gata, s-a isprăvit! Adăugă el băgând 
glonţul pe ţeava şi astupându-l cu câlţi. Dragul meu Piotr 
Ilici, ascultă-mă pe mine, lumea asta e o aiureală întreagă, 
de-ai şti ce absurd e totul! Vrei să-mi dai un petic de hârtie? 

— Poftim. 

— Nu, dă-mi o hârtie netedă, curată, să scriu ceva. Aşa, 
merge. Şi, luând pana de pe masă, Miţea scrise la repezeală 
două rânduri, aşa cum stătea în picioare, pe urmă împături 
biletul şi-l puse în buzunarul jiletcii. Aşeză la loc pistoalele şi 
încuie cutia, păstrând-o în mână. Se uită apoi gânditor la 
Piotr Ilici - cu un zâmbet ce-i stăruia îndelung pe buze. 

— Să mergem, rosti el într-un târziu. 

— Unde să mergem? Stai... le pomeneşti că vrei să-ţi zbori 
creierii... se nelinişti Piotr Ilici. 

— Mofturi! Fugi încolo! Vreau să trăiesc, iubesc ţine 
minte! Mi-e drag Febus cu pletele-i de aur, mi-e lumina lui 
dogoritoare... Scumpul meu Piotr Ilici, spune dumneata ai 
şti să te dai la o parte? 

— Cum adică, să mă dau la o parte? 

— Să te dai la o parte din calea cuiva. Să laşi drumul liber 
celei mai dragi fiinţe de pe lume şi nu numai ei, dar şi 
omului pe care-l urăşti din tot sufletul. Să ajungi până la 


urmă să-i iubeşti chiar şi pe cel pe care l-ai urât până atunci 
- iată ce înseamnă să te dai la o parte! Să laşi drumul liber! 
Să le spun: „Dumnezeu să vă aibă în pază, calea-i deschisă, 
puteţi trece fiindcă eu...” 

— Fiindcă dumneata... 

— Ajunge, să mergem! 

Piotr Ilici se uită din nou atent la el. 

— Cred c-ar trebui totuşi să anunţ pe cineva. Să nu te lase 
să pleci. Ce cauţi la Mokroe? 

— Femeia este acolo, femeia, mă-nţelegi? Şi cu asta, basta, 
Piotr Ilici! Ţi-am spus destul. 

— Ascultă. Eşti un sălbatic, dar totdeauna am avut o 
simpatie pentru dumneata... De-aia sunt îngrijorat. 

— Îţi mulţumesc, frăţioare. Sunt un sălbatic, zici? Ei, 
sălbaticii ăştia, sălbaticii! Mereu îmi spun: sunt un sălbatic! 
A, iată-l şi pe Misa, uitasem de el. 

Mişa venise într-un suflet, cu un teanc de bani mărunți, „la 
Plotnikov, raportă el, e forfotă mare”, toată lumea cară 
sticle şi peşte şi ceai, aşa încât totul are să fie gata la ţanc. 
Miţea lua o hârtie de zece ruble şi-şi plaţi datoria faţă de 
Piotr Ilici şi încă una, tot de zece, pe care i-o arunca lui 
Mişa. 

— Nu se poate! Protestă Piotr Ilici. Nu permit aşa ceva la 
mine în casa, prost obicei, zău! Pune-ţi bine banii, uite, aici. 
Ce rost are să-i risipeşti de pomană? Parca văd că mâine 
rămâi lefter şi vii iar să-mi ceri zece ruble... De ce-i îndesi 
pe toţi în buzunar? O să-i pierzi! 

— Ascultă, omule, hai cu mine la Mokroe! 

— Ce să caut acolo? 

— Să destupăm o sticlă şi să închinăm în cinstea vieţii! Am 
poftă să beau şi mai ales am poftă să beau cu dumneata. N- 
am băut niciodată împreună, nu-i aşa? 

— Daca vrei să mergem la restaurant, sunt gata, totmă 
găteam s-o pornesc într-acolo. 

— La restaurant? N-am timp de pierdut. Hai mai bine la 
Plotnikov, putem sta în odaia din fund. Vrei să-ţi spun o 


ghicitoare? 

— Zi. 

Miţea scoase din jiletcă peticul de hârtie, îl despături şi i-l 
arătă. Biletul cuprindea aceste cuvinte, scrise mare şi 
desluşit: „Pedepsindu-mă pentru viaţa pe care am trăit-o, 
singur mi-am rostit osânda.” 

— Zău, trebuie să anunţ pe cineva, se nelinişti din nou 
Piotr Ilici, după ce-l citi. 

— N-o să ai timp, dragul meu. Mai bine hai să bem... 
Înainte marş! 

Prăvălia lui Plotnikov se afla chiar la colţul străzii, la doi 
paşi de locuinţa lui Piotr Ilici. Era cea mai mare băcănie de 
la noi din oraş, proprietatea unor negustori bogaţi şi pot să 
vă spun că nu era de lepădat. Găseai acolo tot ce vrei, ca în 
oricare magazin de felul acesta din capitală, toate articolele 
de băcănie: vinuri „din podgoriile fraţilor Eliseev”, fructe, 
ţigări de foi, ceai, zahăr, cafea şi câte şi mai câte... Trei 
vânzători şi doi băieţi de prăvălie erau la dispoziţia 
muşteriilor. Deşi în ultimii ani în ţinutul nostru începuse să 
se simtă sărăcia, iar moşierii din partea locului se risipiseră 
şi negoţul în general lâncezea tot mai mult, băcănia era la 
fel de înfloritoare ca odinioară, ba chiar numărul amatorilor 
de delicatese părea să nu fie în descreştere. Miţea era 
aşteptat cu nerăbdare. Patronul ţinea foarte bine minte că 
abia cu trei sau patru săptămâni în urmă cumpărase marfă 
şi vinaţuri de câteva de ruble, bani peşin (fireşte că nici nu 
i-ar fi trecut prin minte să-i dea ceva pe veresie), că şi 
atunci avusese tot aşa un teanc de bani, pe care-i risipise 
fără nici o chibzuială, fără sa întrebe o singură dată ce rost 
avea să cumpere atâta marfă, vinaţuri etc. Făcuse mare 
vâlvă în tot oraşul faptul că, atunci când plecase să petreacă 
la Mokroe cu Gruşenka, „păpase trei mii de ruble, chefuind 
o noapte întreagă şi ziua următoare că, după chiolhan, se 
înapoiase acasă scuturat de bani, fără o para chioară în 
buzunar”. Îi căşunase atunci să scoale în puterea nopţii o 
şatră întreagă de ţigani (pripăşiţi de curând pe la noi), care 


în două zile îi stoarseră şi ultimul gologan, bând în neştire 
fel de fel de vinuri scumpe. Oamenii povesteau râzând că se 
apucase să-i îmbete cu şampanie pe bieţii mujici care 
umblau desculți şi că îndopase cu pateuri de Strasbourg şi 
bomboane fetele şi muierile din Mokroe. Râdea lumea să se 
prăpădească, mai ales la restaurant (fireşte, numai atunci 
când nu era el de faţă, fiindcă altminteri ar fi fost cam 
riscant), de mărturisirea pe care Miţea o făcuse cu atâta 
candoare în auzul tuturor că singura favoare pe care o 
obținuse cu prilejul acelei „trăsnăi” din partea Gruşenkăi 
fusese „ingăduinţa de a-i săruta picioruşul, atâta tot i-a 
îngăduit”. 

În momentul când Miţea şi Piotr Ilici ajunseră în dreptul 
prăvăliei, văzură aşteptând la uşă o trăsură trasă de trei cai 
cu zurgălăi şi acoperită cu o cergă; pe capră şedea Andrei 
surugiul. Înăuntru, în prăvălie, reuşiseră între timp sa 
„garnisească” aproape o ladă întreaga cu marfă; nu mai 
aştepta decât sosirea lui Miţea ca să pună capacul, s-o bata 
în cuie s-o urce în droşcă. Piotr Ilici făcu ochii mari. 

— De unde a răsărit troica? Îl întreba el pe Miţea. 

— Venind încoace, mi-a ieşit în cale Andrei şi-a poruncit să 
tragă în faţa prăvăliei. Ce sa mai pierd timp degeaba! Data 
trecuta am plecat cu Timofei, dar a luat-o înainte; cine ştie 
pe unde o fi zburând cu vrăjitoare! Ce crezi, o să zăbovim 
mult pe drum, Andrei? 

— Cel mult dac-or sosi cu un ceas înaintea noastră, poate 
nici atâta! Se grăbi să-l liniştească Andrei. Mai adineauri m- 
am întâlnit cu Timofei, de l-am ajutat să înhame şi ştiu cum 
mână el caii. Ce, se potriveşte mersul lor cu al nostru, 
Dmitri Fiodorovici? Mă prind că nici un ceas n-o s-avem 
zăbavă! Spuse cu foc surugiul, un om încă în puterea 
vârstei, roşcovan şi uscăţiv, îmbrăcat ţărăneşte şi ţinând 
biciul cu mâna stângă. 

— Cincizeci de ruble bacşiş, dacă sosim doar cu un ceas 
mai târziu! 


— Pentru un ceas, îmi pun capul jos, Dmitri Fiodorovici, 
deşi zic că n-o să apuce înainte nici cu o jumătate de oră, 
darămite cu un ceas! 

Miţea n-avea astâmpăr o clipă, dădea porunci în dreapta 
şi-n stânga şi vorbea alandala, fără şir, într-un chip foarte 
ciudat. Începea o frază, se oprea şi, uitând ce voise să 
spună, trecea la altceva. Piotr Ilici găsi de cuviinţă să 
intervină. 

— De patru sute de ruble în cap, nici o copeică mai puţin, 
exact ca data trecută! Comanda Miţea. Patru duzini de 
sticle de şampanie, să nu vă prind că-mi trageţi chiulul cu 
vreuna. 

— Ce faci cu atâtea sticle? Pentru ce? Stai! Tună deodată 
Piotr Ilici. Ce-i cu lada asta? Ce aţi pus înăuntru? Vrei să 
spui că aici e marfă de patru sute de ruble? 

Vânzătorii, la fel de agitaţi şi ei, îi explicară mieroşi că în 
ladă nu erau decât şase sticle de şampanie şi „diferite 
mezeicuri, aşa ca pentru început”, aperitive, acadele, 
fondante etc. „Grosul” urma să fie împachetat şi trimis 
separat cât mai grabnic, ca şi rândul trecut, tot cu o telegă 
specială, ca să ajungă la Mokroe curând după Dmitri 
Fiodorovici, aşa, un ceas mai târziu. 

— Cel mult un ceas, auziţi? Şi sa puneţi cât mai bomboane 
şi acadele, fetele sunt moarte după zahăr stărui cu 
însufleţire Miţea. 

— Bomboane, hai, fie! Dar ce vrei să faci cu patru duzini 
de sticle de şampanie? Nu-ţi ajunge o duzină? Îl lua la Piotr 
Ilici care nu-şi mai găsea astâmpăr. 

Încercă să se tocmească, ceru socoteala şi abia de izbuti să 
salveze o sută de ruble. În cele din urmă, căzu la învoială ca 
mărfurile cumpărate să nu depăşească suma de trei sute de 
ruble. 

— Mai duceţi-vă dracului! Strigă Piotr Ilici, ca şi cum s-ar fi 
dezmeticit deodată. În definitiv, ce-mi pasă mie? Arunca 
banii pe fereastră, dacă tot ţi-au picat pleaşcă! 

Miţea îl sili să meargă cu el în odaia din fund. 


— Vino încoace, economule, nu te mai prăpădi cu firea! O 
să ne aducă îndată o sticlă s-o destupăm. Zău, Piotr Ilici, de 
ce nu vrei să vii cu mine, eşti un băiat de ispravă şi mie mi-s 
dragi oamenii ca dumneata... Miţea se aşeză pe un scaun 
împletit, la o mescioară minusculă, acoperită cu un şervet 
murdar. Piotr Ilici luă loc în faţa lui; o clipă mai apoi 
şampania se afla pe masă. Totodată fură întrebaţi dacă nu 
doresc cumva să ia nişte stridii, „proaspete, abia au sosit 
adineauri. Marfă de soi, numai una şi una”. 

— Duceţi-vă dracului cu stridiile voastre cu tot, să nu le 
văd în ochi, daţi-mi pace, nu poftesc nimic! Se răsti 
exasperat Piotr Ilici. 

— N-avem timp de stridii, de altfel, nici nu mi-e foame ştii, 
prietene, rosti tandru Miţea, niciodată nu mi-a plăcut 
dezordinea. 

— Dar cui poate să-i placa! Trei duzini de sticle, păcatele 
mele, pentru nişte mârlani! Oricine ar sări în sus când ar au 
aşa ceva! 

— Nu-i vorba de asta. Mă gândeam la ceea ce se cheamă 
ordinea superioara. E un lucru care mie îmi lipseşte cu 
desăvârşire. În sufletul meu nu exista acea ordine 
superioară. Dar... Acum totul s-a isprăvit, n-are rost să ne 
mai văicărim... La naiba, e prea târziu! Toată viaţa mea a 
fost o aiureală; cred c-a sosit timpul să fie mai reală, să fac 
puţină ordine! Observi că vorbesc în calambururi? 

— Calambururi? Eu aş zice mai curând că baţi câmpii! 

— Slavă Celui-de-Sus! Slavă lui! Că-n suflet, cu cerul, îl 
port... Versurile astea au izvorât cândva din mine; de fapt, 
nici nu sunt versuri, ci o lacrimă picurată din inima mea... 
Eu le-am făcut... Dar nu atunci când l-am tras de ţăcălie pe 
căpitanul acela... 

— Cum de ţi-ai adus aminte de el tocmai acum? 

— Ştiu eu de ce mi-am adus aminte de el... Mofturi! Totul 
se sfârşeşte odată şi odată, totul se încheie, tragi o linie şi 
faci bilanţul... 

— Zău, pistoalele tale mă pun pe gânduri! 


— Mofturi! Şi pistoalele ca toate celelalte! Bea şi lasă 
fantasmagoriile. Mi-e dragă viaţa, am iubit-o chiar prea 
mult, atât de mult, încât acum sunt sătul până-n gât. 
Ajunge! Să-nchinăm pentru ea, dragul meu, să bem în 
cinstea vieţii, pentru ea ridic paharul! De ce oi fi, oare, atât 
de mulţumit de mine? Ştiu că sunt un ticălos şi totuşi asta 
nu mă împiedică să fiu mulţumit de mine. Dar gândul că, 
aşa ticălos cum sunt, mai pot fi mulţumit de mine mă 
chinuieşte. Binecuvântez lumea aşa cum a fost făcută, sunt 
gata să-l binecuvântez pe ziditor şi toată lucrarea mâinilor 
sale, dar... Trebuie totuşi să nimicesc o lighioană scârboasă, 
ca să nu mai spurce pământul stricând viaţa altora... Să 
bem în cinstea vieţii, frăţioare! Ce poate fi mai scump decât 
viaţa? Nimic, într-adevăr, nimic! Să închinăm pentru viaţă şi 
pentru regina reginelor! 

— Pentru viaţă şi, dacă vrei şi pentru regina ta. Goliră 
amândoi paharul. Cu toată exaltarea şi vorbăria lui fără şir, 
Miţea părea trist, ca şi când o povară nemăsurat de grea i- 
ar fi apăsat umerii. 

— Mişa... Mişa e, nu-i aşa? Mişa, dragul meu, vino încoace, 
băieţaş şi bea şi tu un pahar pentru Febus cel cu plete de 
aur, pentru Febus cel de mâine... 

— De ce-i dai vin? Interveni Piotr Ilici nemulţumit. 

— Lasă-l, vreau eu să bea. 

— Eehi. 

Mişa deşertă paharul, făcu o plecăciune şi o şterse 
numaidecât. 

— Aşa o să mă ţină minte mai bine, argumentă Miţea. 
Iubesc o femeie, da, o iubesc! Ce este femeia? Regina lumii! 
Sunt trist, Piotr Ilici, de-ai şti cât sunt de trist. Cum zicea 
Hamlet: „Mă simt atât de trist, Horaţiu, sunt copleşit de 
tristeţe... Vai, bietul Yorik! Poate că Yorik sunt eu. Da, sunt 
Yorik deocamdată, hârcă am să fiu ceva mai încolo... 

Piotr Ilici îl asculta fără să spună nimic. Tăcu şi Miţea până 
la urmă. 


— Ce-i cu cățelul cel de colo? Întrebă el la un moment dat, 
într-o doară, pe un băiat de prăvălie, văzând într-un colţ o 
căţeluşă nostimă cu ochişori negri. 

— E căţeluşa Varvarei Alexeevna, stăpâna noastră, 
răspunse băiatul. A venit adineauri cu ea şi a uitat-o în 
prăvălie. Trebuie s-o ducem acasă. 

— Am mai văzut una tot aşa... la regiment... Zise Miţea 
visător. Numai că aceea avea un picioruş de dinapoi rupt... 
Ascultă, Piotr Ilici, aş vrea să te întreb ceva: ai furat 
vreodată în viaţa dumnitale? 

— Ce întrebare-i asta?! 

— Numai aşa, din simplă curiozitate. Bunăoară, un lucru 
care nu-ţi aparţine, pe care-l vezi spânzurând în buzunarul 
cuiva? Nu vorbesc de banii statului, fiindcă toată lumea îşi 
vâră mâinile-n ei şi bineînţeles că şi dumneata... 

— Du-te dracului! 

— Mă gândeam la bunul altuia; ai băgat vreodată mâna în 
buzunarul sau în punga cuiva? Spune drept! 

— l-am furat odată mamei o monedă de douăzeci de 
copeici, aveam pe atunci nouă ani. Am luat-o pe furiş de pe 
masă şi am ţinut-o strâns în pumn. 

— Şi? 

— Asta-i tot. Am păstrat-o trei zile, pe urmă mi-a fost 
ruşine, am mărturisit isprava şi i-am dat-o înapoi. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă? Am mâncat, se înţelege, o chelfăneală 
zdravănă. Dar dumneata ai furat vreodată? 

Miţea clipi şiret. 

— Am furat. 

— Ce anume? Se interesă Piotr Ilici. 

— O monedă de douăzeci de copeici de la mama, aveam 
nouă ani şi am dat-o înapoi după trei zile. Miţea se sculă de 
la masă. 

— Dmitri Feodorovici, nu plecăm? Strigă din prag Andrei. 

Miţea tresări. 


— Sunteţi gata? Să mergem! Încă o poveste şi... Daţi-i un 
ciocan de votcă lui Andrei, fiindcă pleacă la drum! Başca 
unul de coniac! Cutia asta (sunt nişte pistoale înăuntru) 
puneţi-o sub pernă. Rămâi cu bine, Piotr Ilici, dac-o fi să-ţi 
aminteşti vreodată de mine, n-aş vrea să-mi porţi cumva 
pică. 

— Nu te mai întorci mâine? 

— Ba da. 

— Dacă nu vă supăraţi, socoteala! Îi sări înainte băiatul de 
prăvălie. 

— A, da, socoteala! Fireşte! 

Scoţând iarăşi din buzunar teancul de bancnote, smulse 
trei hârtii multicolore, pe care le aruncă pe tejghea şi o 
porni grăbit spre uşă. Toată lumea se ţinu după el, 
petrecându-l cu temenele şi urându-i cale bună. Andrei 
gemu satisfăcut după ce dădu coniacul peste cap şi sări pe 
capră. Dar tocmai când Miţea se pregătea să se urce în 
trăsură, răsări ca din pământ în faţa lui Fenia, care venise 
într-o fugă până acolo, încât abia mai putea să sufle; 
împreunându-şi mâinile a rugă, slujnica se aruncă la 
picioarele lui. 

— Conaşule, strigă ea, Dmitri Feodorovici, suflete, să nu-ţi 
faci păcatul cu coniţa! Şi eu care am dat drumul la gură!... 
Şi nici cu el să nu-ţi faci vreun păcat, că-i ibovnicul 
dumneaei, ăla dinainte! Vrea să se însoare cu Agrafena 
Alexandrovna, de-aia a venit din Siberia... Dmitri 
Feodorovici, tăicuţule, zău, să nu-i nenoroceşti! 

— Te-te-te! Va să zică, asta era! Ehei, te duc-i acolo ca să 
faci tămbălău! Murmură Piotr Ilici. Acum pricep totul. Ba 
bine că nu. Dmitri Feodorovici, dă-mi pistoalele, dacă vrei 
să fii om întreg! Îi porunci lui Miţea. Auzi, Dmitri? 

— Pistoalele? Lasă, dragul meu, c-o să le arunc pe drum 
într-o băltoacă, îl asigură Miţea. Fenia, scoală de acolo, nu 
te mai tăvăli pe jos! De azi înainte Miţea n-o să mai 
nenorocească pe nimeni, n-o să mai fie o pacoste pentru 
nimeni, dobitocul! Ascultă, Fenia, strigă mai apoi, după ce 


se urcă în droşcă, te rog să mă ierţi dacă te-am jignit 
adineauri, îndură-te de mine, ticălosul... Şi chiar dacă n-o să 
mă ierţi, pentru mine-i totuna! Mi-e totuna, orice s-ar mai 
întâmpla de aici înainte! Mână, Andrei, dă-i bătaie! 

Andrei urni troica din loc, făcând să sune zurgălăii. 

— Rămâi sănătos, Piotr Ilici! Ultima lacrimă-i pentru 
dumneata... 

„Nu-i beat şi totuşi ce bazaconii e-n stare să spună!” se 
gândi Piotr Ilici, uitându-se după el. Avusese intenţia să mai 
rămână puţin să supravegheze încărcatul mărfurilor în 
căruţa înhămată (tot cu trei cai) ce urma să plece cu restul 
de vinaţuri şi mezelicuri, bănuind că negustorii nu erau de 
bună-credinţă şi voiau probabil să-i tragă clapa lui Miţea, 
dar, pierzându-şi răbdarea, furios pe sine, scuipă cu 
parapon şi plecă la local să joace biliard. 

— Nu e băiat rău, numai că-i dobitoc... Murmură el pe 
drum. Parc-am auzit ceva despre ofiţerul acela „dinainte” al 
Gruşenkăi. Ehe, dacă-i adevărat c-a venit, atunci... Or, 
pistoalele astea! Naiba să-l ia, ce sunt eu, dădaca lui? 
Treaba lor! De altfel nici nu cred c-o să se întâmple ceva. 
Numai gura-i de ei. Au să se îmbete ca porcii şi au să se ia 
de piept, şi, după ce au să-şi moaie bine oasele, au să se 
pupe-n bot. Ce, ăştia sunt oameni în stare să facă vreo 
isprava? „Am să mă dau la o parte, vreau să mă 
pedepsească”, vorbe de clacă, n-o să se întâmple nimic! De 
câte ori n-a urlat aşa când se îmbăta la cârciumă! Numai că, 
de astă dată, nu mai e beat. „Sufletul mi-e beat”, altminteri 
nu pot să trăiască fără poezii, păcătoşii! Da ce sunt eu, 
dădaca lui? Cine l-a pus să se încaiere, tot râtul îi era plin 
de sânge. Cu cine s-o fi bătut? Lasă, că aflu eu acum la 
local. Şi batista îi era murdară de sânge... Ptiu, a rămas în 
odaie la mine pe podea... 

Era în cea mai proastă dispoziţie când ajunse la local şi, 
fără nici un chef, începu o partidă de biliard care îl mai 
învioră puţin. Mai juca după aceea încă una şi la un moment 
dat se apucă să-i povestească partenerului său că Dmitri 


Karamazov pusese iarăşi mâna pe nişte bani, o sumă mai 
măricică, aşa, ca la vreo trei mii de ruble - îl văzuse chiar el 
cu ochii lui - şi că plecase iar să tragă un chiolhan la 
Mokroe cu Gruşenka. Ştirea avu darul să stârnească un 
interes neaşteptat printre cei de faţă. Şi, ceea ce era şi mai 
curios, o discutară cu toată seriozitatea, fără să ia nici o 
clipă lucrurile în glumă; se întrerupse până şi jocul. 

— Trei mii? Unde o fi găsit trei mii de ruble? 

Îl întrebară cum şi de unde. Nimănui însă nu-i veni să 
creadă când le spuse că banii îi căpătase de la Hohlakova. 

— Nu cumva l-o fi jefuit pe bătrân, ce ziceţi? 

— Mda, trei mii! Parcă nu miroase a bine... 

— Nu s-a lăudat el în gura mare c-o să-i vină de hac 
bătrânului? 'loată lumea a auzit doar. Ba la un moment dat 
a pomenit chiar de suma asta, trei mii de ruble... 

Piotr Ilici ascultă cât ascultă şi de la o vreme deveni mai 
zgârcit la vorbă, răspunzând laconic la întrebări. Se feri 
totodată să amintească ceva despre faptul că Miţea era plin 
de sânge pe mâini şi pe faţă, deşi pe drum se gândise să 
spună şi asta. Începură o nouă partidă şi, încetul cu încetul, 
discuţia prilejuită de Miţea lâncezi. După cea de-a treia 
partidă însă Piotr Ilici refuză să mai joace şi, lăsând tacul 
din mână, părăsi localul fără să mai cineze aşa cum avusese 
de gând la început. În piaţă se opri nedumerit, surprins el 
însuşi de ceea ce era pe cale să facă, dându-şi seama dintr-o 
dată că în loc să meargă acasă se îndrepta spre locuinţa lui 
Feodor Pavlovici, să se intereseze dacă nu se întâmplase 
ceva. „Era să ridic toată lumea în picioare şi să provoc un 
scandal pentru un fleac de nimic. Ei, fir-ar el al dracului să 
fie, da ce sunt eu, dădaca lor?!” 

Se îndreptă deci spre casă cum nu se poate mai prost 
dispus, dar după câţiva paşi îşi aduse aminte de Fenia. 
„Naiba să mă ia, trebuia s-o trag de limbă adineauri, îşi 
spuse el înciudat, în momentul ăsta aş fi ştiut tot.” Ardea 
acum de nerăbdare să stea de vorbă cu ea, dorea atât de 
stăruitor lucrul acesta, încât pe la mijlocul drumului coti 


brusc spre locuinţa Morozovei, unde ştia că sade Gruşenka. 
Ajungând acolo, bătu în poartă şi abia în clipa când 
loviturile răsunară în tăcerea nopţii se dezmetici, mânios pe 
sine. Cu atât mai mult cu cât nu i se răspunse, toată lumea 
probabil dormea. „Şi aici am să provoc un scandal!” se 
gândi el cu inima strânsă, dar în loc să plece începu iar să 
bată, de astă dată cu toată puterea. Bubuiturile făceau un 
tărăboi grozav. „Am să-i scol din somn, nu se poate să nu se 
trezească!” murmură el din ce în ce mai furios pe sine, 
înteţind, totuşi, în acelaşi timp bătăile în poartă. 

VI - SOSESC EU! 

Între timp, Dmitri Feodorovici era în drum spre Mokroe. 
Avea de făcut mai bine de douăzeci de verste până acolo, 
dar troica lui Andrei zbura ca vântul, aşa că puteau să 
străbată distanţa aceasta cam într-un ceas şi un sfert. 
Iuţeala cu care mergeau parcă îl mai învioră pe Miţea. 
Aerul era proaspăt şi răcoros, stele mari scânteiau pe cerul 
senin. În noaptea asta, poate chiar la aceeaşi oră, Aleoşa 
căzuse la pământ, jurându-i frenetic „să-l iubească toată 
viaţa”. În sufletul lui Miţea stăruia un vălmăşag întreg de 
simţăminte şi, cu toate că erau atâtea lucruri care îl 
torturau în momentul acela, toate dorinţele lui îl mânau cu 
o forţă nestăvilită numai către dânsa, către stăpâna 
destinului său, pe care se ducea s-o vadă pentru ultima oară 
în viaţă. Încolo, tot ce pot să vă spun este că inima lui nu 
avu nici o clipă măcar o cât de mică zvâcnire de revoltă. 
Poate că cititorii n-au să mă creadă, dar cât era el de gelos, 
Miţea nu simţea totuşi nici un grăunte de gelozie faţă de 
noul său rival, de „ofiţerul” care răsărise ca din pământ. Ar 
fi spumegat, desigur, furios, să-i fi ieşit oricare altul în cale 
şi poate ca şi-ar fi scăldat din nou în sânge mâinile-i 
nelegiuite, dar în momentul de faţă, în timp ce troica zbura 
în noapte, în sufletul lui nu exista nici un resentiment, nici 
un dram de ură sau de gelozie împotriva acelui bărbat, 
„primul” din viaţa Gruşenkăi, pe care, ce-i drept, nu 
avusese încă prilejul să-l vadă. „De astă dată nu mai am ce 


să zic, au tot dreptul; e vorba doar de prima ei iubire pe 
care n-a putut s-o uite, deşi au trecut cinci ani între timp; 
prin urmare, numai pe el l-a iubit toţi anii aceştia. Şi eu? 
Pentru ce i-am mai încurcat viaţa? Ce rost am aici? Dă-te la 
o parte, Miţea, dă-le voie să treacă! Şi-apoi ce s-a ales de 
mine acum? Şi fără el tot un om sfârşit se cheamă că sunt, 
chiar dacă n-ar fi apărut ofiţerul, povestea tot s-ar fi 
încheiat...” 

Cam astea ar fi fost sentimentele pe care el le-ar fi putut 
mărturisi, dacă, bineînţeles, ar fi fost în stare să-şi adune 
gândurile. Numai că Miţea nu mai era capabil să judece. 
Hotărârea din ultima clipă o luase spontan, fără nici o 
şovăială, ea încolţise în inima lui şi Miţea o îmbrăţişase cu 
toate consecinţele, de la primele cuvinte rostite de Fenia. Şi 
totuşi, deşi era înarmat cu ea, nu se simţea împăcat, 
dimpotrivă, în sufletul lui stăruia mai departe aceeaşi 
dureroasă frământare; hotărârea luată nu reuşise să-l 
liniştească. Se adunaseră prea multe lucruri în urmă, care îl 
făceau să sufere acum. Uneori el însuşi era mirat: sentinţa 
se afla doar scrisă negru pe alb: „Mă pedepsesc singur; eu 
însumi mi-am rostit osânda”; hârtia aştepta la el în buzunar 
dinainte pregătită, pistolul era încărcat, stabilise irevocabil 
cum să întâmpine a doua zi razele fierbinţi ale lui „Febus 
cel cu plete de aur” şi totuşi, nu izbutea încă să încheie 
definitiv socotelile cu trecutul, cu tot ceea ce rămăsese în 
urmă, făcându-l să se chinuiască. Gândul la acesta stătea 
înfipt în el ca un cui, spre marea lui disperare. La un 
moment dat, voise chiar să-l oprească pe Andrei în drum, să 
sară jos din troică, să scoată pistolul încărcat şi să 
isprăvească odată cu toate, fără să mai aştepte până-n zori. 
Momentul acela trecuse însă, se stinsese ca o scânteie. 
Troica zbura „mâncând pământul” şi, pe măsură ce se 
apropia de țelul călătoriei, Miţea era tot mai mult cu gândul 
la ea, numai şi numai la ea, izgonind lugubrele fantome ce-l 
bântuiau. O, dorea atât de mult s-o vadă, măcar în treacăt, 
fie chiar pe furiş! „Trebuie să fie cu el în clipa de faţă, s-o 


văd cel puţin cum arată când e împreună cu el, cu iubitul ei 
de odinioară, atâta tot.” Niciodată nu simţise învolburându- 
se în pieptul lui o dragoste atât de fierbinte pentru femeia 
aceea care apăruse ca o fatalitate în viaţa lui, niciodată nu 
cunoscuse un sentiment atât de nou, încât şi pentru el era 
un prilej de uimire şi în acelaşi timp atât de duios, încât se 
confunda cu o rugă umilă, cu dorinţa de a dispărea cu 
desăvârşire din calea ei. „Şi am să dispar cu adevărat” se 
decise el deodată, cuprins de o exaltare isterică. 

Trecuse aproape un ceas în care Miţea nu scosese un 
cuvânt. Andrei, deşi guraliv din fire, tăcea şi el, ca şi cum s- 
ar fi temut să deschidă gura, mulţumindu-se să-şi îndemne 
la drum „gloabele”, nişte căluţi murgi, costelivi, dar 
sprinteni. Deodată, Miţea strigă cuprins de panică. 

— Andrei! Dar dac-or fi dormind? 

Era un lucru care abia în clipa aceea îi răsărise în minte. 
Până atunci nici nu se gândise măcar la eventualitatea 
aceasta. 

— 'Tot ce se poate, Dmitri Feodorovici. 

Miţea se încruntă: el se ducea acolo... Însufleţit de 
asemenea sentimente... Şi ei dormeau duşi... Poate că şi ea 
s-o fi culcat... O ură năprasnică ţâşni ca o flacără în sufletul 
lui. 

— Mână, Andrei! Hai, mai repede! Răcni el, simțind că i se 
învârteşte capul. 

— Da poate că nu s-au culcat încă, îşi dădu cu părerea 
Andrei, după un răstimp de tăcere. Timofei zicea că-i lume 
multă... 

— Unde, la poştă? 

— Nu, nu la poştă, la Plastunov, la han, adicătelea, cum s- 
ar zice, la poşta pe tocmeală. 

— Ştiu. Şi zici că-i lume multă? De unde? Cine poate să 
fie? Izbucni Miţea şi mai alarmat la auzul acestei veşti 
neaşteptate. 

— 'Timofei zicea că-s numai boieri. Doi de la oraş, cine 
anume, n-aş putea să vă spun, cic-ar fi de prin partea 


locului. Pe urmă încă doi, care au venit de la drum. S-ar 
putea să mai fie şi alţii, că nu l-am întrebat. Zicea că s-au 
aşezat să joace. 

— Cărţi? 

— Da. Şi dacă s-or fi apucat să joace, apoi n-aveţi nici o 
grijă, că nu s-au culcat. Nu-i nici unsprezece. 

— Mână, Andrei, mână! Strigă din nou Miţea, stând ca pe 
ghimpi. 

— Aş vrea să te întreb ceva, boierule, rosti Andrei după 
câteva clipe, să nu-ţi fie cu supărare. Mă cam încearcă 
îndoiala, boierule... 

— Ce este? 

— Adineauri, Feodosia Markovna s-a aruncat la picioarele 
Măriei-tale şi te-a rugat cu lacrimi în ochi să nu-ţi faci 
păcatul cu coniţa, nici cu dânsa, nici cu altcineva... Şi taman 
eu să fiu acela care să te ducă acolo, boierule... Să-mi fie cu 
iertăciune, c-am vorbit şi eu aşa, după capul meu prost. 

Miţea îşi înfipse mâna în umărul lui şi-l zgâlţâi cu 
înfrigurare. 

— Tu eşti surugiu, nu-i aşa? Zi, eşti surugiu! 

— Surugiu, boierule... 

— Ştii atunci când trebuie să te dai la o parte! Nu 
înseamnă că, fiind surugiu, poţi să calci peste oameni, 
numai să nu laşi pe nimeni sa ţi-o ia înainte! Păzea, că dau 
peste voi! Nu, surugiule, să nu dai peste oameni! Fereşte-te 
că striveşti lumea, n-ai dreptul să strici viaţa nimănui; iar 
dacă ţi-ai făcut totuşi păcatul cu cineva, caută să-ţi iei 
singur pedeapsa... Dacă ai stricat viaţa cuiva, dacă s-a 
întâmplat sa nenoroceşti pe cineva - ia-ţi singur pedeapsa şi 
pleacă! Miţea vorbea în gura mare, cuprins de frenezie. 
Deşi în sinea lui nu prea ştia ce să creadă, Andrei nu căută 
totuşi să curme discuţia. 

— Aşa o fi, boierule... Ce-i drept, e drept, Dmitri 
Feodorovici, nu se poate să calci aşa omul în picioare, nici 
să-l canoneşti... Nici un dobitoc nu trebuie canonit, că şi ele 
tot făptura lui Dumnezeu; nici calul măcar nu se cade să fie 


canonit, că vezi pe unii surugii cum îl deşală în bătaie... 
Parcă n-ar avea teamă de Dumnezeu, aşa scot sufletul din el 
şi-l tot mână mereu înainte. 

— În iad? Îi luă vorba din gură, Miţea cu o gâlgâire scurtă 
şi ciudată de râs - un fel de tic al lui - apoi, apucându-l 
iarăşi de umăr pe surugiu: Andrei, suflet curat, spune-mi ce 
crezi tu: Dmitri Feodorovici Karamazov o să ajungă ori nu 
în iad? 

— Păi de unde să ştiu eu, boierule, asta va să fie după 
sufletul Măriei-tale, cum ţi-o fi năravul... Când fiul lui 
Dumnezeu a fost răstignit şi şi-a dat sufletul pe cruce, a 
coborât drept în iad de-a slobozit sufletele păcătoşilor care- 
şi făceau osânda. Şi unde a început iadul să geamă şi să se 
Vaite, crezând c-o să rămână în veci pustiu şi n-o să mai 
găzduiască nici un păcătos. Atunci Dumnezeu i-a spus ca să- 
| împace: „Geaba te vaiţi, iadule, c-o să-ţi vină oaspeţi de 
soi, boieri şi dregători şi juzi şi bogătani, şi-o să fii iarăşi plin 
cum ai fost de când lumea-i lume şi cum o să mai fii pân-oi 
veni din nou pe pământ!” Aşa se ştie din bătrâni c-a lăsat 
Dumnezeu. 

— Frumoasă legendă, zău, mi-a plăcut! Dă bice rotaşului 
din stânga, Andrei! 

— Iată pentru cine-i menit iadul, boierule, urmă surugiul 
îndemnând din şfichi murgul din stânga. Da Măria-ta eşti 
taman ca un prunc, aşa zicem noi... Cam iute, ce-i drept, la 
mânie, dar bunul Dumnezeu o să te ierte că inima ţi-e 
milostivă. 

— Dar tu, tu ai să mă ierţi, Andrei? 

— Pentru ce să te iert, boierule, că doară nu mi-ai făcut 
NIMIC? 

— Ba nu, să mă ierţi pentru toţi, tu singur în numele 
tuturor şi chiar aici, în drum... Mă ierţi pentru toţi? Spune, 
suflet cinstit! 

— Of, boierule! Ciudate lucruri vorbeşti şi tare mi-e teamă 
să nu păţesc ceva c-a trebuit taman eu să te duc acolo... 

Miţea nu-l auzi. Se ruga în şoaptă cu o frenezie sălbatică: 


— Doamne, primeşte-mă, aşa nelegiuit cum sunt şi nu mă 
judeca! Lasă-mă nejudecat... Nu mă judeca, Doamne, 
pentru că mi-am luat singur osânda! Nu mă judeca pentru 
că te iubesc, Doamne! Sunt un ticălos, dar te iubesc; chiar 
de-ar fi să mă trimiţi în iad, tot am să te iubesc şi am să 
strig din străfundul gheenei că pe Tine te iubesc acum şi 
pururea şi-n vecii vecilor... Numai nu mă văduvi de 
dragostea mea pământească, îngăduie-mi să mă bucur de 
ea până în clipa din urmă... Să iubesc acum, aici, lasă-mi 
încă cinci ore răgaz până la cea dintâi rază fierbinte din 
slavă... Căci mi-e dragă regina sufletului meu! Doamne, cât 
o iubesc! Nici n-aş putea face altfel decât s-o iubesc. Doar 
Tu mă vezi cum sunt. Am să mă duc şi am să-i cad la 
picioare: „Ai dreptate să mă dai la o parte din drum... 
Rămâi cu bine, nu te gândi la victima ta, uit-o, nu trebuie 
să-ţi faci sânge rău din pricina ei!” 

— Mokroe! Strigă deodată Andrei, întinzând biciul înainte. 

Umbra masivă şi impunătoare a clădirilor înnegrea 
întunericul palid al nopţii, desfăşurându-se pe o întindere 
considerabilă. Satul, o aşezare de peste două mii de suflete, 
zăcea cufundat în somn; ici-colo doar mai licăreau câteva 
luminiţe răzlețe. 

— Mână, Andrei, mână! Îndemnă Miţea înfrigurat. 

— Nu s-au culcat! Răspunse Andrei, arătând cu biciul 
hanul lui Plastunov din marginea satului. Cele şase ferestre 
ce dădeau spre uliţă erau din plin luminate. 

— Nu s-au culcat! Exclamă Miţea fericit. Dă-i băiete, 
Andrei, ia-o la goană, să sune zurgălăii, fă gălăgie, să se 
audă că venim! Să ştie toată lumea cine a sosit! Sosesc eul! 
Eu în persoană! Răcni el ca scos din minţi. 

Andrei mână în galop troica ostenită şi trase zgomotos 
droşca în faţa cerdacului înalt, unde opri brusc căluţii 
istoviţi, care abia mai puteau să răsufle. Miţea sări jos; 
jupânul, care tocmai se pregătea de culcare, se uită curios 
din pridvor să vadă cine venise. 

— Trifon Borisâci, dumneata eşti? 


Jupânul se aplecă, îl privi mai cu luare-aminte şi cobori 
fuga treptele, să-l întâmpine cu plecăciuni servile. 

— Dmitri Feodorovici! Bine ai venit, conaşule! 

Trifon Borisâci era un mujic îndesat şi vânjos, de statură 
mijlocie, puhav la obraz, cu o înfăţişare aspră şi 
neînduplecată - mai ales când avea de a face cu mujicii din 
Mokroe - dar care, atunci când adulmeca vreun câştig, se 
pricepea de minune să-şi ticluiască o mutră slugarnică. 
Umbla îmbrăcat ruseşte, cu rubaşcă şi suman, avea punga 
doldora de bani, dar ambiția lui era să prindă cât mai mult 
cheag. Jumătate din sat încăpuse în ghearele lui, mai toată 
lumea îi era datoare. Arenda şi cumpăra de la moşieri 
pământ, punându-i pe mujici să i-l lucreze în contul unor 
datorii de care nu reuşeau să scape niciodată. Rămăsese 
văduv cu patru fete, dintre care una, văduvă şi ea, se 
aciuase pe lângă dânsul împreună cu copilaşii, nepoţii 
bătrânului, muncindu-i ca femeie cu ziua. A doua, ţărancă 
sadea, era măritată cu un cinovnic, un amărât de copist 
avansat de curând, pe care îl puteai vedea pozat în 
uniformă cu epoleţi, într-una din încăperi, pe peretele 
împodobit cu minuscule fotografii de familie. Celelalte două 
fete mai mici, la hramul bisericii sau când se duceau în 
vizită, umblau îmbrăcate cu rochii albastre sau verzi 
strânse pe trup, după ultima modă şi cu o trenă de toată 
frumuseţea, pentru ca în ziua următoare să se scoale ca de 
obicei cu noaptea în cap, să măture prin odăi cu târnuri de 
mesteacăn, sa scoată lăturile şi să curețe gunoiul după 
călători. Cu toată averea lui, Trifon Borisâci căuta cât putea 
să-i stoarcă de bani pe cheflii şi ţinea bine minte că de 
curând, să tot fie o lună de atunci, dacă nu şi mai puţin, cu 
prilejul chefului pe care Dmitri Feodorovici îl făcuse 
împreună cu Gruşenka, în douăzeci şi patru de ore îl 
uşurase de vreo două sau trei sute de ruble. Se repezi deci 
să-i iasă înainte vesel nevoie mare, mirosind, după alaiul cu 
care sosise Miţea, că-i picase iarăşi o pleaşcă. 

— Dmitri Feodorovici, conaşule, ce bucurie! 


— Stai, Trifon Borisâci, spune-mi mai întâi, unde-i dânsa? 

— Agrafena Alexandrovna? Pricepu numaidecât jupânul, 
cercetându-l din ochi. Este aici... la noi... 

— Cu cine? 

— la, nişte călători... Un cinovnic, poleac pare-mi-se după 
grai; el a trimis droşca după dânsa; pe urma un prieten de 
al dumnealui sau, ştiu eu, poate vreun tovarăş de drum, 
ţivili amândoi... 

— Şi ce fac? Chefuiesc? E bogat? 

— Aş, ce chef! Nici o pricopseală de capul lui, Dmitri 
Feodorovici. 

— Nici o pricopseală? Şi ceilalţi? 

— Doi boieri de la oraş... se întorc de la Cernei şi au mas 
aici peste noapte. Unul, ăl mai tânăr, e neam cu domnul 
Miusov, dar am uitat cum îi zice... pe celălalt trebuie să-l 
cunoşti, e moşierul Maximov, zice c-a fost de curând la 
mănăstire să se roage şi acu umblă peste tot cu nepotul lui 
Miusov după dânsul... 

— Ăştia-s toţi? 

— Toţi! 

— Stai, stai puţin, Trifon Borisâci, spune-mi acum încă un 
lucru, cel mai important: ce face dânsa, cum arată? 

— Păi abia a venit; ce să facă, şade cu dumnealor! 

— E veselă? Râde? 

— Nu, parcă nu prea râde... Ba chiar mi se pare că-i niţel 
supărată, îl tot mângâie pe cap pe ăltânăr. 

— Pe poleac? Pe ofiţer? 

— Aş, ăla nu-i nici tânăr şi nici ofiţer; nu, boierule, nu pe 
el, ci pe nepotul lui Miusov, tânărul de care vă spuneam... 
Nu ştiu cum îi zice, că i-am uitat numele. 

— Kalganov? 

— Aşa, aşa, Kalganov. 

— Bine, am să văd eu. Sunt la cărţi? 

— Au jucat până-acu, dar s-au săturat; au băut ceai şi 
cinovnicul a cerut vişinată. 


— Bine, bine, Trifon Borisâci, am să văd eu ce-i de făcut. 
Acum spune-mi altceva: e vreun taraf de ţigani? 

— Nici pomeneală, Dmitri Feodorovici, i-a alungat 
stăpânirea. Dacă vrei, sunt aici în sat, la Rojdestvenskoe, 
nişte ovrei care cântă la țambal şi din scripcă, aş putea 
trimite pe cineva să-i cheme. Cât ai bate din palme, au şi 
sosit. 

— Trimite, trimite neapărat! Aprobă în gura mare Miţea. 
Şi scoală şi fetele, pe Maria în primul rând şi pe Stepanida 
şi pe Arina. Două sute de ruble pentru cor! 

— Cu banii ăştia scol tot satul, deşi cred că s-au culcat. 
Numai că nu face să-ţi cheltui paralele cu mujicii şi fetele de 
aici, Dmitri Feodorovici. Să zvârli pe fereastră o groază de 
bănet pentru nişte netrebnici ca ăştia şi nişte beţivani! 
Neam de neamul lor mârlanii ăştia n-au fumat ţigări din 
pachet şi dumneata rândul trecut i-ai tractarisit, mă rog, cu 
ţigări! Nişte puturoşi, nişte tâlhari! Şi fetele nişte 
păduchioase. Mai bine mă duc să le scol pe fetele mele şi pe 
gratis, nu-i nevoie să-ţi goleşti buzunarul; şi ele s-au culcat, 
dar când le-oi da un picior, să vezi cum fac numaidecât ochi 
şi le pun să-ţi cânte cât îi pofti! Când mă gândesc că i-ai 
cinstit cu şampanie pe mocofani! Eeh! 

Mustrările lui erau numai de paradă; chiar el dosise data 
trecută şase sticle de şampanie şi culesese la un moment 
dat de sub masă o hârtie de o sută de ruble. O strânsese 
ghemotoc în pumn şi rămăsese cu ea. 

— Cred c-am făcut praf atunci peste o mie de ruble, Trifon 
Borisâci, îţi aminteşti? 

— Ai făcut, boierule, aşa cum zici, praf le-ai făcut, cum să 
nu-mi amintesc, cred că ai lăsat aici vreo trei miare. 

— Şi acum tot pentru asta am venit, ia uite colea! Miţea 
scoase din buzunar teancul de bancnote, vârându-i-l 
jupânului sub nas. Acum ascultă ce-ţi spun şi bagă la cap: 
peste un ceas sosesc tot felul de mezelicuri, vinaţuri, 
pateuri, bomboane - ai grijă să cari totul sus. Lada asta pe 
care am adus-o acum - uite-o aici, la Andrei - du-o tot sus; 


despachetează şi serveşte şampania... Vezi, adu fetele, 
cheam-o şi pe Maria, pe Maria neapărat... 

Se întoarse apoi la droşcă şi scoase cutia cu pistoale de 
sub perne. 

— Stai să-ţi plătesc, Andrei! Uite cincisprezece ruble 
pentru drum şi încă cincizeci bacşiş... Pentru credinţa şi 
dragostea cu care m-ai servit... Să-ţi aduci aminte de boier 
Karamazov! 

— E prea mult, boierule, mă tem să primesc, şovăi Andrei. 
Dă-mi numai cinci ruble, mi-ajunge atât. Trifon Borisâci e 
aici de faţă. Să-mi fie cu iertare c-am vorbit aşa, ca omul 
prost, da... 

Miţea îl măsură cu privirea din creştet până-n tălpi. 

— De ce ţi-e frică? la mai du-te dracului! Se oţări la el, 
aruncându-i cinci ruble. Şi acum, Trifon Borisâci, să mergi 
cu mine, uite-aşa, binişor şi să-mi dai voie să mă uit la ei pe 
furiş, aşa ca să nu mă vadă. Unde sunt, în odaia albastră? 

Trifon Borisâci îl privi cu o umbră de teamă, dar îi împlini 
docil porunca; îl conduse pe tăcute în tindă, intră apoi în 
camera mare din faţă, vecină cu cea în care se aflau 
călătorii şi scoase afară luminarea. După care îl aduse 
înăuntru şi-l aşeză pe întuneric într-un ungher, de unde 
putea să vadă oaspeţii fără să bage nimeni de seamă. Dar 
Miţea nu stătu prea mult să-i spioneze şi nici nu reuşi să 
observe mare lucru; cum dădu cu ochii de ea, începu să-i 
bată inima şi i se înceţoşară privirile. Gruşenka şedea la 
masă într-un jilţ, iar lângă ea, pe canapea, chipeşul şi mult- 
preatânărul Kalganov; Gruşenka îl ţinea de mână şi părea 
foarte veselă, în timp ce junele, fără să se uite la dânsa, 
vorbea tare şi parcă puţin înciudat, peste masă, cu 
Maximov, care îşi găsise loc în faţa ei. Maximov râdea. Tot 
pe canapea şedea şi el, iar alături, pe un scaun, la perete, 
un alt bărbat, pe care Miţea nu-l cunoştea. Cel de pe 
canapea stătea rezemat de spătar şi trăgea din pipă. Miţea 
abia dacă apucă să-şi dea seama că era un ins destul de 
trupeş, rotund la faţă, mic de stat, probabil şi cam îmbufnat. 


Al doilea bărbat necunoscut, prietenul lui desigur, părea 
grozav de înalt; mai mult decât atât nu reuşi să observe, 
căci i se tăie deodată răsuflarea. Nu avu răbdare să stea la 
pândă nici un minut; puse cutia cu pistoale pe scrin şi, 
simțind cum i se zbate inima în piept de emoție, sloi de 
gheaţă, Miţea pătrunse în odaia albastră. 

— Ai! Dădu un țipăt Gruşenka speriată, zărindu-l prima în 
prag. 


VII - DREPTUL PRIMULUI VENII. 

Miţea se apropie de masă cu paşi mari, apăsaţi. 

— Domnilor, începu el cu glas tare, aproape strigând, dar 
în acelaşi timp poticnindu-se la fiecare cuvânt. Eu... Nu vă 
speriaţi că nu-i nimic! Nu se întâmplă nimic, zău, nimic! Şi 
se întoarse către Gruşa, care, aşa cum şedea în jilţ, se 
alăturase de Kalganov, apucându-l strâns de braţ. Eu... 
Sunt în treacăt, rămân aici numai noaptea asta. Mâine 
dimineaţă plec mai departe. Domnilor, permiteţi unui 
călător pribeag... Să stea cu dumneavoastră până mâine 
dimineaţă? Numai până mâine în zori, pentru ultima oară... 
În odaia asta... 

Ultimele cuvinte le rosti adresându-se bondocului de pe 
canapea. Acesta îşi scoase pipa din gură cu un aer foarte 
grav şi răspunse tăios: 

— Panie 17), suntem aici într-un separeu. Vedeţi că mai 
sunt şi alte camere. 

— Vai de mine, Dmitri Feodorovici, nici nu mai încape 
discuţie! Interveni Kalganov. Rămâi, te rog, cu noi. Bună 
seara! 

— Bună seara, prieten scump şi... Şi nepreţuit! Să ştii că 
totdeauna am avut o deosebită stimă pentru dumneata... 
Exclamă Miţea fericit, întinzându-i impetuos mâna peste 
masă. 

— Aoleu, ce mână puternică ai! Mi-ai rupt degetele! Râse 
Kalganov. 


— Aşa strânge el mâna totdeauna, se amestecă în vorbă 
Gruşenka, volubilă, păstrând o umbră sfioasă de zâmbet pe 
buze; îşi dăduse numaidecât seama, după figura lui, că 
Miţea nu era pus pe scandal; continua totuşi să se uite la el 
cu o nelinişte amestecată cu o vădită curiozitate. Era ceva 
în înfăţişarea sa care o uluise; în orice caz, nu s-ar fi 
aşteptat c-o să se pomenească din senin cu el acolo şi cu 
atât mai puţin c-o să vorbească aşa cum le vorbise. 

Moşierul Maximov, care şedea în stânga mesei, se grăbi să 
le ţină isonul. 

— Bună seara! Îl întâmpină el cu un glas mieros. 

Miţea tăbări asupra lui: 

— Bună seara, bună seara şi dumneavoastră sunteţi aici? 
Ce plăcere! Domnilor, domnilor, eu... Se întoarse iar către 
poleacul cu pipa, socotindu-l probabil cel mai de seamă 
dintre comeseni. Am venit într-o goană până aici... [ineam 
atât de mult să-mi petrec ultima zi, ultimul ceas în odaia 
asta... Unde am adorat-o... pe regina mea!... lartă-mă, 
panie, urmă el înfierbântat, continuând să vorbească în 
gura mare, am zburat ca vântul până aici şi am făcut 
legământ faţă de mine însumi... O, să n-aveţi nici o grijă, 
este ultima mea noapte. Să bem, panie, să bem pentru că 
ne-am împăcat! Îndată au să aducă şi vinul... Uite cu ce-am 
venit... Şi fără nici un motiv, Miţea scoase iarăşi din buzunar 
teancul de bani... Dă-mi voie, panie! Vreau muzică, gălăgie, 
trăsnete şi fulgere, la fel ca data trecută... Dar viermele, 
viermele târâtor, care face degeaba umbră pământului, n-o 
să mai existe! În această ultimă noapte vreau să-mi 
amintesc de unica zi din viaţă când am fost fericit...! 

Se opri sugrumat; ar mai fi avut încă multe de spus, dar nu 
izbuti să scoată decât nişte sunete guturale ciudate. 
Polonezul, care îl privise ţintă până atunci, se uită la teancul 
de bancnote, apoi la Gruşenka, fără să priceapă nimic. 

— Dacă porunceşte krolewna... Începu el. 

— Ce-i aceea krolewna! Regină? Îl întrerupse Gruşenka. 
Îmi vine să râd când vă aud spunându-mi aşa. Şezi, Miţea, 


ce tot baţi câmpii acolo? De ce vrei să mă sperii? Te rog, fii 
cuminte. O să fii cuminte, nu-i aşa şi n-o să ne sperii? Dacă 
da, atunci îmi pare bine c-ai venit... 

— Eu, eu să te sperii? Protestă Miţea, ridicând braţele 
către cer. O, puteţi pleca liniştiţi, n-am să vă stau în cale, nu 
vreau să încurc viaţa nimănui!... Şi spre surprinderea 
tuturor şi poate chiar a lui, se prăbuşi pe scaun şi izbucni în 
plâns, cu faţa întoarsă spre perete şi degetele încleştate pe 
spătar, ca şi când l-ar fi îmbrăţişat. 

— Ei vezi, vezi cum eşti! Ce om! Îl dojeni Gruşenka. Uite, 
aşa făcea de câte ori venea pe la mine; vorbea şi vorbea 
câte-n lună şi-n stele, de nu reuşeam să aleg nimic până la 
urmă. Într-un rând s-a pornit tot aşa din senin pe plâns şi 
acum iar l-a apucat, mai mare ruşinea! De ce plângi? Măcar 
de ai avea pentru ce! Adăugă ea enigmatic, apăsând iritată 
pe fiecare cuvânt. 

— Eu... Eu nu plâng... Ei, bună seara! Miţea se răsuci pe 
scaun şi începu deodată să râdă, dar nu aşa ca de obicei, 
printr-o gâlgâire bruscă de râs, ci pe tăcute, zguduit de un 
hohot înăbuşit, prelung şi nervos. 

— Iar!... Hai, fii şi tu mai vesel! Îl îndemnă Gruşenka. Îmi 
pare bine c-ai venit, zău, nici nu ştii ce bine-mi pare, Miţea, 
auzi tu? Îmi pare foarte bine! Vreau să rămână cu noi, rosti 
ea pe un ton autoritar, ca şi cum s-ar fi adresat tuturor 
celor de faţă, deşi era evident că vorbele ei fuseseră anume 
adresate bondocului de pe canapea. Aşa vreau eu! Dacă 
pleacă el, plec şi eu, ne-am înţeles? Adăugă ea cu o privire 
scânteietoare. 

— Tot ce doreşte regina mea e sfânt! Încuviinţă poleacul, 
sărutându-i galant mâna. Vă rugăm să poftiţi la masa 
noastră, panie, se întoarse apoi amabil către Miţea. 

Acesta sări în picioare, gata să dea iarăşi drumul unei 
tirade, dar se răzgândi. 

— Să bem, panie! Se mulţumi el să spună în loc de orice 
cuvântare. 

Toată lumea râse. 


— Slavă Domnului! Credeam că iar o să se pornească, 
suspină Gruşenka nervoasă. Auzi, Miţea, îi porunci ea, să 
stai liniştit! Ce bună idee ai avut să aduci şampanie! Mi-era 
poftă să beau şi nu pot să sufăr vişinata. Dar şi mai bună 
idee ai avut să vii încoace, e o plictiseală aici... Ţi s-a făcut 
de un chiolhan? Ci vâră-ţi odată banii în buzunar! De unde 
ai luat atâtea parale? 

Ruşinat, Miţea se grăbi să vâre în buzunar teancul de 
bancnote, pe care încă îl mai ţinea strâns în pumn, aşa încât 
toată lumea îl văzuse şi mai ales cei doi polonezi. Se 
îmbujora tot. Tocmai atunci jupânul sosi cu o sticlă de 
şampanie destupată şi o tavă plină cu pahare. Miţea apucă 
sticla, dar era atât de fâstâcit, încât nu mai ştiu ce să facă. 
Kalganov i-o luă din mână şi turnă în pahare. 

— Mai adu una! Porunci Miţea şi, uitând să mai ciocnească 
cu polonezul pe care-l poftise cu atâta solemnitate să bea 
pentru împăcarea lor, dădu pe gât paharul fără să-i mai 
aştepte pe ceilalţi. Părea cu totul alt om acum. Aerul solemn 
şi tragic cu care intrase în odaie dispăruse, şi-n locul lui i se 
aşternuse pe faţă o expresie copilăroasă. Se făcuse mic şi 
umil. Avea o sfială în privire şi se uita încântat la toată 
lumea, chicotind mereu, nervos, recunoscător ca un căâţeluş 
pedepsit, căruia stăpânul i-ar fi dat din nou drumul în casă 
făcându-i hatărul să-l mângâie. S-ar fi zis că uitase tot ce se 
întâmplase mai înainte şi-i admira pe toţi, zâmbind ca un 
copil. Era vesel nevoie mare şi n-o mai slăbea din ochi pe 
Gruşenka, ba chiar se mută cu scaunul lângă dânsa, lipindu- 
] de jilţul ei. Avu răgaz acum să-i cerceteze mai atent pe cei 
doi pani, deşi nu-şi putea da seama încă ce fel de oameni 
erau. Cel care şedea pe canapea îl impresiona prin ţinuta 
lui, prin accentul lui polonez şi mai ales prin pipa din gură. 
„Ei şi ce dacă fumează cu pipa, foarte frumos!” se gândea 
examinându-l. Omul, care părea să tot aibă vreo patruzeci 
de ani, cu figura lui cam puhavă, cu un năsuc mic de tot, 
subliniat de o mustăcioară cănită, subţire şi arogantă, nu-i 
trezea deocamdată nici un fel de nedumerire. Nici chiar 


peruca grosolană, făcută cine ştie în ce orăşel din Siberia, 
cu părul lins pe tâmple, ce-i dădea o înfăţişare stupidă, nu-l 
surprinse prea tare: „Se vede că aşa-i place lui, să poarte 
perucă!” îşi spuse contemplându-l mai departe, fericit. 
Celălalt pan, care şedea la perete, mai tânăr decât poleacul 
de pe canapea, avea o privire insolentă şi sfidătoare şi 
asculta în tăcere, cu un aer dispreţuitor, discuţiile 
comesenilor. Singurul lucru care-l uimea la el era statura lui 
exagerat de înaltă, într-un contrast izbitor cu cea a 
polonezului de pe canapea. „în picioare, probabil că atinge 
unsprezece verşoci, dacă nu şi mai mult”, îi trecu prin 
minte. Se gândi apoi că namila aceea era, de bună seamă, 
prietenul şi omul de încredere al celuilalt, un fel de „gardă 
personală”, deprins să-i facă în totul pe plac bondocului. 
Ceea ce i se păru de asemenea foarte natural, ba chiar 
lăudabil. În sufletul căţeluşului se stinsese orice pâlpâire de 
gelozie. Nu înţelegea nimic din purtarea Gruşenkăi, nici din 
tonul enigmatic cu care rostise câteva fraze; nu-şi dădea 
seama - cu un freamăt de nestăvilită bucurie - decât că 
Gruşenka era drăguță cu el şi că-l „iertase”, îngăduindu-i să 
şadă lângă dânsa. Se topi tot de fericire când o văzu 
muindu-şi buzele în paharul cu şampanie. Până la urmă însă 
îl miră tăcerea ce domnea în odaie şi roti jur împrejur o 
privire cercetătoare, ca şi când ar fi aşteptat ceva: „De ce 
stăm aşa tăcuţi, de ce nimeni nu spune nimic, domnilor?” 
părea că întreabă ochii săi zâmbitori. 

— Nu vezi? Ne toarnă nişte minciuni, că ne dor fălcile de 
cât am râs! Spuse Kalgarov, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, 
arătându-i-l pe Maximov. 

Miţea se uită ţintă la Kalganov, apoi îşi mută repede 
privirile asupra moşierului. 

— 'Toarnă la minciuni, zău? Rosti el cu un gâlgâit scurt de 
râs, de parcă ar fi auzit cine ştie ce nostimadă. Ha-ha! 

— Da. Închipuieşte-ţi, pretinde că prin o mie opt sute şi 
douăzeci toţi cavaleriştii noştri s-au însurat cu poloneze; ei, 
spune dac-ai mai auzit asemenea bazaconie! 


— Cu poloneze? Repetă Miţea, cuprins de o nemărginită 
admiraţie. 

Kalganov îşi dădea foarte bine seama de relaţiile ce 
existau între Miţea şi Gruşenka şi bănuia poate şi rolul pe 
care-l juca polonezul, dar toate astea erau lucruri care nu-l 
interesau decât prea puţin, dacă nu chiar de loc; în 
momentul de faţă nu se ocupa decât de Maximov. 
Întâmplarea făcuse ca tocmai în seara aceea să poposească 
împreună la han, unde dăduseră peste cei doi polonezi, pe 
care-i vedeau pentru prima oară în viaţă. Pe Gruşenka însă 
Kalganov o cunoştea mai demult, fusese chiar acasă la 
dânsa cu cineva, dar nu izbutise să-i inspire nici un fel de 
simpatie atunci. Acum, în schimb, era drăgăstoasă cu el şi, 
până la venirea lui Miţea, îl alintase tot timpul, deşi 
Kalganov rămăsese insensibil la dezmierdările ei. Era tânăr 
de tot, abia dacă împlinise douăzeci de ani, îmbrăcat 
elegant, alb la faţă cu un chip drăgălaş şi un păr blond, 
bogat, de toată frumuseţea. Obrazul alb era luminat de o 
pereche de ochi minunaţi, azurii, cu o privire inteligentă, 
uneori adâncă, poate prea serioasă în genere pentru vârsta 
lui, deşi Kalganov vorbea câteodată într-adevăr ca un copil 
şi avea un aer teribil de candid, lucru de care nu se simţea 
de loc stingherit, chiar atunci când era conştient de asta. În 
totul, părea un ins destul de original şi de capricios deşi 
tandru din fire. În unele clipe i se întipărea pe figură o 
expresie concentrată, stăruitoare: se uita la tine ca şi când 
ar fi fost atent la ceea ce spui, dar îţi dădeai seama că în 
momentul acela se gândea la cu totul altceva, urzând cine 
ştie ce visuri în sinea sa. Alteori era moale şi indolent sau, 
dimpotrivă, se frământa tot pentru un fleac de nimic. 

— Imaginează-ţi, de patru zile îl car aşa după mine, 
continuă Kalganov cu un glas leneş, tărăgănat, care la el 
însă nu trăda nici o afectare. Ţi-aduci aminte cum i-a dat 
brânci fratele dumitale din trăsură? M-a intrigat grozav 
atunci şi l-am luat cu mine la ţară, dar minte de îngheaţă 


apele, în aşa hal că îmi crapă obrazul de ruşinea lui. M-am 
hotărât deci să-l duc înapoi de unde l-am luat... 

— Pan cu siguranţă n-a văzut în viaţa lui o pani 48) 
poloneză şi spune nişte lucruri care nu există, observă 
polonezul cu pipa. 

Polonezul cu pipa vorbea destul de bine ruseşte, mult mai 
bine decât voia să arate, silindu-se parcă într-adins să 
stâlcească cuvintele pe care le pronunţa cu un accent 
polonez. 

— Şi eu am fost însurat cu o pani poloneză, chicoti 
Maximov. 

— Da ce, dumneata ai fost ofiţer de cavalerie? Parcă de ei 
era vorba adineauri. Eşti cumva cavalerist? Îl luă 
numaidecât în primire Kalganov. 

— Chiar aşa, ai dreptate, ce-a fost cavalerist? Ha-ha! Râse 
Miţea, care era numai ochi şi urechi şi se uita curios de cum 
deschidea cineva gura, de parcă s-ar fi aşteptat să audă 
cine ştie ce lucru mare. 

Maximov se întoarse către el. 

— Să vedeţi, voiam să spun că panienki... 419). Sunt tare 
nostime... Şi cum o invită vreun ulan de al nostru şi 
dansează cu el o mazurcă - hop! 

— Îi sare numaidecât pe genunchi ca o pisicuţă... O 
pisicuţă albă... sub ochii pan-tatălui şi pani-mamei, care se 
uită şi nu zic nimic... O lasă în pace... lar a doua zi ulanul se 
înfiinţează acasă la dumnealor să-i ofere mâna... Da... Aşa 
cum vă spun, să-i ofere mâna! Hi-hi! Chicoti din nou 
Maximov. 

— Pan lajdak! 4107, mârâi pan-ul cel înalt, punând picior 
peste picior. 

Miţea apucă să vadă o cizmă uriaşă, grosolană, cu talpa de 
două degete, murdară de noroi. De altfel, amândoi polonezii 
erau îmbrăcaţi destul de prost, cu nişte haine ponosite. 

— Pani Agrippina, pan văzut la Polonia asta femei ţopârlan, 
nu pani din lume mare, observă poleacul cu pipa. 


— Maoiesz na to rachowac! (11) puse punctul pei 
lunganul. 

— Ei, poftim! Lăsaţi omul sa vorbească! Nu mai poate 
nimeni să spună un cuvânt, fiindcă nu permit dumnealor! 
Cel puţin aşa ne mai distrăm şi noi! Se răsti Gruşenka. 

— N-am nimic împotrivă, rosti apăsat cel cu perucă, 
uitându-e lung la Gruşenka. Apoi tăcu grav şi începu să 
tragă din pipă. 

— Nu, nu, pan are dreptate, sări cu gura Kalganov, 
înfierbântat de parcă ar fi fost vorba de cine ştie ce lucru de 
seamă. N-a fost niciodată în Polonia. Cum îşi permite atunci 
să vorbească aşa? Fiindcă, după câte ştiu, dumneata nu te- 
ai însurat în Polonia... 

— Nu, în gubernia Smolensk. Dar nevasta mea era 
poloneză, o adusese direct de acolo un ulan împreună cu 
maică-sa, cu o mătuşă şi încă o rubedenie, o cucoană cu un 
băiat mare, da, a venit cu ea aici şi pe urmă... Mi-a cedat-o 
mie. Era porucic, un tânăr tare cumsecade. La început voise 
să se însoare el cu dânsa, dar mai pe urmă s-a răzgândit, 
pentru că fata era şchioapă... 

— Şi dumneata te-ai însurat cu o şchioapă? Îl întrebă 
Kalganov. 

— Da. Ce-i drept m-au cam tras pe sfoară, niciunul din ei 
nu mi-a spus nimic despre treaba asta. Am crezut că aşa-i 
place ei... Să ţopăie într-una... Îmi ziceam că probabil e o 
fire mai zglobie... 

— Credeai că sare într-un picior de bucurie ca se manta cu 
dumneata? Exclamă Kalganov cu o voce cristalină de copil 

— Chiar aşa, de bucurie. Dar mai apoi s-a dovedit că 
pricina era cu totul alta. După cununie, seara, când ne-am 
întors de la biserică, mi-a mărturisit adevărul şi mi-a cerut 
iertare, din inimă; zicea că în copilărie îşi rupsese un 
picioruş sărind peste o băltoacă, hi-hi! 

Kalganov râse cu poftă, ca un copil, răsturnându-se pe 
spătarul canapelei. Gruşenka îi ţinu isonul, spre încântarea 
lui Miţea, care era într-al nouălea cer. 


— Să ştii că de astă dată a spus adevărul, n-a mai minţit! 
Lămuri tânărul în gura mare, adresându-se lui Miţea. A fost 
însurat de două ori, vorbeşte acum de prima lui soţie, 
fiindcă a doua nu ştiţi cea făcut? A şters-o frumuşel de 
acasă şi e bine sănătoasă până-n ziua de azi! 

— Serios? Miţea se întoarse către Maximov, prefăcându-se 
grozav de mirat. 

— Da, a fugit; am trecut prin această încercare, confirmă 
cu modestie Maximov. A şters-o cu un musiu. Unde mai 
puneţi că avusese grijă mai înainte să treacă pe numele ei 
un sătuc din averea mea. „Lu eşti om învăţat, zice, o să 
găseşti oricând o bucată de pâine.” M-a dus cu zăhărelul. 
Ce credeţi că mi-a spus odată un arhiereu: „Vezi, zice, una 
din nevestele dumitale a fost beteagă de un picior, iar 
cealaltă prea iute de picior? Hi-hi!” 

Kalganov era din ce în ce mai agitat. 

— Să ştiţi că atunci când minte - şi asta se întâmplă mai 
tot timpul - minte numai ca să ne facă plăcere. Nu-i aşa că 
nimeni nu-i poate lua în nume de rău treaba asta? Uneori 
mi-e chiar foarte simpatic. E o lichea, nu zic ba, dar o lichea 
autentică. Am dreptate? Ce părere aveţi? Alţii sunt lichele 
din interes, cu scopuri precise, ştiind că se aleg cu anumite 
profituri, pe când ele o secătură sadea... Ieri, bunăoară, 
pretindea (tot drumul ne-am certat din pricina asta) că 
Gogol ar fi scris despre el în Suflete moarte. Dacă vă 
amintiţi, e acolo un moşier Maximov pe care Nozdriov îl 
maltratează la un moment dat, bătându-l cu vergile; ca 
urmare, acesta este chemat în judecată „pentru ofensă 
personală adusă în stare de ebrietate moşierului Maximov”. 
Ţineţi minte? Ei bine, dumnealui pretinde, nici mai mult, 
nici mai puţin, că-i vorba de dânsul în carte şi că lucrurile s- 
au petrecut într-adevăr aşa! Spuneţi, vă rog, dacă-i posibil 
aşa ceva! Cicikov a cutreierat ţara cel mai târziu prin o mie 
opt sute douăzeci şi ceva, aşa încât nici măcar datele nu 
concordă. Cum era să-l bată atunci cu vergile?! Nu-i aşa că 
nu se putea? 


Era ciudat că tânărul Kalganov se angajase cu atâta 
ardoare în această discuţie; însufleţirea lui inexplicabilă era 
totuşi sinceră. Miţea îi cânta în strună, zelos: 

— Şi dacă l-or fi bătut? Strigă el, râzând. 

— Eu n-am zis că m-au bătut cu vergile, dar de păţit tot am 
păţit ceva, găsi cu cale să pună lucrurile la punct Maximov. 

— Adică ce? Ai mâncat, ori n-ai mâncat bătaie? 

— Ktora godzina, panie? 412) întrebă plictisit poleacul cu 
pipa pe lunganul de pe scaun. 

Acesta ridică din umeri drept răspuns: niciunul dintre ei 
nu avea ceas. 

— N-oţi fi vrând cumva să stăm ca muţii?! Lăsaţi oamenii 
să vorbească. Dacă voi vă plictisiţi, înseamnă să nu mai 
scoată nimeni un cuvânt? Sări Gruşa cu gura, ca şi când le- 
ar fi căutat cu tot dinadinsul pricină. Abia acum îşi dădea 
seama şi Miţea. De astă dată însă poleacul îi răspunse 
destul de iritat: 

— Pani, ja nic ne mowiem împotriva, nic nie powiedzja! 
113) 

— Bine, bine, spune mai departe, îl îndemnă Gruşenka pe 
Maximov. De ce aţi amuţit cu toţii? 

— Păi ce să vă mai spun, astea-s fleacuri! Se grăbi să 
continue Maximov cu o vădită satisfacţie, alintându-se un 
pic. De altfel, la Gogol istoria asta, în fond, e simbolică şi 
numele personajelor sunt toate fictive: Nozdriov, de fapt, nu 
era Nozdriov, ci Nosov, iar Kuvănnikov nici măcar nu 
seamănă, fiindcă se numea în realitate Şcvorniov. Cât 
despre Fenardi, î se spunea într-adevăr aşa, dar nu era 
italian, ci rus get-beget, îl chema Petrov; pot să vă spun însă 
că mamzel Fenardi era o femeiuşcă tare nurlie, numai în 
tricou şi cu o fustă scurta de tot cu paiete şi avea nişte 
picioruşe teribil de nostime... E adevărat că s-a învârtit, dar 
nu chiar aşa, ore în şir, ci numai patru minute... de ne-a 
zăpăcit pe toţi... 

— Atunci pentru ce te-au bătut? Ci zi odată, omule! 

— Din pricina lui Piron. 


— Care Piron? Întrebă Miţea. 

— Piron, faimosul scriitor francez. Eram cu mai mulţi într- 
o crâşmă, la iarmaroc. Mă poftiseră să beau cu ei un pahar 
şi, cum şedeam aşa cu toţii la masă, m-am apucat să le spun 
epigrame, de pildă... „Iu eşti Boileau? Ce curios te-ai 
costumat:” 414) la care Boileau răspunde că se duce la bal 
mascat, adică la baie; hi-hi! Au crezut că vreau să-mi bat joc 
de ei. Atunci le-am turnat pe loc încă una, o epigramă foarte 
caustică, pe care un om cultivat nu se poate să n-o ştie; 

Tu eşti Sapbo, iar eu Phaon, ce încântare! 

Dar vai, atât de rău îmi pare că nu ştii drumul către mare! 
115) 

Dumnealor, însă, s-au supărat şi mai tare şi au început să 
mă înjure cum le venea la gură, iar eu, ca s-o dreg, mă pune 
dracu şi le mai povestesc o anecdotă, tot aşa, foarte 
răspândită printre iubitorii de carte, în legătură cu Piron, 
care, drept răzbunare fiindcă n-a fost primit în sânul 
Academiei Franceze, a cerut să i se scrie pe mormânt 
următorul epitaf: 

Ci-gât Piron qui ne fut rien, Pas meme academicien. 416) 

Atunci au tăbărât pe mine şi m-au luat la palme. 

— Dar pentru ce? Nu înţeleg pentru ce? 

— Pentru că eram prea cult, păcatele mele. Oamenii 
găsesc o mie şi unul de motive când e vorba să-şi snopească 
semenii, încheie Maximov sentenţios. 

— Hai, terminaţi odată cu prostiile astea, mi s-a făcut 
lehamite, credeam c-o să povestiţi lucruri mai nostime! Îl 
întrerupse deodată Gruşenka. 

Speriat, Miţea simţi cum îi îngheaţă râsul pe buze. 
Poleacul cel înalt se ridică de pe scaun şi, cu aerul superior 
al unui om cuprins de plictiseală în mijlocul unei societăţi cu 
care n-are nici în clin, nici în mânecă, începu să măsoare în 
lung şi în lat odaia, cu mâinile la spate. 

Gruşenka îl privi cu dispreţ: 

— lar l-a apucat! 


Miţea începu să se frământe şi mai tare, cu atât mai mult 
cu cât observase că poleacul de pe canapea se uita la el cu 
ochi răi. 

— Panie, izbucni el deodată, hai să bem, panie! Vreau să 
ciocnesc şi cu dumnealui un pahar, să bem, panowie! 

Puse apoi trei cupe una lângă alta şi le umplu cu 
şampanie. 

— Pentru Polonia, panowie! Închin paharul pentru Polonia, 
pentru ţara domniilor-voastre! 

— Bardzo to milo, panie, wypijemy 4117) răspunse grav, 
dar amabil, polonezul de pe canapea, întinzând mâna spre 
pahar. 

— Şi dumnealui, cum îi zice, hei, stimabile, poftim de ia un 
pahar! Se agită Miţea. 

— Pan Wrublewski, îi veni în ajutor cel de pe canapea. 
Lunganul se apropie de masă, cu pas legănat, şi-şi luă 
paharul, rămânând în picioare. 

— Pentru Polonia, panowie, urra! Strigă Miţea ridicând 
cupa. 

Ciocniră câteşitrei. Miţea apucă sticla şi umplu iarăşi 
paharele. 

— Acum să bem pentru Rusia, panowie, să ne înfrăţim! 

— Toarnă-ne şi nouă, zise Gruşenka, vreau şi eu să închin 
pentru Rusia. 

— Şi eu, i se alătură Kalganov. 

— Da eu de ce să nu beau... Pentru ţărişoara mea, pentru 
măâicuţa noastră scumpă! Chicoti Maximov. 

— Toţi, toţi, să bea cu toţii! Strigă Miţea. Trifon Borisăci, 
mai adu nişte sticle. 

Hangiul aduse şi ultimele trei butelii care mai rămăseseră. 

Miţea turnă în pahare. 

— Pentru Rusia, urra! Proclamă el. 

Băură toţi, în afară de cei doi polonezi. Gruşenka goli cupa 
până la fund. Panii, în schimb, nici nu se atinseră de 
paharele lor. 


— Cum aşa, panowie? Întrebă Miţea. Ce fel de treabă-i 
asta? 

Pan Wrublewski luă în mână paharul şi, ridicându-l, rosti 
cu o voce răsunătoare: 

— Pentru Rusia, cu hotarele ei dinainte de 1772! 

— O to bardzo pickno! (418) întări celălalt şi amândoi îşi 
deşertară cupele. 

— Tare mai sunteţi proşti, panowie! Îi scăpă fără să vrea 
lui Miţea. 

— Panie! Cei doi polonezi se ridicară ţanţoşi şi gata de 
harţă ca nişte cocoşi, mai ales pan Wrublewski. 

— Ale nie moina nie miec slabosci do swoego kraju? 4119) 
se răţoi el. 

— 'Tăcere! Lăsaţi răfuielile! Să nu vă prind că vă certaţi! 
Strigă autoritară Gruşenka, bătând din picior. Se 
îmbujorase toată la faţă şi-i scăpărau ochii. Începuse să se 
simtă paharul de şampanie băut pe nerăsuflate. 

Miţea intră în panică: 

— Vă cer iertare, panowie! Numai eu sunt de vină, n-am să 
mai fac. Wrublewski, pan Wrublewski, zău, n-o să se mai 
întâmple a doua oară... 

— Ci taci odată! Şezi jos, caraghiosule! Se răsti cu ciudă 
Gruşenka, furioasă. 

Toată lumea se aşeză; se uitau unii la alţii, fără să scoată 
un cuvânt. 

— Domnilor, recunosc, vina e numai a mea! Căută să rupă 
tăcerea Miţea, care tot nu înţelegea ce se întâmplase cu 
Gruşenka de avusese asemenea ieşire. Dar de ce-am rămas 
aşa cu toţii? Ce să facem... ca să mai înviorăm atmosfera, 
da, să ne mai distrăm un pic? 

— Ai dreptate, o să murim de plictiseală, rosti într-o doară 
Kalganov. 

— Să jucăm iarăşi cărţi ca pân-acum, chicoti Maximov. 

— Cărţi? Bună idee! Îl sprijini Miţea. Dacă numai 
panowie... 


— Pozno, panie! Răspunse parcă fără chef polonezul de pe 
canapea. 

— Aşa e! Îi ţinu hangul pan Wrublewski. 

— Pozno! Ce-i aia pozno? Întrebă Gruşenka. 

— Târziu, pani, e ceas târziu, o lămuri cel de pe canapea. 

— Ba e târziu, ba fac tot felul de fasoane, orice ai spune 
strâmbă din nas! Izbucni enervată Gruşenka. Stau ca nişte 
cobe amândoi şi ar vrea ca toată lumea să se plictisească. 
Până ai venit tu, Miţea, au stat aşa tot timpul, cu gurile 
încleştate, în faţa mea, făcând pe grozavii... 

— Zeița mea! Se repezi polonezul cu pipa. Co mowisz to 
sie stanie. Widze nelaske, jestem smutny! Jestem gotâw, 
panie! 120) se grăbi el să încheie discuţia, adresându-se lui 
Miţea. 

— Începe dumneata, panie! Spuse acesta, scoțând din 
buzunar teancul de bani, din care smulse două hârtii ca să 
le pună pe masă. 

— Am de gând să pierd gros, în profitul dumitale, panie! Ia 
cărţile, banca o ţii dumneata! 

— S-aducă jupân cărţile, insistă grav poleacul cel 
mărunţel. 

— 'To najlepszy sposob (21), întării pan Wrublewski. 

— Jupânul? A, da, înţeleg, foarte bine, să le aducă el, aveţi 
dreptate, panowie! Jupâne, o pereche de cărţi! Comandă 
Miţea. 

Jupânul se întoarse numaidecât cu un pachet nou-nouţ de 
cărţi de joc şi-i dădu totodată de ştire că fetele începuseră 
să se adune şi că peste puţin se vor înfăţişa şi ovreii cu 
ţambalele; nu mai aveau de aşteptat decât mezelicurile şi 
vinaţurile care trebuiau să vină cu troica. Miţea se ridică de 
la masă şi se duse repede în odaia alăturată să dea 
dispoziţii. Deocamdată însă nu sosiseră decât trei dintre 
fete: Maria lipsea. Şi cum nu prea ştia ce dispoziţii să dea şi 
nici pentru ce se sculase de la masă, porunci, până una-alta, 
să se scoată dulciurile din ladă şi să se împartă acadele şi 
bomboane fetelor. „Şi nişte votcă pentru Andrei! Daţi-i 


votcă lui Andrei, se grăbi el să adauge, ca să nu mai fie 
supărat pe mine.” Maximov, care se luase după el, îl atinse 
binişor pe umăr. 

— Dă-mi şi mie cinci ruble, se rugă el în şoaptă, să am ce 
pune la bătaie, hi-hi! 

— Bravo, foarte bine! Uite zece ruble, poftim! Miţea 
scoase iarăşi din buzunar toţi banii şi, găsind o Mrtie de 
zece ruble, i-o întinse lui Maximov. Dacă pierzi, vino să-ţi 
mai dau, auzi... 

— S-a făcut! Şopti fericit Maximov şi se strecură înapoi în 
salon. 

Miţea se întoarse şi el şi-şi ceru iertare că-i lăsase să 
aştepte. Polonezii se aşezaseră la masă şi desfăcuseră 
pachetul de cărţi. Păreau mult mai amabili decât înainte, 
aproape prietenoşi. Poleacul de pe canapea îşi aprinse pipa 
din nou şi se pregăti să împartă cărţile cu o impunătoare 
solemnitate. 

— Ocupaţi-vă locurile, panowie! Îi pofti pan Wrublewski. 

— Eu nu mai joc, zise Kalganov şi aşa am pierdut cincizeci 
de ruble. 

— Pan a fost nieszczqsliwy 4122), pan poate acum să fie 
szczqsliwy 123), stărui cel cu pipa. 

— Cât e banca? Pui tot atât la bătaie? Întrebă Miţea 
stârnit. 

— Ştiu eu, panie, poate o sută, poate două, cât dumneata 
vrei. 

— Un milion! Râse Miţea. 

— Pan căpitan poate auzit despre pan Podwisocki? 

— Care Podwisocki? 

— La Varşava merge banco cine vrea. Vine asta 
Podwisocki, vede tysiec (o mie) zloți şi zice: „Va banque 
Bancher mowi (spune): „Panie Podwisocki, pui bani jos sau 
joci na honor (pe cuvânt de onoare)?” „Na honor, panie”, 
mowi Podwisocki. „lem lepiej, panie.” (Cu atât mai bine, 
domnule.) Bancher dă cărţi. Asta Podwisocki câştigi mia. 
„Aştepţi, panie”, zice bancher; trage el sertar şi ia un 


VW 


milion: „la panie, o to este twoj rachunek 424). Banca avut 
un milion!” „N-am ştiut”, zice Podwisocki. „Panie 
Podwisocki, domnia-ta pus na honor şi noi jucat na honor.” 
Şi Podwisocki luat atunci milion. 

— Prea e gogonată! Exclamă Kalganov. 

— Panie Kalganov, w szlabetnej kompanji tak mowir nie 
przystojnie. 125) 

— Cine, un jucător polonez să-ţi dea un milion? Poţi să 
aştepţi mult şi bine! Exclamă Miţea, dar se opri deodată 
încurcat. Scuză-mă, te rog, panie, mi se pare că iar am spus 
o prostie. Dă, dă, cum să nu dea, se poate? E vorba doar de 
honor, de onoarea poloneză! Vezi că şi eu o rup niţel pe 
poloneşte? Ha-ha! Zece ruble pe fante. 

— Şi eu o rublă pe dama de verde, pe panienka asta 
nostimă şi cu picăţele, hi-hi! Chicoti Maximov, punând în 
dreptul lui dama şi făcându-şi cruce pe sub masă ca să nu 
observe ceilalţi. 

Miţea câştigă şi, odată cu el şi Maximov. 

— De două ori miza! Strigă Miţea. 

— Şi eu încă o rublă, una singură, singură şi mică... Şopti 
Maximov, fericit că era în câştig. 

— S-a dus dracului! Exclamă Miţea. Şapte, coupe! 

— Coupe avu aceeaşi soartă. 

— Opreşte-te! Interveni din senin Kalganov. 

— Ba nu: coupe, încă o dată coupe! Miţea dubla potul, da 
orice carte pe care miza era bătută. Rublele, în schimb, 
câştigau mereu. 

— Iar coupe! Izbucni exasperat Miţea. 

— Ai pierdut două sute, panie. Mai pui două sute? Întreba 
jucătorul cu pipa. 

— Cum? Am şi făcut praf două sute? Poftim încă două! 
Două sute, coupe; şi, luând brusc banii de pe masă, Miţea îi 
azvârli pe damă, dar în aceeaşi clipă Kalganov acoperi 
cartea cu mâna. 

— Destul! Se auzi vocea Lui sonoră. Miţea făcu ochii mari. 

— Ce te-a apucat? 


— Gata, nu mai vreau! N-o să mai jucaţi! 

— De ce? 

— Uite-aşa! Scuipă şi pleacă. Nu te mai las să joci! Miţea 
se uită la el nedumerit. 

— Lasă, Miţea, poate că are dreptate... Şi aşa ai pierdut o 
grămadă de bani, rosti pe un ton ciudat Gruşenka. 

Cei doi polonezi se ridicară cu nişte mutre teribil de 
ofensate. 

— Zartujesz, panie? (26) îl apostrofă pe Kalganov 
mărunţelul, săgetându-l cu privirea. 

— Jak moina to robie, panie?! 427) se burzului pan 
Wrublewski. 

— Ce înseaimină asta? De ce ţipaţi aşa? Îi luă la rost 
Gruşenka. Parc-aţi fi nişte cocoşi! 

Miţea se uita la ei rând pe rând, surprins mai ales de 
expresia pe care o avea în momentul acela chipul Gruşenkăi 
şi deodată îi fulgeră prin minte o idee cu totul neprevăzută, 
o idee într-adevăr bizară! 

— Pani Agrippina! Încercă să protesteze cu obrajii dogoriţi 
de mânie, mărunţelul, dar în aceeaşi clipă Miţea se duse la 
el şi-l bătu pe umăr. 

— Stimabile, aş vrea să-ţi spun două cuvinte, dacă nu ţi-e 
cu supărare... 

— Co chcesz, panie? 128) 

— Să trecem dincolo, în odaia alăturată. Numai două 
cuvinte să-ţi spun, două cuvintele dulci, care-o să-ţi facă 
plăcere, îţi garantez... 

Mărunţelul îl privi mirat şi în acelaşi timp cu o licărire de 
teamă. Totuşi acceptă, cu condiţia să vină şi pan Wrublewski 
cu ei. 

— Garda personală? Mă rog, să poftească, cred c-o s-avem 
nevoie şi de dânsul. E chiar necesar! Întări Miţea în gura 
mare. Înainte marş, panowie! 

— Unde vă duceţi? Se nelinişti Gruşenka. 

— Ne întoarcem într-o clipă, răspunse Miţea. 


Un curaj extraordinar, o energie neaşteptată îi luminau 
chipul, era cu totul alt om acum decât cel care intrase pe 
uşă cu un ceas mai înainte. Îi conduse pe cei doi jucători în 
camera din dreapta, nu în cea mare, unde începuse să se 
adune corul fetelor şi se făceau pregătiri pentru oaspeţi, ci 
în iatacul ticsit cu fel de fel de cufere şi lăzi de zestre, unde 
se aflau două paturi cât toate zilele, purtând fiecare o 
clădărie de perne de cât. Într-un colţ, pe o mescioară de 
brad ardea o lumânare. Pan-ul cel mărunţel şi Miţea se 
aşezară faţă în faţă la masă, iar uriaşul pan Wrublewski 
rămase în picioare, lângă el, cu mâinile la spate. Cei doi 
polonezi îl priveau încruntaţi, dar în acelaşi timp extrem de 
Curioşi. 

— Cu ce pot fi de folos domniei-tale? Îngăimă cel cu pipa. 

— Uite ce este, panie, scurt şi cuprinzător: poftim banii 
(scoase din buzunar teancul de bancnote), ţi-ajung trei mii? 
Ila-i şi cară-te unde vrei! 

Pan se uita ţintă la el, căscând ochii mari, ca şi cum ar fi 
căutat să-i citească gândurile. 

— Trzy tysiecy, panie? (29) şi schimbă o privire cu 
Wrublewski. 

— Trei mii, panowie! Ascultă, panie, văd că eşti un om cu 
capul pe umeri, ia astea trei mii şi cară-te de-aici! Du-te 
unde şi-a înţărcat dracu copii, cu Wrublewski cu tot, auzi? 
Întinde-o imediat, chiar în clipa asta, o dată pentru 
totdeauna, mă-nţelegi? Să ieşi frumuşel pe uşa asta, ca să 
nu te mai întorci niciodată. Ce ai dincolo: palton, şubă? Stai, 
că ţi-l aduc eu. Pun să-nhame îndată caii la trăsură şi 
dowidzenia, panie! 430) Ei, ce zici? 

Miţea aştepta răspunsul, sigur de sine. Nu se îndoia câtuşi 
de puţin de succesul negocierilor. Figura polonezului 
căpătă dintr-o dată o expresie cât se poate de hotărâtă. 

— Şi banii, panie? 

— Uite cum facem cu banii: îţi dau deocamdată cinci sute 
de ruble arvună, să plăteşti surugiul, iar restul de două mii 


cinci sute, mâine, în oraş. Îţi jur pe onoarea mea că-i scot 
din pământ, din iarbă verde! Tună Miţea. 

Polonezii schimbară din nou o privire. „Ofiţerul” se 
întunecă la faţă. 

— Şapte, îţi dau şapte sute, nu cinci, acum, în mână! Miţea 
sporise arvuna simțind că se strică târgul. Ce zici, panie? N- 
ai încredere în mine? În orice caz nu pot să-ţi dau toţi banii 
odată. Dacă ţi-i dau acum pe toţi, parcă văd că mâine te 
întorci iarăşi la ea... De altfel, nici n-am la mine suma asta, 
am lăsat banii acasă, în oraş, bâigui Miţea, simțind că se 
pierde cu firea şi temându-se de un eşec. Zău, îi am acasă, 
ascunşi undeva... 

În momentul acela un sentiment de demnitate ofensată se 
întipări pe obrazul celui mărunţel. 

— Altceva nu mai vreţi? Întrebă el sarcastic. Pe Apje! Şi 
scuipă pe jos. Pan Wrublewski făcu la fel. 

— Scuipi pentru că te bizui să storci mai mult de la 
Gruşenka! Strigă Miţea deznădăjduit, dându-şi seama că nu 
mai era nimic de făcut. Sunteţi nişte claponi amândoi! 

— Jestem do zywego dotkniety! 131) şi, roşu ca racul de 
indignare, pan-ul cel scund se ridică de pe scaun şi părăsi 
odaia, ca ţi cum i-ar fi fost peste putinţă să mai asculte un 
singur cuvânt. 

Legănându-se pe picioarele-i de cocostârc, Wrublewski se 
grăbi să-l urmeze. Miţea, umilit şi încurcat, încheia 
procesiunea. Se temea de Gruşenka şi în acelaşi timp era 
convins că polonezul o să-l dea de gol. Aşa cum se şi 
întâmplă de altminteri: intrând în salon, acesta se opri cu 
un aer teatral în faţa Gruşenkăi. 

— Pani Agrippina, jestem do zywego dotkniety! Izbucni el, 
dar Gruşenka, pierzându-şi răbdarea, de parcă ar fi 
împuns-o în carne vie, îi tăie apa de la moară. 

— Ruseşte, vorbeşte ruseşte, să nu mai aud nici un cuvânt 
polonez! Altădată parcă ştiai destul de bine ruseşte, n-o să 
mă faci să cred c-ai uitat tot în aceşti cinci ani! Îi venise tot 
sângele în obraji de mânie. 


— Pani Agrippina... 

— Mă cheamă Agrafena sau Gruşenka, cum pofteşti, 
vorbeşte ruseşte dacă vrei să te ascult! 

Polonezul pufni cu un aer trufaş şi rosti precipitat şi plin 
de emfază, stâlcind cuvintele: 

— Pani Agrafena, eu venit să uiţi ce a fost mai înainte, să 
ierţi la domnia-ta, să uiţi tot, până azi... 

— Cum adică, să mă ierţi? Vrei să zici c-ai venit să mă 
ierţi? Tu pe mine? Îl întrerupse Gruşenka, ridicându-se în 
picioare. 

— Tak] est, pani, 132) eu nu eşti laş, eu eşti generos. Dar 
eu fost-am zdziwjony 133) când am văzut asta amant la 
domnia-ta. Pan Miţea, în odaie acolo, oferit mie trei mii să 
plec. Eu l-am scuipat în obraz. 

— Cum? Ţi-a oferit bani pentru mine? Strigă isteric 
Gruşenka. Este adevărat, Miţea? Cum ai îndrăznit?! Ce, eu 
sunt de vânzare? 

— Panie, panie! Urlă Miţea, e o femeie cinstită, o sfântă. 
Jur că n-am fost niciodată amantul ei! Minţi... 

— Cum îndrăzneşti să mă aperi faţă de el? Îşi ieşi din 
sărite Gruşenka. Am rămas cinstită nu din virtute şi nici 
pentru că m-aş fi temut de Kuzma, ci ca să pot sta mândră 
înaintea ăstuia de aici şi să am dreptul să-i azvârl în obraz 
că nu-i decât un ticălos! Şi zici că n-a vrut să primească 
bani de la tine? 

— Ba bine că nu, cum să nu vrea?! Exclamă Miţea. Numai 
că avea pretenţia să-i număr în palmă trei mii dintr-o dată şi 
eu i-am oferit şapte sute arvună. 

— Aşa, da, înţeleg; a auzit că am bani, de aceea a venit 
întins să se însoare cu mine! 

— Pani Agrippina! Zbieră polonezul, eu cavaler eşti, nobil 
eşti, nu lajdak! Eu venit să iei de nevastă la domnia-ta şi aici 
găsit alta pani, nu asta care cunoscut, o pani uparta i bez 
wstydu! 134) 

— Cară-te de unde ai venit! Acuşi pun să te arunce afară şi 
ai să vezi cum ai să zbori cât ai zice peşte! Strigă Gruşenka, 


furioasă la culme. Proasta, proasta de mine, pentru cine m- 
am canonit cinci ani de zile?! Dar nu, nu pentru el m-am 
canonit, în mine nu mocnea decât ura! Ce, ăsta e omul pe 
care l-am iubit? Aşa arăta atunci? Parcă n-ar fi el, ci taică- 
său! Unde ţi-ai comandat peruca asta? Cel pe care-l ştiu eu 
era ca un şoim, iar ăsta de aici e un răţoi. Celălalt râdea şi- 
mi cânta la ureche... Şi eu care cinci ani încheiaţi m-am 
istovit plângând ca o smintită, păcătoasa şi netrebnica de 
mine! 

Gruşenka se prăbuşi în fotoliu şi-şi ascunse faţa în palme. 
În momentul acela, în odaia de alături, corul fetelor, care se 
adunaseră în fine, prinse a cânta un cântec sprinţar de joc. 

— Sodoma! Răcni pan Wrublewski. Jupâne, dă afară 
muierile astea! 

Jupânul, care de mult pândea curios la uşă, bănuind după 
ţipetele ce se auzeau înăuntru că muşteriii se luaseră la 
ceartă, apăru ca la comandă. 

— Gura! Ce urli aşa? Se răsti el la Wrublewski cu o lipsă 
de respect cu totul bizară. 

— Mitocanule! Răcni polonezul. 

— Mitocan? Dar tu ce eşti, cartoforule? 'Ți-am dat 
adineauri un pachet nou-nouţ şi cum ţi l-am dat, l-ai şi dosit! 
Ai jucat cu cărţi măsluite! Ştii c-aş putea să te trimit în 
Siberia pentru că umbli cu cărţi măsluite? E ca şi când ai 
umbla cu bani calpi... Şi, apropiindu-se de canapea, Trifon 
Borisâci vâri degetele între pernele şi spătarul mobilei şi 
scoase la iveală un pachet intact de cărţi. 

— Uite pachetul meu, nici măcar nu l-aţi desfăcut! ŞI-l 
ridică în sus, să privească toată lumea. Am văzut de dincolo 
cum l-ai ascuns şi l-ai schimbat cu altul. Şi zici că eşti pan? 
Coţcăriile! 

— Şi eu l-am prins de două ori trişând pe celălalt, interveni 
şi Kalganov. 

— Vai, ce ruşine! Vai, ce ruşine! Se lamenta Gruşenka, 
dând din mâini, cu obrajii în flăcări. Doamne, în ce hala 
ajuns omul ăsta! 


— Şi mie mi-a făcut impresia că trişează! Exclamă Miţea. 
Încolţit, pan Wrublewski se întoarse furios către Gruşenka 
şi-i strigă, ameninţând-o cu pumnul: 

— Târfă! 

Nu apucă însă bine să închidă gura, că Miţea se şi repezi 
la el, îl luă în braţe, şi, cât ai bate din palme, îl scoase pe sus 
din salon şi-l duse în odaia de alături, unde puţin mai 
înainte discutaseră câteşitrei. 

— L-am pus jos pe podele! Îi încunoştinţă el o clipă mai 
apoi, când se întoarse în salon, gâfâind surescitat. Face 
spume la gură, canalia, dar nu mai vine el îndărăt!... Miţea 
închise unul din canaturile uşii şi, ţinându-l deschis pe 
celălalt, îl zori pe cel mărunţel: Stimabile, nu pofteşti? Hai! 

— Dumitri Feodorovici, stărui Trifon Borisâci, spune-le, 
conaşule, să-ţi dea înapoi banii pe care i-ai pierdut! le-au 
pungăşit, conaşule! 

— Şi eu am pierdut cincizeci de ruble, dar mă las păgubaş, 
declară Kalganov. 

— Atunci şi eu mă lipsesc de cele două sute ale mele, nu-mi 
trebuie! Îi ţinu isonul Miţea. Pentru nimic în lume nu le-aş 
mai primi, lasă, atâta consolare să aibă şi ei! 

— Bravo, Miţea, bravo! Strigă Gruşenka cu o clocotire de 
ură înverşunată în glas. 

Roşu de ciudă, dar fără să-şi piardă aerul marţial, 
mărunţelul se îndreptă spre uşă, se opri totuşi în prag şi se 
adresă Gruşenkăi: 

— Pani, jezeli ckcesz isc ze întâtţ, proszqg, jezeli nie bywaj 
zdrowa! 135) 

Trecu apoi ţanţoş pragul, pufnind pe nas indignat, rănit în 
amorul său propriu. Plin de ambiţie, cu toată ruşinea pe 
care o păţise, nu pierduse încă speranţa că pani va fi totuşi 
gata să-l urmeze, atât de mare era consideraţia pe care o 
avea pentru propria lui persoană. Miţea trânti uşa după el. 

— Întoarce cheia, zise Kalganov. Dar în aceeaşi clipă se 
auzi răsucindu-se cheia în broască. Cei doi polonezi 
avuseseră singuri grijă să se încuie pe dinăuntru. 


— Foarte bine! Strigă Gruşenka înverşunată şi 
neîndurătoare. Nici nu se putea mai bine! Călătorie 
sprâncenată! 

VIII - COŞMARUL. 

Atunci se încinse un chiolhan în toată puterea cuvântului, 
aproape o orgie. Gruşenka ceru vin, în gura mare: „Vreau 
să beau, am chef să mă îmbăt la fel ca data trecută. Îţi aduci 
aminte, Miţea, ca atunci când ne-am cunoscut! Când ne-am 
văzut pentru prima oară!” Miţea era în delir, presimţea 
„fericirea”. Gruşenka însă îl alunga într-una de lângă ea: 
„Du-te, veseleşte-te, spune-le să danseze, vreau să petreacă 
toată lumea, să joace şi masa şi casa, ca atunci, exact ca 
atunci!” exclamă ea în tot momentul. Era stăpânită de un 
neastâmpăr cumplit. Miţea se repezi să dea ordine. Între 
timp, în odaia de alături corul de fete se înjghebase. 
Camera în care stătuseră până atunci nu era destul de 
încăpătoare, fiind împărţită în două printr-o perdea de cât, 
îndărătul căreia se afla un pat imens, cu o pilotă groasă şi 
un munte întreg de perne, tot de cât. În toate cele patru 
odăi „curate” ale casei era câte un pat. Gruşenka se aşeză 
chiar în uşă, în jilţul pe care i-l adusese Miţea, la fel ca 
„atunci”, când chefuiseră pentru prima oară împreună, ca 
să poată privi corul şi dansurile. Veniseră aceleaşi fete ca în 
seara aceea; sosi apoi şi taraful de ovrei cu ţambaluri şi în 
sfârşit trase în faţa hanului şi mult aşteptata căruţă cu 
vinaţuri şi meztlicuri. Miţea umbla încolo şi încoace agitat. 
Mereu alte chipuri necunoscute apăreau în încăpere, 
bărbaţi şi femei, veniţi să caşte gura; erau ţăranii din sat 
care, deşi la sosirea lui Miţea dormeau duşi, se treziseră, 
presimţind că vor fi cinstiţi ca şi rândul trecut, adică în 
urmă cu o lună. Miţea îi întâmpina pe toţi cu bună seara, 
îmbrăţişându-se cu cei pe care-i cunoştea mai bine; îşi 
amintea de fiecare în parte după figură, destupa sticle după 
sticle şi turna de băut oricui se întâmpla să-i iasă în cale. 
Şampania, de altfel, era numai pe gustul fetelor, pe când 
mujicii mai degrabă erau amatori de rom şi coniac şi mai cu 


seamă de punci fierbinte. Miţea porunci să se aducă ceşti 
cu ciocolată pentru toate fetele şi ceru să i se ţină la 
dispoziţie toată noaptea trei samovare cu apă clocotită 
pentru ceai şi punci, oricine o veni şi o avea chef să bea, să 
fie servit. Într-un cuvânt, domnea cea mai zănatică 
harababură, dar Miţea se simţea în elementul lui, şi, cu cât 
petrecerea, înteţindu-se, devenea mai haotica, părea că-i 
sporeşte pofta de viaţă. Dacă în momentul acela vreunul 
dintre mujici i-ar fi cerut bani, ar fi fost în stare sa scoată pe 
loc din buzunar teancul de bancnote şi să le împartă în 
dreapta şi-n stânga, fără nici o socoteală. De aceea şi Trifon 
Borisâci îi tot dădea mereu târcoale: se lipsise şi de somn şi 
de tot şi nu băuse decât foarte puţin (un singur păhărel de 
punci), ca să poată fi cu ochii în patru şi să apere - aşa cum 
înţelegea el - interesele lui Miţea. De câte ori simţea vreo 
primejdie, îl ţinea din scurt cu un aer duios şi slugarnic, 
stăruind să nu mai cinstească, aşa cum făcuse „atunci”, cu 
vin de Rin şi ţigări „pe mujici şi mai ales, Doamne fereşte, să 
nu le dea bani”; nu mai putea de necaz văzând că fetele 
beau lichior şi se îndopau cu bomboane: „Dă-le încolo de 
păduchioase, Mitri Feodorovici, spunea el, dacă le trag 
acum un picior şi le poruncesc să-mi mulţumească fiindcă 
le-am omenit, ai să vezi c-or să-mi mulţumească, aşa-s ele!” 
Miţea îşi aminti din nou de Andrei şi porunci să i se trimită 
nişte punci. „Nu l-am răsplătit cum trebuie, bietul om!” 
repeta el mereu în surdină, înduioşat. Kalganov mai întâi nu 
voi cu nici un chip să bea şi strâmbă din nas auzind corul de 
fete, dar, după ce dădu pe gât două pahare de şampanie, se 
simţi deodată grozav de bine dispus; umbla de colo până 
colo prin camere, declarându-se nespus de încântat de toţi 
şi de toate - şi de cântece şi de lăutari. Maximov plutea 
fericit în aburii beţiei şi se ţinea scai după el. Gruşenka 
începuse şi ea să se cherchelească şi i-l tot arăta lui Miţea 
pe Kalganov: „Ce băiat drăguţ, mânca-l-ar mama!” 
Încântat, Miţea se repezea să-l sărute şi pe el şi pe 
Maximov. O, presimţea atâtea şi atâtea! Şi totuşi, Gruşenka 


nu-i spusese încă nimic, dimpotrivă, părea că anume 
tărăgănează lucrurile, mulţumindu-se doar să-i arunce din 
când în când o privire înfocată şi în acelaşi timp plină de 
dulceaţă. În sfârşit, îl apucă de mână şi-l trase către ea cu 
putere. Şedea în pragul uşii, în jilţ. 

— "Ţii minte cum ai intrat adineauri aici? Doamne, cum 
arătai!... De-ai şti prin ce spaimă am trecut! Serios, ai vrut 
să mă cedezi lui? Spune! Ai vrut într-adevăr? 

— Nu voiam să-ţi distrug fericirea! Murmură Miţea în 
culmea fericirii. 

Gruşenka însă nici nu avea nevoie de vreun răspuns. 

— Bine, du-te... Distrează-te! Lasă, nu plânge, că te chem 
iar mai încolo... 

Miţea plecă plutind în nori, iar ea rămânea mai departe să 
asculte muzica şi să privească dansurile, fără să-l piardă 
totuşi o clipă din ochi, ca după un sfert de oră să-l cheme 
iarăşi lângă dânsa şi el să se apropie docil. 

— Stai aici lângă mine şi povesteşte-mi cum ai prins de 
veste c-am plecat, cine ţi-a spus mai întâi? 

Şi Miţea se apucă să-i povestească dezlânat, alandala, dar 
cu însufleţire; când şi când însă - curios - se întuneca brusc 
la faţă şi se întrerupea din vorbă. 

— De ce te încrunţi? Îl întrebă ea. 

— Nu-i nimic... Am lăsat pe cineva bolnav. De aş şti că s-a 
făcut bine, măcar de aş şti c-o să-i treacă, zău c-aş da şi 
zece ani din viaţă! 

— Lasă-l în plata Domnului dacă-i bolnav. Şi aşa, va să zică, 
voiai cu tot dinadinsul să-ţi zbori creierii mâine? Of, 
Doamne, ce nătărău! Pentru ce, zi, pentru ce? Îmi plac 
oamenii zănatici ca tine, bâiguia ea cu limba împleticită. 
Aşadar, eşti în stare să faci orice pentru mine? Da? Şi, zi, 
voiai să-ţi zbori creierii din pricina mea, prostuţule? Stai, 
aşteaptă, poate că mâine am să-ţi spun ceva, un cuvinţel... 
Nu azi, mâine. Ce, tu ai vrut chiar azi? Nu, azi nu vreau 
eu... Hai, du-te, să văd eu că te distrezi! 

La un moment dat îl chemă intrigată şi neliniştită. 


— De ce eşti trist? Văd că eşti trist... Nu, nu văd eu bine! 
Stărui ea, uitându-i-se pătrunzător în ochi. Deşi eşti tot 
timpul de gât cu ţăranii şi nu se aude decât gura ta, îmi dau 
seama că ai totuşi ceva. Vreau să fii vesel, auzi, aşa cum 
sunt eu, să te distrezi... E cineva aici care mi-e drag, ghici, 
cine?... la te uită, a adormit puiul mamei, s-a îmbătat 
mititelul! 

Vorbea despre Kalganov care într-adevăr se ameţise şi, 
cum şedea pe canapea, aţipise o clipă. Nu i se închiseseră 
ochii numai din pricina vinului, ci mai ales fiindcă se simţise 
deodată trist, i se făcuse „urât”, cum spunea el. Cântecele 
fetelor care, cu cât petrecerea se înteţea, erau tot mai 
deşucheate şi mai fără frâu, îi stricaseră tot cheful. Ca şi 
jocurile, de altfel: două fete făceau la un moment dat pe 
urşii, iar Stepanida - o zvârlugă de fată, înarmată cu un băț 
- era ursarul care-i dădea ghes lui „moş Martin” să joace 
tontoroiul. „Mişcă picioarele, Mario, striga ea, că te 
altoiesc!” în cele din urmă, urşii se rostogoliră pe jos în 
nişte poziţii pur şi simplu indecente, în hohotele de râs ale 
mujicilor şi suratelor, care se strânseseră cu droaia. „Ei şi, 
de ce să nu petreacă şi ei? Spunea mereu, sentenţios, 
Gruşa, care era într-o stare de beatitudine. De câte zile 
fericite crezi că au parte bieţii oameni într-un an?” 
Kalganov însă privea cu un aer dezgustat, de parcă s-ar fi 
murdărit. „Obiceiurile astea din popor sunt atât de triviale, 
nişte zbănţuieli de fiare când stau la pândă în nopţile de 
primăvară”, declarase el, renunțând să mai privească. 
Fusese scandalizat mai ales de un cântec cu un refren 
sprinţar. Era vorba acolo de un boier care, petrecând pe 
lângă un grup de fete, le iscodeşte: Mândruliţe, le-ntreba, 
Drag vis vouă, drag ori ba? 

Mândrele însă chibzuiesc între ele că n-are rost să-l 
iubească; 

Că boierul crunt ne-o bate, Drag să ne fie, surate! 

Trece şi un ţigan şi le întreabă: 

Ţiganul zâmbre făcea... 


Drag vis vouă, drag ori ba? 

Dar nici ţiganul nu poate fi iubit: 

Ba ţiganu-i cu ciorditul, Noi rămânem cu bocitul. 

Mulţi trec aşa şi le îmbie, chiar şi un soldat: 

Ostaşul mi le-ntreba, Drag vă sunt eu, drag ori ba? 

Dar şi el este întâmpinat cu dispreţ: 

Cu raniţa nu mă-mpac, Că-n raniţă eu... 

Aici urma un vers destul de scabros, cântat pe şleau, pe 
care publicul îl primi cu o vie satisfacţie. Pomelnicul se 
încheia cu un negustor: Precupeţul le-ntreba, Drag vis, zice, 
drag ori ba! 

Şi fetele răspund într-un glas da, pentru că: 

El cu mugşteriii-n piaţă eu acasă, cocoţneaţă. 

Kalganov îşi ieşise din sărite: 

— Mereu acelaşi cântec! Izbucnise el furios. Cine dracu le- 
o fi născocind?! Nu mai lipsea decât să vină un şef de gară 
sau un evreu să le întrebe pe fete: cu siguranţă că i-ar fi 
făcut marţ pe ceilalţi! 

Înfuriat, declarase apoi că se plictiseşte şi se aşezase pe 
canapea, unde aţipise îndată. Era mai palid ca de obicei la 
faţă şi căpşorul lui drăgălaş stătea răsturnat pe spătarul 
canapelei. 

— Uite ce drăguţ e!... Îl admiră Gruşenka, care se 
apropiase de el însoţită de Miţea. I-am mângăiat adineauri 
căpşorul, are un păr ca inul şi des... Şi aplecându-se asupra 
lui cu duioşie, îl sărută pe frunte. 

Kalganov deschisă ochii, o privi şi, ridicându-se de pe 
canapea, întrebă îngrijorat de Maximov. 

— Ia uite de cine-i arde lui! Râse Gruşenka. Mai stai o clipa 
şi cu mine. Miţea, du-te de-l caută pe Maximov. 

Moşierul nu le mai slăbea de loc pe fete; când şi când doar 
se repezea să mai dea de duşcă un pâhăruţ de lichior, ba 
mai băuse între timp şi două ceşti cu şocolată. Era roşu ca 
focul în obraz, nasul i se făcuse stacojiu, îi lăcrămau 
ochişorii şi avea ceva lasciv în privire. Maximov veni într-un 


suflet să le spună c-ar vrea să danseze sabotiera „da-că-i 
cântă cineva melodia”. 

— M-au învăţat de mic toate dansurile la modă... 

— Bine, bine, du-te cu el, Miţea. Am să mă uit de aici. 

— Nu, nu, vreau şi eu să-l văd cum dansează, sări în sus 
Kalganov, respingând cu toată candoarea invitaţia 
Gruşenkăi de a rămâne o clipă cu ea. 

Toată lumea se strânse ca la urs. Maximov începu să joace, 
dar în afară de Miţea nimeni nu făcu haz de ţopăielile lui. 
Tot dansul consta din nişte sărituri cu picioarele răsucite în 
afară, în aşa fel ca dansatorul să se lovească cu palmele 
peste tălpi. Kalganov nu se arătă de loc încântat; Miţea, în 
schimb, se repezi să-l sărute pe Maximov. 

— Bravo, îţi mulţumesc! Ai obosit, spune ce pofteşti: o 
bomboană, sau mai bine o ţigară? 

— O ţigară. 

— Nu vrei să bei ceva? 

— Un păhăruţ cu lichior... N-ai cumva nişte bomboane-de 
şocolată? 

— Uite colo, pe masă, o grămadă, ia ce-ţi pofteşte inima, 
drăguţule! 

— Nu, aş vrea nişte şocolată cu vanilie... Aşa ca pentru 
moşnegi... Hi-hi! 

— Ce să-ţi fac, nenişorule, specialitatea asta ne lipseşte... 

Bătrânul îi şopti la ureche: 

— Ascultă, drăcuşorul ăla de fată, ştii care, Mariuşka, hi-hi, 
cum aş face s-o cunosc mai de aproape, dacă ai bunătatea 
să... 

— Ia te uită după ce-i umblă ochii! Mai pune-ţi poftă-n cui, 
nenişorule! 

— Da ce, fac vreun rău cumva cu asta? Se întrista 
Maximov. 

— Bine, bine. Aici, bădie, toată lumea a venit numai sa 
cânte şi să joace, dar dracu ştie! Aşteaptă... Până una-alta, 
mănâncă, bea şi distrează-te! Ai nevoie de bani? 

— Mai încolo poate, zâmbi Maximov. 


— Bine, bine... 

Miţea îşi simţea fruntea cuprinsă ca de flăcări. leşi în tindă 
şi de-acolo în cerdacul ce înconjura hanul. Aerul proaspăt îl 
mai învioră puţin. Stătu aşa un timp, singur, pe întuneric, 
într-un colţ, cu capul în palme. Gândurile-i răzlețe se 
adunară brusc laolaltă şi toate senzațiile se contopiră, 
învăluindu-l într-o lumină orbitoare. Cumplită, 
cutremurătoare lumină! „Dacă-i vorba să-mi trag un glonte 
în cap, acum cred c-ar fi momentul! Îi fulgeră prin minte. Să 
iau cu mine pistolul şi să isprăvesc o dată pentru totdeauna 
cu toate, în cotlonul ăsta întunecos.” Stătu în cumpănă o 
clipă. Venind în goana cailor aici, ştia că lăsase în urmă 
ruşinea, furtul săvârşit şi sângele, sângele pe care-l 
vărsase... l-ar fi fost mult mai lesne atunci, o, mult, mult mai 
lesne! Fiindcă atunci i se părea că totul se sfârşise: n-o mai 
avea pe Gruşenka, o cedase altuia, era definitiv pierdută 
pentru el, dispăruse... O, atunci pasul acesta i se părea mai 
uşor de făcut, sau, în orice caz, necesar, inevitabil, căci ce- 
ar mai fi avut de aşteptat pe lumea asta? Pe când acum... 
Nu s-au schimbat, oare, lucrurile? Acum cel puţin s-a 
spulberat o fantomă, o gogoriţă înfricoşătoare. Iubitul ei 
„de odinioară”, bărbatul fatal din viaţa ei, cu drepturi 
incontestabile, pierise fără urmă. Fantoma ce plutea ca o 
cumplită ameninţare se transformase ca prin farmec într-o 
stârpitură ridicolă, pe care o dusese pe sus în iatac şi o 
încuiase cu cheia. Şi astfel, fantoma n-avea să mai apară 
niciodată. Gruşenka se simţea ruşinată acum, i se citea în 
ochi dragostea pe care i-o purta. Să tot trăieşti de aici 
înainte, da, să trăieşti şi... Dar nu poate, nu, nu se poate, ce 
blestem! „Doamne, învie-l pe cel ce s-a prăvălit la picioarele 
gardului! Înlătură de la mine paharul ăsta! Tu ai făcut 
atâtea minuni, Doamne, atâtea minuni, tot pentru nişte 
păcătoşi ca şi mine! Dar poate că totuşi bătrânul trăieşte... 
O, dac-ar fi aşa, aş şti eu să-mi spăl cinstea pătată, am să 
dau numaidecât înapoi banii pe care i-am furat, de-ar fi să-i 
scot din piatră seacă... Să nu mai rămână nici urmă de 


ruşine decât în inima mea! Dar nu, nu, astea nu sunt decât 
visurile unui suflet laş! O, ce blestem!” 

Şi totuşi, o rază de speranţă licărea în beznă. Miţea se 
smulse din loc şi se repezi înapoi, în salon, grăbit să se ducă 
la ea, la regina lui! Fiindcă a lui era, a lui pentru vecie! „Un 
ceas, o clipă de dragoste în braţele ei nu merită, oare, să fie 
plătită cu viaţa, chiar de-ar fi să-ndur toate chinurile 
ruşinii?” era întrebarea absurdă ce stăruia în cugetul său. 
„Ea şi numai ea, s-o văd, s-o ascult, să-i aud glasul, să nu mă 
mai gândesc la nimic, să uit totul, totul, măcar în noaptea 
asta, măcar un ceas, o singură clipă!” În uşă se întâlni nas 
în nas cu Trifon Borisâci, care tocmai se pregătea să iasă în 
cerdac, îi făcu impresia că era în toane rele şi parcă puţin 
îngrijorat şi că îl căuta: 

— Pe mine mă căutai, Borisâci? 

— Nu, nu pe dumneata, se zăpăci jupânul. De ce să te 
caut? Da unde ai fost? 

— De ce umbli aşa încruntat? Eşti supărat pe mine? Încă 
puţin şi o să te poţi duce şi dumneata la culcare... Câte 
ceasul? 

— O fi trei, dacă nu chiar patru. 

— Bine, bine, isprăvim îndată. 

— Vai de mine, nu face nimic. Puteţi sta cât poftiţi... 

„Ce-o fi având?” se gândi în treacăt Miţea, intrând în odaia 
în care dansau fetele. Gruşenka însă dispăruse de acolo. N- 
o găsi nici în salonul albastru, unde Kalganov, singur, moţăia 
pe canapea. Miţea aruncă o privire după perdea: era acolo. 
Şedea pe un cufăr, în colţ, cu capul în palme, aplecată peste 
pat şi plângea sfâşietor, silindu-se din răsputeri să-şi 
înăbuşe suspinele, ca să nu prindă nimeni de veste. 
Văzându-l, îi făcu semn să se apropie. Miţea se strecură 
repede în dosul draperiei. Gruşenka îl apucă de braţ. 

— Miţea, Miţea, dac-ai şti cum l-am iubit! Începu ea în 
şoaptă. Doamne, cât l-am iubit în ăştia cinci ani! Oare pe el 
îl iubeam sau ura ce clocotea în mine? Nu, nu, pe el? Of, 
Doamne, pe el! Aş minţi dac-aş spune că nu-i aşa! Miţea, 


aveam numai şaptesprezece ani şi el era atât de drăguţ cu 
mine, mă răsfăţa, era vesel tot timpul, cânta... Sau poate 
aşa mi s-a părut mie. Ce eram decât o biată fetişcană fără 
minte?... Şi ce schimbat e acum, parc-ar fi alt om! Nici la 
faţă parcă nu mai seamănă cu el. Aproape că nu l-am 
recunoscut. Pe drum, venind cu Timofei încoace, mă tot 
gândeam: „Cum o să dau ochi cu el, ce-o să-i spun, cum o să 
ne putem uita unul la altul...?” Stăteam cu inima pierită... Şi 
el parca mi-ar fi turnat o găleată cu lături în cap! Mi-a 
vorbit: chiar ca un dascăl, aşa uscat, cu vorbe meşteşugite, 
era atât de serios, încât m-am fâstâcit. N-am fost în stare să 
spun un singur cuvânt. La început am crezut că-i e ruşine 
de lunganul acela. Şi mă frământam, uitându-mă la ei, de 
ce, oare, nu pot să-i spun nimic... Ştii, cred că nevastă-sa l-a 
stricat, femeia aceea pentru care m-a părăsit pe mine... Ea 
l-a făcut să se schimbe aşa. Miţea, ce ruşine! Vai, ce ruşine 
mi-e, ce ruşine, Miţea! Îmi vine să intru-n pământ când mă 
gândesc la viaţa mea! Fir-ar ei afurisiţi aceşti cinci ani din 
viaţă, că nu ştiu cum să-i mai blestem! Şi se porni iarăşi pe 
plâns; nu se desprinse totuşi de Miţea, agăţându-se mai 
vârtos de braţul lui. Miţea, dragule, stai, nu pleca, vreau să- 
ţi spun ceva, numai o vorbă, şopti ea deodată, ridicându-şi 
faţa spre el. Asculta, poţi tu să-mi spui pe cine iubesc din 
toată lumea asta care-i aici? Fiindcă am drag pe cineva. Ştii 
cine? Zi! Un zâmbet îi lumină obrazul puhav de lacrimi şi 
ochii îi luceau în întuneric. Adineauri a intrat aici un şoim şi 
am simţit cum îmi zvâcneşte inima în piept. „Proasto, uite 
pe cine iubeşti!” mi-a şoptit ea. Când ai intrat pe uşă parcă 
s-a luminat toată odaia. „De ce i-o fi aşa frică?” mă 
întrebam. Fiindcă ţi-era frică. O, Doamne, cum tremura 
sufletul în tine, aproape că nici gura nu puteai s-o deschizi! 
„Doar nu s-o fi temând de sine, îmi ziceam, ca şi când tu te- 
ai putea speria de cineva! „Nu, mă gândeam, de mine i-e 
frică, numai de mine”. Fenia ţi-o fi spus probabil cum i-am 
strigat pe fereastră lui Aleoşa că l-am iubit un ceas pe 
Mitenka şi acum mă duc... În braţele altuia. Prostuţule! 


Miţea, Miţea, cum am putut să fiu atât de proastă să-mi 
închipui c-aş mai putea iubi pe altul după ce te-am iubit pe 
tine? Mă ierţi, Miţea? Mă ierţi ori nu, spune! Mă iubeşti? 
Da? Mă iubeşti? 

Sări în picioare şi-şi puse mâinile pe umerii lui. Mut de 
fericire, Miţea îi privea ochii, surâsul ce-i flutura pe faţă şi 
deodată o cuprinse în braţe şi începu s-o sărute ca un 
nebun. 

— Mai poţi să mă ierţi după ce te-am chinuit atâta? Pe toţi 
v-am chinuit din pricina urii ce mocnea în mine. Din ură l- 
am scos din minţi pe bietul bătrân... Îţi aminteşti cum ai 
băut o dată cu mine şi ai dat cu paharul de pământ? N-am 
uitat şi azi am spart şi eu paharul după ce-am închinat 
„pentru ticăloasa asta de inimă”. Miţea, şoimule, de ce nu 
mă săruţi? M-ai sărutat o singură dată şi acum te-ai oprit, te 
uiţi la mine şi mă asculţi... La ce bun? Sărută-mă, strânge- 
mă mai tare în braţe, uite-aşa! Dacă-i vorba să iubeşti, 
atunci iubeşte-mă! De aci înainte am să-ţi fiu roabă toată 
viaţa! E aşa de bine să fii roabă!... Sărută-mă! Ba-te-mă, 
chinuieşte-mă, fă ce vrei cu mine... Of, merit orice 
suferinţă... Stai! Aşteaptă, mai târziu, ajunge acum... ÎL 
respinse ea brusc. Pleacă, Mitka, am chef să beau acum, 
vreau să mă îmbăt, să mă fac praf şi când m-oi îmbăta, să 
dansez, aşa vreau eu şi aşa-mi place! 

Şi, smulgându-se din braţele lui, dădu perdeaua la o parte 
şi fugi. Mâtea o urmă beat de fericire. „Fie ce-o fi, nu-mi 
pasă, aş da toată lumea pentru o singură clipă!” îi fulgeră 
prin minte. Gruşenka bău pe nerăsuflate un pahar de 
şampanie şi se ameţi numaidecât. Zâmbind încântată, se 
aşeză în jilţ, la locul ei de mai înainte. Îi ardeau obrajii, 
buzele-i dogoreau învăpăiate, i se împăienjeniseră ochii şi 
privirea ei pătimaşă te prindea ca într-o vraja. Până şi 
Kalganov simţi un fior în adâncul inimii şi veni lângă ea. 

— Ai simţit când te-am sărutat în somn? Murmură ea. 
Acum m-am îmbătat... Tu nu eşti beat? Dar Miţea de ce nu 
bea? De ce nu bei, Miţea? Eu am băut, tu ce mai aştepţi...? 


— Sunt beat! Beat de fericire... Tu m-ai îmbătat aşa, dar 
acum vreau să mă îmbăt cu şampanie! Goli încă un pahar şi 
- curios! 

— 1 se păru că tocmai paharul asta îi venise de hac, 
învăluindu-l în fumul beţiei şi că până atunci nu băuse decât 
apă chioară. 

Retrăind mai apoi întâmplările, îşi amintea foarte precis de 
senzaţia asta. Din clipa aceea totul începu să st 
învârtejească în jurul lui ca într-un delir. Umbla, râdea, 
intra în vorbă cu unul, cu altul, fără să ştie prea bine nici ce 
spunea, nici ce făcea. Un singur sentiment arzător stăruia 
cu aceeaşi intensitate, „ca un tăciune aprins, în inima lui”, 
după. Cum povestea el mai târziu. Se ducea la ea, se aşeza 
alături, o privea, o asculta... Gruşenka devenise teribil de 
guralivă, mereu chema pe câte cineva lângă ea sau striga 
pe câte o fată din cor, îmbiind-o să se apropie şi, după ce o 
săruta sau făcea semnul crucii asupra ei, o lăsa să plece. Te 
aşteptai să izbucnească în plâns din moment în moment. În 
schimb, „moşulică” - aşa îi zicea ea lui Maximov - o amuza 
grozav. Bătrânul era mai tot timpul în preajma ei şi-i săruta 
mereu mâinile, „degeţel cu degeţel”; în cele din urmă, îi 
veni iarăşi pofta să joace şi înjghebă un dans pe melodia 
unui cântec vechi, acompaniindu-se singur din gură. 
Refrenul, mai ales, era foarte sprinţar: Purceluşa, groh- 
groh-grob, Viţeluşa, mu-mu-mu, Şi răţuşca, mac-mac-mac, 
Gâsculiţa, ga-ga-ga. 

Găâinuşa se plimba, uite-aşa mi se plimba, Cot-co-dac, 
zicea, cot-cot, Cot-co-dac, cot-cot-co-dac! 

— Dă-i ceva, Miţea, spunea Gruşenka, dă-i nişte bani, că-i 
sărac. Oamenii ăştia necăjiţi, vai de sufletul lor... Ştii, Miţea, 
c-am de gând să mă călugăresc? Vorbesc serios. Într-o bună 
zi am să intru la mănăstire. Aleoşa mi-a spus azi o vorbă pe 
care n-am s-o uit toată viaţa... Da, da... Acum însă vreau să 
dansez. Mâine la mănăstire, dar azi să dansăm! Am chef să 
fac nebunii, oameni buni, ei şi? Dumnezeu o să mă ierte. 
Dacă aş fi Dumnezeu, i-aş ierta pe toţi oamenii: „Dragii mei 


VW 


păcătoşi, mergeţi în pace, v-am dezlegat de toate păcatele 
Am să mă duc şi eu în lume să cer iertare: „lerta-ţi-mă, 
oameni buni, iertaţi o biată femeie fără minte!” Sunt o fiară 
sălbatică, da, o fiară, dar vreau să mă rog. Şi eu am dat de 
pomană un fir de ceapă. Până şi o femeie ca mine, cât ar fi 
ea de netrebnică, simte nevoia să se roage! Miţea, lasă 
fetele să joace, nu le mai zăpăci. Toţi oamenii sunt buni, toţi, 
fără doar şi poate. Şi viaţa-i atât de frumoasă! Noi suntem 
răi, dar viaţa-i atât de frumoasă. Suntem şi răi şi buni, de-a 
valma, când buni, când răi... Nu, mie să-mi răspundeţi la ce 
vă întreb, hai, toată lumea-ncoace, veniţi cu toţii aici, vreau 
să ştiu: de ce sunt aşa bună? Fiindcă sunt bună, bună ca 
pâinea caldă... Cum se face că sunt atât de bună? Sporovăia 
întruna Gruşenka, din ce în ce mai guralivă, pe măsură ce 
aburii beţiei i se urcau la cap, sfârşind prin a declara c-ar 
vrea şi ea să danseze. Şi chiar se ridică din jilţ, clătinându- 
se pe picioare. Miţea, să nu-mi mai dai să beau, chiar dacă 
te rog, să nu-mi mai dai nici un strop, auzi? În loc să te 
liniştească, băutura te dă peste cap. Parcă se învârteşte 
casa cu mine şi soba şi tot... Vreau să dansez... Ce frumos 
ştiu să dansez... Precum se vedea, avea intenţii foarte 
serioase; ca dovadă, trase afară din buzunar o batistă albă, 
extrem de fină, pe care o apucă de un colţ, ca s-o poată 
flutura în timpul dansului. Miţea bătu din palme şi fetele 
amuţiră, pregătindu-se să-şi împletească glasurile la primul 
semnal. Auzind că Gruşenka vrea să joace, Maximov chiui 
de bucurie şi începu să-i dea târcoale, ţopăind şi cântând: 
Picioruţe ca ţepuşe, Unghioarele scoruşe şi codiţa 
sfredeluş... 

Gruşenka însă îl goni cu batista. 

— Sst! Miţea, de ce nu vine nimeni? Să vină toată lumea... 
Să privească! Cheamă-i şi pe cei de dincolo, de la arest... De 
ce i-ai încuiat? Spune-le că vreau să dansez, să vină şi ei să 
mă vadă... 

Cu o spontaneitate de om beat, Miţea se apropie de uşa 
încuiată şi începu ă bată cu pumnul în ea. 


— Hei, voi de colo!... leşiţi afară, Gruşenka vă cheamă s-o 
vedeţi dansând! 

— Lajdak! Îl sudui dinăuntru unul din polonezi. 

— Şi tu podlajdak! Puşlama ce eşti! 

— Nu te mai lega de Polonia, îi făcu observaţie, doctoral, 
Kalganov, beat turtă şi el. 

— Ia mai taci, ţâncule! Pe el l-am făcut puşlama, n-am spus 
că-n toată Polonia ar fi numai puşlamale. Un singur lajdak 
nu înseamnă o ţară întreagă. Taci cu nenea, gigea băiatu, 
na o bomboană! 

— Ce urâcioşi! Parcă n-ar fi oameni, zău! De ce n-or fi 
vrând să se împace? Bombăni Gruşenka şi începu să 
danseze. 

Corul prinse a cânta Cerdac, cerdăcel! Cu căpşorul dat pe 
spate şi guriţa întredeschisă, zâmbitoare, Gruşenka flutură 
batista, dar de la primii paşi simţi c-o lasă picioarele şi se 
opri nedumerită în mijlocul camerei. 

— Nu mai am putere... Şopti ea sfârşită. lertaţi-mă, nu mai 
pot... Vă rog să mă iertaţi... Făcu o închinăciune corului, 
apoi în dreapta, în stânga, în toate părţile pe rând: Iertaţi- 
mă vă rog... Nu vă supăraţi... 

— S-a afumat coniţa! Porumbiţa s-a cam ciupit, se auziră 
de ici, de colo glasuri. 

— E criţă, chicoti Maximov către fete. 

— Miţea, du-mă de aici... la-mă, Miţea, şopti Gruşenka 
sleită de puteri şi Mitta se şi repezi s-o ia în braţe şi trecu 
numaidecât cu preţioasa lui povară după draperie. 

„Ar fi timpul să plec”, îşi spuse Kalganov şi ieşi din salonul 
albastru, trăgând uşa după el. Chiolhanul însă se desfăşură 
mai departe, dezlănţuindu-se din ce în ce mai zgomotos. 
Miţea o culcă pe Gruşenka pe pat şi o sărută pătimaş pe 
gură. 

— Nu, lasă-mă... se rugă ea. Nu te atinge de mine până nu 
sunt a ta... 'Ţi-am spus doar c-o să fiu a ta, dar până atunci 
nu te atinge de mine... Cruţă-mă... Chiar aşa, de faţă cu ei, 


alături de ei, nu, nu se poate... Gândeşte-te că e şi el aici. 
Prea ar fi scârbos... 

— Fac tot ce vrei tu! Nici în gând măcar... Ştiu să te 
respect... Bolborosi Miţea. Ai dreptate, prea ar fi scârbos 
aici, nu se cade... Şi, fără să-i dea drumul din braţe, se 
aşeză în genunchi lângă pat. 

— Ştiu, ştiu că eşti pătimaş, dar ai un suflet ales, abia 
izbuti să îngaime Gruşenka. Totul trebuie să fie curat între 
noi... De-acum înainte... Şi noi să fim cinstiţi... Şi buni, 
oameni de omenie, nu fiare... la-mă, du-mă de aici, departe, 
departe de tot, auzi? Nu-mi place aici, vreau cât mai 
departe, departe de tot... 

Miţea o ţinea înlănţuită cu braţele. 

— Da, da, sigur că da! O să te duc cu mine, o să plecăm în 
lume... O, aş da acum toată viaţa pentru un an, unul singur, 
numai să ştiu ce s-a întâmplat cu sângele acela! 

— Care sânge? Întrebă Gruşenka uimită. 

— Nimic, nimic! Scrâşni din dinţi Miţea. Gruşenka, tu zici 
că totul trebuie să fie cinstit între noi şi nu ştii că sunt un 
tâlhar. Am furat bani de la Katia... Ce ticăloşie, Doamne! 

— Katia? Cine-i Katia? Domnița? Nu, n-ai furat nimic. Lasă, 
c-o să-i duci înapoi, îţi dau eu de la mine... De ce ţipi aşa? 
Tot ce-i al meu e şi-al tău de-aici înainte. Ce nevoie avem de 
bani? Şi aşa tot o să-i spânzurăm... Noi doi şi să nu-i 
spânzurăm! Ţi-ai găsit! O sa trăim şi noi muncind pământul. 
Uite, aşa am să-l scurm cu mâinile astea. Auzi tu, trebuie să 
muncim! Aşa a poruncit Aleoşa. Nu vreau să-ţi fiu ibovnică, 
vreau să fiu nevasta ta credincioasă; am să trudesc ca o 
roabă pentru tine. O să mergem împreună la domniţa, să-i 
cădem la picioare şi s-o rugăm de iertare. Şi pe urmă o să 
plecăm în lume, chiar dacă nu s-o îndura să ne ierte, noi tot 
o să ne luăm lumea în cap. Dă-i înapoi banii şi iubeşte-mă pe 
mine... Las-o pe ea în pace. Să nu te mai gândeşti la ea de- 
aci înainte. Dacă te prind că tot o mai iubeşti, să ştii c-o 
strâng de gât... Îi străpung ochii cu acul... 


— Pe tine te iubesc, numai pe tine şi în Siberia tot numai 
pe tine am să te iubesc... 

— În Siberia? De ce în Siberia? Fie şi acolo, dacă aşa vrei 
tu... Totuna mi-e... O să muncim... În Siberia e zăpadă 
multă... Mie îmi place să merg prin nămeţi... Şi zurgălăii să 
facă cling-cling... Auzi? Sună clopoţelul... Unde-o fi sunând? 
Vine cineva... Acum nu se mai aude nimic... 

Frântă de oboseală, Gruşenka închise ochii şi aţipi o clipă, 
într-adevăr, undeva, departe, se iscase un clinchet de 
clopoțel ce amuţise brusc. Miţea îşi puse capul pe pieptul ei. 
Nici nu băgase de seamă că nu se mai auzea clopoţelul, 
după cum nu băgase de seamă nici că în salon cântecele şi 
harababura chefliilor, ce făceau o gălăgie de vuia toată 
casa, încetaseră ca prin farmec şi-n locul lor se aşternuse o 
linişte de mormânt. Gruşenka deschise ochii. 

— Ce s-a întâmplat? Am adormit? Da... Clopoţelul... Se 
vede că m-a furat somnul; visam că plecasem la drum cu 
sania... Clopoţelul suna şi eu picoteam toropită. Parcă eram 
cu cineva drag, cu tine... Undeva departe, departe de tot... 
Te ţineam strâns în braţe şi te sărutam; mi-ara frig şi mă 
lipisem de tine... Şi zăpada sclipea... Ştii cum scânteiază 
omătul într-o noapte cu lună... Şi mi se părea că nu mai 
sunt pe pământ... M-am trezit şi iată că iubitul meu era aici, 
lângă mine, ce bine e aşa... 

— Da, lângă tine, repetă Miţea, sărutându-i rochia, pieptul, 
mâinile. 

Deodată, rămase cu ochii la ea nedumerit: i se păru că se 
uită drept înainte, dar nu la el, ci mai sus, peste capul său, 
cu o privirea stranie, fixă, concentrată... pe faţa ei se citea 
şi uimire şi parcă şi spaimă. 

— Miţea, cine se uită la noi? Şopti ea. 

Miţea se întoarse şi văzu că într-adevăr era cineva care 
desfăcuse draperiile şi se oprise apoi să-i observe. Şi nu era 
singur, mai erau şi alţii cu el. Sări numaidecât în picioare şi 
făcu un pas spre musafirul nepoftit. 


— Poftiţi aici un moment, rosti un glas în surdină, dar 
răspicat şi stăruitor. 

Mitta ieşi de după perdea şi rămase locului pironit. Odaia 
părea ticsită de lume; nu mai erau însă aceiaşi oameni, ci 
alţii noi. Un fior i se scurse prin şira spinării, făcându-l să se 
scuture. Îi recunoscuse pe toţi dintr-o privire. Bătrânul cel 
înalt şi trupeş, în palton şi cu chipiu cu cocoardă, era 
ispravnicul Mihail Makarăci. Iar filfizonul de lângă el, 
„ofticosul” acela cu cizmele lustruite lună, substitutul de 
procuror. „Are un ceas care l-a costat patru sute de ruble, 
ni l-a arătat odată.” Iar tânărul scund cu ochelari... Uitase 
cum îl cheamă, dar îl cunoştea din vedere, era judecătorul 
de instrucţie, proaspăt absolvent al facultăţii de drept. lar 
ăsta de aici, Mavriki Mavrikici, zapciul, pe ăsta îl cunoştea 
foarte bine. Dar ceilalţi cu insigne pe piept ce căutau aici? 
Şi mai erau doi, doi ţărani... Şi mai departe, în uşă, 
Kalganov cu Trifon Borisâci... 

— Domnilor... Ce doriţi, domnilor? Întrebă Miţea, şi, ca şi 
când şi-ar fi ieşit deodată din minţi, strigă în gura mare, ca 
un smintit: Am în-ţe-les! 

Tânărul cu ochelari făcu un pas spre el şi spuse plin de 
importanţă, dar parcă puţin cam precipitat: 

— Avem de... În sfârşit, v-am ruga să luaţi loc un moment 
aici, pe canapea... Trebuie să stăm de vorbă imediat. 

— Bătrânul! Răcni Miţea înnebunit de groază. Bătrânul... 
Sângele... Am în-ţe-les! Şi căzu ca secerat pe scaunul de 
lângă el. 

— Înţelegi? Ai înţeles? Criminalule, paricidule, sângele 
bătrânului - tatăl tău, ucigaşule - strigă după răzbunare! 
Începu să urle fără veste căruntul ispravnic, repezindu-se la 
Miţea. Îşi ieşise din fire şi tremura tot, roşu de furie. 

— A, nu, aşa nu se poate! Interveni tânărul cel scund. 
Mihail Makarâci, Mihail Makarâci! E imposibil, nu se 
procedează aşa!... Vă rog să mă lăsaţi pe mine să-i 
vorbesc... Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta din partea 
dumneavoastră... 


— Dar este monstruos, domnilor, monstruos! Exclamă 
ispravnicul. Uitaţi-vă la el: în toiul nopţii, beat mort, cu o 
târfă după el şi cu mâinile pline de sângele lui taică-său... E 
un adevărat coşmar! 

— Vă rog din suflet, Mihail Makarâci, cu toată stima ce vă 
port, să vă înfrânaţi sentimentale! Îi suflă repede la ureche 
substitutul de procuror... Altminteri, mă văd silit să iau... 

Dar nu mai apucă să termine, fiindcă în momentul acela 
tânărul judecător de instrucţie se întoarse către Miţea şi 
rosti cu glas tare, solemn: 

— Domnule porucic în rezervă Karamazov, trebuie sa vă 
aduc la cunoştinţă că sunteţi acuzat de asasinarea tatălui 
dumneavoastră, Feodor Pavlovici, care a fost ucis în 
noaptea asta. 

Mai spuse ceva, după care procurorul adăugă şi el câteva 
cuvinte, dar Miţea, deşi asculta, nu mai înţelegea nimic... Se 
uita la toţi cu o privire rătăcita... 

I - CUM ŞI-A ÎNCEPUT CARIERA FUNCŢIONARUL 
PERHOTIN. 

Piotr Ilici Perhotin, pe care l-am lăsat bătând din răsputeri 
în poarta zăvorâtă cu străşnicie a negustoresei Morozova, 
izbuti până la urmă să atragă atenţia celor din casă. Făcuse 
atâta zarvă, încât Fenia care, după tot ce păţise cu două ore 
mai înainte din pricina lui Dmitri Feodorovici, stătea cu frica 
în sân şi, de emoție sau de „inimă rea”, nu cutezase încă să 
se culce, cât pe ce era să aibă o criză de isterie, crezând că 
Dmitri Feodorovici venise din nou (deşi îl văzuse ceva mai 
înainte plecând cu trăsura); căci cine altul decât dânsul - îşi 
zicea ea - ar fi avut curajul să bată cu atâta furie? leşi, deci, 
repede în curte să aţină calea portarului, care se trezise din 
somn şi tocmai se îndrepta spre poartă, rugându-l din suflet 
să nu lase pe nimeni înăuntru. Acesta însă după ce-l 
interogă pe Perhotin, aflând cine este şi că doreşte cu tot 
dinadinsul să stea de vorbă cu Fedosia Markovna într-o 
chestiune extrem de importantă, se hotări să-i deschidă. 
Piotr Ilici fu condus în bucătărie, dar Fedosia Markovna, „ca 


să fie mai liniştită”, ţinu neapărat să rămână cu ei şi 
portarul. De la primele cuvinte, Perhotin află un lucru 
esenţial şi anume că Dmitri Feodorovici, plecând val-vârtej 
s-o caute pe Gruşenka, luase de pe masă pisălogul, ca mai 
târziu să se întoarcă fără el şi cu mâinile pline de sânge: 
„Uite, aşa picura sângele de pe ele, pic, pic, tot mereu!” 
exclamă Fenia, care inventase pe loc amănuntul acesta cu 
imaginaţia ei tulburată, fiind absolut convinsă că aşa fusese 
într-adevăr. Piotr Ilici îl văzuse şi el plin de sânge, deşi nu 
ţinea minte să-i fi picurat ceva de pe mâini, ba chiar îi 
turnase să se spele. De altfel, nici nu interesa prea mult 
dacă sângele avusese sau nu timp să se zvânte, important în 
primul rând, era de ştiut unde plecase, aşa năprasnic, 
Dmitri Feodorovici înarmat cu pisălogul sau ce dovezi certe 
existau că s-ar fi dus întins acasă la Feodor Pavlovici, ca să 
se poată trage concluzii categorice în această privinţă. Piotr 
Ilici stărui cu deosebire asupra acestui punct şi, cu toate că 
până la urmă nu reuşi să stabilească nimic precis, rămase 
aproape convins totuşi că cel în cauză n-avea unde să 
alerge aşa decât acasă la taică-său şi că, prin urmare, acolo 
se întâmplase cu siguranţă ceva. „Când s-a întors înapoi, 
adăugă Fenia înfiorată şi i-am spus tot, ţin minte că l-am 
întrebat: «Dmitri Feodorovici, conaşule, de ce eşti murdar 
de sânge pe mâini?» „la care el i-ar fi răspuns ca era sânge 
de om, mărturisindu-i că omorâse pe cineva. „Mi-a spus cu 
gura dumnealui, mi-a mărturisit chiar dânsul şi se vedea că 
tare se căieşte; pe urmă a sărit deodată în sus şi s-a 
năpustit pe uşă afară ca un nebun. Am stat locului şi m-am 
gândit: unde o fi fugind aşa? Să ştii că se duce la Mokroe s- 
o răpună pe coniţa. Atunci am alergat după dânsul să-l rog 
să nu-i facă nimic, mă gândeam să-l caut acasă, dar când să 
trec prin dreptul băcăniei lui Plotnikov, ce să vezi, 
dumnealui tocmai se pregătea să se urce în trăsură; era 
curat pe mâini, pesemne că se spălase.” (Fenia remarcase 
imediat amănuntul acesta şi-l reţinuse.) Bătrâna, bunica 
Feniei, întări pe cât se pricepu spusele fetei. Piotr Ilici le 


mai întrebă una-alta şi plecă, în cele din urmă, mai răscolit 
sufleteşte şi mai alarmat decât la venire. 

Lucrul cel mai simplu pe cât se părea şi mai la îndemână 
ar fi fost probabil să se ducă imediat acasă la Feodor 
Pavlovici, să vadă dacă nu se întâmplase ceva, iar în cazul 
când bănuielile lui ar fi fost întemeiate, să se intereseze 
cum şi ce fel şi, abia după ce s-ar fi edificat pe deplin, să 
meargă să-l avertizeze pe ispravnic. Oricum, era hotărât să- 
i dea de ştire. Afară însă era întuneric beznă, iar poarta 
caselor lui Feodor Pavlovici solidă de tot şi ar fi însemnat să 
bată iarăşi cu toată puterea şi să facă tărâboi. Pe de altă 
parte, nu era în relaţii cu Feodor Pavlovici pe care îl 
cunoştea prea puţin şi, atunci, care ar fi fost urmarea? Să 
zicem c-ar fi bătut, aşadar, la poartă şi i s-ar fi deschis: dacă 
nu se întâmplase nimic? A doua zi, Feodor Pavlovici, cum îi 
plăcea lui să-şi bată joc de toată lumea, ar fi dat zvon în tot 
oraşul că un oarecare funcţionar, anume Perhotin, îl sculase 
în toiul nopţii să se intereseze dacă nu cumva fusese ucis! 
Ce scandal ar fi fost! Iar Piotr Ilici se temea de scandal mai 
presus de orice pe lume. Totuşi, sentimentul care pusese 
stăpânire pe el era atât de puternic, încât după ce bătu din 
picior şi-şi adresă sie-şi cele mai aprige insulte, o porni ca 
din puşcă, dar nu spre Feodor Pavlovici, cum se gândise la 
început, ci acasă la doamna Hohlakova, s-o întrebe dacă 
într-adevăr la cutare oră îi pusese în mână trei mii de ruble 
lui Dimitri Feodorovici. În cazul când răspunsul ar fi fost 
negativ, era ferm hotărât să se ducă imediat la ispravnic, 
fără să mai treacă pe la Feodor Pavlovici; dacă însă primea 
o confirmare, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să 
meargă şi el să se odihnească, lăsând orice fel de 
investigaţii pentru a doua zi. Fireşte că ideea de a se 
înfiinţa aşa, taim-nesam, pe la unsprezece noaptea, acasă la 
o cucoană din lumea mare, pe care nici măcar n-o cunoştea 
personal, obligând-o poate să se scoale din pat ca să-i pună 
o întrebare cel puţin bizară, era în măsură să provoace mai 
degrabă un scandal decât dacă s-ar fi dus la Feodor 


Pavlovici. Dar aşa se întâmplă de obicei în asemenea cazuri 
cu oamenii cei mai prudenţi şi mai flegmatici din lume. lar 
în împrejurarea de faţă, Piotr Ilici numai flegmatic nu se 
poate spune că era! Şi până la sfârşitul vieţii n-avea să mai 
uite ne-astâmpărul ce se încuibase cu asemenea 
covârşitoare forţă în sufletul lui, pentru a se transforma, în 
cele din urmă, într-un adevărat supliciu, silindu-l să 
acţioneze - împotriva voinţei sale. Bineînţeles că pe drum îşi 
făcu cele mai aspre imputări pentru că se hotărâse să se 
ducă totuşi la numita doamnă, dar de zece ori în şir poate 
îşi spusese până atunci, scârşnind din dinţi, „am să merg 
până în pânzele albe” şi se ţinu de cuvânt. Când ajunse la 
Hohlakova era ora unsprezece punct. Portarul îi deschise 
fără să stea prea mult pe gânduri, dar la întrebarea lui, 
dacă doamna doarme ori nu, singurul lucru pe care putu să- 
| spună fu acela că de obicei cucoana era culcată la ora 
asta. „Duceţi-vă, oricum, sus şi spuneţi să vă anunţe şi dacă 
o vrea să vă primească - bine, dacă nu - nu.” Piotr Ilici urcă 
scara, dar de astă dată avu de întâmpinat unele dificultăţi. 
Lacheul refuză categoric să-l anunţe, acceptând să cheme 
în schimb camerista. Piotr Ilici o rugă politicos, dar 
stăruitor s-o înştiinţeze pe coniţa că Perhotin, un funcţionar 
din localitate, voia neapărat să-i vorbească într-o chestiune 
extrem de gravă şi că în nici un caz nu şi-ar fi permis s-o 
deranjeze, cerându-i o întrevedere, dacă n-ar fi fost la 
mijloc o treabă atât de urgentă. „Dar să-i spui exact aşa 
cum te-am rugat”, insistă Piotr Ilici. Fata plecă, iar el 
rămase în vestibul să aştepte. Doamna Hohlakova nu se 
culcase încă, deşi se retrăsese la dânsa în iatac. Era grozav 
de enervată în urma convorbirii cu Miţea şi presimţea că şi- 
n noaptea aceea va avea de pătimit din pricina migrenei 
care o chinuia cu regularitate în asemenea cazuri. Ascultă 
surprinsă cererea pe care i-o înfăţişă camerista, 
poruncindu-i iritată să-i răspundă solicitatorului că nu poate 
să-l primească, deşi vizita neaşteptată a unui „funcţionar 
din localitate”, pe care nici măcar nu-l cunoştea, avu darul 


de a stârni curiozitatea ei femeiască. Piotr Ilici se 
încăpăţână ca un catâr, stăruind să fie anunţat din nou şi 
rugând-o pe cameristă să-i comunice doamnei „exact aşa, 
cuvânt cu cuvânt”, că venise „într-o chestiune extrem de 
gravă şi dacă nici de astă dată nu vrea să-l primească, s-ar 
putea să regrete mai târziu”. „Parcă m-aş fi aruncat din 
vârful unui munte”, povestea el mai târziu. Fata îl măsură 
uimită din cap până în picioare şi se duse să-l anunţe pentru 
a doua oară. Doamna Hohlakova, la fel de uimită şi dânsa, 
stătu o clipă în cumpănă, apoi întrebă cum arată vizitatorul 
şi află că era un om „tânăr, bine îmbrăcat şi politicos”. În 
treacăt fie zis, Piotr Ilici era destul de chipeş ca înfăţişare, 
lucru pe care, de altfel, îl ştia prea bine. Doamna Hohlakova 
se hotări, în sfârşit, să-l primească. Şi aşa cum era, cu 
rochia de casă pe ea şi-n papuci, îşi aruncă pe umeri un şal 
negru. „Funcţionarul” fu rugat să poftească în salonul în 
care cu câteva ceasuri mai înainte discutase cu Miţea. 
Stăpâna casei îl întâmpină cu un aer sever şi mirat şi, fără 
să catadicsească măcar să-i ofere un scaun, îl întrebă din 
capul locului ce doreşte. 

— Doamnă, iertaţi-mă dac-am îndrăznit să vă tulbur, dar e 
vorba de o cunoştinţă comună: Dmitri Feodorovici 
Karaniazov, începu el. 

Dar nici nu apucă bine să-i pronunţe numele şi pe chipul 
gazdei se zugrăvi o mânie indescriptibilă. Fără să-l mai lase 
să adauge un singur cuvânt, doamna Hohlakova îl luă la trei 
păzeşte, furioasă, cu o voce piţigăiată: 

— Cât mai aveţi de gând să mă chinuiţi cu individul ăsta 
odios? Strigă ea scoasă din fire. Cum v-aţi permis, stimate 
domn, să deranjaţi la ora asta, în sânul familiei, pe o 
doamna pe care nici măcar n-o cunoaşteţi... ca să-i vorbiţi 
despre o persoană care, nu mai departe decât acum trei 
ore, a dat aici buzna să mă omoare, a bătut din picior şi pe 
urmă a ieşit aşa cum nimeni n-ar avea obrazul să iasă dintr- 
o casă onorabilă... Să ştiţi c-am să mă plâng şefilor 
dumneavoastră, nu încape nici o scuză aici, vă rog să 


părăsiţi imediat casa... Chiar acum să plecaţi, în definitiv 
stat şi eu mamă... Şi... 

— Să vă omoare! Cum şi pe dumneavoastră a vrut să vă 
omoare? 

— Vai de mine! A şi omorât pe cineva? Întrebă doamna 
Hohlakova alarmată. 

— Binevoiţi, doamnă, să ascultați ceea ce vreau să vă spun 
şi am să vă lămuresc în două cuvinte, răspunse apăsat 
Perhotin. Azi, pe la cinci după-amiază, domnul Karamazov a 
venit la mine să-mi ceară împrumut prieteneşte zece ruble 
şi ştiu precis că la ora aceea n-avea nici o leţcaie în 
buzunar. În aceeaşi seară, pe la nouă, a trecut din nou pe la 
mine, cu un teanc de bani în mână, numai hârtii de câte o 
sută, cred că avea vreo două sau trei mii de ruble în total. 
Era plin de sânge pe mâini şi pe faţă şi nu părea în toate 
minţile. L-am întrebat de unde luase atâţia bani. Mi-a 
răspuns că-i primise cu câteva minute mai înainte de la 
domnia-voastră, zicea că l-aţi fi împrumutat cu trei mii de 
ruble ca să se angajeze la minele de aur... 

O emoție extraordinară, aproape anormală, se oglindi pe 
chipul doamnei Hohlakova. 

— Doamne-Dumnezeule! Să ştiţi că l-a asasinat pe taică- 
său, bietul bătrân! Strigă ea, fluturându-şi mâinile. Nu i-am 
dat nimic, nici un ban! Vai de mine, repede, repede, 
domnule!... Nu-mi mai spuneţi nimic! Daţi fuga de-l scăpaţi 
pe bătrân! Duceţi-vă într-un suflet acasă la taică-său! 

— Dacă-mi permiteţi, doamnă, prin urmare, n-a luat nici 
un ban de la dumneavoastră? Ţineţi minte precis că nu i-aţi 
dat nimic? 

— Nimic! Absolut nimic! N-am vrut să-i dau pentru că n-a 
ştiut să preţuiască aşa cum se cuvine bunătatea mea. A 
bătut din picior şi a plecat furios. Ba, la un moment dat, s-a 
şi repezit la mine, norocul meu a fost că m-am ferit la 
timp!... Nu vă mai spun - n-are nici un rost să mă ascund de 
dumneavoastră - că m-a scuipat în obraz, dacă vă puteţi 
închipui una ca asta! Dar de ce stăm în picioare? Vai de 


mine, luaţi loc, vă rog... Mă scuzaţi că vă... Sau nu, mai bine 
duceţi-vă repede acolo, poate că reuşiţi să-l scăpaţi pe 
bietul bătrân de la moarte, prea ar fi îngrozitor! 

— Şi dac-o fi apucat să-l omoare? 

— Vai, Doamne, aşa este! Ce-i de făcut atunci? Ce credeţi 
dumneavoastră că am putea să facem? 

Îl sili, vrând-nevrând, să ia loc şi se aşeză în faţa lui. Piotr 
Ilici îi povesti cât mai laconic cu putinţă, dar destul de 
amănunţit, tot ceea ce se întâmplase, mai bine zis, lucrurile 
pe care le văzuse cu ochii lui, pomenindu-i, între altele şi 
despre vizita pe care o făcuse Feniei, ca şi despre 
destăinuirile ei în legătură cu pisălogul. Detaliile aflate din 
gura lui avură un efect zguduitor asupra doamnei care şi 
aşa era destul de tulburată şi care, tot timpul cât ţinu 
istorisirea, mai la fiece cuvânt, dădea câte un țipăt de 
spaimă şi-şi acoperea ochii cu mâna... 

— Închipuiţi-vă, am presimţit c-o să se întâmple aşa! Am 
eu un dar în privinţa asta: de câte ori îmi spune inima c-o să 
sa întâmple un lucru, să ştiţi că se întâmplă neapărat! De 
atâtea ori m-am uitat la individul ăsta fioros şi m-am gândit 
în sinea mea: „Până la urmă sunt sigură că de mâna lui o să 
mor!” Şi aşa s-a şi întâmplat... Chiar dacă n-a fost scris să-i 
cad victimă eu, ci taică-său, sărmanul! Se vede că 
Dumnezeu a vrut să mă ocrotească! Şi pe urmă mai e încă 
ceva: cred că i s-a făcut ruşine fiindcă eu, cu mâna mea şi 
chiar aici în odaia asta, îi atârnasem de gât puţin mai 
înainte o iconiţă a mucenicei Varvara, o am chiar de acolo 
unde se află moaştele sfintei... Doamne, când mă gândesc c- 
am fost la un pas de moarte! Şedeam aşa lângă el şi numai 
ce-l văd deodată întinzând gâtul spre mine! Ştiţi, Piotr Ilici 
(ah, ier-taţi-mă, dar parc-aţi spus că vă numiţi aşa...) eu, de 
fapt, nu cred în minuni, dar povestea asta cu iconiţa şi 
minunea care s-a întâmplat cu mine, zău, m-au cutremurat 
pur şi simplu şi acum iarăşi sunt gata să cred în orice! Aţi 
auzit probabil de părintele Zosima... Vai de mine, nici nu 
mai ştiu ce vorbesc... Închipuiţi-vă: m-a scuipat în obraz, 


deşi avea iconiţa aceea la gât!... Atâta tot, a scuipat, cu 
toate că putea să mă şi omoare şi... Şi uite unde i s-a năzărit 
să se ducă! Şi acum ce-i de făcut, ce credeţi c-ar trebui să 
facem? 

Piotr Ilici se sculă, declarându-i că o să meargă imediat la 
ispravnic să-i povestească totul din fir-a-păr, iar dânsul să 
procedeze cum o socoti de cuviinţă. 

— Ah, ce om! Admirabil, într-adevăr, admirabil! Îl cunosc 
foarte bine pe Mihail Makarovici. Duceţi-vă negreşit la 
dânsul. Vai, Piotr Ilici, ce bine v-aţi gândit, iată ce înseamnă 
să ai prezenţă de spirit! Mie niciodată nu mi-ar fi trecut 
prin minte aşa ceva! Zău dac-aş fi ştiut cum să mă descurc 
într-o împrejurare ca asta! 

— Mai ales că şi eu sunt bun prieten cu ispravnicul, ţinu să 
adauge Piotr Ilici. 

Rămăsese în picioare, abia aşteptând să scape odată de 
cuconiţa aceasta atât de exuberantă, care nu tăcea din gură 
o clipa, neîngăduindu-i să-şi ia rămas bun şi să plece. 

— Ştiţi, ciripea ea într-una, să treceţi neapărat pe la mine, 
să-mi spuneţi şi mie ce-aţi mai auzit acolo... Daca s-a 
descoperit ceva... Şi ce au de gând să facă cu el acum, ce 
pedeapsă vor să-i dea... La noi nu există pedeapsa cu 
moartea, nu-i aşa? Veniţi negreşit, fie şi la trei noaptea sau 
la patru, ba chiar şi la patru jumătate... Daţi ordin să mă 
scoale, să mă zgâlţâie bine dacă s-ar întâmpla să nu mă 
trezesc... O, Doamne, dar ce, parc-am să pot închide ochii?! 
Nu vreţi să vă însoțesc? 

— Nnnu, cred că nu e nevoie... Dar poate că n-ar strica să 
confirmaţi în scris - două-trei rânduri numai, nu trebuie mai 
mult - că nu i-aţi dat nici un ban... Mai ştii cum se întorc 
lucrurile... 

— Sigur că da, nici vorbă! (Fericită, doamna Hohlakova se 
şi repezi la birou.) Vă mărturisesc că sunt impresionata de 
prezenţa dumneavoastră de spirit, sunt pur şi simplu uluită, 
mai rar mi-a fost dat să văd un om care să se descurce atât 


de uşor într-un caz atât de complicat!... Serviciul 
dumneavoastră e chiar aici, în oraş? Ce plăcere! 

Vorbind mereu, scrise la repezeală pe o jumătate de coală 
cu litere de-o şchioapă: 


„Declar că în viaţa mea nu i-am împrumutat nefericitului 
Dmitri Feodorovici (pentru că e într-adevăr nefericit, 
sărmanul de el!) suma de trei mii de ruble. Nici azi şi nici 
mai înainte nu i-am dat vreun ban! Jur pe tot ce am mai 
sfânt pe lume! 

Hohlakova” 

Apoi se întoarse către Piotr Ilici: 

— Poftim declaraţia! Duceţi-vă, poate că izbutiţi să-l 
salvaţi. Este într-adevăr un act de bravură din partea 
dumneavoastră! Şi, făcând de trei ori semnul crucii asupra 
lui, se grăbi să-l conducă până în vestibul. Nici nu ştiu cum 
să vă mulţumesc! Nu vă puteţi închipui cât de 
recunoscătoare vă sunt că v-aţi gândit înainte de toate la 
mine! Cum se face că nu ne-am întâlnit până azi? Casa mea 
vă e deschisă oricând de aici înainte, mi-ar face o deosebită 
plăcere să mai poftiţi. Grozav de bine îmi pare că aveţi un 
post aici în oraş... O persoană atât de corecta, cu atâta 
prezenţa de spirit... Probabil că sunteţi foarte apreciat la 
serviciu de şefii dumneavoastră, în sfârşit, vreau să spun că 
nu se poate să nu-şi dea seama ce fel de om sunteţi şi, în ce 
mă priveşte, vă rog să mă credeţi, c-am sa fac tot ce-mi stă 
în putinţă... O, iubesc grozav de mult tineretul! Pur şi 
simplu sunt îndrăgostită de el!... Tineretul e temelia ţării, în 
el îşi pune toată speranţa Rusia noastră care-i atât de 
nenorocită în momentul de faţă... O, duceţi-vă, duceţi-vă...! 

Piotr Ilici o luă imediat la picior, altminteri cu siguranţă că 
nu l-ar mai fi lăsat niciodată să plece. Şi totuşi, doamna 
Hohlakova îi făcuse o impresie cât se poate de agreabilă, 
izbutind să atenueze întrucâtva neliniştea de care era 
stăpânit la gândul că se vârâse cu bună ştire într-o poveste 
atât de urâtă. De, fiecare om cu gusturile lui... „Nu pare de 


loc bătrână, se gândi el plăcut surprins, dimpotrivă, îmi vine 
să cred mai curând c-am stat de vorbă cu fie-sa.” 

La rândul său, doamna Hohlakova fusese pur şi simplu 
fermecată de tânărul funcţionar. „Atâta iscusinţă la un om 
de vârsta lui, în ziua de azi! Ce discernământ, ce maniere şi 
ce figură simpatică! Să mai spună cineva că tineretul nostru 
nu e bun de nimic, poftim un exemplu!” ş.a.m.d. Uitase cu 
desăvârşire de „cumplita nenorocire” şi numai după ce se 
întinse în pat îşi aduse aminte că fusese doar „la un pas de 
moarte”. „Vai, e îngrozitor!” suspină ea, ceea ce n-o 
împiedică să adoarmă de îndată ce închise ochii, 
cufundându-se în cel mai adânc şi mai dulce somn. 

Trebuie să va spun că n-aş fi insistat atât asupra unor 
amănunte episodice şi de minimă importanţă dacă această 
întâlnire cu totul extravagantă dintre junele funcţionar şi o 
văduvioara încă în floarea vârstei n-ar fi avut ulterior o 
influenţă covârşitoare asupra carierei unui om atât de 
ordonat şi corect ca tânărul nostru, fapt care mai constituie 
încă şi astăzi un prilej de uimire în oraşul nostru şi despre 
care vom mai avea poate câte ceva de spus după ce vom fi 
încheiat vastul roman al fraţilor Karamazov. 

II - HĂITAŞII. 

Ispravnicul nostru Mihail Makarovici Makarov, locotenent- 
colonel în rezervă, numit ulterior consilier de curte, era 
văduv şi cunoscut de toată lumea ca o persoană de treabă. 
Deşi se stabilise numai de trei ani la noi în oraş, reuşise să 
câştige simpatiile tuturor cu atât mai mult cu cât se 
dovedise a fi „om de lume”. Casa lui era veşnic plină de 
oaspeţi, ba s-ar fi spus chiar că nu putea să trăiască fără ei. 
Nu era zi în care să nu aibă doi-trei musafiri la masă sau 
dacă nu, măcar unul singur, altminteri nu i-ar fi tihnit 
mâncarea. Dădea uneori ospeţe cu o mulţime de invitaţi sub 
cele mai diverse şi mai neaşteptate pretexte. La drept 
vorbind, ospeţele nu excelau prin cine ştie ce specialităţi 
culinare, în schimb, masa era îmbelşugată, plăcintele - o 
bunătate, iar băuturile, fără a fi prea alese, compensau 


calitatea lor mediocră prin cantitate. Odaia de la intrare 
fusese amenajată ca sală de biliard cu tot dichisul respectiv, 
vreau să spun cu o serie de gravuri în rame negre pe 
pereţi, înfăţişând cai de curse, ornamentul de rigoare, 
precum se ştie, al sălilor de biliard din oricare casă de 
holtei. Seară de seară se jucau cărţi, în cel mai rău caz la o 
singură masă, dacă nu la mai multe. De multe ori însă se 
aduna la el toată protipendada oraşului şi atunci veneau şi 
mamele cu fete de măritat, pe care le scoteau la dans. 
Văduv, Mihail Makarovici locuia împreună cu fiica lui, 
văduvă şi ea de ani de zile şi cu cele două nepoate. Fetele - 
domnişoare mari - terminaseră şcoala şi, acum erau destul 
de nostime şi pline de viaţă, deşi toată lumea ştia că n-au 
nici un fel de zestre, reuşiseră totuşi să atragă în casa 
bunicului tineretul dornic de petreceri. În ceea ce priveşte 
serviciul, Miihail Makarovici nu era cine ştie ce capacitate, 
dar se achita de îndatoririle lui ca oricare altul. Ca să 
spunem însă adevărul adevărat, în realitate, ispravnicul era 
un om destul de incult şi, cam încurcă-lume, care nu prea 
ştia bine unde încetează atribuţiile lui. Erau anumite 
reforme ale stăpânirii care n-aş putea spune că l-ar fi 
derutat, dar pe care, în orice caz, le înţelegea greşit şi nu 
pentru că ar fi fost incapabil să le priceapă cum trebuie, ci 
fiindcă era indolent şi nu-şi dădea osteneala să pătrundă 
adevăratul lor sens. „Sufletul meu e mai curând de ostaş 
decât de civil”, mărturisea el însuşi. Nici măcar despre 
elementele de bază ale reformei agrare nu reuşise să-şi 
facă o idee prea clară, sporindu-şi an de an cunoştinţele, ca 
să zic aşa, mai mult fără să vrea, prin activitatea sa 
practică; cu toate astea, era şi el moşier. Piotr Ilici era 
convins deci c-o să-l găsească pe ispravnic înconjurat ca de 
obicei de musafiri, deşi nu ştia cine anume ar putea să fie. 
Întâmplarea făcuse ca tocmai în seara aceea printre cei 
veniţi să joace cărţi, să se fi aflat şi procurorul împreună cu 
tânărul medic al zemstvei, Varvinski, proaspăt sosit de la 
Petersburg, unul din cei mai străluciți absolvenţi ai 


Academiei noastre de ştiinţe medicale. Procurorul, sau mai 
bine zis, substitutul de procuror, Ippolit Kirillovici, căruia 
totuşi cetăţenii noştri îi spuneau procuror, era un om mai 
deosebit, încă tânăr - nu avea mai mult de treizeci şi cinci 
de ani - din păcate însă predispus la ftizie, căsătorit cu o 
cucoană foarte corpolentă şi fără copii. Ambiţios din fire şi 
irascibil, deşi, altminteri, cu o inteligenţă destul de ascuţită 
şi, pe cât se părea, chiar bun la suflet. Din nefericire pentru 
el însă avea o părere mult prea bună despre sine în 
comparaţie cu calităţile reale pe care i le hărăzise natura, 
de aceea părea veşnic nemulţumit. Părea să aibă, de altfel, 
unele aspirații mai înalte şi anumite înclinații artistice. 
Bunăoară, se pretindea un iscusit psiholog şi un profund 
cunoscător al sufletului omenesc, atribuindu-şi nu ştiu ce 
dar personal care-l ajuta să recunoască de la prima ochire 
criminalul şi să descopere crima. De aceea se plângea că 
şefii lui ierarhici nu ştiu să-i aprecieze cum trebuie 
meritele, nedreptăţindu-l şi asta numai din pricină că, 
susţinea el, avea duşmani în sferele înalte. Ba chiar, în 
clipele de amărăciune, ameninţa c-o să se facă avocat şi o să 
pledeze în procese penale. Cazul neprevăzut, întâmplat în 
familia Karamazov, paricidul recent descoperit, îl (trezi 
brusc din amorţeală: „Crima asta cu siguranţă c-o să facă 
mare vâlvă în toată ţara”, zicea el. Dar fiecare lucru la 
timpul său. 

În odaia vecină mai era cineva care le ţinea de urât 
domnişoarelor: tânărul nostru judecător de instrucţie, 
Nikolai Parfenovici Neliudov, sosit numai de două luni de la 
Petersburg. Faptul că toate persoanele pomenite mai sus se 
aflau adunate ca la comandă „în seara crimei” acasă la 
reprezentantul puterii executive, fusese privit mai apoi ca o 
coincidenţă într-adevăr uluitoare, prilejuind o mulţime de 
comentarii. Şi totuşi, lucrurile se petrecuseră în modul cel 
mai simplu şi mai firesc: bunăoară, Ippolit Kirillovici, a cărui 
soţie avea de două zile o durere cumplită de dinţi, fugise de 
acasă numai ca să scape de văicărelile ei; medicul, dat fiind 


temperamentul său, nu putea să-şi petreacă seara decât la 
o masă de joc, iar Nikolai Parfenici Neliudov îşi pusese în 
gând cu trei zile înainte să meargă în seara aceea la Mihail 
Makarovici. Plănuise să vina aşa, ca din întâmplare, pentru 
a-i juca o festă nepoatei mai mari a ispravnicului, Olga 
Mihailovna, a cărei aniversare pica tocmai în ziua aceea, 
dând astfel în vileag cu perfidie că-i cunoştea secretul şi 
tachinând-o că ţinuse anume ascuns lucrul acesta ca să nu 
fie obligată să invite la bal tot oraşul. Se gândea chiar cu un 
fel de voluptate ce bine au să se distreze cu toţii, cum au să 
se facă tot felul de aluzii la vârsta domnişoarei şi cum, la 
rândul său, are s-o necăjească, spunându-i că se teme 
probabil să mărturisească anii pe care-i are şi ameninţând-o 
că a doua zi va divulga tuturor taina etc, etc. Băiat drăguţ, 
Neliudov era un mare „ştrengar”, cum îl poreclise 
cuconetul de la noi din oraş şi, pe cât se părea, dumnealui 
nu era de loc supărat că i se spunea aşa. De familie bună, 
făcând parte din înalta societate, judecătorul de instrucţie 
era un tânăr bine-crescut, însufleţit de sentimente 
frumoase şi, cu toate că îi plăcea să chefuiască, rămăsese 
destul de candid în fond şi de o politeţe ireproşabilă. Mic de 
stat, firav, delicat de felul lui, purta de obicei nişte inele 
mari pe degetele fine şi albe. În exerciţiul funcţiunii, 
devenea dintr-o dată teribil de grav şi ştia să-şi respecte cu 
sfinţenie îndatoririle pentru care avea un adevărat cult. De 
altminteri, în cursul interogatoriului, se pricepea ca nimeni 
altul să-i încuie pe criminalii şi infractorii din rândurile 
oamenilor simpli, inspirându-le dacă nu respectul faţă de 
persoana lui, în orice caz un fel de stupoare. 

Intrând în casa ispravnicului, Piotr Uici rămase perplex 
constatând că onorata societate era la curent cu cele 
întâmplate. Toată lumea se ridicase de la mesele de joc şi 
discuta cu aprindere cazul. Până şi Nikolai Parfenovici, care 
le părăsise pe domnişoare, avea un aer bătăios. Piotr Ilici fu 
întâmpinat încă din prag de vestea formidabilă că bătrânul 
Feodor Pavlovici fusese într-adevăr asasinat în seara aceea, 


acasă la el, asasinat şi jefuit. Treaba asta o aflaseră puţin 
mai înainte de sosirea lui şi iată cum. 

Marfa Ignatievna, soţia lui Grigori, omul pe care Dmitri 
Feodorovici îl culcase la pământ la picioarele gardului, 
dormea dusă la ea în pat şi ar mai fi putut să doarmă până a 
doua zi dimineaţă dacă la un moment dat nu s-ar fi trezit 
brusc din somn; o trezise probabil urletul înfiorător al lui 
Smerdeakov, care zăcea fără cunoştinţă, doborât de o criză 
de epilepsie, în odaia alăturată. Totdeauna Marfa 
Ignatievna aştepta cu inima pierită urletul acesta, care 
anunţa cu regularitate izbucnirea unui nou acces şi care 
toată viaţa o băgase în sperieţi. Nici acum încă nu reuşise 
să se obişnuiască cu el. Bătrâna sări buimacă din pat şi 
intră buzna în camera învecinată. Cum înăuntru era 
întuneric beznă, nu putu să-şi dea seama decât că bolnavul 
horcăia, zbuciumându-se îngrozitor în aşternut. Marfa 
Ignatievna începu să ţipe speriată şi să-şi strige bărbatul, 
dar îşi aminti deodată că în momentul când se sculase din 
somn nu era nimeni în pat lângă ea. Se întoarse repede 
înapoi şi începu să bâjbâie cu mâna în culcuş, ca să constate 
că într-adevăr patul era gol. Prin urmare, bătrânul ieşise 
afară, dar unde putea să zăbovească atât? Marfa Ignatievna 
alergă în cerdac şi începu să-l cheme cu jumătate de glas. 
Nu primi, fireşte, nici un răspuns, dar în tăcerea adâncă a 
nopţii i se păru că aude nişte gemete în grădină. Ciuli 
urechea: de astă dată gemetele se desluşiră mai bine: nu 
mai încăpea nici o îndoială că veneau din livadă. „Doamne! 
Se gândi ea năucă, parcă ar fi Lizaveta Smerdeagşciaia, 
atunci noaptea!” Cobori cu inima strânsă treptele şi 
descoperi îndată că poarta dinspre grădină era deschisă. „O 
fi acolo, bietul om”, îşi spuse ea, îndreptându-se spre 
poartă. Auzi lămurit glasul lui Grigori rostindu-i numele: 
„Marfa, Marfa!” Era atât de slab, de stins, încât o trecu un 
fior. „Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne!” şopti bătrâna şi se 
repezi în direcţia de unde venea chemarea. Şi aşa dădu 
peste Grigori. Nu-l găsi însă în locul unde fusese răzbit de 


lovitură, ci mai încolo, la vreo douăzeci de paşi de gard. 
Reconstituindu-se mai apoi faptele, se stabili că, venindu-şi 
în fire, Grigori încercase să se târască spre casă, dar că pe 
drum îşi pierduse de câteva ori cunoştinţa. Marfa 
Ignatievna văzu numaidecât că era scăldat în sânge şi 
începu să ţipe ca din gură de şarpe. Grigori îngăimă încet, 
abia auzit: „L-a omorât... L-a omorât pe taică-său... Ce ţipi 
aşa, proasto?... Dă fuga... Cheamă...” Dar Marfa Ignatievna 
nu se putea linişti de loc, urla într-una; observând însă că 
fereastra de la iatacul boierului era deschisă şi că înăuntru 
ardea lumina, alergă într-acolo, strigându-l de zor pe 
Feodor Pavlovici. Cum însă nu se gândea nimeni să-i 
răspundă, îşi aruncă ochii pe geam şi în aceeaşi clipă i se 
înfăţişă o privelişte şi mai cumplită: boierul zăcea nemişcat 
pe podele, cu faţa în sus. Halatul de culoare deschisă şi 
cămaşa albă erau năclăite de sânge la piept. Luminarea de 
pe masă lumina din plin pata de sânge şi chipul mortului. 
Înnebunită de groază, femeia se trase repede îndărăt de la 
fereastră şi o rupse la fugă, străbătând într-un suflet 
grădina, ţâşni afară pe poartă şi alergă, cât o ţineau 
picioarele, alături, la Maria Kondratievna. Cele două vecine, 
mama şi fiica, dormeau duse, dar urletele înspăimântate şi 
ploaia de pumni în oblon le treziră din somn şi într-o clipă 
ieşiră amândouă la fereastră. Ţipând în gura mare şi 
jelindu-se, Marfa Ignatievna le povesti nenorocirea 
întâmplată într-o învălmăşeală de cuvinte fără şir, din care 
totuşi femeile reuşiră să priceapă esenţialul şi le ceru 
ajutor. În noaptea aceea, Fonia, vagabondul, rămăsese 
întâmplător să doarmă la ele acasă. Îl sculară şi pe el şi 
câteşitrei alergară la locul crimei. Pe drum, Maria 
Kondratievna îşi aduse aminte că pe la orele nouă seara 
auzise un răcnet înfiorător care răscolise împrejurimile şi 
care părea să vină din grădina lui Feodor Pavlovici - 
probabil că asta se îîntâmplase în momentul când, 
agăţându-se de piciorul lui Dmitri Feodorovici care 
încălecase zăplazul, bătrânul Grigori îi strigase: 


LIA 


„Ucigaşule!” „Am auzit aşa, deodată, un țipăt şi pe urmă 
nimic”, povestea din fugă Maria Kendratievna. Ajungând în 
locul unde zăcea Grigori, cele două vecine împreună cu 
Foma îl transportară pe rănit în bojdeuca din curte. 
Aprinzând lumina, văzură că Smerdeakov încă se mai 
zbătea la el în odaie, cu spume la gură şi cu ochii 
încrucişaţi. Îl spălară la cap pe Grigori cu apă şi oţet şi 
când, în sfârşit, îşi veni în fire, prima lui grijă fu să întrebe 
dacă „l-a răpus cumva pe boier”. Vecinele, însoţite de Foma, 
se duseră atunci să vadă ce-i cu boierul, dar când intrară în 
grădină descoperiră că nu numai fereastra, dar şi uşa era 
larg deschisă, cu toate că în fiecare seară Feodor Pavlovici 
se fereca în casă cu străşnicie, ba chiar în ultima săptămână 
nu-i permitea nici măcar lui Grigori să-i bată la uşă. Văzând- 
o aşa dată de perete, nici femeile şi nici Foma nu îndrăzniră 
să treacă pragul de teamă „să nu păţească cine ştie ce pe 
urmă”. Câteşitrei făcură deci calea întoarsă; Grigori îi puse 
pe loc să dea fuga îndată acasă la ispravnic. Maria 
Kondratievna plecă numaidecât şi ridică toată lumea în 
picioare. Sosise doar cu cinci minute înaintea lui Piotr Ilici, 
aşa încât acesta nu mai trebui să se ostenească a înfăţişa 
ipotezele şi deducţiile personale, devenind din capul locului 
un martor ocular, a cărui depoziţie confirma bănuielile 
îndreptate împotriva presupusului criminal. (De fapt, până 
în momentul acela, în adâncul sufletului său Piotr Ilici încă 
mai şovăise să creadă în veracitatea acestei supoziţii.) 

Se deciseră să treacă imediat la acţiune. Ajutorul 
prâstavului fu imediat trimis să aducă patru martori şi 
autorităţile pătrunseră astfel în locuinţa lui Feodor Pavlovici 
şi începură instruirea cazului, îndeplinind toate formalităţile 
cerute de lege şi pe care cred că n-ar avea nici un rost să le 
mai descriu acum. Se procedă, aşadar, pe loc la o primă 
anchetă. Medicul zemstvei, de curând venit în oraş, un om 
inimos din fire, ţinu neapărat, aproape că se rugă să 
meargă şi el cu ispravnicul, procurorul şi judecătorul de 
instrucţie, în rezumat: se constată că Feodor Pavlovici, al 


cărui cadavru îl găsiră la el în iatac, avea capul spart - cu 
ce? 

— Probabil cu aceeaşi armă de care se slujise mai apoi 
făptaşul ca să-l doboare pe Grigori. Peste puţin descoperiră 
şi corpul delict, după ce mai întâi îi dădură primele îngrijiri 
medicale lui Grigori şi-i ascultară mărturia. Rănitul povesti 
destul de coerent, deşi cu o voce slabă ce se stingea mai la 
fiecare cuvânt, toată păţania lui. Înarmaţi cu un felinar, 
începură să caute în preajma gardului şi aflară numaidecât 
pisălogul azvârlit pe potecă, la vedere. În camera lui Feodor 
Pavlovici, unde se înfăptuise crima, nu se observa nici o 
dezordine, nimic altceva decât un plic mare, format oficial, 
din hârtie groasă, care zăcea pe jos, lângă pat, după 
paravan şi pe care scria: „Un cadou de trei mii de ruble 
pentru îngeraşul meu Gruşenka, dacă o să vină la mine”, iar 
dedesubt, adăugat de aceeaşi mână: „şi pentru puişorul 
meu drag”. Plicul sigilat, cu peceţi mari de ceară, era rupt 
şi n-avea nimic înăuntru: banii dispăruseră. 'Tot pe jos 
găsiră şi o panglicuţă îngustă, roz; cu care probabil fusese 
legat plicul. Declaraţiile lui Piotr Ilici cuprindeau un 
amănunt care atrăsese în mod deosebit atenţia 
procurorului şi a judecătorului de instrucţie şi anume faptul 
că Dmitri Feodorovici ar fi avut intenţia să se sinucidă în 
zorii zilei. Perhotin declarase că, pe cât se părea, hotărârea 
lui în această privinţă era nestrămutată, după cum îi 
spusese el însuşi cu gura lui, mai mult chiar, îşi încărcase şi 
revolverul şi scrisese şi un bilet, pe care-l băgase în 
buzunar etc, etc. Mai apoi, când Piotr Ilici, căruia tot nu-i 
venea să creadă, îl ameninţase c-o să-l dea în vileag, Miţea îi 
răspunsese rânjind: „Numai că n-o să ai când”. Prin 
urmare, trebuiau să se grăbească, să plece fără întârziere 
la Mokroe, ca să poată pune mâna pe ucigaş până nu apuca 
să-şi zboare creierii. „E clar, e clar!” repeta surescitat 
procurorul. „Aşa procedează toţi fluieră-vânt de-alde ăştia 
ca el: «Mâine îmi pun capăt zilelor, dar, până una-alta, 
vreau să fac o beţie cruntă?» „Povestea cu băuturile şi 


mezelicurile cumpărate de Miţea îl aţâţă şi mai mult: „Vă 
aduceţi aminte de flăcăul acela care l-a omorât pe 
negustorul Olsufiev? Ştiţi ce-a făcut după ce l-a jefuit de o 
mie cinci sute de ruble? Tot aşa, cu banii în mână, aproape 
în văzul tuturor, fără să-i treacă măcar prin minte să-i 
dosească, a întins-o pe loc la frizer, ca după aceea să se 
ducă la dame.” Din păcate însă ancheta şi percheziţia pe 
care o aveau de făcut la domiciliul lui Feodor Pavlovici, 
precum şi celelalte formalităţi, îi mai ţinură în loc. Toate 
astea cereau timp, aşa că se gândiră să trimită, cu vreo 
două ore mai înainte, la Mokroe pe Mavriki Mavrikievici 
Smerţov, zapciul, care venise în ajun la oraş să-şi încaseze 
leafa. Îi dădură instrucţiuni precise ca, până la sosirea 
autorităţilor, să nu facă nici un fel de tămbălău, ci, 
mulţumindu-se numai să nu-l scape o clipă din ochi pe 
„criminal” şi, stând necontenit la pândă, să aibă din timp 
pregătiţi martorii necesari, câţiva poliţişti etc. Mavriki 
Mavrikievici se conformă întru totul ordinelor primite, 
păstrând cel mai deplin incognito; numai lui Trifon Borisâci, 
pe care îl cunoştea de mult, îi suflă la ureche câteva 
cuvinte. Întâmplător, tocmai atunci Miţea se întâlni pe 
întuneric nas în nas cu hangiul, care ieşise după el să-l 
caute şi i se păru că jupânul era schimbat la faţă şi-i vorbea 
mai altfel decât înainte. Totuşi, nici Miţea, nici ceilalţi 
muşterii nu băgaseră de seamă că erau spionaţi. Trifon 
Borisâci reuşi chiar să şterpelească şi să pună bine cutia cu 
pistoale. Oamenii stăpânirii sosiră abia pe la orele cinci 
dimineaţa, în zori, când, în faţa hanului, se opriră două 
troici în care se aflau ispravnicul, procurorul şi judecătorul 
de instrucţie. Doctorul rămăsese acasă la Feodor Pavlovici, 
ca să poată face, a doua zi de dimineaţă, autopsia 
cadavrului, mai ales că îl interesa în cel mai înalt grad 
starea lui Smerdeakov. „Cazurile astea de epilepsie, în care 
crizele se ţin lanţ timp de patruzeci şi opt de ore, 
manifestându-se cu o violenţă neobişnuită, sunt extrem de 
rare şi aparţin ştiinţei”, le declarase el surescitat celor care 


se pregăteau să plece la Mokroe, iar aceştia îl felicitaseră 
râzând pentru descoperirea făcută. Atât procurorul, cât şi 
judecătorul de instrucţie reţinuseră însă aserţiunea 
medicului care afirmase cu certitudine că Smerdeakov n-o 
să mai apuce ziua următoare. 

Încheind această lungă digresiune, după părerea mea 
strict necesară, cred c-ar fi timpul să reluăm firul povestirii 
de acolo de unde ne-am oprit în capitolul precedent. 

III - TRECEREA UNUI SUFLET OMENESC PRIN VĂMILE 
VĂZDUHULUI. PRIMUL CALVAR. 

Miţea şedea pe scaun, uitându-se ca o fiară încolţită la cei 
de faţă, fără să priceapă nimic. Deodată sări în picioare şi, 
cu braţele ridicate spre cer, începu să strige: 

— Nu sunt vinovat! Sângele ăsta nu-l am pe conştiinţă! 
Nu, n-am vărsat sângele tatălui meu!... Am vrut să-l omor, 
dar nu sunt vinovat! Nu l-am ucis eu! 

Nici nu apucă bine să isprăvească şi Gruşenka ieşi de după 
perdea şi se aruncă la picioarele ispravnicului. 

— Numai eu sunt de vină, numai eu, c-aşa am fost eu 
blestemată! Ţipă ea sfâşietor, cu lacrimile pe obraji, 
întinzând spre el mâinile. Din cauza mea l-a omorât!... Eu l- 
am chinuit, eu l-am împins în păcat! Atâta ce l-am canonit şi 
pe bietul bătrân, răposatul, din răutate, numai de răul meu 
a făcut asta! Numai eu sunt vinovată, întâi şi-ntâi eu, pe 
mine să cadă păcatul! 

— Da, tu eşti criminala! Tu eşti capul răutăţilor! 
Dezmăţato, târâtură, totul e numai din vina ta! Răcni 
ispravnicul, ameninţând-o cu pumnul, dar fu numaidecât 
pus la respect cu toată străşnicia. 

Procurorul îl luă chiar de braţ. 

— Mihail Makarovici, asta-i curată harababură! Izbucni el, 
sufocându-se de indignare. Stingheriţi cercetările... Vreţi să 
stricaţi totul...? 

Nikolai Parfenovici fierbea şi el de necaz: 

— Trebuie să se ia măsuri! Da, să se ia măsuri! Altfel nu se 
poate...! 


— Judecaţi-ne împreună! Urla ca scoasă din minţi 
Gruşenka, stând mai departe în genunchi. Pedepsiţi-ne pe 
amândoi, vreau să merg cu ella moarte! 

Miţea se aruncă în genunchi lângă ea şi o cuprinse în 
braţe. 

— Gruşa, viaţa mea, sângele meu, lumină sfântă! Nu 
ascultați ce spune, să nu credeţi nici un cuvânt! Zbieră el. 
Nu e cu nimic vinovată, n-a vărsat nici o picătură de sânge, 
vă jur că-i nevinovată! 

În momentul acela, după câte îşi amintea, retrăind mai 
apoi întâmplările, vreo doi-trei indivizi se repeziră să-i 
despartă, scoţând-o pe Gruşenka din odaie; când se 
dezmetici în sfârşit, Miţea se văzu stând la masă. Alături şi 
în spatele lui străjuiau nişte inşi cu insigne pe piept. În faţa 
lui, pe canapea, luase loc judecătorul de instrucţie, Nikolai 
Parfenovici, care-l îmbia mereu să bea o gură de apă din 
paharul de pe masă. „Bea, ca să te mai înviorezi puţin, să 
vezi c-o să te liniştească, nu te speria, fii calm”, repeta 
mereu cu aerul cel mai amabil din lume. Miţea povestea mai 
târziu că toată atenţia lui în clipele acelea era prinsă de 
inelele mari de pe degetele judecătorului, dintre care unul 
cu ametist şi altul cu o piatră galbenă, străvezie şi foarte 
strălucitoare. Mult timp după interogatoriu, încă se mai 
gândea cu mirare cum fusese posibil ca inelele acelea să 
exercite o atracţie atât de irezistibilă asupra lui, în ceasurile 
chinuitoare pe care le trăise atunci, încât nu fusese în stare 
să-şi ia ochii de la ele şi să le uite ca pe nişte obiecte cu 
totul nepotrivite situaţiei în care se afla. La stânga, în locul 
unde şezuse mai înainte Maximov, se instalase procurorul, 
iar la dreapta, locul Gruşenkăi era ocupat de un tânăr 
rumen în obraji, îmbrăcat, chipurile, cu nişte straie 
vânătoreşti, destul de ponosite, în faţa căruia, Dumnezeu 
ştie de unde, apăruseră ca prin farmec o călimară şi nişte 
coli de hârtie. Era grefierul pe care judecătorul de 
instrucţie îl adusese cu el. Ispravnicul stătea la fereastră, în 


celălalt capăt al odăii, iar lângă el, tot în dreptul geamului, 
Kalganov. 

— Bea puţina apă! Îl îndemnă blajin, pentru a zecea oară, 
judecătorul de instrucţie. 

— Am băut, domnilor, am băut... Nu înţeleg... Ce mai 
aşteptaţi: striviţi-mă, tăiaţi-mi capul, hotărâţi-mi o dată 
soarta! Exclamă Miţea, uitându-se ţintă la judecătorul de 
instrucţie, cu ochii aproape ieşiţi din orbite. 

— Aşadar, dumneata afirmi categoric că nu eşti vinovat de 
moartea tatălui dumitale, Feodor Pavlovici? Întrebă blând, 
dar în acelaşi timp apăsat Nikolai Parfenovici. 

— Nu sunt vinovat! E adevărat, am vărsat sânge de om, 
dar nu era sângele tatălui meu, ci al celuilalt bătrân, 
sărmanul! Şi-mi pare rău de el, rău îmi pare! Eu l-am ucis, 
eu i-am luat zilele bietului moşneag, eu, cu mâna mea, l-am 
culcat la pământ... Dar e îngrozitor totuşi să răspunzi 
pentru o crimă cu alta pe care n-ai săvârşit-o, o crimă şi mai 
cumplită, dar de care nu sunt vinovat... Îmi aduceţi o 
acuzaţie zdrobitoare, domnilor, parcă mi-aţi fi dat cu o 
măciucă în cap! Dar cine, cine l-a omorât pe tata? Cine a 
putut să-l omoare, dacă nu eu? E într-adevăr un mister, o 
absurditate, ceva neverosimil...! 

— Da, asta e întrebarea: cine a putut să-l omoare?... 
Începu judecătorul de instrucţie, dar procurorul Ippolit 
Kirillovici (de fapt, substitutul de procuror, e mai comod 
însă pentru noi să-l numim aşa) îi tăie vorba numaidecât şi, 
schimbând cu el o privire, zise: 

— Nu trebuie să-ţi faci stinge rău din pricina bătrânului 
Grigori Vasiliev. Sluga dumneavoastră trăieşte, şi-a venit în 
simţiri, deşi l-ai lovit destul de rău - după cum ne-a declarat 
el, lucru pe care chiar dumneata l-ai recunoscut adineauri - 
şi este în afară de orice pericol, cel puţin aşa ne-a asigurat 
doctorul. 

— Grigori trăieşte? Sunteţi sigur, n-a murit va să zică?! 
Exclamă Miţea dând din mâini. Se lumină deodată la faţă. 
Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că mi-ai ascultat ruga şi ai 


săvârşit această minune fără seamăn pentru mine, 
păcătosul şi netrebnicul!... Da, da, mi-ai ascultat ruga 
fiindcă toată noaptea m-am rugat!... Şi Miţea se închină de 
trei ori. Simţea ca un nod în gât. 

— Mai mult chiar, de la el, adică de la numitul Grigori, 
deţinem cele mai preţioase declaraţii în legătură cu 
dumneata... Încercă să continue procurorul, dar Miţea sări 
brusc în picioare... 

— O clipă, domnilor, numai o clipă, vă rog! Mă duc la 
dânsa... 

— A, nu, dă-mi voie! Acum nu se poate! Imposibil! Strigă 
cu o voce stridentă Nikolai Parfenovici, ridicându-se la 
rândul său. 

Gealaţii cu insigne pe piept îl siliră pe Miţea să se aşeze la 
loc... 

— Îmi pare rău, domnilor! N-aş fi lipsit decât un moment... 
Voiam numai să-i spun că sângele ăsta, care mi-a apăsat 
toată noaptea conştiinţa, s-a spălat, a dispărut fără urmă şi 
că, totuşi, nu sunt un criminal! Doar e logodnica mea, 
domnilor! Rosti Miţea avântat şi cu un ton pătruns de 
respect faţă de Gruşenka, rotindu-şi privirile peste chipurile 
celor din jur. O, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnilor! 
Mă simt ca înviat din morţi, mi-aţi redat viaţa cu un singur 
cuvânt!... Bătrânul ăsta... M-a purtat în braţe, domnilor, m- 
a scăldat în covată când am rămas singur pe lume la trei 
ani, părăsit de toţi, a fost mai mult decât un tată pentru 
mine...! 

— Aşadar, dumneata, începu judecătorul. 

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, numai un moment 
vă rog, îl întrerupse Miţea şi, punând coatele pe masă, îşi 
îngropa faţa în palme. Lăsaţi-mă să-mi adun gândurile, să 
răsuflu puţin. E prea mult pentru un biet om ca să nu se 
simtă zdruncinat până în fundul rărunchilor, inima omului 
nu este o tobă să îndure atâtea lovituri, domnilor... 

— Poate ar fi bine să mai iei o gură de apă... Îngăimă 
Nikolai Parfenovici. 


Miţea îşi descoperi obrazul şi se porni pe râs. Avea o 
privire mai veselă acum şi părea cu totul transfigurat. Până 
şi glasul său era altul: anchetatorii aveau acum în faţa lor 
un om la fel ca şi ei, conştient că poate să stea de vorbă cu 
dânşii ca de la egal la egal, o veche cunoştinţă care-i 
întâmpina ca şi cum s-ar fi întors cu o zi înapoi, când nu se 
întâmplase încă nimic şi s-ar fi întâlnit cu toţii la cine ştie ce 
reuniune mondenă. E locul să menţionăm aici că de la 
început, de cââd venise la noi în oraş, Miţea fusese primit 
cu braţele deschise în casa ispravnicului, ca după aceea 
vizitele lui să se rărească treptat, iar în ultima lună să 
înceteze cu totul, aşa că ispravnicul de câte ori îl vedea pe 
stradă se încrunta răspunzându-i la salut numai cu politeţe, 
lucru pe care Miţea îl observase de mult. Pe procuror îl 
cunoştea mai puţin; din când în când, obişnuia să facă însă 
câte o vizită de curtoazie soţiei acestuia, o persoană 
nervoasă şi cam fantezistă. De ce se ducea pe la dânsa nici 
el, cred, n-ar fi ştiut să spună; fapt e că soţia procurorului îl 
primea de fiecare dată cu plăcere şi se interesa de el tot 
timpul, fără vreun motiv special. Cu judecătorul de 
instrucţie nu avusese încă timpul să intre în legături mai 
strânse, dar se întâlnise cu el în câteva rânduri la nişte 
cunoştinţe comune şi de vreo două ori chiar stătuse mai 
mult de vorbă cu dânsul, de preferinţă despre femei. 

— Constat că eşti un anchetator foarte abil, Nikolai 
Parfenovici, râse Miţea înviorat. Acum însă am să caut să-ţi 
dau şi eu o mână de ajutor. O, nu ştiţi ce bine mi-aţi făcut, 
domnilor, parc-aş fi înviat din morţi... Vă rog să nu-mi luaţi 
în nume de rău că vorbesc aşa deschis cu domniile-voastre 
şi fără nici un fel de fasoane. De altfel, vă mărturisesc cinstit 
c-am băut cam multişor şi sunt puţin turmentat. Mi se pare 
c-am avut onoarea, Nikolai Parfenovici... Onoarea şi 
plăcerea să vă întâlnesc în casa unei rude ale mele, 
Miusov... Domnilor, n-am pretenţia, fireşte, să fiu pe picior 
de egalitate cu dumneavoastră, îmi dau prea bine seama de 
situaţia în care mă aflu. Asupra mea planează... Da, dacă 


Grigori a făcut, aşa cum spuneţi, declaraţii în legătură cu 
mine... Probabil că planează asupra mea o bănuială 
cumplită! E teribil, într-adevăr teribil înţeleg foarte bine! 
Dar să trecem la fapte, domnilor, vă stau la dispoziţie, sper 
c-o să terminăm repede, nu-i aşa, domnilor? Ascultaţi Nu-i 
aşa că n-o să dureze prea mult, din moment ce nu mă ştiu 
cu nimic vinovat? 

Miţea vorbea iute, volubil, nervos, expansiv, ca şi cum ar fi 
fost într-adevăr convins că avea în faţă pe cei mai buni 
prieteni ai săi. 

— Prin urmare, vom nota deocamdată că dumneata 
respingi categoric acuzaţia ce ţi se aduce, rosti solemn 
Nikolai Parfenovici şi, întorcându-se spre grefier, îi dictă în 
şoaptă ceea trebuia să consemneze. 

— Să notaţi? Vreţi să notaţi? Bine, scrieţi, sunt de acord, n- 
am nimic împotrivă, domnilor, sunt perfect de acord... 
Numai că, să vedeţi... Staţi, staţi, scrieţi aşa cum vă spun: 
recunosc că m-am făcut vinovat de agresiune, de lovire 
gravă a unui biet unchiaş. De asta da, sunt vinovat. E 
adevărat că, în adâncul sufletului meu, mă simt vinovat şi de 
altceva, dar asta nu mai trebuie să scrieţi! Adăugă el, 
adresându-se grefierului. Face parte din viaţa mea 
particulară şi nu vă interesează pe dumneavoastră, 
domnilor, fiindcă nu văd de ce v-ar interesa ce se petrece în 
tainiţele inimii mele... Şi că nu sunt vinovat de moartea 
bătrânului meu tată! E ceva fără sens! O idee pur şi simplu 
absurdă!... Am să vă dovedesc pe loc şi o să vă convingeţi 
îndată că am dreptate. Veţi vedea c-p să râdeţi pe urmă, o 
să râdeţi cu hohote, domnilor, că v-a putut trece prin minte 
cumva o asemenea bănuială...! 

— Linişteşte-te, Dmitri Feodorovici, interveni judecătorul 
ca şi când ar fi căutat să-i transmită calmul său, potolindu-i 
efervescenţa. Înainte de a continua interogatoriul, aş vrea - 
dacă bineînţeles accepţi să răspunzi - să confirmi faptul că 
dumneata - după cum reiese chiar din spusele dumitale de 
până acum - nu prea îl priveai cu ochi buni pe răposatul 


Feodor Pavlovici şi că erai tot timpul în ceartă cu dânsul... 
Cel puţin acum un sfert de oră, dacă nu mă înşel, ai 
declarat în gura mare că aveai intenţia să-l ucizi, „Nu l-am 
omorât, ai strigat dumneata, dar am vrut să-l omor”. 

— Am strigat eu aşa? De, ştiu eu, tot ce se poate, 
domnilor! Da, aşa e, din păcate am vrut să-l omor, de multe 
ori mi-a trecut prin gând... Din păcate, da, e adevărat...! 

— Prin urmare, ai vrut s-o faci. Bun. N-ai putea acum să ne 
explici ce anume a determinat ura asta înverşunată 
împotriva tatălui dumitale? 

Miţea se întunecă deodată la faţă. 

— Ce să vă mai explic, domnilor! Dădu el din umeri, 
coborând privirile în pământ. Nu mi-am ascuns niciodată 
sentimentele, tot oraşul le cunoaşte, sau cel puţin aceia 
care vin mai des la local. Chiar acum câteva zile mi le-am 
mărturisit în chilia stareţului Zosima... Şi în aceeaşi seară |- 
am bătut pe tata atât de crunt că puţin a lipsit să nu moară 
de mâna mea. Ba chiar am jurat că a doua oară când o să 
vin am să-l omor neapărat, am jurat asta de faţă cu 
martori... O, dacă-i vorba de martori, puteţi găsi cu 
duiumul! O lună întreagă am urlat c-o să-l ucid, toată lumea 
din oraş a auzit!... Faptele sunt evidente, faptele au 
elocvenţa lor, sunt grăitoare, dar sentimentele, domnilor, 
sentimentele sunt cu totul altceva! (Miţea se întunecă şi mai 
tare). Mi se pare totuşi, domnilor, că nu aveţi nici un drept 
să-mi scormoniţi sentimentele. Îmi dau perfect de bine 
seama că sunteţi învestiţi cu o anumită autoritate, dar 
sentimentele mele mă privesc pe mine exclusiv, sunt lucruri 
prea intime şi, deci, strict personale... După cum ştiţi însă 
nu le-am ascuns niciodată... Am vorbit în gura mare despre 
ele la tractir, mărturisindu-le oricui voia să-mi dea ascultare 
şi... Şi nici acum n-am să fac din ele un secret. Văd că în 
cazul de faţă există dovezi zdrobitoare împotriva mea: am 
spus la toată lumea c-am să-l ucid şi uite că omul a fost într- 
adevăr asasinat! Cine poate să fie ucigaşul dacă nu eu? Ha- 
ha! Va iert, domnilor, vă iert din toată inima! Sunt şi eu uluit 


peste măsură, simt că se încreţeşte pielea pe mine, căci 
dacă nu l-am omorât eu, atunci cine a săvârşit crima? Nu-i 
aşa? Dacă nu sunt eu asasinul, atunci cine să fie? Domnilor, 
întrebă el brusc, vreau să ştiu, vă rog stăruitor să-mi 
spuneţi: unde a fost ucis? Cum? Cu ce şi cum? Vă rog să-mi 
spuneţi şi mie! 

Vorbise precipitat, uitându-se când la procuror, când la 
judecătorul de instrucţie. 

— L-am găsit la dânsul în birou, pe jos, întins pe spate, cu 
capul spart, răspunse procurorul. 

— E îngrozitor, domnilor! Miţea se cutremură înfiorat şi 
punând cotul pe masă îşi acoperi ochii cu mâna. 

— Mai departe... Zise Nikolai Parfenovici. Vreau să ştiu, 
aşadar, motivul care a determinat ura dumitale. Pare-mi-se 
c-ai declarat în public c-ar fi o gelozie la mijloc. 

— Da şi gelozie, dar nu numai atât. 

— Răfuieli băneşti? 

— Da, băneşti. 

— Dacă nu mă înşel, ai pomenit despre o sumă de trei mii 
de ruble, ce-ţi revenea din moştenirea rămasă de pe urma 
răposatei dumitale mame şi pe care bătrânul nu ţi-a achitat- 
0. 

— Care trei mii?! Era o sumă mult mai mare! Protestă 
Miţea. Mi-a oprit mai mult de şase mii, poate chiar peste 
zece mii! Da, aşa e, am spus la toată lumea, am urlat la 
toate răspântiile. Dar până la urmă m-aş fi mulţumit şi cu 
trei mii. Restul - ducă-se dracului! Aveam nevoie urgentă de 
trei mii de ruble... de aceea consideram că pachetul cu trei 
mii de ruble, pe care-l ţinea sub pernă pentru Gruşenka, mi 
se cuvenea mie de fapt, era averea mea, domnilor, de care 
m-a prădat. 

Procurorul şi judecătorul schimbară o privire 
semnificativă; procurorul îşi permise chiar să facă un semn 
din ochi colegului său. 

— O să revenim mai târziu asupra acestui punct, zise 
judecătorul. Ne dai voie, nu-i aşa, să luăm notă şi să 


consemnăm în procesul-verbal faptul că dumneata 
considerai cele trei mii de ruble din plic drept proprietatea 
dumitale? 

— Puteţi scrie, domnilor, îmi dau seama că este o dovadă 
în plus împotriva mea, dar să ştiţi că nu mă tem de dovezi, 
ba, mai mult chiar, eu însumi mă acuz. Aţi auzit, mă acuz eu 
însumi! Am impresia, domnilor, că v-aţi făcut o părere 
greşită despre mine, mă credeţi altfel de cum sunt, adăugă 
el trist şi mohorât. Aveţi de a face cu un om cinstit, onorabil, 
să nu uitaţi asta. Un om care a făcut multe ticăloşii, dar 
care în sufletul lui a fost şi a rămas cinstit... În sfârşit, nu 
ştiu cum să vă explic... Toată viaţa n-am dorit decât sa fiu un 
om cinstit, onorabil, cum s-ar zice; am pătimit pentru 
onoarea mea, am căutat-o cu felinarul, ca Diogene şi totuşi, 
o viaţa întreagă m-am purtat ca un ticălos, ca toată lumea, 
de altfel, domnilor... Adică nu, nu! Nu ca toată lumea! De ce 
să vorbesc cu păcat, numai eu, eu singur am fost în stare să 
mă port aşa, nu se poate să fie toată lumea ca mine! Miţea 
se strâmbă de durere. Simt că-mi plesneşte capul, domnilor, 
dar nu-i nimic, să continuăm: nu puteam să-l sufăr, e 
adevărat, nu puteam să-l văd în ochi, avea ceva necinstit în 
el, i se citea asta pe faţă, detestam fanfaronada lui, plăcerea 
lui de a călca în picioare tot ce este sfânt, zeflemelile lui, 
lipsa lui de credinţă, totul, totul la el mi se părea odios! Dar 
acum, după ce a murit, nu mai gândesc aşa. 

— Nu? 

— Nu c-aş gândi altfel, propriu-zis, dar îmi pare rău că L- 
am urât. 

— "Te câieşti? 

— Nu, nu poate fi vorba de căinţă... Asta nu mai trebuie să 
notaţi. Nici eu nu sunt o comoara de om, domnilor, dacă-i 
vorba de bunătate şi nici prea chipeş nu sunt, aşa câ n- 
aveam nici un drept să mă uit cu scârbă la el, nu-i aşa? Asta 
puteţi s-o scrieţi! 

O melancolie ciudată punea treptat stăpânire pe el. Şi, pe 
măsură ce răspundea la întrebările judecătorului, devenea 


din ce în ce mai posac. Tocmai atunci însă se întâmplă un 
lucru cu totul neaşteptat. Deşi fusese scoasă cu forţa din 
odaie de la începutul interogatoriului, Gruşenka se afla 
destul de aproape, n-o despărţeau decât două încăperi de 
odaia albastră, în care se instalaseră anchetatorii, întâi o 
odăiţă cu o singură fereastră, în care şedea ea, pe urmă 
salonul unde avusese loc petrecerea şi se dansase. Nu mai 
era nimeni cu dânsa în afară de Maximov care, înlemnit de 
spaimă, se agăţase de ea ca de unica lui salvare. Uşa era 
păzită de un gealat cu insignă în piept. Gruşenka plângea. 
La un moment dat, simțind că nu mai poate pune stavilă 
durerii, sări în sus frângându-şi mâinile şi ieşi valvârtej 
afară, la Miţea al ei, ţipând sfâşietor: „Păcatele mele, 
păcatele mele!” Atât de năprasnic se petrecu totul, încât 
gealatul de la uşă nu mai avu răgaz să-i taie drumul. 

Auzind răcnetul său, Miţea începu să tremure ca varga, 
zvâcni de pe scaun şi se repezi înaintea ei, urlând şi el 
disperat. Nu-i lăsară totuşi să se apropie unul de altul, atât 
doar că apucară să se mai vadă o dată. Miţea se simţi 
înşfăcat de o mână care-l opri locului şi începu să se zbată 
din răsputeri, încercând să scape din strânsoare; abia dacă 
putură să-l stăpânească trei-patru oameni. Gruşenka avu şi 
ea aceeaşi soartă; Miţea o văzu întinzând mâinile spre el şi 
ţipând în timp ce o scoteau afară. Când incidentul se 
termină în sfârşit, se pomeni din nou pe scaun, la masă, 
faţă-n faţă cu judecătorul, strigând iarăşi şi iarăşi, fără 
încetare: 

— Ce aveţi cu ea? De ce o chinuiţi aşa? E nevinovată, vă 
jur că-i nevinovată...! 

Procurorul şi judecătorul de instrucţie îşi dădeau toată 
silinţa să-l potolească. Trecură aşa vreo zece minute, până 
când Mihail Makarovici, care ieşise o dată cu Gruşenka, se 
întoarse grăbit în odaie şi-i comunică, vădit impresionat, 
procurorului: 

— Am dus-o jos, tocmai la celălalt capăt, dar dacă-mi daţi 
voie, domnilor, aş vrea să-i spun un cuvânt nenorocitului 


ăstuia. În prezenţa domniilor-voastre, bineînţeles! 

— Vai de mine, mai încape vorbă, Mihail Makarovici?! 
Încuviinţă judecătorul de instrucţie. Nu avem nimic 
împotrivă! 

— Dmitri Feodorovici, ascultă-mă, băiatule... Începu 
bătrânul. Pe chipul lui tulburat se citea o neţărmurită 
compătimire, o duioşie aproape părintească pentru bietul 
om. Am coborât cu Agrafena Alexandrovna a dumitale şi am 
lăsat-o cu fetele jupânului, le-am spus să aibă grijă de ea. E 
şi moşneagul acela acolo, Maximov, nu se dezlipeşte de 
dânsa. Am înduplecat-o să fie cuminte, auzi? Am căutat s-o 
liniştesc şi cred c-am reuşit s-o conving, i-am spus că 
dumneata eşti obligat să te dezvinovăţeşti şi de aceea 
trebuie să te lase în pace şi să nu te necăjească, altfel s-ar 
putea să te încurci şi să dai vreun răspuns greşit, care ţi-ar 
îngreuna şi mai mult situaţia, pricepi? Într-un cuvânt, aşa 
cum i-am vorbit m-a înţeles. E femeie deşteaptă, frate dragă 
şi tare de treabă, nu zici c-a vrut să mă sărute pe mine, om 
bătrân?! Cât s-a mai rugat pentru dumneata! M-a trimis să- 
ţi spun că poţi fi liniştit în privinţa ei, aşa că, fătul meu, 
acum, când mă întorc la dânsa, trebuie să-i spun că ţi-ai 
venit în fire şi că nu-i porţi de grijă. Hai, potoleşte-te, fii om 
de înţeles! Dinspre partea mea, domnilor, vă mărturisesc că 
mă simt cu păcat faţă de ea: este un suflet de creştin, o 
fiinţă blândă ca un mieluşel şi n-o cred în stare să facă 
vreun rău. Aşadar, pot să-i spun, Dmitri Feodorovici, c-o să 
stai liniştit, da? 

Inimă bună, bătrânul adăugase multe de la el, dar durerea 
Gruşenkăi, atât de adânc omenească, reuşise să-i zguduie 
sufletul blajin, încât acum era cu lacrimile în ochi. Miţea se 
repezi la el. 

— lertaţi-mă, domnilor, nu vă supăraţi, daţi-mi voie, vă rog, 
numai o clipă! Strigă el. Sunteţi un înger, Mihail 
Makarovici, nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru tot ce-aţi 
făcut pentru dânsa. Am sa stau liniştit, da, da, am să fiu 
chiar bine dispus. Şi fiindcă aveţi un suflet atât de bun, deo 


nemărginită bunătate, vă rog să-i spuneţi că sunt vesel, da, 
vesel şi cu râsul pe buze de bucurie, ştiind că 
dumneavoastră sunteţi lângă ea, ca un înger păzitor. C-o să 
isprăvesc repede şi, cum o să scap, am să vin s-o văd, să 
aibă răbdare! Apoi, întorcându-se către anchetatori: 
Domnilor! Am să-mi deschid inima în faţa domniilor-voastre, 
am să vă spun tot ca să terminăm mai curând. Ce veselie o 
să fie pe noi şi cum o să mai râdem împreună după aceea, 
când o să isprăvim, nu-i aşa? Femeia aceasta, domnilor, este 
regina sufletului meu! O, lăsaţi-mă să vă vorbesc despre ea, 
îngăduiţi-mă să vă împărtăşesc taina mea scumpă... Vad că 
am de-a face cu nişte oameni de omenie: este lumina 
ochilor mei, e ca o sfântă pentru mine! O, dac-aţi şti! Aţi 
auzit-o cum a strigat: „Cu tine merg şi la moarte!” Şi ce-a 
avut de la mine, un amărât de golan, o sărăcie? De ce mă 
iubeşte? Merit eu, un neisprăvit, un netrebnic ca mine cu 
mutra asta păcătoasă, să mă iubească într-atât, încât să 
meargă cu mine la ocnă? Pentru mine s-a târât adineauri la 
picioarele domniilor-voastre, ea, care-i atât de mândră şi al 
cărei suflet e atât de curat! Cum să n-o admir, cum să nu-mi 
mărturisesc dragostea în gura mare, cum să n-o doresc cu 
toată fiinţa mea, aşa cum o doresc în clipa asta? O, 
domnilor, iertaţi-mă! Dar acum, acum mă simt în sfârşit 
liniştit! 

Căzu pe scaun şi, cu faţa îngropată în palme, izbucni în 
lacrimi. De astă dată însă erau lacrimi de fericire. Îşi reveni 
însă numaidecât. Bătrânul ispravnic părea încântat, ca şi 
juriştii de altfel: simțeau că interogatoriul intrase pe un nou 
făgaş. După ce-l petrecu pe ispravnic până la uşă, Miţea se 
întoarse aproape voios. 

— Ei şi acum, domnilor, sunt cu totul la dispoziţia 
domniilor-voastre! Şi... Dacă n-ar fi fost toate aceste 
amănunte care să ne încurce, poate ne-am fi înţeles din 
capul locului. Uite că iar am pomenit despre ele... Sunt la 
dispoziţia dumneavoastră, dar pentru asta jur că avem 
nevoie de încredere reciprocă, eu de încrederea domniilor- 


voastre, iar dumneavoastră de încrederea mea, altfel n-o s- 
o scoatem la capăt niciodată. O spun chiar în interesul 
anchetei. La treabă, domnilor, la treabă... Şi mai ales nu-mi 
mai scormoniţi sufletul, nu mă mai chinuiţi cu tot felul de 
mărunţişuri, întrebaţi-mă numai ce este strict necesar, 
cercetaţi numai faptele, faptele precise şi sunt gata să vă 
dezvălui tot. Lăsaţi dracului amănuntele! 

Miţea spuse astfel tot ce avea de spus. Interogatoriul se 
desfăşură mai departe. 

IV - AL DOILEA CALVAR 

— Nici nu-ţi dai seama cât de mult ne reconfortează 
bunăvoința pe care o dovedeşti, arătându-te gata să 
răspunzi la întrebări, Dmitri Feodorovici... Îl lăudă Nikolai 
Parfenovici înseninat. Un sentiment de vădită satisfacţie 
făcea să-i lucească ochii mari, cenuşii, uşor bulbucaţi, a 
căror miopie ieşea şi mai mult în vileag acum, că-şi scosese 
ochelarii. Ai spus un lucru foarte înţelept în ce priveşte 
încrederea reciprocă; ai dreptate, fără încredere nu se 
poate limpezi o problemă atât de importantă, dacă într- 
adevăr persoana asupra căreia planează bănuiala doreşte, 
speră şi e în stare să se dezvinovăţească. Dinspre partea 
noastră, vom face tot ce ne stă în putere... Cred că ţi-ai 
putut da seama după comportarea noastră de până acum... 
Eşti de acord, Ippolit Kirillovici? Se adresă el procurorului. 

— Bineînţeles, încuviinţă acesta, deşi ceva mai rece decât 
Nikolai Parfenovici. 

Trebuie să vă spun că Nikolai Parfenovici, proaspăt venit la 
noi în oraş, simţise de la început, de când îşi luase slujba în 
primire, o adâncă stimă pentru Ippolit Kirillovici de care se 
ataşase sufleteşte. Era poate singurul om care credea 
orbeşte în excepţionala pătrundere psihologică şi în darul 
oratoric al sărmanului nostru procuror „nedreptăţit”, 
considerându-l cu adevărat o victimă a indolenţei celor 
mari. Îl cunoştea din auzite încă de la Petersburg. La rândul 
său, tânărul judecător de instrucţie era unicul om din lume 
la care procurorul „persecutat” părea să ţină cu toată 


sinceritatea. În drum spre Mokroe, avuseseră destul răgaz 
să discute şi să cadă de acord în privinţa afacerii pe care 
trebuiau s-o ancheteze şi acum Nikolai Parfenovici, cu 
mintea lui ageră, prindea din zbor sensul celei mai uşoare 
aluzii, descifra pe loc orice schimbare de fizionomie a 
colegului său mai vârstnic, îl înţelegea dintr-un cuvânt spus 
pe jumătate, dintr-o privire, ba chiar numai dintr-o simplă 
clipire a ochilor. 

— Domnilor, lăsaţi-mă să vă istorisesc tot ce s-a întâmplat, 
dar vă rog insistent să nu mă întrerupeţi cu întrebări 
inutile, am să vă spun tot, îi preveni Miţea înfrigurat. 

— Perfect. Îţi mulţumim. Dar înainte de a asculta 
destăinuirile dumitale, aşa vrea, dacă-mi dai voie, să mai 
precizez un lucru care ne interesează în mod deosebit şi 
anume: este vorba de cele zece ruble pe care le-ai 
împrumutat ieri, în jurul orei cinci, de la prietenul dumitale 
Piotr Ilici Perhotin, lăsând amanet pistoalele. 

— Aşa e, domnilor, le-am amanetat pentru zece ruble! Ei 
şi? Asta-i tot, ce pot să vă spun mai mult? Le-am amanetat 
când m-am întors de da ţară. 

— Te-ai întors de la ţară? Dar ce, ai fost plecat din oraş? 

— Da. Domnilor, am fost la patruzeci de verste de aici, n- 
aţi ştiut? 

Procurorul şi Nikolai Parfenovici se uitară unul la altul. 

— În general, cred că ar fi mai bine să începi prin a ne 
descrie punct cu punct ziua de ieri, de pildă, ce-ai făcut ieri 
dimineaţă? Aş vrea să te întreb, cu permisiunea dumitale, 
pentru ce ai plecat din oraş, când anume ai plecat şi la ce 
ora te-ai întors înapoi... În sfârşit, tot ce ne poţi spune în 
legătura cu această plecare... 

— Păi eu ce zic, tocmai de aici trebuia să porniţi, râse 
Miţea. Şi dacă vreţi să ştiţi ar fi mai bine să reiau firul 
întâmplărilor nu de ieri, ci de alaltăieri dimineaţa. Numai 
aşa o să înţelegeţi de de, unde şi cu ce scop ani plecat. 
Aşadar, domnilor, alaltăieri am fost la un negustor din oraş, 


Samsonov, să-i cer împrumut trei mii de ruble contra unei 
garanţii foarte serioase. Era ceva foarte, foarte urgent... 

— Dacă-mi dai voie, îl întrerupse politicos procurorul. Cum 
se explică nevoia asta urgentă de bani? Şi de ce îţi trebuia 
neapărat suma asta, trei mii de ruble în cap? 

— Ei, domnilor, iarăşi o întrebare de prisos, ne pierdem în 
amănunte: de ce, pentru ce, de ce atâta şi nu atâta şi aşa 
mai departe... Dac-o să continuăm aşa, n-o să ne ajungă nici 
trei volume pentru toată povestea asta, ar trebui chiar şi un 
epilog. 

Miţea vorbea cu o blajină familiaritate, deşi oarecum 
impacientat, ca un om însufleţit de cele mai bune intenţii şi 
care nu doreşte altceva decât să mărturisească cinstit 
adevărul. 

— Domnilor, urmă el, făcând la rândul său o paranteză, n- 
aş vrea să-mi luaţi în nume de rău încăpăţânarea asta a 
mea. Puteţi fi siguri că vă port tot respectul şi că sunt 
perfect conştient de situaţie. Să nu credeţi cumva că sunt 
turmentat. M-am trezit din beţie. Şi chiar dac-aş fi beat n-ar 
fi nimic. Vorba aceea: 

Treaz de-oi fi, sunt dobitoc când mă-mbăt sunt isteţ foc. 

Ha-ha! Îmi dau seama, domnilor, că până se vor lămuri 
lucrurile, nu mi-e permis sa fac asemenea spirite, înseamnă 
să fiu ireverenţios, dar vă rog să-mi daţi voie să-mi păstrez 
demnitatea mea omenească. Înţeleg prea bine că în 
momentul de faţă există o diferenţă între noi: în ochii 
dumneavoastră trec totuşi drept un criminal şi, deci, în nici 
un caz nu putem discuta de la egal la egal. Şi pe urmă, 
dumneavoastră aveţi obligaţia să mă urmăriţi, doar nu mă 
pot aştepta să mă felicitaţi pentru pocinogul pe care l-am 
făcut cu Grigori. Nu se poate să loveşti aşa un biet om 
bătrân şi să-i spargi capul fără să tragi consecinţele. 
Probabil că pentru treaba asta o să-mi faceţi proces şi o să 
stau la răcoare vreo şase luni de zile, dacă nu chiar un an, 
nu ştiu ce pedeapsă prevede codul penal în asemenea 
cazuri. Dar fără pierderea drepturilor civile... Fără 


pierderea drepturilor, nu-i aşa, domnule procuror? Cum vă 
spuneam, domnilor, îmi dau perfect de bine seama de 
diferenţa ce există între noi... Totuşi, trebuie să 
recunoaşteţi că întrebările de felul acesta - unde ai călcat, 
cum ai călcat, când ai călcat şi în ce ai călcat - sunt în stare 
să încurce şi pe Dumnezeu. Dacă s-o întâmpla să mă 
zăpăcesc şi o să consemnați mai ştiu eu ce trăsnaie în 
procesul-verbal, negru pe alb, unde o să ajungem? Nicăieri! 
Şi apoi, dac-am început vorbăria asta lăsaţi-mă s-o duc până 
la capăt, iar dumneavoastră, ca oameni de omenie şi cu 
studii înalte, o să fiţi indulgenţi. În concluzie, deci, vă rog 
din tot sufletul să renunţaţi la tipicul obişnuit al unui 
interogatoriu! Nu vă gândiţi dinainte: să începem 
chestionarul cu mărunţişuri, cu tot felul de fleacuri, 
cerându-i, bunăoară, să ne spună cum s-a sculat, ce a 
mâncat, cum a scuipat şi după ce vom „adormi atenţia 
criminalului” să-l pocnim în moalele capului cu o întrebare 
care să-l turtească: „Pe cine ai ucis, pe cine ai prădat?” Ha- 
ha! Asta-i procedura reglementară, chiţibuşurile pe care se 
bizuie toată strategia dumneavoastră! Dar, domnilor, cu 
asemenea chiţibuşuri îi puteţi adormi pe mujici, la mine însă 
nu se prind! Ştiu eu cum merge treaba, că doar am făcut şi 
eu armata, ha-ha-ha! Nu vă supăraţi, domnilor, vă rog să-mi 
iertaţi impertinenţa! Exclamă el, privindu-i cu o blândeţe 
neaşteptată, aproape curioasă. Se cade să fiţi ceva mai 
indulgenţi cu Miţea Karamazov, sunt lucruri care, poate, nu 
i se iartă unui om deştept, dar lui Miţea, da! Ha, ha! 

Nikolai Parfenovici râdea ascultându-l. Procurorul, în 
schimb, nici nu zâmbea măcar, mulţumindu-se să se uite la 
el atent, cu o privire pătrunzătoare, ca şi cum ar fi căutat să 
nu scape nici o vorbă, nici o mişcare, nici o tresărire a celei 
mai mici cutişoare de pe obrazul lui. 

— Dar noi am procedat aşa din capul locului, observă 
Nikolai Parfenovici, continuând să râdă. Am stabilit să nu te 
derutăm cu întrebări inutile, nu te-am pus să ne spui nici 
cum te-ai sculat, nici ce ai mâncat, am început cu esenţialul. 


— Înţeleg, înţeleg şi apreciez! Sunt mişcat de bunătatea 
pe care mi-o arătaţi, bunătate, într-adevăr, a unor suflete 
nobile. Suntem aici trei persoane onorabile - nu-i aşa? 

— Prin urmare, discuţia noastră trebuie să se bizuie pe 
încrederea reciprocă, pe care e firesc s-o nutrească unii 
faţă de alţii oamenii civilizaţi, oamenii de lume, legaţi între 
ei prin onoarea şi rangul lor social. În orice caz, daţi-mi voie 
ca, într-un moment de grea cumpănă cum e cel de faţă, 
când onoarea mea este târâtă în noroi, să vă consider drept 
cei mai buni prieteni ai mei! Sper să nu luaţi acest lucru ca 
pe o ofensă, nu-i aşa, domnilor! 

— Câtuşi de puţin, dimpotrivă, ţi-ai exprimat minunat 
sentimentele, Dmitri Feodorovici! Aprobă solemn Nikolai 
Parfenovici. 

— Iar cât priveşte amănuntele, domnilor, jos cu toate 
chiţibuşurile avocăţeşti! Strigă Miţea exuberant. Altfel, cine 
ştie ce dracu mai iese până la urmă! Am dreptate? 

— Am să-ţi urmez întocmai sfaturile judicioase, îi luă vorba 
din gură procurorul. Totuşi, nu pot să renunţ la întrebarea 
pe care ţi-am pus-o. Este foarte important să ştim pentru ce 
ai avut nevoie de această sumă, adică exact de trei mii de 
ruble. 

— Pentru ce? Pentru una, pentru alta... În sfârşit... ca să 
plătesc o datorie de onoare. 

— Cui? 

— De astă dată refuz categoric să răspund, domnilor! Nu 
pentru că n-aş putea sau ar trebui să-mi calc pe inimă, ori 
m-aş teme s-o fac, Doamne fereşte! Este un fleac, nimica 
toată, dar nu vreau să răspund din principiu: este vorba de 
viaţa mea particulară şi nu permit nimănui să se atingă de 
ea! E un principiu la care ţin. Întrebarea dumitale, domnule 
procuror, nu are nici o legătură cu împrejurarea de faţă şi 
tot ce nu are legătură cu ea face parte din viaţa mea intimă! 
Trebuia să restitui o datorie, o datorie de onoare. Cui? Nu 
vreau să vă spun! 


— Ne dai voie să consemnăm acest lucru? Întrebă 
procurorul. 

— Cu cea mai mare plăcere. Luaţi notă că refuz să spun şi 
nici n-am să spun vreodată. Ar fi nedemn din punctul meu 
de vedere. Dacă vreţi, puteţi adăuga şi asta. Cum văd eu, 
aveţi timp de pierdut ca să notaţi atâtea năzbâtii! 

— Dă-mi voie, stimate domn, să te previn şi să-ţi atrag 
atenţia asupra unui lucru pe care dumneata poate nu-l 
cunoşti, rosti autoritar procurorul cu un aer deosebit de 
grav. Dumneata ai tot dreptul să nu răspunzi la întrebările 
pe care ţi le punem, iar noi la rândul nostru nu avem nici un 
drept să te tragem de limbă, dacă dintr-un motiv sau altul 
refuzi să răspunzi la întrebările noastre. Asta rămâne la 
alegerea dumitale. Totuşi, suntem datori să-ţi deschidem 
ochii şi să-ţi arătăm că-ţi periclitezi singur situaţia refuzând 
să dai anumite explicaţii. Şi acum, continuă, te rog... 

— Domnilor, nu mă supăr... Eu. Îngăimă Miţea ruşinat de 
admonestarea procurorului. Cum vă spuneam, Samsonov 
ăsta, la care m-am dus atunci... 

N-are rost, cred, să redau peripeţiile pe care cititorul le 
cunoaşte din cele arătate mai înainte. Vrând să termine mai 
repede, Miţea se străduia să prezinte cât mai amănunţit 
întâmplările, fără să piardă totuşi prea mult timp. Dar cum, 
pe măsură ce vorbea, declaraţiile lui erau consemnate, 
trebuia să se întrerupă în tot momentul. Enervat, blestema 
mereu în sinea lui procedeul, deşi deocamdată nu-şi 
pierduse încă răbdarea. Din când în când doar răbufnea: 
„Domnilor, dar asta l-ar scoate din fire şi pe Dumnezeu!” 
sau: „Domnilor, de ce mă fierbeţi aşa de pomană? Continua 
să fie totuşi la fel de prietenos şi expansiv ca şi până atunci. 
Le povesti, de pildă, cum fusese tras pe sfoară de Samsonov 
(acum nu mai avea nici o îndoială că bătrânul îi jucase un 
renghi) şi cum îşi vânduse ceasul pentru şase ruble, ca să 
aibă bani de drum. Spre nemăsurata lui indignare, 
amănuntul acesta inedit şi pentru procuror, ca şi pentru 
judecătorul de instrucţie, se bucură de o atenţie deosebită 


din partea anchetatorilor care găsiră de cuviinţă să-l 
consemneze în procesul-verbal, întrucât era o nouă 
confirmare a faptului că nu avusese nici o leţcaie în buzunar 
cu două zile mai înainte. Cu cât trecea vremea însă Miţea 
devenea tot mai posac. Le povesti călătoria pe care o făcuse 
în căutarea lui Copoiu, noaptea petrecută în cocioaba unde 
fusese cât pe ce să moară asfixiat de emanaţiile din sobă etc 
şi ajungând la întoarcerea lui în oraş, se apucă să descrie în 
amănunţime, fără să fie rugat, chinurile prin care trecuse 
din pricina geloziei. Oamenii legii îl ascultau în tăcere, cu 
luare-aminte; reţinură mai ales faptul că, pentru a o urmări 
mai uşor pe Gruşenka, el avea mai demult instalat un post 
de observaţie în grădina Mariei Kondratievna, de unde 
putea să supravegheze spatele casei lui Feodor Pavlovici şi 
că Smerdeakov îl ţinea la curent cu tot ce se petrecea; toate 
acestea fură consemnate minuţios în procesul-verbal. Le 
vorbi apoi cu pasiune şi pe îndelete despre gelozia lui, cu 
toate că-i era penibil să-şi dea în vileag nişte sentimente 
atât de intime, să le expună aşa, la lumina zilei, „de râsul 
lumii”; de dragul adevărului căuta să-şi calce pe inimă, 
trecând peste orice reticenţă, Până la urmă însă văzând 
privirile severe şi impasibile ale procurorului şi 
judecătorului de instrucţie aţintite asupra lui, în timp ce le 
făcea aceste destăinuiri, se simţi nespus de intimidat: 
„Frumos îmi şade, se mustra el, cuprins de amărăciune, 
merită oare mucosul ăsta, Nikolai Parfenovici, cu care zilele 
trecute flecăream vrute şi nevrute despre femei şi 
procurorul ăsta ofticos să-mi deschid aşa sufletul în faţa lor, 
ce ruşine!” Ca să-şi spună apoi în gând, drept consolare, un 
vers: „Iaci, inimă şi rabdă; smereşte-te şi taci!” îşi înfrână 
însă nerăbdarea şi reluă firul povestirii. Ajungând la 
incidentul cu doamna Hohlakova, se simţi din nou bine 
dispus; ba chiar avu chef să le istorisească o anecdotă care 
circula pe socoteala acestei cuconiţe şi care nu avea nici o 
legătură cu ancheta, dar judecătorul îi taie numaidecât 
vorba, rugându-l politicos să se rezume la lucrurile 


„esenţiale”. Când le descrise apoi disperarea ce-l 
cuprinsese în momentul în care ieşise din casa Hohlakovei, 
mărturisindu-le c-ar fi fost în stare atunci „să înjunghie pe 
cineva, numai să facă rost de cele trei mii de ruble”, 
anchetatorii îl opriră din nou, ca să consemneze în 
procesul-verbal că „intenţionase să înjunghie pe cineva”. 
Miţea nu obiectă nimic. În sfârşit, le povesti cum prinsese 
de veste că Gruşenka îl trăsese pe sfoară, luându-şi imediat 
tălpăşiţa de la Samsonov, deşi lui îi spusese c-o să stea cu 
bătrânul până la miezul nopţii. „A fost spre norocul Feniei 
că n-aveam nici un moment de pierdut, altminteri, domnilor, 
cred c-aş fi ucis-o acolo, pe loc!” îl luă gura pe dinainte. Şi 
de astă dată, cuvintele lui fură notate cu sfinţenie. Miţea 
aşteptă posomorât până ce grefierul isprăvi de scris, dar 
când se pregătea să urmeze, povestindu-le cum alergase 
într-un suflet acasă la taică-său şi intrase în grădină, 
procurorul îl opri şi, deschizând o servietă mare, pe care o 
ţinea lângă el pe canapea, scoase dinăuntru pisălogul de 
aramă şi i-l arata. 

— Cunogşti obiectul ăsta? Îl întrebă el. Miţea zâmbi 
întunecat. 

— Ah, da! Cum să nu-l cunosc?! Vrei să mi-l dai puţin să 
mă uit la el... Ba nu, dracu să-lia, ce-mi trebuie! 

— Ai uitat să pomeneşti despre el, observă judecătorul de 
instrucţie. 

— Ei, drăcie! Doar nu vă închipuiţi că l-aş fi tăinuit, până la 
urmă trebuia să vorbesc şi de el! Am uitat, atâta tot! 

— Eşti atât de bun să ne spui cât mai amănunţit cum ţi l-ai 
procurat? 

— Poftim, cu cea mai mare plăcere, domnilor. 

Miţea le relată cum înşfăcase pisălogul şi fugise din casă. 

— Dar în ce scop te-ai înarmat cu acest instrument? 

— În ce scop? Ştiu eu, aşa, fără nici un scop! L-am luat şi 
am fugit afară! 

— Dar de ce l-ai luat, dacă nu voiai să faci nimic cu el? 


Miţea fierbea de necaz. Se uită ţintă la „mucosul acela” cu 
un zâmbet strâmb, înciudat. Se simţea din ce în ce mai 
prost când se gândea că-şi deschisese sufletul faţă de 
„asemenea indivizi”, vorbindu-le atât de sincer şi cu atâta 
spontaneitate despre gelozia lui. 

— Dar mai dă-l dracului de pisălog! Izbucni el fără să vrea. 

— Totuşi... 

— L-am luat ca să mă apăr de câini. Era întuneric... L-am 
luat aşa, să am ceva asupra mea pentru orice eventualitate. 

— Mai înainte tot aşa aveai obiceiul să ieşi înarmat din 
casă, noaptea, dacă zici că ţi-e frică să umbli pe întuneric? 

— Ei, drăcia dracului! Cu dumneavoastră nu se poate 
discuta, domnilor! Strigă Miţea scos din fire. Şi, roşu la faţă 
de mânie, se întoarse către grefier şi-i dictă în pripă, cu un 
tremur isteric în glas: Scrie imediat... Zi aşa... „am luat 
pisălogul şi m-am dus glonţ la tatăl meu... Feodor 
Pavlovici... Să-i dau cu el în cap, să-l omor!” Sunteţi 
mulţumiţi, domnilor? V-aţi liniştit? Apostrofă el pe oamenii 
legii, privindu-i sfidător. 

— Îţi dai seama, cred, că nu putem lua în serios o 
declaraţie făcută într-un moment de enervare, iritat de 
întrebările noastre pe care ţii cu tot dinadinsul să le 
bagatelizezi, deşi sunt de o mare, de o extremă importanţă! 
Îi răspunse procurorul glacial. 

— Îmi pare rău, domnilor! Dar ce vreţi să vă spun? Am luat 
pisălogul... Ei şi? Pentru ce se întâmplă să iei ceva în mână 
în asemenea cazuri? Habar n-am! L-am luat pur şi simplu şi 
am fugit. Asta-i tot! Mai mare ruşinea, zău, domnilor, 
passons... 436). Altfel, jur că nici nu mai deschid gura! 

Îşi luă capul în palme, sprijinindu-şi coatele pe masă. 
Şedea întors din profil către ei şi privea stăruitor peretele 
din faţă silindu-se să înăbuşe un sentiment duşmănos ce 
stătea să-l copleşească. Era gata să se ridice brusc de pe 
scaun, declarându-le că nu mai scoate un cuvânt „chiar 
dacă i-ar tăia capul”. 


— Vedeţi, domnilor, urmă el în silă, am impresia, cum stau 
aşa şi vă ascult, că visez cu ochii deschişi... Ştiţi, mi s-a 
întâmplat de câteva ori să visez acelaşi lucru... E un vis 
ciudat, ce revine din când în când... Parcă mă urmăreşte 
cineva noaptea, cineva de care mi-e teribil de frică bâjbâie 
aşa pe întuneric, căutându-mă şi eu atunci mă ascund după 
uşă sau după dulap... Şi mi-e ruşine că mă ascund, cu atât 
mai mult cu cât îmi dau seama că el ştie foarte bine unde 
mi-e ascunzătoarea, dar se face că nu mă vede înadins, ca 
să mă chinuie mai tare şi să poată savura pe îndelete 
spaima mea... Aşa cum faceţi şi dumneavoastră acum! 
Exact aşa! 

— De multe ori se întâmplă să ai asemenea visuri? Se 
informă procurorul. 

— Da... Miţea se strâmbă. Nu cumva vrei să consemnezi şi 
asta în procesul-verbal? 

— Nu, nu vreau, în orice caz însă visele dumitale sunt 
destul de curioase. 

— Numai că de astă dată nu mai e un vis! E realitate, 
domnilor, realitatea vieţii! Eu sunt lupul, iar dumneavoastră 
vânătorii. Ce mai aşteptaţi? De ce nu hăituiţi fiara? 

— Comparaţia dumitale e cu totul deplasată... Îi reproşa 
pe un ton blajin Nikolai Parfenovici. Nu mai apucă să 
urmeze, căci Miţea luă iarăşi foc, deşi explozia năprasnică 
de mânie de mai înainte îi răcorise inima şi-l făcuse să se 
mai îmbuneze. 

— Nu, domnilor, nu! Exclamă el. Puteţi să nu acordaţi nici 
un credit unui criminal ori unui infractor pe care-l torturați 
cu întrebările dumneavoastră, dar unui om cinstit, 
domnilor, unui om însufleţit de cele mai lăudabile 
sentimente (o spun cu tot curajul!), nu, nu se poate să nu-i 
daţi crezare!... Nu aveţi nici un drept să nu-l credeţi... 
Dar... 


V- AL TREILEA CALVAR. 


Miţea îşi continuă mărturisirile ceva mai temperat, deşi se 
vedea clar că îşi da toată silinţa să nu omită cumva vreun 
amănunt. Povesti cum sărise peste gard în grădina tatălui 
său, cum se apropiase tiptil de casă şi tot ce se întâmplase 
apoi sub fereastră. Clar şi răspicat, ca şi când ar fi căutat să 
cizeleze fiecare cuvânt în parte, zugrăvi sentimentele pe 
care le încercase în clipele acelea când ardea de nerăbdare 
să afle dacă Gruşenka era sau nu înăuntru. 1 se păru curios 
că atât procurorul, cât şi judecătorul de instrucţie, îl 
ascultau de astă dată cu un aer cât se poate de rezervat, 
uitânduse la el cu nişte priviri îngheţate şi învrednicindu-se 
rareori să-i pună câte o întrebare. Miţea nu izbutea să 
descifreze nimic pe figurile lor. „S-au supărat, se simt jigniţi 
probabil, dracu să-i pieptene!” îşi spuse el. Când le 
destăinui cum îi trecuse prin gând, în cele din urmă, să 
recurgă la semnalul prin care bătrânul urma să fie anunţat 
în cazul când ar fi venit Gruşenka, nici procurorul, nici 
judecătorul nu acordară vreo atenţie cuvântului semnal, ca 
şi cum nici nu l-ar fi auzit. Lipsa lor de curiozitate avu darul 
să-l intrige pe Miţea. Ajunse, în sfârşit, la momentul când îl 
văzuse pe taică-său aplecându-se pe fereastră şi când, 
învolburat de o ură năprasnică, smucise pisălogul din 
buzunar. Miţea făcu o pauză şi, cum şedea aşa, privind din 
profil peretele din faţa lui, îşi dădea seama că-n vremea 
asta cei doi anchetatori îl sorbeau din ochi. 

— Şi atunci, zise judecătorul, ai scos arma şi... Şi pe urmă 
ce s-a mai întâmplat? 

— Pe urmă? Pe urmă l-am ucis... l-am dat una cu pisălogul 
în tâmplă şi i-am spart capul... Asta ar fi versiunea 
dumneavoastră! Izbucni el, scăpărând fulgere de indignare 
din ochi. Mânia ce se stinsese o clipă în sufletul lui se 
dezlănţui de astă dată cu o forţă nestăvilită. 

— Asta ar fi versiunea noastră, repetă Nikolai Parfenovici, 
dar versiunea dumitale care e? 

Miţea îşi lăsă privirile în pământ şi tăcu o bucată de vreme. 


— Versiunea mea, domnilor? Rosti el, în sfârşit, încet de 
tot. Ştiu eu, poate că lacrimile cuiva sau poate că maică- 
mea s-o fi rugat lui Dumnezeu pentru mine, ori sfântul duih 
va fi pogorât în clipa aceea în sufletul meu - nu ştiu, în orice 
caz însă diavolul a fost biruit. M-am tras înapoi de la 
fereastră şi am rupt-o la fugă spre gard... Iata s-a speriat - 
nu m-a observat decât atunci - a dat un țipăt şi a dispărut 
imediat de la geam, parcă-l văd şi acum. Am străbătut în 
goana mare grădina, am ajuns la poalele ulucilor şi... Acolo 
m-a prins Grigori, tocmai încălecasem gardul când m-a 
înhăţat... 

Abia atunci ridică ochii spre ascultători. Amândoi 
continuau să se uite la el, atenţi şi impasibili. Inima îi zvâcni 
înfiorată de indignare. 

— Vă bateţi joc de mine! Exclamă el. 

— De unde deduci asta? Îl întrebă Nikolai Parfenovici. 

— Nu credeţi nici un cuvânt din tot ce v-ara spus, iată de 
unde! Îmi dau seama doar că atinsesem punctul culminant: 
bătrânul zace acolo cu capul spart, iar eu, după ce v-am 
descris atât de dramatic cum am simţit deodată imboldul 
să-l omor şi chiar cum am scos pisălogul din buzunar, să 
spun c-am fugit aşa, tam-nesam, de la fereastră... Un 
adevărat poem! Un poem în versuri! Şi chiar mă credeţi pe 
cuvânt?! Haida-de! Tare sunteţi mucaliţi, domnilor! 

Miţea se răsuci atât de brusc, încât scaunul trosni din 
încheieturi. 

— N-ai observat cumva, începu procurorul fără să ia câtuşi 
de puţin în consideraţie indignarea lui, în momentul când ai 
plecat de la fereastră, dacă uşa dinspre grădină, din spatele 
casei, era deschisă sau nu? 

— Nu, nu era deschisă. 

— Nu era? 

— Dimpotrivă, era încuiată, ferecată, cine putea s-o 
deschidă? Adică staţi! Uşa! Exclamă el tresărind, ca şi când 
s-ar fi dumerit, în fine. Aţi găsit-o cumva descuiată? 

— Da. 


— Păi cine putea s-o deschidă dacă n-aţi descuiat-o 
dumneavoastră? Întrebă Miţea, peste măsură de mirat. 

— Uşa era dată de perete. Ucigaşul tatălui dumitale, fără 
îndoială, a intrat în casă pe acolo şi tot pe acolo a ieşit 
afară! Rosti răspicat, apăsând pe fiece cuvânt, procurorul. 
E limpede ca lumina zilei. Asasinatul a fost săvârşit în odaie 
şi nu prin fereastră. Asta s-a stabilit precis la anchetă după 
poziţia în care se afla corpul şi după multe alte indicii. În 
privinţa asta, nu încape nici o îndoială. 

Miţea părea consternat. 


— Dar nu se poate, domnilor! Strigă el, pierzându-şi capul. 
Eu... Eu n-am intrat în casă... Categoric vă spun. Tot timpul 
cât am zăbovit în grădină şi până în momentul când am 
plecat, uşa a fost încuiată. Am stat aşa la pândă sub 
fereastră şi m-am uitat la tata pe geam, atâta tot... Ţin 
minte foarte bine tot ce s-a întâmplat până în ultima clipă. 
Şi chiar dacă n-aş fi ţinut minte, sunt sigur c-a fost aşa, de 
vreme ce nimeni altul în afară de mine, de Smerdeakov şi 
de răposatul, nu cunoştea semnalul şi, fără semnal, pentru 
nimic în lume n-ar fi deschis cuiva! 

— Semnalul? Care semnal? Întrebă avid procurorul cu o 
curiozitate aproape morbidă, pierzându-şi dintr-o dată 
toată gravitatea. 

Ai fi zis că încearcă să se strecoare şerpeşte, să-l învăluie 
pe furiş. Simţea că se ascunde aici un lucru de o importanţă 
capitală pe care nu ajunsese încă să-l cunoască şi se gândea 
cu inima strânsă că Miţea va refuza poate să-l dea în vileag. 

Miţea clipi viclean din ochi, zâmbind ironic, maliţios. 

— Va să zică, nu ştiai nimic! Şi dacă nu vreau să-ţi spun? 
Era un semnal pe care nu-l cunoştea decât răposatul, eu şi 
Smerdeakov, atâta tot şi bunul Dumnezeu fireşte, dar n-aş 
crede c-o să puteţi afla de la el secretul. Şi e un lucru 
extrem de interesant, pe baza lui s-ar putea eşafoda o 
construcţie întreagă, ha-ha! Fiţi pe pace, domnilor, temerile 
dumneavoastră sunt neîntemeiate, fiindcă am să vă spun 
tot! Nu ştiţi încă cu cine aveţi de-a face! Inculpatul se 
denunţă singur, depune împotriva lui însuşi! Da, fiindcă eu 
sunt un om de onoare, aşa cum nu sunteţi dumneavoastră! 

Procurorul înghiţi fără să clipească, rând pe rând, toate 
ofensele, tremurând tot de nerăbdare să afle faptul acela 
inedit. Miţea le descrise precis şi detailat semnalele pe care 
Feodor Pavlovici le inventase pentru Smerdeakov, 
explicându-le semnificaţia fiecărei bătăi în geam, le făcu şi o 
demonstraţie ciocănind în masă, ca să-şi poată da mai bine 
seama şi la întrebarea lui Nikolai Parfenovici dacă semnalul 
folosit de el atunci când ciocănise la fereastră era cel prin 


care bătrânul trebuia să ia cunoştinţă că „a venit Gruşenka” 
răspunse că da, într-adevăr îi anunţase venirea Gruşenkăi. 

— Acum nu mai rămâne decât să ridicaţi schelăria! Spuse 
el în încheiere pe un ton agresiv, întorcând dispreţuitor 
capul. 

— Şi semnalele astea zici că nu le cunoştea decât 
răposatul dumitale tată, Smerdeakov şi dumneata? Încolo 
nimeni nu mai ştia de ele? Insistă Nikolai Parfenovoci. 

— Numai noi trei, tata, feciorul din casă, Smerdeakov şi cu 
mine şi poate bunul Dumnezeu. Notaţi: bunul Dumnezeu - 
nu strică! Şi dumneavoastră o să aveţi odată nevoie de el! 

Toate astea fură, bineînţeles, consemnate în procesul- 
verbal. În timp ce grefierul aşternea mărturia lui pe hârtie, 
procurorul se trezi deodată spunând, ca şi când i-ar fi venit 
în minte o idee la care nu se gândise până atunci: 

— În cazul acesta, dacă Smerdeakov cunoştea şi el 
semnalul, iar dumneata respingi atât de energic învinuirea 
de a-ţi fi ucis tatăl, nu cumva feciorul o fi fost acela care a 
bătut în geam aşa cum conveniseră, făcându-l pe bătrân să-i 
deschidă uşa, ca pe urmă... pe urmă să-l asasineze? 

Miţea se uită la el cu o ironie acerbă şi în acelaşi timp cu 
privirea încărcată de ură. Se uită lung de tot la el, fără să 
spună un cuvânt, atât de lung, încât procurorul începu să 
clipească. 

— Ai prins vulpea! Rosti el într-un târziu. Ai înhăţat-o de 
coadă, pârdalnica! He-he! Îţi citesc lămurit gândurile, 
domnule procuror! Credeai c-o să sar în sus, c-o să mă agăţ 
de o vorbă aruncată în vânt, răcnind în gura mare: „Sigur 
că da, Smerdeakov trebuie să fie criminalul. Recunoaşte, 
mărturiseşte cinstit că într-adevăr aşa ţi-ai închipuit! Nu? 
Altfel, să ştii că nu mai scoţi nimic de la mine! 

Procurorul însă nu voi să mărturisească. Tăcea, aşteptând. 

— Ei uite, ai greşit, n-am de gând să arunc vina pe 
Smerdeakov! 

— Şi chiar nu-l bănuieşti de loc? 

— Dar ce, dumneavoastră îl bănuiţi cumva? 


— L-am bănuit şi pe el la un moment dat. Miţea îşi pironi 
privirea, tăcut, în podea. 

— Să lăsăm gluma deoparte, rosti el posac, după un timp. 
Din capul locului, adică din momentul când am ieşit de după 
perdea, trebuie să vă spun că m-a fulgerat un gând: 
„Smerdeakov!” Stăm aici la masă, strigând din fundul 
rărunchilor că n-am vărsat eu sângele tatii şi nu sunt 
vinovat şi, între timp, îmi suna mereu în ureche: 
„Smerdeakov!” Numele ăsta nu-mi ieşea din cap şi pace. 
Adineauri chiar mi-a trecut din nou prin minte: 
„Smerdeakov!” Dar numai o clipă, atâta tot, fiindcă mi-am 
zis imediat: „Nu, n-a fost el!” Nu, domnilor, nu el este 
făptaşul! 

— Atunci poate că bânuieşti pe altcineva. O altă persoană, 
se interesă cu menajamente Nikolai Parfenovici. 

— Nu ştiu cine sau ce persoană anume putea să facă asta, 
dacă e mâna lui Dumnezeu aici sau a satanei, în orice caz,... 
Nu poate fi vorba de Smerdeakov! I-o reteză scurt Miţea. 

— De ce afirmi atât de categoric, de ce îl aperi cu atâta 
insistenţă? 

— Din convingere. Fiindcă asta-i părerea mea. 
Smerdeakov este de felul lui un netrebnic şi un laş. Un laş, 
întruchiparea tuturor laşităţilor din lume într-un singur om, 
laşitatea în carne şi oase, umblând pe două picioare! 
Pesemne ca l-a ouat o găină. De câte ori îi vorbeam, 
tremura varga de frică să nu-l ucid, deşi nici măcar nu 
mişcăm mâna. E un biet pui de găină bolnav de epilepsie şi 
cam nătărău; şi un copil de opt ani ar putea să-l culce la 
pământ. Ca să vedeţi hal de om! Nu, domnilor, nu e 
Smerdeakov criminalul. De altfel, nici nu era aşa ahtiat 
după bani. De câte ori voiam să-l cinstesc, se codea să 
primească... Pentru ce l-ar fi omorât pe bătrân? Şi pe urmă 
se pare c-ar fi copilul lui din flori! 

— Am auzit şi noi legenda asta. Dar şi dumneata eşti fiul 
tatălui dumitale şi, totuşi, parcă ziceai c-ai vrut să-l omori. 


— Încă o piatră în grădina mea! Afurisită piatră şi tare 
dureroasă! Dar nu mi-e frică. O, domnilor, nu credeţi, oare, 
că-i abject să-mi aruncaţi în faţă lucrul ăsta? E cu atât mai 
abject cu cât eu însumi v-am vorbit despre el! Adevărat, aşa 
e, am vrut să-l omor, ba mai mult chiar, mi-a stat în putere 
să-l ucid! Am declarat eu însumi asta de bunăvoie, singur 
m-am acuzat, am mărturisit chiar c-am fost la un pas de 
crimă! Şi totuşi, nu l-am ucis, m-a apărat îngerul meu 
păzitor, n-aţi înţeles nici pân-acum treaba asta... Tocmai de 
acea e urât din partea dumneavoastră, urât şi abject să-mi 
vorbiţi aşa! Nu l-am ucis eu, nu! Auzi, domnule procuror? 
Nu l-am ucis eu! 

Se opri, sugrumat de indignare. De când începuse 
interogatoriul nu fusese atât de agitat. 

— Ce a declarat Smerdeakov? Se interesă el, după o 
tăcere de câteva clipe. Am dreptul să întreb? 

— Ai dreptul să ne pui orice întrebare, răspunse 
procurorul cu acelaşi aer sever şi distant. Orice întrebare în 
legătură cu faptele, iar noi - ţi-o spun încă o dată - suntem 
datori să-ţi răspundem. L-am găsit pe Smerdeakov zăcând 
fără cunoştinţă în patul lui, în toiul unei crize de epilepsie, o 
criză de o violenţă neobişnuită, pare-se a zecea din ajun. 
Doctorul, care ne însoțea, l-a examinat şi ne-a declarat că s- 
ar putea să nu mai apuce ziua de mâine. 

— Atunci numai dracul mai putea să-l omoare pe tata! 
Răbufni fără să vrea Miţea dându-se astfel de gol că, până 
în momentul acela, încă se mai întrebase: „Să fie, oare, 
Smerdeakov?” 

— O să mai revenim asupra acestui punct, căută să încheie 
politicos discuţia Nikolai Parfenovici. Acum, dacă eşti atât 
de bun, continuă, te rog. 

Miţea ceru să i se lase un pic de răgaz, pe care 
anchetatorii i-l acordară cu multă bunăvoință. După ce se 
odihni puţin, Miţea îşi depănă mai departe spovedania. Se 
vedea însă clar că trebuia să facă un efort ca să vorbească. 
Se simţea sleit de puteri, umilit, răscolit până în adâncul 


sufletului. Pe deasupra, parcă dinadins, procurorul îl sâcâia 
punându-i o mulţime de întrebări în legătură cu tot felul de 
„amănunte”. De pildă, începuse tocmai să povestească cum, 
stând călare pe gard, îl loveşte în cap pe Grigori care-l 
apucase de picior şi cum sărise, apoi, jos să vadă ce i se 
întâmplase, când procurorul îi tăie vorba, rugându-l să-i 
descrie cât mai amănunţit poziţia m care stătea în vârful 
gardului. Miţea făcu ochii mari. 

— Am stat uite-aşa, călare... cu un picior de partea asta şi 
cu celălalt dincolo, peste ulucă... 

— Şi pisălogul? 

— Pisălogul îl aveam în mână. 

— Nu era în buzunar? 'Ţii bine minte? A trebuit să ridici 
mâna ca să loveşti? 

— Cred că da, dar ce rost au toate astea? 

— N-ai vrea să te aşezi pe scaun în poziţia în care te aflai 
pe gard ca să ne arăţi exact cum ai ridicat mâna şi în ce 
parte ai dat lovitura? 

— Vă bateţi joc de mine? Întrebă Miţea, măsurându-l cu 
dispreţ, dar procurorul nici nu clipi măcar. Miţea se răsuci 
enervat pe scaun, aşezându-se călare şi ridică braţul. 

— Uite-aşa l-am miruit! Aşa l-am răpus! Mai vreţi ceva? 

— Mulţumesc. Dacă eşti bun acum să ne explici pentru ce 
ai mai coborât după aceea? În ce scop? Ce te gândeai să 
faci? 

— Ei, fir-ar să fie... M-am dat jos pentru că l-am văzut 
căzând... Mai ştiu eu pentru ce oi fi coborât?! 

— În halul în care erai? Şi tocmai când te pregăteai să 
fugi? 

— Da, în halul în care eram şi tocmai când mă pregăteam 
să fug. 

— Ai fi vrut să-i dai ajutor? 

— Ce ajutor... De, ştiu eu, poate c-am vrut să-i vin într- 
ajutor... Nu-mi amintesc. 

— Cum adică, nu mai ştiai ce se întâmplă cu dumneata? 
Erai inconştient, va să zică? 


— Ba nu! Câtuşi de puţin! Mi-aduc aminte precis tot ce s-a 
întâmplat. Tot, până în cele mai mici amănunte. Am coborât 
să mă uit ce-a păţit şi l-am şters pe faţă cu batista. 

— Ştim, am văzut şi noi batista. Sperai cumva c-o să-l faci 
să-şi vină în simţiri? 

— Nu ştiu dacă m-am gândit la asta. Am vrut să mă 
conving dacă mai trăieşte. 

— Aha, va să zică, ai vrut să te convingi. Şi? 

— Nu sunt medic, aşa că n-am putut să-mi dau seama. Am 
fugit, încredinţat că-l omorâsem, dar iată că şi-a revenit. 

— Perfect, încheie procurorul. Mulţumesc. Atâta am vrut 
să ştiu. Continuă, te rog. 

Din păcate, Miţea nici nu se gândi măcar să spună - deşi 
îşi aducea foarte bine aminte - că sărise jos de pe gard 
numai de mila bătrânului şi că, aplecându-se asupra 
bietului om pe care îl culcase la pământ, rostise chiar 
câteva cuvinte prin care-şi mărturisea părerea de rău: 
„Cine te-a pus, moşnege, să-mi ieşi în cale, acuma ce să-ţi 
fac?!” De aceea procurorul trase concluzia că Miţea 
coborâse de pe ulucă „într-un moment ca ăsta şi în halul în 
care era” numai ca să se încredinţeze dacă unicul martor al 
crimei pe care o săvârşise mai era încă în viaţă sau murise! 
Ce tare de înger trebuie să fie omul ăsta, ce prezenţă de 
spirit şi ce sânge rece trebuie să aibă şi cât de calculat va fi 
fost dacă, până şi într-o împrejurare ca asta, a putut... 
Ş.a.m.d. Procurorul avea deci pentru ce să fie mulţumit: 
„Am reuşit să-l scot din ţâţâni cu „amănuntele” astea şi, 
nervos cum e, l-a luat gura pe dinainte”. 

Miţea făcu un efort ca să vorbească mai departe. Dar şi de 
data asta Nikolai Parfenovici îl întrerupse după primele 
cuvinte: 

— Cum ai putut să intri buzna în camera slujnicei, 
Feodosia Markova, aşa, plin de sânge pe mâini şi pe faţă, 
după cum s-a constatat după aceea? 

— Habar n-aveam că eram plin de sânge, nici n-am băgat 
de seamă! Răspunse Miţea. 


— E perfect plauzibil, se întâmplă de multe ori asta, 
încuviinţă procurorul, sohimbând o privire semnificativă cu 
Nikolai Parfenovici. 

— Ai dreptate, domnule procuror, chiar aşa şi este, n-am 
observat repetă Miţea şi-şi continuă spovedania. 

Venise, în sfârşit, momentul să le împărtăşească hotărârea 
lui subită de a se da „la o parte”, lăsând „calea deschisă 
celor sortiţi fericirii”. Acum însă nu se mai simţea în stare 
să-şi deschidă inima, aşa cum făcuse mai adineauri, 
vorbindu-le din nou despre „regina sufletului său”. Îi era 
lehamite de oamenii aceştia, insensibili, care căutau „să i se 
înfigă în carne ca nişte căpuşe”. De aceea, la întrebările lor 
stăruitoare, se mulţumi să răspundă scurt şi răspicat: 

— Eram decis să-mi iau viaţa. Îmi dădeam seama că nu 
mai aveam nici un rost pe lume. Se înapoiase omul pe care-l 
iubise cândva şi care, fireşte, avea toate drepturile asupra 
ei. Ce-i drept, se purtase ca un nemernic cu ea, dar se 
întorcea acum, după cinci ani, să-i ofere din nou dragostea 
lui şi să repare greşeala pe care o săvârşise faţă de ea, 
printr-o căsătorie legală. Am înţeles atunci că pentru mine 
totul era pierdut... Lăsasem în urmă cinstea pătată şi 
sângele acela, sângele lui Grigori... La ce bun să mai 
trăiesc? M-am dus să răscumpăr pistoalele depuse chezăşie 
şi le-am încărcat cu gândul ca în zorii zilei să-mi zbor 
creierii... 

— Iar peste noapte, mare zaiafet...! 

— Ei, da, aşa e, peste noapte mare zaiafet! Dar terminaţi 
odată, domnilor, ce dracu?! Am vrut să mă împuşc, asta-i 
sigur. Chiar aici, la marginea satului, în zori, la orele cinci, 
mi-aş fi ridicat singur viaţa. Pregătisem chiar şi o scrisoare, 
am scris-o acasă la Perhotin, atunci când am încărcat arma. 
Poftim, citiţi! Să ştiţi însă că astea nu le spun pentru 
dumneavoastră! Se grăbi el să adauge cu un nemăsurat 
dispreţ. 

Scoase biletul din buzunar şi-l aruncă pe masă; 
anchetatorii îl citiră cu toată atenţia şi, potrivit uzanțelor, îl 


adăugară hârtiilor de la dosar. 

— Şi nici atunci când te-ai dus la domnul Perhotin nu ţi-a 
dat prin gând să te speli pe mâini? Nu ţi-era teamă c-o să te 
suspecteze? 

— Să mă suspecteze? N-avea decât, pentru mine totuna 
era. Aş fi venit încoace şi, dimineaţa, la cinci mi-aş fi zburat 
creierii, înainte de a fi apucat să faceţi vreun pas. Dacă nu 
se întâmpla toată dandanaua asta cu taică-meu, n-aţi fi ştiut 
nimic şi n-aţi mai fi bătut atâta drum. Am spus eu că aici 
trebuie să-şi fi băgat dracul coada! El l-a răpus şi totela 
avut grijă să vă dea numaidecât de ştire! În doi timpi şi trei 
mişcări aţi şi ajuns aici! Fantastic, într-adevăr! 

— Domnul Perhotin a declarat că, în momentul când ai 
intrat în casă la el, ţineai în mână... Aşa cum erai, plin de 
sânge... Nişte bani... O mulţime de bani... Un teanc întreg 
de bancnote de o sută. Le-a văzut şi băiatul de serviciu. 

— Da, domnilor, mi se pare că aşa a şi fost. 

— Atunci, se pune o mică problemă, începu nespus de 
mieros Nikolai Parfenovici, ai putea să ne spui de unde ai 
luat suma asta de bani, din moment ce, după calculele 
noastre şi din felul cum au decurs evenimentele, rezultă 
clar că n-ai mai apucat să treci pe acasa? 

Procurorul se încruntă uşor la auzul acestei întrebări cam 
prea directe, dar se feri totuşi să-l întrerupă. 

— Nu, n-am mai apucat să trec pe acasă, recunoscu Miţea, 
în aparenţă cât se poate de liniştit, dar ţinând ochii în 
pământ. 

— Daţi-mi voie atunci să repet întrebarea, continuă 
insinuant Nikolai Parfenovici. De unde ai făcut rost de atâţia 
bani când singur ai declarat că la ora cinci... 

— Aveam mare nevoie de zece ruble şi mi-am amanetat 
pistoalele la Perhotin, pe urmă m-am dus la Hohlakova să-i 
cer împrumut trei mii de ruble pe care a refuzat sa mi le 
dea etc. Etc. Şi toate celelalte, i-o reteză scurt Miţea. Da, 
domnilor, îmi scăpară măseaua după bani, ca deodată să-mi 
pice aşa, din senin, câteva mii de ruble; ce ziceţi de asta? 


Ei, acum că v-am pus pe jeratic, ştiu cel puţin că staţi 
amândoi cu inima pierită de teamă că n-am să vă spun de 
unde am făcut rost de bani! Şi chiar aşa o să fie, de astă 
dată aţi ghicit bine: n-am de gând să vă spun nimic, n-o să 
scoateţi nimic de la mine, domnilor! Rosti el răspicat şi ferm 
hotărât. 

Anchetatorii tăcură câteva clipe. 

— Trebuie să înţelegeţi, domnule Karamazov, că-i absolut 
necesar să ştim lucrul acesta, rosti domol şi smerit Nikolai 
Parfenovici. 

— Înţeleg foarte bine şi, totuşi, n-am să vă spun nimic. 

Procurorul interveni, reamintindu-i că, fireşte, persoana 
anchetată are tot dreptul să nu răspundă la unele întrebări, 
în cazul când crede că răspunsurile lui ar putea să-i aducă 
vreun neajuns şi aşa mai departe; e bine, totuşi, să ia în 
seamă faptul că, trecând sub tăcere anumite lucruri, mai 
ales când este vorba de o chestiune atât de importantă, îşi 
agravează singur situaţia... 

— Şi aşa mai departe! Destul, domnilor, am mai auzit toate 
astea! Îl întrerupse ritos Miţea. Îmi dau perfect de bine 
seama ce importanţă prezintă această întrebare şi ştiu că 
aici este nodul problemei, dar totuşi nu vreau să vă spun 
NIMIC. 

— Treaba dumitale, în fond asta nu ne priveşte pe noi, ci 
pe dumneata, s-ar putea să-ţi tai singur craca de sub 
picioare, îi atrase atenţia, cam nervos, Nikolai Parfenovici. 

— Uitaţi-vă ce este, domnilor, să lăsăm gluma deoparte. 
Miţea ridică privirea din pământ şi se uită dârz în ochii lor. 
Din capul locului am presimţit că aici o să avem de 
întâmpinat un obstacol. Când mi-am început însă 
mărturisirile, nu-mi dădeam încă seama prea bine de 
situaţie, totul plutea ca într-o ceaţă; am fost chiar atât de 
naiv, încât v-am propus să stabilim o „încredere reciprocă”. 
De-abia acum văd că aceasta încredere n-a existat nici un 
moment între noi, altminteri n-am fi ajuns să ne ciocnim de 
acest obstacol! Şi uite că totuşi ne-am ciocnit! Nu pot să vă 


spun nimic şi basta! Nu vă fac nici un reproş, dimpotrivă, 
înţeleg prea bine cum stau lucrurile - fireşte că nu mă 
puteţi crede pe cuvânt! 

Şi se închise în el posomorât. 

— N-ai putea, totuşi, fără să-ţi calci în picioare hotărârea şi 
trecând sub tăcere esenţialul, să ne spui măcar pe departe, 
să ne sugerezi cel puţin motivele grave care te obligă sa 
păstrezi cea mai deplină discreţie într-un moment atât de 
critic pentru dumneata? 

Miţea zâmbi trist, parcă furat de gânduri. 

— Sunt mult mai bun decât credeţi dumneavoastră, 
domnilor. Uite, am să vă spun de ce trebuie să tac, am sa vă 
sugerez, deşi nu meritaţi. Sunt redus la tăcere, domnilor, 
pentru că aici se ascunde un lucru care mă dezonorează. 
Răspunsul la întrebarea de unde am luat banii este atât de 
degradant pentru mine, încât nici chiar asasinarea şi 
jefuirea propriului meu tată - dacă, să zicem l-aş fi ucis ca 
să-i pot fura paralele - n-ar fi fost o infamie mai cumplită. 
lată de ce refuz să vorbesc. Nu pot, pentru că mi-e ruşine. 
Dar ce faceţi? Vreţi să consemnați şi asta în procesul- 
verbal? 

— Da şi asta, se bâlbâi Nikolai Parfenovici. 

— N-ar trebui să fie pomenit acolo cuvântul „infamie” V-am 
făcut această mărturisire din prea multă bunăvoință, când 
puteam foarte frumos să tac din gură. M-am gândit, totuşi, 
să vă dau informaţia cerută, pe care dumneavoastră aţi 
căutat imediat s-o folosiţi împotriva mea. Bine, faceţi cum 
vreţi! Încheie Miţea dispreţuitor şi scârbit. Nu mi-e frică de 
dumneavoastră... Sunt prea mândru ca să mă tem. 

— N-ai vrea să ne spui de ce natură este sentimentul 
acesta de ruşine care te împiedică să vorbeşti? Încercă din 
nou să-l iscodească Nikolai Parfenovici. 

Procurorul făcu din nou o grimasă. 

— Nu-nu! Cest fini 4137), nu vă mai osteniţi. Nu face să mă 
murdăresc. Destul m-am înjosit cât m-am întins la vorbă 
până acum. Nu meritaţi nici dumneavoastră, nici altcineva, 


să-mi deschid sufletul, oricine ar fi acela... Destul, domnilor, 
eu am terminat! 

Vorbise cât se poate de categoric. Nikolai Parfenovici nu 
mai insistă, dar, uitându-se la Ippolit Kirillovici, înţelese din 
privirea lui că acesta nu-şi pierduse încă toate speranţele. 

— N-ai putea să ne spui cel puţin cât de mare era suma pe 
care o aveai la dumneata când ai intrat la domnul Perhotin? 
Câţi bani ţineai în mână în momentul acela? 

— Nu, nu vă pot spune nimic. 

— Pare-mi-se că i-ai pomenit domnului Perhotin de trei mii 
de ruble, pe care ziceai că ţi le-ar fi împrumutat doamna 
Hohlakova. 

— Tot ce se poate. Ajunge, domnilor, nu vreau să vă spun 
câţi bani aveam asupra mea. 

— Atunci ai putea cel puţin să ne povesteşti cum ai ajuns 
aici şi ce ai făcut de când ai sosit. 

— Of, Doamne, n-aveţi decât să întrebaţi oamenii de aici! 
Dar dacă ţineţi neapărat, vă pot pune şi eu la curent. 

Se apucă deci să le relateze cum se desfăşurase seara 
petrecută la Mokroe, dar cred că n-are rost să mai repetam 
ceea ce am arătat mai înainte. Se mulţumi cu o expunere 
seacă, trecând peste amănunte. Nu suflă un cuvânt despre 
apoteoza miraculoasă a dragostei sale, mulţumindu-se sa 
menţioneze că, având în vedere „unele împrejurări 
neprevăzute”, renunţase la sinucidere. Fără să dea nici o 
explicaţie, nici o justificare, nici un detaliu. Şi nici 
anchetatorii nu insistară: evident, erau lucruri care nu 
prezentau nici un interes pentru ei. 

— 'Toate acestea vor fi verificate mai târziu. Vom avea 
prilejul să revenim asupra lor când vom lua declaraţii 
martorilor, formalitate care, bineînţeles, va avea loc în 
prezenţa dumitale, încheie Nikolai Parfenovici. Acum, te rog 
să pui pe masă tot ce ai prin buzunare şi, în primul rând, 
banii pe care-i ai asupra dumitale. 

— Banii, domnilor? La dispoziţie. Îmi dau seama că-i 
necesar. Mă miră chiar că nu mi-aţi cerut-o până acum. E 


adevărat că nici nu puteau să facă picioare, de vreme ce am 
fost tot timpul sub ochii dumneavoastră. Poftim, uite-i aici, 
luaţi-i, număraţi-i, mi se pare că asta-i tot. 

Scoase din buzunar până la ultimul ban, chiar şi 
mărunţişul, două monede de câte douăzeci de copeici, pe 
care le avea în buzunarul jiletcii. Se apucară să-i numere: 
erau opt sute treizeci şi şase de ruble şi patruzeci de 
copeici. 

— Asta-i tot? Întrebă judecătorul de instrucţie. 

— Da. 

— Din declaraţia dumitale reiese c-ai lăsat trei sute de 
ruble în băcănie la Plotnikov. I-ai dat lui Perhotin zece ruble, 
douăzeci surugiului, la cărţi ai mai pierdut încă două sute, 
apoi... 

Nikolai Parfenovici făcu socoteala banilor cheltuiţi. Miţea îl 
ajută, fără să se arate câtuşi de puţin contrariat. 
Reconstituiră totul din memorie şi adunară ban cu ban. 
Judecătorul de instrucţie calculă suma totală. 

— Aşadar, cu cele opt sute de ruble care s-au găsit asupra 
dumitale, ai avut circa o mie cinci sute? 

— Aşa se pare, rosti scurt Miţea. 

— Atunci de ce toată lumea susţine c-ai fi avut mai mult? 

— N-au decât. 

— Dar dumneata ai afirmat acelaşi lucru, nu-i aşa? 

— Şi eu am afirmat. 

— Bine, rămâne să verificăm suma în raport cu declaraţiile 
martorilor. În privinţa banilor să nu duci nici o grijă: vor fi 
puşi bine şi vei reintra în posesia lor la sfârşit... Când se va 
termina povestea asta... Dacă, bineînţeles, se va constata, 
vreau să zic, în cazul când se va dovedi că ai drepturi 
incontestabile asupra lor. Şi acum... 

Nikolai Parfenovici se ridică brusc în picioare pentru a-l 
încunoştiinţa pe Miţea cu solemnitate că „este obligat şi se 
vede silit” să facă o percheziţie amănunţită „atât 
vestimentară, cât şi corporală”. 


— Poftim, domnilor, pot să-mi întorc buzunarele daca vreţi 
şi Miţea se şi apucă sa le întoarcă pe dos. 

— Trebuie sa te dezbraci. 

— Cum? Să mă dezbrac? Ei, drăcie! Nu puteţi să mă 
percheziţionaţi aşa, îmbrăcat? 

— Nu se poate, Dmitri Feodorovici, trebuie să-ţi scoţi 
hainele. 

Miţea se supuse îmbufnat. 

— Cum doriţi. Dar vă rog nu aici, să trecem dincolo, după 
perdea. Cine face percheziţia? 

— După perdea, fireşte, încuviinţă Nikolai Parfenovici, 
înclinând capul. 

Şi pe faţa-i prelungă se întipări o expresie plină de 
gravitate. 

VI - PROCURORUL REUŞEŞTE SĂ-L ÎNCUIE PE MIŢEA. 

Atunci se petrecu un lucru fără doar şi poate uluitor, la 
care Miţea în viaţa lui nu s-ar fi aşteptat. Nici măcar nu i-ar 
fi putut trece prin cap o clipă mai înainte, că cineva şi-ar 
permite vreodată să se poarte aşa cu Miţea Karamazov! Era 
o situaţie atât de umilitoare pentru el şi atâta „aroganță şi 
desconsiderare” din partea lor! Dacă ar fi fost obligat să-şi 
scoată numai surtucul, mai treacă-meargă, dar dumnealor îl 
poftiră să se dezbrace de tot! Ba nu, ce să-l poftească, îi 
porunciră pur şi simplu! Da, da, îi porunciră, fără multă 
vorba! Şi Miţea se supuse fără să crâcnească, se supuse din 
mândrie şi pentru că-i dispreţuia. Şi nu trecuseră numai el 
şi cu Nikolai Parfenovici după perdea; venise cu ei şi 
procurorul împreună cu câţiva gealaţi. „Ca să le dea o mână 
de ajutor, se gândi Miţea, sau ce ştiu eu ce se mai poate 
întâmpla?!” 

— Să-mi scot şi cămaşa? Întrebă el răstit, dar nimeni nu se 
învrednici să-i răspundă Nikolai Parfenovici şi procurorul 
erau ocupați cu examinarea hainelor lui; surtucul, jiletca, 
pantalonii şi şapca; amândoi păreau absorbiți de această 
operaţie. „Fără pic de ruşine, se gândi Miţea, să mai fi 
păstrat măcar o umbră de politeţe.” 


— Vă întreb încă o dată: trebuie să-mi scot şi cămaşa sau 
nu? Repetă el mai apăsat şi mai nervos. 

— Ai răbdare, că-ţi spunem noi, îi răspunse Nikolai 
Parfenovici plin de superioritate, sau cel puţin aşa i se păru 
lui Miţea. 

Judecătorul de instrucţie şi procurorul, amândoi cu un aer 
foarte grav, ţineau un Conciliabul cu jumătate de glas. 

Surtucul, mai ales în partea stângă, jos, la spate, avea 
nişte pete mari de sânge proaspăt închegat, aşa încât nu 
apucase încă să se usuce şi să se scuture. Pantalonii erau şi 
ei murdari de sânge. Nikolai Parfenovici pipăi sub ochii 
martorilor gulerul, manşetele şi toate cusăturile vestonului 
şi pantalonilor, căutând ceva, probabil niscai bani tăinuiţi. 
După toate celelalte, nici măcar nu se ferea să arate că-l 
socoteşte în stare să ascundă bani în cusăturile 
îmbrăcăminţii! „Mă tratează ca pe un borfaş de rând, nu ca 
pe un ofiţer!” îşi zise Miţea. Cei doi îşi împărtăşeau 
presupunerile cu o sinceritate de-a dreptul bizară, fără a se 
sinchisi câtuşi de puţin că se afla şi el de faţă. Bunăoară, la 
un moment dat, grefierul care nu ştiu cum, se strecurase şi 
el după draperie, făcându-şi de lucru slugarnic pe lângă 
anchetatori, atrase atenţia judecătorului asupra şepcii care 
ajunse să fie luată şi ea în cercetare. „Vă aduceţi aminte de 
Gridenko? Ştiţi care: conţopistul, interveni el. S-a dus într-o 
vară să ridice leafa pentru toată cancelaria, ca la întoarcere 
să spună că s-ar fi îmbătat şi ar fi pierdut banii. Unde 
credeţi că i-au găsit mai pe urmă? În căptuşeala chipiului: 
erau numai hârtii de o sută, pe care le făcuse sul şi le 
cususe în căptuşeală!” Anchetatorii îşi aminteau perfect de 
cazul lui Gridenko, de aceea puseră deoparte şapca lui 
Miţea, s-o examineze îndeaproape o dată cu hainele. 

— Îmi dai voie! Exclamă deodată Nikolai Parfenovici, 
observând manşeta mânecii drepte de la cămaşa lui Miţea, 
răsucită înăuntru şi pătată de sânge. Ce-i asta? Sânge? 

— Da, răspunse laconic Mitta. 

— Vreau să spun al cui... Şi de ce e întoarsă înăuntru? 


Miţea îl lămuri că-şi murdărise cămaşa în timp ce-l ştergea 
de sânge pe Grigori şi că-şi suflecase manşeta mai apoi, 
când se spălase pe mâini la Perhotin. 

— Trebuie să-ţi dezbraci şi cămaşa, este foarte 
important... Pentru constituirea probelor materiale. 

Miţea se aprinse la faţă de mânie. 

— Cum adică? Să rămân aşa, în pielea goală? Protestă el. 

— N-ai nici o grijă. O să vedem noi ce-i de făcut. 
Deocamdată, fii bun şi scoate-ţi ciorapii. 

Miţea îl fulgeră cu privirea. 

— Nu, zău, nu glumeşti? E absolut necesar? 

— Fii sigur că nu ne arde de glumă! Riposta Nikolai 
Parfenovici încruntat. 

— Bine, dacă trebuie... Eu. Murmură Miţea şi se lăsă pe 
marginea patului să-şi dea jos ciorapii. 

Îi venea să intre în pământ de ruşine: toată lumea era 
îmbrăcată, numai el - gol puşcă! Ce curios: aşa dezbrăcat, 
la piele, se simţea într-adevăr vinovat şi mai ales îi făcea 
impresia că toată demnitatea lui era la pământ şi că oricine 
avea acum dreptul să-l dispreţuiască. „Când toţi sunt 
despuiaţi nu mai încape nici o ruşine, dar când unul singur 
e în pielea goală şi ceilalţi se uită la el e pur şi simplu 
scandalos! Îi trecu prin minte. Am impresia că trăiesc un 
coşmar, numai în vis ţi se întâmplă asemenea lucruri!” Ce 
chin până să-şi scoată ciorapii: nu erau prea curaţi, ca de 
altfel toată rufăria şi acum aveau să vadă toţi în ce hal sunt! 
Şi pe urmă simţea un fel de repulsie pentru picioarele lui; 
nu se ştie de ce îi intrase în cap că degetele mari erau 
monstruoase, mai ales unghia de la cel drept, îngroşată, 
plată şi îndoită în jos şi acum toată lumea o să fie cu ochii pe 
ea! Copleşit de ruşine, câută să braveze situaţia prin 
grosolănie, silindu-se cu tot dinadinsul să fie cât mai vulgar. 
Îşi smulse cămaşa de pe el. 

— Poate doriţi să căutaţi şi în altă parte? Vă rog, nu vă 
jenaţi! 

— Deocamdată, nu. 


— Şi eu ce să fac? Să stau aşa despuiat? Întrebă el 
turbând de mânie. 

— Pentru moment, da... Fii bun şi aşteaptă aici, poţi să iei 
pătura de pe pat să te înveleşti, dacă vrei, iar eu... Eu mă 
duc să văd ce facem cu lucrurile. 

Hainele fură arătate martorilor şi, după ce se încheie 
procesul-verbal de rigoare, Nikolai Parfenovici ieşi din 
odaie, însoţit de un om care ducea îmbrăcămintea. Ippolit 
Kirillovici se duse şi el. Nu mai rămaseră cu el după perdea 
decât paznicii, care tăceau, fără să-l slăbească o clipă din 
ochi pe arestat. Miţea se înfăşură în pătură, înfrigurat. Şi 
cum învelitoarea era prea scurtă, tot trăgea de ea în jos, 
fără a reuşi să-şi acopere picioarele dezgolite. Nikolai 
Parfenovici zăbovi mult, „exasperant de mult”. „Mă ia drept 
un mucos! Scrâşnea din dinţi Miţea. Si dobitocul ăla de 
procuror s-a cărăbănit şi el, îi cădea nasul pesemne să stea 
cu mine, îi era silă să mia vadă aşa despuiat.” Era convins 
că după percheziţie au să-i aducă lucrurile înapoi, aşa încât 
fu peste măsură de revoltat când îl văzu pe Nikolai 
Parfenovici întorcându-se urmat de un mujic cu nişte haine 
în braţe, dar care nu erau ale lui! 

— Îmbracă-te, îi spuse judecătorul fără nici o sfială, 
mulţumit de reuşita investigaţiilor sale. Domnul Kalganov 
ţinând seama de interesul pe care-l prezintă cazul dumitale, 
a avut amabilitatea să-ţi trimită un rând de haine şi o 
cămaşă curată. Din fericire, le avea în geamantan. Poţi să 
păstrezi ciorapii şi rufăria de corp. 

Miţea se făcu foc. 

— N-am nevoie de hainele altora! Strigă el ameninţător. 
Să faceţi bine să mi le daţi pe ale mele! 

— Imposibil. 

— Daţi-mi hainele mele! Ce am eu cu Kalganov, dracu să-l 
ia cu ţoale, cu tot! 

După multă bătaie de cap, de bine, de rău, îl convinseră să 
se îmbrace. În sfârşit, Miţea se linişti. Anchetatorii îi 
explicară că, fiind murdare de sânge, hainele lui constituiau 


ceea ce se cheamă „un corp delict” şi trebuiau deci 
alăturate celorlalte „probe materiale”, că dânşii, „chiar 
dacă ar vrea, n-au voie să i le lase, având în vedere 
întorsătura pe care putea s-o ia cazul de faţă” etc, etc. Până 
la urmă, Miţea se înduplecă să le dea ascultare şi începu să 
se îmbrace în pripă, ursuz şi tăcut. Se mulţumi doar să 
spună că hainele erau mai scumpe decât ale lui şi că n-ar 
vrea să „se înţolească” cu ele. Şi pe urmă erau şi „ridicol de 
strâmte”. Adică ce, să facă pe caraghiosul fiindcă aşa le-a 
venit gust dumnealor? 

Anchetatorii însă se străduiră să-i arate că exagerează, că 
domnul Kalganov era doar un pic mai înalt decât el şi că 
deci numai pantalonii aveau să fie ceva mai lungi decât ar fi 
trebuit. Surtucul însă, într-adevăr, îl cam strângea la umeri. 

— Pe dracu, nu vedeţi că nici nu pot să mă închei... 
Bodogăni Miţea. Fiţi buni, vă rog şi spuneţi-i din partea mea 
domnului Kalganov că eu, personal, nu i-am cerut nimic şi 
că am fost silit să umblu costumat ca un măscărici. 

— Dumnealui înţelege situaţia şi-i pare foarte rău... 
Fireşte nu de haine, ci de tot ce s-a întâmplat... se bâlbâi 
Nikolai Parfenovici. 

— Mă doare în cot de părerile lui de rău! Ei, acum unde 
mergem? Sau trebuie să rămân mai departe aici? 

Îl poftiră să treacă iar dincolo. leşi de după perdea 
cătrănit, ferindu-se de privirile celorlalţi. Cu straiele acelea 
de căpătat, se simţea îngrozitor de umilit chiar şi în ochii 
mujicilor ori ai lui Trifon Borisăci, care apăruse o clipă în 
prag şi se făcuse nevăzut. „A venit să se uite ca la urs”, se 
gândi Miţea. Se aşeză în acelaşi loc ca la început, înainte de 
percheziţie. „Ce fantasmagorie, îmi vine să cred că visez!” 
Simţea într-adevăr că-şi pierde minţile. 

— Acum nu mai rămâne decât să mă bateţi cu vergile! 
Rosti el printre dinţi, întorcându-se către procuror. 

Pe Nikolai Parfenovici îl ignora cu desăvârşire, nici măcar 
nu voia să se uite la el sau să-i adreseze cuvântul. „Prea a 
ţinut cu tot dinadinsul să-mi examineze ciorapii, canalia! Mi- 


a spus chiar să-i întorc pe dos, dinadins m-a pus, ca să vadă 
toată lumea ce murdari sunt!” 

— Ei, să începem audierea martorilor, spuse Nikolai 
Parfenovici, de parcă i-ar fi ghicit gândurile. 

— Mda... Îngână procurorul, ca şi când ar fi fost preocupat 
de altceva. 

— Noi am făcut tot posibilul ca să te ajutăm, Dmitri 
Feodorovici, urmă Nikolai Parfenovici, dar din moment ce ai 
refuzat categoric să explici proveniența sumei pe care o 
aveai asupra dumitale... 

— Ce inel ai dumneata acolo? Se pomeni întrebând din 
senin Miţea, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o adâncă meditaţie 
şi arătă cu degetul unul din cele trei inele mari ce 
împodobeau mâna dreaptă, o mână delicată şi fină, a lui 
Nikolai Parfenovici. 

— Care inel? Îl privi acesta mirat. 

— Inelul acela... de pe degetul mijlociu, cel care are o 
piatră cu vinişoare. Ce fel de piatră e? Stărui Miţea 
capricios ca un copil alintat. 

Nikolai Parfenovici zâmbi uşor. 

— Un topaz fumuriu. Dacă vrei să-l vezi mai de aproape, 
pot să-l scot... 

— Nu, nu-i nevoie! Protestă Miţea vehement, furios pe sine 
pentru această întrebare stupidă. Nu-l mai scoate, n-are 
nici un rost... Ei, fir-ar să fie... M-aţi terfelit cum e mai rău, 
domnilor! Vă închipuiţi oare că dacă l-aş fi ucis într-adevăr 
pe tata aş fi încercat cumva să-mi acopăr crima, aş fi dat din 
colţ în colţ, aş fi umblat cu minciuni şi m-aş fi ascuns? Nu, 
vă înşelaţi, Dmitri Karamazov nu este omul pe care-l credeţi 
dumneavoastră, puteţi fi siguri că n-ar fi capabil de aşa 
ceva. Vă jur că, dacă aş fi fost vinovat, n-aş mai fi zăbovit 
până veneaţi dumneavoastră, n-aş mai fi aşteptat până în 
zori, aşa cum v-am spus c-aveam de gând, mi-aş fi curmat 
zilele cu mult înainte de răsăritul soarelui! Acum îmi dau 
bine seama. În douăzeci de ani de viaţă n-am învăţat cât am 
învăţat în noaptea asta blestemată!... Aşa credeţi oare că m- 


aş fi purtat în acest timp? Şi chiar acum, stând aici cu 
dumneavoastră, aş fi avut inima să vorbesc aşa cum 
vorbesc, să mă mişc aşa cum mă mişc, să privesc lumea şi 
să mă uit în ochii dumneavoastră, dacă eram într-adevăr un 
paricid?! Când numai la gândul că s-ar fi putut să-l fi ucis 
din întâmplare pe Grigori m-am perpelit toată noaptea, dar 
nu de teamă! O, nu, nu numai de teama pedepsei ce m-ar fi 
aşteptat! Ce infamie! Şi dumneavoastră îmi pretindeţi acum 
ca, în faţa unor oameni care iau totul în zeflemea, în faţa 
unor oameni care nu văd şi nu cred nimic, orbi ca nişte 
cârtiţe, să-mi deschid sufletul şi să dau în vileag o nouă 
mârşăvie, o încă nebănuită ticăloşie, ca. Să scap de acuzaţia 
pe care mi-o aduceţi? Mai bine să înfund ocna! Nimeni altul 
nu putea să-l ucidă şi să-l jefuiască pe taică-meu decât acela 
care a descuiat astă-noapte uşa casei; omul care a pătruns 
înăuntru pe uşă e ucigaşul. Cine poate să fie nu ştiu, nu-mi 
dau seama, degeaba îmi storc creierii să-l dibuiesc; în orice 
caz, să ştiţi că nu este Dmitri Karamazov, asta-i tot ce pot să 
vă spun. Şi acum ajunge! Lăsaţi-mă în pace... Trimiteţi-mă 
la ocnă sau pe eşafod, unde poftiţi, dar nu mă mai canoniţi, 
vă rog. Am terminat. Chemaţi martorii! 

Miţea rosti ultimele cuvinte ale acestui intempestiv 
monolog ca şi cum ar fi fost ferm hotărât să nu mai 
deschidă gura pe viitor. Procurorul îl ascultă fără să-l 
slăbească o singură clipă din ochi şi când tăcu, în sfârşit, 
spuse cu sânge rece, calm de parcă ar fi vorbit despre un 
lucru foarte banal: 

— În legătură cu uşa asta deschisă, fiindcă tot ai pomenit 
de ea, aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra declaraţiilor 
extrem de interesante şi de preţioase ale bătrânului Grigon 
Vasiliev, omul pe care dumneata l-ai lovit. După ce şi-a 
revenit în simţiri, Grigori, în cursul interogatoriului pe care 
i l-am luat, a insistat mai ales asupra următorului fapt: la un 
moment dat, ieşind în cerdac, spune el, i s-a părut că aude 
un zgomot şi a intrat în grădină pe poarta care rămăsese 
deschisă. Asta s-a întâmplat înainte de a te fi zărit pe 


dumneata alergând pe întuneric. Pe de altă parte, 
dumneata ai declarat că ai rupt-o la fugă din locul unde te 
aflai, sub fereastră, în clipa când l-ai văzut pe tatăl dumitale 
ieşind la geam. Intrând în grădină, Grigori s-a uitat în 
stânga, spre casă şi a observat fereastra deschisă, dar în 
acelaşi timp, a observat că şi uşa, care se afla mult mai 
aproape de el, era dată de perete, în timp ce dumneata 
susţii că a fost închisă tot timpul cât ai stat în grădină. Nu-ţi 
ascund faptul că, în declaraţia lui, Vasiliev afirmă categoric 
că dumneata ai ieşit din casă - menţionez - nu te-a zărit în 
momentul acela, ci mai târziu, când ajunseseşi în mijlocul 
grădinii şi alergai spre gard... 

Nici nu apucase bine procurorul să-şi încheie tirada şi 
Miţea sărise nerăbdător de pe scaun. 

— Moşi-pe groşi! Protestă el furios. Este o minciună 
sfruntată! Cum putea să vadă uşa deschisă din moment ce 
era încuiată... Minte! 

— Mă simt dator să-ţi repet din nou că depoziţia lui Grigori 
este categorică. Bătrânul n-are nici cel mai mic dubiu. 
Dimpotrivă, insistă asupra acestui fapt. L-am interogat de 
câteva ori. 

— Exact şi eu am revenit de câteva ori asupra acestei 
chestiuni! Confirmă cu însufleţire Nikolai Parfenovici. 

— Dar nu-i adevărat, vă spun că nu-i adevărat! E o 
calomnie sau o halucinație de nebun! Urlă Miţea. Nu vă daţi 
seama că bătrânul bate câmpii, a fost rănit, a pierdut atâta 
sânge, cine ştie ce i s-o fi năzărit când şi-a venit în simţiri... 
Aiurează! 

— Numai că bătrânul a observat uşa deschisă nu atunci 
când s-a trezit din leşin, ci mai înainte, în momentul când a 
intrat în grădină, venind dinspre locuinţa slugilor. 

Miţea simţea că se sufocă. 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, nu poate să fie adevărat! E 
o calomnie, vrea să se răzbune pe mine... Nu putea să vadă 
uşa deschisă... V-am spus doar că n-am ieşit pe uşă. 


Procurorul se întoarse către Nikolai Parfenovici şi rosti 
autoritar: 

— Arată-i! 

— Cunoşti acest obiect? Îl întrebă Nikolai Parfenovici, 
scoțând din servietă şi punând pe masă un plic mat de 
hârtie groasă, păstrând încă urmele celor trei peceţi cu 
care fusese sigilat. Plicul era gol şi rupt pe una din margini. 
Miţea rămase cu ochii holbaţi. 

— Ăsta-i... Asta-i plicul tatii, bolborosi el. Plicul cu trei mii 
de ruble... Trebuie să scrie pe el... Îmi daţi voie: „puişorul 
meu drag”... Da, uite aici: „trei mii”, vedeţi, trei mii! Strigă 
el. 

— De văzut, vedem, dar n-am mai găsit nici un ban 
înăuntru. Zăcea aruncat pe jos, lângă pat, după paravan. 

Câteva clipe, Miţea încremeni locului buimăcit. 

— Domnilor, aici e mâna lui Smerdeakov! Exclamă el într- 
un târziu din adâncul pieptului. El l-a ucis pe tata ca să-l 
jefuiască! Numai el ştia unde ţinea ascuns plicul... El este 
criminalul, de astă dată nu mai încape nici o îndoială! 

— Dar şi dumneata ştiai despre existenţa lui, după cum 
ştiai, de asemenea, că-l ţinea sub pernă. 

— Niciodată. Habar n-am avut, nu ştiam nici măcar cum 
arăta, e pentru prima oară că-l văd. Am auzit doar că există 
de la Smerdeakov... Numai el ştia unde-l pusese bătrânul, 
eu nici idee n-aveam... 

Miţea simţi din nou cum i se pune un nod în gât. 

— Totuşi, mai adineauri ai declarat chiar că plicul se afla 
sub perna răposatului dumitale tată. Ai spus cu gura 
dumitale că-l ţinea sub pernă, prin urmare cunoşteai 
ascunzătoarea. 

— E scris aici negru pe alb! Confirmă Nikolai Parfenovici. 

— Ce aberaţie, e absurd! De unde să fi ştiut că-l ţinea sub 
pernă?! Poate că nici nu era acolo... Am spus şi eu aşa, la 
întâmplare, c-ar fi putut să fie acolo... Ce zice Smerdeakov? 
L-aţi întrebat unde era plicul? Aici e buba... Am trăncănit 
verzi şi uscate, fără să mă gândesc că toate astea au să se 


întoarcă împotriva mea... Am minţit fără să-mi dau seama, 
am spus numai aşa, într-o doară, c-ar fi fost, chipurile, sub 
pernă şi dumneavoastră... Nu ştiţi cum e câteodată? Când 
nici nu te aştepţi, îţi scapă un cuvânt din gură şi-i dai aşa 
înainte, fără să mai stai să te gândeşti. Smerdeakov e 
singurul om care ştia exact unde se afla plicul, nimeni în 
afară de el nu cunoştea secretul... Nici chiar mie nu mi-a 
spus unde e! Cu siguranţă că-i el, el şi numai el e criminalul, 
pentru mine în momentul ăsta este evident, e limpede ca 
lumina zilei! Argumenta din ce în ce mai surescitat Miţea, 
spunând în mod stupid mereu acelaşi lucru, cu un fel de 
înverşunare şi înfierbântându-se pe măsură ce vorbea. 
Trebuie să înţelegeţi odată, oameni buni, arestaţi-l imediat, 
arestaţi-l până nu-i prea târziu... L-a omorât probabil după 
ce-am sărit gardul, în timp ce Grigori zăcea fără cunoştinţă, 
e cu ochi şi cu sprâncene... l-a dat de ştire, aşa cum se 
înţeleseseră între ei şi tata i-a deschis... Numai el cunoştea 
semnalul, fără semnal tata pentru nimic în lume n-ar fi 
descuiat uşa... 

— Dumneata uiţi un singur lucru, observă procurorul cu 
acelaşi sânge rece, dar cu un fel de bucurie triumfătoare în 
glas şi anume, că nu avea nevoie să folosească semnalul din 
moment ce uşa era deschisă încă de când te aflai în 
grădină... 

— Uşa, uşa... Murmură Miţea uitându-se ţintă la procuror 
şi se lăsă neputincios pe scaun. 

Câteva clipe nimeni nu mai spuse nimic. 

— Da, uşa!... E un blestem! Până şi Dumnezeu e împotriva 
mea! Exclamă el privind în gol. 

— Vezi, rosti grav procurorul, acum judecă şi dumneata, 
Dmitri Feodorovici: pe de o parte, această declaraţie la fel 
de covârşitoare şi pentru dumneata, ca şi pentru noi, 
arătând că uşa pe care ai ieşit era deschisă. Pe de altă 
parte, tăcerea dumitale inexplicabilă, încăpăţânarea, aş zice 
chiar înverşunarea dumitale de a nu spune nimic în 
legătură cu proveniența banilor care s-au găsit asupra 


dumitale, când abia cu trei ceasuri mai înainte - după cum 
reiese din propria dumitale declaraţie - ţi-ai amanetat 
pistoalele pentru zece ruble! În condiţiile astea, gândeşte-te 
şi dumneata: ce putem crede noi şi la ce concluzie trebuie 
să ajungem? Nu mai poţi pretinde acum că suntem „nişte 
oameni cinici şi fără inimă, care iau totul în zeflemea”, 
incapabili să înţeleagă elanurile nobile ale sufletului 
dumitale... Dimpotrivă, trebuie să-ţi dai seama că, în 
situaţia noastră... 

Palid la faţă ca un mort, Miţea se frământa tot, biruit de o 
emoție copleşitoare. 

— Bine! Strigă el deodată, am să vă mărturisesc taina, vă 
spun îndată de unde aveam banii!... Am să vă dezvălui şi 
această infamie, ca să nu mai pot acuza după aceea pe 
nimeni, nici pe domniile-voastră şi nici pe mine... 

— Crede-mă, Dmitri Feodorovici, stărui cu un glas mieros 
Nikolai Parfenovici jubilând, o mărturisire sinceră şi deplină 
făcută în clipa asta s-ar putea să-ţi fie mai târziu de un real 
folos, contribuind simţitor la uşurarea situaţiei dumitale, 
chiar dacă... 

În momentul acela însă procurorul îi făcu un semn pe sub 
masă şi vorbitorul se opri la timp. De altfel, Miţea nici nu-l 
asculta. 

VII - TAINA CEA MARE A LUI MIŢEA. PROTAGONISTUL 
NU ARE NICI UN SUCCES 

— Domnilor, începu el cu o figură răvăşită, banii ăştia... Vă 
mărturisesc cu mâna pe conştiinţă... Banii ăştia erau ai mei. 

Atât procurorul, cât şi judecătorul de instrucţie făcură 
nişte mutre lungi: numai la asta nu s-ar fi aşteptat. 

— Păi cum puteau să fie ai dumitale, bâigui Nikolai 
Parfenovici, când la orele cinci după amiază, după propriile 
dumitale declaraţii... 

— Dă-le dracului de declaraţii, ce-a fost, ce n-a fost la ora 
cinci după amiaza, nu asta interesează acum! Banii erau ai 
mei, îmi aparţineau, adică, mai bine zis, erau de furat... Nu, 
aşa e, de fapt, nu erau ai mei, ci furaţi, furaţi de mine, o mie 


cinci sute de ruble în cap, i-am avut asupra mea tot timpul, 
necontenit... 

— Şi de unde i-ai luat? 

— De la gât, domnilor, uite, de aici, de la gât i-am luat, de 
la gâtul meu... I-am avut aici, cusuţi într-un petic de pânză, 
îi purtam de mult la mine, de o lună de zile. De o lună de 
zile îmi port aşa la gât ruşinea, dezonoarea. 

— Dar de la cine i-ai... Sustras? 

— Ai vrut să zici., furat” nu-i aşa? Spune lucrurilor pe 
nume. Da, recunosc, e ca şi când i-aş fi furat, sau dacă vreţi 
i-am „sustras”. După părerea mea însă asta se numeşte 
furt. Şi aseară, într-adevăr, i-am furat de tot. 

— Aseară? Dar parcă ziceai că-i o lună de zile de când... de 
când eşti în posesia lor... 

— Dar nu i-am luat de la tata, nu vă speriaţi, nu de la 
dânsul i-am furat, ci de la ea. Lăsaţi-mă să vă povestesc 
până la capăt, nu mă mai întrerupeţi mereu! Să ştiţi că nu-i 
chiar atât de uşor. Să vedeţi, acum o lună de zile m-a 
chemat Katerina Ivanovna Verhovţeva, fosta mea 
logodnică... O cunoaşteţi? 

— Cum de nu! Mai întrebi? 

— Ştiam că o cunoaşteţi. E un suflet cu adevărat nobil, un 
mărgăritar între mărgăritare; din păcate, însă, mă urăşte, 
de mult mă urăşte, o, de mult de tot... Şi pe bună dreptate, 
recunosc! 

— Katerina Ivanovna? Se miră anchetatorul. Procurorul de 
asemenea, se uita la el consternat. 

— Vă rog, nu-i rostiţi numele în deşert! E o ticăloşie din 
partea mea s-o amestec pe ea în toată dandanaua asta. Da, 
mi-am dat seama că mă urăşte... Că mă urâşte de mult... de 
la început chiar, din ziua când a venit acasă la mine... 
Destul însă, destul, asta nu mai e nevoie s-o ştiţi, nu meritaţi 
şi nici n-are rost... Atâta voiam numai să vă spun, că m-a 
chemat acum o lună la dânsa şi mi-a încredinţat trei mii de 
ruble, rugându-mă să trimit banii surorii sale şi încă unei 
persoane, tot o rubedenie de-a ei de la Moscova (ca şi cum 


n-ar fi putut să-i trimită şi singură!). Şi eu... S-a întâmplat 
ca tocmai atunci să fiu la o răspântie a vieţii, în clipa fatală 
când, în sfârşit, când m-am îndrăgostit de cealaltă, de dânsa 
stăpâna inimii mele, care aşteaptă acum jos, Gruşenka... 
Am luat-o atunci cu mine şi am venit amândoi aici la 
Mokroe, unde am tras un chef monstru, încât în două zile 
am prăpădit jumătate din banii aceia blestemaţi, adică o 
mie cinci sute de ruble, iar restul i-am pus bine. Astea sunt 
cele o mie cinci sute pe care le-am oprit atunci, purtându-le 
ca pe o amuletă la gât, pentru ca ieri să-i scot în sfârşit din 
ascunzătoare şi să mai fac un chiolhan. Opt sute de ruble 
sunt la dumneata în mână, Nikolai Parfenovici, e tot ce-a 
mai rămas din cele o mie cinci sute pe care le aveam ieri. 

— Dă-mi voie, dar acum o lună, dacă nu te superi, ai 
cheltuit trei mii de ruble, nu o mie cinci sute, cum zici - 
toată lumea ştie! 

— Cine ştie? I-a numărat cineva? Am pus eu pe cineva să-i 
numere! 

— Îmi pare rău, dar n-ai spus chiar dumneata c-ai tras un 
chef care te-a costat trei mii de ruble în cap? 

— Aşa e, ai dreptate, am trâmbiţat în tot oraşul, zvonul a 
mers din gură în gură şi nimeni nu s-a îndoit c-a fost într- 
adevăr aşa; chiar aici, la Mokroe, toată lumea era convinsă 
c-am făcut praf trei mii de ruble. În realitate însă n-am 
cheltuit decât o mie cinci sute, iar restul le-am cusut, cum v- 
am spus, într-un săculeţ; aşa stau lucrurile, domnilor, 
acuma ştiţi de unde am luat banii de ieri... 

— Este aproape miraculos... Ciripi Nikolai Parfenovici. 

— Dă-mi voie, îl întrerupse procurorul, nu cumva mai ştie 
şi altcineva despre asta, poate c-ai povestit cuiva 
întâmplarea... Cum că ai ascuns adică banii ăştia acum o 
lună. 

— N-am vorbit cu nimeni. 

— Ciudat. Cu nimeni chiar, cu nimeni? 

— Nimeni, absolut nimeni. 


— Dar de ce? Nu înţeleg ce te-a făcut să învălui într-un 
mister atât de adânc lucrul ăsta! Ca să mă exprim mai clar: 
acum, că te-ai îndurat să dai în vileag în sfârşit taina 
dumitale „infamantă”, cum o socoteşti dumneata, deşi pot 
să-ţi spun că, de fapt - bineînţeles, relativ vorbind - nu este 
cine ştie ce grozăvie. Cel puţin după părerea mea, faptul că 
ţi-ai însuşit aceste trei mii de ruble, deşi nu-ţi aparţineau, 
dar pe care cu siguranţă le-ai fi restituit până la urmă, nu 
reprezintă decât o faptă nesocotită, în orice caz nu o 
„infamie” atât de mare cum pretinzi dumneata, mai ales 
ţinând seama de caracterul dumitale... Cel mult poate fi 
vorba de o extravaganţă, o faptă peste măsură de 
nesăbuită, dar numai atât, nesăbuită, nu infamantă... i-o 
spun pentru că e atâta lume care cunoaşte povestea celor 
trei mii de ruble sustrase doamnei Verhovţeva. În ultima 
lună, cel puţin, banii ăştia au prilejuit o mulţime de supoziţii 
şi de comentarii, aşa încât chiar dacă nu ne-ai fi mărturisit 
nimic, noi eram la curent, în orice caz, am mai auzit zvonul 
ăsta... Şi cred ca şi Mihail Makarovici; de altfel, nu mai este 
un simplu zvon, ci un cancan pe care acum îl foarfecă tot 
oraşul. Şi apoi, există indicii că dumneata însuţi, dacă nu mă 
înşel, ai încredinţat totuşi cuiva taina asta, adică i-ai 
mărturisit că deţineai aceşti bani de la doamna 
Verhovţeva... Tocmai de aceea mă miră foarte mult că le 
atribui o importanţă exagerată şi că până în ultima clipă ai 
făcut un mister atât de grozav din cele o mie cinci sute de 
ruble pe care, după cum afirmi, le-ai pus deoparte. Da, ai 
urzit în jurul lor un secret care în imaginaţia dumitale a luat 
proporţii pur şi simplu înspăimântătoare... Este de necrezut 
c-ai fost în stare să te chinui atâta din pricina lui... 
Adineauri chiar ai declarat că mai degrabă ai înfunda ocna 
decât să-l destăinuieşti... 

Procurorul tăcu în sfârşit. Se înfierbântase vorbind şi 
spusese tot ce avea pe suflet, fără a mai căuta să-şi ascundă 
nemulţumirea, mai mult încă, necazul ce-l stăpânea, fără să 


mai ţină seama chiar de exigenţele retorice, alcătuind un 
discurs cam dezlânat, aproape incoerent... 

— Dar nu pentru că mi-ar fi fost ruşine de cele o mie cinci 
sute de ruble, nu asta mă chinuia pe mine, infamia cea 
mare este că am reţinut banii ăştia din suma de trei mii de 
ruble, rosti răspicat Miţea. 

Procurorul râse ironic. 

— Dar nu ştiu ce găseşti aici atât de infamant, îi replică el 
enervat. De ce ţi se pare atât de odios faptul că ai separat o 
parte din bani de ceilalţi sau, dacă vrei, de ce crezi c-ai 
făcut un lucru atât de condamnabil împărțind suma în 
două? E mult mai grav faptul că ţi-ai însuşit cele trei mii de 
ruble decât modul cum ai înţeles să dispui de bani. Apropo, 
vrei să ne spui pentru ce ai îmiumătăţit aşa suma? În ce 
scop ai făcut treaba asta? Ce urmăreai? N-ai putea să ne 
explici şi nouă? 

— O, Doamne, tocmai scopul interesează în cazul de faţă, 
aici e punctul nevralgic! Exclamă Miţea. Am păstrat banii 
ăştia - o mie cinci sute de ruble - de păcătos ce sunt, am 
făcut adică treaba asta dintr-un calcul odios, un calcul care 
în cazul de faţă e pur şi simplu o infamie... Şi această 
infamie a ţinut o lună de zile! 

— Nu înţeleg. 

— Mă mir. Să vă explic atunci, poate că într-adevăr nu e 
destul de clar. Vă rog să urmăriţi cu atenţie argumentaţia: 
sa zicem, aşadar, că mi-am însuşit cele trei mii ce mi-au fost 
încredințate ca unui om de onoare şi, cu banii în buzunar, 
fac un chef monstru, cheltuindu-i pe toţi într-o singură 
noapte şi că, a doua zi dimineaţa, mă prezint la persoana 
care mi i-a dat în mână şi-i spun: „lartă-mă, Katia, sunt un 
netrebnic, ţi-am prăpădit toţi banii la beţie”, Spuneţi-mi, vă 
rog, e frumos, e bine ce-am făcut? Nu, nu e bine de loc, 
dimpotrivă, e o treabă murdară, necinstită, m-am purtat ca 
o bestie, ca un detracat incapabil să-şi ţină pornirile în frâu, 
nu-i aşa? Totuşi, nu sunt hoţ! Am sau nu dreptate? Nu sunt 
hoţ sadea! Sunteţi de acord că nu sunt un hoţ? Am păpat 


banii, ce-i drept, i-am cheltuit pe toţi la petrecere, dar nu i- 
am furat. lată acum o nouă variantă şi mai avantajoasă 
pentru mine. Vă rog să mă urmăriţi, altminteri îmi pierd 
şirul - mi se învârte capul - deci, a doua variantă: am făcut 
tot aşa un bairam, care m-a costat însă mai puţin n-am 
risipit decât o mie cinci sute de ruble, adică numai jumătate 
din bani. A doua zi mă duc imediat la dânsa cu ce mi-a mai 
rămas. „Katia, îi spun eu, ţi-am adus o mie cinci sute de 
ruble, e tot ce mai am, sunt un nemernic, un descreierat. 
Banii ceilalţi i-am topit, i-am lăsat pe toţi la cârciumă, dacă 
şi ăştia rămân mai departe la mine, praful se alege de ei! Te 
rog, scapă-mă de ei, să nu mai cad în păcat!” Ce aş fi în 
acest caz? lot ce vreţi: o secătură, un netrebnic, nicidecum 
însă un pungaş, fără doar şi poate că nu, fiindcă un pungaş 
n-ar fi făcut ce-am făcut eu, n-ar mai fi venit să-i aducă banii 
rămaşi, ci i-ar fi băgat pur şi simplu în buzunar; şi dânsa şi- 
ar fi dat seama atunci că, din moment ce i-am restituit cele 
o mie cinci sute de ruble, i-aş fi plătit şi restul, adică suma 
pe care am risipit-o la beţie; aş fi muncit toată viaţa, aş fi 
făcut tot ce mi-ar fi stat în putere şi până la urmă din 
pământ, din piatră seacă, aş fi scos banii şi i-aş fi înapoiat. 
În felul acesta, chiar dacă în fond rămâneam un ticălos, nu 
eram totuşi un pungaş, în nici un caz n-aş fi fost pungaş, 
orice aţi spune! 

— Să zicem că ar fi o mică deosebire la mijloc, rosti cu un 
surâs glacial procurorul. E curios, totuşi, că această 
deosebire dumitale ţi se pare atât de monstruoasă. 

— Da, mi se pare monstruoasă! Oricine poate să fie ticălos; 
la drept vorbind, suntem cu toţii mai mult sau mai puţin 
ticăloşi; dar ca să poţi săvârşi o hoţie trebuie să fii într- 
adevăr un ticălos fără pereche! Eu, ce să vă spun, nu mă 
pricep la subtilităţi... Ştiu doar un singur lucru cu preţ; un 
hoţ e mai abject decât un ticălos. Acum ascultați mai 
departe: banii aceştia i-am purtat o lună întreagă la gât, nu 
depindea decât de mine ca să mă decid într-una din zile să-i 
duc înapoi şi să pun astfel capăt odată ticăloşiei. Numai că 


n-am fost în stare să mă decid. Zi de zi încercam să iau, în 
sfârşit, o hotărâre şi-mi dădeam ghes: „Ce faci, 
nemernicule, hotărăşte-te într-un fel, ce aştepţi?” Şi totuşi, 
o lună întreagă n-am putut să iau această hotărâre! Ei, ce 
credeţi, e frumos din partea mea? Spuneţi! 

— Să zicem că nu-i prea frumos, măcar atâta lucru pot să 
înţeleg şi eu. Dar nu despre asta e vorba, răspunse 
procurorul tot atât de reţinut. De altfel, cred c-ar fi mai bine 
sa nu mai despici firu-n patru, renunțând la asemenea 
subtilităţi şi să revii la obiect. Adevărul este că, până în 
momentul de faţă, încă n-ai binevoit să ne explici, deşi te-am 
întrebat în repetate rânduri, pentru ce ai împărţit din capul 
locului suma ce ţi s-a încredinţat, adică, mai clar, de ce ai 
cheltuit numai jumătate din ea la petrecere şi ai păstrat 
restul? Pentru ce ai ascuns aceşti bani, ce urmăreai să faci 
cu ei? Insist asupra acestei chestiuni, Dmitri Feodorovici! 

— Aşa e, da, ai dreptate! Exclamă Miţea, lovindu-se peste 
frunte. lertaţi-mă, vă ţin aşa ca pe ghimpi de atâta timp, în 
loc să vă explic esenţialul; cu siguranţă că atunci aţi fi 
înţeles de mult, pentru că infamia constă tocmai în scopul 
pe care-l urmăream! Să vedeţi: răposatul pusese ochii pe 
Agrafena Alexandrovna şi se ţinea de capul ei, iar eu mă 
perpeleam de gelozie, crezând că dânsa stă în cumpănă, 
ne-ştiind pe care din doi să aleagă, pe mine ori pe el. Şi în 
acelaşi timp mă frământa un gând: ce mă fac dacă dânsa se 
va decide, în sfârşit, să nu mă mai poarte într-una cu vorba 
şi-mi va spune într-o bună zi: „Pe tine, numai pe tine te 
iubesc, nu pe el, ia-mă şi du-mă la capătul pământului”. Şi 
eu, care n-aveam la sufletul meu decât două băncuţe de 
douăzeci de copeici! Cum să plec cu ea, cu ce s-o duc, ce să 
fac? Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare! Pe 
vremea aceea n-o cunoşteam încă prea bine şi nu 
înţelegeam ce se petrecea în sufletul ei; credeam că-i 
ahtiată după bani şi mi-era teamă ca n-0 să-mi ierte 
niciodată sărăcia. Şi atunci, ce vă închipuiţi c-am făcut? Am 
pus deoparte, ca un şarlatan, o mie cinci sute de ruble, 


adică jumătate din suma ce-mi fusese dată în primire şi 
premeditat, cu sânge rece, am cusut banii într-un petic de 
pânză, înainte de zaiafet. Iar cu ce mi-a mai rămas am 
plecat să chefuiesc. Ce ticăloşie! Acum aţi înţeles? 

Procurorul şi judecătorul de instrucţie izbucniră în râs. 

— Dimpotrivă, eu cred c-ai procedat foarte înţelept, ba 
chiar ai avut o ţinută morală. Ai ştiut să fii cumpătat, n-ai 
azvârlit toţi banii pe gârlă! Chicoti Nikolai Parfenovici. Ce ţi 
se pare atât de îngrozitor? 

— Dar nu vă daţi seama că erau bani de furat?! Doamne- 
Dumnezeule... Mă înspăimântați! Cum puteţi fi atât de 
neînţelegători?! Tot timpul cât am simţit în sân banii ăştia 
mi-am repetat într-una: „Eşti un hoţ, eşti un hoţ!” Din 
pricina lor luna asta din urmă m-am purtat ca un 
descreierat, din pricina lor am sărit la bătaie în cârciumă şi 
l-am burduşit atât de rău pe tata, toate le-am făcut numai 
pentru că mă ştiam vinovat de hoţie! Nici măcar fratelui 
meu, Aleoşa, n-am îndrăznit, n-am fost în stare să-i 
mărturisesc potlogăria asta cu banii. Prea cumplită mi se 
părea mişelia mea şi prea murdară! Dar, în acelaşi timp, nu 
era zi şi nu era ceas în care să nu-mi spun: „Dmitri 
Feodorovici, poate că nu eşti totuşi un hoţ! Încă nu. De ce? 
Pentru că mâine poţi foarte bine să te duci la Katia şi să-i 
dai banii înapoi”. Abia aseară, când am plecat de la Fenia, în 
drum spre Perhotin, m-am hotărât să-mi smulg de la gât 
amuleta, lucru pe care până în momentul acela nu mă 
încumetasem să-l fac. Abia atuncis când am smuls-o, am 
devenit categoric un hoţ, un pungaş veritabil, un om 
stigmatizat pentru toată viaţa De ce? Pentru că o dată cu 
amuleta mi-am spulberat iluzia că am să mă duc într-o bună 
zi la Katia şi-am să-i spun: „Sunt un ticălos, recunosc, 
nicidecum însă un hoţ!” Aţi priceput acum, da, aţi priceput? 

— Şi de ce tocmai ieri te-ai hotărât s-o faci? Îl întrerupse 
Nikolai Parfenovici. 

— De ce? Ce întrebare ridicolă! Pentru că mă 
condamnasem singur la moarte, ştiam că-n zorii zilei, la 


orele cinci dimineaţa, am să mor. Mă gândeam că-i acelaşi 
lucru să mori ca un om cinstit sau ca un ticălos. Şi abia 
atunci mi-am dat seama că nu-i totuna! Mă credeţi, 
domnilor? Toată noaptea am stat ca pe jeratic, m-am chinuit 
îngrozitor, dar nu pentru că aş fi scurtat zilele bătrânei 
noastre slugi şi nici pentru că ştiam ce mă paşte după asta 
şi c-o să iau, de buna seamă, drumul Siberiei şi tocmai 
când? În clipa în care dragostea ce mă mistuia îşi aflase, în 
sfârşit, răsplata şi cerul îşi deschidea porţile în faţa mea! O, 
nici vorba că şi asta mă frământa, dar nu peste fire, în orice 
caz nu atât de cumplit cum mă muncea gândul ăsta 
blestemat că mi-am smuls de la gât banii şi i-am risipit ca un 
hoţ sadea, aşa că am ajuns acum într-adevăr un hoţ! O, 
domnilor, vă spun din nou cu toată suferinţa inimii mele: 
multe lucruri mi-a fost dat să învăţ în noaptea asta! Am 
învăţat că e cu neputinţa nu numai să trăieşti ca un ticălos, 
dar nici chiar să mori nu poţi când ştii cât eşti de ticălos... 
Nu, domnilor, trebuie să mori cinstit! 

Miţea era palid. Avea o expresie chinuită pe figură şi părea 
sleit de puteri, deşi în acelaşi timp era extrem de agitat. 

— Încep să te înţeleg, Dmitri Feodorovici, rosti procurorul 
cu o voce tărăgănată, în care se simţea o undă de 
compasiune şi bunăvoință, dar tot ce spui mi se pare mai 
curând rezultatul tensiunii nervoase în care te afli... ai 
nervii zdruncinaţi, aici cred că este explicaţia. Dar îmi dai 
voie să te întreb, pentru ce în decurs de aproape o lună nu 
te-ai dus să restitui persoanei respective o mie cinci sute de 
ruble ca să scapi odată de obsesia asta? Pentru ce n-ai 
căutat să ai o explicaţie cu dânsa, de ce, având în vedere 
impasul în care te găseai, aşa cum ne-ai spus chiar 
dumneata, de ce, zic, n-ai încercat o altă soluţie care în mod 
firesc trebuia să-ţi fi venit în minte, adică să-i fi mărturisit 
cinstit greşelile şi să-i fi cerut după aceea suma de care 
aveai nevoie pentru plecare? Cu siguranţă că dânsa, cu 
neprecupeţita sa generozitate, văzând zbuciumul dumitale, 
nu te-ar fi refuzat în nici un caz, mai ales dacă i-ai fi dat o 


creanţă, ceva la mână, sau şi mai bine garanţia pe care zici 
c-ai oferit-o negustorului Samsonov şi mai apoi doamnei 
Hohlakova. Fiindcă - nu-i aşa - convingerea dumitale e ca 
această garanţie rămâne mai departe în picioare? 

Miţea se aprinse deodată la faţă. 

— Chiar atât de nemernic mă socoteşti? Cred că nu 
vorbeşti serios! Rosti el indignat, privindu-l ţintă pe 
procuror, ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor. 

— 'Te asigur c-am vorbit cât se poate de serios... de ce te 
îndoieşti?... Se miră la rândul său procurorul. 

— O, ar fi însemnat să fac cea mai mare blestemăţie! Nu vă 
daţi seama, domnilor, că mă chinuiţi? Bine, am să vă spun 
tot, am să dau în vileag toată murdăria ce zace în sufletul 
meu, ca să vedeţi şi dumneavoastră şi să vă minunaţi, 
constatând cu ruşine în ce hal ajung să se ticăloşească 
simţămintele omeneşti! Află, domnule procuror, că şi eu m- 
am gândit la soluţia asta de care mi-ai pomenit adineauri. 
Da, domnilor, în blestemata asta de lună mi-a trecut şi mie 
prin cap la un moment dat acelaşi lucru, eram aproape 
hotărât să mă duc la Katia! Ca să vedeţi cât de mârşav am 
putut să fiu! Dar cum puteam să mă duc la ea, să-i spun de 
la obraz c-am înşelat-o, ba mai mult chiar, să-i cer şi bani? 
Pentru ca s-o pot înşela până la capăt, să-i pretind ei să 
suporte toate cheltuielile prilejuite de infidelitatea mea, să 
cer bani de la ea, de la Katia, ca după aceea să plec în lume 
cu cealaltă, cu rivala ei, cu femeia care o urăşte şi care a 
jignit-o atât de cumplit! Numai un om nebun s-ar putea 
gândi la una ca asta, domnule procuror! 

— Sper că n-am înnebunit încă, dar m-am antrenat în 
discuţie şi, înfierbântat cum eram, ce-i drept, nu m-am 
gândit la eventualitatea asta... la gelozia asta feminină... 
Dacă, după cum spui dumneata, poate fi într-adevăr vorba 
de gelozie... Da, fireşte, s-ar putea să fie aşa ceva, încheia 
procurorul zâmbind. 

— Prea era puturoasă combinaţia asta, ar fi mirosit urât de 
tot, era mârşăvie atât de cumplită, răcni Miţea, încât nici nu 


mai ştiu ce să spun! Ei, aflaţi, domnilor, c-ar fi fost în stare 
să-mi dea banii ăştia şi chiar mi i-ar fi dat, cu siguranţă că 
mi i-ar fi dat din răzbunare, ca să simtă voluptatea 
răzbunării. Mi-ar fi dat pentru că mă dispreţuieşte, pentru 
că are totuşi ceva diabolic în ea şi pentru că atunci când o 
încinge mânia nu mai cunoaşte nici o măsură! Iar eu i-aş fi 
primit, o, da, i-aş fi luat şi atunci toată viaţa... O, 
Dumnezeule! Vă rog să mă iertaţi, domnilor, că strig aşa în 
gura mare, dar trebuie să vă spun că şi eu m-am gândit la 
soluţia asta şi încă destul de recent, alaltăieri noapte chiar, 
în timp ce-l dădăceam pe Copoiu şi până şi ieri, da, până şi 
ieri, mi-aduc perfect de bine aminte, toată ziua de ieri m-a 
urmărit această idee şi, poate, dacă n-ar fi survenit 
povestea aceea... 

— Care poveste? Întrebă Nikolai Parfenovici curios, dar 
Miţea nu-l auzi. 

— V-am făcut o mărturisire cutremurătoare, rosti el în 
încheiere, mohorât. Vă rog s-o apreciaţi, domnilor. Ba nu, e 
încă prea puţin, aş vrea să vă daţi seama de ceea ce 
valorează ea, altminteri, dacă nici această mărturisire n-a 
fost în stare să vă zguduie, înseamnă că nu aveţi nici un 
dram de stimă pentru mine, v-o spun deschis. Mor de ruşine 
când mă gândesc c-am putut să-mi deschid sufletul pe 
deplin în faţa unor oameni ca dumneavoastră! O, mai bine 
mă împuşc! Dar văd, văd bine că nu mă credeţi! Cum, vreţi 
să scrieţi şi asta?! Strigă el îngrozit. 

— Evident, răspunse mirat Nikolai Parfenovici, o să 
consemnăm tot ce-ai spus acum. Vrem să menţionăm că 
până în ultima clipă ai avut intenţia să te duci la doamna 
Verhovţeva să-i ceri suma asta... Te asigur, Dmitri 
Feodorovici, că este o declaraţie foarte importantă şi că tot 
ce ne-ai mărturisit în legătură cu banii poate atârna greu în 
balanţă şi e în interesul dumitale, da, în interesul 
dumitale... 

Miţea dădu din mâini disperat. 


— Pie-vă milă, domnilor! Măcar atâta lucru să nu scrieţi, e 
prea umilitor! Mi-am sfâşiat inima în două şi dumneavoastră 
aţi profitat de ocazie să scormoniţi în carne vie... Biata mea 
inima sfârtecată... O, Doamne! Şi, cuprins de deznădejde, 
îşi ascunse faţa în palme. 

— Nu-ţi mai face sânge rău, Dmitri Feodorovici, îl linişti 
procurorul. La sfârşit o să-ţi citim tot ce-am scris şi o să 
modificăm frazele cu care s-ar întâmpla să nu fii de acord. 
Acum însă aş vrea să-ţi pun o mică întrebare şi te rog să 
observi că revin pentru a treia oară asupra acestui lucru: 
este adevărat că nimeni, dar absolut nimeni, n-a aflat din 
gura dumitale de existenţa banilor pe care zici că-i purtai 
cusuţi în chip de amuletă? Trebuie să-ţi mărturisesc că mi 
se pare ceva neverosimil. 

— Nimeni, nimeni! Am spus doar că nimeni; înseamnă că 
n-aţi înţeles nimic din moment ce stăruiţi atâta! Lăsaţi-mă 
în pace! 

— Treaba dumitale, până la urmă o să se lămurească şi 
asta, mai avem încă vreme, dar judecă şi dumneata: 
dispunem până acum de zeci de mărturii, după care 
dumneata însuţi ai fi răspândit zvonul, trâmbiţând în toate 
colţurile oraşului c-ai făcut praf aici, într-o singură noapte, 
la chef, trei mii de ruble - trei mii - mă-nţelegi, nu o mie şi 
cinci sute, cum afirmi dumneata! Chiar şi acum, adică ieri, 
când ai apărut din nou aici cu alţi bani, te-a auzit atâta lume 
spunând în gura mare c-ai venit tot cu trei mii de ruble în 
buzunar... 

— Sunt convins că dispuneţi nu de zeci, ci de sute de 
mărturii, două-trei sute poate de mărturii de felul acesta; 
doua sute de oameni, ba poate chiar o mie cred c-au auzit! 
Exclamă Miţea. 

— Ei, vezi, vezi, toţi confirmă, toată lumea atestă acelaşi 
lucru. Nu crezi că înseamnă totuşi ceva cuvântul ăsta toţi? 

— Asta nu dovedeşte nimic. Am minţit pur şi simplu şi, 
după mine, au început să mintă şi ceilalţi. 


— Dar ce nevoie aveai „să minţi”, după cum zici 
dumneata? 

— Dracu ştie! Poate din fanfaronadă... ca să se afle ce 
multe parale am cheltuit la beţie... Sau poate ca să uit de 
banii pe care i-am dosit... Da, probabil că pentru asta... ci, 
drăcie... de câte ori m-aţi întrebat acelaşi lucru? Ce vreţi de 
la mine, am minţit şi basta! Am apucat să mint o dată şi 
după aceea n-am mai vrut să-mi iau vorba înapoi. De ce 
minte uneori omul? 

— E greu de ştiut, Dmitri Feodorovici, de ce minte uneori 
omul, rosti sentenţios procurorul. Dar vrei să ne spui dacă 
amuleta aceea pe care o purtai la gât era mare? 

— Nu. 

— Cam cât de mare, aproximativ? 

— Cât o hârtie de o sută îndoită. 

— Poate c-ar fi mai bine să ne arăţi resturile. Cred că le ai 
la dumneata, nu? 

— Ei, na-ţi-o... Ce prostie... Nu ştiu unde sunt. 

— Dă-mi voie, unde şi când ai scos-o de la gât? După câte 
ştiu din declaraţia dumitale, n-ai mai trecut pe acasă. 

— După ce-am plecat de la Fenia, în drum spre Perhotin, 
am smuls-o de la gât şi am scos banii. 

— Pe întuneric? 

— Ce nevoie aveam de lumină? Am tras o dată cu degetul 
şi s-a rupt. 

— Fără foarfece, aşa, pe stradă? 

— În piaţă mi se pare. Ce-mi trebuiau foarfece? Era o 
cârpa veche, s-a rupt imediat. 

— Şi ce-ai făcut cu ea? 

— Am aruncat-o. 

— Unde? 

— În piaţă, în piaţă, nu ţi-am spus?! Dracu mai ştie unde, 
undeva în piaţă! Dar ce nevoie ai de ea? 

— Este extrem de important, Dmitri Feodorovici: este o 
probă materială în favoarea dumitale, de ce nu vrei să 


înţelegi atâta lucru? Cine te-a ajutat să coşi banii acum o 
lună? 

— Nu m-a ajutat nimeni, singur i-am cusut. 

— Ştii să coşi? 

— Un soldat trebuie să ştie să coasă. Parcă-i mare 
filosofie?! 

— De unde ai luat materialul, adică peticul acela în care ai 
cusut banii? 

— Îţi baţi joc de mine? 

— De loc, te rog să crezi că nu-mi arde de glumă, Dmitri 
Feodorovici. 

— Nu mai ţin minte de unde, că de luat, trebuie să-l fi luat 
de undeva. 

— Cum se poate să nu-ţi aminteşti atâta lucru? 

— Zău dacă-mi aduc aminte, poate c-am rupt o rufa, ceva. 

— Foarte interesant: probabil c-o să găsim acasă la 
dumneata obiectul acela. O cămaşă sau altceva, din care ai 
rupt o fâşie. Ce fel de pânză era: de bumbac sau de in? 

— Dracu ştie ce-o fi fost! Stai... Mi se pare că n-am rupt 
nimic. Era percal... Dacă nu mă-nşel, am cusut banii într-o 
bonetă de a gazdei mele. 

— Într-o bonetă de a gazdei dumitale? 

— Da, i-am şterpelit o bonetă. 

— Cum i-ai şterpelit-o? 

— Aşa, parcă ţin minte că într-o zi am găsit o bonetă şi am 
luat-o, să am pe ce să-mi şterg pana de cerneala. Am luat-o 
fără să ştie, era o zdrenţă cu care nimeni n-avea ce face. 
Mai rămăseseră nişte petice la mine în odaie şi mi-au prins 
bine atunci, c-am avut în ce să cos banii... Aşa mi se pare. 
Dacă nu mă-nşel, i-am cusut într-o peticuţă dintr-astea. O 
vechitură de percal, spălată de o mie de ori. 

— Îţi aminteşti precis? 

— Precis, nu. Aşa mi se pare. Dă-o dracului! 

— În cazul acesta poate că gazda dumitale şi-o aduce 
aminte, măcar dânsa, dacă i-a dispărut vreo boneta. 


— Aş, nici n-a băgat în seamă. Dacă-ţi spun că era o 
vechitură, nu făcea nici doi bani. 

— Dar acul, aţa, de unde le-ai luat? 

— Gata, nu mai spun nimic, am tăcut! Mi-ajunge! Îşi ieşi 
din râbdaări Miţea. 

— Pare foarte curios c-ai uitat cu desăvârşire unde anume, 
în care loc din piaţă, ai aruncat amuleta. 

— Puneţi atunci să măture toată piaţa mâine, poate c-aşa o 
s-o găsiţi, rânji Miţea. Ajunge, domnilor, ajunge! Se rugă el 
chinuit. Îmi dau seama că nu mă credeţi! Nu credeţi nici un 
cuvânt din tot ce v-am destăinuit! Greşeala e a mea, nu a 
domniilor-voastre, din capul locului n-ar fi trebuit să spun 
nimic. Pentru ce, pentru ce, Doamne-Dumnezeule, m-am 
înjosit mărturisindu-vă taina mea? Râdeţi de mine, citesc în 
ochii dumneavoastră că vă bateţi joc. Numai dumneata, 
domnule procuror, m-ai făcut să mă cobor aici! Ai de ce să 
fii mândru, într-adevăr, n-ai decât să-ţi ridici singur 
osanale... Să v-ajungă blestemul meu, călăilor! 

Îşi lăsă capul în jos şi-şi îngropa faţa-n palme. 

Procurorul şi judecătorul tăcură şi unul şi altul o clipă; mai 
apoi, Miţea ridică fruntea şi se uită la ei năuc, cu o privire 
rătăcită. Pe figura lui se întipărise o deznădejde 
nemărginită, fără leac, dar părea calmat; stătea aşa 
amorţit, aproape inconştient de ce se întâmpla împrejur. 
Totuşi, ancheta trebuia să-şi urmeze cursul. Nu mai aveau 
vreme de pierdut. Venise acum rândul martorilor să fie 
audiaţi. Era opt dimineaţa. Lumânările fuseseră stinse de 
mult. Mihail Makarovici şi Kalganov, care mai tot timpul cât 
ţinuse interogatoriul se foiseră încolo şi încoace pe uşă, 
ieşiseră amândoi din odaie. Procurorul şi judecătorul de 
instrucţie păreau şi ei frânţi de oboseală. Vremea era 
mohorâtă, cerul acoperit de nori şi ploua cu găleata. Miţea 
privea spre fereastră fără să se gândească la nimic. 

— Pot să mă uit pe geam? Îl întrebă la un moment dat pe 
Nikolai Parfenovici. 

— Sigur că da, cât pofteşti, răspunse acesta. 


Se sculă de pe scaun şi se duse la fereastră. Ploaia biciuia 
geamurile mici şi verzui. În apropiere se zărea drumul 
noroios, iar mai încolo se pierdeau în ceaţă şiruri negre de 
izbe, sărăcăcioase şi urâte, care păreau şi mai întunecate şi 
mai hâde încă aşa, bătute de ploaie. Miţea îşi aduse aminte 
de „Febus cel cu plete de aur” şi de faptul că plănuise să-şi 
zboare creierii o dată cu primele-i raze. „într-o dimineaţă ca 
asta, ar fi fost poate şi mai nimerit”, se gândi el cu un surâs 
amar. Apoi, cu un gest resemnat, se întoarse către „călăii” 
lui. 

— Domnilor! Li se adresă el din nou. Îmi dau seama că 
sunt pierdut. Dar ea? Spuneţi-mi ce se-ntâmplă cu dânsa, 
vă rog din suflet! Trebuie oare să împărtăşească soarta 
mea? E nevinovată, aseară, când a strigat că „păcatul e 
numai al ei”, îşi pierduse capul, nu mai ştia ce vorbeşte. Vă 
jur că n-are nici cea mai mică vină! Toată noaptea asta, cât 
am stat aici cu dumneavoastră, m-am frământat din pricina 
ei... Nu-mi puteţi spune ce aveţi de gând cu dânsa? 

— În privinţa asta, Dmitri Feodorovici, să n-ai nici o grijă îi 
răspunse procurorul, grăbindu-se parcă să-l liniştească. 
Deocamdată nu avem nici un motiv serios sa tulburăm 
cumva persoana care te interesează. Şi sper că nici mai 
târziu, în cursul cercetărilor... Din acest punct de vedere fii 
sigur că vom face tot ce ne stă în putinţă. Poţi fi absolut 
liniştit. 

— Vă mulţumesc, domnilor, ştiam că sunteţi totuşi oameni 
corecţi şi de cuvânt, orice s-ar întâmpla. Mi-aţi luat o piatra 
de pe inimă... Şi acum, ce mai rămâne de făcut? În ce mă 
priveşte, sunt gata. 

— Da, n-ar strica să ne grăbim. Trebuie să trecem imediat 
la audierea martorilor, lucru pe care suntem obligaţi să-l 
facem în prezenţa dumitale, aşa că... 

— Ce-ar fi să bem mai întâi câte un ceai? Îl întrerupse 
Nikolai Parfenovici. Măcar atât ni se cuvine şi nouă, cred! 

Hotărâră aici, în cazul când ceaiul era gata (Mihail 
Makarovici tocmai plecase să vadă ce-i cu el), să bea câte 


un pahar şi după aceea „să-i dea bătaie”, rămânând să-şi ia 
adevăratul ceai de dimineaţă şi „gustărica” de rigoare, în 
tihnă, mai târziu, când vor avea un pic de răgaz. Băutura 
era pregătită şi sosi imediat. Miţea la început refuză 
paharul pe care Nikolai Parfenovici i-l oferea amabil, ca 
după aceea, răzgândindu-se, să-l ceară chiar el şi să-l 
deşerte pe nerăsuflate. Părea peste măsură de obosit, 
aproape neverosimil de obosit. S-ar fi zis că o noapte 
întreagă de beţie asociată cu cele mai puternice senzaţii, n- 
ar fi izbutit să doboare un om cu o constituţie atât de 
robustă şi, totuşi, era frânt de oboseală, abia dacă se mai 
putea ţinea pe scaun. În unele clipe i se părea că obiectele 
din cameră joacă în faţa ochilor săi. „Încă puţin şi am să 
încep să aiurez”, se gândi el. 

VIII - DECLARAȚIILE MARTORILOR. „COPCHILAŞUL 
Începu audierea martorilor. Cred însă că nu mai are rost 
sa facem o expunere atât de amănunţită ca până acum. De 
pildă, nu mai e nevoie, credem, să cităm formula prin care 

Nikolai Parfenovici avea grijă să atragă atenţia fiecăruia 
dintre ei că e dator să declare adevărul şi numai adevărul 
cu mâna pe conştiinţă şi că mai târziu va trebui să repete 
aceleaşi declaraţii sub prestare de jurământ. De asemenea, 
e inutil să mai arătăm că fiecărui martor în parte i se cerea 
să semneze procesul-verbal, cuprinzând declaraţia 
respectivă şi multe altele încă. Vom aminti numai că punctul 
principal în jurul căruia gravitau întrebările anchetatorilor 
erau cele trei mii de ruble, mai precis, dacă prima dată, 
adică în urmă cu o lună, când venise să chefuiască la 
Mokroe Dmitri Feodorovici cheltuise trei mii în cap sau 
numai o mie cinci sute şi câţi bani avusese asupra lui în 
ajun: trei mii sau o mie cinci sute? Din păcate, toate 
mărturiile erau împotriva lui Miţea. Niciuna nu pleda în 
favoarea lui. Ba câteva din ele scoaseră chiar la iveală fapte 
noi şi surprinzătoare, ce infirmau cu totul declaraţiile lui. 
Primul căruia i se luă interogatorul fu Trifon Borisăci. 
Hangiul se prezentă în faţa anchetatorilor fără nici un pic 


de teamă, dimpotrivă, cu o mutră aspră, pe care se citea 
cea mai aprigă indignare împotriva acuzatului, aşa încât 
fiecare lucru spus de el părea nespus de veridic şi de un 
incontestabil prestigiu. Vorbea laconic, rezervat, aşteptând 
să i se pună întrebările la care răspundea precis şi după o 
matură chibzuinţă. Dârz şi fără nici o şovăială, jupânul 
declară că inculpatul cheltuise înainte cu o lună cel puţin 
trei mii de ruble şi că toţi mujicii care au fost de faţă sunt 
martori că, într-adevăr „Mitri Feodorâci” a pomenit el 
însuşi, cu gura lui, de suma asta. „Numai la ţigănci câte 
parale a lepădat... Numai ele i-au păpat un miar, dacă nu şi 
mai bine.” 

— Cred că nu le-am dat nici cinci sute, rectifică posomorât 
Miţea, păcat că eram beat şi n-am mai apucat să-i număr. 

De astă dată, Miţea şedea retras, cu spatele spre draperie 
şi asculta mohorât declaraţiile, cu o figură tristă şi obosită, 
ca şi când s-ar fi gândit: „N-aveţi decât să spuneţi ce poftiţi, 
pentru mine acum e totuna!” 

— Ba le-aţi dat peste o mie, Mitri Feodorâci, îl înfruntă 
hotărât Trifon Borisăci, uite-aşa aruncaţi banii, cu ghiotura, 
în vânt şi ele se repezeau să-i culeagă de pe jos! Te pui cu 
țiganii? Prăsilă de geambaşi şi de hoţi, umblă numai după 
ciordeală, dacă nu i-ar fi luat la goană lumea de pe aici, 
poate c-ar fi venit acum să spună cu cât s-au procopsit în 
noaptea aceea. Chiar eu cu ochii mei am văzut banii în 
mâna dumneavoastră, de numărat, ce-i drept, nu i-am 
numărat, fiindcă nu m-aţi lăsat, dar aşa, după ochi, pun 
capul jos că erau mai mult de o mie cinci sute... De unde o 
mie cinci sute! Am mai văzut doar bănet în viaţa mea şi pot 
să-mi dau seama... 

Cât priveşte suma cu care Miţea venise în ajun, Trifon 
Borisâci declară că Dmitri Feodorovici îi dăduse de ştire, 
îndată ce coborâse din trăsură, cum c-ar fi venit cu încă trei 
miare. 

— Chiar aşa să fie, Trifon Borisâci? Încercă să obiecteze 
Miţea. [i-am spus cu precizie c-am venit cu trei mii? 


— Aţi spus, Dmitri Feodorovici, chiar aşa aţi spus. Era şi 
Andrei de faţă. Uitaţi. Andrei e aici, n-a plecat încă, puteţi 
să-l chemaţi. Şi pe urmă, dincolo, în salon, când aţi cinstit 
fetele din cor, n-aţi strigat dumneavoastră c-o să lăsaţi aici a 
şasea miişoară, cu celelalte, adică, după câte am înţeles? Au 
auzit şi Stepan şi Semeon, chiar şi Piotr Fomici Kalganov, că 
doar era lângă dumneavoastră, poate-şi mai aduce aminte... 

Declaraţia cu privire la cea de-a şasea mie avu un efect 
vădit asupra anchetatorilor. Le plăcuse formula: trei şi trei, 
prin urmare şase, trei mii atunci şi încă trei acum, în total 
şase, era cât se poate de clar. 

Fură apoi interogaţi rând pe rând mujicii la care se 
referise Trifon Borisâci: Stepan, Semeon, surugiul Andrei şi 
la urma şi Piotr Fomici Kalganov. Primii doi împreună cu 
surugiul confirmară fără nici o ezitare declaraţia lui Trifon 
Borisâci. În plus, înregistrară cu toată atenţia destăinuirile 
lui Andrei în legătură cu discuţia pe care o avusese cu 
Miţea pe drum şi, mai ales, întrebarea acestuia „unde crede 
c-o să ajungă dumnealui, Dmitri Feodorovici, în cer sau în 
iad şi dacă va avea sau nu parte de iertare pe lumea 
cealaltă?” „Psihologul”, Ippolit Kirillovici, ascultă depoziţia 
cu un zâmbet subţire, propunând ca şi această declaraţie, 
privitoare la soarta pe care Dmitri Feodorovici se gândea c- 
ar putea să-i fie hărăzită după moarte, să fie „ataşată la 
dosar”. 

Chemat la rândul său de anchetatori, Kalganov intră în 
odaie cu o mutră plictisită şi răspunse la întrebări îmbufnat 
şi năzuros, adresându-se deopotrivă procurorului şi lui 
Nikolai Parfenovici, ca şi când atunci i-ar fi văzut pentru 
prima oară în viaţa lui, deşi se cunoşteau destul de bine şi 
se întâlneau aproape zilnic. Începu prin a spune că el „nu 
ştie şi nici nu vrea să ştie nimic”. Confirmă că auzise şi 
despre „a şasea mie” şi că în momentul acela se afla într- 
adevăr lângă Miţea. La întrebarea câţi bani avea după 
părerea sa inculpatul, răspunse că „habar n-are” stăruind 
în schimb asupra faptului că polonezii jucaseră cu cărţi 


măsluite. Adeveri, de asemenea, la insistenţele 
anchetatorilor, că după ce polonezii fuseseră expediaţi din 
odaie se produsese un reviriment în relaţiile dintre Miţea şi 
Agrafena Alexandrovna care-i mărturisise acestuia că-l 
iubeşte. Vorbi respectuos şi cu mult tact despre Agrafena 
Alexandrovna, că şi cum ar fi fost o doamnă din lumea 
mare, fără să-şi permită o singură dată să-i spună pe nume, 
„Gruşenka”. Cu toată aversiunea lui manifestă de a da orice 
fel de declaraţii, Ippolit Kirillovici îl descusu vreme 
îndelungată şi datorită lui reuşi să cunoască mai amănunţit 
„romanul” pe care-l trăise Miţea în noaptea aceea. Miţea îl 
lăsă să vorbească, fără să-l întrerupă. Martorul primi, în 
sfârşit, permisiunea să plece şi ieşi fără să-şi ascundă 
indignarea. 

Venise rândul polonezilor să fie anchetați. Aceştia se 
culcaseră de cu seară în odăiţa în care stătuseră încuiaţi, 
dar nu reuşiseră să închidă ochii toată noaptea şi, în 
momentul când autorităţile sosiseră la faţa locului, se 
îmbrăcaseră numaidecât şi-şi strânseseră lucrurile la 
iuţeală, bănuind că vor fi interogaţi şi ei. Intrară amândoi 
foarte ţanţoşi, deşi cu oarecare teamă, în încăpere. Cel mai 
marcant dintre ei, adică mărunţelul, era funcţionar de 
categoria a douăsprezecea în disponibilitate, avusese un 
post de veterinar în Siberia şi se numea pan Mussjalowicz. 
Pan Wrublewski era liber-profesionist, în speţă dentist. 
Răspunzând la întrebările anchetatorilor şi unul şi altul se 
adresau lui Mihail Makarovici, deşi acesta şedea deoparte. 
În naivitatea lor îl socoteau mai mare decât ceilalţi în grad 
şi deci personajul cel mai important dintre toţi cei de faţă; 
tot timpul nu-l mai scoteau din „pan colonel”. Numai după 
ce Mihail Makarovici le atrăsese în câteva rânduri atenţia 
se dumeriră că declaraţiile trebuiau adresate lui Nikolai 
Parfenovici. Vorbeau destul de curent ruseşte cu toate că 
unele cuvinte le rosteau stâlcit. Pan Mussjalowicz pomeni cu 
atâta pasiune şi cu asemenea ifose despre relaţiile lui din 
trecut şi din prezent cu Gruşenka, încât reuşi să-l scoată din 


sărite pe Miţea care se burzului la el, răcnind că nu permite 
unui „ticălos” să se exprime aşa despre dânsa de faţă cu el. 
Pan Mussjalowicz se simţi grozav de ofensat de cuvântul 
„ticălos”, cerând să fie consemnat în procesul-verbal. Miţea 
clocotea de mânie. 

— Da, ticălos, ticălos! Puteţi să scrieţi ce vreţi în procesul- 
verbal, puţin îmi pasă, eu tot ticălos am să-i spun! Striga el. 

Nikolai Parfenovici, deşi nu uită să treacă în procesul- 
verbal cuvântul incriminat, dădu totuşi dovadă cu prilejul 
acestui incident, de un tact într-adevăr remarcabil: îl 
admonesta cu severitate pe Miţea, dar în acelaşi timp 
renunţă să mai insiste asupra laturii romantice a cazului 
anchetat, intrând imediat în miezul problemei. Iar 
declaraţiile celor doi pani avură darul să suscite în cel mai 
înalt grad interesul anchetatorilor printr-un fapt deosebit 
de important şi anume, tentativa lui Miţea de a-l mitui pe 
pan Mussjalowicz, oferindu-i trei mii de ruble ca să-şi ia 
tălpăşiţa; şapte sute era gata să i le înmâneze pe loc, 
urmând să-i achite restul, adică două mii trei sute de ruble 
„mâine dimineaţă, în oraş”. Îşi dăduse cuvântul de onoare 
că la Mokroe nu venise cu atâţia bani, dar ca avea suma 
întreagă depozitată undeva, în oraş. Luat prin surprindere, 
Miţea declară în primul moment că nu-i promisese formal 
să-i dea banii chiar a doua zi, dar cum Wrublewski confirmă 
la rândul său declaraţia lui pan Mussjalowicz, după ce se 
gândi puţin, Miţea recunoscu încruntat că probabil aşa se 
întâmplase, cum spuneau ei, dar că în clipa în care făcuse 
această promisiune era cu capul în nori. Procurorul primi 
declaraţia cu braţele deschise; pentru acuzare era limpede 
acum (de altfel, la concluzia asta se şi ajunse mai târziu) că 
jumătate sau o parte din bani se aflau probabil ascunşi 
undeva în oraş, dacă nu chiar la Mokroe; în felul acesta se 
lămurea şi o împrejurare oarecum derutantă pentru 
anchetatori şi care, cu toate ca de minimă importanţă, 
pledase până atunci în favoarea acuzatului, anume faptul că 
Miţea nu avea asupra lui decât opt sute de ruble. Acum şi 


acest unic sprijin se prăbugşise. La întrebarea procurorului 
de unde se bizuia să facă rost de cele două mii trei sute de 
ruble ca să i le plătească polonezului, din moment ce 
declarase că nu avusese la el decât o mie cinci sute, cu 
toate că-l asigurase formal, „pe cuvânt de onoare”, c-o să-i 
achite toată suma, Miţea răspunse că voia să-i ofere 
„poleacului”, în locul banilor făgăduiţi, concesiunea cu acte 
în regulă a drepturilor lui asupra satului Cermaşneai 
tranzacţie pe care o propusese mai înainte lui Samsonov şi 
doamnei Hohlakova. Procurorul întâmpină cu un zâmbet 
acest „subterftugiu naiv. 

— Şi dumneata crezi că el ar fi acceptat să intre în posesia 
acestor „drepturi” în loc să primească în mână două mii trei 
sute de ruble bani gheaţă? 

— Ar fi acceptat, sunt convins c-ar fi acceptat, se însufleţi 
Miţea. Gândiţi-vă, nu mai era o chestiune de două mii de 
ruble, ci de patru, dacă nu chiar de şase mii, pe care îi 
putea scoate foarte uşor! Ar fi pus imediat în mişcare o 
droaie de avocăţei şi cârciogari poleaci şi ovrei şi i-ar fi 
smuls până la urmă bătrânului nu numai trei mii, ci ar fi 
luat toată Cermaşnea ca din palmă. 

Cum era şi de aşteptat, declaraţia lui pan Mussjalowicz fu 
consemnată pe loc, aproape cuvânt cu cuvânt, în procesul- 
verbal, după care panii avură voie să plece. Nu se pomeni 
un singur cuvânt, în timpul audierii, despre faptul că 
trişaseră la cărţi. Nikolai Parfenovici le era prea îndatorat şi 
nu voia să-i mai plictisească pentru nişte bagatele, cu atât 
mai mult cu cât probabil nu fusese la mijloc decât o răfuială 
între jucători în stare de ebrietate. Că doar se băuse din 
gros şi se făcuse destulă zarvă în noaptea aceea... Aşa încât 
banii, adică cele două sute de ruble, rămaseră definitiv în 
buzunarul lor. În continuare, îl chemară pe Maximov. 
Bătrânul moşier intră timid şi se apropie cu paşi mărunţei 
de anchetatori, descumpănit şi peste măsură de abătut. Tot 
timpul interogatoriului rămăsese jos cu Gruşenka; şedea 
lângă ea tăcut, „doar din când în când începea să bocească 


şi-şi tot ştergea ochişorii cu batista lui în pătrăţele”, 
povestea mai târziu Mihail Makarovici. Gruşenka căuta să-l 
liniştească şi să-l îmbărbăteze. Cu lacrimi în ochi, bătrânelul 
mărturisi din capul locului păcatul de care se făcuse 
vinovat, luând cu împrumut de la Dmitri Feodorovici zece 
ruble, „bat-o vina de sărăcie”, pe care era gata să le 
restituie... La întrebarea bruscă a lui Nikolai Parfenovici 
dacă putea să aprecieze cam ce sumă avea asupra lui 
Dmitri Feodorovici, fiind cel mai în măsură s-o facă, atunci 
când scosese banii din buzunar ca să-l împrumute cu zece 
ruble, Maximov răspunse categoric „douăzeci de mii”. 

— Ai văzut vreodată în viaţa dumitale douăzeci de mii de 
ruble? Îl întrebă zâmbind Nikolai Parfenovici. 

— Am văzut, dar nu douăzeci, ci doar şapte. Le-am văzut 
când nevastă-mea a ipotecat moşia. Mi le-a arătat numai 
aşa, de la distanţă, ca să-mi facă în necaz. Erau numai sute, 
un teanc cam atâta. Şi Dimitri Feodorovici avea tot aşa, 
numai hârtii de o sută... 

Nu-i mai cerură alte lămuriri. Sosise, în sfârşit, rândul 
Gruşenkăi. Anchetatorii se gândeau, fireşte, cu oarecare 
teamă, la efectul pe care venirea ei ar putea să-l aibă 
asupra inculpatului şi Nikolai Parfenovici îi adresă câteva 
cuvinte, sfătuindu-l să fie cuminte şi să stea liniştit; drept 
răspuns, Miţea se mulţumi să pună capul în piept, vrând 
astfel să arate că „nu va provoca nici o scenă”. Gruşenka 
veni însoţită chiar de Mihail Makarovici în persoană. Intră 
înăuntru, cu o figură sobră, adumbrită de tristeţe, dar 
aproape calmă şi se aşeză încet pe un scaun, când Nikolai 
Parfenovici o pofti cu un gest să ia loc în faţa lui. Era foarte 
palidă şi probabil ca o luase cu frig, pentru că se zgribulea, 
înfăşurându-se mereu în şalul ei negru de toată 
splendoarea. Avea într-adevăr frisoane uşoare, preludiul 
îndelungatei boli de care avea să zacă după iureşul acelei 
nopţi. Sobrietatea ei, privirea deschisă şi gravă, gesturile 
cumpănite, făcură asupra tuturor o impresie favorabilă. 
Mult nu lipsea ca Nikolai Parfenovici să se „amorezeze” de 


ea. El însuşi mărturisi mai apoi, nu mai ştiu în ce 
împrejurare, că abia în momentul acela îşi dăduse seama 
cât era de „frumoasă” femeia asta pe care, deşi o mai 
văzuse şi altă dată, o socotise până atunci un fel de „hetairă 
de provincie”. „Ştie într-adevăr să se poarte ca o doamnă 
din lumea mare”, declară el entuziasmat într-un cerc de 
cucoane. Aprecierea lui fu primită cu indignare şi-i atrase 
pe loc epitetul de „ştrengar”, de care se simţi teribil de 
măgulit. Intrând în odaie, Gruşenka îşi aruncă ochii în 
treacăt asupra lui Miţea; acesta se uită la ea îngrijorat, dar 
văzând-o cum arăta, se linişti. După întrebările introductive 
şi recomandările de rigoare, Nikolai Parfenovici, bâlbâindu- 
se uşor, dar în acelaşi timp cu o politeţe desăvârşită, o 
întrebă: „în ce relaţii sunteţi cu porucicul în rezervă Dmitri 
Feodorovici Karamazov?” Gruşenka răspunse cu glas 
scăzut, dar ferm: 

— E un cunoscut de-al meu şi l-am primit la mine în casă în 
ultima lună, ca pe un cunoscut. 

La întrebările indiscrete ce urmară, nu se sfii să 
mărturisească deschis că, deşi îi plăcea „câteodată”, nu 
fusese totuşi îndrăgostită de el, căutase numai să-l prindă în 
mreajă „de vicleană şi păcătoasă ce sunt”, la fel cum făcuse 
şi cu „moşneagul acela”; îşi dăduse seama de la început că 
Miţea era teribil de gelos pe Feodor Pavlovici, ca pe toată 
lumea, de altfel, dar gelozia lui i se părea amuzantă, atâta 
tot. Nici prin gând nu-i trecuse vreodată să se ducă la 
Feodor Pavlovici acasă, îl aţâţase doar aşa, în bătaie de joc. 
„Numai de ei nu-mi ardea mie luna asta; la altcineva mă 
gândeam eu şi-l aşteptam să vină, un om care era foarte 
vinovat faţă da mine... Dar cred, încheie ea, că astea sunt 
lucruri care mă privesc numai pe mine, nu văd de ce v-ar 
interesa pe dumneavoastră şi de ce trebuie să vă răspund.” 

Nikolai Parfenovici se supuse dorințelor ei şi nu mai stărui 
asupra laturii sentimentale, pentru a se ocupa de probleme 
mai serioase, punându-i adică şi ei întrebarea referitoare la 
cele trei mii de ruble. Gruşenka confirmă că, într-adevăr, în 


urmă cu o lună, la Mokroe, Miţea cheltuise exact suma 
respectivă, cu toate că dânsa, ce-i drept, nu numărase 
banii, dar auzise din gura lui Dmitri Feodorovici că făcuse 
praf cu ocazia aceea trei mii de ruble în cap. 

— V-a spus-o în particular sau mai era cineva de faţă? Ori 
poate că l-aţi auzit numai vorbind cu altcineva despre asta 
în prezenţa dumneavoastră? O luă repede procurorul 
Gruşenka declară că-i spusese acelaşi lucru faţă cu alţii, ca 
şi între patru ochi şi că-l auzise de asemenea vorbind şi cu 
altă lume. 

— L-aţi auzit o singură dată sau de mai multe ori? Insistă 
procurorul, la care Gruşenka răspunse că da, îl auzise de 
câteva ori pomenind despre parale. 

Ippolit Kirillovici se arătă extrem de mulţumit ele această 
declaraţie. În continuare, se dovedi că Gruşenka ştia de 
proveniența banilor şi că într-adevăr Dmitri Feodorovici îi 
luase de la Katerina Ivanovna. 

— Poate aţi auzit cumva întâmplător că totuşi suma pe 
care a cheltuit-o atunci ar fi fost mai mică de trei mii de 
ruble şi că ar fi păstrat o parte din bani? 

— Nu, aşa ceva n-am auzit niciodată, declară Gruşenka. 
Dimpotrivă, aşa cum reieşea din lămuririle ei, Miţea i-ar fi 
mărturisit în repetate rânduri în ultimele luni că rămăsese 
lefter. „lot aştepta să-i dea ceva taică-său”, încheia 
Gruşenka. 

— Nu vă aduceţi aminte să fi spus vreodată în prezenţa 
dumneavoastră... Aşa, în treacăt, sau într-un moment de 
enervare, o întrebă brusc Nikolai Parfenovici, c-ar avea 
intenţia să atenteze la viaţa tatălui său? 

— Din păcate, da, a spus şi asta! Oftă Gruşenka. 

— O singură dată sau de mai multe ori? 

— De câteva ori, când era furios. 

— Şi aţi fost convinsă c-o să-şi aducă intenţia la 
îndeplinire? 

— Nu, niciodată! Răspunse ea apăsat. Îl ştiam un om 
cumsecade şi aveam toată încrederea în el. 


— Domnilor, daţi-mi voie, interveni deodată Miţea, daţi-mi 
voie, vă rog, să-i spun Agrafenei Alexandrovna un singur 
cuvânt, aici, de faţă cu dumneavoastră. 

— Poftim, se învoi Nikolai Parfenovici. 

Miţea se ridică pe jumătate de pe scaun. 

— Agrafena Alexandrovna, ce-ţi spun acum e sfânt, martor 
mi-e Dumnezeu! Nu sunt vinovat de moartea tatălui meu! 

Făcând această invocaţie, se aşeză la loc. La rândul său, 
Gruşenka se sculă în picioare şi se înclină cu evlavie, cu faţa 
la icoană. 

— Slavă ţie, Doamne! Rosti ea cu fervoare şi, fără să se 
mai aşeze, adăugă întorcându-se către Nikolai Parfenovici: 
Aşa e, nu mai încape nici o îndoială, puteţi să-l credeţi pe 
cuvânt! Îl cunosc; e-n stare să-nşire mai ştiu eu ce năzbâtii 
aoar aşa, ca să glumească, sau din încăpățânare, dar pentru 
nimic în lume nu şi-ar călca pe conştiinţă! Nu, fiţi siguri că 
nu este el omul care să mintă! N-a spus decât adevărul, vă 
puteţi bizui pe cuvântul lui! 

— Îţi mulţumesc că mi-ai dat curaj, Agrafena 
Alexandrovna, şopti cu voce tremurătoare Miţea. 

Interogată în legătură cu banii pe care-i avusese asupra 
lui în ajun, Gruşenka mărturisi că nu ştia câţi vor fi fost, dar 
că-l auzise repetând de câteva ori în gura mare că venise cu 
trei mii de ruble. Cât priveşte sursa lor, Miţea îi destăinuise 
numai ei că i-ar fi „furat” de la Katerina Ivanovna, drept 
care ea îl asigurase că nici nu poate fi vorba de un furt şi că 
trebuie să-i restituie neapărat chiar a doua zi. Procurorul 
ţinu să afle cu tot dinadinsul care bani zicea inculpatul că i- 
ar fi furat de la Katerina Ivanovna - cei din ajun, sau suma 
de trei mii de ruble cheltuită în urmă cu o lună - şi martora 
preciza că Miţea se referise la banii de acum o lună, cel 
puţin aşa înţelesese ea. 

Cu aceasta, interogatoriul luă sfârşit şi Gruşenka ceru voie 
să se retragă. Nikolai Parfenovici îi aduse la cunoştinţă 
îndatoritor că poate să plece imediat spre oraş şi întrebă 
într-o doară dacă i-ar putea fi cu ceva de folos, de pildă, să-i 


pună la dispoziţie nişte cai, ori dacă doreşte cumva s-o 
conducă, ei... ar fi dispus... 

— Vă mulţumesc cu plecăciune, îi răspunse Gruşenka, 
înclinându-se, mă întorc cu bătrânul acela, cu moşierul, îl 
iau cu mine în trăsură, dar până atunci aş vrea să-mi daţi 
voie, dacă se poate, să aştept jos, vreau să ştiu ce-aţi 
hotărât cu Dmitri Feodorovici. 

leşi apoi pe uşă. Miţea era calm, părea chiar mai întremat 
sufleteşte, dar numai pentru moment. Cu cât trecea timpul 
o sfârşeală ciudată îl toropea din ce în ce. I se închideau 
ochii de oboseală. Audierea martorilor se isprăvise. 
Anchetatori erau acum ocupați cu redactarea definitivă a 
procesului-verbal. Miţea se scula de pe scaun şi se duse să 
se întindă într-un colţ, lângă perdea, pe un cufăr mare de-al 
jupânului, acoperi cu o scoarță şi, cum puse capul jos şi 
adormi. Visă ceva curios, un vis ce n-avea nici un fel de 
legătură nici cu locui unde se afla, nici cu împrejurările. Se 
făcea că mergea prin stepă, undeva, într-un ţinut în care îşi 
făcuse pe vremuri serviciul şi că un mujic mâna căruţa cu 
doi cai ce-l purta peste câmpul noroios. I-e frig, pare să fie 
un început de noiembrie şi ninge cu fulgi mari ce se topesc 
de cum ating pământul. Mujicul îl duce ca vântul, 
fluturându-şi braţele de zor; are o barbă lungă şi blondă şi 
nu pare bătrân, mai curând e un om între două vârste, aşa, 
ca de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat cu un suman cenuşiu. 
În apropiere se zăreşte un sat cu nişte izbe negre. O parte 
din case au fost mistuite de foc, n-au mai rămas decât 
grinzile pe jumătate arse. La marginea satului stau înşiruite 
în drum o mulţime de femei slabe, cocârjate, cu nişte 
chipuri pământii. Una din capătul şirului, o nevastă înaltă, 
osoasă, ca de vreo patruzeci de ani, deşi poate că în 
realitate nu are mai mult de douăzeci, prelungă la faţă şi 
scofâlcită, ţine la piept un copilaş care plânge, dar sânii ei 
probabil sunt atât de secătuiţi, încât nu mai au nici picătură 
de lapte. Şi pruncul plânge într-una şi-şi întinde braţele 
goale, cu pumnişorii învineţiţi de frig. 


— De ce plânge? De ce? Întreabă Miţea, trecând în goană 
prin faţa năpăstuitelor. 

— Copchilaşul, răspunde chirigiul, scânceşte bietul 
copchilaş! 

Şi Miţea e mirat să-l audă spunând pruncului 
„copchilaşul”, ca la ţară, dar îi place că i-a spus aşa: sună 
parcă mai duios. 

— Dar de ce plânge? Stăruie el în neştire. De ce are 
mânuţele goale, pentru ce nu-l înfofolesc? 

— E rebegit, bietul copchil, până şi hăinuţele de pe el au 
îngheţat, păi cum dară să-i ţină de cald?! 

— Dar de ce? De ce? O ţine una şi bună Miţea, de parc-ar 
fi bătut în cap. 

— Vai de zilele lor amărâte, sunt săraci lipiţi, le-au ars 
casele, n-au o bucată de pâine, focul a pustiit tot, de-au 
ajuns acu să cerşească! 

Miţea tot nu pricepe. 

— Nu, nu, răspunde-mi la ce te întreb: de ce stau aşa în 
mijlocul drumului mamele astea năpăstuite de foc? De ce au 
rămas săraci lipiţi pământului bieţii oameni? De ce e 
copchilul flămând şi cât vezi cu ochii stepa-i pustie? De ce 
nu se îmbrăţişează cu toţii şi nu se sărută? De ce nu cântă 
ceva vesel cu toţii? De ce au chipurile negre de mizerie? De 
ce nu-i dau de mâncare sărmanului copchilaş? 

Îşi dă seama că e absurd să pună asemenea întrebări, că 
n-are nici un rost să le pună, dar nu poate să facă altfel şi 
ştie totuşi că întrebările lui sunt pe deplin îndreptăţite. O 
înduioşare, pe care n-a mai încercat-o până atunci, îi biruie 
inima şi parcă îi vine să plângă şi ar vrea să facă ceva 
pentru ca micuțul să nu mai scâncească, să zvânte lacrimile 
mamei, care s-a uscat toată şi s-a înnegrit la faţă de atâta 
suferinţă, să nu mai existe de aici încolo nici o lacrimă pe 
lume şi asta chiar acum pe loc, imediat, fără să mai stea o 
clipă pe gânduri, cu toată râvna de care poate fi în stare un 
Karamazov. 


— Vin şi eu cu tine. N-am să te mai părăsesc niciodată, 
toată viaţa am să fiu alături de tine, o aude pe Gruşenka, 
spunându-i pătimaşă la ureche vorbe dragi. 

Inima i se aprinde încinsă de o văpaie şi o lumină vie îl 
soarbe, chemându-l în depărtare; ar dori acum sa trăiască, 
să trăiască mult de tot. Să meargă pe un drum bun, tot 
înainte, spre lumina care-l cheamă îmbietoare, să plece cât 
mai repede într-acolo, chiar acum! 

— Ce? Unde? Strigă Miţea, deschizând ochii şi ridicându- 
se în capul oaselor pe cufăr, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un 
leşin. Zâmbea înseninat. 

În faţa lui stătea Nikolai Parfenovici care-l invita să asculte 
citirea procesului-verbal pentru a-l iscăli. Abia atunci Miţea 
îşi dădu seama ca dormise o oră, dacă nu şi mai mult. Nu 
era atent la ceea ce-i spunea Nikolai Parfenovici. Nu putea 
să înţeleagă de unde venise perna pe care o găsise sub 
căpătâi, când ştia bine că nu fusese acolo atunci când se 
întinsese, frânt de oboseală, pe cufăr. 

— Cine mi-a pus perna sub cap? Ce inimă bună s-a îndurat 
de mine?! Exclamă el într-un elan de recunoştinţă, cu un 
tremur în glas, ca şi când ar fi fost vorba de cine ştie ce dar 
nepreţuit. 

Inima cea milostivă, care îşi păstră până la urmă 
anonimatul, putea fi unul dintre martori, dacă nu cumva 
chiar grefierul adus de Nikolai Parfenovici rugase pe cineva 
să-i pună perna sub cap; Miţea însă era atât de impresionat, 
încât îi dădură lacrimile. Se apropie apoi de masă şi declară 
că e gata să semneze orice. 

— Am visat ceva atât de frumos, domnilor... Rosti el cu o 
voce ciudată, transfigurat, cu faţa luminată parcă de 
fericire. 

IX - PLECAREA LUI MIŢEA. 

După semnarea procesului-verbal, Nikolai Parfenovici 
dădu citire cu solemnitate ordonanţei prin care se arăta că: 
în anul, luna şi ziua cutare, în cutare loc, judecătorul de 
instrucţie de la cutare judecătorie de pace a procedat la 


interogarea numitului (urma stabilirea indentităţii lui 
Miţea) învinuit de (aici erau enumerate conştiincios toate 
capetele de acuzaţie ce i se puneau în sarcină) şi având în 
vedere că prevenitul, deşi nu recunoaşte acuzaţiile ce i se 
aduc, n-a putut totuşi să producă nici o dovadă în apărarea 
sa, în timp ce martorii (cutare şi cutare) precum şi 
împrejurările, cutare şi cutare, confirmă pe deplin aceste 
acuzaţii; având în vedere cutare şi cutare articol din codul 
penal etc, ordonă: pentru a fi împiedicat să se sustragă de 
la rigorile anchetei şi judecății, numitul (adică Miţea) va fi 
depus preventiv la cutare închisoare, lucru ce va fi adus la 
cunoştinţa prevenitului, o copie după ordonanța respectivă 
urmând a fi comunicată procurorului etc. Etc. Pe scurt, i se 
punea în vedere lui Miţea că, din momentul acela, se afla în 
stare de arest şi urma să fie transportat la oraş, unde i se 
fixase un domiciliu nu prea atrăgător. Miţea ascultă cu 
luare-aminte şi ridică din umeri. 

— N-am nimic de zis, domnilor, aici nu încape nici o 
supărare, sunt gata să mă supun... Îmi dau seama că nu vă 
rămâne altceva de făcut. 

Nikolai Parfenovici îl lămuri blajin că trebuie s-o pornească 
imediat spre oraş, însoţit de zapciul Mavriki Mavrikievici 
care se afla de faţă. 

— O clipă, îl întrerupse Miţea şi, mânat de un imbold 
nestăviiit, se adresă tuturor celor prezenţi în odaie: 
Domnilor, suntem cu toţii cruzi, cu toţii ne-am purtat 
adeseori ca nişte călăi cu semenii noştri şi i-am făcut să 
plângă, am făcut să lăcrimeze mamele şi pruncii, dar dintre 
toţi - v-o spun lămurit o dată pentru totdeauna - eu sunt cel 
mai ticălos. Aşa este! În fiecare zi m-am bătut cu pumnul în 
piept şi am jurat să mă îndrept şi, totuşi, în fiecare zi am 
săvârşit mereu alte mârşăvii. Îmi dau seama că oamenii ca 
mine au nevoie de o lovitură năprasnică, o lovitură pe care 
soarta trebuie să le-o dea fără veste, ca să-i prindă în laţ şi 
să-i trezească la realitate cu forţa. Niciodată, o, da, 
niciodată nu m-aş fi putut ridica singur din mocirlă, oricât 


m-aş fi străduit! lată însă că trăsnetul s-a abătut asupra 
mea. Accept suferinţa, primesc să fiu pus la stâlp şi înfierat 
în faţa tuturor! Vreau să pătimesc şi sper că suferinţa mă va 
curaţi de noroi! Şi mă va curaţi, nu-i aşa, domnilor? Totuşi, 
ţin să vă mai spun încă o dată: nu sunt vinovat de moartea 
tatălui meu! Primesc pedeapsa nu pentru că l-am ucis, ci 
pentru, că am vrut să-l ucid şi poate chiar aş fi făcut-o într-o 
bună zi... Dar am de gând să lupt, să lupt împotriva 
dumneavoastră, vă mărturisesc cinstit. Am să vă ţin piept 
până la capăt şi pe urmă... Cum o vrea Dumnezeu! 
Rămâneţi cu bine, domnilor, să nu fiţi supăraţi pe mine 
pentru că în timpul interogatoriului mi-am permis unele 
ieşiri faţă de domniile-voastre, încă nu-mi venise mintea la 
cap... Peste o clipă am să fiu un simplu puşcăriaş, dar până 
atunci Dmitri Karamazov vă întinde pentru ultima oară 
mâna ca un om liber. Luându-mi rămas bun de la 
dumneavoastră, mă despart de toată lumea... 

Glasul i se curmă brusc; întinse mâna, dar Nikolai 
Parfenovici, care se afla chiar lângă el, se feri aproape fără 
să-şi dea seama, ascunzându-şi mâinile la spate. Miţea 
observă gestul cu o tresărire şi lăsă braţul în jos. 

— Ancheta nu s-a terminat încă, bâigui Nikolai Parfenovici 
stingherit. Cercetările vor continua la oraş şi, în ce mă 
priveşte, crede-mă, sunt gata să-ţi urez succes... Îţi doresc 
să poţi dovedi pe deplin că eşti nevinovat... Voi fi totdeauna 
înclinat să te consider un om mai curând nenorocit decât 
vinovat, Dmitri Feodorovici... Noi toţi câţi suntem aici, dacă 
mi-e permis să vorbesc în numele tuturora, suntem dispuşi 
să recunoaştem că fondul dumitale sufletesc e plin de 
calităţi, dar, din păcate, vai! Eşti robul unor patimi 
excesive... 

Sfârşind această cuvântare, judecătorul de instrucţie, 
mărunţel cum era, îşi ticlui o mutră plină de demnitate. 
Miţea avu impresia că „mucosul” o să-l ia acum de braţ şi o 
să se retragă cu el într-un colţ ca să continue discuţia 
despre „darnicele” în care se antrenaseră de curând. Dar 


câte gânduri năstruşnice şi fără nici o legătură cu situaţia 
nu încolţesc chiar în mintea condamnaților în drum spre 
eşafod! 

— Domnilor, ştiu cât sunteţi de buni şi de omenoşi, nu s-ar 
putea, oare, s-o mai văd o dată? Pentru ultima oară? 
Întrebă Miţea. 

— Fără discuţie, dar având în vedere... Vreau să zic, în 
momentul de faţă, nu se poate decât în prezenţa... 

— Puteţi rămâne, bineînţeles. 

O aduseră din nou pe Gruşenka. Dar spre decepţia lui 
Nikolai Parfenovici, despărţirea fu cât se poate de sobră, 
fără efuziuni şi vorbărie prea multă. Gruşenka se aplecă 
adânc în faţa lui Miţea. 

— Ţi-am spus că sunt a ta şi am să mă ţin de cuvânt. Am să 
vin după tine oriunde ţi-o fi dat să-ţi faci osânda. Mergi 
sănătos, omule! Te-ai nenorocit singur, fără să fii vinovat! 

Îi tremurau buzele şi lacrimi îi curgeau pe obraji. 

— lartă-mă că te iubesc, Gruşenka! lartă-mă că dragostea 
mea a fost o pacoste pentru tine! Miţea ar fi vrut parcă să-i 
mai spună ceva, dar se răzgândi şi, rupându-se din loc, ieşi 
din odaie. 

În jurul lui se învârteau santinelele, care nu-l slăbeau o 
clipă din ochi. Jos, în curte, unde cu câteva ceasuri mai 
înainte trăsese la scară, cu larmă mare, troica lui Andrei, 
acum aşteptau două căruţe gata de plecare. Mavriki 
Mavrikievici, un om scund şi îndesat, puhav la faţă, striga 
furios, iritat de nu ştiu ce încurcătură neprevăzută. Pe un 
ton răstit, zapciul îl pofti să se suie în căruţă. „Altădată, 
când îi dădeam de băut, nu-mi făcea asemenea mutre”, se 
gândi Miţea, pregătindu-se să se urce. Trifon Borisâci 
cobori şi el din cerdac. La poartă se îmbulzeau o droaie de 
oameni, ţărani, neveste, căruţaşi, zgâindu-se cu toţii la 
arestat. 

— Rămâneţi sănătoşi, oameni buni! Le strigă Miţea. 
lertaţi-mă! 


— Păi să ne ierţi şi dumneata, boierule! Îi răspunseră 
două-trei glasuri. 

— Te las cu bine, Trifon Borisâci! 

Trifon Borisâci însă nici nu-şi întoarse capul, probabil fiind 
peste măsură de ocupat. Umbla de colo până colo prin 
curte, zbierând de mama focului. A doua căruţă, care urma 
sa plece cu cei doi jandarmi din escortă, nu era încă gata de 
drum. Mujicul care trebuia să mâne caii abia îşi trăgea 
sunianul, urlând cât îl ţinea gura că de fapt nu era rândul 
lui, ci al lui Akim. Dar Akim nu se zărea nicăieri: cineva se 
dusese să-l caute şi mujicul stăruia să-l aştepte, că trebuie 
să vină. 

— Ce oameni, Mavriki Mavrikievici, n-au nici un pic de 
obraz! Fierbea Trifon Borisâci indignat. Aseară Akim i-a dat 
douăzeci de copeici şi acum, după ce-a băut banii, poftim, 
uite ce gură face! Mă miră, zău, cum puteţi avea atâta 
răbdare cu nişte păcătoşi ca ăştia, Mavriki Mavrikievici, nici 
nu mai ştiu ce să spun! 

— Dar pentru ce e nevoie de a doua căruţă, Mavriki 
Mavrikievici? Interveni Miţea. Ajunge una singură, că doar 
nu-ţi închipui c-o să ai de furcă cu mine pe drum sau c-o să 
încerc să fug?! Ce rost are să mai ceri şi escortă? 

— Dumneata, domnule, învaţă mai întâi cum trebuie să 
vorbeşti, dacă nu ştii încă. Să nu mă iei pe mine aşa, că doar 
nu m-am bătut pe burtă cu dumneata!... Şi păstrează-ţi 
sfaturile pentru altă ocazie... Îl luă la trei păzeşte Mavriki 
Mavrikievici, bucuros că are pe cine să-şi verse focul. 

Miţea se înroşi ca focul şi nu mai scoase un cuvânt. Îl luase 
cu frig. Ploaia încetase, dar cerul posomorât era acoperit cu 
nori şi un vânt tăios îl plesnea peste obraz. Îi trecu un fior în 
lungul spinării. „Ie pomeneşti că am febră!” se gândi el. În 
sfârşit, zapciul se sui greoi în căruţă şi se aşeză comod, fără 
să ţină seama că-l înghesuie într-un colţ. Era în toane rele, 
nu părea câtuşi de puţin încântat de misiunea ce i se 
încredinţase. 


— Rămâi sănătos, Trifon Borisâci! Strigă din nou Miţea, 
dar de astă dată n-o mai făcuse cu dragă inimă, ci dintr-o 
pornire răutăcioasă, deşi involuntară. 

Trifon Borisâci însă stătea ţanţoş, cu mâinile la spate, 
înfruntându-l cu o mutră severă şi scandalizată şi nici nu 
catadicsi măcar să-i răspundă. 

— Adio, Dmitri Feodorovici, adio! Se auzi deodată glasul 
lui Kalganov, care ieşise chiar în momentul acela în cerdac. 

Tânărul o rupse la fugă spre căruţă, aşa cum era, cu capul 
gol. Ca să-i întindă mâna pe care Miţea abia mai apucă să i- 
o strângă. 

— Rămâi cu bine, inimă de aur, n-am să uit niciodată ce 
bun ai fost cu mine! Strigă el cu căldură, dar în aceeaşi 
clipă căruţa se urni din loc şi mâinile li se desfăcură pe 
negândite. Zurgălăii prinseră a suna şi căruţa ieşi pe 
poartă. 

Kalganov se întoarse ca o furtună în tindă, unde se vâri 
într-un colţ şi, punând capul în piept, cu faţa îngropată în 
palme, izbucni într-un plâns cu sughiţuri. Stătu aşa multă 
vreme acolo, plângând ca un copilaş mic, nu ca un tânăr de 
douăzeci de ani. O, în sinea lui era atât de convins că Mitea- 
i vinovat! Ăştia să fie oamenii? S-ajungă chiar în halul ăsta?” 
se gândea el amărât, aproape cu disperare. 1 se făcuse 
lehamite de viaţă şi de tot. „Merită, oare, să trăieşti?” se 
întreba, copleşit de tristeţe. 

PARTEA A PATRA. 

I - KOLEA KRASOTRKIN. 

Suntem în noiembrie, la începutul lunii. Afară e un ger de 
minus unsprezece grade şi, de când s-a lăsat gerul, e 
gheţuş pe jos. Peste noapte a căzut un pic de zăpadă uscată 
pe pământul îngheţat bocnă şi acum vântul aspru şi tăios o 
viscoleşte, purtând-o pe străzile mohorâte ale orăşelului şi 
mai ales prin piaţă. Vremea e tot închisă, dar ninsoarea a 
încetat. Pe una din străzile ce dau în piaţă, în preajma 
băcăniei negustorilor Plotnikov, se află o căsuţă îngrijită şi 
curată ca un pahar, pe afară, ca şi pe dinăuntru, 


proprietatea văduvei funcţionarului Krasotkin. Bărbatul, 
fost secretar al administraţiei guberniale, s-a prăpădit de 
mult, de aproape paisprezece ani, iar soţia, o cuconiţă încă 
nostimă, ca la vreo treizeci de ani, a rămas să trăiască mai 
departe singură în căsuţa ei, din „veniturile personale”. Fire 
duioasă şi veselă, ducea o existenţă tihnită şi onorabilă. Şi-a 
început văduvia de la optsprezece ani, n-a apucat să stea cu 
bărbatu-său decât un an de zile, în care timp a avut cu elun 
copil. De atunci, adică de la moartea soţului, a înţeles să-şi 
închine fiece clipă din viaţă creşterii scumpului său odor, 
Kolea, care, deşi maică-sa îl pierdea din ochi de drag, în toţi 
aceşti paisprezece ani, i-a adus, fără doar şi poate, mai 
multe necazuri decât bucurii. Biata femeie tremura tot 
timpul pentru el, nu era zi să nu stea cu inima pierită la 
gândul că băiatul putea să fie cumva bolnăvior, că s-ar 
putea să răcească sau să facă cine ştie ce trăsnaie, să se 
urce bunăoară pe un scaun şi să vină în nas etc., etc. De 
când Kolea a intrat în clasele primare şi, mai apoi, la 
gimnaziu, a învăţat cot la cot cu el, ca să-l ajute la lecţii şi 
să-l mediteze, a căutat să intre în relaţii cu profesorii şi cu 
nevestele acestora, până şi pe colegii lui Kolea nu ştia cum 
să-i alinte şi să-i linguşească numai să nu se atingă cumva 
de băieţelul ei, să nu-l dea în tărbacă sau să-l buşească. 
Până la urmă, copiii au început să-l ia peste picior şi să-l 
necăjească spunându-i „Puiul mamei”. Kolea însă a reuşit 
numaidecât să le închidă gura. Puştiul nu ştia de frica 
nimănui şi era „voinic al dracului”, după cum i-a mers 
îndată faima printre coşcolari şi, în acelaşi timp, 
descurcăreţ, voluntar, cu multă iniţiativă şi încăpățânat 
nevoie-mare. Învăţa bine şi se spunea că la aritmetică şi la 
istoria universală era mai tare chiar decât profesorul 
Dardanelov. Băiatul, deşi umbla cu năsucul în vânt şi-i lua 
pe toţi cam de sus, avea totuşi darul de a fi un bun coleg şi 
nu se ţinea mândru. Accepta respectul pe care i-l arătau 
ceilalţi copii ca pe un lucru de la sine înţeles, în schimb era 
prietenos cu toţi. Cunoştea măsura şi ştia la nevoie să fie la 


locul lui, după cum faţă de cei mari nu trecea niciodată 
peste o anumită limită, care, atunci când e depăşită, tace ca 
orice faptă să devină un act de nedisciplină, de rebeliune şi 
dezordine. Cu toate acestea, nu se dădea în lături ori de 
câte ori avea ocazia să pună la cale vreo poznă, ca cel din 
urmă ştrengar şi nu o poznă oarecare, ci numai figuri 
„extra”, cât mai extravagante, mai formidabile, ca să aibă 
motive temeinice de a se grozăvii. Era teribil de orgolios. 
Prin felul lui de a fi aproape despotic, reuşise să aibă 
deplină autoritate chiar şi asupra maică-şi. Biata femeie se 
pleca în faţa voinţei lui - o, de când se plecase! 

— Dar ceea ce o făcea să sufere îndeosebi era gândul că 
băieţelul ei n-o iubeşte. Toti se părea că fecioru-său e 
nesimţitor în felul cum se poartă cu dânsa şi i se întâmpla 
uneori să-i reproşeze, cu ochii scăldaţi în lacrimi, răceala de 
care dădea dovadă. Kolea nu putea să sufere însă efuziunile 
sentimentale şi, cu cât i se cereau mai insistent asemenea 
mărturii, cu atât devenea mai închis. N-o făcea însă 
intenţionat, ci pentru că aşa era firea lui. În privinţa asta 
maică-sa se înşela: băiatul ţinea foarte mult la dânsa, numai 
că nu-i plăceau „giugiulelile”, cum zicea el în limbajul lui 
şcolăresc. La ei în casă se afla un dulap cu cărţi ramase de 
la taică-său şi, cum lui Kolea îi era drag să citească, o bună 
parte din volume trecuseră prin mâinile lui, maică-sa, 
fireşte, n-avea de ce să fie supărată din pricina asta, se mira 
doar uneori că băiatul, în loc să iasă pe afară să se joace, 
şedea ceasuri întregi lângă dulap, cu nasul vârât în câte o 
carte. Şi astfel Kolea ajunsese să citească şi lucruri care nu 
erau pentru vârsta lui. În ultima vreme, cu toate că în 
genere se ferea să treacă peste anumite margini atunci 
când punea la cale câte o trăsnaie, făcuse câteva isprăvi 
care o îngroziseră pur şi simplu pe maică-sa. E drept că nu 
era vorba de ceva imoral, ci doar de nişte năzbâtii pe cât de 
temerare, pe atât de absurde. În vara aceea, prin iulie, în 
timpul vacanței şcolare, mama şi feciorul plecaseră pentru 
o săptămână la o rudă mai îndepărtată, stabilită în altă 


localitate, la vreo şaptezeci de verste distanţă, unde soţul 
rudei era slujbaş la gară (cea mai apropiată staţie de cale 
ferată de oraşul nostru; de acolo avea să ia Ivan Feodorovici 
Karamazov, o lună mai târziu, trenul spre Moscova). Kolea, 
întâi şi întâi, se apucase să cerceteze cu toată atenţia calea 
ferată şi să studieze sistemul de circulaţie a trenurilor, 
gândindu-se că, la întoarcere, colegii au să rămână cu gura 
căscată când vor vedea ce de mai lucruri ştie. Întâmplarea 
făcuse ca tot atunci prin partea locului să se afle şi alţi 
băieţi cu care Kolea se împrietenise imediat; unii din ei 
şedeau chiar în clădirea gării, iar restul, prin vecinătate, în 
totul vreo şase sau şapte băieţi între doisprezece şi 
cincisprezece ani, dintre care doi erau chiar de la noi din 
oraş. O gaşcă de ştrengari care se jucau împreună şi se 
ţineau de năzbâtii. A patra sau a cincea zi după venirea lui 
Kolea, dracii de copii, necopţi la minte, făcuseră un 
rămăşag cât se poate de stupid pe două ruble; Kolea, cel 
mai mic din grup şi de aceea privit cu oarecare 
superioritate de ceilalţi, din orgoliu şi dintr-un spirit nefast 
de bravadă, se oferise ca, în momentul când trebuia să 
treacă trenul de unsprezece noaptea, să sa culce pe 
terasament între şinele de cale ferată şi să stea aşa 
nemişcat, cu faţa în jos, până ce şi ultimul vagon v-a fi 
lunecat în plină viteză pe deasupra lui. Ce-i drept, 
avuseseră grijă în prealabil să facă cercetări speciale, în 
urma cărora ajunseseră la concluzia că un om poate sta 
foarte bine lungit între şine, fără ca trenul, trecând peste el, 
să-i pricinuiască vreun rău. Oricum însă nu era fleac să 
rămâi locului încremenit până se vor fi scurs toate 
vagoanele! Kolea susţinea sus şi tare că poate înfrunta 
încercarea. La început, ceilalţi îl luaseră peste picior, 
făcându-l fanfaron, dar cu asta nu reuşiseră decât să-l 
întărâte şi mai mult. Kolea nu mai putea de ciudă că nişte 
băieţandri de cincisprezece ani îşi dădeau asemenea ifose 
faţă de el, ba în primele zile nici nu catadicsiseră măcar să-l 
primească la ei în gaşcă, zicând că-i prea „ţânc”, ceea ce 


întrecea orice măsură! În cele din urmă, stabiliseră să se 
ducă la oarecare distanţă de gară, aşa, cam la o verstă, 
pentru ca trenul să aibă răgaz să intre în viteză. Zis şi făcut. 
Era o noapte fără lună, dar nu ceea ce se cheamă îndeobşte 
o noapte întunecoasă, ci neagră ca păcura. La ceasul 
hotărât, Kolea se lungise între şine. Ceilalţi cinci aşteptau 
jos, în tufişuri, la poalele terasamentului, mai întâi cu inima 
zvâcnind de emoție, apoi înfioraţi de groază şi cuprinşi de 
remuşcări. În sfârşit, se auzise în depărtare uruitul trenului 
care plecase din staţie. O clipă mai târziu, două lumini roşii 
se aprinseseră în beznă: monstrul venea spre ei, făcând să 
duduie pământul. „Fugi, fugi!” începuseră să strige copiii în 
panică, dar era prea târziu; între timp, trenul se apropiase 
vertiginos şi trecuse ca o nălucă. Băieţii se repeziseră 
imediat la Kolea, care zăcea nemişcat între şine. Începuseră 
să-l zgâlţâie care mai de care, încercaseră să-d ridice. Kolea 
însă, în cele din urma se sculase singur în picioare şi, fără 
să spună un cuvânt, coborâse taluzul, pentru ca în 
momentul când ajunsese jos să le declare că făcuse pe 
mortul numai aşa, ca să-i sperie; de fapt, îşi pierduse într- 
adevăr cunoştinţa, aşa cum îi mărturisise mai apoi mamei 
sale - asta însă mult mai târziu. De atunci îi rămăsese 
pentru totdeauna faima de „năzdrăvan”. Era alb ca varul la 
faţă când se întorsese acasă. A doua zi făcuse puţină febră, 
dar îi venea tot timpul să zburde, vesel şi încântat de 
ispravă. Abia mai încolo se aflase toată păţania. După 
înapoierea lui în oraş, începuse să-i meargă vestea la şcoală 
şi, la un moment dat, isprava lui ajunsese la urechile 
direcţiei. Biata mamă alergase într-un suflet să se roage 
pentru odorul ei, şi, până la urmă, profesorul Dardanelov, 
care era bine văzut şi se bucura de oarecare trecere 
printre colegi, luase apărarea băiatului şi reuşise să-l scape 
cu faţa curată, aşa încât întâmplarea nu avusese consecinţe 
prea grave. Dardanelov, un om încă în floarea vârstei şi 
holtei, era de mult îndrăgostit de doamna Krasotkina şi cu 
un an înainte, luându-şi inima în dinţi şi tremurând tot de 


teamă şi timiditate, se încumetase chiar să-i ceară mâna, 
dar ea îl refuzase net, convinsă că, acceptând propunerea 
lui, ar fi însemnat să-şi trădeze feciorul. Cu toate acestea, 
după anumite indicii misterioase, Dardanelov se socotea 
îndreptăţit să creadă că nu-i era chiar atât de indiferent 
sentimentalei văduvioare, o femeie atât de încântătoare, 
dar din păcate atât de virtuoasă. Trăsnaia lui Kolea se pare 
însă că reuşise să spargă gheaţa şi, drept răsplată pentru 
faptul că nu pregetase să-i ia apărarea, i se dăduse a 
înţelege lui Dardanelov fireşte, doar aşa, pe departe - că ar 
putea să nutrească unele nădejdi şi cum profesorul era şi el 
un fenomen de candoare şi delicateţe, această uşoară aluzie 
fusese de ajuns deocamdată pentru ca să se simtă pe deplin 
fericit. Îi era drag copilul, dar socotea nedemn din partea 
lui să încerce a-i câştiga bunăvoința, de aceea la şcoală se 
purta aspru cu el şi se arata exigent. De altfel şi Kolea îl 
ţinea la distanţă şi-i vorbea totdeauna cu răceală; îşi făcea 
lecţiile sârguincios, aşa încât era al doilea din clasă şi toţi 
colegii lui aveau convingerea nestrămutată că în domeniul 
istoriei universale Kolea era atât de informat, încât „îl tăia” 
chiar şi pe Dardanelov. Într-adevăr, într-o zi, Kolea îi pusese 
tam-nesam întrebarea: „Cine a întemeiat Troia?” La care 
Dardanelov începuse să bată câmpii, vorbind despre 
dislocarea şi migraţiunile popoarelor şi despre legende în 
general, dar cine anume înființase Troia şi cum se numeau 
fondatorii ei nu fusese în stare să răspundă, ba chiar lăsase 
să se înţeleagă ca, după părerea lui, dintr-un motiv ori altul, 
întrebarea era neserioasă şi nu prezenta nici un fel de 
interes. Copiii însă rămăseseră încredinţaţi că Dardanelov 
habar n-avea cine întemeiase Troia. Kolea avusese grijă să 
se documenteze mai înainte asupra acestui subiect din 
Istoria lui Smaragdov pe care o descoperise în dulapul cu 
cărţi al tatălui său. Până la urmă, toţi băieţii fuseseră curioşi 
să afle cine întemeiase, de fapt, Troia, dar Krasotkin nu 
voise cu nici un chip să le dezvăluie secretul, păstrându-şi 
astfel prestigiul neştirbit. 


După boroboaţa cu calea ferată, Kolea îşi schimbase 
întrucâtva atitudinea faţă de maică-sa. Când Anna 
Feodorovna (văduva lui Kratotkin) aflase de isprava odraslei 
sale, se înspăimântase atât de tare, încât puţin lipsise ca să- 
şi piardă minţile. Câteva zile avusese nişte crize de nervi 
care, cu mici intermitențe, se ţinuseră lanţ şi atât de 
serioase, încât Kolea, speriat cu tot dinadinsul, îi făgăduise 
pe cuvântul lui de onoare şi de om întreg că n-o să mai facă 
niciodată asemenea năzbâtii. Doamna Krasotkina îl pusese 
chiar să jure în faţa icoanei, în genunchi, pe memoria tatălui 
său şi băiatul se supusese stăruinţelor ei. „Năzdrăvanul” 
Kolea plânsese de emoție ca un copil de şase ani şi în ziua 
aceea mama şi feciorul se îmbrăţişaseră de nenumărate ori, 
vărsând potop de lacrimi. A doua zi însă Kolea era acelaşi 
copil „nesimţitor” ca şi mai înainte, doar ceva mai tăcut, mai 
modest, mai încruntat şi mai retras. Totuşi, cam la o lună şi 
jumătate după aceea făcuse iarăşi o poznă şi, cu acest 
prilej, numele lui ajunsese până la urechea judecătorului de 
pace; de astă dată era vorba de cu totul altceva, o ispravă 
pe cât de stupidă, pe atât de ridicolă, în care nu mai jucase 
el rolul principal, fiind doar amestecat într-un fel oarecare 
în povestea cu pricina. Dar despre asta vom vorbi mai 
încolo. Mama continua deci să stea cu frica în sân şi să se 
frământe şi, pe măsură ce temerile ei sporeau, speranţele 
lui Dardanelov începeau să prindă aripi. Dar, fiindcă veni 
vorba, trebuie să spunem că băiatul era pe deplin dumerit 
în privinţa lui Dardanelov, al cărui alean îl ghicise şi că, 
bineînţeles, nutrea cel mai adânc dispreţ pentru, 
„sentimentalismele” lui; într-o vreme chiar avusese lipsa de 
tact să-şi manifeste disprețul de faţă cu mai-că-şa, dându-i 
să înţeleagă pe departe că pricepe ce urmăreşte 
dumnealui. După năzdrăvănia cu trenul însă îşi schimbase 
atitudinea şi nu-şi mai permitea nici un fel de aluzii faţă de 
maică-sa în această privinţă, dimpotrivă, vorbea respectuos 
despre profesorul său, lucru pe care Anna Feodorovna, fire 
extrem de sensibilă, îl remarcase imediat cu o infinită 


recunoştinţă, în schimb, de câte ori cineva dintre musafiri 
ce veneau la ei în casă pomenea din întâmplare numele lui 
Dardanelov în prezenţa băiatului, mama se îmbujora la faţă 
ca un trandafir, iar Kolea se uita încruntat pe fereastră sau 
îşi cerceta preocupat cizmuliţele, să vadă dacă n-au cumva 
vreo spărtură, ori chema răstit câinele, un dulău miţos, 
mare şi urât, pe nume Perezvon, pe care nu ştiu unde îl 
găsise în urmă cu o lună şi-l adusese plocon acasă, ţinându-l 
închis la el în odaie, în cel mai mare secret, fără să ştie 
niciunul dintre colegii lui. Vai de el însă cât îl canonise ca să- 
| înveţe tot felul de giumbuşlucuri şi, până la urmă, bietul 
dobitoc ajunsese să urle de dorul băiatului ori de câte ori 
acesta pleca la şcoală, pentru ca la întoarcere să-l 
întâmpine cu schelălăituri de bucurie, sărind în jurul lui ca 
scos din minţi, stând sluj, lungindu-se pe jos şi făcând pe 
mortul etc, etc. Arătând adică tot ce ştia, fără să-l fi pus 
nimeni, numai din dorinţa de a-şi arata cu orice preţ 
devotamentul. 

Am uitat să vă spun că numele lui Kolea Krasotkin a mai 
fost pomenit într-unui din capitolele precedente: el este 
ştrengarul pe care la un moment dat Iliuşa, băiatul 
căpitanului în rezervă Sneghirev, l-a lovit cu briceagul în 
şold, luând apărarea tatălui sau pe care şcolarii îl 
porecliseră în bătaie de joc „Şomoiog de câlţi”. 


II - PRICHINDEII. 

Aşadar, în dimineaţa aceea geroasă de noiembrie, bântuită 
de un vânt năprasnic, Kolea Krasotkin rămăsese acasă. Era 
duminică şi nu avea şcoală. Trecuse de unsprezece şi el 
trebuia neapărat să facă un drum, fiind vorba de o 
chestiune foarte „importantă” şi uite că era obligat să stea 
priponit locului, de vreme ce toată casa fusese lăsată în 
paza sa. Ca niciodată, printr-o împrejurare cu totul 
excepţională, toţi locatarii adulţi erau plecaţi în oraş. Pe 
aceeaşi sală cu văduva funcţionarului Krasotkin şedea cu 
chirie, într-un mic apartament compus din două odăiţe, 


soţia unui medic împreună cu doi copilaşi. Chiriaşa era de 
aceeaşi vârstă cu Anna Feodorovna şi bună prietenă cu 
dânsa; cât priveşte pe soţul ei, doctorul, plecase de un an 
de zile, mai întâi la Orenburg, iar de acolo la Taşkent şi de 
şase luni nu mai dăduse nici un semn de viaţă. Dacă n-ar fi 
avut-o în apropiere pe doamna Krasotkina, a cărei prietenie 
îi mai îndulcea suferinţa, biata femeie părăsită s-ar fi istovit 
de atâta plâns. Şi după ce era atât de nenorocită, soarta îi 
mai adusese încă o belea pe cap: în ajun, Katerina, unica 
slujnică a doamnei doctor, îi dăduse de ştire că e pe cale să 
nască, lucru care probabil avea să se întâmple chiar până-n 
ziuă. Vestea căzuse ca o lovitură de trăsnet; era curios mai 
ales că nimeni până atunci nu apucase să-şi dea seama de 
starea ei. Revenindu-şi din buimăceala care o copleşise în 
primul moment, soţia doctorului se gândise că nu mai avea 
nici o clipă de pierdut şi că trebuia s-o ducă de urgenţă pe 
Katerina la un fel de mic sanatoriu pe care-l ţinea, în 
vederea unor accidente de felul acesta, o moaşă de la noi 
din oraş. Şi cum se ataşase foarte mult de slujnica ei, se 
grăbise să-şi pună numaidecât planul în aplicare, ba chiar 
rămăsese peste noapte lângă ea s-o asiste. A doua zi 
dimineaţa, nu ştiu pentru ce anume, se văzuse nevoită să 
solicite ajutorul doamnei Krasotkina, cunoscând că dânsa 
avea posibilitatea să intervină pe lângă nişte persoane sus- 
puse ca să-i acorde sprijinul lor. Aşa că amândouă 
cucoanele lipseau de acasă şi, cum şi slujnica doamnei 
Krasotkina, baba Agafia, era plecată la piaţă, Kolea se 
pomenise dintr-o dată unicul paznic şi ocrotitor al celor doi 
puşti, o fetiţă şi un băieţel, odraslele doamnei doctor, ce 
rămăseseră singuri-singurei. Nu se putea spune, fireşte, că 
i-ar fi fost cumva frică să păzească o casă întreagă, mai ales 
că-l avea şi pe Perezvon care primise ordin să stea „smirna” 
sub banca din antreu şi care, de câte ori Kolea, plimbându- 
se de colo până colo prin odăi, ajungea în vestibul, tresărea 
şi începea să se gudure, lovind tare cu coada în podea. Din 
păcate, nu se auzea nici un fluierat! Kolea se uita la el crunt 


şi bietul dobitoc se prefăcea din nou, docil, în stană de 
piatră. 

Ceea ce-l încurca în momentul de faţă pe Kolea erau copiii. 
Cu toate că nu simţea decât un dispreţ profund pentru 
păţania atât de neaşteptată a Katerinei, în schimb, îi erau 
foarte dragi ţâncii rămaşi fără tată şi avusese chiar grijă să 
le ducă o carte. Cel mai mare dintre ei, Nastia, o fetiţă de 
opt ani, ştia sa citească, iar Kostea, prâslea, care abia 
împlinise şapte ani, ar fi stat toată ziua s-o asculte buchisind 
poveşti. Krasotkin bineînţeles le-ar fi putut găsi distracţii 
mai plăcute, de pildă, să-i aşeze în front şi să se joace cu ei 
de-a soldaţii sau de-a v-aţi ascunselea, pitindu-se prin toate 
încăperile, aşa cum făcuse de atâtea ori. Nu se sfia de loc să 
se potrivească la mintea lor, ba la un moment dat se 
răspândise zvonul printre colegi că, în timpul liber, acasă, 
Krasotkin se joacă de-a caii cu micii lui chiriaşi, săltând şi 
încordându-şi grumazul ca un rotaş. Kolea însă respinsese 
cu mândrie această acuzaţie, argumentând c-ar fi fost într- 
adevăr ruşinos să se joace de-a caii „în secolul nostru” cu 
nişte băieţi de seama lui, adică de treisprezece ani, dar că 
el o făcea numai de dragul puştilor, la care ţinea foarte mult 
şi, în consecinţă, nimeni n-avea dreptul să-i ceară socoteală 
pentru sentimentele lui. În schimb, cei doi prichindei nu mai 
puteau după el. De data asta însă lui Kolea nu-i mai ardea 
de zburdat. Avea de pus la care un lucru extrem de 
important, ba poate chiar, ca să zicem aşa, oarecum 
misterios, de ordin personal şi uite că vremea trecea, iar 
Agafia, în seama căreia ar fi putut să lase copiii, tot nu se 
mai îndura să se întoarcă din piaţă. Kolea ieşise de câteva 
ori pe sală şi deschisese uşa ce da într-una din încăperile 
ocupate de chiriaşă, ca să arunce o privire grijulie asupra 
micuţilor care şedeau cu nasul în carte, aşa cum le 
poruncise el, zâmbindu-i tăcuţi, cu gura până la urechi, de 
fiecare dată când băga capul pe uşă, doar-doar s-o îndura 
să intre înăuntru să le arate cine ştie ce năzdrăvănie de 
toată nostimada. Kolea însă era preocupat şi nu trecea 


pragul odăii. Când ceasul bătu de unsprezece ori, băiatul 
luă hotărârea irevocabilă ca, în cazul când până în zece 
minute afurisita aceea de Agafia tot nu va fi sosit din piaţă, 
să plece de acasă fără s-o mai aştepte, bineînţeles după ce-i 
va fi pus mai întâi pe copii să-i promită solemn că n-au să se 
sperie când s-or vedea singuri, s-au să miorlăie de frică şi n- 
au să facă nici o boroboaţă. Şi acum, că se hotărâse în fine, 
îşi îmbrăcă paltonaşul bine căptuşit şi cu guler de blană, un 
fel de lutru sau cam aşa ceva, îşi atârna taşca de umăr şi, 
nesocotind rugăminţile maică-şi, care se ţinea mereu de 
capul lui să-şi pună neapărat galoşii când iese în oraş „pe 
un ger ca ăsta”, se uită la ei cu dispreţ şi se încăpăţâna să 
plece numai cu cizmuliţele în picioare. Perezvon văzându-l 
îmbrăcat, începu să bată de zor cu coada în podea, 
fremătând tot, gata de ducă, ba chiar scoase un scheunat 
jalnic; socotind însă nerăbdarea înfrigurată a dulăului 
potrivnică disciplinei, Kolea îl mai lăsă un minut sub bancă. 
Abia după ce deschise uşa ce da în sală se înduplecă să-l 
fluiere. Dulăul zvâcni din loc nebun de bucurie şi începu să 
se gudure fericit pe lângă el. Kolea intră din nou să vadă ce 
făceau prichindeii, îi găsi stând ca şi mai înainte la masă, 
dar, în loc să citească, acum erau în toiul unei discuţii 
aprinse. Mai toată vremea discutau, comentând diverse 
împrejurări din viaţă şi de fiecare dată Nastia, fiind cea mai 
mare, reuşea să impună punctul ei de vedere. Dacă totuşi 
nu era de acord cu ea, Kostea apela mai totdeauna la 
înţelepciunea lui Kolea Krasotkin, a cărui sentinţă era 
definitivă pentru ambele părţi. De astă dată dezbaterile 
copiilor părură să-l intereseze pe Krasotkin care se opri în 
prag să asculte. Văzând atenţia cu care-i învrednicea, copiii 
îşi continuară disputa cu şi mai multă înfocare. 

— Poţi să-mi spui ce vrei, că nu te cred, în vecii vecilor n- 
am să te cred, ciripea Nastia cu însufleţire, că moaşa 
găseşte copiii în grădină printre căpăţânile de varză! Unde- 
ai mai pomenit tu iarna varză în grădină?! Aşa că mătuşica 
n-avea cum să-i aducă o fetiţă Katerinei... 


Kolea exclamă a mirare: 

— Tţ-ţţ, ia te uită! 

— Eu cred aşa, că de adus, tot ea trebuie să-i aducă, dar 
numai la femeile care sunt măritate. 

Kostea se uită ţintă la Nastia, ascultând-o gânditor, ca şi 
cum ar fi cumpănit în minte ceva. 

— Ce proastă eşti tu, Nastia! Rosti el, în sfârşit convins, 
fără să se piardă cu firea. Păi Katerina nu ştii că nu-i 
măritată. Cum poate atunci să aibă un copil? 

Nastia se aprinse şi mai tare. 

— Habar n-ai! I-o reteză ea îndârjită. De unde ştii că nu-i 
măritată, poate că bărbatu-său e la închisoare şi de aia, 
vezi, are copil acum. 

Kostea, un omuleţ cu capul pe umeri, o întrebă serios: 

— Dar ce, bărbatu-său e la închisoare? 

— Sau nu, uite cum, îl întrerupse Nastia impetuoasă, 
părăsind prima ipoteză, ca şi când ar fi uitat pe loc ceea ce 
spusese mai înainte. Ai dreptate, n-are bărbat, dar a vrut să 
se mărite şi atâta s-a gândit şi s-a răzgândit cum să facă să 
se mărite, că-n loc să capete un bărbat, s-a pomenit c-un 
copil. 

— Aşa da, poate, se dădu învins Kostea. De ce n-ai spus aşa 
de la început, de unde vrei să ştiu eu? 

— Aoleu, copii, copii, e bucluc mare cu voi! Suspină Kolea 
intrând în odaie. 

— Ai venit şi cu Perezvon? Se bucură Kostea, cu faţa 
luminată de râs şi începu a trosni din degete, chemând 
câinele la el. 

— Măi puştime, nu ştiu ce să fac, li se destăinui grav Kolea. 
Trebuie să-mi daţi o mână de ajutor. Pesemne că Agafia şi-a 
rupt piciorul de n-a venit nici până acum, precis şi 
indiscutabil şi eu am de mers undeva. Ce ziceţi, îmi daţi 
drumul să plec sau nu-mi daţi? 

Copiii se uitară îngrijoraţi unul la altul, mutrişoarele lor 
încântate începură să se lungească. De altfel, nu înțelegeau 
încă prea bine ce li se cerea. 


— N-o să faceţi vreo poznă în lipsa mea? N-o să vă căţăraţi 
pe dulap, să vă rupeţi, Doamne fereşte, picioarele? N-o să 
bociţi de frică? 

Copiii păreau tare plouaţi. 

— În schimb, am să vă arăt ceva, un tunuleţ de bronz care 
trage cu praf de puşcă deadevăratelea. 

Chipurile micuţe se înseninară ca prin farmec. 

— Arată-ne tunuleţul! Se rugă Kostea, fericit. 

Kolea deschise taşca şi scoase dinăuntru un tun mic de 
bronz pe care îl puse pe masă. 

— Arată-ne, arată-ne! Îi îngână el mişcând jucăria din loc. 
Vedeţi, are şi roţi şi poţi să tragi cu el. Îl încarci cu alice şi 
odată face bum! 

— Şi poate să omoare pe cineva? 

— Mai e vorbă?! Uite-aşa mi ţi-i culcă pe toţi la pământ, 
numai să ştii să ocheşti. 

Kolea le dădu toate indicaţiile: unde trebuie turnat praful 
de puşcă, unde se pun alicele, cum se trage şi, în sfârşit, le 
explica ce înseamnă un recul. Copiii erau numai ochi şi 
urechi. Mai ales povestea cu reculul îi lăsă cu gura căscată. 

— Şi chiar ai praf de puşcă?! Se interesă Nastia. 

— Am. 

— Arată-ne şi praful de puşcă, stărui ea cu un surâs 
rugător. 

Krasotkin deschise din nou taşca şi luă dinăuntru o sticluţă 
pe fundul căreia, într-adevăr, se aflau un pic de pulbere şi 
un ghemotoc de hârtie cu câteva alice. Ba chiar destupă 
sticluţa, lăsând să curgă câteva fire de praf în palmă. 

— Numai să nu fie foc pe aproape, altfel face explozie şi ne 
curăţăm cu toţii! Îi avertiză el, pentru ca efectul să fie 
deplin. 

Copiii priviră pulberea cu o teamă respectuoasă ce le 
sporea şi mai mult admiraţia. Kostea rămăsese cu ochii la 
alice. 

— Alicele nu iau foc? Întrebă el. 

— Nu. 


— Dă-mi şi mie câteva, îl imploră băieţelul. 

— Din astea pot să-ţi dau, poftim, dar să nu i le arăţi 
mămichii până mă întorc, să nu creadă cumva că-i praf de 
puşcă. O să moară de frică numai când le-o vedea şi pe 
urmă să te ţii, o să văia la trei-păzeşte cu nuiaua! 

— Mama nu ne bate niciodată cu nuiaua, ripostă prompt 
Nastia. 

— Ştiu, am vrut numai să fac o figură de stil. Nu trebuie s- 
o minţiţi niciodată pe mămica, numai acum - aţi auzit? Să 
nu-i spuneţi nimic până mă întorc. Ei, atunci cum rămâne, 
puştilor, pot să plec ori nu? N-o să plângeţi de frică în lipsa 
mea? 

— Ba da, se smiorcăi Kostea, gata să se pornească. 

— Ba da, ba da! Se grăbi să-i ţină isonul Nastia, speriată. 
— Of, copii, copii, mare bucluc cu voi, la vârsta asta! Văd 
eu că n-am încotro, guguştiucilor, trebuie să stau aici cu voi 

până cine ştie când. Şi timpul, timpul trece! 

— Spune-i lui Perezvon să facă pe mortul, se ruga Kostea. 

— Fie, dacă nu se poate altfel, să-l punem şi pe el la 
treabă! Aici, Perezvon! Porunci Kolea dulăului, care se 
apucă să arate pe loc tot ce ştia. 

Era o lighioană miţoasă, de mărimea unui câine obişnuit 
de curte, cu un fel de blană fumurie. Ghior de ochiul drept 
şi cu urechea stângă tăiată, dobitocul scheuna, sărea, făcea 
sluj, mergea în două picioare, se răsturna pe spate, cu 
labei: în sus şi rămânea aşa, ca mort. Tocmai când executa 
figura din urmă, uşa se deschise şi Agafia, slujnica doamnei 
Krasotkina, o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi 
ciupită de vărsat, răsări în prag cu tot felul de cumpărături 
din piaţă. Ţinând taşca cu târguieli în mâna stângă, Agafia 
se opri locului să privească năzdrăvăniile potăii. Kolea, deşi 
stătuse până atunci ca pe ghimpi, nu suspendă 
reprezentaţia, lăsându-l pe Perezvon să stea răsturnat o 
bucată de timp şi abia după aceea îl fluieră. Dobitocul sări 
în sus şi începu să zburde, fericit că-şi împlinise datoria. 

— Apoi că ăsta-i odată câine! Rosti cu convingere Agafia. 


— De ce ai întârziat, femeie? O luă de scurt Krasotkin. 

— Femeie! I-auzi, mucosul! 

— Eu, mucos?! 

— Mucos, da. Ce-ţi pasă dac-am întârziat? Am întârziat, 
fiindcă aşa a trebuit, bodogăni slujnica, făcându-şi de lucru 
la gura sobei, fără să fie cumva mânioasă sau necăjită; 
dimpotrivă, părea încântată să se hârjonească cu conaşul 
cel mucalit. 

— Ascultă, bătrână fără minte! Începu Kolea, sculându-se 
de pe divan. Poţi tu să juri pe tot ce ai mai sfânt pe lume, 
dacă nu chiar pe ceva mai grozav, că în lipsa mea o să fii cu 
ochii în patru şi o să ai grijă de puşti? Fiindcă eu trebuie să 
plec. 

Agafia râse. 

— De ce să jur? Las, că văd eu de ei şi aşa... 

— Nu, nu! Numai dacă-mi juri pe mântuirea sufletului tău. 
Altfel nu plec. 

— N-ai decât. Ce-mi pasă mie, tot e ger afară, şezi 
frumuşel acasă...! 

— Puştime, urmă Kolea, adresându-se copiilor, femeia asta 
o să stea cu voi până mă întorc eu sau până vine mămica 
voastră, pentru că din moment în moment trebuie să 
sosească şi dânsa. Pe deasupra, o să vă dea şi ceva să 
mâncaţi. O să le dai, nu-i aşa, Agafia? 

— Le dau, de ce să nu le dau?! 

— Atunci la revedere, guguştiucilor, acum pot să plec şi eu 
liniştit. Ascultă, bunicuţo, rosti el cu importanţă, dar ceva 
mai încet, trecând pe lângă Agafia. Sper că n-o să le îndrugi 
verzi şi uscate despre Katerina, c-aşa sunteţi voi, muierile, 
vă mănâncă limba! Trebuie să ai în vedere vârsta lor 
fragedă. Aici, Perezvon! 

— Ci dute cu Dumnezeu! Se burzului Agafia. Pamblicarule! 
Ce te-aş mai altoi eu pentru vorbele astea! 

III - ŞCOLARUL. 

Kolea însă n-o mai auzi. În sfârşit, era slobod să-şi ia valea. 
leşi pe poartă şi, după ce se uită roată împrejur, şopti, 


V 


zgribulindu-se de frig: „Oho, e ger!” şi o porni la drum 
înainte, ca puţin mai încolo s-o apuce la dreapta pe o 
ulicioară ce răspundea în piaţa. Spre capătul străzii, în 
dreptul penultimei case, îşi încetini pasul şi, scoțând din 
buzunar un ţignal, fluieră cu putere într-un fel anumit, ca 
să-şi anunţe sosirea. Nu avu prea mult de aşteptat; un 
minut mai târziu, o zbughi pe poartă afară un băieţel 
rumen, de vreo unsprezece ani, îmbrăcat cu un paltonaş 
călduros destul de curăţel, ba chiar elegant. Era Smurov, 
elev într-a-ntâia, un puşti pe lângă Kolea Krasotkin, care 
era cu două clase mai mare. Băiatul unui funcţionar cu dare 
de mână, Smurov o şterse de acasă pe furiş, deoarece 
părinţii pare-se că nu prea vedeau cu ochi buni prietenia lui 
cu Krasotkin pe care toată lumea îl cunoştea ca pe un cal 
breaz. Dacă cititorul îşi mai aduce aminte, Smurov făcuse şi 
el parte din grupul celor şase şcolari care-l bombardaseră 
cu pietre pe Iliuşa în urmă cu două luni şi care, mai apoi, îi 
spusese lui Aleoşa Karamazov toată povestea acestuia. 

— E un ceas de când te aştept, Krasotkin, îi reproşa 
băiatul care părea destul de dezgheţat, în timp ce amândoi 
o luau la picior, grăbindu-se să iasă în piaţă. 

— Am întârziat răspunse Krasotkin. Am avut treabă. Nu ţi- 
e teamă c-o să mănânci o papară dacă ne vede cineva 
împreună? 

— Fugi de-aici! Ce, crezi că se atinge cineva de mine?! 

— L-ai luat şi pe Perezvon? 

— Da. 

— Vrei să mergi cu el acolo? 

— Da. 

— Ei, dac-ar fi fost Jucika! 

— Jucika s-a dus, nu mai exista. A dispărut în neagra 
veşnicie. 

Smurov se opri locului. 

— Ce-ar fi dacă... Îngăimă el. Iliuşa spune că Jucika era tot 
aşa, fumurie şi miţoasă, ca Perezvon. Ce-ar fi să-i spui că e 
Jucika, poate c-o să creadă?! 


— 'Ţine minte, şcolarule, primo: să te fereşti de minciună 
ca de foc; secundo: să te fereşti de ea chiar dacă-i vorba sa 
faci o faptă bună. Şi încă ceva, sper că nu le-ai spus că vin... 

— Doamne fereşte, atâta lucru pricep şi eu! Dar mi-c 
teamă că tot n-o să-i treacă supărarea chiar când l-o vedea 
pe Perezvon, oftă băiatul. Ştii, tată-său, căpitanul, Şomoiot; 
de câlţi, zicea că-i aduce azi un căţel, un dog de Milano 
veritabil, cu totul negru. Speră să-l împace aşa pe Iliuşa, 
dar mie parcă nu-mi vine să cred. 

— Şi lliuşa ce face? 

— Rău, rău de tot! Cred c-are oftică. Încolo îşi dă seama de 
toate, dar abia poate să respire, zău, nu-mi place de loc 
cum respiră! leri a cerut să-l plimbe puţin prin odaie, l-au 
încălţat, dar n-a putut să facă nici câţiva paşi. „Vezi, tată, 
zice, ţi-am spus că cizmuliţele astea sunt păcătoase, s-au 
lăbărţat, totdeauna mi-a fost greu să umblu cu ele.” 
Săracul, crede că din pricina lor nu poate să meargă şi el 
abia se ţine pe picioare de slab. Mi-e teamă că n-o s-o mai 
ducă nici o săptămână. Herzenstube vine mereu să-l vadă. 
Acum au parale, s-au îmbogăţit. 

— Pungaşii! 

— Cine? 

— Doctorii, ticăloşii ăştia de doctori! 'Toţi, în general şi 
fiecare în particular, bineînţeles, Eu nu cred în medicină. E 
o ştiinţă inutilă, asta-i tot ce pot să-ţi spun. Chestiunea asta, 
de altfel, trebuie s-o mai studiez. Dar de unde şi până unde 
aţi devenit aşa, deodată, sentimentali? Mi se pare că toată 
clasa se duce acolo. 

— Nu chiar toată clasa, dar vreo zece dintre noi se duc în 
fiece zi. Asta nu înseamnă nimic. 

— Un singur lucru nu pot să înţeleg: ce caută aici 
Karamazov? Mâine sau poimâine fratele lui o să fie judecat 
pentru crimă şi dumnealui mai are timp de pierdut cu astfel 
de sentimentalisme copilăreşti! 

— Aici nu mai poate fi vorba de nici un sentimentalism. Tu 
n-ai venit acum să te împaci cu Iliuşa? 


— Să mă împac? Ce expresie ridicolă! De altfel, nu permit 
nimănui să mă judece. 

— Să vezi ce bucurie o să fie pe Iliuşa când are să te vadă! 
Nici prin gând nu-i trece c-o să vii. De ce, zău, de ce te-ai 
încăpățânat atâta timp să nu te duci la el? Exclamă Smurov 
cu ardoare. 

— Uite ce e, drăguță, asta mă priveşte personal. Mă duc 
din capul meu acolo, fiindcă aşa vreau eu şi aşa am poftă, 
pe când voi toţi v-aţi dus fiindcă v-a tras după el Alexei 
Karamazov. Orice s-ar zice, e o mare diferenţă. Şi apoi, de 
unde este, poate că nici nu vreau să mă împac cu el? Ce 
prostie! 

— Nu-i adevărat, nu ne-a tras după el Karamazov, cine ţi-a 
spus asta? Băieţii s-au dus singuri acolo; ce-i drept, e prima 
oară au fost cu Karamazov. Şi nu-i vorba de nici o prostie. 
Au venit rând pe rând, mai întâi unul, pe urmă altul. Taică- 
său nu ştia ce să mai facă de bucurie. Zău, mi-e teamă c-o 
să înnebunească, săracul, dacă se prăpădeşte Iliuşa. Şi-şi dă 
seama că-i moare băiatul. Nu pot să-ţi spun ce fericit a fost 
că ne-am împăcat cu Iliuşa. De altfel, Iliuşa întreabă mereu 
de tine, dar numai atât, întreabă ce mai faci şi după aceea 
tace. Ascultă-mă pe mine, taică-său ori o să înnebunească, 
ori o să se spânzure. Nici înainte de asta nu prea părea a fi 
în toate minţile. Să ştii că-i un om tare cumsecade; sunt 
convins ca atunci a fost o greşeală la mijloc. Numai 
criminalul acela care şi-a ucis tatăl e de vină că l-a luat la 
bătaie. 

— Şi totuşi, pentru mine Karamazov rămâne o enigmă. Aş 
fi putut să-l cunosc de mult, dar sunt ocazii în care îmi place 
să mă ţin mândru. Şi apoi, mi-am făcut despre el o părere 
pe care rămâne s-o controlez, să văd dacă stă în picioare. 

Kolea tăcu îngândurat; Smurov nu mai spuse nici el nimic. 
Avea un adevărat cult pentru Kolea Krasotkin şi nici prin 
gând nu i-ar fi trecut să i se adreseze vreodată ca de la egal 
la egal. Krasotkin îl făcuse teribil de curios, spunându-i că 
se duce „de capul lui” la Iliuşa. Cu siguranţă că era un 


mister la mijloc; ce l-o fi apucat aşa, deodată, pe Kolea sa 
meargă acolo şi de ce neapărat azi? Tocmai treceau prin 
piaţa înţesată în ziua aceea cu căruţe pline cu orătănii. 
Precupeţele vindeau la tarabe covrigi, aţă etc. Târgurile 
astea duminicale, numite în popor iarmaroace, au loc de 
mai multe ori pe an la noi, în oraş. Perezvon, într-o 
excelentă dispoziţie, o lua mereu înainte, abătându-se la tot 
pasul din drum, când la dreapta, când la stânga, să 
adulmece câte ceva. De câte ori se întâlnea cu vreun câine, 
se apropia de el, bucuros să-l miroasă, potrivit regulilor de 
bună purtare ale speţei canine. 

— Îmi place să observ realitatea, Smurov, rosti la un 
moment dat Kolea. Ai văzut cum se miros între ei câinii 
când se întâlnesc? E şi asta o lege a naturii. 

— Caraghioasă lege, ce să-ţi spun! 

— Ba nu e caraghioasă de loc, te înşeli. În natură nu este 
nimic caraghios, numai aşa ni se pare uneori nouă, 
oamenilor, fiindcă avem atâtea prejudecăţi. Dacă ar fi în 
stare să-şi dea cu părerea şi să critice, cu siguranţă că şi 
câinii, la rândul lor, ar găsi o mulţime de lucruri ridicole în 
felul nostru de a fi, mai ales în relaţiile sociale dintre 
oameni şi cei care îi guvernează, mai multe chiar decât 
găsim noi la ei, da, da, mai multe, repet, sunt convins că-i 
întrecem în privinţa stupidităţilor de acest gen! Asta-i ideea 
lui Rakitin şi e într-adevăr extraordinară. Eu sunt socialist, 
Smurov. 

— Ce înseamnă să fii socialist? Se interesă băiatul. 

— Adică toată lumea să fie egală, să aibă toţi aceeaşi 
avere, să nu mai existe căsătorie, iar cât priveşte religia şi 
celelalte legi, să rămână la bunul plac al fiecăruia şi aşa mai 
departe. Eşti încă prea mic ca să pricepi lucrurile astea. 
Dar ştii că e frig! 

— Da. Minus douăsprezece grade. Adineauri tata s-a uitat 
la termometru. 

— Ai observat, Smurov, că în toiul iernii, când sunt 
cincisprezece sau chiar optsprezece grade sub zero, nu 


tremuri chiar atât de tare ca în primele zile când se lasă 
aşa, deodată, un ger de douăsprezece grade, cum e acum şi 
nu e prea multă zăpadă? Asta înseamnă că oamenii încă nu 
s-au obişnuit cu frigul. La oameni obişnuinţa e totul şi asta 
în orice domeniu, chiar în relaţiile dintre state sau în 
politică. Obişnuinţa este motorul principal. la uite ce comic 
e mujicul acela! 

Kolea îi arătă un mujic zdravăn, cu o figură blajină, 
încotoşmănat într-un cojoc, care făcea de planton lângă 
căruţa lui, pocnindu-şi de zor palmele înmănuşate ca să se 
mai încălzească. Omul avea o barbă lungă şi bălaie, plină de 
promoroacă. 

— Vezi că ţi-a îngheţat barba! Îi strigă Kolea impertinent, 
în momentul când ajunse în dreptul lui. 

— Că doară n-a îngheţat numai a mea! Îi răspunse mujicul 
sentenţios, fără să se tulbure câtuşi de puţin. 

— Ce-ai cu el, lasă-l în pace! Se rugă Smurov. 

— Nu-i nimic, n-o să se supere, pare un om cumsecade. 
Rămâi cu bine, Matvei. 

— Umblă sănătos. 

— Da ce, te cheamă Matvei? 

— Matwvei. N-oi zice că n-ai ştiut?! 

— Zău n-am ştiut, am spus numai aşa, într-o doară. 

— Ca să vezi! Eşti şcolar? 

— Şcolar. 

— Şi te bate des? 

— Nu chiar aşa des, dar straşnic. 

— Şi te doare? 

— Cum se întâmplă. Țăranul oftă din rărunchi. 

— De, asta-i viaţa! 

— S-auzim de bine, Matvei! 

— Umblă sănătos, flăcăule! Văd că eşti inimos. 

Băieţii plecară mai departe. 

— E un ţăran de treabă, îi spuse Kolea lui Smurov. Îmi 
place să stau de vorbă cu poporul şi-mi pare bine când pot 
să-i dau dreptate. 


— De ce l-ai minţit că ne bate la şcoală? Întrebă Smurov. 

— Aşa, ca să-i fac plăcere. 

— Cum adică? 

— Ascultă, Smurov, nu pot să sufăr oamenii care te bat la 
cap fiindcă n-au fost în stare să priceapă ceva de la început. 
Sunt lucruri care nu se pot explica. După părerea lui, orice 
şcolar mănâncă bătaie şi aşa se şi cade, să fie bătut, 
altminteri ce fel de şcolar mai e acela pe care nu-l altoieşte 
nimeni? Dacă i-aş fi spus că n-am încasat nici o palmă la 
şcoală, ar fi însemnat să-l amarase. Dar tu nu poţi să pricep 
încă asta, Smurov. Trebuie să ştii cum să vorbeşti cu 
poporul. 

— Dar, te rog, nu te mai lega de nimeni, să nu iasă iasă 
cine ştie ce dandana ca atunci, cu Găsea. 

— 'Ţi-e frică? 

— Nu râde, Kolea, zău mi-e frică. Tăticu s-ar face foc. Mi-a 
spus să nu mă mai prindă că umblu cu tine, că-i bucluc. 

— Nu-ţi fie teamă, că de data asta n-o să se mai întâmple 
nimic. Bună ziua, Nataşa! O salută el pe o precupeaţa. 

— Care Nataşa, că pe mine mă cheamă Maria, riposta cu o 
voce piţigăiată precupeaţa, o femeie în puterea vârstei. 

— Îmi pare bine că te cheamă Maria, să ne vedem 
sănătoşi! 

— Mă năpârstocule, nici n-ai răsărit bine şi te şi legi de 
oameni? 

Kolea dădu din mâini, ca şi când ea s-ar fi legat de el şi nu 
i-ar fi dat pace. 

— N-am timp acum, n-am timp, lasă, c-o să-mi spui 
duminica viitoare! 

— Ce să-ţi spun duminica viitoare? Ce ai cu bieţii creştini 
de te legi ca strechea de ei, haimana? Se oţări Maria. Aoleo, 
ce mamă de bătaie ţi-aş mai trage! Ioată lumea ştie că te ţii 
numai de blestemâăţii şi batjocoreşti oamenii! 

Precupeţele de la tarabele din vecinătatea Mariei se 
porniră pe râs. Tocmai atunci, de sub bolta ce dădea spre 
ocolul dughengiilor, ieşi la iveală un om mânios din cine ştie 


ce pricină, băiat de prăvălie după înfăţişare, dar nu de prin 
partea locului, ci un venetic pare-se, cu un caftan lung, 
albastru şi o şapcă cu cozoroc, tânăr, cu părul numai inele, 
prelung la faţă şi palid şi cu obrazul ciupit de vărsat. 
Flăcăul mânios veni întins spre Kolea, ameninţându-l cu 
pumnul. 

— Te cunosc eu! Strigă el furios. Ce, crezi că nu te cunosc? 

Kolea îl privi cu atenţie. Nu-şi amintea de loc să-l fi văzut 
vreodată sau să fi avut vreo răfuială cu el. Dar câte 
ciorovăieli nu avusese pe stradă?! Parcă putea să le ţină 
minte pe toate?! 

— Mă cunoşti? Întrebă el ironic. 

— Te cunosc! Da, da, te cunosc! Repeta într-una, ca un 
zevzec, târgoveţul. 

— Să fii sănătos! Acum n-am timp, s-auzim de bine! 

— De ce te ţii de drăcii? Urlă nevricosul. Te mănâncă 
pielea? Ce, crezi că nu te cunosc? lar te-ai apucat de 
prostii? 

— Ascultă, nenişorule, că mă ţin sau că nu mă ţin de drăcii, 
asta nu-i treaba dumitale! Rosti ştrengarul, oprindu-se 
locului, fără să-l slăbească din ochi. 

— Cum nu-i treaba mea? 

— Uite-aşa, nu te priveşte! 

— Atunci pe cine? Pe cine priveşte, hai? Zi, pe cine? 

— În momentul de faţă îl priveşte numai pe Trifon Nikitici, 
nenişorule, ai înţeles? 

— Pe Trifon Nikitici? Care Trifon Nikitici? Se miră în 
prostie, tot atât de burzuluit, flăcăul, cu privirile pironite 
asupra lui. 

Ticluindu-şi o mutră gravă, Kolea îl măsură din cap până în 
picioare şi-l întrebă tam-nesam, pe un ton răstit şi în acelaşi 
timp insinuant: 

— Ai fost la înălţare? 

Flăcăul se fâstăci. 

— La înălţare? Care înălţare? Pentru ce? Nu, n-am fost. 

— Îl cunoşti pe Sabaneev? Continuă şi mai răstit Kolea. 


— Care Sabaneev? Nu, nu-l cunosc. 

— Atunci ce mai vrei, du-te dracului! I-o trânti în faţa 
şcolarul şi, cotind pe o stradă la dreapta, îşi văzu de drum, 
ca şi când şi-ar fi dat seama că nu-i de demnitatea lui să 
stea de vorbă cu un nătărău care nici habar n-avea cine-i 
Sabaneev. 

Flăcăul se dezmetici, în sfârşit, din buimăceală şi începu să 
se frământe mai vârtos. 

— Stai, n-auzi?! Care Sabaneev? Ce tot bătea cââmpii? 
Ceru el lămuriri precupeţelor, zgâindu-se la ele prosteşte. 

Femeile nu mai puteau de râs. 

— E dracu gol băiatul ăsta! Zise una. 

— Cine să fie Sabaneev ăla de care vorbea? Nu-şi mai 
găsea astâmpăr flăcăul, dând din mână din ce în ce mai 
agitat. 

— Apoi c-o fi âl de a fost băgat la Kuzmicevii, că altul cin să 
fie?... Îşi dădu cu părerea o femeie. 

Flăcăul o privi buimac. 

— La Kuzmicev? Sări cu gura alta. Păi ăla nu-i Trifon. ÎL 
cheamă Kuzma, nu Trifon, c-aşa îi zicea băiatul, Trifon 
Nikitici, aşa că nu poate să fie el. 

— Nu-i nici Trifon, nici Sabaneev, e Cijov sadea! Se 
amestecă în vorbă a treia precupeaţă care tăcuse până 
atunci, ascultând serioasă discuţia. Alexei Ivanâci Cijov, aşa- 
| cheamă, Alexei Ivanâci, dacă vă spun! 

— Da, da, aşa e, Cijov! Îi ţinu isonul a patra precupeaţă. 
Flăcăul nu mai ştia ce să creadă şi se uita năucit când la 
una, când la alta. 

— Dar de ce m-o fi întrebat dacă-l cunosc, ce-o fi vrut să 
zică, oameni buni? Izbucni aproape cu disperare. „îl cunoşti 
pe Sabaneev?” Dracu ştie cine o mai fi şi Sabaneev ăla! 

— Măi, tare mai eşti sucit, bre, omule! i-am spus doar că-l 
cheamă Cijov, nu Sabaneev, Alexei Ivanovici Cijov! Se 
stropşi la el una dintre leliţe. 

— Care Cijov? Hai? Zi, dacă ştii! 


— Ăla lungu, cu chică, ăla, bre, care a fost astă-vară în 
piaţă. 

— Şi ce am eu cu Cijovaltău, femeie? 

— Apoi ce ştiu eu ce-i fi având?! 

— Chiar aşa, cine vrei să ştie ce-oi fi având cu el?! Adăugă 
alta. Tu trebuie să ştii, că faci atâta gura! Ţie doar ţi-a spus, 
neghiobule, nu nouă! Ori poate chiar nu-l cunoşti de- 
adevăratelea? 

— Pe cine? 

— Pe Cijov. 

— Dar-ar dracii în el de Cijov, duce-te-ai învârtindu-te cu el 
împreună! Am să-i rup oasele! M-a luat în băşcălie! 

— Tu să-i rupi oasele lui Cijov? Vezi să nu ţi le rupă elţie! 
Vai de capul tău, tontălăule! 

— Nu lui Cijov, nu lui, iazma dracului, cobe! Băiatului am 
să-i rup oasele! Puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el, că şi- 
a bătut joc de mine! 

Femeile râdeau să se prăpădească. În momentul acela 
Kolea ajunsese departe şi-şi vedea de drum ţanţoş, cu un 
aer triumfător. Smurov se ţinea după el, întorcând mereu 
capul spre grupul ce rămăsese locului vociferând. Îi venea 
şi lui să râdă, deşi se temea să nu intre iar în cine ştie ce 
bucluc din pricina lui Krasotkin. 

— Cine e Sabaneev ăla despre care l-ai întrebat? Se 
interesă el, deşi cunoştea dinainte răspunsul. 

— De unde vrei să ştiu eu?! Acum au să se ciorovăiască aşa 
până diseară. Grozav îmi place să-i pun pe foc pe zevzeci, 
oricine ar fi ei şi de orice condiţie. Poftim, uite încă un 
capsoman! Îl vezi? Mujicul acela de colo. E o vorbă: „Nu 
există imbecil mai mare decât un francez imbecil”, dar şi 
mutrele noastre ruseşti îşi dau de multe ori arama pe faţă. 
Spune şi tu dacă nu-i stă scris pe faţă că-i nătărău! Ce zici? 

— Lasă-l în pace, Kolea, hai să mergem. 

— Pentru nimic în lume, de-abia mi s-a stârnit cheful. Hei, 
bună ziua, bade! 


Tocmai trecea pe lingă ei un ţăran voinic, puţin afumat, cu 
o figură naivă, rotund la faţă şi cu nenumărate fire argintii 
în barbă. Omul îşi ridică ochii şi se uită la băiat. 

— Bună să-ţi fie inima, dacă nu cumva îţi arde de glumă! 
Răspunse el tacticos. 

— Şi dacă-mi arde? Întrebă Kolea râzând. 

— Atunci să fii sănătos! E bine să mai şi glumeşti câte- 
odată. Nu strică. 

— lartă-mă, neică, am glumit. 

— Să te ierte Dumnezeu. 

— Dar dumneata mă ierţi? 

— Cu dragă inimă. Cale bună! 

— la uite, domnule, mi se pare că nu eşti chiar aşa de 
prost...! 

— Oricum, mai deştept ca tine, răspunse prompt, cu 
aceeaşi seriozitate, mujicul. 

Kolea îşi cam pierdu cumpătul. 

— N-aş crede! 

— 'Ţi-o spun eu. 

— O fi. 

— Păi vezi, frăţioare?! 

— Rămâi cu bine! 

— Umblă sănătos! 

— Sunt fel de fel de mujici, îi spuse Kolea lui Smurov, după 
câteva clipe de tăcere. De unde puteam să ştiu c-o să dau 
peste unul isteţ? Totdeauna sunt gata să recunosc când un 
om din popor e deştept. 

În depărtare se auzi bătând ornicul catedralei: era 
unsprezece şi jumătate. Băieţii iuţiră pasul, iar restul 
drumului îl făcură aproape fără să mai schimbe o vorbă, 
deşi avură o bucată bună de mers până la locuinţa 
căpitanului Sneghirev. La vreo douăzeci de paşi de casă, 
Kolea se opri şi-l trimise înainte pe Smurov, pentru a-l ruga 
pe Karamazov să iasă un moment afară. 

— Vreau să ştiu cum stau lucrurile, îi explică el. 


— Dar de ce-l mai chemi? Obiectă Smurov. Intră direct, sa 
vezi ce-o să se bucure când o să te vadă! Ce rost are să faci 
cunoştinţă cu el afară, în frig? 

— Ştiu eu de ce-l chem aici, în frig! I-o reteză autoritar 
Kolea (îi plăcea grozav să-l intimideze pe puşti) şi Smurov 
alergă să execute ordinul. 

IV - JUCIKA. 

Kolea se sprijini de gard cu un aer grav şi rămase în 
aşteptarea lui Aleoşa. Da, de mult dorea sa dea ochii cu 
dânsul. Îi auzise adesea pe băieţi vorbind despre el, dar 
până atunci, de câte ori îi pomeneau numele în prezenţa lui, 
Kolea lua o mutră indiferentă, ba o dată îndrăznise chiar să- 
] „critice”. În sinea lui însă grozav ar fi vrut să-l cunoască; 
tot ceea ce aflase despre Aleoşa avea ceva simpatic şi 
atrăgător. Aşadar, era un moment decisiv: trebuia, înainte 
de toate, să rămână stăpân pe situaţie şi să se arate pe 
deplin independent. „Altminteri, ar putea să creadă că n-am 
decât treisprezece ani şi să mă ia drept un copilandru de-o 
seamă cu ceilalţi. Ce-o fi având el de împărţit cu toată 
puştimea asta? Am să-l întreb când o să ne cunoaştem mai 
bine. Păcat că sunt atât de scund. Tuzikov e ceva mai mic ca 
vârstă decât mine şi e totuşi cu o jumătate de cap mai înalt. 
În schimb, am o mutră inteligentă; nu sunt frumos, ştiu, ba 
poate chiar urâţel, dar am o mutră inteligentă. Nu trebuie 
să-mi dau drumul la gură chiar aşa, de la început, n-are rost 
să-i sar de gât de la primul cuvânt, ar putea să creadă cine 
ştie ce... Mai mare ruşinea!” 

Deşi părea atât de sigur pe el, în realitate Kolea se simţea 
neliniştit. Îl necăjea mai ales faptul că era atât de scund; 
dacă regreta ceva era nu atât „urâţenia” lui, cât statura. 
Acasă, încă de anul trecut, făcuse un semn într-un colţ pe 
perete cu creionul, ca să-şi măsoare înălţimea şi de atunci 
la fiecare două luni se apropia cu inima strânsă de semnul 
cu pricina, ca sa vadă cu cât se mai înălţase între timp. Dar 
vai! Din păcate, creştea grozav de încet şi din pricina asta 
de multe ori îl cuprindea disperarea. Cât priveşte 


înfăţişarea, nu era nicidecum „urâţel”, avea chiar un 
obrăjor drăgălaş, palid şi pistruiat. Ochitorii ageri, cenuşii, 
nu prea mari, aveau o privire îndrăzneață şi adeseori, sub 
imperiul unei emoţii puternice, începeau să scânteieze. 
Pomeţii cam proeminenţi, gura mică, buzele nu prea groase 
şi foarte rumene şi un născior mic, în vânt, voluntar. „Cârn, 
ce mai încolo-încoace, cârn sadea!” bodogănea Kolea de 
câte ori se uita în oglindă şi întorcea spatele dezgustat, 
„Poate că nici mutra mea nu-i chiar atât de inteligentă?” se 
întreba uneori, gata să se îndoiască până şi de asta. Să nu 
vă închipuiţi totuşi că era chiar atât de preocupat de chipul 
şi de statura lui şi că n-ar fi avut altă grijă pe lume. 
Dimpotrivă, oricât de amare erau clipele petrecute în faţa 
oglinzii, Kolea uita îndată de ele, avântându-se cu toată 
râvna, pentru o bună bucată de vreme, „în lumea ideilor şi 
în viaţa reală”, cum îşi definea el însuşi îndeletnicirile. 

Aleoşa ieşi îndată din casă şi veni spre el, întinzând pasul. 
De departe încă, băiatul observă pe chipul său mărturiile 
evidente ale unei bucurii. „Să fie chiar atât de încântat că 
mă vede?” se gândi Kolea cu o mulţumire ascunsă. 

Trebuie să menţionăm că, între timp, Aleoşa se schimbase 
foarte mult, arăta cu totul altfel decât atunci când ne-am 
despărţit de el; lepădase rasa monahală în locul căreia 
purta acum un costum ce-i venea ca turnat, pălărie moale 
cu boruri rotunde şi-şi tunsese pletele. Toate aceste 
schimbări îl prindeau de minune, ba chiar se putea spune 
că era un tânăr chipeş. Obrazul lui drăgălaş era pururea 
luminat de o voioşie molcomă, senină, lipsită de exuberanţă. 
Kolea fu mai cu seamă mirat văzându-l că ieşise din odaie, 
aşa cum era, numai în haină, grăbit probabil să dea mai 
curând ochii cu el. Aleoşa îi întinse mâna fără multă 
vorbărie. 

— În sfârşit, spuse el, de când te aşteptăm! 

— Am fost nevoit să întârzii, am să vă explic îndată de ce. 
În orice caz, sunt încântat să vă cunosc. De mult aşteptam 


un prilej, mi s-a vorbit atâta despre dumneavoastră... 
Îngăima Kolea cu răsuflarea întretăiată de emoție. 

— Oricum, tot ne-am fi cunoscut odată şi odată; şi eu am 
auzit o mulţime de lucruri despre dumneata, dar cred c-am 
venit cam târziu aici. 

— Spuneţi-mi, ce se mai aude? 

— lliuşa e foarte rău, mi-e teamă c-o să se prăpădească. 

— Nu se poate! Trebuie să recunoaşteţi, domnule 
Karamazov, că medicina asta e curată porcărie! Răbufni 
Kolea plin de parapon. 

— Iliuşa îşi aduce mereu aminte de dumneata, ştii, te-a 
pomenit până şi în delir. Probabil c-a ţinut foarte mult la 
dumneata înainte... Înainte de... Accidentul acela... cu 
briceagul. Şi cred că mai este încă ceva la mijloc... Dar ce-i 
cu câinele ăsta, e al dumitale? 

— Da. Îl cheamă Perezvon. 

— Nu e Jucika? Exclamă Aleoşa, uitându-se cu mâhnire în 
ochii lui. Să fi dispărut chiar aşa, fără urmă? 

— Ştiu că aţi vrea cu toţii să fie Jucika, am auzit, spuse 
Kolea cu un zâmbet misterios. Ascultă, Karamazov, am să-ţi 
spun tot, de aceea te-am chemat afară când am venit, ca să- 
ţi explic tot ce s-a întâmplat, înainte de a intra în casă, 
începu el cu însufleţire. Aşadar, astă primăvară l-au înscris 
pe Iliuşa în clasa întâi la noi la şcoală. Ştii cum sunt 
guguştiucii ăştia dintr-a întâi nişte plozi fără minte. Din 
prima zi l-au luat în primire. Eu sunt cu două clase mai 
mare, aşa că nu prea mă amestec cu ei, îi privesc numai de 
la distanţă. Am observat ca, aşa firav şi slăbuţ cum e, 
băiatul avea totuşi mândria lui şi nu voia cu nici un preţ să 
se dea bătut; îi scăpărau ochişorii şi le ţinea piept cu 
bărbăţie. Îmi plac copiii ca el. Puştimea se ţinea mai vârtos 
de capul lui şi-l hărţuia tot timpul. Avea pe el, sărăcuţul, un 
paltonaş ponosit, pantalonaşii îi rămăseseră scurţi şi 
cizmuliţele erau sparte. Poţi să-ţi închipui ce-l mai 
batjocoreau. Nu ştiau ce să mai facă să-l umilească! Ei, uite, 
asta nu mi-a mai plăcut; am sărit numaidecât să-i iau 


apărarea şi i-am scărmănat bine pe toţi. Îi bat de-i zvânt, 
Karamazov şi ei mă adoră! Se lăudă Kolea, volubil. De altfel, 
să-ţi spun drept, mie îmi sunt dragi copiii. Am şi eu acasă 
doi prichindei, din pricina lor am şi întârziat. Din ziua aceea 
l-au lăsat în pace pe Iliuşa, iar eu l-am luat sub aripa mea 
protectoare. Mi-am dat seama de la început că puştiul are o 
fire mândră, dumitale pot să-ţi vorbesc deschis, e mândru, 
să ştii, grozav de mândru şi, cu toate astea, faţă de mine era 
supus ca un sclav, totdeauna la ordinele mele, mă asculta cu 
sfinţenie, ca pe Dumnezeu, căuta chiar să mă imite cu orice 
chip. În recreaţie venea întins la mine şi ne plimbam 
împreună, duminica tot aşa. Ştii dumneata cum sunt băieţii 
la şcoală, cum văd pe câte un elev mai mare că se 
împrieteneşte cu vreun puşti, încep să râdă de el ca nişte 
zevzeci; e şi asta o prejudecată. În definitiv, ce, n-am voie? 
Să zicem că e o fantezie de a mea şi basta, nu-i aşa? N-avea 
decât de învăţat de la mine, i se ascuţea mintea; spune-mi şi 
mie, de ce n-aş putea să dezvolt inteligenţa unui copil dacă 
aşa-mi place? Aşa cum ai făcut şi dumneata, Karamazov, 
când te-ai apropiat de puştimea asta, ai vrut - nu-i aşa? 

— Să influenţezi tânăra generaţie, s-o ajuţi să se dezvolte, 
într-un cuvânt, să-i fii de folos. Am dreptate! Trebuie chiar 
să-ţi mărturisesc că tocmai asta m-a interesat în primul 
rând la dumneata, trăsătura asta de caracter pe care o 
cunoaştem din auzite. Dar să revenim a subiect: la un 
moment dat am observat că în sufletul băiatului a început 
să iasă la iveală şi să se manifeste din ce în ce mai vădit o 
sensibilitate exagerată, un fel înclinaţie spre 
sentimentalism, iar eu, de când mă ştiu pe lume, sunt un 
duşman neîmpăcat al râzgâielilor de felul ăsta! Şi pe urmă, 
mai era şi această contradicţie: fiind mândru faţă de mine, 
era totuşi supus ca un rob, da, chiar aşa, supus ca un rob, 
eu toate că uneori i se aprindeau ochişorii şi dintr-o dată nu 
mai voia să asculte ce-i spuneam, începea s-o ia razna. 
Uneori îi împărtăşeam pe larg unele idei; n-aş putea să 
spun că se ridica împotriva părerilor mele, nu era vorba de 


asta, simţeam însă că are un dinte împotriva mea şi că-mi 
face opoziţie pentru că rămâneam sloi de gheaţă la 
afecțiunea pe care mi-o arăta. Ca să-l învăţ minte, cu cât 
căuta să se alinte mai mult, cu atât mă purtam mai rece cu 
el; o făceam intenţionat fiind convins că aşa trebuie să mă 
port. Voiam să-i oţelesc firea, să-l echilibrez, să fac om din 
el... Şi aşa mai departe... Cred că înţelegi ce vreau să spun. 
Într-o zi, observ că-i schimbat, e abătut şi parcă-l frământă 
ceva. Trece o zi, două, trei şi băiatul e din ce în ce mai 
amărât, dar nu din pricina răcelii de care se lovea dorinţa 
lui de a fi alintat, ci dintr-un alt motiv, mai puternic, mai 
serios, un motiv de ordin superior. „Ce tragedie s-o fi 
întâmplat?” mă gândesc eu. Caut să-l trag de limbă şi ce 
crezi că-mi spune? Se împrietenise, nu mai ţin minte cum şi 
în ce împrejurări, cu Smerdeakov, feciorul care era în 
serviciu la răposatul dumitale tată (pe atunci mai trăia încă) 
şi Smerdeakov îl învățase - ce ştia, bietul copil fără minte? 
— Un joc, chipurile, ca să se distreze, ceva pe cât de stupid 
pe atât de barbar, de o rară cruzime; să ia, adică, nişte miez 
de pâine în care să înfigă un ac şi să-l arunce unui câine 
vagabond, o jigodie lihnită de foame, care înfulecă pene- 
mestecate tot ce găseşte de mâncare şi după aceea să vadă 
ce o să se întâmple. Au meşterit ei aşa o bucată de pâine şi 
au azvârlit-o, apoi, Jucikăi, despre care se tot vorbeşte 
acum. Era o biată potaie pe care stăpânii o ţineau 
nemâncată şi care lătra toată ziua în vânt. (Dumneata, 
Karamazov, poţi suporta s-auzi un câine lătrând aşa, în 
prostie? Pe mine mă scoate din fire!) Javra s-a repezit 
imediat la pâine şi, după ce a înghiţit-o, a început să 
chelălăie şi a rupt-o la fuga. Fugea aşa, în neştire, 
chelălăind într-una, până s-a făcut nevăzuta, îmi povestea 
Iliuşa. Mi-a mărturisit tot cu lacrimi în ochi, plângea şi mă 
strângea în braţe, tremurând ca o frunză. „Fugea şi 
chelălăia, fugea, săraca şi chelălăia într-una”, repeta el 
mereu; era teribil de impresionat de întâmplarea asta. Am 
înţeles că avea remuşcări. Trebuie să-ţi spun că am căutat 


sa iau lucrurile cât mai în serios. Voiam în primul rând să-i 
dau o lecţie, ca să-şi schimbe purtarea de până atunci, aşa 
încât, mărturisesc, am recurs la o stratagemă: m-am 
prefăcut grozav de indignat, aşa cum cred că nu eram, de 
fapt. „1ţi dai seama, zic, ce barbarie ai săvârşit? Cum ai 
putut să fii atât de ticălos? Bineînţeles, n-am să scot un 
cuvânt, nimeni n-o să afle nimic dar deocamdată nu vreau 
să mai am de-a face cu tine. Am să mă gândesc bine la toate 
astea şi am să-ţi dau de ştire prin Smurov (băieţaşul cu care 
am venit şi care, tot aşa, mi-e foarte devotat), dacă e cazul 
să rămân mai departe prieten cu tine sau dacă am să-ţi 
întorc spatele pentru totdeauna, ca unui nemernic îţi 
închipui ce-a fost pe el atunci! Chiar în aceeaşi clipă însă îţi 
mărturisesc mi-am dat seama c-am fost poate cam prea 
sever, dar ce puteam face? Aşa credeam eu că-i bine atunci. 
Mai trece o zi, şi-l trimit pe Smurov să-i comunice că nu mai 
vreau „să vorbesc” cu el, aşa cum se spune la noi la şcoală 
când doi băieţi se ceartă şi strică prietenia. Voiam să-l ţin pe 
jeratic vreo câteva zile şi după aceea, când am să văd că-i 
pare rău într-adevăr, să mă duc la el şi să-i întind mâna. Aşa 
eram hotărât să fac. Dar ce să vezi?! Puştiul l-a ascultat 
până la capăt pe Smurov şi deodată au început să-i scapere 
ochişorii: „Spune-i din partea mea lui Krasotkin, a strigat el, 
că de-aici încolo am să arunc la toţi câinii gogoloaşe de 
pâine cu ace, n-o să scape niciunul, aşa să-i spui, niciunul! B 
„Aha. M-am gândit eu, iar ţi-ai luat nasul la purtare, lasă, 
că-ţi scot eu gărgăunii din cap, puişorule!” Din ziua aceea 
n-am pierdut niciodată prilejul să-i arăt că-l dispreţuiam; de 
câte ori mă întâlneam cu el, întorceam capul sau zâmbeam 
ironic. Tocmai atunci s-a întâmplat şi scandalul acela cu 
taică-său, cu Şomoiog de câlţi, ţi-aduci aminte? Îţi dai 
seama deci că terenul era pregătit pentru ca bietul copil să 
ajungă la exasperare. Băieţii, văzând că nu mai voiam să 
ştiu de el, au început iar să-l ia în răspăr şi să strige: 
„Şomoiog de câlţi, Şomoiog de câlţi!” Şi atunci s-au încins 
încăierările acelea pe care acum le regret din tot sufletul; 


am impresia că l-au bătut rău de tot. Într-o zi, la ieşirea din 
clasă, tot aşa se înverşunase împotriva lor; stăteam la vreo 
zece paşi de el şi mă uitam. Îţi jur că nu-mi amintesc sa fi 
râs măcar o singură dată, dimpotrivă, îmi părea rău de el, 
nu pot să-ţi spun ce rău îmi părea! Încă o clipă şi poate c-aş 
fi sărit să-i iau apărarea. 'locmai atunci însă ni s-au 
încrucişat privirile şi ce i s-o fi năzărit, nu ştiu, că deodată a 
pus mâna pe briceag şi, până să prind de veste, s-a repezit 
la mine şi mi l-a înfipt în şoldul drept. Nici n-am clipit măcar, 
să ştii că nu mă sperii chiar aşa cu una, cu două; m-am 
mulţumit doar să-i arunc o privire dispreţuitoare, ca şi când 
i-aş fi spus: „Hai, ce faci, de ce nu mai cai? Aşa merit pentru 
c-am fost prieteni! Poftim, sunt gata!” N-a mai ridicat mâna 
însă a doua oară şi s-a pierdut cu firea; speriat, a lepădat 
briceagul din mână, a izbucnit în plâns şi aşa, plângând, a 
rupt-o la fugă. Bineînţeles că nu l-am pârât, le-am poruncit 
tuturor să-şi ţină gura, ca nu cumva să ajungă vreun zvon la 
cancelarie; nici mamei chiar nu i-am spus decât după ce s-a 
vindecat rana - de altfel, nici n-a fost mare lucru, ia, acolo o 
zgârietură! Am auzit pe urmă că tot în ziua aceea s-a bătut 
cu pietre şi te-a muşcat de deget, dar cred că înţelegi acum 
în ce hal era săracul! Ce să fac, a fost o prostie din partea 
mea! Nici după aceea, când s-a îmbolnăvit, n-am venit să-i 
iert, adică să mă împac cu el şi acum îmi pare rău. Dar n-am 
venit pentru că aveam un plan. Cam asta-i tot... Da, mi se 
pare într-adevăr c-am procedat stupid. 

— Păcat, zău, păcat! Exclamă Aleoşa, pe care povestea 
asta îl impresionase. Ce rău îmi pare! Dacă aş fi ştiut c-aţi 
fost atât de legaţi, de mult aş fi venit la dumneata şi te-aş fi 
rugat să mergem împreună la el. Crede-mă, de când zace la 
pat, de câte ori începe să aiureze, îşi aminteşte de 
dumneata. N-am ştiut că te iubeşte atât de mult! Şi zici că 
n-ai putut cu nici un chip să dai de urma câinelui? Şi taică- 
său şi băieţii, l-au căutat în tot oraşul. Aşa bolnav, plânge 
mereu, de trei ori până acum l-am auzit cum îi spunea lui 
taică-său: „Vezi, de aia m-am îmbolnăvit, pentru că am ucis- 


LLA 


o pe Jucika, m-a pedepsit Dumnezeu!” E imposibil să-i scoţi 
din cap asta! Dacă i-ai fi adus-o acum pe Jucika şi ar fi 
văzut-o cu ochii lui că trăieşte totuşi, cred că s-ar fi sculat 
din pat de bucurie. Ne bizuiam cu toţii că dumneata ai s-o 
găseşti. 

— Nu înţeleg de unde şi până unde aţi crezut una ca asta? 
De ce v-aţi bizuit că am să dau de urma ei?! De ce tocmai eu 
trebuie s-o găsesc? Întrebă Kolea, nespus de intrigat. De ce 
aţi fost atât de convinşi că numai eu puteam face treaba 
asta? 

— Aşa, s-a auzit că eşti în căutarea ei şi că atunci când ai s- 
o găseşti, o să vii cu ea aici. Mi se pare că Smurov ne-a dat 
să înţelegem aşa ceva. Noi am făcut tot ce ne-a stat în 
putere ca să-l convingem că Jucika trăieşte, că a văzut-o 
cutare, pe cutare stradă. Deunazi i-am adus un iepuraş viu; 
s-a uitat la el, a zâmbit uşor şi m-a rugat să-i dau drumul pe 
câmp. Şi i-am împlinit dorinţa. Acum taică-său a venit din 
oraş cu un căţeluş, un dog de Milano, nu ştiu de unde l-o fi 
găsit. Credea că o să-l împace aşa, dar mă tem că i-a făcut şi 
mai rău... 

— Încă ceva, Karamazov, cel fel de om e taică-său? Îl 
cunosc, dar aş vrea să ştiu şi părerea dumitale: e într- 
adevăr un caraghios, un măscărici, aşa cum pare? 

— Ah, nu! Există oameni foarte sensibili, dar pe care viaţa 
i-a strivit. Maimuţărelile lor nu înseamnă nimic altceva 
decât o ironie muşcătoare la adresa celor pe care nu 
îndrăznesc să-i atace direct, spunându-le deschis ce cred 
despre ei, fiindcă au tremurat şi s-au umilit prea mult în 
faţa lor. Crede-mă, Krasotkin, caraghioslâcurile acestea 
ascund uneori o tragedie cumplită! Acum tot ce i-a mai 
rămas pe lume, tot rostul vieţii lui e Iliuşa şi dacă se 
întâmplă să-i moară băiatul, ori o să-şi piardă minţile, ori o 
să-şi pună capăt zilelor. Sunt aproape convins, e destul 
numai să mă uit la ti? 

— 'Te înţeleg, Karamazov, văd că dumneata cunoşti 
oamenii! Rosti Kolea patetic. 


— Când am zărit câinele, am crezut c-ai venit cu Jucika. 

— Ai răbdare, Karamazov, poate că o s-o găsim până la 
urmă şi pe Jucika; deocamdată însă am venit cu Perezvon. 
Am să-i dau drumul în casă, poate că totuşi o să-i facă mai 
mare plăcere lui Iliuşa decât dogul acela de Milano. Stai 
puţin, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Vai, Doamne, te-am ţinut 
atâta afară! Exclamă el deodată. Eşti numai în haină şi eu te 
ţin de vorbă aici, pe gerul ăsta, ca să vezi ce egoist sunt? O, 
suntem cu toţii nişte egoişti, Karamazov! 

— Nu face nimic... E cam frig, într-adevăr, dar să ştii că nu 
răcesc chiar aşa de uşor. Să mergem. Dar spune-mi, te rog, 
care este numele dumitale, ştiu doar că te cheamă Kolea... 
Dar mai departe? 

— Nikolai, Nikolai Ivanov Krasotkin sau, cum se spune 
oficial: fiul lui Krasotkin, răspunse Kolea, râzând fără rost. 
Bineînţeles, se grăbi el să adauge, nu mă împac de loc cu 
numele meu; Nikolai mi-e antipatic. 

— Dar de ce? 

— E banal, e vulgar... 

— Ai treisprezece ani? Întrebă Aleoşa. 

— Aproape paisprezece... Foarte curând, adică, mai precis 
peste două săptămâni, împlinesc paisprezece ani. Trebuie 
să-ţi mărturisesc cu ocazia asta o mică slăbiciune pe care o 
am şi ţi-o mărturisesc pentru că am ajuns să ne cunoaştem 
în sfârşit şi ca să-ţi dai seama din capul locului cu cine ai de- 
a face; să ştii că nu pot suferi să mă întreba cineva câţi ani 
am, ba chiar mai mult decât atât, mă scoate din fire... Şi 
încă ceva... Gurile rele au scornit pe socoteala mea cum că 
săptămâna trecută m-aş fi jucat cu cei dintr-a-ntâi de-a 
hoţii, ceea ce e pur şi simplu o calomnie! E adevărat că m- 
am jucat cu ei, dar n-am făcut-o în nici un caz pentru 
plăcerea mea; cine spune aşa minte cu neruşinare! Am 
toate motivele să cred că zvonul acesta stupid a şi ajuns la 
urechile dumitale, de aceea vreau să ştii că m-am jucat 
numai şi numai de dragul lor, pentru că nu sunt în stare să 
născocească nimic fără mine. Aşa e aici, pe la noi, lumea nu 


mai ştie ce să inventeze şi cum să mai scornească fel de fel 
de vorbe. Oraşul nostru este un oraş de clevetitori, zău 
dacă nu-i aşa! 

— Şi chiar dacă te-ai fi jucat pentru plăcerea dumitale, nu 
înţeleg de ce ţi se pare atât cât ruşinos?! 

— Ei, asta e, pentru plăcerea mea... Spune-mi, dumneata 
ai fi în stare să te joci de-a caii? 

Aleoşa zâmbi. 

— Dar oamenii mari nu se duc la teatru să vadă aventurile 
cutărui sau cutărui erou sau mai ştiu eu ce peripeții cu hoţi 
ori lupte pe câmpul de bătaie (aşa cum se joacă, bunăoară, 
copiii de-a hoţii şi vardiştii)? Nu-i acelaşi lucru, în fond, 
când stai şi judeci mai bine? Jocul de-a războiul sau de-ă 
hoţii în timpul recreaţiilor la şcoală este şi el o artă în faşă, 
porneşte din aceeaşi năzuinţă artistică abia înmugurită într- 
un suflet fraged. Jocurile acestea sunt adeseori mai izbutite 
decât reprezentațiile teatrale, cu singura deosebire că la 
teatru te duci să vezi jucând nişte actori, pe când în cazul 
de faţă actorii sunt copiii înşişi. Şi totul are un aer firesc. 

— Adevărat? Asta e convingerea dumitale sinceră? Rost! 
Koiea mirat, privindu-l drept în ochi. Ştii că e o idee grozav 
de interesantă! Cum ajung acasă, îmi pun creierul în 
mişcare şi am să meditez în linişte la tot ce mi-ai spus. 
Drept să-ţi spun, eram sigur c-o să am multe de învăţat de 
la dumneata. De aceea am venit, ca să învăţ de la 
dumneata, Karamazov! Încheia Kolea cu însufleţire. 

— Şi eu de la dumneata, adăugă Aleoşa zâmbind, şi-i 
strânse mâna. 

Kolea era încântat, cu atât mai încântat cu cât Aleoşa îi 
vorbea ca de la egal la egal, ca şi cum ar fi fost „un om 
mare”. 

— Ai să ai acum prilejul să vezi o figură clasa-întăi, 
Karamazov, o adevărată reprezentaţie, exact ca la teatru! 
Spuse el râzând nervos. Pentru asta am şi venit. 

— Să intrăm mai întâi alături, la proprietar, toţi băieţii şi- 
au lăsat paltoanele acolo, pentru că la ei în cameră e zăduf 


şi e şi înghesuială. 

— O, eu nu pot să stau decât foarte puţin, am să intru aşa 
îmbrăcat. Perezvon o să rămână în antreu să facă pe 
mortul: „Ici, Perezvon, couche, fă pe mortul!” Ai văzut? Nici 
nu mai mişcă. Ştii ce? Am să intru înăuntru să văd cum se 
prezintă situaţia şi la momentul oportun am să-l fluier: „ci, 
Perezvon!” şi odată o să dea buzna în casă, ca nebunul. 
Numai de n-ar uita Smurov să deschidă uşa la timp! Am să-i 
atrag atenţia şi ai să vezi atunci o figură grozavă. 

V - LA CĂPĂTIIUL LUI ILIUŞA. 

Odaia în care locuia familia căpitanului Sneghirev - o 
veche cunoştinţă de-a noastră - despre care am mai avut 
ocazia să vorbim, în momentul acela era atât de ticsită, 
încât abia se mai putea respira. Se adunase mai multă lume 
decât putea încăpea înăuntru. Câţiva dintre colegii lui Iliuşa 
veniseră să-l vadă şi deşi toţi, începând cu Smurov, ar fi fost 
gata să jure că Aleoşa n-avea nici un amestec şică nu el 
mijlocise împăcarea, aducându-i aici, în realitate aşa se 
întâmplase. Dăduse însă dovadă de multă abilitate cu acest 
prilej, reuşind să-i aducă rând pe rând, fără să recurgă la 
nici un fel de „sentimentalism ” şi fără să lase impresia unui 
lucru premeditat, ci aşa, ca din întâmplare. Venirea copiilor 
fusese un adevărat balsam pentru Iliuşa, alinându-i 
oarecum suferinţele. Prietenia duioasă şi dragostea pe care 
i-o arătaseră băieţii, până mai deunăzi duşmanii lui 
neîmpăcaţi, îl mişcaseră până în adâncul sufletului. Nu mai 
lipsea decât Krasotkin şi asta îl durea cumplit. Dintre toate 
amintirile lui pline de amărăciune niciuna nu era atât de 
chinuitoare ca povestea cu Krasotkin, unicul lui prieten şi 
apărător, asupra căruia se năpustise cu briceagul. Cel puţin 
asta era impresia lui Smurov, un băieţaş ager la minte; el 
făcuse de altfel primul pas, împăcându-se cu Iliuşa. Dar 
atunci când Smurov îi dăduse a înţelege lui Krasotkin că 
Aleoşa ar avea „ceva de vorbit” cu el şi că ar vrea să treacă 
pe la dânsul, Kolea îi tăiase numaidecât apa de la moară, 
poruncindu-i pe un ton răstit să-i spună „lui Karamazov” că 


ştie el ce trebuie să facă, că n-are nevoie de sfaturile 
nimănui şi că, dacă se va hotări să-l viziteze pe bolnav, o să- 
şi aleagă singur momentul, pentru că are „socotelile lui”. 
Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă. lată de ce 
Aleoşa nu mai trecuse pe la el, aşa cum avusese de gând la 
început. Cu toate acestea, între timp, îi mai trimisese de 
câteva ori vorbă prin Smurov. De fiecare dată însă Kolea 
refuzase categoric să-i dea ascultare, comunicându-i la 
rândul său lui Aleoşa că, dacă va veni cumva la el să-l 
cheme, n-o să se mai ducă în vecii vecilor la Iliuşa şi că 
roagă să fie lăsat în pace. Până în ultima zi, Smurov nici 
habar n-avusese că în cele din urmă Kolea se hotărâse 
totuşi să-l vadă pe Iliuşa; doar în ajun, la despărţire, în 
momentul când îi întinsese mâna, Kolea îl anunţase din 
senin să stea acasă a doua zi dimineaţă, că vine să-lia, să 
meargă împreună la Sneghirevi, atrăgându-i atenţia să nu 
scape vreun cuvânt faţă de cineva în legătură cu asta, 
pentru că vrea să le facă o surpriză. Smurov se executase 
întocmai. Gândul c-o să vină şi cu Jucika îi încolţise în minte 
datorită unor vorbe pe care Kolea le spusese în treacăt 
odată: „Sunteţi nişte măgari cu toţii. Auzi, să nu puteţi găsi 
voi un câine, din moment ce trăieşte!” După o bucată de 
vreme însă, când Smurov făcuse o aluzie în privinţa asta, 
Kolea îşi ieşise din sărite: „Dar ce sunt dobitoc să umblu 
după câinii altora, când îl am acasă pe Perezvon? Cum poţi 
să-ţi închipui că javra putea să mai trăiască după ce-a 
înghiţit acul? Ce înseamnă sentimentalismele astea 
idioate?!” 

De două săptămâni Iliuşa nu se mai dăduse jos din pătuţul 
lui aşezat în colţ, sub icoane. Iar la şcoală nu mai fusese 
încă din ziua în care se întâlnise cu Aleoşa şi-i muşcase 
degetul. În aceeaşi zi boala îl culcase la pat, deşi timp de o 
lună mai putuse să facă din când în când doi, trei paşi prin 
odaie sau în antreu; mai apoi îl lăsaseră cu totul puterile şi 
nu mai putea sa umble decât sprijinit de taică-său. Bietul 
om tremura pentru viaţa băiatului, aproape că nu mai 


pusese strop de băutura pe limbă şi mai că-şi ieşise din 
minţi de spaimă că s-ar putea să-şi piardă odorul; de multe 
ori - mai ales după ce-l plimba de braţ prin odaie, ajutându- 
| apoi să se întindă iarăşi în pat - se refugia în antreu şi 
acolo, ghemuit într-un ungher întunecos, cu fruntea lipită 
de zid, plângea cu lacrimi amare, cutremurându-se tot şi 
silindu-se să-şi înăbuşe suspinele, de teamă să nu observe 
copilul. 

Intrând apoi în odaie, nu ştia cum să-l mai alinte şi să-l 
înveselească, îi spunea o mulţime de poveşti şi anecdote 
hazlii, făcea comicării, maimuţărind tot felul de indivizi 
ridicoli pe care-i întâlnise în cine ştie ce împrejurare sau 
imitând urletele ori ţipetele lighioanelor. Iliuşa se simţea 
prost când taică-său se scălâmbăia sau făcea pe bufonul. 
Deşi se străduia să nu arate cât de mult îi displace treaba 
asta, îşi dădea seama cu durere în suflet că tatăl său 
îndurase multe umilinţe în viaţă şi-şi aducea mereu aminte 
de ziua aceea „de groază”, în timp ce-i stăruia în urechi, 
obsedantă, porecla „Şomoiog de câlţi” scornită de băieţi. 
Ninocika, surioara lui cea beteagă, un suflet duios şi blajin, 
nu putea nici ea să-l vadă pe taică-său schimonosindu-se în 
halul ăsta. (Varvara Nikolaevna plecase mai demult la 
Petersburg, la cursuri.) În schimb, mămica, în nebunia ei, se 
amuza nespus şi râdea din toată inima când bărbatul ei 
imita câte o persoană caraghioasă sau făcea cine ştie ce 
giumbuşlucuri. Numai aşa se mai potolea, pentru că era 
mai tot timpul ţâfnoasă şi se plângea că toată lumea o 
neglijează, că nimeni nu-i poartă respectul cuvenit, că, 
dimpotrivă, care mai de care caută s-o jignească etc, etc. În 
ultimele zile se petrecuse şi cu ea o schimbare. Se uita din 
ce în ce mai des spre pătucul în care zăcea Iliuşa şi cădea 
mereu pe gânduri. Se făcuse mult mai tăcută acum Şi se 
astâmpărase, iar dacă o mai apuca uneori plânsul, plângea 
pe tăcute, ca să n-o simtă nimeni. Căpitanul observase cu 
nedumerire şi în acelaşi timp cu o strângere de inimă 
această schimbare. La început, sărmana de ea îşi făcuse 


mult sânge rău din pricina băieţilor care veneau toată ziua- 
bună ziua la ei, dar mai târziu se obişnuise cu veselia 
gălăgioasă şi cu discuţiile copiilor, ba chiar se distra atât de 
bine cu ei, încât dacă la un moment dat ar fi încetat să le 
mai calce în casă, ar fi fost teribil de necăjită. De câte ori 
ştrengarii povesteau câte ceva sau începeau să se joace, 
mămica bătea din palme şi râdea să se prăpădească. Pe unii 
chiar îi chema lângă ea să-i sărute. Mai ales îl îndrăgise 
grozav pe Smurov. Cât priveşte pe căpitan, se simţise într-al 
nouălea cer când băieţii veniseră să-i ţină de urât lui Iliuşa; 
îi creştea inima de bucurie numai când îi vedea, legănându- 
se cu speranţa că poate astfel Iliuşa n-o să mai fie atât de 
abătut şi o să se pună mai repede pe picioare. Până în 
ultimele clipe nu avu nici cea mai mică îndoiala - deşi 
tremura pentru viaţa copilului - că lliuşa al lui o să se facă 
bine. Îi întâmpina cu multă deferentă pe micii oaspeţi, se 
învârtea în jurul lor, căutând să le împlinească toate 
gusturile; ar fi fost în stare să-i poarte şi-n cârcă, ba chiar 
fusese cât pe ce s-o şi facă, dar, băgând de seamă că jocul 
ăsta nu era pe placul lui Iliuşa, se lăsase păgubaş. Cumpăra 
pentru ei tot felul de bunătăţi, turtă dulce, nuci, făcea 
pentru toţi ceai, îi servea cu tartine. Trebuie să spunem cu 
această ocazie că, în ultima vreme, nu mai ducea lipsă de 
bani. Acceptase până la urmă cele două sute de ruble 
trimise de Katerina Ivanovna, exact aşa cum prevăzuse 
Aleoşa. Apoi, aflând mai în amănunţime condiţiile în care 
trăiau şi auzind că pe lângă toate celelalte se mai 
îmbolnăvise şi băiatul, Katerina Ivanovna se dusese 
personal să-i vadă, cu care prilej făcuse cunoştinţă cu 
întreaga familie şi izbutise s-o farmece chiar şi pe nevasta 
cea zănatică a căpitanului. De atunci, darurile ei curgeau 
neîncetat, iar căpitanul, înnebunit de groază la gândul că 
odorul lui scump ar putea să se prăpădească, dăduse la o 
parte orice mândrie, primindu-i smerit ajutoarele. Chemat 
de Katerina Ivanovna, doctorul Herzenstube venea din 
două în două zile, dar vizitele lui nu aduceau nici o 


ameliorare, cu toate că îl îndopa cu tot felul de 
medicamente pe bolnav. În schimb, chiar în ziua aceea, care 
era o duminică, aşteptau sosirea unui nou medic de la 
Moscova, considerat ca o somitate în capitală. Fusese 
solicitat de Katerina Ivanovna care-l plătise cu bani grei, 
dar nu special pentru Iliuşecika, ci în cu totul alt scop, aşa 
cum vom vedea mai încolo, când vom avea ocazia să vorbim 
şi despre lucrul acesta. Şi cum ilustrul practician tot se 
deranjase să vină, îl rugase să-l consulte şi pe copil, având 
grijă să-l înştiinţeze din vreme pe căpitan. Acesta din urmă 
însă nu prevăzuse de loc vizita lui Kolea Krasotkin, deşi de 
mult se tot gândea că poate băiatul, din pricina căruia 
Iliuşecika se frământa atâta, se va decide, în sfârşit, să le 
calce în casă. În momentul când se deschise uşa şi 
Krasotkin răsări în prag, toată lumea şi gazda şi copiii, se 
strânsese buluc în jurul pătuţului din colţ, să privească un 
căţeluş mic de rasă - născut chiar în ajun: - veritabil dog de 
Milano, pe care căpitanul îl arvunise cu o săptămână înainte 
ca să-i procure o distracţie şi să-l împace pe Iliuşa, văzând 
că bolnavul încă mai tânjea îndurerat după potaia dispărută 
fără urmă. Iliuşa aflase de câteva zile c-o să capete un 
căţeluş, dar nu o potaie de rând, ci un animal de soi, dog 
autentic de Milano (ceea ce desigur era cu totul altceva). 
Din delicateţe sufletească, bolnavul se silea să dea impresia 
că era într-adevăr încântat de cadoul pe care-l primise, dar 
toţi şi taică-său şi băieţii, îşi dădură seama imediat că puiul 
de câine nu făcuse decât să-i amintească şi mai dureros de 
biata Jucika, moartă din vina lui. Căţeluşul muşina încolo şi 
încoace prin aşternut, în timp ce Iliuşa, cu un zâmbet trist 
pe buze, îl mângâia cu mâna lui slabă şi palidă, aproape 
străvezie; evident, îi plăcea, totuşi... Nu era Jucika. Din 
păcate, Jucika nu mai exista, dar s-o fi avut acum pe Jucika 
împreună cu căţeluşul cel mic, o, atunci... Atunci ar fi fost 
cu adevărat fericit! 

— Krasotkin! Strigă deodată unul din băieţi, dând cu ochii 
de Kolea. 


Se stârni oarecare agitaţie, copiii se înşirară de o parte şi 
de cealaltă a pătuţului, descoperindu-l deodată pe Iliuşa. 
Căpitanul se grăbi să iasă în întâmpinarea oaspetelui. 

— Poftiţi, poftiţi... Sunteţi un musafir mult dorit! Bâigui el. 
Iliuşecika, domnul Krasotkin a binevoit să vină la tine... 

Kolea însă, după ce-i strânse în treacăt mâna, se strădui sa 
arate că ştie să se poarte ca un om de lume. Întorcându-se 
numaidecât spre soţia căpitanului (care, supărată foc, 
bombănea că băieţii se îmbulziseră în jurul lui Iliuşecika şi 
n-o lăsau să vadă şi ea căţeluşul), se înclină în faţa ei, 
pocnind milităreşte din călcâie, apoi se răsuci în loc cu faţa 
spre Nikolaevna, pe care o salută în acelaşi mod, având în 
vedere că şi ea era o reprezentantă a sexului frumos. Tot 
acest ceremonial avu darul s-o încânte pe biata nebună. 

— Din primul moment îţi dai seama când un tânăr e 
manierat! Zise ea gesticulând. Că musafirii noştri de obicei 
vin de-a-n-călarelea, unul peste celălalt... 

— Cum aşa, mămico, cum vin de-a-n-călarelea? Îngăima 
căpitanul afectuos, dar în acelaşi timp cu teamă ca 
„mămica” să nu facă vreo gafă. 

— Uite aşa. Unul îlia în cârcă pe celălalt în antreu şi intră 
aşa de-a-n-călarelea într-o casă onorabilă. Halal musafiri, ce 
să zic? 

— Dar cine, cine a intrat aşa, mămico? 

— Uite, băiatul acela - îl vezi? 

— L-a luat în cârcă pe cel de colo şi ăsta a intrat călare pe 
ăstălalt... 

Între timp, Kolea ajunsese în dreptul pătuţului pe care 
zăcea lliuşa. Bolnavul devenise dintr-o dată foarte palid. Se 
ridicase în capul oaselor, cu privirile pironite asupra lui; 
Kolea, care nu-l mai văzuse de mai bine de două luni pe 
prietenul lui de odinioară, se opri înmărmurit: nu se aştepta 
câtuşi de puţin să-l întâmpine un obrăjor atât de supt şi 
gălbejit, ochii aceia mai arzători ca oricând parcă, mânuţele 
acelea firave! Şi-n timp ce se uita aşa la el, uimit şi 
îndurerat, îi atrase atenţia respiraţia lui sacadată şi buzele 


crăpate de febră. Făcu un pas înainte şi, paralizat de 
emoție, spuse: 

— Ei bătrâne... Cum mai merge? 

Glasul însă i se frânse brusc şi simţi că-l părăseşte curajul, 
faţa i se crispa, iar colţurile gurii îi tremurară şi se lăsară în 
jos. Iliuşa zâmbi trist, fără să poată rosti un cuvânt. Kolea 
ridică mâna şi-l mângâie în neştire pe cap. 

— Nu-i nimic! Îngăimă el încet, vrând parcă să-l 
îmbărbăteze, dar fără să-şi dea seama prea bine ce spune. 

Tăcură amândoi o clipă. 

— Ce ai acolo, un căţeluş? Acum l-ai primit? Întrebă Kolea, 
căutând să ia un ton indiferent. 

— Daaa! Şopti prelung Iliuşa, gâfâind. 

— Are botul negru, înseamnă c-o să fie rău, ai să vezi c-o 
să trebuiască să-l pui în lanţ, observă Kolea, sfătos şi cu 
toată convingerea, ca şi cum nu exista nimic mai important 
în momentul acela decât căţeluşul şi botişorul lui negru. 
Adevărul era că îşi dădea toată silinţa să se stăpânească, ca 
nu cumva să se facă de ruşine, bufnind în plâns ca „un 
puşti” şi nu izbutea. Când o să crească mare o să fii nevoit 
să-l ţii în lanţ, ascultă-mă pe mine. 

— O să se facă o namilă cât toate zilele! Exclamă un băiat 
din grup. 

— Sigur că da, păi cum, doar e dog de Milano, o să crească 
mare de tot, cât un vițel! Se grăbiră să confirme. 

Căpitanul sări şi el cu gura. 

— Da, da, ca un vițel, chiar ca un vițel! Special am căutat 
unul rău, rău de tot, de altfel şi părinţii lui sunt colosal de 
mari, uite, cam pe-atâta şi fioroşi!... Luaţi loc, vă rog, uite 
aici, pe pătuţul lui Iliuşa, sau poate mai bine pe bancă. 
Poftiţi, poftiţi, cu toată dragostea, sunteţi un musafir de zile 
mari... Aţi venit împreună cu Alexei Feodorovici? 

Krasotkin se aşeză pe pătuţ la picioarele lui Iliuşa. Pe 
drum desigur îşi făcuse un plan, gândindu-se cum să 
înceapă discuţia cu cât mai multă dezinvoltură şi cu un aer 
detaşat şi acum nu mai ştia ce să spună. 


— Nu... Am venit cu Perezvon... Ştii că am şi eu un câine. 
Perezvon, aşa-l cheamă. E un nume slavon. L-am lăsat s- 
aştepte afară, dar numai o dată să fluier şi intră glonţ în 
casă. Am venit cu el. Apoi, întorcându-se brusc spre Iliuşa, îl 
luă repede, întrebându-l pe nepusă masă: Bătrâne, îţi mai 
aduci aminte de Jucika? 

Obrăjorul lui Iliuşa se crispa deodată. Copilul îl privi pe 
Kolea cu nişte ochi de martir. Aleoşa, care rămăsese în 
prag, se încruntă şi-i făcu semn pe furiş să nu-i mai 
pomenească de Jucika, dar băiatul nu băgă de seamă sau 
nu voi, poate, să bage de seamă. 

— Unde este... Jucika? Întrebă Iliuşa cu o voce stinsă. 

— Ehe, frăţioare, Jucika a ta s-a topit! Şi-a luat câmpii. 

Iliuşa tăcu, uitându-se din nou la el cu o atenţie 
concentrată. Aleoşa, întâlnind privirea lui Kolea, îi făcu 
iarăşi semn să curme discuţia, dar băiatul îşi întoarse ochii, 
ca şi cum n-ar fi observat nimic. 

— Cine ştie pe unde i-or fi rămas oasele?! Păi, ce, mai 
putea să fie zdravănă după ce-a înghiţit hapul?! Continuă 
necruţător Kolea, cu toate că şi el parcă începuse să simtă 
că nu mai poate respira în voie... Asta cu care am venit e 
Perezvon, câinele meu... Nume neaoş slavon... Ţi l-am adus 
să-l vezi. 

— N-am ne... Vo.ie, rosti în sfârşit Iliuşa. 

— Ba nu, ba nu, trebuie să-l vezi, trebuie... Ai să te 
distrezi. Pentru asta l-am adus... E tot aşa îmblănit ca şi 
celălalt... Îmi permiteţi, doamnă, să-l chem înăuntru? Se 
întoarse el către soţia lui Sneghirev, în timp ce pe figura lui 
se oglindea o emoție cu totul inexplicabilă. 

— Nu, nu-i nevoie, zău nu! Protestă amărât, cu inima 
sfâşiată, Iliuşa. Şi-n ochii lui pâlpâi o mustrare. 

— Lăsaţi... Mai bine lăsaţii, altă dată... Interveni căpitanul, 
zvâcnind de pe cufărul pe care şedea la perete. 

Kolea ţinea însă morţiş la ideea lui şi, apucând-o înainte, 
strigă deodată: „Smurov, uşa!” Băiatul deschise uşa şi Kolea 
şuieră din ţignal. Perezvon intră buzna în odaie. 


— Sus, Perezvon, fă frumos, hai, frumos! Tună Kolea, 
sărind în picioare şi câinele se ridică în două labe şi stătu 
smirna în faţa lui Iliuşa. 

În momentul acela avu loc o adevărată lovitură de teatru: 
Iliuşa tresări brusc şi se aplecă peste marginea patului cât 
putu mai mult spre Perezvon, sorbindu-l din ochi, aproape 
fără să mai sufle. 

— E... Jucika! Exclamă el deodată cu un glăscior istovit de 
suferinţă şi fericire. 

— Dar cine credeai c-o să fie? Zbieră Kolea încântat, şi, 
luând în braţe câinele, îl ridică până în dreptul lui Iliuşa. 

— Priveşte, bătrâne, îl vezi: e chior de un ochi şi are 
urechea stângă crestată, aşa cum mi-ai spus tu. După 
semnele astea am reuşit să dau de urma Jucikăi, Am găsit-o 
chiar atunci, la o zi, două după istoria aceea! N-avea 
stăpân, era a nimănui, un biet câine vagabond! Dădea el 
explicaţii, întorcându-se precipitat rând spre Sneghirev, 
când spre soţia acestuia, când spre Aleoşa apoi din nou spre 
Iliuşa. Se pripăşise în curte la Fedotovi, acolo îşi făcea 
veacul, dar nu-i dădea nimeni nici o coajă de pâine. Trebuie 
să fi fugit de undeva de la ţară!... Şi aşa am găsit-o... Vezi, 
bătrâne, că n-a înghiţit totuşi cocoloşul acela de pâine pe 
care i l-ai aruncat atunci? Dacă l-ar fi înghiţit, se ducea pe 
copcă, e limpede ca bună ziua. Din moment ce trăieşte, 
înseamnă c-a reuşit totuşi să-l dea afară. N-ai observat tu 
când l-a dat afară. De dat, l-a dat însă, nu încape îndoială, 
numai că s-a înţepat la limba, de aia, vezi chelălăia. A rupt-o 
la fugă chelălăind şi tu ai crezut atunci că înghiţise 
cocoloşul. Îmi închipui ce-o fi urlat săraca, pentru că ştii, la 
câini, pieliţa care le căptuşeşte gura e foarte sensibilă... 
Mult mai sensibilă decât la om, mult, mult mai sensibilă! 
Perora cu însufleţire Kolea, al cărui chip strălucea de 
fericire. 

Iliuşa nu era în stare să scoată o vorbă. Se uita la Kolea cu 
ochii lui mari, aproape ieşiţi din orbite, cu gura căscată, alb 
la faţă ca varul. Dacă Krasotkin, care nu bănuia nimic, ar fi 


ştiut cât de crâncenă, cât de nefastă putea să fie această 
împrejurare pentru bietul copil, în halul în care era de 
bolnav, cu siguranţă că nu s-ar fi hotărât niciodată să pună 
la cale surpriza pe care i-o făcuse acum. Dintre toţi cei ce se 
aflau în odaie, singurul care-şi dădea seama de asta părea 
să fie Aleoşa. Cât despre căpitan, era ca un copil mic. 

— Jucika! Va să zică, asta-i Jucika? Strigă el într-o explozie 
de bucurie. Iliuşecika, e Jucika, Jucika ta! Mămico, ai auzit, 
e Jucika! ŞI-l podidi plânsul. 

— Şi eu să n-am habar de nimic! Exclamă Smurov 
contrariat. Bravo, Krasotkin! Nu v-am spus eu c-are s-o 
găsească? Uite c-a găsit-o... 

— A găsit-o! Îi ţinu isonul unul dintre copii. 

— Bravo, Krasotkin! Se auzi al treilea glăscior. 

— Bravo, bravo! Îl aclamară cu toţii, aplaudând. 

— Staţi, staţi! Interveni Kolea, încercând să domine 
gălăgia. Să vă spun cum a fost, că aici e toată frumuseţea! 
Aşadar, am găsit-o şi am luat-o cu mine acasă; am ascuns-o 
însă tot timpul, o ţineam încuiată în odaie. Nu am arătat-o 
nimănui până azi. Doar Smurov ştia ceva de acum două 
săptămâni, dar eu îi dădeam mereu zor cu Perezvon, aşa că 
nici el n-a mirosit nimic. În vremea asta am învăţat-o să facă 
tot felul de giumbuşlucuri. Să vedeţi numai ce năzdrăvănii 
ştie să facă! Special m-am ocupat de ea, ca să ţi-o aduc 
dresată, bătrâne, da, da, dresată, cum s-ar zice, un câine 
savant, să vezi şi tu ce a ieşit din Jucika ta! Nu aveţi cumva 
o bucăţică de carne? Am să vă arăt o figură să vă prăpădiţi 
de râs! O bucăţică de carne, cred că se găseşte aşa ceva 
prin casă... 

leşind în antreu, căpitanul se duse fuga alături, la 
proprietari, unde tocmai se pregătea mâncarea. Ca să nu 
piardă un timp preţios, Kolea, care nu-şi mai găsea 
astâmpăr, îi porunci lui Perezvon: „Fă pe mortul!” Dulăul se 
învârti în loc şi se culcă pe spate, încremenind aşa, cu labele 
în sus. Băieţii râdeau, în timp ce Iliuşa privea cu acelaşi 
surâs chinuit pe buze. Nimeni însă nu făcea atâta haz de 


„moartea” lui Perezvon ca „mămica”; râdea cu poftă de 
năzdrăvanul de câine şi tot plesnea din degete, chemându-l: 

— Perezvon, Perezvon! 

— Acum nu s-ar mai scula de acolo pentru nimic în lume! 
Rosti Kolea triumfător, mândrindu-se pe bună dreptate cu 
isprava lui. Puteţi să-l strigaţi cu toţii, că nici nu se clinteşte 
măcar, doar dacă aude glasul meu, într-o clipă e-n picioare! 
Ici, Perezvon! 

Câinele se ridică imediat şi începu să se gudure, sărind şi 
scheunând de bucurie. 'locmai atunci se întoarse şi 
căpitanul cu o bucată de carne fiartă. 

— Nu-i prea fierbinte? Întrebă Kolea serios şi grijuliu, 
luându-i carnea din mână. Nu, nu este. Câinii nu prea se 
împarcă de obicei cu mâncarea fierbinte. Fiţi atenţi, vă rog! 
Iliuşecika, uite-te încoace, bătrâne, de ce nu te uiţi? L-am 
adus special pentru tine şi văd că nici nu te interesează! 

De astă dată demonstraţia consta din următoarea figură: 
pe botul câinelui, care stătea neclintit, încordat, vibrând ca 
o strună întinsă, se punea o bucăţică ispititoare de carne. 
Bietul animal trebuia să rămână în poziţia asta, fără să se 
clintească, atâta cât avea chef stăpânu-său să-l ţină, chiar şi 
o jumătate de ceas. Kolea nu-l supuse la caznă decât un 
moment. 

— Pil! Strigă el şi în aceeaşi clipă bucata de carne de pe 
botul câinelui zbură ca prin farmec în gura lui. 

Publicul îşi manifestă, bineînţeles, entuziasmul. 

— Pentru asta n-ai vrut să vii până acum, numai ca să 
dresezi câinele? Se miră Aleoşa, în glasul căruia se simţea o 
involuntară mustrare. 

— Da, pentru asta! Recunoscu Kolea candid. Voiam să vi-l 
prezint în toată splendoarea lui! 

— Perezvon! Perezvon! Îl chemă Iliuşa, plesnind din 
degetele-i firave ca să-l îmbie să vină. 

— Ce vrei? Stai, că ştie să se urce şi singur în pat! Ici, 
Perezvon! Kolea bătu cu palma aşternutul şi Perezvon ţâşni 
ca o săgeată din loc. 


Iliuşa îi cuprinse capul cu amândouă mânuţele şi Perezvon 
îl linse recunoscător pe obraz. Băiatul se lipi de el şi se 
culcă din nou, ascunzându-şi obrăjorul în blana lui miţoasa. 

— Doamne! Doamne! Repeta căpitanul, care plutea în 
slăvi. 

Kolea se aşeză pe marginea patului. 

— Iliuşa, vreau să-ţi mai arăt ceva. Ştii, ţi-am adus tunul. 
Atunci când ţi-am vorbit despre el, dacă-ţi aminteşti, ai 
spus: „Ah, ce n-aş da să-l văd şi eu!” Şi uite c-am venit cu el. 

Şi, fără să mai zăbovească, scoase din taşcă tunuleţul de 
bronz. Fericit cum era şi surescitat, ar fi vrut să facă totul 
deodată. Altă dată ar fi aşteptat să se potolească vâlva 
stârnită de Perezvon; acum însă părea că nu se mai 
gândeşte să-şi drămuiască efectele: „Vă place, nu-i aşa şi vă 
bucuraţi, atunci, poftim, uite încă o bucurie în plus!” Şi el se 
simţea într-al nouălea cer. 

— De când am pus ochii pe jucăria asta pentru tine, 
bătrâne, pentru tine! Am descoperit-o la Morozov, îl ştii, nu- 
i aşa, funcţionarul acela; zăcea de pomană la el, o avea de la 
frate-său; am făcut schimb cu dânsul, i-am dat o carte din 
biblioteca tatii: Ruda lui Mabomed sau Şi nebunia e buna la 
ceva. E o carte veche de vreo sută de ani, foarte piperată, a 
apărut la Moscova pe vremea când nu exista încă cenzura şi 
Morozov e mare amator de asemenea opuri. Unde mai pui 
că mi-a mai şi mulţumit... 

Kolea ţinea tunul în palmă, aşa ca să-l poată vedea şi 
admira toată lumea. Iliuşa se ridicase într-o rână şi nu se 
mai sătura privind jucăria, fără să-i dea drumul lui 
Perezvon, pe care-l ţinea mai departe încolăcit pe după 
grumaz. Senzaţia pe care o stârnise Kolea atinse punctul 
culminant atunci când anunţă că are şi praf de puşcă şi că 
ar putea chiar să facă o demonstraţie, bineînţeles dacă 
lucrul acesta „nu le deranjează pe doamne”. „Mămica” ţinu 
neapărat să vadă mai de aproape tunul şi dorinţa îi fu 
îndeplinită pe loc. Jucăria de bronz avu darul să-i placă 
nespus de mult şi începu chiar s-o plimbe încolo şi încoace 


pe genunchi. Răspunse foarte prompt la rugămintea lui 
Kolea, care-i ceruse permisiunea să tragă cu tunul, 
arătându-se imediat de acord fără să înţeleagă prea bine ce 
voia de la ea. Băiatul le arătă praful de puşcă şi alicele. 
Căpitanul, în calitate de fost ofiţer, luă asupra sa operaţia 
încărcării şi-şi turnă în palmă câteva fire de pulbere, 
opinând c-ar fi mai bine să lase alicele pentru alta ocazie. 
Tunul fu aşezat pe podea cu gura întoarsă, în aşa fel ca să 
nu fie nimic în bătaia ei, se introduse pulberea şi se dădu 
foc încărcăturii cu un chibrit. Detunătura fu într-adevăr 
impresionantă. Mămica tresări în primul moment, ca 
imediat după aceea să izbucnească în râs, veselă nevoie 
mare. Băieţii aveau un aer triumfător, dar cel mai încântat 
dintre toţi era căpitanul când se uita la Iliuşa. Kolea ridică 
de jos jucăria, oferindu-i-o împreună cu praful de puşcă şi 
alicele. 

— E pentru tine, pentru tine! De când le păstrez! Repeta 
el fericit. 

— Zău, daţi-mi-l mie! Daţi-mi mai bine mie tunuleţul! Sări 
cu gura mămica, rugându-se ca un copil mic. 

I se citea pe faţă neliniştea şi teama chinuitoare că s-ar 
putea să fie refuzată. Kolea se zăpăci. Căpitanul începu să 
se agite alarmat şi se repezi s-o împace pe nebună. 

— Mămico, mămico! Tunuleţul e-al tău, zău, e altău, dar o 
să-l ţină deocamdată Iliuşa, pentru ca lui i l-a dat. Nu-i 
acelaşi lucru? Iliuşecika o să te lase să te joci cu el când 
doreşti, o să fie şi al tău şi al lui, al amâdoura... 

— Nu vreau aşa, de ce al amândoura, vreau să fie numai al 
meu, nu al lui Iliuşa! Se încăpăţână mămica, mai-mai să se 
pornească pe plâns. 

— Ia-l, mamă, ia-l dumneata! Strigă deodată Iliuşa. 
Krasotkin, pot să-l dau mămichii? Se întoarse el rugător 
spre Kolea, ca şi când s-ar fi temut să nu-l supere dacă va 
dărui altcuiva jucăria. 

— Sigur că da, bineînţeles! Se învoi numaidecât Kolea şi, 
luând tunuleţul din mâna lui Iliuşa, îl oferi mămichii cu cea 


mai respectuoasă plecăciune. 

Nebuna lacrimă înduioşată. 

— Iliuşecika, puiul mamei, uite cine-o iubeşte pe mămica! 
Exclamă ea drăgăstoasă şi începu să plimbe tunul încoace şi 
încolo pe genunchi. 

— Mămico, lasă-mă să-ţi sărut mânuţa! Se apropie 
impetuos de ea căpitanul, punându-şi pe loc intenţia în 
aplicare. 

— Nu există băiat mai drăguţ pe lume decât domnişorul 
ăsta bun şi dulce! Decretă simandicoasa doamnă, arătându- 
| cu mâna pe Kolea. 

— Să ştii că pulbere pot să-ţi aduc câtă vrei, Iliuşa. Singuri 
o fabricăm. Borovikov a aflat compoziţia; douăzeci şi patru 
părţi silitră, zece sulf şi şase cărbune de mesteacăn, se 
amestecă şi se pisează la un loc şi se adaugă câte puţină 
apă, până se face o pastă pe care o treci apoi printr-o piele 
de tobă şi gata praful de puşcă! 

— Smurov mi-a vorbit şi el despre pulberea voastră, dar 
tăticu spune că nu e acelaşi lucru cu praful de puşcă 
adevărat, obiectă Iliuşa. 

— Nu e acelaşi lucru? Se miră Kolea roşind. Văd că totuşi 
ia foc; ce-i drept, eu nu mă pricep, dar... 

— Nu, nu, se grăbi să se scuze căpitanul, simțindu-se cu 
musca pe căciulă. Am spus numai că praful de puşcă 
veritabil se fabrică după altă reţetă, dar, fireşte, se poate 
prepara şi aşa... 

— Eu n-am de unde să ştiu, dumneavoastră sunteţi mai 
informat, fireşte... Noi l-am pus într-un borcan de pomadă 
şi i-am dat foc şi-a ars perfect, până la capăt, n-a rămas 
decât foarte puţină cenuşă. Dar nu era decât pastă, poate 
dac-am fi trecut-o printr-o piele de tobă... Bineînţeles, 
dumneavoastră vă pricepeţi mai bine... Pot să vă spun doar 
ca Bulkin a mâncat o bătaie numărul unu de la taică-său pe 
chestia asta. Ai auzit? Îl întrebă pe Iliuşa, întorcându-se 
spre el. 


— Am aflat, răspunse copilul, care-l asculta cu cea mai 
mare plăcere pe Kolea, sorbindu-i fiece cuvânt. 

— Pregătisem o sticlă întreagă pe care Bulkin o ţinea 
ascunsă sub pat. Nu ştiu cum s-a făcut c-a descoperit-o 
taică-său. „Da ce, vreţi să-mi aruncaţi casa în aer?” s-a 
speriat el. Şi dă-i şi trage-i! Se gândea chiar să mă reclame 
la şcoală. I-a interzis acum să mai vină pe la mine. Şi nu 
numai el, mai sunt şi alţi băieţi pe care părinţii nu-i mai lasă 
de loc să umble cu mine. De pildă, Smurov. Mi-a mers faima; 
cică aş fi un „copil rău”, zâmbi Kolea dispreţuitor. Şi toate 
mi se trag de la figura cu trenul. 

— Ah, da, am auzit şi eu de asta! Exclamă căpitanul. Ba nu 
zău, cum aţi avut atâta curaj? Şi nu v-a fost frică de loc, de 
loc? Trebuie să fie ceva îngrozitor! 

Căpitanul nu ştia cum să-l mai linguşească. 

— Nu prea! Răspunse Kolea indiferent. Apoi, întorcându- 
se către Iliuşa: Afurisita aia de gâscă mi-a stricat toată 
reputaţia. 

Povestind, Krasotkin se silea să pară cât mai degajat, dar 
tot nu era încă stăpân pe sine şi nu izbutea să găsească 
tonul potrivit. 

— Ah, da, am auzit, ştiu şi eu povestea cu gâsca! Exclamă 
Iliuşa fericit. Mi-a spus-o cineva, dar n-am înţeles prea bine; 
chiar ai avut de-a face cu un judecător adevărat? 

— O prostie, un fleac de nimic, dar ştii cum e obiceiul pe la 
noi, din ţânţar se face armăsar! Începu cu dezinvoltura 
Kolea. 'Treceam într-o zi prin piaţă; tocmai veniseră nişte 
ţărani cu un cârd de gâşte. M-am oprit să le privesc. Un 
flăcău de aici din oraş, Vişneakov (acum s-a băgat băiat de 
prăvălie la Plotnikov), mă vede stând locului şi mă întreabă: 
„Ce te zgâieşti aşa la gâşte?” Mă uit la el: un vlăjgan aşa ca 
la vreo douăzeci de ani, rotund la faţă, o mutră de 
gogoman! Trebuie să ştiţi că eu nu dispreţuiesc poporul. 
Dimpotrivă, chiar mi-e drag... De fapt, noi suntem în regres 
faţă de el - asta e o axiomă - mi se pare c-ai zâmbit, dacă nu 
mă înşel, Karamazov? 


— Ferească Dumnezeu, sunt numai urechi, îl asigură 
Aleoşa cu figura cea mai nevinovată din lume şi Kolea, 
susceptibil din fire, se linişti. 

— Teoria mea, Karamazov, e cât se poate de simplă şi 
clară, continuă el volubil şi încântat. Cred în popor şi mă 
bucur de câte ori pot să-i dau dreptate, fără să-l corcolesc 
însă, asta e sine qua... Dar începusem să vă spun povestea 
cu gâsca. Mă întorc, aşadar, spre nătărăul acela şi-i zic: 
„Uite aşa, mă întrebam la ce s-o fi gândind acum gâsca?” 
Flăcăul sa uită la mine ca picat din lună. „Şi la ce, zice el, se 
gândeşte?” „Vezi, zic, carul ăla de colo, cu ovăz? Dacă bagi 
de seamă, ovăzul curge din sac şi gâsca îşi tot lungeşte 
gâtul pe sub roata căruţii, să ciugulească grăunţele. Vezi?” 
„Văd, cum să nu văd” îmi răspunde. „Ştii la ce mă gândeam, 
dacă în momentul ăsta carul s-ar urni puţin din loc, ce se 
întâmplă cu gâsca? l-ar tăia gâtul roata sau nui l-ar tăia?” 
„IL l-ar tăia, nici vorbă!” mă asigură el, râzând cu gura până 
la urechi. „la să încercăm”, îi propun eu atunci. „Să 
încercăm”, zice. N-am avut prea multă bătaie de cap: el s-a 
apropiat pe nesimţite de cal, iar eu m-am dat într-o parte să 
mân gâsca sub car. Țăranul nu ştiu unde căsca gura, mi se 
pare că vorbea cu cineva; în ce mă priveşte, n-am avut 
nevoie să mişc nici un deget. Gâsca şi-a întins singură gâtul 
sub roata carului să ciugulească ovăzul. I-am făcut semn 
flăcăului, care a smucit puţin de căpăstru şi hârşti, roata a 
retezat gâtul orătăniei! Nenorocul nostru a fost că tocmai 
atunci ţăranii au prins de veste şi au tăbărăt cu gura pe noi: 
„inadins ai făcut-o!” „Ba nu, zău n-am vrut!” „Ba da”. Şi dă-i 
ţipete: „Hai la judecată!” M-au luat şi pe mine: „Şi tu ţi-ai 
vârât coada, nu se poate, că doară te ştie tot târgul cine 
eşti!” Şi într-adevăr aşa e, nu înţeleg cum, dar toată lumea 
din piaţă mă cunoaşte ca pe un cal breaz! Adăugă Kolea, cu 
un fel de mândrie. Am mers deci cu toţii la judecător, 
bineînţeles şi cu gâsca. Flăcăul nostru s-a speriat şi a 
început să bocească întocmai ca o muiere. Țăranul cu 
paguba striga în gura mare: „Păi ce, aşa merge? Atunci n-ar 


LIA 


mai rămâne o gâscă în piaţă!” Fireşte, nu lipseau nici 
martorii. Judecătorul a isprăvit repede cu noi: flăcăul 
trebuia să-i plătească ţăranului o rublă despăgubire şi 
gâsca să-i rămână lui. Şi altă dată să nu mai facă pozne 
dintr-astea. Gogomanul însă se tot văicărea: „Ce sunt eu de 
vină, el m-a îndemnat!” şi arăta spre mine. Am răspuns cu 
sânge rece că nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva, că m- 
am mulţumit doar să-mi exprim o părere, să fac o ipoteză. 
Judecătorul Nefedov a zâmbit, dar a luat numaidecât un aer 
grav şi, pentru că-i venea să râdă, s-a răstit la mine: „Să ştii, 
zice, c-am să raportez totul la direcţia şcolii, pentru ca altă 
dată să nu mai faci asemenea ipoteze în loc să-ţi vezi de 
lecţii şi să toceşti cartea”. Gogoşi! N-a raportat nimic la 
şcoală; totuşi, s-a răspândit zvonul şi toată pătărania a 
ajuns la urechile direcţiei că mult mai sunt lungi urechile 
dumnealor! Cel mai înverşunat a fost Kolbasnikov, 
profesorul de limbi clasice, dar a sărit Dardanelov şi mi-a 
luat iar apărarea. Kolbasnikov acum e furios, se repede la 
toată lumea ca un măgar turbat! Ştii, Iliuşa, că s-a însurat; 
Mihailov, tatăl miresei, i-a dat numai o mie de ruble zestre, 
iar mireasa e frumoasă ca muma-pădurii! Să dai şi să fugi! 
Cu ocazia asta cei dintr-a treia i-au făcut o epigramă: Mare 
dandanale într-a treia: cică Alde Kolbasnikov ar fi ginerică. 
Aşa mai departe, e foarte nostim, am să ţi-o aduc s-o citeşti, 
bătrâne. Despre Dardanelov n-am ce să zic, ce-i al lui e-al 
lui, omul ştie carte. Întotdeauna am avut o deosebită stimă 
pentru asemenea persoane şi nu fiindcă mi-a luat 
apărarea... 

— Vorba e că l-ai tăiat atunci când cu Troia; n-a putut să 
spună cine a întemeiat-o! Observă Smurov, mândru de 
Krasotkin. Păţania cu gâsca îl încântase. 

— Chiar aşa, când l-aţi întrebat cine a întemeiat Troia n-a 
ştiut să răspundă? Se amestecă în vorbă căpitanul. Am auzit 
că l-aţi pus în mare încurcătură. Iliuşecika mi-a povestit 
totul cum a venit de la şcoală... 


— El ştie tot, tăticule, tot, nu-l taie nimeni! Exclamă 
Iliuşecika. Se preface numai că-i aşa şi pe dincolo, dar e cel 
mai tare din clasă la toate materiile. 

Iliuşa îl sorbea din ochi fericit. 

— Povestea cu Troia a fost o prostie. În fond, nu era decât 
un fleac, cel puţin asta-i părerea mea! Spuse cu falsă 
modestie Kolea. 

Izbutise, în sfârşit, să găsească tonul firesc, deşi tot mai 
era ceva care-l neliniştea: îl rodea faptul că, deşi istorisise 
cu atâta vervă boroboaţa cu gâsca, Aleoşa ascultase tot 
timpul serios şi tăcut, fără un zâmbet pe faţă; şi, ambițios 
cum era, băiatul simţea ca un ghimpe în inimă: „De ce o fi 
tăcând aşa? Nu cumva mă desconsideră? Şi-o fi închipuind 
probabil că cerşesc laudele? Dacă-şi permite cumva să 
creadă că eu...” 

— Pentru mine nu prezintă nici o importanţă, absolut 
niciuna, repetă el din nou tranşant şi cu ifos. 

— Uite că eu ştiu cine a întemeiat Troia! Rosti tam-nesam 
un băieţel drăgălaş, de vreo unsprezece ani, sfios şi tăcut 
de felul lui, care până atunci stătuse lângă uşă fără să sufle 
o vorbă. Îl chema Kartaşov. 

Kolea se uită la el grav şi mirat. Întrebarea: „Cine a 
întemeiat Troia?” rămăsese pentru toată şcoala o enigmă 
pe care nu puteai s-o dezlegi decât citindu-l pe Smaragdov. 
Şi singurul care avea cartea lui Smaragdov era Krasotkin. 
Într-o zi însă, pe când posesorul ei era ocupat cu altceva, 
Kartaşov, zărind-o printre celelalte cărţi, o luase în mână pe 
furiş, deschizând-o din întâmplare chiar la pagina unde se 
vorbea despre întemeierea Troiei. Isprava asta o făcuse mai 
demult, dar, până în momentul acela puştiul nu îndrăznise 
să mărturisească în auzul tuturor că ştia cine fuseseră 
întemeietorii cetăţii, temându-se să nu-l zgândărească pe 
Kolea care cu siguranţă că nu l-ar fi cruțat. Acum însă îl 
luase gura pe dinainte. De altfel, de mult ardea de 
nerăbdare să-şi dea în vileag erudiţia. 


— Hai, spune, cine a întemeiat-o? Îl puse la încercare 
Kolea, întorcându-se spre el condescendent şi mândru, gata 
să înfrunte toate consecinţele, deşi ghicise după figura 
puştiului că acesta era într-adevăr informat. 

În momentul acela, în armonia generală se produse ceea 
ce se cheamă o disonanţă. 

— Troia a fost întemeiată de Teucros, Dardanus, Ilus şi 
Troş, scanda băieţelul, roşindu-se atât de tare, încât ţi-era şi 
milă să-l vezi. 

Copiii însă îl ţinură un timp sub focul privirilor, fără să-l 
slăbească o clipă. Abia după aceea îşi întoarseră ochii cu 
toţii spre Kolea care, cu cel mai desăvârşit sânge rece, îl 
măsură dispreţuitor din cap până în picioare pe ţâncul cel 
obraznic. 

— Ce vrea să zică au întemeiat? Binevoi, în sfârşit, să-l 
întrebe Kolea. Şi, în general vorbind, ce înseamnă să 
întemeiezi o cetate sau un stat? Cum au procedat adică, au 
venit fiecare cu câte o cărămidă în mână s-o pună la 
temelie, ori cum? 

Toţi începură să râdă. Vinovatul, din roşu se făcu stacojiu 
şi înghiţi în sec; puţin mai lipsea ca să-l podidească 
lacrimile. Kolea îl lăsă să se perpelească aşa încă un minut. 

— Ca să vorbeşti despre un eveniment istoric de asemenea 
proporţii ca întemeierea unei naţiuni, trebuie mai întâi să-ţi 
dai seama ce înseamnă asta, rosti el sentenţios şi autoritar. 
De altfel, pe mine toate palavrele astea muiereşti mă lasă 
rece şi în general nu am cine ştie ce consideraţie pentru 
istoria universală, încheie el indiferent, adresându-se 
tuturor. 

— Cum, pentru istoria universală? Întrebă speriat 
căpitanul. 

— Da, pentru istoria universală. Ce rost are să-ţi încarci 
memoria cu toate prostiile săvârşite de oameni, fiindcă asta- 
i în fond istoria. Pentru mine nu există decât matematicile şi 
ştiinţele naturii! Decretă emfatic Kolea, pândindu-l cu coada 
ochiului pe Aleoşa, singurul de-a cărui părere se temea. 


Aleoşa însă tăcea mai departe cu acelaşi aer serios. Să fi 
rostit un singur cuvânt, discuţia cu siguranţă s-ar fi încheiat 
pe loc, dar Aleoşa se mulțumea să tacă şi, tăcerea lui putea 
foarte bine să însemne desconsiderare”. Kolea fierbea. 

— Să ne gândim, de pildă, la studiul limbilor clasice; 
curată scrânteală, altceva nu pot să spun... Mi se pare că 
nici de astă dată nu eşti de acord cu mine, Karamazov... 

— Nu, nu sunt de acord, mărturisi Aleoşa cu o fluturare de 
zâmbet. 

— Limbile moarte, dacă vreţi să ştiţi părerea mea, nu sunt 
nimic altceva decât o măsură poliţienească, pentru asta au 
şi fost introduse în şcoală! Continuă Kolea să bată câmpii. 
Special au fost introduse, pentru că sunt anoste şi 
plicticoase şi, în plus, mai au şi darul să îndobitocească 
omul. „Şcoala şi aşa e anostă, ia să vedem ce-am putea face 
ca să fie şi mai anostă? E stupidă, într-adevăr, dar poate că 
n-ar strica totuşi să fie şi mai stupidă!” Şi atunci au născocit 
studiul limbilor moarte. Asta-i părerea mea şi sper că n-am 
să mi-o schimb niciodată! Rosti el brusc, în concluzie, cu o 
umbra de roşeaţă în obraji. 

— Aşa e, îi ţinu partea convins, cu glăsciorul lui cristalin, 
Smurov, care-l ascultase tot timpul cu urechile ciulite. 

— Şi e cel mai tare la latină! Exclamă un băieţel. 

— Da, tata, îl auzi cum vorbeşte şi totuşi, e cel mai bun din 
clasă la latină, confirmă Iliuşa. 

— Ei şi? Găsi de cuviinţă să se apere Kolea, deşi laudele lor 
îi făceau evident plăcere. Tocesc la latină pentru că trebuie 
să tocesc, pentru că i-am promis mamei să termin şcoala şi, 
din moment ce vrei să faci un lucru, cred eu, trebuie să-l 
faci aşa cum se cuvine, dar în sinea mea dispreţuiesc din tot 
sufletul clasicismul şi toate celelalte porcării... Nici acum nu 
eşti de acord, Karamazov? 

— De ce „porcării”? Zâmbi din nou Aleoşa. 

— Bine, dar gândeşte-te şi dumneata: clasicii au fost 
traduşi în toate limbile; ce nevoie mai avem atunci să 
învăţăm limba latină ca s-o putem studia? Îţi spun eu, a fost 


introdusă numai ca măsură poliţienească, da, da, ca să 
îndobitocească lumea! Nu e o porcărie? 

— Cine te-a învăţat toate astea? Exclamă Aleoşa mirat. 

— În primul rând, pot să-mi dau şi eu seama de ele fără să 
mă înveţe nimeni; în al doilea rând, să ştii că în privinţa 
traducerilor din clasici, profesorul Kolbasnikov a spus exact 
acelaşi lucru în faţa clasei a treia... 

— A venit doctorul! Răsări deodată Ninocika, care tăcuse 
tot timpul până atunci. 

Într-adevăr, în dreptul porţii tocmai se oprise careta 
doamnei Hohlakova. Căpitanul, care de dimineaţă tot 
aştepta să vină doctorul, se repezi să-i iasă în întâmpinare. 
„Mămica” se îndreptă din umeri, silindu-se să-şi ia o 
înfăţişare cât mai demnă. Aleoşa se duse lângă bolnav şi-i 
potrivi perna. Ninocika îl urmărea grijulie din jeţ, să vadă 
dacă i-o aşează cum trebuie. Băieţii îşi luară în grabă rămas 
bun; câţiva dintre ei promiseră c-o să mai treacă pe înserat. 
La chemarea lui Kolea, Perezvon sări jos din pat. 

— Nu plec, nu! Îi spuse Kolea din fugă lui Iliuşa. Am să 
aştept în antreu până termină doctorul şi, cum l-oi vedea 
ieşind, mă întorc iarăşi cu Perezvon. 

Doctorul însă şi apăruse în uşă. Încotoşmănat într-o şubă 
din blană de urs, avea o figură impunătoare, cu favorite 
stufoase, negre, între care lucea bărbia proaspăt rasă. 
Trecând pragul, oaspetele se opri locului nedumerit: „Ce-i 
asta? Unde sunt?” murmură el, rămânând aşa cum era 
îmbrăcat, fără să-şi scoată măcar şapca de lutru cu cozoroc 
tot de lutru. Toată lumea aceea adunată acolo, mizeria ce 
domnea înăuntru, rufăria întinsă la uscat într-un colţ, toate 
erau făcute să-l contrarieze. Căpitanul se înclină în faţa lui 
până la pământ. 

— Aici €... aici... Bolborosi el umil. Aici, la mine... Trebuia 
să veniţi... 

— Sne-ghi-rev? Întrebă cu glas tare, plin de importanţă, 
doctorul. Dumneata eşti domnul Sneghirev? 

— Eu, da... Eu... 


— Aha! 

Medicul mai aruncă o privire dezgustată în jur şi se 
înduplecă, în sfârşit, să-şi scoată blana, lăsând la vedere 
ditai decorația atârnată de gât. Căpitanul prinse şuba din 
zbor, în timp ce musafirul îşi scotea şapca. 

— Unde este bolnavul? Întrebă el tare şi răspicat. 

VI - UN COPIL PRECOCE 

— Ce crezi c-o să spună doctorul? Întrebă Kolea dintr-o 
suflare. Ce mutră antipatică, nu-i aşa? Nu pot să sufăr 
medicina! 

— Iliuşa nu mai are mult de trăit. Mi se pare că sfârşitul e 
inevitabil, răspunse cu tristeţe Aleoşa. 

— Ce şarlatanie! Medicina este o şarlatanie curată! Îmi 
pare atât de bine însă că te-am cunoscut, Karamazov! De 
mult aşteptam momentul ăsta. Păcat numai că s-a întâmplat 
să ne întâlnim în împrejurări atât de tragice... 

Ar fi vrut să mai adauge încă ceva, mai cald, mai simţit, 
dar se opri încurcat. Înţelegând ce se întâmplă cu el Aleoşa 
zâmbi şi-i strânse mâna. 

— Am învăţat de mult să preţuiesc în dumneata un om 
deosebit, pentru care am toată stima, bolborosi Kolea, 
fâstâcindu-se din nou şi nemaiştiind ce să spună. Am auzit 
că eşti mistic şi c-ai trăit un timp la mănăstire. Ştiu că eşti 
mistic, dar... Asta nu m-a împiedicat... Contactul cu 
realitatea o să te lecuiască... Nici nu se poate altfel cu o fire 
ca a dumitale. 

— Ce înţelegi dumneata prin mistic? Şi de ce sămă 
lecuiască? Întrebă Aleoşa oarecum mirat. 

— De Dumnezeu şi de toate celelalte. 

— Cum, dumneata nu crezi în Dumnezeu? 

— Dimpotrivă, n-am nimic cu Dumnezeu. Fireşte, 
Dumnezeu nu este decât o ipoteză... Dar... Recunosc că 
este necesar ca să se menţină ordinea... Vreau să zic 
ordinea universală şi aşa mai departe... Şi dacă n-ar fi 
existat, ar fi trebuit inventat, adăugă băiatul, simțind că 
roşeşte din nou. 


Se temea ca nu cumva Aleoşa să creadă că vrea cu tot 
dinadinsul să-şi etaleze erudiţia şi să-i arată că judecă 
întocmai ea un om în toată firea. „Mie nici prin gând nu-mi 
trece să fac pe savantul faţă de el”, îşi spuse el supărat. Şi 
nu mai putea de necaz. 

— Mărturisesc că, în general, nu prea îmi plac discuţiile de 
felul ăsta, spuse el tăios. De altfel, poţi foarte bine să iubeşti 
omenirea şi fără să crezi în Dumnezeu, nu-i aşa? Voltaire nu 
credea în Dumnezeu şi totuşi iubea umanitatea, am 
dreptate? („Iar ai început, iar!” se mustră el.) 

— Voltaire credea în Dumnezeu, dar, pe cât se pare, 
credea şi nu prea, după cum nici omenirea nu ştiu dacă o 
iubea chiar aşa de mult, rosti molcom Aleoşa, cumpănindu- 
şi cuvintele şi pe un ton cât se poate de firesc, ca şi cum ar 
fi vorbit cu un om de seama lui, sau chiar mai vârstnic decât 
el. 

Kolea fu impresionat de ezitarea lui Aleoşa, de 
neîncrederea în propria sa părere despre Voltaire şi mai cu 
seamă de faptul că voia parcă să-l lase pe el, un copil, să 
rezolve această problemă. 

— Dumneata l-ai citit pe Voltaire? Îl întrebă în încheiere 
Aleoşa. 

— Nu, n-aş putea să spun... Am citit însă Candide în 
ruseşte, o traducere veche, mizerabilă, ridicolă chiar... 
(„lar, iar!”) 

— Şi ai înţeles? 

— Sigur că da, tot... Adică... de ce crezi că n-aş fi putut 
înţelege? E adevărat că sunt şi unele lucruri picante... Pot 
foarte bine totuşi să-mi dau seama că este un roman 
filosofic, că a fost scris în sprijinul unei idei... de astă dată 
Kolea se împotmoli de tot. Eu sunt socialist, Karamazov, un 
socialist incorigibil! Declară el din senin, fără nici o legătură 
cu ceea ce spusese mai înainte. 

Aleoşa începu să râdă. 

— Socialist? Dar când ai avut timp să ajungi socialist? La 
treisprezece ani? Mi se pare că atâţia ai, dacă nu mă înşel. 


Kolea se simţi ofensat. 

— În primul rând, dacă nu te superi, am paisprezece, nu 
treisprezece, îi împlinesc peste două săptămâni! Ripostă el 
cu aprindere. În al doilea rând, nu pricep ce legătură are 
vârsta cu lucrurile astea. Convingerile mele interesează, nu 
câţi ani am, nu-i aşa? 

— Când o să ai câţiva ani în plus, o să vezi singur ce 
importanţă poate avea vârsta pentru convingerile unui om. 
Am avut impresia că dumneata nu faci decât să repeţi nişte 
cuvinte pe care le-ai auzit undeva, răspunse Aleoşa tot atât 
de liniştit şi de modest. 

Kolea însă îl întrerupse impetuos. 

— Îmi dai voie, pentru dumneata totul se reduce la 
supunere şi misticism. Cu toate astea, trebuie să recunoşti 
că, de pildă, credinţa creştină n-a favorizat în definitiv decât 
oamenii bogaţi şi aristocrația, ajutându-i să menţină în 
sclavie pătura de jos, nu-i aşa? 

— Ah, asta cu siguranţă c-ai citit-o undeva sau te-a dăscălit 
cineva, sunt convins! Exclamă Aleoşa. 

— Dă-mi voie, de ce trebuie neapărat s-o fi citit undeva? Şi 
te rog să mă crezi că nu m-a dăscălit nimeni. Pot să judec 
lucrurile şi singur... Şi, dacă vrei să ştii, n-am nimic 
împotriva lui Hristos. A fost o persoană plină de omenie şi, 
dacă ar fi trăit în zilele noastre, sunt convins că s-ar fi 
alăturat revoluţionarilor şi poate ar fi jucat chiar un rol de 
seamă... Mai mult ca sigur. 

— Unde, unde ai putut sa descoperi toate astea? Cu ce 
neghiob te-ai împrietenit? Exclamă Aleoşa. 

— Îmi pare rău, dar adevărul nu poate fi ascuns sub 
oboroc! E drept că am deseori prilejul să discut cu domnul 
Rakitin, dar... de fapt, se pare că şi bătrânul Bielinski a spus 
acelaşi lucru 1387. 

— Bielinski? Nu-mi amintesc. N-a scris nicăieri aşa ceva. 

— Chiar dacă n-a scris, în orice caz se pare c-ar fi spus. Am 
auzit de la un... Dar, la dracu... 

— Dumneata l-ai citit pe Bielinski? 


— Cum să-ţi spun, vezi... Nu... L-am citit în întregime, 
dar... Am citit totuşi un fragment, ştii, acolo unde vorbeşte 
despre Tatiana, de ce n-a plecat cu Oneghin. 

— De ce n-a plecat cu Oneghin? Cum, dumneata... Poţi să 
înţelegi asemenea lucru? 

— Dar ce, crezi că sunt un puşti ca Smurov?! Rânji 
sarcastic Kolea. Să nu-ţi închipui totuşi că aş fi cine ştie ce 
revoluţionar înfocat. Se întâmplă de multe ori să nu mă 
înţeleg cu domnul Rakitin. Dacă am pomenit adineauri 
despre “Tatiana, nu înseamnă că sunt de acord cu 
emanciparea femeilor. Convingerea mea este că femeia 
rămâne totuşi o fiinţă inferioară şi că-i datoare să se 
supună. Les femmes tricottent 139), vorba lui Napoleon, 
spuse Kolea zâmbind fără rost. În această privinţă cel puţin, 
împărtăşesc întru totul părerea acestui pseudomare om. Şi 
tot aşa cred că-i o măgărie să-ţi părăseşti ţara, plecând, 
bunăoară, în America; mai rău decât o măgărie, e o nerozie 
sadea! Ce să cauţi în America când şi la noi poţi fi foarte 
bine de folos omenirii? Mai ales acum. Avem în faţă un câmp 
nelimitat pentru a desfăşura o activitate rodnică. Aşa am şi 
răspuns. 

— Ai răspuns? Cui? S-a găsit cineva să-ţi propună să pleci 
în America? 

— Mărturisesc că da, a încercat cineva, dar am refuzat 
categoric. Asta, bineînţeles, rămâne între noi, Karamazov, 
auzi? Nici un cuvânt nimănui! Eşti singurul om care ştie 
treaba asta. N-am nici un chef să încap în ghearele secţiei a 
III-a şi să-mi îmbogăţesc cunoştinţele în clădirea de la Podul 
Țepnoi. 

Cât vom trăi nu uităm noi căsuţa de la Podul Ţepnoi! (40) 
Îți aminteşti? Formidabil, nu-i aşa? De ce râzi? Nu cumva 
crezi că-ţi spun gogoşi? („Ce-ar fi dac-ar afla întâmplător că 
nu există decât un singur număr din „Kolokol” în biblioteca 
tatii, unicul, de altfel, pe care l-am citit?” îşi spuse el cu un 

fior. 


— Vai de mine, nici nu-mi trece prin gând să râd de 
dumneata şi nu cred că minţi. locmai asta e, vezi, sunt 
convins că nu m-ai minţit, pentru că probabil, din păcate, e 
adevărul adevărat! Dar pe Puşkin l-ai citit? De pildă, 
Oneghin... Fiindcă ai pomenit despre Tatiana. 

— Nu, încă nu, dar vreau să-l citesc. Să ştii, Karamazov, ca 
eu n-am nici un fel de idei preconcepute. Sunt curios să 
ascult ce spun ambele părţi. Dar de ce m-ai întrebat? 

— Aşa. 

— Spune-mi, Karamazov, aşa e că mă dispreţuieşti? Mult 
de tot? Îl întrebă Kolea ritos, umflând pieptul, ca şi când s- 
ar fi pregătit să-l înfrunte. Te rog să-mi vorbeşti deschis, 
fără menajamente. 

— Să te dispreţuiesc, pe dumneata? Se miră Aleoşa. 
Pentru ce? Îmi pare rău numai că un suflet încântător ca al 
dumitale, înainte chiar de a fi apucat să cunoască viaţa, a 
putut fi denaturat din pricina unor simple absurdităţi. 

— Nu-mi purta mie de grijă, te rog! I-o reteză Kolea, sigur 
pe sine. E adevărat că sunt susceptibil. Susceptibil chiar 
până la prostie, până la vulgaritate. Adineauri ai zâmbit şi 
mi s-a părut că... 

— Ah, dac-ai şti pentru ce am zâmbit! Să vezi, am citit 
acum, de curând, părerea unui cetăţean din Germania, care 
a trăit însă un timp în Rusia, despre tineretul nostru şcolar. 
Uite ce zice: „Arătaţi-i unui elev rus o hartă a firmamentului 
despre care până atunci nici habar n-avea şi, a doua zi 
chiar, o să v-o dea înapoi corectată”. O lipsă totală de 
cunoştinţe şi-n schimb o încredere în sine exagerată, asta a 
vrut să spună neamţul despre şcolărimea rusă. 

— Şi să ştii că exact aşa e! Râse Kolea. Exactissimo! Cu 
semn de exclamare! Bravo, neamţule! Atâta numai că 
nemţoiul ăsta al dumitale n-a ştiut să vadă şi părţile ei bune, 
nu-i aşa? Încredere în sine - fie! 

— Însă e vorba doar de o manifestare a tinereţii, ceva se 
poate îndrepta cu timpul, dacă într-adevăr e nevoie. În 
schimb, noi avem altceva, avem încă de mici copii un spirit 


de independenţă, avem curajul gândirii şi al opiniilor în 
locul slugărniciei umile de care dau dovadă în faţa 
autorităţii aceşti cârnăţari... Şi totuşi, neamţul a spus un 
lucru foarte adevărat! Bravo lui! Chiar aşa fiind însă nemţii 
trebuie sugrumaţi. Oricât ar fi ei de tari în ştiinţă, trebuie 
sugrumaţi... 

— Dar pentru ce? Zâmbi din nou Aleoşa. 

— Am spus o prostie, recunosc. Uneori sunt chiar ca un 
copil, când mă simt în largul meu mă ia gura pe dinainte şi 
încep să bat câmpii. Dar acum bag de seamă, noi stăm aici 
şi discutăm câte-n lună şi-n stele şi doctorul a intrat cam de 
multişor înăuntru. Poate că o consultă şi pe „mămica” şi pe 
Ninocika, sărăcuţa de ea! Ştii, Ninocika îmi place foarte 
mult. În momentul când ieşeam din cameră, mi-a şoptit: „De 
ce n-ai venit până acum?!” Şi cu câtă dojana în glas! Am 
impresia că trebuie să fie grozav de bună şi tare nefericită, 
biata fată...! 

— Da, da! Ai să vii acum mai des pe aici şi ai să vezi ce 
suflet are. O să-ţi fie de folos să cunoşti asemenea făpturi, 
ca să înveţi să preţuieşti oamenii şi, cunoscându-le mai bine, 
o să mai ai de învăţat încă multe alte lucruri care de 
asemenea au să-ţi priască, îi argumentă Aleoşa cu râvnă. 
Nimic nu te poate ajuta mai mult decât asta ca să te 
schimbi. 

— O, nu-ţi închipui ce rău îmi pare şi cât mă căiesc în sinea 
mea că n-am venit mai curând! Suspină Kolea cuprins de 
amărăciune. 

— Da, e păcat! Ai văzut ce bucurie i-ai făcut mititelului? Şi 
cât s-a mai frământat aşteptându-te! 

— Nu-mi mai spune nimic! Îmi vine să-mi dau cu pumnii în 
cap! Dar aşa îmi trebuie: n-am vrut să vin dintr-o ambiţie 
meschină, odioasă, de care n-am să mă pot dezbăra toată 
viaţa, deşi mă străduiesc cât pot s-o birui. Acum de-abia îmi 
dau seama ce netrebnic sunt din o mie şi unul de motive, 
Karamazov! 


— Nu, eşti un om cu însuşiri minunate, păcat numai că 
firea dumitale a fost denaturată. Îmi explic perfect de ce ai 
avut o influenţă atât de mare asupra acestui copil cu suflet 
curat şi de o sensibilitate aproape bolnăvicioasă! Îi 
răspunse cu însufleţire Aleosa. 

— Mie îmi spui asta, mie? Exclamă Kolea. Şi eu care 
credeam, da, da, închipuie-ţi, de câteva ori am avut 
impresia ca dumneata mă desconsideri. O, dac-ai şti cât ţin 
la părerea dumitale! 

— Se poate oare să fii atât de bănuitor? Să n-ai nici un pic 
de încredere în oameni? La vârsta dumitale! Vezi, 
adineauri, când eram cu toţii dincolo în cameră, uitându-mă 
la dumneata în timp ce povesteai, îmi spuneam că trebuie 
să fii foarte susceptibil. 

— Adevărat? Dar ce ochi ai dumneata! Pun rămăşag că 
asta s-a întâmplat în timp ce povesteam păţania cu gâsca. 
M-am gândit atunci că probabil te uiţi la mine cu un 
nemăsurat dispreţ, pentru că mă laud; în momentul acela 
am simţit că te urăsc şi am început să bat câmpii, îndrugând 
tot felul de bazaconii. Mai apoi, adică de când stăm aici de 
vorbă împreună, mi s-a părut că atunci când am spus: 
„Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat”, 
dumneata ai avut cu siguranţă impresia că vreau să fac pe 
savantul în faţa dumitale, cu atât mai mult cu cât era o frază 
pe care am citit-o undeva, într-o carte. Îţi jur însă că n-am 
făcut-o din vanitate, ci aşa, nu ştiu cum să-ţi explic, poate, 
de bucurie, zău... de bucurie... Deşi nu e frumos de loc, ştiu 
bine, să împui capul unui om... În schimb, acum m-am 
convins că nu mă dispreţuieşti şi că n-a fost decât o 
fantasmagorie de a mea. O, Karamazov, sunt un om profund 
nenorocit! Uneori mi se năzare, aşa, din senin, Dumnezeu 
ştie ce, mi se pare că toată lumea râde de mine şi atunci aş 
fi în stare să distrug tot, tot, să răstorn chiar şi rânduiala 
lumii! 

— Şi-i chinuieşti pe cei din jurul dumitale, zâmbi Aleoşa. 


— Da, aşa e, îi chinuiesc pe cei din jur şi mai ales pe biata 
mamă. Spune-mi, Karamazov, nu crezi ca sunt grozav de 
ridicol în clipa asta? 

— Dar ce-ţi mai trece prin gând, scoate-ţi odată din cap 
lucrul ăsta! Izbucni Aleoşa. Ce înseamnă să fii ridicol? De 
câte ori un om nu este sau nu pare ridicol? Şi apoi, azi, mai 
toţi oamenii capabili se tem să nu fie ridicoli şi-şi amărăsc 
astfel singuri zilele. Mă miră numai că ai început să ai 
obsesia asta atât de curând, cu toate că e un lucru pe care 
l-am obervat nu numai la dumneata. Astăzi până şi copiii 
suferă de teama ridicolului. Este o adevărată molimă 
sufletească. Cred că diavolul însuşi bântuie, sub masca 
amorului propriu, generaţia actuală, adăugă Aleoşa fără să 
zâmbească, deşi lui Kolea, care-l privea ţintă, i se păru că 
observă o umbră de surâs pe buzele lui. Văd că şi dumneata 
eşti ca toţi ceilalţi, mai bine zis, ca mulţi dintre ei şi totuşi, 
n-ar trebui să fii ca toată lumea, înţelegi? Încheie Aleoşa. 

— Chiar dacă toţi sunt aşa? 

— Da, chiar dacă toţi sunt aşa. Dumneata singur să fii 
altfel. Şi, de fapt, nici nu eşti la fel ca ceilalţi; bunăoară, nu 
te-ai sfiit să-ţi mărturiseşti cusururile ba chiar şi ceea ce ţi 
se pare ridicol la dumneata. Cine ar mai face asemenea 
mărturisiri în ziua de azi? Nimeni, cu atât mai mult cu cât 
nici nu simt nevoia să se analizeze. Caută să fii altfel decât 
ceilalţi şi, chiar de-ar fi să rămâi unicul în felul dumitale, 
rămâi aşa. 

— Formidabil! Ştiam eu că nu m-am înşelat asupra 
dumitate! Dumneata ai darul să mângâi un om. O, nu-ţi dai 
seama, Karamazov, cât am dorit să te întâlnesc, de când te 
caut! Zău, într-adevăr şi dumneata te-ai gândit la mine? Aşa 
spuneai adineauri, că te-ai gândit. 

— Da, te cunoşteam din auzite şi m-am gândit într-adevăr 
la dumneata... Chiar dacă m-ai întrebat numai din vanitate, 
nu-i nimic. 

— Observi, Karamazov, că explicaţia noastră seamănă cu o 
declaraţie de dragoste, spuse Kolea cu jumătate de glas, 


parcă oarecum ruşinat. Nu ţi se pare ridicol? 

— De loc; chiar dac-ar fi ridicol, n-are a face, din moment 
ce e bine, rosti Aleoşa zâmbind senin. 

— Ascultă, Karamazov, trebuie să recunoşti că şi dumitale 
ţi-e ruşine de mine, aşa, un pic... le văd după ochi... Un 
surâs viclean, dar fericit licări pe chipul lui Kolea. 

— De ce să-mi fie ruşine? 

— Atunci de ce ai roşit? 

— Dumneata m-ai făcut să roşesc! Râse Aleoşa, 
îmbujorându-se de-a binelea. Ei da, nu ştiu de ce mă simt 
puţin ruşinat... Bolborosi el uşor stingherit. 

— O, nu ştii ce drag îmi eşti şi cât te preţuiesc în momentul 
ăsta, tocmai pentru că ţi-e ruşine! Pentru că şi dumneata 
eşti la fel cu mine! Exclamă Kolea entuziasmat. 

Îi ardeau obrajii şi-n ochi avea o strălucire vie. 

— Ascultă, Kolea, dumneata o sa fii un om nefericit în 
viaţă, spuse pe neaşteptate Aleoşa. 

— Sunt convins de asta, confirmă băiatul. Cum de le ştii 
dinainte pe toate? 

— Şi totuşi ai să binecuvântezi viaţa. 

— Aşa e! Ura! Eşti un proroc! O, să tzice bine o să ne 
înţelegem amândoi, Karamazov! Ştii, ceea ce mă încântă 
mai ales este faptul că-mi vorbeşti de la egal la egal. Cu 
toate că nu suntem egali, nu, nici vorbă, dumneata eşti cu 
mult mai presus decât mine! Dar o să ne înţelegem de 
minune! În ultimpul timp îmi spuneam mereu: „Ori o să fim 
prieteni din prima clipă, ori o să ne despărţim duşmani 
până la moarte!” 

Aleoşa râse înveselit. 

— Dacă-ţi spuneai aşa, înseamnă că de atunci începuseşi 
să ţii la mine. 

— Da, ţineam, ţineam mult de tot la dumneata, mi-erai 
foarte drag şi nu voiam decât să te cunosc! Toate le ştii! Ah, 
iată şi doctorul! Doamne, ce le-o fi spus, uite numai ce 
figură are! 

VII - ILIUŞA. 


Doctorul tocmai ieşea din odaie, înfofolit în şubă şi cu 
şapca pe cap. Avea o mutră iritată, aproape scârbită, ca şi 
cum tot timpul s-ar fi temut să nu se murdărească. Îşi roti în 
treacăt ochii prin antreu, aruncând o privire încruntată 
spre Aleoşa şi Kolea. Aleoşa făcu semn vizitiului să tragă 
trăsura în faţa uşii. Căpitanul, gheboşat, aproape frânt din 
mijloc, se repezi să-l oprească pe medic ca să afle ultimul lui 
cuvânt. Părea distrus, înnebunit de groază. 

— Excelenţă, excelenţă... E cu putinţă? Dădu el să spună şi 
se poticni, mulţumindu-se să facă un gest disperat şi 
uitându-se la el pentru ultima oară rugător, ca şi cum o 
singură vorbă rostită de buzele lui ar fi putut să schimbe 
soarta bietului copil. 

— Ce pot să fac? Nu sunt Dumnezeu! Îi răspunse medicul 
cu 0 voce indiferentă, pe un ton din obişnuinţă autoritar. 

— Domnule doctor... Excelenţă... Şi chiar aşa curând, 
curând de tot? 

— Trebuie să fii pregătit pentru orice, declară medicul, 
apăsând pe fiecare silabă, şi, cu ochii în pământ, se pregăti 
să treacă pragul şi să se urce în trăsură. 

— Excelenţă, pentru Dumnezeu! Îl acostă din nou 
căpitanul în panică. Excelenţă!... Nu-i nimic, nimic de făcut? 
Nu mai există nici o scăpare...? 

— Asta nu mai depinde de mine, rosti doctorul nerăbdător. 
Totuşi, hm şi se opri locului, dacă, de pildă, ai putea să 
trimiţi... Bolnavul... Cât mal urgent, imediat chiar (cuvintele 
„cât mai urgent, imediat chiar” i le trânti în faţă răstit, 
aproape mânios, făcându-l pe căpitan să tresară înfiorat) la 
Siracuza, atunci... Având în vedere condiţiile climaterice 
prielnice... S-ar putea să se producă... 

— Siracuza!... Exclamă căpitanul, ca şi când n-ar fi înţeles 
încă despre ce e vorba. 

— Siracuza, adică în Sicilia! Rosti cu glas tare, sarcastic, 
Kolea, chipurile ca să-l lămurească. 

Doctorul se uită la e! 


— În Sicilia! Doamne, excelenţă!... Vedeţi şi 
dumneavoastră! Simţind că-i piere pământul de sub 
picioare, bietul om arătă cu mâinile jur împrejur. Şi mămica 
şi familia? 

— Nnnu, familia n-are nevoie de Sicilia, ţi-aş recomanda 
mai curând s-o trimiţi în Caucaz, la primăvară... pe fiica 
dumitale, în Caucaz, iar soţia... Soţia, după ce va face un 
tratament în Caucaz pentru reumatism... ar trebui să pleci 
imediat cu dânsa la Paris, la clinica de psihiatrie a 
doctorului Lepelletier, aş putea să-ţi dau o recomandaţie 
pentru dânsul şi atunci... Atunci s-ar putea să se producă... 

— Domnule doctor! Dar vedeţi şi dumneavoastră! 
Căpitanul făcu din nou acelaşi gest disperat, arătându-i 
pereţii de scândură ai magherniţei. 

— A, asta nu mă priveşte pe mine, zâmbi ironic doctorul. 
Eu ţi-am răspuns numai la întrebarea dumitale, indicându-ţi 
mijloacele moderne de tratament pe care ştiinţa ţi le poate 
pune la dispoziţie... Încolo... Îmi pare rău, dar... 

— Nu-ţi fie frică, don doftor, câinele meu nu muşcă, îl 
linişti în gura mare Kolea caustic, văzând că medicul se uita 
puţin alarmat la Perezvon care stătea în prag. 

În glasul băiatului se simţea un tremur de mânie. 
Intenţionat îi spusese „don doftor”, după cum mărturisi el 
mai apoi, ca să-i facă sânge rău. 

— Cuuum? Dând capul pe spate, medicul îl fulgeră cu o 
privire, apoi se întoarse către Aleoşa şi-l întrebă, ca şi cum 
l-ar fi scos la raport: Ciiine essste? 

— Stăpânul lui Perezvon, don doftor, nu merită să te ocupi 
de persoana mea! Rosti din nou apăsat Kolea. 

— Zvon? Repetă doctorul, care nu înţelesese prea bine. 

— Vezi că nu ştii de unde vine zvonul?! La revedere, don 
doftor, să ne vedem cu bine la Siracuza! 

— Ciiiine esste? Ciiine essste? Se zbârli medicul furios. 

— Un şcolar de la noi din oraş, domnule doctor, un 
ştrengar, nu-i daţi atenţie, răspunse precipitat Aleoşa 
încruntându-se. Kolea, taci din gură! Se răsti el la 


Krasotkin. Nu trebuie să-i daţi atenţie, domnule doctor, 
repetă el puţin iritat. 

— Bătaie, bătaie şi iar bătaie! Izbucni doctorul exasperat, 
lovind cu piciorul în podea. 

— Ştii, don doftor, că Perezvon al meu poate să şi muşte 
câteodată! Îl avertiză cu o voce tremurătoare Kolea, palid la 
faţă, săgetându-l cu o privire ce scapără scântei. Ici, 
Perezvon! 

— Kolea, dacă mai spui un singur cuvânt, nu mai vreau să 
te văd niciodată! Strigă Aleoşa autoritar. 

— Nu există decât un singur om pe lume care poate să-i 
poruncească lui Nikolai Krasotkin - auzi, don doftor? 

— Şi omul acesta e dumnealui, spuse Kolea, arătând spre 
Aleoşa. Mă supun deci, la revedere! 

Răsucindu-se brusc pe călcâie, deschise uşa şi intră în 
odaie. Perezvon o zbughi după el. Medicul rămase câteva 
secunde locului, ca împietrit, uitându-se cu nişte ochi zgâiţi 
la Aleoşa, apoi scuipă pe jos şi o porni grăbit spre trăsură, 
bufnind şi trăsnind: „Asssta... Assssta, assssta-i 
nemaipomenit!” Căpitanul se repezi să-l ajute să se urce în 
caretă. Aleoşa intră la rândul său în cameră. Kolea stătea la 
căpătâiul lui Iliuşa. Copilul îl ţinea de mână şi-l chema 
mereu pe taică-său. O clipă mai apoi se întoarse şi acesta. 

— Tată, tăticule, vino aici... Noi... Bolborosi bolnavul peste 
măsură de agitat, dar se opri sleit de puteri; întinse brusc 
brăţuştele slabe, numai piele şi os şi, cuprinzând pe Kolea şi 
pe taică-său într-o singură îmbrăţişare, îi strânse pe 
amândoi cât putu de tare lângă el. 

Bietul căpitan tresaltă, zguduit de suspine mute, în timp ce 
lui Kolea îi tremurau buzele şi bărbia. 

— Tată, tăticule! Îmi pare aşa de rău de dumneata, 
tăticule! Gemu cu obidă Iliuşa. 

— Iliuşecika... Băiatul tatii., doctorul a spus c-o să te faci 
bine... O să fim fericiţi... Doctorul... Îngăimă căpitanul. 

— Vai, tăticule! Crezi că eu nu ştiu ce ţi-a spus doctorul cel 
nou despre mine... Parcă n-am văzut! Exclamă lliuşa, 


strângându-i mai cu foc pe amândoi în braţe şi vârându-şi 
obrăjorul în umărul părintelui său. Tăticule, nu mai 
plânge... Când o să mor, să-ţi iei un alt băiat în locul meu, 
un băieţaş bun de tot... Să-l alegi pe cel mai bun dintre toţi, 
să-i spui şi lui tot Iliuşa şi să-l iubeşti aşa, ca pe mine... 

— Taci, bătrâne, lasă, c-o să te faci bine! Strigă Kolea 
exasperat. 

— Dar nici pe mine să nu mă uiţi, să nu mă uiţi niciodată, 
tăticule, continuă Iliuşa. Să vii la mormântul meu... Auzi, 
tăticule, să mă îngropi lângă piatra noastră, ştii, bolovanul 
acela la care mergeam amândoi, să ne plimbăm şi în fiecare 
seară să vii acolo, la mine, împreună cu Krasotkin... Şi cu 
Perezvon, să-l iei şi pe el... Eu am să vă aştept... Tată, 
tăticule! 

Glasul i se curmă, istovit; stăteau aşa câteşitrei îmbrăţişaţi, 
fără să spună nimic. Ninocika plângea încetişor în jeţul ei. 
Mămica, văzându-i pe toţi plângând, începu şi ea să 
bocească. 

— Iliuşecika! Iliuşecika! Îl jelea ea. 

Krasotkin se desprinse, în sfârşit, din strânsoare. 

— La revedere, bătrâne, mă aşteaptă mama la masă... 
Spuse el repede. Îmi pare rău că n-am anunţat-o! Să nu se 
neliniştească... Mă întorc însă iar după masă, am să stau cu 
tine toată ziua, până diseară şi am să-ţi tot povestesc... Am 
atâtea să-ţi spun... Vin şi cu Perezvon; acum îl iau cu mine, 
mi-e teamă să nu înceapă să urle când o vedea că plec şi 
atunci n-o să mai aveţi linişte cu el; la revedere! 

Şi ieşi buzna pe uşă. Se ţinuse tot timpul să nu plângă, dar 
în antreu se pierdu cu firea. Aleoşa îl găsi cu obrajii scăldaţi 
în lacrimi. 

— Kolea, trebuie neapărat, auzi tu, neapărat să te ţii de 
cuvânt şi să vii, altfel o să fie tare amărât sărăcuţul... Îi 
spuse el stăruitor. 

— Neapărat! O, îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap că n- 
am venit mai curând! Murmură Kolea plângând, fără să se 
mai ruşineze de Aleoşa. 


În aceeaşi clipă, căpitanul ieşi valvârtej în antreu, trântind 
repede uşa în urma lui. Avea ceva de halucinat pe figură şi-i 
tremurau buzele. Se opri în faţa celor doi tineri şi ridică 
braţele la cer. 

— Nu-mi trebuie nici un băiat bun! Nu-mi trebuie alt copil! 
Bolborosi el, scrâşnind sălbatic din dinţi. De te voi uita, 
lerusalime, să... 

Nu mai apucă să termine însă, ca şi cum i s-ar fipus un 
nod în gât, şi, sfârşit de puteri, se lăsă în genunchi lângă 
laviţă. Îşi strângea capul în pumni şi plângea în neştire cu 
sughiţuri, silindu-se să-şi stăpânească pe cât putea 
gemetele, ca să nu se audă cumva înăuntru. Kolea fugi 
afară. 

— La revedere, Karamazov. Dumneata ai să vii? Îl întrebă 
răstit şi supărat pe Aleoşa. 

— Vin sigur deseară. 

— Ce-a spus despre lerusalim... Ce mai era şi asta? 

— E un verset din Biblie! „De te voi uita, lerusalime”, adică 
dacă s-ar întâmpla să dau vreodată uitării tot ce am mai 
scump pe lume, să mă înstrăinez de tot ce-mi este mai drag, 
să mi se usuce... 

— Am înţeles, ajunge! Să vii neapărat! Ici, Perezvon! Răcni 
el, de astă dată furios şi porni cu paşi mari, grăbit, spre 
casă. 

I - ACASĂ LA GRUŞENKA. 

Aleoşa o luă spre Piaţa Catedralei, unde se afla locuinţa 
Morozovei, negustoreasa la care şedea cu chirie Gruşenka. 
De dimineaţă îi trimisese vorbă prin Fenia să treacă 
neapărat pe la dânsa. Descosând-o pe slujnică, Aleoşa aflase 
că Gruşenka nu-şi mai găsea astâmpăr, fiind stăpânită încă 
din ajun de o inexplicabilă agitaţie. În ultimele două luni, de 
când cu arestarea lui Miţea, Aleoşa fusese mereu pe la ea, 
fie că-l rugase frate-său să se ducă, fie din proprie iniţiativă. 
La vreo trei zile după ce Miţea fusese închis, Gruşenka 
căzuse la pat şi zăcuse greu bolnavă timp de aproape cinci 
săptămâni, dintre care o săptămână încheiată fără să-şi vină 


în fire. Se schimbase mult între timp, slăbise şi era palidă la 
faţă, cu toate că de vreo două săptămâni începuse să iasă 
din casă. Aleoşa o găsea şi mai atrăgătoare decât înainte şi 
simţea o adevărată plăcere să-i întâlnească privirea în clipa 
când intra pe uşă. Avea o altă privire acum, mai adâncă şi 
mai energică. Îţi dădeai seama imediat de transformarea ce 
se petrecuse în sufletul său, simţeai sălăşluind în el o voinţă 
fermă, echilibrată, statornică şi salutară. O cută uşoară i se 
săpase între sprâncene, dând chipului său drăgălaş o 
expresie meditativă, concentrată, aproape austeră la prima 
vedere. Nu mai rămăsese nimic din superficialitatea ei de 
mai înainte. Aleoşa era totuşi surprins şi i se părea curios 
oricum faptul că, în ciuda nenorocirilor ce se abătuseră 
asupra bietei femei - logodită cu un om care fusese arestat, 
chiar în seara când îşi unise soarta cu a lui, sub învinuirea 
de a fi săvârşit o crimă înfiorătoare - în ciuda bolii ce o 
doborâse la pat îndată după arestarea logodnicului şi a 
sentinţei inexorabile ce-l ameninţa, Gruşenka nu-şi pierduse 
voioşia tinerească de altădată. Privirea ei, atât de mândră 
odinioară, avea acum o anume seninătate, deşi uneori 
răbufnirile unei vechi supărări îi aprindeau o văpaie sinistră 
în ochi. Supărarea asta ce mocnea de mult în inima ei, în loc 
să se domolească cu timpul, dimpotrivă se învenina din zi în 
zi mai mult, iar pricina pentru care îşi făcea atâta sânge rău 
era Katerina Ivanovna. Până şi în delir, când zăcea bolnavă 
în pat, îi pomenise mereu numele. Aleoşa îşi dădea seama 
că era cumplit de geloasă pe ea din cauza lui Miţea, a 
deţinutului Miţea pe care, deşi ar fi putut să-l vadă oricând 
dorea, Katerina Ivanovna nu-l vizitase măcar o singură dată 
la închisoare. Gelozia şi supărarea ei îi dădeau destulă 
bătaie de cap lui Aleoşa, singurul om căruia Gruşenka îi 
încredința zbuciumul său sufletesc, cerându-i de fiecare 
dată sfatul; iar el de multe ori nu mai ştia ce să-i spună. 
Intrând pe uşă, era puţin îngrijorat. Gruşenka se înapoiase 
de curând din oraş; nu trecuse nici o jumătate de oră de 
când venise de la Miţea de la închisoare şi, după graba cu 


care se ridică de la masă spre a-l întâmpina, Aleoşa ghici că- 
| aşteptase până atunci ca pe ghimpi. Pe masă se aflau nişte 
cărţi de joc împărţite aşa ca şi când ar fi jucat până atunci 
„popa-prostul”. Pe canapeaua de piele din faţa ei zăcea, în 
halat şi cu o scufie de bumbac în cap, Maximov, bolnav şi 
slăbit, dar cu un zâmbet blajin pe buze. Bătrânul vagabond 
se oploşise acolo, în casă, de vreo două luni, adică de când 
sosise cu Gruşenka de la Mokroe. În ziua aceea, când 
ajunseseră, în sfârşit acasă, după ce înfruntaseră ploaia şi 
glodurile drumului, ud până la piele şi cu inima îngheţata 
de frică, Maximov se aşezase pe canapea, îndreptându-şi 
spre ea privirea rugătoare. În primul moment, copleşită de 
nenorocirea ce o lovise, Gruşenka, furată de necazurile sale 
şi având pe deasupra şi un pic de febră, aproape că uitase 
cu totul de el. Abia într-un târziu se oprise brusc locului şi 
privirile îi căzuseră asupra lui; bătrânul încercase să râdă, 
pierdut, nenorocit, uitându-se drept în ochii ei. Gruşenka o 
strigase atunci pe Fenia şi poruncise să-i aducă ceva de 
mâncare. Maximov nu se mişcase toată ziua de pe canapea, 
iar când se întunecase de tot afară şi obloanele fuseseră 
închise, Fenia o întrebase pe stăpână-sa: 

— Ce facem cu dumnealui, coniţă, rămâne aici peste 
noapte? 

— Da, fă-i patul pe canapea, răspunsese Gruşenka. 

Interesându-se mai îndeaproape de soarta lui, aflase că 
omul n-avea nici un căpătâi. „Domnul Kalganov, protectorul 
meu, mi-a spus de la obraz că nu mă mai primeşte să stau la 
dânsul şi mi-a dăruit cinci ruble”, îi mărturisise el. „Bine, 
dacă-i aşa, să te ţină Dumnezeu sănătos, rămâi aici”, 
hotărâse Gruşenka în durerea ei şi-i zâmbise milostiv. 
Bătrânul simţise cum i se topeşte inima văzând-o că-i 
surâde aşa şi buzele începuseră să-i tremure într-un plâns 
mut, ca o mărturie de recunoştinţă. De atunci se aciuase 
acolo în casă ca un câine de pripas. Nu plecase nici mai 
apoi, când Gruşenka zăcuse bolnava în pat. Nici Fenia şi 
nici maică-sa, bucătăreasa Matriona, nu se înduraseră să-l 


alunge, având mai departe grijă să-i dea de mâncare şi să-i 
aştearnă în fiecare seară să se culce pe canapea. Cu timpul, 
Gruşenka ajunsese să se obişnuiască cu el şi, de câte ori se 
întorcea de la Miţea (nici nu se întremase bine după boală 
şi, de îndată ce se sculase din pat, se şi dusese să-l vadă la 
închisoare), ca să-şi omoare timpul, se aşeza la taclale cu 
„Maximuşka”, pălăvrăgind ore întregi despre fel de fel de 
nimicuri, numai să nu se mai gândească la necazul ei. 
Bătrânul avea haz când începea să povestească şi până la 
urmă ajunsese să nu se mai poată lipsi de el. În afară de 
Aleoşa, care nu venea nici el chiar zi de zi, Gruşenka 
aproape că nu mai primea pe nimeni în casă. lar moşneagul 
ei, negustorul, „era pe ducă”, după cum vorbea lumea în 
târg şi, într-adevăr, cam la o săptămână după procesul lui 
Miţea, închise ochii pe veci. Cu trei săptămâni înainte de 
moarte, simțind că i se apropie sfârşitul, se înduplecase, în 
sfârşit, să-şi cheme feciorii cu neveste şi copii cu tot, 
poruncindu-le să nu mai plece de la căpătâiul lui. Şi tot 
atunci le pusese slugilor în vedere să nu-i mai dea drumul în 
casă Gruşenkăi sub nici un cuvânt, iar dacă s-ar întâmpla să 
vină cumva, să-i spună din partea lui „că-i doreşte să 
trăiască mult şi bine, să fie fericită şi să nu-şi mai aducă 
aminte de el niciodată”. „Iotuşi, Gruşenka mai în fiecare zi 
trimitea pe cineva să întrebe ce mai face. 

— Bine c-ai venit! Exclamă ea bucuroasă, lepădând cărţile 
din mână şi ridicându-se să-l întâmpine pe Aleoşa. 
Maximuşka mă tot speria că n-o să mai vii! Ah, nu ştii ce 
nevoie am de tine! Ia loc. Ce să-ţi dau? Vrei o cafea? 

— N-ar strica, spuse Aleoşa, aşezându-se la masă. Sunt 
flămând ca un lup. 

— Ei, vezi! Fenia, Fenia, adu cafeaua! Strigă Gruşenka. De 
când te aşteaptă pe foc. Fenia, adu şi nişte plăcinte, ai grijă 
să fie calde, auzi tu? Nu ştii ce bucluc am avut, Aleoşa, cu 
plăcintele astea! I-am dus şi lui la puşcărie şi ce crezi? Uite- 
aşa mi le-a aruncat înapoi, n-a vrut să pună gura pe ele! Ba 
chiar a azvârlit o bucată pe jos şi a călcat-o în picioare. 


„Bine, am spus eu, atunci am să le las gardianului şi, dacă 
până deseară nu te răzbeşte foamea, înseamnă că te 
hrăneşti numai cu venin, şarpe!” şi am plecat. lar ne-am 
certat. Mă crezi, de fiecare dată când mă duc la el începe 
iarăşi scandalul. 

Gruşenka îi povestise totul pe nerăsuflate, surescitată. 
Maximov zâmbea timid, cu ochişorii în pământ. 

— Dar azi de ce v-aţi mai certat? Întrebă Aleoşa. 

— Nu m-aş fi aşteptat niciodată să se facă zâzanie între noi 
pentru aşa ceva! Închipuieşte-ţi: l-a apucat gelozia pe 
„fostul” meu! „De ce-i dai bani? Va să zică, ai început să-l ţii 
ca pe un peşte?” E gelos, tot timpul îl roade gelozia! E gelos 
şi când doarme şi când mănâncă. Nu zici că săptămână 
trecută i-a căşunat până şi pe Kuzma! 

— Păi doar ştia despre „fostul” tău! 

— Ca să vezi! A ştiut de la început şi tocmai azi, ce i s-o fi 
năzărit, c-a sărit cu gura şi a început să mă insulte. Mi-e şi 
ruşine să repet ce mi-a spus, zevzecul! Când să plec, a venit 
şi Rakitka. Nu cumva l-o fi asmuţind el? Ce zici? Întrebă ea 
cu gândul aiurea. 

— 'Te iubeşte. Asta e, te iubeşte peste măsură. Şi mai e şi 
nervos acum. 

— Păi cum să nu fie nervos dacă mâine îl judecă?! Tocmai 
de aceea m-am şi dus la el, ca să vorbim despre asta. Mi-e 
groază numai când mă gândesc ce o să se întâmple mâine! 
Tu zici că el e nervos, dar eu, crezi că eu nu sunt? Şi de ce-i 
arde! Îi dă zor înainte cu poleacul! Zevzecul! Nu mai 
rămâne decât să fie gelos şi pe Maximuşka. 

— Nevastă-mea era foarte geloasă, se amestecă în vorbă 
Maximov. 

— Hai, fugi încolo! Zâmbi fără să vrea Gruşenka. Pe cine 
putea să fie geloasă? 

— Pe slujnice. 

— Ia taci, Maximuşka, zău că mă scoţi din sărite, nu-mi 
arde acum de glume. Şi nu te mai zgâi la plăcinte, pune-ţi 
pofta în cui, ştii doar că-ţi fac rău! Şi nici vişinată n-ai voie... 


Poftim, acum trebuie să-mi scot sufletul şi cu el, parcă aş fi 
deschis un azil de bătrâni... Spuse Gruşenka râzând. 

— Nu merit atâta bunătate, parcă eu nu ştiu că sunt un 
bicisnic... Începu cu tremur în glas Maximov. Sunt oameni 
mai folositori decât mine, care ar trebuie să se bucure de 
generozitatea dumitale. 

— Eh, toţi oamenii sunt folositori, Maximuşka! De unde 
putem şti care-i mai mult şi care-i mai puţin? Barem de n-ar 
fi fost poleacul acela... Ce l-o fi apucat să se îmbolnăvească 
tocmai azi? Am trecut şi pe la el. Şi acum, uite-aşa, de 
ciudă, am să-i trimit şi lui nişte plăcinte. Nici nu mi-a trecut 
prin gând, dar fiindcă Miţea tot mi-a făcut scandal că i-am 
trimis, de ce să nu-i trimit, dacă-i vorba aşa şi chiar acum, 
imediat. A, uite şi Fenia cu scrisoarea! Tot de la poleci, 
fireşte, păi se putea să treacă o zi fără să-mi ceară iarăşi 
bani?! 

Într-adevăr, pan Mussjalowicz îi adresase din nou o 
scrisoare lungă, în stilul lui afectat şi pretenţios, prin care îi 
cerea trei ruble împrumut. În acelaşi plic se afla şi o 
chitanţă prin care debitorul îşi lua obligaţia de a restitui 
banii în termen de trei luni; chitanţa purta de asemenea 
girul lui pan Wrublewski. Gruşenka primise o sumedenie de 
misive în genul ăsta de la „fostul” ei. Asaltul începuse cu 
două săptămâni înainte, chiar în ziua când se dăduse 
pentru prima oară jos din pat. Ştia că tot timpul cât zăcuse 
bolnavă, cei doi pani veniseră zilnic să se intereseze de 
starea ei. Debutul îl făcuse o lungă epistolă teribil de 
emfatică şi de încâlcită, scrisă pe coală ministerială şi 
pecetluită cu sigiliul de familie. Gruşenka n-o citise decât pe 
jumătate şi o aruncase, fără să fi înţeles mare lucru din ea. 
De altfel, numai de aşa ceva nu-i ardea în momentul acela. 
A doua zi însă primise altă scrisoare prin care pan 
Mussjalowicz o ruga să-i împrumute două mii de ruble pe 
termen scurt. Gruşenka nu se învrednicise nici de astă dată 
să-i răspundă. Mesajele însă se ţinuseră lanţ, zi de zi toate 
la fel de solemne şi de pompoase, cu singura deosebire că 


suma cerută cu împrumut se micşorase treptat, ca sa 
ajungă până la urmă la douăzeci şi cinci de ruble, apoi la 
zece, până ce, în sfârşit, Gruşenka primise un răvaş prin 
care i se solicita numai o singură rublă, cererea fiind ca de 
obicei însoţită de o chitanţă semnată de amândoi polecii. 
Înduioşată, Gruşenka se dusese pe înserat să vadă ce-i cu 
ei. Îi găsise într-un hal fără de hal, într-o mizerie aproape 
sordidă, lihniţi de foame, fără foc în cameră şi fără ţigări, 
datori vânduți gazdei. Cele două sute de ruble pe care le 
câştigaseră de la Miţea se topiseră de mult. Cu atât mai 
mirată fusese Gruşenka văzând aerul lor ţanţoş şi detaşat, 
ca şi primirea ceremonioasă, cu fraze bombastice, pe care i- 
o făcuseră. Amuzată, le dăduse zece ruble, iar a doua zi îi 
povestise râzând întâmplarea lui Miţea care nu se arătase 
câtuşi de puţin gelos. De atunci panii se ţinuseră scai de ea, 
bombardând-o zilnic cu scrisori şi cereri de bani pe care ea 
le satisfăcea întotdeauna. Şi tocmai în ziua aceea pe Miţea îl 
apucase din senin gelozia. 

— Am trecut pe la el ca o proastă, în drum spre închisoare, 
dar n-am stat decât o clipă. Ştii că-i bolnav - fostul meu, 
vreau să zic, începu ea volubilă şi agitată. Nu ştiu ce mi-a 
venit să-i povestesc lui Miţea: „închipuieşte-ţi, i-am spus eu 
râzând, poleacul meu a luat ghitara să-mi cânte romanţele 
de odinioară, credea pesemne c-o să-mi înmoaie inima şi o 
să mă înduplece să mă mărit cu el”. Atunci, lui Miţea i-a 
sărit deodată ţâfna şi a început să mă insulte... Ei, stai tu, 
dacă-i vorba pe aşa, am să le trimit şi lor nişte plăcinte! 
Fenia, cine a venit cu scrisoarea, tot fetişcana aceea? Dă-i 
trei ruble şi pune într-o hârtie vreo zece bucăţi de plăcintă, 
să le ducă din partea mea. Auzi, Aleoşa, să-i spui lui Miţea 
că le-am trimis plăcinte, neapărat să-i spui! 

— Nici nu-mi trece prin gând, răspunse Aleoşa zâmbind. 

— Da ce, crezi că o să sufere din pricina asta? Habar n- 
are, se preface numai, puţin îi pasă de mine în fond! Rosti 
cu amărăciune Gruşenka. 

— Cum se preface? 


— Eşti un prost, Aleoşenka, nu pricepi nimic, păcat de tine 
că minte ai, slavă Domnului, destulă. Pe mine nu mă doare 
că e gelos, chiar dacă n-are de ce; m-ar durea dacă n-ar fi 
gelos. Aşa sunt eu, niciodată n-o să mă supere gelozia cuiva, 
fiindcă şi eu am o fire aprigă şi sunt gata să devin 
bănuitoare din te miri ce. Pe mine mă doare faptul că nu mă 
iubeşte şi că se preface numai că-i gelos. Ce, crezi că n-am 
ochi să văd? Tot îmi vorbeşte mereu de cealaltă: Katka a 
făcut aşa, Katka pe dincolo! A chemat un medic de la 
Moscova special pentru proces, să-l scape! Katka a adus pe 
cel mai mare şi mai iscusit avocat! Înseamnă că nu mai 
poate după ea dacă o laudă atâta faţă de mine, mizerabilul! 
Şi fiindcă se simte cu musca pe căciulă, mereu îmi caută 
pricină, vrând, chipurile, să arunce toată vina asupra mea! 
„Tu n-ai trăit cu poleacul, zice, până nu m-ai cunoscut pe 
mine? De ce să nu-mi fac şi eu acum gustul cu Katka” Asta 
e! Vrea să-mi arunce totul mie în spinare. Dinadins caută 
mereu ceartă cu lumânarea, ascultă-mă pe mine, dinadins, 
atâta numai că eu... 

Gruşenka nu mai apucă să termine şi ducând batista la 
ochi, începu să plângă amarnic. 

— N-o iubeşte pe Katerina Ivanovna, spuse convins Aleoşa. 

— Am să văd eu curând dacă o iubeşte sau nu... Rosti 
Gruşenka amenințătoare, luând batista de la ochi. 

Avea figura crispată. Aleoşa simţi o strângere de inimă 
văzând că din blajin, paşnic şi zâmbitor cum era, chipul i se 
întunecase de la o clipă la alta, înăsprit de ură. 

— Să lăsăm prostiile! Se răsti ea deodată. Să nu-ţi închipui 
că pentru asta te-am chemat, dragă Aleoşa! Şi numai eu 
singură mă frământ aşa! Mă uit la ceilalţi şi văd că nimeni 
nu se sinchiseşte, nimeni n-are habar. Cel puţin, tu te 
gândeşti la el? Mâine e procesul! Spune-mi şi mie cum au 
să-l judece? Feciorul acela e criminalul, el l-a ucis, numai el! 
Doamne! Se poate să-l condamne aşa, nevinovat, în locul 
lui? Feciorul n-a păţit nimic, nici măcar nu s-au legat de el! 


— Ba nu, a fost anchetat şi el şi chiar foarte sever, zise 
Aleoşa furat de gânduri. Au ajuns însă la concluzia că nu-i 
vinovat. Acum e bolnav. De când a avut criza aceea de 
epilepsie zace la pat. Şi într-adevăr e ceva serios. 

— Doamne, de ce nu te duci la avocat să vorbeşti cu el 
între patru ochi? Se zice că i-ar fi dat trei mii de ruble ca să 
vină de la Petersburg. 

— Am pus mână de la mână, Ivan, Katerina Ivanovna şi cu 
mine, ca să-i plătim onorariul, în schimb medicul l-a adus ea 
pe socoteala ei de la Moscova, i-a dat două mii de ruble. 
Fetiukovici, avocatul, ar fi cerut poate mai mult, dar cum s-a 
făcut atâta vâlvă în toată Rusia în jurul acestui caz - toate 
ziarele, toate revistele vorbesc despre el - Fetiukovici a 
acceptat să pledeze mai mult pentru glorie, gândindu-se să 
nu scape un proces atât de celebru. L-am văzut chiar 
aseară. 

— Şi? I-ai vorbit? Stărui Gruşenka nerăbdătoare. 

— M-a ascultat până la capăt, dar nu mi-a răspuns nimic. 
Zicea că părerea lui e definitiv formată. Dar mi-a promis 
totuşi c-o să ia în consideraţie ce i-am spus eu. 

— Să ia în consideraţie!... Pungaşii! O să-l nenorocească! 
Da doctorul, doctorul... Pentru ce l-o mai fi adus aia? 

— Ca expert. Vor să-l scoată nebun pe Miţea, să arate c-a 
săvârşit crima fără să-şi dea seama ce face, într-un acces de 
demenţă, numai că Miţea nici nu vrea să audă de aşa ceva. 
Aleoşa zâmbi uşor. 

— Şi să ştii c-aveau dreptate dacă l-ar fi omorât el! 
Exclamă Gruşenka. Fiindcă era nebun, da, da, nebun de 
legat, păcatele mele, că numai eu sunt de vină! Dar de ucis 
nu l-a ucis el, nu! Şi când te gândeşti că toţi, toţi, toată 
lumea din oraş susţine că el este criminalul! Până şi Fenia a 
dat asemenea declaraţii, încât îţi vine să crezi că într- 
adevăr l-a omorât. Şi cei de la băcănie tot aşa şi 
funcţionarul acela... Şi pe urmă chiar el a spus în gura mare 
la local! O lume întreagă l-a auzit! Toţi, toţi au declarat 
împotriva lui, toţi se ridică să-i dea la cap! 


— Da, sunt din ce în ce mai multe declaraţii, spuse Aleoşa 
posomorât. 

— Şi Grigori, ai văzut? Grigori Vasilievici susţine morţiş că 
uşa era deschisă, de câteva ori a spus la anchetă c-a văzut-o 
cu ochii lui aşa, vraişte, nu-i chip să-l scoţi din asta, am fost 
la el, i-am vorbit - degeaba! Nu zici că m-a şi înjurat! 

— Da, e poate cea mai gravă declaraţie din toate câte 
există împotriva fratelui meu. 

— Cât despre nebunie, să ştii că Miţea nici acum nu e în 
toate minţile, îi destăinui Gruşenka îngrijorată şi cu un aer 
misterios. De mult voiam să-ţi spun, Aleoşa, zilnic mă duc la 
el şi de fiecare dată îl ascult şi mă minunez. Despre ce crezi 
că-mi vorbeşte mereu în ultima vreme? Îi merge gura într- 
una şi nu pot să aleg nici două vorbe din ce trăncăneşte 
acolo, mă tot gândesc c-o fi spunând cine ştie ce lucru mare 
şi eu, proastă cum sunt, nu înţeleg nimic. Îmi tot pomeneşte 
despre un „copchilaş”, mereu îi dă zor cu el, dracu ştie al 
cui o fi plodul acela: „De ce să fie aşa sărac bietul 
copchilaş?”, sau: „Pentru copchilaşul acela am să mă duc la 
ocnă, în Siberia. N-am ucis, dar trebuie sa mă duc la ocnă!” 
Ce vrea să spună cu asta, ce-i cu copilul acela, zău dacă am 
priceput ceva?! Vorbea atât de frumos despre el, încât am 
început să plâng - nu ştii ce frumos vorbea! 

— Şi atunci a plâns şi el. Când a văzut că-mi dau lacrimile, 
m-a sărutat şi a făcut cruce asupra mea. Oare ce să fie asta, 
Aleoşa, ce-i cu „copchilaşul” acela? 

Aleoşa zâmbi din nou. 

— Nu ştiu ce tot caută la el Rakitin, în orice caz însă... Asta 
nu-i de la Rakitin. leri n-am fost să-l văd, mă duc azi. 

— Nu, nu e Rakitka; frate-său, Ivan Feodorovici, nu ştiu ce- 
] tot descântă, se duce mereu pe la el... Începu Gruşenka şi 
se opri brusc. 

Aleoşa se uită la ea înmărmurit. 

— Se duce la el? Cum, Ivan vine la el? Miţea mi-a spus că 
nici n-a dat ochii cu dânsul. 


— Ei vezi! Asta-i păcatul meu! M-a luat gura pe dinainte! 
Se zăpăci Gruşenka, îmbujorându-se toată. Stai, Aleoşa, taci 
puţin, acum, dacă tot am început, bairem să-ţi spun 
adevărul întreg: a fost de două ori la închisoare. Prima 
oară, chiar în ziua când a sosit - ştii, atunci când a venit 
valvârtej de la Moscova, eram încă pe picioare, nu mă 
răzbise boala - şi pe urmă, a doua oară, acum o săptămână. 
I-a atras atenţia lui Miţea ca nu cumva să scape vreo vorbă 
faţă de tine, şi, îndeobşte, nimeni nu trebuia să afle că se 
duce la el, ţinea să rămână totul secret. 

Aleoşa căzu pe gânduri, căznindu-se să înţeleagă ceva. 

Ştirea îl uluise peste măsură. 

— Ivan nu mi-a pomenit niciodată nimic despre procesul 
lui Miţea, rosti el agale. De altfel, în astea două luni a fost 
destul de scump la vorbă cu mine, de câte ori mă duceam la 
el, părea supărat c-am venit, aşa că de vreo trei săptămâni 
încoace nici n-am mai trecut pe la dânsul... Hm... Dacă a 
fost acum o săptămână la Miţea... E adevărat că de atunci 
Miţea s-a schimbat mult... 

— S-a schimbat, să ştii că s-a schimbat! Se grăbi să 
confirme Gruşenka. Trebuie să fie ceva la mijloc, un lucru 
pe care vor să-l ţină neapărat ascuns! Chiar Miţea mi-a spus 
că-i vorba de un secret, un mare secret. Îmi face impresia 
că e ceva atât de grav, încât din pricina asta nu-şi mai poate 
găsi de loc liniştea. Înainte era vesel, plin de viaţă, de altfel 
şi acum de obicei e tot aşa, dar tocmai când e mai bine 
dispus începe să dea din cap, să umble încolo şi încoace 
prin celulă şi să-şi răsucească parul de la tâmplă - asta 
înseamnă că are ceva pe suflet. Ştiu eu ce ştiu! Încolo e 
vesel şi azi a fost tot aşa vesel! 

— Parcă ziceai adineauri că era furios... 

— Păi chiar a şi fost şi vesel şi furios. Din te miri ce îi sare 
ţâfna, acum e foc şi pară, acum îl vezi zâmbitor, ca după un 
moment să tune şi să fulgere iar. Zău, Aleoşa, mă uit 
câteodată la el şi parcă nu-mi vine să cred: când ştie ce 


grozăvie îl aşteaptă, cum mai poate să râdă aşa ca un copil 
pentru orice fleac? 

— Este adevărat că ţi-a interzis să-mi vorbeşti despre 
Ivan? [i-a atras atenţia să nu-mi spui nimic? 

— Chiar aşa: Să nu-i spui nimic”. Mai ales de tine se 
fereşte. Cică ar fi un secret, aşa ştiu de la el... Aleoşa, 
dragul meu, du-te la Miţea şi vezi, poate că reuşeşti să afli 
ce-i cu secretul acela. Vino pe urmă să-mi spui şi mie, se 
rugă Grurşenka, cutremurându-se înfiorată. Nu mă cruța, 
vreau să ştiu ce zile amărâte mă aşteaptă, că parc-a fost un 
blestem pe capul meu! De aceea te-am chemat. 

— Crezi că e ceva în legătură cu tine? Păi, dac-ar fi fost 
într-adevăr aşa, nu te gândeşti că n-ar fi pomenit nimic 
despre asta? 

— Ce ştiu eu? Poate că vrea totuşi să mi-l spună şi nu 
îndrăzneşte. Mi-a dat numai să înţeleg. Zice că-i un secret, 
dar ce fel de secret nu-mi spune. 

— Şi tu ce crezi? 

— Ce să cred? Că mi-a ajuns funia la par, asta cred. Vor să 
se descotorosească de mine pentru că-i dumneaei la mijloc! 
Nu poate fi vorba decât de Katka, numai de la ea vin toate. 
Tot îmi dă zor „ba că-i aşa, ba că-i pe dincolo”, adică eu nu 
sunt „aşa” ca dumneaei! Asta ce înseamnă? Mi-a dat să 
înţeleg. Vrea să mă părăsească, ăsta-i secretul. Ei trei, 
Miţea, Katka şi Ivan Feodorovici, au pus totul la cale. De 
mult ţineam să te întreb, Aleoşa: acum o săptămână Miţea 
mi-a spus că Ivan e mort după Katka, de aceea se duce 
mereu pe la ea. E adevărat sau nu? Spune deschis, nu mă 
cruța. 

— Nu vreau să te mint, dar nu cred că Ivan o iubeşte pe 
Katerina Ivanovna. 

— Aşa m-am gândit şi eu! Ca să vezi cum mă minte, ca un 
neruşinat! Înadins a făcut pe gelosul azi, ca să mă scoată 
vinovată pe mine mai târziu. E prost, nu ştie să se prefacă, 
spune şi el ce-l taie capul... Dar lasă, că-i arăt eu lui, îi arăt 
eu! „Iu, zice, crezi că eu l-am ucis...” Auzi ce a fost în stare 


să-mi spună, să-mi reproşeze mie aşa ceva! Să-l ierte 
Dumnezeu! Să vezi însă ce-o să păţească dumneaei, Katka, 
la proces, are s-o păţească urât de tot! Am să-i spun acolo o 
vorbuliţă să mă ţină minte... Am să-i trântesc totul în faţă, 
tot, tot! 

Şi Gruşenka izbucni din nou într-un hohot amarnic de 
plâns. 

— Gruşenka, rosti Aleoşa, ridicându-se să plece, eu atâta 
pot să-ţi spun: în primul rând că Miţea te iubeşte, da, te 
iubeşte mai mult ca orice pe lume şi numai pe tine, te rog să 
mă crezi. Ştiu ce vorbesc; da, sunt convins că-i aşa. În al 
doilea când că n-am să încerc în nici un fel să-i smulg 
secretul, iar dacă s-ar întâmpla cumva să deschidă el vorba, 
am să-i atrag atenţia de la început că ţi-am promis să nu-ţi 
ascund nimic. Şi atunci am să trec pe la tine să-ţi spun. 
Dar... Am impresia câ... lotuşi, Katerina Ivanovna nu are 
nici un amestec aici şi că trebuie să fie vorba de cu totul 
altceva. Sunt aproape sigur că-i aşa. Nu pare să fie ceva în 
legătură cu dânsa! Şi acum te las cu bine! 

Aleoşa îi strânse mâna. Gruşenka tot nu se potolea. 
Tânărul îşi dădea seama că nu punea nici un temei pe 
cuvintele lui, dar cel puţin îşi mai uşurase obida, 
împărtăşindu-i tot ce avea pe inimă. Îi părea rău s-o lase 
atât de amărâtă, dar nu putea altfel, trebuia să se 
grăbească. Mai avea încă atâtea ie făcut. 

II - PICIORUŞUL BOLNAV. 

În primul rând trebuia să treacă neapărat pe la doamna 
Hohlakova şi voia să se achite cât mai grabnic de aceasta 
obligaţie, ca să nu ajungă prea târziu la închisoare. De vreo 
trei săptămâni doamna Hohlakova era cam suferindă: i se 
umflase piciorul şi, deşi nu era nevoită să zacă în pat, toată 
ziulica stătea întinsă pe divan la dânsa în budoar, într-un 
ispititor neglijeu, altminteri destul de decent. Aleoşa 
observase într-o zi, surâzând în sinea lui cu toată 
nevinovăția, că, aşa bolnavă cum era, doamna Hohlakova 
începuse să aibă o grijă deosebită de toaleta ei: era mereu 


gătită cu fel de fel de bonetele, matineuri şi funduliţe şi 
Aleoşa cam simţea dincotro bate vântul, deşi căuta să 
alunge din minte asemenea gânduri deşarte. În afara de 
oaspeţii obişnuiţi ai casei, în ultima lună doamna Hohlakova 
primea din ce în ce mai des vizitele tânărului Perhotin. 
Aleoşa n-o mai văzuse de patru zile şi acum, intrând în 
vestibul, se gândi să meargă din capul locului la Liza, de 
vreme ce venise special pentru dânsa; încă din ajun fata îi 
trimisese vorbă prin cameristă să treacă neapărat pe la ea, 
fiindcă avea ceva „foarte important” de discutat cu dânsul, 
ceea ce, din anumite motive, îl făcuse curios. În timp ce 
camerista se ducea să-l anunţe, doamna Hohlakova, care nu 
ştiu cum prinsese de veste că sosise, se grăbi să-i dea de 
ştire că-l roagă să intre „numai o clipă” în budoarul ei. 
Aleoşa se hotări să răspundă mai întâi la apelul mamei, 
altminteri din minut în minut ar fi trimis pe cineva în 
camera fetei să-l cheme. Stăpâna casei stătea culcată pe 
sofa, dichisită ca de zile mari şi părea mai agitată ca 
niciodată. Aleoşa fu întâmpinat de la uşa cu strigăte de 
bucurie. 

— Vai, nu te-am văzut de secole! O săptămână întreagă! Îţi 
dai seama? Ah, ba nu, mi se pare c-ai mai fost pe la noi 
acum patru zile, da, da, miercuri. Sunt sigură c-ai venit 
pentru Lise, voiai să te strecori iarăşi tiptil, ca să nu te 
aud... Dragul, dragul meu Alexei Feodorovici, de-ai ştii câtă 
bătaie de cap îmi dă! Dar despre asta lasă c-o să vorbim mai 
târziu. Deşi e un lucru foarte important, poate cel mai 
important în momentul de faţă, dar să rămână pentru mai 
târziu. Dragul meu Alexei Feodorovici, să ştii că ţi-o 
încredinţez cu totul dumitale. De când a murit părintele 
Zosima - fie-i ţărâna uşoară? (şi se închină) - mă uit la 
dumneata ca la un schimnic adevărat, cel puţin aşa te 
consider eu, deşi îţi stă foarte bine îmbrăcat civil. Spune-mi, 
unde ai găsit un croitor atât de bun? Dar asta nu 
interesează acum, lasă, c-o să te întreb altă dată. Iartă-mă 
că-ţi spun uneori pe nume, Aleoşa, sunt destul de bătrână, 


cred, ca să mi se permită (şi zâmbi cu cochetărie), dar şi 
despre asta o să vorbim mai încolo. Să nu pierd din vedere 
tocmai ce este mai important. le rog să-mi atragi atenţia 
dacă observi c-o iau razna; să-mi spui numai atât: „Dar 
principalul?” Vai, Doamne, măcar de-aş şti ce este 
important acum şi ce nu? Dar când Lise şi-a luat cuvântul 
înapoi - fiindcă, într-adevăr, ce putea fi decât o copilărie 
promisiunea pe care ţi-a făcut-o ca să se mărite cu 
dumneata, Alexei Feodorovici! 

— "Ţi-ai dat seama şi dumneata probabil că n-a fost decât o 
fantezie capricioasă de fetiţă bolnavă, care a stat prea mult 
înţepenită în fotoliu, dar, slavă Domnului, acum a început să 
meargă! Medicul cel nou, adus de Katerina Ivanovna de la 
Moscova pentru fratele dumitale, bietul om, ce rău îmi pare 
de el, mâine o să fie... Dar ce să mai vorbim! Doamne, ce o 
să fie mâine! Mor numai când mă gândesc! Şi mai ales mor 
de curiozitate... Într-un cuvânt, aseară, doctorul acela a fost 
la noi şi a văzut-o pe Lise... l-am plătit cincizeci de ruble 
vizita. Dar nu-i vorba de asta, nu... Uite, că iar m-am 
încurcat, dar acum m-am încurcat de tot. Nu ştiu ce-o fi cu 
mine de mă pripesc aşa! Poţi să-mi spui de ce? Că eu habar 
n-am. Of, zău dacă mai ştiu unde mi-e capul! loate mi s-au 
încâlcit în minte, uite-aşa, ca un ghemotoc. Mă tem că iar o 
să te plictisesc şi o să-ţi iei câmpii şi pe urmă nu te mai văd 
iarăşi cu săptămânile. Vai, Doamne, dar de ce stăm aşa? Un 
moment, să-ţi aducă mai întâi o cafea... Iulia, Glafira! 
Cafeaua! 

Aleoşa se grăbi să-i mulţumească, spunându-i că tocmai 
băuse una. 

— La cine? 

— La Agrafena Alexandrovna. 

— La... La monstrul acela cu chip de om? Când te gândeşti 
că din pricina ei s-au nenorocit toţi! La drept vorbind, nu 
ştiu nici eu, dar am auzit că e ca o sfântă acum, păcat numai 
că s-a trezit cam târziu. Mai bine ar fi fost mai înainte, când 
trebuia. Acum ce rost mai are? Taci, taci, Alexei Feodorovici, 


sunt atâtea lucruri despre care vreau să-ţi vorbesc, încât 
mi-e teamă că până la urmă n-o să mai apuc să-ţi spun 
nimic. Ce zici de grozăvia asta cu procesul... Trebuie să 
merg neapărat, am şi început să mă pregătesc, au să mă 
ducă de acasă cu fotoliul, iar acolo pot să stau şi pe scaun, 
am să vin cu servitorii. Ştii că şi eu figurez printre martori? 
Cum am să vorbesc, ce am să le spun? Zău dacă ştiu ce să le 
spun! Trebuie să depun şi jurământ, nu-i aşa? 

— Eu cred că nu-i neapărată nevoie să vă duceţi. 

— Dar dacă pot să stau pe scaun! Ah, uite cum mă încurci 
mereu! Când te gândeşti, procesul, crima aceea oribilă şi 
fără nici un sens, ca până la urmă să plece cu toţii în 
Siberia! Unii au să se însoare... Şi toate astea repede, 
repede, totul se schimbă de la o zi la alta, nu mai rămâne 
nimic din ce a fost, toţi îmbătrânesc şi toţi iau calea 
cimitirului. Fie şi aşa, sunt obosită. Kati, cette charmante 
personne (41), mi-a spulberat toate speranţele. Acum ce 
crezi c-o să facă? O să-l urmeze pe unul din fraţii dumitale 
în Siberia, iar celălalt o să se ducă şi el după dânsa şi o să 
se stabilească în oraşul vecin şi au să se chinuiască aşa unii 
pe alţii! Ei, uite, toate astea mă înnebunesc şi în primul 
rând publicitatea: ziarele din Moscova şi din Petersburg 
numai despre asta vorbesc, cred că s-a scris de un milion de 
ori până acum. Ah, da, închipuieşte-ţi ca au scris şi despre 
mine c-am fost ca să zic aşa, „prietena” fratelui dumitale - 
acolo e un alt cuvânt, pe care nu-mi vine să-l repet! Ei, 
spune dacă-i posibil aşa ceva! 

— Nu se poate! Unde şi când s-a scris? 

— Stai că-ţi arăt îndată. Ieri am primit gazeta şi am avut 
răbdare să citesc tot până la capăt. E vorba de un ziar din 
Petersburg, „Ecouri” 1442), aşa se numeşte, care apare de 
un an încoace şi, cum sunt mare amatoare de ecouri, am 
ţinut să mă abonez şi eu şi acum, poftim, mi s-a împlinit 
dorinţa cu vârf şi îndesat! Citeşte, te rog. Şi-i întinse ziarul 
pe care-l păstra sub pernă. 


Era atât de necăjită, atât de consternată, încât avea 
dreptate să spună că i se încâlceau toate în cap. Ştirea era 
într-adevăr abracadabrantă şi avusese probabil un efect 
zguduitor asupra doamnei Hohlakova, deşi, spre norocul ei, 
în mod obişnuit nu era în stare să se concentreze asupra 
unui singur lucru, sărind mereu de la una la alta, aşa încât o 
clipă mai târziu se prea putea să fi uitat şi de ziar şi de 
articolul cu pricina. Aleoşa ştia că procesul făcuse mare 
vâlvă în toată ţara şi, Doamne, câte corespondențe şi 
informaţii stupide nu-i fusese dat să citească, în ultimele 
două luni, în ziare, strecurate printre altele autentice, 
despre fratele lui, despre Karamazovi în general şi chiar 
despre el însuşi! Bunăoară, o gazetă venise cu ştirea că 
îngrozit de fapta criminală a fratelui său, Aleoşa ar fi 
îmbrăcat rasa monahală, intrând pe veci la mănăstire; nu 
mai ştiu care fiţuică dezminţea această aserţiune, anunțând 
că, dimpotrivă, în complicitate cu stareţul Zosima, ar fi 
spart casa de bani a mănăstirii şi „ar fi spălat putina”. 
Articolul, proaspăt apărut în ziarul „Ecouri”, era intitulat 
Corespondenţă din Scotoprigonievsk 143) (din păcate, vai! 
Aşa se cheamă târguşorul nostru, deşi m-am ferit cât am 
putut până acum să-i dau în vileag numele) în legătură cu 
procesul Karamazov. Era o informaţie destul de laconică. 
Doamna Hohlakova nu era pomenită decât prin aluzii mai 
mult sau mai puţin voalate; de altfel, numele tuturor 
persoanelor citate în acest articol erau fictive. Se spunea 
numai că ucigaşul al cărui proces stârnise atâta senzaţie, 
fost căpitan de infanterie, era un individ insolent şi 
despotic, un retrograd, un pierde-vară preocupat numai de 
aventurile amoroase, care se bucura, de favorurile 
„cuconiţelor răsfăţate de soartă”. Una din aceste 
„văduvioare solitare”, o femeie care mai făcea încă pe 
tinerica, deşi avea o fată de măritat, fusese atât de pătimaş 
îndrăgostită de el. Încât numai cu două ore înainte de crimă 
îi oferise trei mii de ruble ca să plece împreună cu ea la o 
mină de aur. Pe cât se pare, totuşi criminalul preferase să-şi 


ucidă tatăl şi să-l jefuiască, bizuindu-se că fărădelegea lui 
nu va fi descoperită, decât să plece în Siberia în compania 
farmecelor ofilite ale adoratoarei sale trecute de patruzeci 
de ani. Această picantă corespondenţă se încheia, aşa cum 
era de aşteptat, printr-o diatribă plină de o nobilă indignare 
la adresa imoralităţii paricidului şi a moravurilor putrede 
caracteristice epocii de tristă amintire a iobăgiei. Aleoşa o 
citi din curiozitate până la sfârşit şi restitui ziarul. 

— Ei, spune, nu crezi că-i vorba de mine? Ciripi 
fermecătoarea doamnă. Fireşte că de mine, de vreme ce eu 
i-am propus cu un ceas înainte să plece la minele de aur şi 
când colo uite ce-a ieşit, „farmecele ofilite ale unei cucoane 
trecute de patruzeci de ani”! Parcă eu pentru asta i-am 
propus?! Nu vezi cu câtă rea-credinţă e scris? Ilartă-i, 
Doamne, pentru „farmecele” astea, aşa cum i-am iertat şi 
eu! Dar ştii cine-i autorul acestei corespondențe? E 
prietenul dumitale Rakitin. 

— 'Tot ce se poate, deşi eu personal n-am auzit aşa ceva. 

— Cu siguranţă că-i el, nu mai încape nici o îndoială! Din 
moment ce l-am dat afară din casă... Cred că ştii ce s-a 
întâmplat... 

— Ştiu numai atât, că l-aţi poftit să nu mai calce aici în 
casă, dar de ce, n-am auzit... Cel puţin de la 
dumneavoastră. 

— Prin urmare, ai aflat de la el! Şi, mă rog, ce zice, mă 
batjocoreşte rău? 

— Da. Dar aşa batjocoreşte el pe toată lumea. Nu mi-a 
spus însă niciodată de ce i-aţi interzis să mai vină la 
dumneavoastră. De altfel, ne vedem foarte rar. Nu suntem 
prieteni. 

— Atunci n-am încotro, trebuie să-ţi spun. Am să mă 
spovedesc dumitale, pentru că aici cred că am şi eu o parte 
de vină. De fapt, nu e mare lucru, o nimica toată, o 
bagatelă, aşa că până la urmă nici nu ştiu dacă a fost ceva. 
Vezi, dragul meu (doamna Hohlakova îşi luă un aer galeş şi 
un surâs dulce şi misterios îi flutură pe buze). Vezi, dragul 


meu, eu bănuiesc... Te rog să mă ierţi, Aleoşa, dar îţi 
vorbesc ca o mamă... Adică nu, nu, dimpotrivă, îţi spun ca 
unui tată... Ce să caute mama aici... În sfârşit, ca şi cum m- 
aş fi spovedit părintelui Zosima, ăsta-i cuvântul potrivit, e 
mai bine aşa, nu spuneam chiar eu adineauri că pentru 
mine eşti ca un schimnic?... Aşadar, bietul băiat, vreau să 
zic prietenul dumitale Rakitin (o, Doamne, nici măcar nu 
pot să fiu supărată pe el! Necâjită, da, ba chiar furioasă, dar 
nu cine ştie ce), într-un cuvânt, zănaticul ăsta, închipuieşte- 
ţi, s-a îndrăgostit de mine! Eu n-am băgat de seamă decât 
mai târziu, mult mai târziu, cu toate că de la o vreme, adică 
de vreo lună încoace, începuse să vină din ce în ce mai des 
pe la mine, aproape zilnic, deşi ne cunoşteam de atâta timp. 
Eu habar n-aveam de nimic... Şi deodată parcă mi s-a 
luminat mintea şi am început să-l observ mai atent. Nu pot 
să-ţi spun ce surprinsă am fost! Ştii că de două luni primesc 
vizitele unui tânăr funcţionar de la noi din oraş, Piotr Ilici 
Perhotin, un băiat eminent, tare simpatic şi la locul lui. Cred 
că l-ai întâlnit, de altfel, de câteva ori la mine. Nu-i aşa că-i 
un tânăr eminent şi serios? Nu vine chiar aşa des, cam la 
trei zile o dată (şi chiar dac-ar veni în fiecare zi, n-are a 
face!), totdeauna elegant şi pus la punct. În general, ador 
tineretul, Aleoşa, îmi place societatea unor tineri capabili şi 
la locul lor, aşa cum eşti dumneata, iar Perhotin are într- 
adevăr creierul unui om de stat şi vorbeşte atât de frumos! 
Trebuie neapărat să intervin pentru el, să-i întind o mină de 
ajutor. Are stofă de diplomat. În ziua aceea nenorocită aş 
putea spune că m-a scăpat de la moarte venind la mine în 
toiul nopţii. lar prietenul dumitale Rakitin umblă totdeauna 
cu nişte cizmoaie cât toate zilele şi, când îşi întinde 
picioarele, acoperă tot covorul... Şi, cum ziceam, la un 
moment dat a început să-mi facă unele aluzii, ba într-o zi, la 
plecare, mi-a strâns mâna tare de tot. Ei, ce crezi? Din ziua 
aceea m-a apucat durerea de picior! Bineînţeles avea 
mereu ocazia să se întâlnească cu Piotr Ilici la mine în casă 
şi, închipuieşte-ţi, nu ştiu ce-i căşunase pe el, că mereu îl 


împungea, ar fi fost în stare să-l înghit de viu. Mă uitam la ei 
şi abia mă ţineam să nu izbucnesc în râs. Într-o zi, şedeam 
aşa singură, adică nu, începuse să mă supere piciorul şi 
şedeam întinsă, rând s-a anunţat Mihail Ivanovici. Nu zici 
că-mi adusese o poezie - câteva strofe - dedicată piciorului 
meu bolnav, în care descria toată suferinţa mea! Stai, cum 
spunea: 

Ce-mi făcuşi tu, picioruş, Mi te-mbolnăvişi acuşi... 

Sau cam aşa ceva, nu mai ţin minte, niciodată n-am fost în 
stare să învăţ versuri pe dinafară, dar le am aici, pot să ţi le 
arăt dacă vrei, sunt delicioase, delicioase! Şi nu e vorba 
numai de picioruşul meu, dar au şi o morală, o idee 
extraordinară, îmi pare rău c-am uitat cum era! Într-un 
cuvânt, meritau să fie scrise într-un album! Eu fireşte că i- 
am mulţumit frumos, iar dânsul a fost grozav de încântat. 
Dar tocmai când îl complimentam, cine crezi că intră pe 
uşă: Piotr Ilici. Cum a dat cu ochii de el, Mihail Ivanovici s-a 
făcut negru ca noaptea. Mi-am dat seama că Piotr Ilici îi 
stricase toate socotelile, probabil că Mihail Ivanovici voia 
să-mi mai spună ceva după ce-mi citise poezia, am observat 
imediat, dar tocmai atunci a picat Piotr Ilici şi n-a mai 
apucat să scoată o vorbă. Nu ştiu ce mi-a venit să-i arăt şi 
lui Piotr Ilici poezia, fără să-i spun însă cine o scrisese. Sunt 
sigură, sunt absolut sigură că a ghicit din capul locului, deşi 
nici acum nu vrea să recunoască, pretinde că nici măcar nu 
i-a trecut prin minte, dar ştiu eu că spune numai aşa. Piotr 
Ilici a pufnit în râs şi s-a apucat să foarfece versurile: „Sunt 
proaste, zice, parc-ar fi scrise de un seminarist” şi dă-i şi 
dă-i - se înfierbântase rău de tot băiatul! Prietenul dumitale 
însă în loc să ia lucrurile în glumă şi-a ieşit din sărite... 
Doamne, am crezut c-au să se încaiere! „Sunt ale mele, 
zice, le-am scris numai aşa, în joacă, fiindcă după mine nu 
există prostie mai mare decât să faci poezii. Dar din 
întâmplare versurile mele sunt bune. Lui Puşkin al 
dumneavoastră vreţi să-i ridicaţi un monument pentru 
meritul de a fi cântat în versuri picioruşele femeilor, pe 


când poezia mea are un conţinut serios; dumneata vorbeşti 
ca un om cu mentalitate învechită, retrogradă; dumneata 
habar n-ai de ideile umanitariste, nici nu eşti în stare să 
înţelegi năzuinţele înaintate ale vremii, eşti refractar la 
progres; în fond, ce poţi să pretinzi de la un conţopist şi un 
şperţar!” Atunci eu am început să ţip, implorându-i să 
înceteze. Dumneata îl cunoşti pe Piotr Ilici, nu se poate 
spune că-i un laş, dar atunci şi-a luat deodată un aer foarte 
demn, uitându-se ironic la Rakitin şi, după ce l-a ascultat 
până la sfârşit, a căutat să se scuze: „Eu, zice, n-am ştiut că 
sunt ale dumitale. Dacă ştiam, zice, bineînţeles că le-aş fi 
lăudat... În genere, poeţii sunt extrem de irascibili...” Şi aşa 
mai departe, o avalanşă de ironii servite pe un ton cât se 
poate de politicos. Chiar el mi-a explicat după aceea că l-a 
luat peste picior, deşi eu am crezut la început că vorbea 
serios. Şedeam tot aşa întinsă, ca şi acum şi mă gândeam: 
„Se cade sau nu se cade să-l dau afară pe Mihail Ivanovici 
pentru că-şi permite să zbiere în halul ăsta la un musafir de 
al meu?” Mă crezi, stăteam aşa, cu ochii închişi şi 
cumpăneam în sinea mea: se cade ori nu se cade? Nu mă 
puteam decide cu nici un chip, mă tot frământam cu firea şi 
uite-aşa îmi zvâcnea inima în piept! Să ţip sau să nu ţip? Un 
glas parcă îmi şoptea: „Ţipă! Iar altul: Nu, nu ţipa!” Şi chiar 
în momentul când am auzit că-mi spune „nu ţipa”, am dat 
un țipăt şi am leşinat. Îţi închipui ce zarvă a fost! Atunci m- 
am ridicat în picioare şi i-am spus ritos lui Mihail Ivanovici: 
„imi pare foarte rău, zic, dar mă văd nevoită să te înştiinţez 
că nu mai ai ce căuta la mine în casă” şi i-am arătat uşa. Vai, 
Alexei Feodorovici, îmi dau seama că n-am făcut bine, am 
minţit, fiindcă nu eram câtuşi de puţin supărată pe el, dar în 
momentul acela mi s-a părut c-ar putea să iasă o scenă de 
toată frumuseţea... În orice caz, pot să-ţi spun c-a fost cât 
se poate de naturală, pentru că am izbucnit imediat în plâns 
şi am tot plâns după aceea câteva zile în şir; apoi, într-o zi 
după masă am uitat tot, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic 
De atunci n-a mai pus piciorul aici în casă, se împlinesc 


două săptămâni de când n-a mai dat pe la mine. Mereu mă 
gândeam: „Cum aşa, chiar n-o să mai vină niciodată pe 
aici?! I Chiar şi ieri m-am gândit la asta, iar aseară mi-a 
sosit ziarul. Am rămas înmărmurită când am citit; cine 
putea să scrie aşa ceva? Natural că dânsul, cum a ajuns 
atunci acasă, s-a aşezat imediat să scrie articolul; apoi l-a 
trimis la ziar, care l-a publicat foarte frumos. Asta a fost 
acum două săptămâni. Dar, vai, Aleoşa, văd că m-am întins 
aşa la vorbă şi tocmai ce trebuia să-ţi spun nu ţi-am spus! 
Mereu mă ia gura pe dinainte! 

— Din păcate, tocmai azi se întâmplă să fiu foarte grăbit, 
trebuie să ajung şi la fratele meu, încercă să scape Aleoşa. 

— A, da! Mi-am adus aminte! Ascultă, ştii ce-i aceea un 
Şoc? 

— Ce fel de şoc?! Se miră Aleoşa. 

— Un şoc nervos, ştii, cum se spune la tribunal. O stare de 
spirit specială în numele căreia ţi se iartă orice. Orice ai fi 
făcut, eşti achitat. 

— Dar la ce vă referiţi? 

— Stai să vezi: Katia... 

— Vai, ce fiinţă încântătoare, într-adevăr încântătoare, îmi 
pare rău numai că nu pot să-mi dau seama pe cine iubeşte! 

— A fost deunăzi pe la mine, dar n-am reuşit să scot nimic 
de la dânsa. Cu atât mai mult cu cât în ultima vreme e 
teribil de rezervată, îmi vorbeşte numai despre sănătatea 
mea şi atâta tot şi încă pe ce ton... „Ireaba ta, mi-am zis, 
Domnul cu tine...!” Ah, da, era vorba de şocuri nervoase! 
Cum îţi spuneam, a sosit doctorul ăsta, care poate să 
constate dacă cineva e nebun. Dumneata ştiai de venirea 
lui? Fireşte că ştiai, din moment ce chiar dumneata l-ai 
adus, adică nu dumneata, ci Katia. Tot ea! Vezi, se poate 
întâmpla omul să fie sănătos tun şi aşa, din senin, să aibă un 
şoc nervos. Încolo, e perfect conştient. Îşi dă seama de tot 
ce face şi totuşi e într-o stare specială. Ei bine, de bună 
seamă că şi Dmitri Feodorovici a avut un şoc.E o 
descoperire într-adevăr providenţială pentru justiţia 


modernă. Doctorul a fost la mine să mă întrebe cum s-a 
comportat în seara aceea - ştii dumneata, când cu minele 
de aur - în ce stare era, ce impresie mi-a făcut. Bineînţeles 
că era într-o stare specială dacă a venit la mine şi-a zbierat! 
„Bani, bani şi iar bani, trei mii de ruble, să-mi dai imediat 
trei mii”, ca după aceea să se ducă să-şi omoare tatăl! „Nu 
vreau să ucid, zice, nu vreau” şi până la urmă totuşi a ucis. 
Se zice că tocmai de aceea au să-l achite, pentru că a 
încercat să se împotrivească, deşi până la urmă tot a ucis. 

— Dar nu l-a ucis el! O întrerupse cam repezit Aleoşa, din 
ce în ce mai nervos şi mai nerăbdător. 

— Ştiu, l-a omorât bătrânul acela, Grigori... 

— Cum Grigori? Exclamă Aleoşa. 

— Da, da, Grigori. Dmitri Feodorovici l-a lovit, a zăcut cât a 
zăcut, apoi s-a ridicat de jos şi, văzând uşa deschisă, a intrat 
înăuntru şi l-a ucis pe Feodor Pavlovici. 

— Dar pentru ce, pentru ce? 

— Fiindcă avusese un şoc nervos. După ce Dmitri 
Feodorovici l-a lovit în cap, în momentul când şi-a venit în 
simţiri, a avut aşa, deodată, un şoc şi în starea asta a 
săvârşit crima. Chiar dacă spune că n-a ucis el, e posibil să 
nu-şi mai amintească ce a făcut. Totuşi, ar fi mult mai bine 
să fi ucis Dmitri Feodorovici. Şi chiar aşa a şi fost; deşi 
susţin că Grigori e criminalul, de ucis, cu siguranţă c-a ucis 
Dmitri Feodorovici, sunt convinsă şi să ştii că-i mai bine aşa, 
mult, mult mai bine! Ah, să nu-ţi închipui c-aş putea avea 
vreo simpatie pentru un fiu care a fost în stare să-şi ucidă 
tatăl, nu-i aduc nici o laudă pentru asta, dimpotrivă, copiii 
trebuie să-şi respecte părinţii, dar, totuşi, cred că-i mai bine 
să fi săvârşit el crima, pentru că atunci dumneata nu mai ai 
nici un motiv să-l plângi, fiindcă s-a nenorocit singur - 
inconştient sau, mai bine zis, conştient, dar fără să ştie ce 
se întâmplă cu el. Mai bine să-l achite; e mai uman aşa şi 
totodată au să iasă în evidenţă binefacerile justiţiei 
moderne. Eu, să-ţi spun drept, habar n-am avut până acum, 
dar am auzit că e o constatare făcută mai demult; ieri, când 


am aflat, am fost atât de impresionată, încât era gata să 
trimit după dumneata să te cheme. Dacă o să fie achitat, 
după proces am să insist să vină la mine la masă; am să-i 
invit pe toţi aici, să închinăm un pahar în cinstea noii 
proceduri penale. Nu cred că e periculos şi, pe urmă, o să 
vină atâta lume - chiar dacă ar încerca să facă ceva, au să 
sară cu toţii să-l scoată afară. lar mai târziu, cine ştie, s-ar 
putea să ajungă judecător de pace într-alt oraş sau ceva tot 
în genul ăsta, fiindcă un om care a trecut printr-o cumpănă 
atât de grea e în măsură să judece mai bine decât alţii. Şi 
mai ales, cine nu poate să aibă în ziua de azi un şoc? Şi 
dumneata şi eu, toţi am trecut prin asta; există doar atâtea 
cazuri. Bunăoară, şade omul paşnic şi fredonează o 
romanţă, când, aşa, din senin, i se năzare ceva, ia pistolul şi 
trage în primul venit; după aceea, bineînţeles, e achitat. Am 
citit acum de curând despre asta, sunt lucruri pe care le 
confirmă toţi medicii. Medicii confirmă acum tot, absolut 
tot, da, da! Nu-ţi mai spun că şi Lise a avut un şoc nervos. Şi 
ieri şi alaltăieri am plâns din pricina ei, pentru ca abia azi 
să-mi dau seama în sfârşit că, probabil, a avut un şoc. Atâta 
sânge rău ce-mi face fetiţa asta! Cred că şi-a pierdut 
minţile. De ce te-o fi chemat? A trimis după dumneata sau ai 
venit singur? 

— Ba nu, m-a chemat şi chiar vreau să mă duc la ea, 
răspunse Aleoşa sculându-se, hotărât cu tot dinadinsul să 
plece. 

— Vai, dragul meu, scumpul meu Alexei Feodorovici, să ştii 
că ăsta-i oful meu cel mai mare! Exclamă doamna 
Hohlakova cu lacrimi în ochi. Martor mi-e Dumnezeu că ţi-o 
încredinţez din tot sufletul pe Lise şi nu-mi pare rău că te-a 
chemat, chiar dacă se fereşte de mama ei. Fratelui dumitale 
Ivan Feodorovici însă, te rog să mă ierţi, nu i-aş putea 
încredința fata cu inima uşoară, deşi am şi acum aceeaşi 
părere bună despre el şi socotesc un adevărat cavaler. 
Închipuieşte-ţi c-a venit s-o vadă pe Lise şi eu nici n-am 
ştiut. 


— Cum? Când? Se miră Aleoşa, care rămăsese în picioare 
în faţa ei, cu gândul să plece. 

— Am să-ţi spun tot, cred că pentru asta te-am şi chemat, 
acum nu-mi mai dau nici eu seama. Să vezi: de când s-a 
înapoiat de la Moscova, Ivan Feodorovici n-a fost decât de 
două ori pe la mine. Prima oară mi-a făcut o vizită de 
curtoazie, ca la o veche cunoştinţă, iar a doua oară - acum 
câteva zile - a venit ştiind că era Katia la mine. Fireşte, nu 
pot avea nici o pretenţie de la dânsul, îmi dau seama, că n- 
are timp sa se ţină de vizite, cât este de ocupat în momentul 
de faţa, vous comprenez, cette affaire, et la mort terriblejie 
votre papa 144), dar acum aflu că între timp a mai fost o 
dată pe aici, acum şase zile, dar nu la mine, ci la Lise. N-a 
stat decât cinci minute şi a plecat. Mi-a spus Glafira după 
trei zile şi trebuie să-ţi mărturisesc c-am fost grozav de 
surprinsă. Am chemat-o numaidecât pe Lise care mi-a râs în 
nas: „A crezut, zice, că dormi şi atunci a intrat la mine; voia 
să se intereseze de sănătatea matale”. Şi probabil aşa a şi 
fost. Dar Lise, vai, Doamne, nu pot să-ţi spun cât mă 
necăjeşte fata asta! Închipuieşte-ţi că în aceeaşi noapte, 
acum patru zile vreau să spun, când ai fost ultima oară pe la 
noi, a avut un atac de nervi, dar un atac destul de serios; s-o 
fi auzit cum ţipa! De ce pe mine nu mă apucă niciodată 
nevricalele? A doua zi altă criză, a treia zi alta şi ieri starea 
asta morbidă! Aşa, din senin, a început să strige la mine: 
„Nu pot să-l sufăr pe Ivan Feodorovici, zice, te rog foarte 
mult să nu-l mai primeşti dacă vine; să-i trimiţi vorbă că nu 
eşti acasă!” Am rămas încremenită. „Şi pentru ce, mă rog, i- 
am obiectat eu, să nu mai primesc îndeasă un băiat atât de 
civilizat şi de cult, asupra căruia s-a abătut o nenorocire 
atât de mare?” Pentru că, orice ai zice, toate poveştile astea 
sunt o adevărată calamitate pe capul unui om, nu-i aşa? 
Atâta i-a trebuit Lisei ca să pufnească în râs şi încă într-un 
fel destul de jignitor. Mi-a părut bine totuşi c-am reuşit cel 
puţin s-o înveselesc. Poate c-au să-i treacă nervii acum, mi- 
am zis, mai ales că şi eu mă gândeam să nu-l mai primesc 


pe Ivan Feodorovici, drept pedeapsă pentru vizitele astea 
ciudate, făcute fără ştirea şi permisiunea mea, ba chiar 
voiam să-i cer explicaţii. Azi-dimineaţă însă Lise abia s-a 
sculat din somn şi ce sa vezi: nu ştiu ce i-o fi căşunat pe 
Iulia, că, niciuna, nici două, jart îi trage o palmă! Nu e 
monstruos? Eu, care totdeauna le-am spus jupâneselor 
mele dumneata! Şi după un ceas, cine crezi c-o ia în braţe 
pe Iulia şi-i sărută picioarele: Lise. Şi tot ea îmi trimite apoi 
vorbă că nu mai vrea să mă vadă şi că niciodată n-o să mai 
calce la mine în cameră. Cu chiu, cu vai, aşa cum sunt, cu 
piciorul ăsta bolnav, mă târăsc până la ea şi cum mă vede 
îmi sare de gât, mă sărută şi începe să plângă şi, tot aşa, 
sărutându-mă, fără nici o vorbă, mă scoate pur şi simplu pe 
uşă afară, încât până la urmă n-am izbutit să aflu ce-i cu ea. 
Singura mea speranţă ai rămas acum dumneata, dragul 
meu Alexei Feodorovici, soarta mea e în mâinile dumitale! 
Te rog du-te s-o vezi pe Lise şi încearcă s-o descoşi, aşa cum 
ştii numai dumneata, poate că afli ce s-a întâmplat şi pe 
urmă vino să-mi spui şi mie, ca la o mamă, pentru că îţi dai 
seama că dacă lucrurile au să meargă tot aşa, mă 
prăpădesc, sau mor, sau fug de acasă. Nu mai pot, crede- 
mă, nu mai pot! Sunt destul de răbdătoare de felul meu, dar 
la un moment dat se poate să-mi pierd răbdarea şi atunci... 
Atunci mi-e groază când mă gândesc ce o să se întâmple 
atunci! Ah, Doamne, în sfârşit, Piotr Ilici! Exclamă ea şi, ca 
prin farmec, se lumină la faţă, zărindu-l în prag pe Piotr Ilici 
Perhotin. Ai întârziat, vezi, ai întârziat! Bine, stai jos şi 
spune, hotărăşte-mi soarta, ce zice avocatul? Unde te duci, 
Alexei Feodorovici? 

— La Lise. 

— Ah, da! N-ai să uiţi ce te-am rugat, nu-i aşa? E soarta 
mea în joc! 

— N-am să uit şi dacă am să pot... Dar nu ştiu, fiindcă am 
întârziat prea mult, îngăimă Aleoşa, grăbindu-se s-o 
şteargă. 


— Ba nu, ba nu, să vii neapărat, nu „dacă am să pot”, altfel 
mor! Strigă după el doamna Hohlakova, dar Aleoşa şi 
închisese uşa. 

III - DRĂCUŞORUL. 

Intrând în odaia fetei, Aleoşa o găsi pe Lise tolănită în 
fotoliul pe care o scoteau s-o plimbe pe vremea când nu 
putea încă umbla pe picioare. Fata nu se ridică să-l 
primească, nici măcar nu se clinti din loc, numai ochii ei 
ageri se aţintiră pătrunzători asupra lui. Avea o privire 
înfrigurată şi era palidă, aproape lividă la faţă. Aleoşa 
rămase surprins văzând cât se schimbase în aceste trei zile, 
i se păru chiar ceva mai slabă ca înainte. Lise nu se 
învrednici să-i dea mâna. El îi atinse uşor degetele fine, 
lungi, ce zăceau inerte în poala, apoi se aşeză tăcut în faţa 
ei. 

— Ştiu că te grăbeşti să ajungi la închisoare, spuse fata pe 
uri ton răstit. Şi mama care te-a ţinut aproape două ore ca 
să-ţi povestească ce a fost şi cum a fost cu mine şi cu lulia. 

— De unde ştii? 

— Am ascultat la uşă. Ce te uiţi aşa la mine? Aşa-mi place 
mie, ascult la uşă şi am să ascult mereu, de câte ori o să am 
chef, nu văd ce poate fi rău într-asta! Şi n-am de gând să-mi 
cer iertare. 

— Eşti supărată? 

— Dimpotrivă, mă bucur. Stăteam acum şi mă gândeam 
pentru a nu ştiu câta oară: ce bine am făcut că mi-am luat 
cuvântul înapoi şi n-am vrut să mă mărit cu dumneata. 
Fiindcă dumneata nu eşti bun de bărbat; dacă fiind soţia 
dumitale m-aş îndrăgosti de altcineva şi te-aş trimite să-i 
duci un bilet, ai fi în stare cu siguranţă să faci comisionul 
ăsta, ba chiar să-mi aduci şi răspunsul. La patruzeci de ani 
încă o să mai umbli cu scrisorile mele. 

Şi începu sa râdă în gura mare. Aleoşa zâmbi. 

— Ai în dumneata un grăunte de răutate şi în acelaşi timp 
o mare candoare. 


— Candoare, se poate, de aceea probabil nu mi-e ruşine de 
dumneata. Şi nu numai că nu-mi este ruşine, dar nici nu 
vreau să-mi fie ruşine de dumneata, da, tocmai de 
dumneata. Aleoşa, spune-mi de ce nu pot să te respect? Mi- 
eşti tare drag dar nu am nici un pic de respect pentru 
dumneata. Dacă te-aş respecta, nu ţi-aş vorbi aşa, fără nici 
o sfială, nu 

— Probabil. 

— Crezi într-adevăr că nu mi-e ruşine de dumneata? 

— Nu, nu cred. 

Lise râse din nou, nervos; vorbea precipitat. 

— l-am trimis nişte bomboane fratelui dumitale, Dmitri 
Feodorovici, la închisoare. Aleoşa, ştii ce drăguţ eşti! Toată 
viaţa am să te iubesc mult de tot, pentru că mi-ai dat voie cu 
atâta uşurinţă să nu te mai iubesc. 

— Pentru asta m-ai chemat azi? 

— Ţineam să-ţi împărtăşesc o dorinţă de a mea. Uite, 
grozav aş vrea să mă chinuiască cineva, un om care să se 
însoare cu mine şi apoi să mă chinuiască, să mă înşele, şi-n 
cele din urmă să mă părăsească, să plece. Nu vreau să fiu 
fericită! 

— Îţi place haosul? 

— Ah, da, haosul, asta doresc! Aş avea poftă să dau foc 
casei. Caut mereu să-mi închipui cum ar fi dacă m-aş duce 
şi i-aş da foc pe furiş, aşa, tiptil-tiptil. Toată lumea se 
munceşte să-l stingă şi focul arde înainte, iar eu, ştiind ce s- 
a întâmplat, tac chitic. Ştiu şi tac chitic. Vai, ce tâmpenie! 
Groaznic mă plictisesc! 

Şi făcu un gest de om sătul până-n gât. 

— Trăieşti în huzur şi bogăţie, rosti cu glas scăzut Aleoşa. 

— Dar ce, crezi că-i mai bine să fii sărac? 

— Mai bine. 

— Aşa spunea pesemne monahul acela al dumitale, 
răposatul. Dar nu-i adevărat. Vreau să fiu bogată şi toţi 
ceilalţi oameni să fie săraci. Să mă îndop toată ziua cu 
bomboane şi frişca şi să nu dau nimănui nici o fărâmiţă. Ah, 


nu vreau s-aud nimic, nu vreau s-aud nimic! Dădu ea din 
mâini, deşi Aleoşa nici măcar nu deschisese gura. Mi-ai mai 
spus lucrurile astea şi altă dată, le ştiu pe de rost. Sunt 
plicticoase. Daca aş fi săracă, sunt convinsă că aş omori pe 
cineva şi, chiar aşa, bogată fiind, poate c-am să ucid. Ce rost 
are să stai degeaba? Ştii, mi-ar plăcea grozav să secer, să 
secer un lan de secară. Am să mă mărit cu dumneata şi o să 
trăim la ţară, o să te faci ţăran, ţăran sadea şi o să avem un 
mânz, vrei? Îl cunoşti pe Kalganov? 

— Îl cunosc. 

— Umblă cu capul în nori. Zice că n-are nici un sens sa 
trăieşti cu adevărat, că-i mai plăcut să visezi. Viaţa reală e 
plicticoasă, pe când aşa, poţi să-ţi închipui tot ce doreşti. 
Vrea să se însoare, mi-a şi făcut o declaraţie de dragoste. 
Ştii să te joci cu o sfârlează? 

— Ştiu. 

— Şi el tot aşa e, ca o sfârlează; nu trebuie decât să-l 
învârteşti, să-i dai drumul şi, după aceea, să-l mâi tot timpul 
cu biciul. Poate c-am să mă mărit cu el şi am să-l mân toată 
viaţa cu biciul. Nu te simţi prost că stai cu mine? 

— Nu. 

— Trebuie să fii tare supărat pe mine că nu-ţi vorbesc 
despre cele sfinte. Nu ţin de loc să fiu sfântă. Spune-mi, ce- 
am să păţesc pe lumea cealaltă, dacă s-ar întâmpla să fac 
un păcat mare de tot, cel mai mare din toate? Dumneata 
trebuie să ştii precis. 

— O să-ţi iei osânda pe care ţi-o va da Dumnezeu, 
răspunse Aleoşa, uitându-se la ea cu atenţie. 

— Asta şi vreau. Am să mă prezint, o să-mi primesc osânda 
şi pe urmă o să le râd în nas tuturor. Nu ştii ce poftă am sa 
dau foc casei, Aleoşa, casei noastre, sau nu mă crezi? 

— De ce nu? Există copii de doisprezece ani care sunt tot 
aşa de dornici să dea foc la ceva şi până la urmă chiar o şi 
fac. E şi asta o boală. 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, se poate foarte bine să 
existe copii dintr-ăştia cum spui dumneata, dar eu vorbeam 


despre altceva. 

— Dumneata confunzi răul cu binele, e numai o criză 
trecătoare. Asta se datorează probabil bolii de care ai 
suferit mai înainte. 

— Văd că mă dispreţuieşti! Eu n-am poftă să fac bine, 
dimpotrivă, nu vreau să fac decât rău şi asta n-are nici în 
clin, nici în mânecă cu boala mea. 

— De ce să faci rău? 

— Ca să distrug tot. Ah, ce minunat ar fi să nu mai rămână 
nimic! Ştii, Aleoşa, uneori îmi trece prin minte să fac cât pot 
mai mult rău, numai şi numai răutăţi, aşa, cu duiumul; şi să 
mă îndeletnicesc cu treaba asta pe ascuns o bună bucată de 
vreme, pentru ca, la un moment dat, să afle toată lumea 
cine-i făptaşul şi să se strângă ca la urs în jurul meu, 
arătându-mă cu degetul, iar eu să mă uit aşa la toţi şi să le 
râd în nas. Mă gândesc ce plăcut o să fie. De ce o fi, oare, 
atât de plăcut, Aleoşa? 

— Ştiu eu? Poate pentru că simţi nevoia de a distruge un 
lucru folositor sau, cum ziceai adineauri, de a da foc. Se 
întâmpla şi asta uneori. 

— Şi să ştii că nu sunt vorbe în vânt. Chiar am de gând să 
fac treaba asta. 

— 'Te cred. 

— Ah, ce mult te iubesc pentru că ai spus: „te cred”! Şi 
dumneata nu minţi niciodată, niciodată! Dar poate că-ţi 
spun lucrurile astea numai aşa, ca să te necăjesc... 

— N-aş crede... Deşi poate că simţi şi nevoia asta! Şi-ţi 
place să mă necâăjeşti. 

— Aşa, puţin. Vezi, niciodată nu pot să te mint, rosti ea cu o 
lumină ciudată în ochi. 

Aleoşa era mai cu seamă surprins de seriozitatea cu care-i 
vorbea; nu mai avea nimic ştrengăresc în ea, nici urmă din 
aerul ei poznaş de mai înainte, deşi, aşa cum o ştia el, 
zburdălnicia şi hazul n-o părăseau nici chiar în clipele ei 
„grave”. 


— Sunt momente când oamenii sunt atraşi chiar şi de 
crimă, rosti el îngândurat. 

— Da, da! Ai spus exact ceea ce gândesc eu; sunt atraşi de 
ea, iubesc crima şi o iubesc nu numai în unele „momente”, 
ci tot timpul. Ştii, în privinţa asta parcă s-ar fi înţeles cu toţii 
să mintă şi mint într-una, necontenit. Când îi auzi, toţi urăsc 
din suflet răul, dar în sinea lor îl iubesc. 

— "Tot mai citeşti cărţi proaste? 

— Tot. Sunt ale mamei, dânsa le citeşte, le ţine ascunse 
sub perne, iar eu i le şterpelesc. 

— Cum de nu-ţi dai seama că te distrugi singură? 

— Chiar asta şi vreau, să mă distrug! E aici în oraş un 
băiat de şcoală care a stat lungit între şine până a trecut 
trenul pe deasupra lui. Fericitul! Ascultă, fratele dumitale 
va fi judecat pentru că şi-a ucis tatăl, nu-i aşa? Ei, uite, toată 
lumea e satisfăcută că l-a ucis. 

— Satisfăcută? Că l-a ucis pe tata? 

— Da, da, toată lumea! Toţi se arată îngroziţi, dar în sinea 
lor simt o satisfacţie. Şi în primul rând eu. 

— Se poate să fie şi ceva adevărat în ceea ce spui, rosti în 
surdină Aleoşa. 

— Ca să vezi ce idei pot să-ţi treacă prin cap! Exclamă cu o 
voce stridentă Lise, într-o explozie de entuziasm. Tocmai 
dumitale, părintele? Nici nu-ţi închipui cât preţuieşti în 
ochii mei, Aleoşa, pentru că nu eşti în stare să minţi 
niciodată! Stai să-ţi povestesc ceva, un vis teribil de comic: 
mi se întâmplă uneori să visez draci. Parcă sunt la mine, în 
odaie, noaptea, cu lumânarea aprinsă şi peste tot mişună o 
sumedenie de încornoraţi, prin toate colţurile, chiar şi sub 
masă. La un moment dat, se deschide uşa şi în prag se 
îmbulzesc iarăşi o droaie de diavoli care vor să intre 
înăuntru, să pună gheara pe mine. Încă puţin şi mă înhaţă. 
Îmi fac atunci cruce şi dracii se trag înapoi, speriaţi, dar tot 
nu se îndură să plece, stau mai departe în uşă, stau pitiţi 
prin colţuri şi aşteaptă. Şi deodată mă apucă o poftă 
năprasnică să hulesc, luând în deşert numele lui Dumnezeu 


şi încep să blestem şi atunci sar toţi buluc asupra mea, 
rânjind de bucurie şi dau să mă înhaţe; dar în aceeaşi clipă 
îmi fac cruce şi iarăşi o zbughesc toţi înapoi! Ştii ce nostim 
e, simţi mereu cum ţi se taie răsuflarea! 

— Şi eu am uneori asemenea visuri, spuse Aleoşa. 

— Zău? Spuse Lise ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. 
Ascultă, Aleoşa, să nu râzi de mine, e vorba de ceva foarte 
important: e posibil oare ca doi oameni să aibă acelaşi vis? 

— Probabil că da. 

— Aleoşa, îţi spun încă o dată: e ceva foarte important, 
continuă Lise peste măsură de mirată. Visul în sine poate că 
nu înseamnă nimic, curios e faptul că ai putut visa acelaşi 
lucru ca şi mine. Ştiu că dumneata nu mă minţi niciodată; 
te-aş ruga să nu mă minţi nici acum: spune-mi, e adevărat? 
Nu glumeşti? 

— E adevărat. 

Lise părea foarte tulburată. Câteva clipe nu mai spuse 
NIMIC. 

— Aleoşa, te rog, vino mai des pe la mine, rosti ea într-un 
târziu, stăruitor. 

— Am să vin mereu să te văd, toată viaţa, îi răspunse 
convins tânărul. 

— Sunt atâtea lucruri pe care numai dumitale ţi le 
încredinţez, îi mărturisi Lise. Mie şi dumitale, atâta tot. Eşti 
singurul om de pe lume căruia i le spun. Îmi place să stau 
de vorbă cu dumneata mai mult chiar decât cu mine însămi. 
Şi pe urmă, de dumneata nu mi-e ruşine. Aleoşa, de ce nu 
mi-o fi ruşine de dumneata chiar aşa, de loc? E adevărat că 
ovreii fură copii de Paşti şi-i ciopârţesc? 

— Nu ştiu. 

— Am aici o carte în care scrie că nu ştiu unde a fost 
judecat un ovrei care a ciopârţit un băieţel de patru ani. 
Întâi şi-ntâi i-a tăiat degetele de la mânuţe şi după aceea l-a 
răstignit pe perete; l-a bătut în cuie cu braţele desfăcute; a 
declarat apoi la proces că băieţelul a murit după patru ore. 


Foarte repede, nu? Zicea că a gemut şi s-a văitat tot timpul, 
iar el stătea în faţa lui şi-l privea. Ce splendid! 

— Splendid? 

— Superb! Uneori îmi închipui că eu l-am răstignit. Îl văd 
cum sta atârnat de perete şi geme, în vreme ce eu mănânc 
compot de ananas, instalată pe un scaun în faţa lui. Îmi 
place la nebunie compotul de ananas! Dar dumitale? 

Aleoşa o privea fără să-i răspundă. Chipul fetei, galben ca 
ceara, se întunecă deodată, crispat, şi-n ochi i se aprinse o 
lumină ciudată. 

— Ştii, când am citit povestea asta cu ovreiul, am tremurat 
şi am plâns toată noaptea. Mi se pare că aud mereu ţipetele 
şi gemetele băieţaşului (la patru ani copiii îşi dau seama de 
toate) şi, în acelaşi timp, nu-mi iese din cap ideea cu 
compotul de ananas. A doua zi dimineaţă am trimis cuiva un 
bilet rugându-l să vină neapărat la mine. A venit şi i-am 
vorbit despre copil şi despre compotul de ananas. l-am 
povestit tot, tot, i-am spus la urmă chiar că „e splendid”. A 
început să râdă şi a recunoscut şi el că într-adevăr e 
splendid. Apoi s-a sculat şi a plecat. N-a stat decât cinci 
minute. Asta ce înseamnă, decât că mă dispreţuia, nu-i aşa 
că mă dispreţuia? Răspunde-mi, Aleoşa, mă dispreţuia sau 
nu? Lise se îndreptă, în fotoliu şi ochii începură să-i 
strălucească şi mai viu. 

— Spune-mi, o întrebă Aleoşa neliniştit, dumneata l-ai 
chemat pe omul acela? 

— Da. 

— I-ai trimis o scrisoare? 

— Da. 

— Numai pentru asta, ca să-i ceri părerea despre ideea 
dumitale cu copilul? 

— Nu, îl chemasem pentru altceva. A fost însă prima 
întrebare pe care i-am pus-o cum a intrat pe uşă. Mi-a 
răspuns râzând, pe urmă s-a sculat foarte frumos şi a 
plecat. 


— Omul acesta a fost cinstit cu dumneata, rosti Aleoşa 
domol. 

— Dar m-a disprețuit? Nu-i aşa c-a râs de mine? 

— Nu, pentru că şi el crede probabil în compotul de 
ananas. Şi el e tare bolnav acum, Lise. 

— Chiar crede, într-adevăr! Întări Lise, fulgerându-l cu 
privirea. 

— Să ştii însă că nu dispreţuieşte pe nimeni, urmă Aleoşa. 
Dar nici nu crede în nimeni. Şi din moment ce nu crede în 
oameni, se prea poate să-i dispreţuiască. 

— Prin urmare şi pe mine, da? Şi pe mine? 

— Şi pe dumneata. 

— Admirabil! Scrâşni Lise. Când a ieşit râzând pe uşă mi- 
am dat seama ce splendid e să dispreţuieşti. Tot atât de 
splendid ca şi copilul acela cu degetele retezate... Şi-i râse 
în obraz exasperată, privindu-l cu duşmănie. Aleoşa, aş 
vrea... Scapă-mă, Aleoşa! Strigă ea deodată şi, smulgându- 
se dm fotoliu, se repezi la pieptul lui şi-l strânse în braţe. 
Scapă-mă! Gemu ea. Crezi c-aş putea să spun vreunui om 
de pe lume ceea ce ţi-am mărturisit dumitale acum? Nu ţi- 
am spus decât adevărul. Să ştii, tot ce ţi-am spus e 
adevărat! Mi s-a făcut lehamite de viaţă, vreau să mă 
sinucid. Nu mai am nici un chef să trăiesc, totul mi se pare 
urât! Urât, da, urât, totul e urât! Aleoşa, de cenu mă 
iubeşti de loc, de loc? Izbucni ea în cele din urmă, furioasă. 

— Ba te iubesc! Răspunse din toată inima Aleoşa. 

— Şi ai să plângi după mine, da? 

— Da. 

— Nu pentru că n-am vrut să fiu soţia dumitale, ci aşa, 
pentru mine, numai pentru mine? 

— Da. 

— Îţi mulţumesc. Eu nu am nevoie decât de lacrimile 
dumitale. 'Toţi ceilalţi n-au decât să mă condamne, să mă 
calce în picioare, toţi, toţi, fără nici o excepţie! Pentru că eu 
nu iubesc pe nimeni. Auzi: pe ni-me-ni! Dimpotrivă, îi urăsc 


pe toţi! Du-te, Aleoşa, trebuie să te duci la fratele dumitale! 
Îşi aminti ea deodată, desprinzându-se de el. 

— Cum să te las aşa? Întrebă Aleoşa aproape speriat. 

— Du-te la fratele dumitale. Să nu închidă poarta la 
închisoare, du-te, uite pălăria! Sărută-l pe Miţea din partea 
mea, hai, pleacă! 

Îl împinse cu sila spre uşă. Aleoşa se uita la ea nedumerit, 
întristat, când simţi deodată în palma dreaptă o hârtie 
împăturită şi sigilată cu ceară, probabil o scrisoare. O privi: 
era adresată lui Ivan Feodorovici Karamazov. Îşi ridică ochii 
spre Lise. Obrăjorul ei avea o expresie aproape 
amenințătoare. 

— Să i-o dai, auzi, să nu te prind cumva că nu i-ai dat-o! îi 
porunci ea într-o izbucnire frenetică, tremurând toată. 
Chiar astăzi, imediat! Altfel, mă otrăvesc! Pentru asta te-am 
chemat! Şi trânti uşa după el, încuind-o cu zăvorul. 

Aleoşa puse răvaşul în buzunar şi se îndreptă spre scară, 
fără să mai treacă pe la doamna Hohlakova pe care o uitase 
cu desăvârşire. Când se convinse în sfârşit că nu mai era 
nimeni în sală, Lise trase zăvorul, întredeschise uşa şi vâri 
degetul în crăpătură; închise apoi uşa brusc, strivindu-şi 
degetul. După câteva clipe îşi slobozi mâna din strânsoare, 
se apropie încet de fotoliu şi, aşezându-se în el, dreaptă ca o 
strună întinsă, îşi cercetă mânioasă degetul învineţit, sub 
unghia căruia mustise o picătură de sânge. Îi tremurau 
buzele şi şoptea într-una, iarăşi şi iarăşi, pe nerăsuflate: 

— Ticăloaso, ticăloaso, ticăloaso, ticăloaso! 

IV - UN IMN DE SLAVĂ ŞI UN SECRET. 

Era destul de târziu când Aleoşa sună la poarta închisorii, 
începuse să se întunece afară (ziua-i atât de scurtă în 
noiembrie). Ştia însă c-o să poată intra fără nici o greutate. 
În această privinţă şi la noi în oraş obiceiul pământului e 
acelaşi ca peste tot. La început, după arestarea lui Miţea şi 
perioada de instrucţie preventivă, vizitele familiei şi ale 
persoanelor străine fuseseră îngrădite de anumite 
formalităţi cât se poate de stricte, dar cu timpul stricteţea 


aceasta începuse să mai slăbească, nu pentru că n-ar fi fost 
necesară, dar se făcuseră unele excepţii. Ba chiar se 
ajunsese atât de departe cu concesiile, încât uneori 
întrevederile deţinutului aveau loc într-o încăpere special 
amenajată şi, ca să zicem aşa, chiar între patru ochi. 
Altminteri, de această situaţie privilegiată nu se bucurau 
decât foarte puţine persoane: Gruşenka, Aleoşa şi Rakitin. 
Gruşenka reuşise să câştige bunăvoința ispravnicului Mihail 
Makarovici; bătrânul se simţea vinovat din pricina ieşirii 
brutale pe care o avusese faţă de ea, în seara de pomină de 
la Mokroe. Mai apoi însă, când aflase în amănunţime toată 
povestea vieţii, ei, îşi schimbase cu desăvârşire părerea 
despre dânsa. Şi ceea ce părea şi mai curios, deşi ferm 
convins că Miţea era vinovat, după arestarea acestuia 
devenise tot mai indulgent. „Cine ştie, poate c-o fi fost om 
de treabă altminteri, numai băutura şi viaţa asta 
destrăbălată l-au nenorocit. Uite aşa, de pomană”, se 
gândea el. De unde mai înainte nu avea ochi să-l vadă, acum 
parcă simţea un fel de milă pentru el. De asemenea, 
ispravnicul ţinea foarte mult la Aleoşa, pe care-l cunoştea 
destul de bine; cât priveşte pe Rakitin care luase obiceiul de 
a-l vizita pe deţinut, era prieten cu „duducile ispravnicului”, 
cum le spunea el şi mai toată ziua se învârtea pe la ei prin 
casă. Pe deasupra, medita şi copiii directorului închisorii, un 
bătrân blajin, dar tipicar când era vorba de slujbă. Aleoşa 
se cunoştea şi el mai demult cu directorul căruia îi plăcea să 
discute pe îndelete probleme „superioare”. Iar faţă de Ivan 
Feodorovici, bătrânelul nu numai că avea o deosebită stimă, 
dar se simţea chiar intimidat de dânsul, mai ales de 
argumentaţia lui, deşi el însuşi se considera un filosof de 
seamă, chiar dacă era un „autodidact”. În schimb, avea o 
neţărmurită simpatie pentru Aleoşa. De un an încoace, 
directorul se apucase să studieze evangheliile apocrife şi 
simţea mereu nevoia să-şi împărtăşească părerile tânărului 
său prieten. Mai înainte se ducea din când în când să-l vadă 
la mănăstire şi acolo stătea ceasuri întregi de vorba cu el şi 


cu ieromonahii. Aşa că Aleoşa, chiar dacă s-ar fi întâmplat 
să sosească prea târziu la închisoare, n-avea decât să 
intervină pe lângă el şi lucrurile s-ar fi aranjat imediat. De 
altfel, îl cunoştea toată lumea acolo, până la ultimul 
gardian. Santinela, fireşte, nu-i făcea nici un fel de 
dificultăţi, cu condiţia ca să aibă încuviințarea celor în 
drept. De câte ori venea cineva să-l vadă, Miţea cobora din 
celula lui la vorbitor. Intrând înăuntru, Aleoşa se pomeni 
faţă în faţă cu Rakitin care tocmai îşi lua rămas bun de la 
Miţea. Discutau amândoi cu glas tare. Miţea râdea, iar 
Rakitin pufnea supărat. În ultima vreme, Rakitin evita să-l 
întâlnească pe Aleoşa, cu care nu vorbea aproape de loc; 
abia dacă se învrednicea să-l salute. Dând cu ochii de el, 
vizitatorul se încruntă şi-şi plecă repede privirea în jos, 
făcându-şi de lucru cu nasturii paltonului călduros, din stofă 
groasă, cu guler de blană. Apoi începu să-şi caute umbrela. 

— Să nu uit ceva, murmură el, aşa, numai ca să nu tacă din 
gură. 

— Vezi să nu iei ceva ce nu-ţi aparţine, îi atrase atenţia 
Miţea, râzând singur de gluma lui. Rakitin se făcu foc. 

— Asta să le-o spui Karamazovilor tăi, neam de 
jecmănitori, nu lui Rakitin! Strigă el, tremurând de mânie. 

— Ce te-a apucat, omule? Am glumit! Protestă Miţea. Ei, 
drăcia dracului! Apoi către Aleoşa, arătând cu mâna spre 
Rakitin, care ieşea grăbit pe uşă: îl vezi? Aşa sunt toţi. Cât a 
stat aici, a râs şi-a fost bine dispus şi acum deodată i-a sărit 
muştarul! Nici măcar nu te-a salutat. Chiar aşa râu v-aţi 
certat? De ce ai venit atât de târziu? Te-am aşteptat ca pe 
ghimpi toată dimineaţa. Dar nu-i nimic! O să ne scoatem 
acum paguba! 

— Ce tot caută pe aici? De când te-ai împrietenit cu el? 
Întrebă Aleoşa, făcând un semn cu capul spre uşa pe care 
ieşise Rakitin. 

— Cu Mihail? Nu, n-aş putea să spun că suntem prieteni. 
Nici nu merită, e un porc! Mă crede un... Ticălos. Şi nici nu 
ştie de glumă - aşa sunt toţi, ăsta-i cusurul lor. Niciodată nu 


vor fi în stare să priceapă o glumă. Şi sufletul lor e sterp şi 
uscat, uscat şi sterp, aşa cum era al meu când am ajuns aici, 
la închisoare şi mă uitam la zidurile astea. Dar e deştept, e 
deştept foc. Ei, Alexei, capul meu, sărmanul, s-a dus 
dracului! Miţea se aşeză pe bancă şi-l puse pe Aleoşa să 
şadă lângă el. 

— Da, mâine e procesul. Cum asta, chiar ai pierdut orice 
speranţă, frăţioare? Întrebă timid Aleoşa. 

— Ce spui? Miţea îi aruncă o privire indiferentă. Ah, da, te 
gândeai la proces! Dă-l dracului! Până azi am vorbit cu tine 
numai şi numai despre proces. Toate astea-s fleacuri! Sunt 
alte lucruri mai importante, despre care n-am discutat 
niciodată. Aşa e, mâine-i procesul, dar când ţi-am spus că s- 
a dus dracului scăfârlia mea, nu mi-era aminte de proces. 
Capul meu, uite, e tot aici, pe umeri, numai că s-a dus 
dracului ce era înăuntru. De ce mă priveşti atât de 
scandalizat? 

— Ce tot îndrugi acolo, Miţea? 

— Ideile, ideile! Etica. Ce este etica? 

— Etica? Se miră Alioşa. 

— Da. Este o ştiinţă, aşa-i? 

— Există într-adevăr o ştiinţă care se numeşte aşa... Dar... 
Drept să-ţi spun, n-aş putea să-ţi explic prea bine ce este cu 
ea, să-ţi dau o definiţie. 

— Rakitin ştie. Multe mai ştie şi omul ăsta, lua-l-ar dracu! 
Pot să-ţi spun însă că n-o să se călugărească. Şi-a pus în 
gând să plece la Petersburg. Zice că vrea să devină critic şi 
să dea o nouă orientare, mai nobilă, criticii. S-ar putea să 
facă într-adevăr carieră şi să fie chiar de folos. Of, toţi 
umblă numai după asta, vor să facă neapărat carieră! 
Dracu s-o ia de etică! Vorba e, m-am dus de râpă, Alexei, 
omul lui Dumnezeu! Pe tine te iubesc cel mai mult dintre 
toţi. Mi se luminează sufletul când mă uit Ia tine. Cine a fost 
Karl Bernard? 

— Karl Bernard? Se miră din nou Aleoşa. 


— Nu, nu Karl, stai, m-am încurcat: Claude Bernard. Ce a 
fost? Chimist? 

— Trebuie să fie un savant, răspunse Aleoşa. Dar 
mărturisesc că nici despre el n-aş putea să-ţi spun mare 
lucru. Ştiu doar atât, că e un savant, dar în ce ramură, 
habar n-am. 

— Dracu să-l ia, ca nici eu nu ştiu! Un pezevenghi, cu 
siguranţă, toţi sunt nişte pezevenghi. Să vezi însă că Rakitin 
o să reuşească; când vrea el ceva se strecoară şi pe gaura 
cheii şi el e tot un Bernard. Uf, Bemarzii ăştia! Au ieşit la 
iveală cu duiumul! 

— Dar ce-i cu tine, ce s-a întâmplat? Stărui Aleoşa. 

— Vrea să publice un articol despre mine, să-şi facă astfel 
intrarea în literatură. De asta vine mereu pe aici, aşa mi-a 
spus. Are intenţia să scrie ceva cu tendinţă: „Era fatal să 
ajungă la crimă, mediul l-a nenorocit” şi aşa mai departe. 
Un articol cu nuanţă socialistă, zice. Dracu să-l ia cu nuanţa 
lui cu tot, n-are decât, dacă aşa vrea el! Nu poate să-l 
înghită de loc pe Ivan, îl urăşte şi nici pe tine nu prea te are 
la stomac. Dar nu vreau să-l gonesc fiindcă e un tip 
inteligent. E adevărat că, de la o vreme încoace, şi-a cam 
luat nasul la purtare. Chiar adineauri îi spuneam: 
„Karamazovii nu sunt nişte netrebnici, orice ai zice tu, ci 
nişte filosofi, fiindcă toţi ruşii adevăraţi sunt filosofi, pe când 
tu, cu toată învăţătura ta, nu eşti filosof, ci mitocan sadea”. 
A rânjit câineşte. Drept care, am adăugat: „De ideibus non 
est disputandum”. Frumos calambur, nu? Cel puţin aşa am 
venit şi eu în contact cu clasicismul! Râse Miţea. 

— Dar de ce crezi că eşti pierdut? Parcă aşa ziceai 
adineauri? Îl întrerupse Aleoşa. 

— De ce sunt pierdut? Hm! De fapt... Vorbind aşa, în 
general, îmi pare rău de Dumnezeu! 

— Ce vrei să zici? 

— Gândeşte-te: aici, în cap, adică în creier, sunt nervi 
(dracu să-i ia...!). Şi tot acolo mai sunt şi nişte fibre subţiri, 
adică nervii au aşa, ca nişte prelungiri şi când fibrele astea 


încep să vibreze... Vezi tu, de câte ori mă uit la ceva, un 
obiect oarecare, fibrele încep să vibreze... Şi, în momentul 
când ele încep să vibreze, apare şi imaginea, nu chiar 
imediat, ci după o clipă. În interval de o secundă apare şi 
clipa - ei, fir-ar al dracului, vreau să zic apare imaginea, 
adică obiectul respectiv, sau un fapt oarecare, dracu mai 
ştie, de aceea mă uit mai întâi şi după aceea gândesc... Şi 
asta numai pentru că există fibrele acelea, nu fiindcă aş 
avea un suflet şi aş fi plăsmuit după chipul şi asemănarea 
nu ştiu cui, acum mi-am dat seama că toate astea sunt 
prostii. Mihail mi-a explicat treaba asta încă de ieri şi parcă 
mi-a trecut un fier roşu prin inimă. Mare lucru şi ştiinţa, 
Aleoşa! Omul viitorului o să fie un om nou, îmi dau seama... 
Şi totuşi, îmi pare rău de Dumnezeu! 

— Foarte bine! Spuse Aleoşa. 

— De ce, pentru că-mi pare rău de Dumnezeu? Chimia, 
frăţioare, chimia! N-ai încotro, preasfinţia-ta, trebuie să te 
dai la o parte, să-i faci loc chimiei să treacă! Nu pot să-ţi 
spun cât îl urăşte pe Dumnezeu Rakitin! Asta-i punctul slab 
al tuturor! Dar îl ascund. Mint, se prefac. Îl întreb: „Ideile 
astea ai de gând să le dezvolţi în foiletoanele tale critice?” 
„Chiar aşa, deschis, zice, nu cred c-au să-mi dea voie”. Şia 
râs. „Şi atunci, zic eu, cum rămâne cu omul? Aşa, fără 
Dumnezeu şi fără viaţa viitoare? Înseamnă că totul e 
permis, că poţi face orice vrei?” „Ce, nu ştiai? Zice şi iar 
începe să râdă. Un om inteligent, zice, poate să facă orice, 
totul îi este îngăduit. Când omul e ager la minte ştie pe 
unde să scoată cămaşa, pe când tu, zice, ai ucis un om şi 
imediat te-au prins ca din oală şi acum, uite, îţi mănânci 
zilele în puşcărie!” Aşa mi-a spus! Porcul! Altădată, pe de- 
alde ăştia ca el îi luam de guler şi-i zvârleam pe uşă afară, 
iar acum stau şi-l ascult. Totuşi, spune şi multe lucruri cu 
cap. Şi ştie să scrie. Acum o săptămână a venit să-mi 
citească un articol; am copiat trei rânduri din el, stai puţin, 
că le am la mine. Miţea scotoci grăbit în buzunarul jiletcii 
din care scoase o fiţuică: „Ca să putem soluţiona această 


problemă, este necesar, în primul rând, ca personalitatea 
noastră să fie pusă în antiteză cu realitatea”. Tu înţelegi 
ceva? 

— Nu, nu înţeleg. 

Aleoşa se uita curios la Miţea, aşteptând să audă ce-i 
spune. 

— Nici eu. E destul de confuz şi de vag. Şi totuşi, e un 
lucru deştept! „Ioată lumea, zice, scrie acum aşa, astea 
sunt exigenţele mediului...” Ce-o fi şi cu mediul ăsta de se 
tem aşa de el? Ştiai că puşlamaua face şi poezii? Ce crezi, a 
cântat în versuri picioruşul Hohlakovei, ha-ha-ha! 

— Am auzit. 

— Ai auzit? Dar versurile le-ai citit? 

— Nu. 

— Le am eu, ţi le citesc îndată. Stai să-ţi spun, că-i o 
dandana întreagă. Mare pungaş! Acum trei săptămâni a 
început să mă ia în săgeți: „Iu, zice, ai căzut în capcană ca 
un nătărău pentru nişte amărâte de trei mii de ruble; ai să 
vezi că eu am să pun mâna dintr-un condei pe o sută 
cincizeci de mii, mă însor cu o văduvioară şi-mi cumpăr o 
casă de piatră la Petersburg”. Şi mi-a povestit că-i trage 
clopotele Hohlakovei. Prea deşteaptă n-a fost ea nici în 
tinereţe, iar acum, la patruzeci de ani, a pierdut şi bruma 
de minte ce o mai avea. „E teribil de sentimentală 
dumneaei, zice, ştiu eu cum să-i cânt în strună ca s-o dau 
gata. lar după ce mă însor cu ea, o iau cu mine la 
Petersburg şi acolo scot un ziar.” Şi-i curgeau balele de 
poftă, libidinosul, dar nu după Hohlakova, ci după cele o 
sută cincizeci de mii de ruble ale ei! Eram gata să-l cred, 
reuşise aproape să mă convingă; mă ţinea în fiecare zi la 
curent: „încă puţin, zice şi cedează”. Nu-şi mai încăpea în 
piele de bucurie. Şi deodată, hait! Îl dă pe uşă afară; 
Perhotin, Piotr Ilici, i-a luat-o înainte, bravo lui! Aş pupa-o 
pe toanta aia pentru că l-a trimis la plimbare. Versurile le-a 
compus pe vremea când venea mereu pe la mine. „Pentru 
prima oară, zice, îmi murdăresc mâinile scriind poezii, dar 


n-am încotro, dacă vreau s-o vrăjesc, asta înseamnă că le 
scriu cu un scop util. Când am să pun mâna pe bănişorii 
imbecilei, am să pot fi de folos societăţii.” Oamenii ăştia 
sunt în stare să găsească o justificare socială pentru orice 
ticăloşie! „Trebuie totuşi să recunoşti, zice, că scriu mai 
bine decât Puşkin al dumitale, pentru că până şi într-o 
poezioară umoristică, aşa cum e asta, am ştiut să strecor o 
aluzie la nedreptatea socială”. În privinţa lui Puşkin sunt de 
acord cu el. Păcat de talentul lui dacă şi l-a irosit în cinstea 
unor picioruşe! Nici nu ştii ce mândru era de versurile sale! 
Ca să vezi cât sunt de ambiţioşi dumnealor! Poezia era 
intitulată Cântec de leac pentru picioruşul bolnav al muzei 
mele. Auzi ce i-a dat prin cap! 

Scump şi dulce picioruş, Mare poznă îmi făcuţi. 

Doctorii-mprejur roiesc, Îţi descântă, te-oblojesc. 

Nu de dragul tău oftez, Pe Puşkin nu-l concurez. 

O ful meu e, vai, căpşorul, Ce nu-mi înţelege dorul. 

Picioruşul, bată-l vina, Numai el e cu pricina! 

Leac de şi-ar afla farsorul, S-ar lumina şi căpşorul! 445) 
Porc, ce mai încolo-ncoace, porc sadea, dar uite ce poezie 
sprinţară a reuşit să facă! Şi a ştiut într-adevăr să strecoare 
şi o idee „socială”! Dar ce-a fost pe el când l-a dat afară! 

Parcă turbase! 

— De altfel, s-a şi răzbunat, îl înştiinţa Aleoşa. A pomenit-o 
într-o corespondenţă de ziar. 

Şi Aleoşa îi spuse în câteva cuvinte cam ce cuprindea 
articolul apărut în ziarul „Ecouri”. 

— Da, cu siguranţă că-i al lui, confirmă Miţea, 
încruntându-se. Numai el putea să scrie aşa ceva. 
Corespondenţele astea... Ştiu... Câte mârşăvii nu s-au scris 
bunăoară pe socoteala Gruşenkăi... Sau despre Katia... Hm! 

Şi începu să se plimbe încolo şi încoace prin odaie cu un 
aer preocupat. 

— Frăţioare, să ştii că nu mai pot să stau mult la tine, 
spuse Aleoşa după câteva clipe de tăcere. Mâine-i o zi de 
cumpănă, o zi mare în viaţa ta: judecata lui Dumnezeu îţi va 


hotări soarta... Şi nu-mi vine să cred că mai poţi fi în stare 
să umbli aşa, de colo-colo şi să vorbeşti câte-n lună şi-n 
stele... 

— Nu, n-ai de ce să te miri, îl întrerupse Miţea impetuos. 
Ce-ai vrea să-ţi spun? Să-ţi vorbesc despre javra aia 
spurcată? Despre ucigaş? Ajunge cât am trăncănit despre 
el. Nici nu vreau să mai aud de scârnăvia aia, fiul 
Smerdiaşciei! Lasă, c-o să-l trăsnească Dumnezeu, ai să 
vezi! Nici un cuvânt mai mult! Se apropie de Aleoşa şi-l 
sărută înduioşat. Îi scânteiau ochii. Rakitin n-ar înţelege, 
începu el cuprins de o exaltare ciudată. Tu însă sunt sigur c- 
ai să mă înţelegi. De aceea te-am şi aşteptat cu atâta 
nerăbdare. Vezi tu, de mult ţineam să stau de vorbă cu tine 
între zidurile astea dărăpănate, dar am trecut sub tăcere 
tocmai ce era mai important: pesemne că nu sosise încă 
sorocul. Am aşteptat până în ultima clipă ca să-mi deschid 
inima faţă de tine. Frăţioare, în aste două luni de când sunt 
aici am simţit trezindu-se la viaţă în sufletul meu un om nou, 
un om nou a înviat în mine! Zăcea zăvorât în adâncul meu şi 
poate că n-ar fi ieşit niciodată la iveală de n-ar fi fost 
lovitura asta de trăsnet. Mă cutremur numai când mă 
gândesc! Ce-mi pasă că voi fi silit să dau cu ciocanul 
douăzeci de ani în şir?... Îţi spun cinstit că asta nu mă 
înspăimântă de fel; singurul lucru de care mă tem e ca nu 
cumva să dispară noul-născut din mine! Acolo, în ocnă, sub 
pământ, poţi foarte bine să găseşti în preajma ta, alături de 
tine, o inimă de om într-un alt ocnaş, un criminal şi să te 
apropii de el, pentru că şi acolo sunt oameni care trăiesc, 
care sunt în stare să iubească şi să sufere! Poţi să 
reînsufleţeşti inima lui amorţită de ocnaş, să te ocupi de el 
ani de zile ca să scoţi, în sfârşit, la lumină din negură un 
suflet mare, o conştiinţa călită prin suferinţe, să faci să 
renască în el un înger, să redai vieţii un erou? Sunt multe, 
foarte multe fiinţe ca astea, sute şi sute şi suntem cu toţii 
vinovaţi faţă de ele! Pentru ce a trebuit oare să visez chiar 
atunci, în momentul acela, „copchilaşul”? „De ce să fie aşa 


sărman acest copchilaş?” Nu crezi c-a fost o prevestire? 
Pentru el, pentru „copchilaş” am să mă duc la ocnă. 
Deoarece fiecare din noi este vinovat pentru toţi. Pentru toţi 
„copchilaşii”, căci există pe lume deopotrivă copii mici şi 
copii mari. Toţi sunt nişte „copchilaşi”. Pentru ei am să mă 
duc la ocnă, fiindcă odată şi odată trebuie să plătească 
cineva pentru toţi. Nu l-am ucis eu pe tata şi totuşi, trebuie 
să mă duc la ocnă. Primesc aceasta suferinţă! Acum mi-am 
dat seama, aici... Între zidurile astea părăginite. Sunt mulţi, 
sute de făpturi omeneşti acolo, în hrube, sub pământ, cu 
ciocanele în mână. O, da, o să fim ferecaţi în lanţuri şi 
văduviţi de libertate, dar din noianul durerii noastre vom 
reînvia pentru bucurie, căci fără ea omul nu poate să 
trăiască, nici Dumnezeu să existe, pentru că Dumnezeu i-a 
dăruit omului bucuria, este privilegiul lui, marele lui 
privilegiu... Fă, Doamne, ca inima omului să se mistuie în 
rugăciuni! Cum aş putea şi trăiesc acolo, sub pământ, fără 
Dumnezeu? Rakitin minte; dacă Dumnezeu va fi izgonit de 
pe faţa pământului, noi îl vom făuri din nou sub pământ! Un 
ocnaş poate şi mai puţin să trăiască fără Dumnezeu decât 
un om liber! Şi atunci noi, vieţuitorii din subterane, vom 
înălța din adâncul pământului un imn tragic lui Dumnezeu, 
în mâna căruia se află bucuria! Slavă lui Dumnezeu şi 
bucuriei sale! Îl iubesc. Miţea rosti cu sufletul la gură 
această fantasmagorică tiradă. Era palid la faţă, îi tremurau 
buzele şi lacrimi i se prelingeau din ochi. 

— Nu, viaţa e bogată, viaţa prisoseşte chiar şi în 
măruntaiele pământului! Continuă el. Nici nu poţi să-ţi 
închipui, Alexei, cât de mult vreau să trăiesc în clipa de 
faţă... Ce neistovită sete de viaţă e-n mine, ce dorinţă de a 
trăi conştient s-a născut în mine, uite-aici, între zidurile 
astea dărăpănate! E ceva ce Rakitin nu poate să înţeleagă, 
el nu râvneşte decât să-şi facă o casă şi să aibă chiriaşi, de 
aceea te aşteptam pe tine. Şi, la urma urmelor, ce înseamnă 
suferinţa? Nu mi-e frică de ea, chiar de ar fi fără sfârşit. 
Altădată m-am temut de ea, acum însă nu mă mai tem. Ştii, 


s-ar putea să nu scot un cuvânt la proces... Simt că am 
strâns în mine destulă putere ca să birui orice suferinţă, 
numai dac-aş putea să-mi spun în fiece moment: exist! 
Îndur mii de cazne, dar exist, mă zvârcolesc în chinuri, dar 
exist! Stau ferecat într-un turn, dar cel puţin trăiesc, văd 
soarele, şi... Chiar dacă nu-l văd, ştiu totuşi că există. Şi 
atâta timp cât ştii că soarele luminează, înseamnă că 
trăieşti. Aleoşa, heruvimule, pe mine filosofia mă omoară, 
dar-ar dracii-n ea! Fratele nostru Ivan... 

— Ce-i cu el? Tresări Aleoşa, luându-i vorba din gură, dar 
Miţea nici nu-l auzi. 

— Vezi tu, înainte vreme nu eram hărțuit de asemenea 
îndoieli, deşi mocneau tăinuite în mine. Poate că tocmai din 
pricină că atâtea şi atâtea gânduri nelămurite clocoteau în 
sufletul meu, mă îmbătăm mereu, săream la bătaie, umblam 
ca turbat. Dinadins probabil mă încăieram cu unul şi cu 
altul, ca să le astâmpăr în mine, să le înăbuş, să le strivesc. 
Ivan nu este ca Rakitin, el îşi ascunde gândurile. Ivan e ca 
un sfinx, tace, tace mereu. Ceea ce mă tulbură mai ales şi 
mă pune pe gânduri e Dumnezeu. Întrebarea asta mă 
frământă tot timpul. Şi dacă totuşi nu există? Dacă e 
adevărat ce spune Rakitin, că Dumnezeu nu este decât o 
ficţiune a omenirii? Şi atunci, dacă Dumnezeu nu există, 
înseamnă că omul e stăpânul pământului, al întregului 
univers. Minunat! Dar mai poate fi virtuos fără Dumnezeu? 
Asta-i întrebarea! Mereu mă întorc în acelaşi punct. Fiindcă 
pe cine va mai iubi atunci omul? Cui îi va fi recunoscător, 
cui îi va înălța imnuri de slavă? Rakitin râde. El susţine că 
poţi iubi omenirea şi fără Dumnezeu. Afirmația asta însă o 
poate face numai un mucos ca el, fiindcă mie nu poate să-mi 
intre în cap. Ce uşoară este viaţa pentru Rakitin. „Mai bine 
te-ai ocupa de extinderea drepturilor cetăţeneşti, mă 
sfătuia el azi, sau ai avea grijă să nu se urce preţurile la 
carne, şi-n felul ăsta ţi-ai dovedi mai eficient dragostea faţă 
de oameni decât cu toată filosofia ta”. Atunci i-am trântit-o 
şi eu de la obraz: „Iu, în schimb, zic, neavând nici un 


Dumnezeu, ai fi în stare să ridici singur preţul cărnii în 
momentul când ai avea posibilitatea s-o faci, ca să câştigi o 
rublă la o para”. S-a înfuriat. Ce înseamnă virtutea, poţi să- 
mi răspunzi, Alexei? Pentru mine, virtutea înseamnă un 
lucru, iar pentru chinez, cu totul altceva; prin urmare, nu 
este o noţiune absolută. Sau nu-i aşa? Ce întrebare perfidă! 
Să nu râzi de mine dacă am să-ţi spun că două nopţi n-am 
putut să închid ochii din cauza ei. Mă mir numai cum pot 
oamenii să trăiască fără să se gândească la asta? 
Deşertăciune! Ivan nu crede în Dumnezeu. El are o ideea 
lui. Şi ideea asta e mai presus de înţelegerea mea. Ivan nu 
vorbeşte niciodată. Îmi face impresia că e francmason. Am 
încercat să discut cu el, dar n-a catadicsit să-mi răspundă. 
Am vrut să sorb apă din izvorul său, dar m-am izbit de 
tăcerea lui. O singură dată am reuşit să scot ceva de la el. 

— Ce anume? Întrebă cu înfrigurare Aleoşa. 

— Tocmai apucasem să-i spun: „Prin urmare, atunci totul e 
permis?” S-a încruntat: „Feodor Pavlovici, zice, tăticul 
nostru era un porc, dar gândea ca un om cu capul pe 
umeri”. Scurt şi cuprinzător! Asta a fost tot. L-a tăiat pe 
Rakitin. 

— Adevărat, confirmă cu amărăciune Aleoşa. Când a fost la 
tine? 

— Lasă asta mai încolo, acum am altceva să-ţi spun. Până 
în momentul ăsta nu ţi-am vorbit niciodată despre Ivan. 
Mereu am tot amânat. Când se va termina toată tevatura şi 
se va pronunţa sentinţa, atunci am să-ţi fac o mărturisire, 
am să-ţi destăinuiesc tot. E ceva cutremurător... Tu ai să fii 
judecătorul meu. Deocamdată însă nu-mi mai pomeni, te 
rog, nimic despre el, sunt obligat să tac. Mă întrebai 
adineauri ce o să fie mâine, adică la proces. Dacă mă crezi, 
nu ştiu absolut nimic 

— Ai stat de vorbă cu avocatul? 

— Halal avocat! I-am spus tot. E un pungaş de mâna întâi 
din capitală, un şmecher fără pereche. Şi el tot un Bernard! 
N-a crezut însă nici un cuvânt. Închipuieşte-ţi, e convins că 


eu am săvârşit crima. Mi-am dat seama numaidecât. În 
cazul ăsta, l-am întrebat eu, de ce aţi acceptat să mă 
apăraţi?” Că mult îmi pasă mie de ei! Au adus şi un doctor, 
vor cu tot dinadinsul să mă scoată nebun. Nici să n-aud de 
aşa ceva! Katerina Ivanovna vrea să-şi facă „datoria” până 
la capăt. Neapărat şi cu orice preţ (Miţea zâmbi cu 
amărăciune). Ce fiinţă crudă! E ca o pisică. Ştie ce-am spus 
despre ea în seara aceea la Mokroe; am spus că atunci când 
e mânioasă nu mai ţine seama de nimic. Au avut grijă să-i 
raporteze. Da, mărturiile s-au înmulţit în ultima vreme, sunt 
puzderie, ca nisipul mării! Grigori îşi menţine declaraţia de 
la început. Omul e cinstit de felul lui, dar prost. Sunt mulţi 
ca el, cinstiţi numai din prostie. Asta este tot o idee a lui 
Rakitin. Grigori mă duşmăneşte. Sunt oameni pe care-i mai 
bine să-i ai duşmani decât prieteni. Mă gândesc, bunăoară, 
la Katerina Ivanovna. Tare mă tem c-o să se apuce să 
povestească mâine la tribunal cum s-a închinat până la 
pământ în faţa mea când i-am dat cele patru mii cinci sute 
de ruble! O să-mi plătească tot, tot, până la ultimul ban. N- 
am nevoie de sacrificiile ei! Ar însemna să-mi crape obrazul 
de ruşine la proces! Nu ştiu cum am să pot rezista. Du-te şi 
vorbeşte cu ea, Aleoşa, roag-o să nu pomenească despre 
asta. Sau crezi că e inutil? La naiba, nu-i nimic, o să tac şi-o 
să înghit! Nu-mi pare rău de ea. Aşa vrea, aşa face. Hoţul o 
să primească răsplata cuvenită. Să vezi ce discurs am să le 
ţin, Aleoşa (şi avu din nou un zâmbet amar). Dar Gruşa... 
Gruşa, Doamne! Pentru ce trebuie să primească suferinţa 
asta? Exclamă el cu lacrimi în ochi. Gândul ăsta mă omoară! 
Mă dau de ceasul morţii când mi-aduc aminte de ea. A fost 
mai înainte pe aici... 

— Mi-a spus. Era tare amărâtă, săraca, din pricina ta... 

— Ştiu. Aşa sunt eu, dracu să mă ia, am o fire păcătoasă. 
Iar am fost gelos! Când să plece însă mi-a părut rău şi am 
sărutat-o. Dar nu i-am cerut iertare. 

— De ce? Se mira Aleoşa. 

Miţea izbucni deodată în râs, înveselit. 


— Să te ferească Dumnezeu, băiete dragă, să ceri 
vreodată iertare femeii pe care o iubeşti, dacă ai greşit 
cumva faţa de dânsa! Mai ales ei, femeii iubite, oricât de 
vinovat te-ai simţi în sinea ta! Femeia, frăţioare, e dracul 
gol, ascultă-mă pe mine; cel puţin în materia asta mă pricep 
şi eu! Încearcă numai să-ţi recunoşti greşeala. „Sunt 
vinovat, iartă-mă, nu fi supărată”, să vezi atunci ce potop de 
reproşuri te aşteaptă! Să nu-ţi închipui cumva c-o sa te 
ierte chiar aşa de lesne, de la bun început, asta în nici un 
caz; o să caute mai întâi să te umilească, o să te facă albie 
de porci, o să-ţi ceară socoteală şi pentru ce-a fost şi pentru 
ce n-a fost, o să-ţi înşire toate păcatele, n-o să uite nimic, 
nimic, ba încă o să mai adauge şi de la ea şi abia după aceea 
o să-ţi acorde, în fine, iertarea. Şi asta când s-ar întâmpla să 
ai de-a face cu cea mai blândă dintre ele! O să 
scormonească până şi lucrurile de mult îngropate şi o să-ţi 
arunce totul în cap. Şi toţi aceşti îngeri, fără de care n-am 
putea trăi, sunt la fel; în fiecare, fără excepţie, mocneşte 
dorinţa sălbatică de a jupui omul de viu! Vezi tu, dragul 
meu, ca să-ţi vorbesc pe şleau şi absolut sincer, asta-i soarta 
oricărui om cumsecade: să stea sub papucul unei femei. Cel 
puţin aşa cred eu şi nu este numai o părere, ci e un lucru pe 
care-l simt. Bărbatul trebuie să fie mărinimos. Poate s-o 
facă fără să se înjosească. Nu e ceva care să-l înjosească, 
oricine ar fi el, un erou sau chiar un Cezar. Şi totuşi, să nu 
ceri niciodată iertare, niciodată şi pentru nimic în lume. Să 
nu uiţi niciodată deviza asta; as-cultă-l pe fratele tău, Miţea, 
care şi-a frânt gâtul din pricina unei femei. Nu, decât să-i 
cer iertare Gruşei, mai bine voi căuta să răscumpăr într-un 
fel sau altul râul pe care i l-am făcut. O venerez, Aleoşa, am 
un adevărat cult pentru ea. Dar ea nu-şi dă seama, nu, toti 
se pare că n-o iubesc cât ar trebui. Şi mă chinuieşte, nu ştii 
cât mă chinuieşte cu dragostea ei. Ce a fost mai înainte nu 
era nimic! Înainte mă răscoleau numai şerpuirile drăceşti 
ale trupului său, pe când acum sufletul meu s-a îngemănat 
cu alei şi prin ea am devenit alt om! Crezi c-au să ne dea 


voie să ne căsătorim? Altfel am să mor de gelozie, zi de zi 
am să mă perpelesc... Ce ţi-a spus despre mine? 

Aleoşa îi împărtăşi, vorbă cu vorbă, mărturisirile pe care le 
făcuse Gruşenka. Miţea îl ascultă atent, cerându-i să repete 
încă o dată unele lucruri şi se arătă satisfăcut. 

— Va să zică, nu e supărată că sunt gelos! Exclamă el. Ca 
să vezi ce înseamnă femeia! „Şi eu am o inimă crudă.” Uf, 
ador femeile crude, deşi gelozia lor mă exasperează! Să 
vezi cum 0 să ne scoatem ochii unul altuia! Dar de iubit am 
s-o iubesc cum n-am iubit încă pe nimeni. Crezi c-au să ne 
lase să ne cununăm? Oare ocnaşii au voie să se 
căsătorească? E o problemă. Şi fără ea nu pot să trăiesc. 
Miţea începu din nou sa se plimbe încruntat prin odaie. Se 
făcea din ce în ce mai întuneric. Pe chipul său apăru subit o 
vădită îngrijorare. Un secret, aşa zicea, c-ar fi un secret la 
mijloc! Şi c-am fi urzit în trei împotriva sa un complot în 
care-i amestecată şi „Katka”... Nu, Gruşenka, nu, iubito, e 
vorba de altceva. Aici ai dat greş, te-ai înşelat ca o 
muieruşcă prostuţă! Aleoşa, dragul meu, acum, fie ce-o fi, 
am să-ţi destăinuiesc secretul nostru! 

Se uită în toate părţile şi, apropiindu-se de Aleoşa care 
stătea în picioare, în faţa lui, începu să-i şoptească misterios 
la ureche, deşi n-avea cine să-i audă - bătrânul gardian 
moţăia într-un colţ, iar santinelele erau prea departe. 

— Am să-ţi dezvălui secretul, murmură Miţea precipitat, în 
orice caz, ţi l-aş fi spus mai încolo; cum aş putea, oare, să 
fac ceva fără tine? Tu eşti toată nădejdea mea. Ivan ne este 
superior, recunosc, dar pentru mine tu eşti un heruvim. 
Numai tu poţi să hotărăşti. Cine ştie dacă nu eşti tu cel mai 
desăvârşit dintre noi, dacă nu eşti mai presus şi decât Ivan! 
Vezi tu, aici e nevoie de conştiinţă, de o conştiinţă 
superioară, e vorba de un lucru mult prea grav ca să pot 
ajunge singur la o soluţie, de aceea am tot amânat, ca să mă 
sfătuiesc şi cu tine. Totuşi, e încă prea devreme ca să luăm o 
hotărâre, trebuie să aşteptăm sentinţa; după pronunţarea 
sentinţei, te las pe tine să-mi pecetluieşti soarta. 


Deocamdată, nu e nevoie să-ţi spui părerea; eu am să-ţi 
arăt despre ce e vorba, tu n-ai altceva de făcut decât să mă 
asculţi, fără să decizi nimic. Ascultă numai şi taci. N-am să-ţi 
dezvălui chiar tot. Am să mă rezum numai la ideea 
esenţială, fără să intru în prea multe detalii, dar încă o dată 
te rog să taci. Nimic, nici o întrebare. Nici un gest, eşti de 
acord? Dar, Doamne, ce facem cu ochii tăi? Mă tem c-am să 
citesc în ei lămurit ce gândeşti, chiar dac-ai ţine gura 
încleştată! Nu ştii ce frică mi-e de ei! Ascultă, Aleoşa, Ivan 
îmi propune să fug. Las amănuntele deoparte; totul a fost 
prevăzut punct cu punct, lucrurile se pot aranja. Taci, nu 
spune nimic! Să plec în America, împreuna cu Gruşa. Fără 
ea n-aş putea să trăiesc! Fiindcă dacă n-au s-o lase să vină 
cu mine? Ştiu eu dacă ocnaşii au voie să se însoare? Ivan 
zice că nu. Şi atunci ce am să mă fac sub pământ fără 
Gruşa, toată ziua cu ciocanul în mână? O să-m fărâm capul 
cu el şi o să termin! Pe de altă parte, mai e şi conştiinţa; 
cum rămâne cu ea? Ar însemna să fug de suferinţă, nu-i 
aşa? Mi s-a arătat un semn şi eu l-am nesocotit, mi s-a 
deschis în faţă calea ispăşirii şi eu am dat bir cu fugiţii. Ivan 
spune că în America, dacă eşti un om capabil, poţi fi mult 
mai util decât mucezind într-o hrubă. Bine şi atunci cum 
rămâne cu imnul nostru subpământean? Şi apoi, cemă 
aşteaptă în America? Iarăşi deşertăciunea! De altfel, cred 
că şi acolo trebuie să fie destulă şarlatanie. Să fug numai ca 
să scap de suferinţă? [i-am spus toate astea, Alexei, pentru 
că tu eşti singurul om care poate să priceapă, nimeni altul 
n-ar pune nici un temei pe cuvintele mele; cu oricine aş fi 
vorbit aşa cum am vorbit cu tine despre imn, ar fi zis că-mi 
pierd vremea cu tâmpenii ori că aiurez. Toată lumea ar 
crede fie că sunt lovit cu leuca, fie c-am căpiat. Nici n-am 
înnebunit însă şi nici prost nu sunt. Ivan înţelege şi el ce i- 
am spus despre imn, da, înţelege, dar nu vrea să-mi 
răspundă nimic, e mut. Nu crede în imn. Taci, taci; citesc în 
ochii tăi că ai şi hotărât! Nu încă, te rog, cruţă-mă, nu pot 
să trăiesc fără Gruşa, aşteaptă până la proces! Miţea rosti 


ultimele cuvânt ca ieşit din minţi. Îl ţinea pe Aleoşa de 
umeri şi-l sorbea din ochi cu o privire lacomă, înfrigurată. 
Tu ce crezi, ocnaşii au voie să se căsătorească? Întrebă el 
pentru a treia oară, ca şi cum ar fi aşteptat de la el 
dezlegarea. 

Aleoşa îl asculta din ce în ce mai mirat. Era zguduit până 
în adâncul sufletului. 

— Aş vrea să te întreb ceva, zise el. Ivan ţine mult la ideea 
asta? De la cine a pornit? 

— De la el. Ivan a venit cu invenţia asta şi insistă mereu! 
De când sunt aici n-a fost niciodată la mine; abia acum o 
săptămână m-am pomenit cu el din senin şi, cum a intrat pe 
uşă, mi-a şi împărtăşit planul lui. Se ţine de capul meu. Nu 
c-ar încerca să mă înduplece, ci pur şi simplu îmi ordonă. 
Nici nu se gândeşte măcar că s-ar putea să nu-i dau 
ascultare, deşi mi-am deschis sufletul, aşa cum am făcut şi 
faţă de tine şi i-am vorbit şi lui despre imn. Mi-a spus cum a 
pus totul la cale şi c-a avut grijă să culeagă informaţii cât 
mai precise. Dar asta rămâne pe altă dată. Evadarea mea e 
singurul lucru care-l interesează în momentul actual, a 
ajuns un fel de obsesie pentru el. „Chezăşia, zice, în cazul 
de faţă sunt banii; îţi dau zece mii pentru evadare şi 
douăzeci de mii ca să trăieşti în America. Cu zece mii, zice, 
o să pregătim o evadare clasa întâi.” 

— Şi ţi-a atras atenţia să nu-mi spui nimic? Întrebă din nou 
Aleoşa. 

— Să nu suflu o vorbă nimănui, dar mai ales ţie! În nici un 
caz, tu nu trebuia să afli. Se teme, probabil, să nu-mi stai în 
drum ca o remuşcare; ştie că tu eşti conştiinţa mea. Să nu 
mă dai de gol că ţi-am vorbit despre intenţiile lui. Vezi să nu 
scapi vreun cuvânt. 

— Ai dreptate, încuviinţă Aleoşa. Nu poţi să iei nici o 
hotărâre înainte de a cunoaşte sentinţa. După proces ai să 
vezi ce-i de făcut; omul nou-născut, pe care-l simţi în 
adâncul tău va ieşi în sfârşit la iveală şi el va avea ultimul 
cuvânt. 


— Omul nou sau poate un Bernard care va decide după 
tipicul Bemarzilor! Mi se pare uneori că şi eu sunt o 
sămânță bicisnică de Bernard! Strâmbă din buze cu 
amărăciune Miţea. 

— Dar se poate, frăţioare, să nu mai ai nici o speranţă? 
Crezi într-adevăr că n-o să-ţi poţi dovedi dreptatea la 
proces? 

Miţea dădu din umeri, parcă puţin iritat şi clătină din cap. 

— Aleoşa, trebuie să pleci, băieţaş! Spuse el tresărind. I- 
auzi ce gură face directorul în curte, acuşi ne pomenim cu 
el aici. E târziu, am încălcat regulamentul. Sărută-mă 
repede şi fă-mi cruce, dragul meu, fă-mi cruce, ca să pot 
duce crucea pe care o am de purtat mâine... 

Fraţii se îmbrăţişară şi se sărutară. 

— Ştii că Ivan, rosti deodată Miţea... Mă îndeamnă să 
evadez, deşi crede că eu am ucis! Şi un zâmbet dureros îi 
pecetlui gura. 

— L-ai întrebat tu ce crede? 

— Nu, nu i-am întrebat. Mă gândeam s-o fac, dar n-am 
îndrăznit. N-am avut curaj. Nici nu-i nevoie: am citit în ochii 
lui. Hai, la revedere! 

Se sărutară încă o dată în fugă, dar nici nu apucă bine 
Aleoşa să iasă pe uşă, că Miţea îl întoarse din drum. 

— Stai, Aleoşa, stai aşa în faţa mea! 

Îl apucă iarăşi de umeri. Era nespus de palid, atât de palid, 
încât, cu tot întunericul din încăpere, se vedea că se 
schimbase la faţă. Buzele îi tremurau şi se uita drept în 
ochii lui Aleoşa. 

— Aleoşa, să-mi spui cinstit adevărul adevărat, ca în faţa 
lui Dumnezeu: tu ce crezi, am ucis sau nu? Vreau să ştiu ce 
crezi tu; da sau nu? Să-mi spui adevărul curat, sa nu mă 
minţi! Strigă el pătimaş. 

Aleoşa se cutremură înfiorat, ca şi când i-ar fi trecut un 
cuţit prin inimă. 

— Dar ce ţi-a venit?... Îngăimă el pierdut. 


— Adevărul, spune-mi adevărul, să nu mă minţi! Stărui 
Miţea. 

— N-am crezut nici o clipă c-ai putea fi ucigaşul, mărturisi 
într-o izbucnire Aleoşa, cu un tremur în glas, ridicând mâna 
în sus, ca şi cum l-ar fi luat martor pe Dumnezeu. 

O fericire nemărginită lumină faţa lui Miţea. 

— Îţi mulţumesc! Rosti el tărăgănat, suspinând ca şi când 
s-ar fi trezit dintr-un leşin. Parcă mi-ai dat viaţă... Nu ştiu 
dacă ai să mă crezi, dar până acum m-am temut să te 
întreb, pe tine, tocmai pe tine! Hai, du-te! Mă simt acum 
înarmat pentru ziua de mâine, să-ţi dea Dumnezeu 
sănătate! Du-te acum, du-te! lubeşte-l pe Ivan! Strigă Miţea 
în urma lui. 

Plecând, Aleoşa avea obrajii scăldaţi în lacrimi. Îndoiala 
cumplită ce mocnea în sufletul lui Miţea, lipsa de încredere 
pe care o dovedea chiar faţă de el, îi dezvălui dintr-o dată 
prăpastia fără fund în care se zvârcolea, mistuit de durere 
şi cruntă disperare, nefericitul său frate - prăpastie ale 
cărei adâncuri ameţitoare Aleoşa nu le întrezărise până 
atunci. O milă profundă, neţărmurită îl copleşi, sleindu-l 
într-o clipă de puteri. Inima îi sângera, sfâşiată. Îşi aminti 
cuvintele pe care Miţea i le strigase la sfârşit: „lubeşte-l pe 
Ivan!” Tocmai la el se ducea. De dimineaţă încă îşi pusese în 
gând să dea neapărat ochi cu el. Ivan îl neliniştea tot atât 
de mult ca şi Miţea şi mai mult ca oricând acum, după ce 
stătuse de vorbă cu deţinutul. 

V- NU EŞTI TU... NU EŞII IU...! 

Ca să meargă la Ivan trebuia să treacă prin faţa casei în 
cart locuia Katerina Ivanovna. Ferestrele erau luminate. 
Aleoşa îşi încetini pasul şi se decise să intre. N-o văzuse pe 
Katerina Ivanovna de mai bine de o săptămână şi se gândea 
că poate Ivan se afla la dânsa, dat fiind că a doua zi Miţea 
avea de trecut printr-o atât de grea încercare. Sună şi, în 
timp ce suia scara abia luminată de un felinar chinezesc, 
văzu pe cineva coborând treptele. Nu-şi dădu seama decât 


în momentul când ajunse în dreptul lui că era Ivan. Fusese, 
prin urmare, la Katerina Ivanovna. 

— Ah, tu erai!... Spuse Ivan Feodorovici rezervat. La 
revedere. 'Te duci la dânsa? 

— Da. 

— Nu te-aş sfătui. E „nervoasă” şi mi-e teamă c-ai s-o 
tulburi şi mai tare. 

— Nu, nu! Se auzi o voce şi în aceeaşi clipă uşa se dădu de 
perete. Ai fost pe la el, Alexei Feodorovici? 

— Da, am fost la închisoare. 

— Ai să-mi spui ceva din partea lui? Intră, Aleoşa. Şi 
dumneata, Ivan Feodorovici, vino înapoi: Neapărat - auzi? 

— Neapărat! 

Glasul Katei era atât de poruncitor, încât Ivan Feodorovici, 
după ce stătu o clipă în cumpănă, se hotări să urce din nou 
treptele împreună cu Aleoşa. 

— A tras cu urechea! Bombăni el iritat, ca pentru sine, dar 
Aleoşa îl auzi. Dacă-mi dai voie, am să rămân cu paltonul pe 
mine, spuse el intrând în salon. Nu, mulţumesc, nu stau. De 
altfel, n-am să mai zăbovesc decât un minut. 

— Ia loc, Alexei Feodorovici, îl pofti Katerina Ivanovna, 
care rămase în picioare. 

Nu părea să se fi schimbat prea mult în ultimele două luni, 
doar în ochii ei negri ardea acum o văpaie sinistră. Aleoşa 
avea să-şi amintească mai târziu că-n seara aceea i se 
păruse extraordinar de frumoasă. 

— Ce ţi-a spus să-mi comunici? 

— Atâta tot, rosti Aleoşa, privind-o drept în ochi. Să cauţi 
să te menajezi şi să nu pomeneşti nimic la proces de... 
(Aleoşa se poticni) de ceea ce s-a petrecut între voi... Atunci 
când v-aţi cunoscut... În oraşul acela. 

— Aha, să nu spun că m-am închinat până la pământ 
pentru banii aceia! Îşi aminti ea, râzând cu amărăciune. 
Pentru cine i-e teamă, pentru el sau pentru mine? Ce crezi? 
Îmi cere să menajez - dar pe cine? Pe el sau pe mine? 
Răspunde, Alexei Feodorovici. 


Aleoşa o privea încordat, căutând să înţeleagă ce vrea. 

— Şi pe dumneata şi pe el, răspunse el încet. 

— Asta este! Răbufni ea cu ură, înroşindu-se toată. 
Dumneata încă nu mă cunoşti, Alexei Feodorovici! Continuă 
apoi pe un ton ameninţător. Şi nici eu n-am ajuns încă să mă 
cunosc prea bine. Cine ştie cu ce ochi ai să mă priveşti după 
interogatoriul de mâine! O să fii, poate, în stare să mă sfâşii 
în bucăţi. 

— Să spui cinstit adevărul, zise Aleoşa, asta-i tot ce ţi se 
cere. 

— Femeia de multe ori e necinstită, rosti ea printre dinţi. 
Nu e nici un ceas de când credeam c-o să-mi fie groază 
numai să mă ating de tâlharul acela... ca de o năpârcă... Şi 
totuşi, nu! A rămas încă şi acum tot un om pentru mine! Dar 
să fie chiar adevărat că el a ucis? Ela ucis într-adevăr? 
Strigă ea isteric, întorcându-se brusc spre Ivan Feodorovici. 

Aleoşa îşi dădu seama că-i mai pusese această întrebare, 
poate chiar cu puţin înainte de venirea lui, că nici atunci nu 
era pentru prima, ci pentru a suta oară probabil că i-o 
punea şi ca, până la urmă, ajunseseră să se certe. 

— Am fost la Smerdeakov... Tu, numai tu ai căutat să mă 
convingi că-i un paricid! Şi am crezut, fiindcă mi-ai spus tu! 
Continuă ea, adresându-se mai departe lui Ivan 
Feodorovici. Acesta schiţă un zâmbet forţat. 

Aleoşa tresări surprins când o auzi pe Katerina Ivanovna 
spunându-i: tu. Nici nu bănuise până atunci că relaţiile 
dintre ei le îngăduiau să se tutuiască. 

— Ajunge! I-o reteză Ivan. Mă duc. Am să mai trec mâine 
şi, întorcându-se pe loc, ieşi din odaie şi se îndreptă sprfe 
capul scării. 

Katerina Ivanovna îl apucă de ambele mâini pe Aleoşa cu 
un gest autoritar. 

— Du-te după el! Caută să-l ajungi! Nu-l lăsa singur nici o 
clipă, şopti ea precipitat. E nebun. Ce, nu ştiai? Nu e-n toate 
minţile. Are febră cerebrală, delirează! Mi-a spus doctorul, 
du-te, du-te repede după ti... 


Aleoşa sări ca împins de un resort şi fugi după Ivan care 
nu apucase să facă nici cincizeci de paşi pe uliţă. 

— Ce vrei? Întrebă el când Aleoşa îl ajunse din urmă. Te-a 
trimis după mine fiindcă sunt nebun? Ştiu totul pe dinafară, 
adăugă el iritat. 

— Exagerează, fireşte, dar totuşi are dreptate să spună că 
eşti bolnav, răspunse Aleoşa. Mă uitam la tine adineauri, 
când eram sus şi într-adevăr ai o figură de om bolnav, da, 
da, bolnav, Ivan! 

Ivan îşi văzu mai departe de drum, fără să se oprească. 
Aleoşa se ţinu după el. 

— Spune-mi, Alexei Feodorovici, tu ştii cum înnebunesc 
oamenii? Îl întrebă din senin Ivan, cu o voce schimbată, 
potolită, fără urmă de enervare; dimpotrivă, tonul lui 
mărturisea cea mai candidă curiozitate. 

— Să-ţi spun drept, habar n-am; cred, totuşi, că există 
diverse forme de nebunie. 

— Poţi să-ţi dai seama singur că eşti pe cale să-ţi pierzi 
minţile? 

— Bănuiesc că în asemenea cazuri nu mai eşti chiar atât 
de lucid ca să poţi observa singur, răspunse mirat Aleoşa. 

Ivan tăcu câteva clipe. 

— Dacă vrei să putem sta de vorbă, schimbă, te rog, 
subiectul! Spuse el deodată răstit. 

— Era să uit, am o scrisoare pentru tine, îl anunţă timid 
Aleoşa, scoțând din buzunar şi înmânându-i răvaşul Lizei. 

Tocmai ajunseseră în dreptul unui felinar. Ivan recunoscu 
numaidecât scrisul. 

— A, e de la drăcuşorul acela, rânji el răutăcios şi, fără să 
mai deschidă plicul, îl rupse în bucăţi pe care le aruncă în 
vânt. Hârtioarele se risipiră care încotro. Nici măcar n-a 
împlinit şaisprezece ani şi se şi oferă! Spuse el dispreţuitor, 
mergând mai departe. 

— Cum adică? Exclamă Aleoşa. 

— Cum? Foarte simplu. Aşa cum se oferă femeile pierdute. 


— Cum poţi să vorbeşti aşa, Ivan?! Îi luă apărarea Aleoşa. 
Nu e decât un copil, se poate să insulţi, să înjoseşti un copil! 
E bolnavă, sărăcuţa, tare bolnavă, mi-e teamă că n-o să 
rămână zdravănă la minte... N-aveam încotro, trebuia să-ţi 
înmânez scrisoarea... Şi eu, care aşteptam un cuvânt de la 
tine, ceva... ca s-o pot scăpa. 

— N-ai ce aştepta de la mine. O fi ea copil, eu însă, în orice 
caz, nu sunt dădaca ei. Taci, Alexei, nu insista! Nu mă 
interesează. 

O bucată de vreme, niciunul, nici celălalt nu mai spuse 
NIMIC. 

— Acum toată noaptea o să se roage la Maica Domnului ca 
s-o înveţe ce să facă mâine la proces, rosti sarcastic Ivan, cu 
înverşunare. 

— Vorbeşti despre... Katerina Ivanovna? 

— Da. În ce postură să apară: în chip de geniu bun, sau ca 
o cobe pentru Mitenka? Cu lacrimi în ochi are să roage 
pronia cerească s-o lumineze. Fiindcă, vedeţi 
dumneavoastră, dânsa nu ştie ce cale să aleagă, n-a avut 
încă timp să se gândească! Şi asta mă ia drept dădacă, ar 
vrea s-o leagăn în braţe şi s-o adorm! 

— Katerina Ivanovna te iubeşte, observă Aleoşa cu o 
umbră de melancolie. 

— Se prea poate. Numai că eu n-am nici un chef. 

— Suferă. De ce îi spui... Uneori... Cuvinte care-i întreţin 
speranţele? Îl dojeni cu sfială Aleoşa. Fiindcă ştiu că i-ai dat 
speranţe... lartă-mă că-ţi vorbesc aşa, se grăbi el să se 
scuze. 

— Nu pot să fac ceea ce ar trebui, adică să rup definitiv cu 
dânsa şi să dau cărţile pe faţă! Răspunse iritat Ivan. Sunt 
nevoit să aştept pronunţarea. Dacă rup cu ea în momentul 
ăsta, ca să se răzbune, ar fi în stare ă-i dea la cap 
banditului, pentru că-l urăşte şi ştie foarte bine că-l urăşte. 
E numai minciună, minciună şi iar minciună! Atâta timp cât 
n-am rupt încă legăturile şi mai poate spera, n-o să-i facă 
nici un rău criminalului, ştiind cât de mult ţin să-l scap din 


impasul ăsta. Ah, numai de s-ar pronunţa odată şi 
blestemăţia aceea de sentinţă! 

Epitetele „criminal!” şi „bandit”, aplicate lui Miţea, avură 
un ecou dureros în sufletul lui Aleoşa. 

— Dar cum ar putea să-i dea la cap lui Miţea? Întrebă el, 
cântărind în minte cuvintele lui Ivan. Ce poate, oare, să 
spună ca să-l nenorocească pe fratele nostru? 

— Tu n-ai de unde să ştii. Deţine un act scris de mâna lui 
Miţea, un document care dovedeşte cu cea mai mare 
precizie că el l-a omorât pe Feodor Pavlovici. 

— Imposibil! Strigă Aleoşa. 

— Cum imposibil? L-am citit cu ochii mei. 

— Nu se poate să existe un document ca ăsta, repetă cu 
înfocare Aleoşa. Nu se poate, din moment ce nu este el 
ucigaşul. Nu l-a ucis elpe tata, nuel! 

Ivan Feodorovici se opri brusc. 

— Şi atunci, după părerea dumitale, cine este ucigaşul? 
Întrebă el glacial, pe un ton cât se poate de arogant. 

— Ştii tu cine, răspunse domol, dar convins, Aleoşa. 

— Cine? Crezi cumva în fabula cu cretinul acela epileptic 
Smerdeakov? 

Aleoşa se simţi străbătut de un fior din creştet până-n 
tălpi. 

— Ştii tu cine... şopti el din nou, istovit de puteri, cu 
suflarea tăiată. 

— Cine, cine? Strigă furios Ivan. 

Toată stăpânirea de sine pe care o dovedise până atunci îl 
părăsise într-o clipă. 

— Eu nu ştiu decât atât, continuă tot în şoaptă Aleoşa. Pe 
tata nu tu l-ai ucis! 

Ivan rămase ca împietrit. 

— Nu tu! Cum adică nu tu? 

— Nu tu l-ai ucis pe tata, nu tu! Repetă hotărât Aleoşa. 

Tăcură şi unul şi altul, câteva clipe. 

— Asta ştiu şi eu că nu l-am ucis pe bătrân! Aiurezi? 
Întrebă Ivan cu o umbră de zâmbet crispat. 


Se uita la Aleoşa cu o privire sfredelitoare. Se opriseră 
tocmai sub un felinar. 

— Şi, cu toate astea, Ivan, de câte ori nu ţi-ai spus că tu 
eşti ucigaşul... 

— Când am spus?... Eu am fost la Moscova... Când am 
spus? Bâigui pierdut Ivan. 

— De câte ori, în aceste două luni de restrişte, când 
rămâneai singur, nu ţi-ai spus că tu eşti vinovatul, continuă 
Aleoşa cu acelaşi glas molcom, dar limpede ca şi mai 
înainte. Părea că vorbeşte ca în transă, mânat de o voinţă 
străină, supunându-se unei implacabile porunci. Te-ai 
acuzat singur şi ai recunoscut în sinea ta ca numai tu eşti 
ucigaşul. Dar nu l-ai ucis tu, nu, te înşeli, nu eşti tu 
criminalul, auzi? Nu tu! Dumnezeu mă trimite să-ţi spun. 

Tăcură amândoi îndelung; un minut întreg, niciunul din ei 
nu mai rosti un cuvânt. Se priveau ochi în ochi, amândoi 
palizi la faţă. Deodată, Ivan începu să tremure şi-şi înfipse 
degetele în umărul lui Aleoşa. 

— Ai fost la mine! Şuieră el printre dinţi. Ai fost la mine în 
noaptea când a venit... Mărturiseşte... L-ai văzut, nu-i aşa 
că l-ai văzut? 

— De cine-i vorba... de Miţea? Întrebă Aleoşa nedumerit. 

— Nu de el, dă-l dracului de bandit! Urlă Ivan ca scos din 
minţi. Ştiai că el vine la mine? Cum ai aflat? Spune! 

— Care el? Nu ştiu despre cine vorbeşti, îngăimă Aleoşa 
speriat. 

— Ba ştii... Altfel, cum ai fi... Nu se poate să nu ştii... 
Luându-şi seama deodată, făcu un efort să se stăpânească. 

Stătea locului, ca şi când ar fi cumpănit ceva în minte. Un 
surâs ciudat îi schimonosea gura. 

— Frăţioare, continuă Aleoşa cu un tremur în glas, ţi-am 
spus asta ştiind că ai încredere în mine. Ţi-am spus acum o 
dată pentru totdeauna: nu e şti tu ucigaşul, nu e ştitu! 
Auzi? O dată pentru totdeauna! Dumnezeu m-a îndemnat să 
ţi-o spun, chiar dacă din clipa asta ar fi să mă urăşti toată 
viaţa... 


Ivan Feodorovici izbuti, în sfârşit, să-şi redobândească 
sângele rece. 

— Alexei Feodorovici, zise el cu un zâmbet glacial, ştii 
foarte bine că niciodată n-am putut să sufăr proorocii şi 
epilepticii şi cu atât mai puţin pe trimişii lui Dumnezeu. Din 
momentul ăsta nu mai vreau să am de-a face cu dumneata 
nici acum, nici în vecii vecilor. Drumurile noastre se despart 
aici, la răscruce, te rog să pleci imediat. De altfel, mi se 
pare că asta e chiar ulicioara ce duce acasă la dumneata. Şi 
mai ales fereşte-te să vii cumva la mine astăzi! Ai auzit? 

Ivan se întoarse şi porni mai departe cu paşi apăsaţi, fără 
să se mai uite îndărăt. 

— Frăţioare! Strigă după el Aleoşa. Dacă ţi se întâmpla 
ceva azi, gândeşte-te întâi şi întâi la mine...! 

Ivan însă nu mai catadicsi să-i răspundă. Aleoşa rămase în 
colţul străzii, lângă felinar, până ce fratele său se mistui în 
noapte. Abia atunci se urni din loc, îndreptându-se agale 
spre casă. 

Nici el, nici Ivan Feodorovici, nu voiseră să locuiască în 
casa pustie a lui Feodor Pavlovici şi şedeau acum separat. 
Aleoşa închiriase o cameră mobilată la nişte cetăţeni din 
oraş, iar Ivan Feodorovici se instalase într-o casă arătoasă, 
proprietatea unei văduve de funcţionar cu oarecare avere, 
unde ocupa un apartament spaţios şi destul de confortabil, 
atâta doar că locuia cam departe de centru. Treburile 
gospodăreşti le făcea o băbuţă, o femeie tare bătrână, 
surdă ca o ciubotă şi cam beteagă din pricina 
reumatismului, care se culca cu găinile şi se scula la şase 
dimineaţa. În ultimele două luni, Ivan Feodorovici devenise 
foarte puţin pretenţios şi-i plăcea singurătatea. Până şi 
odaia în care dormea şi-o deretica singur, iar în celelalte 
încăperi nu intra decât foarte rar. Sosind acasă, apucă 
şnurul clopoţelului de la poartă, dar în aceeaşi clipă se 
răzgândi. Se simţea încă fremătând de indignare şi tremura 
scuturat de fiori din creştet până-n tălpi. Lăsă din mână 
şnurul, scuipă şi se întoarse în loc, întinzând din nou pasul 


la drum, spre celălalt capăt al oraşului, unde, la o depărtare 
de două verste de casa lui, se afla o coşmelie de bârne, 
povârnită într-o rână; acolo şedea acum Maria 
Kondratievna, fosta vecină a lui Feodor Pavlovici, aceea care 
venea mereu la el, la bucătărie, după câte un castron de 
supă şi căreia Smerdeakov îi cânta din ghitară. Îşi vânduse 
căscioara şi se mutase cu maică-sa într-un fel de bojdeucă 
ţărănească, unde după moartea lui Feodor Pavlovici se 
aciuase şi Smerdeakov, grav bolnav. La el se ducea acum 
Ivan Feodorovici, mânat de un imbold ce se trezise în el 
brusc, dar irezistibil. 

VI - PRIMA ÎNTREVEDERE CU SMERDEAKOV. 

Era pentru a treia oară că se ducea la Smerdeakov de 
când se întorsese de la Moscova. După nenorocire, dăduse 
pentru prima oară ochi cu feciorul şi stătuse de vorbă cu el 
chiar în ziua când sosise în oraş; mai fusese apoi o dată pe 
la Smerdeakov, două săptămâni mai târziu. Pe urmă, adică 
după cea de-a doua întrevedere, nu-şi mai făcuse drum pe 
acolo, aşa că trecuse o lună şi mai bine de când nu-l mai 
văzuse şi nici nu mai auzise nimic despre dânsul. Ivan 
Feodorovici se înapoiase de la Moscova la cinci zile după 
moartea tatălui sau, aşa încât nu mai apucase să-l vadă nici 
măcar în coşciug, deoarece bătrânul fusese înmormântat 
chiar în ajun. Întârzierea se datora faptului că Aleoşa, 
neştiind unde să-l anunţe printr-o depeşă, se gândise să 
apeleze la Katerina Ivanovna, care nu-i cunoştea nici ea 
adresa şi telegrafiase la rândul său surorii şi mătuşii sale, 
fiind sigură că Ivan Feodorovici se va duce pe la ele imediat 
ce va sosi în localitate. Acesta însă nu se învrednicise să le 
viziteze decât după patru zile şi cum citise telegrama, fără 
să mai piardă o clipă, pornise la drum, grăbindu-se să se 
înapoieze acasă. Primul om cu care se văzuse la noi, în oraş, 
fusese Aleoşa. În cursul discuţiei pe care o avuseseră 
împreună, Ivan Feodorovici constatase, spre marea sa 
mirare, că mezinul nu avea nici cea mai mică suspiciune în 
privinţa lui Miţea, fiind absolut convins că ucigaşul nu putea 


fi decât Smerdeakov - ceea ce era în deplină contradicţie cu 
opinia publică din oraşul nostru. Ivan stătuse apoi de vorbă 
cu ispravnicul şi cu procurorul şi aflase în amănunţime 
împrejurările arestării şi acuzaţiile aduse lui Miţea. Cu atât 
mai mult fusese surprins de convingerea lui Aleoşa, deşi era 
încredinţat fără îndoială că se datora dragostei frăţeşti ce 
se revărsase acum în toată plenitudinea ei şi compătimirii 
pentru soarta lui Miţea, la care - după cum ştia el - Aleoşa 
ţinea foarte mult. Şi fiindcă veni vorba de sentimente, 
trebuie să spunem o dată pentru totdeauna că Ivan nu avea 
nici cea mai mică afecţiune pentru Dmitri, pe care nu putea 
să-l sufere; cel mult dacă simţea uneori un fel de milă 
pentru el, o milă însă amestecată cu un dispreţ adânc ce se 
îngemăna cu dezgustul. Totul la Miţea, începând cu 
înfăţişarea, îi trezea antipatia, iar dragostea Katerinei 
Ivanovna pentru el i se părea pur şi simplu revoltătoare. Se 
dusese totuşi să-l vadă pe Miţea la închisoare chiar în ziua 
când sosise în oraş şi această întrevedere, departe de a-i 
zdruncina certitudinea că era într-adevăr vinovat, nu făcuse 
decât să i-o consolideze. Îl găsise pe fratele său agitat, într- 
o stare de surescitare maladivă. Miţea era foarte volubil, 
deşi părea distrat, cu gândurile împrăştiate; îl acuza mereu 
pe Smerdeakov şi se încurca la tot pasul. Insista mai ales 
asupra celor trei mii de ruble de care îl „jecmănise” 
răposatul. „Erau banii mei, banii mei, repeta el într-una. Şi 
chiar dacă i-aş fi furat, eram în dreptul meu”. Nu combătea 
niciuna din probele acumulate împotriva lui şi dacă încerca 
sa explice faptele în avantajul său, pierdea şirul la un 
moment dat şi începea să bată câmpii; în totul însă făcea 
impresia că nu simte nevoia să se dezvinovăţească nici în 
faţa lui Ivan, nici în faţa oricui ar fi fost. Dimpotrivă, îşi ieşea 
din sărite, respingea cu mândrie toate acuzaţiile şi, furios şi 
înfierbântat, dădea drumul la o ploaie de înjurături. Îşi 
bătea joc de mărturia lui Grigori care susţinea că uşa fusese 
deschisă; „probabil a deschis-o Sarsailă”, zicea el, fără să 
poată totuşi da faptului o explicaţie cât de cât plauzibilă. Ba 


până la urmă, cu prilejul acelei vizite, izbutise chiar să-l 
jignească pe Ivan Feodorovici, spunându-i de la obraz că n- 
are de dat socoteală celor care susţin că „totul este permis” 
şi că aceştia n-au dreptul nici să-l bănuiască, nici să-l 
ancheteze. În general nu se arătase câtuşi de puţin amabil 
cu dânsul. În ziua respectiva, ieşind de la închisoare, Ivan 
Feodorovici se dusese întins la Smerdeakov. 

În tren, în timp ce se întorcea de la Moscova, se gândise 
necontenit la el şi la discuţia pe care o avuseseră împreună 
în ajunul plecării. Erau atâtea lucruri care îl puneau pe 
gânduri, atâtea altele care-i trezeau suspiciuni... Totuşi, în 
depoziţia pe care o făcuse în faţa judecătorului de 
instrucţie, Ivan Feodorovici socotise de cuviinţa să treacă 
sub tăcere - deocamdată, cel puţin - această discuţie. Voia 
să dea ochi mai întâi cu Smerdeakov care se afla internat în 
spital. La insistenţele lui, atât Herzenstube, cât şi medicul 
Varvinski, cu care stătuse de vorbă acolo, răspunseseră 
categoric că nu putea să încapă nici un dubiu în privinţa 
diagnosticului şi că pacientul suferea într-adevăr de 
epilepsie şi se arătaseră chiar foarte surprinşi atunci când îi 
întrebase dacă nu cumva Smerdeakov simulase o criză în 
ziua când se întâmplase nenorocirea. Căutaseră atunci să-i 
explice că era vorba de un acces de o violenţă excepţională, 
care ţinuse cu intermitențe câteva zile în şir, că bolnavul 
fusese chiar la un pas de moarte şi că de-abia acum, după o 
îngrijire foarte serioasă, se putea afirma că pacientul va 
scăpa cu viaţă. „lotuşi (adăugase doctorul Herzenstube), o 
să rămână probabil cu oarecare deficienţe mentale, dacă nu 
pentru toată viaţa, cel puţin pentru o bună bucată de 
vreme”. Şi cum Ivan Feodorovici se grăbise să întrebe 
nerăbdător: „Prin urmare, acum este nebun?”, i se 
răspunsese că „deocamdată nu chiar complet, dar prezintă 
unele anomalii”. Ivan Feodorovici hotărâse să verifice 
personal ce era cu aşa-zisele anomalii. | se îngăduise fără 
nici o greutate să vadă imediat bolnavul. Îl găsise pe 
Smerdeakov culcat în pat, într-o rezervă, în cel de al doilea 


pat zăcea un cetăţean bolnav de dropică, un biet om căruia 
medicii nu-i mai dădeau de trăit decât cel mult o zi, două şi 
care, deci, nu putea să le stingherească discuţia. Văzându-l 
pe Ivan Feodorovici, Smerdeakov rânjise cam neîncrezător 
şi la început se arătase chiar intimidat. Cel puţin aşa i se 
păruse vizitatorului. Asta însă numai în primul moment, 
pentru că după aceea, până la plecare, Smerdeakov îl 
uluise pur şi simplu prin calmul de care dăduse dovadă. 
Dintr-o ochire, Ivan Feodorovici putuse să-şi dea seama de 
starea gravă în care se afla bolnavul; Smerdeakov era slab 
prăpădit, galben ca ceara la faţă, cu obrajii scofâlciţi şi 
vorbea tărăgănat, ca şi cum abia şi-ar fi mişcat limba în 
gură. Timp de douăzeci de minute, cât stătuse la el, se 
plânsese de dureri de cap şi de junghiuri în oase. Chipul lui 
stafidit, de castrat, se micşorase cât pumnul, avea părul 
zbârlit la tâmple, iar din moţul de pe frunte nu mai 
rămăsese decât o şuviţă subţirică. Doar ochiul stâng, pe 
jumătate închis, ce clipea mereu ca şi când i-ar fi făcut 
semn, era singurul indiciu care îl amintea pe Smerdeakov 
cel de odinioară „E o plăcere să stai de vorbă cu un om 
deştept!” (îşi amintise) Ivan Feodorovici în momentul acela. 
Vizitatorul se aşezase pe un taburet la picioarele patului. 
Smerdeakov se foise gemând în pat, fără să-i adreseze însă 
nici un cuvânt; se mulţumise să tacă, ca şi cum n-ar fi avut 
nici cea mai uşoară curiozitate. 

— Poţi să vorbeşti? Îl întrebase Ivan Feodorovici. N-am să 
te obosesc prea mult. 

— Pot, cum de nu! Îngăimase Smerdeakov cu o voce slabă. 
De mult v-aţi întors? Adăugase el cu un fel de 
condescendenţă, ca şi când ar fi vrut să dea curaj 
musafirului stingherit. 

— N-am sosit decât azi... Am venit să descurc încurcătura 
asta de maţe! 

Smerdeakov oftase. 

— De ce oftezi, doar ai ştiut dinainte?! Îl luase la sigur Ivan 
Feodorovici. 


Feciorul tăcuse o clipă, cu o mutră gravă. 

— Cum să nu fi ştiut?! Se vedea lămurit din capul locului. 
Dar cine ar fi bănuit c-o să iasă aşa? 

— Cum să iasă, adică? Nu mai umbla cu fofârlica! N-ai 
prevăzut singur că vei avea o criză de epilepsie în 
momentul când ai să intri în pivniţă? Ai indicat precis locul, 
în pivniţă. 

— Aţi spus asta la interogatoriu? Întrebase flegmatic 
Smerdeakov. 

Ivan Feodorovici îşi ieşise din sărite. 

— Nu, n-am spus nimic, dar am să spun negreşit. Sunt o 
mulţime de lucruri pe care trebuie să mi le explici, dragul 
meu şi să-ţi intre bine în cap că nimeni nu poate să se joace 
cu mine! Nu permit! 

— Cum să mă joc, păcatele mele, când toată speranţa mea 
este la dumneavoastră? Cred în domnia-voastră ca în 
Dumnezeu! Rostise tot atât de imperturbabil feciorul, 
închizând o clipă ochii. 

— În primul rând, îl încolţise Ivan Feodorovici, după câte 
ştiu eu, un atac de epilepsie nu poate fi prevăzut niciodată 
cu atâta precizie. M-am interesat, nu mai face pe prostul! 
Nimeni nu poate spune dinainte ziua şi ceasul când o să se 
producă. Prin ce minune ai ajuns tu, atunci, sa cunoşti atât 
de exact ziua şi ceasul, ba chiar să-mi indici şi locul, adică în 
pivniţa? Cum puteai să ştii din vreme c-o să te apuce criza 
tocmai în pivniţă şi c-o să-ţi pierzi cunoştinţa în momentul 
când o să intri înăuntru, dacă e adevărat că n-ai simulat? 

— În pivniţă oricum trebuia să cobor, mă duceam doar de 
câteva ori pe zi acolo, răspunsese liniştit Smerdeakov. Anul 
trecut am căzut, tot aşa, din pod. Este adevărat că nu poţi 
să ştii când îţi vine criza, nici cu o zi, nici chiar cu un ceas 
înainte, totuşi, se poate să ai o presimţire şi cam aşa se 
întâmplă mai întotdeauna. 

— Dar tu mi-ai spus precis ziua şi ceasul! 

— În legătură cu boala mea, puteţi să vă interesaţi la 
doctorii din spital. Întrebaţi-i, vă rog, pe dânşii dacă m-am 


prefăcut sau nu, eu nu pot să vă spun mai mult despre ea. 

— Şi cum rămâne cu pivniţa? De unde ştiai c-o să ţi se 
întâmple în pivniţă? 

— Ce v-o fi căşunat cu pivniţa asta?! Mi-era o frică grozavă 
când am intrat înăuntru; stăteam cu inima împietrită tocmai 
fiindcă mă ştiam părăsit; dumneavoastră eraţi plecat şi în 
toată lumea asta nu mai aveam de la cine să aştept vreun 
ajutor. Mă gândeam chiar, în timp ce coboram în pivniţă: 
„Dacă o să mă apuce acum, am sa cad jos sau n-am să cad?” 
şi, fiindcă şedeam aşa, cu frica în sân, am simţit deodată 
cum mi se pune un nod în gât... Şi m-am prăbuşit. Toate 
astea le-am povestit domnului doctor Herzenstube şi 
judecătorului de instrucţie Nikolai Parfenovici şi tot atunci 
am pomenit şi despre discuţia pe care am avut-o cu 
dumneavoastră seara, în ajun, la poartă, când v-am 
împărtăşit teama mea şi v-am vorbit şi despre pivniţă. 
(Toate s-au trecut în procesul-verbal.) Domnul doctor 
Varvinski, care m-a îngrijit, a arătat de faţă cu toată lumea 
că aşa se întâmplă de obicei şi că totul a pornit de la teama 
aceea, adică m-a apucat criza numai fiindcă m-am gândit 
tot timpul dacă „am să cad jos sau n-am să cad”. Şi, într- 
adevăr, chiar acolo m-a şi apucat. Aşa au scris şi dumnealor, 
că trebuia neapărat să păţesc asta numai şi numai fiindcă 
mi-a fost frică. 

Isprăvind de vorbit, Smerdeakov începuse să răsufle din 
greu, ca şi când oboseala i-ar fi sleit toate puterile. 

— Cum, ai declarat aşa ceva? Întrebase Ivan Feodorovici 
oarecum derutat. 

Crezuse c-o să-l sperie ameninţându-l că va da în vileag 
discuţia lor din ajunul nenorocirii şi, când colo, ci i-o luase 
înainte. 

— De ce să-mi fie teamă? N-au decât să scrie tot ce vor din 
moment ce ăsta e adevărul, răspunsese, fără nici o şovăială, 
Smerdeakov. 

— Şi ai spus tot, tot? Ai raportat cuvânt cu cuvânt discuţia 
noastră din poartă? 


— Ei, nu chiar aşa, cuvânt cu cuvânt... 

— Ai spus că ştii să simulezi o criză, aşa cum te-ai lăudat 
faţa de mine atunci? 

— Nu, asta n-am spus. 

— Atunci, să te întreb altceva: de ce ai ţinut morţiş să mă 
duc la Cermaşnea? 

— Mă temeam să nu plecaţi la Moscova; fiindcă 
Cermaşnea oricum e mai aproape. 

— Minţi! Tu singur m-ai îndemnat să plec: „Du-te, ziceai, 
fugi de păcat.” 

— V-am spus asta numai din prietenie faţă de 
dumneavoastră şi pentru că vă sunt din toată inima 
credincios; simţeam eu, aşa, că are să se întâmple o 
nenorocire acasă, şi-mi părea rău de dumneavoastră. Dar, 
la drept vorbind, mai milă poate că-mi era de mine decât de 
dumneavoastră. D-aia v-am şi spus atunci: plecaţi, fugiţi de 
păcat. Credeam c-o să mă înţelegeţi unde băteam, o să vă 
dea prin gând că s-ar putea întâmplă vreun bucluc aici, 
acasă şi o să rămâneţi să-l apăraţi pe tatăl domniei-voastre. 

— Atunci de ce n-ai spus pe şleau, dobitocule? Se răstise la 
el Ivan Feodorovici. 

— Păi, gândiţi-vă, puteam eu să vă spun pe şleau? De fapt, 
în mine vorbea numai frica şi, pe urmă, cine ştie dacă nu v- 
aţi fi supărat? Aveam toată dreptatea, fireşte, să mă tem că 
Dmitri Feodorovici o să facă iarăşi scandal şi o să pună 
mâna pe banii ăia care zicea că-s ai dumnealui, dar cine 
putea să-şi închipuie că încurcătura asta o să se sfârşească 
printr-un omor? Credeam doar c-o să şterpelească alea trei 
mii de ruble pe care boierul le ţinea într-un plic, sub saltea. 
Niciodată nu m-aş fi gândit c-o să-i ridice zilele! Nici 
dumneavoastră nu puteaţi să bănuiţi ce-o să se întâmple, 
domnule. 

— Din moment ce tu singur spui că nimeni nu putea să 
bănuiască, cum puteam eu atunci să-mi dau seama şi să 
rămân acasă? Ce o tot scalzi aşa? Răspunsese Ivan 
Feodorovici după o clipă de chibzuinţă. 


— Puteaţi să vă daţi seama atunci pentru că v-am 
îndemnat să plecaţi nu la Moscova, ci la Cermaşnea! 

— Cum adică, nu înţeleg! 

Smerdeakov părea sleit de oboseală şi se oprise câteva 
clipe să răsufle. 

— Puteaţi să vă gândiţi; de vreme ce stăruiam atâta să nu 
mai plecaţi la Moscova şi să vă duceţi mai bine la 
Cermaşnea, însemna că ţineam să fiţi cât mai aproape de 
noi, iar până la Moscova era cale lungă. Poate că, ştiindu-vă 
pe undeva, pe-aici, prin împrejurimi, Dmitri Feodorovici n- 
ar mai fi avut atâta curaj. Şi în tot cazul, dac-ar fi fost ceva, 
puteaţi să vă întoarceţi mai repede să-mi luaţi apărarea, 
fiindcă v-am spus doar că Grigori Vasilievici e bolnav şi că 
mi-e teamă să nu mă apuce vreo criză. Când v-am 
mărturisit apoi că nimeni nu putea pătrunde în casă decât 
dacă bătea într-un anumit fel în geam şi că Dmitri 
Feodorovici cunoştea de la mine semnalul, am crezut c-o să 
vă treacă prin gând că dumnealui o să facă negreşit vreo 
boroboaţă şi atunci n-o să mai plecaţi nicăieri, nici chiar la 
Cermaşnea. 

„Tot ce spune stă în picioare, socotise în sinea lui Ivan, deşi 
nu prea are şir în vorbă. Dar de ce zicea, oare, doctorul 
Herzenstube că nu e totuşi normal?” 

— l-ascultă, să nu faci pe şmecherul cu mine, că te ia 
dracu! Se burzuluise el furios. 

— Pe cinstea mea dacă n-am fost sigur atunci c-aţi înţeles 
ce vreau să spun! Ripostase, nevinovat ca un prunc, 
Smerdeakov. 

— Dacă aş fi înţeles, fără îndoială c-aş fi rămas! Izbucnise 
Ivan din ce în ce mai întărâtat. 

— Şi eu care mă gândeam c-aţi înţeles şi de-aia aţi şi 
plecat aşa de repede, ca să scăpaţi de bucluc, c-aţi fugit, 
fiindcă vi-era frică! 

— Dar ce-ţi închipui, că toată lumea e fricoasă ca tine? 

— lertaţi-mă, dar credeam că şi dumneavoastră sunteţi ca 
mine. 


Ivan Feodorovici rămăsese descumpănit. 

— Fireşte, trebuia să-mi dau seama. De altfel, simţeam că 
unelteşti tu ceva necurat... Dar nu, minţi, iarăşi minţi! Se 
dezmeticise el brusc, fulgerat de un gând. Ţii minte cum ai 
venit atunci lângă trăsură şi mi-ai spus: „E o plăcere să stai 
de vorbă cu un om inteligent!” îţi părea bine, deci, că 
plecam, altfel de ce m-ai fi linguşit? 

Smerdeakov suspinase o dată şi încă o dată. O umbră de 
roşeaţă îi apăruse în obraji. 

— Îmi părea bine, fireşte, rostise el gâfâind, fiindcă plecaţi 
la Cermaşnea, nu la Moscova, cum aţi avut de gând la 
început. Era mai aproape; iar vorbele alea nu vi le-am spus 
ca sa vă linguşesc, ci erau mai curând o mustrare. Nici asta 
n-aţi înţeles! 

— O mustrare? Cum asta? 

— Uite-aşa, fiindcă, deşi aţi simţit că ne pândeşte 
nenorocirea, v-aţi îndurat totuşi să-l părăsiţi pe tatăl 
dumneavoastră, în loc să fi stat aici, să ne apăraţi; că doar şi 
eu puteam să intru în bucluc pentru alea trei mii de ruble, 
să cadă pe mine păcatul că le-aş fi furat. 

— Du-te dracului! Îl bruftuluise Ivan. Când te-au anchetat, 
ai spus ceva judecătorului sau procurorului despre 
povestea asta cu bătaia în geam? 

— Cum de nu! Am spus tot, Ivan se mirase din nou în sinea 
lui. 

— Dacă m-am gândit atunci la ceva, e că s-ar putea să 
cloceşti cine ştie ce ticăloşie, începuse el. Dmitri este într- 
adevăr capabil să omoare un om, dar în ruptul capului nu l- 
aş fi crezut în stare să pună mâna să fure... Pe când cerea 
partea ta mă puteam aştepta la orice murdărie. Tu singur 
mi-ai mărturisit că ştii să te prefaci bolnav; pentru ce mi-ai 
spus asta? 

— Am vorbit şi eu aşa, din prostie. Fiindcă în viaţa mea nu 
m-am prefăcut, m-am lăudat numai faţă de dumneavoastră 
că ştiu să mă prefac. Era o copilărie. Ţineam foarte mult la 
dumneavoastră şi vă spuneam tot ce-mi trecea prin cap. 


— Fratele meu aruncă vina pe tine, zice că tu l-ai ucis pe 
tata şi l-ai prădat. 

— Păi ce i-a mai rămas de făcut? Rânjise cu amărăciune 
Smerdeakov. Mai poate cineva să-l creadă când sunt atâtea 
dovezi? Grigori Vasilievici zice c-a văzut uşa deschisă după 
plecarea dumnealui. Dar ce să mai vorbim, Dumnezeu să-l 
ierte! l-e frică şi nu ştie cum să scape... Şi după o clipă de 
tăcere, ca şi când i-ar fi venit o idee nouă în minte, 
adăugase: Să zicem c-ar fi aşa; dumnealui vrea cu tot 
dinadinsul să mă scoată pe mine vinovat, sub cuvânt că eu 
aş fi săvârşit omorul - am mai auzit treaba asta; să zicem 
chiar c-aş fi ştiut să mă prefac; gândiţi-vă numai, cum aş fi 
putut eu să spun aşa ceva dacă într-adevăr îi pusesem gând 
rău tatălui dumneavoastră. Dac-aş fi chitit cumva să-l omor, 
trebuia să fiu un dobitoc fără pereche ca să mă dau de gol 
faţă de cineva şi încă faţă de cine? De feciorul victimei! 
Păcatele mele! Cine poate să creadă una ca asta? Nu, în 
vecii vecilor nu s-ar fi întâmplat aşa ceva şi nici nu-i de 
crezut! Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să audă ce 
vorbim acum, dar dacă i-aţi explica procurorului sau lui 
Nikolai Parfenovici şi le-aţi spune: „Cum poate fi atât de 
zevzec un criminal ca să se dea de gol înainte chiar de a fi 
săvârşit crima?” aţi risipi orice bănuială. Fiindcă dumnealor 
şi-ar da seama numaidecât. 

Impresionat de acest ultim argument, Ivan Feodorovici se 
ridicase în picioare, hotărât să încheie discuţia. 

— Ascultă, îi spusese el, n-am de ce să te suspectez şi, 
după părerea mea, acuzaţia ce ţi se aduce e ridicolă... Mai 
mult chiar, îţi sunt recunoscător pentru că m-ai liniştit. 
Trebuie să plec, dar să ştii c-am să mai vin să te văd. Rămâi 
cu bine şi fă-te mai curând sănătos. N-ai nevoie de nimic? 

— Vă mulţumesc frumos. Marfa Ignatievna are toată grija 
şi, milostivă cum e, mă ajută de câte ori am nevoie de ceva; 
de altfel, zilnic vine câte cineva pe la mine - oameni de 
omenie. 


— La revedere. Cred că nu e cazul să spun că ştii să te 
prefaci... Şi te-aş sfătui şi pe tine să nu vorbeşti despre 
asta! Adăugase pe neaşteptate Ivan Feodorovici. 

— Prea bine, am înţeles. Dacă dumneavoastră n-o să 
pomeniţi despre asta, nici eu n-am să spun nimic din ce am 
vorbit atunci la poartă... 

Plecând, Ivan Feodorovici abia apucase să facă vreo zece 
paşi pe coridor şi i se păruse deodată că ultimele cuvinte 
ale lui Smerdeakov aveau un subîinţeles jignitor. Se gândise 
să se întoarcă din drum, dar nu fusese decât o impresie 
trecătoare ce se mistuise într-o clipă. „Prostii!” murmurase 
el şi ieşise grăbit din spital. Realitatea era că se simţea cu 
sufletul împăcat de când se convinsese că vinovatul nu era 
Smerdeakov, ci fratele său, Miţea; ceea ce, pe drept cuvânt, 
pare destul de paradoxal. Nu se mai ostenea să caute însă 
explicaţia acestui fapt, dimpotrivă, avea o adevărată 
repulsie pentru orice încercare de a-şi analiza sentimentele. 
Voia să uite cât mai repede, în următoarele zile, cunoscând 
mai îndeaproape şi mai pe larg probele ce se constituiseră 
împotriva lui Miţea, dobândise certitudinea deplină a 
vinovăţiei lui. Existau în primul rând o serie de declaraţii 
categorice, făcute de nişte oameni neînsemnaţi, cum ar fi, 
bunăoară, Fenia sau mama acesteia, ale căror mărturii erau 
pur şi simplu zdrobitoare. Ca sa nu mai vorbim de 
depoziţiile lui Perhotin, ale băieţilor de băcănie de la 
Plotnikov, ori ale martorilor din Mokroe. Amănuntele mai cu 
seamă erau covârşitoare. „Bătăile” misterioase în uşă 
reţinuseră atenţia judecătorului de instrucţie şi a 
procurorului aproape în aceeaşi măsură ca şi depoziţia lui 
Grigori, care susţinea că văzuse uşa deschisă. Soţia lui 
Grigori, Marfa Ignatievna, pe care Ivan o descususe, îi 
răspunsese lămurit că Smerdeakov zăcuse toată noaptea în 
odăiţa vecină „la trei paşi de patul nostru” şi că, deşi ea 
dormise adânc, se trezise de câteva ori din pricina 
gemetelor lui: „lot timpul s-a vâitat şi a gemut, săracul!” 
Stătuse apoi de vorbă cu Herzenstube, căruia îi împărtăşise 


îndoielile sale cu privire la nebunia lui Smerdeakov, 
mărturisindu-i că pacientul lui nu i se părea câtuşi de puţin 
anormal, ci numai extrem de slăbit; opinia lui fusese 
întâmpinată însă cu un zâmbet fin de bătrân medic. „Ştii cu 
ce se îndeletniceşte acum? Îl întrebase el pe Ivan 
Feodorovici. Învață pe de rost cuvinte franţuzeşti; are sub 
pernă un caiet în care nu ştiu cine i-a scris cu litere chirilice 
un mic vocabular franțuzesc, he-he-he!” Aşa că, până la 
urmă, toate îndoielile lui Ivan Feodorovici se risipiseră. Nu 
se mai putea gândi la Dmitri decât cu aversiune. 

Un singur lucru îl intriga: perseverenţa cu care Aleoşa 
susţinea că ucigaşul nu putea fi în nici în caz Dmitri, ci, 
„după toate probabilitățile”, Smerdeakov. Ivan era cu atât 
mai surprins cu cât părerile lui Aleoşa avuseseră 
întotdeauna mare trecere în ochii lui. De asemenea, i se 
părea foarte curios faptul că Aleoşa nu-i pomenea niciodată 
nimic despre Miţea, că totdeauna evitase să deschidă vorba 
despre fratele lor, mărginindu-se doar să răspundă la 
întrebările lui. Ceea ce iarăşi îi dăduse de gândit. De altfel, 
în perioada respectivă, Ivan era stăpânit de o preocupare 
cu totul străină de aceste lucruri; de când se înapoiase de la 
Moscova, chiar din primele zile se lăsase acaparat cu 
desăvârşire de pasiunea lui dezlănţuită, mistuitoare, pentru 
Katerina Ivanovna. Cred, însă, că nu e locul aici să vorbim 
despre această nouă pasiune a lui Ivan Feodorovici, care 
avea să influenţeze mai apoi întreaga sa viaţă; cel mult ar 
putea constitui subiectul unei alte povestiri, al unui nou 
roman, pe care nu ştiu dacă am să-l scriu vreodată. Trebuie, 
totuşi, să menţionez că în seara când Ivan Feodorovici, aşa 
cum am arătat mai sus, după ce fusese cu Aleoşa la 
Katerina Ivanovna, îi mărturisise fratelui său pe drum: „Nu 
sunt amator”, minţise pur şi simplu; în realitate, o iubea ca 
un descreierat, deşi erau momente în care îl cuprindea o 
ură atât de cumplită, încât ar fi fost în stare s-o ucidă. Avea 
suficiente motive s-o urască; zguduită de tot ceea ce se 
întâmplase cu Miţea, fata se aruncase în braţele lui Ivan 


Feodorovici, care tocmai se înapoiase de la Moscova, 
privindu-l ca pe salvatorul ei. Fusese jignită, umilita, toate 
sentimentele ei fuseseră batjocorite şi călcate în picioare. Şi 
iată că apăruse din nou omul care o iubise cu pasiune 
cândva - o, ştia prea bine cât o iubise! 

— Şi pe care-l preţuia atât de mult pentru inima şi 
inteligenţa lui. Fire integră însă fata nu se lăsa chiar aşa 
uşor cucerită de dragostea lui Ivan, cu toată seducţia pe 
care o exercita asupra ei şi cu toată impetuozitatea 
karamazoviană a dorințelor sale. Era mereu chinuita de 
remuşcarea că-l trădează pe Miţea şi, de câte ori avea 
vreun conflict mai violent cu Ivan (şi avusese multe), i-o 
spunea fără înconjur. La asta se referise Ivan atunci când îi 
declarase lui Aleoşa că totul e „minciună şi iarăşi minciuna”. 
Fireşte, era o bună doză de ipocrizie la mijloc, de aceea 
avea tot dreptul să fie exasperat... Despre toate astea însă 
vom vorbi mai încolo. Într-un cuvânt, o bucată de vreme, 
Ivan nici nu se mai sinchisise de Smerdeakov. Totuşi, cam la 
vreo două săptămâni după ce fusese la el să-l vadă, 
gândurile ciudate de care fusese cândva frământat 
începuseră din nou să-l bântuie. E de ajuns să spunem că se 
întreba mereu: pentru ce atunci, în ultima noapte petrecută 
în casa părintească, înainte de plecare, ieşise de câteva ori 
pe scară, tiptil, ca un hoţ, ca să asculte ce făcea jos taică- 
său? De ce mai apoi îşi amintea cu dezgust de împrejurarea 
asta? De ce a doua zi se simţise atât de abătut tot drumul şi 
de ce în clipa când sosise la Moscova îşi spusese în sinea lui: 
„Sunt un ticălos!” La un moment dat, ajunsese chiar să-şi 
pună întrebarea dacă, din pricina acestor obsesii 
chinuitoare ce nu-i dădeau pace o clipă, dragostea lui 
pentru Katerina Ivanovna n-o să fie cu timpul adumbrită de 
ele. În ziua aceea se întâlnise întâmplător pe stradă cu 
Aleoşa. Îl oprise numaidecât ca să-l întrebe pe nepusă 
masă: 

— Ţi-aduci aminte de seara în care Dmitri a intrat buzna în 
casă după cină şi l-a lovit crunt pe tata? Mai ştii ce ţi-am 


declarat atunci, că-mi rezerv „dreptul de a dori”? Spune-mi, 
în momentul acela nu ţi-a trecut prin gând cumva că s-ar 
putea să doresc moartea tatii? 

— Da, mi-a trecut, îi răspunsese domol Aleoşa. 

— De altfel, aşa a şi fost, nici nu era greu de ghicit. Dar nu 
ţi-a dat cumva prin gând atunci că mi-ar fi plăcut ca „o 
lighioană să înghită pe alta”, adică, mai precis, că aşteptam 
ca Dmitri să-l omoare pe tata şi cât de curând... C-aş fi fost 
gata chiar să-i dau o mână de ajutor? 

Aleoşa pălise uşor şi se uitase drept în ochii lui. 

— Vorbeşte! Izbucnise Ivan. Vreau să ştiu neapărat la ce 
te-ai gândit atunci! Trebuie să ştiu adevărul, mă-nţelegi, tot 
adevărul! Răsufla sacadat, privindu-şi fratele cu o 
scăpărare de ură, înainte ca Aleoşa să fi apucat să rostească 
un singur cuvânt. 

— Iartă-mă, dar m-am gândit şi la asta în momentul acela! 
Îi mărturisise în şoaptă mezinul şi tăcuse, fără să mai 
adauge măcar o cât de uşoară „circumstanţă atenuantă”. 

— Mulţumesc! Rostise tăios Ivan şi, părăsindu-l brusc, îşi 
văzuse mai departe de drum. 

Din ziua aceea, Aleoşa observase că Ivan îl ocolea, ca şi 
când n-ar mai fi putut să-l vadă în ochi, aşa că încetase să se 
mai ducă pe la el. În aceeaşi zi însă, îndată chiar după ce se 
despărţise de Aleoşa, Ivan Feodorovici se dusese întins la 
Smerdeakov, fără să mai treacă pe acasă. 

VII - CEA DE-A DOUA ÎNTREVEDERE CU SMERDEAKOV 

Între timp, Smerdeakov ieşise din spital şi Ivan 
Feodorovici cunoştea noua lui locuinţă; feciorul se mutase 
într-o cocioabă dărăpănată, cu două odăi despărțite printr-o 
tindă, una din încăperi fiind ocupată de Maria 
Kondratievna, care şedea împreună cu maică-sa, iar în cea 
de a doua locuind Smerdeakov. Dumnezeu ştie în ce condiţii 
se aciuase acolo: dacă le plătea ceva pentru găzduire sau 
dacă-l ţineau de pomană? Mai apoi se aflase că fusese 
primit în casă în chip de logodnic al Mariei Kondratievna şi 
că nu le plătea nici un ban. Atât mama cât şi fiica aveau un 


respect deosebit pentru el, privindu-l ca pe un om superior. 
Ivan Feodorovici bătuse în uşă şi intrase în tindă, de unde, 
poftit de Maria Kondratievna, trecuse în camera din stângă, 
aşa-numita „odaie de oaspeţi” în care stătea Smerdeakov. 
Înăuntru, soba de teracotă era încinsă. Tapetul albastru de 
pe pereţi era jupuit şi prin crăpături mişunau sumedenie de 
gândaci galbeni, atât de mulţi, încât se auzeau tot timpul 
foşnind. Mobila, destul de sărăcăcioasă, două laviţe de-a 
lungul pereţilor şi două scaune lângă o masă simplă de 
brad, dar acoperită cu o învelitoare cu desene trandafirii. În 
cele două ferestruici, câte un ghiveci cu muşcate, iar într- 
unui din colţuri, un iconostas. Pe masă, un samovar mic şi 
scofâlcit, de aramă şi o tavă cu două ceşti. Smerdeakov 
tocmai îşi băuse ceaiul şi samovarul era stins... Şedea la 
masă pe una din laviţe şi scria ceva aplecat asupra unui 
caiet. Avea la îndemână lângă el o sticluţă cu cerneală şi un 
sfeşnic scund de fontă, în care, cu toată sărăcia ce domnea 
împrejur, se afla o luminare de spermanţet, nu de seu. Ivan 
putuse să-şi dea seama imediat, de la prima ochire, că 
Smerdeakov era pe deplin restabilit după boală. Avea un 
obraz mai proaspăt parcă şi mai împlinit, moţul din frunte 
ticluit cu grijă şi părul lins la tâmple. Era îmbrăcat într-un 
halat pestriţ, vătuit, o vechitură destul de ruptă şi de 
ponosită. Purta, ca niciodată, ochelari; cel puţin Ivan 
Feodorovici îl vedea pentru prima oară cu ei pe nas. 
Insignifiant în sine, amănuntul acesta avusese darul să-l 
întărite şi mai tare. „Ia uite, jigodia, numai ochelari îi 
lipseau!” Smerdeakov ridicase încet capul şi se uitase la el 
prin lentile, îşi scoase apoi tacticos ochelarii şi se ridicase 
pe jumătate de pe laviţă, dar nu cu respect, ci mai mult aşa, 
într-o doară, atâta cât era strict necesar ca să păstreze o 
elementară bună-cuviinţă. Ivan Feodorovici observase toate 
detaliile dintr-o aruncătură de ochi, dar ceea ce îl izbise 
îndeosebi fusese privirea lui Smerdeakov - o privire 
duşmănoasă, încărcată de ură, aproape sfidătoare. Ca şi 
când ar fi zis în sinea lui: „Ce te tot ţii de capul meu, 


credeam că ne-am înţeles doar data trecută! Ce mai cauţi la 
mine?” Cu greu Ivan Feodorovici reuşi să se stăpânească. 

— Ce cald e aici! Spuse el, descheindu-şi paltonul. 

— De ce nu vă dezbrăcaţi? Îl îndemnase feciorul. 

Ivan Feodorovici îşi lepădase paltonul pe laviţă, trăsese cu 
o mână tremurătoare un scaun lângă masă şi se aşezase. 
Smerdeakov i-o luase însă înainte, ocupându-şi locul lui. 

— În primul rând, aş vrea să ştiu: suntem singuri? 
Întrebase nerăbdător, pe un ton răstit, Ivan Feodorovici. Nu 
se aude dincolo? 

— N-are cine să ne audă. Aţi văzut doar că-i o săliţă la 
mijloc. 

— I-ascultă, scumpule, ce sunt vorbele acelea pe care le-ai 
rostit la plecare, atunci când am fost la tine, la spital: că 
dacă n-am să te dau de gol că ştii să simulezi un acces, nici 
tu n-ai să-i spui judecătorului de instrucţie nimic din ce-am 
discutat în seara aceea, la poartă? Cum adică, n-ai să spui 
nimic? Ce-ai vrut să insinuezi? Nu cumva e o ameninţare? 
Ce am făcut vreo convenţie amândoi sau poate crezi că mi-e 
frică de tine? 

Ivan Feodorovici îi vorbise iritat, vrând parcă să-i arate că 
dispreţuia orice fel de ocolişuri şi subterfugii şi că înţelegea 
să joace cu cărţile pe faţă. O licărire răutăcioasă fulgerase 
în privirea lui Smerdeakov, ochiul lui stâng începuse să 
clipească mărunt şi feciorul ripostase prompt, dar în acelaşi 
timp reţinut, ca de obicei, ca şi când i-ar fi declarat: „Poftim, 
dacă vrei aşa, să dăm cărţile pe faţă!” 

— E adevărat, v-am făgăduit atunci că n-o să spun nimic 
ălor mari; mă gândeam că deşi aţi ştiut dinainte ce-l 
aşteaptă pe tatăl dumneavoastră, c-o să fie, adică, omorât, l- 
aţi lăsat totuşi în voia sorții şi aţi plecat. Mă temeam să nu-şi 
facă lumea o părere proastă despre sentimentele domniei- 
voastre sau - de, mai ştii? 

— Să-şi închipuie altceva, de-aia zic, v-am făgăduit să-mi 
țin gura. 


Smerdeakov rostise aceste cuvinte cu cel mai desăvârşit 
sânge rece, dar totodată cu un fel de îndârjire în glas şi pe 
un ion provocator şi insolent. Sub privirea lui arogantă, 
Ivan Feodorovici simţise cum toate lucrurile din odaie încep 
să-i joace în faţa ochilor. 

— Cum? Ce-ai spus? Eşti zdravăn la cap? 

— Cât se poate de zdravăn. 

— Dar ce, eu am ştiut atunci c-o să fie omorât? Strigase în 
sfârşit Ivan Feodorovici, trântind năprasnic cu pumnul în 
masă. Cum adică să-şi închipuie „altceva”? Spune, 
ticălosule! 

Smerdeakov tăcea, măsurându-l cu aceeaşi privire 
arogantă. 

— Vorbeşte odată, scârnăvie, tâlharule! La ce „altceva” te- 
ai gândit? Zbierase Ivan. 

— Am vrut să spun că poate şi dumneavoastră aţi fi fost 
bucuros ca tatăl domniei-voastre să moară. 

Ivan Feodorovici sărise ca ars de pe scaun şi-l izbise atât 
de crâncen cu pumnul în umăr, încât Smerdeakov se lipise 
de perete. Într-o clipă, un potop de lacrimi i se revărsase pe 
obraji şi murmurând: „Nu-i frumos, domnule, să loveşti un 
biet om neputincios!”, feciorul îşi acoperise faţa cu o batistă 
murdară de stambă, albastră cu pătrăţele şi începuse să 
plângă sfâşietor, înăbuşindu-şi suspinele. Trecuse aşa un 
minut. 

— Gata! Ai terminat? Se răstise la el Ivan Feodorovici, 
aşezându-se din nou pe scaun. Să nu mă mai scoţi din 
sărite! 

Smerdeakov îşi luase cârpa de la ochi. Toate trăsăturile 
mutrişoarei lui schimonosite mărturiseau cât de adânc 
fusese jignit. 

— Aşa, va să zică, secătură, credeai că mi-am pus în gând 
să-l omor pe tata împreună cu Dmitri? 

— Nu ştiam ce gânduri aveţi, răspunse înţepat celălalt. De 
aia v-am oprit atunci în poartă, ca să vă încerc în privinţa 
asta. 


— Cum să mă încerci? Pentru ce? 

— Să vă încerc aşa, ca să-mi dau seama care-i situaţia: 
dacă vreţi sau nu vreţi ca tatăl dumneavoastră să se curețe 
mai repede! 

Ivan Feodorovici era mai ales revoltat de tonul insinuant şi 
plin de aroganță la care Smerdeakov nu voia să renunţe cu 
nici un preţ. 

— Tu l-ai ucis! Izbucnise el deodată. 

Smerdeakov se mulţumise să zâmbească dispreţuitor. 

— Dumneavoastră ştiţi foarte bine că nu l-am ucis eu! Îmi 
închipuiam că nu-i nevoie să mai repet lucrul ăsta unui om 
inteligent. 

— Dar de ce, cum de ţi-a venit să mă suspectezi de aşa 
ceva? 

— Şi asta o ştiţi tot atât de bine: de frică. Eram într-un hal 
fără hal, stăteam tot timpul cu frica în sân şi mă uitam 
bănuitor la toată lumea. De aia m-am gândit să vă pun la 
încercare, fiindcă, îmi ziceam dacă într-adevăr doriţi acelaşi 
lucru ca şi fratele dumneavoastră, atunci praful se alege de 
mine, am să mor şi eu ca o muscă, fără să fiu cu nimic 
vinovat! 

— Ia ascultă, acum două săptămâni parcă spuneai altceva! 

— Tot la asta mă gândeam şi atunci la spital, dar credeam 
c-o să mă înţelegeţi din două cuvinte şi, ca om inteligent ce 
sunteţi, că nu v-ar fi făcut nici o plăcere să vorbim chiar aşa, 
pe şleau. 

— la te uită! Dar stai, stai, răspunde-mi la ce te-am 
întrebat, ţin neapărat să-mi spui cum, prin ce anume am 
putut să trezesc în sufletul tău mârşav o bănuială atât de 
murdară? 

— De omorât, ştiam că n-aţi fi putut pentru nimic în lume 
să-l omorâţi şi nici n-aţi vrut, în schimb, aţi fi fost bucuros să 
facă altcineva treaba asta în locul dumneavoastră. 

— Ia te uită la el cu ce sânge rece îmi vorbeşte! Dar de ce, 
de ce crezi că m-aş fi bucurat? 


— Cum de ce? Dar moştenirea? Răbufnise Smerdeakov 
plin de fiere, ca şi când abia ar fi aşteptat clipa răfuielilor. 
După moartea tatălui dumneavoastră câteşitrei frăţiorii aţi 
fi băgat în buzunar patruzeci de mii de ruble - atâta v-ar fi 
venit la fiecare, dacă nu şi mai mult. În cazul când însă 
Feodor Pavlovici s-ar fi însurat cu doamna Agrafena 
Alexandrovna, dânsa, după cununie, ar fi trecut frumuşel 
toată averea pe numele dumisale, fiindcă nu-i de fel 
proastă, aşa că dumneavoastră, câteşitrei frăţiorii, aţi fi 
bătut din buze. Şi ce mai lipsea ca să-şi pună pirostriile în 
cap? Totul atârna de un fir de păr: să-i fi făcut numai un 
semn cu degetul cel mic coniţa şi ar fi alergat cu limba 
scoasă după dânsa la biserică. 

Cu chiu, cu vai, Ivan Feodorovici izbutise să-şi ţină mânia 
în frâu. 

— Bine, rostise el într-un târziu. Vezi, am stat liniştit, nu te- 
am snopit în bătaie, nici nu team răpus. Spune mai departe: 
prin urmare, după tine, îmi pusesem toată nădejdea în 
Dmitri, mă bizuiam să facă el treaba asta? 

— Mai încape vorbă?! Dacă-l omora dumnealui, îşi pierdea 
toate drepturile - tot, tot şi rangul şi gradul în armată şi 
averea, ca să înfunde ocna. Aşa că partea dumnealui de 
moştenire v-ar fi rămas dumneavoastră şi lui Alexei 
Feodorovici, jumate-jumate. Şi atunci v-ar fi revenit, în loc 
de patruzeci, şaizeci de mii de căciulă. Cu siguranţă că v-aţi 
bizuit pe Dmitri Feodorovici! 

— Mă mir cu câtă răbdare am să înghit atâtea de la tine! 
Ascultă, ticălosule, dacă aş fi aşteptat să facă altcineva 
treaba asta, mai curând m-aş fi bizuit pe tine decât pe 
Dmitri şi-ţi jur pe orice vrei că şi atunci chiar am presimţit 
că pui la cale o mârşăvie... Ţin foarte bine minte c-am avut 
la un moment dat impresia asta! 

— Şi eu tot aşa m-am gândit un moment, că aşteptaţi ceva 
de la mine, rânjise ironic Smerdeakov. Aşa că v-aţi dat de 
gol şi mai mult faţă de mine, fiindcă deşi aţi presimţit ce o 
să se întâmple şi aţi avut bănuieli în privinţa mea, până la 


urmă tot aţi plecat; era ca şi când mi-aţi fi spus ritos: „N-ai 
decât să-l omori, treaba ta, eu n-am să-ţi stau în cale!” 

— Ticălosule! Aşa ai înţeles tu? 

— Păi ce puteam să înţeleg din povestea cu Cermaşnea? 
Îmi pare rău! Judecaţi şi dumneavoastră: eraţi tocmai pe 
punctul să plecaţi la Moscova. Cât s-a ţinut boierul de 
dumneavoastră să vă repeziţi până la Cermaşnea, n-aţi vrut 
în ruptul capului să vă abateţi din drum. A fost însă destul 
să arunc în nerozia mea o vorbă în vânt şi deodată v-aţi 
înduplecat să vă duceţi! Cum se face că v-aţi hotărât până la 
urmă, de ce aţi primit să mergeţi la Cermaşnea? Şi atunci, 
din moment ce n-aţi mai plecat la Moscova, ca să vă hotărâți 
în schimb aşa, din senin, luându-vă numai după cuvântul 
meu, să vă duceţi la Cermaşnea, înseamnă că aţi aşteptat 
ceva de la mine. 

— Nu, îţi jur ca nu! Răcnise Ivan, scrâşnind din dinţi. 

— Cum nu? Când, dimpotrivă, pentru vorbele pe care vi le- 
am spus, dumneavoastră, ca un fiu bun şi iubitor, ar fi 
trebuit să mă înşfăcaţi imediat şi să mă duceţi la secţie, să 
mă snopească în bătaie... Sau măcar să-mi fi tras câteva 
palme. lar dumneavoastră, în loc să vă supăraţi, v-aţi plecat 
urechea cu dragă inimă la vorba mea proastă şi aţi pornit 
numaidecât la drum, exact aşa cum v-am spus, deşi 
călătoria asta n-avea nici un Dumnezeu; mult mai firesc ar fi 
fost să rămâneţi acasă şi să apăraţi viaţa tatălui 
dumneavoastră... Şi atunci, spuneţi-mi, ce puteam să cred? 

Ivan şedea încruntat, cu mâinile încleştate pe genunchi. 

— Da, păcat că nu ţi-am tras câteva palme, zâmbise el cu 
amărăciune. La secţie n-avea rost să te duc; cine m-ar fi 
crezut şi pe ce temei te-aş fi cărat acolo? Cât despre 
palme... Îmi pare rău că nu mi-a dat prin gând. Deşi bătaia 
e interzisă, nu ştii cu câtă plăcere ţi-aş fi făcut mutra zob! 

Smerdeakov îl privea încântat. 

— E interzisă în cazurile obişnuite ale vieţi, începu el pe 
acelaşi ton sentenţios şi superior cu care discutase cândva 
cu Grigori Vasilievici despre Dumnezeu, în timp ce-i servea 


masa lui Feodor Pavlovici. Da, în cazurile obişnuite ale vieţii, 
bătaia e într-adevăr interzisă prin lege şi în general nu mai 
e folosită, dar sunt şi cazuri excepţionale şi nu numai la noi, 
ci în toată lumea, chiar şi în republica franceză, oricât ar fi 
ea de grozavă, când oamenii ajung tot la bătaie, la fel cum 
era pe vremea lui Adam şi a Evei, fiindcă bătaia n-o să 
dispară niciodată de pe faţa pământului. Dumneavoastră 
însă n-aţi îndrăznit, deşi era un caz excepţional. 

— Ce, te-ai apucat să înveţi franţuzeşte? Îl întrebase tam- 
nesam Ivan, făcând un semn din cap spre caietul ce 
rămăsese pe masă. 

— De ce să nu învăţ? Vreau să-mi îmbogăţesc cunoştinţele 
şi să-mi desăvârşesc educaţia; mă gândesc că s-ar putea s- 
ajung şi eu odată şi odată pe acele fericite meleaguri ale 
Europei. 

— la ascultă, tâlharule, se oţărâse deodată Ivan, 
tremurând tot şi fulgerându-l mânios cu privirea. Află că nu 
mi-e teamă de acuzaţiile tale, n-ai decât să declari orice 
pofteşti împotriva mea! Dacă nu ţi-am zdrobit oasele până 
acum, e numai pentru că am toate motivele să bănuiesc că 
tu eşti criminalul şi vreau să te dau pe mâna justiţiei. Am să 
te denunţ. 

— Dacă vreţi să mă ascultați, aţi face mai bine să vă ţineţi 
gura. Ce puteţi declara împotriva mea? Cine o să vă 
creadă? Sunt cu totul şi cu totul nevinovat. Dar, dacă-i 
vorba pe-aşa, am să spun şi eu tot. O să-mi daţi şi mie voie 
să mă apăr, nu? 

— Nu cumva îţi închipui că mi-e frică de tine? 

— Chiar dacă judecătorii n-au să creadă nimic din ce v-am 
spus acum, în schimb publicul o să asculte cu toate urechile 
şi nu ştiu dacă o să vă vină la socoteală. 

— Cum s-ar zice, „e o plăcere să vorbeşti cu un om 
inteligent”, aici voiai s-ajungi, nu-i aşa? Scrâşnise Ivan. 

— Întocmai. Şi sper că sunteţi un om inteligent. 

Clocotind de indignare, Ivan se sculase de pe scaun, îşi 
îmbrăcase paltonul şi, fără să-i mai răspundă nimic lui 


Smerdeakov, fără să-i arunce măcar o privire, părăsise 
grăbit odaia. 

Aerul proaspăt de afară îl înviorase. Luna plină albea 
strălucitoare pe cerul senin. Gânduri haotice şi senzaţii 
penibile se învălmăşeau în el. „Să mă duc să-l denunţ pe 
Smerdeakov? Dar ce să spun? Iotuşi, e nevinovat. O să 
arunce toată vina pe mine. Adevărat, pentru ce am plecat 
atunci la Cermaşnea? Pentru ce? Pentru ce? Se frământa el. 
Aşa e, mă aşteptam să se întâmple ceva, are dreptate...” Şi 
pentru a suta oară, poate, îi apăruse din nou în minte ultima 
noapte petrecută în casa părintească, atunci când îl 
spionase de sus, de pe scară, pe taică-său. De astă dată însă 
amintirea aceasta făcuse să i se încrânceneze inima atât de 
dureros, încât se oprise brusc locului, ca săgetat: „Da, într- 
adevăr, asta aşteptam atunci! Am dorit, da, am dorit să fie 
asasinat! Am dorit cu adevărat sau nu?... Trebuie să-l omor 
pe Smerdeakov!... Dacă nu am curajul să-l ucid imediat, 
atunci chiar că nu mai are rost să trăiesc...!” Şi, în loc să-şi 
continue drumul spre casă, se dusese direct la Katerina 
Ivanovna, care se speriase când îl văzuse intrând pe uşă cu 
aerul acela rătăcit, ca de nebun. Ivan Feodorovici îi 
împărtăşise apoi, cuvânt cu cuvânt, discuţia pe care o 
avusese cu Smerdeakov. Degeaba încerca ea să-l 
liniştească, fiindcă Ivan nu-şi putea găsi de loc astâmpăr. 
Umbla de colo până colo prin cameră şi vorbea într-una, 
precipitat, spunând tot felul de lucruri bizare. Într-un 
târziu, se hotărâse, în sfârşit, să se aşeze şi, cu coatele pe 
masă şi rezemat în palme, îşi mărturisise gândurile cu glas 
tare, rostind aceste cuvinte ciudate: 

— Dacă n-ar fi ucis Dmitri, ci Smerdeakov, ar fi însemnat 
că sunt complicele lui, fiindcă eu l-am îndemnat. Dar nu-mi 
dau seama încă prea bine dacă într-adevăr am avut vreun 
amestec sau nu. În cazul când l-a omorât el şi nu Dmitri, 
atunci se cheamă că şi eu sunt un ucigaş. 

Drept răspuns, Katerina Ivanovna se sculase de la locul ei, 
se apropiase de birou, deschisese o besactea care se afla 


deasupra, la vedere şi scosese dinăuntru o hârtie pe care i- 
o pusese sub ochi. 

Acesta era documentul despre care Ivan Feodorovici îi 
vorbise lui Aleoşa, spunându-i c-ar fi dovada cea mai sigură, 
„de o precizie matematică”, a faptului că tatăl lor fusese 
într-adevăr asasinat de Dmitri. Era un răvaş scris de Miţea, 
la beţie, logodnicei sale, în seara când se întâlnise pe câmp 
cu Aleoşa; mezinul tocmai se întorcea la mănăstire, după ce 
asistase la scena provocată de Gruşenka în casă la Katerina 
Ivanovna, pe care o jignise atât de cumplit. Ce i s-o fi 
năzărit atunci lui Miţea nu se ştie, fiindcă alergase într-un 
suflet acasă la Gruşenka; n-aş putea să vă spun dacă va fi 
reuşit sau nu sa dea ochi cu dânsa, dar în noaptea aceea 
nimerise până la urmă în local, la „Metropol” şi, bineînţeles, 
se îmbătase criţă. În fumul beţiei, ceruse o pană şi hârtie şi 
scrisese acel document important, ce avea să se întoarcă la 
un moment dat împotriva lui. Erau mărturisirile unui om 
exasperat la culme, o scrisoare prolixa şi incoerentă, ce 
arăta din plin că atunci când îşi aşternuse gândurile pe 
hârtie autorul ei fusese în stare de ebrietate. Prin stilul ei 
încâlcit şi întortocheat, te făcea sa te gândeşti la un beţiv 
care, întorcându-se de la cârciumă, povesteşte cu lux de 
amănunte soţiei sau altcuiva din casă cum a fost insultat, ce 
ticălos fără pereche este cel care a îndrăznit să terfelească 
un om de ispravă ca dânsul, cum o să-i dea el peste bot 
ticălosului şi aşa mai departe, fără şir în vorbă, pierzându- 
se în nenumărate detalii, spumegând de furie, cu lovituri de 
pumn în masă şi lacrimi de beţivan. Hârtia pe care o 
căpătase la local era de cea mai proastă calitate, o fiţuică 
murdară, pe dosul căreia cineva făcuse o notă de plată. 
Neavând suficient loc pentru tot ce avea de spus, Miţea 
scrisese şi pe margini, ba mai adăugase încă doua rânduri 
de-a curmezişul, peste cele aşternute mai înainte. Iată care 
era cuprinsul misivei: 


„Katia, trista mea ursită! Mâine am să fac rost de bani ca 
să-ţi restitui cele trei mii de ruble. Adio, femeie aprigă şi 
neînduplecată, adio, iubirea mea! Să sfârşim odată! Mâine 
am să fac rost neapărat de parale, am să cer la toată lumea 
şi dacă totuşi n-am să izbutesc, îţi dau cuvântul meu de 
onoare c-am să mă duc întins la tata, am să-i sparg capul şi 
am să pun mâna pe banii ascunşi sub pernă, numai să plece 
Ivan. Chiar dacă o să-mi putrezească oasele în ocnă, cel 
puţin am să ştiu că ţi-am dat înapoi banii. Şi acum, adio! Mă 
închin până la pământ în faţa ta, căci ce pot fi decât un 
ticălos pentru tine? lartă-mă. Sau nu, nu mă ierta, e mai 
cuminte: aşa o să ne fie mai la îndemână amândurora! Mai 
bine ocna decât dragostea ta, fiindcă iubesc altă femeie, o 
femeie pe care ai cunoscut-o prea de aproape astăzi ca s-o 
poţi ierta vreodată! Am să ucid tâlharul care m-a jefuit! Am 
să fug departe de voi toţi, în Orient, să nu mai ştiu de 
nimeni. Nici de ea, fiindcă şi ea mă face să sufăr tot atât de 
cumplit ca şi tine. Adio! 

P-S. Te blestem şi totuşi te ador! Aşa îmi spune inima. A 
mai rămas acolo o strună pe care o simt fremătând. De-aş 
putea să-mi frâng inima în două! Am să mă omor, dar numai 
după ce am să-l ucid întâi pe el, câinele! Am să-i smulg cele 
trei mii şi am să ţi le azvârl în faţă. M-am purtat ca un 
ticălos cu tine, în orice caz nu sunt hoţ. Aşteaptă banii. 
Câinele-i ţine sub saltea, legaţi cu panglicuţă roz. Hoţ nu 
sunt, în schimb am să-l ucid pe cel care m-a prădat. Katia, 
nu trebuie să mă dispreţuieşti: Dmitri poate fi ucigaş, în 
orice caz nu un hoţ! L-a omorât pe taică-său şi şi-a distrus 
singur viaţa ca să poată sta dârz în faţa ta să nu fie silit să-ţi 
suporte trufia. Şi ca să nu te mai iubească.... 

P P-S. Îţi sărut picioruşele, adio! 

P P-S. S. Katia, roagă-te lui Dumnezeu să fac rost de bani! 
Atunci n-am să-mi mânjesc mâinile cu sânge, căci dacă 
nimeni n-o să mi-i dea, am să mă umplu de sânge! Ucide- 
mă! 

Robul şi duşmanul tău, D. Karamazov” 


După ce citise „documentul”, Ivan se ridicase să plece, 
având în sfârşit o certitudine. Prin urmare, ucigaşul era 
Dmitri, nu Smerdeakov. Şi din moment ce Smerdeakov nu 
săvârşise crima, însemna că nici el, Ivan, nu avea nici o vină. 
Scrisoarea aceasta constituia pentru el proba cea mai 
evidentă, care dovedea cu o precizie matematica vinovăția 
lui Miţea. Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială în 
privinţa asta. Nici măcar o singură dată nu-i trecuse prin 
gând că Miţea ar fi putut să înfăptuiască omorul în 
complicitate cu Smerdeakov, ceea ce, de altfel, nici nu 
corespundea cu faptele cunoscute. Se simţea, în sfârşit, cu 
sufletul împăcat. 

A doua zi dimineaţa îşi amintise cu dispreţ de Smerdeakov 
şi de ironiile lui. După câteva zile chiar se mira el însuşi cum 
de putuse să-şi facă atâta sânge rău din pricina insinuărilor 
acestuia. Hotărâse deci să nu se mai gândească la el, 
desconsiderându-l cu desăvârşire. Trecuse astfel o lună. În 
tot acest timp nu se mai interesase de loc de soarta lui 
Smerdeakov; auzise însă întâmplător c-ar fi fost grav 
bolnav, ba chiar că era pe cale să-şi piardă minţile. „Mi-e 
teamă c-o să ajungă la ospiciul de nebuni”, îi spusese într-o 
zi tânărul, medic Varvinski şi Ivan reţinuse cuvintele lui. În 
ultima săptămână începuse să se simtă şi el destul de prosti 
Se dusesechiar să consulte medicul chemat de Katerina 
Ivanovna de la Moscova în vederea procesului. Asta se 
întâmpla tocmai în perioada în care raporturile lui cu 
Katerina Ivanovna ajunseseră la un punct cât se poate de 
critic. Erau ca doi duşmani îndrăgostiţi unul de altul. 
Oscilaţiile pe care le manifesta Katerina Ivanovna ori de 
câte ori în sufletul ei se trezea o nou dragostea pentru 
Miţea, oscilaţii trecătoare, dar destul de puternice totuşi, îl 
aduceau adeseori pe Ivan la exasperare. 

Oricât ar părea de ciudat, cu toate aceste „oscilaţii” care-i 
înveninau inima, până în ultima clipă, adică până în ziua 
când avusese loc între ei scena la care, aşa cum am arătat 
mai înainte, asistase şi Aleoşa, niciodată Katia nu-i 


mărturisise că s-ar îndoi cumva de vinovăția lui Miţea. 
Trebuie să semnalăm, de asemenea, faptul că deşi pe zi ce 
trecea simţea înverşunându-se ura lui împotriva lui Miţea, 
Ivan era totuşi conştient că fratele său îi devenise odios nu 
din pricina „oscilaţiilor” Katiei, ci pentru că îl ucisese pe 
bătrân! Îşi dădea perfect de bine seama de asta. Totuşi, cu 
vreo zece zile înainte de proces, se dusese la Miţea ca să-i 
propună să evadeze, împărtăşindu-i un plan pe care, pe cât 
se părea, îl întocmise mai demult. În afară de faptul că avea 
un motiv temeinic să facă pasul acesta, Ivan fusese 
determinat într-o măsură oarecare şi de o insinuare pe care 
o strecurase la un moment dat Smerdeakov şi care-i 
rămăsese ca un ghimpe în inimă şi anume: feciorul lăsase să 
se înţeleagă c-ar fi avut tot interesul ca fratele său să fie 
condamnat, deoarece, în cazul acesta, partea sa de 
moştenire şi respectiv a lui Aleoşa s-ar ridica de la patruzeci 
la şaizeci de mii de ruble. Se hotărâse deci să renunţe la 
treizeci de mii - din suma ce-i revenea lui - pentru a pregăti 
evadarea. Întorcându-se de la închisoare, se simţea însă 
apăsat de o tristeţe împovărătoare şi în acelaşi timp 
dezorientat: avea impresia că ţinea atât de mult la evadarea 
asta şi se hotărâse să pună la bătaie cele treizeci de mii de 
ruble nu numai ca să scoată din inimă ghimpele lăsat de 
cuvintele lui Smerdeakov, dar şi pentru alt motiv. „Nu 
cumva pentru că în adâncul sufletului meu mă simt şi eu 
părtaş la crimă?” se întreba el. Un sentiment nelămurit, dar 
chinuitor îi învenina inima. În toată luna din urmă mândria 
lui avusese mult de suferit, dar despre asta vom avea 
prilejul să vorbim mai încolo... 

Atunci când, după discuţia cu Aleoşa, se hotărâse brusc sa 
se întoarcă din nou la Smerdeakov, deşi ajunsese între timp 
acasă, Ivan Feodorovici acţionase sub impulsul indignării 
ce-l învolburase subit tocmai în momentul în care se 
pregătea să sune la poartă. În clipa aceea îşi adusese 
aminte deodată de ieşirea pe care Katerina Ivanovna o 
avusese de faţă cu Aleoşa: „Numai tu, îi strigase ea din 


LIA 


senin, numai tu m-ai convins că el (adică Miţea) e vinovat 
Rămăsese locului, ca fulgerat de ecoul acestor cuvinte; 
niciodată, după câte ştia, nu încercase să-i argumenteze că 
Miţea ar fi într-adevăr ucigaşul tatălui său, dimpotrivă, se 
acuzase chiar pe sine însuşi după întrevederea pe care o 
avusese cu Smerdeakov. Cine altul decât ea îi pusese atunci 
„documentul” sub ochi? Cine căutase să-i dovedească 
vinovăția fratelui său? Ca să-i strige acum în faţă: „Şi eu am 
fost la Smerdeakov!” Când se dusese oare? Şi el care habar 
n-avea! Prin urmare, nu era chiar atât de convinsă de 
vinovăția lui Miţea! Oare ce fusese în stare să-i spună 
Smerdeakov? Ce, ce anume i-o fi spus? O furie oarbă îi 
cotropise sufletul. Nu putea sa înţeleagă cum de lăsase să-i 
treacă pe la ureche cuvintele astea fără să reacționeze 
vehement pe loc. Renunţând să mai sune la poartă, făcuse 
cale întoarsă, îndreptându-se grăbit spre locuinţa lui 
Smerdeakov. „Cred că de astă dată am să-i ucid!” se gândea 
el mergând. 

VIII - A TREIA ŞI ULTIMA ÎNTREVEDERE CU 
SMERDEAKOV. 

Pe la jumătatea drumului se stârni din nou un vânt uscat şi 
tăios, la fel ca în dimineaţa acelei zile, apoi începu să ningă 
mărunt şi des. Pulberea de zăpadă cădea pe pământul 
îngheţat unde vântul o răscolea, purtând-o încolo şi 
încoace; curând începu să viscolească în toată puterea 
cuvântului. În mahalaua în care locuia Smerdeakov aproape 
că nu existau felinare pe uliţe. Ivan Feodorovici mergea 
înainte, fără să ia în seama viscolul, orientându-se instinctiv 
prin întunecimea de păcură. Simţea că-i plesneşte capul, 
tâmplele îi zvâcneau dureros şi avea cârcei în palme. La 
câţiva paşi de coşmelia Mariei Kondratievna, dădu peste un 
mujic beat, îmbrăcat cu un suman peticit, un omuleţ scund 
care umbla pe două cărări, bodogănind şi suduind; când şi 
când, omul se oprea din suduit şi se pornea sa cânte cu o 
voce răguşită de băutură: 

I-ieh, la Piter Vanka a plecat, Să-l aştept m-am săturat! 


După prima strofă însă se întrerupea de fiecare dată şi 
începea a se răfui cu un interlocutor imaginar, ocărându-l 
de zor, ca mai apoi să-i vină iar chef de cântat. Un val de 
ură împotriva beţivanului răbufni inconştient în sufletul lui 
Ivan Feodorovici. O clipă mai târziu, când sentimentul 
acesta se contura mai desluşit, simţi o dorinţă irezistibilă 
să-l snopească în bătaie şi să dea cu el de pământ. În 
momentul acela mujicul, care tocmai ajunsese în dreptul lui, 
se împletici, gata-gata să cadă peste el. Furios, Ivan îl 
îmbrânci cât colo. Omul se prăbugşi ca un ciot pe pământul 
îngheţat, icni o dată de durere şi amuţi. Ivan se apropie. 
Mujicul zăcea pe spate, nemişcat; îşi pierduse cunoştinţa. 
„O să îngheţe” se gândi Ivan şi plecă mai departe. 

În tinda, Maria Kondratievna, care ieşise repede să-i 
deschidă, cu o luminare aprinsă în mână, îi spuse în şoaptă 
că Pavel Feodorovici (adică Smerdeakov) părea să fie tare 
bolnav, deşi nu zăcea la pat, dar oricum nu era în toate 
minţile: mai adineauri chiar îi poruncise să ia samovarul 
fără să fi băut măcar o ceaşcă de ceai! 

— Şi ce, face scandal? Întrebă brusc Ivan Feodorovici. 

— Aş, de unde, dimpotrivă, e liniştit, sărăcuţul, numai vă 
rog să nu-l ţineţi prea mult de vorbă... Stărui femeia. 

Ivan Feodorovici deschise uşa şi intră în odaie. 

Înăuntru era tot aşa zăduf ca şi rândul trecut; în schimb, 
se puteau observa unele modificări: una din laviţele de la 
perete fusese scoasă din odaie şi în locul ei apăruse o 
canapea mare, veche, imitație de mahon, capitonată cu 
piele, pe care fusese aşternut patul cu perne albe, destul de 
curate. 

Smerdeakov şedea pe marginea patului, îmbrăcat cu 
acelaşi halat vătuit. Masa fusese trasă lângă canapea, aşa 
încât abia mai aveai loc să te mişti. Pe masă se afla o carte 
groasă cu scoarţe galbene. Smerdeakov însă nu citea; 
părea că şade aşa, fără să facă nimic. Îl privi lung pe Ivan 
Feodorovici în tăcere, fără să manifeste nici cea mai mică 


surpriză. Se schimbase mult între timp: era supt la faţă şi 
gălbejit şi avea ochii duşi în fundul capului şi încercănaţi. 

— Eşti într-adevăr bolnav? Se miră Ivan Feodorovici, 
oprindu-se în prag. Nu stau mult, să ştii; uite, nu-mi scot 
paltonul. Unde aş putea să şed? Se apropie apoi de masă, 
trase un scaun lângă el şi se aşeză, Ce te uiţi aşa? De ce nu 
spui nimic? Am venit să te întreb ceva şi-ţi jur că nu plec 
până nu-mi răspunzi! Coniţa Katerina Ivanovna a fost 
cumva pe aici? 

Smerdeakov tăcu o bucată de vreme, continuând să se uite 
la el, apoi făcu un gest ostenit cu mâna şi-şi întoarse 
privirea în altă parte. 

— Ce-i cu tine? Îl iscodi Ivan. 

— Nimic. 

— Cum nimic? 

— Ei şi dacă a fost, ce vă pasă dumneavoastră? Lăsaţi-mă 
în pace! 

— Ba nu te las! Spune: când a fost? 

— Am şi uitat, zâmbi dispreţuitor Smerdeakov şi, 
întorcându-se brusc spre Ivan, îl ţintui cu o privire aprigă, 
încărcată de ură, aceeaşi privire pe care o avusese cu o 
lună mai înainte, la ultima lor întrevedere. 

— Mi se pare că şi dumneavoastră sunteţi bolnav, v-aţi tras 
la faţă, spuse el. 

— Nu te îngriji de sănătatea mea, răspunde mai bine la ce 
te-am întrebat. 

— De ce vi s-au îngălbenit ochii? Ia uite ce galbeni sunt! 
Multă inimă rea vă mai faceţi, nu-i aşa? 

Rânji batjocoritor apoi, pe negândite, izbucni în râs. 

— Ascultă, ţi-am spus că nu mă mişc de aici până nu-mi 
răspunzi! Strigă Ivan scos din răbdări. 

— Ce aveţi cu mine de vă ţineţi aşa de capul meu? De ce 
nu-mi daţi pace? Se tângui Smerdeakov cu o figură 
chinuită. 

— La naiba! Crezi că numai de tine îmi arde acum?! 
Răspunde la ce te-am întrebat şi plec. 


— N-am ce să vă răspund! I-o reteză Smerdeakov şi puse 
iar ochii în pământ. 

— 'Te fac eu să-mi răspunzi, ai să vezi! 

— De ce vă frământaţi aşa? Îl întrebă Smerdeakov, 
fixându-l din nou, de astă dată însă nu atât cu dispreţ, cât 
mai curând cu un fel de scârbă, Pentru că începe mâine 
procesul? Lasă, că n-o să păţiţi nimic, fiţi pe pace! Duceţi-vă 
acasă şi dormiţi liniştit, nu vă mai zbuciumaţi degeaba. 

— Nu înţeleg... De ce să-mi fie teamă de ziua de mâine? Se 
miră Ivan, săgetat deodată de un fior până în fundul 
rărunchilor. 

Smerdeakov îl măsură; cu privirea. 

— Nu în-ţe-le-ge-ţi? Spuse el cu o mustrare în glas. Nu 
ştiu, zău, ce plăcere poate să simtă un om inteligent să 
joace atâta teatru! 

Ivan se uita la el, fără să scoată o vorbă. Cuvintele şi mai 
ales tonul extrem de arogant şi atât de neaşteptat pe care-l 
luase fostul lui valet şi pe care nici chiar data trecută nu-l 
avusese în nici un moment era făcut să-l uluiască. 

— Vă spun doar că n-aveţi nici un motiv să vă temeţi. N-am 
de gând să dau nici o declaraţie împotriva dumneavoastră, 
iar dovezi nu există. Ia uite cum vă tremură mâinile. De ce 
tremură aşa? Duceţi-vă acasă, nu l-aţi omorât 
dumneavoastră. 

Ivan avu o tresărire: îşi adusese aminte de Aleoşa. 

— Ştiu că nu eu... Îngăimă al. 

— Şti-i-ţi? Insinua pe acelaşi ton Smerdeakov. 

Ivan se repezi şi-l apucă de umăr. 

— Spune tot, viperă! Vorbeşte! 

Smerdeakov nu se arătă câtuşi de puţin speriat. Se 
mulţumi doar să-l privească în ochi cu o ură aproape 
dementă. 

— Dacă-i aşa, atunci am să vă spun: chiar dumneavoastră 
l-aţi ucis! Scrâşni el furios. 

Ivan se lăsă pe scaun, ca şi cum ar fi cumpănit în minte 
ceva. Zâmbi sarcastic. 


— Iar o iei de la început? Iarăşi aceeaşi poveste ca rândul 
trecut? 

— Da şi rândul trecut, ca şi acum, am stat tot aşa faţă-n 
faţă şi aţi înţeles perfect tot. Ca şi acum. 

— Eu nu înţeleg decât că eşti nebun. 

— Tot nu v-aţi plictisit? Suntem între patru ochi, de ce ne- 
am mai minţi unul pe altul? De ce am mai juca teatru Ori 
vreţi să aruncaţi iarăşi vina numai pe mine şi mi-o spuneţi în 
faţa? Dumneavoastră l-aţi ucis, da, dumneavoastră sunteţi 
vinovatul principal, eu n-am fost decât unealta, mâna 
dreaptă a dumneavoastră! Sluga cea credincioasă! Eu am 
săvârşit numai ceea ce domnia-voastră mi-aţi poruncit să 
fac. 

— Ai săvârşit? Cum, tu ai ucis? Se cutremură Ivan. 

Simţi că i se zdruncină ceva în creier, îl luă deodată cu frig 
şi începu să tremure din toate mădularele, scuturat de fiori. 
Smerdeakov îl privea înmărmurit; nici el nu se aştepta 
probabil la o spaimă atât de sincer manifestată. 

— Cum se poate, chiar n-aţi ştiut nimic? Îngăimă el 
neîncrezător, zâmbind strâmb. 

Ivan rămăsese cu ochii la el, fără să spună un cuvânt, ca şi 
când i-ar fi pierit graiul. 

L-ieh, la Piter Vanka a plecat, Să-l aştept m-am săturat! 

Îi zvoni deodată la ureche. 

— Ştii, bâigui el, în sfârşit, mi se pare că visez, că nu eşti 
decât o fantomă! 

— Nu-i nici o fantomă aici. Nu suntem decât noi doi şi încă 
cineva, al treilea. Cred că-i aici, lângă noi. 

— Cine? Care-i al treilea? Unde e? Întrebă înfricoşat Ivan 
Feodorovici, uitându-se repede în jur şi cercetând toate 
colţurile. 

— Dumnezeu, pronia cerească; e aici, lângă noi, ele al 
treilea, dar nu-l mai căutaţi degeaba, că n-o să-l găsiţi. 

— Minţi, n-ai ucis tu! Zbieră furios Ivan. Eşti nebun sau 
vrei să mă scoţi din răbdări ca data trecută! 


Smerdeakov continua să-l observe cu aceeaşi atenţie şi, tot 
aşa, fără nici o umbră de teamă. Parcă tot nu-i venea să 
creadă, avea impresia că Ivan „ştie tot” şi se preface numai, 
ca „să arunce toată vina asupra lui. 

— Staţi puţin, spuse al într-un târziu cu glas slab şi, 
scoțând de sub masă piciorul stâng, se aplecă să-şi suflece 
pantalonii. 

Era în papuci şi cu ciorapi albi în picioare. 'Tacticos, 
Smerdeakov îşi desfăcu jartiera şi-şi vâri degetele adânc pe 
sub ciorap. Ivan Feodorovici, care nu-şi lua ochii de la el, 
începu deodată să tremure îngrozit. 

— Ai căpiat? Urlă el, sărind de pe scaun şi făcu un pas 
înapoi, izbindu-se de perete. 

Rămase apoi locului lipit de zid, încordat tot ca o strună 
întinsă până la limită, holbându-se la Smerdeakov ca scos 
din minţi de spaimă. Fără a se sinchisi însă câtuşi de puţin 
de groaza zugrăvită pe figura lui, feciorul tot scotocea de 
zor în ciorap, ca şi când s-ar fi căznit să apuce cu degetele 
şi să tragă afară ceva. În cele din urmă, reuşi să ducă la bun 
sfârşit toată operaţia. Ivan Feodorovici văzu ieşind la iveală 
nişte hârtii, un teanc de hârtii pe care Smerdeakov îl scoase 
afară şi-l puse pe masă. 

— Poftim! Rosti el cu glas scăzut. 

— Ce-i asta? Întrebă Ivan dârdâind. 

— Poftim, uitaţi-vă! Răspunse cu acelaşi glas Smerdeakov. 

Ivan se apropie de masă, întinse mâna spre teanc şi dădu 
să-l despacheteze, dar în aceeaşi clipă îşi trase braţul 
înapoi, ca şi cum s-ar fi atins de un şarpe fioros, 
respingător. 

— Ia uite cum vă tremură degetele, parcă aţi fi bolnav, 
observă Smerdeakov şi se apucă liniştit să desfacă pachetul. 
Înăuntru se aflau trei teancuri de bancnote de câte o suta 

de ruble. 

— "Toţi banii sunt aici, trei mii de ruble, nici nu mai e 
nevoie să-i numărați. Poftim, luaţi-i, îl îndemnă el pe Ivan, 
arătându-i teancurile cu o mişcare din cap. 


Ivan căzu pe scaun. Era palid ca un mort. 

— M-ai speriat... cu ciorapul acela... Spuse el cu un 
zâmbet ciudat. 

— Cum se poate?... Într-adevăr, chiar n-aţi ştiut nimic 
până acum? Mai întrebă o dată Smerdeakov. 

— Nu, n-am ştiut. Eram sigur că este Dmitri. Ah! Frate! 
Frăţioare! Şi-şi cuprinse capul în palme. Spune-mi, singur |- 
ai ucis? Sau împreuna cu fratele meu? 

— Cu domnia-voastră. Noi doi, împreună, eu şi cu 
dumneavoastră. Dmitri Feodorovici e nevinovat. 

— Bine, bine... O să vorbim după aceea despre mine. De 
ce-oi fi tremurând aşa?... Nu sunt în stare să scotun 
cuvânt. 

— Parcă eraţi mai curajos altădată. Nu ziceaţi 
dumneavoastră că „totul e permis”? Şi acum ia uite cum v- 
aţi speriat, murmură Smerdeakov. Nu vreţi o limonada? Să 
spun să vă facă, da? Ca să vă mai învioraţi. Numai să 
ascundem mai întâi asta. 

Şi arătă iarăşi cu o mişcare din cap teancul de hârtii de o 
sută. Dădu apoi să se scoale, s-o strige pe Mana 
Kondratievna ca să prepare o limonada şi s-o aducă în casă. 
Căutând ceva ca să acopere banii, să nu-i vadă gazda, 
scoase întâi batista din buzunar; fiind prea murdară însă 
luă singurul obiect de pe masă - cartea cu scoarţe galbene 
pe care o remarcase Ivan Feodorovici în momentul când 
intrase pe uşa - şi o puse peste bancnote. Ivan citit maşinal 
titlul: Învățăturile sfântului părinte Isaac Sirianul. 

— Nu vreau limonada, refuză el. O să vorbim mai încolo 
despre mine. Stai jos şi spune-mi cum ai făcut. Spune-mi 
tot... 


— Ar trebui să vă scoateţi paltonul, o să fiţi lac de apă. 

Ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama ce zăduf era în 
odaie, Ivan Feodarovici lepădă paltonul de pe el şi, fără să 
se mai ridice, îl trânti pe laviţă. 

— Spune, te rog, hai, vorbeşte! 

Părea liniştit. De astă dată era sigur că Smerdeakov are să 
mărturisească tot. 

— Vreţi să ştiţi cum s-a întâmplat? Oftă feciorul. Foarte 
natural, cum ziceaţi chiar dumneavoastră... 

— Lasă acum ce am spus eu, îl întrerupse Ivan, fără să mai 
strige însă, rostind răspicat fiecare cuvânt, ca şi cum şi-ar fi 
recăpătat pe deplin stăpânirea de sine. Povesteşte-mi pas 
cu pas ce-ai făcut. Ia-o de la început, sistematic. Să nu uiţi 
nimic. Amănuntele, mai ales, amănuntele, te rog. 

— După plecarea dumneavoastră am căzut în pivniţă... 

— Adică te-ai prefăcut că ai o criză de epilepsie? 

— Bineînţeles că m-am prefăcut. M-am prefăcut de la 
început şi până la sfârşit. Am coborât liniştit scara şi, tot 
aşa, liniştit, m-am lungit pe jos, după care am început să 
urlu. Şi m-am zbătut într-una până m-au scos de acolo. 

— Stai! Zici că te-ai prefăcut până la sfârşit. Chiar şi când 
erai la spital? 

— Nu. A doua zi dimineaţa, înainte de a mă duce la spital, 
mi-au venit într-adevăr năbădăile, m-a pălit o criză atât de 
grozavă, cum n-am mai avut de ani de zile. Două zile n-am 
ştiut ce-i cu mine. 

— Bine, bine. Spune mai departe. 

— Pe urmă m-au întins pe pat. Ştiam c-or să mă culce în 
odăiţă, fiindcă de câte ori eram bolnav, Maria Ignatievna îmi 
făcea patul acolo, ca să fiu lângă ei. Totdeauna, săraca, a 
fost bună cu mine, de când mă ştiu pe lume. Toată noaptea 
am gemut, dar aşa, încet. Aşteptam să vină Dmitri 
Feodorovici. 

— Îl aşteptai, zici? Credeai c-o să treacă pe la tine? 

— Aş, ce să caute la mine?! Aşteptam să vină acasă; eram 
sigur c-o să pice în noaptea aceea, căci eu fiind bolnav nu 


mai avea cine să-i dea de ştire, aşa că nu-i rămânea altceva 
de făcut decât să sară ulucile şi să pătrundă în casă - se 
pricepea dumnealui la de-alde astea. 

— Şi dacă n-ar fi venit? 

— Atunci nu s-ar mai fi întâmplat nimic. Fără dumnealui nu 
m-aş fi încumetat. 

— Bine, bine... Vorbeşte mai desluşit, nu te pripi şi mai 
ales ia seama să nu scapi din vedere ceva! 

— Eram sigur că dumnealui o să-l omoare pe Feodor 
Pavlovici. Mă aşteptam la asta, fiindcă-l pregătisem... În 
ultimele zile... Şi mai ales ştia în ce fel trebuie să bată în 
geam. Prea multe bănuieli adunase într-însul în zilele acelea 
şi era prea întărâtat ca să nu încerce cu orice preţ să 
pătrundă în casa, ciocănind la geam, aşa cum îi arătasem. 
Dinspre partea asta, nu mai încăpea nici o îndoială pentru 
mine. De aia, zic, îl aşteptam să vină. 

— Stai puţin, îl opri din nou Ivan. Dacă l-ar fi omorât pe 
tata, i-ar fi luat şi banii; probabil că te-ai gândit şi la asta, 
nu? Şi atunci ce ţi-ar mai fi rămas ţie? Nu pricep. 

— Putea să-i caute mult şi bine, că n-ar fi dat de ei 
niciodată, îi spusesem că-i avea ascunşi sub saltea. Dar nu 
era adevărat. La început îi ţinea în casentă, mai pe urmă 
însă cum, din toată lumea, Feodor Pavlovici n-avea 
încredere decât în mine, l-am învăţat să le schimbe locul şi 
să dosească pachetul cu bani în colţ, după icoane. Acolo nu 
i-ar fi trecut nimănui prin gând să scotocească, mai ales 
dacă ar fi căutat la repezeală. Aşa că pachetul era vârât 
după icoane. Ar fi fost şi caraghios să-i ţină sub saltea, mai 
bine încuiaţi în casentă. Toată lumea era convinsă însă că 
banii sunt sub saltea! Ce tâmpenie! Şi aşa, zic, dacă Dmitri 
Feodorovki l-ar fi omorât, negăsind banii, sau ar fi întins-o 
la fugă imediat - ştiţi cum sunt criminalii, se sperie de orice 
zgomot - sau ar fi fost arestat pe loc. Şi atunci aş fi putut să 
intru oricând în odaie - fie chiar în noaptea aceea, fie a 
doua zi - şi să pun mâna pe bani, fiindcă şi furtul tot în 


spinarea dumnealui ar fi căzut. Puteam foarte bine să cred 
c-o să se întâmple aşa. 

— Dar daca nu l-ar fi ucis şi s-ar fi mulţumit numai să-i 
tragă o bătaie zdravănă? 

— Atunci vă daţi seama că n-aş mai fi îndrăznit să nu ating 
de bani şi lucrurile ar fi rămas baltă. Numai că mă 
gândisem şi la asta; dacă, îmi ziceam, o să-l smintească în 
bătaie până o să-l lungească jos, în nesimţire, eu tot am s- 
apuc sa fac la stânga banii şi pe urmă am să-i raportez lui 
Feodor Pavlovici că dumnealui, adică Dmitri Feodorovki, i-a 
luat, după ce l-a bătut să-l omoare. 

— Stai... Nu mai înţeleg nimic. Va să zică, tot Dmitri l-a 
omorât şi tu ai luat numai banii? 

— Nu, nu l-a omorât dânsul. Fireşte, aş putea să vă spun şi 
de astă dată că dumnealui e criminalul... Dar nu vreau să vă 
mint, pentru câ... Pentru că, vedeţi, chiar dacă 
dumneavoastră, după cum mi-am putut da seama, într- 
adevăr n-aţi înţeles nimic până acum şi nici nu v-aţi 
prefăcut, ca să aruncaţi toată vina asupra mea, de fapt 
numai dumneavoastră sunteţi vinovat, fiindcă aţi ştiut 
dinainte de crimă, ba chiar m-aţi îndemnat s-o săvârşesc şi, 
pe urmă, ştiind adică ce o să se întâmple în lipsa 
dumneavoastră, aţi plecat de acasă. De aia, zic, vreau să vă 
arăt lămurit astă seară că vinovatul cel mare, adevăratul 
ucigaş dumneavoastră sunteţi, nu eu, chiar dacă eu cu 
mâna mea l-am ucis. De fapt, în faţa legii dumneavoastră 
sunteţi criminalul! 

— Dar de ce, de ce aş fi eu criminalul? O, Doamne! Îl 
întrerupse nerăbdător Ivan, uitând că amânase pe mai 
târziu orice discuţie în legătură cu el. Iarăşi începi cu 
Cermaşnea? Stai, spune-mi mai bine ce nevoie aveai să-ţi 
dau eu dezlegarea, de vreme ce, aşa cum spui, plecarea 
mea la Cermaşnea însemna pentru tine un consimţământ. 
Să vedem cum ai s-o întorci acum? 

— Din moment ce aveam dezlegare de la dumneavoastră, 
puteam fi sigur că la întoarcere n-o să mai faceţi gălăgie 


pentru cele trei mii de ruble pierdute, dacă oamenii 
stăpânirii m-ar fi bănuit pe mine nu pe Dmitri Feodorovici 
sau ar fi crezut că m-aş fi înţeles cu dumnealui; dimpotrivă, 
mi-aţi fi luat apărarea... Şi mai ştiam că, după ce aţi fi 
primit partea de moştenire, m-aţi fi răsplătit şi pe mine 
cândva, aşa ca să nu mai am nici o grijă toată viaţa, fiindcă 
de n-aş fi fost eu, rămâneaţi fără moştenire. Dacă boierul se 
însura cu Agrafena Aâexandrovna, n-aţi mai fi văzut nici o 
leţcaie. 
— Aha! Va să zică aveai de gând să mă chinuieşti toată 
viaţa! Scrâşni Ivan. Şi dacă, în loc să plec, te-aş fi denunţat? 
— Cum să mă denunţaţi? Ce puteaţi să spuneţi? Că v-am 
îndemnat să plecaţi la Cermaşnea? Păi am vorbit şi eu aşa, 
ca să nu tac, din prostie. Şi apoi, după ce am discutat atunci 
în poartă, dumneavoastră eraţi slobod să plecaţi sau să 
rămâneţi. Dacă rămâneaţi, nu s-ar mai fi întâmplat nimic, 
mi-aş fi dat seama că nu doriţi aşa ceva şi n-aş mai fi făcut 
un pas. Din moment ce aţi plecat însă, ştiam că n-o să 
îndrăzniţi la proces să mă băgaţi la apă şi c-o să-mi treceţi 
cu vederea şi cele trei mii de ruble. Şi nici nu m-aţi fi putut 
urmări după aceea, fiindcă atunci le-aş fi spus tot 
judecătorilor. Nu c-am ucis sau c-am furat - despre asta n- 
aş fi suflat o vorbă - dar că m-aţi îndemnat să fac şi una şi 
alta şi că eu nu m-am lăsat înduplecat. De aceea, zic, aveam 
nevoie să-mi daţi dezlegare, ca mai apoi să nu mă puteţi 
strânge cu uşa; ce dovezi aţi mai fi adus atunci? În schimb, 
eu puteam foarte bine să vă joc festa şi să arăt la proces cât 
de mult doreaţi moartea tatălui dumneavoastră şi pe 
cinstea mea vă spun că publicul m-ar fi crezut pe cuvânt şi 
aţi fi rămas eu ponosul ăsta toată viaţa. 

— Aşadar, eu, eu i-am dorit moartea? Rosti printre dinţi 
Ivan, spumegând. 

— Nu mai încape nici o îndoială. I-aţi dorit moartea, mai 
mult chiar, aţi îngăduit-o şi mi-aţi dat dezlegare! Răspunse 
Smerdeakov, privindu-l dârz. 


Îl lăsaseră puterile şi abia mai vorbea de oboseală; era 
totuşi ceva în el, un imbold ascuns, care-l susţinea; avea 
probabil un gând nemărturisit. Şi Ivan intuise lucrul acesta. 

— Spune mai departe, îl îndemnă. Povesteşte cum a fost în 
noaptea aceea. 

— Ce să vă mai spun! Zăceam aşa în pat, când mi s-a părut 
deodată că-l aud pe boier tapănd. Grigori Vasilievici se 
sculase ceva mai înainte şi ieşise din odaie; n-a mai trecut 
mult şi numai ce-a început să urle ca din gură de şarpe. Pe 
urmă s-a făcut linişte; stăteam aşa culcat şi aşteptam să văd 
ce o să mai fie: îmi bătea inima să se spargă, de ziceam că 
dă din mine. În sfârşit, m-am sculat şi eu şi am ieşit afară; 
văd în stânga geamul dinspre grădină deschis, mai fac 
câţiva paşi într-acolo şi trag cu urechea să-mi dau seama 
dacă mai mişcă sau nu şi-l văd pe boier dând din colţ în colţ 
şi văitându-se; „Aha, îmi zic, trăieşte deci!” Mă apropii de 
fereastră şi strig: „Eu sunt”. lar dumnealui dinăuntru: „A 
fost aici, acum a fost şi a fugit! Pasămite Dmitri Feodorovki 
fusese pe acolo. „L-a omorât pe Grigori!” „Unde?” întreb eu 
în şoaptă. „Colo, în colţ”, îmi răspunde dânsul tot în şoaptă. 
„Staţi puţin”, zic. Mă duc în grădină după Grigori Vasilievici 
şi-l găsesc întins pe jos, plin de sânge, în nesimţire. Va să 
zică, Dmitri Feodorovici a fost chiar de-adevăratelea pe aici, 
îmi dau eu cu socoteala şi pe loc mă hotărăsc să mântui 
treaba, fiindcă Grigori Vasilievici, chiar dacă nu murise, aşa 
cum era amorţit, nu putea să mă vadă. Doar dacă nu se 
întâmpla cumva să se trezească Marfa Ignatievna. Mi-a 
trecut prin minte şi asta atunci, numai că-mi intrase gândul 
ăsta în cap şi atâta îmi dădea ghes şi mă mâna, că abia mai 
puteam să-mi trag răsuflarea. Mă întorc şi-i spun boierului 
pe fereastră: „Agrafena Alexandrovna e aici, a venit şi vă 
roagă să-i daţi drumul”. S-a bucurat ca un copil. „Unde? 
Unde zici că e? Unde?” Şi tot suspina şi nu-i venea să 
creadă. „E acolo, zic, deschideţi uşa!” Dumnealui se uita pe 
geam, parcă ar fi crezut şi parcă nu - se temea să deschidă. 
„Văd eu că ţi-e frică de mine”, mă gândesc. Şi ce-mi 


trăsneşte prin cap, zău dacă nu-i de râs, m-apuc şi 
ciocănesc în geam, aşa cum ne înţelesesem amândoi să bat 
în cazul când ar fi venit Gruşenka. Nu m-a crezut pe cuvânt, 
dar a fost de ajuns să audă semnalul şi s-a şi repezit la uşă 
s-o deschidă. Cum a deschis-o, am dat să intru înăuntru, 
dumnealui însă s-a pus deodată în prag, nu voia de loc să 
mă lase în casă. „Unde e? Unde e?” mă întreba mereu şi 
tremura ca varga. „Ei, îmi zic eu, am băgat-o pe mânecă 
dacă ţi-e aşa frică de mine!” De teamă, mi s-au tăiat 
picioarele. Ce mă fac dacă nu mă lasă să intru sau ţipă, ori 
dacă dă peste noi Marfa Ignatievna sau mai ştiu eu ce se 
poate întâmpla? Nu mai ţin minte ce-o fi fost atunci în capul 
meu, dar cred că eram alb ca varul. „E acolo, sub geam, îi 
şoptesc eu, cum de n-aţi văzut-o?” „Ad-o aici, ad-o aici!” îmi 
porunceşte dânsul. „l-e teamă, zic, s-a speriat când a auzit 
ţipetele şi s-a ascuns în tufiş, duceţi-vă de o chemaţi din 
birou.” A dat fuga înapoi la fereastra, a luat şi lumânarea şi 
a pus-o lângă dânsul pe pervaz. „Gruşenka, a început s-o 
strige, Gruşenka, eşti aici?” De strigat, striga, dar i-era frică 
să se aplece pe geam, nu îndrăznea să se depărteze de 
mine; atât de straşnic îl înfricoşasem, că nu se îndura să 
facă nici un pas. Ui-taţi-vă, e acolo, zic (mă dusesem lângă 
dânsul şi scosesem capul pe fereastră), e acolo în tufiş, se 
uită la dumneavoastră şi râde, nu vedeţi?” M-a crezut, l-a 
apucat deodată tremuriciul - mort cum era după dânsa - şi, 
în sfârşit, s-a înduplecat să scoată capul pe geam. Am 
înşfăcat atunci de pe masă ghiuleaua aia de fier, ştiţi, aia pe 
care o ţinea pe masă, aia de pus peste hârtii, cred c-o fi 
cântărind vreo trei funţi, am ridicat-o, aşa, pe la spatele 
dumnealui şi l-am pocnit în creştet. N-a spus nici cârc. 1 s- 
au muiat genunchii şi s-a lăsat jos; l-am mai lovit o dată şi 
încă o data. Abia a treia oară mi-am dat seama că-i 
fărâmasem ţeasta. Dumnealui s-a răsturnat pe spate, a 
căzut cu burtă-n sus, într-un lac de sânge. 

M-am uitat bine dacă nu cumva mă stropisem şi eu, am 
şters ghiuleaua, am pus-o la loc pe masă şi am mers de-am 


scos din colţ, dindărătul icoanelor, pachetul cu bani; am 
rupt plicul, am luat toată suma, iar plicul l-am aruncat la 
picioarele patului împreună cu panglicuţa. Am coborât după 
aceea în grădină, tremurând tot. M-am dus glonţ la mărul 
cel găunos, ştiţi care, nu-i aşa? Pusesem de mult ochii pe el 
şi-mi pregătisem din vreme o cârpă şi un petic de hârtie 
înăuntru; am înfăşurat banii în hârtie, apoi în cârpă şi i-am 
vârât în fundul scorburii. Şi acolo au rămas două săptămâni, 
până am ieşit din spital; abia atunci i-am ridicat. Pe urmă 
am intrat în casă şi m-am culcat la loc; stăteam aşa, cu frica- 
n sân şi mă tot gândeam: „Dacă i-a făcut de petrecanie lui 
Grigori Vasilievici, se-ncurcă rău treaba, dar dacă nu l-a 
răpus o să fie cu atât mai bine când o să-şi vină în fire, 
fiindcă bătrânul e martor că Dmitri Feodorovici a venit aici 
peste noapte şi că, prin urmare, dumnealui l-a ucis şi l-a 
prădat pe boier.” Stăteam ca pe ghimpi şi atât de mult 
ardeam să ştiu dacă trăieşte sau nu, c-am început să gem, 
ca s-o trezesc mai curând pe Marfa Ignatievna. În sfârşit, s- 
a sculat, a dat fuga la mine în odaie, pe urmă, văzând că 
Grigori Vasilievici nu era în casă, a ieşit repede afară şi mai 
apoi am auzit-o urlând în grădină. După aceea s-a făcut 
zarvă mare şi toată noaptea a fost o harababură 
nemaipomenită; eu însă apucasem să mă liniştesc. 

Povestitorul se opri. Ivan îl ascultase tăcut ca un mort, fără 
să se clintească şi fără să-l slăbească o clipă din ochi. 
Smerdeakov, în schimb, abia dacă-i arunca din când în când 
o privire. Către sfârşit însă se simţise şi el tulburat şi 
începuse să gâfâie. Faţa-i era îmbrobonită de sudoare. 
Totuşi, nimeni n-ar fi putut desluşi dacă avea sau nu 
remuşcări. 

— Stai! Rosti deodată Ivan, cumpănind în minte ceva. Şi 
uşa? Dacă zici că el ţi-a deschis, cum a putut atunci s-o 
Grigori deschisă înainte de a fi intrat tu în grădină? Fiindcă 
din ce spune Grigori reiese c-a fost dinainte deschisă. 
Curios este că de astă dată Ivan îl întrebase pe un ton cât se 
poate de liniştit, pe care nu-l avusese până atunci, fără 


mânie, aşa încât dacă ar fi intrat cineva în momentul acela 
în odaie, ar fi avut impresia că discută paşnic amândoi 
despre cine ştie ce lucruri banale, deşi poate interesante. 

— Cât priveşte uşa pe care Grigori Vasilievici zice c-ar fi 
văzut-o deschisă, cred c-a avut o nălucire, rânji strâmb 
Smerdeakov. Păi ce, ăsta-i om? Catâr sadea! Vă spun eu că 
n-a văzut nimic, i s-a năzărit numai că vede, dar când îi 
intră lui ceva în cap, nu-l mai urneşti nici cu carul cu boi! A 
fost spre norocul nostru însă că i-a căşunat lui aşa, fiindcă 
în felul ăsta tot păcatul a căzut pe Dmitri Feodorovici. 

— Ascultă, vorbi molcom Ivan Feodorovici, care părea din 
nou descumpănit şi căuta cu tot dinadinsul să priceapă 
ceva. Ascultă... Am ţinut să te întreb mai multe lucruri, dar 
acum am uitat... Uit mereu şi până la urmă iar mă încurc... 
A, da! Aş vrea să ştiu măcar atât: de ce ai mai desfăcut 
pachetul şi ai aruncat plicul jos, pe podea? De ce n-ai luat 
banii aşa, cu plic cu tot?... După cum povesteai adineauri, s- 
ar fi zis că ţi se părea firesc să procedezi aşa... Dar de ce - 
nu înţeleg... 

— Era un clenci la mijloc. Dacă ucigaşul ar fi fost un om 
care ştia despre ce-i vorba, ca mine bunăoară, care văzuse, 
adică, banii cu ochii lui şi poate chiar îi pusese cu mâna lui 
în plic ce nevoie mai avea să-i scoată afară după cea 
săvârşit crima? Mai ales când trebuia să facă totul în cea 
mai mare grabă şi era sigur că banii sunt acolo, în plic. Prin 
urmare, dacă hoţul era cineva care văzuse cu ochii lui 
plicul, cum l-am văzut eu, de pildă, l-ar fi vârât imediat în 
buzunar, fără să-l mai deschidă şi ar fi spălat putina. Ceea 
ce nu era cazul cu Dmitri Feodorovici; dumnealui ştia că 
există numai din auzite, dar de văzut, nu-l văzuse niciodată 
şi cu siguranţă că atunci când, să zicem, l-ar fi scos de sub 
saltea, l-ar fi deschis la iuţeală, să vadă dacă într-adevăr 
banii sunt sau nu înăuntru. lar plicul l-ar fi lepădat, fără să 
se mai gândească bunăoară că poate fi o mărturie împotriva 
dumnealui, ca un hoţ ageamiu, cum s-ar zice, care n-a pus 
niciodată mâna să fure, fiindcă de, e viţă de boier! Şi chiar 


dacă s-a hotărât să facă pasul ăsta, l-a făcut numai pentru 
că în sinea dumnealui era încredinţat că nici nu poate fi 
vorba de hoţie, de vreme ce se mulțumea doar să ia înapoi 
ce era al lui. Aşa a spus la toată lumea din oraş, s-a lăudat 
Chiar c-o să se ducă la Feodor Pavlovici să se răfuiască cu 
dânsul. Cam aşa ceva i-am dat să înţeleagă şi procurorului 
atunci, la interogatoriu. Adică nu i-am spus nimic lămurit, ci 
doar aşa, pe departe, ca şi cum eu nu mi-aş fi dat seama de 
nimic şi dumnealui singur ar fi ajuns la părerea asta. Mă 
credeţi: mai că nu-i curgeau balele de fericire domnului 
procuror când i-am deschis capul... 

— Şi toate astea ţi-au venit în minte atunci, pe loc? 
Exclamă Ivan Feodorovici încremenit de uimire. 

Şi se uită din nou la Smerdeakov, cuprins de spaimă. 

— Păcatele mele, cine-i ăla care să poată ticlui o poveste 
întreagă aşa, la iuţeală? M-am gândit dinainte la toate... 

— Atunci... Atunci, înseamnă că dracu ţi-a suflat la ureche! 
Exclamă Ivan Feodorovici. Nu zău, nu eşti prost de loc, 
dimpotrivă, eşti mult mai deştept chiar decât mi-aş fi putut 
închipui... 

Se sculă, vrând să facă câţiva paşi prin odaie. În sufletul lui 
era un zbucium cumplit. Dar cum masa îi închidea drumul, 
iar între masă şi perete abia dacă se putea strecura pieziş, 
se răzgândi şi se aşeză la loc. Faptul că se vedea obligat să 
şadă pironit pe scaun îl nemulţumi atât de tare, încât, 
pierzându-şi răbdarea, începu să zbiere aproape tot atât de 
furios ca la început: 

— Ascultă, nemernicule, ascultă, derbedeule, secătură ce 
eşti! Să-ţi intre în cap o dată pentru totdeauna că dacă nu 
te-am trimis încă până acum pe lumea cealaltă, n-am făcut- 
o fiindcă vreau să te păstrez pentru ziua de mâine, să dai 
socoteală în faţa tribunalului! Dumnezeu vede (adăuga el, 
ridicând braţul spre cer), se prea poate să am şi eu o parte 
din vină, poate că şi eu i-am dorit în ascuns... Moartea 
tatălui meu, dar jur că nu sunt atât de vinovat cum mă 
socoteşti tu! Şi nici nu ţin minte să te fi îndemnat cumva. 


Nu, nu, eu nu te-am îndemnat! Dar n-are a face, mâine am 
de gând să mă denunţ, da, fie ce-o fi, mâine la proces am să 
dau vina asupra mea! Sunt hotărât să spun tot, absolut tot. 
Dar o să mergem acolo împreună! Şi orice ai declara 
împotriva mea, orice ai mărturisi, n-am să protestez, ca să 
ştii că nu mi-e frică de tine; am să confirm tot! Dar şi tu va 
trebui să recunoşti tot în faţa tribunalului! Neapărat, auzi, 
neapărat o să mergem împreună! Aşa o să facem! 

Ivan rosti ultimele cuvinte solemn şi cu toată energia; şi, 
mai mult chiar decât cuvintele, privirea lui scânteietoare 
arăta îndeajuns că era într-adevăr hotărât să se ţină de 
cuvânt. 

— Sunteţi bolnav, acum văd bine, foarte bolnav. Ce galbeni 
vi-s ochii, rosti Smerdeakov, de astă dată parcă fără nici o 
intenţie ironică, ci mai curând cu milă. 

— Împreună o să mergem! Repetă Ivan. Şi chiar dacă n-o 
să vii, nu-i nimic, eu totam să mă duc să mărturisesc. 

Smerdeakov tăcu o clipă, ca şi cum ar fi cumpănit ceva. 

— N-o să se întâmple nimic. N-o să vă duceţi! Spuse el în 
concluzie, ca omul care ştie ei ce ştie. 

— Văd că nu vrei să mă înţelegi! Exclamă Ivan cu un fel de 
imputare în glas. 

— N-o să vă lase inima să mărturisiţi tot, v-ar crăpa 
obrazul de ruşine. Şi pe urmă n-ar folosi la nimic, fiindcă eu 
am să tăgăduiesc până în pânzele albe c-aş fi avut vreo 
vorbă cu dumneavoastră, zicând că sunteţi bolnav (se vede 
doar că sunteţi bolnav) sau că, pesemne, de dragul 
frăţiorului dumneavoastră, fiindcă vi se rupe inima de mila 
lui, v-aţi pus în gând să vă jertfiți pentru dânsul şi să 
aruncaţi tot păcatul în spinarea mea, că-n ochii 
dumneavoastră n-am însemnat niciodată mai nimic, mai 
puţin chiar decât o muscă, nici măcar nu m-aţi socotit om. 
Cine o să vă creadă? Aveţi vreo dovadă la mână? 

— Ascultă, banii aceştia mi i-ai arătat ca să mă convingi, 
nu-i aşa? 


Smerdeakov luă cartea lui Isaac Sirianul, cu care 
acoperise teancul de bani şi o puse deoparte. 

— Banii o să-i luaţi dumneavoastră, oftă el. 

— Nici vorbă c-o să-i iau! Dar nu înţeleg de ce vrei să mi-i 
dai, din moment ce ai ucis numai din pricina lor? Se miră 
Ivan. 

— N-am nevoie de ei, răspunse cu un tremur în glas 
Smerdeakov, arătându-i printr-un gest că nu mai are ce 
face cu banii. Aveam un plan mai înainte, credeam c-o să 
pot să mă chivernisesc cumva cu paralele astea, să încep o 
viaţă nouă la Moscova sau chiar în străinătate. Era visul 
meu pe care-l îndrăgisem crezând că „totul e permis”, cum 
bine ziceaţi dumneavoastră; fiindcă de la dumneavoastră 
am învăţat asta, ca atâtea alte lucruri pe care mi le-aţi 
desluşit: „Dacă Dumnezeu cel atotputernic nu există, nici 
virtutea nu există atunci şi nici nu mai e nevoie de ea”. Şi 
aveaţi dreptate. Tot aşa am socotit şi eu. 

— Singur, cu mintea ta? Întrebă Ivan cu un zâmbet forţat. 

— Prin bunătatea dumneavoastră, care m-aţi îndrumat. 

— Atunci înseamnă că ţi-ai recăpătat credinţa în 
Dumnezeu, din moment ce mi-i dai înapoi? 

— Nu, nu mi-am recăpătat-o, şopti Smerdeakov. 

— Atunci de ce mi-i dai? 

— Lăsaţi... Nu-i nimic! Spuse Smerdeakov cu un gest 
resemnat. Nu spuneaţi chiar dumneavoastră că totul e 
permis? De ce trebuie acum să vă frământaţi atâta? Vreţi 
chiar să vă duceţi să mărturisiţi tot... Dar n-o să se întâmple 
nimici N-o să vă duceţi! Repetă el apăsând pe cuvinte şi cu 
acelaşi ton convins. 

— Ai să vezi! Îl înfruntă Ivan. 

— N-aş crede. Sunteţi prea inteligent. În primul rând, aţi 
prins gustul banilor, după câte ştiu; pe urmă, sunteţi foarte 
mândru şi vă place ca toată lumea să vă poarte respectul; 
vă plac şi femeile şi încă foarte mult şi mai ales vă place să 
duceţi un trai liniştit şi îndestulat, să nu fiţi la cheremul 
nimănui - asta înainte de toate! De aceea, zic, nu văd cum 


v-aţi putea îndura să vă nenorociţi de bunăvoie la proces, 
ştiind că toată viaţa n-o să mai puteţi scoate capul în lume, 
ca un nelegiuit. Sunteţi leit Feodor Pavlovici; dintre toţi 
feciorii, dumneavoastră semănaţi cel mai mult cu 
dumnealui, aveţi acelaşi suflet. 

— Într-adevăr, nu eşti de loc prost, rosti Ivan ca şi când nu 
i-ar fi venit să creadă şi se rumeni deodată la faţă. le-am 
socotit pân-acum un neghiob. Dar văd că vorbeşti serios! 
Adăugă el, uitându-se cu alţi ochi la Smerdeakov. 

— Din mândrie m-aţi crezut prost. Luaţi banii. 

Ivan luă cele trei pachete de bancnote de pe masă şi le 
vâri în buzunar, fără să le mai înfăşoare în hârtie. 

— Am să le arăt mâine la proces, îl avertiză el. 

— Cine o să vă creadă? Toată lumea ştie că sunteţi plin de 
bani, s-ar putea foarte bine să-i fi luat din casentă şi să-i fi 
adus cu dumneavoastră. 

Ivan se ridică să plece. 

— Ai auzit ce ţi-am spus adineauri: dacă nu te-am omorât 
pân-acum, n-am făcut-o pentru că am nevoie de tine mâine, 
la proces. Ţine minte! 

— Cine vă opreşte să mă omorâţi? Poftim, omorâţi-mă! 
Răspunse Smerdeakov cu un ton ciudat şi cu o privire şi mai 
ciudată. N-aveţi curaj însă, adăugă el zâmbind cu 
amărăciune. Asta e. N-aveţi curaj să faceţi nimic, nu mai 
sunteţi ce-aţi fost până acum, v-a pierit îndrăzneala! 

— Pe mâine! Îi strigă Ivan, îndreptându-se spre uşă. 

— Staţi puţin... Lăsaţi-mă să-i mai văd o dată! 

Ivan scoase banii din buzunar şi-i arătă. Smerdeakov se 
uită ia ei vreo zece secunde. 

— Bine, duceţi-vă acum, spuse el, făcând un gest cu mâna. 
Ivan Feodorovici! Îl chemă din nou pe neaşteptate. 

— Ce vrei? Ivan întoarse capul din mers. 

— Rămâneţi cu bine! 

— Pe mâine, răspunse Ivan şi ieşi din odaie. 

Afară viscolul tot nu se potolise. Ivan porni sprinten prin 
viforniţă, dar după câţiva paşi începu să se împleticească. 


„E. ceva fizic”, se gândi el zâmbind. Un simţământ de 
bucurie îi întraripa sufletul. Se simţea stăpân pe voinţa lui: 
reuşise să spulbere şovăielile din pricina cărora se 
zbuciumase atâta în ultima vreme! Ajunsese să ia o 
hotărâre, în sfârşit, o hotărâre „nestrămutată”, îşi spunea în 
sinea lui fericit. În momentul acela se poticni de ceva, gata- 
gata să cadă. Oprindu-se locului, descoperi un mujic 
prăbuşit în drum la picioarele lui, acelaşi mujic pe care-l 
îmbrâncise la venire. Zăcea inert, fără cunoştinţă, tot acolo 
unde-l lăsase. Zăpada îl troienise, acoperindu-i aproape cu 
totul faţa. Ivan îl ridică de jos şi-l luă în cârcă. Zărind în 
dreapta o cocioabă a cărei fereastră era luminată, se 
îndreptă într-acolo, ciocăni în oblon şi-l rugă pe cetăţeanul 
care ieşise afară să vadă cine bate să-i dea o mână de ajutor 
ca să-l poată căra pe beţiv până la secţie, făgăduindu-i în 
schimb trei ruble. Omul se îmbrăcă şi plecară împreună. 
N-are rost, cred, să mai povestesc în amănunţime cum a 
izbutit Ivan Feodorovici să ducă la capăt această acţiune 
milostivă, lăsându-l pe beţiv la secţie, ca să alerge pe urmă 
după un doctor să-l examineze şi cu ce mână largă a plătit 
cheltuielile. Mă voi mulţumi să spun doar că toată tevatura 
asta i-a răpit aproape un ceas. În sinea lui însă Ivan 
Feodorovici simţea o imensă satisfacţie. Mintea sa era într-o 
continuă activitate. „Dacă n-aş fi fost atât de hotărât să fac 
tot ce am pus la cale pentru ziua de mâine, chibzuia el 
încântat, n-aş fi pierdut o oră întreagă cu mujicul acela, mi- 
aş fi văzut mai departe de drum, fără să-mi fi păsat câtuşi 
de puţin că s-ar putea să îngheţe de frig... E de mirare 
totuşi că mai sunt în stare să-mi controlez faptele!” observă 
el şi mai încântat. „Şi ei, care mă socoteau pe jumătate 
nebun!” Ajungând în apropiere de casă, se trezi subit în 
faţa unei probleme neaşteptate: „N-ar trebui oare să mă 
duc chiar acum la procuror şi să-i mărturisesc totul?” leşi 
însă numaidecât din încurcătură, spunându-şi în timp ce 
cotea spre casă: „Lasă, mâine, mai bine toate odată!” Dar 
ce curios: în aceeaşi clipă toată bucuria, toată mulţumirea 


ce-i umpleau sufletul se risipiră ca prin farmec. Intrând la el 
în odaie, un suflu de gheaţă îi învălui brusc inima, ceva ca o 
amintire sau mai bine zis ca o rememorare a unui lucru 
nesuferit şi respingător, care fusese acolo, în odaia lui, 
cândva şi care îi apăruse din nou în faţa ochilor în 
momentul când trecuse pragul camerei. Se lăsă obosit pe 
divan. Bătrâna care vedea de gospodărie îi aduse 
samovarul; îşi făcu un ceai, dar nici nu se atinse de el, iar pe 
bătrână o trimise la culcare. Şedea aşa, pe divan şi i se 
părea că totul se învârteşte în jurul lui. Se simţea prost, fără 
nici un pic de vlagă într-însul. La un moment dat, era cât pe 
ce să aţipească; se sculă însă nervos de pe sofa şi făcu 
câţiva paşi prin cameră, ca să alunge somnul. Uneori avea 
impresia că aiurează. Dar ceea ce îl ţinea încordat în clipa 
de faţă nu era teama de a cădea bolnav la pat; în cele din 
urmă, se aşeză din nou şi începu să se uite jur împrejur, ca 
şi când ar fi căutat ceva. O dată şi încă o dată şi tot aşa de 
câteva ori în şir. În sfârşit, îşi aţinti privirea într-un anumit 
punct. Un rânjet îi răsfrânse buzele, dar în acelaşi timp 
mânia îi aduse tot sângele în obraji. Stătu aşa o bucată de 
vreme, cu capul sprijinit în palme, trăgând mereu cu coada 
ochiului spre acelaşi punct de pe divanul din faţa lui. Era 
acolo ceva care-l sâcâia, ceva neliniştitor şi enervant 
totodată. 

IX - VEDENIA LUI IVAN FEODOROVICI. DIAVOLUL. 

Nu sunt medic. Îmi dau seama, totuşi, c-a sosit timpul să 
spun măcar câteva cuvinte despre maladia de care suferea 
Ivan Feodorovici. Anticipând asupra evenimentelor, ţin să 
atrag atenţia cititorului că, în seara respectivă, Ivan 
începuse a fi hărțuit de primele manifestări ale unei febre 
cerebrale ce avea să izbucnească abia în ziua următoare, 
punând deplină stăpânire pe organismul lui şubrezit, cu 
toată rezistenţa îndârjită pe care boala o avusese de 
întâmpinat. Deşi n-am pretenţia de a fi chiar atât de 
priceput în medicină, îmi voi permite totuşi să presupun că 
tânărul izbutise printr-un efort extraordinar de voinţă să 


întârzie întrucâtva momentul capitulării, în speranţa că va 
învinge definitiv boala. Ştia că nu este perfect sănătos, dar 
refuza să admită că s-ar putea să cadă la pat, simţea o 
repulsie numai gândindu-se la eventualitatea asta, tocmai 
acum, într-un moment de mare cumpănă din viaţa lui, când 
trebuia să-şi spună răspicat şi curajos cuvântul, ca să se 
„reabiliteze în ochii lui însuşi”. Aşa că se hotărâse până la 
urmă să consulte medicul chemat special de la Moscova de 
Katerina Ivanovna dintr-o fantezie despre care am avut 
ocazia să vorbim mai sus. După ce-l examinase cu toată 
atenţia, doctorul îi declarase că suferă de un dezechilibru 
nervos şi nu se arătase de fel mirat de mărturisirile pe care 
Ivan i le făcuse în silă. „În starea în care te afli dumneata, se 
poate foarte bine să ai halucinaţii, îi explicase medicul. 
Numai că aceste halucinaţii ar trebui controlate... În 
general, e necesar să începi imediat un tratament serios. 
Nu ţi-e permis să pierzi nici un minut altfel mi-e teamă că n- 
ai să sfârşeşti bine.” După ce plecase de la el, Ivan 
Feodorovici se sinchisise prea puţin de sfatul sau înţelept şi 
nici nu se gândise măcar să stea culcat în pat. „Mă ţin doar 
încă pe picioare, îşi zicea el. Când o să cad la pat, om vedea 
atunci ce o să mai fie. S-o găsi cineva să mă îngrijească.” Şi- 
n felul acesta îşi liniştise cugetul. Aşadar, cum spuneam, 
şedea acum la el în odaie, aproape conştient că aiurează şi 
privea fix spre peretele din faţa lui ca şi cum s-ar fi aflat 
ceva pe divan. În locul acela răsărise deodată un ins care, 
Dumnezeu ştie cum, pătrunsese în cameră înainte ca Ivan 
Feodorovici să se fi înapoiat de la Smerdeakov. Era un domn 
sau, mai bine zis, un fel de gentleman rus, qui frisait la 
cinquantaine (46), cum spune francezul, cu câteva fire 
argintii presărate în părul negru des şi pletos şi cu un 
barbişon ascuţit. Vizitatorul era îmbrăcat cu un surtuc 
cafeniu, probabil comandat la un croitor de prima mână, 
destul de ponosit altminteri şi complet demodat; părea 
confecţionat cu câţiva ani în urmă, fiindcă de doi ani 
încoace nici un om de lume cu dare de mână nu mai purta 


asemenea croială. Rufăria, ca şi legătura de la gât, lungă ca 
o eşarifă, puteau fi foarte bine pe gustul unui gentleman 
elegant, dar, dacă te uitai mai atent, cămaşa nu era chiar 
atât de curată, iar cravata părea cam jerpelită. Pantalonii în 
carouri erau impecabili, deşi prea deschişi la culoare şi 
prea strâmţi, aşa cum nu se mai poartă în ziua de azi; 
acelaşi cusur îl avea şi pălăria moale, albă, de fetru cu care 
venise, o pălărie cu totul nepotrivită cu anotimpul. Într-un 
cuvânt, musafirul avea din cap până în picioare înfăţişarea 
unui om de lume, dar cu mijloace materiale foarte 
restrânse. Făcea desigur parte din tagma acelor moşieri 
obişnuiţi să huzurească în trândăvie, care avuseseră o 
epocă înfloritoare pe vremea iobăgiei. Om umblat 
altminteri, deprins să frecventeze înalta societate, cu 
numeroase relaţii pe care poate le mai păstrase încă; după 
o viaţă întreagă petrecută în chiolhanuri şi după abrogarea 
iobăgiei, pierzându-şi întreaga avere, moşierul scăpătat 
ajunsese cu timpul un fel de parazit distins şi manierat, 
obişnuit să umble din uşă în uşă şi să se aciueze când la 
unul, când la altul dintre bunii şi vechii lui prieteni, găsind 
peste tot aceeaşi ospitalitate, fiindcă totuşi, în felul lui, era 
om de treabă şi destul de agreabil în societate; oricând 
putea fi pus la masă, chiar împreună cu alţi invitaţi, 
bineînţeles nu chiar în frunte, ci undeva mai pe la coadă, 
într-un loc mai modest. Meşter la vorbă ca orice linge-blide, 
ştiind să povestească cu farmec lucruri interesante, pata 
oricând să completeze numărul jucătorilor la o partidă de 
cărţi, detestând în acelaşi timp din toată inima obligaţiile pe 
care este silit să le accepte; gentlemen-ii din speța aceasta 
sunt de obicei singuri pe lume, văduvi sau holtei. Au şi copii 
uneori, dar în general odraslele lor sunt crescute undeva, în 
cine ştie ce colţ îndepărtat de provincie, de câte o mătuşă 
despre care gentlemen-ii noştri se feresc să pomenească 
vreodată, ca şi când s-ar ruşina de rubedeniile lor. Cu 
timpul, ajung nici să nu-şi mai aducă aminte că au copii, 
decât poate doar atunci când primesc din partea lor, de 


ziua onomastică sau de Crăciun, felicitări la care uneori se 
învrednicesc să răspundă. Oaspetele nepoftit al lui Ivan 
Feodorovici avea o figură destul de simpatică, fără să fie 
blajină, una din acele figuri extrem de mobile, gata să-şi 
schimbe în orice moment expresia, din politeţe, potrivit cu 
împrejurările. Nu purta ceas, în schimb avea o lornietă cu 
ramă de baga, atârnată de o panglică neagră. Degetul 
mijlociu de la mâna dreaptă era împodobit cu un inel masiv 
de aur, cu o piatră ieftină, un opal. Furios, Ivan Feodorovici 
ţinea gura încleştată; nu părea câtuşi de puţin dispus să 
înceapă o discuţie. Musafirul aştepta tăcut, întocmai ca un 
linge-blide care ar fi coborât cu puţin mai înainte din odaia 
lui de la etaj, unde se afla găzduit, ca să ţină de urât 
amfitrionului la ora când se serveşte ceaiul şi care, văzând 
că stăpânul casei a căzut pe gânduri încruntat şi nu-i dă nici 
o atenţie, tace smerit, pregătindu-se totuşi să întreţină 
amabil conversaţia în cazul când acesta i-ar adresa 
cuvântul. La un moment dat însă se uită la Ivan Feodorovici 
cu o expresie îngrijorată. 

— Ascultă, se hotări el, în sfârşit, să rupă tăcerea. Iartă- 
mă, dar aş vrea să-ţi amintesc un lucru: după câte ştiu, te-ai 
dus anume la Smerdeakov ca să-l întrebi ceva despre 
Katerina Ivanovna şi ai plecat fără să fi aflat nimic, ai uitat 
probabil... 

— Ah, da! Recunoscu fără să vrea Ivan şi se întunecă 
deodată la faţă. Aşa e, am uitat... De altfel, acum nu mai are 
nici o importanţă, rămâne şi asta tot pentru mâine, 
murmura el ca pentru sine. Apoi, întorcându-se iritat spre 
musafir: Mi-aş fi adus aminte şi singur - tocmai mă 
frământam sa ştiu ce-mi lipseşte! De ce te-ai grăbit să mi-o 
iei înainte, ţii neapărat să mă faci să cred că tu mi-ai suflat 
vorba asta la ureche şi că eu n-am fost în stare să-mi 
amintesc? 

Gentleman-ul surâse îngăduitor: 

— N-ai decât să nu crezi. Când cineva este silit să creadă 
ce valoare mai pot avea convingerile lui? În cazul acesta 


nici un fel de dovezi, nici chiar cele materiale nu folosesc la 
nimic. loma a ajuns să creadă nu pentru că l-ar fi văzut cu 
ochii lui pe Hristos înviat din morţi, ci pentru că era înclinat 
să creadă înainte de a fi avut prilejul să-l vadă. Să luăm 
bunăoară duhurile... Nu ştii ce mult îmi plac mie duhurile... 
Închipuieşte-ţi: oamenii sunt convinşi că duhurile nu pot 
decât să sprijine credinţa. De ce? Pentru că dracii îşi arată 
din când în când corniţele de pe celălalt tărâm. „Asta, 
pretind ei, este o dovadă, ca să zicem aşa, materială că 
există într-adevăr lumea cealaltă”. Auzi colo, dovezi 
materiale despre existenţa lumii celeilalte, ha-ha! În 
definitiv, chiar dacă argumentul acesta ar fi suficient pentru 
a dovedi că diavolul există de fapt, nu înseamnă că s-a 
dovedit implicit şi existenţa lui Dumnezeu. Aş vrea să fac 
parte dintr-o asociaţie idealistă, ca să pot discuta în 
contradictoriu cu ei, demonstrându-le că realismul nu 
înseamnă materialism! He-he! 

Ivan Feodorovici se ridică de la masă. 

— Ascultă, am impresia că aiurez... Da, cu siguranţă că 
aiurez... Poţi să baţi câmpii cât vrei, nu mă interesează! N-o 
să reuşeşti să mă scoţi din sărite ca data trecută... Simt 
totuşi că mi-e ruşine şi nu-mi dau seama de ce... Aş vrea să 
fac câţiva paşi prin odaie... Sunt momente când, spre 
deosebire de data trecută, nu te văd şi nici măcar nu-ţi aud 
glasul, dar ghicesc întotdeauna ce vrei să spui, pentru că în 
realitate eu vorbesc, eu însumi, nu tu! Nu mai ştiu însă dacă 
ultima oară am dormit sau te-am văzut aievea. Am să înmoi 
un prosop în apă rece şi am să-mi înfăşor capul, poate că 
aşa o să dispari! 

Ivan Feodorovici se duse de luă prosopul atârnat în colţ şi- 
şi puse intenţia în aplicare, apoi, legat aşa la cap cu 
ştergarul ud, se apucă să măsoare odaia din perete-n 
perete. 

— Îmi place c-am început să ne tutuim, constată musafirul. 

— Auzi, dobitocul! Râse Ivan. N-oi fi vrând cumva să-ţi 
spun dumneavoastră?! Mă simt mai înviorat acum, numai 


dacă n-ar fi durerea asta din tâmple... Şi din creştetul 
capului... Dar te rog să nu mai faci atâta filosofie ca rândul 
trecut. Dacă nu-i chip să mă descotorosesc de tine, cel puţin 
spune-mi ceva amuzant. Bârfeşte, că eşti doar un linge- 
blide, hai, dă drumul la gură! Ce pacoste, să nu poţi scăpa 
de un coşmar ca ăsta! Dar să ştii că nu mi-e frică de tine! 
Până la urmă tot am să-ţi vin de hac. Oricât ar vrea ei, n-au 
să mă ducă la ospiciu! 

— Linge-blide, c-est charmant. 147) Da, într-adevăr, cam 
aşa ceva sunt, Care-i rostul meu pe lume dacă nu să trăiesc 
ca un parazit? Dar stau acum şi te ascult şi parcă nu-mi vine 
să-mi cred urechilor! Zău, am impresia c-ai început să mă 
iei drept o fiinţă reală, nu numai o plăsmuire a fanteziei 
tale, aşa cum pretindeai data trecută... 

— Nici un moment nu te-am luat drept o realitate, ripostă 
furios Ivan. Tu nu eşti decât o iluzie, o fantasmagorie, o 
nălucire de om bolnav. Nu ştiu cum aş putea să te desfiinţez 
şi văd că n-am încotro: vrând-nevrând, va trebui sa te 
suport o bucata de vreme. Îmi dau seama că eşti o 
halucinație. Eşti propria mea întruchipare, mai bine zis, o 
întruchipare fragmentară a mea... A gândurilor şi 
sentimentelor mele, dar a celor mai josnice şi mai meschine 
sentimente. Din acest punct de vedere ai fi putut oarecum 
să mă interesezi, dacă aş fi avut timp de pierdut... 

— Dă-mi voie, dă-mi voie, stai, că te-am prins cu mâţa în 
sac; adineauri, sub felinar, te-ai repezit la Aleoşa urlând: El 
ţi-a spus, nu-i aşa? De unde ştii că el vine la mine?” Era 
vorba de persoana mea. Prin urmare, ai fost convins, fie 
chiar numai o clipă, că exist cu adevărat şi gentleman-ul 
râse cu îngăduinţa. 

— Da, am avut un moment de slăbiciune... Dar nu puteam 
oricum să cred în existenţa ta. Nu-mi dau seama daca 
dormeam sau dacă mă plimbam într-adevăr prin odaie data 
trecută. Poate că mi-ai apărut numai în vis, nu te-am văzut 
aievea... 


— Alunei de ce te-ai zburlit aşa adineauri la Aleoşa? Ce 
băiat drăguţ! Zău, mă simt vinovat faţă de el din pricina 
părintelui Zosima. 

— Taci din gură, să nu te prind că-mi vorbeşti despre 
Aleoşa! Cum îndrăzneşti, lacheu nenorocit?! Se răsti la el 
Ivan râzând. 

— Ma ocărăşti şi totuşi eşti cu râsul pe buze - semn bun. 
De altfel, în general azi eşti mult mai amabil decât ultima 
dată şi înţeleg de ce: hotărârea asta măreaţă... 

— N-auzi să taci?! Nici un cuvânt despre hotărârea mea! 
Strigă ameninţător Ivan. 

— Pricep, pricep, cest noble, cest charmant! 4148) Te duci 
mâine - nu-i aşa? 

— Să iei apărarea fratelui tău, să te jertfeşti pentru el... 
Cest chevaleresque. (49) 

— Taci odată, altfel te iau la palme! 

— Într-o oarecare măsură, trebuie să-ţi mărturisesc că mi- 
ar face plăcere palmele; ar însemna că eşti convins de 
realitatea mea, fiindcă nimănui, cred, nu i-ar trăsni prin 
gând să ia la palme o fantomă. Dar să lăsăm gluma 
deoparte, să ştii că nu-mi pasă, n-ai decât să mă înjuri cât 
pofteşti! Părerea mea e totuşi c-ar fi mai bine să te porţi 
ceva mai politicos. Că, de când am venit, din prost şi din 
lacheu nu mă mai scoţi! Ce vorbe sunt astea?! 

— Înjurânduc-te pe tine, nu fac decât să mă înjur pe mine 
însumi! Râse Ivan. Tu eşti eul meu, numai că ai altă mutră. 
Tu spui exact ceea ce gândesc eu... Şi deci nu poţi să-mi 
oferi nimic nou! 

— Dacă într-adevăr gândurile noastre coincid, nu pot 
decât să mă simt măgulit, rosti curtenitor şi cu demnitate 
musafirul. 

— Atâta doar că tu împrumuţi de la mine gândurile cele 
mai păcătoase şi mai ales cele mai stupide. Eşti prost şi 
vulgar. Prost de dai în gropi. Nu, zău, nu mai pot sa te 
suport! Ce să fac? Scrâşni Ivan. 


— Dragul meu, vreau să rămân un gentleman şi înţeleg să 
fiu în orice caz tratat ca atare! Ripostă musafirul cu o 
blajină şi conciliantă demnitate, în măsura în care un 
parazit poate fi demn. Sunt sărac... N-aş putea să spun că 
sunt perfect cinstit, dar... În general, faptul c-aş fi un înger 
decăzut pentru opinia publică are valoarea unei axiome. 
Zău, nici nu-mi vine să cred c-am putut să fiu vreodată un 
înger. Şi chiar dacă am fost cândva, e atâta vreme de 
atunci, încât nu văd de ce ar fi un păcat chiar atât de mare 
să fi uitat. În momentul de faţă nu ţin decât la reputaţia 
mea de om cumsecade şi trăiesc de pe o zi pe alta, la 
întâmplare, străduindu-mă să fiu pe plac oamenilor. Crede- 
mă că-i iubesc într-adevăr şi cu toată sinceritatea - o, de ai 
şti câte calomnii s-au spus pe socoteala mea! Aici, pe 
pământ, de fiecare dată când îmi schimb reşedinţa şi mă 
amestec printre voi, viaţa mea devine, ca să zic aşa, 
aproape reală, ceea ce pentru mine este o voluptate 
extraordinara. Fiindcă şi eu, ca şi tine, am o adevărată 
aversiune pentru fantastic, tocmai de aceea mă împac atât 
de bine cu realismul vostru pământesc. La voi totul este 
precis conturat, turnat în formule, totul se prezintă sub 
aspecte geometrice, pe când la noi nu există decât nişte 
ecuaţii nerezolvate! De câte ori descind pe pământ, îmi 
place să călătoresc şi să visez, mai ales să visez. Şi apoi, aici 
îmi pot permite să devin superstiţios; te rog să nu râzi; 
tocmai asta mă încântă, să pot fi superstiţios. Trăind printre 
voi, îmi însuşesc toate obiceiurile voastre: îmi place, de 
pildă, să mă duc la baia populară. Nu ştiu dacă aisă mă 
crezi, dar mi se pare teribil de amuzant să fac baie de aburi 
împreună cu negustorii şi popii. Visul meu este să iau 
înfăţişarea unei precupeţe durdulii, aşa, ca de vreo sută de 
kilograme şi mai bine, să împărtăşesc toate credinţele ei şi 
să rămân de-a pururea, definitiv şi irevocabil, cu 
întruchiparea aceasta. Îţi mărturisesc că n-am alt ideal 
decât să intru într-o biserică şi să aprind o luminare - zău c- 
aş face-o cu toată inima! Atunci suferinţele mele vor lua 


sfârşit. Încă un lucru care mă atrage la voi este medicina: în 
primăvară, când bântuia epidemia de vărsat, m-am dus şi 
eu la spital să mă vaccinez - nu pot să-ţi spun ce fericit am 
fost în ziua aceea, am dat chiar zece ruble pentru 
ajutorarea fraţilor noştri slavi!... Dar mi se pare că nu eşti 
atent! Îmi face impresia că azi nu prea te simţi în apele tale, 
continuă gentleman-ul după o tăcere de o clipă. Ştiu că ieri 
ai fost să te vadă doctorul acela... Cum stai cu sănătatea? 
Ce ţi-a spus? 

— Dobitocule! Îl apostrofă Ivan. 

— În schimb, tu eşti de o inteligenţă scăpărătoare. lar mă 
insulţi? Te rog să mă crezi că te-am întrebat numai aşa, 
fiindc-a venit vorba; nici prin gând nu mi-a trecut să te 
compătimesc. N-ai decât să nu-mi răspunzi dacă nu vrei. În 
zilele noastre mai toată lumea suferă de reumatism... 

— Dobitocule! Se burzului din nou Ivan. 

— Ai tu ce ai cu vorba asta! De-ai şti ce-am tras anul trecut 
din pricina unui reumatism! Şi acum îmi aduc aminte. Drac 
reumatic, cine a mai pomenit? 

— De ce nu, dacă sunt aidoma cu voi? Din moment ce iau 
înfăţişare omenească, trebuie să suport toate consecinţele. 
Satana sum et nihil humani a me alienum puto. (50) 

— Cum, cum? Satană sum et nihil humani... Ştiicănue 
rău pentru un diavol! 

— Mă bucur c-am reuşit până la urmă să-ţi fiu pe plac. Dar 
stai puţin, ideea asta nu-i a mea, îl întrerupse Ivan uluit. 
Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte... 

— Cest du nouveau, nest-ce pas? (51) De astă dată, am să 
fiu onest şi am să-ţi explic. Ascultă: uneori în vis, mai ales 
într-un coşmar, omul, bunăoară când se culcă cu stomacul 
încărcat sau cine ştie din ce altă cauză, vede nişte scene 
atât de extraordinare, atât de veridice, atât de complicate, 
participă la nişte evenimente sau chiar la un şir întreg de 
peripeții, legate între ele printr-o intrigă cu o mulţime de 
detalii atât de neprevăzute - începând cu cele mai înalte 
manifestări ale spiritului şi sfârşind cu cel mai neînsemnat 


nasture de la plastron - încât, pe legea mea, nici chiar Lev 
Tolstoi nu cred c-ar putea să le imagineze! Interesant e ca 
de obicei visele astea nu le au scriitorii, ci omul de pe 
stradă, funcţionari, foiletonişti, popi... E chiar o problemă 
demnă de studiat; un ministru mi-a mărturisit odată că 
ideile cele mai fericite îi veneau în timpul somnului. Acelaşi 
lucru probabil s-a întâmplat şi acum. Cu toate că, de fapt, 
nu sunt decât o nălucire a minţii tale, o halucinație, la fel ca 
într-un coşmar, se întâmplă să spun lucruri originale, care 
nici prin gând nu ţi-ar fi trecut; aşa încât, fără să împrumut 
de loc gândurile tale... Nu sunt nimic mai mult decât un vis 
urzit de închipuirea ta. 

— Minţi! Scopul tău este să mă convingi că ai o existenţă 
cu totul independentă şi nu c-ai fi o fantasmagorie 
plăsmuită de mintea mea, aşa cum tu însuţi ai declarat 
adineauri. 

— Dragul meu, azi m-am hotărât să folosesc o metodă 
nouă, pe care am să ţi-o explic mai târziu. Stai, unde am 
rămas? Da şi cum îţi spuneam, am răcit, dar nu aici, la voi, 
ci încă de când mă aflam dincolo... 

— Unde dincolo? Spune, cât mai ai de gând să stai la 
mine? Nu mai vrei să pleci odată! Exclamă Ivan aproape 
disperat. 

Sătul de atâta plimbare între patru pereţi, se aşeză pe 
divan şi, punând din nou coatele pe masă, îşi strânse 
fruntea în palme. Smulse apoi prosopul ud cu care se legase 
la cap şi-l azvâărli cât colo înciudat: vedea că nu-i folosea la 
NIMIC. 

— Ai nervii zdruncinaţi, observă gentleman-ul cu un aer 
degajat şi familiar şi, în acelaşi timp, cu o evidentă 
bunăvoință. Acum te-ai supărat pe mine pentru c-am avut 
ghinionul să răcesc. Şi totuşi, să ştii că răceala asta nu avea 
nimic supranatural. Eram grăbit să ajung la o serată 
diplomatică dată de o doamnă din elita Petersburgului, 
căreia îi intrase în cap să ajungă ministru. Eram, 
bineînţeles, în frac, cu cravată albă şi mănuşi, dar mă aflam 


Dumnezeu ştie unde şi, ca să ajung pe pământ, trebuia să 
străbat un spaţiu imens... Natural, pentru mine nu era 
vorba decât de o clipă, dar şi lumina pe care o răspândeşte 
soarele are nevoie, totuşi, de opt minute ca să atingă faţa 
pământului şi gândeşte-te că eu nu eram decât cu fracul pe 
mine şi o jiletcă subţire! De obicei, duhurile nu suferă de 
frig, dar atunci când se întrupează luând chip omenesc... 
Într-un cuvânt, am fost destul de uşuratic ca să plec la 
drum, aşa îmbrăcat, prin spaţiu, prin eter, prin „fluidul ce 
se întinde ca o pânză deasupra pământului învârtoşat” şi 
era un ger... dar ce vorbesc eu: o sută cincizeci de grade 
sub zero, asta nu se mai cheamă ger! Ştii, poate, cum 
obişnuiesc fetele de la ţară să-şi bată joc de câte un băiat 
mai nătâng) punându-l în toiul iernii să lingă toporul când 
afară-i prăpăd, treizeci de grade sub zero; limba i se lipeşte 
pe loc de fierul securii şi, căznindu-se s-o dezlipească, 
nătărăul, şi-o jupoaie până la sânge. Asta la treizeci de 
grade! Închipuieşte-ţi însă, ce poate să fie la o sută 
cincizeci! Cred că la o temperatură atât de scăzută e destul 
să atingi securea cu un deget ca să rămâi fără el... Numai... 
Numai să ai o secure... 

— Dar ce să caute o secure acolo? Îi tăie brusc vorba Ivan 
Feodorovici, plictisit şi cu gândul aiurea, silindu-se din 
răsputeri sa se împotrivească delirului şi sa nu se lase cu 
totul furat de iureşul nebuniei. 

— O secure? Se miră musafirul. 

— Ei da, ce s-ar întâmpla acolo cu ea? Stărui cu o aprigă 
încăpățânare Ivan Feodorovici aproape strigând, exasperat. 

— Ce s-ar întâmpla cu o secure în spaţiu? Quelle idee 
152). Dacă ar ajunge cumva acolo, presupun că, la o 
asemenea depărtare, ar începe să se rotească în jurul 
pământului în chip de satelit. Astronomii ar calcula cu 
precizie ora când apune şi când răsare iar Gatţug (53) l-ar 
înscrie în calendar, atâta tot. 

— Tare mai eşti prost, zău! Prost ca noaptea! Îl repezi Ivan 
indignat. Cel puţin încearcă să minţi mai cu haz, altfel să ştii 


că nu te. Mai ascult. Ce-ţi închipui, c-o să mă dai gata cu 
realismul tău, c-o să mă faci să cred că exişti într-adevăr? 
Ei, uite că nu vreau sa cred. Şi n-am să cred! 

— Zău dacă mint, tot ce ţi-am spus este adevărat, numai 
că, din păcate, adevărul aproape niciodată n-are haz. Cum 
văd eu, te-ai fi aşteptat de la mine la cine ştie ce lucruri 
grandioase, dacă nu chiar sublime. Îmi pare foarte rău, dar 
nu pot să-ţi ofer decât ceea ce am... 

— Lasă-te de filosofie, măgarule! 

— Crezi că de filosofie îmi arde mie?! Când îţi spun că-mi 
înţepenise toată partea dreaptă, de-mi venea să urlu de 
durere!... M-am gândit atunci să apelez la ajutorul ştiinţei 
medicale; doctorii însă se pricep de minune să pună un 
diagnostic, să-ţi analizeze boala exact cum scrie la carte, 
atâta numai că nu pricep s-o şi lecuiască. Am dat peste un 
student, un exaltat. Ce crezi că mi-a spus: „Dacă n-o să mai 
aveţi zile de trăit, cel puţin o să ştiţi precis de ce boală aţi 
avut parte să muriţi!” Ce să mai vorbim de mania asta pe 
care o au toţi să te trimită pe loc la specialişti! „Eu, zice, nu 
am decât calitatea de a pune diagnosticul, dar dacă te duci 
la cutare sau cutare specialist, acela cu siguranţă c-o să te 
facă bine.” Nu ştiu dacă ai remarcat că medicul de modă 
veche care practica medicina generală a dispărut cu 
desăvârşire. Acum nu mai există decât specialişti, după cum 
se poate vedea din reclamele publicate în toate ziarele. 
Dacă ai ceva la nas, ţi se recomandă să mergi la Paris, unde, 
zice-se, s-ar afla un specialist cu renume european care 
cunoaşte toate metehnele nasurilor. Te duci, aşadar, la Paris 
şi faimosul specialist îţi examinează nasul, ca să-ţi declare în 
cele din urmă: „Eu, zice, pot să-ţi dau un tratament, dar 
numai pentru nara dreaptă, fiindcă asta e specialitatea 
mea. Rămâne ca după aceea să faci un drum până la Viena; 
acolo există un specialist în nara stângă şi el o să-ţi trateze 
şi nara cealaltă.” Ce puteam să fac? N-ar strica, mi-am zis 
eu, sa încerc şi nişte leacuri băbeşti; un doctor neamţ m-a 
sfătuit să mă duc la baia de aburi şi să mă ung cu miere şi 


sare. M-am grăbit să-i urmez povaţa, fiindcă aveam astfel 
prilejul să mai merg o dată la baie; m-am spoit deci cu 
miere din cap până-n picioare, dar tot fără nici un folos. 
Disperat, am scris atunci la Milano contelui Mattei, care mi- 
a trimis o carte şi nişte picături; m-am lipsit şi le-am lăsat în 
plata Domnului! Şi ştii cu ce m-am vindecat? Cu extractul 
de malţ al lui Hoff! L-am cumpărat aşa, într-o doară, am 
consumat un flacon şi jumătate şi parcă mi-a luat durerea 
cu mâna! Eram numai bun să merg la bal! Mă gândisem 
chiar, pentru a-mi arăta recunoştinţa, să public o scrisoare 
de mulţumire în ziare, dar şi de astă dată am avut ghinion: 
nici o redacţie n-a vrut să mi-o publice! „E ceva retrograd, 
mi s-a explicat la toate gazetele, nimeni n-o să creadă, 
fiindcă le diable n'existe point! 454) Doar dacă vreţi s-o 
publicaţi fără semnătură.” Dar ce valoare mai poate să aibă 
o scrisoare de mulţumire anonimă? „în secolul nostru, le-am 
răspuns râzând, e retrograd într-adevăr să crezi în 
Dumnezeu, numai că eu, vedeţi dumneavoastră, sunt drac, 
şi, după câte ştiu, în dracu oricine poate să creadă.” „Aveţi 
dreptate, au recunoscut ei, cine nu crede în diavol? Totuşi, 
ne pare rău, dar nu vă putem publica scrisoarea. Ni-e 
teamă să nu ne compromitem. Doar aşa, dacă vreţi, sub o 
formă umoristică.” Mi-am dat seama însă că o mulţumire 
scrisă pe un ton hazliu n-ar mai avea nici un efect. Aşa că 
m-am lăsat păgubaş. Mă crezi, ingratitudinea asta mi-a 
rămas ca o piatră pe inima până în ziua de azi! Cele mai 
frumoase simţăminte, cum ar ti, bunăoară, recunoştinţa, 
mie îmi sunt interzise şi asta numai din pricina situaţiei 
mele sociale. 

— Iar ai dat în doaga filosofiei! Scrâşni plin de venin Ivan. 

— Ferească Sfântul! Dar cum să nu te plângi de atâta 
nedreptate? Sunt nedreptăţit. Tu, bunăoară, nu mă mai 
scoţi din prost. Ca să vezi ce înseamnă să judeci ca un om 
tânăr şi necopt la minte! Dragul meu, află că inteligenţa nu- 
i totul pe lume! Am inimă din născare şi sunt vesel din fire, 
cum s-ar zice „şi eu mă îndeletnicesc cu vodeviluri... (55) 


„Am impresia că tu mă iei drept un Hlestakov încărunţit. 
Totuşi, destinul meu este mult mai tragic. In virtutea nu ştiu 
cărui decret, dat înainte de începutul începutului şi a cărui 
rațiune n-am putut niciodată s-o pricep, a rămas definitiv 
stabilit ca menirea mea pe lume să fie aceea de a „nega” 
totul. Deşi, în realitate, sunt atât de blajin şi nu-mi place de 
loc să fiu negativist. „Nu, mi s-a spus, asta ţi-e menirea, du- 
te şi tăgăduieşte totul; fără negaţie n-ar mai exista critica şi 
ce haz ar mai avea atunci o revistă fără un „foileton critic”? 
Gândeşte-te numai ce s-ar face omenirea dacă n-ar mai 
avea posibilitatea să critice? Ar însemna ca toată lumea să 
cânte necontenit „osanale”. Dar e posibil, oare, să urzeşti 
viaţa numai din „osanale”, decât doar dacă le-ai trecut mai 
înainte prin flacăra îndoielilor şi aşa mai departe, mereu pe 
aceeaşi strună. De altfel, sunt lucruri care nu mă privesc pe 
mine, nu sunt eu acela care a plăsmuit lumea şi deci n-am 
nici un fel de răspundere în privinţa asta. Nu ştiu însă de ce 
m-au ales tocmai pe mine ţap ispăşitor, punându-mă să 
scriu zi de zi foiletonul critic! Şi aşa a apărut viaţa pe lume. 
Îmi dădeam prea bine seama cum era înjghebată toată 
comedia şi atunci, fără să stau mult pe gânduri, am cerut 
ritos să fiu suprimat. „Nu, mi s-a spus, trebuie neapărat să 
trăieşti, fiindcă fără tine n-ar mai fi nimic. Dacă totul ar 
decurge în chipul cel mai paşnic pe pământ, nu s-ar mai 
întâmpla nimic într-adevăr. Fără tine nu s-ar produce nici 
un fapt divers şi viaţa are nevoie absolută de fapte diverse.” 
Aşa că, neavând încotro, îmi împlinesc obligaţiile împotriva 
voinţei mele, scornesc tot felul de „fapte diverse” şi, din 
ordin superior, mă ţin numai de ticăloşii. lar oamenii iau 
toată comedia asta în serios, chiar dacă sunt înzestrați cu o 
incontestabilă inteligenţă. Tocmai în asta constă tragedia 
lor. Şi bineînţeles suferă, dar... Trăiesc, trăiesc cu adevărat, 
nu numai în imaginaţie, fiindcă suferinţa înseamnă viaţă. De 
altfel, cum ar mai putea să simtă plăcerile vieţii dacă n-ar 
suferi? Întreaga lor existenţă s-ar desfăşura ca o 
interminabilă liturghie care, oricât ar fi ea de sfântă, ar 


deveni totuşi plicticoasă. Dar eu? Sufăr şi eu, din păcate, 
chiar dacă nu trăiesc. Eu sunt x-ul dintr-o ecuaţie cu o 
necunoscută. Un fel de fantomă a vieţii, care nu ştie nici de 
unde vine, nici unde se duce, care am uitat chiar şi cum o 
cheamă. Râzi?... Ba nu, nu râzi, văd eu că eşti iarăşi furios. 
Mereu te înfurii pe mine, ai vrea să-ţi spun numai lucruri 
raţionale şi eu care îţi repet într-una c-aş da toată existenţa 
mea astrală, toate gradele şi toate onorurile ca să iau 
înfăţişarea unei precupeţe de o sută zece kilograme, să pot 
aprinde şi eu o lumânare la biserică! 

— Nici tu nu mai crezi în Dumnezeu? Întrebă cu un rânjet 
veninos Ivan. 

— Cum să-ţi spun... Dacă vorbeşti serios... 

— Există Dumnezeu sau nu există? Îl soma să răspundă 
Ivan cu o implacabilă stăruinţă. 

— A, va să zică, vorbeşti serios? Dragul meu, zău nu ştiu şi 
te rog să mă crezi că ţi-am făcut o mărturisire gravă. 

— Cum nu ştii, când îl vezi pe Dumnezeu?! Nu, acum îmi 
dau seama, tu nu ai o existenţă de sine stătătoare, tu nu eşti 
decât eul meu, nimic mai mult! O fantasmagorie, o 
născocire a propriei mele închipuiri! 

— Dacă vrei, amândoi avem aceeaşi filosofie, ăsta e 
adevărul. Je pense, donc je suis 456), e tot ce pot să-ţi spun 
cu certitudine; restul - adică ceea ce se află în jur, toate 
lumile astea, Dumnezeu şi chiar satana însăşi - n-au o 
existenţă dovedită, nu se ştie dacă există în sine sau nu este 
decât o creaţie a spiritului meu, o dezvoltare consecventă a 
eului meu, care dăâinuieşte prin propriile-i forţe dinainte de 
începutul vremurilor... Gata, am terminat, nu mai scot un 
cuvânt, am impresia că iarăşi te mănâncă palmele! 

— Mai bine mi-ai spune o anecdotă! Gemu exasperat Ivan. 

— Ştiu o anecdotă care se potriveşte de minune cu 
discuţia noastră. La drept vorbind, nu este chiar o 
anecdotă, ci o legendă. De câteva ori până acum mi-ai 
reproşat lipsa mea de credinţă: „Vezi şi totuşi nu crezi!” 
spuneai mai adineauri. Dar, dragul meu, nu sunt singurul în 


cazul ăsta; la noi e o harababură întreagă de când cu ştiinţa 
asta a voastră. Atâta timp cât au existat numai atomi, cele 
cinci simţuri şi cele patru stihii, a mai mers cum a mers. 
Atomii erau cunoscuţi şi în antichitate. Dar de când s-a aflat 
c-aţi descoperit „molecula chimică”, „protoplasma” şi dracu 
mai ştie ce încă, toată lumea la noi a început să umble cu 
coada între picioare. E un haos întreg, superstiţiile au 
răsărit ca ciupercile, aşijderea şi bârfelile, fiindcă să ştii că 
şi la noi bârfeala e în floare, la fel ca şi pe meleagurile 
voastre, dacă nu chiar mai mult. Şi, în sfârşit, denunţurile, 
că doar şi noi avem o secţie unde se primesc anumite 
„informaţii”. Îţi spuneam aşadar, de o veche legendă 
medievală - e vorba de evul nostru mediu, nu de al vostru - 
o legendă atât de absurdă, încât nu mai găseşte crezământ 
nici la noi, decât doar la precupeţele dolofane; mă gândesc 
iarăşi la precupeţele noastre, nu la cele de pe faţa 
pământului. Fiindcă tot ce există la voi există şi la noi 
deopotrivă; e un secret pe care ţi-l dezvălui din prietenie, 
deşi n-avem voie să suflăm un cuvânt. În legenda pe care 
am să ţi-o povestesc se vorbeşte despre rai. Cică ar fi trăit 
cândva pe lume un mare filosof, un gânditor, care nega 
totul, legile, conştiinţa, credinţa şi mai cu seamă viaţa de 
apoi 4157). Murind, filosoful nostru era convins c-o să se 
mistuie cu totul în beznă, în neființă, şi, când colo, s-a trezit 
pe lumea cealaltă. S-a minunat, dar în acelaşi timp nu şi-a 
putut stăpâni indignarea: „Imposibil! A exclamat el. Asta 
contrazice toate convingerile mele!” Fapt pentru care a fost 
osândit... Te rog să mă ierţi, dar nu fac decât să reproduc 
întocmai ceea ce am auzit şi, în fond, trebuie să te gândeşti 
că nu este decât o legendă... Cum îţi spuneam, deci, a fost 
osândit să străbată prin beznă un cvadrilion de kilometri (şi 
la noi s-a introdus în ultima vreme sistemul vostru metric) 
şi, abia după ce va fi parcurs în întregime această distanţă, 
porţile raiului să se deschidă în faţa lui şi să i se ierte toate 
păcatele... 


— Şi ce alte cazne mai există pe lumea cealaltă, în afară de 
cvadrilionul acela? Îl întrerupse Ivan cu o însufleţire 
neaşteptată. 

— Ce cazne? Ah, nu mă mai întreba! Odinioară a mai fost 
cum a fost, dar acum se folosesc tot mai mult torturile 
morale, cum ar fi, bunăoară, „mustrările de conştiinţă” şi 
alte asemenea bazaconii. E şi asta o modă pe care tot de la 
voi am împrumutat-o, de când cu „imblânzirea moravurilor” 
voastre! Şi cine crezi că profită de pe urma lor? Numai cei 
lipsiţi de conştiinţă, pentru că, din moment ce nu există 
conştiinţă, nu mai poate fi vorba nici de remuşcări. Şi cine 
suferă în schimb? Oamenii de treabă, care au mai păstrat 
un pic de conştiinţă şi de onestitate... Ca să vezi care sunt 
rezultatele reformelor când sunt înfăptuite pe un teren 
nepregătit şi când, pe deasupra, sunt copiate aidoma după 
diferite instituţii străine! Consecințele sunt pur şi simplu 
dezastruoase! Focul gheenei de pe vremuri cred că-i de 
preferat. Dar să ne întoarcem la filosoful osândit să meargă 
pe jos un cvadrilion de kilometri. A stat el un timp locului 
aşa, uitându-se jur împrejur şi în cele din urmă s-a culcat 
de-a curmezişul drumului. „De ce să-mi bat picioarele, zice, 
nu vreau uite-aşa, din principiu!” Ia sufletul unui ateu 
cultivat, rus şi amestecă-l cu sufletul prorocului lona, care a 
boscorodit trei zile şi trei nopţi încheiate în pântecele 
chitului şi ai să-ţi dai seama ce fel de om era gânditorul care 
s-a întins de-a curmezişul drumului. 

— Dar pe ce s-a întins acolo? 

— Probabil c-o fi avut pe ce. Nu râzi? 

— Bravo lui! Exclamă cu aceeaşi ciudată însufleţire Ivan, 
manifestând un interes cu totul surprinzător. Şi acum ce 
face, tot acolo a rămas? 

— Nu, tocmai asta-i nostimada. După ce-a zăcut aşa întins 
aproape o mie de ani, s-a sculat frumos şi şi-a luat 
picioarele la spinare. 

— Auzi, dobitocul! Exclamă Ivan, râzând nervos şi totodată 
cumpănind parcă ceva în sinea lui. Nu era acelaşi lucru să 


zacă 0 veşnicie sau să meargă un cvadrilion de verste? Asta 
înseamnă un bilion de ani, nu? 

— Poate chiar mai mult, păcat că nu am un creion şi o 
hârtie la îndemână să-ţi fac un calcul exact. Între timp însă 
a ajuns de mult la ţintă; de aici încolo începe anecdota. 

— Cum, a şi ajuns? De unde a scos aşa deodată un bilion 
de ani? 

— Tu te gândeşti mereu la lumea voastră! Dar poate că şi 
pământul pe care te afli acum şi-a repetat existenţa de un 
bilion de ori până acum. La un moment dat, viaţa se stinge 
cu desăvârşire, planeta îngheaţă, crapă, începe să se 
fărâmiţeze, descompunându-se în elementele din care a fost 
plămădită, apa acoperă din nou uscatul; apoi răsare o nouă 
cometă, un soare nou, din care se desprinde o altă planetă. 
Asta înseamnă, în fond, evoluţia, viaţa se repetă mereu, 
iarăşi şi iarăşi, identic, până în cele mai mici amănunte. Ce 
plictiseală, zău, e scandalos... 

— Bine, bine. Şi ce s-a întâmplat când a ajuns la capătul 
drumului? 

— Să vezi, în momentul acela porţile raiului s-au deschis, 
lăsându-l să intra înăuntru; n-au trecut însă nici două 
secunde - pe ceas (deşi, între timp ceasul lui ar fi trebuit să 
se descompună în buzunar, desfăcându-se în elementele-i 
componente, până a făcut tot drumul ăsta) - aşadar, zic, n- 
au trecut nici două secunde şi omul nostru a prins a striga 
sus şi tare că face într-adevăr să umbli nu un cvadrilion, ci 
un cvadrilion de cvadrilioane şi de un cvadrilion de ori încă 
pe atâta ca să intri în rai! Într-un cuvânt, a început să cânte 
„osana”, făcând exces de zel. Ba chiar a exagerat în 
asemenea hal, încât unii locatori ai raiului, cu mai multă 
demnitate, în primele zile nici n-au catadicsit să-i dea mâna: 
prea repede trecuse de partea conservatorilor! 
Temperament rusesc, ce să-i faci! Îţi repet însă din nou, nu-i 
decât o legendă în fond. Ţi-o vând aşa cum am cumpărat-o. 
Ca să-ţi dai seama de ideile care se mai bucură încă de 
oarecare credit la noi în privinţa asta. 


— Te-am prins! Strigă încântat Ivan cu o vioiciune aproape 
copilărească, ca şi când şi-ar fi reamintit brusc de un lucru 
precis. Anecdota asta cu cvadrilionul de ani eu am inventat- 
o! Aveam şaptesprezece ani pe atunci, eram încă în liceu... 
Da, eu am inventat-o şi am şi povestit-o chiar unui coleg, 
Korovkin. Asta se întâmpla la Moscova... E un lucru atât de 
original, încât nu se poate s-o fi citit undeva, în vreo carte. 
Uitasem de ea... Probabil însă că în momentul ăsta mi-a 
răsărit inconştient în minte; n-aveai de unde s-o ştii ca să 
mi-o istoriseşti! Aşa cum în drum spre eşafod ţi se 
îmbulzesc fără să vrei în minte mii şi mii de gânduri... Mi- 
am amintit de ea ca prin vis. Înseamnă că vorbesc cu tine în 
somn! Şi deci nu eşti decât un vis, nu exişti! 

— Ardoarea cu care mă renegi, râse gentleman-ul e o 
dovadă că totuşi crezi în existenţa mea! 

— Câtuşi de puţin! Nu cred nici măcar o sutime! 

— Oricum însă o miime tot crezi. Dozele homeopatice sunt 
poate cele mai puternice. De ce nu vrei să mărturiseşti 
cinstit? Crezi totuşi în existenţa mea cât de cât, fie chiar 
numai a zecea parte dintr-o miime. 

— Nici atât! Protestă Ivan furios, dar numaidecât adăugă 
cu un aer misterios: deşi aş vrea să cred că exişti! 

— Ce declaraţie! Dacă-i aşa, am să fiu atât de bun şi am să- 
ţi dau o mână de ajutor. Ascultă, nu tu, ci eu te-am prins pe 
tine acum! Înadins ţi-am povestit anecdota inventată de 
tine, dar pe care o uitaseşi, ca să-ţi spulber şi ultimul strop 
de credinţă în realitatea existenţei mele! 

— Minţi! De ce mi-ai apărut acum dacă nu ca sămă 
convingi că exişti? 

— Aşa e. Dar şovăielile, neliniştea, lupta dintre credinţă şi 
îndoială pentru un om conştient înseamnă uneori o 
suferinţă atât de cumplită, încât e de o mie de ori mai bine 
pentru el să-şi pună ştreangul de gât! Ştiind că tu crezi 
totuşi cât de cât în existenţa mea, intenţionat ţi-am povestit 
acea anecdotă, ca să-ţi sporesc îndoielile cu încă puţin, o 
doză infimă, dar decisivă. Te fac mereu să oscilezi între 


certitudine şi îndoială, purtându-te alternativ de la una la 
alta, dar cu un scop foarte precis. Este o nouă metodă. Aşa 
cum te cunosc eu - şi te cunosc destul de bine - îţi garantez 
că în momentul când n-o să mai ai nici cea mai mică 
certitudine ca exist, ai să cauţi tu însuţi să mă convingi că 
nu sunt de loc o fantasmagorie, ci exist în realitate şi atunci 
să ştii că mi-am atins scopul. Trebuie să-ţi spun că e vorba 
de un scop nobil. Vreau să arunc astfel în sufletul tău 
sămânţa credinţei, o sămânță minusculă, din care însă va 
creşte un stejar şi încă ce stejar! Şi când ai să te vezi 
cocoţat sus, în vârful lui, o să-ţi vină pofta să ajungi şi tu în 
rândul „cuvioşilor schimnici şi fecioarelor neprihănite” 
158), fiindcă în sufletul tău doreşti din răsputeri să fii 
deopotrivă cu ei; ai să te hrăneşti cu aguridă, ai să-ţi cauţi 
în pustietate mântuirea sufletului! 

— Nu cumva vrei să spui, ticălosule, că te străduieşti 
pentru mântuirea sufletului meu?! 

— Trebuie să fac şi eu măcar o singură faptă bună. Păzea! 
Cum văd eu, iar ţi-a sărit ţandăra! 

— Mascara! Ai încercat vreodată să ispiteşti pe cei care se 
hrănesc cu aguridă şi stau de se roagă câte şaptesprezece 
ani în cine ştie ce pustietate până prind mucegai? 

— Dragul meu, nici n-am făcut altceva de când mă ştiu. 
Sufletul unui pustnic e câteodată mai preţios pentru noi 
decât o constelație întreagă, fiindcă avem şi noi aritmetica 
noastră şi atunci, fireşte, faci tot ce poţi ca să pui mâna pe 
un briliant atât de scump; pentru el eşti în stare să uiţi nu 
numai lumea asta, dar toate lumile câte există în univers. Îţi 
dai seama ce poate să însemneze asemenea victorie? Aş 
putea chiar să-ţi spun că unii dintre schimnicii ăştia au tot 
atâta cultură ca şi tine, dar sunt sigur că n-ai să mă crezi. 
De-ai şti ce haos există în sufletul lor, ce amestecătură de 
credinţă şi de îndoieli! Zău, uneori îţi face impresia c-ar fi 
destul să intervină ceva, un fleac de nimic, pentru ca toată 
credinţa lor „să se dea peste cap”, cum zice actorul 
Garbunov 1597. 


— Spune-mi, de câte ori ţi s-a întâmplat în asemenea ocazii 
să-ţi scurteze cineva lungul nasului? 

— Dragul meu, replică sentenţios musafirul, câteodată-i 
mai bine să umbli cu nasul ceva mai scurt decât să rămâi de 
tot fără el, după cum mărturisea mai zilele trecute un conte 
bolnav (s-o fi tratat şi el cu vreun specialist) duhovnicului 
său, un preot iezuit. Eram şi eu de faţă la spovedanie, a fost 
într-adevăr o nostimadă întreagă. „Daţi-mi înapoi nasul!” se 
jelea contele, bătându-se cu pumnul în piept. Părintele 
dădea din colţ în colţ: „Fiule, căuta el să-l liniştească, 
necunoscute sunt pentru noi tainicele căi ale puterii cereşti 
care rânduieşte totul după dreapta ei cumpănă! De multe 
ori o nenorocire bătătoare la ochi aduce cu sine cine ştie ce 
neasemuite foloase, chiar dacă acestea nu se văd pentru 
moment. Dacă o soartă nemiloasă a vrut să rămâi fără nas, 
oricât de nenorocită ar fi împrejurarea asta, totuşi, are şi 
părţile ei bune; aşa, de pildă, cât vei trăi, nimeni n-o să mai 
poată spune că ai nasul prea lung şi ar trebui să ţi-l mai 
scurteze cineva.” „Cucernice părinte, asta nu poate fi o 
consolare! A strigat tânărul disperat. Aş fi fericit să fie cât 
de scurt, numai să-l ştiu acolo, la locul lui!” „Fiule, i-a 
răspuns duhovnicul suspinând, nu poţi cere toate deodată; 
vorbind aşa cum ai făcut dumneata, înseamnă să cârteşti 
împotriva Celui-de-Sus, care totuşi e atât de îndurător faţă 
de noi, muritorii şi nu ne da nici o clipă uitării; chiar în cazul 
de faţă, dorinţa dumitale a fost împlinită. Ziceai c-ai fi fericit 
să ai nasul cât de scurt; de ce l-ai mai purta atunci de prisos 
dacă te încurcă într-atât, încât ai vrea să-l scurtezi...?” 

— Ptiu, ce tâmpenie! Exclamă Ivan. 

— Dragul meu, am vrut numai să te fac să râzi, dar îţi jur 
că într-adevăr ăsta este tipicul cazuisticii iezuite şi că tot ce 
ţi-am povestit s-a întâmplat exact aşa, punct cu punct, cum 
ţi-am povestit eu! Întâmplarea e destul de recentă şi să ştii 
că mi-a dat multă bătaie de cap. În cele din urmă, bietul 
tânăr s-a întors acasă şi în aceeaşi noapte şi-a zburat 
creierii; am stat lângă el până în ultima clipă... Cât priveşte 


confesionalele iezuite, pot să-ţi spun că nu există distracţie 
mai plăcută pentru mine în momentele când mă cuprinde 
urâtul. Poftim un alt caz şi mai recent. Acum câteva zile, o 
tânără normandă, o blondină de vreo douăzeci de ani, vine 
să se spovedească unui duhovnic. O minune de fată, un 
corp, o graţie de-ţi lăsa gura apă! A îngenuncheat şi şi-a 
mărturisit în şoaptă păcatele prin ferestruică. „Vai de mine, 
fata mea, iar ai căzut în ispită?... Se minunează părintele. O, 
Sancta Maria, ce-mi auziră urechile: ai păcătuit iarăşi cu un 
bărbat! Dar cât mai ai de gând să duci viaţa asta? Ar trebui 
să-ţi fie ruşine. „Ah, mon pere, i-a răspuns păcătoasa, cu 
obrajii scăldaţi în lacrimi de pocăință, ca lui fait tânt de 
plaisir et a moi şi peu de peine!” (60) Ei, spune-mi, ai mai 
auzit aşa ceva? Până şi pe mine m-a făcut marţ! Era însuşi 
glasul naturii ce-şi cerea drepturile. Dacă vrei, asta 
înseamnă mai mult chiar decât nevinovăția! Am dezlegat-o 
de păcat şi tocmai mă pregăteam să plec, când ce crezi c- 
am observat? Duhovnicul îi dădea întâlnire pentru aceeaşi 
seară! Deşi mai tare chiar decât cremenea, bătrânul a căzut 
în ispită cât ai bate din palme! Ce vrei, natura a fost mai 
puternică decât el! De ce strâmbi iar din nas? Nu cumva iar 
te-ai supărat? Nu poate omul să-ţi intre în voie şi pace...! 

— Lasă-mă, te ţii de capul meu ca un coşmar de care mă 
zbat zadarnic să scap! Gemu dureros Ivan, mărturisindu-şi 
neputinţa în faţa vedeniei ce-l obseda. Mă plictiseşti de 
moarte, mă exasperezi, nu mai pot să te suport! Aş da orice 
numai să mă descotorosesc de tine! 

— Repet, nu trebuie să ai pretenţii prea mari de la mine, 
nu te aştepta la nimic „măreţ” sau „sublim” din partea mea 
şi ai să vezi ce bine o să ne împăcăm atunci amândoi, rosti 
autoritar gentleman-ul. Eşti furios pe mine pentru că n-am 
apărut înaintea ta într-o văpaie de foc, „tunând şi 
fulgerând”, cu aripile arse, ci sub această înfăţişare 
modestă. Simţul tău estetic şi amorul tău propriu sunt 
jignite: cum de şi-a permis un drac de duzina să se prezinte 
aşa unei persoane atât de simandicoase ca domnia ta? În 


tine mai vibrează încă struna aceea romantică despre care 
Bielinski vorbea atât de ironic! Ce să facem, tinere! În 
momentul când mă pregăteam să vin la tine, m-am gândit - 
în glumă - să împrumut chipul unui consilier de stat în 
retragere, decorat cu Steaua Leului şi a Soarelui pentru 
meritele dovedite în timpul serviciului în Caucaz şi să apar 
aşa în faţa ta cu decorația la butonieră, dar m-am temut c-o 
să mă iei la palme, fiindcă-am îndrăznit să prind de frac 
Steaua Leului şi a Soarelui în loc să vin cu Steaua Polară pe 
piept sau poate cu Sirius. Îmi tot reproşezi mereu că sunt 
prost. Dar, sfinte Dumnezeule, n-am câtuşi de puţin 
pretenţia să fiu la fel de inteligent ca tine! Mefisto, 
arătându-i-se lui Faust, îi mărturiseşte că, dorind să facă 
numai rău, în pofida voinţei lui face numai bine. N-are 
decât, treaba lui, cu mine se întâmplă tocmai pe dos. Sunt 
poate singura fiinţă de pe lume care iubeşte adevărul şi 
năzuieşte sincer să facă binele. Am fost de faţă atunci când 
Cuvântul răstignit pe cruce s-a ridicat le ceruri, ducând cu 
sine sufletul tâlharului crucificat alături; am auzit strigătele 
fericite ale heruvimilor care-l proslăveau cântând „osana”; 
am auzit înălțându-se în extaz glasurile serafimilor, al căror 
tumult a zguduit tăriile cereşti şi întreaga fire. Şi-ţi jur pe 
tot ce poate fi mai sfânt pe lume că în clipa aceea aş fi vrut 
să mă. Alătur corului lor şi să cânt osanale într-un glas cu 
ei. Cuvântul „osana” îmi stătea pe buze, era gata-gata să mi 
se smulgă din piept... Ştii, sunt foarte sentimental din fire şi 
sensibil ca un artist. Dar bunul-simţ - ăsta-i cusurul meu, 
din păcate cel mai nefericit dintre toate câte le am! 

— M-a silit să păstrez măsura chiar şi atunci şi am lăsat să- 
mi scape momentul prielnic! „Ce s-ar întâmplă dacă m-aş 
apuca să cânt osanale?” m-am gândit imediat. Orice 
scânteie de viaţă s-ar stinge în lume şi n-ar mai avea loc nici 
un fapt divers. Numai din respect pentru îndatoririle mele 
profesionale şi pentru situaţia mea socială am căutat să 
înăbuş îndemnul generos ce-mi încolţise în suflet şi să-mi 
văd mai departe de ticăloşiile mele. Cinstea de a face bine 


şi-a rezervat-o altcineva, iar mie mi-au rămas numai 
ticăloşiile. Îţi mărturisesc însă că nu râvnesc de fel onoarea 
de a trăi pe veresie şi că nu sunt câtuşi de puţin ambițios. 
De ce, oare, dintre toate fiinţele care există pe lume, numai 
mie mi-e dat să înghit blestemele oamenilor de treabă, ba 
chiar şi palmele lor, căci, luând chip omenesc, sunt obligat 
de cele mai multe ori să suport toate consecinţele. Ştiu că la 
mijloc e un secret, pe care nimeni încă nu vrea cu nici un 
preţ să mi-l dezvăluie, pentru că în clipa în care l-aş afla 
poate c-aş începe şi eu să cânt în gura mare osanale şi 
atunci ar dispărea de pe lume acel mâinus indispensabil 
fără de care prudenţa şi-ar întinde stăpânirea peste tot 
pământul. Îţi dai seama, cred, că înscăunarea ei ar însemna 
sfârşitul tuturor lucrurilor; chiar şi ziarele şi revistele şi-ar 
înceta apariţia, fiindcă nu văd cine s-ar mai abona la ele! 
Sunt convins însă că până la urmă am să mă împac totuşi cu 
dumnezeirea şi am să străbat şi eu cvadrilionul de kilometri 
ce-mi va fi fost hărăzit. Atunci am să aflu, în sfârşit, secretul. 
Deocamdată însă nu-mi rămâne altceva de făcut decât să 
cârtesc, împlinindu-mi fără nici o tragere de inimă menirea. 
Rostul meu pe lume este să duc la pierzare mii de fiinţe 
omeneşti, pentru ca una singură să se poată izbăvi. 
Gândeşte-te numai câte suflete am fost silit să irosesc şi 
câte reputaţii neprihănite să stropesc cu noroi ca să iasă la 
iveală cucernicul lov, din pricina căruia am înghiţit cândva 
un hap atât de mare! Atâta timp cât secretul nu va fi 
dezvăluit, pentru mine există două adevăruri; unul - cel de 
dincolo, al lor, pe care n-am ajuns încă să-l cunosc şi al 
doilea - adevărul meu. Şi nu ştiu, zău, care din două e mai 
preţios... Ai adormit? 

— Ba bine că nu! Ripostă Ivan mânios. Tot ce poate fi mai 
stupid în mine, tot ce am trăit şi am rumegat în minte, 
atâtea lucruri pe care de mult le-am lepădat ca pe nişte 
mortăciuni, tu mi le serveşti acum drept noutăţi 
senzaţionale! 


— Nici de astă dată n-am izbutit să-ţi fiu pe plac! Şi eu, 
care credeam c-o să te cucerească talentul meu oratoric; 
recunoaşte totuşi că osanalele cântate în cer erau de efect, 
nu-i aşa? Şi tonul sarcastic a la Heine, ce zici? 

— Nu, în viaţa mea nu mi-a plăcut să fiu linguşitor! Cum a 
fost posibil oare să se nască în sufletul meu o arătare atât 
de slugarnică? 

— Dragul meu, cunosc un adorabil domnişor rus; un tânăr 
căruia îi place să filosofeze, mare amator de literatură şi 
opere de artă, autorul unui poem de promițătoare 
perspective, întitulat Marele inchizitor!... 'Tot timpul numai 
la el m-am gândit! 

— Îţi interzic să vorbeşti despre Marele inchizitor! Strigă 
Ivan, îmbujorându-se de ruşine. 

— Bine. Dar de Cataclismul geologic îţi mai aminteşti? Ce 
poem! 

— Taci, dacă nu vrei să te ucid! 

— Pe mine? Ba să-mi dai voie mai întâi să-ţi spun tot ce am 
de spus. E o plăcere pe care am ţinut să mi-o ofer mic 
însumi, pentru asta am şi venit. O, nu poţi să ştii ce dragi 
îmi sunt visurile tinerilor şi entuziaştilor mei prieteni în care 
simt clocotind pofta de viaţă! Încă de astă-primăvară, când 
te pregăteai să vii încoace, îţi spuneai: „Acolo sunt oameni 
noi, care şi-au pus în gând să distrugă tot şi să se întoarcă 
la antropofagie. Proştii, de ce nu m-au întrebat pe mine! Le- 
aş fi explicat că nu e nevoie să distrugă nimic; singurul 
lucru care ar trebui stârpit este ideea că există Dumnezeu, 
ăsta se cade să fie punctul de plecare! Cu asta trebuie să 
începeţi, orbeţilor! Vă spun eu, fiindcă nu sunteţi în stare să 
pricepeţi nimic! Din momentul în care întreaga omenire va 
părăsi credinţa în Dumnezeire (şi cred că această perioadă 
va veni şi ea odată şi odată, aidoma erelor geologice), 
concepţia despre lume care mai stă încă în picioare azi se 
va prăbuşi de la sine, fără să fie nevoie să ne întoarcem la 
antropofagie şi tot aşa şi noţiunile etice actuale vor 
dispărea la rândul lor şi va începe o epocă nouă. Oamenii se 


vor strădui cu puteri unite să smulgă vieţii tot ce le poate ea 
oferi, luptând în numele fericirii şi al plăcerilor hărăzite 
exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică, divinată, va 
înălța spiritul omenesc şi pe faţa pământului va apărea 
omul-zeu. Atotputernic prin voinţa şi ştiinţa cu care este 
înarmat, el va învinge clipă de clipă natura, de astă dată 
însă definitiv. Bucuria de care va avea parte atunci va fi atât 
de copleşitoare, încât va înlocui cu prisosinţă speranţele de 
odinioară în viaţa de apoi şi în fericirea viitoare. Ştiind că 
este pieritor în toate privinţele şi că orice nădejde într-o 
nouă înviere e zadarnică, omul va întâmpina moartea senin 
şi mândru ca un zeu. Mândria îl va face să-şi dea seama că 
n-are rost să cârtească împotriva duratei de o clipă a vieţii 
sale şi omul îşi va iubi astfel semenii, fără să aştepte vreo 
răsplată în ceruri. Dragostea lui se va mulţumi cu limitele 
unei vieţi trecătoare, dar în acelaşi timp conştiinţa faptului 
că viaţa e scurtă va înteţi flacăra ei tot atât de mult pe cât o 
făcea să tânjească mai înainte speranţa deşartă într-o 
dragoste infinită, dincolo de mormânt...” etc, etc. 
Formidabil! 

Ivan îşi astupase urechile şi pusese ochii în pământ. 
Tremura tot. 

Glasul continuă: „Dar, se gândea tânărul meu filosof, 
întrebarea este dacă această perioadă va veni sau nu 
cândva. Dacă da, lucrurile aveau să se lămurească şi 
omenirea avea să se organizeze o dată pentru totdeauna. 
Cum însă omul este din păcate un nătărău patentat, s-ar 
putea să nu se întâmple nimic nici peste o mie de ani. De 
aceea cine îşi dă seama care-i adevărul ar putea de pe 
acum să se chivernisească după pofta inimii sale, 
statornicindu-şi viaţa pe temelii noi. În cazul acesta, «totul 
este permis». Mai mult, chiar dac-ar fi să nu sosească 
niciodată sorocul acelei epoci mult-aşteptate, din moment 
ce nu există Dumnezeu, nici viaţă fără de moarte, omul nou 
poate totuşi deveni omul-zeu, chiar dacă n-ar mai fi nimeni 
ca el pe toată faţa pământului. Fireşte că din momentul ce 


se va fi ridicat la rangul acesta, omul va putea, în cazul când 
ar fi necesar, să treacă fără nici o strângere de inimă peste 
opreliştile morale ce stăteau mai înainte în calea omului- 
rob. Cu atât mai mult cu cât pentru divinitate nu există legi! 
Acolo unde se află Dumnezeu orice lucru e sfânt! Oriunde 
m-aş duce eu, va fi loc de cinste... «Totul este permis şi 
basta!» Toate astea sunt bune şi frumoase, numai că nu 
înţeleg pentru ce, dacă te-ai hotărât să umbli cu potlogării, 
ai mai avea nevoie de aprobarea formală a adevărului. Dar 
aşa este omul nostru de azi: fără aprobare specială, nu s-ar 
încumeta să facă nici chiar o potlogărie. Ca să vezi ce preţ 
pune pe adevăr...” 

Musafirul vorbea cu însufleţire, furat de propria sa 
elocinţă, ridicând din ce în ce glasul şi măsurându-l ironic 
din ochi pe amfitrion, dar nu mai apucă să sfârşească: Ivan 
luă paharul de pe masă şi-l zvărli în orator. 

— Ah, mais cest bete enfin! 461) exclamă acesta, sărind 
de pe divan şi ştergându-şi hainele împroşcate cu ceai. Ţi- 
am adus aminte pesemne de călimara lui Luther! Parcă 
ziceai că nu sunt decât un coşmar! Cum se poate să zvârli 
cu pahare într-o nălucă? Te porţi ca o femeie. Am bănuit eu 
că te prefăceai adineauri când ţi-ai astupat urechile şi ca de 
fapt erai foarte atent la ceea ce spuneam... 

În momentul acela cineva ciocăni energic şi stăruitor la 
fereastra ce dădea în curte. Ivan Feodorovici încercă să se 
scoale de pe divan. 

— Auzi? Du-te repede şi deschide, strigă musafirul. E 
fratele tău, Aleoşa; are să-ţi spună ceva, zău, crede-mă, o 
veste importantă la care nici nu te-ai fi aşteptat! 

— Taci din gură, pehlivanule! Ştiam că este Aleoşa şi fără 
să-mi spui tu; am presimţit c-o să vină şi, bineînţeles, n-a 
venit numai aşa, de florile mărului, probabil că are să-mi 
dea o veste! Răcni exasperat Ivan. 

— Dar du-te odată, omule şi deschide-i, nu înţelegi? 
Gândeşte-te numai ce viscol e afară, doar e fratele tău! 


Monsieur sait-il le temps quil fait? Cest a ne pas mettre un 
chien dehors... 162) 

Se auzi din nou ciocănind. Ivan dădu iar să se repeadă la 
fereastră, dar se simţi deodată ca legat de mâini şi de 
picioare. Se luptă din răsputeri să rupă ştreangurile ce-l 
ţineau înţepenit, dar toate încercările lui se dovediră 
inutile. Bătăile în geam răsunau din ce în ce mai puternice. 
În cele din urmă, legăturile pocniră şi Ivan Feodorovici sări 
imediat în picioare. Se uită în jur cu o privire sălbatică. Cele 
două luminări arseseră aproape până la capăt, paharul pe 
care tocmai îl aruncase asupra musafirului se afla pe masă 
în dreptul lui, iar pe divan nu era nimeni. Într-adevăr, 
cineva bătea stăruitor la fereastră, nu chiar atât de tare 
însă cum i se păruse lui puţin mai înainte, ci, dimpotrivă, 
destul de discret. 

— Nu, totuşi n-a fost un vis! Pot să jur că n-am visat! Tot ce 
s-a întâmplat adineauri era aievea! Strigă Ivan Feodorovici 
şi, repezindu-se la fereastră, se grăbi să deschidă 
oberlihtul. 

— Aleoşa, ce-am vorbit noi? Ţi-am pus în vedere doar să nu 
mai vii pe la mine! Se răsti el supărat. Spune în două 
cuvinte: ce vrei? Dar în două cuvinte, auzi? 

— Smerdeakov s-a spânzurat acum un ceas, răspunse de 
afară Aleoşa. 

— Treci în cerdac, aşteaptă, că-ţi deschid numaidecât, zise 
Ivan şi se duse să descuie uşa din faţă. 

X - „AŞA A SPUS EL!” 

Intrând în cameră, Aleoşa îi povesti fratelui său cum se 
pomenise cu o oră înainte cu Maria Kondratievna care 
venise într-un suflet să-l înştiinţeze că Smerdeakov îşi 
pusese capăt zilelor. „M-am dus să iau samovarul de la 
dumnealui din odaie şi, numai ce-am apucat să deschid uşa 
şi l-am văzut spânzurat de un cui din perete!” La întrebarea 
lui Aleoşa dacă avusese grijă să anunţe pe cine trebuia, 
femeia răspunsese că nu apucase încă să înştiinţeze pe 
nimeni, „am alergat numaidecât la dumneavoastră. Atâta 


ce-am fugit, că mă mir cum de nu mi-a ieşit sufletul, zău 
aşa!” Părea înnebunită de groază şi tremura varga. Aleoşa 
o însoţise până acasă, unde fi găsise pe Smerdeakov cu 
ştreangul de gât, la perete. Pe masă se afla o însemnare: 
„imi pun capăt zilelor, fiindcă aşa am vrut; nimeni nu e 
vinovat de moartea mea”. Aleoşa lăsase însemnarea pe 
masă şi se duse să-i aducă la cunoştinţă ispravnicului 
nenorocirea întâmplată „şi de acolo am venit direct la tine”, 
încheie tânărul, uitându-se atent la Ivan. În timp ce-i 
povestea, nu-l slăbise o clipă din ochi, ca şi când expresia lui 
i-ar fi dat de gândit. 

— Frăţioare, exclamă el deodată, trebuie să fii tare bolnav! 
Te uiţi la mine ca şi când n-ai înţelege ce-ţi spun! 

— Ai făcut bine c-ai venit, rosti preocupat Ivan, fără să ţină 
seama de cuvintele lui Aleoşa. Ştiam că s-a spânzurat. 

— De unde ştiai? 

— Nu-mi dau seama de unde, dar ştiam. Într-adevăr, 
ştiam? Da, el mi-a spus. Da, adineauri mi-a spus... 

Ivan rămăsese în mijlocul camerei şi vorbea dus pe 
gânduri, cu ochii în pământ. 

— Care el? Întrebă Aleoşa, rotindu-şi involuntar privirile 
prin încăpere. 

— A şters-o între timp. Ivan ridică fruntea; pe buzele lui 
flutură un zâmbet uşor: S-a speriat de tine, hulubaşule. Tu 
eşti „un heruvim neprihănit”. Aşa spune Dmitri, că eşti un 
heruvim. Heruvim... Vacarmul clocotitor de bucurie al 
serafimilor! Ce este un serafim? Poate o constelație. Dar se 
poate ca întreaga constelație să nu fie la rândul ei decât o 
simplă moleculă chimică... Ştiai că există constelația Leului 
şi a Soarelui? 

— Stai jos, frăţioare! Îl îmbie Aleoşa speriat. Aşează-te, 
pentru Dumnezeu, uite aici, pe divan. Aiurezi, întinde-te 
puţin, aici pe perne, aşa. Vrei să-ţi pun un prosop ud pe 
frunte? Poate c-o să-ţi facă bine... 

— Dă-mi prosopul de pe scaun, trebuie să fie acolo, l-am 
aruncat adineauri. 


— Nu văd nimic pe scaun. Stai liniştit, lasă, că-l găsesc eu, 
uite-l. Şi Aleoşa se duse să ia din capătul celălalt al odăii, de 
lângă lavoar, un prosop împăturit, neîntrebuinţat încă. 

Ivan privi ştergarul mirat - abia acum părea că începe să 
se dezmeticească. 

— Stai puţin, zise el dând să se scoale, acum un ceas ştiu 
foarte bine c-am luat prosopul de pe lavoar, l-am udat cu 
apă şi m-am legat cu ella cap şi pe urmă l-am aruncat pe 
scaun... Cum se face atunci că-i uscat? N-am avut altul aici, 
în odaie. 

— Te-ai legat cu el la cap? Se miră Aleoşa. 

— Da şi m-am plimbat o oră întreagă prin cameră... Dar de 
ce-or fi ars atâta lumânările? Cât e ceasul? 

— Acuşi e douăsprezece. 

— Nu, nu, nu! Strigă deodată Ivan. Nu, n-am visat! A fost 
aici, şedea acolo, pe divan. În momentul când ai bătut la 
fereastră, tocmai aruncasem în el cu paharul... Paharul ăsta 
de pe masă... Stai, rândul trecut cred că dormeam, dar 
acum n-a mai fost vis. Nu-i pentru prima oară. De câtva 
timp încoace, Aleoşa, am tot felul de vise... Adică nu chiar 
vise, sunt lucruri care se întâmplă aievea; umblu, vorbesc, 
văd... Şi totuşi dorm. El însă a fost aici adineauri, stătea 
aici, pe divan... lare mai e prost, Aleoşa, prost ca o cizmă! 
Spuse râzând Ivan şi începu să măsoare odaia de la un 
capăt la altul. 

— Cine-i prost? Despre cine vorbeşti, frăţioare? Întrebă. 

Aleoşa cu o strângere de inimă. 

— Cine să fie? Dracu! S-a obişnuit să vină mereu pe la 
mine. A fost de vreo două sau chiar de trei ori pe aici. Mă ia 
peste picior, zice că sunt furios pe el, pentru că nu e decât 
un drac de duzină, nu satana cu aripile arse de văpaie, 
înconjurat de fulgere strălucitoare şi trăsnete. Minte însă 
când spune că-i satana. Nu-i adevărat, e un impostor. Un 
drac împieliţat. Nu dai doi bani pe el. Se duce la baie. 
Numai să-l dezbraci şi ai să vezi că are o coadă roşcovană 
lungă de un să spun chien dehors... 


Aleoşa se repezi la lavoar, udă prosopul şi, înduplecându-l 
în sfârşit pe frate-său să şadă, îi înfăşură capul, apoi se 
aşeză lângă el pe divan. 

— Parcă mi-ai spus ceva mai înainte despre Liza... Începu 
Ivan (care devenise dintr-o dată guraliv). Să ştii că-mi place 
Liza. 'Ţi-am vorbit urât despre ea. Am minţit: îmi place... Mi- 
e tare grijă pentru Katia, mă întreb ce o să se întâmple 
mâine cu ea, mi-e teamă mai mult pentru ea decât pentru 
toţi ceilalţi. Mai ales mi-e teamă pentru viitor. Ai să vezi cum 
o să se lepede de mine şi o să mă calce în picioare. Crede că 
din gelozie vreau să-i dau la cap lui Miţea! Da, e convinsă că 
asta vreau! Dar nu-i aşa! Mâine o să fie crucea, nu 
ştreangul. Nu, n-am să mă spânzur. Ştii, Aleoşa, că eu n-am 
să fiu în stare niciodată să-mi iau viaţa? Poate numai din 
ticăloşie... Dar nu sunt laş. Nu, pentru că sunt prea însetat 
de viaţă! De unde ştiam că Smerdeakov s-a spânzurat? Ah, 
da, el mi-a spus... 

— Eşti absolut sigur c-a fost cineva aici? Îl întrebă Aleoşa. 

— Şedea, uite, acolo, în colţ, pe divan. Probabil că tu l-ai 
gonit. Da, tu l-ai făcut să-şi ia tălpăşiţa; a dispărut chiar în 
momentul când ai venit tu. Mi-e drag să te privesc, Aleoşa. 
Ştiai că-mi place chipul tău? Să-ţi spun ceva, Aleoşa: el sunt 
eu, da, chiar eu! Iot ce-i mai josnic, mai ticălos, mai 
degradant în mine! Da, sunt „un romantic”, după cum a 
observat foarte bine... cu toate că în fond e o calomnie. E 
prost ca noaptea, de aceea şi reuşeşte în toate. Prost şi 
viclean, viclean ca o fiară, a ştiut cum să mă scoată din 
sărite. Tot timpul m-a zădărit, zicând că totuşi cred în el, 
aşa că, vrând-nevrând, am fost silit să-l ascult. M-a dus de 
nas ca pe un copil. Mi-a spus însă şi multe lucruri adevărate 
pe care eu niciodată nu mi le-aş fi mărturisit. Ştii, Aleoşa, 
adăugă Ivan toarte serios şi cu aerul că-i împărtăşeşte un 
secret, aş dori din toată inima să fi fost într-adevăr el şi nu 
eu! 

— Te-a obosit, spuse Aleoşa, uitându-se compătimitor la 
frate-său. 


— Mereu m-a tot sucit şi m-a învârtit? Dar ştii, cu abilitate, 
cu multă abilitate: „Conştiinţa! Ce este conştiinţa? E o 
născocire de-a mea. Şi atunci de ce îmi fac atâta sânge rău? 
Din obişnuinţă. Acea obişnuinţă atotstăpânitoare pe care 
omenirea a dobândit-o în decurs de şapte mii de ani. Să ne 
lepădăm de obişnuinţă şi vom ajunge zei.” Aşa a spus el, da, 
el a spus! 

— Ei, vezi că n-ai spus-o tu?! Izbucni Aleoşa spontan, 
uitându-se înseninat la fratele său. Bine, lasă-l în pace, nu te 
mai gândi la el, caută să-l uiţi! Să ia cu el tot ce blestemi tu 
acum şi să nu mai vină niciodată! 

— Da, dar nu ştii ce veninos e! Şi-a bătut joc de mine. A 
fost impertinent. Aleoşa! Rosti Ivan, cutremurându-se 
indignat. M-a calomniat, nu pot să-ţi spun câte a mai scornit 
pe socoteala mea... Mă minţea aşa, de la obraz. „Sigur că 
da, vrei să faci o faptă virtuoasă, te duci să te declari 
vinovat de moartea tatălui tău, să arăţi că l-a ucis valetul 
instigat de tine...” 

— Fii cuminte, frăţioare, îl întrerupse Aleoşa, linişteşte-te, 
nu l-ai ucis tu. E o minciună! 

— Aşa spunea el şi el ştie ce spune. „Le duci acolo ca să 
faci o faptă virtuoasă, cu toate că tu nu crezi în virtute, de 
aceea eşti furios şi te frămânţi aşa, de aceea spumegi acum 
şi-ţi vine să te răzbuni pe toată lumea”. Aşa mi-a spus şi el 
ştie ce spune... 

— Asta o spui tu, nu el! Exclamă Aleoşa cu mâhnire. 
Aiurezi, vorbeşte boala din tine, suferinţa ta! 

— Nu, nu, crede-mă, ştie ce spune. „Iu, zice, vrei să te 
duci acolo din trufie, să te ridici în faţa lor şi să le spui: «Eu 
am ucis, de ce vă cutremuraţi de groază? Minţiţi! Puţin îmi 
pasă de părerea voastră şi spaima voastră mă 
îngreţoşează.» „Aşa a spus despre mine şi după aceea a mai 
adăugat: „Şi cu toate astea, ştii, grozav ţi-ar plăcea să te 
laude; să spună: «Poftim, un ucigaş, un criminal şi câtă 
nobleţe sufletească, a venit să se denunțe singur, ca să-şi 
scape fratele de năpastă.» „Dar nu-i adevărat, Aleoşa, 


crede-mă, e o minciună sfruntată! Aleoşa! Strigă Ivan cu 
privirea scânteietoare. N-am nevoie de laudele unor 
neisprăviţi! A minţit, Aleoşa, zău, a minţit, jur pe ce vrei! De 
aia am aruncat în el cu paharul; l-a lovit peste rât şi s-a 
spart... 

— Hai, fii cuminte, nu te mai gândi la asta! Se rugă el. 

— Nu, nu, habar n-ai cu câta cruzime se pricepe sa te 
chinuiască, e foarte rafinat, să ştii, continuă Ivan fără să-l 
asculte. Am mirosit eu mai demult pentru ce vine pe la 
mine. „Deşi vrei să te duci acolo din orgoliu, zice el, în sinea 
ta speri totuşi că Smerdeakov o să fie demascat până la 
urmă şi trimis la ocnă, iar Miţea achitat şi că tu n-o să ai de 
suferit decât o condamnare morală (ca să vezi în ce hala 
putut să-şi bată joc de mine), ba chiar au să se găsească 
unii care să te laude. Dar din moment ce Smerdeakov şi-a 
făcut seama şi se cheamă deci că e decedat, cine crezi tu c- 
o să mai pună temei pe declaraţia ta când o să te prezinţi 
aşa, de unul singur, la proces? Şi totuşi, ai să te duci, nu-i 
aşa, eşti hotărât să te duci. Dar pentru ce, nu înţeleg, 
pentru ce?” E îngrozitor, Aleoşa, zău că nu mai pot să 
suport întrebările astea. Cine îndrăzneşte să mă 
scormonească aşa?! 

— Frăţioare, îl întrerupse Aleoşa, tremurând de teamă, 
dar nădăjduind că va izbuti să-l facă totuşi să-şi vină în fire. 
Cum putea să-ţi vorbească despre sinuciderea lui 
Smerdeakov înainte de venirea mea, de vreme ce nimeni nu 
ştie nimic şi nici n-ar fi avut când să afle? 

— Dacă-ţi spun că mi-a vorbit! I-o tăie scurt Ivan pentru 
care nu mai putea să încapă nici o îndoială în această 
privinţă. Numai despre asta mi-a vorbit tot timpul, ca să ştii. 
„Cel puţin, zice, dacă virtutea ar însemna ceva în ochii tăi, 
aş mai înţelege... «Chiar dacă n-au să mă creadă, te-ai fi 
gândit atunci, eu tot vreau să mă duc, din principiu!» Dar tu 
ce eşti decât un porc, aşa cum era şi Feodor Pavlovici, mult 
îţi pasă ţie de virtute? Şi atunci, te întreb, pentru ce te duci 
acolo, din moment ce jertfa ta e cu totul şi cu totul de 


prisos? Nici tu singur nu ştii pentru ce vrei să faci pasul 
asta! O şi ce n-ai da ca să ştii! Măcar, spune-mi, eşti într- 
adevăr hotărât să te duci? Nu, nici atât, n-ai ajuns încă sa 
iei o decizie. Ai să stai toată noaptea să cumpăneşti dacă 
trebuie sau nu să te duci. Şi totuşi, până la urmă ai să te 
duci, eşti încredinţat c-o să te duci, ştii foarte bine că orice 
cale să alegi, hotărârea pe care o vei lua de aci încolo nu 
mai depinde de tine. Ai să te duci, pentru că nu cutezi să 
faci altfel. Şi de ce? Te las pe tine să ghiceşti, e o şaradă pe 
care trebuie s-o dezlegi singur. După care s-a sculat şi a 
plecat. A plecat chiar în clipa când ai sosit tu. Mi-a spus că 
sunt laş, Aleoşa! Le mot de lenigme 163) e că sunt un laş. 
„Nu eşti tu şoimul care să zboare în tării!” mi-a spus el. Da, 
da, sunt exact cuvintele lui! Şi Smerdeakov mi-a spus tot 
aşa. Am să-i vin eu de hac. Trebuie! Katia mă dispreţuieşte, 
de o lună încoace văd că se uită cam de sus la mine şi Liza 
până la urmă o să mă dispreţuiască şi ea. „Ie duci acolo, 
crezând c-o să te laude”, auzi ce minciună sfruntată! Şi tu 
mă dispreţuieşti, Aleoşa! Simt c-o să te urăsc iar de aici 
înainte. Cum îl urase şi pe banditul acela, da, îl urăsc! Nu 
vreau să-l scap. Lasă-l să-i putrezească oasele în ocnă! Să 
cânte imnul! Mâine mă duc, neapărat mă duc să mă înfig 
aşa în faţa dumnealor şi să-i scuip în ochi! 

Sărind ca turbat de la locul lui, Ivan îşi smulse prosopul cu 
care era înfăşurat peste frunte şi porni din nou să măsoare 
odaia în lung şi în lat. Privindu-l, Aleoşa îşi aminti de ceea 
ce-i spusese mai înainte: „Parcă aş dormi cu ochii deschişi... 
Umblu, vorbesc, văd şi totuşi dorm!” Era exact impresia pe 
care i-o făcea în momentul acela. Aleoşa nu-l scăpa o clipa 
din vedere. Se gândea să se ducă repede după doctor, dar 
se temea să lase bolnavul singur, fiindcă n-avea cine să-i 
poarte de grijă. Încetul cu încetul, Ivan începu să-şi piardă 
luciditatea. Vorbea necontenit, nu-i tăcea gura o clipă, dar 
din tot ce spunea nu era chip să înţelegi nimic. De altfel, 
nici nu mai putea să articuleze cum trebuie cuvintele. La un 
moment dat, se clătină pe picioare. Aleoşa sări să-l sprijine 


şi, susţinut aşa de fratele său, Ivan ajunse până în dreptul 
patului. Cu chiu, cu vai, Aleoşa reuşi să-l dezbrace şi să-l 
culce pe divan. Se aşeză apoi lângă el şi rămase vreo două 
ceasuri la căpătâiul lui să-l vegheze. Bolnavul dormea dus, 
somn greu ca plumbul, respirând liniştit şi egal. Aleoşa luă o 
pernă şi se întinse pe divanul celălalt, fără să se mai 
dezbrace. Înainte de a adormise rugă lui Dumnezeu pentru 
fraţii săi Ivan şi Dmitri. Găsise acum o explicaţie lămurită 
pentru boala lui Ivan: „E zbuciumul unui om înarmat cu o 
voinţă mândră; sunt frământările unei conştiinţe puternice 
şi adânci! Dumnezeu, în care nu crede şi adevărul lui au 
început să-i câştige inima ce se îndărătniceşte să nu se 
supună. Da, se gândea Aleoşa stând culcat pe divan, acum 
că Smerdeakov nu mai există, o să mai creadă cineva o iotă 
din declaraţiile lui Ivan? Şi totuşi, sunt sigur c-o să se ducă 
să depună la proces! Aleoşa zâmbi. Dumnezeu o să învingă! 
Iar Ivan... Ivan ori se va scula din morţi la lumina 
adevărului... Ori se va prăbuşi mistuit de ură, căutând să se 
răzbune pe sine însuşi şi pe toată lumea pentru că s-apus în 
slujba unei idei în care nu crede”, se gândi cu amărăciune 
tânărul şi se mai rugă o dată pentru Ivan. 

I - ZIUA FATALĂ. 

A doua zi după evenimentele înfăţişate în capitolul 
precedent, la ora zece dimineaţa, tribunalul declară şedinţa 
deschisă şi începu procesul lui Dmitri Karamazov. 

Mă simt dator să spun din capul locului un lucru asupra 
căruia ţin să insist şi anume, că nu sunt în măsură să redau 
chiar toate incidentele petrecute în cursul procesului şi nici 
să respect ordinea în care s-au desfăşurat dezbaterile. Ca 
să reconstitui totul punct cu punct şi să dau toate 
explicaţiile necesare, ar însemna, cred, să mă apuc să scriu 
o carte întreagă - şi încă una destul de voluminoasă. De 
aceea rog cititorii să nu se supere dacă în cele ce urmează 
nu voi menţiona decât faptele care m-au impresionat în mod 
deosebit şi mi-au rămas întipărite în minte. Se prea poate, 
bineînţeles, ca în felul acesta să atribui o importanţă 


nemeritată unor amănunte ce ar fi trebuit să treacă pe 
planul al doilea şi să omit tocmai ceea ce este esenţial, 
semnificativ şi necesar... De altfel, nici nu ştiu dacă are 
vreun rost să-mi cer atâtea scuze. Am să fac aşa cum mă 
pricep mai bine şi cititorii vor putea să constate singuri că 
mi-am dat toată osteneala. 

În primul rând, înainte de a pătrunde în incinta 
tribunalului, vreau să atrag atenţia asupra unui fapt care 
m-a surprins peste măsură în ziua respectivă şi nu numai pe 
mine, dar şi pe numeroşi alţi concetăţeni ai mei - cum s-a 
dovedit ulterior. Se ştie că procesul era aşteptat cu mult 
interes de atâta lume care ardea de nerăbdare să asiste la 
dezbateri, că de două luni încoace înalta societate a 
oraşului era exclusiv preocupată de proces, toate discuţiile 
se învârteau în jurul lui, numai despre asta se vorbea, 
formulându-se tot felul de ipoteze, după cum se cunoaşte, 
de asemenea, vâlva ce stârnise în toată ţara. Nimeni totuşi 
nu-şi poate închipui cât de puternic, cât de furtunos a fost 
zguduită opinia publică de această crimă şi nu numai în 
partea locului, ci pe tot cuprinsul Rusiei, aşa cum a ieşit la 
iveală cu toată claritatea în ziua procesului. Cu acest prilej, 
sosiseră în localitate o seamă de vizitatori şi nu numai din 
capitala guberniei, dar şi din alte oraşe, chiar şi de la 
Moscova şi Petersburg, jurişti, în primul rând, la urmă o 
serie de persoane marcante, ba chiar şi câteva cuconiţe. 
Fusese bătaie pentru invitaţii. Oaspeţilor simandicoşi - 
oameni cu vază, respectabili - li se rezervaseră, în mod cu 
totul excepţional, locuri în spatele mesei la care şedea 
tribunalul: ca niciodată până atunci, spaţiul respectiv era 
ocupat de un şir întreg de fotolii în care se instalaseră 
notabilităţile, ceea ce sub nici un motiv nu s-ar fi admis mai 
înainte. În sală, cuconetul, fie de la noi din oraş, fie de 
aiurea, părea să fie în număr precumpănitor; cred că cel 
puţin jumătate din asistenţă era alcătuită numai din femei. 
Pe de altă parte, veniseră atâţia jurişti din toate colţurile 
ţării, încât nu se ştia cum şi unde puteau fi plasați, mai cu 


seamă că locurile fuseseră din timp reţinute, distribuite, 
solicitate, în cele din urmă, se înjghebase la repezeală în 
fundul sălii, dincolo de estrada pe care stătea completul de 
judecată, un fel de ţarc, unde încăpură toţi oamenii de lege, 
fericiţi să asiste chiar şi aşa, stând în picioare (fiindcă, din 
economie de spaţiu, nu exista nici un scaun în ţarc), 
înghesuiți ca vai de lume, umăr lângă umăr, la dezbateri. 
Unele cucoane, mai ales cele proaspăt sosite în oraş, îşi 
făcuseră apariţia în galeriile sălii gătite foc; majoritatea însă 
nu fuseseră chiar aşa preocupate de toaletă. Pe chipurile 
lor se citea aceeaşi avidă curiozitate, o curiozitate isterică, 
morbidă. Una din particularităţile publicului ce împânzise 
incinta tribunalului (şi cred că merită sa fie menţionată aici, 
mai ales că, aşa cum s-a dovedit mai târziu, lucrul acesta a 
fost remarcat de mai multă lume) o constituia simpatia 
vădită pe care o manifestau mai toate cucoanele, sau cel 
puţin marea lor majoritate, pentru Miţea şi râvna cu care 
doreau să fie achitat - poate tocmai din pricină că avea 
reputaţia unui donjuan. Se ştia, de asemenea, că urmau să 
apară în faţa tribunalului două femei, două rivale. Una 
dintre ele, Katerina Ivanovna, era aşteptată cu un interes 
palpitant - atâtea lucruri extraordinare, unele aproape de 
domeniul legendei se auziseră despre dânsa şi despre 
dragostea pătimaşă pe care continua s-o poarte lui Miţea 
chiar după ce săvârşise crima. Se vorbea despre mândria ei 
(nu era în vizită aproape cu nimeni de la noi din oraş) şi 
despre „legăturile ei în lumea mare”. Se spunea c-ar avea 
de gând să ceară guvernului autorizaţia de a-l urma pe 
criminal la locul de ispăşire a pedepsei, pentru a se cununa 
cu el undeva în fundul pământului, în cine ştie ce galerie de 
mină. Aceeaşi vâlvă se făcuse şi în jurul Gruşenkăi, rivala 
Katerinei Ivanovna, care de asemenea trebuia să apară la 
proces. Întâlnirea celor două femei în instanţă - a trufaşei 
fete din înalta societate şi a „hetairei” - era aşteptată cu o 
curiozitate morbidă; de altfel, pe Gruşenka, „piază-rea 
care-l dusese de râpă pe Feodor Pavlovici şi-l nenorocise şi 


pe feciorul său, bietul băiat”, doamnele din localitate o 
cunoşteau mai bine decât pe Katerina Ivanovna, fiindcă mai 
avuseseră prilejul s-o vadă şi toate, aproape fără excepţie, 
se mirau peste măsură cum de putuseră amândoi şi tatăl şi 
fiul, să-şi piardă minţile pentru o femeie de rând, o simplă 
târgoveaţa, care nu era nici măcar frumoasă. Într-un 
cuvânt, clevetirile nu mai conteneau. Ştiu chiar cu 
certitudine că din cauza lui Miţea se iscaseră conflicte în 
câteva case. Mai multe cucoane avuseseră un schimb de 
păreri asupra acestei crime fioroase cu soţii dumnealor, cu 
care se certaseră furcă; bineînţeles că în urma acestor 
dispute soţii respectivi care asistau la proces nutreau o 
vădită antipatie faţă de inculpat, ba chiar îl detestau din 
toată inima. În general, putem afirma că, spre deosebire de 
sexul slab, publicul masculin era în unanimitate ostil 
acuzatului. Pretutindeni vedeai mutre posace, încruntate, 
unele chiar dușmănoase; şi mutrele astea erau cu prisosinţă 
răspândite în toată sala. Este adevărat însă că, de când se 
statornicise la noi în oraş, Miţea izbutise să jignească 
personal pe mulţi dintre concetăţenii noştri. Bineînţeles, o 
parte din asistenţă era cu totul indiferentă faţă de soarta 
delincventului, avea o înfăţişare senină, părea chiar bine 
dispusă; în schimb, toată lumea era nerăbdătoare să asiste 
la proces şi să audă sentinţa. Majoritatea bărbaţilor ar fi 
vrut ca ucigaşul să fie condamnat, în afară poate de oamenii 
de lege, pe care îi interesa nu latura morală a procesului, ci 
aspectul juridic de strictă actualitate al lucrurilor. Sosirea 
renumitului avocat Fetiukovici făcuse mare vâlvă. Se vorbea 
despre el ca de un talent consacrat, a cărui faimă se 
răspândise în toată ţara şi nu era prima oară că venea în 
provincie solicitat ca apărător în procesele penale 
răsunătoare. Datorită pledoariilor lui, procesele respective 
deveneau subiectul la ordinea zilei în tot cuprinsul ţării şi 
multă vreme după aceea lumea încă mai pomenea despre 
ele. În oraş circulau o mulţime de anecdote pe socoteala 
procurorului şi a preşedintelui de tribunal. Se vorbea, de 


pildă, că procurorul tremura în faţa lui Fetiukovici, că erau 
vechi adversari, încă din primele timpuri ale carierei lor, pe 
care amândoi şi-o începuseră la Petersburg, că ambițiosul 
Ippolit Kirillovici, pentru care faptul că talentele lui nu 
fuseseră apreciate la justa lor valoare era o rană veşnic 
deschisă, se simţise puternic stimulat de procesul 
Karamazov şi visa să redreseze în sfârşit o carieră ratată, 
dar că stătea cu inima pierită din pricina lui Fetiukovici în 
ceea ce priveşte teama lui de Fetiukovici, vă pot încredința 
că părerea concetăţenilor nu corespundea întru totul 
adevărului. Procurorul nostru nu se lăsa chiar aşa lesne 
intimidat de un pericol, dimpotrivă, făcea parte dintre 
oamenii a căror ambiţie creşte şi prinde aripi cu cât 
primejdia e mai mare. Trebuie să spunem că, în general, 
procurorul nostru era mult prea inimos din fire şi de o 
sensibilitate aproape maladivă. Punea atâta suflet în unele 
procese şi cheltuia atâta energie, încât ai fi zis că tot viitorul 
şi toată averea lui depindeau de sentinţa finală. De aceea în 
lumea juriştilor se vorbea despre el cu un zâmbet uşor 
ironic, deşi tocmai prin zelul de care dădea dovadă îşi 
făcuse oarecum o reputaţie. Chiar dacă această reputaţie 
nu era atât de largă, numele lui era totuşi mult mai 
cunoscut decât şi-ar fi putut închipui cineva, judecând după 
situaţia modestă pe care o avea în urbea noastră. Se făcea 
haz mai ales de pasiunea lui pentru psihologie, ceea ce 
după mine era o greşeală; impresia mea e că procurorul 
nostru avea un fond mult mai serios decât îl aprecia lumea. 
Numai că, din păcate, omul acesta bolnăvicios n-a ştiut să 
se impună de la început şi din cauza asta a fost nevoit să 
suporte toată viaţa consecinţele. 

În ceea ce-l priveşte pe preşedintele tribunalului, n-aş 
putea spune altceva decât ca era un ins cultivat, omenos, 
care, practic vorbind, îşi cunoştea perfect meseria, fiind în 
acelaşi timp însufleţit de ideile cele mai avansate. Era 
destul de ambițios, fără a fi totuşi preocupat chiar atât de 
mult de cariera lui. Idealul vieţii sale era să treacă drept un 


om cu năzuinţe progresiste. De altminteri, avea relaţii şi era 
destul de înstărit. Procesul Karamazov, aşa cum am aflat 
mai târziu, îl interesa în mod deosebit, propriu-zis mai mult 
teoretic. Îl preocupa numai fenomenul în sine, considerat ca 
un produs al orânduirii noastre sociale, ca o expresie a 
specificului local, categoria din care făcea parte, concluziile 
pe care le-ar putea trage etc, etc. Faţă de latura particulară 
a cazului, de tragedia ce se desfăşura în instanţă, ca şi faţă 
de principalii ei actori, începând cu inculpatul, avea o 
atitudine destul de indiferentă, aş zice chiar abstractă, 
probabil aşa cum şi trebuia, de altfel. 

Cu mult înainte de intrarea completului de judecată, sala 
gemea de lume. Tribunalul nostru este înzestrat cu cea mai 
frumoasă sală din oraş: înaltă, încăpătoare, cu o acustică 
admirabilă. În dreapta curţii, care îşi avea locul ei pe 
estradă, fusese instalată o masă cu două rânduri de fotolii 
pentru juraţi, în stânga se aflau boxa acuzatului şi a 
apărătorului. Pe o altă masă, la mijloc, în faţa judecătorilor, 
stăteau înşirate „corpurile delicte”. Printre ele se putea 
vedea halatul de mătase albă al lui Feodor Pavlovici, plin de 
sânge, funestul pisălog de aramă cu care se presupunea că 
fusese ucis bătrânul, cămaşa lui Miţea cu mâneca mânjită 
de sânge, ca şi haina pătată la spate, în dreptul buzunarului 
în care-şi vârâse batista îmbibată de sânge, în sfârşit, 
batista scorţoasă din pricina sângelui ce se închegase, 
căpătând o culoare cafenie, pe urmă pistolul, pe care Miţea 
îl încărcase sub ochii lui Perhotin, zicând că vrea să-şi 
zboare creierii şi pe care Trifon Borisovici i-l şterpelise pe 
nesimţite la Mokroe, plicul legat cu panglicuţă roză, în care 
fuseseră cele trei mii de ruble destinate, după cum arăta 
inscripţia, Gruşenkăi, precum şi alte multe obiecte de care 
nu-mi mai amintesc acum. Ceva mai încolo, spre fundul sălii, 
se aflau băncile pentru public, iar în faţa balustradei 
fuseseră aşezate mai multe scaune pentru martorii care 
trebuiau să rămână mai departe în sală, după ce îşi vor fi 
făcut depoziţiile. La orele zece, intră curtea alcătuită din 


preşedinte, un membru supleant şi un judecător de pace 
care se bucura de multă consideraţie printre concetăţeni. 
Bineînţeles, procurorul îi însoțea. Scund de stat, cu o figură 
de om suferind de hemoroizi, preşedintele era o persoană 
robustă, în vârstă de vreo cincizeci de ani, cu părul pe 
jumătate cărunt, tuns scurt şi purta la butonieră panglica 
roşie a nu mai ştiu cărui ordin. Procurorul mi se păru - şi nu 
numai eu, citoată lumea avu aceeaşi impresie - foarte 
palid, aproape livid, cu obrajii supţi, ca şi când s-ar fi tras la 
faţă peste noapte; îl văzusem cu două zile înainte de proces 
şi arăta cu totul altfel. Preşedintele începu cu întrebarea de 
rigoare adresată grefierului: „Iloţi juraţii sunt prezenţi...?” 
îmi dau seama însă că mi-ar fi imposibil să continui în ritmul 
acesta; în primul rând, pentru că sunt o mulţime de lucruri 
ce mi-au scăpat, fie că nu le-am auzit, fie că nu le-am înţeles 
prea bine, după cum sunt atâtea amănunte pe care le-am 
uitat, pe urmă, fiindcă, aşa cum am mai arătat, n-aş avea 
nici timpul, nici spaţiul necesar pentru a raporta tot ce s-a 
spus şi ce s-a întâmplat la proces. Ştiu numai că atât 
acuzarea, cât şi apărarea, adică atât procurorul, cât şi 
avocatul pledant n-au recuzat decât foarte puţini juraţi. Ţin 
minte însă precis că juriul era compus din doisprezece 
membri, dintre care: patru funcţionari de la noi din oraş, 
doi negustori şi şase ţărani şi târgoveţi din localitate. Îmi 
amintesc de asemenea că înainte de proces o mare parte 
din asistenţă şi în primul rând cuconetul, s-au întrebat cu 
mirare; „Cum e posibil ca un caz atât de complicat, cu 
atâtea întortocheate subtilităţi şi ascunzişuri psihologice, să 
fie supus judecății unor conţopişti sau unor opincari? Ce 
poate să priceapă din toată istoria asta un biet arhivar, 
darmite un ţăran?” Într-adevăr, câteşipatru funcţionarii pe 
care sorții îi desemnaseră în ziua aceea să facă parte din 
juriu erau nişte inşi foarte modeşti, cu posturi insignifiante, 
cărunţi - în afară de unul singur ceva mai tânăr - pe care 
elita oraşului abia dacă-i cunoştea. Toţi, oameni simpli, 
trăind ca vai de lume cu o leafă de mizerie, probabil însuraţi 


cu nişte femei balcâze, cu care se sfiau să iasă în lume şi cu 
o liota de copii, care poate umblau chiar desculți; oameni 
pentru care singurul mijloc de a-şi omori urâtul era să joace 
din când în când câte o partidă de cărţi şi care, desigur, nu 
citiseră nimic toată viaţa. Cei doi negustori aveau o mutră 
gravă, erau nefiresc de tăcuţi şi şedeau ca înşurubaţi în 
jilţuri; unul dintre ei era bărbierit la faţă şi venise îmbrăcat 
în straie nemţeşti. Celălalt avea o bărbuţă căruntă şi purta 
la gât o medalie atârnată cu o panglică roşie. Despre 
târgoveţii şi ţăranii din juriu n-aş putea spune mare lucru. 
Târgoveţii din Scotoprigonievsk, de fapt, nu se deosebesc 
prea mult de pătura rurală, unii chiar îşi câştigă pâinea 
lucrând pământul. Doi dintre ei purtau haine nemţeşti şi de 
aceea poate apăreau mai jerpeliţi şi erau mai puţin 
prezentabili decât ceilalţi. Aşa înot, pe bună dreptate, 
văzându-i, mi-am pus întrebarea: „Ce au să înţeleagă ei din 
toată încurcătura asta de iţe?” Cu toate acestea, figurile lor 
severe, încruntate, produceau o impresie destul de ciudată, 
aveau ceva impunător în ele, ba chiar o înfăţişare aproape 
fioroasă. 

În sfârşit, preşedintele deschise şedinţa, primul proces de 
pe rol fiind asasinarea consilierului titular Feodor Pavlovici 
Karamazav, sau cam aşa ceva, nu mai mi-aduc aminte exact 
termenii. Aprodul primi dispoziţia să-l introducă pe acuzat 
şi, o clipă mai apoi, uşa se deschise şi Miţea intră în sală. Se 
lăsă o tăcere atât de adâncă, încât se putea auzi musca 
bâzâind. Nu ştiu care va fi fost părerea celorlalţi, mie 
personal însă Miţea îmi făcu o impresie mai mult decât 
penibilă. Era extrem de elegant, ca scos din cutie. Mai 
târziu am aflat că-şi comandase special pentru această 
ocazie un rând de haine la fostul său croitor de la Moscova, 
care-i păstrase măsurile. Purta mănuşi negre de piele, noi- 
nouţe şi rufărie de cea mai fină calitate. Acuzatul străbătu 
cu paşi mari incinta, privind ţintă drept înainte şi se aşeză 
la locul lui fără să se arate câtuşi de puţin intimidat. O dată 
cu el îşi făcu apariţia şi vestitul Fetiukovici, apărătorul său; 


un murmur înăbuşit tălăzui de la un capăt la celălalt al sălii. 
Avocatul era un om înalt şi slab, cu nişte picioare deşirate şi 
uscăţive, cu degete lungi, fine şi foarte albe, bărbierit la 
faţă, cu părul scurt şi lins, cu buze subţiri, pe care mijea 
când şi când un zâmbet uşor, ce se preschimba uneori într-o 
grimasă ironică. Să tot fi avut patruzeci de ani. Altminteri, o 
figură destul de simpatică dacă n-ar fi fost ochii mici, 
inexpresivi şi atât de apropiaţi, încât ai fi zis că-i desparte 
numai osciorul fragil al nasului prelung şi ascuţit. Într-un 
cuvânt, semăna în chip surprinzător cu o pasăre şi 
asemănarea aceasta îţi sărea în ochi din primul moment. 
Fetiukovici era în frac şi cu cravată albă la gât. Mi-aduc 
aminte că la primele întrebări pe care preşedintele le 
adresă inculpatului în legătură cu numele, ocupaţia etc, 
Miţea răspunse răstit şi pe un ton atât de ridicat, încât 
preşedintele tresări şi se uită la el uimit. Se citi apoi lista 
persoanelor chemate pentru îndeplinirea procedurii, adică 
a martorilor şi experţilor din proces. Era un pomelnic 
întreg; patru dintre martori lipseau; Miusov, care între timp 
plecase din nou la Paris, dar a cărui declaraţie, luată în 
cursul instrucției preventive, se afla la dosar, doamna 
Hohlakova şi moşierul Maximov - pe motiv de boală - şi în 
fine Smerdeakov, a cărui moarte subită fusese constatată de 
poliţie printr-un proces-verbal. Vestea morţii lui 
Smerdeakov stârni rumoare în rândurile asistenţei. 
Episodul acesta neprevăzut era o surpriză pentru multă 
lume, care nu aflase încă nimic despre sinucidere. Dar ceea 
ce îi ului pe toţi fu reacţia intempestivă a lui Miţea când 
auzi că Smerdeakov îşi pusese capăt vieţii. Fără să se scoale 
de pe scaun, inculpatul strigă în gura mare de răsună toată 
sala: 

— Câinele! Nu putea să moară decât ca un câine! 

În momentul acela apărătorul se întoarse brusc spre el, iar 
preşedintele îl ameninţă că dacă va mai avea încă o ieşire 
ca asta va fi nevoit să ia măsuri drastice. Miţea dădu din cap 
precipitat, dar fără să arate câtuşi de puţin c-ar regreta 


cumva vorbele lui, şi-i spuse de câteva ori avocatului cu 
glas. Scăzut: 

— Nu zău, nu mai fac! Mi-a scăpat fără să vreau! N-o să se 
mai întâmple a doua oară. 

Acest mic incident, fireşte, nu avu darul să câştige cât de 
cât bunăvoința juraţilor şi a publicului faţă de el. Acuzatul 
îşi dăduse arama pe faţă, recomandându-se singur. În 
atmosfera creată de gestul său, grefierul citi actul de 
acuzare. 

Destul de concis, actul cuprindea toate detaliile 
necesare... Deşi se rezuma doar la expunerea principalelor 
motive pentru care inculpatul fusese pus sub urmărire, 
deferit justiţiei etc, etc, ascultându-l, simţii totuşi că mă trec 
fiorii. Grefierul citea cu glas tare, clar şi răspicat. Întreaga 
tragedie se desfăşura parcă din nou, puternic reliefată, în 
faţa auditoriului, redusă la esenţă şi scăldată într-o lumină 
sinistră, necruțătoare. Ţin minte că îndată ce se termină 
lectura, preşedintele, ridicând glasul, îl întrebă autoritar pe 
Miţea: 

— Acuzat, recunoşti că eşti vinovat? 

Miţea se sculă cu o mişcare bruscă în picioare. 

— Recunosc că m-am făcut vinovat de beţie şi desfrâu! 
Strigă el cu o voce care-i surprinse pe toţi, cuprins parcă de 
exaltare. Da, recunosc c-am trăit ca un trântor şi c-am fost 
un zurbagiu şi pentru asta sunt vinovat. Mă hotărâsem 
tocmai să devin un om cinstit până la sfârşitul vieţii, când 
destinul, cu o lovitură de măciucă, m-a dat peste cap! Nu 
sunt vinovat însă de moartea bătrânului, a tatălui şi a 
duşmanului meu neîmpăcat! Şi nici de tâlhărie nu sunt 
vinovat, nu l-am prădat eu şi nici n-aş fi fost în stare s-o fac; 
Dmitri Karamazov este un ticălos, dar nu şi un tâlhar! 

Rostind aceste cuvinte, Miţea se aşeză la locul lui 
tremurând tot. Preşedintele îl mustră din nou laconic, dar 
autoritar, rugându-l să răspundă numai la întrebări şi să-şi 
stăpânească orice izbucniri pătimaşe şi fără rost. După care 
dispuse să se înceapă audierea martorilor. Aceştia fură 


introduşi pentru a presta jurământul. Pentru prima oară îi 
vedeam pe toţi laolaltă. Fraţii acuzatului fură scutiţi de 
această formalitate. După ce preotul şi preşedintele le 
adresară cuvintele de rigoare, martorii fură poftiţi să iasă 
din sală şi plasați, pe cât era posibil, la oarecare distanţă 
unul de altul, pentru a fi apoi chemaţi rând pe rând 
înăuntru. 

II - MARTORI PRIMEJDIOŞI. 

Nu ştiu dacă preşedintele împărţise martorii apărării şi ai 
acuzării în două grupe distincte şi dacă ordinea în care 
urma să fie chemaţi fusese stabilită în prealabil. Presupun 
că da. Ştiu doar atât, că martorii acuzării au fost audiaţi cei 
dintâi. Repet: nu am de loc intenţia de a reproduce cuvânt 
cu cuvânt fiecare interogatoriu în parte. De altfel, ar fi o 
operaţie inutilă, deoarece atunci când au început 
dezbaterile atât rechizitoriul, cât şi pledoaria apărătorului 
au rezumat în mod concludent şi pregnant mărturiile în 
ordinea în care fuseseră depuse, interpretând toate datele 
culese până atunci în aşa fel, încât să scoată la lumină o 
anumită teză. Am avut grijă să notez cât mai exact aceste 
două remarcabile cuvântări şi mai cu seamă unele pasaje 
pe care le voi menţiona la momentul potrivit, împreună cu 
un incident extraordinar şi cu totul neprevăzut, care s-a 
produs cu puţin înainte de a începe dezbaterile şi care, fără 
doar şi poate, a avut o influenţă nefastă asupra cumplitei 
sentinţe. Trebuie să spun că de când s-a deschis şedinţa a 
ieşit în evidenţă în chip izbitor o anumită particularitate a 
„cazului” respectiv, adică gravitatea neobişnuită a 
elementelor acuzării în comparaţie cu mijloacele de care 
dispunea apărarea. Lucrul acesta s-a văzut încă din primul 
moment, când în austera incintă a tribunalului faptele au 
prins să se grupeze şi să se acumuleze, făcând să iasă 
treptat la iveală toată monstruozitatea crimei. Cred că toată 
lumea a fost din capul locului încredinţată că procesul nu 
prezintă nici o enigmă, nici un dubiu, că dezbaterile sunt, 
de fapt, inutile şi dacă totuşi vor avea loc, e vorba numai de 


o simplă formalitate, pentru că inculpatul era într-adevăr 
vinovat, iar crima săvârşită de el categoric şi cu prisosinţă 
dovedită. Cred chiar că toate doamnele, dar toate, fără nici 
o excepţie, care doreau cu atâta ardoare achitarea 
chipeşului inculpat, erau în acelaşi timp pe deplin convinse 
de vinovăția lui Miţea. Mai mult încă, am impresia c-ar fi 
încercat o mare decepţie dacă nu s-ar fi dovedit sută la sută 
culpabilitatea lui, fiindcă atunci epilogul - adică sentinţa de 
achitare - n-ar mai fi făcut nici un efect. E într-adevăr 
curios: cuconetul nu avea nici cea mai mică îndoială că până 
la urmă acuzatul va fi achitat, în virtutea următorului 
raţionament: „Este vinovat, dar nu se poate să nu-l achite, 
trebuie să-l achite din umanitarism, pentru triumful ideilor 
noi, în numele sentimentelor de care se face atâta caz în 
ziua de azi etc, etc.” Iocmai de aceea dăduseră năvală cu 
atâta înfrigurare în sala de şedinţe a tribunalului. Pe 
bărbaţi, în schimb, îi interesa mai cu seamă duelul dintre 
procuror şi faimosul Fetiukovici. Toată lumea se întreba 
nedumerită ce putea să facă într-un caz atât de disperat, cu 
tot talentul său oratoric, chiar o somitate a baroului, cum 
era considerat apărătorul lui Miţea? De aceea erau toţi 
numai ochi, urmărindu-i fiece mişcare cu o atenţie 
încordată. Totuşi, până la începutul pledoariei, Fetiukovici 
rămase o enigmă pentru toată lumea. Persoanele mai 
experimentate bănuiau că avocatul proceda potrivit unei 
metode personale, că-şi făcuse un plan de acţiune, avea un 
ţel pe care voia să-l atingă, dar care putea fi țelul acesta 
nimeni nu era în sure să ghicească. Oricum, încrederea în 
sine şi siguranţa pe care le arăta săreau în ochi. În afară de 
asta, de la început toată lumea avu plăcuta surpriză de a 
constata că într-un răstimp destul de scurt - două-trei zile - 
de când venise la noi în oraş, Fetiukovici reuşise să 
aprofundeze cazul cu o seriozitate într-adevăr remarcabila, 
până în cele mai mici amănunte. Se povestea mai apoi cu 
satisfacţie cum izbutise, bunăoară, să-i „înfunde” pe toţi 
martorii acuzării, făcându-i să se încurce în depoziţiile lor şi 


mai ales să-i discrediteze în aşa fel, încât mărturiile lor 
rămâneau sub semnul întrebării. De altfel, mulţi 
presupuneau că nu putea fi la mijloc decât o simplă 
jonglerie, o demonstraţie de virtuozitate juridică, pentru a 
da mai multă strălucire pledoariei, etalând toate faimoasele 
chichiţe avocăţeşti. Se înţelege de la sine că prin 
„compromiterea” martorilor procesul nu obținea vreun 
avantaj real, decisiv, că avocatul, fireşte, îşi dădea seama de 
asta mai bine decât toată lumea şi că, devreme ce se 
hotărâse să recurgă la acest procedeu, înseamnă că avea 
un scop bine determinat, o armă secretă pe care 
deocamdată o ţinea în rezervă ca s-o scoată în vileag în 
momentul oportun. Până atunci însă conştient de puterea 
lui, Fetiukovici părea că se joacă, făcând pe grozavul. Aşa, 
de pildă, când se procedă la interogarea lui Grigori 
Vasilievici, fostul camerier al lui Feodor Pavlovici, cel care, 
după cum se ştie, declarase un lucru de o importanţă 
capitală în proces, afirmând că „uşa dinspre grădină fusese 
deschisă, apărătorul abia aşteptă să-i pună la rândul său 
întrebări, ca să-l sucească în fel şi chip pe bietul martor, 
fără să-l slăbească o clipă. Trebuie să spunem că Grigori 
Vasilievici intrase în sală cu foarte mult sânge rece, fără să 
se arate câtuşi de puţin intimidat de solemnitatea 
tribunalului sau de publicul care-l asculta; avea un aer 
calm, aş zice chiar marţial. Bătrânul îşi făcu depoziţia atât 
de sigur de sine, de parcă ar fi stat de vorbă între patru 
ochi cu nevastă-sa, Marfa Ignatievna, dar pe un ton ceva 
mai deferent. Era cu neputinţă să-l facă cineva să-şi piardă 
cumpătul. Procurorul începu prin a-l descoase pe îndelete, 
cerându-i o serie de amănunte în legătură cu viaţa de 
familie a Karamazovilor. Tabloul, aşa cum îl zugrăvi el, era 
scăldat într-o lumină foarte vie. Se vedea, se simţea clar că 
martorul este sincer şi nepărtinitor. Bunăoară, la un 
moment dat, cu tot respectul adânc pe care îl vădea faţă de 
memoria fostului său stăpân, Grigori Vasilievici mărturisi 
totuşi că boierul fusese nedrept cu Miţea şi că nu-şi 


crescuse băiatul „aşa cum ar fi trebuit”. Să nu fi fost eu, 
când era mititel, l-ar fi mâncat de viu păduchii, declară el, 
vorbind despre copilăria lui Miţea. Şi apoi nu şade frumos 
ca tatăl să-şi oropsească feciorul aşa cum a făcut dânsul 
când a trebuit să răfuiască socotelile pentru averea rămasă 
de la răposata maică-sa.” La întrebarea procurorului, pe ce 
se bizuie când afirmă că Feodor Pavlovici îşi oropsise 
feciorul la împărţirea averii. Spre surprinderea tuturor, 
Grigori nu putu să dea un răspuns mai precis, mulţumindu- 
se să repete că lui Miţea „nu i se făcuse parte dreaptă” la 
împărţeală, că băiatul, fără doar şi poate, „mai avea de 
primit de la taică-său câteva mii de ruble”. Trebuie să 
menţionez că procurorul insista asupra acestei întrebări - 
dacă e adevărat că Feodor Pavlovici îi rămăsese cumva 
dator lui Miţea - pe care o punea tuturor martorilor, 
bineînţeles dacă socotea că sunt în măsură să ştie ceva, 
chiar şi lui Aleoşa şi mai apoi şi lui Ivan Feoyorovici, dar 
niciunul dintre ei nu fu în stare să aducă vreo lămurire în 
plus; toţi, deopotrivă, confirmau faptul ca atare, fără să 
poată înfăţişa vreo dovadă care să merite cât de cât a fi 
luată în seamă. În momentul când Grigori povesti scena 
petrecută la masă, în seara în care Dmitri Feodorovici 
intrase buzna în casă peste ei şi-l bătuse crunt pe taică-său, 
ameninţându-l cu moartea, o atmosferă sinistră învălui 
întreaga sală, cu atât mai impresionantă cu cât bătrâna 
slugă vorbea liniştit, fără cuvinte de prisos, folosind un 
limbaj colorat şi tocmai de aceea extrem de sugestiv. 
Mărturisi că nu-i ţinea supărare lui Miţea pentru că îl 
bruftuluise atunci, lovindu-l peste obraz şi buşindu-l de 
podele şi că de mult îl iertase pentru ocara asta. Despre 
răposatul Smerdeakov spuse - făcându-şi semnul crucii - că 
era un flăcău de ispravă, dar neghiob din născare, secătuit 
de boală şi mai ales fără credinţă în Dumnezeu şi că de 
aceea ajunsese păgân, fiindcă aşa-i băgaseră în cap Feodor 
Pavlovici şi cu băiatul mai mare al boierului, Ivan 
Feodorovici. Încolo, îl lăudă din toată inima pentru cinstea 


lui, pomenind despre întâmplarea cu banii pe care boierul îi 
pierduse cândva prin curte, iar Smerdeakov îi adusese 
numaidecât înapoi, în loc să fi căutat să-i dosească, „fapt 
pentru care, spuse el, boierul îi dăruise atunci un galben”, 
pentru încrederea lui deplină. Cât despre uşa pe care 
declarase c-ar fi văzut-o deschisă, susţinu sus şi tare ca într- 
adevăr aşa fusese. De altfel, interogatoriul lui se lungi atât 
de mult, încât mi-ar fi peste putinţa să-l reconstitui în 
amănunţime, în sfârşit, veni şi rândul apărătorului să-i pună 
întrebări şi Fetiukovici se interesă înainte de toate de plicul 
în care, zice-se, Feodor Pavlovici ar fi pus trei mii de ruble 
pentru „o anumită persoană”. „L-ai văzut cumva cu ochii 
dumitale, de vreme ce ani de zile, după câte ştiu, dumneata 
ai stat în preajma boierului?” Grigori recunoscu că nu-i 
văzuse şi nici nu auzise nimic despre bani, decât doar 
atunci când „toată lumea a început să vorbească”. La 
rândul său, Fetiukovici repetă întrebarea tuturor martorilor 
care ar fi putut să aducă o lumină în privinţa asta, cu 
aceeaşi insistența cu care procurorul se interesa de 
împărţeala moştenirii. De fiecare dată răspunsul fu acelaşi: 
niciunul dintre martori nu avusese prilejul să vadă pachetul, 
deşi mai toţi ştiau de existenţa lui din auzite. Perseverenţa 
de care dădea dovadă apărătorul în această privinţă era 
prea evidentă ca să nu bată la ochi. 

— Acum, dacă îmi dai voie, aş vrea să te mai întreb ceva, 
rosti pe neaşteptate Fetiukovici. Din ce era făcut balsamul, 
sau, mai bine zis, licoarea aceea cu care - aşa cum reiese 
din declaraţia de la dosar - ţi-ai frecat atunci seara, la 
culcare, şalele ca să-ţi treacă junghiul? 

Grigori se uită la el câteva clipe ca năuc, fără să spună 
nimic şi în sfârşit murmură: 

— Din salvie. 

— Numai din salvie? Altceva nu mai avea? 

— Foi de pătlagină. 

— Poate şi piper? Îl trase de limbă Fetiukovici. 

— Şi piper. 


— Şi aşa mai departe. Toate astea macerat în votcă? 

— În spirt curat. 

Prin sală trecu un zvon de râsete. 

— Ca să vezi, chiar în spirt curat! Şi după ce ţi-ai frecat 
spatele, pare-mi-se c-ai deşertat sticla, dând pe gât ce mai 
rămăsese înăuntru; mai înainte însă nevasta dumitale a 
descântat-o, şoptind o cucernică rugăciune, cunoscută 
numai de dânsa, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ai băut mult? Cât? Un păhărel, două? 

— Un pahar de apă. 

— Chiar un pahar? Poate un pahar şi jumătate? 

Grigori nu răspunse. Începuse parcă să se dumerească 
unde băteau întrebările avocatului. 

— Un pahar şi jumătate de spirt curat, nu-i rău, nu-i aşa? 
Ajunge ca să vezi deschise chiar şi „porţile raiului”, darmite 
uşa dinspre grădină? 

Grigori amuţise. În sală se auziră din nou râsete. 
Preşedintele se foi pe scaun. Fetiukovici îşi încolţi mai 
strâns victima. 

— Ai putea dumneata să-mi spui precis dacă, în momentul 
când ai văzut uşa dinspre grădină deschisă, dormeai sau 
erai treaz? 

— Eram în picioare. 

— Asta-i nu-i o dovadă că nu dormeai (râsetele din sală se 
înteţiră). În momentul acela, bunăoară, ai fi putut să 
răspunzi dacă te-ar fi întrebat cineva în ce an suntem 
acum? 

— Nu ştiu. 

— Dar dumneata ştii în ce an al erei noastre, adică de la 
naşterea lui Hristos, suntem? 

Descumpănit, Grigori se uita în ochii călăului său. Oricum, 
nu era de crezut că nu ştie nici măcar în ce an suntem. 

— Poate că ai putea să ne spui totuşi câte degete ai la 
mână. 


— Sunt un biet om de rând, rosti deodată cu glas tare şi 
răspicat Grigori. Dacă cei mari binevoiesc să-şi bată joc de 
mine, eu trebuie să tac şi să înghit. 

Fetiukovici nu mai găsi nimic de spus. Atunci interveni şi 
preşedintele, ca să-i reamintească sentenţios că întrebările 
trebuie să se refere numai la obiectul dezbaterilor. 
Fetiukovici îl ascultă până la capăt, apoi, înclinându-se cu 
demnitate, declară că nu mai are nimic de întrebat. Fireşte 
că până la urmă atât publicul, cât şi juraţii rămaseră cu un 
grăunte de îndoială în sinea lor cu privire la depoziţia unui 
om care, aflându-se încă sub efectul „tratamentului”, era în 
stare să vadă aievea chiar şi „porţile raiului” şi care, în 
schimb, nu ştia să spună în ce an de la naşterea lui Hristos 
suntem; aşa încât apărătorul îşi atinsese scopul. Tocmai 
atunci însă se produse un mic incident. Înainte de a-i 
îngădui lui Grigori să se retragă, preşedintele se adresă 
acuzatului, întrebându-l dacă are ceva de spus cu privire la 
depoziţia martorului. 

— În afară de povestea cu uşa, totul este exact! Declară 
Miţea. Îi mulţumesc martorului pentru că m-a curăţat pe 
vremuri de păduchi şi pentru că mi-a iertat loviturile; toată 
viaţa lui a fost un om cinstit şi devotat tatii, ca un dulău 
credincios. 

— Acuzat, alege-ţi te rog expresiile! Îl apostrofă sever 
preşedintele. 

— Da ce, eu sunt câine?! Bombăni Grigori. 

— Atunci sunt eu! Exclamă Miţea. Dacă te supără vorba 
asta, o iau asupra mea şi-ţi cer iertare am fost hain, m-am 
purtat ca o brută cu bietul bătrân! Şi cu Esop am fost hain. 

— Cu care Esop? Îl întrebă încruntat preşedintele. 

— Cu Pierrot... cu tatăl meu, Feodor Pavlovici. 

Preşedintele îl mustră din nou cu asprime, recomandându- 
i pe un ton autoritar să-şi aleagă mai bine expresiile şi-i 
atrase atenţia: 

— În felul acesta nu faci decât să-ţi agravezi situaţia în 
ochii judecătorilor. 


Apărătorul folosi o manevră tot atât de abilă şi în cazul lui 
Rakitin. Trebuie să spun că Rakitin era o figură importantă 
printre martorii la proces, în care procurorul îşi pusese 
mari speranţe. Se constatase că era la curent cu multe 
lucruri, uluitor de multe, că fusese la unul şi la altul, văzuse 
tot, discutase cu toată lumea şi cunoştea în cele mai mici 
amănunte biografia lui Feodor Pavlovici, ca şi a celorlalţi 
Karamazovi. Ce-i drept, nici el nu ştia despre plicul cu cele 
trei mii de ruble decât ceea ce auzise din gura lui Miţea. În 
schimb, descrise în amănunţime năzbâtiile pe care 
inculpatul le făcuse în local la „Metropol”, toate cuvintele şi 
gesturile lui menite să-l compromită; povesti chiar şi 
întâmplarea cu „Şomoiogul de câlţi”. Vreau să zic cu 
căpitanul Sneghirev. Nici el însă nu fu în stare să dea 
informaţii mai precise în legătură cu punctul capital pe care 
trebuia să-l lămurească şi anume, dacă era adevărat că 
Feodor Pavlovici îi rămăsese cumva dator lui Miţea. Şi căută 
să scape cu câteva platitudini dispreţuitoare: „Cine mai 
poate să ştie care din ei e vinovat şi să-şi dea seama cum, 
cine şi cui a rămas dator, când în familia Karamazov 
domneşte o asemenea harababură, că nici ei înşişi nu mai 
înţeleg nimic şi nu sunt capabili să descurce lucrurile?” 
După părerea lui, această sângeroasă tragedie era o 
consecinţă firească a moravurilor învechite de pe vremea 
iobăgiei şi a haosului în care zace Rusia, lipsită de 
instituţiile cele mai necesare, într-un cuvânt, se folosi de 
posibilitatea ce i se oferise ca să-şi expună opiniile. În cursul 
acestui proces, domnul Rakitin pentru prima oară avea 
prilejul să dea întreaga măsură a capacităţii domniei-sale şi 
sa iasă în evidenţă; procurorul, care ştia că începuse tocmai 
să scrie pentru nu ştiu ce revistă un articol despre izvoarele 
adevărate ale crimei, cită chiar în rechizitoriul lui (aşa cum 
vom avea ocazia să vedem ceva mai încolo) unele idei 
formulate în articolul respectiv, al cărui cuprins probabil că- 
| cunoştea. Scenele zugrăvite de martor erau atât de 
sumbre, de sinistre, încât „acuzarea” căpătă şi mai multă 


greutate. În general, expunerea lui avu darul să cucerească 
auditoriul prin independenţa gândirii şi concepţiile ei 
generoase. Mai mult chiar, câteva aplauze neaşteptate 
subliniară perioadele referitoare la iobăgie şi la haosul ce 
bântuia Rusia. Fiind încă foarte tânăr, Rakitin săvârşi totuşi 
o mică greşeală, de care apărătorul se grăbi să profite pe 
loc. Întrebat dacă o cunoaşte pe Gruşenka, Rakitin, 
conştient de succesul obţinut şi încântat că izbutise să se 
ridice la o atât de sublimă altitudine spirituală, îşi permise 
să vorbească oarecum dispreţuitor despre Agrafena 
Alexandrovna, „fosta ţiitoare a negustorului Samsonov”. 
Puțin mai apoi ar fi dat nu ştiu ce ca să nu fi rostit aceste 
cuvinte pe care se pare că abia le aştepta Fetiukovici ca să-l 
strângă cu uşa. De unde putea să-i treacă prin cap lui 
Rakitin că, într-un răstimp atât de scurt, avocatul reuşise să 
afle nişte detalii atât de intime? 

— Permiteţi-mi să vă întreb, începu apărătorul cu un surâs 
amabil, aproape prietenos, când îi veni rândul să-l 
chestioneze. Dumneavoastră sunteţi desigur domnul 
Rakitin, autorul unei broşuri editate de eparhie şi intitulate 
Viaţa părintelui Zosima, răposat întru Domnul, pe care am 
citit-o recent cu o deosebită plăcere, o lucrare ce 
mărturiseşte un spirit profund religios, însoţită de o 
minunată şi cucernică închinare către preasfinţia-sa? 

— N-am scris-o ca să fie tipărită... A fost publicată mai 
târziu, murmură puţin derutat şi cam stingherit Rakitin. 

— O, admirabil! Un gânditor ca dumneavoastră trebuie sa 
aibă o perspectivă cât mai largă care să îmbrăţişeze toate 
fenomenele sociale! Cu sprijinul preasfinţiei-sale, această 
broşură atât de utilă, scrisă de dumneavoastră, a fost 
răspândită, aducând, fireşte, un real folos... Pe mine, de 
fapt, mă interesează cu totul altceva: aţi declarat adineauri 
că o cunoaşteţi destul de bine pe doamna Svetlova? (Nota 
bene: Gruşenka se numea Svetlova, lucru pe care l-am aflat 
abia cu prilejul procesului.) 


— Nu sunt obligat să dau cont de toate cunoştinţele 
mele... Sunt un om tânăr... Cine poate fi tras la răspundere 
pentru toată lumea cu care se întâmplă să aibă de-a face? 
Se aprinse Rakitin. 

— Înţeleg, înţeleg, natural! Se grăbi să se scuze 
Fetiukovici, prefăcându-se la rândul său încurcat. Ca pe 
orice om la vârsta dumneavoastră, era explicabil să vă 
intereseze o femeie tânără şi frumoasă, care avea casă 
deschisă şi primea cu atâta amabilitate floarea tineretului 
monden din acest oraş. Dar... Voiam numai să ştiu dacă vă 
mai aduceţi aminte că, în urma cu două luni, doamna 
Svetlova a ţinut foarte mult să-l cunoască pe cel mai mic 
dintre fraţii Karamazov, Alexei Feodorovici şi că v-a promis 
douăzeci şi cinci de ruble ca să-l aduceţi la dânsa, aşa cum 
era îmbrăcat - cu rasa călugărească, vreau să zic. După 
cum s-a aflat, dorinţa i-a fost împlinită chiar în seara zilei 
când s-a întâmplat cumplita tragedie care constituie 
obiectul procesului actual. În seara aceea dumneavoastră 
aţi fost împreuna cu Alexei Karamazov acasă la doamna 
Svetlova. Aş vrea să ne spuneţi dacă aţi primit într-adevăr 
de la dânsa cele douăzeci şi cinci de ruble promise drept 
recompensă. 

— A fost numai o glumă... Nu văd în ce măsură v-ar putea 
interesa... Am primit banii doar aşa, în glumă... cu gândul 
să-i restitui mai pe urmă... 

— Prin urmare, i-aţi primit. Dar nu i-aţi restituit până în 
momentul de faţă... Sau i-aţi restituit? 

— Astea-s fleacuri... Murmură Rakitin. Nu pot răspunde la 
asemenea întrebări... Bineînţeles c-am să-i restitui... 

Preşedintele găsi cu cale să intervină, dar apărătorul 
declară că nu mai avea nici o întrebare de pus domnului 
Rakitin. Aşa că domnul Rakitin se retrase din scenă cam 
plouat. Impresia înălţătoare pe care o lăsase discursul său 
fusese spulberată şi, petrecându-l cu privirea până la uşa, 
Fetiukovici părea că spune publicului: „Poftim, ca să vedeţi 
câte parale fac aceşti nobili acuzatori!” în momentul acela, 


după câte îmi amintesc, avu loc un nou incident provocat de 
Miţea: revoltat de tonul cu care Rakitin vorbise despre 
Gruşenka, inculpatul răcni din boxă: „Bernard!” Iar când 
mai apoi preşedintele, după audierea lui Rakitin, îl întrebă 
dacă are ceva de spus în legătură cu depoziţia martorului, 
Miţea strigă în gura mare: 

— Mi-a cerut bani cu împrumut când eram la închisoare! 
Un Bernard, nu merită decât să-l scuipi în ochi, un arivist, 
un ateu care a înşelat buna-credinţă a preasfinţiei-sale! 

Acuzatul fu bineînţeles admonestat din nou pentru ieşirea 
lui violentă. În orice caz însă domnul Rakitin primise 
lovitura de graţie. Cu acelaşi mediocru rezultat se încheie şi 
depoziţia căpitanului Sneghirev, dar dintr-un motiv cu totul 
diferit. Martorul se prezentă în faţa instanţei într-un hal 
fără de hal, murdar, cu hainele rupte şi cizmele pline de 
noroi şi, cu toate că se luaseră toate precauţiile, fiind chiar 
supus unei „expertize” preliminare, se dovedi beat mort. 
Din capul locului refuză categoric să arate împrejurările în 
care fusese insultat de Miţea. 

— Să-l ierte Dumnezeu! lliuşecika m-a oprit să scot măcar 
un cuvânt despre asta. S-o îndura Dumnezeu şi m-o răsplăti 
pe lumea cealaltă... 

— Cine te-a oprit să vorbeşti? La cine te referi? 

— Cine? Iliuşecika, puiul tatii. „Tăticule, zicea, ce urât s-a 
purtat cu dumneata, tăticule!” Aşa mi-a spus; şedeam 
amândoi acolo, lângă piatra noastră... Acum e pe moarte, 
sărăcuţul! 

Căpitanul izbucni în lacrimi şi căzu în genunchi la 
picioarele preşedintelui. Fu scos degrabă, în râsetele 
publicului. Efectul pe care-l sconta procurorul, deşi pregătit 
dinainte, se dusese pe copcă. 

Apărătorul continuă să utilizeze toate mijloacele pe care le 
avea la îndemână, dovedind, spre mirarea crescândă a 
publicului din sală, că într-adevăr cunoştea ca pe apă fiece 
hârtie din dosar. Aşa, de pildă, la început depoziţia lui Trifon 
Borisovici păru să aibă oarecare greutate, fiind, cum era şi 


de aşteptat, cu totul defavorabilă acuzatului. Hangiul făcu 
socoteala pe degete că prima oară când fusese la Mokroe, 
cu o lună înainte de crimă, Miţea cheltuise trei mii de ruble 
ca nimica, „poate doar ceva-ceva mai puţin. Numai câţi 
gologani a lepădat la ţigănci! Nu mai vorbesc că pe 
păduchioşii ceia de mocofani nu i-a cinstit să zici cu o 
băncuţă de cincizeci de căciulă, ci cu hârtii de douăzeci şi 
cinci de ruble! D-apoi cât i s-a mai furat! Pas de mai prinde 
hoţul! Dacă n-a lăsat nici o urmă, cum să-l afli, când 
dumnealui arunca banii cu nemiluita?! Aşa-i lumea pe la 
noi, taie păcătoasă, n-are frică de Dumnezeu. Barem pe 
fetele noastre ştiu că le-a înzestrat. De unde erau săraci 
lipiţi, de atunci s-au procopsit cu toţii.” Într-un cuvânt, nu 
scăpă din vedere nici o băncuţă risipită, adunând para cu 
para, de parcă ar fi socotit pe abac. Aşa că declaraţia lui 
Miţea, care susţinea că nu cheltuise decât o mie cinci sute 
de ruble, păstrând restul în chip de amuletă la sân, fu 
răsturnata dintr-o lovitură. „Am văzut cu ochii mei trei mii 
de ruble în mâinile dumnealui, trei mii în cap. Am văzut 
foarte bine, că doar m-oi fi pricepând şi eu să număr banii!” 
rosti sus şi tare Trifon Borisovici, care îşi dădea toată 
osteneala să intre pe sub pielea „mărimilor”. Când veni apoi 
rândul apărării să pună întrebări, avocatul, în loc sa caute 
cumva să infirme depoziţia martorului, se mulţumi să aducă 
vorba despre o întâmplare petrecută cu o lună înainte de 
arestare, cu prilejul primului chef pe care Miţea îl făcuse la 
Mokroe. Doi mujici, dintre care unul era Timofei surugiul, 
iar celălalt Akim, găsiseră în tindă o sută de ruble pierdute 
de Miţea la beţie. Oamenii ridicaseră banii de jos şi-i 
încredinţaseră lui Trifon Borisovici, iar hangiul îi cinstise cu 
câte o rublă pe fiecare. „Aş vrea să ştiu, întrebă avocatul, 
dac-ai avut grijă ori nu să-i restitui între timp domnului 
Karamazov.” Trifon Borisovici încercă s-o scalde, ca să 
scape cu faţa curată; dar, după confruntarea cu cei doi 
mujici, fu nevoit a recunoaşte că istoria cu suta era 
adevărată, adăugind însă ca înapoiase banii lui Dmitri 


Feodorovici chiar atunci pe loc, „ca un om cinstit, numai că 
dumnealui era beat criţă şi nu cred că-şi mai aduce 
aminte.” Cum însă până la confruntare, tăgăduise cu tot 
dinadinsul că s-ar fi găsit ceva, declaraţia ulterioară cu 
privire la restituirea banilor lui Miţea care, zicea el, ar fi 
fost în stare de ebrietate, fu înregistrată sub semnul 
întrebării. În felul acesta, unul din martorii cei mai 
primejdioşi propuşi de Procuratură plecă de la bară 
discreditat şi cu reputaţia hărtănită. Acelaşi lucru se 
întâmplă şi cu cei doi polonezi, care se prezentară ţanţoşi şi 
siguri pe ei în faţa instanţei. Înainte de toate şi unul şi altul 
ţinură să mărturisească în gura mare că „au servit 
coroana”, ca după aceea sa declare amândoi că pan Miţea 
încercase să le cumpere onoarea, oferindu-le trei mii de 
ruble şi că văzuseră un teanc de bani în mâna lui. Pan 
Mussjalowicz îşi împestriţa frazele cu o mulţime de cuvinte 
poloneze, şi, observând că lucrul acesta îi dădea oarecare 
prestanţă în ochii preşedintelui şi ai procurorului, căpătă 
curaj şi îşi continuă depoziţia în limba polonă. Dar 
Fetiukovici îl prinse numaidecât în laţ; oricât căută s-o 
sucească, Trifon Borisovici, care fusese rechemat în sală, se 
văzu silit să recunoască, în cele din urmă, că pan 
Wrublewski înlocuise perechea de cărţi pe care hangiul o 
adusese în salonul albastru şi că pan Mussjalowicz trişase 
de două ori în timp ce împărțea cărţile. Lucrul acesta îl 
confirmă şi Kalganov în depoziţia lui, aşa încât cei doi pani 
plecară cu coada între picioare, în hazul asistenţei. 

La fel păţiră şi ceilalţi martori care puteau primejdui 
cumva situaţia acuzatului. Fetiukovici reuşi să-i desființeze 
pe fiecare în parte, punându-i într-o lumină atât de puţin 
priincioasă, încât se retraseră cu toţii definitiv compromişi. 
Publicul, fie că era vorba de jurişti, fie numai de simpli 
curioşi, îl privea cu admiraţie, fără să înţeleagă totuşi ce 
importanţă poate avea lucrul acesta şi în ce măsură ar 
putea fi decisiv, deoarece toată lumea îşi dădea seama că 
acuzarea era situată pe o poziţie invincibilă, profilându-se 


din ce în ce mai amenințătoare. Siguranţa însă şi liniştea pe 
care o dovedea „marele maestru” erau atât de 
convingătoare, încât aşteptau cu toţii să vadă ce o să se mai 
întâmple: doar nu venise de florile mărului o asemenea 
„personalitate” şi nici nu era el omul care să se înapoieze 
acasă cu mâinile goale. 

III - EXPERTIZA MEDICALĂ ŞI UN FUNT DE ALUNE. 

Expertiza medicală nu reuşi nici ea să atenueze cât de cât 
vina ce i se aducea inculpatului. De altfel, se pare că nici 
Fetiukovici, după cum se constată mai târziu, nu era prea 
convins c-o să dea vreun rezultat. Această formalitate 
fusese admisă, de fapt, numai datorită insistențelor 
Katerinei Ivanovna, care adusese special de la Moscova o 
somitate a lumii medicale. Fireşte, apărarea n-avea nimic 
de pierdut, putea cel mult să câştige teren. Cu toate astea, 
din pricina divergenţei intervenite între medicii consultanţi, 
lucrurile luară până la urmă o întorsătură comică. Medicii 
propuşi pentru expertiza erau: faimosul practician adus de 
la Moscova, doctorul Herzenstube şi tânărul ucenic al lui 
Esculap, Varvinski. Ultimii doi figurau, de altminteri, ca 
martori în proces la propunerea procurorului. Dintre 
experţi, doctorul Herzenstube fu audiat cel dintâi. Era un 
bătrânel de vreo şaptezeci de ani, scund şi îndesat, cu părul 
cărunt şi o chelie destul de pronunţată, care se bucura deo 
bună reputaţie în localitate, unde era prețuit şi respectat de 
toată lumea. Extrem de conştiincios din punct de vedere 
profesional, Herzenstube era în acelaşi timp un om de 
ispravă şi foarte evlavios, un fel de hermhutter sau „frate 
morav”. Stabilit de mult la noi în oraş, medicul ştiuse 
totdeauna să-şi păstreze demnitatea. Bun la suflet, îngrijea 
fără plată bolnavii lipsiţi de mijloace, intrând în orice 
cocioabă, ba uneori lăsând pacientului chiar şi bani pentru 
medicamente. În schimb, era încăpățânat ca un catâr; dacă- 
i intra ceva în cap, nu era chip să-l clinteşti nici cu o iotă. Pe 
de altă parte, tot oraşul aflase că, deşi venit numai de 
câteva zile în mijlocul nostru, ilustrul medic moscovit îşi 


permisese să facă unele aprecieri extrem de jignitoare pe 
seama lui Herzenstube. Şi nu numai o singură dată; cu 
toate că somitatea moscovită lua douăzeci şi cinci de ruble 
pentru vizită, nici mai mult, nici mai puţin, se găsiseră 
destui bolnavi care să-i solicite consultaţii. Toţi aceştia, 
fireşte, erau pacienţii doctorului Herzenstube, iar faimosul 
practician nu se sfia să critice foarte caustic tratamentele 
prescrise de dânsul; ba până la urmă, de câte ori era 
chemat la vreun bolnav, nici nu apuca bine să intre pe uşă şi 
întreba: „Cine te-a doftoricit? Herzenstube? He-he!”. Lucru 
care nu se putea să nu ajungă la urechile celui în cauză. 
Aşadar, cum spuneam, experţii se prezentară rând pe rând 
în faţa instanţei. Doctorul Herzenstube declară ritos că 
„facultăţile pishice ale inculpatului prezentau o evidentă 
anomalie.” După ce făcu apoi o serie de consideraţii pe care 
cred că nu e cazul să le reproduc, adăugă în încheiere că 
această anomalie rezulta nu numai din antecedentele 
acuzatului, ci chiar din comportarea lui în instanţă. Rugat 
să precizeze ce anume i se păruse atât de curios în 
atitudinea lui Miţea, bătrânul medic mărturisi cu toată 
sinceritatea şi cu o incomparabila candoare că, atunci când 
intrase în sală, acuzatul avusese „un aer foarte ciudat, cu 
totul nepotrivit cu împrejurările; mergea ţeapăn ca un 
soldat, uitându-se drept înainte, când logic ar fi fost să 
privească în sală, spre stânga, în partea unde se aflau 
doamnele, fiind un binecunoscut admirator al sexului 
frumos şi, deci, în momentul acela, ar fi trebuit să fie 
preocupat exclusiv de părerea cucoanelor”, afirmă în 
concluzie bătrânelul în limbajul lui caracteristic. Trebuie să 
spunem că doctorul Herzenstube vorbea cu multă plăcere 
ruseşte, dar nu ştiu cum se făcea că toate frazele lui sunau 
ca şi cum ar fi fost traduse din germană, ceea ce însă pe 
dânsul nu părea să-l incomodeze câtuşi de puţin. Toată viaţa 
lui medicul fusese convins că vorbeşte impecabil limba ţării, 
„mai corect chiar decât autohtonii”. Şi mai cu seamă avea 
obiceiul să citeze la tot pasul câte un proverb, adăugind de 


fiecare dată că dictoanele ruseşti sunt cele mai frumoase şi 
mai expresive din lume. În plus, distrat cum era, în focul 
discuţiei adesea i se întâmpla să uite cuvintele cele mai 
uzuale, pe care le cunoştea foarte bine, dar care Dumnezeu 
ştie de ce îi zburau pe negândite din minte. La fel păţea, de 
altfel şi când vorbea graiul său matern: la un moment dat 
începea să-şi fluture mâna prin faţa ochilor, ca şi cum ar fi 
vrut să prindă din zbor o expresie ce-i scăpa şi cu nici un 
preţ nu s-ar fi înduplecat să continue până nu şi-o 
reamintea. Observaţia lui că inculpatul; ar fi trebuit să 
arunce ocheade doamnelor atunci când intrase pe uşă 
stârni o rumoare veselă în sală. Herzenstube se bucura de 
toată, simpatia cuconetului nostru, cu atât mai mult cu cât 
se ştia că, evlavios şi pudic din fire, bătrânul holtei avea un 
adevărat cult pentru femei, pe care le socotea nişte fiinţe 
ideale, superioare. Cu atât mai mare fu, aşadar, surpriza pe 
care o produse constatarea lui neaşteptată. 

La rândul său, ilustrul reprezentant moscovit al medicinii 
confirmi tranşant şi autoritar că într-adevăr starea psihică a 
inculpatului era anormală „în cel mai înalt grad”. După care 
vorbi pe larg şi într-o formă savantă despre diverse stări 
morbide şi”manii”, pentru a declara în concluzie că, după 
toate informaţiile culese de el, acuzatul avusese cu 
certitudine chiar cu câteva zile înainte de a fi arestat 
manifestări maladive şi ca săvârşise crima aproape 
involuntar, deşi era perfect lucid m momentul acela, fiind 
incapabil să se împotrivească impulsului morbid ce-l 
stăpânea. Pe lângă alte manifestări maladive, medicul 
constatase că inculpatul mai era şi maniac, ceea ce, după 
opinia domniei-sale, putea fi un prim simptom de alienaţie 
mintală. (Nota bene. Am căutat să rezum prelegerea 
ilustrului medic, care s-a exprimat în termeni foarte savanţi, 
ca un adevărat specialist în materie.) „Ioate acţiunile lui 
sunt într-o flagrantă contradicţie cu bunul-simţ şi logica, 
continua el. Lăsând deoparte lucrurile pe care nu le-am 
văzut cu ochii mei, crima şi toate celelalte împrejurări ale 


acestei catastrofe, pot să vă spun că, stând de vorbă cu el 
acum două zile, tot timpul cât a durat discuţia a avut o 
privire fixă, stranie. Din când în când, începea să râdă din 
senin, fără nici un motiv. Pare să sufere în permanenţă de o 
irascibilitate cu totul inexplicabilă. Uneori se trezeşte 
rostind nişte cuvinte bizare, de pildă „Bernard, etică” şi aşa 
mai departe, fără nici o legătura cu discuţia.” Dovada cea 
mai sigură a existenţei unei manii o constituia, după 
părerea medicului moscovit, faptul că inculpatul nu putea 
să vorbească fără să-şi iasă din fire despre cele trei mii de 
ruble de care se socotea frustrat, în timp ce de orice alte 
insuccese şi necazuri pe care le suferise îşi amintea cu 
inima uşoară. În fine, din datele pe care izbutise să le 
culeagă, reieşea că şi mai înainte avusese adevărate accese 
de furie de câte ori venea vorba despre cele trei mii de 
ruble, deşi toată lumea spunea că, altminteri Miţea era un 
om dezinteresat, care nu ţinea de loc la bani. „Cât priveşte 
părerea savantului meu confrate care susţinea adineauri 
că, intrând în sală, acuzatul ar fi trebuit să-şi întoarcă 
privirea spre cucoane, iar nu să se uite drept înainte - 
adăugă cu ironie eminentul medic moscovit încheindu-şi 
depoziţia - nu pot spune altceva decât că aserţiunea 
domniei-sale este pe cât de frivolă, pe atât de eronată, deşi 
sunt întru totul de acord cu dânsul că în momentul când a 
trecut pragul acestei încăperi, în care ştia că urmează să i 
se decidă soarta, inculpatul n-ar fi trebuit să aibă privirea 
aţintită drept înainte şi că lucrul acesta poate fi într-adevăr 
un indiciu asupra stării anormale în care se găseşte în clipa 
de faţă. Nu înţeleg însă de ce privirea lui trebuia neapărat 
să fie îndreptată spre stânga, adică în partea unde stau 
doamnele, când mult mai firesc ar fi fost să se uite spre 
dreapta, căutându-şi din ochi apărătorul, unica lui speranţă, 
omul de care depinde acum destinul său.” Rostită apăsat, 
pe un ton ce nu admitea nici un fel de contradicţie, părerea 
eruditului medic suna ca o sentinţă. Comicul situaţiei pe 
care o crease divergenţa dintre cei doi experţi ieşi cu atât 


mai mult în relief în urma concluziei formulate de Varvinski 
audiat după ceilalţi doi. Acesta opina că inculpatul era 
perfect normal şi tot aşa fusese şi în trecut. E adevărat că 
înainte de arestare avusese nervii zdruncinaţi şi fusese 
extrem de surescitat, dar nervozitatea pe care o 
manifestase atunci era suficient motivată de atâtea cauze 
reale, cum ar fi gelozia, mânia, excesul de băutură din 
ultima vreme etc. Ca atare, nu putea fi câtuşi de puţin 
vorba de nu ştiu ce „şoc nervos”, aşa cum susţinuseră 
predecesorii săi. Cât priveşte întrebarea dacă, atunci când 
intrase în sală, acuzatul ar fi trebuit să privească spre 
stânga sau spre dreapta, „după modesta lui părere”, mult 
mai firesc ar fi fost să se uite, aşa cum şi făcuse de altfel, 
drept înainte, acolo unde se aflau preşedintele şi juraţii, de 
care ştia că depinde soarta lui; în concluzie, deci, „privirea 
pe care a avut-o inculpatul în momentul acela constituie cea 
mai bună dovadă că starea lui psihică este absolut normală, 
cel puţin în prezent”, îşi încheie cu însufleţire tânărul medic 
„modesta” lui depoziţie. 

— Bravo, doctoraşule! Exclamă Miţea. Aşa e! 

Acuzatul fu readus la tăcere, iar opinia tânărului ucenic al 
lui Esculap rămase acreditată, exercitând o influenţă 
hotărâtoare atât asupra juraţilor, cât şi asupra publicului, 
aşa cum se putu constata mai târziu. Îndată după aceea, 
doctorul Herzenstube, chemat din nou la bară, de astă dată 
în calitate de martor, interveni într-un mod cu totul 
neaşteptat, întinzându-i o mână de ajutor lui Mifca. Ca vechi 
locuitor al oraşului, cunoscând mai demult familia 
Karamazov, bătrânelul se dovedi în măsură să furnizeze o 
serie de informaţii deosebit de interesante pentru 
„acuzare”, apoi, ca şi când şi-ar fi luat seama brusc, se 
grăbi să adauge: 

— Şi totuşi, bietul băiat merita, zău, o soartă mai 
norocoasă, fiindcă-l cunosc de mic şi ştiu c-a avut totdeauna 
inimă bună şi când era numai atâtica şi mai târziu. „E foarte 
bine sa fie omul înţelept, spune un proverb rusesc, dar dacă 


se întâmplă să-i vină în casă încă un om înţelept e şi mai 
bine, fiindcă atunci vor fi două minţi în loc de una 
singură...” 

— O minte sănătoasă judecă bine, două minţi sănătoase Şi 
mai bine, îi sări într-ajutor, impacientat, procurorul, care 
cunoştea de mult năravul bătrânului de a se întinde la 
vorbă, tacticos, fără să se simtă câtuşi de puţin stingherit că 
punea răbdarea ascultătorilor la grea încercare; 
dimpotrivă, făcea mare haz de propriile lui spirite, destul de 
greoaie şi de plate, o probă de umor nemţesc de care însă 
el era pe deplin satisfăcut, ba chiar încântat. 

— A, da, asta voiam să spun şi eu, confirmă el, repetând cu 
tenacitate: O minte sănătoasă judecă bine, două minţi 
sănătoase şi mai bine. Numai că la tânărul nostru n-a venit 
nici un om înţelept şi până la urmă şi-a trimis şi el mintea... 
Ah, cum se spune la asta unde a trimis-o? Îmi scapă 
cuvântul. A trimis-o la... Continuă bătrânul, fluturându-şi 
mâna prin faţa ochilor. A, da, spazieren! 

— La plimbare. 

— Da, da, la plimbare, asta voiam să spun şi eu. Mintea lui 
a plecat la plimbare şi a ajuns prin nişte locuri atât de 
îndepărtate, încât s-a rătăcit. Şi totuşi, e un băiat cinstit şi 
cu suflet. O, mi-aduc foarte bine aminte de el când era 
numai atâtica şi tatăl lui îl trimisese să şadă cu slugile în 
curtea din dos; parcă-l văd cum alerga cu picioruşele goale 
şi cu pantalonaşii prinşi numai într-un năsturel... 

O undă de duioşie făcu să tremure glasul blajinului bătrân 
ce devenise dintr-o dată sentimental. Fetiukovici ciuli 
imediat urechea, presimţind că şi declaraţiile medicului i-ar 
putea fi de folos. 

— O, da, pe atunci eram şi eu mai tânăr... Aveam... Da, 
aveam patruzeci şi cinci de ani, abia venisem aici, în oraş. 
Mi s-a făcut milă de bietul băiat şi ce mi-am zis: „Ce-ar fi să- 
i cumpăr un funt de... Da, un funt de ce? Am uitat cum se 
cheamă... Ştiţi, de alea după care se prăpădesc ăştia micii, 


cum le zice... (doctorul începu să-şi fluture mâna) cresc în 
pom, le culegi şi pe urmă le împărţi la copii... 

— Mere? 

— O, nuuu! Un funt, adică patru sute de grame! Merele se 
vând cu duzina, nu la cântar... Nu, sunt aşa multe şi mici, le 
pui în gură şi fac odată crrrac! 

— Alune? 

— Da, da, alune, asta voiam să spun şi eu, confirmă 
doctorul cât se poate de liniştit, ca şi când cuvântul i-ar fi 
venit de la sine pe buze. Şi i-am adus un funt de alune, 
fiindcă nimeni până atunci nu s-a gândit să-i aducă ceva. 
Am ridicat degetul şi i-am spus: „Puişor, Gott der Vater”; 
164) ela râs şi a rostit după mine: „Gott der Vater”. „Gott 
der Sohn” (65) am spus eu pe urmă. Ela râs iarăşi şi a 
ciripit: „Gott der Sohn”. „Gott der heilige Geist! 166), am 
continuat eu şi el iarăşi a râs şi s-a căznit să spună ca mine: 
„Gott der heilige Geist”. Apoi am plecat. După două zile am 
trecut prin dreptul curţii lor şi băieţaşul m-a strigat: „Nene, 
nene, Gott der Vater, Gott der Sohn”, dar a uitat Gott der 
heilige Geist. I-am adus aminte şi iarăşi mi s-a făcut milă de 
el. Apoi l-au trimis de acasă în altă localitate şi l-am pierdut 
din vedere. Au trecut aşa douăzeci şi trei de ani. Într-o zi 
şedeam la mine în cabinet, eram cu părul alb acum, când 
deodată mă pomenesc că intră pe uşă un tânăr chipeş, pe 
care nu ştiam de unde să-l iau şi unde-l văd că ridică un 
deget şi-mi spune râzând: „Gott der Vater, Gott der Sohn 
und Gott der heilige Geist! Am sosit chiar acum în oraş şi 
am venit să vă mulţumesc pentru funtul acela de alune, 
fiindcă nimeni în afară de dumneavoastră nu s-a gândit să- 
mi cumpere măcar un pumn de alune.” Mi-am amintit 
atunci de anii fericiţi ai tinereţii şi de bietul copilaş care 
alerga prin curte cu picioruşele goale. Mi s-a răsucit inima 
în piept şi i-am spus: „Asta înseamnă să fii recunoscător 
dacă n-ai uitat nici acum, când ai crescut mare, funtul de 
alune pe care ţi l-am adus când erai doar atâtica”. L-am 
strâns în braţe şi l-am binecuvântat. Şi am început să plâng. 


El a râs, dar i-au dat şi lui lacrimile... Fiindcă aşa-i rusul, de 
multe ori râde când ar trebui să plângă. Şi el a plâns, am 
văzut că avea lacrimi în ochi. Şi acum, vai...! 

— Şi acum plâng, neamţule şi acum plâng, omul lui 
Dumnezeu! Izbucni deodată Miţea. 

În orice caz, anecdota bătrânului făcu o impresie 
favorabilă asupra celor de faţă. Dar dintre toate mărturiile 
menite să uşureze situaţia lui Miţea, efectul cel mai 
puternic îl produse depoziţia Katerinei Ivanovna despre 
care voi avea prilejul să vorbesc ceva mai încolo. În general, 
în clipa când începură să se perinde la bară martorii a 
decharge, adică propuşi de apărare, norocul păru că-i 
surâde lui Miţea şi - ceea ce este într-adevăr remarcabil - 
aşa cum nici chiar avocatul nu s-ar fi aşteptat. Înaintea 
Katerinei Ivanovna însă tribunalul ţinu să asculte mărturia 
lui Aleoşa. În depoziţia sa mezinul menţionă la un moment 
dat un lucru care părea sortit să dărâme unul din 
principalele capete de acuzare. 

IV - NOROCUL II SURÂDE LUI MIŢEA. 

Nimeni nu s-ar fi aşteptat la întorsătura asta şi mai puţin 
decât toţi poate chiar Aleoşa. Fusese chemat să depună ca 
martor în proces fără să presteze jurământ şi, după câte îmi 
amintesc, de la început, atât avocatul, cât ţi procurorul îi 
adresară cuvântul cu simpatie şi bunăvoință. Evident, se 
bucura de o bună reputaţie. Aleoşa răspunse la întrebări cu 
modestie, cumpătat, dar, în acelaşi timp, toate explicaţiile 
sale erau însufleţite de o dragoste fierbinte pentru fratele 
lui aflat într-o atât de grea cumpănă. Cerându-i-se unele 
amănunte în legătură cu el, îl înfăţişă ca pe un om pătimaş, 
incapabil să-şi frâneze dorinţele, dar totodată înzestrat cu 
un suflet nobil, mândru şi mărinimos, gata să se jertfească 
pe sine dacă i-ar fi cerut cineva. Recunoscu că în ultimul 
timp, din pricina pasiunii pe cart i-o trezise Gruşenka şi a 
rivalităţii dintre tata şi fiu, era atât de surescitat, încât nu 
mai era chip să te înţelegi cu el. Respinse însă indignat 
ipoteza că fratele său ar fi fost în stare să ucidă un om ca 


să-l jefuiască, deşi mărturisi că pentru Miţea cele trei mii de 
ruble ajunseseră aproape o idee fixă, socotindu-le un drept 
al lui, o ultimă rămăşiţă din averea răposatei sale mame, de 
care Feodor Pavlovici căutase să-l jupoaie prin vicleşug şi 
că, deşi nu se arătase niciodată, lacom de parale, ori de 
câte ori vorbea despre aceşti bani era ca turbat. În schimb, 
tot ce avu de spus în legătură cu rivalitatea dintre cele două 
„persoane”, cum se exprimase procurorul, adică dintre 
Gruşenka şi Katia, era destul de evaziv, ba chiar refuză să 
răspundă în vreo două-trei rânduri. 

— Fratele dumneavoastră va mărturisit vreodată c-ar avea 
intenţia să-şi ucidă tatăl? Îl întrebă la un moment dat 
procurorul, care se grăbi să adauge numaidecât: Puteţi să 
nu răspundeţi dacă nu vreţi. 

— Direct, niciodată! Declară Aleoşa. 

— Dar cum? Indirect? 

— Într-o zi mi-a vorbit despre sentimentele lui faţă de tata, 
mi-a mărturisit că-l urăşte şi chiar se teme ca... Într-un 
moment de exasperare... Prididit de scârbă... Să nu-l 
împingă păcatul să-l omoare. 

— Şi ce-aţi spus când l-aţi auzit vorbind aşa? L-aţi crezut 
pe cuvânt? 

— N-aş îndrăzni să spun că da. Întotdeauna însă am avut 
convingerea că există în el sentimente mai bune, care au să- 
l salveze în pragul nenorocirii, oprindu-l să facă asemenea 
păcat şi chiar aşa a şi fost, pentru că nu el l-a omorât pe 
tata! Încheie Aleoşa răspicat, cu un glas atât de puternic, 
încât răsună sala. 

Procurorul tresări ca un cal de luptă la auzul trompetei. 

— Nu mă îndoiesc de sinceritatea deplină a convingerii 
dumneavoastră, vă rog să mă credeţi. Presupun că nu este 
determinată şi că nu are nici un raport cu dragostea pe 
care i-o purtaţi nefericitului dumneavoastră frate. 
Cunoaştem de la anchetă părerea atât de personală pe care 
o aveţi despre tragedia întâmplată în familia 
dumneavoastră. Nu vă pot însă ascunde faptul că această 


părere este cu desăvârşire izolată şi într-o flagrantă 
contradicţie cu celelalte declaraţii culese de anchetatori. De 
aceea mă văd nevoit să insist, rugându-vă să-mi spuneţi 
care sunt datele pe care se bazează convingerea 
nestrămutată că fratele dumneavoastră este nevinovat şi că 
răspunderea crimei o poartă altcineva, o persoană la care 
v-aţi referit în cursul instrucției? 

— În timpul instrucției n-am făcut decât să răspund la 
întrebările ce mi s-au pus. Nu ţin minte să-l fi acuzat pe 
Smerdeakov, rosti liniştit şi pe îndelete Aleoşa. 

— Totuşi, l-aţi bănuit c-ar fi ucigaşul? 

— L-am bănuit, aşa e, bizuindu-mă pe spusele lui Dmitri. 
Înainte de a mi se lua declaraţia, mi-a relatat cineva 
împrejurările în care a fost arestat şi ştiam c-a pomenit 
numele lui Smerdeakov. Sunt absolut convins că fratele meu 
n-are nici un amestec. Şi din moment ce n-a săvârşit el 
crima, atunci... 

— Criminalul nu poate fi decât Smerdeakov? Dar de ce 
tocmai el? De ce sunteţi chiar atât de convins că fratele 
dumneavoastră e nevinovat? 

— Nu pot să pun la îndoială cuvântul lui. Ştiu că pe mine 
nu mă poate minţi. Mi-am dat seama după chipul lui că nu 
minte. 

— Numai după chipul lui? Alte dovezi nu aveţi? 

— Nu, altele n-am. 

— Şi acuzaţia pe care i-o aduceţi lui Smerdeakov se 
sprijină pe aceleaşi dovezi, adică pe spusele fratelui 
dumneavoastră şi pe expresia feţei sale? 

— N-am altele. 

Procurorul socoti de cuviinţă să se oprească aici. Toată 
sala încercase o cumplită dezamăgire ascultând 
răspunsurile lui Aleoşa. Înainte de proces, Smerdeakov 
fusese obiectul unor discuţii însufleţite; unul auzise cutare 
lucru, altul ţinea să demonstreze nu ştiu ce; se zvonise că 
Aleoşa ar fi adunat o serie de probe senzaţionale menite să- 
Il scoată din cauză pe fratele său şi care totodată dovedeau 


categoric vinovăția valetului şi acum, poftim, singurul 
argument pe care putea să-l aducă era convingerea lui 
intimă, atât de firească din partea unui om care era fratele 
acuzatului! 

Veni, în sfârşit şi rândul lui Fetiukovici să pună întrebări. 
Avocatul ţinu să ştie, în primul rând, când anume vorbise 
inculpatul despre ura pe care o nutrea faţă de tatăl lor. 
Mărturisindu-i că s-ar putea la un moment dat să ajungă la 
crimă şi dacă nu cumva lucrurile acestea i le împărtăşise 
ultima oară când se întâlniseră înainte de catastrofă. Aleoşa 
tresări, ca şi cum descoperise deodată ceva ce abia în 
momentul acela i se arăâtase desluşit. 

— Mi-am amintit acum de un lucru pe care aproape că-l şi 
uitasem. În momentul când s-a petrecut mi s-a părut ce-i 
drept curios, dar numai acum... 

Însufleţit de gândul ce-i fulgerase brusc prin minte, Aleoşa 
povesti cum ultima oară, când, în drum spre mănăstire, se 
întâlnise pe înserat cu Miţea, în dreptul copacului de la 
răscruce, fratele lui se lovise cu pumnul în piept - „aici, sus 
- repetându-i de câteva ori că există totuşi un mijloc de a-şi 
redobândi onoarea pierdută şi că mijlocul acesta se află la 
îndemână, în sân, asupra sa... „După gestul pe care l-a făcu: 
atunci, lovindu-se în piept, am crezut că vorbea despre 
inima lui, continuă Aleoşa, că nădâăjduia, adică, să găsească 
în sine destulă putere ca să scape de mârşăvia cumplită pe 
care era pe cale s-o facă şi care i se părea atât de 
dezonorantă, încât nici chiar mie nu avea curajul să mi-o 
mărturisească. Îmi închipuiam că trebuia să fie ceva în 
legătură cu tata, că se cutremura numai la gândul c-ar 
putea săvârşi o nelegiuire ridicând mâna asupra lui să-l 
lovească. Şi totuşi, îmi făcea impresia că-mi arată ceva, un 
lucru pe care-l poartă în sân, ba chiar ţin foarte bine minte, 
mi-am făcut socoteala că inima nu se află în punctul acela, 
ci mult mai jos şi mai într-o parte, în timp ce el îmi arăta aici 
sus, spre furca gâtului, mereu în acelaşi loc. Pentru moment 
mi s-a părut absurd, dar acum mă gândesc că-mi arăta 


probabil amuleta în care cususe cele o mie cinci sute de 
ruble...” 

— Exact! Strigă Miţea din boxă. Aşa a fost, Aleoşa, ai 
ghicit, în dreptul ei băteam aşa cu mâna. 

Fetiukovici se întoarse imediat spre el, implorându-l să 
stea liniştit, apoi începu să-l descoasă pe Aleoşa de-a fir-a- 
păr. Însufleţit de amintirea celor petrecute atunci, mezinul 
îşi susţinu stăruitor părerea că atunci când îi vorbise despre 
nu ştiu ce mârşăvie pe care se temea c-o s-o săvârşească, 
fratele lui se referise cu siguranţă la faptul că, având 
asupra lui cele o mie cinci sute de ruble pe care ar fi putut 
foarte bine să le restituie Katerinei Ivanovna, achitând 
jumătate din datorie, se gândea totuşi să nu-i mai dea banii 
înapoi, folosindu-se de ei ca să poată pleca împreună cu 
Gruşenka, bineînţeles în cazul când ar fi convins-o să-l 
urmeze... 

— Da, aşa a fost, cu siguranţă că aşa s-a întâmplat! Rosti 
înfierbântat Aleoşa, ridicând brusc glasul. Mi-a spus atunci, 
ba nu, a strigat c-ar putea să şteargă numaidecât cel puţin 
pe jumătate, da, pe jumătate (a insistat asupra acestui 
cuvânt), ruşinea de care se simte copleşit, dar că, din 
păcate, e prea slab de înger şi n-are s-o facă... Ştia dinainte 
că nu poate, că-i incapabil s-o facă! 

— Şi vă aduceţi aminte precis, sunteţi absolut sigur că s-a 
bătut în piept acolo unde spuneţi dumneavoastră? Stărui 
Fetiukovici. 

— Ţin minte precis şi sunt absolut sigur de asta, pentru că 
în acelaşi moment m-am gândit: „De ce o fi arătând acolo 
când inima se află mai jos?” Pe loc însă mi-am spus că e 
ceva absurd... Da, mi-aduc foarte bine aminte că mi s-a 
părut o idee absurdă... Am avut într-adevăr impresia asta... 
Tocmai de aceea, cred, mi-a apărut acum în faţa ochilor 
toată scena. Cum am putut să uit! Gestul pe care l-a făcut 
atunci era ca să-mi arate amuleta; să mă convingă probabil 
că, deşi poate oricând să restituie banii, până la urmă totuşi 
n-o să-şi achite datoria! Şi după aceea, în momentul când a 


fost arestat la Mokroe a strigat - aşa mi s-a povestit şi cred 
că cine mi-a spus nu minte - că lucrul cel mai ruşinos din 
viaţa lui, ticăloşia cea mai mare pe care a săvârşit-o 
vreodată a fost atunci când a avut posibilitatea să-i 
plătească jumătate (exact jumătate!) din datorie Katerinei 
Ivanovna, ca să nu mai treacă drept o lichea în ochii ei şi 
totuşi nu s-a putut decide s-o facă; a preferat să rămână 
mai departe un pungaş, numai să nu se despartă de bani! Şi 
cât l-a chinuit datoria asta, cât sânge rău şi-a făcut din 
pricina ei! Exclamă Aleoşa, încheindu-şi depoziţia. 

Procurorul bineînţeles interveni la rândul său, rugându-l 
pe Aleoşa să mai arate o dată cum s-au petrecut lucrurile şi 
repetă de câteva ori aceeaşi întrebare, ce părea să-l 
preocupe în mod deosebit: dacă într-adevăr avusese 
impresia că atunci când se lovise în piept acuzatul voia să-i 
arate ceva. Poate că se bătuse cu pumnul în piept numai 
aşa, fără nici o intenţie? 

— Dar nu s-a bătut cu pumnul! Protestă Aleoşa. Mi-a 
arătat ceva cu degetele împreunate uite aici, sus... Cum de 
nu m-am gândit până acum? Nu pot să înţeleg cum am 
uitat! 

Adresându-se inculpatului, preşedintele îl întrebă ce are 
de spus în legătură cu depoziţia martorului. Miţea confirmă 
că lucrurile relatate de fratele său sunt întru totul exacte, 
că într-adevăr îi arătase atunci cele o mie cinci sute de 
ruble pe care le ţinea în sân, atârnate de gât, mărturia 
ticăloşiei lui: „Da, o ticăloşie, nu tăgăduiesc! Cea mai mare 
infamie pe care am săvârşit-o în viaţa mea! Declară el. 
Puteam foarte uşor să-i înapoiez banii şi totuşi nu m-am 
îndurat, deşi îmi dădeam seama că dânsa o să rămână mai 
departe cu o părere proastă despre mine, căci ce putea să 
creadă decât că sunt un hoţ? Lucrul cel mai grav însă e că 
ştiam dinainte că n-am să-i restitui banii! Aleoşa are 
dreptate! Îţi mulţumesc, frăţioare!” 

Cu aceasta audierea lui Aleoşa se termină. Important şi 
semnificativ în acelaşi timp în depoziţia lui era faptul că 


aducea în sfârşit măcar un element nou, o probă cât de 
măruntă, mai bine zis un rudiment de probă, care atesta 
într-o măsură oarecare existenţa celor o mie cinci sute de 
ruble cusute în amuletă, dovedind totodată că inculpatul nu 
minţise atunci când declarase anchetatorilor la Mokroe că 
banii ar fi fost „ai lui”. Fericit, cu faţa îmbujorată de emoție, 
Aleoşa se aşeză la locul ce i se indicase şi multă vreme nu 
reuşi să se dezmeticească, repetându-şi mereu în gând: 
„Cum de am uitat? Cum de am putut să uit? De ce nu m-am 
gândit până acum?” 

După el se prezentă în faţa tribunalului Katerina Ivanovna. 
Apariţia ei stârni un neastâmpăr în sală; doamnele începură 
să mânuiască lornietele şi binoclurile, în timp ce domnii se 
foiau în bănci ca s-o vadă mai bine; unii chiar se ridicară în 
picioare. Toată lumea vorbea mai apoi că în momentul când 
intrase pe uşă, Miţea se făcuse alb ca varul la faţă. 
Îmbrăcată toată în negru, martora se apropie cu un are 
modest, aproape cu timiditate, de bară, aşa cum i se 
spusese. Cu greu ţi-ai fi putut da seama după figura ei dacă 
era sau nu emoţionată, în schimb, în privirea ei sumbră, 
mocnită, scânteia o dârză hotărâre. Era extraordinar de 
frumoasă în clipa aceea, aşa cel puţin susțineau mai apoi 
mulţi din cei ce asistaseră la proces. Kateiina Ivanovna 
vorbi cu glas molcom, dar desluşit, aşa încât fiece cuvânt se 
auzea până în fundul sălii, păstrându-şi stăpânirea de sine 
sau, în orice caz, silindu-se să dea impresia asta. 
Preşedintele îi puse o serie întreagă de întrebări, 
adresându-i-se cu menajamente şi cu foarte multă 
solicitudine, ca şi cum s-ar fi temut să atingă „unele coarde 
prea sensibile”, plin de respect pentru durerea ce o mistuia. 
Dând lămuririle ce i se cereau, printre altele martora 
declară din capul locului fără nici o ezitare că fusese oficial 
logodită cu inculpatul „până în momentul când m-a 
părăsit...” adăugase ea ceva mai încet. În privinţa celor trei 
mii de ruble pe care i le încredinţase lui Miţea ca să le 
expedieze prin poştă rudelor ei, răspunse ritos: „Când i-am 


dat banii, nu i-am spus să-i trimită imediat; simţisem că e 
într-o situaţie destul de dificilă... În momentul acela... l-am 
încredinţat cele trei mii de ruble cu condiţia ca să le 
expedieze când va putea în decurs de o lună. Era inutil să-şi 
facă atâta sânge rău din pricina acestei datorii...” Dar cum 
n-are rost, cred, să reproduc textual fiece întrebare ce i s-a 
pus împreună cu răspunsul respectiv, mă voi mulţumi să 
redau numai esenţialul mărturiilor ei. 

— Eram ferm convinsă c-o să aibă toată grija să trimită, 
banii când o să-i primească de la tatăl lui, explică dânsa, 
răspunzând la o nouă întrebare. Totdeauna am fost 
încredinţată că banii nu înseamnă nimic pentru el şi că este 
cinstit până în adâncul sufletului... Mi-am dat seama că este 
de o corectitudine perfectă... În chestiunile băneşti. De 
altfel, era sigur c-o să capete cele trei mii de ruble cu care îi 
rămăsese dator tatăl lui - mi-a vorbit de câteva ori despre 
asta. Ştiam că e în conflict cu dânsul şi am avut tot timpul 
convingerea că bătrânul l-a nedreptăţit. Nu-mi aduc aminte 
să-l fi auzit ameninţându-l vreodată. Cel puţin în prezenţa 
mea nu i-a scăpat nici un cuvânt care să poată fi luat drept 
o ameninţare. Dacă s-ar fi gândit să vină la mine, l-aş fi 
liniştit numaidecât, i-aş fi spus că n-are nici un rost să se 
frământe atâta din pricina unei biete datorii de trei mii de 
ruble, dar n-am mai dat ochii cu el de atunci... lar eu... 
Fusesem pusă într-o asemenea situaţie că... Mi-ar fi fost 
imposibil să-l chem... De altfel, nu puteam să am nici un fel 
de pretenţii în privinţa acestei datorii, adăugă ea apăsat. Şi 
el mi-a întins cândva o mână de ajutor, oferindu-mi o sumă 
mult mai mare decât asta, pe care am acceptat-o fără 
şovăire, cu toate că n-aveam de unde să ştiu pe atunci c-am 
să fiu în măsură vreodată să-i restitui datoria... 

Glasul ei suna ca o sfidare. O clipă mai târziu i se dădu 
cuvântul lui Fetiukovici care putu să-i pună la rândul său 
întrebări. 

— Asta s-a întâmplat mai demult - nu-i aşa? Curând după 
ce v-aţi cunoscut şi nu aici în localitate? Începu precaut 


avocatul, simțind numaidecât că balanţa s-ar putea înclina 
în favoarea clientului său. (În paranteză fie spus, deşi fusese 
special chemat de la Petersburg datorită în parte 
insistențelor Katerinei Ivanovna, Fetiukavici habar n-avea 
de cele cinci mii de ruble pe care i le dăduse Miţea 
odinioară în oraşul ei natal, când, impresionată de gestul 
acestuia, se plecase „până la pământ” în faţa lui. Şi Katerina 
Ivanovna nu-i spusese nimic! În orice caz, era destul de 
curios că-i ascunsese lucrul acesta. De unde se putea 
presupune şi pe bună dreptate, că până în ultima clipă nici 
ea nu ştiuse dacă o să povestească sau nu în instanţă 
episodul respectiv şi că lăsase totul la voia întâmplării, 
aşteptând o inspiraţie de moment.) Nu, niciodată n-am să 
pot uita scena asta! Martora începu să povestească cu de- 
amănuntul, de la un capăt la altul, toată, dar toată 
pătărania despre care Miţea îi vorbise lui Aleoşa şi cum se 
plecase „până la pământ” în faţa lui şi pricina pentru care 
fusese nevoită să-i primească ajutorul şi ce se întâmplase cu 
tatăl ei şi cum ajunsese să se ducă la Miţea acasă, ferindu- 
se totuşi să pomenească un singur cuvânt, să facă o cât de 
mică aluzie la faptul că Miţea îi propusese surorii sale „s-o 
trimită pe Katerina Ivanovna la el după bani”. Trecu sub 
tăcere cu mărinimie acest amănunt şi nu se sfii să 
mărturisească deschis că singură, da, singură se gândise 
atunci să alerge la tânărul ofiţer, ascultând numai imboldul 
inimii, în speranţa că... va izbuti să-l înduplece să-i dea 
suma trebuincioasă. Era într-adevăr o scenă zguduitoare! 
Tremuram tot, înfiorat, ascultând-o. Toată sala era numai 
ochi şi urechi, silindu-se să nu piardă nici o vorbă. Aşa ceva 
încă nu se mai văzuse, nici nu se auzise la noi în oraş; oricât 
de indiferentă faţă de opinia publică ar fi fost Katerina 
Ivanovna, nimeni nu s-ar fi aşteptat din partea unei fete atât 
de orgolioase ca dânsa la o mărturisire atât de sinceră, la 
un asemenea sacrificiu neprecupeţit, la o autoflagelare atât 
de cumplită! Şi pentru ce? Ca să scape dintr-o grea 
încercare pe omul care o trădase şi o jignise profund! Şi ca 


să-i uşureze cât de cât situaţia, câştigând bunăvoința 
juraţilor! Într-adevăr, imaginea ofițerului care fusese în 
stare să-şi dea ultimii bani - cinci mii de ruble, adică tot ce-i 
mai rămăsese din averea lui, înclinându-se plin de respect 
în faţa unei copile neprihănite - era arătată într-o lumină 
simpatică, atrăgătoare, dar... În momentul acela, nu ştiu de 
ce, am avut o strângere de inimă. Presimţeam, poate, 
puhoiul de clevetiri pe care aveau să-l dezlănţuie (aşa cum, 
de altfel, s-a şi întâmplat) declaraţiile astea! Îndată după 
proces, gura lumii începu să foarfece, vorbind cu fel de fel 
de subînţelesuri ironice despre depoziţia Katerinei 
Ivanovna, fiindcă, ziceau unii şi alţii, povestea cu ofiţerul nu 
părea chiar atât de verosimilă: în orice caz, era greu de 
crezut c-o lăsase pe tânăra fată să plece aşa cum venise, 
„mulţumindu-se numai cu o plecăciune respectuoasă”. Se 
făcea chiar aluzii la nu ştiu ce „omisiune” din partea 
martorei, care trecuse prea repede peste anumite detalii. 
„Şi chiar dac-ar fi spus numai adevărul, fără să ascundă 
nimic, comentau cele mai respectabile doamne din 
societate, rămâne totuşi întrebarea daca se cuvine ca o fată 
cumsecade să facă asemenea pas, chiar dacă era în joc 
soarta tatălui său”. Se poate oare ca o persoană atât de 
inteligentă şi de rezonabilă cum era Katerina Ivanovna să 
nu-şi fi dat seama din capul locului de toate comentariile 
răutăcioase pe care în mod inevitabil avea să le prilejuiască 
purtarea ei? Fireşte că da şi totuşi se hotărâse să meargă 
până în pânzele albe! E adevărat însă că aceste calomnii 
veninoase începură a fi vânturate mult mai târziu, pentru că 
în primul moment toată lumea din sală, fără doar şi poate, 
fu copleşită de emoție. Până şi juraţii ascultau mărturisirile 
Katerinei Ivanovna cu sfinţenie, într-o tăcere smerită, 
respectuoasă. Procurorul nu-şi permise să-i pună nici o 
întrebare, iar Fetiukovici se înclină adânc în faţa ei. O, nici 
vorbă, se simţea aproape stăpân pe situaţie! Câştigase un 
avantaj incalculabil, fiindcă era imposibil de crezut că un 
ora atât de bine intenţionat, care dăruise cu atâta 


generozitate cinci mii de ruble, adică tot ce avea la sufletul 
lui, putea fi în stare să-şi ucidă tatăl în puterea nopţii ca să-l 
jefuiască de trei mi de ruble! Fetiukovici avea acum la 
îndemână un temeinic argument pentru a respinge cel 
puţin acuzaţia de tâlhărie. „Cazul” se înfăţişa dintr-o dată 
într-o lumină nouă. O adiere de simpatie faţă de Miţea 
înviorase atmosfera din sală. Cât despre el... Am auzit 
spunându-se mai apoi că, în timp ce Katerina Ivanovna 
făcea declaraţiile arătate mai sus, încercase de vreo două 
ori să se ridice în picioare, apoi se prăbuşise pe bancă, 
îngropându-şi faţa în palme. În momentul când însă 
martora sfârşi de vorbit, acuzatul întinse braţele spre ea şi 
exclamă cu lacrimi în glas: 

— Katia, de ce m-ai nenorocit? Şi izbucni în plâns, ca după 
o clipă, venindu-şi în fire, să strige din nou: Acum soarta 
mea e pecetluită! 

Pe urmă încremeni ca o stană de piatră, cu dinţii încleştaţi 
şi braţele încrucişate pe piept. Katerina Ivanovna rămase 
mai departe în sală, luând loc pe scaunul ce-i fusese 
rezervat. Era palidă la faţă şi stătea cu ochii pironiţi în 
podele. Persoanele care se aflau în preajmă povesteau că o 
bună bucată de vreme după aceea tremurase ca scuturată 
de friguri. În sfârşit, aprodul strigă numele Gruşenkăi. 

Ne apropiem acum de momentul culminant al procesului, 
când s-a dezlănţuit catastrofa neaşteptată care avea să-i 
dea lovitura de graţie lui Miţea. Dacă nu s-ar fi produs acest 
incident, sunt convins - şi toată lumea susţinea acelaşi 
lucru, pe care, de altfel, l-au confirmat în unanimitate 
juriştii - că în orice caz acuzatul ar fi beneficiat cel puţin de 
circumstanţe atenuante. Despre asta însă vom avea prilejul 
să vorbim mai încolo. Deocamdată ne vom ocupa de 
Gruşenka. 

Martora apăru îmbrăcată şi ea tot în negru, cu splendidul 
său şal pe umeri. Lunecând fără zgomot pe podele, cu pasul 
ei lin, vătuit şi cu o uşoară legănare din şolduri, aşa cum 
merg uneori femeile ceva mai trupeşe, Gruşenka se apropie 


de bară cu privirea aţintită asupra preşedintelui, fără să se 
uite nici în dreapta, nici în stânga. Mi se păru nespus de 
frumoasă în momentul acela; n-aveam de loc impresia c-ar 
fi fost mai palidă ca de obicei, aşa cum pretindeau mai apoi 
câteva cucoane, care susțineau că intrase în sală cu o figură 
încordată şi că i se citea răutatea pe faţă. Cred că era 
numai extrem de nervoasă şi în acelaşi timp stingherită 
peste măsură de privirile dispreţuitoare şi curioase ale 
publicului ahtiat de scandaluri. Gruşenka era una din acele 
firi trufaşe, incapabile să suporte disprețul, care iau foc 
imediat ce li se pare că cineva le desconsideră cât de cât şi, 
încinse de mânie, abia aşteaptă un prilej ca să răbufnească. 
Probabil că se simţea şi puţin intimidată şi în acelaşi timp îi 
era ruşine de timiditatea ei, aşa încât nu poate fi nici un 
motiv de mirare că depoziţia sa nu reuşi să păstreze un ton 
ceva mai echilibrat, fiind, dimpotrivă, când învolburată de 
izbucniri mânioase, când arogantă, când de o grosolănie 
supărătoare, pentru ca, mai apoi, aducându-şi sieşi tot felul 
de acuzaţii, în glasul ei să se simtă o convingere pornită din 
inimă şi o sinceră dorinţă de autoflagelare. Vorbea uneori 
ca şi când s-ar fi azvârlit într-o prăpastie. „Fie ce-o fi, nu-mi 
pasă, trebuie să spun şi asta...” întrebată despre relaţiile ei 
cu Feodor Pavlovici, răspunse scurt şi cuprinzător: 
„Fleacuri, ce sunt eu de vină dacă i-am căzut cu tronc?”, ca 
după o clipă să declare: „Ba nu, eu sunt păcătoasa, fiindcă 
mi-am bătut joc şi de unul şi de celălalt - de ăl bătrân şi de 
ăsta de aici. Din pricina mea amândoi şi-au frânt gâtul. 
Toate s-au întâmplat numai din vina mea!” Nu ştiu cum veni 
vorba la un moment dat de Samsonov: „Asta-i treaba mea, 
n-am de dat nimănui socoteală! Ripostă ea agresivă. Omul 
ăsta mi-a făcut un mare bine la vremea lui, m-a scos, 
desculţă, din noroi, atunci când părinţii mei m-au aruncat 
pe drumuri.” 

Preşedintele îi atrase atenţie pe un ton destul de politicos 
că trebuie să răspundă exclusiv la întrebări, fără să intre în 


amănunte inutile. Gruşenka se îmbujora toată şi ochii 
începură să-i scapere. 

Nu văzuse niciodată plicul cu bani, auzise numai despre el 
de la „banditul acela”, care-i dăduse de ştire că Feodor 
Pavlovici pusese deoparte trei mii de ruble într-un plic. 
„Moşi pe groşi, îl purtam numai cu vorba ca să-mi bat joc de 
el, putea să m-aştepte mult şi bine, că tot nu m-aş fi dus...” 

— Cine-i „banditul” despre care aţi pomenit adineauri? Se 
interesă procurorul. 

— Cine? Smerdeakov, feciorul care l-a omorât pe stăpân-su 
şi s-a spânzurat şi el aseară! 

Fireşte i se cerură numaidecât explicaţii asupra motivelor 
pe care se baza o acuzaţie atât de categorică, dar nici ea nu 
putu să aducă o dovadă precisă. 

— Aşa mi-a spus Dmitri Feodorovici şi aşa trebuie să fie, 
dacă spune el. Toată nenorocirea i se trage de la femeia 
aceea de care s-a despărţit, numai ea e de vină. Ba nu, zău! 
Adăugă Gruşenka, tremurând toată, cu o voce înveninată de 
ură. 

Fu rugată din nou să arate cine era persoana la care făcea 
aluzie. 

— Cine? Domnişoara aia, Katerina Ivanovna. M-a chemat 
acasă la dânsa şi m-a tratarisit cu ciocolată, credea c-o să 
mă incinte aşa, cu una, cu două. N-are nici un pic de obraz, 
ba nu zău... 

Preşedintele o întrerupse cu asprime, punându-i în vedere 
să-şi aleagă mai bine cuvintele. Dar inima ei de femeie 
geloasă se învolburase, hotărâtă să meargă până în pânzele 
albe. 

— Atunci când inculpatul a fost arestat la Mokroe, spuse 
procurorul, ca şi când şi-ar fi reamintit deodată de ceva, 
toată lumea care era de faţă v-a văzut cum aţi dat buzna din 
odaia vecină strigând: „Numai eu sunt vinovată, împreună 
trebuie să mergem la ocnă!” Prin urmare, în momentul 
acela şi dumneavoastră aţi fost convinsă că-şi omorâse tatăl. 


— Nu mai ţin minte ce-am simţit atunci, răspunse 
Gruşenka. Auzeam pe toată lumea strigând că l-a omorât pe 
taică-său şi în momentul acela mi-am dat seama că totul s-a 
întâmplat numai din vina mea, că numai din pricina mea l-a 
ucis. Dar când mi-a mărturisit cu gura lui că e nevinovat, l- 
am crezut pe cuvânt, aşa cum îl cred şi acum şi am să-l cred 
totdeauna: omul ăsta nu e în stare să mintă! 

Când Fetiukovici îi puse la rândul său întrebări, printre 
altele mi-aduc aminte că-i ceru unele lămuriri în legătură cu 
Rakitin, interesându-se dacă într-adevăr primise cele 
douăzeci şi cinci de ruble pe care i le făgăduise „ca să i-l 
aducă pe Alexei Feodorovici Karamazov”. 

— Păi nu-i nici o mirare c-a primit! Confirmă cu un zâmbet 
ironic Gruşenka. Mereu venea după cerşit; cred că-mi 
ciupea, aşa, vreo treizeci de ruble pe lună, bani de buzunar, 
fiindcă avea ce să mănânce şi să bea, aşa că nu-i plâng de 
milă! 

— Dar ce vă determina să fiţi atât de generoasă cu domnul 
Rakitin? Insistă Fetiukovici, cu toate că preşedintele stătea 
ca pe ace în jilţul lui. 

— Păi dacă mi-e văr! Mamele noastre erau surori. Însă m-a 
rugat să nu-l dau de gol aici, i-e ruşine cu mine. 

Toată lumea rămase grozav de mirată aflând acest 
amănunt necunoscut până atunci; nimeni din tot oraşul nu 
ştia nimic şi tot aşa şi la mănăstire, ba chiar şi Miţea habar 
n-avea. Am auzit mai apoi că Rakitin se făcuse roşu ca un 
rac. Cu puţin înainte de a fi chemată în sală, Gruşenka 
aflase de la cineva că depoziţia lui fusese defavorabilă 
acuzatului şi era supărată foc pe el. Discursul plin de o 
nobilă însufleţire al domnului Rakitin, tiradele sale 
împotriva iobăgiei şi a haosului social zăceau doborâte la 
pământ, definitiv şi iremediabil. Fetiukovici părea 
satisfăcut: primise pe neaşteptate un ajutor providenţial. 
Depoziţia Gruşenkăi fu relativ scurtă, deoarece martora n- 
avea de unde să cunoască alte date decât cele ştiute de toţi. 
În schimb, asupra publicului făcu o impresie cât se poate de 


proastă. Sute de priviri; dispreţuitoare se aţintiră asupra ei 
în momentul când, terminând tot ce avea de spus, luă loc în 
sală, la o distanţă respectabilă de Katerina Ivanovna. În 
timp ce răspundea la întrebări, Miţea stătuse neclintit ca o 
stană de piatră în boxă, cu ochii pironiţi în pământ, fără să 
scoată o vorbă. 

În sfârşit, venise şi rândul lui Ivan Fiodorovici să fie audiat. 


V - CATASTROFA. 

Trebuie să menţionez că Ivan fusese chemat înaintea lui 
Aleoşa. Grefierul însă îi adusese la cunoştinţă preşedintelui 
că, din cauza unei indispoziţii subite sau a unei crize 
neaşteptate, martorul nu putea să se prezinte, dar că de 
îndată ce se va simţi mai bine va fi în măsură să-şi facă 
depoziţia. Lucrul acesta nu se află decât mai târziu; la 
început nimeni nu-i dăduse vreo atenţie. Astfel încât 
apariţia lui, în primul moment, trecu aproape neobservată. 
Martorii principali, printre care se numărau şi cele două 
rivale, fuseseră audiaţi, iar curiozitatea publicului, 
satisfăcută. Lumea începea să dea semne de oboseală. Mai 
erau câteva persoane care aşteptau să fie chemate în faţa 
instanţei şi ale căror declaraţii, după tot ceea ce se spusese 
mai înainte, nu putea să prezinte vreo importanţă 
deosebită, nici să aducă vreun element nou. 

Timpul trecea. 

Ivan Feodorovici se apropie de bară cu o încetineală 
exasperantă, fără să privească pe nimeni, cu capul în 
pământ, ca ţi când ar fi cumpănit ceva în minte. Era corect 
îmbrăcat, dar avea un aer bolnăvicios, aşa cel puţin îmi 
făcea impresia, se citea o suferinţă ascunsă pe obrazul lui 
pământiu, ca de muribund. Într-un târziu abia, ridică agale 
ochii şi roti o privire tulbure prin sală. În momentul acela 
Aleoşa sări brusc în picioare, scăpând un geamăt care îmi 
stăruie şi acum în urechi, deşi nimeni aproape sau prea 
puţini l-au auzit. 


Preşedintele atrase atenţia martorului că, nefiind obligat 
să facă o depoziţie sub prestare de jurământ, are dreptul să 
nu răspundă la întrebări dacă nu vrea, dar că, bineînţeles, 
este dator să spună ce-i dictează conştiinţa etc, etc. Ivan 
Feodorovici îl asculta, privindu-l cu ochii împăienjeniţi. 
Deodată, pe chipul lui prinse a flutura un zâmbet şi, în clipa 
când preşedintele, care se uita la el cu mirare, termină de 
vorbit, Ivan Feodorovici izbucni într-un hohot de râs. 

— Altceva? Întrebă el incisiv. 

Publicul încremeni, bănuind o întorsătură neașteptată. 
Preşedintele părea îngrijorat. 

— Poate că... Nu vă simţiţi încă restabilit?... Întrebă el, 
căutându-l din ochi pe grefier. 

— Puteţi fi liniştit, excelenţă, mă simt destul de bine şi sunt 
chiar în măsură să vă împărtăşesc unele lucruri interesante, 
răspunse calm şi cât se poate de ceremonios Ivan 
Feodorovici. 

— Aveţi ceva deosebit să ne comunicaţi? Întrebă în 
continuare preşedintele, păstrând încă o umbră de îndoială. 
Martorul puse din nou ochii în pământ şi stătu aşa câteva 

clipe, apoi ridică fruntea şi răspunse şovăitor: 

— Nuuuu... Nimic deosebit. 

I se puseră câteva întrebări la care răspunse cu jumătate 
de gură şi foarte laconic. Tot ce spunea era logic şi natural, 
dar se vedea că i-e silă să vorbească şi parcă din ce în cei 
se făcea mai lehamite. De cele mai multe ori se mulţumi să 
răspundă: „Nu ştiu”. Bunăoară, nu ştia nimic despre 
răfuielile băneşti dintre Dmitri Feodorovici şi taică-său. „Şi 
nici nu m-au interesat vreodată”, adăugă el. Îl auzise într- 
adevăr pe acuzat proferând ameninţări la adresa 
bătrânului, iar despre plicul cu bani aflase de la 
Smerdeakov. 

— Mereu acelaşi lucru, rosti el la un moment dat cu o 
figură obosită, întrerupându-se la mijlocul unei fraze. Nu 
am nimic nou să vă spun. 


— Văd că sunteţi slăbit şi înţeleg foarte bine sentimentele 
dumneavoastră... Încuviinţă preşedintele. 

Adresându-se apoi procurorului şi apărării, se interesă 
dacă mai au de pus vreo întrebare martorului, când 
deodată Ivan Feodorovici se rugă cu o voce istovită: 

— Daţi-mi voie să mă retrag, excelenţă, mă simt foarte rău. 

Şi fără să mai aştepte asentimentul preşedintelui, se 
îndreptă spre ieşire. După câţiva paşi însă se opri locului, ca 
şi când ar fi chibzuit ceva în sinea lui, zâmbi uşor şi se 
întoarse din drum. 

— Îmi cer iertare, execelenţă, dar am făcut şi eu ca 
mireasa aceea de la ţară... Ştiţi... Care zicea: „Dacă vreau, 
mă gătesc, dacă nu vreau, nu mă gătesc!” Toată lumea 
umbla după ea cu sarafanul şi să-i prindă vălul pe cap să 
meargă la cununie şi ea o ţinea una şi bună: „Dacă vreau, 
mă gătesc, dacă nu vreau, nu mă gătesc!” E o ilustrare a 
umorului nostru popular... 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă preşedintele încruntat. 

— Veţi vedea imediat, zise Ivan Feodorovici, scoțând cu o 
mişcare bruscă din buzunar un teanc de bancnote. Poftim 
banii... Banii care erau în plicul acela (şi arătă cu capul spre 
masa pe care se aflau corpurile delicte). Suma pentru care 
a fost ucis tatăl meu. Unde să-i pun? Domnule grefier, fii 
bun te rog şi dă-i dumneata mai departe. 

Grefierul se apropie să ia teancul pe care-l întinse apoi 
preşedintelui. 

— Dar cum se face c-au ajuns în mâinile dumneavoastră... 
Dacă sunt într-adevăr banii cu pricina? Se miră 
preşedintele. 

— Mi-a încredinţat chiar ucigaşul, adică Smerdeakov. Am 
fost pe la el aseară, înainte de a se fi spânzurat. El l-a 
omorât pe tata, nu fratele meu. Ela săvârşit crima, 
îndemnat de mine... Cine nu doreşte moartea tatălui său...? 

— Sunteţi în toate minţile? Rosti fără să vrea preşedintele. 

— Ba bine că nu! Am mintea întreagă, vă garantez... 
Întreagă şi ticăloasă, la fel de întreagă şi de ticăloasă ca şi a 


dumneavoastră, ca şi minţile acestor... Rrrâturi! Scrâşni el 
dispreţuitor şi cu ură, întorcându-se subit cu faţa spre 
public. Toţi şi-au ucis părinţii şi acum uite ce mutre 
înspăimântate fac! Toţi joacă teatru şi aruncă praf în ochii 
celorlalţi. Ipocriţilor! Nu e unul care să nu dorească 
moartea lui taică-său! O lighioană înghite pe alta... Dacă s- 
ar adeveri că nu e vorba de nici un paricid, ar sări în sus 
toţi scandalizaţi şi ar pleca pe aci încolo furioşi... Vor 
spectacole!... „Pâine şi jocuri de circ!” Asta vor. Dar nici eu 
nu sunt mai breaz! N-aveţi cumva puţină apă? Daţi-mi să 
beau puţină apă, pentru numele lui Dumnezeu! Gemu 
deodată Ivan, apucându-se cu mâinile de cap. 

Grefierul se repezi spre el. Aleoşa sări de la locul său 
strigând: „E bolnav, nu luaţi în serios vorbele lui, are febra, 
aiurează” Katerina Ivanovna se ridică brusc de pe scaun, 
uitându-se la Ivan Feodorovici înmărmurită de spaimă. 
Miţea se sculă şi el în picioare; un zâmbet dureros îi 
schimonosea gura şi se uita fix la fratele său, sorbindu-i 
lacom fiece cuvânt. 

— Fiţi pe pace, nu sunt nebun, sunt un criminal, atâta tot! 
Nu şi nebun! Continuă Ivan. Nu puteţi avea pretenţia de la 
un criminal să fie un bun orator! Adăugă el fără nici o 
noimă, râzând forţat. 

Descumpănit de acest incident, procurorul se aplecă să-i 
spună ceva preşedintelui. Juraţii şopteau între ei. 
Fetiukovici era numai ochi şi urechi. Toată lumea 
încremenise în bănci, aşteptând să vadă ce o să se mai 
întâmple. Preşedintele se dezmetici în sfârşit. 

— Ţin să atrag atenţia martorului că se exprimă într-un 
mod cam confuz, folosind un limbaj nepermis! V-am ruga, 
deci, dacă se poate, să vă liniştiţi şi după aceea să 
continuaţi depoziţia... Evident, dacă aveţi într-adevăr ceva 
de spus. Cu ce puteţi dovedi destăinuirea pe care ne-aţi 
făcut-o adineauri... Dacă nu cumva sunt simple halucinaţii? 

— Tocmai aici e toată dificultatea: n-am nici un martor. 
Decât doar dacă jigodia de Smerdeakov v-ar trimite de pe 


lumea cealaltă - ceea ce nu cred - depoziţia... Într-un plic. 
Fiindcă dumneavoastră, cum văd, aveţi nevoie de plicuri, 
sau poate că v-ajunge ăsta de aici. N-am martori... În afara 
poate de unul singur... Continuă el misterios. 

— Ce martor? Nu ne puteţi spune numele lui? 

— E un martor cu coadă, excelenţă, a cărui prezenţa s-ar 
putea să pară cam deplasata aici. Le diable nexiste point! 
Nu merită să-i daţi nici o atenţie, e un drac de duzină, 
destul de obscur! Adăugă el confidenţial, devenind serios 
dintr-o dată. Trebuie să fie ascuns pe undeva, pe aici, dacă 
nu chiar sub masa cu corpurile delicte. Unde ar putea să fie 
decât acolo! Vedeţi dumneavoastră, eu îi spuneam că nu 
vreau cu nici un chip să tac şi el îmi vorbea de nu ştiu ce 
transformări geologice... Ce nerozie! Puneţi-l în libertate pe 
acuzat... Cred şi eu că-i convine să cânte imnuri, se simte cu 
inima împăcată! Şi ce dacă un nemernic beat urlă de-ţi 
sparge urechile: „La Piter Vanka a plecat!” Eu, pentru două 
secunde de fericire, aş da şi un cvadrilion de cvadrilioane! 
Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi! O, dac-aţi şti ce stupid e 
tot ce faceţi! Hai, arestaţi-mă pe mine în locul lui! Pentru 
asta doar sunt aici!... De ce, de ce oare totul pe lume 
trebuie să fie atât de stupid...? 

Cercetă din nou încet şi cu o privire îngândurată sala. 
Lumea începuse să se neliniştească. Aleoşa se precipită 
spre el, dar între timp aprodul îl şi înşfăcase. 

— Dar asta ce mai e?! Strigă Ivan Feodorovici, uitându-se 
fix la aprod şi fără altă vorbă îl apucă de umeri, făcându-i 
vânt pe podele. 

Într-o clipă, gardienii tăbărâră asupra lui. Văzându-se 
dintr-o dată încolţit, Ivan începu să urle ca turbat şi aşa, 
răcnind cât îl ţinea gura cuvinte fără şir, fu scos pe sus 
afară. În sală era o fierbere şi o zarvă nemaipomenită. Nu 
mai ţin bine minte ce a mai fost după aceea: eram prea 
emoţionat ca să fi putut înregistra tot ce se întâmpla. Ştiu 
doar atât, că puţin mai târziu, când vâlva se mai potoli şi 
lucrurile se mai limpeziră, grefierul fu mustrat cu asprime, 


deşi bietul om căuta să se dezvinovăţească, argumentând 
că până atunci martorul fusese normal şi că nu era nici un 
ceas de când îl consultase un medic, fiindcă la un moment 
dat nu se simţise bine; tot timpul însă, pana intrase în sală, 
vorbise ca şi când ar fi fost teafăr la minte şi ţinuse 
neapărat să se prezinte în faţa instanţei. 

Dar nici nu apucase bine lumea să se dezmeticească şi 
surveni un nou incident, tot atât de senzaţional ca şi scena 
precedentă: Katerina Ivanovna avu o criză de nervi cu 
lacrimi şi ţipete sfâşietoare. Plângea cu hohote. Plângea şi 
se zbuciuma în braţele celor ce încercau s-o scoată afară, 
refuzând să părăsească sala şi cerând stăruitor să fie 
ascultată. 

— Trebuie să vă spun ceva! Îi strigă preşedintelui. Trebuie 
să vă spun imediat... Imediat!... Am aici o hârtie... O 
scrisoare... Poftim, luaţi-o şi citiţi-o, vă rog, citiţi-o chiar 
acum, urgent! E de la bestia asta, el mi-a scris-o, el! El este 
criminalul, el cu mâna lui şi-a ucis tatăl! O să vedeţi îndată, 
scrie acolo cum o să-l omoare! Celălalt e bolnav, da, bolnav, 
are febră, delirează! De acum trei zile mi-am dat seama că 
are ceva! 

Era într-un hal fără hal. Grefierul îi luă din mână hârtia pe 
care o întindea preşedintelui. Katerina Ivanovna se prăbuşi 
pe scaun, cu faţa îngropată în palme, continuând să plângă 
spasmodic, pe înfundate, zguduită de suspine pe care se 
silea din răsputeri să şi le înăbuşe de teamă să nu fie poftită 
afară. Documentul înfăţişat tribunalului era nici mai mult, 
nici mai puţin decât biletul pe care Miţea i-l scrisese la 
„Metropol” şi care, aşa cum spusese Ivan Feodorovici, 
constituia o dovadă de o precizie „matematică”. Din păcate, 
chiar aşa a şi fost considerat: ca o probă decisivă. Dacă 
biletul acesta n-ar fi ieşit la iveală, până la urmă poate că 
Miţea ar fi scăpat fără nici o condamnare sau, cel puţin, n- 
ar fi primit o pedeapsă atât de grea! Dar, încă o dată repet, 
mi-a fost imposibil să rețin toate amănuntele. Şi acum totul 
mi se învălmăşeşte în cap. Presupun că preşedintele la 


rândul său va fi transmis mai departe documentul proaspăt 
comunicat completului de judecată, procurorului, juraţilor, 
precum şi avocatului apărării. "Ţin minte doar că se procedă 
la o nouă audiere a martorei. Şi cum preşedintele se 
interesa blajin dacă îşi revenise, Katerina Ivanovna se grăbi 
să-l asigure cu înfocare: 

— Sunt gata! Mă simt destul de bine ca să răspund la 
întrebări, insistă ea, ca şi când tot s-ar fi temut că n-o săi se 
dea ascultare. 

I se ceru să explice mai detaliat ce era cu scrisoarea aceea 
şi în ce împrejurări o primise. 

— Am primit-o chiar în ajunul crimei şi a fost scrisă cu o zi 
mai înainte, la local. Uitaţi-vă, pe dos e o notă de plată! 
Strigă ea, gâfâind. Cu două zile deci înainte de crimă, 
dumnealui îmi scria biletul acesta. Mă ura, fiindcă se ştia 
vinovat faţă de mine, de când se încurcase cu neruşinata 
aceea şi pe urmă mai era şi datoria de trei mii de ruble 
care-l apăsa, un motiv în plus ca să mă urască... O, fireşte, 
se simţea înjosit faţă de mine din pricina banilor, îi era 
ruşine de ticăloşia lui. Şi acum să vă spun ce a fost cu banii 
aceştia, vă rog, vă implor să mă ascultați! Într-o dimineaţă, 
cu trei săptămâni înainte de a-l omori pe tatăl lui, m-am 
pomenit cu el. Ştiam că are mare nevoie de bani şi ştiam şi 
pentru ce - da, da - îi trebuiau ca s-o încânte pe dezmăţata 
aceea să plece cu el! Eram la curent cu totul, aflasem că mă 
înşelase şi că avea de gând să mă părăsească şi totuşi eu 
însămi i-am oferit banii ăştia, eu cu mâna mea i-am dat, 
rugându-l, chipurile, să-i trimită la Moscova surorii mele! În 
momentul când i-am încredinţat suma însă m-am uitat drept 
în ochii lui şi i-am spus ca poate să-i expedieze şi mai încolo, 
când o vrea el, „chiar peste o lună”. E posibil, oare, să nu fi 
înţeles imediat ce înseamnă asta, când gestul vorbea de la 
sine: „Ai nevoie de bani ca să mă înşeli cu o femeie 
pierdută. Poftim, ia-i, ţi-i dau cu mâna mea, sa vedem dacă 
eşti chiar atât de mişel ca să-i primeşti!” Voiam să-l prind cu 
mâţa în sac. Şi ce credeţi c-a făcut dumnealui? I-a luat 


foarte frumos şi i-a risipit într-o singură noapte cu 
dezmăţata aceea... Şi-a dat seama însă că ştiam totul, vă 
garantez, şi-a dat seama chiar atunci, pe loc, că vreau 
numai să-l pun la încercare, să văd ce face, îi ia ori nu-i ia şi 
până unde poate să meargă ticăloşia lui! Ne-am uitat aşa 
unul la altul, ochi în ochi şi a înţeles, nu se putea sa nu 
înţeleagă! Şi totuşi, mi-a luat banii, da, i-a luat ca să-i 
risipească într-o noapte! 

— Aşa e, Katia! Izbucni Miţea din boxă. M-am uitat în ochii 
tăi şi am înţeles imediat că-mi întinzi o cursă ca să mă 
murdăresc şi totuşi am luat banii! Merit să mă dispreţuiască 
toată lumea, sunt un nemernic, da, dispreţuiţi-mă, cu toţii 
fiindcă nu merit altceva! 

— Acuzat, interveni preşedintele, încă o vorbă şi te scot 
din sală! 

— Banii ăştia îi stăteau pe suflet, continuă Katia cu 
înfrigurare. Ar fi vrut să mi-i dea înapoi, dar îi trebuiau 
pentru femeia aceea. lată de ce şi-a ucis tatăl, dar în loc să- 
mi plătească datoria, a plecat iarăşi cu ea în satul acela 
unde a şi fost arestat. Şi tot aşa, ca şi prima oară, a făcut 
praf într-o singură noapte toţi banii pe care-i furase după 
ce-l asasinase pe bătrân. Biletul mi-l scrisese cu o zi înainte. 
Era beat când l-a scris, mi-am dat seama numaidecât şi 
înverşunat împotriva mea, ştiind foarte bine, fiind absolut 
convins că n-am să-l arăt nimănui chiar dacă ar fi săvârşit 
crima. Altminteri, nu s-ar fi încumetat să aştearnă 
asemenea lucruri pe hârtie. Era sigur că n-am să caut 
niciodată să mă răzbun şi că nu m-ar lăsa inima să-l 
nenorocesc! Citiţi-l, citiţi-l vă rog, citiţi-l cu luare-a-minte şi 
o să vedeţi că scrie negru pe alb tot ce îşi pusese în gând sa 
facă şi cum o să-l omoare pe tatăl său şi unde-şi ţine 
bătrânul banii ascunşi. Mai ales e acolo o frază asupra 
căreia ţin să vă atrag atenţia: „Am să-l omor, numai să plece 
Ivan.” Prin urmare, totul era premeditat, pusese totul la 
punct înainte de a săvârşi crima! Insinua veninos Katerina 
Ivanovna, învolburată de ură, căutând să sugereze cu 


perfidie tribunalului ipoteza aceasta. Era evident că 
studiase cuvânt cu cuvânt scrisoarea sortită să joace un rol 
atât de nefast şi cunoştea perfect fiece trăsătură de condei. 
Dacă nu era beat, n-ar fi scris-o, fiindcă aţi văzut şi 
dumneavoastră ce minuţios e descris totul pas cu pas, exact 
aşa cum a procedat după aceea, când l-a asasinat! Ca şi 
când şi-ar fi întocmit dinainte un program! 

Acuzaţiile curgeau potop şi, dezlănţuită, Katerina 
Ivanovna nu-şi mai găsea astâmpăr, ca şi când şi-ar fi 
pierdut de tot capul, nesocotind repercusiunile pe care 
dezvăluirile făcute în instanţă le-ar fi putut avea asupra ei 
personal, deşi prevăzuse din vreme toate consecinţele; cu o 
lună înainte chiar, cutremurată de ură, se gândea uneori 
aproape cu jind: „Ce-ar fi s-o citesc la proces?” Şi acum se 
năpustise orbeşte, ca şi când s-ar fi aruncat într-o 
prăpastie. "Ţin minte că puţin mai apoi grefierul a citit cu 
glas tare scrisoarea pe care asistenţa o asculta înfiorată 
până în adâncul sufletului. Miţea fu întrebat la rândul său 
dacă recunoaşte că era într-adevăr scrisă de el. 

— Da, de mine, cu mâna mea! Mărturisi nefericitul. 
Probabil c-am fost beat, altminteri n-aş fi scris-o!... Au fost 
atâtea şi atâtea pricini care ne-au făcut să ne urâm unul pe 
altul, Katia, dar îţi jur pe ce am mai sfânt că te-am iubit, cu 
toată ura ce mocnea în mine, pe când tu nu m-ai iubit 
niciodată! 

Se prăbuşi apoi pe bancă, frângându-şi mâinile disperat. 
Prinsă între două focuri, martora se văzu nevoită să 
răspundă când procurorului, când avocatului, care o 
asaltau cu întrebările, cerându-i să spună în primul rând ce 
o determinase să tăinuiască până atunci documentul 
respectiv şi pentru ce depoziţia ei anterioară fusese făcută 
într-un spirit cu totul diferit şi pe un alt ton. 

— Da, e adevărat, am minţit adineauri, am minţit! Tot ce- 
am declarat a fost împotriva conştiinţei şi onoarei mele, dar 
voiam cu orice preţ să-l salvez, tocmai pentru că ştiam că 
mă urăşte şi că nu simte pentru mine decât dispreţ! Izbucni 


Katia cu frenezie. O, ştiu, ştiu foarte bine că mă 
dispreţuieşte cumplit, totdeauna m-a disprețuit, încă din 
ziua aceea când mi-a dat banii şi m-am plecat în faţa lui 
până la pământ! Mi-am dat seama numaidecât... Am simţit 
chiar în momentul acela, dar parcă tot nu-mi venea să cred 
şi multă vreme nici n-am crezut, cu toate că de atâtea ori 
am citit în ochii lui: „Ce vrei? Tu singură, de bunăvoie, ai 
venit doar la mine. O, n-a înţeles nimic, niciodată n-a înţeles 
pentru ce am fost atunci la dânsul, în mintea lui nu pot să 
încolţească decât cele mai odioase bănuieli. Nu are decât o 
singura măsură pentru toată lumea, îşi închipuie că toţi 
sunt ca el! Strigă furioasă Katia, a cărei exasperare 
ajunsese la paroxism. A ţinut să se însoare cu mine numai 
din pricina moştenirii pe care o primisem, numai şi numai 
pentru averea mea! Totdeauna l-am suspectat, am simţit eu 
că ăsta trebuie să fie adevăratul motiv! O, nu ştiţi ce fiară e! 
Credea că toată viaţa am să tremur de ruşine în faţa lui, 
pentru că m-am dus atunci la el acasă şi că în felul acesta va 
fi pururea îndreptăţit să mă dispreţuiască şi va putea să mă 
domine până la sfârşit. Numai de aceea a vrut să se însoare 
cu mine! Sunt convinsă că-i aşa! Am nădăjduit c-am să-i 
înmoi inima prin dragostea mea, o dragoste pe care o 
simţeam nemărginită! Am trecut peste toate, am ştiut că mă 
înşeală şi totuşi, am închis ochii, dar el n-a înţeles nimic, 
nimic! Parcă e în stare să înţeleagă ceva? E o brută! 
Scrisoarea asta am primit-o abia a doua zi, pe înserat, mi-a 
adus-o cineva de la local. Şi când mă gândesc că dimineaţa, 
da, chiar în dimineaţa aceea eram hotărâtă să-i iert iarăşi 
totul, chiar şi faptul că mă înşelase! 

Atât preşedintele cât şi procurorul îşi dădură toate 
silinţele s-o liniştească. Sunt convins că şi pentru ei era 
destul de penibil să profite fără nici o discreţie de starea de 
exaltare în care se afla martora, ascultând destăinuirile 
sale. Parcă-i aud cum încercau s-o consoleze: „înţelegem cât 
de trist e pentru dumneavoastră! Credeţi-ne, doar suntem 
şi noi oameni şi putem să ne dăm seama” etc, etc şi cu toate 


astea nu pregetau să smulgă treptat-treptat o serie de 
declaraţii unei femei înnebunite, în plină criză de isterie. În 
cele din urmă, martora povesti cu o luciditate 
extraordinară, acea luciditate pe care omul o dovedeşte 
uneori, tocmai în momentele când sufletul lui e mai 
zbuciumat, cum în ultimele două luni Ivan Feodorovici îşi 
frământase atât creierul căutând un mijloc de scăpare 
pentru fratele său, care nu era decât „o brută, un criminal 
de rând”, încât mintea lui se zdruncinase. 

— S-a chinuit îngrozitor, îl căina ea, nu ştia cum să facă să- 
i uşureze vina; la un moment dat, mi-a mărturisit că nici el 
nu putea să-l sufere pe tatăl său şi că şi el, poate, în sinea 
lui îi dorea moartea! O, este un om cinstit, integru, aşa cum 
rar întâlneşti! Asta a fost nenorocirea lui! Mie îmi spunea 
tot, tot! Venea în fiecare zi la mine să mi se destăinuiească, 
pentru că nu avea alt prieten. Da, eram singurul lui prieten 
şi sunt mândră de asta! Declară ea cu o scânteiere în ochi, 
sfidând parcă pe toată lumea. A fost de două ori la 
Smerdeakov. Într-o zi, mă pomenesc cu el că vine la mine 
să-mi spună: „Dacă nu l-a omorât fratele meu, înseamnă că 
asasinul nu poate fi decât Smerdeakov (nu ştiu cine o fi 
scornit povestea asta absurdă cu Smerdeakov care s-a 
răspândit în tot oraşul) şi în cazul acesta mă tem că şi eu s- 
ar putea să am o parte din vină; Smerdeakov şi-a dat seama 
că nu pot să-l sufăr pe tata şi şi-o fi închipuit că abia aştept 
să-l văd în mormânt”. Am căutat atunci scrisoarea asta şi i- 
am arătat-o şi aşa s-a convins în sfârşit că fratele lui este 
ucigaşul. A fost o lovitură cumplită pentru el! Nu putea de 
loc să se împace cu gândul că fratele lui poate fi un paricid! 
Încă de acum o săptămână am observat că-i bolnav. În 
ultimele zile, de câte ori venea pe la mine, spunea tot felul 
de lucruri fără sens, ca un om care delirează, îmi dădeam 
seama că e cu mintea zdruncinată, în pragul nebuniei. 
Mergea pe stradă şi vorbea singur. În halul ăsta a fost văzut 
umblând prin oraş. La rugămintea mea, medicul sosit de la 
Moscova l-a consultat acum două zile şi mi-a spus că e 


ameninţat de o febră cerebrală ce se poate declara din 
moment în moment. Şi toate astea din pricina unei brute. 
Aseară, când a auzit că Smerdeakov s-a spânzurat, a avut 
un şoc atât de puternic, încât a înnebunit... Numai din 
cauza ticălosului ăstuia, fiindcă ţinea atât de mult să-l 
scape, de la el i se trage toată nenorocirea... 

Numai o singură dată în existenţa lui, cred şi numai în 
momentul suprem, cu câteva clipe înainte de a-şi încheia 
viaţa, bunăoară urcând treptele eşafodului, un om e în stare 
să vorbească în felul acesta şi să facă asemenea mărturisiri. 
Katia însă se dovedise consecventă cu sine însăşi, iar 
împrejurarea de faţă era cum nu se poate mai potrivită să-i 
dea în vileag o dată mai mult firea impulsivă. O recunoşteai 
perfect pe tânăra fată care nu pregetase cândva să intre în 
casa unui june chefliu şi afemeiat ca să-şi scape tatăl din 
impas; aceeaşi fată mândră şi castă, care cu puţin înainte se 
jertfise în faţa unei săli ticsite de lume şi, lepădând 
pudoarea ei feciorelnică, dezvăluise în auzul tuturor „gestul 
de o rară nobleţe al lui Miţea” ca să-i uşureze cât de cât 
situaţia. Şi iat-o din nou hotărâtă să se sacrifice, de rândul 
acesta însă pentru altul. Poate că abia acum începea să-şi 
dea seama şi simţea pentru prima oară cât de mult ţinea la 
omul acesta! Şi sacrificiul pe care voia să-l facă era pornit 
din grija pe care i-o purta, fiindcă îi era frică să nu aibă de 
tras consecinţele mărturisirilor sale, de vreme ce declarase 
în instanţă că el este ucigaşul bătrânului şi nu fratele său, 
luând crima asupra lui. Voia să se jertfească pentru a-l salva 
pe Ivan, pentru a cruța prestigiul şi reputaţia lui. Totuşi, 
sacrificiul ei aducea după sine o întrebare cumplită: nu 
cumva îl calomniase pe Miţea atunci când vorbise despre 
legăturile lor din trecut? Nu, cu siguranţă că nu minţise - 
sau în orice caz nu minţise intenţionat - strigând în gura 
mare c-o dispreţuia de când se plecase până la pământ în 
faţa lui! Credea cu tărie, era absolut convinsă, poate chiar 
din momentul când se plecase la picioarele lui, că Miţea, 
naivul Miţea, care pe vremea aceea o adora, avea cel mai 


adânc dispreţ pentru dânsa şi-şi bătea joc de ea. Numai 
orgoliul ei rănit o făcuse să se îndrăgostească nebuneşte de 
el, dezlănţuise în sufletul său o pasiune clocotitoare, 
aproape isterică, ce semăna mai curând a răzbunare decât 
a dragoste adevărată. Şi cine ştie dacă odată şi odată 
pasiunea aceasta morbidă nu s-ar fi transformat într-o 
iubire curată şi poate că ea însăşi nici nu dorea altceva! 
Trădarea lui Miţea însă o jignise până în adâncul inimii şi 
inima ei nu era în stare să ierte chiar atât de uşor. Clipa 
răzbunării sosise când nici nu se aştepta şi toată 
amărăciunea, tot veninul pe care femeia jignită îl strânsese 
în sine, picătură cu picătură, se revărsase brusc, fără voia 
ei! Îl trădase pe Miţea, dar se trădase şi pe ea însăşi! Şi 
acum, că dăduse totul pe faţa, încordarea care o stăpânise 
până atunci o părăsi dintr-o dată şi-i veni să intre în pământ 
de ruşine. Cuprinsă de o nouă criză de nervi, martora se 
prăbuşi plângând şi ţipând. O ridicară numaidecât şi o 
scoaseră pe sus din sală. În momentul acela, răcnind ca 
ieşită din minţi, Gruşenka se repezi spre Miţea atât de 
furtunos, încât cei din jur nu mai apucară s-o oprească. 

— Miţea! Strigă ea. Vipera asta te-a mâncat fript! Ei, acum 
aţi văzut-o şi dumneavoastră de ce e-n stare! Adăugă ea cu 
o clocotire de ură, adresându-se tribunalului. 

La un gest al preşedintelui, gardienii se apropiară de 
Gruşenka, încercând s-o scoată cu forţa din sală. Femeia 
însă se împotrivea din răsputeri şi se zbătea în braţele lor, 
căutând cu orice preţ să ajungă la Miţea. La rândul său, 
acuzatul sări în picioare cu un răcnet sălbatic şi, dacă nu 
erau paznicii să-l înşface, într-o clipă ar fi fost lângă ea. 


Da, cred că doamnele din asistenţă au avut toate motivele 
să fie mulţumite, fiindcă era într-adevăr un spectacol 
extraordinar! Mi-aduc aminte că după aceea se prezentă 
din nou la bară medicul venit de la Moscova, probabil că 
preşedintele trimisese aprodul să-l cheme ca să se ocupe de 
Ivan Feodorovici. Doctorul declară că bolnavul avea o criză 
foarte puternică şi că starea lui fiind extrem de gravă ar 
trebui transportat fără întârziere acasă. Răspunzând apoi 
întrebărilor puse de procuror şi de avocat, confirmă că în 
urmă cu două zile Ivan Feodorovici venise la dânsul să-l 
consulte şi că de atunci chiar diagnosticase o febră 
cerebrală, dar că pacientul refuzase să se îngrijească. „Nu 
mai era în deplina posesie a facultăţilor lui mintale, mi-a 
destăinuit că are deseori halucinaţii, că i se întâmplă să se 
întâlnească pe stradă cu diverse persoane decedate şi că în 
fiecare seară primeşte vizita satanei”, spuse în concluzie 
doctorul. Încheindu-şi depoziţia, eminentul medic moscovit 
se retrase. Scrisoarea divulgată de Katerina Ivanovna 
rămase să figureze printre corpurile delicte. După o scurtă 
deliberare, curtea decise să continue dezbaterile, 
dispunând totodată ca declaraţiile neprevăzute făcute în 
ultimă instanţă de Katerina Ivanovna şi de Ivan Feodorovici 
să fie consemnate în procesul-verbal. 

N-am însă intenţia să înfăţişez punct cu punct toată 
procedura. De altfel, depoziţiile celorlalţi martori n-au făcut 
decât să repete şi să confirme ceea ce se spusese până 
atunci, deşi, ce-i drept, fiecare din ele a adus noi detalii 
semnificative. Dar, aşa cum am avut ocazia să arât mai 
înainte, toate aceste lucruri vor fi semnalate în rechizitoriul 
procurorului, pe care îi voi reproduce mai încolo. În sală 
domnea o stare de extremă nervozitate, toată lumea era ca 
electrizată de lovitura de trăsnet de la urmă şi aştepta cu 
înfrigurare sfârşitul iminent, rechizitoriul, pledoaria şi 
sentinţa finală. Se vedea foarte bine că Fetiukovici era 
consternat din pricina mărturisirilor Katerinei Ivanovna; 
procurorul, în schimb, se simţea într-al nouălea cer. După 


ce se termină audierea tuturor martorilor, dezbaterile fură 
suspendate timp de aproape un ceas. În sfârşit, 
preşedintele deschise din nou şedinţa. Cred ca era opt 
seara când Ippolit Kirillovici, procurorul, îşi începu 
rechizitoriul. 

VI - RECHIZITORIUL. CARACTERIZĂRI. 

În momentul când se ridică să ia cuvântul, Ippolit 
Kirillovici era stăpânit de un tremur nervos; fruntea şi 
tâmplele îi erau înrourate de broboane reci de sudoare şi 
mereu parcă-l lua când cu cald, când cu frig, după, cum 
povestea el însuşi după aceea. Din punctul lui de vedere, 
discursul acesta trebuia să fie un chef doeuvre, capodopera 
unei întregi existenţe, cântecul său de lebădă. Şi într- 
adevăr, dacă ar fi avut posibilitatea să-şi presimtă sfârşitul, 
comparaţia cu lebăda cântând pentru ultima oară înainte 
de moarte ar fi fost pe deplin îndreptăţit, deoarece nouă 
luni mai târziu procurorul se stingea răpus de o 
tuberculoză galopantă. Pusese tot focul inimii lui şi toată 
inteligenţa în această cuvântare. Mai cu seamă, dovedi - 
lucru la care nimeni nu s-ar fi aşteptat - serioase 
preocupări sociale şi un interes deosebit pentru o serie de 
probleme „arzătoare”, bineînţeles în măsura în care bietul 
Ippolit Kirillovici era în stare să le sesizeze. Rechizitoriul 
reuşi să impresioneze în primul rând prin sinceritatea lui: 
procurorul credea cu tot dinadinsul că inculpatul este 
vinovat; nu-l acuza din ordin sau din obligaţie profesională 
şi nici nu cerea ca omorul să fie „răzbunat” pentru a 
respecta litera legii, ci fiindcă era sincer animat de dorinţa 
de a „salva societatea”. Chiar şi publicul feminin, care în 
genere nu avea prea mare simpatie pentru Ippolit 
Kirillovici, trebui să recunoască până la urmă că 
rechizitoriul făcuse o impresie extraordinară asupra 
asistenţei. Acuzatorul public rosti primele cuvinte cu o voce 
dogită, tremurătoare, dar, pe măsură ce vorbea, glasul său 
căpăta tot mai multă amploare, făcând să răsune toată sala 
la sfârşitul peroraţiei. În schimb însă când termină îl 


cuprinse o slăbiciune atât de mare, încât puţin lipsi ca să 
leşine. 

„Domnilor juraţi, începu procurorul, procesul care se 
judecă azi a făcut multă vâlvă în toată ţara. Dar de ce să ne 
mirăm şi pentru ce să fim atât de alarmaţi? Tocmai noi, care 
suntem obişnuiţi cu lucrurile de felul acesta! Ceea ce ar 
trebui să ne pună pe gânduri, la drept vorbind, este tocmai 
constatarea că asemenea crime fioroase au încetat să ni se 
mai pară chiar atât de îngrozitoare. Asta ar trebui să ne 
înspăimânte în primul rând, faptul că am ajuns să ne 
familiarizăm cu monstruozităţile, nu crima săvârşita de 
cutare sau cutare individ, care rămâne totuşi un fenomen 
izolat! Care să fie pricinile ascunse ale apatiei noastre, cum 
se explică indiferența noastră faţă de asemenea cazuri, faţă 
de aceste semne ale vremii ce nu par să prevestească un 
viitor prea trandafiriu? Să fie de vină oare cinismul nostru, 
epuizarea prematură a gândirii şi a imaginaţiei ce se 
observă în sânul societăţii noastre atât de tinere şi totuşi 
atât de timpuriu îmbătrânite? Noţiunile noastre morale 
complet răsturnate sau faptul că aceste noţiuni sunt pur şi 
simplu inexistente? Iată o serie întreagă de probleme 
chinuitoare, de care nu mă voi ocupa acum, deşi fiecare 
cetăţean trebuie să-şi dea osteneala - e chiar dator - să le 
rezolve. Presa noastră, ale cărei începuturi sunt încă timide, 
a şi adus totuşi unele servicii societăţii, căci numai datorită 
ei am ajuns să cunoaştem în toată amploarea lor 
consecinţele nefaste ale unei deşănţări neîngrădite de nimic 
şi ale destrămării morale! Ziarele ni le înfăţişează cu 
regularitate, aşa încât acum toată lumea e pusă la curent cu 
lucrurile acestea, chiar dacă nu frecventează sălile 
tribunalelor, ale căror şedinţe au devenit publice sub 
actuala domnie. Şi ce ne mai este dat să citim zi de zi în 
paginile lor? Tot felul de monstruozităţi ce fac să ţi se 
încrânceneze carnea şi faţă de care asasinatul judecat aici 
rămâne în umbră, pare chiar un caz cu totul banal. Şi mai 
important este însă faptul că marele număr de procese 


penale înregistrat la noi în ţară, constituind, ca să zic aşa, 
un fenomen naţional, a ajuns să fie un motiv de îngrijorare 
generală, o adevărată calamitate, ce ameninţă să ne 
lovească şi împotriva căreia, ca împotriva oricărui flagel 
social, este greu de luptat. Undeva, un tânăr şi strălucit 
ofiţer din înalta societate, un debutant în viaţă şi în carieră, 
înjunghie pe furiş, în chipul cel mai abject şi fără nici un 
dram de remuşcare, un biet funcţionar, un om care-l 
ajutorase şi faţă de care era îndatorat şi pe servitoarea 
acestuia, ca să pună mâna pe o poliţă şi să-l jefuiască de 
bani. «O să-mi pot face toate gusturile acum, îşi zice el. Osă 
pot trăi ca un om de lume şi o să-mi prindă bine mai târziu 
în carieră.» Şi după ce-i spintecă pe amândoi, îşi ia liniştit 
tălpăşiţa, având grijă mai înainte să le pună amândurora 
câte o pernă sub cap. Într-altă parte, un tânăr erou, decorat 
cu Crucea pentru bărbăţie şi credinţă, asasinează ca un 
tâlhar de drumul mare pe mama comandantului şi 
protectorului său, asigurându-şi complicii, ca să-i determine 
să-l asiste, că victima îl iubeşte «ca pe băiatul ei şi are o 
încredere oarbă în el, aşa că n-o să ia nici un fel de 
precauţii». Omul acesta, fireşte, este o bestie, dar, aşa cum 
se prezintă lucrurile în vremea de azi, n-aş îndrăzni să 
afirm că e vorba numai de un caz izolat. Sunt alţii care, fără 
să comită nici un asasinat, gândesc şi simt ca nişte criminali 
şi sunt tot aşa de mârşavi în adâncul sufletului lor. Singuri, 
faţă-n faţă cu propria lor conştiinţă, poate că se întreabă în 
taină: «Ce înseamnă, în definitiv, să fii cinstit? Nu cumva 
vărsarea de sânge este şi ea o prejudecată?» Poate că se 
vor găsi unii să protesteze, scandalizaţi de vorbele mele, 
susţinând că sunt un om bolnav, un neurastenic care vede 
totul în negru şi bate câmpii şi ale cărui aserţiuni nu sunt 
decât nişte calomnii monstruoase. O, Doamne, vă 
mărturisesc c-aş fi primul care s-ar bucura să ştie că într- 
adevăr aşa stau lucrurile! Vă rog, să-mi daţi crezare, 
consideraţi-mă un om bolnav, dar luaţi aminte la ceea ce vă 
spun: chiar dacă n-aş avea întru totul dreptate, chiar dacă 


numai a zecea sau a douăzecea parte din cuvintele mele ar 
fi adevărată, situaţia este totuşi îngrozitoare! Priviţi, 
domnilor, cu câtă uşurinţa se sinucide tineretul nostru, fără 
să se mai întrebe ca Hamlet: «Ce va fi dincolo?», fără nici 
cea mai mică umbră de nelinişte, ca şi când problema 
existenţei sufletului nostru şi a ceea ce ne aşteptă după 
moarte ar fi dispărut de mult, ar fi fost definitiv îngropată şi 
acoperită de uitare. Priviţi, în sfârşit, desfrâul ce bântuie 
pretutindeni, uitaţi-vă în jur la cei ce nu trăiesc decât 
pentru plăcerile simţurilor. În comparaţie cu mulţi dintre ei, 
Feodor Pavlovici, nefericita victimă din procesul de azi, pare 
un prunc nevinovat. Şi doar l-am cunoscut cu toţii, «a trăit 
în mijlocul nostru»... Da, poate că odată şi odată psihologia 
crimei va ajunge să fie studiată cu toată seriozitatea, atât la 
noi cât şi în Europa, de oamenii cei mai competenţi, pentru 
că merită cu adevărat să fie aprofundată. Dar studiul acesta 
nu va putea fi efectuat decât atunci când vom avea răgazul 
necesar şi când confuzia tragică ce domneşte în ziua de azi 
va fi destul de îndepărtată în timp pentru a suporta o 
analiză mai subtilă, mai imparţială decât aceea pe care aş 
putea-o face eu, de pildă. Deocamdată însă, ne cutremurăm 
de groază sau ne prefacem numai înspăimântați, când în 
realitate starea aceasta de lucruri constituie pentru noi un 
spectacol pe care-l savurăm din plin, ca nişte amatori de 
senzaţii tari şi extravagante, menite să scuture cinica 
noastră indolenţă sau, dacă nu, încercăm să alungăm cu 
mâna, ca nişte copii înfricoşaţi, cumplitele vedenii ce ne 
îngheaţă, ori ne vârâm capul sub pernă, sperând că se vor 
risipi singure, ca după aceea, furaţi de plăcerile noastre, să 
nu ne mai gândim de loc la ele. Odată şi odată însă trebuie 
să deschidem ochii, să ne gândim bine ce facem, să privim 
cu atenţia cuvenită societatea în care trăim, să ne dăm 
seama cât mai lămurit de problemele noastre sociale sau 
cel puţin să ne străduim să le înţelegem. Un mare scriitor, 
unul din precursorii literaturii noastre actuale, în finalul 
celei mai impunătoare opere ale sale, asemuieşte Rusia cu o 


troică purtată în zbor de nişte focoşi telegari spre un ţel 
necunoscut: «Oh, troică, pasăre troică, cine oare te-a 
născocit?» 467) exclamă el plin de entuziasm, ca să adauge 
apoi cu mândrie că în faţa acestei troici, ce se avântă 
cutezătoare tot înainte, popoarele se dau în lături cu 
respect. E adevărat, domnilor, popoarele se dau la o parte - 
cu respect sau nu, asta nu mai ştiu - dar, după umila mea 
părere, genialul scriitor şi-a imaginat un asemenea final 
dintr-o dorinţă naivă, aş zice chiar copilăroasă, de 
idealizare dacă nu cumva pur şi simplu de teama cenzurii. 
Fiindcă să presupunem c-am înhămat la această troică 
proprii lui eroi, bunăoară pe Sobakevici, pe Nozdriov, pe 
Cicikov; oricine ar fi vizitiul, cu asemenea telegari nu ştiu, 
zău, dacă ar putea să ajungă prea departe! Şi gândiţi-vă că 
sunt telegari de modă veche şi că nici nu se pot compara cu 
bidiviii noştri de azi, care sunt şi mai năzdrăvani...” 

În momentul acela procurorul fu întrerupt de aplauzele ce 
subliniau ultimele sale cuvinte. Liberalismul acestei 
comparații avu darul să fie pe placul asistenţei. Ce-i drept, 
nu se auziră decât vreo două-trei aclamații răzlețe, aşa 
încât preşedintele nici nu găsi de cuviinţă să amenințe pe 
turbulenţi cu „evacuarea” sălii, mulţumindu-se să arunce o 
privire încruntată „galeriei”. Ippolit Kirillovici însă prinsese 
curaj: în viaţa lui nu avusese niciodată parte de aplauze! 
Ani de zile nimeni nu voise să-i dea ascultare şi iată că pe 
neaşteptate se oferea posibilitatea să-şi exprime 
nestingherit părerile, Ştiind că vor avea ecou în tot 
cuprinsul ţării! 

„Şi acum, continuă el, să vedem ce este această familie 
Karamazov care de la o zi la alta a dobândit o atât de tristă 
celebritate în întreaga Rusie. Poate că exagerez, dar am 
impresia că în imaginea pe care ne-o înfăţişează acest mic 
nucleu familial se desluşesc destul de lămurit trăsăturile 
fundamentale ale intelectualităţii noastre de azi - o, 
bineînţeles, nu chiar toate şi în proporţii microscopice, aşa 
cum «soarele se oglindeşte într-o picătură de apă». O 


picătură în care totuşi se reflectă ceva, care ne ajută să 
sesizăm anumite lucruri. Să ne gândim bunăoară la acel 
nefericit «tată de familie», la acel bătrân bicisnic, libidinos 
şi depravat, care şi-a încheiat atât de lamentabil existenţa 
lui pământească! Boier de viţă, şi-a început cariera trăind 
pe spinarea altora ca un amărât, pentru ca la un moment 
dat, printr-un joc al întâmplării, să se căsătorească pe 
negândite cu o fată cu zestre şi să pună astfel mâna pe un 
mic capital. Şarlatan de rând şi bufon slugarnic 
deocamdată, omul nu este totuşi lipsit de inteligenţă, ba 
chiar are o minte destul de ascuţită şi, mai presus de orice, 
este un cămătar fără pereche. Cu trecerea anilor, adică pe 
măsură ce începe să prindă cheag, sporindu-şi capitalul, 
capătă tot mai multă încredere în sine. Umilinţa şi 
slugărnicia de mai înainte dispar fără urmă şi în locul lor 
apare un cinic plin de sarcasm şi veninos şi un desfrânat. 
Orice pâlpâire de spiritualitate se stinge, în schimb pofta de 
viaţă se dezlănţuit peste măsură, în cele din urmă, tot rostul 
existenţei ajunge sa se rezume pentru el la plăcerile 
simţurilor. Cu aceeaşi concepţie îşi creşte şi copiii. Nu-şi 
recunoaşte nici un fel de îndatoriri morale părinteşti, îşi 
bate joc pur şi simplu de orice obligaţii, lăsându-şi odraslele 
de capul lor, să-şi facă veacul în odăile slugilor şi e fericit 
când poate sa se descotorosească de ele. Nici măcar nu-şi 
mai aduce aminte că are feciori. Toate principiile lui morale 
se reduc la această unică deviză: «Apres moi, le deluge» 
168). Feodor Pavlovici reprezintă perfect opusul noţiunii de 
cetăţean, izolarea totală, ostilă, de societate: «Piară toată 
lumea mistuită de flăcări, numai mie să-mi fie bine!» Şi într- 
adevăr, bătrânul se simte cum nu se poate mai bine, 
huzureşte, totul îi merge din plin şi ar dori s-o mai ducă aşa 
încă vreo douăzeci-treizeci de ani. Nu se dă în lături să-l 
tragă pe sfoară chiar pe propriul său fiu, atunci când e 
obligat să lichideze moştenirea rămasă de pe urma mamei 
acestuia şi, cu banii pe care şi i-a însuşit şi pe care nu vrea 
cu nici un chip să i-i restituie, încearcă să-i sufle iubita. Nu, 


nu înţeleg să las exclusiv în seama eminentului avocat venit 
de la Petersburg sarcina apărării inculpatului! Vreau să 
arăt eu însumi lucrurile în adevărata lor lumină, fiindcă şi 
eu sunt în măsură să înţeleg revolta nestăvilită ce s-a strâns 
cu timpul în sufletul său faţă de faptele acestui părinte. Dar 
să ne oprim aici, cred că ajunge cât am vorbit despre 
bătrân: nefericitul şi-a primit pedeapsa! Să nu uităm totuşi 
că Feodor Pavlovici era tată şi încă un tată modern. 
Înseamnă, oare, să jignesc societatea numindu-l aşa? Din 
păcate, vai, cunosc atâţia părinţi din zilele noastre care au 
aceleaşi concepţii de viaţă, numai că, spre deosebire de el, 
nu şi le exprimă cu atâta cinism, fiindcă sunt mai 
binecrescuţi şi mai cultivați! Sunt prea pesimist? Se poate! 
Ne-am înţeles însă de la început că-mi veţi trece multe cu 
vederea. Şi mai e încă un lucru asupra căruia aş vrea să fim 
înţeleşi: să presupunem că vorbele mele nu vă inspiră nici 
un fel de încredere, chiar de-ar fi să vorbesc în zadar, vă 
dau voie să nu mă credeţi dacă nu vreţi. Îngăduiţi-mi să 
spun însă tot ce am de spus, fiindcă sunt convins totuşi că 
unele din cuvintele mele vă vor rămâne întipărite în minte. 
Şi acum să ne îndreptăm privirea spre vlăstarele acestui 
tată de familie, feciorii bătrânului Karamazov. Unul dintre ei 
se află aici de faţă, pe banca acuzaților; de el însă ne vom 
ocupa mai târziu, iar despre ceilalţi voi pomeni numai în 
treacăt. Cel mai mare dintre ei este un tânăr modern, 
remarcabil prin vasta lui cultură şi cu o inteligenţă destul 
de vie, dar care, din păcate, nu mai crede în nimic, care, la 
fel ca şi tatăl său, a ajuns sa tăgăduiască multe, prea multe 
lucruri în viaţă, considerându-le pe veci înmormântate. Am 
avut cu toţii de-atâtea ori prilejul să-l ascultăm, fiind primit 
cu braţele deschise în societatea noastră. Nu era el omul 
care să-şi ascundă gândurile, dimpotrivă, o, da, dimpotrivă! 
Tocmai de aceea am curajul acum să vorbesc cu toată 
sinceritatea despre dânsul, bineînţeles în măsura în care ne 
interesează nu ca individ în sine, ci ca membru al familiei 
Karamazov. Aseară, aici, undeva, la marginea oraşului, s-a 


sinucis un biet nenorocit, un arierat, care a fost în mare 
măsură amestecat în procesul ce se judecă azi, un anume 
Smerdeakov, fostul fecior de casa al lui Feodor Pavlovici şi 
poate chiar fiul lui nelegitim. Acest Smerdeakov mi-a 
povestit la anchetă, plângând isteric, că tânărul Karamazov, 
Ivan Feodorovici, îl îngrozise prin extravaganţa părerilor 
lui: «Totul pe lume este permis! Şi de acum încolo nu 
trebuie să mai fie nici un lucru oprit, aşa zicea dumnealui.» 
Cred că ideea aceasta, în cele din urmă, a reuşit să-i 
zăpăcească de tot minţile; bineînţeles, dezechilibrul său 
mintal era în mare măsură efectul epilepsiei de care 
suferea şi în acelaşi timp o consecinţă a sângeroasei 
nenorociri întâmplate la ei în casă. La un moment dat însă, 
arieratul acesta a avut o remarcă deosebit de interesantă, 
care ar fi făcut cinste chiar unui om cu o inteligenţă mai 
dezvoltată decât a lui şi aici tocmai intenţionam să ajung: 
„Niciunul din feciori nu seamănă atât de bine cu Feodor 
Pavlovici, mi-a spus el, ca Ivan Feodorovici. Este leit taică- 
său!” Mă voi rezuma la aceste câteva trăsături, pe care le 
consider suficient de semnificative pentru caracterizarea 
personajului. De altfel, ar fi poate o nedelicateţe din partea 
mea să continui. O, nu vreau să trag nici un fel de concluzii 
şi nici să fiu pesimist, prevestindu-i tânărului nostru un 
destin nefericit! Am avut prilejul astăzi, în această incintă, 
să constatăm, că sufletul său juvenil reacţionează spontan şi 
riguros în faţa adevărului şi că sentimentele familiale n-au 
fost încă înăbugşite de ateismul său şi de cinismul opiniilor 
sale, pe care am convingerea că le-a moştenit şi că nu sunt 
nicidecum rezultatul unei reale experienţe de viaţă. Cel mai 
mic dintre fraţi este încă foarte tânăr, aproape un 
adolescent, cucernic şi cu frica lui Dumnezeu, spre 
deosebire de Ivan Karamazov, a cărui sumbră şi pernicioasă 
concepţie despre lume am văzut-o mai înainte; mezi nul 
încearcă să se apropie de «energiile vitale ale poporului» - 
cum au fost ele denumite pompos de unele cercuri ale 
intelectualităţii noastre, gata să adopte în orice clipă cele 


mai diverse teorii. Aşadar, mezinul a luat calea mănăstirii, 
ba chiar, la un moment dat, s-a gândit să îmbrace pentru 
toată viaţa rasa monahală. Impresia mea este că în sufletul 
lui s-a încuibat pretimpuriu şi inconştient acea disperare 
neputincioasă pe care o resimt atâţia oameni înspăimântați 
de cinismul şi destrăbălarea ce domnesc în sânul nefericitei 
noastre societăţi contemporane şi în acelaşi timp convinşi, 
în mod greşit, că toate aceste racile se datoresc culturii 
occidentale. Cei ca dânsul îşi pun toată nădejdea în „glia 
strămoşească” - ca să cităm propriile lor cuvinte - 
aruncându-se în braţele materne ale pământului natal, ca 
nişte copii înfricoşaţi care se lipesc de sânul vlăguit al 
măâicuţei lor, ştiind că aşa cel puţin vor putea adormi 
liniştiţi. Şi ar fi în stare să doarmă o viaţă întreagă, numai 
să nu dea iarăşi cu ochii de toate acele vedenii îngrozitoare. 
Din partea mea îi doresc numai bine acestui tânăr de 
ispravă şi atât de dotat şi sper ca juvenila sa năzuinţă 
idealistă de a se apropia de popor să nu se transforme mai 
târziu - fenomenul este destul de frecvent - pe plan moral, 
într-un misticism pâclos, iar pe plan politic, într-un obtuz 
şovinism - cele două flageluri de care națiunea noastră este 
mult mai grav ameninţată decât de pervertirea timpurie a 
spiritului, produsă de cultura occidentală greşit înţeleasă şi 
superficial asimilată, aşa cum e cazul cu fratele său mai 
mare.” 

Consideraţiile în legătură cu misticismul şi şovinismul fură 
întâmpinate cu câteva aplauze răzlețe. Ceea ce, bineînţeles, 
avu darul să însufleţească şi mai mult verva lui Ippolit 
Kirillovici. Toată această disertaţie însă nu părea să aibă o 
legătură prea strânsă cu obiectul procesului, pe lângă 
faptul că nu era nici prea clară, dar ftizicul şi înăcritul 
procuror ţinea cu orice preţ ca, măcar o singură dată în 
viaţă, să spună până la capăt tot ce gândea. Mai apoi unii 
pretindeau că, schiţând portretul lui Ivan Feodorovici, 
procurorul fusese inspirat de un sentiment care nu-i făcea 
prea multă cinste şi că se folosise de ocazia ca să-şi ia 


revanşa asupra lui, deoarece de vreo două ori se angajase 
cu el în nişte discuţii din care Ippolit Kirillovici ieşise învins. 
Nu ştiu dacă părerea aceasta era adevărată sau nu. În orice 
caz, publicul nu ascultase deocamdată decât introducerea; 
abia de aici înainte oratorul se pregătea să atace fondul 
procesului. 

„Şi acum să ne ocupăm şi de cel de al treilea fecior al 
acestui părinte de modă nouă, continuă Ippolit Kirillovici. 
lată-l aici, pe banca acuzaților. Viaţa şi isprăvile lui stau 
înaintea ochilor noştri, aşa cum ni s-au înfăţişat; cunoaştem 
fiecare lucru pe care l-a făcut: a sosit, în fine, momentul ca 
totul să fie dat în vileag, să iasă la lumina zilei! Spre 
deosebire de «occidentalismul» şi «poporanismul» fraţilor 
săi, în el îşi află expresia spontaneitatea originară a Rusiei - 
o, nu, nu a întregii Ruşii, ferească Dumnezeu! Şi totuşi, o 
regăsim aici şi pe ea, pe măicuţa noastră bună, o vedem, o 
simţim! Fiindcă domnia-sa este o fire spontană, un amestec 
ciudat de bine şi de rău, e însetat de cultură, îl divinizează 
pe Schiller şi în acelaşi timp umblă ca turbat prin localuri şi 
jumuleşte bărbile beţivanilor cu care chefuieşte. Da şi 
domnia-sa poate să fie bun, admirabil chiar câteodată, dar 
numai atunci când toate îi merg din plin şi când viaţa i se 
pare admirabilă! Sufletul domniei-sale clocoteşte - da, într- 
adevăr clocoteşte! Învăpăiat de cele mai nobile idealuri, pe 
care înţelege să le cultive cu. Condiţia ca totul să-i pice 
mură în gură, fără nici un efort din partea dumisale şi în 
orice caz pe gratis, să fie sigur că nu-l costă nimic! 
Deoarece domnia-sa nu poate suferi să plătească, în schimb 
de primit ar tot primi mereu cu amândouă mâinile - aici 
este toată dificultatea. O, daţi-i cât de mult, daţi-i cu 
prisosinţă din toate bunurile vieţii (dar din toate, fără 
excepţie, altfel ar fi în stare să vă refuze!) şi lăsaţi-l să-şi 
facă menderele fără să-i puneţi nici o stavilă în cale şi atunci 
şi domnia o să vă arate ce bun, ce sublim chiar poate să fie! 
Nu este un om lacom din fire, hotărât că nu; totuşi, daţi-i 
bani cu grămada, umpleţi-i buzunarele cu bani şi o să vedeţi 


cu ce mână largă, cu câtă indiferenţă dispreţuitoare va 
risipi infamii arginţi sunători într-o singură noapte, făcând 
un chef monstru! lar dacă n-o să-i daţi nici o lăscaie, o să vă 
arate că ştie şi singur să facă rost de parale dacă vrea. Dar 
despre asta vom avea prilejul să vorbim mai încolo; să 
procedăm metodic. La început, avem în faţa noastră un biet 
copil oropsit, care «aleargă cu picioarele goale prin curtea 
din spatele casei», cum spunea adineauri mult-stimatul şi 
distinsul nostru concetăţean, din păcate, de origine străină! 
Încă o dată repet: nu înţeleg să las în seama altcuiva 
sarcina apărării acuzatului. Sunt acuzator public, dar pot fi 
în acelaşi timp şi apărător. Da, suntem oameni cu toţii şi ne 
dăm seama în ce măsură poate fi influenţat caracterul de 
primele impresii din copilărie şi din casa părintească! Între 
timp însă copilul a crescut mare. Îl regăsim sub înfăţişarea 
unui tânăr ofiţer mutat disciplinar pentru năzbâtiile lui, 
printre care şi o provocare la duel, undeva, departe, într-un 
târguşor, la graniţa minunatei noastre Ruşii. Acolo îşi are 
garnizoana şi, ca şi mai înainte, o duce numai în chefuri şi 
petreceri, trăind pe picior mare, căci de, obrazul subţire cu 
cheltuială se ţine! Mereu are nevoie de bani, bani şi iar 
bani, înainte de toate, de aceea, după nesfârşite pertractări, 
cade la învoială cu tatăl dumisale, înţelegându-se cu dânsul 
să-i trimită pentru ultima oară şase mii de ruble, pe care le 
primeşte imediat. Băgaţi de seamă: e vorba de un act 
autentic, purtând semnătura lui - există o scrisoare inedită 
prin care domnia-sa renunţă la toate drepturile pe care le- 
ar mai avea asupra moştenirii în schimbul celor şase mii de 
ruble, punând astfel capăt răfuielilor cu tatăl domniei-sale. 
Tocmai atunci însă întâmplarea face să cunoască o tânără 
fată, cultivată, un suflet ales. N-aş vrea să mai repet o dată 
amănunte pe care le-aţi auzit adineauri: e vorba de onoare, 
de abnegaţie şi de aceea prefer să nu mai revin asupra lor. 
Chipul tânărului fluşturatic şi dezmăţat, care înţelege totuşi 
să-şi plece capul în faţa veritabilei nobleţi sufleteşti, în faţa 
unei idei superioare, a devenit dintr-o dată extrem de 


simpatic. Pentru ca puţin mai apoi, tot aici, în incinta 
tribunalului, când nimeni nu se aştepta la o asemenea 
surpriză, să apară brusc şi reversul medaliei. Din nou ţin să 
vă spun că nu-mi permit să fac nici un fel de supoziţii şi nici 
nu voi încerca să analizez cauzele ce au determinat această 
schimbare. Din moment ce schimbarea s-a petrecut, 
înseamnă că există şi motive care au provocat-o. Aceeaşi 
persoană, cu vocea înecata de lacrimi, dând frâu slobod 
indignării care de mult mocnea înăbuşită în inima sa, ne 
declară că dumnealui a fost primul care a găsit de cuviinţă 
s-o dispreţuiască pentru gestul său poate necontrolat şi 
impulsiv, totuşi sublim prin generozitate. El, logodnicul său, 
este primul om pe al cărui chip i-a fost dat să surprindă o 
umbră de zâmbet ironic şi în acelaşi timp singurul din 
partea căruia nu putea suporta o asemenea înfruntare. 
Ştiind, mai apoi, c-o înşelase (îşi într-adevăr o înşelase cu 
convingerea că din momentul acela era obligată să suporte 
orice din partea dumnealui, chiar şi trădarea), dânsa îi 
oferă în mod deliberat trei mii de ruble, dându-i să 
înţeleagă lămurit, poate chiar prea lămurit, că-i pune la 
dispoziţie suma respectivă ca s-o poată înşela mai departe - 
«Să vedem, ai să-i primeşti sau nu? E posibil, oare, să fii 
chiar atât de cinic?» îi spune fără cuvinte privirea ei 
mustrătoare, căutând să-l încerce. El se uită la dânsa şi-i 
citeşte gândurile în ochi, îşi dă seama perfect ce intenţii are 
(adineauri chiar a recunoscut în faţa dumneavoastră c-a 
înţeles clar de la început) şi totuşi, nu pregetă să-şi 
însuşească banii, pe care în două zile îi face praf, petrecând 
cu noua sa iubita. Şi atunci, care din două e mai demnă de 
crezare? Prima versiune, ce ni-l arată jertfindu-şi cu atâta 
nobleţe şi mărinimie ultimii bani şi îngenunchind smerit în 
faţa virtuţii sau reversul atât de odios al aceleiaşi medalii? 
De obicei, în viaţă adevărul trebuie căutat la mijloc, între 
cele două extreme diametral opuse. În împrejurarea de faţă 
ar însemna fără doar şi poate să greşim procedând în felul 
acesta. Este foarte probabil ca, în prima ipostază, acuzatul 


să fi ascultat într-adevăr de un imbold pe cât de nobil pe 
atât de sincer, iar în cea de-a doua de o pornire tot atât de 
sinceră, dar josnică. De ce? Pentru că domnia-sa are o fire 
largă, karamazoviană - aici am vrut să ajung - capabilă să 
cuprindă cele mai bizare contradicții şi să contemple în 
egală măsură cele două abisuri: abisul de deasupra noastră, 
imensitatea spre care îşi iau zborul cele mai luminoase 
idealuri şi abisul de sub noi, prăpastia fără fund, bântuită 
de pestilenţialele miasme ale celei mai abjecte 
descompuneri morale! Amintiţi-vă ideea formulată 
adineauri în chip atât de strălucit de tânărul observator - 
mă refer la domnul Rakitin - care a studiat îndeaproape şi 
cu cea mai mare seriozitate întreaga familie Karamazov: 
«Oamenii cu un temperament neînfrânat ca al lor, impulsivi 
şi depravaţi, au tot atâta nevoie de conştiinţa propriei lor 
abjecţii morale, ca şi de sentimentul celei mai nobile, mai 
sublime elevaţii spirituale». Şi are perfectă dreptate: 
amestecul acesta atât de bizar constituie o necesitate 
permanentă, constantă pentru ei. Două abisuri, domnilor, 
două abisuri care trebuie neapărat să existe simultan, 
altminteri omul nostru ar fi nefericit şi pururea 
nesatisfăcut, nu s-ar mai putea bucura de viaţă, ca şi când 
ar simţi că-i lipseşte ceva. Deoarece dumnealui are un suflet 
nespus de larg, un suflet vast ca nemărginitele plaiuri ale 
Rusiei noastre, capabil să cuprindă totul în egală măsură şi 
să se adapteze la orice situaţie! Şi acum, domnilor juraţi, 
fiindcă am pomenit în treacăt adineauri de cele trei mii de 
ruble, să-mi daţi voie să anticipez puţin asupra faptelor. 
Gândiţi-vă că e posibil ca domnia-sa, cu caracterul pe care i- 
| cunoaştem, după ce a primit aceşti bani şi încă în condiţiile 
ştiute, silit să îndure o umilinţă atât de cumplită, să-şi 
terfelească onoarea într-un hal fără hal, să se înjosească în 
ultimul grad, gândiţi-vă dacă se poate ca omul acesta să fie 
în stare să pună deoparte jumătate din bani şi să-i coasă 
într-o amuletă, ca o lună întreagă după aceea să aibă tăria 
de a-i purta zi de zi la gât, fără să se atingă de ei oricât de 


mare ar fi fost ispita şi oricât era de strâmtorat! În tot acest 
timp, deşi bătea mereu localurile, nici în toiul unui chef, nici 
la beţie, nici chiar atunci când a trebuit să alerge într-un 
suflet undeva în împrejurimile oraşului ca să facă rost, 
Dumnezeu ştie de unde şi de la cine, de banii după care 
umbla cu disperare ca să plece cu iubita lui din localitate - 
ferind-o de ademenirile rivalului său, adică ale propriului 
său tată - niciodată n-a îndrăznit să se atingă de această 
amuletă! Deşi firesc ar fi fost s-o smulgă de la gât, numai să 
nu-şi lase iubita singură gata să cadă în mrejele bătrânului, 
pe care era cumplit de gelos şi să rămână mai departe de 
pază lângă ea, în aşteptarea clipei, când s-ar fi decis, în fine, 
să-i spună: «sunt a ta», ca s-o ia şi să zboare ca vântul cu 
dânsa cât mai departe de mediul nefast de aici. Dar nu, 
dumnealui s-a străduit să-şi păstreze talismanul intact. Şi 
pentru care pricină? După cum am văzut, primul motiv 
invocat a fost că voia să aibă bani de drum în cazul când 
dânsa avea să-i declare: «Sunt a ta, du-mă cu tine unde 
vrei!». Dar acest prim motiv, după propriile mărturisiri ale 
inculpatului, cade în faţa celui de al doilea: «Atâta timp cât 
port asupra mea aceşti bani, îşi zicea el, sunt un ticălos, nu 
însă şi un pungaş», fiindcă oricând se putea duce la 
logodnica sa, deşi o jignise şi, înmânându-i jumătate din 
suma pe care şi-o însuşise, să-i spună: «Vezi, am irosit la 
chef jumătate din bani, dovadă că sunt un om slab de înger 
şi dacă vrei chiar un ticălos (citez cuvintele inculpatului), 
dar, oricât aş fi de ticălos, nu sunt totuşi un hoţ. Şi nu sunt 
fiindcă, dacă aş fi fost, nu ţi-aş fi adus restul acesta de bani, 
ci i-aş fi vânturat ca şi pe ceilalţi.» Explicaţia e oricum 
destul de ciudată! Acelaşi om cu sânge iute, dar slab din 
fire, care n-a putut să teziste tentaţiei de a primi cele trei 
mii de ruble, cu toată ruşinea ce ştia că-l aşteaptă, să fie 
dintr-o dată capabil de atâta stoicism, de o asemenea tărie 
sufletească, încât să poarte la gât o bună bucată de vreme 
mii de ruble, fără a îndrăzni să se atingă de ele? Se: 
potriveşte, oare, cât de cât împrejurarea aceasta cu 


caracterul pe care l-am analizat mai adineauri? Bineînţeles 
că nu, şi, dacă-mi daţi voie, am să vă arăt cum ar fi procedat 
veritabilul Dmitri Karamazov dacă s-ar fi gândit într-adevăr 
să-şi coasă banii într-o amuletă. La prima tentaţie, 
bunăoară dacă ar fi avut chef să-şi distreze noua sa iubită, 
cu care cheltuise până atunci jumătate din sumă, ar fi 
descusut imediat amuleta şi ar fi scos dinăuntru, să zicem, 
deocamdată, numai o sută de ruble, fiindcă, ar fi chibzuit el: 
«De ce trebuie neapărat să-i duc jumătate din bani, adică o 
mie cinci sute de ruble în cap? O sută de ruble mai mult sau 
mai puţin nu-i cam acelaşi lucru, în fond? Oricum aş avea 
dreptul să-i «pun: sunt un ticălos, recunosc, nu însă şi un 
hoţ, pentru că, vezi bine, am venit totuşi să-ţi restitui măcar 
o parte din bani. Un hoţ n-ar fi pregetat să-i oprească pe 
toţi, nu ţi-ar mai fi adus nimic îndărăt.» După câteva zile ar 
fi descusut iar amuleta, ca să mai scoată o sută, apoi încă 
una, ca la sfârşitul lunii să scoată şi penultima hârtie, 
fiindcă şi aşa, numai cu o singură sută, tot ar fi ieşit basma 
curată: «Sunt un ticălos, e adevărat, dar nu şi un hoţ. Am 
cheltuit cu petrecerile douăzeci şi nouă de sute, dar ultima 
am avut grijă să ţi-o aduc înapoi. Un hoţ nu s-ar fi gândit la 
aşa ceva». În sfârşit, după ce ar fi prăpădit şi penultima 
sută, uitându-se la ultima bancnotă, şi-ar fi zis: «Desigur, nu 
face să-i duc o singură sută, mai bine s-o beau şi pe asta!» 
în felul acesta ar fi procedat veritabilul Dmitri Karamazov, 
aşa cum îl cunoaştem noi. Legenda cu amuleta contrazice 
atât de flagrant realitatea, încât pare cu totul neverosimilă. 
Putem presupune orice, numai asta nu. Asupra acestui 
punct însă vom mai reveni.” 

După ce făcu o sinteză a celor constatate la anchetă cu 
privire la litigiile băneşti şi raporturile dintre tată şi fiu, 
procurorul declară din nou că din elementele cunoscute nu 
se poate trage nici o concluzie în chestiunea moştenirii, dat 
fiind că nu se poate stabili precis cine pe cine a înşelat, sau 
cine şi cui a rămas dator. 'Iot în legătură cu cele trei mii de 
ruble, care deveniseră pentru Miţea o idee fixă, o obsesie 


chinuitoare, Ippolit Kirillovici pomeni şi despre expertiza 
medicală. i 
VII - O RECAPITULARE CRONOLOGICA 


„Expertiza medicală a căutat să ne demonstreze că 
inculpatul este un maniac şi nu se bucură de integritatea 
facultăţilor lui mintale. Îmi permit să afirm că, dimpotrivă, e 
un om întreg la minte, din nefericire pentru dânsul, căci 
dacă n-ar fi fost în posesia tuturor facultăţilor lui mintale 
poate c-ar fi procedat mai inteligent. Că e maniac, sunt gata 
să recunosc şi eu, da, într-adevăr e maniac, dar numai într- 
o singură privinţă - aşa cum a constatat de altfel şi 
expertiza - şi anume: în problema celor trei mii de ruble, cu 
care pretinde că i-ar fi rămas dator tatăl său. Cu toate 
acestea, sunt convins că s-ar putea găsi o explicaţie mult 
mai plauzibilă decât un început de nebunie pentru a motiva 
furia turbată de care era stăpânit în permanenţă acuzatul 
din pricina acestor bani. În ce mă priveşte, sunt întru totul 
de acord cu tânărul medic, care consideră că inculpatul a 
fost şi este în deplinătatea facultăţilor lui mintale, adică un 
om perfect normal, dar că se afla într-o stare de surescitare 
şi era întărâtat. Aici este hiba: motivul exasperării 
(permanente pe care o manifesta inculpatul nu îl 
constituiau în realitate cele trei mii de ruble - banii propriu- 
zis nu erau decât un pretext menit să ascundă adevărata 
cauză care-i aţâţa necontenit mânia. Şi această cauză era 
gelozia!” 

Ippolit Kirillovici vorbi apoi pe larg despre pasiunea 
nefastă a inculpatului pentru Gruşenka, începând cu 
momentul când - potrivit cu mărturisirile lui - se dusese la 
această tânără persoană ca „s-o snopească în bătaie”; în loc 
s-o bată, însă s-a pomenit la picioarele sale şi aşa s-a născut 
dragostea lui pătimaşă. „Din păcate bătrânul, tatăl 
acuzatului, a pus şi el ochii tot atunci pe aceeaşi persoană; 
fatală coincidenţă - şi pe drept cuvânt uluitoare - ce face ca 
două inimi să se aprindă în acelaşi moment pentru aceeaşi 


femeie, deşi o văzuseră şi se întâlniseră cu dânsa şi mai 
înainte şi, aprinzându-se, să ardă amândouă, mistuite de o 
patimă nestăvilită, cu adevărat karamazoviană. Cred că vă 
amintiţi ce a declarat aici mai adineauri respectiva 
persoană: «Mi-am bătut joc şi de unul şi de celălalt», 
mărturiseşte dânsa. Da, îi venise aşa deodată o toană să-i 
joace pe degete pe amândoi, lucru la care nici nu se 
gândise până atunci, dar din moment ce i-a căşunat 
dumneaei aşa, nu s-a lăsat până nu i-a văzut pe ambii 
îngenuncheaţi în faţa ei. Bătrânul, de unde toată viaţa 
fusese robul banului, din care îşi făcuse un idol, i-a pus 
imediat la dispoziţie un plic cu trei mii de ruble numai ca să 
vină acasă la dânsul, iar după câtva timp a ajuns să se 
socotească fericit dacă i-ar fi îngăduit să depună la 
picioarele sale toată averea împreună cu numele lui, 
consimţind să devină soţia sa legitimă. Şi în privinţa aceasta 
avem dovezi indiscutabile. Cunoaştem de asemenea 
tragedia inculpatului, avem aici în faţa noastră mărturia ei 
vizibilă. Dar aşa cerea «jocul» tinerei persoane. Vrăjitoarea 
nu s-a îndurat să-i dea nici cea mai mică speranţă bietului 
om decât în ultima clipă, când, îngenuncheat în faţa celei ce 
jucase rolul unui călău, întindea spre ea mâinile scăldate în 
sângele tatălui şi rivalului său; în această poziţie se afla 
când au sosit autorităţile. «Să mă trimiteţi la ocnă împreună 
cu el, din pricina mea l-a omorât, numai eu sunt vinovată!» 
a strigat ea, cuprinsă de o sinceră căinţă în momentul când 
l-au arestat. Eminentul tânăr care şi-a propus să analizeze 
prezentul caz, domnul Rakitin, despre care am vorbit mai 
înainte, defineşte caracterul eroinei acestui proces în 
câteva fraze lapidare, dar cât se poate de concludente: 
«Decepţia pe care o încearcă la o vârstă fragedă, faptul că 
s-a văzut înşelată şi silită să apuce de timpuriu pe căi 
greşite, trădarea logodnicului, care, după ce a sedus-o, o 
părăseşte, apoi mizeria, blestemul unei familii onorabile şi, 
în sfârşit, protecţia unui bătrân bogat, pe care, de altfel, îl 
mai socoteşte şi astăzi binefăcătorul ei, au făcut să se nască 


o ură precoce, tăinuită în adâncul sufletului său tânăr, 
înzestrat poate cu multe calităţi. Astfel, cu trecerea 
timpului, ajunge o femeie calculată, ahtiată după bani, care 
nu are alt scop în viaţă decât să se îmbogăţească. Şi 
totodată se dezvoltă în ea un spirit ironic şi dorinţa de a-şi 
lua revanşa asupra întregii societăţi.» Cunoscând această 
caracterizare, ne putem da seama că era într-adevăr 
capabilă să-şi bată joc şi de unul şi de celălalt numai ca să 
se amuze pe socoteala lor cu un fel de plăcere răutăcioasă. 
În cursul acestei luni de dragoste deznădăjduită şi de 
cumplită degradare morală, în care ajunge să-şi înşele 
logodnica şi să-şi însuşească banii ce-i fuseseră încredinţaţi 
ca unui om de onoare, în inima inculpatului se încuibează 
treptat o gelozie aprigă, turbată. Şi pe cine credeţi că e 
gelos? Pe propriul său tată! Culmea este că bătrânul zevzec 
încearcă să ademenească şi să cumpere obiectul pasiunii lui 
cu cele trei mii de ruble pe care fiul lui le pretinde ca pe un 
drept al său incontestabil, partea sa din moştenirea rămasă 
de pe urma mamei şi de care îşi acuză tatăl că l-a 
deposedat. Sunt absolut de acord cu dumneavoastră că e 
într-adevăr o situaţie intolerabilă! Acuzatul avea toate 
motivele să devină maniac. În fond, nu era vorba numai de 
bani, cât mai ales de faptul că rivalul său înţelegea să se 
folosească de ei cu un cinism pur şi simplu revoltător ca să-i 
distrugă fericirea!” 

Ippolit Kirillovici arătă apoi cum se născuse şi se închegase 
treptat în sufletul inculpatului ideea paricidului, urmărind 
evoluţia ei pas cu pas, aşa cum o înfăţişau faptele. 

„La început, dumnealui s-a mulţumit numai să 
trăncănească în gura mare prin localuri - o lună întreagă n- 
a făcut decât să trăncănească. O, îi plăcea grozav să-şi 
etaleze viaţa personală în văzul tuturor, să-şi deschidă 
inima faţă de oricine, încredinţându-i chiar şi cele mai 
diabolice, mai periculoase idei ale sale! O, da, era oricând 
dispus să-şi destăinuiască unuia sau altuia gândurile, 
pretinzând, în schimb, celor ce-l ascultau să-i răspundă 


prompt, Dumnezeu ştie de ce, cu cea mai deplină simpatie, 
să-i împărtăşească grijile şi îndoielile, să-l îmbărbăteze şi 
să-l lase în apele lui, fără să-l stingherească în nici un fel! 
Altminteri, din te miri ce îşi ieşea din sărite şi era în stare să 
facă praf tot localul!” (Urma povestea cu căpitanul 
Sneghirev.) „Cei care au avut ocazia să-l audă şi să-l vadă 
pe inculpat în această ultimă lună, au simţit până la urmă că 
invectivele şi amenințările proferate la adresa tatălui său nu 
erau numai vorbe rostite la mânie şi că, la un moment dat, 
când exasperarea lui va fi ajuns la paroxism, amenințările 
puteau să devină fapte.” (Aici procurorul aminti reuniunea 
de familie ce avusese loc la mănăstire, discuţiile cu Aleoşa şi 
zugrăvi scena revoltătoare petrecută în casa părintească, în 
ziua când inculpatul intrase buzna în sufragerie spre 
sfârşitul mesei.) „N-aş putea să afirm cu toată certitudinea, 
continuă Ippolit Kirillovici, că hotărârea de a răfui definitiv 
socotelile cu tatăl său, asasinându-l, va fi fost premeditată 
înainte de acest incident. Presupun, totuşi, că ideea asta îi 
venise de câteva ori în minte, stăruise în mod conştient 
asupra ei, aşa cum ne-o dovedesc faptele, depoziţiile 
martorilor şi chiar propriile declaraţii ale acuzatului. 
Domnilor juraţi, adăugă procurorul, mărturisesc că până 
astăzi am şovăit să arunc pe umerii inculpatului acuzaţia de 
crimă cu premeditare, ce se impunea de la sine. Eram ferm 
convins că în adâncul său întrezărise de mult clipa fatală, 
dar o întrezărise numai, imaginându-şi-o ca pe o 
eventualitate, fără să stabilească precis împrejurările şi fără 
să fixeze un termen. Am şovăit, dar şovăielile mele s-au 
spulberat astăzi, în momentul când s-a dat citire 
zdrobitorului document prezentat în instanţă de doamna 
Verhovţeva. Domnilor, aţi auzit cu toţii cuvintele sale: «Aici 
e tot planul asasinatului, punct cu punct, e un adevărat 
program!» Aşa a definit domnia-sa această blestemată 
misivă, scrisă «la beţie» de nefericitul care se află acum pe 
banca acuzaților. Şi, pe bună dreptate, scrisoarea aceasta 
are o importanţă deosebită, constituind un program, o 


dovadă certă a premeditării. Fiind scrisă cu două zile 
înainte de crimă, ştim că, exact cu două zile înainte de a-şi 
pune în aplicare planul său monstruos, inculpatul a 
declarat, legându-se chiar cu jurământ că, dacă în ziua 
următoare nu va reuşi să facă rost de bani, are intenţia să-şi 
omoare tatăl, ca să poată sustrage «plicul cu bani legat cu 
panglicuţă roz de sub pernă, numai să plece Ivan!» Auziţi: 
«numai să plece Ivan!» Va să zică, totul fusese dinainte 
calculat, fiece amănunt în parte cântărit cu atenţie; şi ce s-a 
întâmplat până la urmă? Acuzatul şi-a adus cu cea mai mare 
meticulozitate planul la îndeplinire. Nu mai încape nici o 
îndoială că e vorba de un act premeditat şi că mobilul 
crimei a fost jaful, sunt lucruri mărturisite negru pe alb şi 
semnate cu mâna lui de inculpat, care îşi recunoaşte 
iscălitura. S-ar putea obiecta: biletul a fost scris de un om în 
stare de ebrietate. Asta însă nu-i micşorează cu nimic 
gravitatea, dimpotrivă, înseamnă că, fiind beat, inculpatul a 
aşternut pe hârtie un plan pe care-l concepuse mai înainte 
cu mintea limpede. Dacă nu s-ar fi gândit la el din vreme, 
când era treaz, nu l-ar fi dat în vileag mai apoi, când i s-a 
urcat băutura la cap. Bine, ar putea să spună unii dintre 
dumneavoastră, dar ce rost avea să strige în gura mare 
ceea ce pusese la cale? Cine premeditează o faptă ca asta 
caută pe cât poate să păstreze secretul. E adevărat, dar 
acuzatul şi-a trâmbiţat intenţiile atunci când erau încă în 
germene, când abia mijeau în sufletul lui ca o vagă dorinţă; 
în momentul acela nu-şi făcuse încă nici un plan, nu 
premeditase nimic. Mai târziu însă e mai puţin guraliv. În 
seara când a scris respectiva masivă la «Metropol», în local, 
era beat criţă, a stat tot timpul tăcut şi retras, n-a jucat 
biliard şi n-a schimbat cu nimeni nici un cuvânt, 
mulţumindu-se doar să bruftuiască pe un vânzător de 
magazin, care se aşezase la masa lui; asta însă aproape 
inconştient, în virtutea obişnuinţei, fiindcă de câte ori intra 
într-un local trebuia să se ia la harţă cu cineva. Presupun de 
asemenea că în clipa când s-a hotărât cu tot dinadinsul să 


acţioneze, şi-a adus aminte probabil cât de zgomotos îşi 
dezvăluise intenţiile în auzul tuturor şi s-a gândit că din 
pricina asta ar putea fi descoperit după săvârşirea crimei. 
Dar nu mai avea încotro. Publicitatea fusese făcută şi nu-şi 
mai putea lua vorba înapoi şi pe urmă de atâtea ori în viaţă 
avusese noroc, de ce deci n-ar fi avut şi de astă dată? 
Credea în steaua dumisale, domnilor! Trebuie să recunosc 
însă că s-a zbătut mult ca să ocolească un deznodământ 
atât de crâncen, că a luptat din răsputeri ca să evite o 
vărsare de sânge. «Am să mă duc mâine să cer de la toţi 
bani, până o să încropesc trei mii de ruble, spune dânsul în 
limbajul său original şi dacă nimeni n-o vrea să-mi dea, 
atunci o să curgă sânge.» Şi iarăşi putem constata că tot 
ceea ce aşternuse pe hârtie în stare de ebrietate a fost adus 
la îndeplinire punct cu punct mai târziu, când era cu mintea 
limpede!” 

Ippolit Kirillovici descrise cu lux de amănunte eforturile 
depuse de Miţea pentru a face rost de bani, ca să nu ajungă 
la crimă. Povesti scena cu Samsonov, apoi goana pe urmele 
lui Copoiu, căutând să prezinte faptele aşa cum se 
petrecuseră. „Istovit, batjocorit, flămând, ros de gelozie la 
gândul că-şi lăsase iubita fără supraveghere, temându-se 
că-n lipsa lui o să se ducă la Feodor Pavlovici, se înapoiază, 
în sfârşit, în oraş, după ce îşi vânduse până şi ceasul ca să 
poată pleca la drum (şi asta având - zice-se, o, numai zice- 
se! 

— O mie şi cinci sute de ruble asupra lui). Slavă Domnului, 
iubita lui nu fusese la Feodor Pavlovici! lese apoi cu dânsa s- 
o conducă la protectorul ei Samsonov. (Curios: nu simte nici 
un grăunte de gelozie faţă de Samsonov, ceea ce constituie 
iarăşi o particularitate deosebit de interesantă în cazul de 
faţă!) După care aleargă într-un suflet la postul lui de 
observaţie din spatele casei părinteşti; ajungând acolo, află 
că Smerdeakov are o criză de epilepsie şi că cealaltă slugă, 
Grigori, zace şi el bolnav în pat, deci are câmp liber de 
acţiune; «semnalele» sunt la discreţia lui - ce tentaţie! 


Încearcă totuşi să se împotrivească ispitei şi, fără să mai 
stea pe gânduri, se hotărăşte să apeleze la o persoană 
stabilită temporar la noi în oraş, multstimata doamnă 
Hohlakova, care urmărea de mult cu toată compasiunea 
frământările lui. Doamna Hohlakova îi dă un sfat cât se 
poate de înţelept şi anume: să părăsească o dată pentru 
totdeauna viaţa de petreceri, să renunţe la o iubire nefastă, 
să nu mai bată zi şi noapte localurile, irosindu-şi zadarnic 
toată puterea tinereţii şi să plece în Siberia, să lucreze într- 
o mină de aur. «Acolo energia dumitale clocotitoare, firea 
dumitale romantică, aventuroasă au să-şi găsească un 
rost.» „După ce relată sfârşitul întrevederii cu doamna 
Hohlakova şi descrise scena când inculpatul descoperă pe 
neaşteptate că Gruşenka n-a fost la Samsonov şi furia 
năprasnică de care bietul om, chinuit de gelozie şi cu nervii 
măcinaţi, e cuprins la gândul că în momentul acela dânsa se 
află la Feodor Pavlovici, Ippolit Kirillovici atrase atenţia 
juraţilor asupra rolului fatal pe care hazardul l-a jucat în 
această împrejurare: „Dacă servitoarea ar fi apucat să-i 
spună că iubita lui e plecată la Mokroe împreună cu 
«fostul» dumneaei, care avea drepturi «netăgăduite» 
asupra sa, probabil că nu s-ar fi întâmplat nimic. Năucită de 
frică însă fata s-a jurat că habar n-are unde poate să fie şi 
dacă inculpatul n-a ucis-o pe loc, e numai pentru că a rupt-o 
numaidecât la fugă, ca un nebun, pe urmele trădătoarei. 
Reţineţi un amănunt: deşi părea că-şi ieşise din minţi, n-a 
uitat totuşi să ia cu sine pisălogul de aramă! De ce tocmai 
pisălogul şi nu alt obiect, de care se putea servi ca de o 
armă? Atunci însă când o lună întreagă te gândeşti zi de zi 
la o anumită eventualitate şi te pregăteşti în vederea ei, e 
de ajuns să-ţi cadă privirile pe un obiect care să ia în ochii 
tăi aparenţa unei arme ca să şi pui mâna pe el, folosindu-l 
ca atare. Trebuie să ţinem seama că domnia-sa o lună de 
zile s-a gândit la un lucru pe care să-l aibă la îndemână în 
momentul critic! De aceea, chiar în clipa când i-au picat 
ochii pe el, şi-a dat seama că pisălogul este exact ceea ce-i 


trebuia. Şi, deci, nu inconştient şi nici involuntar a înşfăcat 
de pe masa blestematul de pisălog! Iată-l, în sfârşit, în 
grădina caselor părinteşti, terenul este liber, martori nu 
există, e o noapte fără lună, peste tot numai beznă şi în 
sufletul său gelozia! Bănuiala că dânsa ar putea fi în casă, 
cu rivalul lui, poate în braţele acestuia, ba poate chiar 
râzând de dânsul, îi taie răsuflarea. Şi nu este vorba numai 
de o simplă bănuială, nicidecum, ci de o certitudine, nu mai 
încape nici un dubiu că-l înşeală: este acolo, în odaia cu 
fereastra luminată, trebuie să fie după paravan! Nefericitul 
se apropie tiptil de fereastră, se uită intimidat pe geam şi, 
potolindu-se ca prin minune, ca un copil cuminte, st 
grăbeşte să plece prudent, cât mai e vreme, ca să nu 
săvârşească un păcat, sa nu facă vreun gest nesăbuit, o 
nelegiuire - aşa vor cel puţin să ne demonstreze unele 
persoane. Noi însă, cunoscându-i atât de bine caracterul, 
avem destule elemente la îndemână să ne putem da seama 
de starea lui de spirit din momentul acela şi mai ales ştim că 
dumnealui deţinea semnalele care i-ar fi deschis 
numaidecât uşa casei, dându-i posibilitatea să pătrundă 
înăuntru!” Ippolit Kirillovici părăsi deocamdată principalul 
obiectiv al rechizitoriului pentru a se ocupa de „semnale” şi 
de Smerdeakov, ca să lichideze definitiv acest incident, 
spulberând o dată pentru totdeauna suspiciunea ce plana 
asupra lui Smerdeakov, bănuit că ar putea fi autorul crimei. 
Treabă pe care o îndeplini cât se poate de conştiincios, în 
aşa fel încât toată lumea îşi dădu seama că, în ciuda 
dispreţului pe care-l afişa faţă de această ipoteză, 
procurorul îi acorda totuşi o importanţă deosebită. 

VIII - DISERIAŢIE ASUPRA LUI SMERDEAKOV 


„În primul rând, începu Ippolit Kirillovici, să vedem care 
este originea acestei suspiciuni? Primul care a declarat că 
ucigaşul nu poate fi decât Smerdeakov a fost chiar 
inculpatul, în momentul arestării sale; totuşi, de când a 
făcut aceasta declaraţie şi până în ziua de azi, n-a fost în 


stare să înfăţişeze nici o dovadă în sprijinul acuzaţiei sale şi 
poate că dovadă ar fi prea mult spus, dar nici măcar n-a 
putut să invoce un fapt concret, cât de cât verosimil. 
Aceeaşi învinuire o ridică alte trei persoane: cei doi fraţi ai 
inculpatului şi doamna Svetlova. Cel mai mare dintre fraţi 
însă şi-a formulat acuzaţia, după cum am auzit astăzi, într- 
un acces de febră cerebrală, prezentând simptome 
neîndoielnice de alienaţie mintală, iar noi ştim precis că în 
ultimele două luni Ivan Feodorovici a împărtăşit întru totul 
părerea unanimă în legătură cu vinovăția fratelui său, 
părere pe care nici măcar n-a încercat s-o combată. Asupra 
acestui lucru vom reveni însă mai încolo. La rândul său, 
mezinul ne-a mărturisit adineauri că nu posedă nici o probă 
care să certifice aserţiunea sa că Smerdeakov ar fi 
criminalul şi că nu face decât să repete spusele inculpatului, 
bizuindu-se pe «expresia figurii lui» - argument destul de 
bizar, pe care fratele acuzatului l-a repetat de două ori. Şi 
mai bizar mi se pare modul în care se exprimă doamna 
Svetlova: «Trebuie să-l credeţi pe cuvânt, spune dânsa 
despre inculpat, omul ăsta nu e în stare să mintă». Acestea 
sunt efectiv elementele pe care se bazează acuzaţia ridicată 
împotriva lui Smerdeakov de cele trei persoane care, ne 
dăm seama, sunt mult prea interesate de soarta 
inculpatului. Cu toate acestea, ipoteza emisă în legătură cu 
vinovăția lui Smerdeakov a circulat intens, a câştigat tot 
mai mult teren şi mai circulă încă în ziua de azi. Putem, 
oare, să-i acordăm vreun credit, putem admite că el ar fi 
vinovatul?” 

Aici Ippolit Kirillovici găsi de cuviinţă să schiţeze în linii 
generale caracterul răposatului, „care şi-a pus capăt zilelor 
într-un acces de nebunie”, înfăţişându-l ca pe un om sărac 
cu duhul, un semidoct, zăpăcit de diferite idei filosofice care 
depăşeau putinţa lui de înţelegere, îngrozit de unele teorii 
moderne despre datorie şi despre obligaţii morale, pe care i 
le-au servit din abundență - în practică - viaţa destrăbălată 
a lui Feodor Pavlovici, fostul său stăpân şi totodată poate 


propriul lui tată, iar teoretic o serie de discuţii filosofice 
destui de ciudate pe care le-a avut cu cel mai mare dintre 
feciorii boierului. Era un mic divertisment, pe care Ivan 
Feodorovki şi-l permitea cu un fel de voluptate, din 
plictiseală probabil sau poate din plăcerea de a râde pe 
socoteala cuiva, negăsind la îndemână un obiectiv mai 
potrivit. „Smerdeakov mi-a descris singur starea lui de 
spirit din ultimele zile petrecute în casa stăpânului său, 
explică Ippolit Kirillovici. Mărturisirile lui sunt confirmate 
însă şi de alte persoane: inculpatul, fratele acestuia şi chiar 
bătrânul servitor Grigori, adică toţi cei care l-au cunoscut 
îndeaproape spun acelaşi lucru. În afară de aceasta, 
Smerdeakov, care suferea de o depresiune nervoasă din 
pricina epilepsiei, era «fricos ca o găină». «Se arunca la 
picioarele mele şi-mi săruta cizmele», ne-a destăinuit 
inculpatul într-un moment când nu-şi dădea seama încă de 
prejudiciul pe care i l-ar putea pricinui această declaraţie - 
«o găină epileptică», cum îl caracterizează el pe 
Smerdeakov în limbajul lui atât de colorat. Acesta este omul 
pe care, aşa cum aţi văzut, inculpatul (lucru pe care îl 
confirmă şi domnia-sa) şi-l face confident, terorizându-l în 
aşa hal, încât nefericitul acceptă, în cele din urmă, să 
devină iscoada lui şi să-l informeze de tot ce se întâmpla 
acasă. Ca atare, Smerdeakov nu pregetă să-şi trădeze 
boierul şi-i dezvăluie inculpatului existenţa plicului cu bani, 
comunicându-i totodată şi semnalele cu ajutorul cărora se 
poate pătrunde în casă. Spuneţi şi dumneavoastră, ce putea 
să facă bietul om? «M-ar fi ucis, vedeam bine că m-ar fi 
ucis», ne-a declarat la anchetă, înfiorându-se de groază şi 
tremurând ca vai de el, deşi călăul său era arestat şi nu 
avea cum să-l muştruluiască. «Tot timpul mă bănuia că-l 
mint şi atunci, ca să-l potolesc, dârdâind de frică, nu mai 
aşteptam să mă întrebe, şi-i spuneam singur tot ce ştiam, ca 
să se încredinţeze că nu-i ascund nimic şi să-mi cruţe 
viaţa.» Reproduc textual destăinuirile lui Smerdeakov, pe 
care le-am reţinut şi le-am notat cuvânt cu cuvânt. «Numai 


ce se răstea o dată la mine, şi-i cădeam în genunchi!» Fiind 
extrem de cinstit din fire şi bucurându-se de toată 
încrederea boierului (care ţinuse să-l răsplătească pentru 
onestitatea lui odată, când îi înapoiase nişte bani pierduţi), 
îmi închipui cât se va fi chinuit bietul Smerdeakov la gândul 
că-şi vânduse stăpânul de care era grozav de ataşat, 
considerându-l binefăcătorul său. Bolnavii de epilepsie, 
după mărturia celor mai renumiţi psihiatri, sunt îndeobşte 
înclinați să-şi facă procese de conştiinţă; bineînţeles, este 
vorba de o înclinaţie morbidă. Tot timpul sunt obsedaţi de 
pretinsa lor «vinovăţie», au remuşcări cumplite şi se macină 
sufleteşte, de cele mai multe ori fără nici un temei, 
exagerându-şi greşelile sau chiar născocindu-şi singuri tot 
felul de păcate şi crime. Vă daţi seama ce poate să fie când 
un individ de genul acesta devine realmente vinovat, poate 
chiar criminal, de frică, silit prin ameninţări. În afară de 
aceasta, el, Smerdeakov, presimţea că, aşa cum se 
desfăşurau evenimentele, din moment în moment putea 
surveni un dezastru. În ajunul tragicei zile, când Ivan 
Feodorovici, cel mai mare dintre băieţii lui Feodor Pavlovici, 
a plecat la Moscova, Smerdeakov l-a rugat stăruitor să 
rămână, fără a îndrăzni totuşi, ca de obicei, din laşitate, să- 
şi dea pe faţă lămurit şi fără ocolişuri temerile, mulţumindu- 
se să facă unele aluzii, care din păcate n-au fost înţelese. 
Trebuie să menţionez că Smerdeakov îl socotea pe Ivan 
Feodorovici ocrotitorul său şi era convins că nu se va 
întâmpla nici o nenorocire atâta timp cât va sta acasă. 
Amintiţi-vă ce spunea în biletul lui, scris «la beţie», Dmitri 
Karamazov: «Am să-l ucid pe bătrân, numai să plece Ivan». 
Prin urmare, prezenţa lui Ivan Feodorovici însemna pentru 
toţi o garanţie de linişte şi pace în casă. Până la urmă, 
totuşi, a plecat şi un ceas mai târziu Smerdeakov a şi avut o 
criză de epilepsie. Nici nu e de mirare. Trebuie să ştiţi că, 
demoralizat din pricina temerilor şi disperării de care era 
stăpânit, feciorul presimţise în ultimele zile posibilitatea 
unei crize apropiate, aşa cum mai avusese şi altă dată în 


urma unei încordări nervoase sau a unei emoţii 
zguduitoare. Fireşte, nimeni nu e în măsură să prezică ziua 
şi ora exactă, dar fiecare epileptic poate presimţi dinainte, 
după anumite simptome, o criză. Cel puţin aşa declară 
medicina, îndată după plecarea lui Ivan Feodorovici, 
Smerdeakov, cu inima strânsă, fiindcă a rămas singur şi 
lipsit de apărare în faţa primejdiei, se duce să ia ceva din 
pivniţă. Şi, coborând treptele, se gândeşte: «O să-mi vină 
sau n-o să-mi vină criza? Ce-ar fi să mă apuce chiar acum?» 
Şi tocmai îndoiala asta, teama de care e cuprins, întrebările 
neliniştitoare îi provoacă spasmul acela al beregatei, care 
precede totdeauna accesul; o clipă mai târziu, se 
prăbuşeşte în nesimţire pe scări, rostogolindu-se până în 
fundul beciului. Şi mai sunt oameni care vor neapărat să 
vadă ceva suspect în acest accident atât de firesc, să 
descopere un indiciu că Smerdeakov ar fi simulat 
intenţionat criza! Dar dacă a simulat-o intenţionat, se ridică 
atunci altă problemă: pentru ce a făcut-o? Cu ce plan? În ce 
scop? Las deoparte faptul că aici mai are şi medicina un 
cuvânt; să zicem că ştiinţa se înşeală, că medicii mint, ori nu 
s-au priceput să deosebească un acces real de unul simulat 
- fie, dar în cazul acesta spuneţi-mi, vă rog, ce rost avea să 
se prefacă? Nu cumva ca, în timp ce punea la cale 
asasinatul, să atragă de la bun început şi cât mai grabnic 
asupra lui atenţia celor din casă? Domnilor juraţi, ţin să vă 
amintesc că, în noaptea în care a fost înfăptuită crima, în 
casă la Feodor Pavlovici se aflau cinci persoane; întâi şi-ntăi, 
Feodor Pavlovici, dar este clar că nu şi-a luat viaţa singur; 
apoi servitorul Grigori, dar şi el a fost la un pas de moarte; 
pe urmă soţia lui Grigori, Marfa Ignatievna, bucătăreasa, 
dar cred c-ar fi nedemn din partea noastră s-o bănuim 
cumva c-ar fi fost în stare să-şi ucidă stăpânul. Nu mai 
rămân, aşadar, decât doi suspecți: inculpatul şi 
Smerdeakov, e singura alternativă, fiindcă altcineva n-a mai 
fost acolo şi nici nu avem vreun indiciu care să ne îndrepte 
bănuielile într-altă parte. Iată, deci, explicaţia magistralei, 


«ingenioasei» acuzaţii aruncate în spinarea nefericitului 
care şi-a pus capăt zilelor aseară! Imposibilitatea de a găsi 
un alt vinovat! Dacă ar putea să planeze măcar o umbra de 
îndoială asupra altcuiva, dacă o a şasea persoană ar fi putut 
da de bănuit, sunt convins că până şi inculpatul s-ar fi sfiit 
să-l implice pe Smerdeakov şi ar fi acuzat din capul locului 
cea de-a şasea persoană, fiindcă e pur şi simplu absurd să 
crezi că Smerdeakov ar fi putut săvârşi crima! 

Domnilor, vă propun să nu ne mai ocupăm deocamdată de 
psihologie, nici de medicină, nici chiar de logică şi să lăsăm 
faptele să vorbească, faptele nude, să vedem ce putem afla 
de la ele. Să zicem că Smerdeakov a ucis, dar cum? Singur 
sau în complicitate cu inculpatul? Să examinăm mai întâi 
prima ipoteză, adică să presupunem că Smerdeakov ar fi 
săvârşit singur asasinatul. Fireşte, ca să facă o faptă ca asta 
trebuia să aibă un motiv, să urmărească un folos. Dar cum 
în sufletul lui nu exista niciunul din motivele care-l 
împingeau la crimă pe inculpat, adică ura, gelozia etc, etc, 
Smerdeakov desigur nu putea să-şi ucidă stăpânul decât 
pentru bani, ca să-şi însuşească cele trei mii de ruble, pe 
care acesta le vârâse în plic sub ochii lui. Şi atunci, în timp 
ce punea la cale în taină asasinatul, n-a găsit altceva mai 
bun de făcut decât să comunice din vreme unei alte 
persoane, o persoană care era interesată în cel mai înalt 
grad să cunoască lucrurile acestea, adică inculpatul, tot ce 
se petrecea în casă, povestea cu banii şi cu semnalele, să-i 
spună chiar unde-i ascuns plicul şi ce este scris pe el şi, mai 
ales, da, mai ales, să-i dezvăluie «semnalele» cu ajutorul 
cărora se putea intra la boier în casă. Pentru ce a făcut-o, 
nu cumva ca să se dea singur de gol? Sau pentru că ţinea 
cu tot dinadinsul să aibă un concurent căruia îi punea 
singur la dispoziţie mijloacele ca să poată pătrunde în odaia 
bătrânului şi şterpeli plicul? «Bine, ar putea obiecta cineva, 
dar Smerdeakov i-a comunicat lucrurile astea numai de 
frică!» Cum vine asta? Un om care concepe fără să şovăie o 
crimă atât de temerară, de sălbatică, pe care o aduce apoi 


la îndeplinire fără să clipească, mai poate oare destăinui 
altcuiva nişte secrete pe care le cunoaşte numai el, aşa, 
încât dacă şi-ar fi ţinut gura nimeni pe lume nu l-ar fi 
bănuit? Nu, oricât de laş ar fi un om, din moment ce ar fi 
pus la cale o faptă ca asta, s-ar fi păzit ca de foc să scape c 
vorbă faţă de cineva, pomenindu-i despre plic şi despre 
semnale, fiindcă ar fi însemnat să se demaşte de la început. 
Ar fi născocit câte-n lună şi-n stele, ar fi minţit în fel şi chip 
dacă i s-ar fi cerut cu tot dinadinsul informaţii, numai 
despre asta n-ar fi spus nimic! Dimpotrivă, repet, dacă el ar 
fi păstrat cea mai deplină tăcere în privinţa banilor, pe care 
i-ar fi sustras după ce şi-ar fi asasinat stăpânul, nimeni nu |- 
ar fi putut acuza vreodată de crimă cu tâlhărie, fiindcă 
nimeni pe lume în afară de el nu văzuse plicul, nici nu ştia 
de existenţa lui în casă. Chiar dacă ar fi fost acuzat de omor, 
cu siguranţă că s-ar fi atribuit un alt mobil asasinatului. Dar 
cum nimeni nu băgase de seamă c-ar fi putut avea vreun 
motiv să comită crima, ba, dimpotrivă chiar, toată lumea 
remarcase ce mult ţinea la el şi câtă încredere îi arăta 
boierul, fireşte că nimeni nu s-ar fi gândit să-l suspecteze şi 
bănuielile ar fi căzut şi de astă dată asupra inculpatului, 
care avea toate motivele să dorească moartea bătrânului; 
ba mai mult încă, nu făcuse nici un secret din ele, 
proclamându-le în auzul tuturor; într-un cuvânt, toate 
suspiciunile s-ar fi îndreptat împotriva lui Dmitri 
Feodorovici, fiul victimei. Smerdeakov şi-ar fi ucis stăpânul 
şi l-ar fi prădat, iar fiul răposatului ar fi suportat 
consecinţele; nici nu se putea găsi ceva care să-i convină 
mai bine ucigaşului, nu-i aşa? Şi cu toate astea, din capul 
locului chiar, de când a încolţit în el gândul crimei, 
Smerdeakov s-a grăbit să dezvăluie existenţa plicului cu 
bani şi secretul semnalelor - şi tocmai cui? Feciorului 
victimei! E foarte logic - nu? 

— Şi limpede ca lumina zilei. lată, însă, că soseşte şi ziua 
pe care Smerdeakov o aştepta ca să poată înfăptui crima şi 
ce credeţi că face dumnealui? Se prăbuşeşte în beci, 


simulând un acces de epilepsie. Pentru ce? Fireşte, pentru 
ca în primul rând Grigori, care avea de gând în seara aceea 
să încerce iarăşi leacul cel miraculos, văzând că nu are cine 
să păzească locuinţa, să lase totul deoparte, renunțând să 
se mai doftoricească şi să stea de veghe. În al doilea rând, 
probabil, pentru ca boierul, văzând c-a rămas fără paznic şi 
tremurând tot să nu vină cumva peste el fecioru-său - lucru 
pe care, de altfel, nici nu căuta să-l ascundă - să-şi 
întărească vigilenţa şi să devină şi mai bănuitor. Şi, în 
sfârşit, pentru ca el însuşi - vreau să zic, Smerdeakov - 
după declararea crizei, să fie mutat din bucătărie, unde 
dormea de obicei singur, deosebit de celelalte slugi şi având 
intrare separată, tocmai în celălalt capăt al acareturilor, în 
odăiţa lui Grigori, la trei paşi doar de patul celor doi 
bătrâni, despărţit de ei numai printr-un perete de scânduri 
- odăiţă în care era transportat din porunca boierului şi 
după dorinţa inimoasei Marfa Ignatievna, de câte ori avea 
un acces de epilepsie - şi, zăcând acolo, după peretele de 
scânduri, să geamă toată noaptea (aşa cum au arătat la 
anchetă Grigori şi Marfa Ignatievna) ca să dea impresia că 
e într-adevăr bolnav, împiedicându-i să doarmă pe moşnegi. 
Şi toate astea pentru ce? Ca să se poată scula mai lesne din 
pat şi să-i fie mai la îndemână să-şi omoare stăpânul! 

Dar, vor spune unii, se prea poate să se fi prefăcut bolnav 
anume ca să nu fie suspectat şi să-i fi vorbit inculpatului 
despre bani şi despre semnale, gândindu-se că probabil 
acesta va fi tentat să înfăptuiască singur crima, pentru ca 
după ce îşi va fi răpus victima şi va fi plecat, luând cu el 
banii şi, eventual chiar, iscând întâmplător zgomot, 
tulburând liniştea şi trezind martorii din somn, să se scoale 
şi el, adică Smerdeakov, din pat şi să se ducă, da, să se 
ducă, dar unde, întreb şi pentru ce? Poate ca să-l omoare a 
doua oară pe boier şi să fure încă o dată banii pe care 
avusese grijă să Pună mâna altul mai înainte. Râdeţi, 
domnilor? Eu însumi, vă rog să mă credeţi, mă simt jenat 
că-mi permit sa fac asemenea supoziţii, şi, cu toate acestea, 


închipuiţi-vă, am reprodus exact versiunea pe care o susţine 
inculpatul: «Apucasem să plec, spune el, după ce-l 
doborâsem pe Grigori şi pusesem lumea în mişcare, când 
Smerdeakov s-a sculat din pat şi s-a dus să-l ucidă pe 
bătrân ca să-l jefuiască». Nu mai vorbesc că Smerdeakov n- 
avea de unde să ghicească dinainte cu atâta precizie că fiul 
năbădăios şi turbat de mânie o să vină numai ca să arunce o 
privire intimidată pe geam şi - cu toate că ştia pe de rost 
semnalele - să se retragă domolit, lăsând în mâinile lui 
toată prada! Domnilor, eu vă întreb foarte serios: în care 
moment anume credeţi dumneavoastră că Smerdeakov a 
săvârşit crima? Arătaţi-mi şi mie când, altminteri nu-l putem 
scoate vinovat. 

Dar dacă, totuşi, criza de epilepsie n-a fost simulată? Poate 
că bolnavul s-a trezit la un moment dat, a auzit ţipete şi a 
ieşit afară - ei şi pe urmă? Pe urmă s-a uitat în jur şi şi-a 
spus: «Ce-ar fi să mă duc să-l omor pe boier?» Dar de unde 
putea el să ştie care-i situaţia şi ce se întâmplase între timp, 
când până atunci zăcuse tot timpul în nesimţire? Dar, 
domnilor, chiar şi fantezia are o limita. 

«Aşa o fi, vor zice poate unele persoane mai subtile, dar 
dacă există o complicitate între ei? Dacă au săvârşit 
împreună asasinatul şi au împărţit după aceea prada, atunci 
cum rămâne?» 

Într-adevăr, este o ipoteză demnă de luat în consideraţie 
şi, mai cu seamă, întemeiată pe premise foarte serioase; 
unul operează luând asupra lui toate riscurile, în timp ce 
complicele său zace liniştit în pat, simulând un atac de 
epilepsie. Dar de ce? Ca să trezească de la început 
bănuielile tuturor, sa aţâţe teama de care era stăpânit 
boierul, să-l neliniştească pe Grigori? Ar fi curios de ştiut ce 
i-a determinat pe cei doi complici să conceapă un plan lipsit 
de orice rațiune! Dar poate că în realitate n-a fost vorba de 
o participare activă în cazul lui Smerdeakov, ci numai de o 
complicitate pasivă, ca să zicem aşa? Poate că şi el este o 
victimă. Înfricoşat până în măduva oaselor, feciorul va fi 


acceptat, în cele din urmă, sa nu se opună fărădelegii, 
lăsându-l pe criminal să opereze nestingherit, dar 
presimţind că, totuşi, s-ar putea să fie tras la răspundere 
pentru că a stat cu braţele încrucişate, în timp ce boierul 
era asasinat, fără să dea alarma, fără să se împotrivească în 
nici un fel, se va fi înţeles din capul locului cu Dmitri 
Karamazov pe care l-a rugat să-i dea voie să stea în pat, 
prefăcându-se bolnav: «Treaba ta ce faci în vremea asta. N- 
ai decât să-l omori dacă vrei, pe mine nu mă interesează!» 
Chiar dacă i-ar fi propus lucrul acesta, accesul lui 
Smerdeakov trebuia neapărat să producă unele perturbări 
în casă şi, prevăzându-le, Dmitri Karamazov nu putea cu 
nici un chip să fie de acord. Admiţând ipoteza că ar fi căzut 
amândoi de acord, până la urmă tot Dmitri Karamazov 
rămâne ucigaşul propriu-zis, cel care a săvârşit, cu mâna lui 
crima, instigatorul ei direct, în timp ce Smerdeakov nu este 
decât un complice pasiv, ba poate chiar nici atât, rolul său 
limitându-se la faptul de a fi tolerat asasinatul de frică şi 
împotriva voinţei sale; e o deosebire pe care judecata ar fi 
ştiut s-o facă; cu toate astea, ce s-a întâmplat până la urmă? 
Imediat ce s-a văzut arestat, inculpatul s-a grăbit să arunce 
toată vina asupra lui Smerdeakov, exclusiv asupra lui. Şi nu- 
| acuză de complicitate, ci declară că el ar fi autorul direct 
al asasinatului, numai el! Smerdeakov a săvârşit singur 
crima, el l-a ucis şi l-a jefuit pe bătrân, peste tot e numai 
mâna lui! Ce fel de complici sunt aceştia, care aruncă din 
primul moment vina unul asupra altuia, aşa ceva nu s-a mai 
pomenit! Ca să nu mai vorbesc de riscurile pe care şi le 
asumă Karamazov; el, principalul criminal, să arunce toată 
răspunderea asupra complicelui său, care, de fapt, n-a jucat 
nici un rol, s-a mulţumit să rămână tot timpul pasiv, să zacă 
în pat după peretele de scânduri. Păi bine, în cazul acesta 
complicele care nu se mişcase din pat putea foarte bine să- 
şi iasă din sărite şi, mânat de instinctul de conservare, să 
dea imediat în vileag adevărul: «Amândoi am fost părtaşi la 
omor, numai că eu n-am mişcat nici un deget, n-am făcut 


decât să tolerez crima de frică!» Smerdeakov putea doar 
să-şi dea seama că la judecată s-ar fi constatat fără nici o 
greutate în ce măsură era el vinovat şi că, prin urmare, 
chiar dacă va fi condamnat, pedeapsa lui va fi mult mai 
uşoară decât aceea sorocită adevăratului ucigaş, care 
încerca să-l scoată pe dânsul ţap ispăşitor. Şi atunci, prin 
forţa lucrurilor, ar fi făcut mărturisiri complete. Adică 
tocmai ceea ce nu s-a întâmplat. Smerdeakov n-a suflat o 
vorbă în legătură cu pretinsa complicitate, cu toate că 
ucigaşul l-a acuzat direct, susţinând tot timpul că el şi 
numai el l-ar fi omorât pe bătrân. Mai mult chiar, 
Smerdeakov a declarat la anchetă că el însuşi i-a vorbit 
inculpatului despre plicul cu bani şi i-a divulgat semnalele şi 
că, de n-ar fi deschis el gura, Dmitri Feodorovici n-ar fi aflat 
nimic. Şi atunci, vă întreb, dacă ar fi fost într-adevăr 
complicele ucigaşului şi s-ar fi ştiut vinovat, ar mai fi 
declarat oare cu atâta uşurinţă anchetatorilor că inculpatul 
deţinea toate informaţiile de la el? Dimpotrivă, ar fi negat 
totul, ar fi încercat să denatureze faptele, să le 
minimalizeze. Dar n-a făcut niciuna, nici alta. Numai un om 
care se ştie fără nici o vină, care nu se teme că ar putea fi 
acuzat de complicitate e în stare să procedeze aşa. Aseară, 
într-un acces de depresiune nervoasă, Smerdeakov, pe care 
boala lui şi nenorocirea întâmplată în casă îl 
demoralizaseră, s-a spânzurat, lăsând un bilet scris în 
maniera lui personală: «îmi pun capăt zilelor singur şi cu 
propria mea voinţă. Nimeni nu e vinovat de moartea mea!» 
Ce ar fi însemnat pentru el să mai adauge: «ucigaşul sunt 
eu, nu Karamazov»? Şi totuşi, n-a adăugat nici un cuvânt; 
din moment ce a avut atâta conştiinţă ca să scrie biletul 
acesta de ce s-ar fi oprit aici? 

lată însă că mai adineauri, aici, în incinta tribunalului, au 
fost aduşi nişte bani, trei mii de ruble şi ni s-a spus: «Sunt 
banii din plicul care se află acolo pe masă, împreună cu 
celelalte corpuri delicte şi mi i-a dat ieri Smerdeakov». Dar, 
domnilor juraţi, cred că mai aveţi încă şi acum în faţa 


ochilor zguduitoarea scenă ce s-a desfăşurat aici şi, deci, n- 
are rost s-o mai descriu în amănunţime. Îmi voi permite 
doar câteva consideraţii şi voi căuta să aleg lucrurile cele 
mai puţin evidente, deoarece, nefiind atât de pregnante, 
presupun că nu toată lumea se va fi gândit la ele. În primul 
rând, mă voi opri asupra tezei arătate mai înainte. Ieri, 
cuprins de remuşcări, Smerdeakov s-a spânzurat, după ce 
mai întâi a restituit banii (pe care, bineînţeles, nu i-ar fi 
înapoiat dacă n-ar fi avut remuşcări). Şi probabil abia 
aseară i-a mărturisit lui Ivan Karamazov că el este 
criminalul, aşa cel puţin declară acesta, altfel de ce ar fi 
tăcut atâta timp? Aşadar, Smerdeakov a mărturisit, dar de 
ce atunci - repet întrebarea - n-a spus tot adevărul în 
biletul pe care l-a scris înainte de moarte, ştiind că a doua zi 
o judecată necruțătoare va pecetlui soarta unui om 
nevinovat? Banii în sine nu dovedesc nimic. Aşa, de pildă, eu 
şi alte câteva persoane am aflat cu totul întâmplător că, 
încă de acum o săptămână, Ivan Feodorovici Karamazov a 
trimis pe cineva în capitala guberniei să-i schimbe două 
obligaţii de cinci la sută în valoare de cinci mii de ruble 
fiecare, adică în total zece mii. Am ţinut să menţionez lucrul 
acesta ca un argument că oricine poate să-şi procure la un 
moment dat o anumită sumă de bani şi că aducând trei mii 
de ruble mai trebuie să şi dovedeşti că e într-adevăr vorba 
de banii care se aflau în plicul de acolo sau în cutare sertar. 
Şi pe urmă cum se face că, după ce adevăratul ucigaş i-a 
destăinuit un lucru atât de extraordinar, Ivan Karamazov a 
putut să rămână acasă liniştit, ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic? De ce nu ne-a înştiinţat numaidecât? De ce a amânat 
pe a doua zi? Cred că nu e greu de ghicit pentru cea 
procedat aşa: cu sănătatea şubrezită de mai bine de o 
săptămână, ameninţat de o febră cerebrală ce s-a declarat 
în sfârşit azi, sus-numitul, care a mărturisit singur 
doctorului şi persoanelor mai apropiate că are halucinaţii, 
că i se întâmplă să se întâlnească pe stradă cu diferiţi 
indivizi de mult decedați, aflând pe neaşteptate despre 


moartea lui Smerdeakov, şi-a făcut următoarea socoteală: 
«Acum, fiindcă tot a murit, ce-ar fi să arunc vina pe el ca să- 
mi salvez fratele? Bani am, pot foarte bine să iau un pachet 
de bancnote şi să spun că Smerdeakov mi l-a încredinţat 
înainte de a se sinucide.» Veţi spune poate cănueun 
procedeu prea onest, că, deşi omul într-adevăr a murit, nu 
este cinstit să minţi, împovărându-l cu o crimă pe care n-a 
săvârşit-o, chiar dacă faci lucrul acesta ca să-ţi salvezi 
fratele! Dar dacă a minţit inconştient, dac ă în urma şocului 
pe care l-a avut, cum era şi complet dezaxat, auzind vestea 
morţii subite a feciorului, şi-a închipuit, în rătăcirea lui, că 
aşa s-au petrecut lucrurile în realitate? Aţi fost de faţă la 
scena de adineauri şi aţi văzut şi dumneavoastră în ce hal 
era. Stătea în picioare şi vorbea, dar exista oare un grăunte 
de judecată în vorbele lui? După depoziţia aceasta, făcută 
de un bolnav în delir, ni s-a înfăţişat un document, o 
scrisoare din partea inculpatului câtre doamna Verhovţeva, 
cuprinzând planul amănunţit al crimei, trimisă cu două zile 
înainte de înfăptuirea ei. Ce rost mai are atunci să căutăm 
cu atâta stăruinţă planul şi pe făptaşi? Iată planul exact 
după care a fost comis asasinatul, iar autorul lui trebuie să 
fie fără îndoială şi autorul crimei. Dar, domnilor juraţi, 
crima a fost înfăptuită punct cu punct, aşa cum scrie aici! 
Inculpatul nu s-a depărtat intimidat de fereastra tatălui său, 
cu atât mai mult cu cât avea certitudinea că iubita lui se afla 
în momentul acela înăuntru. E prea absurd, prea 
neverosimil, ca să ne putem închipui una ca asta! 
Dimpotrivă, a pătruns în casă şi a făcut ceea ce ştim că s-a 
întâmplat. A ucis probabil într-un moment de surescitare 
nervoasă, într-o răbufnire de ură, a ucis în clipa când a dat 
cu ochii de rivalul şi duşmanul pe care poate l-a răpus cu o 
singură lovitură de pisălog; totuşi, după aceea, când s-a 
convins, în sfârşit, în urma unei inspecții amănunțite, că 
iubita lui nu se află în casă, n-a uitat la plecare să vâre 
mâna sub pernă şi să scoată de-acolo plicul cu bani, pe 
care-l vedem, rupt, aici, pe masă, printre alte corpuri 


delicte. V-am spus toate astea numai ca să vă atrag atenţia 
asupra unui amănunt, după părerea mea cât se poate de 
semnificativ. Un criminal cu experienţă, un bandit care ar fi 
săvârşit omorul numai ca să poată jefui, în locul lui, vă 
întreb, ar fi aruncat oare plicul rupt pe podea, aşa cum a 
fost găsit, în preajma cadavrului? Bunăoară, dacă 
Smerdeakov ar fi fost ucigaşul, cum în cazul lui crima nu 
putea să aibă alt motiv decât jaful, cu siguranţă c-ar fi luat 
plicul aşa cum se găsea, fără să mai stea să-l deschidă lângă 
trupul neînsufleţit al victimei sale, deoarece ştia precis că 
înăuntru erau bani - plicul fusese doar lipit şi sigilat sub 
ochii lui - şi, de vreme ce l-ar fi luat cu el, nimeni n-ar mai fi 
putut să-şi dea seama dacă se furase ori nu ceva din casă. 
Vă întreb, deci, încă o dată, domnilor juraţi, aşa ar fi 
procedat oare Smerdeakov? Ar fi lăsat adică plicul rupt pe 
podea? Nu, în felul acesta nu putea să procedeze decât un 
ucigaş cuprins de o furie oarbă, care nu mai are mintea 
destul de limpede ca să poată judeca, un ucigaş, zic, nu un 
hoţ, un om care n-a furat în viaţa lui şi care chiar atunci 
când a sustras banii ascunşi sub pernă a făcut-o nu ca un 
hoţ care operează, ci ca un om care a fost prădat şi înţelege 
să-şi ia înapoi banii sustraşi! Dmitri Karamazov era convins 
că banii aceştia sunt ai lui, că fusese deposedat de ei şi 
această convingere devenise pentru el aproape o idee fixă, 
o manie. Luând plicul, pe care nu-l văzuse niciodată până 
atunci, l-a rupt ca să se încredinţeze că banii erau înăuntru, 
a băgat apoi conţinutul în buzunar şi a fugit fără să-i treacă 
măcar prin gând că plicul pe care-l lăsase jos, desfăcut, 
constituia o probă de o importanţă covârşitoare împotriva 
lui. Şi astea toate pentru că asasinul este Karamazov, nu 
Smerdeakov şi pentru că Dmitri Karamazov nu s-a gândit, 
nu era capabil să judece şi nici nu-i stătea capul să 
chibzuiască! O rupe la fugă, aude apoi strigătul slugii, ce se 
luase după el; sluga îl apucă de picior, încercând să-l 
oprească şi cade lovită cu acelaşi pisălog de aramă. Cuprins 
de milă, inculpatul sare jos de pe gard. Închipuiţi-vă, vrea 


cu tot dinadinsul să ne facă să credem că s-a întors înapoi 
din compasiune, ca să vadă dacă nu poate să-i fie de ajutor! 
Îi mai ardea lui oare în clipa aceea de aşa ceva? Nici vorbă, 
a sărit jos numai şi numai ca să se convingă dacă unicul 
martor al fărădelegii lui mai trăieşte sau nu! Orice alt 
sentiment, orice altă reacţie psihică era imposibilă într-o 
împrejurare ca asta! Şi băgaţi de seamă: îşi mai şi face de 
lucru cu Grigori, se apucă să-i tamponeze capul cu batista şi 
numai după ce ise parecă. 

— I mort se pierde cu firea deodată şi aşa, plin de sânge 
cum e, se întoarce într-un suflet la iubita lui. Cum de nu şi-a 
dat seama că în halul în care era avea să fie luat la ochi 
imediat? Inculpatul însă ne asigură că nici habar n-a avut că 
era murdar de sânge; şi se poate într-adevăr să fie aşa, e 
admisibil, cazul e destul de frecvent printre criminali. Într-o 
direcţie dau dovadă de un calcul diabolic, iar într-alta n-au 
nici un dram de judecată. Iar în momentul acela inculpatul 
nu se gândea decât unde putea să fie ea. Vrând să afle cât 
mai degrabă unde se află, se duce într-o goană acasă la 
dânsa, dar acolo îl aşteaptă o ştire uluitoare, o adevărată 
lovitură de trăsnet: iubita lui e plecată la Mokroe cu fostul 
ei amant, omul cu drepturi «netăgăduite» asupra ei!” 

IX - PSIHOLOGIE ÎN DOI TIMPI ŞI TREI MI SCĂRI. 
TROICA ÎN ZBOR. CONCLUZIILE. 

Ajungând la acest punct al rechizitoriului, Ippolit 
Kirillovici, care alesese probabil înadins o metodă de 
expunere strict cronologică, aşa cum procedează de obicei 
oratorii prea nervoşi, pentru a se menţine într-un cadru cât 
mai riguros menit să le stăvilească impetuozitatea, vorbi pe 
larg despre „fostul” iubit al Gruşenkăi, omul cu drepturi 
„netăgăduite”, ceea ce-i oferi prilejul să facă o serie de 
reflecţii deosebit de interesante. „Karamazov, care era 
extrem de gelos pe orice bărbat, în faţa «fostului» amant, 
abdică subit, renunțând la orice pretenţii. Este cu atât mai 
ciudat cu cât până atunci nu se sinchisise câtuşi de puţin de 
noua primejdie ce părea să-l amenințe prin revenirea 


inopinată a rivalului său. În închipuirea lui însă momentul 
acesta părea destul de îndepărtat: obişnuit să trăiască 
exclusiv în prezent, Karamazov era convins că până atunci o 
să mai treacă încă ani şi ani. Nu este exclus chiar ca fostul 
amant al Gruşenkăi să fi devenit cu timpul pentru el o 
simplă ficţiune; aşa încât, descoperind în ultimul moment că 
femeia iubită îi ascunsese sosirea rivalului său, îl înşelase, 
tocmai fiindcă pentru dânsa omul acela venit de departe nu 
era nici fantezie, nici ficţiune, ci întruchipa totul în viaţă, 
era unica ei speranţă, şi-a dat seama dintr-o dată de 
realitate şi s-a hotărât să renunţe. Domnilor juraţi, nu pot 
să trec sub tăcere această imprevizibilă şi surprinzătoare 
trăsătură de caracter a inculpatului care, totuşi, a simţit 
brusc la un moment dat nevoia implacabilă să privească 
adevărul în faţă, înclinându-se cuprins de respect înaintea 
femeii, înaintea drepturilor legitime ale inimii sale şi asta 
când? Chiar în seara în care din pricina ei îşi mânjise 
mâinile cu sângele părintesc! E drept că în clipa aceea 
sângele vărsat începuse să strige după răzbunare în 
cugetul său fiindcă, fără să vrea, omul acesta, care-şi 
pierduse sufletul şi-şi ruinase viaţa pământească, trebuia 
până la urmă să se dezmeticească şi să se întrebe: Ce sunt 
şi ce mai pot fi acum pentru dânsa, pentru femeia pe care o 
iubesc mai presus ca orice pe lume, mai presus chiar decât 
sufletul meu? Ce sunt şi ce pot fi în comparaţie cu fostul ei 
iubit, când ştiu foarte bine că are drepturi «netăgăduite» 
asupra ei şi s-a întors pocăit la dânsa - la femeia pe care a 
nenorocit-o pe vremuri - cu o iubire proaspătă, cu 
propuneri cinstite, făgăduindu-i o viaţă nouă, fericită. «lar 
eu, păcatele mele, ce pot să-i mai dau acum? Ce pot să-i 
ofer?» Karamazov a înţeles toate lucrurile astea, şi-a dat 
seama că toate drumurile îi sunt închise, acum, când are 
mâinile pline de sânge, că nu mai este decât un criminal pe 
care-l aşteaptă o condamnare pe viaţă, un om fără viitor! 
Gândul acesta îl striveşte, îl anihilează. Şi atunci, într-o 
clipă, mintea lui urzeşte un plan disperat, care, cu firea lui, 


aşa cum îl cunoaştem, trebuie să-i apară drept unica ieşire 
dintr-o situaţie îngrozitoare, poate deznodământul fatal! Şi 
acest deznodământ nu poate fi decât sinuciderea. Aleargă 
deci, să răscumpere pistoalele amanetate la funcţionarul 
Perhotin, şi, pe drum, scoate în fugă banii din buzunar, banii 
pentru care îşi mânjise mâinile cu sângele părintesc. O, mai 
mult ca oricând are nevoie acum de bani: Karamazov o să 
moară, Karamazov o să-şi tragă un glonte în cap, dar 
moartea lui trebuie să rămână bine întipărită în amintirea 
tuturor! Nu degeaba are suflet de poet, nu degeaba îşi 
iroseşte viaţa ca pe o lumânare aprinsă la ambele capete! 
«Mă duc la ea, da, la ea! Acolo am să fac un zaiafet de toată 
frumuseţea, o petrecere de pomină, un chiolhan despre 
care să se vorbească peste ani! În mijlocul ţipetelor 
sălbatice şi al cântecelor pătimaşe, în mijlocul dansurilor 
învăpăiate ale ţiganilor, am să închin paharul, urând fericire 
femeii adorate în viaţa nouă spre care se îndreaptă şi pe 
urmă, acolo, la picioarele ei, am să-mi zbor creierii, 
împlinindu-mi singur osânda! Şi-n veci n-o să-l uite pe Miţea 
Karamazov, o să-şi dea seama cât a iubit-o bietul Miţea şi 
inima îi va lăcrima, înduioşată de soarta lui!» E ceva teatral, 
romantic, fireşte, o exaltare, o fantezie sălbatică, 
dezlănţuită fără măsură - karamazoviană - şi o mare doză 
ie sentimentalism, dar în acelaşi timp mai e încă, ceva, 
domnilor juraţi, ceva care strigă în sufletul lui, îi frământă 
creierii, îi otrăveşte viaţa! Şi acest ceva este con ştiin ţa, 
domnilor juraţi, sunt mustrările ei necruțătoare, osânda ei! 
Pistolul însă le va împăca pe toate, e singura ieşire din 
impas, alta nu există şi apoi... Apoi, ştiu eu dacă în 
momentul acela Karamazov s-a gândit ce va fi dincolo şi 
dacă în general un Karamazov poate să-şi pună întrebarea 
hamletiană «a fi sau a nu fi?» Nu, domnilor juraţi, Europa îl 
are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată decât 
Karamazovi!” 

Ippolit Kirillovici descrise apoi în amănunţime pregătirile 
lui Miţea în vederea plecării la Mokroe, scena petrecută 


acasă la Perhotin, tot ce-a făcut şi a vorbit în băcănia 
fraţilor Plot-nikov, în fine, întâmplarea cu surugiii. Menţiona 
o mulţime de cuvinte, expresii şi gesturi de ale lui, bazându- 
se pe declaraţiile martorilor şi reuşi să închege un tablou de 
un efect covârşitor asupra auditoriului. Impresia era cu atât 
mai puternică cu cât faptele erau privite în ansamblu şi 
conjugate. Nu mai putea să încapă nici o îndoială, omul 
acesta care se agita cu atâta frenezie şi care nici nu se mai 
gândea măcar să se ferească, era incontestabil vinovat. „Nu 
mai avea de ce să se ferească, spuse procurorul. De două 
sau de trei ori era cât pe ce să se dea de gol, făcea nişte 
aluzii atât de transparente, încât puţin mai lipsea ca să 
mărturisească totul (aici se referi din nou la declaraţiile 
celor anchetați). Până şi surugiului îi strigase pe drum: «Ştii 
tu pe cine duci? Un criminal!» Totuşi, nu putea încă să dea 
totul pe faţă; trebuia mai întâi sa ajungă la Mokroe, ca să-şi 
încheie poemul. Dar ce-l aştepta acolo, nefericitul? Trebuia 
să vină la Mokroe pentru ca, din prima clipă aproape, să 
vadă şi să înţeleagă, în sfârşit, că rivalul căruia îi acorda 
drepturi «netăgăduite» nu era poate chiar atât de sigur pe 
situaţie cum credea el, că urările lui de fericire pentru o 
viaţă nouă, închinarea pe care se gândea s-o facă iubitei, nu 
erau nici aşteptate, nici dorite. Dar, domnilor juraţi, sunt 
lucruri pe care dumneavoastră le cunoaşteţi din dosarul 
instrucției prealabile. Triumful lui Karamazov asupra 
rivalului este deplin şi atunci, o, atunci începe o nouă criză, 
poate cea mai teribilă din câte i-a fost dat să trăiască şi va 
mai trăi vreodată sufletul acesta! Trebuie să recunoaştem 
deschis, domnilor, exclamă Ippolit Kirillovici, că răzbunarea 
naturii călcate în picioare şi a unei conştiinţe împovărate de 
crimă e mai cumplită decât orice pedeapsă pe care ar 
putea-o da justiţia pământească! Mai mult chiar, justiţia 
pământească şi pedeapsa statornicită de ea uşurează într- 
un fel osânda la care-l supune natura. Osândirea unui 
criminal e o necesitate pentru un condamnat, salvarea lui 
din ghearele deznădejdii, fiindcă nu-mi pot închipui groaza 


şi suferinţele morale pe care le va fi încercat Karamazov în 
clipa când şi-a dat seama că ea îl iubeşte într-adevăr, că de 
dragul lui îl respinge pe «fostul» ei amant cu drepturi 
«netăgăduite», că pe el îl cheamă şi numai cu el doreşte să 
înceapă o viaţă nouă, făgăduindu-i fericirea şi asta tocmai 
când pentru el totul s-a terminat, când nu mai există nici o 
posibilitate de scăpare! Trebuie să menţionez în treacăt un 
lucru ce mi se pare esenţial pentru a înţelege pe deplin 
situaţia reală a inculpatului în momentul acela: femeia 
aceasta, căreia îi închinase toată dragostea lui, a rămas 
pentru el până la sfârşit, adică până când a fost arestat, o 
fiinţă inaccesibilă, dorită cu pasiune, dar inaccesibilă. Dar 
de ce, de ce nu şi-a zburat creierii atunci, ce l-a făcut să 
renunţe la planul lui iniţial, să uite chiar şi unde a pus 
pistolul? Tocmai setea aceea pătimaşă de iubire, speranţa 
de a o satisface acolo, pe loc, l-au oprit. In fumul beţiei, îşi 
înlănţuie strâns iubita care chefuieşte cot la cot cu el, e 
fermecat, o vede mai ispititoare ca niciodată, nu se mai 
dezlipeşte de dânsa, o admiră, se topeşte tot în faţa ei. 
Văpaia ce-l mistuie a izbutit să înăbuşe pentru o clipă nu 
numai teama de a fi arestat, dar şi mustrările de conştiinţă! 
Pentru c clipă, o, numai pentru o clipă! Încerc să-mi 
închipui starea în care se afla sufletul acestui criminal, 
subjugat concomitent de trei elemente diferite, care 
puseseră cu totul stăpânire pe el: în primul rând, beţia, 
fumul şi zarva petrecerii, tropotele dansatorilor, cântecele 
şi ea, îmbujorată de băutură, cântând şi dansând, beată, 
râzând cu ochii în ochii lui! În al doilea rând, speranţa 
înviorătoare, ascunsă undeva în adâncul inimii, că 
deznodământul fatal e încă departe, sau cel puţin n-a sosit 
încă, va fi amânat poate pe a doua zi, dimineaţa, când vor 
veni oamenii stăpânirii să-l ridice. Prin urmare, mai sunt 
câteva ceasuri şi asta înseamnă mult, nemăsurat de mult! În 
câteva ceasuri cine ştie câte nu se pot întâmpla! Bănuiesc 
că starea lui sufletească era foarte apropiată de a unui 
condamnat la moarte în drum spre eşafod ori spre 


spânzurătoare: în faţa lui se deschide o stradă lungă, 
nesfârşit de lungă, pe care convoiul trebuie s-o străbată la 
pas printre mii de oameni, ca după aceea să cotească pe o 
altă stradă şi abia atunci, departe, la capăt, se va zări şi 
piaţa blestemată! La început, în clipa când purcede la 
drum, condamnatul, stând în căruţa infamiei, se simte 
probabil ca şi când ar avea înainte o viaţă întreagă fără de 
sfârşit. Mereu alte case trec prin faţa ochilor, căruţa merge 
mai departe - nu-i nimic, mai e mult până la cotitură - şi 
osânditul se uită cu bărbăţie în dreapta şi-n stânga, la miile 
de spectatori indiferenți sau curioşi, care-l sorb cu privirea 
şi i se pare că tot mai este şi el un om ca toţi oamenii. 
Căruţa coteşte; nu-i nimic, nu-i nimic, mai are de străbătut 
o uliţă întreagă. Una câte una, casele rămân îndărăt şi el tot 
se mai gândeşte: «Au mai rămas încă destule». Şi aşa până 
când ajunge în piaţă. Cred că în aceeaşi stare de spirit era 
şi Karamazov atunci. «N-au avut când să prindă de veste, se 
gândeşte el, mai am încă răgaz să caut, sigur că da am tot 
timpul să ticluiesc un plan de apărare, să văd cum aş putea 
să le ţin piept, deocamdată însă, deocamdată, e prea 
puternică ispita!» Dar, oricât de tulbure şi întunecat e 
sufletul lui, reuşeşte totuşi să pună deoparte jumătate din 
banii cu care a venit şi să-i ascundă într-un cotlon, undeva, 
altfel nu-mi explic unde au putut să dispară o mie cinci sute 
de ruble din cele trei mii pe care abia le luase de sub perna 
tatălui său. Nu e prima oară că se află la han, la Mokroe, a 
mai fost o data acolo şi a chefuit două zile în şir. Nu e chiar 
atât de străin de casa aceea bătrânească, mare, de bârne, îi 
cunoaşte toate surele, toate pridvoarele... Presupun că o 
parte din bani au fost ascunşi în aceeaşi noapte acolo, în 
casă, cu puţin înainte de arestare, în vreo crăpătură sau în 
vreun ungher, poate chiar sub duşumea sau în pod, sub 
acoperiş. Pentru ce? Cum, pentru ce? Catastrofa putea să 
se producă din moment în moment şi dumnealui nu apucase 
încă să se gândească serios cum s-o întâmpine şi nici nu 
avea timp de aşa ceva şi apoi era şi ameţit, i se învârtea 


capul, dânsa îl ţinea prins în mreje, iar banii, da, banii sunt 
de folos în orice împrejurare! Când ai bani, eşti cineva 
oriunde ai fi. Poate vi se pare ciudat că un om mai e în stare 
să facă asemenea calcule practice într-o clipă ca asta! Chiar 
el însă ne-a asigurat că, în urmă cu o lună, tot aşa, într-un 
moment critic de adâncă frământare sufletească, i-a trecut 
prin minte să pună deoparte jumătate din banii încredinţaţi 
de doamna Verhovţeva şi să-i coasă în chip de amuletă; 
chiar dacă n-ar fi decât o minciună, aşa cum vom dovedi 
îndată, înseamnă că ideea asta nu era ceva nou pentru 
Karamazov, că s-a mai gândit la ea. Mai mult, presupune că 
atunci când a declarat anchetatorilor că separase jumătate 
din cele trei mii de ruble şi le cususe într-o pungă (care în 
realitate n-a existat niciodată), a născocit toată povestea pe 
loc, tocmai fiindcă avea experienţa lucrului acestuia: nu 
trecuseră nici două ore de când, într-un moment de 
inspiraţie, dosise undeva, într-un cotlon din hanul de la 
Mokroe, pentru orice eventualitate, până a doua zi 
dimineaţa, jumătate din banii furaţi, ca să nu se găsească 
nimic asupra lui. Două abisuri, domnilor juraţi, aduceţi-vă 
aminte că în sufletul unui Karamazov, aşa cum spuneam mai 
înainte, pot să existe în acelaşi timp două abisuri! Am 
scotocit toată casa şi n-a fost chip să descoperim nimic. 
Poate că banii mai sunt şi acum acolo, dacă nu cumva vor fi 
dispărut chiar a doua zi şi se află în clipa de faţă în posesia 
inculpatului. În orice caz, când a fost arestat, se afla 
împreună cu iubita lui; ea stătea culcată pe pat, iar el, în 
genunchi lângă dânsa, cu braţele întinse ca în extaz - părea 
că uitase de toate în momentul acela, nici măcar nu-i auzise 
intrând pe cei ce veniseră să-l aresteze. A fost luat prin 
surprindere, înainte de a fi apucat să pregătească un 
răspuns. 

Şi acum iată-l aici, în faţa judecătorilor lui, în faţa celor 
care urmează să-i hotărască soarta. Domnilor juraţi, sunt 
împrejurări în cariera noastră când sufletul tresare înfiorat 
de teamă în faţa omului, când se nelinişteşte pentru el! 


Când ne imaginăm frica animalică pe care o simte 
criminalul văzând că totul este pierdut, deşi continuă să 
lupte, ferm hotărât să se împotrivească până la sfârşit. 
Când instinctul de conservare, de autoapărare, se trezeşte 
brusc în el şi, încercând să se salveze cu orice preţ, 
acuzatul se uită întrebător în ochii tăi, aţintind asupra ta o 
privire pătrunzătoare, chinuită, nu te mai slăbeşte o clipă, 
te studiază, îţi cercetează chipul, caută să-ţi citească 
gândurile, aşteaptă să vadă din ce parte va fi atacat, făurind 
într-o secundă în mintea lui răvăşită mii de planuri şi în 
acelaşi timp fiindu-i teamă să nu scape o vorbă fără rost! 
Atât de înjositoare sunt momentele acestea pentru sufletul 
omenesc, atât de spinoasă şi crâncenă trecerea prin vămile 
văzduhului, atât de groaznică e râvna aceasta sălbatică de 
animal hăituit, care vrea să-şi scape pielea cu orice preţ, 
încât uneori chiar anchetatorul are o strângere de inimă şi 
se simte cuprins de milă faţă de criminal! Cunoaştem aceste 
împrejurări fiindcă le-am văzut cu ochii noştri. La început, 
năuc şi speriat, a lăsat să-i scape câteva cuvinte 
compromiţătoare: «Am vărsat sânge... Trebuie să-mi 
primesc pedeapsa!» a exclamat el. Şi-a venit însă 
numaidecât în fire. Nu şi-a pregătit încă răspunsul, nu ştie 
prea bine ce trebuie să spună, dar e gata să nege cu 
încăpățânare, fără să aducă nici o dovadă: «Nu sunt vinovat 
de moartea tatălui meu!» lată deocamdată pavăza la 
adăpostul căreia mai nădăjduieşte încă să poată ridica o 
baricadă. Şi, fără să mai aştepte întrebările anchetatorilor, 
încearcă să explice vorbele nosocotite ce i-au scăpat în 
primul moment, declarând că se consideră totuşi vinovat, 
dar numai de moartea slugii Grigori. «De mâna mea a 
murit, recunosc, sunt vinovat, dar cine l-a ucis atunci pe 
tata, domnilor, cine, dacă nu eu?» închipuiţi-vă, el ne 
întreabă pe noi, tocmai pe noi, care veniserăm anume ca să- 
l interogăm! Reţineţi, vă rog, aceste cuvinte care vor să 
preîntâmpine orice întrebări: «Cine, dac ă nu eu?» Viclenia 
lui instinctivă, naivitatea şi nerăbdarea atât de 


caracteristice Karamazovilor! «Nu eu l-am ucis, susţine el, 
nici să nu vă gândiţi c-aş fi putut face o faptă ca asta! Am 
vrut să-l ucid, domnilor, ce-i drept, am avut intenţia asta, 
mărturiseşte el în pripă (0, mereu se grăbeşte să anticipeze 
dumnealui!), dar sunt nevinovat, nu l-am ucis eu!» Vrea să 
ne facă o concesie destăinuindu-ne c-ar fi avut intenţia să-l 
ucidă, ca să vedem cât este de sincer şi să ne convingem că 
într-adevăr nu este el ucigaşul. O, în asemenea situaţii, 
criminalul este de multe ori teribil de imprudent şi de 
credul! Şi atunci, în aparenţă cu totul întâmplător, 
anchetatorii îi pun cea mai naivă întrebare: «Nu cumva 
Smerdeakov e asasinul?» S-a întâmplat exact ceea ce era 
de prevăzut: a fost grozav de contrariat că l-am luat prin 
surprindere şi i-am jucat festa tocmai când se pregătea să-l 
acuze pe Smerdeakov şi nu aştepta decât un prilej potrivit 
pentru ca ipoteza aceasta să pară cât mai verosimilă. Cu 
firea lui excesivă, cade imediat în extrema cealaltă şi caută 
din răsputeri să ne demonstreze că Smerdeakov nu putea, 
nu era în stare să-l ucidă pe bătrân. Nu trebuie să-i daţi 
însă crezare, nu este decât un vicleşug, nici nu se gândeşte 
măcar să renunţe la acuzaţia pe care voia s-o pună în 
sarcina lui Smerdeakov; dimpotrivă, va recurge din nou la 
ea mai târziu, pentru că nu există altcineva asupra căruia 
ar putea să arunce vina, dar va aştepta o altă ocazie, fiindcă 
deocamdată i s-au stricat socotelile. Va reveni totuşi asupra 
ei - poate mâine sau chiar peste câteva zile - când se va ivi 
un moment prielnic, momentul când va putea exclama în 
sfârşit: «Vedeţi, eu însumi am combătut ipoteza cu 
Smerdeakov mai stăruitor chiar decât dumneavoastră, vă 
aduceţi aminte - nu-i aşa? 

— Dar acum m-am convins, el l-a omorât pe bătrân, cine 
altul putea s-o facă dacă nu el?» Până una alta însă se 
mulţumeşte să nege totul cu înverşunare; nerăbdarea şi 
mânia de care e stăpânit îi inspiră însă cea mai neverosimilă 
şi mai copilăroasă explicaţie: acuzatul caută să ne 
încredinţeze că într-adevăr s-a uitat pe fereastră, dar că s-a 


întors intimidat şi a plecat. Lucrul cel mai grav pentru el 
este că nu cunoaşte toate circumstanţele, habar n-are ce a 
declarat Grigori despre care nu ştie că a înviat din morţi. Se 
procedează la percheziţia corporală. Formalitatea aceasta îl 
scoate din fire, dar în acelaşi timp îl face să prindă curaj; 
asupra lui nu se găsesc decât jumătate din bani, restul a 
dispărut ca prin farmec. Abia atunci, probabil, enervat 
peste măsură şi continuând să nege totul cu încăpățânare, îi 
vine în minte prima oară ideea cu amuleta. Cu siguranţă 
însă că el îşi dă seama cât e de absurdă şi asta îl munceşte, 
îl roade cumplit, nu ştie cum să facă să pară cât mai 
plauzibilă, cum să combine lucrurile ca să iasă un roman cât 
mai veridic. În asemenea cazuri, înainte de toate, instrucţia 
nu trebuie să-i lase nici un răgaz criminalului să se 
pregătească, ci să intervină brusc, luându-l prin 
surprindere, în aşa fel, încât să-şi dea pe faţă gândurile cele 
mai ascunse, cu toată naivitatea contradicţiilor şi 
inconsistenţa lor trădătoare. Singurul mijloc de a-l face pe 
criminal să vorbească este să-i comunici pe neaşteptate, la 
un moment dat - în aparenţă ca din întâmplare - un fapt 
nou, O circumstanţă extrem de importantă, dar pe care nu 
putea nici s-o prevadă, nici măcar s-o bănuiască. Şi noi 
ţineam de mult, da, de mult în suspensie surpriza aceasta - 
în speţă, declaraţia lui Grigori cu privire la uşa pe care 
inculpatul o lăsase deschisă la plecare. Uitase cu totul de 
uşă, nici prin gând nu-i trecea că Grigori ar fi putut s-o 
vadă. Efectul a fost într-adevăr formidabil. Inculpatul a sărit 
ca ars şi a început să zbiere: «Smerdeakov, Smerdeakov l-a 
ucis!» dând astfel în vileag, fără să vrea, gândul ascuns, 
ideea în care îşi punea toate speranţele şi cea mai 
neverosimilă în acelaşi timp, fiindcă Smerdeakov n-ar fi 
putut să-l omoare pe bătrân decât după ce inculpatul îl 
doborâse pe Grigori şi o luase la fugă. În clipa când i-am 
adus la cunoştinţă că Grigori văzuse uşa deschisă înainte de 
a se fi prăbuşit la pământ şi că, ieşind de la el din odaie, îl 
auzise pe Smerdeakov cum gemea după peretele de 


scânduri, Karamazov, ca şi când i-aş fi dat lovitura de graţie, 
a rămas năucit. Stimatul meu coleg, spiritualul Nikolai 
Parfenovici, mi-a mărturisit mai apoi că în momentul acela i- 
a fost milă de el, încât i-au venit lacrimile în ochi; atunci, ca 
să dreagă lucrurile, inculpatul s-a grăbit să ne servească 
imediat povestea cu faimoasa amuletă: «Fie, s-a hotărât el, 
în sfârşit, dacă-i aşa, să vă spun cum a fost!» Domnilor 
juraţi, v-am arătat adineauri de ce mi se pare atât de 
absurdă legenda cu banii cusuţi în amuletă cu o lună înainte 
şi absurdă încă e puţin zis; cred că nu se putea scorni ceva 
mai dubios decât această explicaţie în cazul de faţă. Chiar 
dacă ar fi să punem un rămăşag, mă îndoiesc că s-ar găsi 
cineva care să născocească o poveste mai neverosimilă. Nu 
e mai puţin adevărat însă că în asemenea ocazii poţi foarte 
bine să înfunzi şi să reduci la tăcere pe «romancier», tocmai 
în clipa când se socoate triumfător, cu ajutorul unor mici 
amănunte, acele amănunte în care este atât de bogată 
realitatea şi pe care aceşti nefericiţi creatori involuntari de 
romane le neglijează de obicei, sau poate chiar nici nu se 
gândesc la ele, considerându-le complet insignifiante şi 
perfect inutile. Au altă treabă dumnealor, în momentul 
acela, decât să-şi piardă vremea cu mărunţişuri! Când 
mintea lor făureşte o construcţie atât de măreaţă, cum îşi 
permite cineva să se ocupe de bagatele! Tocmai din pricina 
asta cad în capcană! Bunăoară, inculpatul e întrebat: «Bine, 
dar de unde ai luat materialul din care ţi-ai confecţionat 
amuleta, cine ţi-a cusut-o?» «Am cusut-o singur, cu mâna 
mea.» «Şi de unde ai luat materialul?» Inculpatul începe să 
se enerveze, i se pare pur şi simplu jignitor, e chiar sincer 
indignat, da, da, indignat, vă rog să mă credeţi, că i se pot 
pune asemenea întrebări! Aşa sunt toţi. «Am rupt un petic 
dintr-o cămaşă.» Perfect. Prin urmare, mâine dimineaţă o să 
găsim printre rufele dumitale o cămaşă ruptă din care 
lipseşte o fâşie. Şi gândiţi-vă, domnilor juraţi, că în cazul 
când am fi găsit într-adevăr (şi era imposibil să nu dăm 
peste ea în vreo valiză sau în scrin dacă ar fi existat în 


realitate), cămaşa asta ar fi constituit o probă, da, o probă 
palpabilă în favoarea declaraţiilor lui! E un lucru pe care 
acuzatul nu l-a înţeles. «Nu-mi amintesc în ce am cusut 
banii, poate nu era o cămaşă, ci o bonetă de-a gazdei.» «Ce 
bonetă?» «Am luat-o de la dânsa din casă, era o vechitură, 
un petic de percal.» «Ţii minte precis» «Nu, nu-mi aduc 
prea bine aminte...» Şi îşi iese din sărite, e furios, deşi, 
gândiţi-vă şi dumneavoastră, cum se putea să nu-şi 
amintească? În momentele cele mai cumplite din viaţă, 
bunăoară când un condamnat e dus la eşafod, tocmai 
asemenea detalii se imprimă mai adânc în memorie. 
Nenumărate lucruri s-ar putea să i se şteargă din minte, în 
schimb, un acoperiş verde, zărit în treacăt pe drum, sau 
cioara de pe crucea bisericii sunt amănunte pe care nu le 
mai poate uita. Aşa şi în cazul prezent; ca să-şi coasă 
amuleta, inculpatul s-a ascuns probabil de cei din casă; e 
imposibil deci să nu ţină minte teama umilitoare pe care a 
simţit-o atunci când stătea pierit să nu intre cineva în odaie 
şi să-l surprindă cu acul în mână, cum sărea în sus la orice 
zgomot şi fugea repede după paravan (fiindcă există un 
paravan la el în cameră)... Dar, domnilor juraţi, ce sens are 
să intru în atâtea amănunte, să vă plictisesc cu tot felul de 
mărunţişuri? Exclamă deodată Ippolit Kirillovici. Lucrurile 
astea au totuşi un sens, tocmai pentru că inculpatul, până în 
clipa de faţă, se încăpăţânează să stăruie asupra unei 
prezumţii absurde! În ultimele două luni, adică din noaptea 
fatală şi până astăzi, n-a fost în stare să explice nimic, sa 
aducă nici un fapt probatoriu pentru a susţine declaraţiile 
lui fanteziste de la început; «astea sunt fleacuri, pretinde el, 
nimicuri fără nici o importanţă, trebuie să mă credeţi pe 
cuvânt!» O, am fi bucuroşi să-l credem, din toată inima am 
vrea să-l credem, chiar fără altă dovadă decât cuvântul lui! 
Doar nu suntem nişte şacali însetaţi de sânge omenesc! 
Daţi-ne, vă rog, indicaţi-ne un singur fapt care să pledeze în 
favoarea inculpatului şi vom fi cei mai fericiţi, dar un fapt 
palpabil, real şi nu nişte simple deducţii bazate pe expresia 


feţei acuzatului, aşa cum a făcut fratele lui, sau 
presupunerea că atunci când s-a bătut cu pumnul în piept a 
vrut cu siguranţă să-i arate amuleta, deşi afară era 
întuneric beznă. Vom înregistra cu bucurie acest fapt nou şi 
vom fi primii care să renunţăm la toate capetele de acuzare, 
ba chiar vom fi gata să le combatem. Deocamdată însă 
justiţia îşi cere drepturile şi suntem obligaţi să stăruim în 
acuzaţiile pe care i le aducem, fără să renunţăm la nimic.” 
Ippolit Kirillovici puse apoi concluziile, încheindu-şi astfel 
rechizitoriul. Era febril, vocifera, cerând răzbunare pentru 
sângele vărsat, sângele unui părinte ucis de propriul său fiu 
cu „scopul mârşav de a-l jefui”. Insistă cu toată energia 
asupra tragicei înlănţuiri strigătoare la cer a faptelor. 
„Orice v-ar spune în pledoaria sa apărătorul, al cărui talent 
oratoric se bucură de atâta faimă, adăugă el, divulgându-şi 
simţămintele fără să vrea. Oricâtă zguduitoare elocinţă ar 
desfăşura, mizând pe sensibilitatea dumneavoastră, nu 
trebuie să uitaţi nici o clipă că vă aflaţi aici în templul 
justiţiei noastre. Nu uitaţi că sunteţi apărătorii dreptăţii 
noastre, apărătorii sfintei noastre Ruşii, a temeliilor sale, a 
familiei sale, a tot ce are ea mai de preţ! Da, 
dumneavoastră reprezentaţi aici întreaga Rusie şi sentinţa 
rostită de domniile-voastre va răsuna nu numai în această 
incintă, ecoul ei se va răspândi până în cele mai îndepărtate 
colţuri ale ţării şi toată ţara va asculta cuvântul 
apărătorului şi pe cel al judecătorilor ei, va primi cu bucurie 
sau va fi adânc întristată de sentinţa pe care domniile- 
voastre veţi găsi cu cale s-o daţi. Cruţaţi-i o nouă suferinţă, 
nu înşelaţi aşteptările Rusiei, troica fatală zboară mai 
departe, ducându-ne poate la pieire! E mult de când Rusia 
stă cu braţele întinse, strigându-ne să stăvilim goana ei, 
iureşul acesta năprasnic, turbat! Şi dacă celelalte popoare 
se dau deocamdată la o parte din calea vijelioasei troici 
care aleargă înainte dezlănţuită, nu se ştie dacă ele se 
feresc din respect, cum ar fi dorit poetul, sau cu groază -e 
un lucru la care vă cer să vă gândiţi. Cu groază şi poate şi 


cu dezgust şi încă este spre binele nostru că se feresc din 
drumul ei, dar vă întreb ce-o să fie când nu vor mai vrea să 
se dea la o parte şi se vor ridica în calea fantasmei 
zburătoare ca un zid inexpugnabil şi vor curma zănatica 
dezlănţuire a desfrâului nostru, vrând să se salveze şi, o 
dată cu ele, sa salveze cultura, civilizaţia! De mult au 
început să se audă în Europa glasuri alarmate. Şi zvonul lor 
e din ce în ce mai puternic. Nu le puneţi la încercare, nu 
sporiţi ura lor crescândă printr-o sentinţă care ar putea să 
justifice paricidul...!”. 

Într-un cuvânt, deşi se înfierbântase peste măsură, Ippolit 
Kirillovici deveni totuşi foarte patetic spre sfârşit şi finalul 
fu într-adevăr de un efect colosal. Terminând, procurorul se 
grăbi să părăsească sala de şedinţe şi puţin mai lipsi ca să-şi 
piardă cunoştinţa după ce trecu în camera de alături. Şi, cu 
toate că nimeni în sală nu se gândi să-l aplaude, discursul 
lui avu darul să-i mulţumească pe oamenii serioşi. Nu tot 
atât de mulţumite se arătară doamnele; la drept vorbind 
însă şi dumnealor apreciaseră elocinţa procurorului, cu atât 
mai mult cu cât nu li se părea chiar atât de primejdioasă şi 
se aşteptau ca Fetiukovici să facă minuni. „În sfârşit, acum 
trebuie să ia şi el cuvântul şi o să le închidă gura la toţi!” 
Toate privirile erau aţintite asupra lui Miţea; tot timpul cât 
vorbise procurorul, rămăsese tăcut, strângând din măsele, 
cu braţele la piept şi ochii în pământ. Doar câteodată ridica 
fruntea şi asculta cu luare-aminte, mai cu seamă atunci 
când era pomenit numele Gruşenkăi. Şi cum vorbitorul 
găsise cu cale să citeze la un moment dat părerea lui 
Rakitin despre dânsa, un zâmbet înveninat şi dispreţuitor îi 
strâmbase buzele şi murmurase destul de desluşit: 
„Bemarzii!” Iar mai apoi, când Ippolk Kirillovici povestise 
cum îl interogase la Mokroe, hărţuindu-l cu tot felul de 
întrebări, Miţea înălţase capul şi-l ascultase până la capăt 
cu o nemăsurată curiozitate. Într-un timp chiar fusese cât 
pe ce să sară de la locul lui şi să intervină, dar se 
răzgândise, mulţumindu-se să ridice dispreţuitor din umeri. 


Finalul rechizitoriului şi în special capacităţile pe care le 
dovedise procurorul la Mokroe cu prilejul anchetei fură 
comentate cu prisosinţă de elita oraşului, care făcea tot 
felul de glume şi ironii pe socoteala lor: „Nu l-a răbdat 
inima sa nu-şi scoată meritele în vileag”, vorbea lumea. 
Şedinţa fu suspendată, dar pauza nu ţinu mai mult de un 
sfert de oră sau douăzeci de minute. Discuţiile se înfiripară 
pe loc, întrerupte ici-colo de exclamaţii. Am reţinut câteva 
din părerile ce mi-au ajuns la ureche: 

— Un rechizitoriu foarte serios! Constată într-un grup un 
domn cu o figură încruntată. 

— Prea multă psihologie, opina altcineva. 

— Dar tot ce-a spus este adevărat, are perfectă dreptate! 

— În orice caz, a fost la înălţime. 

— Aţi văzut cum a pus concluziile?! 

— Dar şi nouă aţi văzut ce ştampilă ne-a pus! Se amestecă 
în discuţie un al treilea. Vă aduceţi aminte ce spunea la 
început, că toţi suntem la fel cu Feodor Pavlovici? 

— Şi în încheiere a afirmat acelaşi lucru. Ei, uite, aici, s- 
avem iertare, dar minte. 

— Da şi apoi au fost câteva lucruri cam neclare. 

— S-a cam înfierbântat! 

— E nedrept, zău e nedrept! 

— Totuşi, e foarte abil şi a ştiut cum s-o întoarcă. A 
aşteptat el cât a aşteptat, dar acum şi-a dat drumul! He-he! 

— Să-l auzim şi pe apărător! În alt grup, alte păreri: 

— Ce rost avea să-l atace pe avocatul de la Petersburg, 
ştiţi, când cu „elocinţa care mizează pe sensibilitate”? 

— Da, şi-a cam dat în petic! 

— L-a luat gura pe dinainte. 

— Aşa e el, nervos! 

— Râdem noi, dar cum s-o fi simțind acuzatul?! 

— Adevărat, ce o fi în sufletul lui Mitenka? 

— Să auzim ce va spune apărarea, în al treilea grup: 

— Cine-i cucoana aceea cu lornion - o vezi? 

— Aceea grasă, de la capătul rândului? 


— Este nevastă de general, adică fostă, fiindc-a divorţat de 
bărbatu-său, o cunosc bine! 

— De-aia, pesemne, poartă lornion. 

— O paţachină! 

— Ba mie mi se pare destul de picantă! 

— Dar blonda aceea de alături, ce zici! Parcă-i mai 
nostimă! 

— Frumos l-au mai încuiat la Mokroe! 

— Aşa e, dar nu l-a răbdat inima şi ne-a mai spus încă o 
dată povestea. În ultima vreme ne-a împuiat urechile, 
numai despre asta vorbeşte în societate! 

— De, ambiția îl mănâncă! 

— Ce să-i faci, se crede nedreptăţit omul, he-he! 

— Şi pe deasupra mai e şi foarte susceptibil! În orice caz 
însă a fost prea retoric! Şi ce fraze kilometrice! 

— Mereu caută să producă panică, aţi observat! Vede totul 
în negru. Vă amintiţi figura cu troica? „Ei îl au pe Hamlet, 
noi, deocamdată, n-avem decât Karamazovi!” A adus-o bine 
din condei! 

— Aţi văzut cum a mai tămâiat liberalismul? Se teme de 
liberali! 

— Şi de avocat. 

— Da, e interesant de ştiut ce o să spună maestrul 
Fetiukovici... 

— Orice ar spune, pe mujicii noştri nu-i bagă în buzunar 
chiar aşa cu una, cu două... 

— Credeţi? În alt grup: 

— Mi-a plăcut alegoria cu troica şi cu popoarele. 

— Şi are dreptate să spună că popoarele n-au să mai 
aştepte. 

— Cum adică? 

— Săptămâna trecută, în Parlamentul englez un deputat a 
făcut o interpelare în legătură cu nihiliştii, întrebând 
guvernul dacă n-ar fi timpul să intervină în treburile acestei 
naţiuni barbare, s-o mai pună un pic la respect. Cred că la 


asta a vrut să facă aluzie Ippolit, sunt convins. L-am auzit şi 
săptămâna trecută vorbind despre acelaşi subiect. 

— Să vedem numai dac-o să le convină. 

— Şi de ce nu?! 

— Fiindcă noi închidem imediat Kronstadtul şi nu le mai 
dăm grâne. Şi atunci, ce-au să facă? 

— Şi America? Acum totul e importat. 

— Aiurea! 

Se auzi sunând clopoţelul şi toată lumea se grăbi să-şi 
ocupe locurile. Fetiukovici se urcă la tribună. 

X - PLEDOARIA. O BÂTĂ CU DOUĂ CAPETE. 

În momentul când renumitul orator luă cuvântul, se lăsă o 
tăcere desăvârşită în sală. Toată lumea era cu ochii la el. 
Avocatul îşi începu pledoaria simplu, deschis, convingător, 
fără nici un pic de emfază. Fără nici un efect retoric, fără 
intonaţii patetice, fără cuvinte menite să înduioşeze. Ca şi 
cum ar fi vorbit într-un cerc de prieteni intimi care-l 
înconjurau cu simpatie. Avea o voce cu un timbru extrem de 
plăcut, sonoră şi învăluitoare, cu accente severe şi naive. 
Publicul îşi dădea seama însă că oratorul se putea ridica 
dintr-o dată la un patos autentic, făcând să vibreze coardele 
inimii cu o forţă nemaiîntâlnită 4169). Discursul lui nu era 
turnat în tipare atât de impecabile ca rechizitoriul lui 
Ippolit Kirillovici, în schimb avocatul nu era chiar atât de 
prolix şi se exprima cu mai multă precizie. Un singur lucru 
însă impresiona în chip neplăcut - şi chiar din capul locului 
- publicul feminin: felul în care oratorul se frângea mereu 
din spate, mai ales la început, aplecându-şi jumătatea 
superioară a trupului său deşirat, dar nu ca să facă o 
închinăciune, ci ca şi când ar fi vrut să se repeadă asupra 
auditoriului; văzându-l, ai fi zis că avea un resort ascuns la 
mijlocul spinării, aşa ca s-o poată îndoi aproape în unghi 
drept. După primele fraze, cuvântarea lui păru cam 
dezlânată, cu fapte citate la întâmplare, fără nici un sistem, 
pentru a deveni până la urmă pe deplin închegată şi 
armonioasă. Pledoaria ar fi putut să fie împărţită în două: 


prima jumătate constituia o critică maliţioasă pe alocuri şi 
destul de caustică adusă rechizitoriului pe care căuta să-l 
răstoarne, în a doua jumătate a pledoariei îşi schimbă însă 
brusc şi tonul şi maniera, dând o turnura patetică 
discursului şi publicul, care aştepta cu nerăbdare acest 
moment, se înfioră de plăcere. Fără să facă nici un fel de 
introducere, apărătorul începu prin a spune că, deşi 
activitatea lui în genere se desfăşura la Petersburg, nu era 
prima oară că susţinea un proces în provincie; deseori 
fusese chemat în diverse oraşe de pe teritoriul Rusiei să 
pledeze cauzele unor inculpaţi pe care accepta să-i apere 
numai dacă era convins sau avea iniţial sentimentul că nu 
sunt vinovaţi. „Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul de faţă, 
adăugă el. Încă de când au apărut primele corespondențe 
în ziare, m-a surprins în mod deosebit un lucru care pleda 
categoric în favoarea acuzatului. Într-un cuvânt, vreau să 
spun că m-a interesat în special un anumit fapt, altminteri 
destul de frecvent în practica judiciară, dar care nicăieri, 
cred, nu se conturează atât de precis ca în procesul de faţă. 
Deşi poate c-ar fi trebuit să-l menţionez de-abia în 
încheierea pledoariei, după ce voi fi epuizat subiectul, îmi 
voi permite totuşi să vă împărtăşesc punctul meu de vedere 
de la bun început, fiindcă de obicei prefer să atac direct 
fondul unei probleme, fără să-mi menajez efectele şi fără să 
speculez asupra impresiilor auditoriului. E poate o lipsă de 
prevedere din partea mea, în schimb vă pot asigura c-o fac 
cu toată sinceritatea. Punctul meu de vedere, concluzia la 
care am ajuns este următoarea: înlănţuirea flagrantă a 
faptelor agravează în chip zdrobitor situaţia inculpatului, 
dar în acelaşi timp nu există probă care, considerată 
independent de celelalte, să poată rezista la critică! 
Urmărind cazul de la distanţă, din zvonuri şi din articolele 
publicate în ziare, părerea mea începuse sa se consolideze, 
când, pe negândite, familia inculpatului mi-a adresat 
invitaţia de a susţine acest proces. M-am grăbit să vin 
încoace şi, sosind aici, am putut să mă conving pe deplin. 


Am acceptat să pledez în acest proces tocmai pentru a 
distruge nefasta conjugare a faptelor şi a dovedi cât de 
puţin întemeiate, cât de imaginare, sunt capetele de 
acuzare privite separat.” 

După această introducere, apărătorul făcu următoarea 
declaraţie: „Domnilor juraţi, sunt străin de oraş, proaspăt 
venit printre dumneavoastră. Impresiile mele deci nu 
pornesc de la o idee preconcepută. Inculpatul, un om 
impulsiv şi pătimaş din fire, n-a avut prilejul să mă jignească 
niciodată, aşa cum probabil s-a întâmplat cu sute de 
persoane din localitate, ceea ce explică faptul că atâta lume 
şi-a făcut o proastă părere despre dânsul. Recunosc, fireşte, 
că morala publică are tot dreptul să fie scandalizată, 
inculpatul este într-adevăr un om turbulent, incapabil să-şi 
tempereze pornirile. Cu toate astea, după cum am 
constatat, găsea peste tot uşile deschise, era primit cu 
plăcere chiar în familia eminentului reprezentant al 
Procuraturii.” (Nota bene. În momentul acela se auziră în 
sală câteva râsete răzlețe, repede înăbuşite, dar care nu 
trecură totuşi nebăgate în seamă. Toată lumea la noi în oraş 
ştia că Miţea era primit în casă la procuror împotriva 
voinţei acestuia, numai şi numai fiindcă doamna procuror - 
o persoană respectabilă şi a cărei virtute nu putea fi pusă 
de nimeni la îndoială, dar foarte voluntară şi cu idei 
fanteziste, care simţea o adevărată plăcere să-şi contrazică 
soţul, mai ales când era vorba de mărunţişuri - îl găsea 
interesant. De altfel, Miţea se ducea destul de rar pe la ei.) 
„imi voi permite totuşi să presupun, continuă apărătorul, că 
până şi un om cu un spirit atât de independent şi de 
echitabil ca preopinentul meu şi-a putut forma o idee 
greşită, o părere preconcepută despre nefericitul meu 
client. Era şi normal: nimeni altul decât inculpatul nu e 
vinovat dacă oamenii au asemenea păreri despre el. Simţul 
moral şi mai cu seamă cel estetic sunt câteodată 
necruțătoare faţă de acela care le nesocoteşte. 
Incontestabil, magistralul rechizitoriu al domnului procuror 


ne-a înfăţişat o analiză riguroasă a caracterului şi faptelor 
acuzatului, ne-a dat ocazia să constatăm o atitudine critică, 
în sensul strict al cuvântului, în cazul respectiv şi mai ales 
ne-a relevat o atât de profundă penetraţie psihologică, 
menită să lămurească lucrurile în esenţa lor, încât mă 
îndoiesc că o persoană rău intenţionată faţă de inculpat ar 
fi depus atâta străduinţă. În asemenea situaţii însă sunt 
lucruri şi mai dăunătoare şi mai primejdioase decât o 
atitudine oricât de ostilă sau cea mai tenace părere 
preconcepută. Bunăoară, atunci când o anumită înclinaţie 
artistică se manifestă în mod irezistibil în noi, când simţim 
deodată imboldul creaţiei artistice, necesitatea fabulaţiei 
epice, mai ales dacă suntem înzestrați cu harul divin de a 
pătrunde în adâncurile sufletului omenesc. Înainte chiar de 
a veni încoace, în preajma plecării mele din Petersburg - 
am fost prevenit - de altfel, ştiam asta şi fără să-mi fi atras 
atenţia cineva în mod special - că voi avea de înfruntat un 
adversar bine cunoscut ca un adânc şi fin psiholog şi care 
tocmai datorită acestei însuşiri se bucură de o reputaţie pe 
deplin meritată în lumea juriştilor noştri, atât de tânără 
încă. Din păcate, domnilor, psihologia, deşi, recunosc, este 
un lucru foarte subtil, seamănă totuşi cu o bâtă cu două 
capete (râsete în sală). O, vă rog să-mi iertaţi această 
comparaţie atât de vulgară - nu sunt un orator prea iscusit! 
Să vă dau însă un exemplu desprins la întâmplare din 
rechizitoriu. Inculpatul, grăbindu-se să părăsească în toiul 
nopţii grădina, sare zăplazul şi doboară cu o lovitură de 
pisălog pe bătrânul Grigori, care-l apucase de picior. O clipă 
după aceea, coboară de pe gard şi cinci minute în şir îşi 
face de lucru cu victima, căutând să-şi dea seama dacă l-a 
omorât sau nu. Domnul procuror nu vrea însă cu nici un 
preţ să creadă în sinceritatea declaraţiilor inculpatului care 
susţine că ar fi sărit de pe gard fiindu-i milă de bietul 
unchiaş. «Nu, spune domnia-sa, asemenea sensibilitate nu- 
şi putea avea locul într-un moment ca ăsta, ar fi ceva 
absurd. Acuzatul a coborât numai ca să se încredinţeze 


dacă unicul martor al fărădelegii lui murise cu adevărat, 
ceea ce constituie o dovadă în plus că ela săvârşit crima; în 
orice caz inculpatul nu putea să sară înapoi în grădină 
determinat de un alt motiv, mânat de un alt îndemn sau de 
un alt sentiment.» lată deci ceea ce se cheamă o 
demonstraţie de psihologie; să luăm aceeaşi psihologie şi s- 
o aplicăm la rândul nostru în cazul amintit, pornind însă de 
la celălalt capăt şi argumentaţia nu ni se va mai părea chiar 
atât de concludentă. Ucigaşul sare jos din precauţie, ca să- 
şi dea seama dacă martorul mai trăieşte sau a murit, deşi - 
după cum atestă chiar acuzatorul public - cu o clipă mai 
înainte lăsase în biroul tatălui său, pe care-l asasinase, o 
probă zdrobitoare pentru el, plicul rupt, pe care sta scris că 
înăuntru se aflau trei mii de ruble. «Daca l-ar fi luat cu el, 
nimeni pe lume n-ar fi ştiut de existenţa banilor şi, deci, 
nimeni nu l-ar fi bănuit că-i furase.» Citez din rechizitoriul 
domnului procuror. Aşadar, iniţial, omul s-a dovedit lipsit de 
orice simţ de prevedere, şi-a pierdut capul şi a luat-o la fugă 
înspăimântat, lăsând pe duşumea un corp delict de o 
asemenea gravitate, pentru ca două minute mai târziu, 
după ce a ucis cu o lovitură de pisălog cea de-a doua 
victimă, să apară din senin în sufletul lui un sentiment 
necruţător de prudenţă şi să devină foarte calculat. Să 
zicem că aşa a fost; în asta constă toată subtilitatea 
psihologiei, sa arate că în unele împrejurări omul poate să 
fie crud şi vigilent ca un şoim, iar în altele orb şi fricos ca o 
biată cârtiţă”. Dar dacă el este atât de hain, atât de calculat 
şi de crud ca, după ce a ucis pe unicul martor al nelegiuirii 
lui, să se întoarcă din drum numai ca să se convingă dacă 
mai trăieşte, ce rost avea să zăbovească la căpătâiul noii 
sale victime mai bine de cinci minute, când puteau să 
survină alţi martori între timp? De ce şi-ar fi năclăit batista 
încercând să-i oprească sângele când batista putea deveni 
la rândul ei un corp delict? Chiar dacă inculpatul ar fi fost 
într-adevăr atât de precaut şi de crud, nu era mai bine 
pentru el, în momentul când a sărit jos de pe gard, să-şi 


lichideze victima, lovind-o din nou cu pisălogul în cap şi, 
suprimând astfel definitiv unicul martor al crimei, să-şi ia o 
piatră de pe inimă? În sfârşit, omul nostru coboară de pe 
gard ca să se convingă dacă martorul respectiv trăieşte sau 
nu şi lasă în loc, pe cărare, un alt martor, pisălogul de 
aramă pe care-l luase de acasă, de la cele două femei şi pe 
care acestea îl puteau recunoaşte oricând, arătând cum se 
petrecuseră lucrurile. Şi nu se poate spune că l-ar fi uitat 
pe cărare, nici că l-ar fi pierdut din nebăgare de seamă, 
asta în nici un caz nu, deoarece el însuşi a aruncat arma - 
aşa cum a fost găsită ulterior - la vreo cincisprezece paşi de 
locul unde căzuse Grigori. Se pune atunci întrebarea, de ce 
a procedat aşa? A procedat aşa tocmai pentru că avea 
remuşcări, era amărât că ridicase viaţa unui om, că 
omorâse o biată slugă bătrână şi de aceea, cuprins de 
mânie, a aruncat pisălogul, blestemându-l cu năduf, ca pe o 
unealtă a crimei; e singura explicaţie posibilă, altminteri, de 
ce l-ar fi azvârlit cu atâta violenţă? Şi dacă inculpatul a fost 
în stare să se căiască şi să se aplece cu milă asupra victimei 
sale, înseamnă că el nu este vinovat de moartea tatălui său; 
dacă ar fi comis un paricid, nu s-ar mai fi întors din drum 
cuprins de milă să vadă ce se întâmplă cu cea de-a două 
victimă, numai de aşa ceva nu i-ar mai fi ars în momentul 
acela, când toate reacţiile trebuiau să-i fie dictate de 
instinctul de conservare; în privinţa asta nu mai încape nici 
o îndoială. Dimpotrivă, repet, în cazul acesta, în loc să-şi fi 
pierdut vremea cu Grigori cu siguranţă că i-ar fi dat 
lovitura de graţie. Mila şi bunele sentimente au găsit calea 
sufletului său tocmai fiindcă până atunci conştiinţa lui 
fusese curată. Şi aici e vorba tot de psihologie, numai că 
rezultatele sunt altele. V-am făcut această demonstraţie, 
domnilor juraţi, ca să vă dovedesc efectiv că psihologia te 
ajută să ajungi la orice concluzie doreşti. Depinde numai de 
cel care o mânuieşte. Psihologia determină uneori pe 
oamenii cei mai serioşi să născocească adevărate romane, 
chiar fără să vrea. Spunând aceasta, mă gândesc, fireşte, la 


un anumit exces de psihologie, domnilor juraţi, la ceea ce se 
poate numi un abuz de psihologie.” 

În sală se auziră din nou râsete pe socoteala acuzatorului 
public, semn că publicul era de acord cu vorbitorul. În cele 
ce urmează voi căuta să rezum pledoaria, citind doar 
pasajele şi punctele mai importante. 

XI - BANII N-AU FOST FURAŢI, FIINDCĂ N-AU EXISTAT. 

Lucrul cel mai senzaţional din pledoarie şi pe care publicul 
îl primi cu o vădită surpriză se dovedi a fi declaraţia 
avocatului cu privire la cele trei mii de ruble fatale a căror 
existenţă o contesta cu toată convingerea şi, ca atare şi 
posibilitatea unui jaf. 

„Domnilor juraţi, începu avocatul, în procesul de faţă ori 
ce om străin de împrejurările respective şi fără idei 
preconcepute este izbit din primul moment de o 
particularitate ce mi se pare deosebit de semnificativă şi 
anume: cu toate că inculpatul este acuzat de jaf, cu nici un 
chip nu se poate stabili care a fost de fapt obiectul jafului. 
Se zice c-ar fi dispărut nişte bani, suma de trei mii de ruble, 
dar nimeni nu ştie precis dacă banii aceştia au existat în 
realitate. Judecaţi şi dumneavoastră: în primul rând, cum 
am aflat de existenţa lor şi cine i-a văzut? Nimeni în afară 
de feciorul Smerdeakov care a pomenit despre ei în 
declaraţiile sale, menţionând că erau puşi într-un plic 
purtând cutare inscripţie. 'Iot de la el au aflat despre bani 
înainte de crimă atât inculpatul, cât şi fratele acestuia, Ivan 
Feodorovici. Doamna Svetlova era de asemenea la curent. 
Niciuna din aceste trei persoane însă n-a văzut cu ochii săi 
banii, singurul care i-a văzut rămânând până la urmă tot 
Smerdeakov. Se pune atunci întrebarea: dacă banii aceştia 
au existat şi Smerdeakov ia văzut cu adevărat, când i-a 
văzut pentru ultima oară? Dar dacă stăpânul său i-a luat 
între timp de sub pernă şi i-a pus la loc, în casetă, fără să-i fi 
spus nimic? Luaţi aminte: după informaţiile date de 
Smerdeakov, banii se aflau în pat, sub saltea; ca să şi-i 
însuşească, inculpatul trebuia deci să-i scoată de acolo şi 


totuşi patul n-a fost câtuşi de puţin răvăşit, aşa cum se 
constată din procesul-verbal. Cum a putut, aşadar, acuzatul 
să umble la bani fără să răscolească de loc aşternutul şi fără 
să murdărească cu mâinile lui pătate de sânge cearşafurile 
fine proaspăt călcate, fiindcă patul fusese special primenit 
în seara aceea? Dar plicul, vor obiecta poate unii, plicul de 
pe duşumea? Tocmai aici voiam să ajung. Trebuie să vă 
mărturisesc că adineauri am încercat o uşoară surpriză 
când l-am auzit pe eminentul reprezentant al Procuraturii 
declarând singur - da, domnilor, singur - în momentul 
precis în care căuta să ne convingă cât de absurdă este 
supoziţia că ucigaşul ar putea fi Smerdeakov: «Dacă n-ar fi 
fost plicul, spune domnia-sa, dacă plicul acesta n-ar fi rămas 
pe jos ca un corp delict şi criminalul ar fi avut grijă să-l ia cu 
el, nimeni pe lume n-ar fi ştiut de existenţa lui, nici că 
înăuntru se găseau bani şi, prin urmare, nu l-ar fi putut 
bănui pe inculpat c-ar fi furat ceva din casă». Aşadar, acest 
petic rupt de hârtie, pe care se află o inscripţie oarecare, 
după propria declaraţie a procurorului, este singurul 
element pe care se bazează acuzaţia de jaf pusă în sarcina 
inculpatului; «Fără el, arată acuzatorul public, nimeni n-ar 
fi avut nici o bănuială c-ar fi vorba de un furt şi poate că nu 
s-ar fi ştiut nimic nici despre existenţa banilor». Totuşi 
simplul fapt că peticul acesta de hârtie zăcea aruncat pe jos 
poate, oare, să constituie o dovadă că plicul conţinea bani şi 
că banii aceştia au fost furaţi? «Dar, mi se va răspunde, 
Smerdeakov ştia că erau bani înăuntru, fiindcă i-a văzut eu 
ochii lui.» Foarte bine» dar când i-a văzut ultima oară? Am 
stat de vorbă cu Smerdeakov care mi-a mărturisit că asta se 
întâmplase cu două zile înainte de crimă! De ce însă atunci 
n-aş putea să presupun, de pildă, că bătrânul, Feodor 
Pavlovici, în timp ce stătea încuiat în casă şi-şi aştepta 
nerăbdător şi nervos iubita, neavând ce face, nu s-a gândit 
la un moment dat să scoată plicul şi să-l rupă? «Ce rost are 
să-i mai ţin acolo, va fi chibzuit el, dacă-i arăt numai plicul, 
s-ar putea să nu creadă că banii sunt înăuntru, pe când aşa, 


când o să vadă un teanc de treizeci de bancnote, tentaţia o 
să fie mult mai mare şi efectul mai sigur.» Drept care a rupt 
plicul, a scos banii dinăuntru şi a aruncat hârtia pe jos cu 
nepăsarea omului care se ştie stăpân la el în casă, fără să se 
teamă, bineînţeles, c-o să lase în urmă un corp delict. 
Domnilor juraţi, nu credeţi oare că faptul acesta, ipoteza pe 
care am formulat-o acum este tot atât de plauzibilă ca 
oricare alta? De ce ar fi imposibil? Dar dacă lucrurile s-au 
petrecut într-adevăr aşa, sau într-un fel asemănător, atunci 
acuzaţia de jaf cade de la sine: banii n-au fost furaţi, fiindcă 
nici n-au existat! Dacă socotiți că plicul găsit pe jos poate 
constitui o dovadă că banii se aflau înăuntru, de ce n-aş 
putea susţine contrariul şi anume, că plicul zăcea pe jos 
tocmai pentru că era gol, pentru că banii fuseseră scoşi 
dinainte chiar de posesorul lor? «Dar, mi se va obiecta, 
unde sunt atunci banii, dacă, aşa după cum zici dumneata, 
Feodor Pavlovici i-a scos de acolo cu mâna lui, deoarece în 
casă nu s-a descoperit nimic!» În primul rând, o parte din ei 
au fost găsiţi în casetă, pe urmă se putea foarte bine ca 
proprietarul lor să-i fi scos din plic în dimineaţa zilei 
respective, dacă nu chiar în ajun şi să-i fi cheltuit, să le fi 
dat o altă întrebuințare, bunăoară să fi plătit ceva cu ei sau 
să-i fi trimis undeva, după cum tot atât de bine putea să-şi fi 
schimbat între timp gândul, să-şi fi modificat strategia, fără 
a fi socotit de cuviinţă să-l pună la curent pe Smerdeakov. 
lar dacă această ipoteză este cât de cât verosimilă, cum e 
posibil să arunci în spinarea cuiva o acuzaţie atât de 
categorică, susţinând cu tot dinadinsul că inculpatul ar fi 
săvârşit asasinatul ca să-şi jefuiască victima şi ca jaful într- 
adevăr ar fi avut loc? Stăruind în direcţia aceasta, intrăm în 
domeniul ficţiunii. Ca să afirmi că un obiect oarecare a fost 
furat, trebuie să arăţi mai întâi despre ce obiect este vorba 
sau, cel puţin, să dovedeşti precis că obiectul respectiv a 
existat. lar în cazul de faţă nici măcar nu l-a văzut cineva! 
De curând, la Petersburg, un băietan de optsprezece ani, 
aproape un copil, negustor ambulant, a pătruns ziua-n 


amiaza mare cu toporul în mână în prăvălia unui zaraf şi, cu 
o cutezanţă nemaipomenită, l-a ucis, jefuindu-l de o mie 
cinci sute de ruble. După cinci ore, când a fost arestat, s-a 
găsit asupra lui aproape întreaga sumă din care nu apucase 
să cheltuiască decât cincisprezece ruble. În afară de 
aceasta, băiatul de prăvălie al zarafului, care era plecat în 
momentul când fusese săvârşită crima, în declaraţiile pe 
care le-a făcut la poliţie, a indicat nu numai suma globală 
furată, dar şi numărul biletelor de bancă şi monezilor 
sustrase, specificând chiar câte hârtii albastre fuseseră şi 
câte roşii şi ce valoare aveau monezile de aur. Toţi aceşti 
bani s-au găsit, exact aşa cum arătase el, asupra ucigaşului, 
care până la urmă a mărturisit tot, recunoscând şi crima şi 
furtul. Iată, domnilor juraţi, ce înseamnă, după părerea 
mea, o adevărată probă! În cazul pe care vi l-am povestit e 
vorba de ceva concret, banii sunt vizibili, pot să-i ating cu 
mâna, nu mi-e îngăduit să spun că n-au existat sau că 
victima nu i-ar fi avut. Oare tot aşa stau lucrurile în cazul de 
faţă? Şi totuşi, aici este în joc viaţa unui om, soarta lui! 
«Bine, dar, vor zice poate unii, inculpatul a petrecut toată 
noaptea, a irosit o mulţime de bani, la percheziţie s-au găsit 
asupra lui o mie cinci sute de ruble - de unde avea atâtea 
parale?» Dar tocmai faptul că nu s-a găsit decât jumătate 
din sumă, adică o mie cinci sute de ruble, iar cealaltă 
jumătate a dispărut fără urmă, ne dă de gândit că banii 
puteau să aibă cu totul altă provenienţă şi că probabil nu 
fuseseră păstraţi niciodată în plicul cu pricina. Calculând 
timpul (minut cu minut), instrucţia a constatat - şi lucrurile 
au fost verificate după aceea - că, despărţindu-se de cele 
două slujnice ca să se ducă la funcţionarul Perhotin, 
inculpatul n-a mai avut când să treacă pe acasă, nici să 
intre nicăieri şi că după aceea a fost tot timpul cineva lângă 
el, iar ca atare n-a putut să împartă în două banii furaţi şi să 
ascundă jumătate din ei undeva în oraş. Tocmai asta l-a 
făcut pe domnul procuror să presupună că banii au fost 
probabil ascunşi în cine ştie ce cotlon din hanul de la 


Mokroe. De ce nu atunci în tainiţele castelului din Udolfo? 
Domnilor juraţi, spuneţi şi dumneavoastră dacă această 
ipoteză nu vi se pare fantasmagorică, romanţioasă! Şi, 
băgaţi de seamă, în cazul când ipoteza domniei-sale ar fi 
anulată, acuzaţia de jaf se năruie de la sine, fiindcă unde 
puteau să dispară cele o mie cinci sute de ruble, din 
moment ce n-au putut fi ascunse la Mokroe? Prin ce miracol 
puteau să se facă nevăzute dacă s-a dovedit că inculpatul n- 
a intrat în nici o altă casă? Şi cu astfel de plăsmuiri 
romanţioase suntem gata să distrugem viaţa unui om! 
«Totuşi, ne vor răspunde unii, inculpatul n-a fost în stare să 
explice de unde a luat banii care s-au găsit asupra lui, când 
toată lumea ştia că până în noaptea aceea nu avusese nici o 
lăscaie.» Dar cine ştia acest lucru? Inculpatul a mărturisit 
răspicat de unde proveneau banii şi, dacă-mi permiteţi să 
spun, domnilor juraţi, cred că nu există o explicaţie mai 
verosimilă şi totodată mai conformă cu firea şi 
temperamentul lui decât aceea cuprinsă în declaraţia sa. 
Acuzarea însă pare ataşată de romanul pe care l-a făurit: 
un om slab de înger, care a fost capabil să primească banii 
oferiţi într-un chip atât de umilitor de la logodnica lui, nu 
putea - zice-se - să pună deoparte jumătate din ei şi să-i 
coasă în amuletă şi, chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi găsit 
mereu un pretext să descoasă din două în două zile amuleta 
şi să scoată dinăuntru o sută şi încă o sută şi aşa mai 
departe, încât într-o lună de zile ar fi cheltuit toată suma. Şi 
ipoteza aceasta, domnul procuror, dacă vă amintiţi, ne-a 
prezentat-o ca un lucru incontestabil. Dar dacă, totuşi, 
evenimentele s-au desfăşurat altfel? Dacă domnul procuror 
a urzit un adevărat roman şi personajul înfăţişat de domnia- 
sa diferă cu totul de cel din realitate? Şi chiar aşa s-a şi 
întâmplat, a creat un personaj nou! Ni se va argumenta, 
poate: «Există totuşi martori care au arătat că inculpatul a 
cheltuit cele trei mii de ruble încredințate de doamna 
Verhovţeva cu o lună înainte de crimă şi că n-a mai rămas 
cu nici o para în buzunar. Cum mai putea atunci să 


dosească jumătate din bani?» Dar cine sunt aceşti martori? 
Instanţa s-a convins în ce măsura ne putem bizui pe ei. Şi 
pe urmă, codrul de pâine din mâna altuia pare totdeauna 
mai mare. În sfârşit, niciunul din aceşti martori n-a numărat 
banii, i-a apreciat numai din ochi. Martorul Maximov, de 
pildă, declară că inculpatul ar fi avut asupra lui douăzeci de 
mii de ruble. Vedeţi deci, domnilor juraţi, că psihologia este, 
aşa cum am spus, o bâtă cu două capete şi, dacă aşa stau 
lucrurile, permiteţi-mi s-o apuc la rândul meu, pornind de la 
celălalt capăt, să vedem dacă ajungem la acelaşi rezultat. 
Cu o lună înainte de crimă, doamna Verhovţeva i-a 
încredinţat inculpatului trei mii de ruble ca să le expedieze 
prin poştă la Moscova. Rămâne totuşi de ştiut dacă într- 
adevăr condiţiile în care i-a oferit aceşti bani au fost chiar 
atât de degradante, de înjositoare, cum s-a arătat 
adineauri. Fiindcă din prima depoziţie a doamnei 
Verhovţeva, în legătură cu această împrejurare, reieşea 
altceva, cu totul altceva; iar cea de-a doua n-a fost decăt o 
explozie de mânie, un clocot de răzbunare, răbufnirea unei 
uri îndelung mocnite! Faptul că martora în prima sa 
depoziţie a prezentat lucrurile într-o lumină falsă ne dă 
dreptul să conchidem că şi cea de-a doua versiune s-ar 
putea să fie tot atât de neîntemeiată. Acuzatorul public «nu 
vrea, nu îndrăzneşte» (citez propriile sale cuvinte) să 
răscolească acest roman. Bine, dacă-i aşa, am să mă abţin şi 
eu; îmi iau, totuşi, îngăduinţa să spun că, din moment ce o 
persoană atât de ireproşabilă, de virtuoasă, cum este 
indiscutabil doamna Verhovţeva, din moment ce o 
asemenea persoană, zic, îşi permite să revină subit în 
instanţă asupra primelor sale declaraţii cu intenţia vădită 
de a-l distruge pe inculpat, nu mai încape nici o îndoială că 
depoziţia domniei-sale n-a fost făcută cu sânge rece şi nu 
poate fi deci imparţială. Să n-avem oare dreptul atunci să 
tragem concluzia că o femeie dornică de răzbunare e 
capabilă să exagereze multe lucruri, dar, mai ales, să 
exagereze condiţiile ruşinoase, infamante, în care i-a oferit 


banii? Dimpotrivă, noi credem că modul în care i-a pus 
suma respectivă la dispoziţie putea foarte bine să tenteze 
un om nesocotit cum este inculpatul, determinându-l să 
accepte. Cu atât mai mult cu cât pe atunci încă mai trăgea 
nădejde c-o să primească foarte curând cele trei mii pe care 
i le datora tatăl său. Este o dovadă de uşurătate, desigur, 
din partea lui, dar tocmai de aceea inculpatul era atât de 
convins că tatăl lui îi va restitui banii şi deci va putea 
oricând să expedieze prin poştă suma încredinţată de 
doamna Verhovţeva, achitându-şi în întregime datoria pe 
care o avea faţă de dânsa. Acuzaţia însă nu vrea cu nici un 
preţ să admită că ar fi fost în stare să pună deoparte chiar 
în aceeaşi zi, adică în ziua din care i se trag ponoasele, 
jumătate din bani şi să-i coasă în amuletă. «Nu e posibil, nu 
e un om capabil de asemenea sentimente», ni se spune. Dar 
chiar dumneata, domnule procuror, ai declarat că Dmitri 
Karamazov este un om cu suflet larg, chiar dumneata ai 
vorbit aici despre cele două abisuri ce pot sălăşlui 
concomitent în sufletul unui Karamazov! Într-adevăr, firea 
lui poate să treacă foarte lesne de la o extremă la alta, să 
cuprindă în sine două abisuri; Karamazov bunăoară poate 
să se oprească în toiul celei mai dezmăţate petreceri dacă 
intervine ceva care să-l influenţeze în alt sens. Şi acest 
element nou intervenit în viaţa lui este dragostea, da, 
dragostea proaspătă ce-a explodat ca pulberea în sufletul 
lui! Pentru ea, pentru dragostea lui are atâta nevoie de 
bani, o nevoie mult mai urgentă chiar decât cheful pe care 
vrea să-l facă împreună cu noua iubită! Nu aşteaptă decât 
să-i spună: «Sunt a ta, n-am nevoie de Feodor Pavlovici», ca 
s-o ia în braţe şi să plece cu ea departe, numai să aibă cu 
ce. E vorba de ceva mult mai important decât o petrecere. 
Se poate oare să nu-şi fi dat seama Karamazov de lucrul 
acesta? Fireşte că da, ba, mai mult chiar, grija asta nouă îl 
îmbolnăveşte şi atunci, vă întreb, de ce să pară atât de 
curios faptul c-a fost în stare să pună deoparte nişte bani şi 
să-i ascundă pentru orice eventualitate? Dar timpul trece, 


Feodor Pavlovici nici gând n-are să-i restituie banii, 
dimpotrivă, se aude că-i păstrează ca momeală, vrând să-i 
răpească iubita, ademenind-o cu ajutorul lor! «Dacă tata 
nu-mi da nimic, îşi spune inculpatul, Katerina Ivanovna o să 
fie convinsă că sunt un hoţ!» Şi atunci în mintea lui 
încolţeşte ideea de a lua într-o bună zi cele o mie cinci sute 
de ruble pe care le poartă atârnate de gât şi de a se duce să 
le depună în faţa doamnei Verhovţeva, spunându-i: «Sunt 
un ticălos, e adevărat, dar hoţ nu sunt!» Iată deci încă un 
motiv ca să ţină cu dinţii banii aceia, păzindu-i ca ochii din 
cap, în loc să descoasă amuleta ca să scoată rând pe rând 
toate bancnotele de o sută. De ce nu i-am da voie 
inculpatului să aibă ca orice om sentimentul onoarei? Nu, 
domnilor juraţi, acest sentiment există fără îndoială în 
sufletul lui, poate greşit înţeles, ce-i drept, ba chiar de 
multe ori cu totul denaturat, dar intens, aş spune chiar 
pătimaş, după cum a dovedit cu prisosinţă. Lucrurile însă se 
complică din ce în ce, chinurile geloziei ajung la paroxism şi 
mereu aceeaşi insolubilă alternativă. Aceleaşi apăsătoare 
întrebări sfredelesc tot mai neînduplecat conştiinţa bolnavă 
a inculpatului: «Din moment ce îi restitui datoria Katerinei 
Ivanovna, cu ce bani am să mai pot pleca atunci cu 
Gruşenka?» Dacă umbla ca turbat, dacă-şi făcea de cap şi 
provoca scandal prin localuri în ultima lună dinainte de 
crimă, pricina era poate tocmai amărăciunea ce se 
strânsese în sufletul lui, situaţia intolerabilă în care se afla. 
Până la urmă această alternativă din care nu ştie cum să 
iasă devine o tortură atât de cumplită încât îl aduce la 
disperare, îl trimite atunci pe mezin la tatăl lor să-i ceară 
pentru ultima oară banii, dar, cuprins de nerăbdare, nu mai 
aşteaptă răspunsul şi intră buzna în casă, sfârşind prin a-l 
snopi în bătăi pe bătrân sub ochii celor de faţă. Asta 
înseamnă că pe viitor trebuie să-şi ia gândul de la bani; 
după isprava asta cu siguranţă că tatăl n-o să-i mai dea nici 
o para. În aceeaşi zi, pe înserat, bătându-se cu pumnul în 
piept, în partea de sus, spre furca gâtului, acolo unde-i 


atârnată amuleta, inculpatul se jură faţă de fratele său că 
are la îndemână un mijloc ca să scape cu faţa curată, dar că 
va rămâne totuşi un ticălos, deoarece îşi dă seama că nu va 
recurge la acel mijloc, n-are destulă tărie de caracter ca s-o 
facă, e lipsit de voinţă. De ce nu vrea acuzarea să pună nici 
un temei pe această declaraţie atât de candidă şi de 
sinceră, atât de spontană şi veridică, a lui Alexei 
Karamazov? De ce, dimpotrivă, caută cu tot dinadinsul să 
mă facă să cred că banii sunt ascunşi undeva într-o 
crăpătură, în tainiţele castelului din Udolfo? Tot în seara 
aceea, după întrevederea cu fratele său, inculpatul aşterne 
pe hârtie scrisoarea fatală, sortită să devină dovada cea mai 
importantă, cea mai zdrobitoare, că mobilul crimei a fost 
jaful. «Am să cer bani de la toată lumea şi, dacă nimeni n-o 
să vrea să-mi dea, am să-l omor pe tata şi am să iau plicul 
legat cu panglică roză pe care-l ţine ascuns sub saltea, 
numai să plece Ivan», declară el şi acuzarea vrea cu orice 
preţ să vadă aici programul după care s-a condus 
criminalul. Se mai poate îndoi cineva de vinovăția lui? 
«Crima a fost comisă punct cu punct după acest program!» 
exclamă acuzatorul public. În primul rând însă biletul cu 
pricina a fost scris la beţie, de un om ajuns la exasperare; în 
al doilea rând şi de astă dată pomeneşte despre plic, dar 
bizuindu-se numai pe informaţiile lui Smerdeakov, fiindcă 
nu l-a văzut niciodată cu ochii lui, iar în al treilea rând, 
Chiar dacă şi-a făcut un plan, aşa cum arată scrisoarea, de 
unde putem şti că s-a ţinut întocmai de el? Cine poate să 
dovedească asta? Putem fi siguri că inculpatul a luat într- 
adevăr banii ascunşi sub pernă, că i-a găsit sau că banii 
aceştia au existat într-adevăr? Oare după bani alerga cu 
atâta disperare, aduceţi-vă bine aminte! E adevărat c-a 
fugit ca un nebun acasă, dar nu ca să-şi jefuiască tatăl, ci 
orbeşte, în neştire, turbat de gelozie, ca s-o caute pe femeia 
care i-a distrus viaţa, deci nu mai poate fi vorba nici de jaf 
premeditat, nici de un program dinainte întocmit! «Şi 
totuşi, mi se va obiecta poate, ajungând acasă, l-a ucis pe 


tatăl său şi i-a furat banii!» Dar el să-l fi ucis într-adevăr? 
Acuzaţia de jaf o respinge cu indignare: nu e posibil să 
învinuieşti pe cineva de jaf dacă nu poţi arăta precis 
obiectul jafului, asta este o axiomă! Dar de ucis, el să fi ucis 
oare, din moment ce cade prima acuzaţie? S-a dovedit într- 
adevăr că el a ucis? Nu cumva şi de astă dată este la mijloc 
o ficţiune, un roman?” 

XII - ŞI DECI NU POATE FI VORBA DE UN ASASINAT 

„Îngăduiţi-mi, domnilor juraţi, să vă amintesc că este în joc 
viaţa unui om şi că trebuie să procedăm cu toată atenţia. 
Reprezentantul Procuraturii, după propriile sale declaraţii, 
pe care le-am auzit cu toţii adineauri, a şovăit până în 
ultima clipă, adică până în ziua procesului, să-l acuze cu 
toată convingerea pe inculpat de crimă cu premeditare, a 
şovăit până în momentul când a avut în faţa ochilor 
scrisoarea fatală scrisă «la beţie», care ne-a fost prezentată 
în instanţă. «Crima a fost săvârşită punct cu punct după 
acest plan!» exclamă procurorul. Repet însă: inculpatul a 
alergat într-un suflet la tatăl său să-şi caute iubita, numai şi 
numai pentru ea, ca să vadă dacă nu cumva se află acolo. 
Este un fapt incontestabil. Dacă ar fi găsit-o acasă la ea, cu 
siguranţă c-ar fi rămas lângă dânsa, nu s-ar mai fi gândit să 
se ducă nicăieri şi deci nu şi-ar fi respectat legământul făcut 
în scrisoare. A alergat la întâmplare, mânat de un imbold 
spontan şi cine ştie dacă în momentul acela se mai gândea 
la răvaşul pe care-l scrisese «la beţie». «Bine, dar a luat cu 
el pisălogul de aramă?» spune acuzarea şi poate că vă 
aduceţi aminte la ce argumentaţie psihologică a dat naştere 
acest unic fapt, de ce inculpatul trebuia neapărat să se 
înarmeze cu pisălogul cu un scop precis, să-lia cu elcape o 
armă etc, etc. Totuşi, mă gândesc la un lucru foarte simplu: 
ce s-ar fi întâmplat dacă pisălogul n-ar fi stat la vedere, pe 
policioara de unde l-a luat inculpatul, ci ar fi fost închis în 
dulap? Acuzatul n-ar mai fi dat cu ochii de el şi ar fi fugit cu 
mâinile goale, neînarmat şi poate că n-ar mai fi omorât pe 
nimeni. Cum mai pot deduce atunci că omul nostru s-ar fi 


înarmat intenţionat cu pisălogul şi că deci crima ar fi fost 
premeditată? Da, e adevărat că s-a lăudat în gura mare prin 
toate localurile c-o să-şi ucidă tatăl, iar cu două zile înainte 
de crimă, în seara când a scris în stare de ebrietate biletul, 
era liniştit, nu s-a certat decât cu un băiat de prăvălie, 
fiindcă, zice acuzarea, «Karamazov trebuia neapărat să se 
certe cu cineva»; la care s-ar putea foarte bine răspunde că 
atunci când un om pune la cale asemenea crimă şi încă 
săvârşită după un plan meditat pe îndelete, înfăptuită punct 
cu punct după acest plan, cu siguranţă că n-ar mai fi căutat 
ceartă cu lumânarea, nu s-ar fi luat la harţă nici cu băiatul 
acela de prăvălie, ba poate chiar nici n-ar fi intrat în local, 
fiindcă sufletul celui care rumegă o faptă ca asta e dornic 
de linişte, caută să se estompeze, să dispară, să treacă 
neobservat, să nu-l vadă şi să nu-l ştie nimeni. «Uitaţi de 
existenţa mea, dacă se poate», parc-ar vrea să zică. Şi asta 
nu din calcul, fără doar şi poate, ci din instinct. Domnilor 
juraţi, psihologia, aşa cum am spus, este ca o bâtă cu două 
capete, pe care şi noi ştim s-o mânuim şi ale cărei subtilităţi 
le putem şi noi înţelege! Cât priveşte amenințările 
vehemente proferate prin localuri timp de o lună înainte de 
nenorocire, gândiţi-vă numai câte nu strigă copiii când se 
ceartă sau beţivii când ies din cârciumă afumaţi şi cu ţâfna 
în nas? «Ie tai în bucăţi!» ameninţă ei şi totuşi nu se 
întâmplă nimic. Oare scrisoarea fatală nu este şi ea expresia 
unei stări de surescitare nervoasă provocată de băutură? 
Nu seamănă oare leit cu răcnetele beţivilor la ieşirea din 
cârciumă: «Vă omor, pe toţi vă omor!» De ce n-ar fi aşa, de 
ce oare n-ar putea să fie aşa? De ce scrisoarea aceasta 
trebuie neapărat să fie fatală şi nu ridicola? Biletul a 
devenit un corp delict numai şi numai pentru că tatăl 
inculpatului a fost găsit la el în odaie asasinat, pentru că un 
martor l-a văzut pe inculpat fugind prin grădină, înarmat, 
pentru că martorul respectiv a fost la rândul său doborât de 
acesta; de aceea crima a fost înfăptuită punct cu punct 
după program, de aceea scrisoarea, din ridicolă, a devenit 


fatală. Slavă Domnului, am atins, în sfârşit, nodul 
problemei: «Dacă a fost în grădină, înseamnă că ela ucis!» 
Toată acuzarea se sprijină pe aceste cuvinte: dacă a fost, 
înseamnă negreşit că el este făptaşul. Dar dacă nu 
înseamnă nimic, deşi a fost în grădină? O, sunt perfect de 
acord, înlănţuirea faptelor, coincidenţele sunt elocvente! 
Dar luaţi fiecare fapt în parte şi analizaţi-l fără să ţineţi 
seama de rest: de ce, de pildă, acuzarea nu vrea cu nici un 
preţ să admită veridicitatea declaraţiei inculpatului, care 
afirmă că s-a grăbit să se îndepărteze de fereastra tatălui 
său? Aduce-ţi-vă aminte de sarcasmele pe care şi le-a 
permis la un moment dat acuzarea pe socoteala 
«timidităţii» şi «sentimentelor filiale» ce s-au trezit subit în 
sufletul ucigaşului. Dar dacă, totuşi, aşa s-a întâmplat în 
realitate sau cu oarecare aproximaţie? Poate că inculpatul a 
avut, totuşi, un sentiment de respect dacă nu de timiditate? 
De ce n-am putea admite c-a fost aşa? «Cred că mama s-a 
rugat atunci pentru mine», declară la interogatoriu 
inculpatul, explicându-şi astfel faptul c-a fugit de la 
fereastră, de îndată ce s-a convins că Svetlova nu se afla în 
odaia tatălui său. «Dar cum putea să-şi dea seama, 
aruncând o privire pe fereastră?» obiectează acuzarea. Şi 
de ce nu? Fereastra s-a deschis după ce inculpatul bătuse în 
geam, potrivit semnalului ştiut. Feodor Pavlovici putea 
foarte bine să fi rostit un cuvânt, să fi scăpat un strigăt care 
să-i dovedească feciorului său că Svetlova nu era înăuntru. 
De ce să presupunem că lucrurile s-au petrecut neapărat 
aşa cum ne imaginăm noi, cum ne place nouă să ne 
imaginăm? În realitate, pot să intervină o mie şi unu de 
elemente care să scape spiritului de observaţie al celui mai 
subtil psiholog. «Bine, dar Grigori a văzut uşa deschisă, veţi 
spune dumneavoastră, prin urmare, inculpatul a intrat cu 
siguranţă în casă şi deci el este ucigaşul.» În ce priveşte 
uşa, domnilor juraţi... Vedeţi dumneavoastră, nu există 
decât un singur martor care a văzut-o deschisă şi martorul 
respectiv în momentul acela era într-o stare care... Dar să 


zicem c-a fost aşa, să admitem că uşa era într-adevăr 
deschisă, că inculpatul a minţit, da, a minţit dintr-un instinct 
de conservare, lucru foarte explicabil în situaţia lui, să 
presupunem c-a pătruns totuşi în casă, c-a intrat în odaie. 
Ei şi? De ce trebuia în mod necesar să şi ucidă, dacă a intrat 
în casă? Putea foarte bine să dea buzna înăuntru, să treacă 
dintr-o cameră într-alta, cercetându-le în fugă, să-l 
îmbrâncească, sau chiar să-l molesteze pe tatăl său şi, după 
ce se va fi încredinţat că Svetlova nu se afla înăuntru, să 
fugă, fericit că n-a găsit-o acolo şi că a plecat fără să fi 
săvârşit o vărsare de sânge. Tocmai de aceea, poate, puţin 
mai apoi a sărit de pe gard, să vadă ce face Grigori, pe 
care-l lovise fără să-şi dea seama într-o clipă de enervare; 
de aceea, poate, în sufletul lui a putut să încolţească un 
sentiment curat de milă, de compasiune: pentru că reuşise 
să scape de tentaţie, pentru că sie simţea cu inima uşoară şi 
era fericit că nu-şi omorâse tatăl. Acuzatorul public 
zugrăveşte cu o elocinţă emoţionantă teribila încercare prin 
care a trecut inculpatul în hanul din Mokroe, starea lui 
sufletească în momentul când dragostea şi-a deschis din 
nou porţile în faţa lui, chemându-l la o viaţă nouă şi când şi- 
a dat seama că ei nu mai avea dreptul să iubească, fiindcă 
lăsase în urma lui (Cadavrul însângerat al tatălui său şi deci 
trebuia să-şi primească pedeapsa! Va sa zică, domnul 
procuror admite că inculpatul poate fi capabil de dragoste, 
folosind din nou o explicaţie psihologică în maniera 
domniei-sale: «O stare de beţie, zice el, răgazul de care se 
mai bucură criminalul în drum spre eşafod» etc, etc. Dar, 
domnule procuror, vă întreb pentru a doua oară, nu cumva 
aţi creat un personaj nou? Chiar atât de abrutizat, atât de 
împietrit la inimă să fie inculpatul, încât să se mai 
gândească în momentele acelea la dragoste şi să mai poată 
chibzui în sinea lui cum să inducă în eroare justiţia, dacă 
sângele tatălui său i-ar fi împovărat cu adevărat conştiinţa? 
Nu, nu şi iarăşi nu! În clipa când ar fi descoperit în fine că 
este iubit, că dragostea îl cheamă la ea, făgăduindu-i o 


fericire nouă, pot să jur pe ce vreţi c-ar fi simţit un îndemn 
nestăvilit, o nevoie năprasnică de a dispărea de pe faţa 
pământului, de a se sinucide şi cu siguranţă c-ar fi făcut-o 
dacă ar fi lăsat într-adevăr în urmă cadavrul tatălui său! O, 
nu, fireşte că atunci n-ar mai fi uitat unde-şi pusese pistolul! 
Îl cunosc pe inculpat: insensibilitatea asta bestială, 
ferocitatea asta este incompatibilă cu firea lui! Sunt convins 
că s-ar fi omorât, în privinţa asta n-am nici cea mai mică 
îndoială! Şi dacă nu şi-a luat viaţa a fost tocmai fiindcă 
«mama s-a rugat» în momentul acela pentru el şi fiindcă nu 
se ştia vinovat de moartea tatălui său; atunci, la Mokroe, s-a 
frământat, şi-a frânt mâinile numai din pricina bătrânului 
Grigori, rugându-se lui Dumnezeu să-l trezească la viaţă pe 
unchiaş, să-l scoale de jos, să facă aşa ca lovitura pe care i-o 
dăduse să nu fi fost mortală şi deci să nu fie pedepsit pentru 
ea. De ce n-am putea oare să interpretăm în felul acesta 
evenimentele? Ce dovadă neîndoielnică avem că inculpatul 
minte? «Dar cadavrul tatălui? Se vor grăbi să ne riposteze 
unii. Dacă a fugit, într-adevăr, fără să-l omoare, cine l-a ucis 
atunci pe bătrân?» 

Repet, în asta constă toată logica acuzării: cine a ucis, 
dacă nu el? În afară de el nu există nimeni altul pe care l- 
am putea bănui. Aşa să fie, oare, domnilor juraţi? Să fie, 
oare, adevărat că nu există nimeni altcineva? Am auzit 
acuzarea numărând pe degete persoanele care se aflau în 
noaptea aceea în casă. Erau cinci oameni. Sunt de acord că 
trei dintre aceştia nu pot fi acuzaţi: în primul rând victima, 
apoi bătrânul Grigori şi, în sfârşit, soţia acestuia. Prin 
urmare, nu mai rămân decât două persoane, inculpatul şi 
Smerdeakov şi domnul procuror declară cu patos că 
inculpatul caută să-l scoată vinovat pe Smerdeakov numai şi 
numai pentru că nu are pe nimeni altul la îndemână şi că, în 
cazul când ar fi existat o a şasea persoană, sau măcar 
bănuiala că ar putea să mai existe această persoană, s-ar fi 
grăbit să retracteze ruşinat acuzaţia adusă lui Smerdeakov, 
aruncând vina asupra celui de-al şaselea ins. Dar, domnilor 


juraţi, de ce n-aş putea oare adopta, la rândul meu, punctul 
de vedere opus? În faţa noastră stau doi oameni: inculpatul 
şi Smerdeakov. De ce, atunci, n-aş putea să afirm că 
dumneavoastră îl acuzaţi pe clientul meu numai (pentru că 
nu aveţi pe cine arunca vina? Şi nu aveţi, fiindcă 
dumneavoastră, dintr-o idee preconcepută, l-aţi eliminat de 
la început pe Smerdeakov din rândul celor suspecți. Da, 
este adevărat, singurii oameni care îl acuză pe Smerdeakov, 
în afară de inculpat, sunt cei doi fraţi ai acestuia şi Svetlova, 
încolo nimeni. Mai există totuşi o mărturie, un fel de 
nelinişte, ce-i drept destul de confuza, prilejuită de o 
întrebare, de o bănuială ce pluteşte în aer, se aude o vagă 
rumoare, se simte că lumea aşteaptă ceva. Şi, în sfârşit, în 
favoarea aceleiaşi ipoteze pledează şi o anumită potrivire 
de fapte, anumite coincidenţe destul de semnificative, deşi, 
recunosc, nu chiar atât de precise; în primul rând este criza 
de epilepsie survenită exact în ziua când s-a întâmplat 
nenorocirea, criza pe care nu ştiu de ce s-a socotit obligat s- 
o apere şi s-o analizeze atât de amănunţit domnul procuror. 
Apoi sinuciderea inopinată a lui Smerdeakov în ajunul 
procesului. Apoi nu mai puţin inopinata depoziţie făcută azi 
în instanţă de cel mai mare dintre fraţii inculpatului, care 
până acum fusese încredinţat de vinovăția acestuia şi care 
deodată vine cu un teanc de bani şi-l denunţă pe 
Smerdeakov ca fiind adevăratul ucigaş! O, nici vorbă că 
sunt tot atât de convins ca şi acuzatorul public că Ivan 
Karamazov este bolnav, că are febra cerebrală şi că 
depoziţia lui putea într-adevăr să nu fie decât o tentativă 
disperată, concepută în delir, de a-şi salva fratele, aruncând 
vina pe un mort! Şi totuşi, numele lui Smerdeakov a fost 
pronunţat şi numele acesta are ceva enigmatic în el. S-ar 
părea c-a mai rămas încă ceva de spus, că povestea nu s-a 
sfârşit încă. Şi că poate odată şi odată totul se va lămuri. 
Dar asta o să se vadă mai târziu. Instanţa a hotărât să 
continue dezbaterile. Deocamdată, aş putea să vă spun 
totuşi câteva cuvinte în legătura cu caracterizarea pe care 


domnul procuror i-a făcut-o cu atâta subtilitate şi talent 
răposatului Smerdeakov. Dar, cu toată admiraţia ce o am 
pentru măiestria dumisale, nu pot să mă declar întru totul 
de acord cu portretul creionat de domnia-sa. Am fost acasă 
la Smerdeakov, l-am văzut şi am stat de vorbă cu el şi 
impresia cu care am plecat diferă cu totul de constatările 
domniei-sale. Smerdeakov avea într-adevăr o sănătate 
şubredă, dar omul în sine, caracterul lui - nu! 

— Nu erau de loc atât de slabe cum ni le prezintă 
acuzarea. Şi mai ales n-am reuşit să descopăr la el nici 
urmă din timiditatea, din faimoasa timiditate pe care a 
descris-o atât de sugestiv domnul procuror. Nu părea câtuşi 
de puţin naiv, dimpotrivă, era un om teribil de bănuitor, 
lipsit complet de încredere în semenii lui şi căutând să-şi 
ascundă această carenţă sub masca naivităţii şi o minte 
destul de pătrunzătoare. O, nu era câtuşi de puţin sărac cu 
duhul, aşa cum afirmă cu candoare acuzarea! În ceea ce mă 
priveşte, Smerdeakov mi-a lăsat o impresie bine definită: 
am plecat de la el convins că aveam de-a face cu o fiinţă 
extrem de rea, roasă de ambiţie, răzbunătoare şi peste 
măsură de invidioasă. Am reuşit de asemenea să culeg 
unele informaţii: feciorul se simţea împovărat de originea 
lui, pe care o detesta, îi era ruşine de maică-sa şi scrâşnea 
din dinţi furios de câte ori îşi amintea că «se trage din 
Smerdeaşciaia». Se purta necuviincios cu Grigori şi cu 
nevasta acestuia, bătrânele slugi care îl crescuseră de mic. 
Îşi blestema ţara şi-şi bătea joc de ea. Visul lui era să plece 
în Franţa şi să devină francez. Şi de multe ori s-a plâns că 
nu poate s-o facă din lipsă de mijloace. Impresia mea este 
că nu ţinea la nimeni pe lume în afară de sine, de altfel, 
avea o idee extraordinară despre propria sa persoană. În 
ochii lui cultura însemna să umbli bine îmbrăcat, cu 
plastroane impecabil scrobite şi cu cizmele lustruite lună. 
Considerându-se (ceea ce nu era exclus) fiul nelegitim al lui 
Feodor Pavlovici, avea toate motivele să-şi facă inimă rea 
din pricina situaţiei lui, comparând-o cu situaţia feciorilor 


legitimi ai boierului: «Ei au totul şi eu nimic, se va fi gândit 
adeseori. Ei se bucură de toate drepturile, lor o să le 
rămână moştenirea, iar eu nu sunt decât un biet bucătar!» 
Smerdeakov mi-a mărturisit c-a fost de faţă când Feodor 
Pavlovici a pus banii în plic, ba chiar l-a şi ajutat. Şi cu 
siguranţă că turba de necaz când se gândea în mâinile cui 
aveau să încapă paralele acelea cu care el ar fi putut să-şi 
facă viitorul. Pe deasupra, era pentru prima oară că vedea 
cu ochii lui trei mii de ruble deodată, trei mii de ruble în 
bancnote, noi-nouţe (intenţionat l-am întrebat ce aspect 
aveau). Să nu faceţi niciodată, domnilor, greşeala să arătaţi 
unui om invidios şi mâncat de ambiţie prea mulţi bani dintr- 
o dată, iar Smerdeakov în viaţa lui nu văzuse atâta bănet în 
mâna unui singur om! Efectul produs de teancul de 
bancnote putea să aibă o influenţă nefastă asupra 
imaginaţiei lui, fără alte consecinţe pentru moment. 
Eminentul reprezentant al Procuraturii ne-a înfăţişat cu o 
subtilitate puţin obişnuită toate motivele pro şi contra 
ipotezei că Smerdeakov ar putea fi criminalul, insistând mai 
ales asupra întrebării: ce interes avea atunci să simuleze 
accesul? Putem însă foarte bine să presupunem că n-a 
simulat, că, de fapt, accesul a survenit de la sine, dar că tot 
aşa putea să treacă de la sine, iar bolnavul să-şi vină în fire. 
Nu să se restabilească, dar cel puţin să-şi vină în simţiri, să- 
şi recapete cunoştinţa, aşa cum se întâmplă de obicei în 
asemenea cazuri. Acuzarea vrea să ştie în care moment 
anume a săvârşit Smerdeakov crima. Dar este foarte uşor 
să precizăm acest moment. Bolnavul putea să se 
dezmeticească, să se trezească din somnul lui adânc 
(fiindcă nu era decât adormit; accesele de epilepsie sunt 
urmate totdeauna de un somn greu) chiar în clipa când 
bătrânul Grigori îl apucase de picior pe inculpat urlând cât 
îl ţinea gura: «L-ai omorât pe taică-tău!» Nu e de mirare că 
strigătul acela neobişnuit, ce izbucnise fără veste în toiul 
beznei şi al liniştii nocturne, să fi tulburat somnul lui 
Smerdeakov, care poate în momentul acela nu mai dormea 


atât de adânc, ba poate chiar era pe cale să se trezească. 
Sculându-se din pat, feciorul porneşte aproape în neştire, 
fără să-şi dea seama ce face, în direcţia de unde venise 
ţipătul, să vadă despre ce e vorba. E încă năuc, amorţit de 
boală, raţiunea lui e somnolentă, dar, de bine, de rău, iese 
în grădină, se apropie de ferestrele luminate şi află de 
nenorocirea întâmplată din gura boierului care, bineînţeles, 
se bucură văzându-l. Într-o clipă se dezmeticeşte, 
înspăimântat, boierul începe să-i povestească totul de-a fir- 
a-păr. Şi în mintea lui detracată, bolnavă, încolţeşte şi se 
înfiripă treptat un gând cumplit, dar ispititor, de o logică 
implacabilă: să-şi ucidă stăpânul, să pună mâna pe cele trei 
mii de ruble şi pe urmă să arunce vina pe tânărul conaş. 
Cine ar putea fi suspectat dacă nu el, pe cine altul ar putea 
să cadă păcatul dacă nu pe băiatul cel mare al boierului, din 
moment ce există atâtea dovezi c-a pătruns în grădină? 
Lăcomia năprasnică de bani, rapacitatea brusc aţâţată şi în 
acelaşi timp conştiinţa că va scăpa nepedepsit îi taie 
răsuflarea. O, e un fenomen destul de frecvent, sunt foarte 
dese cazurile când asemenea imbolduri irezistibile se nasc 
spontan, din senin, punând deplină stăpânire pe sufletul 
unor ucigaşi care cu un moment înainte nici nu se gândeau 
măcar să ucidă! Smerdeakov putea foarte uşor să intre în 
casă la boier şi să-şi ducă planul la îndeplinire. Cu ce? Avea 
vreo armă la îndemână? Foarte simplu: cu prima piatră pe 
care ar fi luat-o de pe jos, din grădină. Dar pentru ce, în ce 
scop? Şi cele trei mii de ruble? Pentru el însemnau viitorul! 
O, să nu credeţi că mă contrazic, banii puteau să se afle 
totuşi în casă! Şi se prea poate ca Smerdeakov să fi fost 
singurul care ştia cum să dea de ei, unde-i ascunsese 
boierul. «Bine, dar plicul? Plicul rupt care zăcea pe 
duşumea?» veţi întreba dumneavoastră. Adineauri, când 
domnul procuror, abordând acest subiect, ne-a demonstrat 
cu o serie de argumente extrem de subtile că plicul nu 
putea să fie aruncat pe duşumea decât de un hoţ fără 
experienţă, aşa cum era Karamazov şi nicidecum de 


Smerdeakov, care pentru nimic în lume n-ar fi lăsat în urma 
lui un corp delict de o asemenea gravitate! Da, domnilor 
juraţi, ascultând adineauri demonstraţia domniei-sale, mi s- 
a părut la un moment dat că lucrurile astea le-am mai auzit 
undeva. Şi, închipuiţi-vă, nu mai departe decât acum două 
zile Smerdeakov mi-a ţinut aceeaşi teorie, sprijinită pe 
aceleaşi argumente, asupra modului în care ar fi procedat 
Karamazov. E un lucru care m-a frapat în chip deosebit 
atunci; mi s-a părut că naivitatea lui este mimată, că omul 
caută să anticipeze asupra evenimentelor, să-mi strecoare 
această idee, să mi-o sugereze, ca să ajung la aceeaşi 
concluzie. Nu cumva eli-a sugerat-o şi domnului procuror? 
Nu cumva el a impus-o multeminentului nostru acuzator 
public? «Bine, mă veţi întreba dumneavoastră, dar soţia lui 
Grigori? Femeia declară că l-a auzit pe bolnav gemând 
toată noaptea în odăiţa de alături.» Da, l-a auzit într-adevăr, 
dar nici această mărturie nu prezintă suficiente garanţii. Să 
vă dau un exemplu. O doamnă mi se plângea odată că n-a 
putut să închidă ochii toată noaptea din pricina unui căţel 
care lătra în curte. Şi totuşi bietul căţel, după cum am aflat 
mai târziu, nu lătrase decât de vreo două-trei ori peste 
noapte. Totuşi, e un lucru firesc: omul aude la un moment 
dat prin somn un geamăt, se trezeşte înciudat că nu e lăsat 
în pace, pentru ca după o clipă să adoarmă din nou. Peste 
două ore aude iarăşi un geamăt, se trezeşte din nou şi 
adoarme la loc şi» în sfârşit, după alte două ore, tresare iar 
auzind un suspin, deci în totul somnul lui a fost tulburat 
numai de trei ori în cursul unei nopţi. A doua zi dimineaţa, 
respectivul se plânge că cineva a gemut toată noaptea şi n-a 
putut să închidă ochii o clipă. Şi e normal să i se pară aşa; 
de fiecare dată, în răgazul de două ore pe care i-l lăsau 
gemetele inoportune, omul a dormit şi nu-şi aduce aminte 
de nimic; în schimb, momentele în care a fost trezit din 
somn i-au rămas întipărite în minte şi de aceea are impresia 
că n-a avut linişte toată noaptea. «Dar de ce, de ce 
Smerdeakov n-a mărturisit nimic în biletul scris înainte de 


moarte? Întreabă acuzarea. A avut atâta conştiinţă ca să 
facă primul lucru, iar pe celălalt nu?» Dar, daţi-mi voie, 
conştiinţa înseamnă căinţă, iar sinucigaşul putea foarte bine 
să nu fi simţit nici o mustrare de cuget şi să fi făcut pasul 
acesta într-un moment de disperare. Disperarea şi căinţa 
sunt două sentimente cu totul diferite. Disperarea nu 
exclude ura şi înverşunarea şi, în clipa când se pregăteşte 
să-şi pună capăt zilelor, sinucigaşul e în stare să 
duşmănească de două ori mai mult pe aceia pe care i-a 
invidiat toată viaţa! Domnilor juraţi, feriţi-vă să comiteţi e 
eroare judiciară! Spuneţi-mi, întrucât vi se pare 
neverosimilă ipoteza pe care v-am înfăţişat-o acum? Găsiţi 
că expunerea mea păcătuieşte prin ceva, că ar cuprinde 
măcar un singur lucru imposibil sau absurd? Dacă există 
însă o cât de mică posibilitate, dacă vi se pare că 
descoperiţi măcar o umbră de adevăr în tot ce v-am spus, 
feriţi-vă să daţi o sentinţă de condamnare! Şi oare numai o 
umbră de adevăr sa fie în cuvintele mele? Vă jur pe tot ce 
am mai sfânt că sunt ferm convins şi cred din răsputeri în 
veridicitatea interpretării date de mine! Şi mai ales, o, mai 
ales, mă chinuieşte şi mă scoate din fire gândul că din toate 
probele acumulate de acuzare în sarcina inculpatului nu 
există niciuna cât de cât sigură, infailibilă şi că bietul om e 
pierdut numai din pricina concordanţei ce există între 
aceste probe. Într-adevăr, sunt o serie de coincidenţe 
zdrobitoare în cazul de faţă: sângele care-i picură de pe 
mâini, rufăria plină de sânge, răcnetul ce străpunge 
noaptea întunecoasă: «Tu l-ai ucis pe taică-tău!»; omul care 
după ce a dat alarma se prăbuşeşte la pământ cu capul 
spart, în fine, nenumărate referinţe, mărturii, gesturi care, 
toate, converg spre acelaşi punct. Fireşte, lucrurile astea 
dau de gândit şi ar putea foarte bine să influenţeze 
hotărârea dumneavoastră, domnilor juraţi! Dar oare 
hotărârea domniilor-voastre poate fi atât de uşor 
influenţată? Aduceţi-vă aminte că aţi fost investiţi cu o 
putere nelimitată, puterea de a lega şi a dezlega. Dar cu cât 


o putere este mai mare cu atât mai teribile pot fi urmările 
ei! Nu vreau să retractez aici o iotă din ceea ce am afirmat 
până acum, dar să zicem totuşi că n-ar fi aşa, să zicem că 
accept eventual motivele invocate de acuzare, admit că 
nefericitul meu client şi-a mânjit mâinile cu sângele 
părintesc. Repet însă că nu este decât o supoziţie, pentru că 
nici o clipă n-aş putea să mă îndoiesc de nevinovăția lui! Să 
presupunem deci că inculpatul ar fi vinovat de paricid. 
Chiar aşa fiind, chiar daca aş admite lucrul acesta, vă rog, 
totuşi, să-mi acordaţi atenţie în continuare, fiindcă mai am 
de adăugat câteva cuvinte. Trebuie să vă mai spun ceva, 
deoarece simt că în inimile şi în cugetele domniilor-voastre 
se dă o crâncenă luptă... lertaţi-mă pentru această 
indiscretă aluzie la sentimentele dumneavoastră, domnilor 
juraţi, dar înţeleg să spun adevărul şi să fiu sincer până la 
capăt. Să fim deci sinceri cu toţii...!”. 

În momentul acela avocatul fu întrerupt de un ropot 
puternic de aplauze. Într-adevăr, rostise cu atâta 
convingere ultimele cuvinte, încât toată lumea simţise că 
omul avea de bună seamă ceva de spus şi că ceea ce urma 
să arate acum putea fi decisiv. Preşedintele însă ameninţă 
pe un ton ridicat că „va evacua sala” în cazul când 
„asemenea manifestări” se vor mai repeta. Liniştea se 
restabili numaidecât şi Fetiukovici îşi continuă pledoaria cu 
o voce schimbată, patetică, cu totul diferită de aceea care 
răsunase până atunci în incintă. 

XIII - CAZUISTICĂ 


„Ceea ce agravează situaţia clientului meu, domnilor juraţi, 
nu este numai existenţa unei serii întregi de coincidenţe, 
proclamă el. Nu, cu adevărat covârşitor pentru el în 
realitate rămâne un singur fapt: victima este propriul său 
tată! Dacă ar fi fost vorba de un simplu asasinat, 
dumneavoastră, ţinând seama de lipsa sau mai bine zis de 
nulitatea dovezilor, de caracterul iluzoriu al probelor, 
analizate una câte una şi nu privite în ansamblu, aţi fi 


respins acuzaţia sau cel puţin aţi fi şovăit să distrugeţi viaţa 
unui om numai din pricina unei idei preconcepute, a părerii 
pe care v-aţi făcut-o mai demult despre el şi care, din 
păcate, trebuie să recunosc, e pe deplin justificată! Aici însă 
nu este vorba de o crimă oarecare, ci de un paricid! Asta 
impresionează de la bun început şi încă atât de puternic, 
încât, fie oricât de şubrede, dovezile par mai puţin fragile, 
mai puţin inconsistente decât sunt în realitate chiar unui 
om fără păreri preconcepute. Cum poate fi achitat un 
asemenea inculpat? Dar daca totuşi el a ucis şi scapă 
nepedepsit? Iată ce-şi spune fiecare în sinea lui involuntar 
aproape, instinctiv. Da, într-adevăr, e o atrocitate fără 
seamăn să verşi sângele propriului tău tată, al părintelui 
tău, sângele omului care ţi-a dat fiinţă, care te-a iubit, care 
nici o clipă nu şi-a precupeţit viaţa pentru tine, care a 
suferit ori de câte ori ai fost bolnav în copilărie, care a 
înfruntat necazurile numai ca tu să poţi fi fericit, care a trăit 
numai din bucuriile şi succesele tale! O, să ucizi o asemenea 
fiinţă, mărturisesc, este de neconceput! Domnilor juraţi, ce 
este un tată, un părinte adevărat, ce noţiune sublimă, ce 
idee măreaţă se ascunde în acest cuvânt? Am arătat în linii 
generale ce înseamnă lucrul acesta. Dar în cazul de faţă, în 
cazul de care ne ocupăm acum, răposatul Feodor Pavlovici 
Karamazov nu avea niciuna din calităţile pe care le 
presupune noţiunea aceasta, aşa cum s-a conturat 
adineauri în sufletul nostru. Ca tată, Feodor Pavlovici era o 
adevărată calamitate. Fiindcă există părinţi care seamănă 
cu o calamitate. Sa analizăm mai îndeaproape situaţia, fără 
să ne temem a spune lucrurilor pe nume, domnilor juraţi, 
având în vedere gravitatea hotărârii pe care trebuie s-o 
luăm. Dimpotrivă, acum mai mult ca oricând suntem datori 
să nu respingem nici o idee, să privim adevărul în faţă, să 
nu fim timoraţi ca nişte copii sau ca nişte femei sperioase, 
după fericita expresie a eminentului acuzator public. În 
rechizitoriul desfăşurat cu atâta înflăcărată elocinţă, 
adversarul meu (şi mi-a fost adversar înainte chiar de a fi 


luat cuvântul) a exclamat în câteva rânduri: «Nu înţeleg să 
cedez nimănui dreptul exclusiv de a-l apăra pe inculpat, nu 
înţeleg să-l cedez nici chiar avocatului venit de la 
Petersburg; sunt acuzatorul lui, dar în acelaşi timp îi pot fi 
şi apărător!» Şi a accentuat de câteva ori acest lucru, 
uitând totuşi să menţioneze următorul fapt: dacă fiorosul 
criminal inculpat în acest proces a putut timp de douăzeci şi 
trei de ani să păstreze în sufletul lui recunoştinţă pentru un 
funt de alune singurului om care-l alintase în copilărie, când 
stătea în casa părintească, cu atât mai vârtos nu putea să 
uite în aceşti douăzeci şi trei de ani cum alerga acasă la 
taică-său «prin curtea din dos, cu picioruşele goale şi cu 
pantalonaşii prinşi într-un singur năsturaş», după mărturia 
doctorului Herzenstube, un om inimos şi plin de 
generozitate. Dar, domnilor juraţi, la ce bun să cercetăm 
mai îndeaproape această «calamitate», la ce bun să 
repetăm inutil lucruri pe care toată lumea le cunoaşte? Ce 
i-a fost dat clientului meu să vadă întorcându-se în oraşul 
natal, în casa părintească? Şi de ce, de ce trebuie neapărat 
să-l considerăm o fiinţă nesimţitoare şi egoistă, un monstru? 
Într-adevăr, e irascibil, e sălbatic, e turbulent, tocmai de 
aceea a şi ajuns acum în faţa tribunalului, dar cine trebuie 
tras la răspundere pentru destinul lui, a cui este vina dacă, 
înzestrat cu atâta însuşiri remarcabile, cu un suflet nobil şi 
cu multă sensibilitate, a primit totuşi o educaţie atât de 
absurdă? L-a învăţat oare cineva cum trebuie să se poarte, 
a avut grijă cineva să-i lumineze mintea, i-a arătat cineva 
măcar un pic de dragoste în copilărie? Clientul meu a 
crescut cum a dat Dumnezeu, întocmai ca o sălbăticiune. 
Poate că abia aştepta să se întâlnească cu tatăl lui după ani 
şi ani în care trăiseră departe unul de altul, poate că de mii 
de ori până atunci căutase să scuture amintirile vagi, 
întrezărite ca prin vis, ale copilăriei, să alunge fantomele 
hâde ce i-au întunecat pruncia, dorind din tot sufletul să-şi 
ierte şi să-şi îmbrăţişeze părintele! Dar ce se întâmplă? 
Tânărul este întâmpinat cu ironii pline de cinism, cu 


suspiciuni şi sâcâieli pe socoteala banilor rămaşi în litigiu; 
discuţiile şi preceptele pe care le aude îl scârbesc şi zilnic e 
nevoit să asculte aceleaşi poveşti «la un păhăruţ de coniac»; 
în sfârşit, descoperă că tatăl încearcă să-i răpească iubita 
cu proprii lui bani, banii cu care-i rămăsese dator - o, 
domnilor juraţi, trebuie să recunoaşteţi că lucrurile astea 
sunt pe drept cuvânt revoltătoare, monstruoase! Şi 
bătrânul mai îndrăzneşte încă să se plângă la toată lumea 
că fiu-său nu-i poartă respect şi este brutal cu dânsul, mai 
mult chiar, îl vorbeşte de rău peste tot, îi pune fel de fel de 
piedici, îl calomniază, ajunge până acolo, încât îi 
răscumpără poliţele ca să-l poată băga la închisoare! 
Domnilor juraţi, asemenea fiinţe, crude în aparenţă, 
nestăpânite şi violente, cum este clientul meu, de cele mai 
multe ori ascund o inimă nespus de duioasă, pe care însă nu 
ştiu să şi-o arate. Nu râdeţi, vă rog, nu râdeţi de această 
aserţiune! Adineauri, eminentul acuzator public a amintit 
cu o necruțătoare ironie de admiraţia pe care clientul meu 
i-o poartă lui Schiller şi de dragostea lui pentru tot ce este 
«frumos» şi «sublim». În locul dumisale aş fi ezitat să-mi bat 
joc de aceste lucruri! Da, inimi ca a lui - o, îngăduiţi-mi să 
iau apărarea acestor inimi rareori înţelese şi de cele mai 
multe ori nedreptăţite - inimile acestea sunt adesea 
însetate de afecţiune, de sublim, de dreptate, poate tocmai 
prin contrast cu propriul lor temperament, vijelios şi brutal, 
sunt însetate, deşi nu-şi dau seama» dar râvna asta există 
totuşi în adâncul lor! Pătimaşe şi crude în aparenţă, sunt 
totuşi capabile să iubească, de pildă, o femeie, să fie 
mistuite de dragoste, o dragoste eterată, ideală. O, nu, nu 
zâmbiţi, vă rog! Vă asigur că aşa se întâmplă în majoritatea 
cazurilor cu asemenea temperamente! Atâta doar că nu pot 
să-şi ascundă patima, de multe ori manifestată cu 
brutalitate - este tocmai ceea ce te izbeşte la ele, lucrul pe 
care toată lumea îl observă, fără să pătrundă mai adânc în 
sufletul omului, să caute a vedea ce se petrece în realitate 
acolo! Dar patimile lor se sting tot atât de repede cum s-au 


şi aprins, toate fără excepţie; doar dacă se întâmplă să 
întâlnească o fiinţă superioară şi să stea în preajma ei, 
oamenii aceştia, în aparenţă brutali şi cruzi, caută să se 
primenească, să se îndrepte, se străduiesc să fie mai buni, 
să devină la rândul lor superiori şi sublimi, da, «superiori şi 
sublimi», oricât ar fi fost de ridiculizate aceste calificative! 
Spuneam adineauri că ar fi o nedelicateţe din partea mea 
să insist asupra romanului de dragoste al clientului meu cu 
doamna Verhovţeva. Totuşi, pot să-mi îngădui unele 
observaţii: bunăoară, ceea ce am avut prilejul să auzim mai 
înainte n-a fost o depoziţie, ci strigătul exaltat al unei femei 
dornice de răzbunare, cu toate că dânsa nu avea în nici un 
caz dreptul să-i reproşeze c-a înşelat-o, deoarece la rândul 
său i-a trădat dragostea! Dacă ar fi avut cât de cât răgazul 
să chibzuiască, n-ar fi făcut această depoziţie! O, nu puneţi 
nici un temei pe cuvintele sale, nu, clientul meu nu este «un 
bandit», cum l-a numit dânsa! Cel ce-i iubea pe oameni mai 
presus decât pe sine însuşi şi a fost răstignit, pregătindu-se 
să-şi ia crucea, a spus: «Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul 
cel bun viaţa şi-o pune pentru oile sale, ca niciuna să nu se 
prăpădească...» Să nu prăpădim şi noi fără rost un suflet 
omenesc! Am întrebat adineauri ce este un tată şi am 
declarat cu toată convingerea că este un cuvânt preţios, o 
noţiune măreaţă. Dar, domnilor juraţi, noi trebuie să folosim 
cinstit acest cuvânt şi, pentru ca totul să fie mai lămurit, îmi 
voi permite să spun lucrurilor pe nume: un tată cum a fost 
răposatul Karamazov nu poate fi şi nici nu merită a fi 
considerat aşa. Dragostea filială este imposibilă, mai mult 
chiar, absurdă atunci când tatăl căruia îi e acordată nu 
justifică acest sentiment. Nu-i cu putinţă să creezi dragoste 
din nimic, din nimic nu poate făuri decât Dumnezeu. «Şi voi, 
părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri», scrie 
apostolul cu inima înflăcărată de iubire. N-am pomenit 
cuvintele Sfintei Scripturi de dragul clientului meu, ci am 
ţinut să le reamintesc tuturor părinţilor, în ce calitate îmi 
îngădui să dau învăţăminte părinţilor, cine m-a împuternicit 


s-o fac? Nimeni. Dar mă adresez lor ca om şi cetăţean: vivos 
voco! 470) Petrecerea noastră printre cele pământeşti este 
de scurtă durată, dar, cât ar fi ea de scurtă, avem totuşi 
timpul să săvârşim atâtea lucruri rele şi să rostim multe 
vorbe nesocotite! Să căutăm deci să folosim orice moment 
în care ne aflăm împreună pentru a ne spune unii altora 
măcar un cuvânt bun. Aşa şi eu am căutat să mă folosesc de 
faptul că mă aflu aici. De aceea doar ne-a fost dăruită din 
voinţa suveranului această tribună, pentru ca de la 
înălţimea ei toată Rusia să ne poată auzi. Aşadar, nu pentru 
părinţii care se află aici, în sală, am vorbit, ci mă adresez 
tuturor celor ce au copii şi le spun: «Şi voi, părinţilor, nu 
întărâtaţi la mânie pe copiii voştri!» Da, să împlinim noi 
înşine mai întâi învăţătura lui Hristos şi abia după aceea să 
cerem acelaşi lucru copiilor noştri. Altfel, nu ne putem numi 
părinţii, ci duşmanii lor, iar ei nu sunt copiii noştri, ci 
duşmanii noştri, pe care noi înşine ni i-am făcut vrăjmaşi! 
«Cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura!» - asta iarăşi nu 
v-o spun eu, ci cuvântul Evangheliei, care ne învaţă să 
măsurăm cu aceeaşi măsură de care am avut parte noi. 
Putem noi, oare, să-i acuzăm pe copii când ne întorc, 
măsură pentru măsură, ceea ce le-am oferit noi? Recent, în 
Finlanda, o fată băgată la stăpân a dat de bănuit c-ar fi adus 
pe lume clandestin un prunc. A fost pusă sub urmărire şi, în 
cele din urmă, în podul casei, dosită într-un cotlon, după 
nişte cărămizi, s-a descoperit o ladă de a cărei existenţă nu 
ştia nimeni. Lada a fost deschisă şi înăuntru s-a găsit 
cadavrul unui nou-născut pe care fata îl omorâse cu mâinile 
ei. În aceeaşi ladă se mai aflau scheletele altor doi prunci 
ucişi, aşa cum ea însăşi a mărturisit, îndată după naştere. 
Domnilor juraţi, vă întreb, era oare fata aceea mama 
copiilor ei? Da, e adevărat, ea îi adusese pe lume, dar era 
oare mama lor în înţelesul deplin al cuvântului? S-ar 
încumeta cineva dintre noi să rostească numele sfânt de 
mamă vorbind despre ea? Trebuie să privim adevărul în 
faţă cu tot curajul, domnilor juraţi, să lăsăm deoparte orice 


reticenţă, suntem datori sa procedăm aşa în clipa asta, nu 
trebuie să ne temem de anumite expresii sau noţiuni, ca 
precupeţele moscovite, care pretutindeni văd numai 
«duhuri rele» şi «stafii». Dimpotrivă, să dovedim că 
progresul realizat de omenire în ultimii ani a influenţat şi 
evoluţia noastră şi să spunem deschis: nu ajunge să dai 
viaţă unui copil pentru a fi tatăl lui, mai e necesar să şi arăţi 
că eşti demn de acest nume. O, fireşte, există şi o altă 
concepţie, o altă interpretare dată acestui cuvânt, potrivit 
căreia tatăl, chiar dacă este o fiară, chiar dacă este 
duşmanul propriilor săi copii, rămâne totuşi tatăl lor numai 
şi numai pentru că el le-a dăruit viaţa. Dar asta este o 
concepţie pe care aş numi-o mai curând mistică, pe care n-o 
pot accepta cu raţiunea, ci numai cu credinţa sau, mai clar, 
trebuie sa cred pe cuvânt că aşa este, după cum cred atâtea 
lucruri pe care nu le înţeleg, dar în care totuşi religia îmi 
porunceşte să cred. O asemenea concepţie însă nu poate 
avea nici o contingenţă cu domeniul vieţii reale. Domeniul 
acesta, domnilor, nu beneficiază numai de drepturi, ci, în 
acelaşi timp, ne impune şi mari datorii şi, dacă vrem să fim 
umani, să fim adevăraţi creştini în sfârşit, suntem datori, 
suntem obligaţi să promovăm numai convingerile justificate 
de raţiunea şi experienţa noastră, convingeri ce au fost 
trecute prin focul analizei; într-un cuvânt, să procedăm cu o 
matură judecată şi nu în mod irațional, ca în vis sau în delir, 
ca să nu pricinuim vreun neajuns semenilor noştri, să nu-i 
facem să sufere şi să nu-i nenorocim. lată ce înseamnă a 
face o faptă cu adevărat creştinească şi nu săvârşită sub 
egida misticismului, ci a raţiunii, o faptă menită a dovedi 
iubirea noastră de oameni...” 

În momentul acela, în sală izbucniră aplauze furtunoase, 
dar Fetiukovici dădu din mâini, ca şi cum ar fi implorat 
galeria să nu-l întrerupă, lăsându-l să isprăvească ceea ce 
avea de spus. Publicul se linişti numaidecât şi oratorul putu 
să continue: „Credeţi oare, domnilor juraţi, că odraslele 
noastre, care au atins vârsta adolescenţei şi au început să 


judece lucrurile, nu-şi pun la rândul lor aceste întrebări? 
Fără îndoială şi nu le putem pretinde, fireşte, să le 
ocolească, fiindcă ar însemna să le cerem un lucru 
imposibil! Priveliştea pe care i-o oferă un tată nevrednic în 
comparaţie cu părinţii, taţii altor copii, de o seamă cu el, 
toţi oameni de ispravă, trezeşte în mintea adolescentului, 
fără voia lui, unele întrebări dureroase, întrebări la care 
primeşte răspunsuri stereotipe: «El ţi-a dat viaţa, eşti sânge 
din sângele lui şi, deci, dator să-l iubeşti». Fără să vrea, 
adolescentul cade pe gânduri: «Dar oare el m-a iubit atunci 
când mi-a dat viaţă? Se întreabă el din ce în ce mai 
nedumerit. Oare m-a zămislit de dragul meu? În clipa când, 
cuprins de patimă şi poate înfierbântat de băutură, m-a 
conceput, nici nu mă cunoştea, nu ştia macat dacă am să fiu 
băiat sau fată, cel mult mi-a transmis darul beţiei, singurul 
dar pe care l-am primit de la el... De ce atunci trebuie să-l 
iubesc? Numai pentru că m-a adus pe lume, ca după aceea 
nici să nu se mai uite la mine?» O, poate că aceste întrebări 
vi se par prea brutale sau crude, dar să nu pretindem de la 
o minte tânără o cumpătare ce nu-i stă în fire. «Nu te pune 
cu firea: o dai afară pe uşă şi-ţi intra pe fereastră!» 4171) 
zice proverbul şi apoi - şi asta în primul rând - să nu ne fie 
teamă să spunem lucrurilor pe nume şi să rezolvăm 
problema aşa cum ne dictează raţiunea şi dragostea de 
oameni, nu ideile mistice. Dar cum s-o rezolvăm? lată cum: 
băiatul să vină în faţa tatălui său şi să-l întrebe cu toată 
seriozitatea: «Tată, spune-mi, de ce trebuie să te iubesc? 
Dovedeşte-mi, tată, că se cuvine într-adevăr să te iubesc!» 
Şi dacă tatăl va avea puterea, se va simţi în stare să-i 
răspundă, să-i dovedească lucrul acesta, atunci vom putea 
spune că avem de-a face cu o adevărată familie, o familie 
normală, care se bizuie nu numai pe o simplă superstiție, o 
idee mistică, preconcepută, ci pe temelii raţionale, sigure şi 
adânc umaniste. În caz contrar, dacă tatăl nu va fi în 
măsură să dovedească nimic, familia nu mai există ca atare; 
tatăl nu se mai poate numi aşa, iar fiul capătă dreptul şi 


libertatea să-l socotească pe viitor un străin, dacă nu chiar 
un duşman. Tribuna noastră, domnilor juraţi, trebuie să fie 
o şcoală a adevărului şi a ideilor sănătoase!” Un ropot 
nestăvilit de aplauze frenetice întrerupseră elocinţa 
cuvântătorului. Fireşte, nu toată lumea aplauda, în orice 
caz însă o jumătate din sală îşi manifesta entuziasmul. Şi 
printre cei ce-i ovaţionau erau destui părinţi, mame şi taţi. 
De sus, unde şedeau doamnele, se auzeau ţipete stridente, 
aclamații. Cuconetul flutura batiste. Preşedintele agita din 
răsputeri clopoţelul. Era pur şi simplu indignat de 
comportarea publicului, totuşi, nu îndrăzni să evacueze 
sala, aşa cum ameninţase cu puţin înainte, fiindcă oratorul 
era aplaudat şi încurajat cu fluturături de batiste chiar şi de 
persoanele simandicoase, care ocupau locuri în spatele 
tribunei completului de judecată, pe scaunele special 
instalate acolo cu ocazia procesului; majoritatea oameni în 
vârstă, decoraţi cu ordine înalte, aşa încât, atunci când 
larma se mai potoli, preşedintele se mulţumi să avertizeze 
din nou cu severitate asistenţa cu evacuarea sălii, iar 
Fetiukovici, emoţionat şi triumfător, îşi continuă pledoaria. 
„Domnilor juraţi, vă amintiţi, desigur, de noaptea fatală, 
care a revenit mereu în discuţie în cursul acestui proces, 
când fiul a escaladat gardul casei părinteşti şi, pătrunzând 
în odaia tatălui său, s-a trezit la un moment dat faţă în faţă 
cu cel ce i-a dăruit viaţa, cu duşmanul lui, cu omul care îi 
făcuse numai rău de când venise pe lume. Insist din nou: nu 
după bani venise acolo în noaptea aceea; acuzaţia de 
tâlhărie este cu desăvârşire absurdă, aşa cum am arătat 
mai înainte! Şi nici cu gândul de a ucide n-a dat buzna în 
casă; dacă ar fi premeditat crima, ar fi căutat cel puţin să se 
înarmeze din timp, pe când el n-a avut în mână decât 
pisălogul pe care-l apucase instinctiv, fără să ştie ce face. Să 
zicem că şi-a înşelat tatăl, folosind ilicit semnalul, să zicem 
că până la urmă a pătruns totuşi în casă - am spus şi repet 
că nu acord nici un credit acestei versiuni - dar să 
presupunem c-ar fi fost aşa! Domnilor juraţi, vă jur pe tot ce 


am mai sfânt că dacă rivalul său ar fi fost un străin şi nu 
propriul lui tată, inculpatul ar fi străbătut în goană odăile şi, 
convingându-se că nu exista nici o femeie în casă, ar fi 
plecat valvârtej, fără să-i facă nici un rău. Poate că l-ar fi 
lovit cel mult sau l-ar fi îmbrâncit, atâta tot, fiindcă numai 
de el nu-i ardea atunci, fiindcă nu avea nici o clipă de 
pierdut, trebuia neapărat să afle unde este dânsa. Dar 
rivalul acesta era tatăl, era părintele lui! O, totul a pornit de 
aici, din momentul când a văzut înaintea ochilor chipul 
tatălui său, al omului care l-a urât din copilărie, care l-a 
duşmănit şi a căutat să-l jignească la tot pasul, ca până la 
urmă să i se aşeze de-a curmezişul drumului, devenind 
rivalul său odios! Fără să vrea, s-a simţit dintr-o dată 
cotropit de o ură nestăvilită care nu i-a mai lăsat răgaz să 
judece: într-o clipă, totul a fost răscolit din adâncuri în 
sufletul său! O nebunie subită a pus stăpânire pe el, dar în 
acelaşi timp s-a produs şi o puternică reacţie psihică, 
fiindcă natura se răzbună cu o nestăvilită forţă şi 
inconştient, ca orice fenomen natural, ori de câte ori legile 
ei eterne sunt nesocotite. Dar ucigaşul n-a săvârşit nici de 
astă dată o crimă - declar sus şi tare, afirm cu toată 
convingerea lucrul acesta - nu, şi-a agitat doar mâna în 
care ţinea pisălogul, într-un gest de revoltă şi scârbă, fără 
nici o intenţie criminală, neştiind că va ucide. Să nu fi avut 
în mână blestematul acela de pisălog, poate că l-ar fi snopit 
în bătaie pe bătrân, fără să-l ucidă totuşi. Luând-o apoi la 
goană, nici măcar nu şi-a dat seama că bătrânul ce zăcea 
doborât pe podele era mort. Nu, o crimă săvârşită în 
condiţiile astea nu mai are caracterul unei crime. Şi în nici 
un caz nu se poate numi un paricid. Nu, când victima e un 
tată de genul acesta, crima nu mai poate fi socotită un 
paricid decât dintr-o prejudecată. Dar în cazul de faţă poate 
fi vorba de o crimă? Vă întreb iarăşi din adâncul conştiinţei 
mele! Domnilor juraţi, noi îl vom condamna şi atunci cu 
siguranţă osânditul îşi va spune: «Oamenii aceştia n-au 
căutat în nici un fel să-mi schimbe destinul, n-au avut grijă 


de educaţia, de învăţătura mea, nu şi-au dat osteneala să 
devin mai bun, să facă un om din mine. Nu m-au hrănit, nici 
nu mi-au dat să beau, am zăcut gol în temniţă şi n-au venit 
la mine, iar acum tot ei mă trimit la ocnă. Suntem chit, 
aşadar, nu le mai datorez nimic şi n-am să mai fiu dator 
nimănui cu nimic în vecii vecilor. Sunt răi, am să fiu şi eu tot 
aşa. Sunt cruzi, am să fiu la rândul meu crud.» lată ce-şi va 
spune în sinea lui, domnilor juraţi! Şi, vă jur, osândindu-l nu 
veţi face decât să-l scăpaţi de o povară, să-i uşuraţi 
conştiinţa, şi-n loc să se căiască, va blestema sângele pe 
care l-a vărsat. Şi totodată veţi pierde un suflet care încă 
mai putea să renască la o viaţă nouă, fiindcă omul va 
rămâne surd şi orb toată viaţa. Vreţi, în schimb, să-i daţi o 
pedeapsa mult mai grea, o osândă cumplită, cea mai 
cumplită din câte există, în aşa fel ca să-l salvaţi de la pieire 
şi să-i regeneraţi definitiv sufletul? Dacă da, atunci 
copleşiţi-l cu mărinimia dumneavoastră! Veţi vedea cum se 
va înfiora, cum se va cutremura toată fiinţa lui: «Voi fi în 
stare să suport atâta dragoste, atâta bunătate? Merit eu 
oare toate astea?» se va întreba. O, îi cunosc inima şi ştiu 
cât e de nobilă, pe cât e de sălbatică, domnilor juraţi! 
Însetată de un act măreţ de iubire, se va prosterna în faţa 
supremei dumneavoastră generozităţi şi, cuprinsă de 
înflăcărare, se va reîntoarce la viaţă pe veci! Există suflete 
mici care, în meschinăria lor, acuză o lume întreagă. Faceţi 
însă ca sufletul acesta să fie uluit de îndurarea 
dumneavoastră, dovediţi-i dragostea dumneavoastră şi îşi 
va blestema fapta, fiindcă în el există în germene atâtea 
însuşiri bune! Orizontul se va deschide vast în faţa sa şi 
sufletul lui îşi va da seama dintr-o dată cât de milostiv este 
Dumnezeu şi cât de buni şi drepţi pot fi oamenii. Căinţa şi 
datoria nemăsurată pe care o va avea de răscumpărat îl vor 
face să se cutremure în sine, covârşit. Şi nu va mai spune 
atunci: «Suntem chit», ci: «Sunt vinovat în faţa tuturor 
oamenilor şi nevrednic sunt, cel mai nevrednic dintre toţi». 
Şi va striga cu obrajii scăldaţi în lacrimi de pocăință şi cu 


inima mistuită de o sfântă înduioşare: «Oamenii sunt mai 
buni decât mine, fiindcă nu m-au osândit, ci au căutat să mă 
izbăvească!» O, pentru dumneavoastră este atât de uşor să 
faceţi acest act de clemenţă, fiindcă, în lipsa unor probe 
care să aibă măcar o aparenţă de veridicitate, veţi ezita 
desigur să declaraţi: «Da, este vinovat». Mai bine să scape 
zece vinovaţi nepedepsiţi decât să fie pedepsit un singur 
nevinovat! Auziţi, auziţi oare măreţul glas al secolului 
trecut, glasul ce răsună prin vremuri din cuprinsurile 
glorioasei noastre istorii? Trebuie, oare, ca eu, un biet om 
neînsemnat, să vă aduc aminte că justiţia rusă nu înseamnă 
numai osândirea, dar şi izbăvirea unui om rătăcit? Lăsaţi 
popoarele celelalte să se ţină cu stricteţe de litera legii, noi 
urmărim în primul rând spiritul şi sensul ei, mântuirea şi 
regenerarea morală a celor ce au pornit pe calea pierzării. 
Şi dacă este aşa, dacă într-adevăr ţara noastră şi justiţia au 
asemenea năzuinţe, fie ca Rusia să meargă tot înainte, n-o 
mai speriaţi, o, vă rog, n-o mai alarmaţi cu troicile 
dumneavoastră năprasnice, de care se feresc cu spaimă şi 
cu repulsie toate popoarele! Nu o troica vijelioasă, ci un 
măreț car triumfal rus, care se îndreaptă maiestuos şi 
liniştit spre țelul său. Soarta clientului meu este în mâinile 
dumneavoastră şi tot în mâinile domniilor-voastre se află şi 
soarta adevărului nostru rus! Şi dumneavoastră îl veţi salva, 
veţi lupta pentru el, dovedind că are cine să-l apere şi că se 
află în mâini bune!” 

XIV - MUJICII S-AU ȚINUT TARI. 

Cu aceste cuvinte, domnul Fetiukovici îşi încheie pledoaria 
şi de astă dată entuziasmul publicului se dăzlănţui vijelios, 
cu o putere nestăvilită. Orice încercare de a-l stăpâni ar fi 
fost inutilă; femeile plângeau, plângeau chiar şi bărbaţii, ba 
am văzut şi doi demnitari cu ochii umezi de lacrimi. 
Resemnat, preşedintele nu se mai grăbi să-şi agit clopoţelul. 
„Ar fi fost un adevărat sacrilegiu să înfrânezi un entuziasm 
ca ăsta”, argumentau mai apoi cu înfocare doamnele 
noastre. Oratorul însuşi era sincer mişcat. În momentul 


acela Ippolit Kirillovici se ridică de la locul lui, intenţionând 
să „vorbească în replică”. Intervenţia lui fu primită cu 
ostilitate: „Cum? Ce înseamnă asta? Mai îndrăzneşte să 
spună ceva?” ciripiră doamnele. Dar chiar dacă ar fi ciripit 
tot cuconetul de pe faţa pământului, începând cu onorata 
doamnă procuror, soţia lui Ippolit Kirillovici, nimic nu l-ar fi 
putut opri să ia cuvântul. Era palid şi înfrigurat de emoție; 
primele fraze pe care le rosti aproape că nu se desluşiră; 
gâfâia, nu reuşea să articuleze corect cuvintele, se încurca. 
Îşi reveni însă repede. Din cel de-al doilea discurs al său voi 
spicui doar câteva fraze. 

„. Am fost acuzaţi adineauri c-am fi născocit romane peste 
romane. Dar ce a făcut, la rândul său, apărarea decât să 
fabuleze tot timpul, oferindu-ne un ciclu întreg de romane? 
Mai lipseau doar versurile. În aşteptarea iubitei, Feodor 
Pavlovici rupe plicul şi-l aruncă pe jos. Sunt citate chiar şi 
cuvintele pe care le-ar fi rostit în această palpitantă ocazie. 
Puteţi să spuneţi, oare, că nu este un poem? În ce fel ni se 
poate dovedi c-a scos banii din plic, cine l-a auzit vorbind? 
Feciorul Smerdeakov, un biet neisprăvit, devine ca prin 
miracol un erou de tip byronian, care vrea să se răzbune pe 
întreaga societate pentru faptul că este copil din flori - oare 
asta cum se cheamă dacă nu tot un poem? Cât priveşte 
povestea cu fiul care dă buzna în casa părintească şi care îşi 
omoară tatăl, fără ca să-l omoare totuşi, aici nu mai este 
vorba nici de un roman, nici de un poem, ci de un sfinx care 
ne propune o serie de enigme atât de dificile, încât nu le 
poate rezolva cu siguranţă nici el. Din moment ce a ucis, 
înseamnă că e vorba de o crimă. Cum poate să ucidă cineva 
fără să fie un criminal, aşa ceva depăşeşte înţelegerea 
noastră! Ni se spune apoi că tribuna noastră este o tribună 
a «noţiunilor sănătoase» şi a adevărului şi iată că de la 
înălţimea acestei tribune închinate «noţiunilor sănătoase» 
ni-e dat să auzim pronunţându-se sub pecetea jurământului 
axioma că a numi paricid fapta unui fiu care-şi asasinează 
tatăl nu este decât o prejudecată! Dar dacă paricidul este o 


prejudecată şi dacă fiecare copil îşi va supune tatăl la un 
interogatoriu, somându-l să-i răspundă: «Tată, de ce trebuie 
să te iubesc?>», gândiţi-vă unde o să ajungem, ce o să se 
întâmple cu temeliile societăţii noastre, ce soartă o să aibă 
familia noastră? Paricidul, pasămite, e unul şi acelaşi lucru 
cu «stafiile» precupeţei moscovite! Cele mai preţioase, cele 
mai sfinte precepte pe care se sprijină menirea justiţiei ruse 
şi de care depinde viitorul ei sunt denaturate, interpretate 
alandala, numai şi numai pentru ca oratorul să-şi atingă 
scopul, să obţină absolvirea pentru o faptă ce nu poate fi 
absolvită. «O, copleşiţi-l cu mărinimia dumneavoastră!» 
exclama apărătorul, e tocmai ceea ce aşteaptă şi criminalul 
şi mâine chiar toată lumea o să vadă ce copleşit va fi! Nu 
crede, oare, apărătorul ca exigenţele dumisale sunt prea 
modeste atunci când cere numai achitarea inculpatului? De 
ce n-ar pretinde instanţei instituirea unei burse care să 
poarte numele paricidului, pentru ca fapta lui să rămână 
de-a pururi săpată în memoria posterităţii şi a tinerei 
generaţii? Apărarea îşi permite chiar să aducă unele 
corective Evangheliei şi religiei: «Toate astea, declară ea, 
sunt concepţii mistice, pe când noi propovăduim adevăratul 
creştinism, verificat de rațiune, trecut prin focul analizei şi 
al noţiunilor sănătoase». Şi iată, în faţa noastră începe sa se 
contureze o falsă imagine a lui Hristos! «Cu măsura cu care 
măsuraţi, vi se va măsura»? Proclamă apărarea, pentru a 
conchide apoi că Mântuitorul ne-ar fi poruncit să întoarcem 
tuturor măsura pe care am primit-o de la ei - şi toate astea 
proclamate sus şi tare, de la tribuna noţiunilor sănătoase! 
Apărarea nu deschide Evanghelia decât în ajunul 
proceselor, ca să arate apoi cât de profund cunoaşte o 
operă, orice s-ar zice, atât de originală, care poate să 
prindă bine la nevoie, să fie de efect în anumite împrejurări, 
după necesitaţi, fireşte, totul după necesităţi! lar Hristos 
ne-a poruncit să procedăm tocmai invers, să ne ferim a ne 
lua după oamenii răi, să iertăm celor ce ne-au greşit şi să le 
întindem obrazul, iar nu să le plătim măsură pentru 


măsură. lată ce ne învaţă Dumnezeul nostru şi nicidecum c- 
ar fi o prejudecată să-i împiedicăm pe copii de a săvârşi o 
nelegiuire, omorându-şi părinţii. Noi nu ne încumetăm să 
corectăm de la înălţimea tribunei adevărului şi a noţiunilor 
sănătoase Evanghelia, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeul 
nostru, pe care apărarea nu binevoieşte să-l numească 
decât «cel ce a iubit omenirea mai presus decât pe sine 
însuşi şi a fost răstignit», când toată Rusia pravoslavnică îl 
preamăreşte spunându-i: «Tu eşti Domnul-Dumnezeul 
nostru!» „Preşedintele interveni, curmând elanul oratorului 
pe care-l rugă să nu exagereze, să păstreze limitele 
cuvenite etc, etc, făcându-i, adică, recomandaţiile pe care le 
fac în asemenea ocazii toţi preşedinţii de tribunal. De altfel, 
se simţea oarecare agitaţie şi în sală. Publicul se sucea pe 
scaune, se auzeau exclamaţii indignate. Fetiukovici nu se 
arătă de loc dispus să-i dea replica; se urcă la tribună 
numai ca să rostească cu mâna pe inimă şi cu o voce 
profund jignită câteva cuvinte pline de demnitate. Strecură 
din nou unele aluzii ironice la „romanele” şi „psihologia” 
procurorului şi găsi prilejul chiar să-l ia în şfichi: „Jupiter, 
de ce eşti supărat? Înseamnă că n-ai dreptate”, ceea ce 
provocă o vie ilaritate în rândurile publicului care-şi 
manifestă astfel simpatia, cu atât mai mult cu cât Ippolit 
Kirillovici nu semăna nici pe departe cu Jupiter. Apoi, cu 
toată demnitatea cuvenită, Fetiukovici declară că nici nu va 
încerca măcar să răspundă la acuzaţia că ar permite tinerei 
generaţii să-şi omoare părinţii. Cât despre „falsa imagine a 
lui Hristos” şi faptul că n-a binevoit să-l numească 
Dumnezeu, ci doar „cel ce a iubit omenirea mai presus 
decât pe sine însuşi şi a fost răstignit”, ceea ce ar fi - zice-se 
- „în contradicţie cu religia ortodoxa şi în orice caz nu se 
cădea să fie rostit de la înălţimea unei tribune a adevărului 
şi a noţiunilor sănătoase”, Fetiukovici dădu să se înţeleagă 
c-ar fi vorba de o „insinuare”, adăugând că, atunci când 
acceptase să vină aici, fusese convins că tribuna noastră era 
cel puţin ferită de asemenea acuzaţii „primejdioase pentru 


persoana mea, ca supus şi devotat cetăţean...” Preşedintele 
interveni din nou, întrerupându-l. Fetiukovici se înclină în 
faţa publicului şi-şi încheie astfel pledoaria, în rumoarea 
sălii ce-şi manifesta aprobarea. Cât despre Ippolit Kirillovici 
- asta era cel puţin părerea doamnelor - fusese „distrus 
definitiv”. 

Să dădu apoi ultimul cuvânt acuzatului. Miţea se sculă, dar 
nu avu prea multe de spus. Era răpus de oboseală trupeşte 
şi sufleteşte. Aerul degajat şi sfidător cu care intrare 
dimineaţă în sală dispăruse aproape cu desăvârşire. Ai fi zis 
că încercarea prin care trecuse în ziua aceea îl zguduise 
pentru toată viaţa, că întâmplările pe care le trăise îi 
deschiseseră ochii, îl făcuseră să-şi dea seama de o mulţime 
de lucruri esenţiale, lucruri pe care mai înainte nu le 
înţelegea, îi slăbise şi glasul, nu mai vocifera ca până atunci. 
În cuvintele lui se simţea o umilinţă pe care n-o avusese mai 
înainte, vorbea ca un om înfrânt, doborât la pământ. 

„Ce aş putea să vă mai spun, domnilor juraţi? A venit ziua 
când trebuie să dau socoteală de faptele mele, simt mâna 
Celui-de-Sus deasupra capului meu. Omul păcătos şi 
desfrânat de până acum nu mai există. Dar, spovedindu-mă 
în-clipa asta în faţa dumneavoastră ca în faţa lui Dumnezeu, 
vă mărturisesc: N-am vărsat sângele tatălui meu şi nu sunt 
vinovat! Repet pentru ultima oară: Nu l-am omorât eu! Am 
fost un descreierat, dar am prețuit totdeauna binele. Am 
dorit mereu să mă îndrept şi totuşi am trăit ca o fiară 
sălbatică. Îi mulţumesc domnului procuror, am avut multe 
de învăţat azi de la dânsul, a spus o mulţime de lucruri 
despre mine pe care nici nu le bâănuiam, dar nu este 
adevărat că l-am ucis pe tata, aici a greşit! Îi mulţumesc şi 
apărătorului-meu; am plâns ascultându-l, dar nu-i adevărat 
că l-am ucis pe tata, nu trebuia nici măcar să presupună aşa 
ceva! Nu credeţi ce spun medicii, sunt în toate minţile, 
numai sufletul mi-e ca plumbul de greu. Dacă mă veţi ierta, 
dacă îmi veţi da drumul, am să mă rog lui Dumnezeu pentru 
domniile-voastre. Voi căuta să fiu mai bun, vă jur pe ce am 


mai sfânt, martor mi-e Dumnezeu! lar dacă mă veţi osândi, 
voi frânge cu mâinile mele sabia deasupra capului şi voi 
săruta apoi frânturile! Dar fie-vă milă de mine, nu mă lăsaţi 
fără Dumnezeu: mă cunosc prea bine şi ştiu c-am să mă 
răzvrătesc! Mi-e sufletul greu, domnilor, din cale-afară de 
greu... Fie-vă milă de mine!” 

Se prăbuşi pe bancă, glasul i se stinse brusc, aşa încât 
ultima frază abia dacă putu s-o îngaime. 

Completul de judecată stabili întrebările şi ceru părţilor să 
depună concluziile. Dar voi trece peste celelalte detalii, în 
sfârşit, juraţii se ridicară şi părăsiră sala de şedinţe pentru 
a delibera. Preşedintele era extrem de obosit, aşa că se 
mulţumi să le adreseze doar câteva cuvinte fără prea mare 
convingere: „Căutaţi să judecaţi lucrurile fără părtinire, nu 
vă lăsaţi influenţaţi de vorbele meşteşugite ale apărării, 
cântăriţi bine totul, nu trebuie să uitaţi că aveţi o misiune 
grea de îndeplinit” etc, etc. 

Juraţii ieşiră din sală şi şedinţa fu suspendată. Publicul 
putea acum să-şi părăsească locurile, să facă câţiva paşi, să- 
şi împărtăşească impresiile acumulate între timp, sa ia o 
gustare la bufet. Era foarte târziu, aproape unu noaptea, 
dar nimeni nu se îndura să plece acasă. Toată lumea era cu 
nervii încordaţi, surescitată, nimeni nu se mai gândea la 
odihnă. Fiecare aştepta cu palpitaţii verdictul, deşi nu toţi 
aveau îndoieli. Doamnele, de pildă, stăteau ca pe ghimpi, 
cuprinse de o nerăbdare înfrigurată, dar în sinea lor se 
simțeau liniştite: „Nu se poate, îşi ziceau ele, e imposibil să 
nu-l achite”. Toate se pregăteau pentru clipa emoţionantă 
când entuziasmul avea să câştige întreaga sală. Mărturisesc 
că şi printre bărbaţi foarte mulţi aveau certitudinea că 
inculpatul va fi achitat. Unii se bucurau, alţii stăteau 
încruntaţi, iar alţii umblau cu capul în pământ. Ce n-ar fi dat 
ei ca Miţea să nu scape cu o sentinţă de achitare! 
Fetiukovici era ferm convins de succes. Lumea se înghesuia 
în jurul lui, primea felicitări, era măgulit. 


După cum am auzit mai târziu, se pare că la un moment 
dat ar fi spus în mijlocul unui grup de spectatori: 

— Există nişte fire invizibile care-l leagă pe apărător de 
juraţi şi care se urzesc, se presimt încă din timpul 
pledoariei. Le-am simţit în timp ce vorbeam şi ştiu că există 
într-adevăr. Procesul este ca şi câştigat, vă garantez. 

— O să vedem ce au să răspundă mujicii noştri! Spuse un 
domn încruntat, corpolent şi ciupit de vărsat, care avea o 
moşie în apropierea oraşului, alăturându-se unui grup şi 
amestecându-se în discuţie. 

— Nu sunt numai mujici. Sunt şi patru funcţionari printre 
ei. 

— Îl cunoaşteţi pe Nazariev, pe Prohor Ivanovici, 
negustorul? E în juriu, ştiţi, cel cu medalia pe piept! 

— Ce-i cu el? 

— E deştept foc. 

— Păi aproape că n-a scos o vorbă tot timpul. 

— Aşa-i el, tăcut, dar poate că face mai bine. Cine să-i dea 
lecţii, ăsta de la Petersburg? Ştie el mai mult decât tot 
Petersburgul! Gândiţi-vă, are doisprezece copii! 

— Cum, credeţi că s-ar putea să nu-l achite? Se miră cu 
glas tare, într-un alt grup, un funcţionar tinerel. 

— Au să-l achite, cu siguranţă! Rosti categoric cineva. 

— Ar fi o ruşine, o infamie să nu-l achite! Dădea din mâini 
funcţionarul. Chiar dacă ar fi ucis, există totuşi părinţi şi 
părinţi! Şi pe urmă era exasperat, ajunsese la capătul 
puterilor... Probabil că aşa s-a întâmplat, cum spunea 
avocatul, a agitat mâna în care ţinea pisălogul şi l-a lovit din 
întâmplare. Au făcut totuşi o greşeală c-au încercat să dea 
vina pe fecior. A fost o scenă ridicolă, atâta tot. În locul 
apărătorului aş fi spus pe şleau: da, ela ucis, dar nu este 
vinovat, dracu să vă ia! 

— Păi cam aşa a şi spus, numai că nu ne-a dat dracului. 

— Ba nu, Mihail Semeonâci, e ca şi când ne-ar fi dat! 
Interveni un glas piţigăiat. 


— Vă aduceţi aminte, domnilor, că în postul mare a fost 
achitată o actriţă care a tăiat beregata soţiei amantului ei... 

— Dar n-a apucat s-o ucidă! 

— Da, dar totuşi a încercat! 

— "Ţi-a plăcut cum a vorbit despre copii? Admirabil! 

— Admirabil! 

— Dar povestea cu misticismul, ce zici? 

— Lăsaţi încolo misticismul! Exclamă cineva. Gândiţi-vă 
mai bine ce-o să păţească bietul Ippolit, vai de capul lui! 
Doamna procuror o să-i scoată ochii mâine pentru Mitenka! 

— E aici în sală? 

— Nu e. Să fi fost, i-i scotea de mult. A rămas acasă, o dor 
dinţii. He-he-he! 

Într-un alt grup: 

— S-ar putea totuşi ca Mitenka să fie achitat. 

— Te pomeneşti că mâine, de bucurie, o să dărâme totul la 
„Metropol”, zece zile în şir o să umble beat! 

— Aşa e el, dat dracului! 

— Păi sigur, trebuia să-şi vâre dracu şi aici codiţa, că de n- 
ar fi fost el amestecat, nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Bine, domnilor, să zicem: elocinţa-i elocinţă, totuşi, 
gândiţi-vă, ce-ar fi dacă toată lumea ar lua câte o greutate 
de cântar şi s-ar apuca să spargă capetele părinţilor? Unde 
ajungem? 

— Dar carul, carul triumfal, vă aduceţi aminte? 

— Da, dintr-o biată căruţă a făcut un car de triumf. 

— Şi mâine din carul de triumf o să facă iar o droagă, 
„după necesităţi, mă rog, după necesităţi”... 

— Tare mai sunt şmecheri oamenii de azi! Oare mai există 
dreptate la noi în Rusia sau nu mai există de loc? 

Se auzi sunând clopoţelul. Juraţii deliberaseră exact o oră, 
nici mai mult, nici mai puţin. O tăcere adâncă se lăsă în 
incintă după ce fiecare se aşeză la locul lui. Îmi amintesc 
perfect momentul când juriul intră din nou în sală. În 
sfârşit! Nu voi reproduce toate întrebările, punct cu punct, 
le-am şi uitat, de altfel. Ţin minte doar răspunsul la prima 


întrebare, care era şi cea mai importantă, a preşedintelui: 
dacă inculpatul a ucis cu premeditare ca să-şi jefuiască 
victima - nu-mi amintesc exact termenii. Publicul aştepta cu 
răsuflarea oprită. Purtătorul de cuvânt al juriului, un 
funcţionar, cel mai tânăr dintre toţi, rosti tare şi răspicat în 
liniştea mormântală a sălii: 

— Da, e vinovat! 

Şi la fiecare întrebare, pe rând, acelaşi răspuns: vinovat, 
vinovat, vinovat, fără nici un fel de circumstanţă atenuantă! 
Nimeni nu se aştepta la o asemenea lovitură, toată lumea 
era convinsă că, în cel mai rău caz, inculpatului i se vor 
acorda circumstanţe atenuante! În incintă domnea aceeaşi 
tăcere de moarte, toţi rămăseseră ca împietriţi în bănci - şi 
cei care doreau condamnarea acuzatului şi cei care ar fi 
vrut să fie achitat. Asta însă numai în primele minute, 
pentru că după aceea fu o zăpăceală şi o fierbere 
nemaipomenite. Publicul masculin, în marea lui majoritate, 
părea satisfăcut. Unii chiar îşi frecau mâinile, fără a se 
gândi măcar să-şi ascundă bucuria. Nemulţumiţii erau 
plouaţi, dădeau din umeri, şuşoteau între ei şi parcă nu-şi 
puteau veni în fire. Dar, Doamne-Dumnezeule, nu vă mai 
spun ce a fost pe cucoanele noastre! Am crezut c-au să facă 
o răscoală. La început nu le veni să-şi creadă urechilor. 
Apoi, când peste tot se auziră exclamaţii: „Ce-o mai fi şi 
asta? Ce înseamnă asta? Săriră toate în picioare şi începură 
să se agite. Aveau probabil impresia că lucrurile mai puteau 
fi încă schimbate şi chiar imediat, că ar mai putea interveni 
ceva. În momentul acela Miţea se ridică de pe bancă şi, cu 
braţele întinse înainte, strigă cu un glas sfâşietor: 

— Jur înaintea lui Dumnezeu acum şi la judecata de apoi 
că n-am vărsat sângele tatălui meu! Katia, te iert! Fraţilor, 
prietenilor, fie-vă milă de cealaltă! 

Nu apucă să termine, că-l podidi plânsul, un plâns 
amarnic, zguduitor, neaşteptat, până şi glasul îi era altul, un 
glas străin, venit Dumnezeu ştie de unde. De sus, de la 
balcon, dintr-un colţ îndepărtat, îi răspunse un țipăt 


strident de femeie: era Gruşenka. Izbutise să-l înduplece cu 
rugăminţile ei pe aprod să-i dea voie înăuntru înainte de a fi 
apucat juriul să se retragă pentru deliberare. Gardienii îl 
scoaseră pe acuzat din sala. Pronunţarea fu amânata 
pentru a doua zi. În incintă domnea un haos indescriptibil, 
dar eu nu mai eram atent şi nu mai aşteptam nimic. Am 
reţinut doar câteva exclamaţii la ieşirea din coridor. 

— O să încaseze vreo douăzeci de anişori de ocnă! 

— Cel puţin. 

— Da, mujicii noştri s-au ţinut tari. 

— I-au venit de hac lui Mitenka al nostru! 

I - PLANURI PENTRU EVADAREA LUI MIŢEA. 


Patru zile după proces, dimineaţa, pe la orele nouă, Aleoşa 
se duse la Katerina Ivanovna pentru a lămuri definitiv unele 
lucruri într-o problemă de cea mai mare importanţă; în 
afară de asta, mai avea şi un mesaj, pe care trebuia 
neapărat să i-l transmită. Katerina Ivanovna îl pofti în 
acelaşi salon în care o primise cândva pe Gruşenka; în odaia 
vecină zăcea în pat cu febră mare, delirând, Ivan 
Feodorovici. După scena petrecută în instanţă, Katerina 
Ivanovna luase măsuri ca bolnavul, care-şi pierduse 
cunoştinţa, să fie transportat acasă la dânsa, fără a se 
sinchisi câtuşi de puţin de cancanurile pe care purtarea ei 
avea sa le prilejuiască în societatea oraşului, deşi ştia precis 
că toată lumea o va condamna. Una din cele două rubedenii 
care locuiau împreună cu dânsa plecase la Moscova imediat 
după proces, aşa încât Katerina Ivanovna rămăsese doar în 
tovărăşia celeilalte acasă. Dar chiar dacă ar fi fost 
amândouă plecate, Katerina Ivanovna tot nu şi-ar fi 
schimbat hotărârea şi nu s-ar fi dezlipit de lângă bolnav, 
veghind la căpătâiul lui zi şi noapte. Ivan Feodorovici se afla 
sub observaţia doctorului Yarvinski şi Herzenstube; înalta 
somitate moscovită plecase, refuzând să facă vreun 
pronostic în legătură cu evoluţia bolii. Deşi căutau să-i 
încurajeze pe Katerina Ivanovna şi pe Aleoşa, medicii din 
localitate nu erau în măsură, pe cât se părea, să afirme cu 
certitudine ca pacientul va scăpa cu viaţă. Aleoşa trecea de 
câte două ori pe zi să-şi vadă fratele, în dimineaţa aceea 
însă venise să discute cu dânsa o chestiune destul de 
delicată şi presimţea ce greu o să-i fie să înceapă vorba. 
Totuşi, nu avea nici un moment de pierdut, mai trebuia să 
se ducă undeva în cursul dimineţii, ca să rezolve un lucru 
care tot aşa nu suferea amânare şi de aceea stătea ca pe 
ghimpi. Discutau de un sfert de oră. Katerina Ivanovna era 
palidă şi extenuată şi în acelaşi timp părea stăpânită de o 
nervozitate bolnăvicioasă ca şi când ar fi presimţit pentru 
ce venise Aleoşa. 


— Nu trebuie să fii îngrijorat, fiindcă până la urmă are sa 
se hotărască, îi spuse ea stăruitor şi ferm lui Aleoşa. 
Oricum, tot aici o să ajungă: n-are încotro, trebuie să fugă! 
Nefericitul acela care s-a jertfit eroic în numele cinstei şi al 
onoarei, nu e vorba de Dmitri Feodorovici, ci de celălalt, 
care zace acum în odaia de alături, după ce a sacrificat totul 
pentru fratele său (adăugă Katia cu o privire scăpărătoare), 
mi-a împărtăşit mai demult, punct cu punct, planul evadării. 
Ştii că luase chiar legătura cu... de altfel, ţi-am mai spus 
câte ceva zilele trecute... Vezi dumneata, din câte am 
înţeles, asta se va întâmpla, probabil, în momentul când vor 
sosi la cea de-a treia etapă; de acolo deportații urmează să 
fie trimişi mai departe în Siberia. Dar până atunci mai e 
încă destulă vreme. Ivan Feodorovici s-a şi dus să vorbească 
cu şeful etapei a treia. Atâta doar că, deocamdată, nu se ştie 
încă cine o să fie şeful convoiului, asta nu se poate afla 
dinainte. Dacă treci mâine pe aici, am să-ţi arăt planul 
amănunţit pe care Ivan Feodorovici mi l-a lăsat în ajunul 
procesului pentru orice eventualitate... Asta s-a întâmplat 
atunci când - îţi aminteşti - ai picat aici în- urma unui 
scandal: tocmai cobora scara şi eu, văzând c-ai venit, l-am 
obligat să se întoarcă înapoi - îţi mai aduci aminte? Ştii de 
ce ne-am certat atunci? 

— Nu, nu ştiu, răspunse Aleoşa. 

— Fireşte, nu ţi-a spus nimic; planul acesta a iscat toată 
zăzania, de la el a pornit totul! Cu trei zile mai înainte, îmi 
explicase în linii generale despre ce este vorba; de atunci a 
început scandalul şi trei zile în şir am dus-o tot într-o 
ceartă. Uite cum s-a întâmplat: dintr-una într-alta, la un 
moment dat mi-a destăinuit că, probabil, în cazul când va fi 
condamnat, Dmitri Feodorovici o să încerce să fugă peste 
graniţă împreună cu ticăloasa aceea; când am auzit asta, mi 
s-a făcut deodată negru înaintea ochilor! N-aş putea să-ţi 
spun de ce, de altfel nici eu nu ştiu prea bine... Probabil din 
cauza stricatei aceleia, cu siguranţă că din cauza ei! Îmi 
venea să turbez când mă gândeam c-o să fugă şi ea cu 


Dmitri Feodorovici în străinătate! Izbucni deodată Katerina 
Ivanovna căreia îi tremurau buzele de mânie. Văzând că mi- 
am ieşit din fire din pricina ei, Ivan Feodorovici şi-a 
închipuit numaidecât că sunt geloasă pe Dmitri şi că deci 
mă mai simţeam încă legată de el. Pentru prima oară am 
avut atunci o discuţie. N-am vrut să-i dau nici o explicaţie şi 
nici nu puteam să-mi calc pe inimă cerându-i iertare. Asta 
depăşea orice măsură, un om ca dânsul să mă poată 
suspecta că mai am măcar o umbră de dragoste pentru 
acest... Şi asta după ce eu însumi - cu mult înainte -îi 
mărturisisem cu toată sinceritatea că nu-l iubesc decât pe 
el, numai şi numai pe el şi că nu mai simt nimic pentru 
Dmitri! Atâta sânge rău mi-a făcut lepădătura aceea, încât 
toată ura, tot veninul pe care-l strânsesem în mine s-au 
revărsat asupra lui! Trei zile mai târziu, în seara când ai 
trecut pe la mine, mi-a adus un plic sigilat, pe care mi-a 
spus să-l deschid în cazul când i s-ar întâmpla ceva. Ca şi 
când ar fi presimţit c-o să se îmbolnăvească! Mi-a destăinuit 
ca în plic se află planul amănunţit al evadării şi m-a rugat, 
dacă s-ar întâmpla cumva să moară sau să fie grav bolnav, 
să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-l salvez pe Miţea. Tot 
atunci mi-a lăsat şi banii, ţii minte banii aceia - aproape 
zece mii de ruble - despre care a pomenit procurorul la 
proces; nu ştiu de la cine o fi aflat că trimisese să-i schimbe 
obligaţiile. Nu pot să-ţi spun cât de impresionată am fost 
când am văzut că, deşi era convins că tot îl mai iubesc pe 
Miţea, cu toată gelozia lui, nu renunţase la ideea de a-şi 
salva fratele, ba mai mult chiar, se gândise să-mi 
încredinţeze mie înfăptuirea acestui proiect! O, era într- 
adevăr cel mai mare sacrificiu pe care putea să-l facă un om 
ca el! Nu, dumneata, Alexei Feodorovici, n-ai să poţi 
înţelege niciodată de câtă abnegaţie a fost capabil fratele 
dumitale! În momentul acela am simţit un respect atât de 
profund pentru el, încât eram gata să-i cad la picioare, dar 
m-am stăpânit, de teamă să nu creadă cumva c-o fac de 
bucurie, pentru că voia să-l salveze pe Miţea (asta şi-ar fi 


închipuit, cu siguranţă!) şi numai gândul c-ar putea să fie 
atât de nedrept cu mine mi-a ridicat tot sângele în cap şi, în 
loc să-i sărut picioarele, i-am făcut iarăşi o scenă! O, nu ştiu 
de ce-oi fi fost eu aşa blestemată! Am o fire păcătoasă, 
nenorocită! Ai să vezi că până la urmă am să-l fac să mă 
părăsească pentru altă femeie, cu care să se poată împăca 
mai bine. Aşa cum s-a întâmplat cu Dmitri; dar de data 
asta... Nu, de data asta n-am să mai pot suporta, am să mă 
omor! Când ai fost atunci la mine şi i-am poruncit să se 
întoarcă înapoi de pe scară, în momentul când a intrat în 
casă cu dumneata, mi-a aruncat o privire atât de mânioasă 
şi dispreţuitoare, încât - îţi aminteşti? 

— Mi-am ieşit din sărite şi ţi-am strigat că el, numai el m-a 
convins că Dmitri este criminalul! Era o calomnie. Am minţit 
cu bună-ştiinţă, ca să-l rănesc mai adânc, fiindcă niciodată, 
crede-mă, niciodată nu mi-a spus că fratele lui ar fi săvârşit 
crima, dimpotrivă, eu am căutat tot timpul să-i demonstrez 
că el este ucigaşul! O, numai din pricină că sunt atât de 
impulsivă s-au întâmplat toate astea! Numai eu, numai eu 
am provocat declaraţia aceea de la proces! A vrut să-mi 
arate că înţelege să fie mărinimos şi, chiar dacă-l iubesc pe 
fratele lui, n-o să caute să se răzbune pe el din gelozie. De 
aceea s-a comportat aşa cum ai văzut la proces... Eu, numai 
eu sunt de vină! 

Niciodată până atunci Katia nu-i făcuse asemenea 
destăinuiri lui Aleoşa şi tânărul îşi dădea seama că suferinţa 
ei atinsese momentul culminant când inima cea mai 
orgolioasă îşi calcă în picioare, dezolată, trufia şi se 
prăbuşeşte învinsă de propria ei nenorocire. O, Aleoşa ştia 
că mai este încă ceva, un motiv deosebit de grav, care o 
făcea să se chinuiască atât de cumplit în ultimele zile, de 
când Miţea fusese condamnat, oricât încerca ea să-şi 
ascundă suferinţa; ar fi fost însă din cale-afară de penibil 
pentru el dacă s-ar fi hotărât să se umilească atât de mult, 
încât să-i destăinuie motivul acela. Katia suferea din pricina 
„trădării” pe care o săvârşise la proces şi Aleoşa simţea că, 


probabil, conştiinţa o îndeamnă să se căiască numai şi 
numai în faţa lui şi în faţa lui să-şi recunoască greşeala, 
zbătându-se cu ţipete şi lacrimi isterice la picioarele sale. 
Se temea totuşi de această clipă şi ar fi vrut s-o cruţe, ştiind 
cât e de nenorocită. Cu cât mai dificilă era deci misiunea cu 
care venise. În cele din urmă, aduse iarăşi vorba despre 
Miţea. 

— Nu trebuie să-ţi faci inimă rea din pricina lui! Rosti 
Katia tăios, stăruind cu încăpățânare în părerea ei. Aşa are 
el toane, o să-i treacă repede, îl cunosc prea bine şi ştiu ce 
spun; îi cunosc sufletul până în cele mai adânci cute. Fii 
sigur că până la urmă o să primească să evadeze. Mai ales 
că nu e vorba de ceva care trebuie să se întâmple azi, 
mâine; până atunci, are tot timpul să se răzgândească. Ivan 
Feodorovici o să se facă bine şi o să se ocupe el de toate, 
aşa încât dumnealui nu trebuie să mişte nici măcar un 
deget. Nu te nelinişti, sunt convinsă c-o să se lase 
înduplecat şi o să se învoiască până la urmă. Dacă nu 
cumva, s-a şi hotărât între timp; cum s-ar putea îndura să 
se despartă de netrebnica aceea? În orice caz, n-au s-o lase 
să se ducă la ocnă după el, atunci cum să nu se gândească 
să fugă? I-e frică însă, de dumneata, se teme că n-o să fii de 
acord cu evadarea lui, că ai anumite reticenţe de ordin 
moral, dar cred c-o să fii atât de mărinimos şi o să-i dai voie, 
dacă ţine atât de mult să aibă consimţământul dumitale, 
adăugă ea sarcastică. Tăcu câteva clipe, apoi continuă cu 
un zâmbet uşor pe buze: Bate câmpii, pomeneşte mereu 
despre nu ştiu ce imn, zice că trebuie să-şi poarte crucea, 
că are o datorie de împlinit; toate astea le-am aflat de la 
Ivan Feodorovici care mi-a vorbit deseori despre el şi dacă 
ai şti cum! Exclama ea impetuos. Nici nu-ţi închipui cu câtă 
dragoste îmi vorbea despre nenorocitul ăsta şi cât îl ura 
poate în aceeaşi clipă! Iar eu îl ascultam şi mă uitam cu un 
zâmbet de superioritate cum îi curgeau lacrimile pe obraz! 
Ca să vezi ce păcătoasă şi netrebnică sunt! Numai din 
cauza mea se canoneşte acum! Şi celălalt, condamnatul, 


crezi dumneata că e pregătit pentru suferinţă? Încheie 
Katia iritată. Îl crezi într-adevăr capabil s-o înfrunte? 
Oamenii ca el nu ştiu ce înseamnă suferinţa! În vorbele ei 
era şi înverşunare şi silă şi dispreţ. Şi totuşi, ea fusese 
aceea care îl trădase. „Poate tocmai fiindcă se simte 
vinovată faţă de el îl urăşte atât de cumplit uneori”, se 
gândi Aleoşa. Ce mult ar fi dorit ca într-adevăr să nu-l 
urască decât „uneori”. Şi cu toate că simţea o provocare în 
ultimele ei cuvinte, se făcu că nu observă nimic. 

— De aceea ţi-am spus să treci azi pe la mine; vreau să-mi 
promiţi c-o să cauţi să-l convingi chiar dumneata. Sau poate 
că eşti de altă părere, consideri c-ar fi un lucru necinstit să 
evadeze, o laşitate sau... Ştiu eu, o faptă necreştinească, 
poate? Adăugă ea pe un ton şi mai sfidător. 

— Nu, nimic din toate astea... Îţi promit c-am să-i 
vorbesc... Murmură Aleoşa şi deodată, fără nici o tranziţie, 
rosti uitându-se drept în ochii ei: Te rog să te duci azi pe la 
el... 

Katia tresări şi, cum şedea pe divan, se trase brusc înapoi. 

— Pe mine... E posibil? Îngăimă ea pălind. 

— Da, e posibil şi trebuie să te duci! Stărui Aleoşa 
însufleţindu-se. Acum mai mult ca oricând are nevoie de 
dumneata. Nu ţi-aş fi pomenit nimic ca să nu te mai 
chinuiesc şi eu de prisos, considerând c-ar fi prematur să-ţi 
vorbesc despre asta dacă n-ar fi absolut necesar. E bolnav, 
pare înnebunit şi se roagă mereu să vii. Nu ca să te împaci 
cu el, numai sa vii, să te vadă măcar o clipă în prag. În 
ultimele zile s-au petrecut multe schimbări în sufletul lui. Şi- 
a dat seama cât este de vinovat faţă de dumneata. Dar nu te 
cheamă ca să-ţi ceară iertare. „Ştiu foarte bine că nu mă 
poate ierta”, mi-a mărturisit el; vrea numai să te vadă în 
prag... 

— Da... Îngăimă Katia. Simţeam eu că pentru asta ai 
venit... Am ştiut c-o să mă cheme!... E imposibil, zău! 

— E imposibil, fie, dar trebuie totuşi să te duci. Adu-ţi 
aminte că pentru prima oară în viaţa lui el a înţeles cât de 


cumplit te-a jignit, că niciodată până acum nu şi-a dat 
seama prea bine de asta! „Dacă n-o să vrea cu nici un preţ 
să dea ochii cu mine, mi-a spus el, până la sfârşitul zilelor 
am să fiu nenorocit!” Auzi: un condamnat la muncă silnică 
pe douăzeci de ani, care mai vrea încă să fie fericit - nu-ţi 
vine să-i plângi de milă? Gândeşte-te că te duci să vezi un 
om nevinovat care îşi ia rămas bun de la viaţă! Rosti ca un 
fel de sfidare Aleoşa. Mâinile lui sunt curate, crede-mă, nu 
sunt pătate de sânge! Du-te să-l vezi, te rog, du-te, 
gândeşte-te ce noian de suferinţe îl aşteaptă de aici încolo! 
Du-te la el, călăuzeşte-i paşii în beznă... Vino şi arată-i-te o 
clipă în prag, numai o clipă, atâta tot... Trebuie, trebuie să 
faci asta! Încheie Aleoşa, apăsând din răsputeri pe cuvântul 
„trebuie”. 

— Trebuie, dar... Nu pot... Gemu Katia. O să se uite la 
mine... Şi nu pot. 

— Privirile voastre odată şi odată tot trebuie să se 
întâlnească! Cum ai să poţi trăi de aici înainte dacă nu te 
hotărăşti să faci pasul acesta acum? 

— Prefer să mă chinuiesc toată viaţa. 

— Trebuie să te duci, trebuie! Stărui din nou neînduplecat 
Aleoşa. 

— Dar de ce astăzi, de ce tocmai acum?... Nu pot să las 
bolnavul singur... 

— Ba poţi, totuşi, să-l laşi o clipă, e vorba numai de o clipă. 
Dacă nu vii, la noapte s-ar putea să aibă un atac. Nu te 
mint, crede-mă, fie-ţi milă de el! 

— Fie-ţi milă de mine! Îi reproşa cu amărăciune Katia, 
izbucnind în plâns. 

— Prin urmare, vii! Spuse Aleoşa convins, văzându-i 
lacrimale. Mă duc să-i spun că vii neapărat. 

— Nu, nu, nu-i spune nimic! Exclamă Katia speriată. Am să 
vin, dar, te rog, nu-i spune încă nimic; chiar dac-am să vin, 
s-ar putea totuşi să nu intru înăuntru... Încă nu ştiu ce am 
să fac... 

Glasul i se frânse. Respira greu. Aleoşa se ridică să plece. 


— Dar dacă mă întâlnesc cu cineva acolo? Întrebă ea 
deodată în şoaptă, pălind din nou. 

— Tocmai de aceea trebuie să vii chiar acum, ca să nu te 
întâlneşti cu nimeni. N-o să fie nimeni, poţi să vii fără nici o 
grija. Va să zică, te aşteptăm, încheie el hotărât şi ieşi din 
odaie. 

II - PENTRU O CLIPA MINCIUNA DEVINE ADEVĂR. 

Se grăbea să ajungă la fratele său care era internat în 
spital. A doua zi după proces, condamnatul căzuse la pat 
istovit de o febră nervoasă şi fusese transportat la spitalul 
oraşului, unde exista o secţie specială pentru deţinuţi. 
Datorită însă intervențiilor insistente ale lui Aleoşa şi ale 
altor persoane (printre care şi doamna Hohlakova, Liza 
etc), doctorul Varvinski nu-l pusese pe Miţea într-un salon 
cu ceilalţi arestaţi, îngăduindu-i să stea singur într-o 
rezervă, aceeaşi rezervă pe care o ocupase mai întâi 
Smerdeakov. Ce-i drept, fereastra avea gratii, iar la capătul 
coridorului stătea de pază o santinelă, aşa încât Varvinski, 
care era băiat de treabă altminteri şi un om inimos, putea 
să doarmă liniştit ştiind că favoarea oarecum ilicită pe care 
i-o făcuse n-o să-i aducă nici un fel de neplăceri. Îşi dădea 
seama cu câtă greutate va putea să se aclimatizeze Miţea 
într-un mediu format exclusiv din criminali şi pungaşi, în 
mijlocul căruia fusese atât de brusc aruncat şi că trebuie în 
prealabil să se obişnuiască treptat cu gândul acesta. Vizitele 
familiei şi ale prietenilor erau tolerate nu numai de medic, 
dar şi de directorul închisorii, ba chiar şi de ispravnic, 
bineînţeles pe sub mână. În zilele acelea de după proces 
însă singurii oameni care veniseră să-l vadă pe condamnat 
fuseseră Aleoşa şi Gruşenka. Rakkin încercase de vreo două 
ori sa dea ochii cu el, dar Miţea îl rugase stăruitor pe 
Varvinski să nu-l lase înăuntru. 

Aleoşa îl găsi stând pe marginea patului, îmbrăcat cu 
halatul de spital; avea puţină febră şi se legase la cap cu un 
prosop muiat în apă cu oţet. Deţinutul îl întâmpină cu o 


privire pustie, deşi în momentul acela în adâncul ochilor lui 
trecu parcă o licărire de spaimă. 

Din ziua procesului era tot timpul îngândurat. Uneori i se 
întâmpla să tacă aşa câte o Jumătate de oră, ca şi cum s-ar 
fi căznit să descurce iţele unor înduri teribil de încâlcite, 
uitând că mai era cineva de faţă. Iar atunci când se trezea 
din profunda lui meditaţie, se pomenea vorbind din senin 
despre cine ştie ce lucruri fără nici o legătură cu discuţia de 
mai înainte. Uneori se uita la fratele lui cu nişte ochi plini de 
suferinţă. S-ar fi spus că suportă mai uşor prezenţa 
Gruşenkăi decât pe a lui Aleoşa. Ce-i drept, cu dânsa 
aproape că nu schimba nici două cuvinte, dar când o vedea 
intrând pe uşă se lumina la faţă de bucurie. 

Aleoşa se aşeză tăcut pe pat. De astă dată Miţea îl aştepta 
cu inima strânsă; nu îndrăzni totuşi să-i pună nici o 
întrebare. Era convins că, orice s-ar întâmpla, cu nici un 
preţ Katia n-o să se înduplece să vină la el şi în acelaşi timp 
simţea ca dacă n-are să vină o să fie o lovitură cumplită 
pentru el. Şi Aleoşa îl înţelegea perfect. 

— Se zice că Trifon Borisovici şi-ar fi devastat hanul cu 
mâinile lui, începu Miţea surescitat. A scos duşumelele, a 
spart scândurile, a făcut praf cerdacul, doar-doar va 
descoperi comoara! Ştii, banii aceia, o mie cinci sute de 
ruble, pe care procurorul pretindea că i-aş fi ascuns acolo. 
Cum s-a întors acasă, s-a apucat de lucru, după câte am 
auzit. Aşa-i trebuie, pungaşul! Mi-a povestit aseară 
sentinela care-i de fel din Mokroe. 

— Ascultă, îl înştiinţa Aleoşa, mi-a promis c-o să vină, dar 
n-aş putea să-ţi spun când, poate azi, poate în zilele 
următoare, nu ştiu, dar de venit o să vină cu siguranţă. 

Miţea tresări înfiorat şi dădu să spună ceva; totuşi nu suflă 
un cuvânt. Părea nespus de tulburat de vestea pe care o 
primise. Se vedea clar că ardea de nerăbdare să afle în 
amănunţime tot ce-i spusese ea, dar se temea să întrebe 
imediat! 


Un singur gest ori o vorbă crudă sau dispreţuitoare rostită 
de Katia i-ar fi străpuns în momentul acela inima ca un 
pumnal. 

— Între altele, m-a rugat să caut să-ţi liniştesc conştiinţa. 
Să-ţi spun că n-are rost să-ţi faci atâtea probleme în 
legătură cu evadarea. Chiar dacă Ivan nu se va însănătoşi 
până atunci, o să se ocupe dânsa de tot ce trebuie. 

— Mi-ai mai spus asta, răspunse Miţea dus pe gânduri. 

— Şi tu te-ai şi grăbit s-o pui la curent pe Gruşenka, îl 
dojeni Aleoşa. 

— Da, mărturisi Miţea. Să ştii că-n dimineaţa asta nu vine 
la mine, adăugă el şi se uită cu un aer vinovat la fratele său. 
N-o să treacă decât pe înserat. eri, când i-am spus că 
cealaltă face şi drege, a tăcut din gură; a strâmbat doar din 
buze şi într-un târziu a şoptit: „N-are decât!” A înţeles că 
este vorba de un lucru foarte important. N-am îndrăznit 
totuşi s-o descos. Cred că şi-a dat seama în sfârşit - aşa cel 
puţin am impresia - că cealaltă nu mă iubeşte pe mine, ci pe 
Ivan... 

— Aşa să fie oare? Rosti fără să vrea Aleoşa. 

— Ştiu eu, poate că nu... În orice caz, în dimineaţa asta n-o 
să vină, se grăbi din nou să-i atragă atenţia Miţea. l-am dat 
ceva de făcut... Ascultă, eu cred că Ivan o să ajungă 
departe. A lui e viaţa, nu a noastră. Să vezi c-o să se 
însănătoşească. 

— Închipuie-ţi, Katia, deşi tremură toată pentru el, e 
aproape sigură c-o să se facă bine, spuse Aleoşa. 

— Asta înseamnă că în sinea ei e încredinţată c-o să 
moară. De teamă, încearcă să se convingă singură c-o să-şi 
revină. 

— Ivan e destul de robust şi sper c-o să învingă boala, rosti 
Aleoşa îngrijorat. 

— Da, sigur c-o să se facă bine. Dar Katia este convinsă 
totuşi c-o să moară. Până acum n-a avut parte decât de 
necazuri... 


Un timp, niciunul dintre ei nu mai zise nimic. Miţea părea 
preocupat de un lucru deosebit de grav. 

— Aleoşa, să ştii c-o iubesc pe Gruşenka mai mult ca orice 
pe lume! Îi mărturisi el deodată cu o voce tremurătoare, 
încărcată parcă de lacrimi. 

— Nu cred c-au s-o lase să vină cu tine acolo, răspunse 
prompt Aleoşa. 

— Aş vrea să-ţi mai spun ceva, continuă cu un glas ciudat, 
aproape dogit, Miţea. Dacă s-ar întâmpla să dea cineva în 
mine pe drum, sau acolo, n-am să mă las, sunt în stare să 
fac moarte de om şi atunci, bineînţeles, au să mă împuşte 
pe loc. Şi când mă gândesc că va trebui să îndur canonul 
ăsta douăzeci de ani! Gardienii au şi început să mă 
tutuiască. Toată lumea îmi spune acum pe nume! Am stat 
astă-noapte şi m-am judecat singur: nu, hotărât, nu sunt 
pregătit! Nu mă simt în stare să suport! Am vrut să cânt, 
„imnul” şi scrâşnesc din dinţi de pe acum numai când îi aud 
pe gardieni tutuindu-mă! Pentru Gruşa aş fi îndurat orice, 
orice... În afară de bătaie... Dar ştiu că n-au s-o lase să vină 
acolo. Aleoşa zâmbi cu blândeţe. 

— Ascultă, frăţioare, fiindcă veni vorba, am să-ţi spun o 
dată pentru totdeauna care-i părerea mea. Ştii doar că eu 
nu mint. Ascultă deci; ai dreptate, nu eşti pregătit pentru o 
încercare ca asta, e o cruce prea grea pentru puterile tale. 
Mai mult încă, aşa nepregătit cum eşti, nu văd ce rost ar 
avea să înduri o suferinţă atât de chinuitoare, pe care 
numai un mare mucenic ar putea-o înfrunta. Dacă tu l-ai fi 
ucis întradevăr pe tata, mi-ar fi părut rău să ştiu c-ai refuzat 
să-ţi porţi crucea. Dar tu eşti nevinovat şi crucea asta, aşa 
cum ţi-am spus, este mult prea grea pentru tine. Nădâjduiai 
să-ţi primeneşti sufletul prin suferinţă, să devii alt om; după 
mine însă singurul lucru pe care-l ai de făcut este să nu uiţi 
niciodată c-ai vrut să renaşti, să devii un om nou, oriunde ai 
fugi şi asta e de ajuns. Faptul că n-ai primit să porţi greaua 
povară a suferinţei te va face totuşi să-ţi dai seama că aio 
datorie şi mai mare de împlinit şi sentimentul acesta, 


păstrat cu sfinţenie toată viaţa în inima ta, te va ajuta să 
devii un om nou mai mult poate chiar decât dacă te-ai duce 
acolo. Fiindcă sunt sigur că n-ai să rezişti, ai să te revolţi la 
un moment dat şi cine ştie dacă până la urmă n-ai să spui: 
„Suntem chit!” în privinţa asta cred că avocatul avea 
dreptate. Nu toată lumea e-n stare să ducă pe umeri o 
greutate ce depăşeşte puterile unora dintre noi... lată care- 
i părerea mea, daca ţii cu tot dinadinsul să ştii ce gândesc. 
În cazul când ar fi cineva tras la răspundere, ofiţerii sau 
soldaţii, probabil că nu ţi-aş fi „dat voie” să evadezi, 
continuă Aleoşa zâmbind. Dar se spune (chiar şeful etapei l- 
a asigurat pe Ivan) că, dacă lerurile sunt făcute cu destulă 
iscusinţă, nu-i vorba de cine ştie ce pedeapsă grozavă şi 
vinovatul poate să scape cu nimica toată. Fireşte, este 
necinstit să mituieşti pe cineva, chiar într-o împrejurare ca 
asta, dar eu nu-mi pot lua răspunderea să judec pe nimeni; 
ştiu foarte bine că dacă Ivan şi Katia mi-ar fi încredinţat mie 
sarcina asta, m-aş duce fără nici o şovăială şi aş mitui pe 
unul şi pe altul; ne-am înţeles doar să-ţi spun tot ce 
gândesc. Şi, ca atare, n-am nici un drept sa te judec orice 
cale ai alege. Să ştii însă că niciodată n-am să te condamn. 
Mi se pare chiar ciudat c-aş putea să-ţi fiu judecător în 
treaba asta. Ei, acum cred c-am lămurit toate lucrurile! 

— În schimb, am să mă condamn eu însumi! Strigă Miţea. 
Am sa evadez, eram hotărât s-o fac chiar dacă n-ai fi 
încercat să mă convingi; putea oare Miţea Karamazov să 
facă altfel? Dar în sinea mea am să mă simt vinovat şi toată 
viaţa am să caut să-mi răscumpăr păcatul! Aşa vorbesc 
iezuiţii, nu? Exact cum vorbim noi acum, am dreptate, 
Aleoşa? 

— Întradevăr, recunoscu mezinul, zâmbind. 

— Vezi, de aceea te iubesc eu atât de mult: tu totdeauna 
spui adevărul, niciodată nu eşti în stare să te ascunzi după 
deget! Râse Miţea încântat. Prin urmare, l-am prins pe 
scumpul meu Aleoşa în flagrant delict de iezuitism! Ar 
trebui să te sărut din creştet până în tălpi pentru asta! 


Ascultă-mă deci până la capăt, vreau să-ţi spun tot ce mai 
am pe suflet. Uite la ce m-am gândit, ce-am hotărât până la 
urmă: chiar dacă am să reuşesc s-o şterg peste graniţă cu o 
sumă oarecare de bani şi cu paşaport în regulă şi am să 
ajung în America, singurul lucru care-mi dă curaj e gândul 
că nu alerg nici după fericire, nici după pricopseală şi că şi 
acolo mă aşteaptă alta ocnă, poate tot atât de înfricoşătoare 
ca şi una de aici! Crede-mă că nu e cu nimic mai prejos, ţi-o 
jur, Aleoşa! Eu, ce să-ţi spun, numai când mă gândesc la 
America asta, lua-o-ar toţi dracii s-o ia, simt că mi se 
zbârleşte părul. Chiar dacă Gruşa o să vină cu mine, uită-te 
la ea: o vezi cumva făcând pe americana? E rusoaică, 
rusoaica get-beget, trup şi suflet, o să-i fie dor de ţară şi o 
să-mi dau seama, clipă de clipă, că numai pentru mine s-a 
hotărât să facă pasul ăsta, dar ce vină are ea, sărăcuţa? Şi 
eu crezi c-am să mă pot împăca vreodată cu bădăranii de 
acolo, chiar dacă toţi până la ultimul om ar fi mai de ispravă 
decât mine? Urăsc America de pe acum! Şi chiar de ar fi cei 
mai grozavi tehnicieni de pe faţa pământului sau mai ştiu eu 
ce - dracu să-iia! 

— Nu sunt din lumea mea, niciodată n-o să mi se lipească 
de suflet! Iubesc Rusia, Aleoşa, îl iubesc pe Dumnezeul rus, 
deşi nu sunt decât un ticălos! Tare mi-e teamă c-o să-mi 
rămână oasele acolo! Strigă el deodată cu o scăpărare în 
ochi. Glasul îi tremura încărcat de lacrimi. Şi acum ascultă, 
Alexei, ce am hotărât, continuă el stăpânindu-şi emoția. 
Cum ajungem acolo, Gruşa şi cu mine o sa punem mâna pe 
coarnele plugului şi o să muncim cot la cot undeva, cât mai 
departe, prin cine ştie ce pustietăţi bântuite de urşi. Nu se 
poate să nu găsim acolo o văgăună! Se zice că mai există 
încă piei roşii undeva, n-aş putea să-ţi spun unde precis, la 
capătul pământului lor; ei, uite, acolo vreau să mă duc, în 
fundul lumii, printre ultimii mohicani. Şi am să mă pun 
numaidecât cu burta pe carte, o să ne apucăm amândoi să 
învăţăm şi eu şi Gruşa, gramatica pe de rost, trei ani în şir, o 
să muncim pe brânci şi o să tocim gramatica. În aceşti trei 


ani o să vorbim englezeşte ca şi când am fi fost născuţi prin 
partea locului. Şi când o să deprindem bine limba, nu mai 
avem ce căuta în America! Ne întoarcem înapoi, în Rusia, se 
cheamă doar că suntem cetăţeni americani! Fii pe pace, n-o 
să venim chiar aici, în oraş. O să ne ascundem undeva 
departe, în nordul sau în sudul ţării. Până atunci o să ne 
schimbăm şi eu şi ea chipul şi înfăţişarea acolo, în America; 
o să pun doctorul să-mi facă un neg, doar nu degeaba sunt 
tehnicieni. Sau, dacă nu, am să-mi scot un ochi, îmi las 
barba să crească, o să am o barbă pe atâta, căruntă şi 
deasă (dorul de ţară o să mă încărunţească) şi poate că aşa 
n-o să mă mai recunoască nimeni. Şi chiar dacă m-ar 
recunoaşte, n-au decât să mă deporteze, mi-e totuna, 
înseamnă că aşa mi-a fost scris! Şi aici, tot aşa, o să ne 
ascundem într-o văgăună undeva şi o să muncim la câmp şi 
toată viaţa am să fac pe americanul, dar cel puţin o să 
murim pe pământul nostru. lată planul meu şi nu mă 
gândesc să-l schimb nici cu o iotă. Eşti de acord? 

— De acord, încuviinţă Aleoşa ca să nu-l contrazică. 

Miţea tăcu o clipă apoi spuse: 

— Ai văzut cum au întors lucrurile la proces? Toate le-au 
întors cu susul în jos! 

— Oricum le-ar fi întors, tot te-ar fi condamnat! Oftă 
Aleoşa. 

— Da, se vede că s-au săturat ăştia de aici de mutra mea! 
Dumnezeu să-i ierte, dar tare mi-e greu! Gemu el cu obidă. 

Tăcură iarăşi câteva clipe. 

— Aleoşa, dă-mi lovitura de graţie! Strigă deodată Miţea. 
Spune drept: vine sau nu vine? Ce ţi-a spus? Cum ţi-a 
vorbit? 

— A promis c-o să vină, dar nu ştiu dacă azi sau în altă zi. 
E destul de greu şi pentru ea! Rosti Aleoşa, uitându-se cu 
sfială la fratele lui. 

— Cum să nu-i fie greu, o înţeleg foarte bine! Aleoşa, simt 
c-o să înnebunesc din pricina asta. Gruşa e tot timpul cu 
ochii pe mine. Pricepe tot. Doamne-Dumnezeule, ajută-mă 


să mă smeresc! Ce vreau, în fond? Nimic altceva decât sa 
vină Katia. Îmi dau seama oare ce doresc? O, firea asta 
păgână, nesăţioasă, a Karamazovilor! Nu, întradevăr, nu 
sunt capabil să sufăr! Sunt un nemernic, atâta tot! 

— Iat-o! Exclamă Aleoşa. 

În clipa aceea uşa se deschise pe neaşteptate şi Katia se 
opri în prag, uitându-se pierdută la Miţea. Bolnavul sări 
brusc în picioare, palid la faţă şi înspăimântat, apoi un surâs 
timid, rugător, îi apăru pe buze şi, deodată, într-un imbold 
nestăvilit, îi întinse braţele. Încurajată de gestul acesta, 
Katia se repezi spre el. Îl apucă de mâini, silindu-l să şadă 
pe pat şi se aşeză apoi lângă el, fără să-i dea drumul, 
strângându-i mâinile cu putere, convulsiv. Amândoi 
încercau să spună ceva, dar nu se simțeau în stare să scoată 
un singur cuvânt; stăteau aşa şi se uitau unul la altul, ochi 
în ochi, cu un zâmbet ciudat pe buze. Trecură astfel două 
minute. 

— M-ai iertat ori nu? Îngăimă într-un târziu Miţea şi în 
aceeaşi clipă îşi întoarse, spre Aleoşa obrazul luminat de 
bucurie, strigându-i: Ai auzit ce-am întrebat-o, ai auzit? 

— Te-am iubit totdeauna, pentru că ai un suflet mare! 
Rosti în sfârşit Katia. N-ai nevoie de iertarea mea, eu sunt 
aceea care te rog să mă ierţi; orice ai face însă, fie ca mă 
ierţi sau nu, amintirea ta o să rămână ca o rană toată viaţa 
în inima mea, la fel cum o să rămână şi amintirea mea 
pentru tine. Aşa şi trebuie... Katia se opri să răsufle. Pentru 
ce am venit? Continuă ea înfrigurată, învălmăşind cuvintele. 
Să-ţi îmbrăţişez picioarele, să-ţi strâng mâinile, uite-aşa, 
tare de tot, să te doară, ca atunci la Moscova, ţi-aduci 
aminte? Şi să-ţi spun din nou că tu eşti Dumnezeul meu şi 
fericirea mea, să-ţi spun că te iubesc ca o nebună! Gemu ea 
chinuită şi, aplecându-se brusc, îşi lipi lacom buzele de 
mâinile lui. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. 

Aleoşa stătea deoparte stingherit şi tăcut; nu se aşteptase 
la o asemenea întorsătură. 


— Dragostea noastră s-a stins, Miţea, continuă Katia. Şi 
totuşi, trecutul mi-e scump, dureros de scump! [ineam să 
ţi-o spun o dată pentru totdeauna. Şi acum, să ne închipuim 
măcar o singură clipă că totul e aşa cum ar fi putut să fie, 
îngăimă ea cu un surâs crispat, privindu-l fericită drept în 
ochi. Fiecare din noi iubim acum pe altcineva şi, totuşi, am 
să ţin la tine toată viaţa şi tu tot aşa ai să ţii la mine până la 
sfârşit, ţi-ai dat seama vreodată de asta? Auzi, să mă iubeşti 
toată viaţa, să mă iubeşti până în ultima clipă! Exclamă ea 
cu un tremur aproape ameninţător în glas. 

— Am să te iubesc şi... Ştii, Katia, spunea Miţea, răsuflând 
greu după fiecare cuvânt. Ştii... Mi-ai fost atât de draga 
acum cinci zile... În seara aceea... Când ai căzut şi te-au 
scos afară pe braţe... Am să te iubesc toată viaţa! Da, toată 
viaţa, mereu... 

Amândoi îngăimau cuvinte fără şir, exaltate, poate chiar 
mincinoase, dar în clipa aceea totul li se părea adevărat şi 
amândoi erau pe deplin convinşi de ceea ce spuneau. 

— Katia, exclamă Miţea, crezi întradevăr că eu l-am ucis? 
Ştiu că acum nu mai crezi, dar atunci... Când ai făcut 
depoziţia... Ai crezut cu adevărat? Ai putut să crezi una ca 
asta? 

— N-am crezut nimic! N-am crezut nici atunci după cum 
nu cred nici acum! Te uram în momentul acela şi am căutat 
să mă conving singură... Eram convinsă când am depus... 
Eram convinsă şi credeam cu tot dinadinsul că-i aşa... Dar 
când am sfârşit, am încetat dintr-o dată să mai cred. [ineam 
să ştii toate astea. Uitasem c-am venit să mă pocăiesc! 
Spuse ea pe un alt ton, cu totul diferit de gunguritul 
drăgăstos de până atunci. 

— Ce trebuie să fie în sufletul tău, femeie! Rosti fără să 
vrea Miţea. 

— Lasă-mă să plec, şopti ea. Mai trec eu altă dată pe aici, 
acum nu mai pot... 

Şi se ridică să plece; dar în aceeaşi clipă scoase un țipăt şi 
se dădu înapoi. În odaie intrase pe negândite, încet de tot, 


Gruşenka. Nimeni nu se aşteptase să vină. Katia făcu un pas 
hotărât spre uşă, dar în momentul când ajunse în dreptul 
Gruşenkăi se opri şi, albă ca varul, încet, aproape în şoaptă, 
gemu: 

— lartă-mă! 

Cealaltă o privi ţintă şi, după o clipă de tăcere, răspunse 
cu 0 voce plină de venin şi ură: 

— Ce scorpii suntem amândouă, măiculiţă! Una mai rea ca 
alta! Mai poate fi vorba de iertare între noi? Scapă-l şi am 
să mă închin la tine toată viaţa! 

— Nu vrei s-o ierţi? Îi strigă Miţea cu o dureroasă 
imputare în glas. 

— Fii pe pace, am să ţi-l scap! Şopti Katia cu sufletul la 
gură şi fugi din odaie. 

— Cum ai putut să n-o ierţi când şi-a călcat pe inimă şi ţi-a 
cerut iertare?! O dojeni din nou cu amărăciune Mite. 

— Miţea, n-ai dreptul să-i reproşezi nimic! Interveni Aleoşa 
impetuos. 

— Numai buzele ei mândre au vorbit, inima a rămas mută, 
răspunse Gruşenka scârbită. Dacă te scapă, am s-o iert... 

Tăcu apoi, ca şi când ar fi ascuns ceva în sufletul ei. Nu se 
dezmeticise încă. După cum am aflat mai târziu, intrase 
întâmplător în odaie, fără să bănuiască nimic; în orice caz, 
nu se aşteptase la asemenea surpriză. 

— Aleoşa, fugi după ea! Zise Miţea, întorcându-se brusc 
spre fratele lui. Spune-i... Ştii... Orice, numai n-o lăsa să 
plece aşa! 

— Mai trec eu diseară pe aici! Îi strigă Aleoşa şi alergă 
după Katia. 

O ajunse din urmă tocmai afară, în stradă. Mergea repede, 
iuţind pasul şi, în momentul când Aleoşa se apropie de ea, îi 
spuse precipitat: 

— Nu, mi-e imposibil să mă umilesc în faţa ei! I-am cerut 
iertare, pentru c-am vrut să beau paharul până la fund. Şi 
totuşi, n-a vrut să mă ierte... Să ştii că asta mi-a plăcut! 


Adăugă ea cu o voce schimbată. Şi-n ochii ei strălucea o 
mânie sălbatică. 

— Nu se aştepta c-o să vină, murmură Aleoşa. Era sigur că 
nu vine azi... 

— Nici nu mă îndoiesc. Să lăsăm asta, i-o reteză ea scurt. 
Ascultă, nu mai pot să merg cu dumneata la înmormântarea 
lui Iliuşecika. Am trimis flori să i le pună în sicriu. Mi se 
pare ca le-au mai rămas ceva bani. Dacă mai au nevoii să-mi 
spui, o să am grijă de ei şi de aici înainte... Şi acum du-te, 
lasă-mă, te rog. Ai întârziat, mi se pare că bat clopotele 
pentru liturghie... Lasă-mă, te rog, lasă-mă! 

III - ÎNMORMÂNTAREA LUI ILIUŞECIKA. CUVINTELE 
ROSTITE LÂNGĂ PIATRA DIN MARGINEA DRUMULUI. 

Într-adevăr, întârziase. Îl aşteptau de mult şi chiar se 
gândeau să pornească fără el la biserică sicriul împodobit 
cu flori, în sicriu dormea somnul de veci Iliuşecika. Bietul 
copil murise la două zile după procesul lui Miţea. Când îl 
văzură pe Aleoşa intrând pe poartă, colegii lui Iliuşa, care 
de atâta timp îl pândeau pe afară să sosească, îi săriră 
înainte, gălăgioşi, bucurându-se că venise în sfârşit. Erau 
doisprezece la număr, toţi cu ghiozdanele în spinare sau cu 
trăistuţele aruncate peste umăr. „Să aveţi grijă de tata, 
findc-o să fie tare amărât”, îi rugase Iliuşa pe patul de 
moarte şi copiii înțelegeau să-i respecte dorinţa. În fruntea 
lor se afla, ca întotdeauna, Kolea Krasotkin. 

— Ce bine-mi pare c-ai venit, Karamazov! Îl întâmpină el, 
întinzându-i mâna. E ceva groaznic aici. Ţi se rupe inima 
numai când îi vezi. Sneghirev parc-ar fi beat, deşi ştim 
precis că n-a băut nimic azi... Eu, drept să-ţi spun, de 
obicei, am foarte mult sânge rece, dar toate astea mă 
depăşesc! Karamazov, iartă-mă că te rețin, dar aş vrea să-ţi 
pun o întrebare, una singură, până nu intrăm înăuntru. 

— Ce este, Kolea? Întrebă Aleoşa, oprindu-se. 

— Fratele dumitale este vinovat sau nu? Cine l-a ucis pe 
tatăl vostru, el sau feciorul? Orice mi-ai spune, te cred pe 
cuvânt. De patru nopţi gândul ăsta nu mă lasă să dorm. 


— Feciorul l-a omorât, fratele meu este nevinovat. 

— Şi eu tot aşa ziceam! Strigă Smurov, prichindelul. 

— Înseamnă deci că nu este decât o victimă nevinovată, 
sortită să piară pentru dreptate! Exclamă Kolea. Totuşi, e 
fericit, chiar dacă viaţa lui e distrusă! Zău dacă nu-l 
invidiez! 

— Ce tot vorbeşti, de ce să-l invidiezi şi pentru ce? Întrebă 
mirat Aleoşa. 

— O, de-aş putea vreodată să mă jertfesc şi eu pentru 
dreptate! Rosti cu înflăcărare Kolea. 

— Dar nu în condiţiile astea, acoperit de atâta ruşine, nu 
într-un chip atât de groaznic! Exclamă Aleoşa. 

— Bineînţeles... Eu aş vrea să-mi dau viaţa pentru 
omenire, iar cât priveşte ruşinea, nu-mi pasă; numele 
nostru poate să piară. Am tot respectul pentru fratele 
dumitale. 

— Şi eu! Se auzi pe neaşteptate din mijlocul grupului de 
copii glăsciorul puştiului care declarase cândva că ştia cine 
a întemeiat Troia şi, ca şi atunci, se roşi până în vârful 
urechilor. 

Aleoşa intră în casă. Iliuşa zăcea culcat, cu mâinile pe 
piept şi ochişorii închişi, într-un sicriu vopsit în albastru şi 
împodobit cu dantelă albă. Obrăjorul slăbit de boală 
aproape că nu-şi schimbase de loc trăsăturile şi, ciudat, nu 
se simţea nici un miros greu în casă. Expresia feţei era 
gravă şi parcă un pic visătoare. Mai ales mânuţele 
încrucişate pe piept erau atât de frumoase, încât păreau 
sculptate în marmură. Cineva îi pusese nişte flori între 
degete şi jur împrejur, în raclă şi pe dinafară, erau alte flori 
trimise de dimineaţă de Liza Hohlakova. Între timp însă 
sosise o jerbă din partea Katerinei Ivanovna şi, în momentul 
când Aleoşa deschise uşa, căpitanul tocmai o presăra fir cu 
fir, cu mâini tremurătoare, peste sicriul scumpului său odor. 
Nici nu ridică măcar ochii spre Aleoşa; nu se uita la nimeni, 
nici chiar la biata dementă, „mămica” lui, care se tot 
căznea, plângând, să se ridice pe picioarele-i betege ca să 


vadă mai bine copilaşul mort. Pe Ninocika băieţii o 
ridicaseră cu jilţ cu tot şi o aduseseră lângă sicriu. Fata îşi 
lipise capul de el şi plângea încetişor. Sneghirev era destul 
de vioi, dar avea ceva buimac şi în acelaşi timp crunt pe 
figură. Gesturile, cuvintele ce-i scăpau din gură, erau ca de 
nebun. „Băiatul tatii, băiat!” ofta el mereu, uitându-se la 
Iliuşa. Aşa îşi alinta feciorul când trăia: „Băiatul tatii, băiat!” 

— 'Tăticule, dă-mi şi mie nişte floricele, uite, ia floricica aia 
albă din mânuţa lui şi dă-mi-o mie! Se rugă „mămica” 
hohotind. 

Se vede că-i plăcuse din cale-afară trandafirul abia 
îmbobocit pe care-l ţinea în mână Iliuşa sau voia să-l 
păstreze ca amintire de la el, fiindcă nu mai avea de loc 
astâmpăr, se frământa toată în jilţ, întinzând braţele după 
floare. 

— Nu dau nimic la nimeni! Se răsti neînduplecat 
Sneghirev. Sunt floricelele lui, nu ale tale. Toate sunt numai 
ale lui, nimic nu-i al tău! 

— Tată, dă-i mamei o floare! Spuse Ninocika, ridicându-şi 
faţa scăldată în lacrimi. 

— Nu dau nimic şi-n nici un caz ei! Niciodată nu l-a iubit. I- 
a luat tunuleţul şi el, sărăcuţul, i l-a daaat... Începu a boci 
căpitanul, amintindu-şi cât de uşor renunţase Iliuşa la darul 
proaspăt primit, lăsându-i-l maică-şi. 

Biata dementă îşi acoperi faţa cu palmele, plângând 
înăbuşit. Băieţii, văzând că tatăl nu se îndura să se 
desprindă de sicriu, deşi era timpul să-l pornească, se 
strânseră în jurul coşciugului şi se opintiră să-l ridice de jos. 

— Nu vreau să-l înmormânteze în curtea bisericii! Urlă 
deodată Sneghirev. Am să-l îngrop lângă piatra noastră. A 
fost dorinţa lui lliuşa. Nu vi-l dau, nu! 

De trei zile stăruia să fie înmormântat acolo, lângă piatra 
lor, deşi toată lumea se împotrivea - Aleoşa, Krasotkin, 
Ninocika, gazda, sora acesteia, băieţii. 

— Auzi vorbă, să-l îngroape lângă o piatră spurcată ca pe 
un spânzurat! Rosti indignată bătrâna gazdă. În loc să-l 


pună în pământ sfinţit. Aşa au să-l pomenească mereu şi au 
să sa roage pentru odihna bietului său sufleţel! Se aude 
cum cântă în biserică, diaconul citeşte aşa frumos şi desluşit 
că, de câte ori o fi să slujească înăuntru, o să se audă 
fiecare cuvinţel, ca şi când i-ar citi la mormânt. 

În cele din urmă, căpitanul făcu un gest resemnat, vrând 
parcă să spună: „Duceţi-l unde vreţi!” Copiii ridicară sicriul, 
dar în clipa când trecură prin faţa mămichii se opriră o 
clipă şi-l lăsară jos, ca să-şi poată lua rămas bun de la Iliuşa. 
Văzând însă deodată atât de aproape obrăjorul scump pe 
care de trei zile îl privea numai din jilţ, dementa începu să 
tremure şi să-şi agite nervos capul cărunt deasupra 
sicriului. 

— Fă-i cruce, mamă, blagosloveşte-l şi sărută-l! O îndemnă 
Ninocika. 

Dar biata nebună dădea mereu din cap ca un automat, 
fără să scoată o vorbă, cu faţa crispată de o durere 
mistuitoare; şi, cum stătea aşa, deodată începu să se bată 
cu pumnii în piept. Copiii ridicară din nou coşciugul pe 
umeri. Ninocika îşi lipi pentru ultima oară buzele de gura 
răposatului frăţior, în timp ce copiii treceau cu sicriul prin 
faţa ei. La plecare, Aleoşa o rugă pe gazdă să aibă grijă de 
femeile rămase acasă, dar bătrâna i-o luă înainte: 

— Lasă, că ştiu ce am de făcut, n-avea grijă, că stau eu cu 
ele doar suntem creştini, ce Dumnezeu! Spuse ea plângând. 

Până la biserică nu era decât o bucată de drum, cel mult 
trei sute de paşi. Era o zi senină, liniştită şi nu prea 
geroasă. Se mai auzea încă dangătul clopotului. Sneghirev 
alerga agitat şi buimac după sicriu, îmbrăcat cu pardesiul 
lui vechi, prea scurt şi prea subţire pentru vremea de afară, 
cu capul gol, ţinând în mână pălăria veche de fetru cu 
boruri mari. Părea tot timpul îngrijorat, ba întindea mâna 
să sprijine sicriul, stingherindu-i pe cei care-l purtau, ba o 
lua înaintea procesiunii, căutându-şi un loc. La un moment 
dat, o floare căzu în zăpadă; căpitanul se aplecă imediat s-o 


ridice, ca şi când cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi 
lăsat-o în drum. 

— Pâinea, am uitat pâinea acasă! Strigă el deodată 
înspăimântat. 

Băieţii însă îi aduseră aminte c-o pusese din vreme în 
buzunar. Nu se linişti totuşi până n-o scoase afară, ca să ie 
sigur că într-adevăr o luase cu el. 

— Aşa a vrut lliuşecika, asta a fost dorinţa lui, socoti e 
cuviinţă să-l lămurească pe Aleoşa. Într-o noapte şedeam a 
căpătâiul său, când numai ce-l aud că-mi spune: „Lăticule, 
după ce au să astupe groapa, să presari deasupra puţină 
pâine, a să vină vrăbiuţele să ciugulească. Am să le aud 
când vin şi o să mă bucur, fiindcă cel puţin aşa am să ştiu că 
nu sunt singur.” 

— Foarte bine, trebuie să presari mereu firimituri, spuse 
Aleoşa. 

— În fiecare zi, în fiecare zi! Murmura căpitanul, 
înviorându-se deodată. 

În sfârşit, intrară în biserică şi aşezară sicriul în mijloc, pe 
catafalc. Copii se strânseră jur împrejur şi statură cuminţi 
lângă el tot timpul cât ţinu slujba. Era o biserică veche şi 
destul de săracă, cu multe icoane de lemn, neferecate, unul 
din acele lăcaşuri în care parcă îţi tihneşte rugăciunea. În 
timpul liturghiei, Sneghirev se mai potoli un pic, deşi tot se 
mai agita când şi când în neştire, buimac şi fără nici un rost; 
ba se apropia de sicriu să îndrepte vălul sau cununa, ba se 
repezea să ridice o lumânare căzută din sfeşnic, făcându-şi 
de lucru cu ea până reuşea s-o înţepenească la loc. În cele 
din urmă, se astâmpără şi rămase la căpătâiul mortului cu o 
figură năucă, îngrijorată şi parcă nedumerită în acelaşi 
timp. După Apostoli, îi şopti lui Aleoşa care stătea lângă el, 
că preotul nu citise cum trebuie, fără să-i explice de ce. La 
Heruvimi încercă să ţină isonul, dar după o clipă se lăsă 
păgubaş şi, îngenunchind, îşi lipi fruntea de lespezile de 
piatră. Zăcu aşa multă vreme pe jos. În sfârşit, începu 
prohodul şi se împărţiră luminările. Înnebunit de durere, 


tatăl dădu din nou semne de neastâmpăr, dar cântarea 
duioasă, zguduitoare a panahidei îi trezi sufletul toropit, 
răscolindu-i-l. Se chirci deodată şi începu să plângă, 
cutremurat de sughiţuri scurte, mai întâi înăbuşit, 
încercând să se stăpânească, apoi din ce în ce mai tare. lar 
atunci când oamenii se pregătiră să pună capacul pe sicriu, 
Sneghirev se repezi şi-l cuprinse în braţe, ca şi cum ar fi 
vrut să-i împiedice cu orice preţ să-l acopere pe Iliuşecika al 
lui şi sărută lacom de nenumărate ori căpşorul neînsufleţit 
al copilului, neîndurându-se să se mai dezlipească de el. Cu 
chiu, cu vai, băieţii izbutiră să-l împace, dar în clipa când se 
pregătea să coboare de pe treapta catafalcului tatăl se 
întoarse brusc şi, întinzând mâna, luă câteva flori din raclă. 
Rămase apoi cu ele în mână, privindu-le gânditor, ca şi când 
o idee neaşteptată i-ar fi încolţit deodată în minte, făcându-l 
să uite pentru moment unde se află. Treptat, o reverie 
adâncă puse stăpânire pe el şi nu mai încercă să se 
împotrivească atunci când sicriul fu ridicat şi dus la groapă. 
Locul de veci pe care Katerina Ivanovna îl plătise destul de 
scump se afla în curtea bisericii, la câţiva paşi. După ritualul 
obişnuit, groparii coborâră coşciugul în pământ. Cu 
mănunchiul de flori în mână, Sneghirev se aplecă atât de 
tare deasupra mormântului deschis, încât băieţii, speriaţi, îl 
apucară de pardesiu şi-l traseră înapoi. Omul însă părea că 
nu-şi mai dă seama de nimic. Când bulgării de pământ se 
rostogoliră peste sicriu, începu să facă nişte semne 
neînţelese, arătându-le ţărâna ce curgea în groapă şi 
încercând să le spună ceva, dar nimeni nu reuşi să 
desluşească un cuvânt din bolboroseala lui. În sfârşit, se 
linişti. Abia când băieţii îi aduseră aminte că trebuie să 
presare fărâmituri pe mormânt, bietul om, cuprins din nou 
de neastâmpăr, scoase din buzunar codrul de pâine şi se 
apucă să-l fărâmiţeze între degete peste ţărâna proaspăt 
răscolită, murmurând: „Hai, vrăbiuţelor, hai, puicuţele tatii, 
veniţi, veniţi încoace!” Unul din băieţi se gândi că florile îl 
încurcau şi-i spuse să le dea cuiva să i le ţină. Sneghirev 


însă nu voi cu nici un preţ să se despartă de ele, ca şi când 
s-ar fi temut să nu i le ia de tot. Cercetă apoi atent 
mormântul şi, după ce se convinse că treaba era bine făcută 
şi fărâmiturile fuseseră presărate peste tot, se întoarse 
brusc şi, cu inima împăcată, porni spre casă. Treptat însă îşi 
iuți pasul, din ce în ce mai zorit, aproape alergând, aşa 
încât ceilalţi abia se mai ţineau după el. 

— Floricele pentru mămica, să-i ducem mămichii floricele! 
Am necăjit-o, sărăcuţa! O căina el în gura mare. 

Cineva îi strigă să-şi acopere capul, să nu răcească. Furios, 
Sneghirev azvârli cât colo pălăria în zăpada ţipând: „N-am 
nevoie de pălărie, nu-mi trebuie!” Smurov o ridică şi se luă 
după el. Toţi copiii plângeau, iar Kolea şi băieţaşul care 
descoperise Troia mai tare decât toţi. Smurov, cu pălăria 
căpitanului în mână, deşi plângea şi el amarnic, apucă 
totuşi să culeagă din fugă de pe jos un ciob de cărămidă ce 
răsărea roşu din albul omătului şi să-l azvârle într-un stol de 
vrăbii care trecea în zbor. Nu nimeri însă niciuna şi plecă 
mai departe, alergând cu lacrimile pe obraz. La jumătatea 
drumului, Sneghirev se opri ca țintuit de un gând, se 
întoarse în loc şi o rupse la fugă înapoi, spre mormântul 
părăsit. Băieţii îl ajunseră din urmă şi se agăţară de el care 
mai de care, împresurându-l. Atunci, neputincios, omul se 
prăbuşi hohotind în zăpadă, ca doborât de o lovitură şi 
începu să se tăvălească pe jos şi să urle: „Iliuşecika, băiatul 
tatii, băieţaş!” Aleoşa şi Kolea încercară să-l ridice din 
zăpadă şi să-l liniştească. 

— Fii bărbat, căpitane, ţine-ţi firea! Murmură Kolea. 

— Ai să strici floricelele, îi atrase atenţia Aleoşa. Gândeşte- 
te că mămica le aşteaptă, şade acasă şi plânge pentru că n- 
ai vrut să-i dai nici o floare de la Iliuşecika. E şi pătuţul lui 
acolo... 

— Da, da, să mergem la mămica! Îşi aminti deodată 
căpitanul. Să nu-i ia pătuţul, să nu-i ia pătuţul! Adăugă el 
îngrozit, ca şi cum într-adevăr cineva ar fi putut să scoată 
din cameră pătuţul copilului. 


Şi sărind în picioare o zbughi spre casă. Nu mai era decât 
o palmă de loc, aşa că ajunseră toţi odată. Sneghirev intră 
buzna în odaie şi-i striga soţiei sale, pe care o bruftuise fără 
nici o milă mai înainte: 

— Mămico dragă, Iliuşecika îţi trimite florile! Picioruşele 
tale bolnave! Strigă el, întinzându-i bucheţelul de flori 
îngheţate pe care-l strivise în timp ce se zvârcolea în 
zăpadă. 

În aceeaşi clipă însă zări în colţ, la picioarele patului, 
cizmuliţele lui Iliuşa, aşezate una lângă alta de gazdă, 
bietele lui cizmuliţe purtate şi răspurtate, scorojite şi 
peticite. Ridică braţele în sus şi, căzând în genunchi, luă în 
mână una din ele şi începu s-o sărute pătimaş: „Băiatul tatii, 
Iliuşecika! Se tânguia el. Băieţaşul tatii drag, unde sunt 
picioruşele tale?” 

— Unde l-ai dus? Unde l-ai dus? Răcni sfâşietor biata 
nebună. 

Ninocika izbucni şi ea în lacrimi. Kolea se strecură grăbit 
pe uşă, urmat de ceilalţi băieţi. Aleoşa ieşi după ei. 

— Să-i lăsăm să plângă în voie, îi spuse el lui Kolea. Aici nu 
mai încape mângâiere. Să facem câţiva paşi şi după aceea 
ne întorceam iar. 

— Da, nu mai încape mângâiere, asta-i cel mai îngrozitor, 
încuviinţă Kolea. Ştii, Karamazov, adăugă el mai încet, ca să 
nu-l audă ceilalţi. Îmi pare rău de nu mai pot şi aş da orice 
pe lume dac-ar fi posibil să învie! 

— Şi eu la fel! Mărturisi Aleoşa. 

— Ascultă, Karamazov, crezi că e bine să ne mai întoarcem 
astă-seară? Mi-e teamă c-o să se îmbete iarăşi. 

— Se prea poate. Dar o să venim numai noi doi să stăm o 
oră cu Ninocika şi cu mămica. Ar însemna să le răscolim 
iarăşi durerea când au să ne vadă intrând pe uşa cu toţii, 
chibzui Aleoşa. 

— Gazda a început să pună masa, mi se pare că vor să facă 
praznic, o să vină şi popa; crezi într-adevăr că trebuie să ne 
întoarcem, Karamazov? 


— Neapărat. 

— Ce curios, Karamazov, după atâta jale să te ghiftuieşti 
cu plăcinte... Când te gândeşti ce absurde sunt datinile 
astea religioase! 

— Au şi somon la masă, sări cu gura puştiul care 
descoperise Troia. 

— Ascultă, Kartaşov, te rog foarte mult să nu mai intervii în 
discuţie cu tot felul de prostii, mai ales când ştii foarte bine 
că nimeni nu vorbeşte cu dumneata şi nici nu se sinchiseşte 
de persoana dumitale! Îl repezi enervat Kolea. 

Copilul se făcu roşu ca focul, dar nu cuteză să răspundă. 
Toţi mergeau încet pe cărare, când se auzi deodată glasul 
lui Smurov: 

— Iată şi piatra unde zicea să-l înmormântăm pe Iliuşa! 
Strigă el. 

Se opriră tăcuţi în dreptul ei. Aleoşa se uită în jur şi în 
momentul acela îi răsări în minte o scenă zugrăvită de 
Sneghirev, care-i povestise cândva cum se atârnase 
Iliuşecika de gâtul lui, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, 
strigând: „Tăticule, tăticule, cum şi-a bătut joc de 
dumneata!” Şi inima i se strânse înfiorată. Cu un aer grav şi 
solemn, îşi petrecu privirea asupra chipurilor dragi, 
luminoase, ale colegilor lui Iliuşa şi deodată prinse a vorbi: 

— Domnilor, acum, că ne aflăm aici, aş vrea să vă spun 
câteva cuvinte. 

Copiii se strânseră în jurul lui şi-şi aţintiră ochii spre el, 
curioşi, aşteptând. 

— Domnilor, în curând ne vom lua rămas bun. Trebuie să 
mai stau câtva timp aici, lângă cei doi fraţi ai mei, dintre 
care unul pleacă să-şi ispăşească pedeapsa, iar celălalt este 
pe patul de moarte. Dar foarte curând am să părăsesc 
oraşul acesta şi poate pentru ani şi ani de zile. Şi atunci va 
trebui să ne despărţim, domnilor. De aceea să facem 
legământ aici, lângă piatra lui Iliuşa, în primul rând că n-o 
să-l uităm niciodată pe Iliuşa şi apoi că ne vom gândi mereu 
unii la alţii. Şi, orice s-ar întâmpla cu noi în viitor, chiar dac- 


ar fi să nu ne mai întâlnim douăzeci de ani de acum încolo, 
să ne amintim cum l-am înmormântat azi pe bietul copil 
năpăstuit de roţi la început - mai ţineţi minte bătaia de 
lângă podeţ? 

— Pentru ca mai apoi sa ne devină atât de drag tuturor! 
Era un băieţel bun şi curajos, pentru care onoarea tatălui 
său s-a dovedit a fi ceva sfânt şi care a suferit din cale-afară 
când a văzut cât de crunt fusese înjosit părintele lui, de 
aceea s-a şi revoltat atunci. Aşadar, ne-am înţeles: nu-l vom 
uita niciodată, niciodată, chiar dacă ar fi să trăim până la 
adânci bătrâneţe! Oricât de prinşi am fi de îndeletnicirile 
noastre şi oricât de importante ar fi lucrurile pe care le-am 
avea de făcut, chiar dac-ar fi să ajungem la cele mai înalte 
demnități sau dacă dimpotrivă ne-ar lovi o mare nenorocire 
- să ne aducem pururea aminte ce bine ne-am simţit cândva 
aici, împreună, uniţi cu toţii printr-un sentiment frumos şi 
bun, mulţumită căruia, tot timpul cât l-am înconjurat cu 
dragoste pe micuțul nostru prieten, am reuşit să fim mai 
buni decât suntem de fapt. Porumbeii mei, îngăduiţi-mi să 
vă spun aşa, pentru că de câte ori mă uit la chipurile 
voastre cuminţi şi dragi mi-aduc aminte de aceste blânde 
păsărele cenugşii! Copiii mei scumpi, poate că nu veţi 
înţelege, tot ce vă spun, pentru că de multe ori nu ştiu să-mi 
exprim gândurile lămurit, dar să nu uitaţi ce v-am spus 
acum şi poate că mai târziu, când veţi cugeta la cuvintele 
mele, o să-mi daţi dreptate. Să ştiţi că nu există pe lume 
ceva mai de preţ şi mai trainic, ceva mai sănătos şi mai 
folositor în viaţă decât o amintire frumoasă şi, mai ales, o 
amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în 
casa părinteasca. Vi se vorbeşte adeseori despre educaţia 
voastră, dar o minunată, o sfântă amintire din copilărie are 
poate mai mult ca orice darul de a desăvârşi educaţia. Acela 
care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru 
toată viaţa poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi 
scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra decât o singură 
amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire 


ne poate da chezăşia că ne va salva cândva dintr-un greu 
impas. Poate că mai târziu, cine ştie, ne vom înrăi, poate că 
nu vom fi în stare să ne ferim de a săvârşi vreo faptă rea, 
poate c-o să ne batem joc de lacrimile semenilor noştri şi de 
aceia care spun aşa cum spunea Kolea adineauri: „Vreau să 
sufăr pentru omenire!”, poate că vom face din ei ţinta 
ironiilor noastre usturătoare. Şi totuşi, oricât de răi am 
deveni, ferească Dumnezeu, când ne vom aduce aminte de 
înmormântarea lui Iliuşa şi de dragostea cu care l-am 
înconjurat în puţinele zile ce le-a mai avut de trăit, iar mai 
apoi cum am stat de vorbă prieteneşte cu toţii aici, lângă 
piatra lui, nici cel mai hain, cel mai veninos sau cel mai 
ironic dintre noi - dacă s-ar întâmpla să ajungem vreodată 
aşa - nu va îndrăzni să-şi bată joc de tot ce a fost bun şi 
cinstit în inima lui în clipa de faţă! Mai mult, poate că în 
momentul acela îşi va lua seama şi-şi va spune în sinea lui: 
„Da, ce băiat bun eram pe vremea aceea şi curajos şi 
cinstit”. Chiar dacă va zâmbi în sinea lui, nu-i nimic, adesea 
omul ia în răspăr tot ce-i bun şi frumos, dar o face numai 
jdin nesocotinţă. Eu însă vă încredinţez, domnilor, că o clipă 
mai târziu inima sa îi va şopti: „Nu, rău ai făcut c-ai zâmbit, 
sunt lucruri care nu trebuie luate în râs!” 

— Aşa e, Karamazov, am înţeles ce vrei să spui: exclamă 
Kolea cu o privire scânteietoare. 

Copiii fremătară, vrând parcă să adauge şi ei ceva, dar se 
stăpâniră, aşteptând, emoţionaţi şi atenţi, cu ochii pironiţi 
asupra vorbitorului. 

— Asta, fireşte, numai în cazul când s-ar întâmpla să ne 
înrăim, continuă Aleoşa. Dar de ce am fi răi, nu-i aşa? Să ne 
străduim, deci, în primul rând şi mai presus de orice, să fim 
buni la suflet, apoi cinstiţi şi, în sfârşit, să nu lăsăm 
niciodată să se aştearnă uitarea între noi. [in să vă repet 
lucrul acesta. La rândul meu, vă dau cuvântul că n-am să uit 
pe niciunul dintre voi; sunt convins că şi peste treizeci de 
ani am să-mi amintesc de fiecare obrăjor pe care-l am acum 
în faţă. Kolea i-a spus adineauri lui Kartaşov că noi „nici nu 


LLA 


ne sinchisim de persoana lui!” Dar cum aş putea, oare, să 
uit că există pe lume un băieţel cu numele de Kartaşov care 
mă priveşte în clipa asta cu ochişorii lui buni, blânzi şi voioşi 
şi care a şi început să roşească, cum a roşit atunci când a 
descoperit Troia. Domnilor, prietenii mei scumpi şi dragi, fie 
ca toţi să avem sufletul mare şi viteaz al lui Iliuşa, să fim 
inteligenţi, îndrăzneţi şi generoşi cum este Kolea (a cărui 
minte desigur se va ascuţi şi mai mult pe măsură ce va 
creşte) şi tot atât de sfioşi, dar ageri la minte şi drăgălaşi, 
cum e Kartaşov. Dar nu e vorba numai de ei doi! Toţi îmi 
sunteţi dragi, domnilor, fiecare din voi îşi are locul lui în 
inima mea, aşa cum mi-aş dori şi chiar vă rog să-mi faceţi şi 
voi un locuşor în inima voastră! Şi cui datorăm sentimentul 
acesta bun şi frumos, care ne leagă, cine oare ne-a unit 
laolaltă? Iliuşa, blândul şi dragul nostru prieten, pe care-l 
vom iubi pururea şi a cărui memorie am hotărât s-o 
păstrăm cu statornicie. Să nu-l uităm niciodată; fie ca 
duioasa lui amintire să rămână mereu proaspătă în inimile 
noastre acum şi-n vecii vecilor! 

— Da, da, veşnică să-i fie amintirea! Strigară, cuprinşi de 
emoție, toţi copiii cu glăscioarele lor argintii. 

— Să ţinem minte obrăjorul lui, hăinuţele sale, bietele lui 
cizmuliţele amărâte, sicriul lui şi pe nefericitul şi păcătosul 
de taică-său şi să ne aducem cu ce curaj s-a ridicat copilul 
ăsta să ia apărarea părintelui său, înfruntând toată clasa! 

— O să ne-aducem aminte, da, da, o să ne-aducem aminte! 
Făgădui din nou copii. Era bun şi curajos! 

— Mi-era atât de drag! Exclamă Kolea. 

— Copiii mei, dragii mei prieteni, să nu vă temeţi de viaţă! 
Fiindcă viaţa poate fi nespus de frumoasă când faptele tale 
sunt bune şi drepte. 

— Da, da, repetară în cor băieţii. 

— Nici nu ştii cât te iubim, Karamanzov! Mărturisi spontan 
un glas ce părea a lui Kartuşov. 

— Da, te iubim, te iubim! Îi ţinură cu toţii isonul şi mulţi 
dintre ei aveau lacrimi în ochi. 


— Urra, trăiască Aleoşa Karamazov! Striga din toată inima 
Kolea. 

— Şi veşnică amintire bietului copilaş! Adaugă cu duioşie 
Alioşa. 

— Veşnică amintire! Rostiră băieţii, repetând cuvintele lui. 

— Karamanzov! Răsări deodată Kolea. E adevărat ce 
spune religia că vom învia din morţi şi ne vom scula cu toţii 
din morminte? Înseamnă că atunci o să fim iarăşi împreună 
şi o să-l vedem pe Iluşencica? 

— Sigur că da, ne vom scula şi atunci ne vom povesti veseli 
şi fericiţi tot ce am făcut în viaţă, răspunse Alioşa cu 
însufleţire, deşi zâmbind. 

— Vai, ce frumos o să fie! Se bucură Kolea. 

— Şi acum, dragii mei, ajunge, să lăsam deoparte 
discursurile şi să mergem cu toţii la praznic. Nu trebuie sa 
va simţiţi prost fiindc-o să mâncăm plăcinte. Este o veche 
datina ne care am apucat-o din moşi-strămoşi şi care, sa 
ştiţi, are şi partea ei bună, spuse râzând Aleoşa. Hai sa 
mergem! Mână în mână! 

— Mereu vom merge aşa, toată viaţa, mâna în mâna. Urra, 
trăiască Aleoşa Karamazov! Strigă din nou kKolea şi glasurile 
tuturor copiilor se îngemănară într-o izbucnire de 
entuziasm. 


SFÂRŞIT 


11) La scoaterea din chilie a trupului neînsufleţit spre a fi 
dus la biserica şi apoi de acolo la cimitir, se cânta Ajutorul şi 
Sprijinitorul când decedatul a fost ieroshimonah şi Toată 
dulceaţa vieţii dacă a fost numai monah sau shimonah. 

12) Haină bărbăteasca trei sferturi strânsă în talie, 
specific rusească (un fel de suman). 


13) Caracterizare făcută de poet în notele sale din 1834- 
1836, intitulate Table-talk. 

14) Mihail Efgrafovici Saltikov-Şcedrin (1826-1889), 
scriitor rus; începută în primii ani ai deceniului al 7-lea din 
secolul trecut, polemica dintre Dostoievski şi el se 
prelungeşte şi în Fraţii Karamazov. Şcedrin a răspuns 
referirii pe care Dostoievski o face la numele sau în roman 
printr-un articol apărut în nr 12 pe 1879 al revistei 
Otecestvennâie zapiski. 

15) Sovremennik, revista la care colabora Şcedrin, a avut 
de suferit adesea de pe urma rigorilor cenzuni ţariste, ca şi 
revista Otecestvennhe zapiski condusă de el. Apariţia 
publicaţiei Sovremenruk, de altfel a şi fost suspendată după 
atentatul lui Karakozov. 

16) Versurile aparţin poetului rus Tiutcev. 

17) Domnule (Polonă). 

18) Doamnă (Polonă.) 19) Domnişoarele (Polonă). 

110) Domnul e un nemernic! (Polonă). 

111) Fără îndoială! (Polonă). 

112) Cât e ceasul, domnule? (Polonă.) 413) Doamnă, nu 
zic nimic, n-am zis nimic. (Polona). 

114) Primul vers al epigramei lui Ivan Krilov (1769-1844) 
la adresa versiunii ruse a poemului lui Boileau L.-art 
poetique, realizată de D. I. Hvostov. 

115) Autorul reproduce epigrama lui Konstantin 
Batuşikov (1787-1855), Madrigalul noii Sappho, adresat 
poetesei A. P Bunina. 

116) Aici odihneşte Piron, care n-a fost nimic/Nici măcar 
academician (fr.) 417) Cu plăcere, domnule, să bem! 
(Polonă). 

118) Minunat! (Polonă.) 4119) Ce, n-are voie omul să-şi 
iubească ţara? (Polonă.) 41207 Fac tot ce vrei. Văd câte 
porţi aşa rău cu mine, de aceea sunt trist! Sunt gata, 
domnule! (Polonă.) 421) E cel mai bine aşa. (Polonă.) 4122) 
Ghinionist. (Polonă.). 


123) Norocos (Polonă.) 424) Ia, domnule, ăsta-i câştigul 
dumitale. (Polonă) 425) Nu se vorbeşte aşa într-o societate 
distinsă! (Polonă.) 4126) Glumeşti, domnule (Polonă.) 4127) 
Cum îţi permiţi aşa ceva, domnule?! (Polonă.) 128) Ce 
doreşti, domnule? (Polonă.) 4129) Trei mii, domnule? 
(Polonă.) 130) La revedere, domnule! (Polonă.) 131 Mă 
simt jignit până în adâncul sufletului! (Polonă.) 432) Aşa e, 
doamnă. (Polonă.) 133Y Mirat. (Polonă.) 134) O doamnă 
îndărătnică şi neruşinată. (Polona.) 135) Doamnă, dacă vrei 
să mergi cu mine, vino, dacă nu, rămâi cu bine! (Polonă.) 
136) Să trecem peste asta. (Fr.) 4137) S-a sfârşit. (Fr.) 438) 
Dostoievski se referă la o discuţie pe care a avut-o cu 
criticul democrat-revoluţionar Vissarion Grigorievici 
Belinski (1811-1848) cu privire la Hristos, relatată pe larg în 
Jurnalul unui scriitor. 

139) Femeile croşetează. (Fr.) 4140) Versuri de Dmitri 
Mihaev (1835-1889) din Orăşelul de sare, în care poetul 
critică modul în care se ţineu diverse lecţii populare, într-o 
casă de lângă Podul Ţepnoi. Versurile au căpătat însă şi o 
altă semnificaţie, deoarece tot lângă Podul Ţepnoi, se afla şi 
Cancelaria imperială a Secţiei a-lll-a (Siguranţa Statului). 

141) Aceasta persoană fermecătoare. (Fr.) 442) 
Dostoievski se referă, probabil, la ziarul petersburghez 
Glasul (Golos), de orientare liberală. 

143) 'Textual, oborul de vite. 

(44) Înţelegi, procesul ăsta şi moartea cumplită a tatălui 
dumitale. (Fr.). 

145) Versurile lui Rakitin se aseamănă cu una din 
parodiile lui D. D. Minaev apărute în volumul său Gânduri şi 
cântece (1864). 

146) Care se apropie de cincizeci de ani. (Fr.) (47) E 
drăguţ! (Fr.) 448) E nobil, e încântăror! (Fr.) 449) E un act 
de cavalerism. (Ft.) 450) Parafrază după un vers de 
Terenţiu (194-159 î/H.) - Om sunt şi nimic omenesc nu-mi 
este străin. 


151) E ceva nou, nu-i aşa? (Fr.) 452) Ce idee! (Fr.) 4153) 
A. A. Gatţuk, editorul unui calendar ce apărea la Moscova 
(1876-1890). 

154) Dracul nu există. (Fr.) 455) Replică a lui Hlestakov 
din Revizorul de Gogol (Actul III, Scena 6). 

156) Gândesc, deci exist (Rene Descartes). 

157) Replică a lui Repetilov din piesa lui Repetilov, Prea 
multă minte strică, Actul IV, scena 4. 

158) Cuvioşii schimnici şi femeile neprihănite - titlul unei 
poezii de Puşkin (1831). 

159) Ivan Fiodorovici Gorbunov (1831-1895), actor la Mali 
Teatri şi la teatrul Aleksandriski. Dostoievski l-a cunoscut 
personal. 

160) Ah, părinte, pentru ele o plăcere atât de mare şi 
pentru mine o osteneală atât de mică! (Fr.) (61) Bine, dar e 
stupid! (Fr.) 462) Domnul ştie ce vreme e? Să nu laşi nici 
un câine afară. (Fr.). 

10637 Cheia misterului (Fr.) 464; Dumnezeu-tatăl. (Germ.) 
165) Dumnezeu-fiul. (Germ.) 466) Dumnezeu-sfântul duh 
(Germ.) 467) Replică din Suflete moarte de Gogol. 

168) După mine, potopul! 

169) Aluzie la poezia lui Puşkin, Răspuns unui anonim 
(1830). 

170) Grăiesc câtre cei vii! (Lat.) 4717 Citat din studiul 
scriitorului Nikolai Karmazin (1766-1826), intitulat 
Simţitorul şi nepăsătorul; două caractere.